James Patterson — Soarecele si pisica

p | BESTSELLERURILE ULTIMULUI DECENIU | 4 


JAMES PATTERSON 


Lutorul celebrelor romane: SARUTURI DE FOC. 
JACK SI JILL 


p PROLOG 
SĂ PRINZI UN PĂIANJEN 


WASHINGTON, D.C. 

Se afla la douăzeci de paşi de casa familiei Cross şi vederea 
acesteia îl făcea pe Gary Soneji să simtă furnicături pe piele. O 
casă în stil victorian, cu şindrilă albă şi extrem de bine 
întreţinută. Soneji se uita peste Strada Cinci cu dinţii uşor 
dezgoliţi într-o grimasă ce ar fi putut trece drept zâmbet. Era 
minunat. Venise să-l omoare pe Alex Cross şi întreaga lui 
familie. 

Plimbă privirea alene de la o fereastră la alta, înregistrând 
totul, de la perdelele albe de dantelă la vechiul pian al lui Cross 
de pe verandă, apoi la zmeul Batman şi Robin înţepenit în 
jgheabul acoperişului. Zmeu! lui, îşi spuse el. 

În două rânduri reuşi să o vadă pe bătrâna bunică a lui Cross 
trecând prin dreptul ferestrelor de la parter. Lunga şi inutila 
viaţă a Mamei Nana avea să ia sfârşit în curând. Lucru care-l 
făcea să se simtă mai bine. Trăieşte fiecare clipă, opreşte-te să 
miroşi trandafirii, îşi aminti Soneji. Gustă trandafirii, mănâncă 
trandafirii lui Alex Cross, cu flori, cu tulpine, cu ghimpi cu tot. 

Într-un târziu porni să traverseze strada, având grijă să 
rămână în umbră. Apoi se făcu nevăzut prin tufişurile dese de 
tisă şi forsitia care stăteau de strajă în faţa casei. 

Își croi drum cu grijă spre uşa vopsită în alb de la pivniţă, 
aflată într-o parte a verandei, exact sub bucătărie. Avea un lacăt 
Master pe care îl deschise însă imediat. 

Se afla acum în casa Cross! 

Era în pivniță. Pentru cei atenti şi interesați, pivnita poate fi 
socotită un indiciu. Pivniţa făcea cât o mie de cuvinte. De 
asemenea, o mie de imagini cu cheie. 

Era de o importanţă extremă pentru ceea ce avea să urmeze 
în viitorul foarte apropiat. Uciderea familiei Cross! 

Nu avea ferestre mari, dar Soneji se hotărî să nu rişte 
aprinzând lumina. Se folosi de o lanternă Maglite. Numai să 
arunce o privire în jur, să mai afle câte ceva despre Cross şi 
familia lui, să-şi sporească ura - dacă aşa ceva mai era posibil. 

În pivniţă era o curăţenie desăvârşită, exact cum se 
aşteptase. Uneltele lui Cross erau puse într-o dezordine 
aparentă pe o planşetă din placaj fixată pe o capră. O şapcă 
atârna într-un cuier. Soneji şi-o puse pe cap. Nu se putuse 


abţine. 

Își plimbă mâinile peste teancurile de rufărie împăturite pe o 
masă lungă de lemn. Acum se simţea mai aproape de familia 
condamnată la moarte. Îi dispreţuia mai mult ca oricând. Pipăi 
bretelele de la sutienul bătrânei. Apoi chiloţii băiatului. Se 
simţea ca un ticălos, şi asta îi plăcea la nebunie. 

Soneji ridică un puloveraş roşu din păr de ren. Probabil al 
fetiţei lui Cross, Jannie. Îşi apropie faţa de el şi încercă să prindă 
mirosul copilei. Anticipă moartea lui Jannie, sperând din tot 
sufletul că şi Cross va avea ocazia să fie de faţă. 

Văzu o pereche de mănuşi de box Everlast şi o pereche de 
pantofi de sport negri Pony atârnând de un cârlig lângă un sac 
de antrenament. Erau ale lui Damon, băiatul lui Cross, care 
trebuie să aibă cam nouă ani acum. Gary Soneji se gândi că are 
să-l bată pe băiat până când îi va zdrobi inima. 

În sfârşit, stinse lanterna şi se aşeză în întuneric. A fost odată 
ca niciodată, când Gary Soneji era un asasin celebru. Avea să se 
întâmple iar. Venise să se răzbune cu o violenţă care va şoca o 
lume întreagă. 

Încrucişă braţele la piept şi suspină. Pânza pe care o ţesuse 
era perfectă. 

Alex Cross va fi mort în curând, alături de cei dragi lui. 


2 

LONDRA 

Asasinul care teroriza de la o vreme Europa fusese numit Mr. 
Smith şi atât, fără prenume. Presa din Boston îl botezase astfel 
şi poliţia îl preluase ca atare. El însuşi acceptase numele, 
precum copiii acceptă numele date de părinţi, oricât de urâte, 
neplăcute sau lipsite de imaginaţie ar fi ele. 

Mr. Smith - aşa să fie. 

De fapt, numele nu-l lăsau indiferent. Era obsedat de nume. 
Numele victimelor sale îi ardeau în creier şi în inimă. 

Prima şi cea mai importantă fusese Isabella Calais. Urmaseră 
Stephanie Michaela Apt, Ursula Davies, Robert Michael Neel şi 
mulţi alţii. Putea să le recite numele complete de la cap la coadă 
şi de la coadă la cap, ca şi cum le-ar fi învăţat pentru un concurs 
Cine-ştie-câştigă sau dintr-o bizară Carte a Vieţii Obişnuite. Asta 
era ideea, oameni obişnuiţi - nu-i aşa? 

Până acum nimeni nu părea să fi înţeles, nimeni nu se 
prinsese. Nici măcar legendarul FBI. Nici Interpolul cel inspirator 
de romane polițiste, nici Scotland Yard-ul sau oricare dintre 
forţele locale de poliţie din oraşele unde comisese asasinatele. 

Nimeni nu înţelegea regula secretă după care îşi alegea 
victimele, de la Isabella Calais, în Cambridge, Massachussets, pe 
22 martie 1993, până astăzi, la Londra. 

Victima de acum era Drew Cabot. Inspector-şef de poliţie - 
unul dintre modurile cele mai nesănătoase de a-ţi irosi viaţa. Era 
un nume în Londra, mai ales că de curând reuşise să pună mâna 
pe un asasin din IRA. Asasinarea lui avea să electrizeze oraşul, 
să înnebunească pe toată lumea. Londra cea civilizată şi 
sofisticată aprecia o crimă sângeroasă în aceeaşi măsură ca un 
oraş de provincie. 

În această după-amiază, Mr. Smith opera în cartierul elegant 
Knightsbridge. Se afla acolo pentru a studia rasa umană - cel 
puţin aşa descriau ziarele faptele sale. Presa din Londra şi din 
toată Europa îl mai numea şi A/ien. Teoria cea mai răspândită 
era că Mr. Smith este extraterestru. O făptură umană n-ar putea 
să facă aşa ceva. Era părerea poliţiştilor. 

Mr. Smith era nevoit să se aplece mult pentru a-i vorbi la 
ureche lui Drew Cabot, pentru a se apropia cât mai mult de 
prada sa. Când lucra, obişnuia să asculte muzică - orice fel de 
muzică. Alesese pentru astăzi uvertura la Don Giovanni. Opera 


bufa i se părea potrivită pentru această autopsie pe viu. 

— Cam la zece minute după moartea ta, spunea Mr. Smith, 
muştele vor simţi deja mirosul emanat de tesuturile tale în 
descompunere. Muştele verzi îşi vor lăsa ouăle microscopice în 
orificiile corpului tău. Asta mă duce cu gândul la cuvintele 
doctorului Seuss! - ce ciudat! - „muşte verzi şi şuncă”. Oare ce 
poate să însemne asta? Habar n-am. Totuşi, e o asociaţie 
curioasă de idei. 

Drew Cabot pierduse mult sânge, dar nu se dădea bătut. Era 
un bărbat înalt şi puternic, cu părul blond-argintiu. Genul de om 
care nu spune niciodată nu se poate. Inspectorul dădu violent 
din cap până când Smith se hotărî să-i scoată căluşul. 

— Ce e, Drew? întrebă el. Vorbeşte. 

— Am nevastă şi doi copii. De ce-mi faci asta? De ce eu? şopti 
victima. 

— A, pentru că te cheamă Drew, să zicem. la situaţia aşa cum 
e, simplu şi fără sentimentalisme. Tu, Drew, eşti o piesă dintr-un 
puzzle. 

Îi puse inspectorului căluşul la loc. Gata pălăvrăgeala ta, 
Drew. 

Mr. Smith îşi continuă observaţiile pe seama următoarelor 
tăieturi chirurgicale pe muzica din Don Giovanni. 

— Puțin înainte ca moartea să survină, respiraţia devine 
greoaie şi intermitentă. Este exact ceea ce simţi acum, când 
fiecare răsuflare ţi se pare cea de pe urmă. În două sau trei 
minute ţi se va întrerupe respiraţia, şopti Mr. Smith, îngrozitorul 
Alien. Viaţa ta va lua sfârşit. Permite-mi să fiu primul care te 
felicită. Sunt sincer, Drew. Mă crezi sau nu, te invidiez. Aş vrea 
să fiu Drew?. 


1 Theodor Geisel Seuss, născut în 1904, cunoscut sub numele 
de dr. Seuss, umorist american, ilustrator şi autor de cărţi 
pentru copii. 

2 În limba engleză: I wish I were Drew. Joc de cuvinte, I wish I 
were you: Aş vrea să fiu în locul tău. 


PARTEA ÎNTÂI 
CRIMELE DIN STAȚIA DE METRO 


3 

Eu sunt marele Comholio! Vrei să ne batem? Eu sunt 
Cornholio! strigau copiii în cor, stricându-se de râs. Beavis şi 
Butthead loveau încă odată la noi în cartier. 

Mi-am muşcat buza şi am hotărât să nu mă amestec. De ce să 
intervin? De ce să sting sălbaticul foc copilăresc? 

Damon, Jannie şi cu mine eram înghesuiți pe scaunele din faţă 
ale bătrânei mele maşini. Se simţea nevoia uneia noi, dar 
nimeni nu voia să se despartă de bătrânul Porsche negru. Eram 
crescuţi în spiritul respectării tradiţiei, al clasicilor. lubeam 
această rablă veche, pe care o botezaserăm „Cutia de sardele” 
sau „Bătrâna scorojită”. 

De fapt, la opt fără douăzeci dimineaţa eram preocupat de o 
crimă oribilă. Nu era modul ideal de a-mi începe ziua. 

Azi-noapte, o fată de treisprezece ani, elevă la liceul Ballou, a 
fost găsită în râul Anacostia. Fusese împuşcată, apoi aruncată în 
apă. Împuşcată în gură. „O gaură în alta”, după expresia 
procurorilor. 

O statistică bizară îmi răscolea stomacul şi sistemul nervos 
central. Numai în ultimii trei ani, există peste o sută de cazuri 
nerezolvate de crimă, toate având ca victime tinere femei din 
oraş. Nimeni nu a cerut să se facă o investigaţie serioasă. Celor 
puternici nu le pasă de fetele de culoare şi hispanice ucise. 

Când am ajuns în faţa şcolii Sojourner Truth am văzut-o pe 
Christine Johnson întâmpinându-i pe copii şi pe părinţi, 
amintindu-le că aici este o comunitate cu oameni buni şi iubitori. 
Cu siguranţă că aşa era. 

Mi-am adus aminte de prima noastră întâlnire. Se întâmplase 
în toamna trecută, la locul uciderii unei fetiţe drăgălaşe, pe 
nume Shanelle Green. Christine era directoarea şcolii la care 
învăţa fata, aceeaşi la care eu îmi aduceam acum copiii. Pentru 
Jannie era primul trimestru la şcoala Truth. Damon era de-acum 
veteran, în clasa a patra. 

— La ce vă zgâiţi, neastâmpăraţilor? 

M-am întors spre copii, care se uitau de la mine la Christine şi 
înapoi de parcă ar fi urmărit un meci de tenis. 

— La tine, tăticule, iar tu te zgâieşti la Christine! replică 
Jannie, izbucnind în râs ca o zână ghiduşă, în felul ei 
caracteristic. 

— Pentru tine, ea e doamna Johnson, i-am spus, pironind-o cu 


cea mai teribilă privire. 

Jannie ridică din umeri drept răspuns la privirea mea 
ucigătoare şi se încruntă cum numai ea ştia s-o facă: 

— Ştiu asta, tăticule. E directoarea şcolii mele. Ştiu foarte 
bine cine este. 

Fata mea înţelegea deja multe dintre legăturile şi misterele 
importante ale vieţii. Speram că într-o bună zi avea să mi le 
explice şi mie. 

— Damon, ai un punct de vedere pe care merită să ni-l 
împărtăşeşti? l-am întrebat. Ceva de adăugat? Vrei să ne 
învredniceşti cu ceva din ceea ce ştii tu? 

Băiatul meu dădu din cap în semn că nu, dar continuă să 
zâmbească. Îi plăcea mult Christine Johnson. Chiar şi Mama 
Nana o privea cu ochi buni, lucru nemaipomenit şi cu atât mai 
îngrijorător după părerea mea. Nana şi cu mine nu ne-am pus 
de acord niciodată în vreo privinţă şi, cu vârsta, era din ce în ce 
mai rău. 

Copiii coborâseră deja din maşină şi Jannie mi-a dat un pupic 
de rămas-bun. Christine ne-a făcut cu mâna şi s-a apropiat. 

— Ce tată bun şi grijuliu mai eşti, aprecie ea. Ochii ei căprui 
străluceau. Într-o bună zi ai s-o faci foarte fericită pe una din 
doamnele din cartier. Atent cu copiii, destul de arătos, la volanul 
unei maşini sport elegante - măi, măi, măi! 

— Tu vorbeşti!? Uită-te la tine, am replicat. 

Ca o încununare a atmosferei de bună dispoziţie, era o 
dimineaţă minunată de vară timpurie. Cer albastru scânteietor, 
temperatură plăcută, aerul răcoros şi relativ curat. Christine 
purta un costum bej şi bluză albastră, pantofi bej cu tocul jos. 
Îmi plăcea eleganța ei simplă. 

Un zâmbet mi s-a întins pe toată faţa. Nu l-aş fi putut reţine 
nici să fi vrut. Se potrivea cu ziua care începuse atât de frumos. 

— Sper că nu-mi înveţi copiii în şcoala ta cu pretenţii să fie 
cinici şi ironici ca tine. 

— Ba bine că nu, iar toţi profesorii mei fac acelaşi lucru. 
Vorbim Educanto cu cei mai buni dintre ei. Suntem cinici de 
profesie şi experţi în ironie. Şi, cel mai important, suntem 
excelenți sceptici. Trebuie să plec acum, ca nu cumva să pierd 
din timpul preţios pentru îndoctrinare. 

— E prea târziu pentru Damon şi Jannie. l-am programat deja. 


Un copil se hrăneşte cu lapte şi laude. Sunt cei mai reuşiţi copii 
din cartier, poate din toată zona sau din tot oraşul. 

— Am observat, să ştii, şi acceptăm provocarea. Trebuie să 
fug. Sunt multe minţi tinere de modelat şi de schimbat.. 

— Ne vedem deseară? am întrebat-o pe când tocmai dădea 
să plece spre şcoală. 

— Frumos ca păcatul, conducând un Porsche - sigur că ne 
vedem deseară, răspunse ea. 

Urma să avem prima întâlnire „oficială” în seara aceea. Soţul 
ei, George, murise iarna trecută, iar Christine simţea că e 
pregătită să ia cina cu mine. N-o forţasem în niciun fel, dar nu 
mai puteam aştepta. La şase ani după moartea soţiei mele, 
Maria, simţeam că ies dintr-o fundătură, poate chiar dintr-o 
depresie clinică. Viaţa mi se părea frumoasă cum n-o mai 
văzusem de mult, de foarte mult timp. 

Dar, precum Mama Nana m-a avertizat adesea, „nu lua ieşirea 
din fundătură drept orizont”, trebuia să fiu prudent. 


4 

Alex Cross e un om mort. Nu există cale de scăpare. 

Gary Soneji se uita prin luneta telescopică pe care o luase de 
la o puşcă Browning automată. Luneta era o frumuseţe. Privea 
la mişcătoarea poveste de dragoste. L-a văzut pe Alex Cross 
cum îşi duce la şcoală cei doi plozi şi cum stă la taclale cu 
drăguţa lui prietenă în faţa şcolii Sojourner Truth. 

Imaginează-ţi inimaginabilul, se îndemnă el. 

Soneji îşi descoperi dinţii de sus şi se afundă în scaunul din 
faţă al unui Jeep Cherokee negru. Îi urmări pe Damon şi Jannie 
năvălind în curtea şcolii şi salutându-şi colegii. Cu ani în urmă, 
aproape că devenise faimos pentru răpirea a doi puşti de la o 
şcoală din Washington. Ce zile glorioase, prieteni! Alea zile 
bune! 

O vreme a fost vedeta întunecată a posturilor de televiziune şi 
a ziarelor din toată ţara. Acum avea să se întâmple iar. N-avea 
nicio îndoială. În fond, era drept să fie recunoscut în sfârşit drept 
cel mai bun. 

Lăsă cătarea obiectivului să se odihnească pe fruntea 
Christinei Johnson. Aşa, aşa, e foarte bine. 

Femeia avea ochi căprui foarte expresivi şi un zâmbet larg 
care, de la distanţă, părea natural. Era înaltă, atrăgătoare şi 
prezenţa ei avea ceva impunător. Directoarea şcolii. Câteva 
şuviţe de păr i se ondulau pe obraz. Nu era greu să-ţi dai seama 
ce apreciase Cross la ea. 

Ce cuplu minunat făceau ei şi ce tragedie avea să fie, ce mare 
păcat! Cu toate grijile şi lacrimile, Cross arăta încă bine: 
impresionant, cam ca Muhammad Ali în zilele lui bune. Cu 
zâmbetul lui strălucitor! 

După ce Christine Johnson s-a îndreptat spre clădirea de 
cărămidă roşie a şcolii, Alex Cross s-a uitat în direcţia Jeep-ului. 

Detectivul cel înalt părea să privească drept la şoferul 
vehiculului. Drept în ochii lui Soneji. 

Nicio problemă. N-avea de ce să-şi facă griji, de ce să-i fie 
frică. Ştia foarte bine ce face. N-avea de gând să rişte. Nu aici, 
nu încă. 

Era plănuit să se întâmple peste câteva minute, dar în mintea 
lui se întâmplase deja. Se întâmplase de o sută de ori. Calculase 
fiecare mişcare, din acest moment şi până la sfârşit. 

Gary Soneji porni maşina şi se îndreptă înspre Union Station. 


Scena viitoarei crime, scena capodoperei lui teatrale. 
— Imaginează-ţi inimaginabilul, mormăi el în barbă, apoi 
înfăptuieşte-l. 


5 

După ce a sunat clopoţelul şi copiii au intrat la clasele lor, 
Christine Johnson a început să măsoare cu paşi leneşi 
coridoarele pustii ale şcolii. Făcea asta aproape în fiecare 
dimineaţă, era ca o bucurie pe care şi-o oferea sieşi. E nevoie 
să-ţi faci din când în când câte un dar, şi acesta era mai ceva 
decât o excursie la Starbuck's pentru o cafea cu lapte. 

Coridoarele erau goale şi tăcute, o tăcere plăcută, şi 
întotdeauna strălucitor de curate, aşa cum i se părea normal să 
fie într-o şcoală bună. 

Fusese o vreme în care ea şi câţiva dintre profesori spălaseră 
podelele, dar acum treaba o făceau domnul Gomez şi un portar 
pe nume Lonnie Walker, câte două seri în fiecare săptămână. 
Dacă ai câţiva oameni care văd lucrurile aşa cum trebuie, e 
uimitor câţi ajung să înţeleagă că o şcoală trebuie să fie sigură 
şi curată şi devin dornici să dea o mână de ajutor. Când oamenii 
cred că lucrurile chiar pot merge bine, adeseori merg. 

Pereţii coridorului erau acoperiţi cu picturi ale copiilor şi toată 
lumea le găsea pline de optimism şi speranţă. Christine se uita 
la desene şi postere în fiecare dimineaţă şi întotdeauna găsea 
ceva diferit, perspectiva altui copil îi atrăgea atenţia şi îi încânta 
eul interior. 

În dimineaţa asta s-a oprit să se uite la un desen simplu, în 
creion, şi totuşi uluitor, care înfăţişa o fetiţă ţinându-se de mâini 
cu mămica şi tăticul ei în faţa unei case noi. Aveau cu toţii feţe 
rotunde, zâmbete fericite şi expresii frumoase şi hotărâte. Se 
mai uită la câteva poveşti ilustrate: „Comunitatea noastră”, 
„Nigeria”, „La vânătoare de balene”. 

Dar astăzi se afla aici pentru un alt motiv. Se gândea la soţul 
ei, George, la felul cum a murit şi de ce. Ar fi vrut să-l poată 
aduce înapoi şi să stea de vorbă cu el. Ar fi vrut să-l mai strângă 
în braţe măcar o dată. O, doamne, avea mare nevoie să-i 
vorbească. 

Străbătu holul până la capăt, la sala 111, zugrăvită în galben 
deschis şi numită Cana cu Unt. Copiii erau cei care dădeau 
nume sălilor, nume care se schimbau în fiecare an, toamna. 
Doar era şcoala lor. 

Christine deschise cu grijă uşa clasei. O văzu pe Bobbie Shaw, 
învăţătoarea clasei a doua, scriind cu creta pe tablă. După care 
urmări cu privirea rândurile de feţe, cele mai multe atente, 


printre care şi cea a lui Jannie Cross. 

Se pomeni zâmbind la vederea lui Jannie, care vorbea în clipa 
aceea cu doamna Shaw. Jannie Cross era teribil de vioaie şi 
inteligentă şi avea o viziune cu totul specială asupra lumii. 
Semăna mult cu tatăl ei. Deşteaptă, sensibilă şi frumoasă ca 


păcatul. 
In cele din urmă, Christine se retrase. Preocupată, se trezi 


urcând treptele de ciment spre etajul al doilea. Chiar şi pereţii 
scării erau decoraţi cu lucrări colorate puternic, acesta fiind unul 
dintre motivele pentru care cei mai mulţi copii credeau că 
şcoala este „a lor”. O dată ce înţelegi că ceva este „al tău”, vrei 
să aperi acel ceva, să simţi că face parte din tine. Ideea era 
simplă, dar nu suficient pentru ca guvernul din Washington să o 
poată înţelege. 

Se simţea puţin penibil, şi aruncă o privire curioasă la Damon. 

Dintre toţi copiii şcoalii Truth, băieţi sau fetiţe, Damon era 
probabil favoritul ei. Şi asta încă înainte să-l cunoască pe Alex. 
Nu numai pentru că Damon era comunicativ, inteligent şi de-a 
dreptul fermecător, dar şi pentru că era de o mare bunătate. O 
arăta tot timpul - cu ceilalţi copii, cu profesorii şi chiar cu 
surioara lui, de când venise la şcoală. O trata ca pe cel mai bun 
prieten pe care-l avea pe lumea asta - şi poate că înţelesese 
deja că aşa e. 

Christine se întoarse într-un târziu în biroul ei, unde o aştepta 
o zi de lucru obişnuită de zece-douăsprezece ore. Se gândea la 
Alex acum şi bănuia că el e motivul pentru care fusese să se 
uite la copiii lui. 

Își dădea seama că nu aşteaptă cu nerăbdare să ia cina cu el 
în seara asta. Îi era frică de întâlnirea aceasta, intrase puţin în 
panică şi bănuia de ce. 


6 

Cu puţin înainte de ora opt dimineaţa, Gary Soneji se plimba 
prin Union Station ca la el acasă. Se simţea extraordinar de 
bine. luţi pasul pe măsură ce spiritul părea să atingă înălțimile 
tavanului gării. 

Ştia tot ce se poate şti despre faimoasa intrare în capitală. Îi 
admirase îndelung faţada în stil neoclasic care amintea de 
celebrele băi ale lui Caracalla din Roma antică. Studiase 
arhitectura gării ore în şir pe când era elev de şcoală. Vizitase 
chiar şi magazinul Great Train, unde se vindeau splendide 
modele de trenuri în miniatură şi alte suveniruri din gama 
obiectelor căilor ferate. 

Putea să audă şi să simtă trenurile care huruiau dedesubt. 
Podeaua de marmură trepida la trecerea puternicelor trenuri 
Amtrak care plecau şi soseau, cele mai multe conform orarului. 
Uşile de sticlă ce dădeau spre lumea din afară se zgâlţâiau şi el 
putea auzi zdrăngănitul geamurilor în rame. 

Indrăgea acest loc întru totul. Era într-adevăr magic. 
Cuvintele cheie pentru astăzi erau tren şi pivniță, şi numai el 
înţelegea de ce. 

Informaţia înseamnă putere, iar el o avea în mână. 

Gary Soneji se gândea că e posibil să moară în următoarea 
oră, însă ideea şi imaginea morţii nu-l deranjau. Orice s-ar 
întâmpla era predestinat şi, în plus, voia categoric să-şi facă 
ieşirea spectaculos, nicidecum patetic şi laş. Şi de ce nu, la 
urma urmei? Avea planuri mari pentru o carieră lungă şi 
interesantă pentru viaţa de după moarte. 

Gary Soneji purta o jachetă sport uşoară, cu o etichetă roşie 
Nike. Căra trei genţi voluminoase. Bănuia că arată ca orice 
călător din staţia aglomerată. Părea supraponderal şi părul lui 
era cenuşiu pentru această ocazie. Deşi avea numai un metru 
şaizeci, tocurile false îl făceau astăzi să pară de peste un metru 
şaptezeci. Infăţişarea lui mai păstra încă urme din vremurile 
bune. Dacă cineva s-ar fi apucat să-i ghicească profesia, ar fi 
spus probabil că era profesor. 

Nu-i scăpa nuanţa de ironie ieftină. Fusese profesor odată, 
unul dintre cei mai răi cu putinţă. Fusese Mr. Soneji - Omul 
păianjen. Răpise doi dintre propriii elevi. 

Işi cumpărase deja biletul pentru Metroliner, dar încă nu se 
îndreptase spre tren. 


În schimb, Gary Soneji traversă holul principal, grăbindu-se să 
părăsească sala de aşteptare. O luă pe scara de lângă Central 
Cafe şi urcă în balconul de la al doilea etaj, de unde putea să 
privească în holul principal, de la peste şase metri înălţime. 

Se uită în jos la solitarii care se plimbau nerăbdători prin holul 
întunecos. Nenorociţii ăştia habar n-aveau cât de nemeritat de 
norocoşi erau în dimineaţa asta. Vor fi în siguranţă în trenurile 
lor de navetişti înainte ca spectacolul de „sunet şi lumină” să 
înceapă, adică peste câteva minute. 

Doamne, ce loc minunat de frumos, îşi spuse Soneji. De câte 
ori n-a visat această scenă. 

Exact această scenă, din Union Station! 

Fâşii lungi şi pete din lumina soarelui de dimineaţă 
pătrundeau prin luminatoarele discrete. Se reflectau din pereţi 
şi din tavanul înalt aurit. În holul principal erau un birou de 
informaţii, un panou electronic cu sosirile şi plecările trenurilor, 
Central Cafe şi restaurante. 

Exista şi o sală de aşteptare, considerată pe vremuri „cea mai 
mare încăpere din lume”. Ce loc grandios şi istoric îşi alesese 
pentru astăzi, de ziua lui! 

Gary Soneji scoase o cheiţă din buzunar. O aruncă în aer, apoi 
o prinse. Deschise o uşă metalică cenuşiu-argintie care dădea 
într-o încăpere de la balcon. _ 

Se gândea la ea ca la camera lui. In sfârşit, avea o cameră a 
lui şi numai a lui - la etaj. Inchise uşa în spatele său. 

— La mulţi ani, dragă Gary, la mulţi ani! 


7 

Avea să fie incredibil, mai grozav decât toate încercările lui de 
până acum. Aproape că de-acum încolo ar fi putut să facă totul 
legat la ochi, ajutându-se numai de memorie. Doar făcuse 
manevra de atâtea ori. În mintea lui, în visurile lui. Aştepta ziua 
asta de peste douăzeci de ani. 

Aşeză un trepied rabatabil de aluminiu în mijlocul micii 
încăperi, pe care fixă o puşcă Browning BAR. Puşca era o 
minune, prevăzută cu lunetă şi cu un trăgaci electronic pe care-l 
adaptase el însuşi. 

Podeaua de marmură continua să trepideze când trenurile lui 
multiubite intrau sau plecau din staţie - uriaşe fiare mitice care 
soseau aici pentru a fi hrănite şi pentru a se odihni. Nicăieri pe 
lume nu exista un loc unde să se simtă atât de bine. lubea pur şi 
simplu acest moment. 

Soneji ştia totul despre Union Station şi mai ales despre 
asasinatele în masă produse în locurile aglomerate. De mic 
fusese obsedat de aşa-numitele „crime ale secolului”. Se 
imaginase comiţând asemenea acte care l-ar face temut şi 
faimos. Plănuise crime perfecte, crime aleatoare, apoi se 
apucase să le ducă la îndeplinire. Îşi îngropase prima victimă la 
ferma unei rude încă de când avea cincisprezece ani. Corpul nu 
fusese descoperit nici până în ziua de azi. 

Fusese Charles Starkweather, fusese Bruno Hauptmann, 
fusese Charlie Whitman. Cu deosebirea că era mult mai 
inteligent decât ei şi nu era nebun ca ei. 

Işi inventase un nume: Soneji, pronunţat Son-nee-gee. La 
treisprezece-paisprezece ani, numele i se păruse 
înspăimântător. Încă i se părea. Starkweather, Hauptmann, 


Whitman, Soneji. 


Invăţase să tragă cu puşca de când era un băieţel, în pădurile 
dese şi întunecate din jurul oraşului Princeton, New Jersey. Anul 
trecut trăsese, vânase şi exersase mai mult decât oricând. Era 
pregătit pentru ziua de astăzi. La dracu', de ani de zile era gata. 

Soneji se aşeză pe un scaun pliant de metal, încercând să-şi 
găsească o poziţie cât mai confortabilă. Scoase o prelată 
cenuşie care se confunda cu zugrăveala întunecată a pereţilor 
terminalului. Se ascunse sub ea. Avea să dispară, să devină 


parte integrantă a scenografiei, un /lunetist într-un spațiu public. 


În Union Station! 


O voce cu accente de modă veche anunţă cântat linia şi ora 
următorului Metroliner spre Baltimore, Wilmington, Philadelphia, 
New York - Penn Station. 

Soneji zâmbi în sinea lui - trenul lui de scăpare. 

Avea biletul şi avea de gând să ia acest tren. Nu era nicio 
problemă. O să fie în Metroliner sau o să crape. Nimeni nu putea 
să-l oprească acum, poate doar Alex Cross, dar nici asta nu mai 
conta. Avea alternativă pentru orice variantă, chiar şi pentru 
propria-i moarte. 

Apoi Gary Soneji se pierdu în gânduri. Se lăsă învăluit în 
amintiri. 

Avea nouă ani când un student pe nume Charles Whitman a 
deschis focul dintr-un turn al Universităţii Texas din Austin. 
Whitman era un fost soldat în marină, în vârstă de douăzeci şi 
cinci de ani. Evenimentul scandalos şi senzaţional l-a stimulat. 

A colecționat absolut toate notițele din presă cu privire la 
incident, articole lungi din Time, Life, Newsweek, The New York 
Times, The Philadelphia Inquirer, London Times, Paris Match, Los 
Angeles Times, Baltimore Sun. Păstra încă pretioasa colecţie. O 
ținea în casa unui prieten, pentru posteritate. Toate erau probe 
- probe ale crimelor lui trecute, prezente şi viitoare. 

Gary Soneji ştia că este un bun trăgător. Nu că era nevoie de 
cine ştie ce precizie în îmbulzeala aia de ţinte vii. Niciun glonte 
pe care îl va trage în terminalul de metrou nu va trebui să 
parcurgă mai mult de o sută de metri, iar precizia lui era destul 
de bună până la cinci sute. 

Acum mă pregătesc să ies din propriul meu coşmar în viata 
adevărată, îşi spuse când simţi că venise momentul. Un fior rece 
îi străbătu tot corpul. Dulce şi dureros. Se uită prin lunetă la 
mulţimea ocupată şi nervoasă de pe peron. 

Căută cu privirea o primă victimă. Viaţa este mult mai 
frumoasă şi interesantă văzută prin luneta unei puşti. 


8 

Acolo ești! 

Scană holul plin de mulţimea de navetişti grăbiţi şi călători în 
vacanţă. Niciunul dintre ei n-avea nici cea mai vagă idee despre 
condiţia trecătoare a fiinţei sale în acel moment. Nimeni nu 
părea să creadă că i s-ar putea întâmpla ceva îngrozitor. 

Soneji urmări un grup animat de mucoşi de şcoală îmbrăcaţi 
în haine albastre şi cămăşi albe scrobite. Liceeni, nenorociţi de 
liceeni. Chicoteau şi alergau după tren cu o bucurie nelalocul ei. 
Nu-i plăceau deloc oamenii fericiţi, mai ales copiii tâmpiţi care 
cred că toată lumea e a lor. 

Se trezi că de-aici, de sus, poate distinge mirosuri: benzină, 
liliac şi trandafiri de la florărese, carne şi creveţi cu usturoi de la 
restaurantele din hol. Aromele îi stârniseră foamea. 

Cercul de ţintă din luneta lui îmbunătăţită (făcută pe 
comandă) avea, în locul comunei cruci gradate, un singur stâlp 
negru ce se înălța până la jumătatea câmpului. Prefera stâlpul. 
Urmărea un colaj de forme, mişcări şi culori înotând în şi din 
fereastra morţii. Acest mic cerc al lui Grim Reaper era acum 
lumea lui, suficientă şi hipnotizantă. 

Soneji îşi aşeză stâlpul de ochire pe fruntea lată şi încruntată 
a unei femei de afaceri cu un aer obosit, în vârstă de cincizeci- 
cincizeci şi cinci de ani. Femeia era slabă şi nervoasă, cu ochi 
încercănaţi şi buzele trase. 

— Spune noapte bună, Gracie, şopti el uşor. Noapte bună, 
lrene. Noapte bună, doamnă Calabash. 

Aproape apăsă pe trăgaci, aproape că îşi începu masacrul de 
dimineaţă, apoi se linişti în ultima clipă. 

Nu este o ţintă vrednică de prima lovitură, gândi el, 
mustrându-se pentru nerăbdare. Nu are nimic destul de special. 
Numai o simplă trecătoare. Numai o altă vacă din clasa de 
mijloc. 

Semnul de ochire se lipi ca un magnet de partea de jos a 
spinării unui hamal care tocmai împingea un maldăr imens de 
cutii şi valize. Hamalul era un negru înalt şi arătos - care 
semăna bine cu Alex Cross, se gândi Soneji. Pielea lui neagră 
lucea ca o mobilă de mahon. 

Asta era atracţia țintei. Dar cine ar fi putut pricepe mesajul 
special şi subtil, în afară de el? Nu se putea aşa. Trebuia să se 
gândească şi la alţii. Asta era un moment când trebuia să fie 


altruist. 

Stâlpul de ochire se mişcă din nou, ca un cerc al morţii. 
Numărul navetiştilor, în costume albastre şi pantofi negri, era 
incredibil de mare. Turmă de oi de afaceri. 

Un tată şi fiul lui adolescent pluteau prin cerc de parcă 
Dumnezeu i-ar fi pus acolo cu mâna. 

Gary Soneji trase aer în piept. Apoi răsuflă uşor. Era ritualul ce 
acompania împuşcătura, ritual pe care îl exersase atâţia ani, 
singur în pădure. Trăise deja momentul ăsta în imaginaţie de 
atâtea ori! Să iei viaţa unui perfect necunoscut, fără niciun 
motiv special. 

Trase încet, foarte încet de trăgaci înspre el. 

Corpul lui era absolut nemişcat, aproape lipsit de viaţă. Putea 
să-şi simtă pulsul slab în braţ, în muşchii gâtului, putea să-şi 
aprecieze viteza bătăilor inimii. 

Împuşcătura făcu un zgomot puternic şi spart, iar acesta păru 
să urmărească zborul glonţului în jos, spre hol. Fumul se ridica 
încet în spirală la câţiva centimetri de capătul ţevii. Destul de 
frumos să priveşti. 

Capul adolescentului explodase pur şi simplu în cercul 
telescopic. O frumuseţe. Un Big Bang în miniatură, nu? 

Apoi Gary Soneji apăsă pe trăgaci a doua oară. IIl omori şi pe 
tatăl tânărului înainte ca acesta să apuce să sufere. Nu avea 
niciun sentiment pentru niciunul dintre ei. Nici dragoste, nici 
ură, nici milă. Nu se clinti, nu crâcni, nici măcar nu clipi. 

Acum nu mai era nicio piedică pentru Gary Soneji, nu mai era 
cale de întoarcere. 


9 

Oră de vârf. Opt şi douăzeci dimineaţa. Doamne Dumnezeule, 
nu! Un nebun cu o puşcă îşi face de cap în gara Union Station. 

Sampson şi cu mine alergam de-a lungul benzii duble, pe 
bulevardul Massachusetts, între cele două sensuri de mers pline 
de maşini oprite cât vedeai cu ochii. Când ai îndoieli, porneşti la 
galop! Maxima vechii Legiuni Străine. 

Şoferii de maşini şi camioane claxonau frustraţi. Pietonii urlau, 
mergând grăbit sau fugind speriaţi dinspre gară. Locul era plin 
de maşini de patrulă ale poliţiei. 

Drept înainte, pe bulevardul North Capitol, se vedea gara 
Union Station, o clădire masivă de granit, toată numai renovări 
şi adăugiri. In jurul gării, totul era cenugşiu şi întunecat, în afară 
de iarba care părea de un verde intens. 

Sampson şi cu mine am zburat pe lângă noua clădire a 
procuraturii. Am auzit împuşcături venind din interiorul gării. 
Sunau îndepărtat, amortizate de pereţii groşi de piatră. 

— E chiar adevărat, spuse Sampson în timp ce fugea alături 
de mine. Este aici. Acum nu mai există nicio îndoială. 

Ştiam că aşa o să fie. Cu nici zece minute în urmă primisem la 
birou un telefon pe numărul de urgenţe. Am ridicat receptorul, 
atent la un alt mesaj pe care tocmai îl recepţionasem, un fax de 
la Kyle Craig de la FBI. Eram cu ochii pe faxul lui Kyle. Avea o 
nevoie disperată de ajutor la cazul Mr. Smith. Ar fi vrut ca eu să 
mă întâlnesc cu un agent, Thomas Pierce. De data aceasta nu îl 
puteam ajuta pe Kyle. Mă gândeam să scap naibii de cazurile de 
crimă, nu să mai iau unul şi mai ales unul serios cum era cazul 
Smith. 

Am recunoscut vocea de la telefon. 

— La telefon Gary Soneji. Dr. Cross? Chiar eu sunt. Sun de la 
gara Union Station. Sunt numai în trecere prin D.C. şi speram 
din tot sufletul că vrei să mă vezi din nou. Grăbeşte-te, deci. Ar 
fi bine să sprintezi imediat dacă nu vrei să mă pierzi. 

După care convorbirea s-a întrerupt. Soneji închisese, îi 
plăcea să controleze situaţia. 

Acum, Sampson şi cu mine fugeam pe bulevardul 
Massachusetts. Ne mişcăm cu mult mai repede decât se 
scurgea traficul. Imi abandonasem maşina la colţul Străzii Trei. 

Purtam amândoi veste antiglonţ peste tricourile de sport. 
„Sprintam”, după cum mă sfătuise Soneji la telefon. 


— Ce naiba face ăsta înăuntru? întrebă Sampson printre dinţii 
încleştaţi. Nemernicul ăsta a fost totdeauna nebun. 

Eram la mai puţin de cincizeci de metri de uşa de lemn şi 
sticlă de la intrarea principală a gării. Oamenii continuau să se 
scurgă în valuri din clădire. 

— Încă de când era copil îi plăcea să tragă cu puşca, i-am 
spus lui Sampson. Obişnuia să omoare animale de casă prin 
vecini, în împrejurimile Princetonului. Folosea o puşcă cu lunetă, 
ascuns în pădure. Nimeni nu a putut să rezolve misterul la 
vremea aceea. Mi-a spus de asta când l-am interogat la 
închisoarea Lorton. Îşi spunea asasinul animalelor de casă. 

— Se pare că a promovat la oameni, murmură Sampson. 

Am alergat pe aleea lungă ce ducea la intrarea principală a 
gării vechi de optzeci şi opt de ani. Sampson şi cu mine fugeam 
de ne sfârâiau călcâiele şi tot ni se părea o eternitate de când 
Soneji telefonase. 

Împuşcăturile s-au oprit o perioadă, după care au început iar. 
Zgomotul era sinistru. Era clar că se aude dinăuntru cum se 
trage cu o puşcă. 

Maşinile şi taxiurile de pe aleea din faţa gării plecau în toate 
direcţiile, încercând să scape de scena împuşcăturilor şi a 
nebuniei generale. Navetiştii şi călătorii continuau să-şi croiască 
drum prin uşile principale ale clădirii. Nu mai avusesem până 
acum ocazia şă fac faţă unei situaţii create de un puşcaş cu 
lunetă. 

De-a lungul vieţii mele la Washington fusesem în gara asta de 
sute de ori. Cu toate acestea, nu văzusem nimic asemănător cu 
ceea ce se întâmpla acum, nici măcar ceva apropiat. 

— S-a prins singur în capcană, închis în gară. Intrat 
intenţionat în cursă! De ce naiba a făcut asta? mă întrebă 
Sampson când am ajuns la uşa principală. 

— Şi pe mine mă intrigă, am răspuns. De ce mă sunase Gary 
Soneji? De ce să cadă singur în plasă, închis în gară? 

Sampson şi cu mine ne-am strecurat în holul gării Union 
Station. Împuşcăturile de la balcon - de undeva de foarte de sus 
- au reînceput brusc. Ne-am culcat imediat la pământ. 

Oare Soneji ne văzuse deja? 


10 

Țineam capul aplecat, în timp ce ochii scrutau imensul şi 
impunătorul hol al gării. II căutam disperat pe Soneji. Oare el mă 
putea vedea? Una dintra vorbele Nanei îmi rămăsese înfiptă în 
memorie: Moartea este modul în care natura îţi dă bineţe. 

Statui de oşteni ai legiunilor romane stăteau de strajă în jurul 
marelui hol din Union Station. La un moment dat, directorii 
executivi de la căile ferate din Pennsylvania, cu principii 
sănătoase, au dorit ca războinicii să fie complet îmbrăcaţi. 
Sculptorul Louis Saint-Gaudens a reuşit să strecoare la fiecare a 
treia statuie câte una care să respecte acurateţea adevărului 
istoric. 

Am văzut trei oameni zăcând, probabil morţi, pe podeaua 
holului. Am simţit un gol în stomac. Inima îmi bătea şi mai tare. 
Una dintre victime era un adolescent îmbrăcat cu un şort tăiat 
dintr-o pereche de pantaloni şi un bluzon de antrenament de la 
echipa Redskins. A doua victimă părea tânărul tată. Niciunul nu 
mişca. 

Sute de călători şi de angajaţi ai gării erau prinşi în 
magazinele şi restaurantele de pe margini. Zeci de oameni 
speriaţi se înghesuiau în mica bombonerie Godiva şi într-o 
cafenea deschisă, numită America. 

Impuşcăturile au încetat din nou. Ce făcea Soneji? Şi oare 
unde era? Liniştea temporară era înnebunitoare şi ciudată. În 
mod normal, în gară era întotdeauna un adevărat vacarm. 
Cineva a târât un scaun pe podeaua de marmură şi scârţâitul 
zgomotos a răsunat în toată sala. 

l-am arătat insigna mea de detectiv ţinută în palmă unui 
poliţist în uniformă care se baricadase în spatele unei mese de 
cafenea, răsturnată. Transpiraţia îi curgea de pe faţă pe cutele 
de grăsime din jurul gâtului. Se găsea la numai câţiva metri de 
uşa de intrare, înăuntrul holului. Respira greu. 

— Te simţi bine? am întrebat în timp ce Sampson şi cu mine 
ne strecuram în spatele mesei. A încuviinţat din cap, a mormăit 
ceva, dar nu l-am crezut. Ochii lui erau holbaţi de frică. Am 
bănuit că nici el nu a mai avut vreodată de-a face cu un lunetist 
criminal. 

— De unde trage? l-am întrebat pe polițistul în uniformă. L-ai 
văzut? 

— Greu de spus. Dar este pe sus pe undeva, prin zona aia. 


Arătă înspre balconul din partea sudică, ce se întindea deasupra 
şirului de uşi din spatele fațadei de la Union Station. Acum 
nimeni nu mai folosea acele uşi. Soneji controla pe deplin 
situaţia. 

— Nu pot să-l văd de aici, zise Sampson aflat alături de mine. 
S-ar putea să-şi schimbe poziţia, mişcându-se de jur împrejur. 
Aşa ar lucra orice bun lunetist. 

— A spus ceva? A făcut vreun anunţ? A exprimat vreo 
cerinţă? l-am întrebat pe poliţist. 

—Nimic. Pur şi simplu a început să împuşte oameni de parcă 
ar fi exersat la ţintă. Până acum patru victime. Jigodia trage 
bine. 

Nu puteam vedea al patrulea corp. Poate că cineva, un tată, o 
mamă sau un prieten a tras una din victime undeva înăuntru M- 
am gândit la propria mea familie. Soneji a trecut odată pe la noi. 
Şi acum m-a chemat personal aici - m-a invitat la petrecerea de 
revenire de la Union Station. 

Deodată, din balconul de deasupra noastră, o puşcă a tras din 
nou! Zgomotul plat al împuşcăturii a răsunat între pereţii groşi 
ai gării. Totul se transformase într-un poligon de tragere cu ţinte 
umane. 

O femeie ţipă din restaurantul America. Am văzut-o căzând la 
pământ, ca şi cum ar fi alunecat pe gheaţă. După care s-au auzit 
o groază de gemete din local. 

Împuşcăturile au încetat din nou. Ce naiba făcea acolo sus? 

— Să mergem să-l oprim înainte să înceapă să tragă iar, i-am 
şoptit lui Sampson. Hai să încercăm. 


11 

Picioarele noastre goneau la unison, respiraţia era sacadată în 
timp ce urcam în fugă o scară întunecată de marmură spre 
balconul ieşit în consolă. Ofiţeri în uniformă şi doi detectivi erau 
ghemuiţi acolo, în poziţie de tragere. 

Am văzut un detectiv de la Poliţia Gării - de obicei o secţie 
pentru delicte minore. Nimic de genul ăsta, nici măcar ceva 
apropiat cu nevoia de a înfrunta un criminal lunetist. 

— Ce ştiţi până acum? am întrebat. Cred că numele 
detectivului era Vincent Mazzeo, dar nu sunt sigur. Mergea pe 
cincizeci de ani şi se presupunea că are experienţă. Imi 
aminteam vag că Mazzeo era cunoscut ca un bun profesionist. 

— Este într-una din anticamere. Vezi uşa de acolo? Zona pe 
care o controlează nu este adăpostită de acoperiş. Am putea să 
ajungem la el pe sus. Ce părere ai? 

M-am uitat spre tavanul placat cu aramă. Mi-am amintit că 
Union Station este cea mai mare colonadă acoperită din Statele 
Unite. Cu siguranţă chiar aşa arăta. Lui Gary Soneji i-a plăcut 
întotdeauna un decor măreț. Acum avea încă unul. 

Detectivul scoase ceva din buzunarul de la cămaşă. 

— Am un şperaclu. Ăsta ne-ar ajuta să intrăm în unele 
anticamere. Poate chiar în încăperea în care se ascunde 
criminalul. 

Am luat instrumentul. El nu avea de gând să-l folosească. N- 
avea chef să facă pe eroul. Nu voia să se întâlnească tocmai în 
dimineaţa asta cu Gary Soneji şi puşca lui cu lunetă. 

O altă serie de Împuşcături izbucni brusc din anticameră. 

Am numărat. Şase focuri - exact ca ultima dată. 

Asemeni majorităţii psihopaţilor, Soneji avea mania codurilor, 
a cuvintelor magice, a numerelor. Mă întrebam ce putea să 
însemne cifra şase. Şase, şase, şase? Nu se lega de nimic din 
întâlnirile precedente. 

Împuşcăturile au încetat la fel de brusc precum începuseră. 
Încă o dată, peste gară se aşternu liniştea. Nervii mei erau 
întinşi la limită. Erau în joc vieţile prea multor oameni, aveam 
prea mulţi de apărat. 

Sampson şi cu mine am înaintat. Mă aflam la mai puţin de 
zece metri de anticamera din care se trăgea. Ne-am lipit de 
perete cu pistoalele în mână. 

— E în ordine? l-am întrebat în şoaptă. Mai fusesem în astfel 


de situaţii, la fel de rele, dar asta nu făcea cu nimic lucrurile mai 
uşoare. 

— Îţi arde de glume proaste, Alex? A început dis-de- 
dimineaţă. Nici măcar n-am apucat să-mi mănânc gogoaşa şi să- 
mi beau cafeaua. 

— Data viitoare când mai trage, am zis eu, este al nostru. 
Trage câte şase focuri de fiecare dată. 

— Am observat, spuse Sampson fără să mă privească. Mă 
bătu uşor pe picior. Am tras amândoi adinc aer în piept. 

Nu am avut mult de aşteptat. Soneji începu o nouă serie de 
împuşcături. Şase focuri. De ce şase focuri de fiecare dată? 

Stia că o să venim după el. La naiba, mă invitase la 
demonstrația lui de tir. 

— Pornim! am zis. 

Am fugit de-a latul coridorului de marmură. Am scos cheia de 
la anticameră, am strâns-o între arătător şi degetul mare. 

Am răsucit cheia. 

Clic! 

Uşa nu se putea deschide. Am zgâlţâit-o cu mâna. Nimic. 

— Ce naiba? spuse Sampson în spatele meu cu o voce 
mânioasă. Ce are uşa asta? 

— Nimic, tocmai am încuiat-o, i-am răspuns. Soneji o lăsase 
special deschisă pentru noi. 


12 

Jos, un cuplu şi doi copii mici o luaseră la fugă. Alergau spre 
uşa de sticlă, încercând să scape. Unul dintre copii s-a 
împiedicat şi a căzut în genunchi. Mama l-a târât mai departe. O 
privelişte terifiantă, dar au reuşit. 

Împuşcăturile au pornit din nou. Sampson şi cu mine am 
năvălit în anticameră, amândoi aplecaţi cât mai jos, cu 
pistoalele în mână. 

Am văzut o prelată de un cenuşiu-întunecat drept în faţa 
noastră. 

Ţeava unei puşti cu lunetă ieşea de sub camuflaj. Soneji era 
dedesubt, ascuns vederii. 

Am tras amândoi. Şase Împuşcături au bubuit. Au apărut găuri 
în prelată. Puşca tăcuse. 

Am traversat în fugă încăperea şi am tras de prelată. Am oftat 
din rărunchi. 

Sub prelată nu era nimeni. Gary Soneji nu era acolo. 

O puşcă Browning cu lunetă era fixată pe un trepied de metal, 
cu un dispozitiv electronic ataşat la trăgaci. Toată chestia era 
plăsmuită. Puşca era programată să tragă la un anumit interval 
de timp. Şase Împuşcături urmate de o pauză, apoi alte şase 
împuşcături. Fără Gary Songji. 

Eram iarăşi în mişcare. Mica încăpere avea uşi de metal pe 
pereţii dinspre nord şi sud. Am izbit de perete uşa cea mai 
apropiată. Mă aşteptam la o capcană. 

Dar holul în care dădea era gol. Pe peretele din faţă mai 
exista o uşă cenuşie de metal - închisă. Lui Gary Soneji îi plăcea 
să se joace. Jocul lui favorit, în care el facea regulile. 

Am străbătut holul şi am deschis uşa numărul doi. Care era 
jocul? O surpriză? O bombă-capcană în spatele uşii unu, doi sau 
trei? 

M-am trezit în faţa unui alt spaţiu gol, altă cameră mică. 
Soneji nu era nicăieri. Nici urmă de la el. Incăperea avea o scară 
de metal care părea să urce la etajul următor. Poate o ieşire de 
siguranţă. 

Am urcat treptele, oprindu-mă pe fiecare, astfel încât să nu 
poată avea o ţintă sigură de deasupra. Inima îmi bătea cu 
putere, picioarele îmi tremurau. Speram ca Sampson să fie 
aproape, pe urmele mele. Aveam nevoie de acoperire. 

La capătul scării era deschisă o trapă. Dar Gary Songji 


nicăieri. Fusesem atras într-un soi de capcană, în plasa lui. 
Stomacul mi se răzvrătea. Simţeam în ochi o durere 
crescândă. Soneji era încă undeva în Union Station. Trebuia să 


fie. Spusese că vrea să mă vadă. 


13 

Soneji era calm ca un bancher de provincie, prefăcându-se că 
citeşte Washington Post în trenul de 8:45 a.m. spre Penn 
Station, New York. Simţea încă galopul inimii, dar starea de 
agitaţie nu i se citea pe faţă. Era îmbrăcat într-un costum 
cenuşiu, cămaşă albă şi cravată albastră cu dungi - întocmai 
precum cretinii de navetişti. 

Făcuse ceva extraordinar, păi nu? Mersese până unde puţini 
se încumetaseră vreodată. Il depăşise pe legendarul Charles 
Whitman şi asta nu era decât începutul demonstraţiei lui de 
forţă. E o vorbă care îi plăcea enorm: câştigă jucătorul care 
greşeşte ultimul. 

Soneji se cufundă în reverie şi se trezi în mijlocul pădurii lui 
multiubite din Princeton, New Jersey. Era din nou copil. Îşi 
amintea totul despre locul de o frumuseţe inegală, adesea 
spectaculoasă. La unsprezece ani furase o carabină de calibru 
22 de la o fermă din împrejurimi. O ţinea ascunsă în cariera de 
piatră de lângă casă, înfăşurată cu grijă în cârpe îmbibate cu 
ulei şi saci groşi de pânză. Carabina fusese singura avere de pe 
lumea asta de care îi păsa, singurul lucru care-i aparținuse cu 
adevărat. 

Își amintea cum cobora malul abrupt al unei râpe spre un loc 
liniştit din pădure unde pământul se nivela, imediat după o 
încrengătură deasă de tufişuri spinoase. Ajungea astfel în 
luminiş, poligonul unde îşi făcuse antrenamentul lui secret şi 
interzis din copilărie. Într-o zi adusese aici un cap de iepure şi o 
pisică tigrată de la ferma Ruocco. Pentru o pisică nimic nu e mai 
bun decât un cap proaspăt de iepure. Pisicile astea sunt ca 
vampirii. Pisicile sunt ca el. Până în ziua de azi, pisicile îl 
atrăgeau ca o vrajă. Felul în care încolţeau şi vânau prada era 
minunat. De aceea îi făcuse una cadou doctorului Cross şi 
familiei sale. 

Micuța Rosie. 

După ce aşezase capul tăiat al iepurelui în mijlocul 
luminişului, dezlegase gâtul sacului şi lăsase pisoiul să iasă. Deşi 
făcuse nişte găuri în sac, pisica aproape se sufocase. „la-l. la 
iepuraşul, comandase el.” Pisica simţise mirosul de vânat 
proaspăt şi se apropiase în salturi. Gary ridicase carabina la 
umăr şi aşteptase. Ochise ţinta în mişcare. Mângăiase trăgaciul, 
apoi trăsese. Invăţase să ucidă. 


Ai ajuns dependent! se mustra el acum, întors în prezent, în 
trenul de New York. Nu se schimbase mare lucru de pe vremea 
când fusese băiatul cel rău de la Princeton. Mama lui vitregă - 
târfa Babilonului, înspăimântătoare şi lipsită de talent - îl încuia 
pe atunci cu regularitate în pivniţă. Îl lăsa singur în întuneric, 
uneori câte zece sau douăsprezece ore. Învăţase să iubească 
întunericul, să fie întunericul. Învăţase să iubească pivnita, 
făcuse din ea locul lui de predilecție. 

Gary o învinsese la jocul ei preferat. 

Trăia în lumea de dedesubt, în iadul lui privat. Credea cu 
adevărat că era Prinţul Întunericului. 

Gary Soneji se străduia să rămână în prezent, la Union 
Station, şi să-şi savureze planul lui minunat. Poliţia capitalei 
cerceta în clipa asta vagoanele. 

Poliţiştii erau acum aproape! Alex Cross era probabil printre 
ei. 

Un debut grozav, şi ăsta era numai începutul. 


14 

Îi vedea pe amărâţii de poliţai în uniformă roind pe 
platformele de sub Union Station. Păreau speriaţi, pierduţi şi 
zăpăciţi, gata să se dea bătuţi. Era bine de ştiut, o informaţie 
utilă. Avea să ţină cont de asta în cele ce aveau să urmeze. 

Aruncă o privire spre femeia de afaceri de pe bancheta din 
faţă. Şi ea părea înspăimântată. Ochi de căprioară surprinsă în 
farurile unei maşini. Pete albe pe mâinile încleştate. Umerii 
ţepeni ca ai unui elev la şcoala militară. 

Soneji îi vorbi. Era politicos şi blând, aşa cum ştia să fie la 
nevoie. 

— Mă simt ca într-un vis urât. Când eram mic, reuşeam să mă 
trezesc - unu, doi, trei, trezeşte-te! Era suficient ca să ies din 
coşmar. Din păcate, sunt sigur că astăzi n-ar mai merge. 

Femeia de vizavi dădu din cap de parcă ar fi zis ceva cu 
înţeles profund. Reuşise să stabilească o comunicare cu ea. 
Gary reuşea asta întotdeauna, să întindă mâna şi să ajungă la 
cineva dacă avea nevoie. Acum era un astfel de moment. Dădea 
bine să fie găsit de poliţie stând de vorbă cu un tovarăş de 
călătorie. 

— Unu, doi, trei, trezeşte-te, spuse ea cu voce scăzută. 
Doamne, sper că suntem în siguranţă aici. Sper că l-au prins 
până acum. Oricine sau orice ar fi. 

— Sunt sigur că-l vor prinde, o asigură Sonegji. Păi, nu-i prind 
întotdeauna? Nebunii de soiul ăsta au un fel de a se da singuri 
de gol. 

Femeia dădu din cap o singură dată, fără prea multă 
convingere. 

— Aveţi dreptate. Sigur că da. Sper. Mă rog să fie aşa. 

Doi poliţişti cu feţele încruntate intrară în vagon. Acum 
devenea interesant. Vedea cum alţi poliţişti se apropie dispre 
vagonul-restaurant, la un singur vagon distanţă. Probabil că 
erau sute de poliţişti pe peron. Începea jocul. Actul doi. 

— Eu sunt din Wilmington, Delaware. Soneji continua să-i 
vorbească femeii. Altminteri aş fi plecat deja de-aici. În caz că 
ne-ar fi lăsat să ne retragem sus. 

— Nu ne lasă. Am încercat, îi spuse femeia. Avea ochii 
îngheţaţi, fixaţi parcă pe o privelişte stranie. Îi plăcea privirea 
aia. Lui Soneji îi fu greu să-şi ia ochii de la ea şi să se 


concentreze pe poliţiştii care se apropiau şi pe primejdia care l- 
ar fi putut ameninţa. 

— Vă rugăm să prezentaţi legitimaţiile. Toată lumea, anunţă 
unul dintre poliţişti. Avea o voce profundă, încărcată de 
semnificaţii, care îi făcu pe toţi să devină atenţi. Legitimaţii cu 
fotografii. Vă mulţumesc. 

Cei doi detectivi erau acum la bancheta lui. Acum e-acum. 
Ciudat, nu simţea nimic. Era pregătit să-i dea gata pe cei doi. 

Soneji îşi controla respiraţia şi bătăile inimii. Control, asta e 
rețeta. Putea să-şi controleze muşchii feţei şi mai ales ochii. 
Pentru ziua asta le schimbase culoarea. Îşi schimbase şi 
culoarea părului, din blond în cenuşiu. Până şi forma feţei. Părea 
un om blând, buhăit şi inofensiv ca un comis-voiajor. 

Işi prezentă permisul de conducere auto şi o carte de credit 
Amex pe numele de Neil Stuart din Wilmington, Delaware. Mai 
avea şi un card Visa şi o legitimaţie cu fotografie de la clubul 
sportiv din Wilmington. Nimic din înfăţişarea lui nu era 
memorabil. O oaie din turmă. 

Detectivii îi verificau legitimaţia, când Soneji îl zări pe Alex 
Cross afară, prin geamul compartimentului. Bucuria zilei de azi. 

Cross se apropia de el, uitându-se cu atenţie la pasageri prin 
ferestre. Cross arăta în continuare destul de bine. Un metru 
nouăzeci şi bine clădit. Se menţinuse în formă şi nu-şi arăta cei 
patruzeci şi unu de ani. 

lisuse, lisuse, lisuse, ce chestie. De data asta chiar că am 
făcut-o lată. Sunt aici, Cross. Poţi să mă atingi, numai să vrei. 
Uită-te la mine. Uită-te la mine, Cross. Îți ordon să te uiţi la 
mine, acum! 

Soneji ştia că furia imensă care creştea în el era periculoasă. 
Ar putea să aştepte ca Alex Cross să ajungă în dreptul lui şi să-i 
bage şase gloanţe în faţă. 

Şase gloanţe în cap. Fiecare din cele şase binemeritate pentru 
ceea ce-i făcuse Cross. Cross îl nenorocise - nu, Cross îi 
distrusese viaţa. Cross era vinovat pentru cele ce se petreceau 
acum. Cross era cel vinovat pentru omorurile din gară. Era 
numai vina lui Cross. 

Cross, Cross, Cross! Să fie acesta sfârșitul? Să fie aceasta 
marea finală? E oare posibil? 

Cross mergea cu un aer sfidător, neatins de spaime. Trebuia 
să-i recunoască asta. Era cu câţiva centimetri mai înalt decât 


ceilalţi poliţişti, cu pielea lui fină, cafenie. Dragul/e - aşa-i spunea 
prietenul lui, Sampson. 

Dacă mă prinzi, doctore Cross, te prinzi pe tine însuţi. Poţi să 
înţelegi aşa ceva? Nu-ţi face griji, e vreme pentru asta. 

— Mulţumesc, domnule Stuart, spuse detectivul întinzându-i 
cartea de credit şi permisul de conducere. 

Soneji dădu din cap cu un mic zâmbet, după care ochii lui 
alunecară din nou spre fereastră. 

Alex Cross era acolo. Nu mai face pe grozavul, Cross. Nu eşti 
chiar aşa de tare. 

Ar fi vrut să tragă chiar acum. Se încălzise. Se simţea ca pe 
jar. Ar fi putut să-i facă felul lui Alex Cross chiar în clipa asta. 
Ura figura aia, mersul ăla, tot ce ţinea de domnul doctor- 
detectiv. 

Alex Cross încetinise mersul. Apoi se uită drept la el. De la un 
metru şi jumătate. 

Gary Soneji ridică încet privirea spre Cross, trecu cu 
naturaleţe la ceilalţi detectivi şi înapoi la Cross. 

Bună, scumpule. 

Cross nu-l recunoscu. Cum ar fi putut? Detectivul se uitase fix 
la el, apoi trecuse mai departe. Merse în continuare de-a lungul 
platformei, grăbind pasul. 

Cross era acum cu spatele la el - o ţintă inimaginabilă şi 
aproape irezistibilă. Un detectiv aflat undeva în faţă îl strigă, 
făcându-i semn să vină. Îi plăcea ideea de a-l împuşca pe Cross 
în spate. Un omor făptuit cu laşitate - o chestie minunată. 
Oamenii detestă aşa ceva. 

Apoi Soneji s-a lăsat să cadă relaxat pe banchetă. 

Cross nu m-a recunoscut. Sunt bun. Sunt cel mai bun dintre 
cei cu care a avut de-a face. Nicio grijă, am să i-o dovedesc. 

Dacă nu fac nicio greşeală, am să câştig. 

Am să-l omor pe Alex Cross cu familia lui cu tot şi nimeni nu 
mă poate opri. 


15 

Se făcuse mai mult de patru şi jumătate şi mie nici măcar nu- 
mi trecuse prin cap să părăsesc Union Station. Fusesem prins 
acolo toată ziua, vorbind cu martorii, cu experţii de la balistică, 
cu medicul legist, făcând schiţe în carnet. Sampson se plimba 
neliniştit de pe la patru, îl vedeam că e pe cale să explodeze, 
dar era obişnuit cu felul meu meticulos de a fi. 

Venise şi FBl-ul şi am primit un telefon de la Kyle Craig care 
rămăsese la Quantico, fiind prins cu cazul Mr. Smith. La capătul 
terminalului era o gaşcă nouă de reporteri. Se putea mai rău 
decât atât? Nu-mi ieşea din cap că trenul plecase din gară. Ca 
unul din jocurile alea de cuvinte care-ţi intră în cap şi de care nu 
mai poţi scăpa. 

La capătul zilei aveam ochii împăienjeniţi, eram obosit până-n 
oase şi trist cum nu fusesem niciodată la o scenă de omor. 
Incercam să nu mă gândesc la Soneji, dar mă simţeam într-un 
fel răspunzător pentru faptul că e în libertate. 

Soneji era un om cât se poate de meticulos: ţinuse să vin la 
Union Station. Dar de ce? Nu reuşeam să găsesc răspunsul la 
întrebare. 

Într-un târziu, m-am strecurat afară prin tunel ca să evit 
întâlnirea cu presa. M-am dus acasă, am făcut un duş şi am 
îmbrăcat haine curate. 

Parcă era mai bine. M-am gândit să anulez întâlnirea cu 
Christine Johnson. O voce mă avertiza însă: nu strica totul, n-o 
speria cu meseria asta a ta - e femeia visurilor tale. Simţisem 
deja că lui Christine îi era greu să se obişnuiască cu slujba mea 
de detectiv la omucideri. Nu puteam s-o acuz, mai ales după 
ziua de astăzi. 

Pisica Rosie intră să-mi facă o vizită. Se frecă de pieptul meu. 

— Pisicile sunt ca baptiştii, i-am şoptit eu. Ştii că sunt 
păcătoşi, dar nu-i poţi prinde niciodată asupra faptului. Rosie 
torcea a încuviinţare. Suntem prieteni buni. 

Când am coborât în sfârşit la copii, am lăsat în urmă 
„serviciul”. Rosie s-a prins şi ea în joaca noastră, săltând în jurul 
mesei. . 

— Ce bine arăţi, tăticule. Eşti frumos, îmi spuse Jannie 
făcându-mi cu ochiul şi arătându-mi cu mâna că sunt OK. 

Era sinceră, dar făcea şi mare caz de „întâlnirea” mea din 
seara asta. Era evident încântată de faptul că mă ferchezuisem 


ca să mă duc la întâlnire cu directoarea de la şcoala ei. 

Cu Damon era şi mai rău. Când m-a văzut coborând treptele, 
s-a prăpădit de râs. Odată pornit, nu-l mai puteai opri. „Frumos”, 
mormăia el întruna. 

— Îţi arăt eu ţie, i-am replicat. O să ţi-o plătesc înzecit, dacă 
nu însutit. O să vină momentul când o să ne aduci pe cineva să- 
ţi cunoască părinţii şi atunci să vezi. 

— Chiar şi aşa, merită, răspunse Damon şi continuă să râdă 
ca un nebunatic. Glumele lui o făceau pe Jannie atât de veselă, 
că sfârşi prin a se tăvăli pe covor. Rosie ţopăia de colo-colo 
peste amândoi. 

M-am lăsat şi eu pe podea, am scos un răget ca Jabba - omul 
peşterii şi am început să mă iau la trântă cu copiii. Ca de obicei, 
reuşeau să mă vindece de toate grijile. M-am uitat pe deasupra 
lor la Mama Nana, care stătea în uşa dintre bucătărie şi 
sufragerie. Era suspect de tăcută, fără să participe la joacă, aşa 
cum făcea de obicei. 

— Vrei şi tu puţină chelfaneală, bătrânico? am întrebat-o în 
timp ce cu o mână îl ţineam pe Damon şi cu cealaltă îmi frecam 
uşor bărbia de creştetul capului său. 

— Nu, nu. Dar în seara asta eşti mai nervos decât Rosie, 
spuse Mama Nana şi începu, în sfârşit, să râdă şi ea. Nu te-am 
mai văzut aşa de când aveai paisprezece ani şi ieşeai să te vezi 
cu Jeanne Allen, dacă îmi amintesc bine numele. Totuşi Jannie 
are dreptate, trebuie să recunosc că arăţi, să spunem, zdrobitor. 

L-am lăsat în sfârşit pe Damon să se ridice de la pământ. Mi- 
am aranjat şi mi-am periat hainele. 

— Ei bine, aş mai vrea numai să vă mulţumesc tuturor pentru 
sprijinul pe care mi l-aţi acordat în aceste momente grele, am 
spus eu cu falsă solemnitate şi o expresie de om rănit. 

— Cu plăcere! au răspuns toţi în cor. Distracţie plăcută la 
întâlnire! Eşti frumos de nu se mai poate! 

M-am îndreptat spre maşină, evitând să privesc înapoi pentru 
a nu le da satisfacția unei ultime strâmbături sau laude ironice. 
Totuşi mă simţeam mult mai bine, revigorat într-un fel ciudat. 

Promisesem, atât familiei, cât şi mie însumi, că o să încep o 
viaţă mai normală. Nu numai o carieră, nu o serie nesfârşită de 
anchete asupra crimelor. Şi totuşi, pe măsură ce mă îndepărtam 
de casă, ultimele gânduri erau: Sone;; este iar în libertate. Ce ai 


de gând să faci în situaţia asta? 


Pentru început urma să am o cină minunată şi liniştită alături 
de încântătoarea Christine Johnson. 

Pe tot restul serii nu o să mă mai gândesc nici măcar o dată la 
Gary Songji. 

O să fiu zdrobitor, dacă nu de-a dreptul frumos. 


16 

Kinkead's din Foggy Bottom este unul dintre cele mai bune 
restaurante din Washington sau de oriunde am mâncat 
vreodată. Mâncarea e, poate, mai bună şi decât cea de acasă, 
deşi nu i-am spus niciodată asta Mamei Nana. Mă întreceam pe 
mine în seara asta sau cel puţin mă străduiam să fac tot ce pot. 

Convenisem cu Christine să ne întâlnim la bar pe la şapte. Am 
ajuns cu câteva minute înainte, iar ea a venit imediat după 
mine. Suflete gemene. Aşa a început prima noastră întâlnire. 

Jazzul seducător al lui Hilton Felton se auzea de la parter, 
unde cânta şase zile pe săptămână. În weekend cânta împreună 
cu basistul Ephrain Woolfolk. Bob Kinkead tot intra şi ieşea pe 
uşa bucătăriei, asezonând şi inspectând fiecare fel. Totul părea 
în regulă. Mai bine nu se putea. 

— E un loc extraordinar. De ani de zile îmi doresc să vin aici, 
spuse Christine aprobator uitându-se în jur, la barul din lemn de 
cireş, la scara care se arcuia în sus spre sala principală a 
restaurantului. 

N-o văzusem niciodată ca astăzi, îmbrăcată elegant şi mai 
frumoasă decât în visurile mele. Purta o rochie neagră strânsă 
pe corp care lăsa la vedere umerii ei superbi. Un şal crem cu 
bordură de dantelă neagră îi cădea în falduri pe mâini. Avea un 
medalion dintr-o broşă veche care-mi plăcea mult. Îşi pusese 
pantofi cu tocul jos, dar tot avea aproape un metru optzeci. 
Mirosea a flori. 

Ochii ei căprui catifelaţi erau mari şi străluceau de acea 
bucurie pe care bănuiam că o vede zilnic la copiii din şcoală, dar 
care de obicei lipsea de pe chipurile adulţilor. Zâmbetul ei nu 
avea un aer forţat. Părea fericită că se află aici. 

Nu ţineam deloc să arăt a detectiv de la omucideri, aşa că 
alesesem o cămaşă neagră de mătase primită de la Jannie de 
ziua mea. „Cămaşă de tip dur”, cum îi spunea ea. Pantaloni 
negri, o centură neagră elegantă şi pantofi negri - eram 
conştient că arăt „frumos”. 

Am fost conduşi într-un separeu pretenţios de la mezanin. În 
general, nu sunt conştient de aspectul meu fizic, însă capetele 
s-au întors când Christine şi cu mine am intrat în restaurant. 
Uitasem cu desăvârşire cum e să ieşi împreună cu cineva. 
Trebuie să recunosc că îmi cam place senzaţia. Îmi aminteam 
acum cum e să fii cu o persoană la care ţii. Îmi aminteam de 


asemenea cum e să te simţi întreg, sau aproape întreg, sau 
măcar pe cale să ajungi din nou întreg. 

Separeul nostru confortabil avea vedere spre Pennsylvania 
Avenue şi în acelaşi timp puteam să-l vedem pe Hilton cântând 
la pian. Perfect. 

— Ce-ai făcut astăzi? m-a întrebat Christine după ce ne-am 
aşezat. 

— Nimic deosebit, am răspuns ridicând din umeri. O zi 
obişnuită din viaţa de poliţist la Washington. 

Christine ridică şi ea din umeri. 

— Am auzit ceva la radio despre nişte împuşcături la Union 
Station. N-ai avut niciodată de-a face cu Gary Soneji în ilustra ta 
carieră? 

— Îmi pare rău, ziua mea de lucru s-a încheiat, am replicat. 
Apropo, îmi place rochia ta. 

Îmi place şi broşa veche pe care ai transformat-o În medalion. 
Îmi place că porți tocuri joase, de teamă că nu-s destul de înalt, 
ceea ce nu e cazul. 

— Treizeci şi unu de dolari, spuse ea şi zâmbi sfios şi 
minunat. 

Pe ea rochia arăta de un milion. Sau aşa mi se părea mie. 

M-am uitat în ochii ei să văd dacă totul merge bine. Trecuseră 
mai mult de şase luni de la moartea soţului ei, dar asta nu 
însemna prea mult timp. Se refăcuse binişor, după părerea mea. 
Mă aşteptam să aud de la ea dacă mă înşel. 

Am comandat o sticlă de Merlot. Apoi ne-am hotărât să luăm 
scoici Ipswich - un fel greu, dar un început potrivit pentru o cină 
la Kinkead's. La felul doi, eu am cerut tocană de somon. 

Christine a ales şi mai bine. Homari cu varză în unt, piure de 
fasole şi trufe. 

În timpul mesei n-am tăcut deloc. Nici măcar un minut. De 
mult nu mă mai simţisem atât de uşor şi liber în prezenţa cuiva. 

— Damon şi Jannie zic că nu există directoare mai bună ca 
tine. Mi-au dat fiecare câte un dolar numai ca să-ţi transmit 
asta. Care e secretul tău? am întrebat-o la un moment dat. 

Mi-am dat seama că în prezenţa ei mă luptam cu nevoia de a- 
i spune tot. 

Christine s-a gândit puţin înainte de a-mi răspunde. 

— Adevărul e că îmi face bine să predau. Mai e un adevăr 


care-mi place şi sună cam aşa: dacă eşti dreptaci, e destul de 
greu să scrii cu mâna stângă. Ei bine, majoritatea copiilor sunt 
stângaci la început. Mă străduiesc să nu scap din vedere acest 
lucru. Asta-i secretul meu. 

— Povesteşte-mi ce-ai făcut azi la şcoală, i-am cerut uitându- 
mă în ochii ei căprui, incapabil să mă abţin. 

S-a arătat surprinsă de întrebare. 

— Chiar vrei să ştii ce-am făcut azi la şcoală? De ce? 


— Hotărât lucru. N-aş putea să-ţi spun de ce. 

În afară de faptul că îmi place vocea ta. Îmi place felul cum 
gândeşti. 

— De fapt, astăzi chiar a fost o zi grozavă, răspunse ea cu 
ochii strălucind. Dar eşti sigur că vrei să auzi, Alex? N-aş vrea să 
te plictisesc cu chestii de la serviciu. 

Am dat din cap în semn că da. 

— Sunt sigur. Nu prea pun întrebări la care nu vreau să aud 
răspunsul. 

— Ei bine, atunci am să-ţi povestesc. Astăzi, toţi copiii au fost 
puşi să se imagineze la şaptezeci-optzeci de ani. Să meargă un 
pic mai încet ca de obicei, să se descurce singuri cu tot felul de 
infirmităţi şi să nu fie în centrul atenţiei. E un joc pe care noi îl 
numim „să intri în pielea altuia” şi-l jucăm mult la şcoala Truth. 
E un program minunat şi am avut o zi minunată. Mulţumesc 
pentru întrebare, Alex. Frumos din partea ta. 

Christine m-a întrebat încă o dată despre ziua mea de lucru şi 
i-am spus cât de puţin posibil. N-am vrut s-o tulbur şi nici nu 
simţeam nevoia să povestesc ce s-a petrecut. 

Am vorbit despre jazz şi muzica clasică, despre ultimul roman 
al lui Amy Tan. Părea să fie la curent cu toate şi s-a mirat că am 
citit The Hundred Secret Senses şi că, mai mult, mi-a plăcut. 

Mi-a spus ce-a însemnat pentru ea să crească în Southeast şi 
mi-a povestit despre unul dintre secretele ei: Dumbo-Gumbo. 

— Toată şcoala primară, a spus ea, am fost Dumbo-Gumbo. 
Aşa m-au poreclit ceilalţi copii. Pentru că, vezi tu, am urechile 
mari. Ca Dumbo, elefantul zburător. 

Şi-a dat părul pe spate. 

— Uită-te. 

— Foarte frumos, am spus eu. 

A izbucnit în râs. 


— Nu-ţi distruge credibilitatea. Am într-adevăr urechi mari. 
Mai am şi zâmbetul ăsta mare, o grămadă de dinţi şi gingii. 

— Aşadar, un puşti isteţ ţi-a zis Dumbo-Gumbo? 

— Fratele meu, Dwight, m-a botezat. Mi-a mai spus şi Gumbo 
Din. Încă nu şi-a cerut scuze. 

— Îmi pare rău pentru el. Zâmbetul tău este încântător, iar 
urechile tale sunt în regulă. 

A râs din nou. Îmi plăcea la nebunie când râdea. De fapt, îmi 
plăcea totul la ea. Eram cât se poate de fericit la prima noastră 
întâlnire. 


17 

Timpul parcă a zburat. Am vorbit despre legea 
învăţământului, chestiune care era în atenţia ţării întregi, despre 
expoziţia Gordon Parks de la Corcoran, dar şi despre o grămadă 
de prostii. Când m-am uitat la ceas şi am văzut că e zece fără 
zece, n-aş fi crezut că poate să fie trecut de nouă şi jumătate. 

— Mai am de lucru acasă, spuse Christine. Trebuie să plec, 
Alex, crede-mă. 

Își parcase maşina pe Strada Nouăsprezece şi am mers pe jos 
împreună până acolo. Străzile erau tăcute, pustii şi strălucitoare 
în lumina felinarelor. 

Mă simţeam de parcă băusem puţin prea mult, deşi ştiam că 
nu era cazul. Aveam sentimentul că sunt fără griji şi îmi făcea 
plăcere să redescopăr această senzaţie. 

— Aş vrea să mai ieşim şi altă dată. Ce zici de mâine seară? 
am întrebat-o zâmbind. Doamne, cât de mult îmi plăcea să fiu 
cu ea. 

Brusc, s-a întâmplat ceva. Am văzut în privirea ei ceva ce nu 
mi-a plăcut - tristeţe şi îngrijorare. Christine s-a uitat în ochii 
mei. 

— Nu cred, Alex. Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. Am crezut 
că sunt pregătită, dar poate m-am înşelat. E o vorbă, cicatricele 
cresc odată cu noi. 

Mi-am ţinut respiraţia. Nu mă aşteptasem la una ca asta. Nu- 
mi aminteam să mă mai fi înşelat vreodată atât de grav în 
privinţa relaţiei mele cu cineva. A fost ca o lovitură în plex. 

— Îţi mulţumesc că m-ai dus la cel mai bun restaurant la care 
am fost vreodată. Îmi pare foarte, foarte rău. Nu e vina ta, Alex. 

Christine mă privea în continuare în ochi. Părea să caute 
acolo ceva, ceva ce bănuiam că nu găseşte. 

S-a urcat în maşină fără să mai spună vreun cuvânt. Dintr-o 
dată mi s-a părut teribil de eficientă, de controlată. A pornit 
motorul şi a plecat. Am rămas singur pe strada pustie şi m-am 
uitat după ea până când nu i-am mai văzut farurile. 

Nu e vina ta, Alex. Cuvintele ei mi-au rămas întipărite în 
minte. 


18 

Băiatul cel rău se întorsese acasă, în Wilmington, Delaware. 
Avea ceva de făcut aici. Intr-un fel, asta era poate partea cea 
mai frumoasă. 

Gary Soneji bătea străzile luminate din Wilmington de parcă 
n-avea nicio grijă pe lumea asta. Şi de ce-ar fi fost îngrijorat? Era 
suficient de priceput la machiaj şi în arta deghizării pentru a-i 
păcăli pe tâmpiţii din Wilmington. Că doar îi păcălise şi pe cei 
din Washington. 

Se opri să se uite la un poster enorm de lângă gară. 
„Wilmington - un oraş unde eşti cineva”, scria roşu pe alb. Ce 
glumă teribilă şi neintenţionată, gândi el. 

Ca şi afişul, întins pe trei etaje, cu balene şi delfini care arătau 
de parcă fuseseră furaţi din vreun oraş de coastă din sudul 
Californiei. Consiliul oraşului Wilmington ar trebui angajat pentru 
decorul de la „Sâmbătă seara, în direct”. Erau buni, foarte buni. 

Avea în mână o geantă de voiaj, dar asta nu atrăgea atenţia 
nimănui. Oamenii pe care i-a întâlnit în mica lui plimbare păreau 
coborâţi din paginile catalogului Sears de prin 1961. Stofe care 
nu avantajau talia, pelerine ecosez în culori stinse, pantofi maro 
comozi. 

Desluşi în câteva rânduri accentul enervant al oraşului. 
„Trebuie să telefonez acasă.” Un dialect urât pentru gânduri 
urâte. 

lisuse, în ce loc a trăit! Cum dracu' a reuşit să supravieţuiască 
în anii aceia anoşti? De ce s-a ostenit acum să se întoarcă? Ei 
bine, la întrebarea asta avea un răspuns. Soneji ştia de ce s-a 
întors. 

Răzbunare. 

Venise scadenta. 

Coti de pe North Street pe vechea lui stradă, Central Avenue. 
Se opri peste drum de o casă de cărămidă zugrăvită în alb. Se 
uită la ea timp îndelungat. Era o casă modestă în stil colonial, cu 
două niveluri. Fusese a bunicilor lui Missy, de aceea refuzase să 
se mute. 

la poziția de drepți, Gary. Doamne, nicăieri nu e mai bine ca 
acasă. 

Deschise geanta şi scoase arma pe care o alesese pentru 
astăzi. O armă de care era deosebit de mândru. Aştepta de mult 
să o folosească. 


Gary Soneji se hotărî în sfârşit să treacă strada. Se duse drept 
la uşa din faţă, de parcă era la el acasă. Folosi cheia de acum 
patru ani, ultima oară când fusese aici, în ziua când Alex Cross 
şi partenerul său, John Sampson, năvăliseră în viaţa lui. 

Deschise uşa şi descoperi - ce frumos - că soţia şi fiica lui îl 
aşteptau mâncând Poppycock şi uitându-se la televizor. 

— Salut. Vă amintiţi de mine? spuse Soneji pe un ton scăzut. 

Se porniră amândouă să tipe. 

Dulcea lui soţie, Missy. 

Fetiţa lui dragă, Roni. 

Ţipau ca nişte străine pentru că îl cunoşteau amândouă prea 
bine şi pentru că văzuseră arma. 


19 

Dacă vreodată vrei să iei în considerare toate faptele, 
probabil că n-ai să apuci dimineaţa. Cabinetul de lucru de la 
sediul poliţiei era supraîncărcat cu telefoane care sunau, 
computere în lucru şi echipament de supraveghere. Nu m-am 
lăsat antrenat de activitatea şi zgomotul de acolo. Nu 
ajunseserăm încă nicăieri în cazul împuşcăturilor de la gară. 

In primul rând, mi se ceruse să fac o informare despre Soneji. 
Se presupunea că îl cunosc mai bine ca oricine şi totuşi, mai 
ales acum, aveam sentimentul că nu ştiu destule. Am avut ceea 
ce se cheamă o masă rotundă. Timp de o oră le-am împărtăşit în 
detaliu ceea ce ştiam despre cei doi copii răpiți acum câţiva ani 
în Georgetown, despre capturarea lui, despre zecile de discuţii 
pe care le-am avut cu el la închisoarea Lorton înainte să 
evadeze. 

Când toată lumea din echipă s-a pus în mişcare, m-am întors 
şi eu la treabă. Simţeam nevoia să aflu cine e Songji, cine e cu 
adevărat, de ce se hotărâse să se întoarcă tocmai acum şi de ce 
la Washington. 

Nu m-am oprit pentru pauza de prânz şi am pierdut noţiunea 
timpului. Mi-a trebuit o grămadă de vreme numai ca să regăsesc 
muntele de date pe care le strânsesem despre Soneji. Pe la 
două după-amiază, durerea din mâini m-a făcut să remarc 
prezenţa piunezelor de pe masa de lucru pe care strângeam 
informaţii „importante”. 

Un cabinet de lucru nu e un cabinet de lucru fără scheme şi 
hărţi în care se înfig piuneze şi fără un panou mare de afişaj. 
Sus de tot, pe panoul nostru, era numele cazului, dat de şeful 
detectivilor. De data asta alesese numele „Pânza de Păianjen”, 
pentru că Soneji dobândise deja pseudonimul „Păianjenul” în 
cercurile poliţiei, pseudonim care plecase de la mine. l-l 
dădusem pornind de la complexul de situaţii complicate pe care 
le crea. 

O secţiune din panoul uriaş era dedicat „informaţiilor de la 
civili”. Cele mai multe erau relatări de încredere de la martorii 
oculari ai evenimentelor din ziua precedentă din Union Station. 
O altă secţiune purta numele de „informaţii ale poliţiei”, 
majoritatea fiind rapoarte ale detectivilor prezenţi ieri pe 
terminalul gării. 

Informaţiile de la civili sunt considerate rapoarte făcute cu 


„ochi de neprofesionist”, pe când cele ale poliţiei sunt făcute cu 
„ochi de profesionist”. Partea proastă a tuturor rapoartelor de 
până acum era că niciunul nu dădea o descriere cât de cât bună 
a lui Gary Soneji. Din moment ce Soneji dovedise o pricepere 
ieşită din comun de a se deghiza, chestiunea nu era 
surprinzătoare, dar era cu atât mai gravă pentru fiecare dintre 
noi. 

Biografia lui Soneji ocupa o altă secţiune a panoului. O foaie 
lungă de hârtie scoasă la imprimantă lista toate jurisdicţiile în 
care Soneji fusese acuzat de o crimă, inclusiv câteva cazuri 
nerezolvate de omucidere din anii lui de tinereţe la Princeton, 
New Jersey. 

Mai erau prinse cu piuneze câteva fotografii polaroid ale 
probelor noastre de până acum, cu explicaţii scrise pe ele. Se 
putea citi: „Gary Soneji, abilităţi cunoscute”, „Gary Soneji, 
ascunzători posibile”, „Gary Soneji, caracteristici fizice”, „Gary 
Soneji, arme preferate”. 

Mai era o categorie pe panou, „asociaţi cunoscuţi”, care nu 
fusese completată. Din ce ştiam eu, Soneji lucrase întotdeauna 
singur. Mai era valabilă această informaţie? m-am întrebat. Se 
schimbase oare de la ultima noastră întâlnire? 

Pe la şase şi jumătate seara am primit un telefon de la 
laboratoarele FBI din Quantico. Curtis Waddle îmi era prieten şi 
ştia ce înseamnă Soneji pentru mine. Imi promisese că mă ţine 
la curent cu tot ce poate afla despre el. 

— Stai pe scaun, Alex? Sau te plimbi de colo-colo cu un 
telefon din ăla insipid fără fir în mână? mă întrebă. 

— Mă plimb, Curtis. Dar telefonul e unul de modă veche. ŞI 
negru pe deasupra. Pe gustul lui Alexander Graham în persoană. 

Şeful laboratorului izbucni în râs şi îmi veni în minte faţa lui 
lată, pistruiată şi părul roşu, creţ, strâns cu elastic în coadă de 
cal. Lui Curtis îi place să pălăvrăgească şi am învăţat că e bine 
să-l laşi să termine, altminteri se supără şi-ţi vorbeşte în doi 
peri. 

— Foarte bine, foarte bine. Ascultă, Alex, am ceva aici, dar nu 
cred că o să-ţi placă. Mie, unul, nu-mi place. Nici măcar nu sunt 
sigur că informaţia e bună. 

— Aşa, spune-mi ce-ai aflat, l-am grăbit eu. 

— Sângele pe care l-am găsit pe patul şi pe ţeava puştii de la 


Union Station - ştii despre ce e vorba - l-am analizat şi ştim al 
cui e. Totuşi, cum îţi spuneam, nu ştiu dacă trebuie să am 
încredere. Kyle zice la fel. Ce zici de asta: nu e sângele lui 
Soneji. 

Curtis avea dreptate. Nu-mi plăcea deloc ceea ce-mi spunea. 
Urăsc surprizele în orice investigaţie de crimă. 

— Ce mama dracului vrea să însemne asta? Atunci al cui e 
sângele? Curtis, aţi aflat al cui e? 

L-am auzit oftând şi scoţind aerul cu zgomot. 

— E al tău, Alex. Pe puşcă era sângele tău. 


__ „PARTEA A DOUA 
VANATOAREA MONSTRULUI 


20 

Era oră de vârf în Penn Station, New York City, când ajunse 
Soneji. Sosise la timp, conform programului, pentru actul 
următor. Mamă, trăise clipa asta de o mie de ori înainte să se 
întâmple. 

Legiuni de prăpădiţi patetici se aflau în drum spre casă, unde 
vor cădea pe perne ca să doarmă o vreme ce li se va părea cât 
o secundă, pentru ca a doua zi de dimineaţă să se trezească şi 
să ia trenul din nou. lisuse, şi ăştia spun despre e/că este 
nebun. 

Era un moment absolut minunat, la care visa de peste 
douăzeci de ani. La acest moment! 

Plănuise să ajungă la New York între cinci şi cinci jumate - şi 
uite c-a ajuns! A sosit Gary! Se imaginase pe sine însuşi, se 
văzuse pe sine însuşi ieşind din tunelul adânc şi întunecat de la 
Penn Station. Mai ştia că avea să fie scos din minţi când va urca 
scările. O ştia înainte să ajungă să audă muzica din gară, un 
refren tembel al unui marş John Philip Sousa pe care se 
suprapuneau anunţurile de trenuri. 

„Accesul la trenul de Bay Head Junction se face prin poarta A, 
la peronul 8”, veni o voce clară în ajutorul celor derutaţi. 


Toată lumea în vagoane spre Bay Head Junction. În vagoane, 
idioţi patetici ce sunteţi, roboți 


li căzu privirea pe un hamal negru cu privirea pierdută, goală, 
de parcă viaţa îl depăşise cu vreo treizeci de ani în urmă. 

— Cum puteţi să-l ţineţi pe ăla în serviciu? îl interpelă Songji 
pe un impiegat în trecere pe lângă el. N-auzi? Ai înţeles ce ţi-am 
zis? 

— Valea, replică impiegatul. 

Gary Soneji izbucni în râs. Mamă, ce funcţionar mitocan. Erau 
din ce în ce mai mulţi în zilele astea, peste tot. 

Se uită lung la impiegatul iritat. Se hotărî să-l pedepsească, 
adică să-l lase în viaţă. 

Nu e ziua morții tale. Numele tău rămâne încă în Cartea Vieții. 
Circulă! 

Era furios, exact cum prevăzuse. Vedea roşu în faţa ochilor. 
Sângele care-i inundase creierul făcea un zgomot asurzitor. 
Deloc plăcut. Deloc propice unei gândiri sănătoase, raţionale. 


Sângele? S-au gândit copoii la una ca asta? 
Gara gemea de oameni care se îmbrânceau, împingeau şi se 


înjurau. Afurisiţii ăştia de navetişti erau nemaipomenit de 
agresivi şi de enervanţi. 

Nimeni nu-şi dă seama? La dracu”, cu siguranță că ar putea. Şi 
ce fac când îşi dau seama? Devin încă mai agresivi şi mai 
nesuferiţi. 

Dar niciunul dintre ei nu avea starea de furie care clocotea 
acum în el. Nici pe departe. Ură în stare pură. 

Distilată. Furia era el însuşi. El care făcea lucruri la care ei 
abia  îndrăzneau să gândească. Furia lor era difuză, 
neconcentrată, explodând aiurea în capetele lor seci. El vedea 
furia cu claritate şi ştia să o pună la treabă. 

Era bine aici, în Penn Statioji, unde avea să creeze încă o 
scenă a groazei. Simţea că îşi intrase în mână. Reţinea detalii 
după detalii, în trei dimensiuni. Dunkin' Donuts, Knot Just 
Pretzels, Shoetrician Shoe Shine. Omniprezentul huruit al 
trenurilor pe dedesubt - scena era exact aşa cum şi-o imaginase 
întotdeauna. 

Ştia ce avea să urmeze şi cum avea să se termine totul. 

Gary Soneji ţinea la picior un cuţit de cincisprezece 
centimetri. O piesă de colecţie. Avea mâner încrustat cu sidef şi 
lama în serpentină, cu două tăişuri. „Un cuţit sofisticat pentru o 
persoană sofisticată”, îi spusese odată, demult, anticarul 
linguşitor. „Împachetează-l”, i-o tăiase el scurt. De atunci îl 
avea. Îl păstra pentru ocazii speciale, ca cea de astăzi. Sau ca 
atunci când l-a omorât pe agentul FBI, Roger Graham. 

Trecu pe lângă chioşcul de ziare Hudson News, cu toate 
revistele lui cu coperţi lucitoare de pe care chipuri mincinoase 
se zgâiau la lume şi la el pentru a-şi face propaganda. Era încă 
împins şi mergea umăr la umăr cu tovarăşii lui, navetiştii. 
Mamă, oare ăştia nu se opresc niciodată? 

Oho! în faţă apăruse personajul visurilor lui încă din copilărie. 
El era tipul. N-avea nicio îndoială. Recunoscuse figura, ţinuta, 
totul la el i se părea familiar. Tipul în costum de gata cu dungi 


gri, cel care-i amintea de tatăl lui. 
— O cauţi cu lumânarea de ani de zile! mârâi Soneji la domnul 


Dungi Gri. Tu ai vrut-o. 

Scoase cuțitul şi simţi cum se înfige în carne. Exact cum îşi 
imaginase. 

Omul de afaceri văzu cuțitul înfipt în piept, lângă inimă. O 
expresie de spaimă şi teroare i se întipări pe faţă. Apoi se 


prăbuşi mort, cu ochii daţi peste cap şi gura înţepenită într-un 
strigăt mut. 

Soneji ştia ce trebuie să facă mai departe. Se răsuci, fandă 
spre stânga şi tăie o a doua victimă care părea mai degrabă 
genul pierde-vară. Individul purta un tricou Naked Lacrosse. 
Detaliile nu contau, dar unele îi rămâneau în minte. Urmă un 
negru care vindea Street News. Trei din trei. 

Ceea ce conta cu adevărat era sângele. Soneji privi cum 
preţiosul sânge se scurge pe podeaua de ciment murdară şi 
pătată. Sângele murdărise hainele navetiştilor, se strânsese în 
băltoace sub cadavre. Sângele era un indiciu, avea să fie 
analizat de poliţie şi de copoii de la FBI. Sângele era acolo ca să- 
i dea de gândit lui Alex Cross. 

Gary Soneji lăsă cuțitul să-i cadă. Se produsese o harababură 
incredibilă, toată lumea intrase în panică şi ţipa să scoale morţii 
din morminte. 

Ridică privirea la panourile indicatoare: /eşire, Informații, 
Metrou Strada 8. 

Ştia cum să iasă din Penn Station. Totul era dinainte stabilit. 
Luase această decizie de o mie de ori până azi. 

Se strecură în tunel. Nimeni nu încercase să-l oprească. Era 
din nou Băiatul cel Rău. Poate că mama lui vitregă avusese 
dreptate. Pedeapsa lui ar fi să meargă cu metroul din New York. 


Brrrr! Inspăimântător! 


21 

Ora şapte, seara aceleiaşi zile. Eram pradă celei mai 
puternice şi ciudate epifanii. Mă simţeam în afara propriului 
corp, privindu-mă. În drum spre casă am trecut cu maşina pe 
lângă şcoala Soujourner Truth. Am văzut maşina Cristinei 
Johnson şi am oprit. 

Am coborât şi am aşteptat-o. Mă simţeam nemaipomenit de 
vulnerabil. Cam prostănac. Nu mă aşteptam ca ea să stea la 
şcoală atât de târziu. 

La şapte şi un sfert a ieşit în sfârşit. Mi s-a tăiat respiraţia din 
clipa în care am văzut-o. Mă simţeam ca un adolescent. Poate 
că era normal, poate că era chiar bine. Cel puţin eram iar 
capabil de sentimente. 

Arăta la fel de proaspătă şi atrăgătoare ca în momentul în 
care ajunsese la şcoală. Purta o rochie înflorată, galben cu 
albastru, mulată pe talia ei subţire. Mai avea o pereche de 
sandale albastre, cu toc, şi o geantă albastră pe umăr. In urechi 
îmi răsuna refrenul din cântecul „Gata să înmugurească”. Eram 
într-adevăr gata. 

Christine m-a văzut şi imediat a părut tulburată. Şi-a 
continuat drumul grăbită, de parcă trebuia să ajungă undeva, 
oriunde altundeva decât aici. 

Ţinea mâinile încrucişate la piept. Semn rău, mi-am spus. Cel 
mai prost mesaj transmis prin gesturi. De autoprotecţie şi 
teamă. Un lucru era clar: Christine Johnson nu avea niciun chef 
să mă vadă. 

Şţiam că nu trebuia să vin, nu trebuia să mă opresc, dar nu 
m-am putut abţine. Trebuia să mă lămuresc ce se întâmplase 
după ce am plecat de la Kinkead. Atât şi nimic mai mult. O 
simplă explicaţie sinceră, chiar dacă ar fi durut. 

Am tras puternic aer în piept şi m-am dus către ea. 

— Salut, i-am spus. Vrei să facem o mică plimbare? Este o 
seară frumoasă. 

Aproape că nu puteam vorbi şi nu sunt genul de om căruia să- 
i lipsească cuvintele. 

— lei o pauză într-una din obişnuitele tale zile de muncă de 
douăzeci şi patru de ore? spuse Christine zâmbind, sau măcar 
încercând. 

l-am întors zâmbetul, simţindu-mă cuprins de ameţeală. Am 
dat din cap. 


— Am terminat serviciul. 

— Înţeleg. Fireşte, putem face câţiva paşi împreună. Ai 
dreptate, este o seară plăcută. 

Am cotit pe Strada F şi am intrat în parcul Garfield, care era 
deosebit de frumos la acest început de vară. Mergeam în tăcere. 
Ne-am oprit în cele din urmă lângă un teren de joacă ce mişuna 
de copii. Tocmai se încinsese un frenetic joc de baseball. 

Nu eram prea departe de autostrada Eisenhower şi vuietul 
maşinilor, caracteristic orelor de vârf, se auzea uniform, aproape 
liniştitor. 

Magnoliile erau în floare, la fel şi lalelele. Mamele şi taţii se 
jucau cu copiii; toată lumea era cuprinsă în seara aceea de bună 
dispoziţie. 

Timp de treizeci de ani, acesta fusese parcul din apropierea 
casei mele şi în timpul zilei căpăta chiar un aer idilic. Maria şi cu 
mine obişnuiam să venim tot timpul aici pe vremea când Damon 
era un ţânc şi ea era însărcinată cu Jannie. Multe din amintirile 
astea începuseră să se destrame, lucru bun pe de o parte, pe de 
alta trist. 

— Îmi pare rău, Alex, spuse în sfârşit Christine. Se uitase 
numai în pământ, dar acum ridică frumoasa-i privire în ochii 
mei. În legătură cu noaptea trecută. Scena penibilă când m-ai 
condus la maşină. Cred că intrasem în panică. Să fiu sinceră, 
nici măcar nu ştiu prea bine ce s-a întâmplat. 

— Să fim cinstiţi, am zis eu. De ce nu? 

Îmi dădeam seama că nu era uşor pentru ea, dar trebuia să 
ştiu ce simţea cu adevărat. Aveam nevoie de mai mult decât 
cele câteva cuvinte pe care mi le spusese la ieşirea din 
restaurant. 

— O să încerc să-ţi explic, spuse ea. 

Ţinea braţele încrucişate. Bătea repede dintr-un picior. O 
sumedenie de semne rele. 

— Poate că totul este numai din vina mea, am spus. Eu te-am 
tot invitat la cină până când... 

Christine m-a apucat de mână. 

— Te rog, lasă-mă să termin, zise ea. lar i se putea citi un 
uşor zâmbet pe buze. Lasă-mă să lămuresc lucrurile o dată 
pentru totdeauna. Oricum aveam de gând să te sun. Aveam în 
plan să te sun în seara asta. Te-aş fi sunat. Acum eşti nervos, şi 


eu la fel. Doamne, cât sunt de nervoasă, continuă ea încetişor. 
Te-am rănit şi nu-mi place deloc. Este ultimul lucru pe care 
voiam să-l fac. Tu nu meriţi să fii rănit. 

Christine tremura uşor. Şi vocea ei era nesigură în timp ce 
spunea: 

— Alex, soţul meu, a murit din cauza violenţei lumii în care tu 
eşti obligat să trăieşti în fiecare zi. Tu poţi accepta acea lume, 
dar eu nu mă cred în stare. Pur şi simplu nu sunt genul. N-aş 
suporta să mai pierd pe cineva drag. Are vreun sens ce spun? 
Mă simt cam confuză. 

Pentru mine lucrurile începeau să se lămurească. Soţul 
Christinei fusese omorât în decembrie. Spusese odată că, deşi 
căsnicia lor avusese mari probleme, ea totuşi îl iubise. II văzuse 
împuşcat mortal la ei în casă, îl văzuse murind. Eu eram cel care 
o sprijinise atunci. Fusesem implicat în cazul acela. 

Voiam să o îmbrăţişez şi acum, dar ştiam că nu este cel mai 
bun lucru pe care l-aş putea face. Continua să stea cu braţele 
strâns încrucişate. Înţelegeam ce simte. 

— Christine, te rog să mă asculţi. Nu am de gând să mor 
înainte de a fi, probabil, trecut bine de optzeci de ani. Sunt o 
persoană mult prea încăpăţânată şi hotărâtă ca să accept să 
mor. Asta ne-ar lăsa mai mult timp să trăim împreună decât atât 
cât am trăit fiecare până în ziua de azi. Mai bine de patruzeci de 
ani. Este de asemenea cam mult ca să ne evităm unul pe 
celălalt. 

Christine dădu uşor din cap. Continua să mă privească în ochi. 
În cele din urmă, un zâmbet îi răsări pe faţă. 

— Chiar îmi place cum funcţionează mintea ta de nebun. În 
clipa asta eşti detectivul Cross - în clipa următoare eşti acest 
copil deschis şi dulce. Îşi acoperi faţa cu mâinile. O, Doamne, 
nici măcar nu mai ştiu ce vorbesc. 

Totul în mine îmi spunea să o mângâi, fiecare instinct, fiecare 
sentiment. Încet şi cu grijă, m-am apropiat şi am luat-o în braţe. 
Ne potriveam aşa de bine. Simţeam cum mă topesc de plăcere. 
Îmi plăcea chiar şi faptul că picioarele de-abia mă mai ţineau şi 
tremurau. 

Ne-am sărutat pentru prima oară. Gura Christinei era moale şi 
dulce. Îşi apăsa buzele de ale mele. Nu s-a retras, aşa cum mă 
aşteptam că va face. Mi-am trecut mâna uşor peste unul din 
obrajii ei, apoi peste celălalt. 


Avea pielea fină şi vârfurile degetelor mă furnicau. Era ca şi 
cum de multă vreme aş fi trăit fără aer şi acum puteam în sfârşit 
să respir. Puteam respira, simţeam că trăiesc. 

Christine închisese ochii, dar acum îi deschise din nou. 
Privirile noastre se întâlniră. 


— Exact cum mi-am imaginat, de sute şi sute de ori, şopti ea. 


Apoi se produse cel mai mare rău imaginabil: pagerul meu 
începu să sune. 


22 

La ora şase, în New York City, sirenele maşinilor de patrulă ale 
poliţiei şi ale salvărilor urlau peste tot în perimetrul, întotdeauna 
foarte aglomerat pe o rază de maximum cinci blocuri, din jurul 
gării Penn. Detectivul Manning Goldman îşi parcă Fordul Taurus 
bleumarin în faţa poştei de pe Strada Şase şi fugi spre scena 
unde avuseseră loc crimele în serie. 

Oamenii se opreau din mers pe bulevardul aglomerat ca să se 
uite la Goldman. Capetele se întorceau de pretutindeni, 
încercând să priceapă ce se întâmplă şi de ce alerga acest om. 

Goldman avea un păr lung şi ondulat, şaten, uşor grizonat şi 
purta cioc. La o ureche îi lucea un inel de aur. Goldman arăta 
mai mult ca un bătrân cântăret de rock sau de jazz decât ca un 
detectiv criminalist. 

Partenerul lui Goldman era un tânăr detectiv, în primul lui an 
de slujbă, pe nume Carmine Groza. Groza era un tip masiv, cu 
un păr negru şi ondulat. Oamenii îl asemuiau în general cu 
Silvester Stallone, o comparaţie pe care o detesta. 

Goldman îi vorbea destul de rar. După părerea lui, Groza nu a 
scos niciodată un singur cuvânt demn de interes. 

Cu toate acestea, Groza îl urmărea îndeaproape pe partenerul 
său de cincizeci şi opt de ani care era, pentru moment, cel mai 
bătrân detectiv criminalist ce lucra pe străzi, probabil cel mai 
deştept şi cu siguranţă cel mai meschin, cel mai ţâfnos 
nenorocit pe care îl întâlnise Groza vreodată. 

In politică, Goldman era cunoscut ca fiind undeva la dreapta 
lui Pat Buchanan şi a lui Rush Limbaugh, dar, ca în cazul 
majorităţii zvonurilor, faptul era neîntemeiat. În anumite aspecte 
- arestarea criminalilor, drepturile infractorilor faţă de drepturile 
celorlalţi cetăţeni şi pedeapsa cu moartea - Goldman era cu 
siguranţă un conservator radical. Ştia că orice om care are 
măcar o jumătate de creier în cap şi lucra în criminalistică, după 
cel mult două ore, ar ajunge exact la aceleaşi concluzii ca şi el. 
Pe de altă parte, când era vorba de drepturile femeilor de a 
alege, de căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau chiar 
despre Howard Stern, Goldman era la fel de liberal ca şi băiatul 
lui de treizeci de ani, care mai era şi avocat la ACLU:. Evident, 
Goldman îşi păstra aceste păreri numai pentru el. Ultimul lucru 
pe care şi-l dorea era să îşi piardă reputaţia de ticălos 


3 American Civil Liberties Union. 


insuportabil. Dacă se întâmpla una ca asta, s-ar fi putut să 
trebuiască să vorbească cu toţi tinereii care vin din urmă, de 
genul „şmecherului” de Groza. 

Goldman era încă în plină formă - mai bună decât Groza, cu 
meniul lui neschimbat de mese la Fast Food-uri, cola nedietetice 
şi ceaiuri cu zahăr. Alerga împotriva curentului de oameni care 
se scurgeau din gara Penn. Crimele, cel puţin cele de care aflase 
până acum, avuseseră loc înăuntrul şi în jurul principalei săli de 
aşteptare din gară. 

Criminalul alesese ora de vârf dintr-un motiv anume, se 
gândea Goldman în timp ce putea vedea deja sala de aşteptare. 
Sau poate a fost o simplă întâmplare că asasinul a luat-o razna 
tocmai când gara era înţesată de viitoare victime. 

Deci, ce l-a adus pe ţicnit la Penn Station la o oră de vârf? se 
întreba Goldman. Avea deja în minte o teorie înspăimântătoare, 
dar pe care prefera s-o păstreze, deocamdată, pentru el. 

— Manning, crezi că încă mai este pe aici, pe undeva? întrebă 
Groza din spate. 

Obiceiul lui Groza de a se adresa oricui pe numele mic, de 
parcă ar fi fost colegi de tabără, îl enerva în mod deosebit. 

Goldman îşi ignoră partenerul. Nu, nu credea că asasinul mai 
este încă în gară. Criminalul era liber prin New York. Asta îl 
deranja cel mai tare. Îi întorcea stomacul pe dos, lucru ce nu era 
prea greu în ultimele zile sau, mai exact, în ultimii doi ani. 

Doi vânzători cu tonete ambulante blocau complet accesul la 
locul crimei. O tonetă se numea Montego City Slickers Leather, 
cealaltă From Russia With Love. Ar fi dorit să îi vadă pe fiecare 
înapoi în Jamaica şi respectiv Rusia. 

— NYPD. Faceţi loc. Mutaţi-vă hârburile! urlă Goldman la 
vânzători. 

Își croi drum prin mulţimea de gură-cască, văzu alţi poliţişti şi 
personalul gării, toţi adunaţi în jurul corpului unui negru cu părul 
împletit şi haine ţipătoare. În jurul corpului erau împrăştiate 
exemplare pătate cu sânge din ziarul Wews şi astfel află 
Goldman meseria pe care o avusese mortul şi motivul care îl 
adusese în gară. 

Când ajunse mai aproape, observă că victima avea aproape 
treizeci de ani. Era o cantitate neobişnuit de mare de sânge. 
Prea mult. Corpul era încercuit de o baltă de un roşu aprins. 

Goldman se apropie de un individ în costum albastru închis, 


pe al cărui rever se remarca o insignă Amtrak albastru cu roşu. 

— Sunt detectivul Goldman de la Omucideri, se prezentă el 
arătându-şi insigna. Peroanele zece şi unsprezece, remarcă el 
arătând spre afişele de deasupra. Ce tren a sosit aici cu puţin 
înainte de atentat? 

Şeful de la Amtrak îşi consultă agenda pe care o ţinea în 
buzunarul de la piept. 

— La linia zece, ultimul tren a fost Metroliner care venea din 
direcţia Philly, Wilmington, Baltimore şi Washington. 

Goldman dădu din cap. Era exact lucrul de care se temuse 
când auzise că un asasin a acţionat în gară şi că a reuşit să 
scape. Asta însemna că individul are capul limpede şi 
acţionează după un plan. 

Goldman bănuia că asasinul din Union Station şi cel din Penn 
Station ar putea fi una şi aceeaşi persoană şi că acum maniacul 
a ajuns în New York. 

— Ai vreo idee, Manning? îşi dădu iarăşi drumul la gură 
Groza. 

Goldman îi vorbi în sfârşit partenerului său, fără să-l 
privească. 

— Maa, tocmai mă gândeam cum să te fac să taci din gură. 

După care Goldman porni în căutarea unui telefon public. 
Trebuia să sune la Washington, D.C. Era aproape sigur că Gary 
Soneji se află la New York. Poate al doilea oraş dintr-un tur de 
douăzeci-treizeci de oraşe unde urma să lovească. 

Nimic nu e imposibil în zilele noastre. 


23 

Am deschis pager-ul şi am aflat noutăţi tulburătoare de la 
poliţia din New York. Avusese loc încă un atac într-o gară 
aglomerată. Asta m-a ţinut la lucru mult după miezul nopţii. 

Gary Soneji era probabil în New York City. Dacă nu cumva se 
afla deja într-un alt oraş pe care şi-l alesese drept ţintă. Boston? 
Chicago? Philadelphia? 

Când am ajuns acasă, toate luminile erau stinse. Am găsit în 
frigider prăjitură cu bezea de lămâie şi am dat-o gata. Nana ştia 
o poveste şi despre Oseola McCarty şi uşa de la frigider. Oseola 
a spălat rufe mai bine de cincizeci de ani în Hattiesburg, 
Mississippi. A strâns o sută cincizeci de mii de dolari pe care i-a 
donat Universităţii Southern Mississippi. Preşedintele Clinton a 
invitat-o la Washington şi i-a decernat medalia Cetăţenii 
Preşedintelui. 

Prăjitura a fost excelentă, însă mai aveam nevoie şi de 
altceva, o altfel de hrană. M-am dus la şamanul meu. 

— Eşti trează, bătrânico? am şoptit lângă uşa dormitorului 
Nanei. O ţine întotdeauna întredeschisă în caz că ăia mici vor 
să-i spună ceva sau să se cuibărească lângă ea în toiul nopţii. La 
mine e deschis douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
spune ea mereu. Aşa era şi pe când am crescut eu. 

— Depinde ce intenţii ai, s-a auzit vocea ei în întuneric. A, tu 
eşti, Alex? râse ea tuşind amuzată. 

— Cine altcineva? la să-mi spui cine ar fi putut să fie în miezul 
nopţii la uşa ta. 

— Putea fi oricine. Nişte bandiți sau spărgători, e normal în 
cartierul nostru. Sau unul dintre admiratorii mei. 

Aşa suntem noi doi. Aşa am fost şi vom fi întotdeauna. 

— Vrei să-mi povesteşti despre vreunul dintre prietenii tăi? 

Nana râse din nou. 

— Nu, însă tu eşti cel care are o prietenă despre care vrei să- 
mi povesteşti. Stai să pun ceva decent pe mine. Du-te şi pune 
apă pentru ceai. E nişte prăjitură cu bezea în frigider - sau a 
fost. Alex, nu-i aşa că ştii că am admiratori? 

— Mă duc să pun de ceai, am spus eu. Prăjitura cu bezea a 
ajuns deja în raiul prăjiturilor. 

În câteva minute Nana a apărut în bucătărie. Îmbrăcată cu 
cea mai drăguță rochie de casă pe care o avea, cu dungi 


albastre şi încheiată în faţă cu nasturi mari şi albi. Părea gata să 
înceapă o nouă zi la douăsprezece şi jumătate noaptea. 

— Nu-ţi spun decât atât, Alex, ia-o de nevastă. 

Am dat ochii peste cap. 

— Nu e ce crezi, bătrânico. Nu e chiar aşa de simplu. 

Își turnă ceai fierbinte. 

— Ba bine că nu, nepoate. E cât se poate de simplu. Ti-am 
văzut pasul sprinten din ultima vreme. Şi sclipirea aceea 
frumoasă din privire. Ţi-a luat minţile, dar eşti singurul care nu- 
şi dă seama de asta. Vreau să te întreb ceva. E ceva serios, să 
ştii. 

Am oftat. 

— Nu ştii ce vorbeşti, dar fie. Care-i întrebarea ta 
copilărească? 

— Asta: dac-ar fi fost să te taxez cu, să zicem, nouăzeci de 
dolari pentru fiecare şedinţă din asta, atunci ai fi fost mai dispus 
să-mi asculţi sfatul nerealist? 

Am râs amândoi de gluma ei, de umorul ei aparte. 

— Christine nu vrea să ne mai vedem. 

— O, Doamne! izbucni Nana. 

— Chiar aşa, o, Doamne. Nu vrea să se încurce cu un detectiv 
de la Omucideri. 

Nana zâmbi. 

— Cu cât aud mai multe despre Christine Johnson; cu atât îmi 
place mai mult. Deşteaptă femeie. Ce cap inteligent pe umerii ei 
frumoşi! 

— Ai de gând să mă laşi să vorbesc? am întrebat-o. 

Nana se încruntă şi mă privi cu seriozitate. 

— Întotdeauna ajungi să spui ce vrei, chiar dacă nu în 
momentul în care o vrei. O iubeşti pe femeia asta? 

— Din clipa în care am văzut-o am simţit ceva extraordinar. 
Inima conduce mintea. Ştiu că par nebun, dar asta e. 

Clătină din cap, reuşind în acelaşi timp să soarbă din ceaşca 
aburindă. 

— Alex, aşa deştept cum eşti tu, uneori parcă n-ai nimic în 
cap. Nu pari nebun deloc. Pari doar ceva mai bine, pentru prima 
oară de la moartea Mariei. Vrei să iei în considerare dovezile pe 
care le avem? Ai iarăşi pasul uşor. Ochii strălucitori şi surâzători. 


În ultimul timp ai fost chiar drăguţ cu mine. Toate la un loc 
înseamnă că inima ta s-a pus iarăşi pe treabă. 

— Se teme că aş putea să mor din cauza slujbei mele. 
Bărbatul ei a fost omorât, ţi-aduci aminte? 

Nana se ridică de pe scaunul de la masa din bucătărie. Se 
apropie foşnind de mine şi rămase în picioare. Mi se părea că se 
făcuse foarte mică şi asta mă îngrijora. Nu-mi puteam imagina 
viaţa fără prezenţa ei. 

— Te iubesc, Alex, spuse ea. Indiferent ce-ai face, te iubesc. 
la-o de nevastă. Sau măcar trăieşte cu Christine. Nu-mi vine să 
cred c-am spus aşa ceva, continuă ea izbucnind în râs. 

Nana mă sărută şi plecă spre camera ei. 

— Eu chiar am peţitori, să ştii, spuse ea din hol. 

— Mărită-te cu unul, am replicat eu. 

— Numai că nu sunt îndrăgostită, măi bezea de lămâie! Tu 
eşti. 


24 

De dimineaţă la prima oră, mai exact la şase treizeci şi cinci, 
am luat cu Sampson trenul spre New York, Penn Station. 
Ajungeam la fel de repede ca şi cu avionul dacă socoteam cât 
ne-ar fi luat drumul cu maşina până la aeroport, parcatul şi tot 
bâlciul de pe liniile aeriene şi, în plus, ţineam să mă gândesc 
inspirat la trenuri. 

Cei de la NYPD avansaseră teoria că Gary Soneji e cel care 
înjunghiase oamenii de la Penn Station. Mai aveam nevoie de 
câteva amănunte cu privire la crimele de la New York, dar se 
conturase deja genul de acţiune criminală de care Soneji se 
simţise atras în trecut. 

Călătoria cu trenul a fost liniştită şi confortabilă şi am avut 
ocazia să mă gândesc la Soneji în cea mai mare parte a 
timpului. Nu mă puteam împăca cu gândul că Soneji se apucase 
să comită crime care păreau acte disperate. Mi se păreau 
gesturi sinucigaşe. 

li luasem lui Soneji zeci de interviuri după ce-l prinsesem, în 
urmă cu câţiva ani. La cazul Dunne-Goldberg. 

Atunci am fost sigur că nu e tipul sinucigaşului. Era mult prea 
egomaniac sau chiar megaloman. 

Poate că cineva încerca să-l copieze. Nimic din ceea ce făcea 
nu se potrivea. Ce se schimbase? Este Soneji asasinul? Voia să 
ne ducă de nas sau să ne arate ce poate? Să fie vorba de o 
capcană? Cum dracu’ de s-a găsit sângele meu pe teava puştii 
din Union Station? 

Ce fel de capcană? Şi de ce? Soneiji nu face asasinate la 
întâmplare. La el, totul are o logică. 

Și atunci, de ce s-ar apuca să omoare necunoscuți În gări? Şi 
cum îi alege? 

— Oho, ţi-a luat foc creierul, dragule. Nu ţi-ai dat seama? 
Sampson se uită pe deasupra mea şi le explică oamenilor 
cumsecade care stăteau lângă noi în compartiment: Uitaţi-vă, 
nişte trâmbe subţiri de fum alb. Vedeţi? Aici. Şi aici. 

Se aplecă spre mine şi începu să mă lovească cu ziarul ca şi 
cum ar fi încercat să stingă un foc mititel. 

Când e pus pe şagă, Sampson afişează un aer de o perfectă 
seriozitate. Rezultatul a fost de-a dreptul impresionant. Am 
izbucnit amândoi în râs. Râdeau până şi vecinii noştri, ridicând 
ochii din ziare, cafele sau laptopuri. 


— Uf! Se pare că s-a stins, spuse Sampson şi râse din toată 
inima. Băiete, ţi-e capul fierbinte ca al lui Hades. Trebuie să fi 
clocit tu acolo nişte idei nemaipomenite. Am dreptate? 

— Nu. De fapt, mă gândeam la Christine. 

— Mincinos nenorocit. La Christine Johnson ar fi trebuit să te 
gândeşti. În altă parte ai fi luat foc atunci. Cum mai merg 
lucrurile cu voi doi? Asta dacă-mi permiţi să te întreb. 

— E grozavă, John, e cea mai bună femeie de pe faţa 
pământului. E cu adevărat deosebită. E inteligentă şi amuzantă. 

— Şi arată aproape la fel de bine ca Whitney Houston şi e al 
dracului de sexy. Numai că nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce se 
petrece între voi doi? Ce faci, încerci să te fereşti de mine? 
Spionul meu, domnişoara Jannie, mi-a spus că aţi avut întâlnire 
deunăzi. Ai avut întâlnire şi mie nu-mi spui nimic? 

— Am luat cina la Kinkead's. M-am simţit grozav. Am mâncat 
bine şi am avut o companie minunată. O mică problemă, totuşi: 
se teme că o să fiu omorât, aşa că nu vrea să ne mai vedem. 
Christine îşi plânge încă bărbatul. 

Sampson dădu din cap şi îşi scoase ochelarii de soare ca să 
mă vadă mai bine. 

— Interesant. E încă în doliu? Asta dovedeşte că e o doamnă 
cumsecade. Apropo, că tot ai adus în discuţie subiectul interzis, 
să-ţi spun ceva, măi vedetă. Dacă, Doamne fereşte, păţeşti 
ceva, familia ta o să te jelească o vreme indecent de lungă. Eu 
însumi am de gând să port torţa durerii tot timpul funeraliilor. 
Asta era. M-am gândit că e bine să ştii. Aşadar, îndrăgostiţii mei 
şi-au dat încă o întâlnire? 

Lui Sampson îi plăcea să vorbească de parcă am fi fost două 
prietene dintr-un roman de Terry McMillan. Şi uneori aşa ne 
purtam, ceea ce e neobişnuit pentru nişte bărbaţi, mai ales 
pentru nişte tipi duri ca noi. Acum îşi făcea jocul: 

—Vă stă aşa de bine împreună. Toată lumea e de acord. Tot 
oraşul vorbeşte: copiii, Nana, mătuşile tale. 

— Se cam vorbeşte. 

M-am ridicat şi m-am aşezat pe bancheta din faţa lui. 
Amândouă locurile erau libere. Mi-am scos notele despre Gary 
Soneji şi m-am apucat iarăşi să le studiez. 

— Nu credeam c-ai să te prinzi că asta vreau, spuse Sampson 
lăţindu-şi trupul imens pe ambele locuri. 


Ca întotdeauna, era o plăcere să lucrez cu el. Christine se 
temea degeaba că mi s-ar putea întâmpla ceva. Sampson şi cu 
mine vom trăi o veşnicie. Şi asta fără să apelăm la DHEA sau 
melatonină. 

— O să-l prindem pe Gary Soneji şi o să fie vai de fundul lui. 
Christine o să înnebunească după tine, aşa cum, evident, tu eşti 
nebun după ea. Totul o să fie minunat, dragule. Aşa cum 
trebuie. 

Nu ştiu de ce, dar nu puteam să mă conving de una ca asta. 

— Ştiu că mintea ţi-a luat-o deja razna, adăugă el fără măcar 
să ridice ochii spre mine, dar ai să vezi. De data asta o să fie cu 
happy end. 


25 

Sampson şi cu mine am ajuns la New York City pe la nouă 
dimineaţa. Aveam foarte vie în minte o melodie veche a lui 
Stevie Wonder despre cum e să cobori din autobuz la New York 
pentru prima oară. Amestecul de speranţe, de temeri şi 
aşteptări pe care cei mai mulţi oameni le asociază cu marile 
oraşe pare a fi o reacţie universală. 

Urcând treptele abrupte de piatră de pe peronul subteran din 
Penn Station, am avut o revelaţie cu privire la caz. Dacă era să 
am dreptate, fără îndoială că Soneji avea legătură cu ambele 
masacre. 

— Mi se pare că am descoperit ceva cu privire la Soneji, i-am 
spus lui Sampson pe când ne apropiam de luminile galbene care 
scânteiau în capul scărilor. 

A întors capul spre mine, dar a continuat să urce. 

— N-am de gând să ghicesc, Alex, pentru că mintea mea nu 
ajunge niciodată acolo unde te duce a ta. După care mormăi: 
Mulţumesc lui Dumnezeu şi Mântuitorului lisus pentru asta. Cap 
sec ce sunt. 

— ii neapărat să mă distrezi? l-am întrebat. 

De la terminalul principal se auzea muzică - părea să fie 
Vivaldi, Anotimpurile. 

— De fapt, încerc să nu las faptul că Gary Soneji e implicat în 
nebunia asta să-mi afecteze echilibrul pentru că altminteri am 
să fac o depresie. Spune-mi la ce te gândeşti. 

— Când vorbeam cu el la închisoarea Lorton, Soneji spunea 
tot timpul că mama lui vitregă îl ţinea închis în pivniţă, îl obseda 
chestia asta. 

Sampson bălăbăni din cap. 

— La cum îl ştim amândoi pe Gary, nu pot s-o condamn pe 
săraca femeie. 

— ÎI ţinea acolo jos ore în şir, uneori o zi întreagă dacă se 
întâmpla ca taică-său să fie plecat. Îl ţinea cu lumina stinsă, dar 
el a învăţat să-şi ascundă lumânări. Citea la lumina luminărilor 
despre răpitori, violatori, asasini în masă, despre tot felul de 
băieţi răi. 

— Aşa. Şi, doctore Freud, asasinii ăia în masă au fost 
modelele lui? 

— Ceva de genul ăsta. Gary mi-a spus că, atunci când se afla 


în pivniţă, se gândea că o să comită crime şi alte atrocități - 
imediat ce va fi lăsat să iasă. Avea ideea fixă că ieşirea din 
pivniţă îi va reda libertatea şi puterea. Stătea în pivniţă şi era 
obsedat de ceea ce avea să facă atunci când va ieşi. Nu cumva 
ai observat pe aici nişte locuri destul de asemănătoare cu o 
pivniţă? Sau poate la Union Station? 

Sampson îşi arătă dinţii, care erau mari şi foarte albi, şi care 
îţi dădeau impresia că te place chiar mai mult decât în realitate. 

— Tunelele reprezintă pivniţa casei copilăriei lui Gary, da? 
Când iese din tunel, iadul se dezlănţuie. Îşi ia în sfârşit revanşa 
în faţa lumii întregi. 

— Cred că asta e una din explicaţii, am confirmat. Dar cu 
Gary nu e niciodată atât de simplu. Oricum, e un început. 

Ajunsesem la nivelul principal de la Penn Station. Probabil că 
aşa ajunsese şi Gary aici cu o seară în urmă. Eram din ce în ce 
mai convins că NYPD are dreptate. Erau toate şansele ca Soneji 
să fie cel care lovise şi în New York. 

Am văzut o mulţime de oameni îngrămădindu-se în faţa 
tabelei pe care erau afişate plecările. Aproape că-l puteam 
vedea pe Gary Soneji stând în locul meu, luându-i în vizor - în 
calitate de Băiatul cel Rău tocmai eliberat din pivniță. Încă 
dorindu-şi să devină faimos prin crimă şi reuşind dincolo de 
aşteptările lui cele mai nebuneşti. 

— Dr. Cross, bănuiesc. 

Mi-am auzit numele în timp ce rătăceam cu Sampson în zona 
puternic luminată a sălii de aşteptare. Un bărbos cu un cercel de 
aur ne zâmbea cu mâna întinsă. 

— Sunt detectivul Manning Goldman. Mă bucur că aţi venit. 
Gary Soneji a fost ieri pe la noi. 

O spuse cu o certitudine absolută. 


26 

Sampson şi cu mine am dat mâna cu Goldman şi cu 
partenerul lui, un detectiv mai tânăr care părea să se uite cu 
respect la Goldman. Manning Goldman purta o cămaşă sport 
albastru-deschis cu trei nasturi descheiaţi. Pe dedesubt avea un 
maieu în dungi care lăsa să se vadă părul roşcat-auriu ce-i 
năpădea pieptul până aproape de gât. Partenerul lui era 
îmbrăcat în negru din cap până-n picioare. Unul dintre acele 
cupluri ciudate, dintre care îi prefer însă pe Oscar şi Felix. 

Goldman se porni să ne spună ceea ce ştia despre oamenii 
înjunghiaţi în Penn Station. Detectivul new-yorkez era energic şi 
vorbea repede. Se folosea întruna de mâini şi părea foarte 
încrezător în calităţile şi opiniile sale. Faptul că ne chemase să 
dăm o mână de ajutor la propriul lui caz o dovedea. Nu se 
simţea ameninţat de noi. 

— Ştim că asasinul a urcat scările de la peronul zece pe aici, 
exact ca voi doi. Am vorbit cu trei martori care s-ar putea să-l fi 
văzut în trenul de la Washington, ne explică Goldman. 
Partenerul lui cel oacheş nu scotea un cuvânt. Şi totuşi, nu avem 
o descriere precisă. Fiecare martor l-a descris într-un alt fel, 
ceea ce mi se pare absurd. Aveţi cumva vreo explicaţie? 

— Dacă e vorba de Soneji, e foarte priceput la machiaj şi 
deghizare. Îi place să-i păcălească pe oameni, mai ales dacă e 
vorba de poliţie. Ştii cumva de la ce staţie a luat trenul? 

Goldman îşi consultă agenda legată în piele neagră. 

— Stațiile pentru trenul de la Washington sunt D.C. Baltimore, 
Philadelphia, Wilmington, Princeton Junction şi New York. 
Bănuim că s-a urcat în D.C. 

M-am uitat la Sampson, apoi la detectivii din New York. 

— Soneji a locuit în Wilmington, cu soţia şi cu fetiţa. Era de fel 
din zona Princeton. 

— Asta e o informaţie pe care n-o aveam, spuse Goldman. 

N-am putut să nu observ că vorbea numai cu mine, ca şi cum 
Sampson şi Groza n-ar fi fost acolo. Era ciudat şi făcea ca 
atmosfera să fie greu de suportat pentru noi, toţi ceilalţi. 

— Adu-mi programul pentru trenul Metroliner de ieri, de cinci 
şi zece. Vreau să verific încă o dată opririle, lătră el la Groza. 
Tânărul detectiv dispăru imediat pentru a-i îndeplini porunca. 

— Am înţeles că e vorba de trei oameni înjunghiaţi care au 


murit? vorbi Sampson într-un târziu. Ştiam că l-a luat în vizor pe 
Goldman. Ajunsese probabil la concluzia că detectivul era un 
new-yorkez împuţit de prima mână. 

— Scrie pe prima pagină în toate ziarele de astăzi, îi aruncă 
Goldman din colţul gurii. O remarcă răutăcioasă, pe un ton tăios. 

— Motivul pentru care întrebam... începu Sampson să explice, 
păstrându-şi deocamdată calmul. 

Goldman i-o tăie facând cu mâna un gest mitocănesc. 

— Să-ţi arăt scena crimelor, spuse el îndreptându-şi atenţia 
către mine. Poate că totuşi se va lega de vreun amănunt din 
ceea ce ştii despre Songji. 

— Detectivul Sampson te-a întrebat ceva, am spus eu. 

— Mda, numai că e o întrebare fără rost. N-am timp de prostii 
şi întrebări fără rost. Cum spuneam, hai să mergem. Soneji e 
liber în oraşul meu. 

— Ştii câte ceva despre cuțite? Ai avut mai multe cazuri de 
înjunghieri? întrebă Sampson. Se vedea că începuse să-şi piardă 
cumpătul. 

Se aplecase spre Manning Goldman. Ca şi mine, de altfel. 

— Sigur, am avut câteva cazuri, replică Goldman. Ştiu unde 
vrei să ajungi. E greu să crezi că Soneji a omorât trei din trei cu 
un cuţit. Dar cuțitul avea o lamă în serpentină cu două tăişuri, 
foarte ascuţit. A tăiat fiecare victimă ca un chirurg de la 
urgenţă. A, sigur, avea lama contaminată cu cianură de potasiu. 
Te omoară în mai puţin de un minut. Ajungem şi la asta. 

Sampson se dădu înapoi. Chestia cu otrava de pe cuţit era 
nouă pentru noi. John ştia că trebuie să ascultăm ce are de zis 
Goldman. Nu puteam permite ca lucrurile să capete o turnură 
neplăcută aici, în New York. Oricum, nu încă. 

— Soneji a mai lucrat cu cuțite? mă întrebă Goldman. Vorbea 
iarăşi numai cu mine. Sau cu otravă? 

Mi-am dat seama că voia să scoată cât mai mult de la mine, 
să mă folosească. Puțin îmi păsa. În cazuri multi-jurisdicţionale, 
să dai sau să primeşti e pentru mine acelaşi lucru. 

— Cuţite? A omorât un agent FBI cu un cuţit. Otravă? Nu ştiu. 
Nu m-ar mira. Când era mic, se mai folosea şi de un sortiment 
întreg de pistoale şi puşti. Lui Soneji îi place să omoare, 
domnule Goldman. Prinde din mers, aşa că e posibil să fi învăţat 
şi asta. Otravă, ca şi arme de foc şi cuțite. 


— Să ştii că a învăţat. A intrat şi a ieşit de aici în două 
minute. A lăsat trei cadavre uite-aşa, spuse Goldman pocnind 
din degete. 

— A fost sânge mult la locul crimelor? l-am întrebat. Întrebare 
pe care o avusesem în minte tot drumul de la Washington. 

— A fost potop de sânge. Şi-a tăiat fiecare victimă foarte 
adânc. Pe doi i-a spintecat la gât. De ce întrebi? 

— S-ar putea să însemne ceva tot sângele ăsta. l-am spus lui 
Goldman una din descoperirile mele de la Union Station. La 
Washington a fost o grozăvie. Sunt aproape sigur că Soneji a 
făcut-o special. A mai lăsat şi dâre din sângele meu pe armă, i- 
am dezvăluit eu. 

ȘI s-ar putea chiar să ştie că mă aflu aici, în New York, mi-am 
zis în sinea mea. Şi nu ştiu prea bine cine urmăreşte pe cine. 


27 

În următoarea oră, Goldman cu partenerul lui călcându-i 
practic pe urme ne-au condus în Penn Station, mai ales la cele 
trei locuri ale crimelor. Contururile celor trei cadavre erau încă 
pe podea, iar zonele marcate cu cordoane strangulau mai mult 
ca de obicei terminalul aglomerat. 

Am terminat cu un parcurs al întregii gări, după care i-am 
urmat pe cei doi detectivi la nivelul străzii, de unde se bănuia că 
Soneji a luat un taxi şi s-a îndreptat spre centru. 

L-am studiat pe Goldman în acţiune. Altminteri era foarte bun. 
Felul în care mergea peste tot era interesant. Cu nasul o idee 
mai sus decât restul oamenilor. Postura asta îl făcea să pară 
arogant, în ciuda felului bizar în care se îmbrăca. 

— După mine, a folosit tunelul drept cale de retragere, am 
presupus eu, acolo, pe strada zgomotoasă. Deasupra noastră, 
un afiş anunţa apariţia lui Kiss la Madison Square Garden. 
Aveam să-l pierd, din păcate. 

Goldman zâmbi larg. 

— M-am gândit şi eu. Martorii au opinii diferite în privinţa 
asta. Eram curios dacă ai vreo părere. Şi eu cred că s-a retras 
pe dedesubt. 

— Trenurile au o semnificaţie aparte pentru el. Cred că fac 
parte dintr-un ritual al lui. Când era mic şi-a dorit mult un 
trenuleţ electric pe care nu l-a primit niciodată. 


— Aha, quod erat demonstrandum, spuse Goldman şi rânji. 
Aşa că acum omoară oameni în gări. Mi se pare logic. Mă mir că 
n-a aruncat în aer tot nenorocitul ăla de tren. 

Până şi Sampson râse la izbucnirea lui Goldman. 

După ce-am terminat turul gării şi al străzilor învecinate, am 
făcut drumul până la sediul secţiei întâi de poliţie din New York. 
Până la ora unu eram la curent cu planul poliţiei, sau măcar cu 
ceea ce Manning Goldman era pregătit să-mi spună pentru 
moment. 

Eram aproape sigur că Gary Soneji este asasinul de la Penn 
Station. Am contactat personal poliţia din Boston, Philadelphia şi 
Baltimore şi le-am sugerat să stea cu ochii pe terminalele din 
gări. l-am dat acelaşi sfat şi lui Kyle Craig la FBI. 

— Noi o să ne întoarcem la Washington, le-am spus lui 
Goldman şi Groza. Mulţumim că ne-aţi chemat. Asta o să ne 


ajute foarte mult. 

—Vă ţin la curent dacă apare ceva. Aştept acelaşi lucru şi din 
partea voastră. Ne-am înţeles? Manning Goldman ne întinse 
mâna şi i-am strâns-o. Sunt sigur că Gary Soneji nu şi-a spus 
ultimul cuvânt. 

Am încuviinţat. Eram şi eu la fel de sigur. 


28 

În mintea lui, Gary Soneji se credea aşezat alături de Charles 
Joseph Whitman pe acoperişul turnului Universităţii din Texas, în 
anul 1966. 

Numai în mintea lui al dracului de _întortocheată! Fusese 
acolo, sus, cu Charlie Whitman, de multe, multe ori înainte 
începând de atunci, din 1966, când ucigaşul în masă devenise 
unul din idolii copilăriei sale. Trecând anii, alţi asasini i-au aprins 
imaginaţia, dar niciunul de talia lui Charlie Whitman. Whitman a 
fost un american original şi n-au mai rămas mulţi. 

la să vedem, îşi spuse Soneji înşirând numele favoriţilor: 
James Herberty, cel care a deschis focul fără avertisment într-un 
McDonald's în San Ysidio, California. A omorât douăzeci şi unu 
de oameni, i-a omorât mai repede decât ar fi apucat să înghită o 
muşcătură din hamburgerul greţos. Soneji copiase de fapt 
lovitura de la McDonald's acum câţiva ani. Atunci când l-a 
întâlnit pentru prima oară pe Cross în persoană. 

Un alt favorit a fost poştaşul Patrick Sherill, care şi-a aruncat 
în aer paisprezece colegi de serviciu şi a fost probabil la originea 
paranoiei poştaşului-ucigaş. Nu de mult, însă, a admirat opera 
lui Martin Bryant de la colonia penitenciară Port Arthur din 
Tasmania. Mai era apoi Thomas Watt Hamilton, care a invadat 
practic spaţiul virtual al fiecărei minţi de pe planetă după tirul 
asupra şcolii Dunblane din Scoţia. 

Gary Soneji voia cu disperare să invadeze spaţiul mental al 
fiecăruia, să devină o icoană uriaşă şi înfricoşătoare de pe 
Intemet-ul lumii. Şi va reuşi. Plănuise totul cu grijă. 

Totuşi, Charlie Whitman rămăsese favoritul lui sentimental. 
Whitman era tipul original, „nebunul din tum”. Un Băiat Rău din 
Texas. 

Doamne, oare de câte ori a stat în turnul ăla, sub soarele 


strălucitor de august, alături de Charlie - Băiat Rău? 
Şi asta numai în mintea lui nemaipomenită! 


Whitman avea douăzeci şi cinci de ani şi era student la 
arhitectură la Universitatea din Texas când a luat-o razna. Şi-a 
adus un arsenal întreg la punctul lui de observaţie din turnul 
văruit care se ridica la aproape o sută de metri deasupra 
campusului şi unde trebuie să se fi simţit un fel de Dumnezeu. 

Chiar înainte să urce în turn, îşi omorâse mama şi nevasta. 
Whitman l-a făcut pe Charlie Starkweather să pară un nimeni, 


un păcălici, în după-amiaza aceea în Texas. Acelaşi lucru se 
poate spune şi despre Dickie Hickock şi Perry Smith, derbedeii 
mucoşi pe care Truman Capote i-a imortalizat în cartea lui - Cu 


A 


sânge rece. 

Soneji n-a uitat niciodată un anume pasaj din reportajul 
ziarului Time cu privire la împuşcăturile din turnul campusului 
din Texas. Îl ştia pe dinafară: „Ca mulţi dintre asasinii în masă, 
Charles Whitman a fost un copil model, genul pe care mamele 
din_cartier îl dau de exemplu băieților lor recalcitranti. A fost 


băiat de cor în biserica romano- catolică şi a vândut ziare”. 
Ce vorbăria dracului! 


Corect, a fost şi el un maestru în arta disimulării. Nimeni n-a 
ştiut vreodată ce era în capul lui Charlie sau ce avea de gând să 
facă la ieşirea din scenă. 

Își alesese cu grijă poziţia sub cifra VI a ceasului din turn. 
Apoi, la 11:48 de dimineaţă, Charlie Whitman deschisese focul. 
Lângă el, pe scara îngustă care înconjura turnul, erau o macetă, 
un cuţit Bowie, o carabină Remington de 6 mm, una de 35 mm, 
un pistol Luger şi un revolver Smith & Wesson 357. 

Poliţia locală şi cea de stat au tras mii de gloanţe asupra 
turnului, demolând aproape faţada ceasului, dar le-a luat mai 
mult de o oră şi jumătate să-l omoare pe Charlie Whitman. 
Lumea întreagă a rămas şocată de atâta temeritate şi de 
perspectiva lui unică. Toată afurisita de lume a fost cu ochii pe 
el. 

Cineva bătea în uşa camerei de hotel a lui Soneji! Zgomotul îl 
readuse în prezent. Îşi aminti brusc unde se află. 

Se afla în New York City, în camera 419 de la Plaza, hotel 
despre care citise atâtea în copilărie. Se imaginase de multe ori 
venind cu trenul la New York şi luându-şi o cameră la Plaza. Ei 
bine, se întâmplase. 

— Cine e? strigă el din pat. Trase o armă semiautomată de 
sub cuvertură. Ţinti spre vizorul de la uşă. 

— Camerista, răspunse o voce feminină cu accent spaniol. 
Doriţi să vă fac patul? 

— Nu. E foarte bine aşa cum e, spuse Soneji zâmbind în sinea 


lui. De fapt, senorita, tocmai mă pregătesc să le dovedesc celor 
din NYPD că sunt la fel de amatori ca-ntotdeauna. Poți să uiti de 
patul nefăcut şi de bomboanele tale de ciocolată cu mentă, de 
asemenea. E prea târziu ca să mă faci să mă răzgândesc. 


Şi totuşi: 

— Hei. Adu-mi nişte ciocolată din aia cu mentă. Îmi plac 
bombonelele alea. Simt nevoia de ceva dulce. 

Gary Soneji se lăsă pe spate, sprijinindu-se de tăblia patului, 
şi continuă să zâmbească în timp ce camerista descuie uşa şi 
intră. Îi trecu prin minte să-i facă felul micuţei cameriste, dar 
ideea nu i se păru prea bună. Voia totuşi să-şi petreacă o noapte 
la Plaza. Erau mulţi ani de când visa la asta. Nu merita riscul. 

Faptul care-i plăcea cel mai tare, care făcea ca totul să fie 
perfect, era că nimeni n-avea nici cea mai vagă idee despre 
ceea ce avea de gând să facă. 

Nimeni n-ar putea să ghicească unde o să ajungă. 

Nici măcar Alex Cross. Nimeni. 


29 

Mi-am jurat că n-am să-l las pe Gary Soneji să mă ducă de nas 
de data asta. Nu puteam să-l las să pună iarăşi stăpânire pe 
sufletul meu. 

Am reuşit să mă întorc de la New York la timp pentru a lua o 
cină târzie cu Nana şi copiii. Damon, Jannie şi cu mine am făcut 
ordine la parter şi am pus masa în sufragerie. Muzica lui Keith 
Jarrett se auzea în fundal la fel de dulce ca întotdeauna. Era 
bine. Era exact aşa cum trebuia să fie şi am receptat în asta un 
mesaj. 

— Sunt impresionată, tăticule, comentă Jannie pe când 
făceam înconjurul mesei aranjând argintăria „cea bună”, 
paharele şi farfuriile pe care le cumpărasem cu ani în urmă cu 
soţia mea, Maria. Te-ai întors tocmai de la New York. Ai făcut 
atâta drum până acasă şi ai ajuns la cină. Foarte bine, tăticule. 

Îmi zâmbi, chicoti şi mă bătu pe braţ continuând să aşeze 
masa. În seara asta sunt un tată bun. Jannie fu de acord. O 
impresionasem. 

Am făcut o plecăciune. 

— Îţi mulţumesc, scumpa mea fiică. Şi despre călătoria asta a 
mea la New York, că veni vorba, cam cât de departe crezi că am 
fost? 

— În kilometri sau mile? se amestecă Damon din cealaltă 
parte a mesei, unde aranja şerveţelele în formă de evantai, ca la 
restaurantele de lux. Damon e cel care condimentează viaţa. 

— Sunt mulţumit cu oricare tip de măsură, am spus. 

— Aproximativ două sute patruzeci şi opt de mile, numai dus, 
răspunse Jannie. Ce zici de asta? 

M-am holbat la ei cât am putut, m-am strâmbat şi am dat 
ochii peste cap. Şi eu sunt bun uneori să fac scene. 

— Oho! Sunt impresionat. Foarte bine, Jannie. 

Făcu la rândul ei o plecăciune. 

— Am întrebat-o pe Nana azi-dimineaţă cât e până la New 
York, mărturisi ea. E bine? 

— E nemaipomenit, se oferi Damon să aprecieze codul moral 
al soră-sii. Asta se cheamă muncă de cercetare. 

— Da, puişor. E nemaipomenit, am spus şi am râs cu toţii de 
cât e ea de deşteaptă şi ce simţ al umorului are. 

— Dus-întors sunt patru sute nouăzeci şi şase de mile, spuse 


şi Damon. 

— Ce deştepţi sunteţi amândoi! am exclamat cu voce tare, 
voios. Sunteţi nişte neobrăzaţi şi isteţi de prima mână. 

— Ce se-ntâmplă acolo? Mi-a scăpat ceva? se auzi şi Nana din 
bucătărie, de unde veneau mirosuri îmbietoare. Nu-i place să 
piardă niciodată nimic. După ştiinţa mea, nici n-a pierdut 
vreodată ceva. 

— Ai pierdut concursul cine-ştie-câştigă! i-am strigat eu. 

— Ai să-ţi pierzi cămaşa de pe tine, Alex, dacă te pui cu 
şcolarii ăia, mă avertiză ea. Foamea lor de cunoaştere nu are 
margini. Cunoştinţele lor sunt aproape enciclopedice. 

— En-ci-clo-pe-di-ce! silabisi Jannie, stricându-se de râs. 
Cakewalk! răcni ea şi se apucă să danseze vechiul dans cu 
rădăcini în vremea marilor plantaţii. Am învăţat-o odată să-l 
cânte la pian. Muzica cakewalk este de fapt la originea jazzului 
modern. În ea se îngemănează ritmurile Africii de Vest cu 
melodii şi marşuri clasice venite din Europa. 

Atunci, pe vremea plantațiilor, acela care dansa cel mai bine 
într-o noapte anume câştiga o prăjitură. De aici expresia „a lua 
moţul de pe prăjitură”. 

Toate astea erau lucruri ştiute de Jannie, care mai ştie şi cum 
să danseze cu stil afurisitul de dans, cu câteva răsuciri şi 
învârtituri de modă nouă. În plus, ştie să imite faimosul Elephant 
Walk al lui James Brown şi Moon Walk al lui Michael Jordan. 

După masă am spălat vasele împreună şi ne-am dus în pivniţă 
pentru lecţia bisăptămânală de box. Damon şi Jannie nu sunt 
numai inteligenţi, ci şi duri ca nişte nevăstuici. Nimeni din şcoală 
nu-i poate pune jos. 

— O minte ageră şi o lovitură fulgerătoare de stânga, mi se 
făleşte Jannie câteodată, astea sunt calităţi imbatabile. 

Ne-am retras în sfârşit în camera de zi după antrenamentul de 
miercuri seara. Pisicuţa Rosie s-a cuibărit în poala lui Jannie. Ne 
uitam la televizor la un meci de baschet, când Soneji a început 
iarăşi să mă obsedeze. 

Dintre toţi criminalii pe care i-am urmărit, el era cel mai 
înspăimântător. Soneji este hotărât, obsedat de crimă şi ţicnit 
de-a binelea pe deasupra - un termen medical potrivit pentru el, 
pe care l-am învăţat cu ani în urmă la universitatea Johns 
Hopkins. Are o imaginaţie bogată, nutrită de ură şi îşi pune în 


practică fanteziile. 

Acum câteva luni, Soneji m-a sunat să-mi spună că mi-a lăsat 
un mic cadou acasă, o pisică. Ştia că am adoptat-o şi că o iubim 
cu toţii pe micuța Rosie. Mi-a spus că de fiecare dată când o văd 
pe Rosie ar trebui să mă gândesc: casa mea, Gary e chiar aici. 

M-am gândit că Gary a văzut pisica la noi şi a inventat 
povestea asta urâtă. Lui Gary îi place să mintă, mai ales când 
minciunile lui îi rănesc pe ceilalţi. În noaptea aceea totuşi, cu 
Soneji bântuind în libertate, i-am pus gând rău lui Rosie. Eram 
speriat ca dracu'. 

Gary e în casa mea, Gary e chiar aici. 

Aproape că am dat-o afară din casă, dar asta nu era o soluţie, 
aşa că am aşteptat dimineaţa ca să fac ceea ce trebuia făcut cu 


pisica. Afurisit să fii, Soneji. Ce mama dracului voia de la mine? 
Ce voia de la familia mea? 


Ce-ar fi putut să-i facă lui Rosie înainte s-o lase la noi în curte? 


30 

Mă simţeam ca un trădător faţă de copii şi faţă de sărmana 
Rosie. Acţiunea mea mi se părea subumană în timp ce 
conduceam spre Quantico, a doua zi de dimineaţă. Trădam 
încrederea copiilor, făcând probabil un lucru îngrozitor, dar nu 
vedeam o alternativă. 

La început am tinut-o pe Rosie într-una din cuştile acelea 
sinistre din sârmă pentru transportul animalelor. Săraca a 
mieunat şi s-a izbit atât de tare de pereţi, încât am lăsat-o să 
iasă până la urmă. 

— Să fii cuminte acuma, am avertizat-o eu blând. După care 
m-am răzgândit: Lasă, dacă vrei să faci ca toţi dracii, n-ai decât. 

Rosie a început prin a se apropia de mine cu un aer vinovat, 
asta numai ca să mă facă să mă simt mizerabil. Era evident că 
învățase lecţia asta de la Damon şi Jannie. Bineînţeles că nu-şi 
dădea seama cât de supărată ar trebui să fie pe mine. Sau 
poate că da. Pisicile au intuiţie. 

Mă temeam că frumoasa pisică abisiniană roşie-maronie va 
trebui să fie omorâtă, poate chiar în dimineaţa asta. Nu ştiam 
cum aş putea să explic una ca asta copiilor. 

— Nu zgâria scaunele. Şi să nu îndrăzneşti să-mi sari în cap! 
am avertizat-o, de data asta cu o voce plăcută şi conciliantă. 

A mieunat de câteva ori şi ne-am continuat drumul într-o 
atmosferă mai mult sau mai puţin paşnică spre cartierul general 
al FBI de la Quantico. Vorbisem deja cu Chet Elliot de la 
laboratoare, secţia de analize. Ne aştepta. Am dus pisica într-o 
mână, bălăbănind cuşca de metal în cealaltă. 

Acum lucrurile deveniseră serioase. Ca să facă situaţia şi mai 
grea, Rosie s-a săltat pe lăbuţele din spate şi a început să mă 
lingă pe faţă. M-am uitat în ochii ei verzi frumoşi şi am simţit că 
nu mai suport. 

Chet era îmbrăcat în costum de protecţie: halat alb de 
laborator, mănuşi albe de plastic, plus ochelari de protecţie. 
Parcă era regele tocilarilor. S-a uitat la Rosie, apoi la mine, şi mi- 
a spus: 

— Ciudată ştiinţă. 

— Ce s-a mai întâmplat? l-am întrebat. Îmi stătuse inima-n loc 
când l-am văzut în costumul ăla şi atât de serios. 

— Treci pe la Administraţie, spuse el. Kyle Craig vrea să te 


vadă. Zice că e important. În fond, totul la Kyle e al dracului de 
important şi nu suferă amânare. Ştiu că e înnebunit de cazul Mr. 
Smith. Smith e cel mai nebun dintre nenorociţi, Alex. 

— Şi cu Rosie ce se-ntâmplă? 

— Pentru început, nişte raze-X. Să sperăm că micuța noastră 
roşcovană nu e o bombă ambulantă cu urări de bine din partea 
amicului nostru Soneji. Dacă totul e în regulă, continuăm cu 
nişte teste toxicologice. Să vedem dacă are ceva substanţe 
otrăvitoare în ţesuturi sau fluide. Tu du-te. Mergi să-l vezi pe 
unchiul Kyle. Roşcovana şi cu mine o să ne înţelegem de 
minune. Am să mă străduiesc să nu-i fac niciun rău, Alex. La 
mine acasă toată lumea iubeşte pisicile. Eu însumi sunt nebun 
după pisici, nu vezi? Înţeleg ce se petrece cu tine. 

Dădu din cap şi-şi scoase ochelarii ca de scafandru. Rosie se 
frecă de el, aşa că mi-am închipuit că e liniştită în privinţa lui. 
Cel puţin deocamdată. 

Mă îngrijora însă ce va urma, şi aproape că mi-au dat 
lacrimile. 


31 

M-am dus să văd ce vrea Kyle, deşi credeam că ştiu despre ce 
e vorba. Detestam felul cum ajungeam uneori să ne batem cap 
în cap amândoi, într-un fel de război al voinţelor. Kyle voia să 
discutăm despre cazul Mr. Smith. Smith era un asasin feroce 
care omorâse peste o duzină de oameni în America şi Europa. 
Kyle zice că e cel mai urât şi mai îngrozitor specimen pe care l-a 
întâlnit vreodată, şi nu e genul care să vorbească în hiperbole. 

Biroul lui era la ultimul etaj al clădirii, dar acum lucra cu 
echipa de criză la subsol, la Administraţie. Din câte mi s-a spus, 
Kyle se instalase practic în sala de şedinţe, cu panoul lui uriaş, 
computere, telefoane şi o mulţime de angajaţi ai FBI, din care 
niciunul nu părea cine ştie ce fericit în dimineaţa vizitei mele. 

Pe panou scria cu litere de un roşu-aprins: MR. SMITH 19 - 
BĂIEȚII BUNI O. 

— Mi se pare că îţi merge iarăşi bine. De aici e imposibil să nu 
faci vreun progres, i-am spus. Kyle şedea la biroul imens din 
lemn de nuc, pierdut în studiul probelor din dosar, sau cel puţin 
aşa mi s-a părut mie. 

Ştiam deja despre caz mai multe decât aş fi dorit. „Smith” îşi 
începuse lanţul de crime odioase în Cambridge, Massachusetts. 
După care se mutase în Europa, unde făcuse prăpăd. Ultima 
victimă era un poliţist din Londra, un binecunoscut inspector 
care tocmai fusese însărcinat cu rezolvarea cazului Mr. Smith. 

Acţiunile lui Smith erau atât de bizare, perverse şi 
tulburătoare, încât presa luase serios în considerare 
posibilitatea că ar putea fi un alien, un vizitator dintr-o altă 
lume. Cert e că „Smith” n-are nimic uman. Nicio fiinţă umană n- 
ar putea comite monstruozităţile pe care le face el. Aceasta era 
teoria de lucru. 

— Nu credeam că mai vii pe la noi, spuse Kyle când mă văzu. 

Am ridicat mâinile în defensivă. 

— Nu pot să te ajut. N-am s-o fac, Kyle. Mai întâi pentru că 
sunt ocupat până peste cap cu Soneji. În al doilea rând, risc să- 
mi pierd familia din cauza slujbei. 

Kyle dădu din cap. 

— Bine, bine. Te-am auzit. Am prins ideea. Pot chiar să te 
înţeleg şi să te aprob până la un punct. Dar dacă tot eşti aici şi 


4 Extraterestru. 


ai puţin timp, trebuie să vorbesc cu tine despre Mr. Smith. 
Crede-mă, Alex, n-ai văzut în viaţa ta aşa ceva. Trebuie să fii 
măcar un pic curios. 

— Nu sunt. Şi am de gând să plec chiar acum. Am să ies pe 
uşa aia pe care am intrat. 

— Alex, avem o problemă oribilă aici. Nu vreau decât să 
asculţi ce-ţi spun. Numai să asculţi, se rugă Kyle. 

M-am mai liniştit, dar numai puţin. 

— Te ascult. Dar atât. Nu mă bag în asta. 

Kyle făcu o mică plecăciune ceremonioasă în direcţia mea. 

— Ascultă, atunci. Ascultă şi fii atent, Alex. O să te facă praf, 
îti garantez. Pe mine m-a făcut. 

Apoi Kyle începu să-mi povestească despre un anume agent, 
Thomas Pierce. Pierce era cel însărcinat cu rezolvarea cazului 
Mr. Smith. Interesant era că Smith o omorâse cu brutalitate pe 
logodnica lui Pierce cu câţiva ani în urmă. 

— Thomas Pierce e cel mai serios anchetator şi cea mai 
inteligentă persoană pe care am întâlnit-o vreodată, mi-a spus 
Kyle. La început n-am vrut să-l lăsăm să se ocupe de cazul 
Smith din motive evidente. Dar a început să lucreze pe cont 
propriu. A făcut progrese acolo unde noi n-am fost în stare. Până 
la urmă, a lăsat să se înţeleagă că, dacă nu i se permite să 
lucreze la caz, părăseşte FBI. A ameninţat chiar că va rezolva 
cazul de unul singur. 

— Şi i-ai dat cazul? 

— E foarte convingător. S-a dus până la director. Pierce e o 
persoană logică şi foarte creativă. Poate analiza o problemă cum 
n-am văzut pe nimeni. E fanatic în ceea ce-l priveşte pe Mr. 
Smith. Munceşte optsprezece-douăzeci de ore pe zi. 

— Dar până şi pe Pierce îl depăşeşte cazul ăsta, am spus 
arătând înspre scorul de pe panou. 

Kyle încuviinţă. 

— Am început să ne apropiem, Alex. Am nevoie disperată de 
tine. Şi vreau să te întâlneşti cu Thomas Pierce. Trebuie să te 
întâlneşti cu el. 

— Am fost de acord să ascult, i-am amintit lui Kyle, nu să mă 
întâlnesc cu cineva. 

Aproximativ peste patru ore, Kyle m-a lăsat în sfârşit să-i scap 


din gheare. Mă făcuse praf, e adevărat - cu ce îmi spusese 
despre Mr. Smith şi despre Thomas Pierce -, dar nu mă 
implicasem. Nu puteam. 

M-am dus înapoi la laborator, să aflu ce e cu Rosie. Chet 
Elliott a venit să mă vadă imediat. Mai purta încă halatul de 
laborator, mănuşile şi ochelarii de protecţie. Felul cum a venit 
spre mine, încet şi greoi, îmi spunea că veştile sunt rele. Nu 
voiam să le aud. 

Apoi m-a surprins şi a zâmbit. 

— N-am găsit nimic în neregulă la ea, Alex. Nu cred că Songji 
i-a făcut ceva. Cred c-a vrut doar să te scoată din minţi. Am 
căutat urme de compuşi volatili - nada”. Apoi compuşi organici 
nevolatili străini în organism - tot nimic. l-au luat nişte sânge. 
Trebuie s-o laşi pe Rosie la noi vreo două zile, dar mă îndoiesc 
că vom găsi ceva. Aşa că, dacă vrei, mai las-o o vreme. E o 
pisică pe cinste. 

— Ştiu, am spus eu dând din cap şi răsuflând uşurat. Pot s-o 
văd? l-am rugat. 

— Sigur că da. Toată dimineaţa a plâns după tine. Nu ştiu de 
ce, dar pare să ţină la tine. 

Ştie că şi eu sunt o pisică pe cinste, am replicat zâmbind. 

M-a dus s-o văd pe Rosie. O ţineau într-o cuşcă mititică şi 
părea grozav de furioasă. Eu o adusesem aici, nu-i aşa? Era ca şi 
cum i-aş fi făcut testele de laborator cu mâna mea. 

— Nu e vina mea, i-am explicat cât de bine am fost în stare. 
Supără-te pe ţicnitul ăla de Gary Soneji, nu pe mine. Nu te uita 
aşa la mine. 

M-a lăsat într-un târziu s-o ridic în braţe şi a catadicsit să mă 
lingă pe obraz. 

— Eşti o fetiţă foarte curajoasă, i-am şoptit. Îţi rămân dator. 
Să ştii că întotdeauna îmi plătesc datoriile. 

Torcea şi m-a lins pe obraz cu limbuţă ei aspră. Sweet lady, 
Rosie O'Grady. 


5 Nimic, în lb. spaniolă. 


32 

Londra, Anglia. 

Mr. Smith era îmbrăcat ca un vagabond oarecare într-un 
hanorac zdrenţuit şi soios. Asasinul mergea repede pe Lower 
Regent Street înspre Piccadilly Circus. 

Mergem la circ, ce bine, ce bine! se gândea. Cinismul lui era 
la fel de gros şi de apăsător ca aerul Londrei. 

Nimeni nu părea să-l bage în seamă în mulţimea de după- 
amiază. Nimeni nu dă atenţie săracilor în oraşele mari şi 
„civilizate”. Mr. Smith ştia acest lucru şi-l folosea în avantajul 
său. 

Cu sacul de voiaj pe umăr, grăbi pasul şi ajunse în Piccadilly, 
acolo unde mulţimea era şi mai densă. 

Ochii lui atenţi măsurară încurcătura de trafic obişnuită la 
intersecţia celor cinci străzi principale. Se uită de asemenea 
înspre Tower Records, McDonald's, Trocadero, la mult prea 
numeroasele reclame luminoase. Peste tot se vedeau rucsaci şi 
aparate de fotografiat. 

ȘI o singură creatură extraterestră - el însuşi. 


O ființă care nu semăna în niciun fel cu ceilalți. 
Dintr-o dată, Mr. Smith se simţi singur, nemaipomenit de 


singur în mijlocul oamenilor acestora din centrul Londrei. 

Puse jos sacul lunguieţ, exact sub faimoasa statuie a lui Eros. 
În continuare, nimeni nu-i dădea nici cea mai mică atenţie. 

Lăsă sacul acolo şi plecă pe Piccadilly înspre Haymarket. 

Ajuns la câteva blocuri distanţă, sună la poliţie ca 
întotdeauna. Mesajul a fost simplu şi la obiect. Era vremea lor 
acum. A 

— Inspectorul Drew Cabot este în Piccadilly Circus. Intr-un sac 
cenuşiu de voiaj. Ce-a mai rămas din el. Aţi ratat. Felicitări. 


33 

Sondra Greenberg de la Interpol îl văzu pe Thomas Pierce 
venind spre locul crimei din Piccadilly Circus. Pierce se remarca 
uşor, fie şi dintr-o astfel de mulţime. 

Thomas Pierce e un bărbat înalt. Are părul lung şi blond dat 
pe spate şi legat într-o coadă de cal. În mod curent, poartă 
ochelari de soare. Nu arată ca un agent FBI obişnuit şi, de fapt, 
Pierce n-are nimic din niciun agent cu care Greenberg a lucrat 
sau pe care l-a văzut vreodată. 

— Ce-i cu toată zăpăceala asta? întrebă el apropiindu-se. E 
doar Mr. Smith şi victima lui săptămânală. Nimic ieşit din 
comun. Sarcasmul lui obişnuit era la lucru. 

Sondra evaluă din priviri mulţimea compactă de la locul 
crimei şi clătină din cap. Reporterii şi carele de televiziune erau 
peste tot. 

— Ce-au făcut geniile locale? Poliţia? întrebă Pierce. 

— Acoperă zona. Evident, Smith a fost aici. 

— Şi zevzecii vor să afle dacă cineva a văzut vreun omuleţ 
verde? Cu sânge picurând de pe dinţişorii lui verzi? 

— Chiar aşa, Thomas. Vrei să arunci o privire? 

Pierce zâmbi de-a dreptul seducător. Categoric nu în stilul 
agentului FBI american. 

— Ai spus-o ca şi cum m-ai fi întrebat dacă nu vreau un ceai... 
Vrei să arunci o privire? 

Greenberg clătină din capul ei cu bucle negre. Era aproape la 
fel de înaltă ca Pierce şi drăguță în felul ei dur. Se străduise 
întotdeauna să fie drăguță cu Pierce. Adevărul e că nici nu era 
greu. 

— Mă simt sleită, spuse ea, şi nu-mi dau seama de ce. 

Merseră împreună spre locul crimei, chiar sub silueta 
minunată a lui Eros. Una din emblemele de marcă ale Londrei, 
Eros mai era şi simbolul ziarului Standard. Deşi în mod obişnuit 
statuia este o reprezentare a dragostei erotice, aici e percepută 
ca un simbol al carităţii creştine. 

Thomas Pierce îşi arătă legitimaţia şi se duse spre geanta pe 
care Mr. Smith o folosise pentru a transporta rămăşiţele 
inspectorului şef Cabot. 

— Parcă ar fi dintr-un roman gotic, spuse Sondra Greenberg. 
Îngenunchease lângă Pierce. Arătau de fapt ca o echipă, ca un 
cuplu chiar. 


— Smith te-a sunat şi pe tine? Aici, în Londra? Ţi-a trimis un 
mesaj verbal? o întrebă Pierce. 

Greenberg încuviinţă. 

— Ce părere ai despre cadavru? Despre ultima victimă? 
Smith burduşise sacul cu părţi ale corpului într-un mod foarte 
ordonat şi foarte eficient. Cum faci atunci când vrei să-ţi încapă 
totul într-o singură valiză. 

Thomas Pierce se încruntă. 

— Țicnitul! Măcelarul dracului! 

— De ce în Piccadilly? În centrul oraşului! Şi de ce tocmai sub 
Eros? 

— Ne lasă indicii, indicii evidente. Numai că noi nu înţelegem, 
răspunse Thomas Pierce continuând să clatine din cap. 

— Ai dreptate, Thomas. Asta pentru că noi nu vorbim 
marţiana. 


34 


Crimele nu se mai sfârşesc. 
A doua zi de dimineaţă, împreună cu Sampson, am plecat cu 


maşina spre Wilmington, Delaware. Mai vizitasem oraşul - pe 
care cazul Dupont îl făcuse celebru în urmă cu câţiva ani - când 
l-am vânat pe Gary Soneji. Am condus Porsche-ul cu acceleraţia 
apăsată până la fund şi am ajuns în două ore. 

Primisem veşti bune de dimineaţă. Se rezolvase unul din cele 
mai neplăcute mistere ale cazului. Pusesem să se verifice la 
banca de sânge din St. Anthony şi se descoperise că o jumătate 
de litru lipseşte din depozitul familiei mele. Cineva se ostenise 
să spargă depozitul şi să ia o mostră din sângele meu. Gary 
Soneji? Cine altcineva? Jinea neapărat să-mi arate că în viața 
mea nu mai e loc pentru siguranță. 


„Soneji” este de fapt un pseudonim pe care Gary l-a folosit ca 
parte a planului de răpire a doi copii din Washington. Numele 
acesta ciudat a fost preluat în reportaje de gazetari şi a rămas 
astfel în uzul poliţiei şi al presei. Se numeşte de fapt Gary 
Murphy. A locuit în Wilmington cu soţia sa, Meredith, căreia i se 
mai spune Missy. Au o fetiţă pe nume Roni. 

La origine, Soneji a fost numele adoptat de Gary pe vremea 
când îşi petrecea copilăria încuiat în pivniţa casei, imaginându-şi 
crime. Pretinde că un vecin din Princeton, un profesor de şcoală 
generală pe nume Martin Soneji, a abuzat sexual de el. Eu 
bănuiesc că cel cu care a avut probleme a fost din familie, 
probabil bunicul din partea tatei. 

Am ajuns la casa de pe strada principală puţin după ora zece 
dimineaţa. Pe strada frumoasă era pustiu, doar un puşti îşi 
încerca rolele în faţa curţii. Ar fi trebuit ca zona să fie sub 
supravegherea poliţiei, dar, din nu ştiu ce motiv, nu era nici 
urmă. Sau, cel puţin, n-am văzut eu. 

— Mamă, străduţa asta perfectă mă termină, spuse Sampson. 
Parcă mă aştept să-l văd pe Jimmy Stewart năvălind dintr-o casă 
din astea. 

— Atâta timp cât nu iese Soneji... am murmurat eu. 

Maşinile parcate în susul şi-n josul străzii erau aproape toate 
americane, ceea ce nu e tocmai normal în zilele noastre: 
Chevrolet, Oldsmobile, Ford, camionete Dodge. 

Meredith Murphy nu răspunsese la telefon azi-dimineaţă, ceea 
ce nu m-a mirat. 


— Îmi pare rău pentru doamna Murphy şi mai ales pentru 
fetiţa lui, i-am spus lui Sampson, trăgând pe dreapta în faţa 
casei. Missy Murphy n-avusese nicio idee despre cine e bărbatul 
ei cu adevărat. 

Sampson dădu din cap. 

— Ţin minte că mi s-au părut nişte persoane drăguţe. Poate 
prea drăguţe. Gary le-a păcălit. Bătrânul Gary mincinosul. 

În casă, luminile erau aprinse. Un Chevrolet Lumina alb era 
parcat pe alee. Strada era la fel de tăcută şi liniştită cum mi-o 
aminteam de la ultima vizită, atunci însă liniştea fusese curmată 
destul de repede. 

Ne-am dat jos din Porsche şi ne-am îndreptat spre uşa din 
faţă. Am atins cu un gest instinctiv patul pistolului. Nu m-am 
putut opri să nu mă gândesc că Gary ar putea să fie acolo, 
aşteptând să picăm în capcana pe care ne-a întins-o. 

Cartierul şi oraşul întreg îmi aminteau de anii cincizeci. Casa 
era bine întreţinută şi părea să fi fost zugrăvită recent. Asta 
făcea parte din planul lui Gary de a-şi construi atent o faţadă. 
Era ascunzătoarea perfectă: o căsuţă drăguță pe Central 
Avenue, cu gard alb şi o alee de piatră tăind în două curtea din 
faţă. 

— Aşadar, ce crezi că are de gând Soneji acum? mă întrebă 
Sampson în faţa uşii. Parcă s-a mai schimbat, nu crezi? Nu mai e 
omul planurilor impecabile de altădată. E mult mai impulsiv. 

Aşa se părea. 

— Nu s-a schimbat chiar totul. Încă se mai joacă, joacă teatru. 
Dar parcă a înnebunit, n-am văzut pe nimeni aşa. Pare să nu-i 
pese dacă o să fie prins. Şi totuşi, tot ce face e parte dintr-un 
plan. Şi scapă. 

— Cum reuşeşte, dr. Freud? 

— De-asta am venit aici, să aflăm. Şi de-asta mergem mâine 
la închisoarea Lorton. Ceea ce se petrece e mult prea straniu 
până şi pentru Gary Songji. 

Am sunat la uşă. Am aşteptat cu Sampson ca Missy Murphy să 
apară în verandă. Nu păream de-ai locului în cartierul liniştit de 
provincie, dar asta nu însemna nimic. Nu ne potriveam tocmai 
bine nici în propriul nostru cartier din Washington, D.C. În 
dimineaţa asta eram amândoi îmbrăcaţi în negru şi purtam 
ochelari de soare negri, parcă eram cântăreţi dintr-o formaţie de 


blues. 

— Hmmm, nu răspunde, am mormăit eu. 

— Sunt lumini aprinse înăuntru, replică Sampson. Trebuie să 
fie cineva acasă, dar nu vrea să răspundă. Poate că nu vor să 
vorbească cu Men in Black€. 

— Doamnă Murphy! am strigat eu tare, să mă audă cei 
dinăuntru care refuzau să deschidă uşa. Doamnă Murphy, 
deschideţi. Sunt Alex Cross de la Washington. Nu plecăm fără să 
vorbim cu dumneavoastră. 

— Nu e nimeni, se încruntă Sampson. 

Se apucă să înconjoare casa, iar eu l-am urmat la câţiva paşi. 
larba fusese tunsă, iar gardul viu aranjat de curând. Totul părea 
în ordine, curat şi paşnic. 

M-am dus la uşa din spate, la bucătărie, dacă-mi mai 
aminteam bine. Mă întrebam dacă nu cumva e ascuns în casă. 
De la Soneji te puteai aştepta la orice - cu cât mai întortocheat 
şi mai incredibil, cu atât mai bine pentru ego-ul lui. 

Amintiri de la ultima vizită îmi reveneau în memorie. Amintiri 
urâte. Era ziua de naştere a lui Roni şi era petrecere. Avea şapte 
ani. Gary Soneji fusese acasă la vremea aceea, dar reuşise 
cumva să fugă. Ca un scamator. Un vierme foarte inteligent şi 
făţarnic. 

Poate că acum Soneji e înăuntru. Altminteri de ce aş avea 
sentimentul ăsta _neliniştitor că sunt pe cale să cad într-o 


capcană? 
Am aşteptat la uşa din spate, neştiind ce să fac. Am apăsat pe 


sonerie. Fără îndoială că ceva nu era în regulă în casă, totul îmi 
spunea că nu-i a bună. Să fie Soneji în Wilmington? De ce aici? 
Ce l-a făcut să omoare oameni în gările Union şi Penn? 

— Alex! strigă Sampson. Alex! Aici! Vino repede. Alex, acum! 

Am străbătut curtea în goană, cu inima bătându-mi 
nebuneşte. Sampson era pe jos în patru labe. Era ghemuit în 
faţa cuştii câinelui, vopsită în alb şi acoperită cu şindrilă ca să se 
asorteze cu clădirea principală. Ce mama dracului putea să fie 
în cuşcă? 

Când m-am apropiat, am văzut un nor dens şi negru de 
muşte. 

Apoi am auzit băzâitul. 


* Bărbaţi în negru. 


35 

— Fir-ar al dracului să fie, Alex, uite ce-a făcut nebunul. Uită- 
te ce i-a făcut femeii. 

Aş fi vrut să-mi feresc ochii, dar trebuia să mă uit. M-am 
ghemuit pe jos lângă Sampson. Dădeam amândoi din mâini să 
alungăm muştele şi insectele târâtoare. Era plin de larve albe în 
cuşcă şi pe pajişte. Mi-am pus o batistă la nas şi la gură, dar 
mirosul fetid tot a ajuns la mine. Ochii îmi lăcrimau. 

— Care-i problema lui, dracu' să-l ia? exclamă Sampson. De 
unde-i vin toate ideile astea bolnave? 

Proptit de peretele cuştii era corpul unui câine galben de 
vânătoare, mai bine zis ce mai rămăsese din el. Pereţii de lemn 
erau stropiţi din belşug cu sânge. Cîinele fusese decapitat. 

Ataşat de gâtul câinelui era capul lui Meredith Murphy. Capul 
fusese lipit perfect, în ciuda faptului că era prea mare faţă de 
corpul câinelui. Efectul era dincolo de grotesc. Imi amintea de 
vechile jucării Mr. Potato Head. Ochii deschişi ai lui Meredith 
Murphy mă priveau ţintă. 

O întâlnisem pe Meredith Murphy o singură dată şi asta în 
urmă cu aproape patru ani. Mă întrebam ce putuse să facă 
pentru a-l înfuria atât de tare pe Soneji. În timpul discuţiilor 
noastre nu vorbise prea mult despre nevastă-sa. O dispreţuia 
totuşi. Îmi aminteam cum îi spunea: „Minte scurtă”, „Gospodină 
fără cap”, „Vacă blondă”. 

— Ce dracu' se petrece în capul nenorocitului ăsta bolnav? 
Poţi să înţelegi aşa ceva? mormăi Sampson prin batista care-i 
acoperea gura. 

Credeam că înţeleg stările de furie psihotică şi văzusem 
câteva la Soneji, însă nimic din ceea ce ştiam nu mă pregătise 
pentru întâmplările din ultimele câteva zile. Crimele de acum 
erau de o violenţă extremă şi foarte sângeroase. Erau de 
asemenea înlănţuite, se întâmplau mult prea repede. 

Aveam sentimentul neplăcut că Soneji nu-şi mai poate domoli 
furia nici măcar după o nouă crimă. Nici una din crimele lui nu-i 
mai satisfăcea nevoile. 

— O, Doamne, am zis ridicându-mă în picioare. John, fetiţa! 
Roni, fetiţa lui. Ce-a făcut cu ea? 

Am căutat amândoi în pâlcul de copaci care includea şi o zonă 
cu arbuşti tineri îndoiţi de vânt din partea de nord-est a casei. 
Nici urmă de Roni. N-am găsit alte cadavre, nici resturi mutilate, 


nicio altă surpriză morbidă. 

Ne-am uitat după fetiţă în garajul spaţios, pentru două maşini. 
Apoi în spaţiul strâmt de sub veranda din spatele casei, în cele 
trei containere de gunoi aliniate frumos lângă uşa garajului. 
Nimic, nicăieri. Unde era Roni Murphy? Să fi luat-o cu el? Să-şi fi 
răpit Soneji propria fiică? 

M-am îndreptat iarăşi spre casă, cu Sampson la un pas sau 
doi în urma mea. Am spart geamul uşii de la bucătărie, am 
descuiat-o şi ne-am năpustit înăuntru. Mă temeam de ce era 
mai rău. Încă un copil asasinat. 

— Uşurel, uşurel. la-o mai uşor, îmi şopti Sampson din spate. 
Ştia ce înseamnă pentru mine să fie la mijloc un copil. Şi simţea 
că e posibil ca Soneji să ne fi întins o capcană. Era locul perfect 
pentru aşa ceva. 

— Roni! am strigat. Roni, eşti aici? Roni, mă auzi? 

Îmi aminteam figura ei de-atunci, ultima oară când fusesem în 
casa asta. Aş fi putut să-i desenez portretul la nevoie. 

Gary îmi spusese odată că Roni e singurul lucru la care ţine 
pe lumea asta, singurul lucru bun pe care l-a făcut vreodată. 
Atunci l-am crezut. Îmi proiectam probabil propriile sentimente 
faţă de copiii mei. Poate că m-am înşelat cu bună ştiinţă 
imaginându-mi că Soneji mai are un pic de conştiinţă şi 
sentimente, pentru că asta îmi doream să cred. 

— Roni! Suntem de la poliţie. Acum poţi să ieşi, scumpa mea. 
Roni Murphy, eşti aici? Roni? 

— Roni! se alătură şi Sampson, cu vocea lui profundă la fel de 
puternică, poate mai puternică decât a mea. 

Am scotocit cu Sampson parterul, am deschis fiecare uşă şi 
fiecare dulap. Am strigat-o pe nume. Doamne, Dumnezeule, 
ascultă-mi ruga. Pentru că era deja un fel de rugăciune. Gary, e 


copilul tău. Nu e nevoie s-o omori ca să ne arăţi cât eşti de rău, 


cât eşti de furios. Am înțeles mesajul. Am înțeles. 
Am alergat la etaj, urcând câte două trepte de lemn care 


gemeau. Sampson era imediat în spatele meu, ca o umbră. De 
obicei faţa lui nu arată nimic, totuşi e la fel de afectat ca şi 
mine. Nici unul dintre noi nu s-a blazat. 

Puteam să-mi dau seama după vocea lui, după felul gâfâit în 
care respira. 

— Roni! Suntem de la poliţie. Eşti în siguranţă, Roni! Poţi să 


ieşi acum. 

Cineva răvăşise dormitorul principal. Cineva invadase acest 
spaţiu, îl pângărise, făcuse zob fiecare piesă de mobilier, 
smulsese cuverturile de pe pat şi sertarele de la birou. 

— O mai ţii minte, John? l-am întrebat în timp ce scotoceam 
în celelalte dormitoare. 

— Destul de bine, spuse Sampson cu voce blândă. O fetiţă 
frumoasă. 

— O, nu, nu... nu! 

Într-o clipă alergam înnebunit pe coridor, coboram în goană 
scările. Am tăiat prin bucătărie şi am deschis uşa joasă dintre 
frigider şi aragazul cu şase ochiuri. 

Ne-am năpustit amândoi la subsol, în pivnita casei. 

Inima îmi scăpase de sub control, bătea, bătea, bubuia cu 
putere în piept. Nu voiam să fiu aici, să văd încă o mostră din 
opera de meşteşugar a lui Soneji, una din surprizele lui 
înfiorătoare. 

Pivniţa casei lui. 

Locul simbolic al coşmarurilor din copilăria lui Gary. 

Pivniţa. 

Sângele. 

Trenurile. 

Pivniţa familiei Murphy era mică şi curată. M-am uitat în jur. 
Trenurile dispăruseră! La prima noastră vizită în această casă, 
aici fusese un trenuleţ electric. 

Totuşi, fata nu era nicăieri. Nimic nu părea să se fi clintit de la 
locul lui. Am smuls sertarele de la dulapuri. Sampson a deschis 
maşina de spălat, apoi uscătorul de haine. 

O uşă de lemn nevopsit se afla între boiler şi chiuveta din 
fibră de sticlă. În chiuvetă nu erau urme de sânge sau haine 
pătate de sânge. Era oare o uşă spre afară? Fugise oare fetiţa 
când tatăl ei intrase în casă? 

Era un dulap! Am tras de uşă. 

Roni Murphy era legată cu frânghie şi avea gura înfundată cu 
cârpe. Ochii ei albaştri erau holbaţi de spaimă. Trăia! 

Tremura îngrozitor. Nu-i luase viaţa, dar îi omorâse copilăria, 
aşa cum fusese ucisă şi a lui. Acum câţiva ani făcuse acelaşi 
lucru cu o fetiţă pe nume Maggie Rose. 

— Of, fetiţă scumpă, am şoptit în timp ce-o dezlegam şi-i 


scoteam din gură cârpa pe care i-o îndesase tatăl ei. Totul e în 
regulă acum. E bine, Roni. Acum eşti în siguranţă. 

Era ceva ce nu i-am spus, tatăl tău te iubeşte indeajuns ca să 
nu te omoare, dar vrea să omoare orice şi pe oricine altcineva. 

— E bine, puiule, totul e-n regulă. Totul e-n regulă, am mințit- 
o pe sărmana fetiţă. Totul e-n regulă. 

Aiurea! 


36 

A fost odată ca niciodată, demult, când Mama Nana m-a 
învăţat să cânt la pian. Pe vremea aceea, bătrânul instrument 
stătea ca o invitaţie permanentă în camera de zi a familiei. Într- 
o după-amiază când am venit de la şcoală, Nana m-a auzit 
încercând să cânt un boogie-woogie. Aveam unsprezece ani pe 
atunci. Imi amintesc de parcă a fost ieri. 

Nana s-a strecurat ca o adiere şi s-a aşezat lângă mine, exact 
cum fac eu acum cu Jannie şi Damon. 

— Cred că n-ai început tocmai bine, Alex, mi-a spus ea atunci, 
cu jazzul ăsta dur. Lasă-mă să-ţi arăt ceva cu adevărat frumos. 
Lasă-mă să-ţi arăt de unde ai putea să-ţi începi cariera 
muzicală. 

M-a pus să fac în fiecare zi exerciţiile Czemy de digitaţie până 
când am fost în stare să cânt şi să apreciez Mozart, Beethoven, 
Handel, Haydn - totul ştiu de la Nana. M-a învăţat să cânt la 
pian de la unsprezece la optsprezece ani, când am plecat la 
şcoală la Georgetown şi apoi la Johns Hopkins. Dar atunci 
ajunsesem în stare să cânt jazzul ăla dur, să ştiu ce cântam şi 
chiar să ştiu de ce îmi plăcea ceea ce îmi plăcea. 

Când m-am întors din Delaware, foarte târziu, am găsit-o pe 
Nana pe verandă, cântând la pian. N-o mai auzisem cântând aşa 
de ani de zile. 

Nu m-a auzit când am intrat, aşa că am rămas în prag şi am 
privit-o câteva minute. Cânta Mozart şi se vedea că mai are încă 
pasiune pentru muzica pe care o iubeşte. Mi-a spus odată ce 
trist e faptul că nu se ştie unde a fost înmormântat Mozart. 

Când a terminat, am şoptit: 

— Bravo. Bravo. A fost frumos. 

Nana s-a întors spre mine: 

— Femeie bătrână şi proastă, ce vrei, spuse ea ştergându-şi o 
lacrimă pe care n-o văzusem din locul unde stăteam. 

— Proastă, de ce? am replicat. M-am aşezat şi am luat-o în 
braţe acolo, pe băncuţa de la pian. Bătrână şi cârcotaşă, sigur, 
dar proastă, niciodată. 

— Mă gândeam, spuse ea, la a treia măsură din concertul no. 
21 al lui Mozart şi după aia mi-am adus aminte cum cântam eu 
la pian cu mult, mult timp în urmă. Suspină. Aşa că m-am pus pe 
plâns. Tare bine mi-a prins. 


— lartă-mă pentru întrerupere, i-am spus ţinând-o mai 
departe în braţe. 

— Te iubesc, Alex, şopti bunica mea. Mai ştii să cânţi „Claire 
de Lune”? Cântă-mi puţin Debussy. 

Şi am cântat, cu Mama Nana lângă mine. 


37 

Munca pe brânci a continuat a doua zi de dimineaţă. 

La prima oră, Kyle mi-a trimis câteva reportaje despre agentul 
lui, Thomas Pierce. Poveşti petrecute în oraşele unde Mr. Smith 
îşi comisese crimele: Atlanta, St. Louis, Seattle, San Francisco, 
Londra, Hamburg, Frankfurt, Roma. Pierce ajutase la prinderea 
unui asasin în Fort Lauderdale astă- primăvară, fără legătură cu 
Smith. 

Alte titluri: 

Pentru Thomas Pierce, locul crimei se află întotdeauna în 
mintea criminalului 

Expertul în omucideri se află aici, în St. Louis 

Thomas Pierce - Cum să te pui în locul ucigaşului 

Nu toți asasinii în masă sunt geniali, dar agentul Thomas 
Pierce este 

Asasinatele petrecute numai în minte, cele mai înfricoşătoare 

Dacă nu l-aş fi cunoscut, aş fi crezut că Kyle încearcă să mă 
facă gelos pe Pierce. Nu eram gelos. Nu aveam timp pentru aşa 
ceva. 

Cu puţin înainte de amiază, m-am dus la închisoarea Lorton, 
unul dintre locurile pe care le prefer cel mai puţin din universul 
cunoscut. 

Totul se petrece cu încetinitorul înăuntrul unei închisori 
federale cu înaltă securitate. E ca şi cum ai fi ţinut sub apă şi 
înecat de mâini nevăzute. Aşa e zile întregi, ani întregi şi uneori 
zeci de ani. 

Ca să fie mai uşor din punct de vedere administrativ, deţinuţii 
sunt ţinuţi în celule douăzeci şi două până la douăzeci şi trei de 
ore pe zi. Cineva care n-a stat aici nu poate realiza ce înseamnă 
plictiseala. E inimaginabil. Gary Soreji mi-a spus asta, el a creat 
metafora cu înecatul atunci când i-am luat interviuri la Lorton, 
cu ani în urmă. 

Mi-a mulţumit, de asemenea, pentru că i-am oferit ocazia de a 
experimenta puşcăria şi mi-a promis că va face orice pentru a 
se revanşa. Din ce în ce mai clar aveam sentimentul că vremea 
revanşei sosise şi eram nevoit să ghicesc prin ce cazne aveam 
să plătesc. 

Era inimaginabil. 

Aproape că simţeam cum mă înec păşind în mica încăpere a 
administraţiei, de lângă ghişeul gardianului de la etajul cinci. 


ÎI aşteptam pe autorul unui dublu asasinat, pe nume Jamal 
Autry. Autry pretindea că are informaţii importante despre 
Soneji. Era cunoscut la Lorton sub porecla de Marfă. Era hoţ şi 
peşte de mare clasă şi omorâse două prostituate adolescente în 
Baltimore. 

Marfă a fost adus în cătuşe, escortat în mica încăpere de doi 
gardieni înarmaţi cu bastoane. 

— Tu eşti Alex Cross? Măi, să fiu al dracu'. E o chestie, spuse 
Jamal cu un accent tărăgănat din sud. 

Zâmbea şmechereşte când vorbea. Jumătatea de jos a feţei 
era lăsată ca gura şi falca unui peşte de fund. Avea ochi porcini 
stranii, inegali, pe care era greu să-i priveşti. Continua să 
zâmbească de parcă tocmai urma să fie eliberat condiţionat sau 
câştigase la loteria deţinuţilor. 

Le-am spus celor doi gardieni că vreau să vorbesc cu Autry 
între patru ochi. Cu toate că era în cătuşe, au plecat neconvinşi 
că ştiu ce fac. Totuşi, nu-mi era frică de huiduma asta. Nu eram 
o adolescentă neajutorată pe care s-o bată când are chef. 

— Scuze, nu m-am prins de poantă, i-am spus lui Autry. Nu 
prea ştiu ce te face să zâmbeşti. 

— A, nu-ţi bate capu’. O să înţelegi foarte bine. Până la urmă, 
adăugă el tărăgănat, o să te prinzi, doctore Cross. Vezi tu, e 
vorba despre tine. 

Am ridicat din umeri. 

— Ai cerut să mă vezi, Autry. Vrei ceva de la mine şi eu de la 
tine. N-am venit pentru bancurile tale sau ca să te amuz. Dacă 
vrei să te întorci în celulă, fă dracului stânga-împrejur. 

Jamal Autry continua să zâmbească, dar se aşeză pe unul 
dintre cele două scaune lăsate pentru noi. 

— Am'doi vrem ceva, adeveri el. Începu să se uite fix în ochii 
mei. Cu o expresie care voia să spună să-nu-te-joci-cu-mine. 
Zâmbetul se evaporase. 

— Spune-mi ce ai de oferit. Să. vedem ce se poate face, am 
spus. Nu-ţi promit nimic. 

— Soneji mi-a zis că eşti dat dracu’. Deştept pentru un copoi. 
O să vedem noi ce e de văzut, mârâi el. 

Am ignorat rahatul care curgea din gura lui mult prea mare. 
Nu puteam să nu mă gândesc la cele două fete de şaisprezece 
ani pe care le omorâse. Mi-l imaginam zâmbind atunci, ca şi 


acum. Uitându-se la ele ca la mine. 

— Voi doi stăteaţi de vorbă? Soneji era prieten cu tine? l-am 
întrebat. 

Autry clătină din cap. Expresia de pe faţa lui rămăsese 
aceeaşi. Ochii săi porcini se uitau ţintă într-ai mei. 

— Nt. Vorbeam doar când avea nevoie de ceva. Soneji stătea 
numa-n celulă, cu ochii holbaţi undeva departe, pe Marte sau 
aiurea. Soneji n-avea prieteni aici. Nici eu, nici al'cineva. 

Autry se aplecă înainte. Avea ceva să-mi spună. Evident, 
credea că face mult. Vorbi cu voce scăzută, ca şi cum ar mai fi 
fost cineva în cameră în afară de noi. 

Cineva ca Gary Soneji, nu m-am putut împiedica să gândesc. 


38 
— Uite ce e, Soneji n-a avut prieteni aici, în puşcărie. N-avea 
nevoie de nimenea. Tipul avea probleme la scăfârlie. Pricepi ce 
vreau să zic? Vorbea cu mine numa' când avea nevoie de ceva. 
— Ce fel de servicii îi făceai lui Soneji? 


— Avea nevoi simple. Ţigări, reviste porno, muştar. Plătea să 
ţin la distanţă anumiţi indivizi. Soneji avea mereu bani. 

Mă gândisem la asta. Cine-i trimitea lui Soneji bani la Lorton? 
N-avea cum să fie nevastă-sa, cel puţin nu cred. Bunicul lui mai 
trăia încă, în New Jersey. Poate de la bătrân veneau banii. 
Avusese un singur prieten, după ştiinţa mea, dar asta demult, în 
adolescenţă. 

Jamal Autry continua să pălăvrăgească cu gura lui aia mare. 

— N-ai decât să verifici, bătrâne. Protecţie cum i-am asigurat 
eu lui Gary pe bani nu găseşti - cea mai bună aici în închisoare. 

— Nu sunt sigur că înţeleg, am spus. Vorbeşte mai clar, 
Jamal. Vreau toate amănuntele. 

— Uneori, anumite persoane au nevoie de protecţie. Asta-i 
tot. Aicea mai era un deţinut, unu’ Shareef Thomas. Era ţicnit pe 
bune, un cioroi din New York City. Umbla cu încă doi cioroi 
ţicniţi, Goofy şi Coco Loco. Shareef a ieşit acuma, da’ cât a fost 
după gratii a făcut ce-a vrut muşchii lui. Singurul fel în care 
puteai să-l potoleşti pe Shareef era să-i faci felul. De dovă ori, să 
fii sigur. 

Autry începuse să devină interesant. Era clar acum că avea 
ceva de vânzare. 

— Ce-avea a face Gary Soneji cu Shareef? m-am interesat. 


— Soneji a încercat să-i facă felul. A dat banu'. Da Shareef a 
fost deştept. A avut şi bulan. 

— De ce voia Soneji să-l omoare pe Shareef Thomas? 

Autry s-a holbat la mine cu ochii lui reci. 

— Da’ ne-am înţeles? Vreau privilegii dacă-ţi spun. 

— Sunt numai ochi şi urechi, Jamal. Sunt aici şi te ascult. 
Spune-mi ce s-a întâmplat între Shareef Thomas şi Soneji. 

— Soneji voia să-l omoare pe Shareef fincă Shareef i-o punea. 
l-a pus-o nu o dată. Voia să-i arate lu' Gary cine e bărbatu. Era 
singurul bărbat de aici mai ţicnit decât Soneji. 

Am dat din cap şi m-am aplecat să ascult. Eram numai ochi şi 


urechi, dar ceva nu se lega. 

— Gary era ţinut separat de ceilalţi deţinuţi. În sectorul de 
maximă securitate. Cum dracu' a ajuns Thomas până la el? 

— Pă mă-sa, ţi-am zis că aici se întâmplă unele chestii. Poţi să 
faci ce vrei. Nu te lăsa prostit de ce auzi afară, omule. Aşa e-aici 
şi-aşa a fost mereu. 

M-am uitat în ochii lui. 

— Aşadar, ai luat bani de la Soneji pentru protecţie şi Shareef 
Thomas a ajuns totuşi la el? Mai e ceva, aşa-i? 

— Simţeam că Autry a lăsat mai jos garda sau poate că îi 
plăcea să vadă ce putere are asupra mea. Mda, mai e ceva. 
Shareef i-a dat lui Gary Soneji SIDA. Soneji are microbul, 
bătrâne. E pe ducă. Vechiul tău prieten, Gary Soneji, e pe ducă. 
A primit mesajul de la Dumnezeu. 

Vestea m-a izbit ca un pumn în plex. N-am lăsat să se vadă, 
pentru că nu era deloc în avantajul meu, dar Jamal Autry 
adusese puţină lumină în ultimele acţiuni ale lui Soneji. Mă 
tulburase până în străfunduri. Soneji are SIDA. Gary Soneji e pe 
moarte. Nu mai are nimic de pierdut. 

Îmi spunea oare Autry adevărul? Bună întrebare şi foarte 
importantă. 

Am clătinat din cap. 

— Nu te cred, Autry. De ce dracu’ te-aş crede? 

Păru ofensat, ceea ce făcea parte din joc. 

— Crezi ce vrei. Numai că a; face bine să crezi. Gary mi-a 
trimis mesajul aici, în închisoare. Gary m-a contactat săptămâna 
asta, acu' două zile. Gary mi-a spus că e bolnav. 

Se închisese cercul. Autry ştiuse că mă are la mână din clipa 
în care intrase în cameră. Acum eram nevoit să ascult poanta 
glumei lui - poantă promisă încă de la început. Înainte de toate, 
însă, trebuia să fac pe prostul până la sfârşit. 

— De ce? De ce să-ţi spună ţie că e pe moarte? m-am 
prefăcut eu interesat. 

— Soneji mi-a zis că o să vii aici să pui întrebări. Ştia că o să 
vii. Te cunoaşte, bătrâne, mai bine decât îl cunoşti tu pe el. 
Soneji a ţinut să-ţi transmit personal mesajul. Mie mi-a dat 
mesajul special pentru tine. Mi-a zis să-ți spun asta. 

Jamal zâmbi iarăşi şmechereşte. 

— Acuma ce mai zici, doctore Cross? Nu pentru asta ai venit 


aici? 

Aşa e, căpătasem ce voiam. Gary Soneji era pe moarte. Voia 
să vin după el în infern. Era în plină criză şi n-avea nimic de 
pierdut, nimic de care să se teamă. 


39 

Când m-am întors acasă de la închisoarea Lorton, am sunat-o 
pe Christine Johnson. Simţeam nevoia s-o văd. Simţeam nevoia 
să-mi iasă din minte Soneji. Mi-am ţinut respiraţia şi am invitat-o 
să luăm cina la Georgia Brown's în McPherson Square. M-a 
surprins că a zis da. 

Tot la patru ace, dar acum începând parcă să-mi placă, mi-am 
făcut apariţia acasă la ea, cu un singur trandafir roşu în mână. 
Christine mi-a zâmbit fermecător, a luat trandafirul şi l-a pus cu 
grijă în apă ca pe un aranjament de excepţie. 

Era îmbrăcată într-o fustă gri până la genunchi şi o bluză 
asortată, decoltată în V. Arăta extraordinar. În drum spre 
restaurant ne-am povestit fiecare ziua de lucru. A ei fusese mult 
mai plăcută decât a mea. 

Ne era foame şi am început cu biscuiţi fierbinţi cu unt de 
piersici şi lapte. Ziua mea începuse să se îmbunătăţească 
simţitor. Christine a comandat creveţi de Carolina şi crupe. Eu 
am cemt Carolina Periau - orez roşu, picioare de rață, creveţi şi 
cârnaţi. 

— Nimeni nu mi-a mai oferit un trandafir de foarte mult timp, 
spuse ea. Mă bucur că te-ai gândit să faci asta. 

— Eşti prea drăguță cu mine în seara asta, i-am spus în timp 
ce ne apucam să mâncăm. 

Ea lăsă uşor capul pe o parte şi mă privi dintr-un unghi ciudat. 
Făcea asta câteodată. 

— De ce spui că mă port prea drăguţ? 

— Păi, s-ar putea spune că nu sunt cea mai plăcută companie 
în seara asta. Este legat de ceea ce te înspăimântă, nu-i aşa? De 
faptul că nu pot să renunţ la slujba pe care o am. 

Ea sorbi puţin din paharul de vin. Clătină uşor din cap. În cele 
din urmă zâmbi şi zâmbetul ei era atât de liniştitor! 

— Eşti atât de cinstit. Dar ai şi o doză bună de umor în 
privinţa asta. De fapt, nici nu am băgat de seamă că nu 
funcţionezi la o sută zece la sută. 

— Am fost distant şi interiorizat toată seara, i-am răspuns. 
Copiii îmi spun că pătrund în zona crepusculară. 

— Termină, termină, te rog, zise ea râzând şi dând ochii 
peste cap. Cred că eşti persoana cea mai puţin interiorizată din 
câte am întâlnit. M-am simţit excelent toată seara. Îmi făcusem 


planul că o să cinez acasă cu un pachet de floricele dulci. 

— Floricelele dulci cu lapte sunt foarte bune. Ghemuit în pat 
cu o carte sau uitându-te la televizor. Nu este nimic rău în asta. 

— Ăsta îmi era planul. Până la urmă am cedat şi am început 
Cel ce şopteşte cailor. Mă bucur că ai sunat şi mi-ai stricat 
programul, m-ai scos din zona mea crepusculară. 

Ceva mai târziu, în timpul cinei, Christine mi-a spus zâmbind: 

— Cred că mă socoteşti nebună. Doamne, Dumnezeule, chiar 
şi eu cred că sunt nebună. 

Am izbucnit în râs. 

— Pentru că te vezi cu mine? Eşti categoric nebună. 

— Nu, pentru că ţi-am spus că nu vreau să ne mai vedem, iar 
acum suntem la Georgia Brown’s pentru o cină târzie. Uitând de 
floricele şi de Horse Whisperer. 

Am privit-o în ochi, dorindu-mi să rămânem aşa pentru o 
lungă, foarte lungă vreme, măcar până când cei de la Georgia 
Brown's ne vor da afară. 

— Ce s-a întâmplat între timp? Ce s-a schimbat? am întrebat- 
O. 

— Nu-mi mai e frică, replică ea. Sau pe-aproape. Oricum, simt 
că frica o să dispară. 

— Da, e valabil pentru amândoi. Şi mie mi-a fost frică. 

— Mă bucur să aud. Ce bine că mi-ai spus! Nu mi te-aş fi 
putut imagina fiindu-ţi frică. 

Am condus-o pe Christine acasă de la Georgia Brown's pe la 
miezul nopţii. Conduceam pe autostrada John Hanson şi nu 
aveam alt gând decât să-i ating părul, s-o mângâi pe obraz şi 
poate nu numai atât. Categoric nu numai atât. 

Am mers împreună până la uşa din faţă a casei şi de-abia mai 
puteam să respir. larăşi. O ţineam uşor pe după umeri. În mână 
strângea cheia de la intrare. 

Îi simţeam parfumul. Îmi spusese că se numeşte „Gardenia 
Passion” şi îmi plăcea tare mult. Pantofii noştri abia atingeau 
cimentul. 

Brusc, Christine s-a întors şi m-a cuprins cu braţele. Mişcarea 
fusese graţioasă, dar m-a luat prin surprindere. 

— Am o nelămurire, spuse ea. 

Christine m-a sărutat exact ca acum câteva zile. La început 
uşor, apoi cu putere. l-am simţit buzele moi şi umede pe ale 


mele, apoi mai ferme, nerăbdătoare. l-am simţit sânii lipiţi de 
mine, apoi pântecul şi coapsele puternice. 

A deschis ochii, s-a uitat la mine şi a zâmbit. lubeam zâmbetul 
acela plin de naturaleţe, îl iubeam pur şi simplu. Zâmbetu/ 
acela, nu altul. 

S-a desprins uşor din îmbrăţişarea mea. Am presimţit 
separarea şi n-am vrut să-i dau drumul. Dar simţeam, ştiam că 
aşa trebuie să fie. 

Christine a deschis uşa şi a intrat încetişor cu spatele. Nu 
voiam să plece atât de repede. Voiam să ştiu ce gândeşte, ce e 
în capul ei. 

— Primul sărut n-a fost un accident, şopti ea. 

— Nu, n-a fost un accident. 


40 

Gary Soneji era din nou în pivniţă. 

Totuşi, a cui era pivnita asta rece şi întunecoasă? 

Uite o întrebare de 64 de dolari. 

N-avea idee cât e ceasul, dar trebuia să fie dimineaţa foarte 

devreme. În casa de deasupra lui era o linişte de mormânt. Îi 
plăcea imaginea asta, senzaţia pe care i-o trezea în minte. 
_ Se simţea bine în întuneric. Se întorsese înapoi în copilărie. 
Incă mai putea să se simtă băieţel, de parcă ar fi fost ieri. Mama 
lui vitregă se numea Fiona Morrison, era drăguță şi toată lumea 
credea că e o persoană cumsecade, bună prietenă, bună vecină 
şi mamă bună pe deasupra. Totul era o minciună! Îl tratase ca 
pe un animal dezgustător - nu, mai rău decât pe un animal. Îşi 
amintea cum tremura în pivniţă, la început făcând pipi în 
pantaloni, cum sta în propria lui urină caldă la început, rece ca 
gheaţa apoi. Işi amintea sentimentul că nu era ca restul familiei. 
Nu era ca nimeni altcineva. Nu avea nimic care să-i facă pe 
ceilalţi să-l iubească. Nu avea nimic bun în el. Era lipsit de 
substanţă. 

Acum stătea în pivniţa întunecoasă şi se întreba dacă este 
acolo unde crede că este. 

Care e realitatea pe care o trăieşte? 

Care fantezie? 

Care poveste de groază? 

Pipăi cu mâna în jur, pe podea. Hmmm. Nu era pivniţa vechii 
case din Princeton. Putea să jure. Aici podeaua de ciment este 
netedă. Şi mirosul e diferit. Miroase a praf şi a mucegai. Unde o 
fi? 

Aprinse lanterna. Aha! 

Nimeni n-are să creadă una ca asta! Nimeni n-ar putea ghici a 
cui e casa şi pivniţa unde se ascunde acum. 

Soneji se ridică cu greu de pe podea. Îi era puţină greață şi 
avea dureri, dar ignoră senzațiile. Durerea era doar incidentală. 
Era gata acum să urce la etaj. 

Nimeni n-ar crede ceea ce avea de gând să facă acum. Ceva 
atât de scandalos! 

Era cu câţiva paşi în faţa oricui. 

Era mult în faţă. 

Ca de obicei. 


41 

Soneji intră în camera de zi şi văzu ora exactă pe ceasul 
digital Sony al televizorului. Era 3:24 dimineața. O oră a 
vrăjitoarelor. 

Odată ajuns la etaj, se hotărî să continue înaintarea târâş. 
Planul era bun. La dracu', nu era nicidecum un individ inutil şi 
incapabil. Nu meritase să fie încuiat în pivniţă. Lacrimi îi izvorau 
din ochi şi le simţea fierbinţi - o senzaţie familiară. Mama lui 
vitregă îi spunea mereu că e un plângăcios, un fătălău. Nu se 
săturase niciodată să-i pună porecle, până când n-a facut-o să-i 
înţepenească gura deschisă într-un urlet. 

Lacrimile care-i scăldau obrajii, coborând sub gulerul de la 
cămaşă îi ardeau pielea. Era pe moarte şi nu merita să moară. 
Nu merita nimic din ceea ce i se întâmplase. Aşa că cineva 
trebuia să plătească. 

Înainta fără zgomot şi atent, târându-se pe burtă ca un şarpe. 
Scândurile duşumelei n-au trosnit nici măcar o dată. Întunericul 
era parcă încărcat cu electricitate şi cu infinite posibilităţi. 

Se gândea la oamenii care mureau de spaimă ca nu cumva 
vreun intrus să le pătrundă în casă sau apartament. Aveau de ce 
să le fie frică. Monştrii bântuiau prin faţa uşilor lor încuiate, 
privindu-i uneori noaptea pe fereastră. Mulţi Gary stăteau la 
pândă în fiecare oraş, mic sau mare. Şi mai erau încă mii de 
perverşi care abia aşteptau să dea năvală în case şi să-şi facă 
poftele. Oamenii din casele aşa-zis sigure nu erau altceva decât 
prada acestor monştri. 

Observă că pereţii de la etaj ai casei erau zugrăviți în verde. 
Pereti verzi! Ce noroc! Soneji citise undeva că sălile de operaţie 
ale spitalelor sunt zugrăvite adeseori în verde. Dacă pereţii sunt 
albi, doctorii şi asistentele medicale se întâmplă să vadă 
imagini-fantomă ale operaţiei pe care o fac, conturate cu sânge. 
Se numeşte efectul-fantomă, iar pereţii verzi au rolul de a 
masca sângele. 

Gata cu gândurile perturbatoare, oricât de relevante ar fi, îşi 
spuse Soneji. Gata cu întreruperile. Acum trebuie să fii calm şi 
atent. Următoarele câteva minute sunt cele cu adevărat 
periculoase. 

Casa aceasta era periculoasă - ăsta-i tot hazul jocului, tot 
farmecul lui. Í 

Uşa de la dormitor era întredeschisă. Incet, cu răbdare, Soneji 


o mai crăpă câţiva centimetri. 

Auzi sforăitul uşor al unui bărbat. Văzu încă un ceas cu afişaj 
digital pe tăblia patului. Trei douăzeci şi cinci. Pierduse timp. 

Se ridică cât era de înalt. Evadase în sfârşit din pivniţă şi 
simţea cum îl cuprinde un val nestăpânit de furie. Simţea mânia 
şi ştia că este justificată. 

Gary Soneji sări furios spre silueta din pat. Ţinea un drug de 
metal cu amândouă mâinile. Îl ridică deasupra capului. Izbi cu 
drugul din toată puterea. 

— Domnule detectiv Goldman, mă bucur să vă cunosc, şopti 
el. 


42 

Datoria era mereu prezentă, aşteptându-mă să recuperez, 
cerându-mi tot ce puteam da, pretinzându-mi din ce în ce mai 
mult. 

Dimineaţa următoare m-am trezit grăbindu-mă spre New 
York. FBl-ul îmi pusese la dispoziţie un elicopter. Kyle Craig îmi 
era bun prieten, dar îşi aranja şi apele cu mine. Ştiam asta şi 
eram sigur că el ştie că ştiu. Kyle spera că s-ar putea să mă 
implic în cazul Mr. Smith şi să mă întâlnesc cu agentul Thomas 
Pierce. Eu ştiam că n-o să o fac. În niciun caz acum şi, probabil, 
niciodată. Mai întâi trebuia să îl întâlnesc pe Gary Songji. 

Am ajuns mai devreme de 8:30 dimineaţa la aglomeratul 
heliport din estul New York-ului. Unii îl numesc „Infernul din New 
York”. Elicopterul Belljet de culoare neagră al Biroului de 
Investigaţii plutea foarte jos deasupra aglomeratei FDR Drive şi 
a Râului de Est. Aparatul scruta oraşul de parcă i-ar fi aparţinut, 
dar asta nu era decât aroganță tipică pentru FBI. Nimeni nu 
putea stăpâni New York-ul - cu excepţia, poate, a lui Gary 
Soneji. 

Detectivul Carmine Groza era acolo să mă întâmpine şi ne-am 
urcat în maşina lui Mercury Marquise, fără însemnele poliţiei. 
Am gonit pe FDR Drive către ieşirea spre Major Deegan. În timp 
ce traversam Bronxul mi-am amintit un vers amuzant al poetului 
Ogden Nash: „The Bronx, no thonx”. Simţeam nevoia mai multor 
versuri vesele în viaţa pe care o duceam. 

Încă îmi mai vuia în cap zgomotul enervant al elicei 
elicopterului. Imi aducea aminte de bâzâitul muştelor din coteţul 
câinelui din Wilmington. lar se întâmpla totul prea repede. Gary 
Soneji reuşise din nou să ne dezorienteze, aşa cum îi plăcuse să 
o facă în toate nelegiurile lui. 

Soneji îţi ieşea în faţă, te supunea la o presiune fantastică, 
după care aştepta să faci o greşeală crucială. Încercam să nu 
fac una tocmai acum, să nu sfârşesc precum Manning Goldman. 

Ultimul loc al crimei era în Riverdale. Detectivul Groza vorbea 
nervos în timp ce conducea pe Deegan. Trăncăneala lui îmi 
amintea de un vechi vers pe care încercam să îl am ca principiu 
de viaţă: Nu rata niciodată ocazia să taci din gură. 

— Logic, zona Riverdale ar trebui să facă parte din Manhattan, 
spunea el, dar de fapt face parte din Bronx. Ca să fie şi mai 
confuz, în Riverdale se află Manhattan College, o mică şcoală 


particulară care nu este afiliată nici la Manhattan, nici la Bronx. 
Primarul New York-ului, Rudi Giulani, a făcut şcoala în 
Manhattan, continuă Groza. 

Am tot ascultat la trăncăneala detectivului până când mi s-a 
părut că a deşertat tot ce avea de zis. Părea un alt om faţă de 
cel pe care îl întâlnisem mai demult la Penn Station, pe când era 
partenerul lui Manning Goldman. 

— Totul este în ordine? l-am întrebat în sfârşit. Nu pierdusem 
niciodată un partener dar a fost cât pe-aci cu Sampson. A fost 
înjunghiat în spate. Şi asta s-a întâmplat tocmai în Carolina de 
Nord. Nepoata mea, Naomi, fusese răpită. Am consolat detectivi 
care şi-au pierdut partenerul şi nu este niciodată un lucru uşor. 

— Manning Goldman nu mi-a plăcut niciodată în mod 
deosebit, recunoscu Groza, dar respectam felul în care lucra ca 
detectiv. Nimeni nu merită să moară aşa cum a murit el. 

— Nu, nimeni nu ar trebui să moară astfel, am confirmat. 
Nimeni nu este în siguranță. Nici cei bogaţi, cu siguranţă nici cei 
săraci, şi nici chiar poliţia. Era refrenul vieţii mele, cel mai 
înspăimântător adevăr al epocii noastre. 

Am părăsit, în sfârşit, aglomeratul Deegan şi am intrat pe şi 
mai aglomeratul şi mult mai zgomotosul Broadway. Detectivul 
Groza era evident zguduit în dimineaţa aceea. Nu o lăsăm să se 
vadă, dar aşa eram şi eu. 

Gary Soneji ne arătase cât de uşor se poate pătrunde în casa 
unui polițist. 


43 

Casa lui Manning Goldman se afla într-o zonă mai bună din 
Riverdale, cunoscută sub numele de Fieldstone, deosebit de 
plăcută - pentru Bronx. Maşini ale poliţiei şi o grămadă de dube 
şi camioane ale televiziunii erau parcate pe cochetele străzi 
rezidenţiale. Un elicopter de la FOX-TV se rotea deasupra 
copacilor, trăgând cu ochiul printre crengi şi frunze. 

Casa Goldman era mai modestă decât cele în stil Tudor ce o 
înconjurau. Părea totuşi o locuinţă plăcută. Nu era un cartier 
tipic de poliţişti, dar nici Manning Goldman nu fusese un poliţist 
tipic. 

— Tatăl lui Goldman a fost un doctor cunoscut în 
Mamaroneck, continuă Groza să sporovăiască. După ce a murit, 
Manning a moştenit ceva bani. Era oaia neagră a familiei, 
rebelul - un poliţai. Ceilalţi doi fraţi ai lui sunt dentişti în Florida. 

Nu-mi plăcea nici aspectul şi nici atmosfera de la locul crimei, 
şi mai aveam încă de mers două străduţe. Erau prea multe 
maşini alb-albastre şi maşini ale municipalităţii. Prea mult 
ajutor, prea multe persoane amestecate. 

— A fost şi primarul pe aici mai devreme. E cam enervant. Cu 
toate astea, este un tip de treabă, zise Groza. Când un poliţist 
este asasinat în New York, iese un scandal monstru. Ştire de 
primă pagină, plin de mass media. 

— Asta mai ales când un poliţist este omorât chiar la el 
acasă, am spus eu. 

Groza a parcat în sfârşit pe marginea străzii pline de 
verdeață. Păsărelele continuau să ciripească, nepăsătoare faţă 
de moarte. 

Pe măsură ce păşeam spre locul crimei, mă bucuram măcar 
de singurul aspect bun al zilei: anonimatul de care beneficiam la 
New York. La Washington sunt cunoscut de mulţi reporteri. Dacă 
mă aflu la locul unei crime înseamnă că este una deosebit de 
violentă, un caz mare, un subiect gras. 

Detectivul Carmine Groza şi cu mine eram complet ignoraţi pe 
măsură ce înaintam prin mulţimea de gură-cască spre casa lui 
Goldman. Groza mă prezentă celor aflaţi în casă şi mi s-a permis 
să văd dormitorul în care Manning Goldman fusese omorât cu 
brutalitate. Poliţiştii de la NYPD păreau să ştie cine sunt şi de ce 
eram acolo. Am auzit numele lui Soneji murmurat de câteva ori. 
Veştile rele călătoresc repede. 


Luaseră deja cadavrul detectivului din casă şi nu-mi plăcea că 
am ajuns la locul crimei atât de târziu. Mai mulţi tehnicieni de la 
NYPD lucrau asupra camerei. Totul era plin de sângele lui 
Goldman. Era împroşcat pe pat, pe pereţi, pe mocheta de 
culoare bej, pe birou, pe bibliotecă şi chiar pe un menorah” de 
aur. Ştiam deja de ce Soneji era atât de interesat să verse sânge 
- propriul lui sânge era mortal. 

Îl puteam simţi pe Gary Soneji aici, în camera lui Goldman, // 
puteam vedea, şi m-a şocat faptul că îmi puteam imagina 
prezenţa lui atât de puternic, fizic şi emoţional. Mi-am amintit de 
momentul în care Soneji intrase în propria mea casă, noaptea, 
cu un cuţit în mână. Dece a venit aici? mă întrebam eu. Îmi 
dădea un avertisment, se juca cu nervii mei? 

— Cu siguranţă că a vrut să facă o declaraţie foarte 
importantă, am murmurat, mai mult pentru mine însumi decât 
pentru Carmine Groza. Ştia că Goldman se ocupa de caz la New 
York. Ne arăta că este perfect stăpân pe situaţie. 

Totuşi, mai era şi altceva. Trebuia să fie ceva mai mult decât 
ceea ce se vedea până acum. Am făcut înconjurul dormitorului. 
Pe birou am remarcat computerul aprins. 

Am vorbit cu unul dintre tehnicieni, un tip slăbuţ cu gură mică 
şi strâmbă. Perfect pentru criminalistică. 

— Computerul era aprins când l-au găsit pe detectivul 
Goldman? l-am întrebat. 

— Da. Mac-ul era aprins. Am căutat amprente. 

l-am aruncat o privire lui Groza. 

— Ştim că îl caută pe Shareef Thomas şi că Thomas este 
originar din New York. Se presupune că s-ar fi întors aici. Poate 
că l-a obligat pe Goldman să-i dea fişierul lui Thomas înainte de 
a-l ucide, i-am zis. 

Pentru prima dată detectivul Groza nu a răspuns. A rămas 
tăcut şi îngândurat. Nici eu nu eram chiar sigur. Aveam totuşi 
încredere în instinctele mele, mai ales când era vorba despre 
Soneji. Îi urmăream urmele însângerate ale paşilor şi nu cred că 
eram mult prea în urma lui. 


7 Sfeşnic cu şapte braţe, unul dintre principalele obiecte ale 
cultului ebraic. 


44 

Surprinzător, ospitaliera poliţie din New York îmi puse la 
dispoziţie o cameră pentru noaptea aceea la hotelul Marriott, pe 
Strada 42. Căutau deja pentru mine date despre Shareef 
Thomas. Se făcuse tot ce se putea face, dar Soneji era liber 
pentru încă o noapte în New York. 

Shareef Thomas locuise la Washington, dar era originar din 
Brooklyn. Eram destul de sigur că Soneji îl urmărise aici. Nu-mi 
spusese asta deja prin Jamal Autry la închisoarea Lorton? Avea o 
poliţă de plătit lui Thomas şi Soneji îşi regla întotdeauna vechile 
socoteli. Eram în măsură să o ştiu. 

Se făcuse opt şi jumătate când am părăsit Police Plaza şi 
eram rupt de oboseală. Am fost condus într-o maşină de poliţie. 
Imi împachetasem lucrurile într-o geantă de voiaj, aşa că eram 
pregătit să stau câteva zile dacă era cazul. Speram să nu fie. În 
general, îmi place New York-ul, dar acum nu prea mă găseam la 
cumpărături de Crăciun pe Fifth Avenue şi nici la meciurile din 
sezonul de toamnă din Yankee World Series. 

Pe la nouă, am sunat acasă şi mi-a răspuns robotul telefonic - 
Jannie. 

— Eşti E.T.? Suni acasă! spuse ea. Este atât de dulce când 
face asta. Ştia ea că telefonul este de la mine. Sun întotdeauna, 
indiferent ce s-ar întâmpla. 

— Ce faci, scumpete? Bucuria vieții mele? Numai sunetul 
vocii ei mă făcea să îmi fie dor de ea, să vreau să fiu acasă cu 
familia. 

— Sampson a trecut pe la noi. Voia să vadă ce facem. În 
seara asta trebuia să boxăm. Jannie juca tare, dar îi şi ieşea. Bip, 
bip, bam. Bam, bam, bip, zise ea, reuşind să compună o imagine 
destul de vie cu ajutorul sunetelor. 

— Te-ai antrenat cu Damon şi fără mine? am întrebat. Îmi 
imaginam faţa ei pe măsură ce vorbeam. Şi faţa lui Damon. ŞI 
pe a Nanei. Bucătăria de unde vorbea Jannie. Îmi lipsea faptul că 
nu puteam cina împreună cu ai mei. 

— Bineînţeles! L-am făcut KO imediat. l-am stins felinarele 
pentru toată noaptea. Dar nu este la fel cum este cu tine. 
Nimeni ca să merite să arăt de ce sunt în stare. 

— Trebuie să-ţi arăţi ţie însăţi ce poţi, am replicat. 

— Ştiu, tati. Asta am şi făcut. M-am dat în spectacol pentru 


mine şi cred că a fost un spectacol bun. 

Am izbucnit în hohote de râs în receptor. 

— Îmi pare tare rău că am ratat lecţiile de box cu voi, 
tăuraşilor. Scuze, scuze, scuze, am cântat eu ca într-un blues. 
Scuze, scuze, scuze, scuze. 

— Asta este ceea ce spui întotdeauna, şopti Jannie, şi am 
putut auzi cum i se frânge puţin vocea. Intr-o zi nu o să-ţi mai 
meargă. [ine minte ce-ţi spun. Ţine minte când ai auzit asta 
pentru prima dată. Ţine minte, ţine minte, ţine minte. 

Am pus la inimă ceea ce mi-a spus şi vorbele ei îmi răsunau în 
urechi, în timp ce mâncam singur un hamburger de la room- 
service în camera hotelului din New York şi mă uitam pe 
fereastră la Times Square. Mi-am amintit o veche glumă printre 
psihiatri: „Schizofrenia este mai gravă decât mâncatul de unul 

singur”. 

M-am gândit la copii, m-am gândit la Christine Johnson, după 
care m-am gândit la Soneji şi la Manning Goldman, ucis în 
propria lui casă. Am încercat să citesc câteva pagini din Cenuşa 
Angelei, pe care o pusesem în bagaj. Nu puteam să fac faţă în 
seara aceea la frumoasa descriere a ghetoului Limerick. 

Când am considerat că am sufletul pregătit pentru asta, am 
sunat-o pe Christine. Am vorbit aproape o oră. O conversaţie 
uşoară, care s-a derulat fără niciun efort. Ceva se schimba între 
noi. Am întrebat-o dacă ar vrea să petrecem împreună sfârşitul 
săptămânii, poate la New York dacă trebuia să mai rămân pe 
aici. Mi-a trebuit ceva curaj să-i propun. Mă întrebam dacă a 
putut simţi asta din vocea mea. 

Christine m-a surprins din nou. Voia să vină la New York. A râs 
şi a spus că ar putea face ceva cumpărături de Crăciun încă de 
la începutul lui iulie, dar trebuia să promit că îmi voi găsi timp să 
stau cu ea. 

Am promis. 

Probabil că până la urmă am reuşit să adorm, ţinând cont de 
faptul că m-am sculat într-un pat străin, într-un oraş străin, 
înfăşurat în cerceafuri ca şi cum aş fi fost prins într-o cămaşă de 
forţă. 

Un gând ciudat şi chinuitor nu-mi dădea pace. Gary Soneji era 
pe urmele mele. Şi nu invers. 


45 

Era îngerul Exterminator. Ştia asta de când avea unsprezece 
sau doisprezece ani. Omorâse atunci pe cineva numai ca să 
vadă dacă o putea face. Poliţia nu a găsit cadavrul niciodată. 
Nici până azi. El era singurul care ştia unde sunt îngropate toate 
cadavrele, dar nu o va spune. 

Dintr-o dată, Gary Soneji se întoarse la realitate, în prezent, la 
New York. 

Doamne, pufnesc şi râd de unul singur în barul ăsta din East 
Side. S-ar putea să fi şi vorbit de unul singur. 

Barmanul de la Dowd & McGoey's pusese deja ochii pe el 
când îl văzuse vorbind de unul singur, aproape în transă. 
Curiosul irlandez roşcovan se prefăcea că lustruieşte paharele 
de bere, dar urmărea tot timpul ce se întâmplă cu coada 
ochiului. Când ochii Irlandei spionează. 

Soneji îi făcu imediat semn cu mâna barmanului şi îi spuse cu 
un zâmbet timid: _ 

— Nu-ţi face griji. O să plec imediat. Incep să o cam iau razna. 
Cât îţi datorez, Michael? 

Numele îi era scris pe ecusonul de pe cămaşă. 

Falsul gest de scuze păru să prindă foarte bine, aşa că plăti şi 
plecă. Merse câteva străzi spre sud pe First Avenue, după care 
spre vest, pe Strada Cincisprezece Est. _ 

Remarcă un loc aglomerat numit Tatou. Arăta promiţător. Işi 
aminti ce misiune are: avea nevoie de un loc unde să stea peste 
noapte la New York, un loc unde să fie în siguranţă. Plaza nu 
fusese o idee prea bună. 

Tatou era plin ochi de o mulţime animată care discuta, se 
uita, mânca şi bea. Primul etaj era un super club; la etajul al 
doilea se dansa. Ce se întâmpla aici? Trebuia să înţeleagă. 
Răspunsul la care ajunse era că lumea venea acolo să fie 
văzută. Afacerişti stilaţi şi femei carieriste de vreo treizeci, 
patruzeci de ani veneau la Tatou, probabil direct de la serviciul 
din centrul oraşului. Era joi seara. Majoritatea încerca să-şi 
aranjeze un sfârşit de săptămână interesant. 

Soneji îşi comandă un vin alb şi începu să privească la bărbaţii 
şi femeile aliniate la bar. Arătau atât de perfect racordaţi la 
timpurile actuale, atât de disperaţi să arate bine. /a-mă, alege- 
mă, te rog remarcă-mă, păreau că încearcă să spună. 

Intră în vorbă cu două avocate care, din păcate, erau cuplate. 


Îi aminteau de ciudatul cuplu de fete din filmul franțuzesc La 
Ceremonie. Află că Theresa şi Jessie fuseseră colege de cameră 
timp de unsprezece ani. Doamne! Aveau amândouă treizeci şi 
şase de ani. Erau deja disperate. Lucrau cu devotament la 
Vertical Club, pe Strada 59. Vara şi-o petreceau la 
Bridgehampton, la doi kilometri de apă. Erau total nepotrivite 
pentru el şi, se pare, pentru toată lumea de acolo. 

Soneji se mută. Începuse să se simtă puţin neliniştit. Poliţia 
ştia că obişnuia să se deghizeze. Numai că nu ştia cum putea să 
arate într-o anumită zi. leri fusese un spaniol brunet, cam de 
patruzeci de ani. Azi era blond, cu barbă, şi se integra perfect la 
Tatou. Mâine, cine poate şti? Cu toate astea, putea să facă o 
greşeală tâmpită. Putea să fie arestat şi totul s-ar sfârşi. 

Întâlni o regizoare de reclame, director de creaţie la o mare 
companie de publicitate de pe bulevardul Lexington. Jean 
Summerhill era originară din Atlanta, îi spuse ea. Era mică şi 
foarte slabă, cu părul blond şi foarte bogat. ÎI purta prins într-o 
singură coadă pe o parte şi putea să-şi dea seama că era foarte 
plină de ea. Ciudat oarecum, îi amintea de Meredith, iubita lui. 
Jean Summerhill locuia în propria ei casă, un apartament. Stătea 
acolo singură, la numai câteva străzi de Tatou. 

Era prea frumoasă ca să fie singură aici, căutând companie în 
astfel de locuri, dar Soneji înţelese motivul de cum începură să 
vorbească: Jean Summerhill era prea deşteaptă, prea puternică 
şi individualistă pentru majoritatea bărbaţilor. li speria pe 
bărbaţi fără să vrea sau fără să-şi dea seama. 

Cu toate astea, pe el nu-l speria. Vorbiră degajat, aşa cum se 
întâmplă uneori cu străinii la bar. Nimic de pierdut, nimic de 
riscat. Era foarte cu picioarele pe pământ. O femeie care avea 
nevoie să fie percepută ca „drăguţă”; cu toate astea, nefericită 
în dragoste. Asta îi spuse el şi, de vreme ce asta şi voia să audă, 
Jeanne Summerhill lăsă impresia că îl crede. 

— Eşti un partener de discuţie foarte plăcut, spuse ea după al 
treilea sau al patrulea rând de băuturi. Eşti foarte calm şi 
echilibrat, n-am dreptate? 

— Da, sunt puţin cam plicticos, spuse Soneji. Ştia că era orice 
în afară de asta. Probabil că de aceea m-a părăsit şi nevasta. 
lubita s-a dus după un tip plin de bani, şeful ei de pe Wall Street. 
Am plâns împreună în noaptea în care mi-a spus. Acum 
locuieşte într-un mare apartament cu vedere spre piaţa 


Beekman. O locuinţă foarte cochetă, zâmbi el. Suntem prieteni 
în continuare. De altfel, am revăzut-o de curând. 

Jean îl privi în ochi. Avea ceva trist în privire. 

— Ştii, ce-mi place la tine, spuse ea, este că nu te temi de 
mine. 

— Nu, nu cred, spuse Gary Soneji zâmbind. 

— Şi nici mie nu mi-e friică de tine, şopti Jean Summerhill. 

— Nici nu trebuie, spuse Soneji. Numai să nu-ţi pierzi minţile 
după mine. Promiţi? 

— O să fac tot ce pot. 

Au plecat împreună de la Tatou şi s-au dus la apartamentul ei. 


45 

Stăteam singur pe Strada 42 din Manhattan, aşteptându-l cu 
nerăbdare pe Carmine Groza să apară. Detectivul criminalist 
veni în sfârşit să mă ia din faţa intrării principale la Marriott. Am 
sărit în maşina lui şi ne-am îndreptat spre Brooklyn. În sfârşit, se 
întâmplase ceva bun pentru caz, ceva promiţător. 

Shareef Thomas fusese reperat într-o clădire din zona 
Bedford-Stuyvesant din Brooklyn, unde se vând droguri. Ştia 
oare şi Gary Soneji despre asta? Oare cât, în cazul în care aflase 
ceva, putuse să găsească în fişierele de pe calculatorul lui 
Manning Goldman? 

Sâmbăta la şapte dimineaţa, traficul în oraş era o adevărată 
bucurie. Am gonit spre est, străbătând Manhattanul în mai puţin 
de zece minute. Am traversat East River pe podul Brooklyn. 
Soarele tocmai răsărea peste un grup înalt de blocuri de locuit. 
Era o minge galbenă de foc orbitoare care mi-a dat pe loco 
durere de cap. 

Am ajuns în Bed-Stuy puţin după şapte şi jumătate. Auzisem 
de cartierul ăsta din Brooklyn şi de proasta lui reputaţie. Era mai 
mult pustiu la ora aceea a dimineţii. Poliţiştii rasişti din 
Washington au un mod tare urât de a descrie astfel de enclave 
din oraş. Le numesc „cuptoare cu auto-curăţare”. Pur şi simplu 
închizi uşa şi îl laşi să se curețe singur. Lasă-l să ardă. Mama 
Nana avea un alt cuvânt pentru a descrie cele mai neglijente 
programe sociale pentru astfel de enclave din toată America: 
genocid. 

Bodega locală avea o firmă pictată neglijent cu litere roşii pe 
un fond galben: Băvutură şi Tutun, Deschis Non Stop. Localul era 
închis. Cam atât despre inscripţie. 

In faţa barului era parcată o dubă maro metalizată, cu 
geamuri reflectorizante şi „luna răsărind peste Miami” pictată 
pe margini. O femeie drogată, singuratică, mergea bălăbănindu- 
se pe lângă ziduri. Era singura persoană de pe stradă când am 
ajuns. 

Clădirea în care se găsea Shareef Thomas avea două etaje, cu 
o faţadă cenuşie spălăcită şi câteva geamuri sparte. Părea gata 
condamnată cu mult timp în urmă. Thomas era încă în casă. 
Groza şi cu mine ne-am instalat şi am început să aşteptăm. 
Speram că poate o să apară Gary Soneji. 

M-am ghemuit într-un colţ al scaunului din faţă. În zare 


puteam să văd un panou publicitar deasupra unei clădiri înalte 
de cărămidă roşie: ÎMPUŞCAREA UNUI POLIŢIST. 10000 $ 
RECOMPENSA. Nu era de bun augur, dar era un avertisment 
cinstit. 

Cartierul începu să se trezească şi să-şi arate adevărata faţă 
după ora nouă. Două femei mai în vârstă, în rochii albe, 
mergeau ţinându-se de mână spre Biserica Penticostală de la 
capătul străzii. Îmi aminteau de Nana şi de prietenele ei din 
Washington. Mă făceau să-mi doresc să fiu acasă în acest sfârşit 
de săptămână. 

O fetiţă de şase, şapte ani sărea coarda pe stradă, mai jos. 
Am observat că folosea un cablu de tensiune smuls de undeva. 
Se mişca într-un soi de transă. 

Mă întrista să văd scumpetea aia mică jucându-se. Mă 
întrebam ce o să se aleagă de ea. Ce şansă avea să scape de 
aici? Mă gândeam la Jannie şi la Damon şi la dezamăgirea lor că 
eram plecat sâmbăta dimineaţa. Tati, sâmbăta este ziua noastră 
liberă. Nu avem decât sâmbetele_ si duminicile ca să fim 
împreună. 

Timpul trecea cu greu. Aşa trece aproape întotdeauna când 
supraveghezi. Aveam un gând despre cartier - și tragedia poate 
da dependență. Doi tipi cu un aer dubios, îmbrăcaţi în tricouri 
fără mâneci şi şorturi tăiate au apărut pe la zece jumătate, într- 
un camion negru neînmatriculat. Au deschis un „magazin”. 
Vindeau pepeni verzi, ştiuleţi de porumb, roşii şi conopidă 
verde. Pepenii erau făcuţi stivă pe un canal împuţit. 

Era deja aproape ora unsprezece şi începusem să mă 
îngrijorez. Poate că informaţia noastră era greşită. Incepuse să 
mă cuprindă neliniştea. Poate Gary Soneji trecuse deja pe aici. 
Era bun la deghizat. Poate că era înăuntru chiar acum. 

Am deschis portiera şi am ieşit în stradă. Căldura de afară s-a 
năpustit peste mine şi am avut senzaţia că am păşit într-un 
cuptor încins. Cu toate astea era bine că am mai coborât din 
maşină ca să mă dezmorţesc. 

— Ce faci? mă întrebă Groza. Părea pregătit să aştepte toată 
ziua în maşină ca Soneji să-şi facă apariţia, respectând întocmai 
regulamentul. 

— Ai încredere în mine, i-am răspuns. 


47 

Mi-am scos cămaşa albă de pe mine şi am legat-o neglijent în 
jurul taliei. Am mijit ochii, lăsându-i să se adapteze la lumina de 
afară. 

— Alex! mă strigă Groza. 

L-am ignorat şi am pornit târând picioarele spre clădirea 
dărăpănată. Îmi imaginam că arăt destul de bine integrat printre 
toţi drogaţii de pe stradă. Nu îmi era prea greu. Dumnezeu ştie 
de câte ori am văzut atmosfera asta chiar în cartierul meu. 
Însuşi fratele meu devenise dependent înainte să moară. 

Piaţa de droguri era instalată într-o clădire abandonată de pe 
colţul ce ducea spre o fundătură. Era aproape un standard pe 
care l-am întâlnit în toate marile oraşe unde lucrasem: D.C., 
Baltimore, Philly, Miami, New York. Te pune pe gânduri. 

În timp ce deschideam uşa de la intrare, plină de graffiti, am 
realizat că locul era de cea mai joasă speţă, chiar şi pentru unul 
unde se vând droguri. Asta însemna că ajunsesem la capăt de 
linie. Shareef Thomas avea şi el Virusul. 

Peste tot, pe podeaua unsuroasă şi pătată, erau împrăştiate 
gunoaie. Cutii goale de suc şi sticle de bere. 

Ambalaje de la fast-fooduri ca Wendys, Roys sau Kentucky 
Fried. Fiole sparte. Fire de metal folosite la curăţarea pipelor 
pentru droguri. Căldură mare vara în oraş. 

Îmi imaginam că un asemenea local era condus de un singur 
„stareţ”. Îl plăteşti cu doi sau trei dolari pentru puţin loc pe 
podea. Poţi să cumperi seringi, pipe, hârtie, brichete şi poate 
chiar un suc sau o bere. 

Pereţii erau plini de cuvinte porcoase şi de alte inscripţii de 
genul „SIDA” sau „Drogaţi din toate ţările”. Mai era şi un fel de 
fum ceţos ce părea alergic la lumina soarelui. Domnea o 
duhoare putredă, mai rău decât în canalizarea oraşului. 

Totuşi, atmosfera era surprinzător de liniştită şi ciudat de 
calmă. Am observat toate astea dintr-o privire, dar nici urmă de 
Shareef Thomas sau de Gary Soneji. Cel puţin deocamdată. 

Un tip cu aspect de sud-american, cu un toc de pistol prins pe 
umăr peste un tricou slinos, era responsabilul din tura de 
dimineaţă. De-abia se ţinea treaz, dar reuşea totuşi să pară 
stăpân pe situaţia din local. Avea o faţă fără vârstă şi o mustață 
stufoasă. 

— Ce vrei, şefule? mormăi sud-americanul. Ochii lui erau ca 


două fante înguste. 

— Puţină linişte şi pace, am răspuns. Eram respectuos. Ca şi 
cum m-aş fi aflat la biserică, ceea ce şi era pentru unii. 

l-am dat două bancnote mototolite şi el a plecat cu banii, 
spunându-mi pe ce uşă să intru. 

Am privit peste el spre camera principală şi am simţit de 
parcă o mână mi s-ar fi încleştat pe inimă şi ar fi strâns-o cu 
putere. 

Cam zece sau doisprezece bărbaţi şi vreo două femei şedeau 
sau erau întinşi pe podea şi pe câteva saltele soioase şi extrem 
de subţiri. Capetele ce pufaiau din pipe de droguri priveau în 
spaţiu fără să facă altceva, dar făcând bine asta. Era ca şi cum 
s-ar fi dizolvat sau s-ar fi evaporat în praf şi fum. 

Nimeni nu m-a observat, ceea ce era foarte bine. Nimănui nu-i 
prea păsa cine vine şi cine pleacă din colţul ăsta de iad. Tot nu i- 
am reperat pe Shareef sau pe Soneji. 

In camera principală era la fel de întuneric ca într-o noapte 
fără lună. Nicio lumină în afară de câte un chibrit aprins. 
Zgomotul  scăpărării chibritului era urmat de un şuierat 
prelungit. 

Îl căutam pe Thomas, dar îmi şi jucam rolul cu atenţie. Un 
drogat oarecare, în căutarea unui loc unde să fumeze, să moţăie 
liniştit, care nu venise aici să deranjeze pe nimeni. 

L-am ochit pe Shareef Thomas pe una din saltele, într-un colţ 
al camerei întunecate. L-am recunoscut după pozele pe care le 
studiasem la Lorton. Mi-am impus să nu mă uit la el. 

Inima a început să-mi bată nebuneşte. Putea oare să fie şi 
Soneji aici? Câteodată mi se părea că este o fantomă sau o 
nălucă. Mă întrebam dacă există o ieşire prin spate. Trebuia să 
găsesc un loc unde să mă aşez înainte ca Thomas să mă 
remarce. 

M-am îndreptat spre un perete şi m-am lăsat să alunec pe 
podea. Il urmăream pe Shareef Thomas cu coada ochiului. 
Atunci a izbucnit o neaşteptată nebunie şi haosul a cuprins 
întreaga clădire. 

Uşa principală a fost azvârlită cât colo şi Groza, însoţit de doi 
poliţişti în uniforme au năvălit înăuntru. Cam la asta s-a redus 
încrederea lui în mine. 

— Ce mă-ta? mormăi un tip de lângă mine în timp ce se 
trezea printre umbrele din ceaţă. 


— Poliţia! Nu mişcă nimeni! strigă Carmine Groza. Nu mişcă 
nimeni! Toată lumea să stea liniştită! Glasul lui suna ca al 
oricărui poliţist de stradă. 

Ochii mei erau aţintiţi asupra lui Shareef Thomas. Se ridica 
deja de pe salteaua pe care stătuse mulţumit ca o pisică cu 
numai câteva momente înainte. Poate că nu era deloc drogat. 
Poate că într-adevăr se ascundea. 

Am apucat pistolul semiautomat prins la spate, sub cămaşa 
înfăşurată. L-am adus în faţă. Speram din tot sufletul să nu 
trebuiască să-l folosesc într-un loc aşa de strâmt. 

Thomas a ridicat o carabină pe care o avea probabil ascunsă 
lângă saltea. Ceilalţi drogaţi păreau incapabili să se dea la o 
parte. Toţi ochii injectaţi din încăpere erau holbaţi de frică. 

Puşca Street Sweeper a lui Thomas răbufni! Groza şi poliţiştii 
în uniforme au căzut la pământ, toţi trei. Nu puteam să-mi dau 
seama dacă cineva fusese lovit. 

— Potoliţi-vă dracului! Potoliţi-vă! urla sud-americanul de la 
uşă. Şi el era la podea, ţipând fără să ridice capul în bătaia 
puştii. 

— Thomas! am urlat eu cât am putut. 

Shareef Thomas se mişca cu o surprinzătoare viteză şi 
agilitate. Rapid, cu reflexe sigure, chiar sub efectul drogurilor. 
Şi-a întors puşca spre mine. Ochii lui întunecaţi scăpărau. 

Nimic nu se compară cu imaginea unei carabine îndreptată 
spre tine. Acum nu mai aveam de ales. Am apăsat pe trăgaciul 
pistolului meu Glock. 

Shareef Thomas a primit un glonte în umărul drept. L-a 
zdruncinat zdravăn, dar nu a căzut. S-a întors uşor. Mai fusese în 
astfel de situaţii. Ca şi mine, de altfel. 

Am tras un al doilea foc, care l-a lovit în gât sau în bărbie. 
Thomas a zburat pe spate şi s-a prăbuşit pe peretele de placaj. 
Toată clădirea s-a zgâlţâit. A dat ochii peste cap, cu gura larg 
deschisă. Era mort înainte să atingă podeaua. 

Omorâsem singura noastră legătură cu Gary Soneji. 


48 

L-am auzit pe Carmine Groza urlând în staţie. Cuvintele m-au 
făcut să îngheţ: 

— Ofiţer doborât la Macon 412. Ofițer doborât! 

Nu mai fusesem niciodată de faţă când un alt ofiţer a fost 
omorât. Cu toate astea, pe măsură ce mă apropiam de ieşirea 
din clădire, eram tot mai sigur că unul dintre cei doi poliţişti în 
uniformă era pe moarte. De ce năvălise Groza aşa? De ce 
adusese patrula cu el? Oricum, nu prea mai conta acum. 

Polițistul în uniformă era întins pe spate, pe podeaua 
murdară, lângă uşa de la intrare. Avea deja ochii sticloşi şi m- 
am gândit că era în stare de şoc. Îi curgea sânge din colţul gurii. 

Carabina îşi făcuse oribila treabă, aşa cum ar fi făcut şi cu 
mine. Era sânge împrăştiat pe pereţi şi pe podeaua de lemn. Un 
mănunchi de urme de glonţ era tatuat pe peretele de deasupra 
corpului poliţistului. Nimeni dintre noi nu mai putea face nimic 
pentru el. i 

Stăteam lângă Groza, ţinând încă pistolul în mână. Imi 
încleştam şi deşcleştam dinţii. Încercam să nu fiu furios pe 
Groza pentru că reacţionase exagerat şi provocase toate astea. 
Trebuia să mă stăpânesc înainte să vorbesc. 

— Hristoase, Hristoase, murmura întruna un poliţist în 
uniformă, aflat în stânga mea. Puteam observa cât era de 
tulburat. Bărbatul în uniformă îşi tot freca fruntea şi ochii cu 
mâna, ca şi cum ar fi vrut să şteargă scena sângeroasă. 

Salvarea a venit în câteva minute. Priveam cum doi medici 
încercau cu disperare să salveze viaţa poliţistului doborât. Era 
tânăr - arăta în jur de douzeci şi cinci de ani. Părul lui roşcovan 
era tuns perie. În faţă, cămaşa era neagră de sânge. 

În fundul clădirii, un alt medic încerca să-l salveze pe Shareef 
Thomas, dar ştiam că era deja mort. 

În cele din urmă am vorbit cu Groza, liniştit şi serios: 

— Noi ştim că Thomas este mort. Dar nu există niciun motiv 
să afle şi Soneji. Aşa am putea să ajungem la el. Dacă Songji 
crede că Thomas este în viaţă la un spital din New York. 

Groza aprobă. 

— Lasă-mă să vorbesc cu cineva de la centru. Poate reuşim 
să-l ducem pe Thomas la un spital. Poate reuşim să pasăm ceva 
şi în presă. Merită încercat. 

Detectivul Groza nu avea o voce prea normală şi nici nu arăta 


prea bine. Eram sigur că nici eu. Tot mai vedeam marea 
inscripţie de rău augur din zare: IMPUŞCAREA UNUI POLIŢIST 
10000 $ RECOMPENSA. 


49 

Nimeni din tot departamentul de poliţie nu putea ghici 
începutul, miezul, dar mai ales sfârşitul. Nimeni nu-şi putea 
imagina încotro duceau toate astea, încotro se îndreptau 
lucrurile din momentul în care începuse totul în Union Station. 

Gary Soneji avea toate informaţiile, toată puterea. lar 
devenea faimos. Era cineva. Se vorbea despre el la ştiri la 
fiecare zece minute. 

Nu prea conta că arătau poze cu el. Nimeni nu ştia cum arată 
azi, sau ieri, sau mâine. Nu puteau să aresteze toată lumea din 
New York, nu-i aşa? 

Părăsi apartamentul fostei Jean Summerhill pe la prânz. 
Frumoasa doamnă îşi pierduse literalmente capul după el. Exact 
ca Missy în Wilmington. Îi folosi cheile ca să închidă casa în 
urma lui. Merse spre vest pe Strada 73 până ajunse pe Strada 5, 
după care o luă spre sud. Trenul intrase iar pe făgaş. 

Cumpără o ceaşcă de cafea într-o baracă de placaje plină de 
zeități greceşti pe toate părţile. Cafeaua era o poşircă tipic new- 
yorkeză, cu toate astea o sorbi încetişor. Voia să mai pună la 
cale o acţiune chiar aici, pe Fifth Avenue. Chiar voia să o facă. 
Işi imagina un masacru şi putea deja să vadă ştirile în direct pe 
CBS, ABC, CNN, FOX. 

Vorbind de ştiri, Alex Cross apăruse la televizor în dimineaţa 
aceea. Cross şi NYPD puseseră mâna pe Shareef Thomas. Bravo 
lor. Insemna că măcar puteau să urmeze instrucţiunile. 

In timp ce se lovea de new-yorkezi şic şi bine îmbrăcaţi, 
Soneji nu putea să nu se gândească cât era de deştept, cu mult 
mai deştept decât toţi nenorociţii ăştia de parveniţi laolaltă. 
Dacă oricare dintre prăpădiţii ăştia ar fi putut intra în capul lui, 
măcar pentru un minut, atunci ar înţelege şi ei. 

Dar nimeni nu a reuşit, nimeni nu a fost vreodată în stare de 
aşa ceva. Nimeni nu putea măcar bănui. 

Nici începutul, nici mijlocul şi nici sfârşitul. 

Devenea din ce în ce mai furios, aproape necontrolat. Putea 
să simtă mânia cum îl cuprinde pe măsură ce mergea pe străzile 
supraaglomerate. Nu mai vedea cum trebuie. Furia i se urca în 
gât. 

Aruncă cu cafeaua, aproape o cană plină de lichid fierbinte, 
peste un om de afaceri ce trecea pe lângă el. li râse drept în 
faţa şocată şi ultragiată. Hohoti la vederea cafelei picurând de 


pe nasul acvilin al new-yorkezului, de pe bărbia lui pătrată. 
Lichidul negru păta cămaşa şi cravata cea scumpă. 

Gary Soneji putea să facă tot ce voia şi de cele mai multe ori 
o făcea. 

O să vedeți voi. 


50 

În seara aceea, la ora şapte, eram înapoi în Penn Station. Nu 
era mulţimea obişnuită de navetişti, aşa că sâmbăta seara nu 
era chiar aşa de rău. Crimele petrecute la Union Station în 
Washington şi aici nu-mi dădeau pace. Tunelele întunecate ale 
gării erau o „pivniţă” în mintea lui Soneji, simboluri ale copilăriei 
lui torturate. Măcar atât reuşisem să înţeleg din acest puzzle 
înşelător. Odată ieşit din pivniţă, Soneji se dezlănţuia într-o furie 
ucigătoare. 

Am văzut-o pe Christine urcând scările dinspre tunel. 

Am prins să zâmbesc în ciuda locului ce îmi amintea de atâtea 
grozăvii. Am zâmbit şi mi-am schimbat greutatea de pe un picior 
pe altul, aproape dansând. Îmi simţeam capul uşor şi eram 
cuprins de o uşoară excitare, plin de speranţă şi dorinţă, cum nu 
mi se mai întâmplase de mult. Venise, într-adevăr. 

Christine avea o geantă neagră, micuță, pe care scria Scoala 
Sojourner Truth. Călătorea fără bagaje. Arăta frumoasă, mândră 
şi mai atrăgătoare ca niciodată - dacă era posibil. Purta o rochie 
albă cu mâneci scurte şi la gât avea un colier, iar în picioare 
pantofii ei de piele neagră cu tocuri joase. Am observat că 
lumea se uita după ea. Ca întotdeauna. 

Ne-am sărutat într-un colţ al gării cu toată discreţia de care 
am fost în stare. Cu trupurile strânse unul într-altul, simţindu-i 
căldura, oasele, carnea. Am auzit cum îi cade geanta la picioare. 

Ochii ei căprui au privit într-ai mei, largi şi întrebători la 
început, tandri şi luminoşi apoi. 

— M-am temut puţin că n-ai să fii aici, a spus. Mi te-am 
imaginat în nu ştiu ce acţiune a poliţiei şi m-am văzut stând 
singură în mijlocul gării. 

— N-aş fi lăsat să se întâmple una ca asta, i-am spus. Sunt 
atât de fericit că eşti aici! 

Ne-am sărutat din nou, îmbrăţişându-ne şi mai tare. N-aş fi 
vrut ca sărutul şi îmbrăţişarea noastră să se termine. Voiam s-o 
iau şi s-o duc undeva unde să fim singuri. Simţeam convulsii în 
tot corpul. Era rău şi era atât de bine. 

— Am încercat, a spus ea zâmbind, dar n-am putut să stau 
departe de tine. New York-ul mă sperie un pic, dar iată-mă. 

— O să ne simţim minunat. Ai să vezi. 


— Promiţi? O să fie ceva de neuitat? mă tachină ea. 


— De neuitat. Îţi promit, am asigurat-o eu. 
O ţineam strâns în braţe. Şi nu-i puteam da drumul. 


51 

Începutul acelor clipe „de neuitat” a fost cam aşa. Salonul 
Curcubeu la ora opt treizeci, sâmbătă seara. Christine şi cu mine 
am ieşit în pas de vals din ascensorul luxos, mână-n mână. Am 
fost imediat transpuşi într-o altă zonă, un alt mod de viaţă, 
poate chiar o altă viaţă. Pe o plăcuţă elegantă de lângă lift scria 
cu argintiu pe negru: „Salonul Curcubeu, păşiţi într-un muzical 
hollywoodian”. Sute de luminiţe se reflectau ameţitor în cromul 
şi cristalul de peste tot. Era perfect şi ceva mai mult decât atât. 

— Nu ştiu dacă sunt îmbrăcată potrivit pentru un musical de 
Hollywood, dar nu mă interesează cine ştie ce. Ai avut o idee 
minunată, spuse Christine în timp ce ne făceam loc printre 
angajaţii şi angajatele localului, peste măsură de gătiţi. Ni s-a 
indicat recepţia de unde puteai să vezi sala de bal în stil deco, 
alături de imagini panoramice ale New York-ului. Incăperea era 
arhiplină ca în fiecare sâmbătă seara. Toate mesele erau 
ocupate, iar spaţiul de dans gemea de lume. 

Christine era îmbrăcată într-o tunică neagră simplă. Avea la 
gât acelaşi colier făcut dintr-o broşă de modă vechepe care îl 
purtase la Kinkead's. Fusese al bunicii ei. Pentru că am un metru 
nouăzeci, de data asta îndrăznise să-şi pună pantofi eleganţi cu 
tocuri înalte, renuntând la încălţările ei confortabile. Nu mă 
gândisem niciodată că îmi face plăcere să fiu cu o femeie 
aproape la fel de înaltă ca mine. 

Şi eu mă îmbrăcasem elegant, cu un costum uşor de vară, 
cenuşiu-antracit, cămaşă albă şi cravată albastră de mătase. 
Măcar în seara asta n-aduceam nicidecum cu un detectiv de la 
poliţia din D.C. Nu mai semănăm cu dr. Alex Cross din cartierul 
Southeast din Washington, ci mai degrabă cu Denzel 
Washington în rolul lui Jay Gatsby. Era o senzaţie plăcută, chiar 
dacă numai pentru o seară în oraş. Sau poate pentru un 
weekend întreg. 

Am fost conduşi la masa din faţa unei ferestre cu vedere spre 
zona strălucitoare din estul Manhattan-ului. O formaţie de cinci 
sud-americani se afla pe scenă şi oamenii se descurcau destul 
de bine. Podiumul de dans care se rotea încetinel era încă plin. 
Lumea se simţea bine şi foarte mulţi păreau gata să danseze 
toată noaptea. 

— E amuzant, frumos şi ridicol, şi cred că e la fel de special 
ca oricare din localurile unde am fost, a spus Christine după ce 


ne-am aşezat. Cam astea sunt superlativele pe care ai să le auzi 
de la mine în seara asta. 

— Şi încă nu m-ai văzut dansând, am replicat. 

— Ştiu deja că eşti un bun dansator, mi-a spus Christine 
râzând. Femeile ştiu întotdeauna care bărbaţi pot să danseze şi 
care nu. 

Am comandat de băut, scotch pentru mine şi sherry Harvey 
pentru Christine. Apoi o sticlă de Sauvignon alb şi am petrecut 
câteva minute delicioase urmărind spectacolul Salonului 
Curcubeu. 

Sud-americanii au fost înlocuiţi de o orchestră care a început 
să cânte swing, uneori cu accente de blues. Cei mai mulţi ştiau 
să danseze jitterbug, vals şi chiar tango, unii fiind chiar bunicei. 

— Ai mai fost vreodată aici? am întrebat-o pe Christine când 
chelnerul ne-a adus băuturile. 

— O singură dată, când m-am uitat la „Prinţul Mareelor”, 
singură în dormitor, a recunoscut ea zâmbind. Dar tu? Vii des 
pe-aici, craiule? 

— Am mai fost o dată când l-am urmărit pe un asasin 
schizofren în New York. A apărut chiar din fereastra aia de acolo. 
A treia din dreapta. 

Christine izbucni în râs. 

— Nu m-ar mira să fie adevărat, Alex. Nu m-ar mira câtuşi de 
puţin! 

Orchestra începuse să cânte „Moonglow”, o melodie foarte 
frumoasă, şi a trebuit să ne ridicăm să dansăm. Forţa gravitaţiei 
ne-a ridicat pur şi simplu. În clipa aceea nu vedeam prea multe 
lucruri pe lume pe care aş fi preferat să le fac în loc s-o ţin în 
braţe pe Christine. De fapt, nu vedeam chiar nici unul. 

La un moment dat, Christine şi cu mine hotărâserăm să ne 
asumăm riscul şi să vedem ce se întâmplă. Amândoi am pierdut 
în viaţă oamenii pe care i-am iubit. Ştiam ce înseamnă să fii 
rănit şi iată-ne totuşi gata să pornim iarăşi pe ringul de dans al 
vieţii. Cred că mi-am dorit să dansez cu Christine din prima clipă 
în care am văzut-o, la Sojourner Truth. 

Acum o strângeam la piept, înlănţuind-o cu mâna stângă, 
mâna mea dreaptă ţinând-o pe-a ei. Am simţit cum a tras aer în 
piept. Îmi dădeam seama că e puţin nervoasă. 

Am început să fredonez încetişor. Parcă pluteam. Buzele mele 


le-au atins pe-ale ei şi am închis ochii. Îi simţeam cu degetele 
mătasea rochiei. Da, eram un bun dansator, dar nici ea nu era 
mai prejos. 

— Uită-te la mine, a şoptit. Am deschis ochii. Avea dreptate - 
era mult mai bine aşa. 

— Ce se întâmplă? Ce înseamnă asta? Nu cred că m-am 
simţit vreodată aşa, Alex. 

— Nici eu. Dar cred că m-aş putea obişnui. Ştiu sigur că-mi 
place. 

l-am atins uşor obrazul cu degetele. Muzica continua, iar 
Christine părea să plutească în braţele mele. Graţioasă ca într-o 
coregrafie sub clar de lună. Mă mişcăm din tot corpul. Aproape 
că nu respiram. 

Christine şi cu mine eram în armonie. Eram buni dansatori 
fiecare, dar împreună era ceva cu totul special. Ne mişcăm 
încetişor şi lin. Palma mâinii ei se lipise de a mea ca de un 
magnet. Am rotit-o uşor într-o întoarcere jucăuşă pe sub braţul 
meu. 

Ne-am regăsit din nou cu buzele la câţiva centimetri distanţă. 
Îi simţeam prin haine căldura trupului. Buzele ni s-au întâlnit 
iarăşi, doar pentru o secundă, şi muzica s-a oprit, începea altă 
melodie. 

— Acum e-acum, mi-a spus ea pe când alunecam de pe ringul 
de dans spre masa noastră. Ştiam că poţi să dansezi. Nu m-am 
îndoit niciodată. Dar nu ştiam că dansezi cu adevărat. 

— Şi încă n-ai văzut nimic. Stai puţin să-nceapă samba, i-am 
spus. O ţineam încă de mână, nu puteam să-i dau drumul. Nu 
voiam. 

— Cred că şi eu mă descurc cu samba, mă asigură ea. 

Am dansat mult, ne-am ţinut de mână permanent şi am 
impresia că am şi mâncat. Sunt sigur că am dansat mult şi că 
am ţinut tot timpul mâna Christinei. Nici ea nu voia să-mi dea 
drumul. Am pălăvrăgit fără încetare şi mai târziu nu mi-am putut 
aminti mai nimic din ce am vorbit. Aşa e acolo sus, deasupra 
New York-ului, în Salonul Curcubeu. 

Când m-am uitat pentru prima oară la ceas în seara aceea era 
aproape unu noaptea şi nu mi-a venit să cred. Se petrecuse 
acelaşi salt misterios în timp care mi se mai întâmplase de două 
ori alături de Christine. Am plătit nota, uriaşa notă, şi am băgat 


de seamă că Salonul Curcubeu e aproape gol. Unde dispăruse 
toată lumea? 

— Poţi să ţii un secret? îmi şopti Christine în liftul cu lambriuri 
din lemn de nuc care ne cobora în hol. Eram singuri în cabină 
sub lumina ei dulce, galbenă. O ţineam în braţe. 

— Ţin o grămadă de secrete, am spus. 

— Foarte bine atunci, începu Christine când am ajuns la 
parter fără să simţim nici cea mai uşoară zguduitură. M-a oprit 
să cobor când uşa s-a deschis. N-avea de gând să-mi dea 
drumul din liftul abia iluminat decât după ce va termina ce-avea 
de spus. 

— Apreciez cu adevărat că mi-ai reţinut o cameră separată la 
Astor, a spus ea. Însă, Alex, nu cred că am nevoie de ea. E vreo 
problemă? 

Am rămas liniştiţi în lift şi am început să ne sărutăm. Uşile s- 
au închis, iar liftul a pornit uşor înapoi spre acoperiş. Aşa că ne- 
am sărutat la urcare şi ne-am sărutat la întoarcere şi călătoria 
aproape că nu a durat suficient de mult. 

— Totuşi, ştii ce? spuse ea în cele din urmă, când am ajuns la 
parterul Centrului Rockefeller pentru a doua oară. 

— Totuşi, ce? am întrebat-o 

— Asta şi trebuie să se întâmple când mergi la Salonul 
Curcubeu. 


52 

Chiar a fost de neuitat. Exact precum magicul cântec al lui 
Nat King Cole? şi mai recenta versiune a Nataliei Cole. 

Stăteam în uşa camerei mele de la hotel şi eram ca în transă. 
Am dat drumul mâinii Christinei ca să deschid uşa - şi m-am 
simţit pierdut. Am bâjbâit cu cheia şi nu am putut nimeri 
încuietoarea. Ea îşi puse încetişor mâna pe a mea şi am băgat 
uşor cheia în broască, învârtind-o împreună. 

A trecut o eternitate de secunde, cel puţin aşa mi se părea. 
Ştiam că nu o să uit nimic din toate astea. Nu permiteam nici 
scepticismului şi nici cinismului să reducă măcar o fărâmă din 
clipele astea. 

Ştiam ce păţesc. Mă cuprindea ameţeala întoarcerii la 
intimitate. Nici nu realizasem cât de mult îmi lipsise. Mă 
detaşasem atâta vreme, dusesem o viaţă alienată în ultimii 
câţiva ani. Este destul de uşor să o faci, atât de uşor încât nici 
măcar nu-ti dai seama cât de monotonă devine viata ta. 

Uşa de hotel se deschise încet şi mă gândeam la faptul că 
fiecare va renunţa la ceva din trecutul său. In prag, Christine s-a 
întors către mine. Auzeam fâşâitul discret al rochiei ei de 
mătase. 

Înclină spre mine frumoasa ei faţă. Am întins mâna şi i-am 
sprijinit bărbia cu degetele. Mă simţeam de parcă nu aş fi putut 
respira normal toată seara, şi asta din momentul în care am 
văzut-o în gara Penn Station. 

— Mâini de muzician. Degete de pianist, spuse ea. Îmi place 
felul în care mă atingi. Am ştiut dintotdeauna că îmi place. Alex, 
nu mă mai tem. 

— Mă bucur, nici eu nu mă mai tem. 

Uşa grea de lemn a camerei de hotel păru să se închidă 
singură. 

Nu prea mai conta acum unde ne aflam, mă gândeam eu. 
Luminile care sclipeau afară sau poate un vapor care trecea pe 
râu dădeau impresia că toată camera se mişca uşor, aşa cum se 
mişcase şi ringul de dans din Salonul Curcubeu. 

Schimbasem hotelurile pe durata sfârşitului de săptămână, 
mutându-mă la Astor, în partea estică a Manhattan-ului. Mi-am 
dorit un loc special. Camera era la etajul al doisprezecelea, cu 


° „Unforgettable“. 


vedere spre râu. 

Am fost atraşi de marea vitrină care se deschidea spre New 
York, cu luminile intermitente ale traficului ce curgea spre sud- 
est. Priveam în linişte mişcarea straniu de frumoasă a maşinilor 
ce se scurgeau pe lângă sediul ONU, continuând pe podul 
Brooklyn. 

Mi-am amintit cum trecusem şi eu pe acest pod în dimineaţa 
acestei zile, spre o casă de drogaţi din Brooklyn. Mi se părea că 
s-a petrecut atât de demult. l-am văzut faţa lui Shareef Thomas, 
după care pe cea a poliţistului mort, pe urmă pe a lui Soneji, dar 
am şters imediat din minte aceste lucruri. Aici nu eram detectiv 
de poliţie. Buzele Christinei îmi atingeau pielea, alunecând încet 
pe gât. 

— Unde erai plecat adineauri? Plecasei, nu-i aşa? murmură 
ea. Erai într-o zonă întunecată. 

— Numai pentru câteva secunde, am mărturisit eu adevărul. 
O străfulgerare de la muncă. A trecut. 

O tineam iar de mână. 

M-a sărutat pe obraz, un sărut uşor ca un fulg, apoi încetişor 
pe buze. 

— Tu nu poţi să minţi, nu-i aşa, Alex? Nici măcar mici 
minciunele nevinovate. 

— Încerc să nu o fac. Nu-mi plac minciunile. Dacă pe tine te 
mint atunci eu cine mai sunt? am spus şi am zâmbit. Ce rost ar 
mai avea? 

— Îmi place asta la tine, murmură ea. Asta şi multe alte 
lucruri. De fiecare dată când sunt cu tine mai descopăr câte 
ceva. 

Mi-am frecat nasul de părul ei, după care am sărutat-o pe 
frunte, pe obraji, pe buze şi, în final, pe dulcea curbură a gâtului. 
Tremura uşor. La fel şi eu. Slavă Domnului că nici unuia dintre 
noi nu-i era frică, nu-i aşa? Îi simţeam pulsul fremătândpe sub 
piele. 

— Eşti atât de frumoasă, am şoptit. Ştiai asta? 

— Sunt mult prea înaltă, prea slabă. Tu eşti cel frumos. Ştii că 
aşa este! Toţi o spun. 

Totul părea atât de electrizant şi atât de potrivit. Părea un 
miracol că ne-am găsit unul pe celălalt, şi acum eram aici, 
împreună. Eram atât de bucuros, mă simţeam atât de norocos 


că se hotărâse să rişte cu mine, că şi eu m-am hotărât. 

— Priveşte în oglindă. Vezi ce frumos eşti? spuse ea. Ai o faţă 
atât de dulce. Cu toate astea tu eşti un dur. Nu-i aşa, scumpule? 
— Nu o să fiu chiar aşa de dur în noaptea asta, am spus eu. 

Voiam să o dezbrac, să fac orice pentru şi cu Christine. 

Un cuvânt hazliu, un cuvânt ciudat îmi răsuna în cap, extaz. 
Am început să-i desfac fermoarul de la fustă. Nu îmi aminteam 
să mai fi dorit să fiu cu cineva ca acum, cel puţin nu în ultima 
vreme. Mi-am plimbat mâna pe faţa ei, memorând fiecare 
părticică, fiecare trăsătură. Simţeam sub degete pielea 
Christinei, atât de moale şi de catifelată. 

Am început iar să dansăm. Chiar acolo, în camera de hotel. 
Nu era nicio muzică, dar o aveam pe a noastră. O ţineam cu 
mâna imediat de sub talie, strângând-o lângă mine. 

lar coregrafie sub clar de lună. Ne mişcăm uşor înainte şi 
înapoi, un cha-cha-cha senzual chiar în dreptul ferestrei largi. Îi 
tineam în palme spatele, mai jos de talie. S-a unduit până când 
a ajuns într-o poziţie care să-i placă. Imi plăcea şi mie. Al 
dracului de mult îmi plăcea. 

— Dansezi foarte bine, Alex. 

O ştiam dinainte. Christine s-a aplecat şi a tras de curea până 
când a desfăcut-o. Mi-a deschis fermoarul şi m-a mângâiat uşor. 
Imi plăcea atingerea ei, oriunde şi peste tot. Buzele ei îmi 
atingeau iarăşi pielea. Totul la ea era erotic, irezistibil şi de 
neuitat. 

Eram în stare amândoi să ne savurăm plăcerea, conştienţi că 
în seara asta n-aveam de ce să ne grăbim. Graba ar strica totul 
şi nu merita cu niciun chip aşa ceva. 

Am reţinut gândul că fiecare dintre noi a mai fost îndrăgostit, 
dar niciodată ca acum. Eram pentru prima oară în locul acesta 
special. Nu se va întâmpla decât o singură dată. 

Sărutările mele au alunecat încet de pe umeri şi îi simţeam 
sânii cum se ridică şi coboară la atingerea mea. li simţeam 
pântecul plat şi coapsele puternice. l-am luat sânii în palme. 
Dintr-o dată, am simţit că vreau totul, o vreau pe ea întreagă. 

M-am prăbuşit în genunchi. Mi-am plimbat mâinile de-a lungul 
picioarelor ei fine şi pe pântec. 

M-am ridicat în picioare. l-am desfăcut tunica neagră şi am 
lăsat-o să alunece de pe braţele ei lungi pe podea. li înconjura 
gleznele fine ca o pată neagră strălucitoare. 


Într-un târziu, când n-au mai fost haine, ne-am privit. 
Christine s-a uitat în ochii mei şi eu într-ai ei. Ochii ei au coborât 
fără ruşine pe pieptul meu şi pe pântec. Eram încă foarte 
excitat. Nu voiam decât să o pătrund. 

A făcut o jumătate de pas înapoi. Nu puteam să respir. Mi se 
părea aproape insuportabil, dar nici nu voiam să se oprească. O 
senzaţie veche pe care o resimţeam din nou, de care îmi 
aminteam cât de plăcută poate fi. 

Şi-a dat părul într-o parte, după o ureche. O mişcare atât de 
simplă şi atât de graţioasă. 

— Mai fă o dată, i-am spus zâmbind. 

A râs şi a repetat mişcarea. 

— Fac orice vrei. Stai acolo, mi-a şoptit ea. Alex, nu te mişca. 
Nu veni mai aproape - s-ar putea să luăm foc amândoi. Vorbesc 
serios. 

— În cazul ăsta, s-ar putea să dureze tot restul weekend-ului, 
am spus izbucnind în râs. 

— Sper să fie aşa. 

Am auzit un clic aproape imperceptibil. 

Să fi fost uşa de la camera noastră? 

O închisesem oare? 

Să fi fost cineva înăuntru? 

lisuse, nu. 


53 

Am devenit dintr-o dată foarte nervos şi m-am uitat cu coada 
ochiului la uşa camerei de hotel. Era închisă şi încuiată. Nu era 
nimeni, nu era nimic care să mă îngrijoreze. Christine şi cu mine 
eram în siguranţă înăuntru. Nimic rău nu putea să ni se întâmple 
în noaptea asta. 

Cu toate acestea, clipa de teamă şi de îngrijorare îmi ridicase 
părul măciucă. Era o reacţie pe care Soneji îşi făcuse un obicei 
să mi-o stârnească. Fir-ar al dracului, ce voia de la mine? 

— Alex, ce s-a întâmplat? Parcă m-ai părăsit. Christine m-a 
atins şi m-a adus înapoi. Degetele ei erau uşoare ca fulgul pe 
obrazul meu. 

— Sunt aici. Mi s-a părut că aud ceva. 

— Îmi dau seama. Nu e nimeni aici. Ai încuiat uşa în spatele 
nostru. Suntem în siguranţă. Totul este bine. E bine. 

Am tras-o pe Christine mai aproape de mine şi am simţit-o 
electrizată şi fierbinte. Am pus-o pe pat şi m-am rostogolit peste 
ea, ţinându-mi greutatea în mâini. M-am lăsat mai jos şi i-am 
sărutat încă o dată chipul minunat, apoi fiecare sân în parte. 
Alex, vreau doar să fii cu mine. 

S-a arcuit spre mine şi a oftat, dar zâmbea radios. Şi-a mişcat 
corpul alături de al meu şi am găsit amândoi un ritm frumos. 
Respiram împreună din ce în ce mai repede. 

— Acum, te rog, a şoptit ea, muşcându-mă de umăr, lângă 
claviculă. Te rog, chiar acum. Te vreau acum. Mâinile ei mă 
apăsau cu frenezie. De parcă ar fi vrut să sară scântei. 

Şi focul s-a aprins. Îl puteam simţi întinzându-se în tot trupul. 
Am pătruns-o pentru prima oară. Încetişor, dar pe cât de adânc 
se putea. Inima îmi bătea cu putere, îmi simţeam picioarele 
vlăguite. Stomacul îmi era încordat şi eram atât de excitat încât 
mă durea. 

Eram cu totul al ei. Ştiam că îmi doream de multă vreme să 
fiu aici. M-am gândit că eram făcut pentru asta, să fiu în pat cu 
această femeie. 

Mi-am auzit propria voce strigând da, da, da. Apoi am înţeles 
că strigaserăm amândoi. 

Apoi Christine a spus ceva magic. Tu eşti alesul meu, a şoptit. 


PARTEA A TREIA 
PIVNIŢA DE SUB PIVNIŢE 


54 

Paris, Franța 

Doctorul Abel Sante, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, era 
un brunet cu părul lung, cu un aer de băiat arătos şi o prietenă 
foarte frumoasă pe care o chema Regina Becker şi care era 
pictoriţă, chiar una foarte bună după părerea lui. Pe la miezul 
nopţii, părăsise apartamentul Reginei şi mergea spre casă pe 
străduţele lăturalnice din arondismentul şase. 

Străzile înguste erau pustii şi liniştite. Îi plăceau orele astea în 
care putea să-şi adune gândurile sau să nu se gândească la 
nimic. Mintea lui Abel Sante era acum concentrată asupra 
morţii, azi - a unei tinere femei, o pacientă de-a lui în vârstă de 
douăzeci şi şase de ani. Avusese un soţ iubitor şi două fetiţe 
frumoase. El avea în faţa morţii o atitudine pe care o considera 
corectă: De ce să fie mai înspăimântător faptul că părăseşti 
lumea şi te reintegrezi în cosmos decât să intri în lume, lucru 
deloc înfricoşător? 

Doctorul Sante nu ar fi putut spune de unde a ieşit un soi de 
vagabond, într-o jachetă slinoasă aproximativ gri şi o pereche 
de blugi rupti peste tot. Deodată, omul apăruse chiar lângă el, 
aproape agăţându-i-se de umărul stâng. 

— Frumos, spuse omul. 

— Mă scuzaţi, poftim? întrebă uimit Abel Sante, revenind 
deodată din gândurile în care era cufundat. 

— Este o noapte atât de frumoasă şi oraşul nostru este aşa 
de potrivit pentru o plimbare târzie. 

— Ai dreptate, ei bine, mi-a făcut plăcere, spuse Sante, 
observând că franceza interlocutorului său avea un uşor accent. 
Poate englezesc sau chiar american. 

— Nu trebuia să pleci de la ea. Trebuia să fi rămas peste 
noapte. Un gentleman rămâne întotdeauna peste noapte, în 
afară de cazul - bineînţeles - când i se cere să plece. 

Spinarea şi gâtul doctorului Abel înţepeniră. Işi scoase mâinile 
din buzunarele pantalonilor. | se făcuse brusc foarte frică. 

ÎI împinse pe vagabond cu umărul stâng. 

— Despre ce tot vorbeşti? Ce-ar fi să te cari de aici? 


— Vorbesc despre tine şi Regina. Regina Becker, pictorița. 
Ceea ce pictează nu-i rău, dar mă tem că nici suficient de bine. 
— Lasă-mă naibii în pace. 


Abel Sante grăbi pasul. Era la numai o stradă de casa unde 
locuia. Celălalt bărbat, vagabondul, ţinea pasul cu uşurinţă. Era 
mai mare şi mai atletic decât observase Sante la început. 

— Trebuia să-i fi făcut copii. Asta este părerea mea. 

— Pleacă de aici! Du-te! 

Brusc, Sante avea amândoi pumnii strânşi şi ridicaţi. Era o 
nebunie! Era gata de luptă dacă va fi obligat. Nu se mai bătuse 
de douăzeci de ani, dar era puternic şi în plină formă. 

Vagabondul se aplecă şi îl trânti la pământ. O făcu cu 
uşurinţă, de parcă ar fi fost o nimica toată. 

Pulsul doctorului Sante crescuse vertiginos. Nu prea mai 
vedea cu ochiul stâng, unde primise lovitura. 

— Eşti complet nebun? [i-ai pierdut minţile? strigă el la 
agresor, care arăta dintr-o dată puternic şi impresionant chiar şi 
în hainele lui jerpelite. 

— Bineînţeles că da, răspunse vagabondul. Bineînţeles că 
sunt nebun. Sunt Mr. Smith - şi tu eşti următorul pe listă. 


55 

Gary Soneji mergea grăbit ca un adevărat şobolan scârbos de 
oraş prin tunele joase şi întunecoase care şerpuiesc ca 
intestinele pe sub spitalul Bellevue din New York. Mirosul fetid 
de sânge închegat şi dezinfectant îi făcea greață. Nu-i plăcea să 
fie înconjurat de rămăşiţe ale bolii şi ale morţii. 

Nu avea nicio importanţă, totuşi, pentru că era pornit astăzi. 
Era băgat în priză la putere mare. Era însăşi Moartea. lar 
Moartea nu venise la New York în vacanță. 

Se echipase straşnic pentru această dimineaţă capitală: 
pantaloni albi apretaţi şi călcaţi, halat alb de laborator, pantofi 
albi de gimnastică, plus o legitimaţie plastifiată de spital la gât, 
pe un lănţişor de argint. 

Venise să facă rondul de dimineață. La Bellevue. Să-şi aplice 
propria-i concepție despre a face rondul! 

Nimic pe lume nu-l putea opri, pe el şi trenul lui ce venea din 
infern, destinul lui, ultimul lui ura! Nimeni nu-l poate opri, pentru 
că nimănui nu-i trece prin cap în ce direcţie merge trenul. Numai 
el însuşi ştia, numai Soneji l-ar putea opri. 

Se întreba câte piese din puzzle reuşise Cross să pună în 
ordine. După el, Cross nu era un gânditor, dar ca psiholog şi 
detectiv nu-i lipseau instinctele în anumite arii specializate. 
Poate că îl subestima pe dr. Cross, aşa cum mai făcuse şi altă 
dată. E posibil să fie prins acum? Poate, dar nu conta cine ştie 
ce. Jocul se va desfăşura până la sfârşit şi fără el. Asta era 
partea frumoasă şi diabolică din ceea ce pusese la cale. 

Gary Soneji intră în ascensorul de oţel imaculat de la subsolul 
binecunoscutului spital din Manhattan. O pereche de oameni de 
ordine împărțeau cu el spaţiul strâmt al cutiei de metal şi Soneji 
trecu printr-un moment de panică. Poate că sunt caralii de la 
poliţia din New York sub acoperire. 

NYPD chiar avea un ghişeu la parterul spitalului. Nu era ceva 
special, era acolo dintotdeauna. Bellevue. lisuse, ce casă de 
nebuni extraordinară! Un spital cu o sectie de poliție înăuntru. 

Îi măsură pe cei doi oameni de ordine cu o expresie de băiat 
dur de la oraş, plictisit şi dezinteresat. Wu se poate să fie 
poliţişti, îşi spuse el. Nimeni nu poate să arate atât de idiot. Erau 
exact ceea ce păreau, cretini de spital cu mişcări domoale şi 
minte înceată. 

Unul dintre ei împingea un cărucior de oţel cu două roţi 


şchioape. Era o minune că pacienţii reuşeau să iasă în viaţă 
dintr-un spital new-yorkez. Spitalele de aici îşi alegeau 
personalul după aceleaşi standarde ca restaurantele 
McDonald's, probabil ceva mai jos. 

Despre un anume pacient era sigur că n-are să părăsească 
Bellevue în viaţă. La ştiri auzise că Shareef Thomas era ţinut aici 
de către poliţie. Ei bine, Thomas avea să sufere înainte să plece 
din această aşa-zisă „vale a plângerii”. Shareef era pe cale să 
străbată o lume a suferinţei. 

Gary Soneji ieşi din ascensor la primul etaj. Suspină uşurat. 
Cei doi îşi vedeau de treburile lor. Nu erau caralii. Erau prea 
proşti, cei mai proşti. 

Peste tot vedeai bastoane, cârje şi cărucioare cu rotile. Toate 
acestea îi aminteau de propria-i moarte. Holurile de la primul 
etaj erau zugrăvite în alb murdar, iar uşile şi caloriferele într-o 
nuanţă de roz pal. La capătul culoarului se vedea un fel de 
cafenea ciudată, luminată cu zgârcenie în genul peroanelor de 
la metrou. Cine e în stare să mănânce acolo, gândi el, merită să 
fie închis la Bellevue. 

leşind din ascensor, Soneji îşi văzuse propria imagine 
reflectată în stâlpul de oţel. Maestrul celor o mie de fețe, nu se 
putu opri să gândească. Era adevărat. Propria lui mamă vitregă 
nu l-ar recunoaşte acum, şi dacă da, ar urla să-şi scuipe 
plămânii. Ar şti că venise din infern special ca să-i facă felul. 

Porni de-a lungul coridorului, fredonând foarte încet în ritm 
reggae: „/shot the Shareef, but I did not shoot the dep-u-tee”.” 

Nimeni nu l-a învrednicit cu cea mai mică atenţie. Gary Soneji 
era la Bellevue ca la el acasă. 


° „L-am împuşcat pe şerif, dar nu l-am împuşcat pe ajutorul de 
şerif”; refren dintr-un cântec binecunoscut; joc de cuvinte: 
sheriff, şef de poliţie, se pronunţă aproape la fel ca numele 
propriu Shareef. 


56 

Memoria lui Soneji funcţiona perfect, aşa că avea să-şi aducă 
aminte de această dimineaţă în cele mai mici detalii. Ca să o 
retrăiască în minte cu maximă precizie. Asta era valabil pentru 
toate crimele sale. Scană coridorul îngust şi cu tavanul înalt ca 
şi cum ar fi avut o cameră video montată în loc de cap. 
Capacitatea lui de concentrare îi dădea un avantaj imens. Era 
conştient într-un fel ieşit din comun de tot ce se petrecea în 
jurul iui. 

Un paznic se întreținea cu nişte indivizi de culoare în faţa 
cafenelei. Cu siguranţă că toţi aveau deficienţe mentale, mai cu 
seamă caraliii ăştia de jucărie. 

Dinspre partea ăluia, niciun pericol. 

Şepci tâmpite de baseball ţopăiau de colo-colo. New York 
Janquis. San Francisco Jints. San Jose Sharks. Nici unul dintre 
purtătorii şepcilor nu părea în stare să joace baseball. Ori să-i 
stea în cale, să-l oprească. 

Ghişeul secţiei de poliţie din spital era în faţă, dar cu luminile 
stinse. Nu e nimeni acasă deocamdată. Atunci unde erau 
poliţiştii din spital? Îl aşteptau oare undeva anume? De ce nu 
era niciunul dintre ei la vedere? Să fie ăsta semn de bucluc? 

Deasupra ascensorului pentru pacienţi scria: „Numai cu 
legitimaţie”. Soneji o avea pregătită. Pentru mascarada de 
astăzi era Francis Michael Nicolo, R.N.19 

Pe perete era un poster înrămat: Drepturile şi obligațiile 
pacienților. Plăcuţe cu indicaţii se vedeau de dincolo de 
plexiglasul fumuriu oriunde se uita. Era mai rău decât pe o 
autostradă din New York: Radiologie, Urologie. Hematologie. Si 
eu sunt bolnav, ar fi vrut Soneji să urle din toate puterile. Sunt la 
fel de bolnav ca toți cei de-aici. Sunt pe moarte. Nimănui nu-i 


pasă. Nimănui nu i-a păsat vreodată. 
Se urcă în liful din mijloc şi apăsă pe butonul pentru etajul 


patru. Până acum nicio problemă, nicio iritare. Nici un poliţist. 
Cobori din lift, grăbit să-l mai vadă o dată pe Shareef Thomas, 
să admire expresia de şoc şi groază de pe faţa lui. 

Holul de la etajul patru dădea impresia unui subsol. Nimic 
care să absoarbă sunetele. Clădirea întreagă părea să fi fost 
construită în întregime din beton. 

Soneji se uită spre capătul coridorului, acolo unde ştia că este 


1 R.N., registered nurse. 


ţinut Shareef. Camera lui era la celălalt capăt al clădirii. Izolat 
pentru o mai bună siguranţă, păi nu? Aşadar, asta e ce poate 
NYPD când intră în acţiune. Ce glumă bună. Dacă stai să te 
gândeşti, totul este o glumă. 

Soneji lăsă capul în jos şi porni pe coridor spre camera de 
spital a lui Shareef Thomas. 


57 

Carmine Groza şi cu mine ne aflam în rezerva de spital 
aşteptându-l pe Soneji, sperând că îşi va face apariţia. Eram 
acolo de câteva ore. De unde să ştiu cum arată Soneji astăzi? 
Asta era una din probleme, dar fiecare la timpul ei. 

N-am auzit niciun zgomot la uşă. S-a deschis dintr-o dată. 
Soneji a năvălit în încăpere, aşteptându-se să dea peste Shareef 
Thomas. A dat peste mine şi Groza. S-a holbat la noi. 

Părul lui era vopsit în cenuşiu-argintiu şi pieptănat pe spate. 
Părea să aibă între cincizeci şi şaizeci de ani, poate puţin trecut 
de şaizeci. Înălţimea însă era cea pe care o ştiam. Ochii lui de 
un albastru-deschis s-au mărit la vederea mea. După ochi l-am 
recunoscut. 

Arborase acel rânjet batjocoritor şi superior pe care îl 
văzusem de atâtea ori, uneori în coşmarurile mele. Se credea al 
dracului de superior faţă de noi, ceilalţi. O ştia! 

Soneji n-a scos decât două vorbe: 

— Şi mai bine! 

— Poliţia din New York! Stai pe loc, lătră Groza avertismentul 
pe un ton autoritar. 

Soneji continua să rânjească de parcă această primire- 
surpriză îi făcuse o plăcere nemaipomenită, ca şi cum el însuşi o 
plănuise. Era insuportabilă atâta încredere, atâta aroganță. 

Poartă vestă antiglont, m-am gândit remarcând umflătura din 
zona abdomenului. Şi-a luat măsuri de protecţie. E pregătit 


pentru orice am face. 
Ţinea ceva strâns în mâna stângă. Intrase în încăpere cu 


mâna pe jumătate ridicată. 

Aruncă o sticluţă mică şi verde spre noi. Cu o simplă 
zvâcnitură de mână. Sticluţa clincăni lovind podeaua de lemn. 
Se mai rostogoli o dată. Deodată am înţeles - prea târziu însă, o 
secundă prea târziu. 

— O bombă! am strigat la Groza. La podea! Lasă-te jos! 

Groza şi cu mine ne-am aruncat pe burtă departe de pat şi de 
sticla verde. Am reuşit să ne folosim de scaune ca de scuturi. 
Explozia din cameră a fost incredibil de strălucitoare, ca un şoc 
de lumină albă urmat de cel mai strălucitor galben. După care 
totul în jurul nostru părea să fi luat foc. 

O secundă sau două am fost orbit. Apoi am simţit că ard. 
Pantalonii şi pantofii mei erau în flăcări. Mi-am acoperit faţa, 


gura şi ochii cu mâinile. 

— lisuse, Dumnezeule! striga Groza. 

Am auzit un sfârâit ca de şuncă pe grătar. M-am rugat să nu 
fiu eu acela care se prăjeşte. Apoi am început să mă înec şi să 
tuşesc, şi Groza la fel. Flăcări au izbucnit dansând pe lângă 
cămaşa mea şi peste toate cele l-am auzit pe Soneji. Râdea de 
noi. 

—Bine-ai venit în infern, Cross, a spus. Arzi, puiule, arzi. 


58 

Groza și cu mine am smuls păturile și cearșafurile de pe pat și 
ne-am lovit pantalonii în flăcări. Avuseserăm noroc sau cel puţin 
aşa speram. Am reuşit să înăbuşim flăcările. Cele de pe picioare 
şi pantofi. 

— Voia să-l ardă de viu pe Thomas, i-am spus lui Groza. Ma; 
are o bombă. Am mai văzut o sticlă verde, cel puţin una. 

Ne-am repezit cum am putut pe coridorul spitalului în 
urmărirea lui Soneji. Afară, alţi doi detectivi erau la pământ, 
răniţi. Soneji era o fantomă. 

L-am urmărit pe scările în spirală ale ieşirii de siguranţă. 
Zgomotul paşilor în alergare se lovea cu ecou de scară. Ochii îmi 
lăcrimau, dar vedeam încă destul de bine. 

Groza a mai alertat încă doi detectivi şi i-a pus pe urmele lui. 

— Se pare că mai are o bombă. Soneji are o bombă. Aveţi 
grijă. 

— Ce mama dracului vrea? ţipă detectivul spre mine în timp 
ce goneam. Ce mama dracului are de gând să facă acum? 

— Cred că vrea să moară, am spus cu răsuflarea tăiată. ŞI 
vrea să fie faimos. Să plece cu tam-tam. Ăsta e stilul lui. Poate 
chiar aici, la Bellevue. 

Gary Soneji a tânjit întotdeauna să fie în centrul atenţiei. Încă 
din copilărie a fost obsedat de reportajele despre „crimele 
secolului”. Eram convins că Soneji vrea să moară acum, dar cu 
mare zgomot. Ţinea să-şi controleze până şi propria moarte. 

Gâfâiam şi nu mai puteam să respir când am ajuns în holul de 
la intrare. Aveam capul greu şi nu-mi era clar ce trebuie să fac 
mai departe. 

Am văzut mişcare febrilă în faţa mea, cam la treizeci de metri 
distantă. 

Mi-am croit drum prin mulţimea cuprinsă de nervozitate, 
încercând să ies din clădire. Se răspândise vestea despre 
incendiul de la etajul patru. Fluxul de oameni care intră şi ies din 
Bellevue este la fel ca într-o staţie de metrou, şi asta înainte ca 
o bombă să explodeze în spital. 

Am reuşit să ies în faţa spitalului. Ploua tare şi afară era 
cenuşiu şi sinistru. M-am uitat în jur după Songji. 

Un lanţ uman format din personalul spitalului şi vizitatori se 
adăpostea la intrare fumând. Nu păreau conştienţi de situaţia de 


urgenţă care se crease sau poate că erau prea obişnuiţi cu aşa 
ceva. Aleea de cărămidă care pornea din faţa spitalului era plină 
cu pietoni care veneau sau plecau prin ploaie. Umbrelele îmi 
blocau vizibilitatea. 

Unde dracu' se băgase Gary Soneji? Unde ar fi putut să 
dispară? Aveam sentimentul îngrijorător că l-am pierdut încă o 
dată. Nu mai puteam să suport una ca asta. 

Pe First Avenue, vânzătorii de la tonete ofereau de sub 
umbrelele colorate pătate cu noroi hot dogs şi biscuiţi săraţi, 
specialitate new-yorkeză. 

Nici urmă de Soneji. 

Am continuat să caut, uitându-mă febril în susul şi în josul 
străzii aglomerate şi zgomotoase. Nu-l puteam lăsa să scape. 
Niciodată n-o să mai am o şansă ca asta. În mulţime se căsca un 
gol. Cam la o jumătate de stradă distanţă. 

Acolo era! 

Soneji mergea într-un mic grup de pietoni pe trotuar, 
îndreptându-se spre nord. Am pornit după el. Groza era în 
continuare alături de mine. Aveam amândoi armele în mână. 
Totuşi, nu puteam să ne asumăm riscul de a trage în mulţime. O 
mulţime de mame şi copii şi oameni în vârstă, pacienţi care 
veneau sau plecau de la spital. 

Soneji s-a uitat la stânga, la dreapta, apoi în spate. Ne-a văzut 
venind. Eram sigur că m-a observat. 

Își improviza ieşirea din scenă, o cale de scăpare din mizeria 
în care ne băgase. Secvența evenimentelor recente arăta 
limpede că mintea lui nu mai funcţiona normal. Işi pierdea 
ascuţimea şi claritatea minţii. De aceea e gata să moară. Nu 
vrea să moară încet. Îşi pierde minţile. Şi nu poate suporta. 

O echipă de la drumuri blocase jumătate din intersecţie. 
Căştile de lucru luceau în ploaie. Maşinile încercau să 
manevreze în jurul punctului de lucru şi claxoanele urlau 
încontinuu. 

L-am văzut pe Soneji încercând să părăsească brusc gloata. 
Ce mama dracului... O luase la fugă spre First Avenue şi gonea 
pe asfaltul alunecos. Se împleticea, dar alerga din toate puterile. 

L-am văzut pe Soneji cum face o întoarcere bruscă la dreapta. 
Fă-ne un serviciu. Cazi odată! Alerga după un autobuz albastru 
strălucitor care tocmai oprise în staţie. Aluneca şi se împiedica. 
Aproape că era să cadă. Dar a reuşit să urce în afurisitul ăla de 


autobuz. 

Autobuzul era plin. L-am văzut pe Soneji cum îşi agită frenetic 
braţele, urlând ordine către ceilalţi pasageri. /isuse Hristoase, e 
în autobuz şi are o bombă. 


59 

Detectivul Groza m-a ajuns din urmă clătinându-se. Avea faţa 
murdară de cenuşă, iar părul lui negru şi lung era pârlit. A făcut 
semne violente spre maşini, agitând ambele mâini. O maşină de 
poliţie a tras lângă noi şi am sărit înăuntru. 

— Te simţi bine? l-am întrebat. 

— Aşa cred. Sunt aici. Hai să-l prindem. 

Am urmărit autobuzul pe First Avenue, încercând să spargem 
traficul, cu sirena la maximum. Aproape că am lovit un taxi, l- 
am ratat la centimetru. 

— Eşti sigur că mai are o bombă? 

Am dat din cap în semn că da. 

— Cel puţin una. Îţi aduci aminte de Nebunul cu bombe din 
New York? Soneji îşi aminteşte probabil. Nebunul cu bombe s-a 
acoperit de glorie. 

— Are ostatici, vorbi Groza prin staţie. E într-un autobuz care 
străbate First Avenue. Se pare că are o bombă. Autobuzul este 
un M-15. Toate maşinile să urmărească autobuzul. Nu-l 
interceptaţi deocamdată. Are o afurisită de bombă. 

Am numărat şase maşini ale poliţiei albastru cu alb deja 
angajate în urmărire. Autobuzul se oprea la semafoare, dar nu 
mai lua pasageri. Oamenii aflaţi în ploaie şi lăsaţi în staţie îşi 
agitau braţele furioşi spre M-15. Niciunul nu înţelegea cât de 
norocos este pentru că uşile autobuzului nu se deschideau ca 
să-l lase să urce. 

— Încearcă să te apropii, i-am spus şoferului. Vreau să 
vorbesc cu el. Măcar să văd dacă e dispus să vorbească. Merită 
să încerc. 

Maşina poliţiei a accelerat, apoi a început să facă bucle pe 
strada udă. Ne apropiam. Eram la câţiva centimetri de 
autobuzul albastru. Un poster făcea reclamă la muzicalul 
Fantoma de la operă cu litere groase. O fantomă adevărată se 
află la bordul autobuzului. Gary Soneji revenise în lumina 
reflectoarelor pe care le iubea atâta. Acum juca în New York. 

Lăsasem jos geamul lateral. Ploaia şi vântul îmi loveau faţa, 
dar îl puteam vedea pe Soneji în autobuz. /isuse, încă mai 
improvizează - luase un copil de la cineva, un ghemotoc de roz 
şi albastru pe care îl ţinea la piept. Tipa nişte ordine, cu braţul 
liber gesticulând în cercuri ample şi furioase. 


M-am aplecat cât am putut afară din maşină. 

— Gary! am strigat. Ce vrei? am continuat, încercând să 
acopăr zgomotul traficului şi huruitul autobuzului. Gary! Aici e 
Alex Cross! 

Pasagerii din autobuz se uitau prin ferestre la mine. Erau 
îngroziţi. Ceea ce simțeau acum era mai mult decât teroarea. 

La intersecţia dintre Strada 42 şi Unu, autobuzul a făcut un 
viraj brusc la stânga. 

M-am uitat la Groza. 

— Ăsta e traseul lui obişnuit? 

—Nici vorbă, mi-a spus el. Îşi face singur traseul după cum îi 
convine. 

— Ce e pe Strada 42? Ce e în faţă? Unde dracu' are de gând 
să se ducă? 

Groza desfăcu braţele a neputinţă. 

— La capătul oraşului e Times Square, leagănul criminalilor, 
acolo-şi fac veacul cele mai rele lepădături din New York. ŞI 
depoul pentru autobuze. Drept în faţă e Grand Central Station. 

— Înseamnă că la gară se duce, i-am spus lui Groza. Sunt 
sigur. E ultima lui dorinţă, să moară într-o gară! 

Încă o pivniţă, una glorioasă, care se întindea sub multe străzi 
ale oraşului. 

Gary Soneji coborâse deja din autobuz şi alerga pe Strada 42. 
Se îndrepta spre Grand Central Station, se ducea acasă. Într-o 
mână încă mai ţinea copilul, legănându-l neatent, arătându-ne 
cât de puţin îi pasă de viaţa lui. 

Dracu să-l ia. Intrase pe ultima sută de metri a cursei vieții lui 
şi numai el ştia ce înseamnă asta. 


60 

Mi-am croit drum prin pasajul aglomerat de piatră şi mortar 
dinspre Strada 42. Dădea în Grand Central Station, o zonă şi mai 
ticsită de oameni. Mii de navetişti grăbiţi se întorceau de la 
muncă în zona centrală a oraşului. N-aveau idee cât de prost 
avea să se sfârşească ziua lor de lucru. 

Grand Central este staţia terminus pentru trenurile din New 
York Central, New York, New Haven, Hartford şi alte câteva. Tot 
aici se opreau şi trei linii de metrou: Lexington Avenue, Times 
Square-Grand Central Shuttle şi Queens. Terminalul se întinde 
sub trei străzi între 42 şi 45. La nivelul de sus sunt patruzeci şi 
una de linii şi la cel de dedesubt douăzeci şi şase, care se 
îngustează în patru linii sub Strada 96. 


Nivelul de jos este un labirint uriaş, unul dintre cele mai mari 
din lume. 


Pivniţa lui Gary. 

Am continuat să mă strecor prin gloata densă de la o oră de 
vârf. Am reuşit să ajung într-o sală de aşteptare, după care m- 
am trezit în sala principală, cavernoasă şi spectaculoasă. Peste 
tot se construia încă. Reclame gigantice din pânză pentru liniile 
aeriene Pan Am, American Express şi pantofii sport Nike atârnau 
pe pereţi. De unde eram, puteam să văd uşile de acces la zeci 
de peroane. 

Detectivul Groza m-a ajuns în sala principală. Aveam amândoi 
nervii întinşi la maximum. 

— Încă mai are copilul, gâfâi el. Cineva l-a văzut coborând în 
goană la celălalt nivel. 

lar noi trebuia să-l hăituim, nu-i aşa? Gary Soneji era în drum 
spre pivniţă. Un lucru cât se poate de prost dacă e să ne gândim 
la miile de oameni care se îngrămădeau în clădire. Avea o 
bombă la el, dacă nu chiar mai multe. 

Am coborât în faţa lui Groza câteva scări abrupte până la 
firma luminoasă care anunţa că aici putem mânca la Oyster 
Bar. Întreaga gară era în renovare şi reconstrucţie, lucru care nu 
făcea decât să ne încurce şi mai tare. Ne-am făcut loc printre 
patiseriile şi magazinele de delicatese supraaglomerate. Se 
oferea o grămadă de lucruri de mâncare aici, cât aştepţi să-ţi 
vină trenul sau poate să fii aruncat în aer. În faţă am văzut un 
magazin de cuțite Hoffritz. Poate de la Hoffritz îşi cumpărase 


1 Stridie. 


Soneji cuțitul pe care l-a folosit în Penn Station. 

Am ajuns cu detectivul Groza la următorul nivel. Am intrat 
într-o arcadă spațioasă, înconjurată de mai multe căi de acces la 
peroane. Afişe arătau drumul spre metrou, spre Times Square 
Shuttle. 

Groza avea la ureche un emiţător radio. Primea astfel 
rapoarte din toată gara. 

— E jos în tunele. Ne apropiem, mi-a spus el. 

Groza şi cu mine am pornit în goană pe alte trepte abrupte de 
piatră. Alergam umăr la umăr. Era insuportabil de cald acolo jos 
şi transpiram. Clădirea vibra. Pereţii cenuşii de piatră şi podeaua 
se zguduiau sub picioarele noastre. Eram în infern de-acum, 
întrebarea era în care dintre cercuri? 

L-am văzut în sfârşit pe Gary Soneji în faţa noastră. Apoi a 
dispărut iarăşi. Avea încă bebeluşul sau poate că nu era decât 
păturica roz cu albastru strânsă la piept. 

L-am văzut încă o dată. Brusc, s-a oprit. Soneji s-a întors şi s-a 
uitat în tunel. Nu se mai temea de nimic. Se vedea în ochii lui. 

Dr. Cross, urlă el. Te descurci frumos ca să-mi urmezi 
indicaţiile. 


61 

Secretul murdar al lui Soneji funcţiona încă, ceva ce constituia 
regula lui de bază: acţionează astfel încât să-i faci pe oameni 
mânioşi la culme, inconsolabil de trişti, răneşte-i - aşa proceda 
el. 

Soneji îl privea pe Alex Cross apropiindu-se. Cioroi_ înalt ṣi 
arogant. Şi tu eşti gata să mori, Cross? 

Tocmai acum, când viata iţi surâde. Când copiii tăi sunt 
aproape mari. Când ţi-ai găsit o iubită frumoasă. 

Pentru că asta are să se întâmple. O să mori pentru ceea ce 


mi-ai făcut. Nu te poți împotrivi. 
Alex Cross continua să înainteze spre el în pas de paradă pe 


platforma de beton. Nu părea speriat. Categoric, Cross venea 
spre el fără teamă. Asta era puterea, dar şi nebunia lui. 

Soneji se simţea de parcă era gata să-şi ia zborul în spaţiu. Se 
simţea atât de liber de parcă nimic pe lume nu l-ar mai putea 
răni. Putea să devină orice şi-ar fi dorit, să joace după bunul său 
plac. Îşi petrecuse o viaţă întreagă străduindu-se să ajungă aici. 

Alex Cross se apropia din ce în ce mai mult. Aruncă o 
întrebare înspre platformă. Cross avea întotdeauna o întrebare 
de pus. 

— Gary, ce vrei? Ce mama dracului vrei de la noi? 

— Tacă-ţi fleanca! Ce crezi că vreau? replică Soneji. Pe tine! 
Te-am prins, în sfârşit! 


62 

Am auzit ce-a spus Soneji, dar nu mai avea nicio importanţă. 
Ceea ce era între noi urma să se tranşeze acum. Am continuat 
să mă apropii de el. Într-un fel sau altul, acesta avea să fie 
sfârşitul. 

Am coborât un rând de trei sau patru trepte de piatră. Nu-mi 
puteam lua ochii de la el. Pur şi simplu nu puteam. Refuzam să 
mă dau bătut într-un asemenea moment. 

Aveam plămânii plini de fumul de la spital. Aerul stătut din 
tunel nu mă ajuta deloc. Am început să tuşesc. 

Ar putea să fie acesta sfârşitul lui Soneji? Aproape că nu-mi 
venea să cred. Ce mama dracului voise să spună cu m-a prins, 
în sfârşit? 

— Nu mişcă nimeni! Stop! Nu face nimeni un pas! urlă Soneji. 
Avea un pistol. Şi copilul. Eu hotărăsc cine are voie să mişte şi 
cine nu. E valabil şi pentru tine, Cross. Aşa că stai pe loc. 

M-am oprit. Nimeni nu s-a mişcat. Era o linişte nefirească pe 
platforma gării, în adâncurile de la Grand Central. Destul de 
aproape de Soneji ca să fie răniţi de explozia bombei erau în jur 
de douăzeci de oameni. 

Ţinea sus copilul din autobuz şi asta îi făcuse pe toţi să fie 
atenţi. Detectivi şi poliţişti în uniformă stăteau ca paralizaţi în 
uşile largi din pereţii tunelului. Eram cu toţii neajutoraţi, 
neputincioşi să facem ceva pentru a-l opri pe Soneji. Eram 
nevoiţi să-l ascultăm. 

A început să se rotească într-un cerc îngust şi frenetic. Corpul 
lui se răsucea nebuneşte. Un derviş ciudat în mişcare de rotaţie. 
Cu o mână strângea bebeluşul ca pe o păpuşă. N-aveam idee ce 
se întâmplase cu mama copilului. 

Soneji părea să fi intrat în transă. Puteai să juri că e nebun - şi 
poate că era. 

— Bunul doctor Cross e aici! zbieră de pe platformă. Cât de 
mult ştii? Cât de mult crez; că ştii? E rândul meu să pun 
întrebări. 

— Nu ştiu destul, Gary, i-am răspuns pe un ton cât de scăzut 
posibil. Ca să nu-i fac jocul, jocul lui în faţa mulţimii. Dar mi se 
pare că încă îţi place să ai audienţă. 

— Oho, sigur că-mi place, dr. Cross. Îmi place ideea de 
mulţime care te răsplăteşte cu ovaţii. Altminteri, la ce bun o 
reprezentaţie de excepţie dacă nu e nimeni care să aprecieze? 


Am nevoie de privirile voastre, de frica voastră, de ura voastră. 
Continua să se învârtă, să se rotească în cercul îngust, ca şi cum 
ar fi jucat teatru. Cu toţii aţi vrea să mă omorâţi. Şi voi sunteţi 
nişte asasini! scrâşni el. 

Soneji mai făcu o rotaţie, cu arma în mâna întinsă şi copilul 
ţinut strâns în cealaltă. Bebeluşul nu plângea şi asta mă 
îngrijora de moarte. Bomba ar fi putut să fie în buzunarul de la 
pantaloni. Undeva era. Speram să nu fie în pătura copilului. 

— Te-ai întors la tine în pivniţă, nu-i aşa? am spus. A fost o 
vreme când îl crezusem pe Soneji schizofrenic. După care am 
fost convins că nu e. Acum nu mai eram sigur de nimic. 

Făcu semn cu mâna liberă spre cavernă. Continuă să meargă 
încet spre capătul platformei. Nu-l puteam opri. 

— Când eram mic, visam mereu să evadez aici. Să iau un 
tren mare şi rapid spre Grand Central Station din New York City. 
Liber şi cu faţa curată. Să scap de toate. 

— Ai reuşit. Ai câştigat până la urmă. Nu de asta ne-ai adus 
aici? Să te prindem? am spus. 

— Nu sunt un om terminat. Nici pe departe. Cross, n-am 
încheiat încă socotelile cu tine, ricană el. 

larăşi acea ameninţare. Vorbele lui îmi cădeau greu în 
stomac. 

— Care-i treaba cu mine? Te ţii de ameninţări, dar n-am văzut 
nimic concret. 

Soneji se opri din mers. Din mersul lui cu spatele către 
capătul platformei. Toată lumea se uita la el, gândind probabil 
că ceea ce se întâmplă nu e adevărat. Nici măcar eu nu eram 
sigur. 

— Povestea nu se termină aici, Cross. Am să vin după tine 
chiar şi din mormânt dacă trebuie. N-ai cum să te împotriveşti. 
Să ţii minte asta! Sunt sigur că n-ai să uiţi. 

După care Soneji a făcut un gest pe care n-am să-l înţeleg 
niciodată. Braţul lui stâng s-a înălţat. A aruncat copilul cu 
putere. Celor de faţă li s-a tăiat respiraţia la vederea copilului 
care făcea tumbe în aer. 

Un suspin colectiv de uşurare s-a auzit când un bărbat a prins 
bebeluşul în braţe. 

Atunci, copilul a început să plângă. 

— Gary, nu! am strigat după Soneji. Fugea din nou. 


— Eşti gata să mori, dr. Cross? a urlat peste umăr. Eşti gata? 


63 

Soneji s-a făcut nevăzut printr-o uşă metalică argintie de la 
capătul platformei. Era rapid şi mai avea de partea lui elementul 
surpriză. S-au auzit împuşcături - trăsese Groza dar nu credeam 
că Soneji a fost atins. 

— Sunt o mulţime de tunele în partea aia şi multe linii de tren, 
mi-a spus Groza. Ne băgăm într-un labirint întunecos şi murdar. 

— Mda, asta e, am spus. Lui Gary îi place mult acolo jos. O să- 
| facem să-i placă şi mai tare. 

Am văzut un muncitor de la întreţinere şi i-am smuls lanterna. 
Mi-am scos Glockul. Douăsprezece gloanţe. Groza avea un 
Magnum 357. Încă douăsprezece focuri. Câte ne trebuie ca să-l 
omorâm pe Soneji? O să moară vreodată? 

— Poartă vestă antiglonţ, a spus Groza. 

— Da, am văzut. Am ridicat siguranţa pistolului. E un cercetaş 
adevărat - întotdeauna gata de luptă. 

Am deschis uşa prin care dispăruse Soneji şi s-a făcut brusc la 
fel de întuneric ca într-un mormânt. Am atintit ţeava pistolului 
înainte şi am continuat să merg. Era pivnita în adevăratul sens 
al cuvântului, iadul lui particular la scară mare. 

Eşti gata să mori, dr. Cross? 

Nu te poți impotrivi cu niciun chip. 

M-am lăsat în jos şi m-am străduit să merg mai departe, iar 
lumina lanternei tremura pe pereţi. Vedeam în faţă luminiţe 
palide, becuri prăfuite, aşa că am stins lanterna. Mă dureau 
plămânii. Nu puteam să respir decât anevoie, asta poate şi din 
cauza oboselii fizice, a claustrofobiei şi a teroarei. 

Nu-mi plăcea în pivniţă. Aşa trebuie să se fi simţit Gary_în 
copilărie. Asta voia să ne spună? Voia să-i împărtăşim 
experiența? 

— lisuse, murmură Groza în spatele meu. Mi-am închipuit că 
se simţea ca şi mine, dezorientat şi înspăimântat. Vântul vuia de 
undeva din tunel. În faţă nu reuşeam să vedem mare lucru. 

În întuneric trebuie să te foloseşti de imaginaţie, mă gândeam 
pe când bâjbâiam mai departe. Soneji a învăţat asta de mic. Se 
auzeau glasuri în spatele nostru, dar foarte departe. Vocile 
fantomatice se repercutau cu ecou din pereţi. Nimeni nu se 
grăbea să-i ia urma lui Gary Soneji în tunelul întunecat şi 
sumbru. 

Frânele unui tren scrâşniră undeva dincolo de pereţii înnegriţi 


de piatră. Metroul era aici, jos, paralel cu noi. Mormane de gunoi 
şi resturi creşteau pe măsură ce înaintam. 

Ştiam că există vagabonzi care locuiesc în aceste tunele. 
NYPD avea un departament special care se ocupa de cei fără 
adăpost. 

— Ai găsit ceva? murmură Groza, cu vocea sufocată de 
teamă şi nesiguranţă. Se vede ceva? 

— Nimic, am şoptit. Nu voiam să facem zgomot mai mult 
decât era necesar. Am respirat cu greu. Am auzit încă un tren 
şuierând de cealaltă parte a tunelului. 

Anumite părţi din tunel erau luminate slab. Sub tălpi simţeam 
stratul de gunoaie, ambalaje de la fast-food, haine rupte, 
zdrenţe.  Văzusem deja doi  şobolani  supradimensionaţi 
strecurându-se pe la picioarele mele, ieşiţi să ia masa. 

Apoi am auzit un țipăt chiar deasupra mea. Gâtul şi spatele 
mi-au înţepenit. Era Groza! Căzuse. N-aveam nici cea mai vagă 
idee ce i se întâmplase. N-a mai scos niciun sunet, nu s-a mişcat 
de jos. 

M-am întors. La început n-am văzut pe nimeni, întunericul 
părea să se mişte în vârtejuri. 

Faţa lui Soneji mi-a apărut într-o străfulgerare. Un ochi şi 
jumătate de gură, ca un profil pe fond negru. M-a lovit înainte să 
apuc să ridic pistolul. Soneji a urlat, un urlet brutal şi primar. 
Fără cuvinte pe care să le recunosc. 

M-a lovit cu o putere uluitoare. Un pumn în tâmpla stângă. Mi- 
am amintit cât de incredibil de puternic este şi cât de nebun 
devenise. Îmi ţiuiau urechile şi capul mi se învârtea. Picioarele 
mi se împleticeau. Aproape că mă omorâse de la primul pumn. 
Poate chiar ar fi fost în stare. Voia să mă pedepsească însă, să 
se răzbune, trebuia să-şi ia revanşa. 

A urlat încă o dată - de data asta la câţiva centimetri de faţa 
mea. 

Loveşte-l, mi-am spus. Lovește-l acum, e ultima ta şansă. 

Soneji avea aceeaşi putere animalică de la ultima noastră 
întâlnire, extraordinară mai ales în lupta corp la corp. M-a 
înlănţuit cu braţele şi puteam să-i simt răsuflarea. A încercat să 
mă zdrobească strângându-mă în braţe. Luminiţe albe îmi 
străluceau şi dansau în faţa ochilor. Aproape că nu mă mai 
tineam pe picioare. 

A urlat iarăşi. l-am dat o lovitură cu capul. L-a luat prin 


surprindere. A slăbit strânsoarea şi pentru o secundă am fost 
liber. 

l-am dat cel mai puternic pumn din viaţa mea şi i-am auzit 
falca trosnind. Soneji nu s-a prăbuşit la pământ! Ce trebuia să 
fac ca să-l rănesc? 

S-a repezit iarăşi la mine şi l-am lovit în falca stângă. Am 
simţit sub pumn osul care se sfarâmă. A ţipat, a slobozit un 
geamăt, dar n-a căzut, nu s-a oprit din mişcare. 

— Nu mă poţi răni, a mârâit. O să mori. Nu te poţi împotrivi. 
Acum nu mai ai ce face. 

Gary Soneji s-a repezit încă o dată la mine. Am ridicat în 
sfârşit Glockul, am reuşit. Omoară-/, omoară-l, omoară-l chiar 
acum. 

Am tras! Şi cu toate că s-a întâmplat repede, mi s-a părut că 
durează o eternitate. Mi s-a părut că simt cum trece glonţul prin 
corpul lui Gary Sonegji. A trecut prin partea inferioară a 
maxilarului. Probabil zdrobindu-i limba şi dinţii. 

Ce mai rămăsese din Gary Soneji s-a întins spre mine, a 
încercat să se prindă, să se încleşteze de faţa şi de gâtul meu. L- 
am împins la o parte. Omoară-/, omoară-l, distruge-l. 

Clătinându-se, a făcut câţiva paşi în tunelul întunecat. Nu ştiu 
de unde avea atâta putere. Eram prea obosit ca să mă ţin după 
el şi ştiam că nu e nevoie. 

S-a prăbuşit pe podeaua de piatră. A căzut ca o piatră de 
moară. Lovind pământul, bomba din buzunarul lui s-a activat. 
Gary Soneji a explodat în flăcări. În spatele lui, tunelul s-a 
luminat pe cel puţin treizeci de metri. 

Urletele lui Soneji s-au auzit câteva secunde, apoi a ars în 
tăcere - torţă umană în propria-i pivniţă. Se dusese de-a dreptul 
în iad. 

În sfârşit se terminase. 


64 

Japonezii au o vorbă - după victorie, strânge-ţi cureaua de la 
coif. M-am străduit să am asta în vedere. 

Joi, devreme, m-am întors în Washington şi am petrecut toată 
ziua acasă cu Nana şi copiii şi cu pisica Rosie. Dimineaţa a 
început când copiii au pregătit pentru mine ceea ce ei numesc o 
„baie cu clăbuci”. Nu numai că nu mi-am strâns cureaua de la 
coif, ci chiar mi-am scos prostia aia de pe cap. 

Am încercat să nu mă las copleşit de moartea oribilă a lui 
Soneji şi de amenințările sale. Din partea lui avusesem parte de 
altele mai rele. Mult mai rele. Soneji era mort şi-ngropat pentru 
totdeauna. Văzusem cu ochii mei cum sărise în aer direct în iad. 
Il ajutasem cu mâna mea. 

Cu toate acestea, în ziua aceea petrecută în familie încă îi mai 
auzeam vocea şi ameninţarea. 

O să mori. Nu te poți împotrivi. 


Am să vin după tine chiar şi din mormânt dacă trebuie. 
De la Quantico, Kyle Craig mi-a telefonat ca să mă felicite şi 


să vadă ce mai fac. Kyle avea bineînţeles un motiv în plus. A 
încercat să mă bage în cazul Mr. Smith, dar am spus nu. In 
niciun caz. Nu aveam niciun chef de Mr. Smith, chiar acum. Voia 
să mă întâlnesc cu superagentul lui, Thomas Pierce. A întrebat 
dacă am citit faxurile cu privire la Pierce pe care mi le 
expediase. Nu. 

In noaptea aceea m-am dus acasă la Christine, ştiind că 
luasem cea mai potrivită decizie cu privire la Mr. Smith şi 
problemele pe care le punea FBl-ului. N-am rămas peste noapte 
din cauza copiilor, dar aş fi putut rămâne. Mi-ar fi plăcut. 

— Mi-ai promis că ai să fii lângă mine până când vom avea 
amândoi măcar optzeci de ani. Ai început bine, mi-a spus ea 
când am plecat în noaptea aceea. 

Miercuri m-am dus la birou pentru a începe formalităţile de 
închidere a cazului Soneji. Nu mă entuziasma faptul că-l 
omorâsem, dar eram bucuros că totul se sfârşise. Totul, în afară 
de hârţogăraie. 

Am ajuns acasă pe la şase. Aveam chef de încă o baie cu 
clăbuci, poate o lecţie de box şi o noapte cu Christine. 

Am intrat pe uşa casei mele şi infernul s-a dezlănţuit. 


65 

Nana şi copiii stăteau în faţa mea în living. Alături de 
Sampson, câţiva prieteni detectivi, vecini, mătuşile mele, câţiva 
unchi, plus copiii lor. Jannie şi Damon au dat tonul la urlete: 

— Surpriză, tăticule! Petrecere surpriză! După care toată 
lumea li s-a alăturat. 

— Surpriză, Alex, surpriză! 

— Cine-i Alex? Cine-i tăticu? am făcut pe prostu’ din uşă. Ce 
naiba se petrece aici? 

În spatele tuturor o vedeam pe Christine, adică faţa ei 
zâmbitoare. l-am făcut cu mâna în timp ce eram îmbrăţişat şi 
bătut prieteneşte pe spate şi pe umeri de cei mai buni prieteni 
ai mei. 

Mi s-a părut că Damon se poartă puţin cam reverenţios, aşa 
că l-am luat în braţe (probabil ultimul an când mai sunt în stare 
de o asemenea performanţă) şi ne-am întrecut în lupte şi 
strigăte de război în ton cu restul petrecerii. 

În mod normal, ideea de a sărbători moartea unei fiinţe 
umane nu este una foarte caritabilă, dar, în cazul nostru, 
petrecerea mi s-a părut o idee grozavă. Era un mod potrivit de a 
termina cu o perioadă care fusese tristă şi înspăimântătoare 
pentru toţi cei de faţă. Cineva atârnase un afiş pictat stângaci 
deasupra uşii dintre living şi sufragerie. Pe afiş scria: A/ex 
felicitările mele. Îți urez şi mai mult noroc pe lumea ailaltă. Gary 
Sul 

Sampson m-a dus în curtea din spate, unde şi mai mulţi amici 
aşteptau gata să năvălească pe mine. Sampson avea dinainte 
un şort negru lălâu, o pereche de bocanci, plus ochelari de 
soare. Purta o şapcă veche a brigăzii Omucideri şi o toartă de 
argint într-o ureche. Era clar că e pornit pe petrecere, ca şi 
mine, de altfel. 

Detectivii din tot oraşul veniseră să mă felicite din toată 
inima, să-mi mănânce mâncarea şi să-mi bea băutura. 

Chebap suculent şi antricoate de vițel erau stivuite alături de 
pâinea de casă şi o impresionantă divizie de sticle cu sos iute. 
Mi-au dat lacrimile numai uitându-mă la masă. Cutii de aluminiu 
pline cu bere şi apă minerală la gheaţă. Porumb fiert şi salate de 
fructe minunat colorate. Sampson m-a apucat strâns de braţul 
stâng şi mi-a strigat în aşa fel încât să-l pot auzi peste vacarmul 
de voci bucuroase şi cea a lui Toni Braxton, care îşi plângea 


inima rănită pe un CD player. 

— Distrează-te, dragule. Spune frumos bună ziua musafirilor. 
Eu, unul, socotesc că nu plec de-aici până nu mă dai afară. 

— Las’ că vorbim mai încolo, i-am replicat. Faini bocanci, fain 
şort, faine picioare. 

— Multam,  mulţam, mulţam. Măi, dar ce i-ai tras-o 
nenorocitului! Ai făcut ce trebuia. Fie ca fundul lui împuţit să 
putrezească în iad. Nu-mi pare rău decât că n-am fost acolo, 
alături de tine. 

Christine îşi găsise un colţişor de curte mai liniştit la umbra 
unui copac. Vorbea cu mătuşa mea preferată, Tia, şi cu Cilla, 
cumnata mea. Aşa era ea, nu se băga în faţă la felicitări. 

Le-am sărutat pe Tia şi pe Cilla, apoi am îmbrăţişat-o pe 
Christine. O tineam în braţe şi nu voiam să-i mai dau drumul. 

— Îţi mulţumesc că ai fost de acord să participi la toată 
nebunia asta, i-am spus. Tu eşti cea mai mare surpriză. 

M-a sărutat şi am lăsat-o din braţe. Cred că eram mult prea 
preocupaţi de faptul că Damon şi Jannie nu ne văzuseră 
niciodată împreună. Sau măcar nu astfel. 

— La dracu', am murmurat. la uită-te acolo. 

Cei doi drăcuşori erau cu ochii pe noi. Damon ne-a făcut cu 
ochiul într-un fel de-a dreptul obraznic, iar Jannie ne-a arătat că 
e OK cu degetele ei neastâmpărate. 

— Sunt mult înaintea noastră, a spus Christine izbucnind în 
râs. E normal, Alex. Ar fi trebuit să ne dăm seama şi singuri că 
ştiu tot. 

— De ce nu vă duceţi voi doi la culcare? le-am spus eu în 
glumă. 

— Dar, tăticule, nu e decât ora şase, replică Jannie pe ton de 
reproş, râzând cu gura până la urechi, ca toată lumea de altfel. 

A fost o petrecere nebună, nebună şi toată lumea s-a lăsat 
rapid pătrunsă de spiritul ei. Fantoma lui Gary Soneji nu mă mai 
urmărea, în sfârşit. Am văzut-o pe Nana stând de vorbă cu nişte 
prieteni poliţişti. 

Trecând pe lângă ei, am auzit ce zicea. Ce putea să spună 
Mama Nana, decât: 

— Din câte ştiu eu, nu există o istorie a ceea ce a dus de la 
sclavie la libertate, dar cu siguranţă există o istorie a evoluţiei 
de la praştie la Uzi, spunea ea audienței de detectivi de la 


Omucideri. 

Prietenii mei zâmbeau şi dădeau din cap ca şi cum ar fi înţeles 
ce le spusese, ce voise să spună. Eu am înţeles. Ca să-mi fie de 
ajutor la bine şi la rău, Mama Nana mă învățase să gândesc. 

În partea cealaltă se dansa în draci, orice, de la marsalis la 
hip-hop. Până şi Nana a dansat puţin. Sampson se ocupa de 
grătar în curtea din spate, scoțând pe bandă cârnaţi picanţi, pui 
fripţi şi mai multe cotlete decât ar fi fost nevoie pentru o 
petrecere a clubului Redskins. 

Am fost rugat să cânt câte ceva, aşa că am zdrăngănit 
„s'Wonderful” şi o versiune pe jazz a lui „Jotta, jotta, jotta, jing, 
jing, jing”. 

— E o melodie foarte caraghioasă, mi-a spus Jannie la ureche, 
dar e atât de liniştitoare şi mi se pare tare drăguță. 

Am apucat să dansez cu Christine câteva melodii mai lente pe 
măsură ce se lăsa noaptea. Corpurile noastre se potriveau 
magic în dans. Aşa cum îmi aminteam de la Salonul Curcubeu. 
Părea să se simtă foarte bine în mijlocul familiei şi al prietenilor 
mei. Pot să spun că toţi erau înnebuniţi după ea. 

Cântam împreună o melodie de Seal în timp ce dansam în 
lumina lunii. 

— „Nu, nu avem cum să supravieţuim - Doar dacă - Ajungem 
puţin să înnebunim”. 

— Seal ar fi atât de mândru, îmi şopti ea în ureche. 

— Asta fără îndoială. 


— Eşti un dansator atât de bun, îmi spuse ea cu obrazul lipit 
de al meu. 

— Pentru un detectiv care mai are şi platfus! am răspuns. 
Oricum, nu dansez decât cu tine. 

Ea râse, după care îmi dădu un ghiont. 

— Nu minţi! Te-am văzut dansând cu John Sampson. 


— Da, dar nu a însemnat nimic pentru mine. Era numai o 
toană de moment. 

Christine râse şi am putut simţi o mică tresărire în pântecul ei. 
Asta îmi aminti de cât de plină de viaţă era. Imi aminti cât de 
mult îşi dorea să aibă copii şi că trebuia să aibă. Îmi aminteam 
totul din noaptea noastră din Salonul Curcubeu, continuată la 
Astor. Mă simţeam de parcă aş fi cunoscut-o dintotdeauna. A/ex 
ea este aleasa. 


— Dimineaţă trebuie să mă duc la şcoala de vară, spuse 
Christine într-un târziu. Era deja trecut de miezul nopţii. Am 
venit cu maşina. Totul este în ordine. Nu am băut mai nimic 
altceva decât cocteiluri pentru copii. Distracţie plăcută, Alex. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. Mă simt excelent, a fost grozav şi am întins-o. 

Ne-am sărutat mult şi ne-a pufnit râsul când nu am mai putut 
respira. Am condus-o la maşină. 

— Lasă-mă măcar să te conduc acasă, am protestat eu în 
timp ce o mai strângeam încă în braţe. Crede-mă că aş vrea tare 
mult. 

— Nu. În cazul că m-ai conduce maşina mea ar rămâne aici. 
Te rog să continui petrecerea. Fii alături de prietenii tăi. Dacă 
vrei, putem să ne întâlnim mâine. Mi-ar face mare plăcere. Nu 
accept un refuz. 

Ne-am sărutat din nou, după care Christine s-a urcat în 
maşină şi a plecat spre Mitchellville. 

Îmi era deja dor de ea. 


66 

Continuam să simt trupul Christinei lipit de al meu, să-i simt 
parfumul Donna Karan, să aud muzica glasului ei. Câteodată eşti 
norocos în viaţă. Câteodată cineva acolo sus are mare grijă de 
tine. M-am întors la petrecerea ce continua la mine acasă. 

Câţiva dintre prietenii mei detectivi mai erau încă acolo, 
inclusiv Sampson. Circula o glumă despre Soneji cum că ar fi 
avut „pofta îngerilor”. „Pofta îngerilor” este expresia care se 
foloseşte cu privire la cadavrele de la morgă care au o erecţie. 
Până acolo ajunsese petrecerea. 

Sampson şi cu mine am băut mult prea multă bere, după care 
am continuat cu nişte B&B pe veranda din spatele casei - asta 
după ce toţi ceilalţi plecaseră demult. 

— Asta chiar că a fost o petrecere, zicea Two-john. Stilul 
„toată lumea cântă şi dansează”. 

— Da, o petrecere al dracului de reuşită. Cu toate că încă ne 
ţinem pe picioare. Mă rog, pe scaune. Acum mă simt 
extraordinar, dar o să mă simt cam rău mai încolo. 

Sampson zâmbea şi ochelarii de soare îi şedeau cam pieziş pe 
nas. Coatele lui enorme se odihneau pe genunchi. Ai fi putut să 
aprinzi un chibrit pe braţele sau picioarele lui, poate chiar pe 
cap. 

— Sunt mândru de tine, bătrâne. Toţi suntem. Ţi-ai luat de pe 
spinare o povară de douăzeci de mii de chile. De mult, de mult 
nu te-am mai văzut zâmbind atât. Cu cât o văd mai des pe 
doamna Christine Johnson, cu atât îmi place mai mult. Şi mi-a 
plăcut de la bun început. 

Eram pe verandă şi ne uitam peste grădina Nanei plină de 
flori de câmp, cu narcise care parcă explodaseră în primăvara 
asta şi cu liliac, la ceea ce rămăsese de la petrecere, resturi de 
mâncare şi băutură. 

Era târziu. Era deja mâine. Grădina cu flori de câmp era aici 
de când eram copii. Mirosul de friptură şi de gunoi proaspăt mi 
se părea fără vârstă şi liniştitor în noaptea aceea. 

— Mai ţii minte vara când ne-am cunoscut? l-am întrebat pe 
John. Mi-ai spus că am un dos cât un dovleac, chestie care m-a 
usturat pentru că era o tâmpenie cât tine de mare. Chiar şi 
atunci, fundul meu era mititel. 

— Ne-am încăierat în grădina Nanei, chiar pe aleea cu măceşi 


de colo. Nu mi-a venit să cred că te-ai pus cu mine. Nimeni 
altcineva n-ar fi îndrăznit una ca asta, lucru valabil şi astăzi. Nici 
pe atunci nu-ţi cunoşteai limitele. 

l-am zâmbit lui Sampson. Îşi scosese în sfârşit ochelarii. Am 
rămas surprins ca întotdeauna de căldura din ochii lui. 

— Dacă-mi mai spui iar că am fundul mare, ne încăierăm din 
nou. 

Sampson dădea din cap zâmbind. Că tot a venit vorba, nu l- 
am văzut zâmbind atât de foarte mult timp. Viaţa era frumoasă 
astăzi. Mai frumoasă ca niciodată. 

— Îţi place mult Christine. Cred că ai găsit încă o femeie 
deosebită. Sunt sigur de asta. Eşti bun de cinste, amice. 

— Eşti gelos? l-am întrebat. 

— Mda, cred şi eu. Să fiu al dracului. Christine e mai mult 
decât aş îndrăzni să visez. Dar aş da-o-n bară dac-ar fi să 
întâlnesc o femeie atât de dulce şi de bună ca ea. Cu tine e mai 
uşor, scumpule. De când erai mic şi aveai funduleţul mare. Dur 
la nevoie, dar şi sentimental. Oricum, Christine te place mult. 
Aproape la fel de mult cât o placi tu pe ea. 

Sampson se ridică de pe treapta îndoită de la verandă pe care 
în curând va trebui s-o înlocuiesc. 

— Gata. Mă duc acasă. De fapt, acasă la Cee Walker. Diva 
mea cea frumoasă s-a retras cam devreme, dar a fost drăguță şi 
mi-a lăsat o cheie. Trec dimineaţă să-mi iau maşina. Când de- 
abia te ţii pe picioare e bine să nu te sui la volan. 

— Mult mai bine, am aprobat. Mulţumesc pentru petrecere. 

Sampson îmi făcu semn cu mâna, apoi o luă pe lângă colţul 
casei de care se împiedică. 

Am rămas singur pe verandă, uitându-mă la grădina luminată 
de lună a Nanei, zâmbind ca prostul care se întâmplă să fiu 
uneori, poate nu destul de des. 

L-am auzit pe Sampson strigând. A urmat râsul lui adânc care 
răsuna din faţa casei. 

— Noapte bună, fund-de-baniţă. 


67 

M-am trezit de-a binelea întrebându-mă ce m-a făcut să mă 
sperii, ce se întâmplă în casă. Prima senzaţie conştientă de frică 
a fost că o să am un atac de cord în propriul meu pat. 

Eram moleşit şi ameţit, încă sub influenţa petrecerii. Inima îmi 
bătea cu putere. 

Mi s-a părut că aud zgomotul făcut de o lovitură puternică 
undeva în casă. Era foarte aproape. De parcă un obiect greu, 
poate o bâtă, lovise ceva jos în hol. 

Ochii nu mi se obişnuiseră încă cu întunericul. Am aşteptat 
încă o lovitură. 

Eram speriat. Nu mai ştiam unde-mi pusesem pistolul aseară. 
De unde putea să vină zgomotul ăla din casă? 

Am ascultat cu toată concentrarea de care eram în stare. 

Frigiderul se auzea torcând jos, în bucătărie. 

Departe, pe străduţele înguste, un camion schimba viteza. 

Totuşi, zgomotul acela răsunător mă deranja al naibii. // 
auzisem oare cu adevărat? m-am întrebat. Să fi fost doar primul 
avertisment al unei dureri cumplite de cap ce avea să urmeze? 

Înainte să-mi dau seama ce se-ntâmplă, o siluetă ca o umbră 
s-a ridicat din partea cealaltă a patului. 

Soneji! S-a tinut de cuvânt. E aici, în casă! 

— Aaarrrr! a urlat agresorul, lăsând să cadă asupra mea un 
fel de bâtă groasă. 

Am încercat să mă rostogolesc, însă trupul şi mintea mea au 
refuzat să coopereze. Băusem prea mult, petrecusem prea mult, 
mă distrasem prea mult. 

Am simţit o lovitură puternică în umăr. Am înţepenit din tot 
corpul. Am încercat să strig, dar brusc îmi pierise vocea. Nu 
puteam să strig. De-abia reuşeam să mă mişc. 

Bâta a coborât încă o dată - de data asta m-a lovit pe spate. 

Cineva încerca să mă omoare în bătaie. lisuse, Dumnezeule! 
M-am gândit la loviturile infundate pe care le auzisem. A fost 
mai întâi în camera Nanei? La Damon şi la Jannie? Ce se 
întâmpla în casa noastră? 

M-am întins spre el şi am reuşit să-l apuc de mână. Am tras cu 
putere şi l-am auzit încă o dată icnind, un țipăt ascuţit, dar fără 
îndoială un țipăt uman. 

Soneji? E posibil aşa ceva? L-am văzut murind în tunelul de la 
Grand Central Station. 


Ce se întâmplă cu mine? Cine era omul din dormitorul meu? 
Cine era cel din casa noastră? 

— Jannie? Damon? am reuşit într-un târziu să murmur, 
încercând să-i strig. Nana? Nana? 

Am început să-l zgării pe piept şi pe braţe şi am simţit ceva 
lipicios, probabil sânge. Mă luptam numai cu o mână, fără 
mare folos. Cine eşti? Ce-ai de gând?Damon! am strigat, de 
data asta mult mai tare. 

S-a eliberat şi eu am căzut din pat cu faţa în jos. Podeaua m-a 

întâmpinat, m-a lovit şi faţa mi-a amorţit. 

Tot corpul îmi ardea. Am început să vărs pe covor. 

Bâta, barosul, ranga sau ce-o fi fost s-a lăsat iarăşi şi mi s-a 
părut că m-a despicat în două. Luasem foc de durere. Un topor! 
Trebuie că are un topor! 

Simţeam şi miroseam sânge peste tot în jurul meu pe podea. 
Sângele meu? 

— Ţi-am spus că n-ai cum să mă opreşti! ţipă el. Ti-am spus! 

M-am uitat în sus şi mi s-a părut că recunosc faţa care se 
aplecase peste mine. Gary Soneji? E cu putință să fie Gary 
Soneji? E cu putință? Nu, e imposibil! 

Mi-am dat seama că mor, şi nu voiam să mor. Aş fi vrut să pot 
să fug să-mi mai văd o dată copiii. Numai o dată să-i mai văd. 

Ştiam că nu-l pot opri. Ştiam că nu pot face nimic pentru a 
împiedica să se întâmple oroarea. 

M-am gândit la Nana, Jannie, Damon, Christine. Inima mă 
durea după ei. 

Apoi m-am lăsat în voia lui Dumnezeu. 


PARTEA A PATRA 
THOMAS PIERCE 


68 

Matthew Lewis era vesel la volanul autobuzului care aducea 
schimbul de noapte de la cimitir pe strada East Capitol în D.C. 
Fluiera absent o melodie de Marvin Gaye, „Ce se-ntâmplă”, în 
timp ce conducea în noapte. 

Făcea acest drum de nouăsprezece ani şi era din cele mai 
multe puncte de vedere bucuros de slujba lui. li plăcea şi 
singurătatea. Lewis fusese întotdeauna un gânditor după opinia 
prietenilor şi a Alvei, care îi era soţie de douăzeci de ani. Era 
doldora de istorie, interesat de politică, uneori şi un pic de 
sociologie. Subiecte care-l bântuiseră în Jamaica lui natală şi 
care nici acum nu-i dădeau pace. 

De câteva luni se apucase să se perfecţioneze ascultând 
casete de la o instituţie care se numea Compania de Educaţie 
din Virginia. La cinci dimineaţa, conducând autobuzul pe East 
Capitol, fusese prins de un curs excelent cu titlul „Regele 
înţelept - Preşedinţia americană de la marea criză încoace”. Se 
întâmpla să dea gata câte trei cursuri într-o singură noapte, dar 
şi să asculte o casetă deosebit de bună de câteva ori pe noapte. 

A văzut cu coada ochiului mişcarea bruscă. A tras de volan. 
Frânele au scrâşnit. Autobuzul a derapat spre dreapta şi s-a 
oprit de-a curmezişul străzii. 

Maşina a scos un şuierat puternic. Nu se vedeau alte vehicule, 
slavă Domnului, doar un şir de luminiţe verzi, din câte putea să- 
şi dea seama. 

Matthew Lewis deschise brusc uşa şi cobori din autobuz. 
Spera să nu-l fi lovit pe acel cineva sau ceva care se repezise pe 
stradă. 

Nu era sigur pe el, totuşi, şi se temea de ceea ce ar putea să 
găsească. În afară de litania de pe casetă din autobuz, era 
linişte. 

Apoi văzu o femeie de culoare, bătrână, zăcând pe asfalt. 
Purta un halat de baie lung cu dungi albastre. Halatul era 
desfăcut şi lăsa să se vadă cămaşa de noapte roşie. Era 
desculţă. Inima îi bătea alarmant. 

Alergă s-o ajute şi crezu că i se face rău. Cămaşa de noapte 
nu era roşie - acum se vedea bine în lumina farurilor. Era toată 
acoperită cu sânge roşu strălucitor. Vederea ei era îngrozitoare. 
Nu era cel mai rău lucru pe care-l întâlnise în anii lui de tură de 
noapte, dar era pe-aproape. 


Ochii femeii erau deschişi şi era conştientă încă. Întinse un 
braţ subţire şi plăpând înspre el. Trebuie fie vorba de vreo 


violență domestică, îşi zise el. Sau poate casa ei a fost jefuită. 
— Te rog, ajută-ne, şopti Mama Nana. Te rog, ajută-ne. 


69 

Strada Cinci fusese închisă traficului şi baricadată. John 
Sampson îşi abandonă Nissanul negru şi străbătu în fugă restul 
distanţei până la casa lui Alex. Sirenele echipajelor de poliţie şi 
ale ambulanţelor urlau întruna pe strada atât de familiară lui 
Sampson de parcă ar fi fost a lui. 

Alerga ca niciodată înainte, strâns în ghearele celei mai reci 
spaime din viaţa lui. Paşii lui răsunau cu putere pe pietrele 
trotuarului. Işi simţea inima grea, gata să explodeze. Nu mai 
putea respira şi era sigur că dacă nu se opreşte în loc o să 
înceapă să verse. Mahmureala de după noaptea precedentă îi 
mai atenua senzațiile, însă nu destul. 

Oamenii de la poliţia capitalei se scurgeau în continuare să 
vadă scena tulbure de coşmar. Sampson îşi croi drum prin 
mulţimea de gură-cască. Dispreţul lui pentru ei nu fusese 
niciodată mai evident şi mai intens. Oriunde se uita, oamenii 
plângeau - pe mulţi îi ştia, erau vecini şi prieteni de-ai lui Alex. 
Numele lui Alex era pronunţat în şoaptă. 

Lângă gardul familiar de lemn vopsit în alb care înconjura 
proprietatea lui Alex Cross a auzit ceva care i-a întors stomacul 
pe dos. A fost nevoit să se sprijine de gard. 

— Sunt morţi cu toţii în casă. S-a dus toată familia, perora o 
femeie cu gura pungă din mulţime. Aducea cu un personaj din 
show-ul de televiziune Cops, avea aceeaşi expresie crudă, lipsită 
de sensibilitate. 

Se întoarse cu totul înspre sursa de informaţie. Sampson îi 
aruncă femeii o privire sticloasă, apoi se târî mai departe în 
curte, trecând de caprele rabatabile de care atârna banda 
galbenă ce marca locul crimei. 

Urcă treptele de la verandă din două sărituri atletice, aproape 
izbindu-se de medicii de la urgenţă care scoteau o targă din 
camera de zi. 

Sampson îngheţă de spaimă. Nu-şi putea crede ochilor. Pe 
targă era Jannie, pierdută de mică ce era. Se aplecă deasupra 
ei, apoi se prăbuşi în genunchi. Veranda se zgâlţâi toată sub 
greutatea lui. 

Un geamăt înăbuşit îi scăpă din gură. Îşi pierduse puterea, îşi 
pierduse curajul. Inima îi bătea să-i sară din piept şi abia reuşi 
să-şi înăbuşe un suspin. 

La vederea lui Jannie începu să plângă. 


— Unchiule John, unchiule John, îl strigă ea cu o voce slabă, 
tristă şi îndurerată. 

jannie n-a murit, Jannie trăieşte, gândi Sampson abia 
stăpânindu-se să nu strige. Ar fi vrut să urle cuvintele în fața 
mulţimii de gură-cască. Terminati cu zvonurile mincinoase, cu 
minciunile voastre! Ar fi vrut să afle pe loc restul, tot ce s-a 
întâmplat, dar încă nu se putea. 

Sampson se apropie de Jannie, fina lui, pe care o iubea ca pe 
propriul lui copil. Cămăşuţa de noapte era toată mânjită cu 
sânge. Mirosul metalic de sânge era puternic şi simţi din nou că 
i se face rău. 

Dâre de sânge plecau şi din părul împletit cu grijă al fetiţei. 
Era atât de mândră de codiţele ei, de părul ei frumos. g 

O, Doamne. Cum a fost posibil aşa ceva? Cum s-a putut? |şi 
aminti cum cântase „Jadda Jadda” numai cu o seară înainte. 

— O să fie bine, puişor, şopti Sampson, iar vorbele îi răniră 
gâtul ca sârma ghimpată. Mă întorc lângă tine imediat. O să te 
faci bine, Jannie. Acum trebuie să mă duc sus. Vin imediat, 
puişor. Imediat. Îţi promit. 

— Ce s-a întâmplat cu Damon? Şi cu tăticu? şopti Jannie 
plângând încetişor. 

Avea ochii măriţi de frică, de o teroare care-i frângea inima lui 
Sampson. Era doar o fetiţă. Cine pe lume a fost în stare să-i facă 
aşa ceva? 

— Toţi sunt bine, puiule. Toţi sunt bine, spuse Sampson abia 
mişcându-şi limba în gura uscată ca glaspapirul. Vorbele abia se 
auziră. Toți sunt bine, puiule. Se ruga să fie adevărat. 

Cei de la urgenţă reuşiră să-l dea la o parte pe Sampson şi o 
duseră pe Jannie la maşina ambulanţei care aştepta în faţă. Alte 
ambulanţe continuau să sosească alături de echipaje ale poliţiei. 

Își croi drum prin casa care gemea de poliţişti de stradă şi 
detectivi. Se pare că de la prima alarmă jumătate din secţie se 
grăbise să ajungă la casa familiei Cross. Nu văzuse niciodată 
atâta poliţie la un loc. 

Întârziase ca de obicei - întârziatu/? John Sampson, după cum 
îi plăcea lui Alex să-i spună. Nu dormise acasă, fusese la o 
femeie, Cee Walker, şi nu reuşiseră să-l găsească. Îşi scosese 


2 Joc de cuvinte intraductibil; în limba engleză late înseamă 
târziu, dar şi răposat. 


beeper-ul din funcţiune, îşi luase o noapte liberă după 
petrecerea de la Alex, marea sărbătoare. 

Cineva a ştiut că are să-l găsească pe Alex cu garda jos, 
gândea Sampson intrând în rolul de detectiv. Cine? Cine a făcut 
acest lucru îngrozitor? 

Pentru numele lui Dumnezeu, ce se petrecuse aici? 


70 

Sampson urcă în goană treptele înguste, în spirală, până la 
etajul doi al casei. Ar fi vrut să acopere urlând zgomotul infernal, 
rumoarea enervantă care anunţa că începe o anchetă a poliţiei. 
Să strige numele lui Alex şi să-l vadă apărând dintr-unul din 
dormitoare. 

Băuse mult prea mult noaptea trecută şi se clătina ameţit pe 
picioarele ca de cauciuc. Se repezi în dormitorul lui Damon şi 
lăsă să-i scape un geamăt puternic. Tocmai îl luau din pat şi-l 
puneau pe targă. Damon semăna perfect cu taică-său când era 
de vârsta lui. 

Părea într-o stare mai gravă decât Jannie. Un obraz era carne 
vie cu ochiul închis şi umflat, cu urme purpurii şi zgârieturi de 
jur împrejur. Era plin de contuzii şi răni deschise. 

Gary Soneji e mort, şi-a dat duhul în Grand Central Station. N- 
avea cum să fi făcut lucrul ăsta îngrozitor. 

Și totuşi, o făgăduise cu limbă de moarte! 

Nimic nu se lega în capul lui Sampson. Poate că e în plin 
coşmar. Nu, ştia că nu e un vis. 

Un detectiv pe nume Rakeem Powell îl apucă de umeri cu 
putere şi-l scutură. 

— John, Damon e bine. A fost cineva care i-a bătut de i-a 
smintit pe copii. Se pare că n-a folosit decât pumnii. Pumni ca 
lumea. N-a avut de gând să-i omoare, totuşi, sau poate că laşul 
nenorocit n-a putut să-şi termine treaba. Dracu' ştie ce s-a 
întâmplat. Dar Damon e bine. John? Mă auzi? 

Sampson îl împinse pe Rakeem şi îl dădu la o parte 
nerăbdător. 

— Ce e cu Alex şi cu Nana? 


— Nana a fost bătută rău. Un şofer a găsit-o în stradă şi a 
dus-o la spitalul St. Tony. E conştientă, dar e femeie bătrână. La 
bătrâni e mai grav. John, Alex a fost împuşcat în dormitor. Sunt 
în cameră la el. 

— Adică cine? murmură Sampson. Simţea că-i dau lacrimile, 
iar el nu plângea niciodată. De data asta n-avea ce să facă, nu 
era în stare să-şi ascundă emotia. 

— lisuse, da’ cine nu e? răspunse Rakeem clătinânddin cap. 
Ăia de la urgenţă, noi, FBI-ul. Kyle Craig e şi el aici. 

Sampson îl lăsă pe Rakeem Powell şi se năpusti spre dormitor. 


N-au murit toți din casă, dar Alex a fost împuşcat. Cineva i-a 


venit de hac! Cine putea să fie? 
Sampson încercă să intre în dormitorul lui Alex, dar oameni pe 


care nu-i cunoştea îl opriră - păreau să fie de la FBI. 

Kyle Craig era înăuntru. Măcar atâta ştia. FBl-ul era prezent. 

— Spune-i lui Kyle că sunt aici, îi spuse omului care stătea de 
pază. Spune-i că a venit Sampson. 

Unul dintre agenţi băgă capul pe uşă. Kyle apăru îndată şi îşi 
croi drum pe coridor până la Sampson. 

— Ce dracu’, Kyle? bolborosi Sampson. Kyle, ce s-a 
întâmplat? 

— Are două gloanţe în el. A fost împuşcat şi bătut, răspunse 
Kyle. John, trebuie să stăm de vorbă. Ascultă-mă, încearcă să 
mă asculti. 


71 

Sampson se străduia să-şi ascundă temerile şi emoția, să 
stăpânească haosul care-i cuprindea mintea. Detectivi şi poliţişti 
erau înşiraţi la uşă pe coridorul îngust. Câţivaplângeau. Alţii se 
chinuiau să-şi învingă lacrimile. 

Aşa ceva nu se poate! ` 

Sampson se retrăgea din faţa dormitorului. li era frică să nu-şi 
piardă controlul - aşa ceva nu i se întâmplase niciodată. Kyle 
vorbea fără încetare, dar nu era în stare să-l urmărească. Nu se 
putea concentra să înţeleagă spusele omului de la FBI. 

Trase aer adânc în piept, încercând să lupte cu reverberaţiile 
şocului. Pentru că avusese un şoc, nu? Apoi lacrimi fierbinţi 
începură să-i brăzdeze obrajii. Puțin îi păsa de privirea lui Kyle. 
Durerea pornită din inimă era năprasnică, îi ajungea la os. Era 
tot un ghem de nervi. Nu simţise niciodată aşa ceva. 

— John, ascultă-mă, insista Kyle, dar Sampson nu asculta. 

Trupul lui Sampson se lovi cu zgomot surd de perete. Il 
întrebă pe Kyle cum de au ajuns aşa de repede. Kyle avea un 
răspuns, pentru orice avea un răspuns. Cu toate acestea, pentru 
Sampson nimic nu se lega, nimic nu avea logică. 

Se uita la ceva peste umărul omului de la FBI. Lui Sampson 
nu-i venea să creadă. Pe fereastră se vedea un elicopter al FBI- 
ului. Tocmai ateriza pe terenul viran de peste stradă. Lucrurile 
deveneau din ce în ce mai stranii. 

O siluetă cobori din elicopter, se ghemui pe sub elice, după 
care porni spre casă. Părea că pluteşte pe deasupra ierbii din 
grădină. 

Tipul era înalt şi subţire, purta ochelari de soare întunecaţi, cu 
lentile mici şi rotunde. Părul lung şi blond era strâns în coadă de 
cal. Nu era genul FBI. 

Avea categoric ceva diferit, radical diferit de oamenii de la 
FBI. Îşi croise drum aproape cu furie printre toţi gură-cască. Şi 
părea cel puţin stăpân pe sine, dacă nu stăpân pe situaţie. 

Poftim! Asta ce mai e? gândea Sampson. Ce se petrece aici? 

— Cine mama dracu' mai e şi ăsta? îl întrebă pe Kyle Craig. 
Cine-i ăsta, Kyle? Cine-i tâmpitul ăsta cu coadă de cal? 


79 

— Numele meu este Thomas Pierce, dar presa îmi zice de 
obicei „doctore”. Odată am fost student la medicină la Harvard. 
Am absolvit, dar n-am lucrat o zi în spital, n-am practicat 
niciodată medicina. Acum fac parte din Departamentul pentru 
Ştiinţele Comportamentului al FBl-ului. Am treizeci şi trei de ani. 
Sincer să fiu, singurul loc unde aş putea fi luat drept doctor este 
serialul Spitalul de Urgență. 

În dimineaţa aceea am părăsit în grabă terenul de 
antrenament din Quantico pentru a ajunge la Washington. Mi s-a 
ordonat să pun umărul la investigația atacului asupra doctorului 
Alex Cross şi a membrilor apropiaţi ai familiei sale. Sincer să fiu, 
nu voiam să mă implic în acest caz pentru câteva motive. Mai 
ales pentru că făceam deja parte dintr-o anchetă foarte grea, 
care mă storcea de aproape întreaga mea energie - cazul Mr. 
Smith. 

Din instinct ştiam că anumiţi oameni nu vor privi cu ochi buni 
apariţia mea atât de rapidă la locul atacului asupra lui Alex 
Cross. Ştiam cu o siguranţă deplină că voi fi considerat 
oportunist, lucru care nu putea fi prea departe de adevăr. 

Dar acum nu mai puteam să dau înapoi. FBI mă voia acolo, 
aşa că mi-am scos chestia asta din minte. Sau măcar am 
încercat. Nu-mi făceam decât datoria, aşa cum ar fi făcut la 
rândul lui dr. Cross în împrejurări asemănătoare. 

De un lucru eram totuşi sigur în momentul în care am ajuns 
acolo. Eram la fel de şocat şi de furios ca oricare din mulţimea 
adunată în jurul casei de pe Strada Cinci. Probabil că unii dintre 
ei aşa mă şi vedeau. Pentru că eram furios. Mintea îmi era 
stăpânită de haos, de teama de necunoscut, de frica de a nu da 
greş. Eram ceea ce se cheamă un om încolţit. Petrecusem prea 
multe zile, săptămâni şi luni în şir alături de Mr. Smith. lar acum 
blestemăţia asta. 

Avusesem odată ocazia să-l ascult pe Alex Cross la un 
seminar la Universitatea din Chicago. A fost impresionant. 
Speram să supravieţuiască, dar raportul despre starea lui suna 
prost. Nimic din ceea ce auzisem nu lăsa deocamdată loc de 
speranţă. 

Mi-am închipuit că ăsta e motivul pentru care m-au chemat pe 
loc la anchetă. Atacul dement asupra lui Alex Cross avea să 
umple prima pagină a ziarelor şi asta însemna o presiune 


enormă asupra poliţiei din Washington şi FBI. Prezenţa mea pe 
Strada Cinci avea la origine cel mai simplu dintre motive - eu 
trebuia să uşurez această povară. 

Am simţit atmosfera neplăcut de încărcată, care amintea de 
violenţa recentă, când m-am apropiat de casa îngrijită, 
acoperită cu şindrilă albă a familiei Cross. O parte dintre poliţiştii 
pe lângă care am trecut aveau ochii roşii şi câţiva păreau să fie 
în stare de şoc. Totul părea straniu şi tulburător. 

Mă întrebam dacă nu cumva Alex Cross murise de când 
plecasem eu din Quantico. Aveam un al şaptelea simţ care mi s- 
a activat la apropierea de casa modestă şi cu aspect paşnic, 
luată prin surprindere de violenţa teribilă. Aş fi preferat să nu fie 
nimeni altcineva la locul crimei pentru a putea înţelege totul 
fără perturbări. , 

Pentru asta am fost adus aici. Să observ toate amănuntele 
scenei de coşmar. Să intuiesc ce s-a petrecut aici în primele ore 
ale dimineţii. Să-mi formez o imagine cât se poate de repede şi 
eficient. 

Cu coada ochiului l-am văzut pe Kyle Craig ieşind din casă. 
Era pe fugă, ca de obicei. Am oftat. Începe circu/. Începe circul. 

Kyle a traversat strada cu paşi iuți. M-a întâmpinat şi ne-am 
strâns mâinile. Eram bucuros să-l văd. Kyle e inteligent şi foarte 
organizat, în plus ştie să-şi ajute colegii. E cunoscut drept un om 
care nu lasă lucrurile nerezolvate. 

— Tocmai l-au luat pe Alex, mi-a spus. Rezistă încă. 

— Care-i diagnosticul? Răspunde-mi, Kyle! Simţeam nevoia 
să ştiu. Eram acolo pentru a aduna fapte. Şi începeam cu ăsta. 

Kyle îşi feri privirea. 

— Nu-i o bucurie. Mi s-a spus că n-are nicio şansă. Sunt siguri 
că va muri. 


73 

Presa ne-a interceptat pe mine şi pe Kyle pe când ne 
îndreptam spre casa lui Cross. Erau deja prezenţi câteva zeci de 
reporteri şi cameramani. Vulturii ne blocau efectiv drumul, nu 
puteam să trecem de ei. Ştiau cine e Kyle şi probabil mă 
cunoşteau şi pe mine. 

— De ce s-a implicat FBl-ul atât de repede? a strigat unul, 
acoperind zgomotul străzii şi rumoarea generală. Două 
elicoptere de presă planau deasupra capetelor noastre. Erau 
înnebuniţi după soiul ăsta de nenorociri. 

— Am auzit că are legătură cu cazul Soneji. E adevărat? 

Am clătinat din cap. 

— O să insiste să vorbească cu mine, oricum. Or să afle cine 
sunt. Hai să terminăm odată cu porcăria asta. 

Kyle se încruntă, dar mă aprobă dând din cap încetişor. Am 
încercat să-mi înfrânez nerăbdarea şi m-am îndreptat spre 
hoardele de reporteri. 

Am fluturat mâinile deasupra capului şi asta i-a făcut să tacă 
pe unii dintre ei. Mass media e extrem de sensibilă la imaginile 
vizuale, aşa am învăţat din propria-mi experienţă, şi am 
observat asta chiar şi la cei mai duri ziarişti. Se uită prea mult la 
filme. Cu semnale vizuale mergi la sigur. 

— Am să vă răspund la întrebări, m-am oferit servindu-le un 
zâmbet subţire, atâta cât îmi stă în putere. 

— Prima întrebare: cine eşti? strigă un tip cu barbă roşie 
ascuţită, îmbrăcat în haine ce aduceau cu cele de la Armata 
Salvării. Semăna cu scriitorul care-şi petrecea viaţa în izolare, 
Thomas Harris, şi poate chiar el era. 

— O întrebare uşoară, am răspuns. Sunt Thomas Pierce de la 
Departamentul pentru Ştiinţe ale Comportamentului al FBl-ului. 

Asta i-a potolit pentru câteva secunde. Aceia care nu ştiau 
cum arăt îmi cunoşteau numele. Faptul că fusesem adus pentru 
cazul Cross era o ştire de senzaţie în sine. Blitzurile îmi 
explodară în faţă, dar eram obişnuit cu ele. 

— Alex Cross este încă în viaţă? strigă altcineva. 

Mă aşteptasem ca asta să fie prima întrebare dar cu presa e 
bine să nu faci previziuni. 

— Dr. Cross trăieşte. După cum vedeţi, abia am ajuns, aşa că 
prea multe nu ştiu nici eu. Până acum nu avem suspecți, nu 


avem teorii, nu avem piste, nimic despre care să merite să 
discutăm. 

— Cu privire la cazul Mr. Smith, începu o femeie cu părul 
negru, genul realizatoare de show-uri de televiziune, vioaie ca o 
veveriţă, ce faci acum, îl laşi pe linie moartă? Cum ai să poţi 
lucra la două cazuri dificile? Ce se petrece acolo la voi, doctore? 
mă întrebă ea zâmbind. Era evident mai deşteaptă decât arăta. 

Am clipit, am dat ochii peste cap şi i-am zâmbit şi eu. 

— N-avem suspecți, teorii sau piste, nimic demn de interes, 
am repetat. Trebuie să intru în casă. Interviul s-a terminat. Vă 
mulţumesc pentru interesul acordat. Ştiu că nu e prefăcut în 
ceea ce priveşte nenorocirea asta. Şi eu îl admir pe Alex Cross. 

— Ai spus că l-ai admirat sau că îl admiri? strigă alt reporter 
din spate. 

— De ce te-au adus, domnule Pierce? Are de-a face cu Mr. 
Smith? 

Nu m-am putut abţine să nu încrunt sprâncenele la auzul 
acestei întrebări. Am simţit o înţepătură neplăcută în creier. 

— Ei bine, sunt aici pentru că uneori mi se întâmplă să am 
noroc. Poate că am şi de data asta. Acum trebuie să trec la 
lucru. Promit că am să vă ţin la curent în caz că aflăm ceva. Eu, 
personal, mă îndoiesc că Mr. Smith este cel care l-a atacat pe 
Alex Cross azi-noapte. Şi am spus că // admir, la timpul prezent. 

L-am tras pe Kyle Craig după mine, sprijinindu-mă la rândul 
meu de braţul lui. A zâmbit imediat ce am întors spatele 
hoardei. 

— N-a fost rău deloc, aprecie el. Cred că ai reuşit al dracului 
de bine să-i bagi în ceaţă. 

— Ce să spun! A patra putere în stat, am replicat ridicând din 
umeri. Toţi cu urme de sânge pe buze şi pe obraji. Îi doare-n cot 
de Cross şi de familia lui. Nicio întrebare despre copii! Edison 
spunea că „nu ştim nici măcar a milioana parte dintr-un procent 
despre nimic”! Gazetarilor puţin le pasă. Vor totul în alb şi 
negru. Confundă simplitatea şi stupiditatea cu adevărul. 

— Să fii drăguţ cu poliţiştii din D.C., mă luă Kyle cu binişorul, 
sau poate că nu era decât un avertisment prietenesc. Băieţii 
sunt foarte marcați. Ala de pe verandă e detectivul John 
Sampson. Prieten cu Alex. Cel mai bun prieten, de fapt. 

— Minunat, am mormăit. Exact ce-mi trebuia! 


Am aruncat o ocheadă spre detectivul Sampson. Arăta ca un 
uragan pe cale să se dezlănţuie. N-am cerut fiu aici. Nu vreau şi 
n-am chef de toate. 

Kyle mă bătu pe umăr. 

— Avem nevoie de tine aici. Soneji promisese că se va 
întâmpla, izbucni el. A prevăzut-o. 

M-am uitat lung la Kyle. Îmi aruncase bomba pe tonul lui 
obişnuit, cu jumătate de voce, cam ca Sam Shepherd în 
Quaalude. 

— Poftim? Mai spune o dată. 

— Gary Soneji l-a avertizat pe Alex că o să-i facă felul chiar 
dacă moare. Soneji a zis că nu poate fi oprit. Se pare că şi-a cam 
ţinut promisiunea. Şi tu eşti cel de la care voi afla cum. Să-mi 
spui cum a făcut Soneji. De-asta te-am adus aici, Thomas. 


74 

Nervii mei erau întinşi la maximum. Conştiinţa îmi era atât de 
trează, încât mă durea. Nu-mi venea să cred că sunt la 
Washington, implicat într-un asemenea caz. Să-mi spui cum a 
făcut Soneji. Spune-mi cum a fost posibil. Atât şi nimic mai mult. 

Măcar un lucru era adevărat din ceea ce spune presa despre 
mine. E corect să afirmi că sunt cel mai bun agent în profile 
criminale. Ar trebui să fiu folosit mai mult pentru scene grafice 
ale crimei sângeroase, dar nu sunt. Ar răscoli toţi demonii din 
mine, toate amintirile despre Isabella. Despre mine şi Isabella. 
Despre alt timp, alt loc, altă viață. 

Am un al şaptelea simţ, ceea ce nu este deloc paranormal, 
nici vorbă de aşa ceva. Numai că sunt în stare să analizez 
informaţii şi date brute mai bine decât alţii, mai bine decât cei 
mai mulţi dintre poliţişti în orice caz. Simţurile mele sunt foarte 
sensibile şi uneori senzațiile mele au fost de ajutor nu numai 
pentru FBI, dar şi pentru Interpol şi Scotland Yard. 

Oricum, metodele mele diferă radical de faimoasele 
investigaţii ale  FBl-ului. În ciuda celor ce se spun, 
Departamentul pentru Ştiinţe ale Comportamentului se bazează 
pe ancheta formală şi lasă foarte puţin loc pentru instinct. Spre 
deosebire de mine, care cred în primul rând în cea mai vastă 
arie posibilă de instincte, abia apoi urmată de o ştiinţă exactă a 
anchetei. 

FBI şi cu mine suntem doi poli ai unui cuplu, dar, spre meritul 
lor, continuă să mă folosească. Cel puţin până când am s-o dau 
în bară rău de tot, ceea ce se poate întâmpla oricând. Poate 
chiar acum. 

Lucram din greu la Quantico la cazul complex şi înfiorător „Mr. 
Smith” când am aflat despre atacul asupra lui Cross. De fapt, 
eram la Quantico de numai o zi, proaspăt întors din Anglia, unde 
Smith îşi făcea mendrele de asasin, iar eu îl urmăream fără 
tragere de inimă. 

Şi acum iată-mă la Washington, în ochiul uraganului care 
lovise familia Cross. M-am uitat la ceas, un TAG Heuer 6000 pe 
care-l aveam de la Isabella, singurul dintre bunurile mele la care 
ţin. Era puţin trecut de ora unsprezece când am intrat în curtea 
din faţă. Am reţinut ora. Ceva în legătură cu timpul nu-mi dădea 
pace, dar nu ştiam deocamdată ce. 

M-am oprit lângă o ambulanţă ruginită. Luminile de pe 


acoperiş clipeau, uşile din spate erau deschise. M-am uitat 
înăuntru şi am văzut un băiat, probabil Damon Cross. 

Băiatul fusese bătut rău. Faţa şi braţele lui erau pline de 
sânge, dar era vioi şi vorbea cu o voce slabă cu medicii care 
încercau să fie blânzi şi liniştitori. 

— De ce n-a omorât copiii? De ce i-a smintit doar în bătaie? 
vorbi Kyle. Era o întrebare care mă chinuia şi pe mine. 

— N-a făcut-o din toată inima, am replicat, spunând primul 
lucru care mi-a trecut prin cap, prima senzatie. A fost obligat să 
facă un gest simbolic faţă de copiii lui Cross, dar nu mai mult 
decât atât. 

M-am întors să-l văd pe Kyle. 

—Nu ştiu, Kyle. Poate că era speriat. Sau grăbit. Poate că i-a 
fost frică să nu-l trezească pe Cross. 

Erau gânduri care-mi năpădiseră în minte într-o clipită. M-am 
simţit ca şi cum l-aş fi întâlnit pe atacator pentru o fracțiune de 
secundă. 

M-am uitat înspre casa cea veche, casa Cross. 

— Gata, hai să mergem în dormitor dacă n-ai nimic împotrivă. 
Vreau să-l văd înainte să-şi facă numărul băieţii de la 
departamentul tehnic. Trebuie să văd camera lui Alex Cross. Nu 
ştiu ce anume, dar cred că ceva e putred aici. Cu siguranţă că 
nu e mâna lui Gary Soneji sau a fantomei lui. 

— De unde ştii? replică Kyle, apucându-mă de braţ şi uitându- 
se în ochii mei. Cum poţi să fii atât de sigur? 

— Soneji i-ar fi omorât pe cei doi copii şi pe bunică. 


75 

Sângele lui Alex Cross era împrăştiat peste tot în dormitor. 
Am văzut urma făcută de un glonte ce ieşise prin fereastră chiar 
în spatele patului lui Cross. Gaura din geam era curată şi 
crăpăturile radiale erau egale: tipul trăsese din picioare, din 
partea cealaltă a patului. Mi-am luat primele notițe şi am făcut o 
schiţă rapidă a dormitorului mic şi mobilat sumar. 

Mai era o „probă”. Urma unui pantof fusese descoperită lângă 
pivniţă. Poliţia metropolitană încerca să construiască o imagine 
a drumului parcurs de asediator. Un bărbat alb fusese zărit cam 
pe la miezul nopţii în cartierul aproape în întregime negru. O 
clipă m-am bucurat că am fost adus aici tocmai din Virginia. 
Erau foarte multe informaţii brute demne de analizat, chiar prea 
multe. Patul răvăşit unde se pare că dormise Cross direct peste 
o cuvertură făcută în casă. Fotografiile copiilor lui pe pereţi. 

Alex Cross fusese dus la spitalul St. Anthony, dar dormitorul 
rămăsese intact, exact cum îl lăsase atacatorul. 


Lăsase oare camera astfel cu un scop? Să fie acesta primul lui 
mesaj pentru noi? 


Bineînţeles! 
M-am uitat prin hârtiile de pe micul birou al lui Alex Cross. 


Erau note despre cazul Gary Soneji. Atacatorul nu se atinsese de 
ele. Un amănunt important? 

Cineva fixase pe perete, deasupra biroului, un scurt poem 
bătut la maşină: Bogăția te spală de păcate, Săracii-s rupți_ în 
coate. 

Cross citea o carte, Push, un roman. O bucată de hârtie 
galbenă liniată se afla în ea şi am citit-o. De felicitat talentata 
autoare pentru cartea ei minunată. 

Timpul pe care l-am petrecut în încăpere a trecut ca o clipă, 
ca un gând fugar. Am băut câteva ceşti de cafea. Mi-am adus 
aminte de serialul de televiziune Twin Peaks: „Ce cafea bună şi 
fierbinte pe deasupra!”. 

Eram în dormitorul lui Cross de aproape o oră şi jumătate, 
pierdut în detalii de anchetă, atras de caz în pofida voinţei mele. 
Aveam de-a face cu un puzzle sinistru şi tulburător, dar care mă 
intriga în acelaşi timp. Totul era de o mare intensitate şi absolut 
ieşit din comun. 

Am auzit zgomot de paşi afară pe coridor şi, nereuşind să mă 
mai concentrez, am ridicat privirea. Uşa dormitorului s-a deschis 


brusc şi s-a izbit cu zgomot de perete. Kyle Craig şi-a băgat 
capul pe uşă. Părea îngrijorat. Avea faţa albă ca varul. Se 
întâmplase ceva. 

— Trebuie să plec chiar acum. Alex a intrat în stop cardiac. 


76 

— Merg cu tine, i-am spus lui Kyle. Era evident că are mare 
nevoie de companie. Voiam să-l văd pe Alex Cross înainte să 
moară, dacă aşa era să fie, lucru care mi se părea foarte 
plauzibil. 

Pe drumul spre St. Anthony l-am întrebat cu blândeţe pe Kyle 
despre rănile lui Alex Cross şi despre părerea celor de la spital. 

— Se pare că a pierdut prea mult sânge. In dormitor e numai 
sânge. Pe cuvertură, pe podea, pe pereţi, peste tot. Soneji era 
obsedat de sânge, nu-i aşa? Am auzit asta la Quantico azi- 
dimineaţă înainte să plec. 

Kyle a rămas tăcut câteva momente, după care mi-a pus 
întrebarea pe care o aşteptam. Mi se întâmplă uneori, în 
conversații, să fiu cu un pas, doi înaintea celuilalt. 

— Nu ţi-e dor câteodată de medicină? 

Am clătinat din cap, puţin încruntat. 

— Niciodată, crede-mă. Ceva fragil şi esenţial s-a rupt în mine 
când a murit Isabella. Şi nu se poate repara, Kyle, sau cel puţin 
nu cred. N-aş putea să fiu medic. Mi-e greu să mai cred în 
vindecare, s-a terminat. 

— Imi pare rău, şopti el pe un ton solemn. 

— Şi mie îmi pare rău pentru prietenul tău. Îmi pare rău 
pentru Alex Cross, am replicat. 

In primăvara lui 1992 tocmai absolvisem Facultatea de 
Medicină de la Harvard. Viaţa mea părea să-şi urmeze cursul 
firesc cu o viteză ameţitoare, când femeia pe care o iubeam mai 
mult decât viaţa însăşi a fost omorâtă în apartamentul nostru 
din Cambridge. Isabella Calais era iubita mea şi prietena mea 
cea mai bună. A fost una dintre primele victime ale lui „Mr. 
Smith”. 

După asasinat n-am mai trecut niciodată pe la spitalul 
Massachusetts General, unde fusesem acceptat ca intern. Nici 
măcar nu i-am anunţat. Ştiam că n-am să mai practic niciodată 
medicina. Intr-un fel straniu, viaţa mea se terminase o dată cu a 
Isabellei. Sau cel puţin aşa vedeam eu lucrurile. 

La optsprezece luni după asasinat am fost acceptat în 
Departamentul pentru Ştiinţele Comportamentului. Era exact 
ceea ce voiam să fac, ceea ce simţeam nevoia să fac. Odată ce 
m-am impus în departament, am cerut să lucrez la cazul Mr. 
Smith. Superiorii mei s-au opus la început, dar până la urmă au 


fost de acord. 

— Poate că într-o bună zi ai să te răzgândeşti, mi-a spus Kyle. 

Am avut impresia că el personal credea asta. Lui Kyle îi place 
să creadă că toată lumea gândeşte ca el, cu o logică clară şi 
perfectă şi cu un bagaj emoţional minim. 

— Nu cred, i-am spus, încercând să nu parcă îl contrazic sau 
că sunt prea ferm. Dar cine poate şti? 

— Poate după ce o să-l prinzi pe Mr. Smith, insistă el. 

— Da, poate atunci, am admis. 

— Nu crezi că Smith... începu el, dar renunţă la ideea absurdă 
că Mr. Smith ar putea fi implicat în atacul din Washington. 

— Nu, am spus, nu cred. Smith nu putea să facă aşa ceva. 
Dacă ar fi fost el, ar fi lăsat în urmă numai morţi mutilaţi. 


77 

La spitalul St. Anthony l-am lăsat pe Kyle şi am rătăcit de 
colo-colo făcând pe domnul doctor. Nu m-a deranjat atmosfera 
de spital, n-a fost rău să văd cum ar fi putut să fie. Am încercat 
să aflu cât mai multe despre starea lui Alex Cross şi despre 
şansele lui de supravieţuire. 

Asistentele şi doctorii au constatat cu surprindere că ştiu 
foarte multe despre răni provocate de arme de foc, dar nimeni 
nu a insistat să afle cum şi de ce. Erau prea ocupați să-i salveze 
viaţa lui Alex Cross. Ani de zile muncise pro bono pentru spitalul 
lor şi nimeni nu suporta ideea să-l lase să moară. Chiar şi 
portarii îl plăceau şi îl respectau pe Cross şi-i spuneau „frate”. 

Am aflat că stopul cardiac fusese provocat de pierderea de 
sânge, exact cum bănuisem. După spusele doctorului care se 
ocupa de el, Alex Cross intrase în stop la câteva minute după ce 
fusese adus la urgenţă. Presiunea sângelui scăzuse periculos. 

Diagnosticul echipei era că ar putea să moară probabil în 
timpul operaţiei necesare pentru a repara rănile interne majore, 
dar că fără operaţie va muri cu siguranţă. Cu cât aflam mai 
multe, cu atât eram mai sigur că au dreptate. Mi-a trecut prin 
minte o vorbă veche pe care o ştiam de la mama: „Fie ca trupul 
lui să se ridice la ceruri înainte ca diavolul să afle că a murit”. 

Kyle m-a găsit în holul de la etajul patru al spitalului, plin de 
lume care alerga haotic. Mulţi dintre cei care lucrau acolo îl 
cunoşteau personal pe Cross. Erau toţi vizibil afectaţi şi 
neputincioşi să facă ceva. Scena de la spital era brutală şi 
emoţionantă şi nu m-am putut împiedica să mă las cuprins de 
tragedia aceea, chiar mai mult decât mi se întâmplase acasă la 
Cross. 

Kyle era tot palid, cu sprâncenele încruntate şi punctate de 
broboane de sudoare. Ochii lui aveau o uitătură pierdută aşa 
cum privea în jos, pe pardoseala holulului. 

— Ce-ai aflat? Ştiu că ţi-ai băgat nasul peste tot, m-a 
întâmpinat el. 

Pe bună dreptate mă suspecta că eram deja antrenat în 
propria mea mini-investigaţie. Îmi cunoştea stilul, ba chiar şi 
motto-ul după care acţionam: nu presupune nimic, pune totul 
sub semnul întrebării. 

— Acum e în operaţie. Se crede că n-are şanse, i-am 
comunicat eu veştile rele. Fără emoţii, aşa cum ştiam că vrea. 


Aşa spun doctorii. Dar ce mama dracului ştiu doctorii ăştia? am 
adăugat. 

— Tu crezi ce spui? m-a întrebat Kyle. 

Pupilele lui erau ca două puncte mici şi negre. De când îl 
ştiam nu-l văzusem niciodată reacţionând atât de rău. Emoţia 
nu-l caracteriza pe Kyle. Am înţeles atunci cât de apropiaţi 
fuseseră. 

Am oftat şi am închis ochii. Mă gândeam dacă e cazul să-i 
spun ceea ce cred cu adevărat. 

— Poate că ar fi mai bine să nu supravieţuiască, Kyle, am 
mărturisit. 


78 

— Vino-ncoace, mi-a spus, trăgându-mă după el. "Vreau să 
faci cunoştinţă cu cineva. Haide. 

L-am urmat pe Kyle un etaj mai jos, într-o rezervă de la etajul 
trei. Pacientul din încăpere era o femeie vârstnică, de culoare. 

Avea capul înfăşurat în Webri/, un bandaj elastic din lână, care 
acum arăta ca un turban. Câteva şuviţe de păr cărunt scăpaseră 
şi atârnau de sub feşe. Alte bandaje acopereau loviturile de pe 
faţă. 

| se puseseră două perfuzii, una pentru sânge, cealaltă pentru 
antibiotice. Şi era conectată la un monitor cardiac. 

S-a uitat la noi ca la nişte intruşi, dar apoi l-a recunoscut pe 
Kyle. 

— Cum se simte Alex? Spune-mi adevărul, i-a cerut ea cu o 
voce răguşită şi slabă, dar în acelaşi timp fermă. Nimeni nu vrea 
să-mi spună adevărul. Te rog, Kyle. 

— Nana, e în operaţie acum. Nu putem şti nimic până când 
nu se termină, spuse Kyle, şi poate nici atunci. 

Bătrâna miji ochii. Clătină din cap cu tristeţe. 

— i-am cerut să-mi spui adevărul. Merit măcar atâta lucru. 
Deci, ce se întâmplă cu Alex? Spune-mi măcar dacă mai 
trăieşte. 

Kyle oftă sonor. Un sunet care exprima îngrijorare şi tristeţe în 
acelaşi timp. El şi Alex Cross lucrau împreună de câţiva ani buni. 

— Starea lui Alex este extrem de gravă, am intervenit eu, pe 
cât de blând am fost în stare. Asta înseamnă... 

— Ştiu ce înseamnă grav, m-a întrerupt. Am lucrat în 
învăţământ patruzeci şi şapte de ani. Am predat engleza, istoria 
şi algebra booleană. 

— Vă rog să mă scuzaţi, am spus, n-am vrut să fiu arogant. 
M-am oprit pentru o secundă-două, după care am continuat: 
Rănile interne sunt grave şi prezintă o posibilitate ridicată de 
infecţie. Cea mai serioasă e în regiunea abdomenului. Glonţul a 
trecut prin ficat şi se pare că a secţionat artera hepatică. Aşa mi 
s-a spus. Glonţul s-a oprit în stomac şi acum apasă pe coloana 
vertebrală. 

Clipea din ochi, dar mă asculta cu mare atenţie, aşteptând să 
termin. Mă gândeam că dacă Alex Cross era măcar pe jumătate 
atât de puternic ca această femeie înseamnă că era un detectiv 


cu totul special. 

Am respirat adânc şi am reluat: 

— Din cauza secţionării arterei a pierdut foarte mult sânge. 
Conţinutul stomacului, precum şi al intestinului subţire pot fi 
surse de infecţie. Asta înseamnă pericol de inflamare a cavităţii 
abdominale, adică peritonită şi posibil pancreatită, oricare dintre 
ele fiind fatală. Rana de glonţ reprezintă boala, iar infecția 
reprezintă complicația. Al doilea glonţ i-a trecut prin braţ, dar n- 
a lovit artera radială şi a ieşit fără să sfărime osul. Deocamdată 
asta e tot ce ştim. Asta este adevărul. 

M-am oprit. Am privit-o tot timpul în ochi pe bătrână, aşa cum 
a făcut şi ea. 

— Mulţumesc, mi-a spus într-o şoaptă disperată. Mulţumesc 
că nu m-ai tratat cu condescendenţă. Eşti doctor aici, la spital? 
Vorbeşti ca şi cum ai fi. 

Am dat din cap. 

— Nu, nici vorbă. Sunt agent FBI. Dar am studiat medicina. 

A holbat ochii, privindu-mă parcă mai atent decât atunci când 
am pătruns în încăpere. Mi-am dat seama că avea imense 
rezerve de forţă. 

— Alex e doctor şi detectiv. 

— Sunt şi detectiv pe deasupra, am spus. 

— Eu sunt Mama Nana. Bunica lui Alex. Cum te cheamă? 

— Thomas, i-am răspuns. Thomas Pierce. 

— Mulţumesc că mi-ai spus adevărul. Thomas. 


79 

Paris, Franța 

Poliţia nu va recunoaşte niciodată, însă adevărul e că Mr. 
Smith are acum controlul asupra Parisului. Luase oraşul prin 
surprindere şi numai el ştia de ce. Ştirea despre prezenţa lui 
înspăimântătoare s-a răspândit de-a lungul bulevardului Saint- 
Michel, apoi pe rue de Vaugirard. Asemenea lucruri n-ar fi 
trebuit să se întâmple în arondismentul VI, tres /uxe. 

Seducătoarele magazine şic de pe bulevardul Saint-Michel îi 
ispiteau pe turişti şi pe parizieni deopotrivă. Panteonul şi 
frumoasele Jardins du Luxembourg erau în apropiere. Nu aici te- 
ai fi aşteptat să se petreacă crime sângeroase. 

Funcţionarii magazinelor scumpe au fost cei dintâi care şi-au 
părăsit posturile ca să alerge spre imobilul cu numărul 11 de pe 
rue de Vaugirard. Voiau să-l vadă pe Mr. Smith sau, dacă nu, 
măcar opera lăsată în urmă. Voiau să-l vadă pe aşa- zisul Alien 
cu ochii lor. 

Vânzătorii şi chiar patronii şi-au părăsit magazinele de modă 
şi cafenelele. Chiar dacă n-au putut să intre pe rue de 
Vaugirard, s-au mulţumit să privească cele câteva echipaje alb- 
negru ale poliţiei şi autobuzul armatei parcate în faţa casei. Sus, 
deasupra scenei ireale, porumbeii se roteau. Şi ei păreau dornici 
de cunoştinţă cu faimosul criminal. 

Peste drum de Saint-Michel se înălța Sorbona, cu capela, cu 
ceasul ei enorm şi terasa deschisă, pavată cu piatră. Un al 
doilea autobuz plin cu soldaţi era parcat în piaţă. Studenţii 
băteau rue Champollion în lung şi-n lat în speranţa de a zări 
ceva. Străduţa îngustă purta numele lui Jean Fransois 
Champollion, egiptologul francez care a găsit cheia hieroglifelor 
egiptene pe când încerca să descifreze Rosetta Stone. 

Inspectorul de poliţie Rene Faulks intră pe rue Champollion şi 
clătină din cap la vederea mulţimii. Faulks înţelegea fascinația 
pe care o exercita Mr. Smith asupra omului de rând. Era frica de 
necunoscut, dar mai ales frica de moartea subită şi îngrozitoare 
- asta susţinea interesul oamenilor pentru aceste crime bizare. 
Mr. Smith se bucura de reputaţie pentru că acţiunile lui erau 
absolut de neînțeles. In fond, chiar părea să fie un „alien”. Puţini 
erau cei care puteau concepe o altă fiinţă umană cu 
comportamentul obişnuit al lui Mr. Smith. 

Ochii inspectorului alergau în toate părţile. Observă reclama 


luminoasă care atârna pe colţul liceului St. Louis. Subiectul de 
astăzi era „Tour de France Femina” şi ceva numit „Formation 
d'artistes”. Nebunie adevărată, îşi spuse el şi râse cinic. 

Observă apoi un artist de stradă care îşi contempla 
capodopera în cretă de pe trotuar. Tipul părea să ignore total 
acţiunea poliţiei. Acelaşi lucru era valabil şi pentru vagaboanda 
care-şi spăla netulburată farfuriile murdare de la micul dejun în 
fântâna publică. 

Cu atât mai bine pentru ei. Trecură amândoi testul 
inspectorului în legătură cu sănătatea mintală în epoca 
modernă. 

Urcând treptele de piatră cenuşie care duceau la o uşă 
vopsită în albastru, Faulks se simţi tentat să se întoarcă spre 
mulţimea de gură-cască masată pe rue Vaugirard şi să strige: 
„Vedeţi-vă de micile voastre treburi şi de micile voastre vieţi. 
Duceţi-vă la un film la Cinema Champollion. Asta n-are nici în 
clin, nici în mânecă cu voi. Smith se ocupă numai de specimene 
interesante şi meritorii, aşa că vouă, oameni buni, nu are de ce 
să vă fie teamă”. 

În dimineaţa aceea, unul dintre cei mai buni tineri chirurgi de 
la Ecole Pratique de Medecine fusese dat dispărut. Dacă era să 
crezi în tiparul după care acţiona Mr. Smith, peste câteva zile 
chirurgul avea să fie găsit mort şi mutilat. Aşa se petrecuseră 
lucrurile cu toate celelalte victime. Era singurul semn care putea 
fi considerat un tipar în acest caz. Moartea prin mutilare. 

Faulks salută un cuplu de poliţişti şi un inspector de rang mai 
mic care se găseau în apartamentul scump mobilat al 
chirurgului. Apartamentul era magnific, plin cu piese antice de 
mobilier, cu picturi preţioase şi cu vedere spre Sorbona. 

Ei bine, băiatul de aur de la Ecole Pratique de Medecine 
intrase în sfârşit în pasă proastă. Da, într-adevăr lucrurile 
luaseră brusc o întorsătură foarte sumbră pentru dr. Abel Sante. 

— Nimic, niciun semn de luptă? îl întrebă Faulks pe polițistul 
de lângă el, de la intrarea în apartament. 

— Nicio urmă, exact ca până acum. Totuşi, săracu' bogătaş a 
dispărut pur şi simplu în braţele lui Mr. Smith. 

— Probabil în capsula spaţială a lui Mr. Smith, spuse alt 
poliţist, un tinerel cu părul roşu lung şi ochelari cu lentile 
heliomate. 

Faulks se întoarse brusc spre el: 


— Tu! leşi dracului afară! Du-te-n stradă cu restul ţicniţilor şi 
cu blestemaţii de porumbei! Sper să te ia pe tine Mr. Smith în 
capsula lui spațială dar, din păcate, mă tem că standardele lui 
sunt prea ridicate. 

După ce s-a descărcat pe polițistul impertinent, inspectorul s- 
a apucat să examineze opera lui Mr. Smith. Avea de scris un 
proces-verbal. Trebuia să pună o oarecare ordine în toată 
nebunia asta. Toată Franţa, toată Europa aştepta cu sufletul la 
gură ultimele ştiri. 


80 

Cartierul general al FBl-ului din Washington se află pe 
Pennsylvania Avenue, între Străzile Nouă şi Zece. Intre ora patru 
şi aproape de şapte mi-am pierdut vremea într-o şedinţă cu alţi 
câţiva agenţi speciali, inclusiv Kyle Craig. La noi, şedinţă 
înseamnă  o-groază-de- __indivizi-aşezaţi-in-jurul-mesei. Am 
discutat şi răsdiscutat atacul asupra lui Cross în sala de 
conferinţe a Centrului pentru Operaţiuni Strategice. 

La şapte seara am aflat că Alex Cross a reuşit să 
supravieţuiască primei runde a intervenţiei chirurgicale. Ropote 
de aplauze au izbucnit în jurul mesei. l-am spus lui Kyle că vreau 
să mă întorc la spitalul St. Anthony. 

— Trebuie să-l văd pe Alex Cross, i-am spus. Trebuie să-l văd, 
chiar dacă nu poate să vorbească. Indiferent care e starea în 
care se află. 

Douăzeci de minute mai târziu eram în ascensor spre etajul 
şase de la St. Anthony. Era mai liniştit decât restul spitalului. 
Atmosfera de la şase era într-un fel stranie în condiţiile date. Am 
intrat în rezerva de reanimare de la mijlocul coridorului 
semiîntunecat. Prea târziu. Sampson era deja alături de Cross. 

Detectivul John Sampson veghea în picioare lângă patul 
prietenului său. Sampson era înalt şi puternic, avea cel puţin doi 
metri, dar părea nespus de afectat, gata să cadă din picioare, 
extenuat de stresul de peste zi. 

Sampson a ridicat într-un târziu ochii spre mine, a dat din cap 
şi şi-a îndreptat iarăşi atenţia spre dr. Cross. În ochii lui se vedea 
un ciudat amestec de mânie şi tristeţe. Mi-am dat seama că ştie 
ce poate să se întâmple aici. 

Alex Cross era conectat la atâtea maşinării, încât vederea lui 
îţi provoca un şoc visceral. Ştiam că avea puţin peste patruzeci 
de ani. Arăta mai tânăr. Era singurul lucru bun din toată 
afacerea. 

l-am studiat fişa de la capul patului. Suferise o pierdere de 
sânge severă în urma secţionării arterei radiale. Un plămân nu 
mai funcţiona, avea numeroase contuzii, hematoame şi laceraţii. 
Bratul stâng era zdrobit. Suferea de o intoxicație a sângelui, iar 
gravitatea rănilor îl punea pe lista celor „pe ducă”. 

Alex Cross era treaz şi m-am uitat multă vreme în ochii lui 
căprui. Ce secrete se ascundeau acolo? Ce ştia? Apucase să-l 


vadă pe agresor la faţă? Cine ti-a făcut asta? În niciun caz 


Soneji. Cine a a avut îndrăzneala să intre peste tine în dormitor? 

Nu putea să vorbească şi în ochii lui nu se citea nimic. Nu era 
conştient de prezenţa mea sau a detectivului Sampson. Nici 
măcar pe el nu părea să-l recunoască. Trist! 

Dr. Cross beneficia de o îngrijire excelentă la spitalul St. 
Anthony. Patul de spital era ataşat la o ramă Stryker. Braţul 
zdrobit era strâns în ghips şi ancorat de o bară trapezoidală. 
Primea oxigen printr-un tub transparent care ieşea printr-o mufa 
din zid. Un monitor ultimul tip îi afişa pulsul, temperatura, 
presiunea sângelui şi electrocardiograma. 

— De ce nu-l laşi în pace? vorbi în sfârşit Sampson după 
câteva minute. De ce nu ne laşi în pace? Nu-l poţi ajuta cu 
nimic. Te rog, pleacă. 

Am încuviinţat în tăcere, dar am continuat să mă uit în ochii 
lui Alex Cross câteva secunde. Din păcate, n-a avut nimic să-mi 
spună. 

l-am lăsat singuri pe Cross şi pe Sampson. Mă întrebam dacă 
am să-l mai văd vreodată pe Alex Cross. Mă îndoiam. De mult 
nu mai credeam în miracole. 


81 

În noaptea aceea n-am reuşit să mi-l scot din cap pe Mr. 
Smith, ca de obicei, iar Cross şi familia lui se instalaseră şi ei, 
colac peste pupăză. Scene de la spital şi din casa lui se derulau 
fără încetare în mintea mea. Cine fusese în casă? Cine era omul 
lui Gary Soneji? Pentru că nu se putea altfel. 

Imaginile mi se intersectau fără control şi mă scoteau din 
minţi. O senzaţie care nu-mi plăcea deloc şi nu ştiam dacă am 
să fiu în stare să conduc măcar o anchetă, nu două, în aceste 
condiţii presante. A 

Fuseseră douăzeci şi patru de ore de coşmar. In avion de la 
Londra spre Statele Unite. Aterizasem la Aeroportul Naţional din 
D.C. şi plecasem mai departe spre Quantico, Virginia. De unde 
fusesem zorit înapoi la Washington, unde lucrasem până la zece 
seara la dezlegarea şaradei Cross. 

Şi, ca să nu cred că lucrurile nu pot merge şi mai rău, când în 
sfârşit am ajuns în camera mea de la hotelul Hilton & Towers din 
Washington, mi-am dat seama că nu pot să dorm. In mintea 
mea era un asemenea haos, încât refuza să se lase cuprinsă de 
somn. Nu eram de acord cu ipoteza de lucru adoptată în cazul 
Cross de către anchetatorii FBI de la cartierul general. Erau 
înţepeniţi în rutină ca studenţii slabi care caută răspunsurile pe 
tavan. De fapt, cei mai mulţi agenţi de poliţie îmi aminteau de 
definiţia provocatoare dată de Einstein nebuniei: „A repeta la 
nesfârşit acelaşi proces în speranţa de a ajunge la alt rezultat”. 

Imagini din dormitorul unde Alex Cross fusese atacat cu 
brutalitate îmi jucau în faţa ochilor. Căutam ceva, dar ce? 
Vedeam sângele împroşcat pe pereţi, pe perdele, pe aşternuturi, 
pe cuvertura răvăşită. Ce-mi scăpa? Ce? 

Nu puteam să adorm, mama ei de treabă! 

Am recurs la lucru ca la un sedativ. Antidotul meu obişnuit. 
Începusem deja să fac note extinse şi schiţe ale scenei atacului. 
M-am ridicat să continuu. Computerul era alături, întotdeauna la 
îndemână. Stomacul mi se răsculase, iar capul îmi bubuia 
înnebunitor. 

Am început să scriu: 

E posibil ca Gary Soneii să fie în viață? Nu pierde nimic din 
vedere, deocamdată, nici cea mai absurdă posibilitate. 

De exhumat cadavrul lui Soneii - la nevoie. 

De citit cartea lui Cross - Păianjenul se apropie. 


De vizitat închisoarea Lorton, locul de detenție al lui Soneii. 

Am lăsat computerul după o oră de muncă. Era aproape două 
noaptea. Mă durea cumplit capul, ca la o răceală teribilă, 
epuizantă. Aveam treizeci şi trei de ani şi începeam deja să mă 
simt ca un om bătrân. 

Imi stăruia încă în faţa ochilor dormitorul însângerat al lui 
Cross. E imposibil de închipuit ce înseamnă să trăieşti cu o 
asemenea imagine în minte zi şi noapte. Îl văzusem pe Alex 
Cross - aşa cum arăta el la spitalul St. Anthony. Apoi mi s-au 
trezit amintirile despre victimele lui Mr. Smith, „studiile” lui - 
după propria-i expresie. 

Scenele terifiante mi se derulau încontinuu în minte, ducând 
întotdeauna la acelaşi lucru, la aceeaşi concluzie. 

Văd un alt dormitor. În apartamentul meu şi al Isabellei din 
Cambridge, Massachusetts. 

Cu o claritate desăvârşită, ţin minte cum am străbătut în fugă 
holul îngust în noaptea aceea teribilă. Ţin minte cum îmi 
simţeam inima în gât, gâtul strâns ca într-un cleşte. Ţin minte 
fiecare pas pe care l-am făcut şi sunetul paşilor şi tot ce mi-a 
apărut în cale. 

Am văzut-o în sfârşit pe Isabella şi am crezut că trăiesc un vis, 
un coşmar îngrozitor. 

Isabella era în patul nostru şi ştiam că e moartă. Nimeni n-ar 
fi supraviețuit carnajului pe care l-am descoperit. Nimeni n-a 
supraviețuit, nici unul dintre noi doi. 

Isabella fusese omorâtă cu sălbăticie la douăzeci şi trei de ani, 
în floarea vârstei, înainte să fie mamă, soţie şi antropolog, aşa 
cum îşi visa. Nu m-am putut abţine, n-am putut. M-am aplecat şi 
am strâns la piept ce mai rămăsese din Isabella, ce mai 
rămăsese. 

Cum aş putea să uit vreodată? Cum să şterg imaginea 
întipărită în mintea mea? 

Răspunsul este simplu: e imposibil. 


82 

Eram din nou la vânătoare, pe cel mai singuratic drum de pe 
pământ. Adevărul este că, în afară de asta, mare lucru nu m-a 
ţinut în viaţă în ultimii patru ani care au trecut de la moartea 
Isabellei. 

Când m-am trezit dimineaţă, am sunat la spitalul St. Anthony. 
Alex Cross trăia, dar intrase în comă. Era într-o stare extrem de 
critică. Mă întrebam dacă John Sampson rămăsese mai departe 
la căpătâiul lui. Bănuiam că da. 

Până în ora două dimineaţa am ajuns iarăşi acasă la Cross. 
Simţeam nevoia să analizez scena agresiunii în profunzime, să 
adun fiecare fapt, fiecare fragment, fiecare scânteie. Am 
încercat să pun în ordine ceea ce ştiam sau credeam că ştiu în 
acest stadiu preliminar al investigaţiei. M-a dus gândul la o 
vorbă des auzită la Quantico - toate adevărurile sunt jumătăţi 
de adevăr şi poate nici măcar atât. 


Se pare că „dracul gol” a ieşit din mormânt şi a atacat un 
polițist cunoscut şi familia lui la el acasă. Dracul gol îl avertizase 
pe dr. Cross că va lovi. Nu exista nicio cale de a-l împiedica. 
Răzbunare_ crudă şi fără scăpare. Nici unul dintre membrii 
familiei, nici măcar Alex Cross, nu a fost ucis. Pentru mine 
aceasta este cea mai perplexă şi cea mai tulburătoare parte din 
puzzle. Aceasta este cheia! 

Am pătruns în pivniţa casei lui Cross puţin înainte de 
unsprezece dimineaţa. Le cerusem poliţiştilor şi tehnicienilor de 
la FBI să nu mă încurce până nu termin cu examinarea pe toate 
etajele. Metoda mea de strângere a datelor, toată ştiinţa mea, 
înseamnă un proces metodic care e gândit pas cu pas. 

Agresorul (agresoarea?) se ascunsese în pivniţă în timpul 
petrecerii care avea loc în casă şi în curtea din spate. O urmă 
parţială de picior fusese găsită aproape de intrarea în pivniţă. 
Mărimea 9. Nu era mare lucru, mai ales dacă intrusul ţinuse ca 
noi să găsim amprenta. 

Imediat m-a izbit un alt amănunt. Când era mic, Gary Soneiji 
fusese deseori încuiat în pivniță. Exclus de la activitățile familiei 
din restul casei. Abuzat fizic în pivniţă. Exact ca individul care 


pătrunsese în casă. 
Categoric, agresorul se ascunsese în pivniţă. Nu putea fi o 


coincidentă. 
Ştiuse oare despre avertismentul explicit al lui Soneji la 


adresa lui Cross? Posibilitate al dracului de tulburătoare. Nu 
voiam deocamdată să mă lansez în teorii sau să trag concluzii 
premature. Voiam doar să adun cât mai multe informaţii şi date 
brute. Poate pentru că am făcut facultatea de medicină, modul 
meu de abordare este unul ştiinţific. 

Mai întâi strânge toate datele. Nu scăpa informații. 

Era linişte în pivniţă şi am reuşit să-mi concentrez toată 
atenţia asupra detaliilor. Am încercat să mi-l imaginez pe 
agresor furişându-se aici în timpul petrecerii şi aşteptând să se 
lase liniştea în casă şi Alex Cross să se ducă la culcare. 

Agresorul e laş. 

N-a fost stăpânit de mânie. A fost metodic. 

Nu a fost o crimă pasională. 

Intrusul i-a atacat mai întâi pe copii, pe rând, dar fără intenţia 
de a-i omori. A bătut-o pe bunica lui Alex Cross, dar a cruţat-o. 
De ce? Numai Alex Cross era sortit pieirii şi, până acum, nici 
măcar asta nu s-a întâmplat. 

Agresorul a ratat? Şi unde este acum? 

Este încă în Washington? Poate că examinează la rândul lui 
casa lui Cross în clipa asta? Sau poate este la spitalul St. 
Anthony, unde poliţia îl păzeşte pe Alex Cross? 

Trecând prin faţa unei sobe vechi de cărbuni, am observat că 
uşiţa de metal e uşor întredeschisă. Am deschis-o cu batista şi 
am aruncat o privire înăuntru. Nu vedeam bine şi am aprins o 
lanternă de buzunar. Am văzut puţină cenuşă mai deschisă la 
culoare. Cineva arsese acolo de curând o substanţă inflamabilă, 
poate ziare sau reviste. 

De ce să faci focul în toiul verii? m-am întrebat. 

Am găsit o lopăţică pe masa de lucru de lângă sobă. Am 
folosit-o să răscolesc cenuşa. In cenuşă se afla ceva. Ceva tare 
şi greu. Nu mă aşteptam la cine ştie ce. Nu făceam altceva 
decât să adun date, totul şi orice, până şi conţinutul unei sobe 
vechi. Am scos cenuşa şi am pus-o într-o grămăjoară pe masa 
de lucru, apoi am nivelat-o. 

Am văzut ce lovisem cu lopăţică. Am ridicat proba cu vârful ei. 
Da, mi-am spus. În sfârşit am ceva, prima probă. 

Era insigna de detectiv a lui Alex Cross, arsă şi carbonizată. 

Cineva a vrut ca noi să găsim insigna. 


Intrusul vrea să se joace! mi-am zis. De-a şoarecele şi pisica. 


83 

Ile-de-France 

În mod obişnuit, dr. Abel Sante era un om calm şi organizat. 
Era recunoscut în toate cercurile medicale drept un erudit şi un 
om cu picioarele pe pământ. În plus, era un om cumsecade şi un 
medic blând. 

Acum încerca cu disperare să-şi îndrepte mintea departe de 
locul unde i se găsea trupul. Acolo unde nimeni de pe faţa 
pământului nu s-ar simţi în apele lui. 

Își petrecuse deja câteva ore rememorând cu minuţie detaliile 
copilăriei lui frumoase, aproape idilice, din Rennes, apoi anii 
studenţiei la Sorbona şi Ecole Pratique de Medecine; rejucase în 
minte partide de tenis şi de golf; retrăise cei şapte ani de 
dragoste cu Regina Becher - draga, scumpa Regina. 

Avea nevoie să fie în altă parte, să existe în altă parte decât 
se afla acum. Avea nevoie să trăiască în trecut, sau chiar în 
viitor, nicidecum în prezent. Îşi amintea de The English Patient - 
cartea şi filmul deopotrivă. Era în pielea contelui Almasy, nu-i 
aşa? Numai că tortura lui era încă şi mai rea decât carnea arsă 
îngrozitor a lui Almasy. Se afla în ghearele lui Mr. Smith. 

Se gândea continuu la Regina şi a înţeles cât de mult o iubea 
şi cât de prost a fost că n-a cerut-o în căsătorie cu ani în urmă. 
Fusese un ticălos, un idiot arogant! 

Cât de mult îşi dorea acum ca ea să trăiască şi să o vadă încă 
o dată. În momentul acesta viaţa i se părea al dracului de 
prețioasă, în locul ăsta  înfiorător, în condiţiile astea 
monstruoase. 

Nu, nu aşa trebuia să gândească. Pentru că asta îl doboară - îl 
aduce înapoi la realitate, în prezent. Nu, nu! Du-te cu mintea-n 
altă parte. Oriunde, numai aici nu! 

Dar ultimul gând îl adusese deja în compartimentul îngust, 
acest punct infinitezimal de pe glob unde era prizonier şi unde 
nimeni n-avea să-l găsească. Nici poliţia franceză, nici armata 
Franţei, sau a Angliei, sau a Americii, sau a Israelului! 

Dr. Sante îşi imagina cu uşurinţă zarva şi mânia, panica ce 
cuprindea Parisul şi Franţa. RAPIREA UNUI MEDIC DE MARCA ŞI 
PROFESOR! va suna probabil titlul din Le Monde. Sau: NOUA 
OROARE A LUI MA. SMITH ÎN PARIS. 

El era noua oroare! Era sigur că mii de poliţişti şi soldaţi se 
află acum în căutarea lui. Desigur, cu fiecare oră care trece, 


şansele lui de supravieţuire scad. Ştia asta din articolele citite 
despre Mr. Smith şi răpirile cu aură nepământeană, şi mai ştia şi 
ce se întâmplase cu victimele lui. 

De ce eu? Doamne atotputernic, nu mai putea să suporte 
acest monolog infernal. 

Nu mai suporta nici măcar o secundă această poziţie, aproape 
cu capul în jos, acest spațiu îngust. 


Pur şi simplu nu mai putea să îndure. Nici măcar o secundă! 
Nici măcar o secundă! 


Nici măcar o secundă! 

Nu mai putea să respire. 

Avea să moară aici. 

Chiar aici, în blestematul ăsta de ascensor de serviciu. 
Înțepenit între etaje într-o casă uitată de Dumnezeu din lle- 


de-France, undeva la periferia Parisului. 
Mr. Smith îl băgase în ascensor, îl înghesuise ca pe un 


morman de rufe murdare şi îl lăsase acolo pentru Dumnezeu 
ştie cât timp. Era acolo de ore, cel puţin câteva ore, dar Abel 
Sante nu mai putea şti cu siguranţă. 

Durerea insuportabilă îl lăsa şi îl apuca iarăşi, îi trecea prin 
trup în valuri puternice. Gâtul, umerii şi pieptul îl dureau 
îngrozitor, dureau peste măsură, dincolo de capacitatea lui de a 
suporta durerea. Se simţea de parcă ar fi fost strivit încetul cu 
încetul. Şi dacă înainte nu suferea de claustrofobie, suferea 
acum. 

Dar nu ăsta era cel mai rău lucru din toate. Nu, nici pe 
departe. Faptul cel mai terifiant era că ştia ceea ce toată Franţa 
ar fi vrut să ştie, ceea ce lumea-ntreagă voia să afle. 

Ştia anumite lucruri despre identitatea lui Mr. Smith. Ştia 
foarte bine cum vorbeşte. Mr. Smith ar fi putut foarte bine să fie 
un filozof, poate profesor universitar sau student. 

Îl şi văzuse pe Mr. Smith. 

Îl văzuse din ascensor, aşa cum era, cu capul în jos, şi se 
uitase în ochii duri şi reci ai lui Mr. Smith, îi văzuse nasul şi 
buzele. 

Şi Mr. Smith văzuse asta la rândul lui. 

Prin urmare, nu mai era nicio speranţă pentru el. 

— Dracu’ să te ia, Smith. Lua-te-ar toţi dracii din iad. Ştiu care 
e secretul tău scârbos. Acum ştiu totul. Eşti un nenorocit de 
extraterestru. Om nu eşti! 


84 

— Chiar crezi că o să-i dăm de urmă fiului de căţea? Crezi că 
individul e tâmpit? 

John Sampson nu mă ierta deloc, mă provoca. Era îmbrăcat 
tot în negru şi purta ochelari de soare Ray-Ban. Ai fi zis că e deja 
în doliu. Zburam amândoi într-un elicopter al FBl-ului de la 
Washington spre Princeton, New Jersey. Pentru o vreme aveam 
să lucrăm împreună. 

— Crezi că Gary Soneji e amestecat într-un fel sau altul? Ce e 
el, Houdini? Sau crezi că trăieşte?! o ţinea Sampson întruna. Ce 
mama dracului crezi? 

— Deocamdată nu cred nimic, i-am spus eu oftând. Încă adun 
date. Aşa lucrez eu. Nu, nu cred că Soneji e amestecat. 
Întotdeauna a lucrat singur. Întotdeauna. 

Ştiam că Gary Soneji a copilărit în New Jersey, după care a 
plecat ca să devină unul dintre cei mai sălbatici asasini ai 
tuturor timpurilor. Şi cursa lui nu părea să se fi terminat. Soneji 
făcea parte din misterul pe care îl aveam de dezlegat. 

Notele lui Alex Cross despre Soneji erau exhaustive. Am găsit 
acolo analize extrem de interesante şi utile şi nu terminasem 
nici măcar o treime de parcurs. Eram deja convins că Alex Cross 
este un detectiv foarte bun, dar un şi mai bun psiholog. 
lpotezele şi intuiţiile lui nu erau neapărat inteligente sau 
imaginative, dar adeseori erau corecte. O distincţie foarte 
importantă, pe care mulţi nu reuşesc să o vadă, mai ales cei din 
funcţiile de conducere. 

Am ridicat ochii din note. 

— Am avut noroc în câteva anchete cu criminali greu de 
prins. De fapt, cu toţi în afară de cel pe care vreau cu adevărat 
să-l prind, i-am mărturisit lui Sampson. 

Dădu din cap, dar nu-şi luă ochii de la mine. 

— Şi Mr. Smith ăsta a ajuns de-acum un fel de figură eroică? 
Mai ales în Europa, la Londra, Paris, Frankfurt. 

Nu mă mira faptul că Sampson era la curent cu ancheta mea. 
Ziarele de scandal făcuseră din Mr. Smith subiectul la ordinea 
zilei. Articolele erau fără îndoială irezistibile. Se jucau mult cu 
ideea că Mr. Smith ar putea fi un alien. Chiar ziare serioase ca 
The New York Times şi London Times publicaseră articole în care 
se afirma că oameni din poliţie cred că Smith ar putea fi o fiinţă 


extraterestră care a venit la noi să studieze umanitatea. Vezi 
Doamne, s-o evalueze. 

— Smith a devenit E.T. cel rău. Subiect de meditaţie între 
episoadele săptămânale pentru fanii Dosare/or X. Mai ştii, poate 
că Mr. Smith chiar este un vizitator dintr-un alt spaţiu, măcar 
dintr-o lume paralelă. N-are absolut nimic comun cu o fiinţă 
umană, crede-mă pe cuvânt. Am fost la toate scenele crimelor. 

Sampson încuviinţă din cap. 

— Nici Gary Soneji n-a avut cine ştie ce în comun cu rasa 
umană, mi-a spus cu o voce adâncă şi foarte scăzută. Şi el vine 
de pe altă planetă. Un extraterestru.Nu prea cred că se 
potriveşte cu profilul psihologic al lui Mr. Smith. 

— De ce? mă întrebă. Crezi că asasinul tău în masă e mai 
deştept decât asasinul nostru în masă? 

— N-am spus asta. Gary Soneji a fost foarte inteligent, dar a 
făcut greşeli. Până acum, Mr. Smith n-a făcut nici una. 

— Şi de-aia crezi că ai să rezolvi cazul ăsta? Pentru că Gary 
Soneji a făcut greşeli? 

— Nu obişnuiesc să fac profeţii, i-am spus lui Sampson. Nu-mi 
stă în caracter. Şi nici ţie. 

— Crezi că Gary Soneji a făcut o greşeală acasă la Alex? 
izbucni el, uitându-se la mine cu ochi sfredelitori. 

Am suspinat tare. 

— Cred că cineva a făcut. 

Elicopterul se pregătea să aterizeze undeva în afara 
Princetonului. Un şir subţire de maşini se înscria silențios pe 
autostradă. Oamenii se uitau la noi de acolo, de jos. Se poate 
spune fără teama de a greşi că totul începuse aici. Casa unde 
crescuse Gary Soneji era la mai puţin de zece kilometri. Locul 
unde monstrul se instruise. 

— Eşti sigur că Soneji nu mai trăieşte? mă întrebă Sampson 
încă o dată. Eşti absolut sigur de asta? 

— Nu, am recunoscut eu într-un târziu. Deocamdată nu sunt 
sigur de nimic. 


85 

Să nu presupui nimic, să pui totul sub semnul întrebării. 

In timp ce aterizam pe aeroportul privat, simţeam cum mi se 
ridică firele de păr de pe ceafă. Ce e în neregulă aici? Care e 
părerea mea despre cazul Cross? 

Dincolo de benzile înguste ale pistelor de aterizare se vedeau 
păduri de pin şi dealuri. Frumuseţea peisajului rural, 
incredibilele nuanţe de verde îmi aminteau de ceea ce spusese 
odată Cezanne: „Când culoarea e în deplinătatea bogăției sale, 
forma este şi ea deplină”. După ce am auzit asta prima oară, 
felul meu de a privi lumea s-a schimbat definitiv. 

Gary Soneii a crescut aici pe aproape, mi-am spus în gând. E 
posibil să fie încă în viață? Nu, nu credeam una ca asta. Dar 


care este legătura? 
Am fost întâmpinați la New Jersey de doi agenţi care ne-au 


pus la dispoziţie un Lincoln sedan albastru. Am pornit împreună 
cu Sampson pe şoseaua de la est de Lambertville înspre Rocky 
Hill. Ştiam că Sampson şi Alex Cross fuseseră la Princeton în 
urmă cu aproape o săptămână. Totuşi, aveam propriile mele 
întrebări şi teorii pe care trebuia să le testez la fata locului. 

In plus, ţineam să văd cu ochii mei unde a crescut Gary 
Soneji, locul care-i provocase şi nutrise nebunia. Şi cel mai mult 
voiam să vorbesc cu cineva cu care nici Cross şi nici Sampson 
nu-şi pierduseră timpul, un martor nou- nouţ. 

Să nu presupui nimic, să pui orice şi pe oricine sub semnul 
întrebării. 

Bunicul de şaptezeci şi cinci de ani al lui Gary, Walter Murphy, 
ne aştepta pe veranda lungă şi spoită cu alb. Nu ne-a invitat în 
casă. 

Veranda avea o vedere superbă în spatele fermei. Plantele 
creşteau peste tot într-un desiş de nepătruns. Hambarul din 
apropiere era la rândul lui acoperit de o iederă deasă. Bănuiesc 
că bunicul nu făcea nimic s-o descurajeze. 

II simțeam pe Gary Soneii la ferma bunicului, era peste tot. 

Dacă e să-i acordăm credit lui Walter Murphy, acesta n-a avut 
niciun motiv să-l creadă pe Gary în stare de crimă. Niciodată. 
Nici măcar un indiciu. 

— Am impresia uneori că am reuşit să mă obişnuiesc cu cele 
petrecute, după care, brusc, totul îmi revine proaspăt în minte şi 
la fel de neînțeles ca întotdeauna, ne-a spus el, şi boarea 


amiezii îi răvăşea părul lung şi alb. 

— Aţi rămas apropiat de Gary după ce s-a făcut mare? l-am 
întrebat, alegându-mi precaut cuvintele. Îi studiam în acelaşi 
timp statura. Era un om viguros. Braţele groase păreau suficient 
de puternice pentru a răni pe cineva. 

— Ţin minte că am avut lungi discuţii cu Gary de când era 
copil până când s-a spus că a răpit pe copiii ăia doi în 
Washington. 

S-a spus. 

—Aţi fost surprins? l-am întrebat. N-aveaţi niciun fel de idee 
de ce era în stare? 

Walter Murphy s-a uitat drept la mine - pentru prima oară. 
Eram conştient că nu-i place tonul meu şi ironia din el. Cât pot 
să-l înfurii? Cât se poate abţine bătrânul? 

M-am aplecat spre el să-l ascult mai de aproape. Îi urmăream 
fiecare mişcare, fiecare tic nervos. Culege date. 

— Gary şi-a dorit mereu să se integreze, ca toată lumea! a 
izbucnit bătrânul. A avut încredere în mine pentru că ştia că îl 
accept aşa cum era. 

— Ce avea Gary şi era nevoie să acceptaţi? 

Bătrânul îşi mută privirea spre pădurile de pin liniştitoare care 
înconjurau ferma. Îl simţeam pe Gary Soneji în pădurile astea. 
De parcă s-ar fi uitat la noi. 

— Putea fi ostil uneori, recunosc. Avea limba ascuţită, cu 
două tăişuri. Gary îi privea pe oameni cu un aer de superioritate 
de le mergeau fulgii. 

Am continuat atacul asupra lui Walter Murphy fără să-i dau 
timp să respire: 

— Dar nu şi pe dumneavoastră, nu? Nu vă mergeau fulgii. 

Ochii albaştri ai bătrânului se întoarseră din excursia în 
pădure. 

— Nu, noi doi am fost mereu apropiaţi. N-am nicio îndoială, 
cu toate că psihiatrii pe care s-au cheltuit o grămadă de bani 
spun că e imposibil ca Gary să fi simţit vreodată afecţiune 
pentru ceva sau cineva. Eu, unul, n-am fost niciodată ţinta 
vreuneia din exploziile lui de furie. 

O revelaţie fascinantă, dar mi-am dat seama că e o minciună. 
l-am aruncat o privire lui Sampson. Se uita la mine într-un fel cu 
totul nou. 


— Exploziile astea de furie cu care-i binecuvânta pe ceilalţi 
erau vreodată premeditate? l-am întrebat. 

— Păi ştii al dracului de bine că a incendiat casa lui taică-su şi 
a mamei lui adoptive. Cu ei înăuntru. Şi cu sora lui vitregă şi 
fratele vitreg. Ar fi trebuit să fie la şcoală. Era şef de promoţie la 
Şcoala de Pedagogie din Highstown. Avea prieteni acolo. 

— Aţi cunoscut vreodată vreunul din prietenii lui de la şcoală? 
Tempoul rapid al întrebărilor mele nu-l făceau deloc pe Walter 
Murphy să se simtă în largul lui. Să aibă oare temperamentul 
irascibil al nepotului său? 

O scânteie se aprinse în ochii bătrânului. Nu era altceva decât 
mânie. Poate că adevăratul Walter Murphy avea să-şi dea arama 
pe faţă. 

— Nu, nu şi-a adus niciodată acasă prietenii de la şcoală. 
Presupun c-ai vrut să spui că n-a avut de fapt niciodată prieteni, 
că a vrut doar să lase impresia că e mai normal decât părea. 
Asta-i analiza ta de doi bani. Că doar eşti psiholog, nu-i aşa? 
Asta-i jocul tău? 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre trenuri? l-am întrebat. 

Voiam să văd unde o să ajungă Walter Murphy pe pista asta. 
Era foarte important, un test al adevărului. 

Haide, bătrâne. Cum a fost cu trenurile? 

Şi-a lăsat privirea să rătăcească iarăşi peste pădurea la fel de 
liniştită şi frumoasă. 

—Mda. Îmi ieşise din minte chestia asta cu trenuleţul, nu m- 
am gândit de mult la ea. Băiatul Fionei, băiatul ei adevărat, 
avea un set scump de trenuri marca Lionel. Gary n-avea voie 
nici să stea în camera cu trenurile. Pe la zece-unsprezece ani, 
setul a dispărut. Tot afurisitul de set s-a dus. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Walter Murphy îşi reţinu un zâmbet. 

— Toată lumea a ştiut că Gary l-a luat. Ori l-a distrus, ori l-o fi 
îngropat undeva. Toată vara l-au chinuit cu întrebări despre 
trenuleţ, dar n-a scos o vorbuliţă. L-au pedepsit vara întreagă, 
dar tot n-a spus. 

— Era secretul lui, dovada puterii pe care o avea asupra lor, i- 
am oferit pe tavă încă o mostră de „analiză de doi bani”. 

Începeam să simt lucruri tulburătoare despre Gary şi bunicul 
lui. Începeam să îl cunosc pe Soneji şi poate să mă apropii de 


cel care l-a atacat pe Cross în casa lui din Washington. La 
Quantico se mergea pe teoria unui atentat-copie. Eram de acord 
cu ideea că Soneji are un partener, cu rezerva că până acum nu 
avusese niciodată unul. 

Cine se strecurase în casa lui Cross? Şi cum? 

— Pe drum am citit câteva dintre notele detectivului Cross, i- 
am spus bunicului. Gary avea un coşmar care se repeta mereu. 
Şi avea loc aici, la ferma dumneavoastră. Aveţi cunoştinţă de 
aşa ceva? Coşmarul lui Gary de la fermă? 

_ Walter Murphy a negat dând din cap. Clipea din ochi. 
Inseamnă că ştia ceva. 

— Vă cer permisiunea să fac ceva aici, i-am spus în sfârşit. 
Am nevoie de două lopeţi. Sau hârleţe dacă aveţi. 

— Şi dacă spun nu? replică el ridicând vocea. Pentru prima 
oară refuza să coopereze, pe faţă. 

Atunci mi-am dat seama. Bătrânul joacă un rol, la rândul lui. 
De aceea îl înţelegea atât de bine pe Gary. S-a uitat spre copaci 
spre a-şi pune ordine în minte, pregătindu-se pentru replicile pe 
care urma să ni le servească. Bunicul este un actor! Numai că 
nu de talia lui Gary. 

— Dacă nu, o să ne întoarcem cu mandat de percheziţie, l-am 
asigurat. Nu vă sfătuiesc să faceţi o asemenea greşeală. Ne vom 
face treaba oricum. 


86 

— Ce mama dracului se petrece aici? întrebă Sampson când 
ieşeam din hambarul prăpădit, îndreptându-ne spre vatra de 
piatră de sub cerul liber. Aşa crezi tu că o să prindem monstrul? 
Chinuind un om bătrân? 

Aveam amândoi câte o lopată, iar eu mai târam şi un 
târnăcop ruginit. 

— Ţi-am mai spus - e vorba de date. Sunt om de ştiinţă prin 
formaţie. Ai încredere în mine o jumătate de oră. Bătrânul e mai 
rezistent decât pare. 

Vatra de piatră fusese construită cu mult timp în urmă pentru 
mesele la iarbă verde ale familiei, dar părea să nu mai fi fost 
folosită de câţiva ani. ledera îşi făcea loc printre dale, 
distrugând-o încetul cu încetul. Chiar în spatele vetrei era o 
masă de lemn roasă de cari, cu băncuţe grosolane din buşteni 
pe fiecare latură. Lemne de pin, stejar şi arțar erau peste tot. 

— Gary avea mereu acelaşi vis. Asta m-a adus aici. Aici are 
loc visul lui. Lângă vatră şi lângă masa de picnic de la ferma 
bunicului Walter. Visul e cam sinistru şi revine în câteva rânduri 
în notele lui Alex din închisoarea Lorton. 

— Unde Gary ar fi trebuit să fie prăjit, crocant pe dinafară şi 
rozaliu la mijloc, ricană Sampson. 

Am râs de umorul lui negru. Era prima clipă de destindere de 
mult timp încoace şi m-am simţit bine că am împărtăşit-o cu 
cineva. 

Am ales un punct cam la mijlocul distanţei dintre vatră şi un 
stejar maiestuos cu coroana înclinată spre fermă. Am înfipt 
târnăcopul în pământ, lovind tare şi adânc. Gary Soneii. Aura lui, 
răul lui profund. Bunicul lui dinspre tată. Cât mai multe date. 

— În visele lui bizare, i-am spus lui Sampson, Gary comitea o 
crimă urâtă în copilărie. Poate că şi-a îngropat victima aici. Prea 
sigur nu era nici el. Uneori nu era în stare să deosebească visele 
de realitate. Hai să pierdem puţin timp în căutarea vechiului 
mormânt. Poate că suntem pe cale să pătrundem în primul 
coşmar al lui Gary. 

— Da’ poate că n-am chef să pătrund în primul coşmar al lui 
Gary, spuse Sampson izbucnind în râs. 

Neîndoielnic, tensiunea dintre noi începuse să scadă. Era mai 
bine aşa. 


Am ridicat târnăcopul şi l-am izbit cu putere de pământ. Am 
repetat iar şi iar mişcarea până când am găsit un ritm egal şi 
confortabil. 

Sampson privea cu surprindere cum mânuiesc târnăcopul. 

— Băiete, nu e prima oară când te ocupi cu aşa ceva, spuse 
el şi începu să sape cot la cot cu mine. 

— Aşa-i. M-am născut la o fermă în El Toro, California. Tata, 
tatăl lui şi tatăl bunicului au fost toţi doctori de ţară. Au 
continuat în acelaşi timp să trăiască la vechea crescătorie de cai 
a familiei. La rândul meu, ar fi trebuit să mă întorc acasă şi să 
practic medicina, dar n-am terminat şcoala. 

Lucram amândoi din greu. Muncă adevărată, cinstită: căutam 
cadavre, căutam stafiile din trecutul lui Gary Soneji. Ne dădeam 
silinţa să-l scoatem din pepeni pe bunicul Murphy. 

Ne-am scos cămăşile şi în curând eram amândoi acoperiţi cu 
sudoare şi praf. 

— Şi zici că aveaţi o moşie acolo, în California? Ferma unde ai 
crescut? 

M-a pufnit râsul când mi-am imaginat „moşia”. 

— Era o fermă mititică. Ne zbăteam s-o ţinem pe picioare. 
Familia mea nu credea că un doctor poate ajunge bogat numai 
având grijă de sănătatea oamenilor. „Niciodată să nu profiţi de 
nenorocirea altuia”, spunea tata. Încă mai crede în asta. 

— Aha! Deci şi ai tăi sunt trăsniţi ca tine? 

E un portret cât se poate de adevărat. 


87 

Pe când continuam să sap în curtea lui Walter Murphy, mi-a 
venit în minte ferma noastră din sudul Californiei. Amintirea 
hambarului mare şi roşu şi a celor două ţarcuri era cât se poate 
de vie. 

Când eram acasă aveam şase cai. Doi dintre ei armăsari de 
prăsilă, Fadl şi Rithsar. În fiecare dimineaţă luam grebla, furca şi 
roaba şi curăţăm grajdurile. Apoi îmi făceam drumul până la 
grămada de bălegar. Dădeam pe jos cu var, întindeam paie, 
spălam şi umpleam găleţile cu apă, făceam reparaţii minore. In 
fiecare dimineaţă a tinereţii mele, fără excepţie. Aşa că, da, 
ştiam cum se foloseşte o lopată sau un târnăcop. 

Ne-a luat o jumătate de oră ca să facem un şanţ nu prea 
adânc până la bătrânul stejar din curtea lui Murphy. Copacul 
enorm era menţionat de câteva ori în amintirile lui Gary despre 
propriile-i vise. 

Aproape că mă aşteptam ca Walter Murphy să cheme poliţia 
locală, dar n-a fost aşa. Mă aşteptam cumva ca Soneji să-şi facă 
brusc apariţia. Dar nici asta nu s-a întâmplat. 

— Păcat că bătrânul Gary nu ne-a lăsat o hartă, mormăi 
Sampson şi oftă sub soarele puternic. 

— Şi-a povestit visul în detaliu. Cred că a vrut să-l facă pe 
Alex să vină aici. Pe Alex sau pe oricine altcineva. 

— Se pare că altcineva a ajuns. Noi doi. Fir-aş al dracu’, am 
găsit ceva. Am ceva sub picioare! strigă Sampson. 

M-am dus spre el prin şanţ. Am continuat amândoi să săpăm, 
potrivindu-ne ritmul. Lucram umăr la umăr, transpirând 
îngrozitor. Date, mi-am repetat în minte. A; nevoie de date 
pentru a afla răspunsul la o întrebare. Acesta este începutul 
oricărei soluții. 

Apoi am recunoscut fragmentele dezgropate din mormântul 
nu prea adânc, în ascunzătoarea lui Gary de lângă vatră. 

— lisuse Hristoase, nu-mi vine să cred. O, Doamne, lisuse! 
striga Sampson. 


— Oase de animal. Astea par să fie craniul şi osul coapsei 
unui câine de mărime mijlocie, i-am spus lui Sampson. 

— Uite câte oase! adăugă el. 

Am săpat mai departe cu viteză şi mai mare. Respiram 
amândoi cu greu. Săpam sub soarele de vară de aproape o oră. 


Erau anii nouăzeci, era cald al dracului şi simţeam că mă 
cuprinde un fel de claustrofobie. Eram în şanţ până la brâu. 

— La dracu'. Începe iar. După atâta anatomie la facultate poţi 
să recunoşti chestia asta? întrebă Sampson. 

Aveam în faţa ochilor fragmente dintr-un schelet uman. 

— Scapularul şi mandibula. Ar putea fi un băiat sau o fată, i- 
am spus. 

— Aşadar cu asta se ocupa juniorul Gary? Asta-i prima 
victimă a lui Gary? Un alt copil? 

— Nu ştiu sigur. Nu uita de bunicul Walter. Hai să mai 
căutăm. Dacă e Gary, poate a lăsat un semn. Ar putea să fie 
primele lui suveniruri. Trebuie să fi fost o comoară pentru el. 

Am săpat în continuare şi peste câteva minute am mai găsit o 
ascunzătoare. Numai sunetul gâfâit al răsuflărilor noastre 
spărgea tăcerea. 

Erau alte oase, poate de la un animal mare, o căprioară 
probabil, dar mai degrabă un om. 

Şi mai era ceva, categoric un semn de la micul Gary. Ceva 
înfăşurat cu grijă în plasticul pe care îl desfăceam acum. 

O locomotivă Lionel, fără îndoială cea furată de la fratele lui 
vitreg. 

Trenulețul care provocase moartea a o sută de persoane. 


88 

Christine Johnson ştia că trebuie să meargă la şcoală, la 
Sojourner Truth, dar odată ajunsă acolo nu mai era deloc sigură 
că e în stare să-şi reia munca. Era nervoasă şi distrată, nu mai 
era ea însăşi. Poate că totuşi şcoala o va ajuta să nu se mai 
gândească la Alex. 

În turul ei de dimineaţă, se opri la clasa întâi a Laurei Dixon. 
Laura era una dintre cele mai bune prietene pe care le avea pe 
lume, iar orele ei erau stimulative şi pline de haz. In plus, e atât 
de plăcut să fii înconjurat de cei de-a-ntâia. „Copilaşii” Laurei, 
aşa le spunea ea. Sau „pisoii şi căţeluşii scumpi ai Laurei”. 

— Oho, ia te uită cine-a venit, cine-a trecut pe la noi! Nu 
suntem noi cea mai norocoasă clasă întâi din toată lumea? 
strigă învăţătoarea dând cu ochii de Christine la uşă. 

Laura era numai o idee mai înaltă de un metru cincizeci, 
altminteri era o fată cu adevărat mare, cu şolduri late şi sâni 
mari. Christine nu-şi putu reţine un zâmbet la auzul primirii 
făcute de prietena ei. Necazul era că totuşi era cât pe ce să 
izbucnească în lacrimi. Înţelese că nu era încă pregătită să se 
întoarcă la şcoală. 

— Bună dimineaţa, doamnă Johnson! se auzi corul celor mici, 
toţi într-un glas. Doamne, cât de frumoşi sunt! Strălucitori şi 
plini de entuziasm, dulci şi buni. 

— Bună dimineaţa, le răspunse Christine zâmbind. 

Aşa, uite că se simte mai bine. Litera B de tipar era desenată 
pe tablă, alături de construcţii ale Laurei de felul „Bumblebee şi 
Batman sunt într-o Barcă Bleu cu Buline”. 

— Nu te întrerupe din lecţie, spuse ea. Am venit doar să mă 
înviorez puţin la ora ta. B este pentru Beautiful Beginnings, 
Babies. 

Clasa se porni pe râs, iar ea se simţi legată de ei, slavă 
Domnului. În clipe ca cea de faţă îşi dorea din toată inima să 
aibă copii. Îi iubea pe cei de clasa întâi, iubea copiii în general şi, 
la treizeci şi doi de ani, fără doar şi poate că era momentul să-i 
aibă. 

Apoi, de undeva din neant a năvălit imaginea teribilei scene 
pe care o trăise în urmă cu câteva zile. Alex transportat din casa 
lui în una din ambulanţele de pe Strada Cinci. Primise un telefon 
de la nişte vecini, prieteni de-ai ei. Alex era conştient. l-a spus: 
„Christine, eşti atât de frumoasă! Ca întotdeauna”. După care a 


fost dus de lângă ea. 

Imaginea acelei dimineţi şi acele ultime cuvinte o făceau să 
tremure de câte ori îşi aducea aminte. Chinezii au un proverb 
care o tulbura: „Societatea pregăteşte crima, criminalul doar o 
comite”. 

— Te simţi bine? Laura Dixon era lângă ea, o văzuse pe 
Christine gata să leşine în uşă. 

— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să ne scuzaţi, le spuse 
ea copiilor. Doamna Johnson şi cu mine trebuie să stăm de 
vorbă un minut pe coridor. Puteţi să vorbiţi şi voi. Dar încet. Ca 
nişte doamne şi domni ce sunteţi, după părerea mea. 

Apoi Laura o luă pe Christine de braţ şi o trase după ea pe 
coridorul pustiu. 

— Chiar aşa de rău arăt? întrebă Christine. Laura, se vede pe 
faţa mea? 

Laura o îmbrăţişă strâns şi căldura trupului generos al 
prietenei sale îi făcu bine. Laura era bună. 

— Să nu care cumva să faci pe puternica, nu face pe viteaza 
cu mine, spuse Laura. Ai mai aflat ceva, scumpa mea? Spune-i 
Laurei. Vorbeşte cu mine. 

Christine mormăi ceva în părul Laurei. Era aşa de bine în 
braţele ei, în braţele cuiva. 

— Starea lui e încă critică. Nu poate primi vizitatori. Decât 
oameni importanţi de la poliţie şi de la FBI. 

— Christine, Christine, îi şopti Laura cu blândeţe. Ce mă fac 
eu cu tine? 

— Poftim? Laura, mă simt bine acum. Pe cuvânt. 


— Eşti puternică, fato. Eşti cea mai bună persoană pe care 
am întâlnit-o vreodată. Te iubesc din tot sufletul. Asta-i tot ce 
am să-ţi spun până una-alta. 

— E de-ajuns. Mulţumesc, răspunse Christine. Se simţea ceva 
mai bine, nu atât de golită pe dinăuntru, dar senzaţia nu dură 
mult. 

Se îndreptă spre biroul ei. 

Luând-o pe coridorul de est dădu cu ochii de Kyle Craig de la 
FBI care o aştepta lângă birou. Grăbi pasul spre el. Nu e de bine 
îşi spuse ea. O doamne, nu. De ce a venit Kyle? Ce are să-mi 
spună? 


— Kyle, ce s-a întâmplat? vocea ei tremura şi aproape îşi 
pierduse orice urmă de control. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, spuse el luându-i mâna. Te rog, 
ascultă-mă. Hai să intrăm la tine în birou, Christine. 


89 

Nici în noaptea aceea, întors în camera mea de la Marriott din 
Princeton, nu am reuşit să adorm. Erau două cazuri, amândouă 
luptându-se pentru întâietate în mintea mea. Am răsfoit câteva 
capitole dintr-o carte mai degrabă plicticoasă despre trenuri 
numai pentru a aduna date.. 

Incepeam să mă familiarizez cu vocabularul trenurilor: 
platformă, cuşetă, semnal de alarmă. Ştiam că trenurile sunt o 
parte-cheie a misterului pe care fusesem pus să-l dezleg. 

Care a fost rolul lui Gary Soneji în atacul asupra casei lui Alex 
Cross? 

Cine era partenerul lui? 

M-am apucat apoi de lucru la computerul pe care-l montasem 
pe biroul camerei de hotel. Aşa cum mai târziu aveam să-i spun 
şi lui Kyle, nici nu mă aşezasem bine la birou că alarma special 
programată în computer a început să sune. Mă aştepta un fax. 

Am ştiut imediat despre ce e vorba - un mesaj de la Smith. 
Mă contacta cu regularitate de un an de zile. Cine pe cine vâna? 
mă întrebam uneori. Mesajul de pe fax era în stilul clasic al lui 
Smith. L-am citit rând cu rând: 

Paris, miercuri 


In „Disciplină şi Pedeapsă “a lui Foucault, filozoful sugerează 
că în epoca modernă se trece de la pedepsirea individuală la 
pedepsirea generală. Eu, unul, cred în ideea pedepsirii la 
întâmplare. Intelegi unde mă poate duce linia aceasta de 
gândire şi care ar putea fi misiunea mea fundamentală? 

Iti simt lipsa aici, pe continent, mi-e tare dor de tine. Alex 
Cross nu merită timpul şi energia ta prețioase. 

Am pus mâna aici, la Paris, pe unul, în cinstea ta: e medic! 
Medic şi chirurg, exact ceea ce ţi-ai visat cândva să ajungi. 

Al tău 
Mr. Smith 


90 

Astfel comunica asasinul cu mine de mai bine de un an. 
Faxuri sau mesaje vocale îmi soseau pe computer la orice oră 
din zi sau din noapte. După care le trimiteam la FBI. Mr. Smith 
era cât se poate de modern, o creatură a anilor nouăzeci. 

Am transmis faxul la Departamentul pentru Ştiinţele 
Comportamentului din Quantico. Câţiva agenţi mai lucrau şi 
acum la profilul lui psihologic. Pot să vizualizez scena de 
consternare şi frustrare. Călătoria mea în Franţa a fost aprobată. 

Kyle Craig m-a sunat în camera mea de la Marriott la câteva 
minute după ce am trimis faxul la Quantico. Mr. Smith îmi oferea 
încă o oportunitate de a pune mâna pe el, de obicei asta 
însemna o zi sau două, alteori numai câteva ore. Smith mă 
provoca să-l salvez pe doctorul răpit la Paris. 

Ei bine, da, eram convins că Mr. Smith îi este de departe 
superior lui Gary Soneji. Mintea, ca şi metodele lui depăşeau cu 
mult abordarea mult mai primitivă a lui Soneji. 

Eram încărcat cu geanta de voiaj şi cu laptopul când l-am 
observat pe John Sampson. Era afară, în parcarea hotelului. 
Trecuse puţin de miezul nopţii. Mă întrebam ce-o fi punând la 
cale în Princeton în noaptea aceea. 

— Ce-nseamnă asta, Pierce? Unde dracu’ ţi-ai găsit să pleci? 
se răsti cu o voce puternică, agresivă. Se aplecă asupra mea în 
parcare. Umbra lui de la luminile hotelului se întindea pe zece- 
cincisprezece metri. 

— Smith m-a contactat acum treizeci de minute. Aşa face el 
înainte de fiecare crimă. Îmi dă o locaţie şi mă provoacă să-l 
opresc de la asasinat. 

Nările lui Sampson se umflară. Clătina din cap dintr-o parte 
într-alta. În mintea lui era loc pentru un singur caz. 

— Aşa că te-ai hotărât să laşi totul baltă. Nici măcar n-aveai 
de gând să-mi spui, nu-i aşa? Pur şi simplu te cari din Princeton 
în toiul nopţii. 

Ochii lui erau reci şi nepri tenoşi. Îi pierdusem încrederea. 

— John, ţi-am lăsat un mesaj în care îţi explic totul. E la 
recepţie. Am vorbit deja cu Kyle. Mă întorc în câteva zile, n-ai 
nicio grijă. La Smith nu durează niciodată prea mult. Ştie că e 
periculos. Oricum, am nevoie de timp ca să mă pot gândi la 
toate astea. 


Sampson se încruntă şi continuă să clatine din cap. 

— Ai spus că e important să facem o vizită la închisoarea 
Lorton. Ai spus că Lorton e singurul loc unde Soneji ar fi putut 
găsi pe cineva care să-i facă treaba murdară. Că partenerul lui 
vine probabil de la Lorton. 

— Încă am de gând să fac o vizită la Lorton. Dar acum trebuie 
să încerc să previn o crimă. Smith a răpit un medic la Paris. Mi-a 
dedicat mie această victimă. 

Pe John Sampson nu îl impresiona orice i-aş fi spus. 

— Ai puţină încredere în mine, am adăugat, după care i-am 
întors spatele şi am plecat. 

N-am avut şansa să-i spun celălalt lucru care mă deranja cel 
mai tare. Nici măcar lui Kyle Craig nu apucasem să-i spun. 

Isabella era din Paris. Parisul era casa ei. Nu mai fusesem 
acolo de la moartea ei. 

Mr. Smith ştia acest lucru. 


91 

Era un loc minunat, dar Mr. Smith voia să-l distrugă, să strice 
pentru totdeauna imaginea din mintea lui. Casa micuță de 
piatră, cu pereţii lipiţi cu pământ şi cu ferestre cu obloane albe 
şi perdele demodate de dantelă părea paşnică şi idilică. Grădina 
era înconjurată de o îngrăditură de nuiele. Sub mărul stingher se 
afla o masă lungă de lemn, unde prietenii, familia şi vecinii s-ar 
putea aduna la masă şi la discuţii. 

Smith întindea cu atenţie pagini din Paris Monae pe podeaua 
acoperită cu linoleum din bucătăria spațioasă. Patti Smith - nicio 
legătură între ei - se auzea cântând ascuţit de pe CD player. 
Cânta „Summer Cannibals”, iar lui nu-i scăpa ironia flagrantă. 

Primele pagini ale ziarelor zbierau şi ele - Mr. Smith a luat 
prizonier un chirurg la Paris! 

Ideea fixă care îi cuprinsese pe oameni era că Mr. Smith ar 
putea fi o fiinţă extraterestră care bântuie şi face ravagii pe 
pământ din motive sinistre, necunoscute şi poate de neaflat. Nu 
avea nicio trăsătură comună cu oamenii, se spunea în articolele 
de senzaţie. Era descris ca „nefiind de pe pământ”, „incapabil să 
simtă emoţii de natură umană”. 

Numele lui - Mr. Smith - venea de la „Valentine Michael 
Smith”, un vizitator de pe Marte din romanul ştiinţifico-fantastic 
al lui Robert Heinlein, Stranger /n a Strange Land. Era un nume 
de referinţă în literatura de acest gen. Era singura carte din 
rucsacul lui Charles Manson când fusese prins în California. 

Îl studie cu privirea pe chirurgul francez care zăcea aproape 
inconştient pe podeaua bucătăriei. Un raport FBI afirma 
următoarele: „Mr. Smith pare să aprecieze frumuseţea. Are un 
ochi de artist uman pentru compoziţie. De observat felul studiat 
în care aranjează cadavrele”. 

Un ochi de artist uman pentru frumusețe şi compoziție. Aşa e, 
aici aveau dreptate. lubise odată frumuseţea, în fond trăise 
pentru ea. Aranjamentele artistice făceau parte din gama de 
indicii pe care le lăsa pentru urmaşii lui. 

Patti Smith terminase cântecul, urmată fiind imediat de Doors 
cu „People Are Strange”. Hitul demodat era la fel de bine şi 
muzică de atmosferă. 

Smith se uită în jur prin bucătărie. Pe un perete întreg se afla 
o vatră de piatră. Alt perete era plin cu rafturi vechi pe care se 
aflau vase de bronz, castroane albe, borcane vechi de dulceaţă 


sau confitures fines, după cum li se spune aici. Ştia asta, pur şi 
simplu ştia aproape totul despre orice. Mai era o piesă veche, o 
sobă de fier negru cu mânere de aramă. Şi o chiuvetă mare de 
porțelan. Alături, deasupra unei mese de măcelărie, atârna o 
mulţime impresionantă de cuțite de bucătărie. Cuţitele erau 
frumoase, cu totul şi cu totul perfecte. 

Evita să-şi privească victima, nu-i aşa? 

Ştia că ăsta-i adevărul. Ca întotdeauna. 

În cele din urmă cobori ochii drept în ochii victimei. 

Aşadar acesta este Abel Sante. 

Norocosul număr nouăsprezece 


92 

Victima era un chirurg de treizeci şi cinci de ani în culmea 
succesului. Era un bărbat frumos în sensul galic al cuvântului, în 
formă excelentă chiar şi fără prea multă carne rămasă pe oase. 
Părea o persoană cumsecade, un bărbat „onorabil” şi un doctor 
„bun”. 

Ce înseamnă uman? Ce _ înseamnă exact umanitatea? se 
întreba Mr. Smith. Era întrebarea fundamentală la care încă mai 
căuta răspuns, după examinări fizice ca cea de azi, în aproape 
douăzeci de ţări din toată lumea. 

Ce e aia uman? Ce înseamnă, exact, acest cuvânt? 

Va găsi în sfârşit un răspuns la întrebarea asta aici, în această 
bucătărie franceză de ţară? Filozoful Heidegger credea că sinele 
este revelat prin ceea ce iubim cu adevărat. Ştia Heidegger mai 
mult decât a spus? Ce iubeşte cu adevărat Mr. Smith? Asta da 
întrebare. 

Mâinile chirurgului francez erau strâns legate la spate. 
Gleznele prinse de mâini. Genunchii la gură. Ceea ce mai 
rămăsese din frânghie se strângea într-un laţ în jurul gâtului. 

Abel Sante înţelesese deja că fiecare mişcare, fiecare zbatere 
ar crea o presiune imensă a sângelui prin strangulare. Dacă 
picioarele-i vor obosi până la urmă, vor amorţi şi îl vor durea. E 
posibil să nu-şi stăpânească nevoia de a le întinde. In acest caz 
se va autostrangula. 

Mr. Smith era gata. Se încadra în program. Autopsia va începe 
din partea de sus a corpului şi va continua în jos. In ordinea 
corectă: gât, coloană vertebrală, piept. Apoi abdomenul, zona 
pelviană, organele genitale. Capul şi creierul vor fi examinate la 
urmă, ca să lase sângele să se scurgă cât de mult posibil, 
pentru a permite o vedere cât mai bună. 

Dr. Sante urla, dar nu era nimeni aici care să-l audă. Erau 
urlete animalice care aproape că îl făcură şi pe Mr. Smith să 
urle. 

Făcu o incizie clasică în „Y” pe piept. Prima tăietură a deschis 
pieptul de la umăr la umăr, peste mameloane şi prin vârful 
sternului. A doua a tăiat abdomenul în lungime până la zona 
pubiană. 

Omorârea cu ferocitate a unui chirurg nevinovat pe nume 
Abel Sante. 

Inumană la modul absolut, îşi spuse în sinea lui. 


Abel Sante -_el era cheia problemei şi nici unul dintre 
deştepţii de la poliţie nu s-a prins. Nici unul nu făcea două 
parale ca detectiv, anchetator, ca nimic. Era aşa de simplu, nu-ți 
trebuia decât puţină judecată. 

Abel Sante. 

Abel Sante. 

Abel Sante. 

Autopsia fiind terminată, Mr. Smith se întinse pe podea, 
ţinând în braţe ceea ce mai rămăsese din bietul doctor Sante. 
Aşa făcea cu fiecare victimă. Mr. Smith strângea la piept 
cadavrul însângerat. Ofta şi suspina, ofta şi suspina. Aşa era 
mereu. 

Apoi Smith începu să plângă. 

— Imi pare aşa de rău. Imi pare aşa de rău. Te rog să mă ierţi. 
Cineva să mă ierte! se tânguia el în ferma pustie. 

Abel Sante. 

Abel Sante. 

Abel Sante. 


Chiar nu înțelegea nimeni? 


93 

În timpul zborului spre Europa cu American Airlines , am 
observat că singura lumină aprinsă la traversarea oceanului era 
la fotoliul meu. 

Din când în când, una dintre stewardese se oprea lângă mine 
cu cafea sau băutură. Altminteri, în cea mai mare parte a 
timpului am stat cu ochii pironiţi în întunericul nopţii. 

Nu existase niciodată un criminal în masă care să se apropie 
măcar de violenţa unică a lui Mr. Smith, oricum, nu dintr-un 
punct de vedere ştiinţific. În acest sens eram de acord cu 
Departamentul pentru Ştiinţele  Comportamentului de la 
Quantico. Până şi suficienţii ăia de la Interpol ne dădeau 
dreptate. 

Ca să zic aşa, comunitatea de psihologi-anchetatori are sau 
mai bine zis a avut o părere relativ unitară asupra diferitelor 
tipuri de criminali în serie şi, de asemenea, asupra 
caracteristicilor de bază ale maladiilor lor. În timp ce zburam, 
am revizuit datele pe care le cunoşteam. 

Tipul cu personalitate _schizoidă, aşa cum este numit de 
obicei, are tendinţe de introversie şi indiferenţă în relaţiile 
sociale. Acest bolnav este solitarul clasic. Nu are prieteni 
apropiaţi sau relaţii apropiate, poate doar cu excepţia familiei. 
Se manifestă prin inabilitatea de a-şi arăta afecțiunea de o 
manieră general acceptată. De regulă alege activităţi solitare 
pentru a-şi petrece timpul liber. Sexul îl interesează puţin sau 
deloc. 

Narcisiştii sunt diferiţi. Manifestă prea puţină grijă sau chiar 
deloc pentru altcineva în afară de persoana lor, deşi uneori 
pretind că le pasă de soarta celorlalţi. Adevăraţii narcisişti nu 
cunosc empatia. Au un sentiment exagerat al sinelui, pot deveni 
foarte instabili dacă sunt criticaţi, şi cred că sunt îndreptăţiţi la 
un tratament special. Sunt preocupaţi în mod absolut grandios 
de succes, putere, frumuseţe şi dragoste. 

Tipul cu personalitate ezitantă nu se amestecă de regulă cu 
ceilalţi până nu e sigur de acceptare. Acesta evită locurile de 
muncă şi situaţiile care implică un contact social. De obicei sunt 
tăcuţi şi fac lesne gafe. Se spune despre ei că „lovesc pe la 
spate”. 

Cei cu personalitate sadică sunt cei mai răi dintre indivizii cu 
tendinţe distructive. În mod obişnuit fac uz de violenţă şi 


cruzime pentru a avea controlul. Le place să provoace durere 
fizică sau psihică. Le place să mintă numai cu scopul de a 
provoca durere. Sunt obsedaţi de tot ce înseamnă violenţă, 
tortură şi mai ales de moartea celorlalţi. 

Aşa cum am mai spus, toate astea îmi treceau prin minte în 
scaunul meu din avionul care zbura deasupra Atlanticului. Lucrul 
de cea mai mare importanţă pentru mine era însă concluzia la 
care ajunsesem cu privire la Mr. Smith, concluzie pe care i-o 
comunicasem de curând şi lui Kyle Craig la Quantico. 

La momente diferite, în timpul anchetei lungi şi complexe, Mr. 
Smith s-a înscris în toate cele patru tipuri clasice de criminali. La 
un moment dat părea să se potrivească aproape perfect cu una 
dintre aceste tulburări psihice, ca apoi să treacă la alta şi înapoi 
- după plac. Ar putea chiar să fie considerat un al cincilea tip de 
asasin psihopat, cu o tulburare mentală cu totul nouă. 

Poate că ziarele de scandal aveau dreptate în privinţa lui Mr. 
Smith spunându-i alien. Nu avea nimic dintr-o fiinţă umană. O 
ştiam prea bine. Pentru că o omorâse pe Isabella. 

Acesta era adevăratul motiv pentru care nu puteam să închid 
ochii în timpul zborului spre Paris. De aceea nu mai puteam să 
dorm. 


94 

Cine ar putea vreodată să uite uciderea cu sânge rece a fiinţei 
iubite? Eu, unul, nu. Scena mi-a rămas vie în minte şi în patru 
ani nimic n-a reuşit s-o facă să pălească. A rămas la fel, exact 
cum am descris-o poliţiei din Cambridge. 

Este în jur de două noaptea şi mă folosesc de cheia mea 
pentru a deschide uşa apartamentului nostru cu două 
dormitoare de pe strada Inman din Cambridge. Brusc, mă 
opresc. Am senzaţia că ceva e în neregulă în apartament. 

Detaliile din casă sunt memorabile. N-am să uit niciodată 
vreunul. Posterul din holul nostru: Limbajul înseamnă mai mult 
decât vorbirea. Isabella este o lingvistă pasionată, iubeşte 
cuvintele şi jocurile de cuvinte. Ca şi mine. O legătură 
importantă între noi. 

Lampa favorită a Isabellei, o Noguchi din hârtie de orez. 

Cărţile ei preţioase aduse de acasă, cele mai multe in folio. 
Cotoare albe uniforme, cu litere negre perfecte. 

Băusem câteva pahare de vin la Jillian's cu câţiva colegi de la 
medicină, proaspăt absolvenţi ca şi mine. Ne-am descărcat după 
atâtea zile şi nopţi, săptămâni şi ani de presiune la Harvard. Am 
comparat informaţii despre spitalele la care vom lucra fiecare 
începând din toamnă. Ne-am promis unul altuia că o să ţinem 
legătura, ştiind foarte bine că era puţin probabil să se întâmple 
aşa. 

Din grup făceau parte şi trei dintre cei mai buni prieteni ai 
mei din facultate. Maria Jane Ruocco, care urma să lucreze la 
Spitalul de Copii din Boston; Chris Sharp, care avea să plece în 
curând la Beth Israel; Michael Fescoe, care câştigase o bursă de 
intern în New York. Norocos eram şi eu, cu Massachusetts 
General, unul dintre cele mai bune spitale universitare din lume. 
Aveam viitorul asigurat. 

Eram într-o stare de euforie ca urmare a băuturii, dar nici pe 
departe beat când am ajuns-acasă. Şi - detaliu vinovat - o 
doream pe Isabella. Eram /iber. Ţin minte că am cântat „With Or 
Without You” pe drumul spre casă în maşină, un Volvo de zece 
ani care-mi trăda starea materială de student la medicină. 

Îmi amintesc limpede cum am rămas în hol câteva secunde 
după ce am aprins lumina. Poşeta lsabellei era pe podea. 
Conţinutul ei era împrăştiat pe jos pe o rază de aproximativ un 
metru. Ciudat, foarte ciudat. 


Mărunţiş, cerceii ei favoriţi Georg Jensen, rujul, trusa de 
machiaj, guma de mestecat cu scorţişoară - totul era pe podea. 

De ce nu şi-a ridicat Isabella poşeta? E supărată pe mine 
pentru că am ieşit cu amicii mei medicinişti? 

Nu e stilul ei. E o femeie cu mintea deschisă şi liberală. 

Am pornit înapoi prin apartamentul îngust, uitându-mă după 
ea peste tot. Apartamentul este gen vagon, cu camere mici în 
care dai dintr-un coridor îngust cu o singură fereastră în capăt, 
cu vedere pe strada Inman. 

O parte din echipamentul nostru de scufundare luat la 
second-hand zace pe coridor. Avem în plan o excursie în 
California. Două tancuri de aer, centuri cu greutăţi, costume de 
neopren, două perechi de labe de cauciuc sunt îngrămădite aici. 

Pun mâna pe un harpon - în caz că... În caz că ce? N-am nicio 
idee. Cum aş putea şti? 

Sunt din ce în ce mai neliniştit şi mi se face frică. 

— Isabella! strig cât pot de tare. /sabe//a? Unde eşti? 

După care mă opresc, iar lumea se opreşte în loc pentru mine 

în momentul acela. Las să-mi cadă harponul, îl scap, se sparge 
cu zgomot de podeaua acoperită cu lemn tare. 
_ Ce văd în dormitor n-are să dispară niciodată din mintea mea. 
Incă mai văd, miros, gust chiar fiecare detaliu obscen. Poate că 
atunci s-a născut în mine cel de-al şaptelea simţ, senzaţia 
stranie că acum face parte din viaţa mea. 

— O, Doamne, lisuse! Nu! am urlat suficient de tare ca 
perechea care locuia deasupra noastră să audă. Asta nu e 
Isabella, ţin minte că mi-am spus. Cuvinte care. exprimau 
refuzul meu de a crede ce văd. Poate chiar le-am rostit cu voce 
tare. Nu e Isabella. Nu poate să fie Isabella. Nu aşa. 

Şi totuşi recunoşteam valurile de păr castaniu pe care îmi 
plăcea să le mângâi, să le pieptăn; buzele îmbufnate care mă 
făceau uneori să zâmbesc sau să râd în gura mare, alteori să 
plec ochii vinovat; o agrafa de sidef în formă de evantai pe care 
Isabella o poartă atunci când ţine să fie cochetă. 

Toată viaţa mea s-a schimbat într-o bătaie de inimă, mai bine 
zis în lipsa ei. Am căutat semne că mai respiră, că trăieşte. N- 
am simţit puls în artera femurală sau carotidiană. Nicio bătaie. 
Nimic. Nu Isabella. Aşa ceva nu se poate. 

Coloraţia cianotică se instalase deja pe buze, pe unghii şi pe 
piele. Sângele bălteşte sub ea. Măruntaiele s-au relaxat, dar 


aceste secreţii nu înseamnă nimic pentru mine. Nu acum, având 
în vedere împrejurările. 

Pielea frumoasă a Isabellei este acum ca de ceară, aproape 
translucidă, ca şi cum n-ar fi ea. Ochii ei de un verde deschis şi- 
au pierdut deja lichidul şi se opacizează. Ochii ei nu mă mai pot 
vedea, nu? Am înţeles atunci că n-am să-i mai văd niciodată. 

Poliţia din Cambridge îşi face apariţia în apartament nu ştiu 
cum. Sunt peste tot şi arată la fel de şocaţi ca şi mine. Vecinii 
mei din bloc sunt şi ei aici, încearcă să mă liniştească, încearcă 
să mă calmeze, încearcă să nu se îmbolnăvească ei înşişi. 

Isabella s-a dus. N-am apucat măcar să ne spunem adio. 
Isabella e moartă şi nu pot să cred. Un vers dintr-o melodie 
veche a lui James Taylor, unul dintre cântăreții noştri favoriţi, îmi 
răsună în minte: „Întotdeauna am crezut că am să te mai văd 
măcar încă o dată”. Cântecul se numeşte „Fire and Rain”, a fost 
cântecul nostru. Incă mai este. 

Un demon teribil bântuie prin Cambridge. Lovise la câteva 
străzi de Universitatea Harvard. În curând va purta un nume: Mr. 
Smith, o aluzie literară care nu putea să vină decât dintr-un 
orăşel universitar cum e Cambridge. 

Şi cel mai îngrozitor lucru, pe care nu-l voi putea uita sau ierta 
niciodată - Mr. Smith i-a scos inima Isabellei din piept. 

Reveria mea s-a terminat. Avionul meu aterizează pe 
Aeroportul Charles de Gaulle. Eram la Paris. 


Smith era şi el la Paris. 


95 

Am luat o cameră la Hotel de la Seine. Din camera mea am 
sunat la St. Anthony din Washington. Starea lui Alex Cross este 
în continuare gravă. Am evitat cu premeditare întâlnirea cu 
poliţia franceză şi cu echipa de criză. Cum poliţia locală nu e 
niciodată utilă, am preferat să lucrez singur şi asta am făcut 
jumătate de zi. 

Între timp, Mr. Smith a contactat /a Surete. Aşap proceda 
întotdeauna: telefona poliţiei locale şi-l făcea de râs pe cel 
însărcinat cu urmărirea sa. Erau veşti rele, mereu veşti 
îngrozitoare. Ati dat greş cu toții. Ai ratat, Pierce. 

Dezvăluise locul unde putea fi găsit cadavrul doctorului Abel 
Sante. Îşi bătea joc de noi făcându-ne rataţi şi incompetenţi 
demni de milă. Aşa proceda mereu după un omor. 

Poliţia franceză şi câţiva agenţi de la Interpol se adunaseră la 
intrarea în Parc de Montsouris. Era unu şi zece noaptea când am 
ajuns acolo. Pentru că nu era de dorit să se adune mulţimea de 
gură-cască şi presa, se făcuse apel la CRS - forţele speciale ale 
poliţiei din Paris - pentru a asigura securitatea. 

Mi-au căzut ochii pe un inspector de la Interpol pe care îl 
ştiam şi i-am făcut cu mâna. Sondra Greenberg era aproape la 
fel de obsedată ca şi mine de prinderea lui Mr. Smith. Era 
încăpătânată şi foarte bună în meseria ei. Avea la fel de multe 
şanse ca oricine să-l prindă pe Mr. Smith. 

Sondra părea mai încordată ca niciodată când mi-a venit în 
întâmpinare. 

— Nu cred că avem nevoie de toţi oamenii ăştia, de atâta 
ajutor, i-am spus eu zâmbind. N-ar trebui să fie chiar aşa de 
greu să găsim un cadavru, Sandy. Ne-a spus unde să căutăm. 

— De acord cu tine, spuse ea, dar ştii cum sunt francezii. Aşa 
s-au gândit ei că e mai bine. Marea căutare pentru /e grand 
criminal extraterestru. Un zâmbet cinic îi strimbă gura. Mă bucur 
că te văd, Thomas. Ce zici, pornim la mica noastră vânătoare? 
Apropo, cum stai cu franceza? 

— ll n’y a rien a voir, Madame, rentrez chez vous! 

Sandy râse iar cu râsul ei într-o parte. Nişte poliţişti francezi 
se uitau la noi de parcă tocmai scăpasem de la balamuc. 

— Al dracului să fiu dacă nu m-aş duce acasă. Asta e. Spune- 
le poliţailor cam ce-am vrea de la ei. Ai să vezi că fac exact pe 


dos, pun capul la bătaie. 

— Bineînţeles. Pentru că sunt francezi. 

Sondra e o brunetă înaltă, subţire ca trestia de la talie în sus, 
dar cu picioare groase, de parcă două corpuri diferite s-ar fi 
contopit într-unul singur. Este evreică practicantă şi militează 
pentru drepturile homosexualilor. Îmi place să lucrez cu ea chiar 
şi în asemenea împrejurări. 

Am intrat în parcul Montsouris braţ la braţ cu Sandy 
Greenberg. Din nou în tranşee. 

— De ce crezi că ne trimite mesaje amândurora? De ce ne 
vrea pe amândoi aici? medită ea cu glas tare pe când mergeam 
cu paşi mici prin gazonul umed ce strălucea sub felinarele de 
stradă. 

— Pentru că suntem stele în galaxia nebunilor. Asta-i teoria 
mea. Avem autoritate, amândoi. Cred că îi place să-i tachineze 
pe cei cu autoritate. S-ar putea chiar să aibă un oarecare 
respect pentru noi. 

— Sinceră să fiu, mă îndoiesc, replică Sandy. 

— Atunci poate că-i place să se uite la noi pentru că asta ÎI 
face să se simtă superior. Ce zici de teoria asta? 

— Mai degrabă. Poate că acum ne priveşte. Ştiu că e un 


egomaniac de prima mână. Salutare, domnule Smith de pe 
planeta Marte. Ne vezi? iţi place al dracului bâlciul ăsta? 
Doamne, cât îl urăsc pe ticălos! 

M-am uitat în jur la ulmii deşi. Avea unde să se ascundă dacă 
voia neapărat să ne ţină sub observaţie. 

— Poate că e aici. Ştii, poate că are capacitatea de a-şi 
schimba forma. Ar putea fi acel măturător, sau jandarmul ăla, 
sau poate s-a deghizat în acea fille de trottoir, am spus eu. 

Am început căutarea la unu şi un sfert. La două noaptea nu 
reuşiserăm încă să localizăm cadavrul doctorului Abel Sante. Era 
ciudat şi îngrijorător în acelaşi timp pentru fiecare din echipa de 
căutare. Îmi era clar că Smith şi-a pus în gând să ne dea de 
furcă. Ceea ce nu se mai întâmplase până acum. De obicei 
arunca trupurile aşa cum oamenii aruncă ambalajul de gumă. 
Ce punea la cale? 

Ziarele pariziene fuseseră informate de căutările noastre în 
micul parc. Voiau o porţie savuroasă de sânge şi măruntaie 
pentru ediţiile lor de la micul dejun. Elicoptere de televiziune 


patrulau ca vulturii pe deasupra noastră. În stradă, poliţia 
ridicase baricade. Tacâmul era complet, dar lipsea victima. 

Mulțimea de gură-cască număra deja câteva sute - şi asta la 
ora două din noapte. Sandy se uită urât la ei. 

— Fan-clubul sadic al lui Mr. Smith, mârâi ea. Ce timpuri! Ce 
civilizaţie! Ştii, Cicero a spus asta. 

Beeperul meu a semnalizat la două şi jumătate. Zgomotul ne- 
a făcut pe amândoi să tresărim. Apoi a început şi al ei. Intr- 
adevăr, ce lume! 

Primisem un fax sau un mesaj verbal, cu siguranţă de la 
Smith. M-am uitat la Sandy. 

— Ce mama dracului cloceşte de data asta? spuse ea. Părea 
speriată. O fi un e/sau o ea? 

Sandy îşi verifica deja mesajul. L-am citit şi eu pe-al meu. 

Pierce, începea faxul, 

bine ai venit la treaba ta adevărată, la vânătoarea adevărată. 
Te-am mintit. Drept pedeapsă pentru că mi-ai fost necredincios. 
Am vrut să te fac să te simţi prost, înțelege ce vrei din asta. Am 
vrut să-ţi aduc aminte că nu poți avea încredere în mine şi nici 
în altcineva - nici măcar în prietena ta, Ms. Greenberg. In plus, 
nu-mi plac deloc francezii. Mi-a făcut mare plăcere să-i chinui în 
noaptea asta. 

Săracu' dr. Abel Sante se află în parcul Buttes-Chaumont. 
Chiar lângă templu. Îţi jur. Îti promit. 

Ai încredere în mine. Ha, Ha! Nu e ăsta sunetul caraghios pe 
care-l _ scoateti voi, oamenii, când râdeţi? Mie nu prea-mi iese. 
Ştii, eu, unul, n-am râs niciodată. 


Altău 
Mr. Smith 
Sandy Greenberg clătina din cap, slobozind blesteme în gura 
mare. Primise şi ea mesajul. 
— Parcul Buttes-Chaumont, repetă ea locaţia. Spune să n-am 
încredere în tine, adăugă. Ha, ha! Nu e ăsta sunetul caraghios 
pe care-l scoatem noi, oamenii, când râdem? 


96 

Echipa numeroasă şi dezordonată străbătea Parisul spre nord- 
est, în drum spre parcul Buttes-Chaumont. Urletul sincopat al 
sirenelor de poliţie era tulburător şi înfiorător. Balamucul 
provocat de Mr. Smith în oraş continua şi în primele ore ale 
dimineţii. 

— Are controlul, i-am spus lui Sandy Greenberg în timp ce 
goneam pe străzile întunecate ale Parisului în Citroenul albastru 
închiriat de mine. Se auzea desluşit zgomotul cauciucurilor pe 
asfaltul neted. Un zgomot care se potrivea cu tot ce se întâmpla. 
Smith e în plină glorie, chiar dacă se va dovedi efemeră. E 
vremea lui, e momentul lui, am speculat eu. 

Anchetatorul din Anglia se încruntă. 

— Thomas, tu continui să-i atribui emoţii umane lui Smith. 
Când o să-ţi intre-n cap că noi căutăm un omuleț verde? 

— Am o formaţie empirică. Am să cred numai când am să văd 
un omuleţ verde cu sânge picurând din gura lui mică şi verde. 

Niciunul dintre noi nu credea o iotă din teoriile extraterestre, 
dar poantele cu vizitatorii din spaţiu făceau categoric parte din 
umorul negru al acestei vânători de oameni. Numai aşa puteam 
continua să ne îndreptăm spre o scenă a crimei cu totul şi cu 
totul monstruoasă şi impresionantă. 

Am ajuns în parcul Buttes-Chaumont puţin înainte de trei. Ora 
târzie nu însemna nimic pentru mine din moment ce încetasem 
de mult să mai dorm. 

Parcul era pustiu, dar frumos luminat de felinare şi de 
lanternele poliţiştilor şi ale soldaţilor. Se lăsase o ceaţă joasă, 
albastru-cenuşie, dar aveam vizibilitate suficientă. Parcul 
Buttes-Chaumont are o suprafaţă enormă, nu ca Central Park 
din New York. Prin anul 1800 s-a săpat un lac artificial alimentat 
de canalul St. Martin. Atunci s-a construit aici muntele de piatră, 
plin acum de peşteri şi de cascade. Vegetaţia e densă, aşa că 
orice loc e potrivit pentru a rătăci sau a ascunde un cadavru. 

După câteva minute, un mesaj radio ne-a anunţat că dr. 
Sante a fost localizat nu departe de locul pe unde am intrat în 
parc. Mr. Smith se săturase să se joace cu noi. Deocamdată. 

Sandy şi cu mine am coborât din maşină la casa grădinarului 
de lângă templu şi am început să urcăm treptele abrupte de 
piatră. 

Poliţiştii şi soldaţii francezi din jurul nostru nu erau numai 


obosiţi şi în stare de şoc, păreau şi speriaţi. Scena găsirii 
cadavrului îi va urmări pentru tot restul vieţii lor. Am citit The 
White Divel a lui John Webster când eram în anul întâi la 
Harvard. Creaţia stranie de secolul şaptesprezece a lui Webster 
era plină de diavoli, demoni şi vârcolaci - umani cu toții. Cred că 
Mr. Smith este un demon uman. Specia cea mai rea. 

Ne-am croit drum mai departe prin tufele dese. Undeva 
aproape auzeam scâncetul jalnic al câinilor poliţişti. Apoi am 
văzut patru animale încordate şi tremurânde arătându-ne 
drumul. 

Aşa cum era de aşteptat, noua scenă a crimei era unică. Era 
superbă, cu o vedere extinsă spre Montmartre şi Saint-Denis. Pe 
timp de zi, lumea vine aici să se preumble, să urce pe munte, să 
plimbe animalele, să trăiască o viaţă aşa cum trebuie ea trăită. 
Parcul se închide la unsprezece noaptea din motive de 
siguranţă. 

— Acolo, în faţă, şopti Sandy. E ceva acolo. 

Se vedeau soldaţi şi poliţişti aşteptând în grupuri mici. Era 
evident că Mr. Smith trecuse pe-acolo. O duzină sau mai multe 
„pachete”, fiecare ambalate în ziare, fuseseră lăsate cu grijă pe 
o porţiune înclinată acoperită cu iarbă. 

— Eşti sigur că asta e? mă întrebă unul dintre inspectori în 
franceză. Îl chema Faulks. Ce mama dracului înseamnă asta? 
Face glume cu noi? 

— Nu glumeşte, pot să te asigur de asta. N-ai decât să 
desfaci unul dintre pachete ca să te convingi. Oricare. 

— Asta-i treaba voastră - nu aşa spuneţi voi americanii? 
spuse Faulks în franceză. 

— Ştii engleză? l-am întrebat printre dinţi. 

— Da, răspunse el brutal. 

— Foarte bine. Atunci du-te dracului, i-am şuierat. 

M-am dus spre grămada de „pachete” de coşmar, sau de 
„cadouri”, ca să folosesc un cuvânt mai adecvat. Era o varietate 
întreagă de forme, fiecare înfăşurată meticulos în foi de ziar. Mr. 
Smith artistul. Un pachet mare şi rotund părea să fie capul. 

— Ca la măcelăriile franţuzeşti. Asta e motivul din seara asta. 
Pentru el nu e decât carne, i-am şoptit lui Sandy Greenberg. Işi 
bate joc de poliţia franceză. 

Am desfăcut cu grijă pachetul, folosind mănuşi de plastic. 


— lisuse Hristoase, Sandy! 

Nu era tocmai un cap - doar jumătate de cap. 

Capul doctorului Abel Sante fusese separat curat de restul 
trunchiului, ca o bucată scumpă de carne. Şi despicat în două. 
Faţa fusese spălată şi jupuită. Numai jumătate din gura lui Sante 
striga după ajutor, un singur ochi reflecta un ultim moment de 
teroare. 

— Ai dreptate. E doar carne pentru el, spuse Sandy. Cum 
suporţi să fii tot timpul în preajma lui? 

— Nu suport, am şoptit. Nu suport deloc. 


97 

La margine de Washington, un sedan al FBl-ului oprise să o ia 
pe Christine Johnson de acasă. li aştepta pregătită, în picioare, 
în spatele uşii de la intrare. Cu braţele încrucişate se cuprindea 
peste piept, aşa cum obişnuia de la o vreme, tot timpul cu 
spaima în suflet. Băuse două pahare de vin roşu, făcând eforturi 
să se oprească doar la atât. 

Alergând spre maşină, arunca priviri în jur să vadă dacă nu 
cumva vreun reporter îi ţine sub observaţie apartamentul. Erau 
ca ogarii pe urmele vânatului. Insistenţi şi inimaginabil de 
insensibili şi mitocani. 

Un agent de culoare pe care-l cunoştea, un bărbat cumsecade 
şi inteligent pe nume Charles Dampier, sări din maşină şi îi 
deschise portiera din spate. 

— Bună seara, Ms. Johnson, spuse el la fel de politicos ca un 
şcolar de-al ei. Îl bănuia că o place. Era obişnuită cu bărbaţi care 
se poartă astfel şi încerca să fie drăguță. 

— Mulţumesc, răspunse, şi se aşeză pe bancheta de piele gri 
din spate. Bună seara, băieţi, îi salută ea pe Charles şi pe şofer, 
Joseph Denjeau. 

Au făcut drumul în tăcere. Era evident că agenţii fuseseră 
instruiți să nu pălăvrăgească, ci să-i răspundă doar la întrebări. 
In ce lume stranie şi rece trăiesc oamenii ăştia, gândea 
Christine. Mi se pare că de-acum fac şi eu parte din lumea lor. Şi 


nu-mi place deloc. 

Se îmbăiase înainte de venirea agenţilor. Stătuse mult în 
cadă, cu vinul roşu alături, şi îşi revăzuse întreaga viaţă, 
înţelesese bunul, răul şi urâtul din viaţa ei. Ştia că se temuse 
întotdeauna să se întoarcă în anumite zone ale trecutului, dar 
ținuse să o facă şi reuşise. In ea zăcea acunsă o anume nebunie, 
dar o nebunie bună. Íl părăsise o dată pe George pentru şase 
luni, în primii ani ai căsniciei lor. Fugise la San Francisco să 
studieze fotografia la Berkeley şi locuise într-un apartament 
micuţ aşezat între dealuri. Solitudinea îi făcuse bine o vreme, îi 
plăcuse actul simplu de a imortaliza frumuseţea vieţii cu 
aparatul de fotografiat. 

Se întorsese apoi la George, intrase în învăţământ şi primise 
slujba la şcoala Sojourner Truth. Poate pentru că era înconjurată 
de copii se îndrăgostise cu totul de şcoală. Doamne, cât de mult 
iubea copiii, cât de mult îşi dorea să aibă copii. Îşi dorea din 


totul sufletul. 

În seara asta, mintea ei rătăcea pretutindeni. Poate din cauza 
orei înaintate, poate de la al doilea pahar de Merlot. Fordul 
întunecat gonea pe străzile pustii la miezul nopţii. Era traseul ei 
obişnuit, acelaşi veşnic drum din Mitchellville spre D.C. Se 
întreba dacă era un lucru înţelept, dar îşi închipuia că îşi cunosc 
meseria. 

Din când în când, Christine se uita în jur să vadă dacă nu sunt 
urmăriţi. Se simţea oarecum prost din cauza asta. Totuşi, nu se 
putea abţine. Era amestecată într-un caz aflat în atenţia presei. 
Un caz periculos. Presa n-are niciun pic de respect pentru viaţa 
ei privată, pentru sentimentele ei. Reporterii şi-au făcut apariţia 
la şcoală şi i-au luat pe ceilalţi profesori la întrebări. Au sunat-o 
acasă atât de des, încât a fost nevoită să-şi schimbe numărul cu 
unul secret. 

Auzi ţiuitul unei sirene de poliţie sau de salvare şi sunetul 
neplăcut o smulse din reverie. Suspină. Aproape ajunseseră. 

Închise ochii şi respiră rar şi adânc. Lăsă capul în piept. Era 
obosită şi simţea nevoia să plângă. 

— Vă simţiţi bine, Ms. Johnson? se interesă agentul Dampier. 

Are ochi la ceafă. Mă supraveghează, gândea Christine. Nu-i 
scapă nimic din ceea ce se petrece, dar cred că e un lucru bun. 

— Mă simt bine, spuse ea deschizând ochii şi zâmbind. Sunt 
puţin obosită, asta-i tot. Mă culc prea târziu şi mă trezesc prea 
devreme în ultimul timp. 

Agentul Dampier ezită, după care vorbi: 

— Regret că a trebuit să procedăm astfel. 


— Mulţumesc, şopti ea. Eşti foarte bun cu mine. lar eşti un 
şofer de mâna întâi, îi spuse ea agentului Denjeau, care izbucni 
în râs după ce tăcuse tot drumul. 

Maşina cobori o rampă abruptă de ciment şi intră în clădire pe 
intrarea din spate, pe care Christine o ştia. Se cuprinse din nou 
cu braţele. Călătoria nocturnă avea un aer ireal. 

Amândoi agenţii o escortară la etaj, până la uşă, unde se 
retraseră, lăsând-o să intre singură. 

Deschise uşa încet şi o împinse. Inima îi bătea cu putere - ca 
de obicei. 

— Bună, Christine, spuse Alex, iar ea i se aruncă la piept 
strângându-l tare, tare, şi se simţi dintr-o dată mult mai bine. 


Viaţa avea iarăşi un sens. 


98 

În prima dimineaţă la întoarcerea la Washington m-am 
hotărât să mai fac o vizită acasă la Cross pe Strada Cinci. Voiam 
să mă mai uit o dată prin notele lui Cross despre Gary Soneji. 
Aveam senzaţia acută că Alex Cross îşi cunoaşte agresorul, că e 
o persoană pe care a întâlnit-o cândva înainte de agresiune. 

În maşină, pe străzile aglomerate din D.C., am revăzut în 
memorie probele fizice pe care le strânsesem până acum. 
Primul indiciu cu adevărat important era că scena din dormitor 
se petrecuse sub un control strict. Nu era nici urmă de haos, 
nicio dovadă că agresorul nu e în toate minţile. În schimb erau o 
mulţime de indicii că individul era în aşa-zisa stare de mânie 
rece. 

Celălalt element semnificativ era super-agresivitatea acţiunii 
din dormitor. Cross fusese lovit de cinci-şase ori înainte să fie 
împuşcat. Lucru aparent în conflict cu stăpânirea de sine a 
agresorului. Aparent pentru că, după părerea mea, cel care a 
fost în casă îl ura profund pe Cross. 

Odată intrat în casă, agresorul a operat exact cum ar fi făcut- 
o Soneji. S-a ascuns în pivniţă. Apoi a copiat un atac precedent 
al lui Soneji asupra casei lui Cross. Nu s-a găsit nicio armă, 
aşadar agresorul şi-a păstrat capul limpede. Din casa lui Cross 
n-au fost luate suveniruri. 

Insigna de detectiv a lui Alex Cross a fost lăsată intenţionat. 
Agresorul a vrut să fie găsită. Ce a vrut să spună? Că asasinul e 
mândru de ce a făcut? 

În sfârşit, am revenit la singurul indiciu cu adevărat 
semnificativ de până acum. Un amănunt care m-a izbit din 
prima clipă când am ajuns pe Strada Cinci şi am început să adun 
date. 

Agresorul i-a lăsat în viată pe Cross şi familia lui. Chiar dacă 
Cross moare, agresorul a plecat din casă ştiind că el mai respiră 
încă. A 

De ce s-a comportat aşa? Il avea pe Cross în mână. Sau faptul 
că l-a lăsat în viaţă face parte din plan? Şi dacă da, de ce? 

Dezleagă acest mister, răspunde la întrebare şi cazu-i 
rezolvat! 


99 

Casa era liniştită şi se simţea o atmosferă de tristeţe şi de 
părăsire, aşa cum au casele când un membru important al 
familiei lipseşte. 

O vedeam pe Mama Nana muncind febril în bucătărie. Mirosul 
de pâine caldă, de pui fript şi piure plutea în aer, liniştitor şi 
apetisant. Era concentrată asupra mâncărurilor ei şi nu voiam s- 
o deranjez. 

— Cum se simte? l-am întrebat pe Sampson. Fusese de acord 
să ne întâlnim în faţa casei, deşi îmi dădeam seama că încă mai 
e supărat pe mine pentru dezertarea de acum câteva zile. 

Ridică din umeri. 

— Nu acceptă ideea că Alex n-o să se mai întoarcă acasă, 
dacă la asta te referi, răspunse el. Dacă moare, nu ştiu ce-o să 
se aleagă de ea. 

Am urcat amândoi treptele în tăcere. Ne aflam în hol când 
copiii lui Cross îşi făcură apariţia dintr-un dormitor lateral. 

Nu-i cunoscusem pe Damon şi Jannie, dar auzisem multe 
despre ei. Amândoi erau frumoşi, deşi încă se mai vedeau 
urmele atacului. Semănau cu tatăl lor. Aveau ochi strălucitori, 
inteligenţi. 

— Faceţi cunoştinţă cu domnul Pierce, spuse Sampson, 
prietenul nostru. E unul dintre băieţii buni. 

— Lucrez cu Sampson, le-am spus. Încerc să-l ajut. 


— El e, unchiule John? se interesă fetiţa. Băiatul se uita în 
continuare la mine - fără mânie, dar se vedea că e reţinut cu 
străinii. În ochii mari şi căprui ai lui Damon puteam să-l recunosc 
pe tatăl lui. 

— Da, lucrează cu mine şi e foarte bun, spuse Sampson. 
Complimentul lui m-a luat prin surprindere. 

Jannie făcu câţiva paşi spre mine. Era cea mai frumoasă fetiţă 
din lume, în ciuda laceraţiilor şi vânătăii de mărimea unei mingi 
de baseball care se întindea pe obraz şi pe gât. 

Se apropie şi îmi întinse mâna. 

— N-ai cum să fii la fel de bun ca tati, însă dacă vrei poţi să 
dormi la el în dormitor, spuse ea, dar numai până se-ntoarce 
acasă. 

l-am mulţumit lui Jannie şi l-am salutat respectuos pe Damon. 
Apoi am petrecut o oră şi jumătate parcurgând dosarele lui 


Cross despre Soneji. /n căutarea partenerului lui _Soneji. 
Dosarele erau datate începând cu peste patru ani în urmă. Eram 


convins că cel care l-a atacat pe Alex Cross n-a făcut-o 
întâmplător. Trebuia să existe o legătură puternică între el şi 
Soneji, cel care pretindea că lucrează întotdeauna singur. Era o 
problemă spinoasă, iar cei de la Quantico nu reuşeau să-i dea de 
cap. 

Când în sfârşit m-am târât extenuat la parter, i-am găsit pe 
Sampson şi Nana în bucătărie. Încăperea ordonată şi utilată 
practic degaja tihnă şi căldură. Îmi amintea de Isabella, căreia îi 
plăcea şi se pricepea să gătească, îmi amintea de viaţa şi de 
căminul nostru. 

Nana se uită la mine cu o privire la fel de incisivă ca prima 
oară. 

— Te ţin minte, spuse ea, eşti cel care mi-a spus adevărul. Ai 
ajuns la vreun rezultat? Crezi că ai să rezolvi cazul ăsta teribil? 

— N-am ajuns nicăieri deocamdată, Nana, am mărturisit eu. 
Dar cred că Alex a facut-o. Cred că Gary Soneji a avut mereu un 
partener. 


100 

Îmi revenea întruna un gând insistent: În cine pot avea 
încredere? Pe cine poti să crezi? Înainte aveam pe cineva - 
Isabella. 

Pe la unsprezece dimineaţa, a doua zi, împreună cu John 
Sampson mă aflam într-un elicopter FBI Belljet Ranger. Cu 
bagaje pentru vreo două zile. 

— Aşadar, cine e partenerul lui Soneji? Când am să-l cunosc? 
întrebă Sampson în timpul zborului. 

— L-ai cunoscut deja, i-am replicat. 

Am ajuns la Princeton înainte de amiază şi ne-am dus să-i 
facem o vizită unui individ, Simon Conklin. Sampson şi Cross ÎI 
anchetaseră la un moment dat. Alex Cross avea câteva pagini 
de note cu privire la Conklin scrise în timpul anchetei despre 
răpirea senzaţională a doi copii în urmă cu câţiva ani: Maggie 
Rose Dunne şi Michael „Shrimpie”!* Goldberg. Atunci FBl-ul n-a 
prea dat atenţie raportului amănunţit. Voiau să închidă cazul de 
răpire. 

Parcursesem notele de două ori. Simon Conklin şi Gary au 
copilărit pe acelaşi drum de ţară, la câţiva kilometri de 
Princeton. Cei doi prieteni se credeau „superiori” celorlalţi copii 
şi chiar majorităţii adulţilor. Gary vorbea despre sine şi Conklin 
ca despre „cei aleşi”. Semănau cu Leopold şi Loeb, cei doi 
adolescenţi superdotaţi care au comis o crimă faimoasă în 
Chicago. 

Când erau mici, Gary şi Simon Conklin au înţeles că viaţa nu e 
altceva decât un „scenariu” absurd, convenabil condimentat de 
cei care conduc lumea. Ori te înscrii în linia „scenariului” 
conceput de societatea în care trăieşti, ori te apuci să-l scrii pe- 
al tău. 

Cross subliniase cu linie dublă în note faptul că Gary a fost în 
ultimii cinci de clasă la liceul din Princeton înainte să se 
transfere la liceul pedagogic. Simon Conklin a fost şef de 
promoție, drept urmare a mers mai departe la Universitatea 
Princeton. 

La douăsprezece şi ceva am ajuns împreună cu Sampson în 
parcarea prost pavată a unei pieţe nenorocite în aer liber pe 
drumul dintre Princeton şi Trenton, New Jersey. Era o căldură 
înăbuşitoare şi umedă şi peisajul părea decolorat de soare. 


'3 Piticot (în lb. engl.). 


— Educaţia de la Princeton i-a prins tare bine lui Conklin, 
spuse Sampson pe un ton sarcastic. Sunt de-a dreptul 
impresionat. 

De doi ani, Simon Conklin ţinea o prăvălie pentru adulţi aici, în 
piaţa prăpădită. Magazinul se afla într-o clădire de cărămidă 
roşie cu un singur nivel. Uşa de la intrare era vopsită în negru, 
ca şi încuietorile. Pe firmă scria ADULŢI. 

— Ce părere ai despre Simon Conklin? Mai ţii minte câte ceva 
despre el? l-am întrebat până să ajungem în faţa uşii. Bănuiam 
că magazinul mai are o ieşire prin spate, dar nu credeam că o 
să fugă de noi. 

— Oh, Simon e un ţicnit de mâna întâi. L-am avut pe primele 
locuri pe lista mea de suspecți. Are alibi pentru noaptea când 
Alex a fost atacat. 

— Normal, am mormăit. Bineînţeles că are. E băiat deştept, 
să nu pierzi asta din vedere. 

Am intrat în magazinul sărăcăcios şi ne-am arătat insignele. 
Conklin a răsărit din spatele tejghelei. Era înalt, cu mişcări 
stângace şi îngrozitor de slab. Ochii lui căprui-lăptoşi erau 
absenţi, ca şi cum s-ar fi aflat în altă parte. Era un individ 
neplăcut de la prima vedere. 

Purta blugi uzaţi şi o vestă neagră de piele cu ţinte, fără 
cămaşă pe dedesubt. Dacă n-aş fi cunoscut eu însumi la 
Harvard câţiva indivizi săriţi de pe fix, nu mi-ar fi trecut prin cap 
că unul ca el a absolvit la Princeton. Era înconjurat de 
masturbatoare, vibratoare, cătuşe şi alte accesorii. Simon 
Conklin părea în elementul lui. 

— Încep să-mi placă vizitele astea neaşteptate, tâmpiţilor. La 
început n-a fost aşa, dar am prins gustul, spuse el. Pe tine, 
domnule Sampson, te ţin minte. Dar eşti nou în echipă. Trebuie 
să fii încercarea ratată de a-l înlocui pe Alex Cross. 

—Nu tocmai, am ricanat. Numai că n-am simţit nevoia să intru 
în gaura asta de şobolani până acum. 

Conklin pufni, un sunet înecat în flegmă care nu prea aducea 
a râs. 

— N-ai simţit nevoia. Care va să zică pretinzi că ai sentimente 
după care mai şi acţionezi din când în când. Bizar! Atunci 
trebuie să fii de la FBI, Programul de Investigaţii Criminale. Am 
dreptate? 


Mi-am luat ochii de la el şi am început să cercetez restul 
magazinului. 

— Salut, i-am spus unui individ care răsfoia o zdreanţă despre 
Spanish Fly Powder!*, Sta-Hard şi altele asemenea. Ai găsit ce-ţi 
trebuia? Eşti de pe-aici din zonă? Eu sunt Thomas Pierce de la 
FBI. 

Individul a mormăit în barbă ceva neinteligibil şi s-a strecurat 
afară, lăsând să intre o rază de soare. 

— Hait! N-a fost drăguţ din partea ta, spuse Conklin. Apoi 
râse iar în felul acela al lui. 

— Am momente când nu sunt prea drăguţ, i-am replicat. 

Conklin răspunse cu un rânjet sinistru. 

— În noaptea în care Alex Cross a fost împuşcat eram cu o 
prietenă. Cohortele voastre de imbecili au vorbit deja cu Dana, 
gagica mea. Am fost împreună la o petrecere în Hopewell până 
pe la miezul nopţii. Am o mulţime mare, mare de martori. 

Am dat din cap arătându-mi plictiseala. 

— Să trecem la alt subiect, unul mai promiţător. Spune-mi ce 
s-a întâmplat cu trenuleţul lui Gary. Ăla pe care l-a furat de la 
frate-său vitreg. 

Conklin nu mai zâmbea. 

— Uite ce e, să ştii că m-am cam săturat de tot rahatul ăsta. 
Repetiţia mă plictiseşte şi nu sunt specialist în istoria antică. 
Gary şi cu mine am fost prieteni până pe la doisprezece ani. 
După aia nu ne-am mai petrecut timpul împreună. Şi-a făcut alţi 
prieteni, şi eu la fel. Punct. Acum, ieşiţi dracului afară! 

Am clătinat din cap. 

— Nu, nici vorbă. Gary nu şi-a mai făcut niciodată alţi 
prieteni. Nu şi-a pierdut vremea decât cu „cei aleşi”. Şi credea 
că tu faci parte din această categorie. l-a spus asta lui Alex 
Cross. Eu cred că ai fost prietenul lui Gary până la moartea lui. 
De-aia îl urăşti pe dr. Cross. Ai avut motive să-i ataci casa. Ai 
avut un motiv, Conklin, şi tu eşti cel care a făcut-o. 

Conklin pufni iar pe nas şi rânji cu jumate gură. 

— Atunci, dacă tu poţi să dovedeşti una ca asta, eu intru 
direct la puşcărie. Fără discuţie. Dar nu poţi, pentru că există 


'+ Un preparat sub formă de pudră obţinut din cantaride, folosit 
în medicină ca iritant al pielii, diuretic şi afrodisiac. 


Dana, Hopewell, mai mulţi martori. La revedere, tâmpiţilor. 

Am ieşit pe uşa prăvăliei pentru adulţi. Stăteam în căldura 
ucigătoare din parcare, aşteptându-l pe Sampson. 

— Ce mama dracului faci? De ce-ai ieşit ca din puşcă? întrebă 
el. 

— Conklin e şeful, i-am spus. Soneji a fost discipolul. 


101 

Mai devreme sau mai târziu, aproape orice anchetă a poliţiei 
se transformă într-un joc de-a şoarecele şi pisica. Cu cele dificile 
şi îndelungate aşa se întâmplă întotdeauna. Primul pas este să-ţi 
dai seama cine este şoarecele şi cine este pisica. 

Următoarele câteva zile, Sampson şi cu mine l-am ţinut pe 
Simon Conklin sub supraveghere. L-am lăsat să vadă că suntem 
pe urmele lui, că îl observăm răbdători şi că îl aşteptăm la 
cotitură. Voiam să văd dacă presiunea avea să-l facă să 
vorbească sau să greşească. 

Replica lui Conklin era câte un salut vesel cu degetul mijlociu. 
Asta era bine. Înseamnă că radarul lui ne semnala prezenţa. Ştia 
că suntem acolo, mereu acolo, la pândă. Imi dădeam seama că-l 
enervam şi jocul începea să-mi placă. 

După câteva zile, Sampson a fost nevoit să se întoarcă la 
Washington. Mă aşteptam la asta. Poliţia din D.C. nu-l putea lăsa 
aici pe timp nelimitat. În plus, Alex Cross şi familia lui aveau 
nevoie de el acolo. Rămăsesem singur în Princeton, ceea ce, 
sincer să fiu, îmi convenea. 

Simon Conklin a ieşit din casă marţi seara. După câteva 
manevre, l-am urmat în Fordul meu Escort. L-am lăsat să mă 
vadă de la început. După care am întors în traficul aglomerat, 
lăsându-l să plece nestânjenit. 

Am condus şnur până la el acasă şi am parcat alături de 
drumul principal, ascuns vederii de pâlcul des de pini şi tufişuri. 
M-am strecurat prin desişul pădurii cât de repede am putut. 
Totul făcea parte din plan. Ajunsesem să înţeleg jocul şi rolul pe 
care îl aveam de jucat. Cel de-al şaptelea simţ mi se activase. 

Casa era construită din cărămidă şi lemn şi avea în faţă o 
fereastră hexagonală cu colţurile rotunjite. Storurile stricate, din 
şipci decolorate se izbeau cu zgomot de perete. Până la cel mai 
apropiat vecin era mai mult de un kilometru şi jumătate. N-avea 
cine să mă vadă intrând în casă pe uşa de la bucătărie. 

Aveam în vedere faptul că Simon Conklin s-ar putea întoarce 
dintr-o clipă într-alta - dacă era atât de inteligent pe cât se 
credea el. Nu-mi făceam probleme din asta. Aveam o teorie 
despre Conklin şi vizita lui acasă la Cross. Trebuia să o verific. 

Deschizând uşa, fără veste gândul m-a dus la Mr. Smith. 
Smith avea o obsesie, să studieze oamenii, dând buzna în viața 
lor. 


Atmosfera din casă era absolut insuportabilă: locuinţa lui 
Simon Conklin avea un miros de mobilă din depozitele Armatei 
Salvării amestecat cu transpiraţie şi bucătărie tip McDonald's. 
De fapt, era ceva şi mai rău. Mi-am pus batista la nas şi am 
început să cercetez cocina. Mă temeam să nu găsesc un 
cadavru ascuns undeva. Orice era posibil. 

Fiecare cameră şi fiecare obiect erau acoperite cu un strat 
gros de praf şi murdărie. Singurul lucru bun care se putea spune 
despre Simon Conklin este faptul că e un cititor avid. Volumele 
erau împrăştiate peste tot în fiecare cameră, numai pe pat fiind 
vreo cinci-şase. 

Părea să prefere sociologie, filozofie şi psihologie: Marx, Jung, 
Bruno Bettelheim, Malraux, Jean Baudrillard. Trei rafturi 
nevopsite ce acopereau toată înălţimea camerei gemeau de 
cărţi stivuite orizontal. Prima mea impresie a fost că cineva 
răscolise casa înaintea mea. 

Toate acestea se potriveau cu ceea ce se întâmplase acasă la 
Alex Cross. 

Pe patul răvăşit al lui Conklin se afla o păpuşă gonflabilă 
Vargas, cu semnătura modelului, cu urma de ruj a unui sărut pe 
fund. 

O puşcă era ascunsă sub pat. Un model Browning BAR, 
acelaşi pe care îl folosise Gary Soneji în Washington. Un zâmbet 
mi s-a întipărit pe faţă. 

Simon Conklin ştia că puşca nu era decât o dovadă 
circumstanţială, că nu dovedea nimic despre vinovăția sau 


nevinovăția lui. Voia să fie găsită. Ca şi insigna lui Cross. li 
plăcea să se joace. Bineinţeles. 

Am coborât treptele scârţâitoare de lemn ce duceau în 
pivniţă. N-am aprins lumina, m-am folosit doar de lanterna de 
buzunar. 

Pivniţa nu avea ferestre. Era plină de praf şi pânze de 
păianjeni şi se auzea apa picurând într-o chiuvetă. Fotografii 
erau prinse în cârlige de sforile ce atârnau din tavan. 

Ritmul bătăilor inimii mele se dublase. M-am uitat la 
fotografiile atârnate. Toate îl înfăţişau pe Conklin în diverse 
poziţii în pielea goală. Păreau să fi fost făcute în casă. 

Am măturat în jur cu fasciculul de lumină, la întâmplare. 
Podeaua era murdară, iar pereţii, construiți din pietre mari, 
constituiau în acelaşi timp structura de rezistenţă a casei. Era 


acolo şi o grămadă de echipament medical de tip vechi: un 
cadru, un vas cu ramă de aluminiu, un tanc de oxigen cu 
furtunele şi contorul la locul lor, un monitor pentru glicemie. 

Ochii mei cercetau acum partea opusă a încăperii, peretele 
dinspre sud al casei. Trenuletul lui Soneji! 

Se afla în casa celui mai bun prieten al lui Gary, singurul lui 
prieten de pe lumea asta, omul care l-a atacat pe Alex Cross şi 
familia lui în Washington. Acum eram sigur. Aveam certitudinea 
că am rezolvat cazul. 

Eram mai bun ca Alex Cross. 

Ei bine, da. 

Un prim pas spre adevăr. 

Cine este şoarecele? Cine este pisica? 


PARTEA A CINCEA 
ŞOARECELE SI PISICA 


102 

O duzină din cei mai buni agenţi FBI disponibili se aflau pe 
aeroportul din Quantico, Virginia. Chiar în spatele lor, două 
elicoptere negre aşteptau să-şi ia zborul. Agenţii aveau un aer 
cât se poate de solemn şi serios, dar şi siderat. 

Stăteam în faţa lor şi îmi tremurau picioarele, genunchii mi se 
loveau între ei. Eram mai nervos ca niciodată, mai nesigur ca 
niciodată. De asemenea, niciodată nu fusesem mai concentrat 
în rezolvarea unui caz. 

— Pentru aceia dintre voi care nu mă cunosc, am început, 
făcând o pauză nu pentru efect, ci din cauza nervilor, sunt Alex 
Cross. 

Am încercat să le arăt că din punct de vedere fizic sunt bine. 
Purtam pantaloni largi kaki şi o cămaşă de armată bleu cu 
mâneci lungi deschisă la gât. Mă străduiam să ascund mulţimea 
de vânătăi şi laceraţii. 

O grămadă de mistere tulburătoare aveau să fie scoase acum 
la lumină. Misterul ce învăluia atacul sălbatic şi laş asupra casei 
mele din Washington şi pe cel care o făcuse. Ameţitoarele 
mistere din cazul criminalului în masă Mr. Smith şi cel despre 
agentul FBI Thomas Pierce. 

Puteam citi confuzia pe feţele lor. Zăpăceala provocată de 
apariţia mea. 

Nu era vina lor, dar ştiam că făcusem ceea ce trebuie. Nu 
găsisem altă soluţie pentru a prinde un asasin diabolic, terifiant. 
Acesta fusese planul şi el ne implicase pe noi toţi. 

— Aşa cum puteţi vedea, zvonurile despre moartea mea 
iminentă au fost mult exagerate. De fapt, mă simt cât se poate 
de bine, le-am spus încercând să zâmbesc. Lucru bun, pentru că 
gheaţa s-a spart puţin între mine şi agenţi. 

Declaraţiile oficiale de la spitalul St. Anthony, toate în genul 
„nu credem că va supravieţui”, „starea lui este critică”, „e greu 
de crezut că cineva în starea gravă a dr. Cross a trecut de o 
asemenea operaţie”, toate au fost supralicitate, iar unele de-a 
dreptul mincinoase. Au fost concepute special pentru Thomas 
Pierce. N-au fost altceva decât o farsă. Dacă vreţi să daţi vina pe 
cineva, vinovatul este Kyle Craig, le-am spus. 

— Foarte bine, daţi vina pe mine, spuse Kyle. Era în picioare 
lângă mine, alături de John Sampson şi Sondra Greenberg de la 


Interpol. Alex n-a fost de acord. De fapt, dacă ţin bine minte, n-a 
vrut să fie implicat în niciun fel. 

— Ai dreptate, dar acum iată-mă implicat. Sunt băgat în 
afacerea asta până peste urechi. Aşa cum veţi fi şi voi imediat. 
Kyle şi cu mine o să vă punem la curent. 

Am tras aer în piept şi am continuat. Nervozitatea mă 
părăsise aproape de tot. 

Acum patru ani, un proaspăt absolvent al Facultăţii de 
Medicină de la Harvard pe nume Thomas Pierce şi-a găsit iubita 
omorâtă în apartamentul lor din Cambridge. Asta ne spune 
raportul de atunci al poliţiei, preluat mai târziu de FBI. Eu am să 
vă spun cum stau lucrurile cu adevărat. Am să vă spun ce 
credem, Kyle şi eu, că s-a întâmplat. lată cum s-au petrecut 
lucrurile în noaptea aceea la Cambridge. 


103 

Thomas Pierce îşi petrecuse prima parte a nopţii bând cu 
prietenii la barul Jullian's din Cambridge. Prietenii fiind colegii 
lui, absolvenţi de medicină. Băuseră mult şi începuseră 
devreme, pe la două după- amiază. 

Pierce o invitase şi pe Isabella la bar, dar ea îl refuzase 
spunându-i să se ducă să se distreze, să scape de presiunea 
ultimelor examene. O merita din plin. În seara aceea, ca de 
obicei în ultimele şase luni, doctorul Martin Straw a venit în 
apartamentul Isabellei şi al lui Pierce. Straw şi Isabella se 
iubeau. El îi promisese că îşi va părăsi pentru ea soţia şi copiii. 

Isabella dormea când Pierce s-a întors acasă în apartamentul 
de pe strada Inman. Ştia că doctorul Martin Straw fusese acolo 
mai devreme. Îl văzuse împreună cu Isabella în câteva rânduri. 
De câteva ori îi urmărise fie prin Cambridge, fie în excursiile lor 
prin împrejurimi. 

Când a deschis uşa de la apartament, a simţit prin toţi porii că 
Martin Straw fusese acolo. Mirosul lui Straw era de neconfundat 
şi lui Thomas Pierce i-a venit să urle. El, unul, n-o înşelase 
niciodată pe Isabella, nici măcar cu gândul. 

Isabella dormea adânc în patul lor. Rămase aplecat câteva 
secunde deasupra ei, dar ea se nu se mişcă. li plăcea s-o vadă 
dormind, s-o vegheze exact ca acum. Făcuse greşeala să ia 
somnul ei drept imaginea inocenţei. 

Şi-a dat seama că Isabella băuse vin. Mirosul dulce ajungea 
până la el. 

Se parfumase pentru noaptea aceea. Pentru Martin Straw. 

Era un parfum Jean Patou's Joy - foarte scump. Il cumpărase 
pentru ea de Crăciunul trecut. 

Thomas Pierce a început să plângă cu capul în mâini. 

Părul lung şi castaniu al Isabellei curgea în şuviţe şi bucle, 
împrăştiat liber pe pernă. Pentru Martin Straw. 

Martin Straw stătea întotdeauna pe partea stângă a patului. 
Avea o deviaţie de sept pe care ar fi putut s-o îndrepte, dar se 
ştie că doctorii evită operaţiile. Nu putea să respire prea bine pe 
nara dreaptă. ` 

Thomas Pierce ştia toate acestea. Il studiase pe Straw, 
încercând să-l înţeleagă, pe el şi aşa-zisa lui umanitate. 

Pierce ştia că venise momentul să acţioneze, ştia că nu are 
timp de pierdut. 


S-a lăsat pe Isabella cu toată greutatea, cu toată forţa, cu 
toată puterea. Avea instrumentele pregătite. Ea s-a zbătut, dar 
a ţinut-o bine. l-a strâns gâtul de lebădă cu mâinile lui puternice. 
Şi-a îndoit picioarele sub saltea pentru a face pârghie. 

Lupta i-a expus sânii goi, amintindu-i cât de „sexy” şi 
„minunat de frumoasă” e Isabella; cât de „perfect” se potriveau 
amândoi; „Romeo şi Julieta din Cambridge”. Mare porcărie. Un 
mit sordid. Percepția defectuoasă şi de suprafaţă a oamenilor. 
Nu-l iubise niciodată, dar cât de mult o iubise el! Isabella îl 
făcuse să simtă pentru prima şi singura dată din viaţa lui. 

Thomas Pierce se uită la ea. Ochii Isabellei erau ca două 
oglinzi opace. Gura ei mică şi frumoasă era deschisă într-o 
parte. Pielea era încă satinată la pipăit. 

Era complet neajutorată acum, dar putea să vadă ce i se 
întâmplă. Isabella îşi cunoştea păcatele şi pedeapsa care va să 
vină. 

— Nu ştiu ce fac, îi spuse el într-un târziu. E ca şi cum m-aş 
afla undeva în afară, privindu-mă. Şi - cu toate acestea - e 
incredibil cât de acute îmi sunt senzațiile. 

Toate ziarele, revistele, televiziunile şi radiourile au prezentat 
cazul în cele mai mici şi înfiorătoare detalii, dar n-aveau cum să 
ştie ce s-a întâmplat cu adevărat, ce s-a petrecut în dormitor, 
cum s-a uitat în ochii Isabellei în timp ce-i lua viaţa. 

l-a scos inima din piept. 

l-a ţinut inima în palme, a simţit-o palpitând încă vie şi a 
privit-o murind. 

A înfipt-o apoi într-un harpon din echipamentul de scufundare. 

l-a străpuns inima. A lăsat un indiciu. Primul indiciu. 

A avut senzaţia, a simţit cu al şaptelea simţ că vede spiritul 
Isabellei părăsindu-i corpul. Apoi i s-a părut că simte cum 
propriul lui suflet îl părăseşte. Avea credinţa că în noaptea 
aceea a murit şi el. 

Smith s-a născut din moarte în noaptea aceea la Cambridge. 

Thomas Pierce este Mr. Smith. 


104 

— Thomas Pierce este Mr. Smith, le-am spus agenţilor adunaţi 
la Quantico. Dacă vreunul dintre voi mai are o urmă de îndoială, 
fie şi o urmă, vă rog să o îndepărtați. V-ar putea pune în pericol, 
pe voi şi pe toţi ceilalţi membri ai echipei. Pierce este una şi 
aceeaşi persoană cu Smith şi a omorât nouăsprezece oameni 
până acum. Va omori din nou. 

Vorbisem câteva minute, dar acum m-am oprit. Din grup se 
ridica o întrebare. Mai multe de fapt. Nu-i puteam acuza, aveam 
şi eu o mulţime de întrebări. 

— Putem să ne întoarcem puţin la altă problemă? Familia ta a 
fost atacată, spuse un agent. Totuşi ai fost rănit, nu-i aşa? 

— A avut loc un atac la mine acasă. Din motive pe care 
deocamdată nu le înţeleg, agresorul s-a oprit înainte de a omori 
pe cineva. Familia mea a scăpat. Credeţi-mă, eu sunt cel care-şi 
doreşte mai mult decât oricine să elucidez această problemă. 
Vreau să pun mâna pe ticălosul ăla, oricine-ar fi el. 

Am ridicat mâna pusă în gips, în aşa fel încât s-o vadă toţi. 

— Un glonţ mi-a atins braţul. Altul mi-a perforat abdomenul şi 
a ieşit. Artera hepatică n-a fost însă secţionată, aşa cum s-a 
spus. Fără îndoială că m-am resimţit după toate acestea, dar 
electrocardiograma n-a arătat niciodată „semne de descreştere 
a activităţii”. Textul ăsta a fost pentru Pierce. Kyle? Nu vrei să 
lămureşti anumite probleme pe care chiar tu le-ai creat? 

Fusese planul lui Kyle Craig şi era rândul lui să vorbească 
agenţilor. 

— Alex are dreptate în privinţa lui Pierce. E un asasin cu 
sânge rece şi ceea ce vrem să facem astă-seară e periculos. E 
cu totul neobişnuit, dar normal într-o asemenea situaţie. De 
câteva săptămâni, Interpolul alături de FBI încearcă să-i întindă 
o capcană alunecosului Mr. Smith, despre care suntem convinşi 
că e unul şi acelaşi cu Thomas Pierce, repetă Kyle. N-am reuşit 
să dovedim nimic până acum şi nu vrem să facem ceva care să-i 
dea de gândit şi să fugă. 

— Pot să vă asigur că ticălosul e de-a dreptul înspăimântător 
şi diabolic, spuse John Sampson de la locul lui de lângă mine. 
Vedeam că încearcă să fie rezervat, să-şi controleze mânia. Şi al 
dracului de atent. Cât am lucrat cu el nu i-a scăpat nimic, nu s-a 
trădat nici atât. Pierce îşi joacă rolul perfect. 


— Ca şi tine, John, îl complimentă Kyle. Detectivul Sampson a 
făcut şi el parte din conspirație, explică el celorlalţi. 

Acum câteva ore, Sampson fusese cu Pierce în New Jersey. ÎI 
cunoştea mai bine ca mine, dar nu atât de bine ca şi Kyle sau 
Sondra Greenberg de la Interpol, prima care l-a suspectat pe 
Pierce. Sondra era acum cu noi, la Quantico. 

— Cum îl vezi pe Pierce? o întrebă Kyle. Ce-ai observat la el? 

Inspectorul de la Interpol era o femeie înaltă cu aspect 
impresionant. Lucra la acest caz de aproape doi ani, în Europa. 

— Thomas Pierce e un arogant nenorocit. Credeţi-mă, în clipa 
asta îşi râde de noi toţi. E sută la sută sigur pe el. Şi cu ochii-n 
patru. Nu-i scapă ce se-ntâmplă în spatele lui. Uneori nu-mi vine 
să cred nici mie că e o fiinţă umană. Dar cred că o să explodeze 
curând. Presiunea la care l-am supus începe să dea rezultate. 

— Asta este din ce mai evident, întări Kyle. La început, Pierce 
era de un calm desăvârşit. Ne-a păcălit pe toţi. Era la fel de 
profesionist ca orice agent. Mai ales pentru că nimeni de la 
poliţia din Cambridge n-a crezut o clipă că el a omorât-o pe 
Isabella Calais. N-a făcut măcar o greşeală. Durerea pe care a 
afişat-o la moartea ei era covârşitoare. 

— Pentru că era reală, doamnelor şi domnilor, vorbi 
Sampson. E al dracului de inteligent. Şi un anchetator foarte 
bun. Are instincte bune şi are disciplină. Şi-a făcut bine temele şi 
a ajuns la Simon Conklin. Cred că poate rivaliza cu Alex. 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă Kyle. E foarte complex. Şi 
probabil că nu ştim nici pe jumătate cum stau lucrurile. Asta mă 
sperie. 

Kyle mă consultase în cazul Mr. Smith înainte de primul 
atentat al lui Soneji. Am mai discutat o dată când am dus-o pe 
Rosie la Quantico pentru teste. Am lucrat împreună neoficial. L- 
am ajutat la determinarea profilului lui Thomas Pierce, împreună 
cu Sondra Greenberg. Când am fost împuşcat la mine acasă, 
Kyle a zburat îngrijorat la Washington. Însă atacul n-a fost nici 
pe departe atât de grav cum s-a crezut, mai bine zis cum am 
lăsat să se înţeleagă. 

Kyle a fost cel care a hotărât să rişte totul pe o carte. 
Deocamdată, Pierce îşi făcea de cap în libertate. Dar dacă l-ar fi 
adus să lucreze la cazul meu? Ne-ar da posibilitatea să-l 
supraveghem, să-l punem sub presiune. Kyle credea că Pierce 


îşi va pierde controlul. Din cauza egoului, a prea marii încrederi 
în sine. Kyle avea dreptate. 

— Pierce îşi pierde controlul, repetă Sondra Greenberg. Vă 
rog să mă credeţi. Nu ştiu chiar tot ce se petrece-n capul lui, dar 
e aproape de limită. 

Eram de acord cu Greenberg. 

— Uite ce cred eu că s-ar putea întâmpla în continuare. Cele 
două persona vor începe să fuzioneze. Mr. Smith şi Thomas 
Pierce se vor amesteca în curând. Mai bine zis, partea de 
personalitate a lui Thomas Pierce începe să slăbească. Cred că 
Mr. Smith are de gând să-i facă felul lui Simon Conklin. 

Sampson se aplecă spre mine şi-mi şopti: 

— Cred că e timpul să faci cunoştinţă cu Mr. Pierce şi Mr. 
Smith. 


105 

Era începutul sfârşitului. Trebuia să fie. 

La şapte seara eram cu toţii pe poziţii la Princeton. Thomas 
Pierce se dovedise alunecos în trecut, ca o nălucă. Se strecura 
într-un fel misterios în rolul lui de Mr. Smith. Era însă evident că 
va ceda. 

Cum se descurca în magia lui neagră, nu ştia nimeni. Nu 
avusese niciun martor, niciodată. Nimeni nu scăpa cu viată. 

Kyle Craig se temea că n-o să-l prindem niciodată asupra 
faptului, că n-o să-l putem reţine niciodată mai mult de 
patruzeci şi opt de ore. Kyle era convins că Pierce e mai 
ingenios decât Gary Soneji, mai inteligent ca oricare dintre noi. 

Kyle se opusese însărcinării lui Thomas Pierce cu cazul Mr. 
Smith, dar nu fusese ascultat. Îl urmărise pe Pierce, îl ascultase 
şi se convinsese din ce în ce mai mult că e amestecat, măcar în 
moartea Isabellei Calais. 

Însă Pierce nu făcuse nicio greşeală. Îşi ştersese toate urmele. 
Când în cele din urmă s-a ivit totuşi o breşă. Pierce a fost văzut 
la Frankfurt, în Germania, în ziua în care una dintre victimele 
sale a dispărut. Pierce ar fi trebuit să fie la Roma în ziua aceea. 

A fost de-ajuns pentru Kyle să ordone percheziţionarea 
apartamentului lui Pierce de la Cambridge. Nu s-a găsit nimic. 
Kyle a adus experţi în computere. Pierce era suspectat că îşi 
trimite singur mesajele pe care pretindea că le primeşte de la 
Smith, dar nu s-a găsit nicio dovadă. Apoi Pierce a fost văzut în 
Paris în ziua răpirii doctorului Abel Sante. În raportul lui scria că 
a fost la Londra toată ziua. Era o dovadă circumstanţială, dar 
Kyle era convins că el e asasinul. 

Şi eu la fel. 

Acum aveam nevoie de dovada concretă. 

Aproape cincizeci de agenţi FBI se aflau în aria oraşului 
Princeton, care părea ultimul loc de pe faţa pământului unde s- 
ar fi putut petrece o crimă odioasă, ultima dintr-o lungă serie. 

Sampson şi cu mine aşteptam pe scaunele din faţă în sedanul 
parcat pe o străduţă cu aspect oarecare. Nu făceam parte din 
echipa principală de supraveghere, dar tineam aproape. 
Întotdeauna la cel mult doi kilometri de Pierce. Sampson a fost 
neliniştit şi iritat toată seara. Între el şi Pierce lucrurile luaseră o 
întorsătură cu totul personală. 

Prezenţa mea în Princeton avea şi ea o motivaţie foarte 


personală. Voiam o întrevedere cu Simon Conklin. Din nefericire, 
între mine şi Conklin se afla acum Pierce. 

Eram la câteva străzi de Marriott, hotelul lui Pierce. 

— Ce plan! mormăi Sampson înnnebunit de aşteptare. 

— Băieţii de la FBI au încercat toate celelalte variante. Kyle 
crede că de data asta ar putea să meargă. Crede că Pierce nu 
se poate abţine să nu rezolve atacul asupra mea. Este o 
provocare şi va răspunde. Cine ştie? 

Sampson miji ochii. Cunoşteam uitătura aia - ascuţită şi plină 
de înţelegere. 

— Mda, şi tu să n-ai niciun rol în toată porcăria asta! E 
normal? 

— Poate că eu sunt cel care le-a sugerat că Thomas Pierce, 
cu uriaşul lui ego, se va lăsa atras în capcană. Şi că e posibil să 
fie destul de ţicnit încât să se lase prins. 

Sampson dădu ochii peste cap aşa cum făcea de când îl ştiu, 
de la zece ani. 

— Se poate, de ce nu? Apropo, să lucrezi cu el înseamnă o 
durere de cap chiar mai mare decât să lucrezi cu unul ca tine. A 
fost vai de fundul meu, ca să zic aşa. 

Am aşteptat pe străduţa laterală din Princeton să se lase 
seara peste orăşelul universitar. Aveam o senzaţie acută de dejă 
vu. John Sampson şi Alex Cross la pândă. 

— Tot mă mai iubeşti, declară Sampson zâmbind. Nu-l apucă 
nebunia prea des, dar şi când îl apucă! Spune-mi că mă iubeşti, 
scumpule! 

l-am pus mâna pe coapsă. 

— Sigur că te iubesc, umflatule. 

Mi-a tras una în umăr - cu putere. Braţul mi-a amorţit 
instantaneu. Mă gâdilau degetele. Ştie să dea, umflatul. 

— Vreau să-l doară pe domnul Thomas Pierce. Am să-l fac să 
urle de durere pe Pierce! strigă Sampson în maşină. 

— Fă-l să-l doară pe Thomas Pierce, am urlat şi eu cu el. Nu 
uita de Mr. Smith. 

— O să-i fac să-i doară pe Mr. Pierce şi pe Mr. Smith, am 
cântat la unison, imitând faza din filmul „Bad Boys”. 

Da! 

Din nou în acțiune. Ca întotdeauna. 


106 

Thomas Pierce se simţea invincibil, credea că nu poate fi 
oprit. 

Aştepta în întuneric, ca în transă, fără să facă o mişcare. Se 
gândea la Isabella, îi vedea chipul minunat, îi vedea zâmbetul, îi 
auzea glasul. A stat aşa până când lumina din camera de zi s-a 
aprins şi l-a văzut pe Simon Conklin. 

— E un intrus în casă, şopti Pierce. Îţi spune ceva chestia 
asta? Îţi trezeşte ceva amintiri, Conklin? 

Ţinea în mână un Magnum 357 îndreptat exact spre fruntea 
lui Conklin. Ar fi putut să-l împuşte pe loc, să-l proiecteze prin 
uşă pe treptele din faţa casei. 

— Ce mama...? exclamă Conklin orbit de lumina puternică. 
Apoi ochii lui întunecaţi se micşorară, exprimând duritate. Ai 
intrat ilegal! strigă Conklin. N-ai niciun drept să intri-n casa mea. 
leşi dracu' afară! 

Pierce nu-şi putu reţine un zâmbet. Fără îndoială că nu-i scăpa 
nimic din hazul vieţii, numai că uneori nu-i oferea nicio plăcere. 
Se ridică de pe scaun ţinând pistolul cu mână perfect sigură. 

Nu era prea mult loc de mişcare în camera de zi, care gemea 
de stive de ziare, tăieturi din ziare, cărţi şi reviste. Toate 
aranjate după dată şi subiect. Era aproape sigur că Simon-cel- 
nu-tocmai-simplu suferea de o tulburare obsesivă de 
personalitate. 

— Coboară. Mergem în pivniţă, îi spuse. Jos, în pivniță. 

Acolo, lumina era deja aprinsă. Thomas Pierce avea totul 
pregătit. Aşezase un pat vechi în mijlocul harababurii din 
încăpere. Ca să-i facă loc, dăduse la o parte teancuri întregi de 
romane ştiinţifico-fantastice. 

Nu era sigur, dar bănuia că obsesia lui Conklin se leagă de 
sfârşitul rasei umane. Avea colecţii întregi de cărţi şi articole din 
ziare şi reviste care-i susțineau teoria. Coperta unei reviste 
ştiinţifice era lipită pe perete. Titra: „Schimbări de sex la peşti - 
O privire asupra hermafrodiţilor simultani şi secvenţiali”. 

— Ce mama dracului...? strigă Simon Conklin dând cu ochii de 
aranjamentul lui Pierce. 

— Aşa încep toţi, replică Thomas Pierce şi-i dădu un brânci. 
Conklin cobori împleticindu-se câteva trepte. 

— Crezi că mi-e frică de tine? mârâi Conklin rânjind. Nu mi-e 


frică de tine. 

Pierce aprobă din cap şi încruntă dintr-o sprânceană. 

— Am auzit şi am de gând să îndrept chiar acum această 
situaţie. Îl îmbrânci încă o dată pe Conklin şi îl privi rostogolindu- 
se pe restul treptelor. Pierce se apropie fără grabă de omul 
căzut. Începe să-ţi fie frică acum? întrebă. 

II pocni pe Conklin cu patul pistolului, uitându-se cum îi 
ţâşneşte sângele din cap. 

— Dar acum ţi s-a făcut puţin frică? 

Se aplecă şi îşi apropie gura de urechea păroasă a lui Conklin. 

— Nu şti mare lucru despre durere. Eu ştiu asta despre tine, îi 
şopti. Nu eşti nici cine ştie ce curajos. Ai fost în casa lui Alex 
Cross, dar n-ai putut să-l omori, nu-i aşa? N-ai putut să-i omori 
familia. Ai zbârcit-o. Ai făcut-o de mântuială. Asta-i ceea ce ştiu 
deja. 

Lui Thomas Pierce îi făcea plăcere confruntarea, îl satisfăcea. 
Era curios să afle cum ajunsese Simon Conklin să se implice în 
asemenea acţiune. Voia să-l „studieze” pe Conklin, să-i 
înţeleagă umanitatea. A-I cunoaşte pe Simon Conklin însemna a 
se cunoaşte mai bine pe sine. 

Rămase în faţa lui Conklin. 

— Unu, vreau să-mi spui că tu eşti cel care s-a strecurat în 
casa lui Alex Cross. Tu ai fost! Nu vreau decât să o spui cu gura 
ta. Orice spui nu va fi folosit împotriva ta şi nu va fi folosit într-o 
curte cu juri. Rămâne numai între noi. 

Simon Conklin se uită la el ca la un nebun de legat. Ce 
inteligent! 

— Eşti nebun. Nu poţi face una ca asta. Nu e valabil în faţa 
curţii, ţipă Conklin. 

Pierce făcu ochii mari de uimire. Se uită la Conklin ca la un 
nebun de legat. 

— Păi nu asta ţi-am spus adineauri? Nu m-ai auzit? Ce fac eu 
aici, vorbesc singur? Bineînţeles că nu, n-o să fie valabil în 
curtea /or. Aici e curtea mea. Şi până acum ai cam pierdut 
procesul, Simon-cel-Simplu. Totuşi, eşti băiat deştept. Am toată 
încrederea că ai să te descurci mai bine în următoarele câteva 
ore. 

Simon Conklin căscă gura de surpriză. Un scalpel strălucitor 
de oţel era îndreptat spre pieptul său. 


107 

Uită-te la mine! Te rog să te concentrezi la ce-ţi spun, Simon. 
Nu sunt doar un agent FBI în costum cenuşiu şi am câteva 
întrebări foarte importante pentru tine. Vreau să-mi spui 
adevărul. Tu ai fost cel din casa lui Cross. O să începem de aici. 

Cu o mişcare abilă a mâinii stângi, Pierce îl ridică cu 
brutalitate de pe podea. Forţa lui fizică îl şocă pe Conklin. 

Pierce lăsă scalpelul deoparte şi îl legă de pat cu o frânghie. 

După ce îl imobiliză, Pierce se aplecă spre neajutoratul 
Conklin. 

— Ascultă la mine - nu-mi place aerul tău de superioritate. 
Crede-mă pe cuvânt, nu-mi eşti superior. Nu ştiu cum - şi asta 
mă uimeşte - mi se pare că nu m-am făcut înţeles. Eşti un cobai 
pentru mine, Simon. Am să te conving imediat. 

— Nu! protestă Conklin. Se uită neajutorat cum Pierce îi face 
o incizie rapidă în partea de sus a pieptului. Simon Conklin 
începu să urle. 

— Acum reuşeşti să te concentrezi, Simon? Vezi chestia asta 
de pe masă? E reportofonul tău. Nu vreau decât să mărturiseşti. 
Spune-mi ce s-a întâmplat acasă la dr. Cross. Vreau să aud totul. 

— Lasă-mă-n pace, şopti Conklin cu o voce slabă. 

— Nu! Aşa ceva nu se poate. Nu vei mai fi lăsat în pace de- 
acum înainte. Bine, să lăsăm scalpelul şi reportofonul. Fii atent 
la asta. O cutie obişnuită de Coca-Cola. Coca ta, Simon. 

Agită cutia roşie, o agită bine şi o deschise. Îi dădu capul pe 
spate lui Coklin şi îl apucă de părul lung şi soios. Pierce băgă 
cutia cu aspect paşnic sub nările lui Conklin. 

Aceasta explodă într-un jet de acid, bule şi apă dulce maronie. 
Îi pătrunse lui Conklin în nas, până în creier. Era unul din 
trucurile de interogatoriu folosite în armată. Durea îngrozitor şi 
avea întotdeauna efectul scontat. 

Simon Conklin se înecă oribil. Nu se putea opri din horcăit. 

— Sper că-mi apreciezi diversitatea resurselor. Mă pot folosi 
de orice obiect casnic. Eşti gata să mărturiseşti? Sau mai vrei 
puţină Coca? 

Ochii lui Simon Conklin erau măriţi de spaimă ca niciodată în 
viata lui. 

— Spun orice vrei să spun! Te rog, opreşte-te! 

Thomas Pierce clătină din cap a nemulţumire. 


— Nu vreau decât adevărul. Vreau faptele. Vreau să mă 
conving că am rezolvat un caz cu care Alex Cross a dat greş. 

Porni reportofonul şi-l ţinu sub bărbia lui Conklin. 

— Spune-mi cum a fost. 

— Eu sunt cel care i-a atacat pe Alex Cross şi pe ai lui. Da, da, 
eu am fost, spuse Simon Conklin cu o voce gâtuită, pronunţând 
cu greu fiecare cuvânt. Gary m-a pus. Mi-a spus că dacă n-o fac, 
cineva o să vină şi-o să mă omoare. Că o să fiu torturat şi ucis. 
Cineva pe care-l ştia din puşcărie, de la Lorton. Asta-i adevărul, 
îţi jur. Gary a fost şeful, nu eu! 

Thomas Pierce devenise brusc aproape tandru, iar vocea lui 
blândă şi mângâietoare: 

— Ştiam asta, Simon. Nu sunt prost. Ştiam că Gary te-a pus. 
Mai departe acum, când ai ajuns în casa lui Cross n-ai putut să-l 
omori, aşa-i? Îţi făcuseşi şi planuri s-o faci, dar n-ai putut. 

Simon Conklin încuviinţă. Era epuizat şi înspăimântat. Se 
întreba dacă nu cumva Gary i-l trimisese pe ţicnitul ăsta - părea 
destul de probabil. 

Pierce îi făcu semn să continue, arătându-i cutia de Coca- 
Cola. 

— Mai departe, Simon. Vreau să-mi povesteşti despre tine şi 
Gary. 

Conklin plângea scâncind ca un copil, dar vorbi. 

— Când eram mici, ne făceam veacul împreună, eram de 
nedespărţit. Am fost cu el când Gary a dat foc casei. Maică-sa 
vitregă şi copiii ei erau înăuntru. Taică-său la fel. Eu i-am păzit 
pe cei doi puşti pe care i-a răpit în Washington. Eu am fost 
acasă la Cross. Ai dreptate! Putea la fel de bine să fi fost Gary. 
El a plănuit totul. 

Pierce închise în sfârşit reportofonul. 

— E mult mai bine, Simon. Te cred. 

Cele spuse de Simon Conklin umpleau un gol. Ancheta se 
terminase. Se dovedise mai bun ca Alex Cross. 

— Vreau să-ţi spun ceva. Ceva absolut uimitor, Simon. O să 
apreciezi aşa cum se cuvine, aşa cred. 

Ridică scalpelul, iar Simon Conklin încercă să se ferească. Ştia 
ce avea să urmeze. 

— Gary Soneji a fost nimic pe lângă mine, spuse Thomas 
Pierce. Eu sunt Mr. Smith. 


108 

Sampson şi cu mine goneam prin Princeton depăşind toate 
limitele de viteză. Agenţii care îl supravegheau pe Thomas 
Pierce îl pierduseră. Pierce sau mai degrabă Mr. Smith cel 
alunecos era de capul lui. Se pare că-l regăsiseră acasă la Simon 
Conklin. Eram în plin haos. 

La câteva momente după sosirea noastră, Kyle a dat semnalul 
de pătrundere în casă. Sampson şi cu mine eram în rezervă, 
nişte nenorociti de observatori. Sondra Greenberg era şi ea 
acolo. Tot observatoare de altminteri. 

Jumătate de duzină de agenţi FBI, Sampson, Sondra şi cu 
mine am străbătut curtea în grabă. Ne-am despărţit. O parte în 
faţă, ceilalţi în spatele casei părăginite. Ne mişcăm repede şi 
eficient, cu pistoalele şi puştile în mână. Toţi purtam veste 
antiglonţ pe spatele cărora scria mare FBI. 

— Cred că e aici, i-am spus lui Sampson. Suntem pe cale să 
facem cunoştinţă cu Mr. Smith! 

Camera de zi era mai întunecată şi mai sumbră decât mi-o 
aminteam din altă vizită. Nu vedeam pe nimeni deocamdată, 
nici pe Pierce, nici pe Simon Conklin, nici pe Mr. Smith. Casa 
părea să fi fost răscolită de curând şi mirosea oribil. 

Kyle dădu semnalul şi ne-am împrăştiat în toată casa. 
Atmosfera era încordată şi neliniştitoare. 

— Uite dracu', nu e dracu', mormăi Sampson lângă mine. 
Numai că îl simt, e aici. 

Voiam să-l prindem pe Pierce, dar şi mai tare aş fi vrut să pun 
mâna pe Conklin. Conklin se strecurase în casa mea şi-i atacase 
pe ai mei. Voiam doar cinci minute cu Conklin între patru ochi. 
Aveam nevoie de asta ca de terapie. Am discuta poate despre 
Gary Soneji, despre „cei aleşi”, după cum îşi spun ei. 

Se auzi strigătul unui agent: 

— În pivniţă! Veniti jos, repede! 

Îmi pierdusem răsuflarea şi aveam dureri. Durerea mă ardea 
în partea dreaptă. l-am urmat pe ceilalţi pe treptele înguste, în 
spirală. 

— Ah, lisuse! l-am auzit exclamând pe Kyle, care era în 
frunte. 

L-am văzut pe Simon Conklin răstignit pe o canapea veche cu 
dungi albastre. Omul care mă atacase pe mine şi pe ai mei 
fusese mutilat. Mulțumită nenumăratelor cursuri de anatomie de 


la John Hopkins, eram mai bine pregătit decât ceilalţi pentru 
înfiorătoarea scenă a crimei. Simon Conklin avea pieptul, 
abdomenul şi zona pelviană deschise de parcă un medic legist 
tocmai terminase autopsia la faţa locului. 

—A fost eviscerat, murmură un agent FBI şi se întoarse cu 
spatele la cadavru. De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

Simon Conklin nu avea faţă. O incizie adâncă fusese făcută 
începând din creştetul capului. Apoi scalpul fusese smuls de pe 
faţă. 

Părul lung al lui Conklin atârna de pe scalp în locul unde 
fusese bărbia. Arăta ca o barbă. Bănuiam că pentru Pierce era 


ceva semnificativ. Ce putea însemna pentru el distrugerea unei 
fețe? 

În pivniţă era o uşă de lemn nevopsită, o altă ieşire, dar nici 
unul dintre agenţii postați afară nu-l văzuseră ieşind. Câţiva 
agenţi încercau acum să ia urma lui Pierce. Am rămas înăuntru 
lângă cadavrul mutilat. În momentul acela n-aş fi putut s-o 
întrec la fugă nici pe Mama Nana. Pentru prima dată în viaţă am 
înţeles ce înseamnă să te simţi fizic bătrân. 

— A reuşit să facă asta în doar câteva minute? mă întrebă 
Kyle Craig. Alex, e posibil să fie atât de rapid? 

— Dacă e atât de nebun pe cât îl cred, ei bine, da. Nu uita că 
a exersat la medicină, ca să nu mai vorbim de celelalte victime. 
Trebuie să fie nemaipomenit de puternic, Kyle. N-a avut 
instrumentele de la morgă, n-a avut fierăstrău electric. S-a 
folosit doar de un cuţit şi de mâini. 

Stăteam în picioare aproape de canapea, uitându-mă şocat la 
ce mai rămăsese din Simon Conklin. M-am gândit la atacul lui 
laş asupra mea, asupra familiei mele. Voiam să fie pedepsit, dar 
nu aşa. Nimeni nu merită aşa ceva. Numai în Dante găseşti 
asemenea pedepse îngrozitoare pentru cei damnati. 

M-am aplecat asupra rămăşițelor lui Simon Conklin. De ce-a 
fost Pierce atât de furios pe Conklin? De ce l-a pedepsit în felul 
ăsta? 

În pivniţă domnea o tăcere ireală. Sondra Greenberg era 
palidă şi se rezemase de un perete. Aş fi crezut că s-a obişnuit 
cu asemenea scene ale crimei, dar aşa ceva e imposibil pentru 
oricine. 

A trebuit să-mi dreg glasul înainte să vorbesc. 

— A decupat cvadrantul din faţă al cutiei craniene, am spus. 


A făcut o craniotomie frontală. Thomas Pierce s-a apucat să 
practice medicina. 


109 

Îl cunoşteam pe Kyle Craig de zece ani şi tot cam de-atunci 
eram prieteni. Nu-l văzusem niciodată atât de tulburat şi 
descurajat în vreun caz, oricât de dificil şi înspăimântător ar fi 
fost. Investigația în cazul Thomas Pierce era pe cale să-i mineze 
cariera, sau cel puţin aşa credea, poate pe bună dreptate. 

— Cum dracu' reuşeşte să scape mereu? am spus. Era a doua 
zi de dimineaţă şi noi eram tot în Princeton, luam micul dejun la 
Pancake House. Mâncarea era excelentă, dar mie nu-mi era 
foame. 

— Partea cea mai proastă e că ne cunoaşte fiecare mişcare. 
Ne anticipează acţiunile şi metodele. A fost unul de-ai noştri. 

— Poate chiar este un extraterestru, i-am spus eu lui Kyle, 
care dădu din cap îngrijorat. 

Kyle termină de mâncat ouăle moi în tăcere. Stătea cu faţa 
aplecată în farfurie. Nu-şi dădea seama cât de comic era în 
depresia lui. 

— Ouăle alea trebuie să fie tare bune, am spart eu tăcerea 
întreruptă până acum doar de furculita lui Kyle lovindu-se de 
farfurie. 

Ridică spre mine privirea lui obişnuită, lipsită de expresie. 

— De data asta am dat-o-n bară, Alex. Ar fi trebuit să pun 
mâna pe Pierce când am avut ocazia. La Quantico s-a vehiculat 
şi o asemenea idee. 

— Ai fi fost nevoit să-i dai drumul, să-l laşi să plece după 
câteva ore. După aia ce-ai fi putut să faci? Nu-l puteai ţine sub 
supraveghere o viaţă. 

— Directorul Burns voia să-l lichidăm, dar eu m-am împotrivit. 
Am crezut că pot să-l prind. Aşa i-am promis lui Burns. 

Am clătinat din cap. Nu-mi venea să-mi cred urechilor. 

— Directorul FBI a vrut să-l lichideze pe Pierce? lisuse! 

Kyle îşi trecu limba peste dinţi. 

— Da, şi nu numai Burns. A ajuns până-n biroul procurorului 
general. Şi Dumnezeu mai ştie unde. Eu i-am convins că Pierce 
e Mr. Smith. Cumva, ideea unui agent FBI, asasin în serie în 
acelaşi timp, nu le-a picat prea bine. Acum însă n-o să-l mai 
prindem. N-avem nicio pistă, Alex, nimic care să ne ajute. N- 
avem cum să-i dăm de urmă. Râde de noi. 

— Mda, tot ce se poate, am recunoscut. E un individ de 


temut. Îi place să se simtă superior. Şi mai sunt destule de spus. 

Cântăream posibilitatea existenţei unui anume fel de tipar 
abstract sau artistic, şi asta de când am auzit prima oară de 
acest caz. Nu excludeam nici teoria cealaltă, care susţinea că 
fiecare crimă e diferită şi, mai rău, arbitrară. Aceasta îl făcea pe 
Pierce aproape imposibil de prins. Dar cu cât mă gândeam mai 
mult la seria de crime, şi mai ales la istoria personală a lui 
Thomas Pierce, cu atât mai mult credeam că trebuie să existe 
un tipar sau o misiune pe care crede că o îndeplineşte. Celor de 
la FBI le scăpa ceva. Şi mie îmi scăpa ceva. 

— Ce-ai de gând, Alex? mă întrebă în sfârşit Kyle. Am să 
înţeleg dacă nu vrei să lucrezi mai departe. Faci ce vrei. 

M-am gândit la familia mea, la Christine Johnson şi la discuţiile 
noastre, dar nu vedeam cum aş putea da înapoi într-un 
asemenea moment. În plus, mă temeam întrucâtva de 
răzbunarea lui Pierce. Nu puteai să ştii cum va reacţiona de 
acum înainte. 

— Am să mai rămân câteva zile. Am să stau cu tine, Kyle. Mai 
mult nu promit. Drace, urăsc ce-am spus. La naiba! Am izbit cu 
pumnul în masă, făcând să sară farfuriile. 

Pentru prima oară în dimineaţa aceea, Kyle îmi oferi o 
jumătate de zâmbet. 

— Bun. Şi ce plan ai? Spune-mi ce ai de gând. 

Am clătinat din cap. Încă nu-mi venea să cred ce fac. 

— Uite care-i planul meu. Mâine sau poimâine am să zbor la 
Boston. Vreau să văd apartamentul lui Pierce. Şi el a vrut să-mi 
vadă casa, nu? După care, ne mai gândim. Kyle, te rog să-ţi ţii 
băieţii în lesă până ajung să văd apartamentul. N-au decât să se 
uite, să facă poze, dar să nu atingă nimic. Mr. Smith e un om 
foarte ordonat. Vreau să văd cum arată cuibul lui Pierce, cum l-a 
aranjat pentru noi. 

Kyle avea iarăşi privirea lui fără expresie şi de o seriozitate de 
moarte, pe care altminteri o prefer. 

— N-o să-l putem prinde, Alex. A fost avertizat. De-acum va fi 
şi mai atent. Poate se va face nevăzut, cum s-a întâmplat cu alţi 
ucigaşi, va dispărea pur şi simplu de pe faţa pământului. 

— N-ar fi rău, am replicat, dar mă îndoiesc c-o să se întâmple 
aşa. Există un tipar, Kyle. Dar nu l-am găsit încă. 


110 

Aşa cum se spune în vestul sălbatic, trebuie să te sui iar pe 
calul care te-a aruncat la pământ. M-am întors pentru două zile 
la Washington, dar au trecut ca două ore. Toată lumea s-a 
supărat pe mine fiindcă am acceptat să particip la vânătoare. 
Nana, copiii, Christine. Asta e! 

Am luat primul avion de Boston şi am ajuns în apartamentul 
lui Thomas Pierce din Cambridge pe la nouă dimineaţa. Fără 
tragere de inimă, vânătorul de monştri intrase în joc. 

Planul lui Kyle Craig de capturare a lui Pierce era unul dintre 
cele mai îndrăzneţe din câte se concepuseră în biroul atât de 
conservator, dar probabil nu se putea altfel. Trebuia însă 
lămurită o chestiune: reuşise Thomas Pierce să scape din zona 
Princeton sau era încă acolo? 

Făcuse un ocol şi se întorsese la Boston? Fugise în Europa? 
Nimic nu se putea spune cu siguranţă. De asemenea, era posibil 
să nu mai auzim de Pierce sau de Mr. Smith pentru multă 
vreme. 

Există un tipar. Dar nu l-am găsit. 

Pierce şi Isabella Calais locuiseră împreună trei ani într-un 
apartament de la etajul doi al unei case din Cambridge. Uşa de 
la intrare se deschidea în bucătărie. Apoi dădeai într-un coridor 
lung şi îngust ca un vagon. Apartamentul era o revelaţie. Peste 
tot erau amintiri despre Isabella Calais. 

Era straniu şi copleşitor deopotrivă, ai fi zis că fata mai 
locuieşte încă aici şi poate să apară brusc dintr-una din camere. 

Fiecare încăpere era plină de fotografiile ei. Am numărat 
peste douăzeci la prima vedere, în turul de observaţie 
preliminară. 

Cum suportă Pierce imaginea acestei femei pretutindeni, cum 


se uită la el în tăcere, cum îl acuză pentru ce i-a făcut? 
In fotografii, Isabella avea cel mai frumos păr castaniu din 


lume, lung şi perfect aranjat. Avea o figură încântătoare şi cel 
mai dulce şi mai natural zâmbet. Nu era greu să-ţi dai seama 
cât de mult o iubise. În câteva fotografii, însă, ochii ei căprui 
aveau o privire pierdută, ca şi cum sufletul ei s-ar fi aflat în altă 
parte. 

Mi se învârtea capul şi stomacul mi se răscolise văzându-le 
apartamentul. Încerca oare Pierce să spună - nouă sau poate lui 
- că nu simte absolut nimic, nici vină, nici tristeţe, nici dragoste? 


__ Gândindu-mă la asta, am fost eu însumi copleşit de tristeţe. 
Imi imaginam ce tortură e pentru el viaţa de zi cu zi - viaţa lui 
fără dragoste şi fără emoţii. In mintea lui de nebun, crede oare 
Pierce că disecându-şi victimele va găsi răspuns la întrebarea 
lui? 

Dar poate că lucrurile stau altfel. 

E posibil ca Pierce să aibă nevoie să-i simtă prezenţa, să 
simtă totul cu cea mai mare intensitate cu putinţă? A iubit-o 
Pierce pe Isabella Calais mai mult decât se credea în stare să 
iubească pe cineva? Se simte Pierce mântuit prin dragostea lui? 
Când a aflat de legătura ei cu un doctor, Martin Straw, s-a simţit 
împins spre nebunie şi spre cel mai teribil fapt: uciderea singurei 
fiinţe pe care a iubit-o vreodată? 

Ce caută fotografiile ei în toată casa? De ce se torturează 
Thomas Pierce cu aceste amintiri? 

Isabella Calais îmi urmărea mişcările în fiecare încăpere din 
apartament. Ce încerca să-mi spună? 

— Cine e el, Isabella? am şoptit. De ce e în stare? 


111 

Am început să cercetez mai în detaliu apartamentul. Am avut 
în vedere nu numai lucrurile Isabellei, ci şi ale lui Pierce. Pentru 
că amândoi fuseseră studenţi, nu m-a mirat mulţimea de lucrări 
academice din casă. 

Am găsit un rastel ciudat pe care erau sticluţe pline de nisip. 
Fiecare fiolă avea o etichetă pe care era scris numele unei alte 
plaje: Laguna, Montauk, Normandia, Parma, Virgin Gorda, Oahu. 
Asta mi-a dat ideea că Pierce a încercat să îmbutelieze ceva 
vast, infinit şi aleatoriu, dându-i ordine şi substanţă. 

Aşadar, care e principiul organizator în crimele lui Pierce? Ce 
le-ar putea explica? 

Am găsit în apartament biciclete de munte GT Zaskar şi două 
căşti GT Machete. Isabella şi Thomas făceau excursii pe bicicletă 
prin New Hampshire şi Vermont. Eram din ce în ce mai sigur că 
a iubit-o enorm. Apoi dragostea lui s-a transformat într-o ură de 
o intensitate greu de imaginat. 

Mi-am adus aminte că primele rapoarte ale poliţiei din 
Cambridge descriau convingător durerea lui Pierce la scena 
crimei ca „imposibil de simulat”. „E în stare de şoc şi zdrobit de 
durere; Thomas Pierce nu este considerat suspect”, notase unul 
dintre detectivi. 

Altceva. Voiam altceva. Trebuie să fie un indiciu în casă. 
Trebuie să existe un tipar. 

Pe peretele din hol era înrămat un citat. Dumnezeu, suntem 
condamnați să fim liberi. Sartre? Aşa credeam. Mă întrebam a 
cui gândire era reprezentată în acest citat. Se ia Pierce în serios 
sau îşi bate joc? Condamnat era un cuvânt de mare interes 
pentru mine. 

În dormitorul principal se afla un raft cu trei volume bine 
întreţinute din American Language a lui H.L. Mencken. Pe raftul 
de sus. O achiziţie de preţ, fără îndoială. Un cadou de la cineva? 
Mi-am amintit că Pierce avea două licenţe, în biologie şi filozofie. 
Cărţi de filozofie erau peste tot: Jacques Derrida, Foucault, Jean 
Baudrillard, Heidegger, Habermas, Sartre. 

Mai erau şi câteva dicţionare: francez, german, englez, italian 
şi spaniol. Plus două volume compacte din Oxford English 
Dictionary, cu litere atât de mărunte, că se vindea împreună cu 
o lupă. 

Deasupra biroului lui Pierce, pe perete, era o diagramă 


înrămată a mecanismului vocii umane, însoţită de un citat: 
Limbajul înseamnă mai mult decât vorbirea. Câteva din cărţile 
lingvistului şi activistului Noam Chomsky erau pe birou. Ţineam 
minte că Chomsky e cel care a sugerat că există o componentă 
biologică complexă a achiziţiei lingvistice. Vedea mintea ca pe 
un set de organe mentale. Parcă la Chomsky am găsit asta. 

încercam să înţeleg ce-are a face Chomsky şi diagrama 
mecanismului vocii umane cu Smith, sau cu moartea lIsabellei 
Calais. 

Eram pierdut în gânduri când am tresărit la auzul unui bâzâit 
insistent. Venea din bucătărie sau de la celălalt capăt al holului. 

Mă credeam singur în apartament, iar bâzâitul m-a înfricoşat. 
Mi-am scos Glockul din toc şi am pornit pe coridorul lung şi 
îngust. Apoi am început să fug. 

Am intrat în bucătărie cu pistolul în poziţie de tragere şi mi- 
am dat seama de unde vine bâăzâitul. Adusesem cu mine 
laptopul lăsat de Pierce în camera lui de hotel de la Princeton. 
Lăsat în ce scop? Un alt indiciu? Alarma specială a laptopului era 
sursa zgomotului. 

Ne-a trimis un mesaj? Un fax sau un mesaj verbal? Sau era 
mesajul cuiva pentru Pierce? Cine i-ar fi putut trimite mesaje? 

Am verificat mai întâi fişierul cu mesaje verbale. 

Pierce era! 

Avea o voce puternică şi calmă, aproape liniştitoare. Era 
vocea cuiva stăpân pe sine şi stăpân pe situaţie. Absolut ireală 
însă, date fiind împrejurările, singur în apartamentul lui. 

Dragă doctore Cross - cel puţin cred că eşti tu. Asta-i genul de 
mesaje pe care le primeam când eram pe urmele lui Smith. 

Bineînțeles că le foloseam la derută, doar erau trimise de 
mine însumi. Voiam să păcălesc poliția şi FBl-ul. Mai ştii, poate 
încă mai reuşesc.Oricum, iată primul mesaj pentru tine: Anthony 
Bruno, Brielle, New Jersey. 

Ce-ar fi să vii pe plajă pentru o partidă de înot împreună? Ai 
ajuns la vreo concluzie cu privire la Isabella? Ea e cheia 
problemei. Ai făcut bine că te-ai dus la Cambridge. 

Smith/Pierce 


112 

FBI mi-a pus la dispoziţie un elicopter pe Logan International 
Airport pentru a mă deplasa la Brielle în New Jersey. Nu mai era 
cale de întors. 

În timpul zborului m-au obsedat Pierce, apartamentul lui, 
Isabella Calais, apartamentul /or, studiile lui de biologie şi 
filozofie modernă, Noam Chomsky. N-aş fi crezut că e posibil, n- 
aş fi visat măcar că e posibil, dar Pierce îi eclipsa deja pe Gary 
Soneji şi Simon Conklin. Aveam numai dispreţ pentru el. Şi asta 
după ce văzusem fotografiile Isabellei Calais. 

Alien? am notat pe foaia de hârtie din poală. 

Alienat? Alienat de ce? A avut o copilărie idilică în California. 
Nu se încadrează în niciun profil psihopatie cunoscut. E un 
original. Şi se amuză în secret, nu-i aşa? 

Niciun tipar decelabil în seria de crime care să dea un motiv 
psihologic. 

Pare să lovească la întâmplare, aleatoriu! Propria lui 
originalitate il desfată. 

Dr. Sante, Simon Conklin, iar acum Anthony Bruno. De ce 
tocmai ei? lar Conklin contează? 

Pare imposibil de prevăzut următoarea mişcare a lui Thomas 
Pierce. Următorul omor. 

Ce caută spre sud, pe coasta din New Jersey? 

Mi-am dat seama că Pierce vine dintr-un oraş de pe coastă. A 
crescut lângă Laguna Beach, în sudul Californiei. Ce face, se 
duce acasă? Este ţărmul din New Jersey cel mai apropiat punct 
de casă pe care îl poate atinge, pe care îndrăzneşte să-l atingă? 

Aveam acum destule informaţii despre trecutul lui în 
California până la plecarea în Est. Trăise la o fermă nu departe 
de faimoasa Irvine Ranch. Trei generaţii de medici în familie. 
Oameni buni, muncitori. Fraţii lui au toţi situaţii bune şi niciunul 
dintre ei nu crede că Thomas este vinovat de ororile de care 
este acuzat. 

FBI spune că Mr. Smith este dezorganizat, haotic, imprevizibil, 
am mâzgălit eu pe foaia mea de hârtie. 

Și dacă se înşală? Pierce este răspunzător pentru multe dintre 
datele lor despre Smith. Smith este creația lui Pierce, profilul 


despre el de asemenea. 
Revedeam în minte apartamentul lui şi al Isabellei. Locuinţa 


lor era cât se poate de ordonată şi organizată. Un univers care o 


avea în centru pe Isabella, fotografiile ei, hainele ei, până şi 
parfumurile ei fuseseră lăsate la locul lor. Mirosul de L'Air du 
Temps şi Je Reviens persista în dormitorul lor şi în ziua de azi. 

Thomas Pierce o iubise. Pierce iubise. Pierce simţise pasiune 
şi emoție. Încă un lucru asupra căruia FBl-ul se înşelase. O 
omorâse pentru că se temea să n-o piardă şi nu suporta ideea. 
Fusese Isabella singura persoană iubită de Pierce? 

Încă o bucăţică de puzzle se aşeză la locul ei! Am fost atât de 
şocat de idee, încât am spus cu voce tare în elicopter: 


— l-a _ străpuns inima cu harponul! l-a „străpuns"*_inima! 
lisuse Hristoase! A mărturisit _ încă de la prima crimă! A 
mărturisit! 

Lăsase un indiciu, dar poliţiei i-a scăpat. Ce altceva ne scăpa? 
Ce punea la cale? Ce reprezintă „Mr. Smith” în mintea lui? Să fie 
totul semnificativ pentru el? Simbolic? Artistic? Crease un fel de 
limbaj pe care trebuie să-l descifrăm? Sau era şi mai simplu? l-a 
„străpuns” inima. Pierce voia să fie prins. Prins şi pedepsit. 

Crimă şi pedeapsă. 

De ce nu suntem în stare să-l prindem? 

Am aterizat la New Jersey la cinci după-amiază. Kyle Craig mă 
aştepta. Aşezat pe capota unei maşini albastru-închis. Bând 
bere Samuel Adams direct din sticlă. 

— L-aţi găsit pe Anthony Bruno? am strigat înainte să ajung 
lângă el. l-aţi găsit cadavrul? 


113 


Mr. Smith merge la mare. Ca într-o poveste lipsită de 
imaginaţie pentru copii. 

Luna lumina suficient de puternic pentru ca Thomas Pierce să- 
şi găsească drumul pe fâşia lungă de nisip alb strălucitor de la 
Point Pleasant Beach. Ducea cu el cadavrul, ce mai rămăsese 
din el. Îl purta pe Anthony Bruno pe spate şi pe umeri. 

Se îndrepta spre sud de popularul Jenkinson's Pier şi de mai 
noul acvariu cu apă de mare. Arcadele de mucava ale parcului 
de distracţii erau acum strânse. Acum, la închidere, clădirile mici 
şi cenuşii păreau abandonate şi pustii. 

Ca de obicei, muzica îi stăpânea mintea - mai întâi Elvis 
Costello cu „Clubland”, apoi Beethoven cu „Sonata pentru pian 
No. 21”, apoi Tracy Bonham cu „Mother, Mother”. Bestia din el 
nu era calmă, nici pe departe, dar măcar putea simţi ritmul. 

Era trei şi jumătate noaptea, oră la care nici măcar pescarii nu 
ieşiseră încă. Întîlnise numai o maşină a poliţiei. Altminteri 
poliţia din mica localitate de coastă nu era altceva decât o 
glumă. 

Mr. Smith față-n fată cu poliţiştii din Keystone. 

Plaja pustie îi amintea de Laguna Beach, mai bine zis de zona 
turistică din Laguna. Revedea în minte magazinele cu articole 
de surf de pe autostrada Coastei Pacificului de acasă - specifice 
Californiei: sandale Flogo, costume şi mănuşi de neopren, cizme 
de plajă, mirosul inconfundabil de ceară de scânduri. 

Era deosebit de puternic, avea constituţia fizică a unui 
muncitor cu braţele. Îl purta pe umeri pe Anthony Bruno fără 
prea mare efort. Îi scosese toate organele vitale, aşa că nu mai 
rămăsese mare lucru din Anthony. Omul era acum ca o cochilie. 
Nu mai avea inimă, ficat, intestine, plămâni sau creier. 

Thomas Pierce se gândea la echipa FBI aflată în căutarea lui. 
Celebrele lor „vânători de oameni” erau mult supraestimate, un 
ecou al zilelor de glorie din vremea lui John Dillinger, Bonnie şi 
Clyde. După atâţia ani de observare a anchetei Biroului în cazul 
Mr. Smith, ştia bine cum stau lucrurile. Nu vor pune mâna pe 
Smith nici într-o sută de ani. 

FBI îl căuta în cele mai nepotrivite locuri. Cu siguranţă că erau 
mulţi pe urmele lui, adică o forţă excesiv de mare - era în stilul 
lor. Cu siguranţă că supravegheau aeroporturile, aşteptându-se 
probabil ca el să încerce să plece în Europa. Ce să mai zicem de 


aşii din mânecă implicaţi, Alex Cross şi cei ca el? Cross făcea 
mai multe parale, fără îndoială. Poate că era chiar mai bun 
decât părea. Oricum, ideea că dr. Cross e implicat îi plăcea. Ca 
şi competiţia. 

Incărcătura de pe spate şi umeri începea să-l apese. Era 
aproape dimineaţă, se crăpa de ziuă. Nu se făcea să fie surprins 
cu corpul eviscerat în spate pe plaja Point Pleasant. 

Îl mai cără pe Anthony Bruno încă vreo cincizeci de metri, 
până la un scaun de salvamar vopsit în alb strălucitor. Urcă 
treptele de lemn şi depuse cadavrul pe scaun. 

Rămăşiţele cadavrului erau dezgolite, expuse în văzul lumii. 
La vedere._Anthony constituia un indiciu. Cu condiţia ca cineva 
din echipa de urmărire să aibă măcar jumătate de creier. 

— Nu sunt extraterestru. E vreunul printre voi care a înţeles? 
strigă Pierce, iar vocea lui se pierdu în murmurul liniştit al 
oceanului. Sunt un om. Sunt perfect normal. Ca şi voi. 


114 

Nu era decât un joc al minţii - Pierce împotriva noastră, a 
tuturor. 

În timp ce eu eram în apartamentul lui din Boston, o echipă 
FBI s-a deplasat în sudul Californiei pentru a-i cunoaşte familia 
lui Thomas Pierce. Mama şi tatăl lui locuiau în continuare la 
vechea fermă dintre Laguna şi El Toro, acolo unde copilărise 
Thomas Pierce. 

Henry Pierce practica medicina, mai ales printre familiile de 
fermieri din zonă. Trăia modest, iar reputaţia familiei sale era 
ireproşabilă. Pierce mai avea un frate şi o soră mai mari, 
amândoi medici în nordul Californiei, amândoi bine văzuţi şi 
modeşti. 

Nimeni dintre cei cu care au vorbit agenţii nu şi-l putea 
imagina pe Thomas ca pe un asasin. Fusese întotdeauna un fiu 
bun şi un frate bun, un student dotat, avea prieteni apropiaţi şi 
niciun duşman. 

Thomas Pierce nu se încadra în niciun tipar de criminal 
cunoscut. Era un original. 

„Impecabil”era cuvântul care revenea mereu în raportul 
agenţilor FBI. Poate că Pierce nu voia să fie impecabil. 

Am re-revăzut articolele şi tăieturile din presă despre Pierce 
de pe vremea odioasei asasinări a Isabellei Calais. Înregistram 
detaliile perplexe pe fişe de bibliotecă. Teancul de fişe se 
îngroşa rapid. 

Laguna Beach _- orăşel comercial de coastă. Destul de 
asemănător pe alocuri cu Pleasant şi Bay Head. Este Laguna 
unul din locurile unde Pierce lovise până acum? lar molima se 
răspândea acum spre nord- est? 

Tatăl lui Pierce e medic. Pierce n-a reuşit să ajungă dr. Pierce, 
dar ca student la medicină a făcut destule autopsii. 

Când omoară îşi caută propria umanitate? Studiază oameni 
pentru că el însuşi n-are nicio calitate umană? 

Are dublă licență, în biologie şi filozofie. Este un fan al 
lingvistului Noam Chomsky. Sau e atras de scrierile politice ale 
lingvistului? Joacă jocuri de cuvinte şi jocuri matematice pe 
computer. 

Scăpasem ceva din vedere? 

Ce-mi scăpa? 

Ce-l face să omoare atâţia oameni? 


Doar e un tip „impecabil”! 


115 

Pierce fură un BMW decapotabil verde închis din Bay Head, 
New Jersey un orăşel de coastă elegant, luxos şi atrăgător - 
parcat la intersecţia dintre East Avenue şi Harris Street. Făcu 
contactul şi porni maşina cu uşurinţa unui hoţ de buzunare la 
lucru pe strada principală din Point Pleasant Beach la oră de 
maximă afluenţă. Era foarte bun la asta, fiind supercalificat 
pentru munca de teren. 

Străbătu Bricktown cu viteză moderată, îndreptându-se spre 
vest, spre Garden State Parkway. In tot acest timp ascultă 
muzică, Talking Heads, Alanis Morissette, Melissa Etheridge, 
Blind Faith. Muzica îl ajuta să simtă ceva. De când se ştia, din 
copilărie. După o oră şi un sfert, îşi făcea intrarea în Atlantic 
City. 

Oftă de plăcere. Oraşul îl cuceri imediat, lipsa de gust 
neruşinată, păcatul afişat, lipsa lui de suflet. Se simţea ca 
„acasă” şi se întreba dacă geniile de la FBI au reuşit să facă 
legătura între Jersey Shore şi Laguna Beach. 

Intrând în Atlantic City, aproape că se aşteptase să vadă 
pajişti bine întreţinute coborând abrupt spre ocean, surferi cu 
părul oxigenat şi zburlit, jucători de volei pe nisip. 

Dar nu, nu aşa era în New Jersey. California de sud, căminul 
lui, era la mii de kilometri depărtare. Nu e momentul să fie 
tulburat. 

Își luă o cameră la Bally's Park Place. Ajuns în odaia lui, 
începu să dea telefoane. Trebuia să pună totul „la punct”. 
Rămase în picioare în faţa ferestrei, fascinat de valurile 
fantomatice ale oceanului care pedepseau necontenit plaja. 
Departe, pe plajă, se putea zări Trump Plaza. Apartamentele 
cocoţate în clădirea principală aveau o arhitectură îndrăzneață, 
dar ridicolă - ca o capsulă spaţială gata să-şi ia zborul. 

Da, doamnelor şi domnilor, bineînţeles că există un tipar. De 
ce oare nimeni nu-l vede? De ce trebuie să fie greşit înţeles, ca 
întotdeauna? 

La două noaptea, Thomas Pierce trimise un alt mesaj verbal 
copoilor aflaţi pe urma sa: /nez, Atlantic City. 


116 

Să-l ia dracu! La numai jumătate de zi de la descoperirea 
cadavrului lui Anthony Bruno, am primit următorul mesaj de la 
Pierce. Avea deja un alt prizonier. 

Ne-am pus în mişcare imediat. Două duzini de agenţi am 
pornit spre Atlantic City, rugându-ne să fie încă acolo, rugându- 
ne ca cineva pe nume Inez să nu fi fost deja măcelărită şi 
„studiată” de Mr, Smith şi aruncată ca un gunoi. 

Linia expresului de Atlantic City era mărginită de panouri 
gigantice ţipătoare. Caesars Atlantic City, Harrah's, Merv 
Griffin's Resorts Casino Hotel, Trump's Castle, Trump Taj Mahal. 
Sunati la 1-300 GAMBLER. Să mori de râs, nu alta. 

Inez, Atlantic City, îmi repetam în minte. Sună ca Isabella. 

Ne-am instalat cartierul general la sediul FBI aflat numai la 
câteva străzi de Steel Pier şi aşa-numitul „marele drum al 
lemnului”. Micul sediu avea în mod normal numai patru agenţi. 
Specialitatea lor era crima organizată şi jocurile de noroc şi nu 
erau tocmai oameni de bază în FBI. Nu erau pregătiţi pentru a 
înfrunta un asasin imprevizibil şi sălbatic, un foarte bun agent 
cândva. 

Cineva adusese un teanc de ziare şi le stivuise pe masa de 
conferinţe. Titlurile din New York, Philly şi Jersey erau de zile 
mari: 

ASASINUL EXTRATERESTRU ÎN VIZITĂ PE COASTA DIN JERSEY 

ASASINUL DE LA FBI ÎN ATLANTIC CITY 

VÂNĂTOAREA LUI MR. SMITH: SUTE DE AGENŢI FEDERALI 
MASAŢI PE COASTĂ ÎN NEW JERSEY 

MONSTRUL ESTE LIBER ÎN NEW JERSEY. 

Sampson a venit şi el de la Washington. Era la fel de dornic ca 
oricare să pună mâna pe Pierce. El, Kyle şi cu mine ne-am pus 
pe lucru, încercând să anticipăm următoarea mişcare a lui 
Pierce-Mr. Smith. Sondra Greenberg de la Interpol era şi ea cu 
noi. Suferea în mod evident de jet-lagg!”, avea cearcăne adânci 
sub ochi, dar era nevoie de ea fiindcă îl cunoştea pe Pierce şi 
fusese de faţă la majoritatea scenelor crimelor din Europa. 

— Nu cumva e unul din ăia cu personalitate scindată? întrebă 
Sampson. Smith şi Pierce într-unul singur? 


'5 Probleme de adaptare la fusul orar după traversarea 
Atlanticului în avion. 


Am clătinat din cap în semn că nu. 

— Pare să aibă un control permanent asupra facultăţilor 
mentale. Îl creează pe „Smith” pentru a-şi atinge anumite 
scopuri. 

— De acord cu Alex, spuse Sondra Greenberg peste masă, 
dar care ar fi scopurile lui ascunse? 

— Oricare ar fi, interveni Kyle, şi le atinge. Ne-a pus să-l 
urmărim în jumătate din lumea asta. Şi nu s-a terminat. Nimeni 
nu şi-a bătut joc de FBI în halul ăsta. 

— Nici măcar marele Herbert Hoover? replică Sondra clipind 
din ochi. 

— Desigur, se înmuie Kyle, însă, ca psihopat în stare pură, 
Hoover era o categorie aparte. 

Mă ridicasem şi măsurăm încăperea în lung şi lat. Aveam 
dureri, dar nu voiam să las să se vadă. Aş fi fost obligat să mă 
duc acasă şi să pierd distracţia. Mă plimbam cu paşi mari - 
uneori ajută. 

— Încearcă să ne spună ceva. În felul lui, vrea să stabilească 
o comunicare cu noi. /nez? Numele ăsta mă duce cu gândul la 
Isabella. E obsedat de Isabella. Să-i fi văzut apartamentul din 
Cambridge! Este Inez un substitut pentru Isabella? Este Atlantic 
City un substitut pentru Laguna Beach? A adus-o acasă pe 
Isabella? De ce s-o aducă acasă pe Isabella? 

Şi tot aşa, la nesfârşit: intuiţii nebuneşti, asociaţii libere, 
nesiguranţă, teamă, frustrare insuportabilă. După părerea mea, 
nu s-a spus nimic notabil toată ziua, până seara târziu, dar cine 
poate şti. 

Pierce n-a încercat să ne contacteze. Gata cu mesajele 
verbale. Asta ne-a surprins oarecum. Kyle se temea că plecase 
din nou şi că se va muta din loc în loc până când o să ne ieşim 
din minţi. Şase dintre noi am rămas peste noapte la sediu. Am 
dormit îmbrăcaţi, pe scaune, pe mese, pe podea. 

M-am plimbat îndelung, în birou şi pe terasamentul de lemn 
umezit de ceață. Am apelat din disperare la un ultim remediu, 
apă sărată Fralinger, care ar fi trebuit să-mi facă rău la 
stomac.Care este sistemul lui logic? Mr. Smith este creația lui, 
un fel de Mr. Hyde. Care este misiunea lui Smith? Ce caută aici? 
mă întrebam din când în când cu voce tare pe promenada 
pustie. 


Este Inez Isabella? 

Ar fi mult prea simplu. Pierce nu e dispus să simplifice 
lucrurile pentru noi. 

Inez nu este Isabella. A existat o singură Isabella. Atunci de ce 
o tine întruna cu omorurile? 

M-am trezit că am ajuns la intersecţia promenadei cu Park 
Place şi asta m-a făcut să zâmbesc. Monopoly. Să fie un fel de 
joc? Atât şi nimic mai mult? 

M-am întors la sediul FBI şi m-am culcat. Dar n-am dormit 
suficient. Cel mult câteva ore. 

Pierce e aici. 

Ca şi Mr. Smith. 


117 

Regiunea era întinsă, nisipoasă şi totuşi iînverzită - o 
suprafață superbă de plajă la ocean care se întindea pe 
kilometri şi kilometri. Soare strălucitor, reflectat în valurile 
înspumate, câte o ambarcatiune din loc în loc. Sunt cuvintele 
scrise de Walt Whitman despre Atlantic City în urmă cu o sută 
de ani. Cuvinte încrustate acum pe peretele unei pizzerii. 
Whitman ar fi şocat să-şi vadă gândurile pe un asemenea 
fundal. 

Pe la ora zece eram iarăşi pe promenada din Atlantic City. Era 
sâmbătă şi soarele ardea atât de puternic, încât pe ţărmul 
erodat se strânseseră deja amatorii de plajă şi de baie. 

Inez nu fusese încă găsită. Nu aveam niciun indiciu. Nu ştiam 
nici măcar cine e. 

Aveam, în schimb, senzaţia neplăcută că Thomas Pierce se 
uită la noi, că aş putea să dau nas în nas cu el oricând, în gloata 
densă şi transpirată. Aveam pagerul la mine în caz că încerca să 
mă contacteze. 

N-aveam ce altceva să facem deocamdată. Pierce-Mr. Smith 
era stăpân pe situaţie şi pe vieţile noastre. Un nebun era stăpân 
pe planetă. Sau cel puţin aşa părea. 

M-am oprit puţin lângă Steeplechase Pier şi Resorts Casino 
Hotel. Oamenii se jucau sub soarele puternic. Păreau să se 
simtă bine şi să nu aibă nicio grijă pe lumea asta. Cu atât mai 
bine pentru ei. 

Aşa ar trebui să meargă lucrurile şi mi-am adus aminte de 
Jannie şi Damon, de toată familia mea, de Christine. Ea îşi dorea 
cu disperare să-mi schimb slujba şi nu puteam s-o condamn 
pentru asta. Totuşi, nu mă credeam în stare să renunţ la munca 
mea din poliţie. Mă întrebam de ce. Doctore, vindecă-te pe tine 
însuți. Poate, în curând, am s-o fac. 

Reluându-mi plimbarea, am încercat să mă conving că tot ce 
se putea face pentru prinderea lui Pierce se făcuse. Am trecut 
pe lângă un magazin Fralinger's şi unul Joe Candy. Apoi pe lângă 
vechiul Peanut Shoppe, unde un individ costumat în Mr. Peanut 
se târa împleticindu-se în căldura înăbuşitoare. 

Am zâmbit fără să vreau la vederea Muzeului Rip/ey's Believe 
It Or Not, unde erau expuse o şuviţă din părul lui George 
Washington şi o masă de ruletă făcută din jeleuri. Nu, nu-mi 
venea să cred. Şi bănuiam că nimănui din echipa de criză nu i-ar 


fi venit să creadă, dar asta e. 

Am fost trezit violent din reverie de vibrația pagerului pe 
picior. Am alergat spre cel mai apropiat telefon şi am format 
numărul. 

Pierce ne lăsase un mesaj. Kyle şi Sampson plecaseră deja. 
Pierce era lângă Steel Pier. Susţinea că Inez e cu el! şi că încă fi 
mai putem salva. Pe ei doi, aşa se exprimase Pierce. 

N-ar fi trebuit să gonesc aşa. Mă ardea pieptul de durere. 
Niciodată nu fusesem într-o formă mai proastă, în toată viaţa 
mea, şi senzaţia nu-mi plăcea deloc. Mă simţeam mai vulnerabil 
şi mai neputincios ca niciodată. 

În sfârșit, înțelegeam: de fapt, îmi era frică de Pierce şi de Mr. 
Smith. 

Am ajuns la Steel Pier cu hainele înmuiate de sudoare şi cu 
răsuflarea tăiată. Mi-am scos cămaşa sport şi m-am amestecat 
în mulţimea de indivizi cu bustul gol. Mi-am croit drum printre 
taxiuri de modă veche şi camionete ceva mai modeme, 
biciclete-tandem şi indivizi care făceau jogging. 

Eram plin de bandaje şi probabil că arătam ca un evadat de la 
urgenţă. Chiar şi aşa, dezbrăcat, era neplăcut să stai pe plaja 
din Atlantic City. Un vânzător de îngheţată cu o cutie pe umăr 
striga: „Răcoreşte-ţi limba, omule!” 

Thomas Pierce se uită la noi distrându-se de mama focului? Ar 
fi putut să fie vânzătorul de îngheţată sau oricine altcineva din 
mulţimea frenetică. 

Mi-am pus mâinile streaşină şi am privit în sus şi în jos pe 
plajă. Am văzut câţiva poliţişti şi agenţi FBI pierduţi în mulţime. 
Trebuie să fi fost cel puţin cincizeci de mii de oameni pe plajă. 
Se auzeau vag soneriile electronice de la jocurile mecanice într- 
unul din hotelurile din apropiere. 

Inez! Atlantic City! Iisuse! 

Un nebun în libertate lângă faimosul Steel Pier. 

M-am uitat după Sampson sau Kyle, dar nu i-am văzut. l-am 
căutat pe Pierce, pe Inez, pe Mr. Smith. 

O voce puternică m-a făcut să mă opresc în loc. Aici FBI. 


118 

Vocea bubuia într-un megafon. Probabil dintr-un hotel, de 
undeva, sau poate de la o secţie de poliţie. „Aici FBI”, anunţa 
Kyle Craig. 

„Agenţii noştri sunt pe plajă. Vă rugăm să cooperaţi cu ei şi cu 
poliţia din Atlantic City. Nu există niciun motiv de îngrijorare. Vă 
rugăm să cooperaţi cu ofiţerii de poliţie.” 

Imensa gloată devenise ciudat de tăcută. Fiecare se uita în 
jur, căutându-i cu privirea pe agenţii FBI. Nu, nu exista niciun 
motiv de îngrijorare, cu condiţia să punem mâna pe Pierce. Cu 
condiţia să-l găsim pe Mr. Smith operând pe cineva în mijlocul 
mulţimii de pe plajă. 

M-am îndreptat spre faimosul loc de distracţii unde mai 
fusesem în copilărie. Oamenii erau îngrămădiţi acolo, cu ochii 
ţintă spre țărm. Scena îmi amintea de filmul Fă/ci. 

Thomas Pierce era stăpân pe situație. 

Un elicopter negru Belljet plana la mai puţin de şaptezeci de 
metri de mal. Un al doilea se vedea venind dinspre nord-est. Mai 
întâi se apropie de primul, apoi se îndreptă spre complexul 
hotelier Taj Mahal. Îi puteam vedea pe puşcaşi în poziţie de 
tragere. 

Oricine îi putea vedea, Pierce sau oamenii de pe plajă. Ştiam 
că există alţi trăgători în hotelurile din apropiere. Ar fi trebuit s-o 
ştie şi Pierce. Fusese de-al lor. Ne cunoştea fiecare mişcare. 
Asta era avantajul lui şi se folosea de el din plin. Deocamdată 
câştiga. 

Aproape de promenadă se întâmplase ceva. Oamenii se 
înghesuiau să vadă, în timp ce alţii fugeau de mama focului. Am 
pornit şi eu. Zgomotul de pe plajă începea din nou să ia 
amploare. Mirosul de vată de zahăr, bere şi hotdog umplea 
atmosfera. Am început să alerg înspre Steel Peer, având-o în 
minte pe elefanţica Lucy de la Margate, amintiri din vremuri mai 
bune, de mult apuse. 

În faţa mea i-am văzut pe Sampson şi pe Kyle. 

Se aplecau să se uite la ceva. O, Doamne. O, Doamne. Nu! 
Inez, Atlantic City! Inima îmi scăpase de sub control. 

Asta nu era bine. 

O adolescentă cu părul negru plângea cu sughiţuri la pieptul 
unui bărbat în vârstă. Alţii rămăseseră cu gura căscată la 
vederea cadavrului înfăşurat neglijent în cearşafuri de plajă. Nu 


puteam să-mi dau seama cum ajunsese aici, dar aici era. 

Inez, Atlantic City. Ea trebuia fie. 

Femeia ucisă avea păr lung, oxigenat şi părea de douăzeci şi 
ceva de ani. Greu de spus cu exactitate. Avea pielea înroşită şi 
cu luciu de ceară. Ochii opaci din cauza pierderii fluidului. 
Buzele şi unghiile pale. Fusese operată: coastele şi cartilagiile 
îndepărtate lăsau la vedere plămânii, esofagul, traheea şi inima. 

Inez semăna cu Isabella. 

Pierce ştia asta. 


Nu-i scosese inima din piept lui Inez. 
Ovarele şi trompele uterine erau aşezate cu grijă lângă corp. 


În aşa fel incât să semene cu o pereche de cercei şi un colier. 

Deodată, lumea de pe plajă începu să arate spre ceva 
deasupra oceanului. 

M-am întors şi m-am uitat în sus, protejându-mi ochii cu 
mâna. 

Un avion cu reacţie de mici dimensiuni se apropia leneş de 
țărm dinspre nord. Tipul acela de avion închiriat pentru mesaje 
publicitare. Hotelurile, barurile, restaurantele şi cazinourile 
foloseau acest tip de reclamă, anunţuri scrise pe cer cu litere 
de-o şchioapă. 

Un mesaj se contura în spatele avionului care se apropia din 
ce în ce mai mult. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Era de la el. 


Mr. Smith a scăpat deocamaată. Vă spune la revedere. 


119 

A doua zi de dimineaţă, în zori, am plecat spre Washington. 
Simţeam nevoia să-mi văd copiii, să dorm în propriul meu pat, 
să fiu departe, cât mai departe de Thomas Pierce şi creaţia lui 
monstruoasă, Mr. Smith. 

Inez se dovedise a fi una dintre fetele firmei de companie din 
oraş. Pierce o chemase în camera lui de la Bally's Park Place. 
Începeam să cred că Pierce nu-şi mai poate găsi intimitatea 
decât alături de victimele sale - ce altceva l-ar fi putut 
determina să comită aceste crime oribile? De ce Inez? De ce 
ţărmul din Jersey? 

Simţeam nevoia să las în urmă toate acestea pentru vreo 
două zile, măcar pentru câteva ore dacă nu se putea mai mult. 
Acum, cât nu primisem încă un alt nume, o altă locaţie spre care 
să alergăm. 

Am sunat-o pe Christine din Atlantic City şi am întrebat-o dacă 
vrea să vină la noi la masă în seara aceea. A spus da, cu mare 
plăcere. A spus că va sosi cu zurgălăi la poartă. M-am simţit 
extraordinar de bine. Era cea mai bună doctorie pentru starea 
mea. 

Am păstrat sunetul vocii ei în urechi pe drumul spre 
Washington. Va veni la noi cu zurgălăi. 

Damon, Jannie şi cu mine ne-am pregătit frenetic toată 
dimineaţa pentru petrecere. Am făcut cumpărături la Citronella 
şi la Giant. Veni, vicii, Visa. 

Aproape că mi-l scosesem pe Pierce-Mr. Smith din minte, deşi 
am luat cu mine arma semiautomată în tocul de la gleznă când 
ne-am dus la băcănie. 

La Giant, Damon a pornit de capul lui în căutare de R.C. Cola 
şi tortilla chips. Jannie şi cu mine am avut astfel şansa să mai 
stăm de vorbă. Ştiam că arde de nerăbdare să mă bâzâie la cap. 
Îmi dau seama imediat. Are o imaginaţie extraordinară, 
interactivă şi abia aşteptam să aflu ce e în capul ei mititel. 

Jannie avea sarcina să împingă căruciorul de cumpărături; 
mânerul de metal îi venea cam pe la nivelul ochilor. A cântărit 
îndelung standul imens cu sortimente de cereale ca să ia o 
decizie. Mama Nana o iniţiase în delicata artă a cumpărăturilor, 
cât despre socoteli, pe cele mai multe le face în minte. 

— Haide, spune, am îndemnat-o. Îţi stau la dispoziţie. Tati s-a 
întors acasă. 


— Da, pentru astăzi, bodogăni ea, aducându-mă cu picioarele 
pe pământ. 

— Nu e uşor să fii verde, m-am scuzat eu. Era replica noastră 
favorită, cu complimente de la Kermit broscoiul. N-am reuşit 
decât s-o fac să ridice din umeri. N-avea să-mi fie uşor astăzi. Se 
lăsa greu. 

— Sunteţi supăraţi pe mine, tu şi cu Damon? am întrebat-o pe 
cel mai blând ton cu putinţă. Vreau să ştiu adevărul, 
domnişoară. 

Se înmuie un pic. 

— O, nici chiar aşa. Tati, ştiu că faci tot ce poţi, spuse ea 
uitându-se în sfârşit la mine. Te străduieşti, aşa-i? Numai că ne 
vine greu când nu eşti acasă. Mă simt singură fără tine. Nu e 
acelaşi lucru când eşti plecat. 

Am dat din cap şi am zâmbit, întrebându-mă de la cine o fi 
învăţat să gândească aşa. Mama Nana jură că Jannie gândeşte 
cu mintea ei. 

— Eşti de acord cu planurile pentru diseară? am tatonat eu cu 
grijă. 

— Oho, categoric! răspunse ea zâmbind cu gura până la 
urechi. Asta nu-i o problemă. Îmi plac petrecerile. 

— Şi Damon? Ce zice de prezenţa Christinei la noi la masă? 

— E niţel speriat fiindcă e directoarea noastră. Dar se ţine 
tare. Ştii cum e Damon. E bărbat. 

Am dat din cap în semn că sunt de acord. 

— Înţeleg. Se ţine tare. Aşadar, nu-i nicio problemă? Tu nu 
eşti speriată deloc? 

Jannie clătină energic din cap. 

— Nt. Nu de-asta. O cină e o cină. N-are cum să mă sperie. 

Doamne, cât e de deşteaptă şi subtilă pentru vârsta ei! De 
parcă vorbeam cu un adult înţelept. Era poezie şi filozofie în cele 
ce-mi spunea. Va rivaliza cu Maya Angelou şi Toni Morrison într- 
o bună zi. 

— Chiar trebuie să te ţii după el? După fundul lui Mr. Smith 
ăsta? mă întrebă ea într-un târziu. Mi se pare că da, îşi răspunse 
singură. 

Am răspuns cu una din replicile ei de mai înainte: 

— Fac ce pot. 


Jannie se înălţă pe vârfuri. M-am aplecat spre ea, nu tocmai 
atât de mult ca înainte. M-a sărutat pe obraz, un pupic dulce, 
după cum numeşte ea sărutările. 

— Eşti un tătic dulce, mă asigură ea cu una dintre expresiile 
Nanei pe care o adoptase. 

— Bau! făcu Damon de după raftul cu sucuri. Avea capul 
încadrat de o mare roşie, albă şi albastră de sticle şi cutii de 
Pepsi. L-am tras lângă mine şi l-am pupat şi pe el pe obraji. L-am 
sărutat în creştetul capului, l-am îmbrăţişat aşa cum mi-aş fi 
dorit să fiu îmbrăţişat de tatăl meu cu multă vreme în urmă. Ne- 
am făcut numărul între rafturile magazinului. Un număr 
simpatic. 

Doamne, cât de mult îi iubeam pe amândoi şi ce dilemă 
permanentă îmi stârneau! Glockul de la gleznă cântărea o tonă 
şi mă ardea ca un vătrai scos din foc. Voiam să-l scot din toc şi 
să nu mai port armă în viaţa mea. 

Totuşi, eram conştient că nu aveam să fac asta. Thomas 
Pierce era în continuare în libertate, Mr. Smith la fel, alături de 
cei de teapa lor. Dintr-un motiv aparte, credeam că e de datoria 
mea să mă ocup de ei, să fac lucrurile puţin mai sigure pentru 
toată lumea. 

— Hei, tati, revino pe pământ, spuse Jannie uşor încruntată. 
Vezi? Ai plecat iar. Erai cu Mr. Smith, nu-i aşa? 


120 


Christine te poate salva. Dacă e ca cineva să poată. dacă e ca 


tu să mai ai vreo şansă. _ 
Am ajuns acasă la ea pe la şase şi jumătate în seara aceea. li 


spusesem că vin să o iau din Mitchellville. Aveam iarăşi dureri şi 
mă simţeam ca un produs expirat, dar n-aş fi renunţat la asta 
pentru nimic în lume. 

A apărut în uşă îmbrăcată într-o rochie de vară portocalie. În 
picioare avea sandale cu toc. Arăta minunat şi e puţin spus. 
Avea o agrafă cu clopoței micuţi de argint. Chiar îşi pusese 
zurgălăi. 

— Zurgălăi, am spus eu zâmbind. 

— Fireşte. Credeai că glumesc? 

Am luat-o în braţe chiar acolo, pe treptele de cărămidă roşie 
din faţa uşii, între florile albe şi roşii şi trandafirii agăţători din 
grădină. Am strâns-o la piept pe Christine şi am sărutat-o. 

M-am pierdut în gura ei dulce, în braţele ei. Mâinile îmi 
alergau pe chipul ei, urmărindu-i linia pomeţilor, nasul, 
pleoapele. 

Şocul întâlnirii cu ea era copleşitor. Era atât de bine, atât de 
plăcut şi parcă îi duceam dorul de când lumea. 

Am deschis ochii şi am văzut că se uita la mine. Avea cei mai 
expresivi ochi pe care i-am văzut vreodată. 

— Îmi place în braţele tale, Alex, şopti ea, dar privirea ei 
spunea mult mai mult. Îmi place cum mă mângâi. 

Am făcut câţiva paşi în casă, sărutându-ne iarăşi. 

— Avem timp? râse ea. 

— Ssst. Numai un nebun n-ar avea. Noi nu suntem nebuni. 

— Ba bine că nu. 

Rochia de un portocaliu aprins căzu pe podea. Îmi plăcea 
şantungul la pipăit, dar şi mai mult îmi plăcea pielea Christinei. 
Mirosea a Shalimar şi îmi plăcea şi asta. Aveam senzaţia că mai 
fusesem înainte cu ea aici, poate în vis. Era ca şi cum îmi 
imaginasem de mii de ori acest moment, şi iată-mă aici. 

— Te iubesc, i-am şoptit. 

— Te iubesc, Alex. 

Era puternică şi blândă şi graţioasă în acelaşi timp. Am 
dansat, şi asta nu e o metaforă. Chiar am dansat. 

Îmi era drag sunetul vocii ei, strigătul ei blând, cântecul pe 


care-l cânta când eram împreună ca acum. 

Apoi am cântat şi eu, la rândul meu. Îmi regăseam vocea 
pentru prima oară după mulţi ani. Nu ştiu cât a durat. Pierdusem 
noţiunea timpului. Dar am găsit ceva etern şi foarte real şi 
foarte ancorat în prezent. 

Eram amândoi plini de sudoare. Chiar şi peretele din spatele 
meu era alunecos şi ud. Ritmul sălbatic de la început, rock and 
rollul se transformase într-unul lent, dar cu mai multă vigoare. 
Am înţeles că nicio viaţă nu trebuie să fie lipsită de o asemenea 
pasiune. 

— Hei, ţi-am spus cumva că te iubesc? 


— Da, dar mai spune-mi o dată. 


121 

Copiii sunt al naibii de inteligenţi, mult mai inteligenţi decât 
suntem dispuşi să-i credem. Copiii ştiu totul despre tot, de multe 
ori înainte ca ceva să se petreacă. 

— Voi doi ati întârziat! Aţi avut pană sau v-aţi giugiulit? s-a 
interesat Jannie când am intrat pe uşă. Uneori spune cele mai 
scandaloase lucruri şi scapă basma curată. Ştie că ţine şi merge 
cât de departe se poate. 

— Ne-am giugiulit. Mulțumită? am replicat. 

— Da, spuse ea zâmbind. De fapt, nici măcar n-aţi întârziat. 
Aţi venit exact la timp. Exact. 

Cina cu copiii şi cu Nana a avut loc într-o atmosferă dulce şi 
amuzantă. Aşa trebuie să fie acasă. Am pus cu toţii masa, am 
adus mâncarea şi am mâncat cu poftă. Am avut peşte-spadă 
prăjit, cartofi natur, mazăre proaspătă, biscuiţi cu unt. Totul s-a 
servit fierbinte, preparat expert de Nana, Jannie şi Damon. La 
desert am avut celebra plăcintă cu bezea de lămâie a Nanei. O 
făcuse special pentru Christine. 

Cred că acel cuvânt simplu şi totuşi complex pe care îl caut 
pentru a descrie toate acestea este bucurie. 

A fost prezentă vizibil la masa noastră. Am văzut-o în ochii 
strălucitori ai Nanei, ai lui Damon, ai lui Jannie. O văzusem deja 
în ochii Christinei. Am urmărit-o atent la masă şi mi-a lăsat 
impresia că oricând ar fi putut ajunge cineva, orice şi-ar fi pus în 
cap, la Washington. Dar a ales să fie profesoară şi asta îmi 
plăcea enorm la ea. 

Am depănat poveştile familiei noastre, ca la orice ocazie de 
felul ăsta. Nana a fost vioaie şi plină de umor toată seara. Ne-a 
dat sfatul ei cel mai bun pentru înfruntat vârsta: „Ce nu-ţi aduci 
aminte uită”. 

Mai târziu am cântat la pian rhytm and blues. Jannie s-a dat în 
spectacol cu pasul cakewalk pe o versiune de jazz din 
„Blueberry Hill”. Până şi Nana s-a produs cu un minut de 
jitterbugging, protestând în acelaşi timp: „Eu, una, habar n-am 
să dansez, n-am ştiut niciodată”. l-a reuşit de minune. 

Un anume moment, o anume imagine mi s-a întipărit în minte 
şi sunt sigur că n-am s-o uit cât voi trăi. S-a întâmplat imediat 
după ce am terminat de mâncat, când făceam curat la 
bucătărie. 

Spălam vasele în chiuvetă şi, întinzând mâna după încă o 


farfurie, am rămas încremenit la jumătatea gestului. 

Jannie era în braţele Christinei şi amândouă arătau minunat 
împreună. N-aveam nicio idee cum ajunsese acolo, dar râdeau şi 
totul părea cât se poate de natural şi de real. Mai bine ca 
oricând am înţeles atunci că Damon şi Jannie aveau nevoie deo 
mamă. 

Bucurie, acesta este cuvântul potrivit. Atît de uşor de spus, 
atât de greu de găsit uneori în viaţă. 

A doua zi de dimineaţă urma să mă întorc la lucru. 

Eram încă vânătorul de monştri. 


122 

M-am căznit să reîncep să gândesc, să mă pătrund de obsesia 
Thomas Pierce şi Mr. Smith. l-am făcut câteva sugestii lui Kyle 
Craig despre posibilele mişcări ale lui Pierce şi precauţiile care 
ar trebui luate. Mai mulţi agenţi au fost puşi să supravegheze 
apartamentul lui Pierce din Cambridge. Alţii au fost masaţi la 
casa părinţilor lui de lângă Laguna Beach, alţii la mormântul 
Isabellei Calais. 

Pierce o iubise cu pasiune pe Isabella Calais. Singura iubire 
din viața lui! Isabella şi Thomas Pierce. Asta era cheia, 
dragostea obsedantă a lui Pierce pentru ea. 

Poartă povara unei vini insuportabile, am scris în notele mele. 

Dacă ipoteza mea este corectă, atunci ce-mi scapă? La 
Quantico, o echipă specializată în profile criminale încerca să 
rezolve problema pe hârtie. Toţi fuseseră colegi de departament 
cu Pierce. Absolut nimic din trecutul lui Pierce nu semăna cu 
asasinii psihopaţi cu care avuseseră de-a face. Pierce nu fusese 
niciodată abuzat, fizic sau sexual. 

Nici un fel de violenţă nu-i marca biografia. Cel puţin nimeni 
nu ştia de aşa ceva. Nici un avertisment, niciun semn de 
nebunie, totul se pornise din senin. Era un original. Nici un 
monstru nu semăna cu el, nici pe departe. Nu exista precedent. 

Am notat următoarele: Thomas Pierce a fost foarte 
îndrăgostit. Şi tu eşti îndrăgostit. 

Ce-ar însemna să omori singura persoană din lume pe care o 
iubeşti? 


123 

Nu aveam nici cea mai mică simpatie, nici măcar o modică 
empatie clinică pentru Pierce. Îl dispreţuiam, pe el şi omorurile 
lui crude şi comise cu sânge rece, mai mult decât pe oricare 
asasin cu care am avut de-a face - fie el şi Soneji. Kyle Craig şi 
Sampson simțeau la fel, cei mai mulţi de la FBI aşijderea, mai 
ales băieții de la Departamentul pentru Ştiinţele 
Comportamentului. Noi eram acum cei cuprinşi de furie. Eram 
obsedaţi să punem mina pe Pierce. Se folosea de furia noastră? 

A doua zi am lucrat acasă. M-am încuiat în camera mea cu 
computerul, cu câteva cărţi şi notele mele. Am făcut o singură 
pauză, ca să-i duc pe Jannie şi Damon la şcoală şi să iau un mic 
dejun frugal cu Nana. 

Aveam gura plină de ochiuri fierte în apă şi pîine-prăjită când 
s-a aplecat peste masă şi a lansat asupra mea unul din 
faimoasele ei atacuri-surpriză. 

— Am dreptate când zic că nu vrei să discuţi cu mine despre 
cazul ăsta? 

— Prefer să vorbim despre vreme sau despre orice altceva. 
Grădina ta arată miraculos. Şi părul tău e grozav. 

— Christine ne place foarte mult tuturor Alex. Suntem nebuni 
după ea. Asta în caz că vrei să ştii şi ai uitat să-ntrebi. E cel mai 
bun lucru care ţi s-a întâmplat de la Maria încoace. Deci, ce-ai 
de gând în privinţa asta? Ce planuri ai? 

Am dat ochii peste cap, dar a trebuit să zâmbesc la ofensiva 
ei. 

— Mai întâi, am de gând să termin acest mic dejun delicios pe 
care mi l-ai pregătit. După aia am de gând să mă ocup de nişte 
chestii neplăcute, în camera mea. Ce zici de asta? 

— Nu trebuie s-o pierzi, Alex. Să nu faci asta, mă sfătui sau 
mai degrabă mă avertiză Nana. Dar n-ai să asculţi de o bătrână 
demodată. Ce pot eu să ştiu? Treaba mea în casă e gătitul şi 
curăţenia. 

— Şi vorba multă, am replicat eu cu gura plină. Ai uitat de 
vorbărie, bătrânico. 

— Nu-i doar vorbărie, nepoate. Analiză psihologică riguroasă, 
încurajare la nevoie şi consiliere expertă. 

— Am un plan de bătaie, am spus eu încercând să pun punct. 


— Ai face bine să ai un plan de victorie, sosi replica Nanei, ca 


de obicei cu ultimul cuvânt. Alex, dac-o pierzi n-ai să-ţi mai revii 
niciodată. 

Plimbarea alături de copii, chiar şi discuţia cu Nana m-au 
revitalizat. Am avut mintea clară şi limpede tot restul dimineţii. 

Începusem să acopăr pereţii din dormitor cu note şi teorii şi 
schiţe de teorii despre Thomas Pierce. Eram prins cu totul. Dacă 
era să te iei după aspectul camerei, ai fi zis că ştiu ce fac, dar, 
contrar opiniei comune, aparențele înşală întotdeauna. Aveam o 
sută de indicii şi nici unul de folos. 

Mi-am amintit ceva ce Mr. Smith spusese într-unul din 
mesajele către Pierce pe care acesta le transmitea la FBI. 


Dumnezeul din _ noi este acela care face legile şi care poate 


schimba legile. Dumnezeu este în noi. 
Cuvintele mi se păruseră familiare, iar acum am reuşit să 


găsesc sursa. Citatul era din Joseph Campbell, mitologul şi 
folcloristul american care-i fusese profesor lui Pierce la Harvard. 

Încercam acum să aranjez piesele din puzzle din alte 
perspective. Mă interesau mai ales două puncte de plecare. 

In primul rând, Pierce era interesat de limbă. Studiase şi 
lingvistica la Harvard. Îl admira pe Noam Chomsky. Ce era, deci, 
cu limba şi cuvintele? 

In al doilea rând, Pierce era un tip extrem de organizat. A 
creat falsa impresie că Mr. Smith este dezorganizat. l-a indus în 
eroare pe cei de la Interpol şi FBI. 

Pierce a lăsat indicii încă de la început. Unele evidente. 

Vrea să fie prins. Atunci de ce nu se opreşte singur? 


Crimă. Pedeapsă. Se autopedepseşte Thomas Pierce sau vrea 
să-i pedepsească pe cei din jur? Deocamdată al dracului mă 


pedepsea pe mine. Poate că meritam. 

Pe la trei m-am dus să-i iau pe Jannie şi pe Damon de la 
Sojourner Truth. Nu că ar fi avut nevoie să fie aduşi acasă. Doar 
că îmi lipseau teribil de mult. Simţeam nevoia să-i văd şi nu mă 
puteam abţine. 

Şi peste toate cele, mă durea capul şi voiam să ies puţin din 
casă şi să scap de gânduri. 

Am văzut-o pe Christine în curtea şcolii. înconjurată de copii. 
Mi-am amintit că îşi dorea să aibă copii. Părea fericită şi se 
vedea că şi copiii o iubesc. Care om cu mintea întreagă n-ar 
iubi-o! Părea la largul ei, într-un costum albastru, învârtind 
coarda ca să sară copiii. 


A zâmbit când m-a văzut că mă apropii de curtea plină de 
copii. Zâmbetul ei mi-a încălzit inima şi nu numai. 

— la te uită cine a ieşit să ia aer, spuse ea, trei cartofi, patru 
cartofi. 

— Când eram în liceu, la John Carroll, începui eu în timp ce ea 
continua să învârtă coarda de un roz aprins, am avut o prietenă. 
Asta în primii ani. 

— Îhî, făcu ea. O fată drăguță şi catolică? Cu bluză albă, fustă 
plisată şi pantofi plaţi? 

— Era tare drăguță. Acum e botanistă. O fată bună, precum 
vezi. Stăbăteam pe jos toată strada South California, doar-doar 
am s-o văd pe Jeanne câteva minute după terminarea orelor. 
Eram amorezat. 

— Poate din cauza pantofilor. Încerci să-mi spui că eşti iar 
amorezat? spuse Christine râzând. Copiii nu puteau să ne audă, 
dar râdeau şi ei. 

— Mai mult decât atât. Sunt nebun de dragoste. 

— Păi asta-i bine, spuse ea învârtind întruna la coarda roz şi 
zâmbindu-le copiilor, pentru că şi eu sunt la fel. Şi, Alex, când ai 
să termini cu cazul ăsta... 

— Orice, spune numai. 

Ochii ei se luminară chiar mai mult ca de obicei. 

— Un weekend departe de toţi şi de toate. Poate la un han, 
undeva la ţară, nu contează unde. Numai să fie departe. 

Aş fi vrut s-o iau în braţe. S-o sărut chiar acolo, dar nu se 
făcea în curtea aglomerată a şcolii. 

— S-a făcut, am spus. Promit. 

— Am să-ţi aduc aminte. Nebun din dragoste - nu-i rău. Poate 
încercăm s-o dovedim în weekendul acela. 


124 

Întors acasă, am lucrat la cazul Pierce până la masă. Am 
mâncat pe fugă, hamburgeri şi dovlecei, cu Nana şi copiii. Am 
mai primit un perdaf pe motiv că sunt dependent incurabil de 
munca mea. Nana mi-a tăiat o bucată de plăcintă şi m-am retras 
în camera mea. Bine hrănit, dar deloc satisfăcut. 

N-aveam încotro - eram îngrijorat. Poate că Thomas Pierce a 
mai răpit o victimă. Poate că la noapte va opera o „autopsie”. 
Oricând putea să vină un mesaj de la el. 

Am recitit notele pe care le lipisem pe pereţi. Aveam impresia 
că răspunsul îmi stă pe limbă şi asta mă scotea din minţi. În 
balanţă erau vieţi omeneşti. 

li „ Străpunsese “inima Isabellei Calais. 

Apartamentul__lui__din Cambridge era un _altar_ închinat 
memoriei ei. 

Se întorsese „acasă” când s-a dus la Point Pleasant Beach. 
Avusesem ocazia să-l prindem cu uşurinţă dacă am fi fost destul 
de deştepţi, dacă am fi fost la fel de buni ca el. 

Ce ne scăpa? Băieţilor de la FBI şi mie? 

M-am apucat să mă joc cu toată gama de indicii. 

Intotdeauna îşi „străpunge ” victimele. M-am întrebat dacă nu 
cumva e impotent sau devenise impotent, incapabil să mai aibă 
relaţii sexuale cu Isabella. 


Mr. Smith operează ca un doctor - ceea ce Pierce era cât pe 
ce să ajungă - ceea ce tatăl şi frații lui sunt. A eşuat ca doctor. 


M-am dus la culcare devreme, pe la unsprezece, dar n-am 
putut să dorm. Răsuceam problema pe toate feţele. Într-un 
târziu am sunat-o pe Christine şi am pălăvrăgit cu ea aproape o 
oră. Vorbeam cu ea şi ascultam muzica glasului ei, dar mă 
gândeam la Pierce şi Isabella Calais. 

Pierce a iubit-o. Cu o dragoste obsedantă. Ce s-ar întâmpla 
dacă aş pierde-o acum pe Christine? Ce s-a întâmplat cu Pierce 
după crimă? A înnebunit? 

După ce am închis telefonul, m-am întors la enigma mea. La 
un moment dat crezusem că tiparul lui are legătură cu Odiseea 
lui Homer. Se întorcea acasă după o serie de tragedii şi 
nefericiri? Nu, nici vorbă. 

Unde dracu' era cheia misterului? În caz că îşi propusese să 
ne scoată pe toţi din minţi, făcuse treabă bună. 

Am început să mă joc cu numele victimelor, începând cu 


Isabella şi terminând cu Inez. Se închide cercul la I? Cerc? 
Cercuri? M-am uitat la ceasul de pe masă - era aproape unu şi 
jumătate noaptea, dar nu m-am oprit. 

Am scris - l. 

|. Înseamnă ceva? Ar putea fi un început. Pronumele personal 
1? Am încercat câteva combinaţii cu literele numelor. 

l-S-U... R 

C-A-D... 

I-A-D... 

M-am oprit după următoarele trei litere: IMU. M-am uitat lung 
la pagină? Mi-am adus aminte de „a străpunge” şi de cât de 
evident era. Cel mai simplu joc de cuvinte. 

Isabella, Michaela, Ursula. Numele primelor trei victime - în 
ordine. lisuse Hristoase! 

Am luat numele celorlalte victime, în ordinea cronologică a 
asasinatelor. M-am uitat la prenume şi la nume. Am început să 
le amestec şi să le potrivesc. Inima îmi bătea cu putere. leşea 
ceva. Pierce ne lăsase încă un indiciu, mai multe la rând, de 
fapt. 

Fusese acolo, sub ochii noştri, tot timpul. Nimeni n-a înţeles, 
pentru că s-a crezut că nu există un tipar. Numai că Pierce era 
la originea acestei teorii. 

Am continuat să scriu, folosind fie unul din prenume, fie 
numele fiecărei victime. Am început de la IMU. Apoi R, de la 
Robert. D de la Dwyer. Să existe un subtipar şi în alegerea 
numelui folosit? Ar putea să fie o secvenţă aritmetică. 

Până la urmă exista un tipar pentru Pierce-Smith. Misiunea lui 
se născuse în seara aceea, la Cambridge, Massachusetts. Era 
nebun, dar îi găsisem un tipar. Pornind de la pasiunea lui pentru 
jocuri de cuvinte. 

Thomas Pierce a vrut să fie prins! Apoi ceva s-a schimbat. A 
devenit contradictoriu în privinţa capturării sale. De ce? 

Am pus laolaltă ceea ce găsisem. 

— Pui de căţea, am murmurat. Ca să vezi. Are un ritual. 


Isabella Calais 
Stephanie Michaela Apt 
Ursula Davies 
Robert Michael Neel 
Brigid Dwyer 
Mary Ellen Klauk 
Robin Anne Schwartz 
Clark Daniel Ebel 
David Hale 
Isadore Morris 
Theresa Anne Secrest 
Elizabeth Allison Gragnano 
Barbara Maddalena 
Edwin Mueller 
Laurie Garnier 
Lewis Lavine 
Andrew Klauk 
Inspector Drew Cabot 
Dr. Abel Sante 
Simon Lewis Conklin 
Anthony Bruno 
Inez Marquez 
S— ? 
Adică: | MURDERED ISABELLA CALAIS.1€ 
Clar ca lumina zilei, ca să pricepem. Ne-a provocat de la bun 
început. Pierce vrea să fie oprit, vrea să fie prins. 
Atunci de ce mama dracului nu se opreşte singur? De ce 
continuă la nesfârşit lanţul de crime? 
| MURDERED ISABELLA CALAIS. 
Crimele însemnau o confesiune şi poate că Pierce se apropia 
de sfârşitul ei. Şi apoi? Ce se va întâmpla cu el? Şi cine va fi S? 
Să fie Smith însuşi? S de la Smith? 
Va pune în scenă uciderea simbolică a lui Smith? După care 
Mr. Smith va dispărea pentru totdeauna? 
l-am sunat pe Kyle Craig, apoi pe Sampson şi le-am spus ce 
am descoperit. Era două noaptea şi nici unul dintre ei n-a fost 


"PP EOFT TETE pr 20 III a T 


16 Eu am ucis-o pe Isabella Calais. 


din cale-afară de bucuros să-mi audă vocea sau noutăţile. Ca şi 
mine, nu ştiau ce se poate face cu jocul de cuvinte. 

— Nu ştiu cu ce ne-ajută, mi-a spus Kyle, şi ce dovedeşte. 

— Nici eu. Deocamdată. Ne spune doar că unul din numele 
următoarei victime începe cu litera S. 

— George Steinbrenner, ricană Kyle. Strom Thurmond. Sting. 


— Culcă-te la loc, l-am invitat eu. 

Mi se învârtea capul. De somn nu putea fi vorba. Mă temeam 
să nu primesc un mesaj de la Pierce chiar în noaptea aceea. Se 
distra pe socoteala noastră. Şi chiar de la bun început. 

Aş fi vrut să-i pot trimite un mesaj. Poate ar trebui să comunic 
cu Pierce prin ziare sau televiziune? Trebuia să ieşim din 
defensivă şi să trecem la atac. 

Stau în întuneric în dormitor. S de la Mr. Smith? mă întrebam. 
Îmi bubuia capul. Eram mai mult decât epuizat. Într-un târziu am 
aţipit. Mă afundam în somn când mi-am dat seama. 

Am sărit în sus în pat. Treaz de-a binelea. 

S nu vine de la Smith. 

Ştiam cine este S. 


125 

Thomas Pierce se află în Concord, Massachusetts. Mr. Smith 
este şi el acolo. 

Îi ghicisem în sfârşit jocul. 

Sampson şi cu mine eram la post pe o străduţă lăturalnică, 
frumoasă şi elegantă, în apropiere de casa doctorului Martin 
Straw, bărbatul care fusese iubitul Isabellei. Martin Straw era S- 
ul din puzzle. 

FBl-ul îi întinsese o capcană lui Pierce. De data asta nu aveau 
în dispozitiv o armată de agenţi. Le era frică să nu-i atragă 
atenţia lui Pierce. Kyle Craig se temea ca nu cumva vreunul 
dintre agenţi să tragă în Pierce şi avea toate motivele să o facă. 
Sau poate că altceva se petrecea? 

Am aşteptat toată dimineaţa, până la amiază. Concord era un 
orăşel ce părea că ştie să îmbătrânească grațios. Casele 
memoriale Thoreau şi Alcott erau pe undeva pe aproape. 
Altminteri, pe fiecare casă părea să fie o plăcuţă cu aspect 
istoric, cu o dată pe ea. 

L-am aşteptat pe Pierce. L-am tot aşteptat. Nu se mai termina 
odată. Poate că mă înşelasem în privinţa lui S. 

În sfârşit, o voce ne-a vorbit prin radioul din maşină. 

— L-am localizat pe Pierce. E aici. Dar ceva a mers prost, 
Alex. Se întoarce spre autostradă, spuse Kyle. Nu mai vine în 
vizită la dr. Straw. A văzut ceva ce nu i-a plăcut. 

Sampson s-a uitat la mine. 

— Ţi-am spus că e cu ochii-n patru. E un afurisit de marțian. 


— A văzut ceva, am spus eu. E bun, ştim asta de la Kyle. Ştie 
cum lucrează Biroul şi a văzut ceva. 

Planul lui Kyle era să-l lase să intre în casa lui Straw şi să-l 
încolţească acolo. Dr. Straw, soţia şi copiii fuseseră mutaţi. 
Aveam nevoie de probe solide împotriva lui Pierce, cât se poate 
de solide. Puteam foarte bine să nu reuşim să-l înfundăm dacă 
se ajungea la proces. N-aveam nicio îndoială. 

Pe unde scurte se auzi un al doilea mesaj. 

— Se duce spre autostradă. Ceva l-a speriat. Fuge. 

— Are şi el aparat de radio! Ne ascultă! 

Am luat microfonul şi l-am avertizat pe Kyle. 

— Gata cu mesajele prin radio. Pierce ne ascultă. Aşa s-a 
prins. 


Am pornit motorul şi sedanul a ţâşnit din curbă. Am atins 
nouăzeci la oră pe o stradă circulată din oraş. Noi eram mai 
aproape ca ceilalţi de autostrada 2. Era posibil chiar să-i tăiem 
drumul. 

Un BMW strălucitor, argintiu trecu pe lângă noi venind din 
direcţia opusă. Femeia de la volan ne claxonă ca să ne 
atenţioneze asupra vitezei. Nu era vina ei. Nouăzeci la oră eo 
viteză periculoasă pe o stradă îngustă de provincie. Nebunia era 
iar la putere, controlată de un nebun. 

— Uite-l! strigă Sampson. 

Maşina lui Pierce se îndrepta spre centrul oraşului, spre cea 
mai congestionată zonă din oraş. Mergea mult prea repede. 
Treceam în viteză pe lângă casele în stil colonial, pe lângă 
magazine şi ne apropiam de Monument Square. Am prins cu 
coada ochiului frânturi de imagini ale primăriei, ale hanului 
Concord, apoi am zărit tăbliţele care indicau autostrăzile 62 şi 2. 

Sedanul nostru trecea la mustață pe lângă celelalte maşini de 
pe străduţele înguste. Frânele scârţâiau în jurul nostru. Se 
auzeau claxoanele furioase şi îngrozite de coloana de maşini 
pornită la vânătoare. 

Sampson îşi ţinea răsuflarea şi eu la fel. Circula un banc 
despre negrii opriţi ilegal de poliţie, în zonele suburbane. Se 
făceau vinovaţi de NLV. Negru la volan. Depăşisem suta de 
kilometri în oraş. 

Am ieşit glonţ din centru, pe strada principală, înapoi pe 
Lowell Road spre autostradă. 

Am luat curba pe autostrada 2, pierzând aproape controlul 
maşinii. Pedala accelerației era la podea. Era cea mai bună 
şansă de a-l prinde pe Thomas Pierce, poate singura noastră 
şansă. Undeva, în faţa noastră, Pierce era conştient de acelaşi 
lucru. 

Eram aproape de o sută cincizeci acum pe autostradă, 
depăşind maşinile de parcă stăteau pe loc. Maşina lui Pierce, un 
Thunderbird, se pare că avea o sută patruzeci. A văzut că ne 
apropiem. 

— Acuş” îl prindem pe nenorocit! îmi striga Sampson. S-a ars! 

Am dat peste o groapă în şosea şi maşina a părăsit pentru 
moment drumul. A zburat şi am aterizat cu o bufnitură. Rana a 
început să mă doară. Mă durea şi capul. Sampson continua să- 
mi strige în urechi că Pierce e dus pe copcă. 


Vedeam deja cum maşina îi tremura şi se legăna în faţa 
noastră pe şosea. Două lungimi de maşină ne despărţeau de el. 

E un individ organizat, m-am avertizat eu. Ştia că se poate 
ajunge aici. 

L-am ajuns în sfârşit şi ne-am menţinut paralel cu el. 
Amândouă maşinile aveau cam o sută cincizeci de kilometri la 
oră. Pierce ne-a aruncat o privire rapidă. 

Straniu, dar mă simţeam înveselit. Adrenalina îmi pompa 
sângele. Poate că am pus mâna pe el. O secundă sau două am 
fost la fel de nebun ca Pierce. 

Pierce a ridicat mâna dreaptă în semn de salut. 

— Doctore Cross, strigă el prin geamul lăsat, ne-am întâlnit în 
sfârşit. 


126 

— Stiu că s-a dat ordin să fiu eliminat! urlă Pierce acoperind 
şuieratul vântului. Părea calm şi adunat, părea să ignore 
complet realitatea. Dă-i drumul, doctore Cross. Vreau s-o faci cu 
mâna ta. Omoară-mă, doctore! 

— Nu există un asemenea ordin! am strigat eu. Trage pe 
dreapta! Nu trage nimeni în tine. 

Pierce zâmbi - zâmbetul lui criminal. Avea părul blond strâns 
în coadă de cal. Purta un tricou negru pe gât. Arăta ca un om de 
succes - avocat, proprietar de magazin sau doctor. Doc. 

— De ce crezi că au trimis o echipă aşa de puţin numeroasă? 
Lasă prejudecățile la o parte, doctore Cross. Intreabă-l pe 
prietenul tău, Kyle Craig. De-aia au aşteptat să intru în casa lui 
Straw! 

Era Thomas Pierce cel cu care stăteam de vorbă? Sau era Mr. 
Smith? 

Și care era diferența? 

Dădu capul pe spate şi izbucni în hohote de râs. Unul dintre 
cele mai stranii şi mai nebuneşti lucruri pe care le-am văzut 
vreodată. Expresia de pe faţa lui, limbajul trupului, calmul lui. 
Ne provoca să-l împuşcăm la o sută cincizeci de kilometri la oră 
pe autostrada 2, la ieşirea din Concord, Massachusetts. Voia să 
se zdrobească şi să ardă. 

Am ajuns pe o porţiune de şosea mărginită pe ambele părţi 
de pâlcuri dese de pini. Două dintre maşinile de la FBI ne-au 
ajuns din urmă. S-au băgat în coada lui Pierce şi-au început să-l 
lovească. Aveau în plan să-l omoare pe Pierce? 

Dacă ăsta era scopul lor, nu se putea un loc mai bun -o 
bucată de şosea izolată, fără trafic de navetişti. 


Locul ideal ca să-i faci de petrecanie lui Pierce. 
Momentul ideal. 


— Ştii ce avem de făcut, îmi spuse Sampson. 


A omorât peste douăzeci de oameni, şi asta e numai ce ştim, 
gândeam, încercând să raţionez. Nu se va opri niciodată. 


— Trage pe dreapta! am strigat iar la Pierce. 

— Eu am omorât-o pe Isabella Calais, urlă el spre mine. Era 
purpuriu la faţă. Nu mă pot opri. Nu vreau să mă opresc. Îmi 
place! Am descoperit că-mi face plăcere, Cross! 


— Trage dracului pe dreapta! bubui vocea lui Sampson. Îşi 


scosese Glockul şi ţintea spre Pierce. Măcelarule! Eşti un rahat! 
— Eu am omorât-o pe Isabella Calais şi nu mă pot opri. 
înţelegi ce-ţi spun, doctore Cross? Eu am omorât-o pe Isabella 
Calais şi nu mă pot opri. 
Am înțeles mesajul şi m-au cuprins fiori reci. Îl înțelesesem de 
prima dată.Se adăugau litere noi la lista lui de victime. Pierce 


crea un cod nou, mai lung. Eu am omorât-o pe Isabella Calais şi 
nu mă pot opri. Dacă scapă acum, va omori în continuare. Poate 


că totuşi Thomas Pierce nu era om. Se credea deja propriul său 
Dumnezeu. 

Pierce scoase arma semiautomată şi trase. Trăgea în noi. 

Am smucit volanul spre stânga, încercând cu disperare să ies 
din raza lui de tragere. Maşina noastră a pornit pe două roţi. 
Totul mi s-a tulburat în faţa ochilor. Am îndreptat volanul. Am 
crezut că suntem pierduţi. 

Maşina lui Pierce părăsise autostrada, luând-o pe un drum 
secundar. Nu ştiu cum a reuşit să ia curba la viteza aia. Poate 
pentru că puţin îi păsa dacă reuşeşte sau nu. 

Sedanul nostru s-a îndreptat şi a căzut la loc pe cele patru 
roţi. Maşinile FBI din spatele lui Pierce au lăsat în urmă curba. 
Nu ne puteam opri. Urmă apoi un soi de balet de opriri şi 
întoarceri de o sută optzeci de grade, în scrâşnet de frâne şi de 
cauciucuri. Îl piedusem din raza vizuală. Era în spatele nostru. 
Am gonit până la derivație şi am pornit-o în jos pe drumul de 
ţară sinuos. Am găsit Thunderbirdul abandonat cam la trei 
kilometri de autostradă. 

Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Pierce nu era în maşină. 
Pierce nu era aici. 

Pădurea de pe ambele părţi ale drumului era deasă şi oferea 
adăpost generos. Sampson şi cu mine ne-am dat jos din maşină. 

Ne-am năpustit în desişul de pini cu Glockurile în mână. Era 
aproape imposibil să te strecori în pădure. Nu era nici urmă de 
Thomas Pierce, nicăieri. 

Pierce dispăruse. 


127 

Thomas Pierce se făcuse încă o dată nevăzut. Eram aproape 
convins că se poate deplasa într-o lume paralelă. Poate că era 
un extraterestru. 

Am plecat împreună cu Sampson spre aeroportul Logan 
International. Ne întorceam la Washington. Orele de vârf ale 
traficului în Boston nu cooperau cu planul nostru. 

Eram la mai puţin de doi kilometri de tunelul Callaghan, 
înţepeniţi într-un şir de maşini care de-abia se târa. Înconjuraţi 
de automobile şi camioane. Bostonul ne râdea în nas pentru 
eşecul nostru. 

— Uite metafora cazului nostru, afurisita de goană după 
Pierce, spuse Sampson arătând spre nodul de trafic, spre 
mizeria în care ne aflam. 

Un lucru bun la Sampson e că, atunci când lucrurile iau o 
întorsătură cu adevărat proastă, devine fie stoic, fie amuzant. 
Refuză să se lase înghiţit de rahat. Înoată şi iese la mal. 

— Am o idee, i-am spus eu avertizându-l din priviri. 

— Ştiam eu că eşti dus undeva, în universul tău particular. 
Ştiam eu că nu eşti cu totul aici, cu mine în maşină, ascultând la 
ce-ţi spun. 

— Dac-o ţinem tot aşa, o să rămânem blocaţi în tunel. 

Sampson încuviinţă. 

— Înî. Suntem la Boston. Nu ţin să mai facem o dată drumul 
înapoi, mâine dimineaţă, ca să-ţi urmăm instinctul. Mai bine 
acuma. Hai după caii verzi, dacă aşa zici tu. 

Am ieşit din linia de maşini şi am făcut o întoarcere ilegală cu 
o sută optzeci de grade. 

— Nu e decât un cal verde care cred că merită urmărit. 

— Ai de gând să-mi spui unde mergem? Să-mi pun vesta? 

— Depinde de câtă încredere ai în instinctele mele. Am urmat 
tăbliţele care anunțau Storrow Drive, îndepărtându-ne de Boston 
pe drumul pe care venisem. Traficul era aglomerat şi în direcţia 
asta. Oriunde te-ai duce în zilele noastre sunt prea mulţi 
oameni, prea multă înghesuială, prea mult haos şi prea mult 
stres. 

— Eu zic să-ţi pui vesta, i-am spus. 

S-a conformat fără discuţie. Sampson a întins mâna pe 
bancheta din spate şi a luat cele două veste antiglont. Mi-am 


pus-o pe mine în timp ce conduceam. 

— Cred că Thomas Pierce vrea să pună punct. Cred că e 
pregătit. Se vedea în ochii lui. 

— Şi n-a avut cea mai bună ocazie în Concord? Mai ştii când îi 
ziceai să tragă pe dreapta? Alex, ţi-aduci aminte? 

l-am aruncat o privire cu coada ochiului. 

— Vrea să aibă situaţia sub control. S vine de la Straw, dar şi 
de la Smith. S-a gândit la toate, John. Ştie cum vrea să se 
termine. A ştiut-o mereu. E foarte important pentru el să 
respecte planul. 

Îl vedeam cu coada ochiului cum mă priveşte. 

— Aşa. Şi? Ce mama dracului trebuie să înţeleg din asta? Tu 
ştii cum se termină? 

— Vrea să termine la S. E crucial pentru el. E aşa cum şi-a 
imaginat, aşa cum se cuvine să fie. E un joc al minţii transformat 
în obsesie. Nu se poate opri. Ne-a spus-o. Încă mai joacă. 

Era evident că Sampson înghite cu greu o asemenea teorie. 
Tocmai ratasem prinderea lui Pierce, trecuse abia o oră. Nu 
putea să rişte atât de curând. 

— Crezi că e atât de nebun? 

— Cred că e chiar atât de nebun. Sunt sigur de asta. 


128 

Jumătate de duzină de mașini ale poliţiei se adunaseră pe 
strada Inman din Cambridge. Echipajele alb-albastre erau 
parcate în faţa apartamentului în care trăiseră cândva Thomas 
Pierce şi Isabella Calais, cel în care acum patru ani Isabella 
fusese omorâtă. 

Mai erau parcate şi câteva ambulanţe chiar lângă veranda 
deschisă pavată cu piatră. Sirenele te asurzeau. Dacă nu ne-am 
fi întors din faţa tunelului Callaghan, am fi fost privaţi de 
spectacol. 

Sampson şi cu mine ne-am arătat insignele şi am intrat în 
grabă în casă. Nimeni nu ne-a oprit. Nici n-ar fi reuşit nimeni. 

Pierce era sus. 

Mr. Smith la fel. 

Cercul se închidea. 

— Cineva a sunat la poliţie şi a spus că aici are loc o crimă, ne 
informase una din uniformele din Cambridge pe drum, pe 
treptele de piatră de la intrare. Am auzit că individul a fost 
încercuit la etaj. Un ţicnit şi jumătate. 

— ÎI cunoaştem bine, spuse Sampson. 

Ascensorul era blocat, aşa că am luat-o amândoi pe scări 
până la etajul patru. 

— Crezi că Pierce a telefonat la poliţie? întrebă Sampson pe 
când urcam în fugă treptele. 

Eram mai presus de orice slăbiciune omenească; nu-mi pasă 
că-mi pierd răsuflarea, nu-mi pasă de durere, de şoc sau de 
surprize. 

Nu ştiam ce să mă fac cu Thomas Pierce. Îmi pierise graiul, 
mie şi tuturor celorlalţi. Mă împiedicam în gândire, pierdusem 
logica ideilor. Nu existase un alt asasin ca Pierce. Nici măcar de 
la distanţă nu aducea cu vreunul. Era cea mai a/ienată fiinţă 
umană din câte-mi fusese dat să întâlnesc. Nu era un alien, ci 
un alienat. 

— Mai eşti aici, Alex? l-am auzit pe Sampson şi i-am simţit 
mâna strângându-mi umărul. 

— Scuze, i-am zis. La început am crezut că Pierce e incapabil 
de sentimente, că nu e altceva decât un psihopat de rând. 
Cunoşti simptomele, furie rece, crime arbitrare. 

— Şi acum? 

Îi ghiceam gândurile lui Pierce. 


— Acum mă întreb dacă nu cumva Pierce simte ceva. Cred că 
asta-l scoate din minţi. Are sentimente. 

Poliţia din Cambridge năpădise holul îngust. Poliţiştii păreau 
şocaţi, aveau priviri rătăcite. O fotografie a Isabellei ne privea 
de pe perete. Era frumoasă, princiară şi foarte tristă. 

— Bine-aţi venit în lumea sărită de pe fix a lui Thomas Pierce, 
spuse Sampson. 

Un detectiv din Cambridge ne explică cum stau lucrurile. Avea 
părul blond-argintiu şi o faţă colţuroasă, fără vârstă. Vorbi pe un 
ton confidenţial, scăzut, aproape o şoaptă. 

— Pierce se află în dormitorul din capătul coridorului. S-a 
baricadat înăuntru. 

— În dormitorul principal. Camera lui şi a Isabellei, am spus. 

Detectivul dădu din cap. 

— Aşa e, în dormitorul cel mare. Am fost aici la prima lui 
crimă. Îl urăsc pe diavol. Am văzut ce i-a făcut femeii. 

— Ce face în dormitor? l-am întrebat. 

Detectivul scutură din cap. 

— Bănuim că are de gând să se sinucidă. Nu s-a coborât să 
ne explice ce-are de gând, nouă, muritorilor de rând. Are o 
armă. Gradele superioare încearcă să ia o decizie - dacă să intre 
peste el sau nu. 

— A rănit pe cineva? întrebă Sampson. 

— Nu, nu ştim nimic despre aşa ceva. Încă nu. 

Sampson miji ochii. 

— Poate că n-ar trebui să intervenim. 

Am străbătut coridorul îngust spre un grup de detectivi care 
vorbeau între ei. Vreo doi se certau şi arătau înspre dormitor. 

Exact ceea ce vrea. E încă stăpân pe situație. 

— Sunt Alex Cross, i-am spus locotenentului din grup. Mă 
cunoştea. Ce-a spus până acum? 

Pe locotenent îl treceau toate sudorile. Avea o constituţie de 
boxer şi vreo zece chile prea mult. 

— Ne-a spus că a omorât-o pe Isabella Calais. A mărturisit. 
Asta cred că o ştiam deja. A zis că se va sinucide. Îşi frecă 
bărbia cu mâna stângă. Încercăm să ne decidem dacă e treaba 
noastră. FBl-ul e pe drum încoace. 

Am plecat de lângă locotenent. 


— Pierce! am strigat din hol. Zgomotul de voci de pe coridor 
s-a oprit dintr-o dată. Pierce! Sunt Alex Cross! i-am strigat iarăşi. 
Pierce, vreau să intru! 

Am simţit un fior rece. Era prea multă linişte. Nici un sunet. 
Apoi l-am auzit pe Pierce vorbind din dormitor. Părea obosit şi 
slăbit. Poate se prefăcea. Cine putea şti ce pune la cale? 

— Intră, dacă vrei. Dar vino singur, Cross. 

— Lasă-l în pace, îmi şopti Sampson din spate. Alex, lasă-l în 
pace. 

M-am întors spre el. 

— Aş vrea să pot. 

Mi-am făcut loc prin grupul de poliţişti din capătul coridorului. 
Mi-am amintit de posterul atârnat aici: Fără Dumnezeu, suntem 
condamnați să fim liberi. Să fie asta o explicaţie la cele ce se 
petreceau? 

Cu arma în mână, am crăpat cu câţiva centimetri uşa 
dormitorului. Nu eram pregătit pentru ce am văzut. 

Thomas Pierce era întins pe spate pe patul pe care odinioară 
îl împărţise cu Isabella Calais. 

Avea în mână un scalpel strălucitor, tăios ca un brici. 


129 

Thomas Pierce avea pieptul deschis. Se tăiase ca şi cum ar fi 
fost el însuşi un cadavru pentru autopsie. Trăia încă, dar respira 
slab. Însă era inimaginabil de conştient şi alert. 

Pierce mi-a vorbit. Nu ştiu cum a reuşit, dar mi-a vorbit: 

— N-ai văzut niciodată opera ieşită din mâinile lui Mr. Smith? 

Am clătinat din cap a neîncredere. Aşa ceva nu văzusem 
niciodată, în toţi anii petrecuţi la Omucideri. Fâşii de piele 
atârnau peste cutia toracică, lăsând la iveală muşchi translucizi 
şi tendoane. Eram cuprins de teamă, repulsie, şoc - toate 
laolaltă. 

Thomas Pierce era victima lui Mr. Smith. Ultima? 

— Nu te apropia. Rămii acolo, spuse el pe un ton de comandă. 

— Cu cine stau de vorbă? Cu Thomas Pierce sau cu Mr. Smith? 

Nu face pe psihanalistul cu mine. Sunt mai inteligent ca tine. 

Am dat din cap în semn că sunt de acord. La ce bun să-l 
contrazic pe Pierce sau, în fine, pe Mr. Smith? 

—Eu am omorât-o pe Isabella Calais, spuse el încetişor. Ochii i 
se umbriră. Părea aproape în transă. Eu am omorât-o pe Isabella 
Calais. 

Işi apăsă scalpelul în piept, gata să se înjunghie cu mâna lui, 
să se străpungă. Am vrut să mă întorc cu spatele, dar n-am 
putut. 

Omul ăsta vrea să-şi străpungă inima, mi-am zis în sinea mea. 
Cercul se închide aici. S de la Mr. Smith? Bineînţeles. 

— Nu te-ai descotorosit de lucrurile Isabellei, i-am spus. Ai 
păstrat fotografiile ei pe pereţi. 

Pierce dădu din cap. 

— Da, doctore Cross. A fost felul meu de a o plânge. 

— Aşa am crezut şi eu la început. Asta au crezut şi băieţii de 
la Departamentul pentru Ştiinţele  Comportamentului din 
Quantico. Abia într-un târziu am înţeles. 

— Ce-ai înţeles? Spune-mi tot ce ştii despre mine, ricană 
Pierce. Era lucid. Mintea îi funcţiona cu iuţeală. 

— Celelalte victime - n-ai vrut să-i omori pe ceilalţi nu-i aşa? 

Thomas Pierce se uită la mine. Se concentră asupra mea într- 
un act suprem de voinţă. Aroganţa lui îmi amintea de Songji. 

— Atunci de ce am făcut-o? 

— Ca să te pedepseşti. Fiecare crimă era o nouă punere în 


act a morţii Isabellei. Un ritual pe care l-ai repetat o dată, apoi 
încă o dată, şi tot aşa. O omorai de câte ori omorai pe cineva. 

Thomas Pierce oftă. 

— Am omorât-o chiar aici, în patul ăsta! Îți poţi imagina? 
Bineînţeles că nu. E inimaginabil. 

Ridică scalpelul deasupra pieptului. 

— Pierce, nu! 

Trebuia să fac ceva. M-am repezit la el. M-am aruncat asupra 
lui şi scalpelul mi-a străpuns palma dreaptă. Am strigat de 
durere când Pierce mi l-a tras din mână. 

Am luat plapuma înflorată alb cu galben, împăturită, şi i-am 
tinut-o pe piept. Se lupta cu mine, zbătându-se spasmodic. 

— Alex, nu. Alex, fii atent, am auzit strigătul lui Sampson 
venind de undeva din spate. Îl puteam vedea cu coada ochiului. 
Se apropia iute de pat. Alex, atenţie la scalpel! strigă. 

Pierce se lupta sub mine. Urla obscenităţi. Nu ştiam unde e 
scalpelul, dacă-l mai are. 

— Lasă-l pe Smith să-l omoare pe Pierce, scrâşni el. 

— Nu, am replicat eu. Te vreau viu. 

Apoi s-a întâmplat inimaginabilul, încă o dată. 

Sampson apăsă pe trăgaci de la mică distanţă. Explozia a fost 
asurzitoare în micul dormitor. Corpul lui Thomas Pierce a intrat 
în convulsii. Ambele picioare zvâcneau puternic. Scrâşnea ca un 
animal rănit de moarte. Un sunet inuman - de extraterestru. 

Sampson trase a doua oară. Un sunet ciudat, gutural ieşi din 
gâtul lui Pierce. Ochii se dădură peste cap. Scalpelul îi căzu din 
mână. 

Am clătinat din cap. 

— Gata, John. Gata. Pierce e mort. Mr. Smith e mort şi el. 
Odihnească-se-n infern. 


130 

Eram secătuit de emoţii, uşor rănit şi bandajat, dar altfel am 
ajuns cu bine acasă, la timp să le spun copiilor noapte bună. 
Damon şi Jannie aveau acum camere separate. După dorinţa lor. 
Nana îi oferise lui Jannie camera ei de la etajul doi, iar ea se 
mutase într-un dormitor mai mic de lângă bucătărie, ceea ce-i 
convenea. 

Eram bucuros că m-am întors acasă. 

— Cineva a redecorat camera asta, am spus băgând capul pe 
uşa noului cuib al lui Jannie. Era surprinsă că m-am întors de la 
război. Faţa i se luminase ca o mască de Halloween. 

— Eu cu mâna mea, se lăudă Jannie încordându-şi muşchii 
pentru mine. E drept că Nana m-a ajutat să pun perdelele. Le- 
am făcut amândouă la maşina de cusut. Îţi place? 

— E cel mai frumos cuibuşor. Mi se pare că am pierdut 
distracţia, i-am spus. 

— Te cred, replică Jannie râzând. Vino-ncoace, mă invită ea. 

M-am dus la fetiţa mea şi am primit cea mai dulce îmbrăţişare 

din lunga şi uneori ilustra istorie a taţilor şi fetiţelor. 

Apoi am trecut pe la Damon şi schimbarea survenită m-a 
uluit, poate fiindcă fusese atâta vreme camera lor. 

Damon îşi decorase camera sportiv, cu scene din filme cu 
monştri şi comedii. Băieţesc, şi totuşi sensibil. Îmi plăcea ce 
făcuse din camera lui. Era Damon în stare pură. 

— Am să te rog să mă ajuţi şi pentru camera mea, l-am flatat. 

— Am pierdut lecţia de box din seara asta, spuse el, nu ca o 
plângere, ci aşa, ca să se ştie. 

— Vrei să mergem acum la subsol? Pot să fac o rundă-două 
cu tine, băiete, i-am spus eu ridicând pumnii. 

Damon izbucni în râs. 

— Crezi că poţi să mă baţi? Eu nu prea cred. 

Ne-am limitat la câteva figuri în patul lui, dar am fost nevoit 
să accept un timp dublu pentru lecţia de a doua zi. Damon 
creştea mult prea repede. Jannie la fel. Amândoi mă făceau cât 
se poate de fericit. 

Şi Christine. Aş fi putut s-o sun chiar acum, să fixez o întâlnire 
pentru mâine. Ştiţi vorba aia - urmeazăți îndemnul inimii. Cu 
Christine mă simţeam un om întreg. Conectat la eternitate şi tot 
ce se mai poate spune despre asta. De ani de zile nu mai 


simţisem aşa ceva. 
Eram un om norocos. 
Din nou acasă. 


SFÂRȘIT 


ŞOARECELE ŞI PISICA , ultima creaţie a celebrului 
James Patterson, a cunoscut un imens succes , fiind 
cel mai vindut roman al anului 1998. 

Acţiunea este fascinantă. O succesiune de urmăriri, 
adevărate vînători umane, în cursul cărora rolurile celor 
doi eroi principali ai cărții se inversează succesiv. Atit 
unul cît şi celălalt stau la pîndă, încît nu se mai ştie cine 
este şoarecele şi cine este pisica. Dar cel care la început 
se afla în postura şoarecelui se dovedeşte mai rău decit 
pisica, transformindu-se într-un tigru feroce. Urmărirea 


reciprocă devine o luptă pe viață şi pe moarte, în care 
balanţa se înclină cînd de o parte, cînd de cealaltă. 
Asistăm la asaltul aproape irezistibil al forței dezlănţuite 
şi iraționale asupra binelui. Se va dovedi, în final, 
şoarecele mai puternic decit pisica? 


O carte plină de suspans, cu o abordare profundă a 
psihologiei unui criminal în serie, pe care cititorul nu o 
poate lăsa din mină pină la sfirşit, ceea ce justifică 
evaluările criticii de specialitate: primul loc în topul 
bestsellerurilor anului 1998.