James Patterson — [Alex Cross] 01 Jack si Jill

BESTSELLERURILE ULTIMULUI DECENIU 


James Patterson 


turul pepi romane: 


Numărul CK în al americane 


james Patterson 


JACK & JILL 


Traducere: VIRGINIA BOJA 


EDITURA LIDER 


Bucureşti 


JACK AND JILL 
Copyright O 1996 by James Patterson 


Prolog 


Începe jocul 


Sam Harrison cobori agil din Fordul Aerostar albastru 
metalizat pe care îl parcase pe strada Q, în cartierul 
Georgetown!: Nu degeaba sunt atât de populare poveştile 
de groază, se gândea el pe când încuia maşina şi verifica 
alarma. Nu poveştile de groază cuminţi pe care le 
ascultam în jurul focului de tabără când eram copii, ci 
ororile din viaţa de zi cu zi, care se petrec în jurul nostru 
în ultimul timp. 

Eu însumi trăiesc o asemenea poveste. Sunt pe cale să 
devin erou al groazei. E atât de uşor! E îngrozitor de uşor 
să treci pragul şi să păşeşti în întuneric. 

De două săptămâni era umbra senatorului Daniel 
Fitzpatrick. Îl urmărise peste tot - la New York City, 
Londra, Boston şi, în sfârşit, la Washington. În seara asta îl 
va ucide pe senatorul Statelor Unite. Cu sânge rece, ca o 
execuţie. Nimeni nu va şti din ce cauză. Nu vor avea niciun 
indiciu care să-i ajute mai târziu. 

lată prima şi cea mai importantă regulă a jocului numit 
Jack şi Jill. 

În multe privinţe jocul părea să urmeze regulile 
manualului vânătorului de celebrităţi. Era sigur de asta pe 
când îşi ocupa postul de veghe, peste drum de clădirea cu 
numărul 211 de pe strada Q. 

Şi totuşi, la o privire mai atentă, oricine îşi putea da 
seama că jocul ieşea din orice tipar cunoscut până atunci. 
Avea să facă ceva mult mai provocator decât să-l 
pândească pe senatorul Fitzpatrick cum dă peste cap 
indecent de numeroasele cocteiluri Glenlivet, la The 
Monocle, barul lui preferat din Washington. Aceasta era 


1 Zonă rezidenţială în Washington. 
5 


cea mai adevărată formă de nebunie, credea Sam 
Harrison. Nebunie în stare pură. Nu credea că e nebun. 
Credea însă cu tărie în jocul hazardului. 

Daniel Fitzpatrick apăru dintr-o dată, la nici treizeci de 
metri - îi despărţea strada udă şi strălucitoare. Senatorul 
apăruse la timp, sau aproape la timp. 

Îl urmări pe senator cum cobora greoi din Jaguarul 
cupeu, model 1996. Purta un pardesiu gri şi eşarfă de 
mătase. Era însoţit de o femeie delicată şi subţire, 
îmbrăcată cu o rochie neagră. [inea pe braţ un 
impermeabil Burberrys. Senatorul îi spusese ceva şi ea 
izbucnise în râs. Îşi aruncase capul pe spate ca un cal 
frumos şi nervos. Aburii respirației sale calde se 
împrăştiau în răcoarea nopţii. 

Femeia părea să fie mai tânără cu cel puţin douăzeci de 
ani decât senatorul. Sam ştia că nu e soţia lui. Şi dacă se 
mai culca totuşi cu nevastă-sa, Dannyboy Fitzpatrick o 
făcea arareori. Femeia blondă şchiopăta uşor - lucru care-i 
făcea pe cei doi să arate şi mai curios sau mai degrabă 
memorabil. 

Sam Harrison deveni şi mai atent. Măsoară de două ori, 
de cinci ori dacă e nevoie. Mai trecu o dată în revistă toate 
detaliile - pentru ultima oară. Ajunsese în Georgetown la 
unsprezece şi un sfert. Arăta ca şi când ar fi locuit în acest 
cartier şic, elegant. Arăta perfect pentru rolul pe care-l 
avea dejucat. 

Un rol mare într-o piesă extrem de importantă - una 
dintre cele mai importante din istoria Americii. Sau din 
istoria teatrului american, ar fi spus unii. 

Mai exact, rolul principal. 

Rolul îi cerea să poarte ochelari cu rame groase, 
profesionali. E] nu purta ochelari. Nu avea nevoie. 

Părul lui era blond deschis. De fapt nu era blond. 

Îşi spunea Sam Harrison. De fapt nu-l chema Sam. Şi 
nici Harrison. 

Pentru această seară specială îşi alesese cu grijă ţinuta: 
pulover negru pe gât, pantaloni cenuşii-antracit cu 
manşete şi pantofi cafenii. E] nu era spilcuit de fel. Părul 


6 


des era tăiat scurt, amintind vag de Kevin Costner în The 
Bodyguard, care nu era tocmai unul dintre filmele lui 
favorite. Avea în mână un sac mic negru pe care îl agita ca 
pe un baston, acum că pornise hotărât spre intrarea în 
clădirea cu numărul 211. În sac era o cameră de luat 
vederi. 

Plănuise să înregistreze pe peliculă cât mai mult din 
ceea ce avea să se întâmple. Pentru că avea să devină 
istorie. Istorie în adevăratul înţeles al cuvântului: America 
la sfârşit de secol, America la sfârşit de eră, America la 
sfârşit. 

Cu un sfert de oră înainte de douăsprezece intră la 211 
printr-un hol întunecos care mirosea puternic a amoniac, a 
praf şi a învechit. Urcă la etajul al patrulea, unde se găsea 
apartamentul senatorului, cuibul lui de dragoste din 
capitală. 

La ora douăsprezece fără zece minute se afla în faţa uşii 
lui Daniel Fitzpatrick, 4J. Se încadrase destul de bine în 
timp. Totul mersese bine până acum. Conform planului. 

Uşa strălucitoare de mahon se deschise în faţa lui. 

Se uită la femeia suplă cu părul blond-cenuşiu. Era încă 
tânără. Nu arăta atât de bine ca atunci când o privise de la 
distanţă. Era aceeaşi femeie care coborâse din Jaguarul 
albastru împreună cu Fitzpatrick. Femeia care şchiopăta. 

In afară de agrafa de aur din păr - o leoaică de la 
Muzeul de Artă Modernă din New York - şi de lănţişorul de 
la gât, era goală. 

— Jack, şopti ea. 

— Jill, răspunse el zâmbind. 


În alt cartier din Washington, într-o altă lume, un alt 
ucigaş în devenire juca un joc la fel de înfricoşător. Găsise 
o ascunzătoare minunată printre pinii deşi şi cei câţiva 
stejari bătrâni din parcul Garfield. Se instalase confortabil 


7 


ca într-un cort format din ramurile care atârnau şi 
tufişurile înalte. 

— Să trecem la treabă, şopti el, deşi nu mai era nimeni 
în ascunzătoare. 

Avea să fie o aventură minunată. Credea asta cu toată 
inima, cu tot trupul şi cu ce-i mai rămăsese din suflet. 

Se aşeză turceşte pe iarba deasă şi începu să-şi aranjeze 
faţa şi părul. Vocile din capul lui fredonau o melodie a 
grupului rock Hole. Bună muzică! Se prăpădea după ea. 
Deghizarea era ceva grozav. Era printre puţinele lucruri 
care-ţi permiteau să-ţi dai drumul şi, la dracu”, chiar avea 
nevoie de asta. 

Terminând într-un târziu, ieşi din umbra copacilor. Îl 
pufni râsul. Cu toate acestea, nu se putea mai bine. Astăzi 
se întrecuse pe sine. Arăta nemaipomenit de caraghios. Îşi 
amintea de gluma aceea bună: Trandafirii sunt roşii/ 
Violetele sunt albastre/Eu sunt schizofrenic/ Aşa sunt eu. 

Ho-ha-ha! 

Arăta exact ca un pierde-vară ramolit, ca un vagabond 
bătrân şi nenorocit. Ca personajul râios din cântecul rock 
„Aqualung“. Îşi pusese o perucă albă soioasă şi o barbă 
sare şi piper. Posibilele scăpări datorate insuficienţei 
imaginaţiei sau lipsei de pricepere în arta machiajului erau 
compensate de gluga largă a hanoracului. 

Pe  hanorac erau imprimate cuvintele: FERICIRE, 
FERICIRE. BUCURIE, BUCURIE. 

Are să fie o aventură incredibilă, asta o să fie, gândea el 
întruna. Fericire, fericire. Bucurie, bucurie. Asta era 
deviza. Asta spunea totul. Ironia pur şi simplu îl omora. 

Viitorul ucigaş traversă parcul, mergând acum destul de 
repede, aproape luând-o la fugă. Se îndrepta în direcţia 
râului Anacostia.. 

Incepu să vadă oameni. Plimbăreţi, tâlhari, îndrăgostiţi, 
şi ce dracu' or mai fi fost. Majoritatea erau negri, dar asta 
era în ordine. De fapt era chiar bine. Negrii nu interesează 
pe nimeni în Washington. O ştie toată lumea. 

„Aqualung, oh-oh-oh, Aqualung“, cânta el vechiul rock- 
and-roll, în timp ce mergea. Era al unei vechi formaţii, într- 


8 


adevăr mari, ce se numea Jethro Tull. Asculta muzică rock 
neîncetat, chiar şi în somn. Cu căştile pe urechi toată ziua. 
Aproape că ştia pe dinafară întreaga istorie a rockului. 
Dacă s-ar fi putut convinge să-i asculte şi pe Hootie şi pe 
Blowfish, chiar că ar fi ştiut-o pe toată. 

Ho-ha-ha! 

Râse cu hohote de propria-i glumă cu Hootie. Azi era 
într-adevăr în toane bune. Era o zbenguială a minţii atât de 
plăcută, atât de dată naibii. Era cel mai bun moment, era 
cel mai prost moment. Cel mai rău şi cel mai bun, cel mai 
bun şi cel mai rău, cel mai rău şi mai rău? 

Alesese deja locul crimei. Desişul de molizi şi brazi din 
apropierea şoselei de sud-est. Era sălbatic, cu vegetaţie 
abundentă - aproape perfect. 

Locul era la un unghi de nouăzeci de grade faţă de un 
cvartal de case din cărămidă galbenă şi o bodegă populară 
de pe strada Şase din sud-est. Cercetase deja locul, 
inspectase toată zona, se îndrăgostise de acest punct. 
Putea deja să vadă puştii de la şcoala primară furişându-se 
în şi din magazinul de dulciuri de la colţ. Micuţii de ei sunt 
aşa drăgălaşi la vârsta asta. 

Doamne, urăsc drăgălăşenia cu o ură incredibilă. 
Prăpădiţi de roboţei, asta erau cu adevărat. Paraziţi mici şi 
răi. Puişori. Tot ce e legat de ei este atât de drăgălaş. 

Se aplecă şi se strecură sub desişul aspru şi se apucă de 
treburi mai serioase. Începu să umfle mai multe baloane 
de cauciuc - roşii, portocalii, albastre, galbene. 

Erau mari, foarte viu colorate, tipul cărora niciun copil 
în tâmpenia lui nu le poate rezista. Personal, urâse 
baloanele dintotdeauna. Urâse falsa veselie ce pare ao 
simboliza. Dar majoritatea puştilor erau înnebuniţi după 
baloane. V-aţi prins, nu? 

Legă de un balon aproximativ trei metri de sfoară, după 
care înnodă strâns capătul celălalt de o ramură groasă. 
Balonul plutea leneş deasupra bătrânului copac. Ca un cap 
drăguţ, tăiat. 

Aştepta în adăpostul lui din copac. Era agăţat cu el 
însuşi, ceea ce, oricum, îi făcea plăcere. 


9 


„Astăzi, o să fac un corp să se piardă“, mormăia el un 
mic cântecel ce nu era cântecel pe o melodie ce nu era o 
melodie. „Trebuie, trebuie, pur şi simplu, trebe trebe” 
cânta el şi aproape că îi plăcea ritmul. 

Auzi cum ceva se mişca lângă ascunzătoarea lui. Ceva 
trosni. O ramură, ceva? Vine cineva în vizită? 

Ascultă atent. Era fără doar şi poate zgomot de ramuri 
împinse, călcate şi rupte. Totul se auzea amplificat - 
TROSC! 

Mintea îi era blocată complet şi zgomotul îl îngrozea cu 
totul, dacă cineva chiar vrea să cunoască adevărul. 
Adrenalina pompa în el ca nebuna. Aproape că îşi înghiţise 
mărul lui Adam. 

Brusc, jumătatea de sus a unei feţe apăru de după o 
cracă, îi intră în câmpul vizual. Numai fruntea şi albul 
ochilor cuiva. 

ALBUL. OCHILOR EI! 

Trăgând cu coada ochiului spre el. 

Văzu faţa unei micuţe negrese. Cam de cinci sau şase 
ani, chiar foarte drăgălaşă. Ea îl văzu la rândul ei. 

TE VĂD, DULCEAŢĂ MICĂ. PE CUVÂNT CĂ TE VĂD! 

— Salut, spuse el drăguţ şi politicos, aşa cum putea să 
fie când voia. Îi zâmbi şi ea aproape că îi întoarse 
zâmbetul. 

— Vrei un balon mare? întrebă el cu blândeţe. Am o 
grămadă de super-baloane, e plin de baloane, o avalanşă 
de baloane. Uite unul roşu ca cireaşa cu numele tău pe el. 

Fetiţa nu făcea altceva decât să-l privească. Nu scotea o 
silabă. Nu se mişca. Îi era frică de el. Probabil se zăpăcise 
când îi spusese că numele ei se găsea pe unul dintre 
baloane. 

— Bine, atunci niciun balon. Fie. Te rog să uiţi de oferta 
gratuită de baloane. Gata cu baloanele pentru tine, fetiţo. 
Mie mi-e totuna. Azi nu se mai dau baloane gratis! Nu 
dom'le! 

— Ba daaa! Vă rooog! spuse ea deodată. 

Ochii ei negri se deschiseră ca bobocii în floare. Fetiţă 
frumoasă, nu-i aşa? Ochi frumoşi, negri ca mura. 


10 


— Nu mai fi aşa timidă, fetiţo. Vino aici. O să-ţi dau un 
balon mare şi frumos. la să vedem. Am unul roşu ca 
semaforul, altul albastru ca cerul, portocaliu ca portocala 
şi altul galben ca pepenele. Fiecare culoare a curcubeului 
şi încă altele pe deasupra. 

În tot acest timp imita pe cineva — poate era nebunul 
ăla de Kevin Bacon din Fluviul sălbatic, pe care îl 
închiriase cam acum o săptămână. Două săptămâni? Cine 
mai ştia? Cui îi păsa? În vreme ce vorbea, mâna lui 
strângea o bâtă scurtă de base-ball, întărită cu bandă 
izolantă. Bâta avea cincizeci de centimetri, era de tipul 
celor folosite de găştile de bătăuşi ca să facă legea în 
cartier. 

Continua să-i vorbească fetiţei cu vorbe vesele care erau 
de fapt sarcastice şi ironice ca naiba. 

— Cel roşu, ciripi în final copilul. 

Bineînţeles. Avea o fundă roşie în păr. Roşu este 
culoarea iubită de adevărata mea iubită. 

Păşi uşor, foarte îndrăzneţ, în luminiş. El observă ce 
picioare micuţe avea. De parcă purta şaisprezece jumătate. 
Ajunse la baloanele colorate şi cuprinse unul cu braţele cât 
putu de întinse. Nici nu păru să observe ce tare îi tremura 
lui mâna. 

Strânse, la spate, bâta cu putere. După care izbi - foarte 
puternic. 

Fericire, fericire. Bucurie, bucurie. 


Avea s-o scoată oare la capăt cu crima, mai ales o 
asemenea crimă provocatoare, la cel mai înalt nivel? Jack 
credea că da. Să omori o fiinţă omenească, sau mai multe, 
era mai uşor decât ar putea să creadă cineva. Fără să fii 
prins vreodată, fără ca măcar să fii bănuit. Se întâmplă 
mereu. 

Cu toate acestea, Jill era speriată şi vizibil încordată. N-o 


11 


putea condamna. În „viaţa reală“ ea era o funcţionară din 
Washington, bine crescută şi inteligentă, altceva decât 
criminala tipică despre care aţi citit. O Jill nu tocmai 
verosimilă, cu atât mai potrivită pentru rolul ei din jocul 
jocurilor. Aproape la fel de potrivită ca el pentru rolul lui. 

— E beat, aproape inconştient, îi şopti ea în holul 
întunecat al apartamentului. Porcul scârbos ne uşurează 
sarcina. 

— Ştii ce se spune despre Dannyboy al nostru. E un 
senator foarte prost şi un amorez şi mai prost. 

O urmă de zâmbet - un zâmbet nervos - se ivi pe buzele 
ei. 

— O glumă proastă, dar trebuie să-ţi dau dreptate. Să 
mergem, Jack. 

Jill se întoarse pe călcâiele goale, iar el o urmă 
îndeaproape. Îi privi mersul uşor şchiopătat - atrăgător, 
într-un fel. Îi urmări silueta subţire străbătând sufrageria 
micuță, luminată vag de becul din hol. Ştia că se îndreaptă 
spre dormitor. Păşiră uşor în camera de zi. Steagul 
Americii era înfipt mândru lângă cămin. Vederea steagului 
îi întoarse stomacul pe dos. Pe pereţi erau fotografii color 
de la o regată de pe undeva, probabil de la Cape Cod. 

— Tu eşti, draga mea? răzbătu vocea groasă, răguşită de 
whisky, prin peretele camerei de zi. 

— Cine altcineva ar putea fi? răspunse Jill. 

Jack şi Jill intrară împreună în dormitor. 

— Surpriză, anunţă Jack. Scosese pistolul Beretta 
semiautomat. Îl îndreptă spre capul senatorului. 

Avea mâna sigură şi mintea clară. Aşa se face istoria. Nu 
mai putem da înapoi. 

Daniel Fitzpatrick sări în sus, surprins şi furios la culme. 

— Ce mama dracului? Ce... cine mă-ta eşti? Cum dracu’ 
ai intrat? şuieră el. Faţa şi gâtul lui erau de un roşu aprins. 
În patul lui elegant senatorul aducea cu o balenă eşuată, 
sau poate cu o morsă trecută de prima tinereţe. 

— N-ai decât să crezi că sunt trecutul tău abject care te- 
a ajuns din urmă, domnule senator, răspunse Jack. Acuma 
taci. Te rog. Hai să nu facem lucrurile mai complicate 


12 


decât sunt. 

Se uita la Daniel Fitzpatrick, care îi aducea aminte de 
ceva ce citise de curând. Văzându-l pe senator ţinând o 
cuvântare, un spectator remarcase: „Dumnezeule, cât a 
îmbătrânit“. Aşa era. Fitzpatrick era un bărbat alb, bătrân, 
cu părul cărunt, cu obrajii căzuţi, dizgraţios, cu grăsimea 
revărsată. 

În plus, era duşmanul. 

Jack deschise sacul şi îi dădu lui Jill o pereche de cătuşe. 

— Câte o mână la câte un picior al patului Te rog şi 
mulţumesc. 

— Plăcerea mea, răspunse ea. 

Avea o eleganţă simplă în felul în care vorbea, acţiona şi 
se mişca. 

— Eşti complicea lui? 

Fitzpatrick înghiţi în sec cu ochii la femeia blondă pe 
care o agăţase la bar în La Colline. N-o mai văzuse 
niciodată înainte. 

Jill zâmbi. 

— Nu, nu. Am fost cucerită de burtoiul tău umflat şi de 
aburii de alcool din respiraţia ta. 

Jack luă camera de luat vederi şi i-o înmână lui Jill. Ea o 
îndreptă spre senator şi începu să filmeze. Se pricepea la 
camere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce aveţi de gând? 
întrebă Fitzpatrick. Ochii lui de un albastru spălăcit se 
măriseră de stupoare, apoi de frică. Ce mama dracului 
vreţi? Ce se petrece aici? La dracu”, sunt senator al 
Statelor Unite. 

Jill filmă expresia uimită, îngrozită şi rănită de pe faţa 
senatorului. Lărgi apoi cadrul. Stai, un pic prea larg. 
Recadră imaginea. 

Jack zâmbise în faţa nepotrivitei izbucniri de curaj. 
Tipică pentru Fitzpatrick. 

Apoi, voilà! Ca şi când ameţeala provocată de whisky îi 
trecuse brusc, Daniel Fitzpatrick înţelesese în sfârşit. 

— Nu vreau să mor, şopti el. 

Pe neaşteptate, lacrimi începură să-i curgă pe obraji. 


13 


Stârneau mila într-un mod straniu. 

— Vă rog, nu faceţi asta. Nu e nevoie să-mi faceţi rău, 
spuse el. Ne putem înţelege. Vă rog, vă implor! Ascultaţi- 
mă. Nu vreţi să auziţi ce vreau să vă spun? 

Jill ştia că filma ceva incredibil. Merita un premiu. Era 
poate cel mai important documentar al secolului. Aveau 
nevoie de aşa ceva pentru jocul jocurilor, pentru una din 
surprizele pe care le pregăteau. 

Jack străbătu rapid dormitorul. Plasă Beretta la câţiva 
centimetri de fruntea senatorului. 

Asta era. Abia acum începea cu adevărat jocul lor 
violent. Regula numărul doi: Aceasta este istorie. Ceea ce 
faci este important. Să nu uiţi asta niciodată. 

— Am să te omor, domnule senator. Nu avem despre ce 
vorbi. Nu există altă soluţie. Eşti romano-catolic, aşa că - 
dacă crezi în Dumnezeu - spune o rugăciune. Spune una şi 
pentru mine, te rog. Roagă-te pentru Jack şi Jill. 

Era momentul culminant. Băgă de seamă că mâna îi 
tremura uşor. Jill observase şi ea. 

Este o execuţie şi o merită, îşi spuse el. lar eu sunt 
personajul unui film de groază. 

Apăsă pe trăgaci de la o distanţă nu mai mare de câţiva 
centimetri. Capul lui Daniel Fitzpatrick explodă. Mai trase 
o dată. Măsoară de două ori... şi taie de două ori. 

Făceau istorie. 

Jocul jocurilor începuse. 

Jack şi Jill. 


14 


Partea I 


E iarăși mâine 


15 


O, nu, e iarăşi mâine. 

Am avut impresia că de-abia apucasem să aţipesc când 
am auzit loviturile. Se auzeau tare şi erau la fel de 
enervante ca alarma unei maşini. Pericol aproape de casă? 

— Rahat. La dracu', am mormăit în cutele moi şi adânci 
ale pernei. Lăsaţi-mă-n pace. Lăsaţi-mă să dorm şi eu 
noaptea ca un om normal. Plecaţi de-aici! 

Am întins mâna după întrerupător şi am trântit câteva 
cărţi de pe masă. Fiica generalului, Călătoria mea 
americană şi Ninge peste cedri. Asta m-a trezit la realitate. 

Am înşfăcat pistolul de serviciu din sertar şi m-am 
năpustit pe scări, trecând pe lângă camera copiilor. Am 
auzit, sau mi s-a părut că aud, sunetul uşor al respirației 
lor dincolo de uşă. Le-am citit aseară Povestea lui Peter 
Rabbit de Beatrix Potter. Nu te duce în grădina domnului 
McGregor; tatăl tău a avut acolo un accident: doamna 
McGregor l-a băgat într-o plăcintă. 

Am strâns pistolul Glock şi mai tare în mâna dreaptă. 
Bubuiturile s-au oprit. Apoi au reînceput. La parter. 

M-am uitat la ceasul de la mână. Era trei jumate 
dimineaţa. Iisuse, ai milă. Ora vrăjitoarelor, din nou. Ora la 
care mă trezesc adesea, fără ajutorul forţelor din afară, din 
acelea care fac BUM, BUM, BUM în mijlocul nopţii. 

Am continuat să cobor pe treptele înşelătoare. Cu 
prudenţă, cu suspiciune. Dintr-o dată, s-a lăsat liniştea. 

Nici eu nu făceam niciun zgomot. În întuneric îmi 
simţeam pielea electrizată. Nu era un mod tocmai ideal de 
a-ţi începe ziua, nici măcar noaptea. Nu te duce în grădina 
domnului McGregor: tatăl tău a avut un accident... 

Am intrat în bucătărie - cu pistolul armat - şi am 


16 


depistat imediat sursa bubuitului. Primul mister al zilei era 
rezolvat. 

Prietenul şi partenerul meu se furişase la uşa din dos şi 
acuma făcea o hărmălaie îngrozitoare. 

John Sampson era scandalagiul; el era problema vieţii 
mele; sau măcar prima problemă a zilei. Cu cei doi metri şi 
cu cele o sută douăzeci de kilograme ale lui. Dublu-John, 
cum i se mai spune. Omul-Munte. 

— E vorba de o crimă, spuse el în timp ce eu descuiam, 
scoteam lanţul şi-i deschideam uşa. De data asta e lată, 
Alex. 


2 


— Of, Doamne, John. Ştii cât e ceasul? Ai măcar 
noţiunea timpului? Pleacă dracului din casa mea, te rog. 
Du-te acasă la tine. Să bubui în uşa ta în toiul nopţii. 

Am oftat din rărunchi şi am început să-mi mişc uşor 
capul înainte şi înapoi încercând să scap de cârceii de la 
gât şi din umeri. Nu eram încă treaz de-a binelea. Poate că 
era doar un vis urât. Poate că Sampson nu era la uşa din 
dos. Poate că mă aflu încă în pat, în braţe cu iubita mea, 
perna. Ba bine că nu. 

— Poate să aştepte, am zis eu. Orice-ar fi. 

— O, nu poate s-aştepte deloc, zise el scuturând din cap. 
Crede-mă, dragule, nu poate. 

Am auzit în spate un scârţâit uşor. M-am întors rapid, 
încă un pic speriat de vedenii. 

Fetiţa mea era în bucătărie. Jannie avea pijamaua cu 
fluturaşi de un albastru electric, era desculţă şi cu o 
expresie speriată întipărită pe faţă. Ultima venită în familia 
noastră, o pisică abisiniană superbă pe nume Rosie, se 
ţinea la un pas sau doi în urma lui Jannie. Şi Rosie auzise 
zgomotele de la parter. 

— Ce s-a întâmplat? şopti Jannie somnoroasă frecându- 
se la ochi. De ce te-ai trezit aşa devreme? E grav, nu-i aşa, 


17 


tăticule? 

— Du-te la culcare, scumpa mea, i-am răspuns eu pe cel 
mai blând ton de care am fost în stare. Nu e nimic. Munca 
mea mă urmărise şi de data asta acasă. Mergem sus 
acuma ca să-ţi faci somnul de frumuseţe. 

Am urcat scările cu ea în braţe sărutând-o uşor pe obraz, 
şoptindu-i prostii dulci, poveşti de adormit copiii. Am pus- 
o-n pat şi m-am uitat la băiatul meu, Damon. În curând se 
vor trezi şi vor merge la şcoală - Damon la Sojourner Truth 
şi Jannie la Union Street. Pisica Rosie a continuat să mi se 
încurce în picioare cât am rămas în camera lor. 

Apoi m-am îmbrăcat şi împreună cu Sampson ne-am 
grăbit să ajungem la locul crimei matinale, cu maşina lui. 
N-am avut prea mult de mers. 

De data asta e lată, Alex. 

La patru străzi de casa noastră de pe strada Cinci. 


x 


— Gata, că-mi convine sau nu, m-am trezit. Şi nu-mi 
convine. Spune-mi despre ce e vorba, i-am cerut lui 
Sampson uitându-mă la luminiţele sclipitoare, roşii şi 
albastre, ale maşinilor poliţiei şi ale ambulanţelor care se 
vedeau în faţă. 

La patru străzi de casa noastră. 

O parte a echipajelor se vedeau înşirate la capătul 
tunelului format din stejari desfrunziţi şi clădiri de 
cărămidă roşie. Părea că nenorocirea se petrecuse la 
şcoala fiului meu, Damon. (Şcoala lui Jannie era la câteva 
străzi în direcţia opusă.) Am simţit cum trupul mi s-a 
încordat. O furtună de gheaţă se dezlănţuise în capul meu. 

— E vorba de o fetiţă, Alex, spuse Sampson cu un glas 
neobişnuit de blând. De şase ani. A fost văzută ultima oară 
la Sojourner Truth, ieri după-amiază. 

La şcoala lui Damon. Am oftat amândoi. Sampson îi 
iubeşte pe Damon şi pe Jannie aproape la fel de mult ca 
mine. lar copiii simt acelaşi lucru pentru el. 

O mulţime de oameni se adunase pe lângă clădirea în 
stil federal cu două etaje a şcolii elementare Sojourner 


18 


Truth. Jumătate de cartier părea să fie în picioare la patru 
dimineaţa. Vedeam feţe mânioase peste tot în mulţime. 
Erau oameni în halate de baie, ori înfăşuraţi în pături. 
Răsuflările lor îngheţate pluteau ca gazele de eşapament în 
toată curtea şcolii. Într-un reportaj din Washington Post 
citisem că mai mult de cinci sute de copii sub vârsta de 
paisprezece ani muriseră, numai anul trecut, în D.C. Dar 
oamenii de aici ştiau asta. Nu era nevoie să citească în 
ziare. 

O fetiță de şase ani. Omorâtă la sau lângă şcoala lui 
Damon, şcoala Truth. Nu mi-aş fi putut imagina un coşmar 
mai sinistru în care să mă trezesc. 

— Îmi pare rău, dragule, îmi spuse Sampson coborând 
din maşină. M-am gândit că trebuie să vii să vezi, totuşi, să 
vezi cu ochii tăi. 


3 


Inima îmi bătea cu putere şi simţeam că devenise dintr-o 
dată prea mare pentru pieptul meu. Maria, soţia mea, 
fusese împuşcată şi murise nu departe de aici. Amintiri 
despre cartier, amintiri despre o viaţă. Am să te iubesc 
toată viaţa, Maria. 

Am văzut în curte duba ruginită de la morgă şi era o 
privelişte incredibil de neplăcută pentru mine ca şi pentru 
ceilalţi. De undeva dinspre bariera strălucitoare a 
maşinilor poliţiei se auzea muzică rap cu o mulţime de 
başi. 

Sampson şi cu mine ne-am croit cu greu drum prin 
mulţimea speriată şi neliniştită. Un deştept murmură: 
„Care-i treaba, şefule?“ şi era cât pe ce să-i arăt care e. 
Banda galbenă care marca locul crimei se vedea peste tot 
în curtea şcolii. 

La un metru nouăzeci nu sunt atât de mare ca Omul- 
Munte, dar suntem amândoi oameni solizi. Facem o 
pereche impresionantă când sosim la locul crimei: 


19 


Sampson cu craniul lui enorm ras şi cu jacheta de piele 
neagră, eu cu scurta mea cenușie din Georgetown. Hainele 
umflate de tocul pistolului. Imbrăcat pentru jocul pe care-l 
joc, un joc căruia eu îi spun moarte subită. 

— A venit dr. Cross, spuneau şoaptele din mulţime. 
Numele meu pronunţat în deşert. Am încercat cât am putut 
să nu bag în seamă vocile. Să nu le las să-mi pătrundă în 
conştiinţă. Oficial, eram adjunctul şefului detectivilor, dar 
în ultimul timp făceam mai mult muncă de teren, în stradă. 
Pentru că asta voiam să fac deocamdată. Pentru că aşa 
trebuia. Vremurile erau fără îndoială foarte interesante 
pentru mine. Văzusem atâtea omoruri şi atâta violenţă cât 
s-ajungă pentru o viaţă de om. Mă gândeam să mă întorc la 
cabinetul meu particular de psihiatrie. Mă gândeam la 
multe. 

Sampson mă atinse uşor pe umăr. Simţea că nu sunt în 
apele mele. Văzuse că de data asta cuțitul ajunsese poate 
prea aproape de os. 

— E-n regulă, Alex? 

— Mă simt bine, am minţit eu a doua oară în dimineaţa 
aceea. 

— Bineînţeles, dragule. Totdeauna te simţi bine, chiar şi 
când nu ţi-e bine. Doar eşti vânătorul de monştri, păi nu? 
spuse Sampson şi clătină din cap. 

Cu coada ochiului am văzut o tânără care purta un 
hanorac pe care scria: TIYSHEIKA, TE VOI IUBI 
TOTDEAUNA. Tysheika - încă un copil mort. Oamenii din 
cartier purtau de multe ori bluze negre la funeraliile 
copiilor asasinați. Bunica mea, Nana Mama, avea o 
colecţie serioasă. Altceva mi-a atras atenţia. O femeie ce 
stătea la o parte de mulţime, sub crengile spectrale ale 
ulmului veştejit. Nu părea să-şi aibă locul în mijlocul 
celorlalţi. Era înaltă şi arăta bine. Purta o haină de ploaie, 
strânsă cu un cordon, peste blugi şi pantofi cu tocul jos. În 
spatele ei se vedea un sedan albastru. Un Mercedes. 

Ea e. E Chiar ea. Femeia pe care o cauţi. Gândul 
nebunesc se ivise din senin. Imi umpluse capul cu o 
bucurie neaşteptată şi nelalocul ei. 


20 


Mi-am notat în minte că trebuie să aflu cine e. 

M-am oprit să vorbesc cu un detectiv tânăr şi viguros de 
la Omucideri care purta o pălărie Kangol roşie, o haină 
sport maro şi cravată la culoare. Incepeam să preiau 
comanda. 

— Prost început pentru o zi, Alex, spuse Rakeem Powell 
când m-am apropiat de el. Sau sfârşit, în cazul meu. 

Am dat din cap aprobator. 

— Nu pot să-mi închipui unul mai prost. Simţeam cum 
mi se revoltă stomacul. Ce-ai aflat până acum, Rakeem? 
Ceva promiţător pentru noi? Vreau să ştiu tot. 

Detectivul aruncă o privire pe carnetul de note. Răsfoi 
câteva pagini. 

— Fetiţa se numeşte Shanelle Green. O ştie toată lumea 
- o dulceaţă, din ce-am auzit până acum. Era în clasa întâi 
aici la şcoala Truth. Locuia la două străzi de-aici, în 
Northfield Village. Amândoi părinţii muncesc. O lăsau să 
vină singură de la şcoală. N-a fost prea înţelept din partea 
lor, dar - ştii şi tu - n-aveau încotro. Au venit acasă aseară 
şi n-au găsit-o pe Shanelle. Au reclamat absenţa ei pe la 
opt. Sunt ăia de colo. 

M-am uitat le ei. Erau ei înşişi doi copii. Arătau complet 
devastaţi şi cu inima frântă. Ştiam că niciodată nu se vor 
mai regăsi după această noapte îngrozitoare. Nimeni n-ar 
reuşi. 

— E vreunul dintre ei suspect? 

Trebuia să întreb. Rakeem clătină din cap. 

— Nu prea cred, Alex. Shanelle era viaţa lor. 

— Te rog, Rakeem, verifică-i. Pe amândoi părinţii. Cum a 
ajuns în curtea şcolii? l-am întrebat. 

— Ăsta- primul lucru pe care nu-l ştim, suspină Rakeem. 
Unde a fost omorâtă e al doilea. Cine a făcut-o e a treia 
întrebare la care n-avem răspuns. 

Era limpede, privind-o pe Shanelle, că fusese aruncată 
acolo, dar ucisă probabil în altă parte. Eram chiar la 
începutul acestui caz teribil. O mulţime de lucruri de făcut. 
Era cazul meu acum. 

— Ştii cum a fost ucisă? l-am întrebat pe Rakeem. 


21 


Detectivul de la Omucideri se încruntă. 

— Aruncă şi tu o privire. Spune-mi ce crezi. 

Nu voiam să mă uit, dar n-aveam încotro. M-am aplecat 
aproape de Shanelle. Simţeam mirosul sângelui fetiţei: 
cocleală, ca o mulțime de gologani aruncaţi pe jos. N-am 
reuşit să nu mă gândesc la Damon şi la Jannie, copiii mei. 
Nu mi-am putut stăpâni valul de tristeţe care m-a copleșit. 
Mă rodea, ca şi când aş fi fost împroşcat cu un acid. 

Am îngenuncheat pe cimentul crăpat şi spart, ca să 
examinez corpul fetiţei de şase ani. Shanelle zăcea în 
poziţie fetală. Nu purta nimic altceva în afară de o pereche 
de chiloţei înfloraţi, roz cu albastru. O fundă roşie era 
încâlcită în codițe, iar în urechi avea cercei mititei de aur. 
Restul hainelor lipsea. Se pare că ucigaşul luase cu el 
hainele de şcoală ale fetiţei. 

Era atât de frumoasă, atât de dulce! Se vedea, chiar şi 
după ceea ce i se făcuse. Mă uitam acum să văd cum; felul 
în care o fetiţă de şase ani fusese omorâtă aseară devreme, 
cum întreaga ei viaţă amuţise într-o clipă de nebunie şi 
oroare. 

Am întors uşor trupul fetiţei cu câţiva centimetri. Capul 
căzu în partea cealaltă - gâtul era probabil rupt. Nu 
cântărea aproape nimic. Un copil. Partea dreaptă a 
obrazului era parţial distrusă. Mai bine zis nimicită. 
Ucigaşul o lovise pe Shanelle de atât de multe ori şi cu 
atâta violenţă, încât foarte puţin din obrazul drept era 
recognoscibil. 

— Cum a putut să-i facă asta unei fetiţe atât de 
frumoase, am murmurat cu răsuflarea tăiată. Biata 
Shanelle. Bietul copil, mi-am şoptit eu mie. 

Am simţit o lacrimă în ochi. Am clipit şi am oprit-o. Nu 
era locul potrivit pentru asta. 

Unul din ochii lui Shanelle lipsea. Fața ei e ca o mască 
cu două părți, cu două feţe. Două părţi la un copil? Două 
feţe? Ce putea să însemne? 

Încă un nebun în libertate bântuind prin Washington. De 
data asta un ucigaş de copii. 


22 


4 


Un bărbat înalt şi slab într-un impermeabil negru şi cu 
pălărie neagră se apropie încet şi cu precauţie de uşa 
apartamentului senatorului Daniel Fitzpatrick, cu puţin 
înainte de ora şase, miercuri de dimineaţă. Examină holul 
comun pentru a găsi semne de spargere sau de luptă, dar 
nu găsi nimic. 

Se gândea că n-are nici cea mai mică dorinţă să se 
găsească în faţa apartamentului, nici altundeva în 
apropiere. Nu ştia sigur ce avea să găsească înăuntru, dar 
bănuia că e de rău. Un rău mare şi copleşitor. Totul era 
atât de ireal! 

Era atât de straniu pentru el să fie aici, un mister într-un 
alt mister. Dar era aici. 

Bărbatul luă cunoştinţă de toate detaliile din hol. Bucăţi 
de mortar căzute pe covor. Se mai vedeau alte opt uşi. 
Fusese odată destul de bun pentru asemenea detalii. 
Investigația e ca mersul pe bicicletă, nu-i aşa? Sigur că da. 
Forţă uşa 4J cu o bucată de plastic care aducea cu o carte 
de credit, ceva mai subţire, netedă la pipăit. Se gândea că 
şi spargerea unei case e ca mersul pe bicicletă. Nu se uită 
niciodată. 

— Am intrat la 4J, şopti într-un radiotelefon compact. 

Broboane de sudoare i se formaseră pe tot corpul. 

Picioarele îi tremurau uşor. Simţea dezgust, simţea frică 
şi ştia categoric că se află într-un loc unde n-ar fi trebuit să 
fie. 

Străbătu repede holul şi camera de zi cu fotografii ale 
senatorului Fitzpatrick pe fiecare perete. Niciun semn de 
spargere sau altceva, deocamdată. 

— S-ar putea să fie o farsă tare urâtă, raportă el prin 
radio. Sper să fie o farsă. Făcu o pauză. Aha, avem o 
problemă. 

Totul se petrecuse în dormitor şi cine făcuse totul lăsase 
în urmă o scenă de nedescris. Era mai rău decât îşi 
imaginase că ar putea fi. 


23 


— E foarte grav. Senatorul Fitzpatrick e mort. Daniel 
Fitzpatrick a fost omorât. Nu e o farsă. Corpul pare să fie 
rigid. Carnea pare ca de ceară. A curs mult sânge. Iisuse, 
ce de sânge! 

Se aplecă asupra cadavrului senatorului. Mirosea a 
cordită, aproape că-i simţea gustul pe limbă. Cel mai 
probabil de la arma care îl omorâse pe Fitzpatrick. Din 
păcate, la locul crimei mai era şi altceva, mult mai mult. 
Mai mult decât putea el să ducă. Se luptă să-şi păstreze 
calmul. Ca mersul pe bicicletă ziceai? 

— Două gloanţe în cap. Trase de aproape. Stilul 
execuţie, spuse el în aparat. Găurile, la doi centimetri şi 
jumătate una de alta. 

Oftă din greu. Aşteptă puţin şi continuă. Nu trebuia ca ei 
să ştie tot ceea ce vedea sau simţea el acum. 

— Senatorul este legat cu cătuşe de picioarele patului. 
Cred că sunt cătuşe de poliţie. E gol şi nu e o privelişte 
prea atrăgătoare. Se pare că i-au scos penisul şi scrotul. 
Mult sânge pe pat, o pată imensă. E o pată mare şi pe 
covor, acolo unde s-a scurs. 

Se strădui să-şi apropie şi mai mult faţa de pieptul 
acoperit de păr alb al senatorului. Nu-i făcea plăcere să fie 
atât de aproape de un om mort - de niciun om de fapt. 
Fitzpatrick purta un fel de medalie religioasă. Probabil din 
argint veritabil. Simţi parfum de femeie. Bărbatul cel înalt 
- anchetatorul - era sigur de asta. 

— Poliţia din D.C. o să creadă că e vorba de crimă din 
gelozie. Un fel de crimă pasională, spuse el. Stai - maie 
ceva. OK. Stai puţin. Trebuie să mă uit la ceva. 

Nu ştia cum de putuse să n-o vadă de la început, dar o 
vedea acum şi era al dracului de sigur de asta. Era chiar 
lângă telefonul cu cablul smuls de pe noptieră. O ridică în 
mâna înmănuşată. 

Notiţa era scrisă la maşină pe hârtie groasă, scumpă. O 
parcurse în grabă. Apoi o mai citi o dată, numai ca să fie 
sigur... că notiţa este reală. 


Of, Dannyboy, că bine te ştiam cu toţii! 


24 


S-a dus un ticălos avut, ce sta în rând cu 
hoţii 

Ce-aşteapt-acum la rând. 

Jack şi Jill în capitală 

Au venit la curăţat 

S-a cam expus 

Sărmanu' Fitzpatrick 

Şi neatenţia i-a fost fatală. 

Cu drag, 

Jack şi Jill. 


Citi notiţa în receptor. Aruncă o ultimă privire împrejur 
şi părăsi apartamentul senatorului lăsându-l aşa cum îl 
găsise: într-o stare de oroare, moarte şi balamuc. O dată 
ajuns în siguranţă pe strada Q, sună la secţia Omucideri a 
poliţiei din Washington. 

Telefon anonim. Nimeni n-avea cum să ştie că fusese în 
apartamentul senatorului, mai ales cum de ajunsese acolo 
şi cine era el. Dacă s-ar fi aflat, tot iadul s-ar fi dezlănţuit - 
ca şi cum nu se întâmplase deja. 

Lucrurile aveau o aparenţă ireală şi promiteau să se 
înrăutăţească. Jack şi Jill promiseseră. 


S-a dus un ticălos avut, ce sta în rând cu 
hoţii 
Ce-aşteapt-acum la rând. 


5 


La fiecare nenorocire de felul acesteia există 
întotdeauna cineva care arată cu degetul. Un bărbat aflat 
dincolo de banda care marca locul crimei arăta spre 
copilul ucis şi spre mine. Mi-au venit în cap cuvintele 
profetice pe care mi le adresase mai devreme Jannie: E 
grav, nu-i aşa, tăticule? 

Da, era grav. Nu se putea mai grav. Scena crimei de la 


25 


şcoala Sojourner îmi zdrobea inima, mie şi tuturor celor de 
faţă, fără îndoială. Curtea şcolii era cel mai trist şi mai 
dezolant loc de pe faţa pământului. 

Discuţiile din radiotelefoanele portabile viciau atmosfera 
şi o făceau greu respirabilă. Simţeam încă mirosul sângelui 
fetiţei. Îmi umplea nările şi gâtul, dar mai ales capul. 

Părinţii lui Shanelle Green plângeau în apropiere, dar 
asta făceau şi vecinii din cartier, chiar şi cei care-i fuseseră 
complet străini fetiţei. În majoritatea oraşelor din ţările 
civilizate un copil ucis atât de tânăr ar fi fost o catastrofă, 
nu şi la Washington - unde sute de copii mor de moarte 
violentă în fiecare an. 

— Vreau să acoperiţi strada pe o distanţă cât se poate de 
mare, i-am spus lui Rakeem Powell. Sampson şi cu mine 
vom ajuta şi noi la acoperire. 

— Înţeleg. Vom lucra în stil mare. Oricum, somnul este 
exclus. 

— Să mergem, John. Trebuie să începem acum, i-am 
spus eu lui Sampson. 

N-a protestat şi n-a avut nicio obiecţie. De obicei o 
asemenea crimă este rezolvată în douăzeci şi patru de ore 
sau niciodată. O ştiam amândoi. 

Începând cu ora şase a dimineţii aceleia reci şi 
mizerabile, Sampson şi cu mine am cercetat împrejurimile 
împreună cu ceilalţi detectivi. Am făcut-o cum ştiam noi, 
casă cu casă, stradă cu stradă, mergând pe jos. Trebuia să 
ne implicăm în acest caz, să facem ceva, să rezolvăm cât 
mai repede odioasa crimă. 

Pe la zece dimineaţa am auzit despre un alt asasinat 
şocant în Washington. Senatorul Daniel Fitzpatrick fusese 
omorât în timpul nopţii. Fusese o noapte proastă, nu-i aşa? 

— Nu-i treaba noastră, spuse Sampson cu ochi reci şi 
goi. Nu-i problema noastră. E a altcuiva. 

Nu l-am contrazis. 

Nimeni dintre cei cu care Sampson şi cu mine am vorbit 
în acea dimineaţă nu văzuse ceva ieşit din comun la şcoala 
Sojourner. Am ascultat plângerile obişnuite, despre 
traficanţii de droguri, despre cocainomani şi despre 


26 


numărul crescând de găşti de cartier. 

Dar nimic ieşit din comun. 

— Oamenii o iubeau pe scumpa de Shanelle, ne-a spus 
mie şi lui Sampson doamna hispanică fără vârstă care 
părea să ţină de când lumea băcănia din colţ de lângă 
şcoală. Cumpăra mereu ursuleţi de gumă. Ştiţi, zâmbea 
aşa de frumos! 

Nu, nu văzusem niciodată zâmbetul lui Shanelle Green, 
dar am constatat că mi-l pot închipui. Mai aveam în cap şi 
imaginea părţii zdrobite a obrazului micuţei. O purtam în 
minte ca pe o fotografie bizară în portofel. 

Unchiul Jimmie Kee - un tip bogat şi influent de origine 
coreeană, proprietarul mai multor afaceri din cartier - 
stătu de vorbă cu noi bucuros. Jimmie ne e bun prieten. 
Din când în când ne întovărăşeşte la câte un meci de-al 
echipelor Redskins sau Bullets. Ne dădu un nume pe care 
îl aveam deja pe scurta noastră listă de suspecți. 

— Ce ziceţi de actorul ăla ratat - Chucky? -, încercă 
unchiul Jimmie pe când vorbeam în camera din spate a 
restaurantului Ho-Woo-Jung, foarte popular pe strada Opt. 
Pe afişul din spatele lui Jimmie puteai citi: IMIGRAREA 
ESTE CEA MAI SINCERĂ FORMĂ DE LINGUŞIRE. 

— Nimeni nu prins ticălos până acum. Ucis înainte alţi 
copii. El cel mai rău om din Washington, D.C. După 
preşedinte, adăugă Jimmie şi chicoti fără convingere. 

— N-avem probe, totuşi. Nicio dovadă, îi spuse Sampson 
lui Jimmie. Nu ştim nici măcar dacă există un Chucky. 

Era destul de adevărat. Ani de zile au circulat zvonuri 
despre un personaj sinistru care molestează copii în 
cartierul Northfield, dar n-a fost nimic concret. Nu s-a 
dovedit nimic niciodată. 

— Chucky adevărat, insistă unchiul Jimmie. Ochii lui 
negri se micşoraseră ca două fante înguste. Îl văd uneori în 
vis pe Chucky-Ciopârţilă, Alex. Ca şi copiii din cartier. 

— Ai auzit vreodată ceva concret despre Chucky? Unde 
a fost văzut? Cine l-a văzut? l-am întrebat. Ajută-ne, dacă 
poţi, Jimmie. 


2 Ciopîrţilă. 
27 


— Cu plăcere mare. Dădu din cap şi buzele lui groase, 
bărbia triplă şi gâtul de taur îi tremurară. Jimmie purta 
costumul lui obişnuit maro-ciocolatiu şi o pălărie cafenie 
de pâslă care, când vorbea, se clătina. Ai mai meditat, 
Alex, ai intrat în contact cu energia chi?mă întrebă el. 

— Mă gândesc, mă gândesc tot timpul la energia chi, 
Jimmie. Dar poate că în momentul de faţă energia mea chi 
nu este cine ştie ce. Povesteşte-ne despre Chucky. 

— Ştiu mult poveşti rele despre Chucky-Ciopârţilă. 
Sperie copiii tot timpul. Şi derbedeii din găşti speriaţi de 
el. Mame tinere, bunici pun bileţele la locurile de joacă. Şi 
în magazinele mele pun. Poveşti triste despre copilaşi 
dispăruţi. Eu le las, domnilor detectivi. Om care face rău la 
copii cel mai rău este. Eşti de acord cu mine, Alex? Ai altă 
părere? 

— Nu. Sunt de acord cu tine. De-aia suntem aici, 
Sampson şi cu mine. 

Ştiam multe despre agresorul de copii supranumit 
Chucky-Ciopârţilă. Se spunea că taie organele genitale ale 
copiilor mici din zonă. Băieţei şi fetiţe. Nu avea preferinţe 
de sex. Adevărat sau nu, era de necontestat faptul că 
cineva molestase câţiva copii din Northfield şi Southview 
Terrace, nu departe de aici. Iar alţi copii dispăruseră pur şi 
simplu. 

Poliţia din zonă nu găsise resurse pentru a crea o echipă 
de criză eficientă, care să-l caute pe Chucky. În cazul în 
care Chucky exista. M-am făcut luntre şi punte de câteva 
ori cu şeful detectivilor, dar nu s-a întâmplat nimic. 
Niciodată nu se găsesc detectivi în plus pentru a lucra în 
Southeast. Nedreptatea situaţiei mă scotea din minţi, mai 
mult decât orice altceva pe lume. 

— Încă o misiune imposibilă, spuse Sampson pe când 
mergeam pe strada G în direcţia sediului Marinei. Numai 
noi doi. Şi trebuie să prindem o himeră. 

— Frumos îi zici, am spus eu şi a trebuit să-i zâmbesc 
Omului-Munte, imaginaţiei lui fantastice, minţii lui. 

— M-am gândit că o s-o guşti, ca un om cult şi rafinat ce 
te afli. 


28 


Sorbeam din ceaiul aburind de la restaurantul lui 
Jimmie. Patrulam pe străzi. Arătam a detectivi, cu gulerele 
ridicate şi tot tacâmul. Detectivi mari şi răi. Voiam ca 
oamenii să ne vadă lucrând în cartier. 

— N-avem nicio pistă ca lumea, nicio probă, niciun 
ajutor, am spus eu întărind părerea lui Sampson despre 
felul cum stăteau lucrurile. Acceptăm cazul, date fiind 
condiţiile? 

— Ca întotdeauna, răspunse el. Ochii lui deveniseră 
brusc străini şi duri, aproape mă speriau. Ai grijă, Chucky, 
păzeşte-ţi spatele. Vai de fundul tău mitic amărât. 

— Fundul tău himeric. 

— Chiar aşa, dragule. Că bine zici. 


6 


Îmi făcea bine să lucrez din nou cu Sampson pe străzile 
din Southeast. Îmi place întotdeauna, chiar şi într-un caz 
de crimă demnă de poveştile de groază, care-mi face 
sângele să clocotească-n vine. Ultimul nostru caz mare s-a 
petrecut în Carolina de Nord şi California, dar Sampson a 
fost prezent numai la începutul şi sfârşitul lui. Suntem 
prieteni la cataramă de când aveam nouă-zece ani şi am 
crescut în acelaşi cartier. Se pare că suntem mai apropiaţi 
pe an ce trece. Nu, chiar suntem mai apropiaţi. 

— Ce facem noi aici de fapt, dragule? întrebă Sampson 
pe când treceam agale pe strada G. Purta haina de piele 
neagră, ochelari antipatici Wayfarer şi o basma neagră. Îi 
veneau bine. De unde ştim că am făcut ceea ce trebuie? 

— Află lumea că îl căutăm personal pe asasinul de la 
şcoala Sojourner, i-am răspuns eu. Ne arătăm mutrele 
drăgălaşe peste tot. Îi facem pe oamenii cu familie de aici 
să se simtă în siguranţă. 

— Mda, şi după aia îl prindem pe Chucky-Ciopârţilă şi i-o 
tăiem noi pe a lui, spuse Sampson şi rânji ca un lup mare şi 
rău - cum ştia el să fie uneori. Fără glumă! 


29 


Nu m-am îndoit o secundă. 

Când într-un sfârşit am ajuns acasă, era trecut de zece. 
Nana Mama mă aştepta. li culcase deja pe Damon şi pe 
Jannie. Expresia îngrijorată de pe faţa ei îmi spunea că nu 
putea să doarmă - lucru neobişnuit la ea. Nana putea să 
doarmă şi în ochiul unui uragan. Uneori ea este ochiul 
uraganului. 

— Bună, dragule, mă salută ea. Ai avut o zi proastă? Se 
vede că aşa a fost. 

Uneori poate să fie incredibil de drăguță şi blândă şi 
dulce, toate laolaltă. Imi place cât de bună e în ambele 
roluri şi că niciodată nu pot prezice pe care o să-l joace. 

Aşezaţi amândoi pe canapeaua din camera de zi, bunica 
mea de optzeci şi unu de ani îmi ţinea mâna în mâinile ei. 
I-am spus ce-am aflat până acum. A tremurat uşurel, deşi 
nici asta nu-i stă în fire. Nu e o persoană slabă, în niciun 
fel. Işi arată arareori teama, chiar şi în faţa mea. Nana 
Mama nu pare să piardă nimic din ea însăşi, în schimb 
devine mai luminoasă şi mai concentrată. 

— E atât de groaznic ce s-a întâmplat la şcoala 
Sojourner, spuse Nana cu capul plecat. 

— Ştiu. Numai la asta m-am gândit toată ziua. Fac tot ce 
pot. 

— Ce ştii despre Sojourner Truth, Alex? 

— Ştiu că a fost o aboliţionistă puternică, o fostă sclavă. 

— Despre Sojourner Truth ar trebui să se vorbească 
atunci când sunt pomenite Susan B. Anthony? şi Elizabeth 
Cady Stanton?. Nu ştia să citească, aşa că a învăţat pe 
dinafară aproape toată Biblia pentru a-i învăţa pe ceilalţi. 
De fapt ei i se datorează încetarea discriminării pe 
mijloacele de transport aici, în Washington. Şi acum, la 
şcoala numită în onoarea ei, s-a întâmplat lucrul ăsta 
îngrozitor. 

— Prinde-l, Alex, exclamă brusc Nana, cu o voce joasă, 
aproape disperată. Te rog, prinde-l pe omul ăsta 
îngrozitor. Nici măcar nu pot să pronunţ numele care i s-a 


3 Sufragetă americană (1820-1906) - n.tr. 
 Luptătoare pentru reforme sociale în SUA (1815-1902 ) - nutr. 


30 


dat - Chucky. El există, Alex. Nu e invenţia nimănui. 

Am să fac pe dracu-n patru, fără doar şi poate. E cazul 
meu. Am să fac tot ce pot ca să găsesc o himeră. 

Deja mintea mea făcea ore suplimentare. Un agresor de 
copii? Băieți şi fete. Un ucigaş de copii, de data asta? 
Chucky-Ciopărţilă? Realitate sau invenție a copiilor 
înspăimântați? O himeră? El e cel care a ucis-o pe Shanelle 
Green? 

După ce Nana s-a dus la culcare, am simţit nevoia să mă 
aşez puţin la pianul de pe verandă. Am cântat „Jazz Baby“ 
şi „The Man I Love“, dar pianul nu m-a liniştit. 

Puțin înainte să adorm mi-am amintit ceva. Senatorul 
Daniel Fitzpatrick fusese ucis în Georgetown. Ce zi 
infernală! Ce coşmar! 

Două coşmaruri! 


JACK ȘI JILL. 

Sam şi Sara. 

Oricare ar fi fost adevărata lor identitate, cei doi zăceau 
lungiţi pe burtă, pe covorul persan elegant şi comod din 
micuța cameră de zi a apartamentului ei cu chirie din 
Washington. Era un loc sigur. Focul strălucea şi trosnea; 
buşteni parfumaţi, din lemn de măr, se făceau scrum. 
Jucau zaruri pe covorul care acoperea parchetul raşchetat. 
Un joc special. Unic în felul lui. Jocul vieții şi al mortii, îi 
spuneau ei. 

— Mă simt ca un nenorocit de liberal alb tocmai ieşit din 
Universitatea Georgetown din Washington, D.C., spuse 
Sam Harrison zâmbind imaginii neplăcute create în mintea 
lui. 

— Alo, am simţit aluzia. Sara Rosen făcu botic. Glumea. 
Ea şi Sam nu erau nişte nenorociţi de liberali. Mai ales 
Sam. 

O bibilică se rumenea în bucătărie, aroma ei îndulcind 


31 


aerul. Jucau un joc de societate pe covorul din camera de 
zi. 

Jocul n-avea totuşi nimic în comun cu Monopoly sau 
Risk. De fapt jucau pentru a alege următoarea victimă. 
Dădeau calm cu zarurile, pe rând, apoi mutau un indicator 
pe un dreptunghi cu fotografii. Fotografiile unor oameni 
celebri. 

Jocul era foarte important pentru Jack şi Jill. Era un joc 
de noroc. Făcea imposibil ca poliţia sau FBl-ul să prevadă 
următoarea lor mişcare sau motivul. 

Dacă putea fi vorba de un motiv. Dar bineînțeles că 
exista un motiv. Sam dădu cu zarurile. Apoi mută 
indicatorul. Sara îl privea în lumina caldă şi intermitentă a 
focului din cămin. Îşi amintea de prima lor întâlnire, de 
primul lor contact. De începutul a tot ceea ce se petrecea 
acum. 

lată cum începuse jocul complex, frumos şi misterios. 
Hotărâseră să se întâlnească la o cafenea dintr-o librărie 
din centru. Sara sosise prima şi inima îi bătea să-i sară din 
piept. Întâlnirea în sine era nebunească, poate periculos de 
nebunească, însă irezistibil de nebunească pentru ea. Nu 
putea lăsa să-i scape această şansă, această ocazie, mai 
ales această cauză. Cauza însemna totul pentru ea. 

Înainte de prima lor întâlnire nu avea nici cea mai vagă 
idee de cum arăta Sam şi fusese surprinsă şi încântată 
când el se aşezase la masa ei. O excitase. 

Îl văzuse intrând în cafenea, îl urmărise comandând o 
cafea espresso şi o plăcintă. Nu-şi închipuise că bărbatul 
de vis de la tejghea se va dovedi a fi Harrison în persoană. 

Aşadar acesta era Soldatul. El era potenţialul ei 
partener. Părea să fie de-al casei în librărie. Ca oriunde, de 
altfel. Nu arăta ca un asasin, cum nu arăta nici ea. Aduce 
un pic a pilot de aviaţie, se gândea Sara măsurându-l din 
cap până-n picioare. Sau a avocat de succes? Avea peste 
un metru optzeci şi arăta îngrijit. Avea trăsături puternice 
şi ferme. Mai avea şi cei mai strălucitori şi cei mai clari 
ochi albaştri de pe faţa pământului. Privirea lui era blândă 
şi sensibilă. Deloc nu se aşteptase la una ca asta. Ştia că 


32 


împărtăşeau aceleaşi opinii despre lucrurile importante din 
viaţă, aceeaşi viziune. 

— Mă priveşti ca şi când te-ai fi aşteptat să fiu un om rău 
şi eşti surprinsă că nu sunt, îi spusese el aşezându-se la 
masa ei. Nu sunt un om rău, Sara. Apropo, poţi să-mi spui 
Sam. În fond, sunt un om cumsecade. 

Nu, Sam era cu mult mai mult decât atât. Era uimitor - 
foarte inteligent, puternic şi în acelaşi timp foarte atent cu 
sentimentele ei, în plus, dedicat cu totul cauzei. La nicio 
săptămână de la acea întâlnire, Sara Rosen se îndrăgostise 
de el. Ştia că n-ar fi trebuit, dar se întâmplase. Şi acum, 
iată-i trăind viaţa lor secretă. 

Jucând jocul vieţii şi al morţii în timp ce o bibilică se 
rumenea în rotisor. Şezând în faţa unui foc plăcut. 
Gândindu-se să facă dragoste - mă rog, cel puţin ea. Se 
gândea tot timpul la viaţa ei alături de Sam, de Jack. Li 
plăcea să-l simtă în ea. 

— E momentul decisiv, spuse el şi îi dădu zarurile. E 
rândul tău. Şase aruncări pentru fiecare. Ai onoarea, Sara. 

— Începe bâlciul? 

— Da, începe iar. 

Inima Sarei Rosen bătea cu putere. Simţea bum, bum 
sub bluză. Gândul paralizant că această simplă aruncare 
cu zarul era însăşi crima o copleşea. Ca şi când ar apăsa 
pe trăgaci. 

Cui îi venise rândul să moară? Soarta unui om era în 
mâna ei. Cine avea să fie? 

Strânse cu incredibilă putere cele trei zaruri. Apoi le 
clătină şi le lăsă să cadă, le urmări rostogolindu-se şi apoi 
oprindu-se brusc. Adună rapid cele trei cifre - nouă. 

Sam luă indicatorul şi numără nouă locuri, nouă 
fotografii. 

Sara se uită lung la chipul următoarei ţinte, la 
celebritatea care urma să moară. Era o femeie! 

E pentru cauză, îşi spuse ea, dar inima continua să îi 
bată tare. 

Următoarea victimă era o femeie foarte cunoscută. 

Washingtonul, lumea întreagă va fi uluită şi revoltată 


33 


pentru a doua oară. 


8 


Sampson şi cu mine am pătruns în inima învăluită în 
ceaţă a parcului Garfield, mărginit de râul Anacostia şi de 
autostrada Eisenhower, nu departe de şcoala elementară 
Sojourner Truth. Cenuşie e culoarea adevărului, mă 
gândeam păşind pe teritoriul pâclos. Întotdeauna cenuşie. 
Nu eram acolo pentru o alergare în zori, ne grăbeam să 
ajungem la locul unde Shanelle Green fusese omorâtă, 
unde un nenorocit îi zdrobise craniul. 

Câteva uniforme şi încă un detectiv se aflau deja la locul 
crimei. In jur de o duzină de gură-cască erau de faţă. Locul 
crimei fusese descoperit cu câini poliţişti aduşi din 
Georgia. Prin tufişul de plante perene unde ucigaşul o 
omorâse cu sălbăticie pe fetiţă puteam vedea strada Şase. 
Aproape că puteam zări şcoala Sojourner Truth. 

— Crezi că a dus corpul tocmai de aici în curtea şcolii? 
întrebă Sampson. 

Din tonul vocii mi-am dat seama că nu-i venea să creadă. 
Nici mie. Dar cum altfel ajunsese trupul fetiţei în curtea 
şcolii? 

Un balon roşu aprins plutea cam la jumătate de metru 
deasupra tufelor sălbatice de pe locul teribilei crime. 

— Crezi că a fost lăsat special? întrebă Sampson. 
Balonul e oare un indicator? 

— Nu ştiu... mă întreb, am murmurat eu dând la o parte 
crengile tufişurilor pentru a intra în ascunzătoare. Mirosul 
de pin era puternic, chiar şi în atmosfera îngheţată. Mi-a 
amintit că se apropia Crăciunul. 

Simţeam prezenţa ucigaşului sub ramurile încovoiate, 
provocatoare. Simţeam şi prezenţa lui Shanelle, de parcă 
încerca să-mi spună ceva. Aş fi vrut să fiu singur acolo 
pentru câteva clipe. 

Crima fusese făptuită într-un mic luminiş. Pe pământ şi 


34 


pe unele ramuri se vedeau urme de sânge uscat. A 
ademenit-o ca să vină aici. Cum a făcut, oare? Ar fi trebuit 
să fie suspicioasă, sau speriată, în cazul în care nu era 
cineva cunoscut, din cartier. M-am luminat brusc. Balonul! 
Era doar o bănuială, dar mi se părea corectă. Balonul roşu 
ar fi putut să fie ispita, momeala pe care criminalul o 
folosise pentru fetiță. 

M-am aplecat la pământ şi am stat liniştit în interiorul 
cortului format de ramuri. 

Ucigaşului îi plăcuse aici, la adăpostul întunericului. Nu 
se place prea mult pe sine, se pare. Preferă întunericul. E 
mândru de mintea şi de gândurile lui, nu şi de felul cum 
arată. Are probabil un semn fizic distinctiv. 

Nimic din toate astea nu era sigur, dar părea corect; 
făcusem bine că mă ghemuisem la locul crimei. 

S-a ascuns aici probabil pentru că are ceva ce oamenii 
ar remarca şi despre care şi-ar aduce aminte. Dacă era 
aşa, era un indiciu bun. 

Am văzut iar faţa zdrobită a lui Shanelle Green. Apoi 
imaginea soţiei mele moarte, Maria, m-a invadat. Simţeam 
mânia cum urcă din stomac şi mi se opreşte în gât apăsând 
cu furie. M-am gândit la Jannie şi la Damon. 

Mi-am mai spus ceva cu privire la ucigaşul de copii: 
furia implică de obicei şi o anume conştiinţă a propriei 
valori. Straniu, dar adevărat. Ucigaşul era furios deoarece 
credea în el mult mai mult decât cei din jurul lui. 

M-am ridicat într-un târziu şi mi-am făcut loc să ies din 
ascunzătoare. Îmi ajunsese. 

— Daţi jos balonul ăla, i-am spus eu unui poliţist. Dă jos 
din copac afurisitul ăla de balon. E probă. 


9 


Avea un semn fizic distinctiv. Eram aproape sigur de 
asta. Era un început. 
În acea după-amiază, Sampson şi cu mine am ieşit iarăşi 


35 


pe străzi, aproape de cartierul Northfield Village. Ziarele 
din Washington şi televiziunea nu prea se deranjaseră cu 
uciderea unei fetiţe în Southeast. În schimb, urlau despre 
asasinarea senatorului Fitzpatrick de către aşa-zişii Jack şi 
Jill, vânătorii de celebrităţi. Shanelle Green nu părea să 
conteze prea mult. 

Conta, pentru noi doi. Noi doi văzusem trupul zdrobit al 
lui Shanelle şi îi cunoscusem pe părinţii ei cu inima 
zdrobită. Acum vorbeam cu informatorii noştri, dar şi cu 
vecinii noştri. Voiam ca oamenii să ne vadă muncind mai 
departe, bătând străzile. 

— Mă omor după o crimă ca lumea. Mă omor să bat 
străzile iarna pe ger, mărturisi Sampson pe când 
depăşeam Jeep-ul negru al unui traficant din zonă. Rap-ul 
răzbătea afară, cu başii la maximum. Mă omor după 
muzica asta împuţită. 

Expresia feţei lui era impenetrabilă. Dincolo de mânie. 
Filosofică. Sub haina deschisă purta hanoracul lui obişnuit 
cu mesajul zilei imprimat pe el: 


NU MĂ BAG ÎN RAHAT 
NU MĂ LAS TÂRÂT ÎN RAHAT 
RAHATUL NU-I MESERIA MEA 


Concizie. Acurateţe. Stilul lui John Sampson. 

De un ceas şi ceva niciunul dintre noi nu mai avea chef 
de vorbă. Treaba nu mergea prea bine. N-ai ce-i face, asta 
ne e meseria. Aşa se întâmplă cel mai des. 

Omul-Munte şi cu mine am ajuns în piaţa Capitoliului pe 
la patru după-masă. Cartierul general al pungaşilor de pe 
strada Opt. E cea mai dubioasă şi mai tristă piaţă din 
Washington, D.C., şi asta-i mare lucru. 

Numele articolelor de vânzare erau scrise cu cretă pe 
zidul înnegrit din faţă. Oferta zilei era: bere rece şi apă 
minerală, banane, şorici, Tampax, bilete la Loto - un mic 
dejun complet şi echilibrat pentru dumneavoastră. 

Un negru tânăr cu ochelari de soare Wayfarer, cu capul 
ras şi cu cioc ne-a atras imediat atenţia. Stătea lângă un 


36 


alt bărbat care ţinea în gură ca pe o ţigară un baton de 
ciocolată. Capul ras îmi făcu semn că vrea să ne 
vorbească, dar nu acolo. 

— Ai încredere în măgarul ăsta? mă întrebă Sampson, în 
timp ce-l urmam pe negru la o distanţă sigură. E Alvin 
Jackson. 

— Am încredere în oricine. 

I-am făcut cu ochiul. Nu mi-a răspuns în acelaşi fel. 

— Eşti călcat rău pe coadă, dragule, spuse el. 

Ochii îi rămăseseră în continuare opaci. 

— Mă străduiesc să fac ce trebuie. 

— Mda? Atunci te străduieşti prea tare. 

— De-aia ţii la mine. 

— Da, aşa e, spuse Sampson şi, în sfârșit, zâmbi. Dacă 
greşesc că te iubesc, atunci prefer să n-am dreptate, cită el 
popularul refren. 

Contrabandistul Alvin Jackson ne aştepta după colţ. 
Sampson şi cu mine mai scoteam din când în când câte o 
informaţie de la el. Nu era om rău, serios, dar ducea o 
viaţă periculoasă care ar fi putut oricând să se întoarcă 
împotriva lui. Fusese vedeta unei discoteci de liceu. Avea 
experienţa străzii. Acum avea mica lui afacere şi în plus 
vindea droguri. În multe privinţe Alvin Jackson era încă un 
copil. Era foarte important să înţelegi acest lucru adevărat 
despre o mulţime dintre aceşti copii, chiar dintre cei mai 
periculoşi şi aparent puternici. 

— Micashanelle, spuse Alvin pronunţând ca şi când cele 
două cuvinte ar fi fost unul singur. Tot mai cătaţi 
informaţii despre cine-a curăţat-o? 

Haina de piele a lui Alvin era descheiată. Purta ţinuta la 
modă cunoscută sub numele „pârnaie“ sau „dă şi mie“. 
Chiloţii vărgaţi în roşu şi alb se vedeau deasupra taliei 
pantalonilor. Moda se inspirase din faptul că unui arestat i 
se ia cureaua înainte de a fi băgat în puşcărie, astfel că 
pantalonii au tendinţa să cadă lăsând lenjeria la vedere. 
Modelele care o purtau erau din cartierul nostru. 

— Mda. Spune-mi ce ştii, Alvin, dar nu veni cu prostii. 

— Nene, 'cerc să v-ajut, protestă Alvin Jackson în 


37 


direcţia mea. 

Capul lui ras nu se oprea niciodată din bâţâit. Cercelul 
din ureche clincănea. Mâinile lui lungi şi musculoase se 
bălăbăneau. Îşi tot muta greutatea de pe unul pe altul din 
picioarele lui încălţate cu pantofi de sport Nike. 

— Mulţumim, îi spun eu. O ţigară? 

l-am oferit o Camel. A luat-o. Nu fumez, dar am 
întotdeauna la mine. Alvin fuma ca un şarpe. Sunt lucruri 
pe care nu poţi să nu le remarci. 

— Micuța Shanelle sta în bloc cu mătuşa mea. Aţ' fost 
prin Northfield? Cre’ că ştiu cam cine-i de vină. Inţelegi ce- 
t zic? 

— Te urmărim, îl asigură Sampson. Încerca să fie 
politicos. O frunză de spanac ar fi putut să urmărească 
expunerea lui Alvin Jackson. 

— Vrei să ne spui ce ştii? l-am întrebat eu. Vrei să ne 
ajuţi? 

— Am să vi-l arăt pe Chucky. Ce părere-ţ faci? zâmbi şi 
dădu din cap înspre mine. Da numa fincă eşti tu şi cu 
Sampson. Acu câteva luni am vrut să spun la alţi detectivi. 
Nici n-a vrut s-audă. Nene, n-a stat s-asculte. Cică n-are 
timp de prostii. 

Mă simţeam ca şi când aş fi fost tatăl, unchiul sau fratele 
lui mai mare. Mă simţeam responsabil. Mă simţeam cam 
prost. 

— Ei bine, noi te ascultăm, i-am spus eu. Noi avem timp 
pentru tine. 

Sampson şi cu mine l-am însoţit pe Alvin Jackson în 
Northfield Village. Northfield este zona cu cea mai ridicată 
rată a criminalităţii din D.C. Cu toate acestea, se pare că 
nimănui nu-i pasă. Secţia nr. 1 de Poliţie s-a lăsat 
păgubaşă. Dacă ajungi în Northfield, îşi vine greu să-i 
învinuieşti. 

Nu mi se părea o pistă foarte promițătoare. Dar Alvin 
Jackson avea o misiune. Mă întrebam de ce. Ceva îmi 
scăpa. 

Arătă cu degetul lui lung şi acuzator spre una din 
clădirile galbene de cărămidă. Era în acelaşi hal de 


38 


degradare ca mai toate celelalte. O placă de metal de un 
albastru electric era fixată pe uşa din faţă: Bloc nr. 3. 
Treptele de la intrare erau sparte ca şi când ar fi fost lovite 
de trăsnet sau de un baros. | 

— Aicea stă. Adică stătea. li zice Emmanuel Perez. Mai 
lucrează ca portar la Famous. Ştiţi voi Famous Pizza? 
Urmăreşte copilaşi, nene. E ţicnit de-a binelea. Un 
nenorocit antipatic. Şi înspăimântător. Îl deranjează să-i 
zici Manny. El e Fe-man-uel. Şi insistă pe chestia asta. 

— De unde-l ştii pe Emmanuel? întrebă Sampson. 

Ochii lui Alvin Jackson s-au adumbrit pe dată şi arătau 
duri ca stânca. A avut nevoie de câteva secunde să 
vorbească din nou. 

— İl ştiu de mult. Dădea târcoale când eram mic. 
Emmanuel a dat târcoale întotdeauna, pricepi? 

Pricepusem. Acum  înţelegeam. Chucky-Ciopârţilă a 
încetat să mai fie o himeră. Dincolo de scuar era un teren 
de joacă asfaltat. Nişte copii aruncau la coş, dar nu prea 
bine. Coşul nu avea plasă. Cadrul se bălăbănea încolo şi- 
ncoace. Nimeni cât de cât bun n-ar fi jucat în asemenea 
condiţii. Brusc, ceva de pe terenul de joacă îi atrase 
atenţia lui Alvin Jackson. 

— Ala de colo, spuse pe un ton ascuţit, temător. Ele, 
nene. Emmanuel Perez îi pândeşte pe puşti. 

Nu terminase bine de vorbit când Perez ne-a văzut. Era 
ca într-un vis rău. Am văzut o barbă lungă, roşie lipită de 
bărbie. Era un semn fizic distinctiv. Oamenii l-ar fi 
remarcat dacă l-ar fi văzut în parcul Garfield. L-a măsurat 
pe Alvin Jackson cu o privire sumbră, înfricoşătoare. Apoi a 
luat-o nebuneşte la fugă. 

Emmanuel Perez era un foarte bun alergător. Şi noi la 
fel; sau măcar fusesem, ultima oară când verificasem. 


10 


Sampson şi cu mine goneam în urma lui Perez şi 


39 


câştigasem un pic de teren. Am lăsat în urmă aleea 
murdară şi întortocheată de ciment dintre blocurile înalte 
şi amărâte. Amândoi eram în formă. 

— Stop! Poliţia! am urlat eu după omul ce alerga 
înaintea noastră. 

Asasin? Himeră? Portar nevinovat de restaurant? Era 
evident că Perez, suspectat ca asasin şi agresor de copii, 
încerca să-şi scape pielea. Nu ştiam sigur dacă el este 
Chucky, dar un motiv avea el să fugă de Sampson şi de 
mine, de poliţie. Găsisem oare o pistă pentru cazul nostru? 
Cu siguranţă că ceva se întâmpla în momentul acela. 

Un gând urât mi se înşurubase în creier: dacă numai 
după două zile suntem atât de aproape să-l prindem, de ce 
n-a fost prins până acum? 

Credeam că ştiu răspunsul la întrebare şi nu-mi făcea 
nicio plăcere. Pentru că nimănui nu-i pasă de ce se- 
ntâmplă în cartierul ăsta nenorocit. Nimănui. 

— Ne-am învârtit în cerc! strigă Sampson brusc, pe când 
sprintam printre clădirile cavernoase, paşii noştri ridicând 
gunoaiele de pe asfalt. 

— Rămâne de văzut, i-am strigat eu. 

Nimănui nu-i pasă. 

— Să nu te îndoieşti nicio secundă, dragule. Gândeşte 
pozitiv. 

— Emmanuel e rapid. Uite un adevăr pozitiv. 

Nimănui nu-i pasă. 

— Suntem mai rapizi, mai puternici şi mai duri decât a 
sperat Manny să poată fi vreodată. 

— Şi mai palavragii, l-am repezit eu. 

— Aşa e, dragule. Fără doar şi poate. 

L-am urmărit pe Perez-Ciopârţilă pe strada Şapte, 
mărginită de clădiri cu patru-cinci etaje şi magazine 
dezafectate. 

Perez se făcu deodată nevăzut într-o clădire părăginită, 
în stil federal, din mijlocul cvartalului. Majoritatea 
ferestrelor erau astupate cu tablă şi arătau ca nişte dinţi 
de argint într-o gură bătrână. 

— Al dracului, pare să ştie ce face, strigă Sampson. Ştie 


40 


unde se duce. 

— Măcar unul din noi ştie. 

Sampson şi cu mine am intrat în clădirea şubredă, gata 
să cadă, la câţiva paşi în urma lui Perez. Mirosul greu de 
urină şi de putregai plutea peste tot. Urcând scara abruptă 
de beton simţeam cum îmi arde pieptul. 

— Şi-a pregătit fuga, am spus eu necăjit. E inteligent. 

— Numai că încearcă să fugă de noi. Nu-i prea inteligent 
din partea lui. Ar fi prima oară... TE-AM PRINS, MANNY! 
urlă Sampson. Ecoul vocii lui se izbi ca tunetul de pereţii 
apropiaţi. HEI, MANNY! MANNY, MANNY, MANNY! 

— Stai! Poliţia! Manny Perez, stop! urlă Sampson la 
suspectul care parcă zbura. Işi scosese pistolul, un Glock 
antipatic de 9 milimetri. 

Il auzeam pe Perez fugind deasupra noastră, pantofii lui 
de sport izbind treptele. Nu răspunse nimic. Nu mai era 
nimeni pe trepte sau pe paliere. Nimănui nu-i păsa că 
poliţia urmărea pe cineva în clădire. 

— Crezi că Perez a făcut-o? i-am strigat eu lui Sampson. 

— Ceva a făcut el. Fuge de parcă i-a luat fundul foc şi s-a 
întins şi la şira spinării. 

— Mda. Şi noi suntem cei care au pus focul. 

Ne-am năpustit printr-o uşă cenuşie de metal pe 
platforma largă şi denivelată a acoperişului. Deasupra 
capului cerul era de un albastru rece şi intens. Cu zone 
strălucitoare şi lumină clară. Aveam deasupra capului 
numai cerul strălucitor şi albastru. Simţțeam nevoia să fug 
- să zbor departe de toate. Simţeam nevoia, dar nu aveam 
mijloacele. 

Unde dracu' a dispărut? Nu se vedea nicăieri. Unde e 
Emmanuel Perez? Unde e asasinul de la şcoala Sojourner? 

Himera. 


11 


— Lua-v-ar dracu’ de caralii împuţiţi! zbieră Perez dintr- 


41 


o dată. M-auziţi, caralii împuţiţi? 

— Caralii împuţiţi? Sampson îmi aruncă o privire şi se 
strâmbă. 

L-am zărit în fugă pe Chucky-Ciopârţilă. Era în dreapta 
noastră. Alerga pe un acoperiş vecin şi era deja la vreo 
treizeci de metri de noi. L-am văzut aruncând peste umăr o 
privire rapidă şi îngrijorată. Ochii lui ca două mărgele erau 
mici, negri şi răi. Mai avea şi barba aia roşie ciudată. Poate 
era nebun de legat. Sau poate era doar portar de pizzerie. 
Las-o baltă, mi-am spus. 

Patru adolescenţi şi o fată erau pe acoperiş şi-şi vedeau 
de treburile lor dubioase. Luau crack, probabil. Speram să 
nu fie heroină. Priveau alene la lumea nebună din jurul lor. 
Sub ochii lor se juca un joc adevărat. Hoţii şi vardiştii. 
Ucigaşi şi agresori de copii. Îi lăsa rece pe aceşti puşti. 

Sampson şi cu mine am străbătut în fugă nebună încă 
trei acoperişuri apropiate. Câştigasem puţin teren, numai 
un pas sau doi. Sudoarea îmi curgea pe frunte şi pe obraji, 
arzându-mi ochii. 

— Stai! Tragem! am strigat eu. Emmanuel Perez, stai! 

Perez se uită încă o dată în urmă. De data asta direct la 
mine. Zâmbi. Apoi păru să se evapore dincolo de marginea 
îndepărtată a clădirii de cărămidă. 

— Scara de incendiu, urlă Sampson. 

Câteva secunde mai târziu ne năpusteam amândoi în jos 
pe scara subţire, îndoită şi ruginită de metal. Perez 
zburase pe trepte înaintea noastră. Era impresionant de 
iute. Era ziua lui, cursa lui. 

Sampson şi cu mine eram mult prea masivi pentru aşa o 
manevră. Câştigase distanţă. 

Chucky îşi asigurase un traseu de scăpare, fără îndoială, 
mă gândeam eu. Se antrenase, eram aproape sigur. E 
deştept. E vinovat. Ochii ăia perverşi: ochi de câine turbat. 
Nu ne spusese Alvin Jackson că Perez fusese întotdeauna 
în zonă? 

L-am zărit alergând pe strada E. Barba roşie părea să fie 
din lemn pietrificat. Era deja la distanţă de un cvartal. 
Traficul era la ora de vârf. Se urcă într-un taxi urât, cu 


42 


firma în portocaliu şi roşu pe care scria: CAPPY'S. 
MERGEM ORIUNDE. 

— Stai pe loc, pervers împuţit, urlă Sampson din toate 
puterile. Lua-te-ar dracu', Manny! 

Perez ne arătă degetul mijlociu prin fereastra murdară a 
taxiului. 

— Caralii împuţiţi! ne strigă el scoțând capul afară. 


12 


Sampson şi cu mine ne târam pe strada E. Sudoarea îmi 
curgea în continuare pe frunte, pe obraji, pe gât, pe spate 
şi pe picioare. Sampson sări în faţa unui taxi galben şi 
şoferul frână. Inteligent din partea taximetristului că a 
reuşit să nu-şi distrugă maşina ciocnindu-se cu Omul- 
Munte. 

— Poliţia! Detectivul Alex Cross! Vocea mea bubui în 
timp ce deschideam simultan uşile din spate ale maşinii. 
Urmăreşte rabla aia. La dracu', mai repede! 

— Să nu-l pierzi! îl ameninţă Sampson pe şofer. Să nu 
care cumva să îndrăzneşti! 

Bietul om era speriat de moarte. Nici măcar nu se uitase 
în spate. Nu spusese o vorbă. Dar n-a pierdut contactul 
vizual cu CAPPY'S. MERGEM ORIUNDE. 

Am nimerit într-un ambuteiaj pe strada Nouă, aproape 
de intersecţia cu strada Pennsylvania. Maşini oprite pe o 
distanţă de cel puţin trei cvartale. Claxoanele nervoase 
urlau. Claxonul unui camion se auzea ca sirena de ceaţă a 
unui transatlantic. 

— Mai bine coborâm şi-l urmărim pe jos, i-am spus eu lui 
Sampson. 

— La asta mă gândeam şi eu. Să mergem. j 

Aveam cincizeci la sută şanse - orice-am fi făcut. Il 
puteam pierde pe Chucky. Inima îmi spărgea pieptul. 
Aveam în faţa ochilor craniul zdrobit al lui Shanelle Green. 
Emmanuel a fost mereu aici! Ochii ăia de câine turbat! Il 


43 


voiam neapărat pe Chucky. 

Sampson deschisese deja uşa taxiului de pe partea lui. 
Eu eram la jumătate de pas în spatele lui. Poate mai puţin. 

Se poate ca Chucky să ne fi simţit răsuflările de foc în 
ceafă. Sări din maşină şi o rupse la fugă. Claxoanele 
asurzitoare asigurau un zgomot de fond haotic pentru fuga 
de pe strada Nouă. 

Chucky-Ciopârţilă ţâşni înainte. A doua rundă. 

Viră brusc la dreapta şi intră într-un bloc strălucitor de 
birouri, din oţel şi sticlă. Clădirea era albastră-argintie. 

Era o nebunie, pur şi simplu. 

Aveam deja insigna în mână când am intrat în bloc la 
câţiva paşi în urma lui Chucky. 

— Individ spaniol cu barba roşie. Unde s-a dus? am 
strigat la paznicul stupefiat din hol. 

A arătat înspre liftul din mijloc de pe rampa de metal a 
ascensoarelor. Liftul părăsise deja parterul. M-am uitat la 
indicator: etajul trei, patru, şi urca rapid. Sampson şi cu 
mine am sărit în liftul cu uşa deschisă de lângă intrare. 

Am apăsat cu palma pe butonul pe care scria 
ACOPERIŞ. Cum am crezut mai bine. 

— Jackson zicea că Perez a fost portar la Famous Pizza, 
i-am spus lui Sampson. Şi aici a fost un local Famous, la 
parter. _ 

— Crezi că Chucky e un tip cu tabieturi? li plac 
acoperişurile? 

— Cred că şi-a aranjat câteva căi de retragere, aşa, să 
fie. Mda, aşa cred, că e un individ cu tabieturi. 

— E cu siguranţă o figură. 

Liftul s-a oprit, iar noi ne-am năpustit afară cu 
pistoalele-n mână. În zare se putea vedea Capitoliul. Şi 
Statuia Libertăţii. Ciudată privelişte, ţinând cont de 
împrejurări. Stranie, într-un fel. Şi tristă. 

Nu mi-o puteam scoate din minte pe Shanelle Green. 
Aveam în faţa ochilor figura ei măcelărită. Cu ce-o lovise? 
De câte ori? Şi de ce? Îmi doream atât de tare să-l prind pe 
nenorocit, că mă durea. Mă durea tot corpul; şi mai tare 
mă durea capul. 


44 


Ne-am mişcat şi am zărit silueta lui Chucky profilată pe 
cer. Mi s-a oprit inima. 

Chucky avea într-adevăr o cale de scăpare pregătită. Se 
gândise la ea din vreme. Se așteptase ca cineva să ajungă 
la el. Arăta vinovat, fără îndoială. El era criminalul. 

— Duceţi-vă dracu”, caralii împuţiţi! ţipă el provocator. 

Apoi fugi să-şi ia elan. Avea un pas sigur şi lung. 

— Nu, am gemut. Nu, nu, nu. 

Stiam ce are de gând să facă. 

Perez voia să sară pe clădirea alăturată. 

— Stai, fiu de căţea, urlă Sampson, opreşte-te, sau trag! 

Nu s-a oprit. L-am privit cum sare în gol. 

Am alergat până la marginea acoperişului urlând 
amândoi cât ne-au ţinut plămânii. Alături era un alt bloc de 
birouri. Acoperişul lui era la un etaj mai jos decât noi. 

Chucky-Ciopârţilă era în plin salt între cele două clădiri, 
deasupra hăului format de pereţii de oţel şi sticlă. 

— Iisuse! am exclamat eu uitându-mă peste balustradă. 
Golul dintre clădiri era de şase metri lăţime, poate mai 
mult. 

— Spărge-ţi-ai capul. Loveşte-te de zid, zbieră Sampson 
către silueta zburătoare. Cazi, Chucky! 

A mai făcut asta. A exersat ruta de salvare. Nu e de 
mirare că n-a fost prins niciodată. De câţi ani e în 
libertate? Câţi copii a ucis şi agresat? 

Aveam amândoi pistoalele scoase, dar niciunul n-a tras. 
Nu aveam nicio dovadă că el e asasinul. Fugise de noi, dar 
nu ne ameninţase cu arma. lar acum sărea nebuneşte de 
pe o clădire pe alta. 

Chucky părea să se fi oprit în plin salt la o înălţime de 
şaisprezece etaje. O distanţă foarte, foarte mare până jos. 

Ceva mersese prost. 

Chucky dădea din picioare cu furie. Ca şi când ar fi 
pedalat la o bicicletă în văzduh. 

Braţele lui lungi se întinseră în faţă, cu muşchii 
încordaţi. Piciorul din faţă se întinse şi el aproape să iasă 
din corp. Ca într-o reclamă la Nike. 

Silueta lui îngheţase, ca a unui alergător surprins într-o 


45 


fotografie de zile mari. _ 

— lisuse Hristoase, şopti Sampson lângă mine. li 
simţeam răsuflarea caldă pe obraz. 

Braţul lui Chucky era întins la maximum, dar mâna lui 
abia atinse peretele şi picioarele încă i se mişcau 
nebuneşte în aer. 

Apoi Chucky-Ciopârţilă ţipă - un țipăt să-ţi îngheţe 
sângele în vene, înăbuşit doar de ferestrele şi pereţii celor 
două clădiri. 

Ţipă continuu cât dură căderea de douăzeci de etaje. 
Dădea din mâini şi din picioare, lovind aerul într-un ritm 
furios şi inutil. 

L-am urmărit şi i-am văzut corpul răsucindu-se în aer. 

Privi în sus spre mine - încă ţipând deznădăjduit, 
rugător, ţipând cu gura şi cu ochii, cu barba lui roşie 
stufoasă, ţipând. Îl priveam pe Chucky murind. Căderea 
părea să nu se mai termine. Patru sau cinci secunde cât o 
eternitate. 

Stomacul meu cădea alături de el. M-am simţit cuprins 
de vertij. Aleea îngustă de dedesubt părea o bandă cenuşie 
care dansa. Blocurile, canionul păreau abrupte, întunecate 
şi departe. 

Apoi l-am auzit pe Chucky lovindu-se de pavaj. Pleosc! 
Un zgomot de pe altă lume. 

M-am holbat la corpul zdrobit acolo jos. Nu simţeam 
nicio bucurie, totuşi. Nu era nici pe departe uman. Zdrobit 
ca figura lui Shanelle Green. Auzeam în minte ca un ecou 
tipetele nepământeşti ale lui Chucky. 

— Gata, spuse Sampson. Caz închis. Unu la zero pentru 
împuţiţii de caralii. 

Mi-am băgat pistolul semiautomat în toc. Emmanuel 
Perez se antrenase, dar nu suficient. 


13 


Păcăleală uriaşă. V-am păcălit - ceva de speriat. V-am 


46 


păcălit pe toți. 

Adevăratul asasin de la şcoala Sojourner Truth era 
sănătos, voinic şi în viaţă. Ucigaşul nu se simţise niciodată 
mai bine, mulţumesc frumos. Tocmai comisese crima 
perfectă, nu-i aşa? Scăpase fără să dea socoteală. 

Da, scăpase, fără doar şi poate. Era liber ca păsările 
cerului. 'Tâmpiţii de la poliţia din Washington prinseseră şi 
curăţaseră alt ticălos. Unul de-i zice Emmanuel Perez 
plătise pentru păcatele lui, plătise cu viaţa. 

Nu mai trebuia decât să se calmeze, ştia asta. Trebuia să 
se concentreze. Se hotărâse deja să se ascundă pentru o 
vreme - în propria lui minte. 

Se plimba în Arlington, în parcul din faţa clădirii 
Ministerului Apărării. Aproape că îşi ieşise din minţi 
rătăcind pe străzi. Era obsedat de ideea de a ajunge iar 
la... Ja oricine şi la toată lumea. La tout le monde - scuzați- 
i franceza - s'il vous plaît. 

O melodie veche auzită dimineaţă la MTV i se 
înşurubase în ţeastă. Versurile i se rostogoleau în cap ca 
mingile de ping-pong de vreo două ceasuri. Il auzea pe 
cântăreţ, Beck, o javră nenorocită din Los Angeles: Sunt 
un ratat, baby. Ce-ar fi să mă omori? 

Sunt un ratat, baby. Ce-ar fi să mă omori? repetă 
versurile în gând. 

Sunt un ratat, baby. Ce-ar fi să mă omori? 

Îi plăcea felul în care versurile idioate vorbeau despre 
el, în două feluri. Erau despre el şi erau despre 
potenţialele lui victime. Nu era decât un cerc vicios 
enervant, aşa-i? Viaţa era frumoasă în simplitatea ei de 
rahat, nu? 

Eroare! Viaţa nu e frumoasă. Câtuşi de puțin. 

Se uita acum la un ţânc nenorocit, o victimă potenţială 
care arăta mult prea bine pentru a fi trecut cu vederea. 
Asasinul de la şcoala Sojourner Truth căsca gura acum în 
magazinul Toys „R“ Us, de pe promenadă. Fiindcă se 
apropiau sărbătorile, magazinul era plin-ochi cu idioţi. 

În difuzoarele de deasupra capetelor se auzea la 
nesfârşit acelaşi refren cretin şi iritant: nu vreau să mă fac 


47 


mare, sunt copilul magazinului Toys „R“ Us. Încă o dată, şi 
încă o dată, în genul repetiţiilor acelora fără sens pe care 
le iubesc copiii. Rafturile cu jucării tâmpite, puştii 
răsfăţaţi, mămicile şi tăticii cu aerul lor plin de ei, întreaga 
afacere îl făcea să-şi simtă capul greu şi îi făcea un rău 
aproape fizic. 

Nici eu nu vreau să mă fac mare, îşi spuse el. Sunt 
ucigaşul copiilor Toys „R“ Us“. Îl urmări cu privirea pe 
copilul ales, care căsca gura singur în ţarcul larg plin cu 
jocuri de acţiune. Copilul avea vreo cinci ani, o vârstă 
foarte  abordabilă. Sirena mâniei din capul lui se 
declanşase ca o alarmă: VUM! VUM! VUM! Senzaţia aceea 
teribilă i se răspândise cu repeziciune în piept. VUM! 
VUM! Îl făcea să se simtă rău şi încordat. Mâinile îi erau 
încleştate. Ca şi muşchii stomacului. Şi ai gâtului. Creierul 
se încordase şi el. 

Ai grijă acum, se preveni el singur. Să nu faci vreo 
greşeală. Ţine minte: crima să fie perfectă. 


14 


Să acţionezi în magazinul aglomerat nu e totuşi floare la 
ureche. Dacă părinţii băiatului sunt pe aproape? FĂRĂ 
ÎNDOIALĂ CĂ SUNT PE-APROAPE. Dacă va fi prins? NU 
VA FI PRINS. NU SE POATE UNA CA ASTA. 

Era extraordinar de important pentru el. Uitându-se la 
chipul rotund şi fermecător, la părul de culoarea nisipului, 
putea să spună cât de mult va fi regretat acest copil, şi, 
mai mult, cât de mult va fi jelit. Simţea nevoia să-şi 
imagineze poveştile care vor bombarda micul ecran şi 
bucuria de a se uita la ele ştiind că el este responsabil 
pentru atâta durere, suferinţă şi căutare febrilă. 

Băieţelul începuse să aibă mâncărimi de la hăinuţe şi 
intrase un pic în panică. Lacrimi mari de crocodil se iviseră 
în colţul ochilor. Săracu' băieţaş rătăcit. Săracu' băieţaş 
necăjit. 


48 


Ucigaşul începu să se apropie de pradă, încet şi cu 
precauţie. De-acum nu se mai putea opri. Inima-i bătea ca 
o tobă mare de tinichea şi-i provoca o senzaţie plăcută de 
putere. Picioarele şi mâinile se clătinau uşor. Imaginea i se 
întuneca; era ameţit de anticipație, teamă, oroare, bucurie. 

Fă-o. 

Acum! 

Se aplecă, luă copilul în braţe şi începu imediat cea mai 
zâmbitoare, mai fericită şi mai prietenoasă trăncăneală de 
care era în stare. 

— Salut, mă cheamă Roger şi lucrez aici la „R“. Ia 
spune-mi, ce jucării fantastice îţi doreşti? Avem aici orice 
jucărie de pe lume pentru că suntem cel mai mare şi mai 
tare magazin de jucării de pe faţa pământului. Ura! Ce zici 
de asta? Hai să mergem să-i căutăm pe mămica şi tăticu. 

Băiatul chiar îi zâmbi. Copiii trec dintr-o stare-n alta fără 
probleme. Ochii lui frumoşi albaştri scânteiară, străluciră; 
se întâmplase ceva, umed şi minunat. 

— Îl vreau pe Mighty Max, proclamă el ca şi când ar fi 
fost prinţul din poveste în loc de un băieţaş rătăcit. 

Il strânse pe băiat în braţe şi se grăbi să părăsească 
raionul îndreptându-se spre uşa din faţă. Realiză brusc că 
are toate şansele să reuşească să ducă la capăt manevra, 
atât de periculoasă şi şocantă, cu aproape o sută de 
martori oculari în magazin. Salut, iată-l pe noul Pied 
Piper”. Copiii se dau în vânt după el. 

— O să cumpărăm un Vac-Man. Ce zici de un X-Man? 
Da' de un Strech Armstrong? 

— Mighty Max, repetă băieţelul, hotărât în dorinţa lui. 
Vreau numai Mighty Max. 

Ucigaşul ieşise din raion. Mai puţin de zece metri îl 
despărţeau de ieşirea din magazin. Parcarea dădea în 
parcul Columbia, de la început prevăzut în plan ca refugiu. 
Mai făcu repede doi paşi şi îngheţă în drumul lui spre 
ieşire. 

Rahat! Un cuplu până-n treizeci de ani se îndrepta spre 


> Eroul unei legende germane popularizată de Robert Browning în The 
Pied Piper of Hamelin, 1842 (n.tr.). 


49 


el. Femeia semăna leit cu săracu ’ băieţaş necăjit. 

L-au prins... l-au încolţit. L-au prins. 

Ştia ce trebuie să facă, aşa că nu intră în panică nici 
măcar pentru o nanosecundă. Fără să socotim cele două- 
trei atacuri de cord dinăuntru. Asta e, totul s-a dus de 
râpă. E timpul să fac pe prostul. 

— Hei, voi de colo. Zâmbi larg şi îşi luă cel mai degajat 
aer din viaţa lui. Mititelul ăsta vă aparţine? S-a pierdut la 
raionul de jocuri de acţiune. N-a venit nimeni după el. M- 
am gândit să-l duc la şeful magazinului. Micuţul plângea 
de mama focului. Sunteţi mămica lui? 

Mama întinse mâinile după preţiosul motiv de bucurie, 
aruncând în acelaşi timp o privire rea înspre soţul ei. 

Aha, el e vinovatul. Era evident că tăticu. Era cel care 
pierduse copilul. Tăticii nu sunt în stare de nimic în zilele 
astea, nu-i aşa? Cel puţin propriul lui tătic se dovedise 
astfel. 

— Mulţumesc, mulţumesc mult, exclamă mămica. Zvârli 
încă o privire incredibil de răutăcioasă spre tăticu. Foarte 
drăguţ din partea ta, îi spuse ea criminalului. 

Cel mai frumos zâmbet al lui încă i se lăţea pe faţă. 
Nene, se întrecea pe sine. 

— Oricine ar fi făcut acelaşi lucru. E un băieţel tare 
drăguţ. Păi, la revedere. Pa, pa. Vrea un Mighty Max. Asta 
căuta probabil. 

— Aşa e, vrea un Mighty Max. Pa. Mulţumesc încă o 
dată, spuse mami. 

— Pa, pa, gânguri cel mic, făcând cu mâna. Pa, pa. 

— Poate ne mai vedem, spuse ucigaşul de la şcoala 
Sojourner Truth. Pa, pa. Cretinii! Proşti incredibili! Idioţi 
jalnici! 

Lăsă în urmă familia. Nu privi înapoi nici măcar o dată. 
Îşi udase pantalonii, dar îl pufnise şi râsul. Nu se putea 
opri din râs. Încă un argument în favoarea lui - chiar dacă 
într-o bună zi va fi prins - n-o să creadă nimeni că el e 
asasinul de la Sojourner Truth. Nici într-o mie de ani. 


50 


15 


Of, era mult mai bine acum. Viaţa era iarăşi frumoasă. 
Am deschis ochii şi am văzut-o pe Jannie, zgâindu-se la 
mine de la niciun metru distanţă. Jannie o ţinea pe Rosie în 
braţe. Lui Jannie îi plăcea uneori să mă privească dormind. 
Şi mie îmi place să mă uit la ea când doarme. Suntem la 
egalitate aici. 

— Salut, dulceaţa mea, lumina mea, i-am spus eu. Ştii 
cântecul ăla: Cineva să aibă grijă de mine? Ţi-l aminteşti? 

I-am fredonat vreo două versuri. Jannie dădu din cap în 
semn că da. Ştia cântecul. Mă auzise cântându-l la pianul 
de pe verandă. 

— Ai musafiri, mă anunţă ea. 

M-am ridicat în capul oaselor. 

— De când sunt aici? 

— Abia au venit. Nana ne-a trimis pe mine şi pe Rosie să 
te aducem. Le face cafea. Şi ţie. Trebuie să te scoli. 

— Cine sunt - Sampson şi Rakeem Powell? 

Jannie scutură din cap. Părea neobişnuit de timidă în 
dimineaţa asta, nu era stilul ei. 

— Sunt albi. 

M-am grăbit să mă ridic din pat. 

— Înţeleg. Ai ţinut minte cum îi cheamă? 

Dintr-o dată m-am gândit că le ştiu numele. Rezolvasem 
singur misterul - sau aşa credeam. 

— Domnul Pittman şi domnul Clouser, spuse Jannie. 

— Bravo, am complimentat-o eu. 

Nu e bine, nu e bine deloc, gândeam eu despre musafirii 
mei. Nu voiam să-l văd pe şeful meu şi nici pe şeful poliţiei 
- mai ales nu în casa mea. 

Mai ales pentru motivul pentru care credeam că mă 
caută. 

Jannie se aplecă şi îmi dădu sărutul de dimineaţă. Apoi 
încă unul. 


51 


— Of, ce se află dincolo de aceste săruturi?! 

— Nimic, spuse ea. La mine, nimic. 

Mi-au trebuit mai puţin de cinci minute ca să fiu cât se 
poate de gata pentru aşa o întâlnire. Nana îi întreținea pe 
musafiri în salon. Şeful poliţiei, Clouser, mai venise în casa 
mea de două ori înainte. Şeful detectivilor era la prima 
vizită. Am presupus că şeful poliţiei îl silise să vină. 

Pittman şi Clouser îşi sorbeau cafelele aburinde făcute 
de Nana şi zâmbeau la povestea pe care le-o îndruga. Mă 
întrebam cu ce anume se hotărâse să-i înnebunească. Era 
un moment periculos - pentru Pittman şi Clouser. 

— Tocmai îi mustram pe domnii aici de faţă pentru că l- 
au lăsat pe Emmanuel Perez să-şi facă de cap atâta vreme, 
îmi declară ea la intrarea în salon. Mi-au promis că nu vor 
mai permite niciodată să se întâmple aşa ceva. Ce zici, 
Alex, să-i cred? 

Amândoi chicoteau când se uitară la mine. Niciunul 
dintre ei nu se gândi că nu era nimic de râs, că nu e bine 
să te pui cu bunica mea, sau - mai rău - s-o priveşti de sus 
în propria ei casă. 

— Nu, să nu crezi o iotă din tot ce ţi-au spus. Ai 
terminat? am întrebat-o eu, răspunzându-i la zâmbetul 
dulce şi fals cu unul aşijderea. 

— Nici prin cap nu mi-a trecut să-i cred pe cuvânt. Vreau 
să le obţin promisiunea în scris, insistă Nana. 

Am încuviinţat şi am zâmbit ca şi când ar fi făcut o 
glumă, deşi ştiam că nu glumise. Era serioasă de moarte. 
Pittman şi Clouser se prăpădeau de râs. Credeau că Nana 
Mama e o femeie plină de haz. Ei bine, nu e. 

— Ne laşi să discutăm în trei? am întrebat-o eu. Sau vrei 
să ieşim în stradă să vorbim în linişte? 

— Mă duc în bucătărie, spuse Nana aruncându-mi o 
privire rea. Domnule Pittman, domnule Clouser, mi-a părut 
bine să vă văd. Nu uitaţi ce mi-aţi promis. Eu nu uit. 

O dată plecată, şeful poliţiei vorbi: 

— Te felicităm, Alex. Am auzit că ai găsit tot felul de 
materiale pornografice cu copii în apartamentul lui 
Emmanuel Perez. 


52 


— Detectivul Sampson şi cu mine am găsit materialul 
pornografic, am specificat eu. Apoi am tăcut. Mă 
hotărâsem să nu le fac viaţa uşoară. De fapt, eram perfect 
de acord cu Nana Mama în privinţa lor. 

— Sunt sigur că te întrebi ce căutăm aici, aşa că am să-ţi 
explic, spuse şeful meu, Pittman. 

Noi doi nu eram prea apropiaţi, asta ca să sune blând. 
N-am fost şi nu vom fi vreodată. Pittman e un om violent şi 
un rasist structural, şi încă astea sunt părţile lui cele mai 
bune. E genul incapabil să se uite la o centură fără să fie 
tentat să lovească sub ea. 

— V-aş fi recunoscător, am replicat. Eu credeam că 
treceaţi prin cartier şi v-aţi oprit doar ca să beţi o cafea la 
bunica. Merită efortul. 

Pittman nu părea dispus să zâmbească. 

— Am primit o cerere oficială din partea FBI, aseară. Vor 
să lucrezi la investigația asupra morţii senatorului 
Fitzpatrick. Agentul special Kyle Craig susţine că trecutul 
tău şi experienţa recentă vor fi de folos în anchetă. 
Evident, Alex, e un caz important. 

L-am lăsat pe Pittman să termine, apoi am dat din cap în 
semn că nu. 

— Am o jumătate de duzină de cazuri de omucidere aici 
în Southeast, am spus eu. Cazul pe care tocmai l-am închis 
ar fi trebuit rezolvat cu luni în urmă. Și n-ar fi fost nevoie 
ca o fetiță să moară de pomană. Un detectiv de la 
Omucideri a fost oprit atunci să se ocupe de caz. Şi o fetiţă 
a murit. O fetiţă de şase ani. 

— E un caz major, Alex, spuse Clouser. 

Avea părul alb ca zăpada. Era roşu-aprins la faţă, ca 
întotdeauna când era furios sau supărat. Ne cunoşteam de 
ceva timp. Ne înţelegeam bine, de cele mai multe ori. 
Poate nu şi de data asta. 

— Spune-le celor de la FBI că n-am timp pentru Jack şi 
Jill. Kyle va înţelege. Am câteva cazuri de omucidere aici în 
Southeast. Şi aici mor oameni. Avem problemele noastre, 
unele majore. 

— Să-ţi spun ceva, Alex, zise şeful poliţiei. 


53 


Zâmbea blând în timp ce vorbea. Cu dinţii albi, frumos 
plombaţi. Aş fi putut cânta Gershwin pe ei, deşi un Little 
Richard mai săltăreţ ar fi fost mai potrivit. 

— Vrei să mai fi poliţist? întrebă el. 

De data asta mă atinse. O lovitură mişelească, dar una 
reuşită. 

— Vreau să fiu un poliţist bun, i-am spus. Vreau să fac 
tot binele de care sunt în stare. Ca totdeauna. Nu s-a 
schimbat nimic. 

— Bun răspuns, spuse Clouser ca şi când aş fi fost un 
copil care are nevoie de puţină educaţie. Te ocupi de cazul 
Jack şi Jill. Cei de sus au hotărât asta. Ai experienţă cu 
genul ăsta de crime cu psihopaţi. În mod oficial ţi se iau 
toate celelalte cazuri. Acum, n-ai decât să fii un foarte bun 
poliţist, Alex. Cei de la FBI sunt siguri că Jack şi Jill vor lovi 
din nou. 

Ca şi mine, ca şi mine. 

Credeam acelaşi lucru şi despre asasinul de la şcoala 
Sojourner Truth. 


16 


Am rezistat farmecelor unice ale cazului Jack şi Jill încă 
o zi. O jumătate de zi, să fiu mai exact. Am încercat să-mi 
clarific unele lucruri din ancheta mea în Southeast. Eram 
furios din cauza întâlnirii cu Clouser şi Pittman. 

Shanelle Green murise pentru că nu fuseseră însărcinaţi 
mai mulţi detectivi cu cazul Chucky-Ciopârţilă, pentru că 
n-au avut timp pentru Alvin Jackson. Sordida afacere avea 
conotaţii rasiale, evident, mă înnebunea şi mă întrista 
deopotrivă. 

M-am întors devreme acasă şi mi-am petrecut seara cu 
Nana şi copiii. Voiam să mă conving că şi-au revenit după 
crima de la Sojourner Truth. Măcar povestea asta de 
groază se terminase. Dar încă nu terminasem cu copilul 
ucis. Nu puteam să trec peste o mulţime de detalii. 


54 


Cam o jumătate de oră, în subsol, le-am dat copiilor 
lecţia lor săptămânală de box. Dragul de Damon nu se 
plânge niciodată că lecţiile o includ şi pe sora lui. Işi pune 
liniştit mănuşile. 

Deveniseră nişte mici pugilişti adevăraţi dar, mai 
important, învăţaseră când nu trebuie să se bată. Nu se 
amestecau în multe certuri copilăreşti la şcoală, dar asta 
pentru că sunt nişte copii drăguţi şi ştiu să se poarte. 

— Atenţie la jocul de picioare, Damon, i-am spus eu, nu 
te pune nimeni să stingi focul cu picioarele. 

— Trebuie să dansezi, îi aruncă Jannie ironic fratelui ei. 
Dreptul, înainte, înapoi. Stângul, înainte. 

— Îţi dau eu ţie dans, imediat, o avertiză Damon, şi se 
porniră amândoi pe râs. 

Un pic mai târziu eram cu toţii sus în faţa televizorului. 
Jannie îşi încrucişase braţele ei subţiri, îşi strânsese ochii 
cafenii şi boticul în faţa mea. Era ora ei oficială şi 
nediscutabilă de culcare, dar se hotărâse să încerce un 
protest. 

— Nu, tati, 'nţ, spuse ea. Ceasul tău e înainte. 

— Ba da, Jannie, da, da, da. 

M-am ţinut tare în faţa celui mai tare argument din 
lume. Ceasul meu e în urmă. 

— Nu, dom'le. Nu vreau. 

— Ba da, dom'şoară. N-ai încotro, te-am prins. 

Lungul braţ al legii o apucă în cele din urmă şi înăbuşi 
atacurile repetate. Am smuls-o de pe canapea şi mi-am dus 
fetiţa la culcare la opt treizeci punct. Legea şi ordinea 
domneau iarăşi în casa Cross. 

— Unde mergem, tăticule? întrebă ea agăţându-se de 
gâtul meu. Mergem la îngheţată? Eu vreau cu praline şi cu 
frişcă. 

— Visezi! 

Strângând-o pe Jannie în braţe nu m-am putut opri să 
mă gândesc la micuța Shanelle Green. Când am văzut-o pe 
Shanelle în curtea şcolii m-am speriat. M-am gândit la 
Jannie. Era un cerc vicios din care mintea mea nu putea 
scăpa. 


55 


Trăiesc cu groaza că monştrii umani s-ar putea să ne 
intre-n casă. Unul dintre ei venise peste noi acum câţiva 
ani. Gary Soneji. Niciunul dintre noi n-a fost rănit atunci, 
am fost foarte norocoşi. 

Jannie şi cu mine compuseserăm o rugăciune care ne 
plăcea la amândoi. A îngenuncheat lângă pat şi a rostit 
cuvintele într-o şoaptă frumoasă. 

— Dumnezeule din ceruri, bunica şi tăticu' mă iubesc. 
Până şi Damon mă iubeşte. Mulţumesc, Doamne, că m-ai 
tăcut bună, drăguță şi uneori amuzantă. Am să mă 
străduiesc mereu să fac ce e bine, dacă pot. Jannie Cross 
îţi spune noapte bună! 

— Amin, i-am spus eu fetei mele şi i-am zâmbit. O iubesc 
mai mult decât însăşi viaţa. Îmi aminteşte de mama ei în 
modul cel mai bun cu putinţă. Ne vedem dimineaţă. De- 
abia aştept. 

Jannie mi-a zâmbit şi ochii i s-au mărit dintr-o dată. Se 
ridică în pat. 

— Poţi să mă mai vezi astă-seară. Dacă mă laşi să mai 
stau, spuse ea. Vreau îngheţată. 

— Eşti nostimă, i-am spus eu şi am sărutat-o de culcare. 
Şi drăguță, şi deşteaptă. 

Doamne, îi iubesc pe ea şi pe Damon atât de mult. De- 
aia moartea copilului mă lovise atât de tare. Nebunul 
lovise prea aproape de casa noastră. 

Poate că de aceea am plecat, ceva mai târziu, cu Damon 
la plimbare. l-am încercuit umerii cu braţul. Mi se pare că 
pe zi ce trece se face mai mare, mai puternic, mai matur. 
Suntem prieteni buni şi asta mă bucură. N 

Ne-am îndreptat amândoi spre şcoala lui Damon. In 
drum am trecut pe lângă biserica baptistă, pe ale cărei 
ziduri graffiti-urile roşii-întunecate şi negre spuneau: Mă 
doare-n cot de lisus, că şi pe lisus îl doare-n cot de mine. 
Un sentiment obişnuit în cartier, mai ales la cei tineri şi 
neliniştiţi. 

Una dintre colegele lui Damon a murit la şcoala 
Sojourner Truth. O tragedie oribilă, dar Damon văzuse 
încă dinainte asemenea orori. Damon fusese martor la un 


56 


omor pe stradă - un tânăr îl împușcase pe altul într-o 
parcare - şi avea numai şase ani. 

— Ţi-e frică să mergi la şcoală? Spune-mi adevărul. 
Oricare ti-ar fi sentimentele, e bine să-mi spui, i-am amintit 
eu cu blândeţe. Şi mie mi-e frică uneori. Beavis şi Butthead 
mă sperie. Ren şi Stimpy la fel. 

Damon zâmbi şi ridică din umeri. 

— Mda, câteodată mi-e frică. Când ne-am întors la 
şcoală tremuram tot. Şcoala n-o să se închidă, nu-i aşa? 

Am zâmbit în sinea mea, dar chipul mi-a rămas serios. 

— Nu, mâine o să aveţi ore ca de obicei. Şi teme. 

— Mi-am făcut temele, se apără Damon. 

Nana ţine cam prea mult la note, dar poate că nu e un 
lucru atât de rău. 

— Am aproape numai 10, ca tine. 

— Aproape numai 10, am râs eu. Ce fel de propoziţie e 
asta? 

— Corectă. 

Rânji ca o hienă tânără care tocmai auzise o glumă 
bună. L-am prins de cap în joacă şi mi-am trecut uşor 
degetele prin părul lui scurt. Era bine deocamdată. Era un 
copil puternic şi bun. Il iubesc la nebunie şi vreau să ştie 
asta. 

Damon se smuci din strânsoare. Dansa în stilul lui Sugar 
Ray Leonard şi mă testă cu câţiva pumni în stomac. Voia 
să-mi arate ce pui vânjos are tata. Nu era nevoie să-mi 
dovedească. 

Chiar atunci am observat pe cineva ieşind din clădirea 
şcolii. Era aceeaşi femeie pe care o remarcasem dimineaţa 
devreme la locul morţii lui Shanelle Green. Se uita la mine 
şi la Damon cum ne jucam pe trotuar. Se oprise din mers 
ca să se uite la noi. 

Era înaltă şi subţire, aproape un metru optzeci. Nu-i 
puteam zări faţa în umbra lăsată de clădirea şcolii. Mi-o 
aminteam totuşi, din dimineaţa aceea. Îmi aminteam 
privirea ei încrezătoare şi aerul misterios. 

Făcu semn cu mâna şi Damon îi răspunse. Apoi se 
îndreptă spre acelaşi Mercedes albastru închis, parcat 


57 


lângă peretele şcolii. 

— O cunoşti? am întrebat eu. 

— E noua directoare a şcolii, mă informă Damon. 
Doamna Johnson. 

Am dat din cap. Doamna Johnson. j 

— Lucrează târziu. Sunt impresionat. Iți place doamna 
Johnson? l-am întrebat în timp ce-o urmăream cu privirea. 

Mi-am adus aminte că Nana avea numai cuvinte de bine 
despre directoare, spunea că e „inspirată“ şi extrem de 
bună. Fără îndoială că era atrăgătoare - la vederea ei 
simţeam o durere în inimă. Adevărul e că mi-era dor să am 
pe cineva în viaţa mea. Tocmai îmi revenisem după o 
legătură mai complicată cu o femeie, Kate McTiernan. 
Toată toamna mă străduisem să-mi scot de la inimă 
întreaga afacere. In seara aceea Încă mă străduiam. 

Damon mi-a răspuns fără să stea pe gânduri: 

— Îmi place. Toată lumea o place pe doamna Johnson. 
Cu toate că e dură. E chiar mai dură ca tine, tăticule, 
declară el. 

Nu arăta aşa dură în Mercedesul ei, dar n-aveam niciun 
motiv să nu-mi cred băiatul. Fără îndoială că era curajoasă 
din moment ce rămânea atât de târziu singură în şcoală. 
Poate un pic prea curajoasă. 

— Să mergem acasă, i-am spus eu lui Damon. Era să uit 
că mâine te duci la şcoală. 

— Poate stăm să ne uităm la meciul Bullets cu Orlando 
Magic, se hazardă el apucându-mă de cot. 

— Sigur. O sculăm şi pe Jannie şi facem noapte albă, i- 
am replicat eu în hohote. Am râs amândoi. 

În noaptea aceea am dormit cu copiii. Era clar că nu-mi 
ieşea din minte crima de la Sojourner Truth. Uneori 
puneam pături şi perne pe jos şi dormeam cu toţii ca cei 
fără adăpost. Nana se înfuria, dar cum furia o făcea să 
întinerească, încercam să-i asigurăm câte o criză măcar o 
dată pe săptămână. 

Intins pe jos cu ochii deschişi, cu amândoi copiii 
dormind liniştiţi lângă mine, mă gândeam la Shanelle 
Green. Era ultimul lucru de care aveam nevoie. De cea 


58 


adus corpul în curtea şcolii? mă întrebam. În mai toate 
cazurile rămân amănunte nelămurite, dar acesta nu avea 
niciun sens, deci mă îngrijora. Ca o ultimă piesă care nu se 
potriveşte într-un puzzle altminteri terminat. 

Apoi am început să mă gândesc la doamna Johnson. Era 
un gând mult mai plăcut. E chiar mai dură ca tine, tăticule. 
Puştiul meu o recomandase într-un mod strălucit. Era 
aproape o provocare. Toată lumea o place pe doamna 
Johnson, spusese Damon. 

Mă întrebam care o fi numele ei de botez. Am încercat 
să ghicesc - Christine. Aşa mi-a venit. Christine. Imi plăcea 
cum sună în mintea mea. 

În sfârşit am aţipit. Am dormit cu copiii pe maldărul de 
pături şi perne de pe podea. Monştrii ne-au ocolit în 
noaptea aceea. I-aş fi înfruntat. 

Vânătorul de monştri stătea de pază. Obosit şi somnoros 
şi sentimental, dar foarte atent. 


17 


De data asta era curată nebunie, demenţă. Era fantastic! 
Asasinul voia să lovească din nou, chiar acum. În minutul 
ăsta. Voia să-i lovească pe amândoi. Ce lovitură ar fi! Ce 
realizare! Şocantă! 

Îi urmărise de departe - tată şi fiu. Se gândise la 
propriul lui tată, poliţai nenorocit. 

Apoi o văzuse pe profesoara înaltă şi drăguță cum 
flutură din mână şi se urcă în maşină. Instinctiv, ura lui se 
îndreptă şi asupra ei. Căţea neagră nenorocită. Profesoară 
nenorocită cu zâmbet mincinos lăţit pe toată faţa. 

POC! POC! POC! 

Trei împuşcături direct în cap. 

Trei capete explodând ca pepenele. 

Asta meritau cu toții. Execuții sumare. 

Un gând năstruşnic se născu în mintea lui în timp ce 
urmărea scena de lângă şcoală. Ştia deja destul de multe 


59 


despre Alex Cross. Cross era detectivul lui, nu-i aşa? Cross 
fusese însărcinat cu cazul lui, aşa-i? Atunci Cross era 
vânatul lui. Un politai, cum fusese tatăl lui. 

Cel mai interesant era că nimeni nu acordase prea multă 
atenţie primei victime. Crima trecuse aproape 
neobservată. Ziarele din Washington abia dacă o 
semnalaseră. La fel şi televiziunea. Cui îi pasă de o fetiţă 
mică din Southeast?! De ce dracu' să le pese? 

Nu le pasă decât de Jack şi Jill. Oamenilor albi şi bogaţi 
le e frică pentru vieţile lor. Frică! Ei bine, la dracu' cu Jack 
şi Jill. El e mai bun ca Jack şi Jill şi o să demonstreze asta. 

Directoarea şcolii trecu pe lângă ascunzătoarea lui din 
spatele tufişurilor. O cunoştea şi pe ea. Doamna Johnson 
de la şcoala Truth. Whitney Houston din Southeast, păi nu? 
La dracu' cu ea. 

Ochii lui se întoarseră spre Alex Cross şi spre fiul lui. 
Simţea cum îl cuprinde mânia, cum fierbe de furie. Ca şi 
când butonul lui secret ar fi fost apăsat iarăşi. Incepuse să 
vadă roşu, simţea nori de roşu invadându-i creierul. 
Sângele cuiva, nu-i aşa? Al lui Cross? Al băiatului? li 
plăcea ideea de a-i omori pe amândoi. Nene, aproape că-şi 
imagina scena. 

Îi urmări pe Alex Cross şi pe fiul lui până acasă - în plină 
criză de furie, dar păstorind distanţa. Se gândea ce să 
facă. 

Era mai bun ca Jack şi Jill. Avea să-i dovedească asta lui 
Cross şi lumii întregi. 


18 


Gala festivă a spectacolului de caritate oferit de 
Comitetul pentru Sănătate Menitală se ţinea la Pensiunea 
de pe strada F în seara de vineri. În marea sală de bal cu 
coloane de marmură care se întindea pe trei etaje se aflau 
peste o mie de invitaţi, care roiau în jurul fântânii 
arteziene strălucitoare. Chelnerii şi chelneriţele purtau 


60 


costume de Moş Crăciun. Orchestra atacase o versiune 
mai ritmată a lui „Winter Wonderland“. Mare distracţie. 
Invitata de onoare a serii nu era nimeni alta decât Prinţesa 
de Wales. Sam Harrison era şi el acolo. Jack era acolo. 

O observă pe prințesă îndeaproape când aceasta 
pătrunse în sala de bal strălucitoare. În anturajul ei se 
aflau un financiar despre care se zvonea că o să fie 
următorul ei soţ, ambasadorul Braziliei cu soţia şi câteva 
celebrităţi americane din lumea modei. Ironia făcea ca 
două dintre modelele din grup să pară suferinde de 
anorexie, opusul bulimiei - boala nervoasă de care suferea 
prinţesa de câţiva ani. 

Jack se apropie cu câţiva paşi de prinţesa Di. Era 
intrigat şi îşi punea serioase întrebări asupra eficienţei 
serviciului ei de protecţie. li urmări cu privirea pe băieţii 
din Serviciul Secret retrăgându-se discret, rămânând la 
datorie pe aproape, cu căştile pe urechi. 

Tocmai din Anglia fusese adus cel care urma s-o salute 


pe regină - preşedinta Comitetului - şi pe Walter 
Annenberg - gazda manifestării. Ambasadorul vorbi scurt 
după care urmă dineul, abundent - deşi nu prea 


condimentat: miel în sos Niçoise şi fasole verde. 

La desert - tartă cu portocale cu sos de portocale şi 
cremă Marsala - când prinţesa se ridică să ia cuvântul, 
Jack era la mai puţin de zece metri distanţă de ea. Era 
îmbrăcată cu o tunică scumpă de tafta şi o salbă de argint 
pe care, după părerea lui, o purta cu stângăcie. Picioarele 
ei mari îl duceau cu gândul la personajul de desene 
animate Daisy Duck. Prințesa Daisy, aşa îi spunea el lui 
Lady Di. 

Discursul Dianei se adresa celor care îi urmăriseră viaţa 
îndeaproape. O copilărie şi o adolescenţă nefericită, o 
căutare epuizantă a perfecțiunii, un sentiment de 
autorepulsie şi desconsiderare în proprii ochi. Toate 
acestea duseseră la ceea ce ea numea „ruşinosul meu 
prieten“ - bulimia. 

Jack aprecie discursul ca nelalocul lui şi dezgustător. Nu 
se simţea deloc impresionat de autocompătimirea Dianei 


61 


sau de starea ei vecină cu isteria, care se ghicea dincolo de 
rolul pe care îl juca, şi probabil îi domina întreaga viaţă. 

Auditoriul păru să aibă o reacţie diferită, chiar şi băieţii 
din Serviciul Secret - de obicei stană-de-piatră - păreau să- 
i răspundă afectiv popularei Lady Di. Cuvântarea ei se 
sfârşi într-un ropot de aplauze care păreau sincere şi din 
inimă. 

Apoi întreaga sală se ridică în picioare, inclusiv Jack, şi 
ovaţiile au continuat. Aproape că putea s-o atingă pe Di. Să 
bem pentru bulimie, simţea el nevoia să strige. Să bem 
pentru toate cauzele de pe lume. 

Venise momentul să treacă la fapte. Venise vremea 
actului doi din piesa Jack şi Jill. Era vremea faptelor mari. 

În seara asta el era protagonistul - o partitură solo. Mai 
urmărise încă o figură bine cunoscută. O urmărise, îi 
studiase obiceiurile şi manierele şi cu alte ocazii. 

Natalie Sheehan era izbitor de frumoasă, de fapt mult 
mai frumoasă decât Lady Di. Crainica de televiziune mult 
admirată era blondă şi înaltă de aproape un metru optzeci. 
Purta o rochie neagră de mătase, simplă, clasică. 
Răspândea farmec şi îndeosebi clasă. Prima clasă. Natalie 
Sheehan fusese corect descrisă ca „Regina Americii“ sau 
ca „Prinţesa americană“. 

Jack porni să acţioneze la puţin după nouă şi jumătate. 
Invitaţii începuseră deja să danseze. Trăncăneala uşoară 
umplea aerul: Marion Gingrich şi afacerile ei, problemele 
comerţului cu China, problema du jour a lui John Major, 
planuri de excursii de ski la Aspen, Whistler sau Alta. 

Natalie Sheehan dăduse pe gât trei margarite, seci şi cu 
sare pe buza paharului. N-o scăpase din ochi. Nu arăta, 
dar n-avea cum să nu fie ameţită, măcar un pic. 

E o actriţă foarte bună, îşi spuse Jack apropiindu-se de 
ea la bar. O noapte nedormită şi o legătură de un week- 
end - specialitatea ei. Jill se documentase al dracului de 
bine. Știu totul despre tine, Natalie. 

Făcu doi paşi şi se treziră faţă-n faţă. Aproape că se 
ciocniră, de fapt. li simţea parfumul. Mirosea a flori. 
Foarte frumos. Ştia şi numele minunatei arome - ESCADA 


62 


acte 2. Citise că e parfumul preferat al lui Natalie. 

— lartă-mă. Mii de scuze, spuse el simțind cum roşeşte. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Eu nu mă uitam pe unde 
merg. Impiedicata de mine, replică Natalie şi zâmbi. 
Zâmbetul ei ucigător de pe micul ecran. O experienţă 
deloc de lepădat în carne şi oase. 

Jack îi întoarse zâmbetul, iar ochii lui dădură brusc 
semne de recunoaştere. O cunoştea. 

— Se spune că nu uiţi niciodată un nume sau un chip, 
nici după unsprezece ani de experienţă în televiziune, îi 
spuse el lui Natalie Sheehan. Sper că te-am citat corect. 

Natalie muşcă momeala. 

— Eşti Scott Cookson. Ne-am întâlnit la Meridian. Era în 
primele zile ale lui septembrie. Eşti avocat la... la o firmă 
mare din D.C. 

Izbucni în râs. Un râs frumos. Buze frumoase şi dinţi 
aranjaţi perfect. Natalie Sheehan. Victima lui de astă- 
seară. 

— Chiar ne-am întâlnit la Meridian? întrebă ea pentru a- 
şi verifica informaţia, ca un bun reporter ce se afla. Chiar 
eşti Scott Cookson? 

— Ne-am întâlnit, eu sunt. Tu trebuia să mai mergi la o 
petrecere după aceea, la Ambasada Britanică. 

— Nici tu nu pari să uiţi vreodată un fapt, sau un 
amănunt, spuse ea. Zâmbetul rămăsese la locul lui. 
Perfect, strălucitor, aproape efervescent. Starul de 
televiziune în viaţa reală, dacă asta era viaţă reală. 

Jack ridică din umeri, cu timiditate uşor de mimat în faţa 
lui Natalie. 

— Anumite fapte, anumite amănunte, spuse el. 

Era o frumuseţe clasică, foarte atrăgătoare în orice caz, 
îi era imposibil să nu remarce. Zâmbetul cald era marca ei 
distinctivă şi îi stătea bine. Il studiase ore în şir până în 
seara asta. Nu era complet imun la farmecele ei, nici 
măcar în aceste împrejurări. 

— Ei bine, continuă Natalie, în seara asta nu mai merg 
la nicio petrecere. Am cam terminat-o cu petrecerile, să fiu 
sinceră. Aici am venit pentru că, în fond, e vorba de o 


63 


cauză nobilă. 

— Sunt de acord. Cred în cauzele nobile. 

— Aha. Şi care e cauza ta preferată, Scott? 

— Societatea de prevenire a cruzimii împotriva 
animalelor, răspunse el. Asta-i cauza mea. 

Încerca să se arate plăcut surprins de faptul că ea 
rămăsese să stea de vorbă cu el. Putea să joace jocuri de 
societate ca oricare altul - la nevoie, sau când avea chef. 

— Pot să fiu direct şi să te rog s-o ştergem amândoi de 
aici? o întrebă el. Zâmbetul lui natural şi nestânjenit 
acoperea orice urmă de deliberare. Era ca un vino-ncoace. 
Nimic contrafăcut. Pentru amândoi, răspunsul lui Natalie 
Sheehan era de o importanţă covârşitoare. 

Se uită lung la el, luată puţin prin surprindere. O 
dăduse-n bară, se gândea el. Sau poate că ea joacă teatru. 

Dar Natalie Sheehan izbucni în râs. Un râs din toată 
inima, aproape răguşit. Sam putea să jure că nimeni din 
America nu-i auzise acest râs în calitate de reporter de 
televiziune. 

Săraca Natalie, gândi Jack. Numărul doi. 


19 


Natalie mai luă o margarita pentru drum. 

— Merinde, explică ea şi izbucni iarăşi în acel râs adânc 
şi minunat. Am învăţat să petrec la St. Catherine's 
Academy din Cleveland. După aia la Ohio State, îi 
mărturisi ea intrând în garaj. 

Încerca să-i arate că e diferită de imaginea de pe micul 
ecran. Mai degajată, cu mai mult umor. Inţelesese, 
prinsese ideea. Chiar îi plăcea aşa. Renunţase puţin şi la 
modul ei răspicat şi clar de a rosti cuvintele. Se credea 
probabil sexy şi avea dreptate. Era chiar foarte 
cumsecade, foarte cu picioarele pe pământ, lucru care îl 
luă puţin prin surprindere. 

Plecară cu maşina ei, aşa cum Jill prevăzuse în mod 


64 


corect. Natalie conducea un pic cam repede Dodge-ul 
Stealth albastru metalizat. Intre timp nu se oprea din 
vorbit şi reuşea să rămână interesantă: acordul GATT, 
Boris Elţin şi problema lui cu alcoolul, piaţa imobiliară în 
D.C., reforma sistemului de finanţare a campaniilor 
electorale. Arăta cât e ea de inteligentă, informată, 
luminată - poate doar un pic prea implicată în lupta dintre 
bărbaţi şi femei. 

— Unde mergem? întrebă el într-un târziu. Bineînţeles 
că ştia deja răspunsul. Hotelul Jefferson. Cuibuşorul ei de 
nebunii din D.C. Apartamentul ei. 

— În laboratorul meu, răspunse ea. De ce întrebi, eşti 
nervos? 

— Nu. Mă rog, sunt puţin nervos, recunoscu el şi râse. 
Era adevărul adevărat. 

Îl conduse în apartamentul ei din hotelul Jefferson de pe 
strada Şaisprezece. Două camere frumoase şi o baie 
spațioasă cu vedere la stradă. Ştia că mai are o casă în Old 
Town Alexandria. Jill făcuse o vizită acolo. Ca să fie sigură. 
Să nu-i scape nimic. Măsoară de două ori. Măsoară de 
cinci ori, dacă trebuie. 

— Apartamentul ăsta e cadoul meu pentru mine. Un loc 
special pentru când am de lucru chiar în oraş, îi spuse ea. 
Priveliştea îţi taie respiraţia, nu crezi? Te face să simţi că 
întreg oraşul îţi aparţine. Mie aşa mi se pare. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Şi eu iubesc oraşul ăsta, întări 
Jack. 

Pentru o clipă rămase pierdut, cu privirea în zare. lubea 
într-adevăr oraşul şi ceea ce reprezenta el, sau măcar ce 
însemnase odată. Îşi amintea încă prima vizită la 
Washington. Era recrut în marină şi avea douăzeci de ani. 
Soldatul. 

Observă în tăcere biroul. Computer laptop, imprimantă 
Canon cu jet de cerneală, două video-uri, o statuetă de aur 
Emmy. Flori proaspete într-o vază roz, alături de un bol de 
ceramică neagră plin cu monede străine. 

Natalie Sheehan, asta e viaţa ta. Impresionantă oarecum 
şi tristă oarecum. Și terminată oarecum. 


65 


Natalie se opri şi se uită la el lung, ca şi când îl vedea 
pentru prima oară. 

— Eşti un om bun, nu-i aşa? Mă intrigă faptul că pari o 
persoană foarte deschisă. Marfă autentică, aşa se spune 
sau aşa se spunea. Eşti un om bun, nu-i aşa, Scott 
Cookson? _ 

— Nu tocmai. Dădu din umeri. Işi rostogoli ochii 
strălucitori şi schiţă un început de zâmbet. Era bun la asta, 
s-o cucerească. Deşi în condiţii normale nu era el genul. În 
inima lui nu era loc decât pentru o femeie. 

— Nimeni nu e cu adevărat bun în Washington. Nu şi 
după ce ai locuit aici o vreme, spuse el şi continuă să 
zâmbească. 

— Se poate să ai dreptate. Presupun că teoretic e corect, 
replică ea şi râse răguşit. 

Râdea de ea însăşi? Vedea că Natalie era cam 
dezamăgită de răspunsul lui. Voia sau poate că avea nevoie 
de ceva autentic în viaţa ei. Ca şi el, altminteri, iar asta era 
ce-i trebuia lui. Jocul era rafinat - era fără îndoială marfă 
autentică. Era atât de important! Era istorie. Istorie trăită 
chiar acum, în acest apartament de la hotelul Jefferson. 

Viaţa lui era acest joc irezistibil şi periculos. Era ceva 
plin de însemnătate şi se simţea împlinit. Pentru prima 
oară după atâţia ani. 

— Hei, întoarce-te, Scott Cookson. Te-am pierdut? 

— Nu, nu. Sunt aici. Sunt genul de persoană aici-şi- 
acum. În Washington la ore mici. 

— E scena noastră. A ta şi a mea. 

Natalie făcu prima mişcare de apropiere fizică, un alt 
amănunt pe care-l prevăzuse şi asta îi întărea siguranţa de 
sine. Se apropie de el, pe la spate. li încercui pieptul cu 
braţele ei lungi, în clinchet de brățări. Era extrem de 
plăcut. Extrem de dezirabilă, aproape irezistibilă şi 
conştientă de asta. Simţi cum se excită şi se întăreşte în 
partea din stânga a pantalonilor. Excitaţia era însă nimic 
faţă de ceea ce simţea despre ce avea să urmeze. În plus, îi 
putea fi de folos. Las-o să te simtă excitat. Las-o să te 
atingă. 


66 


— Îţi place? întrebă ea. i 

Era chiar minunată. Atentă, grijulie. li părea rău pentru 
ea - sincer. Prea târziu pentru o schimbare de plan, de 
tintă. Ghinionul tău, Natalie. 

— Îmi place foarte mult, Natalie. 

— Pot să-ți scot cravata, chiar dacă e atât de elegantă? 

— Cravatele ar trebui interzise, răspunse el. 

— Nu, cravatele au rostul lor. La prima comuniune, la 
înmormântări, la încoronări. 

Natalie era foarte aproape de el. Era seducătoare într-un 
fel atât de dulce şi de blând - şi era trist. O plăcea mai 
mult decât ar fi crezut. A fost odată ca niciodată o fată 
frumoasă din Vestul Mijlociu. Nu simţise decât repulsie 
pentru senatorul Daniel Fitzpatrick, dar în seara asta 
emoţiile îl năpădiseră. Vinovăţie, regret, compasiune. 
Nimic nu e mai greu decât să ucizi de atât de aproape. . 

— Ce părere ai de cămăşile albe şi fine de bumbac? [ţi 
plac cămăşile albe? întrebă Natalie. 

— Nu-mi plac deloc cămăşile albe. Cămăşile albe sunt 
bune pentru înmormântări şi încoronări. Şi pentru baluri 
de caritate. 

— De acord cu tine sută la sută, declară Natalie şi 
începu să-i desfacă nasturii cămăşii lui albe. 

Îi lăsă degetele să lucreze nestânjenite. Ajunseră la 
curea. Jucăuşe. Se pricepea. Îşi frecă palma de pântecele 
lui, apoi şi-o retrase rapid. 

— Ce zici de tocurile înalte? 

— Sincer să fiu, îmi plac numai la ocazii potrivite şi la 
femeia potrivită, spuse el. Dar îmi place şi femeia desculţă. 

— Ai întors-o bine. Are fata de ales. Îmi place asta. 

Aruncă numai una din sandalele ei negre, apoi râse de 
poantă. Să ai de ales - un pantof da şi unul nu. 

— Dar rochiile de mătase? şopti ea cu gura aproape de 
gâtul lui. N 

Se întărise ca piatra. Incepu să respire elaborat. Aşadar 
asta era Natalie. Se gândi dacă să facă mai întâi dragoste 
cu ea. Era corect oare? Sau ar fi fost viol? Natalie reuşise 
să-l facă să nu mai gândească limpede asupra acestei 


67 


chestiuni. 

— Eu cred că se poate şi fără, bineînţeles - în funcţie de 
împrejurări, răspunse el. 

— Hmm, mi se pare mie că avem o grămadă de lucruri în 
comun. 

Natalie alunecă din rochie. Mai purta doar lenjeria 
albastră de dantelă, un pantof şi ciorapii de mătase. La gât 
avea un lanţ de aur subţire cu o cruciuliţă care părea să fi 
venit cu ea tocmai din Ohio. 

Jack mai avea încă pantalonii pe el. Fără cămaşa albă, 
fără cravată. 

— Nu vrei să intrăm? şopti ea arătând înspre dormitor. E 
foarte plăcut acolo. Aceeaşi privelişte, plus focul din 
cămin. Căminul chiar funcționează. Ceva chiar 
funcționează în Washington. 

— Bine. Hai atunci să facem focul. 

Jack o luă în braţe ca şi când n-ar fi cântărit mai nimic, 
ca şi când ar fi fost doi dansatori eleganti, ceea ce într-un 
fel şi erau. Încercă să alunge gândul. N-avea voie să 
gândească astfel, ca un şcolar, ca o Pollyanna€, ca o fiinţă 
omenească normală. 

— Mai eşti şi puternic, suspină ea aruncând şi celălalt 
pantof. 

Vederea de la fereastra dormitorului era uluitoare. 
Dădea la nord de strada Şaisprezece. Străzile şi Scott 
Circle păreau un colier încântător şi scump, ca o bijuterie 
de la Harry Winston sau Tiffany. Prinţesa Di ar fi purtat 
aşa ceva. 

Jack trebui să-şi aducă aminte că era aici pentru a o 
omori pe Natalie. Nimic nu trebuia să-l împiedice s-o facă. 
Decizia finală fusese luată. Zarurile fuseseră aruncate, la 
propriu. 

Se concentră să nu fie sentimental. Pur şi simplu. 
Trebuia să fie rece, ştia cum. 

Îi trecu prin minte s-o arunce pe femeia frumoasă şi 


ê Persoană de un optimism exagerat, orb. De la numele eroinei create 
de Eleanor Porter, scriitoare americană, 1868-1920 (n.tr.). 


68 


inteligentă prin geamul de la dormitor. Se întrebă dacă ar 
trece sau nu prin sticlă. 

În loc de asta, o aşeză uşor pe patul acoperit cu o 
cuvertură Amish. Scoase cătuşele din buzunarul hainei. 

Astfel încât ea să le vadă. 

Natalie Sheehan se încruntă, iar ochii ei albaştri se 
măriră de neîncredere. Se dezumflase parcă şi se 
întristase, chiar sub ochii lui. N 

— Sper că e o glumă. Era furioasă, dar mai ales rănită. Il 
credea pervers şi avea dreptate să se teamă de el ca de cel 
mai rău coşmar. 

Îi răspunse cu o voce scăzută. 

— Nu, nu e glumă. E foarte serios, Natalie. Poţi să-i spui 
eveniment de senzaţie. 

Brusc, în uşa de la intrare se auzi un ciocănit. Puse un 
deget pe buzele lui Natalie în semn de tăcere. 

Ochii ei arătau confuzie, frică adâncă, şi pierduseră 
expresia calmă obişnuită. 

Ochii lui erau reci. Nu arătau absolut nimic. 

— Ea e Jill, îi spuse el lui Natalie Sheehan. Eu sunt Jack. 
Îmi pare rău. Sincer. 


20 


Mi-am croit drum în hotelul Jefferson cu puţin înainte de 
ora opt dimineaţa. În cap îmi răsuna o melodie de 
Gershwin încercând să aducă puţin calm, să liniştească 
furtuna dinăuntru. lată că intrasem şi eu în jocul cel 
straniu. Jack şi Jill. Aveam şi eu rolul meu. 

Demnitatea rece a hotelului fusese menţinută cu 
scrupulozitate; cel puţin în holul elegant de la intrare. Era 
greu să-ţi dai seama de realitatea că aici se petrecuse o 
tragedie de nespus, că s-ar fi putut petrece vreodată. 

Am lăsat în urmă restaurantul elegant şi magazinul 
haute couture. O pendulă de epocă se auzea bătând 
secundele, altminteri era linişte. Nu era niciun semn, 


69 


niciun indiciu că hotelul - şi tot oraşul Washington - era în 
plin şoc şi haos datorită a două crime înspăimântătoare, 
executate cu înaltă clasă, şi a amenințării altora de acelaşi 
fel. 

Continuu să mă las fascinat de aparente de felul celei pe 

care o găsisem la hotelul Jefferson. Poate că de-asta îmi 
place atât de mult Washingtonul. Holul hotelului îmi 
amintea că cele mai multe lucruri nu sunt ce par a fi. Era 
imaginea perfectă a ceea ce se petrece în D.C. Faţade 
inteligente ascunzând faţade şi mai inteligente. 
_ Jack şi Jill comiseseră cea de-a doua crimă în cinci zile. 
In acest hotel liniştit şi elegant. Ameninţau să nu se 
oprească aici şi nimeni n-avea nici cea mai vagă idee de ce 
- sau cum - Să-i oprească pe vânătorii de celebrități. 

Era grav. 

Fără îndoială. 

Dar de ce? Ce voiau Jack şi Jill? Ce urmăreau în jocul lor 
bolnav? 

Dis-de-dimineaţă îi sunasem pe prietenii mei ciudaţi de 
la Quantico - specialişti în comportament anormal. 
Avantajul meu e că ei ştiu că am un doctorat în psihiatrie 
la John Hopkins şi acceptă să stea de vorbă cu mine, să-mi 
împărtăşească chiar şi teoriile şi ipotezele lor. Până acum 
însă nu ieşise nimic. După aceea am vorbit cu o persoană 
de încredere de la laboratorul FBI de analiză a probelor. 
Nici probele nu duceau deocamdată nicăieri. Mi-a spus-o 
cinstit. Jack şi Jill ne-a dat tuturor normă dublă de lucru. 

Că veni vorba, primisem ordin de la şeful detectivilor să 
fac profilul „faimoşilor psihopaţi“ - cuplul asasin, dacă asta 
erau cu adevărat. În impasul în care ne găseam, sarcina mi 
se părea inutilă, dar şeful nu mi-a lăsat de ales. Pe PC-ul 
meu de acasă am aruncat o privire prin datele puse la 
dispoziţie de Departamentul pentru Ştiinţe 
Comportamentale şi de Programul pentru Analiza 
Comportamentului Criminal. Aşa cum bănuiam, nimic 
relevant nu mi-a atras atenţia. Era încă prea devreme, iar 
Jack şi Jill erau mult prea buni. 

Deocamdată ştiam doar că trebuie (1) să adun cât mai 


70 


multe informaţii şi date cu putinţă; (2) să pun întrebările 
necesare; (3) să încep să fac fişe cu cele mai năstruşnice 
ipoteze care m-ar putea ajuta la rezolvarea cazului. 

Studiasem câteva cazuri de vânători de celebrităţi şi am 
recapitulat în minte informaţiile pe care le aveam. Nu 
puteam să nu ţin cont de faptul că FBI avea o bază de date 
cu peste cincizeci de mii de vânători de celebrităţi. Numai 
în anii optzeci avuseseră loc în jur de o mie de cazuri. Nu 
se detaşa niciun profil anume, dar mulţi dintre ei aveau 
câteva trăsături în comun: prima şi cea mai importantă, 
erau obsedaţi de mass-media; simțeau nevoia de a ieşi din 
anonimat; erau obsedaţi de violenţă şi maniaci religioşi; 
prezentau dificultăţi în a închega relaţii sentimentale. M- 
am gândit la Margaret Ray, fanul obsedat care i-a spart lui 
David Letterman casa din Connecticut de nenumărate ori. 
Il numea pe Letterman „persoana dominantă din viaţa 
mea“. Şi eu mă uit câteodată la Letterman, dar nu mi se 
pare atât de bun. 

Mai era şi înjunghierea Monicăi Seles la Hamburg. 

Katarina Witt era să păţească acelaşi lucru din partea 
unui „fan“. 

Sylvester Stallone, Madonna, Michael Jackson şi Jodie 
Foster au fost cu toţii vânaţi şi atacați de oameni care 
pretindeau că îi adoră. 

Dar cine erau Jack şi Jill? De ce aleseseră Washington, 
D.C. ca scenă pentru crimele lor? Să-i fi făcut să sufere - 
cu adevărat sau în imaginaţia lor - cineva din guvern? 

Care era legătura dintre senatorul Daniel Fitzpatrick şi 
vedeta de televiziune asasinată, Natalie Sheehan? Ce ar fi 
putut avea în comun Fitzpatrick şi Sheehan? Erau amândoi 
liberali - să fi însemnat asta ceva? Sau loveau aleator şi 
atunci devenea imposibil să le înţelegi următoarea 
mişcare? Aleator era un cuvânt nesuferit care-mi venea din 
ce în ce mai des în cap pe măsură ce mă gândeam la caz. 
În cercurile de la Omucideri cuvântul aleator poartă 
ghinion. Crimele aleatorii erau aproape imposibil de 
rezolvat. 

Majoritatea vânătorilor de celebrităţi nu-şi omoară 


71 


prada, sau măcar nu recurg la violenţă extremă chiar de la 
început. Jack şi Jill mă scoteau din minţi. De când erau 
oare obsedaţi de senatorul Fitzpatrick şi de Natalie 
Sheehan? Cum şi-au ales victimele? Nu trebuie să accepti 
ideea că lovesc la întâmplare. Orice, numai asta nu. 

Mă mai intriga şi faptul că erau doi şi că lucrau cot la 
cot. 

Tocmai ajunsesem la un caz aiuritor în care doi prieteni, 
bărbaţi, au răpit şi au ucis femei vreme de treisprezece 
ani. Intre ei era o relaţie de cooperare, dar şi de 
competiţie. Principiul psihologic care îi descria poartă 
numele de twinning. 

Aşadar, ce ştiam despre Jack şi Jill? Prieteni perverşi? 
Aveau o legătură sentimental-romantică? Sau îi lega 
altceva? Crimele îi satisfăceau oare sexual? Părea 
plauzibil. Nevoia de a domina? Joc de societate vicios, 
poate fantezie sexuală dusă la extrem? Frau oare soț şi 
soţie? Sau poate asasini în serie ca Bonnie şi Clyde? 

Eram oare martori la începutul unei epidemii oribile de 
crime în serie? Epidemie de crime în Washington? 

Avea să se întindă oare mai departe? Spre alte mari 
oraşe pe unde işi fac veacul celebrităţile? La New York, 
Los Angeles, Londra sau Paris? 

Am ieşit din lift la etajul şapte al hotelului Jefferson şi m- 
am uitat la feţele pale şi confuze de pe coridor. Judecind 
după aspectul locului crimei, ajunsesem destul de 
devreme. 


Jack şi Jill în capitală 
Au venit la curăţat. 


21 


— Bunul doctor Cross, maestrul dezastrului. Măi, să fie! 
Alex, hei, vino-ncoace! 
Eram pierdut într-un talmeş-balmeş de gânduri şi 


72 


impresii despre cele două crime când mi-am auzit numele. 
Am recunoscut imediat vocea şi am zâmbit la auzul ei. _ 

M-am întors şi l-am văzut pe Kyle Craig de la FBI. Incă 
un vânător de monştri, venit din Lexington, Massachusetts. 
Kyle nu făcea parte din categoria de agenţi FBI tipici. Era 
dintr-o bucată. Nu avea relaţii sus-puse şi nu era om de 
birou. Kyle şi cu mine lucraserăm împreună la un caz 
complicat, cu mulţi ani în urmă. Specialitatea lui erau 
crimele de înaltă clasă caracterizate prin violenţă extremă 
sau asasinate în serie. Kyle era expert în cazurile urâte şi 
de groază cu care cei mai mulţi agenţi ai biroului nu voiau 
să aibă de-a face. În plus, era un prieten bun. 

— Au scos pentru cazul ăsta toată artileria grea, spuse 
Kyle pe când ne strângeam mâinile în hol. Era înalt şi 
uscăţiv. Trăsături puternice şi păr uimitor de negru, ca de 
cărbune. Nasul lung şi încovoiat, de şoim, părea destul de 
ascuţit ca să taie. 

— Cine mai e pe-aici, Kyle? l-am întrebat eu. Probabil că 
nu-i scăpase niciun amănunt. Era inteligent şi avea spirit 
de observaţie şi instincte bune. Kyle cunoştea pe toată 
lumea, ca şi rolul pe care-l avea fiecare. 

Kyle se încruntă. Făcu o faţă ca şi când ar fi muşcat 
dintr-o lămâie deosebit de acră. 

— Da’ cine dracu' nu e, Alex. Detectivii de la D.C., ai tăi 
compadres. FBI, bineînţeles. DEA, să nu-ţi vină să crezi! 
Aia în costume albastre sunt de la CIA. Îţi dai seama după 
tăietura de la haină. Bunul tău prieten Pittman a venit în 
vizită la cadavrul încântător al domnişoarei Sheehan. 
Acuma sunt în budoar. 

— Dar asta-i înspăimântător! i-am zâmbit acru. Mai 
grotesc nici că se poate. 

Kyle arătă spre o uşă închisă - uşa dormitorului, am 
presupus eu. 

— Nu cred vă vor să fie deranjaţi. Pe la Quantico se aude 
că Pittman e necrofil, spuse el cu o privire îngheţată. Crezi 
că e vreun sâmbure de adevăr aici? 

— Act criminal fără victimă, am spus eu. 

— Dar respectul pentru cei morţi? mă apostrofă Kyle 


73 


aplecându-şi nasul spre mine. N-am nicio îndoială că - 
chiar şi moartă - domnişoara Sheehan va găsi o cale să-l 
respingă pe şeful matale. 

Nu mă mira faptul că şeful în persoană venise la 
Jefferson. Ameninţa să fie cel mai important caz de 
omucidere din D.C. din ultimii ani. Şi avea să fie cu 
siguranţă dacă Jack şi Jill loveau din nou, aşa cum 
promiseseră. 

În pofida voinţei mele, l-am lăsat pe Kyle şi m-am 
îndreptat spre uşa închisă a dormitorului. Am deschis-o cu 
grijă, ca şi când ar fi putut să fie minată. 

George Pittman era în dormitor împreună cu un tip în 
costum cenuşiu. Probabil cineva de la medicină legală. 
Amândoi ridicară ochii spre mine. Pittman morfolea între 
buze o ţigară Bauza neaprinsă. Se încruntă şi clătină din 
cap la vederea mea. Nu avea ce face. Invitaţia-ordin a 
şefului poliţiei, Clouser, mă adusese aici. Era clar că 
Pittman nu mă dorea pe aproape. 

Mormăi „Alex Cross a-ntârziat!“ către celălalt costum, în 
loc de prezentări politicoase, pe post de zeflemea. 

Amândoi îşi îndreptară apoi atenţia spre faimosul 
cadavru de pe pat. Pittman se purtase urât fără vreun 
motiv aparent. Nu m-am lăsat prea mult impresionat. Nu 
era mult diferit de comportamentul lui de serviciu. Un 
catâr împuţit şi mitocan. 

Am respirat adânc de câteva ori. Eram la slujbă, la locul 
crimei. M-am apropiat de pat şi am început inspecția de 
rutină - colecţionarea de impresii brute. 

Faţa lui Natalie Sheehan era parţial acoperită de o 
pereche de chiloţi cu elasticul înfăşurat în jurul gâtului. 
Chiloţii îi acopereau nasul, bărbia şi gura. Ochii mari şi 
albaştri erau pironiţi în tavan. Mai purta încă ciorapii negri 
şi un sutien albastru care se asorta cu chiloţii. 

Era încă o dovadă de comportament sexual deviant şi 
totuşi nu-mi venea să cred. Era prea bine ordonat şi prea 
organizat. De ce vor să ne facă să-i credem maniaci 
sexuali? Era oare adevărat? Erau Jack şi Jill amanti 
frustraţi? Era Jack impotent? Trebuia să aflăm dacă cineva 


74 


avusese relaţii sexuale cu victima. 

Era o scenă a crimei teribil de supărătoare. Natalie 
Sheehan murise aproximativ cu opt ceasuri în urmă, după 
informaţiile lui Kyle. Nu mai era frumoasă, nici pe departe. 
Ironia sorții o făcea să ducă în mormânt cel mai tare 
reportaj de senzaţie din viaţa ei. Îl cunoscuse pe Jack, sau 
poate pe Jill. 

Îmi veneau în minte apariţiile ei de la televiziune şi mă 
simţeam ca în faţa morţii cuiva apropiat. De-aici poate 
fascinația pe care o provoacă asasinarea vedetelor. [li 
vedem zilnic pe oamenii de felul lui Natalie Sheehan; 
începem să credem că îi cunoaştem bine. Şi credem că duc 
vieţi foarte interesante. Chiar şi morţile lor sunt 
interesante. 

Puteam să observ deja câteva asemănări evidente şi 
şocante cu asasinarea senatorului Fitzpatrick. Prima era 
impresia de sadism şi perversiune sexuală. Natalie 
Sheehan fusese legată de pat cu cătuşe. Era 
semiimbrăcată. De asemenea, părea să fi fost „executată“, 
exact ca senatorul. 

Vedeta de televiziune primise un glonţ de aproape în 
partea stângă a capului, care atârna într-o parte ca şi când 
gâtul ei lung fusese rupt. Poate că era rupt. 

Să fi fost acesta tiparul după care acționau Jack şi Jill? 
Organizat, eficient şi cu al dracului de mult sânge rece. Şi 
pervers - pentru un motiv numai de ei ştiut. Nişte falşi 
perverşi? Obsesie sexuală sau semn de impotenţă? Ce ne 
spunea oare tiparul? Ne comunica ceva? 

Începusem să formulez o schiţă de personalitate 
psihologică a criminalilor. Metoda şi stilul crimelor erau 
mai importante pentru mine decât orice probă fizică. 
Întotdeauna. Ambele crime fuseseră plănuite cu 
minuţiozitate - metodic, structurat şi cu uşurinţă -, Jack şi 
Jill se jucau cu sânge rece. Până acum nu se descoperiseră 
scăpări semnificative, cel puţin după ştiinţa mea. Singurele 
probe lăsate cu intenție la locul crimei erau notele. 

Fantezia sexuală era evidentă - în felul cum fusese 
expusă femeia pe pat, ca şi în felul în care fusese mutilat 


75 


senatorul. Aveau oare Jack şi Jill probleme sexuale? 

Prima mea impresie era că ambii asasini sunt albi, cu 
vârsta cuprinsă între treizeci şi patruzeci şi cinci de ani, 
probabil mai apropiată de limita superioară, cu capacităţi 
organizatorice superioare. li bănuiam de o inteligenţă 
peste medie, dar şi atrăgători fizic şi convingători. Lucru 
dovedit de faptul că asasinii reuşiseră să pătrundă în 
apartamentele victimelor - ceea ce mie-mi părea bizar. Era 
cel mai bun indiciu pe care-l aveam. 

Mai erau o grămadă de amănunte notabile şi m-am 
grăbit să mâzgălesc totul în carnet. Din când în când 
Pittman ridica ochii spre mine. Mă verifica. 

Aveam chef să mă iau de el. El era simbolul atâtor 
lucruri care mergeau prost în poliţia din Washington. Era 
un ticălos autoritar şi nici pe jumătate atât de deştept pe 
cât se credea. 

— Ai găsit ceva, Cross? mă întrebă în cele din urmă, în 
felul lui enervant. 

— Nimic deocamdată, i-am spus eu. 

Nu era adevărat. Imi venise ideea că Daniel Fitzpatrick 
şi Natalie  Sheehan duceau amândoi o viaţă de 
promiscuitate, în sensul demodat al cuvântului. Poate că 
Jack şi Jill „nu erau de acord“ cu ei. Ambele cadavre 
fuseseră expuse în poziţii compromiţătoare şi jenante. 
Asasinii se dovedeau preocupaţi de sex - mai bine zis de 
viaţa sexuală a oamenilor faimoşi. 

Expuşi... a expune... mă gândeam. Expuşi pentru ce 
motiv? 

— Vreau să arunc o privire la scrisoare, i-am cerut lui 
Pittman pe un ton cât am putut de politicos şi profesional. 

Pittman dădu din mână în direcţia mesei de la capătul 
patului. Cu un gest brutal de concediere. Nu m-aş purta 
aşa nici cu cel mai imbecil dintre poliţiştii de stradă. [i 
arătasem mai mult respect şi lui Chucky-Ciopârţilă. 

M-am dus şi am citit misiva în gând. Încă un poem. Cinci 
versuri. 


Jack şi Jill în capitală 
76 


Au venit să-ndrepte încă o eroare. 
Fără tapaj 

I-am dat material de-un reportaj 
Propria ei teroare. 


Am dat din cap de câteva ori, dar nu i-am spus un cuvânt 
lui Pittman. La dracu' cu el. Poezia rimată nu-mi spunea 
mare lucru. Sperasem să se întâmple asta, până la urmă. 
Versurile erau foarte inteligente, dar n-aveau sentiment. 
Ce-i făcuse pe cei doi asasini atât de inteligenţi şi de reci? 

Mi-am continuat căutările în dormitor. Imi mersese 
buhul în cercurile de la Omucideri că petrec cam mult timp 
la locul crimei. Uneori o zi întreagă. Aveam de gând să fac 
acelaşi lucru aici. Cele mai multe dintre lucrurile femeii 
ucise păreau să aibă legătură cu cariera ei, ca şi când asta 
ar fi fost toată viaţa ei. Casete video, liste de cheltuieli de 
decontat la televiziune, un capsator şterpelit pe care era 
gravat CBS. Am analizat locul crimei şi pe victimă din mai 
multe unghiuri. Mă întrebam dacă asasinii luaseră ceva cu 
ei. 

Totuşi, nu reuşeam să mă concentrez aşa cum aş fi vrut. 
Pittman mă scosese din sărite. Nu reuşisem să trec peste 
asta. 

De ce fuseseră lăsate expuse ambele victime? Ce îi lega 
oare în moarte sau măcar în minţile criminalilor? Asasinii 
se simțeau obligaţi să ne arate explicit anumite lucruri. 
Totul despre Fitzpatrick şi Sheehan era acum în văzul 
lumii. Graţie lui Jack şi Jill. 

Lucrurile stau prost, m-am gândit eu trăgând aer în 
piept cu greutate. 

Partea cea mai proastă e că mă lăsasem prins de caz. 
Fără îndoială că eram prins. 

Apoi lucrurile au luat o turnură şi mai proastă în 
dormitor. O turnură proastă şi neaşteptată. 

Eram lângă Pittman când el mi se adresă, fără să ridice 
ochii la mine. 

— Întoarce-te aici după ce terminăm noi, Cross. Vino 
mai târziu. 


77 


Cuvintele şefului rămaseră în aer ca un miros greu, 
stătut. Nu-mi venea să cred că într-adevăr le rostise. M-am 
străduit mereu să am pentru Pittman un oarecare respect. 
Mi-a fost greu, uneori aproape imposibil, dar am reuşit. 

— Cu tine vorbesc, Cross, spuse Pittman ridicând vocea 
cu o măsură. M-ai auzit? Mă asculţi? 

Apoi şeful detectivilor făcu un gest pe care n-ar fi trebuit 
să-l facă, ceva urât, ceva peste care n-am putut să trec. 
Intinse mâna şi mă împinse cu podul palmei. Cu putere. M- 
am dat înapoi o jumătate de pas. Mi-am regăsit echilibrul. 
Am ridicat amândoi pumnii la piept. 

N-am stat să mă gândesc. Tot ce ţinusem în mine, plus 
un dezgust puternic m-au făcut să acţionez. 

L-am apucat pe Pittman cu amândouă mâinile. Toate 
cuvintele nespuse dintre noi şi lipsa lui de respect se 
adunaseră, în ultimii câţiva ani. lar acum răbufneau. 
Situaţia deveni incendiară acolo, în dormitorul victimei. 

George Pittman şi cu mine suntem de o vârstă. Nue 
înalt ca mine, dar e probabil mai greu cu vreo zece 
kilograme. Are o constituţie solidă şi arată ca un fundaş de 
prin anii şaizeci. Nu e bun pentru slujba pe care o are. Nu 
poate să mă sufere pentru că sunt bun în ceea ce fac. 
Nenorocitul! 

L-am apucat şi l-am ridicat de la podea. Arăt eu 
puternic, dar sunt şi mai puternic. Ochii lui Pittman s-au 
mărit a neîncredere şi a frică. 

L-am izbit cu putere de peretele dormitorului. L-am mai 
pocnit o dată. Nimic mortal sau periculos, doar un 
avertisment. 

La fiecare lovitură, Pittman tremura din toate 
încheieturile. Se lăsase moale. N-a replicat. Nu-i venea să 
creadă că fac ce fac. Sincer să fiu, nici mie. 

Am slăbit strânsoarea. L-am lăsat în pace şi s-a clătinat 
pe picioare. Ştiam că nu l-am rănit fizic, dar îi rănisem 
mândria. Făcusem o mare greşeală, de altfel. 

N-am spus un cuvânt. Nici celălalt costum cenuşiu care 
se afla de faţă. Mă liniştea puţin faptul că Pittman 
începuse. El începuse, şi fără niciun motiv. Mă întrebam 


78 


dacă celălalt costum văzuse lucrurile astfel, dar mă 
îndoiam. 

Am părăsit dormitorul. Pittman nu mi-a vorbit. 

Mă întrebam dacă nu cumva părăseam în acelaşi timp şi 
poliţia din Washington. 


22 


— Alarmă! Se întâmplă ceva la Coroană. Toată lumea în 
alertă, toată lumea. Probleme la Coroană. Alarmă! Nu e un 
exerciţiu. FE serios! 

Jumătate de duzină de agenți ai Serviciului Secret luară 
alerta foarte în serios. Îl urmăreau pe Jack prin trei 
binocluri Rangemaster. 

Jack se pusese în mişcare. 

Nu le venea să creadă că sunt martori la o asemenea 
scenă. Niciunul dintre agenţi nu voia să-şi creadă ochilor. 
Alarma era reală, nu aveau nicio îndoială. 

— E-n regulă, este Jack. Ce-i cu el, a-nnebunit? 

— Am luat contact vizual cu Jack. Unde dracu' se duce? 
Lua-l-ar dracu’! Ce se-ntâmplă? 

Cei şase formau trei echipe cu un înalt nivel profesional. 
Erau oameni de primă mână, printre cei mai buni şi mai 
inteligenţi dintre cei peste două mii de agenţi ai Serviciului 
Secret. Se aflau în Fordurile de culoare închisă parcate pe 
strada Cincisprezece, în Northwest. Treaba devenise 
serioasă. Alarmă adevărată. 

Nu e un exerciţiu. 

— Jack a părăsit Coroana. La ora douăzeci şi trei şi 
patruzeci. Chiar acum îl avem cu toţii în raza vizuală, 
spuse unul dintre agenţi în microfonul din maşină. 

— Mda. Jack poate să fie uneori foarte şmecher. A 
dovedit-o. Staţi cu ochii pe el. Baza, unde-i încântătoarea 
Jill? 

— Aici e baza, se auzi vocea unei agente. Jill stă la 
căldurică la etajul al treilea al Coroanei. Citeşte „Barbara 


79 


Bush despre Barbara Bush”. E în cămăşuţă de noapte. Nu 
vă faceţi griji pentru Jill. 

— Eşti sigură? 

— Sigură. Jill e-n pat. Jill e fetiţă cuminte, cel puţin în 
seara asta. 

— Bravo ei. Cum dracu' a ieşit Jack? 

— A folosit tunelul cel vechi dintre subsolul Coroanei şi 
clădirea Trezoreriei. Aşa a ieşit. 

Alarmă. 

Nu e un exerciţiu. 

Jack s-a pus în mişcare. 

— Jack se apropie de strada Pennsylvania. E lângă 
hotelul Willard. Tocmai a aruncat o privire înapoi. Jack e 
paranoic - aşa şi trebuie. Nu cred că ne-a văzut. Of, la 
dracu', cineva a aprins faza lungă chiar în faţa hotelului. O 
maşină trage pe dreapta - chiar în faţa lui Jack. Un Jeep 
roşu. Jack se urcă în afurisitul de Jeep roşu. 

— Am înţeles. Gata cu binoclul. Îl urmărim. Jeepul are 
număr de Virginia. Doi-trei-unu HCY. Fir-ai al dracului cu 
maşina ta. Urmăriţi Jeepul. 

— Urmărim Jeepul roşu. Ne ţinem de fundu’ lu’ Jack. 
Alertă pentru Şacal. Repet: alertă pentru Şacal. Nu e un 
exerciţiu. — Să nu-l pierdeţi pe Jack. Să nu-l] pierdeţi orice- 
ar fi. 

— Am înţeles. Îl avem pe Jack în raza vizuală. 

Fordurile întunecate porniră cu toată viteza pe urmele 
Jeepului. Jack era numele de cod al Serviciului Secret 
pentru preşedintele Thomas Byrnes. Jill era numele de cod 
pentru Prima Doamnă. Coroană era de douăzeci de ani 
numele de cod pentru Casa Albă. 

Majoritatea agenţilor de la Casa Albă îl plăceau sincer 
pe preşedintele Byrnes. Era un tip cu picioarele pe 
pământ, o persoană normală - ca şi ultimii preşedinţi. Nu 
făcea prea mult caz de poziţia lui. Totuşi, din când în când 
preşedintele pleca într-o vizită neoficială la vreo femeie, în 
D.C. Sau prin apropiere. Serviciul Secret o numea 
„maladia prezidenţială“. Thomas Byrnes nu era nicidecum 
primul care suferea de această maladie. John Kennedy, 


80 


Franklin Delano Roosevelt şi mai ales Lyndon Johnson 
fuseseră cei mai vinovaţi. Era năravul Biroului Oval. 

Coincidenţa cu numele alese de asasinii psihopaţi din 
D.C., aşa-zişii vânători de celebrităţi, nu-i scăpase 
Serviciului Secret. Serviciul Secret nu credea în 
coincidenţe. Dezbătuseră deja în patru rânduri această 
chestiune - patru întâlniri lungi şi furtunoase la Centrul de 
Urgenţă din aripa de vest a subsolului Casei Albe. Numele 
de cod pentru orice presupus atentator la viaţa 
preşedintelui era Şacalul. Şi acest nume era folosit de 
Serviciul Secret de mai bine de treizeci de ani. 

„Coincidenţa“ de nume îi îngrijorase pe cei de la PPD”, 
mai ales pentru că preşedintele Byrnes hotărâse să facă 
una din vizitele lui neanunţate în care - din motive 
evidente - nu era însoţit de nicio gardă de corp. 

Erau doi Jack şi două Jill. 

Serviciul Secret nu voia şi nu putea să accepte că asta 
era o coincidenţă. 

— Am pierdut Jeepul roşu pe lângă golf. L-am pierdut pe 
Jack. 

Începuse haosul. Alertă şi haos. 

Nu era un exerciţiu. 


7 Presidential Protection Division, serviciul de protecţie prezidenţială 
(n.tr.). 


81 


Partea a Il-a 


Vânătorul de monştri 


82 


23 


Luni seara apăru în sfârşit un indiciu în cazul Jack şi Jill. 
Putea să fie important. Speram să nu fie o pistă falsă. 

Tocmai ajunsesem acasă şi luam cina împreună cu copiii, 
când a sunat telefonul. Era Kyle Craig. Mi-a spus că 
studiourile CNN au primit un mesaj de la Jack şi Jill, pe 
bandă video. Asasinii făcuseră un film pe care voiau să-l 
arate lumii. Jack şi Jill trimiseseră şi scrisori către 
Washington Post şi The New York Times. Voiau „să se 
explice“ în seara aceea. 

A trebuit să fug înainte ca puiul fript gătit de Nana să 
ajungă pe masă. Jannie şi Damon îmi aruncară privirile 
categoria „iarăşi?“. Aveau dreptate să gândească aşa. 

Am tăiat-o pe lângă Capitoliu. Nu voiam să întârzii la 
petrecerea pe care ne-o pregătiseră Jack şi Jill. Încă o 
dovadă a controlului pe care cei doi îl aveau asupra 
noastră. 

Am ajuns la sediul CNN la timp pentru proiecţie şi cu 
câteva momente înainte ca banda video să fie transmisă pe 
post, în emisiunea lui Larry King. Agenţi FBI şi ai 
Serviciului Secret erau înghesuiți în camera de proiecţie 
de la CNN. Toată lumea părea să aibă nervii încordaţi. 

Camera s-a cufundat în tăcere când a început proiecția. 
Mi-era teamă să clipesc. Tuturor le era teamă. 

— Crezi în porcăria asta? mormăi cineva într-un sfârşit. 

Jack şi Jill ne filmaseră! Ăsta a fost primul şoc din seara 
aceea. li filmaseră pe poliţiştii din faţa clădirii senatorului 
Fitzpatrick cu două zile în urmă. Fuseseră de faţă în 
mulţimea de curioşi. 

Filmul era un colaj alb-negru şi color, în stilul 
documentar. Primele cadre erau imagini din diferite 


83 


unghiuri ale exteriorului clădirii unde locuise senatorul 
Fitzpatrick. Părea filmul unui student bun la 
cinematografie, un pic mai pretențios. Apoi ecranul ne 
oferi ceva şi mai interesant şi cu totul neaşteptat. 

Asasinii  filmaseră ultimele momente din viaţa 
senatorului Fitzpatrick, câteva secunde înainte de uciderea 
lui, bănuiam. Imagini îngrozitoare ale senatorului în viaţă. 
De aici începuse tragedia. 

L-am văzut pe Daniel Fitzpatrick, gol, legat de pat cu 
cătuşe. I-am auzit vocea. „Vă rog, nu faceţi asta“, îi rugase 
el pe cei doi. Apoi am auzit trăgaciul. Un glonţ fusese tras 
de la numai câţiva centimetri distanţă de urechea dreaptă 
a senatorului. Venise apoi al doilea glonţ. Capul 
senatorului explodă pe ecran. Celor din încăpere li se tăie 
respiraţia în faţa îngrozitoarei imagini care îl transportase 
pe senator în eternitate. 

— Iisuse! O, Iisuse! a tipat o femeie. Câţiva şi-au întors 
privirile de la ecran. Alţii şi-au acoperit ochii. Eu am 
răbdat. Nu-mi puteam permite să pierd nimic. Era vorba 
de informaţie vitală pentru cazul pe care încercam să-l 
înţeleg. Mai valoroasă decât toate testele ADN, testele 
serologice şi decât toate amprentele de pe lume. 

Tonul filmului se schimbă brusc după asasinarea odioasă 
a lui Fitzpatrick. Imagini de oameni obişnuiţi pe străzile 
unor oraşe neidentificate înlocuiră secvențele care ne 
îngheţaseră sângele în vene. Unii oameni făceau semne cu 
mâna înspre cameră, cei mai mulţi se lăsaseră filmaţi - 
probabil de Jack şi Jill - cu indiferenţă. 

Filmul continua să amestece scene alb-negru şi color, 
dar nicidecum dezordonat. Cel care făcuse montajul avea 
categoric talent pentru montaj. 

Unul dintre ei este artist, sau cel puţin are înclinații 
artistice serioase, mi-am zis eu notând acest amănunt în 
minte. Ce artist e acela care s-ar lăsa amestecat în aşa 
ceva? Eram la curent cu acele teorii care asociau 
creativitatea cu psihopaţii. Bundy, Dahmer, chiar şi 
Manson, pot fi consideraţi criminali „creativi“. De cealaltă 
parte, Richard Wagner, Degas, Jean Genet şi mulţi alţi 


84 


artişti au avut tendinţe psihopatice, dar n-au omorât totuşi 
pe nimeni. 

Apoi, pentru aproximativ şaizeci şi cinci de secunde, 
filmul se transformă într-o naraţiune. Am auzit două voci, 
una de bărbat şi alta de femeie. Se petrecea ceva 
dramatic. Ne-a luat pe toţi prin surprindere. 

Jack şi Jill s-au decis să ne vorbească. 

Era ca şi când asasinii s-ar fi aflat alături, în studio. Cei 
doi vorbeau alternativ pe fondul colajului care se desfăşura 
mai departe, dar vocile fuseseră filtrate electronic, ceea ce 
le făcea probabil de nerecunoscut. Aveam să încerc să 
analizez vocile cu atenţie după terminarea filmului. Dar 
până atunci mai era. 

JACK: E mult de când oamenii ca noi stau deoparte şi 
privesc cum o elită promovează nedreptatea în această 
ţară. Am privit răbdători şi am suferit în tăcere. Ca în 
zicala aceea cinică: n-ai ce-i face, stai la locul tău. Am 
aşteptat ca sistemul american să-şi revină şi să ţină cont 
de noi. Dar sistemul nu mai funcţionează de foarte multă 
vreme. Nimic nu mai funcţionează. Poate cineva să susţină 
contrariul? 

JILL: Oameni fără scrupule, avocaţi şi oameni de afaceri, 
au învăţat să profite de pe urma inocenţei şi bunăvoinţei 
noastre şi, mai presus de toate, de pe urma generozităţii 
spiritului nostru. Daţi-mi voie să repet acest lucru 
important - oameni fără scrupule au învăţat să profite de 
pe urma inocenţei noastre, a bunăvoinţei noastre şi a 
minunatului nostru spirit american. Mulţi dintre aceştia 
sunt acum în guvern sau sunt apropiaţi ai aşa-zişilor noştri 
lideri. 

JACK: Uitaţi-vă la chipurile oamenilor de pe ecranul din 
faţa voastră. Ei sunt cei deposedaţi de drepturi. Ei sunt cei 
fără speranţă, cei care nu mai cred în ţara noastră. lată 
victimele violenţei care-şi are rădăcinile în Washington, în 
New York, în Los Angeles. li recunoaşteţi pe aceşti 
dezmoşteniţi? Sunteţi şi voi printre victime? Noi suntem. 
Noi suntem ca orice Jack şi Jill din mulţime. 

JILL: Priviţi ce ne-au făcut aşa-zişii noştri lideri. Priviţi 


85 


disperarea şi suferinţa de care liderii noştri s-au făcut 
responsabili. Priviţi câtă nebunie şi cât cinism au creat. 
Visurile şi speranţele pe care le-au distrus cu sălbăticie. 
Liderii noştri distrug sistematic America. 

JACK: Uitaţi-vă la chipurile oamenilor. 

JILL: Uitaţi-vă la chipurile oamenilor. 

JACK: Uitaţi-vă la chipurile oamenilor. Acum aţi înţeles 
de ce ne-am hotărât să venim peste voi? Vedeţi?... Uitaţi-vă 
la chipurile oamenilor. Uitaţi-vă la ce-aţi făcut. Uitaţi-vă la 
crimele de nespus pe care le-aţi comis. 

JILL: Jack şi Jill au venit în capitală. De-asta am venit. Să 
ia aminte toţi cei care trăiesc şi muncesc în capitală şi care 
încearcă să preia controlul asupra noastră. V-aţi jucat cu 
vieţile noastre - e rândul nostru să ne jucăm cu ale 
voastre. E rândul nostru să ne jucăm. E rândul lui Jack şi 
Jill. 

Filmul luă sfârşit cu imaginile şocante ale maselor de 
oameni fără adăpost din Piaţa Lafayette, chiar peste drum 
de Casa Albă. Urma un alt poem, câteva rime de 
avertizare: 


Jack şi Jill în capitală 
Au o misiune tristă. 
Sunt puşi pe rele 

Au venit vremuri grele 
Pentru aripa reformistă. 


JACK: A venit vremea judecății celor fără suflet. Vă ştiţi 
fiecare. Și noi vă ştim. 

— Cât mai durează mica lor capodoperă? Unul dintre 
producători voia un răspuns pentru cea mai practică dintre 
întrebări. CNN trebuia să înceapă difuzarea filmului în mai 
puţin de zece minute. 

— Trei minute şi ceva. Pare o eternitate, ştiu, spuse unul 
dintre tehnicieni uitându-se la cronometru. Dacă vreţi să-l 
opresc, nu trebuie decât să-mi spuneţi. 

Mă luase cu frig la auzul poeziei, în ciuda căldurii din 
încăpere. Nimeni nu se ridicase să plece. Oamenii de la 


86 


CNN discutau între ei, discutau filmul, ca şi când noi 
ceilalţi nici n-am fi fost de faţă. Gazda talk-showului părea 
dusă pe gânduri şi îngrijorată. Poate că înţelegea şi el 
încotro se îndreptau comunicațiile în masă, că nu puteau fi 
oprite. 

— Intrăm în emisie peste opt minute, îşi anunţă un 
producător echipa. Oameni buni, avem nevoie de camera 
asta. O să vă facem copii la toţi. 

— Suvenire, glumi cineva din mulţime. l-am văzut pe 
Jack şi Jill la CNN. 

— Nu sunt criminali în serie, am murmurat eu, mai mult 
pentru mine decât pentru altcineva. Voiam să aud cum 
sună acest gând, această ipoteză. 

Eram în minoritate, dar o credeam cu putere. Nu sunt 
criminali-tip, obişnuiţi. Erau extrem de bine organizaţi şi 
atenţi. Erau inteligenţi sau destul de remarcabili ca 
personalitate pentru a se putea apropia de doi oameni 
faimoşi. Prezentau o anume manie sexuală sau doar voiau 
să ne facă pe noi să credem asta. Şi luptau pentru o cauză 
anume. 

Imi răsunau încă în cap cuvintele lor, vocile lor spectrale 
de pe bandă: „au o misiune tristă”. 

Poate că pentru ei nu era un joc. Ci un război. 


24 


Nu fusese niciodată mai rău, niciodată. Miercuri de 
dimineaţă, la numai două zile după ce Shanelle Green 
fusese omorâtă, un alt copil fu găsit mort în parcul 
Garfield, nu departe de şcoala Sojourner Truth. De data 
asta victima era un băiat de şapte ani. Crima era similară. 
Faţa băiatului fusese zdrobită, poate cu un drug de metal. 

De la mine de acasă puteam ajunge pe jos la groaznicul 
loc al crimei, mergând pe strada Cinci. Aşa am şi făcut, 
târându-mi picioarele. Era patru decembrie, iar copii se 
gândeau deja la Crăciun. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa 


87 


ceva. N-ar fi trebuit să se întâmple deloc, dar mai ales nu 
acum. 

Mai era ceva care-mi făcea rău, nu doar moartea altui 
copil inocent. Dacă nu cumva cineva se inspirase din 
primul omor - lucru foarte puțin probabil după părerea 
mea - criminalul nu avea cum să fie Emmanuel Perez, n- 
avea cum să fie Chucky-Ciopârţilă. Sampson şi cu mine 
făcuserăm o greşeală. Urmăriserăm o pistă falsă. Eram 
responsabili în parte pentru moartea băiatului. 

Bătea vântul în trombe, îl auzeam şuierând când am 
pătruns în micul parc dinspre depozitul de vinuri. Era o 
dimineaţă mizerabilă, îngrozitor de rece şi întunecată. 
Două ambulante şi jumătate de duzină de maşini ale 
poliţiei erau parcate dincolo de gardul parcului. La locul 
crimei erau strânşi cel puţin o sută de oameni din cartier. 
Era o atmosferă fantomatică, de coşmar, cu totul ireală. 
Sirenele ambulanţelor şi ale maşinilor poliţiei urlau în 
fundal ca un bocet terifiant. Tremuram îngrozitor şi nu 
numai din cauza frigului. 

Scena crimei mi-a adus aminte de un alt moment 
înfiorător, petrecut acum câţiva ani când găsiserăm 
cadavrul unui băieţel în ajun de Crăciun. Mi-a rămas ca o 
amintire de neşters. Pe băiat îl chema Michael Goldberg, 
dar toată lumea îi zicea Shrimpie. Avea numai nouă ani. 
Numele asasinului era Gary Soneji şi a evadat din 
închisoare după ce l-am prins. A evadat şi a dispărut de pe 
faţa pământului. Ajunsesem să mă gândesc la Soneji ca la 
un doctor Moriarty al meu - diavolul în carne şi oase, dacă 
există aşa ceva, şi începusem să cred că există. 

Gândul mă ducea fără să vreau la Gary Soneji. Gary 
Soneji avea un motiv perfect să comită aceste crime atât 
de aproape de casa mea. Jurase să se răzbune pe mine cu 
vârf şi îndesat pentru timpul cât a stat în închisoare - 
pentru fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut. A venit 
scadenţa, doctore Cross. 

Pe când încercam să mă strecor printre benzile galbene 
care marcau locul crimei, o femeie într-o pelerină albă de 
ploaie îmi strigă: 


88 


— Eşti poliţist, aşa-i? Atunci de ce dracu' nu faci nimic? 
Fă ceva cu maniacul ăsta care ne omoară copiii! Şi să nu 
uit, sărbători fericite! 

Ce-aş fi putut să-i răspund femeii furioase? Că munca de 
poliţist n-are a face cu serialul „N.Y.P.D. Blue“ de la 
televizor? Nu aveam deocamdată niciun indiciu în cazul 
celor doi copii omorâţi. Nu mai aveam un Chucky ca să 
dăm vina pe el. Un singur lucru era clar: Sampson şi cu 
mine tăcuserăm o greşeală. Un hombre rău murise, dar nu 
pentru propriile lui păcate. 

Mass-media continua să nu fie foarte interesată, am 
recunoscut totuşi câţiva reporteri aflaţi la faţa locului: Inez 
Gomez de la El Diario şi Fern Galperin de la CNN. li vedeai 
oriunde se întâmpla ceva în Washington, chiar dacă erau 
doar crime în Southeast. 

— E vreo legătură cu asasinarea copilului de săptămâna 
trecută, domnule detectiv? L.-aţi prins pe adevăratul 
asasin? E vorba de un ucigaş de copii în serie? Inez Gomez 
mă bombardase cu o avalanşă de întrebări. Era un 
reporter foarte bun, deşteaptă, dură şi onestă de cele mai 
multe ori. 

N-am răspuns nici unui reporter, nici măcar lui Gomez. 
Nici măcar nu i-am privit. În capul pieptului simţeam o 
durere acută care nu voia să înceteze. 

E vorba de un ucigaş în serie care-şi alege victimele 
dintre copii mici? Nu ştiu, Inez. S-ar putea. Mă rog să nu 
fie aşa. Era Emmanuel Perez nevinovat? Nu cred, Inez. Mă 
rog să nu fi fost. 

E posibil ca Gary Soneji să fie ucigaşul acestor doi copii? 
Sper să nu. Mă rog să nu fie aşa, Inez. 

Aveam o grămadă de motive să mă rog în acea 
dimineaţă rece şi mohorâtă. 

Vremea era prea aspră pentru un început de decembrie, 
era prea multă zăpadă. Cineva zisese la radio că atâta s-a 
dat zăpada la o parte în D.C., încât te făcea să crezi că e 
un an electoral. 

Mi-am croit drum prin mulţime spre locul unde zăcea 
copilul - ca o păpuşă stricată pe un pat de iarbă îngheţată. 


89 


Fotograful de la poliţie tocmai îi făcea poze băiatului. Era 
tuns scurt ca Damon, în stilul numit de Damon „chelios“. 

Bineînţeles că ştiam că nu e Damon, cu toate astea şocul 
fu extrem de puternic. L-am simţit ca pe un pumn greu în 
stomac. Scena mi-a tăiat răsuflarea şi m-am trezit gâfâind. 
Nu poţi uşura cruzimea cu lacrimi. E mult de când am 
învăţat lecţia. 

Am îngenuncheat lângă copilul ucis. Părea că doarme, 
dar că are un coşmar teribil. Cineva îi închisese ochii şi m- 
am întrebat dacă nu cumva o făcuse chiar criminalul. Mai 
probabil era opera unui bun samaritean sau a unui poliţist 
cu suflet, dar foarte neglijent. Băieţelul avea pantaloni gri 
uzaţi cu găuri în genunchi şi pantofi Nike scofâlciţi. Partea 
dreaptă a feţei fusese efectiv distrusă de loviturile 
criminalului, exact ca a lui Shanelle. Faţa era zdrobită, dar 
şi brăzdată de lacrimi. Sângele roşu strălucitor băltea sub 
cap. 

Maniacului îi place să distrugă copii frumoşi. Mi-a venit 
o idee. Este oare criminalul desfigurat într-un anume fel? 
Fizic? Emoţional? Poate în amândouă felurile. 

De ce-i urăşte atât de mult pe copiii mititei? De ce-i 
omoară lângă şcoala Sojourner Truth? 

I-am deschis ochii băiatului. Acum se uita la mine. Nu 
ştiu de ce-am făcut-o. Simţisem nevoia să-i văd. 


25 


— Doctore Cross... Doctore Cross... îl cunosc pe băiat, 
spuse o voce tremurătoare. Era în clasa întâi, la noi. Îl 
cheamă Vernon Wheatley. 

Am ridicat privirea şi am văzut-o pe doamna Johnson, 
directoarea de la şcoala lui Damon. Îşi reţinea un oftat. 

E chiar mai dură ca tine, tăticule. Asta-mi spusese 
Damon. Poate că avea dreptate. Directoarea şcolii nu 
plângea, nu-şi putea permite să plângă. 

Doctoriţa de la medicină legală era lângă doamna 


90 


Johnson. O cunoşteam şi pe ea. O femeie albă, Janine 
Prestegard. Părea să fie de-o vârstă cu doamna Johnson. În 
jur de treizeci şi cinci de ani, un an în plus sau în minus. 
Stăteau de vorbă, se consultau, poate se încurajau una pe 
alta. 

Ce se petrecea la şcoala Sojourner Truth? De ce la 
şcoala asta? De ce la şcoala lui Damon? Mai întâi Shanelle 
Green, acum Vernon Wheatley. Ştia directoarea ceva? 
Credea directoarea şcolii că poate să ajute la rezolvarea 
acestor cazuri îngrozitoare? Le cunoscuse pe victime. 

Doctoriţa se pregătea pentru autopsia care avea să 
determine cauza morţii. Părea zguduită de ceea ce suferise 
băiatul. Nu e nimic mai rău decât să faci autopsia unui 
copil ucis. 

Doi detectivi de la secţia de poliţie aşteptau în 
apropiere. Ca şi echipa de la morgă. Nimic nu e mai rău 
decât uciderea unui copil. Eu unul n-am văzut nimic mai 
rău. Îmi aduc aminte de toate cazurile de care m-am 
ocupat. Sampson îmi spune câteodată că sunt mult prea 
sensibil pentru un detectiv de la Omucideri. Eu zic că 
fiecare detectiv ar trebui să fie cât se poate de sensibil şi 
de uman. 

M-am ridicat cât sunt de mare. La un metru nouăzeci nu 
eram decât cu vreo câţiva centimetri mai înalt ca doamna 
Johnson. 

— V-am văzut la ambele scene ale crimei, i-am spus eu. 
Locuiţi în apropiere? 

Clătină din cap. Se uită drept în ochii mei. Ochii ei erau 
mari şi rotunzi şi plini de intensitate. Îmi prinsese privirea 
şi nu-mi mai dădea drumul. 

— Cunosc o groază de lume aici, în cartier. Cineva m-a 
sunat acasă. A crezut că trebuie să ştiu. Am crescut aici, 
lângă piaţa din Southeast, explică ea. E acelaşi asasin, nu-i 
aşa? 

Nu i-am răspuns la întrebare. 

— S-ar putea să fie nevoie să stăm de vorbă despre 
crime, mai târziu, i-am spus eu. S-ar putea să fie nevoie să 
vorbesc cu o parte dintre copii. N-am s-o fac decât dacă n- 


91 


am încotro. Au trecut prin atâtea! Vă mulţumesc pentru 
grijă. Îmi pare rău pentru Vernon Wheatley. 

Doamna Johnson dădu din cap uitându-se în continuare 
la mine cu ochii ei sfredelitori. Cine eşti tu de fapt? păreau 
să mă întrebe. Și tu ai fost de faţă la ambele locuri ale 
crimei. 

— Cum poţi să faci o asemenea muncă? izbucni ea brusc. 

Pusese o întrebare neaşteptată şi şocantă. Ar fi putut să- 
mi pară lipsită de tact, dar - nu ştiu de ce - nu mi s-a 
părut. Întâmplător, era mantra mea personală. Cum poți să 
faci o asemenea muncă, Alex? De ce trebuie să fii tu 
vânătorul de monştri? Cine eşti tu, de fapt? Ce s-a ales de 
tine? 

— Nici eu nu prea ştiu, i-am spus adevărul. 

De ce îmi recunoscusem slăbiciunea în faţa ei? Nu prea 
mi se-ntâmpla, nici măcar în faţa lui Sampson. Era ceva în 
ochii ei. Te obligau să spui adevărul. 

Mi-am coborât privirea şi am plecat de lângă ea. 
Trebuia. M-am întors la notițele mele. Capul îmi era greu 
de întrebări, întrebări urâte, gânduri urâte şi sentimente şi 
mai urâte despre crimă. Despre cele două crime. Cele 
două cazuri. N 

De ce-i urăşte atât de mult pe copii? Intrebarea îmi 
stăruia în minte. Cine pe lumea asta e în stare să urască 
nişte copii atât de mici? Cu siguranţă că el însuşi fusese 
agresat în copilărie. Era probabil un tânăr de vreo 
douăzeci de ani. Nu foarte organizat şi deloc grijuliu. 

Aveam certitudinea că-l vom prinde - dar oare suficient 
de curând? 


26 


Mă aşteptam ca departamentul să ia o măsură 
disciplinară împotriva mea, aşteptam să fiu săpat. N-a 
venit imediat. Pittman îşi ţinea cuțitul lui ascuţit deasupra 
capului meu. Şeful se juca cu mine. De-a şoarecele şi 


92 


pisica. 

Poate că cei de sus nu-l lăsau să acţioneze... datorită lui 
Jack şi Jill. Asta era. Asta trebuia să fie. Credeau că au 
nevoie de mine pentru cazul vânătorilor de celebrităţi. 

Aşteptând în purgatoriu, aveam o groază de lucruri de 
făcut. Îmi petreceam orele verificând şi reverificând datele 
Departamentului pentru Ştiinţe Comportamentale al FBI, 
căutând orice amănunt care ar fi putut să lege cazul celor 
doi copii ucişi de altele din Washington - sau de oriunde. 
Am repetat apoi operaţia pentru Jack şi Jill. Dacă vrei să 
înţelegi un asasin, studiază-i acţiunile. Jack şi Jill erau 
organizaţi. Ucigaşul copiilor era dezorganizat şi 
dezordonat. Între cele două cazuri era o distanţă ca de la 
cer la pământ. 

Credeam mai departe că n-am să pot lucra în felul ăsta 
pentru două cazuri complexe de omucidere. Credeam că 
venise clipa ca aşa-zisa înţelegere cu şefii mei să se 
întoarcă împotriva lor. 

După-amiază târziu am dat câteva telefoane. Existau 
nişte oameni care îmi erau obligaţi în cadrul 
departamentului. Ce-aveam de pierdut? 

În noaptea aceea m-am întâlnit cu patru detectivi de la 
secţia 1, în parcarea pustie de lângă şcoala Sojourner 
Truth. Fiecare în parte era rău văzut în poliţie. Toți ca 
unul, patru zurbagii. Foarte buni poliţişti, cu toate acestea. 
Probabil cei mai buni din Washington. 

Detectivii aleşi de mine locuiau toţi în Southeast. Toţi 
puseseră la inimă asasinatele copiilor şi voiau ca tristul caz 
să se rezolve cât se poate de repede - indiferent de 
celelalte priorităţi. 

Sampson a ajuns ultimul, numai câteva minute peste ora 
întâlnirii, ora zece. Întâlnirea secretă ar fi fost cu siguranţă 
interzisă de şeful detectivilor. Eram pe cale să formez o 
echipă în afara serviciului, pentru a ajuta la prinderea 
ucigaşului lui Shanelle Green şi al lui Vernon Wheatley. Nu 
eram tocmai nişte răzbunători, dar eram pe-aproape. 

— Ultimul, John Sampson, îl tachină Jerome Thurman, 
slobozind un hohot răsunător când Sampson îşi făcu loc în 


93 


cercul nostru strâns. Thurman avea în jur de o sută de 
kilograme, numai muşchi. El şi Sampson se hârâiau 
reciproc, dar erau buni prieteni. Asta de când băteam 
mingea cu toţii în liga liceenilor din D.C., acum o mie şi 
ceva de ani. 

— Ceasul meu arată zece punct, zise Sampson fără să se 
uite măcar la anticul lui Bulova. 

— Atunci atâta e, îl apără Shawn Moore. Moore era un 
detectiv tânăr şi foarte activ, tată a trei copii. Familia lui 
locuia la un kilometru distanţă de şcoala Truth - cum este 
cunoscută în împrejurimi. Unul din băieţii lui era coleg de 
clasă cu Damon. 

— Mă bucur că aţi venit cu toţii pe aşa o vreme rece, le- 
am spus eu după ce au terminat cu glumele şi cu 
trăncăneala. Ştiam că toţi se înţeleg bine şi se respectă 
unul pe altul. Mai ştiam că şeful n-avea să afle nimic de la 
niciunul din ei. Îmi cer scuze că v-am chemat aici şi atât de 
târziu. Dar e mai bine să nu fim văzuţi împreună. Curtea 
şcolii mi s-a părut locul potrivit pentru ceea ce am să vă 
spun. Am să fiu cât se poate de scurt, am precizat eu, 
privindu-i în faţă pe fiecare. 

— Aşa să faci, Alex, mă avertiză Jerome. Că-mi îngheaţă 
fundu” cel gras. 

— Aţi auzit cu toţii despre băiatul de şapte ani găsit în 
parcul Garfield azi-dimineaţă. Vernon Wheatley. 

Dădură solemn din capete a încuviinţare. Veştile despre 
omucideri circulau ca vântul. 

— Ei bine, m-am gândit mult la cei doi copii ucişi. Am 
comparat probele pe care le avem cu bazele de date ale 
Programului de Analiză a Violenţei Criminale şi ale 
Departamentului de Ştiinţe Comportamentale. N-am găsit 
nicio similitudine. Lucrez deja la un profil criminal. Sper să 
mă înşel, dar cred că avem de-a face cu un criminal-tip aici 
în zonă. Un asasin în serie, care îşi alege victimele printre 
copii. Sunt aproape sigur de asta. 

— Cât de prost stăm, Alex? mă întrebă Rakeem Powell. 

Ştiam că Rakeem o să accepte oferta. Am lucrat 
împreună acum câţiva ani la un caz greu. 


94 


— Cred că omul nostru e în plină criză, Rakeem. Două 
crime la interval de câteva zile. Un nivel ridicat de 
violenţă. Pare să fie în plină criză, sau al dracului de 
aproape. Zic omul nostru, dar ar putea să fie o femeie. 

— Prea violent pentru o femeie, spuse Sampson. Işi 
drese glasul. Prea mult... sânge... cranii zdrobite... copii 
mici. Clătină din cap în semn că nu. Eu nu cred că e 
femeie. 

— Înclin să te aprob, am replicat, dar nu se ştie 
niciodată, mai ales în zilele noastre. Uită-te la Jill. 

— Câţi detectivi lucrează la caz? întrebă Jerome 
Thurman printre buzele groase, pe care le ţinea strânse ca 
acele buze-caramele pe care le poartă copiii şi pe care le 
mănâncă după ce se satură să aibă buze groase. 

— Două echipe, i-am dat eu vestea cea rea, dintre care 
numai una cu normă-ntreagă. De-aia am vrut să ne- 
ntâlnim. Şeful nu vrea să audă de teoria că aceeaşi 
persoană a omorât amândoi copiii. În dosar scrie că 
Emmanuel Perez e cel care a omorât-o pe fetiţă. 

— Şefu' e un tâmpit, izbucni Jerome Thurman. La fel de 
inutil ca ţâţele la un taur comunal. 

Şi ceilalţi se porniră pe-njurat. Mă aşteptasem să aibă o 
reacţie negativă, indiferent la ce-ar fi spus şeful. Nu mă 
mulţumeam însă cu atât. Cu toate că tentaţia era mare. 

— Eşti sigur că e vorba despre acelaşi criminal, Alex? 
întrebă Rakeem. Ai spus ceva de un profil preliminar. Ştiu 
că porcăria asta cere timp. 

Am strănutat de frig şi am continuat. 

— Al doilea copil, băiatul, are faţa zdrobită în acelaşi fel, 
Rakeem. Numai o parte a feţei. Exact ca fetiţa ucisă. 
Aceeaşi parte, dreapta. N-am găsit nicio variaţie 
semnificativă. Doctorul e de aceeaşi părere. S-ar zice că 
acest criminal are o parte bună şi una rea. Partea rea se 
vrea pedepsită - mai bine zis distrusă. Un ultim amănunt, 
şi e numai o presupunere: cred că e un începător. Dar 
viclean şi inteligent în acelaşi timp... şi îi place riscul. Va 
face o greşeală. Dacă lucrăm împreună, cred că o să-l 
prindem curând. Cât se poate de repede. Cred că p-ăsta 


95 


putem să-l prindem! 

Sampson vorbi şi el. 

— Ai de gând să spui lucrurilor pe nume, Alex, sau mă 
laşi pe mine? 

Cuvintele şi formularea lui ocolită m-au făcut să 
zâmbesc. 

— Nu, m-am gândit să-ţi las ţie partea murdară a 
afacerii. 

— Ca de obicei, replică el. Uite ce n-a spus Alex. Ca să 
ştim cum stăm. Adevăratul motiv pentru care avem numai 
o echipă însărcinată să rezolve acest caz este următorul: 
Unu, s-a întâmplat la periferie şi ştim cu toţii că toate 
murdăriile se scurg din centru şi ajung aici. Doi, Jack şi Jill 
au monopolizat toate forţele din departament. Sunt 
asasinați oameni albi şi bogaţi. Au făcut pe ei toţi cei de la 
Casa Albă şi dimprejur. Atunci normal că lăsăm baltă orice 
altceva. Doi copii negri nu contează cine-ştie-ce, nu la nivel 
înalt. 

— Sampson şi cu mine ne-am ocupat de crimele de la 
şcoala Truth, am preluat eu rechizitoriul, domolind un pic 
tonul. Neoficial. Trebuia să facem o anchetă a noastră, am 
adăugat eu punându-i în sfârşit în faţa faptului. Acum 
avem nevoie de ajutor. E un caz major de omucidere. Din 
păcate, în Washington există acum două cazuri majore de 
omucidere. 

— Numai unul, după umila mea părere. Jerome Thurman 
ridicase vocea şi pumnul strâns în aer. Eu merg cu voi. 
Sunt pe statul vostru de neplată cu toate nonbeneficiile şi 
cu tot riscul de a fi forţat să mă retrag la pensie înainte de 
vreme. Sună grozav. 

— Băiatul meu merge la şcoala Sojourner Truth, Alex, 
spuse Shawn Moore. Am să-mi fac timp. Chiar dacă mă 
cheamă şi pentru Jack şi Jill. 

Am râs cu toţii. Era felul nostru afurisit de a aborda o 
problemă grea. Eram toţi cinci de acord. Numai dacă am fi 
avut şi idee în ce ne băgasem. 

In Washington erau două cazuri majore de crimă - iar 
de-acum erau două echipe operative care încercau să le 


96 


dea de capăt. O echipă şi jumătate, în cel mai rău caz. 

— Doreşte cineva un cocteil? oferi Jerome Thurman, cu 
vocea lui cea blândă şi cultivată. Ai fi putut să crezi că ne 
aflăm la vechiul Cotton Club din Harlem, aşa trecea din 
mână-n mână butelca lui prăpădită Washington Redskins. 

Am luat cu toţii câte-o duşcă; mai degrabă câte două, 
trei. 

Eram fraţi de sânge. 


27 


Am lucrat la cazul Jack şi Jill de la cinci dimineaţa până 
la trei după-amiaza. Eu şi vreo zece mii de oameni ai legii 
din birourile din D.C. am căutat o posibilă legătură între 
senatorul Fitzpatrick şi Natalie Sheehan. Ne-am uitat până 
şi la emisiunile de ştiri în care au fost împreună în ultimele 
luni. Doar-doar ne-o sări în ochi ceva interesant. L-am pus 
pe un detectiv să treacă pe la toate magazinele cu 
accesorii sexuale din D.C. Şi-a numit însărcinarea 
„căutarea armei fatale a lui Jack“. 

M-am întâlnit cu Sampson la restaurantul Boston Market 
de pe strada Pennsylvania, la trei jumate. Era timpul să ne 
ocupăm de cealaltă treabă. Celălalt caz de omucidere, cel 
care ne pusese pe jar. Era mult mai bine acum, nu 
extraordinar, dar situaţia se îmbunătăţise simţitor faţă de 
ultimele zile de frustrare şi demenţă. 

— Cred că ai dreptate într-o anumită chestiune, Alex, mi- 
a spus Sampson pe când ne luptam cu prânzul compus din 
friptură cu piure din fulgi de cartofi. Asasinul de la şcoala 
Truth e un amator. E neglijent. E la prima încercare. A 
lăsat urme peste tot, şi la locul celei de-a doua crime. 
Tehnicienii i-au găsit amprentele, fâșii de haine, fire de 
păr. După amprente, e mic de înălţime, poate o femeie. 
Dacă perversul ăsta n-o să fie mai atent, o să fie vai de 
fundul lui. Sau al ei. 

— Poate că o face dinadins, i-am spus eu printre 


97 


îmbucături de sandviş cu carne stropit cu sos gustos de 
roşii. Poate că asasinul vrea să ne facă să credem că e 
începător. E posibil. Soneji ar fi în stare. 

Sampson zâmbi cu toată gura. Zâmbetul lui criminal. 

— Chiar trebuie să despici firul de păr în patru 
întotdeauna, dragule? 

— Te cred. Asta-i fişa postului meu. Asta-i crucea* mea, 
i-am spus oferindu-i la rândul meu zâmbetul meu criminal. 

— O, ho! exclamă Omul-Munte surâzând din nou. 

Cât îmi place când îl fac să râdă. 

— Ceva nou de la echipa de şoc? Jerome? Rakeem? 

— Lucrează cu toţii, dar niciun rezultat deocamdată, 
încă nimic de la echipa de şoc. 

— Supravegheaţi înmormântarea băiatului şi mormântul 
lui Shanelle. Poate că asasinul nu se abţine să stea 
deoparte. Mulţi dintre ei nu pot. 

Sampson îşi dădu ochii peste cap. 

— Facem ce putem. O să ne străduim. Auzi, să 
supraveghem mormântul unui copil. Paştele mă-sii! 

La patru şi-un sfert ne-am despărţit. M-am îndreptat 
spre şcoala Sojourner Truth. 

Maşina directoarei era în parcarea micuță împrejmuită. 
Mi-am adus aminte că doamna Johnson lucrează uneori 
târziu peste program. Îmi convenea. Voiam să stau de 
vorbă cu ea despre Shanelle Green şi Vernon Wheatley. 
Care era legătura dintre şcoala Truth şi criminal? Ce-ar 
putea să fie? 

Ştiam cu aproximaţie unde era biroul directorului în 
clădirea anexă, aşa că m-am dus direct într-acolo. Era o 
şcoală foarte frumoasă, demnă de orice cartier din oraş. 
Afară, lângă stradă, un gard de sârmă ghimpată delimita 
curtea şcolii, dar în interior avea un aer festiv, luminos, 
era decorată artistic. 

Trecând pe lângă ele, am citit cele câteva postere şi 
lozinci scrise de mână. COPIII ÎNAINTE DE TOATE. 
CREŞTEŢI ACOLO UNDE V-AŢI NĂSCUT. NU EXISTĂ NU 
POT, EXISTĂ NU VREAU. Uşurele, simpatice însă. Pline de 


8 Cross, în limba engleză, înseamnă cruce (n.tr.). 


98 


inspiraţie pentru copii, şi pentru mine. 

Săptămâna aceea, holul era plin cu cutii care 
reprezentau „adăposturi pentru animale“ - diorame făcute 
de copii, fiecare încercând să ilustreze un animal şi 
habitatul lui. M-a izbit atunci ideea că însăşi şcoala Truth 
este un habitat. În condiţii normale, era locul ideal unde 
Damon putea să crească şi să înveţe. 

Din păcate, doi copii de la această şcoală au fost ucişi în 
ultima săptămână. 

Gândul m-a umplut de mânie şi m-a speriat mai mult 
decât aş fi vrut să recunosc. Când am crescut eu, cu toate 
că încă de pe atunci D.C. era un oraş dur, nu prea se 
întâmpla să moară copiii la şcoală. Acum, dintr-o mulţime 
de motive, asta se întâmpla în şcoli tot timpul. Nu numai în 
Washington, ci şi în şcolile din L.A., New York, Chicago, 
chiar şi în oraşe ca Sioux City. 

Ce mama dracului se petrece pe lumea asta? 

Uşa din lemn masiv de la biroul directorului era 
deschisă, dar secretara părea să fi plecat. Pe birou era o 
colecţie de păpuşi caucaziene, afro-americane şi asiatice. 
Pe o plăcuţă puteai citi: Barbara Breckenridge, să ştiţi că 
Chiar ştiu să dansez step. 

Mă simţeam ca un spărgător, un răufăcător oarecare. 
Brusc m-a îngrijorat faptul că directoarea rămânea singură 
în şcoală până târziu. 

Oricine putea să pătrundă aici, exact ca mine. Asasinul 
de la şcoala Sojourner Truth ar putea să vină aici într-o 
seară. Ar fi atât de uşor. Uite-aşa de uşor. 

Am dat colţul spre biroul principal şi tocmai voiam să-mi 
anunţ prezenţa, când am văzut-o pe doamna Johnson. M- 
am gândit la numele cu care-am botezat-o: Christine. 

Muncea de zor la masa de lucru de modă veche, care 
părea să aibă o sută de ani pe puţin. Era cufundată în 
munca ei. 

Am privit-o câteva secunde. Purta ochelari cu ramă de 
aur. Fredona „Shoop Shoop“, cântecul din Waiting to 
Exhale. Suna bine. 

Scena avea ceva mişcător, ceva extraordinar de frumos 


99 


- profesoara dedicată muncii ei de educator era la lucru. 
Am zâmbit fără să vreau. E chiar mai dură decât tine, 
tăticule. 

Încă mai aveam îndoieli în privinţa asta. Nu arăta deloc 
dură în momentul acela. Arăta liniştită şi fericită cu munca 
ei. Arăta împăcată şi am invidiat-o. 

Mă simţeam prost stând în uşă, ca un musafir nepoftit. 

— Salut. Detectivul Alex Cross, i-am spus eu. Bună ziua, 
doamnă Johnson. 

Încetă fredonatul şi ridică privirea. Nici cea mai vagă 
urmă de teamă nu se ghicea în ochii ei. Apoi zâmbi. 

— Aha, detectivul Alex Cross. Ce vânt te-aduce în biroul 
directorului? întrebă cu o voce fals-autoritară. 

— Cred că am nevoie de ajutorul doamnei directoare. Cu 
tema pentru acasă. Presupun că eram destul de aproape 
de adevăr. Vreau să stăm de vorbă despre Vernon 
Weakley, dacă se poate. Mai voiam să-ţi cer voie să discut 
din nou cu câţiva profesori, să văd dacă au auzit ceva de la 
copii după moartea lui Vernon. Poate cineva a văzut ceva 
ce ne-ar fi de folos, chiar dacă nu-şi dă seama. Sau poate 
copiii să fi auzit ceva de la părinţii lor. 

— Şi eu m-am gândit la asta, spuse doamna Johnson. 
Cineva de aici de la şcoală ar putea să aibă un indiciu, 
ceva folositor, şi să nu-şi dea seama. 

Totul îmi plăcea la doamna Johnson, dar am reuşit să-mi 
scot asta din cap. Nu era nici timpul, nici locul şi nici 
femeia potrivită. Am mai făcut eu nişte lucruri discutabile 
la viaţa mea - nu sunt un înger dar să mă încurc cu o 
femeie măritată nu era stilul meu. 

— Mă tem însă că nu e mare lucru de aflat, spuse ea. Am 
făcut câte ceva în contul dumneavoastră. l-am tras de 
limbă pe profesori astăzi la prânz. De fapt, i-am interogat. 
Le-am sugerat că trebuie să-mi spună dacă au auzit sau 
văzut ceva nefiresc. Ei vorbesc cu mine despre aproape 
orice. Suntem foarte apropiaţi. 

— Mai e vreun profesor în şcoală? Aş putea să pun acum 
câteva întrebări. Nu sunt sigur, dar bănuiesc că asasinul a 
ţinut şcoala sub supraveghere într-o oarecare măsură, i-am 


100 


spus eu. 

Nu voiam s-o sperii nici pe ea nici pe ceilalţi profesori, 
dar voiam să-i ştiu cu atenţia trează şi în alertă. Mi se 
părea destul de probabil ca ucigaşul să fi făcut cercetări în 
şcoală. 

Clătină încet din cap. Apoi îl înclină spre stânga. Părea 
că vrea să se uite la mine dintr-un alt unghi. 

— Cei mai mulţi pleacă cu mult înainte de ora patru. 
Pleacă în grup, pe cât posibil. Se simt mai siguri. 

— Mi se pare logic. Nu e un cartier minunat. Mă rog, 
este şi nu este. 

— Şi să stai aici după ora cinci cu atâtea uşi descuiate 
nu are nicio logică, replică ea. 

Era gândul care mă obseda încă de când ajunsesem la 
uşa biroului ei. 

N-am spus nimic, n-am făcut niciun comentariu pe 
marginea uşilor descuiate. Doamna Johnson era liberă să-şi 
trăiască viaţa aşa cum dorea. 

— Mulţumesc pentru discuţia avută cu profesorii, în 
locul nostru. Şi pentru munca în afara programului. 

— Eu îţi mulţumesc că ai trecut pe aici, răspunse ea. 
Sunt sigură că e foarte greu pentru Damon şi pentru tine. 
Pentru familia dumitale. Nouă, celor de la şcoală, ne e 
foarte greu. 

Îşi scoase într-un sfârşit ochelarii cu rame de aur şi îi 
băgă în buzunarul halatului. Arăta bine, cu sau fără 
ochelari. 

Inteligentă, bună, frumoasă. 

Nu te intinde mai mult decât ţi-e plapuma, m-am 
apostrofat eu. Aproape că simţeam o riglă cum mă izbeşte 
peste palme. 

Mai repede decât aş fi putut să cred, scoase din sertarul 
din dreapta un revolver calibrul 38 Special. Nu-l îndreptă 
spre mine, dar ar fi putut cu uşurinţă. Cu ușurință. 

— Am trăit ani de zile aici în cartier, explică ea. Apoi 
zâmbi şi puse arma la o parte. Mă străduiesc să fiu 
pregătită pentru orice s-ar putea întâmpla, continuă ea 
liniştită. Aici se întâmplă tot timpul câte ceva. Ştiam că eşti 


101 


acolo în uşă, domnule detectiv. Copiii pretind că am ochi la 
spate. Să ştii că am. 

Izbucni în râs. Îmi plăcea râsul ei. I-ar fi plăcut oricui 
care mai are încă puls. Spune-i la revedere, Alex. 

Aveam o părere nu prea grozavă despre civilii care 
poartă arme, dar eram sigur că avea permis şi că arma era 
înregistrată. 

— Unde ai învăţat să foloseşti revolverul, în cartier? 

— Nu. La Clubul Remington din Fairfax. Soţul meu era, 
şi este, îngrijorat la gândul că am să lucrez aici. Voi, 
bărbaţii, gândiţi la fel. Scuze, scuze, spuse ea zâmbind. 
Incerc să mă controlez să nu-mi scape aluzii sexiste, ca 
asta. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Imi pare rău. 

Se ridică şi închise laptopul Macintosh de pe masă. 

— Te conduc la ieşire, spuse ea. Să fiu sigură că pleci în 
siguranţă, având în vedere că e aproape cinci. 

— Bună idee. Am intrat în joc. Oricum, mă făcuse să 
zâmbesc. Lucru foarte bun, dacă stai să te gândeşti la 
zilele trecute. Eşti mereu aşa de amuzantă? De veselă? 

Inclină din nou capul. Mereu făcea asta. Apoi încuviinţă. 

— Tot timpul. Măcar amuzantă, dacă nu veselă. Am avut 
două vocaţii: comediantă şi educatoare. Evident, am ales 
să fiu comediantă. Se râde mai mult aici. În hohote. Cel 
puţin de obicei. 

Am străbătut amândoi coridoarele pustii ale şcolii. Ecoul 
paşilor noştri se auzea cu putere. Refrenul „Shoop Shoop“ 
îmi rămăsese în cap - melodia pe care o fredona în birou. 
Aş mai fi avut o grămadă de întrebări să-i pun, dar ştiam 
că nu se făcea. Nu aveau nimic de-a face cu cazul. 

La ieşirea din şcoală ne-a întâmpinat-un agent de pază 
voinic, între două vârste, pentru a descuia uşa. M-a 
surprins. Nu-l remarcasem la intrare. 

Avea un baston gros de lemn şi un walkie-talkie. Aşa 
erau acum şcolile din D.C.: paznici, detectoare de metal, 
paveze de oţel la toate ferestrele. Nu e de mirare că 
oamenii de la periferie urăsc şi se tem de toate instituţiile, 
fie ele şcoli. 

— Bună seara, domnule, mă salută paznicul cu un 


102 


zâmbet cald. Plecaţi, doamnă Johnson? 

— În curând, răspunse ea. Poţi să mergi acasă dacă vrei, 
Lionel. Am înăuntru jucăria mea. 

Lionel izbucni în râs. Era extraordinară. Pariez că ar fi 
putut să facă orice muncă ar fi vrut, dacă ar fi vrut. 

— Bună seara, doamnă Johnson, i-am spus eu. Ai grijă, te 
rog, până se rezolvă cazul, nu m-am putut abţine să adaug. 

Stătea în pragul uşii de lemn masiv. Părea atât de 
inteligentă şi era atât de atrăgătoare - după modesta mea 
părere. 

— Mă cheamă Christine, spuse ea, şi am să fiu atentă. 
Promit. Mulţumesc pentru vizită. 

Christine! lisuse! Numele dat de mine. Probabil că îl 
auzisem înainte, de la Damon sau poate de la Nana, dar mi 
se părea straniu. Aproape magic. L.-ar fi făcut fericit pe 
James Redfield. 

M-am dus acasă cu gândul la cei doi copii ucişi, la Jack şi 
Jill, dar şi la directoarea de la şcoala Sojourner Truth. Era 
deşteaptă, amuzantă şi, în plus, frumoasă. Ştia să aibă 
grijă de ea şi chiar să mânuiască un pistol. 

Doamna Johnson. 

Christine. 

Shoop. Shoop. Shoop. Shoop. 


28 


În vremurile noastre tulburi, trebuie să-ţi spui tot 
timpul: n-o să mi se-ntâmple tocmai mie. Nu mie. Care e 
probabilitatea să mi se-ntâmple tocmai mie? 

Starul de cinema Michael Robinson se gândea că e 
absurd şi mai mult decât egoist din partea lui să fie 
îngrijorat sau speriat de asasinii maniaci care umblau 
liberi prin Washington. Ce legătură putea fi între el şi 
ameninţarea lui Jack şi Jill? Răspunsul - i se părea evident 
- nu putea fi altul decât: niciuna. 

Cu toate acestea era puţin încordat şi speriat, aşa că se 


103 


străduia să se bucure de creşterea adrenalinei, să se lase 
în voia curentului periculos al timpurilor pe care le trăim. 

Puțin înainte de miezul nopţii vedeta Hollywoodului îşi 
călcă pe inimă şi sună la „VIP escort service“ cerând să i 
se trimită un însoțitor. Folosise de multe ori serviciile 
companiei, ori de câte ori venea în D.C. Serviciul sex-de- 
închiriat era discret, de calitate şi foarte scump şi până 
acum Îi satisfăcuse orice nevoie. Nota zece, cu 
complimente din partea agentului din Los Angeles al 
vedetei. 

După comanda telefonică, actorul de patruzeci şi nouă 
de ani încercă să citească scenariul filmului de aventură şi 
dragoste în care urma să joace, dar se ridică şi se duse la 
fereastra apartamentului de la hotelul Willard, de pe 
strada Pennsylvania. Ştia că ideea de a plăti un iubit li s-ar 
fi părut scandaloasă fanilor săi, dar asta era treaba lor, nu 
a lui. 

Adevărul era că aşa i se părea mai puţin complicat, mai 
uşor de suportat psihic - să plătească o mie sau o mie cinci 
sute de dolari, decât să se implice într-o legătură care 
inevitabil s-ar sfârşi dureros. 

Avea chiar o dispoziţie bună în seara asta, se simţea 
chiar pământean, gândea el uitându-se pe stradă. Avea 
doar nevoie de puţină companie - asta-i tot, şi un pic de 
sex fără complicaţii. Spera ca dorinţele lui să fie împlinite 
cât mai curând. 

Într-un fel, rămăsese acelaşi absolvent de liceu din 
Wichita, oraşul său natal. Fanteziile şi dorinţele de atunci 
rămăseseră încă neîmplinite şi nu-i dădeau pace. Cu o 
diferenţă: în seara asta ştia clar ce vrea şi avea să obţină 
fără mari probleme, fără sentimente de vinovăţie şi fără să 
scrâşnească din dinţi. 

Se uită în jur prin camera de hotel şi se hotări să facă un 
pic de ordine înainte de venirea însoţitorului. Propria-i 
încordare nervoasă îl făcu să zâmbească. Rămăsese 
incredibil de burghez. Parcă n-ar fi ieşit niciodată din 
Kansas, gândea el. _ 

Auzi două răpăituri în uşă şi rămase surprins. li 


104 


spuseseră că însoţitorul va ajunge într-o oră, ceea ce, de 
obicei, însemna chiar atât sau mai mult. 

— O clipă, strigă el. Vin imediat. O secundă. 

Michael Robinson se uită la ceas. „Insoţitorul“ ajunsese 
cam în treizeci de minute. Cu atât mai bine. Era gata 
pentru o zbenguială rapidă urmată de o noapte de somn 
binecuvântat. A doua zi de dimineaţă urma să ia micul 
dejun cu preşedintele Comitetului Naţional Democratic. I 
se ceruse să înceapă o campanie de strângere de fonduri 
pentru democrați. Preşedintele era alt soi de amator de 
celebrităţi. Ca toată lumea, de altfel. Toţi vor ceea ce nu 
pot să aibă şi nimeni nu-l poate avea pe Michael Robinson. 
Mă rog, cu câteva excepţii. 

Se uită prin vizor. Măi, să fie! Ceea ce se vedea în hol 
era de-a dreptul încântător; chiar şi prin lentilele 
deformante, însoţitorul arăta bine. Simţea adrenalina 
pompând. Deschise uşa şi făcu uz de zâmbetul lui de 
cincisprezece-milioane-pe-film. 

— Salut, eu sunt Jasper, frumosul însoțitor. Mă bucur să 
vă cunosc, domnule. 

Michael Robinson se îndoia că bărbatul poartă numele 
de Jasper. I s-ar fi potrivit mult mai bine un nume ca Jake 
sau Cliff. Robinson se aşteptase la cineva un pic mai tânăr; 
Jasper părea să aibă în jur de treizeci şi cinci de ani, dar 
era o ofertă mai mult decât acceptabilă. De fapt, era 
aproape perfect. Michael Robinson simţea cum se întărise 
şi cum se udase. Înarmat şi periculos, îşi numea el starea 
de excitație. 

— Şi eu mă bucur. 

Actorul întinse braţul şi atinse uşor mâna celuilalt 
bărbat. Voia ca „Jasper“ să vadă în el o persoană cu 
picioarele pe pământ, neafectată şi, mai mult decât atât, o 
persoană caldă. Aşa cum era el cu adevărat. Revista USA 
Today publicase de curând o listă cu cele mai „cumsecade“ 
staruri de la Hollywood. Era şi el pe listă, graţie agentului 
şi avocatului său personal, care îl lăuda ditirambic. 

Jack zâmbi cu zâmbetul lui cel mai frumos, intrând în 
apartamentul special destinat „celor bogaţi şi faimoşi“. 


105 


Închise uşa în urma lui. Socotea că mai are în jur de 
treizeci de minute înainte ca adevăratul însoțitor să 
sosească. Era timp suficient. 

Pentru orice eventualitate, Jill supraveghea holul de la 
Willard - în caz că prostituatul ar ajunge mai devreme. Va 
avea ea grijă de asta. Jill era extraordinar de eficientă la 
capitolul detalii, nu lăsa să-i scape nimic. Jill era 
extraordinară, punct. 

— Sunt un fan al dumneavoastră, mărturisi Jack în faţa 
starului hollywoodian. V-am urmărit întreaga carieră 
îndeaproape. 

Michael răspunse în şoaptă pe un ton care i-ar fi adus în 
stare de şoc fanii masculini sau feminini ai filmelor sale 
romantice-de-acţiune. _ 

— Vorbeşti serios, Jasper? Imi face plăcere să aud asta, 
întotdeauna. Oricum, e drăguţ din partea ta să mi-o spui, 
chiar dacă nu e adevărat. 

— Mi-e martor Dumnezeu. E adevărul adevărat. Sam 
Harrison îşi continua rolul. Numele meu e Jack, apropo. Jill 
e jos, în hol. Ai auzit de noi? 

Jack scoase pistolul Beretta cu amortizor şi ţinti între 
ochii adânci şi albaştri ai actorului. Apăsă pe trăgaci. După 
tiparul Jack şi Jill. Oameni sus-puşi. Crimă în stilul 
execuţie. Urma tuşa obsesiv-sexuală şi poemul. 


Jack şi Jill în capitală 
Au venit la curăţat. 


29 


Un detaliu anume, fascinant în felul lui, cu privire la 
crime începuse să câştige greutate în mintea mea, 
tulburându-mă al dracului. La el mă gândeam când am 
intrat în aglomeraţia de pe strada Pennsylvania şi când am 
parcat în faţa hotelului Willard - locul ultimei crime a 
ţicniţilor ăia doi. 


106 


Am continuat să mă gândesc la el şi când am intrat în 
hotel ca să ajung la apartamentul lui Michael Robinson. 

Mă gândeam la el şi când liftul silențios îşi deschise 
uşile la etajul şapte, lăsând să se vadă o jumătate de 
duzină de uniforme şi zeci de metri de bandă ce marca 
locul crimei ca un ambalaj lipsit de gust pentru un cadou 
de Crăciun. 

La primele două omoruri nu s-a găsit nicio urmă care să 
dovedească implicarea pasională, mă gândeam eu. Mai 
ales la cea de-a doua. Ambele omoruri au fost duse la 
capăt cu eficienţă şi cu sânge rece. Felul cum au fost 
aranjate corpurile victimelor trimite cu gândul la un 
regizor. Până şi obsesia sexuală pare regizată şi ordonată. 
Este opusul omorurilor de la şcoala Sojourner Truth, care 
par explozii de mânie violentă, furie în stare pură. 

Nu înţelegeam încă întreaga semnificaţie a acestui 
lucru, nici eu şi nici altcineva dintre cei cu care mă 
consultasem despre caz. Nici poliţia din D.C. și nici agenţii 
FBI de la Quantico. Ca detectiv, mă ghidam după un 
principiu de bază pentru omorurile cu premeditare, şi 
anume: aproape întotdeauna sunt dictate de pasiune. De 
obicei e vorba de dragoste extremă. Sau ură. Sau 
lăcomie... dar aceste omoruri nu aveau în ele nimic de felul 
ăsta. Mă intrigau. 

De ce Michael Robinson? mă întrebam apropiindu-mă de 
camera de hotel unde fusese omorât. Ce fac - de fapt - 
aceşti psihopati bizari aici, în Washington? Ce joc crud şi 
bolnav joacă... şi de ce au nevoie de milioane de spectatori 
pentru sportul lor sângeros şi senzaţional? 

L-am zărit încă o dată pe Kyle Craig. Am vorbit cu 
agentul FBI câteva momente în faţa apartamentului. Cei 
din jurul nostru, poliţişti cu sânge rece în mod normal, 
păreau în stare de şoc. O parte dintre ei erau probabil fani 
dezamăgiţi de-ai lui Michael Robinson. 

— Medicul legist zice că a devenit un cadavru faimos 
acum vreo şapte ore. Înseamnă că s-a întâmplat azi-noapte 
pe la douăsprezece, îmi spuse Kyle prezentându-mi 
situaţia. A primit două gloanţe în cap, Alex. De aproape, ca 


107 


şi ceilalţi doi. Aruncă şi tu o privire, să vezi cu ochii tăi. E 
un nenorocit fără inimă ăla care-a tras, oricine-ar fi el. 

Eram de acord cu spusele lui Kyle. 

Fără inimă. 

Fără pasiune. 

Fără mânie. 

— Cum a fost găsit Michael Robinson? 

— Oho, asta-i altă poveste frumoasă, Alex. Altă 
şmecherie. Au sunat la The Post. Le-au spus ălora de la 
ziar de unde să ridice gunoiul dis-de-dimineaţă. 

— Chiar aşa au spus? am insistat eu. 

— N-am reţinut exact, dar asta cu ridicatul gunoiului e 
fără îndoială expresia lor, spuse Kyle. 

Mă interesa orice expresie de ireverenţă sau cinism 
folosită de Jack şi Jill când îşi descriau asasinatele. Era 
evident că se jucau cu cuvintele. Doar erau artiști. Mă 
întrebam dacă nu cumva erau acolo, pe strada 
Pennsylvania, urmărindu-ne. Filmându-ne cum ne călcăm 
pe picioare în holul hotelului Willard. Mă întrebam dacă nu 
cumva pregăteau un al doilea film, cu distribuţia aleasă 
după aceeaşi metodă. De data asta hotelul era sub 
supraveghere, aşa că - dacă erau aici - ai noştri erau. 

Am intrat în camera de zi a apartamentului şi am 
constatat cu uşurare că Pittman nu se vedea nicăieri. În 
schimb era de faţă vedeta de cinema Michael Robinson. 
Vorba aia, se născuse pentru un asemenea rol, poate rolul 
vieţii lui. 

Cadavrul era gol şi în poziţie şezândă pe podea, cu capul 
rezemat de canapea. Ca şi când actorul ar fi vrut să vadă 
pe oricine ar fi intrat în cameră - poate că asta urmărise 
asasinul. Ochii lui se uitau drept spre mine. Să vadă sau să 
fie văzut? m-am întrebat. Nu era o privelişte plăcută. Am 
remarcat lividitatea. Sângele se strânsese deja în părţile 
de jos ale corpului, care aveau acum o culoare urâtă, 
violacee. 

Incă o celebritate expusă. Adusă pe pământ. Pedepsită 
pentru vreun păcat adevărat sau imaginar? Ce legătura 
putea să aibă cu Fitzpatrick şi Sheehan? De ce un senator, 


108 


o reporteriţă şi acum un actor? 

Trei asasinate într-un timp atât de scurt! S-ar crede că 
oamenii celebri sunt mai în siguranţă decât noi, restul 
lumii, sau măcar mai protejaţi, departe de toate astea. Aşa 
mă gândeam, văzându-l pe Michael Robinson mort şi 
violat. În ceea ce făcuseră criminalii era ceva visceral şi 
şocant. 

Care era mesajul lor bizar şi complex? Că nimeni nu mai 
este în siguranţă? Am analizat în minte gândul scandalos. 
Era un punct de pornire bun, putea fi considerat un 
concept de lucru. 

Nimeni nu e în siguranţă? Jack şi Jill ne spun că pot 
ajunge la oricine, oricând. Că ştiu cum să ajungă la tine. 

Încă o notiţă lângă cadavru. Încă o poezie de Jack şi Jill. 
Era pe noptieră, lăsată pentru noi de ciudaţii şi macabrii 
criminali. 


Jack şi Jill în capitală 

Au venit c-un scop mortal. 
Au fost pe-aproape 

Când s-au gândit cât poate 
Să sângereze-un liberal. 


În cameră era unul dintre agenţii lui Michael Robinson. 
Venise de la New York cu avionul. Era un bărbat atrăgător, 
cu părul blond-argintiu. Purta un pardesiu de caşmir peste 
costumul Armani. Am băgat de seamă că avea ochii roşii şi 
umflaţi. Ca şi când ar fi plâns. Doi medici legişti se ocupau 
de corpul vedetei de cinema. Cred că o asemenea atenţie 
s-ar putea numi „a-ţi face ieşirea cu stil“. Numai ce-i mai 
bun pentru Michael Robinson. 

Îţi săreau în ochi amănuntele care făceau legătura cu 
celelalte două victime, Fitzpatrick şi Sheehan. Erau acele 
detalii care trimiteau la obsesie sexuală, comune în toate 
cele trei cazuri. Toţi fuseseră executaţi. Şi, poate cel mai 
important, toţi erau „nenorociţi de liberali“, nu-i aşa? Toţi 
fuseseră expuşi pentru ceea ce erau. 

— Doctorul Alex Cross? Vă rog să mă scuzaţi, sunteţi 


109 


Alex Cross? 

M-am întors spre bărbatul înalt şi musculos care-mi 
rostise numele. Avea trăsături bine pronunţate şi o alură 
aproape militară. În jur de patruzeci de ani, bănuiam eu. 
Purta o haină de ploaie neagră peste un costum gri-închis. 
Cămaşă cu gulerul răsfrânt. Cu siguranţă, un om al legii. 

— Da, eu sunt Alex Cross, i-am spus eu. 

— Jay Grayer din Serviciul Secret, se prezentă el. 

Se ţinea foarte drept. Ţinuta lui exprima încredere 
extremă în sine. Poate certitudine morală? Sau poate-avea 
un băț în fund? 

— Însărcinat cu protecţia Primei Familii. 

— Cu ce vă pot ajuta? l-am întrebat pe agentul Grayer. 

Alarma începuse deja să-mi sune în minte. Credeam că 
sunt pe cale să înţeleg în sfârşit de ce am fost cooptat în 
ancheta Jack şi Jill. De cine, şi pentru ce motiv. 

— Sunteţi chemat la Casa Albă, spuse el. Mă tem că nu 
se discută, doctore Cross. E vorba de ancheta Jack şi Jill. 
Trebuie să vă punem la curent cu o anumită problemă. 

— Pariez că e o problemă dificilă, i-am spus eu agentului 
Grayer. 

— Da, mă tem că aşa e. O problemă foarte dificilă, 
doctore Cross. Avem o informaţie pe care trebuie să v-o 
împărtăşim. 

Ceva-ceva bănuiam eu. Aveam o spaimă tăcută undeva, 
în minte. Acum ieşise la iveală. 

Eram chemat la Casa Albă. 

II vor acolo pe vânătorul de monştri. Ştiu ei cu adevărat 
ce înseamnă asta? 


30 


Singurul lucru pe care oamenii par să-l împărtăşească în 
zilele noastre în Washington este necazul. 

N-aveam cum să refuz însă ordinul venit de sus. L-am 
însoţit ascultător pe Jay Grayer până la numărul 1600 de 


110 


pe strada Pennsylvania. Să nu întreb ce pot face pentru 
țara mea. 

Casa Albă e la o zvârlitură de băț distanţă de hotelul 
Willard. În ciuda evoluţiei mai mult decât discutabile a 
ultimilor ei ocupanţii, Casa Albă continuă să vrăjească o 
mulţime de oameni, inclusiv pe mine. Am fost înăuntru de 
două ori, în vizite organizate, cu copiii mei care s-au lăsat 
şi ei copleşiţi. Aproape că-mi doream ca Damon şi Jannie 
să fie cu mine. 

Am trecut repede de cabina albastră a pazei. Agentul 
Grayer avea voie să-şi parcheze maşina în garajul de sub 
Casa Albă. Asta-i dădea un aer de modestie mândră. Mi-a 
explicat că garajul încă mai este considerat un adăpost 
antiatomic de urgenţă, în acelaşi timp cale de evadare în 
caz de atac. 

— E bine de ştiut, i-am spus eu zâmbind. Grayer îmi 
zâmbi şi el. Era un fel de convivialitate forţată, dar măcar 
ne străduiam amândoi. 

— Sunt sigur că abia aşteptaţi să aflaţi de ce aţi fost 
chemat. Eu aş fi curios. 

— Nu cred că am fost invitat la ceai, i-am spus eu. Dar 
sunt curios, într-adevăr. 

— Cazurile Soneji şi Casanova v-au adus aici, îmi explică 
Grayer în liftul care ne scotea din garaj. Reputația v-a 
precedat. Ştiaţi că FBI n-a prins niciodată un ucigaş în 
serie, cu tot profesionalismul lor? Vrem să faceţi parte din 
echipă. 

— Ce fel de echipă? 

— O să vedeţi imediat. O echipă de mâna întâi, fără 
îndoială. Să vă aşteptaţi la orice trăsnaie. FBI ţine sub 
supraveghere camera de hotel unde a stat John Hinckley. 
În caz că asasinii se hotărăsc să stea acolo. În semn de 
omagiu sau ceva de genul ăsta. 

— Nu e o idee prea grozavă, i-am spus eu lui Grayer. Se 
uită la mine ca şi când şi eu aş fi fost vreun soi de ţicnit. 
Nu e deloc o idee bună, am insistat eu. Schiţă un zâmbet. 

Jumătate de duzină de bărbaţi şi două femei în costume 
de serviciu erau adunaţi în biroul şefului de cabinet, din 


111 


aripa vestică a Casei Albe. Aerul era încărcat de tensiune, 
dar toată lumea se străduia să o ascundă. Am fost 
prezentat ca fiind reprezentantul Poliţiei din Washington. 
Bine ai venit în echipă. Spuneţi salut vânătorului de 
monştri. 

Cei de la masă s-au prezentat singuri într-o manieră 
cordială. Încă doi agenţi ai Serviciului Secret - o femeie pe 
nume Ann Roper şi un tinerel arătos, Michael Fescoe; 
directorul serviciului de contra-informaţii al FBI, Robert 
Hatfield; generalul Aiden Cornwall de la cartierul general 
al Armatei SUA; consilierul pentru securitate naţională 
Michael Kane; şeful personalului de la Casa Albă, Don 
Hamerman. Cealaltă femeie era ofiţer superior al CIA. 
Inspectorul general, Jeanne Sterling. Prezenţa ei dovedea 
că se lua în considerare ipoteza că o putere străină ar 
putea fi implicată în cazul Jack şi Jill. O ipoteză la care nu 
mă gândisem până atunci. 

Nu era o companie oarecare pentru un detectiv de la 
Omucideri din Southeast, fie el şi adjunctul şefului. Dar 
nici eu nu eram o companie oarecare. Am văzut lucruri 
urâte cum niciunul dintre ei nu văzuse, şi nici n-o să vadă. 

Să înceapă şedinţa. 

Dulciuri, îngheţată, cafea în cafetiere de argint fură 
aduse pentru micul nostru dejun neobişnuit. Se vedea că 
unii dintre ei mai lucraseră împreună înainte. Ştiam de 
mult că dacă nu eşti în stare să îţi dai seama cine e fazanul 
într-o partidă de pocher, atunci tu eşti. 

Consilierul pentru securitate naţională a cerut celor de 
faţă atenţie la un minut sau două după ora zece. Don 
Hamerman era un bărbat blond şi vânjos, trecut bine de 
treizeci de ani, încordat ca un arc. Ca tot personalul Casei 
Albe din ultimii ani. Gata de acţiune. Genul văzut şi făcut. 

— Am să trec peste formalităţi, oameni buni. Aşa-i la noi, 
la Casa Albă, spuse Hamerman şi reuşi să zâmbească slab 
şi forţat. Avea o energie cinetică de nestăvilit. Imi amintea 
de tipii neobosiţi de la relaţii cu publicul pe care-i vezi în 
D.C., chiar şi de agentul epuizat al lui Michael Robinson, 
de la Willard. 


112 


Am înţeles din remarca lui că întâlnirile de la Casa Albă 
sunt mai degrabă birocratice şi oarecum formale, decât 
lejere şi nestânjenite. Oricum, toţi păreau să savureze mica 
glumă. _ 

Să fiu sincer, cordialitatea asta forţată mă deranja. Încă 
mai vedeam în faţa ochilor expresia de mască mortuară a 
lui Michael Robinson. Nu era o imagine pe care să-mi facă 
plăcere s-o port cu mine la Casa Albă. 

Cadavrul gol al lui Michael Robinson era probabil încă la 
hotelul Willard, împreună cu băieţii de la morgă, gata să 
fie ambalat. 

— Am material informativ - de prima mână - cam pentru 
o oră. Plus discuţiile, să zicem că avem nevoie de două ore, 
continuă Hamerman. Asta înseamnă că va dura până la 
amiază, dar, din păcate, împrejurările ne obligă să facem 
un efort. 

Cum adică împrejurările? Voiam să-l întrerup pe 
Hamerman, dar m-am abținut. Nu era nici momentul, nici 
locul. 

Pe masa de lucru apăruseră deja ceşti de cafea şi 
pachete de ţigări. Parcă se pregătiseră pentru un asediu 
de lungă durată. M-am gândit că aşa merg lucrurile în 
Casa Mare. 

Hamerman puse prima imagine pe proiectorul care 
torcea uşor. Pe ecran scria Ancheta Jack şi Jill. 

Nimic de zis până acum. 

— Aşa cum ştiţi deja, în ultima săptămână au fost 
asasinate în Washington trei persoane celebre. Ultimul 
omor s-a petrecut noaptea trecută şi victima a fost actorul 
Michael Robinson, la hotelul Willard. Vânătorii de 
celebrităţi îşi spun Jack şi Jill. Lasă la locul crimei notițe 
care se vor ironice. Le place să se joace cu mass-media. 
Pare să le placă teribil lumina reflectoarelor. De asemenea, 
par să ştie ce fac. Au comis trei asasinate de înaltă clasă şi 
nu ne-au lăsat mai nimic de la care să pornim. Par să fie 
asasini în serie, deşi de o clasă net superioară. Asta-i 
discutabil, sau cel puţin aşa am fost lăsat să înţeleg. E 
numai o teorie. lată prima complicaţie, spuse Hamerman 


113 


încruntându-şi sprâncenele lui subţiri şi blonde. Unii dintre 
voi nu ştiţi că Jack şi Jill sunt de asemenea numele de cod 
al Serviciului Secret pentru preşedinte şi pentru doamna 
Byrnes. Şi asta de când preşedintele a ajuns la Casa Albă. 
Nu putem accepta ideea că e vorba de o coincidenţă. 

Blonda de la CIA îşi aprinse o ţigară. Mi-am amintit 
numele ei. Jeanne Sterling. Dădu afară o dâră pală de fum. 
Am auzit-o murmurând: „rahat“. Exact ce simţeam şi eu. 
Era cea mai proastă veste pe care o primisem până acum. 
În plus, nu-mi convenea că nu fusesem informaţi mai 
dinainte. 

— Credem că există o posibilitate foarte reală ca asupra 
preşedintelui Byrnes sau a doamnei Byrnes să aibă loc un 
atentat. Sau împotriva amândurora, continuă Hamerman. 

Te treceau pur şi simplu fiorii ascultându-l. M-am uitat 
în jurul meu la masă şi am văzut numai expresii de 
îngrijorare. 

— Am luat, sau luăm, orice precauţie posibilă. 
Preşedintele va apărea cât mai puţin în public, în afara 
Casei Albe, pentru o vreme. A fost pus la curent cu situaţia 
nefericită, ca şi doamna Byrnes. N-au luat-o în tragic. 
Amândoi sunt persoane foarte inteligente, deosebite. Nu 
vor intra în panică. Vă promit. Am să intru eu pentru 
amândoi. Mă voi referi acum la ceea ce nu ştim despre aşa- 
zişii vânători de celebrităţi Jack şi Jill. De fapt, deşi câteva 
mii de oameni lucrează la această investigaţie, ştim 
surprinzător de puţin. Poate că următoarea lor ţintă este 
Casa Albă şi noi n-avem nici cea mai vagă idee de ce. Sau 
cine-ar putea fi ei. Sau ce mama dracului Je iese lor din 
asta. 

Don Hamerman se învârtea în jurul mesei. Era cu nervii 
la pământ. Celălalt cuvânt care-l descria perfect în opinia 
mea era înfumurat. 

— Vă rog, sunteţi liberi să mă corectaţi orice-aş spune. 
Sunteţi liberi să comunicaţi sau să actualizaţi orice 
informaţie pe care o aveţi, spuse el cu un uşor sarcasm. 

În afară de câteva oftaturi, nimeni nu zise nimic. Nimeni 
nu părea să ştie mai multe decât mine. Nimeni nu avea 


114 


niciun indiciu până acum. Şi ăsta era lucrul care mă speria 
cel mai tare. 

Exista posibilitatea ca Preşedintele şi Prima Doamnă să 
fie ţinta finală a lui Jack şi Jill... sau poate nu ei erau ţinta 
finală? 

Jack şi Jill au venit în capitală. Dar de ce, pentru numele 
lui Dumnezeu? Să-i stârpească pe toţi nenorociţii de 
liberali? Să-i pedepsească pe păcătoşi? După mintea lor, 
era oare preşedintele un păcătos? 

— Jay, vrei să vorbeşti acum? îl întrebă Hamerman pe 
agentul Grayer din Serviciul Secret. 

Grayer încuviinţă şi se ridică în picioare. Se sprijini cu 
mâinile de birou. Faţa lui avea o paloare uşoară. 

— Problema este gravă, ne spuse el. Credeţi-mă, 
pericolul este real. E mai grav decât orice am văzut până 
acum, de când lucrez pentru Casa Albă. Eu am fost primul 
care a pătruns în apartamentul senatorului Fitzpatrick 
după asasinat. Am fost acolo, singur, la şase dimineaţa. Am 
sunat la poliţie... la fel şi în cazul domnişoarei Sheehan şi 
al lui Michael Robinson. De fiecare dată Jack şi Jill au 
sunat mai întâi la Serviciul Secret. Ne-au contactat chiar 
aici, la Casa Albă. Ne-au spus că... se antrenează pentru 
cel mare. 


31 


Vineri seară Jack şi Jill închiriară un apartament de lux 
la hotelul Four Seasons, în centrul capitalei. Nimeni nu era 
programat să moară acolo. Oricum, nu de mâna lor. 
Asasinii îşi luau de fapt un sfârşit de săptămână liber - în 
timp ce toată lumea din Washington, mai ales geniile din 
poliție, fierbeau în sucul propriu. 

Ce răsplată minunată fu week-end-ul!  Delicios. 
Apartamentul de şase sute de dolari pe noapte avea 
vederea spre un colţ din Georgetown şi nu îl părăsiră nici 
măcar o secundă. O maseuză veni vineri seară pentru o 


115 


şedinţă dublă de shiatsu. Sâmbătă de dimineaţă Sara 
comandă un masaj facial şi manichiura. De la room service 
veni un bucătar şi le prepară în cameră cina pentru 
sâmbătă seara. Sam aranjase să fie trimişi patru duzini de 
trandafiri înainte de venirea lor. Era paradisul recâştigat. 
Aveau sentimentul că merită toate acestea, după tot ceea 
ce făcuseră. 

— E incredibil de decadent. Ca într-o poveste 
postmodernă despre inegalităţi sociale, declară Sara 
sâmbătă seara târziu, îmbătată de luxul din jur. Savurez 
fiecare minut. 

— Nu savurezi şi fiecare centimetru? întrebă Sam. 

Era singurul bărbat care ar fi îndrăznit să-i spună aşa 
ceva şi să n-o păţească. Sara zâmbi şi simţi un val de 
căldură cuprinzându-i corpul. Îi aruncă o privire fierbinte 
şi întrebătoare. 

— Ba da, să fiu sinceră. 

Îl simţea adânc în ea, mişcându-se încet şi blând, şi se 
întreba dacă e iubită. Tânjea după iubirea lui cu toată 
fiinţa, dar nu-i venea să creadă, nu putea să creadă. In 
fond, cine era ea? Sara cea aiurită, Sara-Cenuşăreasa, 
Sara cea leneşă. 

Cum să creadă că se îndrăgostise de ea? Şi totuşi uneori 
i se părea că aşa e. Face şi asta parte din joc, pentru el? se 
întreba Sara. 

Degetele îi alergau pe pieptul lui, se jucau cu fiecare fir 
de păr în parte. Îl atinse peste tot: pe chipul lui frumos, pe 
gât, pe stomac, pe sfârcuri, pe testiculele mari ca de taur. 
Sara se arcui spre el - voia să fie cât mai aproape cu 
putinţă, îl dorea cu totul, fiecare centimetru din el, da, ar fi 
vrut ca totul să fie al ei. Chiar şi adevăratul lui nume, pe 
care nu i-l dezvăluise. 

— Ne-am câştigat acest week-end, spuse Sam. Avem 
nevoie şi de asta, Sara. Odihna şi relaxarea fac şi ele parte 
din război - o parte importantă. Jack şi Jill o să fie un joc 
din ce în ce mai greu de-acum. Se complică lucrurile. 

Sara îl privea şi nu reuşea să-şi ascundă un zâmbet. 
Doamne, cât de mult îi plăcea să fie cu el. Sub el, peste el, 


116 


alături, cu susu-n jos. lubea mângâierile lui - uneori aspre, 
alteori surprinzător de blânde. Iubea - ei bine, da - fiecare 
centimetru din el. 

Nu simţise niciodată înainte aşa ceva, nici prin cap nu i- 
ar fi trecut că se poate. Ar fi pariat orice că nu există aşa 
ceva. Într-un fel, pariase totul, nu-i aşa? Pentru cauză, dar 
şi pentru Sam, pentru tot. 

Era romantică în adâncul sufletului ei, totuşi. Nu se 
aşteptase ca soldatul să-i ofere aşa ceva, nici el şi niciunul 
din bărbaţii pe care-i cunoscuse înaintea lui. Apartamentul 
de la Four Seasons fusese ideea lui, numai pentru că ea 
spusese - și asta numai o dată - că e hotelul ei favorit din 
Washington. 

— Ascultă, şopti ea în timp ce continuau să facă 
dragoste, vrei să ştii care este hotelul meu favorit din toată 
lumea asta? 

Sam prinse ideea - se prindea de toate glumele şi de 
toate aluziile ei ironice. Ochii lui mari şi albaştri 
scânteiară. Zâmbi. Avea dinţi albi strălucitori şi un zâmbet 
dezarmant. După ea, arăta mai bine decât arătase Michael 
Robinson vreodată. Sam era un erou în carne şi oase. 
Soldatul. Soldat într-un război pe viaţă şi pe moarte, cel 
mai important război al vremurilor noastre. Amândoi 
credeau cu putere acest lucru. 

— Te rog, nu vreau să ştiu, spuse el râzând. Să nu care 
cumva să îndrăzneşti să-mi spui care e hotelul cel mai 
grozav din lume. Ştii bine că voi fi nevoit să fac pe dracu-n 
patru ca să te duc acolo. Nu-mi spune, Sara. 

— Cipriani de la Veneţia, izbucni Sara printre hohote de 
râs. 

Nu fusese niciodată acolo, dar citise o grămadă despre 
el. Cum citise despre orice. Avusese atât de puţină 
experienţă, până de curând. Sara fusese un şoarece de 
bibliotecă, într-un cuvânt o nulitate. Ei bine, gata. Acum 
trăia cum nimeni nu trăise vreodată. Frumoasa din 
pădurea adormită se trezise la viaţă. 

— Bine, fie! Când totul se va sfârşi - şi se va sfârşi - 
mergem la Veneţia în vacanţă. Îţi promit. La Cipriani. 


117 


— Şi dejunul de duminică la Danieli, şopti ea cu nasul în 
pieptul lui. Promiţi? 

— Bineînţeles. Unde altundeva ai vrea să iei dejunul 
decât la Danieli? Nici nu se discută. Când totul se va sfârşi. 

— O să fie şi mai rău, nu? spuse ea strângându-i şi mai 
tare corpul puternic în braţe. 

— Mă tem că da. Dar nu astă-seară, Jilly. Nu în seara 
asta, iubito. Mai bine să nu stricăm momentul, făcându-ne 
griji pentru ziua de mâine. Nu transforma un week-end 
minunat într-o zi urâtă de luni. 

Sam nu se înşela, bineînţeles. Mai era şi înţelept pe 
deasupra. Începu iar să se urce pe ea. Se revărsă peste ea 
ca un râu ieşit din matcă. Era un amant atât de generos şi 
frumos; era în acelaşi timp maestru şi învățăcel; la pat, ştia 
atât cum să dea, cât şi cum să primească. Şi cel mai 
important, Sam ştia cum să o facă să nu mai fie ea însăşi. 
Doamne, ce nevoie avusese de asta. Să iasă din închistarea 
de până atunci. Să nu mai fie o încuiată. Niciodată şi în 
niciun caz. Işi promisese solemn acest lucru. 

Sara strânse puternic din buze. De plăcere? De durere? 
Nici măcar de asta nu mai putea fi sigură. Îşi închise ochii 
după care îi holbă brusc. Voia să privească. 

Stătea sprijinit deasupra ei de parcă tocmai se oprise 
dintr-o flotare. 

— Şi zi aşa, Monkey Face, nu ai fost niciodată la 
Cipriani? întrebă el. 

Nici măcar nu era roşu în obraji. Se susţinea, proptit în 
mâini, fără nici cel mai mic efort. Avea un corp atât de 
frumos, puternic şi agil, tare ca piatra. Şi Sara era în plină 
formă, dar el era superb. 

li spunea Monkey Face după un personaj din filmul 
Suspiciune al lui Hitchcock. La drept vorbind, nu era un 
film aşa de grozav, dar atingea un punct sensibil, punctul 
lor sensibil. De când îl văzuseră, ea era personajul Lena, 
jucat de Joan Fontaine. El era Johnny, în film interpretat de 
Cary Grant. Johnny îi spusese Lenei „Monkey Face“. 

La sfârşitul filmului, Lena şi Johnny plecau cu maşina, în 
asfinţit, de-a lungul unui țărm englez, pentru a trăi 


118 


probabil împreună fericiţi, până la adânci bătrâneţi. Filmul 
lui Hitchcock era un joc cu o anume eleganţă, ingenios, 
misterios, exact ca al lor. 

Jocul lor. Cel mai desăvârşit joc pe care doi oameni îl 
jucaseră vreodată împreună. 

O să conducem oare o maşină, în asfinţit, după ce toate 
astea o să se termine? se întreba Sara Rosen. Sinceră să 
fiu, nu prea cred. Şi atunci, ce o să se aleagă de noi? 
Doamne, ce o să se aleagă de noi? Ce se va întâmpla cu 
Jack şi Jill? 

— La Cipriani nu am fost decât în vis, se destăinui ea lui 
Sam. În vis. Dar, am fost acolo, de multe, multe ori. 

— Visezi şi acum, Monkey Face? întrebă Sam. 

Pentru un moment Sam deveni serios. Pe Sara o copleşi 
gândul că fiecare moment ca acesta petrecut împreună cu 
el era de nepreţuit şi atât de trecător! Tânjise în secret 
după asta toată viaţa ei, o viaţă întreagă pentru o 
experienţă romantică adevărată. 

— Da, cred că visez. E ca într-un vis, oricum. Să nu mă 
trezeşti, te rog. 

— Nu e un vis, şopti Sam. Te iubesc. Eşti femeia cea mai 
demnă de iubire pe care-am întâlnit-o vreodată. Crede-mă, 
Sara. Să fiu cu tine e ca şi când aş sta în fiecare zi la 
Cipriani. Trebuie să mă crezi, Monkey Face. Să crezi în 
noi. Eu cred. 

O apucă de umeri şi o trase mai aproape. Sara savură 
dulceaţa respirației lui, mirosul coloniei lui, mirosul lui. 

El începu să se mişte în ea făcând-o să simtă cum se 
topeşte într-o forţă lichidă. Il iubea cu adevărat - îl iubea, 
îl iubea, îl iubea. Mâinile ei posesive alergau neobosite pe 
corpul lui. Niciodată nu i se întâmplase aşa ceva în viaţă, 
nici pe departe. 

Aluneca în sus şi-n jos, simţindu-i puterea şi bărbăţia 
intensă. Sara nu se mai putea opri acum, şi nici nu dorea 
să se oprească. Propria-i pasiune o sufoca. 

Se auzi ţipând aproape fără să-şi recunoască vocea. Era 
unită cu el într-un ritm din ce în ce mai îndrăcit, care-i 
făcea să fie una şi aceeaşi persoană -Jack şi Jill, Jack şi Jill, 


119 


Jack şi Jill, Jack şi Jill! 


32 


Sejurul lor ca-n poveşti se sfârşi brusc, aproape dureros, 
iar Sara simţi cum este aruncată înapoi pe pământ, cum 
cade şi se rostogoleşte purtată de un val de neînvins. 
Dimineaţa de luni însemna întoarcerea în sânul detestabil 
al clasei muncitoare, la viaţa adevărată. 

Sara Rosen avea de paisprezece ani slujbe „normale“, 
plicticoase. De când absolvise Colegiul Hollins din Virginia. 
Acum avea o slujbă de zi. O slujbă perfectă pentru 
scopurile lor. Cea mai odioasă şi mai îngrijorătoare dintre 
slujbe. 

Se trezise devreme în acea dimineaţă. Se despărţise de 
Sam duminică seara, la Four Seasons. Îi era dor de el, dor 
de umorul lui, dor de mângâierile lui, dor de tot ce 
însemna el. De fiecare centimetru din făptura lui. 

Se lăsase pierdută în gânduri. Centimetri, milimetri. 
Esenţa lui Sam. Extraordinara lui tărie interioară. Se uită 
la cadranul fosforescent al ceasului de pe noptieră. 
Suspină cu voce tare. Cinci fără un sfert. Al dracului să fie, 
întârziase deja. 

In baie amenajase un colţ yoga acoperit cu un covoraş 
de piele. Nu era timp pentru asta, deşi trupul şi mintea ei 
tânjeau după disciplină şi relaxare. 

Făcu repede un duş şi îşi spălă părul cu şampon Salon 
Selectives. Îşi puse uniforma Brooks Brothers, pantofi cu 
tocul jos şi un ceas Raymond Weil cu curea de piele. În 
această dimineaţă trebuia să arate perfect, trează şi ca 
scoasă din cutie. 

Făcea ce făcea şi reuşea să arate astfel în fiecare 
dimineaţă. Sara cea scrobită. 

leşi în fugă şi se îndreptă spre taxiul galben care o 
aştepta deja la curbă scoțând o dâră de fum. 

La cinci douăzeci maşina galbenă trase în dreptul locului 


120 


ei de muncă. Taximetristul o întrebă zâmbind: 

— Faimoasă adresă, dragă doamnă. Şi dumneavoastră 
sunteţi faimoasă? 

Plăti taxiul şi aşteptă restul de la bancnota de cinci 
dolari. 

— S-ar putea s-ajung, într-o bună zi, spuse ea. Nu se ştie 
niciodată. 

— Mda, poate că şi eu sunt cineva, ricană şoferul cu un 
zâmbet ironic. Poţi să ştii? 

Sara Rosen cobori din maşină şi simţi în faţă vântul de 
început de decembrie. Ciudat, clădirea veche din faţa ei i 
se păru frumoasă şi impunătoare în lumina palidă a 
dimineţii. Parcă strălucea, radiind o căldură interioară. 

Arătă permisul şi paznicul o lăsă să intre. Chiar râse 
împreună cu el când acesta glumi pe seama 
devotamentului ei faţă de muncă. Şi de ce nu? Sara Rosen 
lucra de nouă ani la Casa Albă. 


121 


Partea a III-a 


Fotoreporterul 


33 


Fotoreporterul era ultima piesă din complicatul puzzle. 
Ultimul jucător. În ziua de 8 decembrie lucra în San 
Francisco. De fapt, fotoreporterul lua parte la joc, în San 
Francisco. Sau mai degrabă juca în marginea jocului. 

Kevin Hawkins şedea pe un scaun de plastic gri, la 
poarta 31. Juca şah de unul singur şi părea să fie mulţumit. 
Câştiga; pierdea. li plăcea oricum. 

Hawkins iubea jocurile, iubea şahul, şi era unul dintre 
cei mai buni jucători ai lumii, sau pe-aproape. Şi asta încă 
de când era un băiat inteligent, singuratic şi cam 
neisprăvit, în Hudson, New York. 

La unsprezece fără un sfert se ridică de pe scaun gata să 
joace un alt joc. Jocul cel mai tare de pe lumea asta. Se 
afla în San Francisco ca să omoare pe cineva. 

Străbătând aeroportul aglomerat, Kevin Hawkins răsfoia 
în gând un teanc de fotografii. 

Fotoreporterul de succes era îmbrăcat în stilul lui 
studiat-neglijent: blugi negri strânşi pe picior, brățări 
tribale cumpărate din Zambia, un cercel cu diamant în 
ureche. La gât avea aparatul de fotografiat Leica atârnat 
de o curea de piele gravată. 

Fotoreporterul intră într-o toaletă aglomerată de pe 
coridorul C. Se uită la bărbaţii aliniaţi la pisoare. Ca porcii 
la troacă, gândea el. Sau ca nişte boi dresați să stea pe 
picioarele din spate. 

Ochii lui decupară imaginea şi cu gândul declanşă 
aparatul. O minune de ordine şi de ironie inteligentă. 
Băieți la troacă. 

Scena de la pisoare îi amintea de un hoţ de buzunare pe 
care-l văzuse odată operând în Bangkok. Hoţul, un studios 


123 


atent al naturii umane, fura portmonee de la bărbaţii aflaţi 
în plină activitate de golire a vezicii, când erau incapabili 
sau jenaţi să se ia după el. 

Imaginea aceasta îl urmărea pe fotoreporterul nostru ori 
de câte ori intra în toaleta rezervată bărbaţilor, pe 
aeroporturi. Rareori uita vreo imagine, de fapt. Mintea lui 
era o arhivă bine ordonată care putea rivaliza oricând cu 
depozitul de fotografii al firmei Kodak, din Rochester. 

Se uită acum la propria-i imagine - un chip prăpădit şi 
palid - în oglinda ceţoasă a WC-ului. Deloc remarcabilă, 
gândi el fără să vrea. Ochi obosiţi, de un albastru spălăcit. 
Vederea propriilor lui ochi îl întristă aşa de tare, că lăsă 
să-i scape un oftat. 

În oglindă nu era nicio imagine demnă de o fotografie 
mentală. Niciodată, niciodată, propria sa fotografie. 

Îl apucă tusea şi nu se mai putu opri. Scoase în cele din 
urmă un tub gros, gălbui. Sufletul lui, gândea. Forţa lui 
vitală se scurgea într-un flux lent dar continuu. 

Kevin Hawkins n-avea decât patruzeci şi trei de ani, dar 
se simţea de-o sută. Trăise prea din plin, mai ales ultimii 
paisprezece ani. 

Viaţa şi clipele lui fuseseră prea intense, de cele mai 
multe ori incandescente şi din când în când absurde. 
Fusese ars, gândea el adeseori, pe toate părţile. Luase 
prea în serios jocul vieții şi al morții, îl jucase prea bine şi 
prea des. 

Începu să tuşească din nou şi băgă în gură o pastilă 
Halls. Se uită la ceasul Seiko. Îşi trecu rapid degetele prin 
părul moale, blond-cenuşiu, şi ieşi din WC-ul public. 

Se strecură pe coridorul ticsit de oameni. Aproape că 
venise timpul şi asta-l făcea să-şi iasă din piele de plăcere. 
Fredona un cântec vechi şi absolut ridicol numit „Rock the 
Casbah“. Trăgea după el o valiză Delsey de culoare închisă 
sprijinită pe un suport cu rotiţe. Valiza „umblătoare“ îl 
făcea să semene cu un turist adevărat, cu un nimeni de 
prima mână. 

Ceasul digital roşu-pe-negru al aeroportului arăta 11:40. 
Un avion Northwest Airlines venind de la Tokyo aterizase 


124 


în urmă cu câteva minute, la poarta 41, conform orarului. 
Există oameni care ştiu să zboare. Nu era asta emblema 
liniilor aeriene Northwest? 

Zeii îi zâmbeau; Kevin Hawkins zâmbi şi el amar, fără 
veselie. Şi zeii iubesc jocul. Viaţă şi moarte. Era chiar jocul 
lor. 

De pe coridorul C se auzeau primele semne de 
aglomeraţie. Fotoreporterul continuă să meargă înainte 
până depăşi punctul unde cele două coridoare largi se 
întâlneau. 

Atunci văzu falanga de gărzi de corp şi de admiratori. 
Făcu o fotografie mentală. Aruncă o privire spre domnul 
Tanaka, de la Nipray Corporation. Declanşă încă o dată. 

Adrenalina curgea în el ca lava vulcanului Kilauea din 
Hawaii, unde fusese trimis odată de Newsweek. 
Adrenalina. Nimic nu e ca ea. Era dependent de chestia 
asta. 

Câteva secunde. 

O secundă. 

O nanosecundă - despre care ştia că e, faţă de o 
secundă, ce e o secundă faţă de treizeci de ani. 

Locul de pe podea nu era marcat în niciun fel, dar Kevin 
Hawkins ştia unde e. Vizualizase totul, vedea fiecare unghi 
critic al dracului de bine cu ochii minţii. Punctele de 
intersecţie îi erau clare. 

Într-o secundă. Viaţă şi moarte. 

Era ca şi când ar fi fost într-adevăr un X mare şi negru 
pe podeaua aeroportului. 

Kevin Hawkins se simţea ca un zeu. 

Acum! Armează aparatul şi fii gata. Cineva o să moară 
aici. 


34 


O mică bombă explodă când grupul semioficial se afla la 
aproximativ trei metri şi jumătate de intersecţia celor două 


125 


coridoare. Explozia aruncă un nor negru-cenuşiu înspre 
coridorul A. Ţipetele străpungeau aerul ca sirenele. 

Bomba se aflase într-o valiză albastru închis lăsată în 
faţa chioşcului de ziare şi reviste. Kevin Hawkins lăsase 
valiza aparent inofensivă chiar în faţa anunţului care-i 
avertiza pe călători SĂ-ŞI SUPRAVEGHEZE PERMANENT 
BAGAJUL. 

Zgomotul bubuitor şi asurzitor creă haos printre gărzile 
de corp ale domnului Tanaka. li zăpăcise, prin urmare 
deveniseră previzibili. Echipele de securitate, fie ele dintre 
cele mai bune, pot fi păcălite dacă le sileşti să improvizeze. 
Călătorii şi personalul aeroportului ţipau căutând adăpost 
acolo unde n-ar fi trebuit. Bărbaţi, femei şi copii se 
aruncaseră la podea, cu feţele lipite de marmura rece. 

Nu ştii ce înseamnă adevărata panică până n-o vezi într- 
un aeroport mare, acolo unde oamenii sunt deja aproape 
de limita fricii primare. 

Două gărzi de corp îl acopereau pe Tanaka, făcând 
treaba numai pe jumătate cum trebuie, după părerea lui 
Hawkins. 

Mai făcu o fotografie mentală. O puse la dosar pentru 
mai târziu. 

Era marfă de mâna întâi, al dracului de prețioasă. Cum 
reacţionează o echipă excelentă de securitate în condiţii de 
stres, în timpul unui atac adevărat. 

Apoi, deşi neinspirate, gărzile încercară să devină 
eficiente mutând „persoana protejată“ în afară de pericol, 
la distanţă de locul incidentului. Era evident că nu pot 
înainta pe coridorul plin de fum. Şi atunci aleseră să se 
întoarcă - era singura cale, cea pe care Kevin Hawkins ştia 
că vor fi constrânşi să o aleagă. Il traseră pe Tanaka după 
ei ca şi când ar fi fost o marionetă mare şi fără sfori, ceea 
ce într-un fel şi era. Aproape îl cărară pe braţe pe 
importantul om de afaceri, ţinându-l de subsuori astfel 
încât picioarele lui, din când în când, părăseau podeaua. 

Fotografie mentală: pantofi scumpi, negri, cu ciucuri, 
săltând pe podeaua de marmură. 

Gărzile de corp aveau un singur gând: să ducă de acolo 


126 


Sa 


„persoana protejată“. Fotoreporterul îi lăsă să meargă 
aproximativ patru metri înainte de a acţiona detonatorul 
din geanta de umăr în care ţinea aparatul foto. Era cât se 
poate de uşor. Cele mai bune planuri sunt simple ca o 
apăsare pe buton. Ca un aparat foto. Un aparat foto pentru 
uzul copiilor. 

A doua valiză pe care o lăsase pe coridor, lângă WC-ul 
pentru bărbaţi, explodă cu un zgomot şi o putere de două 
ori mai mare decât prima, provocând un efect de două ori 
mai mare. Ca şi când un proiectil invizibil fusese ghidat 
direct în inima aeroportului. 

Dezastrul fu instantaneu şi brutal. Corpuri şi părţi de 
corpuri zburau în toate direcţiile. Tanaka nu supravieţui. 
Şi niciuna dintre cele patru gărzi de corp neplătite la 
adevărata lor valoare. 

Fotoreporterul era dus de valul compact de bărbaţi şi 
femei care încercau să forţeze ieşirile aeroportului. Era 
doar o altă faţă îngrozită în marea înnebunită de oameni. 

Şi era în stare să arate îngrozit. Ştia mai bine decât 
oricare dintre cei de faţă ce e aia frică. Fotografiase 
expresii de frică necontrolată pe atât de multe chipuri! 
Vedea adesea în somn acele imagini îngrozitoare ale 
terorii, acele ţipete tăcute. 

Îşi reţinu un zâmbet sălbatic pe când traversa coridorul 
D îndreptându-se spre propriul lui avion. Trebuia să fie în 
Washington, D.C. în seara aceea şi spera ca întârzierile 
provocate de atentat să nu fie prea lungi. 

Fusese nevoit să-şi asume riscul, de fapt. Asta nu fusese 
altceva decât o repetiţie, ultima repetiție. 

Gata, să trecem la lucruri mai importante. 
Fotoreporterul avea o sarcină foarte importantă pentru 
Washington, D.C. li fusese uşor să reţină numele de cod. 

Jack şi Jill. 


127 


35 


„Cei aproape o mie de metri pătraţi din jurul Casei Albe 
includeau mai multe locuri de divertisment: un 
cinematograf privat, sală de gimnastică, pivniţă de vinuri, 
teren de tenis, sală de bowling, sere şi un teren de golf 
lângă South Lawn. Casa şi dependinţele sunt evaluate de 
către Districtul Columbia la cifra de trei sute patruzeci de 
milioane.“ Aproape că puteam face pe ghidul. 

Am arătat permisul de acces temporar şi am intrat cu 
maşina în garajul de sub Casa Albă. Intrând, am remarcat 
că se aduceau nişte renovări clădirii principale. Erau şi 
nişte lucrări în curte, dar în ansamblu Casa Albă mi s-a 
părut în regulă. 

Nu la fel stăteau lucrurile şi cu capul meu. Îl simţeam 
greu. Gândurile mele erau un haos. Noaptea dinainte 
dormisem numai vreo două ore şi asta era deja o 
obişnuinţă. Ziarele de dimineaţă - Washington Post şi New 
York Times - zăceau împăturite pe scaunul de lângă mine. 

The Post titra: CINE E LA RÂND ÎN CAZUL JACK ŞI 
JILL? Intrebarea părea că mi se adresează. CINE-I 
URMĂTORUL? 

Mă gândeam la un posibil atentat la viaţa preşedintelui 
Thomas Byrnes, pe când mă îndreptam spre ascensorul din 
mica parcare. Erau o grămadă de oameni nemulţumiţi de 
preşedinte şi de planurile lui. De multă vreme americanii 
voiau o schimbare, iar preşedintele Byrnes le-o administra 
în doze copioase. Bineînţeles că cei mai mulţi oameni 
înţeleg prin „schimbare“ mai mulţi bani pentru buzunarele 
lor, şi asta imediat, fără niciun sacrificiu. 

Aşadar, cine putea să fie atât de supărat pe preşedinte şi 
atât de nebun încât să-l vrea mort? Ştiam că acestui motiv 
îi datorez prezenţa mea la Casa Albă. Eram aici ca să 
conduc o anchetă într-un caz de omucidere. La Casa Albă. 
Să caut un cuplu de criminali bănuiţi că au de gând să-l 
omoare pe preşedinte. 

M-am întâlnit cu Don Hamerman în holul intrării din 


128 


aripa de vest. Avea acelaşi comportament încordat şi 
îngrijorat, dar ăsta părea felul lui de a fi. Se potrivea şi cu 
împrejurările. Am stat de vorbă cu şeful de personal, în 
hol, câteva minute. Mi-a explicat că fusesem ales pentru 
această investigaţie datorită experienţei mele de lucru cu 
asasini de înaltă clasă, mai ales psihopati. 

Părea să ştie o groază de lucruri despre mine. Auzindu-l 
vorbind, mi-am spus că probabil a fost şef de promoţie în 
ale linguşelii în ultimul an la Yale sau la Harvard, unde mai 
învățase, în plus, să vorbească preţios, în manieră 
aristocratică. 

M-a lăsat singur în Sala Hărţilor de la parter. M-am 
plimbat prin încăperea faimoasă, privind absent la mobila 
Chippendale sculptată complicat, la un portret în ulei al lui 
Ben Franklin şi la un peisaj intitulat „Vite şi oi la păscut“. 
Aveam în faţa mea o zi încărcată. O întâlnire la morgă şi 
alta cu Benjamin Levitsky, numărul doi în departamentul 
de contrainformaţii al FBI. 

Nu mă părăsise frustrarea legată de cazul asasinului de 
copii de la şcoala Sojourner Truth. Deocamdată problema 
apăsa pe umerii lui Sampson şi a echipei noastre de 
detectivi cu jumătate de normă. Dar nu reuşeam să mi-o 
scot din minte. 

Cineva intră împreună cu consilierul pentru securitate 
naţională. Am fost luat prin surprindere. Am fost bulversat, 
pur şi simplu. Nu pot descrie în cuvinte senzaţia pe care 
am avut-o. 

Don Hamerman anunţă ritos: 

— Preşedintele Byrnes. 


36 


— Bună dimineaţa. Domnul doctor sau domnul detectiv 
Cross? mă întrebă preşedintele Byrnes. 

Bănuiala mea era că dr. Cross m-ar fi servit mai bine 
aici, la Casa Albă. Ca dr. Bunche, dr. Kissinger, sau chiar 


129 


Doc Savage. 

— Alex ar fi de preferat, i-am spus eu. 

Faţa preşedintelui se lumină într-un zâmbet larg, acelaşi 
zâmbet carismatic pe care-l văzusem de atâtea ori la 
televizor şi pe prima pagină a ziarelor. 

— Atunci spune-mi Tom, replică el. Îmi întinse mâna. Mi- 
o strânse pe a mea cu fermitate şi îndelung. Se uită în 
ochii mei câteva secunde. 

Preşedintele Statelor Unite reuşea să fie şi cordial şi 
serios în acelaşi timp. Avea în jur de un metru optzeci şi 
era subţire şi vânjos pentru cei cincizeci de ani ai săi. 
Părul lui castaniu deschis era invadat de fire argintii. 
Aducea un pic cu un pilot de vânătoare. Avea ochi calzi şi 
prietenoşi. Toată lumea era de acord că nu mai avusesem 
de mult un preşedinte cu atâta personalitate, şi atât de 
dinamic. 

Citisem şi auzisem multe despre omul pe care-l vedeam 
pentru prima oară în carne şi oase. Fusese şeful plin de 
succes şi mult admirat al companiei Ford Motor, în Detroit, 
înainte să se decidă să intre în politică. Participase la 
alegerile prezidenţiale ca independent şi, fideli tendinței 
din ultimii câţiva ani, oamenii votaseră pentru o gândire 
proaspătă şi independentă, sau poate doar împotriva 
partidelor republican şi democrat - aşa cum credeau 
anumiţi analişti politici. Se dovedise până acum un 
gânditor modern, numai că puţin contradictoriu, un rebel 
autentic rătăcit la Casa Albă. Ca independent şi 
nonconformist, preşedintele reuşise să-şi facă la 
Washington o mână de prieteni şi o mulţime de duşmani. 

— Directorul FBI te-a recomandat cu căldură, spuse el. 
Cred că Stephen Bowen e un om bun. Ce crezi? Ţi-ai făcut 
o părere despre el? 

— Sunt de acord. Biroul s-a schimbat mult în ultimii ani, 
sub conducerea lui Bowen. Poliţia şi FBl-ul reuşesc să 
colaboreze acum. Ceea ce înainte nu se întâmpla. 

Preşedintele dădu din cap. 

— Există o ameninţare reală, Alex, sau ne luăm doar 
precauţii înțelepte? mă întrebă el. Era o întrebare dură, 


130 


directă. Cea mai potrivită întrebare, în opinia mea. 

— Fără îndoială că prudenţa Serviciului Secret este 
înţeleaptă, i-am răspuns eu. Este îngrijorătoare 
coincidenţa dintre numele alese de asasini şi numele de 
cod date de Serviciul Secret. Ca şi faptul că îşi aleg 
victimele dintre celebrităţile din Washington. 

— Mi se pare că sunt şi eu una. Trist, dar adevărat, 
spuse preşedintele Byrnes încruntându-se. 

Citisem că e un om care ţinea la viaţa lui privată şi un 
tip cu picioarele pe pământ. Îmi dovedea că aşa e. Cel mai 
tipic american din Vestul Mijlociu. Şi cred că ceea m-a 
surprins cel mai tare era căldura pe care omul o degaja. 

— Aţi spus chiar dumneavoastră că aţi zgândărit cuibul 
de şerpi. Aţi deranjat deja o grămadă de oameni. 

— Şi încă nu-i nimic, de-acum încolo să vezi oameni 
deranjati. Sistemul are mare nevoie de îmbunătăţiri. A fost 
conceput la 1800. Alex, am să colaborez cu poliţia pe cât 
îmi stă în putinţă în investigația asta. Nu vreau ca 
altcineva să mai păţească ceva, darămite să moară. M-am 
gândit mult şi am ajuns la concluzia că nu sunt încă gata 
să mor. Cred că Sally şi cu mine suntem nişte oameni 
cumsecade. Sper să te convingi şi dumneata de asta, pe 
măsură ce vei sta mai mult pe lângă noi. Nu suntem 
perfecţi, dar suntem cumsecade, încercăm să facem ceea 
ce trebuie. 

Impresia mea despre preşedinte era chiar asta. Atinsese 
în mine o coardă sensibilă. În acelaşi timp, mă întrebam 
cam cât puteam să cred din spusele lui. Era în fond un 
politician. Cel mai bun din ţară. 

— În fiecare an, câţiva oameni încearcă să pătrundă în 
Casa Albă, Alex. Unul a reuşit ţinându-se în coada fanfarei 
marinei. Alţii au încercat să forţeze poarta intrând cu 
maşina în ea. În 1994, Frank Eugene Corder a pătruns aici 
zburând pe un Cessna cu un singur motor. 

— Deocamdată nu s-a întâmplat nimic similar, am spus 
eu. 

Preşedintele puse problema care-l apăsa cu adevărat. 

— Care-i concluzia dumitale în cazul Jack şi Jill? 


131 


— Nu e o concluzie. E mai degrabă o premisă, am 
recunoscut eu. Nu sunt de acord cu FBl-ul. Nu cred că 
sunt asasini în serie. Sunt extrem de bine organizaţi, dar 
stilul mi se pare artificial. Sunt sigur că amândoi sunt 
persoane atrăgătoare, albe, cu coeficienţi de inteligenţă 
mult deasupra mediei. Trebuie să fie coerenţi şi 
convingători, pentru că au reuşit să fie primiţi de oamenii 
pe care i-au ucis. Vor să atingă un ţel mult mai 
spectaculos. Ce-au făcut până acum a fost rutină. Le place 
enorm puterea de manipulare pe care o au asupra noastră 
şi a mass-mediei. Asta-i tot ce ştiu. Sau mai bine zis, numai 
atât pot să spun acum. 

Preşedintele dădu din cap cu gravitate. 

— Am încredere în dumneata, Alex, spuse el. Mă bucur 
că am stat de vorbă. Mi s-a spus că ai doi copii, continuă 
el. Băgă mâna în buzunarul hainei şi-mi dădu un ac de 
cravată şi o insignă cu însemnele prezidenţiale, speciale 
pentru copii. Amintirile sunt preţioase. Vezi dumneata, 
cred în tradiţie la fel de mult ca în schimbare. 

Preşedintele Byrnes îmi strânse mâna încă o dată, mă 
privi în ochi pentru câteva clipe şi părăsi încăperea. 

Am înţeles mesajul de bun venit în echipă, echipă al 
cărei unic scop era să apere viaţa preşedintelui. Şi mi-am 
dat seama că am o motivaţie puternică să fiu de acord. M- 
am uitat la acul de cravată şi la insigna pentru Damon şi 
Jannie şi m-am simţit mişcat într-un mod neobişnuit. 


37 


— Aşadar ai reuşit să te întâlneşti cu perechea regală? 
m-a întrebat Nana Mama când am intrat în bucătărie pe la 
patru după-amiază. 

Pregătea ceva într-o oală mare, cenuşie, care mirosea ca 
proverbiala ambrozie. Era supă de fasole albă, o mâncare 
care îmi plăcea mult. Pisicuţa Rosie dădea târcoale mesei, 
torcând mulţumită. Rosie în bucătărie. 


132 


În timp ce trebăluia la masa din bucătărie, Nana dezlega 
cuvintele încrucişate din Washington Post. Mai era la 
vedere şi una din revistele ei de anagrame. Ca şi o carte: 
No Stone Unturned - The Life and Times of Maggie Kuhn. 
Complicată femeie bunică-mea. 

— Cu ce să mă-ntâlnesc? 

M-am prefăcut că nu-i înţeleg întrebarea clară ca lumina 
zilei şi sensul ei ascuns. Ne jucam astfel de ani de zile şi o 
vom face probabil până când moartea ne va despărţi 
cumva, cândva. 

— Cu cine, doctore Cross. Cu domnul preşedinte şi cu 
doamna preşedinte, bineînţeles. Oamenii albi şi înstăriți de 
la Casa Albă, care se uită de sus la noi, restul lumii. Tom şi 
Sally din Camelot. 

Umorul ei obişnuit şi ironia dulce-amară m-au făcut să 
zâmbesc. Am aruncat o privire în frigider. 

— Nu ca să mă iei peste picior am venit acasă, să ştii. 
Am să-mi fac un sandviş din pieptul ăsta. Arată apetisant. 
Sau aparențele înşală? 

— Bineînţeles că înşală, dar pieptul e fraged să-l tai cu 
linguriţa. Se pare că cei de la Casa Albă nu prea stau peste 
program, având în vedere că n-au mare lucru de făcut. 
Aveam eu o bănuială. Numai că n-am avut dovezi până azi. 
Aşadar, cu cine te-ai întâlnit? 

N-am putut să rezist. Şi oricum avusesem de gând să-i 
spun. 

— Azi dimineaţă m-am întâlnit şi am stat de vorbă cu 
preşedintele Byrnes. 

— Te-ai întâlnit cu Tom? 

Nana îl imită pe George Foreman primind un pumn. 
Merse până acolo că se dădu clătinându-se un pas înapoi, 
spre masă. Aproape că zâmbi. 

— Ei bine, spune-mi totul despre Tom, ce mai stai? Şi 
despre Sally. E-adevărat că Sally poartă ziua prin Casa 
Albă un chipiu militar negru în loc de pălărie? 

— Cred că aia era Jacqueline Kennedy. Dacă vrei să ştii, 
mi-a plăcut preşedintele Byrnes, i-am declarat începând să- 
mi fac un sandviş gros din pâine proaspătă de secară, cu 


133 


piept de pasăre, frunze de salată verde, felii de roşie, 
maioneză, piper din belşug plus un pic de sare. 

— Normal. Ţie îţi place oricine cu condiţia să nu fi 
omorât pe cineva, replică Nana apucându-se să taie în felii 
alte roşii. Acum, că l-ai cunoscut pe domnul preşedinte, 
poţi să te ocupi iarăşi de cazul Sojourner Truth. E foarte 
important pentru cei din casa asta. Casa Cenuşie. Negrilor 
nu le mai pasă de preşedinte şi de problemele lui. Şi nici 
nu trebuie. 

— Aşa crezi că stau lucrurile, madam Farrakhan? am 
spus eu muşcând din sandviş. Delicios, cum mi se 
promisese. Să-l tai cu linguriţa, se topea în gură. 

— Aşa ar trebui, chiar dacă nu e aşa. Oricum, nu sunt 
departe de adevăr. Recunosc că lucrurile stau prost, dar 
asta-i situaţia în care ne aflăm. Nu eşti de acord? Ar trebui 
să fii. 

— Se spune că oamenii devin mai blânzi cu vârsta, ştiai? 
am întrebat-o. Pieptul e minunat, apropo. 

— Ştiai că oamenii devin mai buni cu vârsta? Ştiai că 
oamenii trebuie să aibă grija copiilor lor? Alex, ştiai că 
negri micuţi şi drăgălaşi sunt omorâţi la noi în cartier şi că 
nimeni nu face nimic pentru ca asta să înceteze? 
Bineînţeles că pieptul este excelent. Vezi tu, am devenit 
mai bună. 

Am băgat mâna în buzunarul pantalonilor după acul de 
cravată şi insigna pe care le primisem de la preşedinte. 

— Preşedintele ştia că am doi copii. Mi-a dat ceva pentru 
ei, amintire de la el. Le-am dat Nanei. Le-a luat şi, o dată 
în viaţa ei, a rămas fără grai. Spune-le că sunt de la Tom, 
un om cumsecade care încearcă să facă lucrurile aşa cum 
trebuie. 

Terminasem jumătate din sandvişul meu copios şi am 
ieşit din bucătărie luând cu mine cealaltă jumătate. Era 
cald în bucătărie şi mai era ceva. _ 

— Mulţumesc pentru sandviş şi pentru sfaturi. In 
ordinea asta. 

— Şi acum unde te duci? strigă Nana după mine. Se 
încălzise iar. Discutam ceva important. Are loc un genocid 


134 


asupra oamenilor de culoare chiar aici în Washington, în 
capitală. Nu le pasă de ce se întâmplă la noi, Alex. Ei sunt 
ei şi sunt albi, iar tu colaborezi cu inamicul. 

— Că veni vorba, tocmai am de gând să mă ocup câteva 
ceasuri de cazul de la Sojourner Truth, am strigat eu peste 
umăr îndreptându-mă spre uşa din faţă, binecuvântată 
pavăză împotriva tiradei. Nu mai puteam s-o văd pe Nana 
Mama, dar îi auzeam încă tânguirea de cobe. 

— Lui Alex i-a venit mintea la cap, în sfârșit, exclama pe 
un ton ridicat, ţipător. Până la urmă, există speranţă. 
Există speranţă! Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, Dumnezeule 
negru din ceruri! 

O iubesc pe bătrâna mea bunică, numai că uneori n-am 
chef să-i ascult cicălelile. 

leşind de pe alee am apăsat pe claxonul bătrânului meu 
Porsche. Era semnalul nostru că nimic nu se întâmplase 
între noi. Am auzit-o pe Nana strigând din casă: Ti-ti şi ţie! 


38 


M-am întors pe străduţele înguste din Washington, faţa 
întunecată a capitalei. Eram din nou un detectiv de la 
Omucideri. lubeam meseria asta cu o pasiune stranie, dar 
erau şi momente în care o detestam din toată inima. 

Ne străduiam pe cât era omeneşte posibil, cu ambele 
cazuri. Supravegheam şcoala Sojourner Truth pe timpul 
zilei şi mormântul lui Shanelle Green zi şi noapte. Pentru 
că adeseori asasinii psihopaţi vizitează mormintele 
victimelor. Ca strigoii. 

Circul venise în oraş. 

Și nu unul, ci două. 

Două cazuri de asasinate în serie complet diferite. Nu 
mai întâlnisem niciodată aşa ceva, nimic câtuşi de puţin 
asemănător cu acest haos. 

Nu era nevoie ca Nana Mama să-mi aducă aminte că 
trebuie să fiu în stradă. Cineva ne omoară copiii, cum bine 


135 


spusese ea. 

Eram sigur că monstrul avea să omoare din nou. Spre 
deosebire de Jack şi Jill, o făcea cu furie şi pasiune. 
Simţeam nebunia în stare pură, înspăimântătoare, aproape 
că-i simţeam gustul. Pe de altă parte, mă liniştea oarecum 
posibilitatea ca asasinul să fie un amator. 

Gândeşte ca asasinul. Pune-te în locul asasinului, mi-am 
amintit eu. De aici trebuie să porneşti, doar că e mai uşor 
s-o spui decât s-o faci. Incercam să adun cât mai multe 
informaţii cu putinţă. 

Mi-am petrecut o parte a după-amiezii agăţând câţiva 
mai vechi clienţi ai mei care ar fi putut să ştie ceva despre 
crime: pierde-vară, drogaţi, traficanţi de droguri - ei înşişi 
consumatori, dar mai discreţi -, patroni de magazine, 
turnători, musulmani vânzători de ziare. Pe câţiva dintre ei 
i-am luat tare, dar nimeni nu mi-a spus nimic folositor. 

Am perseverat. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori. O 
ţii aşa, pui capul în piept şi mergi înainte. Pe la cinci şi un 
sfert stăteam de vorbă cu un june fără adăpost pe care îl 
ştiam de când lucrasem voluntar la St. Anthony's la supa 
săracului. Il chema Loy McCoy şi era acum un traficant 
mărunt de droguri. Mă ajutase o dată sau de două ori. 

L.oy încetase să mai mănânce pe gratis de când începuse 
să plaseze punguliţele mici de crack prin cartier. E greu 
să-i blamez pe copiii ca Loyd, aşa cum aş vrea uneori. 
Viaţa lor e incredibil de brutală şi de fără speranţă. Intr-o 
bună zi apare cineva şi le oferă douăzeci de dolari pe oră 
pentru a face ceea ce ar fi făcut oricum. Tentaţia cea mai 
puternică este de natură sentimentală, pentru că şefii lor 
chiar au încredere în ei, şi nimeni n-a mai crezut vreodată 
în aceşti copii pierduţi. 

L-am chemat pe Loy la o parte de gloata de nebuni cu 
care îşi făcea veacul pe strada L. Purtau cu toţi căciuli de 
lână negre, tricotate, trase peste ochi şi peste urechi. 
Plombe de aur, cercei în urechi, pantaloni lălâi, tot 
tacâmul. Banda lui vorbea despre filmul făcut după 
desenele animate „Aventuri în epoca de piatră“, sau poate 
chiar despre desenele animate. Le spuneau poliţiştilor şi 


136 


detectivilor din cartier Yabba dabbas. Uite, vine yabba 
dabba. Sau: e un împuţit de yabba dabba doo. O statistică 
arăta de curând că şaptezeci la sută dintre americani îşi 
iau aproape în întregime informaţiile de la televizor şi din 
filme. 

Loy se apropie târşind picioarele, cu un rânjet întipărit 
pe faţă. Avea în jur de un metru optzeci, dar numai vreo 
şaptezeci de kilograme. Era îmbrăcat de iarnă, multe 
straturi de haine, aranjate cu artă, şi mă fixa cu o expresie 
care ar fi trebuit să mă dea gata. 

— Da' ce, dacă zici fă-te-ncoa, e musai să viu? mi se 
adresă pe un ton provocator, care mi se părea în acelaşi 
timp iritant şi monumental de trist. Şi de ce mă rog? 
Plătesc impozite, continuă el. Nu vând droguri. Niciunul 
dintre noi nu face trafic. 

— Ştii că nu-ţi merge cu mine dacă te porţi aşa, l-am 
avertizat eu. Mai bine renunţă. 

Ştiam că maică-sa e dependentă de heroină şi că are trei 
surori mai mici. Trăiau cu toţii la adăpostul de pe lângă 
Greater Southeast Community Hospital şi asta nu-nsemna 
cu nimic mai mult decât dacă ar fi avut ca adresă tunelele 
de sub metrou. 

— Spune-ţi treaba, ca să-mi văd şi eu de treaba mea, 
spuse Loy, pe acelaşi ton provocator. Timpul meu e bani, 
pricepi? Zi-mi ce vrei să-mi zici. 

— Numai o întrebare, Loy. După aia poţi să-ţi vezi de 
afacerile tale importante şi bănoase. 

Se tot holba la mine, lucru care la noi în cartier te pune 
în pericol să fii împuşcat. 

— Şi de ce ţi-aş răspunde la întrebare? Îmi iese ceva? 
Ce-mi dai în schimb? 

I-am zâmbit într-un târziu şi buzele lui se destinseră într- 
o jumătate de zâmbet, lăsând să se vadă coroanele de aur. 

— Dacă-mi spui ceva, am să ţin minte. Şi poate că am să- 
ti rămân dator, i-am spus eu. 

— Rahat, se răsti el la mine. Vrei să ştii un secret mare 
şi gras, dom'le detectiv? N-am nevoie să-mi rămâi dator. Şi 
puţin îmi pasă mie de ăla de-a omorât copii mici, după care 


137 


umbli. 

Dădu din umeri ca şi când nu s-ar fi întâmplat mare 
lucru pe străzi. Asta ştiam şi eu. 

Am aşteptat să-şi termine micul spici, ca să-mi formulez 
oferta. Lucrul cel mai trist era că Loy era un băiat deştept. 
Un nebun deştept. De-aia îl angajase şeful lui, traficantul 
de droguri. L.oy era suficient de deştept şi probabil că avea 
chiar şi o etică în munca lui. 

— Nu vreau să vorbesc cu tine. Nu sunt obligat. Făcu o 
mică mişcare exasperată de întoarcere şi ridică în aer 
mâinile lui uscăţive. Crezi că-ţi sunt dator pentru că odată 
de mult ne-ai hrănit la supa săracului? Crezi că mă ai la 
mână? Nu-ţi datorez nici pe dracu'. 

Loy dădu s-o şteargă. Apoi îmi aruncă o privire peste 
umăr ca şi când s-ar îi pregătit să mă mai calce pe nervi cu 
o mostră de înţelepciune. Ochii lui întunecaţi se îngustară 
şi se întâlniră cu ai mei pentru o secundă. Contact. 

— Cineva a văzut un bătrân în locul unde a fost omorâtă 
fetiţa, izbucni Loy. 

Era cel mai important indiciu de până acum în cazul de 
la Sojourner Truth. Era singurul fapt, era ceea ce 
căutasem să aflu umblând pe străzi zilele astea. 

N-avea nicio idee de cât de rapid sunt, sau cât de 
puternic. L-am apucat şi l-am tras spre mine. L-am adus pe 
Loy McCoy foarte aproape. Atât de aproape că puteam să-i 
miros aroma de mentă din răsuflare, parfumul pomezii din 
păr, umezeala din hainele lui mototolite. 

L-am strâns la piept ca şi când ar fi fost copilul meu, fiul 
rătăcitor, un copil care trebuia să înţeleagă că nu-i 
permiteam să se poarte astfel cu mine. L-am ţinut strâns şi 
m-am gândit că aş fi vrut să pot să-l salvez. Pe toţi aş fi 
vrut să-i salvez, dar nu puteam, şi asta era una din marile 
dureri şi frustrări ale vieţii mele. 

— Nu-mi arde de joacă, fii atent. Loy, cine ţi-a spus? 
Vorbeşte. Să nu te joci cu mine acum. Spune-mi ce ştii, şi 
spune-mi acum. 

Fata lui era la câţiva centimetri de a mea. Gura mea 
aproape că-i presa obrazul. Atitudinea lui provocatoare se 


138 


topise. Nu-mi făcea plăcere să fac pe durul cu el, dar era al 
dracului de important. 

Am mâinile mari şi pline de cicatrice, ca boxerii, şi l-am 
lăsat să le vadă. 

— Aştept un răspuns, am şoptit. Te iau la secţie. Am să 
te fac să blestemi ziua şi noaptea asta. 

— Nu ştiu cine, spuse el respirând şuierat. Nişte oameni 
de la adăpost vorbeau. I-am auzit, atâta tot. Un vagabond 
bătrân. Cineva l-a văzut bătând parcul Garfield. Un 
vagabond alb. 

— Un alb? In partea de sud-est a parcului? Eşti sigur? 

— Da. Aşa am zis. Aşa am auzit. Acuma lasă-mă-n pace. 
Hai, neică, lasă-mă să plec! 

L-am lăsat să plece şi a făcut câţiva paşi. Şi-a recăpătat 
siguranţa de cum şi-a dat seama că n-am de gând să-i fac 
vreun rău sau să-l închid. 

— Ţi-am spus tot. Îmi eşti dator, zise el. Am să vin să-mi 
dai ce mi se cuvine. Nu cred că Loy şi-a dat seama de 
ironia din propriile lui vorbe. 

— Iţi sunt dator, l-am asigurat eu. Mulţumesc, Loy. Și 
sper ca niciodată să nu capeţi ce ţi se cuvine. 

Imi făcu semn cu ochiul. 

— Ăsta sunt şi n-ai ce face! spuse el izbucnind în râs, în 
drum spre tovarăşii lui. 


39 


Un vagabond bătrân în apropiere de locul crimei. În 
parcul Garfield. În sfârşit ceva, o pistă serioasă. Plătisem 
câteva poliţe, dar investiţia fusese răsplătită. 

Un alb. Un suspect alb. 

Un amănunt şi mai promiţător. Nu erau prea mulţi 
bărbaţi albi care să-şi facă veacul prin parcul Garfield. 
Fără îndoială. 

L-am sunat pe Sampson şi i-am spus ce-am aflat. Tocmai 
venise la serviciu pentru schimbul de noapte. L-am 


139 


întrebat pe John cum merge cu ancheta lui. Mi-a spus că 
nu merge, poate că de-acum încolo. Şi că o să le transmită 
şi celorlalţi din grup noutăţile. 

La cinci şi ceva m-am oprit din nou la Sojourner Truth. 
Erau mai multe lucruri care mă atrăgeau cu putere în 
direcţia şcolii. Vestea cea nouă despre vagabondul alb şi 
obsesia că Gary Soneji - blestemul meu - ar putea fi 
implicat. Asta pe de o parte. Mai era şi Christine Johnson. 
Doamna Johnson. 

Ca şi data trecută, nu era nimeni la biroul din 
anticameră. Păpuşile multirasiale de pe birou păreau 
abandonate. Ca şi hârtiile pe care erau mâzgălite nişte 
caricaturi şi cele două cărţi din seria „Goosebump“. Uşa 
masivă de lemn dinspre biroul principal era închisă. 

Nu se auzea nimeni înăuntru, dar am bătut. Am auzit 
zgomotul unui sertar care se trântea, apoi paşi. Uşa s-a 
deschis. Nu era încuiată. 

Christine Johnson purta o jachetă de caşmir şi o fustă 
lungă de lână. Avea părul dat pe spate şi legat cu o fundă 
galbenă. Purta ochelarii. Era desculţă. Mi-au venit în minte 
două versuri - din Dorothy Parker, mi se pare: Bărbaţii se 
uită arar/La fetele ce poartă ochelari. 

Vederea ei mi-a ridicat moralul, m-a înveselit imediat. 
Nu prea ştiu cum, dar aşa s-a întâmplat. F 

— Ai dreptate, iar lucrez peste program. M-ai prins. In 
flagrant delict. Recunosc că sunt vinovată. A trecut pe-aici 
un prieten al dumitale, azi-dimineaţă. Detectivul John 
Sampson. 

— El conduce ancheta, am spus. 

— Părea foarte îngrijorat şi foarte implicat. Un tip 
surprinzător, în mai multe privinţe. Citeşte Camus, se miră 
ea. 

Mă întrebam cum a reuşit Sampson s-aducă vorba 
despre asta. În afară de alte țeluri nobile ale vieţii lui, 
Sampson e dedicat femeilor interesante şi atrăgătoare ca 
Christine Johnson. Nu l-ar opri faptul că e măritată, decât 
dacă asta ar împiedica-o pe ea. Sampson poate să se 
poarte ca un cavaler, însă numai dacă e necesar. 


140 


— Sampson citeşte mult, de când îl ştiu. A fost elevul 
bunicii mele, înainte să-l întâlnesc eu. El este adevăratul 
Pagemaster. 

Christine Johnson zâmbi, arătându-mi toţi dinţii ei 
frumoşi. 

— Ai văzut filmul „Pagemaster“? Presupun că ai văzut 
toate filmele. 

— Chiar că le-am văzut pe toate. Toate de care copiii zic 
că „trebuie, trebuie să-l vedem, tăticule!“ „Pagemaster“ a 
avut de la noi nota zece. Dar nu prea ne omorâm după 
domnişorul Macauley Culkin, aşa cum fac unii. 

Continua să zâmbească şi părea să fie o persoană 
extrem de drăguță. Suficient de deşteaptă pentru treburile 
pe care le avea de făcut, răbdătoare, preocupată de slujba 
ei dificilă. I-am invidiat pe elevii ei. 

Am hotărât să trec la treaba care mă adusese la şcoală. 

— Am trecut pe aici pentru că am un posibil portret al 
criminalului - oricum, măcar un început. Am aflat câte 
ceva azi după-amiază, nu demult. 

Christine Johnson mă ascultă cu atenţie. Cu sprâncenele 
încruntate. Cu ochii ei cafenii larg deschişi. Era un bun 
ascultător, lucru rar - dacă-mi aminteam bine - pentru un 
director de şcoală. 

— Un bărbat în vârstă, un alb, a fost văzut în vecinătatea 
locului din parcul Garfield unde Shanelle Green a fost 
atrasă iniţial. A fost descris ca o persoană fără căpătâi. 
Probabil un om fără adăpost. Nu prea înalt, cu barbă albă 
deasă, purta un poncho maro sau negru. 

— Vrei să comunic asta profesorilor? Şi copiilor? întrebă 
ea la sfârşit. 

— Cred că am să trimit pe cineva mâine dimineaţă să 
vorbească din nou cu profesorii. Nu ştim încă dacă eo 
pistă bună, dar s-ar putea. E cel mai bun indiciu de până 
acum. 

— Nu strică să fii prevenit, spuse ea, după care zâmbi. 
De fapt, părea să râdă în sinea ei. Asta se numeşte „stil 
profesoral“. Poţi să te molipseşti dacă-ţi pierzi prea mult 
timp pe-aici. Prea multe clişee. Te trezeşti uneori vorbind 


141 


cu oameni adulţi ca şi când ar fi copii de cinci-şase ani. 
Asta îl scoate din minţi pe bărbatul meu. 

— Soţul dumitale e şi el profesor? am întrebat. 

Îmi scăpase pur şi simplu. La dracu’! Clătină din cap şi 
păru amuzată din cine ştie ce motiv. 

— Nu, nu. George e avocat. De fapt e lobbyist la 
Congres. Din fericire, nu face altceva decât să susţină 
interesele marilor companii energetice. Occidental 
Petroleum, Pepco Energy Company, Edison Electric 
Institute. Nu mă deranjează. Izbucni în râs. De obicei. 

Avea o privire inocentă, dar nu naivă. Şi poate că puţin 
conspirativă. 

— Am vrut doar să te informez despre suspect. Poate că 
de data asta chiar avem un suspect, am spus eu. Trebuie 
să fug. 

— Nu, strigă Christine Johnson, iar eu m-am oprit brusc, 
un pic surprins. 

Mi-a zâmbit cu acel zâmbet al ei. Cel mai strălucitor şi 
mai fascinant zâmbet. 

— E interzis să alergi pe coridoare, spuse făcându-mi cu 
ochiul. Te-am păcălit! 

Am izbucnit în râs şi mi-am continuat drumul meu, 
fericit, înapoi la muncă, după un moment de drăgălăşenie 
şi de lumină. Îmi plăcea într-adevăr. Cui nu i-ar plăcea o 
asemenea femeie? Poate că am fi putut fi prieteni, cumva, 
dar mă îndoiam. 

Nimic nu ieşea bine. Nimic nu mergea foarte bine. Nu 
aveam nimic în afară de un vagabond alb bătrân. Nu era 
prea rău, dar nu era de ajuns. Nici pe departe. Două cazuri 
imposibile. Iisuse! 

Am tras pe dreapta, în josul străzii şi am supravegheat 
încă două ore şcoala Truth. Scoala fiului meu. Poate că un 
vagabond alb şi bătrân avea să se apropie - dar n-a fost 
aşa. 

Am părăsit locul de pândă la vreo jumătate de oră după 
ce Christine Johnson l-a părăsit pe-al ei. 


142 


40 


— Cum ţi se pare covorul nostru zburător? Dă-i o notă 
între unu şi unsprezece, îi spuse Jack lui Jill, îi spuse Sam 
Sarei. Pluteau sus deasupra ținuturilor din Maryland. 

— Este absolut extraordinar. Nu se poate ceva mai 
frumos. E de necrezut - ce bucurie simplă să zbori ca o 
pasăre! 

— Să nu-ţi vină să crezi că asta înseamnă muncă. Dar 
asta facem, Monkey Face. Poate să fie foarte important 
pentru noi, pentru ceea ce facem, pentru joc. 

— Ştiu, Sam. Sunt foarte atentă. 

— Ştiu că eşti atentă. Şi atât de ascultătoare. 

Se aflau amândoi strâns înghesuiți în cabina micuță a 
unui planor Blanik L-23. Decolaseră de pe aeroportul 
Frederick Municipal din Maryland, situat la aproape o oră 
distanţă de centrul Washingtonului. Era cel mai frumos 
cadou pentru ea, gândea Sara. Metafora perfectă. 
Şchioapa zbura. Avea o nouă viaţă. 

Departe, dedesubt, se vedea Frederick, cu clădiri în 
stilul german colonial. Aproape că se  distingeau 
prăvălioarele de pe Antique Walk. Cerul era plin cu 
norişori cumulus, mingi de bumbac mişcându-se uşor ca 
deasupra unei mări liniştite. Sara îi povestise lui Sam că 
zburase o dată cu aeroplanul şi că fusese „aproape cel mai 
frumos lucru pe care-l făcuse vreodată“. 

— O să zburăm mâine după-amiază, spusese el. Ştiu şi 
unde, Monkey Face. Perfect. Vreau să zburăm la Camp 
David, unde este reşedinţa preşedintelui. Vreau să mă uit 
de sus la bârlogul preşedintelui Byrnes. Vreau să arunc o 
bombă imaginară spre fundul lui. 

Sam Harrison ştia deja o grămadă de lucruri despre 
Camp David, dar o vedere din aer ar fi putut să fie utilă 
cumva. Un atac asupra casei de vacanţă a preşedintelui 
era o posibilitate cât se poate de reală în viitor, mai ales 


143 


dacă Serviciul Secret continua să-l ţină pe preşedinte atât 
de bine acoperit ca în ultimele zile. 

Pentru Jack şi Jill lucrurile se complicaseră mult de- 
acum, dar Sam se aşteptase la asta. Asta era motivul 
pentru care aveau mai multe planuri, nu numai unul. 
Preşedintele Statelor Unite urma să moară - era numai o 
chestiune de când şi unde. Se ştia deja cum. În curând se 
va şti şi când şi unde. 

— Nu e riscant să zburăm atât de aproape de Camp 
David? întrebă Sara. El zâmbi auzind întrebarea. Ştia că ea 
îşi muşcase limba când se îndepărtaseră de Frederick, în 
timp ce se apropiau metru cu metru de refugiul 
prezidenţial, din ce în ce mai aproape de pericol, poate 
chiar de dezastru. 

— Nu e foarte riscant, cel puţin nu până acum. 
Avioanele şi baloanele fac asta tot timpul. Toată lumea 
vrea să arunce o ocheadă de sus la casa preşedintelui. 
Acum nu e aici, aşa că cei de jos nu sunt chiar atât de 
paranoici. Totuşi, nu putem să ne apropiem prea mult. De 
când avionul ăla a aterizat la Casa Albă, spaţiul aerian e 
protejat cu rachete. Mă îndoiesc că s-ar apuca să doboare 
un planor, dar parcă poţi să ştii? 

Jos se vedeau clădirile de la Fort David, puţin spre nord- 
est, în Catoctin Mountain Park. Trei Jeepuri militare erau 
lăsate la vedere. Nu era nimeni afară, în curtea plină de 
copaci. Camp David în sine arăta straniu: o încrucişare 
ciudată între o cazarmă şi o casă de vacanţă rustică. Nu 
cine ştie ce. Nu era de necucerit, la nevoie, dacă planul 
final avea să o ceară. 

— Camp David. Numită după nepotul generalului 
Eisenhower, spuse Jack. Un preşedinte destul de bun, Ike. 
Aşa cum sunt generalii. 

Jack atinse tocul pistolului Beretta lipit de gleznă. Arma 
îi dădu siguranţă. Nimic nu avea să i se întâmple 
preşedintelui chiar acum, şi nici lui Jack sau lui Jill. Nu, 
jocul avea să ia o altă turnură. İn asta stătea frumuseţea 
lui - nimeni nu putea prezice încotro o să o ia. Fra un joc 
adevărat, conceput ca atare, jucat ca atare. 


144 


Simţi mâna Sarei atingându-l uşor pe obraz. 

— Cât mai durează? întrebă ea. Sam bănuia că nu dorea 
ca zborul să ia sfârșit. 

— Nu ne vor prinde niciodată, declară el zâmbind. 

— Nu asta, prostuţule, zborul! spuse ea râzând şi îl bătu 
pe mână. Cât mai putem să stăm aici, sus? 

— Nu te-ai plictisit? Suntem departe de recordul 
mondial de altitudine - în jur de treisprezece mii de metri, 
dacă ţin bine minte. Ne-ar trebui un curent zdravăn pentru 
aşa ceva. 7 

Brusc, păru îngrijorat că ea nu se simte bine. Asta era 
Sam. 

— Nu, nu, râse Sara şi îl luă de gât strângându-l aproape 
de ea. Imi place aici sus, îmi place să zbor, îmi place să fiu 
cu tine. Mulţumesc, mulţumesc pentru tot. 

— Cu plăcere, Monkey Face, îi şopti el cu gura aproape 
de obrazul ei. 

Doi asasini incredibili. 

Jack şi Jill. 

Zburând deasupra faimoasei reşedinţe prezidenţiale de 
la Camp David. 

Pe curând, domnule preşedinte. Nu poţi să faci nimic ca 
să opreşti ceea ce are să se întâmple. Nu te poți ascunde 
de noi. Ai incredere în noi. Că doar ne-am ţinut toate 
promisiunile până acum! 


41 


Pe drumul de o oră cu maşina înapoi la Washington, 
Sam fu preocupat şi distant. Sara îl urmări precaută cu 
coada ochiului. Era ca şi când Sam ar fi rămas acolo sus, în 
aeroplan. Avea căutătura încruntată, ochii albaştri aţintiţi 
pe şosea. 

Mai avusese astfel de momente. Şi Sara la fel. Sara 
războinica. Sara Cenuşăreasa. 

Inţelegeau şi în cea mai mare parte acceptau amândoi 


145 


punctele bune şi rele ale fiecăruia. Jocul Jack şi Jill 
devenise mult mai dur acum pentru amândoi. Fiecare 
mişcare era riscantă şi plină de pericole. Ar fi putut să fie 
prinşi înainte ca misiunea să fie îndeplinită. Cei care-i 
urmăreau erau peste tot. Una dintre cele mai mari 
vânători de oameni din istorie era în plină desfăşurare. Nu 
numai în Washington, D.C., ci în toată lumea. 

— Mă gândeam la jocul nostru şi la cum merge - vreau 
să fac o evaluare cinstită a situaţiei. M-am gândit la un joc 
în joc, spuse el într-un târziu. La ceva mai sofisticat. Cu 
totul neaşteptat pentru urmăritorii noştri. 

Sara îl urmări cum se trezea din starea de reverie, 
întorcându-se la ea. 

— Da, am văzut că erai undeva departe de aici, de mine 
şi de toţi navetiştii ăştia de pe centură. Era evident. 

Sam zâmbi. 

— lartă-mă. Probabil că ai simţit şi mirosul de creier 
încins. 

Era atât de puţin plin de el - încă un lucru care ei îi 
plăcea enorm. Nu părea să-şi dea seama că e atât de 
special, sau dacă da, o ţinea pentru sine. Doamne, ce uşor 
era cu el alături, ce greu departe de el. Sara se minuna 
cum de supravieţuise înainte să-l cunoască. Răspunsul era 
că, în principiu, nu supravieţuise. Rămăsese în viaţă, dar 
nu trăise. Acum trăia. 

— Eşti îngrijorat pentru joc de acum înainte. Eşti 
încruntat, spuse ea. Dragul de Sam. Ce idee ţi-a venit? 

El zâmbi şi clătină din cap. li spusese adeseori Sarei că e 
inteligentă şi pătrunzătoare. Puţini bărbaţi îi făcuseră 
Sarei Rosen asemenea declaraţii, de fapt niciunul. 
Inteligența ei îi speria pe cei mai mulţi dintre ei. Şi mai 
rău, inteligenţa ei era verbală. Aşa că bărbaţii simțeau 
nevoia s-o ţină deoparte, s-o pună la punct, să 
minimalizeze spusele ei când nu erau sută la sută de acord 
cu ea. 

Sam nu era aşa. Părea să ştie exact ce avea ea nevoie. 
Să facă şi asta parte din joc? se întreba ea. Parte din jocul 
lui? 


146 


— Poliţia şi FBl-ul o să ne facă zile fripte în curând, 
spuse el uitându-se fix la marcajele cenuşii de pe şosea. 
Ce-a fost până acum n-a fost nimic, Sara, absolut nimic. 
Vânătoarea va căpăta o amploare teribilă de acum înainte. 
Ne vor în mâinile lor, Sara. FBI a organizat cea mai bună 
echipă cu putinţă şi - nu exagerez - sunt impresionanţi. 
Mai devreme sau mai târziu, vor prinde un fir. E inevitabil. 

Sara dădu din cap a încuviinţare. O speriase, totuşi. 

— Ştiu. Sunt gata, sau cel puţin cred că sunt gata. Ai 
vreo idee cum să-i împiedicăm să ne facă zile fripte? 

— Da, aşa cred. Mă gândesc la asta de ceva vreme şi 
cred că am găsit. Ascultă-mă şi spune-mi ce crezi. 

Vedeţi? Chiar voia să-i ştie părerea. Intotdeauna. Nu era 
ca ceilalți. 

Se uită la ea şi-i prinse privirea. 

— E foarte simplu, să ştii. Avem nevoie de alibiuri 
perfecte. Ştiu ce trebuie să facem. Trebuie să modificăm 
puţin regulile jocului, dar cred că merită. 

Sara spera ca vocea să nu-i trădeze îngrijorarea. 

— Ce fel de schimbare? Vrei să schimbăm ţinta pe care 
am ales-o deja? 

— Vreau să schimbăm următoarea ţintă, e-adevărat, dar 
mai vreau să schimb şi altceva. Vreau să pun pe altcineva 
să execute victima. Astfel vom avea amândoi alibiuri de 
nezdruncinat. Cred că ar fi o mişcare bună. Cred că ne va 
spori considerabil avantajul. Dacă cineva este pe urmele 
vreunuia dintre noi, asta îi va deruta definitiv. 

Intrau în Washington pe strada Wisconsin. Oraşul arăta 
ca un tablou de J.M.W. Turner, gândea Sara. Ceaţă, pâclă. 

— Îmi place mult ideea ta. E un plan bun. Te-ai gândit la 
cineva anume? 

— Am luat deja contact cu cineva, spuse Sam. Cred că 
am găsit persoana potrivită. Gândeşte ca noi şi crede în 
cauză. Intâmplarea face să fie chiar aici în Washington. 


147 


42 


Un agent al Serviciului Secret pe nume James McLean, 
unul dintre aghiotanţii lui Jay Grayer, mă însoţi prin Casa 
Albă. Peste un milion de vizitatori vin aici în fiecare an, dar 
nici unuia dintre ei nu i se arată ce-am văzut eu. Face toţi 
banii. 

În locul turului obişnuit prin bibliotecă, prin camera de 
est şi cele albastră, verde şi roşie, am fost dus în 
apartamentul prezidenţial, la al doilea şi al treilea etaj. Am 
cerut să văd birourile preşedintelui din aripa de vest, 
precum şi pe cele ale vicepreşedintelui Mahoney din 
clădirea administrativă. 

Aflaţi amândoi în impresionantul hol central, cu pereţii 
galben aprins, aproape că mă aşteptam să aud răsunând 
imnurile „Ruffles and Florishes“ sau „Hail to the Chief”. 

Agentul McLean mă punea la curent cu detalii despre 
securitatea de la Casa Albă. Podelele erau acoperite cu 
senzori auditivi şi de presiune, ochi electronici şi infraroşii. 
O echipă SWAT era permanent la post pe acoperiş. 
Elicoptere stăteau la dispoziţie la mai puţin de două 
minute şi jumătate distanţă. Intr-un fel, paza asta strictă 
nu mă satisfăcea. 

— Ce părere ai? mă întrebă McLean conducându-mă în 
camera Cabinetului. 

Scaune solide de piele peste tot, cu plăcuţe de aramă pe 
care era indicat titlul fiecărui membru al guvernului. 
Foarte impresionant pentru un vizitator. 

— Părerea mea e că trebuie verificată fiecare persoană 
care lucrează aici, am spus eu. 

— Alex, au fost verificaţi toţi. 

— Ştiu asta. Totuşi, n-au fost verificaţi de mine. Trebuie 
să-i verificăm încă o dată. Vreau ca la fiecare să se 
specifice dacă sunt pasionaţi de poezie, literatură în 
general, dacă au studii de literatură, pictură, sculptură, 


148 


orice implică creativitate. Vreau să ştiu la ce reviste sunt 
abonaţi. Mai vreau să ştiu ce contribuţii au la acţiuni de 
binefacere. 

Dacă McLean avea o părere despre toate astea, a ţinut-o 
pentru el. 

— Altceva? întrebă el. ă 

Priveam amândoi pe deasupra grădinii cu trandafiri. În 
depărtare se vedeau blocuri de birouri, aşa că bănuiam că 
şi ei ne văd. Nu-mi plăcea ideea. _ 

— Mda, mă tem că mai e ceva, am continuat eu. În timp 
ce ne ocupăm de aptitudinile personale ale angajaţilor, 
trebuie să aruncăm câte o privire la fiecare din echipa de 
criză. Poţi să începi cu mine. 

Agentul James McLean îmi aruncă o privire lungă. 

— Îţi baţi joc de mine? Îşi exprimase în cele din urmă 
gândul ascuns. 

Mi-am spus şi eu gândul ascuns. 

— Deloc. E o investigaţie într-un caz de omor şi aşa se 
face. 

Vânătorul de monştri venise la Casa Albă. 


43 


Fotoreporterul alesese o ţinută sobră - costum gri 
întunecat cu cravată roşie de rips - pentru spectacolul 
Miss Saigon de la Kennedy Center. 

Îşi tunsese scurt părul blond-cenuşiu; coada de cal se 
dusese. Nu mai purta diamantul în ureche. Era greu de 
crezut că cineva l-ar fi putut recunoaşte. Nu trebuia să fie 
recunoscut, până când jocul va lua sfârşit. 

—E ca pe vremuri, cânta uşor Kevin Hawkins 
străbătând parcarea vizavi de sediul lui USA Today aflat 
peste râu în Rosslyn. 

— Nu opriţi tipografia, murmură el. S-ar putea să avem 
ceva pentru voi mai târziu. Va fi material pentru un 
reportaj senzaţional la Kennedy Center. Quien sabe? 


149 


Se întorsese cu bucurie la Washington, unde mai fusese 
de câteva ori în trecut. Era fericit să fie iar în joc. Jocul 
jocurilor, gândea. Credea în el din toată inima. Nume de 
cod: Jack şi Jill. Nu era posibilă mai multă ironie. N-avea 
cum. 

Pentru seara dificilă care se apropia, avea de lucrat la 
două laturi esenţiale ale psihologiei sale. În primul rând, 
trebuia să devină cât se poate de precaut, de suspicios şi 
de paranoic, în al doilea rând, dar nu mai puţin important, 
trebuia să pompeze în el o megadoză de încredere în 
reuşită. 

N-avea cum să rateze. Nu va rata, îşi spunea el. Meseria 
lui era să omoare pe cineva - de foarte multe ori se 
întâmplase să fie cu adevărat cineva, uneori în locuri 
publice - şi să nu fie prins. 

In loc public. 

Și să nu fie prins. 

Până atunci nu fusese prins niciodată. 

I se părea curios, nu însă şi cine ştie ce tulburător, 
faptul că avea prea puţină sau deloc conştiinţă, că nu se 
simţea vinovat pentru aceste omoruri; altminteri putea să 
fie perfect normal în orice alt aspect al vieţii. Sora lui, 
Eileen, de exemplu, spunea despre el că e „ultimul 
credincios“ şi „ultimul patriot“. Copiii ei nu-şi puteau 
imagina un unchi Kevin mai drăguţ şi mai bun. Părinţii lui 
din Hudson îl adorau. Avea o mulţime de prieteni drăguţi, 
apropiaţi şi normali, pe tot globul. Şi totuşi, uite-l aici, gata 
să omoare din nou cu sânge rece. Abia aşteptând, mai bine 
zis. Dorind cu ardoare s-o facă. Adrenalina se acumula, dar 
simţea ceva mai puţin decât nimic pentru victima de 
diseară. Pe pământ sunt miliarde de oameni, mult prea 
mulţi. Ce înseamnă o fiinţă umană mai puţin? Nu mare 
lucru, oricum ai privi-o. Dacă ai o privire logică asupra 
lumii. 

Îşi făcu intrarea cu foarte mare precauţie în strălucitorul 
Kennedy Center, cu candelabrele lui de cristal scânteietor. 
Ridică privirea la candelabrele din marele foaier. Aveau 
prisme şi lămpi cu sutele şi probabil cântăreau fiecare câte 


150 


o tonă. 

Avea să omoare în public, sub luminile aprinse, sub 
toate aceste prisme şi lămpi. 

Fără să fie prins. 

Ce şmecherie magică şi de necrezut! Era atât de bun la 
aşa ceva! 

Biletul îi fusese cumpărat şi lăsat într-un seif la Union 
Station. Avea loc în spatele orchestrei. Aproape dedesubtul 
lojei prezidențiale. Foarte frumos. Aproape perfect. 
Înadins se aşeză pe locul lui abia atunci când începură să 
se stingă luminile. 

Pauza îl luă prin surprindere. Atât de repede! Timpul 
zburase cu adevărat. Melodrama de pe scenă îi captase 
atenţia. 

Se uită la ceasul de la mână: 9:15. Pauza respecta 
programul. Luminile se aprinseră şi Hawkins remarcă 
leneş că mulţimea era cu adevărat entuziasmată de 
musicalul celebru. 

Asta era bine pentru el: bucurie adevărată, exuberanţă, 
aerul încărcat de voci entuziaste. Se ridică alene din 
scaunul comod. E timpul adevăratei drame a serii, gândi. 

Intră în marele foaier cu candelabrele enorme semănând 
cu nişte stalactite. Covorul de sub picioare era roşu şi 
moale. Undeva sus era bustul de bronz al lui John 
Kennedy. 

Se potriveşte la fix. 

Chiar aşa. 

Jack şi Jill aveau să fie cea mai tare chestie de la 
Kennedy încoace, adică de mai mult de treizeci de ani. Era 
fericit să ia parte la acţiune. Încântat, de fapt. Se simţea 
onorat. 

În spectacolul din seara asta rolul lui Jack va fi jucat de 
Kevin Hawkins. 

Priviţi cu atenţie, iubitori de teatru. Acest rol va fi de 
neuitat. 


151 


44 


Marele foaier de la Kennedy Center era plin ochi cu 
ticăloşi aroganţi din Washington. lubitori de teatru, Iisuse. 
Era o mulţime bătrână, în cea mai mare parte - abonaţi pe 
toată stagiunea. La mese se vindeau tricouri şi programe 
scumpe. O femeie cu o umbrelă roşie, înzorzonată târa 
după ea prin mulţimea densă un şir de elevi de liceu. 

Avea de învins un amănunt foarte antipatic şi foarte 
dificil de data asta. Kevin Hawkins ştia. 

Trebuia să ajungă incredibil de aproape de victimă, s-o 
atingă aproape, înainte de a o ucide. 

Asta nu-i pica tocmai bine, dar n-avea încotro. Trebuia 
să ajungă chiar lângă ţintă şi n-avea voie să greşească în 
acest aspect al misiunii. 

Fotoreporterul se gândea la asta, amestecându-se în 
mulţimea zgomotoasă din teatru. 

Îl zări în cele din urmă pe judecătorul de la Curtea 
Supremă, Thomas Henry Franklin. Franklin era cel mai 
tânăr membru al Curţii. Un afro-american. Părea trufaş, 
aşa cum se spunea despre el în Washington. Nu era un 
individ plăcut. Nici nu conta. 

Clic! Kevin Hawkins îi făcu o fotografie mentală lui 
Thomas Henry Franklin. O femeie de douăzeci şi trei de 
ani îl ţinea de braţul stâng. Clic! Clic! 

Hawkins îşi făcuse tema şi în ceea ce o privea pe 
Charlotte Kinsey. Desigur, ştia cum o cheamă. Ştia că e 
studentă în anul al doilea la drept, în Georgetown. Ştia şi 
lucruri ascunse despre Charlotte Kinsey, ca şi despre 
judecătorul Franklin. Îi văzuse împreună în pat. 

Îi mai studie câteva momente pe Thomas Franklin şi pe 
studentă stând de vorbă în foaier. Erau la fel de 
binedispuşi şi entuziasmați ca toate celelalte cupluri de 
faţă. Chiar mai mult. Uite ce mare distracţie putea să fie 
teatrul! 

Mai făcu câteva fotografii mentale. N-o să-i uite 
niciodată pe cei doi, stând de vorbă aşa. Clic! Şi aşa. Clic! 


152 


Râsul lor era natural şi spontan şi păreau să se bucure 
fiecare de compania celuilalt. Hawkins îşi dădu seama că 
devenise încruntat. Avea două nepoate la Silver Spring. 
Imaginea tinerei studente alături de caraghiosul între două 
vârste îl scoase din minţi. 

Ridicolul judecății lui aspre îi aduse un zâmbet 
neaşteptat pe buze. Moralitatea unui ucigaş cu sânge rece 
- ce glumă bună! Ce demenţă. Ce mişto. 

Îi urmări pe cei doi când ieşiră pe uriaşa terasă a 
holului. Îi urma la câţiva paşi. Râul Potomac curgea prin 
faţa lor şi era negru ca noaptea. Un vas-restaurant din 
Alexandria - „Dandy“ - plutea pe apă. 

Perdelele fine dintre hol şi terasă fluturau dramatic în 
briza muşcătoare. Kevin Hawkins se apropie cu atenţie de 
judecătorul de la Curtea Supremă şi de frumoasa lui iubită. 
Le mai făcu în gând câteva fotografii. 

Băgă de seamă că judecătorul Franklin purta o cămaşă 
care îl strângea la gât, cu o măsură mai mică. Cravata 
galbenă de mătase era prea ţipătoare pentru costumul lui 
amărât cenuşiu. Charlotte Kinsey avea un zâmbet dulce, 
irezistibil. Avea sâni rotunzi, încântători. Părul ei lung şi 
negru flutura în bătaia vântului. 

Aproape că se ciocni fizic de cei doi. Ajunsese atât de 
aproape de Charlotte şi Thomas. Atingea cu mâna părul 
strălucitor al studentei la drept. Îi simţea parfumul. Opium 
sau Shalimar. Clic! 

Era aproape. Atât de aproape! Îi avea în mână, în orice 
sens al expresiei. 

Mintea lui continua să ia imagine după imagine cu cei 
doi. Nu avea să uite niciodată nimic, nici un singur cadru 
al scenei intime a crimei. 

O putea vedea, auzi, atinge, mirosi; cu toate acestea, nu 
putea simți nimic. 

Kevin Hawkins rezista acum oricărui impuls uman. Fără 
compasiune. Fără vinovăţie. Fără ruşine. Şi fără milă. 

Studenta purta pe umărul stâng o poşetă de piele. Era 
uşor deschisă, doar o crăpătură, dar era de-ajuns. Of, 
tinereţe fără griji, fără probleme, neglijentă tinereţe! 


153 


Fotoreporterul avea mâini agile. Încă agile. Încă sigure, 
încă foarte rapide. Era încă unul dintre cei mai buni. 

Strecură ceva în poşetă. C “est ça. Asta e! Succes. Primul 
din seara asta. 

Nici ea, nici judecătorul Franklin nu remarcară mişcarea 
rapidă, sau pe el îndepărtându-se prin mulţime. Era ca 
briza râului, ca noaptea, ca lumina lunii. 

În acel moment simţea o voioşie de nedescris. Nimic pe 
lumea asta nu se putea compara. Puterea de a lua, dea 
fura viaţa altei fiinţe umane nu avea egal în întreaga paletă 
a experienţelor umane. 

Ştia că partea cea mai dificilă se încheiase. Munca de 
aproape. Urma acum simplul act al uciderii. 

Să omori în public. 

Și să nu fii prins. 

Brusc, inima îi sări din piept, zbuciumându-se oribil. 
Ceva mergea prost. Foarte prost. Cât se poate de prost. 
Prost, prost, prost! 

Iisuse, Charlotte Kinsey căuta ceva în poşetă. 

Clic! 

A găsit notița pe care i-a lăsat-o - biletul de la Jack şi Jill! 
Prost, prost, prost! 

Clic! 

Se uita la el curioasă, întrebându-se ce-ar putea să fie, 
întrebându-se cum a ajuns în poşeta ei. 

Începu să despăturească hârtia, iar el îşi simţea 
tâmplele zvâcnind. Ea îi atrase atenţia judecătorului. 
Acesta se uită şi el la bilet. 

Nuuuuuu! lisuse, nuuu, ar fi vrut să strige. 

Kevin Hawkins acţionă din instinct. Cel mai pur instinct. 
Nu era timp să se gândească de două ori. 

Se îndreptă spre ei foarte repede şi foarte sigur. 

Cu pistolul Luger la vedere, atârnat de şold. Pistolul nu 
atrase atenţia, din cauza mulţimii înghesuite, din cauza 
pădurii de mâini şi de picioare, a pantalonilor plisaţi, a 
fustelor ample. 

Ridică Lugerul şi trase o singură dată. Dintr-un unghi 
dificil. Nici pe departe ideal. Văzu înflorind pata purpurie. 


154 


Corpul tresări, apoi se clătină şi căzu pe podeaua de 
marmură. 

Nimerise în inimă! Un miracol, sau aproape. Dumnezeu 
era de partea lui, nu-i aşa? 

Clic! 

Clic! 

Era aproape prea mult pentru inima lui. Nu era obişnuit 
cu asemenea improvizații. 

Se gândea că o să fie prins, după atâţia ani, tocmai 
acum, când avea o misiune atât de incredibil de 
importantă. Simţea... simţea ceva! 

Lăsă să-i scape pistolul în încurcătura de picioare, 
pantaloni, rochii de satin şi tafta, pantofi cu toc înalt, 
pantofi bărbăteşti negri, ultralăcuiţi. 

— Ce-a fost asta, un foc de armă? strigă o femeie. O, 
doamne, Phillip. Cineva a fost împuşcat! 

Se retrăgea alături de mulţime. Marele foaier arăta ca şi 
când ar fi izbucnit un incendiu. 

El era acum alături de ei, făcea parte din gloata 
temătoare care fugea mâncând pământul. N-avea nimic de- 
a face cu îngrozitorul accident, cu crima, cu împuşcătura. 

Faţa lui era o convingătoare mască a şocului şi a uimirii. 
Doamne, cât de bine ştia această expresie. O văzuse de 
prea multe ori în viaţă. 

Peste câteva momente pline de tensiune părăsi Kennedy 
Center şi se îndreptă spre strada New Hampshire, cu pas 
liniştit. Era un om din mulţime. 

„Exact ca în vremurile bune“, era gândul care-i gonea 
prin cap cu o viteză mult prea mare. Işi aminti că 
fredonase aceeaşi melodie la intrare. Şi aşa cum prea bine 
ştia fotoreporterul, era mult mai bine pe vremuri. 

Zilele bune se întorceau, nu-i aşa? 

Jack şi Jill în capitală au venit la curățat. 

Jocul era foarte frumos, delicat şi rafinat. 


155 


45 


Agentul Jay Grayer mă sună acasă de pe telefonul din 
maşină. Eram cufundat în lectura celor aproximativ două 
sute de dosare ale personalului de la Casa Albă, alcătuite 
de Serviciul Secret. Directorul adjunct se grăbea să ajungă 
la complexul Kennedy Center, gonind cu o sută cincizeci 
de kilometri la oră pe centură. Puteam să-i aud sirena 
maşinii. 

— Au lovit din nou. Iisuse, au lovit la Kennedy Center în 
seara asta! Chiar sub nasul nostru. Încă un coşmar, Alex. 
Vino-ncoace. 

Părea să-şi fi pierdut controlul. 

Vino-ncoace. 

— Au acţionat în pauza de la Miss Saigon. Ne întâlnim 
acolo, Alex. Eu ajung în vreo şapte minute, maxim zece. 

— Cine e victima de data asta? 

Am pus întrebarea de şaizeci şi patru de dolari. Aproape 
că nu voiam să aud răspunsul. Nu, nu aproape. Nu voiam 
să aud numele victimei. 

— E şi asta o problemă. Toată treaba e o nebunie. Alex, 
nu e cineva. 

— Ce vrei să spui cu „nu e cineva“? Nu-nţeleg, Jay. 

— E o studentă în drept de la universitatea Georgetown. 
O tânără pe nume Charlotte Kinsey. Avea numai douăzeci 
şi trei de ani. Au lăsat iarăşi un bilet de-al lor. Ei sunt, fără 
îndoială. 

— Nu pricep. Asta mă depăşeşte, am murmurat eu în 
receptor. La dracu'! 

— Nici eu nu pricep. Poate că fata a primit un glonţ 
destinat altcuiva. leşise cu un judecător de la Curtea 
Supremă. Thomas Henry Franklin. Poate că glonţul era 
pentru el. Asta ca să păstrăm regula de până acum. Poate 
că în sfârşit au făcut o greşeală. 

— Plec chiar acum, i-am spus lui Jay Grayer. Ne vedem 


156 


la Kennedy Center. 
Poate că în sfârşit au făcut o greşeală. 
Nu prea credeam. 


46 


Nu e cineva, Alex. Cum dracu' se poate aşa ceva? 

Murise o studentă la drept în vârstă de douăzeci şi trei 
de ani. lisuse Hristoase! N-avea nicio noimă pentru mine, 
nu se potrivea deloc. Schimba totul. Îmi arunca în aer 
toată schema. 

Am ajuns de la mine de acasă la Kennedy Center în timp 
record. Jay Grayer nu era singurul pe cale să-şi piardă 
controlul. Am pus sirena pe maşină şi am condus de parcă 
m-ar fi urmărit toţi dracii din iad. 

A doua parte a spectacolului fusese anulată. Omorul se 
petrecuse cu mai puţin de o oră în urmă şi mai erau încă 
sute de privitori la locul faptei. Am auzit de câteva ori 
şoapte care spuneau „Jack şi Jill“ pe când îmi croiam drum 
spre marele foaier. Frica era o prezenţă tangibilă, aproape 
fizică, în mulţime. O grămadă de amănunte despre crima 
din Kennedy Center mă torturau când am ajuns aici la zece 
şi un sfert. Existau câteva asemănări cu celelalte omoruri 
„Jack şi Jill“. Fusese lăsat un bileţel rimat. Treaba fusese 
făcută cu sânge rece şi profesionalism. O singură 
împuşcătură. 

În acelaşi timp erau însă şi diferenţe uriaşe. Păreau să fi 
ieşit din tipar. 

Să-i fi imitat cineva? Nu credeam aşa ceva. Şi totuşi nu 
puteam şi nu trebuia să las nimic la o parte. Nici eu şi nici 
altcineva implicat în acest caz. 

Întorsătura pe care o luaseră lucrurile mă obseda, în 
timp ce-mi făceam loc prin mulţimea curioasă, înfricoşată 
şi şocată de pe strada New Hampshire. Studenta la drept 
nu era o vedetă naţională. Şi atunci de ce fusese ucisă? Jay 
Grayer o considerase o nimeni. Grayer mai spusese că nici 


157 


măcar nu era fiica cuiva faimos. Venise la teatru cu 
judecătorul de la Curtea Supremă Thomas Henry Franklin, 
dar asta nu mi se părea de ajuns pentru a fi omorâtă de 
vânătorii de celebrităţi. Charlotte Kinsey fusese o nimeni. 

Crima nu intra în tipar, pur şi simplu. Jack şi Jill îşi 
asumaseră un risc enorm omorând într-un asemenea loc 
public. Celelalte omoruri se petrecuseră în spaţii private, 
mai sigure şi mai uşor de controlat. 

La dracu”, la dracu”! Ce aveau de gând acum? Voiau să 
schimbe jocul? Să amplifice lucrurile? De ce-au schimbat 
schema?  Trecuseră într-o altă fază, guvernată de 
aleatoriu? 

Să-i fi înţeles greşit de la început? Am greşit oare cu toţii 
când le-am descifrat tiparul pe care l-au creat? Sau au 
făcut ei o greşeală la Kennedy Center? 

Poate că în sfârşit au făcut o greşeală. 

Era cea mai bună speranţă a noastră. Ar dovedi că nu 
sunt invincibili. De-ar fi dracului o greşeală! Prima lor 
greşeală! Dar chiar şi aşa, cine acţionase se retrăsese într- 
un mod foarte inteligent. 

In holul lung de două sute de metri nu mai era nimeni în 
afară de poliţişti, echipa medicului legist şi băieţii de la 
morgă. L-am văzut pe agentul Grayer şi m-am dus spre el. 
Jay arăta de parcă nu dormise săptămâni la rând, ca şi 
când nu avea să mai fie niciodată în stare să doarmă. 

— Alex, mulţumesc că ai venit aşa de repede, îmi spuse. 

Până acum îmi plăcuse să lucrez cu el. Era inteligent şi 
avea de obicei un comportament egal, fără ifose. Era 
dedicat meseriei lui, cu o seriozitate de modă veche, era 
dedicat mai ales preşedintelui, atât omului cât şi funcţiei. 

— Aţi găsit ceva relevant? l-am întrebat eu. În afară de 
încă un cadavru. Poezia. 

Grayer ridică ochii exasperat spre  candelabrele 
scânteietoare de deasupra noastră. 

— Da. Absolut, Alex. Am mai aflat câte ceva despre 
studenta ucisă. Charlotte Kinsey abia începuse al doilea an 
la facultatea de drept de la Georgetown. Se pare că era al 
dracului de deşteaptă. Cu toate astea, avea note mediocre. 


158 


— Cum se potriveşte o studentă la drept în schema lor? 
Doar dacă au tras în judecătorul Franklin şi au ratat. Am 
încercat să fac nişte conexiuni, şi n-a mers. Sau poate că 
Jack şi Jill se joacă cu noi? 

Grayer încuviinţă. 

— Fără îndoială că se joacă cu noi. Să ştii că teoria ta cu 
privire la relaţiile intime este încă valabilă. Ştim de ce 
Charlotte Kinsey n-a excelat la Georgetown. Pierdea timp 
preţios alături de bărbaţi importanţi din oraş. O fată foarte 
frumoasă, ai să vezi imediat. Păr negru, strălucitor, până-n 
talie. Forme superbe. Moravuri discutabile. Ar fi fost un 
avocat grozav. 

Ne-am apropiat împreună de corpul femeii moarte. 
Studenta la drept zăcea cu spatele la noi. Lângă ea era 
poşeta. Nu puteam să văd gaura făcută de glonţ şi 
Charlotte Kinsey nu părea să fie rănită. Arăta exact ca şi 
când s-ar fi hotărât să tragă un pui de somn pe jos, pe 
terasa de la Kennedy Center. Gura era uşor deschisă, ca şi 
cum ar fi vrut să mai ia o ultimă gură din aerul proaspăt. 

— Continuă, spune-mi ce ştii, l-am îndemnat eu pe Jay 
Grayer. Ştiam că mai era ceva ce nu îmi spusese. Cine e? 

— Ah, până la urmă s-a dovedit a fi cineva. Fata era 
amanta preşedintelui Byrnes, spuse el. Se întâlnea cu 
preşedintele. El a fugit de la Casa Albă şi s-a întâlnit cu ea 
noaptea trecută. De-aia au omorât-o. Asta e, Alex. Chiar 
sub nasul nostru. 

Am simţit cum mi se strânge pieptul când m-am aplecat 
deasupra ei. Claustrofobia mă apucase din nou. Era foarte 
frumoasă. Douăzeci şi trei de ani. În floarea vieţii. Un glonţ 
în inimă şi totul se sfârşise. 

Am citit biletul pe care-l lăsaseră în poşeta studentei la 
drept. 


Jack şi Jill în capitală 

Ţi-au asasinat iubita, domnule. 
Doar un pion a fost 

N-avea vreun rost 

Şi-ţi vine rândul, domnule. 


159 


Versurile păreau din ce în ce mai bune. Mai obraznice 
erau cu siguranţă. Aşa erau şi Jack şi Jill. Dumnezeu să ne 
ajute pe toţi, dar mai ales pe preşedintele Thomas Byrnes. 

Si-ti vine rândul, domnule. 


47 


A doua zi de dimineaţă am parcurs cu maşina cei 
treisprezece kilometri până la Langley, Virginia. Voiam să 
stau de vorbă cu Jeanne Sterling, inspectorul general al 
CIA şi reprezentantul agenţiei în echipa de criză. Don 
Hamerman îmi spusese că agenţia e implicată deoarece 
era posibil ca o putere străină să fie în spatele lui Jack şi 
Jill. Chiar dacă era cam cu bătaie lungă, trebuia verificat. 
Într-un fel, nu m-ar fi mirat ca CIA să fie chiar ceva mai 
mult amestecată. Voiam să încerc să aflu. 

Mă gândeam că agenţia are o pistă care merită 
verificată. De la scandalul Aldrich Ames, care a dus la noua 
lege pentru autorizarea activităţii de informaţii, CIA e 
obligată să ne împărtăşească informaţiile pe care le are. 
Aşa spune legea. 

O tineam minte bine pe doamna inspector general, de la 
prima noastră întâlnire la Casa Albă. Jeanne Sterling mai 
mult ascultase, dar când vorbise, fusese convingătoare şi 
inteligentă. Don Hamerman îmi spusese că înainte să intre 
în Agenţie predase dreptul la Universitatea din Virginia. 
Treaba ei era acum să curețe Agenţia din interior. Mi se 
părea o sarcină imposibilă sau, oricum, dificilă. Hamerman 
îmi explicase că ajunsese în echipa de criză pentru un 
singur motiv: era cea mai bună minte din CIA. 

Biroul ei era la etajul şapte al clădirii moderne şi cenuşii 
care era centrul cartierului general al CIA. Am observat cu 
atenţie planul interior al agenţiei: o mulţime de coridoare 
extrem de înguste, lumini puternice verzi-fluorescente 
peste tot, încuietori cu cifru pe aproape fiecare uşă. CIA, în 


160 


toată gloria ei, îngerul răzbunător al politicii externe a 
SUA. 

Jeanne Sterling mă aştepta în anticamera biroului ei, un 
hol cu covoare cenușii. 

— Doctore Cross, mulţumesc că ai venit până aici. Data 
viitoare promit să vin eu la Washington. M-am gândit că e 
mai bine să ne întâlnim aici. Sper ca până la prânz să 
înţelegi de ce. 

— Mi-a făcut plăcere să conduc până aici, aveam nevoie 
de o evadare, am recunoscut eu. Să fiu singur o jumătate 
de oră. Am ascultat Cassandra Wilson, „Blue Light “Till 
Down“. N-a fost aşa rău. 

— Te înţeleg perfect. Totuşi, ai încredere, nu te-am pus 
pe drum de pomană. Avem ceva important de discutat. 
Agenţia n-a fost convocată degeaba în echipă, doctore 
Cross. O să vezi imediat. 

Fără îndoială, Jeanne Sterling ieşea din tiparul zeului 
CIA din anii cincizeci-şaizeci. Vorbea cu un accent popular, 
entuziast, din sud şi făcea parte din conducerea 
departamentului operativ al agenţiei. Persoana ei era 
considerată crucială pentru reforma din CIA, cu adevărat 
vitală. 

Am intrat în biroul ei imens, cu vedere la pădure pe 
două laturi şi spre grădină pe alta. Ne-am aşezat la o masă 
joasă de sticlă, acoperită cu hârtii ce păreau oficiale şi cu 
cărţi. Pe pereţi erau fotografii înrămate cu membrii 
familiei. Copii simpatici, nu m-am abținut să remarc. 
Bărbat atrăgător, înalt şi subţire. Ea însăşi era înaltă, 
blondă, dar un pic mai corpolentă decât ar fi trebuit. Avea 
un zâmbet prietenos cu o strungăreaţă largă şi avea ceva 
din aerul unei fete de fermier. 

— A intervenit ceva important, spuse ea, dar, mai întâi 
trebuie să-ţi spun că arma folosită la Kennedy Center n-a 
fost cea folosită în asasinatele anterioare. Asta ridică nişte 
întrebări, cel puţin în mintea mea. E posibil ca crima de la 
Kennedy Center să fi fost o copie? 

— Nu cred, am replicat. Dacă nu cumva imitatorul şi 
Jack şi Jill se întâmplă să aibă acelaşi scris. Nu, ultima 


161 


poezioară e cu siguranţă a lor. Şi, în plus, se înscrie în 
tiparul de până acum. 

— Şi încă ceva, spuse Jeanne Sterling. De data asta nu 
mai merg pe cărări bătute, Alex, aşa că urmăreşte-mă. 
Analiştii noştri au căutat, dar nu suntem la curent cu vreun 
studiu psihologic privitor la asasinii profesionişti. Mă refer 
la asasinii angajaţi de armată, de CIA etc. Cunoşti un 
asemenea material? Nici măcar noi nu avem un studiu 
lămuritor despre acest subiect. 

Aveam sentimentul că încep să mă luminez asupra a 
ceea ce voia Jeanne Sterling să discutăm. Poate că de 
aceea şeful afacerilor interne ale CIA intrase în echipa de 
criză. Asasini angajaţi cu contract de armată sau CIA. 
Ştiam că există şi că o parte locuiesc pe lângă Washington. 
Mai ştiam că sunt înregistraţi undeva, dar nu la poliţia din 
D.C. Poate că de aceea li se spunea uneori „fantome“. 

— Nu s-a scris prea mult despre omucideri în nicio 
revistă de psihiatrie, am spus. Acum câţiva ani, un profesor 
din Georgetown, o cunoştinţă de-a mea, conducea o 
cercetare interesantă. A găsit câteva mii de referinţe 
despre sinucideri, dar mai puţin de cincizeci despre 
omucideri, în revistele pe care le-a ales. Am citit câteva 
articole scrise de studenţii de la John Jay şi Quantico. Nu 
găseşti mare lucru despre asasini. Nu după câte ştiu eu. 
Cred că e greu să găseşti subiecţi dornici să se lase 
interogaţi. 

— Pot să-ţi fac rost de un subiect pentru interviu, spuse 
Jeanne Sterling. Cred că poate fi esenţial pentru Jack şi Jill. 

— Unde vrei să ajungi? Brusc, aveam o mulţime de 
întrebări să-i pun. Alarme binecunoscute se declanşaseră 
în capul meu. 

O expresie blândă şi îndurerată se aşternu pe chipul ei. 
Trase aer adânc în piept înainte să vorbească. 

— l-am supus unor teste psihologice extensive pe agenţii 
noştri letali, Alex. Aşa a procedat şi armata, am fost 
asigurată. Am citit câteva rapoarte cu rezultate ale 
testelor. 

Stomacul mi se strângea. Ca şi muşchii gâtului şi ai 


162 


umerilor. Dar eram foarte bucuros că-mi făcusem timp 
pentru vizita de la Langley. 

— De unsprezece luni de când sunt în postul ăsta, a 
trebuit să deschid nişte sertare întunecate şi 
înspăimântătoare aici la Langley, şi nu numai aici. Am 
făcut peste trei sute de interviuri numai pentru cazul 
Aldrich Ames. Poţi să-ţi imaginezi ce acoperiri s-au fabricat 
în ultimii ani. Sau poate că nu poţi, probabil. Nici eu nu mi- 
aş fi putut imagina, deşi lucram aici. 

Incă nu prea ştiam unde avea de gând să ajungă Jeanne 
Sterling. O ascultam cu mare atenţie, totuşi. 

— Credem că unul dintre asasinii care a lucrat pentru 
noi a scăpat de sub control. De fapt, suntem aproape 
siguri. Alex, de-aia CIA este în echipa de criză. Credem că 
Jack este unul din oamenii noştri. 


48 


Am plecat la plimbare cu Jeanne Sterling prin 
împrejurimi. Inspectorul general CIA avea un break nou, 
un Volvo albastru închis, pe care îl conducea ca pe o 
maşină de curse. La radio se auzea Brahms, în surdină, în 
timp ce noi ne îndreptam spre Chevy Chase, una din 
suburbiile Washingtonului. Urma să cunosc o „fantomă“. 
Un asasin profesionist. Un om de-al nostru. 

Măi, să fiu al dracului. 

— Conspiraţie şi contraconspiraţie, vicleşug şi trădare, 
agent, agent dublu, fals agent... nu aşa descria Churchill 
meseria asta a voastră? 

Jeanne Sterling zâmbi larg, dinţii ei mari părând dintr-o 
dată foarte proeminenţi. Era o persoană foarte serioasă, 
avea însă un simţ al umorului dezvoltat. Inspectorul 
general. 

— Încercăm să ne rupem de trecut, în realitate, dar şi ca 
imagine. O va face fie Agenţia, fie altcineva din afară. De 
aceea am invitat la noi poliţia din Washington. Nu vreau să 


163 


fac obişnuita investigaţie, urmată de fabricarea unei 
„acoperiri“, îmi spuse ea, în timp ce conducea maşina pe 
sub copacii bătrâni care-ţi aduceau aminte de Richmond 
sau Charlottesville. CIA a încetat să mai fie un „mit“, aşa 
cum o numeau câţiva membri ai Congresului. Au loc 
schimbări radicale. Rapide. Poate prea rapide. 

— Nu eşti de acord? 

— Ba da. Trebuia să se întâmple. Numai că nu-mi place 
acest teatru din jur. Şi categoric nu-mi place felul cum se 
reflectă în presă. O adunătură incredibilă de ticăloşi. 

Intrasem pe centură în Chevy Chase. Aveam întâlnire cu 
un tip pe nume Andrew Klauk. Klauk lucrase cu contract 
pentru agenţie: făcea parte din aşa-numita elită a 
asasinilor, era una dintre „fantome“. 

Jeanne Sterling conducea aşa cum vorbea, adică fără 
efort şi repede. Aşa părea să le facă pe toate. O persoană 
foarte inteligentă şi impresionantă. Bănuiesc că aşa 
trebuia. Afacerile interne ale CIA trebuie să fie extrem de 
solicitante. 

— Alex, ce ştii despre noi? mă întrebă ea într-un târziu. 
Ce se bârfeşte despre Agenţie? 

— Dan Hamerman zice că eşti onestă şi de asta are 
Agenţia nevoie. Crede că Aldrich Ames i-a făcut mai mult 
rău Agenţiei decât s-a lăsat să ajungă în presă. Mai crede 
că ordonanța lui Moynihan, „Sfârşitul războiului rece“, a 
fost o tragedie americană. Zice că aici la Langley ţi se 
spune Jeanne cea curată. Oamenii dumitale îţi spun aşa. E 
un fan al dumitale. 

Jeanne Sterling zâmbi, dar cu un zâmbet de 
convenienţă. Era o femeie cu foarte mult autocontrol: 
intelectual, emoţional, chiar şi fizic. Era plină de caracter 
şi hotărâtă, iar ochii ei frumoşi de chihlimbar păreau 
întotdeauna dornici să vadă adânc în tine. Nu era 
satisfăcută cu aparențele: calitate de bun investigator. 

— Nu sunt chiar atât de bună. Făcuse o grimasă. În 
primii doi ani am fost hârţogară la Budapesta. E porecla 
noastră pentru spion, Alex. Am fost spion în Europa. 
Treabă inofensivă, adunam informaţii. După aceea am 


164 


urmat Şcoala de Război. La Fort McBain. Tata e militar de 
carieră. Locuieşte la Arlington împreună cu mama. Au 
votat amândoi pentru Oliver North. Cred cu ardoare în 
forma noastră de guvernământ. Vreau să pun lucrurile pe 
roate. Cred că se poate. De fapt, sunt convinsă. 

— De acord cu dumneata, am spus eu. 

Chiar eram de acord. In toate, mai puţin partea cu 
Oliver North. 

Tocmai trăgeam în faţa unei case, foarte aproape de 
strada Connecticut şi de Circ. Arhitectura era în stilul 
Renaşterii coloniale, casă cu trei etaje, foarte frumoasă şi 
foarte „de familie“. Pe partea de nord şi pe acoperiş 
creştea muşchi verde, încântător. 

— Aici locuieşti? am întrebat-o eu zâmbind. Dar nu eşti 
fata cea bună? Nu eşti Jeanne cea curată? 

— Corect? Nu e decât o faţadă inteligentă, Alex. Exact 
ca Disneyland sau Williamsburg, sau Casa Albă. Şi, ca să 
nu mai ai nicio îndoială, în casă ne aşteaptă un asasin de 
profesie. 

— E unul şi la dumneata în maşină, i-am făcut cu ochiul. 


49 


După-amiaza de sfârşit de decembrie era neobişnuit de 
însorită şi strălucitoare. Era cald, aşa că Andrew Klauk şi 
cu mine ne-am instalat în curtea din spate a superbei case 
a lui Jeanne Sterling. 

Un gard simplu de fier forjat înconjura proprietatea. 
Poarta de un  verde-crud, proaspăt vopsită, era 
întredeschisă. O breşă în securitate. 

Unealta CIA. Elită criminală. Fantome. Fantomele 
există. Peste două sute de fantome, potrivit spuselor lui 
Jeanne Sterling. O listă de colaboratori. O noţiune stranie, 
înspăimântătoare pentru America anilor nouăzeci. Si 
pentru întreaga lume. 

Şi totuşi, iată-mă alături de unul dintre ei. 


165 


Era trecut de ora trei când am început să discut cu 
Andrew Klauk. Un autobuz de şcoală galben-strălucitor a 
oprit dincolo de gard, lăsând să coboare copiii pe strada 
liniştită. Un băieţel de zece-unsprezece ani venea în fugă 
pe alee spre casă. Mi s-a părut că-l recunosc pe copilul din 
fotografiile de la birou. Jeanne Sterling avea un băieţel şi o 
fetiţă. Ca şi mine. Lucra şi acasă, ca şi mine. Groaznic. 

Andrew Klauk era un urs de om, nu lipsit de agilitate. Un 
urs căruia îi plăcea să danseze. Avea în jur de patruzeci şi 
cinci de ani. Era calm şi foarte stăpân pe el. Ochi căprui, 
sfredelitori, care-ţi înhăţau privirea şi n-o mai lăsau. 
Pătrunzători. Îmbrăcat într-un costum diform, cenuşiu, cu 
cămaşă albă cu reverele răsfrânte, şifonată şi murdară. 
Pantofi din piele italieni. Un altfel de asasin, cu toate 
acestea un asasin, gândeam. 

Jeanne Sterling ridicase o chestiune provocatoare: care 
era diferenţa între asasinii în serie pe care eu i-am urmărit 
în trecut şi asasinii plătiţi de CIA şi de armată? Era posibil 
ca unul dintre aceşti asasini plătiţi să fie Jack din Jack şi 
Jill? 

Ea credea că da. Era convinsă că este una dintre 
posibilităţile care merită toată atenţia, şi nu numai din 
partea oamenilor ei. 

L-am studiat pe Klauk în timp ce discutam pe un ton 
normal, uneori chiar vesel. Nu era prima oară când făceam 
conversaţie cu un om care-şi câştiga traiul omorând, cu un 
ucigaş în masă, dacă mă pot exprima astfel. Totuşi, acest 
asasin avea voie să meargă acasă seara, la familia lui din 
Falls Church, şi ducea ceea ce el numea „o viaţă normală, 
fără sentimente de vinovăţie”. 

Chiar îmi spusese la un moment dat: „N-am comis un 
delict în viaţa mea, doctore Cross. Nici măcar n-am fost 
amendat pentru depăşirea vitezei legale.“ Apoi izbucnise în 
râs - un pic nelalocul lui, după părerea mea. Puțin prea 
tare. 

— De ce râzi? l-am întrebat. Mi-a scăpat ceva? 

— Cât ai, o sută de kilograme şi un metru nouăzeci şi 
cinci? Am ghicit? 


166 


— Pe-aproape. Un metru nouăzeci. Puțin sub o sută. 
Cine stă să numere? 

— Evident că eu, domnule detectiv. Sunt supraponderal 
şi n-arăt prea în formă, dar aş putea să te omor chiar aici, 
pe loc, mă informă el. O observaţie tulburătoare din partea 
lui, provocator exprimată. 

Că era sau nu în stare, simţise nevoia să mi-o spună. Aşa 
funcţiona mintea lui. Era bine de ştiut. Reuşise în acelaşi 
timp să mă pună pe gânduri, să stau cu ochii-n patru. 

— Poate te miră, i-am spus, dar nu sunt sigur că am 
înţeles ce vrei să zici. 

Râse din nou cu un sforăit neplăcut pe nas. Nu era 
tocmai tipul cu care să-ţi placă să stai la o limonadă. 

— Exact ceea ce am spus. Pot şi aş face-o, dacă ţara mi- 
ar cere. Asta nu înţelegi despre Agenţie, despre bărbaţii şi 
femeile în situaţia mea, explică el. 

— Ajută-mă să înţeleg, am insistat. Adică să nu încerci 
să mă omori aici, în curtea din spate a familiei Sterling, 
dar zi mai departe. 

Zâmbetul lui se destinse într-un rânjet larg. 

— Nu e vorba de încercare. Crede-mă, pot. 

Era cu adevărat de speriat. Imi amintea puţin de un 
criminal psihopat pe nume Gary Soneji. Tot aşa stătusem 
de vorbă şi cu Soneji. Niciunul dintre ei nu lăsa să se vadă 
mare lucru pe faţă. Nimic în afară de această căutătură 
rece care te fixa. Din când în când, hohote de râs. Mi se 
făcuse pielea ca de găină. Aş fi vrut să mă ridic de la masă 
şi să plec. A 

Klauk mă fixă îndelung înainte de a continua. În casă se 
auzeau copiii lui Jeanne Sterling. Uşa frigiderului 
trântindu-se. Gheaţa clincănind în pahare. Păsările cântau 
în copacii din spatele nostru. Era o scenă stranie. Mi se 
părea ireală. i 

— Există o regulă de bază a acţiunii sub acoperire. În 
acţiuni subversive sau în sabotaj trebuie să fii mai bun 
decât celălalt. Facem orice vrem. Klauk vorbise foarte, 
foarte rar, apăsând pe fiecare cuvânt. Şi o facem adeseori. 
Eşti psiholog şi detectiv la Omucideri, aşa-i? Ce-ai înţeles 


167 


din ce-am spus? 

— N-aveţi reguli, am spus. Asta încerci să-mi spui. 
Trăieşti şi munceşti într-o lume închisă, care practic nu 
este guvernată. Poţi să spui că lumea dumitale este 
complet antisocială. 

Pufni iarăşi în râs. Cred că mă dovedisem un elev bun. 

— Nicio împuţită de regulă. O dată însărcinat cu o 
misiune, n-ai nicio regulă. Niciuna. Gândeşte-te. 

Cu siguranţă că aveam să mă gândesc. Începusem chiar 
atunci şi acolo. Luasem în considerare posibilitatea ca 
Klauk să încerce să mă omoare - dacă ţara i-ar fi cerut-o. 
Fără reguli. O lume populată cu fantome. Cel mai 
înfricoşător era faptul că el credea în fiecare cuvânt pe 
care îl spusese. 

După ce am terminat cu Klauk - cel puţin în după- 
amiaza aceea - am mai stat de vorbă cu Jeanne Sterling. 
Ne-am aşezat în veranda idilică ce dădea în curtea tot atât 
de idilică din spate. Subiectul conversaţiei fu tot crima. 
Nu-mi revenisem după discuţia cu asasinul. Cu fantoma. 

— Ce părere ai de domnul Klauk al nostru? întrebă 
Jeanne. 

— M-a tulburat. M-a iritat şi m-a speriat ca dracu’, am 
recunoscut. E un tip antipatic. Deloc plăcut. Şi mai e şi un 
ticălos. 

— Şi incredibil de tâmpit, căzu ea de acord. Apoi tăcu 
pentru câteva secunde. Alex, cineva din interiorul Agenției 
ne-a omorât trei agenţi. Ăsta-i unul dintre misterele 
murdare pe care le-am descoperit de când sunt inspector 
general. A fost trecut la „cazuri nerezolvate“. Asasinul nu e 
Klauk, totuşi. Andrew e încă sub control. Nu e periculos. 
Altcineva este. Şi ca să ştii întregul adevăr, departamentul 
operativ mi-a trasat sarcina să aduc pe cineva din afară 
pentru investigaţie. Suntem siguri că unul dintre asasinii 
pe care i-am angajat este Jack. Mai ştii, poate că şi Jill e 
una de-a noastră. 

Am tăcut o vreme, am ascultat doar ceea ce avea de 
spus Jeanne Sterling. Jack şi Jill în capitală au venit la 
curățat. Să fi fost Jack un asasin profesionist? Dar Jill? Şi 


168 


atunci, de ce se apucaseră să omoare oameni celebri din 
Washington? De ce-l amenințau pe preşedintele Byrnes? 

Mintea mi se zvârcolea în cercuri largi. M-am gândit la 
toate posibilităţile, la toate legăturile logice şi la lipsa de 
logică. Doi asasini de profesie renegaţi, scăpaţi de sub 
control. Avea tot atâta sens ca tot ceea ce ştiusem până 
atunci. Mi se clarificau anume lucruri despre Jack şi Jill, 
mai ales lipsa de pasiune şi de furie cu care erau executate 
victimele. Totuşi, de ce alegeau politicieni şi oameni 
celebri? Au fost angajaţi să facă asta? Şi dacă da, de cine? 
Pentru ce? Care era cauza lor? 

— Vreau să-ţi pun o întrebare care mă frământă de când 
am ajuns aici, Jeanne. 

— Vorbeşte, Alex. Încerc să-ţi răspund la orice întrebare. 
Dacă pot. 

— De ce l-ai adus aici? De ce l-ai adus pe Andrew Klauk 
în propria dumitale casă? 

— Era cel mai sigur loc pentru întâlnire, răspunse ea 
fără ezitare. 

Părea incredibil de sigură pe ea. Am simţit un fior pe 
coloană. Apoi Jeanne Sterling oftă sonor. Ştia ce vreau să 
spun, ce simţisem păşind în casa ei. 

— Alex, știe unde locuiesc. Andrew Klauk poate să vină 
aici oricând dacă asta vrea. Oricare din ei poate. 

Am încuviinţat din cap şi n-am insistat. Cunoşteam exact 
senzaţia; trăiam cu ea. Era singura mea spaimă. Cel mai 
mare coşmar al meu. 

Ei ştiu unde locuim. Pot să vină la noi acasă dacă vor... 
oricând vor. 

Nimeni nu mai este în siguranţă. 

Nu există reguli. 

Există fantome şi monştri umani şi ei sunt o prezenţă 
reală în vieţile noastre. Mai ales în a mea. 

Jack şi Jill existau. 

Asasinul de la şcoala Sojourner Truth exista. 


169 


50 


A doua zi de dimineaţă, la şapte şi ceva eram în faţa lui 
Adele Finaly şi mă descărcam de tot ce puteam să-i spun. 
Mă descărcam - punct. Dr. Adele Finaly este psihanalistul 
meu de vreo şase ani şi mă duc s-o văd la intervale 
neregulate. Când e nevoie. Ca acuma. Îmi este şi bună 
prietenă. 

Băteam câmpii şi vorbeam cam tare. Era locul potrivit, 
în fond. 

— Poate că vreau să ies din poliţie. Poate că m-am 
săturat de cazurile astea nenorocite de omor. Poate că 
vreau să plec din Washington sau doar din cartier. Sau 
poate că vreau doar s-o iau la sănătoasa spre West Virginia 
s-o văd pe Kate McTiernan. Să-mi iau un concediu în cel 
mai nepotrivit moment. 

— Chiar crezi că îţi doreşti măcar un lucru din toate 
astea? m-a întrebat Adele când am terminat, mai degrabă 
când m-am mai potolit. Sau încerci să te descarci? 

— Habar n-am, Adele. Probabil că mă descarc. Am 
cunoscut şi o femeie care-mi place. E căsătorită am 
adăugat zâmbind. Şi nu m-aş lega niciodată de o femeie 
căsătorită, aşa că, din partea mea, e în siguranţă. Mai în 
siguranţă nici că se poate. Cred că sunt într-o perioadă de 
regresie. 

— Vrei să ştii părerea mea despre asta, Alex? Ei bine, nu 
pot să ţi-o spun. Ai şi aşa destule pe cap. 

— Sunt băgat până-n gât într-un caz dificil de 
omucidere. Două, de fapt. Tocmai am lucrat la unul dintre 
ele - deosebit de supărător. Dar nu aici ar fi problema. Ştii 
tu, e foarte ciudat. Mi se pare că încă mai vreau să-i 
mulţumesc pe mama şi pe tata şi că nu se poate. Nu pot să 
trec peste sentimentul că am fost abandonat. Nu-l pot 
intelectualiza. Uneori am impresia că părinţii mei au murit 
amândoi de amărăciune şi că eu împreună cu fraţii mei am 


170 


fost una din cauze. Mă tem că sufăr şi eu de această 
tristeţe. Cred că mama şi tata erau la fel de inteligenţi ca 
mine şi că au suferit din această cauză. 

Părinţii mei muriseră de tineri în Carolina de Nord. Tata 
a murit de prea mult alcool - lucru peste care n-am reuşit 
încă să trec. Mama a murit de cancer la plămâni cu un an 
înainte de moartea tatei. Nana Mama m-a luat la ea când 
aveam nouă ani. 

— Crezi că tristeţea se transmite genetic, Alex? Nici eu 
nu ştiu ce să cred despre asta. Ai văzut articolul despre 
gemeni din New Yorker? Sunt ceva probe pentru teoria 
genetică. Nu e o veste prea bună pentru cei din tagma 
noastră. 

— Pentru detectivi? 

Adele nu reacţionă la mica mea glumă. 

— lartă-mă, am spus. Scuze, mii de scuze. 

— N-ai de ce să-ţi ceri scuze. Ştii că sunt fericită când te 
văd mai destins. 

Izbucni în râs. Am râs amândoi. Îmi place să stau de 
vorbă cu ea tocmai pentru că şedinţele noastre se 
desfăşoară astfel, din râs în plâns, de la seriozitate la 
absurd, de la adevăr la minciună. Pot să spun orice-mi 
trece prin cap. Adele Finaly e mai tânără cu trei ani decât 
mine, dar e înţeleaptă pentru anii ei, şi poate şi pentru ai 
mei. O şedinţă cu ea îmi face chiar mai bine decât cântatul 
la pian pe verandă. 

Am mai trăncănit aşa, lăsându-mi limba slobodă şi 
mintea să-mi zburde, şi m-am simţit mai bine. E minunat să 
ai pe cineva căruia să-i poţi spune absolut orice. Nici nu 
mi-aş putea imagina viaţa altfel: 

— Uite la ce m-am gândit mai ieri, am spus. Maria a fost 
omorâtă. Am plâns şi am plâns, dar n-am reuşit să trec 
peste pierderea ei. Aşa cum n-am trecut niciodată peste 
pierderea părinţilor mei. 

Adele dădu din cap afirmativ. 

— E incredibil de greu să găseşti un suflet geamăn. 

Ea ştia foarte bine. Nu găsise niciodată pe cineva şi asta 
e foarte trist. 


171 


— Şi e foarte greu să pierzi un suflet geamăn. Şi acum, 
fireşte, sunt pietrificat din cauza pierderii fiinţei pe care 
am iubit-o. Fug de alte legături, pentru că s-ar putea sfârși 
printr-o altă pierdere. Nu plec din poliţie pentru că şi asta 
ar fi o pierdere. 

— Însă acum te gândeşti mult la asta. 

— Tot timpul, Adele. Trebuie să se întâmple ceva. 

— Ceva s-a întâmplat. Şedinţa s-a terminat, remarcă 
Adele. 

— Perfect, am râs eu. 

Unii oameni se duc la teatrul de comedie să se distreze, 
eu mă duc la psihiatru. 

— Eşti plin de ostilitate. Cu atât mai bine pentru tine. 
Alex, nu cred că eşti în regresie. Cred că te descurci 
minunat. 

— Doamne, cât îmi place să te aud. Hai să ne vedem 
peste o lună-două, când am să fiu întors pe dos cu 
adevărat. 

— Abia aştept, spuse Adele frecându-şi mâinile ei mici şi 
subţiri. 


51 


Detectivul John Sampson nu ținea minte să mai fi muncit 
ca un câine atâtea zile la rând. Nu ținea minte să-i mai fi 
mers vreodată atât de al dracului de prost, al dracului de 
îngrozitor. Avea pe cap o mulţime de cazuri împuţite de 
omucidere şi mai era şi cazul de la Sojourner Truth, în 
care nimic nu dusese nicăieri. 

A doua zi după crima de la Kennedy Center, Sampson 
bătea parcul Garfield, dimineaţa, în zona de vest. Voia să 
dea de suspectul vagabond al lui Alex, care fusese văzut în 
după-amiaza în care Shanelle Green fusese omorâtă, dar 
nu şi de atunci încoace, aşa că până şi această pistă era pe 
cale să se răcească. Pentru cazuri complexe ca acesta Alex 
avea o formulă simplă. Mai întâi trebuie să răspunzi la 


172 


întrebarea pe care şi-o pune toată lumea: ce fel de om e 
acela care e în stare de aşa ceva? Ce fel de ţicnit? 

Se hotări să treacă pe la şcoala Theodore Roosevelt. 
Selecta academie militară folosea parcul Garfield pentru 
atletism şi manevre paramilitare. Exista o slabă posibilitate 
ca vreun cadet cu ochii mai ageri să fi văzut ceva. 

Un nenorocit de vagabond cu barba albă, gândea 
Sampson urcând treptele de piatră cenuşie ale şcolii 
militare. Un asasin neglijent şi dezorganizat care a lăsat 
amprente şi alte indicii după ambele crime şi pe care 
nimeni n-a reuşit deocamdată să-l înfunde. Fiecare pistă 
era moartă. 

De ce oare? De ce nu iese nimic? Ce-au mai încurcat? 
Nu numai el. Alex şi toţi ceilalţi. 

Sampson îl căută pe comandantul şcolii. Şeful. 
Detectivul servise patru ani în armată, dintre care doi în 
Vietnam, şi vechea şcoală îi adusese aminte de locotenenţii 
din ROTC? din timpul războiului. Cei mai mulţi erau albi. 
Mulţi muriseră degeaba, după părerea lui, doi dintre ei 
fiind prietenii lui. 

Şcoala Theodore Roosevelt avea patru clădiri extrem de 
bine întreţinute, din cărămidă roşie cu acoperiş de şindrilă. 
Două din coşurile de pe acoperişuri lăsau să se ridice 
şuviţe de fum cenuşiu. Totul aici mirosea a organizare, 
ordine şi „lenți“. 

Imaginează-ți o asemenea şcoală în Southeast, la 
periferie, își spuse el continuându-şi rondul solitar prin 
şcoală. Gândul îl făcu să zâmbească. Aproape că vizualiza 
vreo cinci sute de vagabonzi strălucind în uniformele lor 
albastre, în bocancii lor lustruiţi, cu chipiele lor cu pene. 
Nu vezi aşa ceva în fiecare zi. Poate că n-ar strica. 

— Domnule, pot să vă ajut cu ceva? 

Un cadet costeliv fugea spre el după ce pătrunsese în 
ceea ce părea a fi un hol academic, într-una dintre clădiri. 

— Eşti de serviciu? întrebă el cu o voce blândă, 
moştenită de la mama sa, născută în Alabama. 

Soldatul de jucărie clătină din cap în semn că nu. 


Unităţi de pregătire a ofiţerilor de rezervă (n.tr.). 
173 


— Nu, domnule. Dar pot să vă ajut? 

— Sunt de la poliţie, spuse Sampson. Aş vrea să vorbesc 
cu un superior. Vrei să aranjezi asta, soldat? 

— Da, domnule! 

Cadetul îl salută, pe el - dintre toţi oamenii - şi Sampson 
se strădui să-şi reţină primul şi poate singurul zâmbet al 
zilei. 


52 


Peste trei sute de cădeţi scrobiţi şi călcaţi, din cursul 
mijlociu şi superior, erau strânşi în sala Lee la nouă 
dimineaţa.  Cadeţii purtau uniformele lor obişnuite: 
pantaloni cenuşii largi, cămaşă neagră şi cravată, tunici 
gri. Din scaunul lui tare de lemn din amfiteatrul şcolii, 
asasinul de la şcoala Sojourner Truth îl văzu pe negrul 
masiv intrând în sală. Îl recunoscu imediat. Împuţitul ăsta 
era detectivul John Sampson. Prietenul şi partenerul lui 
Alex Cross. 

Nu era bine. Situaţia era chiar foarte proastă. Asasinul 
începu imediat să intre în panică, să experimenteze 
senzaţii nemaiîntâlnite de spaimă. Se întreba dacă poliţia 
venise după el. Știau oare cine este? 

Ar fi vrut să fugă, dar nu avea nicio cale de scăpare. 
Trebuia să stea să aştepte, să iasă cumva din belea. 

Prima reacţie a asasinului fu un sentiment de ruşine. 
Credea că o să i se facă greață. Să vomite sau aşa ceva. Ar 
fi vrut să-şi pună capul între picioare. Ce cap sec, să fie 
prins în felul ăsta. 

Îl despărţeau aproape douăzeci de metri de locul unde 
colonelul Wilson şi detectivul stăteau aşteptând, ca şi când 
ceva nemaipomenit de important avea să urmeze. Fiecare 
cadet care trecea îi saluta pe adulţi, ca un robot spălat pe 
creier ce era. Un murmur creştea în încăpere. 

E pe cale să se întâmple ceva zguduitor? Gândul ţipa în 
capul asasinului. Polițistul avea de gând să-l aresteze în 


174 


faţa întregii şcoli? Era prins? 

Cum putuseră să ajungă la el, totuşi? N-avea nicio 
logică. Ideea îl calmă oarecum. 

Un calm înşelător? Un fals sentiment de securitate? Nu 
contenea să se întrebe şi se lăsă mai jos, în scaunul tare de 
lemn, dorindu-şi să-l înghită pământul. După care se ridică 
drept în scaun. Rahat. Începe circul! Îl urmări cu privirea 
pe detectiv, cum se îndrepta spre podium alături de 
colonelul Wilson. Inima îi bătea ca în refrenul ritmat al 
cântecului „White Zombie“. 

Adunarea salută cu obişnuitele texte, „cinste, integritate 
în gând şi faptă“, toate palavrele alea. Apoi colonelul 
Wilson începu să vorbească despre „cum au fost omorâţi în 
mod laş şi ruşinos doi copii în parcul Garfield“. Wilson 
continuă: „Poliţia din Washington cercetează parcul şi 
străzile învecinate. Poate vreun cadet de la Theodore 
Roosevelt a văzut întâmplător ceva ce ar putea să fie de 
folos poliţiei. Poate că unul dintre voi poate să ajute în 
vreun fel poliţia.“ 

Aşadar de-aia a venit aici impunătorul detectiv. Să caute 
un afurisit de indiciu. Pentru rahatul lor de investigaţie. 

Asasinul încă îşi mai ţinea respiraţia, totuşi. Ochii lui 
măriţi erau fixaţi asupra lui Sampson, care se apropie de 
microfonul de pe podium. Negrul înalt chiar ieşea în 
evidenţă în încăperea plină de uniforme, tunsori scurte şi 
obraji roz în majoritate. Era enorm. Şi arăta dur, îmbrăcat 
cum era în haina neagră de piele, cămaşa gri şi cravata 
neagră. Se aplecă să ajungă la microfonul care, pentru 
colonelul Wilson, era la înălţimea potrivită. 

— Am făcut serviciul militar în Vietnam, sub comanda a 
doi locotenenţi care erau cam de vârsta voastră, spuse 
detectivul în microfon. 

Vocea lui era calmă şi profundă. Râse şi cei mai mulţi 
dintre cădeţi făcură la fel. Era impunător, al dracului de 
convingător. Cu siguranţă că nu era prea plăcut să ai de-a 
face cu el. Asasinul bănuia că Sampson râdea de cădeţi, 
dar nu era prea sigur. 

— Motivul pentru care am trecut pe la voi la şcoală, 


175 


continuă detectivul, este că cercetăm parcul Garfield şi tot 
ce e în jur. Doi copii mici au fost omorâţi aici cu sălbăticie, 
amândoi săptămâna trecută. Le-au fost zdrobite craniile. 
Asasinul e un ticălos, nu încape nicio îndoială. 

Asasinul ar fi vrut să-i facă lui Sampson un semn obscen. 
Asasinul nu e un ticălos. Ticălos eşti tu, tâmpitule. Asasinul 
e mult mai tare decăt crezi tu. 

— Aşa cum am înţeles de la colonelul Wilson, mulţi 
dintre voi treceţi prin parc în drum spre casă. Alţii stau în 
cartier, alţii joacă fotbal şi lacrosse în parc. Am să las 
numărul meu de telefon la cancelarie. Puteţi să mă sunaţi 
oricând, zi şi noapte, dacă credeţi că aţi văzut ceva ce ne- 
ar putea fi de folos. 

Asasinul de la şcoala Sojourner Truth nu-şi putea dezlipi 
ochii de detectivul uriaş care vorbea atât de calm şi sigur 
pe el. Se întreba dacă Sampson e în stare să-i vină de hac. 
Ca să nu mai vorbim de ageamiul ăla de detectiv Alex 
Cross, care-i aducea aminte de alt poliţist, de taică-său. 

Mai degrabă elo să le vină de hac, hotări. 

— Are cineva vreo întrebare? spuse Sampson de pe 
podium. Nicio întrebare? Acum e momentul. Şi locul. 
Vorbiţi, băieţi. 

Asasinul ar fi vrut să strige de la locul lui. Simţea un 
impuls imperios să ridice mâna şi să se ofere voluntar 
pentru a ajuta. Reuşi să-şi ţină mâna acasă. 

Am văzut întâmplător ceva în parcul Garfield, domnule. 
S-ar putea să ştiu cine i-a omorât pe copiii ăia cu o bâtă de 
base-ball de juma” de metru întărită eu bandă izolantă.. 

De fapt, sincer să fiu, eu i-am omorât, domnule. Eu sunt 
ucigaşul de copii, dobitocule. Prinde-mă, dacă eşti în stare. 

Eşti mai mare. Mult mai mare. Dar eu sunt mai deştept 
decât ai fost tu vreodată. 

N-am decât treisprezece ani. Și uite ce bun sunt de 
acuma! Stai să vezi când am să fiu mare. Ce zici de asta, 
bă, idiotule! 


176 


Partea a IV-a 


Mergem la vânătoare 


53 


Zăceam pe canapea împreună cu pisica Rosie şi un sac 
plin de coşmaruri. Rosie e o pisică frumoasă, o abisiniană 
maro-roşcată. Are o constituţie atletică minunată, e 
independentă, fatală şi leneşă. Când se mişcă mă duce cu 
gândul la suratele ei mult mai mari din Africa. Într-o 
dimineaţă de week-end a apărut pur şi simplu la noi în 
casă, i-a plăcut şi a rămas. 

— Ai să ne părăseşti într-o bună zi, Rosie, nu-i aşa? Ai să 
pleci aşa cum ai venit? 

Rosie îşi scutură întreg trupul. „Ce întrebare ridicolă“, 
îmi spuse ea. „Nu, nici vorbă. Doar fac parte din familie.“ 

Nu puteam să dorm. Nu mă relaxa nici măcar torsul lui 
Rosie. Oasele-mi erau zdrobite de oboseală, dar gândurile 
o luaseră razna de tot. Număram omoruri, nu oi. Pe la zece 
m-am hotărât să fac o plimbare cu maşina ca să-mi 
limpezesc mintea. Poate să-mi găsesc energia chi. Sau 
poate să găsesc un indiciu, într-unul din cazuri. 

Conduceam cu geamul deschis. Erau minus trei grade 
afară. Nu ştiam exact unde merg - şi totuşi subconştientul 
meu ştia. Că doar sunt psihanalist, nu? 

Amândouă cazurile de omucidere îmi vuiau în cap. Se 
desfăşurau periculos pe direcţii paralele. Recapitulam şi 
rerecapitulam discuţia mea cu asasinul profesionist 
Andrew Klauk. Încercam să fac o legătură între spusele lui 
şi cazul Jack şi Jill. Să fie Jack o „fantomă“? 

M-am trezit pe strada New York, căreia i se mai spune şi 
strada 50 şi care se pierde în autostrada John Hanson. 
Christine Johnson locuia undeva la ieşirea de pe această 
stradă, în districtul Prince George. Ştiam unde locuieşte 
Christine. M-am uitat în notițele detectivului care o 
interogase după moartea lui Shanelle Green. 

E o nebunie, mă gândeam în timp ce conduceam drept 
înspre Mitchellville, orăşelul ei. 

În seara aceea, mai devreme, vorbisem cu Damon 


178 


despre cum merg treburile la şcoală şi despre profesorii de 
acolo. Am reuşit până la urmă să aduc vorba despre 
directoare. Damon s-a prins ce vreau, ca un diavol 
tasmanian ce este uneori. 

— Îţi place, nu-i aşa? m-a întrebat el şi ochii i s-au aprins 
ca două faruri gemene. Îţi place de ea, tati? Toată lumea o 
place. Chiar şi Nana. Zice că doamna Johnson e genul tău. 
Spune-mi, îţi place? 

— N-are ce să nu-ţi placă la doamna Johnson, am spus. 
Dar e măritată. Nu uita. 

— Tu să nu uiţi, a replicat Damon şi a râs în felul lui 
Sampson. 

Şi iată-mă acum, destul de târziu în noapte, conducând 
prin suburbii. Ce mama dracului fac? Ce e în capul meu? 
Am petrecut atâta timp printre ţicniţi că m-am molipsit? 
Sau îmi urmam unul dintre cele mai bune instincte? 

Am zărit strada Summer şi am virat brusc la dreapta. 
Scrâşnetul ascuţit al cauciucurilor a străpuns liniştea 
perfectă a cartierului. Trebuia să recunosc că era frumos 
în suburbii, chiar şi noaptea. Toate străzile erau luminate. 
O mulţime de becuri de Crăciun. Rigole largi pentru apa 
de ploaie, trotuare albe. Lampadare în stil colonial la 
fiecare colţ de stradă. 

Mă întrebam dacă lui Christine Johnson i-o fi greu să 
părăsească această enclavă de siguranţă şi de frumuseţe 
pentru a se duce la lucru în fiecare zi. Mă întrebam ce fel 
de demoni o chinuie şi pe ea. Mă întrebam de ce lucrează 
aşa de târziu. Şi cum o fi bărbatul ei. 

Apoi am văzut maşina albastră a lui Christine Johnson pe 
aleea din faţa unei case mari coloniale, cu faţada de 
cărămidă. Am simţit cum îmi tresare inima. Brusc, totul 
devenise foarte real. 

Am continuat să merg pe stradă până când am trecut 
binişor de casa ei. Apoi am tras pe dreapta pe trotuar şi 
am stins farurile. Am încercat să sting şi zumzetul din cap. 
M-am zgâit vreme îndelungată la fundul strălucitor al unui 
Ford Explorer alb, parcat pe stradă. M-am uitat cam 
nouăzeci de secunde - timp suficient ca Fordul să fie furat 


179 


dacă ar fi parcat pe străzile din D.C. 

Mă urmărea gândul că nu avusesem o idee tocmai bună. 
Doctorul Cross nu era de acord cu acţiunile doctorului 
Cross. Comportamentul lui lăsa de dorit. Să parchezi în 
întuneric pe o străduţă îngustă dintr-o suburbie - aşa ceva 
nu se face. 

Câteva glume din folclorul psihiatrilor îmi stăteau pe 
creier. Dacă eşti cu adevărat fericit, înseamnă că negi 
evidența. 

— Du-te acasă, mi-am spus eu cu voce tare în întunericul 
din maşină. Hai, las-o baltă. 

Am rămas în continuare în maşină atent la oftaturile 
teatrale, la cearta care avea loc în mintea mea. Prin 
geamul deschis simţeam mirosul de pini şi de fum care 
ieşea din coşul unei case. Motorul maşinii se răcea pârâind 
uşor. Ştiam câte ceva despre cartierul ăsta: era populat cu 
avocaţi şi medici, arhitecţi, profesori de la Universitatea 
din Maryland, câţiva ofiţeri în retragere de la Baza Aeriană 
Andrews. O zonă foarte frumoasă, foarte sigură. Nu era 
nevoie aici de vânătorul de monştri. 

Bine, atunci du-te s-o vezi. Du-te să-i vezi pe amândoi, pe 
Christine şi pe bărbatul ei. 

Presupun că aş fi putut să găsesc un motiv oarecare ca 
să-mi justific vizita în Mitchellville. Aveam darul minciunii 
când era cazul. 

Am pornit motorul vechiului Porsche. Nu ştiam ce aveam 
să fac, încotro aveam s-o iau. Am luat piciorul de pe frână 
şi automobilul a început să se mişte. Încet, am început să 
mă târăsc. 

Am tinut-o aşa un cvartal, ascultând foşnetul frunzelor 
strivite sub roţi, pocnetul brusc al unei pietre. Auzeam 
fiecare zgomot, amplificat. 

Am oprit în cele din urmă în faţa casei familiei Johnson. 
Chiar în faţă. Am observat gazonul bine tuns şi tisa 
îngrijită. 

Momentul adevărului. Momentul decisiv. Momentul de 
criză. 

Vedeam lumini aprinse în casă ca nişte focuri mititele. 


180 


Se pare că cineva e treaz în casă la familia Johnson. 
Mercedesul albastru-întunecat stătea liniştit în faţa uşii de 
la garaj. 

Are o maşină frumoasă şi o casă splendidă. Lui Christine 
Johnson nu-i trebuie necazuri din partea ta. Nu-i aduce 
monştri din lumea ta. Are un sot avocat. Se descurcă 
foarte bine. 

Cum zicea că îl cheamă pe bărbatul ei. George? George, 
avocatul lobbyist. George, bogatul avocat lobbyist. 

Pe alee era o singură maşină. Maşina ei. Uşa de la garaj 
era închisă. Puteam să-mi imaginez o altă maşină înăuntru, 
poate un Lexus. Poate şi un grătar cu gaz, pentru picnic. 
Maşină modernă de tuns iarba, aspirator pentru frunze, 
poate şi o pereche de biciclete de munte pentru distracţia 
de duminică. 

Am oprit motorul şi am coborât din maşină. 

Vânătorul de monştri a venit la Mitchellville. 


54 


Christine Johnson mă făcea să mor de curiozitate şi 
poate că era mai mult decât atât. Iti place de ea, tati? 
Poate? Da, îmi place de ea - și încă foarte tare. Oricum, 
simţeam nevoia să o văd, chiar dacă asta mă făcea să mă 
simt îngrozitor de prost. Un gând bun m-a izbit când am 
coborât din maşină: cu atât mai prost ai să te simţi dacă 
pleci. 

În plus, Christine Johnson făcea parte din cazul complex 
de omucidere la care lucram. Era un motiv suficient de 
logic pentru a vrea să stau de vorbă cu ea. Doi elevi de la 
şcoala ei au fost omorâţi. Doi dintre copiii ei. De ce la 
şcoala asta? De ce a trebuit ca asasinul să vină acolo? Atât 
de aproape de casa mea. 

M-am dus la uşa din faţă bucuros că toate luminile din 
casă erau aprinse. Nu voiam ca soţul ei sau vecinii din 
Mitchellville să mă vadă apropiindu-mă de casă camuflat 


181 


de umbre şi de întuneric. 

Am sunat la uşă, am auzit clopoţelul melodios şi am 
aşteptat ca o statuie de portal. Un câine s-a pornit tare pe 
lătrat, undeva în casă. Apoi Christine Johnson apăru la uşa 
din faţă. 

Purta o pereche de blugi uzaţi, un pulover galben 
ponosit, şosete albe şi n-avea pantofi. Un pieptene din os îi 
strângea părul într-o parte şi purta ochelarii. Arăta ca şi 
cum şi-ar fi luat de lucru acasă. Lucra la ora asta târzie. 
Eram ca două boabe de mazăre într-o păstaie, nu-i aşa? Nu 
chiar. De fapt, eram departe de păstaia mea. 

— Detectivul Cross, exclamă ea surprinsă - şi era de 
înţeles. Eu însumi eram surprins într-un fel că mă găsesc 
acolo. 

— Nu e nimic grav, m-am grăbit să o asigur. Am doar 
câteva întrebări. 

Nu minţeam. Să n-o minţi, Alex. Să nu îndrăzneşti s-o 
minţi. Nici măcar o dată. Niciodată. 

Zâmbi. Ochii păreau să râdă şi ei. Erau foarte mari şi 
foarte căprui, şi a trebuit să încetez să mă uit la ei. 

— Dumneata chiar că munceşti prea mult, fie şi în 
asemenea împrejurări, zise ea. 

— N-am putut să-mi scot din cap ororile astea, astă- 
seară. De fapt, sunt două cazuri. Şi iată-mă aici. Dacă nu e 
momentul potrivit, am să trec mâine pe la şcoală. Nu-i 
nicio problemă. _ 

— Nu, intră, spuse ea. Ştiu cât eşti de ocupat. Imi 
închipui. Intră, te rog. Casa e o mizerie, ca şi guvernul 
nostru, toate se leagă. 

M-a condus printr-un antreu pavat cu marmură crem în 
camera de zi, în care se vedea sofaua confortabilă şi 
dominau culorile pământului: siena, ocru şi umbra arsă. 

Totuşi, nu era un tur de onoare. N-a insistat să ştie de 
ce-am venit. Dintr-o dată se instalase un pic prea multă 
linişte. Energia chi mi se scurgea pe undeva. 

M-a dus în bucătăria imensă. A deschis frigiderul, unul 
mare cu uşi duble care s-a deschis cu un fâşâit. 

— Să vedem, avem bere, cola dietetică, ceai rece. Pot să 


182 


fac cafea sau ceai fierbinte, dacă vrei. Munceşti prea mult, 
serios. Sunt sigură. 

Mi se părea că începuse să vorbească pe un ton 
profesoral. Înţelegătoare, dar îmi amintea cu blândeţe că 
mai e loc de îmbunătăţiri. 

— Aş bea o bere, am spus. 

M-am uitat în jur la bucătăria care era cel puţin de două 
ori mai mare decât a noastră. La perete erau rânduite 
şiruri de dulapuri albe. O lampă în tavan. Pe frigider un 
slogan declama: „Demonstraţi pentru cei fără adăpost“. 
Avea un cămin minunat, ea şi George aveau. 

Pe un uscător, pe perete, era un ştergar brodat în limba 
swahili: kwenda mzuri. E un rămas-bun care înseamnă 
„mergi cu bine“. O aluzie discretă? Un sfat înţelept? 

— Mă bucur că vrei o bere, spuse ea zâmbind. Asta 
înseamnă că măcar te pregăteşti să-ţi închei ziua de lucru. 
E aproape zece jumătate. Ştiai? Cât arată ceasul dumitale? 

— E chiar atât de târziu? Îmi pare rău, am spus. Putem 
lăsa pe mâine. 

Christine aduse o Heineken şi un ceai rece pentru ea. 
Stătea în faţa mea la tejgheaua ce despărţea în două 
bucătăria. În casă nu era nici pe departe mizeria de care- 
mi pomenise la venire. Avea un aer plăcut de casă locuită. 
Pe un perete erau expuse încântător desene făcute de 
copiii de la şcoala Truth. O pânză frumoasă şi mânjită de 
vopsele, agăţată pe un suport, îmi atrase şi ea atenţia. 

— Ei bine, doctore, ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ce vânt 
te-aduce dincolo de centură? 

— Să-ţi spun cinstit, n-am putut să dorm. Am plecat să 
mă plimb cu maşina. Am luat-o încoace. După aceea mi-a 
venit ideea genială că am putea să lucrăm ceva la caz... 
sau poate am vrut doar să vorbesc cu cineva, am mărturisit 
eu până la urmă şi m-am simţit mult mai bine. Într-un fel. 

— Păi e-n regulă. E perfect. Îmi convine explicaţia. Nici 
eu n-am putut să dorm, spuse ea. Mă simt bântuită încă de 
moartea lui Shanelle Green. Nu mai pomenesc de 
sărăcuţul Vernon Wheatley. Îngrijeam plantele cu 
televizorul deschis, ca să am zgomot de fond. Sună cam 


183 


jalnic, aşa-i? 

— Nu tocmai. Nu mi se pare ciudat. „ER“ e un serial 
bun. Apropo, ai o casă tare frumoasă. 

Din bucătărie se vedea ecranul televizorului din camera 
de zi. Un Sony uriaş pe care se desfăşura o dramă 
medicală. Un câine negru de vânătoare, un căţelandru, 
intră din direcţia unui hol îngust, cu trepte acoperite de un 
covor de culoarea făinii de ovăz. 

— Ea e Meg. Şi ea se uită la „ER“. Meg apreciază o 
melodramă bună. 

Câinele mă mirosi, apoi îmi linse mâna. Nu ştiu de ce am 
vrut să-i spun, dar i-am spus. 

— Uneori, seara, cânt la pian. Casa noastră are o 
verandă, aşa că zdrăngănitul infernal nu-i deranjează prea 
tare pe copii. Ori s-au obişnuit să-l ignore. Un pic de 
Gershwin, Brahms, Jellyroll Morton la unu noaptea nu 
poate să facă rău nimănui. 

Christine Johnson zâmbea şi părea să se simtă în largul 
ei într-o asemenea conversaţie. Era o persoană foarte 
stăpână pe ea. 

— Damon ne-a povestit la şcoală despre concertele 
dumitale nocturne. Ştii, uneori se făleşte cu dumneata în 
faţa profesorilor. E un băiat tare drăguţ, lăsând la o parte 
faptul că este un hipercerebral. Îl iubim cu toţii, enorm. 

— Mulţumesc. Şi eu îl iubesc. A avut noroc că şcoala 
Sojourner Truth e atât de aproape. 

— Da, cred că da, spuse Christine. O mulţime de şcoli 
din D.C. sunt o ruşine şi e atât de trist. Şcoala Truth e un 
mic miracol pentru copii. 

— Miracolul tău? 

— Nu, nici vorbă. O grămadă de oameni sunt 
responsabili pentru acest miracol, iar eu sunt ultima pe 
listă. Firma de avocaţi a soţului meu a contribuit şi ea cu 
nişte bani - să se mai spele de păcate. Eu doar încerc să 
ţin în viaţă acest miracol. Cred în miracole, să ştii. Cât a 
trecut de la moartea soţiei dumitale, Alex? 

Schimbase brusc macazul. Doar că la Christine Johnson 
întrebarea părea naturală şi conversaţională, chiar dacă nu 


184 


era. Mă luase prin surprindere, oricum. Simţeam că nu 
sunt obligat să răspund dacă nu vreau. 

— În curând se împlinesc cinci ani, am spus ţinându-mi 
răsuflarea. Acum, în martie. Jannie era un bebeluş atunci. 
Nu-mplinise încă un an. Ţin minte că m-am dus la ea şi am 
tinut-o toată noaptea în braţe. N-avea cum să ştie cât de 
tare m-a liniştit. 

Stăteam amândoi de vorbă, confortabil, la tejgheaua din 
bucătărie. Amândoi ne-am deschis inimile. La început 
pălăvrăgeală, apoi chestiuni serioase. Despre asasinul de 
la Sojourner Truth. Util poate pentru anchetă. Am 
continuat aşa până aproape de miezul nopţii. 

I-am spus într-un târziu că trebuie să plec acasă. Nu m-a 
contrazis. Citeam în ochii ei că înţelesese tot ceea ce se 
petrecuse între noi în seara aceea şi că, în ceea ce o 
priveşte, totul este în regulă. 

La uşa din faţă, Christine mă surprinse din nou. Mă 
sărută pe obraz. 

— Mai treci, Alex, spuse, dacă vrei să stăm de vorbă. Am 
să fiu aici, îngrijindu-mi plantele, în casa mea ostentativă. 
Kwenda mzuri, adăugă ea. 

Şi am plecat. Mergi cu bine. Un tablou straniu într-o 
perioadă stranie a vieţii noastre. N-aveam nici cea mai 
vagă idee dacă soţul ei, avocatul, era sau nu acasă. Să fi 
dormit într-un dormitor de sus? Oare chiar îl chema 
George? Mai erau împreună? 

Încă un mister de rezolvat într-o zi, dar nu azi. 

Pe drumul spre casă m-am gândit dacă trebuie să mă 
simt prost pentru vizita neconvenţională şi surprinzătoare 
acasă la Christine Johnson. Am hotărât că nu trebuie, nici 
acum şi nici altădată. Era posibil, datorită ei. Cu Christine 
lucrurile mergeau de la sine. Absolut incredibil. Şi dureros 
într-un fel. 

Ajuns acasă am cântat la pian în jur de o oră. Beethoven, 
după aceea Mozart. Aveam chef de muzică clasică. M-am 
dus sus la Jannie şi la Damon. l-am sărutat uşor pe obraji, 
aşa cum mă sărutase pe mine Christine Johnson. Am 
adormit în sfârşit pe canapeaua de la parter. Nu-mi mai 


185 


venea să-mi plâng de milă, dar mă simţeam tare singur. 
Am dormit până când m-a trezit soneria pătrunzătoare a 
telefonului, adrenalina scuturându-mă mai ceva decât 
curentul electric. 
Erau din nou Jack şi Jill. 


55 


Galeria Tysons din Tysons Corner era, laolaltă cu Tysons 
Corner Mall din apropiere, unul dintre cele mai mari 
complexe comerciale din Statele Unite, poate din lume. 
Sam Harrison lăsă maşina în enorma parcare a Galeriei 
puţin după ora şase dimineaţa. 

Cel puţin o sută de maşini erau deja în parcare, deşi 
Versace şi Neiman Marcus, FAO Schwarz şi Tiljengrist nu 
deschideau înainte de ora zece. Maryland Bagels era 
deschis şi mirosul de la populara brutărie umplea aerul. 
Insă nu pentru gogoşile cu afine venise Jack la Tysons 
Corner. 

Din parcare plecă alergând spre Chain Bridge Road, în 
McLean. Purta o bluză Fila alb cu albastru şi pantofi de 
sport şi arăta ca şi când ar fi locuit în cartierul cu case 
între patru şi cinci sute de mii de dolari. Era una dintre 
regulile cele mai importante ale jocului: omul potrivit la 
locul potrivit. 

Cu părul lui blond scurt şi cu constituţia lui atletică 
aducea cu un pilot de pe liniile comerciale USAir sau 
Delta. Sau poate cu unul dintre doctorii sau avocaţii din 
cartier, ceva de genul ăsta. Părea de-al locului. Arăta ca şi 
când ar fi fost. 

Ştiuse de la început că va trebui să se ocupe singur de 
acest asasinat. Jill nu trebuia să fie văzută aici, în McLean 
Village. De data asta, lui personal n-avea să-i vină uşor. De 
data asta avea să fie extrem de greu, chiar şi pentru Jack şi 
Jill, chiar şi pentru jocul jocurilor. 

Acţiunea din dimineaţa asta va fi extrem de riscantă. E 


186 


posibil ca această ţintă să ştie că este vizată. Numărul 
patru o să fie greu de atins, extrem de greu. Se gândea la 
toate acestea în timp ce se îndrepta în pas egal de jogging 
spre destinaţia finală din suburbia Washingtonului. 

La încrucişarea cu strada Livingston, încercă să-şi 
curețe mintea de orice alt gând în afară de teribila crimă 
pe care urma să o comită. 

Era din nou în pielea lui Jack, brutalul asasin de 
celebrităţi. Avea să o dovedească peste câteva minute. 

Încercarea asta avea să fie mai dură, era adevărat, cea 
mai grea dintre toate. Omul pe care urma să-l omoare 
fusese unul din cei mai buni prieteni ai lui. 

În jocul vieţii şi al morţii asta nu avea nicio importanţă. 

Nu are prieteni buni. Nu are niciun prieten. 


56 


Mă cheamă Sam. Fu sunt Sam, gândea el în timp ce 
alerga. 

În realitate, nu era Sam Harrison. 

Nu avea părul blond, nici nu purta echipament de 
jogging la modă, cu eticheta firmei pe buzunarul de la 
piept. 

Cine dracu’ sunt eu? Ce se alege de mine? se întreba în 
timp ce picioarele lui izbeau cu putere pavajul. 

Ştia că la numărul 31 de pe strada Livingston casa era 
protejată de un sistem sofisticat de alarmă. Nu s-ar fi 
aşteptat la altceva. 

Slăbise puţin ritmul. În cele din urmă viră de pe drumul 
de macadam şi se făcu nevăzut printre tufişuri şi pini. 
Continuă să alerge prin pădure. 

Era în formă şi nu transpirase cine ştie ce. Îl ajuta şi 
vremea rece. Era iute, proaspăt, gata să ducă jocul la bun 
sfârşit, gata să omoare din nou. 

Socotise că se poate apropia destul de mult, poate chiar 
la vreo zece metri de casă, fără să fie văzut. Apoi urma un 


187 


salt până la garaj. 

Pe acei zece metri urma să fie în loc deschis. Complet 
expus. Nu exista o altă posibilitate, Dumnezeu ştia cât se 
chinuise să găsească o alternativă. 

Era pe cale să atace o casă în McLean. I se părea 
incredibil. Era ca în război. Un război purtat acasă. Nu un 
război, o revoluție. 

Din pădurea rară se mai puteau vedea încă două case 
mari în stil colonial. Luminile erau încă stinse; nimeni nu 
părea să se fi trezit pe strada Livingston. Până acum 
avusese noroc. Noroc sau pricepere, sau o combinaţie din 
amândouă. 

Din câte-şi dădea seama nu se trezise nimeni la numărul 
31. Nu putea să ştie cu siguranţă înainte să pătrundă în 
casă şi atunci avea să fie prea târziu să mai dea înapoi. 

E posibil ca cei de la FBI să-l aştepte în casă sau să 
pândească în pădure. Nu s-ar mira de nimic. Orice i s-ar 
putea întâmpla, oricând, fie lui, fie lui Jill. 

Se hotărî să iasă dintre copaci mergând calm şi apăsat. 
Ca şi când ar fi fost de-al casei. Ridică uşa de la garaj fără 
să facă prea mult zgomot. Se strecură pe sub uşa parţial 
deschisă şi se trezi înăuntru. 

Se duse drept spre panoul sistemului de securitate 
Nutone şi tastă codul. Asta era înalta securitate din 
suburbii. Nu exista protecţie eficientă, e evident. Nu 
împotriva unor oameni ca el. 

Pătrunse în corpul principal al clădirii. Inima îi bătea în 
piept ca un berbece. Acum gâtul îi strălucea de sudoare. [i 
veni în minte chipul lui Aiden. Îl vedea ca şi cum ar fi fost 
lângă el. 

În casă domnea tăcerea, pacea şi ordinea. Frigiderul 
torcea uşurel. Desene de copil la şcoală şi un meniu pentru 
masa de prânz erau fixate pe uşă cu magneţi. Asta îi făcu 
inima să tresară. Copiii lui Aiden. 

Aiden junior avea nouă ani. Charise şase. Soţia lui, 
Merryl, avea treizeci şi patru de ani, cu cincisprezece ani 
mai puţin ca soţul ei. Ea era la a doua căsătorie, el la a 
treia. Păreau să fie foarte îndrăgostiţi unul de altul ultima 


188 


oară când îi întâlnise. 

Jack ajunse repede în camera de zi. se tăie respiraţia. 

In camera de zi era cineva. 

Jack se răsuci spre stânga. Smulse pistolul şi-l îndreptă 
spre bărbat. Doamne, Dumnezeule, era doar o afurisită de 
oglindă! Se uita la propria-i imagine. 

Reuşi să-şi recapete răsuflarea şi îşi continuă misiunea, 
cu inima încă bubuind în piept. Străbătu grăbit camera de 
zi. Era atât de familiară, încât o sumedenie de amintiri îi 
asaltară conştiinţa. Gânduri dureroase. Le goni din minte. 

Începu să urce treptele acoperite cu covoare moi, apoi 
se opri o secundă. Pentru prima oară avea îndoieli. 

Nu e loc de îndoieli! Indoiala şi nesiguranța nu sunt 
permise! Nu acum. Nu pentru Jack şi Jill. 

Revăzu în minte holul de la etaj - ştia foarte bine casa. 
Fusese aici înainte în calitate de prieten. 

Dormitorul stăpânului casei era ultima uşă pe dreapta. 

În dormitor existau arme. Un A .357 în sertarul noptierei 
şi o armă automată sub pat. 

Stia. Stia tot. 

Dacă Aiden Îl auzise deja, totul era pierdut. Jocul s-ar fi 
sfârşit aici. S-ar fi sfârșit cu Jack şi Jill. 

Ce nebunie! Ce gânduri stranii! Prea multe gânduri. 

Noaptea trecută se dusese în sfârșit să vadă Pulp 
Fiction. Nu se relaxase, deşi izbucnise de câteva ori în râs. 
Poveste bolnavă; el era şi mai bolnav; iar America era cea 
mai bolnavă. 

Nu te mai gândi, îşi spuse el. Acţionează! Și fă-o bine. 
Acum. Fă-o repede. Şi pleacă de aici! 

Jack omoară celebrităţile Americii. Lovituri variate şi 
faimoase. Asta face el. Fii Jack! 

Dar el nu era Jack. 

El nu era Sam Harrison. 

Nu mai gândi, îşi ordonă el şi se grăbi să străbată holul 
de sus spre dormitorul stăpânului casei. 

Fii Jack! 

Omoară! 


189 


57 


Jack - sau cine dracului era - mai avea trei sau patru 
paşi până la dormitorul stăpânului casei când uşa lăcuită 
de lemn se deschise brusc. 

Un bărbat înalt şi pleşuv păşi în hol. Mâini şi picioare 
extrem de păroase. Picioare osoase şi desculţe. Cu 
degetele răsfirate. Numai pe jumătate treaz. În mijlocul 
unui căscat de-i trosneau fălcile. 

Avea pe el o pereche de boxeri albaştri şi nimic altceva. 
O constituţie bună, încă atletică; numai o idee de carne în 
plus peste elasticul chiloţilor. Arăta încă impresionant, 
după atâţia ani de dejunuri de afaceri cu puternicii din 
D.C. 

Generalul Aiden Cornwall! 

— Tu! Fiu de căţea! murmură el văzându-l pe Jack în hol. 
M-am gândit că s-ar putea să fii tu. 

Da, Aiden Cornwall înţelegea orice într-o clipă. 
Rezolvase misterul; o mulţime de mistere, de fapt. Ii 
înţelegea pe Jack şi Jill. Şi ce vor să facă, de ce trebuie să 
se întâmple astfel. De ce nu există cale de întoarcere. 

Jack apăsă de două ori pe trăgaciul pistolului Beretta cu 
amortizor şi ţinta se clătină. Jack făcu repede câţiva paşi 
înainte şi prinse în braţe corpul fără viaţă, înainte să 
atingă podeaua. 

Ţinu cadavrul în braţe, lăsându-l încet pe covor. 
Prietenul lui, ce-o mai fi însemnat şi asta acum. Rămase în 
genunchi timp îndelungat. Înima-i bătea gata să explodeze. 

Nu crezuse până acum că are să fie atât de greu. Până în 
clipa aceasta. Cobori privirea spre ochii albaştri-cenuşii, 
uimiţi, ai fostului membru al statului major şi membru al 
echipei de criză Jack şi Jill. 

Unul dintre copoi ieşise din joc. Pur şi simplu. Jack şi Jill 
loviseră cutezător în mijlocul vânătorilor. Işi arătaseră încă 
o dată puterea. 


190 


Scoase din buzunar un bileţel. Lăsă pe pieptul lui Aiden 
Cornwall o carte de vizită. 


Jack şi Jill în capitală 
Vor să facă zarvă mare. 
De-atac v-aţi pregătit 
Dar ei au găsit 

O breşă-n Apărare. 


Un zgomot pe hol! Ridică ochii şi îl văzu pe băiatul lui 
Aiden. 

— Ah, doamne, nu! Simţi cum i se face rău. Ar fi vrut s-o 
ia la fugă. 

Băiatul îl recunoscuse. Cum altfel? Micul Aiden îi 
cunoştea pe proprii lui copii. Ştia prea mult. Doamne 
sfinte, ai milă de mine! Te rog, fie-ţi milă! 

Jack trase din nou. 

Era război. 


58 


Am fost chemat la o întrunire de urgenţă cu echipa de 
criză, la Casa Albă, la ora opt dimineaţa pe zece 
decembrie. În ultimele câteva zile provocasem acolo ceva 
probleme. Ancheta mea internă ridicase valuri şi-i făcuse 
pe câţiva să se zburlească. Cotoilor graşi de pe Capitoliu 
nu le plăcea să fie consideraţi suspecți, dar, cel puţin în 
agenda mea, toţi erau. 

Jay Grayer mă prinse chiar în clipa în care intram în 
aripa de vest. Ochii lui Jay erau opaci, reci şi duri. Mă 
strângea de umăr cu putere. 

— Alex, vreau să vorbesc ceva cu tine, îmi spuse. E 
important. 

— Ce se-ntâmplă? l-am întrebat eu pe agentul Serviciului 
Secret. Nu arăta prea bine. Avea cearcăne întunecate sub 
ochi. Ceva se întâmplase. Puteam să jur. 


191 


— Aiden Cornwall a fost asasinat azi-dimineaţă. S-a 
întâmplat în casa lui din McLean. Au fost Jack şi Jill. Ne-au 
sunat din nou. Ca şi cum nouă ar fi trebuit să ne dea 
raportul. Clătină din cap cu tristeţe în semn că nu-i vine să 
creadă. L-au omorât şi pe băiatul de nouă ani al lui Aiden. 

M-am trezit că mă clatin pe picioare. Ceea ce-mi spusese 
Jay Grayer n-avea nicio noimă; n-aducea deloc a stilul Jack 
şi Jill. Lua-i-ar dracu’! Nu se ţineau de reguli. O făceau cu 
siguranţă dinadins. 

— Vreau să merg acolo chiar acum, am spus. Trebuie să 
văd casa. Trebuie să fiu acolo, nu aici. 

— Înţeleg, dar stai o clipă, Alex, spuse el. Aşteaptă. 
Lasă-mă să-ţi spun ce mai am de spus. E din ce în ce mai 
Tău. 

— Ce poate fi mai rău? am replicat eu. Doamne, Jay! 

— Crede-mă, se poate. Fii atent puţin. 

Agentul Grayer continuă să vorbească în şoaptă pe holul 
de la Casa Albă, în timp ce ne îndreptam spre camera unde 
erau adunaţi ceilalţi. Mă trase după el într-o parte, la 
câţiva paşi de sala de şedinţe. 

— Preşedintele este trezit întotdeauna la cinci fără un 
sfert de agentul de serviciu. În fiecare dimineaţă. Azi- 
dimineaţă preşedintele s-a îmbrăcat şi s-a dus în 
bibliotecă, unde citeşte ziarele de dimineaţă şi programul 
zilei, pregătit pentru el înainte să se trezească. 

__— Ce s-a întâmplat azi-dimineaţă? l-am întrerupt pe Jay. 
Incepusem să transpir. Jay, ce s-a întâmplat? 

Era foarte meticulos şi metodic. 

— La ora cinci a sunat telefonul din bibliotecă. Pe linia 
privată era Jill. Voia să vorbească cu preşedintele. A reuşit 
să ajungă la el, şi aşa ceva e pur şi simplu imposibil. 

Capul mi se clătină involuntar înainte şi înapoi. Eram de 
acord cu Grayer: aşa ceva nu se putea. Conceptul, ideea ca 
preşedintele să fie ţinta unui atentat era extraordinar de 
tulburătoare. Era şi mai rău că până acum nu fuseserăm în 
stare să-i oprim. 

— Cred că ştiu de ce telefonul n-ar fi trebuit să fie 
posibil, dar spune-mi oricum, am zis. Voiam să aud de la el. 


192 


— Fiecare telefon spre Casa Albă trece printr-o centrală 
proprie. Apoi semnalul este monitorizat de un al doilea 
operator de la serviciul special de comunicaţii din Casa 
Albă, care face parte şi din divizia noastră de 
contrainformaţii. Fiecare telefon, mai puţin acesta. 
Semnalul a ocolit pur şi simplu sistemul de control. Nimeni 
nu ştie cum dracului a fost posibil. Dar s-a întâmplat. 

— Acest apel care n-ar fi trebuit să aibă loc a fost 
înregistrat? 

— Da, bineînţeles. Este deja în mâinile celor de la FBI, 
de la Bell Atlantic şi de la White Oak, pentru prelucrare. 
Jill a folosit iarăşi un dispozitiv de filtrare pentru a-şi 
modifica vocea, dar s-ar putea să existe o modalitate de 
descifrare. Jumătate din laboratoarele de înaltă tehnologie 
de la Bell se ocupă de asta. 

Iar am clătinat din cap. Nu-mi venea să cred ce aud. 

— Ce-a avut de spus Jill? 

— A început prin a se prezenta. A spus: „Bună, Jill la 
telefon”. Sunt sigur că i-a trezit atenţia preşedintelui mai 
bine decât ceaşca de cafea de dimineaţă. Apoi a spus: 
„Domnule preşedinte, sunteți gata să muriţi? 


59 


Simţeam nevoia să văd casa. Simţeam nevoia să fiu în 
casa unde generalul Cornwall şi fiul lui fuseseră omorâți. 
Simţeam nevoia să ştiu totul despre asasini şi despre 
„modus operandi”. 

Dorinţa mi se împlini. Am ajuns în McLean înainte de 
ora nouă dimineaţa. Ziua de decembrie se arăta mohorâtă 
şi noroasă. Casa Cornwall avea ceva suprarealist, mi s-a 
părut goală şi rece când m-am apropiat şi am intrat pe uşa 
din faţă. Şi înăuntru era frig. Fie familia Cornwall refuza să 
creadă că a venit iarna, fie puneau deoparte banii de 
încălzire. 

Dublul asasinat fusese comis la etajul al doilea. 


193 


Generalul Aiden Cornwall şi băiatul lui de nouă ani zăceau 
încă întinşi pe spate, pe holul de la etaj. 

Asasinatul fusese unul rece, calculat şi foarte 
profesional. Ingrozitorul loc al crimei arăta ca desprins 
dintr-un manual sau din notițele mele. Ca în manualul 
medicului legist, ca la carte. 

Tehnicienii FBI şi cei de la medicină legală erau peste 
tot. Să fi fost vreo douăzeci de oameni în casă. 

Puțin după ce am intrat a început să plouă tare. Maşinile 
şi carele de reportaj care au ajuns imediat după mine 
aveau farurile aprinse. Era o imagine de vis urât. 

Jeanne Sterling m-a găsit în holul de sus. Pentru prima 
oară părea răvăşită. Presiunea severă şi continuă ne 
marcase pe toţi. Anumiți indivizi voiau să ajungă la 
preşedintele Statelor Unite şi păreau să fie buni. Şi foarte 
brutali, pe deasupra. 

— Ce zici de asta, Alex? întrebă Jeanne. 

— Ce cred eu n-are cum să ne facă misiunea mai uşoară, 
am replicat. Cred că singurul tipar în care se înscriu cu 
adevărat este că n-au niciun tipar. În afară de bilete, de 
poeme. E clar că aceste două victime n-au nimic de-a face 
cu latura sexuală. Incă ceva: din câte ştiu eu, Aiden 
Cornwall era conservator, nu liberal ca celelalte victime. 
Un amănunt care va face ca o groază de teorii despre Jack 
şi Jill să nu mai stea în picioare. 

In timp ce vorbeam cu Jeanne Sterling, am mai aruncat 
o privire asupra notiţei lăsate de Jack şi Jill. Poate că 
poezia ne spunea ceva important. Specialiştii lingviști de la 
FBI nu găsiseră încă nimic, dar nu-mi păsa. Acela care 
scria versurile, Jill probabil, voia să ne comunice ceva... 
exista oare o ordine în ceea ce făceau? Voiau să creeze şi 
nu să distrugă? Trebuia ca versurile să aibă un sens. Eram 
aproape Sigur. 

— "Ţie cum îţi merge, Jeanne? Ai găsit ceva? 

Jeanne clătină din cap şi îşi muşcă buza de jos cu dinţii 
ei mari. 

— Nimic. 


194 


60 


Fusese o zi lungă şi grea şi probabil că avea s-o ţină tot 
aşa. La zece seara am ajuns la birourile FBI de pe strada 
Pennsylvania. Mintea îmi zburda cu rapiditate în liftul care 
mă ducea la etajul doisprezece. Luminile aprinse ale 
clădirii străluceau deasupra oraşului ca nişte focuri mici 
de tabără. Imi imaginam că Jack şi Jill îi făcuseră pe mulţi 
să aibă o noapte albă. Eu nu eram decât unul dintre ei. 

Venisem la FBI ca să ascult mesajul telefonic pe care Jill 
îl transmisese dimineaţă preşedintelui. Mi s-au pus la 
dispoziţie toate probele importante. Fusesem primit 
înăuntru. Mi se permisese să fac valuri la Casa Albă. Ştiam 
totul despre multiplul asasinat, plăcere de care nu se 
bucurau mulţi din echipa de criză. 

Fără reguli. 

Garda m-a condus în biroul echipat cu aparatură audio, 
de la etajul doisprezece. Un casetofon NEC mă aştepta cu 
o casetă în el - copie după înregistrarea cu vocea lui Jill. 

— E o copie, doctore Cross, dar e foarte bună pentru ce 
vă trebuie, mi s-a spus. 

Un tehnician FBI, cu părul lung şi tot tacâmul, mi-a mai 
spus că erau siguri că vocea de pe bandă a fost alterată 
sau filtrată electronic. Experții FBI nu credeau că 
înregistrarea i-ar putea ajuta să identifice persoana de la 
telefon. Încă o dată, Jack şi Jill se pricepuseră să şteargă 
urmele. 

— Am vorbit cu cineva de la laboratoarele Bell, am zis. 
Mi-a spus acelaşi lucru. Dacă încă doi experţi îmi confirmă 
asta, sunt gata să cred. 

Tehnicianul FBI cu aspect nonconformist mă lăsă în 
sfârşit singur cu înregistrarea. Aşa am vrut eu. Câteva 
momente am stat liniştit, cu ochii ţintă la clădirea 
departamentului de Justiţie de peste drum. 

Jill era alături de mine. 


195 


Avea ceva de mărturisit, despre ea, ceva ce simţise 
nevoia să ne comunice. Marele şi întunecatul ei secret. 

Banda se derulase. În tăcerea şi singurătatea biroului, 
vocea ei m-a făcut să tresar. 

Jill vorbea. 

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte. Azi e zece 
decembrie. Ora cinci a.m. Vă rog, nu închideţi. Jill e la 
telefon. Da, Jill. Voiam să vă vorbesc, să vă fac să înţelegeţi 
că situaţia vă priveşte personal. M-aţi înţeles? 

— E ceva mai mult decât „personal“. Preşedintele 
Byrnes îi vorbea calm. De ce omorâţi oameni nevinovaţi? 
De ce vrei să mă omori, Jill? 

— A, există câte un motiv foarte serios şi câte o 
explicaţie satisfăcătoare pentru toate actele noastre. Poate 
că ne place teribil să-i punem pe jar pe cei mai puternici 
oameni din lume. Poate că ne face plăcere să vă trimitem 
un mesaj din partea tuturor oamenilor neînsemnați pe care 
i-aţi speriat cu deciziile voastre şi cu mandatele 
atotputernice de sus. Şi, oricum, niciunul dintre cei ucişi n- 
a fost nevinovat, domnule preşedinte. Toţi meritau să 
moară, pentru un motiv sau altul. 

Jill izbucni în râs. Vocea alterată electronic părea 
copilărească. 

M-am gândit la fiul generalului Cornwall. De ce merita 
să moară un copil de nouă ani? În acel moment am simţit 
că o urăsc pe Jill - oricine-ar fi fost, oricare i-ar fi fost 
motivațiile. 

Preşedintele Byrnes nu dădu înapoi. Vocea lui era calmă, 
măsurată. 

— Vreau să-ţi fie foarte clar un lucru: nu mă speriaţi. 
Poate că vouă ar trebui să vă fie frică, Jill. Ţie şi lui Jack. 
Sunteţi încolţiţi. Nu aveţi unde să vă ascundeţi. Nu există 
niciun loc sigur pe pământ pentru voi. Niciunul. 

— O să avem asta în vedere, fără îndoială. Mulţumesc 
mult pentru avertisment. Foarte sportiv din partea 
dumneavoastră. Vreau să vă spun şi eu ceva: sunteţi un om 
mort, domnule preşedinte. Sunteţi ca şi ucis. 

Banda se termina aici. Ultimele cuvinte pe care Jill i le 


196 


spusese preşedintelui Byrnes fuseseră pronunţate cu 
răceală şi cu duritate. 

Jill, DJ-ul de dimineaţă. Jill poeta. Cine eşti, Jill? 

Sunteţi ca şi ucis. 

Voiam să mai vorbesc o dată cu preşedintele Byrnes. 
Voiam să vorbesc cu el chiar atunci. Aş fi vrut să fie alături 
de mine acolo, în birou, să ascultăm împreună mesajul 
ameninţător şi bolnav. Poate că preşedintele ştia ceva ce 
nu spusese nimănui. Cineva trebuia să ştie. 

Am mai pus de câteva ori banda. Nu ştiu cât am stat în 
biroul de la FBI, uitându-mă lung la luminile liniştitoare ale 
oraşului. Erau undeva acolo. Jack şi Jill erau undeva acolo. 
Punând la cale probabil un alt asasinat. Sau poate că nu. 
Poate că era altceva la mijloc. 

Sunteţi un om mort, domnule preşedinte. 

Sunteţi ca şi ucis. 

De ce ne avertizau? 

De ce ne ţineau la curent cu ce aveau de gând să facă? 


61 


Trecuse de zece şi jumătate, dar încă mai aveam de 
făcut o vizită importantă. L-am sunat pe Jay Grayer şi i-am 
spus că sunt în drum spre Casa Albă. Că vreau să-l văd 
iarăşi pe preşedintele Byrnes. Poate să mă ajute? 

— Aşteaptă până mâine dimineaţă, Alex. Trebuie să 
aştepţi. 

— Nu suferă amânare, Jay. Am în cap nişte teorii care-mi 
sfredelesc creierul. Am nevoie să vorbesc cu preşedintele. 
Dacă preşedintele Byrnes zice că asta poate să aştepte 
până mâine, atunci poate. Vorbeşte cu Don Hamerman sau 
cu cine e nevoie să vorbeşti. E o investigaţie într-un caz de 
omucidere, încercăm să prevenim alte omoruri. Eu oricum 
am pornit spre Casa Albă. 

Am ajuns la Casa Albă, unde mă aştepta Don 
Hamerman. Împreună cu John Fahey, consilierul şef, şi 


197 


James Dowd, procuror general şi prieten apropiat al 
preşedintelui. Toţi păreau nervoşi şi foarte tensionaţi. Se 
pare că încălcasem procedura de la Casa Albă. 

— Ce dracu’ înseamnă toate astea? mă repezi 
Hamerman. 

Îi aşteptasem cu nerăbdare reacţia. În fond, văzusem şi 
mai rele. 

— Dacă aşa vreţi, aştept până mâine. Dar ceva îmi spune 
că nu trebuie, i-am spus eu cu un ton scăzut dar ferm. 

— Spune-ne nouă ce vrei să-i spui, vorbi James Dowd. Ca 
să putem decide. 

— Mă tem că ceea ce am de spus nu e decât pentru 
urechile preşedintelui. Vreau să vorbesc cu el între patru 
ochi, exact ca atunci când ne-am întâlnit prima oară. 

Hamerman explodă. 

— Iisuse Hristoase, ticălos arogant ce eşti! Uiţi că noi te- 
am adus aici. 

— Atunci bănuiesc că voi sunteţi responsabili. V-am spus 
că am venit să conduc o investigaţie într-un caz de 
omucidere şi că metodele mele n-au să vă fie pe plac. 
Preşedintelui i-am spus acelaşi lucru. 

Hamerman se îndepărtă ca o furtună, dar se întoarse în 
câteva minute. 

— Te aşteaptă la etajul trei. De data asta n-ar trebui să 
dureze mai mult de câteva minute. Să nu stai mai mult de 
câteva minute. 

— Rămâne de văzut ce părere are preşedintele. 


62 


Ne-am întâlnit în sera în care dă apartamentul de la 
etajul trei. Fusese încăperea favorită a lui Reagan. Dincolo 
de ferestre se vedeau strălucind luminile din Washington. 
Mă simţeam ca într-o scenă din Toți oamenii preşedintelui. 

— Bună seara, Alex. Ai vrut să mă vezi, îmi spuse 
preşedintele şi îmi păru destul de calm şi liniştit. 


198 


Bineînţeles că n-aveam de unde să-i cunosc adevăratele 
sentimente. Era îmbrăcat în pantaloni kaki şi cămaşă sport 
albastră. 

— Îmi cer scuze pentru vizită şi pentru că am provocat 
neplăceri, am spus eu. 

Preşedintele îmi făcu semn din mână să termin cu 
scuzele. 

— Alex, eşti aici pentru că te-am chemat să faci exact 
ceea ce faci. Ştiam că nimeni din interior n-ar fi avut 
curajul s-o facă. Acum, spune-mi ce e. Cu ce te pot ajuta? 

M-am relaxat puţin. Cum m-ar putea ajuta preşedintele? 
O întrebare pe care cei mai mulţi dintre noi ar fi vrut s-o 
audă. 

— Toată ziua m-am gândit la telefonul de azi-dimineaţă 
şi la asasinatele din McLean. Domnule preşedinte, nu cred 
că mai avem prea mult timp. Jack şi Jill au lăsat să se vadă 
asta limpede. Sunt nerăbdători şi foarte violenţi; îşi asumă 
din ce în ce mai multe riscuri. Este evident că au 
psihologic nevoie să ne-o arunce în faţă. 

— Crezi că vor doar să-şi flateze ego-urile, Alex? 

— Se poate, sau poate că vor să vă sape autoritatea. Am 
vrut să ne vedem între patru ochi pentru că ceea ce vreau 
să vă spun este strict confidenţial. Ştiţi că am verificat pe 
toată lumea care lucrează la Casa Albă. Serviciul Secret s- 
a dovedit cooperant. Ca şi Don Hamerman. 

Preşedintele schiţă un zâmbet. 

— N-aş spune asta despre Don. 

— Ba da, în felul lui. Un câine de pază e un câine de 
pază, totuşi. După cele aflate până acum, i-am pus sub 
supravegherea Serviciului Secret pe trei membri ai 
personalului. E de preferat să fie supravegheați decât 
concediati. l-am adăugat pe lista de şaizeci şi şapte de 
suspecti din Washington. 

— Serviciul Secret are mereu sub supraveghere un 
număr de potenţiali atentatori la viaţa preşedintelui, 
remarcă Thomas Byrnes. 

— Aşa e. Dar sunt precauţii necesare. Nu am mari 
speranţe în ceea ce-i priveşte pe cei trei de la Casa Albă. 


199 


Sunt bărbaţi toţi trei. Mă aşteptam să ajung la Jill. Dar n-a 
fost să fie. 

Figura preşedintelui se întunecă. 

— Aş vrea să mă întâlnesc cu Jill şi să stăm puţin de 
vorbă în particular. Mi-ar plăcea mult. 

Am încuviinţat. Treceam acum la chestiunea mai dificilă 
a problemei. 

— Sunt nevoit să abordez un subiect mai delicat Trebuie 
să discutăm despre ceilalți oameni din jurul 
dumneavoastră, cei apropiați. 

Thomas Byrnes se aplecă în scaun. Puteam să jur că nu-i 
place subiectul. 

— Domnule preşedinte, avem toate motivele să credem 
că cineva cu acces la Casa Albă este implicat în afacere. 
Este evident că Jack şi Jill ajung cu uşurinţă la cele mai 
sus-puse personalităţi. Oamenii din jurul dumneavoastră 
trebuie verificaţi, şi verificaţi cu mare atenţie. 

Între noi se lăsă o tăcere bruscă. Aproape că-l vedeam 
pe Don Hamerman aşteptând afară, jucându-se cu cravata 
lui de mătase. 

Am rupt tăcerea penibilă. 

— Ştiu că sunt lucruri despre care aţi prefera să nu 
vorbiţi. 

Preşedintele oftă. 

— De-asta eşti aici. De-asta eşti aici. 

— Mulţumesc, am spus. Nu e niciun motiv să n-aveţi 
încredere în mine. Aţi spus-o şi dumneavoastră, eu sunt 
din afară. N-am nimic de câştigat. 

Thomas Byrnes oftă pentru a doua oară. Simţeam că l- 
am convins, măcar pentru moment. 

— În unii dintre ei am încredere totală. Don Hamerman 
e unul, buldogul meu, cum bine ai sesizat. In cine n-am 
încredere? Nu prea ştiu ce să zic de Sullivan şi de 
Thompson, de la Apărare. Nu bag mâna-n foc nici pentru 
Bowen de la FBI. Mi-am făcut deja duşmani puternici pe 
Wall Street. Influenţa lor la Casa Albă e mare. Am înţeles 
că nici crima organizată nu e prea mulţumită de politica 
mea. Şi n-au fost niciodată mai bine organizaţi decât acum. 


200 


Am sfidat un sistem vechi, puternic şi foarte al dracului şi 
sistemului nu-i convine. Acelaşi lucru l-au făcut şi cei doi 
Kennedy, mai ales Robert Kennedy. 

Am simţit dintr-o dată că respir cu greutate. 

— Şi mai cine? Voiam să-i ştiu pe toţi duşmanii. 

— Helene Glass din Senat mi-e duşman... câţiva dintre 
conservatorii din Senat şi din Cameră îmi sunt duşmani... 
cred că... vicepreşedintele Mahoney mi-e duşman, sau 
aproape. Înainte de convenţie am făcut un compromis ca 
să câştig alegerile. Mahoney trebuia să aducă Florida şi 
alte câteva state din sud. S-a ţinut de cuvânt. Eu trebuia să 
fac nişte servicii unor susţinători ai lui. Nu m-am ţinut de 
cuvânt. M-am jucat cu sistemul, Alex, şi asta nu se face. 

L-am ascultat pe Thomas Byrnes fără să mi se clintească 
un muşchi de pe faţă. Conversaţia mea cu preşedintele mă 
năucise. Se vedea după expresia feţei lui cât îl costase pe 
Thomas Byrnes să-mi mărturisească asemenea lucruri. 

— Aceşti oameni trebuie puşi sub supraveghere, am 
spus eu. 

Preşedintele clătină din cap. 

— N-am să permit una ca asta. Nu acum. Nu pot, Alex. 
Preşedintele se ridică în picioare. Le-au plăcut copiilor 
suvenirurile? 

Am dat din cap. Nu voiam să mă las dus. 

— Gândiţi-vă la vicepreşedinte şi la senatorul Glass. 
Conduc o anchetă. Vă rog să nu-i protejaţi pe cei care ar 
putea fi implicaţi. Vă rog, ajutaţi-ne... indiferent cine ar fi. 

— Noapte bună, Alex, spuse preşedintele pronunţând 
cuvintele tare şi răspicat. Ochii nu-i clipeau. 

— Noapte bună, domnule preşedinte. 

— Succes, spuse el. Apoi îmi întoarse spatele şi ieşi din 
seră. 

Don Hamerman îşi făcu apariţia. 

— Ne vedem afară, spuse el înţepat. Era rece şi 
neprietenos. 

Poate că şi eu îmi făcusem un inamic la Casa Albă. 


201 


63 


— Sfinte Sisoe, nu se poate! Imposibil. Imposibil. Aşa 
ceva nu se poate. Bine-aţi venit la întâlnirea dintre 
Dosarele X, Zona Crepusculară şi Autostrada Informaţiei. 

La un metru optzeci şi o sută zece kilograme, Maryann 
Maggio era o forţă. Îşi spunea singură „cenzorul celor 
obscene şi periculoase“ de pe reţeaua interactivă Prodigy. 
Sarcina ei era să-i protejeze pe călătorii de pe autostrada 
informaţiei. Un caz flagrant era acum înaintea ochilor ei. 
Un intrus pe reţea. 

Aşa ceva nu se putea. Nu-şi putea dezlipi ochii de pe 
ecranul IBM-ului. 

— De acord, suntem în epoca interactivităţii. Gata, 
băieţi, pregătiţi-vă. Vine depanarea. 

Maryann Maggio era cenzor la Prodigy - proprietate 
IBM - de aproape şase ani. Cel mai popular serviciu oferit 
de Prodigy era de departe grupul de discuţii. Paginile erau 
folosite de membri ca mijloc de contact, pentru mesaje 
personale, planuri de vacanţă, pentru a găsi un restaurant 
nou, lucruri de genul ăsta. 

De obicei mesajele erau inofensive: subiecte banale, 
întrebări şi răspunsuri despre orice, de la reformă socială 
la cel mai tare proces de omucidere al lumii. 

Dar nu mesaje ca cel la care se uita acum lung. Era 
nevoie de Cenzor, de protectorul minţilor tinere, aşa cum îi 
plăcea uneori să se vadă. „Sora mai mare“, vorba 
bărbatului ei bărbos de o sută cincizeci de kilograme, 
„Tommy piratul“. 

Incepuse să monitorizeze mesajele unui abonat din 
Washington, D.C. de pe la unsprezece seara. La început 
sensul mesajelor fusese echivoc şi stătuse pe gânduri. Să-l 
cenzureze sau să-l reţină? În fond, Prodigy era în 
concurenţă cu Internetul, pe care puteai să lansezi orice 
aiureală. 


202 


Se întreba dacă emițătorul ştia asta. Ciudaţii ăştia mai 
ştiau câte ceva. Le plăcea să forţeze nota. Uneori nu voiau 
altceva decât să ia contact cu cineva, chiar şi cu ea. Cu 
cenzorul gândurilor şi faptelor. Sora mai mare veghează. 

Primele mesaje cereau punctul de vedere „sincer“ al 
altor abonaţi asupra unui subiect controversat. Era descris 
cazul a doi copii asasinați în Washington, D.C. Apoi 
abonaţii fură întrebaţi care dintre cazuri, al copiilor sau al 
lui Jack şi Jill, merita mai multă atenţie din partea poliţiei 
şi a presei. Care caz era mai important, din punct de 
vedere moral şi etic? 

Maryann Maggio se văzuse nevoită să retragă două 
dintre primele mesaje. Nu pentru conţinutul lor în sine, ci 
din cauza folosirii repetate a unor cuvinte de trei-patru 
litere, mai ales cele care începeau cu fşi p. 

Retragerea mesajelor provocă se pare abonatului din 
Washington o explozie emoţională incredibilă. Mai întâi 
veni o diatribă lungă şi dezagreabilă despre „plaga 
cenzurii obscene şi inutile de la Prodigy“. li sfătuia 
vehement pe ceilalţi abonaţi să treacă pe CompuServe sau 
pe alt sistem de servicii on-line. Bineînţeles că 
CompuServe şi America Online aveau şi ele cenzorii lor. 

Mesajele continuară să zboare din Washington mai 
repede ca trenul D.C. - New York. Unul era un apel pentru 
Prodigy „să-l dea afară în şuturi pe cenzorul ăla 
incompetent“. Maryann Maggio îl cenzură. 

Un alt mesaj folosea cuvântul care începe cu f de 
unsprezece ori în două paragrafe. Îl cenzură. 

Apoi emițătorul de mesaje deveni ceva mai mult decât o 
gură spurcată - începu să emită obscenităţi pe foc 
automat. La 1:17 abonatul din Washington pretinse că e 
responsabil de asasinarea celor doi copii. 

Abonatul pretinse că el e ucigaşul şi că o poate dovedi, 
în direct pe Prodigy. „Sora mai mare“ retrase mesajele 
imediat. 

O chemă şi pe şefa ei în cabina de la Prodigy din White 
Plains, New York. Trupul ei uriaş tremura ca piftia când 
intră şefa, aducând două cafele. Cafea? Maryann simţea 


203 


nevoia de două pizze „cu de toate“ pentru a reuşi să facă 
faţă acestui dezastru. 

Deodată, un mesaj nou-nouţ de la abonatul din 
Washington umplu ecranul, mesaj coerent şi destul de 
inteligent, dar plin de furie şi absolut nebunesc. Ultimul 
mesaj conţinea o listă de detalii sângeroase despre 
asasinarea unui băiat negru, „detalii pe care poliţia din 
Washington le cunoaşte“ - aprecia abonatul. 

— Iisuse, Maryann, ăsta e nebun de legat, îi spuse şefa 
uitându-se peste umărul ei. Toate mesajele sunt aşa? 

— Aproape, Joanie. Şi-a mai domolit limba, dar violenţa a 
rămas întreagă. Ca în cărţile horror. De la primul mesaj pe 
care l-am prins. 

Ultimul mesaj continua să se desfăşoare sub ochii lor. 
Părea să descrie o omucidere reală a unui copilaş de 
culoare în parcul Garfield. Asasinul pretindea că a folosit o 
bâtă scurtată de base-ball întărită cu bandă izolantă. Zicea 
că l-a lovit pe copil de douăzeci şi trei de ori şi că a 
numărat atent fiecare lovitură. 

— Opreşte tâmpeniile astea îngrozitoare! Taie-i accesul, 
hotări şefa rapid. 

Şefa luă apoi o decizie şi mai importantă. Se hotări să 
informeze poliţia din Washington despre abonatul suspect. 
Nici ea, nici Maryann Maggio nu ştiau dacă povestea cu 
copilul omorât este reală, dar aşa părea. 

La unu şi jumătate dimineaţa şefa de la Prodigy reuşi să 
contacteze un detectiv de la secţia 1 de poliţie din D.C. Işi 
notă gradul şi numele acestuia în agenda personală: 
detectivul John Sampson. 


64 


M-am dus la culcare la unu fără ceva. Nana a venit să 
mă trezească la cinci fără un sfert. l-am auzit târşâitul 
papucilor pe lemnul neacoperit al podelei din dormitor. 
Apoi mi-a vorbit în şoaptă la ureche. M-a făcut să mă simt 


204 


ca un copil de şase ani. 

— Alex, Alex, te-ai trezit? 

— Mm, hm. Tu ce crezi? Da, acum sunt treaz. 

— Prietenul tău e jos în bucătărie. Mănâncă şuncă cu 
roşii din tigaie ca şi cum ar şti că nu mai apucă ziua de 
mâine. Mănâncă mai repede decât reuşesc eu să 
pregătesc. 

Mi-am reţinut un geamăt dureros. Am clipit de două ori 
şi mi-am simţit ochii umflaţi. Aveam gâtul uscat şi amar. 

— A venit Sampson? am reuşit eu să îngaim. 

— Da, şi zice că s-ar putea să aibă o pistă în cazul de la 
şcoala Truth. Nu e un mod minunat de a-ţi începe ziua? 

Mă tachina. Ca întotdeauna. Nu era nici măcar ora cinci 
dimineaţa şi Nana găsise de cuviinţă să mă scuture puţin. 

— Sunt treaz, am şoptit. N-arăt, dar sunt treaz. 

În mai puţin de douăzeci de minute, Sampson şi cu mine 
parcam în faţa unei case de cărămidă din piaţa Seward. 
Recunoscuse că are nevoie de mine. Rakeem Powell şi un 
detectiv alb pe nume Chester Mullins, cu o pălărie antică 
pe cap, ne aşteptau lângă maşinile lor. Arătau amândoi 
extrem de tensionaţi şi stingheriţi. 

Strada se afla în partea de sus a parcului Seward, la 
ceva mai mult de doi kilometri distanţă de şcoala 
Sojourner Truth. Probabil că făcea parte din sectorul lui 
Mullins. 

— Casa e bijuteria aia albă de pe colț, spuse Rakeem 
arătând cu mâna o casă mare, la un cvartal mai departe. 
Nene, îmi place să lucrez în cartierul ăsta cu chirii mari. 
Nu vă miroase a trandafiri? 

— E soluţie de curăţat geamurile, l-am informat eu. 

— Halal poliţist mai sunt, râse Rakeem Powell, secondat 
de partenerul lui, Chester. 

— Poate că în casa frumuşică de colo nu stau tocmai 
nişte potârnichi, îi avertiză Sampson. Zonă frumoasă, 
stradă liniștită - tot tacâmul, dar poate că înăuntru ne 
aşteaptă un maniac asasin. Aţi priceput? 

Sampson se întoarse spre mine. 

— Tu ce părere ai, dragule? Aceleaşi gânduri urâte te 


205 


bântuie? Ai angoase? 

Sampson mă pusese la curent cu ce ştia în timpul scurt 
cât am ajuns cu maşina în piaţa Seward. Un abonat al 
serviciului interactiv Prodigy, militar de carieră, colonelul 
Frank Moore, trimisese pe reţea mesaje în care se referea 
la asasinarea celor doi copii. Părea să cunoască detalii pe 
care numai poliţia şi adevăratul asasin puteau să le ştie. 
Părea să fie nebunul nostru. 

— Nu-mi place ce-am auzit de la tine, domnule John. 
Crimele sugerează un om cu crize de mânie şi, în acelaşi 
timp, foarte prevăzător. Şi acum ce face, strigă după 
ajutor? Ne aduce de mână până-n faţa casei? Nu prea-mi 
vine să cred. Şi nici nu-mi place. Asta-i părerea mea, 
deocamdată. 

— Aşa gândeam şi eu, încuviinţă Sampson cu ochii ţintă 
la casa cu pricina. Suntem aici, în fond. Putem foarte bine 
să aruncăm o privire la ce vrea colonelul să ne arate. 

— Nu vreau cadavre mutilate, se plânse Rakeem şi 
încruntă sprâncenele. Nu luni la cinci dimineaţa. Nu vreau 
să văd copilaşi făcuţi terci în casa aia mare. 

— Alex şi cu mine intrăm pe uşa din dos, îi spuse 
Sampson lui Rakeem. Tu şi cu Popeye Doyle aici de faţă 
acoperiţi uşa din faţă. Fiţi cu ochii pe garaj. Dacă asta e 
casa asasinului, ne putem aştepta la surprize. E toată 
lumea atentă? Treziţi-vă! 

Rakeem şi albul cu pălărie dădură din cap. 

— Ocbhii-n patru şi coada-n sus, spuse Rakeem simulând 
entuziasmul. 

— Sunteţi acoperiţi. Chester Mullins deschisese gura 
pentru prima oară. 

Sampson dădu din cap. 

— Atunci să trecem la treabă. Nu s-a luminat de ziuă, 
poate-i încă în coşciug. 

La cinci şi douăzeci a.m. adrenalina mi se revărsa în 
sânge. Într-o carieră întreagă apucasem să cunosc mai 
mulţi monştri umani decât simţeam nevoia. Nu ţineam să- 
mi adâncesc experienţa în domeniu. 

— M-ai chemat aici să-ţi păzesc fundul? l-am interpelat 


206 


pe Omul-Munte pe când ne îndreptam spre casa arătoasă 
de pe colţ. 

— Ai priceput, dragule. Am nevoie de tine. Tu ştii cum 
să-i iei pe psihopaţii ăştia. 

— Mersi, am mormăit eu. 

Aveam capul greu de parcă tocmai venisem de la 
dentist. Nu vreau să fac cunoştinţă cu un alt psihopat; nu 
vreau să fac cunoştinţă cu colonelul Franklin Moore. 

Am tăiat-o peste o pajişte mătăsoasă, spre porticul 
încadrat de iederă. 

Un bărbat şi o femeie erau în bucătărie. Înăuntru se 
treziseră deja doi oameni. 

Bărbatul mânca ceva aplecat deasupra mesei din 
bucătărie. Am reuşit să disting nişte tarte cu căpşuni, o 
cutie de carton cu lapte degresat şi ediţia de dimineaţă a 
ziarului Washington Post. 

— Ce familie cumsecade, i-am şoptit eu lui John. Nu-mi 
place deloc. Practic ne-a adus la el acasă. 

— Asasin maniac, spuse el scrâşnind din dinţii lui albi. 
Nu te lăsa păcălit. Numai psihopaţii mănâncă porcăriile 
alea. 

— Nu-s uşor de păcălit. 

— Aşa am auzit. La treabă, dragule. Să facem iar pe 
eroii anonimi. 

Ne-am aplecat amândoi sub nivelul ferestrei - nu ne-a 
fost chiar uşor. De acolo nu-i mai puteam vedea pe cei doi, 
şi nici ei pe noi. 

Sampson puse mâna pe clanţă şi apăsă uşor. 


65 


Uşa din spate a casei Moore era descuiată şi Sampson o 
deschise. Am năvălit amândoi în bucătăria care mirosea 
proaspăt a tarte şi a cafea. Eram în zona centrală a 
Washingtonului, pe lângă Capitoliu. Casa şi bucătăria 
arătau ca atare. Ca şi familia Moore. Totuşi, Sampson şi cu 


207 


mine am refuzat să ne lăsăm păcăliţi de aparenţa de 
normalitate. Mai văzusem din astea, în casele altor 
psihopati. 

— Mâinile la ceafă! Amândoi. Ridicaţi mâinile încet! urlă 
Sampson la bărbatul şi femeia surprinşi în bucătărie. 

Ne tineam amândoi pistoalele îndreptate spre colonelul 
Moore. Nu părea cine ştie ce ameninţător: un tip scund, 
slab şi cu început de chelie şi de burtă. Purta ochelari. Era 
îmbrăcat în uniformă standard, dar nici asta nu-i 
îmbunătăţea imaginea. 

— Suntem detectivi de la poliţia din Washington, ne 
prezentă Sampson pe amândoi. 

Cei doi Moore păreau în stare de şoc. Nu era vina lor. 
Sampson şi cu mine puteam să şocăm în anumite 
circumstanţe, şi aceasta era una dintre ele. 

— E o greşeală, o eroare grosolană, spuse într-un sfârşit 
colonelul Moore, rostind cuvintele încet şi cu precauţie. 
Sunt colonelul Franklin Moore. Ea e soţia mea, Connie 
Moore. Adresa la care vă aflaţi este 418 Seward Square 
North. Accentua fiecare cuvânt. Vă rog să lăsaţi armele 
jos, domnilor ofiţeri. Aţi greşit adresa. 

— Adresa este corectă, domnule, i-am spus colonelului. 
Și mata eşti țicnitul de pe reţea pe care-l căutăm. Ori eşti 
țicnit, ori eşti asasin. 

— Îl căutăm pe colonelul Frank Moore, completă 
Sampson. 

Nu-şi coborâse pistolul niciun centimetru, un milimetru 
măcar. Şi nici eu. 

Colonelul Moore rămăsese destul de calm. Asta mă 
îngrijora şi alarma mea interioară se pornise pe ţiuit. 

— Vreţi să ne spuneţi atunci despre ce este vorba? 
Repede, dacă se poate. Niciunul dintre noi n-a fost 
vreodată arestat. N-am luat niciodată măcar o amendă 
pentru depăşirea limitei de viteză. 

— Sunteţi abonat la Prodigy, domnule colonel? îl întrebă 
Sampson. Întrebarea o dată pusă părea stranie, ca tot ce 
se întâmplase în ultima vreme. 

Colonelul Moore aruncă o privire înspre nevastă-sa, apoi 


208 


se întoarse spre noi. 

— Suntem abonaţi, pentru băiatul nostru, Sumner. Noi 
n-avem vreme de pierdut cu jocuri pe calculator. Nu prea 
le-nţeleg, şi nici nu vreau. 

— Ce vârstă are fiul dumneavoastră? am întrebat eu. 

— Are vreo importanţă? Sumner are treisprezece ani. E- 
n clasa a noua la şcoala Theodore Roosevelt. E un elev 
eminent. Un copil minunat. Despre ce e vorba, domnilor 
ofiţeri? Vreţi să-mi spuneţi ce căutaţi aici? 

— Unde e Sumner acum? întrebă Sampson pe un ton 
ridicat şi ameninţător. 

Fiindcă era posibil ca Sumner să tragă cu urechea de 
undeva din casă. Poate că exact atunci asasinul de la 
şcoala Sojourner Truth ne auzea. 

— Se trezeşte de obicei cu jumătate sau trei sferturi de 
oră mai târziu decât noi. Vă rog, spuneți-mi ce înseamnă 
toate acestea? 

— Trebuie să vorbim cu fiul dumneavoastră, domnule 
colonel, i-am spus eu. Mi se părea clar de-acum. 

— Ar trebui mai bine... 

— Nu, niciun mai bine, îl întrerupse Sampson. Trebuie 
să vorbim cu fiul dumneavoastră chiar acum. E vorba de o 
investigaţie într-un caz de omucidere, domnule colonel. 
Doi copii au fost deja omorâţi. E posibil ca fiul 
dumneavoastră să fie implicat în amândouă omorurile. 
Trebuie să-l vedem. 

— O, Doamne, Frank! Doamna Moore vorbi pentru 
prima oară. [ineam minte că o cheamă Connie. Nu e 
posibil. Sumner n-a făcut nimic. 

Colonelul Moore părea şi mai confuz decât atunci când 
năvălisem în casă, dar devenise atent. 

— Vă conduc în camera lui Sumner. Nu vreţi măcar să 
vă băgaţi pistoalele în tocuri? 

— Mă tem că nu putem face asta, am replicat eu. 

Expresia din ochii lui era vecină cu panica. La doamna 
Moore nu m-am mai uitat. 

— Vă rog, arătaţi-ne unde este dormitorul băiatului, 
insistă Sampson. Nu trebuie să facem zgomot. E în 


209 


interesul lui Sumner. Înţelegeţi ce vă spun? 

Colonelul Moore încuviinţă dând din cap încetişor. 
Chipul lui era trist şi fără expresie. 

— Frank? şopti doamna Moore. 

Era albă ca varul. 

Am urcat scările toţi trei. Înaintam în şir indian. Mai 
întâi eu, apoi colonelul Moore, urmat de Sampson. Încă-l 
mai aveam în vedere pe Franklin Moore ca suspect, 
potenţial nebun, ca asasin. 

— Care-i camera? l-a întrebat Sampson în şoaptă. Vocea 
aproape nu s-a auzit. Ultimul dintre războinicii Masai. Intr- 
un caz de o importanţă capitală, în Washington, D.C. 

— A doua uşă pe stânga. Vă garantez, Sumner n-a făcut 
nimic. Are treisprezece ani. E premiantul clasei. 

— Are vreun zăvor pe dinăuntru? am întrebat eu. 

— Nu... nu cred... s-ar putea să fie un cârlig. Nu prea 
ştiu. E un băiat bun, domnule detectiv. 

Sampson şi cu mine ne-am poziţionat fiecare de câte o 
parte a uşii închise. Cel dinăuntru ar fi putut fi un asasin. 
Băiatul lor cel bun ar fi putut fi un asasin de copii. 
Colonelul Moore şi soţia lui ar fi putut să n-aibă nicio idee 
de ce era capabil băiatul lor. 

Treisprezece ani. Eram încă sub impresia acestui fapt. 
Era posibil ca un băiat de treisprezece ani să comită două 
crime atât de odioase? Asta ar explica amatorismul trădat 
de cele două scene ale crimei. Dar furia, dar deosebita 
violenţă? Dar ura? 

E un băiat bun, domnule detectiv. 

Uşa băiatului nu era încuiată cu zăvorul sau cu vreun 
cârlig. Acum. Acum. Am năvălit alături de Sampson în 
dormitor, cu pistoalele pregătite. 

Camera era un refugiu obişnuit de adolescent, cu ceva 
mai mult echipament audio şi tehnică de calcul decât de 
obicei. O uniformă gri de cadet atârna de uşa dulapului. 
Cineva o făcuse franjuri. 

Sumner Moore nu era în dormitor. Nu profita de acea 
jumătate de oră-n plus de somn. 

Camera era goală. 


210 


O hârtie bătută la maşină se afla pe aşternuturile 
mototolite, astfel încât să-ţi sară-n ochi. 

Pe hârtie scria doar atât: Nimeni a plecat. 

— Ce înseamnă asta? îngăimă colonelul Moore citind-o. 
Ce se petrece? Ce se-ntâmplă? Vrea cineva să-mi explice? 
Ce se-ntâmplă aici? 

Am crezut că m-am prins, că am înţeles mesajul 
băiatului. Sumner Moore era Nimeni - aşa se simţea. Iar 
acum Nimeni plecase. Un articol de îmbrăcăminte aflat 
lângă notiţă era partea a doua a mesajului lăsat pentru 
acel ce ar fi intrat primul în cameră. Ne lăsase bluziţa lui 
Shanelle Green. Bluza mititică de un albastru aprins era 
plină de sânge. 

Asasinul de la şcoala Sojourner Truth era un băiat de 
treisprezece ani. Era în plină criză. Şi era liber undeva în 
Washington. 

Nimeni a plecat. 


66 


Asasinul de la şcoala Sojourner Truth hoinărea alene pe 
strada M citind Washington Post de la cap la coadă. 
Cerşise toată dimineaţa şi adunase aproape zece dolari. 
Fie-vă milă! 

Ţinea ziarul larg deschis şi nu vedea pe unde merge, aşa 
că tot intra în cretinii din faţa lui. Ziarul era plin de 
reportaje despre Jack şi Jill, dar nimic despre el. Niciun 
paragraf, nici măcar un cuvânt despre faptele lui. Ziarele 
astea erau o tâmpenie, o glumă proastă. Mint de-ncheagă 
apele, iar lumea trebuie să le creadă, nu-i aşa? 

Dintr-o dată se simţea atât de rău, de confuz, încât ar fi 
vrut să se întindă pe caldarâm şi să plângă, pur şi simplu. 
nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi continuat să ia 
medicamentele. Dar Depakote îi dădea o senzaţie de 
drogat, o detesta ca pe stricnină. 


211 


Viaţa lui era acum un dezastru. Era un fugar. Viaţa lui se 
terminase înainte de a începe. 

Se găsea pe străduţele sordide şi se gândea să trăiască 
aşa mereu. Nimeni e aici. Şi nimeni nu-l poate opri pe 
nimeni. 

Se întorsese la şcoala Sojourner Truth. Băiatul lui Alex 
Cross învăţa aici şi al dracului ce-l călca pe nervi Alex 
Cross. Detectivul nu prea-şi bătea capul cu el. Nici măcar 
nu-l însoţise pe Sampson la şcoala Teddy Roosevelt. Cross 
continua să-l sfideze. 

Se apropia pauza de prânz la şcoala Truth şi se hotări să 
mai caşte gura pe-aici, eventual să se apropie de gardul 
curţii unde fusese găsită Shanelle Green. Unde el o 
adusese. Poate era timpul să provoace destinul. Să vadă 
dacă există un Dumnezeu în ceruri. Sau nu. 

Capul îi vâjâia de rock-and-roll. Auzea acum Nine Inch 
Nails, Green Day şi Oasis. Urmară „Black Hole Sun“ şi 
„Like Suicide“ cu Soundgarden. Apoi „Chump“ şi „Basket 
Case“ cu Green Day. 

Se regăsise, îşi revenise. i 

Nene, o luase razna rău de tot pentru câteva minute. Işi 
ieşise complet din minţi. Oare cât durase? se minuna. 

Lucrurile se înrăutățeau. Sau mergeau înspre bine? 
Poate ar fi trebuit să ia o doză de Dekapote. Să vadă dacă 
îl aducea măcar mai aproape de sistemul solar. 

Deodată o văzu pe cățeaua aia de negresă-amazoană că 
vine spre el. Era prea târziu să încerce să ocolească 
uraganul. 

O recunoscuse imediat. Era directoarea atotputernică de 
la şcoala Sojourner Truth. Îl ţintuise cu privirea, nu-l lăsa 
să-i scape din ochi. Nene, ar fi trebuit să aibă pe ea un 
tricou din ăla pe care scrie FARA FRICA. M-ai luat la ochi - 
am să te iau şi eu la ochi. Mă indoiesc că vrei să te am în 
vedere. Crede-mă! 

Striga la el sau aproape, oricum, ridicase vocea. 

— La ce şcoală înveţi? De ce nu eşti la ore? N-ai ce căuta 
aici. Striga tare şi continua să vină spre el. 

TE F..., TÂRFĂ NEAGRĂ. VEZI-ŢI DE TREBURILE TALE. 


212 


CU CINE MAMA DRACULUI CREZI CĂ VORBEŞTI? 

CU... MINE... VORBEŞTI? 

— N-auzi, domnule? Eşti surd, ce ai? Aici e o zonă liberă 
de droguri, aşa că, valea! Acum! Şcoala asta nu-i loc de 
vagabondaj. Cu tine vorbesc, tu, ăla cu salopetă. Pleacă! 
Hai, du-te acasă. 

Du-te dracului. O să plec când o să am chef. 

Venea drept spre el şi era mare. Mult mai mare ca el, în 
orice caz. 

— Dispari imediat. N-am chef de porcăriile tale. N-am 
niciun chef. Du-te acasă. M-ai auzit? 

Fir-ar al dracului să fie. Plecă fără să-i dea satisfacția de 
a rosti un cuvânt. De la distanţă văzu toţi elevii strânşi în 
curtea cu gard înalt, care nu însemna cine ştie ce 
protecţie. Nu mă puteți opri, gândi el. 

Se uită după băiatul lui Cross, cercetând cu atenţie 
curtea. Îl găsi fără mari probleme. Înalt pentru vârsta lui. 
Frumuşel, nu-i aşa? Al dracului de drăguţ. Damon e 
numele lui, la, la, la. 

Directoarea era încă în curte, uitându-se în urma lui, 
uitându-se la el cu ochi răi. Doamna Johnson e numele ei, 
la, la, la. 

Ei bine, era un om mort. Cucoana era deja istorie. Exact 
ca bătrâna Sojourner Truth - fosta sclavă, aboliţionista. 
Toţi sunt morţi, gândea asasinul hotărându-se în sfârşit să 
se urnească. Avea lucruri mai bune de făcut decât să caşte 
gura, pierzându-şi timpul lui preţios. De-acum era un mare 
star. Era important. Era cineva. 

Fericire, fericire. Bucurie, bucurie. 

— Cine crede asta, se adresă el nu cuiva anume, ci 
vocilor nebune din capul lui, e mai nebun decât mine. Nu 
sunt fericit. Nu există bucurie. 

Dădu colţul şi văzu o maşină de poliţie luând-o pe strada 
şcolii. Era timpul să plece dracului de-aici, dar - nicio grijă 
- se va întoarce. 


213 


67 


A doua zi după-amiază mi-am adunat toate dosarele şi 
însemnările din cazul Jack şi Jill. Am plecat iarăşi la 
Langley, în Virginia. N-am mai ascultat muzică în maşină 
de data asta. Numai sfârâitul molcom al cauciucurilor pe 
asfalt. Jeanne Sterling îmi ceruse să-i arăt ce-am aflat până 
acum. Mă sunase de vreo zece ori. Promisese că de data 
asta o să se revanşeze. Tu îmi arăţi ce ai, îţi arăt şi eu. OK? 
De ce nu? Mi se părea corect. 

O funcţionară a agenţiei, îmbrăcată într-un costum în stil 
cazon, puţin trecută de douăzeci de ani, m-a condus la sala 
de conferinţe de la etajul şapte. Încăperea era luminată 
strălucitor şi nu se compara cu birouaşul meu de la 
subsolul Casei Albe. Că veni vorba de Casa Albă, nu 
auzisem ca Serviciul Secret să fi avut de gând să caute 
posibili suspecți printre cei cu funcţii înalte. Aveam să 
insist pe idee la întoarcerea în D.C. 

— Înainte, pe timp frumos puteai să vezi de aici 
monumentul Washington, spuse Jeanne Sterling 
apropiindu-se din spate pe nesimţite. Acum nu se mai 
poate. Calitatea aerului în districtul Fairfax e îngrozitoare. 
Ce reacţie ai avut în faţa dosarelor asasinilor noştri de 
elită? Te-au şocat? Surprins? Plictisit? Ce zici, Alex? 

ÎIncepusem să mă obişnuiesc cu stilul ei rapid de a vorbi. 
Mi se părea bună de profesoară la Facultatea de drept. 

— Prima mea impresie a fost că avem nevoie de 
săptămâni întregi ca să analizăm posibilitatea ca unul 
dintre ei să fie un psihopat. Sau ca unul dintre ei să fie 
Jack, am spus. 

— Sunt de acord cu dumneata, încuviinţă ea. Dar să 
presupunem că trebuie să ne limităm cercetarea la 
douăzeci şi patru de ore - şi cam atât avem la dispoziţie. 
Atunci, ai în minte nişte posibili suspecți? Dumneata ai 
găsit ceva, Alex. Spune-mi, ce e? 


214 


Am ridicat trei degete. Până acum aveam trei ceva. 

Zâmbi larg. Zâmbeam amândoi. Trebuie să înveţi să râzi 
de nebunia care te înconjoară, altminteri te prinde şi nu 
mai există cale de întoarcere. 

— OK. E perfect. Asta voiam să aud. Lasă-mă să ghicesc, 
spuse ea şi continuă imediat. Jeffrey Daly, Howard 
Kamens, Kevin Hawkins. 

— Oho, interesant, făcui eu. În sfârşit, ceva revelator. Să 
începem mai bine cu numele pe care-l avem amândoi pe 
listă. Ce ştii despre Kevin Hawkins? 


68 


Jeanne Sterling avu nevoie de douăzeci de minute ca să 
mă informeze despre Kevin Hawkins. 

— Ai să te bucuri dacă-ţi spun că l-am pus deja sub 
supraveghere pe Kevin Hawkins, îmi spuse în liftul care ne 
ducea în garajul de la subsol unde erau parcate maşinile 
noastre. 

— Vezi, n-aveţi nevoie de ajutorul meu, în fond. 

Mă înviorasem la gândul că eram pe cale să facem un 
oarecare progres. Nu mă mai simţisem aşa de bine de 
multe zile. 

— O, ba da, Alex. Nu l-am adus la interogatoriu pentru 
că n-avem nimic concret împotriva lui. Doar câteva 
suspiciuni extrem, extrem de urâte. Plus nevoia acută de a 
prinde pe cineva. Nu trebuie să uităm asta. Acum şi 
dumneata eşti suspicios. 

— Asta-i tot ce am, i-am amintit eu, suspiciuni. 

— Uneori e suficient, ştii bine. Uneori trebuie să fie 
suficient. 

Ajunseserăm în micul garaj privat de sub complexul CIA 
din Langley. Era plin cu maşini de genul familial, de pildă 
camionete Taurus, dar erau şi câteva maşini sport 
ultrarapide, Mustang, Bimmer, Viper. Maşinile se asortau 
foarte bine cu personalul pe care-l văzusem la etaj. 


215 


— Eu zic să ne luăm fiecare maşina, sugeră Jeanne, şi mi 
s-a părut firesc. Am să mă întorc aici după ce terminăm. 
lar dumneata poţi să te întorci în D.C. Hawkins locuieşte la 
Silver Spring. Acum e acasă. Facem jumătate de oră pe 
centură, maxim. 

— Vrei să-l ridici acum? am întrebat-o eu. Aşa mi s-a 
părut. 

— Cred că ar fi bine, nu? Doar cât să stăm puţin de 
vorbă. 

M-am dus la maşină. Ea s-a îndreptat spre camioneta ei. 

— Ştii, omul ăsta la care mergem în vizită, e un asasin 
de profesie, am strigat eu. 

Când mi-a răspuns, vocea ei se lovea cu ecou de betonul 
armat al pereţilor. 

— Din câte ştiu, e unul dintre cei mai buni pe care-i 
avem. Nu e nostim? 

— Are alibi pentru măcar unul din asasinate? 

— Noi n-am găsit. Trebuie să-l întrebăm pe el - în 
detaliu. 

Am urcat fiecare în maşina lui şi am pornit motoarele. 
Băgam de seamă că inspectorul general CIA nu era un 
birocrat; era clar că nu se ferea să-şi murdărească mâinile. 
Şi nici pe ale mele. Mergeam la întâlnire cu o altă 
„fantomă“. O fi Jack? Să fie atât de uşor? Se întâmplaseră 
lucruri mai stranii. 

Am făcut treizeci de minute pline până la casa surorii lui 
Hawkins din Silver Spring, Maryland. Casele aveau preţuri 
cam piperate, dar încă era considerată o zonă pentru clasa 
mijlocie. Nu clasa mea mijlocie. A altcuiva. 

Jeanne a tras Volvo-ul pe dreapta, alături de un Lincoln 
negru parcat la aproape un cvartal de casa surorii. A lăsat 
geamul de la scaunul din dreapta şi a vorbit cu cei doi 
agenţi din maşina parcată. Una dintre echipele ei de 
supraveghere, bănuiam. Sau poate întreba unde este 
ascunzătoarea asasinului, ceea ce mi s-a părut hazliu. Nu 
mai râsesem de mult. 

Deodată, am văzut un bărbat ieşind din casa în stil Cape 
Cod. 


216 


L-am recunoscut pe Kevin Hawkins după fotografia din 
dosar. Nu aveam niciun dubiu. 

A aruncat o privire rapidă de-a lungul străzii şi ne-a 
văzut, probabil. A început să alerge. A sărit apoi pe o 
motocicletă Harley-Davidson parcată pe alee. 

Am strigat „Jeanne“, prin geamul lăsat, şi am pornit 
motorul în acelaşi timp. 

Am pornit în urmărirea lui... Jack? 


69 


Cum s-a urcat pe motocicletă, Kevin Hawkins a tăiat-o 
brusc peste pajiştea acoperită cu brumă ce separa două 
case cu magazine la parter. A mai trecut de câteva case, 
dintre care una cu o piscină pe terasă, acoperită pentru 
iarnă cu o prelată albastru pastel. 

Mi-am mânat bătrânul Porsche pe traseul deschis de 
Kevin Hawkins. Din fericire, frigul din ultimele zile întărise 
pământul. Mă întrebam dacă vreun locatar din case a 
observat motocicleta sau maşina care goneau nebuneşte în 
zigzag prin curţile lor din spate. 

Motocicleta făcu brusc dreapta pe drumul în construcţie 
de lângă ultimul şir de case. Am urmat-o îndeaproape. 
Maşina se hurduca rău. Apoi se lovi puternic de trotuarul 
înalt. Ateriză cu zgomot pe asfalt, iar eu am dat cu capul 
de acoperiş. 

Aproape de intersecţia cu o străduţă laterală ne ajunseră 
camioneta Volvo şi Lincolnul. Câţiva copii din cartier care 
jucau fotbal în ciuda vremii mizerabile se opriră să se uite, 
cu ochii măriţi, la urmărirea ca-n filme de pe strada lor. 

Aveam Glockul la îndemână şi geamul lăsat. N-aveam de 
gând să trag decât dacă ar fi început el. Kevin Hawkins nu 
era încă acuzat de un delict anume. Nu aveam mandat de 
arestare. De ce fugea? De ceva era el vinovat. 

Hawkins îşi angajă motocicleta într-o curbă strânsă şi 
intră în viteza a patra. Îmi aducea aminte de o altă viaţă şi 


217 


alt timp, petrecute pe motocicletă. Nu uitasem cât de 
uimitor de manevrabilă este. Beţia vitezei. Să simţi cum 
pielea ţi se strânge pe craniu. Mi-am adus aminte de Jezzie 
Flanagan şi de motocicleta ei. 

Motocicleta lui Hawkins icni gutural când porni să urce 
drumul în pantă ca o rachetă de şosea. 

Mă străduiam să nu-l pierd şi reuşeam să fac treabă 
bună. Ciudat, nici cei din Volvo şi din Lincoln nu erau mai 
prejos. Urmărirea era o scenă dementă, liniştita suburbie 
părea că îşi pierduse controlul. 

Era Jack cel din faţa mea? 

Hawkins e Jack? 

Îl vedeam pe Kevin Hawkins încordat peste coarnele 
motocicletei. Ştia să meargă pe ea. Ce altceva mai ştia 
oare să facă asasinul profesionist? 

Acceleră într-a cincea, prinzând probabil peste o sută 
cincizeci la oră pe străduţa îngustă, plină de indicatoare 
care-ţi indicau viteza maximă cincizeci de kilometri. 

Undeva în faţă era trafic! 

Blestemul lumii modeme mi-a apărut deodată drept cea 
mai bine venită privelişte cu putinţă. 

Circulaţie oprită! 

Câteva maşini şi dubiţe părăseau deja artera 
supraaglomerată şi porneau în direcţia de unde veneam 
noi. 

Un minibuz de şcoală portocaliu era oprit pe străduţă la 
intersecţie. Lăsa să coboare copiii în şir subţire, cum făcea 
probabil în fiecare zi la aceeaşi oră. 

Totuşi, Hawkins nu se grăbea să încetinească. Brusc, 
începu să meargă chiar pe linia dublă a şoselei. Nu 
încetinise deloc. 

Am înţeles ce avea de gând să facă. Voia să treacă 
printre maşinile oprite şi să meargă mai departe. 

Am apăsat pe frână şi am înjurat cu voce tare. Ştiam ce 
am de făcut. 

Am părăsit iarăşi drumul şi am luat-o peste pajişte. O 
femeie în geacă şi blugi strigă după mine din faţa casei, 
agitând lopata de curăţat zăpada. 


218 


Mă îndreptam către locul unde artera principală făcea o 
buclă înainte de a se intersecta cu străduţa în care 
fusesem blocat cu câteva secunde în urmă. 

Jeanne Sterling mă urma în camioneta ei. Şi Lincolnul 
era aproape. Nebunie şi harababură în Silver Spring. 

Era Jack cel pe care-l urmăream? Eram pe cale să-l 
încolţim pe vânătorul şi ucigaşul de celebrităţi? 

Eram optimist. Fram mult prea aproape de el. La mai 
puţin de o sută de metri. 

Nu-mi luam ochii de la motocicleta care gonea şi sălta 
nebuneşte. Pe neaşteptate, căzu! 

Motocicleta se lăsase într-o parte lăsând în urmă o dâră 
de scântei portocalii şi albe, la contactul cu asfaltul. Câţiva 
copii mergeau în şir între autobuz şi zona de trafic oprit. 

Şi Hawkins căzu! 

Se lăsase să cadă pentru a-i evita pe copii. 

Căzuse pentru a nu-i lovi pe copii! 

Hawkins era jos pe asfalt. 

E posibil ca acesta să fie Jack? 

Și dacă nu, cine e pentru numele lui Dumnezeu? 

Coborâsem din maşină, cu pistolu-n mână, fugind ca un 
nebun spre locul bizarului accident. Alunecam pe gheaţă şi 
pe zăpadă, dar nu puteam să-l las să-mi scape. 

Jeanne Sterling şi cei doi agenţi coborâseră şi ei din 
maşini dar nu se descurcau prea bine pe zloată. Imi 
pierdeam acoperirea. 

Kevin Hawkins reuşise să iasă din îngrămădeală. Se uită 
în spate. Ne văzu venind. Văzu armele îndreptate spre el. 

Avea un pistol în mână, dar nu trase. În schimb alergă 
spre un Camaro negru decapotabil care se afla în fruntea 
şirului de maşini oprite. 

Ce mama dracului voia să facă? 

Am văzut cum urla la şoferul maşinii sport oprite. Apoi, 
poc, trase un foc prin geamul lăsat. 

Hawkins trase de uşa maşinii şi un corp căzu pe 
caldarâm. 

Iisuse Hristoase, îl împuşcase pe şofer! Pur şi simplu. 

Văzusem cu ochii mei, dar nu-mi venea să cred. 


219 


Asasinul de profesie porni maşina. Omorâse pe cineva 
pentru o maşină. În schimb, fusese la un pas să se sinucidă 
încercând să evite nişte copii nevinovaţi. 

Fără reguli... sau, mai degrabă, fiecare cu regulile lui. 

M-am oprit din alergat şi am rămas neajutorat în 
mijlocul străzii din Silver Spring. Fusesem oare la un pas 
de a-l prinde pe Jack? La un pas de rezolvarea cazului? 


70 


Nana Mama nu se culcase încă la unsprezece şi 
jumătate, când am ajuns acasă. Sampson era cu ea. 

Am simţit cum îmi creşte adrenalina când am văzut că 
mă aşteaptă. Arătau amândoi mai prost decât mă simţeam 
eu după acea zi interminabilă. 

Se întâmplase ceva. Se întâmplase ceva rău acasă la noi. 
Puteam să jur. Sampson şi Nana nu obişnuiau să-şi facă 
vizite de curtoazie după ora unsprezece seara. 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu intrând pe uşa 
bucătăriei. Mi se strânsese stomacul. Nana şi Sampson 
erau aşezaţi la masă. Stăteau de vorbă, puneau ceva la 
cale. 

— Ce e? am insistat eu. Ce dracu' se-ntâmplă? 

— Cineva a sunat întruna la telefon, Alex, toată seara. Şi 
închidea după ce răspundeam, îmi zise bunica după ce m- 
am aşezat la masă între ea şi Sampson. 

— De ce nu m-ai chemat imediat? am întrebat-o eu 
blând, dar cu fermitate. Ai numărul meu de pager. Pentru 
asta l-au inventat, Nana. 

— L-am sunat pe John, replică Nana. Ştiam că eşti 
ocupat cu protecţia preşedintelui şi a familiei sale. 

Am ignorat obişnuita aluzie răutăcioasă. Nu era 
momentul potrivit pentru asta, sau pentru ciondăneală. 

— Şi n-a spus nimic? N-ai reuşit să vorbeşti cu el? 

— Nu. Au fost douăsprezece apeluri între opt jumate şi 
zece. După care au încetat. Il auzeam cum respiră, Alex. 


220 


Aproape mi-am stricat fluierul din cauza lui. 

Nana ţine lângă telefon un fluier de arbitru. Replica ei la 
telefoanele obscene. De data asta aproape că doream să-şi 
fi stricat afurisitul de fluier. 

— Acum mă duc să mă culc, zise ea şi scoase un oftat 
uşor, aproape inaudibil. Îşi arăta vârsta, pentru prima 
oară. Acum că sunteţi amândoi aici. 

Se întinse şi se ridică din scaunul de bucătărie care 
scârţâi. Se duse întâi la Sampson. Se aplecă puţin şi-l 
sărută pe obraz. 

— Noapte bună, Nana, şopti el. N-ai de ce să-ţi faci griji. 
Avem noi grijă de toate, oricât de greu ti-ar părea acum. 

— John, John, îl certă ea cu blândeţe. Am de ce să-mi fac 
griji, şi o ştim amândoi. Nu-i aşa? 

Veni spre mine şi mă sărută. 

— Noapte bună, Alex. Mă bucur că eşti acasă. Mă 
îngrijorează ucigaşul ăsta de copii. E foarte grav. Foarte 
grav. Ai încredere în instinctul meu. 

I-am îmbrăţişat trupul fragil şi am simţit cum creşte în el 
mânia. Am strâns-o aproape şi m-am gândit la diavolul a 
cărei ameninţare ea o simţea, dracul gol care mă urmărise 
până acasă. Niciun om întreg la minte nu ameninţă familia 
unui poliţist. Şi nu credeam că asasinul e întreg la minte. 

— Somn uşor, Nana. Îţi mulţumesc că eşti alături de noi, 
i-am murmurat eu în obraz, simţindu-i mirosul pudrei de 
liliac. Am să ţin minte ce mi-ai spus. Să ştii că sunt de 
acord cu tine. 

Când ieşi din cameră, Sampson clătină din cap. Apoi 
zâmbi. 

— Dură ca întotdeauna, amice. E o figură. Să ştii că o 
iubesc. O iubesc pe bunică-ta. 

— Şi eu. De cele mai multe ori. 

Rămăsesem cu ochii la lampa din tavan, încercând să mă 
concentrez asupra unui lucru pe care sunt în stare să-l 
înţeleg, cum ar fi electricitatea, becurile sau cornişa. 
Nimeni nu poate înţelege pe deplin un nebun asasin. Sunt 
ca extratereştrii, pentru noi. 

O dată în viaţă îmi pierise graiul. Mă simţeam violat, 


221 


furios la culme, în plus, speriat pentru viaţa familiei mele. 
Poate că aceste telefoane nu însemnau nimic, dar n-aveam 
de unde să ştiu. 

Am scos două beri din frigider şi le-am deschis. Voiam să 
stau de vorbă cu Sampson, oricum. Toată ziua aşteptasem 
momentul. 

— Se teme pentru viaţa copiilor. Asta a făcut-o să se 
zburlească. Să-şi scoată ghearele, mi-a spus Sampson, 
după care a luat o înghiţitură sănătoasă de bere. 

— Şi ce gheare! Am reuşit să schiţez un zâmbet pe 
jumătate, în ciuda împrejurării extraordinar de rele şi a 
îngrijorării. 

Am ascultat amândoi tăcerea din casa veche de pe 
strada Cinci. La un moment dat a fost întreruptă de 
zgomotul înfundat şi familiar al ţevilor de apă caldă. Am 
băut amândoi. Nu ne supăra niciun telefon. Poate că 
fluierul Nanei nu era o idee chiar aşa de rea. 

— Cum v-a mers cu căutarea lui Moore? am întrebat eu. 
Aţi aflat ceva astăzi? Ai vreo veste de la ceilalţi? Ştiu că aţi 
fost nevoiţi să întrerupeţi supravegherea din lipsă de 
oameni. _ 

Sampson ridică din umerii lui laţi şi se foi pe scaun. În 
ochi îi apăru o sclipire dură şi întunecată. 

— Am găsit urme de machiaj în camera lui. Poate că a 
folosit machiaj ca să facă pe bătrânul. O să-l găsim, Alex. 
Crezi că el a fost la telefon? 

Mi-am aruncat mâinile în lături, apoi am făcut semn că 
da. 

— Ar fi logic. E evident că vrea să i se acorde toată 
atenţia, să i se dea importanţă. O fi având impresia că Jack 
şi Jill îl lipsesc de atenţia cuvenită, că nu e pus în lumină 
din cauza lor. Poate că ştie că mă ocup de Jack şi Jill şi e 
supărat pe mine. 

— O să-l întrebăm personal pe junele cadet, spuse 
Sampson. Îmi zâmbi cu cel mai răutăcios zâmbet al lui, cel 
mai bun, sau cel mai rău, depinde cum o dai. Şi eu vreau 
să fiu popular ca tine, dragule. Pe mine nu mă sună ţicniţii 
noaptea. Nu-mi trimit mesaje aiurite acasă. Nimic de soiul 


222 


ăsta. 

— N-au curaj, am remarcat eu. Nimeni nu-i atât de 
nebun, nici măcar asasinul de la şcoala Sojourner Truth. 

Am râs amândoi, un pic prea tare. Râsul e de obicei cea 
mai bună - şi singura - modalitate de apărare într-o 
anchetă a unui caz dur de omucidere. Poate că Jack şi Jill 
m-au sunat acasă. Sau poate Kevin Hawkins. Sau poate 
chiar Gary Soneji, care umblă liber pe undeva aşteptând 
momentul să-şi regleze conturile cu mine. 

— Specialiştii o să fie aici mâine dimineaţă, la prima oră. 
Să-ţi pună un sistem de ascultare la telefon. Un detectiv o 
să stea de pază. Măcar până îl găsim pe băiat. Am vorbit 
cu Rakeem Powell. O să vină bucuros. 

Am dat din cap. 

— Perfect. Mulţumesc că ai venit şi că ai fost alături de 
Nana. 

Lucrurile luaseră o întorsătură proastă. Eram ameninţat 
în propria-mi casă, îmi amenințau familia. Nu ştiam cine. 
Monştrii erau în faţa uşii. 

După ce Sampson a plecat n-am putut să adorm. 

N-aveam chef să cânt la pian. Muzica mă refuza în acel 
moment. Nu îndrăzneam s-o sun pe Christine Johnson. M- 
am dus sus şi m-am uitat la copii. Pisica Rosie m-a însoţit, 
frecându-se de picioarele mele. I-am vegheat aşa cum mă 
veghease Jannie în dimineaţa de ieri. Mă temeam pentru 
ei. 

Până la urmă am aţipit pe la trei dimineaţa. Telefonul n- 
a mai sunat, slavă Domnului. 

Am adormit pe verandă, cu Glockul în poală. Casă, dulce 
casă. 


71 


M-am trezit în chiotele şi hârjonelile copiilor. Râdeau 
tare şi asta m-a înviorat şi m-a întristat în acelaşi timp. 
Mi-am adus aminte pe loc în ce situaţie suntem: monstrii 


223 


erau în faţa uşii. Ştiau unde locuim. Nu mai existau reguli. 
Nimeni, nici măcar propria mea familie, nu mai era în 
siguranţă. 

M-am gândit o vreme la Sumner Moore, stând întins pe 
canapeaua veche din verandă. Ciudat, nimic din trecutul 
lui nu avea vreo legătură cu cele două crime. Pur şi simplu 
nu se potrivea. Luam în considerare şi posibilitatea 
monstruoasă ca un băiat de treisprezece ani să comită 
două crime din motive pur existenţiale. Aveam stocate în 
cap o grămadă de materiale despre acest subiect. Imi 
aminteam vag de „Aventurile lui Lafcadio“a lui Andre Gide, 
pe care am citit-o în şcoală. Personajul principal aruncă un 
străin din tren numai pentru a-şi dovedi că trăieşte. 

Am aruncat o privire la ceasul deşteptător portabil de 
lângă pat. Şapte şi zece, deja. Mirosul tare de cafea 
începuse să se răspândească în toată casa. Am refuzat să 
mă întristez la gândul că nu făcusem niciun progres. 
Aveam o vorbă pentru asemenea ocazii: eşecul nu 
înseamnă să cazi... ci să rămâi la pământ. 

M-am ridicat. M-am dus în camera mea, am făcut duş, 
mi-am pus haine curate şi m-am grăbit să cobor. Nu eram 
la pământ. 

l-am găsit pe marţienii mei favoriţi alergând în jurul 
mesei, jucându-se nu ştiu ce joc la şapte dimineaţa. Am 
deschis gura şi am imitat ţipătul tăcut dintr-un tablou de 
Edvard Munch. 

Jannie se porni pe râs. Damon imită şi el un țipăt tăcut. 
Se bucurau să mă vadă. Erau cei mai buni camarazi, cei 
mai buni prieteni. 

Cineva a sunat aseară la noi. 

Sumner Moore? 

Kevin Hawkins? 

— "Neaţa, Nana, am spus eu şi mi-am turnat o ceaşcă de 
cafea din ibricul aburind. 

Nimic nu e mai bun dimineaţa. Am sorbit din cafeaua 
care era şi mai bună decât mirosea. O femeie care găteşte. 
O femeie care vorbeşte, gândeşte, iluminează, irită. 

— 'Neaţa, Alex, spuse ea ca şi cum nimic nu s-ar fi 


224 


întâmplat în seara precedentă. Tare ca piatra. Nu voia să-i 
supere pe copii, să-i sperie în vreun fel. Nici eu. 

— O să vină cineva să se uite la telefon, i-am spus eu ce 
aflasem de la Sampson. O să mai vină şi altcineva, să stea 
aici vreo câteva zile. Un detectiv. Se poate să fie Rakeem 
Powell. Il cunoşti pe Rakeem. 

Nanei nu-i plăcea deloc ce-i spuneam. 

— Sigur că-l cunosc pe Rakeem. Mi-a fost elev, pentru 
numele lui Dumnezeu. Da să ştii că Rakeem n-are ce să 
caute aici. E casa noastră, Alex. E îngrozitor. Nu ştiu dacă 
am să fac faţă... la ce se întâmplă aici. 

— Ce-are telefonul nostru? se interesă Jannie. 

— Merge, am lămurit-o eu pe fetiţa mea. 


72 


Cele două cazuri de omucidere începuseră să se 
comporte ca un coşmar unic şi implacabil. Nu mai puteam 
să-mi trag răsuflarea. Mă durea stomacul şi n-avea să-mi 
treacă probabil pe toată durata investigaţiei. Situaţia era 
desprinsă parcă din Kafka şi dăduse peste cap toate forţele 
poliţiei metropolitane. Nimeni nu ţinea minte să se mai fi 
întâmplat aşa ceva. 

M-am hotărât să-l ţin acasă pe Damon, să stea cu Nana 
şi Rakeem Powell câteva zile. Ca măsură de siguranţă în 
plus. Speram să-l găsim pe tânărul de treisprezece ani 
destul de repede, să se termine măcar pe jumătate 
povestea de groază. 

Continuam să cred că Sumner Moore voia să fie prins, 
sau că oricum va fi prins curând. Neglijenţa cu care 
acţionase băiatul o indica. Speram să nu apuce să mai 
omoare un copil înainte să-l găsim. 

M-am gândit să-i mut pe Nana şi pe copii la una dintre 
mătuşi, dar am renunţat. Mai bine să stea acasă, cu 
Rakeem alături. Era şi-aşa destul haos şi dezordine în viaţa 
lor. Cel puţin pentru moment. 


225 


În plus, aveam siguranţa că Nana nu s-ar fi dus să stea 
cu surorile ei fără să se lase cu război şi cu răniţi. Strada 
Cinci era căminul ei. Mai degrabă s-ar fi luptat decât să se 
mute. Cum mai făcuse. 

Am plecat la Casa Albă dimineaţa devreme. M-am 
înfundat în biroul de la subsol, împreună cu un ibric de 
cafea şi cu un teanc de juma' de metru de hârtii pe care 
trebuia să le citesc şi să le cântăresc. Sute de rapoarte CIA 
şi dosare interne despre Kevin Hawkins şi celelalte 
„fantome“ ale CIA. 

M-am întâlnit cu Don Hamerman, cu procurorul generai 
James Dowd şi cu Jay Grayer, la nouă şi ceva. Într-o sală de 
conferinţe frumos amenajată din aripa de vest, lângă 
Biroul Oval. Mi-am amintit că la început Casa Albă a fost 
concepută cu scopul de a intimida vizitatorii, mai ales 
demnitarii străini. Simţeam încă acest efect, mai ales în 
împrejurările de faţă. „Casa americană“ era imensă şi 
fiecare cameră avea un aer oficial şi impunător. 

Surprinzător, Hamerman se mai potolise. 

— L-ai impresionat pe preşedinte, spuse el. Şi ai fost 
convingător. 

— Şi acum? am întrebat. Ce trebuie să facem? Aş vrea să 
fiu de folos. 

— Am iniţiat o anchetă extrem de delicată, spuse 
Hamerman. Cei de la FBI se ocupă de asta. Hamerman se 
uită în jur. Mi s-a părut că îi revine încrederea în sine. 

— Asta-i tot ce voiai să-mi spui? am întrebat după o 
tăcere de câteva secunde. 

— Deocamdată atât. Dumneata ai început şi e ceva. Nu e 
puţin lucru. 

— E mare lucru, am izbucnit eu. E o investigaţie 
nenorocită de omucidere, la Casa Albă! 

M-am ridicat şi am plecat la mine în birou. Aveam de 
lucru. Îmi tot repetam că fac parte din „echipă“. 

Pe la unsprezece şi jumătate Hamerman îşi strecură 
capul pe uşă. Ochii lui erau mult mai mari decât de obicei. 
Am crezut că s-a răzgândit cu privire la anchetă sau că 
altcineva a gândit pentru el. 


226 


Arăta schimbat. 
— Preşedintele vrea să ne vadă acum. 


73 


Preşedintele Byrnes ne salută personal, unul câte unul, 
pe toţi cei din echipa de criză. Ne aflam în Biroul Oval, 
care era într-adevăr oval. 

— Vă mulţumesc că aţi venit. Bună ziua, Jay, Ann, 
Jeanne, Alex. Ştiu că sunteţi foarte ocupați şi sub o 
presiune extraordinară, începu el în timp ce noi ne ocupam 
scaunele. 

Echipa de criză era adunată în păr, dar preşedintele era 
cel care domina încăperea şi prezida şedinţa neprevăzută. 
Era îmbrăcat într-un costum de afaceri, albastru închis. 
Părul de culoarea nisipului părea proaspăt tuns şi nu m-am 
putut abtine să mă întreb dacă nu cumva se tunsese de 
dimineaţă şi, dacă da, când avusese timp. 

Ce se întâmplase de data asta? Să fi contactat din nou 
Jack şi Jill Casa Albă? 

Am aruncat o privire spre Jeanne Sterling. A dat din 
umeri şi a făcut ochii mari. Nici ea nu ştia ce se petrece. 
Nimeni nu părea să ştie ce vrea preşedintele, nici măcar 
Hamerman. 

După ce ne-am aşezat cu toţii, preşedintele luă cuvântul. 
Stătea în picioare flancat de două drapele, unul al armatei 
şi altul al aviaţiei. Părea să-şi controleze emoţiile, ceea ce 
nu-i de colo. 

— Harry Truman spunea, începu el, că dacă vrei să ai un 
prieten la Casa Albă trebuie să-ţi cumperi un câine. Cred 
că am ajuns să înţeleg sentimentele care i-au inspirat 
această remarcă. De fapt, sunt sigur. 

Preşedintele era un vorbitor neobişnuit de convingător. 
Ştiam asta deja din discursul rostit de el în Convenţie şi 
din alte cuvântări televizate - semăna la stil cu Franklin 
Delano Roosevelt. Fără îndoială că era în stare să se 


227 


folosească de talentul lui oratoric chiar şi în faţa unei 
audienţe reduse, chiar şi a unei adunături cinice cum eram 
noi. 

— Ce pacoste regală poate să fie şi poziţia asta a mea. 
Nu ştiu cine a spus că „n-am să candidez, nici dacă sunt 
rugat; n-am să servesc, nici dacă sunt ales“, dar bine a 
spus. Credeţi-mă pe cuvânt. 

Preşedintele zâmbi. Avea darul de a te face să crezi că ţi 
se adresează personal. Mă întrebam dacă o făcea dinadins. 
Cât din toate acestea era joc actoricesc de înaltă clasă? 

Ochii albaştri ai preşedintelui se opriră pe rând asupra 
fiecăruia. Părea să ne judece şi, mai mult, să comunice cu 
fiecare, individual. 

— M-am gândit mult la situaţia nefericită în care ne 
aflăm. Am discutat cu Sally noaptea târziu, câteva nopţi la 
rând. Ca să fiu sincer, m-am gândit prea mult la Jack şi Jill. 
De câteva zile, acest circ nenorocit a fost problema şi 
distracţia majoră a executivului acestei ţări. A perturbat 
deja şedinţele guvernului şi a dat peste cap programul 
tuturor. Această situaţie nu mai poate fi tolerată. E rău 
pentru ţară, pentru oameni, pentru sănătatea noastră 
mentală, inclusiv a mea şi a lui Sally. Restul lumii ne vede 
slăbiciunea şi instabilitatea. Nu e permis ca ameninţarea a 
doi ţicniţi să perturbe guvernarea Statelor Unite. Nu 
putem permite aşa ceva. În consecinţă, am luat o hotărâre 
dificilă şi era de datoria mea să decid. Vreau să vă 
împărtăşesc această hotărâre, pentru că veţi fi afectaţi cu 
toţii, alături de Sally şi de mine. 

Preşedintele Byrnes controlă încă o dată din priviri 
încăperea. Nu ştiam încă unde vrea să ajungă, dar 
procedeul mă fascina. Preşedintele înainta câte un pas, 
după care verifica dacă-l urmăm. Era evident că avea să ne 
dea un ordin, dar încă mai părea să încerce să ne aducă la 
consens. 

— La Casa Albă lucrurile trebuie să-şi reia cursul firesc. 
N-avem încotro. America nu poate să fie ţinută ostatică de 
pericole sau ameninţări, imaginare sau reale. Asta e 
decizia pe care am luat-o şi la sfârșitul zilei de azi va 


228 


deveni operativă. Trebuie să mergem mai departe, să ne 
ţinem de program. 

Un freamăt de nelinişte umplu încăperea după 
anunţarea deciziei preşedintelui. Ann Roper suspină cu 
voce tare. Don Hamerman lăsă capu-n jos, aproape s- 
atingă genunchii. Am rămas cu ochii ţintă la preşedinte. 

— Înţeleg perfect că vă îngreunez sarcina, şi asta nu 
exprimă nici pe departe adevărata situaţie. Cum naiba să 
mă protejați dacă eu nu cooperez, nu vă urmez 
recomandările? Ei bine, nu mai pot să cooperez. Nu şi dacă 
asta înseamnă să spun lumii întregi că doi psihopaţi sunt în 
stare să ne dea guvernul peste cap. Adică exact ce se 
petrece acum. Asta se întâmplă, oameni buni. Începând de 
mâine, revin la agenda mea obişnuită. De-acum încolo nu 
mai discut despre această problemă. lartă-mă, Don. Se uită 
la şeful personalului în timp ce-i respingea oficial sfaturile. 
De asemenea, am hotărât să fac vizita anunţată la New 
York, miercuri. Don, îţi cer scuze încă o dată. Sper să avem 
cu toţii mult noroc în ceea ce întreprindem. Faceţi-vă 
datoria, vă rog. Eu încerc să mi-o fac pe a mea. Nu vor 
exista niciun fel de regrete, indiferent de ce se va întâmpla 
de acum înainte. S-a-nţeles? 

— Am înţeles. Toată lumea dădu din cap în semn că da. 
Toţi ochii erau aţintiţi asupra preşedintelui, inclusiv ai mei. 
Preşedintele Byrnes fusese pasional şi impresionant în 
acelaşi timp. 

Categoric, nu vor exista regrete, mi-am repetat în minte. 
Eram sigur că am să ţin minte aceste cuvinte toată viaţa, 
indiferent ce se va întâmpla, indiferent de planurile de 
viitor ale lui Jack şi ale lui Jill. 

Thomas Byrnes tocmai îşi punea viaţa-n joc, cu adevărat 
în joc. 

Preşedintele îşi punea viaţa-n mâinile noastre. 

— Apropo, Don, îi spuse preşedintele lui Hamerman la 
sfârșit, pune pe cineva să se intereseze şi fă-mi rost de un 
nenorocit de câine. Cred că am nevoie de un prieten. 

Am izbucnit cu toţii în râs, chiar dacă nu ne venea a 
râde. 


229 


74 


În noaptea aceea zăpada se așternuse de câţiva 
centimetri pe străzile din Washington. Frigul îţi pătrundea 
în oase. Asasinul de la Sojourner Truth se trezi cu o 
senzaţie de frică. Se simţea foarte singur. Şi foarte încolțit. 
Mai mult decât atât, îl îneca tristeţea. 

Nici fericire, fericire. Nici bucurie, bucurie. 

Era scăldat în sudoare rece şi dezgustătoare. Îşi amintea 
că visase cum omora oameni pe care-i îngropa apoi sub 
vatra căminului din casa de ţară a bunicilor, din Leesburg. 
Era acelaşi vis care-l urmărea de ani de zile, de când ţinea 
minte, încă de când era copil. 

E oare doar un vis, sau chiar am comis faptele alea 
înspăimântătoare? se întreba el deschizând ochii. Încercă 
să-şi concentreze privirea pe lucrurile care-l înconjurau. 
Unde mama dracului sunt? 

Îşi aminti apoi unde se afla, unde venise să-şi petreacă 
noaptea. Era năucitor. Ce idee genială avusese! 

Un cântec, cântecul lui, îl obseda: 

Sunt un ratat, baby, 
Ce-ar fi să mă omori? 

Ascunzătoarea era meseriaşă. Sau poate fusese doar 
tâmpit şi neglijent. Meseriaşă? Sau tâmpită? Una din două, 
judecaţi singuri. 

Se găsea în propria lui casă, la etajul trei. 

Încercă să-şi bage-n cap ideea că era în siguranţă. Nene, 
ce mult îi plăcea ideea asta. 

Stăpânea situaţia. Nimic nu-i scăpase de sub control. 
Putea să fie la fel de tare şi de important ca Jack şi Jill. La 
dracu', putea să fie mai tare şi mai bun decât ticăloşii ăia. 
Ştia că e în stare. Putea să le dea cu tifla. 

Bâjbâi în jur pe podea după rucsacul lui credincios. 
Unde dracu’ l-am pus?... Perfect, e aici. Meserie! Răscoli în 
rucsac şi găsi lanterna. O aprinse. 


230 


— Să fie lumină, şopti el. Tra-la-la. 

Măi, să fie, chiar se afla acasă, în pod. Nu visase. Era 
asasinul de la şcoala Sojourner Truth, în persoană. 
Îndreptă fasciculul luminos spre ceasul de la mână. Cadou 
de ziua lui, când împlinise doisprezece ani. Genul ăla de 
ceas sofisticat de-l poartă piloţii. Uau, ce impresionat 
fusese! Poate că merita să încerce să devină pilot de avion, 
până la urmă, când totul avea să se termine. Să piloteze un 
F-16. _ 

Ceasul arăta ora 4:00 a.m. Înseamnă că atâta este. 

— Ora vârcolacilor, spuse el în şoaptă. Era vremea să 
coboare din pod. Era vremea să arate lumii ce poate în 
continuare. Era timpul ca ceva nemaipomenit şi uluitor să 
se întâmple. 

Crime perfecte. 

Trebuie, trebuie, trebuie. 


75 


Cobori masiva scară pliantă încet şi cu mare atenţie, 
până atinse etajul al doilea al casei. Casa lui. Dacă 
întâmplarea ar face ca părinţii lui adoptivi să se trezească 
chiar acum să se uşureze, ce probleme ar mai avea. 

Dar şi ei ar avea o surpriză. 

Neplăcută surpriză, dacă vă interesează. 

Avea mici probleme cu respiraţia. Nu era treabă uşoară. 
Trebuia să aşeze scara grea şi voluminoasă, uşor, pe 
podeaua de la etajul doi, dar scara izbi duşumeaua cu 
zgomot. 

— Fir-ai al dracului de tâmpit, îşi spuse el. 

Încă nu-şi recăpătase complet răsuflarea. Avea trupul 
acoperit cu un strat gros de sudoare, asemeni cailor 
dimineaţa. Observase fenomenul la ferma bunicilor. Nu 
putea să uite: sudoarea care se transformă în faţa ochilor 
tăi într-o cremă spumoasă. 

— Fricosule, se admonestă el, încercând să-şi ia în 
derâdere laşitatea. Gunoi sperios. Mucosule. Eşti un ratat. 


231 


Refrenul cântecului său. 

Aşteptă să-i mai treacă puţin panica şi nervozitatea de 
gheaţă. Aşezat în capul scării pliante, respira adânc şi 
ritmic. Experienţa era traumatizantă - să trăieşti aşa ceva 
pe bune, în viaţa adevărată. 

Într-un târziu porni să coboare pe scara instabilă de 
lemn, cu picioarele instabile, de lemn, de parcă era pe 
picioroange. Era cât se poate de atent să nu facă zgomot. 

Ajuns jos se simţi un pic mai bine. Terra firma. 

Cobori în vârful picioarelor scara ce ducea la etajul unde 
se afla dormitorul principal. Deschise uşa şi o rafală de aer 
rece îl izbi în faţă. 

Tatăl lui adoptiv dormea cu fereastra deschisă chiar şi în 
decembrie, chiar dacă ningea. Căldura polară nu-i lăsa 
probabil să crească părul blond-argintiu, tuns milităreşte. 
Economisea banii de frizer. Labagiul dracului! 

— Îţi arde de amor pe frigul şi întunericul ăsta? şopti el 
în barbă. Era aproape sigur de asta. 

Se apropie mai mult de patul lor imperial. Foarte 
aproape. De altarul dragostei lor, de tronul lor sacru. 

De câte ori îşi imaginase momentul acesta? Exact 
momentul ăsta. 

Câţi alţi copii şi-au visat un asemenea moment de mii de 
ori? Fără să facă totuşi nimic să-şi împlinească visul. 
Rataţii! Era plină lumea de ei. 

Era la limita celei mai rele crize, cu adevărat rea. I se 
ridicase părul pe ceată. 

Vedea în roşu toate detaliile din dormitor. Un roşu ceţos. 
Ca şi cum ar fi privit în infraroşu. 

Era... pe... cale... să... izbucnească... 

Simţea că explodează într-un miliard de... bucățele. 
Deodată, urlă cu toată puterea: 

— Treziţi-vă şi mirosiți împuţita aia de cafea! 

Plângea. Pentru ce motiv, nu ştia. Nu-şi amintea să mai 
fi plâns aşa de când era mic, un copil cu adevărat mic. 

Îl durea pieptul ca şi când cineva i-ar fi dat un pumn cu 
putere. Sau l-ar fi lovit cu o bâtă de base-ball de juma’ de 
metru. Simţea că e pe cale să dea înapoi. Băiatul bun din el 


232 


câştiga teren. Se simţea ca Holden Caulfield. Simţea 
căinţa. Nevoia să cântărească de trei ori fiecare împuţită 
de mişcare înainte şi după. 

— Poc, urlă el din toate puterile. 

— Poc, strigă încă o dată. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

— Poc. 

Şi cu fiecare urlet ce-ţi îngheţa sângele-n vene apăsa pe 
trăgaciul pistolului Smith & Wesson. Mai băga câte un 
glonţ în cele două siluete adormite. Douăsprezece focuri, 
dacă numărase corect - şi el era genul care număra totul 
foarte corect. Douăsprezece gloanţe, exact câte primiseră 
Jose şi Kitty Menendez. 

În sfârşit îi folosea la ceva educaţia militară primită la 
şcoala Roosevelt, îi trecu lui prin cap. Până la urmă, se 
dovedise că profesorii lui aveau dreptate. Colonelul Wilson 
ar fi fost mândru de felul în care ţintise şi mai presus de 
toate de fermitatea execuţiei, de simplitatea planului şi de 
curajul extraordinar de care dăduse astăzi dovadă. 

Părinţii lui adoptivi erau anihilaţi, complet înfrânți şi 
aproape dezintegraţi de rafala a cărei ţintă fuseseră. Nu 
simţea nimic - poate doar mândrie pentru ce făcuse, 
pentru profesionalismul cu care o făcuse. 

Nimeni era aici. Nimeni a făcut asta. 

Scrise mesajul cu sângele lor. 

După care fugi afară să se joace în zăpadă. Curtea se 
umplu de sânge, sângele era peste tot. Putea să facă ce 
voia, oameni buni. Putea să facă orice i-ar fi trecut prin 
cap, acum. Nimeni nu putea să-l oprească pe Nimeni. 


233 


76 


A mai fost descoperit un copil ucis. 

Băiat. In urmă cu mai puţin de o oră. 

John Sampson primi ştirea pe la şapte seara. Nu-i venea 
să creadă. Nu putea şi nu voia să accepte ceea ce i se 
spunea. Era vineri, treisprezece. Data fusese aleasă 
deliberat? 

Incă un copil omorât în parcul Garfield. Corpul fusese 
lăsat acolo. Voia din tot sufletul să pună mâna pe Sumner 
Moore, şi asta chiar acum. 

Sampson parcă pe strada Şase şi o porni pe jos prin 
parcul dezolant şi lugubru. Se-ngroaşă gluma, gândea el 
apropiindu-se de luminile roşii şi galbene ale ambulanţelor, 
care străluceau în faţă. 

— Detectivul Sampson, faceţi loc, spuse el croindu-şi 
drum prin cercul de uniforme ale poliţiei. 

Una dintre uniforme ţinea în lesă o potaie gri cu alb care 
nu contenea să hămăie. O tuşă stranie în tabloul straniu. 

— Ce-i cu câinele ăsta? Al cui e? 

— Câinele a descoperit victima. Proprietarul l-a lăsat 
liber în parc când s-a întors de la lucru. Corpul băiatului a 
fost acoperit cu trei crengi. Nimic altceva. Ca şi când 
cineva ar fi vrut să fie descoperit. 

Sampson dădu din cap. Apoi făcu o mişcare care-l 
apropie de cadavru. Victima era evident mai în vârstă 
decât Vernon Wheatley ori Shanelle Green. Sumner Moore 
renunţase la copii foarte mici. Strigoiul cel mic o luase 
razna de tot. 

Un fotograf de la poliţie făcea poze şi blitzul puternic 
avea, în contrast cu pătura de zăpadă care acoperea 
parcul, un efect dramatic. 

Gura şi nasul băiatului erau acoperite cu bandă izolantă. 
Sampson trase aer în piept şi se aplecă spre medicul legist, 
o femeie pe care ştia că o cheamă Esther Lee. 


234 


— De când crezi că e mort? o întrebă Sampson. 

— Greu de spus. Poate de treizeci şi şase de ore. 
Procesul de descompunere este mult încetinit pe frigul 
ăsta. Am să ştiu mai mult după autopsie. Băiatul a fost 
bătut cu brutalitate. Cu un drug de metal sau o rangă, ceva 
greu, oricum. A încercat să se apere. Are vânătăi pe 
amândouă mâinile, pe braţe. Imi pare rău, săracul băiat. 

— Ştiu, Esther. Şi mie-mi pare rău. 

Ceea ce Sampson putea să vadă din gâtul băiatului era 
umflat şi lipsit de culoare. Gândăcei negri mişunau la 
limita părului. O linie subţire de viermi marca o 
despicătură a scalpului, deasupra urechii drepte. 

Sampson înghiţi în sec, se strâmbă şi se forţă să 
ocolească trupul băiatului pentru a-l putea privi din 
cealaltă parte. Nu ştia nimeni, nici măcar Alex, ca asta era 
partea cu care nu se împăca din munca lui. Cadavre în 
descompunere. 

— N-o să-ţi placă, îl avertiză Esther Lee înainte să 
arunce o privire. Te previn. 

— Ştiu că n-o să-mi placă, mormăi el. Îşi suflă în pumni, 
dar asta nu-l ajută cine ştie ce. 

Vedea acum faţa băiatului. O vedea, dar nu-i venea să 
creadă. Ce vedea nu-i plăcea, fără îndoială. Esther Lee 
avusese dreptate, 

— Iisuse Hristoase! strigă el. Iisuse, Iisuse, Iisuse! Fă să 
înceteze chestia asta îngrozitoare! 

Sampson se ridică în picioare. Avea doi metri, dar nu era 
suficient de înalt, nu era destul de mare. Nu-i venea să-şi 
creadă ochilor - chipul băiatului. 

Acest omor era prea mult pentru el, deşi văzuse ceva în 
viaţa lui de poliţist în D.C. 

Băiatul ucis era Sumner Moore. 


235 


Partea a V-a 


Fara reguli. Fara regrete 


236 


77 


Nimic nu începe cu adevărat atunci când credem noi. Şi 
totuşi, cred că atunci a început cu adevărat. 

Jannie şi cu mine eram în bucătărie şi vorbeam în limba 
noastră specială. Cuvintele acelea nu însemnau neapărat 
ceva, sentimentele contau. 

— Ştii, astăzi aniversăm ceva, i-am spus eu. O aniversare 
deosebită, am adăugat atingându-i obrazul delicat. Delicat 
ca pântecele unui fluturaş. 

— Serios? replică Jannie şi îmi aruncă una din cele mai 
sceptice priviri ale Nanei. 

— Dacă-ţi zic! Azi e ziua în care ţi-am citit pentru a 
cincea suta oară The Stinky Cheese Man. 

— Bine, fie, spuse ea zâmbind în pofida voinţei ei. Mai 
citeşte-o o dată. Îmi place cum o citeşti. 

Am citit povestea încă o dată. După ce am terminat cu 
Stinky Cheese, am mai stat puţin cu Damon, apoi cu Nana. 
După care am urcat să-mi fac bagajul. 

M-am întors şi am discutat pe verandă cu Rakeem 
Powell. Rakeem îşi aştepta schimbul. Sampson avea să 
preia tura de noapte. Omul-Munte întârzia, ca de obicei, şi 
nu trimisese vorbă - ceea ce nu-i stătea în obicei, dar ştiam 
că are să vină. 

— Cum te simţi? l-am întrebat pe Rakeem. 

— Nu-ţi fă griji, mulţumesc. Vine el, Sampson, până la 
urmă. Ai grijă de tine. 

M-am dus la maşină. Am intrat şi am pus o casetă care 
mi se părea potrivită momentului, sau stării mele. Finalul 
celui de-al doilea concert pentru pian de Saint-Saens. Visul 
meu dintotdeauna era să fiu în stare să cânt bucata asta la 
pianul meu de pe verandă. Visuri, visuri. 


237 


Am ascultat muzica vrăjită pe drumul spre aeroportul 

Andrews, unde Air Force One se pregătea să decoleze. 
Preşedintele Byrnes pleca la New York şi eu îl însoţeam. 
Fără regrete. 


78 


S-au spus versiuni contradictorii, dar iată ce s-a 
întâmplat şi cum s-a întâmplat. Ştiu, pentru că am fost 
acolo. 

Luni seara, nouă zile înainte de Crăciun, pe o ceaţă gri- 
albăstruie şi pe o ploaie uşoară, am aterizat pe aeroportul 
La Guardia din Long Island. Presa nu cunoştea mare lucru 
despre programul vizitei preşedintelui Byrnes, dar acesta 
voia să-şi respecte angajamentul de a ţine o cuvântare la 
New York a doua zi de dimineaţă. Thomas Byrnes avea 
reputaţia unui om care-şi respectă angajamentele, care se 
ţine de cuvânt. 

S-a hotărât să ne deplasăm din La Guardia în Manhattan 
cu maşina, nu cu elicopterul. Preşedintele refuza să se mai 
ascundă. Mizaseră oare Jack şi Jill pe un asemenea curaj 
sau pe o asemenea aroganță din partea lui? mă întrebam. 
Îl vor urma Jack şi Jill pe preşedinte la New York? Eram 
aproape sigur de asta. Se potrivea cu ceea ce ştiam despre 
ei până acum. 

— Vino cu noi în maşină, îmi spuse Don Hamerman pe 
când ne grăbeam să străbatem pista, cu ploaia rece de 
decembrie în faţă. Hamerman, Jay Grayer şi cu mine 
coborâsem din Air Force One împreună. În timpul zborului 
am stat laolaltă şi am pus la punct planul de apărare a 
preşedintelui Byrnes împotriva unei eventuale tentative de 
asasinare la New York. Am fost atât de prins în discuţie, 
încât n-am luat aminte la condiţiile speciale ale zborului. 

— Maşina noastră o să fie imediat în urma preşedintelui. 
Putem să ne continuăm mica noastră conversaţie pe 
drumul spre Manhattan, adăugă Hamerman. 


238 


Ne-am urcat într-un Lincoln sobru, albastru, parcat la 
nici cincizeci de metri de avion. Era aproape ora zece 
seara şi în acea parte a aeroportului se luaseră măsuri de 
securitate. Oameni ai Serviciului Secret, agenţi FBI şi 
poliţişti din New York erau peste tot. Cele cinci limuzine 
ale coloanei prezidenţiale erau înconjurate de cel puţin trei 
duzini de maşini alb-albastre ale poliţiei din New York, fără 
să mai socotim echipele pe motociclete Harley. Agenţii din 
Serviciul Secret se uitau ţintă la cerul înnorat, ca şi când s- 
ar fi aşteptat ca Jack şi Jill să aterizeze din clipă-n clipă pe 
pista din La Guardia. 

Am aflat că NYPD avea cel puţin cinci mii de ofiţeri de 
poliţie însărcinaţi cu protecţia preşedintelui pe toată 
durata vizitei. Plus peste o sută de detectivi. Serviciul 
Secret încercase să-l convingă pe preşedinte să stea la 
baza Gărzii de Coastă, din Governors Island, sau la Fort 
Hamilton, Brooklyn. Preşedintele insistase că e o chestiune 
de principiu să stea în Manhattan. Fără regrete. Cuvintele 
rostite de el în Biroul Oval mi se învârteau încontinuu în 
cap. 

M-am aşezat în scaunul confortabil de piele al maşinii. 
Mă simţeam ameţit. Să mergi în coloana prezidenţială, în 
spatele maşinii preşedintelui, pe care Serviciul Secret o 
numea „diligenţa“. 

Două echipaje NYPD şi-au luat locul în frunte. Luminile 
roşii şi galbene au început să se învârtească repede în 
cercuri  caleidoscopice. Coloana prezidenţială părăsea 
aeroportul La Guardia. 

Don Hamerman vorbi primul, deîndată ce maşina porni. 

— Nimeni nu l-a văzut pe Kevin Hawkins în ultimele zile, 
nu-i aşa? Hawkins pare să se fi evaporat de pe faţa 
pământului. 

În voce i se simţea frustrarea, mânia şi obrăznicia lui 
obişnuită. li plăcea mult să-i ia de sus pe ceilalţi, însă nici 
eu, nici Grayer n-aveam de gând să-i facem jocul. 

— Nimeni nu ne cunoaşte traseul, continuă Hamerman. 
Am stabilit ruta abia acum câteva minute. 

N-am putut să tac. 


239 


— Noi cunoaştem traseul. Băieţii din NYPD cunosc 
traseul - dacă nu, îl vor cunoaşte imediat. Kevin Hawkins 
se pricepe să pătrundă mistere. Kevin Hawkins e bun, 
punct. E unul dintre cei mai buni oameni ai noştri. 

Jay Grayer privea ţintă prin geamul şiroind de ploaie la 
traficul rapid de pe autostradă. Vocea lui părea să vină de 
departe. 

— Ce crezi despre Kevin Hawkins? mă întrebă. 

— N-am nicio îndoială că Hawkins e implicat într-un fel 
sau altul. E de extremă dreapta. Are legături cu anumite 
grupuri opuse politicii şi planurilor preşedintelui. A mai 
avut probleme. E suspectat de omucidere în interiorul CIA. 
Pare omul perfect. 

— Dar ai şi reţineri în ceea ce-l priveşte? rosti întrebător 
Grayer. Invăţase destul de repejor să mă cunoască. 

— Din ceea ce am citit despre el, n-a avut niciodată un 
colaborator apropiat. Hawkins a fost întotdeauna un 
singuratic, cel puţin până în prezent. Se pare că are 
probleme în relaţiile cu femeile, în afară de sora lui din 
Silver Spring. Nu prea ştiu cum se potriveşte treaba cu Jill 
aici. Nu-l văd pe Hawkins lucrând dintr-o dată cu o femeie. 

— Poate că a găsit în sfârşit un suflet geamăn. Se mai 
întâmplă, spuse Hamerman. 

Mă îndoiam că era şi cazul lui Hamerman. 

— Ce altceva se mai spune despre Hawkins? continuă 
Grayer. 

Mă asculta cu ochii închişi. 

— Toate profilele lui psihologice alcătuite de FBI 
sugerau că era posibilă oricând o scăpare de sub control. 
Nu ştiu cum se poate justifica faptul că a fost ţinut activ 
atâţia ani în Asia şi America de Sud. Urmează partea cea 
mai interesantă: Hawkins e în stare să se dedice unei 
cauze în care crede. Crede cu putere în importanţa 
serviciilor de contrainformaţii pentru apărarea noastră 
naţională. Preşedintele Byrnes nu crede, lucru pe care l-a 
declarat public în câteva ocazii. Aşa s-ar putea explica 
scenariul Jack şi Jill. Ar putea fi explicat. Hawkins are 
destulă experienţă şi suficiente resurse pentru a putea fi 


240 


atras în asasinat. E posibil ca el să fie Jack. Şi dacă-i aşa, 
va fi tare greu de oprit. 

Începuserăm să traversăm podul străzii Cincizeci şi nouă 
spre Manhattan. New York, New York. Coloana 
prezidenţială era o paradă stranie şi ireală de sirene 
asurzitoare şi lumini strălucitoare. Insula Manhattan se 
întindea în faţa noastră. 

New York-ul arăta incredibil de mare şi de copleşitor, 
capabil să ne înghită cu totul. Aici se poate întâmpla orice, 
mi-am zis eu, şi aşa gândeau şi Don Hamerman şi Jay 
Grayer, puteam să jur. 

Bum! 

Bum! 

Bum! 

Am sărit în sus cu toţii pe bancheta din spate a 
limuzinei. Am pus mâna pe armă - gata pentru aproape 
orice, gata pentru Jack şi Jill. 

Ne uitam îngroziţi la automobilul preşedintelui, la 
diligenţă. În maşină se lăsase o tăcere desăvârşită. 
Îngrozitoare tăcere. Apoi am izbucnit cu toţii în hohote de 
râs. 

Zgomotele pe care le auzisem nu erau focuri de armă. 
Semănau, atâta tot. Alarmă falsă. Dar ne trecuseră fiori 
reci. 

Trecuserăm peste grătarul vechi şi deformat al rampei 
de ieşire de pe pod. La zgomotul brusc şi neaşteptat 
fuseserăm gata să facem cu toţii atac de cord. Fără 
îndoială că acelaşi lucru se petrecuse şi în maşina 
preşedintelui. 

— lisuse, oftă tare Hamerman. Deci, cam aşa ar fi. 
Doamne, Dumnezeule! 

— Eram acolo, la Washington Hilton, când Hinckley a 
tras în Reagan şi în Brady, spuse Jay Grayer cu o voce 
tremurătoare. 

Am înţeles că retrăise adineauri acea experienţă, alături 
de Reagan şi James Brady. Că se întorsese în timp, o 
experienţă pe care nu i-o doream nimănui. 

Mă întrebam ce rol ar putea să joace astăzi Grayer. Mă 


241 


îndoiam de fiecare din echipă. 

M-am uitat cum maşina preşedintelui era înghițită de 
străzile aglomerate şi luminate feeric ale New Yorkului. 
Steagurile Americii fluturau frenetic în briza râului. 

Fără regrete. 


79 


Fotoreporterul sosise la New York luni, 16 decembrie, 
după-amiaza devreme, gata de treabă. 

Se hotărâse să facă drumul de la Washington cu maşina. 
Era mult mai sigur aşa. Acum se plimba pe Park Avenue, 
pe unde avea să treacă mâine dimineaţă coloana 
preşedintelui - peste numai câteva ore. Se relaxa înainte 
de ziua istorică, atent la priveliştile şi sunetele New 
Yorkului în sărbătoare. 

Lui Kevin Hawkins îi veneau în minte imagini aleatoare 
- fotografii mentale din cazurile pe care le studiase: 
asasinarea lui JFK, a lui Martin Luther King şi a lui Robert 
Kennedy, chiar şi lamentabilul atentat împotriva lui Roland 
Reagan. 

De un lucru nu se îndoia, că acest atentat nu se va sfârşi 
lamentabil. Era ca şi făcut. Thomas Byrnes n-avea nicio 
şansă. Nicio cale de scăpare. 

Se apropie de hotelul Waldorf-Astoria unde ştia că aveau 
să stea preşedintele şi soţia lui. Era tipic pentru preşedinte 
să nu asculte de sfaturile consilierilor săi. O trăsătură 
esenţială a profilului său psihologic. 

Nu ascultă de experţi. Repară ce nu e stricat. Nebun 
arogant şi nefolositor. Trădător al poporului american. 

Noaptea era rece şi frumoasă de când ploaia uşoară se 
oprise. Aerul rece, în contact cu pielea, îi dădea o senzaţie 
plăcută. Era sigur că nu putea fi identificat drept Kevin 
Hawkins. Avusese grijă de asta. Erau cel puţin o sută de 
uniforme NYPD în jurul hotelului. N-avea nicio importanţă. 
Nimeni nu l-ar fi putut recunoaşte acum. Nici propria lui 


242 


mamă, nici tata. 

Strada din faţa hotelului era relativ aglomerată pentru 
ora târzie. Erau spectatori care veniseră în speranţa să 
vadă cum este împuşcat preşedintele. Nu ştiau când şi 
unde trebuie să sosească, dar ştiau care erau hotelurile 
eligibile din centru. Erau mari şanse să fie Waldorf. 

Ziarele locale, chiar şi New York Times, aveau manşete 
uriaşe despre Jack şi Jill şi drama în curs. Răstălmăceau 
totul, ca de obicei, dar asta nu putea decât să-i fie de folos 
în curând. 

Kevin Hawkins se amestecă în gloata zgomotoasă şi 
aproape festivă, unii dintre gură-cască fiind în drum spre 
pomul de Crăciun din Rockefeller Center. Vânătorii de 
senzaţional adunaţi în faţa hotelului erau ironici şi 
suficienţi şi îi dispreţuia pentru cinismul afişat, pentru 
aerele de superioritate. li dispreţuia chiar mai mult decât 
pe preşedintele inutil pe care venise să-l omoare. 

Se ţinea la limita exterioară a mulţimii - în caz că ar fi 
avut nevoie s-o ia din loc rapid. Nu-i plăcea că e nevoit să 
stea atât, însă coloana prezidenţială nu respecta orarul pe 
care îl avea el, orarul ce-i fusese dat. 

Într-un târziu, văzu gâturi întinse şi priviri îndreptate 
spre stânga. Se auzea zgomotul maşinilor care veneau pe 
Park Avenue. Coloana se apropia de hotel. Nu putea fi 
altceva. 

Mai mult de o duzină de maşini opriră în faţa intrării 
acoperite de pe Park Avenue. După care lui Kevin Hawkins 
aproape că nu-i veni să-şi creadă ochilor. 

Ticălosul dracului se hotărâse să intre în hotel pe 
intrarea din stradă, în loc să folosească garajul de la 
subsol. Voia să fie văzut - să fie fotografiat. Voia ca toată 
lumea să-i admire curajul... să vadă lumea că lui Thomas 
Byrnes nu-i e frică de Jack şi Jill. 

Fotoreporterul îl urmări cu privirea pe încrezutul şi 
vanitosul şef de stat cum coboară din maşină. Ar fi putut 
să-l omoare pe Thomas Byrnes pe loc. O dată cu decizia 
fostului director de uzină de a-şi relua programul normal 
de lucru, reuşita asasinilor era garantată. 


243 


_ Amatorii iau decizii de amatori, Hawkins ştia asta. 
Intotdeauna. Era un lucru pe care conta în meseria lui. 

Aş putea să-l omor chiar acum. Aş putea să-l omor pe 
preşedinte chiar aici, pe Park Avenue. 

Ce senzaţii îmi provoacă acest lucru? Nerăbdare! Nu 
simt vinovăţie. Ce om ciudat am devenit, gândea Kevin 
Hawkins. 

Acesta era motivul pentru care venise aici astă-seară - 
testarea propriilor reacţii emoţionale. 

Aceasta era repetiţia cu costume pentru marea 
premieră. Singura repetiţie de care avea nevoie şi de care 
avea parte. 

Băieţii din Serviciul Secret îl  conduseră cu 
profesionalism şi delicateţe pe preşedinte înăuntru. Se 
descurcaseră excelent. Trei rânduri strânse în jurul lui PP, 
persoana protejată. 

Securitatea preşedintelui era foarte bună, dar nu de- 
ajuns de bună. Nicio securitate nu-i de-ajuns de bună. Nu 
pentru ce avea de gând Kevin Hawkins. 

Un atac kamikaze! Un atac sinucigaş. Preşedintele nu va 
reuşi să scape. Nimeni n-ar fi în stare. Era ca şi făcut. 

Rămase să urmărească restul echipei cum coboară din 
maşinile negre şi albastre, strălucitoare, şi recunoscu 
aproape fiecare personaj. Făcu obişnuitele fotografii 
mentale. Duzini de fotografii pentru arhivă - arhiva din 
capul lui. 

În sfârșit, o văzu pe Jill. Părea teribil de calmă şi 
nepreocupată. Era şi ea o psihopată în felul ei, nu? Jill 
rămăsese în picioare în mijlocul harababurii şi înghesuielii. 
Apoi se făcu nevăzută în hotel alături de ceilalţi. 

În sfârșit, fotoreporterul o porni agale în jos, pe Park 
Avenue, spre sediul MetLife, fost odată sediul Pan Am. Pe 
acoperiş se vedea silueta lui Snoopy pe capra saniei lui 
Moş Crăciun. 

Preşedintele ar trebui să-şi facă o asigurare pe viaţă, 
gândea el, oricât l-ar costa. E ca şi mort. Lucru garantat. 

Dar ceea ce Kevin Hawkins nici măcar nu bănuia, habar 
n-avea, era că el însuşi fusese urmărit. Era sub 


244 


supraveghere atentă, chiar atunci, în New York. 
Jack îl urmărea pe Kevin Hawkins cum se plimba agale 
pe Park Avenue. 


80 


Jack - cel inteligent. 

Jack - cel ager. 

După ce Kevin Hawkins se făcu nevăzut pe Park Avenue, 
Sam Harrison părăsi zona aglomerată de lângă Waldorf. 
New York-ul era deja la fel de răscolit de fenomenul Jack şi 
Jill ca şi Washington, D.C. Asta era bine. Le uşura sarcina. 

Acum avea altceva de făcut. Trebuia s-o facă, oricât de 
mare ar fi fost riscul. Era lucrul cel mai important pentru 
el. 

La intersecţia dintre Lexington Avenue şi strada 
Patruzeci şi şapte era o cabină de telefon. Surprinzător, 
drăcia chiar funcţiona. Probabil că era singura în stare de 
funcţionare din zonă. 

Formă numărul şi urmări cu privirea o târfă în culori 
ţipătoare care se punea în valoare peste drum, pe 
Lexington. Nu departe, un homosexual încerca să agaţe un 
adolescent blond. Băieți şi fete intrau într-un bar tipic 
newyorkez pe nume Ride'm High. Plângea după vechiul 
New York, după ceea ce fusese America, după bărbaţii 
adevăraţi care nu mai erau. 

La New York avea de făcut o treabă importantă şi 
necesară. Jack şi Jill se apropiau de punctul culminant. Era 
convins că avea să ia cu el în mormânt adevărul. Nu se 
putea altfel. 

Intotdeauna adevărul a fost mult prea periculos pentru a 
fi cunoscut de oameni. Adevărul nu-i face liberi, îi face 
doar mai nebuni. Cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să 
privească adevărul în faţă. 

În sfârşit, cineva în Maryland îi răspunse la telefon. Îşi 
asumase un mic risc dând acest telefon, dar merita. 


245 


Trebuia s-o facă pentru propria lui integritate mentală. 

În receptor se auzi vocea unei fetiţe. Simţi imediat o 
uşurare incredibilă, precum şi o bucurie pe care nu o mai 
cunoscuse de multe zile. Vocea fetiţei se auzea ca şi cum 
ar fi fost chiar aici, în New York. 

— Karon la telefon. Cu ce vă pot fi de folos? spuse ea. El 
o învățase să răspundă la telefon. 

Închise ochii şi toată atmosfera viciată a New York-ului, 
tot ceea ce urma să facă dispărură fără urmă. Pentru o 
clipă, mintea lui fu eliberată până şi de Jack şi Jill. Era în 
zona de siguranţă. Era acasă. 

Fetiţa lui era acum singurul lucru cu adevărat 
important. Singurul lucru care mai conta. I se dăduse voie 
să aştepte trează telefonul lui. 

Nu era Jack cel care-şi apăsa acum receptorul de bărbie. 

Nu era Sam Harrison. 

— Tăticu' la telefon, spuse el celui mai mic dintre copiii 
săi. Salut, dulceaţă mică. Mi-e un dor nebun de tine. Ce 
mai faci? Unde-i mămica? Sper că aveţi grijă unul de altul. 
Vă e dor de mine? Eu mor după voi. 

De s-ar termina mai repede, gândea el în timp ce vorbea 
cu fiica lui, apoi cu soţia. Trebuia ca Jack şi Jill să 
reuşească. Urma să schimbe istoria. N-avea voie să se 
întoarcă acasă pe catafalc. În dizgrație. Ca cel mai mare 
trădător al Americii de la Benedict Arnold! încoace. 

Nu, catafalcul era pregătit pentru preşedintele Thomas 
Byrnes. El era cel care merita să moară. Ca şi ceilalţi. 
Fiecare fusese trădător, în felul său. 


Jack şi Jill în capitală 
au venit la curăţat. 


În curând - foarte curând - totul avea să se sfârşească. 


10 General american, 1741-1801, în războiul de independenţă, care a 
devenit trădător (n.tr.). 


246 


81 


Ceva mergea prost la hotel. Nu mă aflam decât de 
câteva minute înăuntru şi eram deja conştient că există o 
breşă în securitate. Văzusem felul în care agenţii 
Serviciului Secret îl înconjuraseră pe preşedinte şi pe soţia 
lui pentru a-i introduce în foaierul strălucitor. 

Thomas şi Sally Byrnes fuseseră escortaţi rapid spre 
apartamentul lor de la etajul douăzeci şi unu. Ştiam 
instrucţiunile pe de rost. Detectivii din NYPD colaboraseră 
îndeaproape cu Serviciul Secret. Verificaseră fiecare cale 
posibilă sau imposibilă de infiltrare în hotel, inclusiv 
metroul, canalizarea şi pasajele subterane. Câini poliţişti 
antrenați pentru detectarea de bombe fuseseră aduşi în 
hotel cu puţin înainte de venirea noastră. Câinii fuseseră 
duşi de asemenea la Plaza şi la Pierre, celelalte două 
hoteluri în care ar fi putut sta preşedintele. 

— Alex, m-am auzit strigat din spate, Alex, vino aici. Aici, 
Alex. Jay Grayer îmi făcea semn cu mâna. A apărut deja o 
mică problemă. Nu ştiu cum au reuşit, dar e clar că sunt în 
New York. Jack şi Jill sunt aici. 

— Ce mama dracului se petrece aici, Jay? l-am întrebat 
în timp ce străbăteam amândoi culoarul mărginit de vitrine 
de sticlă, cu parfumuri în flacoane de un litru şi accesorii 
scumpe. 

Jay Grayer mă conduse în biroul directorului hotelului, 
situat exact în spatele recepţiei din holul central. Camera 
gemea deja de agenţi din Serviciul Secret sau FBI şi de 
poliţişti din New York. Fiecare părea să asculte atent în 
aparatele de emisie-recepţie. Păreau ieşiţi din minţi, 
inclusiv directorul hotelului şi şeful securităţii acestuia; se 
alesese praful de mândria lor că toţi preşedinţii americani 
de la Hoover încoace au stat la Waldorf. 

— Hai să aruncăm o privire. Arătaţi-mi mesajul, vă rog. 
Notiţa se afla pe biroul de mahon alături de un buchet de 
trandafiri roşii ca sângele. Am citit-o, cu Grayer uitându-se 
peste umărul meu: 


247 


Jack şi Jill din capitală 

Au venit la Şef cu flori. 

Suntem aici 

Şi socotim 

Câte ore ţi-au mai rămas până să mori. 


— Vor să ne facă să credem că sunt un cuplu de 
măscărici, i-am spus lui Jay. 

— Şi-i crezi? 

— Al dracului să fiu dacă-i cred, dar văd că o ţin pe-a lor. 
Face parte din plan. E evident că ei ştiu ce fac, pe când noi 
n-avem nicio idee. 

Că Jack şi Jill erau în New York, n-aveam nicio îndoială. 


82 


Uşa masivă de lemn de la dormitorul preşedintelui 
Byrnes se deschise la câteva minute după miezul nopţii. 
Apartamentul prezidenţial de la Waldorf era alcătuit din 
patru dormitoare şi două saloane, în zona turnului. Nu mai 
erau alţi oaspeţi la acelaşi etaj, nici la etajul imediat 
următor sau la cel de dedesubt. 

— Cine e? Preşedintele ridică privirea din cartea pe care 
o citea pentru a-şi calma nervii. Cartea era Truman, de 
David McCullough. Preşedintele aproape că scăpase din 
mâini volumul masiv, la zgomotul neaşteptat făcut de uşă. 

Thomas Byrnes zâmbi la vederea siluetei care stătea 
între uşă şi dulapul uriaş. 

— O, tu erai. Credeam că e Jill. Am impresia că mă 
place, în secret. Ceva îmi spune că, de fapt, mă iubeşte, 
spuse el râzând. 

Sally Byrnes se strădui să zâmbească. 

— Sunt doar eu. Voiam să-ţi spun noapte bună. Şi să văd 
dacă totul este în regulă, Tom. 

Preşedintele se uită drăgăstos la soţia lui. De câţiva ani 
dormeau în dormitoare separate. Avuseseră probleme. 


248 


Erau însă prieteni apropiaţi. El credea că încă se mai 
iubesc şi că se vor iubi totdeauna. 

— N-ai venit să mă seduci? Ce păcat! 

— Bineînţeles că şi de asta am venit. În seara asta meriţi 
să fii sedus. 

Bărbatul ei zâmbi într-un fel care-i aducea aminte de 
vremuri mai bune, vremuri mult mai bune. Putea să fie 
fermecător când voia. Sally Byrnes o ştia prea bine. In 
plus, Tom se pricepea să-ţi frângă inima. Sally ştia şi asta. 
Din anii pe care-i petrecuseră împreună. Agonie şi extaz - 
aşa numea ea relaţia lor. Adevărul era - ca să fim drepţi - 
că fusese mai mult extaz decât agonie. Credeau asta 
amândoi, cu tărie. 

Thomas Byrnes bătu uşor cu mâna pe marginea patului 
imperial cu baldachin. Sally se apropie şi se aşeză lângă el. 
El se întinse după mâna pe care ea i-o oferi de bună voie. Li 
plăcea să-l ţină de mână pe Tom al ei. Simţea că-l iubeşte 
în ciuda rănilor pe care i le pricinuise în trecut, în ciuda 
tuturor necazurilor. Îl ierta pentru legăturile lui. Ştia că nu 
însemnaseră nimic pentru el. Era sigură de asta. Sally 
Byrnes îl înţelegea pe soţul ei mai bine decât oricine 
altcineva. Ştia cât de abătut era în acest moment, cât de 
speriat şi de vulnerabil era. 

Şi îl iubea cu adevărat, cu toate ale lui, cu aroganta, 
timiditatea, neîncrederea şi egoismul lui. Era conştientă că 
şi el o iubea şi că vor rămâne prieteni pe viaţă - ca două 
suflete gemene. 

— Să-ţi spun ceva straniu, spuse el trăgând-o mai 
aproape şi îmbrăţişând-o cu tandreţe pe cea care-i era 
soţie de douăzeci şi şase de ani. 

— Spune-mi. Aştept o dezvăluire totală, Mr. King. Era o 
replică din piesa „Nebunia lui George al III-lea“, la care 
râseseră amândoi la Londra. Regina îi spunea lui George al 
III-lea Mr. King, când se aflau în pat. 

— Cred că e cineva pe care îl cunoaştem. Am avut o 
discuţie cu detectivul acela de la Omucideri. A fost 
singurul care a avut tupeul să-mi spună-n faţă aşa ceva. 
Cred că e cineva apropiat, Sally. Asta face situaţia şi mai 


249 


oribilă. 

Sally Byrnes încercă să nu-şi arate teama. Ochii ei 
măsurară pereţii înalţi ai dormitorului. Stucatura se înălța 
până la jumătatea pereţilor, restul fiind tapetat în albastru 
şi crem pastel. Doamne, cât de mult îşi dorea să se 
întoarcă amândoi acasă, în Michigan. Asta era dorinţa ei 
cea mai puternică, ca ea şi Tom să se întoarcă acasă. 

— I-ai spus asta lui Don Hamerman? 

— Ţi-am spus ţie, şopti el. În tine am încredere. Numai 
în tine cred cu adevărat. 

Sally îl sărută blând pe frunte, apoi pe obraji şi pe buze. 

— Eşti sigur? 

— Sută la sută, spuse el. Deşi ai câteva motive serioase 
să mă omori. Mai serioase decât Jack şi Jill, pot să jur. 

— Ia-mă în braţe, şopti ea. Şi nu-mi mai da drumul. 

— Strânge-mă, spuse el. Tu să nu-mi dai drumul. Aş sta 
aşa toată viaţa. Sally, iartă-mă. 

Cineva apropiat. Cineva foarte apropiat. Preşedintele 
Byrnes nu-şi putea alunga gândul din minte. Cineva 
apropiat. 

— Ce-ţi doreşti de Crăciun, Tom? Ştii cum e presa - pe 
toate vor să le ştie. 

Preşedintele Byrnes se gândi câteva clipe. 

— Linişte. Vreau ca treaba asta să se termine. 


83 


Venise vremea să arate că e mai bun ca Jack şi Jill. În 
sinea lui, o ştia. De departe. Jack şi Jill erau nişte idioţi. 

Casa familiei Cross era în beznă, întinzându-şi umbra pe 
strada Cinci din Southeast. Părea că toată lumea din casă 
adormise. Vom vedea imediat. Avem noi grijă de asta, îşi 
zicea asasinul. 

Numele lui era Danny Boudreaux - dacă vă interesează. 
Veghease casa luminată de felinarele de pe stradă, ascuns 
de pâlcul de eucalipţi - singura ascunzătoare de pe stradă, 


250 


altminteri. 

Se gândea cât de mult îi urăşte pe Cross şi familia lui. 

Alex Cross îi aducea aminte de propriul lui tată, un 
poliţist devotat şi el meseriei sale pentru care îi părăsise 
pe el şi pe mama lui. li abandonase ca pe un scuipat. Apoi 
mama s-a sinucis şi el s-a ales cu părinţi adoptivi. 

Familiile îi făceau greață, iar deşteptul de Cross se 
străduia să fie tăticul perfect. Un papagal, un cabotin, asta 
era. Mai rău, Cross îl subestimase rău şi îl provocase în 
câteva rânduri. 

Danny Boudreaux fusese coleg de clasă cu Sumner 
Moore la Theodore Roosevelt. Sumner Moore fusese 
mereu cadetul al dracului de perfect, elevul perfect, 
atletul-împuţit perfect. De  astă-vară, Moore fusese 
afurisitul lui de tutore. Danny Boudreaux trebuise să 
meargă acasă la familia Moore de două ori pe săptămână. 
Îl urâse de la prima vedere pe Sumner Moore, pe micul 
labagiu ascultător şi condescendent. Ura întreaga familie 
Moore, cu condescendenţa lor cu tot. Ei bine, îi învățase el 
minte. Le arătase el cine era tutorele. 

Prima idee nemaipomenită fusese să facă în aşa fel încât 
Sumner Moore - cadetul perfect - să fie luat drept asasin. 
Se folosise de adresa lui de pe Prodigy şi îi momise pe 
poliţai drept la el acasă. Ce festă urâtă le jucase - cea mai 
tare festă. După aia se hotărâse să scape de Sumner. Asta 
fusese a doua idee nemaipomenită. li făcuse plăcere să-l 
omoare pe Sumner, mai ceva decât pe copii. 

Acum voia să-l înveţe minte şi pe Cross. Era evident că 
Cross nu credea că merită să-şi piardă prea mult din 
timpul lui preţios cu asasinul de la Sojourner Truth. Danny 
Boudreaux nu se compara cu Gary Soneji, în ochii lui Alex 
Cross. Nici cu Jack şi Jill. Era un Nimeni, aşa-i? 

Ei bine, o să mai vedem, dragă doctore Cross. Avem noi 
grijă să-i surclasăm pe Jack şi Jill şi pe ceilalți. Uită-te bine 
la asta, doctore Rahat Defectiv. Ai nevoie de o lecţie. 

Peste o oră sau cam aşa ceva, o groază de oameni aveau 
să ştie că Danny Boudreaux nu trebuie subestimat, nu 
trebuie disprețuit. 


251 


Danny Boudreaux traversă strada Cinci, cu grijă să nu 
iasă de sub protecţia umbrei copacilor. Intră direct în 
curtea bine întreţinută a casei Cross. 

Avea treisprezece ani, dar era scund pentru vârsta lui. 
Nu depăşea un metru şaizeci şi cincizeci de kilograme şi n- 
arăta nici de-atât. Ceilalţi cădeţi îi spuneau Fetiţa, pentru 
că izbucnea în lacrimi de câte ori îl tachinau, ceea ce se 
întâmpla tot timpul. Pentru Danny Boudreaux viața era un 
iad de când începuse anul şcolar. Nu, dintotdeauna, toată 
viața lui de până atunci fusese un iad. Iisuse, cu câtă 
plăcere îl omorâse pe Sumner Moore! Ca şi cum omorâse 
întreaga afurisita aia de şcoală! 

Îşi dăduse cu fard închis de pleoape pe toată faţa, pe gât 
şi pe mâini cât stătuse în ascunzătoare. Purta blugi negri şi 
cămaşă neagră şi o mască neagră de camuflaj pe faţă. Ca 
să se asorteze cu cartierul afro-american, v-aţi prins? Nu-i 
dăduse nimeni vreo atenţie specială pe strada Şase, şi nici 
pe strada E, în drum spre strada Cinci. 

Danny Boudreaux atinse patul armei semiautomate 
Smith & Wesson din buzunarul adânc al ponchoului. Un 
pistol cu douăsprezece gloanţe. Încărcat la maxim. Îi 
dispăruse siguranţa de sine. Începu iar să plângă. Lacrimi 
fierbinţi îi brăzdau faţa. Le șterse cu mâneca. Gata cu 
Fetița. 

El era asasinul perfect. 


84 


Nimic în cer sau pe pământ nu mai putea salva drăguţa 
familie a lui Alex Cross. Le venise rândul să moară. Era 
următoarea mişcare. Lucrul potrivit la timpul potrivit. Hei, 
hei, ce mai vrei? 

Danny Boudreaux se apropia cu paşi mici de treptele 
intrării din spate. Nu făcuse niciun zgomot. 

Putea să fie un cadet al dracului de bun la nevoie. Un 
soldăţel minunat. În seara asta executa o manevră, atâta 


252 


tot. Era în misiune nocturnă. 

Caută şi distruge. 

Din casă nu se auzea niciun zgomot. Nici măcar sonorul 
televizorului. Nu tu Letterman, Leno, nu tu Beavis şi 
Butthead, sau reclame NordicTrack. Nu cânta nimeni la 
pian. Asta pentru că şi Cross dormea, probabil. Foarte 
bine. Somnul celor drepţi, nu-i aşa? 

Atinse clanţa şi aproape imediat vru să-şi retragă mâna. 
Degetele simţiră răceala ca de gheaţă a metalului. Se 
abţinu, totuşi. Apăsă pe clanţă încet, încet. Apoi trase spre 
el. 

Afurisita de uşă era încuiată! Din nu ştiu ce motiv 
nebunesc, îşi imaginase că n-o să fie. Asta nu-l împiedica 
nicidecum să pătrundă în casă, dar însemna să facă ceva 
zgomot. 

Şi aşa ceva nu se făcea. 

N-ar fi fost perfect. 

Se hotărî să înconjoare casa şi să vadă cum stau 
lucrurile în faţă. Ştia că există o verandă. O verandă cu un 
pian. Unde cântă Cross când e trist - vai, ce trist o să mai 
fie bunul doctor Cross. După seara asta, numai tristeţea o 
să se aleagă de viaţa lui. 

În continuare, niciun zgomot nu venea din casă. Ştia că 
Cross nu-şi mutase familia pentru a o feri de primejdie. 
Altă dovadă de lipsă de respect la adresa lui. Cross nu se 
temea de el. Ei bine, ar trebui să-i fie frică. La dracu’, 
Cross ar trebui să facă pe el de frica lui! 

Danny Boudreaux întinse mâna spre mânerul uşii de la 
verandă. Tânărul asasin simţi cum se îneacă în propria-i 
sudoare. De-abia mai respira. Era ca în cel mai rău dintre 
coşmaruri, şi coşmarurile lui nu erau lucru de colo. 

Detectivul John Sampson se uita drept la el! Uriaşul 
negru era pe verandă. Îl aştepta. Stătea acolo, negru ca 
infernul. 

Fusese prins! lisuse! Fusese atras în capcană. Se lăsase 
prins ca un ageamiu. 

Dar - hei, stai puțin! Stai niţel! 

Ceva nu se potrivea în tablou... sau se potrivea cum nu 


253 


se poate mai bine! 

Danny Boudreaux clipi din ochi, după care privi cu mare 
atenţie. Se concentră puternic. Sampson dormea în fotoliul 
miţos şi enorm de lângă pian. 

Picioarele încălţate numai cu şosete se sprijineau pe o 
perniţă asortată cu fotoliul. Tocul cu pistolul erau pe o 
măsuţă, la mai puţin de treizeci de centimetri de mâna lui 
dreaptă. Pistolul era în toc. 

Treizeci de centimetri. Hmmm. Numai treizeci de 
centimetri, gândea asasinul cântărind situaţia. 

Danny Boudreaux se ţinea de clanţa uşii ca de un colac 
de salvare. Nu se mişca. Il durea pieptul ca şi când ar fi 
încasat un pumn. 

Ce să facă? Ce să facă? Ce mama dracului să facă... 
treizeci de centimetri nenorociti... 

Mintea îi zbura cu un milion de kilometri pe secundă. 
Atâtea gânduri se învălmăşeau în creier, că se temea să nu 
explodeze. 

Ar fi vrut să-l omoare pe Sampson. Să intre şi să-l curețe 
pe cioroiul uriaş. După aia să se repeadă pe scări şi să 
termine cu familionul. Aşa de tare i-ar fi plăcut, încât 
simţea cum gândul îl arde pe dinăuntru, îi prăjeşte 
creierul. 

Frânturi din educaţia lui militară îi veneau în cap. 
Valoarea curajului şi toate prostiile alea. Logica e mai 
presus de toate. Ştia ce are de făcut. 

Mai încet decât la venire, cobori scările de la veranda 
casei. Încă nu-i venea să creadă cât de aproape fusese să 
dea drept peste silueta enormă şi amenințătoare a 
detectivului. 

Poate că ar fi reuşit să-l curețe pe cioroi - să-i zboare 
creierii. Dar poate că nu. Era ditamai lepădătura. 

Nu, asasinul de la şcoala Sojourner Truth nu trebuia să 
rişte. Se distra mult prea bine, fusese atât de nostim până 
acum, nu merita să strice totul. 

Avea de-acum ceva experienţă. Era din ce în ce mai bun. 

Se făcu nevăzut în întuneric. Avea alternativă, erau 
câteva lucruri pe care le putea duce la bun sfârșit. Danny 


254 


Boudreaux era liber în D.C. și se distra teribil. Prinsese 
gustul. Avea tot timpul pentru Cross şi familia lui tâmpită, 
mai târziu. 

Aproape că uitase asta atunci când îl umflase plânsul, cu 
câteva minute mai înainte. Nu-şi luase doctoria de şapte 
zile - mult-detestata Depakote, medicamentul afurisit care- 
i făcea greață. 

Purta hanoracul lui preferat, din nou. Fericire, fericire. 
Bucurie, bucurie. 


85 


M-am trezit tresărind şi tremuram tot. Aveam pielea de 
găină şi inima îmi bătea cu furie. 

Un vis urât? Se întâmplase ceva groaznic, în realitate 
sau în vis? În cameră era întuneric-beznă, toate luminile 
stinse, şi mi-a luat o secundă să-mi dau seama unde - 
pentru numele lui Dumnezeu - eram. 

Apoi mi-am adus aminte. Mi-am amintit totul. Făceam 
parte din echipa însărcinată cu protecţia preşedintelui, iar 
preşedintele făcuse totul ca sarcina să ne fie cât mai 
dificilă. Preşedintele hotărâse să plece din Washington, să 
iasă în lume, să demonstreze că nu-i e frică de teroriştii şi 
scrântiţii de orice soi. 

Mă găseam în New York City la hotelul Waldorf-Astoria 
de pe Park Avenue. Jack şi Jill erau şi ei în New York. Erau 
atât de siguri de ei că ne lăsaseră încă o carte de vizită. 

Am bâjbâit după lampa de la capul patului, apoi după 
afurisitul ăla de întrerupător. L-am găsit până la urmă şi- 
am apăsat pe el. M-am uitat la deşteptător. Ora două 
cincizeci şi cinci. 

— E minunat, mi-am zis în sinea mea. E nemaipomenit. 

M-am gândit să dau un telefon la copiii mei din 
Washington. S-o sun pe Nana. Nu mi s-a părut o idee 
genială, dar m-a urmărit o vreme. M-am gândit la Christine 
Johnson. M-am gândit să-i dau un telefon acasă. Nici să nu 


255 


te gândeşti! Numai că de gândit m-am gândit şi tare mult 
îmi plăcea ideea să stau de vorbă cu ea la telefon. 

Mi-am pus o pereche de pantaloni kaki, o pereche de 
pantofi Converse uzaţi şi un hanorac vechi. Am ieşit pe 
coridor. Simţeam nevoia să ies din camera de hotel. 
Simţeam nevoia să ies din propria-mi piele. 

Hotelul Waldorf-Astoria era scufundat în somn. Cum era 
şi firesc. Excepţie făceau agenţii foarte treji din Serviciul 
Secret postați peste tot, în fiecare hol pe care l-am 
străbătut. Schimbul de noapte din garda preşedintelui era 
de veghe. Cei mai mulţi erau bărbaţi cu alură atletică. Din 
echipă făceau parte numai două femei. 

— Ce faceţi, domnule detectiv, aveţi chef de o fugă prin 
New York? mă întrebă una dintre agentele Serviciului 
Secret, pe nume Camille Robinson. Era serioasă şi foarte 
dedicată, aşa cum păreau să fie cei mai mulţi din Serviciul 
Secret. Păreau să-l placă mult pe preşedintele Byrnes, 
destul de mult pentru a se lăsa împuşcaţi pentru el. 

— Mintea mi s-a trezit şi a luat-o la fugă, de asta sunt 
sigur, am spus eu reuşind să zâmbesc. Până dimineaţă, are 
timp de vreo două maratoane. Totul e-n regulă? Aveţi 
nevoie de ceva, o cafea poate? 

Camille scutură din cap în semn că nu şi rămase 
serioasă. Poţi să ai şi o femeie drept câine de pază. Am 
văzut destule. Am salutat-o şi am plecat mai departe. 

Câteva gânduri nu-mi dădeau pace pe când mă plimbam 
prin hotelul în care domnea o linişte ireală. Mintea îmi 
alerga nebuneşte. 

Moartea lui Charlotte Kinsey era o piesă care nu se prea 
potrivea în puzzle. Era posibil ca asasinatul acesta să fi 
fost executat de altcineva, nu de Jack şi Jill. Să fi fost vorba 
de un al treilea asasin? Ce rost avea un al treilea asasin? 
Care putea să fie logica? 

Am continuat să merg pe coridor, urmând în acelaşi 
timp în gând o altă pistă. 

Dar dacă era vorba de o conspirație de o mai mare 
amploare? Ca în Dallas, când cu JFK? Ca în Memphis, când 
cu dr. King? Unde puteam să ajung dacă urmam pista asta 


256 


nebunească? Lista posibililor conspiratori era mult prea 
lungă şi, oricum, eu nu aveam resursele necesare pentru a 
ajunge la cei mai mulţi dintre suspecti. În echipa de criză 
se discuta mult despre conspirații. FBI era obsedat de 
conspirații. Ca şi CIA... dar un fapt anume nu putea fi 
negat: la treizeci de ani de la asasinarea celor doi 
Kennedy, nimeni nu era prea sigur că măcar uneia dintre 
cele două crime i s-a dat de capăt. 

Cu cât mă scufundam mai mult în teorii ale conspirației, 
cu atât înţelegeam mai bine că era imposibil să ajungi 
undeva. Nimeni nu reuşise, de asta eram sigur. Vorbisem 
cu câteva persoane de la arhive şi de la Centrul pentru 
Cercetare din Washington, care ajunseseră la aceeaşi 
concluzie. Sau fundătură. 

Mă plimbam pe coridorul de la etajul douăzeci şi unu, 
unde dormea preşedintele. Mi-a trecut prin cap gândul 
înfiorător că s-ar putea să fie mort în patul lui; că Jack şi 
Jill au apucat să lovească şi că au lăsat un bilet, încă un 
poem pe care-l vom găsi de dimineaţă. 

— Totul e-n regulă? i-am întrebat pe agenţii din faţa uşii 
de acces în apartamentul prezidenţial. 

M-au cercetat cu atenţie, ca şi cum s-ar fi întrebat „ce 
caută ăsta aici?“. 

— Deocamdată, răspunse unul, înţepat. N-am avut nicio 
problemă. 

In sfârșit, am făcut un cerc larg şi m-am întors în camera 
mea. Era aproape patru dimineaţa. 

M-am strecurat în cameră. M-am aşezat pe pat. M-am 
gândit la conversaţia pe care o avusesem cu Sampson, cu o 
seară înainte, despre moartea lui Sumner Moore. Se pare 
că nu Sumner Moore era asasinul de la şcoala Sojourner 
Truth. Am încercat să nu mă mai gândesc la niciunul dintre 
cazuri. 

Am aţipit şi m-am trezit la şase când a pornit 
deşteptătorul cu radio - ca o alarmă de incendiu - chiar 
lângă capul meu. 

Urla muzică rock-and-roll. „K-Rock“ în New York. 
Howard Stern îmi vorbea. Lucrase în Washington, cu ani în 


257 


urmă. Howard zicea: „Preşedintele e-n oraş. E posibil ca 
Jack şi Jill să fie departe?“ 

Toată lumea era la curent. Coloana prezidenţială pleca 
prin Manhattan la unsprezece. Diligenţa era gata de drum. 


86 


În New York era timpul să se scrie istoria. Venise 
vremea. Jocul încetase să mai fie un joc. 

Jack alerga în forţă, cu pasul egal, prin Central Park. Era 
aproape şase dimineaţa. Alerga de la cinci şi ceva. Avea la 
ce să gândească. Ziua Z venise, în sfârșit. New York era 
zona de război, nu-şi putea imagina una mai potrivită. 

Se uita la linia în care Manhattanul se întâlneşte cu 
cerul - uimitoare privelişte - şi alerga paralel cu strada 
Cinci, îndreptându-se spre sud. Deasupra liniei înalte şi 
inegale a clădirilor, cerul era de culoarea cărbunelui văzut 
prin hârtie de mătase. Fulgi uriaşi de fum pluteau 
deasupra construcţiilor de la începutul secolului. 

Era al dracului de frumos, trebuia să recunoască. 
Aproape măreț. Diferit de felul în care se gândea de obicei 
la New York. Totuși, nu era decât o fațadă. Ca Jack şi Jill, 
gândea el. 

Alerga pe lângă un autobuz albastru care se înscrisese 
pe strada Cinci şi se gândea dacă nu cumva are să moară 
peste câteva ore. Trebuia să fie pregătit pentru o 
asemenea posibilitate, să fie pregătit pentru orice. 

Kamikaze, gândea el. Planul final era mortal şi sigur - pe 
cât poate fi de sigur acest fel de lucruri. Nu credea că ţinta 
va supravieţui atacului. Nimeni n-ar supravieţui. Vor mai fi 
şi alţi morţi. Erau în război, în fond, iar oamenii mor în 
război. 

Jack ieşi în sfârșit din parc la intersecţia dintre străzile 
Cinci şi Cincizeci şi nouă. Continuă să o ţină spre sud, 
mărind pasul. 

Câteva momente mai târziu intră în holul cu aer oficial şi 


258 


atrăgător al hotelului Peninsula, din West Fifties. Era şase 
şi zece dimineaţa. Hotelul Peninsula era la distanţă de vreo 
douăzeci de străzi de Madison Square Garden, unde 
preşedintele era aşteptat la unsprezece douăzeci şi cinci. 
Tocmai fusese adus în hol New York Times. Mangşeta îi 
reţinu atenţia: JACK ŞI JILL AMENINŢĂ VIZITA 
PREŞEDINTELUI ÎN NEW YORK. Era impresionat. Chiar şi 
Times se ocupa de ei. 

Jack o văzu apoi pe Jill. Intrase în hol la ora stabilită. 
Punctuală, ca întotdeauna. Ajunsese la Peninsula, conform 
planului. Conform planului, ca întotdeauna. 

Purta un costum de jogging argintiu cu albastru, dar nu 
părea obosită după drumul de la Waldorf până aici. Se 
întreba dacă alergase sau făcuse drumul la pas. Sau dacă 
nu cumva luase un taxi. 

N-o înţelegea întru totul. Intră într-unul dintre lifturi şi 
merse la etajul unde stătea. Sara avea să urce cu liftul 
următor. 

Ajunse în cameră şi o aşteptă. O singură bătaie în uşă. 
La timp. La mai puţin de şaizeci de secunde în urma lui. 

— Arăt îngrozitor, spuse ea. Primele cuvinte ale Sarei. 
Pe un ton tipic pentru ea, pentru neîncrederea ei în sine, 
pentru părerea ei despre sine, pentru vulnerabilitatea ei. 
Sara cea aiurită. 

— N-ai dreptate, o asigură el. Arăţi frumos pentru că eşti 
frumoasă. 

Nu arăta prea bine, totuşi. Încordarea din ultimele ore 
lăsase urme. Chipul ei era o mască de griji şi îndoieli, prea 
mult machiaj, rimel şi ruj de buze. Ziua Z. Părul ei blond 
dat cu spray părea casant. 

— La Waldorf toată lumea e deja-n picioare, raportă ea. 
Sunt convinşi că astăzi va avea loc un atentat. Sunt 
pregătiţi, cel puţin aşa cred ei. Cinci mii de oameni ai 
poliţiei din New York, plus Serviciul Secret şi FBI. Au o 
armată la-ndemână. 

— N-au decât să se creadă pregătiţi, spuse Jack. O să 
vedem curând, nu-i aşa? Acum, vino-ncoace, zâmbi el. N- 
arăţi rău deloc. Niciodată n-ai arătat rău. Eşti răpitoare, 


259 


Sara. Îmi dai voie să te răvăşesc un pic? 

— Acum? protestă Sara slab. Vocea ei se auzi ca o 
şoaptă. O voce mică, vulnerabilă şi nesigură. Dar nu putea 
să reziste îmbrăţişării lui puternice. Nu fusese niciodată în 
stare să-i reziste - şi asta făcuse parte din plan. Totul 
fusese anticipat, de aceea n-aveau cum să dea greş. 

Jack îşi scoase cămaşa deja desfăcută, lăsând la vedere 
pieptul strălucitor de sudoare. Părul de pe piept era 
înmuiat de transpiraţie. Se lipi de Sara. Corpul ei se arcui 
în contact cu al lui. Inimile le băteau cu putere. Jack şi Jill. 
In New York. Atât de aproape de sfârsit. 

Jack îi simţea bătăile inimii accelerând, ca unui mic 
animal încolţit. Sara nu se mai putea controla. Era speriată 
acum, şi avea toate motivele să fie. 

— Te rog, spune-mi că o să ne mai vedem, chiar dacă 
minţi. Spune-mi că nu se va termina totul astăzi, Sam. 

— Nu se va termina, Monkey Face. Sunt la fel de speriat 
ca şi tine, acum. E normal, e sănătos să te simţi astfel. Eşti 
sănătoasă. Amândoi suntem. 

— În câteva ore o să părăsim New York-ul. Vom lăsa în 
urmă tot ce înseamnă Jack şi Jill, murmură ea. O, te iubesc, 
Sam. Mă sperie că te iubesc atât de tare. 

Era de speriat. Mai mult decât putea Sara să ştie. Mai 
mult decât putea cineva să ştie, decât avea să ştie cineva 
vreodată. Istoria nu era pentru public, niciodată nu fusese. 

Incet şi cu grijă, scoase Ruger-ul pe care-l ţinea la spate, 
susţinut de banda elastică a pantalonilor de trening. 
Mâinile îi asudaseră. Îşi ţinea respiraţia. Puse pistolul la 
tâmpla Sarei şi trase în tâmplă într-un unghi uşor 
coborâtor. Un singur foc. 

O execuţie profesionistă. 

Fără pasiune. 

Aproape fără pasiune. _ 

Ruger-ul avea amortizor. Impuşcătura se auzi în camera 
de hotel nu mai puternic decât un trosnet uşor. Impactul 
dur al glonţului de 9 mm i-o smulse din braţe. Tremură 
involuntar văzând trupul fără viaţă de pe covorul de hotel. 

— S-a sfârşit, spuse el. S-a terminat cu durerea din viaţa 


260 


ta, cu toată amărăciunea şi suferinţa. Îmi pare rău, 
Monkey Face. 

Puse biletul în mâna dreaptă a lui Jill. Îi strânse apoi 
pumnul astfel încât biletul să se boţească. Ţinu mâna Sarei 
pentru ultima oară. 

Iar Jill făcu o tumbă. Îi veniră în gând versurile din 
poezia pentru copii. 

Dar Jack nu va cădea. 

Ziua nebuniei finale începuse. 

Jack şi Jill începuse, în cele din urmă. 


261 


Partea a Vl-a 
Nimeni nu mai este în 
siguranţă - 


Nimeni 


262 


87 


Documentul voluminos din mâna mea purta titlul Vizita 
preşedintelui Statelor Unite în New York City, 16-17 
decembrie. Avea optzeci şi nouă de pagini şi includea 
efectiv toate momentele de când preşedintele avea să 
coboare din Air Force One pe aeroportul La Guardia, până 
la reîmbarcarea lui în jur de două după-amiaza şi călătoria 
de întoarcere la Washington. 

Erau incluse planuri ale tuturor locurilor unde urma să 
se afle preşedintele: aeroportul La Guardia, hotelul 
Waldorf, Felt Forum din Madison Square Garden, traseele 
coloanei prezidenţiale, traseele alternative. 


10:55 a.m. Preşedintele şi doamna Byrnes urcă în 
automobil. 


Notă: La hotelul Waldorf-Astoria preşedintele şi doamna 
Byrnes trec printr-un cordon de poliţişti din NYPD. 


11:00 a.m. Coloana motorizată părăseşte hotelul Waldorf 
şi se îndreaptă spre Madison Square Garden, Felt Forum, 
pe traseul (cod C). 

Sosire aproape imediată. 

Presa nu a fost anunţată. 

Mi-am ocupat mintea cu puzzle-ul Jack şi Jill, aşteptând 
să se facă ora plecării de la Waldorf, când coloana de 
limuzine, maşini ale poliţiei şi motociclete avea să se 


îndrepte spre centru. De trei zile încoace, FBI, Serviciul 


263 


Secret şi poliţia din New York laolaltă pregăteau un plan 
de capturare a lui Jack şi Jill pentru cazul în care aceştia 
chiar aveau de gând să-şi facă apariţia în Madison Square 
Garden. Aproape o mie de agenţi şi detectivi în civil vor 
asculta discursul preşedintelui din interior. Ne îndoiam cu 
toţii că protecţia va fi eficientă. 

Toată dimineaţa mă obsedase un gând nebunesc: Nimeni 
nu poate să oprească un glonţ criminal. Nimeni nu poate 
opri un glonţ, nimeni în afară de victimă. 

Ce vor face Jack şi Jill? Cum vor proceda? Eram sigur că 
vor veni la Madison Square Garden. Bănuiam că o vor face 
de aproape. Şi că plănuiseră o cale de scăpare. 

Preşedintele şi doamna Byrnes au fost conduşi sub 
escortă la maşina lor exact la unsprezece fără cinci. O 
falangă de doisprezece agenţi din Serviciul Secret i-au 
însoţit ca o umbră de la apartamentul din turn până la 
limuzina blindată care-i aştepta în garajul de la subsolul 
hotelului. 

Mergeam imediat în spatele escortei principale. Rolul 
meu nu era să-l protejez fizic pe preşedinte. li spusesem 
deja lui Jay Grayer cum credeam eu că va avea loc 
atentatul. Vor acţiona de aproape. Va fi spectaculos. Și au 
un plan de scăpare. 

Încă de dimineaţă intervenise o schimbare în program. 
Se renunţțase la cordonul de ofițeri superiori de poliție de 
la intrarea din spate a hotelului. Nu se vor face fotografii. 
Preşedintele se lăsase convins să nu mai treacă a doua 
oară prin holul principal de la Waldorf. 

I-am văzut pe doamna Byrnes şi pe preşedinte urcându- 
se în maşină pentru plimbarea de trei kilometri. Se ţineau 
de mână. Eram martor la o scenă înduioşătoare. Se 
potrivea cu ceea ce ştiam deja despre Thomas şi Sally 
Byrnes. 

Fără regrete. 

Coloana s-a pus în mişcare exact la ora stabilită. Era 
formaţia pe care cei din Serviciul Secret o numeau 
„coloana oficială strânsă“. Douăzeci şi opt de maşini. Şase 
echipe pregătite de contraatac. Una dintre maşini - 


264 


contrainformaţiile - ţinea legătura prin computere cu cei 
însărcinaţi cu supravegherea. Mă întrebam dacă Jack şi Jill 
nu erau cumva la curent cu programul, poate chiar cu 
numărul de maşini. 

Limuzinele din coloană au ieşit într-un unghi aproape 
drept de pe rampa abruptă a garajului. Trapele s-au 
zgâlţâit cu zgomot sub cauciucuri. Drumul către 
auditorium începea pe Park Avenue, după care cotea spre 
vest pe strada Patruzeci şi şapte către strada Cinci. 

Eram în maşina lui Don Hamerman, a treia după a 
preşedintelui. Până şi Hamerman era mai potolit şi distant 
în acea dimineaţă. Nu se întâmplase încă nimic. Işi 
schimbaseră Jack şi Jill planurile? Erau ocupați să-şi 
șteargă urmele? Aveau să iasă la lumină abia atunci când 
nu ne vom mai aştepta? Urmau să-mi facă o surpriză şi să 
atace coloana motorizată? 

Urmăream tabloul prin geamul maşinii. Atmosfera 
dimineţii era ireală. Oamenii aliniaţi pe marginea străzii 
erau plini de entuziasm, băteau din palme şi salutau 
coloana care trecea. Unul din motivele pentru care 
preşedintele Byrnes luase hotărârea să nu se mai ascundă 
în Casa Albă. Poporul, chiar şi newyorkezii, voia o bucăţică 
din el. Se dovedise un preşedinte bun, popular şi curajos 
totodată. 

Cine voia să-l omoare pe Thomas Byrnes şi de ce? Erau 
mulţi inamici potenţiali, dar nu puteam să nu ţin cont de 
lista preşedintelui. Senatorul Glass, vicepreşedintele 
Mahoney, câţiva reacţionari din Congres, câţiva oameni 
puternici cu legături pe Wall Street. Declarase că vrea să 
schimbe sistemul, iar sistemul respingea cu groază 
schimbarea. 

Sistemul respingea cu groază schimbarea! 

Sirenele poliţiei urlau şi păreau să fie peste tot în jurul 
nostru. Un zid de zgomot potrivit cu situaţia. Ochii mei 
lunecau de la mulţimea care aclama la şirul de maşini care 
se mişca rapid - coloana prezidenţială - şi înapoi. 

Eram parte din ea şi totuşi mă simţeam detaşat. Nu 
puteam să nu mă gândesc la Dallas, John Kennedy, Robert 


265 


Kennedy şi dr. King. Tragediile istoriei noastre. Trista 
noastră istorie. Nu-mi puteam dezlipi ochii de pe 
„diligenţă“. 

Mi se părea aproape imposibil, de neimaginat, că două 
dintre cele trei mari asasinate majore au rămas învăluite în 
mister pentru cei mai mulţi dintre oameni. Două dintre 
cele trei mari cazuri de omucidere din istoria secolului 
nostru n-au fost niciodată rezolvate satisfăcător. 

Garajul VIP de sub Madison Square Garden era un 
buncăr de beton zugrăvit în alb strălucitor. Trebuie să fi 
fost pe puţin o sută de agenţi din Serviciul Secret şi 
poliţişti adunaţi acolo să ne întâmpine. Toţi agenţii 
Serviciului Secret aveau în urechi căşti care-i legau de 
reţeaua celulară a Serviciului. 

I-am urmărit pe Thomas şi Sally Byrnes cum au coborât 
încet din maşina blindată. M-am uitat în ochii 
preşedintelui. Părea liniştit, încrezător şi concentrat. Poate 
că ştia ce face: poate că pentru el nu era altă cale. 

Eram la vreo trei metri de preşedinte şi soţia lui. Fiecare 
secundă în care erau expuşi mi se părea o eternitate. Erau 
prea mulţi oameni acolo, în garaj. Oricare dintre ei ar fi 
putut fi un asasin. 

Preşedintele şi Sally Byrnes zâmbeau şi vorbeau voioşi 
cu persoane influente din New York care veniseră să-i 
salute. Se pricepeau amândoi la asta. Inţelegeau rolul 
extraordinar pe care-l avea ceremonialul pentru funcţia 
lor. Simbolismul şi puterea absolută. lată motivul pentru 
care se aflau aici. Apreciam enorm simţul datoriei şi al 
responsabilităţii pe care-l aveau. Eram sigur că sunt 
amândoi persoane cumsecade care încearcă să procedeze 
bine. Înţelegeam cât de dificilă era sarcina lor. Nu 
realizasem asta înainte să ajung la Casa Albă. 

Preşedintelui şi lui Sally Byrnes nu trebuie să li se 
întâmple nimic, gândeam eu - ca şi când un simplu act de 
voinţă ar putea opri un glonţ ucigaş, ar putea împiedica să 
se petreacă ceva odios acolo, în garaj, sau în sala de 
conferinţe Felt Forum. 

Oricare dintre aceşti oameni ar putea fi Jack şi Jill, îmi 


266 


trecea prin minte privind mulţimea. 

Scoate-i de aici pe preşedinte şi pe soția lui. Acum! Să 
mergem, să mergem! 

Kennedy Center din D. C. Împuşcarea studentei la drept. 
Charlotte Kinsey a fost împuşcată într-un loc public, exact 
ca acesta! Mintea mi se oprise la acea crimă anume. 

Ceva se întâmplase acolo, ceva revelator pentru cazul 
Jack şi Jill. Tiparul fusese spart. Care era adevăratul tipar? 

Am început să urcăm scările spre sala care gemea de 
lume. 

Dacă Jack şi Jill sunt gata să moară, atentatul va reuşi 
aici cu uşurinţă. Cu uşurinţă! 

Şi totuşi, aveam impresia că au de gând să scape. 
Aceasta era partea consistentă a tiparului lor. Nu vedeam 
cum ar putea să scape din Madison Square Garden, dacă 
aici aveau să atace. 

Adevăraţii Jack şi Jill - preşedintele şi prima doamnă a 
Statelor Unite - îşi făcuseră intrarea. Exact la timp. 


88 


O picătură de sudoare mi s-a rostogolit cu încetineală de 
pe vârful nasului. 

Pe piept simţeam apăsarea unui compresor. 

Vuietul tunător ce răzbătea prin pereţii de beton armat 
ai sălii de conferinţe făcea să crească haosul şi confuzia 
care mi se instalaseră în creier. Înăuntru, decibelii au 
devenit asurzitori. Aproape zece mii de oameni umpluseră 
auditoriumul înainte de venirea noastră. 

Împreună cu restul grupului de securitate, m-am 
îndreptat către primul rând de bănci. Agenţi din Serviciul 
Secret şi FBI, şerifi şi agenţi de poliţie erau postați 
pretutindeni în jurul preşedintelui. L-am căutat cu privirea 
pe Kevin Hawkins. Speram s-o găsesc lângă el pe Jill. 

Preşedintele Byrnes şi-a menţinut zâmbetul şi pasul 
neezitant de la intrarea în auditorium. Mi-am amintit 


267 


cuvintele lui: „E inadmisibil ca un cuplu de ţicniţi să 
perturbe activitatea guvernului Statelor Unite. Nu putem 
permite ca aşa ceva să se întâmple“. 

Era cald în clădire, dar eram inundat de o sudoare rece 
ca vântul de gheaţă de pe râul Hudson. Eram la mai puţin 
de treizeci de metri de scena masivă, plină până la refuz cu 
celebrităţi şi politicieni bine cunoscuţi, în frunte cu 
guvernatorul şi popularul primar al oraşului. 

Aparatele de fotografiat fulgerau lumini orbitoare din 
toate unghiurile posibile. Un vaiet răsuna dintr-unul din 
microfoanele de pe scenă. Mi-am pus o stea în cinci colţuri 
pe buzunarul din stânga al hainei. Steaua avea culoarea de 
cod a zilei. Arătam astfel că fac parte din echipa 
Serviciului Secret. Culoarea de cod a zilei era verdele. 
Speranţă? 

Jack şi Jill îşi ţinuseră toate promisiunile până acum. Ar 
fi putut să găsească o modalitate de a introduce arme în 
sală. Erau înăuntru aproximativ o mie de pistoale, dar şi 
carabine şi puşti. Armele poliţiei şi agenţilor de securitate. 

Oricare dintre ei ar putea să fie Jack sau Jill. 

Fără îndoială că unul dintre ei este Kevin Hawkins. 

Don Hamerman se afla lângă mine, dar era prea mult 
zgomot ca să ne putem înţelege pe un ton normal. Din 
când în când ne apropiam şi ne urlam în urechi. 

Chiar şi aşa, mai mult de o propoziţie izolată nu se 
auzea. 

— li ia prea mult timp să ajungă la scenă! a spus 
Hamerman. 

Aşa am înţeles. 

— Ştiu. Mie-mi spui! am răspuns eu. 

— Uită-te cum se mişcă mulţimea, a strigat el spre mine. 
Un foc de armă şi o să intre în panică. Preşedintele stă 
prea mult în mulţime. Ce face, îi provoacă pe asasini? Ce 
vrea să demonstreze? 

Şeful personalului avea dreptate, desigur. Preşedintele 
părea să-i sfideze pe Jack şi Jill. Oricum, mulţimea putea 
funcţiona ca o capcană pentru ei. 

Brusc, mulţimea începu cu adevărat să intre în panică. 


268 


Gloata se despărţea. 

— Omoară-l pe puiul de căţea! Omoară-l! strigătele se 
auzeau în rândurile din faţă. M-am pus în mişcare rapid, 
am împins şi mi-am croit drum prin mulţime. 

— Fii atent, tâmpitule, mi-a strigat o femeie. 

— Omoară-l, ce mai stai! am auzit în faţă. 

— Daţi-mi voie! urlam eu cât puteam de tare. 

Bărbatul care provocase dezordinea avea părul blond, 
lung până la umeri. Purta o geacă neagră largă şi rucsac. 

L-am apucat în acelaşi timp cu un alt individ din partea 
cealaltă. L-am pus pe blond la pământ repede şi fără 
fasoane. Craniul i s-a izbit de podeaua de ciment. 

— Poliţia din New York! a urlat celălalt individ la blond. 

— Poliţia din D.C. Securitatea Casei Albe! am strigat şi 
eu în timp ce-l percheziţionam pe suspect. Polițistul 
newyorkez ţinea pistolul îndreptat spre faţa suspectului. 

Nu mi s-a părut că blondul era Kevin Hawkins, dar n- 
aveam cum să ştiu asta cu siguranţă şi nu ne puteam 
permite să riscăm. Trebuia să-l imobilizăm... n-aveam 
încotro. 

— Omoară-l pe ticălos! Omoară-l pe preşedinte! ţipa 
blondul în continuare. 

Era nebun de legat - toată situaţia era o nebunie. 

— Mă doare! a tipat el la mine şi la celălalt poliţist. 
Nebun? mă întrebam. 

Simulare? 

Diversiune? 


89 


Un atac kamikaze! Dintr-o clipă într-alta. Un asasin gata 
să se sinucidă. lată motivul pentru care nu putea fi oprit. 
Iată de ce președintele Byrnes era ca şi mort. 

Kevin Hawkins nu avu nicio problemă să-şi găsească o 
poziţie bună în sala aglomerată şi gălăgioasă. Cu 
imaginaţia şi cu talentul lui neobişnuit îşi crease o 


269 


identitate cu totul nouă. 

Hawkins era acum o brunetă înaltă îmbrăcată în 
pantaloni şi jachetă de culoare închisă. Nu era o femeie 
cine ştie ce arătoasă, trebuia să recunoască, dar cu atât 
mai puţin atrăgea atenţia asupra sa. 

Hawkins mai avea şi o legitimaţie FBI, autentică de la 
timbru până la grosimea cartonului. Il identifica drept 
Lynda Cole, agent special din New York. Fotoreporterul 
era aşezat pe scaunul Lyndei Cole din rândul al şaselea şi 
urmărea atent ce se petrecea cu mulţimea. 

Clic! 

Clic! 

Făcu câteva fotografii imaginare, una după alta, 
îndeosebi concurenţilor lui. Adică celor din Serviciul 
Secret, FBI, NYPD. Nu credea însă că are nişte concurenţi 
serioşi. 

Kamikaze. Cine l-ar putea opri? Nimeni. Poate 
Dumnezeu însuşi. Poate nici măcar Dumnezeu. 

Era impresionat totuşi de numărul celor din echipa 
adversă. Chiar aveau de gând să-i oprească pe Jack şi Jill 
în dimineaţa asta. Mai ştii? Poate că vor reuşi, având în 
vedere numărul lor şi al armelor de foc. S-au întâmplat 
lucruri mai stranii. 

Numai că Hawkins nu-i credea în stare. Mai avuseseră o 
şansă înainte ca el să pătrundă în clădire, nu acum. 
Fotoreporterul contra FBI, Serviciului Secret, NYPD. Luii 
se părea rezonabil. O partidă destul de echilibrată. 

Privea cu ironie pregătirile laborioase ale adversarilor. 
Planul lor de joc era parte integrantă din planul lui. Ceea 
ce făceau acum, fiecare pas, totul fusese anticipat şi era 
chiar necesar pentru ca atacul kamikaze să reuşească. 

Imnul naţional izbucni printre cei de faţă, iar Hawkins 
aplaudă alături de ceilalţi. În fond, era un patriot. N-avea 
s-o creadă nimeni după cele ce urmau să se întâmple, el 
ştia însă că aşa era. 

Kevin Hawkins era unul dintre ultimii patrioţi veritabili. 


270 


90 


Nimeni nu poate opri un glonț criminal. 

Un foc îmi ardea în piept. Mă mişcăm cu viteză printre 
oameni, căutându-l pe Kevin Hawkins. 

Simţeam fiecare nerv din trup, întins la maximum. Mâna 
dreaptă mi se odihnea pe patul dur al pistolului. Nu-mi 
ieşea din minte că oricare dintre cei de faţă putea să fie 
Jack ori Jill. În gloata zgomotoasă, pistolul mi se părea 
inutil. 

Reuşisem să ajung pe rândul al doilea, chiar în dreapta 
scenei înalte de trei metri. Lumina din sală mi se părea 
mai slabă, dar poate că era doar lumina din capul meu. 
Sau din sufletul meu? 

Preşedintele tocmai păşea pe treptele de metal cenuşiu. 
Strângea mâna cuiva din mulţime. Preşedintele îl bătea pe 
un altul pe umăr. Părea să-şi fi alungat din minte ideea de 
pericol. _ 

Sally Byrnes urca treptele înaintea soţului ei. li vedeam 
trăsăturile feţei. M-am abținut să mă gândesc că şi Jack şi 
Jill ar fi putut s-o vadă la fel de distinct. Tot spaţiul liber de 
lângă scenă colcăia de agenţi secreti. 

Eram acolo când s-a întâmplat, în sfârșit. Eram lângă 
preşedintele Byrnes. 

Jack şi Jill au lovit cu o înverşunare teribilă. 

A explodat o bombă. Cel mai răsunător trăsnet cu 
putinţă a lovit chiar lângă scenă - poate chiar pe scenă. 
Explozia le-a luat prin surprindere pe gărzile de corp care-l 
înconjurau pe preşedinte. Detonase în interiorul 
perimetrului de apărare. _ 

Haos! O bombă în loc de focuri de armă! În ciuda 
faptului că sala de conferințe fusese verificată de 
dimineaţă, gândeam, în timp ce m-am repezit înainte. Am 
băgat de seamă că o mână îmi sângera - probabil de la 
ţicnitul de adineauri, sau poate de la explozie. 


271 


Cea mai tâmpită secvenţă cu putinţă a început să se 
deruleze cu rapiditate. Pistoale şi carabine scoase din 
tocuri peste tot în mulţime. Nimeni nu părea să ştie exact 
unde lovise bomba, sau cum, sau care erau pagubele reale. 
În ce scop fusese detonată? 

Toată lumea din primele douăzeci de rânduri şi de pe 
scenă s-a aruncat la podea. 

Fumul gros şi negru se ridicase la tavan şi atârna de 
grinzile transversale de oţel. Aerul mirosea a păr pârlit. 
Oamenii ţipau. Nu vedeam clar câţi au fost răniţi. Nu-l mai 
vedeam pe preşedinte. 

Bomba explodase lângă scenă. Foarte aproape de locul 
unde cu câteva clipe mai înainte preşedintele strânsese 
mâini şi vorbise cu oamenii. Zgomotul exploziei îmi răsuna 
încă în urechi. 

Mi-am croit cu violenţă drum spre scenă. Nu puteai să-ţi 
dai seama câţi oameni fuseseră răniţi sau ucişi de explozie. 
Nu-i localizasem încă pe preşedinte sau pe doamna 
Byrnes, din cauza fumului şi a oamenilor cuprinşi brusc de 
isterie. Cameramanii de televiziune se apropiau şi ei de 
locul dezastrului. 

Am zărit într-un târziu un grup de agenţi din Serviciul 
Secret strânşi în jurul preşedintelui. Il puseseră pe 
picioare. Thomas Byrnes era în viaţă; era în siguranţă. 
Agenţii îl conduceau departe de pericol. Gărzile de corp 
ale Serviciului Secret acționau ca un scut uman pentru 
preşedinte, care nu părea să fi fost rănit. 

Aveam Glockul în mână, îndreptat spre tavan, şi strigam: 
„Poliţia!“ Câţiva dintre agenţii secreţi şi poliţiştii din New 
York făceau acelaşi lucru. Ca să ne recunoaştem între noi. 
Ca să nu fim împuşcaţi şi să nu împuşcăm pe cineva, în 
dezordinea  înspăimântătoare. Oameni din mulțime 
plângeau isteric. 

Am continuat să-mi fac loc spre ieşirea dinspre sud-est 
pe unde Serviciul Secret îl condusese pe preşedinte la 
venire. Spre calea de salvare stabilită dinainte. 

Dincolo de plăcuţa luminoasă pe care scria IEŞIRE se 
întindea un tunel lung de beton, care ducea în parcarea cu 


272 


acces limitat de pe malul râului. Maşinile blindate ne 
aşteptau acolo. Ce altceva ne mai aşteaptă oare? mă 
întrebam. O voce striga în capul meu în timp ce goneam 
din toate puterile. Jack şi Jill au fost întotdeauna cu un pas 
înaintea noastră. L-au ratat! De ce au ratat? 

Ei nu greşesc. 

Eram la aproximativ zece metri în urma preşedintelui şi 
a gărzilor lui de corp când m-am prins, când am înţeles în 
sfârşit ceea ce nimeni altcineva nu înţelesese încă. 

— Schimbaţi calea de retragere! am strigat cât am 
putut. Schimbați calea de retragere! 


91 


Nu m-a auzit nimeni. Abia mă auzeam eu în balamucul 
acela. Era prea multă gălăgie şi confuzie în Madison 
Square Garden. 

Oricum, m-am năpustit disperat înainte, încercând să 
ajung din urmă falanga care, aşa cum o vedeam eu, arăta 
ca o gloată disperată. Fumul exploziei avea un efect 
năucitor. 

— Schimbaţi calea de retragere! Schimbaţi calea de 
retragere! strigam eu întruna. 

Am intrat în sfârşit în tunelul de beton cu pereţii văruiţi 
în alb. Pereţii amplificau ciudat fiecare sunet. Eram chiar 
în spatele ultimului dintre agenţi. 

— Nu pe-aici! Opriţi-l pe preşedinte! strigam eu în 
deşert. 

Tunelul era plin de invitaţii de onoare întârziaţi şi de 
oamenii serviciului de securitate, care continuau să 
sosească. Eram împinşi din faţă de un val care mergea în 
cealaltă direcţie. 

Era prea târziu acum pentru a schimba traseul de 
retragere. Am împins şi mi-am croit drum cât mai aproape 
de preşedinte şi de doamna Byrnes. Căutam disperat în 
mulţime figura lui Kevin Hawkins. Mai era o şansă. 


273 


Toate feţele pe care le priveam exprimau stupoarea. 
Ochii pe care i-am văzut erau măriţi de spaimă şi mă 
căutau. Deodată răsunară câteva pocnete în tunel. Focuri 
de armă! 

Cinci focuri de armă păreau să fi explodat în interiorul 
falangei care-l înconjura pe preşedinte. Cineva reuşise să 
se strecoare în perimetrul de apărare. Corpul mă durea ca 
şi cum eu aş fi fost cel împuşcat. 

Cinci împuşcături. Trei rapide, urmate de alte două. 

Nu vedeam ce se întâmplă în faţă, dar un sunet straniu a 
ajuns până la mine. Un vaiet prelung şi pătrunzător. 

Cinci împuşcături! Trei rapide, urmate de alte două. 

Vaietul sfâşietor venea din locul unde zărisem ultima 
oară imagini fugare ale preşedintelui, acolo unde se 
auziseră explodând împuşcăturile. 

Mi-am împins trupul, cu toată greutatea, în mulţimea 
compactă cu gândul să ajung în epicentrul coşmarului. 

Mă simţeam ca şi cum aş fi încercat să înot în nisipuri 
mişcătoare, să mă eliberez din ele. 

Cinci focuri. Ce se întâmplase acolo? 

Apoi am văzut. Totul mi s-a aşternut brusc în faţa 
ochilor. 

Gura mi s-a uscat. Ochii mi s-au umezit. Tunelul cu 
aspect de buncăr devenise dintr-o dată extrem de tăcut. 
Preşedintele Byrnes era jos pe podeaua de ciment. Sângele 
îi curgea în şuvoaie şi se răspândea pe cămaşa albă. 

Sânge roşu strălucitor se scurgea din partea dreaptă a 
feţei sau poate că rana era undeva în partea de sus a 
gâtului. Nu-mi dădeam seama din locul unde mă găseam. 

Focuri de armă. Ca o execuție. 

O lovitură de profesionist. 

Jack şi Jill, lua-v-ar dracu! 

Era stilul lor, sau pe-aproape. 

Am împins fără menajamente, măturându-i pe cei din 
calea mea. I-am zărit pe Don Hamerman, Jay Grayer şi pe 
Sally Byrnes. Mi se părea că asist la o reluare cu 
încetinitorul. 

Sally Byrnes încerca să ajungă la soţul ei. Prima doamnă 


274 


nu părea să fie rănită. Totuşi, mă întrebam dacă fusese şi 
ea în vizor. Poate ţinta lui Jill? Agenţii din Serviciul Secret 
o ţineau pe doamna Byrnes, încercau să o protejeze. Voiau 
să o reţină departe de măcel, de soţul ei, de un posibil 
pericol. 

După aceea am văzut un al doilea cadavru. Am simţit 
şocul ca pe o lovitură în stomac. Nimeni n-ar fi putut 
anticipa acel tablou îngrozitor. 

O femeie căzuse lângă preşedinte. Fusese împuşcată în 
orbita ochiului drept. Mai avea o a doua rană în gât. Părea 
să fi murit. O armă semiautomată zăcea lângă trupul ei 
dezarticulat. 

Ucigaşa? 

Jill? 

Cine altcineva ar fi putut să fie? 


92 


Jack stătea liniştit şi privea calm mulţimea de maşini 
blocate bară lângă bară pe strada West, lângă intrarea în 
pasajul subteran Holland. 

Radioul tuna în cele două boxe ale Jeepului său negru. 
Se uita la feţele neliniştite şi dezorientate ale oamenilor 
din maşini. O femeie între două vârste, într-un Lexus 
verde-crud, izbucnise în lacrimi. Sirenele urlau ca un 
milion de bocitoare lăsate slobode în centrul New Yorkului. 

Jack şi Jill au venit în capitală... Toată lumea ştia acum 
de ce, sau măcar credea că ştie. 

Toată lumea înţelegea acum cât de serios fusese jocul. 

Daţi drumul la ştiri, ar fi vrut să le spună tuturor acestor 
oameni de bine care voiau să străbată tunelul de ieşire din 
New York. Ceea ce s-a întâmplat n-are a face cu niciunul 
dintre voi. Vorbesc serios. Nu veţi şti niciodată adevărul. 
Nimeni nu-l va cunoaşte vreodată. Oricum n-aţi şti ce să 
faceți cu el. N-aţi înțelege, chiar dacă m-aş opri şi aş sta să 
vă explic acum, pe loc. 


275 


Intră în tunelul lung şi claustrofobic de sub râul Hudson 
şi încercă să nu se gândească la Sara Rosen. Dincolo de 
tunel, o luă spre sud prin bariera New Jersey, apoi pe I-95 
spre Delaware, ţinând-o tot spre sud. 

Sara era trecut, iar trecutul nu avea nicio importanţă. 
Trecutul nu există, decât ca o lecţie pentru viitor. Sara 
dispăruse. Se gândi la ea când se opri să mănânce lângă 
ieşirea de la barieră, la Talleyville. Era important să o 
plângă. Pe Jill, nu pe preşedintele Byrnes. Sara făcea cât o 
duzină de-alde Thomas Byrnes. Îşi făcuse bine treaba, o 
treabă aproape perfectă, chiar dacă fusese folosită, de la 
început. Nu era nicio îndoială că Sara Rosen fusese 
folosită. Fusese ochii şi urechile lui în interiorul Casei 
Albe. Fusese iubita lui. Săraca Monkey Face. 

Pe la şapte seara, în apropiere de Washington, făcu un 
jurământ: să nu se mai înduioşeze niciodată pentru soarta 
Sarei. Ştia că e în stare. Că poate să-şi controleze 
sentimentele. Era mai bun decât Kevin Hawkins, un foarte 
bun soldat altminteri. 

Fusese Jack. 

Acum nu mai era Jack. 

Jack nu mai exista. 

Nu mai era nici Sam Harrison. Sam Harrison fusese o 
faţadă, o măsură de precauţie, o parte a planului complex. 
Sam Harrison nu mai există. 

Acum se putea întoarce la viaţa lui simplă şi în general 
bună. Era aproape de casă. Îşi îndeplinise Misiunea 
Imposibilă, cu succes. Totul mersese aproape perfect. 

Şi iată-l acasă, cotind pe aleea rotundă familiară, pavată 
cu prundiş şi cochilii colorate, pe care zăceau uitate câteva 
jucării. 

Îşi văzu fetiţa ieşind în goană din casă, cu părul blond 
fluturând. Îşi văzu soţia urmând-o îndeaproape, în fugă. 
Lacrimile şiroiau pe obrajii ei, ca şi pe ai lui. Nu se mai 
temea să plângă. Nu se mai temea de nimic. 

Mulţumesc, Iisuse, războiul se terminase. Inamicul, cel 
rău, era mort. Cei buni câştigaseră şi cel mai preţios mod 
de viaţă de pe pământ era în siguranţă pentru o vreme - 


276 


măcar pentru cât vor trăi copiii lui. 

Nimeni nu va şti vreodată cum şi de ce s-a întâmplat şi 
cine era responsabil cu adevărat. 

Exact cum se întâmplase cu JFK în Dallas. 

Şi cu RFK în Los Angeles. 

Şi cu Watergate şi cu Whitewater şi cu aproape fiecare 
eveniment important din istoria noastră recentă. Adevărul 
e că istoria noastră nu se cunoaşte. E protejată cu mare 
atenţie împotriva adevărului. În stilul american. 

— Te iubesc aşa de mult, îi şopti soţia lui în obraz. Eroul 
meu. Ai făcut un lucru atât de bun şi de curajos! 

El credea acelaşi lucru. Din toată inima. 

Nu mai era Jack. Jack nu mai exista. 


93 


Nu se terminase! 

Trecuse puţin de amiază când Serviciul Secret fu 
informat de poliţia din New York despre un alt asasinat. 
Aveau motive puternice să creadă că avea legătură cu 
împuşcarea preşedintelui Byrnes. 

Jay Grayer şi cu mine ne-am grăbit să ajungem la 
Peninsula Hotel, în centru. Eram complet năuciţi de 
oroarea întâmplată de dimineaţă şi încă nu-mi venea să 
cred că preşedintele fusese împuşcat. În halul în care 
eram, am primit raportul despre cealaltă omucidere. O 
cameristă de la hotel descoperise un cadavru într-un 
apartament de la etajul douăzeci. În cameră mai era un 
poem lăsat de Jack şi Jill. Un ultim poem? 

— Ce-au zis cei din NYPD? l-am întrebat pe Jay în 
maşină pe drumul spre centru. Au dat detalii? 

— Conform raportului iniţial, femeia moartă ar putea să 
fie Jill. E posibil ca Jill să fi fost omorâtă sau să se fi 
sinucis. Sunt destul de siguri că biletul e autentic. 

Mistere în misterul odios. Să fi fost şi această moarte 
parte din planul Jack şi Jill? Mi se părea plauzibil şi 


277 


credeam că mai aveam destule straturi de îndepărtat 
înainte de a ajunge la inima ororii. 

Am ieşit alături de Grayer din liftul cu pereţi auriţi şi am 
ajuns la locul crimei. Era plin de poliţişti din NYPD. Erau 
acolo medici de la urgenţă, echipe SWAT cu căşti de 
protecţie şi măşti de plexiglas pe faţă, multe uniforme, 
detectivi de la Omucideri. Scena era de balamuc. Mă 
temeam de contaminarea probelor şi de scurgeri în presă. 

— Ce-i cu preşedintele? ne întrebă unul dintre detectivi. 
Ştiţi ceva? E vreo speranţă? 

— Se luptă. Sigur, sunt şanse să scape, spuse Jay 
Grayer. 

Apoi ne-am îndepărtat de grămada de detectivi. Sunetul 
ameninţător al sirenelor de poliţie ajungea la noi din 
stradă. Se auzeau clopote de biserică, probabil de la 
Catedrala Sf. Patrick din apropiere. 

Cadavrul unei femei blonde zăcea pe covorul de pluş 
cenuşiu, lângă patul dublu răvăşit. Faţa, gâtul şi pieptul 
erau pline de sânge. Era îmbrăcată într-un costum de 
jogging argintiu cu albastru. 

O pereche de ochelari cu rame subţiri se aflau pe covor, 
lângă pantofii ei de sport Nike. 

Fusese executată - aşa cum fuseseră executate primele 
victime ale lui Jack şi Jill. 

Un singur foc, de aproape. 

O execuţie de profesionist. Cu sânge rece. 

Fără pasiune. 

— A fost vreodată pe vreuna din listele de suspecți? l-am 
întrebat pe Grayer. 

Ştiam amândoi că femeia moartă era Sara Rosen. Făcea 
parte din personalul de la Casa Albă. Nu fusese detectată 
la niciuna dintre investigaţiile de profunzime la care fusese 
supus personalul, şi ăsta era cel mai grav lucru 
deocamdată. 

— Nu, după ştiinţa mea. Era unul dintre oamenii de bază 
de la oficiul de comunicaţii din Casa Albă. Toată lumea o 
admira pentru eficienţa şi profesionalismul ei. Era un om 
de încredere. Iisuse, ce nenorocire. Ce dezastru! Era un 


278 


om de încredere, Alex. 

O parte a obrazului stâng dispăruse, ca smulsă de un 
animal. Jill arăta ca luată prin surprindere. Sprâncenele 
erau arcuite. În ochi nu i se citea frică. 

Avusese încredere în asasin. Fusese Jack cel care 
apăsase pe trăgaci? Am observat fumul de lângă rană, 
cercul  cenuşiu. 'Trăsese de aproape. Jack fusese. 
Profesionist. Fără pasiune. O altă execuție. 

Dar e chiar Jill? m-am întrebat aplecându-mă peste 
cadavru. Asasinul de profesie Kevin Hawkins murise la 
spitalul St. Vincent's, în centru. Hawkins se deghizase în 
agentă FBI pentru a intra în Madison Square Garden. 
Folosise bomba drept mijloc de diversiune, pentru a-şi 
atrage ţinta acolo unde-i convenea, la momentul care-i 
convenea. Aşteptase în tunelul de la ieşire îmbrăcat ca o 
femeie. li mersese. Care erau relaţiile dintre Kevin 
Hawkins şi femeia aceasta? Ce mama dracului se 
petrecea? 

— A lăsat un poem. Cineva a lăsat un poem. Seamănă cu 
celelalte, îmi spuse Jay Grayer. Biletul era într-o pungă de 
plastic, din acelea folosite de poliţie pentru probe. Mi-o 
înmână. Testamentul lui Jack şi Jill, adăugă el. 

— Crimă perfectă, am mormăit eu, mai mult pentru mine 
decât pentru Grayer. Jack şi Jill au murit amândoi la New 
York. Caz închis, aşa-i? 

Agentul Serviciului Secret se uită lung la mine, după 
care scutură încet din cap. 

— Acest caz nu va fi niciodată închis. Nu cât trăim noi, 
oricum. 

— Glumeam. 

Am citit ultimul bilet. 


Jack şi Jill în capitală au venit 

Insă Jill s-a curăţat. 

Jocu-i sfârşit 

Jill a plătit 

Deşi pentru o cauză dreaptă a luptat. 


279 


— Du-te dracului, Jill, m-am adresat eu în şoaptă 
cadavrului. Focurile iadului să te ardă pentru ce-ai făcut 
azi. Sper că există un infern special numai pentru tine şi 
Jack. 


94 


Nicăieri nu provocă mai multă stupoare atentatul decât 
la Washington. Thomas Byrnes era iubit şi era detestat, 
dar era al oraşului, mai ales acum. 

Christine Johnson fu şocată, ca şi prietenii ei apropiaţi, 
ca aproape toţi cunoscuţii ei. Profesorii de la şcoala 
Sojourner Truth şi copiii fură distruşi când auziră ce i s-a 
întâmplat la New York preşedintelui. Era înspăimântător şi 
adevărat, dar şi insuportabil de trist şi ireal. 

Din cauza atentatului, toate şcolile din Washington se 
închiseră la ora prânzului. Christine urmărise reportajele 
televizate despre atentatul ucigaş imediat după ce se 
întorsese de la şcoală. Încă nu-i venea să creadă. Nimănui 
nu-i venea să creadă. Preşedintele era încă în viaţă. Nu se 
spunea nimic altceva. 

Christine nu ştia dacă Alex Cross fusese prezent la 
Madison Square Garden, dar bănuia că da. Îşi făcea griji şi 
pentru Alex. Îi plăcea sinceritatea detectivului, tăria lui 
interioară, dar mai ales vulnerabilitatea şi compasiunea pe 
care le ghicea în el. Îi plăcea cum arată, cum vorbeşte, 
cum se poartă. Îi mai plăcea şi felul în care îşi creştea 
copilul, pe Damon. O făcea să-şi dorească şi mai tare să 
aibă copii. Va trebui să vorbească cu George. Trebuia să 
stea de vorbă cu George. 

El veni acasă cu puţin înainte de şapte seara, cu o oră 
sau două mai devreme decât de obicei. George Johnson 
muncea din greu pentru firma lui. Avea treizeci şi şapte de 
ani şi o figură frumoasă şi copilăroasă. Era un om bun, deşi 
uneori cam egoist şi - să fim sinceri - nu tocmai manierat, 
câteodată. 


280 


Christine îl iubea, cu toate acestea; acceptase binele şi 
răul. Aşa se gândea acum, când îl îmbrăţişa cu ardoare în 
pragul uşii. Nu avea nicio îndoială. Ea şi George se 
întâlniseră la Universitatea Howard şi erau împreună încă 
de pe atunci. Aşa era normal să stea lucrurile, în ceea ce o 
privea. 

— Oamenii sunt încă pe străzi, cu ochii în lacrimi, spuse 
George. După ce o îmbrăţişase îşi agăţase în cuier haina de 
lână Brooks Brothers şi îşi slăbise cravata, dar nu plecase 
sus să se schimbe. Îşi încălcase toate regulile astăzi. Cu 
atât mai bine pentru el. 

— N-am votat pentru preşedintele Byrnes, dar treaba 
asta m-a clătinat, Chris. Mare păcat. g 

Avea lacrimi în ochi, constată ea cu surprindere. In mod 
normal George îşi ţinea pentru el sentimentele, totul sub 
capac. Christine se simțea mişcată de emoția soțului ei. Şi 
încă foarte tare. 

— Am plâns de vreo două ori, se destăinui ea. Ştii cum 
sunt eu. Eu am votat pentru preşedinte, dar nu de-aia 
plâng. Am impresia că s-a pierdut orice urmă de respect 
pentru orice instituție. Ne pierdem respectul pentru viața 
umană cu o viteză îngrijorătoare. Se vede până şi în ochii 
unui copil de şase ani. O văd în fiecare zi la şcoala Truth. 

George Johnson o luă încă o dată în braţe, o strânse cu 
afecţiune. Aveau aceeaşi înălţime. Christine îşi lăsă capul 
să se odihnească pe obrazul lui. Mirosea a parfum de 
lămâie. Îl folosea la şcoală. O iubea atât de mult. Nicio 
femeie, nicio persoană pe care o cunoscuse vreodată nu 
era ca ea. Se simţea extraordinar de bucuros să o aibă, să 
fie iubit de ea, să o strângă în braţe ca acum. 

— Ai auzit ce-am spus? îl întrebă ea. Voia să vorbească 
cu George astă-seară, nu trebuia să-l lase să dispară, cum 
se întâmpla adeseori. 

— Bineînţeles. E ceea ce simte toată lumea, Crissie. Cu 
toate astea, nimeni nu ştie ce să facă. : 

— Am să pregătesc ceva de mâncare. Intre timp, ne 
uităm la CNN, spuse ea. O parte din mine nu vrea să se 
uite la ştiri, dar cealaltă simte nevoia. 


281 


— Te ajut şi eu cu haleala, se oferi George, lucru rar la 
el. 

Ea spera să-l poată vedea mai des astfel, să nu fie nevoie 
de o tragedie naţională pentru ca el să-şi exteriorizeze 
emoţiile. Ştia, desigur, că foarte mulţi bărbaţi sunt aşa. 
Erau lucruri şi mai rele într-o căsătorie. 

Mâncară o salată de bame şi deschiseră o sticlă de 
Chardonnay. Nici nu terminaseră bine masa în faţa 
televizorului, când se auzi clopoţelul de la uşă. Era 
aproape nouă şi nu aşteptau pe nimeni. Mai treceau 
vecinii, uneori. 

CNN prezenta un reportaj de la New York University 
Hospital, unde fusese dus în grabă preşedintele. Alex 
Cross apăru pe ecran alături de alţi ofiţeri prezenţi la locul 
dezastrului, dar nu spuse mare lucru presei. Alex părea 
supărat, consumat şi - ei bine - nobil. Christine nu-i 
spusese lui George că-l cunoaşte. Acum se întreba de ce. 
Nu-i spusese lui George nici despre vizita târzie pe care i-o 
făcuse Alex acasă. El dormea atunci - aşa era George. 

Inainte ca George să apuce să se ridice de pe canapea, 
soneria sună a doua oară. Apoi, încă o dată. Oricine-ar fi 
fost, nu se lăsa cu una cu două. 

— Răspund eu, Crissie, spuse el. Habar n-am cine naiba 
poate să sune la ora asta. Ai vreo idee? 

— Nu. 

— Gata, vin acum, strigă el. Christine se pomeni că 
zâmbeşte. George cel nerăbdător revenise. 

— Vin, pentru numele lui Moş Crăciun. Viu acu'. Mai 
rabdă puţin, că vin, spuse el şi se repezi la uşă încălţat 
numai cu şosete. 

Se uită pe vizor şi se întoarse spre Christine cu o 
expresie întrebătoare pe faţă. 

— Un copil alb. 


282 


95 


Danny Boudreaux stătea pe terasa strălucitoare, vopsită 
în alb, a casei profesoarei. Era îmbrăcat într-o haină de 
ploaie militară, mult prea mare pentru el, care îl făcea să 
arate oarecum mai important. Asasinul de la şcoala 
Sojourner Truth în carne şi oase! În plină glorie acum. Cu 
toată buna dispoziţie excepţională, simţea că ceva nu este 
în ordine cu el. 

Nu se simţea bine, şi începuse să fie trist - era în plină 
criză depresivă, de fapt. Maşinăria începuse să se strice. 
Doctorii n-ar fi ştiut să spună dacă era vorba de tulburare 
bipolară sau tulburare a coordonării. Dacă ei nu ştiau, de 
unde dracu' să ştie el? Şi ce dacă era un pic impulsiv, ce 
dacă trecea rapid dintr-o stare în alta, complet opusă, ce 
dacă era neintegrat social? Fitilul era aprins. Mai avea 
puţin şi sărea în aer. Cui îi păsa? 

Încetase să mai ia Depakote. Trebuise doar să spună nu. 
Fredona un refren ininteligibil, „mmm mm mm“, la 
nesfirşit. Crash Test Dummies. Muzica tristă şi violentă nu 
înceta să-i umple capul, ca pe MTV. 

Butonul lui de „nebunie“ se cam blocase pe poziţia 
deschis - permanent. 

Era furios pe Jack şi Jill. Furios la culme pe Alex Cross. 
Furios pe directoarea de la şcoala Truth. Furios pe absolut 
oricine de pe planetă. Era furios chiar şi pe sine, în 
momentul de faţă. Un nenorocit care-o dă în bară. Aşa a 
fost întotdeauna. 

Aşa va fi mereu. 

Sunt un ratat, baby. 

Ce-ar fi să mă omori? 

Reveni brusc la realitate când un împuţit de cioroi 
îmbrăcat în cămaşă albastră pepit, pantaloni de costum şi 
bretele galbene a deschis uşa. Salut, bine-aţi venit în 
suburbie!, 


283 


La început, Danny Boudreaux nu reuşea să priceapă cine 
poate fi tâmpitul negru cu mutra rotundă. Se aşteptase să-i 
deschidă doamna mare-sculă directoare, sau poate chiar 
Alex Cross, în cazul în care Cross nu era plecat la New 
York. li văzuse pe Cross şi pe directoare de trei ori 
împreună. Păreau să se-nţeleagă bine. 

Nu ştia de ce îl înnebunea chestia asta, dar aşa era. 
Cross era leit afurisitul de taică-său, adevăratul lui tată. Alt 
caraliu împuţit care-l lăsase baltă, care nu credea că face 
nici cât o ceapă degerată. Se mai şi culca cu profesoara. 

_ Stai puțin, Stai aşa, Danny Boudreaux înţelese în sfârşit. 
Intr-o străfulgerare. Kunta Kinte ăsta bățos e bărbatul ei, 
nu-i aşa? Bineînţeles! 

— Da? Pot să te ajut cu ceva? îl întrebă George Johnson 
pe tânărul răvăşit, cu aspect ciudat, de pe terasă. 

Nu-l cunoştea pe băiatul care aducea ziarele în cartier, 
poate că ăsta era. Din nu ştiu care motiv, băiatul alb îi 
aducea aminte de un film tulburător, Kids, pe care-l văzuse 
împreună cu Christine. Băiatul arăta ca şi când ar fi fost 
chiar atunci într-un mare necaz. 

După umila părerea a lui Danny Boudreaux, individul de 
culoare arăta tare neprietenos şi arogant ca dracu'. Mai 
ales pentru un nimeni - soţul unei profesoare oarecare. 
Asta îl enervă şi mai tare. Il făcu să vadă în jur de 
douăsprezece nuanţe diferite de roşu. Să-şi iasă din minţi. 

Simţea cum se apropie una dintre cele mai urâte crize. 
Uraganul Daniel e pe cale să lovească Mitchellville. 

— Nuuuuuu! aproape că urlă. Nu te poţi ajuta nici pe 
tine. Să fiu al dracului dacă-mi eşti de vreun ajutor! 

Danny Boudreaux smulse din buzunar pistolul 
semiautomat. George Johnson se uită incredul la armă. Se 
retrase rapid din pragul uşii. Ridică ambele mâini ca 
pentru a se apăra. 

Fără nicio ezitare, Boudreaux trase două focuri. 

— Uite ce-ţi dau eu, şoarece negru tâmpit ce eşti! strigă 
el lăsându-şi vocile interioare să-şi facă de cap. 

Cele două gloanţe îl loviseră pe George Johnson în piept. 
Se prăbuşise pe spate prin uşa deschisă ca şi cum ar fi fost 


284 


lovit cu un baros. Se izbi cu zgomot de marmura de pe jos. 

Individul era mort, fără îndoială. Sângele ţâşnea prin 
cele două găuri din piept. 

Apoi asasinul de la şcoala Sojourner Truth intră în casa 
profesoarei. Păşi peste trupul căzut ca şi cum n-ar fi fost 
acolo. Nu simţea nimic. 

— Am să intru, mersi, îi spuse el omului mort de pe 
podea. Mi-ai fost de mare ajutor. 

Christine Johnson se ridicase la auzul împuşcăturilor de 
pe canapeaua din camera de zi. Uitase cât de înaltă este. 
Danny Boudreaux o văzu din holul de la intrare. Christine 
îl văzu şi ea, văzu şi corpul soţului ei. _ 

Nu mai părea atât de atotputernică şi sigură pe ea. li 
dăduse un şut în fund. Pe care îl şi meritase. Il jignise 
atunci, când se întâlniseră prima oară. Probabil că nici 
măcar nu mai ţinea minte incidentul. 

— Mă mai ţii minte? o întrebă el. Mai ţii minte când m-ai 
certat, căţea? La şcoala Truth. Mă ţii minte, nu-i aşa? 

— O, Doamne! O, George! Doamne, Dumnezeule, 
murmură ea. Un tremur îi zguduia trupul. Părea gata să 
leşine. 

La televizor se ocupau tot de nenorociţii ăia de Jack şi 
Jill. Nu-l lăsau să le-o ia înainte. Nici aici, nici măcar acum! 

Danny Boudreaux ar fi putut să bage mâna-n foc că 
profesoara avea un chef nebun s-o ia la sănătoasa. N-avea 
pe unde, însă. Dacă nu cumva ar fi luat-o direct prin 
fereastra care dădea pe gazon. Îşi pusese mâna la gură. 
Parcă şi-ar fi lipit-o de gură cu lipici. Se şocase, probabil. 

Stimată doamnă, cine nu e şocat în zilele noastre? 

— Să nu mai ţipi, o avertiză el pe un ton ascuţit. Dacă 
mai ţipi o dată, te-mpuşc. Pot s-o fac şi am s-o fac. Te- 
mpuşc cum l-am împuşcat pe portar. 

Se apropie de ea. [inea pistolul Smith & Wesson 
îndreptat spre ea. Voia ca ea să vadă cât de familiarizat 
era cu pistolul, că era un expert în arme de foc - şi chiar 
era, graţie educaţiei de la şcoala Teddy Roosevelt. 

Mâna îi tremura uşor, şi ce dacă? N-avea cum s-o rateze 
de la o asemenea distanţă. 


285 


— Bună, doamnă Johnson, spuse el oferindu-i cel mai dur 
şi înspăimântător zâmbet de care era în stare. Eu sunt cel 
care i-a omorât pe Shanelle Green şi Vernon Wheatley. 
Toată lumea mă caută. Ei bine, cred că tu m-ai găsit. 
Felicitările mele, fetiţo. Bine lucrat. 

Danny Boudreaux plângea acum şi nu-şi putea aduce 
aminte ce îl întrista aşa de tare. Ştia doar că era furios la 
culme. Pe toată lumea. De data asta îl călcaseră rău pe 
nervi, toţi. Niciodată nu fusese mai rău ca acum. 

Nici fericire, fericire. Nici bucurie, bucurie. 

— Eu sunt asasinul de la şcoala Sojourner Truth, repetă 
el. Nu-ţi vine să crezi? Ai priceput? E adevărat. O poveste 
adevărată, de să-ţi rupă inima. Nu mă ţii minte? Nu sunt 
memorabil? În schimb, eu te ţin minte. 


96 


M-am grăbit să mă întorc în Washington, D.C. în 
noaptea aceea, la unsprezece. Asasinul de la şcoala 
Sojourner Truth îşi ieşise din minţi. Prevăzusem că va 
izbucni, dar faptul că avusesem dreptate nu mă ajuta cu 
nimic. Să-l fi putut opri, ar fi fost altceva. 

Poate că nu era o întâmplare faptul că lovise în aceeaşi 
zi cu Jack şi Jill. Voia să fie mai bun ca ei, nu-i aşa? Voia să 
fie important, faimos, în luminile rampei. Nu suporta să fie 
Nimeni. 

În timpul scurt petrecut în avion am încercat să mă 
gândesc la altceva. Mă simţeam prost. M-am uitat pe 
ultimele ediţii ale ziarelor, toate cu reportaje, pe prima 
pagină, despre preşedintele Byrnes şi tentativa de asasinat 
de la New York. Preşedintele era în stare extrem de critică 
la Spitalul Universitar din Manhattan. Jack şi Jill erau 
consideraţi amândoi morţi. Medicii de la Spitalul 
Universitar nu ştiau dacă preşedintele va supravieţui până 
dimineaţa. 

Eram eu însumi năuc, dezorientat, sătul până la refuz de 


286 


toate şi la limita şocului provocat de nesomn. lar acum 
lucrurile se înrăutăţiseră. Nu eram sigur că am să fac faţă, 
dar n-aveam de ales. 

Asasinul ceruse să mă vadă. Pretindea că eu sunt 
detectivul Jui şi că m-a tot căutat acasă în ultimele câteva 
zile. 

Un echipaj de poliţie urma să mă aştepte la Baza 
Aeriană Andrews. De acolo aveam să fiu dus în localitatea 
Mitchellville, din apropiere, unde Danny Boudreaux o ţinea 
ostatică pe Christine Johnson. Până acum Danny 
Boudreaux omorâse doi copii mici, un coleg de clasă pe 
nume Sumner Moore şi pe părinţii săi adoptivi. Era un 
palmares ieşit din comun, iar cazul ar fi meritat mult mai 
multă atenţie din partea poliţiei metropolitane. 

Echipajul de poliţie mă aştepta, aşa cum mi se 
promisese. Cineva îmi pregătise un material despre Daniel 
Boudreaux. Băiatul era ţinut sub supraveghere de un 
psihiatru de când avea şapte ani. Suferise o depresie 
puternică. Se pare că comisese câteva acte bizare de 
tortură asupra unor animale, pe la şapte ani. Mama 
adevărată a lui Daniel Boudreaux murise când era mic şi el 
se considera vinovat. Tatăl adevărat se sinucisese. Tatăl 
fusese poliţist în Virginia. Tot polițist, am remarcat eu. 
Probabil că în capul lui se produsese un fel de transfer. 

Am recunoscut strada Summer imediat cum am ieşit de 
pe autostrada John Hanson. Un detectiv din districtul 
Prince George stătea lângă mine pe bancheta din spate a 
maşinii de poliţie. Îl chema Henry Fornier. Se strădui să 
mă pună la curent cu situaţia ostaticilor pe cât era posibil, 
având în vedere împrejurările neobişnuite. 

— Din câte am înţeles, doctore Cross, George Johnson a 
fost împuşcat şi e posibil să fie mort în casă. Băiatul nu ne 
permite să-l ridicăm sau să i se acorde îngrijire medicală. 
Un ticălos nemaipomenit, crede-mă, labagiul ăsta mic. 

— Boudreaux era în tratament pentru depresia lui, 
pentru crizele lui periodice. Lua Depakote. Pariez pe orice 
că nu mai ia medicamentul, am spus. Gândeam cu voce 
tare, încercam să mă pregătesc pentru orice m-ar fi 


287 


aşteptat nu departe de străduţa asta liniştită. 

Faptul că Boudreaux avea numai treisprezece ani n-avea 
nicio importanţă. Omorâse deja de cinci ori. Asta făcuse: 
omorâse. Încă un monstru. Un monstru foarte tânăr şi 
înspăimântător. 

L-am zărit pe Sampson, care era mai înalt cu jumătate 
de cap decât ceilalţi poliţişti din faţa casei Johnson. M-am 
străduit să observ toate detaliile. O mulţime de poliţişti, 
dar şi soldaţi în costume de camuflaj. Maşini şi dube cu 
numere de înmatriculare oficiale erau parcate pe toată 
strada. 

M-am dus direct la Sampson. El ştia ce voiam să aud şi 
cum să-mi vorbească. 

— Hei, ce faci, dragule, mă salută cu o urmă din 
zâmbetul lui ironic. Mă bucur că ai reuşit să ajungi la 
petrecere. 

— Mda, şi eu mă bucur să te văd. 

— Un amic de-al tău vrea să te vadă. Vrea să vorbească 
cu dr. Cross. Ai dracului prieteni mai ai şi tu! 

— Da, ce să-i faci! i-am spus eu lui Sampson. El era unul 
dintre ei. Au refuzat să tragă pentru că e un copil? Asta s-a 
întâmplat? 

Sampson dădu din cap. Aveam dreptate. 

— Nu e decât un asasin cu sânge rece, Alex, spuse el. Să 
nu uiţi asta. Nu e decât un asasin. 


97 


Un ucigaş în vârstă de treisprezece ani. 

M-am uitat cu mai multă atenţie la dispozitivul organizat 
în jurul casei Johnson. Chiar şi efectivele relativ reduse ale 
poliţiilor locale ajunseseră să se priceapă la astfel de 
lucruri. Teroarea începuse să invadeze orăşele cu nume ca 
Raby Ridge sau Waco, iar acum Mitchellville. 

O dubiţă albastră ultimul tip, cu uşile din spate deschise, 
conţinea monitoare TV, echipament de sunet, telefoane, o 


288 


staţie de emisie. Un tehnician pitit după o salcie doborâtă 
de vânt asculta cu ajutorul unui microfon ce se petrece în 
casă. Microfonul putea capta sunetul vocilor de la mai bine 
de o sută de metri distanţă. 

Fotografii ale locului şi ale băiatului erau fixate pe un 
panou sprijinit de o maşină. Un elicopter arunca fascicule 
luminoase de mare intensitate pe copaci şi pe acoperişurile 
caselor. Întreaga dramă a ostaticilor, aşa cum o ştim şi o 
iubim. 

De data asta într-o suburbie. 

Un băiat de treisprezece ani pe nume Danny Boudreaux. 

Încă un asasin cu sânge rece. 

— Pe cine au adus să vorbească cu el? l-am întrebat pe 
Sampson apropiindu-mă de casă. Văzusem un Lexus negru 
parcat pe alee. Maşina lui George Johnson? Cine e 
negociatorul? 

— L-au adus pe Paul Losi, cum au aflat că a luat ostatici 
şi că e al dracului de grav. 

Am  încuviinţat şi m-am simţit uşurat când am auzit 
numele negociatorului. 

— Perfect. Losi e tare. Se descurcă şi sub presiune. Şi 
cum comunică băiatul din casă? 

— La început a vorbit la telefon. După aia a cerut un 
megafon. A luat-o razna. A ameninţat că o omoară pe 
profesoară şi că se sinucide. Aşa că băiatul cel rău şi-a 
căpătat goarna. Se foloseşte de ea. El şi cu Paul Losi nu se 
înţeleg tocmai bine. 

— Ce e cu Christine Johnson? E teafără? Ce-ai auzit? 

— Se pare că e-n regulă, deocamdată. S-a ţinut tare. 
Credem că-l ţine pe băiat într-un fel sub control, de bine de 
rău. E dură. 

Măcar atâta lucru ştiam şi eu. FE chiar mai dură decât 
tine, tăticule. Speram ca Damon să fi avut dreptate sută la 
sută. Speram să fie mai dură ca noi toţi. 

George Pittman se învârtise între Sampson şi mine cât 
stătuserăm de vorbă. Şeful detectivilor era ultima 
persoană de pe lume pe care aveam chef să o văd, 
categoric ultima. ÎIncă-l mai suspectam că mă oferise 


289 


„voluntar“ la Casa Albă. 

Am înghiţit toată mânia pe care o simţeam; o dată cu ea 
şi mândria. 

— FBI a adus lunetişti, mă informă Pittman. Problema e 
că şefii nu ne dau voie să-i folosim. L-au avut pe ticălosul 
ăla mic în cătare de câteva ori. 

I-am răspuns calm. Încă mai avea un pistol îndreptat 
spre capul meu. Eram amândoi conştienţi de asta. 

— Problema e că are treisprezece ani. Şi e probabil gata 
să se sinucidă, am replicat. 

Nu făceam altceva decât să ghicesc, dar eram sigur că 
am dreptate. Se înfundase singur în casa familiei Johnson, 
de unde începuse să strige vino să mă iei. 

Faţa lui Pittman deveni amenințătoare. Era toată pătată 
cu roşu, ca şi gâtul lui de taur. 

— 1 se pare amuzant că a comis până acum cinci 
asasinate. Aşa i-a spus nenorocitul ăla mic negociatorului. 
Vrea să vorbească cu tine, numai cu tine. Îl umflă râsul 
când vorbeşte de cele cinci victime. Acum ce părere mai ai 
despre lunetişti? se răsti Pittman la mine înainte să plece. 

Sampson clătină din cap. 

— Nici să nu te gândeşti să intri acolo şi să te joci cu 
Danny cel rău, mă admonesta el. 

— Vreau să-l înţeleg mai bine. Pentru asta trebuie să 
stau de vorbă cu el, am mormăit şi m-am uitat înspre casă. 
La parter era o mulţime de lumini aprinse. Niciuna la etaj. 

— ÎI înţelegi deja al dracului de bine, dar nu vrei să 
recunoşti. Îi înţelegi aşa de bine pe toţi ticniţii, că ai s-o iei 
şi tu razna. Mă auzi? M-ai înţeles? 

Îl înţelegeam. Îmi cunoşteam destul de bine puterea şi 
propriile-mi slăbiciuni. De cele mai multe ori, măcar. Poate 
că nu şi în noaptea asta. 

O voce în megafon ne întrerupse. Asasinul de la şcoala 
Sojourner Truth se hotărâse să vorbească. 

— Hei! Hei, voi de colo! Hei, tâmpiţilor! N-aţi uitat 
nimic? Vă amintiţi de mine? 

L-am auzit pe Danny Boudreaux pentru prima oară. Avea 
o voce de copil. Nazală, piţigăiată, cum nu se poate mai 


290 


obişnuită. Avea treisprezece ani. 

— Ce faceţi, pui de căţea? Vă jucaţi cu mine, nu-i aşa? 
scrâşni el. Bine, am să-mi răspund singur la întrebare. Da, 
vă jucaţi. Dar v-aţi găsit naşul. 

Paul Losi tună în megafon. 

— Aşteaptă! Ştii bine că nu-i adevărat, Danny. Tu singur 
controlezi situaţia. Ştii bine, Danny. Hai, să fim cinstiţi. 

— Mănânci rahat! replică Danny Boudreaux agresiv. E 
atâta rahat în ce spui că mă dor urechile numai când te 
aud. Imi faci greață, Losi. Mai mult, mă scoţi din sărite, 
Losi, dacă vrei să ştii. 

— Spune-mi ce problemă ai, spuse negociatorul pe un 
ton calm. Vorbeşte, Danny. Vreau să stăm de vorbă. Nu 
ştiu dacă mă crezi, dar e adevărat. 

— Ştiu că vrei, idiotule. Asta-i meseria ta, să mă ţii de 
vorbă. Problema mea e că m-ai înşelat, m-ai minţit, mi-ai 
spus că mă iubeşti. Ai minţit! Aşa că nu mai faci parte din 
echipa mea. Un singur cuvânt dacă mai aud de la tine, o 
omor pe doamna Johnson. Numai din vina ta. O omor chiar 
acum. Jur pe Dumnezeu, o omor. Chiar dacă a fost atât de 
drăguță că mi-a făcut un sandviş cu ouă mai devreme. 
POC!... POC! Şi e moartă! 

Poliţiştii erau peste tot în jurul casei familiei Johnson, 
începuseră să-şi coboare măştile de plexiglas. Scuturile se 
ridicau încet. Poliţia se pregătea de asalt. Dacă porneau, 
Christine Johnson avea toate şansele să moară. 

— Care e problema ta? îl întrebă precaut negociatorul. 
Vorbeşte! O să ne înţelegem amândoi, Danny. O să 
ajungem la o soluţie care să-ţi convină. 

Pentru o clipă, liniştea ireală s-a aşternut în curte şi pe 
stradă. Se auzea vântul bătând prin sălcii şi prin tufişuri. 

După aceea Danny Boudreaux începu să strige. 

— Care-i problema mea? Mă întrebi ce problemă am? Că 
eşti idiot şi ipocrit e o parte a problemei... Cealaltă parte e 
că omul meu e aici. Alex Cross e aici şi tu nu mi-ai spus. A 
trebuit să aflu de la televizor. Ai exact treizeci de secunde, 
domnule Cross. Douăzeci şi nouă. Douăzeci şi opt. Abia 
aştept să te întâlnesc, tâmpitule. Douăzeci şi şapte. 


291 


Douăzeci şi şase. Douăzeci şi cinci... 
Asasinul de la școala Sojourner Truth mă chema la 
ordine. Un băiat de treisprezece ani. 


98 


— Aici e Alex Cross, i-am strigat eu asasinului 
adolescent. 

Eram la marginea exterioară a pajiştii îngheţate. N- 
aveam nevoie de megafon pentru ca Danny Boudreaux să 
mă audă. Detectivul tău e aici. Totul merge exact cum vrei 
tu să meargă. 

— Sunt detectivul Alex Cross, am strigat iarăşi. Ai 
dreptate, am venit. Numai că abia am sosit. Sunt aici 
pentru că m-ai chemat. Toată lumea te ia în serios. Nimeni 
nu se joacă cu tine. Nimeni n-ar îndrăzni. 

Nu încă. Dă-mi jumătate de şansă numai, şi ai să vezi 
cum o să ne jucăm. Mi-am adus aminte de sărmana 
Shanelle Green. Mi-am adus aminte de Vernon Wheatley, 
băieţelul de şapte ani. M-am gândit la Christine Johnson, 
prinsă în capcană alături de tânărul asasin care îi omorâse 
bărbatul sub ochii ei. Îmi doream să am şansa să mă joc cu 
Daniel Boudreaux. 

Boudreaux izbucni în râs în megafon - un chicotit 
ascuţit, ca de fată. Răutăcios al dracului. Câţiva din 
mulţimea de gură-cască râseră alături de băiat. E bine să 
ştii că ai prieteni printre ei. 

— Păi, era şi timpul, domnule detectiv Alex Cross. Mă 
bucur că ai reuşit să-ţi găseşti timp şi pentru mine, cu o 
agendă aşa de încărcată. Doamna Johnson e de aceeaşi 
părere. Stăm aici şi te aşteptăm, te tot aşteptăm... aşa că, 
vino-ncoace. Hai să ne distrăm. 

Băiatul mă provoca deschis, pe mine şi autoritatea mea. 
Simţea nevoia să comande. Analizam totul în minte, fiecare 
mişcare a lui. Schizofrenie paranoidă era un diagnostic 
posibil. 'Tulburare bipolară sau de coordonare părea şi mai 


292 


plauzibil. Trebuia să vorbesc cu el pentru a afla şi restul. 

Danny Boudreaux părea coerent. Acţiunile lui erau 
legate. Mă întrebam dacă nu cumva a început iar să ia 
medicamentul. 

O voce din spatele meu spuse: 

— Alex, vino aici, lua-te-ar dracu’. Vreau să-ţi spun ceva, 
Alex. Vino aici. 

M-am întors. Sampson căscase o gură cât o şură. 

— Nu ne trebuie încă un ostatic acolo, spuse el în 
termeni categorici. Era deja supărat pe mine. Ochii 
întunecaţi, sprâncenele încruntate. Nu l-ai auzit bătând 
câmpii înainte, noaptea trecută. Băiatul cel rău e ţicnit de- 
a binelea. E nebun de legat. Nu vrea decât să mai omoare 
pe cineva. 

— Cred că am să mă descurc cu el, i-am spus. E genul 
meu. Gary Soneji, Casanova, Danny Boudreaux, toţi sunt 
genul meu. In plus, n-am de ales. 

— Ai de ales, dragule. Bun-simţ n-ai, aia n-ai. 

M-am uitat iar spre casă. Christine Johnson era înăuntru 
cu asasinul. Dacă nu intram, o omora. O declarase şi îl 
credeam. Ce puteam să fac? Unde mai pui că nicio faptă 
bună nu rămâne nepedepsită, am dreptate? 

Pittman îmi făcu semn că din partea lui aveam cale 
liberă. Depindea de mine. De doctorul-detectiv Cross. 

Am tras aer în piept şi am traversat gazonul ud până la 
casă. Blitzurile fotoreporterilor prezenţi îmi luminară calea 
cele câteva secunde cât mi-a trebuit să ajung la uşa din 
faţă. Toate camerele TV se îndreptaseră brusc spre mine. 

Danny Boudreaux mă îngrijora cu adevărat. În acest 
moment era extrem de periculos. Simţea nevoia să ucidă. 
Cinci asasinate la întâmplare în ultimele săptămâni. lar 
acum era încolţit. Mai rău, se pusese singur în această 
situaţie. 

Mâna mea atinse mânerul de la uşă. Mă simţeam 
paralizat şi oarecum afară din chestiune. Vedeam totul ca 
într-un tunel. M-am concentrat asupra uşii vopsite în alb. 

— E deschis, spuse o voce de dincolo de uşă. 

O voce de băiat. Puțin scrâşnită. Mică şi fragilă în lipsa 


293 


megafonului care o amplifica. 

Am deschis uşa din faţă şi l-am văzut în sfârşit pe 
asasinul de la şcoala Sojourner Truth, în toată gloria lui 
bolnavă. 

Danny Boudreaux n-avea mai mult de un metru şaizeci. 
Avea ochi mici şi saşii de rozător, urechi mari şi o tunsoare 
nefericită. Avea o înfăţişare ciudată, de paria, fără 
îndoială. Îmi dădeam seama că ceilalţi copii n-aveau cum 
să-l placă, că era un singuratic, că aşa fusese toată viaţa. 

Avea un Smith & Wesson semiautomat îndreptat spre 
mine, la înălţimea pieptului. 

— Şcoala militară, îmi aminti el. Sunt un ţintaş de elită, 
domnule Cross. N-am nicio problemă când e vorba de ţinte 
umane. 


99 


Inima mi se zbătea în cuşca strâmtă de metal care era 
pieptul meu. Aveam încă în cap un bâzâit enervant, ca 
paraziţii la un radio. Nu mă simţeam chiar ca un erou- 
poliţist. Îmi era frică. Era mai rău decât de obicei. Poate 
pentru că asasinul avea treisprezece ani. Danny Boudreaux 
ştia să folosească semiautomatul pe care-l strângea în 
mână şi, mai devreme sau mai târziu, avea s-o facă. 
Singurul lucru din univers care avea importanţă pentru 
mine atunci era să pun mâna pe pistolul lui. 

Priveliştea din faţa mea cerea toată atenţia: un băiat 
subţirel şi plin de coşuri, în vârstă de treisprezece ani, cu o 
armă puternică şi mortală. Un semiautomat era îndreptat 
spre capul meu. Deşi mâna lui Boudreaux era destul de 
sigură, părea să fie mai dărâmat fizic şi mental decât 
crezusem. Era în plin proces de decompensare, probabil. 
Era de aşteptat să se comporte din ce în ce mai bizar. 
Instabilitatea era evidentă şi înspăimântătoare. I se vedea 
în ochi. Ochii îi alergau ca păsările prinse sub un balon de 
sticlă. 


294 


Îl vedeam cum se clatină uşor aşa cum stătea în holul 
casei şi mă ameninţa cu arma, mişcând-o spre mine în 
cercuri mici. Purta un hanorac curios, pe care era 
imprimat FERICIRE, FERICIRE. BUCURIE, BUCURIE. 

Părul lui scurt era ud de sudoare. Ochelarii erau uşor 
aburiţi pe margini. In spatele lentilelor, ochii erau 
împăienjeniţi şi umezi. Arăta a asasinul de la şcoala 
Sojourner Truth. Mă îndoiesc că cineva îl plăcuse prea 
mult pe Danny Boudreaux vreodată. 

Corpul lui filiform luă poziţia de drepţi. 

— Bine aţi venit la bord, domnule detectiv, să trăiţi! 

— Bună, Danny, i-am spus eu, atât de încet şi de 
neameninţător cât am fost în stare. M-ai chemat, sunt aici. 

Eu sunt cel care o să te potcovească! 

Se ţinea la distanţă. Nu era decât un mănunchi de nervi 
şi de mânie în stare pură. O marionetă fără păpuşar. Nu 
putem şti ce-o să se întâmple de-acum încolo. Era evident 
că suferă din cauza renunţării la medicamentul prescris. 
Danny Boudreaux prezenta tot pachetul de simptome: 
agresiune, depresie, psihoză, hiperactivitate, deteriorare 
comportamentală. 

Un asasin cu sânge rece în vârstă de treisprezece ani. 
Cum să fac să-i iau pistolul? 

Christine Johnson era în spatele lui, în camera de zi pe 
jumătate scufundată în întuneric. Stătea nemişcată. Părea 
să fie hăt departe şi mi se părea mică, cu toate că ştiam cât 
e de înaltă. Părea speriată, tristă şi obosită. 

La dreapta ei era căminul pretenţios din gresie. Nu 
văzusem mare lucru din camera de zi data trecută. Acum o 
studiam îndeaproape. Căutam cu privirea ceva ce mi-ar fi 
putut servi ca armă. Orice ne-ar fi putut ajuta. 

George Johnson zăcea pe marmura alb-crem din hol. 
Christine sau băiatul acoperiseră corpul cu o pătură roşie. 

Avocatul ucis arăta ca şi cum s-ar fi întins să aţipească 
puţin. 

— Christine, eşti bine? am întrebat-o eu. Ea dădu să 
vorbească, după care se răzgândi. 

— E bine, dom'le. E cum nu se poate mai bine, jigodia. E 


295 


foarte bine, se răsti Boudreaux. Rostea cuvintele şuierat. 
Ea e-n regulă, eu sunt cel care am probleme aici. Era 
vorba de mine! 

— Îmi dau seama cât eşti de obosit, Danny, am răspuns. 
Bănuiam că trecea printr-o stare de ameţeală, combinată 
cu incapacitate de concentrare şi greutate în exprimare. 

— Mda, te-ai prins. Ce altceva mai ai de spus în 
apărarea ta? Alte pilde de înțelepciune despre 
comportamentul meu maniacal? 

Bang! Trânti cu piciorul uşa din spatele nostru. Era din 
ce în ce mai impulsiv. Eram definitiv prins în joc. Avea încă 
grijă să păstreze distanţa şi să aibă permanent arma 
îndreptată spre mine. 

— Pot foarte bine să te împuşc, fiu de căţea, îmi spuse 
el, în caz că nu ştiam cu cine am de-a face. Imi întări 
impresia de paranoia extremă, agitaţie şi nervozitate. 

Era extrem de preocupat de părerea mea despre el, voia 
să ştie dacă îl consideram competent. Mă confunda cu 
adevăratul lui tată. Tatăl poliţist care-i părăsise pe el şi pe 
mama lui. Aflasem despre asta pe drum, se lega de restul. 
Se potrivea perfect. 

Mi-am spus încă o dată că băiatul nervos, slăbuţ şi jalnic 
din faţa mea e un asasin. Nu-mi era greu să urăsc un 
asemenea scelerat. Băiatul avea totuşi şi ceva tragic în el. 
Danny Boudreaux era un singuratic şi un inadaptat. 

— Ştiu că ţinteşti foarte bine, i-am spus eu cu voce 
scăzută. Era ceea ce voia să audă. 

Te cred. 

Cred că eşti un asasin cu sânge rece. Cred că eşti un 
tânăr monstru, probabil incurabil. 

Cum să fac să-ți iau arma? 

S-ar putea să fiu nevoit să te omor înainte să ne omori 
tu, pe mine şi pe Christine Johnson. 


296 


100 


Mă uitam la cuvintele FERICIRE, FERICIRE. BUCURIE, 
BUCURIE. Ştiam exact de unde era fragmentul de pe 
hanorac. 

Nickelodeon, programul de televiziune pentru Copii. 
Damon şi Jannie îl adorau. Şi eu, într-un fel. Nickelodeon 
era despre familii şi asta îl înfuria probabil pe Danny 
Boudreaux. 

Îmi zâmbi! Avea un zâmbet răutăcios, ca de la casa de 
nebuni. 

Apoi mi se adresă încet, pe acelaşi ton ca şi mine. 
Instinctele lui erau iuți şi crude. Mă sperie încă o dată. Imi 
venea să mă duc la el şi să-l iau la bătaie. 

— Nu-i nevoie să vorbeşti în şoaptă. Nimeni nu doarme 
aici. Adică nimeni în afară de George portarul. 

Izbucni într-un râs nebunesc şi complet nelalocul lui. 
Aveam de-a face cu un psihopat adevărat. Danny era un 
ucigaş teribil, autentic, încă de la treisprezece ani. 

— Eşti bine? am întrebat-o eu iarăşi pe Christine. 

— Nu. Nu tocmai, şopti ea. 

— Tăceţi dracului din gură! urlă Boudreaux la noi. 
Îndreptă pistolul spre Christine, apoi spre mine. Când spun 
ceva, vorbesc serios. 

Mi-am dat seama că n-am să pot să-i iau pistolul. 
Trebuia să găsesc altceva. Părea să fie aproape de limită, 
mult prea aproape. 

M-am decis să acţionez imediat. 

M-am concentrat asupra băiatului încercând să-i 
speculez slăbiciunea. Îl priveam în aşa fel, încât să nu mă 
vadă că-l privesc. 

Am făcut cu încetineală doi paşi spre fereastra din 
camera de zi. Un antic scăunel de muls african se afla 
acolo. M-am uitat afară, la cordonul de poliţişti de pe 
gazonul din faţă, aşezaţi în formaţie, dar păstrând distanţa. 


297 


Vedeam scuturile şi măştile de plexiglas, uniformele de 
asalt, vestele antiglonţ, armele. Iisuse, ce privelişte. Numai 
din cauza unui băiat. 

— Sper că n-ai vreo idee genială, mi se adresă el din 
cealaltă parte a încăperii. 

Mi-a venit deja o idee genială, Dannyboy. Am făcut deja 
mişcarea. Gata! Nu te-ai prins? Eşti chiar atât de deştept 
pe cât credeai, scârnăvie? 

— De ce nu? l-am întrebat. Nu-mi răspunse. Avea de 
gând să ne omoare. Ce altceva putea face? 

Aveam motivele mele să mă apropii de fereastră. Voiam 
să mă plasez în locul diametral opus lui Christine Johnson. 

Am reuşit! Aproape am reuşit. 

Boudreaux nu părea să bage de seamă. 

— Ce zici de mine acum? lătră el. Ia zi, mă compar cu 
zici? Mie poţi să-mi spui adevărul. N-ai să-mi răneşti 
sentimentele. Pentru că eu nu am sentimente. 

— Am să-ţi spun adevărul, i-am zis eu, din moment ce 
asta vrei să auzi. Niciun ucigaş nu m-a impresionat 
vreodată şi nici tu nu mă impresionezi. În niciun fel. 

Gura i se strâmbă şi se porni pe tipat. 

— Aşa? Ei bine, nici tu nu mă impresionezi, să ştii, 
doctore Rahat Cross. Dar la cine-i arma? 

Danny Boudreaux se uită lung la mine pentru câteva 
momente. Ochii lui, dincolo de ochelari, aveau privirea 
crucişă şi pupilele strălucitoare. Părea gata să mă împuşte. 
Inima îmi bătea cu putere. M-am uitat la Christine 
Johnson. 

— Trebuie să te omor. Ştii şi tu, declară ca şi când ar fi 
pronunţat cel mai logic enunţ de pe lumea asta. Adoptase 
brusc un ton plictisit, deconcertant ca naiba. Tu şi 
Christine trebuie să muriti. 

Se uită la ea. Ochii îi erau ca două găuri negre. 

— Căţea neagră! Căţea alunecoasă şi înşelătoare. M-ai 
supărat rău de tot, atunci, la şcoala aia tâmpită. Cum 
îndrăzneşti să nu mă respecţi? izbucni el. 

— Nu-i adevărat, replică Christine Johnson. Vorbea tare. 


298 


Voiam doar să-i protejez pe copiii din curte. N-avea nicio 
legătură cu tine, personal. Habar n-aveam cine eşti. De 
unde să fi ştiut? 

El bătu violent din piciorul încălţat cu bocanc negru. Era 
susceptibil, nerăbdător, neiertător. O scârnăvie mică, în 
toate privinţele. 

— Să nu-mi spui mie ce să cred. N-ai de unde să ştii ce 
gândesc. Nu ştii tu ce e-n capul meu. Nimeni nu ştie. 

— Şi de ce crezi că trebuie să mai omori pe cineva? l-am 
întrebat pe Boudreaux. 

Imi aruncă o privire ucigătoare. Ridică arma. 

— Să nu care cumva să încerci să faci pe doctorul de 
nebuni cu mine. Să nu îndrăzneşti! 

— Nici nu-mi trece prin cap. Nu-mi plac minciunile şi 
nici cei care se ţin de şmecherii ieftine. 

Fără veste, îndreptă arma spre Christine. 

— Trebuie să omor oameni pentru că... asta-i meseria 
mea. Îl pufni iarăşi râsul şi se porni pe un chicotit ca de pe 
altă lume. 

Christine Johnson simţea primejdia care se apropia. Ştia 
că trebuie să facem ceva înainte ca Danny Boudreaux să 
explodeze. 

Băiatul se întoarse iarăşi spre mine. Îşi unduia şoldurile 
şi se maimuţărea. Îi place să se vadă jucându-se astfel, mi- 
am dat seama. li place la nebunie. 

— Vrei să mă păcăleşti, spuse el. De-aia umbli cu şoapte. 
Ţi-e frică de mine, aşa că nu eşti chiar atât de puternic şi 
ameninţător. Te-am ghicit. 

— Ai dreptate, am spus, dar numai parţial. Am vorbit aşa 
de blând... pentru că am vrut să-ţi distrag atenţia de la ce 
făceam. i-ai dat peste cap socotelile, cu mâna ta. Ai 
pierdut! Cap sec ce eşti! Pui de cățea! 


101 


— Nu ne poţi împuşca pe amândoi, i-am spus lui Danny 


299 


Boudreaux. _ 

Am rostit cuvintele tare şi răspicat. În acelaşi timp, m- 
am aşezat în profil. Să-i ofer o ţintă cât mai mică. 

Am mai făcut un pas. Am mărit distanţa dintre Christine 
Johnson şi mine. 

— Ce mama dracului vrei să spui? Ce tot îndrugi acolo, 
Cross? Vorbeşte, Cross! Ţi-am spus să vorbeşti! 

Nu i-am răspuns. L-am lăsat să se gândească şi singur. 
Ştiam că poate. Era un băiat rău şi inteligent. 

Daniel Boudreaux se uită lung la mine, aruncă apoi o 
privire spre Christine. Inţelegea. Vedea capcana, aşa 
subtilă cum era. 

Simţeam cum ochii lui îmi sfredeleau creierul. Ştia ce se 
întâmplase. Unul dintre noi avea să ajungă la el dacă îl 
împuşca pe celălalt. Ar fi pierdut clipa lui de glorie. 

— Rahat tâmpit ce eşti! se burzului el. Vocea era joasă şi 
amenințătoare. Atunci n-ai decât să crăpi primul. 

Ridică pistolul. Eu continuam să mă uit lung la el. 

— VORBEŞTE, TICĂLOSULE! 

— Ajunge! strigă Christine din partea cealaltă a camerei. 
Rezista incredibil sub presiune, în împrejurările acelea 
nenorocite. Ai omorât destul, îi spuse ea lui Boudreaux. 

Danny Boudreaux intră în panică. Ochii sălbatici ieşiseră 
din capul care pendula neîncetat între noi doi. 

— Ba nu. N-am omorât destui roboţi inutili şi nenorociti. 
De-abia m-am pornit! 

Avea pielea de pe oasele capului ciudat de întinsă. 

Îndreptă pistolul înspre Christine. Braţele care îl ţineau 
erau întinse şi rigide. Corpul îi tremura şi se înclinase uşor 
spre stânga. 

— Danny! l-am strigat numele şi am pornit spre el. Ezită 
preţ de o clipă. După care smuci arma şi apăsă pe trăgaci. 
Se auzi o explozie asurzitoare. 

Trăsese în Christine! 

Ea încercase să se ferească. Nu-mi dădeam seama dacă 
reuşise. 

Am continuat să alerg şi am sărit. 

Danny Boudreaux îndreptase automatul spre mine. Ochii 


300 


lui exprimau teroare şi o ură imensă. Tremura de frică, ură 
şi disperare. Şi dacă totuşi ne putea împuşca pe amândoi? 
Poate că reuşea. 

M-am mişcat mult mai repede decât mă credea în stare. 
L-am apucat de braţ şi de pistol. 

Am intrat în Danny Boudreaux ca şi cum ar fi fost un om 
mare, unul înarmat şi periculos. L-am izbit în plin. Mi-a 
făcut plăcere să-l lovesc. 

Am căzut amândoi grămadă şi am început să ne 
rostogolim. Eram o masă de mâini şi picioare care se 
loveau, se împleteau. Pistolul se mai descărcă o dată. N-am 
simţit nicio durere, dar am simţit gust de sânge. 

Băiatul izbucni în vaietul lui ascuţit şi tânguitor. Se 
tânguia! l-am smuls arma din mână. A încercat să mă 
muşte, să-mi sfâşie carnea. După care a început să 
scrâşnească din dinţi. 

Intrase într-o criză convulsivă, probabil din cauza lipsei 
medicamentului. Un şoc major de activitate cerebrală i se 
descărca în corp. Zvâcnea din mâini şi din picioare. 
Pelvisul i se arcuise şi îmi presa piciorul. 

Îşi dădu ochii peste cap şi se înmuie brusc. Gura îi era 
plină de spume. Braţele şi picioarele continuau să se 
răsucească. Pentru o secundă sau două mi s-a părut că-şi 
pierduse cunoştinţa. Aiura şi scotea sunete nedesluşite, 
părea că se îneacă. 

I-am dat o palmă. Avea buzele vinete-albăstrui. Ochii se 
întoarseră la loc în orbite. Începu să clipească cu 
rapiditate. Spasmele îl lăsară tot aşa de repede precum 
veniseră. Zăcea moale pe podea, o grămadă de băiat 
nebun şi rău. 

Cei de afară auziseră focurile de armă. Camera de zi era 
plină de poliţişti. De carabine şi pistoale scoase din tocuri. 
Camere de luat vederi şi emițătoare radio. Christine 
Johnson se dusese lângă soţul ei. Împreună cu doi medici 
de la urgenţă. 

A doua oară când am ridicat privirea, Christine 
îngenunchea lângă mine. Nu părea să fi fost rănită. 

— Cum te simţi, Alex? mă întrebă ea într-o şoaptă 


301 


răguşită. 

Îl tineam încă în braţe pe Danny Boudreaux. Nu părea 
să-şi dea seama unde se află. Din el curgea şiroaie o 
sudoare rece şi uleioasă. Asasinul de la şcoala Sojourner 
Truth era trist acum, pierdut şi îngrozitor de confuz. Avea 
treisprezece ani. Şi cinci asasinate la activ, poate mai 
multe. 

— Îi e rău? mă întrebă Christine. 

Am dat din cap în semn că da. 

— Aşa cred. De prea multă distracţie, presupun. 

Danny Boudreaux încerca să spună ceva, dar nu-l 
puteam auzi. Scuipa în continuare valuri de spumă albă. 

— Ce-ai spus? Ce e? l-am întrebat. Aveam vocea răguşită 
şi mă durea gâtul. Eu însumi tremuram şi eram acoperit de 
sudoare. 

Vocea lui era o şoaptă firavă, ca şi cum nu mai era 
nimeni înăuntrul lui. 

— Mi-e frică, îmi spuse el. Nu ştiu unde sunt. Mi-e frică 
permanent. 

Am dat din cap înspre faţa mică şi oribilă care mă 
privea. 

— Ştiu, i-am spus tânărului asasin. Ştiu ce simţi. 

Ăsta era lucrul cel mai de speriat dintre toate. 


102 


Vânătorul de monştri a supravieţuit, dar câte vieţi mai 
am oare? De ce-mi puneam mereu viaţa-n joc? Doctore, 
vindecă-te pe tine însuţi. 

Am mai rămas în casa Johnson ceva mai mult de o oră, 
până când Danny Boudreaux şi corpul lui George Johnson 
au fost luaţi de acolo. Trebuia să-i pun câteva întrebări lui 
Christine Johnson, pentru raportul meu. După care am dat 
telefon acasă şi am vorbit cu Nana. Am rugat-o frumos să 
se ducă la culcare. Pentru că scăpasem cu bine, eram 
zdravăn şi sănătos. Cel puţin deocamdată. 


302 


— Te iubesc, Alex, şoptise ea în receptor. Nana părea la 
pământ şi la fel de obosită ca mine. 

— Şi eu te iubesc, bătrânico. 

În noaptea aceea, minunea minunilor, mă lăsă să am 
ultimul cuvânt. 

Mulțimea de curioşi de pe Summer Street se spărsese. 
Chiar şi cei mai insistenţi reporteri şi fotografi plecaseră. 
Una dintre surorile lui Christine Johnson venise ceva mai 
devreme pentru a fi alături de ea în acele împrejurări 
cumplite. Am strâns-o cu putere la piept pe Christine 
înainte să plec. 

Încă mai tremura. Suferise o pierdere imensă, de 
nedescris. Petrecuserăm amândoi o noapte în infern. 

— Nu pot să simt nimic. Totul mi se pare ireal, îmi spuse 
ea. Ştiu că n-a fost un vis urât, dar nu mă pot abţine să 
cred că nu poate fi altfel. 

Sampson mă conduse acasă la unu noaptea. Nu puteam 
să clipesc. Mintea îmi alerga cu o viteză de un milion de 
kilometri pe oră, aveam în cap un bâzâit enervant. 

Ce se va alege de lumea asta? Gary Soneji, Bundy, 
strangulatorul de pe Hill Side, Koresh, McVeigh, şi aşa mai 
departe, la nesfârşit. Gandhi a fost întrebat odată ce crede 
despre civilizaţia occidentală. „Ar putea fi o idee bună“, a 
replicat el. 

Eu nu prea plâng. Pentru că nu pot. Ca foarte mulţi 
dintre poliţiştii pe care îi cunosc. Aş vrea să pot plânge din 
când în când, să mă eliberez de frica şi de otrava din mine, 
dar nu-i chiar aşa de uşor. Se adună acolo înăuntru. 

Şedeam pe scara interioară din casa noastră. Mă 
duceam spre dormitor, dar n-am reuşit s-ajung. Încercam 
să plâng, dar nu puteam. 

M-am gândit la soţia mea, Maria, care a fost împuşcată 
accidental în timpul unei lupte de stradă, în urmă cu câţiva 
ani. Maria şi cu mine ne potriveam minunat. Nu era vorba 
de memorie selectivă din partea mea. Ştiam cât de 
frumoasă este dragostea - ştiam că a fost cel mai bun lucru 
din viaţa mea - şi iată-mă, totuşi, singur. Îmi puneam viaţa 
la bătaie. Spuneam la toată lumea că totul merge bine, dar 


303 


nu mergea. 

Nu ştiu cât am rămas acolo în întuneric cu gândurile 
mele. Poate zece minute, poate mai mult decât atât. Casa 
era tăcută şi familiară, dar în noaptea aceea nu-mi găseam 
liniştea. 

Ascultam sunetele pe care le auzeam de ani de zile. Mi- 
am adus aminte de mine copil, crescând alături de Nana şi 
minunându-mă de ce aveam să devin. Acum ştiam 
răspunsul la acea întrebare. Eram expert în omucideri 
multiple şi lucram la cele mai mari şi mai nesuferite cazuri. 
Eram vânător de monştri. 

Am reuşit într-un târziu să urc restul de trepte şi m-am 
oprit în camera lui Jannie şi Damon. Amândoi dormeau 
buştean în dormitorul pe care-l împărțeau în casa noastră 
mică. 

Îmi place să-i privesc pe Jannie şi pe Damon când dorm, 
îmi plac încrederea şi inocenţa lor. Pot să mă uit la ei 
minute în şir, chiar şi într-o noapte aiuritoare ca asta. N-aş 
şti să spun de câte ori m-am strecurat până la ei şi am 
rămas pur şi simplu în cadrul uşii. Ei mă ţin în viaţă, 
datorită lor n-o iau razna în nopţi ca aceasta. 

Adormiseră cu nişte ochelari de soare zăpăciţi, în formă 
de inimă, la ochi, ca aceia pe care-i poartă copiii din grupul 
vocal Innocence. Foarte drăguţi. Şi scumpi. M-am aşezat 
pe marginea patului lui Jannie. Mi-am scos pantofii şi i-am 
aşezat pe podea cu grijă să nu fac zgomot. 

Apoi m-am întins la picioarele lor, la capătul paturilor 
alăturate. Mi-am ascultat oasele trosnind. Voiam să fiu 
lângă copiii mei, să fiu cu ei, voiam ca noi toţi să ne simţim 
în siguranţă. Nu mi se părea că cer prea mult de la viaţă, 
că e o răsplată prea mare pentru ziua infernală prin care 
trecusem. 

Am sărutat talpa şosetei de pijama a lui Jannie. 

Am pus mâna uşor pe piciorul gol şi rece al lui Damon. 

Am închis în sfârşit ochii şi am încercat să alung din 
minte scenele criminale şi haotice. N-am reuşit. Monştrii 
erau pretutindeni în acea noapte. Mă înconjuraseră cu 
adevărat. 


304 


Sunt al dracului de mulţi. Ca valurile mării. Tineri şi 
bătrâni, şi între ei toată gama. De unde vin aceşti monştri 
care au năpădit America? Ce anume i-a creat? 

Alături de cei doi copii ai mei am reuşit până la urmă să 
adorm. Pentru câteva ore. Am fost în stare să uit cel mai 
îngrozitor lucru dintre toate, motivul întristării şi supărării 
mele groaznice. 

Aflasem vestea înainte să plec de la familia Johnson. 
Preşedintele Thomas Byrnes murise dimineaţă devreme. 


103 


O ţineam în braţe pe Rosie şi o mângâiam uşor. Prin uşa 
deschisă de la bucătărie mă uitam chiorâş la Sampson care 
era afară. 

Aştepta într-o ploaie rece ca gheaţa. Arăta ca o stâncă 
mare şi neagră în ploaia care turna cu găleata - sau poate 
ceea ce îndura el atât de stoic era grindină. 

— Coşmarul continuă, îmi spuse el. 

O propoziţie simplă, enunţiativă. Devastatoare. 

— Mda, ce chestie! Dar poate că nu mă mai interesează. 

— Da, da. Şi poate că anul ăsta Bullets o să câştige 
campionatul NBA, Orioles o să câştige Cupa şi amatorii ăia 
de la Redskins vor ajunge în Supercupă. Nu se ştie 
niciodată. 

Trecuse o zi de la lunga noapte petrecută în casa 
familiei Johnson şi de la şi mai lunga dimineaţă din New 
York. Timp nici pe departe suficient pentru vindecare, sau 
măcar pentru plâns. Cu o zi mai înainte preşedintele 
Mahoney depusese jurământul. Era necesar, după lege, 
dar mie mi se părea aproape indecent. 

Aveam pe mine nişte pantaloni de bumbac şi un tricou 
alb. Stăteam cu picioarele goale pe linoleumul rece. O 
cană aburindă cu cafea în mână. Aveam o convalescenţă 
plăcută. Nu-mi curăţasem favoriţii, cum numea Jannie 
actul bărbieritului. Aproape că mă simţeam iarăşi om. 


305 


Nu-l poftisem pe Sampson înăuntru. 

— Bună dimineaţa, dragule, insistă Sampson. Apoi îşi 
întinse buza de sus şi-mi arătă nişte dinţi. Zâmbetul lui era 
voios într-un mod brutal. Am fost nevoit să-i zâmbesc şi eu 
lui Sampson, destinul meu. 

Era puţin trecut de ora nouă şi abia mă dădusem jos din 
pat. Era târziu pentru mine. O comportare ruşinoasă după 
standardele Nanei. Nu mă săturasem încă de somn, eram 
traumatizat, în pericol să-mi pierd restul minţilor, să vomit 
ceva scârbos şi imprevizibil. Dar, mă simţeam mult mai 
bine. Arătam bine; arătam excelent. 

— N-ai de gând să-mi spui bună dimineaţa? întrebă 
Sampson prefăcându-se jignit. 

— "Neaţa, John. Nu vreau să ştiu nimic, nu vreau să ştiu 
ce te aduce pe la mine în această dimineaţă rece şi 
mohorâtă. 

— Primul lucru inteligent pe care-l aud din gura ta de 
ani de zile, spuse Sampson, dar mă tem că nu-ţi dau 
crezare. Tu vrei să ştii întotdeauna totul. Simţi nevoia să 
ştii, Alex. De-aia citeşti câte patru ziare în fiecare afurisită 
de dimineaţă. 

— Nici eu nu vreau să ştiu, se amestecă Nana din 
spatele meu, din bucătărie. - Era trează de ore întregi, 
bineînţeles. Eu nu simt nevoia să ştiu. Aşa că, dispari. Du- 
te şi plimbă ursul. Pleacă după potcoave de cai morţi, 
Johnny, băiatule. 

— E timp pentru micul dejun? l-am întrebat eu. 

— Nu prea, spuse el reţinându-şi cu grijă zâmbetul, dar 
hai să mâncăm, totuşi. Cine-ar putea rezista? 

— El te-a invitat, nu eu, îl avertiză Nana de lângă 
aragaz. i 

Il tachina pe Sampson. Il iubeşte ca pe propriul ei copil, 
ca pe un frate al meu mai mare, adică mai puternic. Ne 
pregăti la amândoi ouă jumări, cârnaţi de casă, cartofi 
prăjiți şi pâine prăjită. Se pricepe la gătit şi ar putea hrăni 
cu uşurinţă toată echipa Redskins în cantonament. N-ar fi 
o problemă pentru Nana. 

Sampson aşteptă să mâncăm înainte să mă pună la 


306 


curent cu ce mama dracului mai intervenise de data asta. 
Micul lui secret murdar. Ar putea să pară ciudat, dar când 
viaţa ta e plină cu omoruri şi alte tragedii de soiul ăsta, 
trebuie să înveţi să-ţi păstrezi timp pentru tine însuţi. 
Omorurile pot să aştepte. Omorurile te aşteaptă 
întotdeauna. 

— Amicul tău, Grayer, m-a sunat adineauri, zise 
Sampson pe când îşi turna a treia ceaşcă de cafea. Mi-a 
spus să te las vreo două zile să te odihneşti că se descurcă 
ei cu asta. Când aud de ei îmi amintesc de horror-ul ăla 
vechi care băga spaima în noi pe vremuri. 

— M-ai făcut suspicios şi m-ai şi speriat. Cu ce să se 
descurce? l-am întrebat. 

Tocmai terminam ultima felie de pâine prăjită arămie, 
pâine groasă de casă. Avea gust - vă spun cinstit, nu 
glumesc - dumnezeiesc. Nana pretinde că a fost acolo în 
Rai şi a furat câteva reţete. Inclin s-o cred. Am văzut şi am 
gustat dovada spuselor ei. 

Sampson aruncă o privire la ceasul lui de mână, un 
Bulova antic dăruit de tatăl lui când a împlinit paisprezece 
ani. 

— Tocmai percheziţionează biroul lui Jill de la Casa Albă. 
Apoi se vor duce în apartamentul ei de pe strada Douăzeci 
şi patru. Vrei să mergi? Eşti invitatul meu. Ţi-am făcut rost 
de o invitaţie de onoare, aşa, să fie. 

Bineînţeles că voiam să mă duc. Trebuia să mă duc. 
Simţeam nevoia să ştiu totul despre Jill, aşa cum bine 
spusese Sampson. 

— Eşti dracu” gol, îi şuieră Nana lui Sampson. 

— Mulţumesc, Nana. Îi străluceau ochii şi cei o mie unu 
de dinţi. Mulţumesc de compliment. 


104 


Am ajuns la apartamentul Sarei Rosen în Nissanul negru 
şi rapid al lui Sampson. Micul dejun fierbinte al Nanei mă 


307 


adusese înapoi la lumea reală. Mă simţeam revigorat 
parţial. Fizic măcar, dacă nu şi emoţional. 

Eram deja curios la culme să vizitez apartamentul lui Jill. 
Voiam să-i văd biroul de la Casa Albă, de asemenea, dar m- 
am gândit că asta poate să mai aştepte o zi, două. Dar casa 
ei! Era irezistibil pentru detectivul şi pentru psihologul din 
mine. 

Sara Rosen locuise într-o clădire cu zece etaje de la 
intersecţia străzilor Douăzeci şi patru şi K. Blocul avea un 
fel de recepţioner cu aer oficial, care ne-a studiat atent 
legitimaţiile şi ne-a lăsat în silă să mergem mai departe. 
Altminteri, holul de la intrare era primitor. Covoare pe jos, 
o mulţime de plante în ghivece. Nu era genul de clădire 
unde te-ai aştepta să locuiască un asasin. 

Numai că Jill locuise aici, nu-i aşa? 

De fapt, apartamentul se potrivea cu imaginea pe care 
ne-o făcuserăm deja despre Sara Rosen. Fusese unicul 
copil al unui colonel de armată şi al unei profesoare de 
liceu. Crescuse în Aberdeen, Maryland, şi urmase colegiul 
Hollins din Virginia. Avea diplome universitare în istorie şi 
în literatură engleză, o absolventă strălucită. Venise la 
Washington cu şaisprezece ani în urmă, la douăzeci şi unu 
de ani. Nu fusese niciodată măritată, deşi se ştia de câţiva 
iubiţi în viaţa ei. Colegii de la oficiile de presă şi 
comunicaţii din Casa Albă o numiseră „fata bătrână sexy“. 

Apartamentul ei era la etajul cinci. Era luminos şi avea 
vedere spre curtea interioară. Băieţii de la FBI erau deja la 
treabă, înăuntru. Dintr-un casetofon stereo se auzea 
Chopin în surdină. Domnea o atmosferă relaxată, aproape 
plăcută, de lasă-mă-să-te-las. În fond, cazul era închis. 
Sampson şi cu mine ne-am petrecut câteva ore împreună 
cu tehnicienii de la FBI care scotoceau apartamentul în 
căutare de indicii care ar fi putut să dezvăluie ceva despre 
Sara Rosen. 

Jill locuise aici. 

Cine dracu’ ai fost, Jill? Cum de ţi s-a întâmplat aşa 
ceva? Ce s-a întâmplat, Jill? Spune ceva. Stii bine că vrei să 
vorbeşti, fată singuratică. 


308 


Apartamentul avea două camere şi o debara micuță, pe 
care le-am examinat centimetru cu centimetru. Femeia 
care locuise aici dăduse o mână de ajutor în asasinarea 
preşedintelui Thomas Byrnes. Debaraua fusese folosită 
drept cameră de montaj pentru filmul lor. Apartamentul 
avea acum o importanţă istorică. Atâta vreme cât clădirea 
va rămâne în picioare, oamenii o vor arăta cu degetul şi 
vor spune: „aici a stat Jill“. 

Jill avusese mobilier banal. Ornamente în genul clasei de 
mijloc. O sofa şi un fotoliu acoperite cu o stofă aspră de 
bumbac. Etichete ale magazinelor de mobilă locale: 
Mastercraft Interiors, Colony House din Arlington. Culori 
reci şi dure, în fiecare cameră. O mulţime de lucruri în 
culori ivorii. Un covor albastru. Un şifonier din lemn de pin 
în stare jalnică. 

Pe pereţi atârnau înrămate felicitări de Crăciun primite 
din partea notabililor de la Casa Albă: secretarul de presă 
actual, şeful personalului, chiar şi un mesaj scurt de la 
Nancy Reagan. Nicio fotografie a „inamicilor“ de care îmi 
vorbise preşedintele Byrnes. Sara Rosen avea ceva pentru 
staruri, nu-i aşa? Fusese oare Jack un star pentru ea? 
Fusese Kevin Hawkins Jack? 

Spune-ne ceva, Jill. Ştiu că vrei să vorbeşti. Spune ce s-a 
întâmplat de fapt. Dă-ne un indiciu. 

Pe o masă micuță era corespondenţă de la Heritage 
Foundation şi Cato Institute, două organizații 
conservatoare. Câteva exemplare din U.S. News & World 
Report, Southern Living, Gourmet. 

Mai erau pliante despre viitoare recitări de poezie la 
Chapters, pe strada K, şi de la librării din Washington. 
Fusese Jill poeta? 

Un poem tăiat dintr-o carte era lipit pe peretele de lângă 
birou: 


Ce groaznic - Cineva să fii! 
Şi-n faţa lumii toate, 

Ca un Broscoi, numele tău 
Să-l strigi uimitei Gloate. 


309 


— Emily Dickinson 


Aparent, Emily Dickinson avea aceeaşi opinie despre 
celebrităţi ca Jack şi Jill. 

Pereţii din debara şi din dormitor erau acoperiţi cu cărţi. 
Pereţii erau adevărate rafturi de cărţi. Ficțiune, 
nonficţiune, poezie. Cărţi de prima mână şi de duzină. Jill 
fusese o cititoare. Jill fusese o singuratică. Jill, fata bătrână 
sexy. 

Cine eşti tu, Jill? Cine eşti tu, Sara Rosen? 

Exista chiar şi ceva care arăta că de-acolo nu lipsea 
simţul umorului. Un afiş înrămat, în holul de la intrare: 
cântă la acordeon şi ai să-nfunzi puşcăria. Aşa spune legea. 

Cine eşti tu, Sara Jill? 

Te-a băgat cineva în seamă până acum? De ce ai ajutat 
la comiterea acestor crime oribile? A meritat? Să mori în 
felul ăsta, o fată bătrână singuratică? Cine te-a omorât, 
Jill? A fost Jack? 

Dacă aş găsi măcar o părticică de adevăr indiscutabilă, 
numai una, restul ar urma de la sine şi am reuşi în sfârşit 
să înţelegem. Aşa îmi plăcea să cred. 

M-am uitat prin dulapurile cu haine ale lui Jill. Cele mai 
multe erau costume sobre de serviciu, în culori închise. 
Etichete pe care scria Brooks Brothers şi Ann Taylor. 
Pantofi cu tocul jos, pantofi de sport, din cei mai obişnuiţi. 
Câteva rânduri de echipament de sport pentru alergare 
sau exerciţii fizice. 

Nu prea multe rochii de seară. 

Cine ai fost, Sara? 

Am cercetat casa căutând pereţi falşi, podele false, orice 
loc unde ar fi putut să ţină jurnale intime, ceva ce ne-ar fi 
putut ajuta să închidem definitiv acest caz, sau să-l 
deschidem larg. 

Haide, Sara, lasă-ne să pătrundem în viaţa ta secretă. 
Spune-ne cine ai fost cu adevărat. 

Pentru ce ai trăit, Jill? Cine erai, Sara? O fată bătrână 
sexy? Vrei să ştim. Ştiu ca vrei. Eşti încă aici, în 
apartament. Te simt. Îţi simt singurătatea oriunde îmi 


310 


întorc privirile. 

Vrei să ştim ceva. Ce anume, Sara? Mai dă-ne o rimă. 
Numai una. 

Sampson s-a apropiat de mine, în timp ce stăteam la 
fereastra dormitorului şi cercetam curtea. 

— Ai rezolvat-o? Ai înţeles totul, nu-i aşa, dragule? 

— Nu încă. Ceva îmi scapă. Mai dă-mi două zile aici. 
Sampson oftă. Am oftat şi eu. Dar ştiam că trebuia să mă 
întorc. Sara Rosen lăsase ceva pentru posteritate. Eram 
aproape sigur. 

Jill, poeta. 


105 


Eram poate un nesăţios în materie de crimă şi pedeapsă, 
dar a doua zi de dimineaţă, foarte devreme, m-am întors 
singur în apartamentul ei. Am ajuns până-n opt, cu mult 
înaintea oricui altcuiva. Am bătut micul apartament în lung 
şi-n lat, ciugulind în acelaşi timp dintr-o cutie de Nutri- 
Grain. 

Ceva-mi scăpa în ceea ce o privea pe fata bătrână cea 
sexy şi vizuina ei. Era o presimţire de detectiv sau o 
intuiţie de psiholog. 

Am stat aproape o oră chircit în scaunul de la fereastra 
cu vedere la strada K. M-am uitat fix la un afiş lipit pe 
peretele unei staţii de autobuz, o reclamă la un parfum de 
Calvin Klein numit Escape. Fotomodelul de pe poster arăta 
înduioşător de tristă şi îndepărtată. Ca Jill? Cineva scrisese 
un text într-un cerc desenat deasupra capului femeii: „Vă 
rog, daţi-mi ceva de mâncare“. 

Cine a ajutat-o pe Sara Rosen? mă întrebam uitându-mă 
la oraş prin fereastră. Care era secretul ei? Ce a 
determinat-o să participe la nebunia vânătorii de 
celebrităţi - sau cum s-o fi numit activitatea ei dinainte de 
a fi omorâtă la Peninsula Hotel? Fusese omorâtă la New 
York. Ce o lega de Jack? 


311 


Care era povestea întreagă? Care era povestea 
adevărată? Ce secret mai rămăsese de dezvăluit? 

Am început cu masiva colecţie de cărţi care domina 
fiecare încăpere, chiar şi bucătăria. Sara fusese o cititoare 
vorace. Mai ales ficţiune şi istorie, aproape în întregime 
americană. Intelectuala Sara, inteligenta şi ciudata Sara. 

Diplomacy de Henry Kissinger, Special Trust de Robert 
McFarland, Caveat de Alexander Haig, Kissinger de Walter 
Isaacson. Şi aşa mai departe. Ficțiune de Anne Tyler, 
Robertson Davies, Annie Proulx, dar şi de Robert Ludlum 
şi John Grisham. Poezie de Emily Dickinson, Sylvia Plath, 
Anne Sexton. Un volum intitulat Woman Alone. 

Am deschis fiecare volum în parte şi l-am scuturat cu 
atenţie. Erau mai bine de o mie de volume în apartament. 
Poate două mii. O mulţime de cărţi am avut de deschis. 

În unele erau foi de hârtie scrise de mână. Fişe scrise de 
Sara. Am citit şi ultima bucăţică de hârtie. Orele au trecut. 
Am sărit peste mese. N-aveam chef de mâncare. 

Înăuntrul unei biografii a lui Napoleon şi a lui Josephine, 
Sara Rosen notase: „N. considera că inteligenţa superioară 
la femei e o aberaţie. A lovit-o pe J. în public peste sâni. 
Jigodia! Dar J. a primit exact ceea ce merita. Scroafa!“ 

Jill poeta. Jill bibliofila. Femeia mister, femeia fantezie, 
enigma. Asasina. 

În debara erau câteva casete video cu filme şi am 
început să le deschid. 

Videoteca Sarei Rosen conţinea bine cunoscute filme de 
dragoste, de acţiune şi thrillere romantice. The Prince of 
Tides, No Way Out, Disclosure, trilogia The Godfather, 
Gone with the Wind, An Officer and a Gentleman. 

Îi plăcuseră de asemenea filmele vechi, cele de mister 
negru mai ales, Raymond Chandler, James Cain şi 
Hitchcock. 

Am scos fiecare casetă, rând după rând, una după alta. 
Mi se părea important să fac asta, mai ales că era vorba de 
cineva aşa de ordonat ca Sara. Dacă Sampson ar fi fost 
prin preajmă, mi-ar fi fost imposibil s-o fac. M-ar fi crezut 
mai ţicnit ca Jack şi Jill. 


312 


Am scos o casetă din cutia pe care scria Notorious, 
filmul lui Hitchcock. Nu ţineam minte să-l fi văzut, dar pe 
etichetă figura unul dintre actorii preferaţi ai lui 
Hitchcock, Cary Grant. 

Pe casetă nu scria nimic. Nu părea să conţină un film. 
Din curiozitate, am băgat-o în video. Era a patra sau a 
cincea casetă pe care nu scria nimic la care mă uitam. 

Nu era Notorious. 

M-am trezit uitându-mă la o înregistrare care înfăţişa 
asasinarea senatorului Daniel Fitzpatrick. 

Părea să fie varianta nemontată, considerabil mai lungă 
decât filmul care fusese trimis la CNN. 

Secvenţele netăiate erau şi mai tulburătoare, mai 
grăitoare decât ceea ce văzusem la postul de televiziune. 
Frica din glasul senatorului Fitzpatrick era teribilă la 
ascultat. Îi implorase pe asasini să-i cruţe viaţa, după care 
începuse să plângă, să se vaiete cu voce tare. Acea parte 
fusese tăiată cu grijă la montajul casetei pentru CNN. Era 
mult prea dură. Era insuportabil de brutală. Îi punea pe 
Jack şi Jill în cea mai proastă lumină cu putinţă. 

Erau ucigaşi neînduplecaţi. Fără milă, fără pasiune, fără 
umanitate. 

Am apăsat brusc pe butonul de pauză. Asta era! Cadrul 
următor începuse cu senatorul Fitzpatrick şi se lărgise, 
poate ceva mai mult decât se intenţionase. 

Asasinul nu era Kevin Hawkins! 

M-am întrebat atunci dacă Jill lăsase caseta special 
pentru ca cineva s-o găsească. Bănuise oare că va fi 
trădată? Se răzbuna astfel pe Jack? Mi se părea plauzibil: 
Jill i-o făcuse lui Jack, de-acolo din infern. 

Am studiat imaginea care mi-l dezvăluia pe adevăratul 
Jack. Avea părul scurt, blond-cenuşiu. Un bărbat atrăgător 
care se apropia de patruzeci de ani. Nu era nici urmă de 
emoție pe faţa lui când a apăsat pe trăgaci. 

— Jack, am şoptit eu. Te-am găsit până la urmă, Jack. 


313 


106 


FBI, Serviciul Secret şi poliţia din Washington erau 
angajate laolaltă într-o vânătoare de mare anvergură şi 
extrem de importantă. Cu toţii ardeau de nerăbdare să 
rezolve cazul, cel mai grav caz de omucidere: fusese 
omorât un preşedinte. Adevăratul asasin era încă în 
libertate. Jack era în viaţă, sau cel puţin aşa speram. 

Și aveam dreptate! 

Dimineaţa devreme, în ziua de 20 decembrie, mă uitam 
la Jack printr-un binoclu. Nu-mi puteam lua ochii de la 
asasinul şi creierul întregii afaceri. 

Mi-ar fi plăcut să-l împuşc. Cu mâna mea. Trebuia totuşi 
să am răbdare. Era planul lui Jay Grayer. Era ziua lui, 
spectacolul lui, planul lui de bătaie. 

Jack ieşi dintr-o casă cu trei etaje în stil colonial. Se 
îndreptă spre un Ford Bronco roşu aprins, care se afla în 
parcarea circulară din faţa casei. Aflasem deja cine e, unde 
locuieşte, ştiam aproape totul despre el. Asta ne ajutase să 
înţelegem mult mai bine afacerea Jack şi Jill. Ochii ni se 
deschiseseră foarte, foarte mari. 

— Uite-l pe Jack. Uite-l pe băiatul nostru, îmi spuse Jay 
Grayer. 

— N-arată a ucigaş, nu-i aşa? am spus eu. Acum că şi-a 
făcut treaba. El a făcut totul. El i-a omorât pe toţi oamenii 
aceia. 

Jack trăgea după el un băiat şi o fetiţă. Foarte drăguţi 
copii. Ştiam că-i cheamă Alix şi Artie. Mai veneau după ei 
la plimbare cei doi câini ai familiei: Shepherd şi Wise Man, 
un ogar de zece ani şi un căţelandru collie neastâmpărat. 

Jack şi copiii lui. 

Jack şi câinii lui. 

Jack şi casa lui frumoasă din suburbie. 

Jack şi Jill în capitală au venit... să-l omoare pe 
preşedinte. După care Jack a ucis-o pe partenera şi amanta 


314 


lui, Jill. A executat-o pe Sara Rosen cu sânge rece. Jack 
crezuse că va scăpa nepedepsit pentru crimele lui, că va fi 
liber şi ferice. Jack avusese un plan aproape măreț. Dar 
acum îl aveam pe Jack în bătaia puştii. Mă uitam la Jack. 
Toţi ne uitam. 

Era genul tatălui perfect din zona suburbană a 
Washingtonului, în aproape orice privinţă. Purta o haină 
militară desfăcută la fermoar, în ciuda vremii friguroase. 
Jacheta desfăcută lăsa să se vadă cămaşa de flanel albastră 
şi pantalonii prespălaţi. Ghete maro închis şi şosete de 
lână cenuşie. 

Avea părul scurt, tuns milităreşte. Era castaniu închis 
acum. Era un bărbat de o frumuseţe severă. Treizeci şi 
nouă de ani. Asasinul preşedintelui. Ucigaşul cu sânge 
rece al mai multor inamici politici. 

Un conspirator. 

Un trădător de prima mână. 

Un ticălos fără inimă, de asemenea. 

Este prototipul asasinului american perfect, mă 
gândeam eu observându-l la comanda micii trupe 
ascultătoare de copii şi animale. Un asasin aproape 
perfect. Era tată, era soţ, toate cele. Arăta dincolo de orice 
suspiciune, categoric. Avea chiar şi alibiuri, cu toate că 
niciunul nu putea să ţină, din cauza secvenţei filmate la 
moartea senatorului Fitzpatrick. Un şacal al zilelor 
noastre, al ţării noastre, al naivului şi foarte periculosului 
nostru mod de viaţă. 

Mă întrebam dacă urmărise la televizor ceremonia 
înmormântării preşedintelui, sau dacă nu cumva luase 
chiar parte la ea, cum făcusem eu. 

— Mama lui de nemernic! exclamă Jay Grayer. 

Stătea lângă mine pe scaunul din faţă al maşinii fără 
însemne. Nu-l auzisem pe Jay Grayer înjurând până azi. 
Murea să pună mâna pe Jack. 

Exact asta aveam de gând să facem. Avea să fie o 
dimineaţă plină de glorie pentru noi toţi. 

Exact când Jack credea că a scăpat basma curată. 

— Fiţi gata să porniţi în urmărirea lui Jack, rosti Grayer 


315 


în microfonul de mână. Dacă-l pierdeţi, n-aveţi decât s-o 
ţineţi drept înainte, cu toţii. Indiferent de direcţia pe care- 
aţi apucat. 

— Nu-l pierdem. Nici nu cred c-o să fugă, am remarcat 
eu. E un băiat de casă, Jack al nostru. E tătic. Are rădăcini 
adânci în comunitate. 

În ce ţară ciudată trăim. Atâţia ucigaşi, atâţia monştri. Şi 
atâţia oameni cumsecade buni de hăituit. 

— S-ar putea să ai dreptate, Alex. Stai aşa. Nu pricep 
încă prea bine, nu-l înţeleg întru totul, dar cred că ai 
dreptate. L-am încolţit, aşa-i? Dar pe cine avem aici de 
fapt? Ce l-a determinat s-o facă? De ce-a făcut-o? 

— Banii, am început eu să-i împărtăşesc teoria mea 
despre Jack. Caută banii. Asta te va ajuta să ajungi la 
adevăr, să simplifici lucrurile. Un pic de politică, oleacă de 
cauză şi mulţi bani. Ideologie şi profit financiar. Asta-i 
forţa epocii noastre venale. 

— Aşa crezi? 

— Da, aşa cred. Pariez pe orice. Are câteva convingeri 
ferme, una dintre ele e că el şi familia lui merită un trai 
bun. Aşa că, da, cred că banii au jucat un rol important în 
afacerea asta. Bănuiesc că printre cunoştinţele lui sunt 
oameni cu mulţi bani şi cu putere, dar nu atât de multă 
putere cât le-ar plăcea să aibă. 

Maşina lui Jack demarase, iar noi am urmat-o la distanţă 
confortabilă. Jack era un şofer atent cu preţioasa lui 
încărcătură. Îi impresiona probabil pe copii, poate şi pe 
câini, pe vecini fără îndoială. 

Jack şacalul. 

Mă întrebam care o fi fost ultimul gând al lui Jill în faţa 
trădării lui Jack la New York. Se aşteptase oare? Ştiuse că 
Jack o va trăda? Să fi fost ăsta motivul pentru care lăsase 
caseta în apartament? 

Jay avea chef de vorbă, sau poate că în acele clipe 
simţea nevoia să-şi ocupe mintea cu ceva. 

— Îi duce la şcoala de se vede colo. Viaţa lui a reintrat în 
normal. Ceea ce s-a întâmplat n-a schimbat nimic. N-a 
făcut altceva decât să întocmească planul şi să ajute la 


316 


executarea preşedintelui. Asta-i tot. Mare lucru. Viaţa 
merge înainte. 

— Din câte am văzut în dosarul lui din armată, a fost un 
soldat de prima mână. S-a retras din armată cu gradul de 
colonel. A fost trecut în rezervă cu onoruri. A participat la 
„Furtuna în deşert“, i-am spus eu. 

— Jack erou de război. Ce să spun, m-a dat pe spate. Aşa 
de al dracului mă impresionează individul ăsta, că nu pot 
să-ţi spun. Poate c-am să-i spun lui. 

Jack era erou de război - oficial. 

Jack era un patriot - neoficial. 

Conducând mai departe mi-am amintit de inscripţia de 
pe monumentul soldatului necunoscut din Cimitirul 
Naţional din Arlington. Aici odihneşte în glorie eternă un 
soldat american cunoscut numai de Dumnezeu. Mi-a trecut 
prin cap că probabil aşa gândeşte şi Jack despre sine 
însuşi. Un soldat-erou ştiut numai de Dumnezeu. 

Credea probabil că va scăpa nepedepsit pentru cele 
câteva crime - fapte de arme într-un război drept. 

Ei bine, nu. Era pe cale să fie prins. 

I-a lăsat pe copii la şcoala Bayard-Wellington. Era un loc 
minunat, cu ziduri de piatră şi pajişti acoperite de brumă. 
Genul de şcoală la care mi-ar fi plăcut să-i trimit pe Damon 
şi pe Jannie; genul de şcoală unde ar trebui să predea 
Christine Johnson. 

Stii, poți să te muţi din D.C., mi-am spus eu privindu-l pe 
Jack cum îşi sărută pe rând copiii. 

Şi de ce nu te muţi? De ce nu pleci cu Damon şi Jannie 
de pe strada Cinci? De ce nu faci pentru copiii tăi ce face 
măgarul ăsta împuţit pentru ai lui? 

Jay Grayer vorbea din nou în microfon. 

— Părăseşte chiar acum şcoala Bayard-Wellington. Se 
întoarce pe drumul principal. Dumnezeule, ne aflăm în 
Jackville, nu-i aşa? |l săltăm la semaforul din faţă. Un 
singur imperativ: trebuie prins viu! Vom fi patru maşini la 
semafor, cu el. Patru maşini ca să-l prindem pe Jack. Avem 
nevoie de el în viaţă. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, am zis eu. 


317 


— Ce dracu' spui acolo? zise Jay Grayer întorcându-se 
spre mine. 

— Vorbeam şi eu aşa. N-are niciun drept. E terminat, de- 
acum. 

Grayer îmi oferi un zâmbet ipocrit. Ştiam amândoi de ce. 
Partea frumoasă abia urma. Singura parte frumoasă din 
întreaga afacere. 

— Chestie tare, ha? Să mergem atunci. Să-l umflăm pe 
puiul de căţea. 

— Perfect. Vreau ca Jack şi cu mine să stăm de vorbă pe 
îndelete. 

Voiam să-l duc în şuturi tot drumul de la semafor la 
Washington. 

Voiam să fac cunoştinţă cu adevăratul Jack. 


107 


Nimeni nu-și făcuse până acum o idee despre complotul 
asasin. Nici unul dintre noi nu se apropiase măcar de 
adevăr. Nimeni nu fusese în stare să rezolve misterul Jack 
şi Jill înainte de a fi prea târziu. Poate că măcar acum 
puteam să descâlcim întreaga afacere. 

Eram la mai puţin de o sută de metri de capturarea lui 
Jack. Maşina lui se angajase pe panta abruptă care se 
termina la un semafor. 

Scena era pitorească. Imagine impresionantă, că în 
filmele cu buget mare. Lumina semaforului s-a făcut roşie 
şi Jack s-a oprit - un cetăţean care respectă legile. Fără 
urmă de îngrijorare. 

Un om liber. 

Jay Grayer şi cu mine ne-am oprit exact în spatele 
maşinii lui, pusă deja pe direcţia de ieşire din şoseaua 
principală. Puteam citi abţibildul de pe bara din spate a 
maşinii: D.A.R.E. pentru a-i feri de droguri pe copii. 

Capcana de urşi era numele de cod al operaţiunii 
noastre. Aveam patru vehicule pentru acţiunea principală. 


318 


Încă o jumătate de duzină de maşini şi două elicoptere 
pentru acoperire. Nu vedeam cum ar putea să ne scape 
Jack. Mă gândeam deja la multiplele ramificații la care ne 
va duce capturarea asasinului, la surprizele mult mai 
şocante care aveau să vină. 

Lucrurile au să meargă din ce în ce mai rău, mult mai 
Tău. 

— Număr până la trei şi pornim, spunea Jay Grayer în 
microfon. Era extrem de calm acum, profesionist 
ireproşabil, cum se dovedise încă de la început. Imi plăcea 
enorm să lucrez cu el. Nu era un egomaniac, îşi făcea doar 
treaba şi era bun. 

— O să fie uşor, am spus eu. 

Capcana de urşi funcţiona. 

Am fost unul dintre cei şase care au sărit din maşinile de 
intercepţie la semaforul de pe drumul de ţară cu aspect 
idilic şi inocent. Era o onoare. 

Mai erau două maşini, cu civili, oprite la semafor. O 
Honda cenuşie şi un Saab. 

Trebuie să li se fi părut că se dezlănţuise nebunia pe 
pământ. Şi chiar aşa era, ba încă mai rău decât se vedea. 
Tipul din Bronco îl omorâse pe preşedinte. Era ca şi când l- 
am fi arestat pe Lee Harvey Oswald, pe Sirhan Sirhan sau 
pe John Wilkes Booth. La un semafor obişnuit din 
Maryland. 

Eram acolo! Eram bucuros că mă aflu acolo! Aş fi plătit 
oricât ca să mă aflu acolo. 

Am ajuns la portiera din faţă dreapta în timp ce un agent 
din Serviciul Secret s-a repezit la portiera dinspre şofer. S- 
a întâmplat ca noi doi să avem picioarele cele mai iuți. Sau 
poate că noi îi doream cel mai tare capul lui Jack. 

Jack îşi întoarse privirea spre mine şi nimeri exact în 
unicul ochi al ţevii Glockului meu. 

Văzu moartea, într-o secundă. 

Ca o execuţie! 

Foarte profesionist! 

— Nu mişca! Să nu care cumva să respiri. Să nu te mişti 
un milimetru, i-am spus. Nu vreau un pretext, aşa că nu 


319 


mi-l oferi. 

Fusese luat prin surprindere. Se vedea după şocul 
întipărit pe faţa lui. Crezuse că va scăpa basma curată. 
Crezuse că era liber să meargă acasă. 

Ei bine, se înşelase grosolan, o dată-n viaţa lui. 

Jack făcuse în sfârșit o greşeală. 

— Serviciul Secret. Eşti arestat. Ai dreptul să nu scoţi un 
cuvânt şi asta ar fi o idee foarte bună! lătră unul din 
agenţi. Faţa îi era roşie de revoltă şi mânie împotriva 
omului care-l omorâse pe preşedintele Thomas Byrnes. 

Jack se uită la agentul din Serviciul Secret, apoi la mine. 
Mă recunoscuse. Ştia cine sunt. Şi ce altceva mai ştia? 

Fusese surprins la început, dar acum îşi recăpăta 
calmul. Era uimitor să-l vezi cum revine la siguranţa şi 
răceala obişnuită. E calm ca moartea, m-am gândit. 

N-ar fi trebuit să mă mire. El era adevăratul Jack. El era 
asasinul preşedintelui. 

— Foarte bine, spuse el lăudându-ne pentru cum ne-am 
descurcat, pentru profesionalism. Puiul de căţea dădea din 
cap a admiraţie. Sunt mândru de voi. V-aţi făcut foarte 
bine treaba. 

M-a făcut să-mi fiarbă sângele-n vene, dar cunoşteam 
imperativul zilei: îl vrem viu. Capcana de urşi trebuia să fie 
blândă. 

Se dădu jos încet din maşina strălucitoare roşu-aprins. 
Ţinea amândouă mâinile sus. Nu se opuse arestării; nu 
dorea să fie împuşcat. 

Fără veste, unul din agenţii din Serviciul Secret îl pocni, 
îi aplică o dreaptă fix în falcă. Nu-mi venea să cred că a 
făcut-o, dar mi-a părut bine. 

Capul lui Jack se smuci înapoi şi omul căzu ca un 
bolovan. Jack era inteligent. Rămase jos. Nu-l provocase pe 
agent să-l pocnească, nu exista vreo scuză - în afară de 
faptul că ţicnitul căzut pe jos îl omorâse pe preşedinte cu 
sânge rece. 

Jack îşi scutura capul şi îşi masa falca în timp ce ne 
măsura cu privirea de jos, de pe asfalt. 

— Cât de multe ştiţi? întrebă. 


320 


Nu îi răspunse nimeni. Niciunul dintre noi nu rosti 
măcar un afurisit de cuvânt. Era rândul nostru să ne 
jucăm. Aveam câteva surprize pentru Jack. 


108 


Jack nu era decât începutul. Ştiam că nu e decât o 
bucăţică din complexul puzzle pe care urma să-l punem 
cap la cap. Hotărâsem să-l ridicăm pe el mai întâi, însă 
acum venise momentul crucial. 

Ne întorceam cu maşina înapoi la casa lui de pe strada 
Oxford şi simţeam cum mă desprind de toate, parcă mă 
priveam pe mine însumi în vis. Îmi reveneau în memorie 
cele câteva întâlniri cu Thomas Byrnes. Ne spusese la toţi 
să nu avem regrete, dar sfatul lui nu putea fi urmat acum, 
chiar când se întâmplase. Preşedintele era mort şi aveam 
să mă simt toată viaţa parţial responsabil, cu toate că n- 
aveam nicio vină. 

Nu mă gândeam numai la moartea preşedintelui. Mai 
era şi Danny Boudreaux, băiatul de treisprezece ani. 
Simţeam o legătură neliniştitoare între cele două cazuri. O 
bănuisem chiar de la început. Asasinate şi violenţă fără 
precedent, peste tot. Ca şi cum o boală infecțioasă ciudată 
ameninţa să se întindă pe toată planeta, cu precădere aici, 
în America. Văzusem destul din efectele ei. Nu ştiam cum 
să fac să înceteze acest coşmar. Nici eu, nici altcineva. 

Nu se terminase. 

Ajunsesem în sfârșit la începutul îngrozitorului mister. 

De aici începuse. 

Din casa asta care tocmai se arăta în zare. 

Jay Grayer începuse să vorbească în microfon. 

— Dr. Cross şi cu mine vom merge pe aleea din faţă. 
Restul ne acoperă. Nu trage nimeni. Nici măcar dacă se 
trage în noi, pe cât posibil. A-nţeles toată lumea? 

Toţi ceilalţi agenţi înțelegeau şi ştiau ce e în joc. 
„Capcana de urşi“ nu se terminase încă. 

Grayer trase maşina neagră pe dreapta aleii care ducea 


321 


la uşa din faţă. _ 

— Gata de încă un împuţit de asalt? Iţi convine cum 
merg lucrurile, Alex? Și 

— Mai bine nu se poate, am răspuns. lţi mulţumesc că 
m-ai ţinut în echipă. Simţeam nevoia să fiu aici. 

— Fără tine n-am fi ajuns aici. Să mergem. 

Ne-am dat amândoi jos din maşină şi am pornit cu pas 
rapid pe aleea de cărămidă roşie. Ne-am potrivit paşii, 
unul după altul. 

De aici pornise totul. 

Casa cea mare şi întreaga stradă aveau un aspect 
inocent şi fermecător. O casă albă, frumoasă, în stil 
colonial se afla în faţa noastră. Casa avea un pridvor uriaş 
sprijinit pe coloane. Totul aici părea curat. Numai o 
aparenţă? Bineînţeles. 

Jay Grayer sună la uşă şi clopoţelul părea un colind de 
Crăciun. Jack şi Jill au venit în capitală... Dar Jack şi Jill 
plecaseră de aici, nu-i aşa? Chiar din casa asta. 

Uşa se deschise şi apăru o femeie îmbrăcată cu o rochie 
roşie care părea scoasă direct din catalogul colecţiei J. 
Crew. O coroană din viţă de vie, una din acele chestii 
ornamentale care imitau cununa de spini a lui lisus, era 
agăţată pe uşă pentru sărbători. Era legată cu o fundă 
mare roşie. 

Uite-o pe Jill, gândeam eu. 

Adevărata Jill, în sfârşit. 


109 


— Alex, Jay. Dumnezeule, ce s-a întâmplat? Ce mai e 
acum? Să nu-mi spuneţi că e o vizită de curtoazie. 

Jeanne Sterling stătea în pragul uşii. În spate se vedea o 
scară lăcuită de stejar. O sufragerie sobră era vizibilă 
dincolo de uşa întredeschisă, din stejar lăcuit şi ea. Un 
maldăr de cadouri împachetate sărbătoreşte pentru 
Crăciun zăcea lângă o masă şi o oglindă de aproape doi 


322 


metri, în foaier. 

Casa lui Jill. Inspectorul general CIA. Jeanne cea curată. 

— Ce s-a întâmplat? Tocmai am făcut cafea. Vă rog, 
intraţi. 

Vorbea ca şi când Jay Grayer şi cu mine am fi fost vecinii 
ei de peste drum. O vizită de curtoazie, da? Zâmbea, şi 
dinţii ei proeminenţi îi transformau zâmbetul într-o 
grimasă. 

Ce s-a întâmplat? A fost călcată o casă din vecini? 
Tocmai am făcut cafea. Cafea bună de la Starbucks. Hai să 
pălăvrăgim. 

— Aş bea o cafea, spuse Jay, arătând că e în stare să 
stea la palavre cu cei mai buni dintre ai lor. 

Am intrat în casa pe care o împărțea cu copiii şi cu soţul 
ei. Cu Jack. 

Eram cu ochii la detalii - totul mi se părea important, 
grăitor, probă. Culorile vii şi stilul exuberant din interior 
striga „american“, dar erau câteva accente care sugerau 
călătorii prin întreaga lume. Gravuri franţuzeşti. Ţesături 
flamande. Porţelanuri chinezeşti. 

Jill călătoarea. Jill spioana. 

În cărţile clasice de mister e o vorbă veche căreia nu i- 
am găsit niciodată prea multă logică - cherchez la femme. 
Caută femeia. Eu o actualizasem pentru a mă folosi de ea 
în rezolvarea misterelor noastre modeme - cherchez 
largent. Caută banii. 

Nu credeam că Jeanne Sterling şi soţul ei acţionaseră de 
capul lor. Nu credeam aşa ceva, cum nu crezusem o 
secundă că Jack şi Jill sunt asasini de celebrităţi. Se pare 
că Aldrich Ames a primit două milioane şi jumătate pentru 
a deconspira o duzină de agenţi americani. Cât primise 
familia Sterling pentru a elimina un preşedinte american 
nonconformist - o ameninţare la adresa sistemului? 

Şi cine le dăduse banii? Cherchez l'argent. Poate că 
Jeanne avea să ne spună dac-o strângeam puţin cu uşa, 
ceea ce aveam de gând să fac. 

Cine câştigase cel mai mult de pe urma asasinării 
preşedintelui Thomas Byrnes? Vicepreşedintele, acum 


323 


preşedinte? Wall Street-ul? Crima organizată? CIA? 
Trebuia s-o pun pe Jeanne să-mi răspundă la această 
întrebare. Poate chiar acum, deasupra ceştilor aburinde de 
cafea. Poate că puteam să trăncănim puţin despre asta. 

Ne întoarse spatele şi ne conduse în bucătărie. Era 
extrem de calmă şi de adunată. Continuam să observ 
mobilierul, decoraţiile antice, curăţenia absolută, în ciuda 
prezenţei a trei copii în casă. Credeam că ştiu cum de îşi 
pot permite Jeanne şi soţul ei o asemenea minune de casă 
aici, în Chevy Chase. Cherchez l'argent. 

— Aţi aflat ceva, spuse ea întorcându-se să se uite la noi. 
M-aţi zăpăcit complet, n-am nicio idee ce-ar putea fi. Ce s-a 
întâmplat? Vorbiti. 

Îşi freca mâinile bucuroasă. Ce joc. Ce actriţă 
desăvârşită. 

— Am aflat ceva, am spus eu. Am aflat câteva lucruri 
interesante despre Jack. 

Şi am hotărât să-l ridicăm pe el primul. Acum ţi-a venit 
rândul. 

— Excelentă veste, se bucură Jeanne Sterling. Vreau să- 
mi spuneţi tot, vă rog. În fond, Kevin Hawkins era unul de- 
ai noştri. 

Am intrat în bucătăria spațioasă pe care mi-o aminteam 
de la prima mea vizită aici. Pereţii erau acoperiţi cu plăci 
de teracotă şi dulapuri de bucătărie din lemn preţios. 
Jumătate de duzină de ferestre dădeau în curtea cu gazon 
şi spre terenul de tenis. 

— L-am arestat pe soţul dumitale, pe Brett, pentru 
asasinarea preşedintelui, spuse Jay Grayer pe un ton rece 
şi egal. Acum e în închisoare. Am venit să te arestăm şi pe 
dumneata. 

— E al dracului de greu să controlezi fiecare detaliu, nu-i 
aşa? O singură scăpare a fost de-ajuns, i-am spus eu. Sara 
a făcut o greşeală. Cred că s-a îndrăgostit de soţul 
dumitale. Ştiai? Trebuie să fi ştiut de relaţia dintre Sara şi 
Brett. 

— Alex, ce tot spui? Ce vrei să spui, Jay? Aţi luat-o razna 
amândoi. 


324 


— Sigur că da, Jeanne. Sara Rosen a păstrat la ea acasă, 
în apartamentul ei din D.C., o copie după filmul cu 
asasinarea senatorului Fitzpatrick. Soţul dumitale e pe 
casetă. Se îndrăgostise de el, săraca fată bătrână. Poate că 
a fost ideea dumitale. Trebuie să fi bănuit măcar. Am găsit 
chiar şi o amprentă parţială a soţului dumitale în 
apartamentul Sarei Rosen din Foggy Bottom. Acum că ştim 
ce căutăm o să găsim mai multe. 

Se întunecase la faţă şi ochii i se îngustaseră ca două 
fante. Am simţit că era posibil să nu fi ştiut chiar totul 
despre „legătura apropiată“ a soţului ei cu Sara Rosen. 

Sigur că ştia despre Sara. În ultimele zile descoperisem 
că Sara Rosen fusese spionul Agenţiei la Casa Albă. Fusese 
cârtiţa Agenţiei vreme de opt ani. Aşa o găsise Jack, aşa 
aflase că poate conta pe loialitatea ei. Sara Rosen fusese o 
Jill perfectă. Sara credea în „cauză“, atât cât i se spusese 
despre ea. Era de extremă dreapta. Thomas Byrnes venea 
cu schimbări majore pentru Pentagon şi CIA. Un grup 
influent crezuse că schimbările pot distruge ţara, că vor 
distruge ţara. Şi atunci hotărâseră să-l distrugă pe 
preşedintele Byrnes. Astfel se născuse Jack şi Jill. 

— Ştii, are să fie mai rău decât în cazul Aldrich Ames. 
Mult, mult mai rău, spuse Grayer. 

Jeanne Sterling dădu încetişor din cap. 

— Da. Bănuiesc că va fi mai rău. Bănuiesc, continuă ea 
cu ochii făcând naveta între Jay şi mine, că sunteţi mândri 
să daţi o mână de ajutor la distragerea celor câteva, foarte 
puţine, avantaje pe care Statele Unite le au asupra restului 
lumii. Serviciul nostru de contrainformaţii era cel mai bun. 
Şi mai este încă, în opinia mea. Preşedintele a fost un 
amator care a vrut să dezmembreze armata şi 
contrainformaţiile. În numele a ce? A schimbării de dragul 
schimbării? Ce bătaie de joc, ce joc trist şi periculos. 
Thomas Byrnes a fost un vânzător de maşini din Detroit! 
Nu era în stare să ia deciziile care i se cereau. Cei mai 
mulţi dintre preşedinţii de până la el au înţeles. Puțin îmi 
pasă ce credeţi despre noi. Soţul meu şi cu mine suntem 
patrioţi. Ne-am înţeles? Ne-am înţeles, domnilor? 


325 


Jay Grayer o aşteptase să termine înainte de a vorbi. 

— Tu şi soţul tău sunteţi nişte trădători nenorociţi. 
Sunteţi nişte asasini, amândoi. Ne-am înţeles? Într-o 
anumită privinţă ai dreptate, însă. Sunt mândru că v-am 
dat de urmă. Imi creşte inima de bucurie. Nu glumesc, 
Jeanne. 

O lumină bruscă izbucni în bucătărie. Un foc de armă. 

Un pocnet asurzitor răsună din unul din cele mai 
neaşteptate locuri. Corpul lui Jay Grayer se arcui. Căzu pe 
spate şi se lovi de tejgheaua din bucătărie, răsturnând în 
cădere câteva scaune de lemn. 

Jeanne Sterling îl împuşcase fără să stea pe gânduri. 
Avea un pistol ascuns în rochie. Trăsese prin buzunar. 
Poate că ne văzuse când ne-am apropiat de casă. Sau 
poate că avea mereu un pistol la-ndemână. Aveam de-a 
face cu Jill, în fond. 

Jeanne îşi schimbă greutatea de pe un picior pe altul şi 
îndreptă pistolul spre mine. M-am aruncat la podea, în 
spatele tejghelei din bucătărie. 

Descarcă semiautomatul la întâmplare. Un fulger de 
lumină. Urmat de tunetul împuşcăturii. 

Continua să tragă bătând în retragere. Apoi o luă la 
fugă. Rochia flutura în urma ei ca o capă. 

M-am dus repede spre locul unde căzuse Jay Grayer. Era 
rănit în partea de sus a pieptului, lângă claviculă. Faţa îşi 
pierduse culoare. Era conştient, totuşi. 

— Du-te după ea, Alex. Prinde-o în viaţă, murmură el. 
Pune mâna pe ei. Ei ştiu totul. 

M-am mişcat cu atenţie, dar rapid prin casa familiei 
Sterling. 

Să n-o omori. Ştie adevărul. Trebuie s-o facem să 
vorbească. Ştie de ce a fost omorât preşedintele şi cine a 
dat ordinul. Ea ştie! 

Un agent din Serviciul Secret se năpusti deodată pe uşa 
de la intrare. Un altul era imediat în spatele lui. 

Alţi doi agenţi apărură dinspre bucătărie. Toţi aveau 
armele scoase din toc. Ingrijorarea li se citea pe faţă. 

— Ce mama dracului s-a întâmplat aici? strigă unul 


326 


dintre agenţi. 

— Jeanne Sterling e înarmată. O vrem în viaţă, totuşi. 
Trebuie s-o prindem în viaţă! 

Am auzit un zgomot din direcţia holului de la intrare. 
Două, de fapt. Am înţeles ce se petrecea şi mi-a sărit inima 
din piept. 

Se auzea motorul unei maşini. 

Uşa electrică a garajului se ridicase. 

Jill îşi lua tălpăşiţa. 


110 


Mă durea pieptul, era gata să explodeze, dar inima îmi 
îngheţase. 

Fă ce ştii, dar prinde-o vie! E chiar mai importantă decât 
Jack. 

— Uşa spre garaj era la capătul unui coridor îngust care 
trecea pe lângă o verandă. Veranda era scăldată în lumina 
orbitoare a dimineţii. Am tras adânc aer în piept. După 
care am deschis uşa garajului cu mare grijă, ca şi cum ar fi 
putut exploda. Se putea întâmpla, ştiam asta. Orice era 
posibil acum. Mă aflam în casa trucurilor murdare. 

Între casă şi garaj era un coridor îngust şi întunecat. Un 
pasaj de trecere lung de aproximativ un metru şi jumătate. 
L-am străbătut dintr-o săritură. Era o altă uşă la capătul 
lui. 

Prinde-o vie. E foarte important. 

Am dat uşa de perete şi m-am năpustit în ceea ce 
bănuiam că este garajul. Era. 

Am auzit instantaneu trei pocnete puternice. M-am 
aruncat pe podeaua de ciment. 

Împuşcături! 

Zgomote  înfiorătoare în spaţiul acela restrâns. 
Mulţumesc lui Dumnezeu, niciun zgomot înăbuşit de 
pieptul sau de capul meu. 

Am văzut-o pe Jeanne Sterling aplecându-se pe fereastra 


327 


camionetei. Strângea în mână un pistol. M-am lăsat iarăşi 
la pământ. 

Prinde-o vie, auzeam în creier în timp ce mă feream de 
tirul ei. 

Mai văzusem şi altceva în maşină. O luase cu ea pe fetiţa 
ei cea mai mică. Karon, fetiţa de trei ani. O folosea pe 
Karon ca pe un scut. Ştia că nu vom trage dacă riscam să 
nimerim fata. Fetiţa urla din toate puterile. Era îngrozită. 
Cum putea Jeanne Sterling să facă asta unui copil? 

Eram aplecat în spatele butoiului de benzină, în spaţiul 
înghesuit şi întunecat. Incercam să găsesc o soluţie. 

Am închis ochii pentru o clipă. Cel mult jumătate de 
secundă. Am tras în piept aerul rece amestecat cu vapori 
de benzină. Încercam să gândesc coerent. Am luat o 
decizie şi am sperat să fie cea bună. 

Când m-am ridicat în picioare, am tras. Am ţintit cu 
grijă, la distanţă de fetiţă. Dar am tras. 

M-am lăsat la pământ din nou, ascuns în spatele 
butoiului. Ştiam că nu nimerisem pe nimeni. 

Trăsesem în semn de avertisment, unul final. Andrew 
Klauk avusese dreptate atunci când stătusem de vorbă în 
curtea din spate a familiei Sterling. „Fantoma“ îmi spusese 
ceea ce aveam nevoie acum să ştiu - jocul se joacă fără 
reguli. 

— Jeanne, lasă afurisita aia de armă! am strigat eu. 
Fetiţa ta e în pericol. 

Nu răspunsese nimeni, numai tăcerea înfricoşătoare. 

Jeanne Sterling ar fi făcut orice numai să scape. 
Omorâse un preşedinte, dăduse ordinul să fie omorât şi 
plănuise fiecare mişcare. Ar fi fost în stare Jeanne Sterling 
să-şi sacrifice propriul copil, totuşi? Pentru ce? Pentru 
bani? Pentru cauza în care credea alături de soţul ei? Ce 
cauză merită să jertfeşti un preşedinte? Sau propriul tău 
copil? 

Prinde-o vie. Cu toate că merită să moară aici în garaj. 
Executată! 

M-am ridicat încă o dată. Am tras a doua oară, în 
parbrizul din partea şoferului. Sticla se împrăştie în tot 


328 


garajul. Fragmente de sticlă loviră plafonul şi căzură apoi 
ca o ploaie pe jos. 

În spaţiul acela îngust, zgomotul era asurzitor. Karon 
urla cât o ţinea gura. 

Am văzut-o pe Jeanne Sterling prin mozaicul de sticlă 
spartă. Era plină de sânge pe o jumătate de faţă. Arăta 
uluită şi în stare de şoc. Una e să pui la cale un asasinat, 
cu totul altceva, să fii ţinta unei arme de foc. Să fii rănit. 
Să fii nimerit. Să auzi zgomotul de glonţ care se înfundă în 
propria-ţi carne. 

Am străbătut distanţa până la Volvo din trei sărituri. Am 
apucat uşa şi am deschis-o brusc. Imi ţineam capul jos, 
aproape de piept. Dinţii îmi erau atât de încleştaţi că mă 
dureau. 

Am apucat-o cu toată mâna de părul ei blond pe Jeanne 
Sterling. Apoi am lovit-o. l-am tras lui Jeanne un pumn 
adevărat. Cum primise şi soţul ei. Obrazul ei drept pârâi la 
contactul cu pumnul meu. 

Jeanne Sterling se prăbuşi peste volan. Avea bărbia de 
sticlă. Era ea, Jeanne, o asasină, dar nu făcea multe parale 
în lupta corp la corp. Se prăbuşise de la un pumn. Era 
acum în mâinile noastre. O prinsesem vie. 

Îi aveam în sfârşit pe Jack şi Jill. 

Fetiţa ţipa pe scaunul din faţă, dar nu era rănită. Nici 
mama ei. N-aş fi putut să procedez altcumva, nu avusesem 
de ales. Îl aveam pe Jack, acum o aveam şi pe Jill. Poate că 
acum puteam afla adevărul. Nu, chiar aveam să-l aflăm! 

Am luat-o pe fetiţă şi am strâns-o la piept. Aş fi vrut să-i 
pot şterge ultimele clipe din memorie. Nu voiam să ţină 
minte. li repetam întruna: „e bine, e bine, totul e bine“. 

Nu era bine. Mă îndoiam că va fi vreodată. Nu pentru 
copiii familiei Sterling, nu pentru proprii mei copii. Pentru 
niciunul dintre noi. 

Nu se mai respectă nicio regulă. 


329 


111 


În seara zilei în care Jeanne şi Brett Sterling fuseseră 
capturați, toate canalele de televiziune prezentaseră 
reportaje despre tulburătoarea poveste. Am dat un scurt 
interviu la CNN, dar în general am refuzat să comentez. 
M-am dus acasă şi acasă am rămas. 

Preşedintele Edward Mahoney dădu o declaraţie la ora 
nouă. Jack şi Jill au vrut ca Edward Mahoney să fie 
preşedinte, am gândit fără să vreau, privindu-l cum se 
adresează sutelor de milioane de oameni din lumea- 
ntreagă. Poate că era implicat în atentat, poate nu. Dar 
cineva îl voise pe el preşedinte în locul lui Thomas Byrnes, 
iar Byrnes nu avusese încredere în Mahoney. 

Tot ce ştiam despre Mahoney era că făcuse avere 
împreună cu doi cubanezi, în afaceri cu cablu. După care 
Mahoney devenise guvernator al statului Florida. Ţineam 
minte că fuseseră băgaţi o mulţime de bani în campania lui 
electorală. Caută banii. 

Am urmărit bâlciul dramatic de la televizor împreună cu 
Nana şi copiii. Damon şi Jannie ştiau deja prea mult pentru 
a mai putea fi excluşi. Din perspectiva lor, tăticu era un 
erou. Eram cineva de care puteau fi mândri, de care merita 
să asculte uneori, cineva căruia puteau chiar să i se 
supună din când în când. Sau poate nu. 

Jannie şi pisica Rosie se ghemuiseră alături de mine pe 
canapea şi ne uitam cu toţii la defilarea nonstop a noilor 
detalii ale omorului şi ale prinderii adevăraţilor Jack şi Jill. 
Ori de câte ori apăream pe ecran, Jannie îmi dădea un 
sărut pe obraz. 

— Eşti mândră de tăticu? am întrebat-o după unul dintre 
cele mai răsunătoare pupicuri. _ 

— Da, sunt foarte mândră, recunoscu Jannie. Imi place 
să te văd la televizor. Şi lui Rosie îi place. Arăţi bine şi 
vorbeşti tare frumos. Eroul meu! 


330 


— Şi tu, Damon, n-ai nimic de zis? am cerut părerea 
Majestății sale asupra ciudatelor evenimente. 

Damon zâmbea cu gura până la urechi. Nu se putea 
abţine. 

— Ai făcut faţă destul de bine, admise el. Sunt mândru 
de tine. 

— Aşa, i-am spus puiului meu. Şi nu vii să mă pupi? 

A venit şi am înţeles că l-am făcut fericit pentru moment. 
Era foarte important pentru mine. 

— Mater familias? am cerut în sfârşit opinia Nanei. 
Stătea băţoasă în fotoliul ei favorit. Urmărise reportajul 
dramatic cu mâinile strânse la piept şi ochii măriţi. 

— Cam de mult nu mai ştii ce e aia familias, oferi Nana 
un reproş rapid. Ei bine, sunt de acord cu Jannie şi Damon. 
Totuşi, nu văd de ce individul ăla alb din Serviciul Secret 
culege laurii. Mi se pare că preşedintele mergea pe mâna 
lui când a fost împuşcat. 

— Mergea pe mâna noastră, a tuturor, când a fost 
împuşcat, am replicat. 

Nana ridică din umerii ei aparent fragili. 

— În orice caz, Alex, sunt mândră de tine, ca 
întotdeauna. Dar asta n-are nimic de-a face cu eroismul. 
Sunt mândră de tine pentru că ai fost tu. 

— Mulţumesc, Nana. Nimeni n-a făcut vreodată cuiva un 
compliment aşa de frumos. 

— Ştiu asta, se grăbi Nana să aibă ultimul cuvânt, după 
care zâmbi. De ce crezi că ţi-am spus-o? 

În ultimele patru săptămâni nu prea stătusem pe-acasă 
şi ne era tuturor foame să fim împreună. Eram morţi de 
foame, mai precis. Nu puteam să mă deplasez nicăieri în 
casă fără să am agăţat de mână sau de picior pe unul din 
copii. 

Chiar şi pisica Rosie se prinsese în joc. Făcea definitiv 
parte din familie acum şi eram bucuroşi cu toţii că găsise 
drumul către casa noastră. 

Nu mă deranja nimic din toate astea. Niciun minut din 
toată atenţia pe care mi-o acordau. Eram eu însumi mort 
după ei. Am avut un moment de regret că Maria, soţia 


331 


mea, nu era alături de noi într-un asemenea moment 
deosebit, dar în rest era bine. Destul de bine chiar. Viaţa 
noastră era pe cale de a reintra în normal. Am jurat că de 
data asta se va întâmpla. 

A doua zi de dimineaţă m-am trezit ca să-l conduc pe 
Damon la şcoala Sojourner Truth. Şcoala îşi regăsise deja 
cursul firesc. Inocenţa are memoria scurtă. Am trecut pe la 
biroul lui Christine Johnson, dar nu se întorsese încă la 
lucru. 

Nu ştia nimeni când va reveni la şcoală, dar îi simțeau 
cu toţii lipsa ca unui medicament pentru gripă. Şi eu, şi eu 
la fel. Avea ceva cu totul special. Speram să-i meargă bine. 

În dimineaţa aceea m-am întors acasă la nouă fără un 
sfert. Casa de pe strada Cinci era incredibil de liniştită şi 
tăcută. Şi frumoasă. Am pus să ascult Billie Holiday, The 
Legacy 1933-1958. Unul dintre discurile mele preferate. 

Telefonul sună pe la nouă. Al dracului de telefon 
infernal. 

Era Jay Grayer. N-aveam nicio idee asupra motivului 
pentru care mă suna acasă. Aproape că nu voiam să-i aud 
motivul. 

— Alex, trebuie să vii la închisoarea Lorton, spuse pe un 
ton în care se simţea urgenţa. Te rog să vii chiar acum. 


112 


Am depăşit orice limită de viteză pe drumul către 
închisoarea federală din Virginia. Mi se învârtea capul, 
ameninţa să se smulgă şi să se zdrobească de parbrizul 
maşinii. Ca detectiv la Omucideri ai nevoie să te gândeşti 
că eşti un om puternic şi că eşti capabil să înghiţi orice ţi 
se oferă, dar mai devreme sau mai târziu ajungi să înţelegi 
că nu se poate. Nimeni nu e în stare. 

Mai fusesem la închisoarea Lorton în câteva rânduri. 
Răpitorul şi asasinul în masă Gary Soneji fusese deţinut 
acolo în condiţii de securitate maximă, cândva, demult. 


332 


Am ajuns pe la zece dimineaţa. Era o dimineaţă geroasă, 
cu cerul albastru senin. Câţiva reporteri erau în parcare 
când am ajuns. 

— Ce ştiţi, domnule Cross? mă întrebă unul dintre ei. 

— Frumoasă dimineaţă, am zis. Îţi dau voie să mă citezi. 
Ai mână liberă. 

Mă aflam în locul unde cei doi Sterling erau deţinuţi, 
unde guvernul hotărâse ca ei să rămână până la proces. 

Alex, trebuie să vii la închisoarea Lorton. Te rog să vii 
Chiar acum. 

L-am găsit pe Jay Grayer la etajul patru al clădirii 
închisorii. Alături de guvernatorul Marion Campbell. 
Amândoi erau la fel de palizi ca pereţii de stuc ai 
închisorii. 

— Of, fir-ar al dracului să fie, Alex, înjură dr. Campbell 
când m-am apropiat. Ne-am strâns mâinile cu fermitate. Să 
mergem sus, spuse el. 

Mai mulţi poliţişti şi oameni din personalul închisorii 
erau postați în faţa uşii unei camere de morgă de la etajul 
cinci. Am intrat cu Grayer imediat în urma guvernatorului 
şi a ajutoarelor lui. Îmi simţeam inima în gât. 

A trebuit să ne punem măşti albastre chirurgicale şi 
mănuşi de cauciuc. Aveam oricum probleme cu respiraţia, 
chiar şi fără mască. 

— Oh, la dracu’! am murmurat eu intrând în încăpere. 

Jeanne şi Brett Sterling erau morţi. 

Cele două cadavre erau întinse pe mesele strălucitoare 
de oţel. Amândoi erau goi puşcă. Lumina de deasupra era 
strălucitoare şi nemiloasă. Strălucirea ei era insuportabilă. 

Intreaga privelişte era dincolo de puterea mea de 
înţelegere, dincolo de puterea oricui. 

Jack şi Jill erau morți. 

Jack şi Jill fuseseră omorâţi într-o închisoare federală. 

— Fir-ar al dracului. Să-i ia dracu’, am bâiguit prin 
masca mea chirurgicală. 

Brett Sterling era bine clădit şi părea puternic chiar şi 
acum, mort. Mi l-am imaginat în chip de amant al Sarei 
Rosen. Am băgat de seamă că tălpile picioarelor lui erau 


333 


murdare. Probabil că se plimbase toată noaptea în celulă 
în picioarele goale. Nerăbdător? Aşteptase să vină cineva 
să-l omoare? 

Cine reuşise să pătrundă la Lorton şi să facă una ca 
asta? Fusese ucis? Pentru numele lui Dumnezeu, ce se 
petrecuse aici? Cum fusese posibil aşa ceva, aici? 

Jeanne Sterling avea pielea alb-gălbuie şi nu era într-o 
formă fizică tocmai bună. Arătase mult mai bine în 
costumele ei gri şi albastre decât nudă. 

Deasupra părului pubian negru se vedea o cută moale de 
grăsime. Picioarele erau brăzdate de varice. li cursese 
sânge din nas fie înainte să moară, fie în timp ce murea. 

Niciunul dintre ei nu părea să fi suferit prea mult. Era 
acesta un indiciu? Fuseseră găsiţi morţi în celulele lor la 
rondul de la ora cinci. 

Muriseră aproape în acelaşi timp. Conform planului? 
Normal. Dar al cui plan? 

Jack şi Jill au ajuns la inchisoarea Lorton... şi ce s-a 
întâmplat cu ei aici? Ce mama dracului s-a petrecut aici 
noaptea trecută? Cine i-a omorât pe Jack şi Jill? 

— Amândoi au trecut prin percheziţii corporale serioase 
când au fost aduşi aici, ne-a explicat guvernatorul 
Campbell. S-ar putea să fie vorba de sinucidere, în ambele 
cazuri, dar ar fi trebuit ajutaţi, chiar şi pentru asta. Cineva 
le-a dat otrava între ora şase aseară şi azi-dimineaţă 
devreme. Cineva a intrat la ei în celule. 

Dr. Marion Campbell se uită cu înţeles la mine. Avea 
ochii împăienjeniţi şi extraordinar de roşii. 

— Sub indexul de la mâna ei dreaptă s-a găsit o cantitate 
mică de sânge. S-a luptat cu cineva. Jeanne Sterling a 
încercat să se apere. A fost omorâtă, cel puţin aşa cred. N- 
a vrut să moară, Alex. 

Am închis ochii pentru o secundă sau două. Nu mi-a fost 
de niciun ajutor. Când i-am deschis la loc, Jeanne şi Brett 
Sterling zăceau în continuare dezbrăcaţi pe cele două 
mese de oţel inoxidabil. 

Fuseseră executaţi. Cu profesionalism. Fără pasiune. Şi 
ceea ce era cel mai ciudat - era ca şi cum Jack şi Jill 


334 


fuseseră vizitaţi şi omorâţi de Jack şi Jill. 

Jeanne şi Brett Sterling fuseseră omorâţi de o 
„fantomă“? Mă temeam că nu vom şti niciodată. Nu 
trebuia să ştim. Nu eram destul de importanţi pentru a 
cunoaşte adevărul. 

În afară poate de un principiu: nu există reguli. 

Cel puţin nu pentru anumiți oameni. 


113 


Îmi place lucrul terminat, pus frumos în pachet şi legat 
cu panglică galbenă şi cu fundă. Imi place ca în fiecare caz 
monstrul să fie pe mâna mea. Numai că de fapt nu se 
întâmplă aşa - probabil că altfel n-ar mai avea niciun haz. 

Am petrecut următoarele două zile şi jumătate în casa 
celor doi Sterling, muncind cot la cot cu Serviciul Secret şi 
cu FBI. Jay Grayer şi Kyle Craig veniră amândoi în casa din 
Chevy Chase. Undeva în capul meu persista ideea că poate 
Jeanne Sterling ne-a lăsat pe undeva un indiciu - ceva care 
să ne ducă la asasinii ei. Poate. Îmi imaginam că ar fi fost 
capabilă-de un asemenea act urât şi răzbunător - ultima ei 
glumă proastă! 

După două zile şi jumătate însă n-am găsit nimic în casă. 
Dacă fusese cumva vreun indiciu, atunci altcineva ajunsese 
acolo înaintea noastră. Nu ignoram această posibilitate. 

Stăteam de vorbă cu Kyle Craig în bucătărie, în după- 
amiaza celei de-a treia zi. Eram amândoi morţi de 
oboseală. Am deschis câte o bere din rezerva lui Brett 
Sterling şi am vorbit despre viaţă, moarte şi infinit. 

— Ai auzit vreodată sintagma prea mulţi suspecți logici? 
l-am întrebat pe Kyle în timp ce sorbeam fiecare din bere 
în liniştea bucătăriei. 

— Nu chiar cu vorbele astea, dar înţeleg cum se poate 
aplica aici. Avem scenarii care implică CIA, armata, poate 
marile companii, poate chiar pe preşedintele Mahoney. 
Istoria curge arareori în linie dreaptă. 


335 


Am dat din cap a aprobare la spusele lui Kyle. Ca de 
obicei, se dovedise un elev atent. 

— La treizeci şi cinci de ani de la moartea lui Kennedy 
singurul lucru sigur e că la mijloc a fost un fel de 
conspirație, am spus. 

— Nu s-au putut lega probele fizice - balistice şi 
medicale -de ipoteza unui singur trăgător, atunci, în 
Dallas. 

— Atunci avem exact aceeaşi afurisită de problemă - 
prea mulţi suspecți logici. Chiar şi azi, nimeni nu poate 
exclude posibila implicare a lui Lyndon Johnson, a armatei, 
a CIA, a Mafiei sau a patronului de atunci al FBI. Există 
câteva paralele evidente cu ceea ce s-a întâmplat aici, 
Kyle. O posibilă lovitură de stat pentru a-l elimina pe 
zurbagiul de la Casa Albă şi a-l înlocui cu cineva mai 
prietenos - LBJ atunci, iar acum Mahoney - care aşteaptă 
pe tuşă. CIA şi armata au fost extrem de supăraţi şi pe JFK, 
şi pe Thomas Byrnes. Sistemul respinge schimbarea. 

— Ţine minte asta, Alex, mă sfătui Kyle. Sistemul 
respinge schimbarea, ca şi pe zurbagii. 

M-am încruntat dar am aprobat. 

— Am să ţin minte. Mulţumesc pentru ajutor. 

Kyle îmi întinse mâna. l-am strâns-o. 

— Prea mulţi suspecți logici, am spus. Să fie şi asta 
parte din planul lor odios? Asta înţeleg ei prin acoperire la 
lumina zilei? Nu m-ar mira să fie aşa. Nimic nu mă mai 
poate surprinde. Mă duc acasă la copii. 

— E lucrul cel mai bun care-ţi rămâne de făcut, îmi 
spuse Kyle zâmbind şi îmi făcu semn cu mâna să plec 
odată de-acolo. 


114 


M-am dus acasă şi m-am jucat cu copiii - am încercat să 
fiu alături de ei. Mă obseda însă imaginea fugară a lui 
Thomas Byrnes. Din când în când îi vedeam pe frumoasa 


336 


copilă Shanelle Green şi pe Vernon Wheatley, până şi pe 
bietul George Johnson, soţul lui Christine. Vedeam 
cadavrele lui Jeanne şi Brett Sterling pe mesele de oţel 
inoxidabil de la morga închisorii Lorton. 

Câteva zile am lucrat la supa săracului, la St. A's. Am 
făcut pe „domnul unt de arahide pe pâine“ şi am dat din 
când în când consultaţii pro bono pentru cei mai mult sau 
mai puţin norocoşi decât mine. Îmi place sincer să fac asta. 
Primesc chiar mai mult decât dau. 

Nu mă puteam concentra prea tare la nimic, totuşi. 
Eram şi nu eram acolo. Conceptul acela, „fără reguli“ îmi 
stătea în gât ca un os. Mă înecam cu el. Erau într-adevăr 
prea mulţi suspecți în cazul morţii lui Thomas Byrnes. Şi 
existau limite peste care un poliţist din D.C. nu putea să 
treacă. S-a terminat, încercam să mă conving singur, totul, 
în afară de ceea ce a rămas pentru totdeauna în tine. 

Intr-o noapte din săptămâna aceea - târziu - eram afară 
pe verandă. O mângâiam pe Rosie pe spinare şi ea torcea 
dulce. Mă gândeam să mă aşez la pian, dar n-am făcut-o. 
Nu Billie Smith, nu Gershwin, nu Oscar Peterson. Monştirii, 
furiile şi demonii rupseseră lanţurile şi erau slobozi în 
mintea mea. Veneau sub toate formele şi mărimile, toate 
genurile, dar erau monştri umani. Era Divina Comedie a lui 
Dante cu toate cele nouă cercuri şi locuiam cu toţii 
laolaltă. 

Intr-un târziu m-am hotărât să cânt la pian. Am cântat 
„Star Dust“, apoi „Body and Soul“ şi m-am pierdut curând 
în sunetele minunate. Nu m-am gândit la telefonul pe care- 
l primisem săptămâna aceea. Fusesem suspendat din 
poliţie. O acţiune disciplinară. Îl lovisem pe superiorul 
meu, pe George Pittman. 

Da, îl lovisem. Eram vinovat. Şi ce dacă? 

Am auzit o bătaie în uşă. Apoi un răpăit uşor. 

Nu aşteptam pe nimeni şi nu doream companie. Speram 
să nu fie Sampson. Era prea târziu pentru musafiri pe care 
să-mi facă plăcere să-i văd. 

Am apucat pistolul. Din reflex. Puterea obişnuinţei, 
înfiorător obicei, dacă stai să te gândeşti - şi exact asta am 


337 


făcut. 

M-am ridicat de pe scaunul de la pian şi m-am dus să 
văd cine e. După toate nenorocirile din ultima vreme 
aproape că mă aşteptam să-l văd pe Gary Soneji venit să se 
răzbune, să-şi încerce măcar norocul. 

Am deschis uşa din spate şi m-am pomenit că zâmbesc. 
Nu, de fapt am înflorit. În capul meu s-a aprins o lumină, 
sau poate s-a reaprins. Ce surpriză frumoasă. M-am simţit 
mult, mult mai bine, într-o secundă. 

S-a întâmplat pur şi simplu. M-au părăsit toate grijile. 

— N-am putut să dorm, a spus Christine Johnson. 

Am recunoscut cuvintele pe care le-am rostit odată în 
casa ei. Mi-am amintit cuvintele lui Damon, e chiar mai 
dură decât tine, tăticule. 

— Bună, Christine. Ce mai faci? Doamne, cât mă bucur 
că eşti tu! am şoptit. 

— În loc de cine? 

— De toată lumea. 

I-am luat mâna într-a mea şi am intrat împreună cu ea în 
casa de pe strada Cinci. 

Acasă. 

Unde mai există încă reguli şi toată lumea este în 
siguranţă şi vânătorul de monştri e sănătos şi voinic. 


115 


Nu se va termina niciodată acest coşmar crud şi 
nesfârşit, asaltul diavolilor din infern. 

Era ajunul Crăciunului şi şosetele erau agăţate de 
cămin. Damon, Jannie şi cu mine aproape că terminaserăm 
cu împodobitul bradului - tuşa finală erau şiragurile lungi 
de popcom şi de răchiţele roşii strălucitoare. 

Afurisitul de telefon a sunat şi am ridicat receptorul. În 
casă se auzeau colindele lui Nat King Cole. Stratul 
proaspăt de zăpadă strălucea pe aleea îngustă de afară. 

— Alo, am spus. 


338 


— Salutare. Doctorul detectiv Cross în persoană! Ce 
bine că te aud! 

N-am avut nevoie să întreb cine e la telefon, am 
recunoscut vocea. O auzeam de câţiva ani - în coşmarurile 
mele. 

— N-am mai stat de mult de vorbă, spuse Gary Soneji. 
Mi-a fost dor de tine, doctore Cross. Mi-ai simţit lipsa? 

Cu câţiva ani în urmă Gary Soneji răpise doi copii în 
Washington şi ne făcuse să-l căutăm câteva luni. Din toţi 
asasinii pe care i-am cunoscut, Soneji era cel mai 
inteligent. Îi păcălise chiar pe unii dintre noi convingându-i 
că este schizofrenic. Evadase de două ori din închisoare. 

— M-am gândit la tine, am recunoscut eu, adeseori. 

— Păi, am sunat să-ţi urez ţie şi familiei tale sărbători 
fericite. M-am născut din nou, vezi bine. 

Nu i-am spus nimic lui Soneji. Am aşteptat. Copiii 
simţiseră că ceva nu era în regulă. M-au urmărit cu 
privirile până când le-am făcut semn să termine pomul de 
Crăciun. 

— O, şi mai e ceva, doctore Cross, îmi şopti Soneji după 
o pauză. 

Ştiam că mai era ceva. 

— Ce e, Gary? Ce mai e? 

— Te bucuri de ea? Trebuia să te întreb. Trebuie să ştiu. 
Îţi place de ea? 

Mi-am ţinut respiraţia. Ştia de Christine, dracu’ să-l ia. 

— Vezi tu, eu sunt cel care a lăsat-o pe pisicuţa Rosie la 
voi acasă. Un gest frumos, nu? Aşa că, ori de câte ori te 
uiţi la scumpa de ea, trebuie să te gândeşti: Gary e în casă! 
Gary e aproape! Pentru că sunt aproape. Un an nou fericit! 
Ne vedem curând. 

Gary Soneji puse receptorul în furcă aproape cu 
blândeţe. 

Şi eu la fel. M-am întors la bradul frumos, la Jannie, la 
Damon şi la Nat King Cole. 

Până data viitoare. 


339 


Celebrul scriitor american James Patterson 
deţine, în materie de thriller, echivalentul poziţiei 
pe care Danielle Steel o ocupă în clasamentul 
autorilor romanului de dragoste. Cărţile sale s-au 
situat pe primele locuri în topurile americane, fiind 
transpuse şi în filme de succes. Prin lucrarea de 
faţă, autorul dă întreaga măsură a talentului său, 
ajungînd la apogeul carierei. Această carte a fost 
considerată, în unanimitate, ca fiind cel mai bun 
thriller. 

O serie de asasinate culminează cu uciderea 
preşedintelui SUA. La locul crimelor se găseşte 
întotdeauna semnătura JACK & JILL. 

Dar, multe din misterele din JACK & JILL se 
risipesc de-abia în PISICA ŞI ŞOARECELE, în fapt 
o continuare a romanului de faţă. 


Captivează ritmul alert şi situaţiile cele mai 
neașteptate ce se succed. Senzaţia de pericol 
iminent şi implacabil este indusă încă de la 
începutul lecturii. 

Un thriller care sparge toate tiparele, ţinind 
nervii încordaţi la maximum. 


EDITURA LIDER 


Lei 23500 


340