James Patterson — [Clubul fetelor] 03 Al 3-lea caz

JAMES PATTERSON 
ANDREW GROSS 


al 3-lea CAZ 


Original: 3rd Degree 


Traducere 
LAURA MARIA BERTEANU 


RAO 
Rao International Publishing, 2006 


Ca întotdeauna, transmitem mulţumirile şi deosebita 
noastră stimă doamnei ofiţer de la Departamentul de 
Criminalistică, inspector Holly Pera, şi partenerului său, 
Joe Toomey, de la Poliţia din San Francisco, pentru că 
rezolvă zi de zi cazurile pe care noi doar le povestim. Şi 
pentru că ne-au pus în legătură cu Dino Zografos, de la 
Departamentul de Arme Speciale şi Tactică, el reuşind să 
ne facă să simţim pe propria piele groaza amenințării unei 
bombe cu ceas. 

Le mulţumim, de asemenea, sergentului Joe Sanchez şi 
inspectorului în rezervă Steve Engler, de la Poliţia din 
Berkeley, care au fost martori la criza din anii şaizeci şi 
care, timp de câteva ceasuri, au reînviat pentru noi 
Republica Populară Berkeley, cu devastarea şi cu visurile 
ei. 

Şi pentru Chuck Zion, un om cum rar s-a mai văzut, care 
a murit la World Trade Center, la 11 septembrie 2001. 


Capitolul 1 


Era o dimineaţă de aprilie, senină, calmă şi leneşă. Aşa 
începea cea mai groaznică săptămână din viaţa mea. 

Alergam de-a lungul golfului, însoţită de căţeaua mea de 
rasă collie, Martha. 

Asta fac eu, de obicei, duminică dimineaţa - mă trezesc 
devreme şi-mi îndes partenerul de viaţă în scaunul din faţă 
al Explorerului. Mă forţez să alerg cinci kilometri, de la 
Fort Mason până la pod şi înapoi. Suficient cât să mă 
conving pe mine însămi că mă apropii de ce se mai poate 
numi „în formă” la treizeci şi şase de ani. 

În acea dimineaţă, venise cu noi şi prietena mea, Jill. Ca 
să-l pună la alergat pe puiul ei de labrador, Ottis - cel 
puţin, aşa spunea ea. Mai degrabă, zic eu, ca să-şi facă 
încălzirea pentru un tur de ciclism pe muntele Tamalpais 
sau pentru cine ştie ce alt efort fizic adevărat pe care şi-l 
planificase pentru ziua aceea. 

Îmi venea greu să cred că trecuseră doar cinci luni de 
când Jill pierduse copilul. Acum stătea din nou în faţa mea, 
cu trupul zvelt şi tonificat. 

— Ei, cum a fost aseară? mă întrebă ea, în timp ce 
alerga pe lângă mine. Umblă vorba că Lindsay ar fi avut o 
întâlnire... 

— l-ai putea spune şi aşa... am răspuns, uitându-mă fix 
spre culmile Fort Mason care mi se părea că nu se 
apropiau suficient de repede. Dar atunci ai putea 
considera şi Bagdadul un loc de vacanţă. 

Tresări. 

— lartă-mă că am adus vorba. 

De când începusem să alerg, nu-mi putusem alunga din 
minte amintirea enervantă a lui Franklin Fratelli - mogul 
de „valori de remarketing” (ceea ce era doar un fel mai 
pompos de a spune că-şi trimitea gorilele peste faliţii de pe 
„dot com”, care nu-şi mai puteau achita ratele la Beemer 
sau Franck Muller.) 


Timp de două luni, Fratelli îşi vârâse mutra în biroul 
meu ori de câte ori avusese treabă pe la Palatul de Justiţie, 
până când reuşise să mă înmoaie şi să mă facă să-l invit la 
masă, sâmbătă seara (costiţe în vin de porto pe care am 
fost nevoită să le bag în frigider, atunci când m-a lăsat 
baltă, în ultima clipă.) 

— Mi-a tras clapa, am spus eu sec. Nu întreba nimic. Nu- 
ti dau detalii. 

Ne-am oprit când am ajuns la Marina Green, şi, în vreme 
ce eu de-abia mai puteam respira, această adevărată Mary 
Decker sălta de pe-un picior pe altul, de parcă ar mai fi 
avut chef de-o tură. 

— Nu ştiu cum reuşeşti, am spus cu mâinile pe şolduri, 
încercând să-mi reglez respiraţia. 

— Bunica, zise ea ridicând din umeri şi dezmorţindu-şi 
picioarele, a început să meargă pe jos câte opt kilometri pe 
zi, la şaizeci de ani. Acum, are nouăzeci. Habar n-avem pe 
unde a ajuns. 

Amândouă am izbucnit în râs. Mă bucuram s-o văd pe Jill 
încercând să redevină ea însăşi. Mă bucuram s-o aud 
râzând din nou. 

— Vrei un mocacino? am întrebat-o. Face Martha cinste. 

— Nu pot. Vine Steve de la Chicago. Vrea să urcăm cu 
bicicleta să vedem expoziţia Dean Friedlich, de la Legiunea 
de Onoare, imediat după ce aterizează şi se schimbă. Ştii 
cum face căţeluşul când nu-l scoţi la plimbare. 

M-am încruntat. 

— Mi-e greu să mă gândesc la Steve ca la un căţeluş. 

Jill dădu din cap şi-şi scoase helanca, ridicând braţele. 

— Jill! am făcut eu. Ce dracu' e aia? 

De sub bustiera pe care o avea pe dedesubt, se vedeau 
câteva vânătăi mici şi negre, ca nişte urme de degete. 

işi aruncă helanca pe umeri, părând luată prin 
surprindere. 

— M-am lovit când am ieşit de la duş, zise ea. Da' să vezi 
cum arată duşul! adăugă, făcându-mi cu ochiul. 

Am dat din cap, dar ceva la vânătaia aia nu-mi dădea 


deloc pace. 

— Sigur nu vrei o cafea? am întrebat-o. 

— Îmi pare rău... îl ştii pe El Exigente. Dacă întârzii cinci 
minute, consideră că începe să devină un obicei. 

Fluieră după Ottis şi începu să alerge înapoi spre maşina 
ei, făcându-mi cu mâna. 

— Ne vedem la serviciu! 

— Ei, tu ce spui? am întrebat, îngenunchind lângă 
Martha. Se pare că tu vrei un mocacino. 

Am pocnit din lesă şi am pornit-o la pas înspre 
Starbucks, pe Chestnut. 

Marina a fost dintotdeauna unul dintre cartierele mele 
preferate. Străzi întortocheate, cu case de oraş, renovate 
şi viu colorate. Familii, strigăt de pescăruşi, aerul de mare 
din golf... 

Am luat-o prin Alhambra, întorcând capul după o casă 
frumoasă, cu trei niveluri, pe care o admiram de fiecare 
dată când treceam pe lângă ea. Avea obloane din lemn 
sculptat şi acoperiş cu şindrile de teracotă, ca pe Grand 
Canal. O maşină trecu pe lângă noi, şi am ţinut-o pe 
Martha strâns în lesă. 

Asta e tot ce-mi aminteam în legătură cu acel moment. 
Cartierul tocmai se trezea la viaţă. Un puşti cu părul roşu, 
cu o helanca FUBU, făcea jonglerii cu placa. O femeie în 
salopetă dădea grăbită colţul, cărând în braţe un morman 
de haine. 

— Haide, Martha! am spus, trăgând de lesă. Parcă şi 
simt gustul unui mocacino. 

Apoi casa cu acoperişul din teracotă izbucni brusc în 
flăcări de parcă n-am fi fost la San Francisco, ci în Beirut. 


Capitolul 2 


— Dumnezeule! am strigat în timp ce un val de căldură 
şi dărâmături aproape că mă culcă la pământ. 

M-am întors şi m-am ghemuit peste Martha, ca s-o apăr, 
în timp ce unda de şoc din urma exploziei trecea peste noi. 
Peste câteva clipe, m-am întors încercând să mă ridic. 
Dumnezeule mare... Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Casa 
pe care mai adineauri o admirasem era acum o ruină. 
Focul cuprinsese al doilea etaj. 

În acea clipă, mi-am dat seama că înăuntru mai puteau fi 
încă oameni. 

Am legat-o pe Martha de un stâlp de felinar. Flăcările 
aterizau la doar câţiva metri distanţă. Am traversat în fugă 
strada, spre casa cuprinsă de foc. Etajul al doilea era 
distrus. Oricine ar fi fost acolo, nu mai avea nicio şansă. 
Am scotocit prin borsetă, după mobil. Înnebunită, am 
format 911. 

— Aici locotenent Lindsay Boxer, de la Poliţia din San 
Francisco, nr. 2-7-2-1. A avut loc o explozie la intersecţia 
dintre Alhambra şi Pierce. O casă particulară. Probabil că 
sunt victime. Trimiteţi ambulanţa şi pompierii. Urgent! 

I-am închis dispecerului. Procedura îmi cerea să aştept, 
dar, dacă mai trăia cineva înăuntru, nu aveam timp. Mi-am 
sfâşiat tricoul şi mi l-am înfăşurat în jurul feţei. 

— Isuse Hristoase, Lindsay! am spus, şi mi-am ţinut 
respiraţia. 

Apoi am intrat în casa cuprinsă de foc. 

— E cineva aici? am strigat, înecându-mă pe dată cu 
fumul negru şi greu. 

Căldura parcă mă muşca de ochi şi de faţă, şi simţeam 
durere când mă uitam peste cârpa cu care mă acoperisem. 
Deasupra mea atârna un perete de rigips, cuprins de 
flăcări. 

— Poliţia! am strigat din nou. E cineva aici? 

Fumul parcă era o lamă ascuţită care mi se înfigea în 


plămâni. Era imposibil să auzi ceva dincolo de mugetul 
flăcărilor. Am înţeles dintr-odată de ce oamenii prinşi în 
incendii la etajele superioare preferă să sară spre moarte 
sigură decât să îndure căldura asta insuportabilă. 

Mi-am acoperit ochii, înaintând prin negura de fum. Am 
strigat pentru ultima oară: 

— Mai e cineva în viaţă aici? 

Nu puteam merge mai departe. Sprâncenele mi se 
arseseră. Mi-am dat seama că aş putea muri. 

M-am întors şi m-am îndreptat spre lumina şi răcoarea 
pe care le ştiam în spatele meu. Deodată, am zărit două 
forme, un trup de bărbat şi unul de femeie. Erau în mod 
sigur morţi, şi hainele le ardeau. 

M-am oprit, simțind cum mi se întoarce stomacul pe dos. 
Dar nu puteam face nimic pentru ei. 

Apoi am auzit un sunet înfundat. Nu ştiam dacă era 
adevărat sau doar mi se păruse. M-am oprit şi am încercat 
să ascult dincolo de vuietul focului. De-abia suportam 
durerea căldurii care îmi ardea faţa. 

Se auzi din nou. Da, se auzea cu adevărat. 

Cineva plângea. 


Capitolul 3 


Am tras aer în piept şi am înaintat şi mai mult în casa 
care stătea să se prăbuşească. 

— Unde eşti? am strigat. 

M-am împiedicat de un morman în flăcări. Mi-era teamă 
acum, nu doar pentru persoana care plângea, ci şi pentru 
mine. 

Se auzi din nou. Un scâncet încet, de undeva, din spatele 
casei. M-am îndreptat direct într-acolo. 

— Vin acum! am strigat. 

La stânga mea, se prăbuşi o grindă de lemn. Cu cât 
înaintam mai mult, cu atât eram în mai mare pericol. Am 
zărit un coridor de unde bănuiam că se auzeau scâncetele. 
Tavanul se bălăngănea, pe locul unde fusese cândva al 
doilea etaj. 

— Poliţia! am strigat. Unde eşti? 

Nimic. 

Apoi am auzit din nou plânsetul. De data asta, era mai 
aproape. Am înaintat  împleticindu-mă pe coridor, 
acoperindu-mi faţa. 

„Haide, Lindsay... mai fă câţiva paşi.” 

Am împins o uşă de sub care ieşea fum. 

„Dumnezeule! E un dormitor de copil!” Cel puţin, ce mai 
rămăsese din el. 

Un pat era întors cu faţa spre perete. Era acoperit cu un 
strat gros de praf. Am strigat, apoi am auzit iar zgomotul. 
Cineva tuşea înecat. 

Rama patului era fierbinte, dar am reuşit să o îndepărtez 
puţin de perete. 

Dumnezeule! 

Am văzut conturul unui chip de copil. 

Era un băieţel cam de vreo zece ani. 

Copilul tuşea şi plângea. De-abia mai putea vorbi. 
Camera lui era îngropată sub un maldăr de dărâmături. Nu 
puteam aştepta. Încă puţin şi am fi murit amândoi 


intoxicaţi. 

— O să te scot de-aici, i-am promis. 

Apoi m-am strecurat sub patul ridicat şi, cu toată forţa, 
l-am îndepărtat de perete. L-am apucat pe băiat de umeri, 
rugându-mă să nu-l rănesc cumva. 

M-am împleticit printre flăcări, cu băiatul în braţe. 
Fumul otrăvitor era pretutindeni. Am văzut o lumină în 
direcţia unde-mi imaginam că ar fi trebuit să fie ieşirea, 
dar nu eram sigură. Tuşeam. Băiatul se ţinea atârnat de 
mine, într-o îmbrăţişare pietrificată. 

— Mami! Mami! striga. 

L-am strâns şi eu, ca să-l asigur că nu îl voi lăsa să 
moară. 

Am strigat, rugându-mă să mă audă cineva. 

— Vă rog, e cineva acolo? 

— Aici! am auzit o voce în întuneric. 

M-am împiedicat printre dărâmături, evitând locurile 
care erau cuprinse de noi flăcări. Acum vedeam intrarea. 
Sirene, voci. Figura unui bărbat. Un pompier. Mi-a luat cu 
grijă băiatul din braţe. Un alt pompier m-a luat de talie să 
mă ajute să păşesc. Ne-am îndreptat spre ieşire. 

În clipa următoare, eram afară, cădeam în genunchi şi 
trăgeam cu nesat în piept aerul preţios. Cineva m-a 
acoperit grijuliu cu o pătură. Toată lumea se purta atât de 
bine, cu atâta profesionalism. M-am prăbuşit lângă o 
maşină de pompieri de pe trotuar. Am simţit că mi se face 
rău şi am vomitat. 

Cineva mi-a pus o mască cu oxigen pe gură, şi am 
inhalat profund, de câteva ori. Un pompier s-a aplecat 
deasupra mea. 

— Erai înăuntru când a pornit? 

— Nu, am spus dând din cap. Am intrat să ajut. 

De-abia mai puteam să vorbesc şi să gândesc. Am 
deschis borseta şi i-am arătat insigna. 

— Locotenent Boxer, am spus. Omucideri. 


Capitolul 4 


— Mă simt bine, am bâiguit forţându-mă să mă eliberez 
din strânsoarea medicului de la intervenţii. 

M-am îndreptat spre băieţel, care era deja legat pe o 
targa, îl duceau într-o dubă. Singura mişcare vizibilă pe 
faţa lui era o uşoară tresărire a ochilor. Dar trăia. 
Dumnezeule, îi salvasem viaţa! 

În stradă, poliţia încerca să împrăştie mulţimea de gură- 
cască adunaţi la faţa locului. L-am zărit pe puştiul cu părul 
roşu, care se dădea cu placa. De jur împrejur, erau o 
sumedenie de feţe îngrozite. 

Deodată, mi-am dat seama că se aude un lătrat. 
Doamne, era Martha, legată în continuare de stâlp. Am dat 
fuga şi-am cuprins-o în braţe, în timp ce ea îmi lingea faţa. 

Un pompier s-a apropiat de mine. Pe cască avea însemne 
de căpitan de brigadă. 

— Căpitan Ed Noroski. Eşti bine? 

— Cred că da, am spus, nu prea sigură. 

— Vouă ăstora, de la Palatul de Justiţie, nu vă ajunge că 
sunteţi eroi în timpul serviciului? întrebă căpitanul 
Noroski. 

— Alergam pe aici. Am văzut explozia. Părea o explozie 
de gaze. Am făcut ceea ce mi s-a părut firesc. 

— Ai făcut bine, doamnă locotenent, spuse căpitanul, 
uitându-se spre ce mai rămăsese din casă. Dar asta n-a fost 
explozie de gaze. 

— Am văzut două cadavre înăuntru. 

— Da, zise Noroski dând din cap. Un bărbat şi o femeie. 
Şi încă un adult în camera din spate, de la primul etaj. 
Puştiul ăla a avut noroc că l-ai scos. 

— Da, am zis... 

Simţeam cum mi se umple inima de groază. Dacă nu 
fusese o explozie de gaze... 

Apoi l-am zărit pe Warren Jacobi, cel mai bun inspector 
al meu, ieşind din mulţime şi făcându-şi loc, cu insigna, 


spre mine. Warren avea „frontul de nouă”, cum numim noi 
tura de duminică dimineaţa, când se încălzeşte vremea. 

Jacobi avea o faţă buhăită şi inexpresivă, care nu 
zâmbea niciodată, nici atunci când spunea o glumă, şi ochi 
adânciţi în orbite, în care nu puteai citi vreodată nici urmă 
de surpriză. Cu toate astea, când ajunse la locul unde 
fusese casa de la nr. 210 de pe Alhambra Street şi mă văzu 
pe mine - acoperită de cenuşă, murdară, întinsă pe jos, 
încercând să-mi recapăt respiraţia -, Jacobi căscă ochii cât 
cepele. 

— Doamnă locotenent? Vă simţiţi bine? 

— Cred că da. 

Am încercat să mă ridic. 

Jacobi se uită la casă, apoi din nou la mine. 

— Pare o treabă complicată chiar şi pentru cineva ca 
tine, doamnă locotenent. Sunt convins c-o să faci minuni. 
Işi înăbuşi rânjetul. E vreo delegaţie palestiniană în oraş şi 
n-am aflat eu? 

I-am povestit ce văzusem. Nici urmă de fum sau de foc. 
Etajul al doilea explodase ca din senin. 

— Experienţa celor douăzeci şi şapte de ani petrecuţi în 
meseria asta îmi spune mie că aici nu-i vorba de un boiler 
stricat, zise Jacobi. 

— Ştii tu pe cineva care să locuiască într-o casă ca asta 
şi să aibă boiler la etajul doi? 

— Nu ştiu pe nimeni care să locuiască într-o casă ca 
asta. Eşti sigură că nu vrei să mergi la spital? 

Jacobi se aplecă asupra mea. De când îmi jucasem 
cartea în cazul Coombs, Jacobi se purta cu mine ca un 
unchi grijuliu. Renunţase chiar şi la glumele lui misogine. 

— Nu, Warren, mă simt bine. 

N-aş putea spune cum de l-am observat. Stătea acolo, pe 
trotuar, sprijinit de o maşină parcată, şi mi-am zis: „La 
dracu', Lindsay, ăsta n-ar trebui să fie aici!” 

Nu după toate cele petrecute. 

Un rucsac roşu, de şcoală. Un milion de elevi au 
rucsacuri de-astea. Era sprijinit acolo... 


Am intrat din nou în panică. 

Auzisem de explozii în serie în Orientul Mijlociu. Dacă în 
casă explodase o bombă, cine dracu' putea să ştie? Am 
deschis larg ochii, fixând cu privirea ghiozdanul roşu. 

L-am înşfăcat pe Jacobi. 

— Warren, evacuează pe toată lumea din zonă. Acum! La 
o parte toată lumea! Înapoi! Acum! 


Capitolul 5 


Din fundul unui dulap de la subsol, Claire Washburn 
scoase o casetă veche şi care-i era foarte familiară, dar pe 
care nu o mai văzuse de ani de zile. 

— Dumnezeule! 

Se trezise devreme în acea dimineaţă şi, după ce băuse 
o cafea pe punte şi auzise din nou ciripitul gaiţelor, pentru 
prima oară în acea primăvară, îşi aruncase pe ea o pereche 
de blugi şi o cămaşă din denim şi se apucase, curajoasă, de 
înspăimântătoarea sarcină de a face ordine în dulapul de la 
subsol. 

În primul rând trebuia să scape de vraful de jocuri de 
masă, de care nu se mai atinseseră de ani de zile. Venea 
apoi rândul mănuşilor, al cotierelor şi al genunchierelor, 
din anii de Little League şi Pop Warner. O cuvertură 
împăturită servea drept apărătoare de praf pentru toate 
astea. 

Apoi dăduse peste caseta veche, de aluminiu, ascunsă 
sub o pătură jerpelită. 

Dumnezeule! Vechiul ei violoncel! 

Amintirea aduse un surâs pe buzele lui Claire. 
Dumnezeule mare, trecuseră ani de când îl ţinuse ultima 
oară în mână. 

Îl scoase repede din fundul dulapului. Simpla lui vedere 
îi trezea o mulţime de a amintiri: ore şi ore de învăţat 
game, de repetiţii... 

„O casă fără muzică e o casă fără viaţă”, spunea mama 
ei. 

Ziua în care soţul ei, Edmund, împlinise patruzeci de 
ani, când se chinuise cu prima parte a Concertului în re 
major al lui Haydn - ultima dată când cântase. 

Claire desfăcu clapetele şi privi îndelung violoncelul din 
lemn îmbrăcat în piele de antilopă. Încă era foarte frumos. 
Fusese un cadou din partea Catedrei de muzică de la 
Hampton, în ziua în care primise bursa. 


Până-n clipa când realizase că nu voia să rămână un 
nimeni întreaga viaţă şi se apucase de medicină, 
violoncelul ăsta fusese averea ei cea mai de preţ. 

O melodie începu să-i răsune în minte. Aceeaşi bucată 
dificilă, pe care nu reuşise niciodată s-o stăpânească. 
Prima parte din Concertul în re major de Haydn. 

Claire privi înjur, parcă ruşinată. 

Şi de ce nu? Edmund încă mai dormea. N-o s-o audă 
nimeni... 

Scoase violoncelul din cutia de fetru. Luă arcuşul şi-l 
strânse în mână. Senzaţional... Urmă un minut în care 
acordă instrumentul, întinzând corzile pentru a reda nota 
dorită. O singură mişcare, o simplă trecere a arcuşului 
deasupra corzilor, îi trezi o infinitate de senzaţii. I se făcu 
pielea de găină. Cântă primele măsuri din concert. Suna 
un pic cam fals, dar începea să-şi amintească. 

„Ha! Văd că n-ai uitat chiar tot, madam!” îşi zise ea 
râzând. 

Închise ochii şi mai cântă puţin. 

Apoi îl observă pe Edmund, în pijama, stând în capul 
scărilor. 

— Ştiu că m-am dat jos din pat, zise el scărpinându-se în 
cap. Îmi amintesc când mi-am pus ochelarii şi m-am spălat 
pe dinţi. Dar nu este cu putinţă, fiindcă încă mai visez. 

Edmund fredona măsurile de deschidere pe care tocmai 
le interpretase Claire. 

— Crezi că poţi să termini pasajul următor? Aia-i partea 
mai grea. 

— E o provocare, maestre Washburn? 

Edmund zâmbi răutăcios. 

În acea clipă, sună telefonul. Edmund ridică receptorul 
fără fir din suport. 

— Salvată de clopoțel, mârâi el. Se întoarse spre Claire. 

Sunt de la birou. E duminică, Claire! Nu te lasă 
niciodată în pace? 

Claire luă telefonul. Era Freddie Rodriguez, şeful 
Departamentului medical. Claire ascultă, apoi lăsă 


telefonul din mână. 
— Dumnezeule, Edmund... a avut loc o explozie în 
centru. Lindsay a fost rănită. 


Capitolul 6 


Nu ştiu ce m-a apucat. Poate gândul la cele trei 
persoane moarte din casă sau imaginea cadavrelor şi a 
pompierilor care se agitau la locul accidentului. M-am uitat 
la rucsacul ăla şi-n mintea mea o voce a-nceput să urle că 
era ceva dubios - extrem de dubios. 

— Toată lumea înapoi! am strigat din nou. 

Am privit spre rucsac. Încă nu ştiam ce o să fac, dar 
trebuia să eliberez zona. 

— În niciun caz, doamnă locotenent, zise Jacobi 
înşfăcându-mi braţul. Nu te las să faci asta, Lindsay. 

Mi-am smuls braţul dintr-al lui. 

— Evacuează toată lumea din zonă, Warren. 

— E adevărat că nu-ţi sunt superior în rang, doamnă 
locotenent, zise Jacobi, de data asta mai pătimaş, dar am 
cu paisprezece ani de experienţă pe teren mai mult decât 
tine. Ascultă la mine! Nu te apropia de geanta aia! 

Căpitanul brigăzii de pompierii începu numaidecât să 
strige în portavoce: 

— S-ar putea să fie o bombă! Toată lumea înapoi! 
Chemaţi-l pe Magitakos, de la genişti. 

În mai puţin de un minut, Niko Magitakos, şeful brigăzii 
de genişti din oraş, însoţit de alţi doi profesionişti 
îmbrăcaţi în echipamente grele de protecţie, mă împingeau 
la o parte, îndreptându-se spre rucsacul roşu. Niko scoase 
la iveală un instrument ca un fel de cutie, un aparat de 
măsurat razele X. 

Un camion blindat, de formă pătrată, ca un fel de 
frigider uriaş, se îndrepta, ameninţător, cu spatele spre 
locul cu pricina. 

Echipa cu aparatul de măsurat raze X scana rucsacul de 
la doi metri depărtare. Era clar că geanta fusese lăsată aici 
intenţionat. Mă rugam: „Dă, Doamne, să nu explodeze!” 

— Aduceţi camionul aici! spuse Niko încruntându-se. 
Pare suspect. 


În clipa următoare, geniştii scoaseră din camion nişte 
paravane de oţel, pe care le montară sub forma unei 
bariere protectoare. Un tehnician aduse un fel de gheară şi 
se apropie cu băgare de seamă de geantă. Dacă era, într- 
adevăr, o bombă, putea exploda în orice clipă. 

Stăteam cu sufletul la gură, fără să mă clintesc. Un strop 
de sudoare începu să mi se prelingă pe obraz. 

Bărbatul cu gheara ridică rucsacul şi îl transportă la 
camion. 

Nu se întâmplă nimic. 

— Nu  înregistrez nimic, spuse tehnicianul cu 
electrosenzorul. Trebuie să-l examinăm manual. 

Ridicară rucsacul în camion în timp ce Niko 
îngenunchea în faţa lui. Cu mâini de expert, deschise 
fermoarul din spate. 

— Nicio schimbare, spuse Niko. E doar un nenorocit de 
radio cu baterie. 

Toată lumea răsuflă uşurată. M-am desprins din mulţime 
şi am alergat spre geantă. Avea ataşată de ea o etichetă 
din acelea de plastic pe care se scrie, de obicei, numele 
proprietarului. Am ridicat eticheta şi am citit-o. 


„BUM! FRAIERILOR!” 


Avusesem dreptate. Un nenorocit o lăsase intenţionat 
acolo. În rucsac, pe lângă un radio cu ceas obişnuit, era o 
fotografie înrămată. O fotografie făcută cu o cameră 
digitală şi tipărită pe hârtie. Era un bărbat chipeş, de vreo 
patruzeci de ani. Unul dintre cadavrele carbonizate din 
casă, eram sigură. 

„MORTON  LIGHTOWER, scria pe inscripţie, UN 
INAMIC AL POPORULUI. 

SĂ SE FACĂ AUZITĂ VOCEA POPORULUI.” 

Dedesubt, era tipărit un nume: AUGUST SPIES. 

„Isuse! A fost o execuţie!” 

Am simţit că mi se întoarce stomacul pe dos. 


Capitolul 7 


Am identificat repede casa din oraş. Aparţinea, într- 
adevăr, tipului din fotografie, Morton Lightower, şi familiei 
lui. 

Numele i se păru cunoscut lui Jacobi. 

— Nu e tipul ăla care deţinea sistemele X/L? 

— Habar n-am, am zis eu, dând din cap. 

— Nu ştii? Chestia aia de pe internet. A ieşit cu vreo 
şase sute de milioane, în timp ce restul companiei s-a dat 
la fund ca un bloc de ciment. Acţiunile se vindeau la 
şaizeci de dolari, şi-acu' abia dacă mai fac şaizeci de cenți. 

Brusc, mi-am amintit că văzusem povestea la ştiri - 
„Visul băiatului lacom”. Încerca să cumpere echipe de 
fotbal, achiziţiona case luxoase, îşi instalase o poartă cu un 
sistem de siguranţă de cincizeci de mii de dolari la casa 
din Aspen; în acelaşi timp însă, lăsa să i se prăbuşească 
acţiunile şi concedia jumătate din personal. 

— Am mai auzit eu de eschivare de investiţii, zise Jacobi 
dând din cap, dar asta e prea de tot! 

În spatele meu, am auzit o femeie strigând să fie lăsată 
să treacă prin mulţime. Inspectorul Paul Chin îi făcea loc 
printre reporteri şi echipele de filmare. Femeia se opri în 
faţa casei dărâmate de explozie. 

— Dumnezeule mare! strigă ea, ducându-şi mâinile la 
gură. 

Chin o conduse spre mine. 

— Sora lui Lightower, spuse el. 

Avea părul strâns bine la spate, un pulover de caşmir 
peste blugi şi o pereche de pantofi sport Manolo Blahnik, 
pe care, odată, îi admirasem timp de zece minute în vitrina 
de la Neiman's. 

— Vă rog, am spus conducând-o pe femeie spre un loc 
puţin mai ferit. Sunt locotenent Boxer, de la Criminalistică. 

— Dianne Aronoff, îngăimă ea buimacă. Am auzit la ştiri. 
Mort? Charlotte? Copiii...? A supravieţuit cineva? 


— Am scos un băieţel, de vreo unsprezece ani. 

— Eric, spuse ea. E teafăr? 

— E la Secţia de arsuri de la Cal Pacific. Cred că o să se 
facă bine. 

— Slavă Domnului! exclamă ea, apoi îşi acoperi la loc 
faţa. Cum se poate una ca asta? 

Am îngenuncheat în faţa lui Dianne Aronoff şi i-am luat 
mâna. l-am strâns-o uşor. 

— Doamnă Aronoff, trebuie să vă pun câteva întrebări. 
Ăsta nu a fost un accident. Aveţi idee cine ar fi vrut să-l 
omoare pe fratele dumneavoastră? 

— N-a fost un accident, repetă ea. Mortie spunea mereu: 
„Presa mă prezintă ca pe un Bin Laden. Nimeni nu 
înţelege. Meseria mea e să fac bani”. 

Jacobi schimbă echipamentele. 

— Doamnă Aronoff, se pare că explozia s-a produs la 
etajul al doilea. Aveţi idee cine ar fi putut avea acces la 
casă? 

— Aveau o menajeră, zise ea ascuţindu-şi privirea. Viola. 

Jacobi oftă. 

— Din păcate, ăsta e, probabil, cel de-al treilea cadavru 
pe care l-am găsit îngropat sub dărâmături. 

— Oh... făcu Dianne Aronoff, înecându-se într-un suspin. 

I-am strâns mâna. 

— Ascultaţi-mă, doamnă Aronoff, am văzut explozia, 
bomba a fost plasată dinăuntru. Cineva fie avea acces la 
casă, fie a fost lăsat înăuntru. Încercaţi să vă gândiţi. 

— Mai era o bonă, bolborosi ea. Cred că, uneori, 
rămânea peste noapte la ei. 

— A avut noroc, zise Jacobi dând ochii peste cap. Dacă 
ar fi fost acolo cu nepotul dumneavoastră... 

— Nu pentru Eric, zise Dianne Aronoff dând din cap. 
Pentru Caitlin. 

Eu şi Jacobi ne uitarăm unul la celălalt. 

— Cine? 

— Caitlin, doamnă locotenent. Nepoata mea. 

Când ne văzu chipurile uimite, încremeni. 


— Când mi-aţi spus că Eric a fost singurul care a scăpat 
cu viaţă, am presupus că... 

Continuam să ne uităm unul la altul. Nimeni altcineva nu 
mai fusese găsit în casă. 

— Dumnezeule, oameni buni, are doar şase luni! 


Capitolul 8 


Nu se terminase. 

Am alergat spre căpitanul Noroski, şeful brigăzii de 
pompieri, care împărțea ordine oamenilor lui care cercetau 
casa. 

— Sora lui Lightower spune că e un copil de şase luni 
înăuntru. 

— Nu mai e nimeni înăuntru, doamnă locotenent. 
Oamenii mei tocmai termină de cercetat etajul de sus. Sau 
poate vrei să mai intri dumneata o dată, să te convingi? 

Brusc, imaginea casei în flăcări îmi reveni în minte. 
Vedeam totul foarte clar. Pe acelaşi coridor pe care 
găsisem băiatul. Inima îmi sări în piept. 

— Nu la etajul de sus, căpitane! La parter! Ar fi putut fi 
şi o cameră de copil acolo. _ 

Noroski transmise un mesaj prin staţie cuiva din casă. Il 
îndrumă de-a lungul coridorului. 

Stăteam în faţa casei învăluite în fum şi simţeam cum 
începe să mă cuprindă un val de greață. Ideea că un 
bebeluş ar mai fi putu fi acolo... Şi eu l-aş fi putut salva! 

Am aşteptat ca omul lui Noroski să scormonească prin 
mormanele de moloz de la parter. 

— Nimic! strigă acesta. Am găsit camera sugarului. Erau 
acolo un leagăn şi un cărucior, sub un morman de 
dărâmături, dar nici urmă de copil. 

Dianne Aronoff scoase un țipăt de bucurie. Nepoata ei 
nu era acolo. Apoi, dintr-odată, în ochi i se citi panica, în 
timp ce faţa îi trăda o groază provocată de un nou gând 
înfiorător - Caitlin nu era acolo; dar atunci unde era? 


Capitolul 9 


Charles Danko stătea la marginea mulţimii şi privea. 
Purta un costum de ciclism profesionist şi se sprijinea de 
un model mai vechi de bicicletă de curse. Avea cască şi 
ochelari de ciclism, care îi ascundeau chipul în cazul în 
care poliţia filma mulţimea, cum se întâmpla adesea. 

„A fost o lucrare aproape perfectă” îşi spunea Danko în 
timp ce analiza în detaliu scena crimei. Familia Lightower 
era moartă, spulberată în bucățele. Spera că suferiseră 
cumplit în timp ce arseseră, chiar şi copiii. Fusese un vis al 
lui sau, poate, un coşmar, dar acum era o realitate - o 
realitate care avea să-i îngrozească pe oamenii cumsecade 
din San Francisco. Îi trebuise destul de mult curaj pentru 
povestea asta, dar, în sfârşit, făcuse şi el ceva. Pompieri, 
medici de intervenţii, poliţişti... 

Toţi erau aici să celebreze munca lui sau, mai bine zis, 
umilul ei început. 

Unul dintre ei îi surprinsese privirea, o femeie blondă, 
evident o polițistă şmecheră. Şi părea să fie şi foarte 
înfiptă. 

O privi şi se întrebă dacă avea să devină adversara lui şi 
dacă o să se ridice la nivelul aşteptărilor. 

Întrebă de ea pe un poliţist care stătea de pază lângă 
baricade. 

— Femeia care a intrat în casă e inspectorul Murphy, 
nu-i aşa? Cred că o cunosc. 

Polițistul nici măcar nu se obosi să-l privească. 
Îngâmfare tipică de curcan! 

— Nu, zise el. E locotenent Boxer. De la Omucideri. Am 
auzit că-i dată dracului! 


Capitolul 10 


În biroul îngust de la etajul trei, unde se afla 
Departamentul omucideri, era mai multă agitaţie decât 
văzusem vreodată într-o dimineaţă de duminică. 

Am fost la spital ca să mă asigur că totul era în ordine, 
apoi m-am dus la birou, unde am constatat că sosise deja 
întreaga echipă. Aveam câteva piste pe care le puteam 
urma, chiar înainte să primim rezultatele rapoartelor de 
examinare de la locul exploziei. Atentatele cu bombe nu 
implică, de obicei, şi răpiri. Ceva din mine îmi repeta 
întruna: „Găseşte copilul şi vei afla şi cine a făcut lucrul 
ăsta oribil!” 

Un televizor era pornit. Primarul Fiske şi comisarul de 
poliţie Tracchio vorbeau în direct, de la locul exploziei. 

— Este o tragedie groaznică, un act de răzbunare, 
spunea primarul, care-şi întrerupse micul dejun de la 
Olympic. Morton şi Charlotte Lightower erau unii dintre 
cei mai generoşi şi mai implicaţi cetăţeni ai acestui oraş. 
Mi-au fost chiar prieteni. 

— Nu uita să menţionezi „contribuabili”, zise Cappy 
Thomas, partenerul lui Jacobi. 

— Vreau să comunic tuturor că departamentul nostru de 
poliţie urmăreşte deja, în cel mai energic mod posibil, nişte 
piste concrete, continuă primarul. Vreau să-i asigur pe 
locuitorii oraşului nostru că acesta este un incident izolat. 

— X/L... zise Warren Jacobi scărpinându-se în cap. Cred 
că am câteva acţiuni în bătaia aia de joc la care ăştia-i 
spun „fond de pensii”. 

— Şi eu la fel, zise Cappy. Tu la ce fond eşti? 

— Cred că-i spune Long Term Growth’, dar cine i-a dat 
numele are un simţ al umorului tare bizar. Acum doi ani, 
aveam... 

— Hei, magnaţilor, aveţi o clipă? am strigat. E duminică. 
Bursa e-nchisă azi. Avem trei morţi, un copil dispărut şi o 


1 Creştere pe termen lung. (n. tr.). 


casă la pământ din cauza unei posibile bombe. 

— A fost bombă cu siguranţă! spuse Steve Fiori, 
purtătorul nostru de cuvânt, intrând pe uşă. Alergase pe la 
aproape o sută de redacţii şi posturi de radio în blugi şi-n 
sandale. Şefa, tocmai am primit confirmarea geniştilor. Au 
găsit resturile unui detonator şi urme de explozibil C-4. 

Vestea nu era chiar o surpriză. Dar conştientizarea 
faptului că în oraşul nostru avusese loc un atentat cu 
bombă, că existau printre noi ucigaşi cu C-4, că un copil de 
şase luni dispăruse aşternu o linişte de mormânt în 
încăpere. 

— La naiba! făcu Jacobi teatral. S-a dus dracului toată 
după-amiaza. 


Capitolul 11 


— Doamnă locotenent, strigă cineva din cealaltă parte a 
camerei. Domnul comisar-şef Tracchio la telefon. 

— 'Ţi-am zis eu, comentă Cappy rânjind. 

Am ridicat receptorul, pregătindu-mă să fiu luată la rost, 
fiindcă părăsisem prea devreme scena crimei. Tracchio era 
un teoretician fantastic, dar nu mai fusese implicat în vreo 
operaţiune de investigare de pe vremea când studiase 
cazurile la academie, cu douăzeci şi cinci de ani în urmă. 

— Lindsay, Cindy sunt. 

Mă aşteptam să-l aud pe şefu'. Vocea ei mă surprinse. 

— Nu te enerva. Numai aşa am putut lua legătura cu 
tine. 

— Nu-i un moment prea potrivit, am zis. Credeam că e 
imbecilul de Tracchio, care vrea să mă pună la zid. 

— Şi despre mine zice multă lume că sunt o imbecilă 
care încearcă mereu să pună oamenii la zid. 

— Dar mie imbecilul ăsta îmi semnează cecul, am zis eu, 
răsuflând pe jumătate uşurată, pentru prima dată în acea 
zi, 

Cindy Thomas era una dintre cele mai apropiate 
prietene ale mele, împreună cu Claire şi Jill. Intâmplător, 
mai lucra şi pentru ziarul The Chronicle şi era unul dintre 
cei mai buni reporteri de crime din oraş. 

— Doamne, Linds, tocmai am auzit! Sunt într-o clinică de 
yoga, unde trebuie să stau toată ziua. Făceam un exerciţiu 
de concentrare în grup, când sună telefonul. Ce? Imi iau şi 
eu câteva ore libere şi tocmai atunci te găseşti şi tu să faci 
acte de eroism? Te simţi bine? 

— În afară de faptul că am senzaţia că mi-a dat cineva 
foc la plămâni... Glumeam, totul e bine, am liniştit-o. Nu-ţi 
pot spune prea multe acum. 

— N-am sunat ca să te-ntreb de caz, Lindsay. Am sunat 
să văd ce faci tu. 

— Eu sunt bine, am spus din nou. 


Nu ştiam dacă spuneam adevărul. Am băgat de seamă 
că mâinile încă-mi mai tremurau. Şi în gură încă-mi mai 
persista gustul amar al exploziei. 

— Vrei să ne întâlnim? 

— N-ai ajunge nici la două străzi distanţă. Tracchio a 
blocat accesul, până când ne dăm seama ce se petrece. 

— Ce, mă provoci? chicoti Cindy. 

Chestia asta mă făcu să râd. Când am cunoscut-o, Cindy 
se strecurase într-un apartament de lux de la Grand Hyatt, 
cel mai bine păzit loc al unei crime pe care l-am văzut 
vreodată. Şi ăsta fusese punctul de lansare pentru cariera 
ei. 

— Nu, nu-i o provocare, Cindy. Dar mă simt bine. Îţi jur. 

— Bine, dacă tot îmi fac griji de pomană, atunci cum 
rămâne totuşi cu scena crimei? Este vorba de scena unei 
crime, nu-i aşa, Lindsay? 

— Dacă vrei să-ţi confirm că grilajul de la curtea din 
spate a explodat la ora nouă, duminică dimineaţa, ei bine, 
da! Poţi să mă şi citezi. Parcă ai spus că nu prea ştii despre 
ce e vorba, Cindy. 

Intotdeauna mă uimea cât de repede reuşea Cindy să se 
pună la curent cu evenimentele. 

— Ştiu acum, zise ea. Şi, că tot suntem aici, umblă vorba 
că ai salvat un puşti astăzi. Ar trebui să pleci acasă. Ai 
făcut destule pentru-o zi. 

— Nu pot. Avem câteva piste. Ţi-aş spune despre ele, dar 
nu se poate. 

— Am auzit că un bebeluş a fost furat din casă. Să fie un 
caz bizar de răpire? 

— Dacă aşa stau lucrurile, am spus ridicând din umeri, 
nu prea ştiu să se poarte cu cei de la care vor să încaseze 
recompensa. 

Cappy Thomas îşi vâri capul pe uşă. 

— Doamnă locotenent, medicul legist vrea să vă vadă. La 
morgă. Acum. 


Capitolul 12 


Numai Claire, şefa Departamentului de medicină legală 
din San Francisco şi cea mai bună prietenă a mea de mai 
bine de doisprezece ani, era în stare să spună ceva care, în 
mijlocul nebuniei generale, să mă facă să plâng. 

— Charlotte Lightower era însărcinată. Claire privea 
neputincioasă spre mănuşile chirurgicale portocalii. Două 
luni. Biata femeie, probabil că nici ea nu ştia. 

Nu ştiu de ce asta mi se părea atât de trist, dar aşa 
simţeam. Poate că mă făcea să-i văd pe soţii Lightower mai 
mult ca o familie, poate că asta îi umaniza. 

— Chiar voiam să te văd în cursul zilei de azi, îmi spuse 
Claire cu un zâmbet larg. Dar nu credeam c-o să fie aşa. 

— Da. 

Am zâmbit şi mi-am şters o lacrimă din colţul ochiului. 

— Am auzit ce-ai făcut, zise Claire. 

Veni spre mine şi mă îmbrăţişă. 

— Ai avut mult curaj, scumpo. Dar eşti o prostuţă, ştii 
asta? 

— A fost o clipă când nu mai eram sigură c-o să reuşesc 
să ies, Claire. Era atâta fum... Peste tot! In ochi, în 
plămâni... Nu vedeam nimic. Am luat băieţelul în braţe şi 
m-am rugat. 

— Ai văzut lumina călăuzitoare? mă întrebă Claire 
zâmbind. 

— Nu. M-am gândit cât de proastă o să mă credeţi cu 
toţii dacă o să sfârşesc carbonizată în casa aia. 

— Şi s-ar cam fi dus pe apa sâmbetei nopţile noastre cu 
margarita, zise ea dând din cap. 

— "Ţi-am spus vreodată - am întrebat-o ridicând capul şi 
zâmbind - că ai un fel unic de a pune lucrurile într-o 
anumită lumină? 

Rămăşiţele soţilor Lightower erau aşezate pe două tărgi 
alăturate. Chiar şi de Crăciun, morga e un loc singuratic, 
dar, în acea duminică după-amiaza, când toţi specialiştii 


plecaseră acasă, când fotografiile şi rapoartele autopsiilor 
erau înfipte cu ace în pereţi şi un miros greu plutea în aer, 
îmi părea mai sumbră decât o văzusem vreodată. 

M-am îndreptat spre cele două cadavre. 

— Ei, de ce ai vrut să vin aici? am zis. Ce vrei să-mi 
arăţi? 

— Te-am chemat aici, răspunse, fiindcă m-am gândit că 
ai nevoie să te strângă cineva în braţe. 

— Aşa este, am recunoscut. Dar n-ar strica nicio 
revelaţie medicală care să ne dea toate teoriile peste cap. 

Claire se îndreptă spre o masă şi începu să-şi scoată 
mănuşile chirurgicale. 

— O revelaţie medicală? făcu ea dând ochii peste cap. 
Ce ţi-aş putea spune eu, Lindsay? Aceşti trei oameni au 
fost aruncaţi în aer. 


Capitolul 13 


O oră mai târziu, eu şi Tracchio făceam o prezentare 
foarte emoţionantă a cazului, pe treptele Palatului de 
Justiţie. Cindy era şi ea acolo, împreună cu jumătate dintre 
reporterii din San Francisco. 

Rămas în birou, Jacobi căutase numele de pe fotografie, 
August Spies, prin data de baze a CElL-ului şi a FBl-ului. 
Fără rezultat! Nu găsise nici măcar ceva asemănător. 
Cappy încerca să afle tot ce putea despre bona care 
dispăruse. Aveam o descriere de la sora lui Lightower, dar 
nu ştiam unde s-o căutăm. Nu-i ştiam nici măcar numele de 
familie. 

Am luat un exemplar gros din Pagini Aurii de pe raft şi l- 
am aruncat cu o bufnitură zdravănă pe biroul lui Cappy. 

— Poftim! Pleacă de la B, de la bonă. 

Era aproape şase după-amiaza, duminica. Trimisesem o 
echipă la birourile X/L., dar singurul cu care reuşisem să 
stăm de vorbă fusese un agent de la Relaţii Publice, care 
ne spusese că vom putea discuta cu reprezentanţii 
companiei a doua zi, la ora opt dimineaţa. Duminicile erau 
zile infernale pentru rezolvarea unei crime. 

Jacobi şi Cappy mi-au bătut la uşă. 

— De ce nu te duci acasă? zise Cappy. Ne ocupăm noi 
mai departe. 

— Tocmai voiam să-l sun pe Charlie Clapper. Când am 
plecat, echipa lui mai căuta indicii. 

— Vorbesc serios, Lindsay. Te acoperim noi. Oricum, 
arăţi ca dracu”, interveni şi Jacobi. 

Dintr-odată, mi-am dat seama cât eram de epuizată. 
Trecuseră nouă ore de când explodase casa din oraş. Încă 
mai purtam tricoul şi echipamentul de alergat. Eram 
murdară din cap până-n picioare. 

— Hei, doamnă locotenent, mai e ceva! zise Cappy 
întorcându-se. Cum a mers aseară cu Franklin Fratelli? 
Întâlnirea cea mare? 


Stăteau în pragul uşii, cu gura până la urechi, ca doi 
adolescenţi burtoşi. 

— N-a mers. Şi aţi mai fi pus întrebarea asta dacă 
afurisitul vostru de ofiţer superior ar fi fost un bărbat? 

— Normal c-am fi pus-o! zise Cappy. Şi aş vrea să adaug, 
pentru afurisitul meu de ofiţer superior - detectivul masiv 
îşi aruncă pe spate capul chel -, că arăţi tare bine în 
colanţii ăia! Fratelli ăsta e un nătărău. 

— S-a notat, am spus eu zâmbind. 

Îmi trebuise multă vreme până să ajung să simt că-i 
comandam, cu adevărat, pe băieţii ăştia. Amândoi aveau 
de două ori mai mulţi ani de meserie ca mine. Ştiam că va 
dura ceva timp până să se obişnuiască şi ei cu ideea că 
Departamentul omucideri era, pentru prima dată, condus 
de o femeie. 

— Vrei să adaugi şi tu ceva, Warren? l-am întrebat. 

— Nu, zise el legănându-se pe călcâie. Doar să întreb - 
mâine venim la costum şi cravată sau pot să-mi pun 
pantaloni scurţi şi pantofii de sport Nike? 

Am trecut pe lângă el dând din cap. Apoi m-am auzit 
strigată din nou. 

— Doamnă locotenent? 

M-am întors, iritată. 

— Da, Warren? 

— Te-ai descurcat bine azi, zise el dând din cap. Cei care 
contează ştiu asta. 


Capitolul 14 


Cu maşina, ajungeam în zece minute la Portero, unde 
locuiesc eu, într-un apartament cu două dormitoare. Când 
am intrat pe uşă, Martha m-a întâmpinat dând din coadă. 
Unul dintre poliţiştii prezenţi la scena exploziei o dusese 
acasă în locul meu. 

Beculeţul care-mi indica mesajele clipea. 

Se auzi vocea lui Jill: „Lindsay, am încercat să te sun la 
birou. Tocmai am auzit...” 

Fratelli: „Hei, Lindsay, dacă eşti liberă azi...” 

Am şters mesajul fără să mă obosesc măcar să-i ascult 
scuzele. 

Am intrat în dormitor şi mi-am dat jos colanţii şi tricoul. 
Nu voiam să vorbesc cu nimeni în seara aia. Am băgat un 
CD în combină. Pastorul Al Green. Am intrat în duş şi-am 
luat o gură din berea pe care o adusesem cu mine. M-am 
rezemat de perete sub jetul de apă caldă. Simţeam 
mizeria, şi funinginea, şi mirosul de cenuşă scurgându-mi- 
se de pe corp şi învârtindu-mi-se la picioare. Am simţit că 
mă podideşte plânsul. 

Eram atât de singură! 

„Aş fi putut să mor azi!” Aş fi vrut să mă pot cuibări în 
braţele cuiva. 

Claire îl avea pe Edmund care să o aline într-o noapte ca 
asta, după ce cârpise trei cadavre. Jill îl avea pe Steve, 
într-un fel... Până şi Martha avea pe cineva - pe mine! 

Pentru prima dată după o perioadă destul de lungă, m- 
am trezit gândindu-mă la Chris. Mi-ar fi plăcut să fi fost 
lângă mine în seara asta. Trecuseră optsprezece luni de 
când murise. 

Eram gata să las trecutul în urmă, să mă deschid faţă de 
cineva, dacă s-ar fi întâmplat să apară persoana potrivită. 
Fără tam-tam. Nu ceva de genul „Doamnelor şi domnilor, 
plicul, vă rog...” Doar o voce firavă, în inima mea, care îmi 
spunea că era timpul. 


Apoi gândul mi-a zburat din nou la scena din Marina. M- 
am văzut pe stradă, strângând-o în braţe pe Martha. 
Dimineaţa frumoasă şi calmă, casa cu arhitectura 
deosebită. Puştiul cu părul roşu care făcea tot felul de 
figuri cu placa de skatebord. Fulgerul de lumină 
portocalie. 

Reluam acest film în minte iar şi iar, şi se oprea mereu 
în acelaşi loc. 

„Mai e ceva ce nu vezi!” Ceva ce uitasem să includ. 

Femeia care dădea colţul chiar înainte de străfulgerare. 
Îi văzusem doar spatele, preţ de o clipă. Blondă, cu părul 
prins în coadă. Avea ceva în braţe. Dar nu asta mă 
deranja... Nu s-a mai întors! 

Nu mă gândisem la asta până acum. După explozie... 
Puştiul cu placa era acolo. Şi mulţi alţii. Dar femeia blondă 
nu era printre ei. Nimeni nu i-a luat niciun interviu. Nu s-a 
mai întors... De ce? 

Fiindcă afurisita fugea! 

Imaginea mi-a revenit iar şi iar în minte. Avea ceva în 
braţe. Fugea... 

Era bona! Şi greutatea din braţe? 

Era fetiţa soţilor Lightower! 


Capitolul 15 


Părul îi căzu în şuviţe groase, blonde pe podeaua băii. 
Luă foarfeca şi tăie din nou. Acum trebuia să ia totul de la 
capăt. Wendy dispăruse pentru totdeauna. În oglindă, 
începea să se nască un chip nou. Îşi luă adio de la bona 
care fusese în ultimele cinci luni. 

Uită trecutul! Wendy era un nume pentru poveştile cu 
Peter Pan, nu pentru lumea reală. 

Bebeluşul plângea în dormitor. 

— Taci, Caitlin. Te rog, scumpo! 

Trebuia să hotărască ce-o să facă de acum cu ea. Tot ce 
ştia era că nu putuse s-o lase să moară. Ascultase 
buletinele de ştiri întreaga după-amiază. Toată lumea o 
căuta. O numeau ucigaşă cu sânge rece. Un monstru. Dar 
ea nu era chiar un monstru, nu-i aşa? Nu şi dacă salvase 
fetiţa... 

— Tu nu crezi că sunt un monstru, nu-i aşa, Caitlin? îi 
spuse ea copilului care se rostogolea în pat. 

Michelle îşi lăsă capul în chiuvetă şi turnă conţinutul 
unui flacon de vopsea L'Oreal Red Sunset, masând bine 
buclele ciuntite. 

Wendy, bona, dispăru. 

Malcolm trebuia să se întoarcă în orice clipă. Hotărâseră 
să nu se întâlnească decât după ce avea să fie sigură că 
nu-l urmărise nimeni. Dar avea nevoie de el. Acum că 
dovedise de ce era în stare. 

Auzi uşa de la intrare deschizându-se. Inima lui Michelle 
mai că-i sări din piept. 

Dacă fusese  neglijentă? Dacă o văzuse cineva 
întorcându-se cu copilul? Dacă dărâmau uşa, chiar acum? 

Apoi Malcolm păşi în cameră. 

— Credeai că-i poliţia, nu-i aşa? Ţi-am zis eu că-s nişte 
proşti! spuse el. 

Michelle alergă spre el şi-i sări în braţe. 

— Oh, Mal, am făcut-o! Am făcut-o! 


Îi sărută faţa de o sută de ori. 

— Am făcut ceea ce trebuia, nu? întrebă Michelle. Cei de 
la televizor susţin că cine-a făcut treaba asta e un monstru. 

— Ţi-am spus că trebuie să fii puternică, Michelle. Mal o 
mângâie pe păr. Ăştia de la televizor sunt cumpăraţi, ca 
toţi ceilalţi. Dar uită-te la tine... Ce schimbată eşti! 

Deodată, se auzi un plânset în dormitor. Mal scoase un 
pistol de la curea. 

— Ce dracu' a fost asta? 

Michelle îl urmă în dormitor. Se holba, îngrozit, la 
Caitlin. 

— Mal, o putem ţine la noi o vreme. M-am ataşat de ea. 
Ea n-a greşit cu nimic. 

— Idioată ce eşti! zise el îmbrâncind-o pe pat. Toţi 
poliţişti din oraş o să caute copilul ăsta! 

Simţi că începe să respire greu, cum păţea întotdeauna 
când Mal ţipa la ea. Scotoci prin geantă după inhalator. 
Era întotdeauna acolo. Nu pleca nicăieri fără el. Îl avusese 
aseară. Unde dracu’ era acum? 

— M-am ataşat de ea, Malcolm! spuse Michelle din nou. 
Credeam c-o să înţelegi. 

Malcolm îi împinse capul în faţa copilului. 

— Tu să înţelegi asta! Copilul ăsta să dispară. Mâine! 
Acum fă-o să nu mai plângă. Bagă-i ţâţa în gură sau pune-i 
dracului o pernă pe faţă! Mâine, la prima oră, copilul să 
dispară! 


Capitolul 16 


Charles Danko nu era adeptul asumării riscurilor inutile. 
Credea, de asemenea, cu tărie, că orice soldat poate fi 
înlocuit, inclusiv el. Predica mereu versetul din 
Evanghelie: „Întotdeauna există un alt soldat”. 

Aşa că sună de la un telefon public din Mission District. 
Dacă aveau să le întrerupă sau să le depisteze convorbirea, 
asta era! 

Telefonul sună de câteva ori până când cineva din 
apartament răspunse. Recunoscu vocea lui Michelle, 
minunata bonă cu sânge rece. Ce spectacol montase! 

— Sunt mândru de tine, Michelle. Te rog, nu spune 
nimic. Dă-mi-l pe Malcolm. Să ştii că eşti o eroină. 

Michelle lăsă telefonul, şi Danko îşi înăbuşi râsul când 
văzu cu câtă docilitate îi ascultau ordinele. 

Era incredibil şi spunea atât de multe despre condiţia 
umană! Hei, poate aşa se explică şi ce s-a întâmplat cu 
Hitler la Munchen. 

Oamenii ăştia erau foarte deştepţi, majoritatea aveau 
chiar şi diplome universitare, dar rar se întâmpla să pună 
la îndoială ceva din ceea ce le spunea el. 

— Da, eu sunt. 

Auzi vocea seacă a lui Malcolm. Băiatul ăsta era genial, 
dar, de fapt, era un ucigaş; probabil şi psihopat. Uneori îl 
speria până şi pe Danko. 

— Ascultă-mă bine. Nu vreau să stau prea mult. Voiam 
doar să te pun la curent. Totul merge de minune. Cum nu 
se putea mai bine. Danko făcu o pauză de câteva clipe. Mai 
fă-o o dată, zise în cele din urmă. 


Capitolul 17 


O firmă gigantică, sub forma literelor X şi L 
întrepătrunse, trona în vârful clădirii de sticlă şi cărămidă, 
pe un promontoriu care intra în golf. O recepţioneră 
drăguţ îmbrăcată ne conduse, pe mine şi pe Jacobi, într-o 
sală de conferinţe. Pereţii erau acoperiţi cu articole şi 
coperte de reviste care înfăţişau chipul strălucitor al lui 
Morton Lightower. Pe una dintre copertele de la Forbes se 
putea citi întrebarea: „Există cineva în Silicon Valley care 
să-l poată opri pe acest om?” 

— Mai exact, cu ce se ocupă compania asta? l-am 
întrebat pe Jacobi. 

— Switch-uri cu viteză foarte mare sau ceva de genul 
ăsta. Transferă informaţiile pe internet. Asta, înainte ca 
toată lumea să-şi dea seama că nu are ce informaţii să 
transfere. 

Uşa sălii de conferinţe se deschise şi intrară doi bărbaţi. 
Unul din ei avea părul grizonat, ten arămiu şi purta un 
costum foarte bine croit. Avocat! Celălalt era masiv, cu 
început de chelie, cu o cămaşă deschisă la guler. 
Tehnician. 

— Chuck Zinn, se prezentă omul în costum, întinzându-i 
lui Jacobi o carte de vizită. Sunt CPL la X/L. 
Dumneavoastră sunteţi locotenent Boxer? 

— Eu sunt locotenent Boxer. M-am uitat la cartea de 
vizită şi am pufnit. Ce înseamnă CPL? 

— Consilier pe probleme legale. Se înclină, în semn de 
scuză. Dumnealui este Gerry Cates. A contribuit la 
înfiinţarea companiei, împreună cu Mort. 

— Nu mai e cazul să spunem că suntem cu toţii îngroziţi 
de cele întâmplate. 

Cei doi bărbaţi se aşezară, la fel ca noi, la masa rotundă 
de conferinţe. 

— Cei mai mulţi dintre noi l-am cunoscut pe Mort de la 
bun început. Gerry a fost la Berkeley cu el. Vreau să încep 


prin a vă promite o totală cooperare din partea firmei 
noastre. 

— Aveţi vreo pistă? întrebă Cates. Am auzit că a dispărut 
Caitlin. 

— Facem tot ce ne stă în putinţă ca să găsim copilul. Ni 
s-a spus că familia avea o bonă - care nu mai e pe nicăieri. 
Ştiţi ceva ce ne-ar putea ajuta să dăm de ea? 

— S-ar putea să ştie Helene, secretara lui Mort, câte 
ceva. Cates se uită spre avocat. 

— Cred că se poate aranja. 

Zinn mâzgăli ceva. 

Am început cu întrebările obişnuite: Primise Lightower 
vreo ameninţare? Cunoşteau pe cineva care ar fi vrut să-i 
facă rău? 

— Nu. 

Gerry Cates dădu din cap şi se uită la avocat. 

— Desigur, afacerile lui Mort au ţinut capul de afiş în 
întreaga presă, continuă el. Mereu apare câte cineva la o 
întrunire de acţionari. Nişte buldogi financiari. La dracu’, 
şi dacă-ţi renovezi bucătăria, ăştia urlă că iei din banii 
companiei. 

Jacobi pufni. 

— Crezi că ar fi putut să enerveze pe cineva când a 
vândut acţiuni de şase sute de milioane de dolari, în timp 
ce se plimba prin ţară şi le spunea tuturor că se cumpără 
la zece? 

— Nu putem controla preţul acţiunilor, domnule 
inspector, răspunse Cates, în mod vădit deranjat de 
întrebare. 

În încăpere să aşternu o tăcere tensionată. 

— Să ne daţi o listă cu clienţii dumneavoastră, am spus. 

— Se face. 

Avocatul mâzgăli din nou ceva pe hârtie. 

— Şi avem nevoie de acces la calculatorul lui personal, 
la e-mail şi la corespondenţă. 

Am tras cu ochiul la CPL. Pixul avocatului nici nu 
atinsese pagina. 


— Dosarele acelea sunt  confidenţiale, doamnă 
locotenent. Trebuie să analizez mai bine aspectele legale 
înainte să vă dau acordul în această problemă. 

— Parcă dumneavoastră trebuia să ştiţi aspectele legale, 
îi dădu replica Jacobi, rânjind. 

— Şeful dumneavoastră a fost ucis, domnule Zinn. Mă 
tem că aceste aspecte ne privesc pe noi acum. Am găsit un 
bilet la locul exploziei, am spus şi i-am împins o copie a 
fotografiei. Cineva l-a numit pe Morton Lightower „inamic 
al poporului”. Există şi o semnătură, August Spies. Ştie 
vreunul dintre dumneavoastră ce-ar putea însemna asta? 

Zinn clipi. Cates inspiră adânc, şi privirea îi încremeni. 

— Nu e cazul să vă amintesc, domnilor, că investigăm o 
crimă, am spus. Dacă e ceva ce nu ne-aţi spus încă, acum 
ar fi momentul să o faceţi. 

— Nimeni nu vă ascunde nimic, sări Gerry Cates înţepat. 

— Cred că doriţi să vorbiţi cu Helene acum, spuse 
consilierul, închizându-şi agenda ca şi când întrevederea s- 
ar fi terminat. 

— Ceea ce doresc eu este să sigilez biroul lui Lightower. 
Acum! Şi vreau acces la întreaga corespondenţă. Şi la 
fişierele din calculator. Şi la e-mailuri. 

— Nu ştiu dacă putem face asta, doamnă locotenent. 
Chuck Zinn se îndreptă în scaun. 

— Să vă spun ce putem face noi, domnule Zinn, i-am zis 
întorcându-i zâmbetul serviabil şi fals. Ne putem întoarce 
aici peste două ore, cu mandat, şi atunci toate 
documentele şterse din acele fişiere în ultimele douăzeci şi 
patru de ore vor intra în categoria sustragere şi tăinuire de 
informaţii relevante în desfăşurarea investigaţiilor unui caz 
de omor. De asemenea, orice document găsit în aceste 
circumstanţe, care ar pune într-o lumină nefavorabilă 
compania X/L, va fi predat direct în mâinile copoilor de la 
procuratură. Nu credeţi că putem face asta, domnule Zinn? 

Gerry Cates se aplecă spre avocatul lui. 

— Chuck, poate reuşim să aranjăm cumva... 

— Sigur că putem aranja! zise Zinn dând din cap. Dar 


mă tem că nu mai avem timp pentru altceva astăzi. Şi cred 
că şi dumneavoastră sunteţi ocupați. Aşa că, dacă asta e 
tot - se ridică şi zâmbi -, sunt sigur că vreţi să mergeţi să 
discutaţi cu Helene. 


Capitolul 18 


Nici n-am ieşit bine pe poarta de la X/L, că am sunat-o 
numaidecât pe Jill. I-am povestit în detaliu întrevederea 
frustrantă pe care tocmai o avusesem. 

— Vrei un mandat, mă întrerupse Jill, ca să ai acces la 
dosarele lui Lightower? 

— Ba bine că nu, Jill, şi încă urgent! Înainte să-i trimită 
pe băieţii de la Arthur Andersen să facă ei curăţenie prin 
birou. 

— Ai vreo dovadă că ar putea fi ceva compromiţător în 
computerul lui Lightower? 

— Poate că sunt eu prea suspicioasă, Jill, dar când tipul 
pe care-l interoghez începe să se foiască-n scaun ca un 
peşte prins în undiţă, antenele alea de poliţist din spatele 
urechilor mele fac bing! 

— Cum fac antenele, Lindsay? mi-o întoarse Jill râzând. 

— Bing! am spus, cu mai multă hotărâre. Haide, Jill, nu- 
mi arde de glume! 

— Altceva care să indice că ascund informaţii, în afară 
de semnalele diferitelor tale organe, ai? 

Am simţit cum sângele începe să-mi preseze pieptul. 

— Nu vrei să mă ajuţi, nu? 

— Nu pot să te ajut, Lindsay. Şi, dacă aş face-o, 
indiferent ce-ai găsi nu s-ar putea constitui ca probă 
pentru punerea sub acuzare. Ascultă, pot să încerc să fac o 
înţelegere cu ei. 

— Jill, investighez o crimă multiplă. 

— Atunci, în locul tău, aş încerca să-i intimidez cu alte 
măsuri în afară de cele juridice. 

— Vrei să-mi explici la ce te referi? 

Jill pufni. 

— Din câte-mi amintesc eu, ai nişte prieteni în presă. 

— Crezi că ar fi mai cooperanţi dacă întreprinderea lor 
ar fi luată la bani mărunți pe prima pagină din The 
Chronicle? 


— Gândeşte-te şi tu, Lindsay... 

Am auzit-o pe Jill chicotind. 

Deodată, telefonul mobil începu să sune. 

Era Cappy Thomas, de la birou. 

— Locotenente, avem nevoie de tine acasă, de urgenţă. 
Am găsit o pistă în legătură cu bona. 


Capitolul 19 


Când m-am întors, două femei stăteau în camera de 
interogatoriu. Cappy mă informă că deţineau o mică 
afacere de plasament pentru bone şi dădace - „Dădaca 
Iubitoare”. 

— Am sunat când am auzit ce s-a întâmplat, îmi explică 
Linda Cliborne, care purta un pulover roz, de caşmir. Noi i- 
am găsit slujba aia lui Wendy Raymore. 

— Părea perfectă pentru aşa ceva, se amestecă şi 
partenera ei, Judith Hertan. 

Judith scoase un dosar galben şi-l împinse de-a lungul 
mesei. Înăuntru, era un formular de înscriere la Dădaca 
Iubitoare, completat, câteva scrisori de recomandare, o 
legitimaţie de student cu fotografie. 

— Soții Lightower o adorau, spuse Linda. 

Am privit fix fotografia plastifiată cu chipul lui Wendy 
Raymore. Era blondă, cu pomeţi ascuţiţi şi un zâmbet larg, 
cuceritor. Mi-am amintit imaginea pe care o văzusem 
înaintea exploziei - fata în salopetă, care părăsea locul 
faptei. Ar fi putut fi ea. 

— Analizăm cu grijă toate fetele care vin la noi. Wendy 
părea o bijuterie. Era veselă şi atrăgătoare, o puştoaică 
adorabilă! 

— Şi soţii Lightower spuneau că fetiţa lor nu se mai 
dezlipea de ea, adăugă partenera ei. Verificam 
întotdeauna. 

— Recomandările... le-aţi verificat şi pe acestea? 

Judith Hertan ezită. 

— E posibil să nu ne fi uitat chiar la toate. Am sunat 
totuşi la şcoală, ca să mă asigur că era fată serioasă. 
Aveam legitimaţia ei de student, desigur. 

Am citit adresa: Pelican Drive, numărul 17. Chiar lângă 
golf, în Berkeley. 

— Cred că a spus că nu stă la cămin, zise Linda 
Cliborne. I-am trimis confirmarea la o cutie poştală. 


I-am luat pe Cappy şi pe Jacobi afară din cameră. 

— Anunţ eu secţiile din Berkeley şi pe Tracchio. 

— Cum vrei să procedăm? mă întrebă Cappy privindu- 
mă fix. 

Ce voia, de fapt, să mă întrebe era: „Ce fel de forţe să 
folosim când o ridicăm?” 

Am privit fotografia. 

— Folosiţi tot ce aveţi. 


Capitolul 20 


Patruzeci de minute mai târziu, eram pe Pelican Drive, 
în Berkeley. Era o casă albastră, în stil victorian, pe o 
stradă cu clădiri de acelaşi fel, la câteva blocuri de 
campusul universitar. Două maşini de patrulă blocaseră 
strada. O dubă de la Intervenţii speciale trase pe dreapta. 
Nu ştiam la ce să mă aştept, dar nu voiam să risc. 

Ne-am pus toţi vestele antiglont sub jachetele de poliţie. 
Era 11.45. Secţia din Berkeley pusese casa sub observaţie, 
Au spus că nu ieşise nimeni, dar că o fată de culoare, cu o 
geantă Cal-Berkeley, intrase cu jumătate de oră în urmă. 

— Hai să găsim bebeluşul dispărut, le-am spus băieţilor. 

Eu, Jacobi şi Cappy ne-am furişat pe după un şir de 
maşini parcate în faţa casei. Nu se vedea niciun fel de 
activitate înăuntru. Ştiam că ar putea fi o capcană. 

Doi inspectori urcară pe veranda din faţă. Un tip de la 
Intervenţii aştepta cu un berbec, în caz că trebuia să 
spargem uşa. 

Scena era straniu de liniştită. 

Am făcut semn din cap: „Să intrăm!” 

— Deschide! Poliţia din San Francisco! strigă Cappy, 
bătând vârtos în uşă. 

Eu stăteam cu ochii aţintiţi la ferestre, să văd dacă 
mişcă pe undeva ceva. Folosiseră deja o bombă. Eram 
sigură că n-ar fi ezitat să deschidă focul. Dar nu se 
întâmplă nimic. 

Deodată, am auzit nişte paşi venind dinăuntrul şi sunetul 
cheii în uşă. Când aceasta se deschise, ne-am îndreptat 
armele spre persoana dinăuntru. 

Era fata de culoare cu tricou Cal-Berkeley pe care 
poliţiştii o  văzuseră intrând. Când văzu echipa de 
Intervenţii, ţipă speriată. 

— Wendy Raymore? strigă Cappy, smucind-o din pragul 
uşii. 

Fata de-abia dacă mai putea vorbi. Cappy o aruncă în 


braţele unui tip din echipa de Intervenţii, de lângă el. 
Tremurând toată, fata arătă cu mâna spre o scară. 

— Cred că e sus. 

Toţi trei intrarăm numaidecât. Două din dormitoarele de 
la etaj erau deschise şi goale. Nimeni înăuntru. În capătul 
holului, mai era o uşă închisă. 

Cappy strigă la uşă: 

— Wendy Raymore? Poliţia din San Francisco! 

Nu răspunse nimeni. 

Adrenalina îmi ardea venele. Cappy mă privi şi-şi 
verifică arma. Jacobi se pregăti. Am făcut semn cu capul. 

Cappy deschise uşa cu o lovitură de picior. Am intrat, cu 
armele întinse în cameră. 

O fată într-un tricou stătea în pat, în capul oaselor. 
Părea uluită şi clipea de parcă abia s-ar fi trezit din somn. 
Începu să ţipe: 

— Dumnezeule, ce se întâmplă? 

— Wendy Raymore? întrebă Cappy cu arma îndreptată 
spre ea. 

Fata era albă ca varul şi se uita, pe rând, de la unul la 
altul. 

— Unde e copilul? strigă Cappy. 

„Nu-i bine! Nu-i bine deloc!” mă gândeam. 

Fata asta avea părul lung şi negru şi ten măsliniu. Nu 
semăna deloc cu descrierea pe care ne-o făcuse Dianne 
Aronoff. Nici cu poza de pe legitimaţia de student a lui 
Wendy Raymore. Nici cu fata pe care o văzusem fugind de 
la locul exploziei. Mi-am dat seama ce se întâmplase. Fata 
îşi pierduse, probabil, legitimaţia sau cineva i-o furase. Dar 
la cine era acum? 

Am lăsat jos arma. Aveam în faţă altă fată. 

— Nu e ea bona, am zis. 


Capitolul 21 


Lucille Cleamons mai avea fix şaptesprezece minute 
rămase din pauza de masă, în care trebuia să şteargă pata 
de ketchup de pe faţa lui Marcus, să ducă gemenii la 
grădiniţă şi să prindă autobuzul 27 înapoi spre serviciu, 
înainte ca domnul Darmon să înceapă să-i scadă din cei 
7,85 dolari pe oră (sau 13 cenți pe minut). 

— Haide, Marcus! îi spuse, oftând, fiului ei de cinci ani, 
care se mânjise cu ketchup pe toată faţa. Nu am timp de 
asta azi. 

Se uită la cămaşa lui albă, cu guleraş, care arăta acum 
ca una dintre picturile lui făcute cu degetele, şi - la naiba! 
- niciuna dintre pete nu voia să iasă! 

Cherisse arătă cu degetul din scaun. 

— Pot să mănânc îngheţată, mama? 

— Nu, fetiţo, nu poţi. Mama nu are timp. 

Se uită la ceas şi simţi cum i se strânge inima. 
Dumnezeule... 

— Hai, copile! zise Lucille îngrămădind cutiile de Happy 
Meal pe tavă. Trebuie să te curăţ repede. 

— Te rog, mami! E o McSundae! plânse Cherisse. 

— N-ai decât să-ţi cumperi tu McSundae sau orice 
altceva vrei când o să ai tu un dolar şi şaizeci şi cinci de 
cheltuit. Acum veniţi amândoi să vă curăţ! Mama trebuie 
să plece. 

— Dar eu sunt curată! protestă Cherisse. 

Îi trase pe amândoi de la masă şi-i târî spre baie. 

— Da, dar fratele tău arată de parcă ar fi fost la război. 

Lucille îşi trase copiii pe coridorul din spate care ducea 
la baie. Deschise uşa de la toaleta pentru femei. Erau la 
McDonald's, nu se supăra nimeni. Il ridică pe Marcus pe 
tejghea, udă un prosop de hârtie şi începu să frece pata de 
pe guler. 

Băiatul scânci. 

— Ascultă, copile, dacă-ţi place să te murdăreşti, fii 


pregătit să înduri şi curăţatul. Cherisse, faci pipi? 

— Da, mama, răspunse fetiţa. 

Era mai curată decât fratele ei. Amândoi aveau cinci ani, 
dar Marcus abia dacă ştia să se desfacă singur la fermoar. 
O parte din ketchup începuse să se ia de pe cămaşă. 

— Cherisse, se răsti Lucille, te aşezi odată pe toaleta 
aia? 

— Nu pot, mamă, răspunse copilul. 

— Nu poţi? N-am timp de prostii, fetiţo. Dă-ţi jos ciorapii 
şi fă pipi. 

— Nu pot, mamă. Trebuie să vii să vezi. 

Lucille oftă. Ăla care zisese că timpul e de partea lui cu 
siguranţă nu avea gemeni. Se uită o clipă în oglindă şi oftă 
din nou. Nu avea nicio secundă pentru ea. Il ajută pe 
Marcus să se dea jos, apoi intră în cabină, după Cherisse. 

— Ce te tot vaiţi atât, fetiţo? zise ea nervoasă. 

Micuta se uita, încremenită, la toaletă. 

— Dumnezeule! 

Lucille inspiră adânc. Pe capacul toaletei, înfăşurat într- 
o pătură, era un sugar. 


Capitolul 22 


Din când în când, există momente în meseria asta când 
totul merge în favoarea ta. Clipa când am găsit fetiţa 
soţilor Lightower la McDonald's a fost un astfel de 
moment. Întregul Palat de Justiţie a răsuflat uşurat. 

Am sunat-o pe Cindy şi i-am cerut o favoare. Mi-a spus 
că era bucuroasă să-i strângă un pic cu uşa pe cei de la 
X/L. 

Abia închisesem telefonul, când Charlie Clapper îmi bătu 
la uşă. 

— Ai ţinut bine piept situaţiei, Boxer! 

— Gluma asta e cam deplasată chiar şi pentru tine, i-am 
răspuns zâmbind. 

Clapper râse. Echipa lui îşi petrecuse cea mai mare 
parte din ultimele treizeci şi şase de ore cercetând în 
amănunţime scena exploziei. Charlie părea epuizat. 

— TVP, scumpo, zise el, făcându-mi semn cu capul să-l 
urmez. Tu Vezi Prima. Eşti mult mai perspicace decât 
Tracchio. 

— Ştiam eu c-am făcut ceva ca să câştig insigna asta de 
aur. 

Charlie mă conduse în biroul lui, din capătul holului. Era 
acolo şi Niko, de la genişti, tolănit în balansoarul vechi, din 
lemn, al lui Charlie. Pigulea ceva dintr-o cutie de mâncare 
chinezească. 

— Aşa, ne-am făcut o idee despre dispozitivul exploziv. 

Charlie trase un scaun pentru mine. Pe o foaie de panou, 
cineva desenase un plan pe etaje al casei soţilor 
Lightower. 

— Am găsit urme de C-4 peste tot. Două sute de grame 
sunt de ajuns ca să arunci în aer un avion în zbor. După 
mărimea exploziei, cred că au fost de cinci ori pe-atât. 
Autorul crimei a pus explozibilul într-o chestie de genul 
ăsta - scoase o geantă sport, marca Nike - şi l-a lăsat într-o 
cameră. 


— De unde ştii asta? l-am întrebat. 

— E simplu, zise Clapper rânjind. 

Scoase o bucată de nailon negru cu emblema Nike pe 
ea. 

— Am găsit asta lipită de perete. 

— Ai putea să scoţi nişte amprente de pe geanta asta? 
am întrebat, cu speranţă în glas. 

— Îmi pare rău, scumpo, râse Clapper. Asta e geanta. 

— Bomba a fost declanşată cu un dispozitiv destul de 
sofisticat, îmi explică Niko. Detonare prin telecomandă. 
Afurisita era conectată la un telefon mobil. 

— Există o piaţă pentru C-4, Lindsay. Putem cerceta 
furturile din depozitele de materiale de construcţie sau 
lipsurile din inventarele militare, zise Charlie Clapper. 

— Îţi plac fetiţele, Charlie? 

— Dacă au peste optsprezece ani, zise el rânjind. De ce? 
În sfârşit a-nceput să te mănânce? 

Dacă Clapper ar fi fost cu treizeci de centimetri mai 
înalt, cu douăzeci şi cinci de kilograme mai slab şi dacă n- 
ar fi fost însurat de treizeci de ani, poate că aş fi cedat, 
într-o zi, flirturilor lui. 

— Îmi pare rău, asta e ceva mai mică. 

— Vorbeşti de bebeluşul Lightower? făcu Charlie 
strâmbându-se. 

Am dat din cap. 

— Vreau s-o cercetezi, Charlie. Copilul, pătura, coşul... 
caută orice! 

— Au trecut treizeci de ani de când n-am mai schimbat 
scutece. 

Clapper scoase un oftat, cu un aer cam scârbit. 

— Hei, era să uit! 

Scoase de sub un vraf de hârtii de pe birou o pungă de 
stocare a dovezilor, cu cod pe ea. 

— Mai era o cameră pe hol, lângă cea a copilului. Cineva 
a petrecut noaptea acolo. Cineva care nu s-a numărat 
printre victime. 

„Bona!” mi-am zis imediat. 


— Nu te ambala prea tare, zise Charlie ridicând din 
umeri. Totul s-a făcut scrum. Dar am găsit asta lângă pat. 

Îmi aruncă o pungă de plastic. Înăuntru era un flacon 
răsucit, cam de vreo şapte centimetri. 

L-am ridicat. N-aveam nici cea mai vagă idee ce putea fi. 

— S-a topit totul, zise Clapper ridicând din umeri. 

Scotoci la spate după ceva, în jacheta de pe spătarul 
scaunului. Scoase un obiect destul de asemănător. 

— Proventil, Lindsay. 

Scoase capacul recipientului şi-l puse pe cel din punga 
de dovezi. Apăsă de două ori. Două jeturi fine se ridicară în 
aer. 

— Persoana care a dormit în patul ăla suferă de astm. 


Capitolul 23 


Jill Bernhardt rămăsese în biroul ei întunecos mult timp 
după ce toţi ceilalţi plecaseră. Avea în faţă un dosar 
deschis, şi-şi dădu brusc seama că se uita la aceeaşi pagină 
de zece minute. Işi formase obiceiul să rămână la birou în 
nopţile în care Steve nu era plecat sau nu lucra până 
târziu. Făcea tot posibilul ca să-l evite. Chiar şi când nu se 
pregătea de proces. 

Jill Meyer Bernhardt. Superavocat! Omul pe care se 
baza toată lumea. 

Se temea să se ducă acasă. 

Işi masă încet vânătaia de pe coloană. Cum de se putea 
întâmpla asta? Era învățată să reprezinte astfel de femei, 
nu să ascundă chiar ea întunecatul secret. 

O lacrimă îşi croi drum pe obrazul ei. „Când am pierdut 
copilul...” îşi zise. Atunci începuse totul. 

Dar nu! Problemele cu Steve începuseră cu mult înainte. 
Ştia asta. Când ea abia terminase Facultatea de Drept şi el 
era în ultimul an la MBA. A început cu hainele ei. Ţinute 
care nu erau pe gustul lui sau prin care i se vedeau 
cicatricele. Dineuri în care părerile lui - despre politică, 
despre slujba ei, despre orice - păreau mult mai puternice 
şi mai importante decât ale ei. Apoi a pretins că din 
câştigurile lui cumpăraseră casa din oraş. 

„Nu eşti în stare, Jill!” - asta auzise întruna de când îl 
cunoscuse. 

Isuse! Işi acoperi ochii cu podul palmelor. Era cel mai 
bun procuror din oraş. Ce altceva trebuia să mai 
demonstreze? 

Sună telefonul. Bâzâitul o făcu să tresară. Era Steve? 
Simpla lui voce o umplea de scârbă. Tonul ăla prefăcut, 
mieros şi îngrijorat - „Hei, scumpo, ce faci? Hai acasă! 
Mergem să alergăm”. 

Spre uşurarea ei, afişajul telefonului îi arătă că era un 
procuror din Sacramento. O suna ca să scoată un martor 


dintr-un penitenciar de stat. Lăsă să intre mesageria 
vocală. 

Închise dosarul masiv. Era pentru ultima dată, îşi jură. 
Va începe prin a-i spune lui Lindsay. O durea că nu putea fi 
sinceră cu ea. Oricum, Lindsay era de părere că Steve e o 
jigodie. Nu putea s-o păcălească. 

În timp ce băga dosarele în servietă, telefonul sună din 
nou. De data asta, cu un ton special, care-o străpunse ca 
un cuţit în inimă. 

„Nu răspunde, Jill!” Era deja la jumătatea distanţei spre 
uşă. Ceva însă o făcu să se uite la ecranul digital. Numărul 
bine cunoscut se aprinse. Jill simţi că i se usucă gura. 

Încet, ridică receptorul. 

— Bernhardt, şopti închizând ochii. 

— Iar stai peste program, scumpo? Vocea lui Steve îi 
dădea fiori. Dacă nu te-aş cunoaşte, zise el pe un ton 
aproape jignit, aş zice că ţi-e frică să vii acasă. 


n 
! 


Capitolul 24 


În acea noapte, George Bengosian avusese noroc. 

Scund şi cu început de chelie, cu nasul mare şi borcănat, 
Bengosian realizase, chiar de la începutul anilor de 
rezidenţiat, că nu avea chemare pentru urologie şi-şi 
găsise vocaţia în organizarea de HMO-uri! uriaşe pentru 
cei care nu reuşeau să-şi plătească asigurările medicale. 
Işi dăduse de asemenea seama că nu era genul de om care 
să poată fermeca o femeie frumoasă cu planurile lui de 
profit şi cu glumele lui stupide - în niciun caz nu pe 
această analistă sexy de la Conferinţa de Sănătate 
organizată de Banca Americii. 

Parcă ar fi trăit visul altcuiva. Mimi era vrăjită de el, şi 
acum mergeau împreună spre apartamentul lui. 

— E la mansardă. Stai numai să vezi priveliştea! o 
necăjea el. 

George îi urmări ameţit linia sutienului în timp ce 
deschidea uşa apartamentului său de la Clift. Işi imagina 
sânii ei obraznici săltând în faţa lui şi ochii ei mari privind 
într-ai săi. 

Asta însemna să ţi se publice fotografia în raportul 
anual. 

— Lasă-mă doar o clipă, spuse Mimi, ciupindu-l de braţ 
şi îndreptându-se spre camera de toaletă. 

— Să nu stai mult, zise George alintându-se. 

Cu o grabă neîndemânatică, scoase dopul unei sticle de 
Roederer, pe care o primise din partea casei, când 
închiriase apartamentul, şi turnă două pahare. Mădularul 
lui de cincizeci şi patru de ani îi sărea în pantaloni ca un 
cod aruncat într-un coş de peşte. A doua zi dimineaţă 
trebuia să fie din nou în avion. Se ducea la o întrunire a 
Comisiei de îngrijire Medicală a statului Illinois, care, ştia 
dinainte, fusese deja convinsă să treacă cu vederea 

1 Health Maintenance Organizations - organizații de 
menținere a sănătății. 


raportul lui, în care prezenta cele mai slabe realizări 
individuale şi cele mai mari riscuri pe care le avusese 
vreodată. O sută patruzeci de familii în afara planului, şi 
astea nici măcar nu erau cifrele reale. 

Mimi se întoarse din baie arătând chiar mai bine ca până 
atunci. George îi întinse un pahar. 

— Pentru tine, zise el. Sau pentru amândoi. Pentru seara 
aceasta. 

— Pentru Hopewell! Mimi zâmbi şi ciocni paharul. Hei, 
vrei să încerci ceva? Il apucă de încheietura mâinii. Uite 
ceva garantat să-ţi facă proiectele mai tari ca niciodată. 
Scoase o fiolă din poşetă. Scoate limba... 

George făcu întocmai, şi Mimi turnă două picături. 
Amar! Gustul era atât de puternic, încât mai că-l făcu să 
sară. 

Nu le-ar putea face cu aromă de cireşe? 

— Încă una. Zâmbetul ei era ameţitor. Ca să fiu sigură 
că eşti pregătit pentru mine. Pentru noi. 

George scoase din nou limba. Inima îi bătea de să-i 
spargă pieptul. 

Mimi mai lăsă o picătură să cadă. Apoi zâmbetul i se 
schimbă. Era rece. Îl strânse de obraji şi răsturnă fiola. 

Lichidul îi umplu gura lui George. Încercă să scuipe, dar 
femeia îi forţă capul pe spate şi înghiţi. Simţi că-i ies ochii 
din cap. 

— Ce dracu'...? 

— E toxic, zise Mimi aruncând fiola goală înapoi în 
poşetă. O otravă foarte specială pentru un tip foarte 
special. O singură picătură ar fi fost suficientă ca să te 
omoare în câteva ore. Tu ai înghiţit cât pentru toţi oamenii 
din San Francisco. 

Paharul de şampanie din mâna lui George căzu cu 
zgomot pe podea. Încercă să vomite lichidul încă 
nedigerat. Căţeaua asta era nebună. Probabil că-şi bătea 
joc de el. Apoi simţi însă o durere violentă în abdomen. 

— Din partea tuturor oamenilor de care ţi-ai bătut joc 
întreaga viaţă, domnule Bengosian. Nimeni cunoscut. Doar 


familii care nu aveau altă opţiune decât să se lase pe mâna 
ta. În baza companiei Hopewell. Felicia Brown? A murit 
din cauza unei tumori groaznice. Thomas Ortiz? Îţi spune 
ceva numele? Ar trebui să-i fie cunoscut echipei tale de 
management al riscurilor. S-a împuşcat fiindcă nu a reuşit 
să plătească operaţia de tumoarea pe creier pentru fiul 
său. Voi numiţi asta „curăţarea cutiilor”, nu-i aşa, domnule 
B.? 

Deodată, stomacul lui începu să producă spasme. O 
spumă vâscoasă îi invadă gura. O scuipă, murdărindu-şi 
cămaşa, dar avea senzaţia că nişte degete ascuţite ca nişte 
gheare îi sfâşiau gâtlejul. Ştia ce se petrece. Edem 
pulmonar. Cedare instantanee a organelor. „Strigă după 
ajutor! îşi spuse. Du-te la uşă.” 

Dar picioarele îi cedară, prăbuşindu-se sub el. 

Mimi stătea în picioare, privindu-l cu un rânjet 
batjocoritor. Se îndreptă spre ea. Voia să o lovească, să o 
strângă de gât, să-i smulgă viaţa din ea. Dar nu se putea 
mişca. 

— Te rog... 

Nu era o glumă. 

Femeia îngenunche lângă el. 

— Cum te simţi când se curăţă şi cutia ta, domnule 
Bengosian? Acum, fi drăguţ şi mai deschide o dată gura. 
Hai, gura mare! 

Din toate puterile, George încercă să tragă aer în piept, 
dar degeaba. Maxilarul îi căzu, deschis. Limba i se umflase 
monstruos. Mimi ţinea o hârtie albastră în faţa lui. Cel 
puţin lui i se părea albastră - dar ochii îi erau înceţoşaţi şi 
sticloşi şi nu înregistrau prea bine culorile. Prin ceaţă, 
văzu emblema Hopewell. 

Făcu hârtia ghem şi i-o îndesă în gură. 

— Mulţumim că aţi ales Hopewell, dar, după cum scrie şi 
în formular, plata este respinsă. 


Capitolul 25 


Mobilul suna. În toiul nopţii. 

M-am ridicat şi m-am uitat la ceas. La dracu’! 4.00 a.m. 
Ameţită, am orbecăit după telefon, încercând să descifrez 
numărul de pe ecran. Era Paul Chin. 

— Hei, Paul! Ce s-a întâmplat? am mormăit. 

— Scuze de deranj, locotenente. Sunt la hotelul Clift. 
Cred c-ar fi cazul să vii încoace. 

— Ai găsit ceva? 

La patru dimineaţa? Telefoanele primite la patru 
dimineaţa nu însemnau decât un singur lucru. 

— Da. Cred că povestea cu atentatul asupra soţilor 
Lightower tocmai s-a complicat. 

Opt minute mai târziu, după ce-mi trăsesem pe mine o 
pereche de blugi şi un hanorac şi-mi trecusem de câteva 
ori peria prin păr, eram la volanul Explorerului, în drum 
spre Vermont, cu pedala de acceleraţie apăsată la 
maximum şi cu sirena luminând în noapte. 

În faţa intrării nou-nouţe a hotelului se aflau trei maşini 
de poliţie şi o dubă de la morgă. Clift era unul dintre 
marile hoteluri vechi ale oraşului care tocmai fuseseră 
renovate. Mi-am făcut loc cu insigna printre poliţiştii de la 
intrare, holbându-mă cu gura căscată la canapeaua 
luxoasă şi la coarnele de taur de pe pereţi, întrebându-mă 
ce să fac. Am luat liftul până la ultimul etaj, unde mă 
aştepta Chin. 

— Victima se numeşte George Bengosian. Un barosan în 
afacerile cu asigurări de sănătate, îmi explica Paul Chin în 
timp ce mă conducea spre apartamentul de la mansardă. 
Pregăteşte-te. Nu glumesc. 

M-am uitat la cadavrul sprijinit de piciorul unei mese de 
conferinţe din camera luxoasă. 

Pielea lui Bengosian era de culoare verde-gălbuie şi avea 
consistenţa unui jeleu. Ochii ieşiţi din orbite erau de 
mărimea unor perechi de şosete făcute ghem. Mucus, sau 


alt fluid vâscos, de culoare portocalie, îi cursese din nas şi 
i se strânsese, în mod scârbos, pe bărbie. 

— Ce dracu' a făcut ăsta? am mormăit spre medicul 
aplecat deasupra lui. S-a luat la întrecere cu extratereştrii 
să vadă cine suge mai repede viaţa din celălalt? 

Medicul părea complet bulversat. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Eşti sigur că e vorba despre o crimă? am spus, 
întorcându-mă spre Chin. 

— Cei de la recepţie au primit un telefon, la 2.45 a.m., 
zise el ridicând din umeri. Din afara hotelului. Cineva le-a 
spus că trebuia să arunce gunoiul din apartamentul de la 
mansardă. 

— Da, e clar! am zis pufnind. 

— Şi mai e şi asta, adăugă Chin întinzându-mi o hârtie 
făcută ghem, pe care o ridicase folosind mănuşi. Am găsit- 
o îndesată în gura tipului. 

Arăta ca un formular de afaceri. Avea chiar şi un logo pe 
ea: Serviciile de Sănătate Hopewell. 

Era o declaraţie de beneficii. Cineva adăugase un text. 
Când am început să citesc, sângele mi-a îngheţat în vine. 


Am declarat război agenţilor lacomi şi corupți din 
societatea noastră. Nu vom mai sta cu mâinile în sân şi nu 
vom mai tolera abuzurile celor puternici, al căror unic 
drept dobândit prin naştere este aroganţa şi care se 
îmbogăţesc de pe urma celor oprimați, slabi şi săraci. Era 
apartheidului economic s-a sfârşit. Vă vom găsi, oricât de 
mare v-ar fi casa şi oricât de puternici vă sunt avocații. 
Suntem în casele voastre, în companiile voastre. Vă 
anunţăm că războiul nu este departe. Este aici, cu noi. 


La naiba! M-am uitat la Chin. Asta nu era crimă. Era o 
execuţie. O declaraţie de război. Şi Chin avea dreptate. 
Cazul Lightower tocmai se complicase. 

Biletul era semnat: August Spies. 


Partea II 


Capitolul 26 


Prima pe care am sunat-o a fost Claire. 

Aveam aproximativ o oră - doar atât -, înainte ca 
această crimă oribilă, aparent întâmplătoare, să ajungă 
ştire de senzaţie şi să fie prezentată în întreaga lume ca al 
doilea caz de asasinat dintr-un înfiorător şir de crime 
terifiante. Trebuia să aflu cât mai repede cum murise 
Bengosian. 

Următorul telefon i l-am dat lui Tracchio. Nu era încă 
nici măcar cinci dimineaţa. Ofiţerul din tura de noapte îmi 
făcu legătura. 

— Aici Lindsay Boxer, am zis. Mi-aţi spus că vreţi să fiţi 
informat imediat ce se mai întâmplă ceva. 

— Da, l-am auzit mormăind, în timp ce tot bâjbâia 
receptorul. 

— Sunt la hotelul Clift. Cred că am găsit motivul 
atentatului asupra familiei Lightower. 

Parcă-l şi vedeam sărind din pat în pijamale şi scăpându- 
şi ochelarii pe jos. 

— Unul dintre partenerii de la X/L a început în sfârşit să 
ciripească? A fost vorba de bani, nu-i aşa? 

— Nu, am spus eu, dând din cap. E vorba despre un 
război. 

După ce am terminat convorbirea cu Tracchio, m-am 
uitat prin camera de hotel unde fusese ucis Bengosian. Nu 
se vedeau nici sânge, nici urme de luptă. Un pahar de 
şampanie, pe jumătate plin, era aşezat pe masă. Altul, 
răsturnat, la picioarele lui Bengosian. Haina de la costum 
era aruncată pe canapea. O sticlă de Roederer deschisă... 

— Fă rost de o descriere a persoanei cu care a urcat, i- 
am spus lui Lorraine Stafford, unul dintre inspectorii mei 
de la Omucideri. Cu un pic de noroc, au camere de 
supraveghere în holul hotelului. Şi să încercăm să aflăm 
unde şi-a petrecut Bengosian prima parte a serii. 

„Am declarat război, scria în bilet, agenţilor lacomi şi 


corupți...” 

Un fior îmi străbătu tot corpul. „O să se întâmple din 
nou!” 

Ştiam că, în următoarele ore, trebuia să aflu tot ce 
puteam despre Bengosian şi despre Serviciile de Sănătate 
Hopewell. 

N-aveam idee ce făcuse ca să merite o astfel de moarte. 

Am ridicat hârtia mototolită. 

Vă vom găsi, oricât de mare v-ar fi casa şi oricât de 
puternici vă sunt avocatii. Suntem în casele voastre, în 
companiile voastre. Vă anunțăm că războiul nu este 
departe. Este aici, cu noi. 

Cine dracu' eşti, August Spies? 


Capitolul 27 


Până în momentul în care majoritatea oamenilor 
ascultau ştirile de dimineaţă, aveam descrierea unei 
„brunete drăgălaşe, la costum” (portarul de noapte) care 
„părea complet vrăjită de el” (chelnerul de la Masa's) şi 
care-l însoţise pe Bengosian în camera lui, noaptea 
trecută. 

Era fie ucigaşul, fie o complice care-i deschisese uşa 
criminalului. Altă fată, nu tot bona pe care o căutam. 

Mi-am ridicat privirea din hârtiile de pe birou şi am 
văzut-o pe Claire. 

— Ai o clipă, Lindsay? 

Claire îşi păstra mereu optimismul, chiar şi în cele mai 
sumbre cazuri, dar se vedea clar, după expresia ei, că nu-i 
plăcea nicicum ce găsise. 

— Îţi rămân datoare cu câteva ore de somn, i-am spus. 

Privirea ei îngrijorată parcă spunea: „Nu-mi datorezi 
nimic”. 

— Practic meseria asta de zece ani, spuse Claire 
prăbuşindu-se în scaunul din faţa biroului şi dând din cap. 
N-am mai văzut niciodată un cadavru care să arate în 
asemenea hal pe dinăuntru. 

— Te ascult, am zis, aplecându-mă înainte. 

— Nici nu ştiu cum să descriu, spuse ea. Totul era 
gelatinos. Un colaps vascular şi pulmonar total. Hemoragie 
în întregul aparat gastro-intestinal. Necroză splenică şi 
renală masivă... Degradare, Lindsay! zise ea, văzându-mi 
privirea nedumerită. 

Am ridicat din umeri. 

— Avem de a face cu o otravă, Claire? 

— Da, dar mai toxică decât orice am întâlnit până acum. 
Am răsfoit câteva jurnale. Odată, am avut un copil care 
suferise un colaps vascular asemănător şi edem pulmonar. 
În final, s-a dovedit că avusese o reacţie alergică extrem de 
rară la, n-o să crezi, ulei de ricin! Aşa că mă gândesc că-i 


vorba de ricin, Lindsay. Relativ uşor de obţinut, în cantităţi 
mari. O proteină derivată din planta numită oţetar. 

— Care e, desigur, otrăvitoare, nu? 

— Extrem de toxică. De câteva mii de ori mai puternică 
decât cianura, zise Claire dând din cap. Uşor de ascuns. O 
picătură e de-ajuns ca să-ţi oprească inima. Poate fi 
eliberat şi în aer, Lindsay. Dar, după părerea mea, o 
simplă otrăvire cu ricin n-ar fi lăsat în urmă un cadavru 
care să arate în halul ăsta, decât dacă ar fi fost 
administrat... 

— Decât dacă ar fi fost administrat cum? 

— Decât dacă ar fi fost administrat într-o cantitate atât 
de mare, încât să accelereze ciclul de distrugere cu un 
factor de zece la... cincizeci, Lindsay. Bengosian ăsta a 
murit înainte ca paharul de şampanie să atingă podeaua. 
Ricinul ucide într-o perioadă de câteva ore. Uneori, poate 
dura chiar o zi întreagă. Ai simptome puternice, ca de 
gripă, dureri gastro-intestinale... ţi se umplu plămânii cu 
lichid. Tipul ăsta s-a întors la hotel la unsprezece treizeci şi 
i-au anunţat moartea la trei. La ora trei! 

— Am găsit un pahar de şampanie pe jos. L-am trimis la 
laborator. Pot să testeze chestia asta, nu? 

— Nu asta mă preocupă pe mine, Lindsay. De ce l-au 
omorât în felul ăsta, când a zecea parte era mai mult decât 
suficientă? 

Am înţeles unde bătea Claire. Asasinul studiase bine 
victimele. Amândouă crimele fuseseră gândite, planificate. 
Iar ucigaşul poseda arme de o cruzime înfiorătoare. 

„Suntem în casele, în companiile voastre.” 

Ne spuneau: „Avem chestiile astea! Putem produce ricin 
în cantităţi masive, dacă vrem”. 

— Isuse, ne avertizează, Claire, ne declară război. 


Capitolul 28 


De data asta, i-am chemat pe toţi. Unitatea Specială de 
Intervenţii Medicale. Biroul de Siguranţă Publică. Biroul 
local al FBl-ului. Nu mai era vorba de o simplă crimă. 
Aveam de a face cu acte de terorism. 

Urma bonei dispărute se răcise. Jacobi şi Cappy nu 
aflaseră nimic umblând cu poza ei prin barurile din 
preajma campusului universitar. Un singur lucru avusese 
totuşi efect. Articolul publicat de Cindy în The Chronicle, 
despre X/L. Cu echipe de ziarişti care le împânziseră 
birourile şi sub ameninţarea unei citaţii, am primit un 
mesaj de la Chuck Zinn că era dispus să cădem la o 
înţelegere. O oră mai târziu, era în biroul meu. 

— Vă permit accesul, doamnă locotenent. Ba chiar o să 
vă scutesc de deranj. Mort a primit, într-adevăr, o serie de 
e-mailuri în ultimele săptămâni. Toţi membrii din 
conducere au primit. Niciunul dintre noi nu le-a luat prea 
în serios, dar am alertat echipa noastră de securitate. 

Zinn îşi deschise servieta elegantă din piele, scoase un 
dosar portocaliu şi-l împinse spre mine. 

— Astea sunt toate, doamnă locotenent. După data de 
sosire. 

Am deschis dosarul, şi o tresărire îmi zgudui tot corpul. 


Către comisia de directori de la X/L Systems. 


La data de 15 februarie, Morton Lightower, preşedintele 
vostru, a vândut 762.000 din acţiunile companiei, în 
valoare totală de 3.175.000 de dolari. 

În aceeaşi zi, 256.000 dintre acţionarii voştri au pierdut 
bani, în ultimul an înregistrând un profit de - 87%. 

35.341 din copiii lumii au murit de foame. 

11.174 de oameni din această țară au murit din cauza 
unor boli care ar fi putut fi tratate cu o îngrijire medicală 
corespunzătoare. 


În aceeaşi zi de miercuri, în lume, 4.233.768 de mame 
au adus pe lume copii în condiţii de sărăcie şi mizerie. 

În ultimele 24 de luni aţi vândut acţiuni în valoare de 
aproape 600.000.000 de dolari şi v-aţi cumpărat case în 
Aspen şi în Franţa, fără să daţi nimic în schimb lumii. 
Cerem donaţii pentru foametea şi sănătatea mondială în 
valoare egală cu orice profituri veţi obține pe viitor din 
vânzarea acţiunilor. Cerem ca directorii de la X/L şi 
directorii tuturor celorlalte companii să vadă dincolo de 
scopul îngust al strategiilor de extindere intr-o lume care 
este strivită de apartheidul economic. 

Nu este o rugăminte, este o revendicare. 

Supravegheaţi-vă sănătatea, domnule Lightower. Micuța 
Caitlin are nevoie de dumneavoastră. 


Mesajul era semnat - August Spies. 


Am parcurs în grabă şi restul e-mailurilor. Care mai de 
care mai beligerant. Toate suferinţele lumii erau amintite, 
din ce în ce mai dureros. 


Ne ignorați, domnule Lightower. Comisia nu a făcut ce i- 
am cerut. Sperăm că veți lua măsuri. 
Micuța Caitlin are nevoie de dumneavoastră. 


— Cum aţi putut să nu ni le arătaţi de la bun început? l- 
am întrebat pe Zinn, privindu-l drept în ochi. Am fi putut 
preîntâmpina această tragedie. 

— Gândindu-mă acum, îmi dau seama cum poate părea 
asta, zise avocatul plecându-şi capul. Dar companiile 
primesc tot timpul ameninţări. 

— Asta nu e o simplă ameninţare! Am aruncat e- 
mailurile înapoi pe birou. E şantaj, constrângere! Doar eşti 
avocat, Zinn. Aluziile la fiica lui sunt o ameninţare 
evidentă. Ai venit aici ca să cădem la o înţelegere, domnule 
Zinn. Uite cum facem. N-o să se-audă nimic. Numele din 
aceste e-mailuri rămân doar între noi. Dar o să ne trimitem 


oamenii ca să ne lămurim de unde au pornit. 

— Am înţeles, zise avocatul cu un zâmbet viclean, 
întinzându-mi dosarul. 

Am citit repede adresele de e-mail. 
Footsyl23(Ghotmail.com.  ChipOEfreeworld.com. Ambele 
erau semnate la fel - August Spies. 

M-am întors spre Jacobi. 

— Ce zici, Warren, le putem da de urmă? 

— Am făcut deja o serie de investigaţii, sări Zinn. 

— Le-aţi dat voi de urmă? am întrebat, privindu-l uimită. 

— Suntem o companie de siguranţă a traficului 
electronic. Toţi sunt provideri liberi de internet. Nu te 
verifică nimeni, n-ai nevoie de nimic pentru a-ţi deschide 
un cont. Poţi merge la bibliotecă sau la aeroport şi să-ţi 
deschizi singur unul. Ăsta a fost trimis dintr-un chioşc de 
la Aeroportul Oakland. Asta, de la un magazin Kinko de 
lângă Universitatea Berkeley. Acestea două, de la o 
bibliotecă publică. Nu li se poate lua urma. 

Mi-am imaginat că Zinn ştia ce spune şi că avea 
dreptate, însă un lucru îmi atrase brusc atenţia. Kinko, 
biblioteca, apartamentul adevăratei Wendy Raymore. 

— Poate că încă nu ştim cine sunt, dar ştim unde sunt. 

— Republica Populară Berkeley, pufni Jacobi. Să fiu al 
naibii! 


Capitolul 29 


Am reuşit să mă strecor câteva minute pentru a lua 
masa cu Cindy Thomas. Ceva ieftin la Long Life Noodle 
Company, în Yerba Buena Gardens. 

— Ai citit The Chronicle azi-dimineaţă? mă întrebă ea, 
desprinzând carnea de pe o costiţă de porc, după ce ne 
aşezarăm pe o bancă, afară. l-am demascat pe cei de la 
X/L. 

— Mulţumesc, am spus. Nu va mai fi nevoie de o 
continuare. 

— Acum e rândul tău să faci ceva pentru mine. 

— Cindy, nu cred c-o să mă mai ocup multă vreme de 
cazul ăsta, mai ales dacă se-aude ceva în presă. 

— Cel puţin spune-mi - zise, privindu-mă fix - dacă mă 
înşel când cred că aceste două crime au legătură una cu 
cealaltă. 

— De ce crezi că au vreo legătură? 

— Zău, făcu ea, doi importanţi oameni de afaceri ucişi în 
acelaşi oraş la două zile distanţă. Amândoi conduceau 
companii care nu beneficiau de o publicitate prea 
favorabilă în ultima vreme. 

— Sunt două cazuri complet diferite, am zis, reuşind să- 
mi ţin gura. 

— Oh? Pe de o parte, avem un mare director de 
companie care-şi trage zeci de milioane în timp ce 
vânzările se duc de râpă. Pe de alta, un tip care se ascunde 
în spatele unor persoane influente şi încearcă să tragă pe 
sfoară oameni săraci. Amândoi au suferit o moarte 
violentă. Ce mă întrebai, Linds? De ce cred că există o 
legătură? 

— Bine, am cedat în cele din urmă. Ştii înţelegerea 
noastră - nu publici nimic fără acordul meu. 

— Cineva i-a luat în vizor pe tipii ăştia, nu-i aşa? 

Nu se referea la cei doi care erau deja morţi. Inţelegeam 
foarte bine unde bate. 


Am lăsat din mână bolul cu tăiţei. 

— Cindy, tu eşti la curent cu zvonurile care circulă prin 
golf, nu-i aşa? 

— Prin Berkeley? Presupun că da. Mă mai conversez cu 
câţiva „oamenii de succes” în Journalism 403. 

— Vorbesc de partea neoficială. Mă refer la oamenii care 
pot crea probleme. Am inspirat adânc şi am privit-o 
îngrijorată. Acest gen de probleme. 

— Ştiu la ce te referi, zise ea. Făcu o pauză, apoi ridică 
din umeri. Se întâmplă destul de multe acolo. Ne-am 
obişnuit toţi atât de mult să facem parte din sistem, că am 
uitat cum e să te afli de partea cealaltă. Există oameni care 
au început... cum să-ţi explic... să se sature. Există oameni 
al căror mesaj nu-l aude nimeni. 

— Ce fel de mesaj? am insistat. 

— N-o să-l auzi tu. Pentru Dumnezeu, tu eşti poliţia. Eşti 
la un milion de kilometri depărtare de poveştile astea, 
Lindsay. Nu spun că nu ai conştiinţă socială. Dar ce faci 
când citeşti că douăzeci la sută din oameni nu au asigurări 
de sănătate sau că fetiţele de nouă ani din Indonezia sunt 
forţate să coasă pantofi Nike pentru un dolar pe zi? Dai 
pagina, la fel ca mine. Lindsay, va trebui să ai încredere în 
mine, dacă vrei să te ajut. 

— O să-ţi dau un nume, am zis eu. N-are voie să apară în 
vreun articol. Poţi să-l verifici pe cont propriu. Orice 
găseşti, nu te duci la editor, nu-mi spui că trebuie să-ţi 
protejezi sursele. Vii mai întâi la mine. Doar la mine. Ne- 
am înţeles? 

— Ne-am înţeles, zise Cindy. Haide, dă-mi odată numele! 


Capitolul 30 


— Superb! şopti Malcolm cu ochii întredeschişi, privind 
prin ochelarii de chirurg bomba de pe masa din bucătărie. 

Fără niciun pic de tremur al mânii, răsuci firele subţiri, 
unul roşu şi altul verde, care ieşeau din cărămida de 
explozibil, le aduse pe capac şi modelă cantitatea moale de 
C-4 sub forma unei serviete. 

— Mare păcat că va trebui s-o arunc în aer, exclamă el 
admirându-şi munca. 

Michelle intrase în cameră şi-şi pusese mâna 
tremurândă pe umărul lui Malcolm. Ştia că o speria de 
moarte să-l vadă legând firele care păreau că se întind 
peste tot. 

— Relaxează-te,  scumpo. Fără  transpiraţie, nu-i 
senzaţie! În momentul de faţă, e cel mai stabil lucru din 
lume. 

Mia stătea pe jos şi asculta ştirile de la televizor. Îşi 
aruncase deoparte peruca brună pe care o folosise în 
misiunea de seara trecută. Programul se întrerupse pentru 
a difuza o ştire despre o crimă care avusese loc la Clift. 

— Ascultaţi! 

Dădu sonorul mai tare. 

„Deşi poliţia nu leagă încă moartea lui Bengosian de 
explozia de duminică, când a fost aruncată în aer casa unui 
bine-cunoscut magnat din Bay Area, sursele noastre ne 
confirmă că există dovezi care să facă legătura între cele 
două crime şi că principalul suspect este o brunetă 
atrăgătoare, în jur de 22 de ani, care a fost văzută intrând 
în hotel împreună cu George Bengosian.” 

Mia dădu sonorul mai încet. 

— Atrăgătoare? rânji ea. Scumpo, nu vor şti niciodată. 
Ce ziceţi? 

Îşi puse peruca şi adoptă o postură de top-model. 

Michelle se prefăcu a râde, dar, în sinea ei, se blestema 
că fusese într-atât de proastă încât să lase inhalatorul la 


locul faptei. Ea nu era ca Mia care omorâse un om noaptea 
trecută, în timp ce-l privea drept în ochi. Şi acum, mai şi 
râdea şi se mândrea cu asta. 

— Mica, scumpo! zise Malcolm întorcându-se. Vreau să 
fii fetiţă curajoasă şi să-ţi pui degetul în locul ăsta. 

Legă cu bandă adezivă detonatorul de cantitatea moale 
de C-4 şi încorpora şi telefonul mobil. 

— Asta e partea delicată. Vreau să ţii firul verde şi pe cel 
roşu, scumpo, ca să nu se încrucişeze... Ar fi foarte rău! 

Mal râdea mereu de ea. „Doar o gâsculiţă din 
Wisconsin”, obişnuia el să spună râzând. Dar Michelle 
dovedise de ce era în stare. Puse degetul pe fir, încercând 
să arate că era curajoasă. Nu mai era fetiţa de la fermă. 

— N-ai de ce să-ţi faci griji, spuse Malcolm făcându-i cu 
ochiul când îi văzu emoția. Poveştile alea cu firele 
încrucişate le vezi doar în filme. Ceea ce este însă extrem 
de adevărat e că am conectat firicelele astea la sonerie, nu 
la bateria telefonului. Altfel, ne-ar aduna chiar acum de pe 
tot drumul de aici până la Eau St. Claire. 

Oraşul ei natal. 

Degetul lui Michelle tremura. Nu ştia dacă glumeşte sau 
nu. 

— Gata! zise în sfârşit Malcolm ridicându-şi ochelarii pe 
frunte. Se lăsă pe spate în scaun. Asezonat, cum se spune, 
numai bun de băgat la cuptor. Am putea arunca în aer 
întreaga primărie. Dacă mă gândesc bine, nu-i chiar o idee 
rea. Cred c-ar fi cazul s-o testăm, continuă Mal. Ce ziceţi? 

Michelle ezită. 

— Haide! zise el rânjind. Arăţi de parc-ai fi văzut o 
fantomă, îi întinse un al doilea celular. Numărul e deja 
tastat. Nu uita. E doar o jucărie până la al patrulea apel. 
Atunci, nu mai ai voie. Nu vrei să auzi al patrulea apel. 
Încearcă, scumpo. Hai, dă-i drumul! 

Michelle scutură din cap şi-i întinse înapoi telefonul. Mal 
se mulţumi să rânjească. 

— Haide, n-ai de ce să te temi. Cine nu riscă nu câştigă. 
Totul e pregătit. 


Michelle inspiră adânc şi apăsă pe butonul „send”, doar 
aşa, ca să demonstreze că era în stare. O clipă mai târziu, 
telefonul conectat la bombă începu să sune. 

— Contact! zise Malcolm făcând cu ochiul. 

Pe Michelle o străbătu un fior rece. Mal era atât de 
calm... 

Calculase totul. Dar era posibil ca totuşi ceva să nu 
meargă conform planului. În Orientul Mijlociu, teroriştii 
palestinieni săreau mereu în aer în încercările de atentate. 

Bip! Ochii i se pironiră asupra servietei. Al doilea apel. 
încerca să-şi păstreze calmul, dar mâna îi tremura. 

— Malcolm, te rog! Încercă să i-l dea înapoi. Ai văzut că 
merge. Nu-mi place treaba asta. Te rog... 

— Ce mă rogi, Mica? întrebă Malcolm strângând-o de 
încheietura mâinii. N-ai încredere-n mine? 

Telefonul conectat la bombă sună din nou. A treia oară... 

Lui Michelle îi îngheţă sângele-n vine. 

— Încetează, Mal! 

Încercă, disperată, să apese butonul de deconectare. 
Următorul apel făcea contactul. 

— Malcolm, te rog! Mă sperii! 

În loc s-o asculte, Mal îi ţinea mâna. Dintr-odată, nu mai 
ştia ce se petrece. 

— Dumnezeule, Mal, o să... 

Bip... Al patrulea apel! 

Sunetul sfâşie încăperea ca un strigăt. Privirea lui 
Michelle era aţintită asupra telefonului. Asupra bombei. 

Începu să vibreze... La dracu'!... Îl privi fix pe Malcolm. 
Se auzi un bâzâit. 

Nu tu explozie, nu tu bubuit... Doar un clinchet puternic. 

Detonatorul bombei sări în sus. 

Malcolm rânjea. Ridică nonşalant detonatorul desprins. 

— Ţi-am spus, iubito! Fără transpiraţie, nu-i senzaţie. Ei, 
ce părere ai? Eu cred că o să meargă foarte bine. 

Trupul lui Michelle se relaxa. În sufletul ei, urla de furie. 
Ar fi vrut să-l pocnească pe Malcolm în faţă. Dar era prea 
epuizată. Tricoul de pe ea era leoarcă de sudoare. 


Malcolm luă capacul de pe jos şi-şi împinse scaunul 
lângă bombă. 

— Chiar credeai că o să declanşez minunăţia asta? Dădu 
din cap. N-aş prea crede, scumpo. Are o misiune foarte 
importantă. Micuţa asta o să arunce în aer opinia publică 
din întregul San Francisco. 


Capitolul 31 


Pe la şapte, m-am întors la birou. Oamenii mei erau 
împrăştiaţi prin toată zona şi urmăreau toate pistele pe 
care le aveam. Cindy îmi dăduse o carte, Vampirii 
capitalismului. 

Zisese că o să mă facă să înţeleg cum funcţionează noul 
radicalism care începuse să se extindă. 

Am citit repede titlurile capitolelor:  „Eşecul 
capitalismului”,  „Apartheidul economic”,  „Vampirii 
economici”, „Armagedonul lăcomiei”. 

Nici n-am remarcat-o pe Jill, care stătea în prag. Am 
sărit ca arsă când a bătut la uşă. 

— Dacă te-ar vedea John Ashcroft! Piesa de rezistenţă a 
sistemului de implementare a legii din oraşul nostru... 
Vampirii capitalismului? 

— Lectură obligatorie, am răspuns, zâmbind stânjenită. 
Pentru rezolvarea unui caz de crime în serie, extrem de 
violente. 

Era îmbrăcată elegant, cu un costum roşu, cu pantalon, 
şi un pardesiu lejer, de la Burberry. Avea o grămadă de 
dosare îndesate în servieta de piele. 

— M-am gândit că nu ţi-ar strica să bei ceva. 

— Aşa e, am zis, aruncând cartea pe birou, dar n-am 
ieşit încă din tură. 

I-am oferit, în schimb, o pungă de boabe de soia. 

— Ce faci? m-a întrebat, strâmbându-se. Înfiinţezi o nou 
departament în secţie? Autori periculoşi? 

— Foarte amuzant, am zis. Să-ţi spun o chestie pe care 
pun pariu că n-o ştiai. Bill Gates, Paul Allen şi Warren 
Buffett au făcut mai mulţi bani anul trecut decât treizeci 
dintre ţările sărace ale lumii. Asta-i un sfert din populaţia 
globului! 

Jill zâmbi. 

— Mă bucur să văd că începe să ţi se contureze totuşi o 
conştiinţă socială, având în vedere ce meserie ai. 


— Ceva nu-mi dă pace, Jill. A doua bombă, cea falsă, de 
la casa familiei Lightower. Biletul cu emblema companiei 
îndesat în gura lui Bengosian. Aceşti oameni şi-au 
dezvăluit clar motivele. Cu toate astea, vor să ne 
tachineze. Ce-i cu jocul ăsta? 

Işi puse un pantof roşu pe marginea biroului. 

— Nu ştiu. Tu eşti cea care-i prinde, scumpo. Eu doar îi 
trimit la închisoare. 

Urmă o pauză. Una tensionată. 

— Te superi dacă schimbăm subiectul? 

— Hai să vorbim despre soia, zise ea ridicând din umeri 
şi aruncând o boabă în gură. 

— S-ar putea să ţi se pară o prostie. Dar m-ai cam pus pe 
gânduri acum câteva zile, duminică, după ce-am alergat. 
Vânătăile alea, Jill. De pe braţele tale. Mi-au cam dat bătăi 
de cap... 

— La ce te-ai gândit? întrebă ea. 

Am privit-o în ochi. 

— Ştiu foarte bine că nu-ţi apar vânătăi ca alea de la uşa 
de la baie. Ştiu cum e, Jill, să fii nevoit să recunoşti că eşti 
doar un om, la fel ca toţi ceilalţi. Ştiu cât de mult ţi-ai dorit 
copilul. Apoi ţi-a murit tatăl. Ştiu că vrei să laşi impresia că 
poţi trece singură peste asta. Dar poate că, uneori, nu poţi. 
Nu vrei să vorbeşti cu nimeni, nici măcar cu noi. Aşa că 
răspunsul e - nu ştiu ce-i cu vânătăile alea. Spune-mi tu. 

Incăpăţânarea din ochii ei deveni, brusc, mult mai 
fragilă, ca şi când ar fi fost pe punctul să cedeze. Mă 
temeam să nu fi mers prea departe, dar, la dracu’! Era 
prietena mea. Nu-mi doream decât s-o văd fericită. 

— Poate că ai dreptate într-o privinţă, zise Jill în cele din 
urmă. Poate că vânătăile alea nu sunt de la uşa de la baie. 


Capitolul 32 


Există crime brutale şi de neiertat. Uneori, mă dezgustă 
până la greață, dar motivele lor sunt clare. Din când în 
când, chiar le înţeleg. 

Pe de altă parte, există crime ascunse, pe care n-ar 
trebui să le vezi niciodată. Acel gen de crime care nu lasă 
nicio urmă la suprafaţă, dar care distrug tot ce-i înăuntru. 
Vocea aceea interioară, care se găseşte în orice fiinţă 
umană. 

Acestea sunt cele care mă fac să-mi pun întrebări în 
legătură cu meseria mea. 

După ce Jill mi-a povestit ce se petrecea între ea şi 
Steve, după ce i-am şters lacrimile şi am plâns alături de 
ea, ca o soră mai mică, am condus spre casă, ameţită. O 
prietenă ascundea un secret ruşinos pe care n-aveam să-l 
pot uita niciodată. Jill. 

Jill a mea. 

Primul meu impuls a fost să mă duc direct la ei acasă şi 
să-mi descarc pistolul asupra lui Steve. De la bun început, 
ticălosul ăsta viclean şi ipocrit o înjosise şi o lovise. 

Nu mă puteam gândi decât la Jill, aşa cum mi se arătase 
în aceea seară, cu chipul ăla de fetiţă speriată. Nu mai era 
procurorul-şef al Poliţiei din San Francisco, nici şefa de 
promoţie de la Stanford, care părea că trece cu uşurinţă 
peste toate problemele vieţii. Care trimitea ucigaşii după 
gratii cu o privire de gheaţă. Prietena mea. 

Toată noaptea, m-am răsucit de pe-o parte pe alta. A 
doua zi, a trebuit să fac mari eforturi ca să mă concentrez 
asupra cazului. Rezultatele de laborator de peste noapte 
confirmau bănuielile lui Claire. George Bengosian înghiţise 
Ticin. 

Niciodată n-am văzut Palatul de Justiţie atât de tensionat 
ca în acea dimineaţă, plin de agenţi federali, în costume 
negre, şi de reporteri. Am avut impresia că trebuie să mă 
furişez doar ca să le sun pe Cindy şi pe Claire. 


— Trebuie să vă văd, fetelor, le-am spus. E important. 
Ne întâlnim la Susie's, la prânz. 

Când am ajuns la cafeneaua liniştită de pe Bryant, Cindy 
şi Claire se instalaseră deja la o măsuţă dintr-un colţ. 
Amândouă mă priveau neliniştite. 

— Unde e Jill? întrebă Cindy. Credeam că vine cu tine. 

— N-am chemat-o, am răspuns. Stăteam pe scaunul din 
faţa lor. Tocmai despre Jill vreau să discutăm. 

— Bine... zise Claire, dând nedumerită din cap. 

Rând pe rând, le-am relatat primele mele bănuieli legate 
de vânătăile pe care le văzusem pe braţele lui Jill, în timp 
ce alergam. Le-am spus că mi se păreau suspecte şi că-mi 
imaginasem că, poate, din cauza durerii pricinuite de 
pierderea copilului, Jill şi le făcuse singură. 

— Ei, s-a terminat cu asta! sări Cindy. Nu-i aşa? 

— Ai întrebat-o? vru să afle Claire. 

Privirea ei era extrem de serioasă. 

Am dat aprobator din cap, privind-o, la rândul meu, fix în 
ochi. 

— Şi...? 

— Mi-a răspuns: „Şi dacă nu mi-am făcut singură 
vânătăile alea?” 

Am văzut-o pe Claire studiindu-mă, încercând să-mi 
interpreteze expresia feţei, şi pe Cindy clipind, începând să 
înţeleagă. 

— Oh, Doamne! murmură Claire. Dumnezeule mare, 
doar nu vrei să spui că Steve... 

Am dat din cap înghițind în sec. 

În jurul mesei se aşternu o tăcere grea. Veni o 
chelneriţă. 

Am comandat, ameţite. După ce femeia plecă, le-am 
privit fix în ochi. 

— Nenorocitul! zise Cindy scuturând din cap. Aş vrea să- 
i tai boaşele. 

— Aşteaptă-ţi rândul, i-am răspuns. Numai la asta m-am 
gândit toată noaptea. 

— De cât timp? întrebă Claire. De cât timp durează 


povestea asta? 

— Nu ştiu precis. Ea zice că totul a început cu copilul. 
Când l-a pierdut, Domnul Compasiune a dat vina pe ea. „N- 
ai fost în stare, nu-i aşa? Te crezi mare şi tare, dar n-ai fost 
în stare să faci ce face orice femeie pe lumea asta - să ai 
un copil!” 

— Trebuie s-o ajutăm, spuse Cindy. 

Am oftat. 

— Ai vreo idee cum? 

— S-o scoatem dracului de-acolo! zise Claire. Poate să 
stea la una dintre noi. Dar vrea să plece? 

Nu ştiam. 

— Nu ştiu dacă a ajuns încă în punctul ăsta. Cred că, 
momentan, nu simte decât ruşine. I se pare că a dezamăgit 
pe toată lumea. Pe noi. Poate şi pe el. Oricât ar părea de 
ciudat, cred că o parte din ea vrea să demonstreze că 
poate fi soţia şi mama pe care el şi le doreşte. 

Claire dădu din cap. 

— Trebuie să vorbim cu ea. Când? 

— Diseară, am răspuns. 

Am privit spre Claire. 

— Diseară, aprobă ea. 

Sosi mâncarea, şi am mâncat toate fără prea multă 
poftă. 

Niciuna nu mă întrebase nimic de caz. Deodată, Claire 
clătină din cap. 

— De parcă n-aveai şi aşa destule griji! 

— Că veni vorba, zise Cindy luându-şi geanta, am ceva 
pentru tine. 

Scoase o agendă cu spirală, din care rupse o pagină. 
„Roger Lemouz. Dwinelle Hali. 555-0124.” 

— Tipul ăsta e din Berkeley. La Departamentul de 
lingvistică. Expert în globalizare. Să fii pregătită. Să zicem 
doar că perspectiva lui asupra vieţii nu prea coincide cu a 
ta. 

— Mulţumesc. De unde ai asta? am întrebat, băgând 
hârtia în geantă. 


— Ţi-am spus, zise Cindy, de la un milion de kilometri 
depărtare. 


Capitolul 33 


Am încercat să mă gândesc cât mai puţin cu putinţă la 
povestea cu Jill. Am sunat şi am reuşit să-l găsesc pe Roger 
Lemouz la birou. Am discutat puţin şi a fost de acord să ne 
vedem. 

Simplul fapt că am ieşit din Palatul de Justiţie mi-a oferit 
un moment de relaxare. În ultima vreme, ajungeam foarte 
rar în aceea parte a golfului. Mi-am parcat Explorer-ul 
lângă stadionul de pe Telegraph Avenue şi am trecut pe 
lângă afişele şi panourile publicitare. Soarele cădea direct 
pe Sproul Piaza. 

Studenţi cu rucsacuri şi sandale stăteau aşezaţi pe 
trepte şi citeau. 

Biroul lui Lemouz era în Dwinelle Hall, o clădire de 
beton cu aspect oficial, lângă curtea principală. 

— Intră, te rog, e deschis! răspunse bătăii mele în uşă o 
voce cu un pronunţat accent mediteranean; se simţea şi o 
tentă protocolară, educată... britanică? 

Profesorul Lemouz se lăsă pe spătarul scaunului din 
spatele mesei dezordonate din biroul lui micuţ, încărcat 
până la refuz cu cărţi şi ziare. Avea umeri largi şi pielea 
măslinie, un păr negru şi cârlionţat, care-i cădea pe frunte, 
şi era nebărbierit. 

— Ah, inspectore Boxer, spuse el. Vă rog, poftiţi, luaţi 
loc! Îmi cer scuze că ambientul nu este destul de elegant. 

Camera era igrasioasă şi mirosea a cărţi şi a fum. Pe 
birou, erau o scrumieră şi un pachet de ţigări Rothmans, 
fără filtru. 

M-am aşezat pe un scaun în faţa lui şi mi-am scos 
agenda. 

I-am întins o carte de vizită. 

— Omucideri! citi Lemouz, strângând buzele ca şi când 
ar fi fost impresionat. Să înţeleg, aşadar, că n-aţi venit la 
mine cu vreo nelămurire etimologică? 

— Nu, mă interesează o altă pasiune a dumneavoastră, 


am spus. Sunteţi la curent, desigur, cu evenimentele din 
Bay Area. 

Oftă. 

— Da. Chiar şi un om care stă mai tot timpul cu nasul în 
cărţi şi-l mai ridică, uneori, din ele. Tragic. Total 
contraproductiv. Fanon a spus: „Violenţa e propriul 
judecător”. Cu toate acestea, n-aş putea spune că povestea 
mă surprinde cu desăvârşire. 

Compasiunea falsă a lui Lemouz mă impresiona cam tot 
atât cât freza unui dentist. 

— Sunteţi drăguţ să-mi explicaţi ce vreţi să spuneţi cu 
asta, domnule Lemouz? 

— Desigur, doamnă inspector. Dacă şi dumneavoastră 
veţi avea amabilitatea să-mi spuneţi pentru ce sunteţi aici. 

— Doamnă locotenent, l-am corectat eu. Sunt şefa 
Departamentului omucideri. Cineva v-a recomandat drept 
una dintre persoanele cele mai în măsură să-mi explice pe 
larg ce se petrece aici. Mă refer la scena ideologică. Mă 
refer la oameni care consideră că să arunci în aer trei 
persoane în timp ce dorm, să pui în primejdie vieţile a doi 
copii nevinovaţi sau să provoci implozia sistemului 
vascular al unui om sunt forme acceptabile de protest. 

— Când aţi spus „aici”, presupun că v-aţi referit la 
împrejurimile paşnice ale Academiei Berkeley, zise 
Lemouz. 

— Când am spus „aici”, m-am referit la orice loc în care 
cineva s-ar gândi să întreprindă astfel de gesturi 
îngrozitoare, domnule Lemouz. 

— Domnule profesor, răspunse el. Profesor de limbi 
romanice la Lance Hart - am zărit umbra unui zâmbet -, 
dacă tot vă pasionează acreditările. 

— Aţi spus că nu găsiţi aceste crime surprinzătoare. 

— Şi de ce le-aş găsi? făcu Lemouz ridicând din umeri. 
Un pacient e surprins să afle că e bolnav, când trupul lui e 
deja acoperit de leziuni? Trăim într-o societate infectată, 
doamnă locotenent, iar cei care transmit boala sunt primii 
care privesc în jur şi întreabă cu nevinovăție: „Cine, eu?” 


Ştiaţi - continuă el ridicând privirea - că marile corporaţii 
internaţionale realizează un profit mai mare decât PIB-ul a 
nouăzeci la sută din ţările globului? Au luat locul 
guvernelor ca sisteme de răspundere socială în lume. Cum 
se face - râse el cinic - că ne grăbim să condamnăm cu 
înverşunare morală apartheidul, atunci când ne ameninţă 
convingerile rasiale, dar nu îl recunoaştem, atunci când se 
manifestă la nivel economic? Problema e că noi nu vedem 
prin ochii celor asupriţi. Noi privim prin doctrina celor 
puternici. A corporațiilor. La televizor. 

— Mă scuzaţi, l-am întrerupt eu, dar eu am venit să 
investighez patru crime oribile. Oamenii mor. 

— Într-adevăr, aşa este, doamnă locotenent. Exact asta 
încercam şi eu să spun. 

O parte din mine ar fi vrut să-l înşface pe Lemouz de 
rever şi să-l scuture zdravăn. În loc de asta, am scos 
fotografia bonei, de pe legitimaţia lui Wendy Raymore, şi o 
schiţă a femeii care fusese filmată intrând în hotelul Clift, 
cu George Bengosian. 

— Le cunoaşteţi pe vreuna din aceste două femei, 
domnule profesor? 

Lemouz mai că începu să râdă. 

— De ce aş vrea eu să vă ajut? Statul e principalul 
vinovat pentru această nedreptate, nu femeile astea două. 
Spuneţi-mi, vă rog, cine a comis o nedreptate mai mare? 
Aceste două suspecte - aruncă pe birou, în faţa mea, prima 
pagină din The Chronicle - sau aceste strălucite exemple 
ale sistemului nostru? 

Mă uitam la fotografiile lui Lightower şi Bengosian. 

— Dacă oamenii ăştia semnalează începutul unui război, 
zise Lemouz râzând, din partea mea, să-l pornească! Cum 
se spune acum, doamnă locotenent? mă întrebă zâmbind. 
Care e expresia aceea nouă, pe care americanii au 
îmbrăţişat-o în morala lor atotputernică? Să-i dăm bice! 

Am luat pozele, am închis agenda şi am pus-o înapoi în 
geantă. M-am ridicat, simţindu-mă obosită şi murdărită. L- 
am părăsit pe profesorul de limbi romanice de la Lance 


Hart de teamă că nu mă voi putea abţine să nu-i zbor 
creierii. 


Capitolul 34 


M-am întors la Palatul de Justiţie plină de nervi, din 
cauza balivernelor ipocrite ale lui Lemouz şi din cauza 
frustrării că nu reuşeam să avansăm deloc spre 
soluţionarea acestor crime. 

Eram încă furioasă când am ajuns la birou, un pic după 
ora şase. Am sunat-o pe Cindy şi am stabilit să ne întâlnim 
la Susie's. Poate reuşeam totuşi să rezolvăm ceva la o 
quesadilla cu homar. Aveam nevoie de ajutorul fetelor. 

Tocmai când închideam telefonul, Warren Jacobi intră în 
birou. 

— Yank Sing, spuse el. 

— Yank Sing? 

— E mult mai bun ca quesadilla. Şi mai ieftin. Femeile 
preferă întotdeauna mâncarea chinezească. Ar trebui să 
ştii asta, doamnă locotenent. Şi, că tot veni vorba, se spune 
că puiul în sare şi ghimber a provocat prăbuşirea dinastiei 
Qin... Pe unde ai fost? _ 

Se aşeză. Avea ceva pentru mine. li cunoşteam prea bine 
rânjetul ăla viclean. 

— Mi-am pierdut vremea prin Republica Populară. Ai şi 
altceva să-mi spui, în afară de recomandări culinare? 

— Am aflat ceva despre Wendy Raymore, după ce i-am 
trimis fotografia la toate secţiile, zise el rânjind. 

Vestea asta îmi puse sângele în mişcare. 

— A sunat o echipă de supraveghere din cealaltă parte a 
golfului. Funcţionarului de noapte i s-a părut că-i 
recunoaşte faţa. Avem o casetă pe drum. Zice că s-a făcut 
roşcată şi că poartă ochelari. Dar i-a scos o clipă, ca să 
numere banii. Jură că ea era. 

— De unde anume pe cealaltă parte a golfului, Warren? 

— Harmon Avenue, în Oakland. 

Am desenat o hartă în minte şi am ajuns amândoi la 
aceeaşi concluzie. 

— Lângă restaurantul McDonald's unde au găsit-o pe 


micuța Caitlin! 

Din punct de vedere geografic, piesele de puzzle 
începeau să se lege. 

— Trimite fotografia la toate magazinele din cartier. 

— S-a făcut deja, doamnă locotenent. 

Ochii lui Jacobi sclipeau, ca întotdeauna când nu 
spusese Încă tot ce avea de spus. 

— Am primit multe telefoane, am zis, uitându-mă spre 
Warren. Ce te face să crezi că, de data asta, am găsit-o? 

Îmi făcu şmechereşte cu ochiul. 

— A cumpărat un spray pentru astm. 


Capitolul 35 


Eu, Cindy şi Claire terminaserăm aproape în întregime 
paharele de Corona şi o farfurie de aripioare, în momentul 
în care sosi Jill. Îşi agăţă pardesiul şi se apropie, 
îngrijorată, de separeu. Zâmbetul firav trăda de la o poştă 
că era îngrijorată. 

— Deci, zise ea aruncându-şi servieta şi prăbuşindu-se 
lângă Claire, cine începe? 

— Fără tam-tam, am spus. Aripioare... şi aici... 

I-am turnat în pahar ce mai rămăsese dintr-o sticlă de 
bere. 

Am ridicat toate paharele, deşi Jill cam ezita. Urmă un 
moment de tăcere, în care toate ne gândeam la ce-ar fi fost 
mai potrivit să spunem. De câte ori ne întâlnisem în felul 
ăsta? La început, eram doar patru femei cu slujbe dificile, 
care se adunau ca să vadă cum puteau coopera pentru a 
rezolva un caz. 

— Pentru prieteni! spuse Claire. Care sunt mereu alături 
unii de ceilalţi. In orice situaţie, Jill. 

— Cred c-ar fi mai bine să beau asta, spuse Jill, iar ochii 
începuseră să i se umezească. Până nu mi se amestecă 
berea cu lacrimile. 

Jill goli cam o treime de pahar dintr-o singură 
înghiţitură. 

Trase aer în piept. 

— Haide, n-are rost să ne-nvârtim în jurul cozii. Ştie 
toată lumea? 

Dădurăm toate din cap. 

— Telefon, telegraf, tele-Boxer, zise Jill făcându-mi cu 
ochiul. 

— Dacă tu suferi, suferim toate, murmură Claire. Şi tu ai 
fi făcut la fel, dacă lucrurile ar fi stat invers. 

— Aşa este, zise Jill dând din cap. Şi presupun că acum o 
să-ncepeţi toate să-mi spuneţi că nu prea corespund 
profilului de soţie care acceptă să fie abuzată. 


— Eu cred că acum, am zis umezindu-mi buzele, tu ar 
trebui să ne spui cum te simţi. 

— Da, făcu ea şi trase aer în piept. În primul rând, nu 
sunt abuzată. Ne batem. Steve vrea doar să mă intimideze. 
Nu m-a lovit niciodată cu pumnul. Nu mi-a dat niciodată în 
faţă. 

Cindy vru să protesteze, dar Claire o opri. 

— Ştiu că asta nu-l absolvă de vină şi nici nu-i justifică 
comportamentul. Voiam doar să ştiţi. Îşi muşcă buza de 
jos. Nu cred că vă pot descrie cum mă simt. Am judecat 
suficiente procese de acest gen ca să cunosc prea bine 
gama de emoţii. Cel mai mult, îmi este ruşine. Mi-e ruşine 
să admit că asta sunt eu. 

— De cât timp durează? întrebă Claire. 

Jill se lăsă pe spate şi zâmbi. 

— Vrei răspunsul adevărat la întrebarea asta sau cel cu 
care mă mint singură de câteva luni? Adevărul e că 
durează de dinainte să ne căsătorim. 

Am simţit cum mi se încleştează dinţii. 

— Întotdeauna exista ceva. Hainele cu care mă 
îmbrăcam, ceva ce cumpăram pentru casă şi care nu era 
pe gustul lui... Lui Steve îi face mare plăcere să-mi 
amintească mereu cât sunt de proastă. 

— Proastă? făcu Claire. Eşti de o mie de ori mai 
deşteaptă şi mai cultă decât el. 

— Steve nu e prost, protestă Jill. Doar că nu vede prea 
multe posibilităţi. La început, mă strângea doar mai tare 
de aici, de umeri. Intotdeauna spunea că nu-şi dădea 
seama. De câteva ori, a aruncat cu lucruri înspre mine în 
timpul unei certe. Cu geanta mea. Odată, îmi amintesc - 
începu să râdă - că a aruncat cu o bucată de brânză 
Asiago. 

— De ce? Cindy dădu din cap, nevenindu-i să creadă. De 
ce-ţi făcea toate astea? 

— Fiindcă întârziam cu plata unei facturi. Fiindcă îmi 
cumpăram o pereche extravagantă de pantofi, când eram 
abia la început şi nu aveam bani. Ridică din umeri. Fiindcă 


putea. 

— Asta se întâmplă de când te cunoaştem? am întrebat, 
uluită. 

Jill înghiţi în sec. 

— Văd că v-am păcălit destul de bine, nu? 

Chelneriţa adusese nişte quesadilla, şi în fundal se auzea 
o melodie cu Shania Twain. _ 

— Cred că mă mituiţi. IÎnmuie o quesadilla în sos 
guacamole şi râse. O nouă metodă de interogare. Da, ştiu 
unde se ascunde Osama bin Laden, dar, vă rog, mai dați- 
mi, mai întâi, o chestie de-asta cu brânză... 

Am râs toate. Jill ştia întotdeauna să ne facă să râdem. 

— Niciodată nu e ceva important, spuse Jill. Mereu ne 
certăm din nimicuri. Când vine vorba de lucruri 
importante, simt, cu adevărat, că suntem parteneri în 
viaţă. Am trecut prin multe împreună. Lucrurile mărunte 
însă... Accept o întâlnire la cină cu nişte oameni care nu-i 
sunt pe plac. Uit să-i spun menajerei să-i spele cămăşile. 
Mă face să mă simt ca un copil prost. Mă face să mă simt 
banală... 

— Tu eşti orice, numai banală nu, zise Claire. 

Jill clipi şi zâmbi. 

— Susţinătoarele mele... Aş putea să-l împuşc pe 
nenorocit, şi voi m-aţi lăuda că am ţintit bine. 

— Am discutat deja varianta asta, mărturisi Cindy. 

— Ştiţi că m-am gândit şi eu la asta? zise Jill dând din 
cap. M-am întrebat cine ar prezida în cazul meu. Hei, cred 
că am lăsat situaţia să devină cam melodramatică. 

— Ce sfat i-ai da unei femei care ar veni la tine în 
aceeaşi situaţie? am întrebat-o. Acum o întreb pe Jill 
procurorul. Nu pe Jill soţia. Ce i-ai spune? 

— l-aş spune să-l ardă aşa de tare la proces, încât să-şi 
aducă aminte de câte ori avea să se mai ardă cu vreuna, 
zise ea şi începu să râdă. 

Pe rând, am început să râdem şi noi. 

— Zici că mai ai nevoie de timp, i-am spus lui Jill. N-am 
venit aici să te convingem să-ţi schimbi viaţa începând de 


azi. Dar eu te cunosc. Rămâi în această situaţie fiindcă ai 
senzaţia că e de datoria ta să faci căsnicia asta să meargă. 
Vreau să-mi promiţi, Jill. Nici măcar să nu mai 
îndrăznească să-şi strângă vreodată mâna pumn. Dacă se 
mai întâmplă o singură dată, vin personal şi-ţi fac bagajele. 
Vii la mine, la Claire, la Cindy... Ei, poate nu la Cindy... 
casa ei e un dezastru. Ai de unde să alegi, scumpo. Vreau 
să-mi promiţi că, dacă te mai ameninţă măcar o singură 
dată, ai plecat. 

Am zărit o strălucire pe faţa lui Jill, un licăr în ochii ei 
albaştri. Ceva mă făcea să cred că n-o văzusem niciodată 
mai frumoasă. Bretonul i se aduna în bucle chiar deasupra 
ochilor. 

— Promit, zise ea în cele din urmă, roşind în spatele 
unui zâmbet. 

— Să ştii că-i pe bune, insistă Cindy. 

Jill ridică palma. 

— Frăția Highland Park Brownies! Jură surorilor tale şi 
nu-ţi călca nicicum cuvântul. Altfel, întreaga faţă să ţi se 
umple de coşuri. Aşa jur! 

— Cred că e suficient, zise Claire. 

Jill ne strânse mâinile în mijlocul mesei. 

— Vă iubesc, fetelor, zise. 

— Şi noi te iubim, Jill. 

— Acum putem comanda? zise ea. Mă simt de parcă aş fi 
dat încă o dată examenul de barou. Sunt moartă de foame. 


Capitolul 36 


Poate era din cauză că nu dormisem şi că mă perpelisem 
în pat toată noaptea, gândindu-mă că nenorocitul ăla - 
care era întotdeauna disponibil când unul dintre amicii lui 
avea chef de golf şi care, de faţă cu ceilalţi, se prefăcea a fi 
cel mai atent şi mai iubitor soţ din lume - chinuia una 
dintre cele mai isteţe fete din oraş, o fată pe care eu o 
iubeam. 

Oricare ar fi fost cauza, gândul la Steve m-a urmărit a 
doua zi întreaga dimineaţă, până când n-am mai putut să 
stau degeaba, să răspund la telefoane şi să pretind că mă 
ocup de caz. 

Mi-am luat geanta. 

— Dacă întreabă Tracchio de mine, spune-i că mă-ntorc 
într-o oră. 

Zece minute mai târziu, parcam maşina la 160 Beale, 
unul dintre zgârie-norii ăia de sticlă din partea de est, plini 
de contabili şi de firme de avocatură, unde se afla şi biroul 
lui Steve. 

Tot drumul până la etajul treizeci şi doi am simţit cum 
mă cuprinde furia şi cum îmi creşte tensiunea. Am deschis 
uşa de la Northstar Partnerships. O recepţioneră drăguță, 
aşezată la un birou, mi-a zâmbit. 

— Steven Bernhardt, am spus, băgându-i insigna în faţă. 

N-am aşteptat să-l mai sune. M-am îndreptat direct spre 
biroul din colţ, unde fusesem odată, împreună cu Jill. Steve 
stătea pe scaun, aplecat pe spate. Purta o cămaşă verde- 
deschis şi vorbea la telefon. Fără ca măcar să-şi schimbe 
tonul vocii, mi-a făcut cu ochiul şi mi-a arătat un scaun. 

„Lasă dulcegăriile, nenorocitule!” 

Am ascultat sfârşitul conversaţiei de afaceri. Furia îmi 
creştea pe măsură ce-l auzeam cum îşi înflorea discursul 
cu clişee învechite de genul: „Se pare că vrei să bagi oala 
sub presiune, amice”. 

In cele din urmă, închise telefonul şi se roti cu scaunul. 


— Lindsay... zise el, privindu-mă ca şi când n-ar fi ştiut 
prea bine de ce eram acolo. 

— Lasă prefăcătoriile, Steve, ştii de ce-am venit. 

— Nu, nu ştiu. Clătină din cap, apoi expresia de pe faţa 
lui se schimbă. E totul în regulă cu Jill? 

— Să ştii că fac eforturi să mă stăpânesc să nu sar peste 
birou şi să-ţi îndes telefonul ăsta pe gât. Jill ne-a spus totul, 
Steve. Stim. 

Dădu cu nevinovăție din umeri, încrucişând o pereche de 
Bass Weejun în faţa mea. 

— Ce ştiţi? 

— Am văzut vânătăile. Jill ne-a spus ce se petrece. 

— Oh! făcu el, lăsându-se pe spate şi arcuindu-şi 
sprâncenele. Jill mi-a spus că a ieşit cu gaşca aseară. Se 
uită la ceas. Hei, mi-ar plăcea să stau să-ţi povestesc 
despre problemele noastre personale, dar am o întâlnire la 
12.30 şi... 

M-am aplecat peste birou. 

— Ascultă, şi ascultă-mă bine! Am venit să-ţi spun că s-a 
terminat. De azi! Dacă te mai atingi de ea... dacă-şi rupe o 
unghie şi nu vrea să ne spună cum... dacă se-ntâmplă 
măcar să intre încruntată în birou, să ştii că-ţi deschid 
proces pentru vătămare corporală. Ai băgat la cap, Steve? 

Expresia lui nu se schimbase deloc. Îşi învârti pe deget 
un zuluf din părul scurt şi cârlionţat şi râse. 

— Zău aşa, Lindsay, toată lumea zice despre tine că-ţi 
place să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala, dar n-aş fi 
crezut c-ai putea merge aşa departe. Jill nu avea dreptul să 
te implice în problema asta. Ştiu că asta nu are mare 
valoare pentru femeile ca tine, obsedate de cariera şi de 
câinele lor... dar eu şi Jill suntem o familie. Indiferent ce 
se-ntâmplă, rămâne între noi. 

— Nu chiar aşa, i-am tăiat-o privindu-l fix. Abuzul este o 
infracţiune, Steve. Treaba mea e să arestez bărbaţi ca tine. 

— Jill n-o să depună niciodată mărturie împotriva mea, 
zise el, apoi se încruntă. Doamne, ce târziu e... Dacă nu te 
superi, Lindsay, sunt aşteptat la o şedinţă. 


M-am ridicat. Nu înţelegeam cum se putea purta aşa. 
Vorbeam despre Jill. 

— Vreau să-ţi explic în aşa fel încât să înţelegi, i-am 
spus. Dacă-i mai faci un singur semn, ultima ta grijă va fi 
dacă Jill va depune sau nu mărturie împotriva ta. Când ieşi 
să alergi, când eşti în garaj seara târziu şi auzi un zgomot 
care te face să sari... Ai face bine să sari, Steve! 

M-am îndreptat spre uşă, fără să-l slăbesc din ochi. 
Steve stătea pe scaun şi se balansa. Expresia lui trăda ceva 
între uimire şi furie. 

— Ei, ce zici de oala asta sub presiune, Steve? 


Capitolul 37 


Cindy Thomas stătea la biroul ei, din redacţia ziarului 
The Chronicle. Nu prea era în largul ei. Desfăcu dopul 
sucului de caise Frutopia şi luă o gură. Apoi deschise ziarul 
şi privi atent prima pagină. Articolul ei era pe coloana din 
dreapta. Titlul, cu litere mari: UCIDEREA CELUI DE-AL 
DOILEA DIRECTOR EXECUTIV DETERMINĂ POLIŢIA SĂ 
REVINĂ ASUPRA PRIMEI CRIME. 

Se întoarse spre monitorul calculatorului, să-şi verifice 
e-mailurile. Tipul musculos în maiou şi având centură de 
constructor, pe care-l pusese pe post de screensaver, 
prinse viaţă. Cindy îşi accesă adresa de mail. 

„Douăsprezece mesaje noi.” 

Remarcă unul de la Aaron, de care se despărţise cu 
patru luni în urmă. 

„Pumpkinseed Smith dă un recital la biserică, 8.00 P.M. 
Poţi să vii?” 

Pumpkinseed Smith era unul dintre cei mai buni 
interpreţi de corn din lume! 

„Normal că o s-ajung, scrise Cindy drept răspuns. Chiar 
dacă asta înseamnă că va trebui să ascult şi o predică de-a 
ta.” 

Se uită repede peste celelalte e-mailuri. Avea un răspuns 
de la persoana care cerceta cazurile lui Lightower şi 
Bengosian. Nenorocitul fusese la tribunal, acuzat de 
patruzeci şi şase de deținători de poliţe de asigurare care 
fuseseră lăsaţi baltă în ultimii doi ani. Ce ticălos! 

Tocmai se pregătea să şteargă ultimul mesaj de la o 
adresă pe care n-o cunoştea, când titlul îi atrase atenţia. 

SLAMGhotmail.com - CE ARE SĂ SE ÎNTÂMPLE. 

Cindy deschise mesajul, pregătită să-l trimită în 
mormântul din eter al tuturor spam-urilor. Mai luă o gură 
de suc. 

Nu te întreba de unde avem numele tău sau de ce te 
contactăm. Dacă vrei să faci un lucru bun, vei proceda aşa 


cum trebuie. 

Cindy îşi trase scaunul mai aproape de ecran. 

Incidentele „tragice” de săptămâna trecută sunt o 
nimica toată pe lângă ceea ce urmează. 

Miniştrii de finanţe din întreaga lume se întâlnesc 
săptămâna viitoare ca să ciopârțească ce a mai rămas din 
economia „liberă“ mondială - mai exact, ceea ce nu au 
consumat deja cu sălbăticie. 

Inima lui Cindy bătea din ce în ce mai tare, pe măsură ce 
citea. 

Suntem pregătiți să ucidem câte un porc însetat de 
sânge o dată la trei zile, dacă nu au bunul-simţ să denunțe 
virusul global care este sistemul liberei întreprinderi, care 
a făcut din naţiuni neajutorate prizoniere ale Marii 
Minciuni cum că schimbul liber le va aduce eliberarea; 
care a făcut din surorile noastre sclave mizere ale 
companiilor multinaționale, care a furat economiile 
muncitorului american şi le-a băgat la bursa de valori, care 
nu e nimic altceva decât un sistem corupt, condus din 
interior. 

Nu mai suntem doar nişte voci izolate. 

Suntem o armată, la fel de periculoasă şi de 
omniprezentă ca vampirii din legendele nopții. 

Cindy clipi neîncrezătoare, aproape incapabilă să se 
mişte. 

Ce era asta, o farsă pe internet? Cuiva i se părea că eo 
glumă bună? 

Apăsă tasta „print” şi eliberă biroul, sprijinind cu capul 
receptorul de umăr, în timp ce citea mai departe. 

Motivul pentru care te-am ales pe tine este că toate 
celelalte canale ale mass-mediei sunt la fel de corupte şi de 
interesate ca şi companiile multinaționale care le dețin. Te 
numeri şi tu printre cei corupți? Vom vedea cât de curând. 

Cerem persoanelor importante care se vor întâlni în San 
Francisco, la întrunirea de nivel inalt ce va avea loc 
săptămâna viitoare, să facă un gest istoric. Să rupă 
lanţurile. Să şteargă datoriile. Să lupte pentru libertate, nu 


pentru profit. 

Să oprească maşinile colonizării. Să deschidă economia 
mondială. 

Până când vom auzi acea voce, o veţi auzi şi voi pe a 
noastră. Din trei în trei zile, va mai muri câte un porc care- 
şi merită soarta. 

Stii ce să faci cu mesajul acesta, domnişoară Thomas. 
Nu-ţi pierde vremea încercând să afli de unde a fost trimis 
e-mailul. Dacă nu vrei să primeşti din nou veşti de la noi. 

Gura lui Cindy era uscată ca nisipul deşertului. 
SLAMGhotmail.com. Era adevărat? Sau cineva îşi bătea 
joc de ea? 

Dădu pagina mai în jos. Preţ de câteva clipe, rămase 
împietrită. 

E-mailul era semnat - August Spies. 


Capitolul 38 


Când m-am întors la birou, am găsit un mesaj de la 
inspectorul-şef Tracchio şi unul de la Jill. 

— Şi te aşteaptă The Chronicle, mă informă secretarea 
mea, Brenda. 

— The Chronicle? 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Cindy stând cu 
genunchii la piept pe un teanc de dosare în faţa biroului 
meu. S-a ridicat când m-a văzut venind, dar nu aveam timp 
pentru ea. E 

— Cindy, nu putem discuta acum. Imi pare rău, avem o 
şedinţă şi... 

— Nu! mi-o reteză ea. Trebuie să-ţi arăt ceva, Lindsay. E 
mai important. 

— E totul în regulă? 

Dădu din cap. 

— Nu cred. 

Am închis uşa biroului în spatele nostru, şi Cindy scoase 
o foaie de hârtie din rucsac. Părea un e-mail. 

— Stai jos, îmi spuse; îmi puse foaia în faţă şi se aşeză 
lângă mine. Citeşte! 

O singură privire în ochii lui Cindy şi am ştiut că era 
ceva în neregulă. 

— L-am primit cu e-mailurile de dimineaţă, îmi explică 
ea. Sunt trecută pe pagina de web a ziarului. Nu ştiu de la 
cine este. Nici de ce mi l-au trimis tocmai mie. Ştiu doar 
că, în clipa asta, sunt foarte speriată. 

Am început să citesc. „Nu te întreba de unde avem 
numele tău sau de ce te contactăm...” 

Cu cât citeam mai mult, cu atât era mai rău. „Suntem 
pregătiţi să ucidem câte un porc însetat de sânge o dată la 
trei zile...” 

Am ridicat privirea. 

— Citeşte mai departe, mă îndemnă Cindy. 

Mi-am coborât din nou privirea şi am citit restul paginii, 


încercam să-mi dau seama dacă era ceva real. Când am 
ajuns la sfârşitul mesajului, am ştiut că era. 

„August Spies.” 

Simţeam cum îmi creşte tensiunea în piept. Dintr-odată, 
mi-era clar spre ce se îndrepta toată povestea asta. Ţineau 
întregul oraş ostatic. Era o ameninţare teroristă. 
Întrunirea de nivel înalt. Ţinta lor. Era programată pe data 
de 10... peste nouă zile. Miniştrii de finanţe ale celor mai 
puternice state industriale din lume se întâlneau la San 
Francisco. 

— Cine mai ştie de asta? am întrebat-o. 

— Doar noi două, zise Cindy. Şi ei. 

— Vor să le publici cererile, i-am spus. Vor să folosească 
The Chronicle ca purtător de cuvânt. Mă gândeam la toate 
scenariile posibile. O să-l scoată din minţi pe Tracchio. 

Numărătoarea inversă începuse deja. O dată la trei zile. 
Azi era joi. Ştiam că trebuia să dezvălui conţinutul e- 
mailului. Şi, de-ndată ce făceam asta, cazul avea să-mi fie 
luat. Mai întâi însă, trebuia să fac ceva. 

— Putem încerca să luăm urma adresei, spuse Cindy. 
Ştiu un hacker... 

— N-o să ducă nicăieri, i-am răspuns. Gândeşte-te! De ce 
te-au contactat tocmai pe tine? Sunt mulţi alţi reporteri la 
Chronicle. Trebuie să existe un motiv. 

— Poate pentru că eu am scris despre cazurile astea. 
Poate fiindcă m-am învârtit prin Berkeley. Dar asta a fost 
acum zece ani, Lindsay! 

— Ar putea fi cineva de atunci? Vreun cunoscut? 
Imbecilul ăla de Lemouz? 

Ne-am uitat una la cealaltă. 

— Ce vrei să fac? întrebă Cindy în cele din urmă. 

— Nu ştiu... 

Stabiliseră legătura. Cunoşteam suficient de bine 
ucigaşii încât să ştiu că, atunci când vor să dialogheze cu 
tine, când poţi să faci ceva, orice, ca să împiedici 
următoarea crimă, vorbeşti. 

— Cred că vreau să-i răspunzi, i-am zis. 


Capitolul 39 


Totul părea să indice zona de peste golf. Sursele 
mesajelor de pe internet. Locul unde fusese găsit 
bebeluşul Lightower. Legitimaţia furată a lui Wendy 
Raymore. Timpul trecea... O nouă victimă la fiecare trei 
zile! 

Obosisem să aştept răspunsurile să vină la mine. Un roi 
de agenţi FBI împânziseră Palatul de Justiţie; urmăreau, 
disecau şi analizau mesajul lui Cindy. Era timpul să-i oprim 
pe autorii acestor îngrozitoare crime. 

Împreună cu Jacobi, i-am chemat pe Joe Santos şi pe Phil 
Martelli, doi poliţişti din Berkeley, care conduceau 
unitatea care se ocupa de culegerea informaţiilor din 
lumea interlopă. 

Santos lucra în domeniu încă din anii şaizeci - jafuri, 
criminalistică -, era unul dintre acei veterani de şcoală 
veche care văzuseră de toate. Martelli era mai tânăr, 
proaspăt venit de la Narcotice. 

— V-aţi pus pe cap toţi agenţii operaţionali din 
Republica Liberă, zise Santos ridicând din umeri; îşi 
aruncă în gură un Mentos. li aveţi pe cei de la BLA, de la 
IRA, aveţi arabi, adepţi ai discursului liber şi ai comerţului 
liber. Toţi nemulţumiţii pământului s-au strâns aici. 

— Umblă vorba, adăugă Martelli, că nişte zurbagii din 
Seattle vin încoace să facă tămbălău la întrunirea aia 
mondială a geniilor economice. 

Am scos dosarul cu fotografiile oribile din cazurile 
Lightower şi Bengosian. 

— Nu avem de a face cu o gaşcă de amatori, Phil. 

Martelli îi zâmbi lui Santos. Pricepuse. 

— Acum câteva zile, zise el, eram sub acoperire şi 
pândeam un nenorocit care le făcea neplăceri celor de la 
PG and E. Pacific Gas and Electric. Magnaţii serviciilor 
utilitare din San Francisco, cei care ne jecmăneau pe faţă. 
De la Enron încoace, n-a mai existat persoană în California 


care să nu aibă impresia că e furată cu neruşinare, şi 
probabil că oamenii aveau dreptate. 

— Toată lumea are ceva contra ticăloşilor ăstora, zise 
Jacobi. Inclusiv eu. 

— Tipul ăsta făcea niţel mai mult decât să-i înjure la 
Departamentul de relaţii cu clienţii. Le picheta sediile, 
împărțea manifeste prin care-i îndemna pe oameni să nu-şi 
mai plătească facturile. Iniţiativa de Putere a Oamenilor 
Liberi, aşa se numea. Ne-a lăsat impresia, zise Santos 
chicotind, că era un individ extrem de supărat. 

Martelli continuă povestea. 

— Nebunul târa mereu după el un ditamai sacul. Am 
crezut că era plin cu manifeste. Într-o zi, un băiat sub 
acoperire îl opreşte şi-l face să-şi deschidă sacul. Tipu’ 
avea înăuntru un lansator de rachete M49. Imediat, i-am 
percheziţionat casa. Am găsit grenade, C-4, detonatoare... 
Iniţiativa de Putere a Oamenilor Liberi. Voiau să arunce în 
aer întreaga companie de curent electric, fiindcă erau 
nemulţumiţi de factură. 

— Deci, Joe, am spus eu, schimbând subiectul, ai zis 
ceva de nişte extremişti care vin încoace să picheteze 
întâlnirea la nivel înalt? E un început. 

— Am mai mult decât atât, zise Santos aruncându-şi un 
alt Mentos în gură şi ridicând din umeri. Unul dintre 
oamenii noştri infiltraţi ne-a spus că azi are loc un fel de 
concentrare a trupelor. Am auzit c-o să fie prezenţi şi 
câţiva barosani. Ce-ar fi să veniţi să vedeţi singuri? Bun 
venit în coşmarul nostru! 


Capitolul 40 


Douăzeci de minute mai târziu, am parcat la două străzi 
distanţă de sediul Băncii Americii, în maşina lui Santos şi 
Morelli. Aproximativ o sută de protestatari erau adunaţi în 
faţa intrării filialei. Majoritatea țineau în mână pancarte pe 
care fusese scris de mână fie: O SURSĂ DE BANI LIBERĂ 
E SEMNUL UNUI POPOR LIBER, fie: ÎMPĂRȚIȚI 
AJUTOARELE WTO!. 

Un organizator îmbrăcat în tricou şi o pereche de blugi 
rupţi se urcase pe un SUV negru şi striga într-o portavoce: 

— Banca Americii transformă în sclave fete care n-au 
ajuns încă la pubertate. Banca Americii suge sângele 
poporului! 

— Pentru ce dracu' protestează ăştia? întrebă Jacobi. 

— Cine ştie? răspunse Santos. Munca infantilă din 
Guatemala, marile afaceri, stratul de ozon... Jumătate 
dintre ei sunt probabil nişte rataţi pe care i-au racolat de 
la coadă pentru ajutorul social cu un pachet de ţigări. Pe 
mine mă interesează liderii lor. 

Scoase un aparat şi începu să fotografieze oamenii din 
mulţime. Între protestatari şi sediul băncii era postat un 
şir de zece poliţişti, cu bastoane prinse la curea. 

Incepeam să înţeleg câte ceva din ce-mi spusese Cindy. 
Noi, cei care ducem o viaţă confortabilă, ne permitem să 
dăm pagina când vedem un articol despre oamenii săraci, 
despre cei fără asigurare medicală sau despre ţările 
subdezvoltate, presate de datorii. Dar existau şi oameni 
care nu puteau să dea pagina. La un milion de kilometri 
depărtare spusesem? Acum nu mi se mai părea aşa. 

Deodată, un alt individ se sui pe SUV. Am căscat ochii. 
Era Lemouz. Ca să vezi! 

Profesorul luă microfonul şi începu să strige: 

— Din ce se compune Banca Mondială? E doar un grup 


1 World Trade Organization - Organizaţia Mondială a 
Comerţului. 


de şaisprezece instituţii membre, din toate părţile lumii. 
Una dintre ele este Banca Americii. Cine i-a împrumutat 
banii lui Morton Lightower? Cine au fost giranţii care au 
garantat ofertele publice ale companiei lui? Buna noastră 
Bancă a Americii, prieteni. 

Dintr-odată, starea de spirit a mulţimii se schimbă. 

— Nenorociţii ăştia merită să fie aruncaţi în aer! strigă o 
femeie. 

Un student încercă să pornească o scandare: 

— Banca Americii! Banca Americii! Câte fete aţi ucis cu 
ea? 

Am văzut că protestatarii începeau să dea semne de 
violenţă. Un puşti aruncă o sticlă într-o fereastră a băncii. 
Mai întâi, am crezut că era un Molotov, dar nu s-a auzit 
nicio explozie. 

— Vedeţi ce avem noi pe cap? zise Santos. Şi problema e 
că, pe de-o parte, aş putea spune chiar că au dreptate. 

— La dracu”, chiar că au, îl susţinu Jacobi. 

Doi ofiţeri de poliţie îşi făcură loc în mulţime, încercând 
să-l prindă pe cel care aruncase sticla, dar protestatarii 
strânseră rândurile şi-i pierdură urma. L-am văzut pe puşti 
luând-o la fugă pe stradă. Urmară ţipete şi oameni trântiţi 
la pământ. 

Nici măcar nu-mi dădeam seama de unde plecase totul. 

— La dracu”, zise Santos lăsând aparatul. S-ar putea ca 
situaţia să scape de sub control. 

Un poliţist ridică bastonul, şi un puşti cu plete se 
prăbuşi în genunchi. Tot mai mulţi oameni începeau să 
arunce cu lucruri. Sticle, pietre... Doi agitatori începură să 
se bată cu poliţiştii, care-i trântiră la pământ sub lovituri 
de bastoane. Lemouz continua să latre în portavoce: 

— Vedeţi cum procedează statul? Sparge capetele 
mamelor şi ale copiilor! 

Nu mai puteam suporta să stau şi să privesc, fără să 
intervin. 

— Băieţii ăştia au nevoie de ajutor, am zis şi am dat să 
deschid portiera. 


Martelli mă opri. 

— Dacă ne băgăm, ne linşează! 

— Nici cu mâinile-n sân nu putem sta, i-am răspuns, 
scoţându-mi pistolul de la picior. 

Apoi am dat năvală pe stradă, cu Martelli în spatele 
meu. 

Poliţiştii erau îmbrânciţi şi împroşcaţi cu gunoaie. 

— Porcii! Naziştii! 

Mi-am făcut loc prin mulţimea dezlănţuită. O femeie îşi 
tampona cu o cârpă o rană de la cap. O alta încerca să-şi 
scoată copilul din mijlocul nebuniei iscate, cărându-l în 
braţe. 

Slavă Domnului! Cineva mai avea un dram de minte. 

Privirea profesorului Lemouz se aţinti asupra mea. 

— lată cum tratează poliţia vocea inocentă a 
protestatarilor! Au venit cu armele scoase! Apoi îmi rânji 
de pe podiumul improvizat. Ah, doamnă locotenent, văd că 
încă mai încercaţi să vă educați. Spuneţi-mi, ce-aţi învăţat 
astăzi? 

— Dumneavoastră aţi pus totul la cale! i-am spus, 
aşteptând să-l pot aresta pentru tulburarea liniştii publice. 
Era o demonstraţie paşnică. Dumneavoastră i-aţi provocat! 

— Păcat, nu-i aşa? Demonstraţiile paşnice nu ajung 
niciodată subiect de ştiri. Dar, iată... 

Îmi arăta o maşină de la un post de televiziune care 
tocmai intra pe stradă. Din ea săriră un reporter, iar un 
operator filma în timp ce alerga spre mulţime. 

— Sunt cu ochii pe tine, Lemouz! 

— Mă flataţi, doamnă locotenent. Eu sunt doar un umil 
profesor, specializat într-o materie prea puţin înţeleasă şi a 
cărui popularitate a scăzut mult în zilele noastre. Sincer, 
ar trebui să ieşim la o cafea împreună. Mi-ar face plăcere. 
Acum însă, mă scuzaţi. Mă aşteaptă un act de violenţă. 

Se înclină, îmi oferi un rânjet care-mi făcu pielea de 
găină, apoi începu să-şi fluture braţele deasupra capului, 
scandând: 

— Banca Americii! Banca Americii! Câte vieţi aţi distrus 


cu ea? 


Capitolul 41 


Charles Danko păşi în holul maro, deprimant, al imensei 
clădiri municipale. La stânga lui, era un post de pază, şi 
doi gardieni inspectau, la întâmplare, gentile şi pachetele. 
Degetele i se încleştară pe mânerul servietei de piele. 

Desigur, acum numele lui nu era Danko. Acum era 
Jeffrey Stanzer. Inainte de asta, fusese Michael O'Hara. Şi 
Daniel Browne. Avusese atâtea nume în decursul anilor! Şi 
le schimbase ori de câte ori avusese impresia că se apropia 
cineva prea mult. Oricum, numele erau uşor de înlocuit - le 
schimbai cu un simplu permis de conducere nou. Însă 
întotdeauna Îi rămăsese constantă o convingere 
nestrămutată. Faptul că tot ce făcea el era extrem de 
important. Că le era dator celor pe care-i iubise, care-şi 
dăduseră viața pentru cauză. 

Şi totuşi, un gând Îl speria - nimic din toate astea nu era 
adevărat. 

Fiindcă Charles Danko nu credea în nimic altceva în 
afară de ura care-i pârjolea sufletul. 

Se opri la gardienii care-şi vedeau de treabă, dar nu era 
ceva nou pentru el. Făcuse asta de foarte multe ori. Se 
urcă pe platformă şi începu să-şi golească buzunarele. 
Făcuse treaba asta de atâtea ori în ultimele săptămâni, 
încât ar fi putut chiar să înceapă să lucreze în clădire. 
„Pune servieta acolo!” mimă din buze cuvintele, înainte să 
fie rostite. 

— Pune servieta acolo, spuse agentul, eliberând un loc 
pe masă şi deschizând capacul. A început ploaia? îl întrebă 
pe Danko în timp ce servieta trecea prin scanerul cu raze 
X. 

Danko dădu din cap. Inima abia dacă-i mai bătea. De 
data asta, Mal construise o adevărată operă de artă. 
Conţinutul se modela perfect pe contur. În plus, imbecilii 
ăştia n-ar fi fost în stare să găsească o bombă chiar dacă ar 
fi ştiut ce anume să caute. 


Danko păşi prin detectorul de metale şi se auzi un ţiuit. 
Îşi pipăi haina de sus până jos şi păru surprins când scoase 
un obiect bombat dintr-un buzunar. 

— Celularul, zâmbi el în semn de scuză. Nici nu-mi dau 
seama că-l am la mine până nu sună. 

— Al meu sună doar când îi caută pe copii, zise geniul de 
gardian rânjind. 

Cât de uşor era! Cât de adormiţi erau oamenii ăştia! 
Chiar şi cu toate avertismentele pe care le primiseră. Un 
alt gardian îi împinse servieta la capătul platformei. 
Intrase. Marele şi sofisticatul Palat de Justiţie! 

O să-l împrăştie-n mii de bucățele! O să-i ucidă pe toţi 
cei de-aici. Fără regrete sau remuşcări. 

Preţ de o clipă, Danko stătu nemişcat, privindu-i pe 
oamenii aceştia atât de „ocupaţi” care se vânzoleau de colo 
până colo. Îşi aminti de anii în care stătuse deoparte şi de 
viaţa liniştită, comună, pe care o lăsa în urmă. Palmele 
începură să-i transpire. Peste câteva minute, aveau să afle 
că putea lovi oriunde. Chiar în epicentrul puterii lor, în 
inima sistemului lor de investigaţii. 

„Vă vom găsi, oricât de mare v-ar fi casa şi oricât de 
puternici vă sunt avocaţii...” 

Avea în servietă suficient explozibil cât să arunce în aer 
un întreg etaj. 

Intră în liftul aglomerat şi apăsă butonul pentru etajul 
trei. 

Era plin de oameni care se întorceau din pauza de masă. 
Poliţişti, inspectori de la procuratură... toţi pioni ai 
statului! Trăiau liniştiţi cu familiile şi animalele lor şi 
aveau, probabil, impresia că nu se fac vinovaţi de nimic. 
Dar erau vinovaţi! Chiar şi bărbatul care spăla podeaua. 
Toţi erau vinovaţi, şi, chiar dacă nu erau, cui îi păsa? 

— Mă scuzaţi, zise Danko când ajunseră la etajul trei, 
făcându-şi loc să iasă, împreună cu alte câteva persoane. 

Doi poliţişti în uniformă trecură pe lângă el pe coridor. 
Nici nu clipi. Mai mult chiar, le zâmbi. 

Cât de uşor era total! Inima procuraturii, şefii poliţiei şi 


centrul de investigati... 

Îl lăsaseră să intre fără nicio problemă. Imbecilii! 

Voiau să demonstreze că aveau povestea cu G-8 sub 
control. O să le arate el cât de amarnic se înşelau! 

Danko inspiră adânc şi se opri în faţa camerei 350. 

OMUCIDERI scria pe uşă. 

Stătu acolo preţ de câteva clipe, părând un obişnuit al 
locului. Apoi însă, se întoarse şi porni înapoi spre lift. 

Exercitiu. Repetiţia e mama învățături. Apoi... Bum! Al 
dumneavoastră, August Spies. 


Partea III 


Capitolul 42 


Până când am plecat din Berkeley şi m-am întors la 
birou, se făcuse deja ora patru. Brenda, secretara mea, mă 
prinse pe coridor. 

— Ai două mesaje de la doamna procuror Bernhardt, dar 
nu te bucura prea tare. Şeful te-a chemat sus. 

Când am bătut la uşa biroului lui Tracchio, o şedinţă a 
Forţelor de Intervenţii de Urgenţă era deja în plină 
desfăşurare. 

N-am fost surprinsă să-l văd pe Tom Roach, de la biroul 
local al FBl-ului. Dădeai de ei peste tot, de când Cindy 
primise mesajul ăla pe e-mail, în acea dimineaţă. Mai erau 
acolo şi Gabe Carr, reprezentantul Primăriei în relaţia cu 
Poliţia, şi Steve Fiori, purtătorul nostru de cuvânt. 

Mai era un bărbat, cu spatele la mine, pe care nu-l 
cunoşteam; avea tenul închis, păr şaten şi foarte des şi era 
bine făcut. Se vedea de la o poştă că făcea parte din echipa 
de pregătire a întrunirii la nivel înalt. 

I-am salutat din cap pe băieţii cu care lucrasem şi i-am 
aruncat o privire tipului în costum, pe care nu-l 
cunoşteam. 

— Eşti drăguță să ne pui pe toţi în temă cu acest caz, 
doamnă locotenent? îmi ceru şeful. 

— Sigur, am zis, dând din cap. 

Simţeam cum mi se strânge stomacul. Nu eram tocmai 
pregătită pentru o prezentare. Aveam senzaţia că povestea 
asta fusese aranjată. Era stilul lui Tracchio. 

— Multe indicii conduc spre zona Berkeley, am început. 
Am trecut în revistă pistele la care lucram. Wendy 
Raymore, demonstraţia de astăzi, Lemouz... 

— Crezi că tipul ăsta e implicat? mă întrebă Tracchio. 
Parcă-i profesor, nu? 

— L-am verificat, şi tot ce-am găsit pe numele lui au fost 
o acuzaţie de participare la o demonstraţie ilegală şi alta 
de împotrivire la arest, am spus. Ambele au fost retrase. E 


inofensiv. Sau e foarte, foarte deştept. 

— Ai mai aflat ceva despre cine ar fi putut pune bomba 
cu C-4? întrebă Tracchio. 

Aveam senzaţia că încerca să-i demonstreze ceva 
agentului FBI în costum cafeniu. Cine dracu' mai era şi 
ăsta? 

— Se ocupă băieţii, am răspuns. 

— Şi, între timp, indivizii ăştia iau legătura cu noi prin 
portaluri publice de e-mail şi ne ameninţă! zise el. 

— Şi ce-aţi vrea să facem, să ţinem sub supraveghere 
toate locaţiile publice de internet din Bay Area? l-am 
întrebat. Aveţi idee câte sunt, şefu'? 

— Două mii o sută şaptezeci şi nouă, se amestecă 
agentul la costum. Întoarse o coală de hârtie. Sunt două 
mii o sută şaptezeci şi nouă de portaluri de internet cu 
acces public în Bay Area, sub diferite forme. In facultăţi, 
biblioteci, internet-cafeuri, la aeroporturi. Am inclus şi cele 
două centre de recrutare din San Jose, dar mă îndoiesc că 
ar încerca acolo - dacă asta reduce cu ceva lista. 

— Da, am spus, şi privirile noastre se întâlniră în sfârşit. 
Măcar, este un început. 

— Îmi pare rău, zise bărbatul frecându-şi tâmplele şi 
relaxându-şi muşchii feţei într-un zâmbet obosit. Abia am 
aterizat de la Madrid acum douăzeci de minute. Trebuia să 
verific nişte detalii de securitate pentru întrunirea la nivel 
înalt de săptămâna viitoare. Acum încep să mă întreb dacă 
nu cumva am nimerit direct în mijlocul celui de-al treilea 
război mondial. 

— Lindsay Boxer, am spus. 

— Ştiu cine sunteţi, îmi răspunse. Aţi lucrat la cazul 
bombardării bisericii La Salle Heights, anul trecut. Cei de 
la Ministerul Justiţiei v-au remarcat. Credeţi c-avem şanse 
să-i ţinem în frâu pe indivizii ăştia săptămâna viitoare? 

— Să-i ţinem în frâu? 

Expresia mi se părea cam formală. 

— Să nu ne-ascundem după deget, doamnă locotenent. 
Avem pe cap o întrunire a miniştrilor de finanţe din cele 


mai importante state ale lumii. Plus o ameninţare la adresa 
siguranţei publice. Şi, cum spunea şi şeful dumneavoastră, 
nu avem prea mult timp. 

Tipul ăsta avea un stil direct, care-mi plăcea. Nu era 
genul obişnuit de agent de la Washington. 

— Aşadar, o să ţineţi totuşi întrunirea? întrebă Gabe 
Carr, reprezentatul primăriei. 

— De ce nu? spuse tipul de la Washington privind în jur. 
Locaţia e sigură, nu? Avem oameni bine pregătiţi, nu-i aşa, 
domnule comisar-şef? 

— Toţi oamenii noştri vă vor sta la dispoziţie săptămâna 
viitoare, zise Tracchio, şi ochii i se luminară. 

— Şi cum rămâne cu e-mailul pe care l-am primit? Ce 
facem cu el? i-am întrebat. 

— Dumneavoastră ce vreţi să faceţi cu el, doamnă 
inspector? mă întrebă tipul de la Washington. 

Mi se uscase gâtul. 

— Vreau să-i răspund, am zis. Vreau să stabilesc un 
dialog. Să identific punctele de contact din care ne 
răspund. Să vedem dacă ne putem lega de ceva. Cu cât 
vorbim mai mult, cu atât mai mari sunt şansele de a afla 
câte ceva despre ei... 

Urmă una dintre acele tăceri lungi şi apăsătoare. 
Speram din tot sufletul să nu-i fi determinat să-mi ia cazul. 

— Răspuns corect! îmi zise agentul federal, făcându-mi 
cu ochiul. Nu era nevoie de toată melodrama. Am vrut doar 
să văd cu cine lucrez. Joe Molinari, zise zâmbind şi-mi 
întinse cartea de vizită. 

În timp ce o citeam, deşi încercam din răsputeri să nu 
las nimic să se vadă, pulsul îmi crescu cu una, poate chiar 
cu două bătăi pe secundă. 

DEPARTAMENTUL DE SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ, scria 
pe Cartea de vizită. JOSEPH P. MOLINARI. DIRECTOR 
ADJUNCT. 

„La dracu! Tipul era de sus de tot!” 

— Să începem un dialog cu nenorociţii ăştia, zise 
directorul adjunct. 


Capitolul 43 


În timp ce mă întorceam la birou, capul încă-mi mai vuia 
în urma întâlnirii cu Molinari. Pe drum, m-am oprit la Jill. 

Un muncitor dădea cu aspiratorul pe coridor, dar în 
biroul ei era încă lumină. 

Pe fundal, se auzea un CD cu Eva Cassidy. Am auzit-o pe 
Jill dictând într-un dispozitiv de înregistrare. 

— Hei! am zis, bătând la uşă, cu cea mai apologetică 
privire de care eram în stare. Ştiu că mi-ai lăsat mai multe 
mesaje. Nu cred că ar ajuta la ceva să-ţi povestesc ce zi am 
avut. 

— Cel puţin ştiu cum a început, zise Jill, pe un ton 
glacial. O meritam. 

— Ascultă-mă, te înţeleg dacă eşti supărată. 

Am intrat şi mi-am pus mâinile pe spătarul unui scaun. 

— Se poate spune c-am fost un pic supărată, ceva mai 
devreme. 

— Şi acum? 

— Acum... cred că pot spune că sunt al dracului de 
supărată, Lindsay. 

Nu se întrezărea nici cea mai mică urmă de umor pe 
chipul ei. Dacă exista cineva care ştia să te strângă de ouă 
- deşi metafora nu e chiar potrivită -, Jill era aia! _ 

— Mă torturezi, am spus, aşezându-mă pe scaun. Imi 
dau seama că am întrecut rău de tot măsura. 

Jill râse ironic. 

— Cred că partea în care l-ai ameninţat pe soţul meu c-o 
să trimiţi un ucigaş plătit după el a fost puţin cam 
exagerată, chiar şi pentru tine, Lindsay. 

— Nu era vorba de un ucigaş plătit, am corectat-o, ci 
doar de unul care să-l trosnească. Dar ce contează 
detaliile? Ce pot să spun? Te-ai măritat c-un ticălos de 
primă clasă. 

Am tras scaunul lângă biroul ei. 

— Ascultă, Jill, ştiu că n-am procedat bine. Nu m-am dus 


acolo ca să-l ameninţ. M-am dus pentru tine. Dar tipul e un 
nenorocit atât de ipocrit... 

— Poate că tipului nu i-a plăcut să-şi spele rufele în 
public. Ce ţi-am povestit ar fi trebuit să rămână între noi, 
Lindsay. E 

— Ai dreptate, am spus înghițind în sec. Îmi pare rău. 
Treptat, ridurile de furie de pe fruntea ei începură să se 
atenueze. Îşi trase scaunul de sub birou şi-l împinse în faţa 
mea, aproape atingându-mi genunchii. 

— Ascultă, Lindsay, sunt femeie în toată firea. Lasă-mă 
să-mi duc singură bătăliile. In situaţia asta, eşti prietena 
mea, nu ofiţer de poliţie. 

— Aşa-mi spune toată lumea. 

— Atunci ascultă, scumpo, fiindcă am nevoie de o 
prietenă. Nu de o eroină justiţiară. Îmi luă mâinile şi le 
strânse într-ale ei. O prietenă m-ar asculta, m-ar invita la 
cină, poate că mi-ar face lipeala cu vreun coleg simpatic... 
Dar să te duci peste soţul meu la el în birou şi să-l ameninţi 
că-i rupi picioarele... pe cei care fac aşa ceva... eu îi 
numesc duşmani, Lindsay. 

Am râs. Pentru prima dată, am zărit licărul unui zâmbet 
străpungând expresia de gheaţă de pe faţa lui Jill. Doar un 
licăr. 

— Bine, atunci spune-mi, în calitate de prietenă, cum 
mai merge treaba cu nenorocitul de când te-a pocnit? am 
pufnit eu, cu un zâmbet fals. 

Jill râse şi ridică din umeri. 

— Cred că merge destul de bine... Ne-am gândit să ne 
ducem la un consilier. 

— Singurul consilier de care are nevoie Steve e unul 
legal, în cadrul unui proces. 

— Ai promis să-mi fi prietenă, Lindsay, ai uitat? Oricum, 
avem probleme mai importante de discutat. Ce se petrece 
în oraşul ăsta? 

I-am povestit despre mesajul pe care-l primise Cindy în 
acea dimineaţă şi care ne dăduse peste cap tot cazul. 

— Ai auzit vreodată de un tip de la antitero pe nume Joe 


Molinari? 

Jill se gândi o clipă. 

— Îmi amintesc de un Joe Molinari, care era procuror în 
New York. Un investigator de primă clasă. A lucrat la 
povestea cu atentatul de la World Trade Center. Era un 
băiat care n-arăta rău deloc... Cred că l-au trimis la 
Washington, pe nu ştiu ce post. 

— Îţi spun eu pe ce post - la Departamentul Afacerilor 
Interne. Şi acum l-au trimis să se ocupe de cazul meu. 

— Se putea şi mai rău, zise Jill. 'Ţi-am spus că n-arăta rău 
deloc? 

— Încetează, am replicat, roşind. 

Jill îşi înălţă capul, ca o atotcunoscătoare. 

— Din câte ştiu eu, ţie nu-ți plac tipii de la FBI. 

— Fiindcă majoritatea sunt nişte indivizi interesaţi doar 
de propria carieră, care nu urmăresc altceva decât să- 
nhaţe o promovare pe informaţiile şi munca noastre. Dar 
Molinari ăsta pare un tip mişto. Crezi că ai putea să te 
interesezi pentru mine...? 

— Vrei să afli ce stil de lucru are? îmi zâmbi Jill privindu- 
mă cu subînţeles. Sau dacă e însurat? Cred că lui Lindsay 
a noastră i-a cam căzut cu tronc domnul agent special. 

— Director adjunct, am zis, încreţindu-mi nasul. 

— Oh... băiatul s-a ajuns! spuse Jill, dând, aprobator, din 
cap. Sper că n-am uitat să-ţi spun că n-arată rău deloc, nu? 
zise din nou, rânjind. 

Am râs amândouă. 

După o vreme, i-am luat mâna. 

— Îmi pare rău c-am făcut ce-am făcut, Jill. Aş muri să 
ştiu că ţi-am îngreunat şi mai mult situaţia. Nu-ţi pot 
promite că n-o să mă mai amestec... chiar deloc. Eşti 
prietena noastră, Jill, şi ne facem o grămadă de griji pentru 
tine. Dar îţi dau cuvântul meu... că n-o să mă ating de un 
fir de păr din capul lui. Cel puţin nu înainte de a discuta cu 
tine. 

— S-a făcut! zise Jill dând din cap. Îmi strânse mâna. 
Ştiu că-ţi faci griji pentru mine, Lindsay. Şi, crede-mă, te 


iubesc pentru asta. Dar lasă-mă să o rezolv eu, în felul 
meu. Şi, data viitoare, lasă cătuşele acasă, te rog. 
— S-a făcut! i-am răspuns, zâmbind. 


Capitolul 44 


Deşi era elveţian, Gerd Propp îşi însuşise multe dintre 
gusturile şi obiceiurile americane. Unul dintre ele era 
pescuitul de somon. În camera lui de la Governor Hotel, 
din Portland, Gerd îşi întinse entuziasmat pe patul dublu 
noua vestă de pescuit Ex Officio pe care tocmai şi-o 
cumpărase, împreună cu câteva momeli de ultimă 
tehnologie şi un cârlig cu harpon. 

Meseria lui, economist la OECD!, în Geneva, ar fi putut 
părea o muncă rigidă şi plictisitoare, dar îl aducea în 
Statele Unite de câteva ori pe an şi îl pusese în legătură cu 
oameni care-i împărtăşeau pasiunea pentru pescuitul de 
somon. 

Şi chiar la pescuit se ducea Gerd a doua zi, sub pretextul 
de a-şi definitiva discursul pentru întrunirea de nivel înalt 
de la San Francisco, de săptămâna viitoare. 

Îşi strecură braţele prin vesta de pescuit nou-nouţă şi se 
privi în oglindă. 

„Chiar că arăt ca un profesionist!” 

După ce-şi potrivi pălăria şi-şi umflă pieptul în vesta 
simandicoasă, Gerd se simţi la fel de plin de viaţă şi de 
masculin ca un actor într-un rol principal din filmele de la 
Hollywood. 

Se auzi o bătaie la uşă. „Valetul”, se gândi, fiindcă lăsase 
vorbă la recepţie să-i trimită o presă pentru costum. 

Când deschise uşa, fu surprins să vadă un tânăr care nu 
purta uniforma hotelului, ci era îmbrăcat cu o haină 
neagră, de lână, şi o şapcă sub care îşi ascundea o parte a 
feţei. 

— Herr Propp? întrebă tânărul. 

— Da. Gerd îşi ridică ochelarii pe nas. Ce este? 

Înainte de a apuca să rostească un cuvânt, Gerd văzu un 
braţ îndreptându-se fulgerător spre el. Il prinse de gât, 


1 Organization for Economic Cooperation and Development - 
Organizația de Cooperare şi Dezvoltare Economică. 


tăindu-i respiraţia. Apoi fu trântit, cu putere, la pământ. 

Gerd scutură din cap, încercând să-şi limpezească 
minţile. Nu mai avea ochelarii pe faţă. Simţi că începuse 
să-i curgă sânge din nas. 

— Dumnezeule! Ce se petrece? 

Tânărul păşi în cameră şi închise uşa în urma lui. 
Deodată, în mână-i crescu un obiect negru, de metal. Gerd 
îngheţă. Nu vedea el prea bine, dar nu era nicio îndoială. 
Individul ţinea în mână o armă. 

— Tu eşti Gerhard Propp? îl întrebă tânărul. Economist 
la OECD, în Geneva? Nu încerca să negi. 

— Da, murmură Gerd. Cu ce drept ai dat buzna aici şi... 

— Cu dreptul a o sută de mii de copii care mor anual în 
Etiopia, îl întrerupse tânărul, din cauza unor boli ce ar 
putea fi cu uşurinţă prevenite dacă ratele de restituire a 
împrumuturilor n-ar fi de şase ori mai mari decât bugetul 
naţional pentru sănătate. 

— C-ce? îngăimă Gerd. 

— Cu dreptul bolnavilor de SIDA din Tanzania, continuă 
bărbatul, pe care guvernul îi lasă să putrezească fiindcă e 
prea ocupat să încerce să restituie datoria cu care i-aţi 
împovărat tu şi alţi netrebnici de teapa ta, care vă scăldaţi 
în bani. 

— Eu sunt doar un biet economist, zise Gerd. Ce-şi 
imagina individul ăsta că face? 

— Eşti Gerdhard Propp, economist-şef la OECD, a cărui 
misiune este să stabilească rata cu care naţiunile cu 
avantaj economic ale lumii expropriază resursele statelor 
cu o economie deficitară, ca să le poată transforma în 
gunoaie pentru cei bogaţi. 

Luă o pernă de pe pat. 

— Eşti cel care a construit MAI! 

— Ai înţeles total greşit, zise Gerd, intrând în panică. 
Contractele astea au readus ţările înapoiate în lumea 
modernă. Au creat locuri de muncă şi o piaţă de export 
pentru state cu care n-ar fi avut niciodată şansa să 
concureze. 


— Nu, tu ai înţeles greşit! strigă tânărul cu toată 
puterea, apoi se duse şi porni televizorul. Contractele tale 
n-au adus decât lăcomie, şi sărăcie, şi jaf! Şi porcăriile 
astea de la televizor. 

Televizorul pornise pe CNN, unde se difuzau rapoartele 
afacerilor internaţionale, ceea ce era cum nu se putea mai 
nimerit. 

Ochii lui Gerd ieşiră din orbite când îl văzu pe bărbat 
îngenunchind lângă el, în timp ce o voce de la televizor 
anunţa cum crescuseră din nou presiunile asupra monedei 
naţionale braziliene. 

— Ce faci? scânci Gerd cu ochii ieşindu-i din orbite. 

— Fac ceea ce ar vrea să facă o mie de femei 
însărcinate, bolnave de SIDA, Herr Doctor. 

— Te rog! îl imploră Gerd. Te rog... faci o greşeală 
înfiorătoare! 

Intrusul zâmbi. Privi spre obiectele de pescuit de pe pat. 

— Ah, văd că-ţi place să pescuieşti. Aş putea folosi 
asta... 


Capitolul 45 


Am ajuns la Palatul de Justiţie la 7.30 a doua zi 
dimineaţa şi-am fost surprinsă să-l găsesc pe directorul 
adjunct Molinari vorbind la telefon, la biroul meu. 

Se întâmplase ceva! 

Îmi făcu semn să închid uşa. Din câte mi-am putut da 
seama, vorbea cu oamenii lui din Est. Cerea detalii despre 
un caz. 

Avea în braţe un teanc de dosare, din care-şi scosese 
câteva notite. Am reuşit să înţeleg ceva: „9 mm” şi 
„itinerar”. 

— Ce se petrece? l-am întrebat când a închis. 

Imi făcu semn să iau loc. 

— A avut loc o crimă în Portland. Un cetăţean elveţian a 
fost împuşcat în camera lui de hotel. Un economist. Se 
pregătea să plece la Vancouver în dimineaţa asta, la o 
partidă de pescuit. 

Nu voiam să par blazată, dar aveam deja două cazuri de 
crime care vizau siguranţa naţională, iar liderii Lumii 
Libere ne urmăreau fiecare mişcare. 

— Îmi pare rău, am zis, dar cu ce ne priveşte asta pe 
noi? 

Molinari deschise unul dintre dosarele pe care le ținea 
brațe. Păreau să fie nişte fotografii de la locul crimei, care 
îi fuseseră deja trimise prin fax. Infățişau un cadavru 
îmbrăcat în ceva asemănător unei veste de pescuit, găurite 
de două gloanțe. Cămaşa îi fusese sfâşiată şi, pe pieptul 
gol, păreau să fie zgâriate nişte litere - MAI. 

— Victima este un economist, doamnă locotenent, zise 
Molinari. Lucra la OECD. 

Mă privi şi-mi zâmbi fugar. 

— Cred că acum e clar. 

În timp ce mă aşezam, am simţit cum mi se strânge 
stomacul. Extrem de clar. Crima numărul trei. Am studiat 
împuşcăturile mai îndeaproape. Două împuşcături în piept 


şi lovitura de graţie în frunte. Un cârlig mare de pescuit 
într-o pungă de probe. Literele zgâriate pe pieptul victimei 
- MAI. 

— Ştii ce înseamnă literele astea? 

— Da, răspunse Molinari, apoi se ridică. O să-ţi explic 
ce-i cu ele în avion. 


Capitolul 46 


„Avionul” pe care Molinari îl pregătise pentru noi era un 
Gulfstream G-3, cu o creastă cu roşu, alb şi albastru pe 
fuzelaj şi pe care erau scrise cuvintele: GUVERNUL 
STATELOR UNITE. Directorul meu adjunct era clar 
undeva, sus de tot. 

Era pentru prima oară când urcam la bordul unui avion 
particular. După ce uşile se închiseră în spatele nostru şi 
motoarele porniră, imediat ce ne ocuparăm locurile, m-am 
lăsat pradă unui sentiment de încântare ce punea 
stăpânire pe mine. 

— În felul ăsta, mai înţeleg şi eu să călătoreşti, i-am spus 
lui Molinari, care nu părea să mă contrazică. 

Zborul până la Portland dura un pic mai mult de-o oră. 
Timp de câteva minute, Molinari discută la telefon. Când 
termină, am vrut să stăm de vorbă. 

Am arătat spre fotografiile de la scena crimei. 

— Rămăsese să-mi spui ce înseamnă asta. MAI? 

— MAI! a fost un contract de schimb secret, îmi explică 
el, negociat acum câţiva ani de ţările bogate ale lumii. Se 
referea la drepturile marilor corporaţii, care, în unele 
cazuri, le depăşeau pe cele ale guvernelor. Unii oameni 
sunt de părere că a creat un adevărat sezon de vânătoare 
liberă a micilor economii. A fost oprit în 1998, în urma unei 
campanii mondiale pentru drepturile oamenilor simpli, dar 
mi s-a spus că OECD, organizaţia pentru care lucra Propp, 
începuse să-l refacă şi intenţiona să-l propună din nou. Poţi 
să ghiceşti unde? 

— La întrunirea la nivel înalt de săptămâna viitoare? 

— Exact... Apropo - îşi deschise servieta -, cred că astea 
ti-ar putea fi de folos. 

Îmi întinse nişte dosare care se dovediră a fi chiar 
informaţiile de la Seattle pe care le cerusem. Pe fiecare 


1 Market for Alternative Investment - Piaţa pentru Investiţii 
Alternative. 


dintre ele scria: CONFIDENŢIAL, PROPRIETATEA FBI. 

— 'Ţine-le bine, îmi spuse directorul adjunct făcându-mi 
cu ochiul. N-ar fi prea plăcut pentru mine să se afle că ţi 
le-am dat. 

M-am uitat rapid peste dosarele din Seattle. Câţiva 
dintre cei de acolo aveau antecedente - de la instigare la 
revoltă până la împotrivire la arest şi posedarea ilegală a 
unei arme de foc. 

Alţii păreau să fie simpli studenţi prinşi în ideologia 
cauzei. 

Robert Alan Rich avea dosar la Interpol pentru instigare 
la violenţă la întrunirea Forumului Economic Mondial de la 
Gstaad. Terri Ann Gates fusese acuzată de incendiere 
premeditată. Un fost student de la Reed College, tras la 
faţă şi cu părul în coadă, pe nume Stephen Hardaway, 
comisese un jaf armat la o bancă din Spokane. 

— Bombe detonate prin telecomandă, ricin... am zis, 
gândind cu voce tare. E o tehnologie destul de avansată. 
Crezi că era vreunul dintre ei suficient de priceput să facă 
toate astea? 

Molinari ridică din umeri. 

— E posibil să se fi aliat cu o organizaţie teroristă. 
Tehnologia e de vânzare. Sau poate avem de a face cu un 
iepure alb. 

— Iepure alb? Ca Avionul Jefferson? 

— Aşa-i spunem noi unei persoane care s-a ascuns multă 
vreme. Cum au fost cei din gruparea Weathermen, în anii 
şaizeci. Majoritatea s-au reintegrat în societate. Au familii 
şi slujbe normale. Însă mai sunt unii care încă n-au 
abandonat cauza. 

Se deschise uşa unei cabine, şi copilotul ne spuse că 
începeam aterizarea. Am îndesat dosarele în servietă, 
impresionată de cât de prompt îmi îndeplinise Molinari 
rugămintea. 

— Mai vrei să ştii ceva? mă întrebă, legându-şi centura 
de siguranţă. De obicei, o grămadă de oficiali FBI tabără 
pe mine, de îndată ce aterizez. 


— Un singur lucru, am spus, zâmbind. Cum îţi place să ţi 
se spună? „Director adjunct” mă face să mă gândesc la 
cineva care conduce o fabrică hidroelectrică în Ucraina. 

Râse. 

— Pe teren, m-am obişnuit cu „domnule”. În particular 
însă, prefer să mi se spună Joe. 

Mă privi zâmbind. 

— Ţi-e mai uşor acum, doamnă locotenent? 

— Rămâne de văzut, domnule. 


Capitolul 47 


O escortă de poliţie ne-a însoţi de la pista privată de 
lângă Portland până la hotelul Governor, în centrul 
oraşului. Governor era un hotel vechi, în stil western, 
proaspăt renovat, şi ăsta fusese cel mai rău lucru care se 
întâmplase vreodată acolo. 

În timp ce Molinari discuta cu şeful filialei locale a FBI- 
ului, eu m-am întâlnit cu Hannah Wood, inspector la 
Omucideri, şi cu partenerul ei, Rob Stone, care m-au pus la 
curent cu toate detaliile celor întâmplate. 

Molinari mi-a dat timp să mă duc la scena crimei, care 
era de-a dreptul înfiorătoare. Era evident că Propp îi 
deschisese uşa ucigaşului. Economistul fusese împuşcat de 
trei ori - două gloanţe îi străpunseseră pieptul şi un al 
treilea îi trecuse prin cap, înfigându-se în podea. Dar 
Propp fusese şi crestat de câteva ori, probabil cu un cuţit 
serat care mai zăcea încă pe podea. 

— Echipa de investigaţii a găsit asta, îmi spuse Hannah, 
arătându-mi o pungă în care se afla un glonţ turtit, de 9 
mm; altcineva ne întinse şi un cârlig mare, cu harpon, tot 
într-o pungă de plastic. 

— Amprente? am întrebat. 

— Câteva urme pe clanţa din interior. Probabil ale lui 
Propp. Consulatul Elveţiei a luat legătura cu familia lui din 
Geneva, spuse Hannah. Aseară, avea programată o cină cu 
un prieten, şi la 7 dimineaţa avea avion spre Vancouver. În 
afară de asta, niciun telefon, niciun vizitator. 

Mi-am pus o pereche de mănuşi, am deschis servieta de 
pe patul lui Propp şi am răsfoit hârtiile dinăuntru. Prin 
cameră erau împrăştiate câteva cărţi, majoritatea de 
specialitate. 

Am intrat în baie. Trusa de toaletă a lui Propp era 
deschisă pe poliţă. În rest, nu prea aveam de ce să mă leg. 
Nu părea să fie nimic deranjat. 

— Ar fi mai uşor dacă ne-aţi spune ce anume căutăm, 


doamnă locotenent, zise Stone. 

Nu puteam. Numele August Spies nu fusese încă făcut 
public. M-am concentrat asupra unor fotografii de la scena 
crimei, prinse pe oglindă. Era o scenă urâtă, de-a dreptul 
oribilă. Sânge peste tot. Apoi, inițialele: MAI. 

„Ucigaşii îşi făceau temele, mi-am zis. Voiau o scenă? O 
găsiseră! Dar unde dracu' era discursul?” 

— Dacă-mi permiteţi, doamnă locotenent, zise Hannah, 
vădit deranjată. Nu e prea greu de înţeles de ce aţi venit 
aici, împreună cu domnul director adjunct. Crimele alea 
oribile din San Francisco? Există o legătură, nu-i aşa? 

Înainte să apuc să răspund, intră Molinari, însoţit de 
agentul special Thompson. 

— Ai văzut destul? mă întrebă. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, domnule, zise agentul 
FBI scoţându-şi telefonul, o să anunţ biroul antitero că 
avem un ucigaş în acţiune. 

— Eşti de acord, doamnă locotenent? întrebă Molinari, 
privind spre mine. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, nu prea cred. 

Tipul de la FBI mă privi chiorâş. 

— Vreţi să repetaţi, doamnă locotenent? 

— Cred c-ar trebui să mai aştepţi - rosteam apăsat 
fiecare cuvânt. Nu cred că această crimă are legătură cu 
celelalte. Sunt aproape sigură acum. 


Capitolul 48 


Agentul FBI clipi de parcă încăperea de deasupra tocmai 
s-ar fi prăbuşit prin tavan. Molinari nu reacţiona în niciun 
fel. Părea pregătit să asculte ce aveam de spus. 

— Ştiţi cu ce se ocupa Gerhard Propp? Şi pentru ce se 
afla la noi în ţară? întrebă agentul special Thompson. 

— Ştiu, am răspuns. 

— Şi unde trebuia să facă o prezentare săptămâna 
viitoare? 

— Mi s-a spus, am zis. La fel ca şi dumitale. 

Thompson rânji cu superioritate înspre Molinari. 

— Aşadar, ăsta e alt ucigaş maniac care, din pură 
întâmplare, are pică pe aceeaşi întrunire? 

— Da, am spus. Exact asta cred. : 

Thompson râse şi deschise clapa telefonului. Incepu să 
tasteze cu viteză nişte numere. Molinari ridică mâna. 

— Aş vrea să aud ce are de spus doamna locotenent. 

— OK... în primul rând, scena acestei crime este total 
diferită de celelalte. Unu - criminalul ăsta este probabil un 
bărbat; se vede clar după forţa cu care l-a trântit pe Propp 
la pământ. Dar nu la asta mă raportez eu, ci la condiţia 
fizică a cadavrului. Primele două crime au fost detaşate. 

Am arătat spre fotografia lipită pe oglindă. 

— Asta e emoţională, personală. Priviţi tăieturile. 
Ucigaşul a desfigurat cadavrul. A folosit o armă de foc și 
un cuţit! 

— Vrei să spui că e vreo diferenţă între a arunca pe 
cineva în aer, a-i turna otravă pe gât şi asta? zise 
Thompson. 

— Ai avut ocazia să tragi în timpul vreunei intervenţii, 
domnule agent special? 

Ridică din umeri, dar faţa i se înroşi. 

— Nu... Şi ce-i cu asta? 

Am dat jos fotografia cu cadavrul lui Propp. 

— Ai putea face asta? 


Agentul FBI păru că ezită. 

— Alţi ucigaşi, alte temperamente, interveni Molinari. 
Ăsta ar putea fi un maniac sadic. 

— Bine, apoi mai e şi momentul. Mesajul de ieri ne 
spunea clar că va avea loc câte o crimă la trei zile. Asta ar 
însemna duminică. E prea devreme. 

— Sau poate că, pur şi simplu, tipul era disponibil, zise 
agentul FBI. Doar n-o să-mi spui acum că te aştepţi ca un 
ucigaş terorist să se ţină de cuvânt? 

— Ba exact asta spun, am zis. Am avut destul de mult de 
a face cu genul ăsta de criminali, care urmează un tipar, 
şi-am început să-i înţeleg. Stabilesc o legătură cu noi. Dacă 
nu-i credem pe cuvânt, de ce să le mai luăm în serios 
amenințările? Cum altfel am putea confirma că în spatele 
acţiunilor se află aceeaşi grupare? Trebuie să aibă 
credibilitate totală. 

Thompson îl privi pe Molinari, cerând ajutor. Ochii lui 
Molinari erau fixaţi asupra mea. 

— Încă te ascultăm, doamnă locotenent. 

— Şi cel mai important lucru, am continuat, este că nu 
există semnătura. Ambele crime din San Francisco erau 
semnate. Criminalul vrea să ştim că el este. Aproape că-ţi 
vine să-i admiri ingeniozitatea. Un rucsac care să ne facă 
să credem că mai există o bombă lăsată în faţa casei din 
oraş. Formularul cu antet al lui Bengosian îndesat în gura 
acestuia... 

Am ridicat din umeri, privind spre Molinari. 

— Din partea mea, n-aveţi decât să chemaţi toţi experţii 
şi toţi medicii legişti de la FBI sau de la Consiliul 
Securităţii Naţionale... Dar m-aţi adus pe mine. Şi eu vă 
spun că ăsta nu poate fi el! 


Capitolul 49 


— Sunt gata să dau telefonul, îi spuse agentul FBI lui 
Molinari, ignorând cu desăvârşire tot ce spusesem. 

Chestia asta mă scotea din sărite. 

— Vreau să înţeleg cât se poate de clar, doamnă 
locotenent, zise Molinari, concentrându-şi atenţia asupra 
mea. Dumneata crezi că aici e mâna altui ucigaş, care-i 
copiază stilul? 

— Ar putea fi cineva care-l copiază, după cum ar putea fi 
şi altă grupare teroristă. Credeţi-mă, şi eu aş vrea să pot 
spune că asta e crima numărul trei, fiindcă acum avem pe 
cap o problemă şi mai mare. 

— Nu înţeleg. 

Directorul adjunct clipi, în sfârşit. 

— Dacă nu e acelaşi criminal, am spus, înseamnă că 
mişcarea a început să ia amploare. Eu asta cred că s-a 
întâmplat. 

Molinari aprobă, dând încet din cap. 

— Le voi recomanda celor de la centru, agent Thompson, 
să trateze aceste cazuri ca pe nişte acţiuni independente. 
Cel puţin pentru moment. 

Agentul Thompson oftă. 

— Între timp, avem totuşi o crimă de rezolvat. Omul ăsta 
e mort! ne montă directorul adjunct. 

Se uită prin cameră şi-şi aţinti privirea asupra lui 
Thompson. 

— Are cineva vreo problemă cu asta? 

— Nu, domnule, răspunse Thompson aruncându-şi 
telefonul înapoi în buzunarul hainei. 

Eram uimită. Molinari mă susţinuse. Până şi Hannah 
Wood îl privea mirată. 

Ne-am petrecut restul zilei la biroul filialei FBI din 
Portland. Am discutat cu persoana cu care Propp trebuia 
să se întâlnească în Vancouver şi cu prietenul său 
economist de la Portland State. Molinari îmi mai spuse că 


primise două telefoane de la investigatori cu experienţă 
din biroul lui de la Washington, care susțineau şi ei teoria 
mea cum că aveam de a face cu o crimă copiată şi că era 
posibil ca mişcarea teroristă să înceapă să se 
răspândească. 

Cam pe la cinci, mi-am dat brusc seama că nu mai 
puteam sta mult acolo. Erau câteva cazuri destul de 
importante care necesitau prezenţa mea acasă. Brenda mă 
informă că aveam un zbor spre San Francisco cu 
Southwest, la 6.30. 

Am bătut în peretele cabinei gri, pe care Molinari o 
folosea pe post de birou. 

— Dacă nu mai ai nevoie de mine aici, mă gândeam să 
mă duc acasă. Mi-a plăcut să mă joc de-a agentul federal, 
timp de o zi. 

Molinari îmi zâmbi. 

— Ştii, speram să mai poţi sta vreo câteva ore. Vino să 
iei cina cu mine. 

Am rămas nemişcată şi mi-am dat toată silinţa să mă 
prefac că propunerea lui nu avea niciun efect asupra mea, 
dar, cum părerea mea despre agenţii federali nu se aplica 
în cazul lui, eram curioasă. Cine n-ar fi fost? 

Însă câteva motive care să mă împiedice să-i accept 
invitaţia îmi răsunară numaidecât în minte. Ca de exemplu 
dosarele celor două crime care mă aşteptau pe birou. Şi 
faptul că Molinari era al doilea om din sistemul judiciar al 
statului. 

Şi, dacă nu cumva interpretam eu greşit furnicătura pe 
care-o simţeam pe şira spinării, mijlocul investigaţiei unei 
crime de o asemenea importanţă nu era chiar cel mai bun 
moment de a dobori Zidul Chinezesc. 

— Ai un avion spre San Francisco la ora unsprezece, zise 
Molinari. Îţi promit că te duc la timp la aeroport. Haide, 
Lindsay! 

Când mă văzu ezitând din nou, se ridică în picioare. 

— Hei, dacă nici în cei de la Afaceri Interne nu poţi să ai 
încredere... în cine să mai ai? 


— Cu două condiţii, am spus. 

— Bine, admise directorul adjunct. Dacă se poate. 
— Fructe de mare, am zis. 

Pe chipul lui Molinari se contura un zâmbet. 

— Cred că ştiu localul perfect... 

— Şi fără agenţi FBI. 

Molinari îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 
— Cel puţin pentru asta pot băga mâna în foc. 


Capitolul 50 


Localul perfect se dovedi a fi o cafenea numită Catch, pe 
Vine Street, care semăna cu Union Street de acasă, plină 
de restaurante cochete şi de buticuri drăgălaşe. Şeful de 
sală ne conduse la o masă retrasă, undeva în spate. 

Molinari mă întrebă dacă-l las pe el să aleagă vinul şi 
comandă un Pinot Noir din Oregon. Imi spuse că era un 
adevărat gurmand şi că dintr-o viaţă normală cel mai mult 
îi lipsea faptul că nu mai avea timp să stea acasă şi să-şi 
facă de lucru prin bucătărie. 

— Şi vrei s-o cred pe-asta? l-am întrebat rânjind. 

Râse cu poftă. 

— M-am gândit că merită să-ncerc. 

Când sosi vinul, am ridicat paharul. 

— Îţi mulţumesc că m-ai susţinut astăzi. 

— N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, zise Molinari. Mi s-a 
părut că ai dreptate. 

Am comandat, după care am vorbit despre orice, în 
afară de serviciu. li plăcea sportul - lucru care nu mă 
deranja -, dar îi plăceau şi muzica, istoria şi filmele vechi. 
Mi-am dat seama, în timp ce râdeam şi-l ascultam, că 
timpul se scurgea lin şi că, preţ de câteva momente, toate 
grozăviile păreau la milioane de kilometri depărtare. 

În cele din urmă, îmi spuse că are o fostă soţie şi o fiică 
în New York. 

— Credeam că toţi angajaţii la FBI au o soţioară care-i 
aşteaptă acasă, am spus. 

— Am fost căsătoriţi timp de cincisprezece ani şi am 
divorţat de patru. Isabel a rămas în New York când eu am 
primit slujba de la Washington. La început, trebuia să fie o 
singură misiune. Oricum, zise, zâmbind nostalgic, ca în 
multe alte cazuri, acum aş proceda altfel, dacă aş mai 
putea. Dar tu, Lindsay? 

— Şi eu am fost măritată, am zis. 

Apoi m-am trezit spunându-i lui Molinari povestea mea. 


Cum mă căsătorisem imediat ce terminasem şcoala şi 
divorţasem patru ani mai târziu. Fusese vina lui? A mea? 
Ce mai conta acum? 

— Am fost la un pas s-o fac din nou, acum doi ani... dar 
n-a fost să fie. 

— Se mai întâmplă, zise el oftând. Poate-i mai bine, 
uneori. 

— Nu. A murit. În timp ce lucra la un caz. 

— Oh... zise Molinari, şi mi-am dat seama că se simţea 
puţin stânjenit. 

Apoi făcu un gest minunat. Îşi puse mâna pe braţul meu 
- nimic prea îndrăzneţ sau nepotrivit - şi mă strânse uşor, 
după care şi-o retrase. 

— Adevărul e că n-am prea mai ieşit în ultima vreme, am 
zis şi am ridicat ochii. Apoi, într-o încercare de a reînviora 
atmosfera, am chicotit. E cea mai bună invitaţie pe care- 
am primit-o în ultimul timp. 

— E valabil şi pentru mine, zise Molinari şi-mi zâmbi. 
Deodată, începu să-i sune celularul. Işi duse mâna la 
buzunar. Scuză-mă... 

Oricine-ar fi fost, părea că are multe de spus. 

— Desigur... Sigur, domnule, repeta Molinari întruna. 

„Până şi directorul adjunct avea un şef!” 

Apoi spuse: 

— Am înţeles. O să vă raportez de îndată ce voi afla 
ceva. Da, domnule. Mulţumesc foarte mult. 

Băgă telefonul înapoi în buzunar. 

— De la Washington... se scuză. 

— De la Washington? Adică directorul de la Afaceri 
Interne? 

Mă amuzam să mi-l imaginez pe Molinari parte într-o 
structură ierarhică. 

— Nu. 

Dădu din cap şi muşcă din peşte. 

— De la Washington, adică de la Casa Albă. Am vorbit cu 
vicepreşedintele Statelor Unite. Vine la întrunirea din San 
Francisco. 


Capitolul 51 


Nimeni nu mă lasă pe mine cu gura căscată. 

— Dacă n-aş fi locotenent la Omucideri, am spus, poate 
că te-aş mai crede. Adică tu-mi spui că tocmai te-a sunat 
vicepreşedintele? 

— Aş putea să apăs *69 şi să-ţi arăt, dar cred că e 
important să începem să avem mai multă încredere unul în 
altul. 

— Asta facem în seara asta? l-am întrebat zâmbindu-i 
fără să vreau. 

Indiferent ce începea să se întâmple, ceva înăuntrul meu 
parcă-mi strivea coastele, ca nişte tobe în Sunshine of Your 
Love. Simţeam fiecare broboană de sudoare de la rădăcina 
părului. Puloverul începuse să mă înţepe. Molinari îmi 
amintea de Chris. 

— Sper că începem să avem încredere unul în celălalt, 
zise el în cele din urmă. Să ne oprim aici, momentan, 
Lindsay. 

— Am înţeles, să trăiţi! am răspuns. 

Achită nota, apoi mă ajută să-mi îmbrac haina. l-am atins 
braţul şi, ei bine, au ieşit scântei. M-am uitat la ceas. 
21.30. 

Mai aveam patruzeci de minute să ajung la aeroport şi 
să prind avionul spre San Francisco. 

După ce am ieşit din restaurant, am făcut câţiva paşi pe 
Vine Street. Nu acordam prea multă atenţie magazinelor. 
Noaptea era răcoroasă, dar foarte plăcută. Ce făceam eu 
aici? Ce făceam amândoi? 

— Lindsay, spuse el în cele din urmă, privindu-mă în 
ochi. N-aş vrea să spun ceea ce nu trebuie... 

Nu eram sigură că voiam să aud continuarea. 

— Şoferul meu ne aşteaptă în capătul străzii dacă vrei 
să... Dar să ştii că mai e un avion şi la şase dimineaţa. 

— Ascultă... 

Am vrut să-i ating braţul, dar n-am făcut-o. Nici măcar n- 


aş putea spune de ce. 

— Joe, zise el. 

— Joe, am spus, zâmbindu-i. Asta înţelegi tu prin „în 
particular”? 

Îmi luă geanta şi zise: 

— Mă gândeam doar că ar fi păcat să-ţi fi cărat degeaba 
după tine un al doilea rând de haine. 

„Am încredere în el”, îmi spuneam. Totul la Joe Molinari 
inspira încredere. Şi, cu siguranţă, îl plăceam. Dar nu 
eram încă sigură că povestea asta era o idee bună şi, 
pentru moment, asta era tot ce-mi trebuia să ştiu. 

— Cred c-o să te las să crezi că sunt un pic mai greu de 
cucerit decât sunt de fapt, am zis, muşcându-mi buza, şi o 
să iau avionul de 11. 

— Înţeleg, zise el dând din cap. Nu crezi că e o idee 
bună. 

— Nu e vorba de asta, i-am spus, atingându-i mâna. Doar 
că nu am votat pentru administraţia voastră... 

Molinari râse cu poftă. 

— Aş vrea totuşi să menţionez că nu m-a deranjat 
propunerea ta. 

Şi asta îl făcu să zâmbească. 

— Se face târziu, spuse el. Eu mai am câte ceva de 
rezolvat aici. O să ne vedem cât de curând. 

Apoi îi făcu semn maşinii să vină. Lincoln-ul negru se 
apropie. Şoferul se dădu jos şi-mi deschise portiera. Deşi 
nu eram încă absolut sigură că era bine ce făceam, m-am 
urcat în maşină. 

Deodată, mi-am amintit ceva şi am coborât fereastra. 

— Hei, nu mi-ai spus ce avion am! 

— E totul aranjat, zise Molinari. 

Îmi făcu cu mâna şi se întoarse. Maşina începu să se 
îndepărteze. 

Odată ajunşi pe şosea, am închis ochii şi-am început să 
depăn în minte întreaga zi, insistând asupra cinei cu 
Molinari. După o vreme, şoferul spuse: 

— Am ajuns, doamnă. 


Am privit pe geam şi am văzut că eram într-o parte 
izolată a aeroportului. V-am spus că nimeni nu mă poate 
lăsa cu gura căscată. Pe pista de decolare mă aştepta 
acelaşi Gulfstream G-3 cu care zburasem de dimineaţă. 


Capitolul 52 


Jill planificase totul. Şi, în mintea ei, lucrurile mergeau 
bine. 

Venise acasă devreme şi pregătise una dintre 
mâncărurile preferate ale lui Steve - coq au vin. Adevărul 
era că, în afară de vreo zece feluri de preparate din ouă, 
asta era singura mâncare pe care ştia s-o facă - mă rog, 
singura pe care ştia s-o gătească bine. 

Poate că, în seara aceasta, vor putea discuta despre 
ceea ce era de făcut. O prietenă îi recomandase un 
terapeut, şi Steve îi promisese că, de data asta, chiar o să 
meargă. 

Legumele sfârâiau în tigaie şi tocmai se pregătea să 
adauge vinul, când Steve veni acasă. Dar, în timp ce urca 
scările, păru că priveşte direct prin ea. 

— la te uită! zise el. Parcă am fi cuplul fericit din 
reclamele la detergenti. 

— Mă străduiesc, spuse Jill. 

Purta o pereche de blugi mulaţi şi un tricou cu decolteu 
în V şi îşi lăsase părul despletit pe umeri, cum îi plăcea lui. 

— Un singur lucru nu se potriveşte, zise Steve aruncând 
ziarul din mână. Eu ies în oraş. 

Jill simţi că i se strânge stomacul. 

— De ce? Uită-te la mine, Steve! Chiar mi-am dat 
osteneala... 

— Frank vrea să negocieze o propunere cu mine. 

Steve întinse mâna spre coşul de fructe şi luă o piersică. 
O parte din el părea că jubilează, că se bucură la gândul că 
îi stricase seara. 

— Nu poţi să-l vezi pe Frank mâine, la birou? Ţi-am spus 
că vreau să discut ceva cu tine. Ai fost de acord. Uite câtă 
mâncare am făcut... 

Steve muşcă din piersică şi râse. 

— Vii şi tu o dată acasă înainte de opt şi-ţi intră-n cap să 
faci pe Alice în The Brady Bunch, şi eu sunt de vină că ti- 


am stricat scenariul? 

— Nu-i un scenariu, Steve. 

— Vrei să discutăm - mai muşcă o dată din piersică -, 
dă-i drumul! În caz că ai uitat, din banii mei se plătesc 
toate toanele tale. Şi, în ultima vreme, singurul lucru pe 
care-l văd mai rar decât pe Regina de Gheaţă dispusă să 
facă sex e o afacere care promite. Având în vedere şansele, 
rămân cu afacerea. 

— Eşti de-a dreptul crud! zise Jill privindu-l fix; făcea 
eforturi să nu-şi piardă cumpătul. Incercam să fac ceva 
drăguţ. 

— Este ceva drăguţ, răspunse Steve, ridicând din umeri 
şi muşcând din nou din piersică. Şi, dacă te grăbeşti, s-ar 
putea s-o mai găseşti încă pe vreuna dintre prietenele tale, 
ca să te bucuri de acest moment special. 

Jill îşi văzu imaginea reflectându-se în fereastră. 
Deodată, se simţea ridicol. 

— Eşti incredibil de mojic. 

— Vai, tu! se smiorcăi Steve. 

Jill lăsă spatula din mână şi împroşcă cu grăsime toată 
tejgheaua. 

— Chestia aia pe care tocmai ţi-a venit s-o redecorezi e o 
placă de marmură de cinci mii de dolari. 

— Să te ia toţi dracii! strigă Jill, şi ochii începură să i se 
umple de lacrimi. Uite ce încercam să fac pentru tine! 
Totul era distrus. Oricum, de ce anume mai încerca ea să 
se agaţe? Mă înjoseşti. Mă critici. Mă faci să mă simt de 
tot rahatul. Vrei să ieşi pe uşa aia? N-ai decât! Dispari din 
viaţa mea! Oricum, toată lumea mă consideră nebună 
fiindcă încerc să mai salvez relaţia asta. 

— Toată lumea? 

Jill văzu veninul din ochii lui, odată ce butonul fusese 
apăsat. O apucă de braţ şi o strânse cu putere, forţând-o să 
se prăbuşească pe podea. 

— Le laşi pe căţelele alea să-ţi conducă viaţa! Fu îţi 
conduc viaţa! Eu, Jill... 

Jill îşi stăpâni din nou lacrimile. 


— Pleacă, Steve. S-a terminat! 

— O să se termine când o să-ţi spun eu că se termină, 
zise şi izbi cu pumnul în perete, foarte aproape de faţa ei. 
Când o să-ţi fac viaţa atât de insuportabilă încât o să te 
rogi de mine să plec. Şi-ţi promit că o să plec, Jill. Până 
atunci, aşa o să stea lucrurile. Nu s-a terminat nimic, 
scumpa mea. Lucrurile abia acum încep să devină 
interesante. 

— leşi! zise ea şi se trase din strânsoarea lui. 

Steve îşi încleştă pumnul, dar ea nu se mişcă. De data 
asta, nu! Nici măcar nu clipi. Steve făcu o mişcare rapidă, 
de parcă ar fi vrut s-o lovească, dar Jill rămase pe loc. 

— Pleacă, Steve, zise din nou. 

Din faţa lui Steve păru că se scurge tot sângele. 

— Cu plăcere, zise el, retrăgându-se. 

Mai luă o piersică din coş şi o şterse de cămaşă. Mai 
rânji o ultimă dată, uitându-se la dezastrul de pe masa de 
gătit. 

— Ai grijă să-mi păstrezi resturile. 

Imediat ce auzi uşa închizându-se la parter, Jill izbucni 
în lacrimi. Asta fusese! Nu ştia dacă s-o sune pe Claire sau 
pe Lindsay. Mai întâi, trebuia să facă neapărat ceva. 
Scoase un exemplar de Pagini Aurii dintr-un bufet din 
bucătărie şi-ncepu să îl răsfoiască, tastând la repezeală 
primul număr pe care-l găsi. 

Mâna îi tremura, dar, de data asta, nu mai exista cale de 
întoarcere. 

„Răspundeţi odată... vă rog!” 

— Slavă Domnului! zise când, în sfârşit, auzi o voce. 

— Atelierul de lăcătuşi Save-More... 

— Executaţi şi lucrări de urgenţă? întrebă Jill, cu 
hotărâre, dar şi cu lacrimi în glas. Am nevoie să vină 
cineva chiar acum. 


Capitolul 53 


Indicatorul de mesaje clipea. 

Trecuse deja de unu noaptea când am ajuns, în sfârşit, în 
apartamentul meu. 

Mi-am aruncat haina de la costum pe un scaun şi mi-am 
scos puloverul, după care am apăsat butonul „playback” de 
pe robotul telefonic. 

17.28. Jamie, veterinarul Marthei. Putea să o ia a doua zi 
dimineaţă. 

19.05. Jacobi. Voia să vadă ce mai fac. 

19.16. Jill. Vocea îi tremura: „Trebuie să vorbesc cu tine, 
Lindsay. Te-am sunat pe mobil, dar nu ai răspuns. Sună- 
mă, indiferent la ce oră ajungi acasă”. 

23.15. Din nou Jill: „Lindsay? Sună-mă imediat ce ajungi. 
Nu dorm”. 

Se întâmplase ceva. Am format numărul şi mi-a răspuns 
la al doilea apel. 

— Eu sunt. Am fost în Portland. E totul în regulă? 

— Nu ştiu, zise ea, după care urmă un moment de 
tăcere. L-am dat afară pe Steve în seara asta. 

Era să-mi scape telefonul din mână. 

— Chiar ai făcut-o? 

— De data asta, pe bune! S-a terminat, Lindsay. 

— Oh, Jill... 

Mi-am  imaginat-o cum plânsese toată noaptea, 
aşteptând să ajung acasă. 

— Ce ţi-a făcut? 

— Nu vreau să vorbesc acum despre asta, zise ea. Vreau 
doar să te asigur că n-o să se mai repete. L-am dat afară, 
Lindsay. Am schimbat yala. 

— L-ai încuiat afară? Uau! Şi unde e acum? 

Jill râse, ce-i drept cam forţat. 

— N-am nici cea mai vagă idee. A ieşit pe la şapte şi, 
când s-a întors, pe la unsprezece jumate, l-am auzit lovind 
cu pumnii-n uşă. Ar fi meritat tot ce-am îndurat în ultimii 


zece ani doar să-i văd expresia feţei când a constatat că nu 
i se mai potriveau cheile. O să treacă mâine pe-aici să-şi ia 
lucrurile. 

— Eşti singură? N-ai sunat pe nimeni? 

— Nu, răspunse ea. Te-am aşteptat pe tine. Prietena 
mea. 

— Vin imediat acolo, i-am spus. 

— Nu, zise ea. Am luat ceva. Vreau să adorm. Mâine am 
proces. 

— Sunt mândră de tine, Jilly. 

— Şi eu sunt mândră de mine. N-o să te deranjeze să mă 
ţii de mână vreo două săptămâni de-acum încolo? 

— Nimic nu m-ar bucura mai tare. Te sărut, scumpo. 
Acum, hai, dormi puţin. Şi primeşte un sfat de la un 
poliţist: Ţine uşa încuiată! 

Am închis telefonul. Era aproape două dimineaţa, dar 
nu-mi păsa. Voiam să le sun pe Claire şi pe Cindy şi să le 
spun şi lor. 

„Jill l-a dat în sfârşit afară pe nenorocit!” 


Capitolul 54 


— Hei, locotenente! strigă Cappy Thompson, de îndată 
ce-am intrat în birou, a doua zi dimineaţa. Leeza Gibbons e 
pe fir. De la Entertainment Tonight! Vrea să ştie dacă vă 
puteţi vedea la prânz. 

Făcusem greşeala să-l sun pe Jacobi din avion, şi cred că 
dădusem niţel cam prea multe detalii despre cele 
petrecute în decursul zilei. Prin birou se auziră chicoteli 
înfundate. 

Mi-am adus o cană cu apă fierbinte la birou. Un beculeţ 
de la telefon pâlpâia. Am apăsat butonul. 

— Ascultă, LT - era vocea lui Jacobi -, eu şi soţia ne 
gândeam să facem o excursie în Big Island, prin iulie. 
Crezi că ne poţi aranja să folosim G 3-ul? 

Am închis, nervoasă, telefonul şi am aruncat un plic de 
Red Zinger în cană. 

— Hei, LT, la telefon! strigă Cappy din nou. 

De data asta, am ridicat receptorul şi am zbierat: 

— Uite ce e, nu m-am culcat cu el, nu i-am cerut eu să- 
mi pună la dispoziţie avionul şi, în timp ce voi stăteaţi 
degeaba aici şi vă scărpinaţi la ouă, eu am reuşit chiar să 
fac unele progrese în cazul celor două crime. 

— Îţi mulţumesc că m-ai pus la curent, zise Cindy, 
râzând. 

— Dumnezeule! am plecat capul, lăsând sângele să mi se 
scurgă din cap. 

— Mă crezi sau nu, n-am sunat să te trag de limbă. Am 
veşti bune. 

— Şi eu am veşti bune, am spus, gândindu-mă la Jill. Zi 
tu prima! 

Tonul lui Cindy era uşor impacientat, aşa că mi-am 
imaginat că nu voia să-mi spună despre Jill. 

— O să-ţi sune faxul imediat. 

Chiar atunci, Brenda îmi bătu la fereastră şi-mi înmână 
hârtia pe care mi-o trimisese Cindy. 


Încă un e-mail. 

— Pe ăsta l-am găsit azi-dimineaţă, când am ajuns la 
birou, zise Cindy. 

Am revenit cu picioarele pe pământ. De data asta, 
adresa de la care fusese trimis era 
MarionDelgadoQhotmail.com. 

Era un mesaj de un singur rând: „Nu am fost noi în 
Portland”. 

Era semnat - August Spies. 


Capitolul 55 


— Trebuie să duc imediat asta sus, am zis sărind de pe 
scaun şi aproape smulgând telefonul din perete. 

Eram deja la jumătatea drumului spre biroul lui 
Tracchio, când mi-am dat seama că uitasem să-i spun lui 
Cindy despre Jill. Lucrurile se mişcau prea repede. 

— E într-o şedinţă privată, m-a avertizat secretara. Mai 
bine aţi aştepta. 

— Nu pot să aştept, am spus, deschizând uşa de perete. 

Tracchio era obişnuit să dau buzna la el în birou. Stătea 
cu faţa spre mine, aşezat la masa de conferinţe. Era 
încadrat de alţi doi bărbaţi, cu spatele la mine. Unul dintre 
ei era Tom Roach, reprezentantul local al FBl-ului. 

Era să pic din picioare când am văzut că bărbatul 
celălalt era Molinari. 

Mă simţeam de parcă m-aş fi izbit de un zid, din care aş 
fi ricoşat ţopăind precum coiotul din desenele cu Road 
Runner. 

— Cât de curând, doamnă locotenent, zise Molinari, 
ridicându-se de pe scaun. 

— Da, aşa ai spus. Credeam că ai probleme urgente în 
Portland. 

— Am avut, dar s-au aranjat. Şi parcă aveam şi aici un 
ucigaş pe care trebuia să-l prindem, nu-i aşa? 

Tracchio interveni în discuţie: 

— Tocmai voiam să te chemăm, Lindsay. Domnul 
director adjunct m-a informat cât de bine te-ai descurcat în 
Portland. 

— La ce anume s-a referit? am întrebat, fixându-l pe 
Molinari. A 

— La uciderea domnului Propp, fireşte. Imi făcu semn să 
iau loc. 

— Ne-a spus că teoriile tale referitoare la aceste crime i- 
au fost de mare ajutor. 

— Bine, am zis, întinzându-i lui Tracchio e-mailul lui 


Cindy. Înseamnă că asta o să vă placă foarte tare. 

Tracchio citi ce scria pe pagină, apoi i-o pasă lui 
Molinari. 

— A fost trimisă aceluiaşi reporter de la The Chronicle? 
întrebă. 

— S-ar zice că şi-a deschis o cameră de chat acolo, zise 
Molinari în timp ce citea. Ne-am putea folosi de asta. 
Tocmai îl întrebam pe şeful dumitale dacă n-ai putea lucra 
direct cu noi. Avem nevoie de cineva de-aici, de-al locului. 
Voi avea şi eu nevoie de un spaţiu unde să lucrez. Vreau să 
fiu chiar în mijlocul problemei, doamnă locotenent. În 
echipa dumitale, dacă se poate. În felul ăsta lucrez eu cel 
mai bine. 

Privirile ni se întâlniră. Ştiam că nu era un simplu flirt. 
Era în joc securitatea naţională. 

— Vă vom găsi un birou, domnule. Chiar în miezul 
problemei. 


Capitolul 56 


Molinari mă aştepta pe coridor şi, de îndată ce Roach 
dispăru în cabina liftului, i-am aruncat o privire 
dojenitoare, care voia să spună: „Cât de curând, hm?” 

Mă urmă îndeaproape, coborând treptele spre biroul 
meu. 

— Hei, trebuia să mă justific cumva în faţa tipului ăluia 
de la biroul local al FBl-ului. Există tot felul de reguli... Ştii 
asta. 

— Oricum ar fi, mă bucur că eşti aici, am zis, 
deschizându-i uşa, apoi lăsând-o să se închidă în urma 
noastră. N-am avut ocazia să-ţi mulţumesc pentru avion. 
Aşadar, mulţumesc. 

L-am instalat pe Molinari în camera echipei noastre şi i- 
am eliberat un birou micuţ, la care să lucreze. Îmi spuse că 
refuzase ceva mai spaţios şi mai intim la etajul cinci, lângă 
biroul şefului. 

Se dovedi că nu era chiar aşa de rău să lucrăm mână în 
mână cu cei de la Departamentul Afacerilor Interne, deşi 
Jacobi şi Cappy mă priveau de parcă aş fi trecut în 
rândurile inamice. 

În numai două ore, Molinari descoperi originea ultimului 
e-mail: un internet-cafe numit KGB Bar, în Hayward, foarte 
popular în rândurile studenţilor din Bay Area. 

Aflase, de asemenea, cine era Marion Delgado, 
deţinătorul ultimei adrese de e-mail. 

Molinari îmi puse pe biroul un fax primit direct din 
computerele FBl-ului. Un articol vechi, dintr-un ziar, cu 
fotografia înnegrită a unui puşti ştirb, care rânjea, 
îmbrăcat într-o salopetă de fermier, şi care ţinea în mână o 
cărămidă. 

— Marion Delgado. Un puşti de cinci ani care, în 1967, a 
făcut să deraieze un tren de marfă din Italia, aruncând o 
cărămidă pe şine. 

— Ai vreun motiv să crezi că lucrul ăsta este important 


pentru investigația noastră? l-am întrebat. 

— Marion Delgado a fost un adevărat strigăt de luptă 
pentru revoluționarii din anii şaizeci, zise Molinari. Un 
copil de cinci ani care a reuşit de unul singur să oprească 
un tren. Numele lui a devenit o parolă care să le pună 
beţe-n roate agenţilor sub acoperire. FBl-ul asculta 
telefoane peste telefoane, încercând să-şi infiltreze oameni 
printre cei din Weathermen. Au interceptat sute de mesaje 
de la Marion Delgado. 

— Ce vrei să spui? Că unul dintre foştii Weathermen e în 
spatele balamucului ăstuia? 

— N-ar strica să facem o listă cu numele membrilor 
cunoscuţi din acea vreme, care n-au fost arestaţi. 

— E o idee bună, am zis, în timp ce-mi deschideam 
sertarul şi-mi scoteam pistolul. Până atunci, eu fac o 
plimbare până la KGB Bar. Vrei să vii cu mine? 


Capitolul 57 


În lunga tradiţie a localurilor anticulturale, unde un 
poliţist este la fel de bine primit ca un recrut pentru ACLU! 
la o convenţie de skinheads, KBG Bar stabilea o nouă 
limită inferioară. Înăuntru, erau nişte bănci înguste, de 
lemn, pe care indivizi certaţi cu societatea se înghesuiau în 
faţa monitoarelor. Mai erau şi încă vreo câteva exemplare 
de derbedei, care trăgeau din nişte chiştoace de ţigară, 
lângă bar. Nimic altceva nu-mi atrase atenţia, la început. 

— Eşti sigur că te simţi în stare? am mormăit către 
Molinari. Mi-ar fi cam greu să explic mai sus cum ţi-ai 
turtit faţa pe-aici. 

— Uiţi că am fost procuror în New York, zise Molinari 
păşind înainte. Ador porcăriile astea. 

M-am îndreptat spre barman, un tip slăbănog, cu faţă de 
şoarece, cu un tricou mulat, cu ambele braţe încărcate de 
tatuaje şi cu părul foarte lung, prins în coadă. După 
aproximativ cincisprezece secunde în care nu m-a băgat în 
seamă, m-am aplecat peste tejghea şi i-am atras atenţia. 

— Eram în trecere şi ne întrebam dacă n-am putea găsi 
pe cineva care să ne susţină organizaţia de întrajutorare 
din Chad. _ 

Nu i-am putut smulge nici umbra unui zâmbet. li turnă o 
bere unui tip de culoare cu o bonetă africană, care se 
aşezase două scaune mai încolo. 

— Bine, bine, suntem poliţişti - am zis, renunțând să mă 
mai prefac. Ne-ai ginit din prima. 

— Îmi cer scuze, dar acesta e un club privat, zise 
barmanul. Arătaţi-mi carnetele de membru. 

— Hei, parc-ar fi Costco! am zis, uitându-mă la Molinari. 

— Da, parc-ar fi Costco, rânji barmanul. 

Molinari se aplecă, cuprinzându-l cu braţul pe tipul cu 
coadă, în timp ce acesta se pregătea să mai scoată nişte 


1 American Civil Liberties Union - Uniunea Americană pentru 
Drepturile Civile. 


bere. Îi trânti sub nas o insignă argintie, pe care erau 
scrise cuvintele: | DEPARTAMENTUL AFACERILOR 
INTERNE. 

— Ascultă-mă cu mare atenție! Un singur telefon şi, în 
doar zece secunde, o echipă de agenți federali o să dea 
buzna aici şi o să distrugă întregul local cu bastoanele. Mă 
uit în jur şi văd că ai o grămadă de computere, de vreo 
cincisprezece, douăzeci de mii de dolari. Ştii cât de 
neîndemânatici pot fi poliţiştii când manevrează probe atât 
de grele şi de voluminoase. Dar noi nu vrem decât să-ţi 
punem câteva întrebări. 

Tipul cu coadă se holba la el. 

— Ce zici, Six-pack, interveni negrul cu boneta africană. 
Date fiind circumstanţele, cred că putem renunţa la 
legitimaţiile de membru, de data asta. 

Se întoarse cu faţa spre noi adresându-ne un rânjet cum 
nu se poate mai amabil şi zise, cu un puternic accent 
britanic: 

— Amir Kamor. Six-pack îşi exprima doar dorinţa de a 
menţine clientela localului la obişnuitele ei standarde 
înalte. Nu este nevoie de ameninţări. Vă rog, vă pot invita 
în biroul meu? 

— Six-pack? am zis, uitându-mă la barman şi dându-mi 
ochii peste cap. Foarte ingenios! 

Undeva, în spate, era o cabină înghesuită, în care abia 
încăpea un birou. Pereţii erau acoperiţi cu afişe şi anunţuri 
- manifestări activiste, mitinguri pentru abolirea sărăciei, 
SIDA în Africa... 

I-am întins lui Amir Kamor legitimaţia de locotenent la 
Omucideri, şi el dădu din cap, de parcă ar fi fost 
impresionat. 

— Aţi spus că vreţi să-mi puneţi câteva întrebări. N 

— Ați fost aici aseară, domnule Kamor? am început. In 
jurul orei zece? 

— Sunt aici în fiecare seară, doamnă locotenent. Ştiţi 
cum e în afacerile cu mâncare şi băutură. Totul depinde de 
mâna care scrie în registru. 


— S-a trimis un e-mail de aici aseară, la zece şi trei 
minute. 

— În fiecare seară se trimit mesaje de aici. Oamenii ne 
folosesc ca pe o sursă de a-şi transmite ideile. Asta facem 
noi, transmitem idei. 

— Aveţi vreo modalitate de a stabili cine a fost aici? Aţi 
văzut vreo persoană mai puţin obişnuită? 

— Toţi oamenii care vin aici sunt departe de a fi 
obişnuiţi, zise Kamor rânjind; nimeni nu râse la gluma lui. 
Pe la ora zece spuneţi... Localul era plin. M-ar putea ajuta 
dacă mi-aţi spune pe cine căutaţi sau ce anume a făcut. 

Am scos fotografia lui Wendy Raymore şi schiţa femeii 
care-l însoţise pe George Bengosian. Kamor le examina cu 
atenţie, încreţindu-şi fruntea lată. Oftă adânc. 

— Poate că le-am văzut în decursul anilor sau poate că 
nu. Clienţii noştri vin şi pleacă. 

— Bine, atunci poate că recunoşti pe cineva de-aici. 

Am scos fotografiile FBI, din Seattle. Le întoarse una 
câte una, mulţumindu-se să dea din cap. 

Apoi l-am văzut privind una cu mai multă atenţie şi 
clipind. 

— Recunoşti pe cineva? 

— A fost doar o idee, zise el, dând din cap. Dar nu prea 
cred... Sincer. 

— Nu, ai recunoscut un chip. Cine-a fost? 

I-am înşirat, una câte una, fotografiile pe birou. 

— Amintiţi-mi, doamnă locotenent, zise Kamor, ridicând 
privirea. De ce aş vrea să ajut poliţia în această problemă? 
Statul vostru e construit pe corupţie şi lăcomie. Voi, cei 
care-i implementaţi legile, staţi la însăşi temelia lui. 

— Îţi dau eu un motiv, zise Molinari, apropiindu-şi foarte 
tare faţa de chipul speriat a lui Kamor. Din punctul meu de 
vedere, nu dau doi bani pe tâmpeniile cu care vă daţi voi în 
stambă, dar ar trebui să ştii sub ce acuzaţii pot intra 
aceste infracţiuni. Aici nu e vorba doar de o simplă tăinuire 
de informaţii, domnule Kamor. Aici avem de a face cu 
trădare şi conspirație la terorism. Mai uită-te o dată la 


fotografiile alea. Te rog. 

— Crede-mă, domnule Kamor, am zis, întâlnindu-i 
privirea. Nu vrei să fii în niciun fel implicat în povestea 
asta. 

Venele de pe gâtul patronului de bar începură să se 
umfle. Cobori privirea şi se apucă să frunzărească din nou 
fotografiile. 

— Poate... Nu ştiu... mormăi el. După o clipă de ezitare, 
scoase una. Arată altfel acum. Are părul mai scurt, nu mai 
arată ca un hippie. Şi are barbă. A fost pe-aici. 

Stephen Hardaway. Alias Morgan Bloom. Alias Mal 
Caldwell. 

— E un obişnuit al locului? Cum dăm de el? E foarte 
important. _ 

— Nu ştiu, zise Kamor dând din cap. Ăsta e adevărul. Îmi 
amintesc că l-am văzut o dată sau de două ori, cu ceva 
timp în urmă. Cred că a venit de undeva din nord. Şi încă 
ceva... zise Kamor înghițind. Să ţineţi minte asta, data 
viitoare când mai daţi buzna aici şi mă ameninţaţi că mă 
privaţi de drepturile mele. Mai scoase o fotografie din 
pachet. Încă un chip pe care-l recunoscuse. Pe asta am 
văzut-o aici, aseară. 

Ne uitam la fotografia lui Wendy Raymore, bona. 


Capitolul 58 


De-ndată ce ne-am urcat în maşină, am bătut palma cu 
Molinari, într-un gest spontan şi copilăresc, plin de 
entuziasm. Director adjunct sau nu, se descurcase într-un 
mod cum nu se poate mai impresionant. 

— Ai fost bun, Molinari. 

Abia îmi puteam stăpâni zâmbetul, când îmi aminteam 
cuvintele lui: „Ştii cât de neîndemânatici pot fi poliţiştii 
când manevrează probe atât de grele şi de voluminoase”. 

Privirile ni se întâlniră şi, dintr-odată, simţeam din nou 
acea atracţie şi stare de nelinişte. Am băgat maşina în 
viteză. 

— Nu ştiu care e procedura cu oamenii tăi, am spus, dar 
cred c-ar trebui să începem prin a verifica treaba asta. 

Molinari formă numaidecât numărul de la biroul lui şi 
ceru informaţii despre Hardaway şi despre celelalte nume 
cunoscute. Am primit numaidecât răspunsul. Dosarul din 
Seattle conţinea multe antecedente criminale. Posesie 
ilegală de arme, furturi de arme, jafuri bancare... Până a 
doua zi dimineaţă, aveam să ştim totul despre el. 

Brusc, mi-am dat seama că n-avusesem nicio veste de la 
Jill. 

— Trebuie să dau un telefon, i-am spus lui Molinari, 
începând deja să formez numărul. 

Intră mesageria vocală a lui Jill. 

— „Bună ziua, sunt procuror general Jill Bernhardt...” 

La naiba! De obicei, Jill îşi ţinea telefonul deschis. Dar 
mi-am amintit că-mi spusese că o aştepta o zi grea la 
tribunal. 

— Sunt eu, Lindsay. E ora două. Pe unde-ai fost? Aş fi 
vrut să spun mai multe, dar nu eram singură. Sună-mă. 
Vreau să ştiu ce mai faci. 

— S-a întâmplat ceva? zise Molinari, când am închis. 

Am dat din cap. 

— O prietenă... Şi-a dat soţul afară noaptea trecută. 


Trebuia să stăm de vorbă. Tipul s-a dovedit a fi un 
adevărat nemernic. 

— În cazul ăsta, zise Molinari, norocul ei că are o 
prietenă polițistă. 

Gândul ăsta mă amuză. Jill, norocoasă să aibă o prietenă 
polițistă. M-am gândit să încerc şi la birou, dar ştiam că 
mă va suna ea, de îndată ce va deschide telefonul. 

— Crede-mă, se poate descurca foarte bine şi singură. 

Am început să urcăm pe Bay Bridge. Nici măcar nu 
trebuia să folosim sirena. Nu era niciun pic de trafic în 
oraş. 

— Ape line, am zis. Am prins un moment liniştit. În 
sfârşit! 

— Ascultă, Lindsay... Molinari se întoarse spre mine. 
Tonul i se schimbase. Ce-ai zice să iei cina cu mine în 
seara asta? 

— Cina? 

M-am gândit, preţ de-o clipă, apoi, m-am întors spre el. 

— Cred că ştim amândoi că n-ar fi chiar cea mai bună 
idee. 

Molinari dădu resemnat din cap, ca şi când nu mai ştia 
ce să spună. 

— Totuşi, amândoi trebuie să mai şi mâncăm... insistă, 
zâmbind stângaci. 

Deşi aveam mâinile pe volan, am simţit cum încep să-mi 
transpire palmele. Doamne! Aveam sute de motive cu care 
să mă conving că nu era deloc o idee bună. Dar, la dracu’! 
La urma urmei, trebuie să mai şi trăim! 

M-am uitat spre Molinari şi-am zâmbit. 

— Trebuie să mai şi mâncăm. 


Capitolul 59 


Ultimul e-mail mai că o dădu pe spate pe Cindy. Pentru 
prima dată, făcea ea însăşi parte din poveste, nu doar o 
scria. 

Şi era puţin cam speriată. Cine o putea învinui, cu toate 
câte ce se petreceau? Dar, pentru prima oară în cariera ei, 
avea senzaţia că făcea şi ea un lucru bun. Şi tocmai ideea 
asta o încânta. Trase cu putere aer în piept şi se uită pe 
monitorul computerului. 

„Nu am fost noi în Portland”, spunea mesajul. 

Dar de ce nu acceptau crima? De ce o negau în doar 
şase simple cuvinte, şi-atât? 

Ca să se diferenţieze! Ca să separe cruciada lor de 
ucigaşul care-i imita. Asta părea evident. Însă nodul pe 
care-l simţea tot mai puternic în stomac îi spunea că, 
poate, era ceva mai mult. 

Poate că se gândea ea prea departe, dar dacă... Ideea-i 
veni din senin, fără niciun fel de temei. Dacă în spatele 
acestui mesaj nu era o simplă negare, ci mai mult de atât. 

O conştiinţă? 

„Nu, asta-i o nebunie!” îşi zise. Indivizii ăştia aruncaseră 
în aer casa lui Morton Lightower, cu tot cu nevasta şi cu 
copiii lui. Turnaseră o otravă înfiorătoare pe gâtul lui 
Bengosian. Dar o cruţaseră pe micuța Caitlin... 

Mai era ceva... Bănuia că persoana cu care coresponda 
ar putea fi o femeie. Făcuse referire la „surorile ei de 
suferinţă” şi alesese să-i scrie tocmai ei. Erau o sumedenie 
de reporteri în oraş. De ce tocmai ea? 

Cindy se gândea că, dacă persoana asta avea măcar o 
fărâmă de umanitate în ea, ar putea încerca să se 
folosească de asta. Să o sensibilizeze. Să o facă să-i divulge 
ceva. Un nume, un loc. Poate că bona era cea care scria şi 
poate că ea încă mai avea inimă. 

Cindy îşi trosni degetele şi se aplecă peste tastatură. 
Aşadar... 


Spune-mi, de ce faci toate astea? Eu cred că eşti femeie. 
Nu-i aşa? Există şi metode mai bune de a-ţi atinge ţelurile. 
Nu trebuie să omori oameni pe care întreaga lume îi crede 
nevinovaţi. Mă poți folosi pe mine. [ţi pot transmite eu 
mesajul. Te rog... Ţi-am spus că sunt dispusă să te ascult. 
Și te ascult... Foloseşte-mă pe mine. Te rog... Nu mai 
omori pe nimeni. 


Reciti ce scrisese. Avea puţine şanse de reuşită. Foarte 
puţine. 

În timp ce privea îndelung mesajul, simţi că, dacă îl va 
trimite, va intra cu adevărat în poveste, că întreaga ei 
viaţă se va schimba. 

— Sayonara, îşi şopti vechii ei vieţi - o viaţă în care 
observase şi consemnase evenimentele în mod pasiv. Apoi 
apăsă pe „send”. 


Capitolul 60 


Mi-a fost greu să lucrez restul zilei. Am avut o şedinţă de 
o oră cu Tracchio, iar Jacobi şi Cappy au mers prin barurile 
din Berkeley cu fotografia lui Hardaway. Din când în când, 
atunci când mă gândeam la seara care avea să urmeze, 
mintea mi-o lua razna şi inima începea să-mi bată mai tare. 
Dar, cum spusese şi Joe Molinari, trebuia să mai şi 
mâncăm. 

Mai târziu, acasă, sub duş, inspirând parfumul de 
lavandă în timp ce mă curăţam de mizeria de peste zi, un 
zâmbet vinovat mi se strecură pe faţă. 

„Uită-te la mine! Parcă aş fi o fetiţă la prima întâlnire.” 

Am făcut, repede, un pic de ordine; am aranjat cărţile în 
bibliotecă; m-am uitat la puiul care se frigea în cuptor; am 
hrănit-o pe Martha; am aşezat masa cu faţa spre golf. Apoi 
mi-am dat seama că încă nu primisem nicio veste de la Jill. 
Era prea de tot! Încă înfăşurată în prosop şi cu părul ud, 
am sunat-o încă o dată. 

— Hai, că eşti ridicolă, zău! Sună-mă odată! Vreau să 
ştiu cum te simţi. 

Tocmai mă pregăteam s-o sun pe Claire, să o întreb dacă 
ea vorbise cu Jill, când se auzi soneria. Cea de la uşă! 

„La naiba! E doar 19.45.” 

Molinari venise mai devreme. 

Mi-am mai aruncat un prosop pe cap şi-am început să 
ţopăi, impacientată - am redus intensitatea luminii, am mai 
scos un pahar de vin... în cele din urmă, m-am dus la uşă. 

— Cine-i acolo? 

— Echipa de recunoaştere de la Afaceri Interne! Strigă 
Molinari. 

— Ai venit mai devreme, domn de la Afaceri Interne! Tu 
nu ştii să suni la interfon, înainte să apari în faţa uşii? 

— De obicei, noi trecem peste astfel de detalii. 

— Uite ce e, te las să intri. Dar să nu te uiţi! Nu-mi 
venea să cred că stăteam în faţa uşii, doar cu un prosop pe 


mine. 
Deschid uşa... 

— Am închis ochii. 

— Sper că nu minţi. 

Martha apăru lângă mine. 

— Am un câine care nu lasă pe nimeni să se-atingă de 
mine. 

Am descuiat uşa şi-am deschis-o încet. 

Molinari stătea în prag, cu haina de la costum aruncată 
pe-un umăr. Avea un buchet de narcise galbene şi ţinea 
ochii deschişi. 

— Mi-ai promis! 

Am făcut un pas înapoi, roşind. 

— Nu-i cazul să roşeşti. 

Molinari stătea în pragul uşii, zâmbind. 

— Eşti superbă. 

— Ea e Martha, am spus. Să te porţi frumos, Martha. 
Altfel, Joe o să te trimită valvârtej într-un adăpost pentru 
câini din Guantanamo. L-am văzut la lucru. 

— Bună, Martha. 

Molinari se lăsă pe vine. Îi masă capul, între urechi, 
până când închise ochii. 

— Şi tu eşti superbă, Martha. 

Molinari se ridică. Mi-am strâns şi mai tare prosopul în 
jurul corpului. Un zâmbet îi răsări în colţul gurii. 

— Crezi că Martha s-ar supăra dacă ţi-aş spune că mor 
să văd ce se-ascunde sub prosop? 

Am scuturat din cap, şi prosopul cu care-mi acoperisem 
părul căzu pe jos. 

— Ce zici de asta? 

— Nu-i chiar ceea ce voiam eu să spun, zise Molinari. 

— Cât timp staţi voi de vorbă, am zis, retrăgându-mă cu 
spatele, eu mă duc să mă îmbrac. Am vin în frigider şi 
votcă şi whisky în bar. Şi mai am şi un pui în cuptor, dacă 
simţi nevoia să-l ungi cu untură... 

— Lindsay, spuse Molinari. 

M-am oprit. 


— Da? 

Făcu un pas spre mine. Inima îmi stătu în loc - cu 
excepţia părţilor care băteau cu putere, nebuneşte. 

Îşi puse mâinile pe umerii mei. Am simţit că mă străbate 
un fior, apoi că mă topesc în mâinile lui. Îşi apropie faţa de 
a mea. 

— În cât timp ai spus că e gata puiul ăla? 

— Patruzeci de minute. 

Până şi părul de pe mâini mi se zburlise. 

— Cam pe-acolo... 

— Păcat... zise Molinari zâmbind. Dar va trebui s-ajungă. 

Şi, uite-aşa, mă sărută. Avea o gură puternică şi, de- 
ndată ce-mi atinse buzele, m-am simţit străbătută de un val 
de căldură. Îmi plăcea sărutul lui, şi l-am sărutat, la rândul 
meu. Îşi coborî mâinile pe spatele meu şi mă trase aproape 
de el. Şi atingerea lui îmi plăcea. La naiba! Îmi plăcea el. 

Prosopul de baie îmi căzu pe jos. 

— Trebuie să te avertizez, am zis. Martha face foarte 
urât când cineva nu se poartă frumos cu mine. 

L-am văzut uitându-se spre Martha, care stătea pe jos, 
făcută ghem. 

— Eu cred că mă port foarte frumos. 


Capitolul 61 


Joe Molinari stătea cu faţa spre mine, iar cearşafurile de 
pe pat erau mototolite şi împrăştiate în jurul nostru. 
Remarcasem că, de aproape, arăta chiar mai bine. Avea 
ochii albastru-închis, cu o scânteiere plăcută. 

Mi-e greu să descriu cât de bine mă simţeam, cât de 
natural părea totul, cât de firesc. Fiorii care-mi treceau 
prin şira spinării erau neaşteptaţi, dar, cu siguranţă, 
plăcuţi. Trecuseră doi ani de când simţisem ultima dată 
aşa ceva, şi atunci fusese, ei bine... altfel. Nu ştiam totul 
despre Molinari. Cine era el, în afara biroului? Care era 
viaţa lui, la el acasă? Adevărul era că, în clipa asta, nici nu- 
mi păsa. Mă simţeam bine şi atât. Era suficient. 

— Poate că o să ţi se pară un moment ciudat pentru 
întrebarea asta, am zis, dar care e situaţia ta personală, de 
fapt? 

Molinari inspiră adânc. 

— Nu-i prea complicat... De obicei, mă mulţumesc să mă 
prostesc cu stagiarele şi cu subordonatele pe care le 
întâlnesc în timpul anchetării diverselor cazuri. 

Zâmbi. 

— Haide, am zis, ridicându-mă în capul oaselor. E o 
întrebare legitimă. 

— Sunt divorţat, Lindsay. Mă mai întâlnesc cu femei, din 
când în când. În măsura în care-mi permite timpul. Îmi 
mângâie părul. Dacă te gândeşti cât de des se întâmplă 
asta... 

— Ce vrei să spui prin „asta“? 

— Ştii tu, asta! Ce facem noi. În timp ce suntem în 
misiune. Molinari se întoarse cu faţa la mine. Ca să nu 
existe niciun dubiu, sunt aici fiindcă în momentul în care ai 
intrat în cameră, în timpul acelei şedinţe, ei bine... ceva s-a 
întâmplat. Şi de atunci, singurul lucru care m-a 
impresionat mai mult decât cât de bine îţi faci meseria a 
fost cât de bine arătai atunci când ţi-am dat prosopul jos. 


Am tras aer în piept şi am privit în ochii lui atât de 
albaştri... 

— Ai grijă să nu fii un nemernic, Joe Molinari. 

Brusc, am sărit din pat. 

— Dumnezeule, cina! 

— Lasă puiul! zise Molinari zâmbind şi trăgându-mă 
lângă el. Nu trebuie neapărat să mâncăm. 

Se auzi telefonul. Ce mai era? 

Primul meu impuls a fost să-l ignor. Am aşteptat să 
răspundă robotul. 

Se auzi vocea lui Claire, destul de impacientată. 

— Lindsay, sunt îngrijorată. Răspunde, dacă eşti acolo. 
Linds? 

Am clipit, apoi m-am rostogolit spre noptieră şi am 
bâjbâit după telefon. 

— Claire, ce s-a întâmplat? 

— Slavă Domnului că eşti acasă! 

Vocea-i era tensionată, neobişnuită pentru Claire. 

— E vorba de Jill. Sunt la ea acasă, Lindsay. Nu-i aici. 

— A avut un proces. Ai căutat-o la birou? Probabil 
lucrează până mai târziu. 

— Normal c-am căutat-o la birou, mi-o reteză Claire. Jill 
n-a venit deloc azi. 


Capitolul 62 


Am sărit în picioare, nedumerită, dar şi speriată. Nu 
înţelegeam. 

— A spus că are proces, Claire. Sunt sigură de asta. 

— Chiar a avut un proces, Lindsay. Doar că n-a apărut. 
Au căutat-o toată ziua. 

M-am împins cu spatele în speteaza patului. Ideea că Jill 
lipsise de la muncă fără să anunţe nu-mi suna deloc bine. 

— Nu e stilul lui Jill, am spus. 

— Nu, răspunse Claire. Nu e deloc stilul lui Jill. 

Dintr-odată, am început să mă îngrijorez. 

— Claire, ai idee ce se petrece? Ce s-a întâmplat cu 
Steve? 

— Nu, răspunse ea. Despre ce vorbeşti? 

— Rămâi unde eşti, am spus. Am închis telefonul şi am 
stat o clipă. Imi pare rău, Joe. Trebuie să plec. 

Câteva minute mai târziu conduceam cu viteză maximă 
pe 23rd Street, spre Castro. Mă gândeam la diverse 
posibilităţi: Jill era deprimată. Avea nevoie să fie singură. 
Se dusese la părinţii ei. Oricare dintre variante putea fi 
adevărată. Dar era imposibil, imposibil, ca Jill să nu apară 
la un proces. 

În cele din urmă, am parcat în faţa casei ei, din Buena 
Vista Park. Primul lucru pe care l-am remarcat a fost 
maşina lui Jill, Saphire Blue 535, la intrare. 

Claire mă aştepta la debarcader. Ne-am îmbrăţişat. 

— Nu răspunde, zise ea. Am sunat, am dat cu pumnii-n 
uşă. 

Am privit în jur, dar n-am văzut pe nimeni. 

— Nu-mi place să fac asta. 

Apoi am spart un geam de la uşa din faţă şi am deschis 
pe dinăuntru. Mă gândeam că şi Steve ar fi putut să intre - 
cu uşurinţă. 

Numaidecât, se porni alarma. Ştiam codul, 63442, 
numărul social al lui Jill. L-am format, încercând să-mi dau 


seama dacă alarma care se declanşase era un semn bun. 

Am aprins un bec şi-am strigat: 

— Jill? 

Apoi l-am auzit pe Otis lătrând. Labradorul maro apăru 
alergând din bucătărie. 

— Hei, băiatule! 

L-am mângâiat pe spate. Părea fericit să vadă o faţă 
cunoscută. 

— Unde e mami? am întrebat. 

De un lucru eram sigură. Jill nu l-ar fi părăsit niciodată. 
Pe Steve poate, dar nu pe Otis. 

— Jill... Steve? am strigat prin casă. Sunt Lindsay. E şi 
Claire cu mine. 

Jill tocmai renovase casa, cu un an în urmă. Canapele cu 
model, pereţii zugrăviți în culoarea pepenelui galben, o 
masă de cafea turcească, învelită în piele. Casa era 
întunecată şi tăcută. Am căutat prin camerele cunoscute. 
Niciun răspuns. Nici urmă de Jill. 

Claire oftă şi zise. 

— Chiar că-ncep să-mi fac gânduri negre. 

Am dat din cap şi am strâns-o, uşor, de umăr. 

— Şi eu... Haide! i-am spus lui Claire. Mă duc să verific 
la etaj. Mergem împreună. 

În timp ce urcam scările, nu-mi puteam scoate din minte 
imaginea lui Steve dând buzna din vreo cameră, ca într-un 
film de groază pentru adolescenţi. 

— Jill... Steve? am strigat din nou. 

Mi-am pregătit arma, ca să fiu sigură. 

Niciun răspuns. Luminile din dormitorul mare erau 
stinse. 

Patul mare, cu baldachin, era făcut. Obiectele de toaletă 
şi fardurile lui Jill erau în baie. 

Când vorbisem ultima dată cu ea, tocmai voia să se 
culce. 

Mă pregăteam să mă întorc pe coridor, când am văzut-o! 

Servieta lui Jill. 

Jill nu pleca nicăieri fără „biroul ei portabil”. Era o 


glumă de-a ei. Nici măcar la plajă nu se ducea fără să-şi ia 
ceva de lucru. 

Am luat o cârpă şi am ridicat-o, încet, de mâner. M-am 
întâlnit cu Claire când am ieşit pe coridor. Se uitase prin 
celelalte camere. 

— Nimic... 

— Nu-mi place asta, Claire... Maşina ei e încă aici. 

Am privit spre servietă. 

— Şi asta... A dormit aici, Claire, dar n-a mai plecat la 

lucru. 


Capitolul 63 


Nu aveam nici cea mai vagă idee cum să iau legătura cu 
Steve. 

Era târziu - cine dracu’ ştia unde stătea? Iar Jill nu 
lipsea decât de o zi. Era posibil să apară şi s-o enerveze 
toată agitația asta. Nu aveam altceva de făcut decât să 
aşteptăm, moarte de îngrijorare şi, în cazul meu, cuprinsă 
de remuşcări. 

I-am telefonat lui Cindy, care a venit în cincisprezece 
minute. Claire l-a sunat pe Edmund şi i-a spus că mai 
durează şi că era posibil să lipsească toată noaptea. 

Ne-am pus pe aşteptat în casa lui Jill, ghemuite pe 
canapele. Exista totuşi posibilitatea să se fi răzgândit şi să 
se fi dus după Steve, Dumnezeu ştie unde. 

În jur de ora unsprezece, îmi sună mobilul. Dar era doar 
Jacobi, care-mi dădea raportul - nici o persoană din 
barurile din Berkeley prin care umblaseră nu-l 
recunoscuse pe Hardaway. Apoi am stat, fără să mai 
spunem nimic. Nici nu-mi amintesc când am aţipit. 

M-am trezit de câteva ori în timpul nopţii; mi se părea că 
aud zgomote. 

— Jill? 

Dar nu era ea. 

A doua zi dimineaţă, la prima oră, m-am dus acasă. Joe 
făcuse patul şi lăsase apartamentul foarte curat. Am făcut 
un duş şi am sunat la birou să spun că întârzii. 

O oră mai târziu, eram la biroul lui Steve, în Financial 
Center. Am lăsat Explorer-ul în mijlocul străzii. Când am 
împins uşile de la birou, de abia-mi mai puteam stăpâni 
panica. 

Steve era chiar acolo, la recepţie. Era aproape tolănit 
peste recepţioneră şi sorbea o cafea, cu piciorul cocoţat, 
nonşalant, pe un scaun. 

— Unde e Jill? l-am întrebat. 

Probabil că l-am speriat, fiindcă şi-a vărsat cafeaua pe 


cămaşa roz, Lacoste. 

— Ce dracu', Lindsay...! zise Steve, ridicând mâinile. 

— În birou! i-am comandat, străfulgerându-l cu privirea. 

— Domnule Bernhardt? întrebă recepţionera. 

— E-n regulă, Stacy, spuse Steve. E o prietenă. 

„Vezi să nu!” 

De-ndată ce am intrat în biroul lui, de pe colţ, am trântit 
uşa. 

— Te-ai ţicnit, Lindsay? zise Steve. 

L-am împins pe un scaun. 

— Vreau să ştiu unde este, Steve! 

— Cine, Jill? 

Işi întoarse palmele cu un aer vădit nedumerit. 

— Nu mai face pe prostul cu mine, nenorocitule! Jill a 
dispărut. Nici măcar la muncă n-a fost ieri. Vreau să ştiu 
unde este. 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse Steve. Cum adică 
a dispărut? 

— A avut un proces ieri, Steve, am zis, ieşindu-mi din 
fire, şi nu s-a prezentat la el. Aşa o ştii tu pe Jill? Şi nici 
acasă n-a venit azi-noapte. Maşina ei e acolo. Şi servieta la 
fel. Cineva a intrat în casă! 

— Cred că n-ai înţeles prea bine, doamnă locotenent, 
zise Steve cu un râs batjocoritor. Jill m-a dat pe mine afară 
noaptea trecută. A schimbat yala Fortăreţei Bernhardt. 

— Nu te juca aşa cu mine, Steve! Vreau să ştiu ce-ai 
făcut. Când ai văzut-o ultima dată? 

— Acum două seri, la ora unsprezece, pe fereastra 
sufrageriei mele, în timp ce dădeam cu pumnii în afurisita 
aia de uşă, încercând să intru în propria casă! 

— Mi-a spus că trebuia să vii ieri-dimineaţă să-ţi iei 
lucrurile. 

Am zărit un fulger de mânie în ochii lui. 

— Ce dracu' e ăsta, interogatoriu? 

— Vreau să ştiu unde ţi-ai petrecut noaptea de vineri, 
am zis, privindu-l fix, şi tot ce ai făcut sâmbătă dimineaţa, 
înainte să vii la serviciu. 


— Ce se petrece aici? Am nevoie de-un avocat, Lindsay? 

Nu i-am răspuns la întrebare. M-am întors şi am ieşit din 
birou. Speram din tot sufletul ca Steve să nu aibă nevoie 
de-un avocat. 


Capitolul 64 


Furie e prea puţin spus pentru a descrie emoţiile care 
mă sfâşiau în timp ce mă îndreptam spre Palatul de 
Justiţie. Era ceva mai puternic decât furia. De câte ori mă 
uitam în oglinda retrovizoare şi-mi zăream propriii ochi, 
mă gândeam: „Am mai văzut ochii ăştia!” 

În timpul serviciului. Pe chipurile părinţilor şi ale soţilor, 
când cineva apropiat lor era dat dispărut. Acea panică 
imposibil de descris în cuvinte, când simţi că s-a petrecut 
ceva groaznic, dar nu ştii încă exact ce. 

„Fiţi calmi, le spunem. Orice este posibil. E încă 
devreme.” 

Şi asta-mi repetam şi eu, în gând, în timp ce mă 
înapoiam la birou: „Fii calmă, Lindsay. E posibil ca Jill să 
apară în orice clipă...” 

Dar, de câte ori mă vedeam în oglinda retrovizoare, 
acelaşi gând îmi trecea prin minte - aceiaşi ochi! 

Odată ajunsă la Palat, am sunat-o pe Ingrid Barros, 
menajera lui Jill, dar era plecată la şcoală, cu copiii, la o 
şedinţă cu părinţii. l-am trimis pe Lorraine şi pe Chin să 
scotocească strada lui Jill din Buena Vista Park şi să afle 
dacă observase cineva ceva suspect. Am cerut chiar o listă 
cu apelurile efectuate către numărul de telefon al lui Jill. 

Cineva trebuie s-o fi sunat. Cineva trebuie s-o fi văzut. 
Nu avea nicio logică să dispară aşa, fără urmă. Ăsta nu era 
stilul lui Jill. 

Am făcut eforturi să mă concentrez asupra informaţiilor 
despre Stephen Hardaway pe care le strânsesem pe 
parcursul zilei. FBl-ul îl căuta pe Hardaway de câţiva ani 
şi, deşi nu era pe lista celor mai căutaţi criminali, începea 
să atragă din ce în ce mai multe bănuieli. 

Crescuse în Lansing, Michigan. După liceu, se mutase în 
vest şi urmase Colegiul Reed, din Portland. Cam de pe 
atunci a început să apară în sistem. În registrele din 
Oregon se găsea o arestare pentru acte de violenţă cu 


formă agravantă la o demonstraţie anti-WIO de la 
Universitatea din Oregon. 

Fusese suspect în jafuri de bancă în Eugene şi Seattle. 
Apoi, în 1999, fusese prins în Arizona încercând să 
cumpere detonatoare de la un membru al unei bande 
locale, care se dovedise a fi un agent sub acoperire. Şi, din 
acel moment, Stephen Hardaway dispăruse. Fugise, după 
ce fusese eliberat pe cauţiune. Se zvonise, la un moment 
dat, că era implicat într-o serie de jafuri armate în 
Washington şi Oregon. 

Aşadar, ştiam că e înarmat, periculos şi că-i place să 
arunce clădiri în aer. 

De doi ani, nu se mai auzise nimic de el. 

Pe la cinci, Claire bătu în uşa biroului. 

— Simt că înnebunesc, Lindsay. Hai, vino să bei o cafea 
cu mine! 

— Şi eu simt că-mi pierd minţile, am zis, luându-mi 
poşeta. Poate c-ar trebui s-o chemăm şi pe Cindy. 

— Nu e cazul, zise, arătând spre capătul coridorului. E 
deja aici. 

Am mers toate trei la un bufet de la etajul doi. La 
început, am stat fără să spunem nimic, amestecând 
cafeaua. Era o linişte de mormânt. 

În cele din urmă, am tras aer în piept. 

— Cred că suntem toate de acord că Jill nu a plecat 
nicăieri, aşa, de nebună. Ceva s-a întâmplat. Cu cât 
acceptăm mai repede asta, cu atât avem mai multe şanse 
să aflăm ce anume. 

— Mă tot gândesc că trebuie să existe o explicaţie, zise 
Claire. Să fim serioşi, îl cunosc pe Steve. Toate-l 
cunoaştem. N-o fi el partenerul ideal, dar nu cred că ar fi 
în stare de una ca asta. 

— Ba poţi să crezi! zise Cindy, încruntându-se. Au trecut 
două zile. 

Claire privi spre mine. 

— Îţi mai aminteşti când Jill a trecut prin Salt Lake City 
pe drumul de-ntoarcere dinspre Atlanta şi, în timp ce toţi 


ceilalţi o aşteptau la poartă, s-a uitat spre munţii înzăpeziţi 
şi a zis: „La dracu'! Eu am plecat de-aici!” S-a dat jos din 
avion, a închiriat o maşină şi a schiat pe Snowbird tot 
restul zilei. 

— Da, îmi amintesc, am zis; gândul acesta îmi aduse un 
zâmbet pe faţă. Steve voia s-o târască la o întâlnire c-un 
client, cei de la birou încercau să dea de ea, şi unde era 
Jill? La trei mii de metri înălţime, cu echipament şi schiuri 
închiriate, în paradisul zăpezii. Se distra cum nu se putea 
mai bine. 

Imaginea ne aduse tuturor un zâmbet pe buze - dar era 
un zâmbet amar. 

— Aşa că, asta cred eu, zise Claire, luând un şerveţel cu 
care-şi şterse ochii. Cred că s-a dus la schi. Trebuie să cred 
că e acolo, Lindsay. 


Capitolul 65 


Cindy stătea la biroul ei, noaptea târziu, când pe afară 
nu se mai auzeau decât câteva garnituri de metrou. Şi, la 
urma urmei, unde să se ducă? 

Povestea asta cu Jill nu-i dădea pace. Nu le dădea pace 
la niciuna. 

Vestea se răspândise deja. Un procuror dispărut e o 
ştire de senzaţie. Redactorul o întrebase dacă voia să scrie 
ea articolul. Ştia că sunt prietene. 

— Încă nu e o ştire! izbucnise ea. 

Din momentul publicării, devenea o ştire. Devenea real. 

De data asta, nu era povestea unui străin. 

Se uită la o fotografie cu fetele, pe care o lipise pe un 
perete. 'Toate patru în localul lor preferat, la Susie's, în 
separeul din colţ, după ce rezolvaseră cazul cu mirele şi 
mireasa. 

Băuseră nişte margarita şi aveau senzaţia că pereţii 
începuseră să danseze. Jill păruse invincibilă. O poziţie 
puternică, un soţ puternic. Niciodată nu lăsase să se 
vadă... 

— Haide, Jill, şopti Cindy, simțind că i se umezesc ochii. 
Apari odată! Intră pe uşă! Arată-ţi chipul, cu zâmbetul pe 
buze. Te rog, Jill. Intră pe afurisita aia de uşă! 

Era trecut de unsprezece. Nu se întâmpla nimic. Era 
doar felul ei de a-şi menţine vigilenţa, speranţa. 

„Du-te acasă, Cindy. Du-te să te culci. Nu poţi face nimic 
acum.” 

Un  îngrijitor care dădea cu aspiratorul îi făcu 
şmechereşte cu ochiul. 

— Aveţi mult de lucru, domnişoară Thomas? 

— Da, oftă ea. Cuget la lumina lunii. 

În cele din urmă, îşi aruncă nişte lucruri în poşetă şi se 
mai uită o ultimă dată la calculator, înainte să-l închidă. 
Poate-o s-o sune pe Lindsay. Ca să stea de vorbă... 

Pe ecran, o luminiţă o avertiza că avea un e-mail nou. 


Cindy ştiu, înainte să-l deschidă, de la cine era. 
ToobadQhotmail.com. 

Ştia că sosise momentul. Ştia că o avertizaseră că va 
avea loc o nouă crimă, o dată la trei zile. Era duminică. 
Trebuia să-i scrie August Spies. 

„Aţi fost preveniţi, începea mesajul. Dar aţi fost aroganti 
şi nu aţi ascultat.” 

Dumnezeule! Un strigăt sugrumat scăpă din gâtlejul lui 
Cindy. 

Citi repede restul mesajului, cu odioasa semnătură de la 
sfârşit. 

August Spies lovise din nou. 


Capitolul 66 


În acea seară, m-am întors acasă pe la unsprezece, 
epuizată şi fără să fi rezolvat nimic. Câteva clipe, m-am 
gândit la panoul din faţa scării exterioare. A doua zi 
dimineaţă, Jill avea să apară în mod oficial trecută pe lista 
persoanelor dispărute. Trebuia să conduc investigarea 
cazului de dispariţie a uneia dintre cele mai bune prietene. 

— Mă gândeam c-ai vrea să ştii, am auzit o voce 
deasupra mea, care mă luă prin surprindere. Am noutăţi 
din Portland. 

Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Molinari. Stătea 
aşezat pe prima treaptă. 

— Au găsit o secretară la Portland State care-i ciripise 
iubitului ei unde se cazase Propp. S-a descoperit că arma a 
fost a lui. Un fanatic din partea locului. Dar presupun că 
vestea asta n-o să te înveselească prea tare. 

— Parcă trebuia să fii într-un loc important, Molinari, am 
zis, prea tristă şi obosită ca să-i arăt cât de mult mă 
bucuram să-l văd. Cum se face că ajungi întotdeauna să mă 
dădăceşti? 

Se ridică. 

— Nu voiam să te las să te simţi singură. 

Dintr-odată, nu m-am mai putut abţine. Torentul de 
lacrimi izbucni, iar el veni şi mă luă în braţe. Mă inu 
strâns, aproape de el, în timp ce lacrimile îmi şiroiau pe 
obraji. Mi-era ruşine să-l las să mă vadă aşa - voiam tare 
mult să par puternică -, dar nu-mi puteam opri lacrimile. 

— Îmi pare rău, am zis, încercând să-mi revin. 

— Nu, spuse el, mângâindu-mi părul. Nu trebuie să te 
prefaci când eşti cu mine. Poţi să te descarci. Nu-i nicio 
ruşine. 

„S-a întâmplat ceva cu Jill”, aş fi vrut să strig, dar mi-era 
teamă să-mi ridic privirea. 

— Şi mie-mi pare rău. 

Mă îmbrăţişa şi mai tare. Apoi mă strânse uşor de umeri 


şi mă privi în ochii umflaţi. 

— Eram la Departamentul de Justiţie, zise el, ştergându- 
mi câteva lacrimi, când au căzut turnurile de la World 
Trade Center. Cunoşteam persoane care au murit acolo. 
Câţiva pompieri, John O'Neill, de la Departamental de 
siguranţă şi pază. Eram unul dintre şefii echipelor de 
urgenţă, dar, când au început să înşire toate numele, 
oameni cu care lucrasem, n-am mai suportat. M-am dus la 
toaletă. Ştiam că era o situaţie de criză, dar am intrat într- 
o cabină şi-am plâns. Nu e nicio ruşine în asta. 

Am descuiat uşa şi am intrat. Molinari îmi făcu un ceai, 
în timp ce stăteam ghemuită pe canapea, cu capul Marthei 
pe coapsa mea. Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă aş fi fost 
singură. Veni şi-mi turnă ceaiul. M-am cuibărit în braţele 
lui. Băutura fierbinte mă încălzea. Mă cuprinsese pe după 
umeri. Am stat aşa mult timp. Şi avea dreptate - nu era 
nicio ruşine. 

— Mulţumesc, am oftat la pieptul lui. 

— Pentru ce? Pentru că ştiu să fac ceai? 

— Mulţumesc şi atât. Mulţumesc că nu eşti un ticălos. 

Am închis ochii. Preţ de o clipă, totul a rămas afară, 
departe de sufrageria mea. 

Sună telefonul. Nu voiam să răspund. Mă simţeam la 
milioane de kilometri depărtare şi, în egoismul meu, îmi 
plăcea. 

Apoi, m-a străfulgerat un gând: „Dacă e Jill?” 

Am înşfăcat telefonul şi i-am auzit vocea lui Cindy. 

— Lindsay, slavă Domnului! S-a întâmplat ceva rău. 

Am simţit că mi se încordează tot corpul şi m-am ţinut 
de Molinari. 

— Jill? 

— Nu, răspunse ea. August Spies. 


Capitolul 67 


Am ascultat-o cu groază pe Cindy citindu-mi ultimul 
mesaj. 

— „Aţi fost preveniţi, scria. Dar aţi fost aroganţi şi nu 
aţi ascultat. Asta nu ne-a mirat. Nici înainte, n-aţi ascultat 
niciodată. Aşa că lovim din nou.” Lindsay, e semnat August 
Spies. 

— A mai avut loc o crimă, am zis, întorcându-mă spre 
Molinari, apoi am terminat conversaţia cu Cindy. 

Restul mesajului ne informa că o să găsim ceea ce 
căutam pe Harrison Street, nr. 333, lângă debarcaderul 
din Oakland. 

Trecuseră exact trei zile de când Cindy primise primul 
mail. August Spies îşi punea în practică amenințările. 

După convorbirea cu Cindy, am sunat la Departamentul 
de intervenţii de urgenţă. Am trimis toţi poliţiştii la locul 
crimei şi am cerut să se blocheze toate ieşirile din portul 
Oakland. Nu ştiam cu ce fel de incident aveam de a face, 
nici câţi oameni îşi pierduseră viaţa, aşa că am sunat-o pe 
Claire şi i-am spus şi ei să se ducă acolo. 

Molinari îşi îmbrăcase deja haina şi vorbea la telefon. Eu 
am fost gata într-un minut. 

— Haide! am spus la uşă. Acum poţi să vii cu mine. 

Mergeam în viteză pe Third Street, cu sirena pornită. La 
acea oră din noapte, nu mai era aproape nicio maşină pe 
drum. Aveam cale liberă până la Bay Bridge. 

Am început să primesc o mulţime de transmisii prin 
staţie. Poliţişti din Oakland răspunseseră la 911. Împreună 
cu Molinari, ascultam mesajele, ca să ne dăm seama cu ce 
aveam de a face: incendiu, explozie, răni multiple? 

Am coborât ca din puşcă de pe pod şi ne-am oprit la 
ieşirea spre port. Un punct de verificare fusese deja 
înfiinţat. Erau două maşini de patrulă, cu sirena pornită. 
Am tras pe dreapta. Am zărit şi Volkswagen-ul mov al lui 
Cindy. Se certa cu un poliţist. 


— Urcă! i-am strigat. 

Molinari îi arătă insigna unui poliţist tânăr, de patrulă, 
căruia mai să-i iasă ochii din orbite. 

— Doamna e cu noi. 

De pe rampa de ieşire, mai era doar o distanţă foarte 
mică până la port. Harrison Street era chiar lângă 
debarcader. Cindy ne explică rapid cum primise e-mailul. 
Adusese cu ea o copie, pe care Molinari o citi, în timp ce 
eu conduceam. 

Pe măsură ce ne apropiam de port, luminile verzi- 
albastre erau peste tot. Părea că toţi poliţiştii din Oakland 
erau acolo. 

— Haide, să plecăm de-aici! 

Toţi trei am sărit jos din maşină şi am alergat spre un 
depozit vechi, de cărămidă, pe care scria: 333. În 
întuneric, se distingeau platforme la tot pasul. Containere 
uriaşe erau depozitate peste tot. Prin portul Oakland 
treceau toate transporturile de marfă din Bay Area. 

Am auzit pe cineva strigându-mă. Era Claire. Sări din 
Pathfinder-ul ei roşu şi alergă spre noi. 

— Ce-avem aici? 

— Nu ştiu încă, am zis. 

În cele din urmă, am zărit un căpitan de la o secţie de 
poliţie din Oakland cu care mai lucrasem ieşind din 
clădire. 

— Gene! am strigat, alergând spre el. 

Cu toate cele ce se petreceau în jur, nici nu mai era 
cazul să întreb. 

— Victima e la etajul doi. O singură împuşcătură, în 
ceafă. 

O parte din mine se înfiora, o alta se relaxa. Cel puţin 
era doar unul. 

Am început să urcăm scara abruptă, de metal, cu Claire 
şi Cindy în spatele nostru. Un poliţist din Oakland încercă 
să ne oprească. l-am băgat insigna sub nas şi am trecut de 
el. Pe jos, era un cadavru, înfăşurat parţial într-o prelată 
plină de sânge. 


— La naiba! am zis. Nenorociţii... 

Doi poliţişti şi o echipă de medici de intervenţii erau 
aplecaţi deasupra victimei. 

Un bilet fusese prins de prelată cu o sârmă de metal 
răsucită. Un bilet de acostare. 

— „Aţi fost avertizaţi, am citit, cu voce tare. Cei de la 
Omucideri nu sunt absolviţi de propriile crime. Membri ai 
întrunirii la nivel înalt, veniţi-vă în fire! Renunţaţi la 
politica de colonizare! Mai aveţi trei zile. Putem lovi 
oriunde, oricând. 

August Spies.” 

În josul paginii am văzut, tipărite cu litere îngroşate, 
următoarele cuvinte: 

DUCEŢI ACEASTĂ HÂRTIE LA PALATUL DE JUSTIŢIE. 

Am încremenit. M-am simţit sfâşiată de un val de panică. 
Preţ de o clipă, nu m-am putut mişca. M-am uitat la Claire. 
Şi chipul ei era paralizat de frică. 

Am împins un medic la o parte din drum. M-am lăsat în 
genunchi. Prima de care am dat a fost încheietura mâinii 
victimei - brăţara de acvamarin David Yurman pe care o 
cunoşteam atât de bine. 

— Oh, nu! am strigat. Nu, nu, nu... 

Am dat la o parte prelata. 

Era Jill. 


Capitolul 68 


Când mă gândesc acum, îmi amintesc doar frânturi din 
ceea ce s-a petrecut după aceea. Ştiu că stăteam 
nemişcată, nereuşind să înţeleg ce vedeam - chipul frumos 
al lui Jill, acum lipsit de viaţă. Ochii ei deschişi păreau 
limpezi, aproape senini. 

— Oh, nu, nu... repetam iar şi iar. 

Ştiu că m-au lăsat picioarele şi că m-a susţinut cineva. 
Îmi amintesc vocea lui Claire: 

— Dumnezeule, Lindsay... 

Nu-mi puteam lua ochii de la chipul lui Jill. Un firicel de 
sânge i se scursese dintr-un colţ al gurii. M-am întins şi i- 
am atins mâna. Încă mai avea verigheta pe deget. 

Am auzit-o pe Cindy începând să plângă şi am văzut-o pe 
Claire sprijinind-o. Îmi repetam, la nesfârşit, în minte: „Nu 
poate se fie Jill. Ce legătură are ea cu August Spies?” 

Apoi totul s-a învăluit în ceaţă. Îmi amintesc că încercam 
să mă reculeg: „Eşti la scena unei crime, Lindsay, şi tu eşti 
ofiţer la Omucideri”. Voiam să fiu puternică, pentru Claire 
şi Cindy, pentru toţi poliţiştii din jurul meu. Am întrebat: 

— A văzut cineva cum a ajuns aici? 

Am privit în jur. 

— Vreau să cercetaţi toată zona! Poate că a zărit cineva 
vreun vehicul. 

Molinari încercă să mă tragă de-acolo, dar l-am împins. 
Trebuia să cercetez locul, să găsesc ceva. Întotdeauna 
exista ceva, întotdeauna făceau o greşeală. 

„Nenorociţilor... August Spies... Sunteţi nişte gunoaie!” 

Deodată, l-am văzut pe Jacobi. Şi pe Cappy. Chiar şi pe 
Tracchio. Echipa mea de la Omucideri. 

— Lasă-ne pe noi să ne ocupăm de asta, zise Cappy. 

În cele din urmă, i-am lăsat să preia controlul. 

Începeam să înţeleg că totul era adevărat. Luminile 
sirenelor nu erau doar în mintea mea. Jill era moartă. 
Fusese ucisă, nu de Steve, ci de August Spies. 


Am privit cum au luat-o de acolo. Pe prietena mea. Pe 
Jill... Am văzut-o pe Claire care îi ajuta s-o bage în 
furgoneta de la morgă, care a plecat, cu sirena pornită. Joe 
Molinari mă consola pe cât putea mai mult, dar trebuia să 
se întoarcă la Palatul de Justiţie. 

Apoi, în timp ce scena începea să se liniştească, eu, 
Claire şi Cindy ne-am aşezat pe treptele unei clădiri 
alăturate, în ploaia uşoară. Nimeni nu spunea niciun 
cuvânt. Prin capul meu se învârteau o sumedenie de 
întrebări fără răspuns: „De ce? Cum se potriveşte crima 
asta cu celelalte? E cu totul alt caz. Ce legătură avea Jill?” 

Cât timp am stat pe treptele alea, nu mai ştiu. În jur, era 
un amalgam de strigăte şi lumini. Cindy plângea. Claire o 
ţinea în braţe. Eu eram prea împietrită ca să mai pot vorbi. 
Ţineam pumnii strânşi şi-mi repetam în minte aceeaşi 
întrebare: „De ce?” 

Un gând nu îmi dădea pace: Dacă m-aş fi dus la Jill în 
noaptea aceea, poate că nimic nu s-ar fi... 

Brusc, un ţârâit sfâşie tăcerea. Celularul lui Cindy. 
Răspunse. Vocea îi tremura. 

— Da? 

Cindy trase aer în piept. 

— Sunt la locul faptei. 

Erau cei de la redacţie. 

Cu voce slabă, Cindy începu să le descrie în detaliu cele 
petrecute. 

— Da, pare să facă parte din campania lor de teroare. A 
treia victimă... 

Descrise locaţia, e-mailul pe care-l primise la redacţie, 
ora. _ 

Apoi, se opri. Puteam vedea că are lacrimi în ochi. Işi 
muşcă buza, de parcă s-ar fi temut să rostească acele 
cuvinte. 

— Da, victima a fost identificată. Numele ei este 
Bernhardt... Jill. 

Îl spuse apoi, literă cu literă. 

Incercă să mai spună ceva, dar cuvintele i se opriră în 


gât. 

Claire se întinse s-o prindă. Cindy trase aer în piept şi-şi 
şterse lacrimile. 

— Da, zise ea dând din cap. Doamna Bernhardt era şeful 
Departamentului de  procuratură al oraşului San 
Francisco... Apoi, în şoaptă: Şi era şi prietena mea. 


Capitolul 69 


Ştiam că nu voi putea dormi în acea noapte. Nu voiam să 
mă duc acasă. 

Aşa că am rămas la locul crimei până când echipele de 
la laborator au venit şi-au plecat. Apoi, timp de o oră, am 
bătut străzile pustii ale portului căutând pe cineva, oricine, 
un muncitor de noapte, un vagabond, care ar fi putut 
vedea cine o aruncase acolo pe Jill. Conduceam în neştire. 
Mi-era teamă să mă duc la birou, mi-era teamă să mă duc 
acasă. Retrăiam, în minte, scena aceea îngrozitoare iarăşi 
şi iarăşi. Lacrimile-mi şiroiau pe faţă. Îmi aminteam cum 
dădusem la o parte prelata şi-o văzusem pe Jill. 

Am condus la întâmplare până când maşina mea păru să 
aleagă singură locul în care voiam să ajung. Unde 
altundeva mă puteam duce? Era ora trei dimineaţa. M-am 
trezit la morgă. 

Ştiam că va fi şi Claire acolo. Indiferent cât era de 
târziu. Îşi făcea meseria, fiindcă era singurul lucru care-o 
putea ajuta să nu cedeze nervos. În halatul albastru, în 
sala de operaţii. 

Jill era întinsă pe targa. Sub aceleaşi lumini sâcâitoare 
unde văzuse de-atâtea ori atât de multe victime. 

„Jill... Scumpa, draga mea Jill!” 

Mă uitam prin geam, şi lacrimile începură să mi se 
prelingă pe obraji. Mă gândeam întruna că totul se 
întâmplase din vina mea. 

În cele din urmă, am împins uşile de sticlă. Claire era în 
mijlocul autopsiei. Făcea acelaşi lucru ca mine. Işi făcea 
meseria. 

— Nu vrei să fii aici, Lindsay, zise ea când mă văzu. 

Trase un cearşaf peste rana deschisă a lui Jill. 

— Ba da, vreau, Claire. 

Stăteam nemişcată. Nu aveam de gând să plec. Trebuia 
să văd asta. 

Claire îmi privi chipul cu ochii umflaţi de lacrimi. Dădu 


din cap, schiţând un zâmbet vag. 

— Cel puţin fă-te utilă şi dă-mi sonda aia de pe tava de 
lângă tine. 

I-am întins lui Claire instrumentul şi am mângâiat cu 
podul palmei obrazul rece şi întărit al lui Jill. „Cum de 
povestea asta nu era doar un vis urât?” 

— Lobul occipital drept distrus, zise Claire în microfonul 
prins de rever. Traumă provocată de un singur glonţ, intrat 
prin ceafă. Nu există rană de ieşire. Glonţul e blocat în 
ventriculul lateral stâng. Pierdere minimală de sânge în 
zona afectată. Ciudat... murmură ea. 

De-abia o ascultam. Ochii mei erau fixaţi asupra lui Jill. 

— Arsurile acoperite de un strat fin de praf din jurul 
părului şi al gâtului indică o armă de calibru mic şi faptul 
că s-a tras de la mică distanţă, continuă Claire. 

Întoarse cadavrul cu faţa în jos. Craniul deschis al lui Jill 
apăru pe monitor. 

Asta nu puteam să văd. M-am uitat în altă direcţie. 

— Extrag acum ceea ce pare a fi un glonţ de calibru mic 
din ventriculul stâng, continuă Claire. Semne de ruptură 
severă, specifice acestui tip de traumă, dar... umflătura 
este foarte mică... 

Am privit-o pe Claire examinând rana şi extrăgând un 
glonţ turtit, pe care-l aruncă într-un vas. 

M-am simţit cuprinsă de un val de furie. Părea un glonţ 
de calibru 22, pătat cu sângele lui Jill. 

— Ceva nu se potriveşte, zise Claire, nedumerită. 

Se uită spre mine. 

— Zona asta ar trebui să fie inundată de lichid spinal. 
Dar tesutul cranian nu este deloc umflat şi este foarte 
puţin sânge. 

Brusc, Claire, profesionista, reveni la viaţă. 

— Voi deschide cavitatea toracică, spuse ea în microfon. 
Lindsay, nu te uita. 

— Ce este, Claire? Ce se petrece aici? 

— Ceva nu e-n regulă. 

Claire întoarse cadavrul şi luă un bisturiu. Apoi 


introduse lama şi merse cu ea în jos, în linie dreaptă, din 
capul pieptului lui Jill. 

Am întors capul. Nu voiam s-o văd pe Jill aşa. 

— Operez o procedură standard de sternotomie, dictă 
Claire în microfon. Desfac cutia toracică. Membrana 
plămânilor este moale, țesutul... degradat, apos... Acum 
voi expune pericardul... 

Am auzit-o pe Claire trăgând aer în piept. 

— La dracu’! 

Inima începu să-mi bată nebuneşte. Priveam fix pe 
monitor. 

— Claire, ce se petrece? Ce vezi? 

— Stai acolo, zise, ridicând mâna. 

Văzuse ceva oribil. Ce era? 

— Oh, Lindsay, şopti ea, uitându-se, în sfârşit, la mine. 
Jill n-a murit din cauza împuşcăturii. 

— Cum? 

— Lipsa umflăturii, cantitatea mică de sânge... Dădu din 
cap. Glonţul a fost tras când ea era deja moartă. 

— Ce vrei să spui, Claire? 

— Nu sunt sigură, zise, privindu-mă în ochi. Dar, dac-ar 
fi să ghicesc, cred că este vorba de ricin. 


Capitolul 70 


Întotdeauna se simţea intimidat când trebuia să îl 
întâlnească pe Charles Danko în persoană. Chiar şi într-un 
loc atât de elegant cum era hotelul Huntington din San 
Francisco. 

Danko părea în elementul lui. Purta o haină din tweed, o 
cămaşă în dungi şi o cravată asortată. 

Era şi o fată cu el. Drăguţă, cu părul roşu, ciufulit. 
Întotdeauna îi plăcuse să surprindă. Cine era? 

Lui Mal i se spusese să poarte sacou şi chiar şi o 
cravată, dacă reuşea să găsească una. Avea una, şi i se 
părea chiar foarte amuzantă - era de culoare roşu-aprins, 
cu nişte trompete mici imprimate pe ea. 

Danko avea o atitudine cam protocolară, şi-i strânse 
mâna lui Malcolm - încă unul dintre gesturile lui 
derutante. Făcu un gest larg cu braţul, arătând spre salon. 

— Crezi că ar fi putut exista un loc mai sigur în care să 
ne întâlnim? Dumnezeule, Huntington! 

Se uită spre fată şi râseră amândoi, dar nu o prezentă. 

— Ricin, zise Malcolm. E genial. Ce zi fantastică - i-am 
făcut felul lui Bengosian! Putem face multe aici. La dracu”, 
în doar un minut am putea arunca în aer tot bârlogul ăsta 
de capitalişti. Mergem la Mark şi mai scăpăm de câteva 
sute de vampiri plini de bani. Luăm troleul şi împrăştiem 
moartea tuturor celor din jur. 

— Da, mai ales că am găsit o metodă prin care să-l aduc 
în stare de concentrat. 

Malcolm dădu din cap, dar părea nervos. 

— Parcă scopul nostru era întrunirea la nivel înalt. 

Danko se uită din nou spre fată. Işi zâmbiră cu 
subînţeles. 

„Cine dracu' e asta? Ce ştie?” 

— Eşti prea limitat, Mal. Am mai vorbit despre asta. Mai 
mult decât orice, scopul nostru e să îngrozim oamenii. Şi o 
să-i băgăm în sperieţi, crede-mă. Ricinul va face asta. Pe 


lângă el, antraxul pare ceva de care numai animalele de la 
fermă ar trebui să se teamă. Acum se uita fix la Malcolm. 
Ai un sistem de livrare pentru mine? Pentru ricin? 

Malcolm nu mai putu să-i susţină privirea. 

— Da. 

— Şi explozibil de-ăla de-al tău? 

— Am putea arunca în aer întregul hotel Huntington. 

Şi Mark Malcolm îşi îngădui, în sfârşit, un zâmbet 
viclean. 

— Acum spune. Ea cine e? 

Danko îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. 

— E o tipă genială, la fel ca tine. E o armă secretă. Va 
trebui să te mulţumeşti cu atât. E doar un alt soldat, zise 
el, apoi se uită în ochii fetei. Întotdeauna există un alt 
soldat, Malcolm. Chestia asta ar trebui să bage pe toată 
lumea-n sperieţi în clipa de faţă. 


Capitolul 71 


Michelle auzi voci în camera de-alături. Mal se întorsese 
de la întâlnire. Julia ţipa de bucurie, de parcă tocmai ar fi 
câştigat la loto. Dar Michelle se simţea groaznic. 

Ştia că făcuseră nişte lucruri îngrozitoare. Ultima crimă 
nu-i dădea pace. Procuroarea aia drăguță şi nevinovată... 
reuşise să-şi înlăture din minte chipul lui Charlotte 
Lightower şi al cameristei, care fuseseră omorâte în 
explozie, şi încerca să se consoleze cu gândul că măcar 
copiii fuseseră salvaţi. Lightower, Bengosian - erau nişte 
nenorociţi lacomi şi vinovaţi. 

Dar femeia asta... Ce rău făcuse ea de se găsea pe listă? 
Doar fiindcă lucra pentru stat? Cum spusese Mal? „Pe-asta 
o omorâm doar de amorul artei. Aşa, ca să vadă că putem.” 
Doar că Michelle nu îl crezuse. Mal avea întotdeauna un 
plan ascuns. 

Biata procuroare ştiuse că va muri din momentul în care 
o forţaseră să intre în camion. Dar nu cedase. Nicio clipă. 
Lui Michelle i se păruse curajoasă. Adevărata crimă era 
faptul că nici măcar n-a ştiut vreodată pentru ce a murit. 
Nici măcar atât nu i-au spus. 

Uşa se deschise la perete şi Mal intră în cameră. Aerul 
triumfător de pe faţa lui îi dădea fiori lui Michelle. Se 
întinse lângă ea. Mirosea a tutun şi a alcool. 

— Ce s-a întâmplat cu petrecăreaţa mea? întrebă Mal. 

— Nu în seara asta, zise Michelle, simțind că începe să 
respire greu. 

— Nu în seara asta? rânji Mal. 

Michelle se ridică. 

— Nu pot să înţeleg. De ce ea? Cui făcuse ea vreun rău? 

— La urma urmei, ce rău făcuseră oricare dintre ei, cu 
adevărat? zise Mal, mângâindu-i părul. Lucra pentru cine 
nu trebuie, iepuraş. Reprezenta statul cel mare şi rău care 
aprobă jafurile criminale din întreaga lume. Asta era vina 
ei, Michelle. Ea era tancurile din Irak. Era Grumman, şi 


Dow Chemical, şi WTO, toate la un loc. Nu te lăsa păcălită 
de faptul că era frumoasă. 

— Au spus la ştiri că trimitea după gratii ucigaşii. A 
condamnat chiar şi pe nişte directori ai unor companii 
importante, implicaţi în scandaluri de afaceri. 

— Ţi-am mai spus să nu te mai iei după ştiri, Michelle. 
Uneori mor şi cei care fac lucruri bune. Ţine minte asta. 

Michelle îl privi îngrozită. Tusea din piept începu s-o 
apese mai tare. Se întinse după inhalator, dar Mal îi prinse 
mâna. 

— Tu ce credeai, Michelle? C-am intrat în povestea asta 
doar să le facem felul unor umflaţi de bani gata? Lupta 
noastră este cu statul. Statul e foarte puternic. Asta nu 
cade pe spate şi moare. 

Michelle se forţă să respire. Realiză, în acea clipă, că ea 
era altfel decât Mal. Altfel decât ei toţi. Mal spunea că e 
doar o fetiţă, dar se înşela. O fetiţă n-ar fi putut face 
grozăviile pe care le făcuse ea. 

Gâfâi din nou. 

— Îmi trebuie inhalatorul, Mal. Te rog! 

— Iar eu trebuie să ştiu dacă pot să am încredere în tine, 
iepuraş. 

Luă inhalatorul şi-l răsuci printre degete, ca pe-o 
jucărie. 

Michelle respira din ce în ce mai greoi. Hârâia. lar Mal 
nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile, dacă o speria. 
Nu putea spune cu certitudine de ce-ar fi fost în stare... 

— Poţi să ai încredere în mine, Mal, şopti ea. Ştii asta. 

— Eu ştiu asta, Michelle, dar nu pentru mine îmi fac eu 
griji. La urma urmei, noi lucrăm pentru cineva. Nu-i aşa, 
scumpo? Charles Danko nu ştie să ierte, aşa cum ştiu eu. 
Danko e destul de dur, ca să-i poată bate la propriul joc. E 
un geniu. 

Înşfăcă inhalatorul din mâna lui Mal şi pulveriză de două 
ori, trimițând spray-ul calmant în plămâni. 

— Ştii ce-i cel mai mişto la ricin? zise Mal zâmbind. Îţi 
poate ajunge în corp printr-o sută de feluri. 


Lăsă de două ori arătătorul în jos, de parcă ar fi apăsat 
pe un inhalator imaginar. Zâmbi. 

— Fâs, fâs! 

Avea o sticlire în ochi pe care Michelle nu i-o mai 
văzuse. 

— Uau! Asta chiar că ti-ar curăța plămânii. Nu crezi, 
scumpo? Fâs, fâs... 


Capitolul 72 


Era un adevărat balamuc la Palatul de Justiţie, în acea 
dimineaţă. Mai rău decât fusese vreodată de când lucram 
eu în poliţie. 

Un procuror fusese ucis. A treia victimă a lui August 
Spies. 

La şase dimineaţa, locul era deja împânzit de sute de 
oficiali: FBI, Departamentul de Justiţie, forţe speciale... Şi 
reporteri, înghesuiți în camera de conferinţe de la etajul 
cinci, aşteptând să li se dea detalii. Pe prima pagină din 
Examiner scria cu litere cât casa: CINE URMEAZĂ? 

Citeam un raport despre indiciile găsite la locul unde 
fusese ucisă Jill, când am fost surprinsă de Joe Santos şi 
Phil Martelli, care-mi bătură la uşă. 

— Ne pare foarte rău pentru doamna Bernhardt, zise 
Santos, intrând. 

Am dat la o parte hârtiile şi-am mulţumit printr-un semn 
din cap. 

— Sunteţi drăguţi că aţi venit. 

Martelli tresări. 

— Sincer, nu pentru asta suntem aici, Lindsay. 

— Ne-am gândit să ne uităm prin dosarele mai vechi 
după Hardaway ăsta, zise Santos, aşezându-se; scoase un 
plic galben. Ne-am gândit că, dacă acum e aici, şi având în 
vedere ce pune la cale, trebuie să mai fi apărut şi pe 
altundeva. 

Santos scoase din plic câteva fotografii alb-negru. 

— Ăsta e un miting general pe care l-am monitorizat. 22 
octombrie. Acum şase luni. 

Erau doar nişte fotografii de supraveghere, făcute 
mulţimii, nu cuiva anume. Apoi am văzut o faţă încercuită. 
Păr ca nisipul, maxilar îngust, o barbă firavă. Îmbrăcat 
într-o haină uzată, de culoare închisă, blugi şi purtând un 
fular lung, care-i atârna până la genunchi. 

Sângele începu să-mi alerge mai repede prin vine. M-am 


dus la panou şi am comparat imaginea cu fotografiile 
primite de la FBI, făcute în Seattle cu cinci ani în urmă. 

Stephen Hardaway. 

Nenorocitul fusese aici în urmă cu şase luni. 

— Şi acum începe să devină interesant, zise Phil 
Martelli, făcându-mi cu ochiul. 

Întinse încă două fotografii. Alt miting. Hardaway era, 
din nou, prezent. De data asta stătea lângă un bărbat pe 
care-l cunoşteam. 

Roger Lemouz. 

Hardaway îl ţinea cu braţul pe după gât. 


Capitolul 73 


Jumătate de oră mai târziu, parcam pe Durant Avenue, 
la intrarea dinspre sud în campusul universitar. Am intrat 
alergând în Dwinelle Hall, unde era biroul lui Lemouz. 

Profesorul era acolo, îmbrăcat într-o haină din tweed şi 
cu o cămaşă de in. Discuta cu o tânără roşcată, cu părul 
lung şi unduios. 

— Petrecerea s-a terminat, am spus. 

— Ah, doamnă locotenent! 

Zâmbi. Tontul ăla condescendent mă scotea din sărite - 
la fel ca accentul de Eton sau Oxford, sau Dumnezeu ştie 
ce! 

— Tocmai îi explicam domnişoarei Anette aici de faţă 
cum, după părerea lui Foucault, aceleaşi forţe care, în 
istorie, au separat clasele sociale afectează, în mod 
asemănător, sexele. 

— Ei bine, cursul s-a încheiat, don'şoară. 

I-am aruncat studentei o privire care spunea: „În zece 
secunde vreau să nu te mai văd aici”. Cam atât i-a trebuit 
să-şi strângă cărţile şi să plece. Trebuie să menţionez că 
roşcata a avut grijă să-mi arate, din uşă, degetul mijlociu. 
I-am răspuns în acelaşi mod politicos. 

— Sunt încântat să vă revăd, zise Lemouz, fără să pară 
deloc deranjat şi lăsându-se pe spătarul scaunului. Având 
în vedere ştirea tristă pe care-am auzit-o la televizor azi- 
dimineaţă, mă tem că subiectul conversaţiei noastre va fi 
unul politic, şi nu mişcarea pentru emanciparea femeilor. 

— Cred că te-am judecat greşit, Lemouz, am zis, 
rămânând în picioare. Te-am crezut doar un biet instigator 
plin de el şi, când colo, te-ai dovedit a fi un jucător 
adevărat. 

Lemouz îşi încrucişă picioarele şi-mi zâmbi cât se poate 
de curtenitor. 

— Nu sunt sigur că înţeleg la ce vă referiti. 

Am scos plicul cu fotografiile lui Santos. 


— Ce mă distrează pe mine, Lemouz, e faptul că eu sunt 
singura care-i ţine la distanţă de tine pe tipii de la Afaceri 
Interne. Trebuie doar să le dau numele tău, împreună cu 
discursurile tale publice, şi următoarea noastră 
întrevedere va avea loc într-o celulă. A 

Lemouz se lăsă pe spătarul scaunului. Încă-şi mai păstra 
zâmbetul uşor amuzat. 

— Şi care este motivul pentru care mă avertizaţi, 
doamnă locotenent? 

— Cine-a zis că te avertizez? 

Expresia de pe faţa lui se schimbă. Nu putea şti cu ce-l 
aveam la mână. Imi plăcea asta. 

— Mă amuză teribil, zise Lemouz dând din cap, cum 
Constituţia aia a voastră, pe care o ridicaţi atâta în slăvi, e 
de-a dreptul oarbă în faţa femeilor care poartă iaşmac sau 
a oamenilor care vorbesc cu un accent diferit de al vostru, 
însă devine atotputernică atunci când vine vorba de nişte 
directori lacomi sau de o doamnă procuror drăguţică. 

M-am prefăcut că n-am auzit ce spusese. 

— Vreau să te uiţi la ceva, Lemouz. 

Am deschis plicul şi i-am înşirat pe birou fotografiile cu 
Stephen Hardaway primite de la FBI. 

Lemouz dădu din umeri. 

— Nu ştiu, poate că l-am văzut... Nu ştiu unde. E student 
aici? 

— Nu m-ai ascultat, Lemouz. 

I-am pus încă o fotografie în faţă. Şi-ncă una. Şi pe-a 
treia. Cele făcute de Santos şi Martelli, în care Hardaway 
stătea lângă el, cu braţul trecut pe după umărul 
profesorului. 

— Cum dau de el, Lemouz? Cum? 

Dădu din cap. 

— Nu ştiu. Fotografiile astea au fost făcute mai demult. 
Cred că era profesor. Fusese reţinut după evenimentele 
din unsprezece septembrie. A venit la câteva dintre 
mitingurile noastre. Nu l-am mai văzut de-atunci. N-aş 
putea spune că-l cunosc. 


— Nu-i suficient, am insistat. 

— Nu ştiu. Asta-i adevărul, doamnă locotenent. Din câte- 
mi amintesc, era de undeva din nord. Eugene? Seattle? A 
stat cu noi o vreme, dar mi-a lăsat impresia că îl 
plictiseam. 

Pentru prima dată, îl credeam pe Lemouz. 

— Ce nume folosea? 

— Nu Hardaway. Malcolm şi nu mai ştiu cum... Malcolm 
Dennis, cred. Nu ştiu unde este acum. N-am nici cea mai 
vagă idee. 

O parte din mine se bucura să vadă cedând faţada 
lustruită a lui Lemouz şi aerul lui de superioritate. 

— Vreau să mai ştiu un singur lucru. Şi asta rămâne 
între noi, bine? 

Lemouz dădu din cap. 

— Desigur. E 

— Numele August Spies. Îţi spune ceva? 

Lemouz clipi. Culoarea-i reveni în obraji. 

— Aşa îşi spun? 

M-am aşezat şi m-am apropiat foarte tare de el. Până 
acum nu divulgasem numele. Ştia asta. I se citea pe faţă. 

— Spune-mi, Lemouz. Cine este August Spies? 


Capitolul 74 


— Ai auzit vreodată de Masacrul Haymarket? mă 
întrebă, vorbindu-mi de parcă aş fi fost o studentă de-a lui. 

— Te referi la cel din Chicago? am zis. 

— Foarte bine, locotenente! aprobă Lemouz dând din 
cap. Chiar şi în ziua de azi, e o statuie acolo. Ca să ne 
amintească evenimentul. La 1 Mai 1886 a avut loc o 
demonstraţie muncitorească de amploare, pe Michigan 
Avenue. Cea mai mare adunare a muncitorilor din istoria 
de până atunci a Statelor Unite. Optzeci de mii de 
muncitori, printre care femei şi copii. Până în ziua de azi, 1 
Mai a rămas sărbătoarea oficială a muncii în întreaga 
lume. În întreaga lume, desigur - zise el rânjind -, mai 
puţin în America. 

— Treci la subiect, nu mă interesează prelegerile 

politice. 
_ — A fost o demonstraţie paşnică, îi dădu înainte Lemouz. 
În următoarele două zile, din ce în ce mai mulţi muncitori 
au intrat în grevă şi s-au alăturat demonstranţilor. Apoi, în 
a treia zi, poliţia a tras în mulţime. Doi protestatari au fost 
ucişi. Ziua următoare, a fost organizată o altă 
demonstraţie. În Haymarket Square. Pe străzile Randolph 
şi Des Plaines. Discursuri furioase, îndreptate împotriva 
guvernului. Primarul a ordonat poliţiei să împrăştie 
mulţimea. O sută şaptezeci şi şase de poliţişti din Chicago 
au tăbărât în grup în piaţă şi s-au năpustit cu bastoanele 
asupra oamenilor. Apoi poliţia a deschis focul. Când s-au 
calmat lucrurile, şapte poliţişti şi patru protestatari zăceau 
morţi. Poliţia avea nevoie de tapi ispăşitori, aşa că au 
arestat opt lideri ai muncitorilor. Unii dintre ei nici măcar 
nu fuseseră prezenţi la acele evenimente. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Unul dintre ei era un profesor, pe nume August Spies. 
l-au judecat şi i-au spânzurat pe toţi. De gât. Până au 
murit. Mai târziu, s-a demonstrat că Spies nu fusese la 


Haymarket. Pe eşafod, August Spies le-a spus: „Dacă voi 
credeţi că moartea noastră va opri mişcarea proletară, 
spânzuraţi-ne! Pământul e în flăcări sub picioarele voastre. 
Să se facă auzită vocea poporului!” Lemouz mă privi adânc 
în ochi. Un moment care de-abia dacă este menţionat în 
istoria ţării voastre, doamnă locotenent, dar unul care 
poate să inspire. Şi se pare că asta a şi făcut. 


Capitolul 75 


În locul ăsta aveau să moară oameni. Şi încă mulţi. 
Charles Danko stătea, prefăcându-se că citeşte The 
Examiner, lângă fântâna arteziană uriaşă din Rincón 
Center, de pe Market Street, din centrul oraşului, chiar 
lângă Bay Bridge. 

Deasupra lui, coloana de apă de douăzeci şi cinci metri 
se prăbuşea într-un spectacol care-ţi lua răsuflarea. 

„Americanilor le place să se simtă copleşiţi”, îşi zise - 
asta se vedea în filmele lor, în arta lor şi chiar în centrele 
lor comerciale. 

„Aşa că o să-i copleşesc şi eu. O să-i copleşesc cu 
sentimentul morţii.” 

Locul avea să fie foarte aglomerat. Danko ştia asta. 
Restaurantele din Rincón Center se pregăteau pentru 
prânz. O mie şi mai bine de evadați din firmele de avocaţi, 
şi trusturile imobiliare, şi centrele de consiliere financiară 
din districtul financiar. 

„Păcat că nu mai poate aştepta un pic”, îşi zise Charles 
Danko şi oftă, cu regretul omului care aşteaptă de mult să 
se întâmple ceva. Rincón Center se dovedise a fi unul 
dintre locurile lui preferate din San Francisco. 

Danko nu-l băgă în seamă pe bărbatul de culoare, bine 
îmbrăcat, care se aşeză lângă el, cu faţa la fântână. Ştia că 
era un veteran din Războiul din Golf. De atunci, suferea de 
depresie. Un om în care puteai pune bază deşi era, poate, 
cam prea sensibil. 

— Mal a zis că-ţi pot spune Profesore, zise negrul din 
colţul gurii. 

— Şi tu eşti Robert? întrebă Danko. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Robert sunt. 

O femeie începu să cânte la un pian mare, în mijlocul 
atriumului. Cânta în fiecare zi, la douăsprezece fără un 
sfert. O melodie din Fantoma de la operă începu să umple 


spaţiul gigantic. 

— Ştii după cine să te uiţi? întrebă Danko. 

— Ştiu, îl linişti bărbatul, sigur pe el. O să-mi fac datoria. 
Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine, sunt un soldat 
foarte bun. 

— Ai grijă să fie bărbatul care trebuie, zise Danko. O să-l 
vezi intrând în piaţă pe la douăsprezece şi douăzeci. O să 
traverseze. Poate c-o să-i lase ceva mărunţiş pianistei. Apoi 
o să intre la Yank Sing. 

— Pari foarte sigur c-o să vină. 

Danko se uită în sfârşit spre bărbat şi zâmbi. 

— Vezi pânza aia de apă, Robert? Cade de la o înălţime 
de exact douăzeci şi opt virgulă optzeci de metri. Ştiu asta 
fiindcă stau de foarte mult timp pe locul ăsta şi am calculat 
unghiul exact al unei linii imaginare care s-ar întinde din 
mijlocul bazinului şi unghiul drept corespunzător care s-ar 
forma la bază. Plecând de aici, mi-a fost uşor să-i 
extrapolez înălţimea. Ştii câte zile am stat şi am privit 
fântâna asta, Robert? Nu-ţi face griji, va fi aici. 

Charles Danko se ridică. Lăsă servieta pe bancă. 

— Mulţumesc, Robert. Faci un lucru foarte curajos. Un 
lucru pentru care doar foarte puţini te vor aprecia. Mult 
noroc, prietene. Astăzi, eşti un erou. 

„Şi serveşti de minune scopurilor mele.” 


Capitolul 76 


Într-o după-amiază rece, cu ploaie măruntă şi deasă, în 
Highland Park, Texas, ne-am luat adio de la Jill. Nu era 
prima dată când îmi luam adio de la o persoană pe care o 
iubeam. Dar nu mă simţisem niciodată atât de amorţită şi 
de goală pe dinăuntru. Şi nici atât de înşelată. 

Sinagoga era o construcţie modernă, din cărămidă şi 
sticlă, cu un sanctuar înclinat, puternic luminat. Aveau o 
femeie rabin - lui Jill i-ar fi plăcut asta. Venise toată lumea. 
Inspectorul-şef  'Tracchio, procurorul Sinclair. Câțiva 
asociaţi de la birou. Eu, Claire şi Cindy. Un grup de colege 
de liceu şi de facultate cu care Jill păstrase legătura de-a 
lungul anilor. Steve era şi el prezent, desigur, dar n-am 
avut puterea să-i vorbesc. 

Ne-am aşezat cu toţii, şi corul sinagogii cântă o arie din 
Turandot, opera preferată a lui Jill. 

Bennett Sinclaire spuse câteva cuvinte. O lăudă pe Jill 
spunând că fusese cel mai dedicat procuror din echipa lui. 

— Oamenii spuneau că e dură. Şi chiar era. Dar nu într- 
atât de dură încât respectul sau umanitatea să lipsească 
vreodată din conduita ei. Majoritatea dintre noi am pierdut 
o prietenă - îşi muşcă buza de jos -, dar oraşul San 
Francisco va pierde un avocat al dracului de bun! 

O colegă de la Stanford arătă o poză cu Jill în echipa 
feminină de fotbal cu care ajunsese până în finala 
campionatului naţional şi făcu lumea să râdă spunând că 
nu trecuse mult până-şi dăduseră seama cine ştia cu 
adevărat ce vrea, fiindcă Jill era singura din echipă care 
glumea spunând că „dublare” însemna să ai două 
specialităţi principale. 

M-am ridicat şi eu şi am ţinut un discurs scurt. 

— Toată lumea care-o cunoştea pe Jill Meyer Bernhardt 
o ştia ca pe o învingătoare, mereu sigură pe ea. A terminat 
ca şefă de promoţie Facultatea de Drept. Era procurorul cu 
cele mai multe condamnări obţinute. A escaladat liber 


Spirala Sultanului din Moab, am spus. Şi eu i-am cunoscut 
latura asta, dar, mai mult decât atât, am cunoscut-o ca pe- 
o dragă prietenă a cărei dorinţă cea mai arzătoare nu erau 
condamnările sau cazurile cu rezonanţă, ci doar să poată 
aduce pe lume un copil. Asta era Jill pe care o iubeam eu. 
Adevărata Jill. 

Claire cântă la violoncel. Se urcă pe podium şi stătu 
acolo o vreme, apoi corul i se alătură pe fundal şi împreună 
interpretară o versiune cutremurător de frumoasă a 
cântecului Loving arms, una dintre melodiile preferate ale 
lui Jill. De câte ori nu cântasem împreună cântecul ăsta, 
când ne întâlneam după muncă, la Susie's, ametite de prea 
multe margarita! Am văzut-o pe Claire închizând ochii. 
Tremurul violoncelului şi vocile duioase din fundal erau un 
omagiu perfect pentru Jill. 

La ultimul vers, câţiva bărbaţi apucară sicriul, şi rudele 
lui Jill se ridicară anevoie ca să-l urmeze. 

În acest timp, câţiva dintre noi începurăm să batem din 
palme. Încet, la început, când cortegiul trecu pe lângă noi. 
Apoi, unul câte unul, toţi cei prezenţi ni se alăturară. 

Când sicriul ajunse la uşa din spate, bărbaţii se opriră şi- 
l ţinură aşa câteva clipe, ca şi când ar fi vrut să se asigure 
că Jill îşi auzea aplauzele. 

Mă uitam la Claire. Lacrimile îmi curgeau şiroaie şi 
credeam că n-o să se mai oprească. Voiam să strig din 
toate puterile: „Du-te, Jill...” 

Claire se întoarse la locul ei şi-mi strânse mâna. Apoi 
Cindy mi-o strânse pe cealaltă. 

Îmi repetam în minte: „O să-l găsesc pe ticălos, Jill. Tu 
dormi liniştită”. 


Capitolul 77 


Era trecut de miezul nopţii când Cindy ajunse acasă. 
Ochii-i erau umflaţi, trupul amorţit şi se întreba dacă-şi va 
reveni vreodată după pierderea lui Jill. 

Ştia că nu va putea să doarmă. Ledul de la robotul 
telefonic pâlpâia. Nimeni nu putuse lua legătura cu ea 
toată ziua. Poate-ar fi trebuit să-şi verifice e-mailurile, 
măcar ca să nu se mai gândească la Jill. 

Se duse la calculator şi intră pe pagina de web a 
ziarului. Povestea zilei era ricinul. Aflaseră cum fusese 
ucisă Jill. 

Moartea ei, coroborată cu cea a lui Bengosian, băgase 
oraşul în panică. Cât de uşor putea fi obţinut ricinul? Care 
erau simptomele? Dacă ajungea în rezerva de apă? Exista 
vreun antidot? Câţi oameni puteau să moară în San 
Francisco? 

Tocmai voia să-şi verifice e-mailurile, când pe ecran 
apăru un mesaj instantaneu. Hotwax 1199. 

„Nu-ţi pierde vremea încercând să afli de unde l-ai 
primit, începea mesajul.” 

Cindy îngheţă. N 

„Nici măcar nu este nevoie să ti-l notezi. li aparține unui 
copil de clasa a şasea din Dublin, Ohio. Şi nu ştie că i l-am 
luat. Numele lui e Marion Delgado, continua mesajul. Ştii 
cine sunt?” 

„Da, răspunse Cindy. Ştiu cine eşti. Eşti nenorocitul care 
a omorât-o pe prietena mea, Jill. De ce mă contactezi?” 

„O să lovească din nou, apăru răspunsul. Mâine. Nu ca 
până acum. Vor muri mulți oameni nevinovați. Oameni 
total nevinovați.” 

„Unde? scrise Cindy. Aşteptă nerăbdătoare. Poţi să-mi 
spui unde? Te rog!” 

„Întâlnirea la nivel înalt trebuie anulată, veni răspunsul. 
Ai zis că vrei să ajuţi, atunci, la dracu’, ajută! Oamenii 
ăştia, guvernul... trebuie să plătească pentru crimele lor. 


Au omorât oameni nevinovaţi doar pentru petrol. Companii 
multinaționale scăpate de sub control jefuiesc statele 
sărace ale lumii. Ai zis că vrei să faci auzit mesajul nostru. 
Ai, acum, şansa asta. Fă-i pe hoţi şi pe ucigaşi să pună 
capăt crimelor.” 

Urmă o pauză. Cindy nu ştia dacă persoana care-i 
scrisese mesajul mai era acolo. Nu ştia ce trebuia să facă. 

Alte cuvinte apărură pe ecran. 

„Convinge-i să-şi recunoască crimele. E singurul mod în 
care poţi opri omorurile.” 

De data asta, era altceva. Persoana care scria îi cerea 
ajutorul. Poate că o fărâmă de vinovăţie sau de rațiune 
încerca să ţină în frâu nebunia. 

„Eu cred că vrei să pui capăt nebuniei ăsteia, scrise 
Cindy. Te rog, spune-mi ce-o să se întâmple. Nu trebuie să 
sufere nimeni.” 

Nimic. Nu primi niciun răspuns. 

— La dracu’! 

Cindy izbi cu pumnu-n tastatură. Se foloseau de ea. 
Atâta tot. Ca să-şi facă auzit mesajul. 

„De ce a trebuit să moară Jill Bernhardt? Ce crimă 
comisese ea? Furase petrol? Avea vreun amestec în 
globalizare? Ce-a făcut ea?” 

Se scurseră treizeci de secunde. Apoi un minut. Cindy 
era convinsă că-şi alungase interlocutorul. N-ar fi trebuit 
să-şi piardă cumpătul. Povestea asta era mai importantă 
decât furia sau durerea ei. 

În cele din urmă, îşi lăsă capul pe monitor. Când îl 
ridică, nu-i veni să creadă. Apăruseră noi cuvinte. 

„Jill Bernhardt nu avea nicio legătură cu întrunirea la 
nivel înalt. Asta n-a fost ca toate celelalte. A fost ceva 
personal, scria în mesaj.” 


Capitolul 78 


Ceva groaznic avea să se petreacă azi. Ultimul e-mail 
primit de Cindy specifica asta, cât se poate de clar. Iar 
ciudatul ei partener de corespondenţă nu se înşelase 
niciodată până acum. Nu o trimisese pe piste false şi nu o 
minţise. 

Era un sentiment groaznic de neajutorare să priveşti 
zorii cum îşi făceau loc pe cer şi să ştii că în ciuda tuturor 
resurselor guvernului Statelor Unite, în ciuda reacţiilor 
vigilente şi a mesajelor, în ciuda forţelor pe care le 
trimisesem să patruleze pe străzi, în ciuda atâtor ani în 
care rezolvasem atâtea cazuri de crimă... August Spies 
aveau să lovească chiar în acea zi! Nu puteam face nimic 
ca să-i oprim pe criminali. 

Zorii acelei zile m-au găsit la Centrul de Comandă 
pentru Situaţii de Criză, unul dintre acele locuri „strict 
secrete”, ascunse într-un bloc de cărămidă care nu ieşea 
cu nimic în evidenţă, într-o parte izolată a şantierului naval 
din Hunter's Point. 

Era o cameră mare, plină cu monitoare şi aparatură de 
comunicaţii de cea mai înaltă tehnologie. Toată lumea 
stătea ca pe ace. 

Ce puneau la cale August Spies de data asta? 

Joe Molinari era şi el acolo. Şi primarul, şi Tracchio, şi 
şeful Departamentului de pompieri şi al celui de intervenţii 
medicale de urgenţă. Toţi ne înghesuiserăm în jurul „mesei 
de război”. 

Era şi Claire prezentă. Ultimul avertisment băgase frica 
în toată lumea. Ne temeam de un atac la scară mare, ceva 
care să implice otrăvirea cu ricin. Molinari îi alertase pe 
experţii în toxine. 

În timpul nopţii, ne hotărâserăm să dăm presei numele 
şi descrierea lui Hardaway. Până acum, nu reuşisem să-l 
localizăm, iar situaţia nu făcuse decât să se înrăutăţească 
din ce în ce mai tare. Trebuia să punem siguranţa publică 


pe primul plan. 

Eram siguri că Hardaway era implicat, într-un fel sau 
altul, şi că era extrem de periculos. 

Începură ştirile de dimineaţă. Chipul lui Hardaway era 
mediatizat pe toate cele trei canale principale. Parcă 
asistam la o numărătoare inversă, prevestitoare de 
dezastru. Aşa cum sunt cele din filme, doar că acum era 
mult mai grav. Gândul că, în orice clipă, în oraşul nostru 
putea exploda o bombă sau că cineva ar putea împrăştia o 
otravă mortală, poate chiar din avion, era înfiorător. 

Până la ora şapte, începuseră deja să curgă inevitabilele 
alertări de la diverse persoane care pretindeau că-l 
văzuseră pe Hardaway. Un funcţionar era convins că-l 
văzuse în Oakland la un supermarket non-stop, cu două 
săptămâni în urmă. Am primit şi alte telefoane din 
Spokane, Albuquerque, chiar şi din New Hampshire. Cine 
putea spune dacă măcar vreunul dintre ele era adevărat? 
Dar toate sesizările trebuiau cercetate. 

Molinari discuta la telefon cu un tip, Ronald Kull, de la 
WTO. 

— Cred c-ar trebui să dăm un comunicat de presă, 
insista directorul adjunct. Fără să le promitem nimic, doar 
să le spunem că organizația se arată dispusă să le asculte 
doleanțele, dacă încetează actele de violență. Mai câştigăm 
timp. Am putea salva vieţi. Poate multe vieţi. 

Păru că interlocutorul este de acord, şi Molinari spuse 
că va încerca să scrie el comunicatul. Apoi însă, trebuia 
aprobat de cei de la Washington şi de la WTO. 

Trebuiau respectate toate reglementările şi procedurile 
oficiale. Timpul trecea. Un dezastru necunoscut ameninţa 
să lovească în orice clipă. 

Apoi, exact cum ne avertizase e-mailul, se întâmplă. 

La 8.42 A.M. Nu cred că voi putea uita vreodată ora 
aceea. 


Capitolul 79 


„Nişte copii au băut apă de la o fântână din incinta unei 
şcoli generale din Redwood City. Li s-a făcut rău...” Au fost 
primele cuvinte cutremurătoare pe care le-am auzit. 

Toate inimile din încăpere au tresărit în acelaşi timp. 
8.42. într-o secundă, lui Molinari i se făcu legătura cu 
directorul şcolii. S-a luat imediat decizia de evacuare. 
Claire, cu nişte căşti pe urechi, încerca să ia legătura cu 
medicii de pe ambulanţa cu care erau transportaţi copiii 
cărora li se făcuse rău. 

Niciodată în viaţa mea nu-i mai văzusem pe aceşti 
oameni, cei mai capabili din tot oraşul, cuprinşi de o 
asemenea panică. 

Molinari îi dădea instrucţiuni precise directorului: 

— Nimeni să nu se atingă de apă până nu ajungem 
acolo. Evacuaţi numaidecât toată lumea din şcoală. 

Trimise cu elicopterul o echipă FBI în Redwood City. 
Primirăm legătura cu expertul în toxicologie. 

— Dacă avem de a face cu ricin, zise el, o să vedem 
convulsii imediate, contracţii pulmonare puternice şi 
simptome asemănătoare gripei, doar că mult mai 
puternice. 

Claire reuşise să dea de asistenta şcolii. Îi explică rapid 
cine era, apoi spuse: 

— Vreau să-mi descrieţi în detaliu simptomele pe care le 
prezintă copiii. 

— N-am ştiut ce se-ntâmplă, îi răspunse o voce isterică. 
Copiii s-au simţit deodată slăbiţi, cu o senzaţie foarte 
puternică de greață. Aveau temperatură de aproape 
patruzeci de grade. Prezentau dureri abdominale şi 
vomitau. 

Unul dintre elicopterele de intervenţii ajunsese deja la 
şcoală şi survola zona, încercând să o cerceteze de la 
înălţime. 

Copiii se îmbulzeau spre ieşire, îndrumați de profesori. 


Părinţii, înnebuniţi, soseau la locul acţiunii. 

Dintr-odată, veni un al doilea raport. Un muncitor se 
prăbuşise pe un şantier din San Leandro. Era în cealaltă 
parte a golfului. Nu se ştia dacă era vorba de un atac de 
cord sau dacă i se făcuse rău de la ceva ce înghiţise. 

În timp ce încercam să ţinem pasul cu evenimentele, o 
ştire apăru pe unul dintre monitoare. 

— O ştire de ultima oră... în Redwood City, şcoala 
generală locală a fost evacuată, după ce câţiva copii au 
fost transportaţi de urgenţă la spitalul din apropiere. Copiii 
au manifestat semne de greață violentă. Nu este exclusă 
posibilitatea ca acestea să fi fost induse de o substanţă 
toxică. Acest eveniment avertizează încă o dată de 
posibilitatea unui atac terorist de proporţii în cursul zilei 
de azi... 

— Aţi mai primit vreun raport despre îmbolnăvirea cuiva 
din şcoală? întrebă Molinari la telefon. 

— Nu încă, răspunse directorul. 

Şcoala fusese complet evacuată. Elicopterul încă mai 
survola zona. 

Brusc, se auzi vocea medicului de pe ambulanţă, care ne 
prezenta situaţia: 

— Au temperaturi între 39,5 şi 40 de grade Celsius, 
raportă acesta. Senzaţie acută de greață şi dificultăţi 
respiratorii. Nu ştiu care este cauza. Nu am mai văzut 
niciodată aşa ceva. 

— Trebuie să examinaţi imediat secrețiile bucale şi 
nazale, ca să vedeţi dacă au fost expuşi, îl instrui 
toxicologul. Şi faceţi-le radiografii pulmonare. Uitaţi-vă 
după orice urmă de infiltraţie bilaterală. 

Claire interveni: 

— În ce stare sunt funcţiile pulmonare? Cum respiră? 
Cum se prezintă plămânii? 

Toată lumea aştepta ca pe ace. 

— Par să funcţioneze normal, veni răspunsul. 

Claire îl prinse de braţ pe Molinari. 

— Ascultă, nu ştiu ce se petrece aici, dar nu cred că 


avem de a face cu ricin, zise ea. 

— Cum poţi fi sigură? 

Claire începu să explice: 

— Ricinul atacă prin necroza celulelor vasculare. Am 
văzut cum lucrează. Plămânii ar trebui să înceapă deja să 
se dezintegreze. Pe lângă asta, ricinul are o perioadă de 
incubație de patru până la opt ore, nu-i aşa, domnule 
doctor Taub? îl întrebă ea pe expertul în toxicologie de la 
capătul firului. 

Acesta o aprobă, invidios. 

— Asta ar însemna că ar fi trebuit să fie expuşi otrăvii în 
timpul nopţii. Dacă plămânii nu prezintă niciun simptom, 
nu cred că are vreo legătură cu apa pe care au băut-o. Ar 
putea fi vorba de un stafilococ sau de stricnina... dar nu 
cred că e ricin. 

Minutele treceau încet. Aşteptam ca doctorii din 
Redwood City să facă primele teste de diagnosticare. 

O echipă de medici de urgenţă era deja prezentă la 
şantierul din San Leandro. Au raportat că muncitorul de 
acolo suferise un atac de cord şi că fusese stabilizat. 

— Un atac de cord, repetară. 

Câteva minute mai târziu, am primit şi un raport din 
Redwood City. Radiografiile arătaseră că plămânii copiilor 
nu fuseseră afectaţi în niciun fel. 

— Am găsit în sânge urme de stafilococ, enterotoxina B. 

M-am uitat spre Claire. 

— Ce dracu' înseamnă asta? întrebă maiorul Fiske. 

— Înseamnă că au o infecţie puternică cu stafilococ, zise 
ea, răsuflând uşurată. E gravă şi e contagioasă, dar nu e 
ricin. 


Capitolul 80 


Rincon Center era plin la amiază. Sute de oameni care 
stăteau de vorbă în timpul mesei, citeau rubrica sportivă, 
zoreau, ducând în mână pungi de la Gap sau de la Office 
Max. Se relaxau sub imensa pânză de apă ce cădea din 
acoperişul strălucitor. 

Pianistul cânta. Mariah Carey. A hero comes along... Dar 
nimeni nu părea să bage în seamă muzica lui. La naiba, 
cânta groaznic! 

Robert stătea cu ziarul în mână. Inima îi bătea 
nebuneşte. Nu mai era loc de discuţii sau de certuri. Nu va 
mai aştepta o schimbare. Astăzi şi-o va face singur. 
Dumnezeu îi era martor că se număra printre cei lipsiţi de 
drepturi. Fusese internat şi externat în spitale pentru 
veterani. Ajunsese în pragul nebuniei pe câmpul de luptă, 
apoi fusese abandonat. Asta îl transformase într-un radical. 

Atinse servieta de piele cu vârful pantofului, doar ca să 
se asigure că încă mai era acolo. Îşi aminti de o poveste pe 
care o văzuse la televizor, o dramatizare a războiului civil. 
Un negru fugar fusese eliberat, apoi convins să lupte 
pentru Nord. Luptase în câteva dintre cele mai sângeroase 
bătălii. După una dintre ele, îşi văzuse, întâmplător, fostul 
stăpân, doborât în urma unei explozii şi rănit, printre 
prizonierii confederați. 

„Bună ziua, stăpâne, îi spusese sclavul, ducându-se la el. 
Se pare că acum s-a întors roata.” 

Aşa-şi spunea şi Robert, privindu-i pe avocaţii şi 
bancherii care înfulecau, fără nicio grijă, masa de prânz. 

„Acum s-a întors roata...” 

Prin mulţime, Robert îl văzu apărând pe bărbatul pe 
care-l aştepta - bărbatul cu părul grizonat. Sângele i se 
puse în mişcare. Se ridică şi-şi încleştă degetele pe 
mânerul servietei, fixându-l cu privirea pe bărbat - ţinta lui 
în acea zi. 

Sosise momentul când toate discursurile sofisticate, şi 


promisiunile, şi predicile aveau să fie puse în fapte. Aruncă 
ziarul. Zona din jurul fântânii era înţesată de oameni. Se 
îndreptă spre pian. 

„[i-e frică să acţionezi? i-e frică să pui roţile în 
mişcare? Nu! îşi spuse Robert. Sunt pregătit. De ani de 
zile, sunt pregătit.” 

Se opri şi aşteptă lângă pian. Pianistul începu o melodie 
nouă. Beatles - Something. Alte porcării de-ale albilor. 

Robert îi zâmbi tânărului roşcovan din spatele clapelor. 
Scoase o bancnotă din buzunar şi o îndesă în bol. 

Pianistul dădu din cap, în semn de mulţumire. 

Robert îi răspunse la fel, aproape râzând de această 
falsă camaraderie. Sprijini servieta de un picior al pianului. 
Îşi reperă ţinta - era la zece metri distanţă. Lovi, ca din 
întâmplare, cu piciorul servieta de sub pian. 

„Țineţi asta, nenorociţilor!” 

Robert începu să se îndrepte agale spre intrarea dinspre 
nord. 

„Acum i-acum!” 

Era momentul pe care-l aşteptase. Scotoci prin buzunar 
după telefonul furat. Ţinta era acum la doar cinci metri 
distanţă. Robert se întoarse, în faţa ieșirii, şi analiză scena. 

Bărbatul cu părul grizonat se oprise lângă pian, exact 
cum spusese profesorul că va face. Scoase o bancnotă de 
un dolar din portofel. În spatele lui, coloana de apă de 
douăzeci şi cinci de metri se prăvălea din tavan. 

Robert împinse uşile, ieşi din clădire şi apăsă două taste 
prestabilite pe telefonul mobil: G-8. 

Apoi întreaga lume păru că se spulberă în flăcări şi fum, 
iar Robert simţi cel mai puternic sentiment de satisfacţie 
pe care-l încercase vreodată. Ăsta era un război în care 
voia să lupte. 

Nu văzu străfulgerarea, doar clădirea prăbuşindu-se cu 
un zgomot infernal într-un morman de beton şi sticlă şi 
uşile explodând în urma lui. 

„Începe revoluţia, dragilor... Robert zâmbi în sinea lui. 
S-a întors roata.” 


Capitolul 81 


Se auzi un strigăt puternic la Centrul de Comandă de 
Urgenţă. Unul dintre tipii care monitorizau frecvențele 
poliţiei îşi smulse căştile de pe urechi. 

— A explodat o bombă la Rincon Center! 

M-am întors spre Claire şi am simţit cum se scurge viaţa 
din mine. Rincon Center era unul dintre cele mai frumoase 
şi mai impresionante locuri din oraş, în inima districtului 
financiar, unde se aflau agenţii guvernamentale, birouri de 
afaceri şi sute de apartamente. La ora asta, trebuie să fi 
fost supraaglomerat. Câţi oameni muriseră? 

Nu aveam de gând să aştept raportul poliţiei. Am ieşit în 
fugă din Centrul de Comandă, cu Claire în spatele meu. 
Am sărit în furgoneta de la medicină legală. In doar 
cincisprezece minute, eram în centrul oraşului şi încercam 
să ne croim drum prin amalgamul de autoturisme, maşini 
de pompieri şi gură-cască adunaţi la faţa locului. 
Rapoartele pe care le primeam prin staţie spuneau că 
bomba fusese detonată în atriu, unde era cea mai mare 
aglomeraţie la amiază. 

Am lăsat maşina la intersecţia dintre Beale şi Folsom şi 
am luat-o la fugă. Vedeam fumul înălțându-se dinspre 
Rincon, la câteva blocuri distanţă. A trebuit să mergem la 
intrarea de pe Steuart Street, trecând pe lângă Red 
Herring, Harbor Court Hotel, The Y. 

— Lindsay, e rău, rău de tot! gemu Claire. 

Primul lucru care m-a izbit a fost mirosul pătrunzător de 
carbit. Uşile exterioare, din sticlă, erau făcute ţăndări. Pe 
trotuare, erau aşezaţi oameni - tuşeau, sângerau, 
expectorau fumul din plămâni. Supraviețuitorii încă mai 
erau evacuaţi pe toate intrările. Asta însemna că înăuntru 
era mai rău. Am tras aer în piept. 

— Să mergem! Ai grijă, Claire. 

Totul era acoperit de cenuşă neagră, fierbinte. Fumul 
îmi înţepa plămânii. Poliţia încerca să elibereze locul. 


Echipele de pompieri încă mai stingeau flăcările sporadice. 

Claire îngenunche lângă o femeie cu faţa arsă, care 
striga că nu mai putea să vadă. Am trecut pe lângă ele, 
făcându-mi loc înainte. Câteva cadavre erau adunate în 
centru atriului, lângă Coloana Ploii, care continua să-şi 
verse apa în lacul construit în podea. 

„Ce-au făcut imbecilii ăştia? Aşa-şi imaginează ei un 
război?” 

Poliţiştii cu experienţă dădeau ordine prin staţiile de 
emisie-recepţie, dar i-am văzut pe cei mai tineri stând 
înmărmuriţi, încercând să-şi înăbuşe lacrimile. 

În centrul atriului, ochii mi-au căzut pe un morman de 
lemne şi sârme de metal - rămăşiţele a ceea ce părea să fi 
fost un pian. Lângă el, l-am văzut îngenuncheat pe Niko 
Magitakos, din echipa de genişti. Pe chipul lui era 
întipărită o expresie pe care nu o voi uita niciodată. Era 
unul dintre acele lucruri oribile, care te rogi să nu se 
întâmple niciodată. 

Mi-am făcut loc până la Niko. 

— Aici a detonat, zise el, aruncând o bucată de lemn 
carbonizat peste rămăşiţele pianului. Nişte nenorociţi. 
Nişte nenorociti, Lindsay! Oamenii ăştia veniseră aici să 
mănânce. 

Nu eram expertă în bombe, dar puteam vedea un cerc 
de devastare - bănci, copaci, urme de arsuri -; dezastrul se 
răspândise din centrul atriului. 

— Doi martori spun că au văzut un bărbat de culoare, 
bine îmbrăcat. A lăsat o servietă sub pian, apoi a şters-o. 
După părerea mea, au lucrat la fel ca în cazul casei de pe 
chei. C-4, detonat electronic. Posibil prin telefon. 

O femeie îmbrăcată într-o uniformă de genist se apropie 
în fugă. Ţinea în mână ceva ce părea a fi un fragment 
dintr-o servietă de piele care explodase. 

— Marcheaz-o, ordonă Niko. Dacă-i găsim mânerul, 
poate dăm şi de amprente. 

— Stai, am strigat, în timp ce fata se îndepărta. 

Ea găsise partea din faţă a unei serviete, cea care se 


închide în clape. Pe ea erau inscripţionate două litere 
aurii: A.S. 

M-am simţit cuprinsă de o senzaţie de greață. Se jucau 
cu noi. Îşi băteau joc de noi. Ştiam, desigur, de la ce 
veneau literele. 

A.S. August Spies. 

Telefonul începu să sune. Am răspuns imediat. Era 
Cindy. 

— Eşti acolo, Lindsay? întrebă ea. Eşti bine? 

— Sunt aici. Ce este? 

— Au revendicat atentatul, îmi spuse. A sunat cineva la 
redacţie. A spus că e August Spies. A zis: „încă trei zile, şi- 
atunci să te ţii!” A spus că ăsta a fost doar un exerciţiu. 


Capitolul 82 


După-amiaza târziu, mi-am dat în sfârşit seama că nu 
dormisem nici măcar o oră în ultimele trei zile. 

Am început, de asemenea, să simt că îmi scăpa ceva 
foarte important la cazul ăsta. Eram convinsă. 

Le-am sunat pe Cindy şi pe Claire. Mă concentrasem 
atât de tare să-l găsesc pe Hardaway, încât îmi scăpase 
ceva... 

Claire îşi petrecuse întreaga zi la morgă, cu 
îndeletnicirea sumbră de a încerca să identifice victimele 
din explozia de la Rincon Center. Până acum, erau 
şaisprezece morţi şi, din nefericire, numărul victimelor nu 
se oprea aici. Acceptă să ne întâlnim câteva minute vizavi, 
la Susie's, la măsuţa noastră din colţ. 

Din clipa în care-am ieşit pe stradă, ca să mă duc la 
Susie's, am putut citi teama întipărită pe chipurile 
oamenilor. 

Claire şi Cindy mă aşteptau înăuntru. 

— Mesajul despre Jill e cheia întregului caz. 

Le-am explicat ultima mea teorie, în timp ce ne sorbeam 
ceaiul. 

— În bilet scria doar că lucra pentru stat, zise Claire, 
nedumerită. 

— Nu la ăla mă refer eu, ci la e-mailul lui Cindy. Ziceau: 
„Asta n-a fost ca toate celelalte...” 

— „A fost ceva personal”, completă Cindy. 

— Crezi că Jill a avut o legătură personală cu tipul ăsta? 
zise Claire, clipind. În ce sens? 

— Nu ştiu nici eu ce să cred. Doar că fiecare victimă a 
fost aleasă cu atenţie. Nici o crimă n-a fost la întâmplare. 
Oare ce i-a condus la Jill? I-au luat urma. Au intrat în casa 
ei şi au luat-o de-acolo. Lightower, Bengosian... Exista o 
legătură între Jill şi ăştia doi. 

— Vreun caz de-al ei, poate? zise Cindy, ridicând din 
umeri. 


Claire nu părea convinsă. 

Urmă un moment de tăcere. Am privit în jur. Liniştea ne 
aduse pe toate cu ochii spre acelaşi loc. Scaunul liber de la 
masă. 

— Ce ciudat e să fim iar aici, spuse Claire, oftând. Să 
stăm aşa, fără Jill. Să vorbim despre ea. 

— Jill o să ne ajute, am şoptit. 

M-am uitat spre ele. Un licăr de speranţă se aprinsese în 
ochii lor. 

— Bine, zise Claire dând din cap. Cum? 

— O să-i cercetăm cazurile mai vechi, am spus. O să- 
ncerc să conving pe cineva din echipa lui Sinclair să ne- 
ajute. 

— Şi ce anume vrei să căutăm? întrebă Cindy, mijind 
ochii. 

— Tu ai primit e-mailul. Ceva personal, am zis. Aşa cum 
este cazul ăsta pentru noi. Uită-te la feţele noastre, la 
chipurile de pe stradă! Cineva trebuie să-i oprească pe 
nenorociţii ăştia, pe criminalii ăştia! 


Capitolul 83 


Bennett Sinclair mi le dădu pe Wendy Hong, un procuror 
tânăr din echipa lui, şi pe April, asistenta lui Jill. Am cerut 
de la arhivă dosarele la care lucrase Jill în ultimii opt ani. 
Pe toate! 

În biroul lui Jill, era un munte de hârtii, de dosare 
groase aduse din arhiva judecătoriei, în cărucioare mari, 
pe roţi, şi aliniate pe coloane. 

Ne-am pus pe treabă. 

În timpul zilei, conduceam în continuare investigația, 
încercând să dau de urma lui Hardaway. În timpul nopţii şi 
în orice altă clipă liberă găseam, coboram şi m-apucam să 
scormonesc în dosare. Ne ajuta şi Claire. La fel şi Cindy. În 
toiul nopţii, părea că lumina lui Jill era singura care 
rămânea aprinsă în Palatul de Justiţie. 

„Asta e ceva personal.” Fraza îmi răsuna încontinuu în 
minte. 

Dar n-am găsit nimic. O mulţime de lume-şi pierduse o 
grămadă de timp. Dacă exista vreo legătură cu August 
Spies în viaţa lui Jill, nu era în dosarele ei. Şi-atunci, unde 
era? Trebuia să fie undeva... 

În sfârşit, am încărcat ultimele dosare şi le-am trimis 
înapoi la arhivă. 

— Du-te acasă, îmi spuse Claire, epuizată la rândul ei. 
Mai culcă-te şi tu. ` 

Se ridică cu greu şi-şi îmbrăcă pardesiul. Işi puse mâna 
pe umărul meu şi mă strânse uşor. 

— Vom găsi altă cale, Lindsay. O vom găsi. 

Claire avea dreptate. Aveam nevoie de un somn bun mai 
mult decât orice altceva pe lume - în afară, poate, deo 
baie caldă. Mizasem atât de mult pe asta! 

Am mai trecut o dată prin birou, apoi, pentru prima dată 
de nu ştiu câtă vreme, mi-am strâns lucrurile ca să plec 
acasă şi să dorm. Am urcat în Explorer şi am luat-o spre 
Potrero, prin Brannan. Am oprit la semafor. Mă simţeam 


goală pe dinăuntru. 

Se făcuse roşu. Am stat acolo. Ştiam, în sufletul meu, că 
nu mă duceam acasă. 

Am virat la dreapta când s-a făcut verde şi am luat-o pe 
Sixteenth, spre Buena Vista Park. N-aş putea spune că-mi 
venise, brusc, vreo idee strălucită... Aş spune, mai 
degrabă, că nu ştiam ce altceva să fac. 

Exista o legătură între ei. De asta eram sigură. Doar că 
n-o găsisem... 

Am parcat în faţa casei lui Jill. Era păzită de un singur 
jandarm. Scările din faţa uşii erau blocate cu banda cu 
care se sigilează orice loc al crimei într-o investigaţie. 

M-am legitimat în faţa tânărului poliţist care se bucura, 
probabil, că se mai întâmpla câte ceva în plictiseala nopţii. 
Am intrat în casa lui Jill. 


Capitolul 84 


M-am simţit cuprinsă de sentimentul straniu că n-ar fi 
trebuit să fac ceea ce făceam. Plimbându-mă prin casa în 
care fusesem de atâtea ori, acum, când Jill nu mai era, 
privindu-i lucrurile - o umbrelă Burberry, un bol de 
mâncare pentru Otis, un vraf de ziare recente -, m-am 
simţit copleşită de un val de singurătate. Imi lipsea mai 
mult ca niciodată. 

M-am dus în bucătărie. Am mutat de colo-colo câteva 
lucruri de pe un bufet vechi, de pin. Toate erau exact aşa 
cum le lăsase. Un bilet pentru Ingrid, menajera ei. Câteva 
facturi. Scrisul lui Jill, pe care-l cunoşteam atât de bine. 
Aproape că-mi venea să cred că încă mai era acolo. 

Am urcat la etaj. Am străbătut holul, spre camera de 
lucru a lui Jill. Petrecea foarte mult timp aici. Ăsta era 
spaţiul lui Jill. 

M-am aşezat la biroul ei. Încă îi simţeam parfumul. Jill 
avea o lampă veche, de alamă. Am aprins-o. Erau câteva 
scrisori, împrăştiate pe masă. Una era de la sora ei, Beth. 
Câteva fotografii: ea, Steve şi Otis la Moab. 

„Ce cauţi aici, Lindsay? m-am întrebat, din nou. Ce speri 
să găseşti? Ceva semnat de August Spies? Nu fi proastă!” 

Am deschis unul dintre sertarele de la birou. Dosare. 
Obiecte casnice. Călătorii, facturi pentru cheltuieli de 
deplasare. 

M-am ridicat şi m-am îndreptat spre bibliotecă. The 
Voyage of the Narwhal, The Corrections, romane de 
Eudora Welty. Jill avusese întotdeauna gusturi bune la 
cărţi. N-am ştiut niciodată când reuşea să îşi mai facă timp 
să le citească. 

Şi totuşi, reuşea. 

M-am aplecat şi am deschis un bufet de sub etajeră. Am 
dat peste nişte cutii cu fotografii vechi. Poze din călătorii, 
de la nunta surorii ei... Am găsit chiar unele de când 
absolvise facultatea. 


„Uită-te la ea!” Ciufulită, subţire ca trestia şi totuşi 
puternică. M-am trezit zâmbind. M-am aşezat pe parchet şi 
am început să le răsfoiesc. „Doamne, cât îmi lipseşti!” 

Am văzut o casetă veche, în formă de acordeon, legată 
cu o bandă elastică. Am deschis-o. O mulţime de lucruri 
vechi. Conţinutul ei m-a surprins. Scrisori, fotografii, 
articole din ziare... Carnetul de note de pe vremea când Jill 
era încă la liceu. Invitaţia de la nunta părinţilor ei. 

Şi un dosar întreg de articole decupate din ziare. Le-am 
frunzărit, curioasă. Majoritatea erau despre tatăl ei. 

Tatăl ei fusese şi el procuror, atât în San Francisco, cât 
şi în Texas. Jill îmi spusese că obişnuia să o numească 
„micuța lui succesoare”. Murise cu doar câteva luni de zile 
în urmă şi vedeam clar, acum, cât de mult îi simţea Jill 
lipsa. Majoritatea articolelor erau despre cazuri la care 
lucrase acesta sau despre diverse numiri pe care le 
primise. 

Am dat peste un articol vechi, îngălbenit. Sursa mă 
surprinse. 

San Francisco Examiner, 17 septembrie, 1970. 

Avea următorul titlu: 

PROCUROR NUMIT ÎN ANCHETAREA UNUI ATENTAT 
CU BOMBĂ REVENDICAT DE BNA. 

The Black National Army!, BNA, erau un grup de negri 
radicali, din anii şaizeci, care comiseseră numeroase jafuri 
violente şi atacuri cu armă. 

Am citit, în fugă, articolul. Numele procurorului mă făcu 
să mă înfior. 

Robert Meyer. 

Tatăl lui Jill. 


1 Armata Naţională Neagră. 


Capitolul 85 


O oră mai târziu, apăsam frenetic soneria lui Cindy. Era 
două şi jumătate noaptea. Am auzit yala deschizându-se şi 
uşa se crăpă încetişor. Cindy, îmbrăcată într-un tricou lung 
de la Niners, mă privea buimacă. Probabil că-i 
întrerupsesem cel mai profund somn din ultimele trei zile. 

— Sper, spre binele tău, să merite că m-ai deranjat, zise 
ea, închizând la loc uşa. 

— Merită, Cindy. l-am aruncat în faţă articolul vechi din 
Examiner. Cred că am găsit legătura lui Jill cu cazul 
nostru. 

Cincisprezece minute mai târziu, ne zgâlţâiam pe 
străzile întunecate şi pustii ale oraşului în Explorer-ul meu. 
Ne îndreptam spre redacţia ziarului The Chronicle, la 
intersecţia dintre Fifth şi Mission. 

— Nici măcar nu ştiam că tatăl lui Jill lucrase aici, zise 
Cindy, apoi căscă. 

— Şi-a început cariera aici, când a terminat facultatea, 
înainte să se mute în Texas. Imediat după ce s-a născut Jill. 

Am ajuns la biroul lui Cindy cam pe la trei dimineaţa. In 
redacţie, era o lumină difuză. Nu se mai aflau acolo decât 
câţiva angajaţi tineri care se prefăceau că lucrează până 
noaptea târziu, dar pe care i-am prins jucând bridge pe 
internet. 

— Schimbul trei, inspecţie! le zise Cindy, cu o faţă 
extrem de serioasă. V-am prins cu mâţa-n sac. 

Îşi împinse scaunul cu rotile în faţa monitorului şi porni 
computerul. Introduse câteva cuvinte de căutare în baza 
de date a redacţiei. Robert Meyer. BNA. Apoi, apăsă 
„enter”. 

Câteva conexiuni apărură numaidecât pe ecran. Am 
trecut, în grabă, peste o serie de articole neinteresante, 
despre demonstraţii antirăzboi şi acţiuni ale grupării BNA 
din anii şaizeci. Apoi am găsit ceva. 

PROCUROR  DESEMNAT ÎN  JUDECAREA UNEI 


DESCINDERI BNA, SOLDATĂ CU MORŢI 

O serie de articole din septembrie 1970. 

Am pornit de acolo, şi bingo! FBI, DESCINDERE A 
POLIŢIEI ÎN FORTĂREAȚA BNA, PATRU MORŢI ÎN URMA 
SCHIMBULUI DE FOCURI 

În anii şaizeci, aveau loc multe manifestări radicale. 

Proteste permanente împotriva războiului, manifestări 
violente a SDS! în Sproul Piaza din Berkeley. 

Am citit, în viteză, câteva articole. BNA jefuiseră o serie 
de bănci, apoi un camion de la Brink's. Un gardian, un 
ostatic şi doi poliţişti fuseseră ucişi în timpul jafului. Doi 
membri BNA se aflau pe lista persoanelor celor mai 
căutate de FBI. 

Am cercetat tot ce aveam în baza de date a ziarului pe 
această temă. În noaptea de 6 decembrie 1969 avusese loc 
o descindere a poliţiei la o ascunzătoare BNA. FBl-ul, 
alertat de o sursă din interior, încercuise o casă de pe o 
stradă liniştită, din Berkeley. Au dat buzna înăuntru, 
deschizând focul. Cinci radicali care se aflau în casă 
fuseseră ucişi. Printre morţi se numărau Fred Whitehouse, 
un lider al grupării, şi două femei. 

In timpul acţiunii mai fusese împuşcat mortal şi un puşti 
alb, student la Berkeley. Provenea dintr-o familie înstărită, 
de lângă Sacramento. Rudele şi prietenii susțineau că nici 
măcar nu ştia să tragă cu arma. Era doar un puşti idealist, 
prins în protestele împotriva unui război imoral. 

Nimeni nu putea spune ce căuta în casă. 

Numele lui era William (Billy) Danko. 


1 Students for a Democratic Society - Gruparea Studenţească 
pentru o Societate Democrată. 


Capitolul 86 


Cazul incidentelor petrecute la ascunzătoarea BNA 
fusese adus în faţa Curţii Supreme. Acuzaţii grave erau 
aruncate-n dreapta şi-n stânga. Cazul fusese dat unui tânăr 
procuror în ascensiune - Robert Meyer, tatăl lui Jill. 

Juriul care judecase procesul nu găsise nicio dovadă de 
proastă conduită a agenţilor de poliţie. Indivizii care 
fuseseră ucişi, se justifica poliţia, se aflau pe lista 
persoanelor celor mai căutate de FBI, deşi teoria asta nu 
se prea aplica în cazul lui Billy Danko. Agenţii federali 
aduseseră drept dovadă un întreg arsenal de arme 
confiscate în timpul raidului - Uzi, lansatoare de grenade, 
tone de muniţie. Şi în mâna lui Fred Whitehouse fusese 
găsit un pistol - deşi simpatizanţii acestuia susțineau că 
arma fusese pusă acolo. 

— Bine, zise Cindy obosită, îndepărtându-se de ecran. Şi 
ce facem cu asta? 

În baza de date era menţionat un articol publicat în 
1971, un an mai târziu, în suplimentul de duminică al 
ziarului The Chronicle. 

— Aveţi o arhivă la subsol, nu-i aşa? 

— Da, avem. La subsol. Arhivă. 

Era acum aproape de patru dimineaţa. Am aprins lumina 
în arhivă. Şiruri întregi de rafturi de metal pline cu mii şi 
mii de cutii. 

M-am încruntat, dezamăgită. 

— Ştii sistemul, Cindy? 

— Sigur că ştiu sistemul, îmi răspunse. Vii aici în timpul 
orelor normale de lucru şi-l întrebi pe tipul de la birou. 

Ne-am despărţit şi-am început să bâjbâim pe coridoarele 
întunecate şi înguste. Cindy nu ştia sigur dacă mai păstrau 
dosare atât de vechi. Era posibil să se fi casat ceea ce 
căutam noi. 

În cele din urmă, am auzit-o strigând: 

— Am găsit ceva! 


Mi-am făcut loc printre şirurile întunecate, ghidându-mă 
după vocea ei. 

Am găsit-o pe Cindy dând jos de pe-un raft câteva 
teancuri de numere vechi al suplimentului de revistă, 
băgate în nişte cutii mari, de plastic. Erau etichetate după 
ani. 

Ne-am aşezat pe betonul rece, una lângă alta. Lumina 
era foarte slabă şi abia puteam citi. 

Totuşi, am găsit repede articolul menţionat în baza de 
date. Era un fel de dezvăluire intitulată „Ce s-a întâmplat 
cu adevărat pe Hope Street Five”. 

Autorul articolului susţinea că poliţia inventase întreaga 
poveste ca să se descotorosească de câţiva insurgenți. 

Primiseră pontul dintr-o sursă anonimă. Ceea ce se 
petrecuse apoi fusese un masacru, nu o arestare. Autorul 
spunea că, în momentul în care poliţia intrase în casă, 
victimele dormeau în paturile lor. 

O mare parte a articolului era concentrată asupra 
puştiului alb ucis în timpul raidului, Billy Danko. FBl-ul 
susţinuse că făcea parte din gruparea Weathermen şi-l 
legase de atentatul cu bombă de la filiala regională a 
companiei Raytheon, fabricantă de arme. Articolul din The 
Chronicle prezenta aproape toate informaţiile deţinute de 
FBI despre Danko, care părea să fie, într-adevăr, o victimă 
nevinovată. 

Era patru dimineaţa. Mă simţeam frustrată, nervoasă. 

Şi eu, şi Cindy l-am văzut în acelaşi timp! 

Consemnările din instanţă. Se menţiona că toţi cei din 
organizaţiile BNA şi Weathermen foloseau nume de cod 
atunci când se contactau unul pe altul. Fred Whitehouse 
era Bobby Z, nume luat după un membru al Panterelor 
Negre, care fusese împuşcat. 

Leon Mickens era Vlad - Vladimir Ilici Lenin. Joanne 
Crow era Sasha, o femeie care se aruncase în aer în semn 
de protest, în Chile. 

— Ai văzut, Cindy? 

Am privit-o, la lumina slabă. 


Numele de cod pe care şi-l alesese Billy Danko era 
August Spies. 
Jill ne arătase calea. 


Capitolul 87 


În biroul lui Molinari era aprinsă lumina - singura 
lumină din Palatul de Justiţie la ora şase dimineaţa. 

Când am intrat, vorbea la telefon. Faţa i se lumină în 
ceva ce eu am interpretat ca fiind un zâmbet obosit, 
mulţumit, dar epuizat. Nimeni nu mai apucase să doarmă 
în ultimele zile. 

— Tocmai încercam să-l asigur pe şeful de personal, zise 
el închizând telefonul şi zâmbind, că serviciile noastre de 
siguranţă naţională sunt mai evoluate decât cele din, să 
spunem, Cecenia, şi asta nu doar în aparenţă. Spune-mi că 
ai găsit ceva. Orice! 

Am împins pe masă articolul îngălbenit şi mototolit pe 
care-l găsisem în biroul lui Jill. Molinari îl ridică: procuror 
numit în anchetarea unui atac cu bombă revendicat de 
BNA. Îl citi repede. 

— Cum le-ai spus tu, Joe? Fanatici din anii şaizeci care 
umblă încă în libertate şi care n-au ieşit la suprafaţă? 

— Iepuri albi, zise el. 

— Şi dacă nu e vorba de o chestiune politică? Dacă au 
altă motivaţie? Sau poate că e vorba şi de o chestiune 
politică, dar mai e ceva la mijloc. 

— Motivaţie pentru ce, Lindsay? 

I-am întins ultimul articol, din suplimentul de duminică, 
împăturit în dreptul părţii unde se menţiona numele de cod 
al lui Billy Danko, încercuit cu roşu-aprins: August Spies. 

— Un motiv ca să reintre în joc. Ca să comită toate 
aceste crime. Poate chiar ca să se răzbune. Nu ştiu încă 
toate detaliile. Totuşi, sunt sigură că e ceva aici. 

În următoarele minute, l-am pus rapid la curent pe 
Molinari cu tot ceea ce aflasem în ultima vreme - totul, 
până la procurorul Robert Meyer, tatăl lui Jill. 

Molinari clipi inexpresiv. Mă privea de parcă aş fi fost 
nebună. Chiar aşa şi păream. Ceea ce spuneam eu dădea 
peste cap întreaga investigaţie, contrazicea declaraţiile 


ucigaşilor, logica instituţiilor responsabile cu 
implementarea legii din întreaga ţară. 

— Unde vrei să ajungi cu asta, Lindsay? mă întrebă 
Molinari în cele din urmă. 

— Trebuie să aflăm tot ce putem despre oamenii care-au 
fost în casa aia. Eu aş începe cu Billy Danko. Familia lui 
era din Sacramento. FBl-ul mai păstrează încă dosarul cu 
cazul ăsta, nu-i aşa? Departamentul de Justiţie, sau cum i-o 
mai zice... Trebuie să ştiu tot ce ştie FBl-ul. 

Molinari clătină, încet, din cap. Îmi dădeam seama că-i 
ceream foarte mult. Închise ochii preţ de o clipă şi se lăsă 
pe spătarul scaunului. Când îi deschise, am întrezărit urma 
vagă a unui zâmbet. 

— Ştiam eu că exista un motiv pentru care mi-a fost atât 
de dor de tine, Lindsay. 

Am luat asta drept un „da”. 

— Ce nu ştiam însă - zise, împingând scaunul - este că 
vom avea amândoi mult mai mult timp liber după ce vom fi 
daţi afară. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, i-am spus. 


Capitolul 88 


San Francisco era cuprins de panică - o panică mai 
puternică decât tot ce văzusem până atunci. Comentariile 
de la programele de ştiri păreau că nu se mai termină. Şi 
noi unde dracu' eram în timpul ăsta? Prea departe de 
criminali, mă temeam... 

Pentru a-mi susţine teoria, trebuia neapărat să găsesc o 
legătură între celelalte victime şi crimele noastre. Eram 
convinsă că există una. 

Bengosian era din Chicago. Distanţa era prea mare ca să 
mă pot lega de asta. Dar îmi aminteam că Lightower 
făcuse facultatea la Berkeley. Asociatul lui ne spusese 
asta, când fusesem la compania lui, imediat după explozie. 

Am sunat-o pe Dianne Aronoff, sora lui Mort Lightower, 
şi am găsit-o acasă. Am discutat cu ea şi am aflat că fratele 
ei fusese membru al SDS. În 1969, când era în primul an la 
Berkeley, îşi îngheţase anul şcolar. 

În 1969 avusese loc descinderea din Hope Street. Să fi 
avut vreo legătură? Tot ce se putea... 

Cam pe la ora unu, Jacobi îmi bătu la uşă. 

— Cred că ţi-am găsit omul. Tatăl lui Danko. 

El şi Cappy căutaseră în cartea de telefon, apoi 
verificaseră adresa în registrele liceului din cartier. Tatăl 
lui Danko încă mai locuia în Sacramento. Avea aceeaşi 
adresă ca în 1969. Cappy sunase şi-i răspunsese un bărbat. 
Închisese de îndată ce pomenise numele lui Billy Danko. 

— Există un birou FBI acolo, zise Jacobi dând din umeri. 
Sau...? 

— Ţine! am zis, sărind de pe scaun şi aruncându-i cheile 
de la Explorer. Condu tu! 


Capitolul 89 


Pe Autostrada 80 făceam cam două ore până în 
Sacramento, indiferent pe unde-am fi luat-o, şi am mers 
constant cu 100 la oră când am traversat Bay Bridge. 
Peste o oră şi cincizeci de minute, parcam în faţa unei 
locuinţe cam dărăpănate, construite în stilul anilor 
cincizeci. Trebuia neapărat să găsim ceva aici. Aveam 
mare nevoie de asta. _ 

Casa era mare, dar neglijată. În spate era o pajişte 
ofilită, împrejmuită cu un gard. Din câte-mi aminteam eu, 
tatăl lui Danko era doctor. Cu cincizeci de ani în urmă, era 
foarte posibil ca această casă să fi fost una dintre cele mai 
frumoase din cartier. 

Mi-am scos ochelarii de soare şi am bătut la uşa din faţă. 

A durat ceva vreme până ne-a deschis cineva. Nu vă pot 
descrie cât de nerăbdătoare eram. 

În cele din urmă, ne deschise un bătrân care ne studie 
chiorâş prin uşa crăpată. li vedeam nasul şi bărbia ascuţită 
- semăna cu fotografia lui Billy Danko, din Chronicle. 

— Sunteţi idioţii care m-au sunat mai devreme? Stătea 
în uşă şi ne privea îngrijorat. Fireşte că voi sunteţi. 

— Eu sunt locotenent Boxer, am spus. Dânsul este 
inspector la Omucideri, Warren Jacobi. Vă deranjează dacă 
intrăm? 

— Da, mă deranjează, zise el, dar ne deschise totuşi uşa 
larg. N-am nimic de discutat cu poliţia despre fiul meu, 
decât dacă aţi venit să vă cereţi scuze pentru uciderea lui. 

Ne conduse printr-un hol plin de igrasie, cu tencuiala 
căzută, până într-o încăpere mică. Nu părea că ar mai fi 
locuit cineva împreună cu el. 

— Speram să vă putem pune câteva întrebări în legătură 
cu fiul dumneavoastră, zise Jacobi. 

— Întrebaţi-mă! zise Danko, aşezându-se pe o canapea 
făcută din petice. Deşi ar fi fost mai util să mă fi întrebat 
acum treizeci de ani. William era un băiat foarte bun, un 


băiat extraordinar. L-am învăţat de mic să gândească 
singur, şi aşa şi făcea. Făcea ce-i dicta conştiinţa, şi, după 
cum s-a dovedit mai târziu, nu se înşela. Când mi-am 
pierdut copilul, am pierdut tot ce aveam. Soţia mea... 

Ne făcu un semn spre o fotografie alb-negru care 
înfăţişa o femeie de vârstă mijlocie. 

— Totul. 

— Ne pare rău pentru cele întâmplate. M-am aşezat pe 
marginea unui fotoliu foarte pătat. Nu am venit aici ca să 
vă provocăm şi mai multe suferinţe. Sunt convinsă că aţi 
auzit ce se petrece în ultima vreme în San Francisco. Au 
murit foarte mulţi oameni. 

Danko clătină din cap. 

— Au trecut treizeci de ani şi tot nu vreţi să-l lăsaţi să se 
odihnească în pace. 

M-am uitat la Jacobi. N-avea să fie deloc uşor. Am 
început să-i povestesc despre Jill, cum găsisem o legătură 
între tatăl ei şi evenimentele din casa de pe Hope Street. I- 
am spus că una dintre victime, Lightower, avusese 
legătură cu Berkeley şi cu protestele studenţeşti. 

— Nu vreau să vă spun eu cum să vă faceţi meseria, 
domnilor inspectori, zise Carl Danko, zâmbind, dar mie 
unuia povestea asta mi se pare o speculație trasă de păr. 

— Fiul dumneavoastră avea un nume de cod, am zis. 
August Spies. August Spies e numele folosit de persoana 
care comite toate aceste crime. 

Carl Danko pufni batjocoritor şi se întinse să-şi ia pipa. 
Părea că găseşte întreaga poveste tare amuzantă. 

— Cunoaşteţi vreo persoană care ar putea fi implicată? 
am insistat. Vreun prieten de-al lui Billy? A luat cineva 
legătura cu dumneavoastră în ultima vreme? 

— Oricine ar fi, Dumnezeu să-l binecuvânteze! zise Carl 
Danko scuturându-şi pipa. Sincer să vă spun, v-aţi pierdut 
vremea venind aici. Nu vă pot ajuta cu nimic. Şi chiar dacă 
aş putea... Sper că veţi reuşi să înţelegeţi de ce nu sunt 
prea dornic să ajut poliţiştii din San Francisco. Acum vă 
rog să plecaţi din casa mea. 


M-am ridicat, odată cu Jacobi. Am făcut un pas spre uşă, 
rugându-mă să se-ntâmple vreo minune, înainte să ajung la 
ea. M-am oprit în faţa fotografiei soţiei lui. Apoi am 
observat o alta, lângă aceasta. 

Era o fotografie de familie. 

Ceva m-a determinat să mă uit cu atenţie la feţele lor. 

În poză, mai apărea un fiu. 

Mai tânăr. De vreo şaisprezece ani. Semăna leit cu 
maică-sa. 

Zâmbeau toţi patru, fără nicio grijă, într-o zi însorită, din 
trecutul îndepărtat. 

— Mai aveţi un fiu, am zis, întorcându-mă spre Danko. 

— Charles... zise acesta dând din umeri. 

Am ridicat fotografia. 

— Poate c-ar trebui să discutăm cu el. Poate ştie el ceva. 

— Mă îndoiesc, răspunse Danko privindu-mă fix. Şi el e 
mort. 


Capitolul 90 


După ce ne-am urcat iar în Explorer, l-am sunat pe 
Cappy. 

— Vreau să afli tot ce poţi despre Charles Danko. S-a 
născut în Sacramento, în 1953 sau 1954. E posibil să fi 
decedat. Asta-i tot ce am. Şi du-te până-n pânzele albe, 
dacă e necesar. Dacă tipul e mort, vreau să văd certificatul 
de deces drept dovadă. 

— Mă ocup imediat, zise Cappy. Până atunci, am şi eu 
ceva pentru tine. În legătură cu George Bengosian. Ai avut 
dreptate. Şi-a obţinut diploma în medicină la facultatea din 
Chicago, dar asta abia după ce s-a transferat acolo de la 
Berkeley. Bengosian era aici în şaiş'nouă. 

— Mersi, Cappy, ai făcut o treabă grozavă. Ţine-o tot 


aşa! 
Aşadar, aveam acum trei victime - Jill, Lightower şi 
Bengosian - legate de măcelul petrecut în urma 


descinderii poliţiei în casa de pe Hope Street. Şi numele de 
cod August Spies legat de Billy Danko. 

Încă nu ştiam ce să fac cu toate astea. După cum bine 
spusese Danko, toate erau doar speculaţii. 

În timp ce Jacobi conducea înapoi spre oraş, am reuşit, 
în sfârşit, să aţipesc. Era primul somn fără întreruperi din 
ultimele trei zile. Ne-am întors la Palatul de Justiţie pe la 
şase. 

— În caz că nu ştiai, spuse Jacobi, sforăi! 

— Torc! l-am corectat eu. Nu sforăi, torc. 

Inainte să mă duc în biroul meu, am vrut să văd ce mai 
făcea Molinari. Am dat fuga la etaj şi m-am strecurat în 
biroul lui. O şedinţă era în desfăşurare. Despre ce era 
vorba? 

Şeful meu, Tracchio, stătea la biroul lui. La fel şi Tom 
Roach, de la FBI. Şi Strickland, care era însărcinat cu 
asigurarea pazei şi a siguranţei în timpul întrunirii la nivel 
înalt. 


— Lightower a învăţat acolo, i-am anunţat, abia reuşind 
să-mi stăpânesc entuziasmul. La Berkeley. În acelaşi an în 
care s-au petrecut incidentele cu BNA. Şi George 
Bengosian a fost acolo. Toţi trei au fost. 

— Ştiu, zise Molinari. 


Capitolul 91 


Mi-a trebuit doar o secundă ca să mă dumiresc. 

— Ai găsit dosarul FBl-ul despre BNA? 

— Mai mult chiar, zise Molinari. L-am găsit pe unul 
dintre agenţii FBI care au participat la descinderea din 
Hope Street. William Danko avea legitimaţie de membru în 
organizaţia Weathermen. Poţi fi sigură de asta. A fost 
văzut dând târcoale sediului regional al companiei 
Grumman, care-a fost bombardat în septembrie 1969. 
Numele lui de cod, August Spies, a apărut în mai multe 
convorbiri telefonice monitorizate ale celor din 
Weathermen. Puştiul nu era nici pe departe nevinovat, 
Lindsay. Fusese implicat în mai multe crime. Molinari îmi 
întinse un formular galben, completat cu scrisul lui. FBI-ul 
îl pusese sub urmărire cu trei luni înainte de evenimentele 
de pe Hope Street. Mai erau şi alţi câţiva din Berkeley 
implicaţi în povestea asta. FBl-ul a reuşit să-l determine pe 
unul dintre ei să le furnizeze informaţii. E uimitor cum o 
ameninţare cu douăzeci şi cinci de ani de puşcărie pune 
beţe-n roate unei cariere promițătoare în medicină. 

— Bengosian! am spus. 

Am simţit cum mi se înfierbântă sângele-n vine. Se 
dovedise că aveam dreptate. 

Molinari aprobă, dând din cap. 

— Bengosian le-a dat informaţiile, Lindsay. Aşa au ajuns 
la casa de pe Hope Street, în noaptea aia. Bengosian şi-a 
trădat prietenii. Ai avut dreptate. Şi asta nu e tot. 

— Lightower? am întrebat, nerăbdătoare. 

— Era coleg de cameră cu Danko, răspunse Molinari. 
Universitatea nu-i privea cu ochi buni pe studenţii care 
activau în SDS. Poate că Lightower s-a hotărât că era 
momentul să petreacă un semestru în străinătate. Şi unul 
dintre agenţii FBI care au condus acţiunea, care au intrat 
în casă în acea noapte a fost promovat. Şi-a petrecut cei 
douăzeci de ani în organizaţie şi s-a pensionat chiar aici, în 


San Francisco. Numele lui era Frank T. Saymour. Îţi spune 
ceva? 
Da, îmi spunea ceva, dar nu mă simţeam deloc cuprinsă 
de entuziasm. Mai degrabă de un presentiment sumbru. 
Frank T. Seymour fusese unul dintre oamenii ucişi în 
explozia de la Rincon Center. 


Capitolul 92 


Era noapte acum, şi lui Michelle îi plăcea noaptea. Putea 
să se uite la Familia Simpson, la reluări din Prietenii tăi... 
să mai râdă un pic, cum făcea înainte, înainte să-nceapă 
totul, cum făcea pe vremea când era copil în Eau Claire. 

Fuseseră nevoiți să părăsească apartamentul din 
Oakland, unde locuiseră în ultimele şase luni. Acum, se 
mutaseră la Julia, în apartamentele din Berkeley. 

Şi nu prea mai puteau ieşi pe-afară. Situaţia era prea 
tensionată. Uneori, la televizor, vedea fotografia lui Mal, 
doar că reporterii îi spuneau Stephen Hardaway. Şi Robert 
se mutase cu ei. Acum stăteau toţi patru împreună. Şi nu 
era exclus să apară cât de curând şi Charles Danko. Cică 
ar fi avut planul final, sfârşitul de joc despre care Mal 
promisese că-i va da pe spate pe toţi. Era ceva uriaş. 

Michelle închise televizorul şi cobori la parter. Mal era 
aplecat deasupra firelor. Se juca întruna cu dispozitivul cel 
nou, cu ultima lui bombă. Aveau un plan, zicea el. Ştiau 
deja cum o să introducă jucăria asta în clădire. Simplul 
fapt că se afla în acelaşi loc cu blestemăţia asta o scotea 
din minţi. 

Se strecură în spatele lui. 

— Mal, vrei ceva de mâncare? Pot să-ţi pregătesc ceva. 

— Vezi că lucrez, Michelle. 

Mai mult se răstise la ea, decât îi răspunsese. Lipea un 
fir roşu într-un picior de masă de lemn, în care Michelle 
ştia că ascunsese detonatorul. 

Işi puse o mână pe umărul lui. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, Mal. Cred că vreau să 
plec. 

Mal îşi ridică ochii de la bombă. Îşi scoase ochelarii şi-şi 
şterse transpiraţia de pe faţă. 

— Vrei să pleci? o întrebă el, clătinând din cap de parcă 
ideea i s-ar fi părut tare amuzantă. Şi unde anume să 
pleci? Te sui în autobuz şi te duci acasă? Te întorci în 


orăşelul tău de provincie? Te înscrii la cursuri, la colegiul 
din orăşelul de provincie, după ce-ai fost la oraş şi-ai 
aruncat în aer doi copii? 

Ochii lui Michelle se umplură de lacrimi. Era un semn de 
slăbiciune, ştia. Sentimentalismul ăsta blestemat! 

— Încetează, Mal! 

— Eşti o criminală căutată de FBI, scumpo. Bona cea 
drăgălaşă care şi-a aruncat în aer copiii. La asta te-ai 
gândit? 

Deodată, vedea clar. Înţelegea totul. Inclusiv faptul că 
Mal nu avea să plece niciodată cu ea, chiar şi după ce 
terminau şi treaba asta, ultima. 

Noaptea, când închidea ochii, îi vedea pe copiii familiei 
Lightower. Stăteau la masă, la micul dejun. Se îmbrăcau 
ca să plece la şcoală. Ştia că făcuse nişte lucruri groaznice. 
Oricât de mult şi-ar fi dorit să nu fie aşa, Mal avea 
dreptate. Nu avea unde să se ducă. Era bona ucigaşă. Asta 
avea să rămână pentru totdeauna. 

— Ei, haide acum! zise Mal, pe un ton mult mai blând. 
Dacă tot eşti aici, poţi să mă ajuţi, scumpo. Am nevoie de 
degeţelul tău drăgălaş. Pune-l pe firul ăla. Ţine minte. N-ai 
de ce să te temi. 

Ridică telefonul. 

— Fără transpiraţie, nu ai satisfacţie, nu-i aşa? Vom fi 
nişte eroi, Michelle. Vom salva lumea de ticăloşi. Nu ne vor 
uita niciodată. 


Capitolul 93 


Era unu noaptea, dar cine putea dormi? Molinari intră în 
camera comună. Eram împreună cu Paul Chin şi analizam 
firele. Se uită la mine şi oftă. 

— Charles Danko. 

Aruncă un dosar verde pe biroul din faţa mea - 
INFORMAŢII CONFIDENŢIALE, FBI. 

— Au trebuit să caute mult ca să dea de el. 

Am simţit cum mi se pune sângele în mişcare. Pielea mi 
se făcu de găină. Eram, oare, pe punctul de a-l găsi? 

— A urmat Universitatea din Michigan, spuse Molinari. 
A fost arestat de două ori pentru tulburarea liniştii publice 
şi instigare la violenţă. L-au arestat şi în 1973, în New 
York, pentru posesie ilegală de arme. Casa în care locuia a 
fost aruncată în aer într-o după-amiază. Acum este, acum 
nu. 

— Da, pare să fie omul nostru. 

— Era căutat în legătură cu o explozie de la Pentagon în 
1972. Era expert în explozibili. După ce i-a sărit în aer casa 
din New York, a dispărut. Nimeni n-a ştiut dacă a mai 
rămas în ţară sau a plecat. Charles Danko a dispărut fără 
urmă timp de treizeci de ani. Nimeni nu a mai ştiut nimic 
de el. 

— Un iepure alb, am zis. 

Îmi întinse un raport datat din 1974 şi un poster alb- 
negru, cu un urmărit general, primit prin fax. Înfăţişa o 
versiune ceva mai în vârstă a feţei adolescentine pe care o 
văzusem în fotografia de familie din casa domnului Danko. 

— Ăsta-i omul nostru, zise Molinari. Acum cum dracu’ 
facem să-l găsim? 


Capitolul 94 


— Doamnă locotenent! 

Am auzit un ciocănit puternic în geam. 

M-am ridicat. Ceasul arăta 6.30 dimineaţa. Probabil 
aţipisem în timp ce-l aşteptam pe Molinari să-mi mai aducă 
informaţii despre Danko. 

Paul Chin era la uşă. 

— Doamnă locotenent, răspundeţi pe linia trei. Acum! 

— Danko? am întrebat, clipind ca să mă trezesc. 

— Mai bine. Ne-a sunat o femeie din Wisconsin care 
crede că fiica ei are legătură cu Stephen Hardaway. Crede 
că ştie şi unde este. 

În secunda de care-am avut nevoie ca să mă trezesc de-a 
binelea, Chin se întoarse la biroul lui şi se pregăti să 
înregistreze convorbirea. Am ridicat receptorul. 

— Locotenent Lindsay Boxer, am zis, după ce mi-am 
dres vocea. 

Femeia începu să vorbească de parcă oprise discuţia cu 
Chin în mijlocul propoziției. Avea o voce supărată şi nu 
părea prea instruită. După accent, era din vest. 

— Eu i-am spus întotdeauna că e ceva în neregulă cu 
filfizonul ăla! Ea zicea că e nemaipomenit. Nemaipomenit 
pe dracu’! Michelle a mea a vrut întotdeauna să 
mulţumească pe toată lumea. Nu i-ar fi fost greu deloc să 
profite de ea. Eu i-am zis: „Du-te la o şcoală de stat. Poţi să 
fii orice-ţi doreşti!” 

— Pe fiica dumneavoastră o cheamă Michelle? Am luat 
un pix. Doamna...? 

— Fontieul. Da, chiar aşa. Michelle Fontieul. 

Am notat numele. 

— Ce-ar fi să-mi spuneţi tot ce ştiţi? 

— L-am văzut, să ştiţi... începu femeia. Pe tipul ăla de la 
televizor. Ala pe care-l caută toată lumea. Michelle a mea e 
cuplată cu el. Desigur, nouă nu ne-a spus că-l cheamă 
Stephen. Cum îi zicea Michelle, când vorbea cu el la 


telefon? Malcolm? Mal. Au plecat de-aici şi s-au dus în 
vest. Cred că tipu' e din Portland sau din Washington. Ela 
băgat-o în nebunia asta cu protestele. Eu nici măcar nu 
pricepeam prea bine despre ce era vorba. Am încercat s-o 
avertizez. 

— Sunteţi sigură că e acelaşi bărbat pe care l-aţi văzut 
la televizor? am insistat. 

— Sunt convinsă de asta. Desigur, acum are părul altfel. 
Şi pe-atunci nu avea barbă. Ştiu... 

Am întrerupt-o: 

— Când aţi vorbit ultima dată cu fiica dumneavoastră, 
doamnă Fontieul? N 

— Nu ştiu, acum vreo trei luni. Intotdeauna mă suna ea. 
Nu voia să-mi dea numărul de telefon. Numai că, ultima 
dată, mi s-a părut că vorbeşte cam ciudat. Zicea că, pentru 
prima oară-n viață, avea să facă şi ea un lucru bun. A- 
nceput să-mi spună că am crescut-o bine. Că mă iubește... 
M-am gândit că s-o fi lăsat prinsă în beleaua asta... 

Toate datele se potriveau. Informațiile pe care le aveam 
noi despre Hardaway şi descrierea pe care ne-o făcuse 
patronul barului KGB. 

— Aveţi vreun mod prin care să puteţi lua legătura cu 
fiica dumneavoastră? O adresă? 

— Am avut o adresă, la un moment dat. Cred că era a 
unei prietene. Şi mai am o căsuță poştală. Michelle mi-a 
spus că pot să trimit acolo ceva, dacă e vreo urgență. CP 
3338 - Oficiul Poştal de pe Broad Street, Oakland, 
California. 

M-am uitat la Chin. Amândoi notam în acelaşi timp. 
Poşta se deschidea abia peste vreo două ore. Trebuia să 
trimitem o echipă a FBl-ului în Wisconsin. Să luăm o 
fotografie de-a lui Michelle. Intre timp, am rugat-o pe 
mama ei să mi-o descrie. 

— E blondă, cu ochi albaştri, zise femeia, ezitând un pic. 
Michelle a fost întotdeauna frumoasă, trebuie să recunosc 
asta. Nu ştiu dacă e bine ce fac... E doar un copil, doamnă 
locotenent. 


I-am mulţumit că ne contactase. l-am promis c-o să am 
grijă ca fiica ei să aibă parte de un proces cinstit, în cazul 
în care era implicată în povestea asta - şi nu avem nicio 
îndoială că era. 

— O să vă pun în legătură cu un alt ofiţer, i-am spus. 
Dar, înainte de asta, trebuie să vă mai întreb ceva. 

Mi se strecurase un gând în minte, ceva legat de prima 
zi de investigaţie. 

— Fiica dumneavoastră folosea ceva ca s-o ajute să 
respire? 

— Ah, da... zise ea, oprindu-se o clipă. A avut astm de 
când s-a născut, doamnă locotenent. Se plimbă cu 
inhalatorul după ea de la zece ani. 

M-am uitat la Chin, prin geam. 

— Cred că am găsit-o pe Wendy Raymore. 


Capitolul 95 


Cindy Thomas se îndrepta spre locul de muncă, în 
autobuzul de pe Market Street, ca în fiecare zi, însă, în 
acea dimineaţă, avea un presentiment sumbru că o 
catastrofă se va petrece curând. Într-un fel sau altul. 
August Spies promisese asta. 

Era aglomeraţie în acea dimineaţă, trebuia să stea în 
picioare. Abia după două staţii, reuşi să găsească un loc pe 
scaun. Scoase The Chronicle, ca în fiecare dimineaţă, şi 
examină rapid prima pagină. O fotografie cu primarul 
Fiske, încadrat de Molinari şi de Tracchio. Întrunirea la 
nivel înalt nu fusese anulată. Articolul ei despre posibila 
legătură cu Billy Danko era publicat pe coloana din 
dreapta, deasupra fotografiei. 

O fată cu părul arămiu, vopsit, îmbrăcată în colanţi şi-un 
pulover croşetat, se apropie de ea. Cindy ridică privirea. 
Ceva la ea i se părea şocant de familiar. Fata avea trei 
cercei în urechea stângă, şi în păr, o agrafă în forma 
simbolului păcii, cel folosit prin anii şaizeci. Era drăguță, 
în ciuda faptului că arăta ca un copil al străzii. 

Cindy se uita cu un ochi la drum, pe care-l ştia după 
magazinele de pe Market Street. Bărbatul de lângă ea se 
ridică la Van Ness. 

Fata în colanţi se strecură pe scaunul rămas liber. Cindy 
îi zâmbi şi dădu pagina. Alte articole despre întrunirea la 
nivel înalt. Fata de lângă ea părea că-i citeşte peste umăr. 

Apoi privirile li se întâlniră. 

— N-o să se oprească, să ştiţi. 

Cindy zâmbi, fără prea mult entuziasm. N-avea chef de 
conversații de genul ăsta înainte de opt dimineaţa. De data 
asta, fata se uita fix în ochii ei. 

— N-o să se oprească, domnişoară Thomas. Am încercat, 
să ştiţi. Am făcut cum mi-aţi spus şi am încercat. 

Cindy încremeni. Inima păru să i se oprească în piept. 

Se uită la faţa fetei. Era mai mare decât i se păruse - să 


fi avut vreo douăzeci şi cinci de ani. Cindy se gândi s-o 
întrebe de unde ştia cum o cheamă, apoi, dintr-odată, 
înţelese totul. 

Era persoana cu care discuta pe internet! Fata asta 
contribuise, într-un fel, la uciderea lui Jill. Foarte posibil să 
fi fost chiar bona. 

— Ascultaţi-mă. M-am furişat afară din casă. Ei nu ştiu 
că sunt aici. O să se-ntâmple ceva groaznic, zise fata. La 
întrunirea la nivel înalt. Altă bombă. Chiar mai rău. Nu ştiu 
exact unde, dar o să fie mare. Cea mai mare. O să moară o 
mulţime de oameni. Acum, să vă văd dacă dumneavoastră 
puteţi opri asta. 

Toţi muşchii din trupul lui Cindy erau încordaţi. Nu ştia 
ce trebuia să facă. S-o înşface, să strige, să oprească 
autobuzul? 

Toţi agenţii de poliţie din oraş o căutau pe fata asta. Dar 
ceva o reţinu pe Cindy. 

— De ce-mi spui toate astea? o întrebă. 

— Îmi pare rău, domnişoară Thomas, zise fata, 
atingându-i braţul lui Cindy. Îmi pare rău de toţi. De Eric, 
de Caitlin... De avocata aceea, prietena dumneavoastră. 
Ştiu că am făcut ceva groaznic. Aş vrea să pot schimba 
lucrurile, dar nu pot. 

— Trebuie să te predai poliţiei. 

Cindy o privea fix. Fata se uită în jur, îngrozită că restul 
pasagerilor ar putea s-o audă. 

— S-a terminat. Au aflat cine eşti. 

— Am ceva pentru dumneavoastră, zise fata, ignorându-i 
rugămintea. 

Strecură o hârtie mototolită în mâna lui Cindy. 

— Nu ştiu cum altfel i-aş mai putea opri acum. Doar aşa. 
E mai bine ca eu să rămân cu ei, în caz că se schimbă 
planurile. 

Autobuzul se opri la Metro Civic Center. Cindy desfăcu 
hârtia pe care i-o dăduse fata. Citi: „Seventh Street 
numărul 722, Berkeley”. 

— Dumnezeule! strigă Cindy. 


Fata îi spunea unde se ascundeau. 

Brusc, tânăra se ridică şi se îndreptă spre ieşire. Uşa din 
spate se deschise. 

— Nu te poţi întoarce acolo! strigă Cindy. 

Fata se întoarse, dar merse mai departe. 

— Stai! strigă Cindy. Nu te duce acolo! 

Fata părea surprinsă şi pierdută. Ezită preţ de o clipă. 

— Îmi pare rău, şopti ea. Trebuie să procedez în felul 
ăsta. 

Apoi cobori, grăbită, din autobuz. 

Cindy sări de pe scaun în timp ce uşile se închideau, 
trăgând de cablu şi strigându-i şoferului să le deschidă din 
nou. 

Era o urgenţă! 

Până când reuşi ea să sară pe trotuar, Michelle Fontieul 
dispăruse în mulţimea care împânzea străzile dimineaţa. 
Cindy o sună numaidecât pe Lindsay. 

— Ştiu unde sunt. Am o adresă. 


Capitolul 96 


Cea mai mare echipă de asalt din istoria oraşului 
înconjurase clădirea albă de pe Seventh Street nr. 722, din 
Berkeley. 

Echipe de la Departamentul de intervenţii speciale din 
San Francisco, agenţi de la secţiile de poliţie din Berkeley 
şi Oakland, agenţi FBI şi DHS. 

Traficul fusese blocat în toată zona. Casele din 
vecinătate erau evacuate în linişte, una câte una. Echipa 
de genişti era pregătită. Medicii de pe ambulante stăteau 
şi ei pe poziţii. 

O camionetă gri, un Chevrolet, intrase pe alee cu 
douăzeci de minute în urmă. Cineva era acasă. 

Am reuşit să mă poziţionez aproape de Molinari, care 
vorbea la telefon cu Washingtonul. Un căpitan de la 
Operaţiuni Speciale, Joe Szerbiak, comanda echipa de 
asalt. 

— Uite cum facem, zise Molinari, îngenunchind în 
spatele baricadei formate dintr-o maşină de patrulă, 
parcată la aproximativ treizeci de metri de casă. li sunăm 
o singură dată. Le dăm şansa să se predea. Dacă nu 
acceptă... - făcu un semn din cap spre Szerbiak -, sunt ai 
tăi! 

Planul era să tragă cu gaze lacrimogene ca să-i oblige să 
iasă pe toţi cei din casă. Dacă ieşeau reci, adică de 
bunăvoie, îi trânteam la pământ şi le puneam cătuşele. 

— Şi dacă ies fierbinţi? întrebă Joe Szerbiak, punându-şi 
vesta antiglonţ. 

Molinari tresări. 

— Dacă vor ieşi cu arma-n mână, va trebui să-i 
împuşcăm. 

Problema în acest asediu era explozibilul. Ştiam că au 
bombe. Nimeni nu putea uita cele petrecute la Rincon 
Center, cu două zile-n urmă. 

Echipa de asalt era pregătită. Câţiva mascaţi erau pe 


poziţii. Echipa care urma să intre în casă, ascunsă într-o 
dubă blindată, era gata să se pună în mişcare. Cindy 
Thomas era cu noi. O fată din interior părea să aibă 
încredere în ea. Michelle. Care ar fi putut fi Wendy 
Raymore, bona. 

Eram nervoasă şi agitată. Voiam să se termine odată. Nu 
mai voiam vărsare de sânge, voiam să se termine totul. 

— Crezi că ştiu că suntem aici? 

Tracchio supraveghea casa din spatele unei maşini cu 
staţie. 

— Dacă nu ştiu, zise Molinari, o să afle. 

Se uită la Szerbiak. 

— Căpitane, zise el, dând din cap, dă telefonul! 


Capitolul 97 


În casa de la numărul 277, de pe Seventh Street, situaţia 
scăpase cu desăvârşire de sub control. 

Robert, veteranul, înşfăcase o puşcă automată şi se 
ghemuise sub una dintre ferestrele care dădeau la stradă, 
analizând scena de afară. 

— Au o adevărată armată acolo. Sunt poliţişti peste tot. 

Julia urla şi se purta de parcă şi-ar fi pierdut minţile. 

— V-am spus să plecaţi din casa mea. V-am spus să 
plecaţi! Se uită spre Mal. Şi-acum, ce ne facem? Ce ne 
facem acum? 

Mal părea calm. Se duse la fereastră şi se uită pe după 
perdea. Apoi se duse în cealaltă cameră şi se întoarse 
împingând o servietă neagră. 

— Probabil că o să murim, răspunse el. 

Inima lui Michelle părea să aibă o mie de bătăi pe 
secundă. În orice clipă, nişte bărbaţi înarmaţi, în uniforme, 
puteau năvăli în casă. Pe de-o parte, se simţea cuprinsă de 
frică, pe de alta, de ruşine. Ştia că-şi dezamăgise prietenii. 
Pusese capăt tuturor planurilor pentru care luptaseră 
împreună. Dar îi ajutase să ucidă femei şi copii, şi acum 
poate că avea şansa să pună punct crimelor. 

Deodată, sună telefonul. Preţ de o clipă, ochii tuturor se 
aţintiră asupra acestuia. Parcă erau sunetele unei alarme 
care se declanşase. 

— Răspunde, îi spuse Robert lui Mal. Vrei să fii şeful. 
Răspunde! 

Mal se îndreptă spre telefon. Se auzi al patrulea, al 
cincilea ţârâit. În cele din urmă, ridică receptorul. 

Preţ de o clipă, ascultă fără să zică nimic. Pe faţa lui nu 
se citea nici teamă, nici surprindere. Le dădu chiar şi 
numele lui. 

— Stephen Hardaway, zise el cu mândrie. Apoi ascultă o 
lungă bucată de timp. 

— Am înţeles, răspunse. 


Lăsă receptorul, înghiţi în sec şi privi în jur. 

— Au spus că avem o singură şansă. Cine vrea să plece, 
ar face bine să iasă acum. 

În încăpere se lăsă o tăcere de mormânt. Robert era la 
fereastră, Mia stătea lipită de perete. Mal, pentru prima 
dată, părea şocat şi nu mai avea răspunsuri. Lui Michelle îi 
venea să strige că toate astea se întâmplau din vina ei. 

— Ei bine, pe mine unul n-o să pună mâna, zise Robert. 
Ridică puşca automată şi se lipi cu spatele de uşa de la 
bucătărie, uitându-se la duba parcată pe alee. 

Clipi - un fel de adio tăcut. Apoi deschise uşa din faţă şi 
ieşi în fugă din casă. 

La câţiva paşi de dubă, îşi ridică arma, trăgând o rafală 
lungă înspre poliţişti. Se auziră două pocnituri puternice. 
Doar două. Robert se opri brusc. Se învârti în loc, cu o 
expresie de mirare pe faţă. Nişte pete de un roşu-aprins îi 
apăruseră pe piept. 

— Robert! strigă Mia. 

Scoase ţeava puştii pe fereastra din faţă şi începu să 
tragă nebuneşte. Apoi ceva o trânti în spate şi nu mai 
mişcă. 

Deodată, un cilindru negru ateriza prin fereastra din 
faţă. Din el începu să iasă gaz. Apoi, un al doilea cilindru 
negru. Un nor înecăcios, care-ţi înţepa ochii, începu să 
învăluie camera. Michelle simţi că i se înfundă plămânii. 

— Oh, Mal! strigă ea. 

Se uită spre el. Stătea în picioare. Pe chipul lui nu se 
mai citea, acum, nici urmă de teamă. Ţinea în mână un 
telefon mobil. 

— Eu nu mă duc acolo, zise el. 

— Nici eu, zise Michelle, dând din cap. 

— Să ştii că, până la urmă, eşti o fetiţă curajoasă, zise 
Mal zâmbindu-i. 

Îl urmări formând un număr din patru cifre. O clipă mai 
târziu, auzi un telefon sunând. Se auzea din servietă, încă 
o dată. Şi iar... 

— Mai ştii? zise Mal trăgând aer în piept. Fără 


transpiraţie, nu-i senzaţie. Nu-i aşa, Michelle? 


Capitolul 98 


În momentul exploziei, eram ascunşi în spatele unei 
maşini de poliţie, la doar trei metri distanţă. 

Se văzură nişte străfulgerări portocalii, apoi ferestrele 
explodară. Casa păru că se ridică de pe fundaţie. Un nor 
de foc care ieşi prin acoperiş păru că distruge totul pe 
dinăuntru. 

— La pământ! strigă Molinari. Toată lumea, la pământ! 

Bubuitura ne trânti pe toţi în spate. Am tras-o pe Cindy, 
care stătea lângă mine, la pământ şi am adăpostit-o de 
suflul exploziei şi de ploaia de moloz care venea spre noi. 

Am stat aşa până când rafala trecu. Se auziră câteva 
strigăte: 

— La dracu’! 

— Eşti teafăr? 

Încet, ne-am ridicat în picioare. 

— Dumnezeule... gemu Cindy. 

Acolo unde, cu doar o clipă în urmă, fusese o casă albă, 
cu acoperiş din şindrilă, mai rămăsese acum doar fum, foc 
şi un crater în pereţii înăuntrul cărora avusese loc 
explozia. 

— Michelle! murmură Cindy. Haide, Michelle... 

Priveam focul care se ridica pe măsură ce vântul înteţea 
flăcările. Nu ieşi nimeni. Nimeni n-ar fi putut supravieţui 
unei astfel de explozii. 

Se  porniră sirenele. De pretutindeni se auzeau 
transmisii frenetice prin radio. Auzeam poliţişti strigând 
prin staţie: 

— Explozie de proporţii la 722, pe Seventh Street... 

— Poate că nu era acolo, zise Cindy clătinând din cap. 

Încă se mai uita la casa devastată. 

Mi-am trecut braţul pe după umerii ei. 

— Au ucis-o pe Jill, Cindy. 

Mai târziu, după ce pompierii transformaseră flăcările în 
cenuşă fumegândă şi echipele de intervenţie începuseră să 


identifice ce mai rămăsese din casă, m-am dus să examinez 
şi eu urmele. 

Se terminase? Amenințarea trecuse? Câţi fuseseră 
înăuntru? Nu ştiam. Păreau să fi fost patru sau cinci. 
Hardaway era, probabil, mort. Fusese oare şi Charles 
Danko acolo? August Spies? 

Sosise şi Claire. Îngenunchease lângă cadavrele 
acoperite, dar şi acestea erau atât de arse, încât de-abia 
mai puteau fi recunoscute. 

— Mă interesează un bărbat alb, i-am spus. Cam de vreo 
cincizeci de ani. 

— Tot ce pot să-ţi spun e că par să fie patru cadavre, 
zise ea. Bărbatul negru, care-a fost împuşcat pe alee, şi alţi 
trei înăuntru. Două erau femei, Lindsay. 

Joe Molinari veni spre mine. Raportase la Washington 
cele petrecute. 

— Te simţi bine? mă întrebă. 

— Nu s-a terminat încă, am zis, arătând cu capul spre 
mormanul de dărâmături. 

— Danko? mă întrebă, tresărind. 

— Asta va trebui să ne-o spună medicii legişti. Oricum, i- 
am distrus reţeaua, fortăreaţa. Şi bomba. Ce mai poate 
face acum? 

Printre ruine, am zărit ceva - o clamă de păr. Era ceva 
aproape amuzant la ea. M-am aplecat şi-am ridicat-o. 

— Să se facă auzită vocea poporului, i-am spus lui 
Molinari, întinzându-i clama. 

Avea forma unui simbol de pace. 


Capitolul 99 


Charles Danko se plimba fără nicio ţintă pe străzile din 
San Francisco, gândindu-se la ce se petrecuse în Berkeley, 
unde prietenii lui muriseră pentru cauza lor, muriseră ca 
nişte martiri, muriseră la fel cum murise William cu atâţia 
ani în urmă. 

„Aş putea ucide mulţi oameni în clipa asta. Chiar aici.” 

Ştia că ar fi putut provoca un măcel şi că nu l-ar fi prins 
preţ de câteva ore, poate chiar mai mult, dacă aranja totul 
aşa cum trebuie, dacă se gândea bine - dacă era un ucigaş 
atent. 

„Eşti mort, afacerist nenorocit, cu costumul tău negru, 
care pare atât de scump! Eşti moartă, blondo, care ţii atât 
de mult la ultima modă. Tu. Şi tu. Tu! Tu! Şi voi, ăia patru 
imbecili din grupul de colo!” 

Doamne, cât de uşor i-ar fi să-şi lase furia să i se 
dezlănţuie. 

Poliţia, FBl-ul... erau jalnici în încercările lor de a 
proteja oamenii. 

Nu înțelegeau că aici e vorba nu doar de dreptate, ci şi 
de răzbunare. Cele două concepte erau perfect 
compatibile; puteau merge mână în mână. Călca pe urmele 
fratelui său, William - onora visul nobil al fratelui său 
căzut şi, în acelaşi timp, răzbuna moartea lui William. 
Două cauze erau mai bune decât una. Motivația era de 
două ori mai puternică, furia, de două ori mai mare. 

Chipurile pe lângă care trecea, hainele scumpe, 
magazinele absurde... începea să le vadă pe toate ca prin 
ceaţă. Toţi erau vinovaţi! Toată ţara era vinovată! 

Şi totuşi, nu înțelegeau. Nu încă. 

Războiul era chiar acolo, pe străzile lor - şi războiul avea 
să se dezlănţuie. 

Nimeni nu-l mai putea opri. 

Se vor găsi, întotdeauna, alţi soldaţi. 

La urma urmei, asta era şi el - un simplu soldat. 


Se opri la un telefon public şi dădu două telefoane. 

Primul, către un alt soldat. 

Al doilea, către mentorul lui, persoana care se gândise la 
tot, inclusiv la cum să-l folosească pe el. 

Charles Danko se hotărâse: mâine o să dezlănţuie 
teroarea. 

Nu se schimbase nimic. 


Capitolul 100 


A doua zi, întrunirea la nivel înalt avea să înceapă, 
conform programului inițial. Aşa hotărâseră tipii 
importanţi şi plini de ei de la Washington. Aşa să fie. 

Procedurile erau stabilite pentru seara aceea, cu o 
recepţie la Rodin Gallery, din Palatul Legiunii de Onoare, 
care avea vedere spre podul Golden Gate. 

Gazdă avea să fie Eldridge Neal, unul dintre cei mai 
admiraţi afro-americani din ţară, actualul vicepreşedinte. 
Toţi cei care purtau uniformă fuseseră convocați pentru a 
asigura paza la locul de întrunire şi pe străzile dimprejur. 
Toate documentele de identitate erau verificate şi 
răsverificate, toate coşurile de gunoi şi aerisirile, mirosite 
de câini dresați să detecteze explozibilele. 

Dar Danko era încă acolo. 

lar Carl Danko rămânea singura legătură pe care o 
aveam cu fiul său. 

M-am întors în Sacramento în timp ce restul echipei se 
pregătea pentru festivitățile întrunirii la nivel înalt. Carl 
Danko păru surprins să mă revadă. 

— Credeam că o să vă decoreze cu medalia de onoare 
astăzi. Se pare că, pentru voi, să ucideţi nişte puşti e ceva 
la ordinea zilei. Aşadar, ce căutaţi aici? 

— ÎI caut pe fiul dumneavoastră. 

— Fiul meu e mort. 

Dar Danko oftă şi mă lăsă să intru. L-am urmat în 
camera lui. În şemineu ardea focul. Îngenunche şi aţâţă 
flăcările, apoi se aşeză pe un scaun. 

— După cum v-am mai spus, despre William ar fi trebuit 
să discutăm acum treizeci de ani. 

— Nu mă refer la Billy, am zis, ci la Charles. 

Danko păru că ezită. 

— Le-am spus băieţilor de la FBI... 

— Ştim, l-am întrerupt în mijlocul propoziției. Ştim ce s-a 
întâmplat, domnule Danko. Ştim că nu e mort. 


Bătrânul pufni. 

— Văd că nu vreţi în ruptul capului să încetaţi. Mai întâi 
William, acum Charlie. Duceţi-vă să vă primiţi medalia, 
doamnă locotenent. Aţi prins criminalii. Cine credeţi că vă 
dă dreptul să veniţi aici şi să-mi spuneţi că Charlie e în 
viaţă? 

— George Bengosian, am răspuns. 

— Cine? 

— George Bengosian. A doua victimă. Îl cunoscuse pe 
Billy, în Berkeley. Mai mult decât atât, domnule Danko. El 
a fost cel care l-a turnat pe fiul dumneavoastră. 

Danko se foi în scaun. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Şi Frank Seymour? A fost ucis acum câteva zile, în 
explozia de la Rincón Center. Seymour a condus acţiunea 
din Hope Street, în care a fost ucis fiul dumneavoastră. 
Charles e încă acolo. Ucide oameni nevinovaţi, domnule 
Danko. Cred că a înnebunit. Şi cred că sunteţi de aceeaşi 
părere. 

Bătrânul inspiră adânc. Se uită fix la foc, apoi se ridică şi 
se duse la un birou. Scoase un teanc de scrisori din 
sertarul de jos. Mi le aruncă în faţă, pe măsuţă. 

— N-am minţit. Pentru mine, fiul meu e mort. L-am văzut 
o singură dată, preţ de cinci minute, la un colţ de stradă 
din Seattle, în ultimii treizeci de ani. Acum câţiva ani, am 
început să primesc scrisorile astea. Una pe an, în preajma 
zilei mele de naştere. 

„Isuse, am avut dreptate! Charles Danko era în viaţă...” 
Am luat scrisorile şi am început să mă uit peste ele. 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Presupun că predă pe la vreo facultate... 

Am cercetat plicurile. Nu aveau trecută nicio adresă a 
expeditorului. Ultimele patru însă fuseseră trimise din 
nord. 

Portland, Oregon. Una data chiar din 7 ianuarie, cu doar 
patru luni în urmă. 

Portland. 


Un gând îmi trecu fulgerător prin minte. Nu putea fi o 
coincidenţă. Stephen Hardaway făcuse facultatea în 
Portland, la Reed. 

Am privit din nou spre bătrân. 

— Spuneţi că e profesor? Unde anume? 

Clătină din cap. 

— Nu ştiu. 

Dar eu ştiam. Deodată, înţelegeam perfect totul. 

Danko era la Reed, nu-i aşa? În tot acest timp, el fusese 
acolo şi predase la facultate. 

Aşa îl cunoscuse pe Stephen Hardaway. 


Capitolul 101 


Cineva mi-a făcut legătura cu Molinari, la Palatul 
Legiunii de Onoare. Recepţia vicepreşedintelui avea să 
aibă loc în mai puţin de două ore. Întrunirea la nivel înalt 
începuse. 

— Cred că ştiu unde este Danko, am strigat, 
impacientată, în telefonul pe care-l ţineam în mână. E la 
Colegiul Reed, din Portland. E profesor acolo. Joe, Stephen 
Hardaway a făcut facultatea la Reed. Se potriveşte. 

Molinari mi-a spus că o să trimită o echipă FBI la 
colegiu, în timp ce eu mă întorceam în oraş. Am mers cu 
sirena pornită tot drumul. La sud de Vallejo, n-am mai 
putut aştepta. Am cerut numărul general de la Reed. 

Am spus cine sunt unei operatoare, care mi-a făcut 
legătura cu decanul de studii academice, un oarecare 
Michael Picotte. Tocmai când îmi răspundea, soseau şi 
agenţii federali din Portland. 

— Este imperios necesar să-l localizăm pe unul dintre 
profesorii dumneavoastră. E o urgenţă, i-am spus 
decanului. Nu am nici numele, nici descrierea fizică. 
Numele lui real este Charles Danko. Trebuie să aibă 
aproximativ cincizeci de ani. 

— D-Danko? se bâlbâi Picotte. Nu e nimeni cu numele de 
Danko la colegiul nostru. Şi avem mai mulţi profesori de 
cincizeci de ani, inclusiv eu însumi. 

Eram din ce în ce mai exasperată şi simţeam că-mi pierd 
răbdarea. 

— Aveţi un număr de fax? l-am întrebat. Măcar atâta 
puteţi să-mi daţi? 

Am făcut legătura la birou, prin staţie, şi am cerut-o pe 
Lorraine. l-am spus să localizeze fotografia lui Charles 
Danko de pe afişul cu persoane căutate de FBI, din anii 
şaptezeci. Era posibil să mai existe încă o asemănare. 
Decanul Picotte mă trecu pe ton de aşteptare cât timp 
primi faxul. 


Mă apropiam de Bay Bridge. San Francisco International 
era la doar douăzeci de minute distanţă. Mă gândeam că 
aş putea să iau avionul şi să mă duc şi eu până-n Portland. 
Poate că ar fi fost bine să mă duc chiar atunci la Reed. 

— Gata, l-am primit, zise decanul, revenind pe fir. Dar 
ăsta e un afiş pentru o persoană căutată de FBI... 

— Priviţi-l cu atenţie, i-am spus. Vă rog... Recunoaşteţi 
chipul? 

— Dumnezeule... decanul păru că se îneacă. 

— Cine este? Îmi trebuie un nume! am strigat în telefon. 

Am simţit că Picotte ezita. Îl rugam să-şi denunțe un 
coleg, poate chiar un prieten. 

Am coborât de pe pod în San Francisco şi am luat-o pe 
Harrison Street. 

— Domnule decan Picotte, vă rog... îmi trebuie un nume. 
Sunt în joc vieţile unor oameni. 

— Stanzer, zise decanul în cele din urmă. Seamănă cu 
Jeffrey Stanzer. Sunt aproape sigur că ele. 

Am înşfăcat un pix şi-am notat numele la repezeală. 

— Trebuie să ne daţi un loc exact unde-l putem găsi pe 
Jeffrey Stanzer. Este vorba de investigarea unei crime. 
Stanzer e un criminal. Şi va ucide din nou. 

Decanul ezită. 

— Aţi spus că sunati din San Francisco? 

— Da. 

Urmă un moment de pauză. 

— E chiar acolo, la dumneavoastră... Jeffrey Stanzer ne 
reprezintă la întrunirea la nivel înalt. Cred că trebuie să 
vorbească chiar astă-seară. 

Dumnezeule! Danko avea să-i omoare pe toţi cei de- 
acolo. 


Capitolul 102 


Charles Danko stătea înconjurat de luminile 
strălucitoare din fața Palatului Legiunii de Onoare. Trupul 
îi tremura de nervi şi de nerăbdare. Aceasta era noaptea 
lui. Avea să devină celebru, şi fratele lui, William, la fel. 

Toţi cei care credeau că-l cunosc ar fi fost surprinşi să 
afle că ţinea un discurs în San Francisco în această seară. 

Jeffrey Stanzer dusese ani de zile o viaţă academică 
izolată, evitând cât putea de mult să apară în public. Se 
ascundea de poliţie. 

În această seară însă, avea să facă ceva cu mult mai 
îndrăzneţ decât să ţină un discurs plictisitor. Toate teoriile 
şi analizele nu mai însemnau nimic acum. În această seară, 
va rescrie istoria. 

Toţi poliţiştii din San Francisco îl căutau pe el, pe 
August Spies. Şi culmea ironiei era că tocmai ei îl lăsau să 
intre - şi încă pe uşa din faţă! j 

Se simți străbătut de un fior. Işi încleşta mâna pe 
servietă, pe care o lipi de fracul mototolit. Inăuntru, se afla 
discursul lui. O analiză a efectului investirii de capital 
străin în piaţa forţei de muncă din lumea a treia. Munca lui 
de-o viaţă, ar fi putut spune unii. Dar ce ştiau toţi oamenii 
ăştia despre el? Absolut nimic. Nici măcar numele lui 
adevărat. 

În faţa lui, agenţi de securitate îmbrăcaţi în smochinguri 
şi rochii de seară controlau buzunarele şi poşetele 
economiştilor şi soțiilor de ambasador - imaginea perfectă 
a funcţionarilor plini de ei, care se cred indispensabili şi 
care se îngrămădesc să participe la astfel de evenimente. 

„l-aş putea omori pe toţi, se gândea. Şi de ce nu?” 
Veniseră să hotărască soarta lumii, să-şi pună amprenta 
economică asupra acelora care nu puteau concura, nici 
măcar riposta. 

„Vampirii! îşi zise. Fiinţe umane urâte, demne de 
dispreţ. Toți cei de-aici merită să moară. La fel ca 


Lightower şi Bengosian.” 

Şirul trecea pe lângă o sculptură a lui Rodin, Gânditorul. 

Un nou fior nervos îi cutremură trupul. În cele din urmă, 
Danko îi prezentă invitaţia specială de VIP unei femei 
atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de seară neagră. 

Probabil că era de la FBI. Nu-ncăpea îndoială că, sub 
rochie, avea prins un Glock. 

„Femei cu sculă!” îşi zise Danko. 

— Bună seara, domnule, zise ea şi-i căută numele pe 
listă. Ne cerem scuze, domnule profesor Stanzer, dar vă 
rugăm să vă treceţi servieta prin aparatul cu raze X. 

— Desigur, dar să ştiţi că-i doar discursul meu, spuse 
Danko, întinzând servieta ca orice profesor emoţionat. 

Îşi întinse braţele, lăsând un agent de pază să-i treacă 
un detector de metale în sus şi-n jos, pe tot corpul. 

Agentul de pază simţi ceva în buzunarul hainei. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Danko scoase un flacon mic, de plastic. Avea lipită pe el 
o etichetă de farmacie şi o reţetă pe numele lui. Flaconul 
era încă una dintre capodoperele lui Stephen Hardaway. 
Bietul Stephen. Bieţii Julia, Robert şi Michelle. Soldaţi. La 
fel ca el. 

— Sufăr de astm, zise Danko. 

Tuşi un pic şi se lovi peste piept. 

— Proventil. Am întotdeauna nevoie de el, înaintea unui 
discurs. Am chiar unul de rezervă. 

Gardianul îl examină, preţ de o clipă. Chestia asta era 
Chiar amuzantă. El şi Stephen perfecţionaseră flaconul. 
Cine avea nevoie de arme şi de bombe, când toată teroarea 
din lume încăpea în palma lui? 

„William, ai fi mândru!” 

— Puteţi să intraţi, domnule, spuse în sfârşit gardianul, 
făcându-i semn lui Charles Danko să intre. Vă urez o 
noapte frumoasă! 

— Oh, sper c-aşa o să fie. 


Capitolul 103 


Am accelerat Explorer-ul şi am plecat ca din puşcă, pe 
roşu, pe Ness, îndreptându-mă spre Geary. Palatul Legiunii 
de Onoare era tocmai în Lands End. Chiar şi când nu era 
trafic, tot făceam zece minute până acolo. 

Am format numărul lui Molinari. Suna ocupat. 

Am încercat să iau legătura cu Tracchio. Mi-a răspuns 
un asistent de-al lui care mi-a spus că şeful era amestecat 
în mulţime. 

— Vicepreşedintele intră în încăpere chiar în clipa asta, 
zise el. Iată-l! 

— Ascultă-mă bine! am strigat în timp ce viram, cu 
sirena pornită, făcându-mi loc prin trafic. Vreau să-l 
găseşti pe Tracchio, sau pe Molinari, sau pe cine vezi mai 
întâi. Bagă-le telefonul ăsta în ureche. E o problemă care 
vizează siguranţa naţională. Nu mă interesează cu cine 
dracu’ discută! Du-te! Acum! 

Am privit spre ceasul de pe bord. O bombă putea 
exploda în orice clipă. Nu aveam decât o fotografie veche 
de treizeci de ani cu care să-l identificăm pe Charles 
Danko. Nici măcar eu nu eram sigură că l-aş fi putut 
repera în mulţime. 

Trecu un minut - foarte încet. Apoi o voce se auzi în 
celular. Molinari. În sfârşit! 

— Joe, am spus la telefon, ascultă-mă, te rog. Charles 
Danko e acolo. În clipa asta! A intrat sub numele de Jeffrey 
Stanzer. Urmează să vorbească la conferinţă. O să ajung şi 
eu în aproximativ trei minute. Prinde-l, Joe! 

Foarte repede, am discutat dacă ar fi bine să evacuăm 
invitaţii din Palat sau să-i avertizăm, folosind numele de 
Stanzer. 

Molinari hotări că n-ar fi indicat. Era posibil ca primul 
semnal de alarmă să-l determine să declanşeze cine ştie ce 
grozăvie ar fi avut la el. 

În sfârşit, am intrat prin parc, apoi am urcat dealul spre 


Legiunea de Onoare. Parcul era înţesat de protestatari. 
Drumul era blocat de baricade. 

O multime de jandarmi verificau documentele de 
identitate. Am coborât fereastra şi am arătat insigna, 
claxonând în acelaşi timp cât puteam de tare. 

În cele din urmă, am reuşit să-mi fac loc pe lângă un şir 
îngust de limuzine şi maşini de poliţie care se prelungea 
spre rondul principal al palatului. Am lăsat Explorer-ul în 
faţa unei porţi arcuite, cu coloane. Am început să fug. Mă 
tot izbeam de agenţi federali care vorbeau prin staţie - le 
arătam insigna. 

— Faceţi-mi loc! 

În sfârşit, am reuşit să intru în clădirea principală. Sălile 
erau pline - oameni de stat, demnitari. 

L-am văzut pe Molinari. Dădea ordine printr-o staţie de 
emisie-recepţie. Am alergat spre el. 

— E aici, spuse el. Numele e bifat pe lista invitaţilor. E 
deja înăuntru. 


Capitolul 104 


Erau acolo ambasadori, membri de Cabinet, oameni de 
afaceri cu greutate din întreaga lume - pălăvrăgeau 
adunaţi în grupuri, sorbeau şampanie. În orice clipă, putea 
exploda o bombă. Vicepreşedintele era dus la loc sigur. 
Dar Charles Danko putea fi oriunde. Numai Dumnezeu 
putea şti ce era în mintea lui. Nici măcar nu ştiam cum mai 
arăta acum nenorocitul! 

Molinari îmi întinse o staţie de emisie-recepţie setată pe 
frecvenţa lui. 

— Am luat afişul ăla vechi, cu poza de urmărit general. 
Eu o iau spre stânga. Ţine legătura cu mine, Lindsay. N- 
avem nevoie de eroi în seara asta. 

Am început să mă învârt prin mulţime. Am desenat, în 
minte, imaginea lui Charles Danko de acum treizeci de ani 
şi am suprapus-o peste toate chipurile pe care le vedeam. 
Îmi părea rău că nu mă gândisem să-i cer decanului de la 
Reed să-mi facă o descriere mai recentă. Totul se 
întâmplase mult prea repede. Şi ritmul nu încetinea deloc. 

„Unde eşti, Danko, nenorocitule?” 

— Sunt în sala principală, am spus în staţie. Nu-l văd. 

— Eu sunt în anexă, răspunse Molinari. Nimic, 
deocamdată. Dar e aici. 

Cercetam cu atenţie fiecare faţă. Singurul nostru avantaj 
era că el nu ştia că-l descoperisem. Câţiva agenţi federali 
escortau în linişte oamenii înspre ieşiri. Nu puteam risca 
să creăm panică şi să ne dăm de gol. 

Dar nu-l vedeam pe nicăieri. Unde era Danko? Ce punea 
la cale, în seara asta? Trebuia să fie ceva impresionant - 
venise el personal. 

— Mă îndrept spre sculpturile lui Rodin, i-am spus lui 
Molinari. 

În jurul meu, erau statui mari, de bronz, pe care le 
recunoşteam, suite pe piedestaluri de marmură şi oameni 
care beau şampanie. Am văzut un grup adunat lângă o 


statuie. 

— Ce se petrece aici? am întrebat o femeie într-o rochie 
neagră. 

— Vicepreşedintele, zise ea. Trebuie să apară în orice 
clipă. 

Vicepreşedintele fusese deja scos din palat, dar nimeni 
nu aflase asta. Oamenii aceştia se adunaseră să-l vadă. O fi 
fost şi Danko printre ei? 

I-am examinat pe rând, faţă după faţă. 

Am văzut un bărbat înalt, slab, cu început de chelie. 
Avea fruntea înaltă. Ochi apropiaţi şi înguşti. Ţinea mâna 
în buzunarul hainei. Am simţit un junghi ca de gheaţă în 
inimă. 

Vedeam asemănarea cu fotografia de acum treizeci de 
ani. 

Se strângeau din ce în ce mai mulţi oameni, care mi se 
băgau în faţă. Dar nu încăpea nici urmă de îndoială - 
Charles Danko semăna leit cu taică-său. 

Am întors capul şi am şoptit în staţie: 

— L-am găsit, Joe. E aici. 

Danko se număra printre cei care îl aşteptau pe 
vicepreşedinte. Inima îmi bătea nebuneşte. Încă mai ţinea 
mâna stângă în buzunarul hainei. Să fi fost oare un 
detonator? Şi cum reuşise să-l introducă aici? 

— Sunt în camera cu sculpturile lui Rodin, Joe. Mă uit la 
el chiar acum. 

Molinari spuse: 

— Stai pe loc. Vin imediat. Să nu rişti nimic. 

Brusc, privirea lui Danko se abătu asupra mea. Nu ştiu 
dacă mă văzuse la televizor sau în timpul anchetei sau 
dacă mi se citea pe faţă că eram polițistă. Nu ştiu de unde, 
dar păru să-şi dea seama. Privirile ni se întâlniră. 

L-am văzut ieşind din mulţimea care aştepta. Nu-şi lua 
ochii de la mine. 

Am făcut un pas spre el. Mi-am deschis haina, căutându- 
mi pistolul. Pe puţin zece oameni îmi blocau ţinta. Trebuia 
să trec de ei. L-am pierdut din vedere pe Danko preţ de o 


clipă. Nu mai mult de atât. 

Când persoana din faţă se dădu la o parte, Danko nu mai 
era acolo. 

Iepurele alb dispăruse din nou. 


Capitolul 105 


Mi-am croit drum, împingând lumea din jurul meu, spre 
locul în care stătuse cu doar câteva clipe-n urmă. Nu mai 
era! 

Am cercetat cu privirea întreaga cameră. 

— L-am pierdut, am pufnit în staţie. Cred că s-a ascuns 
în mulţime. Nenorocitul! 

Deşi nu era cazul, eram furioasă pe mine însămi. 

Nu-l mai vedeam pe Charles Danko nicăieri. Toţi bărbaţii 
purtau smochinguri şi arătau la fel. Şi toţi acei oameni 
erau într-un mare pericol, poate chiar în pericol de moarte. 

Am trecut de baricade arătându-mi insigna şi am alergat 
de-a lungul coridorului care ducea spre secţiunea închisă a 
muzeului. În continuare, nici urmă de Danko. M-am întors 
în sala mare de bal şi-am dat peste Molinari. 

— Este aici. Sunt sigură de asta, Joe. Asta-i momentul 
lui. 

Molinari încuviinţă dând din cap şi transmise prin staţie 
agenţilor să nu permită nimănui, sub nicio formă, să 
părăsească clădirea. Eu mă gândeam că, dacă ar fi avut loc 
o explozie acolo, cu toţi oamenii prezenţi la eveniment, ar 
fi fost un adevărat dezastru. Aş fi murit şi eu. Şi Molinari. 
Ar fi fost mai rău ca la Rincon Center. 

„Unde eşti, Danko?” 

Apoi l-am zărit din nou, pentru o fracțiune de secundă. 
Cel puţin aşa mi s-a părut. Am făcut semn spre un bărbat 
înalt, cu început de chelie. Incerca să se îndepărteze de 
noi, ascunzându-se în mulţime. 

— El este! Danko! am strigat, scoţându-mi pistolul din 
tocul de la umăr. Danko! Stai! 

Mulțimea se dădu la o parte suficient de mult cât să-l 
pot vedea scoțând mâna din buzunarul hainei. Se uită, din 
nou, spre mine - apoi îmi zâmbi. Ce dracu' avea? 

— Poliţia! strigă Molinari. Toată lumea la pământ! 

Charles Danko avea degetele încleştate pe ceva. Nu-mi 


dădeam seama dacă era o armă sau, poate, un detonator. 

Apoi am văzut - ţinea în mână un flacon de plastic. Ce 
dracu' era? Danko ridică braţul. Am încărcat arma. Nu 
exista altă soluţie. 

Câteva clipe mai târziu, mă năpusteam peste Charles 
Danko şi-i înşfăcam braţul, sperând din tot sufletul să-i pot 
smulge flaconul din încleştarea degetelor. l-am strâns 
încheietura, încercând cu disperare să eliberez flaconul. 
Nu l-am putut mişca. 

L-am auzit gemând de durere şi l-am văzut răsucind 
flaconul înspre mine. Chiar în faţa mea. 

Molinari era şi el acolo, de cealaltă parte a lui Danko, 
încercând, şi el, să-l pună la pământ. 

— Pleacă de lângă el! l-am auzit strigându-mi. 

Flaconul se întoarse din nou. Spre Molinari. Totul se 
întâmpla foarte repede, în doar câteva clipe. 

Ţineam strâns braţul lui Danko, ca într-un fel de 
pârghie. Încercam să i-l rup. 

Se întoarse spre mine, şi privirile ni se întâlniră. În viaţa 
mea n-am simţit atâta ură, atâta răceală... 

— Jigodie! i-am strigat în faţă. Asta-i pentru Jill! în 
aceeaşi clipă, am strâns flaconul. 

Un spray i se împrăştie pe faţă. De foarte aproape. 
Danko tuşi, apoi trase aer în piept, ca şi cum s-ar fi 
sufocat. Faţa i se schimonosi într-o grimasă oribilă. Mai 
mulţi agenţi îl ţineau, acum, imobilizat. L-au tras la 
distanţă de mine. 

Danko gâfâia. Încă mai tuşea, de parcă ar fi crezut că 
poate să scuipe afară otrava care-i intrase în plămâni. 

— S-a terminat, am zis. Tu eşti terminat. S-a zis cu tine. 
Ai pierdut, jigodie! _ 

Încercă să schiţeze un zâmbet. Îmi făcu semn să mă 
apropii. _ 

— Nu se va termina niciodată, proasto. Întotdeauna 
există un alt soldat. 

În acea clipă, am auzit împuşcături şi mi-am dat seama 
că eram, într-adevăr, o proastă. 


Capitolul 106 


Am dat fuga în curte, de unde se auziseră împuşcăturile. 
Eu şi Joe Molinari ne-am făcut loc prin mulţime. Oamenii 
strigau speriaţi, câţiva începuseră să plângă. 

Mai întâi, n-am văzut ce se-ntâmplase, apoi... îmi păru 
rău că văzusem! 

Eldrige Neal era întins pe spate; o pată stacojie se 
întindea pe cămaşa lui albă. Cineva îl împuşcase pe 
vicepreşedintele Statelor Unite. Dumnezeule, nu mai 
voiam încă o tragedie americană de genul ăsta! 

O femeie era ţinută de agenţii de la Serviciile Secrete; 
nu putea să aibă mai mult de optsprezece, nouăsprezece 
ani. Avea părul roşu, ciufulit. Urla către vicepreşedinte - 
ceva despre bebeluşii care erau vânduți ca sclavi în Sudan, 
despre SIDA care făcea milioane de victime în Africa, 
despre crimele de război din Irak şi Siria. Probabil că-l 
aşteptase pe Neal în timp ce acesta era mutat din sala 
principală. 

Deodată, am recunoscut-o pe fată. O mai văzusem o 
dată, în biroul lui Roger Lemouz. Fata care-mi arătase 
degetul mijlociu când îi cerusem să plece. La dracu’, era 
doar un copil! 

Joe Molinari îmi lăsă braţul şi sări în ajutorul 
vicepreşedintelui. Fata agitată, care ţipa şi blestema, fu 
luată de acolo. Între timp, o ambulanţă intrase direct în 
curte. Medicii din echipa de intervenţii săriră de-ndată din 
ea şi începură imediat să se ocupe de vicepreşedintele 
Neal. 

Oare Charles Danko plănuise asta? Aflase că ştiam că e 
acolo? 

Totul fusese o înscenare? Ştia că va putea dezlănţui 
haosul de-ndată ce-l prindeam? 

Ce spusese? 

„Intotdeauna există un alt soldat...” 

Acest lucru mă speria mai tare decât toate. Ştiam că 


Danko avea dreptate. 


Capitolul 107 


Trebuia să mă duc la spital, ca să mă consulte, dar nu 
voiam să merg. Nu încă. Împreună cu Joe Molinari, am 
însoţit-o pe fata cu părul roşu la Palatul de Justiţie. Am 
interogat-o pe Annette Breiling preţ de câteva ore, după 
care  revoluţionara, terorista, persoana care-l putuse 
împuşca pe vicepreşedinte cu atâta sânge rece nu mai 
rezistă. 

Annette Breiling ne spuse tot ce voiam să ştim, ba chiar 
mai mult, despre complotul de la Palatul Legiunii de 
Onoare. 

Era deja patru dimineaţa când am ajuns într-un cartier 
foarte bine cotat din Kensington, la câteva străzi distanţă 
de Berkeley. Erau pe puţin zece maşini de patrulă acolo şi 
toţi agenţii erau înarmaţi până-n dinţi. Strada era pe deal 
şi, de sus, se vedea San Pablo Reservoir. Totul era foarte 
drăguţ şi surprinzător de stilat. N-ai fi crezut că aici se 
putea întâmpla ceva rău. 

— O duce bine, zise Molinari, doar aşa, pentru a face 
conversaţie. Hai cu mine să facem onorurile. 

Uşa din faţă fu deschisă de profesorul de limbi romanice 
de la Lance Hart, Roger Lemouz. Avea pe el un halat 
flauşat, iar părul negru şi creţ îi stătea ciufulit. Ochii-i erau 
sticloşi şi roşii şi m-am întrebat dacă băuse în seara aceea 
- dacă Lemouz sărbătorise. 

— Doamnă inspector, zise, cu voce gâtuită, cred că nu vă 
daţi seama când nu sunteţi bine-venită undeva. E ora patru 
dimineaţa, şi aceasta este casa mea. 

Nici eu, nici Molinari n-am catadicsit să facem schimb 
de replici cu Lemouz. 

— Eşti arestat pentru conspirație la crimă, zise Molinari, 
apoi îl împinse în casă. 

Apărură şi soţia şi copiii lui Lemouz, în sufrageria din 
spatele lui. Era o situaţie foarte neplăcută. Băiatul nu 
putea avea mai mult de doisprezece ani, fetiţa era şi mai 


mică. Eu şi Molinari ne-am ascuns armele. 

— Charles Danko e mort, i-am spus lui Lemouz. O tânără 
pe care o cunoşti, pe nume Annette Breiling, te-a implicat 
în uciderea lui Jill Bernhardt şi în toate celelalte crime, 
Lemouz. Ne-a spus că tu ai fost cel care a înfiinţat brigada 
lui Stephen Hardaway. Că tu i-ai adus pe Julia Marr şi pe 
Robert Green în grupul lui. Că tu îl controlai pe Charles 
Danko - ştiai cum să-l determini să intre-n acţiune. Timp 
de treizeci de ani şi-a stăpânit furia, dar tu ai reuşit să te 
foloseşti de ea ca să-l determini pe Danko să-ţi facă 
jocurile. Era marioneta ta. 

Lemouz îmi râse-n faţă. 

— N-am auzit de niciuna dintre persoanele despre care- 
mi vorbiţi. Mă rog, domnişoara Breiling mi-a fost studentă. 
Totuşi, să ştiţi că a abandonat facultatea. E o eroare 
imensă la mijloc şi să ştiţi că-mi sun avocatul, dacă nu 
plecaţi imediat. 

— Eşti arestat, spuse Joe Molinari, făcând oficial ceea ce 
era deja evident. Vrei să-ţi auzi drepturile, domnule 
profesor? Aş vrea să ţi le citesc. 

Lemouz zâmbi, într-un mod extrem de straniu. 

— Voi tot nu înţelegeţi, nu-i aşa? Niciunul nu înţelege... 
Tocmai de-asta sunteţi sortiţi pieirii. Intr-o bună zi, 
întreaga voastră ţară se va prăbuşi. Deja a început. 

— Ce-ar fi să ne explici tu ce nu pricepem? i-am spus, 
cât am putut mai apăsat. 

Lemouz clătină din cap, apoi se întoarse spre familia lui. 

— Asta nu pricepeţi! 

Fiul lui cel mic avea în mână o armă şi era evident că 
ştia s-o folosească. Ochii băiatului erau la fel de reci ca ai 
tatălui său. 

— O să vă omor pe amândoi, zise el. Va fi o adevărată 
plăcere. 

— Împotriva voastră începe să se ridice o armată 
masivă, cu o cauză dreaptă. Femei, copii... foarte mulţi 
soldaţi, doamnă inspector. Gândiţi-vă! Al treilea război 
mondial a început deja. 


Lemouz se duse calm lângă familia lui şi luă arma din 
mâinile fiului său. O îndreptă spre noi. Apoi îşi sărută 
soţia, fiica şi fiul. Erau săruturi tandre, din toată inima. 
Soţia lui avea ochii în lacrimi. Lemouz le şopti fiecăruia 
câte ceva. 

leşi cu spatele din sufragerie. Apoi am auzit nişte paşi 
fugind. Undeva, se trânti o uşă. Oare cum îşi imagina că ar 
putea scăpa? 

Se auzi un foc puternic de armă, de undeva din casă. 

Impreună cu Molinari am dat fuga în acea direcţie. 

L-am găsit în dormitor - se omorâse; îşi trăsese un glonţ 
în tâmpla dreaptă. 

Soţia şi copiii începură să se vaite în camera alăturată. 

„Atât de mulţi soldaţi, mă gândeam. N-o să se oprească, 
nu-i aşa? E al treilea război mondial.” 


Capitolul 108 


Charles Danko nu mă împroşcase cu ricin. Asta mi-au 
spus doctorii după ce-au stat grămadă peste mine toată 
dimineaţa, la Secţia de toxicologie de la Moffit. 

Şi nici vicepreşedintele nu avea să moară. Am auzit 
zvonuri că era la doar două etaje mai jos de mine şi că 
vorbise la telefon cu şeful lui din Washington. 

Am stat câteva ore cu o sumedenie de fire şi de tuburi 
care ieşeau din mine, conectate la monitoare care-mi 
înregistrau presiunea sângelui şi bătăile inimii. Conţinutul 
flaconului lui Danko fusese identificat ca fiind ricin. O 
cantitate suficient de mare încât să ucidă sute de oameni, 
dacă n-ar fi fost descoperit la timp. Danko avea ricin în 
plămâni şi urma să moară. Nu mi-a părut rău să aud asta. 

Pe la amiază, m-a sunat preşedintele - da, chiar 
preşedintele acela! Mi-au băgat telefonul în ureche şi, 
ameţită cum eram, îmi amintesc c-am auzit cuvântul 
„eroină” de cel puţin şase ori. Preşedintele a spus chiar că 
aştepta cu nerăbdare să-mi mulţumească personal. Am 
glumit, spunându-i c-ar fi fost indicat să aştepte până-mi 
mai scădeau radiaţiile toxice. 

Când am deschis ochii, după un pui de somn, l-am văzut 
pe Joe Molinari aşezat pe un colţ al patului. 

Îmi zâmbi. 

— Hei! Parcă ţi-am spus să nu faci acte de eroism. 

Am clipit şi i-am zâmbit, la rândul meu, mai mult ameţită 
decât victorioasă şi cam jenată de prezenta tuburilor şi a 
monitoarelor. 

— Vestea bună, zise el făcându-mi cu ochiul, e că 
doctorii spun că n-ai nimic. Vor doar să te mai ţină sub 
observaţie timp de câteva ore. Te aşteaptă o întreagă 
armată de reporteri la intrare. 

— Şi vestea proastă? am întrebat, cu voce răguşită. 

— Cineva va trebui să te înveţe cum să te îmbraci la 
festivitățile astea de gală. 


— Îmi trebuie un „look” nou, am zis, încercând să 
zâmbesc. 

Am remarcat că avea un pardesiu pe braţ şi că purta 
acelaşi costum bleumarin în care-l văzusem prima dată. 
Era un costum extrem de frumos şi îi cădea foarte bine. 

— Vicepreşedintele se recuperează. Eu mă întorc la 
Washington diseară. 

N-am reuşit decât să dau din cap. 

— Bine... 

— Nu - clătină din cap, apropiindu-se de mine -, nu e 
bine. Fiindcă nu e ce-mi doresc. 

— Ştiam amândoi că aşa o să fie, am spus, încercând să 
par puternică. Ai slujba ta, stagiarii... 

Molinari mă dojeni. 

— Ai avut curaj să te năpusteşti asupra unui bărbat care 
ţinea în mână un flacon cu otravă, dar nu eşti dispusă să 
lupţi pentru ceea ce-ţi doreşti. 

Am simţit o lacrimă strecurându-mi-se în colţul ochiului. 

— Nu ştiu prea sigur ce vreau în momentul ăsta. 

Molinari îşi lăsă pardesiul, apoi se apropie de mine şi-mi 
puse o mână pe obraz, ştergându-mi lacrima. 

— Cred că ai nevoie de timp. Va trebui să te hotărăşti, 
după ce se mai calmează lucrurile, dacă eşti pregătită să 
accepţi pe cineva în viaţa ta. Vorbesc despre o relaţie, 
Lindsay. Mă luă de mână. Numele meu e Joe, Lindsay. Nu 
Molinari, nu director adjunct. Şi eu îţi vorbesc acum 
despre noi doi. Nu încerca să alungi totul cu o glumă, doar 
pentru că ai suferit în trecut. Sau pentru că ai pierdut o 
prietenă foarte bună. Ştiu că veste asta o să te 
dezamăgească, Lindsay, dar ai şi tu dreptul să fii fericită. 
Ştii la ce mă refer. N-ai decât să spui că sunt de modă 
veche. 

Zâmbi. 

— Eşti de modă veche, am spus, făcând exact lucrul de 
care mă acuzase - glumind, când ar fi trebuit să fiu 
serioasă. 

Mă blocasem, aşa cum mă blocam întotdeauna când 


voiam să spun ce era în inima mea. 

— Şi cât de des spuneai c-ajungi pe-aici? 

— Păi, la discursuri, conferinţe pe teme de securitate... 
dacă mai punem la socoteală şi câte-o criză naţională... 

Am râs. 

— Niciunul din noi nu se poate abtine de la glume. 

Molinari oftă. 

— Până şi tu trebuie să-ţi fi dat seama până acum că nu 
sunt un ticălos, Lindsay. Ar putea să meargă. Următoarea 
mişcare îţi aparţine. Trebuie să faci ceva ca să încerci. 

Se ridică şi-şi trecu mâna prin părul meu. 

— Doctorii m-au asigurat că pot face liniştit asta. 

Zâmbi, apoi se aplecă şi mă sărută pe buze. Buzele lui 
erau moi, iar ale mele - crăpate şi uscate în urma celor 
petrecute, lipite. 

Încercam să-i arăt ce simţeam, deşi ştiam prea bine că 
era o nebunie să nu-i spun şi să-l las să iasă pe uşă. 

Joe Molinari se ridică şi-şi aranjă pardesiul pe braţ. 

— A fost un privilegiu şi o onoare să vă cunosc, 
locotenent Boxer. 

— Joe, am spus, un pic speriată să-l văd plecând. 

— Ştii unde mă găseşti. 

L-am urmărit îndreptându-se spre uşă. 

— Nu se ştie niciodată când o fată ar putea avea o criză 
naţională... 

— Aşa este... Se întoarse şi-mi zâmbi. Sunt genul de 
băiat care apare în situaţiile de criză naţională. 


Capitolul 109 


Mai târziu în acea după-amiază, doctorul mă vizită şi-mi 
spuse că nu aveam nicio problemă care să nu treacă rapid 
cu un pahar sau două de vin bun. 

— Ba chiar, zise el, sunt aici câteva persoane care ar 
vrea să te ia acasă. 

Prin uşă le-am văzut pe Claire şi pe Cindy trăgând cu 
ochiul în cameră. 

M-au dus acasă, unde am stat doar atât cât mi-a trebuit 
să fac un duş, să mă schimb şi s-o îmbrăţişez, cum nu mai 
făcusem de mult, pe Martha. Apoi a trebuit să mă duc la 
palat. Toată lumea voia să stea de vorbă cu mine. Am 
stabilit să mă întâlnesc cu fetele mai târziu, la Susie's. Era 
important să fim împreună în aceste momente. 

Am apărut şi la ştiri, de pe treptele Palatului de Justiţie. 
Tom Brokaw a intrat în legătură cu mine şi mi-a luat un 
interviu. 

Pe când povesteam cum îi găsisem pe Danko şi pe 
Hardaway, am simţit cum mă cuprinde un fior, care mă 
rupea de realitate chiar în timp ce vorbeam. Jill era 
moartă. Molinari plecase. Nu prea mă simţeam ca un erou. 
Telefonul avea să sune din nou ca să mă anunţe că a avut 
loc o altă crimă, şi viaţa va redeveni brusc la fel ca mai 
înainte. De data asta însă, ştiam că nimic n-avea să mai fie 
la fel. 

Era cam patru şi jumătate când fetele veniră să mă ia. 
Completam rapoartele. Deşi Jacobi şi Cappy se lăudaseră 
la toată lumea că au cel mai bun locotenent din sistem, eu 
una mă simţisem deprimată toată ziua. Mă simţisem 
singură şi goală pe dinăuntru. Cel puţin până când au 
apărut fetele. 

— Hei, zise Cindy, învârtindu-mi în faţă un steguleţ de 
cocteil mexican. Ne aşteaptă câte-o margarita... 

M-au dus la Susie's, ultimul loc unde fusesem împreună 
cu Jill. De fapt tot aici fusese locul unde, cu doi ani în 


urmă, o primisem în gaşca noastră. Ne-am aşezat pe 
locurile noastre, din separeul din colţ, şi-am comandat 
câte-un rând de margarita. Le-am povestit toate grozăviile 
care se petrecuseră la Palatul Legiunii de Onoare cu o 
noapte în urmă, le-am spus de telefonul de la preşedinte şi 
de interviul pe care mi-l luase Brokaw pentru ştirile de 
seară. 

Era trist totuşi să fim doar noi trei. Locul gol de lângă 
Claire părea să accentueze asta. 

Sosiră şi băuturile comandate. 

— Din partea casei, desigur, zise Joanie, chelneriţa. 

Am ridicat paharele. Toate încercam să zâmbim, dar, de 
fapt, ne înăbuşeam lacrimile. 

— Pentru prietena noastră, zise Claire. Să sperăm că, 
acum, se va putea odihni în pace. 

— Ea n-o să se odihnească niciodată în pace, zise Cindy, 
râzând printre lacrimi. Nu-i stă în caracter. 

— Sunt sigură că ne priveşte chiar acum, am zis, şi că 
face ordine pe-acolo, pe sus. Parc-o şi aud: „Hei, fetelor, 
m-am prins cum e treaba pe-aici...” 

— Apoi zâmbeşte, spuse Claire. 

— Pentru Jill! am spus toate deodată, apoi am ciocnit. 

Mi-era greu să accept faptul că aşa avea să fie de acum 
înainte. Mi-era foarte dor de ea, şi cel mai tare îi simţeam 
lipsa în aceste momente, când stăteam la masă, şi ea nu 
era cu noi. 

— Ei? zise Claire, dregându-şi vocea şi privindu-mă 
intens. Şi-acum, ce se-ntâmplă? 

— O să comandăm nişte costiţă, am zis, iar eu cred c-o 
să mai beau o chestie de-asta. Poate chiar mai mult de 
una. 

— Cred că voia să te-ntrebe ce se-ntâmplă cu tine şi cu 
domnul director adjunct, zise Cindy, făcând cu ochiul. 

— Se întoarce la Washington, am spus. În seara asta. 

— Definitiv? întrebă Claire, surprinsă. 

— Păi acolo sunt dispozitivele de ascultare şi 
elicopterele alea negre, şmechere. Am amestecat în pahar. 


Elicoptere Bell cred că le zice. i 

— Oh, făcu Claire dând din cap şi uitându-se la Cindy. Îţi 
place tipul ăsta, nu-i aşa, Lindsay? 

— Îmi place, am zis. 

I-am făcut semn lui Joanie să-mi mai aducă un rând. 

— Nu te-am întrebat dacă-ţi place, scumpo. Te-am 
întrebat dacă-ţi place cu adevărat, în felul ăla... 

— Ce-ai vrea să fac, Claire? Să încep să cânt Dont he 
make my brown eyes blue? 

— Nu, zise Claire, uitându-se la Cindy, apoi din nou la 
mine. Ce-am vrea noi să faci, Lindsay, ar fi să laşi la o 
parte chestia aia, oricare-ar fi ea, care te-mpiedică 
întotdeauna să faci ceea ce e bine pentru tine, înainte ca 
băiatul ăsta să apuce să se urce în avion. 

M-am lăsat pe spătar. Am înghiţit cu greutate. 

— E vorba de Jill... 

— De Jill? 

Am tras aer în piept. Simţeam un şuvoi de lacrimi care 
ameninţa să-mi inunde ochii. _ 

— N-am fost lângă ea, Claire. În noaptea în care l-a dat 
afară pe Steve. 

— Ce tot spui acolo? zise Claire. Erai tocmai în Portland! 

— Am fost cu Molinari, am spus. Când m-am întors, era 
trecut de unu noaptea. Jill părea agitată. I-am spus că vin 
la ea, dar n-am insistat. Ştiţi de ce? Fiindcă pluteam în al 
nouălea cer, cu gândul la Joe. Şi ea tocmai îl dăduse afară 
pe Steve. 

— Dar ţi-a spus că se simţea bine, zise Cindy. Doar tu 
ne-ai spus asta! 

— Dar asta era Jill, nu-i aşa? Aţi auzit-o voi vreodată să 
ceară ajutorul cuiva? Ideea de bază rămâne că n-am fost 
lângă ea. Şi, fie că fac bine, fie că greşesc, nu pot să mă uit 
la Joe fără s-o văd pe ea, fără s-o aud cum are nevoie de 
mine, fără să mă gândesc că, dac-aş fi fost lângă ea, poate 
că acum ar mai fi încă aici. 

Niciuna din ele nu spuse nimic. Niciun cuvânt. Stăteam 
strângând din dinţi şi făcând eforturi să-mi stăpânesc 


lacrimile. 

— Uite ce cred eu, zise Claire. l-am simţit degetele 
strecurându-se pe sub masă şi prinzându-mi mâna. Cred că 
eşti mult prea deşteaptă, scumpo, ca să crezi cu adevărat 
că simplul fapt că te-ai distrat şi tu o dată în viaţa ta ar fi 
putut influenţa cu ceva ceea ce i s-a întâmplat lui Jill. Ştii 
prea bine că ea ar fi fost prima care ar fi vrut să fii fericită. 

— Ştiu asta, Claire, am zis, dând din cap. Doar că nu pot 
să trec peste asta. 

— Ei, ai face bine să treci, zise Claire, strângându-mi 
mâna. Fiindcă, la urma urmei, nu reuşeşti decât să-ţi faci 
rău singură. Orice om are dreptul la fericire, Lindsay. 
Inclusiv tu. 

Mi-am şters o lacrimă cu şerveţelul. 

— Am mai auzit asta o dată, pe ziua de azi, am zis, fără 
să pot să-mi rețin un zâmbet. 

— Ei bine, să bem pentru Lindsay Boxer, toasta Claire, 
ridicând paharul. Să sperăm că, pentru prima dată în viaţă, 
va înţelege ce trebuie să facă. 

Un strigăt dinspre bar ne întrerupse. Toată lumea arăta 
spre televizor. În locul meciului de fotbal programat 
pentru acea oră, pe ecran apăru faţa mea. Tom Brokaw îmi 
punea întrebări. 

Imediat izbucniră aclamații şi urale. 

Apărusem la ştirile de seară. 


Capitolul 110 


Joe Molinari sorbi din votca pe care i-o aduse 
stewardesa, apoi se lăsă pe spate, în scaunul lui din 
avionul guvernamental. Cu puţin noroc, avea să doarmă tot 
drumul până la Washington. Aşa spera. Nu, va dormi cu 
siguranţă. Va dormi profund. Pentru prima dată în ultimele 
zile. 

A doua zi dimineaţă se va prezenta în biroul directorului 
de la Afaceri Interne ca să-i dea raportul. Putea spune cu 
certitudine că acest caz se încheiase. Eldridge Neal se va 
vindeca. Va avea multe rapoarte de scris. Era chiar posibil 
să fie nevoit să le prezinte înaintea unei subcomisii a 
Congresului, în jurul lor, mocnea un focar de ură pe care 
trebuiau să-l ţină sub supraveghere. De data asta, 
ameninţarea nu venise din străinătate. N 

Molinari se lăsă pe spate, în scaunul de pluş. Intregul şir 
de evenimente remarcabile care se petrecuseră în ultimele 
zile se derula din ce în ce mai clar în mintea lui. Din acea 
zi de duminică, când fusese informat de explozia bombei 
din San Francisco, până în clipa când îl doborâse pe 
Danko, în timp ce se lupta cu Lindsay Boxer, la recepţia 
întrunirii de grad înalt de noaptea trecută. 

Ştia ce trebuia să scrie: numele şi detaliile, şirul 
evenimentelor, modul de finalizare a cazului. Ştia cum să 
explice totul, se gândea. Cu o singură excepţie. 

Pe ea! 

Molinari închise ochii şi simţi o incredibilă melancolie. 

Cum putea explica fiorul ca de curent electric care-l 
străbătea ori de câte ori braţul lui îl atingea pe al ei? Sau 
sentimentul care-l încerca ori de câte ori privea în ochii 
adânci şi verzi ai lui Lindsay? Era atât de dură - şi totuşi, 
atât de blândă şi de vulnerabilă! Semăna mult cu el. Şi, pe 
lângă asta, mai era şi amuzantă. Cel puţin, atunci când 
voia să fie, ceea ce se întâmpla destul de des. 

Ar fi vrut să facă o nebunie romantică, aşa, ca-n filme. S- 


o urce în avion şi s-o ducă departe, undeva... Să sune la 
birou: „Întrunirea cu subcomisia va trebui să mai aştepte, 
domnule”. 

Molinari se trezi zâmbind de unul singur. 

— Decolăm peste aproximativ cinci minute, domnule, îl 
anunţă stewardesa. 

— Mulţumesc, zise, el dând din cap. 

„Încearcă să te relaxezi. Calmează-te. Dormi!” - încerca 
să-şi spună. Se gândi la casa lui. De două săptămâni, trăia 
doar cu lucrurile din valiză. Povestea nu se termina aşa 
cum şi-ar fi dorit el, dar era bucuros să se întoarcă acasă. 
Închise din nou ochii. 

— Domnule, îl strigă din nou stewardesa. 

Un poliţist în uniformă urcase la bord. Molinari fu 
condus la el. 

— Îmi pare rău, domnule, zise polițistul. A intervenit o 
urgenţă. Mi s-a cerut să opresc decolarea şi să vă însoțesc 
înapoi în aeroport. Poliţia m-a rugat să vă dau un număr de 
telefon la care să sunaţi. 

Molinari tresări îngrijorat. Ce dracu’ se mai întâmplase 
acum? Luă bucata de hârtie şi-şi înşfăcă, nervos, servieta 
şi telefonul. Formă numărul, îi spuse pilotului să aştepte şi 
cobori din avion în urma agentului de pază. Duse telefonul 
la ureche. 


n 
! 


Capitolul 111 


Telefonul începu să sune tocmai când Molinari apărea în 
dreptul porţii. Stăteam nemişcată şi îl priveam. Când mă 
văzu, cu telefonul lipit de ureche, începu să înţeleagă. Un 
zâmbet îi înflori pe faţă. Un zâmbet larg. 

În viaţa mea nu fusesem atât de emoţionată. Apoi se 
opri, cam la cinci metri distanţă. Rămase acolo. 

— Eu sunt urgenţa, i-am spus la telefon. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

Mai întâi, Molinari zâmbi, apoi adoptă figura aia 
serioasă, de director adjunct. 

— Aveţi noroc, doamnă. Sunt genul de tip care intervine 
în situaţii de urgenţă. 

— N-am niciun fel de viaţă personală, am spus. Am un 
câine foarte simpatic. Şi pe prietenele mele. Şi slujba. La 
care sunt foarte bună. Dar n-am niciun fel de viaţă 
personală. 

— Şi ce anume vrei? mă întrebă Molinari, apropiindu-se. 

Ochii îi străluceau şi părea că mă iartă. Se citea în ei un 
fel de bucurie - reuşise să străbată continentul care ne 
despărţea. 

Acelaşi lucru îl simţeam şi eu, în inima mea. 

— Pe tine, am spus. Pe tine te vreau. Şi avionul. 

Râse, apoi veni chiar în faţa mea. 

— Nu, m-am corectat dând din cap. Te vreau doar pe 
tine. Nu te puteam lăsa să pleci cu avionul ăla fără să-ţi 
spun asta. Povestea asta cu distanţa dintre noi... am putea 
încerca s-o facem să meargă, dacă vrei. Ai spus că mai vii 
pe-aici din când în când, la conferinţe sau când se iveşte 
vreo criză naţională... Fu mai ajung la rândul meu din când 
în când pe la tine. Chiar de curând, am primit o invitaţie să 
stau la Casa Albă. Tu ai fost la Casa Albă, Joe. Am putea... 

— Şşşt! 

Imi puse un deget pe buze. Apoi se aplecă şi mă sărută 
chiar acolo, pe pista aeroportului. Eram atât de pătrunsă 


de încercarea de a fi, o dată-n viaţă, deschisă, încât mi-am 
înghiţit propriile cuvinte. Spatele îmi înţepeni şi, 
Dumnezeule, mi se păru atât de natural, atât de firesc să 
mă topesc în braţele lui. 

Mi-am  înfăşurat degetele în jurul braţelor lui, 
strângându-l cât puteam mai tare. 

Când ne-am despărţit, Molinari îmi zâmbi şugubăţ. 

— Carevasăzică, ai primit o invitaţie la Casa Albă... 
întotdeauna m-am întrebat cum ar fi să dorm în Dormitorul 
Lincoln. 

— Visezi! am râs, privindu-l în ochii atât de albaştri. 

Apoi mi-am strecurat braţul sub al lui şi l-am condus 
înapoi, spre terminal. 

— Pe de altă parte, biroul dumneavoastră de la 
Capitoliu, domnule director adjunct... sună mult mai 
interesant!