James Patterson — [Clubul fetelor] 09 A 9-a judecata

JAM ES 
PAI TE RSON 


ȘI MAXINE PA % 


SUADECATĂ 


TAM Î N. 


James Patterson 


A 9-a Judecata 


Prolog 
Un hoţ în noapte 


Unu 

Sarah Wells se ridică în picioare pe acoperişul garajului și îşi 
strecură mâna înmănuşată prin gaura pe care o decupase în 
geam. Pulsul îi bubuia în urechi în timp ce secţiona dispozitivul 
de deschidere a ferestrei cu dublă articulare. Împinse uşor 
geamul şi se strecură fără zgomot în camera cufundată în 
întuneric. 

Odată ajunsă în interior, se lipi de perete, ţinându-şi 
răsuflarea, şi ascultă cu atenţie. 

De la etajul inferior se auzeau mai multe voci, precum şi 
clinchetul specific al tacâmurilor din argint pe suprafeţele 
vaselor din porțelan. 

Bună sincronizare, îşi spuse Sarah. Perfectă, de fapt. 

Dar sincronizarea şi acţiunea erau două lucruri complet 
diferite. 

Îşi aprinse lanterna mică de frunte şi inspectă dormitorul, raza 
luminoasă efectuând un tur de 180 de grade. Observă măsuţa 
tip consolă din stânga ei, pe care erau îngrămădite o mulţime de 
fleacuri. Trebuia să aibă grijă și să o evite, precum şi să nu calce 
pe vreunul dintre micile covoraşe împrăştiate din loc în loc pe 
parchetul alunecos din lemn masiv. 

Cu paşi de felină, tânăra traversă iute încăperea, închise uşa 
dintre dormitor şi hol, apoi se îndreptă spre dulapul deschis, 
încastrat în perete, care mirosea vag a parfum. 

După ce se furişă în garderobă, printre haine, Sarah trase 
încet după ea uşa dulapului, lăsând-o întredeschisă, apoi îşi 
plimbă raza de lumină peste rafturile cu haine. Işi făcu loc, 
împingând în lături un rând de rochii lungi agăţate pe umeraşe 
şi ornate cu pietre preţioase, şi iată-l: în peretele dulapului era 
un seif. 

Sarah fusese sigură că avea să-l găsească. Dacă acea Casey 
Dowling era la fel ca majoritatea persoanelor importante din 
societate, era de aşteptat să se îmbrace corespunzător pentru 
seratele la care participa şi să poarte bijuterii veritabile. 

Era posibil ca doamna Dowling să-şi fi lăsat seiful deschis, 
astfel încât să-şi poată pune bijuteriile înapoi la loc sigur ceva 
mai târziu, fără a mai fi nevoită să-i tasteze din nou combinaţia. 

Sarah trase uşor de mânerul seifului, iar uşa grea a acestuia 
se deschise. 

Era perfect. 


Dar trebuia să lucreze repede. Avea trei minute, niciunul în 
plus. 

Lanterna de pe frunte îi dezvălui lui Sarah conţinutul seifului, 
în timp ce mâinile ei erau libere să verifice cu îndemânare 
teancul de plicuri din satin şi casetele îmbrăcate în mătase. 
Undeva în fundul seifului, văzu o cutiuţă îmbrăcată în brocart, 
de mărimea unei felii de pâine. 

Acţionă sistemul de deschidere a casetei şi ridică uşor capacul 
care adăpostea preţiosul conţinut. 

Sarah scoase un icnet surd. 

În ultimele două luni citise o mulţime de articole despre Casey 
Dowling şi văzuse zeci de poze cu ea la evenimente mondene - 
toată strălucind de bijuterii. 

Dar nu se aşteptase să găsească toate diamantele acelea 
veritabile, perfect şlefuite, pietrele preţioase sau grămăjoara 
sclipitoare de perle baroc. 

Era pur şi simplu o nebuniiiie. Casey Dowling era stăpână 
peste toate aceste minunăţii. 

Dar nu pentru mult timp, la urma urmei. 

Sarah scoase brăţările, cerceii şi inelele din cutie şi le 
introduse cu grijă într-unul dintre cele două rucsacuri cilindrice 
pe care le avea în spate şi ale căror curele i se încrucişau pe 
piept. 

Un inel - păstrat individual într-o casetă mică din piele - îi 
atrase atenţia în mod deosebit şi se opri pentru câteva secunde 
să-l studieze, minunându-se de felul uimitor în care sclipea 
acesta, când lumina se aprinse pe neaşteptate în dormitor, la 
numai câţiva metri de dulapul în care se afla ea. Sarah îşi 
închise rapid lanterna de pe frunte şi se aplecă instantaneu. 
Inima începu să-i bată nebuneşte, gata să-i sară din piept, când 
auzi vocea puternică şi clară a actorului Marcus Dowling, un 
super-star de teatru şi film, care se certa cu soţia lui în timp ce 
intrau în încăpere. 

În pofida înălţimii ei de 1,72 metri, Sarah încercă să se facă 
mică, ghemuindu-se cât putu de mult în spatele rochiilor şi 
huselor pentru haine. 

Dumnezeule, era o proastă! 

În timp ce admira încântată superbele bijuterii, petrecerea 
soţilor Dowling se încheiase, iar acum avea să fie prinsă şi 
închisă pentru furt calificat. Ea. O profesoară de limba engleză 


care preda la liceu. Avea să se stârneascăun adevărat scandal - 
iar acesta nu era cel mai rău lucru care se putea întâmpla. 
Picături de sudoare începuseră să i se prelingă pe sub fesul 
tricotat. Câteva picături i se rostogoliră de sub braţe pe părţile 
laterale ale maletei sale negre strânse pe gât, în timp ce aştepta 
ca soţii Dowling să deschidă lumina în garderobă şi să o 
descopere stând acolo, ascunsă printre haine - un hoţ în noapte. 


Doi 

Casey Dowling încerca să-l facă pe soţul ei să recunoască un 
anumit lucru, dar Marcus nu voia în ruptul capului să cedeze. 

— Ce naiba, Casey? răbufni el supărat. Nu mă holbam la sânii 
Sheilei, pentru numele lui Dumnezeu. De fiecare dată când are 
loc o reuniune ţie ţi se pare că sorb din priviri pe cineva şi te 
plângi mereu din cauza asta. Sincer, iubito, găsesc paranoia ta 
foarte dezagreabilă. 

— Ohhhh, nu, Marcus. Tu? Să sorbi din priviri o altă femeie? 
Mi-e atâââât de ruşine că am putut să mă gândesc la aşa ceva. 

Casey avea un râs adorabil, chiar şi atunci când era 
condimentat cu o doză de sarcasm. 

— Gâsculiţă proastă, bombăni supărat Marcus Dowling. 

Sarah îşi imagină chipul plăcut al bărbatului, cu părul lui des 
şi grizonant căzându-i răvăşit pe frunte în timp ce îşi privea 
încruntat soţia. Şi-o imagină şi pe Casey, înaltă şi suplă, cu părul 
ei blond-deschis - aproape alb - căzându-i în valuri argintii pe 
umeri. 

Casey începu să-l ironizeze. 

— Gata, gata. Te pomeneşti că te-am jignit acum. 

— Las-o baltă, iubito. Nu am chef de ceartă acum. 

— Oh, îmi cer scuze. E greşeala mea. 

Sarah simţea riposta ca şi cum i-ar fi fost adresată ei. Apoi îl 
auzi pe Marcus spunând: 

— Oh, pentru Dumnezeu! Nu plânge acum. Vino aici. 

Incăperea se cufundă în linişte pentru câteva secunde, până 
când Sarah auzi zgomotul făcut de trupurile celei doi prăvălindu- 
se pe patul moale, între perne, murmurând în neştire cuvinte pe 
care Sarah nu reuşi să le distingă. 

Apoi tăblia patului începu să se izbească de perete, iar Sarah 
îşi spuse: Oh, Dumnezeule mare, ăştia chiar o fac! 

Îşi aminti de Marcus Dowling în filmul Susan and James, cu 
Jennifer Lowe, şi în Redboy, unde jucase alături de Kimberly 
Kerry. 

Şi-o închipui pe Casey în braţele lui Marcus; picioarele lungi 
ale femeii încolăcite în jurul coapselor lui. 

Zgomotul căpătă un ritm mai alert, iar suspinele deveniră 
stridente, încheindu-se apoteotic cu un geamăt prelung al lui 
Marcus, după care - din fericire - totul se sfârşi. 


Cineva folosi baia în minutele următoare şi, în sfârşit, 
încăperea se cufundă în întuneric. 

Sarah rămase ghemuită în spatele rochiilor de pe umeraşe 
încă vreo douăzeci de minute, iar atunci când respiraţiile celor 
din pat deveniră sforăieli şi şuierături uşoare, specifice unui 
somn adânc, ea deschise uşa garderobei şi se furişă spre 
fereastră. 

Aproape că era liberă - îşi spuse -, dar această impresie se 
dovedi eronată. 

În timp ce se avânta cu mişcări de felină spre pervazul 
ferestrei, unul dintre picioarele ei îl urmă pe celălalt lovind din 
greşeală măsuţa tip consolă şi din momentu acela i se năruiră 
toate speranţele. 

Mișcarea ei provocă un zdrăngănit asurzitor din cauza 
nimicurilor de pe măsuţă. Aceasta începu să se clatine şi se 
prăbuşi în cele din urmă. Fotografiile înrămate şi sticluţele cu 
parfum cu care era încărcată ajunse-ră pe podea. 

La naiba! 

Sarah încremeni de spaimă, în timp ce Casey Dowling se 
ridică din pat şi strigă speriată: 

— Cine-i acolo? 

Frica teribilă o determină pe Sarah să sară iute pe geam. Se 
agăţă cu mâinile de acoperişul garajului, concentrându-şi toată 
forţa în degete, apoi se lăsă să cadă de la cei trei metri care o 
despărţeau de sol. 

Ateriză pe iarbă, cu genunchii îndoiţi, fără să se lovească. 

Atunci când lumina se aprinse în dormitorul familiei Dowling, 
Sarah o luă la fugă. Îşi smulse lanterna de pe frunte şi o îndesă 
într-unul dintre rucsacuri, alergând cât o ţineau picioarele pe 
străzile elegantului cartier Nob Hill din San Francisco. 

Câteva minute mai târziu, Sarah îşi găsi vechiul ei Saturn 
acolo unde-l lăsase: în parcarea din faţa unei farmacii. 

Se urcă în maşină, închise portiera şi o blocă, de parcă acest 
lucru ar fi putut ţine frica la distanţă. Porni motorul şi eliberă 
frâna de mână făcând eforturi să se liniştească pentru că încă 
mai gâfâia şi avea o senzaţie de greață. Se abţinu să vomite în 
drum spre casă. 

Când intră pe Pine Street, Sarah îşi scoase căciula şi 
mănuşile, îşi şterse fruntea cu dosul palmei şi încercă să 


revizuiască în minte detaliile evadării ei din dormitorul soţilor 
Dowling. 

Nu lăsase în urmă nimic care să o incrimineze: nici unelte, nici 
amprente şi nici ADN. Nimic. Pentru moment cel puţin, era în 
siguranţă. Sincer, nu ştia dacă ar fi trebuit să râdă sau să 


plângă. 


Trei 

Ochii lui Casey se deschiseră brusc în întuneric. 

Mai multe obiecte se rostogoliseră zgomotos pe podea. 
Măsuţa de lângă fereastră! Simti o boare de aer rece pe obraz. 
Fereastra era deschisă. Ei nu deschideau niciodată fereastra 
aceea. 

Intrase cineva în casă. 

Casey se ridică în şezut. 

— Cine-i acolo? Îşi trase păturile sub bărbie şi strigă: Marc! E 
cineva în cameră! 

Soţul ei mormăi somnoros. 

— Cred că visezi. Culcă-te. 

— Trezeşte-te! E cineva aici, în dormitor, îi şuieră ea in 
ureche. 

Casey întinse mâna, bâjbâind după veioza de pe noptieră şi 
dădu peste ochelari, care căzură pe podea. Găsi în cele din 
urmă întrerupătorul şi aprinse veioza. /ată! Măsuţa de la 
fereastră era răsturnată, o mulţime de sticluţe sparte erau 
împrăştiate pe jos, iar perdelele de la geam fluturau, umflate de 
vânt. 

— Fă ceva, Marc! fă ceva! 

Marcus Dowling trăgea de fiare în fiecare zi pentru a fi în 
formă. Putea să ridice la banca pentru împins haltere chiar şi 
100 de kilograme şi de asemenea ştia să folosească o armă de 
foc. Îi spuse soţiei sale să tacă, apoi deschise sertarul noptierei 
şi scoase de acolo pistolul de calibru 44 pe care-l păstra încărcat 
complet într-un săculeţ din piele de căprioară. Scoase arma din 
învelitoare şi o apucă de mâner. 

Casey apucă telefonul de pe noptieră şi tastă 911 cu o mână 
tremurătoare. Tastă greşit prima dată, apoi formă din nou 
numărul, în timp ce Mark, încă afectat de aburii alcoolului, 
întreba cu o voce de tunet: „Cine-i acolo?” Chiar şi atunci când 
era serios, părea să interpreteze un rol. „leşi la iveală.” Marcus 
verifică baia şi holul, apoi spuse: 

— Nu e nimeni aici, Casey. Ţi-am spus doar. 

Casey puse receptorul înapoi în furcă, aruncă într-o parte 
cuvertura şi se îndreptă spre dulap - de unde voia să-şi ia 
halatul. Începu să urle. 

— Ce mai este acum? 


Goală şi albă ca varul la faţă, Casey se întoarse spre soţul ei şi 
strigă disperată: 

— Dumnezeule, Marc, bijuteriile mele au dispărut! Seiful e 
aproape gol! 

Pe faţa lui Marc se aşternu o expresie ciudată, pe care Casey 
nu o putea interpreta. Era ca şi cum o idee i-ar fi încolţit în 
minte, o idee ciudată, care-l punea pe jar. Să fi ştiut Marc cine-i 
jefuise? 

— Marc? Ce este? La ce te gândeşti? 

— Ah, mă gândeam că oricum nu le poţi lua cu tine. . 

— Ce prostii tot îndrugi acolo? Ce vrei să spui? 

Dowling îşi întinse braţul drept, îndreptând pistolul spre 
aluniţa dintre sânii soţiei sale. 

Apăsă pe trăgaci. Bum. 

— Asta vreau să spun, zise el. 

Casey Dowling deschise gura încercând disperată să tragă aer 
în piept. Expiră apoi cu dificultate, privindu-şi rana din torace, 
din care sângele ţâşnea gâlgâind. Incercă să-şi acopere rana cu 
mâinile, apoi îşi îndreptă privirea spre soţul ei, implorându-l cu 
ultimele puteri: 

— Ajută-mă! 

El trase încă o dată. 

Apoi genunchii ei rămaseră fără vlagă şi femeia se prăbuşi la 
pământ. 


Partea întâi 
Sneaky Pete 


Capitolul 1 

Peter Gordon o urmă pe tânăra mamă care ieşea de la Macy's 
până în stradă, în faţa mallului Stonestown Galleria. Femeia 
avea vreo treizeci de ani, iar părul îi era aduinat la spate într-o 
coadă de cal ciufulită. In ţinuta tinerei, culoarea roşie era 
predominantă: nu numai pantalonii ei scurţi erau rosii, ci și 
geanta si tenișii. 

Câteva sacoşe de cumpărături erau agăţate de mânerele 
căruciorului pe care-l împingea şi în care se afla copilul ei. 

Pete era chiar în spatele femeii în timp ce aceasta traversă 
Winston Drive, călcându-i pe urme atunci când intră în parcare. 
Femeia îi vorbea bebeluşului de parcă micuțul ar fi putut să o 
înţeleagă, întrebându-l dacă îşi amintea unde parcase mămica 
maşina şi ce pregătea tăticul pentru cină - o sporovăială iniţiată 
de tânăra mamă, care îi descria copilului tot ce făcea stâlcind 
cuvintele şi folosind diminutive, o conversaţie ascultată cu cea 
mai mare atenţie de Petey. Dar Petey era concentrat doar 
asupra țintei sale. 

El asculta şi privea, ţinându-şi capul plecat şi mâinile 
înfundate în buzunare. O urmări pe femeie în timp ce aceasta 
deschidea portbagajul Toyotei sale RAV4, în care îndesă toate 
sacoşele pline de cumpărături. 

Era la numai câţiva metri de tânăra mamă atunci când 
aceasta îşi ridică bebeluşul în braţe şi strânse căruciorul, pe 
care-l puse de asemenea în portbagaj. 

Femeia îşi aşeza copilul în scaunul special de pe bancheta din 
spate, asigurându-l cu centura, când Pete porni către ea. 

— Doamnă, puteţi să mă ajutaţi, vă rog? 

Femeia îl privi încruntată. „Ce vrei?” se citea pe faţa ei la 
vederea lui. Ea se urcă pe scaunul din faţă al maşini, cu cheile în 
mână, apoi răspunse: 

— Da? 

Pete Gordon ştia foarte bine că arăta sănătos, curat şi sincer - 
ca o persoană de încredere. Infăţişarea de american chipeş şi 
cumsecade reprezenta un atu important pentru el, dar nu era 
înfumurat din cauza asta. Nu mai mult decât o plantă carnivoră 
Venus Flytrap. 

— Am făcut pană de cauciuc, zise Pete, ridicând mâinile într- 
un gest exasperat. Urăsc că trebuie să vă cer asta, dar aş putea 
folosi telefonul dumneavoastră mobil pentru a suna la Triple-A? 


El afişă un zâmbet, arătându-şi gropiţele, iar în cele din urmă, 
femeia zâmbi la rândul ei, spunând: 

— De acord, doar că am uitat să încarc nenorocitul ăsta de 
telefon. 

începu să caute prin geantă, apoi ridică privirea, ţinând 
telefonul în mână. Zâmbetul ei păli atunci când zări noua 
expresie a lui Pete. Acesta nu mai părea bărbatul dornic să-i 
intre în voie, ci o privea aspru şi hotărât. 

Femeia cobori privirea asupra pistolului pe care bărbatul îl 
ţinea îndreptat asupra ei - gândindu-se că nu înţelesese despre 
ce era vorba şi sperând cu disperare să fie o neînțelegere -,apoi 
se uită din nou la chipul lui și văzu răceala sinistră din ochii 
întunecaţi. 

încercă să se îndepărteze de el, scăpându-şi cheile şi telefonul 
sub torpedou. 

Aproape reuşi să ajungă pe bancheta din spate. 

— Oh, Dumnezeule, murmură ea. Nu... trebuie să faci asta. 
Am nişte bani... 

Pet apăsă pe trăgaci. Glonţul bâzâi surd trecând prin 
amortizor şi se înfipse în gâtul femeii. 

Ea puse mâna pe rană, sângele curgându-i şiroaie printre 
degete. 

— Copilul meu, şopti ea. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji. Nu va simţi nimic. Promit, zise 
Pete Gordon. 

El îi mai trase femeii un glonţ - poof - de această dată în 
partea laterală a toracelui, apoi deschise portiera din spate şi îl 
privi pe mucosul care moţăia în scaun. Copilul avea pe la gură 
fire lipicioase de vată de zahăr, iar pe sub pielea străvezie de pe 
tâmple, venele albăstrii păreau să alcătuiască o hartă rutieră. 


Capitolul 2 

O maşină cobori zgomotos rampa de acces şi făcu un viraj 
scurt în scrâşnet de frâne, trecând în viteză pe lângă Pete atunci 
când acesta întoarse capul spre insula din beton din centrul 
palierului de parcare. Era sigur că nu fusese văzut. Oricum, 
făcuse totul perfect. Ca la carte, ce mai! 

Geanta deschisă a femeii rămăsese în maşină. Cu mâna în 
buzunarul hainei sale - folosind materialul pe post de mănuşă - 
Pete începu să caute rujul printre obiectele pe care victima le 
avea în geantă. 

Găsi în cele din urmă tubul cu ruj roşu-aprins şi-l deşurubă. 

Un Escalade - în care erau două femei guralive - urcă rampa 
de acces, probabil în căutarea unui loc de parcare, iar el aşteptă 
ca maşina să se îndepărteze, apoi, ţinând rujul între degetul 
mare şi arătător, începu să se gândească la ce avea să scrie pe 
parbrizul autovehiculului. 

Se hotărî să scrie PENTRU KENNY, dar se răzgândi. 

Râse în sinea lui când îi veni o altă idee, pe care o şi respinse 
imediat. În niciun caz nu putea scrie PETEY A FOST AICI. 

În cele din urmă se decise. 

Scrise cu litere roşii de tipar - mari de zece centimetrii -, 
„WCF” şi sublinie inițialele cu o linie groasă şi, bineînţeles, roşie. 
Apoi închise rujul şi îl băgă în buzunarul lui, unde acesta se 
ciocni cu un clic de pistol. 

Satisfăcut, ieşi din maşină, închise portierele şi şterse 
mânerele acestora cu căptuşeala din flanel a gecii sale de 
baseball, apoi porni către ascensoare. 

Se trase într-o parte atunci când uşa liftului se deschise şi un 
bătrân ieşi din cabină, conducând-o pe soţia sa pe palierul 
principal al parcării. 

Pete îşi tinu capul plecat, evitând contactul vizual cu cei doi 
bătrâni, iar aceştia trecură pe lângă el fără să-l privească. 

Asta era bine, dar el şi-ar fi dorit să le poată spune ce făcuse. 

Asta a fost pentru Kenny. Şi am făcut totul ca la carte. 

Pete Gordon intră în ascensor şi urcă până la cel de-al treilea 
nivel, spunându-şi că avusese o zi a naibii de bună - prima zi cu 
adevărat bună din acel an. 

Era şi timpul. In sfârşit, îşi pusese în aplicare planul său 
măreț. 


Se simţea nespus de fericit pentru că era absolut sigur că 
avea să funcţioneze. 
WCF, oameni buni. WCF. 


Capitolul 3 

Pete Gordon era la volanul maşinii sale, coborând rampa 
sinuoasă a parcării. Trecu pe lângă maşina femeii pe care o 
împuşcase, parcată la primul nivel, şi nici măcar nu încetini, 
foarte sigur că nu rămăsese niciun pic de sânge în afara SUV- 
ului - nimic care să demonstreze că el fusese acolo. 

Într-o parcare atât de aglomerată puteau trece ore întregi 
până ce mama şi ţâncul ei aveau să fie găsiţi - locul în care se 
afla maşina lor fiind destul de greu accesibil, aproape de capătul 
rândului. 

Răbdător şi calculat, Pete ieşi cu maşina din parcare şi 
acceleră pe Winston Street, îndreptându-se spre 19th Avenue. 
Revăzu cu ochii minţii scena împuşcăturilor în timp ce aştepta la 
semafor, gândindu-se cât de uşor i se păruse totul - niciun glonţ 
irosit, nimic care să-i fi scăpat din vedere - şi cât de alertaţi 
aveau să fie poliţiştii. 

Nimic nu poate fi mai rău decât o crimă fără motiv, nu-i așa 
Kenny? 

Poliţiștii aveau să-și tocească creierii cu acest caz, era sigur 
de asta, şi până să se dumirească ei, el urma să se mute în altă 
ţară, crima sa devenind încă unul dintre acele cazuri 
nerezolvate pe care un bătrân detectiv de la Omucideri nu avea 
să le elucideze niciodată. 

Pete o luă spre casă pe drumul cel mai lung - pe Sloat 
Boulevard, străbătând apoi Portola Drive, la capătul căreia 
aşteptă să treacă trenul de Muni, plin cu navetişti, și în sfârşit pe 
Clipper Street, către apartamentul său jalnic din cartierul 
Mission. 

Mai era puţin până la ora cinei. Probabil că ţâncilor săi li se 
lungiseră urechile de foame şi se pregăteau să dea alarma. 
Avea cheia în mână când ajunse la apartament. Băgă cheia în 
broască şi deschise uşa cu un şut. 

Putea simţi de la uşă mirosul de scutece murdare, bebeluşul - 
care stătea într-un ţarc pentru copii în mijocul încăperii - duhnea 
pur şi simplu, aşa cum stătea agăţat pe marginea ţarcului, şi 
începu să plângă imediat ce-şi văzu tatăl. 

— Tăticule! strigă Sherry. Trebuie să-i schimbi scutecul. 

— Grozav, bombăni Pete Gordon. Taci odată, sconcs mic, îi 
zise el băieţelului. Te schimb într-un minut. 


Luă telecomanda din mâna fiicei sale, schimbă canalul de 
desene animate cu cel de ştiri şi ascultă noutăţile. Bursa era în 
scădere. Preţul petrolului era în creştere. Verifică apoi ultimele 
ştiri de la Hollywood. Nu se menţiona nimic despre două 
cadavre găsite în parcarea de la Stonestown Galleria. 

— Mi-e foame, se plânse Sherry. 

— Ei bine, de ce să mă ocup mai întâi? Cină sau caca? 

— De caca mai întâi, zise ea. 

— În regulă. 

Pete Gordon ridică bebeluşul din ţarc cu aceeaşi delicateţe cu 
care ar fi ridicat un sac de ciment. Nici măcar nu era sigur că 
plodul era al lui, dar, chiar dacă nu ar fi fost, lui oricum nu-i 
păsa. Aşeză copilul pe spate pe măsuţa pentru schimbat 
scutece şi parcurse întreg ritualul: ţinu copilul de glezne, îl 
şterse, îi pudră funduleţul şi îi puse un scutec nou, după care îl 
duse din nou în ţarc. 

— Crenvurşti cu fasole? o întrebă pe fetiţă. 

— Mâncarea mea preferată, se bucură Sherry, vârându-şi în 
gură vârful codiţei. 

— Pune o bluză pe bomba asta ecologică, altfel mama ta va 
suferi un atac din cauza duhorii când va veni acasă. 

Gordon încălzi un recipient cu lapte praf la cuptorul cu 
microunde pentru „bomba ecologica”, apoi deschise o conservă 
de crenvurşti cu fasole. 

Porni televizorul din bucătărie şi aragazul - exact ceea ce 
soţioara lui ar fi trebuit să facă în locul lui, ticăloasa - şi goli 
conţinutul conservei într-o cratiţă. 

Fasolea era fierbinte când programul tv fu întrerupt de o ştire 
de ultimă oră. 

Aha. la te uită, îşi spuse Pete. 

Un tâmpit de la ABC vorbea într-un microfon, în faţa 
magazinului Borders. Câţiva puşti de liceu se strâmbau în 
spatele reporterului, în timp ce acesta spunea: „Am fost 
informaţi că s-au tras mai multe focuri de armă în parcarea 
centrului comercial Stonestown. Potrivit unor surse judiciare, 
acolo a avut loc o crimă dublă îngrozitoare, de o violenţă 
incredibilă. Vă vom ţine la curent cu acest caz pe măsură ce 
vom afla mai multe detalii. Yolanda, ai legătura”. 


Capitolul 4 

Yuki Castellano ieşi din biroul ei şi strigă în direcţia şirului de 
birouri tip container către Nicky Gaines. 

— Eşti gata, Wonder Boy? Sau vrei să ne întâlnim la parter? 

— Vin acum, îi răspunse Gaines. Cine a spus că nu pot să vin? 

— Cum arăt? îl întrebă ea în timp ce se îndreptau pre 
ascensorul care avea să-i ducă de la biroul procurorului 
districtual în sala de judecată. 

— Arăţi de neînvins, Batwoman. Eşti Miss Popularitate 
„Multiculturalitate” a Statelor Unite. 

— Termină. Ea începu să râdă la protejatul ei. Fii gata să mă 
susţii dacă fac vreo prostie, Doamne fereşte. 

— Nu o să faci nicio prostie. Ai să-l trimiţi pe Jo-Jo la pârnaie. 

— Chiar crezi asta? 

— Sunt sigur. Tu nu? 

— Şi eu. Doar că trebuie să mă asigur că juraţii ştiu, la rândul 
lor, acest lucru. 

Nicky apăsă butonul ascensorului, iar Yuki se întoarse la 
gândurile ei. În aproximativ douăzeci de minute avea să-şi 
susţină pledoaria finală în cazul „Statul împotriva lui Adam «Jo- 
Jo» Johnson”. 

De când lucra la biroul Procuraturii Districtuale se ocupase de 
mai multe astfel de cazuri nesemnificative, pe care nu le voia 
nimeni şi pe care procurorul era decis să le preia: Yuki urma să 
lucreze optsprezece ore pe zi, primind încurajări de genul 
„Bravo, aşa te vreau!” din partea şefului ei, Leonard „Câinele 
Roşu” Parisi, şi avea să câştige simpatia juraţilor, de la care 
avea mari aşteptări. 

Şi apoi avea să piardă. 

Yuki devenise faimoasă pentru că pierdea - iar asta o enerva 
la culme, ea fiind o luptătoare şi o învingătoare. Şi nu-i plăcea 
deloc să piardă. Doar că nu se gândea niciodată că avea să 
piardă -, iar cazul acesta nu făcea excepţie. 

Avea un caz solid. Îl pregătise cu atenţie, ca pe un joc de cărţi 
la care trebuia să gândească fiecare mişcare cu grijă. Juraţii 
aveau o sarcină uşoară. Inculpatul nu era doar vinovat, era 
vinovat ca însuşi păcatul. 

Nicky îi deschise uşa capitonată cu piele şi cu ţinte metalice 
de la intrarea în sala de judecată, iar Yuki păşi cu eleganţă pe 
culoarul dintre cele două rânduri de bănci ale încăperii decorate 


cu lambriuri din lemn de stejar. Ea observă că sala se umplea cu 
spectatori, majoritatea din rândurile presei şi studenţi la Drept. 
Şi în timp ce se apropia de masa procurorului, Yuki observă că 
Jo-Jo Johnson şi avocatul acestuia, Jeff Asher, erau la locurile lor. 

Scena era pregătită. 

Făcu un semn din cap adversarului ei şi observă înfăţişarea 
inculpatului. Jo-Jo purta un costum frumos şi era pieptănat, dar 
părea confuz, aşa cum numai un deţinut cu creierul „prăjit” de 
droguri putea arăta. Ea spera că în cel mai scurt timp bărbatul 
avea să arate mai rău, odată ce l-ar fi încolţit, acuzându-l de 
omor voluntar. 

— Jo Jo arată de parcă ar fi fumat ganja!, îi şopti Nicky lui Yuki 
în timp ce-i trăgea scaunul. 

— Sau este euforic din cauza minciunilor pe care i le-a turnat 
avocatul lui, răspunse Yuki, destul de tare încât să fie auzită de 
adversarul ei. Poate că Jo-Jo crede că va fi eliberat, dar va ieşi 
de aici doar ca să facă o călălorie cu autobuzul la Pelican Bay?. 

Asher se uită la ea şi îi zâmbi cu un aer de superioritate, 
sugerându-i prin limbajul corpului că avea să o învingă. 

Juca teatru. 

Yuki nu mai avusese nicio confruntare cu Asher înainte, dar 
după aproape un an de activitate la biroul de asistenţă judiciară 
ca apărător din oficiu, acesta îşi făcuse o reputaţie de adevărat 
„demolator” ca avocat al unor criminali de temut reuşind să 
demonteze sistematic acuzaţiile procurorilor şi să-şi scoată de 
fiecare dală clientul din închisoare. Asher era formidabil pentru 
că avea toate calităţile necesare: carismă, o înfăţişare de 
adolescent chipeş şi o diplomă în drept de la Harvard. În plus, îl 
mai avea şi pe tatăl său - un avocat de elită, specializat în litigii, 
care îşi susţinea şi consilia fiul de fiecare dată „de pe tuşă”. 

Dar nimic din toate astea nu mai conta în ziua aceea. 

Dovezile, martorii şi mărturisirea criminalului, toate erau de 
partea ei. Jo-Jo Johnson era al ei. 


1? Marijuana sau canabis (n.tr.) 
2 Inchisoare de maximă securitate (n.tr.) 


Capitolul 5 

Judecătorul Steven Rabinowitz aruncă o ultimă privire la 
fotografiile noului său apartament din Aspen, apoi îşi închise 
iPhone-ul, îşi trosni degetele şi spuse: 

— Acuzarea e pregătită, domnişoară Castellano? 

— Da, onorată instanţă, răspunse Yuki. 

Se ridică, iar minunatul ei păr negru şi lucios, precum şi noua 
şuviţă argintie din breton îi căzură peste faţă în timp ce-şi aranja 
sacoul costumului. Se apropie iute de pupitrul aflat în centrul 
sălii de judecată şi își întoarse privirea către banca juraţilor. Doi 
dintre ei îi întoarseră zâmbetul, dar cei mai mulţi rămaseră 
impasibili. Nu reuşea deloc să-i „citească”. 

Dar totul era în regulă. 

Yuki trebuia doar să susţină cea mai grozavă pledoarie finală 
din viaţa ei, de parcă ticălosul care murise, victima criminalului, 
fusese cel mai bun şi mai inteligent dintre oameni, iar acela ar fi 
fost ultimul ei caz. 

— Doamnelor şi domnilor, începu ea. Doctoru Lincoln Harris e 
mort pentru că acest bărbat, Adam J. Johnson, a ştiut că doctorul 
Harris era în pericol de moarte şi l-a lăsat să moară cu 
indiferenţă deliberată fără să-i pese de viaţa acestuia. In 
California, acesta este considerat omor prin imprudenţă de 
gradul întâi sau omor voluntar. Ştim ce s-a întâmplat în noaptea 
de 14 martie, pentru că, după ce a renunţat la dreptul său de a 
nu spune nimic şi la dreptul de a vorbi numai în prezenţa unui 
avocat, domnul Johnson a mărturisit poliţiei cum şi de ce l-a 
lăsat pe doctorul Harris să moară, deşi ar fi putut să-i salveze cu 
uşurinţă viaţa. 

Yuki pronunţa răspicat fiecare cuvânt, iar vocea ei răsun cu o 
claritate remarcabilă între pereţii încăperii. Işi „etala” cu grijă 
toate „cărţile” în faţa juriului înainte de a continua cu pledoaria 
finală. 

— În seara acelei zile, acuzatul, care fusese angajat de 
doctorul Harris ca om de serviciu, a ieşit în oraş să facă rost de 
nişte cocaină - atât pentru doctor, cât şi pentru sine. S-a întors 
într-o oră, iar inculpatul şi domnul Harris au consumat cocaina. 
La scurt timp după asta, doctorul Harris a decedat din cauza 
supradozei. De unde știm asta? Acuzatul a spus poliţiei - şi 
acest lucru a fost confirmat ulterior de către experţii legişti - că 
era clar faptul că doctorul Harris era pe moarte. Avea spume la 


gură şi în cele din urmă şi-a pierdut cunoştinţa. Dar în loc să 
cheme o ambulanţă, acuzatul a profitat de ocazie pentru a 
sustrage o mie de dolari şi un card de debit din portofelul 
victimei. 

Domnul Johnson a folosit apoi cardul doctorului Harris şi a mai 
scos o mie de dolari de la bancomat, după care şi-a cumpărat o 
geacă de piele nouă şi o pereche de bocanci de la Rochester 
Big&Tall. După aceea, acuzatul a cumpărat mai multă cocaină şi 
a angajat o prostituată, Elizabeth Wu, pe care a adus-o tot în 
casa doctorului Harris. In următoarele ore, domnişoara Wu şi 
domnul Johnson au prizat cocaină, au făcut sex de câteva ori şi, 
la un moment dat, conform declaraţiei domnului Johnson, au 
discutat despre felul în care se puteau descotorosi de cadavrul 
domnului Harris, din moment ce acesta avea să moară. Asta, 
doamnelor şi domnilor, demonstrează „conştientizarea 
vinovăţiei”. Adam Johnson a ştiut, fără urmă de îndoială, că 
doctorul era pe moarte. Dar nu a sunat să ceară ajutor timp de 
cincisprezece ore, rosti răspicat Yuki, bătând cu palma în 
pupitru. Cincisprezece ore, repetă ea. În cele din urmă, la 
insistenţele domnişoarei Wu, domnul Johnson a sunat la 911, 
dar era mult prea târziu. Doctorul Harris a murit în ambulanţă, în 
drum spre spital. 

Acum, ştim cu toţii că apărarea nu are cum să justifice 
comportamentul domnului Johnson. Atunci când toate faptele 
sunt împotriva acuzatului, avocaţii apărării recurg la tot felul de 
gesturi melodramatice, dând vina pe victimă. Domnul Asher v-a 
spus că doctorul Harris şi-a pierdut dreptul de a practica 
medicina pentru că obişnuia să se drogheze. Şi că şi-a înşelat 
soţia. E adevărat. Şi ce dacă? Victima nu era un sfânt, dar până 
şi cei care nu sunt perfecţi au dreptul să fie trataţi omeneşte. Și 
lor trebuie să li se facă dreptate. Apărarea l-a descris pe Adam 
Johnson ca pe un biet ignorant nefericit care nu a ştiut să facă 
distincţie între consecinţele unei supradoze şi simptomele unui 
atac cardiovascular. 

Astea sunt poveşti. Adam Johnson ştia foarte bine ce făcea în 
noaptea aceea. El a recunoscut, de fapt, totul: indiferenţă 
deliberată, precum şi faptul că s-a distrat atât de bine în 
noaptea aceea furând şi făcând cumpărături, prizând cocaină şi 
făcând sex în timp ce doctorul Harris zăcea în agonie. 


Şi de aceea nu poate fi decât un singur verdict. Acuzarea vă 
cere să-l găsiţi pe Adam Johnson vinovat pentru fiecare dintre 
cele trei capete de acuzare: furt calificat, tentativă de a distribui 
narcotice şi indiferenţă deliberată faţă de viaţa unui om - 
vinovat, deci, de omor prin imprudenţă de gradul întâi. 


Capitolul 6 

Yuki discuta încet cu Gaines pe coridor, la uşa sălii de 
judecată, în timpul pauzei de zece minute. 

— l-ai redus la tăcere, îi spuse Gaines. 

Yuki încuviinţă cu un semn din cap. Începu să caute în minte 
eventualele greşeli care i-ar fi putut scăpa, dar nu găsi niciuna. 
Nu făcuse pauze prea mari, nu se bâlbâise şi nu vorbise 
incoerent, deşi nu îi ieşise totul aşa cum repetase. Nu avea 
niciun regret. Şi-ar fi dorit doar ca mama ei să fi fost acolo să o 
vadă. Îi spuse asistentului ei; 

— Jo-Jo a făcut-o. El a spus cu gura lui că a făcut-o, iar noi am 
dovedit acest lucru. 

Inima lui Yuki încă mai pompa adrenalină - ceea ce era bine, 
de altfel. Se simţea ca şi cum ar fi băut şampanie, 

Nicky îi trase un ghiont, iar Yuki ridică privirea. Observă că 
aprodul deschisese uşa capitonată. Cei doi intrară din nou în 
sală şi îşi ocupară locurile. Brusc, Yuki îşi simţi gura uscată 
atunci când se anunţă începerea unei noi sesiuni. 

Frica începu să-şi facă loc, distrugându-i încet, încet 
încrederea în sine. Asher trebuia să aibă ultimul cuvânt. Avea 
cum să-i convingă pe juraţi să-l elibereze pe Johnson! 

Yuki se gândi la cele mai pesimiste rezultate posibile - o 
sentinţă în favoarea inculpatului. După aceea, tatăl lui Asher 
avea să-i organizeze fiului său o petrecere la Ruby Skye, iar ea 
urma să se strecoare singură până acasă. 

Umilinţa ar fi fost numai a ei. 

Alături de ea, Nicky mâzgălea o caricatură: Yuki cu o stea 
mare în piept, având un halou în jurul capului. Avocata reuşi să 
schiţeze un zâmbet, apoi încăperea se umplu în tăcere. 

Judecătorul Rabinowitz îl întrebă pe Asher dacă apărarea era 
pregătită de pledoaria finală, iar acesta răspunse: 

— Da, domnule judecător, suntem pregătiţi. 

Asher părea un armăsar pursânge la linia de plecare în cursă, 
gata să se ridice fălos pe picioarele dinapoi în faţa juraţilor. Puse 
mâna pe balustrada care-l despărţea de banca juraţilor şi - în 
timp ce stătea la numai un metru distanţă de cei din primul 
rând, atât de aproape încât primul jurat putea să-i vadă cărările 
din păr şi strălucirea coroniţelor dentare - îşi începu pledoaria. 

— Oameni buni, nu mi-am făcut nicio însemnare pentru că 
apărarea lui Adam Johnson este simplă ca bună ziua. Acest 


bărbat nu este doctor. El nu ştie nimic despre oamenii bolnavi 
sau despre medicamente. Habar nu avea că doctorul Harris era 
într-o situaţie critică. Adam Johnson este doar un om bun la 
toate. Lincoln Harris a fost medic. Şi, aşa cum a declarat 
medicul legist, Lincoln Harris nu a murit din cauza unei 
supradoze de cocaină. El a murit din cauza cocainei combinate 
cu doza de heroină pe care şi-a injectat-o singur. 

S-a întâmplat că aceste doze au interacţionat, iar asta s-a 
dovedit fatal. Doctorul Harris ştia foarte bine ce efect puteau 
avea drogurile asupra organismului său, dar le-a luat oricum. 
Oricine îşi poate da seama că el a vrut să se sinucidă. 

Cred că domnul Johnson ar fi de acord că, în cazul în care s-ar 
fi aflat din nou în aceeaşi situaţie, dacă ar fi constatat că 
doctorului Harris îi era rău, ar fi sunat imediat la 911. Probabil că 
ar fi acţionat diferit şi nu cum a procedat în noaptea aceea, dar 
a făcut câteva greşeli. 

Da, el este vinovat de faptul că i-a dat acele droguri 
domnişoarei Wu, o prostituată dependentă de droguri, și cu 
toate că e adevărat, până la urmă, astea sunt doar detalii. 
Clientul meu nu a făcut de fapt trafic de droguri. Clientul meu a 
folosit drogurile ca să se simtă bine. 

Cât despre conştientizarea vinovăţiei, susţin în faţa voastră, 
oameni buni, că domnul Johnson, clientul meu, nu a vorbit serios 
cu domnişoara Wu despre cum şi unde „să se descotorosească 
de cadavru”. 

Doar nu au făcut asta, nu-i aşa? întrebă retoric Asher. Domnul 
Johnson a sunat după ambulanţă în cele din urmă. Lucrurile sunt 
clare. Clientul meu nu ştia dacă doctorul Harris era pe moarte 
sau doar avea să se trezească a doua zi cu o teribilă durere de 
cap. Nu este un geniu, dar nici nu pot spune că e un răufăcător. 

Prin urmare, vă cerem să-l declaraţi „nevinovat” de omor prin 
imprudenţă, pentru că, pur şi simplu, nu el a săvârșit această 
crimă. 


Capitolul 7 

În seara aceea am părăsit în grabă biroul echipei de la 
Omucideri, hotărâtă să ies din raza vizuală a lui Jacobi înainte de 
a fi desemnată să preiau cazul altcuiva. Tocmai păşeam în lift 
când - la naiba! - telefonul meu mobil începu să sune. 

Era Yuki; amuzantă, entuziasmată şi surescitată, aşa că mi- 
am lipit telefonul de ureche în timp ce ea îmi turuia în stilul ei 
specific, de la cap la coadă. 

— Lindsay, capul mi se învârte, sunt terminată. Ne putem 
întâlni la MacBain's? Acum? 

— Ce s-a întâmplat? 

— Eşti ocupată? 

— Am ceva planuri, ţi-am spus, dar mi-aş putea face timp 
pentru o bere mică... 

— Ne vedem în cinci minute. 

MacBains Beer O' the World Pub este un local frecventat de 
poliţişti şi avocaţi, la două străzi distanţă de Palatul de Justiţie. 
Am scos maşina din parcare şi am pornit spre est, pe Bryant, 
spunându-mi că mai aveam încă timp să iau creveţii în drum 
spre casă. 

Am intrat în bar şi am găsit o masă micuță chiar lângă geam. 
Abia ce i-am spus chelneriţei să aducă două beri Corona că am 
şi văzut-o pe Yuki făcându-şi drum dând din coate prin mulţime 
şi apropiindu-se de masa mea. Incepu să vorbească înainte de a 
se aşeza. 

— Ai comandat deja? Perfect! Ce mai faci? Eşti bine? 

Chelneriţa aduse berile, iar Yuki comandă un burger bine 
făcut, cu garnitură de cartofi prăjiţi şi brânză rasă deasupra. 

— Tu nu mănânci nimic? întrebă ea. 

— O să gătesc mai târziu pentru Joe. 

— Aha. 

Îşi duse mâna la frunte de parcă ar fi vrut să-și ferească ochii 
de lumina orbitoare împrăştiată de piatra inelului meu de 
logodnă. 

— Trebuie să fie plăcut. 

— Da, am spus eu cu un zâmbet mare pe faţă. 

Logodna încă era ceva nou pentru mine după luni întregi de 
tatonări şi întâlniri romantice palpitante. Acum Joe şi cu mine 
locuiam împreună, dar nu mai luaserăm cina împreună de două 


săptămâni. Îi promisesem shrimp pomodoro? în seara asta şi 
abia aşteptam acest eveniment: gătitul, masa la lumina 
lumânărilor și atmosfera romantică. 

— Ei, ce vrei să-mi spui? am întrebat-o pe Yuki. 

Ea îşi goli pe jumătate paharul înainte de a-mi răspunde. 

— Victima mea nu e doar un ticălos, e un ticălos mort, iar Jo-Jo 
e drăguţ şi are un aer tâmp. Linds, crede-mă, avocatele îl 
privesc de parcă ar vrea să-l alăpteze. 

Şi eu trecusem pe acolo pentru a urmări pledoaria finală a lui 
Yuki, aşa că am fost nevoită să recunosc. Doctorul Lincoln Harris 
era un ticălos decedat şi deşi Jo-Jo era mai puţin ticălos decât 
victima, măcar era viu. Și părea căzut din lună. 

— Asher ar putea să câştige, se văicări Yuki. Pentru asta am 
renunţat la dreptul de practică privată? Ajută-mă, Linds. Crezi că 
ar trebui să-mi caut o slujbă bine plătită la vreo firmă de 
avocatură? 

Telefonul începu din nou să-mi vibreze la nivelul șoldului. M- 
am uitat la numele apelantului, afişat pe ecran, Jacobi. Fostul 
meu partener şi actualul meu şef, cel a cărui primă reacţie la 
orice este să mă sune pe mine. Obiceiurile vechi nu dispar prea 
uşor. Am deschis telefonul şi am răspuns: 

— Boxer. 

— A avut loc o crimă dublă, Lindsay. Şi pare opera unui 
psihopat. 

— L-ai sunat pe Paul Chi? S-a întors din vacanţă. Pariez că e 
acasă chiar în acest moment. 

— Vreau să te ocupi tu de cazul ăsta, spuse răspicat Jacobi. 

După mai bine de zece ani de când lucram împreună, 
amândoi eram capabili să ghicim ce era în mintea celuilalt. 
Jacobi părea de-a dreptul îngrozit, de parcă ar fi fost în pragul 
unui atac de panică. 

— Despre ce este vorba, Warren? l-am întrebat, ştiind deja că 
planurile mele atât de elaborate pentru seara aceea erau 
spulberate. î 

— Una dintre victime este un bebeluş, zise Jacobi. Imi dădu 
adresa - parcarea din zona mallului Stonestown. Conklin abia a 
plecat într-acolo. Va ajunge în câteva minute la faţa locului. 

— Plec şi eu chiar acum, i-am spus. 


3 Paste cu creveţi şi roşii (n.tr) 


Capitolul 8 

Mi-am închis telefonul şi i-am promis lui Yuki o conversaţie 
mai lungă şi mai amănunţită după întoarcea juraţilor. l-am spus 
doar: 

— Pledoaria ta de final a fost remarcabilă, draga mea 
prietenă. Nu renunţa. De ce să-ţi dai demisia? 

Am sărutat-o pe obraz şi am părăsit în grabă barul. 

M-am urcat în Explorer şi am pornit înspre Market, dar am 
prins un blocaj în trafic. Am pus girofarul pe capota maşinii şi 
am pornit sirena. Vehiculele s-au dat în lături fără prea mare 
entuziasm şi în cele din urmă am ajuns la intrarea parcării de la 
Stonestown Galleria. 

Intrarea în parcare era izolată cu bandă galbenă și blocată de 
proprietarii maşinilor, care protestau nemulţumiţi. Am arătat 
insigna, am trecut pe sub banda galbenă şi am semnat în 
registru. Ofiţerul Joe Sorbero era cenuşiu la faţă, de parcă nu ar 
mai fi văzut niciodată oameni morţi. 

— Eşti primul poliţist care a ajuns la scena crimei? 

— Da, doamnă. 

— Te simţi bine, Joe? 

— Am avut şi zile mai bune, sergent, îmi răspunse el cu un 
zâmbet strâmb. Am şi eu copii, înţelegi? Îmi arătă un RAVA 
parcat aproape de capătul cel mai îndepărtat al rândului. Cel 
mai negru coşmar pe care-l vei avea e chiar acolo, îmi zise el. 

Am mers în direcţia indicată de Sorbero şi l-am văzut pe 
inspectorul Rich Conklin stând în picioare între două vehicule de 
la capătul culoarului şi uitându-se în interiorul maşinii RAV4 pe 
geamul din dreptul șoferului. 

Atunci când Jacobi promovase în gradul de locotenent, 
Conklin devenise partenerul meu. E un tip deştept și tulburător 
de chipeş, având toate calităţile necesare pentru un detectiv de 
primă clasă. Nimeni nu ar fi surprins să audă că a ajuns căpitan 
într-o bună zi, dar în momentul de faţă el îmi dă mie raportul. 

Clonklin veni spre mine înainte să ajung la locul crimei. 

— Ţine-te bine, Linds. 

— Pune-mă la curent. 

— Femeie albă, în jur de treizeci de ani, pe nume Barbara Ann 
Benton. Cealaltă victimă este un copil mic. S-ar putea să aibă un 


an. Amândoi au fost împuşcaţi de la mică distanţă. Cei de la ME* 
şi CSU: sunt pe drum. 

— Cine i-a chemat? 

— O doamnă care avea maşina parcată chiar lângă RAVA. Am 
interogat-o şi am trimis-o apoi acasă. Nu a văzut nimic. Până 
acum, nimeni nu a văzut nimic. Unis verifică acum coşurile de 
gunoi. Am reuşit să punem mâna pe înregistrarea camerelor de 
supraveghere. 

— Crezi că bebeluşul a fost o victimă colaterală? 

— În niciun caz, zise Conklin. A fost împuşcat intenţionat. 

M-am apropiat de SUV şi am tras adânc aer în piept înainte de 
a privi în interiorul acestuia. Barbara Ann Benton era prăbuşită 
într-o poziţie ciudată pe locul din faţă, întoarsă spre bancheta 
din spate, de parcă ar fi vrut să se retragă acolo, căţărându-se 
pe deasupra suportului dintre scaune. 

Am văzut două răni clare provocate de glonţ: una în gât şi 
cealaltă în partea laterală a toracelui. Apoi mi-am luat inima în 
dinţi şi mi-am aruncat privirea dincolo de cadavrul mamei, la 
copilul din scaunul special montat în spate. 

Băieţelul avea pe buze şi pe degetele de la mâna dreaptă 
nişte urme roz, probabil vată de zahăr topită. Geamul din spate 
al maşinii era stropit cu sânge. Copilul fusese împuşcat direct în 
tâmplă de la foarte mică distanţă. 

Conklin avea dreptate. 

Moartea copilului nu fusese accidentală. De fapt, împuşcătura 
fusese atât de precisă, încât s-ar fi putut bănui că bebeluşul 
fusese ţinta principală. 

Speram doar ca băieţelul să nu fi realizat ce i se întâmplase. 

Speram să nu fi avut timp să se sperie. 


+ Medical Examiner - Medicina Legală (n.red.) 
> Crime Scene Unit - Unitatea pentru investigarea crimelor 
(n.red.) 


Capitolul 9 

— Ce zici de asta, Linds? 

Conklin îmi atrase atenţia asupra literelor de un roșu aprins 
de pe parbriz. M-am uitat lung la ele, absorbită de această 
imagine ciudată. La asta se referise Jacobi când spusese că era 
opera unui psihopat. 

Nu specificase însă că opera asta era scrisă cu ruj. 

Literele WCF nu îmi spuneau nimic - exceptând faptul că 
numai criminalii psihopati lăsau în mod deliberat o semnătură. 
Povestea îmi amintea de cazurile asemănătoare pe care le 
anchetasem şi în care ucigaşul îşi pusese „semnătura” pe toate 
crimele sale. Şi mă ducea cu gândul la zilele teribile de demult, 
din anii 1990, când „Backstreet Killer” terorizase întreg oraşul 
San Francisco curmând opt vieţi nevinovate şi lăsând tot felul de 
semnături şi însemnări pentru poliţie. Ticălosul nu fusese prins. 
Am simţit un fior pe şira spinării. 

— Pungile acelea de cumpărături din spate, i-am spus lui 
Conklin. S-a furat ceva din ele? am întrebat plină de speranţă. 

Partenerul meu clătină din cap în semn că nu, apoi spuse: 

— Se poate că mai erau o sută de dolari în portofelul victimei. 
Oricum, nu a fost un jaf. A fost o execuţie. De fapt, două. 

O mulţime de întrebări îmi invada mintea. De ce nu fuseseră 
raportate focurile de armă? De ce criminalul alesese drept ţinte 
tocmai aceste două persoane? Fusese o alegere la întâmplare 
sau una personală? De ce un copil? 

M-am întors în direcţia zgomotului produs de un motor şi am 
văzut duba medicului legist îndreptându-se către noi şi oprind în 
scrâşnet de roţi la vreo şase metri distanţă. 

Dr. Claire Washburn cobori din dubă, îmbrăcată în salopeta ei 
albastră şi o geacă subţire, neagră, având imprimate cu litere 
albe, atât pe faţă, cât şi pe spate, cuvintele MEDIC LEGIST. 

În ciuda faptului că o femeie de culoare ar fi avut şanse 
extrem de reduse într-o astfel de profesie, lucru pe care ea îl 
ştiuse foarte bine încă de la începutul carierei, Claire reuşise. In 
opinia mea, Claire este cel mai bun patolog medico-legal din 
vestul Munţilor Stâncoşi şi, de asemenea, cea mai bună prietenă 
a mea, şi cu toate că lucrăm la numai trei etaje şi douăzeci şi 
cinci de metri distanţă una de alta, în clădiri învecinate, nu am 
mai văzut-o de peste o săptămână. 


€ Ucigaşul de pe strada lăturalnică (n.tr.) 


— lisuse Hristoase, ce-i asta? întrebă ea în timp ce mă 
îmbrăţişa, observând peste umărul meu o parte din tabloul 
înfiorător pe care trebuia să-l examineze. 

Am condus-o pe Claire la RAV4 şi am rămas lângă ea în timp 
ce privea în interiorul maşinii, spre femeia împuşcată, ghemuită 
pe scaunul din faţă şi pe jumătate întoarsă către copilul ei. 

Claire tresări şi se retrase instinctiv la vederea copilului mort, 
chipul ei reflectând aceeaşi groază pe care o simţeam toţi 
ceilalţi, poate chiar mai mare. 

— Copilaşul ăsta are vârsta micuţei mele Ruby, zise ea. Cine 
ucide un copil care nici măcar nu ar putea spune ce s-a 
întâmplat aici? 

— Cred că e vorba de o răzbunare. Trafic de droguri. Datorii la 
jocuri de noroc. Sau poate că soţul a făcut-o. 

In tot acest timp îmi spuneam: Doamne, numai să fie ceva de 
genul ăsta! 

Claire îşi scoase aparatul Minolta din trusă şi îi făcu Barbarei 
Ann Benton două poze de la distanţa la care ne aflam, apoi ocoli 
maşina şi făcu încă două poze din celălalt unghi. 

Când începu să facă poze copilului, am observat că avea ochii 
plini de lacrimi. Şi le şterse cu dosul palmei. Nu mi puteam 
aminti ultima dată când o văzusem pe Claire plângând. 

— Mama l-a lăsat pe criminal să se apropie până la distanţa 
asta, zise Claire. Are fire de praf de puşcă pe obraz şi pe gât. A 
încercat să-şi protejeze copilul cu trupul ei şi totuşi ticălosul i-a 
împuşcat fiul în cap. Şi iată un indiciu nou: nu recunosc acest tip 
de dispersie a prafului de puşcă. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că acest WCF are o armă de foc rar întâlnită. 


Capitolul 10 

Casa familiei Benton era una modestă, cu două dormitoare, 
situată pe 14th Avenue. Era albastră, cu tâmplărie de culoare 
albă. Pe fereastra dinspre stradă încă se mai vedeau 
decoraţiunile de 4 lulie aplicate cu spray-ul, iar pe treptele de la 
intrare rămăsese o jucărie pe roţi. Conklin sună la uşă, iar atunci 
când Richard Benton deschise, am ştiut că asistam la ultimul 
moment fericit din viaţa bărbatului. 

Atunci când o femeie căsătorită este ucisă, în mai mult de 
jumătate dintre cazuri soţul ei e implicat, dar Richard Benton mi 
s-a părut complet devastat când i-am dat vestea. În plus, avea 
un alibi. Fusese acasă, cu fiica lui de cinci ani, la ora crimei. 
Făcuse o friptură de pui la cuptor şi trimisese o groază de e- 
mailuri la birou în tot acest timp. 

Benton fu mai întâi neîncrezător, apoi zdrobit de durere, dar, 
deşi era şocat, Conklin şi cu mine am vorbit cu el despre 
căsnicia lui, despre prietenii şi colegii de serviciu ai Barbarei şi l- 
am întrebat dacă primise vreodată ameninţări. 

— Barbara era numai suflet. Indrăgea pe toată lumea, Nu ştiu 
ce se va întâmpla cu noi, a răspuns simplu bărbatul, care se lăsă 
din nou pradă disperării. 

L-am sunat pe Jacobi la ora nouă. l-am spus că până nu 
verificăm numele lui Richard Benton în baza de date NCIC’, 
acesta nu era încă pe lista suspecţilor şi că bărbatul nu știa 
nimic despre inițialele WCF. 

— Barbara era infirmieră, i-am spus lui Jacobi. Lucra la un 
sanatoriu privat. li vom interoga pe ceilalţi colegi din tura ei 
mâine-dimineaţă, la prima oră. 

— Am să predau cazul ăsta lui Samuel şi Lemke, zise Jacobi. 

Avea un glas ciudat, aproape sugrumat, şi asta pentru a doua 
oară în câteva ore. 

— Să-l predai? Scuză-mă, dar despre ce este vorba? 

— Avem un caz nou, Boxer. 

Sincer, simţeam că-mi pierd puterile după cele treisprezece 
ore de muncă. În spatele meu, într-o încăpere în care se 


A 


instalase o durere copleşitoare, Conklin îi spunea lui Richard 


7 National Crime Information Center - Centrul Naţional de 
Statistică a Criminalităţii (n.tr.) 


Benton că trebuia să vină la biroul medicului legist pentru a 
identifica victimele. 

— Ceva nou în cazul Benton? l-am întrebat pe Jacobi. 

Poate că soţul avea totuşi cazier pentru violenţă domestică. 
Poate că apăruse vreun martor sau poate că echipa de la CSI? 
descoperise ceva în interiorul vehiculului RAVA. 

Jacobi spuse doar: 

— Nu, dar îţi spun, crima asta abia s-a produs. Dacă vrei să 
predau cazul lui Chi şi McNeil, am să o fac. Dar sunt sigur că tu 
şi Conklin o să vreţi să-l preluaţi. 

— Nu fi atât de sigur, Jacobi. 

— Ai auzit de Marcus Dowling? 

— Actorul? 

— Soţia lui tocmai a fost împuşcată de un intrus, îmi spuse 
Jacobi. Sunt în drum spre reşedinţa soţilor Dowling chiar acum. 


3 Crime Scene Investigation - Serviciul de Investigaţii 
Criminale (n.tr.) 


Capitolul 11 

Reşedinţa Dowling se află pe Nob Hill şi este o construcţie 
extinsă, impresionantă, care ocupă aproape o stradă întreagă. 
Pereţii casei sunt acoperiţi cu iederă şi fiecare parte a uşii 
masive de stejar de la intrare se înalţă plante ornamentale în 
ghivece uriaşe. O diferenţă enormă între acest palat şi casa 
umilă a familiei Benton. 

Înainte să apese Conklin butonul soneriei, Jacobi deschise larg 
uşa. Chipul îi era crispat din cauza stresului. Pleoapele erau pe 
jumătate închise şi mi se părea că arăta mult mai bătrân acum 
decât atunci când încasaserăm amândoi câteva gloanţe pe 
strada Larkin. 

— S-a întâmplat în dormitor, ne spuse el mie şi partenerului 
meu. La etajul al doilea. După ce veţi arunca o privire la locul 
crimei, vă aşteptăm la parter. Voi fi în bibliotecă cu Dowling. 

Dormitorul împărţit de Marcus şi Casey Dowling arăta de 
parcă ar fi fost desprins din paginile unui catalog Neiman 
Marcus. 

Patul, dispus în poziţie centrală şi lipit de peretele vestic, era 
cât insula Catalina şi avea o tetieră îmbrăcată în mătase de 
culoarea bronzului, capitonată cu nasturi, perne de mătase şi o 
cuvertură creponată din satin în două culori: arămiu şi auriu. In 
dormitorul acesta extravagant erau mai mulţi ciucuri decât în 
culisele spectacolului de varieteu al fraţilor Mitchell”, Girls, Girls, 
Girls!!! 

O fragilă măsuţă de perete era răsturnată pe podea, 
înconjurată de o mulţime de sticluţe sparte şi alte bibelouri. 
Draperiile din tafta se umflară de vânt, pentru că fereastra era 
deschisă, dar în aer încă se mai simţia mirosul vag al prafului de 
puşcă. 

Charlie Clapper, directorul echipei noastre de investigaţii, 
fotografia cadavrul lui Casey Dowling. Ne făcu mie şi lui Conklin 
un semn de salut cu mâna și spuse: 

— Mare păcat, o femeie atât de frumoasă ca ea! 

Făcu un pas înapoi, ca să putem arunca şi noi o privire. 


” Fraţii James Lloyd „Jim“ Mitchell (1943-2007) şi Arthur Jay 
„Artie” Mitchell (1945-1991) au fost promotorii industriei porno 
în anul 1960. Au produs nenumărate filme de gen, spectacole 
de varieteu și au lansat staruri porno (n.red.) 


Casey Dowling era goală şi zăcea întinsă cu faţa în sus pe 
podea. Părul blond platinat al femeii era răsfirat în jurul capului, 
iar palmele îi erau pline de sânge. Asta m-a făcut să mă 
gândesc că-şi pusese ambele mâini pe rana de la piept înainte 
să cadă. 

— Soţul ei spune că se afla la parter, spălând vasele după 
cină, când a auzit două focuri de armă, îmi explică Clapper. 
Când a intrat în cameră, soţia lui zăcea chiar în acest loc. 
Măsuţa aceea şi bibelourile erau împrăştiate pe podea, sparte, 
iar fereastra era deschisă. 

— Lipseşte ceva din încăpere? întrebă Conklin. 

— Nişte bijuterii din seiful aflat în dulap. Dowling spune că 
erau asigurate pentru două milioane de dolari. 

Clapper se apropie de fereastră şi ridică perdeaua, arătându- 
le o gaură decupată în geam. 

— Intrusul a folosit un diamant pentru tăiat geamuri, apoi a 
băgat mâna prin orificiu şi a deschis fereastra tăind cremonul. 
Sertarele par neatinse. Seiful nu a fost forţat sau dinamitat. Asta 
înseamnă că spărgătorul ori a a știut combinaţia, ori, cel mai 
probabil, seiful era deja deschis. Gloanţele sunt în corpul 
doamnei. Nu am găsit niciun tub de cartuş. Jaful a mers ca pe 
roate până ce intrusul s-a ciocnit de măsuţa de perete atunci 
când a vrut să sară pe fereastră. Abia ne-am apucat aici. Poate 
vom avea noroc să găsim ceva amprente sau urme de pantof. 

Clapper este un profesionist adevărat, cu peste douăzeci şi 
cinci de ani de experienţă în poliţie, o bună parte din aceşti ani 
fiind petrecuţi la Omoruri înainte de a intra în echipa de CSI. 

Este un om inteligent şi întotdeauna de ajutor, fără a încurca 
pe nimeni. 

— Aşadar a fost un jaf care s-a transformat în crimă? 

Clapper ridică din umeri. 

— Ca toţi spărgătorii profesionişti, acesta a lucrat foarte 
organizat - a fost chiar meticulos. Poate că are întotdeauna la el 
o armă pentru situaţii de urgenţă, dar probabil că de data asta 
lucrurile i-au scăpat de sub control. 

— Deci ce s-a întâmplat? am întrebat cu voce tare. Soţul nu 
era în cameră. Victima nu era înarmată - nici măcar nu era 
îmbrăcată. De ce ar împuşca un hoţ o femeie goală? 


Capitolul 12 

Conklin şi cu mine am coborât scara curbată pânâ la primul 
nivel al casei. Am găsit biblioteca luându-ne după vocea 
familiară şi răsunătoare, cu un pronunţat accent britanic, a lui 
Marcus Dowling. 

Văzusem toate filmele lui mai vechi - cele în care jucase rolul 
unui spion sau în care interpretase un personaj romantic, ba 
chiar şi câteva din cele mai recente, în care avusese rol negativ. 
Îl admiram foarte mult. 

Am intrat pe uşa deschisă a bibliotecii şi l-am văzut pe 
Dowling stând acolo cu picioarele goale, îmbrăcat în nişte 
pantaloni albaştri si o cămaşă albă descheiată. Recunosc că mă 
simţeam cam intimidată de faima unui asemenea star. I| aveam 
în faţă pe Marcus Dowling, unul dintre cei mai buni actori, 
desigur, după Sean Connery. Tocmai îi povestea lui Jacobi 
despre uciderea absurdă a soţiei sale atunci când eu şi Conklin 
am intrat pe uşă. Jacobi făcu prezentările, spunându-i lui 
Dowling că noi trei aveam să lucrăm împreună la acest caz. 

l-am strâns mâna acestui star legendar, apoi m-am aşezat pe 
marginea sofalei din piele. Dowling era în mod clar zăpăcit. lar 
eu am mai observat ceva. Părul lui era ud. 

Dowling nu se aşeză. Îşi repetă povestea de faţă cu noi, 
păşind încoace şi-ncolo prin încăperea plină cu rafturi de cărţi, 
aliniate la perete. 

— Eu şi Casey i-am avut invitaţi la cină pe soţii Devereau. Pe 
Francois şi soţia lui, Sheila. El este regizorul noului meu film. 

— Vom avea nevoie de datele lor de contact, i-am spus eu. 

— O să vă dau toate datele de care aveţi nevoie, zise el, dar 
ei erau deja plecaţi când s-a întâmplat totul. Casey urcase la 
etaj să se pregătească de culcare. Eu am rămas aici jos, să 
strâng masa şi să spăl vasele. Am auzit un zgomot puternic de 
sus, dinspre dormitor. Fruntea i se încreţi. Nici nu mi-a trecut 
prin minte că putea fi un foc de armă. Am strigat-o pe Casey. Ea 
nu mi-a răspuns. 

— Ce s-a întâmplat după aceea, domnule Dowling? 

— Am mai strigat-o o dată, apoi, în timp ce urcam scările la 
etaj, am mai auzit un zgomot. De data asta mi-am dat seama că 
era o împuşcătură şi imediat după asta am auzit zdrăngănit de 
sticlă spartă. Mi s-au tăiat picioarele în acel moment, domnilor. 
Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după... după ce am văzut-o pe 


iubita mea zăcând pe podea. Am luat-o în braţe, zise el cu glasul 
gâtuit de emoție. Capul ei a căzut pe spate, fără vlagă, şi am 
văzut că nu respira. Probabil că am chemat poliţia. Am văzut 
urmele de sânge lăsate de mâna mea pe telefon. După aceea 
am realizat că seiful era aproape gol. Oricine a făcut asta 
trebuie să o fi cunoscut pe Casey, continuă Dowling, de data 
aceasta plângând de-a binelea. Ucigaşul trebuie să fi ştiut că ea 
nu încuia întotdeauna seiful pentru că tastarea combinației i se 
părea pur şi simplu... a naibii de plictisitoare. A fost o crimă 
lipsită de sens, continuă Dowling. Actorul își duse mâna la piept, 
spunându-i lui Jacobi: Spuneţi-mi doar cum v-aș putea ajuta să-l 
prindeţi pe animalul care a făcut asta. 

Tocmai mă pregăteam să-l întreb de Dowling de ce făcuse duș 
în timp ce aștepta sosirea poliţiei, când Conklin mi-o luă înainte: 

— Domnule Dowling, deţineţi un pistol? 

Dowling aruncă o privire speriată spre Conklin. Faţa lui se 
crispă de durere. Se prinse de braţul stâng și zise: 

— Ceva nu este în regulă. 

Apoi începu să se clatine și se prăbuși pe podea. 


Capitolul 13 

lisuse Hristoase! Marcus Dowling murea sub ochii noștrii . 

Conklin găsi aspirina, Jacobi aşeză o pernuţă decorativă sub 
capul lui Dowling, iar eu am sunat la urgenţe. Am repetat adresa 
casei şi am urlat în telefon: 

— Bărbat de cincizeci de ani! Atac de cord! 

Dowling încă era crispat de durere când sosi ambulanta. 
Bărbatul fu întins cât era de lung pe o targă cu roţi și scos pe 
uşă. Jacobi se duse cu ambulanţa, împreună cu Dowling, la 
spital, lăsându-ne pe mine şi pe Conklin să cercetăm cartierul. 

Luminile caselor din fantasticul cartier de lux sclipeau ici-colo 
în întunericul nopţii de-a lungul străzii mărginite de copaci. 
Cazul acesta nou mă îngrijora. 

Casey Dowling era faimoasă şi foarte bogată, iar asta 
însemna că opinia publică avea să facă presiuni asupra 
autorităţilor, care, la rândul lor, aveau să facă presiuni asupra 
noastră pentru a-l găsi cât mai repede pe criminal. Poliţia din 
San Francisco deja suferea din cauza tăierii bugetului şi a lipsei 
de personal. 

Adăugând la toate astea aşteptările opiniei publice, care 
considera probabil că o crimă putea fi rezolvată într-o oră, 
eventual între pauzele publicitare, eram sigură că trebuia să ne 
pregătim de un îndelungat și mediatizat coşmar. 

Speram ca directorul Clapper să apară cu vreun indiciu solid 
descoperit la laborator, pentru că momentan, pe lângă faptul că 
nu aveam nicio bază de la care să plecăm, simţeam că tot ceea 
ce ne spusese Marcus era o minciună. 

— De ce ar fi împuşcat-o un hoţ pe Casey Dowling? l-am 
întrebat pe Conklin în timp ce mergeam pe stradă. 

— Ai auzit ce a spus Clapper. Hoţul purta la el o armă pentru 
orice eventualitate. 

— În caz că ar fi fost surprins de un proprietar alarmat. 

— Exact. 

— Dar Casey Dowling nu era înarmată. 

— E adevărat. Poate că l-a recunoscut pe intrus, zise Conklin. 
Ştii poveştile acelea pe care le scrie Cindy despre „Hello Kitty”? 

Era vorba de Cindy Thomas, reporter criminalisl la San 
Francisco Chronicle şi o prietenă bună, cu o perspicacitate 
remarcabilă în rezolvarea misterelor din romanele polițiste. 


Recent, Cindy scrisese despre un spărgător care opera numai 
la etajele superioare ale locuinţelor pe care le prăda, pătrunzând 
întotdeauna în casă în timp ce proprietarii luau cina la primul 
nivel şi sistemul de alarmă era închis. Acest hoţ dispărea numai 
cu bijuteriile - care încă nu fuseseră găsite. Cindy îl poreclise 
Hello Kitty şi de atunci aşa îi rămăsese numele. 

lată ce se ştia despre acest Hello Kitty: era iute, în formă, 
extrem de abil şi avea probabil o pereche de „biluţe” uriaşe. 

— Gândeşte-te puţin, continuă Conklin. Hello Kitty pare să fie 
la curent cu toate cinele festive ale tuturor acestor oameni 
bogaţi. Dacă este de fapt o persoană din acest cerc? Dacă 
doamna Dowling l-a recunoscut, poate că eliminarea ei era 
singura cale de scăpare. 

— Nu e o ipoteză proastă, i-am spus lui Conklin în timp ce 
înaintam pe aleea vilei alăturate, spre treptele din faţa uşii de la 
intrare. Dar stai puţin! Ce crezi despre părul ud al lui Dowling? 

— S-a spălat de sângele soţiei sale. 

— Deci a sărit sub duş imediat după ce Casey a fost ucisă, am 
comentat eu. Mi se pare ciudat. 

— Atunci care-i teoria ta? Crimă de gradul întâi? 

— De ce nu? Şi ce dacă Dowling e un superstar? E ceva la el 
ce nu îmi place. l-a spus lui Clapper că a auzit două împuşcături. 
Nouă ne-a spus că a auzit un zgomot puternic, după puţin timp, 
a auzit un al doilea sunet neidentificat, iar a doua oară a fost 
sigur că auzise un foc de armă. 

— Poate că făcea doar o trecere în revistă, spunându-ne totul 
pe scurt, zise partenerul meu. 

Este posibil, am răspuns eu. Sau poate că a inventat totul pe 
parcurs şi nu-şi poate susţine povestea. 


Capitolul 14 

Vila învecinată cu reşedinţa soţilor Dowling era amplasată 
puţin mai departe de strada principală, fiind ceva mai retrasă, şi 
avea o curte laterală în care se afla locuinţa grădinarului, iar pe 
aleea din faţa garajului erau parcate două maşini de lux. 

Am apăsat butonul soneriei, care ţârâi strident. Uşa din faţă 
se deschise şi un băiat cu părul castaniu, de vreo zece ani, 
îmbrăcat cu o bluză de rugby peste pantalonii de pijama, ridică 
privirea spre noi şi ne întrebă cine suntem. 

— Eu sunt sergentul Boxer, iar acesta e inspctorul Conklin. 
Părinţii tăi sunt acasă? 

— Kellll-yyyy! 

Băiatul se numea Evan Richaras, iar Kelly era bona lui - o 
femeie de vreo douăzeci şi cinci de ani, care ne spuse că 
urmărea Project Runway în camera de zi atunci când auzise 
sirenele maşinilor de poliţie. 

— Casey Dowling a fost omorâtă? întrebă ea. E o nebunie! 
Hoţul ar fi putut intra şi aici! Evan, poţi să-mi dai telefonul? 
Trebuie să-i sun pe părinţii tăi. 

— Cred că am văzut ceva, interveni băiatul. Mă uitam pe 
fereastra dormitorului meu când am văzut pe cineva fugind pe 
lângă casa vecinilor. Pe sub copaci, unde era întuneric. 

— L-ai putea descrie? întrebă Conklin. 

Evan clatină din cap. 

— Am văzut pe cineva fugind, atâta tot. Era îmbrăcat în 
negru. l-am auzit gâfâitul în timp ce alerga. 

L-am întrebat pe copil dacă persoana pe care o văzuse era 
mică sau mare şi dacă observase ceva special la felul în care 
alerga. 

— Am crezut că era un tip care făcea jogging. Purta o căciulă, 
aşa cred. Când m-am uitat în jos i-am văzut creștetul capului. 

Coklin îi lăsă bonei cartea sa de vizită şi îl rugă pe Evan să-i 
telefoneze dacă îşi mai amintea ceva. Apoi ne-am îndreptat spre 
următoarea casă de pe aceeaşi stradă. Pe drum i-am spus lui 
Conklin: 

— Deci s-ar putea să avem un martor ocular. Kitty a fost văzut 
fugind de la locul faptei. 

Şi atunci telefonul meu începu să sune. 

Erra Yuki, care-mi trimisese un mesaj: „Sună-mă”. 

Am apăsat tasta de reapelare şi Yuki mi-a răspuns imediat. 


— Dumnezeule! O cunosc! zise Yuki. 

— Pe cine? 

— Pe Casey Dowling. 

La naiba, cum circulau zvonurile! Cum naiba aflase? Știa deja 
tot ce se întâmplase. 

— Am fost colege la Facultatea de Drept, Lindsay. Pe toți 
dracii! Casey era o fată adorabilă. O păpuşă! Când ai să-l prinzi 
pe făptaş, promit că voi lupta pentru cazul ăsta şi am să-l trimit 
pe ucigaşul lui Casey Dowling direct în iad. 


Capitolul 15 

Sarah Wells închise uşa dormitorului şi avu grijă să o încuie. 
Gâfâia încă după escapada ei nocturnă, iar nările îi tremurau. 
Rămase în faţa oglinzii, îşi trecu mâinile prin păr, răsfirându-l, şi 
se privi cu luare aminte - era epuizată. 

Se vedea? 

Pielea îi era atât de albă, aproape transparentă, iar ochii 
căprui păreau enormi. Îşi aminti cum soţul ei îi spunea că ar fi 
putut arăta bine dacă şi-ar fi dat silinţa dar de când îi spusese el 
asta ea devenise şi mai hotărâtă să arate exact aşa cum era: ca 
o profesoară de şcoală primară, de douăzeci şi opt de ani, cuo 
viaţă dublă. Şi când îşi spunea asta, nu se referea la jafuri. 

Sarah îşi puse cele două rucsacuri pe podea, apoi deschise 
sertarul de sus al bătrânei şi masivei sale măsuţe de toaletă 
American Waterfall. La fel ca ea, măsuţa de toaletă păstra 
anumite secrete. 

Sarah luă mormanul de tricouri şi pantaloni de trening din 
sertarul de sus al măsuţei şi scoase fundul lat al sertarului. Îşi 
tinu respiraţia, sperând - ca întotdeauna - ca bijuteriile să fie 
încă acolo. 

Erau. 

Fiecare dintre capturile ei avea propriul săculeţ din pânză 
moale; cinci colecţii de bijuterii absolut superbe, iar acum, cu 
ultimele - sustrase de la soţii Dowling - avea șase. 

Sarah trase fermoarul rucsacului în care se afla ultima ei 
captură şi admiră superba grămăjoară de bijuterii strălucitoare, 
care până nu de mult aparținuseră soţiei unui star de cinema. 
Era o colecţie incredibilă: minunate și nemaivăzute safire şi 
diamante; inele, coliere şi brățări; bijuterii care valorau sute de 
mii de dolari, poate chiar mai mult. 

Sarah reuşise să le sustragă la limită - fusese jalnică, pentru 
numele lui Dumnezeu! Era în siguranţă pentru moment, dar 
avea totuşi o mare problemă: cum să scape de marfă. 

Maury Green, mentorul şi omul ei de încredere, cel care plasa 
lucrurile furate - era mort, ucis la aeroport de glonţul cu care un 
poliţist intenţionase să-i împuşte clientul - un hoţ de bijuterii 
care fugea de autorităţi. Maury fusese un profesor şi un prieten 
bun. | se părea cu adevărat deprimant că acesta nu mai era în 
viaţă ca să-i sărbătorească succesul şi să-şi primească partea ce 
i se cuvenea. 


La fel ca şi alţi plasatori experimentați ai bunurilor furate, 
Maury îi dădea zece la sută din preţul de vânzare al acestora. 
Nu părea o sumă colosală, ţinând cont de valul ce s-ar fi abătut 
asupra ei dacă ar fi fost prinsă, şi totuşi - era o tonă de bani în 
comparaţie cu ceea ce câștiga ca profesoară. lar acum, Maury 
nu mai era. 

Cu cât păstra mai mult bijuteriile, cu atât creşteau șansele să 
fie prinsă cu ele în casă. 

Sarah ridică bijuteriile lui Casey Dowling şi le plimbă pe sub 
lampa de pe masă, astfel încât lumina să fie reflectată de 
faţetele pietrelor preţioase. 

In spatele uşii încuiate a dormitorului ei, Sarah Wells rămase 
fascinată de superba sclipire. 


Capitolul 16 

Sarah Wells nu era primul spărgător care intra prin efraţie 
într-o locuinţă în timp ce mâncarea era pe masă. Doar studiase 
metodele maeştrilor în domeniu: Dinnertime Burgler!? şi Dinner 
Set Gang!!. Aceştia furaseră bijuterii de zeci de milioane folosind 
unelte simple, tradiţionale, în timp ce victimele lor se delectau 
pe îndelete cu desertul şi cafeaua la parterul casei. 

La fel ca modelele ei, Sarah îşi cercetase în detaliu ţintele 
vizate şi le studiase o vreme mişcările. Ţinând cont de toate 
zvonurile acelea care circulau despre Hello Kitty, se mira cât de 
sigure se simțeau victimele ei doar pentru că luminile erau 
aprinse, fără ca sistemele de securitate să fie pornite. 

Era uimitor cât de ciudat gândeau. luhuu pentru asta. 

In timp ce Sarah admira bogăţiile care aparținuseră până de 
curând soţilor Dowling, o bijuterie superbă îi atrase atenţia în 
mod special, captivând-o de-a dreptul. 

Era un inel cu o piatră enormă de un galben pal, având vreo 
douăzeci de carate probabil, şi tăietură cushion!?, cu o montură 
ostentativă. 

Se apucă să numere pietricelele montate în jurul pietrei 
centrale şi descoperi că erau în total 120 de diamante mărunte. 

Ce inel! 

La naiba, chestia asta îţi putea provoca un şoc. Era evident, 
un cadou romantic. Fără îndoială, Marcus Dowling îi dăruise 
acest inel soţiei sale cu o ocazie specială, iar acum Sarah se 
întreba cât putea valora o asemenea bijuterie. 

Desigur, învățase o mulţime de lucruri despre pietrele 
preţioase - încă de când începuse să dea spargeri pe timpul 
nopţii, dar nu se pricepea atât de bine la gemologie şi era foarte 
curioasă să ştie ce valoare avea în puterea ei. 

Ascunse restul bijuteriilor sustrase de la soţii Dowling şi mica 
trusă cu unelte în sertarul de sus al măsuţei de toaletă, montă 


10 Hoţul de la ora cinei (n.tr.) 

Bandă de spărgători din timpul cinei (n.tr.) 

12 Tăietura cushion (pernuţă) este una dintre cele mai populare 
tăieturi ale diamantelor de mai bine de un secol. Pietrele tăiate 
astfel au colţurile rotunjite şi faţetele mari pentru a spori 
strălucirea. Forma diamantului variază de la pătrat la 
dreptunghi (n.red.) 


înapoi fundul fals al sertarului, deasupra căruia îşi îndesă 
hainele, apoi închise sertarul şi scoase de sub dulap ghidul 
ilustrat al pietrelor preţioase, pe care îl luă cu ea în patul dublu. 

Răsfoind cartea, descoperi două imagini care semănau 
perfect cu piatra inelului. Probabil că piatra inelului era topaz 
sau turmalină galbenă. Nu, nu - enorma piatră galbenă a lui 
Casey Dowling avea o nuanţă verzuie. Ceea ce însemna că 
putea fi citrin, o piatră strălucitoare, dar nu extrem de 
valoroasă. Acesta era un motiv în plus ca Sarah să-și dorească 
să păstreze inelul. 

Deși ştia că era o greşeală teribilă să păstrezi obiecte furate, 
trebuia să găsească o cale de a ţine măcar acel inel. Voia mai 
mult decât un suvenir. Voia un trofeu. O recompensă. lar acum 
se gândea că soluţia cea mai bună era să monteze piatra 
galbenă într-un pandantiv. 

Își aminti nişte vorbe de duh pe care bunica ei i le spusese 


mamei sale, care i le spusese ei: „Pe unele persoane, 
diamantele false par veritabile. Pe altele, diamantele veritabile 
par false”. 


Sarah îşi spuse că la gâtul ei - ţinând cont de garderoba 
marca T.J. Maxx şi aspectul ei modest - citrinul avea să arate 
precum sticla colorată. Se uită în oglindă, admirându-şi piatra 
galbenă în dreptul pieptului, chiar sub claviculă, admirându-i 
sclipirea pe maleta neagră cu care era îmbrăcată. 

Părea mult mai mică fără montura din inel. 

Era sigură că odată transformată în pandantiv, piatra nu avea 
să o dea de gol. În timp ce Sarah se admira în oglindă, auzi o 
bătaie puternică în uşă. Era soţul ei, Trevor. 

— De ce ţii uşa închisă, domnişoară? Ce faci acolo? Te distrezi 
singură? 

— Ai putea spune şi aşa, îi răspunse Sarah. 

— Lasă-mă să intru. 

— Nu. 

— Deschide! 

Sarah ascunse inelul sub piciorul veiozei de pe noptiera ei. 

— Du-te naibii! strigă ea. 

Bărbatul începu să zgâlţâie uşa, lovind-o cu picioarele. Sarah 
se duse la uşă şi o deschise cu cheia. Doar o nouă zi, îşi spuse în 
timp ce-i făcea loc lui Trevor să intre în dormitor. Doar o nouă zi 
din viața secretă a lui Sarah Wells. 


Capitolul 17 

Sarah trânti uşa apartamentului şi ieşi din clădire. Se îndreptă 
cu paşi mari spre maşină, gândindu-se la nenorocitul de Trevor, 
care se rugase de ea: „Mai aşteaptă doar un minut”. Doar că în 
loc de unul trecuseră douăzeci de minute insuportabile sub 
trupul lui gras şi dezgustător, iar acum avea să întârzie la slujbă 
- din nou. 

Sarah porni cu Saturnul ei pe Delores Street şi intră pe 
autostradă, pentru a recupera timpul pierdut. Deschise radioul şi 
găsi emisiunea Good Morning, cu Lisa Kerz şi Rosemary Van 
Buren, situaţia traficului rutier, vremea şi știrile locale. 

Lisa Kerz tocmai spunea: 

— Rosemary, iată ultimele noutăţi în cazul Casey Dowling, 
despre care tocmai am aflat că a fost împuşcată în cursul nopţii 
trecute. 

Împuşcată? Cum adică? Mâinile lui Sarah se crispară pe volan. 

— Poliţia nu are niciun indiciu referitor la cel care a împușcat- 
o? întrebă Van Buren. 

A ucis-o? 

Inima lui Sarah bătea să-i sară din piept. Ce fel de farsă era 
asta? Casey Dowling era vie şi striga cât o ţinea gura atunci 
când ea reuşise să evadeze din reşedinţa Dowling. 

Casey era vie atunci. 

— Nu, avem o ştire despre Marcus Dowling de data asta, zise 
Kerz. O ştire de ultimă oră. Avocatul lui Marcus Dowling, Tony 
Peyser, a făcut o declaraţie cu numai zece minute în urmă... 

Sarah se holbă la radio preţ de câteva secunde, de parcă 
obiectul ar fi fost o persoană, ascultând-o pe Lisa Kerz, care 
spunea că avocatul lui Marcus Dowling intrase în direct pe 
postul KQED pentru a cere ajutorul oamenilor din San Francisco. 
Ea îşi îndreptă privirea din nou spre drum chiar la timp să evite 
parapetul. 

— Ei bine, iată care este declaraţia abia difuzată pe canalul de 
televiziune, adăugă Van Buren. După spusele domnului Peyser, 
„domnul Dowling oferă o recompensă de cincizeci de mii de 
dolari pentru informaţii care pot duce la arestarea celui care a 
ucis-o pe Casey Dowling”. 

Sarah văzu indicatorul de ieşire de pe autostradă apropiindu- 
se în viteză de maşină, aşa că trase brusc de volan fără să mai 


semnalizeze, lăsând urme de cauciuc pe asfalt atunci când făcu 
virajul. 

Odată ce ieşi de pe autostradă conduse buimacă, fără să mai 
vadă nimic în jur, apoi se trezi în parcarea liceului Booker T. 
Washington. 

Sarah încuie maşina, îşi puse geanta pe umăr şi trecu de 
porţile mari din fier forjat ale liceului, până la clădirea principală. 
Intră în cancelarie pentru cafeaua zilnică, lichidul energizant 
care o ajuta să înfrunte greutăţile zilei. 

Clopoţelul sunase deja. În cancelarie nu era decât o singură 
persoană: Heidi Meyer, care stătea lângă automatul de cafea, 
amestecând cu un beţişor cafeaua din cana pe care o ţinea în 
mână. 

Sarah o salută: 

— Bună, Heidi. 

— Bună. Ce-i cu tine? Te simţi bine, Sarah? 

— Nimic. Trevor e un ticălos, înţelegi? 

Heidi puse cana pe masă şi îşi deschise larg braţele, dându-i 
lui Sarah o îmbrăţişare. Sarah acceptă îmbrăţișarea învăluită de 
parfumul plăcut de liliac al femeii. Îşi îngropă faţa în norul 
delicat de păr roşu al lui Heidi şi rămase aşa câteva secunde. 

Oare Heidi îi putea auzi sângele clocotindu-i în vene? 
Dumnezeule! Consecințele tragediei de care tocmai auzise erau 
inevitabile. Poliţia avea să-şi concentreze toate forţele pentru a 
o găsi pe Sarah, pentru a-i pune în cârcă uciderea lui Casey 
Dowling. Era o nebunie, un coșmar! 

— Întârziem la oră, îi zise Heidi frecând-o uşurel pe spate. 
Monştrii se vor răscula. 

— Ca întotdeauna, zise râzând Sarah. 

Heidi o sărută fugitiv pe buze, iar Sarah o sărută şi ea, la 
rândul ei, dar mai apăsat şi mai senzual. Buzele dulci ale lui 
Heidi se deschiseră sub ale ei, Sarah punând în acel sărut toată 
pasiunea de care era în stare. 

Ce bine ar fi fost să-i poată spune lui Heidi tot ce se 
întâmplase. 


_ Capitolul 18 

In dimineaţa de după crimă, Barbara Ann şi Darren Benton se 
răceau la morgă, împreună cu Casey Dowling în timp ce Conklin 
şi cu mine ne holbam unul la altul pe deasupra birourilor noastre 
supraîncărcate de dosare. Eram într-o confuzie totală. 

Preluasem cazul Dowling pentru că Jacobi spusese extrem de 
clar: „Cazul Dowling e mai important decât Benton. De fapt, e 
mai important decât oricare altul”. 

Pentru că victima, Casey Dowling, era o celebritate. În vreme 
ce numele Benton nu era cunoscut de nimeni. Îi spusesem lui 
Jacobi că ucigaşul psihopat care lăsase un mesaj în maşina 
RAV4 a Bentonilor mă facea să mă simt ca şi cum aş fi avut 
degetul în priză. Că eram sigură de faptul că ucigaşul mamei şi 
copilului acţiona după un tipar şi că eu şi Conklin ar fi trebuit să 
lucrăm acum doar la cazul Benton. Jacobi se mulţumi să ridice 
din umeri. 

— Ce vrei de la mine? Nu am destui oameni. Nu am buget. 
Vreau să-mi păstrez slujba. Fă cum îţi spun. 

Conklin arăta fresh, ochii lui căprui sclipind în întunericul 
biroului nostru supraîncărcat. Părul şaten și lucios îi cădea peste 
frunte în timp ce studiam împreună notițele despre cazurile de 
furt care-l aveau ca suspect pe Hello Kitty şi câteva poze 
proaspăt developate cu dormitorul principal al familiei Dowling. 

Transferam într-un fişier din computer fotografiile făcute de 
Clapper la scena crimei, când Cindy Thomas intră valvârtej pe 
uşa secţiei şi se îndreptă spre biroul în care lucram eu şi 
Conklin. 

— Priviţi! strigă ea. 

Buclele blonde îi erau răvăşite, iar ochii ei aruncau fulgere 
albastre. Cindy flutura într-o mână Oakland Tribune, tabloidul 
mai mic, dar şi mai incisiv care concura cu Chronicle. 

Titlul de pe prima pagină era Hello Kitty ucide. 

Pentru că Cindy îl poreclise aşa pe acest spărgător, despre 
jafurile căruia scrisese cu regularitate, ea îl considera al ei. 

— Toţi îmi preiau acum povestea, zise ea furioasă, 
întorcându-şi privirea amenințătoare de la mine la Cocklin şi iar 
înapoi la mine. Vă rog, daţi-mi ceva! Am nevoie de informaţii 
noi, ca să am un avantaj în faţa celor de la Tribune. 

— Nu avem nimic, i-am spus eu. Aş fi vrut eu să avem. 

— Rich? i se adresă ea partenerului meu. 


Cindy este cu patru ani mai tânără decât mine şi o consider 
sora mea mai mică mai mult chiar decât pe propria mea soră 
mai mică. O iubesc şi chiar dacă ea mă înfruntă, de asemenea 
îşi foloseşte deosebita ei intuiţie şi tenacitatea rară, de buldog, 
pentru a mă ajuta la rezolvarea cazurilor de crimă. Acestea sunt 
marile ei calităţi. 

Cindy îşi trase un scaun, aruncându-ne priviri piezișe mie şi lui 
Conklin. Era o adevărată metaforă vizuală şi nu-mi plăcea deloc. 

— De ce ar fi ucis-o Hello Kitty pe Casey Dowling întrebă ea. 
Kitty nu a fost niciodată o persoană violentă. De ce ar fi purtat o 
armă la el când jaful armat l-ar fi putut costa viaţa? 

— Lucrăm la cazul ăsta, Cindy, i-am spus. lisuse! Nu ne-am 
oprit deloc. Am dormit doar două ore noaptea trecută... 

— Rich? întrebă Cindy ridicându-şi capul ca o mică pasăre 
galbenă. 

— Exact cum spunea şi Lindsay. Nu avem nimic. amprente, 
nici armă şi nici martori. 

— Ca de obicei, zise Cindy. 

Apoi îşi flutură genele spre Conklin, aruncându-i cea mai 
provocatoare privire de care era în stare. 

— Neoficial, bineînţeles. 

Conklin aşteptă o secundă, după care spuse: 

— Dar dacă victima, Casey Dowling, îl cunoştea pe intrus? 

Cindy sări de pe scaun, se aruncă de gâtul lui Conklin, îl 
sărută pe gură, apoi dispăru într-o secundă din biroul nostru. 

— PA, CINDY! am strigat după ea. 

Conklin izbucni în râs. 


Capitalul 19 

— Mă duc să o văd pe Claire, i-am spus partenerului meu. 

— Păstrăm legătura, mi-a răspuns el. 

Am coborât trei etaje şi mi-am făcut loc pe holul aglomerat al 
Palatului de Justiţie, am ieşit afară pe uşa din spate, apoi am 
străbătut palierul intermediar până la biroul medicului legist. 

Am găsit-o pe Claire în sala de autopsie. Purta o bonetă 
impermeabilă înflorată şi un şorţ peste costumul medical XXL - 
având încă un surplus de kilograme rămas în urma sarcinii, din 
cauza căruia era nevoită să poarte mărimea 16. Am strigat-o, iar 
ea şi-a ridicat privirea de la cadavrul Barbarei Ann Benton, care 
zăcea eviscerat pe masa de autopsie. 

— Tocmai ai ratat-o pe Cindy, zise Claire, punând ficatul 
Barbarei Ann pe un cântar. 

— Nu, nu am ratat-o. A venit ca o furtună în biroul de la 
Omucideri. l-a administrat lui Conklin o sărutare tip ventuză. l-a 
promis anumite favoruri în schimbul unui titlu răsunător, iar ela 
acceptat cu mult entuziasm. Ce a reuşit să scoată de la tine? 

— Ştiri de ultimă oră! Casey Dowling a murit împuşcată. Cindy 
are cea mai bună slujbă, nu crezi? Se poate concentra pe 
singurul ei articol şi încă mai are suficient timp să se culce cu 
inspectorul Bunăciune. 

— Ceva interesant despre Barbara Ann Benton? am întrebat 
eu zgâindu-mă la cavitatea abdominală a cadavrului şi sperând 
să evit un subiect sensibil. Ca să fiu mai exactă, era destul de 
greu să o ţin pe Cindy departe de informaţiile confidenţiale ale 
poliţiei - iar eu nu mă culcam cu ea. 

— Nicio surpriză post-mortem, zise Claire. Doamna Benton a 
încasat două gloanţe. Oricare dintre ele ar fi putut să o ucidă, 
dar glonţul tras în piept i-a provocat moartea. 

— lar copilul? 

— Cauza morţii: un glonţ de calibrul nouă milimetrii care a 
penetrat lobul temporal. E vorba de omor. Semnat, parafat şi 
oficial. Gloanţele sunt la laborator. 

Claire o rugă pe asistenta ei să termine cu Barbara Ann, apoi 
îşi scoase mănuşile şi masca şi mă conduse afară din sala de 
autopsie, în cabinetul ei. Ea se aşeza pe scaunul rotativ, iar eu 
m-am prăbuşit în scaunul din faţa biroului ei. Scoase două sticle 
de apă din frigider şi îmi întinse şi mie una. 


Claire are pe birou o fotografie înrămată, iar eu am întors-o 
spre mine ca să o pot studia mai bine: noi patru pe treptele din 
faţa Palatului de Justiţie. lat-o pe Yuki la costum, cu părul ei 
negru şi cărare pe mijloc căzându-i în două valuri lucioase până 
la bărbie; pe Cindy, care avea un rânjet cât toate zilele, dinţii ei 
din faţă, uşor suprapuşi, atrăgând atenţia asupra faptului că e 
atât de drăguță în realitate; pe Claire, plinuţă, veselă şi 
frumoasă la cei patruzeci şi cinci de ani ai ei. 

Și iată-mă şi pe mine, mai înaltă decât toate trei la cei 1,78 
metri ai mei, cu părul blond strâns într-o coadă la spate și 
afişând o expresie foarte serioasă. 

Adevărul este că mă consider o persoană veselă. Mă întreb de 
unde mi-a venit această idee. 

— Ce nu este în regulă, Lindsay? 

— Nu obţii întotdeauna ceea ce vrei, i-am spus încercând să 
zâmbesc. 

— E vorba despre cazul Benton? Sau despre cealaltă 
chestiune? 

— Ambele. Ascultă, îl supervizez pe Chi în cazul Benton, dar el 
este responsabilul de drept. 

— Știu. lar tu ştii foarte bine că Paul Chi se va da peste cap să 
rezolve acest caz. 

Am încuviinţat din cap. 

— Spune-mi ce ai aflat despre Casey Dowling. 

— Cel care a împuşcat-o a folosit un pistol de calibru 44. 

— Glumeşti. 

— Ştiu. Ce să facă un hoţ cu un asemenea tun când i-ar fi fost 
de ajuns un pistol mic şi drăguţ de nouă milimetrii? Laboratorul 
nu a descoperit nimic care să se potrivească în baza de date. 

— Te-ai mişcat repede, i-am spus eu. 

— L-am zorit pe Clapper, iar acum trebuie să-mi numesc cel 
de-al doilea copil după el. 

— Clapper Washburn. Un nume oribil pentru un copil. 

Claire izbucni în râs, apoi spuse cu gravitate: 

— S-ar putea totuşi să fie ceva. 

— Cred că nu e cazul să te implor. 

— Când am folosit kitul de viol în cazul Dowling, am găsit 
probe care atestă faptul că a înteţinut relaţii sexuale. Peştişorii 
înotau încă. 


Capitolul 20 

Când m-am întors la biroul meu, Conklin mi-a spus: 

— In timp ce erai plecată, au sunat şaptezeci şi doi de oameni 
care susțineau că au indicii despre asasinarea lui Casey 
Dowling. Uite! 

Brenda îşi făcu apariţia, lăsând pe biroul lui mai multe 
hârtiuţe roz cu mesaje. 

— Mai avem zece. 

— Ce am pierdut? am întrebat eu. 

— Avocatul lui Dowling a intrat în direct, spunând că oferă 
cincizeci de mii pentru orice informaţie care ar putea duce la 
arestarea celui care a ucis-o pe Casey Dowling. 

— Tocmai asta e problema, Rich. Este oare Dowling 
îndreptăţit să ofere o recompensă? Sau intenţionează să ne 
pună bețe în roate cu ponturi ciudate ca să nu putem lucra în 
linişte la acest caz? 

Tocmai o sunasem pe Yuki pentru a discuta cu ea posibilitatea 
obţinerii unui mandat pentru a avea acces la înregistrările 
telefonice şi la cele de pe computerul lui Dowling, când Jacobi 
trase un scaun în mijlocul biroului nostru înghesuit, îl încălecă şi 
chemă toată echipa de la Omucideri pentru instrucţiuni urgente. 

Am rămas din nou uimită de înfăţişarea lui. Părea epuizat în 
ultimul hal. Jacobi este un veteran în poliţie cu peste douăzeci 
de ani de experienţă la departamentul Omucideri. Este înainte 
de toate un supravieţuitor atât al atacurilor fizice, cât şi al 
vicisitudinilor vieţii. Ce putea să-l sperie acum atât de mult? 

Jacobi îmi făcu un semn din cap, apoi întoarse privirea în jur, 
uitându-se pe rând la restul echipei din schimbul întâi: 
inspectorii Chi, McNeil, Lemke, Samuels și Conklin, precum şi doi 
băieţi din schimbul al doilea, care fuseseră desemnaţi să ne 
ajute. Cred că Jacobi își făcea griji pentru că eram foarte puţini, 
aveam foarte multe cazuri şi nu puteam rezolva decât foarte 
puţine dintre acestea. li ceru lui Chi să-i prezinte raportul asupra 
cazului Benton. 

Chi se ridică în picioare - un şmecher de 1,80 metri, deo 
inteligenţă sclipitoare. Raportă că el şi partenerul său îl 
urmăriseră pe Richard Benton, că verificaseră alibiul acestuia şi 
că asigurarea de viaţă a Barbarei Ann Benton nu ar fi acoperit 
nici măcar cheltuielile de înmormântare. 


— Înregistrarea de pe camera de supraveghere din parcare 
este foarte neclară. Criminalul purta o şapcă. Şi-a ţinut capul 
plecat, dar din câte am putut observa, pielea de pe gâtul lui era 
albă, deci credem că e alb. Se pare că i-a spus ceva victimei 
înainte să o împuşte pe ea şi pe copil. Nu a furat nimic, dar 
poate că a intrat în panică. Pare totuşi un jaf care a decurs 
prost. 

Jacobi îi puse întrebările care ne frământau pe toţi: 

— De ce l-a împuşcat pe copil? Şi, lisuse, Paul, ce naiba 
înseamnă WCF? 

— Nu există inițialele WCF în baza noastră de date, domnule 
locotenent. Nu este un grup infracţional şi nici vreo organizaţie 
teroristă cunoscută. Am găsit vreo treizeci de abonaţi telefonici 
al căror nume de botez începe cu W şi cel de familie cu F, şase 
dintre aceştia având şi inițiala intermediară C. Îi vom verifica în 
cel mai scurt timp. 

Următorul detectiv luat la întrebări am fost eu. 

Am pus la curent echipa cu tot ce aflasem despre uciderea lui 
Casey Dowling - adică mai nimic -, menţionând că încercam să 
găsim indicii referitoare la cele două jafuri comise recent, cu 
acelaşi mod de operare. 

— In toate cele şase cazuri, proprietarii erau acasă şi niciunul 
nu l-a văzut pe hoţ. De data aceasta însă, a fost o fatalitate, am 
spus eu, şi s-ar putea să avem un martor ocular. Un băiat de 
zece ani din vecini a văzut o siluetă în negru îndepărtându-se în 
fugă de locul crimei. Până acum, totul indică faptul că victima |- 
a surprins pe hoţ, iar acesta a împuşcat-o. 

Jacobi încuviinţă din cap, apoi aruncă bomba. 

— M-a sunat şeful în dimineaţa asta şi mi-a spus că ar fi mai 
eficient să  combinăm echipa noastră cu departamentul 
Omucideri din cadrul Diviziei de Nord. 

— Cum adică „să ne combinăm”? am întrebat eu, consternată 
la gândul că aveam să ne înghesuim cu toţii - de două ori mai 
mulţi decât în prezent - în micul nostru spaţiu de lucru de numai 
54 de metri pătraţi. 

— Cei de sus consideră că avem nevoie de mai mulţi oameni 
care să lucreze la cazurile astea, de mai multă colaborare 
pentru rezolvarea lor şi, la naiba, probabil de o nouă ierarhie de 
comandă. 


Deci asta era! De-asta arăta Jacobi de parcă fusese târât de 
camion. Slujba lui era în primejdie, iar asta avea să ne afecteze 
pe noi toţi. 

— Nu s-a stabilit nimic încă, zise Jacobi. Să închidem cazurile 
astea. Nu mă pot împotrivi nimănui dacă vom pierde. 

Întrunirea se sfârşi într-un oftat colectiv, după care Jacobi ne 
invită pe Conklin şi pe mine să-l însoţim în ceea ce noi numeam 
în glumă „biroul lui de colţ”: o încăpere meschină, cu pereţi din 
sticlă şi o singură fereastră cu vedere spre autostradă. 

Conklin îşi trase scaunul de lângă birou, iar eu m-am rezemat 
de tocul uşii, analizând din priviri ridurile orizontale ce apăruseră 
peste noapte pe fruntea lui Jacobi. 

— Dowling nu a făcut atac de cord, spuse Jacobi. Au fost doar 
nişte dureri în piept şi respiraţie precipitată. | se spune atac de 
stres. Este posibil. Simptomele se potrivesc. Sau s-a prefăcut. 
Poate că de data asta va obţine acel Oscar după care tânjeşte. 
Până una-alta, abia a ieşit din spital. 

l-am spus lui Jacobi că raportul medicului legist menţiona că 
victima, Casey Dowling, întreţinuse raporturi sexuale înainte de 
a muri. 

— Mergem să vorbim cu Dowling. 

— Aştept să-mi telefonaţi, zise Jacobi. 


Capitolul 21 

Marcus Dowling deschise uşa casei sale şi ne conduse într-o 
sufragerie decorată în întregime cu sofale în stil englezesc cu 
mânere curbate, aplice din porțelan albastru și alb pe pereţi şi 
statuete reprezentând câini Fu? pe polita de deasupra 
căminului. 

Mayfair!* se unea cu City pe malul Golfului. 

O femeie în rochie neagră, pe care Dowling nu ne-a 
prezentat-o, ne întrebă dacă voiam nişte băuturi răcoritoare şi 
părăsi tăcută încăperea, apoi reveni cu două sticle de apă 
pentru mine şi Conklin şi cu una de Chivas pentru gazda 
noastră. 

l-am spus: 

— Domnule Dowling, vă rog să ne spuneţi din nou ce s-a 
întâmplat noaptea trecută. 

El izbucni: 

— lisuse Hristoase! Dar v-am spus totul, nu-i aşa? Am crezut 
că aţi venit să-mi spuneţi voi ceva. 

Conklin - pe care eu, vulpe bătrână, îl consider un poliţist 
senzaţional - îi răspunse: 

— Ne cerem scuze, domnule. Dacă ne veţi spune din nou tot 
ce s-a întâmplat, s-ar putea să vă amintiţi ceva sau să vă vină 
vreo idee nouă despre cine ar putea fi făptaşul. 

Dowling încuviinţă din cap, se lăsă pe spătarul scaunului său 
tapiţat cu piele şi puse pe masă paharul în care-şi turnase o 
cantitate generoasă de scotch. 

— Soții Devereau plecaseră, zise el. Aşa cum am spus şi 
celuilalt ofiţer, tocmai puneam nişte vase în chiuvetă... 

— Doamna care ne-a adus răcoritoarele, l-am întrerupt eu. Ea 
nu era aici să vă ajute? 

— Vangy lucrează doar ziua. Are un copil. 

Dowling povesti din nou cum urcase soţia lui la etaj înaintea 
lui, cum auzise împuşcăturile, cum o găsise apoi zăcând pe 
podea, fără suflare şi cum chemase poliţia. 

l-am spus: 


13 Câinii Fu sunt consideraţi, în feng-shui, apărători ai legii şi 
protectori ai clădirilor. Asigură protecţia supremă, alungă 
spiritele rele şi oamenii răuvoitori (n.red.) 

14 Zonă din centrul Londrei (n.tr.) 


— Domnule Dowling, seara trecută am observ că aveaţi părul 
ud. Aţi făcut un duş înainte de sosirea poliţiei? 

Dowling mormăi nemulţumit, iar degetele i se crispară pe 
pahar. Căutam pe faţa lui orice mic indiciu - o privire vinovată, 
de exemplu - şi mi s-a părut că o văd. 

— Eram devastat, spuse el. Am stat sub duş minute bune, 
plângând, pentru că nu ştiam ce altceva să fac. 

— Şi hainele dumneavoastră, domnule? întrebă Conklin. 

— Hainele mele? 

Domnule Dowling, vreau să fiu sincer cu dumneavoastră, zise 
Conklin. Ştim că sunteţi o victimă, dar există anumite 
protocoale. Vă vom duce hainele la laborator, iar asta va lămuri 
orice întrebare s-ar putea ivi mai târziu. 

Dowling îi aruncă lui Conklin o privire furioasă, apoi strigă: 

— Vangy! Condu-l pe inspectorul Conklin la etaj şi dă-i tot ce 
vrea. 

După ce Conklin şi menajera ieşiră din încăpere, l-am întrebat: 

— Domnule Dowling, când aţi avut ultima dată relaţii intime 
cu soţia dumneavoastră? 

— Dumnnezeule! Unde vreţi să ajungeţi? 

— Cineva a făcut sex cu soţia dumneavoastră, i-am explicat, 
presându-l. Dacă a fost ucigaşul, acesta ar fi putut lăsa probe 
care ne-ar putea ajuta... 

— Casey a făcut sex cu mine! strigă furios Dowling. Am făcut 
dragoste înainte de cină. Ce vă spune asta, mai exact? 

Cincisprezece minute mai târziu, eu şi Conklin părăseam casa 
lui Dowling cu o copie a listei sale de contacte telefonice, o 
probă de salivă pentru testul ADN şi cu toate hainele nespălate 
pe care le deţinea. Probabil printre acestea se aflau şi cele pe 
care le purtase atunci când soţia lui fusese împuşcată. 

— Am luat tot ce am găsit în coşul de rufe şi hainele agăţate 
în cuier, în spatele uşii de la baie, mi-a spus Conklin în timp ce 
ieşeam din casă şi ne îndreptam spre maşină. Dacă el a fost cel 
care a împuşcat-o, vom găsi urme de praf de puşcă. Vom avea 
pete de sânge. Va fi al nostru. 


Capitolul 22 

Era sfârşitul unei zile foarte lungi atunci când eu și Claire am 
abandonat strada întunecoasă şi am intrat la Susie's, un local cu 
pereţii colorați, zugrăviți cu buretele, arome picante şi clinchet 
metalic de tobe. 

Cindy şi Yuki ocupaseră masa lor favorită aflată în încăperea 
din spatele localului - Yuki în cel mai bun costum al ei de avocat 
pledant, în timp ce Cindy înlocuise obişnuiţii ei blugi cu un sacou 
crem şi o bluză îndrăzneață din şifon bleu. Fetele aveau în faţă 
chipsuri de banane şi bere, şi discutau aprins despre cazul 
Dowling. Eu şi Claire ne-am aşezat pe aceeaşi bancă din 
separeu în timp ce Cindy tocmai spunea: 

— Casey Dowling avea un diamant galben de douăzeci de 
carate în valoare de un milion de dolari. Era cunoscut drept 
„Soarele din Ceylon”. Poate că s-a luptat cu intrusul pentru a-l 
apăra. 

— Tu ce crezi Linds? Este posibil ca Hello Kitty să se fi înfuriat 
atât de tare încât să o omoare? 

— Casey nu avea pe corp răni care să indice o posibilă 
apărare, zise Claire. 

— Şi nici nu l-a strigat pe soţul ei, am adăugat eu. 

Am turnat nişte bere din carafa pentru mine și Claire, apoi am 
întrebat-o pe Cindy: 

— De unde ai obţinut acea informaţie despre diamant? 

— Am sursele mele. Dar eu nu m-aş entuziasma prea tare 
Linds. Până acum diamantul ăla cu siguranţă a fost tăiat într-o 
mulţime de pietricele. 

— Poate, i-am spus eu lui Cindy. Ascultă, mi-a venit o idee. 
Din moment ce te învârţi prin atâtea cercuri, ai putea analiza 
puţin rubrica mondenă pentru a semnala orice persoană 
suspectă, destul de tânără şi atletică pentru asemenea spargeri 
nocturne ale caselor cu etaj. 

— Crezi că Hello Kitty face parte din înalta societate? întrebă 
Yuki. 

— Rich crede asta, am rostit într-un glas eu şi Cindy. 

Yuki îşi dădu părul după urechi. 

— Dacă Hello Kitty este din înalta societate, trebuie să fi știut 
de diamantul acela enorm al lui Casey Dowling, iar dacă ea l-a 
recunoscut... 


— Da, admit, are sens, am spus eu. A fost o intrare prin 
efracţie - pe geam - în dormitorul soţilor Dowling. La fel ca în 
cazul celorlalte cinci spargeri. Există un martor care a văzut pe 
cineva care se îndepărta în fugă de casă. Clapper spune că nu a 
găsit praf de puşcă sau pete de sânge pe hainele lui Dowling. 
Aşadar, dacă Casey îl cunoştea pe Kitty... 

Pe neaşteptate, Claire bătu cu pumnul în masă. Chipsurile 
săriră de pe platou. Paharele cu bere se clătinară. Claire reuşise 
să atragă atenţia tuturor. 

— Îmi pare rău, dar cazul Benton îmi dă fiori. WCF? Ce-i asta? 
E o nebunie. O nebunie sinistră. Un tip de dispersie a prafului de 
puşcă nemaiîntâlnit. Un motiv necunoscut. Un copil împuşcat, o 
crimă gen execuţie. Vreau să mă înţelegeţi: nu-mi pasă al cui 
este cazul acesta şi ştiu foarte bine că nu este corect să-ţi pese 
de victima unei crime mai mult decât de alta. Am că-mi pare rău 
şi chiar îmi pare, dar ideea că acest copil e mort mă chinuie. 
îngrozitor. lar acum mă duc acasă la soţul şi la fetiţa mea. 


Capitolul 23 

Yuki achită nota de plată şi-i spuse lui Lorraine să păstrezee 
restul. Realiză că nu apucase să le spună prietenelor ei ultimele 
noutăţi. De obicei, când se întâlneau la Susie's râdeau, se 
relaxau şi luau cina. Dar în seara aceea fuseseră mohorâte şi 
după puţin timp se despărţiseră. 

Yuki se ridică, îşi încheie nasturii jachetei şi trecu pe la 
bucătărie, intrând în incinta principală a localului. Mâna ei era 
pe clanţa uşii de la intrare când, cedând unui impuls, se întoarse 
şi merse până la bar. 

Barmanul avea părul negru şi creţ, un chip surâzător şi un 
ecuson prins de buzunarul cămăşii sale viu colorate. 

— Miles? 

— Aşa mă cheamă, îi spuse el. Stai puţin, te-am mai văzut pe 
aici. Pe tine şi pe prietenele tale - bere şi margarita, nu-i aşa? 

— Sunt Yuki Castellano, îi spuse ea strângându-i mâna. Ce 
crezi? Cum se poate sărbători o zi încununată de succes la 
tribunal? 

— Intr-un proces de încălcare a legislaţiei rutiere? 

Yuki izbucni în râs. 

— Fă asta din nou, insistă Miles. Cred că soarele tocmai a 
răsărit. 

— Sunt procuror, zise ea. Lucrurile au decurs astăzi pentru 
băieții buni. Deci, ce propui? Ce pot să beau pentru asta? 

— Ceva clasic. Tradițional. Intotdeauna în trend. 

— Perfect, zise Yuki în timp ce Miles îi turna şampanie în 
pahar. Ştii, astăzi a fost grozav - cu mici excepţii. O pietricică 
enervantă în pantof. 

— Spune-mi despre ce este vorba. 

Yuki comandă o salată condimentată de crab, apoi îi povesti 
lui Miles despre cazul ei împotriva lui Jo-Jo Johnson. Victima, 
defunctul doctor Harris, era un băiat foarte rău, îi spuse ea, dar 
Jo-Jo era şi mai rău. Acesta îl lăsase pe doctor să moară înecat în 
propria vomă, după cincisprezece ore de agonie. 

— Juriul ar fi trebuit să-l declare vinovat după cinci minute, 
zise Miles. 

— Ar fi trebuit, dar a dat verdictul abia după o zi și jumătate. 
Avocatul lui Jo-Jo e foarte plăcut, iar Jo-jo e dezarmant de naiv. 
Dacă ai fi ţinut ochii închişi, ignorându-ţi complet instinctul, l-ai 


fi crezut, cu siguranţă, atunci când susţinea că nu şi-a dat 
seama că Harris era pe moarte. 

— Atunci e grozav că ai câştigat. 

— Da. Am trecut prin multe procese în ultimii doi ani. Am 
pierdut de multe ori. 

— Dar nu ai spus nimic despre pietricica din pantof, 

— Numele lui este Jeff Asher. Avocatul părţii adverse. Tipul a 
venit la mine după ce clientul său a fost scos în cătuşe din sală 
şi mi-a spus: „Felicitări, Yuki! Ai câştigat! Ce vrea să însemne 
asta? E excepţia care confirmă regula?” 

— Nu ştie să piardă, zise barmanul. l-ai lezat orgoliul, Yuki. Cu 
siguranţă. Ştii ce? Şampania e din partea casei. 

— Mulţumesc, Miles. Da, ai dreptate. Nu ştie să piardă. 

— Barmanii nu mint niciodată, zise Miles. 

Yuki izbucni în râs. 

— lată că răsare din nou soarele, zise el. 


Capitolul 24 

Bluza lui Cindy era o grămăjoară spumoasă de şifon mătăsos, 
căzută între scaunul din faţă şi bancheta din spate a maşinii lui 
Rich Conklin. Fusta îi era ridicată până la mijloc, iar ciorapii îi 
atârnau pe un singur picior. Stătea într-o poziţie a naibii de 
inconfortabilă, dar nu ar fi renunţat pentru nimic în lume la acel 
moment. 

Îşi puse mâna pe pieptul lui Rich, umed de sudoare după 
partida de sex, şi îi simţi bătăile rapide ale inimii. Rich o strânse 
tandru şi o sărută. 

— Ce concert, zise el. 

— Ce ritm nemaipomenit, ce sincronizare, zise ea. 

Amândoi se prăbuşiră epuizați pe banchetă. 

Maşina era parcată pe o alee, în apropiere de Embarcadero. 
Rich oprise maşina la adăpostul întunericului, pentru că, după ce 
Cindy pusese mâna pe piciorul lui, îi fusese imposibil să mai 
aştepte. 

— Parcă îl şi aud pe poliţist bătând în geamul maşinii cu 
lanterna, spunând: „Hei, ce se întâmplă acolo?” 

— lar tu îţi vei lipi insigna de geam, spunând: „Ofiţer la 
pământ”. 

Conklin începu să râdă. 

— Habar nu am acum unde este insigna mea. Eşti atât de 
malefică, Cin, şi spun asta în cel mai drăguţ sens posibil. 

Ea îi zâmbi cu viclenie şi îşi plimbă degetele pe pieptul lui gol, 
coborând spre abdomen, apoi îl sărută. Respirația lui se 
precipită şi iată că Rich era pregătit din nou de acţiune. O sărută 
şi o trase deasupra lui. 

— Ține capul jos, îi zise el respirând sacadat. Farurile! 

Cindy se aplecă şi îi acoperi buzele cu ale ei, se dezlipi brusc 
de el, îşi ridică şi îşi cobori apoi şoldurile, mişcându-se cu ochii 
deschişi deasupra bărbatului, urmărind schimbările de pe faţa 
acestuia şi lăsându-l să o vadă așa cum era. Ea se ridică puţin, 
iar Rich o apucă cu mâinile de mijloc şi o trase brusc peste 
trupul lui, penetrând-o. 

— Mă înnebuneşti, Cin! 

Cindy îşi lipi obrazul de clavicula lui, lăsându-l să preia 
controlul, simțindu-se protejată şi în acelaşi timp în pericol - o 
combinaţie de-a dreptul explozivă. Ea îi strigă numele şi 
bărbatul, ajuns pe culmile extazului, se eliberă în interiorul ei. 


— Oh, Dumnezeule, rosti ea cu respiraţia tăiată. 

Îşi recăpătă apoi suflul, dorindu-şi să adoarmă în braţele lui 
Rich. Dar era ceva care nu-i dădea pace şi care o preocupa de 
mult, ceva ce nu îndrăznise până acum să-l întrebe pe Rich. 

— Rich? 

— Vrei să o luăm de la capăt? o întrebă el. 

— Sunt gata, zise ea, şi amândoi izbucniră în râs, apoi i Cindy 
îl întrebă direct, fără menajamente: Rich, ai făcut-o vreodată... 

— Poate, o dată sau de două ori înainte. 

— Nu, ascultă. Ai făcut-o vreodată cu Lindsay? 

— Nu, nu. Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva, Cindy? E 
partenera mea. 

— Şi ce-i cu asta? E cumva ilegal? 

— Cred că mi-a amorţit braţul, se plânse el. 

Cindy îşi schimbă poziţia, apoi urmă o întreagă învălmăşeală 
de mâini şi picioare în căutarea hainelor, în timp ce negociau 
unde să-şi petreacă noaptea. 

„Am reuşit să stric momentul”, îşi spuse încheindu-și nasturii 
bluzei. Şi nici măcar nu era sigură că el îi spusese adevărul. 


Capitolul 25 

Peter Gordon era în bucătărie preparând pe aragaz un piure 
de cartofi instant în timp ce urmărea un meci de baseball la 
televizorul montat sub corpul dulapului suspendat, când soţia lui 
îşi făcu apariţia. 

— Ce se arde acolo? întrebă ea. 

— Ascultă, prinţesă, scuteşte-mă de indicaţiile tale preţioase 
în materie de gătit. M-ai făcut să pierd aruncarea asta. 

— Și de ce nu derulezi înapoi ca să o poţi vedea, dragule? 

— Vezi vreun DVD prin preajmă? Vezi vreunul? 

— Îmi cer scuze, domnule lrascibil. Spun doar că ai fi putut 
salva piureul acela dacă ai fi pus puţin lapte în vas și-ai fi redus 
flacăra. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Pete, închizând 
aragazul şi aruncând cartofii într-un bol. Nu mă poţi lăsa să mă 
bucur şi eu de ceva, să am şi eu o plăcerecât de mică, nu-i aşa? 

— Ei bine, am o surpriză pentru tine. 

— Să o auzim. 

El dădu sonorul mai tare şi se apucă să mănânce cartofii în 
faţa televizorului. Scuipă în chiuvetă mâncarea Mivnci când 
cartofii fierbinţi îi arseră buzele, dar apucă să vadă cum echipa 
adversă ajunsese la cea de-a patra bază. 

— Nu! strigă el furios. La naiba cu voi, Giants. Cum au putut 
să piardă meciul ăsta? 

— Mătuşa mea a spus că i-ar plăcea să ne scoată mâine pe 
toţi la cină. E o ocazie specială şi face ea cinste. 

— luhuuu! Se pare că ne vom distra pe cinste. Mătușa ta cu 
fundul ei gras şi noi toţi în jurul unei mese la Olive Garden. 

— Pete! 

El nu răspunse. 

— Pete, zise ea din nou, apoi întinse mâna şi închise 
televizorul. 

El întoarse capul spre ea şi o privi încruntat. 

— Nu trebuie să te gândeşti doar la tine, frumosule. Fac asta 
pentru copii, care trebuie să mai iasă din când în când la o cină 
cu familia. 

— Puteţi merge şi fără mine. Găseşti tu o scuză, prinţesă, zise 
Peter, fără să-şi poată crede ochilor când ea luă telecomanda de 
pe bufet, o aruncă în dispozitivul pentru tocarea resturilor şi 
apăsă butonul acestuia. 


— Du-te dracului, Petey, îi spuse ea, în timp ce tocătorul 
sfărâma zgomotos plasticul. Nu, vorbesc foarte serios. 

Pete opri tocătorul şi o privi indignat pe ticăloasa de nevastă- 
sa, care ieşi furioasă din bucătărie. Reluă cu ochii minţii ultima 
scenă, doar că de această dată el puse mâna soţiei sale în 
tocător, în locul telecomenzii. Da, cei idee! Dinţii metalici ai 
dispozitivului strivind zgomotos muşchii şi oasele în timp ce ea 
striga cât o ţinea gura de durere. 

Avea să-i vină de hac. 

Într-o bună zi avea să-i vină de hac ei şi lui Sherry şi bombei 
ecologice. Foarte curând. 

WCF oameni buni. Aşteptaţi numai. 


Capitolul 26 

Am deschis ochii la 5.52 a.m. fix. Ştiu asta pentru că Joe are 
un ceas cu proiecţie, un gadget de ultimă generaţie care 
afişează pe tavan ora exactă şi temperatura în cifre roşii. 

Îmi place să am acces la această informaţie prin simpla 
deschidere a ochilor. Dar în această dimineaţă am văzut cifrele 
roşii şi mi-am spus: WCF. 

Acel psihopat nenorocit şi ucigaş de bebeluş îmi invadase 
mintea şi nu o puteam învinui pe Claire că se simţea atât de 
revoltată, înspăimântată şi furioasă când se gândea la el. 
Literele acelea insidioase scrise cu rujul - indiciul care nu 
conducea la nimic - erau ca un tren de marfă îndreptându-se în 
viteză către o gară atunci când nu mai avea pe unde să meargă. 

Mă întrebam ce făceau Chi şi McNeal cu lista de abonaţi 
telefonici ale căror iniţiale erau WCF. Ar fi fost grozav dacă 
inițialele acelea ne-ar fi condus la criminal, dar era greu de 
crezut că un ucigaş şi-ar fi semnat crima folosind chiar inițialele 
sale. Nu era verosimil. A 

Am închis ochii, dar Martha era deja lângă mine. Işi puse botul 
pe saltea, fixându-mă cu minunaţii ei ochi căprui şi începu să 
dea din coadă. Apoi Joe se întoarse pe partea cealaltă. Mă 
cuprinse cu braţele lui puternice într-o îmbrâţişare caldă şi îmi 
şopti: A 

— Cinds. Incearcă să dormi. 

Era 6:14. 

— Bine, i-am răspuns întorcându-mă cu spatele la el, așa încât 
să rămână lipit de trupul meu. 

Respirația lui uşoară îmi gâdila umărul, iar asta mi-a adus 
aminte de vremea în care locuiam în apartamentul meu din 
Potrero Hill. Viaţa mea era atât de diferită atunci. leşeam în 
fiecare dimineaţă la jogging însoţită de Martha, conduceam 
echipa de la Omucideri şi mă întorceam noaptea acasă, unde 
mă aştepta Martha. Mi-am adus aminte de cuptorul cu 
microunde în care pregăteam masa pentru o singură persoană 
şi de paharele cu vin - cam multe, ce-i drept - pe care le 
consumam întrebându-mă când aveam să aud ceva de Joe. 
Întrebându-mă când aveam să-l mai văd. 

Și apoi apartamentul meu a ars. 


lar acum Joe locuia aici, iar eu purtam inelul pe care mi-l 
pusese pe deget. În acest moment mi se părea că Joe era 
departe, alături de gândurile mele. 

S-a împins în mine şi mi-a cuprins sânii cu palmele. l-am 
simţit întărindu-se, iar mâna lui a pornit în jos, spre abdomenul 
meu, lipindu-mă mai tare de el. 

Respirația lui deveni sacadată, la fel şi a mea, când mă 
întoarse spre el de parcă aş fi fost o jucărie - o senzaţie pe care 
o adoram, pur şi simplu. Fremătam la orice atingere a lui, 
aprinsă de acest tip de iubire ce părea atât de diferită de 
nebunia ameţitoare din zilele de demult, înainte ca eu şi Joe să 
acceptăm, în sfârşit, o viaţă împreună. 

M-am întors cu faţa la el şi mi-am încolăcit braţele în jurul 
gâtului său, iar el mi-a tras picioarele în sus. l-am încolăcit 
mijlocul cu picioarele şi acel moment unic, care îţi taie 
respiraţia, a venit mai repede decât mă aşteptam. După câteva 
secunde interminabile, pline de tensiune, m-a penetrat. M-am 
uitat pierdută în ochii lui albaștrii şi m-am abandonat complet în 
braţele lui. 

— Te iubesc, blondino, îmi spuse el. 

Am dat încet din cap pentru că nu puteam să vorbesc. Aveam 
lacrimi în ochi şi simţeam un nod în gât în timp ce corpurile 
noastre vibrau la unison. Mă strâneg în braţe, mişcându-se 
înainte şi înapoi, iar eu eram fericită. Îl iubeam pe acest bărbat. 
Vieţile noastre se contopeau în cele din urmă - atât de plăcut şi 
armonios. 

Atunci ce nu era în regulă? Ce gând desprins din adâncul 
conştientului nu-mi dădea pace? De ce simţeam totuşi 
dezamăgire? 


__ Partea a doua 
Incepe reprezentaţia 


Capitolul 27 

Sarah Wells întoarse în tigaie friptura de pui şi scoase pâinea 
cu usturoi din cuptor gândindu-se că gătise o adevărată bombă 
calorică, numai bună pentru un atac de cord... sau îşi făcea 
speranţe deşarte? 

Televizorul era deschis în camera alăturată. Sarah îl putea 
zări prin deschizătura din perete şi o putea auzi pe Helen Ross, 
moderatoarea blondă şi drăguță a show-ului, în ciuda sfârâielii 
grăsimii din tigaie. Ross vorbea cu Marcus Dowling exprimându- 
şi compasiunea pentru trauma suferită de acesta după 
pierderea soţiei. 

— Haide, Helen, spuse încet Sarah. Pune-l la zid! Nu fi fraieră! 

— Era atât de fericită, spunea Dowling. Luasem cina împreună 
cu prietenii noştri. Fusese o seară încântătoare. Plănuiam să 
plecăm în vacanţă şi... s-a întâmplat asta. Incredibil! 

— Este incredibil, zise Ross. Întinse braţul şi-i atinse mâna lui 
Dowling. Casey avea atâta spirit, avea carismă. Anul trecut am 
participat împreună la o strângere de fonduri pentru Crucea 
Roşie. 

— Nu sunt cuvinte care să poată descrie o asemenea agonie, 
zise Dowling. Mă tot gândesc, continuă el, că poate ar fi trăit 
dacă nu mă apucam să spăl vasele... 

Trevor veni în bucătărie, deschise frigiderul şi se aplecă să-şi 
ia o bere cu burta revărsându-i-se peste betelia elastică a 
chiloţilor. Scoase dopul, luă o înghiţi zdravănă de Budweiser, 
apoi se postă în spatele soţiei sale şi o apucă de fese. 

— Hei, se împotrivi ea. 

— Ce-i cu tine? 

— Ţine, îi spuse ea întinzându-i cleştele pentru friptură. 
Ocupă-te tu, bine? 

— Dar unde pleci? 

— Am avut o zi grea, Trev. 

— Ar trebui să vezi un doctor. 

— Taci din gură! 

— Pentru că eşti stresată mereu. 

Sarah se scufundă în canapea şi mări volumul. De când furase 
bijuteriile, nu se gândise decât la Marcus Dowling, încercând să 
înţeleagă ce naiba se întâmplase după ce fugise pe fereastră. 

— Nu aveai de unde să ştii, spuse Helen Ross. 


În spatele ei, tigaia fu trântită pe aragaz. Trevor încerca să-i 
atragă atenţia. La televizor, Dowling spunea: 

— Poliţia nu a descoperit nimic şi în tot acest timp criminalul e 
liber. 

Sarah înţelese în cele din urmă. Nu ştia de ce o facuse, dar 
era sigură că e/ o făcuse. Dowling îşi omorâse nevasta! Nu 
putea fi altcineva. Ce convenabil pentru el că Sarah intrase prin 
efracţie în casa lui astfel încât să poată da vina pe ea! 

Trevor o strigă: 

— Haleala e gata, iubito! Cerealele tale Cheerio: suni exact 
aşa cum îţi plac. 

Sarah închise televizorul şi se duse la bucătărie. 

— Îmi pare rău că m-am răstit la tine, zise ea, spunându-și că 
era mai bine să-şi ceară scuze decât să-l pună pe jar. 

Câteodată devenea exagerat de drăgăstos după asemenea 
scene. Când vorbea cu Heidi despre Trevor, îi spuneau 
„Teroare”. Era o poreclă care i se potrivea perfect. 

Trevor bombăni ceva în timp ce-şi tăia friptura, apoi îi spuse: 

— Stai liniştită! Doar că mă întreb câteodată ce-ai făcut cu 
fata aceea dulce cu care m-am însurat. 

— E unul dintre misterele vieţii, zise ea. 

— Voiai să spui de fapt: „O să mă revanşez în noaptea asta, 
iubitule”. Nu-i aşa? 

Sarah evită privirea încruntată a lui Trevor şi îşi cufundă 
lingura în bolul cu cereale. Avea de gând să-şi prelungească 
programul. Poate că nu era cea mai bună alegere, dar avea de 
gând să se îmbogăţească, chiar cu riscul de a merge la 
închisoare. Nu avea altă opţiune. 


Capitolul 28 

Sarah traversă curtea. Era întuneric; un singur bec abia 
pâlpâia pe veranda din spate, acolo unde razele lunii se 
strecurau printre crengile copacilor. Lumina era un semnal că 
uşa din spate, dindărătul uşii cu sită, nu era încuiată. 

Sarah puse mâna pe clanţă şi deschise, apoi se apropie cu 
paşi de felină de femeia care spăla nişte vase în chiuvetă. O 
cuprinse de mijloc şi îi spuse: 

— Să nu ţipi. 

— Uau! Ai ajuns repede aici, răspunse Heidi întorcându-se. 

— Teroarea a adormit, ca de obicei, zise Sarah şi o sărută pe 
Heidi, învârtind-o uşor în paşi de dans în lumina difuză din 
bucătărie. Unde e Bestia? întrebă ea, referindu-se la soţul lui 
Heidi. 

Heidi întinse mâna către dulap, scoase două pahare şi îi spuse 
lui Sarah: 

— Ştii ce zice el mereu. „Oriunde, numai aici nu. ” Vrei să 
scoţi sticla din frigider? 

Treptele scârţâiră sub tălpile lor, la fel şi scândurile duşumelei 
din hol. Trecură pe lângă camera copiilor şi intrară într-un 
dormitor cu lucarne din capătul primului etaj. 

— Cât poţi să stai? întrebă Heidi. 

Deschise interfonul de monitorizare a bebeluşului, apoi îşi 
descheie puloverul galben şi se dezbrăcă de blugi. Sarah ridică 
din umeri, spunând: 

— Dacă se trezeşte şi vede că nu sunt acolo, ce poate să 
facă? Să cheme poliţia? 

Heidi o dezbrăcă pe Sarah, descheindu-i pe rând nasturii 
cămăşii largi, trase în jos fermoarul blugilor cu talie joasă, 
înfiorându-se de plăcere în timp ce-şi plimba mâinile pe trupul 
atletic şi ferm al iubitei ei. Sarah era atât de puternică! 

— Corpul tău e minunat. Mi-aş dori să arăt şi eu aşa, îi spuse 
Heidi. 

— Eşti perfectă. Îmi place totul la tine. 

— Asta era replica mea. Urcă-te în pat acum. Haide! 

Heidi îi întinse un pahar lui Sarah şi se strecură la rândul ei în 
pat, alături de frumoasa ei iubită. 

Cele două femei se aşezară confortabil în patul metalic dispus 
sub panta acoperişului, Heidi punându-şi o mână pe coapsa lui 


Sarah, iar aceasta trăgând-o pe Heidi mai aproape, sub braţul ei 
puternic şi protector. 

Deci ce jurnal de călătorie ai pregătit pentru noaptea asta? 
întrebă Heidi. 

Sarah avea o listă cu trei locuri care-i treziseră interesul, dar 
simţea o atracţie specială pentru Palau. li spuse lui Heidi: 

— E atât de departe! Poţi înota dezbrăcat în acele grote 
uimitoare. Nimănui nu-i pasă cine eşti, zise ea. 

— Nu e nicio problemă cu un cvartet atât de ciudat ca al 
nostru? Două femei cu doi copii? 

— Vom spune că suntem surori. Că tu ai rămas văduvă. 

— Oh, pentru că asemănarea dintre noi e atât de izbitoare? 

— Vom spune că suntem cumnate, atunci. 

— În regulă. Dar ce limbă se vorbeşte acolo? 

— Palauana, desigur. Dar se vorbeşte şi engleza. 

— În regulă, atunci. Pentru viaţa în Palau, zise Heidi ciocnind 
paharul cu al lui Sarah. Sorbiră din pahare și se sărutară cu ochii 
deschişi, apoi lăsară deoparte paharele şi îşi atinseră mâinile - 
Heidi atentă la interfonul de monitorizare a copilului, Sarah cu 
ochii la fereastră, frica înteţindu-le pasiunea mistuitoare. 

În timp ce Heidi o dezbrăca pe Sarah de chiloţi aceasta se 
gândea: „Putem fugi imediat după ultima spargere. Imediat ce 
bijuteriile vor fi vândute”. 

— Sarah? 

— Sunt aici, Heidi. Mă gândesc la viitor. 

— la-mă în braţe acum. 

Lui Sarah îi trecu prin minte că ar fi trebuit să-i spună lui Heidi 
despre femeia şi copilul de care auzise că fuseseră împuşcaţi 
într-o parcare supraetajată, să o avertizeze să fie foarte 
precaută, dar o secundă mai târziu, gândul acesta îi dispăru din 
minte şi un altul îi luă locul. 

Avea să vândă toate bijuteriile, cu excepţia diamantului 
galben. Într-o bună zi, foarte curând, avea să i-l dăruiască lui 
Heidi. 


Capitolul 29 

Era ora opt dimineaţa când Jacobi îşi trase scaunul în centrul 
încăperii şi ne adună pe toţi acolo. 

Yuki se aşeză lângă mine. Claire rămase în picioare, lângă 
Jacobi, cu braţele încrucişate, îndurerată la culme de moartea 
micului Darren Benton, aşa cum Yuki era afectată de moartea 
lui Casey Dowling. 

L-am observat pe străinul care stătea în colţul încăperii pe un 
scaun metalic: un bărbat alb, bronzat, la vreo treizeci şi ceva de 
ani, cu nişte ochi mici şi albaştri şi cu părul blond, decolorat de 
soare, pieptănat peste cap şi prins într-o codiţă la spate cu un 
elastic. Avea în jur de 1,80 metri înălţime şi vreo şaptezeci de 
kilograme. Părea masiv după felul în care blazerul său stătea 
întins pe bicepşi. 

Tipul ăsta era polițist. Un polițist pe care nu-l cunoşteam. 

Jacobi continuă discuţia încheiată cu o zi în urmă. Chi 
prezentă raportul său în cazul Benton, spunând că nu avea 
niciun indiciu privitor la gloanţele găsite în trupul celor doi 
Benton. Atrase atenţia că modul de dispersie a prafului de puşcă 
nu fusese încă indentificat, dar că doctorul Washburn trimisese 
pozele la FBI. 

Chi îşi scutură monedele din buzunar şi păru stânjenit atunci 
când raportă că rujul folosit pentru a scrie literele WCF era unul 
simplu şi ieftin, cumpărat de la drogherie. 

În concluzie, nu aveau nimic. 

M-am ridicat şi am informat pe scurt echipa, spunându-le 
colegilor că ne ocupam cu verificarea apelurilor telefonice ale lui 
Dowling şi că erau mai multe zeci de numere care se repetau pe 
ambele liste. Le-am mai spus că nu descoperiserăm nimic 
neobişnuit nici în situaţia conturilor sale bancare. 

— Casey Dowling deţinea o bijuterie extrem de rară, am 
continuat eu. Ne ocupăm de acest aspect şi nu am aflat nimic în 
ceea ce-l priveşte pe Hello Kitty. Orice idee strălucită este bine- 
venită. Cine vrea să se ocupe de preluarea informaţiilor 
telefonice despre acest psihopat să ridice mâna. 

Desigur, niciunul nu făcu acest lucru. 

La sfârşitul întâlnirii, Jacobi spuse: 

— Vă rog să-l salutaţi pe sergentul Jackson Brady. 

Polițistul care stătea în spate ridică mâna făcând un semn de 
salut şi privind în jur în timp ce era prezentat. 


— Jack Brady este noul vostru coleg. A fost transferul la noi. A 
lucrat doisprezece ani la poliţia din Miami - mulţi dintre aceşti 
ani, la departamentul Omucideri. Ofiţerul Traccio l-a detaşat la 
echipa noastră ca rezervă temporară deocamdată, urmând a-l 
numi definitiv aici. Dumnezeu ştie câtă nevoie avem de ajutor. 
Vă rog, vreau să-l faceţi să se simtă bine-venit la noi. 

Jacobi ne spuse că eram liberi, iar Jackson Brady se apropie 
de biroul meu şi-mi întinse mâna. l-am strâns-o, i-am spus 
numele meu, apoi i l-am prezentat pe Conklin. 

Brady dădu din cap, spunând că auzise despre cei doi 
piromani, un caz în care fuseseră implicaţi doi băieţi care 
dădeau foc la case, omorându-i pe proprietari, şi pe care eu și 
Conklin îl rezolvaserăm. 

Am observat cum ochii albaştri şi duri ca oţelul ai lui Brady 
scotoceau fiecare colţişor al micului nostru birou. M-am întors şi 
am văzut-o pe Claire vorbind cu Jacobi, pe Cindy discutând în 
şoaptă cu Yuki, iar la televizorul din colţul încăperii, pe Marcus 
Dowling care încă mai stătea la taclale cu presa. 

— Cu cât vorbesc mai mult, cu atât îi cred mai puţin, zise 
Brady, făcând semn cu bărbia către imaginile cu Dowling. 

— Lucrăm la acest caz de câteva zile, i-am spus eu. Începem 
să ne apropiem de miezul problemei. 

— Am auzit raportul tău, sergent, zise Brady. Nu aveţi niciun 
indiciu. 


Capitolul 30 

Casa de amanet a lui Ernie Cooper este înghesuită între un 
restaurant chinezesc tip fast-food şi o tutungerie de pe Valencia 
Street, în centrul cartierului Mission. Bijuteriile scumpe ale lui 
Casey Dowling nu erau de nasul lui Ernie Cooper, dar acesta 
lucrase până la pensie în poliţia din San Francisco şi ne ajutase 
la mai multe cazuri, ori de câte ori îl solicitaserăm. 

Astăzi, trupul mătăhălos al fostului ofiţer umplea un scaun 
ornamental  decolorat Art Deco pe trotuarul din faţa 
magazinului. Părul lui cărunt era împletit într-o coadă care-i 
atârna pe spate, iar din urechi îi atârnau firele unui iPod. În 
poală avea un formular de pariuri sportive, iar pe sub cămaşa 
havaiană cu care era îmbrăcat se distingea forma unui pistol. 

Cooper rânji când ne văzu şi se ridică pentru ai strânge mâna 
lui Conklin şi apoi pe a mea. 

— Anchetăm o spargere care s-a finalizat cu o crima i-am 
spus eu. 

— Soţia starului de cinema? Am citit în ziar despe crimă, zise 
el. Luaţi loc. 

M-am aşezat pe un cufăr pentru jucării, iar Conklin s-a cocoţat 
pe un scaun de bar din bambus. 

— Spuneţi-mi despre ce este vorba, spuse Copper. 

l-am întins dosarul cu fotografiile bijuteriilor, obţinut de la 
compania de asigurări, iar el l-a răsfoit, zăbovind din când la 
când la vederea unor safire în monturi de platină, coliere cu 
diamante, ajungând în sfârşit la piesa de rezistenţă a colecţiei - 
inelul cu diamant galben, care arăta ca pernuţa unui paşă 
aşezată în centrul unui tron din diamante minuscule. 

— Măiculiţă, zise Cooper. El întoarse fotografia invers și citi 
specificaţiile pietrei. E estimat la un milion. Pariez că merită 
fiecare bănuţ. 

— E unicat, nu-i aşa? îl întrebă Conklin. 

— Oh, desigur, zise Cooper. Orice diamant de douăzeci de 
carate este o piesă extrem de rară. Dar un diamant galben? 
Numai după montură îmi dau seama că este original. Mă întreb 
de ce nu este semnat. 

— Şi ce ai face tu cu el dacă l-ai fura? l-am întrebat. 

— Ei bine, nu m-aş opri aici, cu siguranţă. L-aş da mai departe 
unui flying fence, mi-aş încasa cele zece procente din preţ şi 
gata. 


— Flying fence? l-am întrebat eu, pentru că era un termen 
nou pentru mine. 

L-am rugat pe Ernie să-mi explice. 

— Un flying fence este un plasator de bunuri furate obişnuit, 
doar că el preia bunurile imediat, se urcă într-un avion cu 
destinaţia LA, New York sau oricare alt loc în care se fac afaceri 
dubioase cu bijuterii, şi piesa va lua calea aerului la numai o oră 
de la producerea jafului. 

— Şi apoi ce se întâmplă? 

— Ruta se poate schimba în orice moment. În cazul a acestui 
inel, poate că a fost vândut aşa cum era, dar nu în această ţară. 
Poate că este deja pe degetul unei tinere doamne din Dubai. 

Cooper începu să bată darabana cu degetele în dosar. Mi s-a 
părut că văd un beculeţ aprinzându-i-se în cap. 

— Nu ştiu dacă vă amintiţi, dar un astfel de plasator de bunuri 
furate a încasat un glonţ acum două luni în New York. Da, Maury 
Green. Era specializat în pietre preţioase evaluate la preţuri 
exorbitante. In mod normal el ar fi fost persoana pe care ai fi 
contactat-o pentru a scăpa de o piatră atât de specială ca asta. 

— A fost ucis? 

— Da. A murit pe loc. Green intrase în posesia unei capturi 
substanţiale, iar poliţiştii l-au urmărit pe individul de la care 
obținuse marfa. Nu-mi pot aminti numele lui, dar era căutat 
pentru jaf armat. In fine, infractorul a scos arma, iar Maury 
Green a fost împuşcat în schimbul de focuri. Asta a întrerupt 
lanţul de furnizare. 

— Ştiţi ce cred eu? Dacă Hello Kitty ăsta al vostru îl folosea pe 
Green pentru plasarea bunurilor furate, poate că a fost nevoit să 
păstreze un timp bucata de sticlă galbenă de un milion de 
dolari. Pentru voi s-ar putea să fie pisica speriată din copac care 
nu se mai poate da jos. 


Capitolul 31 

Yuki o îmbrăţişă pe femeia bronzată şi elegantă care deschise 
uşa. 

— Doamne, cât a trecut? Şase ani? Eşti neschimbată! îi zise 
Sue Emden lui Yuki, expresia ei spunând, de fapt, „Uau, nu mai 
ştiu nimic de tine de la absolvire, deci despre ce este vorba?” 

Traversând încăperile casei, Yuki şi Sue pălăvrăgiră despre 
anii petrecuţi la Boalt Law şi odată ce se aşezară confortabil 
afară, pe veranda lungă care înconjura casa, având în faţă câte 
un ceai cu gheaţă şi prăjituri, Yuki aduse vorba despre Casey 
Dowling şi felul în care murise acesta. 

— Vrei să vorbim despre Casey în mod oficial? întrebă Sue. 

— Înî. Dar care ar fi diferenţa, Sue? Casey e moartă şi îi 
datorăm măcar asta. Să colaborăm pentru a-l deseori mai 
repede pe cel care a ucis-o. 

— Marc şi Casey sunt prietenii mei, înţelegi? zise Sue. Nu 
vreau să spun nimic pe la spatele lui Marc. 

— Înţeleg, dar asta va rămâne între noi, o linişti Yuki. Dacă ştii 
ceva, trebuie să-mi spui şi ar fi mai bine să mă laşi pe mine să 
judec. Şi tu ai aştepta acelaşi lucru de la mine. 

— Bine, bine. Dar nu vreau să fiu în niciun fel implicată în 
povestea asta, înţelegi? Când ţi-am mai cerut eu vreo favoare?! 

Yuki râse, iar Sue râse şi ea la rândul ei, spunând: 

— Niciodată, nu-i aşa? 

— Asta e prima dată. 

— Între noi vorbind, Casey bănuia că Marcus avea o amantă. 
Asta e. Am spus-o. 

— Dar avea vreo dovadă? Bănuia pe cineva în special? L-a 
întrebat pe Marcus în faţă? 

— Încetişor. Câte o întrebare, pe rând, o linişti Sue. 

— Scuze. Să o luăm de la început. Casey avea vreo dovadă că 
Marcus o înşela? 

— Nu, dar era suspicioasă. Marcus a fost mereu un desfrânat. 
Şi mie mi-a pus mâna pe fund de câteva ori. La naiba, doare 
star de cinema! Dar Casey mi-a spus: „El s-a îndepărtat mult de 
mine”. Ceea ce însemna că nu mai era atât de atras de ea. Asta 
era singura ei dovadă - niciuna, de fapt - şi totuşi asta o 
alarmase cumplit. 

— Şi nu l-a pus să recunoască? 

— Yuki, doar nu crezi că Marc a împuşcat-o pe Casey! 


— Nici vorbă. Nu are antecedente. Dar e bine de știut dacă au 
existat probleme în căsnicia lor. 

— Şi eu sunt avocată, nu uita, şi îţi spun cu certitudine că nu 
Marc a făcut-o. Marc o iubea din tot sufletul Casey. El o 
considera expansivă şi interesantă. Spunea că în cei patru ani 
de căsnicie alături de ea nu se plictisise niciodată. Ben şi cu 
mine am mers la el acasă noaptea trecută şi l-am găsit 
devastat. Ne-a spus că o să moara de durere. Chiar dacă şi-a 
făcut de cap şi a înşelat-o pe Casey, nu ar fi părăsit-o. Sunt 
sigură că nu ar fi părăsit-o... nici nu pot spune asta. 

— Casey ar fi divorţat de el? 

Sue Emden scoase un oftat. 

— Nu ştiu. Poate. Dacă ar fi aflat că o înşela, avea de gând să- 
| părăsească - cel puţin aşa mi-a spus ea. 

— Când ţi-a spus acest lucru? 

— Marţi seară. 

— Sue, Casey a fost ucisă miercuri. 

— Caută în altă parte, Yuki. Ai încredere în mine. Hoţul ăla a 
făcut-o. Marcus e nevinovat. 


Capitolul 32 

Pete Gordon ieşise singur la vânătoare pe Embarcadero, 
şoseaua dinspre est care ducea spre golf, coborând de la 2nd şi 
King şi îndreptându-se spre nord, pe lângă Ferry Building şi pe 
sub podul golfului San Francisco-Oakland - o arteră de circulaţie 
străbătută atât de localnici, cât și de turişti. Oamenii circulau în 
jurul lui pe jos, cu bicicleta, cu skateboardul, în timp ce soarele 
care apunea se scurgea încet pe cerul de culoarea indigoului. 

Pete îşi alesese ţinta în faţa terminalului pentru feriboturi - o 
blondă suplă ca o trestie, îmbrăcată cu o geacă sport neagră, cu 
glugă, peste o fustă neagră şi lungă, hainele ei fluturând în vânt. 
Imaginea blondei îi aminti de femeile în burka”. 

Femeia zveltă cu părul blond împingea un cărucior în care se 
afla un copil liniştit, îmbrăcat în roz, care urmărea curios 
trecătorii care coborau de pe feribot și se împrăştiau în toate 
direcţiile. 

Pete merse după blonda cu glugă neagră prin piaţa 
fermierilor, urmărind-o în timp ce cumpăra o pâine, o căpăţână 
de salată verde şi file de peşte. Rămase în spatele ei şi atunci 
când femeia ieşi din piaţă cu mai multe sacoșe din plastic 
atârnându-i în mâini, fără a vorbi cu fiica sa, care într-un fel 
părea să deţină controlul. 

Atunci când ţinta ajunse la intersecţia străzilor Market şi 
Spear, aceasta se îndreptă spre intrarea BART. Ridică puţin 
căruciorul şi păşi pe scara rulantă care cobora, iar atunci Pete îşi 
spuse că era momentul. Înhăţă cu mâna dreaptă pistolul, 
complet ascuns în buzunar, şi o armă pe scările în mişcare. 

— Domnişoară? Doamnă? strigă el. A treia oară când strigă, 
femeia întoarse brusc capul şi îi aruncă o privire întrebătoare. 

El aplecă puţin capul şi afişă un zâmbet timid. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu un prieten la colţul străzii 
California. Of, cred că m-am rătăcit! 

Femeia se uită lung la el şi răspunse: 

— Nu vă pot ajuta, şi îşi văzu de drum, ieşind cu căruciorul de 
sub arcul care marca intrarea în pasaj. 

— Hei, mulţumesc pentru nimic, cucoană! strigă Pete. Naiba 
ştie de ce te-am mai întrebat! 

Cu mâinile înfipte în buzunare, Pete continuă să meargă spre 
nord. Nu se terminase încă. Se întrebă dacă expresia chipului 


15 Veşmânt islamic care acoperă corpul şi capul femeilor (n.tr.) 


său fusese cea care-l dăduse de gol. Fusese prea înverşunat? 
Prea dur? Nu fusese aşa în Irak. Și nu avea să strice totul aici. 

El era calm. Era calculat. Avea o misiune. 

Și era hotărât să o ducă la îndeplinire. 


Capitolul 33 

În timp ce Pete înainta cu vântul în faţă, îşi aminti ultima zi a 
lui Kenneth Marshall, PFC:6. Pete fuse în vehiculul care conducea 
coloana pe drumul acela prăfuit de la ieşirea din oraşul Haditha, 
oamenii lui fiind în convoiul de maşini din spate. Mai aveau vreo 
patruzeci de metri până la un pâlc de case când a explodat 
maşina capcană. Suflul exploziei l-a azvârlit pe caporalul Lennar 
din maşina lui aflată în coada convoiului şi l-a lăsat pe Kenny 
Marshall fără picioare. 

Pete îl iubea pe Kenny ca pe un frate. Era un tip isteţ cu 
gropiţe, care avea în casca de protecţie o fotografie cu lisus. 
Juca „Loveşte conserva” cu puştii din tabăra adversă, le dăruia 
câte ceva din raţia lui de mâncare şi credea în misiunea lui - să 
lupte pentru libertatea Irakului. Lui Kenny îi plăcea să spună 
adesea că, la moartea lui, Dumnezeu avea să-l găsească 
oriunde s-ar fi aflat. După ce Dumnezeu l-a chemat pe Kenny la 
El, după ce dispozitivul exploziv improvizat l-a ucis pe acel bun 
fiu și soldat al Americii şi după ce soldaţii aflaţi sub comanda 
căpitanului Peter Gordon au ieşit din locurile în care se 
ascunseseră, toţi s-au uitat nedumeriţi la Pete, aşteptând 
ordine. A fost uşor. A făcut totul ca la carte. Cartea lui. 

Pete fusese sigur că ştia cine declanşase de la distanţă acel 
dispozitiv improvizat. Cei bănuiţi erau într-o maşină în spatele 
Humvee-ului condus de Kenny. Minutele care urmaseră fuseseră 
atât de vii, încât chiar şi acum mai simţea mirosul explozibilului 
şi al fricii. Încă îşi mai aminrea duşmanii urlând în timp ce-i 
împuşca. 

Acum, în seara asta friguroasă din San Francisco, Pete Gordon 
apucă mai strâns arma ascunsă în buzunarul jachetei sale, în 
timp ce păşea furios pe Embarcadero. Ajunse pe o alee, între 
Samsone şi Battery, pe care erau aranjate mai multe mese şi 
scaune din plastic. 

O tânără mamă se ştergea pe mâini după ce luase masa 
acolo împreună cu bebeluşul. 

Pete o urmări pe tânăra mamă cu micuțul ei la parterul 1EC al 
mallului, trecu de patiserie şi de restaurantul italian, urcă apoi 
scările rulante până la cinematograful izolat şi pustiu care 
delimita capătul aripii vestice de la primul etaj al mallului. 


16 Private First Class - soldat junior de categoria întâi (n.tr.) 


Mania stătea pe o bancă, uitându-se la afişele filmelor în timp 
ce îşi trecea degetele prin părul copilului. Era pauza dintre 
reprezentații şi erau singuri. 

Tânăra mamă se întoarse spre Petey atunci când acesta 
strigă: 

— Domniţă, mă scuzaţi, mă puteţi ajuta? Cred că m-am 
rătăcit. 


Capitolul 34 

Atunci când am fost chemată la locul crimei, echipajele de 
poliţie şi ambulanţele erau deja parcate de-a lungul străzilor 
Battery şi Clay. Am urcat cu Explorerul meu pe trotuar şi am 
frânat chiar lângă Hyundaiul lui Jacobi apoi l-am întrebat unde 
trebuia să ajung pe unul dintre poliţiştii care ţineau mulţimea la 
distanţă în faţa intrării în aripa vestică a mallului. 

— La primul etaj, sergent, îmi spuse polițistul. Lângă 
cinematograf. 

L-am sunat pe Jacobi, iar acesta mi-a răspuns: 

— Vino sus, Boxer. Şi păstrează-ţi cumpătul. 

Cei care urmăreau filmul şi fuseseră scoşi din sală pe uşa din 
spate reveniseră la intrare, alăturându-se navetiștilor, turiştilor 
şi funcţionarilor de la birourile mallului care se adunaseră în 
număr mare cu trei metri mai jos de uşa de acces la nivelul 1EC. 

Mi-am ridicat insigna şi mi-am făcut loc prin mulţime, evitând 
întrebările la care nu aş fi putut răspunde. 

Un poliţist mi-a deschis uşile din sticlă şi am intrai în mall - un 
şir de magazine cu logouri faimoase, acum nefiresc de goale. 

Scările rulante fuseseră oprite, iar scena crimei - o întreaga 
aripa vestică a mallului - fusese izolată. M-am aplecat pe sub 
banda galbenă şi am început să urc câte două trepte ale scărilor 
rulante rămase momentan fixe. Jacobi mă aştepta în capul 
scărilor şi mi-am dat seama după expresia lui că aveam să văd 
ceva îngrozitor chiar înainte de a ajunge lângă cadavrele de pe 
covorul roşu. 

Mai întâi am văzut-o pe mamă. Era căzută pe spate. 
Cardiganul ei bleu era înnegrit în dreptul inimii de la două 
împuşcături precise şi mai avea încă o rană de glonţ în cap. Am 
întins mâna şi i-am închis ochii din care dispăruse orice urmă de 
viaţă. 

Abia atunci am îndrăznit să privesc silueta mică şi nemişcată 
care zăcea lângă ea. 

Dumnezeule, omorâse şi copilul. 

Scena aceea era una de coşmar şi chiar dacă am tresărit 
îngrozită de atâta cruzime, am fost uimită să constat cât de 
calculate fuseseră aceste împuşcături. Focurile de armă 
fuseseră trase cu sânge rece - nişte împuşcături mortale, trase 
de la foarte mică distanţă. 


Jacobi se dădu într-o parte şi eu am ocolit trupul copilului aflat 
încă în căruciorul răsturnat. Era un băieţel sub un an. Nu mai era 
nevoie să-i spun lui Jacobi că, evident, aceste crime şi cele din 
parcarea de la Stonestown erau opera aceluiaşi criminal. 

Dar unde era semnătura lui? Unde erau literele WCF? 

Jacobi introduse portofelul mamei într-o pungă pentru probe. 

— Se numeşte Judy Kinski. Avea patruzeci de dolari în 
bancnote mici. Două carduri de debit. Un permis de bibliotecă. 
Ar fi împlinit douăzeci şi şase de ani săptămâna viitoare. McNeil 
încearcă să-i contacteze acum ruda mai apropiată. 

— Există martori? am întrebat eu. Cineva trebuie să fi văzut 
acest atac. 

— Chi stă de vorbă cu persoana care vinde bilete. Vino cu 
mine. 


Capitolul 35 

Fata din biroul managerului cinematografului plângea cu faţa 
în palme. A ridicat ochii spre mine atunci când am intrat în 
încăperea aceea înghesuită. 

Paul Chi mă prezentă tinerei albe ca varul şi spuse: 

— Aceasta e Robin Rose. S-ar putea să-l fi văzut pe criminal. 

— A ajuns mama? întrebă Robin. 

— E pe drum, răspunse Jacobi. Imediat ce ajunge vă vă vom 
escorta jos. 

— Am văzut când i-a împuşcat, zise fata printre suspine. 
Tocmai deschideam casa de bilete pentru filmul de la ora şapte. 

Chi îi întinse tinerei un pachet de şerveţele şi îi spuse că totul 
era în regulă, putea să se liniştească. 

— Nu am auzit nimic, zise ea suflându-şi nasul. Dar când am 
ridicat geamul... 

Puteam să-mi dau seama din privirea ei. Ultimele minute ale 
inocenţei ei, când deschisese sertarul cu bani, când verificase 
numărul de bilete, ridicând fereastra metalică de siguranţă şi 
aşteptând... ce anume? Vreo câţiva oameni care voiau să-şi 
cumpere bilete mai devreme? 

— Nu mi-a venit să cred la început, ne spuse Robin. Mi-a 
trecut prin cap că era un soi de reclamă alternativă pentru un 
nou film. Apoi mi-am dat seama că oamenii aceia erau reali. Că 
erau morţi. 

— Aţi văzut pe cineva lângă trupurile lor? am întrebat-o eu. 

Ea încuviinţă şi spuse: 

— Bărbatul acela trebuie să mă fi auzit când am ridicat 
fereastra. Mi-a întâlnit privirea pentru o fracțiune de secundă. 
Am văzut arma, aşa că m-am ascuns imediat sub tejghea. 

Bărbatul pe care-l zărise Robin Rose era alb, îmbrăcat cu o 
geacă de baseball în două culori, albastru şi alb, și avea o şapcă 
trasă pe ochi. Tânăra nu credea că-i putea face o descriere 
amănunţită, dar avea să încerce. La fel cu arma. Şi nu văzuse 
nici ce ieşire folosise criminalul pentru a fugi din mall. 

Poate că alesese să iasă pe pasarela de la etajele superioare, 
care făcea legătura cu alte malluri din Embarcadero Center, sau, 
la fel de uşor, ar fi putut cobori cu scările rulante, ca să iasă apoi 
în stradă. 


Am întrebat-o pe Robin dacă ar fi dispusă să vivă la secţie 
pentru a urmări înregistrarea de pe camera de supraveghere, 
apoi am părăsit biroul managerului împreună cu Jacobi. 

El trimisese deja o informare către toate echipajele de poliţie, 
cerându-le să caute un bărbat alb în geacă de baseball alb- 
albastră, când Claire se ivi tropăind pe scara rulantă, însoţită de 
asistentul său, Bunny Ellis, care păşea în spatele ei. 

Claire avea o privire furioasă în timp ce se mişca pe lângă 
trupurile victimelor cu aparatul ei Minolta. Am rămas lângă ea în 
timp ce făcea pozele. 

— Uite! Acelaşi mod ciudat de dispersie a prafului de pușcă, 
Lindsay, spuse ea. Aceleaşi împuşcături de la mică distanșă. 
Acelaşi criminal de copii nenorocit. S-a furat ceva? 

— Portofelul mamei era plin. 

Claire fu cea care observă literele de pe spatele căruciorului. 

M-am holbat nedumerită la litere în timp ce aparatele de 
fotografiat pâlpâiau într-o adevărată frenezie stroboscopică. 
Mesajul era scris cu ruj. Semnătura era la fel... şi totuși diferită. 

FWC. 

— Ce naiba? i-am spus lui Claire. Nu e WCF? Acum e FWC? 

— Tu mă întrebi pe mine, Lindsay? Tipul ăsta nu lasă indicii. 
Pur şi simplu îşi bate joc de noi. 


Capitolul 36 

Înlocuitorul nostru la lovire, Jackson Brady, a spus că 
participase la un curs de perfecţionare la sediul FBI din 
Quantico. 

— Mi-am petrecut două veri studiind profilul criminalilor în 
serie. Asta nu face din mine un profesionist, dar pot să-mi dau 
cu părerea în cunoştinţă de cauză. 

Jacobi ocupase o sală de şedinţe a Diviziei Crime împotriva 
Persoanelor şi ne-am aşezat cu toţii în jurul meselor scorojite din 
placaj, uitându-ne la Brady. 

Chi îi spuse lui Brady ce informaţii aveam de la scena primei 
crime şi de la ultima, iar Brady îşi luă notițe. 

Toţi ochii erau la el atunci când ne spuse: 

— Să omori copii este un soi de răspuns, probabil ca urmare a 
unei copilării nefericite, sau este posibil ca acest ucigaş să fie 
atât de mort pe dinăuntru, încât omoară aceşti copii doar pentru 
că sunt martori ai crimelor sale. 

— Dar copiii erau doar nişte bebeluşi, zise Jacobi. 

Brady ridică din umeri. 

— Probabil că ucigaşul nu foloseşte acest tip de logică. Cât 
despre uciderea mamelor, vă puteţi da seama că simte o ură 
teribilă faţă de femei. 

— Pentru a-l găsi pe tipul ăsta, interveni Jacobi, nu ne 
folosește să ştim cum a fost copilăria lui, nu-i aşa? Ceea ce 
simte el nu ne va ajuta cu nimic. Asta nu ne va conduce la 
autorul crimelor. 

— Aveţi dreptate, domnule locotenent. De fapt, voi spune că 
tipul ăsta se poate ascunde în câmp deschis, la vedere. Uitaţi-vă 
numai cât de puţine indicii aveţi despre el și felul în care a 
comis aceste crime şi cum a reuşit să scape fără să fie văzut. E 
foarte inteligent, calculat, organizat şi lucrează singur. Şi ceea 
ce este mai important, trece drept o persoană obişnuită. De 
aceea se poate apropia atât de mult de victimele sale. Ele nu 
apucă nici măcar să ţipe. 

— Și are o armă despre care nu ştim nimic, am adăugat eu. 

— Acesta e un detaliu interesant, zise Brady. Tipul ăsta se 
pricepe la arme. Mă face să cred că ar putea avea pregătire 
militară. 


— Avem un martor ocular şi o înregistrare video de pe 
camerele de supraveghere, am spus eu. Cred că ne putem face 
o idee despre aspectul său fizic. 

— Niciun semn distinctiv, nu-i aşa? 

— Mda, interveni Chi. Bărbat alb la vreo treizeci de ani, cu o 
şapcă pe cap. Vom putea să îi completăm descrierea după ce 
vom studia înregistrările camerelor de supraveghere de la One 
EC. Dar dacă acest individ e militar şi pe deasupra competent şi 
antrenat, ce îl va da de gol ca să-l prindem? 

— Aroganţa, zise Brady. Va deveni prea încrezător în forţele 
proprii şi în cele din urmă va lăsa în urmă un indiciu. Dar, vă daţi 
seama, s-ar putea să treacă mult timp până să facă o astfel de 
greşeală. 

M-am aşezat înapoi pe scaunul meu. Era un alt fel de a spune 
la ce mă gândeam încă de când cei doi Bentoni fuseseră ucişi în 
parcarea de la Stonestown. 

Şirul crimelor nu avea să se oprească aici. 


Capitolul 37 

Cu zece zile în urmă auzeam „Cazul Dowling e mai important 
decât oricare alt caz”. Acum, biata noastră echipă de la 
Omucideri plus o duzină de poliţişti transferați temporar de la 
alte departamente culegeau informaţii din zona Embarcadero 
Center, urmărind fiecare indiciu - chiar şi pe cele care păreau 
neinteresante şi trăsnite la prima vedere -, lucrând în schimburi 
de câte douăsprezece ore sub conducerea lui Jacobi, ferm 
hotărâți să-l prindă pe Criminalul Ruj de Buze. 

Eram la morgă, alături de Claire când a sosit raportul balistic 
de la FBI. Am încercat să nu urlu de nerăbdare când am văzut-o 
angajându-se într-o conversaţie telefonică, în timp ce rupea 
grijulie partea de sus a plicului. In cele din urmă încheie discuția 
cu apelantul, închise telefonul și scoase din plic singura coală de 
hârtie. 

— Hei-hei. Cazul nostru a fost analizat de doctorul Mike în 
persoană. 

— Scuză-mi ignoranţa, dar nu vrei să-mi dai şi mie norocitul 
ăsta de raport? 

— Uşurel, dragă prietenă! Dr. Michael Sciarra este faimosul 
„Doctor Armă” al FBl-ului, zise ea. În regulă. Lemme va ajunge 
la miezul problemei. Dr. Mike spune că dispunerea prafului de 
puşcă pe trupurile acelor bebeluşi a fost atipică, pentru că 
focurile au fost trase printr-un amortizor. Şi să nu crezi că a 
folosit vreo ciudăţenie excentrică improvizată. 

— Dar ce a folosit, atunci? am întrebat eu. 

— Trebuie să fi fost un dispozitiv de ultimă generaţie din oţel 
laminat la rece sau titan. Există foarte puţine de acest acest tip. 
lată ce spune dr. Mike: „Nu s-a înregistat în Statele Unite nicio 
crimă comisă cu un amortizor ca acesta, care a cauzat dispersia 
atipică a prafului de pușcă, în cazul copiilor Benton şi Kinski”. 

— lisuse, ce naiba înseamnă asta? 

— Pentru început, asta explică de ce nimeni nu a auzit 
focurile de armă. 

— Şi de ce nu avem nicio astfel de înregistrare în baza de 
date. 

— Pentru că provine probabil din afara ţării, spuse Claire. 

Chiar în acel moment, telefonul meu începu să sune. Mi se 
strânse stomacul când am văzut numele apelantului pe ecranul 


mobilului. l-am arătat şi lui Claire cine mă suna, apoi am deschis 
telefonul şi am spus: „Boxer”. 

Mă întrebam „Ce mai este acum?” 

— Boxer, ticălosul ăla nenorocit, Psihopatul Ruj de Buze, a 
mai pregătit un spectacol horror, strigă în urechea mea Jacobi! 

— Nu pot să cred. NU! 

— Da. Ei bine, o femeie şi un copil au fost ucişi în parcarea 
subterană de la Union Square. Arată exact ca ultimele două 
crime. Sunt la locul faptei cu Chi şi Cappy. Tracchio, este pe 
drum încoace şi o să-şi bage nasul peste tot. 

Am închis telefonul, am informat-o pe Claire şi l-am sunat pe 
Conklin, apoi am dat fuga în parcarea din spatele Palatului de 
Justiţie. Conklin mă aştepta la volanul mașinii noastre de 
serviciu şi imediat ce m-am urcat în mașină şi am închis 
portiera, el a demarat în trombă cu sirena urlând şi girofarul 
pornit, lăsând urme de cauciuc încins pe asfalt. 

Conklin strigă spre mine încercând să acopere urletul sirenei: 

— A dat lovitura în mijlocul oraşului. Ce boaşe are tipul ăsta. 

— Loviturile în mijlocul oraşului sunt exact ceea ce-i place. E 
un terorist. Unul al naibii de experimentat. 

Habar nu aveam cât de adevărată avea să se dovedească 
această remarcă. 


Capitolul 38 

Jur că am ajuns cu maşina în trei secunde. M-am ţinut de bord 
în timp ce Fordul nostru Crown Vic a pornit mugind pe 
Leavenworth, urcând şoselele în pantă care ne întorceau 
stomacul pe dos de parcă am fi fost într-un roller-coaster şi 
coborând vertiginos pe altele care-ţi tăiau răsuflarea sau făcând 
tot felul de viraje periculoase pe străzile oraşului nostru. 

Atunci când nu încercam să conduc maşina virtual de pe locul 
pasagerului, mă gândeam la Criminalul Ruj de Buze. Clar nu era 
un dement oarecare. 

Era nebun de legat. 

Omorâse patru oameni şi acum mai mulţi, probabil. 
Semnătura lui era atât de obscură încât părea pur şi simplu 
lipsită de sens. Cum îi puteam anticipa mişcările dacă nici măcar 
nu înţelegeam ce voia să demonstreze. 

Conklin răsuci volanul chiar la poalele dealului, mișcarea 
trimiţându-te într-o intersecţie supraaglomerată. Aş fi vrut să ies 
din maşină şi să bat în capotele vehiculelor din faţa noastră 
până ce şoseaua avea să se elibereze, în schimb am strigat prin 
portavoce: „,„Daţi-vă mașinile la o parte. Eliberaţi drumul acum!” 

Porneam şi ne opream în timp ce maşinile înaintau cu 
dificultate, încercând să urce străzile în pantă una după alta. Mi 
se părea că secundele treceau ca orele până când, din fericire, 
am scăpat de blocaj. 

Câteva minute mai târziu, Conklin s-a strecurat cu mașina 
între câteva maşini de patrulare în alb şi negru aflate în afara 
parcării de la Union Square. 

Eu am sărit din maşină înainte să apuce el să frâneze. 

Ne-am făcut loc împreună prin mulţimea de clienţi panicaţi 
care-şi lăsaseră automobilele în parcare. Am văzut teama ce li 
se citea pe chipuri şi aproape că le citeam gândurile la unison: 
Criminalul a fost aici. M-ar fi putut împuşca pe mine. 

Mi-am croit drum prin mulţime ţinând insigna în mână, am 
semnat în registru şi i-am cerut ofițerului Sorbera să-mi dea 
raportul. 

— Din nou acelaşi scenariu, zise Joe. Locul crimei este la cel 
de-al patrulea etaj. Am oprit ascensoarele. 

Conklin ridică banda galbenă şi am trecut împreună pe sub 
ea, învăluiţi de răcoarea din parcare. 


La primul nivel erau nişte puncte de acces întunecoase, la 
capătul unor pasaje venind din toate direcţiile - dinspre uriaşul 
Macy's, Saks sau hotelul Francis Drake -, o ocazie perfectă 
pentru un prădător să-şi pândească nevăzut victima. 

În timp ce eu şi Conklin străbăteam cu paşi mari sinoasele 
coridoare duble din centrul parcării, mergând printre şirurile de 
maşini parcate, m-am pregătit sufletește pentru ceea ce Jacobi 
numise „spectacol horror”. L-am găsit stând de vorbă cu 
Anthony Tracchio, comandantul-şef, pe palierul de la nivelul al 
treilea. Faţa acestuia era albă ca varul, iar ochii înfundaţi în 
orbite ai lui Jacobi erau aproape închişi, ambii bărbaţi arătând de 
parcă ar fi dat nas în nas cu diavolul. 

— Chi şi McNeil sunt la patru, zise Tracchio abia mișcându-şi 
buzele. Cei din schimbul de noapte cercetează perimetrul. Am 
hotărât să primim în echipă orice poliţist se oferă voluntar sau 
pe oricare se întâmplă să ne apară în cale. 

— Nu au fost martori? am întrebat eu. 

Era mai mult o speranţă nenorocită, o dorinţă decât o 
întrebare. 

— Nu, răspunse Jacobi. La naiba, nimeni nu a văzut și nici nu 
a auzit nimic. 


Capitolul 39 

Eu şi Conklin am urcat prin parcare printre rândurile înclinate 
de maşini, senzaţia mea de groază crescând pe măsură ce 
ajungeam mai sus. 

Când am ajuns la etajul al patrulea şi i-am salutat pe Chi și 
McNeil, mi s-a părut că mai mulţi păianjeni îmi foloseau partea 
de sus a braţelor pe post de autostradă, făcându-şi loc prin părul 
de pe ceafa. 

Nu voiam să văd victimele şi totuşi am fost nevoită să o fac. 
M-am îmbărbătat şi am coborât privirea asupra lor. Şi acolo, 
într-un loc gol de parcare dintre două mașini, zăceau cele două 
cadavre. Femeia fusese frumoasă şi își păstrase delicateţea 
trăsăturilor chiar şi după moarte. Puloverul alb şi părul lung şi 
negru îi erau pline de sânge, care făcuse o baltă în jurul ei şi 
curgea în şiroaie lungi pe podeaua înclinată din beton. În jur se 
vedeau urme însângerate de pantofi şi era sânge şi pe tălpile ei. 

Copilul era ghemuit la adăpostul trupului încovoiat al femeii. 
Cadavrele păreau să fi fost aranjate pentru o poză. 

Vederea mi se înceţoşă. Am simţit cum îmi fugea pământul de 
sub picioare, auzind ca prin vis vocea lui Conklin: 

— Linds? Lindsay? 

Braţul lui încolăcit în jurul taliei mele m-a împiedicat să cad. 

— Ce s-a întâmplat? Te simţi bine? 

Am încuviinţat din cap, murmurâna: 

— Sunt bine. Mă simt bine. Nu am mâncat nimic astăzi. 

Eram furioasă pe mine însămi că dădusem dovadă de 
slăbiciune. Pentru că părusem o biată femeie. Superiorii mei, 
colegii, prietenii mei din echipă, toţi se aşteptau să mă comport 
ca un lider. Trebuia să-mi revin, să mă ţin fermă pe poziţii. 

Victimele erau încadrate de un Dodge Caravan roșu şi un 
Highlander argintiu. Pe pardoseală era o geantă deschisă, iar 
obiectele personale ale victimei erau împrăștiate în jur. 

Toate portierele Dodge-ului erau deschise. 

Am ridicat ochii spre parbrizul maşinii şi am văzut literele CWF 
scrise cu roşu. Din nou semnătura aceea ciudată. Ce naiba 
putea să însemne? 

Paul Chi mă strigă de undeva din spate, iar eu m-am întors 
spre el. Era alb ca varul. Am înţeles că, la fel ca mine, rămăsese 
şocat de această crimă oribilă. 


— Numele victimei este Elaine Marone, ziset Chi. Doamna 
Marone avea treizeci şi patru de ani. Avea cincizeci şi şase de 
dolari în portofel, carduri de credit, un carnet de conducere şi 
aşa mai departe. Nu ştim încă numele fetiţei. 

— Aţi găsit rujul? am întrebat sperând ca micul obiect să fi 
căzut pe sub maşină. Poate că ucigaşul lăsase o amprentă pe 
tubul lucios. 

— Nu am găsit niciun fel de machiaj, zise Chi. Dar am găsit 
ceva nou. Verifică încheietura doamnei Marone. Se pare că a 
încercat să-l dezarmeze pe criminal. 

M-am aşezat pe vine lângă trupul lui Elaine Marone. Așa cum 
spusese Chi, se vedeau nişte urme vineţii de degete pe 
încheietura de la mâna dreaptă a femeii şi am numărat cinci 
găuri de gloanţe în puloverul ei. Elaine Marone nu încercase 
doar să se apere. Se luptase ca o fiară cu agresorul. 

Și atunci am auzit strigătele - nişte urlete înfiorătoare care-ţi 
rupeau inima şi care păreau să se înalțe spre noi pe culoarele 
sinuoase ale cavernei din beton. 

— Laineeee! Lilly! 

Oh, nu, Dumnezeule! 

Paşii alergau pe pardoseala din beton. Jacobi strigă: 

— Opreşte-te! Stai pe loc! 

Era un avertisment clar, dar paşii se apropiau la fel de repede. 


Capitolul 40 

Am coborât în fugă rampa înclinată către etajul al treilea, apoi 
am ocolit peretele curbat - la timp să-i văd pe Tracchio şi Jacobi 
încercând să oprească un bărbat masiv îmbrăcat în blugi şi 
cămaşă din flanel. 

Bărbatul era o adevărată matahală, ca un taur furios încărcat 
de adrenalină. El se descotorosi de Tracchio și Jacobi ca de nişte 
căţeluşi piperniciţi, apoi continui să urce în fugă rampa, către 
scena crimei. Părea că avea de gând să intre cu toată forţa în 
mine. 

Jacobi strigă: „STAI PE LOC!”, apoi îşi scoase de la brâu 
Taserul. 

Am strigat: 

— Jacobi, NU! Nu face asta, nu... 

Dar ştiam că nu avea încotro. Am auzit bâzâitul electric al 
pistolului cu electroşocuri, iar uriaşul a căzut brusc, prăbuşindu- 
se ca şi cum i-ar fi fost retezată șira spinării, apoi a început să 
alunece în jos pe rampă - o călătorie de cinci secunde -, timp în 
care a rămas paralizat şi incapabil să scoată vreun țipăt. 

Jacobi ajunse lângă el, strigând: 

— lisuse Hristoase, uite ce m-ai obligat să fac! Te-ai potolit 
acum? Te-ai potolit? 

Clămpănitul electric al Taserului se opri şi bărbatul începu să 
plângă în hohote, disperat, fără a se putea controla. M-am 
aplecat lângă el, în timp ce Jacobi îi întorcea mâinile la spate ca 
să-i pună cătuşele. 

— Sunt sergentul Boxer, i-am spus, bătându-l uşurel pe spate. 
l-am scos portofelul din buzunarul de la spate și-am verificat 
poza din carnetul de conducere. Bărbatul era Francis Marone. 

— Lăsaţi-mă SUS! Trebuie să merg la ele! 

— Imi pare rău, domnule Marone, dar acum nu se poate, i-am 
explicat eu. 

— Ce s-a întâmplat? Ele sunt bine? întrebă Marone cu glasul 
înecat de lacrimi. Tocmai vorbisem cu Elaine, zise el suspinând. 
A trebuit să mă opresc să-mi iau ţigări, dar i-am spus că urma să 
ne întâlnim la maşină, în parcare. 

— Tocmai aţi vorbit cu ea la telefon? 

— Am auzit-o întrebând pe cineva: „Ce vrei?” Apoi am auzit... 
Oh, Doamne, spuneţi-mi că este teafără. 


l-am spus din nou că-mi părea teribil de rău, iar Marone 
începu să strige: 

— NU, nu fetele mele! Vă rog, vă rog, trebuie să merg la ele! 

Francis Marone îmi rupea inima, pur şi simplu - şi asta era 
partea mai dureroasă: dacă voiam să-l prindem vreodată pe 
criminal şi, în cel mai fericit caz, să-l acuzăm de crimele comise, 
trebuia să protejăm scena crimei de acest bărbat. 

O pădure de picioare crescuse în jurul meu - Tracchio, 
Conklin, Chi, McNeil. 

L-am întrebat pe domnul Marone dacă avea vreun prieten 
apropiat sau vreo rudă pe care să o chem acolo, dar el nu mă 
asculta. Şi nu m-am putut abţine să-l întreb: 

— Domnule Marone, ştiţi pe cineva care ar fi vrui să-i facă rău 
soţiei dumneavoastră? 

Marone mă privi uimit, cu ochii lui roşii de plâns apoi strigă: 

— Eu operez un mixer de ciment! Elaine e reprezentant PR la 
un magazin de jucării! Suntem nimeni! Nimeni! 

Zgârieturile urâte de pe antebraţele lui Marone sângerau. Am 
pus mâna pe umărul bietului om, apoi m-am retras când Jacobi 
şi Tracchio l-au ridicat în picioare, 

— Nu am vrut să-ţi fac rău, amice, se scuză Jacobi. 

Le-am făcut semn ofiţerilor Noonan şi Mackey, cerându-le să-l 
ducă pe Marone la spital. l-am promis amărâtului că urma să mă 
mă întâlnesc cu el acolo imediat ce reuşeam să mă eliberez. 

Apoi m-am dat la o parte din drum când am văzut duba lui 
Claire urcând în viteză rampa. 


Capitolul 41 

Claire îşi asambla camera foto când am ajuns la nivelul al 
patrulea. M-a privit în faţă şi am văzut în ochii ei aceeaşi groază 
pe care o simţeam şi eu. Ne-am deschis braţele şi ne-am 
îmbrăţişat strâns, iar de această dată nu-mi mai păsa dacă 
cineva credea despre mine că eram slabă de înger. 

— Copilaşii ăştia! Nu pot suporta să-i văd aşa, i-am spus eu. 

— Nu va fi în regulă, rosti Claire, cu gura lipită de umărul 
meu. Chiar dacă-l prinzi pe ticălos, nimic nu va mai fi în regulă. 
Niciodată. Ştii asta, nu? 

Ne-am desprins una de cealaltă atunci când asistenții lui 
Claire o întrebară dacă puteau începe cu acoperirea mâinilor 
celor două victime. Sinistra activitate de investigare a crimei 
pornise. 

l-am spus lui Claire: 

— Ai văzut literele de pe parbriz? 

— Înî. CWF. E o nouă ciudăţenie, o schimbare atipică. C-ul şi 
W-ul au rămas totuşi alăturate, astfel că F-ul e cel mutat de colo 
colo. Şi acesta e singurul indiciu cu care m-am ales în afară de 
încă două cadavre pe care să le studiez şi care ar fi trebuit să 
trăiască. 

Claire mă trase de braţ, iar eu m-am dat într-o parte când 
maşina unităţii de cercetare la faţa locului condusă de Clapper 
urcă rampa şi se opri lângă duba medicului legist. 

Cei de la CSI ieşiră pe rând pe portiera din spate, iar Clapper 
se opri să studieze tabloul de coşmar, spunând ca pentru sine: 

— Mă întreb dacă Bunul Dumnezeu şi-a întors faţa de la 
omenire. 

Bliţurile aparatelor foto începură să pâlpâie, iar camerele 
video se puseră în funcţiune, filmând cadavrele şi găurile de 
gloanţe din caroseria maşinii, din interiorul şi exteriorul 
acesteia. 

Echipa adună tuburile de cartuşe sigilându-le ca probe. Locul 
crimei fu împânzit cu markere, se facură schiţele de rigoare şi se 
înregistrară toate detaliile necsare. 

Am rămas deoparte urmărind activitatea echipei CSI şi 
gândindu-mă că Elaine Marone fusese vie cu o ora în urmă, 
făcuse cumpărături împreună cu soţul şi copilaşul ei, iar acum 
cei din echipa lui Claire le înfaşurau trupurile în cearşafuri albe 
imaculate peste care trăgeau fermoarele sacilor. li mulţumeam 


lui Dumnezeu că zgomotul acela sinistru al fermoarelor era ceva 
ce Francis Marone nu avea să audă niciodată. 

Îmi făceam din nou speranţe, îmi doream din tot sufletul ca 
tuburile cartuşelor să scoată la iveală vreun indiciu, să găsim în 
acea baie de sânge o probă fizică utilă, când l-am auzit pe 
Conklin strigând: 

— Linds! Vino să vezi ceva! 

M-am apropiat de mica furgonetă a familiei Marone și am 
văzut că partenerul meu îmi arăta semnătura din trei litere de 
pe parbrizul maşinii. 

Conklin îşi întoarse spre mine ochii căprui şi-mi spuse: 

— Acesta nu e ruj. 

Mi-am îndreptat lanterna spre literele de pe parbriz și am 
simţit un nod în stomac. 

— E sânge, zise Conklin. Criminalul a scris asta cu degetul 
folosindu-se de sângele victimelor. 

Unul dintre tehnicienii lui Clapper făcu fotografiile de rigoare. 
Altul prelevă probele de pe parbriz. Raza mea de speranţă se 
aprinse mai tare. 

Sa fie posibil? 

Criminalul Ruj de Buze fusese atât de necugetat în nebunia lui 
încât să lase în urmă o amprentă însângerată pentru băieţii 
buni? 


Capitolul 42 

La ora 8.30 în seara aceea, sergentul Jackson Brady se întâlni 
cu tot acel grup pestriţ de inspectori şi poliţişti de la Omucideri. 
Toţi stăteau în jurul lui, în micul nostru birou. Brady introduse o 
casetă în vechiul aparat video și ne spuse: 

— Dacă vreunul dintre voi vede ceva care mi-a scăpat, nu 
ezitaţi să vorbiţi. 

Pe ecran apăru în colţul din dreapta jos, o imagine destul de 
neclară în alb-negru a unui bărbat, care mergea pe culoarul 
central al parcării, îndreptându-se spre Dodge-ul Caravan parcat 
aproape de capătul rândului. 

Imaginile erau întunecate, pătate şi întrerupte din cauza 
luminii slabe din parcare şi a calităţii proaste a casetei care 
fusese reciclată probabil de sute de ori. Și totuşi îl puteam 
vedea pe criminal. La fel ca înainte, acesta purta o şapcă şi o 
geacă de baseball în două culori. Işi ţinea capul în jos, ferindu-şi 
faţa de camera de supraveghere. 

Brady începu să vorbească pe măsură ce imaginile se derulau 
pe ecran. A 

— lată, aici îşi ţine mâinile în buzunare. In timp ce se apropie 
de furgoneta victimei o strigă pe doamna Marone. Ce spune? 
Poate că întreabă cât este ceasul, sau întreabă dacă are să-i 
schimbe douăzeci de dolari. Aici femeia îşi pune bagajele pe 
bancheta din spate a furgonetei și inchide portiera, apoi urcă pe 
bancheta din faţă, la volan, vorbind la telefon cu soţul ei. 

Am urmărit cu atenţie filmarea, în timp ce criminalul se 
apropia de Elaine Marone, încă vie în momentul acela. Am 
studiat felul în care mergea bărbatul, examinând limbajul 
corpului său, cât şi pe cel al victimei. Părea să-şi ceară scuze în 
timp ce se apropia de ea, iar Elaine Marone nu părea deloc 
alarmată. 

Mi-am amintit că Brady spusese despre acest individ că „trece 
drept o persoană obişnuită”. M-am gândit la cei mai periculoşi 
criminali în serie - cei despre care se făceau şi filme - şi mi-am 
spus că toţi acei psihopaţi erau nişte persoane normale. 

— Vedeţi, zise Brady, acum a scos arma. Un Beretta de nouă 
milimetri. Amortizor de primă clasă. Femeia aruncă o privire pe 
bancheta din spate, apoi îi întinde bărbatului geanta spunând: 
„Ce vrei?” Ea încearcă să-l convingă pe criminal, dar nu 
reuşeşte. Highlanderul acela acoperă partea de jos a corpurilor 


celor doi, dar după modul în care bărbatul s-a aplecat brusc, 
cred că femeia l-a lovit cu piciorul. Aici el îi dă peste mână, ea 
scapă geanta şi urmează primul foc. Femeia îşi duce mâna în 
partea de sus a pieptului. 

Brady vorbea mai departe, dar eu urmăream imaginile de pe 
ecran în care femeia încerca să-i imobilizeze bărbatului mâna în 
care acesta ţinea pistolul. Criminalul o prinsese strâns de 
încheietură cu mâna care-i rămăsese liberă şi reuşise să se 
elibereze. Atunci îi făcuse probabil vânătăi. O secundă mai 
târziu, trupul lui Elaine Marone se zguduia de patru ori, pentru 
ca apoi să se prăbușească, dispărând din cadru. 

Portiera din spate a furgonetei era deschisă, iar criminalul mai 
trase un foc de armă undeva înspre banchet din spate, apoi 
dispăru din cadru. 

— Priviţi, zise Brady. lată-l din nou pe criminalul nostru. O 
susţine pe Elaine Marone de talie cu braţul lui stâng şi foloseşte 
indexul de la mâna dreaptă a femeii pentru a-și scrie semnătura 
pe parbriz. Cum ea nu avea niciun ruj în geantă, continuă Brady, 
criminalul a improvizat. 

l-am cerut lui Brady să deruleze înapoi înregistrarea şi am 
urmărit din nou cum folosise criminalul mâna femeii moarte 
pentru a scrie CWF cu sângele ei. El folosise degetul ei, nu al lui, 
şi în afară de asta, ticălosul purta mănuşi. Speranţa mea de a 
găsi vreo amprentă se spulberă. 

Brady continuă: 

— Individul a lăsat portierele maşinii deschise și a aranjat 
trupurile victimelor. Aici iată cum urcă pe rampă, probabil la cel 
de-al cincilea nivel, unde următoarea cameră de supraveghere îl 
surprinde urcând în ascensor. Avem şi caseta aceea. Durează 
doar zece secunde şi surprinde un prim-plan de sus cu şapca lui. 
Din păcate nu se vede nicio emblemă. Aici el iese din parcare, la 
nivelul străzii. Trei minute şi patruzeci de secunde, zise Brady 
îndreptând telecomanda către monitor pentru a-l închide. Atât a 
trecut din momentul în care şi-a scos pistolul până la dispariţia 
sa. 


Capitolul 43 

Ne aflam pe canapeaua confortabilă de piele din lup, 
aşteptând ştirile de la ora unsprezece. Picioarele mele erau în 
poala lui Joe, iar Martha sforăia de zor pe covoraşul de lângă 
mine. Eram frustrată şi epuizată peste măsură. Îmi doream 
foarte mult să pot dormi, dar gândurile care mi se învălmăşeau 
în minte nu-mi dădeau pace. 

— O femeie a venit astăzi la secţie, i-am spus lui Joe. l-a zis lui 
Jacobi că un bărbat s-a apropiat de ea în zona terminalului 
pentru feriboturi în aceeaşi seară în care au fost ucise cele două 
Kinski. l-ar fi spus că se rătăcise. Femeia a spus că purta şapcă 
şi geacă de baseball în două culori: albastru şi alb. 

— Era credibilă? 

— Jacobi a spus că tremura ca varga şi că avea buza 
însângerată de cât şi-o muşcase. l-a declarat că tipul era ciudat. 
l-a zis că nu putea să-l ajute şi s-a îndepărtat cu copilul ei, iar 
bărbatul ar fi strigat după ea: „Mulţumesc pentru nimic, 
cucoană. Naiba ştie de ce te-am mai întrebat”. Femeia a văzut 
înregistrarea de pe camera de supraveghere şi crede că ar 
putea fi acelaşi bărbat. 

— Veşti bune, Linds! Aveţi un martor. 

— Este un pas înainte, dar, nu ştiu dacă înţelegi, putea fi 
oricine care purta o geacă de baseball. Joe, WCF, FWC. lar acum 
CWF. Tu eşti un fan al puzzle-urilor. Ce înţelegi din inițialele 
astea? 

— West Coast Freak”. Factory Workers’ Coalition!f, Chief 
Wacko Freak!?. Vrei să continui? 

— Nu, ai dreptate, i-am spus. Sunt doar nişte prostii. 
Criminalul se joacă cu noi. 

— Ascultă, ca să nu uit... 

— Ştirile, l-am întrerupt eu, luând telecomanda de pe măsuţa 
de cafea şi mărind volumul atunci când figura atât de familiară a 
prezentatoarei de ştiri Andrea Costella apăru pe ecran. 

Aceasta începu să prezinte pe scurt ştirile de ultimă oră. 

— In această seară avem noi ştiri despre Criminalul Ruj de 
Buze, care a fost surprins de camerele de supraveghere din 


17 Coasta de Vest a Ciudaţilor (n.tr.) 
18 Coaliția Muncitorilor din Fabrici (n.tr) 
19 Seful Ciudaţilor Psihopaţi (n.tr.) 


parcarea Union Square în timp ce parăsea scena unei noi crime 
duble, lăsând în urmă un tablou de coşmar, zise prezentatoarea. 

Inregistrarea video apăru pe ecran şi ţinu vreo zece secunde. 
Criminalul era surprins în timp ce intra în cabina ascensorului, 
apăsând un buton cu un deget înmănuşat şi retrăgându-se într- 
un colţ, cu ochii plecaţi, până ce uşile se deschiseră, iar el 
dispăru fără urmă. 

— Un martor anonim l-a descris pe bărbat poliţiei, care a 
putut realiza portretul-robot al criminalului, în posesia căruia am 
intrat şi noi, zise Costella. 

O schiţă apăru acum pe ecran în locul înregisii.mi video. 

— Vezi? l-am întrebat pe Joe. Domnul Oarecare. Nu știm ce 
culoare au ochii sau părul lui. Nimic ieşit din comun. Trăsături 
obişnuite, cartuşe obişnuite de nouă milimetri, nimic care să ne 
ofere vreun indiciu. Dar este ceva ce nu a fost menţionat pentru 
a nu periclita ancheta. Tipul foloseşte un amortizor sofisticat, 
ceva de înaltă clasă. 

— Poate că este militar. Specialist în operaţiuni de război. Sau 
vreun furnizor de armament. Poate că a cumpărat amortizorul 
de pe piaţa neagră sau din străinătate. 

— Da. Ar avea sens dacă ar fi militar. Dar trebuie să fie, nu 
ştiu, zeci de mii de foşti militari în oraşul ăsta. Și jumătate dintre 
aceştia se potrivesc acestei descrieri. Hei, dar ce-i asta? am 
întrebat eu când o nouă înregistrare începu la televizor. 

Am urmărit reportajul cu gura căscată. Cineva cu o cameră 
portabilă mergea în urma lui Claire, filmând-o în timp ce pleca 
de la morgă şi se îndrepta spre parcarea din zona biroului ei. 

Suporterii îi puneau o avalanşă de întrebări despre victime, 
întrebând-o dacă voia să transmită ceva oamenilor din San 
Francisco. 

Claire se întoarse cu spatele la camere şi urcă în noul ei Prius. 
Porni motorul maşinii şi mi-am spus că scăpase - gen, Lăsaţi-mă 
în pace, hiene ticăloase ce sunteți -, dar spre surprinderea mea, 
Claire cobori geamul, îşi scoase cotul afară, sprijinindu-l de 
cadrul portierei şi se uită direct la camere. 

— Da, am ceva de transmis oamenilor din San Francisco şi 
acum nu vorbesc din postura unui medic legist. Vorbesc ca soţie 
şi ca mamă. E clar? 

Se auzi un „Da” unanim. 


— Mamelor, aveţi grijă! Fiţi cu ochii în patru, zise Claire. Nu vă 
încredeţi în nimeni. Nu parcaţi în locuri pustii și nu vă apropiaţi 
de mașinile din parcări, decât dacă mai sunt și alți oameni în 
preajmă. Și, fără glumă, încercaţi sp obţineţi un permis de 
portarmă. Apoi purtați această armă. 


Capitolul 44 

Pete Gordon stătea în bucătărie, la masa laminată roșie la 
care-şi aşezase laptopul, cu spatele la verandă, unde Sherry 
făcea trucuri stupide cu nişte păpuşi de cârpă pentru a-şi 
înveseli fratele. 

Bomba ecologică ţipa - de plăcere sau de spaimă -, dar Pete 
nu se sinchisea prea mult, pentru că, oricare ar fi fost motivul, 
era ca şi cum o şurubelniţă i-ar fi străpuns timpanul. 

Pete urlă peste umăr: . 

— Potoleşte-l, Sherry! Intr-un minut am să scot cureaua. 

— Facem linişte, tăticule. 

Gordon reveni asupra scrisorii pe care o compunea, un fel de 
bilet de răscumpărare. Mda! li plăcea să-l considere un bilet de 
răscumpărare. Se pricepea destul de bine la scris, dar acest 
bilet trebuia să fie limpede precum cristalul și să nu ofere niciun 
indiciu despre identitatea sa. 

„Scrisoare deschisă către cetăţenii oraşului San Francisco, 
scrise el. Am ceva important să vă spun.” Se gândi puţin la 
cuvântul „cetăţenii”, îşi spuse că era prea rigid şi îl înlocui cu 
„locuitorii”. Suna mult mai bine aşa. 

„Scrisoare deschisă către locuitorii oraşului San Francisco.” 
Apoi schimbă următoarea propoziţie: „Am o propunere pentru 
voi”. 

Brusc, dinspre verandă se auzi un strigăt ascuţit. Sherry 
încercă disperată să-şi potolească fratele, bomba ecologică, apoi 
strigă de afară prin fereastră: 

— Tăticule, îmi pare rău! Nu te supăra, te rog, Stevie nu a 
vrut să ţipe. 

Copilul urla ca din gură de şarpe şi atunci când inspira și 
când expira, neobosit şi al naibii de enervant. Pete îşi împreună 
degetele, gândindu-se cât de mult îi ura pe ei şi tot ce însemna 
viaţa pe care o trăia în prezent. Priviți-mă, doamnelor şi 
domnilor, sunt eu, căpitanul Peter Gordon, fost comandant şi 
actual Bărbat Casnic de gradul întâi. 

Ce tragedie îngrozitoare! 

Singurul lucru care-l mai bucura cât de cât era să lucreze la 
planul său. Gândindu-se - bineînţeles, după ce avea să scape de 
Sherry şi de bomba ecologică - ce plăcere imensă avea să simtă 
atunci când ar fi venit momentul să-i arate prinţesei cine era el 
cu adevărat. 


Abia aştepta să o reducă la tăcere ca să nu-l mai sâcâie 
niciodată cu pretenţiile ei. 

Pete, iubitule, nu uita să cumperi lapte şi să ai grijă să-ți iei 
medicamentele, bine? Hei, frumosule, ai pregătit prânzul pentru 
copii? Ai făcut patul? L-ai chemat pe tipul de la cablu? 

Îşi imagină chipul lui Heidi, palid şi încadrat de tot părul acela 
roşu, cu ochii ca două jucării yo-yo, când realiză ce făcuse. Şi ce 
urma să-i facă ei. 

Hi-hi, Heidi. Pa-pa, drăguțo! 


Partea a treia 
CAPCANA 


Capitolul 45 

Sarah Wells se ghemui în spatele unui tufiş, între uriașa casă 
în stil Tudor şi stradă, hainele ei negre camuflând-o perfect în 
întunericul nopţii. 

Avea nişte flash-uri de memorie tridimensionale de la 
spargerea casei Dowling - cum rămăsese ea ascunsă în dulap în 
timp ce soţii Dowling făceau dragoste, cum dăduse mai târziu 
peste măsuţa fantezie plină cu sticluţe de parfum în timpul 
evadării ei riscante. Şi apoi, partea cea mai neplăcută - 
acuzaţiile de crimă care atârnau asupra capului ei. 

Sc gândi să renunţe în timp ce înainta. Pe de altă parte, 
reşedinţa Morley era un premiu. 

Casa albă cu trei etaje şi faţada decorată cu grinzi negre şi 
bovindouri le aparţinea lui Jim şi Dorian Morley, faimoşii 
proprietari ai Morley Sports Gear, un lanţ de magazine 
răspândite pe toată coasta, care comercializa echipamente 
sportive pentru atleți. Sarah citise o grămadă despre ei pe 
internet şi văzuse zeci de poze. Dorian Morley se îmbrăca 
precum o regină şi deţinea o colecţie fabuloasă de bijuterii, pe 
care le păstra la îndemână pentru a fi purtate la numeroasele 
evenimente mondene la i care participa. 

Sarah remarcase o replică a doamnei Morley, care-i spusese 
unui reporter de la Chronicle că-i plăcea să poarte diamante în 
fiecare zi, „chiar şi pe lângă casă”. 

Era greu de imaginat! Diamante în fiecare zi! 

Tocmai de aceea Sarah îi pusese pe soţii Morley pe lista ei de 
obiective, făcuse câteva verificări prin zonă pentru a vedea cum 
decurgea traficul la ora nouă seara în acel cartier şi stabilise 
unde să-şi parcheze maşină și unde să se ascundă. Într-una 
dintre incursiunile ei anterioare din timpul săptămânii, îl zărise 
chiar şi pe Jim Morley părăsind casa într-un Mercedes. Era un 
bărbat îndesat şi musculos - în genul celor porecliţi „brawny”, 
adică lucraţi şi plini de muşchi. 

Cu siguranţă, Sarah nu intenţiona să dea peste Jim Morley în 
seara aceea. De fapt, nici nu avea cum să se întâmple. Soții 
Morley dădeau o petrecere Big Chill în curtea din spate a casei 
şi intenționau să-şi delecteze prietenii cu un spectacol live al 
unei trupe rock-and-roll din anii '60, reunite special pentru acest 
evenimnit. Se auzea deja prima melodie din program - acorduri 
de chitară electrică acoperind ţiuitul microfoanelor. 


Ce fantastic fond muzical! 

Cu cincisprezece minute în urmă, unul dintre valeţi parcase 
maşina ultimului oaspete la poalele dealului, iar acum stătea în 
stradă cu amicul lui. Sarah auzea râsul lui înfundat şi simţea fum 
de ţigară. Avea să o facă. Se hotărâse. Şi nu era moment mai 
potrivit decât acesta. 

Sarah ridică privirea către fereastra de la dorimitorul soţilor 
Morley şi, după ce trase adânc aer în piept, ţâșni din spatele 
tufişului după care se ascundea şi alergă vreo şase metri până 
la zidul casei. Odată ce ajunse acolo execută o manevră pe care 
o practicase de multe ori pe zidul de escaladă de la sala de 
fitness. Îşi îndesă vârful pantofului stâng de căţărat între 
scândura decorativă şi zid, se prinse de burlanul de scurgere cu 
mâna dreaptă şi se cătără până la pervazul ferestrei. 

Pe la jumătatea celor trei metri, piciorul ei stâng alunecă iar 
ea rămase agăţată în aer, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul 
şi trupul lipit vertical de peretele casei, în timp ce se ţinea cu 
mâna dreaptă de burlan. Disperată să nu tragă în jos tot 
sistemul de scurgere, ceea ce ar fi produs un zgomot infernal, 
care ar fi avut consecinţe nefaste - un glonţ sau o mână grea pe 
umărul ei, care să o ducă la secţia de poliţie. 

Renunță acum, Sarah! Du-te acasă! 

Sarah atârnă lipită de perete câteva secunde, care i se părură 
interminabile. 

După ore întregi de antrenamente, în care stătea atârnându- 
se în mâini de bara de deasupra uşii dulapului - și nu doar până 
ce nu mai putea să se ţină, ci până mușchii îi cedau, iar mâinile 
îi alunecau de pe bară-, antebraţele ei erau puternice ca nişte 
cabluri. 

Își întărise degetele strângând în fiecare zi o minge de 
cauciuc în timp ce conducea maşina sau se uita la televizor - ca 
să nu piardă timpul. Dar în ciuda puterii şi determinării ei, luna 
era destul de luminoasă în noaptea aceea, iar Sarah Wells nu 
era invizibilă. 

În timp ce atârna pe zidul casei, Sarah auzi o maşină care se 
opri după colţul casei şi vocile unor oaspeţi întârziţi care se 
apropiau pe alee. Aşteptă ca aceştia să intre în casă, iar când se 
gândi că nu mai era niciun pericol se desprinse de burlan şi 
întinse mâna spre mulura de sub fereastră. 


Când se prinse bine de aceasta, se încordă şi încercă să se 
urce pe zid, până ce reuşi să-şi treacă un picior peste pervazul 
ferestrei vestice de la dormitorul soților Morley. 

Era în casă. 


Capitolul 46 

Sarah sări de pe pervazul ferestrei pe covorul care acoperea 
podeaua. 

Era ameţită şi simţea acut tot felul de lucruri: exaltare, frică şi 
presiune. Aruncă o privire la ceasul digital aflat pe noptiera de 
lângă uriaşul pat cu baldachin al soţilor Morley şi înregistră ora. 

Era 9.14, iar Sarah îşi jură că atunci când cifrele albastre 
urmau să indice 9.17, ea avea să plece. 

În spaţioasa încăpere răzbătea lumina din hol. Sarah remarcă 
mobila masivă Queen Ann din lemn de arțar, dovada unei 
moşteniri la fel de valoroase ca miliardele făcute de soţii Morley 
din echipamentele sportive. Lângă pat erau expuse nişte 
tablouri mici în ulei, în dulap era încastrat un televizor uriaş cu 
plasmă, iar nişte fotografii cu arătosul clan Morley în bărci cu 
pânze erau agăţate pe pereţi - pereţi care vibrau acum din 
cauza ritmurilor rock-and-roll. 

Sarah era pregătită de plecare. Traversă încăperea lungă, a 
cărei podea era acoperită de covoare, apoi închise uşa care 
dădea în hol şi o încuie cu cheia. Acum, cu excepţpţia luminii 
albastre a ceasului digital, se afla complet în întuneric. 

Era 9.15. 

Sarah puse mâinile pe perete şi începu să meargă de-a lungul 
lui, găsi uşa dulapului, o deschise şi apăsă întrerupătorul 
lanternei pe care o avea pe frunte. Dulapul - mai bine zis o 
garderobă de mărimea unei camere - era fantastic şi nu putea 
spune că s-ar fi aşteptat la altceva în casa soţilor Morley. Erau o 
mulţime de umeraşe și suporturi pentru haine - ale doamnei 
într-o parte, ale domnului în cealaltă. Peretele din spatele 
garderobei era acoperit de o oglindă cu trei panouri, lungă din 
podea până în tavan - tot ce puteai cere de la un dulup, cu 
excepţia unui seif. Unde să fi fost acesta? 

Sarah se mişcă repede, căutând în spatele rochiilor de seară 
şi plimbându-şi degetele peste ornamentele şi canturile din 
lemn, simțind acut trecerea timpului în timp ce inventaria 
afurisitul de dulap al familiei Morley. 

Nu avea încotro, trebuia să plece. Cu mâinile goale. 

Sarah tocmai îşi închisese lanterna de pe frunte și ieşise din 
dulap când auzi paşi pe podeaua din lemn masiv. Pașii se opriră 
chiar în hol, la uşa dormitorului. Mânerul sferic se învârti de mai 
multe ori, apoi auzi vocea unui bărbat care striga furios: 


— Hei! Cine a închis uşa? 

Sarah încremeni. Ar fi trebuit să se ascundă? Sau să sară pe 
fereastră în întuneric? 

Bărbatul strigă din nou: 

— Eu sunt, Jim. Trebuie să merg la toaletă. 

Bărbatul se hlizea, iar după grohăielile pe care le scotea, 
Sarah realiză că era beat. 

El îşi subţie vocea, întrebând amuzat: 

— Hello Kitty? Eşti chiar tuuuu? 

Sarah simţi că-i sare inima din piept. Era Jim Morley bătând de 
zor în uşa propriului dormitor. 

— Hei! Deschide! 


Capitolul 47 

Sarah fugi la fereastră, blestemând orice i-ar fi putut sta în 
cale. Pusese deja o mână pe pervazul ferestrei când o ușă se 
deschise şi lumina se revărsă în încăpere. Morley intrase în baie 
pe uşa camerei alăturate, iar silueta lui mătăhăloasă să se 
profila pe fondul luminos al toaletei. 

Bărbatul strigă în timp ce bâjbâia după întrerupătorul de pe 
peretele dormitorului. 

— E cineva aici? 

Sarah îşi puse mintea la contribuţie. Fără lumină în dormitor, 
ea putea să-l vadă mai bine decât o puteavedea el. Trebuia să 
rişte profitând de această situaţie. 

— Jim, spuse ea, ai putea să ne laşi singuri, te rog? zise ea. 

— Laura? Laura, tu eşti? lisuse, îmi cer scuze. Tu şi Jesse... 
Staţi linişti, nu vreau să vă deranjez. Puteţi sta aici cât doriţi. 

Uşa de la baie se închise. Camera se cufundă din nou în 
întuneric. Puteţi sta aici cât doriţi, spusese Morley, dar când 
avea să se întoarcă la petrecere, avea să-i vadă cu siguranţă pe 
Laura şi pe Jesse, urmând să dea alarma. 

Era 9.20. 

Sarah ridicase un picior pe pervaz când în minte îi apăru o 
imagine. Fusese atât de grăbită să ajungă la dulap, dar 
observase chiar lângă pat un tablou deosebit reprezentând un 
lan de grâu. 

Să fi fost agăţat de perete? 

Treizeci de secunde, nu mai mult, dar trebuia să verifice acel 
tablou. 

Sarah găsi baldachinul patului la lumina albastră a ceasului, 
pe care îl folosi pentru orientare. 

Degetele ei verificară cu îndemânare marginile ramei micului 
tablou, apoi trase rama spre ea. 

Răsuflă uşurată când tabloul se deschise ca o fereastră. În 
perete, chiar în spatele tabloului, era o cutie metalică, având 
lacătul descuiat atârnat într-un belciug. Sarah se mişcă iute. 
Trase cutia din perete, o aşeză pe pat și-i scoase capacul. Apoi 
deschise rucsacul gol pe caro și-l adusese pentru pradă şi 
începu să transfere micile plicuri umflate şi cutiile cu bijuterii din 
seif. 

Când rucsacul ei se umplu, ea îl închise şi puse înapoi cutia 
goală în scobitura din perete. 


Era timpul să plece! 

Sarah aruncă o privire pe fereastră şi văzu un bătrbat care-şi 
plimba rottweilerul. Acesta se opri să discute cu valetul, apoi 
merse mai departe pe stradă. Sarah sări pe pervaz, apoi se 
întoarse cu faţa spre interiorul încăperii. 

Îşi puse mâinile pe marginea pervazului, stând pe vine, apoi 
scoase picioarele pe fereastră şi se lăsă în jos pe lângă perete, 
ţinându-se de pervaz. Îşi lipi tălpile pantofilor de escaladă de 
zidul casei şi îşi dădu drumul. 

Piciorul îi nimeri într-o groapă din peluză. Îşi scrântise glezna. 

Strânse din dinţi de durere, disperată să-şi înăbuşe strigătul. 
Apoi, profitând de faptul că norii acopereau momentan luna, se 
îndreptă şchiopătând prin întuneric către maşina ei. 


Capitolul 48 

Sarah aproape strigă de bucurie când îşi văzu Saturnul ei roşu 
parcat de-a lungul străzii, nu departe de reşedinţa soţilor 
Morley. 

Se urcă în maşină, îşi scoase de pe cap dispozitivul cu 
lanternă şi fesul dintr-o singură mişcare şi îşi dădu jos mănuşile. 

Le îndesă pe toate în rucsacul cu bijuterii, apoi ascunse 
rucsacul sub scaunul din faţă al maşinii. 

Cu mâinile strânse pe volan, încercă să-şi recapete calmul la 
adăpostul confortabil al întunericului. Glezna îi zvâcnea dureros 
în timp ce se gândea la escapada ei periculoasă care nu durase 
decât câteva minute. 

| se părea incredibil. 

Jim Morley o strigase „Hello Kitty”. Bărbatul deschisese uşa de 
la baie şi se zgâise la ea. Şi totuşi nu fusese prinsă. 

Nu încă, îşi spuse Sarah. Avea sub scaunul ei destul dovezi ca 
să fie trimisă pentru douăzeci de ani în spatele gratiilor, şi asta 
fără a fi acuzată de crimă. 

Sarah îşi răsfiră părul, îşi puse cămaşa albastră matlasată pe 
care o păstra pe bancheta din spate şi porni motorul maşinii. 

Porni pe Columbus, având grijă să nu depăşească limita de 
viteză în timp ce se îndrepta spre Bay Street pe lângă Chestnut 
şi Francisco, gândindu-se la urmările succesului ei şi la 
posibilitatea unei întâlniri cu Heidi. 

Își imagină cum ar fi fost să-i spună lui Heidi tot adevărul 
despre ea, să-i spună că bijuteriile pe care le furase aveau să le 
asigure financiar libertatea - probabil pentru tot restul vieţii - şi 
că fanteziile despre viaţa lor împreună, ca o familie, aveau să 
devină realitate. 

În timp ce şi-o imagina pe Heidi bătând fericită din palme şi 
aruncându-şi braţele în jurul gâtului ei, un sunet îndepărtat o 
făcu pe Sarah să se înfioare. Nu mai putea ignora acel tânguit 
enervant. Urletul acela modulat și strident venea din spatele ei, 
devenind din ce în ce mai puternic pe măsură ce se apropia. 
Sarah văzu luminile roșii de girofar în oglinda retrovizoare. 

Poliția. 

Nu puteau fi pe urmele ei, nu-i aşa? Să fi chemat Jim Morley 
poliția? Poate că valetul o zărise cum alerga şchiopând pe 
stradă atunci când Morley dăduse alarma. Şi totuşi era sigură că 
nimeni nu o urmărise până la maşină. 


Cum putuse să dea greş? 

Mintea i se întunecă şi inima începu să-i bată nebunește în 
timp ce oprea maşina lângă bordură. Impinse rucsacul şi mai 
adânc sub scaun, apoi, cu ochii pe oglinda retrovizoare, Sarah 
Wells urmări cum maşina de patrulare se apropie şi opri în 
spatele ei. 


Capitolul 49 

Sarah trebuia să se gândească la un alibi în numai câteva 
secunde, dar mintea ei părea amorţită. 

Se afla departe de cartierul în care locuia şi era sigură că 
părea vinovată. Tot trupul îi fu năpădit de sudoare când văzu 
deschizându-se portiera maşinii de poliţia Un bărbat cu chipiu 
ieşi din maşină şi porni spre ea. 

Ochii acestuia erau acoperiţi de umbra chipiului, dar Sarah 
observă maxilarul pătrat, nasul drept şi gura severă. Din cap 
până-n picioare, acesta părea extrem de formal şi neîngăduitor. 

— Permisul şi talonul maşinii, vă rog. 

— Da, domnule, zise Sarah, bâjbâind în torpedo cu mâinile 
cleioase de sudoare. 

Işi găsi în cele din urmă portofelul deasupra hărților, dar din 
cauza mâinilor umede şi tremurânde scăpă printre degete 
cardurile, care se împrăştiară la picioarele ei. Sarah ridică 
permisul de conducere, băgă mâna din nou în torpedou pentru a 
scoate talonul maşinii şi le întinse pe rând ofițerului. 

— Domnule, am făcut ceva? Am depăşit cumva viteza? 

Ofiţerul verifică documentele la lumina lanternei spunând că 
avea să revină într-o clipă, se întoarse la mașina de patrulare 
pentru a-i verifica numele în baza de date. 

Luminile roşii se reflectau în oglinda ei retrovizoare. 

Sarah era sigură că jaful de la reşedinţa Morley fusese cel mai 
stupid lucru pe care-l făcuse vreodată. Işi imagina deja cum 
avea polițistul să-i spună să iasă din maşină și să pună mâinile 
pe capotă. Işi imagină cât de uşor avea să găsească acesta 
bijuteriile lui Dorian Morley. 

Pe măsură ce minutele se scurgeau necruțătoare, îşi imagină 
mai multe maşini de poliţie venite la faţa locului, cum avea să 
fie înconjurată de poliţişti amuzaţi de cât de uşor fusese prinsă 
cu marfa asupra ei. Işi imagină apoi interogatoriul şi cum avea 
să-şi mărturisească vina - ceea ce ar fi făcut fără să stea pe 
gânduri din cauza dovezilor concludente. 

Glezna o durea îngrozitor şi în acelaşi timp se simţea ameţită, 
având o senzaţie acută de greață. 

Ce avea să se întâmple cu ea? Dar cu Heidi? 

Raza unei lanterne o făcu să tresară; polițistul revenise. 
Acesta îşi ţinea într-o mână lanterna, iar cu cealaltă îi întindea 
documentele. 


— Stopul din spate pentru semnalizare pe dreapta e stricat, 
zise el. Trebuie să-l reparaţi de urgenţă. 

Sarah îşi ceru scuze, iar după ton părea atât de vinovată, 
încât i se făcu ruşine. Nu realizase că stopul nu mai funcţiona, îi 
explică ea poliţistului, şi promise că avea să se ducă în cel mai 
scurt timp la un magazin de piese auto. Totul se sfârşise cu 
bine. 

După ce maşina de patrulare trecu mai departe pe lângă ea, 
Sarah deschise portiera şi vomită pe şosea, apoi își puse fruntea 
pe volan. 

— Mulţumesc, Doamne, zise cu voce tare. 

Mâinile încă-i mai tremurau când porni din nou motorul 
maşinii. Se îndreptă spre Marina Boulevard. Inspectând strada în 
ansamblu, îşi întoarse ochij spre podul Golden Gate, cu lanţul 
său de lumini sclipitoare. Acel colier de lumini i se părea un 
semn, iar optimul lui Sarah renăscu, de această dată 
transformându-se într-o adevărată euforie. 

Nu făcuse greşeli costisitoare. Işi făcuse temele perfect la 
reşedinţa Morley şi reuşise un jaf de primă clasă care o adusese 
şi mai aproape de scopul ei final. lar acum avea o idee 
fenomenală. 

Avea să-şi repare cât mai curând stopul din spate apoi se 
gândea să o sune pe văduva lui Maury pentru a-i face o ofertă - 
o recompensă substanţială dacă femeia putea să-i găsească lui 
Sarah alt plasator de bunuri furate. 

Mintea îi fu invadată de mai multe gânduri, toate provocate 
de plicurile pline cu bijuteriile pe care Dorian Morley le purta 
zilnic. 

Abia aştepta să vadă ce alte minunăţii mai luase din seif. 


Capitolul 50 

Sarah deschise uşa apartamentului cu un singur dormitor pe 
care-l împărțea cu furiosul şi insuportabilul ei soţ. Rămase o 
clipă în micul hol ascultând cu atenţie, iar atunci când auzi 
sforăitul bărbatului, intră în living. Teroarea dormea în fotoliul lui 
din piele, cu spătar rabatabil. Era în maiou şi pantaloni scurţi, iar 
boxerii lui ecosez nu numai că ieşeau pe jumătate din pantaloni, 
dar erau şi descheiaţi. 

Sarah strâmbă din nas la vederea cuplului porno de la 
televizor, care făcea sex fără sonor, apoi se strecură pe lângă 
soţul ei şi intră în dormitor, unde închise uşa şi o încuie încetişor 
cu cheia. 

Abia după aceea simţi că era în siguranţă şi că putea să 
răsufle uşurată. Trase draperiile şi aprinse lumina, apoi deschise 
rucsacul cu prada şi plicurile burduşite se împrăştiară pe pat. 

Sarah abia mai putea respira, iar ochii ei străluceau de emoție 
în timp ce desfăcea fiecare mic pacheţel eliberându-i conţinutul. 
Colierele cu diamante se revărsară ca niște cristale de gheaţă 
cu zeci de fațete. Sarah atinse cu venerație fiecare dintre 
brăţările încrustate cu pietre preţioase, broşele, pandantivele şi 
inelele furate, uimită de propria îndrăzneală şi în acelaşi timp 
fascinată de splendoarea fiecărei opere de artă. 

Gustul lui Dorian Morley în materie de bijuterii era remarcabil. 
Colierele cu diamante erau noi, dar pacheţelele cu antichităţi 
lucrate admirabil păreau să facă parte dintr-o colecţie de 
familie. Sarah se întrebă dacă acele bijuterii fuseseră moştenite 
sau colecţionate bucală cu bucată de către Dorian Morley în 
persoană. 

Şi pentru prima dată de când începuse să fure de la cei 
bogaţi, Sarah înţelese că femeia care deținuse acele bijuterii 
avea să sufere enorm după dispariţia lor. 

Nu era un gând tocmai potrivit pentru un hoţ de bijuterii, aşa 
că încercă să nu-şi mai bată capul cu asta, spunându-şi că soţii 
Morley, la fel ca toţi cei care fac parte din lumea bună, aveau 
asigurări şi o mulţime de bani, în timp ce ea şi Heidi nu aveau 
pe cine să se bazeze - niciun salvator în afară de propriile lor 
persoane. Oricum, fiecare zi trăită alături de bărbaţii lor era 
dezgustătoare şi teribil de riscantă. 

Sarah puse la loc bijuteriile în pachetele lor şi deschise 
sertarul de jos al măsuţei de toaletă. Împinse într-o parte 


tricourile şi pantalonii de trening, ridică fundul fals din placaj şi 
ascunse acolo trusa de scule. 

Inainte de a dosi în acelaşi loc bijuteriile doamnei Morley, 
Sarah simţi nevoia să-/ mai vadă o dată. intinse mâna în colţul 
din spate, în partea dreaptă a ascunzătorii şi căută cutiuţa de 
piele în formă de cufăr. 

Cutiuţa se potrivea perfect în palma ei strânsă. Deschise 
capacul şi admiră din nou minunatul inel al lui Casey Dowling. 
Acesta sclipea fermecător în lumină, de parcă ar fi avut viaţă. 

Diamantul galben. Uau! Era pur şi simplu magnific! 


Capitolul 51 

Conklin bombănea nemulţumit în timp ce parca mașina de 
poliţie în faţa vilei în stil Tudor de pe Russian Hill. 

— Ce coincidenţă, nu crezi? Hello Kitty dă o spargere în 
aceeaşi seară în care Criminalul Ruj de Buze o atacă pe Elaine 
Marone şi pe copilul acesteia. 

— Rich, abia pot să-mi ţin ochii deschişi. După numai trei ore 
de somn cred că este prea mult, că această „slujbă” o să-mi 
vină de hac şi că ar trebui să-mi dau demisia înainte să mă 
omoare cu zile. Apoi mă întreb ce naiba o să fac după asta. 

— Când am gândurile astea, mie îmi vine să deschid un 
magazin cu echipament pentru scufundări în Martinica. 

— Ei bine, asta ar fi un fleac pentru soţii Morley. Probabil te-ar 
putea ajuta în această privinţă. 

Conklin îşi înăbuşi râsul când uşa masivă de la intrare se 
deschise larg. Dorian Morley era o femeie înaltă şi și 
atrăgătoare, la vreo patruzeci de ani, îmbrăcată într-o tunică 
înflorată şi pantaloni negri, iar părul ei castaniu era răsucit într- 
un coc prins cu o clamă. De asemenea, avea ochii roşii şi părea 
zdruncinată. Ne invită în bucătărie - un spaţiu vast, bine luminat 
şi luxos, cu blaturi din sticlă verde ca marea şi aparatură din 
Inox. 

Soţul ei stătea la masă ţinând o cană de cafea în mâna lui 
mare. Se ridică în picioare, iar femeia făcu prezentările. 

— Mă simt ca un idiot, zise Jim Morley după ce ne-am aşezat 
în jurul mesei. Uşa dormitorului era încuiată. Asta era ciudat. Am 
spus: „Hello, Kitty? Eşti chiar tuuu!” Pufni nemulţumit şi clătină 
din cap. De ce nu cred oamenii că li s-ar putea întâmpla şi lor 
într-o bună zi? 

Morley continuă să le povestească ce se întâmplase - că 
trecuse prin camera de oaspeţi ca să ajungă la baie. 

— L-aţi văzut pe hoţ? am întrebat eu plină de speranţă. 

— Nu, în dormitor nu era lumină, zise Morley. Ea m-a rugat să 
plec, a pretins că voia intimitate, iar eu eram convins că stau de 
vorbă cu una dintre prietenele noastre, Laura Chenoweth. Ea şi 
soţul ei, Jesse, trec printr-un moment delicat al căsniciei lor, aşa 
încât am crezul că vor să se împace, înţelegeţi? Să fie singuri. 

— Oricum, ziarele se referă în continuare la Hello Kitty ca la 
un bărbat, nu-i aşa? 


Am simţit că mă cuprinde ameţeala la auzul acestei noi 
informaţii. Dacă Hello Kitty era o femeie, acesta era primul 
nostru indiciu concret. Un indiciu prea vag ca să fim siguri de 
ceva, totuşi un indiciu! 

— Tocmai pusesem bijuteriile pe care le purtasem la 
petrecere pe noptieră, zise Dorian Morley. Nici nu mi-am dat 
seama că fuseserăm jefuiţi până ce nu m-am dus să-mi pun 
bijuteriile în seif. 

Îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă încetişor. 

— Multe bijuterii din seif aparţineau mamei lui Dorian, ne 
explică Jim Morley. Câteva erau ale bunicii ei. Care sunt şansele 
să le recuperăm? 

Eram încă şocată de ideea că hoţul pe care-l căutam era o 
femeie. L-am auzit pe Conklin spunând că, până în prezent, 
niciunul dintre bunurile furate de Hello Kitty în cazurile 
anterioare nu apăruse şi atunci Dorian Morley spuse ridicând 
capul: 

— Nu e vorba doar de bijuterii, Jim. Problema este că o 
asasină a intrat pe furiş la noi în casă. În dormitorul nostru. Ce s- 
ar fi întâmplat dacă ai fi înfruntat-o în loc să pleci? Dumnezeule, 
Jim, ar fi putut să te împuşte! 


Capitolul 52 

Să fii chemat la biroul lui Tracchio este întotdeauna o 
aventură. Nu ştii niciodată dacă vei primi un salut prietenesc 
sau vei fi pus la zid pentru vreun eşec. 

Trachhio puse receptorul în furcă, iar Jacobi, Chi și cu mine 
ne-am aşezat în jurul biroului său curbat din lemn de mahon 
privindu-l cum îşi aranja părul pieptănat dintr-o parte în cealaltă, 
astfel încât să-i acopere chelia. Tracchio nu-mi este antipatic, 
dar nu pot uita că e doar un birocrat a cărui activitate nu ar 
putea fi executată decât de un poliţist adevărat. 

— Primarul a pus numărul meu pe „Apelare rapidă” ne spuse 
el în timp ce asistentul său îi aduse o cană cu ceai. Sunt pe lista 
lui de „favorite”, înţelegeţi? Numărul meu e printre primele 
cinci. În dimineaţa asta, numărul meu a ajuns pe primul loc 
atunci când a văzut asta. 

Tracchio ne arătă numărul din ziua aceea a ziarului Chronicle, 
cu poza lui Claire - pe prima pagină - în maşină, rezemându-şi 
cotul pe cantul portierei, sub titlul mare „Luaţi-vă un pistol!” 

Am roşit, atât jenată, cât şi speriată pentru Claire, cea mai 
bună prietenă a mea. 

— Unul dintre noi a spus asta, zise Tracchio ridicând tonul. A 
spus cetăţenilor noştri să poarte arme, iar primarul zice că noi 
toţi - adică tu, tu şi în special tu, se răsti el îndreptând un deget 
gros spre Jacobi, nu ştiţi pe ce lume sunteţi. 

Jacobi aproape se ridicase în picioare, încercând să se apere, 
dar Tracchio îi făcu semn să facă linişte şi îl obligă să se aşeze. 

— Nu vreau să aud nimic, Jacobi, Nu sunt într-o dispoziţie prea 
bună. Şi mai am ceva să vă arăt. 

Tracchio deschise un dosar de pe biroul său, scoase o coală 
de hârtie pe care era tipărit un articol de ziar, îl întoarse spre noi 
şi ni-l arătă. 

— Acest articol va apărea mâine-dimineaţă în Chronicle. 
Autorul a trimis o copie a acestuia în avans primarului, care a 
distribuit-o mai departe. 

Am citit titlul: „Scrisoare deschisă către toţi locuitorii oraşului 
San Francisco”. 

Tracchio se rezemă pe spătarul scaunului său, zicându-mi: 

— Dă-i drumul, Boxer. Citeşte cu voce tare. 

„Scrisoare deschisă către toţi locuitorii oraşului San Francisco, 
am citit eu, ascultătoare. Am o propunere pentru voi. E foarte 


simplu. Vreau două milioane de dolari bani gheaţă şi o persoană 
de contact de încredere. Odată ce voi primi banii, voi părăsi 
oraşul San Francisco pentru totdeauna, iar uciderea femeilor şi 
copiilor va lua sfârșit. Aştept un răspuns publicat, apoi vom 
putea stabili detaliile. Vă doresc o zi frumoasă.” Nu e nicio sem- 
nătură, am adăugat eu, dar bănuiesc că se ştie cine a scris asta. 

Tâmplele începură să-mi zvâcnească. 

— Domnule, doar nu vă gândiţi să-l plătim pe Criminalul Ruj 
de Buze? l-am întrebat pe Tracchio. 

— Nu din bugetul nostru, desigur, dar da, întotdeauna a 
existat un cetăţean onorabil care s-a oferit să plătească. 

— Şefule, nu putem lăsa pe nimeni să plătească un criminal. 
Asta creează un precedent pentru orice psihopat care are o 
armă şi o obsesie bolnăvicioasă... 

— Are dreptate, zise Jacobi. Ştii asta, Tony. Să cedăm în faţa 
lui e cea mai proastă alegere pe care o putem face. 

Tracchi se aplecă în faţă, lovi cu palma în masă, deasupra 
articolului, şi spuse: 

— Ascultaţi ce vă spun. Mai mulţi oameni nevinovaţi au fost 
împuşcaţi mortal în ultimele două săptămâni. Patruzeci de 
bărbaţi şi femei lucrează la aceste cazuri zi şi noapte, iar noi nu 
avem încă nimic. Nimic. Nu avem decât o înregistrare cu 
medicul legist şef care spune că oamenii ar trebui să înceapă să 
împacheteze. Ce opţiune aş avea? Niciuna? Scrisoarea asta va fi 
publicată, zise şeful, privindu-ne încruntat pe fiecare în parte, iar 
eu nu pot împiedica acest lucru. Aşa că găsiţi o soluţie să-l 
prindeţi pe acest psihopat. Incercaţi să-l atrageţi într-o capcană. 
Rămâne la latitudinea voastră cum veţi face asta. Ştiu că este 
greu. De aceea se cheamă „muncă”. Acum vă rog să părăsiţi 
biroul. Am nevoie de el. Trebuie să-l sun pe primar. 


Capitolul 53 

Am coborât în fugă scările împreună cu Chi şi Jacobi, toţi trei 
tăcuţi şi îmbufnaţi. Da, mustrările lui Tracchio erau umilitoare, 
dar mult mai grav era faptul că întreg orașul era ţinut ostatic de 
un psihopat. lar Tracchio părea legat de mâini şi de picioare, 
gata să cedeze în faţa unui terorist. 

Din câte se părea, acceptarea condiţiilor psihopatului fusese 
deja hotărâtă. O persoană din cercul intim al primarului se 
oferise să plătească două milioane de dolari Criminalului Ruj de 
Buze înainte chiar ca scrisoarea acestuia să fie publicată. Era o 
nebunie şi în acelaşi timp o naivitate să credem că, dacă îi 
dădeam criminalului cele două milioane de dolari, acesta avea 
să părăsească oraşul. Şi chiar dacă ar fi făcut asta, unde ar fi 
plecat? Ce ar fi făcut când ar fi ajuns în altă parte? Şi câţi nebuni 
aveau să se ia după el şi să comită crime pentru bani? 

Atunci când Jacobi, Chi şi cu mine am intrat în biroul nostru de 
la Omucideri, toţi ochii s-au întors spre noi, întrebările mute 
atârnând în aer ca un nor ce prevestea furtuna. 

Ce a spus şeful? 

Jacobi se opri în capătul încăperii. Era livid și abia reuşi să 
îngaime cuvintele aşteptate de cei şase oameni care-l priveau 
uimiţi: 

— Criminalul Ruj de Buze vrea două milioane de dolari ca să 
nu mai omoare pe nimeni. Şeful vrea să-i întindem o capcană. 

Oftaturile şi comentariile erau sonore, de parcă norul de 
furtună se transformase într-o ploaie torențială. 

— Destul, zise Jacobi. Boxer preia conducerea. Sergent ține- 
mă la curent. În fiecare oră. La câteva minute. 

M-am aşezat la biroul meu, faţă în faţă cu Richard Conklin, iar 
Chi şi-a tras un scaun. L-am informat pe colegul meu despre 
chelfăneala pe care o primisem de la Tracchio în timp ce 
formam numărul lui Henry Tyler. Legătura s-a făcut automat şi 
m-am trezit la telefon cu asistenta personală a lui Tyler, apoi cu 
Muzak atunci când telefonul meu a fost lăsat în aşteptare. 

Henry Tyler este un bărbat puternic, editor asociat al 
publicaţiei San Francisco Chronicle. Fiica lui, Madison, fusese 
răpită cu ceva timp în urmă, o fetiţă dulce şi precoce, un soi de 
copil-minune în materie de muzică. 

Datorită eforurilor mele şi ale lui Conklin, Madison Tyler nu a 
fost găsită moartă în vreun şanţ. 


În schimb, ea cânta acum la pian, mergea la şcoală și se juca 
fericită cu cățelul ei. 

Tyler şi soţia lui ne fuseseră atât de recunoscători mie şi lui 
Conklin pentru că o salvaserăm pe Madison, încât editorul ne 
spunea mereu că ne rămăsese dator. 


Speram că avea să-şi amintească acea promisiune și chiar 
atunci am intrat în legătură cu el. 


Capitolul 54 

— Domnule Tyler, am spus, având în minte imaginea 
bărbatului înalt şi cărunt. 

Ultima dată când îl văzusem, se plimba prin parc cu fetiţa lui. 
Râdea. 

— Lindsay, ţi-am mai spus, sunt Henry pentru tine, zise Tyler. 
Aşteptam să mă suni. Păcat că trebuie să vorbim despre tipul 
asta. 

— Ne bucurăm totuşi că a ieşit la suprafaţă, i-am spus. Este o 
şansă, dar va funcţiona numai dacă o să avem răgazul să facem 
un plan de bătaie. Nu ai putea trage de timp, Henry? Poate ar fi 
mai bine să nu publici mâine scrisoarea lui, ca să mai câştigăm 
o zi. 

— Cum aş putea face asta? Dacă nu o public, iar el ucide și 
mai mulţi oameni, va fi vina mea şi nu aş putea trăi cu asta pe 
conştiinţă. Dar, Lindsay, pot obţine banii pe care-i cere. Speram 
doar ca tu să fii persoana de legătură. 

— Vrei să-i dai cele două milioane? 

— E o sumă mică în comparaţie cu un potenţial dezastru, îmi 
zise Tyler. Ar fi putut cere de cinci ori mai mult şi tot nu am fi 
găsit o soluţie mai bună decât să-i dăm banii ăştia. Va continua 
să ucidă copii şi pe mamele acestora dacă nu-i dăm ce vrea, ştii 
asta. Sunt sigur că asta a urmărit de la început - banii. 

Eram uimită să-l aud pe Henry Tyler spunând că avea să-l 
plătească pe criminal, chiar şi mai uimită să aud concluzia lui: 
Criminalul Ruj de Buze urmărise banii de la bun început. 

— Henry, ceea ce mă îngrijorează pe mine este faptul că 
recompensa asta nu-l va opri să mai ucidă, ba mai mult, îi va 
încuraja şi pe alţii la acte de terorism asemănătoare. 

— Inţeleg foarte bine, Lindsay. Trebuie să-l prindem cumva. 
De aceea voi colabora cu voi. 

Complicaţiile păreau să se multiplice chiar în faţa ochilor mei. 
Eram ofiţer de poliţie, nimic mai mult. Nu puteam vedea prin 
pereţi şi nici nu puteam intra în mintea unui psihopat. Deşi mă 
simţeam flatată că Henry Tyler mă credea capabilă să-l opresc 
pe Criminalul Ruj de Buze, era evident că ucigaşul era inteligent 
- prea inteligent ca să cadă în capcana scenariului tipic: duba 
plină cu poliţişti care-l aşteaptă să ridice o servietă plină cu 
bani. 


Cel mai rău scenariu era de fapt cel care părea mai probabil: 
criminalul obţine banii. Criminalul scapă. Criminalul continuă să 
ucidă. Şi îi inspiră pe teroriştii din toată ţara. Nu erau destui 
poliţişti în America pentru a reuşi să oprească o epidemie de 
psihopati care ar fi ucis pentru bani. 

— Vreau să fiu sigură că înţeleg, i-am spus lui Tyler. Tu nu ai 
luat încă legătura cu criminalul? El nu ştie că vrei să-i dai banii? 

— Nu ştie nimic despre mine. A avut grijă ca scrisoarea să 
ajungă la noi pentru publicare şi va aştepta un răspuns sub 
forma unei scrisori publicate în ziar. Pot să trag de timp, fac rost 
de bani şi scriu un răspuns pe care-l public poimâine. 

— Deci avem două zile. 

— Da. Aşa cred. 

— Te-ai ales cu o nouă secretară începând de mâine- 
diminaţă, i-am spus lui Tyler. Voi sta cu tine zi şi noapte. 


A Capitolul 55 

In camera în care se servea cafeaua era o movilă de gogoşi, 
iar eu m-am dus ţintă la ele. Nu mai luasem o masă completă de 
aproape două săptămâni şi nici nu mai dormisem mai mult de 
cinci ore la rând. Cât despre antrenamente, la capitolul ăsta 
eram zero, asta daca nu puneam la socoteală faptul că mintea 
mea alerga ca un hamster într-o roată preţ de douăzeci şi patru 
de ore, şapte zile pe săptămână. 

Mi-am pus zahăr în cafea, m-am întors în birou şi am văzut-o 
pe Cindy aşezată pe scaunul meu şi zâmbimdu-i lui Conklin 
peste birou în timp ce-şi scutura buclele blonde. 

— Linds, mă întâmpină ea veselă, ridicându-se și 
îmbrăţişându-mă. 

— Bună, Cindy, i-am răspuns eu îmbrăţişând-o cu răceală. Eu 
şi Rich avem ceva să-ţi spunem - neoficial bineînţeles. 

— Că Hello Kitty e femeie? 

M-am uitat urât la partenerul meu, care a ridicat stânjenit din 
umeri. 

— Asta nu trebuie să apară în ziare, i-am atras atenţia şi m- 
am aşezat pe scaunul meu în timp ce o urmăream pe Cindy 
trăgându-şi alt scaun. Mi-am pus gogoşile pe un șerveţel de 
hârtie şi cana de cafea pe coperta unui dosar. 

— Trebuie să refac întreaga listă de suspecți. Aveam aici 
bărbaţii înregistraţi oficial - cei care ar putea escalada zidul unei 
case, zise Cindy scoțând o coală de hârtie din servieta în care 
avea laptopul. Duke Edgerton, William Burke Ruffalo şi Peter 
Carothers sunt alpinişti. Ei erau în fruntea listei mele, dar acum 
nu mai sunt suspecți, nu? Sunt de alt sex. Din moment ce Kitty e 
o fată. 

— Nu avem idee dacă femeia din casa soţilor Morley era chiar 
Hello Kitty sau doar o persoană care venise la petrecere şi pe 
care Morley nu o cunoştea, i-am spus lui Cindy, deci să nu ne 
pierdem cumpătul şi să publicăm așa ceva, bine? 

— Hmmmm. 

— Cindy, nu vom reuşi să verificăm niciun nou indiciu care 
poate să apară dacă publici informaţia că Hello Kitty e femeie. 

— Soții Morley au avut cincizeci de invitaţi aseară, zise Cindy. 
Tu crezi că vestea nu se va răspândi oricum? 

— Este o diferenţă între un zvon şi o informaţie confirmată de 
poliţie, i-am spus eu. Dar tu deja ştii acest lucru. 


Cindy pufni nemulțumită. 

— Dar dacă aş spune „Surse apropiate departamentului de 
poliţie au confirmat celor de la Chronicle că au noi informaţii 
care ar putea duce la aflarea identităţii faimosului hoţ cunoscut 
drept Hello Kitty?” 

— In regulă, i-am spus. Poţi să scrii aşa. Asta doar în cazul în 
care şeful tău nu ţi-a spus deja... 

— Henry? Oh, mi-a spus. Ce articol, nu? O scrisoare de la 
Criminalul Ruj de Buze publicată pe prima pagină. 

— Ei bine, văd că ai toate informaţiile. Mai e ceva dragă 
Cindy? 

— Plec să le iau un interviu lui Dorian şi Jim Morley. E o 
informaţie confidențială. 

— Mulţumim, zise Conklin. 

— Grăbeşte-te, atunci, i-am spus eu lui Cindy. Distracţie 
plăcută. 

— Nu eşti supărată pe mine? 

— Deloc. Mulţumesc pentru listă, am adăugat făcându-i cu 
mâna un semn de rămas-bun. 

— Ne vedem mai târziu, îi spuse Cindy lui Conklin. 

M-am uitat în altă parte atunci când ea i-a atins delicat 
obrazul şi l-a sărutat. După plecarea buclatei am ridicat cana de 
cafea, am deschis dosarul şi am împrăștiat pe birou fotografiile 
de la morgă ale ultimelor două victime: Elaine şi Lily Marone. 

— Să ne întoarcem la treabă, i-am spus lui Conklin. Ce zici? 

Cuvintele mele erau ca nişte ţurţuri de gheaţă. 


Capitolul 56 

— Eu nu i-am spus nimic lui Cindy, îmi zise Conklin. 

— Nu mai contează, i-am răspuns. 

Mintea mea alerga pe mai multe piste, cred, literalmente. 
Hello Kitty. Criminalul Ruj de Buze. 

Criminalul Ruj de Buze era prioritar. 

— Nici măcar nu i-am menţionat pe soţii Morley în faţa ei. 

— Te cred. S-a terminat. Va publica informaţia că Hello Kitty e 
femeie, iar liniile noastre telefonice vor lua din nou foc. 

— Cindy a primit un pont de la unul dintre prietenii soţilor 
Morley. A descoperit singură acest lucru. 

— Te rog, putem să trecem peste asta? 

Nu voiam să cred că lui Rich Conklin nu-i scăpase acea nouă 
informaţie către Cindy, dar îl credeam. Îl cred. El e sincer. Eram 
parteneri de peste un an şi în tot acel timp îmi pusesem viaţa în 
mâinile lui de mai multe ori, iar el, la rândul lui, îmi încredinţase 
viaţa lui. Ce tâmpenie! 

Mă năpădiră nişte imagini ciudate: noi doi lucrând împreună şi 
înfruntând atentate cu bombă sau incendii îngrozitoare, 
acoperindu-ne unul pe celălalt în schimburile de focuri cu 
maniaci criminali. 

Ca parteneri aveam o legătură specială, profund, și mai era şi 
ceea ce Claire numea „celălalt lucru”. 

Erau încă o mulţime de scântei în relaţia noastră, nişte semne 
de întrebare care nu fuseseră niciodată rezolvate. Mi-am amintit 
de noi doi repezindu-ne unul la celălalt pe jumătate dezbrăcaţi 
într-un pat de hotel o acţiune pe care am oprit-o înainte să fie 
prea tîrziu. Mi-am amintit confesiunile în legătură cu 
sentimentele noastre. Promisiunile că nu aveam să mai vorbim 
niciodată despre acele sentimente, că relaţia noastră trebuia să 
fie strict profesională, aceasta fiind singura și cea mai bună 
soluţie. 

lar acum Rich era în mare amor mare cu Cindy. Probabil de 
aceea mă purtam ca o ticăloasă. Aşa trebuie să fie pentru că eu 
îl iubesc pe Joe. Îl iubesc foarte mult, iar Cindy şi Rich sunt 
perfecţi împreună. 

Mi-am tras mai aproape movila de gogoşi şi i-am dat-o lui 
Conklin pe cea glazurată cu ciocolată. 

— Uau, una cu ciocolată. Pentru mine? 

— Îmi pare rău. E din cauza hormonilor. Tot timpul. 


— Încearcă să te relaxezi, Linds. Bine? 

— Încerc. 

Conklin se ridică de pe scaun şi veni lângă mine ocolind 
birourile noastre lipite, apoi se aşeză pe scaunul pe care Cindy 
tocmai îl abandonase. 

— Eşti sigură în privinţa lui Joe? mă întrebă el. 

Am rămas ca hipnotizată preţ de o clipă. Conklin arată bine, 
iar înfăţişarea lui are acest efect asupra mea și mai este ceva 
legat de parfumul lui. Miroase al naibii de bine, probabil datorită 
săpunului pe care-l foloseşte. 

— Sunt sigură, am răspuns, evitându-i privirea. 

— El este alesul? 

Am dat din cap spunând: 


— El este. 
Am simţit buzele lui Conklin pe obrazul meu - chiar acolo, în 
biroul Omucideri -, un gest complet nepotrivit între doi 


parteneri, dar nu-mi păsa dacă ne văzuse cineva. 

— În regulă, atunci, spuse el. 

Conklin se întoarse la scaunul lui şi îşi puse picioarele pe 
birou. 

— Dacă Hello Kitty e femeie, ce se schimbă în ecuaţia 
noastră? De ce ar fi împuşcat-o pe Casey Dowling? 


Capitolul 56 

Era pauza lor de prânz, iar Sarah părăsise prima clădirea. 
Heidi intră în local şi o văzu pe Sarah la una dintre mesele de 
lângă fereastră. 

Heidi zâmbi, îi făcu din mână şi se strecură pe bancheta roşie 
acoperită cu vinilin, astfel încât să poată sta lângă Sarah şi să o 
ţină de mână. 

O sărută repede pe Sarah şi se uită peste umăr, ca să se 
asigure că nu erau alţi profesori prin preajmă. 

— La mulţi ani, draga mea, îi spuse Sarah. Ai treizeci de ani, 
drăguţo! 

Heidi râse. 

— Nu simt nicio diferenţă acum faţă de anul trecut, când 
aveam douăzeci şi nouă. Credeam că mă voi simţi altfel. 

Pe masă se aduseră meniurile, apoi sendvişurile fierbinţi cu 
carne de curcan se consumară rapid pentru că pauza de prânz 
era foarte scurtă şi aveau multe planuri în ziua aceea. 

Heidi spuse dintr-odată: 

— Dacă am putea fi împreună cu adevărat, fără să ne fie 
teamă că vom fi concediate sau că Teroarea ori Bestia vor face 
crize de nervi, crezi că am avea sentimente diferite una pentru 
alta? 

— Vrei să spui că pasiunea noastră s-ar putea stinge dacă ne- 
am simţi în siguranţă? 

— Da. 

— Nu. Eu cred că ar fi mai bine pentru noi. Va fi mai bine. Îţi 
promit. Uite, Heidi... 

Trei chelneriţe apărură din bucătărie, prima ducând un tort şi 
ţinând palma căuş în faţa celor treizeci de lumânărele aprinse, 
de culoare roz. Chelneriţele se opriră la capătul mesei şi 
începură să cânte: „La mulţi ani, dragă Heidi! La mulţi ani!” 

Aplauzele răsunară prelung în incinta îngustă a localului, iar 
Heidi se uită la Sarah, o strânse discret de mână, apoi suflă în 
lumânări, stingându-le din prima încercare. 

— Nu-mi spune ce dorinţă ţi-ai pus, îi zise Sarah. 

— Nici nu este nevoie. Ştii ce-mi doresc. 

Cele două femei se îmbrăţişară, iar Sarah îşi simţi inima 
bătându-i să-i spargă pieptul, cu gândul la cadoul din buzunarul 
blugilor. 


— Am ceva pentru sărbătorita mea, zise Sarah. Băgă mâna în 
buzunar şi scoase un pacheţel - unul atât de mic încât, cu 
siguranţă, nu putea conţine decât ceva valoros. 

Cele două femei schimbară o privire şăgalnică, apoi Heidi 
rupse hârtia argintie în care era împachetat cadoul și admiră 
cutiuţa în formă de cufăr îmbrăcată în piele pe care o ţinea în 
palmă. 

— Nu pot ghici ce este înăuntru, zise ea. 

— Nu trebuie să ghiceşti. 

Ţinând cutiuţa cu ambele mâini, Heidi ridică încet capacul, 
apoi scoase lanţul şi pandantivul - o piatră galbenă şi 
sclipitoare, cu o mulţime de fațete. Heidi rămase cu răsuflarea 
tăiată. Îşi aruncă braţele de gâtul lui Sarah şi o rugă să o ajute 
să şi-l pună. 

Radioasă, Sarah dădu părul roşu şi moale al Heidi într-o parte, 
eliberându-i ceafa, şi îi prinse lanţul la gât. 

Bijutierul din Fishermans Wharf? făcuse o treabă 
nemaipomenită, încadrând piatra în noua montură, fără a pune 
întrebări şi fără măcar să o privească, mulţumit pentru nimicul 
de douăzeci de dolari pe care-l primise pentru efortul său. 

— Îmi place nespus. E cel mai minunat dar, Sarah. Ce fel de 
piatră e asta? 

— Citrin, dar pentru mine e o piatră a speranţei. 

Heidi se uită în ochii lui Sarah şi încuviinţă din cap. Sarah 
atinse piatra care atârna delicat la gâtul lui Heidi și îşi spuse că 
avea să îndeplinească şi ultima misiune de pe lista ei, că urma 
să ia legătura cu un nou plasator de bunuri furate şi că trebuia 
să-i scoată pe Heidi, Sherry și Steven din San Francisco. Ea, 
Heidi şi copiii aveau să scape în cele din urmă, aveau să nu se 
mai teamă în fiecare zi pentru vieţile lor. 


2 Una dintre cele mai apreciate zone turistice din San 
Francisco (n.red.) 


Capitolul 58 

Răspunsul la scrisoarea „de răscumpărare” a Criminalului Ruj 
de Buze fu publicat în Chronicle şi în numai câteva ore întreaga 
planetă păru să se oprească în loc și toţi ochii rămaseră aţintiţi 
spre San Francisco. Toţi oamenii de presă, dube pentru 
transmisii prin satelit şi o mare de curioşi înconjurară Palatul de 
Justiţie şi sediul publicaţiei Chronicle, făcând ca linia telefonică a 
lui Tyler să fie asaltată de cereri pentru interviuri, iar strada să 
fie plină de poliţişti agresivi şi reporteri de la diverse ziare. Orice 
bărbat, femeie sau copil care avea o opinie şi un computer 
trimitea scrisori editorului. 

Interviurile au fost refuzate, iar primarul lansă presei 
rugămintea „Lăsaţi-ne să facem ceea ce trebuie să facem. Vă 
vom furniza toate informaţiile necesare după ce vom lua 
măsurile ce se impun”. 


Eu, Rich Conklin şi Cappy McNeil am fost trimişi la sediul 
publicaţiei Chronicle cu misiunea de a analiza o scrisoare de 
răspuns din partea criminalului, cu instrucţiuni asupra modului 
în care avea să fie plătită recompensa de două milioane de 
dolari pentru liniştea oraşului San Francisco. 

Era o situaţie nefericită în urma căreia nu puteam avea nici 
un câştig, iar aceasta se putea întoarce în favoarea noastră doar 
dacă l-am fi prins pe făptaş. 

Aveam un plan simplu. Să urmărim banii. 

La ora 2.15 după-amiaza căruciorul cu corespondenţa ajunse 
la etajul directorilor, transportând un plic maroniu şi umflat 
pentru H. Tyler. Mi-am pus mănușile din latex şi l-am întrebat pe 
puştiul care distribuia corespondenţa: 

— Cine a adus plicul ăsta? 

— Hal, de la Speedy Transit. II cunosc. 

— Tu ai semnat de primire? 

— Da, acum opt sau zece minute. L-am adus imediat. 

— Cum te numeşti? 

— Dave. Hopkins. 

l-am spus lui Dave Hopkins să meargă în capătul holului şi să-l 
roage pe inspectorul McNeil - tipul înalt cu geacă maro - să-l 
interogheze de urgenţă pe Hal. 

Apoi l-am strigat pe Conklin, care a ieşit din cubul aflat în 
partea opusă a holului şi m-a urmat până la biroul lui Tyler. 


— Henry, ar putea fi acesta, i-am spus eu. Sau ar putea fi o 
scrisoare-capcană. 

Tyler mă întrebă: 

— Vrei să o arunci la toaletă sau o deschizi? 

L-am privit pe Conklin. 

— Mă simt norocos, spuse el. 

Am pus pachetul în mijlocul biroului cu tăblia îmbrăcată în 
piele al lui Tyler. Ne uitam cu toţii la plicul pe care era scris 
numele lui şi cuvântul URGENT cu litere negre îngroşate. Acolo 
unde ar fi trebuit sa fie scrisă adresa expeditorului, erau trei 
litere scrise cu roșu: WCF. 

Noi nu  divulgaserăm presei semnătura specifică a 
criminalului, deci nu aveam nicio îndoială că acest pachet era 
trimis de el. 

Tiyler luă un deschizător de scrisori, tăie plicul şi îl înclină 
grijuliu până ce obiectele din interior se rostogoli pe birou. 

Primul obiect era un telefon. Era un model cu cartelă de 
mărimea unui săpun obişnuit, completat cu accesorii: un şnur de 
agăţat telefonul la gât, căşti, un microfon portabil şi un aparat 
foto improvizat. 

Obiectul al doilea era un plic standard, alb, adresat lui „H. 
Tyler”. L-am deschis şi am scos coala de hârtie albă împăturită 
din interior. Mesajul era scris la calculator și scos la imprimantă. 
Am citit: „Tyler. Foloseşte acest telefon ca să mă contactezi”. 

Am mai văzut un număr şi o semnătură: WCF. 


Capitolul 59 

— Aţi putea localiza un apel de pe un telefon cu cartelă? 
întrebă Tyler. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Telefonul nu are dispozitiv GPS, deci nu vom avea cum 
să dăm de urma apelantului. 

Tyler ridică celularul şi formă numărul. M-am aplecat lângă el 
şi mi-am lipit urechea de telefon. Am auzit ţârâitul, apoi vocea 
unui bărbat. 

— Tyler? 

— Da, Henry Tyler la telefon. Cu cine stau de vorbă? 

— Ai ceea ce am cerut? 

— Da, răspunse Tyler. 

— Deschide camera video. Arată-mi banii. 

Henry ridică pe birou o servietă, o deschise și îndreptă 
telefonul spre teancurile de bancnote ce însumau două milioane 
de dolari. El făcu o poză, apoi întrebă: 

— Ai primit fotografia? 

— Da. Te-am rugat să alegi un intermediar. 

— Eu voi fi persoana de contact, zise Tyler. 

— Tu eşti prea uşor de recunoscut, spuse criminalul. 

— Am un om priceput în vânzări, zise Tyler privindu-l pe 
Conklin. Şi, împotriva voinţei mele, secretara mea s-a oferit 
voluntar. 

— Cum o cheamă? 

— Judy. Judy Price. 

— Dă-mi-o pe Judy la telefon. 

Tyler mi-a dat telefonul. 

— Judy Price la telefon, i-am spus. 

— Judy, telefonul acesta poate transmite imagini video către 
computerul meu timp de trei ore. Sper că vom putea încheia 
afacerea mai repede. Foloseşte şnurul ca să porţi telefonul la 
gât, cu lentila camerei îndreptată către exterior. Să-l porţi la gât 
până ce obţin banii. O să te direcționez tot timpul. Inţelegi ce 
vreau să spun? 

— Vreţi deci să ţin telefonul la gât şi să-l port cu camera spre 
exterior astfel încât să trimită imagini video către dumneata. 

— Ce fată bună! O singură ezitare, o singură încercare să mă 
duci de nas şi o să închid telefonul. După aceea o să ucid şi mai 
mulţi oameni, iar tu vei fi singura responsabilă de moartea lor. 


— Hei, dar dacă se întrerupe legătura? am întrebat eu. 

— Te voi suna din nou. Mă voi asigura că linia e disponibilă. 
Să nu încerci vreo şmecherie stupidă cu telefonul, Judy. 

— Cum ar trebui să vă spun? 

— Spune-mi „domnule”. Ne-am înţeles? 

— Da, domnule. 

— Bine. Acum pune-ţi telefonul la gât şi fă o mică piruetă, ca 
să pot vedea cine mai e acolo cu tine. 

M-am întors pe călcâie, ca să poată vedea tot biroul. 

— Îl recunosc pe Tyler. Cine-i celălalt? 

— E Rich, de la vânzări. 

— Deschide speakerul, zise criminalul. 

Am localizat butonul speakerului şi l-am apăsat. 

— Rich, să nu o urmăreşti pe Judy. Asta e valabil și pentru 
tine, Tyler. Şi cred că nu mai e nevoie să spun că dacă văd 
vreun poliţist sau orice m-ar putea face să bănuiesc că Judy e 
urmărită, o să închid telefonul. Game over Aţi înţeles? 

— Da. 

— Îndreaptă camera spre tine acum, Judy. 

Urmă o pauză. Mai lungă decât m-aş fi aşteptat. Apoi vocea 
criminalului se auzi din nou. 

— Frumoasă pereche de sâni, Judy. Şi să sperăm că eşti o 
blondă deşteaptă. Acum conectează căştile la telefon şi pune-le 
în urechi. Mă poţi auzi? 

— Da. 

— În regulă, scumpo, acum urcă-te în ascensor și coboară în 
stradă. Când o să ajungi pe strada Mission colţ cu Fifth o să-ţi 
dau instrucţiunile. 

— Abia aştept, am murmurat eu. 

— Te aud cât se poate de bine, zise criminalul pe un ton 
aspru. Te avertizez din nou, Judy. Aceasta e o pauză norocoasă 
pentru oraşul ăsta. Nu strica totul. 


Capitolul 60 

Simţeam telefonul atârnat de gâtul meu ca pe o încărcătură 
explozivă. Criminalul Ruj de Buze putea vedea tot vedeam eu, 
putea auzi tot ce auzeam şi spuneam. Dacă îl supăram cu ceva 
pe psihopatul hain şi crud, acesta avea să curme şi mai multe 
vieţi nevinovate. 

Fuseserăm avertizaţi. 

Era o după-amiază cenuşie şi sumbră când am ieşit din sediul 
Chronicle. l-am privit o clipă pe amatorii de cumpărături şi 
trecătorii  aşteptând la lumina galbenă a semaforului, 
întrebându-mă dacă Criminalul Ruj de Buze ar fi putut 
recunoaşte maşinile „sub acoperire” ale poliţiei de pe Fifth şi 
Mission. l-am văzut pe Jacobi şi pe Brady, Lemke, Samuels şi 
Chi. 

Până la ora aceea, Conklin răspândise deja vestea că eu eram 
intermediarul şi că lucram sub acoperire. Şi totuşi, ca să previn 
surprizele, i-am prins privirea lui Jacobi şi, atentă să-mi ţin 
mâinile departe de lentila camerei video, am îndreptat două 
degete mai întâi spre ochii mei, apoi spre telefon, făcându-i 
semn lui Jacobi că eram urmărită. 

Atunci am zărit-o pe Cindy. Avea ochii cât cepele şi stătea 
încremenită, cu spatele lipit de peretele clădirii Chronicle, 
privindu-mă de parcă mă îndreptam spre ghilotină. M-am simţit 
înduioşată. O iubeam foarte mult și aş fi vrut să o îmbrăţişez, 
dar am preferat să-i fac din ochi, ridicând spre ea două degete 
încrucişate. 

A reuşit să schiţeze un zâmbet. 

Am pornit în cealaltă direcţie pe stradă, cărând servieta ZERO 
Halliburton a lui Tyler în mâna dreaplă. Mă temeam, desigur. 
Odată ce-i dădeam servieta „domunului”, el nu avea nevoie de 
un martor. Erau şanse să mă împuşte. Asta dacă nu-l împuşcam 
eu prima. 

Am spus în microfon: 

— Mă aflu la colţul străzilor Fifth şi Mission. Ce fac acum? 

— Aruncă-ţi geanta în coşul de gunoi. Vreau să văd. 

— Geanta mea? 

— Fă-o, prinţesă. 

Pentru că jucam rolul de secretară a lui Tyler, îmi ascunsesem 
pistolul şi telefonul mobil în geanta de umăr. Am aruncat geanta 


în coşul de gunoi, apoi am înclinat puţin camera pentru ca 
ucigaşul să poată vedea că făcusem ce-mi ceruse. Ticălosul! 

— Ce fată bună, zise Criminalul Ruj de Buze. Acum să 
mergem spre BART, de pe strada Powell. 

BART era la o stradă şi jumătate distanţă. În timp ce 
traversam strada Market, l-am văzut pe Conklin venind în 
spatele meu, dar ţinându-se departe de cameră şi am simţit un 
val de uşurare. Nu aveam pistol, dar partenerul meu era cu 
mine. 

Mi-am făcut drum prin mulţime coborând scările şi am ajuns 
pe platformă. Aici opreau trenurile care mergeau spre aeroport. 

Trenurile BART sunt ca nişte gloanţe aerodinamice, care scot 
un sunet strident de avertizare când intră în staţie, ceea ce se 
întâmpla chiar atunci. 

Frânele scârţâiră. Uşile se deschiseră. Am urcat în trenul 
marcat SFO şi l-am văzut pe Conklin urcându-se în acelaşi 
vagon, în capătul opus. Trenul a pornit şi am auzit vocea 
criminalului ciripindu-mi cu întreruperi în urechi. 

— Roteşte-te, ca să văd tot vagonul, zise el. 

Am mişcat încet umerii, dându-i lui Conklin destul timp să se 
întoarcă. Trenul încetinea pentru următoarea oprire, când o 
voce metalică se auzi în amplificatoare, anunțând staţia 
următoare: Civic Center. 

Criminalul spuse: 

— Judy. Coboară acum. 

— Dar aţi spus la aeroport. 

— Coboară acum. 

Conklin era blocat într-un colţ al vagonului, iar între noi erau 
zeci de oameni. Am înţeles că nu mă văzuse coborând decât 
atunci când am ajuns pe peron şi uşile s-au închis. Am văzut 
expresia îngrijorată a partenerului meu atunci când trenul a 
plecat din staţie. 

— Scoate-ţi jacheta şi pune-o în coşul de gunoi, zise 
criminalul. 

— Cheile de la casă sunt în buzunarul jachetei. 

— Aruncă jacheta în coşul de gunoi. Nu-mi pune întrebări, 
scumpo. Doar fă ce îţi spun. Acum mergi către scări. Când 
ajungi pe primul palier, ai grijă să te rotești ca să pot vedea 
dacă nu te urmăreşte cineva. 

Am făcut acest lucru, iar criminalul s-a declarat satisfăcut. 


Să mergem, prinţesă. Avem o întâlnire la Whitcomb. 


Capitolul 61 

Am ieşit din pasaj în Civic Center Piaza, un parc îngrijit, 
străjuit de copaci şi flancat de clădiri guvernamentale 
înzorzonate, bănci şi instituţii culturale, un loc public superb, 
invadat de dependenţii lipsiţi de speranţă. 

Am cercetat cu privirea maşinile parcate, sperând să văd pe 
cineva cunoscut în timp ce mă îndreptam de la staţia BART 
către hotelul Whitcomb. Am auzit o maşină virând brusc la 
stânga pe Market Street şi am văzut un Ford gri oprind lângă 
bordură. Nu mă puteam întoarce fără să-l expun pe şoferul 
maşinii la camera telefonului, așa că nu puteam decât să sper 
ca Jacobi sau altcineva să fie pe urmele mele. 

Am traversat Market Street către Whitcomb, un hotel elegant 
în stil victorian, cu patru sute de camere, şi am intrat în holul 
opulent, decorat fabulos cu strălucitoare candelabre de cristal, 
pardoseală de marmură, lambriuri din lemn în toate încăperile şi 
buchete enorme de flori care parfumau aerul răcoros. 

Ghidul meu personal mă trimise cu instrucţiuni precise spre 
Market Street Grill, un restaurant elegant care era aproape gol. 

Tânăra cochetă din spatele biroului de recepţie purta părul 
negru strâns la spate şi avea un ecuson pe care scria SHARRON 
prins de sacoul bleu de la costum. 

Sharron mă întrebă dacă urma să iau masa singura iar eu i- 
am răspuns: 

— De fapt, mă aflu aici să ridic o scrisoare pentru şeful meu, 
domnul Tyler. Crede că a uitat-o aici la micul dejun. 

— Oh, da, zise Sharron. Am văzut plicul. L-am pus deoparte. 
Aşteptaţi o clipă. 

Plasatoarea începu să caute sub stand şi după ce exclamă 
ascuţit „L-am găsit”, îmi înmână un plic alb pe care cineva 
scrisese cu markerul „H. Tyler”. 

Am vrut să o întreb dacă-l văzuse pe bărbatul care lăsase 
plicul, dar avertismentul criminalului încă îmi răsuna în minte. 
„O singură încercare să mă duci de nas şi o să închid telefonul. 
După aceea o să ucid şi mai mulţi oameni iar tu vei fi singura 
responsabilă de moartea lor.” 

l-am mulțumit  plasatoarei şi am trecut prin holul 
restaurantului către lobby. 

— Deschide plicul, iubito, zise criminalul, iar eu l-am deschis 
strângând din dinţi. 


În plic am găsit un cotor de bilet şi douăzeci şi cinci de dolari 
în bancnote noi. Pe cotorul biletului scria TRINITY PLAZA. Ştiam 
locul: o parcare non-stop din apropiere. 

— Te distrezi? l-am întrebat pe Criminalul Ruj de Buze. 

— Din plin, îmi răspunse. Dacă te plictiseşti, poţi să spui. Sunt 
numai urechi. 

— Aş prefera să vorbim despre dumneata. De ce i-ai omorât 
pe oamenii aceia? l-am întrebat eu. _ 

— O să-ţi mărturisesc, zise el, dar ştii cum se spune: In acest 
caz va trebui să te ucid... Lindsay. 

— Cine e Lindsay? am întrebat eu mirată, dar începusem deja 
să tremur. 

Paşii mei deveniră nesiguri şi m-am împiedicat, riscând să cad 
pe treptele hotelului. De unde-mi ştia numele? 

— Ai crezut că nu te-am recunoscut? Crede-mă, prinţesă, 
aproape că eşti o celebritate în oraşul ăsta. Ştiam, desigur, că ei 
aveau să numească un poliţist pentru această misiune. Şi, spre 
încântarea mea, te-au numit pe tine, Sergent Lindsay Boxer, 
fata pe care trebuie să o ţin în lesă. 

— E bine atâta timp cât eşti fericit. 

— Fericit? Sunt extaziat. Aşa că ascultă ce-ţi spun, Lindsay. 
Cu un simplu clic pe Google pot să aflu unde locuieşti, cine sunt 
prietenii tăi sau pe cine iubeşti. Deci, cred că ai un motiv în plus 
să-mi livrezi azi banii, nu-i așa, scumpo? 

Mi-am imaginat-o pe Cindy în obiectivul camerei, pe Conklin şi 
pe Joe lucrând în biroul lui de acasă, cu Martha tolănită la 
picioare. M-am văzut pe mine însămi ţinând Glockul îndreptat 
către mai multe ţinte aliniate, printre care şi ochii lipsiţi de 
culoare ai unui individ în geacă de baseball. Am apăsat pe 
trăgaci. 

Problema era că nu mai aveam Glockul. 


Capitolul 62 

— Eşti tăcută, prinţesă, am auzit în ureche vocea criminalului. 

— Ce-ai vrea să spun? 

— Nu, ai dreptate. Nu trebuie să gândeşti prea mult. Doar 
execută misiunea. 

Dar era inevitabil să nu mă gândesc. Dacă îi vedeam faţa şi 
reuşeam să supraviețuiesc, mi-aş fi dat demisia din poliţie, dacă 
era nevoie, pentru a reuşi să-mi duc misiunea la bun sfârşit. 

Aveam să studiez toate miile de poze ale foştilor soldaţi, 
marinari, grăniceri sau puşcaşi marini din San Francisco. lar 
dacă nu locuia în San Francisco, aveam să verific oricum o 
mulţime de poze până ce l-aş fi găsit chiar de-ar fi fost ultimul 
lucru pe care l-aş fi făcut vreodată. 

Dar, desigur, el nu m-ar fi lăsat să-i văd chipul şi să scap 
teafără. Nu acest individ. 

Am mers de-a lungul străzii Market, am făcut colţul şi în 
sfârşit am văzut parcarea. Paznicul din gheretă stătea sprijinit 
de unul dintre pereţii acesteia, cu ochii închişi, preocupat 
probabil de muzica iPodului său. Am bătut în geamul gheretei şi 
i-am întins cotorul de bilet, iar bărbatul abia a catadicsit să mă 
privească. 

— Face douăzeci şi cinci de dolari, zise el. 

l-am dat bancnotele, iar el mi-a înmânat cheile. 

— Care e maşina? l-am întrebat pe individul care mă spiona 
prin intermediul telefonului de la gât. 

— Chevroletul Impala de culoare verde - patru mașini mai jos, 
în dreapta ta. E furat, Lindsay, aşa că nu te mai obosi să-l 
verifici ca să mă localizezi. 

Maşina părea foarte veche - probabil că fusese fabricată în 
anii '80, nefiind genul de rablă pe care cineva să se grăbească 
să o declare furată. 

Am deschis portiera şi am văzut pe bancheta din spate valiza 
nouă nouţă marca Pelican pentru arme şi muniţie, destul de 
lungă să ascundă o puşcă de asalt. 

— Pentru ce e asta? l-am întrebat pe criminal. 

— Deschide-o, mi-a spus el. 

Marca Pelican e cunoscută pentru duritatea carcaselor de 
protecţie. Acestea sunt căptuşite cu spumă poliuretanică, au 
lacăte foarte solide şi pot rezista la orice: apă, foc sau explozibil. 

Am deschis carcasa căptuşită. Era goală. 


— Pune banii înăuntru, a spus pe un ton poruncitor Criminalul 
Ruj de Buze. 

Din nou, i-am urmat instrucţiunile, transferând în valiza 
Pelican banii din servieta specială a lui Tyler. Am aranjat 
teancurile de bancnote şi am închis valiza - în tot acest timp 
simțind cum înnebuneam de furie. Ajutam un psihopat să fugă 
cu atâţia bani după ce terorizase un oraş întreg. Mi-am amintit 
fără să vreau de naziştii care ocupaseră Parisul în cel de-al 
Doilea Război Mondial. 

— Strecoară servieta domnului Tyler sub Lexusul din stânga 
ta, zise criminalul. E doar o măsură de precauţie, prinţesă. În 
caz că este vreun dispozitiv de urmărire în ea. 

— Nu e niciun dispozitiv de urmărire, am spus eu, deşi ştiam 
că era. 

Servieta lui Tyler avea un dispozitiv GPS montat în mâner. 

— Şi dă-ţi jos pantofii, spuse criminalul. Împinge-i sub maşină 
împreună cu servieta. 

Am făcut cum a spus, gândindu-mă cum avea Jacobi să 
urmărească semnalul GPS până în parcarea aceea pentru a găsi 
servieta, acesta fiind capătul drumului. 

— Ai chef să faci o plimbare? mă întrebă neobositul meu 
însoțitor. 

— Aş fi încântată, am răspuns cu un fals entuziasm. 

— Ai fi încântată... şi mai ce? întrebă WCF. 

— Aş fi încântată, domnule, i-am spus. 

M-am urcat la volan şi am pornit motorul. 

— Incotro? am întrebat, iar vocea mea părea cea a unui 
condamnat la moarte. 


Capitolul 63 

— Bun venit în turul misterelor, îmi spuse criminalul. 

— În ce direcţie vrei să pornesc? 

— Spre stânga, prinţesă. 

M-am uitat la ceas. Îl purtam pe diavol atârnat de gîtul meu 
parcă de o veşnicie şi încă nu aflasem nimic despre el, nimic 
despre ceea ce intenţiona să facă. Din moment ce planul nostru 
genial „urmăreşte banii” fusese anulat de criminal, îmi simţeam 
mintea epuizată, încercând în zadar să găsească altă soluţie. 
Dar cum aş fi putut? Nici nu ştiam unde avea de gând tipul ăsta 
să stabilească transferul. 

Am părăsit parcarea şi am trecut pe lângă Muzeul de Artă 
Asiatică. Criminalul îmi spuse să merg pe Larkin. Am aruncat o 
privire în oglinda retrovizoare, dar nu am văzut nicio maşină 
nemarcată, fără însemnele poliţiei, în spatele meu. Nu mă 
urmărea nimeni. 

De pe Larkin am intrat pe Tenderloin, strecurându-mă cu 
Impala în zona cel mai rău famată din San Francisco, cu străzile 
întunecoase înţesate de baruri şi bodegi deocheate, spectacole 
de striptease şi hoteluri care închiriau camere cu ora. Eu şi 
Jacobi fuseserăm împuşcaţi odată pe o alee din acea zonă şi 
amândoi scăpaserăm ca prin urechile acului. 

Am lăsat în urmă străzile pe care patrulasem atâta vreme, 
pizzeria selectă în care îi fusesem prezentată lui Joe cu ceva 
timp în urmă şi barul în care eu şi Conklin ne duceam uneori să 
ne relaxăm după câte o tură dublă. 

Am făcut colţul şi am luat-o pe Geary, trecând pe lângă Mel's 
Drive-in, unde obişnuiam să ies cu Claire când eram recruți, 
amândouă făcând haz de frustrările noastre şi de ceea ce 
însemna să fii femeie într-o lume a bărbaţilor. 

Mi-am simţit ochii plini de lacrimi, nu din cauza umilinţelor pe 
care trebuia să le suport din partea criminalului, ci din cauza 
nostalgiei dureroase provocate de amintirea acelor momente 
fericite petrecute în compania bunilor şi iubiţilor mei prieteni. 
Aveam sentimentul că retrăiam cele mai frumoase scene din 
viaţa mea pentru ultima dată. 

Vocea fără trup a bărbatului care omorâse trei tinere mame şi 
trei bebeluşi se auzi din nou. 

— Atârnă telefonul deasupra oglinzii retrovizoare din faţă, cu 
lentila îndreptată spre tine. 


Mă aflam la un semafor, la intersecţia străzilor Van Ness şi 
Geary. Imediat ce am atârnat telefonul de oglindă şi am privit în 
ochiul camerei, mic cât un bob de mazăre, Criminalul Ruj de 
Buze a continuat: 

— Scoate-ţi bluza acum, scumpo. 

— Pentru ce? 

— Ţi-am mai spus. Fără întrebări. 

Am înţeles. Voia să verifice dacă nu aveam vreun microfon. 
Mai întâi geanta, apoi haina, pantofii şi servieta. lar acum asta. 

Mi-am scos bluza. 

— Arunc-o pe geam. 

M-am conformat. Din fericire, niciunul dintre trecătorii dubioşi 
din zona aceea nu a ridicat privirea. 

— Fă acelaşi lucru cu fusta. 

— Lumina semaforului e verde. 

— Trage pe dreapta, parchează. Ce fată deşteaptă, comentă 
criminalul. Scoate-ţi fusta şi arunc-o pe geam. lar acum sutienul. 

Sinţeam că mi se face rău, dar nu aveam de ales. Mi-am 
desfăcut sutienul şi l-am aruncat pe geam, urmându-i 
instrucţiunile. Ucigaşul începu să fluiere. Părea urletul admirativ 
al unui lup. Era un psihopat libidinos mi-am spus, şi fiecare 
părticică a sufletului meu s-a înfiorat din cauza acestei umilinţe. 
Nu era destul că acest necruţător ucigaş de copii şi de mame 
mă prinsese în capcană şi manipulase toată poliţia din San 
Francisco. 

Nimeni nu ştia unde eram. 

— Eşti o fată bună, Lindsay! Foarte, foarte bună! Acum 
atârnă-ţi telefonul la gât şi să pornim la drum. Ce e mai frumos 
urmează abia acum. 


Capitolul 64 

Am gonit cu vechea Impala pe şoselele şerpuite care urcau şi 
coborau, apoi am intrat pe Lombard, cea mai sinuoasă dintre 
toate - un adevărat magnet pentru turişti, care urcă până la 
Hyde, oferind o privelişte magnifică - şi motivul pentru care San 
Francisco ar trebui să fie una dintre cele şapte minuni ale lumii. 

Am văzut această superbă panoramă de zeci de ori, dar acum 
era singura dată când nu m-am lăsat vrăjiţă la vederea întinderii 
vaste dominate de golful San Francisco, Alcatraz sau insula 
Angel şi apoi, într-o secundă, eram din nou pe Lombard Street, 
coborând vertiginos panta abruptă şi întortocheată. Auzeam în 
ureche o mulţimi de indicaţii şi comentarii despre cât de bine se 
simţea el să mă lase să conduc maşina în timp ce putea admira 
oraşul, gândindu-se la banii lui. 

În tot acest timp, eu mă opream la fiecare intersecţie cu capul 
băgat între umeri, rugându-mă ca nimeni să nu observe o 
femeie cu sânii goi coborând spre cea mai pitorească zonă a 
naţiunii. Mi-am verificat oglinzile și am întors capul în toate 
direcţiile la intersecţii căutăndu-i din ochi pe Jacobi, Conklin sau 
Chi. 

Trebuie să recunosc. Pentru o clipă am simţit că-mi pierd 
minţile. A fost un moment de orbire iraţională. Una este să-ţi 
rişti viaţa pentru o cauză în care crezi şi alta să fii folosit pe post 
de robot pentru un criminal, să fii singurul sacrificat într-o 
acţiune în care nu crezi - de fapt, o acţiune pe care o consideri 
absurdă. 

Ciminalul vorbi din nou. Îmi spuse să întorc maşina către 
Presidio, iar eu m-am conformat continuând să înaintez pe 
Richardson, apoi urcând rampa spre podul Golden Gate. 

Trebuia să ies din oraş? 

Furia mi se potoli şi mi-am venit în fire realizând că echipa 
mea încerca cu disperare să afle unde eram. Cum m-ar fi putut 
găsi dacă eu conduceam o veche Impala verde? 

Criminalul Ruj de Buze nu mai glumea, fiind ochi şi urechi, în 
timp ce eu mă alăturasem traficului infernal, strecurându-mă 
printre maşinile care înaintau cu viteză spre pod. 

Indicatorul de combustibil oscila către nivelul zero. 

— Trebuie să fac plinul, am spus eu. 

— Nu, zise criminalul. Vom fi la mijlocul podului într-un minut. 
O să-ţi spun eu când să opreşti. 


— Să opresc? Dar nu există niciun refugiu pe pod. 
— Există dacă spun eu, zise el. 


Capitolul 65 

Picături de sudoare mi se prelingeau în ochi, înceţoşându-mi 
vederea, în timp ce criminalul număra invers de la zece la unu. 

— Opreşte acum, zise el. 

Ţinusem aprinsă lumina de semnalizare încă de cînd intrasem 
pe podul Golden Gate, iar cei care o văzuseră gândiseră 
probabil că o uitasem aprinsă din greşeală. 

— Opreşte maşina! repetă el. 

Nu aveam un loc propriu-zis unde să pot opri, aşa că am 
încetinit, apoi am pus frână pe banda cea mai apropiată de 
balustradă, care constituia o linie de siguranţă între şosea şi 
culoarul pietonal de urgenţă. 

Am aprins luminile de avarie ascultând semnalul lor enervant 
şi imaginându-mi un accident în lanţ oribil care i-ar fi putut ucide 
pe ocupanţii maşinii din spatele meu, eu fiind strivită de volan. 

Am redus totuşi şansele să provoc acest accident de la 
cincizeci la sută la zece la sută. Să fi fost ziua în care aveam să 
mor? 

— la valiza de pe bancheta din spate, Lindsay, îmi spuse 
criminalul. 

Mi-am scos centura de siguranţă şi am întins mâna în spate 
după valiza lungă şi ciudată şi am tras-o pe scaunul din faţă. 

— Bine. Acum ieşi din maşină. 

Era sinucidere curată să ies pe partea şoferului. Mașinile 
treceau pe lângă mine cu o viteză ameţitoare, unii șoferi 
claxonând, alţii strigând tot felul de lucruri când maşinile lor 
treceau periculos de aproape de maşina mea. Am apucat valiza 
şi, ţinând-o puţin înclinată, am întins mâna spre mânerul 
portierei din dreptul pasagerului, l-am tras şi am deschis 
portiera. 

Eram dezbrăcată aproape complet, da, dar abia aşteptam să 
ies din maşina aceea. M-am lovit peste picioare cu valiza şi am 
încercat să trec dincolo de bara de protecţie, reuşind să ajung 
pe culoarul pietonal. Traficul era în continuare ameţitor şi 
zgomotos. 

Am auzit pe cineva strigând: „Sari! Sari!”, apoi mai multe 
claxoane. 

— Securitatea podului e strictă, i-am spus criminaluluii. 
Poliţiştii vor ajunge aici în câteva minute. 

— Taci din gură, se răsti el. Du-te la parapet. 


Am simţit cum mi se învârteşte capul când am privit în jos, 
către sclipirea apei. Avea să mă oblige să sar. Aproximativ o mie 
trei sute de oameni săriseră de pe pod găsindu-şi moartea în 
apele golfului. Doar douăzeci supravieţuiseră. Ajunsesem la 
capătul cursei şi la propriu, şi la figurat. Urma să mor şi nici 
măcar nu aveam să aflu vreodată dacă sacrificiul meu salvase 
vreo viaţă sau dacă ucigaşul avea să plece cu banii continuând 
să ucidă. 

Dar cum avea de gând să ajungă în posesia banilor? 

M-am uitat în jos, la Fort Point, sub capătul sudic al podului, 
scrutând linia țărmului spre Crissy Field. Unde era criminalul? 
Unde putea fi? Apoi am zărit o mică ambarcaţiune cu motor 
îndreptându-se dinspre Fordt Baker către piciorul turnului 
nordic, în cealaltă parte a golfului. 

— E timpul să ne luăm rămas-bun, Lindsay, spuse vocea în 
urechea mea. Aruncă telefonul peste paarapet, apoi aruncă şi 
valiza. Continuă să faci totul conform instrucţiunilor, prinţesă. 
Va fi în regulă. Nu strica totul tocmai acum. Vântul îmi sufla tot 
părul în faţă. Am aruncat telefonul, apoi valiza cu bani peste 
parapetul podului şi am urmărit-o căzând de la optzeci de metrii 
direct în apa golfului. 


Capitolul 66 

Valiza cu bani atinse suprafaţa apei, ridicând în jur un șuvoi 
de spumă albă, se scufundă, apoi apăru din nou la suprafaţă, 
purtată de valuri. Din câte puteam vedea, la bordul bărcii cu 
motor era un bărbat care pilota mica ambarcaţiune printre 
valuri către valiza cu bani. 

Brusc, parcă am ieşit din transă - eram liberă. 

M-am dus în spatele Chevroletului Impala şi am ridicat mâna. 
Şoferul unui Sedan Honda de culoare albastră apăsă pe claxon 
cu toată puterea, trecând pe lângă mine fără să oprească, 
urmat de o Corvette. Bărbatul de la volanul acesteia se holbă 
pofticios la mine, dar nu opri. Ce redea? Că eram o prostituată? 

Stăteam doar în chiloţi pe autostrada aceea, neclintită, cu 
mâna ridicată în faţă, în poziţie de stop. Muream de frică la 
gândul că puteam fi strivită de vreun şofer neatent şi atunci un 
BMW bleu încetini, trase în faţa Impalei şi frână. 

Mi-am băgat capul pe geamul portierei din dreapta șoferului 
spunându-i acestuia: 

— Poliţia! Am nevoie de telefonul tău. 

La volan era un băiat de vreo optsprezece ani, care se uita la 
mine cu gura căscată. Mi-a întins telefonul, iar eu i-am făcut 
semn să-mi dea ziarul de pe scaunul din dreapta şoferului. El mi 
l-a dat, iar eu mi-am acoperit pieptul cu el în timp ce sunam 
dispeceratul, spunându-mi numele şi numărul insignei. 

— Lindsay! Oh, Doamne. Eşti teafară? Ai nevoie de ceva? 
Unde eşti? 

O cunoşteam pe poliţista de la dispecerat, May Hess care îşi 
spunea Regina Apelurilor Secrete. 

— Sunt pe pod... 

— Cu sinucigaşa aceea dezbrăcată? 

Am izbucnit în râs, apoi m-am abținut, ca să nu mă las 
cuprinsă de isterie. l-am spus lui May să trimită de urgenţă un 
elicopter deasupra golfului PDQ şi de ce - pentru că voiam ca 
paza de coastă să prindă un barcagiu. 

May îmi răspunse fără să mai comenteze: 

— Am înţeles, sergent. Patrula podului va fi în locul indicat în 
cel mult treizeci de secunde. 

Am auzit sirenele. Cu ziarul fluturându-mi pe piept, m-am 
aplecat peste parapet şi am văzut că micul Boston Whaler cu 
motor se apropia de valiza plutitoare. Un elicopter apăru 


deasupra ambarcaţiunii, iar pilotul elicopterului dirijă aparatul 
de zbor deasupra bărcii, obligâind-o să se îndrepte spre ţărmul 
sudic. 

Boston Whalerul încercă să evite elicopterul, luând-o mai întâi 
spre stânga, apoi spre dreapta, ca un cal sălbatic la un concurs 
de rodeo, intră pe sub pod şi începu să spintece valurile la 
viteză maximă. Elicopterul urmări ambarcaţiunea până la Crissy 
Field. 

Criminalul Ruj de Buze sări în apa adâncă până la brâu şi 
încercă să fugă, dar ambarcaţiunea pazei de coastă îl ajunse 
repede din urmă. O portavoce mugi şi vocea stridentă îl avertiză 
pe criminal să se întindă la pământ și sa ţină mâinile la vedere. 

Maşinile de poliţie străbătură în viteză plaja şi îl înconjurară. 

Game over, psihopatule! 


Capitolul 67 

Am urmărit cum patrula portului pescuia din apă valiza 
Pelican, apoi ţipătul asurzitor al sirenelor mă înconjură din toate 
părţile. M-am întors şi am văzut un convoi impresionant de 
maşini - unele nemarcate, fără însemnele poliţiei, altele de 
patrulare, în alb şi negru oprind în scrâşnet de frâne în spatele 
Chevroletului Impala. La volanul acelor maşini erau toţi poliţiştii 
pe care-i cunoşteam, acum ieşind îngrijoraţi din maşini și 
îndreptându-se spre mine. 

Atenţia mea a fost atrasă de un Land Rover care opri pe 
banda opusă. Acesta reuşise cumva să pătrundă în perimetrul 
izolat de poliţie înainte ca podul să fie închis. Un bărbat cu 
barbă sări de pe scaunul şoferului ţinând în mână o cameră foto 
SLR cu distanţă foarte lungă. Acesta începu să-mi facă poze, 
surprinzând expresia îngrozită de pe faţa mea, ziarul Chronicle 
care-mi acoperea pieptul şi chiloţii roz. In stânga mea se auzi un 
strigăt. 

— Hei! 

Un bărbat ţâşni din spatele unei maşini de poliţie - un individ 
înalt şi solid, având constituţia unui jucător de fotbal. Acesta 
traversă autostrada către individul care făcea poze strigând: 

— Dă-mi asta! 

Tipul înalt şi solid era Joe. 

Fotograful refuză să-i cedeze aparatul, aşa că Joe îl înșfăcă de 
guler şi îi smulse camera din mână, apoi o aruncă peste 
parapet. Îl lăsă pe individ pe capota Land Roverului şi îi strigă 
peste umăr: 

— Poţi să mă dai în judecată. 

Apoi bărbatul pe care îl iubeam alergă spre mine având 
întipărită pe faţă o expresie plină de îngrijorare. Işi deschise 
braţele, iar eu m-am agăţat epuizată de gâtul lui și am început 
să plâng. 

— L-am prins, i-am spus eu. 

— Ticălosul acela ţi-a făcut vreun rău? 

— Nu. L-am prins, Joe! 

— Aşa e, iubito. S-a terminat acum. 

Joe mă înfăşură în haina lui mare şi mă strânse din nou în 
braţe. 

Conklin şi Jacobi coborâră dintr-o maşină gri fără însemnele 
poliţiei şi se apropiară de noi întrebând într-un glas: 


— Eşti teafără, Lindsay? 

— Mă simt foarte bine, le-am răspuns eu uşurată, cu ochii 
scăldaţi de lacrimi. 

— Du-te acasă, îmi spuse Jacobi. Fă un duş şi mănâncă ceva, 
apoi întoarce-te la sediu. În timpul ăsta ne vom ocupa de 
ciudatul pe care tocmai l-am prins. Ar trebui să dureze vreo trei 
ore să-i luăm amprentele şi să completăm formularele. E al tău, 
Boxer, fii fără grijă. Nimeni nu va vorbi cu el înaintea ta. 

— Perfect. 


Capitolul 68 

Părul meu era încă ud după duş când am ajuns înapoi la 
sediul poliţiei, înverşunată şi pregătită să-l înfrunt pe individul 
care mă umilise, mă îngrozise şi care omorâse şase oameni 
nevinovaţi. 

Am mers la biroul lui Jacobi şi l-am întrebat: 

— Ce informaţii avem? 

— Din actele lui reiese că se numeşte Roger Bosco, fost 
angajat Park Service şi în prezent om de serviciu la San 
Francisco Yacht Club. Nu a fost militar niciodată, nu are nicio 
legătură cu armata. Nu a cerut nici avocat. 

— Să mergem la el, i-am spus. 

Camera de supraveghere din spatele geamului era plină de 
poliţişti, ofiţeri superiori şi persoane de la biroul procuraturii. 
Aparatele foto erau în acţiune. Noi eram pregătiţi de 
interogatoriu. 

Suspectul stătea pe un scaun, la masă şi ridică privirea atunci 
când eu şi Jacobi am intrat în camera de interogatoriu. Am 
rămas surprinsă de înfăţişarea şi expresia sa. 

Roger Bosco părea mai bătrân şi mai scund decât bărbatul pe 
care-l văzusem în înregistrările video din parcare şi era confuz. 

EI îşi întoarse spre mine ochii de un albastru spălăcit şi zise: 

— Mi sa făcut frică atunci când am văzut elicopterul. De aceea 
am vrut să fug. 

— Să începem cu începutul, Roger. Pot să-ţi spun Roger, nu? 

— Sigur. 

— De ce ai făcut-o? 

— Pentru bani. 

— Planul tău a fost de la bun început să pui mâna pe 
răscumpărare? 

— Cum adică „răscumpărare”? 

Am tras un scaun şi m-am aşezat lângă Bosco, încercând să-l 
descopăr în spatele înfăţişării aceleia inofensive, a „trupului 
pirpiriu” pe psihopatul arogant şi necruţător. In tot acest timp, 
Jacobi se plimba încet de colo colo în spatele nostru. 

— Mi se pare că două milioane de dolari e o sumă importantă, 
i-am spus, încercând să-mi păstrez cumpătul pentru a-i arăta că 
putea să aibă încredere în mine şi că turul acela al misterelor - 
care mie mi se păruse o călătorie de câteva ore în iad - era 
complet uitat. 


— Două milioane? Mie mi s-au oferit cinci sute. Am primit doar 
prima parte din sumă, două sute cincizeci. 

Am ridicat privirea la Jacobi, dar nu am putut citi nimic în ochii 
lui cenuşii şi inexpresivi. Am încercat să ignor o senzaţie nouă şi 
devastatoare. Bosco fusese într-o ambarcaţiune care se 
îndreptase direct spre bani. Nu exista nicio îndoială. 

— Roger, trebuie să mă ajuţi să te ajut. Explică-mi, te rog, 
cum ai plănuit crimele. Trebuie să recunosc că eşti sclipitor. A 
fost nevoie de toate forţele de poliţie ca să te prindem şi respect 
acest lucru. Dacă îmi povesteşti pas cu pas tot ce ai făcut, 
dovedindu-ne astfel că vrei să cooperezi cu poliţia, aş putea 
vorbi cu procurorul în favoarea ta. 

Bosco rămase cu gura căscată. Mă privi zăpăcit, de parcă nu-i 
venea să creadă ce-i spuneam, se întoarse să-l privească pe 
Jacobi, apoi se întoarse din nou spre mine. 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Pe Dumnezeu, vă spun adevărul, 
eu nu am omorât pe nimeni în viaţa mea. Nu sunt eu cel pe 
care-l căutaţi. 


Capitolul 69 

Interogatoriul a durat ore întregi, eu, Jacobi şi Conklin 
telefonând oamenilor acasă, cercetând tot felul de hârtii în 
birouri întunecoase pentru a verifica alibiul lui Basco şi 
credibilitatea acestuia. 

Da, Roger Bosco era angajat la Yacht Club, iar alibiul lui era 
perfect valabil. Fusese pontat la serviciu şi o mulțime de martori 
îl văzuseră la orele la care victimele Benton, Kinski şi Marone 
fuseseră ucise. 

L-am scos pe Bosco din celula provizorie şi l-am adus din nou 
în camera de interogatorii, de această dată punându-i în faţă o 
cafea, un sendviş cu şuncă şi un pachet cu biscuiţi Oreo. 

Și ne-a povestit mie şi lui Jacobi tot ce se întâmplase de la 
bun început: cum fusese abordat la docuri de un bărbat care 
pretinsese că era producător şi lucra la un film de acţiune 
pentru care avea nevoie urgent de un pescador pentru nişte 
cadre fără trucaje. Trebuia doar să pescuiască o valiză din apele 
golfului. Bosco ne-a mărturisit că fusese entuziasmat de această 
propunere. 

li spusese bărbatului că putea să-şi ia o zi liberă de la lucru şi 
că putea folosi Boston Whalerul pentru filmare. Oricum, era 
încântat că avea să apară într-un film de acţiune. Aşadar, 
„producătorul” îl instruise pe Bosco să meargă cu barca în zona 
Fortului Baker şi să urmărească o valiză care avea să fie 
aruncată de pe pod în cursul după-amiezii. 

Individul îi dăduse lui Bosco 250 de dolari în avans, 
promiţându-i cealaltă jumătate la livrarea valizei și îi spusese să- 
| aştepte în faţa restaurantului Greens, la Fort Mason. 

Bosco crezuse că acest aranjament era real? Era prea lacom 
sau prea încet la minte? 

— Producătorul ăsta nu ţi-a spus numele lui? l-am întrebat. 

— Ba da. Tommy nu-ştiu-cum, un nume cu T. Era un bărbat 
obişnuit, continuă Bosco. Cam de un metru optzeci şi doi 
înălţime şi bine făcut. Nici măcar nu am observat cu ce era 
îmbrăcat. Hei, staţi puţin! Am cartea lui de vizită. 

Portofelul îmbibat cu apă al bărbatului fu căutat printre 
obiectele sale personale reţinute de poliţie, iar cartea de vizită 
fu scoasă din secţiunea pentru bancnote pentru a-mi fi 
prezentată. 


Era o carte de vizită confecţionată manual, perforată şi 
printată la o imprimantă. Cei mai mulţi oameni din oraş şi-ar fi 
dat seama că era falsă, dar Roger Bosco era foarte mulţumit că 
putea să-şi susţină povestea. Rânjea acum de parcă tocmai ar fi 
descoperit petrol în curtea din spatele casei. 

— Priviţi, zise Bosco, indicând cu un deget noduros logoul 
roşu care începuse să se şteargă. Anthony Tracchio WCF 
Productions. 

Eu şi Jacobi am ieşit din încăpere luând cu noi cartea de vizită. 

— Şefului îi va plăcea nespus chestia asta, zise cu lehamite 
Jacobi, punând cartea de vizită într-un ambalaj protector. Am să- 
| sun să-i spun că Ciudatul Ruj de Buze e încă aici. Şi că, oh, da, 
avem banii. 


Capitolul 70 

Erau în dormitorul lui Cindy. Filtrate de jaluzele, luminile 
străzii pictau dungi groase pe suprafaţa păturii. Cindy se lipi de 
trupul lui Rich, cuprinzându-l cu braţul de mijloc. 

— Oh, Doamne, zise Rich. Nu credeam să spun asta vreodată, 
dar nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Imi pare rău, 
Cin. 

— Hei, nu-i nimic. Nu trebuie să-ţi faci griji, te rog, îl scutură 
uşurel Cindy, sărutându-l pe obraz. Eşti în regulă? 

— Nu prea cred. Abia am împlinit treizeci de ani. 

— Ştii ce cred eu? Eşti prea stresat. Te frământă ceva. Ce-i în 
mintea ta, Rich? Răspunde repede. Primul lucru care-ţi vine pe 
buze. 

— Lindsay. 

— Îţi dau un milion de dolari dacă retragi ceea ce ai spus, zise 
Cindy. 

Se îndepărtă brusc de Rich şi începu să privească la tavan. Să 
fi fost Rich îndrăgostit de Lindsay? 

Sau faptul că era partenerul lui Lindsay era cam acelaşi lucru 
cu a fi îndrăgostit de ea, doar că în alt fel? 

Ştia foarte bine că Rich şi Lindsay aveau o legatură specială. 
Se întrebă din nou dacă această relaţie nu trebuia să fie un 
semnal de avertizare pentru ea, indicându-i că şinele de cale 
ferată se sfârşiseră şi că ea ar fi trebuit să sară din tren. 

— Ahh, nu trebuia să sune aşa. Richie o trase înapoi lângă el. 
Nu mă gândeam la ea în felul în care crezi tu. Era vorba de 
psihopatul Ruj de Buze care a obligat-o să se dezbrace. La asta 
mă gândeam şi la faptul că ar fi putut să o ucidă în orice 
moment. Doar sunt partenerul ei, Cindy, şi am dat greş 
lamentabil pentru că nu i-am fost alături. 

Cindy oftă, relaxându-se în braţele lui Rich, atingându-i uşor 
cu vârfurile degetelor abdomenul plat. 

— Ai făcut tot ce se putea. Ştiu totuşi ce vrei să spui. Lindsay 
mi-a făcut cu ochiul în faţa sediului Chronicle atunci când a 
plecat să se vadă cu ciudatul acela. Încerca să mă asigure că 
avea să fie bine, deşi nu avea de unde să știe acest lucru. M-am 
simţit cumplit de neajutorată. 

— Exact. 

— Am vrut să fac ceva, dar nu puteam face nimic. Absolut 
nimic. 


Rich îi sărută palma. 

— Întotdeauna sunt impresionat de curajul femeilor, zise el. 
Femei ca tine, Cin. Având mereu de-a face cu „crimele”. Locuind 
aici. 

Mintea lui Cindy preferă să şteargă cu buretele partea cu 
„locuind aici”. Se mutase în acest apartament însorit din Blakely 
Arms, într-o clădire grozavă dintr-un cartier mărginaş, doar ca 
să afle după ce-i sosise mobila că unii dintre foştii locatari 
fuseseră asasinați. 

— Mi-e frică tot timpul, zise Cindy. Ceea ce numeşti tu curaj 
este de fapt respingerea fricii pe care o simt faţă de tot ceea ce 
mă înconjoară. Aşa reuşesc să-mi port singură de grijă. 

— Asta îţi doreşti? Să-ţi porţi singură de grijă? 

— Sigur. Dar asta nu înseamnă că vreau să fiu singură. 

— Nu, aşa-i? 

Rich o strânse afectuos, iar ea îşi lăsă capul pe spate ca să-i 
poată privi chipul încântător. Îl iubea atât de mult încât aproape 
că o durea. 

— Ar trebui să dormim împreună în fiecare noapte, ştii? îi 
spuse Rich. M-aş simţi mai bine dacă nu ai fi singură aici 
noaptea. 

— Vrei să te muţi la mine ca să mă poţi proteja? 

— Stai, stai puţin! Vreau să spun că sunt nebun după tine, 
Cindy. Întâlnirile noastre şi tot restul - e grozav. Dar vreau să fiu 
cu tine. Vreau mai mult. 

— Vrei, ai? 

Rich rânji satisfăcut. 

— Pe cuvânt de cercetaş! Sigur că vreau! 


Capitolul 71 

Sarah simţea că braţele îi luau foc. Durerea era cumplită, 
insuportabilă, dar reuşi să se menţină pe bara fixă pe care se 
ridica până ce ajungea cu bărbia deasupra aceteia până când 
muşchii ei refuzară pur şi simplu să se mai supună comenzilor. 

Sări pe podea şi începu să-şi scuture braţele timp de cinci 
minute. Apoi, odată terminate exerciţiile fizice, merse în living şi 
se tolăni în scaunul cu spătar rabatabil foarte urât, dar teribil de 
confortabil al lui Trevor. 

Deschise laptopul şi începu să verifice nişte teste punându-le 
calificative în timp ce asculta ştirile de la tv, când o auzi pe 
Kathryn Winstead, cea mai atrăgătoare jurnalistă de la Crime 
TV, luându-i un interviu emoţionant lui Marcus Dowling. 

Privindu-l pe Dowling, Sarah se simţi năpădită de ură, dar 
mări volumul şi studie uimită schimbările intervenite în 
înfăţişarea acelui monstru. Dowling avea acum barbă, pierduse 
câteva kilograme şi cu toate că părea suferind, reuşise să-şi 
păstreze acea imagine formidabilă de superstar în timp ce 
interpreta magistral rolul de soţ îndurerat. 

Vocea lui Dowling se stinse şi aproape că-i dădură lacrimile în 
timp ce A spunea lui Kathryn Winsuml că era „gol pe dinăuntru”. 

— M-am trezit ud de sudoare, îi spuse Dowling jurnalistei. 
Pentru o c-c-c-lipă am crezut că a fost doar un coşmar si m-am 
întors către locul în care ar fi trebuit să doarmă Casey alături de 
mine şi atunci mi-am amintit totul şi am retrăit momentele în 
care mă s-s-s-triga „Marc! E cineva în cameră! Şi apoi focurile 
de armă Bang. Bang”. 

Sarah puse mâna pe telecomandă şi derulă înregistrarea DVR. 

Ce a spus Dowling? 

Sarah ascultă din nou ce spusese Dowling despre Casey, care- 
| strigase. Din câte îşi amintea Sarah, acesta nu mai spusese 
niciodată în public care fuseseră ultimele cuvinte ale lui Casey. 
Era amuzant faptul că victima chiar strigase după soţul ei. Asta 
era adevărat. 

Dar nu fusese niciun foc de armă. A 

Sarah lăsă laptopul deoparte şi se duse în bucătărie. Işi spălă 
faţa sub robinet, scoase o sticlă de ceai din frigider şi bău din ea 
pe nerăsuflate. 

Acel star de cinema avea o pereche de boaşe cât nucile de 
cocos. Dowling miza pe faptul că ea - cea care furase bijuteriile 


- nu avea să iasă la iveală pentru că nimeni nu ar fi crezut-o 
dacă ar fi făcut acest lucru. Ar fi fost cuvântul lui Marcus 
Dowling contra cuvântului ei, iar ea era o hoaţă. Sarah se 
întoarse în faţa televizorului, mai puse o dată interviul şi o 
urmări pe Kathryn Winstead întrebându-l plină de compasiune 
pe Dowling: 

— Şi poliţia nu suspectează încă pe nimeni? 

— Nu am mai primit nicio veste în acest sens, deşi au trecut 
mai multe zile, iar în tot acest timp, ucigaşul lui se plimbă încă 
în libertate bucurându-se de bijuteriile ei care fac o avere. 

Sarah închise furioasă televizorul. 

Era clasica poveste Samson şi Dalila. 

Teroarea urma să ajungă acasă abia peste două ore, iar dacă 
folosea eficient tot acel interval de timp, ar fi reușit să-i facă o 
surpriză lui Marcus Dowling. Nu putea permite să-l lase să scape 
nepedepsit pentru crimă. 


Capitolul 72 

Sarah se îndreptă către cabina telefonică din Fisherman 
Wharf, una dintre cele mai cunoscute atracţii turistice din acel 
stat. Familii şi grupuri de studenţi treceau pe lângă ea 
îndreptându-se în grabă către magazinele și restaurantele de la 
Cannery, fără să-i arunce nici măcar o privire tinerei în pantaloni 
scurţi „gangsta” şi tricou roz cu imprimeu „Life is good”2!, care 
introducea mai multe monede de 25 de cenți în fanta telefonului 
public. 

Apăsă pe butoane. Operatorul de serviciu răspunse și 
transferă apelul la staţia de poliţie din districtul sudic, iar Sarah 
ceru să i se facă legătura cu inspectorul de la departamentul 
Omucideri. 

— Despre ce să-i comunic că este vorba? întrebă operatorul. 

— Despre Casey Dowling, zise Sarah. Ştiu cine a împuşcat-o. 

— Un moment, vă rog. Sergentul Boxer trebuie să termine o 
conversaţie telefonică. 

Sarah îşi spuse că un telefon public putea fi cu uşurinţă 
interceptat, dar avea de gând să fie expeditivă. Din locul acela 
s-ar fi putut strecura cu uşurinţă în mulţime, înainte ca vreun 
poliţist să poată ajunge la ea. 

— Sergentul Boxer la telefon, se auzi vocea unei femei. 

— Eu sunt cea care a jefuit casa familiei Dowling. Nu am 
împuşcat-o eu pe Casey Dowling, dar ştiu cine a făcut-o. 

— Cum vă numiţi? 

— Nu pot să vă spun asta, zise Sarah. 

— Vai, ce surprinsă sunt! 

— Alo, vorbiţi cu mine? 

Mai introduse o monedă în fanta telefonului. 

— Spune-mi ceva verosimil ca să te cred, zise poliţista, sau 
închid telefonul. 

— Ascultă, zise Sarah furioasă, îţi spun adevărul. Eu sunt 
hoţul. Eu goleam seiful din dulap atunci când Marcus şi Casey au 
intrat în dormitor. S-au certat, apoi au făcut sex. Am aşteptat 
vreo douăzeci de minute până l-am auzit pe Marcus Dowling 
sforăind, apoi m-am repezit spre fereastră şi am dat peste o 
măsuţă. Nimeni nu ştie de măsuţa aceea, nu-i aşa? Nu eo 
dovadă concludentă? Pentru că Marcus Dowling spune peste tot 
că Hello Kitty a omorât-o pe Casey, iar eu nu am făcut asta. 


21 Viaţa e frumoasă (n.tr.) 


— Bine, bine, te-am auzit, zise sergentul Boxer, dar am nevoie 
de mai mult. Declaraţia asta anonimă nu e destul. Vino să stăm 
de vorbă şi să dai o declaraţie oficială. Te pot ajuta să scapi din 
încurcătura asta şi vom putea să-l priindem pe adevăratul 
criminal al doamnei Dowling. 

Sarah era sigură că în acel moment poliţista făcea semne 
cuiva să localizeze telefonul. Deja vorbise prea mult la telefon. 

— Glumeşti? Să vin acolo ca să mă poţi aresta? 

— Bine, nu e nevoie să vii aici. Voi veni eu la tine. Spune unde 
şi vom sta de vorbă acolo. 

— Marcus Dowling şi-a ucis soţia. Gata, am stat de vorbă. 

Sarah trânti telefonul. 


Capitolul 75 

Eu şi Conklin am închis telefoanele în acelaşi timp şi ne-am 
privit preţ de câteva secunde peste florile care-mi umpleau 
biroul, fără să spunem nimic. 

— A fost chiar Hello Kitty, zise Conklin. A fost chiar ea. 

— De ce nu i-am făcut un test GSR? lui Dowling? l-am 
întrebat. 

— Pentru că, la naiba, nu l-am cerut eu, zise Conklin. 

— Şi eu am fost acolo, nu uita, i-am spus, aruncând la gunoi 
sendvişul cu ton şi pâine de secară care se cam învechise. La fel 
şi Jacobi. Am scăpat cu toţii din vedere acest lucru. 

— Aşa am avut ordin, zise Conklin. Să ne purtăm cu mănuşi 
cu asemenea vedetă, iar Dowling a avut atacul acela de cord, 
nu-ţi aminteşti? 

— Aşa-zisul atac de cord, am bombănit eu. 

— Şi, apropo, tipul făcuse duş. lar acum ştim şi de ce. Ca să 
îndepărteze urmele de praf de puşcă. 

Mi-am ridicat părul în creştetul capului şi mi l-am legat cu un 
elastic într-o coadă de cal. Eram o incompetentă. Nu mă mai 
simţisem atât de prost de pe vremea cînd fusesem recrut. 

Noaptea trecută, Tracchio făcuse o declaraţie oficială în care 
menţiona că Criminalul Ruj de Buze nu apăruse la locul de 
livrare a banilor şi că scrisoarea trimisă de el şi publicată în 
Chronicle fusese o farsă. 

Cindy scrisese un editorial care apăruse în ziai în acea 
dimineaţă. Într-un stil simplu, demn de Hemingway ea îl numea 
laş pe Criminalul Ruj de Buze, iar despre mine spunea că sunt o 
eroină. 

După apariţia articolului am început să primesc o mulţime de 
flori şi în scurt timp biroul Omucideri se umplu de buchete 
colorate. 

Nu mă simţeam deloc eroină. Simţeam că făcusem totul şi 
nici măcar asta nu fusese de ajuns. 

Pe Golden Gate Avenue, echipele FBI lucrau de zor la cazul 
Criminalului Ruj de Buze, cot la cot cu omul noutru de legătură - 
polițistul mediator, venit prin transfer - Jackson Brady. 

Era perfect pentru misiunea aceasta, odihnit şi entuziast, gata 
să-i dovedească lui Tracchio de ce era în stare. Nici nu ar fi 
putut visa un caz mai bun pe vremea în care lucra la poliţia din 


22 GunshotResidue - reziduuri de praf de puşcă (n.red.) 


Miami. Şi fără nicio ironie, speram ca el şi echipa FBI să 
găsească o soluţie pentru a-l prinde pe acel psihopat - şi asta 
pentru că eram sigură sută la sută că acel criminal avea să 
ucidă din nou dacă nu era oprit la timp. 

Între timp, Jacobi făcea presiuni asupra mea să mă ocup de 
cazul Dowling, iar asta era în regulă. De dragul stimei de sine a 
fiecăruia dintre noi şi, bineînţeles, pentru binele sănătăţii 
noastre mintale, eu şi Conklin trebuia să facem acest lucru. 

Telefonul primit de la Kitty era prima şi unica noastră pistă de 
la moartea lui Casey Dowling, care avusese loc cu două 
săptămâni în urmă. 

Aveam, în sfârşit, de la ce să plecăm pentru investigaţii. 

l-am spus lui Conklin: 

— Dowling ne-a spus că a făcut sex cu soţia lui înainte cină, 
nu-i aşa? lar Kitty ne-a mărturisit că soţii Dowling au făcut sex în 
timp ce ea golea seiful. Asta ar fi după cină. Aşadar, dacă 
femeia de la telefon a spus adevărul, asta ar justifica de ce 
hainele lui Dowling nu coţineau praf de puşcă sau altceva care 
să-l dea de gol. Marcus Dowling era gol când şi-a împuşcat soţia. 

— Tu l-ai bănuit pe Dowling de la bun început, zise Rich cu 
tristeţe în glas. 

— Nu mai contează. Am pierdut mingea asta. 


Capitolul 74 

Am traversat palierul către biroul lui Jacobi şi am rămas în 
pragul uşii. Jacobi a ridicat privirea - faţa îi era cenuşie, 
costumul cenuşiu, iar dispoziţia complet sumbră. l-am spus 
despre telefonul lui Hello Kitty. 

— Noi credem că povestea ei este verosimilă, i-am spus. 

— Nu aţi reuşit să localizaţi apelul? 

— Warren, asta nu va duce la nimic. Am auzit clinchetul unei 
monede în aparat. Era la un telefon public. 

— Fă asta, bine? se răsti Jacobi. Ce se întâmplă cu tine Boxer? 

— Nu ştiu, am spus ridicând mâinile într-o poziţie defensivă. E 
o prostie, cred. 

M-am dus înapoi în biroul meu. Conklin privea într-un punct 
fix, dincolo de mine, legănându-se în scaunul său, iar când am 
pocnit din degete strigându-l pe nume a tresărit spunând: 

— În regulă. Ştim ce avem de făcut. Să-l încolţim pe Marcus 
Dowling. Nu se va aştepta la asta. 

Telefonul meu începu să sune, iar Brenda mă strigă: 

— Pe linia unu, sergent. E tot femeia aceea. Spune că prima 
dată s-a întrerupt. 

M-am  zgâit nedumerită la butonul roşu care pâlpâia 
intermitent, apoi l-am apăsat şi am spus: 

— Sergent Boxer la telefon. 

— Sergent, nu trebuie să mă trimiţi la plimbare ca pe o 
studentă. Sunt acuzată pe nedrept pentru o crimă. Ştiţi ce 
anume s-a furat din seiful soţilor Dowling? 

— Am o listă. 

Bine, atunci verificaţi-o. Am luat două coliere cu diamante, 
trei brățări cu safire şi diamante, o broşă mare cu diamante, în 
formă de crizantemă, şi alte bijuterii printre care şi un inel foarte 
ornat cu piatră mare şi galbenă. 

— Diamantul galben. 

La celălalt capăt al liniei era tăcere. Apoi... 

— Este un diamant? 

— Şi ce ar trebui să fac cu informaţia asta, Kitty? Am nevoie 
de declaraţia dumitale sau nu am nimic. 

— Eşti inspector la Omucideri. Fă-ţi datoria şi nu mă implica 
pe mine în asta, zise ea şi trânti telefonul din nou. 


Capitolul 75 

Yuki tocmai intra cu maşina în garajul de sub clădirea în care 
locuia, când telefonul începu să-i sune. Numele apelantului era 
afişat pe ecran: Sue Emdin, femeia pe care ea şi Casey Dowling 
o cunoscuseră la Boalt Law. Emdin era genul mai „rece”, dar 
când vorbi de această dată, Yuki îşi dădu seama după voce că 
femeia era foarte tulburată. 

— Sue, ce s-a întâmplat? 

— O mulţime de lucruri. L-am văzut pe Marcus luând cina cu o 
femeie la Rigolettos. Este un local italian discret şi întunecos de 
pe strada Chestnut, cu numai mese, care nu e cotat prea bine şi 
care nu apare în ghidul Zagat. Erau într-un colţ discret, râzând şi 
giugiulindu-se cu neruşinare. Nu era o cină de consolare, te 
asigur. Cel puţin după părerea mea. 

Yuki parcă maşina în locul ei obişnuit, opri motorul, cobori şi 
se îndreptă spre ascensor. Sue îşi continuă povestirea, 
completând-o cu nişte comentarii picante. 

— Păcat că nu ai văzut-o pe fata aia! Fustă scurtă și strâmtă, 
un decolteu până la buric, care-i lăsa la vedere sânii mari şi 
săltăreţi. 

— Dowling avea deci o întâlnire fierbinte, asta vrei să spui? 

— Fierbinte rău şi cu multă frişcă deasupra. Soţul meu m-ar 
ucide dacă ar afla că ţi-am spus, Yuki. Ar spune că nu e treaba 
mea, dar cum aş putea să nu-ţi spun? După cum a vorbit la 
înmormântare? După elogiile pe care Marcus i le-a adus soţiei 
sale? Ei bine, a fost doar un rol, dar de când am jurat în faţa ta 
că nu el a făcut-o m-am tot gândit că puteam să mă fi înşelat în 
privinţa lui. Pentru numele lui Dumnezeu, dacă Marcus a ucis-o 
pe Casey şi eu am garantat pentru el? Mi se face rău doar când 
mă gândesc la asta. 

— Bine, înţeleg. Şi totuşi, chiar dacă e revoltător de-a dreptul 
că Marcus a avut o întâlnire romantică, asta nu înseamnă că e 
un criminal. 

— Acum nu mai sunt chiar aşa de sigură. 

— Ce vrea să însemne asta, Sue? Vocea lui Yuki mai urcase cu 
o octavă. Ce vrei să spui, mai exact? g 

— L-am tot urmărit pe Marc de la înmormântare. Il urmăresc 
mereu. Yuki, trebuia să o fac. Speram să fie bărbatul pe care-l 
credeam, dar o parte din mine îmi spunea că el a omorât-o pe 
Casey. Parcă eram sub vraja lui, nu am văzut ce era sub ochii 


mei. Casey mi-a spus că-l bănuia de-o aventură, îţi aminteşti? 
Oh, Dumnezeule, nu pot suporta aşa ceva. Spune-mi că sunt 
nebună şi i curmă-mi suferinţa sau fă ceva pentru biata Casey. 

Yuki îşi scutură geanta şi servieta. Ce provocase de fapt stând 
de vorbă cu Sue Emdin? Mâinile îi tremurau în limp ce îşi scotea 
cheile pentru a deschide uşa de la intrare. 

— Unde eşti acum? 

— În faţa casei lui. Sunt aici de peste o oră. Bomba aceea 
sexy e tot cu el şi, dacă vrei părerea mea, sunt sigură că nu va 
pleca acasă prea curând. Oricum, nu în noaptea asta. 

— Mai spune-mi o dată. Ce poate dovedi asta? 

— Dovedeşte că tot ceea ce spune Marcus despre suferinţa lui 
după pierderea soţiei e o minciună sfruntată. Dacă minte în 
legătură cu aşa ceva înseamnă că e în stare să mintă despre 
orice. 

— Ce fel de maşină conduci? întrebă Yuki. 

— Gold Lexus. Am parcat pe stradă, chiar vizavi de casa lui. 

— Nimeni nu va observa o astfel de maşină. 

— Cartierul lui Dowling e plin de astfel de maşini. 

Yuki îşi lăsă jos servieta, îşi azvârli cât colo pantofii cu tocuri 
şi începu să caute o pereche de papuci de casă. Era la fel de 
obsedată ca Sue. 

— Voi fi acolo în douăzeci de minute. 


Capitolul 76 

A treia mea ceaşcă de cafea era încă fierbinte atunci când 
Yuki intră valvârtej pe uşa secţiei de poliţie direct in biroul 
nostru, la ora 9.30 a.m., venind glonţ spre locul în care stăteam, 
în spatele baricadei florale. 

— S-ar putea să am o informaţie importantă despre Marcus 
Dowling, zise ea. 

Conklin se ridică, îi oferi scaunul său şi o îndemnă să 
vorbească. 

— Suntem numai ochi şi urechi. 

Yuki ne spuse atunci într-o propoziţie interminabilă că 
prietena lui Casey Dowling din şcoală, Sue Emdin, îl urmărise pe 
Dowling mai mult de o săptămână şi că îl văzuse cu o seară în 
urmă la un restaurant destinat întâlnirilor clandestine luând cina 
cu o femeie care era mai mult decât prietenoasă cu el. 

— Sue i-a urmărit şi după ce au plecat de la restaurant, apoi 
m-a sunat să-mi spună că făcea de strajă în faţa casei lui 
Dowling. M-am dus şi am stat şi eu cu ea. 

— lisuse, Yuki! 

— Ascultă doar, bine? N-am încălcat nicio lege, stai liniştită. 
Pe la unsprezece, noaptea trecută, Dowling şi această femeie au 
ieşit împreună din casă, foarte preocupaţi unul de celălalt. Tipa 
are între douăzeci şi treizeci de ani, corp lucrat cu exerciţii 
Pilates şi păr lung, de fotomodel. Absolut superbă. 

— Deci eşti absolut sigură că e iubita lui, asta vrei să spui, 
zise Conklin. 

— Aşa s-ar părea. Dowling a ajutat-o pe blondă să urce în 
maşina lui, apoi au plecat împreună. 

— Şi voi i-aţi urmărit? am întrebat eu. 

— Ei bine, da. 

— Zău aşa, Yuki, am exclamat ridicându-mi pixul în aer, asta 
a fost o nebunie, un lucru al naibii de periculos, iar tu ştii asta. 
Toţi vor să fie poliţişti, dar, pe bune, nu pot să înţeleg de ce. 

— E o slujbă înălţătoare, nu-i aşa? chicoti Yuki fluturându-şi 
mâna în jur pentru a evidenția splendoarea magherniţei noastre 
sumbre şi întunecoase. 

— Aşadar erai în faţa casei. Ce s-a întâmplat după asta? am 
întrebat eu. 

— Păi, am urmărit maşina lui Dowling până la Cow Hollow, 
zise Yuki. Maşina lui s-a oprit, iar noi am fost nevoite să trecem 


mai departe, pe lângă ea, desigur. Am făcut un ocol după colţul 
străzii şi la întoarcere am văzut-o pe domnişoara Frumoasă de 
pică îndreptându-se singură spre superba ei casă. Dowling a 
rămas în maşină. Nu a plecat de acolo până ce iubita lui nu a 
intrat în casă, dar cert este că nu a condus-o până la uşă. In 
mod clar nu a vrut să fie văzut. 

Yuki făcu o pauză ca să-şi tragă răsuflarea, scoase o carte de 
vizită şi mi-o puse sub nas astfel încât să pot vedea adresa pe 
care o notase pe spatele acesteia. 

Conklin interveni: 

— Avem înregistrările apelurilor lui telefonice. 

Am tastat adresa pe care mi-o dăduse Yuki, iar pe ecranul 
calculatorului apărură un nume şi un număr de telefon. 

— Graeme Henley, i-am spus lui Conklin şi i-am citit numărul. 
Partenerul meu a introdus numărul în calculator şi a început să 
caute în lista cu apeluri. 

— E aici. A sunat la numărul ăsta de trei sau patru ori pe zi 
toată luna trecută. 

— Probabil că Graeme Henley nu e femeie, am spus eu. 

— Deci iubita lui e măritată, zise Yuki. De aceea a rămas el în 
maşină. Lindsay Casey bănuia că soţul ei avea o relaţie. Dacă 
era adevărat şi relaţia devenise serioasă, iar el nu putea să 
scape de Casey... atunci iubita putea fi un motiv pentru crimă. 

— Mai este ceva, i-am spus lui Yuki. A apărut un martor care 
spune că victima, Casey, era vie atunci când Hello Kitty a 
părăsit reşedinţa soţilor Dowling. 

— Ai obţinut o declaraţie semnată? 

— E vorba de o sursă anonimă, dar credibilă. 

— Aha, zise Yuki. Ai o sursă anonimă, dar credibilă care spune 
despre Casey că era vie atunci când Kitty a părăsit locuinţa 
soţilor Dowling. Cine ar putea fi această sursă? Oh, Doamne! Te- 
a sunat Kitty? 

— Înî. Şi mi-a spus nişte detalii pe care numai Kitty le-ar fi 
putut şti. Avem destule motive pentru a cere un mandat de 
interceptare? 

— E un abuz, ne spuse Yuki. Mă duc să-l conving pe Parisi. Nu 
promit, dar o să fac rost de el cât mai repede. 


Capitolul 77 

Yuki s-a ţinut de cuvânt. 

Am obţinut mandate semnat şi parafat până a doua zi la 
prânz şi în numai câteva ore un dispozitiv de interceptare a 
convorbirilor telefonice era montat pe un circuit aflat la două 
străzi de casa lui Dowling. La ora teri după-amiaza, apelurile lui 
Dowling erau redirecţionate într-o cameră mică şi fără ferestre 
de la cel de-al patrulea etaj din sediul poliţiei. 

Camera era mobilată cu două birouri şi două scaune de la 
Armata Salvării, mai multe fişete metalice şi exista acolo şi o 
carte de telefoane mai veche. 

Eu şi Conklin ne-am aprovizionat cu cafea şi ne-am instalat în 
spatele uşii încuiate. Eram încrezătoar și optimistă. Şansele ca 
Dowling să spună ceva care să-l incrimineze erau foarte mici, 
dar existau şi asta era cel mai important. 

Pentru următoarele cinci ore, partenerul meu şi cu mine am 
monitorizat telefoanele primite şi date de Dowling. Era un om 
leneş, care primea scenariile de la Hollywood peste noapte şi 
care pierdea vremea stând la taclale cu agentul, avocatul, 
bancherul, managerul său, reprezentantul PR, brokerul său şi, în 
cele din urmă, cu iubita sa. 

Conversaţia cu frumoasa Caroline Henley fu presărată cu o 
mulţime de „iubire” şi „dragostea mea” lansate de la ambele 
capete ale liniei. Cei doi plănuiră să iasă împreună la cină peste 
o săptămână, când Graeme Henley avea să fie plecat într-o 
călătorie de afaceri la New York. 

Apoi, când credeam că discuţia se sfârşise, aceasta, 
dimpotrivă, începu să devină mai interesantă. 

— Nu ştii cum este, Marc. Graeme simte ceva, iar acum vrea 
să mergem la un consilier marital. 

— Înţeleg perfect, Caroline. Trebuie să-l împiedici. Am 
aşteptat doi ani nespus de lungi, iubire. Câteva luni în plus nu 
vor mai conta. 

— Aşa ai spus întotdeauna. 

— Trei sau patru luni, atât îţi cer, zise Dowling. Ai răbdare. Ţi- 
am spus că va funcţiona şi aşa va fi. Trebuie ca opinia publică să 
se sature de povestea asta şi apoi va fi bine. 

Conklin începu să rânjească. 

— Doi ani. Se întâlnesc de doi ani. Nu e un pistol fumegând, 
dar tot e ceva. 


Capitolul 78 

L-am sunat pe Jacobi din biroul lui Yuki şi i-am spus că de doi 
ani Marcus Dowling avea o relaţie cu o femeie - bineînţeles, alta 
decât soţia lui. 

— Prinde-i, zise Jacobi. 

Eu şi Conklin am mers cu maşina la locuinţa lui Caroline 
Henley, o casă modernă cu două etaje, la numai câteva străzi 
de Presidio. 

Doamna Henley apăru în uşă. Părul ei blond era împletit într-o 
coadă lungă şi pe sub cămaşa bărbătească albastră, în dungi, 
pe care o purta, avea nişte pantaloni strâmţi de culoare neagră. 

Lângă verighetă strălucea un inel mare, cu diamant. 

În spatele ei se vedeau doi băieţei, care se jucau cu 
maşinuţele în living. 

Eu şi Conklin ne-am prezentat şi am întrebat-o doamna 
Henley dacă puteam intra să discutăm, iar ea deschise larg uşa. 

Conklin a dovedit de nenumărate ori că putea face orice 
femeie să spună tot ce ascundea, aşa că, odată ce ne-am 
cufundat în fotoliile mari şi pufoase, l-am lăsat pe el să preia 
controlul. 

— Marcus Dowling spune că sunteţi prieteni foarte buni. 

— Nu cred că a spus vreodată aşa ceva. In niciun caz. L-am 
întâlnit doar la câteva cocktailuri, atâta tot. 

— Doamnă Henley, ştim despre relaţia dumneavoastră, zise 
partenerul meu. Avem nevoie doar să verificăm unde se afla 
domnul Dowling la anumite ore. Nu avem intenţia să vă facem 
probleme. Sau, adăugă el rezonabil, putem reveni când va fi şi 
soţul dumneavoastră acasă. 

— Nu, vă rog să nu faceţi asta, spuse ea alarmată. 

Caroline Henley ne spuse să aşteptăm. Se aplecă să 
vorbească puţin cu băieţii, apoi îi luă de mânuţe, îi duse pe 
amândoi în dormitor şi închise uşa. 

Se aşeză din nou şi îşi împreună mâinile în poală. Apoi îi spuse 
partenerului meu: 

— Casey îl sufoca, pur şi simplu. Îl teroriza cu gelozia și 
reproşurile ei permanente. Marc aştepta momentul potrivit să 
divorţeze de ea, iar eu urma să mă despart de Graeme. Aveam 
de gând să ne căsătorim. Nu e minciună, e purul adevăr. 


Eu mă plimbam dintr-o parte în alta a livingului în timp ce 
Caroline Henley îi spunea lui Conklin „adevărul!”. Erau fotografii 
înrămate peste tot - pe mese şi agăţate pe pereţi. 

Caroline Henley apărea în toate aceste fotografii, ori în centrul 
unui grup, ori singură, purtând haine fine şi mulate care îi 
puneau în valoare silueta delicată şi chipul superb. 

Mă întrebam de ce era atât de atrasă de un star de cinema cu 
douăzeci de ani mai în vârstă. Poate că vanitatea ei avea nevoie 
de ceva mai mult decât de un agent de bursă obișnuit. 

— Deci, dacă înţeleg bine, aţi fost amanta lui Marcus Dowling 
timp de doi ani, spuse Conklin. 

Caroline Henley rămase înmărmurită când realiză de ce ne 
aflam acolo. 

— Staţi puţin! Doar nu vă gândiţi că are vreo legătură cu 
moartea lui Casey? E o nebunie! Mi-aş fi dat seama. Marc nu 
poate fi capabil de aşa ceva. Nu credeți? 

Femeia îşi duse mâinile la gură. Aproape că părea încântată 
atunci când îl întrebă pe Conklin: 

— Credeţi că a ucis-o pe Casey pentru mine? 

Odată ce ne-am urcat în maşină, i-am spus partenerului meu: 

— Poate că Dowling a vrut să dea divorţ, dar nu a avut curajul 
să-i spună lui Casey. Apoi, ca prin minune, Kitty apare în 
dormitorul lui. Dowling nu ar fi putut concepe un plan mai bun. 

— Poţi să priveşti lucrurile şi din altă perspectivii, zise Conklin. 
Un divorţ e scump în ziua de azi. Dar dacă vrei să scapi cu orice 
preţ de cineva, e mult mai ieftin să-l omori. 


Capitolul 79 

Sarah Wells era îmbrăcată special pentru slujba ei nocturnă, 
cu haine şi pantofi negri, îndreptându-se cu maşina spre Pacific 
Heights. 

Semnaliză pentru schimbarea direcției şi întoarse pe 
Divisadero chiar atunci când lumina semaforului deveni roșie. 

Dintr-odată se stârni un vacarm de claxoane. „La naibaa!” îşi 
spuse. Frânele scrâşniră, iar ea evită în ultimul moment o 
coliziune cu o maşină break plină de copii. 

Oh, Doamne! Concentrează-te, Sarah! 

Ar fi trebuit să se gândească la planurile din noaptea aceea, 
dar gândurile ei se întorceau mereu la ceea ce se întâmplase 
ceva mai devreme, când văzuse urmele vineţii de degete de pe 
braţele delicate ale lui Heidi şi urmele de dinţi atât de clare de 
pe gâtul ei. 

Heidi încercase să ignore dovezile atacului soţului ei, porecilit 
Bestia. 

— Şi-a pierdut controlul, spusese ea. Dar nu e vina lui. 

— Dar a cui? Ata? 

— E din cauza ororilor cu care s-a confruntat în Irak. 

— Nu contează care este motivul, o dojenise revoltată Sarah. 
Tu nu trebuie să suporţi conscinţele. 

Nu intenţionase să se răstească la Heidi, dai era furioasă şi 
speriată la gândul că Pete Gordon era în stare de orice grozăvie. 
Heidi trebuia să fugă cât mai departe de Bestie pentru binele ei 
şi pentru siguranţa copiilor, 

— Ştiu, ştiu, strigase Heidi punându-şi capul pe umărul lui 
Sarah. Situaţia asta nu poate continua. 

Nu, nu putea continua şi nu avea să continue, îşi spuse Sarah 
în timp ce străbătea Bush Street. Avea întâlnire cu Lynnette 
Green, văduva lui Maury, peste o săptămână. Lynnette îi 
spusese lui Sarah că avea să cumpere bijuteriile pentru a le 
vinde chiar ea. Sarah era nerăbdătoare să încaseze banii. Abia 
aştepta. 

Făcu un viraj şi îşi continuă drumul pe Steiner Street, apoi pe 
California, apoi îşi parcă Saturnul la Whoole Foods, printre 
celelalte maşini din parcare. Timp de câteva minute se asigură 
că avea tot echipamentul, apoi îşi încuie portofelul în torpedou, 
coborî din maşina și o închise din telecomandă, gândindu-se la 
Diana King, ţinta ei din seara aceea. 


Doamna King era o văduvă filantroapă, o persoană 
importantă în circuitul acţiunilor de binefacere, fotografiată şi 
comentată frecvent în revistele mondene şi luar în Chronicle. 

La rubrica Lifestyle”, era amintit faptul că doamna King 
dădea în noaptea aceea o mică petrecere pentru fiul său şi 
viitoarea noră, cu ocazia logodnei celor doi, la reşedinţa 
acesteia, o superbă casă victoriană restaurată, cu faţada crem. 
Şi tot superb restaurate erau şi bijuteriile clasice ale doamnei 
King: Tiffany, Van Cleef, Harry Winston. 

Dacă Sarah ar fi reuşit să le fure, Lynnette Green le-ar fi 
cumpărat şi le-ar fi făcut să dispară. Şi atunci totul s-ar fi sfârșit. 
jaful din seara aceea avea să fie ultima încercare a lui Sarah, 
marea ei pradă. 

Vreo șase maşini erau parcate în faţa casei King când Sarah 
se apropie tiptil de clădire încălţată cu pantofii ei speciali de 
căţărare, cu talpă din cauciuc. Se strecură în partea laterală a 
casei, care era separată de terenul vecin printr-un gard viu 
foarte înalt, format din tufe de mălin negru. 

Se uită pe una dintre ferestrele de la parter ale doamnei King 
şi văzu câţiva oaspeţi în jurul mesei, adânciţi în conversaţie. 

Pulsul lui Sarah crescu vertiginos. Era pregătită să se caţere 
pe zid. Spre norocul ei, la primul etaj, pe perete, era montat în 
diagonală un aparat de aer condiţionat, chiar sub dormitorul 
principal. Sarah îşi spuse că nu trebuia să rămână mai mult de 
patru minute în casă. Orice ar fi apucat să fure era destul. 

Folosind aparatul de aer condiţionat ca reazem pentru picior, 
reuşi să se caţere cu uşurinţă până la primul etaj şi să ajungă pe 
pervazul ferestrei deschise de la dorimitor, după care intră în 
casă. 

Aproape că fusese prea simplu să pătrundă în interior. 


23 Stil de viaţă (n.tr.) 


Capitolul 80 

Sarah rămase pe loc în dormitorul cu parfum subtil de 
trandafiri al Dianei King, verificând toate poţenţialele obstacole 
ce i-ar fi putut împiedica evadarea precipitată. Traversă 
încăperea şi închise uşa decorativă care făcea legătura cu holul. 
Apoi îşi deschise lanterna. 

Camera avea peste douăzeci de metri pătraţi, cu tavan 
înclinat, foarte abrupt, şi o lucarnă orientată spre stradă. 

Sarah studie la lumina lanternei piesele rare de mobilier antic 
şi tapetul de culoare roz, apoi îndreptă raza lanternei către 
măsuţa de toaletă. 

Era gata să cerceteze sertarele acesteia când văzu o siluetă 
neagră îndreptând o lumină spre ea şi exclamând surprinsă: 
„lisuse! Cine e?” Apoi realiză că era propria reflexie în oglindă. 

Sarah, încearcă să te calmezi, îşi spuse. 

Îşi plimbă raza lanternei de jur împrejurul încăperii şi observă 
o vagă sclipire aurie deasupra măsuței de toaletă. Se apropie şi 
văzu mai multe bijuterii - un morman, pur şi simplu - răsfirate 
pe suprafaţa din lemn de cireş. 

Sarah simţea deja adrenalina alergându-i prin vene dar 
cantitatea impresionantă de aur o îndemnă să acţioneze 
prompt. Îşi deschise repede rucsacul şi folosindu-și partea 
laterală a mâinii tremurânde, adună bijuteriile impingându-le de- 
a valma în geantă. Câteva piese - un inel şi un cercel - se 
rostogoliră şi căzură zgomotos pe podea. 

Sarah puse mâna pe ele înainte să se rostogolească. Se uită 
la ceas. 

Reuşise un adevărat record - un jaf de proporţii în numai trei 
minute, cel mai bun timp al ei de până atunci -, iar acum era 
timpul să plece. 

Sarah traversă încăperea şi se duse la geam, apoi sări pe 
pervaz şi cobori pe lângă zid folosindu-se şi de această dată de 
aparatul de aer condiţionat ca punct de sprijin. Se furişă destul 
de ameţită, printre gardul viu şi zidul casei până ce ajunse la 
strada slab luminată. Scăpase de acolo. 

Era afară. 

Sarah îşi smulse lanterna de pe frunte şi o îndesă în trusa ei 
cu scule, porni fără să se grăbească pe trotuarul din dreapta, 
spre strada următoare, apoi se opri brusc. Se bucurase prea 
repede de reuşită. Sirenele aproape că o asurziră. Sarah văzu o 


maşină de poliţie apărând de după colţul străzii şi îndreptându- 
se direct spre ea. 

Cum fusese descoperită şi de ce venea poliţia după ea? De 
acum aceste întrebări nu mai aveau importanţă, Sarah avea 
asupra ei bijuterii de sute de mii de dolari şi o geantă plină cu 
scule speciale pentru spărgători. 

Nu putea să se lase prinsă. 

O rupse la fugă şi, schimbându-şi direcţia, o luă direct prin 
curtea din spatele casei doamnei King îndreptându-se spre vest. 
Căută să reţină exact locul cu pricina, îndesă rucsacul plin cu 
bijuterii pe fereastra unei pivnițe, apoi continuă să alerge. Trecu 
pe lângă ceea ce părea a fi scheletul unui chioşc de grădină şi 
îşi aruncă trusa cu scule într-un sac pentru resturi de materiale 
de construcţie. In timp ce fugea cât o ţineau picioarele, Sarah îşi 
scoase căciula şi mănuşile şi le aruncă într-un tufiş. 

Auzi sirena oprindu-se la doar câţiva metri distanţă şi pe 
cineva strigând: 

— Stai pe loc! Poliţia! 

Fără lanternă, Sarah nu mai putea vedea încotro să alerge, 
aşa că se lăsă în jos, pe vine şi încremeni, lipită de peretele 
aspru din stuc al unei case. 

Razele lanternelor măturară curtea, dar nu o nimeriră. Auzi 
cârâit de aparate emisie-receţie şi poliţişti strigându-se unul pe 
celălalt, încercând să ghicească în ce direcţie o luase ea şi, 
pentru câteva minute interminabile, Sarah rămase lipită de 
peretele din stuc împotrivindu-se cu greu impulsului de a o lua 
din nou la fugă. 

Când vocile se îndepărtară, Sarah străbătu în diagonală 
curtea plină cu jucării către o poartă metalică pe care o 
deschise. Zăvorul porţii zdrăngăni şi în acel moment un câine 
mare începu să latre furios din casă, în spatele uşii de la intrare. 
Luminile sistemului de securitate se aprinseră automat. 

Sarah se feri de lumini fugind în întuneric până ce nimeri într- 
o altă curte, unde se împiedică de un cărucior de grădină. Căzu, 
iar pantoful drept îi zbură din picior. Bâjbâi prin întuneric după 
pantof, dar nu reuși să-l găsească. 

O voce ascuţită de femeie se auzi în întuneric: 

— Artie! Cred că e cineva afară! 

Sarah îşi luă avânt şi sări peste un gard, apoi o luă din nou la 
fugă. Puloverul ei negru se agăţă de un gard şi se rupse. Işi 


scoase marginea tricoului ei verde neon din pantaloni în timp ce 
ieşea din întuneric pe o stradă pe care nu o cunoştea. 

Chinuită de o senzaţie acută de greață, Sarah îşi scoase 
pantoful rămas şi ambele şosete, pe care le aruncă într-un coş 
de gunoi la marginea unei alei de acces, apoi se îndreptă spre 
nord mergând normal în direcţia maşinii ei. 

Atunci realiză - prea târziu, de altfel - dezastrul. Cheile 
maşinii erau în trusa cu scule şi portofelul ei rămăsese încuiat în 
torpedou. 

Era desculţă şi la zeci de kilometri de casă, fără un sfant. 

Ce era de făcut? 


Capitolul 81 

Ferestrele luminoase de la Whole Foods erau la vedere atunci 
când Sarah auzi o maşină mergând cu viteză mică în spatele ei, 
pe strada întunecoasă. Vehiculul încetini mai mult, ţinând pasul 
cu ea, iar la lumina farurilor umbra ei se lungi nefiresc pe asfalt. 

să fi fost poliţia? 

Cât pe ce să-şi piardă cumpătul de frică, Sarah își înfrână 
impulsul de a fugi spre maşina ei. Panica avea să o dea de gol. 
lar dacă maşina era a poliţiei şi ofiţerii ar fi oprit să o 
interogheze, ar fi fost terminată. 

Cine era? Cine o urmărea? 

Un claxon o făcu să tresară şi apoi auzi scârţăitul anvelopelor. 
Maşina din spatele ei o depăşi şi trecu mai departe, un SUV 
vechi, cu un idiot la volan, care începu să strige scoţându-şi 
capul pe fereastră: 

— Straşnic fund, iubito! 

Sarah lăsă capul în jos în timp ce hohotele de râs se 
îndepărtau. 

Saturnul ei roşu era acolo unde-l lăsase. 

Privi pe ferestrele de la Whole Foods şi constată că magazinul 
era aproape gol. Un băiat blond se pregătea să tragă şi ultimul 
oblon care rămăsese deschis. Acesta ridică privirea când o auzi 
apropiindu-se. Sarah îi spuse: 

— Am uitat cheile maşinii în interior şi am rămas pe dinafară. 
Ai putea să-mi împrumuţi telefonul tău? 

— Este un telefon public afară, zise el, făcându-i semn cu 
degetul peste umăr. 

Apoi expresia lui se schimbă brusc. 

— Domnişoară Wells. Sunt Mark Ogrodnick. Am fost elevul 
dumneavoastră acum cinci ani. 

Inima lui Sarah începu din nou să bată cu putere şi să 
pompeze adrenalină. Dintre toate magazinele din lume, cum 
naiba de găsise singurul loc din Pacific Heights în care să o 
cunoasca cineva? 

— Mark, mă bucur să te revăd. Poţi să-mi împrumuţi 
telefonul? Trebuie să-l sun pe soţul meu. 

Mark se zgâia nedumerit la picioarele ei goale şi la rana 
sângerândă. Deschise gura să spună ceva, apoi o închise. Işi 
scoase telefonul din buzunarul de la spate şi îl înmână lui Sarah. 
Ea îi mulţumi şi se îndepărtă puţin de el pe culoarul dintre 


standuri. Formă numărul şi ascultă ţârâitul telefonului de mai 
multe ori. În cele din urmă, Heidi răspunse. 

— Eu sunt, zise Sarah. Sunt la Whole Foods. Am uitat cheile 
maşinii în interior şi am rămas pe dinafară. 

— Oh, Doamne, Sarah! Nu pot să vin. Copiii dorm. 

— Dar unde-i Bestia? ` 

— Acum nu e acasă, dar se poate întoarce în orice clipă. Imi 
pare rău. 

— În regulă. Te iubesc. Ne vedem în curând. 

— Şi eu te iubesc. 

Ogrodnick ridică privirea şi închise luminile de neon din vitrina 
magazinului. 

Sarah nu avea de ales. Tastă numărul de telefon de acasă și, 
pentru prima dată în viața ei, se rugă ca Trevor să ridice 
telefonul. 

— Sarah, unde naiba ești? întrebă Trevor indignat. 

Spășită, Sarah îi spuse. 


Capitolul 82 

Băut şi ursuz, Trevor o hărţui pe Sarah până ce aceasta, 
sătulă de amenințările lui, îşi îndeplini îndatoririle conjugale. 
Trevor îşi termină apoi baxul de şase beri şi se duse la culcare. 

Cu ochii roşii, tristă şi înspăimântată, Sarah se aşeză în 
scaunul lui, strângând în mână mingea de cauciuc. Schimbă 
mingea dintr-o mână în alta şi exersă până ce degetele aproape 
îi amorţiră. Apoi îşi scutură mâinile şi deschise laptopul. Odată 
ce se conectă la internet, intră pe Google News şi tastă Hello 
Kitty în bara de căutare. 

Spre uşurarea ei nu era menţionat niciun jaf la casa Dianei 
King. Pentru moment. Dar Sarah îşi făcea griji pentru trusa de 
unelte pe care o aruncase în timpul alergării cu obstacole din 
Pacific Heights. Nici nu-şi mai amintea exact dacă purtase sau 
nu mănuşi atunci când schimbase bateria din lanterna ei de 
frunte. 

Sarah îşi frământă mintea încercând să găsească o soluţie. 
Abandonase trusa cu unelte într-un sac de gunoi de lângă micul 
şantier. Oricine l-ar fi găsit şi-ar fi spus: Grozav! Marfă de prima 
mână gratis! Sau poate că sacul de gunoi urma să fie legat şi 
dus pur şi simplu lângă bordură. 

Sarah se gândi şi la celelalte lucruri pe care le lăsase în urma 
ei, ca pe o dâră de firimituri: puloverul, şosetele şi pantofii. 

Dacă nu erau găsite laolaltă nu aveau cum să o incrimineze, 
dar dacă amprentele ei erau pe baterie, toate celelalte obiecte 
puteau fi folosite pentru a susţine acuzaţiile împotriva ei. 

Doamnelor şi domnilor jurati, dacă pantoful se potriveşte, 
trebuie să o băgați la răcoare pentru douăzeci de ani, fără 
posibilitate de eliberare condiționată. 

Sarah pufni îmbufnată şi plimbă cursorul pe pagina cu 
informaţii despre Hello Kitty. Citi câteva articole despre jafurile 
pe care le făcuse şi despre infamia ei, care lua amploare, fără să 
se bucure deloc, bineînţeles, de ceea ce citea. 

Simţea o durere surdă în spatele ochiului drept în timp ce se 
afunda în numeroasele poveşti despre soții Dowling. Cele mai 
recente articole erau despre declaraţiile şi interviurile lui Marcus 
Dowling, dar în timp ce căuta informaţii pe paginile anterioare, 
descoperi niște poveşti datate chiar a doua zi după spargerea 
de la reședința Dowling. 


Un titlu îi atrase atenţia: „Soarele Ceylonului furat într-un jaf 
armat fatal”. 

Sarah îşi aminti câteva cuvinte pe care aproape că le uitase 
după discuţia cu sergentul Boxer. Poliţista spunea că piatra 
galbenă era un diamant, iar acum se părea că acest diamant 
avea şi un nume. După ce dădu clic pe linkul care o ducea la 
articol, Sarah începu să citească. 


„Soarele Ceylonului”, un diamant de douăzeci de carate, 
a fost furat de la reşedinţa actorului Marcus Dowling şi a 
soţiei sale, Casey Dowling, care a fost ucisă în urma unui jaf 
armat. Ultima dată când a fost văzută, această piatră 
superbă era montată într-un inel din aur lucrat manual, în 
centrul a 120 de diamante albe mai mici. 

„Soarele Ceylonului” are o istorie îndelungată, marcată 
de morţi subite. Pe vremuri proprietatea unui tânăr fermier, 
care l-a găsit pe o stradă noroioasă din Ceylon, piatra a 
trecut de la cerşetori la regi, lăsând în urma sa o serie 
întreagă de tragedii. 


_ Lui Sarah i se părea că simte o gheară care-i strângea inima. 
Işi aminti toate legendele despre„Soarele Ceylonului” și tot ce li 
se întâmplase oamenilor care deţinuseră acest diamant - o listă 
lungă de nenorociri: ruină şi decădere, nebunie subită, 
sinucideri, crime şi morţi accidentale. 

Atunci când făcuse cercetări despre pietrele preţioase, Sarah 
citise şi despre alte pietre precum „Soarele”. De exemplu, 
diamantul Koh-i-noor, cunoscut drept „Muntele de lumină”, 
adusese numai nenorociri, dispariţia unor regate întregi şi 
moartea tuturor celor care-l deţinuseră. Maria Antoaneta, de 
exemplu, purtase diamantul Hope şi fusese decapitată - se 
spunea că piatra era urmărită de nenorocire şi de moarte. 

Mai erau şi alte pietre preţioase purtătoare de blesteme: 
diamantul negru Black Orlov, safirul Delhi Purple, rubinul Black 
Prince's. Şi, desigur, „Soarele Ceylonului”. 

Casey Dowling fusese proprietara lui. lar acum era moartă. 
Sarah îi dăruise piatra lui Heidi, cu toată dragostea, dar dacă 
diamantul avea să aducă nenorocire în viaţa lui Heidi? 

Sarah fu nevoită să se întrebe: Chiar sunt atât de 
superstițioasă? 


Să-ţi ţii degetele încrucişate şi să arunci sare peste umăr erau 
doar nişte nonsensuri. Şi totuşi, din cauza stresului sau pur şi 
simplu din intuiţie, nimic nu putea să o convingă de contrariu. 
Sarah era sigură. Era bine documentată. Oamenii care intrau în 
posesia unor pietre blestemate mureau. 

Trebuia să recupereze diamantul de la Heidi înainte ca Pete 
să-i facă vreun rău. 


Capitolul 83 

Maşina poliţiei făcu ocolul parcării de la Crissy Field ca o 
pasăre de pradă. Sarah se crispă când zări maşina de patrulare 
în oglinda ei retrovizoare. Vehiculul înainta încet, supraveghind 
zona parcării, în timp ce Sarah se întreba dacă fostul ei elev, 
Mark Ogrodnick, nu cumva pusese poliţiei că domnişoara Wells 
apăruse la Whole Foods în picioarele goale, zgâriată şi speriată 
de moarte. 

Sarah îşi tinu respiraţia, mişcându-şi doar ochii, apoi echipajul 
de patrulare se îndreptă spre ieşirea parcării şi își continuă 
drumul pe bulevard. 

Dumnezeule, Sarah, calmează-te, îşi spuse. 

Nu se poate ca poliţiştii aceia să te caute aici. În niciun caz! 

Punându-şi ochelarii de soare, Sarah ieşi din maşină. Traversă 
poteca şi porni pe faleză, apoi se aşeză pe o bancă, privind spre 
apă. 

Vremea începea să se schimbe, iar norii acopereau soarele 
după-amiezii, dar asta nu-i descuraja pe surferii de pe mal, care 
strigau bucuroşi unii la alţii în timp ce se schimbau de haine 
ceva mai departe de ea, pe asfalt. 

Sarah îşi trase în sus fermoarul gecii, simțindu-se înfrigurată 
atât în exterior, cât şi în interior. 

Cum putea cineva să-i spună persoanei iubite că ducea o 
viaţă dublă, în cazul ei fiind vorba de o viașă dublă de 
infractoare. Trebuia să o facă pe Heidi să înţeleagă. Ştia foarte 
bine că furtul era un delict periculos, dar dacă ar fi putut face 
rost de tot ceea ce aveau nevoie pentru a scăpa de Teroare şi 
de Bestie, atunci ar fi putut trăi fără mustrări de conştiinţă 
pentru ceea ce făcuse. 

Sarah şi-o imagină pe Heidi privind-o ca pe un extraterestru, 
adunându-i pe copii lângă ea, apoi urcându-se cu ei în maşină şi 
plecând pentru totdeauna. 

Sarah îşi încrucişă braţele la piept şi se chirci, speriată de 
acest gând. Nu ar fi putut suporta să o piardă pe Heidi. Dacă s- 
ar fi întâmplat aşa ceva, tot ceea ce făcuse până atunci ar fi fost 
în zadar. 

Telefonul lui Sarah începu să sune. Răspunse. 

— Unde eşti, Sarah? Noi suntem în parcare. 

Sarah se ridică şi le făcu semn cu mâna. 


— Sarah, Sarah, strigă Sherry, apoi fugi spre prietena mamei 
ei. 

Sarah o ridică pe fetiţă în braţe. Heidi îi zâmbi. Ea își ţinea în 
mână pălăria cu boruri largi şi îl avea în braţe pe Stevie, pe care 
îl legăna uşor pe şold, în timp ce vântul îi lipea fusta de trup. 
Heidi era atât de frumoasă! Şi acesta era doar unul din motivele 
pentru care Sarah o iubea atât de mult. 

Heidi ajunse lângă ea şi o îmbrăţişă, cu prichindeii între ele 
două. Sherry analiză cu atenţie chipul lui Sarah şi o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, Sarah? Te-a supărat cineva? 

Sarah o lăsă jos pe Sherry şi începu să plângă. 


Capitolul 84 

Heidi şi Sarah traversară podul pitoresc de deasupra unui 
canal ce unea golful cu un mic şi drăguţ parc natural. Sherry îl 
ducea pe Stevie înaintea lor către docul de lemn, iar puştiul, 
foarte preocupat de peisaj, începu să adune pietre ca să le 
arunce în apă. 

Cele două femei se aşezară pe o bancă, iar Heidi întrebă: 

— Ce se întâmplă, iubito? 

Sarah o privi pe Heidi în faţă şi zise: 

— Nu există altă cale să-ţi spun. Am vrut să te ţin de parte de 
asta. Nu am vrut să te implic în niciun fel. 

— Uau, spuse Heidi. Să ştii că mă sperii! 

Sarah încuviinţă din cap şi privind în jos, îşi luă inima în dinţi 
şi întrebă: 

— Ai auzit de hoţul acela poreclit Hello Kitty? 

— Cel care a ucis-o pe soţia lui Marcus Dowling, nu? 

— Da, ei bine, nu am făcut-o eu. 

Heidi începu să râdă. 

— Oh, Doamne! Sigur că nu! Ce tot vorbeşti? 

— Heidi, eu sunt Hello Kitty. 

— Nu pot să cred! Nu eşti tu! 

— Crezi că aş inventa aşa ceva? Heidi, crede-mă, eu sunt 
hoţul! Lasă-mă să termin şi apoi mă vei întreba tot ce vrei să 
ştii. 

— În regulă. Dar... în regulă. 

— Ţi-am spus că bunicul meu a fost bijutier, spuse Sarah. Dar 
nu ţi-am spus că el a avut un prieten care era plasator de 
obiecte furate. Am auzit o mulţime de poveşti pe când aveam 
vârsta lui Sherry şi mă jucam cu bijuteriile din magazinul 
bunicului. Şi când mă gândeam cum să fac să plecăm cu toţii de 
aici, mi-am dat seama că mă puteam îmbogăţi rapid. Am 
început să exersez la panoul de escaladă de la sala de fitness, 
ca să fiu în formă, şi am început să caut potenţiale ţinte alegând 
doar oameni putred de bogaţi care ar fi putut suporta o 
asemenea pierdere. La început nu am fost sigură că puteam să 
fac aşa ceva. Şi într-o bună zi Trevor m-a violat. 

Sarah înghiţi în sec, forţându-şi mintea să treacă peste acea 
neplăcută amintire. 

— Primele mele jafuri au fost... simple, zise Sarah. Parcă 
aveam o abilitate înnăscută pentru asta şi puteam conta pe 


faptul că Trevor avea să adoarmă în faţa televizorului destul de 
mult pentru ca eu să-mi pot face treaba, să vin acasă şi să mă 
bag în pat înainte ca el să se trezească. Şi a urmat spargerea de 
la reşedinţa Dowling. 

Heidi părea şocată, ca şi cum ar fi încercat să spună ceva, dar 
nu găsea cuvintele potrivite. În schimb, se uita fix la Sarah, care 
continuă să-i povestească. Îi spuse lui Heidi despre minciunile 
revoltătoare ale lui Marcus Dowling şi despre următoarea 
spargere pe care o dăduse, cea de la reşedinţa Morley, acolo 
unde Jim Morley intrase în dormitor chiar atunci când ea fura 
bijuteriile soţiei lui. Apoi continuă cu jaful de la casa Dianei King, 
ultimul din viaţa ei. 

— Era inevitabil, adăugă Sarah. Am crezut că mai aveam 
puţin şi eram acasă. Apoi o maşină de poliţie a apărut pe 
neaşteptate din întuneric îndreptând luminile spre mine şi 
urmărindu-mă. Aşa că am aruncat tot ce aveam asupra mea: 
bijuteriile, o parte dintre hainele cu care eram îmbrăcată, şi - 
dintr-un impuls super-inteligent - trusa de scule, cu cheile 
maşinii înăuntru. Atunci când te-am sunat şi nu ai putut veni am 
fost nevoită să-l sun pe Teroare. 

— Imi pare rău, Sarah. 

Sarah clătină din cap. 

— Nu e vina ta. Oricum, Terorii nu i-a plăcut răspunsul meu 
când i-am explicat de ce am rămas pe dinafară și pe deasupra şi 
desculţă în Pac Heights, continuă Sarah. Nu m-am putut gândi la 
o idee care să nu fie total ridicolă şi, evident, nu-i puteam 
mărturisi adevărul. Aşa că i-am spus că nu aveam de ce să-i dau 
explicaţii. Că eram perfect îndreptăţită să am o viaţă. 

Heidi murmură surprinsă: 

— Oh, nu! Oh, nu! 

— El m-a acuzat că m-am furişat din casă ca să mă culc cu un 
bărbat. Apoi „mi-a dat o lecţie”. 

Sarah îşi trase puţin gulerul cămăşii şi întoarse capul, astfel 
încât Heidi să poată vedea urmele de degete de pe gâtul ei. 

Heidi duse mâinile la gură. 

— Oh, Dumnezeule, Sarah, zise ea. O cuprinse cu braţul pe 
femeia pe care o iubea atât de mult şi o trase mai aproape. 
Uneori mă întreb dacă te cunosc, adăugă Heidi. 


Capitolul 85 

The Warming Hut este un local mic, cu ziduri albe, unde se 
vând aperitive şi suvenire, la intersecţia străzilor Crissy Field şi 
Presidio, acolo unde incredibilul pod Golden Gate îşi întinde 
braţul peste golf. 

Sarah şi Heidi mâncară la masa de prânz nişte supă şi 
sandvişuri, în timp ce copiii stăteau aproape de fereastră, 
ciugulind câte ceva şi făcând baloane cu paiul în băuturile lor 
răcoritoare. 

— Mai este ceva, zise Sarah. Piatra aceea pe care ţi-am 
dăruit-o. 

— Lasă-mă să ghicesc. E scumpă. 

— Foarte, foarte scumpă. E un diamant. Are un nume și un 
trecut sumbru. 

Heidi îşi trase lanţul de la gât ca să poată privi piatra. 

— Parcă ai spus că era altceva. Citrin. 

— Numele pietrei este „Soarele Ceylonului” şi poartă un 
blestem. 

— Un blestem? Pare o nebunie. 

— Ştiu, ştiu, dar povestea asta are trei sute de ani. Hei, i-a 
aparţinut lui Casey Dowling până când ticălosul ei soț a omorât- 
o. Ce mai trebuie să spun ca să te conving? 

Sherry se apropie şi o întrebă la ureche pe Heidi. 

— Ce-i aia blestem, mami? 

— E o dorinţă pentru ceva... rău 

— Ca şi cum, dacă aş dori să i se întâmple lui tati ceva rău, i 
s-ar întâmpla? 

— Sherry, Stevie e pe punctul să izbucnească în plâns. Fii fată 
bună şi îmbrăţişează-l. 

— Nu vreau să-l mai porţi, îi spuse Sarah după ce Sherry se 
retrase la locul ei. E ca şi cum ai provoca soarta, ştii? 

— Adevărat? râse Heidi. Asta înseamnă să provoci soarta? 
Doamne, asta e o nebunie. Ea îşi scoase lanţul de la gât şi i-l 
înapoie lui Sarah. „Soarele Ceylonului”, bine, e cam prea 
sclipitor pentru mine. 

Sarah spuse „Mulţumesc”, luă pandantivul, îl îndesă într-unul 
dintre buzunare şi îşi continuă povestea - planul ei de a se 
întâlni cu Lynnette Green şi de a transforma bijuteriile în bani 
gheaţă, cu care să poată începe o nouă viaţă ca o familie fericită 
de patru persoane. 


— Am ceva de spus, Sarah. 

— Bine, dar încearcă să mă iei cu binişorul. Sunt deja distrusă. 

— Nu-mi vine să cred că tu ai făcut asta. 

— Eşti de-a dreptul îngrozită! Dă-i drumul, spune-o! 

— Sunt complet năucită. Dar sunt foarte recunoscătoare că ai 
făcut asta pentru noi. Ţi-ai riscat viaţa, Sarah. Dacă copiii nu ar 
fi aici, te-aş săruta. Nu am iubit pe nimeni atât de mult. 

— Şi eu te iubesc. 

— Şi ce vei face acum? Crezi că poliţia e pe urmele tale? 

— Este posibil, zise Sarah frecându-şi uşor tâmplele. Puştiul 
acela de la supermarket. El le-ar putea spune totul poliţiştilor. O 
amprentă cât de mică ar fi putut rămâne pe vreun obiect pe 
care l-am aruncat. Timpul se scurge în defavoarea noastră, 
Heidi. Dacă vrei să scăpăm va trebui să o facem cât mai curând. 

— Știu. Suntem o echipă. Tot ce vei face ne implică şi pe noi 
de acum încolo. 

Sarah încuviinţă şi rămase gânditoare o vreme, evaluându-şi 
şansele - fiecare dintre acestea părându-i-se din ce în ce mai 
riscantă - dar, în acelaşi timp, tot mai promițătoare. 

— Sarah? 

— Ştiu ce am de făcut. 


Capitolul 86 

Peter Gordon oprise maşina într-o margine a parcării centrului 
comercial, departe de corpurile de iluminat şi de camerele de 
supraveghere. O aştepta pe Heidi și pe copii să vină la maşină. 

Agitat, dar reuşind să-şi păstreze controlul, Pete era conştient 
de ceea ce se întâmpla în jurul lui: simţea mirosul de vopsea 
proaspătă de la dungile trasate recent în spaţiul de parcare, îi 
vedea pe cei care se întorceau de la cumpărături îndreptându-se 
spre maşinile lor, luminile de la Mervyns şi Toys „R” Us, precum 
şi cerul din ce în ce mai întunecat după apus. 

Adrenalina care-i curgea din ce în ce mai năvalnic prin vene îi 
sporea agerimea minţii în timp ce aştepta răbdător să ducă la 
îndeplinire cea mai dificilă parte a planului său. Odată eliminaţi 
Cei Trei Fraieri, avea să se ducă acasă şi să se întindă relaxat în 
faţa televizorului Avea să ajungă acasă înainte ca poliţia să fie 
chemată la locul faptei. 

Recapitulă în minte cele trei fraze scurte din scrisoarea pe 
care urma să o trimită publicaţiei Chronicle. „Mă credeţi acum? 
Preţul a crescut la cinci milioane. Nu încercaţi din nou să mă 
păcăliţi.” 

Nu putea fi mai explicit de atât. Scrisoarea urma să fie 
publicată în timp ce poliţiştii şi presa aveau să-l consoleze 
pentru teribila pierdere suferită, acuzându-l pe Criminalul Ruj de 
Buze de încă trei „crime fără sens”. 

Era un plan sclipitor şi se simţea mândru de el ştiind că 
nimeni altcineva nu avea să-l felicite pentru mintea lui 
magistrală. 

În cele din urmă, Pete o auzi pe Heidi flecărind cu cineva şi o 
zări în oglinda retrovizoare legănând bomba ecologică pe şold în 
timp ce împingea spre maşină căruţul de cumpărături. 

Auzi şi o altă voce - la naiba! 

Era Angie Weider, cea cu faţă de câine, una dintre vecinele 
lor, care mergea lângă Heidi împingând căruciorul în care se afla 
puştiul ei. 

Heidi strigă „Pa”, luându-şi rămas-bun de la Angie, apoi se 
opri cu căruţul de cumpărături în spatele maşinii. 

— Pete? 

Heidi deschise portierele din spate, aşeză copiii pe banchetă 
şi strigă la el: 

— Pete, nu vrei să pui tu cumpărăturile în portbagaj? 


— Nicio problemă, prinţesă. Tot ce trebuie să faci e să mă 
rogi. 

Pete îşi puse mănuşile, cobori din maşină şi deschise 
portbagajul, aşteptând ca un vehicul în mişcare să părăsească 
parcarea. Când primejdia trecu, el aranjă cumpărăturile lângă 
trusa de urgenţă din portbagaj şi umblă în cutia de pantofi în 
care îşi păstra pistolul încărcat. 

— Hei, Pete, îl strigă Angie Weider, ar trebui să veniţi cu noi la 
cină. Mergem la BlueJay Cafe. 

— Altă dată, bine? zise Pete, punând pistolul înapoi în cutie. 

Furia îl năpădi, năucindu-l. O ura pe ticăloasa care reuşise să-i 
distrugă atât şansa, cât şi alibiul său dintr-o singură lovitură. 

Pentru o clipă se gândi să îi omoare - pe ea și pe mucosul ei, 
dar cineva o putea auzi pe Heidi ţipând sau o putea vedea pe 
Sherry alergând, iar el nu ar mai fi reuşit să-i împuşte pe toţi 
fără să fie văzut. 

Heidi îl ignoră, întrebându-i pe copii: 

— Vreti să ieşim la cină? 

Sherry acceptă chiuind, iar bomba ecologică gânguri în loc de 
răspuns afirmativ. Pete închise zgomotos portbagajul şi se răsti 
nervos: 

— Mergeţi voi înainte! În zece minute începe un meci la 
televizor. 

— Să nu uiţi să pui îngheţata la congelator. O să mă ocup eu 
de celelalte când mă întorc acasă, îi spuse Heidi. 

Ea luă bomba ecologică în braţe, iar Sherry alergă ţopăind 
spre maşina lui Angie Weider. După un sunet de claxon, maşina 
în care se urcaseră dispăru din parcare. 

Pete băgă în viteză şi ieşi din parcarea magazinului. 

Schimbare de planuri. Cu toate astea, nu avea de gând să se 
ducă acasă. 


Capitolul 87 

Se împlinise o săptămână de când oprisem traficul pe Golden 
Gate cu prima pagină a ziarului Chronicle lipită de pieptul meu şi 
zece zile de când psihopatul poreclit de noi Criminalul Ruj de 
Buze îi omorâse pe Elaine Marone şi pe copilul ei. Simţeam încă 
în jurul gâtului greutatea acelui telefon mobil al criminalului, 
încă mai auzeam aprecierile lui ironice şi glumele deocheate în 
timp ce-mi dădea ordine, în urma cărora rămăsesem fără armă 
şi fără haine în drum spre locul în care ar fi trebuit să-i predau 
banii, predare care, din fericire, nu mai avusese loc. 

Mă simţeam uşurată că agenţii federali preluaseră cazul 
Criminalului Ruj de Buze. Făcusem progrese în cazul Dowling. 
Aveam o înregistrare telefonică ce ar fi putut duce la posibila 
cauză a crimei. lar la dovezi aveam în plus un pantof pentru 
căţărări, un pulover marca Banana Republic şi o trusă cu unelte 
care probabil că îi aparţineau lui Hello Kitty. 

Îmi plăcea sentimentul că aveam, în sfârşit, ancheta sub 
control şi de aceea nu am fost prea încântată atunci când 
Jackson Brady m-a sunat la ora şase în aceeaşi seară pentru a- 
mi spune că FBl-ul mi-a cerut ajutorul într-un caz de triplă 
omucidere. 

La douăzeci de minute după telefonul lui Brady, eu și Conklin 
urcam înfriguraţi rampa unei parcări subterane. Aceasta avea 
mai multe niveluri şi serpentine spiralate de coborâre din beton, 
care făceau legătura printr-un pasaj rutier cu Pier 39, un mall 
gigantic cu restaurante și magazine, locul perfect în care să 
dispari după o crimă sângeroasă. 

Brady ne-a făcut cunoştinţă cu agentul special Dick Benbow, 
un bărbat lat în umeri, de vreo patruzeci de ani, cu o tunsoare 
cazonă şi pantofi perfect lustruiţi. Benbow ne-a strâns mâinile şi 
ne-a condus apoi la locul crimei care era cercetat de o duzină de 
agenţi federali. 

— Sergent Boxer, nimeni nu-l cunoaşte pe acest animal mai 
bine decât dumneata, zise Benbow. Vreau să spui ce crezi. Ce e 
la fel? Ce e diferit la modul de operare. Care-i teoria dumitale 
asupra cazului? 

Am simţi furnicături în ceafă şi fiori pe şira spinării când ne- 
am apropiat de tânăra femeie de culoare întinsă pe asfalt, în 
lumina orbitoare a tuburilor fluorescente. Victima avea ochii larg 
deschişi şi o gaură de glonţ în centrul frunţii. 


Era îmbrăcată cu haine scumpe: o fustă lungă, de firmă, cu 
imprimeu, o jachetă bleumarin şi o bluză cu pliuri şi nasturi 
sofisticaţi. Părea să fi fost turistă, nu doar clientă a mallului. 

Un cărucior de copii cu două locuri era răsturna la doi metri în 
spatele ei. Doi copii morţi erau sub cărucior, dar puteam să-mi 
dau seama fără să mă apropii despre ce era vorba: două 
băltoace de sânge, un picioruș încălţat cu un pantofior alb, care 
ieşea de sub cărucior pe partea stângă, mânuţa unui alt copil pe 
partea dreaptă şi o suzetă la numai câţiva centimetri distanţă. 

Poate că bebeluşul întinsese mâna după suzetă - mica lui 
alinare - înainte de a muri. 

Benbow ne informă: 

— Victimele sunt Veronica Williams, fiica ei, Tally, şi băiatul pe 
nume Van. Veniseră în vizită din LA. Am înştiinţat familia. 

Mi-am înăbuşit un urlet de furie în timp ce priveam trupurile 
victimelor cu numărul şapte, opt şi nouă. Nu mai era vorba de 
crimă. Era un adevărat măcel. 

M-am uitat neajutorată la Benbow, apoi m-am apropiat de 
Blazerul închiriat de femeie. Portiera din dreptul șoferului era 
larg deschisă, iar pe ciment era căzută o poșetătă scumpă din 
piele, de culoare neagră. Din poşetă se împrăştiaseră pe jos un 
portofel, o borsetă deschisă cu articole de machiaj, o suzetă, un 
plic cu un bilet de avion, o folie de aspirină, un telefon mobil şi 
câteva pachete cu șerveţele umede. 

M-am aplecat în interiorul vehiculului. Lumina care cădea pe 
parbriz scotea în evidenţă literele scrise cu ruj, făcându-le să 
pară negre. În loc de trei litere criptice, erau acum şase cuvinte, 
dar la fel de misterioase. 

WOMEN AND CHILDREN FIRST. GET IT?” 

Nu, eu nu înţelegeam. Nu înţelegeam nimic, de fapt. 

Era inteligent şi vigilent şi ura femeile şi copiii, de asta eram 
sigură. Dar ce anume îl putea da de gol? Cum reuşise să comită 
nouă crime fără ca nimeni să-l observe? Cum aveam să-l 
prindem? 

Sau cazul Criminalului Ruj de Buze avea să transforme într- 
unul dintre acele cazuri nerezolvate care îi bântuie pe poliţişti 
până la moarte? 

l-am spus în cele din urmă lui Benbow: 


24 Mai întâi femeile şi copiii. Aţi înţeles? (n.tr.) 


— Fără îndoială, e vorba de acelaşi criminal. A divulgat 
semnificaţia acronimului folosit de el. E semnătura lui. Nu am 
nicio teorie în acest caz. Mi-aş dorit să am măcar un nenorocit 
de indiciu. 

M-am rezemat cu spatele de un pilon din beton și am sunat-o 
pe Claire, lăsându-i un mesaj pe căsuţa vocală: „Mă aflu în 
parcarea subterană de la Pier 39. Încă trei victime, dintre care 
doi bebeluşi.” 

Claire răspunse la telefon. Nu înjura ea prea des, dar de 
această dată lansă o tiradă impresionantă de înjurături înainte 
de a-mi spune că venea spre noi. După ce am închis telefonul, 
am auzit ecoul unor paşi, iar când m-am întors l-am văzut pe 
Jackson Brady urcând rampa împreună cu alţi doi bărbaţi: un 
poliţist în uniformă şi un bărbat alb, deşirat, cu părul cărunt. 

Privirea lui Brady se înseninase, iar expresia nouă și ciudată 
de pe chipul lui mă umplea de speranţă. Îmi zâmbi. Mi se părea 
că norii începeau să se risipească şi că tavanul de beton era 
luminat de o rază divină atunci când l-am auzit pe Brady 
spunându-mi: 

— El este domnul Kennedy. Spune că a văzut totul. 


Capitolul 88 

Șase ofiţeri de poliţie îl înconjurară pe bărbatul pe nume 
Daniel Kennedy. Stăteam atât de aproape de el, încât îi luam 
aerul, dar el părea încântat să fie în centrul atenţiei. Kennedy 
spuse că era un mare fan al serialelor polițiste şi că citise toate 
articolele despre Criminalul Ruj de Buze. Ne zise că era 
proprietarul unui magazin de telefoane, U-Tel, din incinta 
mallului , Pier 39, apoi îşi începu declaraţia. 

— Un bărbat alb, la vreo treizeci şi ceva de ani, a intrat în 
magazinul meu, zise Kennedy, şi de cum l-am văzut mi-am spus 
că era ceva în neregulă cu el. 

— Din ce cauză? îl întrebă Benbow. 

— Păi, s-a dus la raftul cu telefoane cu cartelă şi a ales unul 
cu cameră foto şi cu card de memorie de 2GB. Telefoanele 
ieftine de felul ăsta se vând imediat pe rafturi, dar cele scumpe? 
Cine ar arunca unul scump? Oricum, tipul ăsta părea să ştie ce 
vrea. Şi-a ţinut mereu capul în jos, fără să ridice privirea nici 
măcar atunci când a achitat telefonul. 

— Purta cumva şapcă? 

— Da, una albastră, de baseball, fără emblemă, dar avea o 
geacă diferită de cea care a apărut la televizor. Geaca asta era 
maro, din piele şi destul de uzată, cu steagul american pe 
mâneca dreaptă. 

— Geacă de pilot, zise Conklin. Ce culoare avea părul? 

— Castaniu, din câte am putut să-mi dau seama. Deci, după 
ce a cumpărat telefonul, a ieşit pe ușă, iar eu l-am rugat pe 
managerul meu să-mi ţină locul câteva minute. 

— L-aţi urmărit pe suspect? întrebă Brady. 

— Sigur că l-am urmărit. Am păstrat câţiva metri distanţă ca 
să nu mă observe şi după câteva minute l-am văzut vorbind cu 
acea frumoasă afroamericană cu doi copii într-un cărucior dublu. 
Vorbea cu ea făcând gesturi ample, ca şi cum s-ar fi oferit să o 
ajute să care cumpărăturile. Şi apoi, la naiba, managerul meu 
m-a sunat să-mi spună că trebuia să semnez un cec personal 
pentru o vânzare importantă. M-am uitat în altă parte pentru un 
minut şi l-am pierdut din vedere - locul acela era plin de lume, 
înţelegeţi? M-am întors la magazin şi în minutele următoare am 
auzit sirenele poliţiei apropiindu-se. Am deschis radioul și am 
auzit că fusese raportată o crimă în acest mall. 


— Aţi putea să-l identificaţi pe acest individ după nişte 
fotografii? l-am întrebat eu. 

— Pot să fac mai mult de atât. Tot ce a făcut tipul ăsta în 
interiorul şi în faţa magazinului meu este înregistrat de o 
cameră video digitală de ultimă generaţie. Pot să vă fac o copie 
chiar acum. 

— Purta cumva mănuşi? 

— Nu, zise Kennedy. Nu purta. 

— Cum a plătit telefonul? întrebă Conklin. 

— Cu bani gheaţă, răspunse Kennedy. l-am dat rest de lao 
bancnotă. 

— Atunci haideţi la casa de marcat, i-am spus eu. 


Capitolul 89 

Telefonul meu mobil începu să sune înainte ivirea zorilor, 
trezindu-mă din somn. Am bâjbâit după el prin întuneric şi am 
ieşit cu el în living pentru ca Joe să poată dormi în continuare. 
Apelantul era Jackson Brady. În ciuda oboselii care se simţea în 
vocea lui, părea entuziasmat în timp ce-mi spunea că petrecuse 
o noapte întreagă în laboratorul de expertize criminalistice 
pentru a urmări verificarea cu praf CSU a fiecărei bancnote din 
sertarul casei de marcat de la U-Tel. 

— Ai descoperit ceva? l-am întrebat îndrăznind să sper. 

— Doar câteva amprente parţiale care se potrivesc cu ale 
unui fost puşcaş marin. 

— Adevărat? Aşa ai bănuit de la bun început. 

— Căpitanul Peter Gordon. A luptat în Irak, unde a participat 
la două acţiuni militare. 

Stăteam în pijamalele mele de flanel şi priveam în jos spre 
Lake Street, care oferea o panoramă încântătoare la acea oră 
liniştită a dimineţii, în timp ce Brady îmi povestea despre fostul 
ofiţer de infanterie marină, care, după ce fusese externat din 
spital, dispăruse complet din decor. 

Nu era nimic neobişnuit în dosarul său militar: nicio spitalizare 
după revenirea din misiune şi nici vreo participare la paradele 
militare. 

— După eliberarea lui Gordon din funcţie - mi-a spus Brady -, 
acesta s-a întors la Wallkill, New York, unde a locuit cu soţia şi 
fetiţa lor timp de două luni. Apoi, toată familia s-a mutat la San 
Francisco. 

— Dar tu ce crezi, Brady? Se potriveşte profilului criminalului 
căutat de noi? 

— Cu siguranţă, acesta pare a fi Criminalul Ruj de Buze, zise 
Brady. Desigur, înregistrările camerelor de supraveghere din 
parcări sunt neclare, iar ceea ce am obţinut de la U-Telnue 
concludent. Gordon a cumpărat un telefon cu vreo douăzeci de 
minute sau chiar cu o oră înainte ca Veronica Williams şi copiii ei 
să fie ucişi, iar asta-i tot. Nu putem dovedi mare lucru cu asta. 

— Stai puţin, i-am spus. Gordon a fost văzut vorbind cu 
Veronica Williams, am spus eu. Avea doi copii mici într-un 
cărucior. Doamne! 

— Nu ştim dacă femeia pe care a văzut-o Kennedy era 
Veronica Williams. Avem şase oameni care cercetează acum 


înregistrările camerelor de supraveghere de la Pier 39, zise 
Brady. Uite ce e, Lindsay, mi-ar face mare plăcere să-l arestez, 
dar atunci când îl vom prinde, trebuie să fie definitiv. 

Brady avea dreptate. Şi eu i-aş fi ţinut aceeaşi prelegere dacă 
rolurile noastre ar fi fost inversate. 

— Mai ai vreo informaţie despre Gordon de când s-a mutat în 
San Francisco? 

— De fapt, o vecină a sunat de două ori pentru a reclama un 
caz de violenţă domestică, dar nu s-au depus acuzaţii pe 
numele lui. 

— Ai o fotografie a individului ăsta? 

— E veche, dar ţi-o trimit chiar acum. 

Fotografia care îmi apăru pe ecranul telefonului meu era a 
unui bărbat obişnuit, bine făcut, la vreo treizeci de ani, cu păr 
castaniu şi ochi căprui. Avea trăsături simetrice, dar niciun semn 
distinctiv. Acesta să fi fost cel care purtase o geacă de baseball 
în două nuanţe şi îşi ferise faţa de camerele de supraveghere de 
la Stonestown Galleria? Nu numai că îmi doream din tot sufletul 
să fie el, dar o simţeam cu toată fiinţa mea. 

Pete Gordon era Criminalul Ruj de Buze. 

Ştiam că era el. 


Capitolul 90 

Sarah Wells şi Heidi Meyer, împreună cu alţi şase colegi, 
stăteau în jurul televizorului din cancelarie în timpul pauzei de 
prânz. Pe ecran se derula o înregistrare video destul de neclară. 
Medicul legist, dr. Claire Washburn, încerca să scape de 
reporteri în maşina ei, plecând de la locul unei crime teribile 
petrecute cu o noapte în urmă în parcarea subterană a mallului 
Pier 39. Vehiculul medicului era împiedicat să înainteze din 
cauza unei mulţimi de gură-cască, reporteri şi poliţişti care 
blocaseră intrarea în parcare. O cameră video era îndreptată 
spre Kathryn Winstead, de la Crime TV, în timp ce aceasta striga 
după Claire Washburn: A 

— Câţi oameni au fost împuşcaţi? Incă o mamă cu un copil? 
Este vorba despre acelaşi criminal? 

— Daţi-vă la o parte din calea mea! Nu glumesc! Vreau să 
trec cu maşina! striga la rândul ei Claire Washburn. 

— Cu puţin timp în urmă aţi îndemnat femeile să poarte câte 
o armă, continuă Winstead. Oamenii trebuie să știe. 

— Nu retrag nimic din ce am declarat, răspunse Washburn, 
apoi împrăştie mulţimea adunată în faţa maşinii ei cu un sunet 
asurzitor şi prelungit de claxon, după care demară în trombă pe 
şosea. 

Legătura fu preluată de Kathryn Winstead, aflată de această 
dată în studioul televiziunii. Aceasta spuse: 

— Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, am 
obţinut o înregistrare video de la domnul Daniel Kennedy, 
patronul magazinului U-Tel, de la mallul Pier 39. 

Bărbatul pe care-l vedeţi în această înregistrăre pare să fie 
acelaşi cu cel surprins de camerele de supraveghere ale parcării 
subterane de la Stonestown Galleria. Surse apropiate poliţiei din 
San Francisco au confirmat că bărbatul ar putea fi chiar 
Criminalul Ruj de Buze. 

Heidi rămase cu gura căscată în timp ce-şi urmărea soţul 
cumpărându-şi un telefon mobil. 

Dar trebuie să fie o greşeală. Pete nu era Criminalul Ruj de 
Buze. 

Cum putea fi el? 

Sarah o apucă de braţ pe Heidi şi o trase departe de televizor, 
o scoase din cancelarie şi se opri în hol, apoi o întrebă: 

— Unde a fost Pete noaptea trecută? 


— Pete? Am fost la cumpărături, apoi am ieşit cu copiii în oraş 
la Bluejay Cafe cu vecina mea... zise Heidi albă ca varul şi cu 
ochii măriţi de groază. Pete a spus că voia să se întoarcă acasă. 
Voia să urmărească meciul de la televizor. L-am găsit pe 
canapea când am ajuns. Nu putea să facă ce spun ei. 

— Nu e distanţă mare între locuinţa voastră şi Pier 39. 

— Am fost la cină... oh, Dumnezeule! Dar nu poate fi el! Mi-aş 
fi dat seama, nu crezi? 

— Heidi, e un om rău. Abuzează de voi. Te tratează pe tine şi 
pe copii... de exemplu, uite, unde se duce Pete atunci când 
spune că vrea să fie „oriunde, numai aici nu” și dispare ore 
întregi? Ştii cumva? 

— Doamne! Vorbeşti serios! 

Heidi o privi pe Sarah în ochi. Aceasta era de neclintit și dintr- 
odată Heidi simţi cum îi tremurau genunchii. Sarah încercă să o 
calmeze. 

— Heidi, Heidi, te simţi bine? 

— Şi dacă e adevărat? Ce o să mă fac? 

— Unde sunt copiii? 

— Sherry e la şcoală. Stevie e la grădiniţă... doar dacă... oh, 
Doamne! Cât e ceasul? Pete trebuie să se ducă după Stevie. 
Trebuie să sun la poliţie. Unde e geanta mea? Am nevoie de 
telefon. Trebuie să sun la poliţie. Acum! 


Capitolul 91 

Pete Gordon îşi curăța pistolul în faţa televizorului urmărind 
înregistrarea video în care el îşi cumpăra un telefon de la mall. 

Filmarea fusese difuzată pe toate posturile de televiziune în 
ultimele treizeci de minute, iar acum, un prezentator CNN 
spunea: „Surse apropiate FBI au confirmat că acest bărbat este 
suspectul în cazul recentelor crime din parcările oraşului nostru. 
Numele lui nu a fost divulgat, iar dacă-l cunoaşteţi sau îl vedeţi, 
nu îl înfruntaţi. Este înarmat şi foarte periculos... ” 

— Oo, mulţumesc, zise Pete, montându-şi amortizorul pe 
ţeava pistolului său Beretta. 

Îşi vâri pistolul în centură şi ieşi din casă îndreptându-se spre 
garaj. Catrafusele lui erau deja în portbagaj alături de trusele de 
urgenţă şi un bax de apă îmbuteliată. 

Se urcă în maşină, ridică uşa garajului din telecomandă şi 
imediat auzi bâăzâitul elicopterului care se rotea deasupra 
locuinţei sale. 

Nu putea vedea dacă aparatul de zbor aparţinea FBl-ului sau 
era doar elicopterul unui post de televiziune, dar, oricum, 
echipajul acestuia ştia deja cine era Pete Gordon şi venise după 
el. Trebuia să treacă la Planul B. Şi Planul B era al naibii de bun. 

Pete închise uşa garajului, cobori din maşină şi luă un 
stingător Styrofoam de pe raftul de sus al unei etajere, apoi 
intră cu el în casă. Demontă soneria de la uşă şi, cu îndemânare, 
legă firele în alt mod. Dispozitivele explozive erau într-o cutie 
mică, lipită cu scotch, pe care scria „AGRAFE PENTRU HÂRTIE”, 
din fundul sertarului cu mărunţişuri. Introduse soneria şi unul 
dintre dispozitivele explozive în stingător, ieşi afară, pe trotuar, 
şi îl lăsă lângă cutia poştală. 

Pete intră din nou în casă şi puse încă un dispozitiv exploziv 
într-o cutie de carton, o acoperi cu un teanc de ziare vechi şi 
scoase cutia pe veranda din spate, lăsând-o chiar în faţa uşii. 

Se întoarse în living şi aruncă o privire afară, printre jaluzele. 
Un SUV negru opri în faţa casei. Cinci sau şase vehicule identice 
se apropiau acum de casă venind din ambele direcţii ale străzii. 
Nu mai avea nicio îndoială acum. Erau cei de la FBI. 

Pete ridică jaluzelele astfel încât să rămână la vedere pentru 
cei de afară, dar şi ca să le arate că îi văzuse. 

Apoi îl smulse pe copil din pătuţ spunându-i: 

— Să mergem, bombă ecologică! 


Stevie începu să plângă, zvârcolindu-se în braţele lui Pete, iar 
acesta îl scutură zdravăn spunându-i să se oprească. Luă de pe 
bufet o cutie de suc şi o pungă cu cereale Cheerios, apoi ieşi 
afară, intră în garaj şi se urcă în maşină având bomba ecologică 
în poală. 

Pete îşi imagină conversaţia aprinsă purtată între echipajul 
SUV-ului şi un centru mobil de comandă, care la ora aceea era 
probabil parcat la numai o stradă distanţă. 

În timp ce aştepta în întunericul garajului său şi trupele 
inamice îi înconjurau casa, gândurile căpitanului Pete Gordon se 
întoarseră cu şapte ani în urmă, la ziua în care el şi oamenii lui 
ajunseseră la periferia orașului Haditha. 

Era ziua în care singura persoană de care-i păsase vreodată 
pe lume fusese ucisă. 


Capitolul 92 

Pete Gordon era atunci în maşina din fruntea convoiului de 
şase vehicule care transportau echipament și provizii în Zona 
Verde. Stătea pe locul din faţă, alături de şofer, caporalul Andy 
Douglas, şi era ocupat cu micul walkie-talkie, comunicând cu 
comandamentul, în momentul în care pământul se zguduise din 
temelii. Explozia fusese pentru el un adevărat şoc, lăsându-l 
surd şi orb din cauza fumului. Unda îi zdruncinase mașina, 
ridicând-o în aer şi aruncând-o la pământ ca pe o jucărie. 
Ameţit, ieşise de sub ea şi se târâse la marginea drumului, fără 
să vadă nimic, iar auzul îi reveni doar ca să-i dezvăluie ţipetele 
înfiorătoare ale celor în agonie. Croindu-şi drum printre resturile 
de pietriş şi oţel ars, Pete găsi ultimul vehicul din convoiul pe 
care-l condusese. 

Maşina fusese întoarsă cu roţile în sus de şocul exploziei şi 
era în flăcări. Îi văzu pe trei dintre oamenii lui. Caporalul Ike 
Lennar era întins pe pământ, cuprins de spasme. Soldatul Oren 
Hancock îşi ţinea intestinele cu ambele mâini, ca să nu i se 
reverse în praful drumului. Celălalt puşcaş marin era Kenny 
Marshall, originar din acelaşi oraş cu Pete, ale cărui picioare 
fuseseră retezate deasupra genunchilor. 

Ochii lui Pete se umplură de lacrimi la amintirea acelei zile. 

El se prăbuşise alături de dragul lui prieten, reușise să-i 
smulgă lui Kenny casca de protecţie şi mângâiase capul gol al 
băiatului. Capul lui lisus din poza pe care Kenny o păstra în 
casca lui de protecţie părea să se scuture atunci când casca se 
rostogolise. 

Pete îi murmurase câteva cuvinte de alinare goale și inutile lui 
Kenny, băiatul care spusese că avea să fie gata atunci când 
Domnul l-ar fi chemat la el. Kenny ridicase ochii spre Pete, iar în 
privirea lui se citea uimire şi apoi viaţa fugise din trupul lui, 
părăsindu-l definitiv. 

Pete se simţise atunci mort pe dinăuntru şi un torent de furie 
oarbă umpluse tot acel vid. Işi sfâşiase cămaşa și acoperise faţa 
lui Kenny, apoi strigase către oamenii din trupa sa că 
dispozitivul explozibil improvizat fusese declanşat de la distanţă 
din maşina care venea în urma convoiului. Ceea ce mai 
rămăsese din compania sa, zece bravi soldaţi, înconjuraseră 
maşina cenuşie, smulgându-i portierele. 


Pe locurile din faţă erau doi fricoşi, iar pe bancheta din spate, 
o femeie şi un copil care ţipau. Pete o scosese pe femeie afară, 
fără a reuşi să o dezlipească de copilul pe care-l ţinea strâns la 
piept. 

Nu înţelegea ce spunea femeia şi nici nu-i păsa. Atunci când 
insurgenții se aruncaseră la comanda lor cu faţa în jos, pe 
pământ, Pete urlase la ei, cu arma îndreptată când spre femeia 
îmbrăcată în negru, când spre copilul de la picioarele lui. _ 

— Îi iubiţi pe oamenii ăştia? urlase el la cei doi bărbaţi. îi 
iubiţi? 

Își îndreptase puşca spre femeie, iar ea se întorsese spre el. 
Mâinile femeii ieşeau de sub faldurile rochiei, cu palmele 
ridicate, parcă pentru a opri gloanţele. El începuse să tragă cu 
puşca sa automată, urmărind-o cum tresărea şi zvâcnea după 
fiecare glonţ, iar în timp ce îşi dădea duhul, îi împuşcase copilul, 
care urla la picioarele lui. 

Îşi îndreptase apoi arma către insurgenții inamici, iar oamenii 
lui tăbărâseră pe el şi-l imobilizaseră dezarmându-l. Il puseseră 
la pământ şi se urcaseră pe el până ce se liniştise înghiţindu-şi 
suspinele. 

Nimeni nu spusese nimic despre acel incident. Dar în mintea 
lui, Gordon trăia încă pe drumul acela prăfuit de la periferia 
oraşului Haditha. Fusese ultima dată când simţise duioşie. 

Vuietul elicopterului care cobora îl aduse pe Pete înapoi în 
prezent. Era în maşină, în garajul lui, înconjurat de inamici, dar 
abia aştepta să înceapă acţiunea. Îl bătu pe burtică pe Stevie, 
bomba ecologică, şi rămase în așteptarea momentului potrivit 
pentru următoarea lui mişcare. 


Capitolul 93 

Telefonul lui Brady mă găsi la birou, la ora 1.30 p.m. El striga 
în urechea mea că martorul nostru stricase totul şi că Peter 
Gordon era înconjurat de agenţi FBI. 

— Ticălosul îşi ţine fiul ostatic. Agentul Benbow are urgent 
nevoie de tine la faţa locului, Lindsay. Gordon spune că va vorbi 
numai cu tine. 

Jacobi alergă după mine. L-am pus la curent în maximum zece 
cuvinte şi am citit pe faţa lui îngrijorarea. 

— Du-te acolo! Ţine-mă la curent, spuse el repede și aveţi 
grijă, strigă el în urma noastră după ce eu și Conklin am părăsit 
biroul. 

Mi s-a părut că a trecut o veşnicie până când am ajuns de la 
sediul poliţiei, prin traficul din zona Civic Center, la locuinţa lui 
Gordon. 

Am trecut de cordonul din capătul străzii şi am văzut un 
convoi de SUV-uri negre care staţionau în faţa unei case cu două 
etaje, de culoare cafenie, de zidul căreia era lipit un garaj. Acest 
garaj era amplasat mai departe de stradă, la marginea unei mici 
peluze cu iarbă uscată., 

Agentul Benbow ne făcu semn cu mâna, veni lângă geamul 
portierei din dreapta şi îmi spuse: 

— Ai ceva experienţă de negociere în luarea de ostatici? 

— Nu destulă, am răspuns. A 

— Fă tot ce poţi, sergent, spuse el. incearcă să fii prietena lui. 
Nu trebuie să-l contrazici. Încearcă să-l faci să iasă afară cu 
băiatul. 

— Ce pot să-i ofer în schimb? 

— Orice vrea. Odată ce vom avea copilul, e al nostru. 

Benbow îmi întinse o vestă antiglonţ. Am pus-o pe mine şi am 
luat portavocea strigându-l pe Gordon. 

— Peter, sunt Lindsay Boxer. Sunt aici pentru că aşa ai cerut 
şi vreau ca totul să se sfârşească bine pentru toată lumea. 
Deschide încet uşa de la intrare, pune mâinile pe cap şi ieşi 
afară, bine? Nimeni nu o să te împuşte. 

Nu se auzi niciun răspuns, aşa că am încercat din nou, 
schimbând puţin cererea. Apoi am luat un număr de telefon de 
la Benbow şi am sunat pe telefonul fix al lui Gordon. Am lăsat 
telefonul să sune de cinci ori. Niciun răspuns. Apoi a intrat 


robotul telefonic şi am auzit vocea unei fetiţe spunând: „Aţi 
sunat la familia Gordon. Lăsaţi, vă rog, un mesaj”. 

Nu mai ştiam ce să fac, întrebându-mă de ce insistase Gordon 
să vorbească doar cu mine, când telefonul meu mobil începu să 
sune. L-am scos din suportul de la centură şi m-am uitat 
nedumerită la ecran. Numele apelantului nu apărea, dar ştiam 
cine era la telefon. 

— Boxer, am răspuns eu. 

— Ei, bună, scumpo, zise Criminalul Ruj de Buze. 


Capitolul 94 

Sunetul vocii lui Gordon, pe care o auzeam atât de clar în 
ureche, mi-a ocolit raţiunea şi a ajuns direct la glandele 
suprarenale. Am început să transpir pe loc. Simţeam cum 
sudoarea mi se scurgea şiroaie pe trup, între sâni, pe frunte. 

Aveam un deja-vu al celor mai îngrozitoare ore din viaţa mea, 
dar făceam eforturi să-mi păstrez vocea calmă. 

— Gordon, nimeni nu vrea să-ţi facă rău. Ştim că-l ai pe fiul 
tău, iar el este foarte important pentru noi toţi. 

— Poate că e important pentru tine. Mie nu-mi pasă de el. 
Întreab-o pe nevastă-mea. Cine ştie? Poatenici măcar nu e al 
meu. 

— Şi cum putem să obţinem toţi ceea ce vrem? 

— Există o singură cale, iar eu sunt cel care o va decide. 
Aruncă arma, zise Gordon. Spune-le celor cu elicopterele să 
plece. Dacă aud zgomot de rotoare, conversaţia noastră s-a 
încheiat. Casa mea e minată şi va exploda. Am dispozitive 
explozive improvizate atât în interior, cât şi afară. Există o 
singură alee sigură, iar asta e cea din faţa intrării. Vino, Lindsay, 
vinooo! 

l-am spus lui Gordon să aştepte, apoi l-am informat pe 
Benbow, care a clătinat din cap şi a spus: 

— În niciun caz, la naiba! 

Am continuat conversaţia telefonică: 

— Nu intru, Gordon, i-am spus. Vreau să ieşi tu afară cu 
Steven. Îți garantez siguranța. Îți dau cuvântul meu de onoare 
că nimeni nu va trage. 

— Lindsay, dacă-l vrei pe puşti, trebuie să vii aici. O să vă 
folosesc pe tine şi pe copil în loc de scut. O să ne urcăm în 
maşina ta şi nimeni nu trebuie să ne urmărească. Dacă văd o 
singură armă, o să-l împuşc pe copil şi apoi mă voi sinucide. 
Dacă aud vreun elicopter, trag. Dacă cineva sparge vreo 
fereastră sau păşeşte pe peluză, casa va sări în aer. Inţelegi? 

Benbow îmi luă telefonul din mână şi interveni: 

— Gordon, sunt agentul special Richard Benbow, FBI. Nu o pot 
lăsa pe sergent Boxer să intre, în schimb pot veni eu la uşa ta 
neînarmat şi te pot escorta pentru a-ţi asigura securitatea. Dă- 
ne copilul şi eu personal te duc cu maşina în Mexic. Ce zici de 
târgul ăsta? 


Benbow ascultă răspunsul lui Gordon, apoi închise furios 
telefonul. 

— Imi spune că o vrea doar pe Boxer. Altfel s-a terminat şi pot 
să mă duc naibii. Mi-a închis telefonul în nas. 

Exista o singură opţiune, aşa ne spusese criminalul. Ori 
făceam cum spunea el, ori arunca totul în aer, inclusiv pe 
propriul său copil. 

Mi-am scos Glockul din toc şi l-am lăsat jos, pe iarbă. l-am 
cerut Domnului să mă apere, apoi m-am îndreptat spre aleea 
din faţa casei lui Peter Gordon. 


Capitolul 95 

Mi-am concentrat atenţia asupra uşii acelei case mohorâte de 
pe o margine de stradă, care putea fi ultimul lucru pe care 
aveam să-l mai văd vreodată. Am bătut la uşă; niciun răspuns. 
Am bătut mai tare. larăşi niciun răspuns. 

Ce naiba însemna asta? 

M-am întors spre Conklin şi am ridicat din umeri. Apoi am 
întins mâna şi am apăsat butonul soneriei. L-am auzit pe Conklin 
strigând în ultima clipă: „Nu. Lindsay, NU!”, şi în aceeaşi clipă 
am auzit două explozii puternice, una după alta, la o 
nanosecundă distanţă. 

Aerul fu străbătut de o undă de şoc. Pământul se zgudui 
violent, iar eu am zburat la câţiva metri distanţă. Mi se părea că 
fusesem lovită de un camion. M-am izbit cu putere de pământ, 
pierzându-mă într-un nor dens de fum negru. 

Am simţit gustul amar de cordită?5 în timp ce încercam să 
respir şi am început să tuşesc până ce mi-a venit rău. Mai mulţi 
bărbaţi strigau din stradă şi peste vocea acestora se auzea 
băzâitul asurzitor al staţiilor radio din maşini. L-am auzit pe 
Conklin strigându-mă pe nume. 

Am încercat să disting ceva prin fumul dens şi l-am zărit pe 
partenerul meu întins la pământ, la vreo cinci metri de mine. Am 
strigat tare „Richie”, m-am ridicat abia ţinându-mă pe picioare şi 
am alergat la el. Conklin sângera dintr-o rană la frunte. 

— Eşti rănit! 

El îşi duse o mână la cap şi mă linişti: 

— Sunt în regulă. Dar tu? 

— Mă simt perfect. 

L-am ajutat pe Rich să se ridice în picioare. El puse o mână pe 
umărul meu. 

— lisuse Hristoase, Linds! Am crezut că ticălosul ne-a venit de 
hac. 

Lângă bordură, un SUV ardea în flăcări. Mai mulţi răniţi, 
sângerând din cauza leziunilor provocate de şrapnel, se 
rezemau de maşini sau traversau şchiopătând strada. 

Urmele provocate de intensitatea exploziei în zona străzii 
dovedeau că Gordon plantase o bombă pe trotuar. O altă bombă 
explodase în spatele casei, iar clădirea luase foc. Aceste 


25 Exploziv preparat din nitroglicerină şi nitroceluloză (n.red.) 


dispozitive explozive fuseseră plantate ca să ucidă? Sau ca să 
creeze haos? 

Unde era acum Gordon? 

Am auzit inconfundabilul zgomot al unei uşi de garaj care se 
ridica în spatele meu. M-am întors şi l-am văzut pe Gordon la 
volanul unei Honda break albastre care ieşea din garaj pe aleea 
din faţa casei şi se îndrepta spre stradă. 

Rich îşi scoase pistolul de nouă milimetri, iar eu mi-am dat 
seama că arma lui nu era unica îndreptată spre maşina aceea. 
Casa era „acoperită”, de sus până jos, iar eu eram în bătaia 
puştii. 

— Nu trageţi! am strigat către cei din stradă. 

Am ridicat mâinile sus şi am început să înaintez spre maşina 
lui Gordon. Când m-am uitat pe fereastra din dreptul şoferului, 
am constatat că aveam în faţă chipul unui copil înspăimântat. 
Gordon îşi ţinea fiul aproape de geam stând cu pistolul lipit de 
capul copilului. Il folosea ca pe un scut. 

Fereastra se lăsă în jos vreo trei centimetri şi am auzit vocea 
lui Gordon, atât de cunoscută în ultima vreme. 

— Bombă ecologică, zise el, fă cunoştinţă cu sergentul Boxer. 


Capitolul 96 

Mi-am ferit privirea de chipul îngrozit al băieţelului, m-am 
întors şi am privit în toate direcţiile, apoi am strigat din nou: 

— Nu trageţi! Pentru numele lui Dumnezeu, are copilul cu el! 
Nu trageţi! 

O siluetă neclară ţâşni din spatele unui vehicul şi continuă să 
se apropie paralel cu aleea din faţa casei. Era Brady. Am urmărit 
îngrozită cum arunca în faţa maşinii lui Gordon o bandă de cuie, 
luând apoi poziţie în acelaşi loc şi ţinând cu ambele mâini 
pistolul îndreptat spre parbriz. 

Brady îi strigă lui Gordon: 

— Dă-te jos din maşină! Dă-te jos acum! 

Gordon apăsă prelung pe claxon, apoi strigă spre mine: 

— Spune-i clovnului ăla că am un pistol lipit de capul 
mucosului. Când ajung la trei am să trag. Unu. 

Vocea mea era răguşită atunci când am strigat: 

— Brady, lasă jos arma! O să-l împuşte pe băiat. O să-/ 
împuşte! 

Gordon era un criminal în serie care avea un ostatic. Conform 
procedurilor, Brady avea dreptul să acţioneze aşa şi probabil 
urma să fie considerat un adevărat erou pentru eliminarea lui 
Gordon, chiar dacă Steven ar fi murit. 

Şi atunci Benbow mă susţinu: 

— Brady, lasă pistolul! 

Brady ezită, apoi făcu ceea ce i se ordonase. Am rămas 
impresionată de omenia lui Benbow, chiar dacă mă rugam ca 
asta să fi fost soluţia cea mai înţeleaptă. 

Gordon îmi spuse: 

— Lindsay? Nu vreau arme. Nici elicoptere. Şi nu vreau să mă 
urmărească nimeni. Înţelegi? Doi. 

Am strigat către cei de la FBI, spunându-le condiţiile lui 
Gordon, iar elicopterul dispăru din decor. 

Am auzit scrâşnetul anvelopelor pe asfalt şi m-am întors să 
văd maşina lui Gordon ţâşnind de pe alee și ocolind banda de 
cuie. Maşina ciocni un SUV, dându-l la o parte din calea sa, apoi 
sări peste bordură şi demară în trombă pe şosea, în direcţia 
autostrăzii. 

În doar câteva secunde, acea stradă suburbană se 
transformase în ceea ce părea o zonă de război Urletele 


sirenelor se auzeau din toate direcţiile: echipa de genişti, 
ambulante şi pompieri, toate apăreau acolo una după alta. 

Am reuşit să ajung în stradă, acolo unde Benbow comanda 
supraveghere aeriană pentru Honda. 

Conklin îmi făcu legătura cu Jacobi, iar eu i-am spus că eram 
în regulă, dar adevărul era altul: eram ameţită şi respiram cu 
dificultate din cauza exploziilor, iar vederea îmi juca feste. 

In timp ce eu şi Conklin ne îndreptam susţinându-ne reciproc 
spre maşină, vedeam în faţa ochilor chipul roșu şi îngrozit al 
acelui băieţel, ţipând fără cuvinte dincolo de geamul maşinii. 

Brusc am simţit un val de greață. M-am aplecat şi am început 
să vomit în iarbă. 


Capitolul 97 

M-am trezit într-o rezervă de la urgente, în dosul unui 
paravan, întinsă pe un pat de spital. Joe se ridică de pe scaunul 
de lângă pat şi îmi puse mâinile pe umeri. 

— Bună, iubito. Te simţi bine? Eşti în regulă? 

— Ca niciodată. 

Joe râse şi mă sărută. L-am strâns de mână. 

— Cât timp am fost inconştientă? 

— Două ore. Ai nevoie de somn, zise Joe aşezându-se din nou 
pe scaun şi ţinându-mă de mână. 

— Ce face Conklin? Dar Brady? 

— Conklin s-a ales cu o mulţime de copci pe frunte. Cicatricea 
o să-i sporească farmecul. Brady este sută la sută teafăr, dar 
furios la culme. Spune că ar fi trebuit să-l împuşte pe Gordon. 

— Şi poate că eu, Conklin, el însuşi şi copilul acela am fi fost 
cu toţii morţi. 

— Ai procedat bine, Linds. Nu a murit nimeni. Jacobi e afară, 
în sala de aşteptare. Ştii? M-a îmbrăţişat, zise Joe. 

— A făcut el asta? 

— O îmbrăţişare puternică, de urs, spuse Joe cu un rânjet 
mare pe faţă, iar eu am pufnit în râs. 

Nu îmi amintesc ca Jacobi să mă fi îmbrăţişat vreodată. 

— Vreo veste despre Gordon? 

— Până să fie asigurată acoperirea aeriană, Honda lui s-a 
pierdut printre milioanele de maşini break de culoare albastră 
din trafic. L-au pierdut. 

— Şi băiatul? 

Joe ridică din umeri. Am simţit că mi se făcea rău din nou. 
Eram atâţia oameni instruiți, cu pregătire specială, și Gordon ne 
păcălise pe toţi. 

— ÎI va folosi pe Steven ca ostatic până ce nu va mai avea 
nevoie de el. 

— lubito, eu cred că s-a descotorosit de copil până la ora asta. 
Odată ce a ieşit din oraş, un copil mic, care plânge mereu, nu 
face altceva decât să-l încurce. 

— Vrei să spui că l-a omorât? 

Joe ridică din umeri. 

— Să spunem că l-a abandonat pe undeva. 

Joe îşi cobori privirea în pământ. 


O asistentă intră în rezervă şi spuse că medicul avea să 
revină într-un minut. 

— Vrei să-ţi aduc ceva, iubito? Nişte suc? 

— Nu, mulţumesc. Mă simt bine. 

După plecarea asistentei, Joe spuse: 

— Totul a fost o diversiune. Tipul ştie cum să fabrice o bombă. 

— Eu am declanşat explozia? 

— Soneria. Când ai apăsat butonul, semnalele s-au transmis 
la două dispozitive explozive. Unul era într-un stingător de pe 
bordura trotuarului. Cealaltă bombă a explodat în spatele casei 
- mai bine spus, în spatele a ceea ce era înainte o casă. 

— A vrut să vorbească numai cu mine, Joe. El mi-a cerut să 
mă duc la uşă. Ela plănuit ca eu să detonez bomba. De ce eu? A 
vrut să se răzbune pentru că nu a primit banii? 

— Aşa cred. În mintea lui, tu eşti reprezentanta tuturor 
forţelor de poliţie din oraş cu care se luptă el... 

Un medic intră în rezervă, iar Joe se retrase pe culoar. Dr. 
Dweck îmi ceru să-i urmăresc degetul cu ochii. Imi ciocăni 
genunchii şi mă puse să-mi flexez braţele. Imi spuse că aveam 
pe umăr o contuzie de toată frumuseţea, mare cât palma, şi că 
tăieturile de pe mâini aveau să se vindece repede. 

Mă ascultă în timp ce respiram şi îmi verifică bătăile inimii, 
dar atât respiraţia mea, cât şi inima o luară razna la gândul că 
Peter Gordon putea fi oriunde la ora aceea, cu sau fără băieţel, 
şi că nimeni nu avea de unde să ştie unde naiba era. 


Capitolul 98 

M-am aşezat confortabil pe scaunul din faţă, lângă Joe, care 
era la volan. Ne întorceam acasă. Jacobi îmi spusese să-mi iau 
câteva zile libere şi să-i mai dau un telefon luni, pentru a-mi 
spune dacă mă lăsa să lucrez în cursul săptămânii următoare. 

Joe spuse: 

— Va trebuie să faci o cură de somn, înţelegi, blondino? Odată 
ce ajungem acasă, vei fi pusă sub arest la domiciliu. 

— Bine. 

— Nu te mai împotrivi. 

Am început să râd şi mi-am întors capul spre el ca-i privesc 
profilul ferm pe fundalul albastru cobalt al înserării. Am lăsat 
forţa centrifugă să mă menţină lipită de portiera maşinii atunci 
când Joe a virat pe strada Arguello, şi am văzut turlele bisericii 
St. John fugindu-mi prin faţa ochilor. Probabil că am aţipit după 
aceea pentru că m-am trezit brusc atunci când l-am auzit pe Joe 
spunându-mi că ajunsesem acasă. 

M-a ajutat să merg pe trotuarul din faţa clădirii în care 
locuiam susţinându-mă ori de câte ori îmi pierdeam echilibrul. 

— Ce-ai vrea să mâncăm la cină? mă întrebă Joe și atunci am 
văzut ceva ce părea o iluzie: peste drum era o Honda Break de 
culoare albastră, cu botul lovit. 

— Ce-i cu maşina aceea? am întrebat îndreptându-mi 
arătătorul în direcţia vehiculului. 

Nu am mai aşteptat răspunsul lui Joe. Ştiam bine maşina. 
Chiar şi de la şase metri distanţă am văzut literele scrise pe 
parbriz. Frica m-a cuprins instantaneu, de parcă Pete Gordon mi- 
ar fi aprins un fitil sub tălpi. 

De unde ştia unde locuiam? 

De ce parcase maşina în faţa uşii mele? 

Am luat-o la fugă ignorând traficul de pe Lake Street şi 
ferindu-mă de maşinile care treceau în viteză pe lângă mine. Am 
ajuns lângă Honda şi m-am uitat înăuntru ţinând mâinile căuş. L- 
am văzut pe băieţel, întins inert pe o parte pe bancheta din 
spate. Chiar dacă era aproape întuneric, pata rotundă de pe 
tâmpla lui Steven Gordon era de un roşu-aprins. 

Psihopatul îl împuşcase pe băieţel. 

II împuşcase chiar dacă noi făcuserăm tot ceea ce ne ceruse 
să facem! Am ţipat: „Nu!” şi am deschis porţiera. Lumina din 


tavanul maşinii se aprinse, iar eu am pus mâna pe umărul 
copilului. 

Micuţul a deschis ochii şi s-a îndepărtat speriat de mine 
ţipând. 

Era viu. Am bâiguit: 

— Stevie, eşti teafăr, eşti bine? Totul va fi în regulă. 

— O vreau pe mămica mea! 

Mi-am folosit degetul mare pentru a şterge urmele de ruj de 
pe tâmpla lui Stevie, un semn atât de obscen încât nu puteam 
suporta să-l privesc. Am scos copilul din mașină şi l-am luat în 
braţe, sprijinindu-l de şold, legănându-l uşor şi strângându-l la 
piept. 

— Totul e în regulă, micuţule! Mămica ta va fi în curând aici. 

Joe se aşeză pe scaunul din faţă al maşinii şi citi literele scrise 
pe parbriz. 

— Ce este? Ce a scris? l-am întrebat. 

— Ei, drăcie, Linds! Tipul e nebun de legat! 

— Spune-mi. 

— A scris: „Acum vreau cinci milioane. Nu stricaţi din nou 
totul”. 

Avea să omoare şi mai mulţi oameni dacă nu primea banii. 
Mai făcuse asta şi înainte. Mă clătinam pe picioare, iar Joe ne-a 
cuprins cu braţele atât pe mine, cât şi pe băieţelul pe care-l 
tineam la piept. 

— E disperat, zise Joe. E un terorist. Nu-l lăsa să te 
manipuleze, Lindsay! E o tâmpenie! 

Aş fi vrut din toată inima ca Joe să aibă dreptate, dar ultima 
dată când autorităţile oraşului nu-i puseseră la dispoziţie banii 
de răscumpărare, Gordon mai omorâse încă trei oameni. 

„Nu stricaţi din nou totul” nu era o ironie. Era o ameninţare, o 
armă încărcată îndreptată către toţi locuitorii din San Francisco. 
Şi pentru că se părea că devenisem persoana de legătură a lui 
Gordon cu restul lumii, ameninţarea era îndreptată şi în direcţia 
mea. 

Joe mă susţinu cu braţul şi mă conduse înapoi la maşina lui 
ajutându-mă să mă aşez pe bancheta din spate, cu Steven în 
braţe. Se urcă la volan şi blocă portierele. Îl băteam uşurel pe 
spate pe băieţel în timp ce Joe îi telefona lui Dick Benbow. 
Gândurile mi s-au îndreptat către tatăl lui Stevie Gordon, un 
maniac ucigaş care nu mai avea nimic de pierdut. 


Unde naiba era? 
Nu aveam să mai dorm liniştită până ce nu-l vedeam mort. 


Partea a patra 
MONSTRUL 


Capitolul 99 

Jacobi îmi pusese mâinile sale mari pe umeri şi îmi zise 
privindu-mă în ochi: 

— Peter Gordon este problema FBl-ului, Boxer. Tu ai făcut tot 
ce-ai putut. Băieţelul e în siguranţă acum. la-ţi câteva zile libere. 
Poţi să lipseşti cât crezi că ai nevoie. Ştiam că Jacobi avea 
dreptate. Aveam nevoie de odihnă din punct de vedere fizic, dar 
şi emoţional. Eram atât de stresată, încât am sărit în sus când 
am auzit şuieratul filtrului de cafea. 

Duminică, eu şi Joe am ajuns la stadionul Monster Park pe la 
jumătatea primului sfert al meciului. Cei din echipa San 
Francisco 49ers erau conduşi de St. Louis Rams, dar nu-mi păsa. 
Eu eram cu Joe. Era o zi minunată pentru a sta în dreptul liniei 
de 50 de yarzi. 

Şi da, purtam arme şi veste antiglonţ pe sub geci. 

Un gardian fu nevoit să ridice cu îmbrânceli doi nepoftiţi care 
ne ocupaseră locurile privilegiate, rezervate celor de la FBI, dar 
am uitat repede de această mică dispută atunci când mi-am 
concentrat atenţia spre pasa în lateral de pe teren. 

Arnaz Battle interceptă balonul după o pasă destul de slabă, îl 
strânse la piept şi îi urmă pe cei din apărare către linia de ţintă a 
echipei adverse. Când ajunse la linia de 40de yarzi a echipei 
Rams, ţâşni pe linia de margine din dreapta şi fugi cu toată 
viteza, neatins, până la enazone”*, unde marcă. 

Săream în sus de bucurie. Joe mă luă în braţe şi mă sărută 
entuziasmat - un sărut de cinci stele, pe puţin. Am auzit pe 
cineva strigând de pe rândul de mai sus - o voce răsunătoare, 
care acoperea zgomotul mulţimii „Luaţi-vă o cameră!” 

M-am întors şi am văzut că era unul dintre nepoftiţii pe care-i 
alungasem de pe locurile noastre. Era beat și impertinent. l-am 
strigat şi eu: „lar tu fă-ţi rost de o viaţă!” 

Spre surprinderea mea, bădăranul se ridică de pe locul lui şi 
începu să coboare spre noi privindu-ne de sus. 

— Ce credeţi? strigă individul, în timp ce saliva i se împrăştia 
dezgustător printre buze. Credeţi că puteţi face tot ce vreţi dacă 
vă permiteţi să staţi pe locurile acelea scumpe? 

Nu ştiam despre ce vorbea bărbatul, dar nu-mi plăcea deloc 
ce vedeam. Când un tip îşi iese din fire la un eveniment sportiv, 


26 Locul în care se poate marca. 


următorul lucru pe care-l constaţi este că o mulţime de alţi 
bărbaţi vor să-l vadă în acţiune. 

— De ce nu te întorci la locul pentru care ai plătit? îl întrebă 
Joe ridicându-se în picioare. 

Logodnicul meu are peste 1,82 metri şi e solid, dar nu era atât 
de mare precum muntele de carne scandalagiu care cântărea 
peste 130 de kilograme. 

— Pierdem meciul şi, în afară de asta, o faci pe doamna să se 
simtă prost. 

— Care doamnă? întrebă impertinentul. Nu văd nicio doamnă, 
văd doar o târfă cu fundul mare. 

Joe întinse braţele şi îl apucă pe bărbat de gulerul hainei, 
scuturându-l zdravăn. l-am arătat insigna spunând: 

— O polițistă cu fundul mare, vrei să spui. 

Am făcut semn poliţiştilor care asigurau securitatea 
stadionului, iar aceştia începură să coboare grăbiţi scările. În 
timp ce scandalagiul era imobilizat şi dus pe scări în uralele 
fanilor noştri, am realizat că respiram precipitat, iar adrenalina 
îmi invadase din nou venele. 

Fusesem pe punctul de a-mi scoate pistolul. Joe mă cuprinse 
cu braţul şi spuse: 

— Ce zici de asta, Linds? Aşa cum a spus bărbatul acela, hai 
să ne luăm o cameră! 

— Bună idee, am răspuns eu. Am deja una în minte. 


Capitolul 100 

Draperiile din dormitorul nostru tremurau ușor, mişcate de o 
boare de vânt care intra pe fereastra întredeschisă. Joe gătise 
pentru amândoi, făcuserăm baie împreună şi îmi admirase 
„fundul perfect”, după care mă înfăşurase în halatul de baie. 

Nu voia să mă lase să fac nimic. 

Eram întinsă pe spate, în mijlocul patului, uitându-mă în sus la 
el. Era puternic şi fermecător în lumina blândă răspândită de 
veioza de pe birou şi de corpurile de iluminat de pe stradă. 

— Nu te mişca, blondino, zise Joe. 

Joe îşi aruncă prosopul spre uşă, fără să-şi ia ochii de la mine. 

Am început să respir mai repede, luptându-mă cu cordonul 
care-mi strângea halatul de baie în talie. 

— Ce ţi-am spus eu, Linds? Ordinele doctorului. Nu te mişca. 

Am început să râd, iar el se întinse în patul enorm alături de 
mine. 

— Mă mănâncă nasul, i-am spus. 

— Şi eu simt o mâncărime. 

— Bine, prostuţule. 

— Prostuţ, ai? 

Joe se întoarse pe o parte şi mă sărută pe gât, într-un loc 
anume care mă aduse într-o stare de euforie. Am întins braţele 
şi l-am cuprins de gât, dar el mi le-a desprins, spunând: 

— Stai nemişcată. 

Mi-a desfăcut halatul, m-a întors - şi eram amândoi goi sub 
cearşafuri. 

Stăteam lipiţi unul de altul, faţă în faţă, piciorul meu fiind 
încolăcit pe şoldul lui Joe, braţele lui cuprinzându-mă cu 
tandreţe, în timp ce obrazul îmi era cufundat în scobitura gâtului 
său. Mă simţeam în siguranţă şi foarte iubită, minunându-mă că 
după atâtea suişuri şi coborâșuri pe care le experimentasem, 
ajunsesem să simt ceva atât de sublim. 

Joe îmi adună părul şi-l răsuci în jurul mâinii, apoi mă sărută 
pe gât. Mă cuprinse cu braţul de mijloc şi mă trase şi mai 
aproape. Mi-am schimbat puţin poziţia şoldurilor, astfel încât să 
mă poată penetra. Pentru o clipă am uitat să mai trag aer în 
piept. Mi se părea că eram la marginea unui abis şi nu voiam să 
mă opresc. 


— Aşteaptă o secundă, zise Joe întinzând mâna peste mine ca 
să deschidă sertarul noptierei. Am auzit foşnetul pachetului 
ambalat în folie, iar eu am pus mâna pe braţul lui şi l-am oprit. 

— Nu. 

— Mă pregătesc imediat. 

— Nu. Nu e nevoie. Ordinele doctorului. Nu. 

— lubito? Eşti sigură? 

— Sunt sigură. 

Joe mă sărută prelung şi, ţinându-mă strâns lipită de el, se 
rostogoli odată cu mine, astfel încât să ajung deasupra lui. M-am 
ridicat puţin şi mi-am încolăcit picioarele în jurul şoldurilor lui, i- 
am pus palmele pe piept şi l-am privit în faţă. Am văzut lumina 
aceea din ochii lui - dragostea pe care o simţea pentru mine. Îşi 
puse mâinile pe şoldurile mele şi, cu ochii larg deschişi, am 
început să ne mişcăm încet, încet, fără grabă, fără griji. Nu aş fi 
vrut să fiu în niciun alt loc din lume în momentul acela. 

Şi nu aş fi vrut să fiu cu nimeni altul în afară de Joe. 


Capitolul 101 

Eram la biroul meu când am auzit băzâitul telefonului. Brenda 
îmi comunică prin interfon: 

— Lindsay, jos este un pachet pentru tine. Kevin nu vrea să-l 
trimită sus până ce nu-l verifici în persoană. 

Am coborât scările până în hol şi l-am găsit pe agentul nostru 
de securitate aşteptând lângă detectorul de metale. 

Ţinea în mână o geantă neagră de laptop obişnuită, din 
nailon, cu numele meu pe etichetă, având înfăşurată în jurul ei 
mai mulţi metri de bandă adezivă. 

Nu aşteptam niciun colet. Şi, cu siguranţă, nu-mi plăcea deloc 
aspectul acestuia. 

— Am trecut-o prin detectorul de metale, zise agentul nostru 
de securitate. Este ceva metalic în interior, dar nu-mi pot da 
seama despre ce este vorba. 

— De unde a apărut geanta asta? 

— Verificam oamenii care treceau prin detector, o grămadă 
de tineri de la Facultatea de Drept, cărora le-am verificat genţile 
pentru camere foto şi aşa mai departe, iar când m-am întors, 
geanta asta era pe masă. Nimeni nu a revendicat-o. 

— Fără supărare, chem echipa de genişti, am spus. 

— Nicio problemă, zise Kevin. Îl aduc pe şeful securităţii. 

Tremuram din nou, iar hainele mi se lipiseră de trup şi 
vânătaia de la umăr îmi pulsa. Zgomotul asurzitor al bombelor 
îmi răsună în minte şi în momentul acela mi l-am amintit pe Joe 
spunând cât de uşor îi era criminalului să fabrice o bombă - era 
de-a dreptul înfiorător. 

L-am sunat pe Jacobi din spatele unei coloane de marmură 
din capătul holului şi i-am dat vestea despre geanta misterioasă. 

l-am spus că Peter Gordon avea probabil abilităţile necesare 
pentru a arunca în aer Palatul de Justiţie. 

— Pleacă de acolo, Boxer, zise Jacobi. 

— Şi tu la fel, i-am spus. Evacuăm clădirea! 

În timp ce vorbeam, în interiorul clădirii porni alarma, iar 
vocea şefului securităţii se auzi în difuzoare, ordonând ca toţi 
pompierii să-şi ocupe posturile. 

Clădirea era evacuată - judecătorii, juraţii şi procurorii, 
poliţiştii şi un palier plin de suspecți reţinuţi de poliţie, toţi 
coborâră scările din spatele clădirii şi ieşiră afară. 


Am ieşit pe uşa principală ascultându-mi inima, în timp ce 
pulsul îmi spărgea timpanele. 

In şapte sau opt minute, clădirea fu evacuată și unitatea 
mobilă a geniştilor parcă în faţa palatului. 

Am urmărit din spatele unui cordon de poliţişti cum un robot 
cu dispozitive de scanare cu raze-X urca rampa din faţa clădirii 
şi intra pe uşa principală. 

Conklin şi Chi veniră jos să aştepte afară împreună cu mine şi 
împreună am urmărit cum un membru al echipei de genişti, 
mascat şi echipat într-un costum special, ignifugat, mergea în 
spatele robotului, dirijându-l din telecomandă. 

Aşteptam explozia care eram sigură că avea să se producă. 
Apoi, aşteptarea noastră s-a prelungit. Tocmai când simţeam că 
mai aveam puţin şi cedam nervos, Conklin spuse: 

— Am putea sta aici toată noaptea. 

Aşa că am plecat la McBains. 

S-a încins o adevărată petrecere între colegi. Angajaţii 
departamentelor din cadrul poliţiei se distrau copios așteptând 
să audă dacă mai aveau sau nu birouri la care să se întoarcă. 
Eram cu mâna într-o pungă cu alune când am auzit telefonul 
sunând. 

Era locotenentul Bill Berry de la echipa de genişti. 

— Aşa-numita voastră bombă s-a dovedit a fi o alarma falsă. 

Am plecat cu Conklin şi Chi la unitatea mobilă a geniştilor, 
care era acum în parcarea din spatele Palatului de Justiţie. Am 
bătut la uşa dubei, iar după ce mi-au deschis, am luat geanta 
din mâna locotenentului Berry. 

— Deci ce e înăuntru? l-am întrebat. 

Moş Crăciun a venit în septembrie, zise el. Cred că o să-ți 
placă. 


Capitolul 102 

— Ceva ce o să-ţi placă? repetă Chi vorbele locotenentului. Ce 
ar putea fi? 

— Sper să fie nişte căţeluşi, am spus eu. 

Conklin ţinu uşa deschisă şi toţi trei ne-am alăturat mulţimii 
de angajaţi care se întorceau la birourile lor. Am urcat la etajul 
al treilea, am luat-o spre dreapta, către Omucideri şi ne-am 
îngrămădit în biroul lui Jacobi, care îşi trase scaunul rotativ şi se 
aşeză greoi. 

Biroul lui Jacobi semăna cu o cocină de porci, ca întotdeauna, 
fără vreo ofensă la adresa porcilor, desigur. Am mutat un teanc 
de dosare de pe un scaun lipit de perete, Conklin s-a aşezat pe 
scaunul de lângă mine, ciocnindu-şi genunchii de birou, iar Chi 
s-a rezemat de tocul uşii, în costumul lui gri impecabil, asortat 
cu o cravată subţire. 

— Se pare că acest obiect nu va exploda, am spus eu, punând 
geanta pentru laptop pe biroul lui Jacobi. 

— Ai de gând să o deschizi, Boxer, sau aştepţi cumva o 
invitaţie scrisă? 

— Bine. 

Mi-am scos din buzunar mănuşile din latex şi mi le-am tras pe 
mâini, am tăiat banda adezivă cu un cuţit pe care Jacobi îl 
folosea la deschis scrisori, apoi am tras fermoarul de jur 
împrejur şi am deschis geanta. 

La început nu am înţeles la ce mă uitam. Mai multe cutiuţe şi 
săculeţi din satin fuseseră îndesaţi în geantă, dar şi în interiorul 
fiecărui buzunar. De unul dintre aceste buzunare era prins un 
plic alb, simplu, pe care scria numele meu. 

Le-am arătat plicul colegilor mei, apoi l-am deschis şi am scos 
din el o coală albă de hârtie, împăturită în trei. 

— Ceva interesant? întrebă Jacobi. 

Mi-am dres glasul şi am citit cu voce tare scrisoarea. 


Bună, sergent Boxer. NU am ucis-o eu pe Casey Dowling. 
Toate bijuteriile ei sunt aici - la fel şi bijuteriile celorlalţi pe 
care i-am jefuit. Te rog să le transmiţi tuturor că-mi pare 
rău. Am făcut nişte greşeli grave pentru că am crezut că nu 
aveam altă soluţie, dar nu voi mai fura niciodată. Marcus 
Dowling şi-a ucis soţia. Sunt sigură că a fost el. 


— E semnat Hello Kitty. 

Am întors geanta astfel încât Jacobi să vadă cum deschideam 
micile pacheţele. Bijuterii incredibile se revărsară în căuşul 
palmelor mele înmănuşate. Diamante şi safire pe care le-am 
recunoscut ca aparţinând lui Casey Dowling, broşe victoriene şi 
perle care fuseseră ale lui Dorian Morley, precum şi alte bijuterii 
care aparținuseră celor jefuiţi de Hello Kitty. 

Am studiat cu atenţie podoabele extraordinare pe care le 
văzusem doar în fotografiile din dosarele cu bunuri furate şi am 
observat o cutie de piele, lungă de vreo cinci centimetri, ca un 
cufăr de pirat în miniatură. 

Am deschis cutia aceea şi am văzut un obiect de formă 
pătrată, învelit într-un şerveţel. L-am desfăcut și o piatră 
galbenă de mărimea unui bob de strugure mi-a făcut cu ochiul 
din căuşul palmei. Am rămas cu gura căscată, privind „Soarele 
Ceylonului”. 

— E chiar diamantul acela? mă întrebă Conklin. Piatra 
blestemată a lui Casey Dowling? 

Jacobi abia dacă aruncă o privire. Întinse mâna după telefon şi 
formă primul număr de apelare rapidă - cel al şefului. 

— Tony este acolo? Jacobi la telefon. Spune-i că am veşti. Din 
cele bune. 

Cu coada ochiului, l-am observat pe Brady venind grăbit spre 
noi. Mă strigă furios: 

— Boxer, nu-ţi citeşti mesajele? Ascultă. Astăzi, ceva mai 
devreme, soţia lui Peter Gordon a venit la sediul FBI. 


Capitolul 103 

Heidi Meyer stătea singură într-o cameră de interogatorii, 
epuizată după trauma fizică şi psihică de neimaginat la care 
fusese supusă. Lumea ei se schimbase. Ea se schimbase. Cum 
trăise ea alături de Pete Gordon fără să-şi dea seama cu cine 
avea de-a face? Mintea îi era invadată de amintiri: imagini în 
care ea gătea pentru Pete, felul în care încerca să se înţeleagă 
cu el, străduindu-se să nu-l supere. Ea le dăduse naştere copiilor 
lui, încercase să-i aline rănile fizice şi sufleteşti şi dormise alături 
de el aproape în fiecare noapte în ultimii zece ani. 

lar acum, soţul ei le aruncase vieţile în aer - la propriu şi la 
figurat. 

După ce agentul Benbow o interogase timp de trei ore, o 
lăsase singură cu o cană de ceai în faţă. Heidi îşi aminti ce 
discutaseră, cum îi dezvăluise agentului absolut tot ce ştia, 
pentru a-l ajuta să-l prindă pe soţul ei înainte ca acesta să ucidă 
din nou. 

Femeia mărturisise că Pete începuse să se poarte ciudat la 
întoarcerea din Irak. Heidi spusese că de atunci fusese mereu 
furios, că speria copiii şi că, da, păstra arme în casă şi ştia cum 
să folosească tot felul de substanţe explozive. 

Heidi îi arătase agentului Benbow vânătăile de pe braţe şi 
lăsase o agentă FBI să-i fotografieze urmele negre şi vineţii de 
pe partea interioară a coapselor. 

Şi aşa cum stătea în camera fără ferestre, realiză în cele din 
urmă cât de mult îi urâse Pete pe ea şi pe copii. Probabil că le 
omorâse pe toate acele mame şi pe pruncii lor pentru că, în 
mintea lui, îi asocia pe aceştia cu ea, Steven şi Sherry. 

Se întrebă unde era Pete şi dacă nu cumva o urmărea. Poate 
că o văzuse când intrase în sediul clădirii FBI și acum o aştepta 
să iasă. lar acum, după ce spusese tot ce ştia agenţilor, ce ar fi 
trebuit să facă? De ce nu-i spunea nimeni ce avea de făcut? 

Heidi ridică privirea atunci când agentul Benbow intră din nou 
în încăpere însoţit de o femeie înaltă și blondă. El o prezentă 
drept sergent Lindsay Boxer de la poliţia din San Francisco. 
Ochii lui Heidi se umplură de lacrimi. Se ridică şi îi strânse mâna 
lui Lindsay cu ambele mâini. 

— Dumneata eşti cea care l-a găsit pe Stevie. Oh, Doamne, 
nu vă pot mulţumi îndeajuns! 

— Cu mare plăcere, Heidi. Pot să-ţi spun pe nume? 


— Desigur. 

Benbow ieşi din încăpere, iar sergentul Boxer îşi trase un 
scaun. 

— Spune-mi, te rog, ce s-a mai întâmplat. Nu am mai primit 
informaţii. Unde sunt acum Stevie şi Sherry? 

— l-am lăsat cu prietena mea, Sarah Wells. Lucrăm împreună 
la liceul Booker T. Washington High. 

— Şi unde e Sarah? 

— E cu maşina prin zonă. Mă aşteaptă să ies. Nu se poate 
duce acasă. Soţul ei... ea l-a părăsit. Nu avem unde să ne 
ducem. Chiar dacă locuinţa mea nu ar fi explodat, trebuie să 
plec cât mai departe de Pete. 

— Să stăm puţin de vorbă, zise sergentul Boxer. 

— Desigur. O să-ţi spun tot ce vrei să afli. 

— Ai mai vorbit cu soţul tău de la evenimentele petrecute la 
locuinţa voastră? întrebă sergentul Boxer. 

— Mi-a lăsat un mesaj pe căsuţa vocală. A spus că în timp ce 
mergea cu maşina a plănuit să-l omoare pe Stevie, dar a văzut 
pe chipul băieţelului ceva care l-a făcut să renunţe. A zis „Arată 
exact ca mine. Dar tu, Heidi, tu nu arăţi deloc ca mine”. 

— Destul de înspăimântător. Ce altceva a mai spus? 

— A spus să transmit autorităţilor că, dacă nu-şi primeşte cele 
cinci milioane de dolari, o să ne caute pe mine și pe copii şi o să 
ne împuşte. Atunci l-am contactat pe agentul Benbow. l-am dat 
telefonul meu mobil, cu mesajul lui Pete. 

Sergentul Boxer încuviinţă încet din cap şi spuse: „Excelent”, 
apoi întrebă: 

— Unde trăiesc părinţii tăi? 

— Mama mea nu a fost căsătorită. A murit acum cinci ani. 
Sergent, ce ar trebui să fac? 

Uşa camerei de interogatorii se deschise şi agentul Benbow 
reveni. Bărbatul avea o tunsoare perfectă şi o ţinută 
militărească, dar expresia feţei era plină de compasiune, 
aproape duioasă. El se aşeză în capătul mesei. 

— Heidi, ai auzit de programul de protecţie a martorilor? o 
întrebă Benbow. Vrem să vă includem pe tine şi pe copiii tăi în 
acest program. O să vă dăm documente cu nume noi, veţi avea 
identități noi şi o nouă locuinţă. 

— Dar nu pot fi martor. Eu nu ştiu nimic. 


— Am introdus în acest program oameni care se aflau în 
situaţii mai puţin primejdioase decât voi. Nu puteţi rămâne la 
mila lui Peter Gordon. Trebuie să ne lăsaţi să vă protejăm, Heidi. 
Dacă-l vom găsi, dumneata vei fi un martor-cheie. A demonstrat 
că e capabil de violniţe împotriva dumitale. Şi dumneata poţi 
declara asta la proces. 

Mintea lui Heidi fu năpădită de gânduri. Benbow spunea că, 
pentru siguranţa ei, viaţa lui Heidi Meyer luase sfârşit şi că, 
pentru siguranţa copiilor ei, trebuia să dispară, să şteargă cu 
buretele viaţa ei reală şi să o ia la capăt sub altă identitate. 

La naiba, asta era de neconceput! Doar Sarah ar fi putut să o 
ajute să suporte aşa ceva. Heidi le spuse sergentului Boxer şi lui 
Benbow despre Sarah Wells, buna ei prietenă şi confidentă, 
naşa lui Stevie. Se ţinu tare pe poziţii, spunând că Sarah trebuia 
să intre în program împreună cu ei. 

Benbow părea îngrijorat şi deranjat într-o oarecare măsură. 

— E foarte riscant, Heidi. Dacă Sarah îşi contactează soţul sau 
ia legătura cu vreo cunoştinţă, v-ar putea pune pe tine şi pe 
copii în pericol de moarte. 

— Am încredere în Sarah. O iubesc. Ea e singura mea familie. 

Benbow începu să bată cu degetele în masă, apoi spuse: 

— În regulă. O să vă ducem la o locuinţă sigură în timp ce ne 
vom ocupa de celelalte aranjamente. Trebuie să plecaţi acum, 
Heidi. Fără să sunaţi pe nimeni, fără să vă luaţi rămas-bun de la 
cineva. Nu puteţi lua nimic cu voi în afară de hainele cu care 
sunteţi îmbrăcaţi. 

Heidi era copleşită de această iminentă şi desăvârşită ruptură 
cu trecutul şi, în acelaşi timp, de ideea unui viitor fără Pete. 
Oare cum era să trăiască fără să se teamă, să fie alături de 
Sarah în fiecare noapte şi zi? 

Puteau să se bucure toţi patru de viaţă. 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi care i se prelinseră 
şuvoaie pe obraji. Îşi acoperi faţa cu palmele şi lăsă lacrimile să-i 
curgă. Când reuşi să vorbească din nou, le spuse lui Boxer şi 
Benbow: 

— Vă mulțumesc! Dumnezeu să vă  binecuvânteze! 
Mulţumesc! 


Capitolul 104 

Am ieşit în stradă împreună cu Heidi. Umflată de atâta plâns 
şi confuză, aceasta ridică ochii spre mine. 

— Nu ştiu ce să le spun copiilor, zise ea. 

— Ştiu că vei găsi cuvintele necesare, Heidi. Înţelegi ce se va 
întâmpla în continuare? 

— Vom sta în noaptea asta în casa din LA pusă la dispoziţia 
noastră de FBI până ce se termină toate aranjamentele. Apoi 
vom lua avionul... 

— Nu-mi spune unde veţi pleca. Să nu spui asta nimănui. 

— Vom cădea de pe marginea lumii. 

— Aşa este. Aceea e prietena ta, Sarah? am întrebat eu la 
vederea unui Saturn roşu care oprise lângă bordură 

— Da. Ea este. 

Heidi se îndepărtă de mine şi se aplecă în maşina, pe 
fereastra din dreptul pasagerului. Vorbi cu femeia de la volan şi 
spuse: 

— Sergent Boxer, ţi-o prezint pe prietena mea, Sarah Wells. 

Sarah era o brunetă drăguță, nemachiată, până în treizeci de 
ani, îmbrăcată în nişte haine prea largi pentru ea. 

Aceasta puse pe bancheta alăturată o minge roz din cauciuc 
şi îmi întinse mâna. Strângerea ei era deosebit de fermă. 

— Îmi pare bine să vă întâlnesc, în sfârşit. Mulţumesc pentru 
tot. 

Chipul femeii avea o expresie ciudată, de parcă i-ar fi fost 
frică de mine. Oare mai avusese probleme cu poliţia? 

— În sfârşit? am întrebat eu. 

— De când l-aţi găsit pe Stevie, asta vreau să spun. 

— Desigur. 

Stevie stătea pe bancheta din spate a maşinii, lângă o fetiţă. 
Băieţelul lipi palma de geam şi spuse grav: 

— Bună ziua, doamnă. 

— Bună, Stevie, i-am răspuns, lipindu-mi la rândul meu palma 
care depăşea cu mult mânuţa lui de cealaltă parte a geamului. 

Fetiţa anunţă solemn: 

— Stevie e îndrăgostit de dumneavoastră. 

Le-am zâmbit celor doi copii, iar Heidi mi-a dăruit o 
îmbrăţişare călduroasă şi sinceră. Se urcă apoi în maşină și îmi 
mai strânse o dată mâna. 

— Fii fericită, i-am urat eu. 


— Şi dumneata la fel. 

Un sedan negru opri lângă Saturn şi agentul Benbow scoase 
capul pe geamul acestuia, ca să-i spună lui Sarah că avea să 
meargă în faţă. O a doua maşină se poziţionă în spatele 
Saturnului şi micul convoi de trei maşini porni la drum 
escortându-i pe Heidi, Sarah şi pe copii spre următorul capitol al 
unui nou început. 

Speram să aibă parte de o viaţă bună. 

Am rămas în stradă până ce maşinile au dispărut din raza 
mea vizuală. M-am gândit la Heidi, întrebându-mă cum avea să 
reacționeze Pete când şi-ar fi dat seama că aceasta dispăruse 
împreună cu copiii. Şi m-am întrebat cum Dumnezeu aveam să-l 
găsim înainte să ucidă din nou. 


Capitolul 105 

Leonard Parisi arăta foarte neglijent în dimineaţa următoare, 
când eu şi Yuki am ajuns la biroul lui pentru a cere un mandat 
de percheziţie. 

Parisi, cunoscut drept „Câinele Roşu” datorită părului său 
roşcat şi tenacităţii de care dădea dovadă, scotoci cu „labele” 
printre fotografiile bijuteriilor furate, în valoare de aproximativ 
patru milioane de dolari, şi analiză copia scrisorii de la Hello 
Kitty. 

— Aveţi vreun indiciu? Ştiţi cine ar putea fi această Kitty? 

— S-a strecurat prin mulţimea care intra pe uşa din faţă. 
Camerele de supraveghere au surprins momentul în care intra 
mulţimea, dar nu am putut vedea cine a lăsat geanta, îi explică 
Yuki. 

— Sergent? 

— Nu avem nimic referitor la identitatea ei, i-am spus eu. 
Bijuteriile sunt la laborator. Până acum nu am găsit amprente pe 
niciun obiect. Tot ce ştim este că Hello Kitty a returnat absolut 
toate bijuteriile. Cred că asta îi conferă o oarecare credibilitate 
atunci când spune că nu a ucis-o pe Casey Dowling. 

— La ce dracu’ mai sunt bune camerele astea de 
supraveghere? bombăni Parisi. 

La fel ca noi ceilalţi, Parisi încasase multe bobârnace pentru 
numărul mic de condamnări din cadrul departamentului său, 
având în vedere creşterea ratei criminalităţii din San Francisco. 
Asta ar fi trebuit să fie vina noastră, a poliţiei, pentru că nu 
prezentaserăm procurorilor destule dovezi astfel încât aceştia să 
poată construi cazuri solide împotriva suspecţilor. 

— Deci, cu ce rămânem în cazul ăsta, sergent? Cu o 
declaraţie nefondată a unui anonim - un hoţ de bijuterii care se 
autodenunţă că a furat, dar susţine că nu a comis nicio crimă. 
Crezi cu adevărat că Dowling a făcut-o? 

— Kitty a fost foarte categorică în ambele conversații 
telefonice, iar eu consider că spune adevărul. 

— Ea nu contează. E un nimeni, o fantomă. Dar Dowling? 

l-am spus lui Parisi ce aflasem de la Caroline Henley, cea care 
era iubita lui Dowling de mai bine de doi ani. 

l-am explicat faptul că averea netă a lui Dowling era de 
ordinul zecilor de milioane şi din moment ce un divorţ l-ar fi 
costat enorm, acesta ar fi fost un motiv plauzibil să-şi omoare 


nevasta. l-am spus că povestea lui Dowling avusese destul de 
multe lacune şi că explicaţiile lui cu privire la zgomote, 
împuşcături sau strigătele soţiei se schimbaseră cu trecerea 
timpului. 

— Ce altceva? 

— Părul lui era ud când l-am chestionat după crimă. 

— Adică a făcut duş ca să scape de dovezi? 

— Asta e ceea ce credem. 

Câinele Roşu împinse dosarul cu fotografii pe birou, în direcţia 
mea. _ 

— Un duş nu este un temei probatoriu. Inainte de a 
percheziţiona casa starului de cinema şi înainte ca media să afle 
toate astea, noi riscând astfel să fim acuzaţi de defăimare, ai 
face mai bine să găseşti nişte dovezi solide decât mărturia unei 
hoaţe care spune că nu ea a comis crima, sau decât faptul că 
Dowling a făcut un duș. Nu e un temei probatoriu pentru un 
mandat, Yuky, îi explică Parisi. Nu va funcţiona. 


Capitolul 106 

Am tras cu toată puterea scaunul de la birou şi l-am izbit de 
coşul de gunoi, apoi am repetat gestul pentru efectul liniştitor 
pe care zgomotul acesta îl avea asupra nervilor mei. 

l-am spus lui Conklin: 

— Câinele Roşu nu ar face rost de un mandat decât cu pistolul 
la tâmplă. 

Conklin ridică ochii spre mine şi zise: 

— Ce ciudat că spui asta! Am urmărit câteva filme vechi cu 
Dowling noaptea trecută. la priveşte! 

Conklin roti monitorul computerului ca să văd mai bine. M-am 
aşezat apropiindu-mă cu scaunul de birou şi i-am privit 
monitorul lui Conklin. Am văzut ceea ce părea a fi un studio de 
filmare şi decorurile specifice pentru un film vechi de spionaj. 

Night Watch”, zise Conklin. A făcut filmul ăsta cu decenii în 
urmă, cu Jeremy Cushing. Un film formidabil, dar de fapt un soi 
de parodie care a devenit un adevărat cult pentru amatorii 
genului. la uite! 

Pe ecran l-am văzut pe Dowling: în costum negru, cu favoriţi 
şi privire încruntată, ţinând în mână un pistol. 

— Nu pot să cred? Este un '44? 

— Un Ruger Blackhawk. E un revolver cu o singură acţiune şi 
şase gloanţe, îmi explică partenerul meu, făcând clic pe o altă 
fotografie. 

Faimosul şi regretatul Jeremy Cushing îi înmâna lui Dowling 
drept amintire un revolver într-o poză în care îşi strângeau 
mâinile. Aproape că puteai auzi pocnetul bliţurilor. 

Conklin apăsă o tastă şi imprimanta porni, livrându-ne 
automat câteva copii ale fotografiilor. 

Am pus mâna pe telefon şi am sunat-o pe Yuki. 

— Prinde-l pe Câinele Roşu înainte să plece în al altă parte. 
Cobor şi eu acum. 

Am ajuns la reşedinţa magnifică a lui Dowling din Nob Hill 
înainte de prânz - trei maşini pline cu polițiști de la Omucideri, 
nerăbdători să facă o arestare. Am apăsat soneria, iar Dowling a 
apărut în uşă îmbrăcat în blugi şi o cămaşă albă descheiată. 

— Sergent Boxer, mă întâmpină el. 


* Paznicul de noapte (n.tr.) 


— Bună ziua, din nou. Cred că vi-l amintiţi pe inspectorul 
Conklin. Şi aş vrea să v-o prezint pe Yuki Castellano, asistenta 
procurorului general. 

Yuki îi înmână lui Dowling mandatul de percheziţie. 

— Am fost colegă de facultate cu Casey, ştiţi? zise ea intrând 
pe lângă Dowling în holul vast şi minunat decorat. 

— Nu cred să fi menţionat vreodată numele dumneavoastră. 
Hei, nu permit... 

Chi, McNeil, Samuels şi Lemke năvăliră în casă, chiar în urma 
noastră, cu determinarea unor poliţişti care făceau un raid la o 
cârciumă ilegală pe vremea prohibiţiei. Am avut un moment de 
panică. În ciuda convingerii mele, pe care de altfel i-o 
împărtăşisem şi lui Parisi, că Dowling nu s-ar fi descotorosit 
niciodată de un suvenir de la ultimul film al lui Jeremy Cushing, 
acum nu mai eram atât de sigură pe ceea ce-mi spunea 
instinctul. 

— Staţi puţin, zise Dowling. Ce anume căutaţi? 

— Veţi afla când vom găsi ceea ce căutăm, i-am spus eu. 

Am urcat scara în spirală îndreptându-mă spre dormitorul 
principal, în timp ce restul echipei mele scotocea toată casa. Am 
auzit telefonul sunând şi apoi ţipetele lui Dowling. Vocea lui era 
plină de indignare. 

— Ei bine, Peyser, de asta există avocaţi pe lume! Întoarce-te 
din Napa chiar acum! 

Am intrat în camera starului. Cincisprezece minute mai târziu, 
nu era sertar sau raft din casă pe care să nu-l fi luat la mână. 

Tocmai trăgeam salteaua de pe pat când mai mult am simţit 
decât am auzit prezenţa unei alte persoane în încăpere. Am 
ridicat privirea şi am văzut-o pe femeia creolă în uniformă 
neagră de menajeră. Îmi aminteam de ea. La o zi după ce Casey 
Dowling fusese împuşcată, atunci când eu şi Conklin îl 
vizitaserăm pe Marcus Dowling pentru interogatoriu, această 
femeie ne adusese două sticle de apă. 

— Tu eşti Vangy, nu-i aşa? 

— Sunt imigrant ilegal. 

— Înţeleg, dar... asta nu e treaba departamentului meu. Ce 
vrei să-mi spui? 

Vangy îmi ceru să o urmez la demisol, acolo unde era 
spălătoria. Când am ajuns acolo, femeia a aprins lumina de 
deasupra maşinii de spălat şi a uscătorului. A apucat cu ambele 


mâini uscătorul şi l-a tras de lângă perete. Întinse arătătorul 
către furtunul de evacuare, un tub flexibil cu diametrul de vreo 
zece centimetri, prin care era evacuat aerul cald din uscător 
către exterior. 

— Aici l-a ascuns, îmi spuse femeia. L-am auzit zdrăngănind. 
Cred că lucrul pe care-l căutaţi este înăuntru. 


Capitolul 107 

Eram în camera de interogatorii cu numărul doi, cea mai mare 
dintre camerele noastre destinate interogatoriilor şi dotată cu 
cele mai bune echipamente electronice. 

Am verificat camera video şi m-am asigurat că aceasta 
funcţiona corespunzător înainte ca Dowling să fie adus înăuntru 
şi invitat să se aşeze pe scaunul amplasat cu faţa spre geam. 

Voiam o mărturisire completă - pentru mine, Conklin, Yuki şi 
pentru Câinele Roşu Parisi. Voiam să fac cât mai repede şi mai 
sigur dreptate pentru Casey Dowling. Şi voiam să închid cazul 
pentru Jacobi. 

Dowling îşi încheiase nasturii de la cămaşă şi îşi pusese 
deasupra un sacou. Părea foarte stăpân pe situaţie. Era de 
admirat calmul de care dădea dovadă din moment ce revolverul 
lui era într-o pungă de plastic pentru dovezi, pe masă. 

Conklin, de asemenea, părea complet relaxat. Probabil că 
făcea eforturi să nu rânjească. Obţinuse acest drept, dar eu nu 
voiam să mă bucur prea repede de victorie. 

Dowling se iubea atât de mult pe sine încât era convins, 
probabil, că nimeni nu putea să-l atingă. 

— Avocatul meu e pe drum, zise Dowling. 

Am auzit o bătaie în uşă şi i-am deschis lui Carl Loomis, un 
specialist în balistică de la laboratorul de expertize 
criminalistice. l-am făcut semn către arma din pungă, iar ela 
luat-o de pe masă, s-a întors spre Dowling şi i-a spus: 

— Vă admir foarte mult, domnule Dowling. 

— Loomis, testele balistice sunt prioritatea acum, i-am spus. 

— Vei avea rezultatul într-o oră, sergent, zise el plecând cu 
dovada. 

M-am întors către Dowling, care-mi arăta cât de nonşalant era 
rezemându-se de spătarul scaunului şi balansându-se pe 
picioarele din spate ale acestuia. 

— Domnule Dowling, vreau să mă asigur că înţelegeţi care 
este situaţia dumneavoastră. Atunci când cei de la laborator vor 
trage cu arma dumneavoastră, testul făcut cartuşului va 
demonstra dacă acesta se potriveşte cu gloanţele extrase din 
trupul lui Casey Dowling. 

— Asta-i părerea dumitale. 

Conklin îmi spuse: 


— Îţi vine să crezi ce tare se ţine tipul ăsta? Să-l reținem sub 
suspiciunea de crimă! L-am prins! E terminat! 

— Spuneţi-ne ce s-a întâmplat, i-am zis lui Dowling. Dacă ne 
scutiţi de pierderea de timp şi de costul unui proces, procurorul 
va ţine seama de asta... 

— Chiar aşa? Juri? 

— Doar ca să ştiţi, procurorul pleacă acasă la ora cinci, adică 
peste cincisprezece minute. Şansa dumitale de a încheia un târg 
se reduce minut cu minut. 

Dowling pufni ironic, iar Conklin izbucni în râs. leşi din cameră 
şi se întoarse cu trei pahare mari de cafea, adăugând cu gesturi 
ostentative lapte şi zahăr în paharul meu în timp ce fredona 
tema muzicală din filmul Wight Watch. Era un cântecel plăcut, 
care fusese la modă atunci când filmul de spionaj al celor doi, 
Dowling şi Cushing, făcuse furori pe marile ecrane. 

Dowling se schimbă la faţă atunci când realiză ce fredona 
Rich. Nonşalanţa se evaporă. Picioarele din spate ale scaunului 
rămaseră pe podea. Probabil că melodia aceea îl făcuse pe 
Dowling să se răzgândească mai mult decât orice altceva. 


Capitolul 108 

Telefonul mobil al lui Dowling începu să sune. Aceta se uită la 
numele apelantului, deschise telefonul şi spuse. 

— Peyser? Unde eşti? Ce faci? Vii încoace? 

Dowling aşteptă răspunsul avocatului său, apoi spuse: 

— Nu eşti bun de nimic! De nimic! 

Închise telefonul şi se uită la ceas. 

— Sună-l pe procuror. O să vorbesc cu voi din proprie 
iniţiativă, zise Dowling. Nu am nimic de ascuns. Am nevoie de 
ceva scris din partea voastră sau a procurorului? 

— Nu, i-am răspuns eu. l-am făcut apoi semn către camera 
din colţul biroului, de deasupra capului meu. Totul este filmat. 

Dowling încuviinţă din cap. Era pe ecran. Locul unde-i plăcea 
să fie. 

— Am minţit pentru a-i proteja lui Casey reputaţia, zise el. 
Casey aflase că aveam o iubită. Ea m-a ameninţat cu pistolul. M- 
am luptat cu ea încercând să i-l smulg din mâini, dar arma s-a 
descărcat. 

— Înainte sau după ce hoţul a dispărut pe geam? l-am 
întrebat eu. 

— Hoţul plecase. Probabil că atunci i-a venit ideea. Casey a 
considerat că era şansa ei să mă împuşte. A luat pistolul din 
noptieră şi a început să strige la mine. Am încercat să i-l iau, dar 
pistolul s-a descărcat. Acesta e adevărul. 

— Domnule Dowling, sunteţi sigur că vreţi să susţineţi 
această versiune? Soţia dumneavoastră a încasat două gloanţe, 
vă amintiţi? Unul în piept. Altul în gât. Era goală şi neînarmată. 
Pe pielea ei nu era nici urmă de praf de puşcă. Asta înseamnă că 
stăteaţi la cel puţin doi metri unul de celălalt. Unghiul din care 
au fost trase acele focuri o să confirme această ipoteză. 

— Nu aşa s-a întâmplat... 

— Exact aşa s-a întâmplat, domnule Dowling, am spus eu. 
Rugerul este un revolver cu simplă acţiune. Trebuie să armezi 
cocoşul de fiecare dată înainte de a trage. Am întins braţul ca şi 
cum mâna mea ar fi fost un pistol. Am armat „cocoşul”, adică 
degetul meu mare, şi am spus „Bang”, apoi am repetat acţiunea 
şi am mai spus odată: „Bang”. Veţi încerca să convingeţi un 
juriu că a fost legitimă apărare? 

— Dar a fost legitimă apărare. S-a întâmplat exact aşa cum 
am spus, insistă Dowling. Actorul bolborosea acum, dicţia lui 


impecabilă fiind stâlcită de un sâsâit, însă nu renunţă la 
povestea lui. Ea a încercat să mă omoare. l-am smuls pistolul şi 
acesta s-a descărcat. Poate că am intrat în panică şi am tras de 
două ori. Nu-mi mai amintesc. Eram speriat, zise el, de această 
dată cu lacrimi în ochi. Îmi pare rău, zise el cu o voce nesigură. 
Am iubit-o. Întrebaţi pe oricine. Nu ar fi trebuit să o înşel 
niciodată. E greu, nu înţelegeţi? Femeile îmi fac mereu avansuri. 
Casey nu a înţeles niciodată acest lucru. 

Uşa se deschise din nou, de această dată fără ca nimeni să 
bată în uşă, şi Tom Peyser, confidentul lui Dowling, un avocat 
plătit cu o mie de dolari pe oră, intră în încăpere. 

— Să nu spui nimic, Marc. Care sunt acuzaţiile? mă întrebă 
avocatul. 

Aveam sentimente năvalnice şi contradictorii: furie și exaltare 
în acelaşi timp. 

Declaraţia lui Dowling era înregistrată, iar procurorul avea să 
o folosească împotriva lui ca să-l înfunde. 

Nici măcar nu l-am privit pe avocat. Am spus doar: 

— Ridicaţi-vă, domnule Dowling. Sunteţi arestat pentru 
uciderea lui Casey Dowling. Aveţi dreptul să nu spuneţi nimic... 

Conklin îi puse cătuşele lui Dowling, în timp ce eu îi citeam 
drepturile. Dowling protesta încă: 

— A fost legitimă apărare! 

— Cine ştie? Poate că juraţii vă vor crede, i-am spus uitându- 
mă la chipul de care se îndrăgostiseră pe vremuri mii de femei. 
Dar ştiţi ce cred eu? Sunteţi un actor prost. Chiar foarte prost. 


Capitolul 109 

Nu ştiu dacă am mai simţit vreodată atâta nevoie să beau 
ceva. M-am întâlnit cu Cindy la parterul clădirii la şase jumătate 
şi am hotărât să mergem cu Explorerul meu la Susie's. Mă 
bucuram că puteam să petrec ceva timp singură cu Cindy, mai 
ales că aveam ceva exclusiv, destul de picant pentru ea. 

Ploaia începea să se înteţească - obişnuita furtună din fiecare 
seară. În timp ce ştergătoarele se mişcau ritmic pe parbriz, 
îndepărtând apa, i-am povestit lui Cindy cum „bomba” livrată la 
Palatul de Justiţie s-a dovedit a fi un pachet cu bijuterii de patru 
milioane de dolari. 

— Cred că Hello Kitty a returnat bijuteriile pentru că nu voia 
ca acuzaţia aceea de „crimă în timpul jafului” să-i atârne 
deasupra capului. 

— Dar ce scria, mai exact, în scrisoarea trimisă de ea? întrebă 
Cindy. 

— Cindy, poţi avea exclusivitate în privinţa lui Kitty, dar faptul 
că îl vom acuza pe Dowling de crimă trebuie să rămână 
confidenţial, ne-am înţeles? 

— Bine, zise Cindy. O să găsesc o altă sursă pentru ştirea cu 
Dowling mâine-dimineaţă. Dar e incredibil faptul că Hello Kitty a 
înapoiat bunurile. 

l-am zâmbit lui Cindy, citându-i din scrisoarea lui Hello Kitty, 
apoi am parcat cât mai aproape de Susie's. Am coborât 
amândouă din maşină chicotind ca niște fetiţe şi am fugit prin 
ploaia torențială până la intrarea în local. 

să intri la Susie's este o experienţă unică de fiecare dată. Noi 
am frecventat acest local ani la rând, aşa că avem multe 
amintiri legate de el. Aroma deosebita de tocană de peşte - una 
dintre specilităţile condimentate de la Susie's - te întâmpina de 
la uşă. Formaţia interpreta o melodie, iar la bar erau o mulţime 
de singuratici. 

Am zărit-o pe Yuki stând pe un scaun înalt din faţa barului. Mi- 
am făcut loc prin mulţime, împreună cu Cindy, şi am bătut-o pe 
umăr pe Yuki, iar ea s-a întors și ne-a îmbrăţişat pe mine şi pe 
Cindy. Apoi ne-a făcut cunoştinţă cu barmanul strigând ca să 
acopere zgomotul infernal. 

— Lindsay, Cindy, vi-l prezint pe Miles La Liberte. Miles, ele 
sunt prietenele mele, Lindsay Boxer şi Cindy Thomas. 


Am dat mâna cu Miles şi în timp ce ne luam rămas-bun de la 
el, Yuki s-a aplecat peste tejgheaua barului şi la sărutat pe buze. 

L-a sărutat! 

— Am lipsit prea mult din decor, i-am spus lui Yuki în timp ce 
treceam pe lângă bucătărie, îndreptându-se spre separeul din 
spatele localului. Ce înseamnă ceea ce tocmai am văzut? 

— E drăguţ, nu-i aşa? 

Yuki izbucni în râs şi luă meniurile de la Lorraine, apoi ne-am 
aşezat toate trei în separeul nostru. Am păstrat scaunul de 
lângă mine pentru Claire. 

— Al naibii de drăguţ, am spus eu. Şi de când durează această 
relaţie? 

— De câteva săptămâni. 

— Deci este ceva... serios? 

— Da, zise ea roşind şi zâmbind, în acelaşi timp. 

— Uau, exclamă Cindy. Ai ţinut asta secret? 

— Bravo ţie, Yuki! Un caz nou şi un iubit nou. O carafă de 
bere, te rog, i-am spus lui Lorraine. Patru pahare. 

— Şi eu am de făcut un anunţ, zise Claire împreunându-şi 
mâinile şi aplecându-se plină de entuziasm peste masă şi peste 
mine, căzându-mi practic în poală. Eu şi Rich locuim împreună, 
zise ea. 

— Uau, asta e fantastic, am spus eu şi am simţit asta din plin. 
Sută la sută. El nu mi-a spus nimic, am adăugat eu. 

— Am vrut să-ţi dau eu vestea, zise ea. 

Berea comandată ajunse pe masă, alături de un bol cu 
chipsuri de banane, iar Cindy începu să povestească despre 
cum împărţiseră spaţiul destinat garderobei şi că patul era prea 
moale pentru Rich, iar eu m-am gândit că trecuse mult timp de 
când nu mai fuseserăm fericite toate în acelaşi timp. Mi-aş fi 
dorit să fie acolo şi Claire, pentru a se bucura împreună cu noi. 

M-am întors, am aruncat o privire peste umăr şi am văzut-o 
înaintând grăbită pe culoarul îngust către separeul nostru. 
Expresia chipului ei putea fi comparată doar cu o eclipsă de 
soare. O furtună cu tunete şi fulgere era pe cale să se 
declanşeze. 


Capitolul 110 

Claire nici măcar nu ne salută. Se aşeză în separau, își turnă 
un pahar de bere şi spuse: 

— Îmi pare rău că am întârziat. Am stat până acum să verific 
în baza de date a Centrului de Medicină Legală, încercând să 
găsesc măcar un indiciu care să ne ajute să punem capăt 
dezastrului creat de Psihopatul Ruj de Buze. Edmund spune că 
ar trebui să dau jos de pe panoul din biroul meu pozele cu 
bebeluşii aceia morţi, dar vreau să le ţin expuse acolo până ce 
diavolul ăsta va fi arestat. 

— Ai aflat ceva? am întrebat-o eu. 

— Nu pot găsi ceva care să se potrivească în baza noastră de 
date. Nu am mai avut alte execuţii mamă-copil până acum şi 
nici litere scrise cu ruj. Tipul de dispersie a prafului de puşcă e 
unic. Care e motivaţia lui! Care o fi problema lui, ce-i 
declanşează psihoza? Nu am idee. Cindy, poţi să-mi dai 
chipsurile? 

— El spune că face asta pentru bani, zise Cindy. 

Claire încuviinţă din cap, apoi ridică mâna semnalând că nu 
terminase încă tot ce avea de spus. Mâncă un chips şi luă o 
înghiţitură de bere, apoi reluă ideea. 

— În regulă. E ceva neobişnuit, nu-i aşa, Linds? Un psihopat 
motivat de bani? Dar, oricum, să ne gândim la mesajul acela pe 
care l-a scris Gordon pe parbrizul maşinii proprii. „Acum vreau 
cinci milioane. Nu stricaţi din nou totul.” Ce se va întâmpla 
acum? mă întrebă Claire. 

— FBl-ul are maşina în custodie acum şi e cazul lor. Şi eu am 
fost solicitată să colaborez, e adevărat, dar Benbow este cel 
responsabil. 

Cindy interveni: 

— Ce s-ar întâmpla dacă am face noi ceva? Dacă Chronicle ar 
răspunde mesajului scris pe parbriz cu o scrisoare deschisă 
către criminal, aşa cum am mai făcut? 

— Fii mai explicită! La ce te gândeşti? întrebă Yuki. 

— Să zicem că Henry Tyler scrie scrisoarea. El spune „Avem 
cele cinci milioane şi vrem să stabilim o întâlnire”. Şi îl provoacă 
pe criminal întorcându-i mesajul: „Nu strica totul din nou”. 

— Şi apoi? o întrebă Yuki pe Cindy. Îi întindeţi o altă capcană? 
Cum se va sfârşi? 


Speram să fie o capcană care să nu mă mai implice. Nu ştiam 
dacă aş fi putut repeta ce făcusem în acea zi îngrozitoare, cu 
telefonul acela mobil agăţat de gâtul meu, fără să ştiu dacă şi 
când Gordon avea să ia banii şi să mă împuște. 

Dar trebuia să recunosc ceea ce era evident. 

— Vreţi să spuneţi că, dacă FBl-ul nu face repede ceva, 
Gordon va omori şi mai mulţi oameni ca să se facă înţeles, am 
spus eu. 

— Mai multe mame şi copii, zise Cindy. 

— Da, la asta mă gândesc, recunoscu Claire. Am o idee 
interesantă, diferită de cea anterioară. Cred că ar putea 
funcţiona. 


Capitolul 111 

Era a treia mea noapte la rând în duba de supraveghere, 
împreună cu Conklin şi Jacobi. Vehiculul era izolat fonic, lipsit de 
ventilaţie şi conectat wireless cu două polițiste sub acoperire din 
zona Nordstrom, San Francisco Centre, care împingeau nişte 
cărucioare cu păpuşi de mărimea unor bebeluşi. O ascultam pe 
cea care ţinea loc de momeală şi pe care trebuia să o 
supraveghez eu - agenta Heather Thomson - care fredona Cant 
Touch Me. Conklin o supraveghea pe Connie Cacase, recrut la 
Moravuri, o tânără de douăzeci de ani cu înfăţişare naivă şi 
inofensivă. 

Mai erau încă şapte dube pline cu poliţişti de la trei divizii, dar 
şi cu agenţi FBI, fiecare vehicul urmărind şi supraveghind agenţi 
sub acoperire care împingeau cărucioare în toate mallurile din 
oraş. 

În timp ce presa dădea non-stop alarma asupra Criminalului 
Ruj de Buze, primarul, cei de la poliţie și FBl-ul refuzaseră să 
publice un mesaj pentru Peter Gordon. Şi nici el nu mai stabilise 
niciun contact. 

să fi fost furios? Stresat? Aştepta momentul potrivit? Unde 
era? 

Dacă era devotat tiparului său, aşteptase destul de mult până 
să înceapă din nou să ucidă. 

Duba noastră era parcată pe Sutter, la o aruncătură de băț de 
parcarea de la Sutter-Stockton, la numai o stradă de Nordstrom 
şi la două străzi distanţă de Macy's Union Square. 

Cu căştile în urechi, Jacobi păstra legătura cu dispeceratul 
poliţiei şi avea un microfon deschis permanent pentru agentul 
special Benbow, care se afla într-un centru mobil de comandă 
parcat la două străzi de locul în care ne aflam noi. 

Planul lui Claire avea sens, dar era departe de a fi infailibil. 
Eram cu toţii gata să sărim, dar deocamdată nu aveam pe cine 
sări. Jacobi făcea schimb de informaţii cu Benbow când am auzit 
în căşti nişte împuşcături. Heather se opri brusc din fredonat. 

— Heather? am strigat eu în microfon. Spune ceva! 

— Au fost nişte focuri de armă? întrebă ea. 

— Nu vezi nimic? 

— Sunt pe Stockton. Cred că împuşcăturile s-au auzit din 
parcarea supraetajată. 

Am strigat la Jacobi şi Concklin: 


— Focuri de armă! Agentul Thomson e bine. Richie, ce ştii de 
Connie? E teafără? 

— Connie e bine. 

— Nu ştiu ce naiba s-a întâmplat, dar e de rău. Păstrează 
legătura, i-am spus lui Jacobi. 

Mi-am pus vesta antiglonţ, m-am dus în spatele dubei, am 
deschis portierele şi am ieşit din maşină. Concklin era chiar 
lângă mine. 

Să fi ieşit Peter Gordon la suprafaţă? Dacă era aşa, ce făcuse? 


Capitolul 112 

Peter Gordon o urmărise pe femeie prin magazin, uitându-se 
cum aceasta îşi acoperea copilul cu o pătură până sub bărbie, 
înainte de a ieşi cu căruciorul în răcoarea nopţii. 

Ţinta lui nu era regina frumuseţii, dar avea nişte mişcări 
fascinante din şolduri, mersul ei fiind legănat și unduitor. Pete îi 
dădu chiar şi un nume: Wilma Flintstone, care i se potrivea 
perfect. O rochiţă cu buline, părul răsucit în sus şi Pebbles în 
cărucior. Wilma îşi puse geanta în căruciorul copilului şi părăsi 
trotuarul îndreptându-se către parcarea de la Sutter şi Stockon. 
Pete ştia foarte bine parcarea. Era enormă - o mulţime de 
paliere pe mai multe etaje -, ultimul nivel de sus fiind 
descoperit, vizibil de pe clădirile înalte din jur. 

Gordon păstra o distanţă constantă de trei metri de Wilma, 
fără să scape din ochi grupurile de agenţi de securitate din 
colţurile incintei, când o familie de patru idioţi se intercală între 
el şi Wilma, periclitându-i zona de siguranţă. Pete bătu în 
retragere. Işi trase pe ochi cozorocul şepcii şi urmărindu-şi ţinta 
în parcare, înaintă pe pasarela pietonală îngustă care mărginea 
rampa. Familia care-i bloca vizibilitatea dispăru. Pete mări din 
nou pasul, căutând-o din ochi, printre rândurile de maşini 
parcate pe Wilma, în rochia ei cu buline. Erau trecători peste tot. 

Se auzeau motoare pornind şi scârţâit de anvelope atunci 
când vehiculele coborau rampa. 

Pete începu să-şi facă griji că o pierduse pe Wilma, când 
rochia ei îi sări în ochi. Femeia se chinuia să vâre căruciorul în 
cabina unui ascensor. Uşile se închiseră după ea şi indicatorul 
de deasupra se aprinse, semnalând că ascensorul urca, apoi se 
opri la numărul trei. Pete se repezi spre scări şi urcă într-un 
suflet două etaje. Când ajunse la nivelul al treilea nici măcar nu 
gâfâia. 

Şoferii maşinilor căutau pe culoare câte un loc liber de 
parcare, dar în jurul lui nu mai văzu pe nimeni care să meargă 
pe jos. Pete îşi atinse arma de la centură, ocoli un stâlp şi ajunse 
în faţa Wilmei. Se opri şi îi aruncă o privire. 

Ea îl văzu. 

Pe chipul Wilmei se citea panica. Ea se zgâi la el făcând ochii 
mari, apoi întoarse căruciorul încercând să-l evite, şi o luă la 
fugă spre maşina ei. Roţile căruciorului scoteau un scârţâit 
ciudat - un soi de wic-wic - pe asfalt. 


— Domnişoară, strigă Pete. Vreţi să aşteptaţi o clipă? 

Wilma îi strigă peste umăr: 

— Stai departe de mine! Wu te apropia! 

Wilma îl descoperise, probabil, dar nu avea unde să fugă din 
cauza copilului care-i îngreuna mişcările. 

— Doamnă, m-aţi înţeles greşit. Telefonul meu e mort. Uitaţi- 
vă. 
Femeia se lipise cu spatele de Volkswagenul ei Passat, cu o 
mână pe mânerul căruciorului şi cu gura căscată, în timp ce 
căuta disperată cu privirea pe cineva care să o ajute. Copilul 
scoase un țipăt. Wilma se întinse peste cărucior, iar când se 
ridică, Pete văzu că femeia ţinea îndreptat spre el un pistol de 
calibru 22. El încercă să-și scoată pistolul, dar acesta i se agăţă 
în cămaşă. Gura pistolului său se ridica spre femeie când auzi 
împuşcătura și simţi o arsură în umărul său drept. Arma îi sări 
din mână şi zdrăngăni la impactul cu pardoseala de beton. 

Pete strigă „Târfă proastă!” şi se aplecă după pistol. Un glonţ 
şuieră la numai doi centimetri de nasul lui şi se înfipse în beton. 
Se rostogoli şi rămase întins pe spate ţinând pistolul în mâna 
stângă. 

— Nu mişca, Wilma, zise el, ochind. 

Dar vederea i se înceţoşă şi luminile începură să-i joace în 
faţa ochilor. Apăsă pe trăgaci de câteva ori la rând, dar nu reuşi 
să o doboare. Wilma trase din nou. 

Şi continuă să tragă. 


Capitolul 113 

Alergam pe Sutter în timp ce Jacobi urla în telefonul pe care-l 
tineam lipit de ureche: 

— Nu e unul de-ai noştri! 

— Mai spune o dată. 

— Niciunul dintre oamenii noştri nu e implicat în schimbul de 
focuri. Am primit un apel la 911. Focuri de armă în parcarea de 
la Sutter-Stockton. Al treilea etaj. 

L-am strigat pe Conklin peste urletul tânguitor al sirenelor. 
Eram la mai mulţi metri de parcare, dar în scurt timp am ajuns 
înăuntru, paşii noştri răsunând pe treptele din tablă striată pe 
care le urcam câte două odată, cu armele scoase. 

Am ajuns la etajul al treilea şi am auzit un copil ţipând. Am 
alergat în direcţia din care venea ţipătul. O femeie de vreo 
douăzeci de ani stătea încremenită, la numai câţiva metri de un 
bărbat cu faţa în sus şi picioarele şi mâinile întinse în lături. Ea 
ţinea un pistol. 

M-am apropiat încet de femeie, cu insigna ridicată, şi i-am 
spus: 

— Sunt sergentul Boxer. E totul în regulă acum. Vă rog să-mi 
daţi pistolul. 

— E chiar el, nu-i aşa? zise ea, încă transfigurată, în timp ce 
copilul ţipa în spatele ei. Femeia aceea, medicul legist, a spus să 
purtăm armă, iar eu am ascultat-o. El e, nu? E criminalul, nu-i 
aşa? 

Am fost nevoită să-mi bag pistolul în toc, să scutur 
încheietura femeii şi să-i desprind pe rând degetele de pe 
pistolul de calibru 22. 

La câţiva metri distanţă, Conklin trase un şut pistolului rămas 
în mâna inertă a bărbatului întins la pământ. 

M-am dus lângă Conklin şi am pus degetele pe artera carotidă 
a bărbatului căzut. 

— Rich, are puls. 

Conklin chemă o ambulanţă, iar maşinile de polișie urcară 
rampa. L-am privit pe Peter Gordon, fără să mă pot abţine. 
Acesta era monstrul care executase inutil oameni, dintre care 
cinci copii. Un criminal care îşi terorizase familia şi ţinuse ostatic 
un oraş întreg. 


Bărbatul sângera abundent înroşind pardoseala din beton. Nu 
voiam să-l pierd. Voiam să-l văd în salopeta portocalie de 
puşcăriaş, încătuşat în boxa acuzaților. 

Voiam să aud versiunea lui distorsionată despre lume. Voiam 
să plătească cu nouă pedepse consecutive pe viaţă, câte una 
pentru fiecare fiinţă pe care o asasinase. Voiam să plătească. 

Am pus mâna pe rană, încercând să opresc şuvoiul de sânge 
care ţâşnea din artera lui femurală. Aproape ca am sărit în sus 
atunci când Gordon a întredeschis ochii, ca un somnambul, şi i-a 
întors spre mine, spunând: 

— Scum... po. Cred că... sunt împuşcat. 

M-am aplecat atât de aproape de faţa lui, încât parcă 
simţeam o adiere atunci când închidea şi deschidea ochii. 

L-am întrebat: 

— De ce i-ai împuşcat, ticălosule? 

El zâmbi, spunând: 

— De ce nu? 

Apoi expiră, horcăi şi muri. 


Epilog 
911 


Capitolul 114 

Era 25 septembrie, iar Joe şi cu mine invitaserăm la masă 
câţiva prieteni pentru a sărbători reuşita noastră şi zilele fericite 
ce aveau să urmeze. 

În cuptor se perpelea un jambon cu glazură picantă de 
mango. Martha cerşea umilă o bucată de carne, dar primi în 
schimb un biscuit Milk-Bone. 

Aveam pe mine un chimono şi o mască de avocado în timp ce 
curăţăm cartofii, iar Joe tăia merele pentru cobbler?8. 

San Francisco 49ers juca împotriva echipei Cowboys, iar la 
televizor se auzeau uralele mulţimii când telefonul lui Joe începu 
să sune. 

— Nu răspunde, iubitule, l-am rugat. 

Nu glumeam, dar el a rânjit, ridicând receptorul. Nu primisem 
de săptămâni bune un telefon care să nu mă facă să trec prin 
chinurile iadului şi, sincer, eram atât de epuizată din cauza 
slujbei mele, încât nu mai suportam nimic - un bec ars sau o 
unghie ruptă. Nici măcar o scădere bruscă de temperatură. Pur 
şi simplu nu mai suportam. 

Joe s-a dus cu telefonul în living, iar eu am spălat cartofii şi i- 
am pus la fiert. Eram în baie ştergându-mi masca de avocado de 
pe faţă când l-am auzit pe Joe strigându-mă. Am închis robinetul 
şi mi-am tamponat ochii cu un prosop pufos, iar când m-am 
întors în living, Joe avea o expresie sumbră. 

— Un avion plin cu oameni se află pe pista de la Dulles 
International, zise el. La bordul acestuia este un tip care mi-a 
fost informator cu mulţi ani în urmă. A urcat în avion cu 
explozibil C4 în bagajul său de mână. Ameninţă să arunce 
avionul în aer. 

— Oh, Dummnezeule! Şi agenţii federali vor să-ţi ceară 
părerea? 

— Nu chiar. Tipul cu explozibilul, Waleed Mohamed, vrea să 
vorbească numai cu mine. 

Joe era director adjunct al Agenţiei de Securitate Naţională pe 
vremea când ne cunoscuserăm şi devenise consultant pentru 
securitate la nivel înalt atunci când se mutase aici din DC - un 
consultant care lucra de acasă. 

— Deci trebuie să-l suni pe individ, am spus eu. Să stau de 
vorbă cu el. 


28 Plăcintă (n.tr.) 


— Trebuie să zbor la Washington, zise Joe venind spre mine şi 
cuprinzându-mă cu braţele. Au trimis o maşină după mine. 
Trebuie să plec chiar acum. 

Mi-am simţit inima oprindu-se în loc. 

Era o prostie, dar simţeam nevoia să-l opresc pe Joe, să-l ţin 
în braţe şi să plâng, spunându-i că nu putea sa plece şi că, dacă 
pleca, aveam să plâng neîncetat până la întoarcerea lui. 

— Fă ceea ce trebuie să faci, i-am spus. 


Capitolul 115 

Eram îmbrăcată atunci când au sosit Yuki şi Miles. 

Miles, acel barman încântător, mi-a adus în dar o sticlă de vin, 
povestindu-mi în detaliu despre calităţile deosebite ale acestuia. 
Abia dacă l-am auzit, dar sunt sigură că i-am mulţumit. Yuki m-a 
întrebat unde era Joe, iar eu i-am răspuns cu voce stinsă şi 
lacrimi în ochi că fusese nevoit să plece de urgenţă la 
Washington. 

Mi-am întors capul ca să nu-mi vadă ochii umezi şi să fie 
martora acelei spaime teribile care mă cuprinsese. Ea m-a 
urmat în bucătărie şi m-a ajutat să aranjez pe un platou brânza 
şi măslinele. 

— Ce se petrece, Lindsay? m-a întrebat ea. 

— Nu te uita asa la mine! Doar că toate s-au adunat si nu mai 
suport. Ştii tu. Toate. 

— Când se întoarce Joe? 

Am ridicat din umeri. Se auzi soneria. 

Martha începu să latre bucuroasă când am deschis uşa. Erau 
Edmund şi Claire. Claire m-a îmbrăţişat cu toată dragostea şi mi- 
a întins un buchet mare de flori. 

— Lindsay, eşti superbă în roşu, spuse Edmund. Eşti superbă 
oricum, dar cu siguranţă roşul te prinde foarte bine. 

Edmund i se alătură lui Miles în faţa televizorului şi începură 
să comenteze entuziasmați un meci de forbal în timp ce Claire 
intră în bucătărie căutând o vază pentru flori. 

Atunci când Cindy şi Rich apărură la uşa mea, mi-am dat 
seama că era prima dată când îi vedeam ieşind împreună. Şi 
poate că era prima dată când ieşeau propriu-zis în public. Faptul 
că acest debut avea loc la mine acasă mi se părea grozav. Le- 
am spus că Joe era plecat din oraş şi de ce. 

Rich mă întrebă: 

— Vrei să caud nişte CD-uri, să ascultăm ceva, Linds? 

— Mulţumesc. Ar fi grozav. 

Richie căuta de zor printre CD-uri, iar eu scoteam jambonul 
din cuptor când am auzit telefoanele sunând - toate din cele 
patru camere, simultan. 

— Nu răspunzi la telefon? mă întrebă Claire. 

— Nu pot să sufăr telefoanele. 

— Ar putea fi Jacobi. 

— M-ar suna pe telefonul mobil. 


În clipa aceea, am auzit şi telefonul meu mobil sunând în 
geantă. L-am scos şi m-am uitat la numele de pe ecran. Nu am 
recunoscut numărul. Poate, m-am gândit eu, era numărul 
misterioasei femei cu care ieşise în seara aceea Jacobi. 

— Warren, te-ai rătăcit? 

— Sergent Boxer? 

— Da. Cine e? 

— Sunt comandantul John Jordan. Mă tem că a avut loc un 
incident. Am vrut să vă anunţ personal, înainte să auziţi la ştiri. 

Mintea mea alerga nebunește, ca un ac pe suprafaţa unui disc 
vechi de vinil. Nu putea fi vorba despre ostaticii din Washington. 
Joe nu avusese timp să ajungă acolo, nu încă. Avionul lui abia 
decolase la ora aceea. Prin fanta din perete am aruncat o privire 
la ecranul televizorului din living. „Capetele vorbitoare” de la 
ştiri luaseră locul meciului de fotbal, iar ştirile de ultimă oră erau 
afişate pe banner: CHARTER PRĂBUŞIT ÎN CALIFORNIA. 

Imaginile filmate din elicopter apărură pe ecranul 
televizorului: o vale cu vegetație abundentă presărată cu 
resturile unui avion prăbuşit şi o coloană de fum negru 
ridicându-se de la locul accidentului. Comandantul îmi vorbea în 
continuare, dar eu nu-i mai auzeam cuvintele. Ştiam deja. 
Avionul lui Joe se prăbuşise. Ei nu ştiau cauza accidentului, dacă 
avionul explodase în aer sau pur şi simplu se prăbuşise. 

Luminile din jurul meu păliră, iar eu m-am prăbuşit. 


Capitolul 116 

Mi se părea că înotam din neant spre suprafaţă, la lumină, 
auzind-o ca prin vis pe Claire vorbind cu Cindy. Am simţit ceva 
rece pe frunte şi lăbuţele Marthtei pe pieptul meu. Pleoapele mi 
s-au deschis. Mă uitam în tavanul din dormitorul meu. Unde era 
Joe? 

Claire spuse: 

— Sunt aici, draga mea. Suntem cu toţii aici. 

— Joe? Joe este...? am strigat eu. Oh, nu! Oh, Doamne, nu! 

Claire mă privi neajutorată. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe 
obraji. Cindy mă prinse de mână şi Yuki izbucni şi ea în plâns, 
incapabilă să vorbească. 

Eram copleşită. Mă simţeam pustie, cu sufletul golit. Totul era 
atât de dureros, de şocant, încât îmi doream să mor. M-am 
întors pe o parte, astfel încât să nu mai văd pe nimeni şi mi-am 
acoperit capul cu o pernă. Nu puteam să-mi opresc suspinele. 

— Sunt aici, scumpo, zise Claire. 

— Spune-le tuturor să plece acasă. Te rog, am rugat-o eu. 

Claire nu mi-a răspuns. Uşa s-a închis în urma ei, iar eu am 
luat în braţe perna lui Joe şi am început să mă legăn singură, 
alunecând într-un somn care era mai mult o cădere într-un abis 
fără fund decât un vis. 

M-am trezit fără să ştiu de ce mă înecam în întuneric. 

— Cât e ceasul? am întrebat cu faţa în pernă. 

— Aproape cinci, răspunse Claire. 

— După-amiază? 

— Da. 

— Am dormit doar o oră? 

— Am să-ţi aduc ceva să poţi dormi, zise ea. [i-am prescris 
nişte pilule. 

Mi-am tras pătura peste cap. M-am înălţat din nou la 
suprafaţă din întuneric, de această dată din cauza vocilor 
ridicate şi a chiotelor de bucurie. Ce naiba? Visam încă? 

Uşa dormitorului se deschise şi cineva aprinse lumina. Joe era 
acolo, lângă mine. 

L-am strigat pe nume. Era cu adevărat el? Era el? Sau eram 
pe cale să-mi pierd minţile? 

Joe deschise larg braţele, iar eu m-am aruncat la pieptul lui. 
Am simţit materialul aspru de lână al hainei lui Joe zgâriindu-mi 
pieptul şi l-am auzit rostindu-mi numele. 


M-am tras înapoi şi l-am privit din nou, ca să mă asigur că era 
chiar el, în carne şi oase. Încăperea se umplu cu prietenii mei, 
care ne priveau stând în picioare. 

— Sunt bine. Sunt teafăr, iubito. Sunt aici. 

Am început iarăşi să plâng şi l-am rugat pe Joe să-mi spună ce 
se întâmplase. 

— Eram la aeroport, zise Joe. Al nostru, San Francisco 
International, când am primit un telefon de la contactele mele 
din Washington şi am aflat că pasagerii din avion reușiseră să-l 
dezarmeze pe Waleed. Totul se terminase cu bine. Puteam să 
mă întorc acasă. Am aşteptat apoi o maşină. Nu am ştiut nimic 
despre avionul prăbuşit, Lindsay, până ce şoferul meu nu a 
deschis radioul şi nu mi-a dat de ştire. 

Am fost ajutată să ies din dormitor şi să mă aşez la masă. Joe 
a luat loc lângă mine. Mâncarea era rece şi gumoasă, dar mie 
mi s-a părut cea mai bună din vinaţa mea. Vinul a fost turnat în 
pahare şi au fost rostite toasturi. M-am uitat în jurul mesei şi am 
realizat în cele din urmă: Jacobi nu era acolo. 

— Rich, ştii ceva de Jacobi? 

— Nu a sunat, să ştii, zise Rich. 

Am ridicat paharul pentru noua prietenă a lui Jacobi. Am 
mâncat cu poftă cobblerul cu mere făcut de Joe, și apropo, cei 
de la San Francisco 49ers au câştigat meciul. 

Eram epuizată de atâtea emoţii şi nici măcar nu am încercat 
să opresc pe cineva să strângă masa. La opt seara eram în pat, 
pregătită de culcare, ţinându-l în braţe pe Joe. 


Capitolul 117 

Telefonul sună de mai multe ori în noaptea aceea şi în 
dimineaţa următoare. l-am spus lui Joe că era un om mort dacă 
încerca să-l deschidă, apoi am scos din priză toate telefoanele 
din apartament, am ascuns mobilele în seiful din perete şi am 
schimbat combinaţia acestuia. 

Joe şi cu mine am luat-o pe Martha la o plimbare, iar când ne- 
am întors, Joe a făcut omletă cu jambon şi brânză folosind ce 
mai rămăsese de la masa anterioară. 

Era după prânz, aşa că am deschis vinul adus de Miles. Joe a 
sorbit din el, s-a uitat la sticlă şi a spus „Uau”. Cumpăraserăm - 
dar niciodată nu ne facuserăm timp să urmărim complet - 
primul sezon din Lost, aşa că am tras fotoliile în faţa 
televizorului şi am urmărit şase episoade din serial, am făcut 
apoi o pauză de pizza şi bere, apoi ne-am uitat împreună la ştiri. 

Am aflat că avionul prăbuşit nu fusese sabotat. Cauza fusese 
o eroare de pilotaj destul de gravă, pentru că patru oameni 
muriseră, dar am simţit o uşurare ştiind că nu fusese un atentat 
la viaţa lui Joe. Am urmărit încă cinci episoade din Lost şi 
probabil unii ar spune că fusese o zi irosită, dar Joe, berea şi 
serialul tv - exact în ordinea asta - erau tot ce-mi trebuia. Am 
adormit în braţele lui Joe urmărind o înregistrare cu Bill Maher, 
invitat la Late, Late Show cu Craig Ferguson. 

Am închis televizorul şi l-am trezit pe Joe scuturându-l uşurel. 

— Ce e? 

— Te iubesc, i-am spus eu. 

— Fireşte că mă iubeşti. Şi eu te iubesc. Mi-aş dori să existe o 
cale mai credibilă, mai expresivă de a spune asta. Păcat că nu 
te poţi strecura pe sub pielea mea ca să simți cât de mult te 
iubesc. 

Am izbucnit în râs. Doamne, ce bine mă simţeam că puteam 
să râd! 

— Te cred, iubitule, i-am spus. 

Când m-am trezit din nou era dimineaţă. Am luat-o pe Martha 
la o plimbare, iar când ne-am întors, l-am urmărit pe Joe cum 
dormea în timp ce mă îmbrăcam. Am conectat din nou 
telefoanele la priză şi am golit un pahar cu suc de portocale. Mi- 
am pus arma în toc, am deschis seiful din perete şi am scos 
telefoanele noastre mobile. Am lăsat mobilul lui Joe pe noptieră 
şi l-am sărutat. Joe a deschis somnoros ochii albaştri. 


— Cum te simţi, blondino? 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine. Sună-mă mai târziu. 

Martha s-a suit în pat lângă Joe, iar eu am ieşit afară şi m-am 
dus la maşină, amintindu-mi în timp ce mă urcam la volan să-mi 
verific mesajele pe telefon. Pierdusem patru apeluri, toate de la 
Jacobi. Eram alarmată şi copleşită de vinovăţie. Il iubeam pe 
Jacobi. Ţineam la el ca la tatăl pe care mi-aş fi dorit să-l am. Ce 
se întâmplase cu el? Cât de tare îl supărasem? 

Am apăsat tastele şi am ascultat primul mesaj al lui Jacobi: 


„Boxer, îmi pare rău că am lipsit de la petrecerea ta, dar 
am fost reţinut la Palatul de Justiţie, cu Tracchio şi primarul. 
Ideea de bază: Tracchio s-a săturat. Işi dă demisia, iar eu 
am fost promovat la gradul de căpitan”. 


Am rămas cu gura căscată şi m-am enervat la culme când 
bipul a întrerupt mesajul. Aşa că am trecut la mesajul următor 
trimis de Jacobi cu mai multe ore în urmă. 


„Boxer, cum îţi spuneam, îţi poţi relua vechea ta slujbă. 
Vei fi din nou locotenent, cu toate beneficiile de rigoare, ha- 
ha. Dar poţi să fii sigură că vei face în continuare jocurile la 
Omucideri. O să cer mai mulţi oameni, îţi promit. Dacă nu 
vrei tu postul, o să i-l dau lui Jackson Brady. Fireşte, pe tine 
te-am întrebat prima, dar trebuie să mă anunţi imediat. 
Şeful va face anunţul marţi dimineaţă la prima oră.” 


Următoarele mesaje de la Jacobi erau scurte: „Boxer, sună- 
mă.” Ultimul fusese trimis în timpul nopţii. Depăşisem un 
termen-limită de care nici nu ştiusem. Ce decisese Jacobi? Să 
mă pună pe mine în locul lui sau pe Brady? In mod clar, 
pierdusem şansa de a vota. Am încercat să-l sun pe Jacobi, dar 
era ocupat. La fel s-a întâmplat şi la a doua încercare. 

Am pornit motorul maşinii, îndreptându-mă spre Palatul de 
Justiţie, dar încotro mă îndreptam de fapt? Nu aveam idee. 


Un nou roman din celebra serie Womens Murder Club. O tânără 
mamă și pruncul ei sunt uciși în parcarea unui centru comercial. 
Nu există martori, iar detectivul Lindsay Boxer incearcă să dea de 
urma asasinului, pornind de la unicul indiciu lăsat în urmă 


de acesta, un mesaj misterios scris cu ruj pe parbrizul unei mașini. 


În aceeași seară, un actor celebru la Hollywood suferă o grea 


pierdere — soţia i-a fost omorâtă, iar din seif i-au dispărut bijuterii 
În valoare de milioane de dolari —, ceea ce înseamnă că Lindsay 


și prietenele ci trebuie să intervină din nou. 


N-am început niciodată o carte scrisă de Patterson 


care să nu mi se lipească de degete. 
Larry King, USA Today 


Cei care nu au citit niciunul dintre romanele seriei 


Women’s Murder Club nu stiu ce pierd. 
BookReporter.com 


A 9-a judecată îi va lăsa pe cititori tânjind după mai mult 
Nu toate cazurile sunt rezolvate şi nici sergentul Lindsay Boxer nu 
scapă definitiv de necazuri în viața personală, autorii 
determinându-i pe cititori să aştepte cu sufletul la gură 


următorul roman al seriei. 
mysterylibrarian.com 


ISBN 978-606-609-848-9 


N 


9 "786066 "098489 


www. ran ro 


editura rao