James Patterson — [Clubul fetelor] 06 A 6-a tinta

JAMES 
Pitie 


În seria 
CLUBUL FETELOR DE LA CRIME 


au apărut: 


1 -ul pe lista morţii 
A 2-a şansă 
Al 3-lea caz 
4 Iulie 
Al 5-lea călăreț 


JAMES PATTERSON 
şi MAXINE PAETRO 


A 6-a [intă 


Editura Rao, 2011 


Cuprins 


Mulţumiri 

POLO ccsataea oneste ee egal pa acte EXCURSIONISI DE O ZI 
Partea întâi .............. ÎL CUNOAŞTEŢI PE ACEST BĂRBAT? 
Partea a doua pesta afin it FATA CU OCHI CĂPRUI 
Partea a treia it aid pocainta lila DAREA DE SEAMĂ 
Partea a patra .............. STATUL ÎMPOTRIVA LUI ALFRED 
BRINKLEY 

Partea a cincea scena ce adie aaa FRED-A-LITO-LINDO 


EPOQ reremen RR PRIORITAR A O AL ŞASELEA GLONŢ 


Mulţumiri 


Mulţumirile noastre se îndreaptă către profesioniştii 
care ne-au pus la dispoziţie cu generozitate timpul şi 
cunoştinţele lor: doctor Maria Paige, psihiatru şi autor, 
doctor Humphrey Germaniuk, patolog criminalist şi legist 
în Trumbull County, Ohio; căpitan Richard Conklin, şeful 
Departamentului de Poliţie din Stamford, Connecticut; 
Allen Ross, medic, Montague, Massachusetts; experţii 
legali Philip Hoffman, New York City; Melody Fujimori, 
San Francisco şi Mickey Sherman, excelent avocat de 
drept penal, Stamford, Connecticut. 

Mulţumiri speciale documentariştilor noştri minunaţi 
Don MacBain, Ellie Shurtleff şi Lynn Colomello. 


Prolog 
EXCURSIONIST DE O ZI! 


! În original, în limba engleză, Day Tripper, titlul unui cântec 
interpretat de trupa Beatles (n. tr.). 


Capitolul 1 


Fred Brinkley, un ucigaş la pândă, stă aşezat cu umerii 
lăsaţi şi privirea-n pământ, pe bancheta albastră, tapiţată, 
de pe puntea superioară a feribotului. Soarele de 
noiembrie, asemenea unui ochi mare şi alb, dogoreşte 
pământul în timp ce catamaranul brăzdează Golful San 
Francisco. Fred Brinkley îşi ridică deodată privirea spre 
soare. 

O umbră cade peste el şi o voce de copil întreabă: 

— Domnule, aţi putea să ne faceţi o poză? 

Fred scutură din cap - nu, nu, nu. Furia îl face să se 
încordeze asemenea unui arc de ceas şi-şi simte capul 
strâns ca într-o menghină. 

Ar vrea să-l strivească pe copil ca pe o insectă. 

Fred îşi întoarce privirea şi fredonează un cântecel în 
minte: „Ay, ay, ay, ay, Sau-sa-lito-lindo”, încercând să 
oprească vocile din mintea sa. Ca să se liniştească, pune 
mâna pe Bucky prin haina impermeabilă de doc albastru, 
însă vocile continuă să-i vibreze în cap cu intensitatea unui 
ciocan rotopercutor. 

„Ratat. Rahat cu ochi.” 

Pescăruşii scot sunete ascuţite, ca de copii. Deasupra, 
soarele dogoreşte în ciuda cerului înnorat, dezvăluind 
parcă tuturor întunericul din sufletul lui Fred. Ei ştiu ce 
făcuse el. 

Pasageri în pantaloni scurţi şi şepci care fotografiază 
Insula Angel, Alcatrazul, Podul Golden Gate. 

O barcă trece în viteză, cu pânza principală strânsă. 
Valurile-i ajung la parapet. Fred se încovoaie, mintea lui 
înţelege nenorocirea care se apropie. Vede vela mare a 
bărcii  învârtindu-se. Aude  pocnitura puternică. O, 
Doamne! Barca! 

Cineva trebuie să plătească pentru asta! 

Fred tresare în momentul în care feribotul intră cu 
zgomot în marşarier şi puntea vibrează la andocare. 


Se ridică în picioare, se înghesuie prin mulţime şi trece 
printre cele opt mese albe şi printre rândurile de scaune 
uzate în timp ce „colegii” săi de feribot îl privesc cu 
suspiciune. 

Intră în compartimentul deschis de la proră, vede o 
mamă care-şi admonestează fiul, un băiat de vreo 8-9 ani 
cu părul şaten-deschis. 

— Mă scoţi din minţi! strigă femeia. 

Fred simte că arcul cedează. „Cineva trebuie să 
plătească.” 

Îşi strecoară mâna dreaptă în buzunarul de la haină: îl 
găseşte pe Bucky. 

Pune degetul pe trăgaci. 

Feribotul se opreşte brusc la locul de andocare. Oamenii 
încearcă să se sprijine apucându-i pe cei jur şi chicotind 
între ei. Se adună în rânduri şerpuitoare, de la proră şi de 
la pupă. 

Fred o fulgeră cu privirea pe femeia care continuă să-şi 
umilească fiul. E mică de statură, poartă pantaloni trei- 
sferturi de culoarea bronzului, iar bluza albă, din material 
moale, îi evidenţiază conturul sânilor şi sfârcurile tari. 

— Ce e cu tine, totuşi? strigă ea acoperind zgomotul 
motoarelor. Chiar mă enervezi, băiete. 

Bucky e în mâna lui Fred, un Smith & Wesson model 10, 
pulsând cu o viaţă proprie. 

Vocea tună: „Ucide-o! Ucide-o! Şi-a ieşit din minţi!” 

Bucky ţinteşte între sânii femeii. 

POC! 

Fred simte smucitura de la reculul armei, o vede pe 
femeie dându-se un pas înapoi, scoțând un mic scheunat şi 
zăreşte o pată înroşind bluza ei albă. 

Bun! 

Băieţelul urmăreşte căderea mamei lui pe punte cu ochii 
săi mari şi rotunzi şi scapă îngheţata de căpşuni din con. 
Urina i se prelinge pe partea din faţă a pantalonilor. 

Şi băiatul a făcut un lucru rău. 

POC! 


Capitolul 2 


O pânză albă, orbitoare se aşază peste mintea lui Fred în 
timp ce sângele se prelinge pe punte. „Bucky-cel-de- 
încredere” e fierbinte în mâna lui. Fred îşi plimbă privirea 
pe punte. 

Vocea din capul lui urlă: „Fugi. Salvează-te. N-ai făcut-o 
cu intenţie”. 

Uitându-se cu coada ochiului, Fred vede un bărbat care 
se pregăteşte să-l atace, cu faţa contorsionată de furie şi 
flăcările iadului în priviri. Fred îşi întinde braţul. 

POC. 

Un alt bărbat, un asiatic, cu ochii negri, severi, şi o gură 
subţire ca o linie albă, dă să-l apuce pe Bucky. 

POC. 

O femeie de origine afro-americană stă în apropiere, 
imobilizată de mulțime. Se întoarce spre el, cu obrajii ei 
rotunzi şi ochii mari. Îl priveşte fix în ochi şi... îi citeşte 
gândurile. 

— În regulă, băiete, îi spune, întinzând o mână 
tremurătoare, destul. Dă-mi arma. 

Femeia ştie ce a făcut. De unde ştie? 

POC. 

Fred se simte inundat de uşurare văzând cum cade 
femeia care-i citise gândurile. Mulțimea din micul 
compartiment se mişcă în valuri, ferindu-şi capul cu 
mâinile. Se îndreaptă întâi spre stânga, apoi spre dreapta, 
după cum îşi întoarce Fred capul. 

Le este frică de el. De el. 

La picioarele lui, negresa ţine un telefon în mâinile 
însângerate. Respirând zgomotos, femeia apasă tastele cu 
degetul mare. 

Nici să nu te gândeşti! Fred pune piciorul pe încheietura 
ei. Apoi se apleacă şi o priveşte în ochi. 

— Trebuia să mă fi oprit, îi spune printre dinţi. Era de 
datoria ta. 


Bucky îşi roteşte gura ţevii la tâmpla ei. 

— Nu! imploră ea. Te rog. 

— Mamă! strigă cineva. 

Un puşti negru, slăbuţ, de vreo 17-18 ani, se îndreaptă 
spre el cu o bucată de ţeavă pe umăr. O ţine ca pe o bâtă. 

Fred apasă trăgaciul în momentul în care nava se mişcă 
brusc - POC. 

Glonţul deviază. [Ţeava de metal cade pe punte, 
alunecând câţiva paşi. Băiatul aleargă spre femeie, se 
aruncă peste corpul ei. O protejează, oare? 

Oamenii se lasă jos sub bănci şi ţipetele lor se ridică 
înconjurându-l ca nişte limbi de foc. 

Pasarela fu coborâtă şi zăngănitul ei metalic se alătură 
zgomotului motoarelor. Bucky fixează mulţimea în timp ce 
Fred se uită peste parapet. 

Estimează distanţa. 

E mai bine de un metru până la structura de sprijin a 
pasarelei şi apoi un salt destul de mare până la doc. 

Fred îl pune pe Bucky în buzunar şi se prinde cu ambele 
mâini de parapet. Se arcuieşte, sare şi aterizează pe tălpile 
pantofilor săi Nike. Un nor trece prin faţa soarelui, 
învăluindu-l, făcându-l invizibil. 

„Mişcă-te repede, marinarule. Du-te.” 

Şi chiar aşa face - sare pe doc şi se îndreaptă în fugă 
spre piaţa de produse ecologice, unde se „dizolvă” în 
puhoiul de oameni din parcare. 

Merge pe jos, aproape relaxat, jumătate de stradă până 
la Embarcadero. 

Fredonând încetişor, el coboară în pas vioi treptele spre 
staţia de metrou şi nu se opreşte din fredonat nici după ce 
urcă în trenul care-l duce spre casă. 

„Ai reuşit, marinarule.” 


_ Partea întâi Ş 
IL CUNOASTETI PE ACEST BARBATI? 


Capitolul 3 


Eram liberă în acea dimineaţă de sâmbătă de la 
începutul lunii noiembrie, dar am fost chemată la locul 
unei crime pentru că în buzunarul victimei se afla cartea 
mea de vizită. 

Stăteam într-o cameră de zi întunecată, dintr-o casă 
pentru două familii de pe Seventeenth Street şi mă uitam 
la un biet nemernic pe nume Jose Alonzo. Fără cămaşă, cu 
o burtă mare, umerii încovoiaţi şi încheieturile mâinilor 
încătuşate la spate, şedea pe o canapea decolorată, cu 
arcurile lăsate într-o parte. Capul îi căzuse în piept şi 
lacrimile i se adunau sub bărbie. 

Nu-mi era deloc milă de el. 

— I s-au citit drepturile? l-am întrebat pe inspectorul 
Warren Jacobi, fostul meu partener care acum mi-era 
subaltern. 

Jacobi tocmai împlinise 51 de ani şi văzuse, în douăzeci 
şi cinci de ani, mai multe victime ucise, decât ar trebui să 
vadă zece poliţişti în toată viaţa lor. N 

— Da, i le-am citit eu, locotenente. Inainte să 
mărturisească. 

Pumnii lui Jacobi tresăriră pe lângă corp. Pe faţa lui 
ridată se citea dezgustul. 

— Îţi înţelegi drepturile? l-am întrebat pe Alonzo. 

A dat din cap şi a început să se smiorcăie din nou: 

— N-ar fi trebuit s-o fac, dar m-a înfuriat atât de tare. 

O fetiţă, cu o fundă murdară în păr şi cu un scutec ud 
atârnându-i până la genunchi, se agăţă de piciorul tatălui 
ei. Bocetele ei îmi rupeau inima. 

— Ce a făcut Rosa de te-a înfuriat? l-am întrebat pe 
Alonzo. Chiar vreau să ştiu. 

Rosa Alonso era întinsă pe podea, cu faţa ei frumoasă 
întoarsă către peretele scorojit de culoarea caramelului, cu 
capul despicat de fierul de călcat pe care soţul ei îl folosise 
să o doboare şi să-i ia viaţa. 


Masa de călcat se prăbuşise în jurul ei ca un cal mort, 
iar în aer se simţea mirosul de apret ars. 

Ultima dată când o văzusem pe Rosa, îmi spusese că nu 
putea să-şi părăsească soţul deoarece ar urmări-o s-o 
ucidă. 

Mi-aş fi dorit din inimă ca ea să-şi fi luat copilul şi să fi 
fugit. 

Inspectorul Richard Conklin, partenerul lui Jacobi, cel 
mai nou şi cel mai tânăr membru al echipei mele, intră în 
bucătărie. Rich turnă mâncare de pisici într-un bol pentru 
un motan bătrân, vărgat cu portocaliu, care mieuna pe 
masa laminată de bucătărie. Interesant. 

— Se poate să rămână singur aici mult timp, zise 
Conklin peste umăr. 

— Sună la Protecţia animalelor. 

— Au zis că sunt prea ocupati, locotenente. 

Conklin porni robinetele şi umplu un bol cu apă. 

— Ştiţi ce mi-a spus, doamnă poliţist? începu Alonzo. Mi- 
a zis: „Găseşte-ţi o slujbă”. Mi-am ieşit din fire, înţelegeţi? 

L-am țintuit cu privirea până când şi-a întors faţa 
dinspre mine şi a strigat către soţia sa moartă: 

— N-am vrut să fac asta, Rosa. Te rog. Mai dă-mi o 
şansă. 

Jacobi îl luă pe bărbat de braţ, îl ridică în picioare 
spunând: 

— Da, te iartă, amice. Hai să mergem. 

Copilul lansă un nou val de urlete când Patty Whelk, de 
la Protecţia copilului, intră pe uşa deschisă. 

— Bună, Lindsay, mă salută ea, călcând pe lângă 
victimă. Cine e mica prinţesă? 

Am ridicat fetiţa, i-am luat panglica murdară din părul 
cârlionţat şi i-am încredinţat-o lui Patty. 

— Anita Alonzo, i-am spus cu tristeţe, de acum eşti în 
mâinile statului. 

Eu şi Patty am schimbat priviri neputincioase în timp ce 
ea o ridica în braţe pe fetiţa bosumflată. 

Am lăsat-o pe Patty scotocind prin dormitor după un 
scutec curat. În timp ce Conklin a rămas să-i aştepte pe 


legişti, eu i-am urmat pe Jacobi şi Alonzo afară, în stradă. 

Mi-am luat rămas-bun de la Jacobi şi m-am urcat în 
Fordul meu Explorer vechi de trei ani, parcat lângă cei 
cinci metri de gunoi de pe stradă. Abia întorsesem cheia în 
contact când mi-a sunat telefonul Nextel, de la centură. „E 
sâmbătă. Lăsaţi-mă naibii în pace.” 

Am răspuns la al doilea ţârâit. 

Era superiorul meu, Anthony Tracchio. O tensiune 
neobişnuită i se simţea în voce în timp ce se silea să ridice 
vocea peste sunetul ascuţit al sirenelor. 

— Boxer, îmi zise, au avut loc Împuşcături pe unul dintre 
feriboturi. Pe Del Norte. Sunt trei morţi. Câţiva răniţi. Am 
nevoie de tine aici. Urgent. 


Capitolul 4 


Am avut o presimţire sumbră gândindu-mă la iadul care 
trebuie să se fi dezlănţuit ca să-l scoată pe şeful meu din 
casa lui confortabilă din Oakland într-o zi de sâmbătă. 
Presimţirea deveni şi mai sumbră în momentul în care am 
văzut şase maşini de poliţie parcate la intrarea spre dig şi 
încă două de patrulă pe trotuar, de-o parte şi de alta a 
terminalului Ferry Building. 

Un poliţist de patrulă mă strigă: 

— Pe aici, locotenente. Îmi făcu semn cu mâna să o iau 
pe aleea dinspre sud care ducea la doc. 

Am trecut pe lângă maşinile de patrulă, ambulante şi 
autospeciale de pompieri şi am parcat lângă terminal. Am 
deschis portiera şi am păşit în ceața de afară, la o 
temperatură de 15 grade Celsius. O briză destul de 
puternică isca valuri suficient de mari să facă feribotul Del 
Norte să se legene la locul de andocare. 

Activitatea poliţiei trezise interesul mulţimii şi o mie de 
oameni se plimbau între Ferry Building şi piaţa agricolă, 
făcând fotografii şi întrebându-i pe poliţişti ce se 
întâmplase. Parcă ar fi putut să adulmece mirosul de praf 
de puşcă şi sânge din aer. 

M-am aplecat pe sub banda galbenă care înconjura 
docul şi i-am salutat cu o mişcare a capului pe poliţiştii pe 
care îi cunoşteam. Mi-am ridicat privirea când l-am auzit 
pe 'Tracchio strigându-mă pe nume. 

Şeful stătea la locul de acces pe feribot. 

Purta un blazer din piele, pantaloni kaki marca Dockers 
şi şuviţa pieptănată peste chelie, fixată cu pomadă Vitalis. 
Îmi făcu semn să urc la bord. La fel se întâmplă şi în 
povestea cu păianjenul şi musca. 

M-am îndreptat spre el, dar înainte să ajung la 
jumătatea pasarelei, am fost nevoită să mă dau la o parte 
să las să treacă doi paramedici cu o targă pe roţi ce sălta 
între ei. 


Ochii mi-au căzut pe victimă, o femeie masivă de origine 
afro-americană, cu faţa acoperită aproape în întregime de 
o mască de oxigen şi cu o perfuzie în braţ. Cearşaful 
înfăşurat strâns în jurul corpului ei era înmuiat în sânge. 

Am simţit o durere în piept, cu o secundă înainte ca 
mintea mea să înţeleagă tragedia. 

Victima era Claire Washburn! 

Cea mai bună prietenă a mea fusese împuşcată pe 
feribot! 

Am apucat targa, încercând s-o opresc, până când unul 
din paramedici, o femeie blondă solidă care ţinea de 
partea din spate, ţipă la mine: 

— Doamnă, la o parte! 

— Sunt poliţist, i-am răspuns, deschizându-mi jacheta ca 
să-i arăt insigna. 

— Poţi să fii însuşi Dumnezeu, îmi zise blonda. O ducem 
la Camera de gardă. 

Am rămas cu gura căscată şi-mi simţeam pulsul în 
urechi. 

— Claire, am strigat, alergând pe lângă targă în timp ce 
roţile acesteia se rostogoleau cu zgomot de pe pasarelă pe 
asfalt. Claire, sunt Lindsay. Mă auzi? 

Niciun răspuns. 

— Care e starea ei? am întrebat-o pe femeie. 

— Înţelegeţi că trebuie să o ducem la spital? 

— Răspunde-mi, la naiba! 

— Habar n-am! 

Am stat neputincioasă în timp ce paramedicii deschideau 
uşile ambulanţei. 

Trecuseră mai bine de zece minute de când primisem 
apelul de la Tracchio. Claire zăcuse pe puntea feribotului 
în tot acest timp, pierzând sânge, încercând să respire cu o 
gaură de glonţ care-i sfâşiase pieptul. 

Am apucat-o strâns de mână şi ochii mi s-au umplut 
instantaneu de lacrimi. 

Prietena mea îşi întoarse faţa către mine. Pleoapele îi 
tremurau încercând să le deschidă. 

— Linds, icni ea. l-am dat masca la o parte. Unde e 


Willie? mă întrebă. 

Atunci mi-am amintit - fiul cel mai mic al lui Claire, 
Willie, lucra pentru linia de feribot în weekenduri. Probabil 
din cauza asta fusese Claire la bordul lui Del Norte. 

— Ne-am pierdut unul de celălalt, gâfâi Claire. Cred că 
s-a dus după cel care a tras. 


Capitolul 5 


Claire îşi dădu ochii peste cap şi îşi pierdu cunoştinţa. 
Picioarele tărgii fură ridicate, iar paramedicii o băgară în 
ambulanţă, unde eu nu aveam acces. 

Uşile se trântiră. Sunetul strident al sirenei porni, iar 
ambulanţa care o ducea pe cea mai dragă prietenă a mea 
se îndreptă spre spitalul San Francisco General. 

Timpul trecea în defavoarea noastră. 

Agresorul dispăruse şi Willie plecase în urmărirea lui. 

Tracchio îşi puse mâna pe umărul meu. 

— Adunăm descrierile făptaşului, Boxer... 

— Trebuie să-l găsesc pe băiatul lui Claire, i-am spus. 

L-am lăsat pe Tracchio şi am alergat spre piaţa agricolă, 
studiind chipurile oamenilor în timp ce îmi făceam loc prin 
mulţimea care se mişca cu încetinitorul. Parcă treceam 
printr-o turmă de vite. 

M-am uitat la toate blestematele de standuri cu produse 
şi în spaţiul dintre ele, am măturat cu privirea raioanele 
căutându-l disperată pe Willie - dar până la urmă m-a găsit 
el pe mine. 

Işi croia drum spre mine, strigându-mă pe nume: 

— Lindsay, Lindsay! 

Avea tricoul murdar de sânge. Gâfâia din greu, iar chipul 
îi era împietrit de spaimă. 

L-am apucat de umeri cu amândouă mâinile, iar ochii mi 
s-au umplut din nou de lacrimi. 

— Willie, unde eşti rănit? 

Scutură din cap. 

— Nu este sângele meu. Mama a fost împuşcată. 

L-am tras înspre mine, l-am strâns la piept şi am simţit 
cum mă părăseşte o parte din frica aceea teribilă. Cel 
puţin Willie era teafăr. 

— E în drum spre spital, i-am spus, dorindu-mi să pot 
adăuga: „O să se facă bine”. L-ai văzut pe cel care a tras? 
Cum arăta? 


— E un bărbat alb, slăbănog, îmi zise în timp ce ne 
strecuram prin gloată. Are barbă, păr lung, şaten. Nu şi-a 
ridicat privirea, Lindsay. Nu i-am văzut ochii. 

— Câţi ani are? 

— Poate cu câţiva mai puţin decât tine. 

— Treizeci şi ceva? 

— Mda. Şi e mai înalt decât mine. Poate 1,85 metri. 
Purta pantaloni cargo şi o haină impermeabilă. Lindsay, l- 
am auzit spunându-i mamei că ea ar fi trebuit să oprească 
împuşcăturile. Că era de datoria ei. Ce a vrut să zică? 

Claire e legistul-şef al oraşului San Francisco. E patolog 
criminalist, nu poliţist. 

— Crezi că a fost ceva personal? Că atacul a fost 
îndreptat împotriva mamei tale? Că o cunoştea? 

Willie scutură din cap. 

— Ajutam la ancorarea bărcii când au început ţipetele, 
îmi povesti. Mai întâi, a împuşcat alte persoane. Mama a 
fost ultima. Îi ţinea arma la cap. Am apucat o ţeavă de fier, 
zise. Voiam să-i pisez creierii cu ea, dar a tras în mine. 
Apoi a sărit peste bord. L-am urmărit, dar l-am pierdut. 

Am realizat dintr-odată ce făcuse Willie. 

Asta m-a şocat. 

Am ridicat vocea şi l-am apucat de umeri. 

— Şi dacă l-ai fi ajuns din urmă? am întrebat. La asta te- 
ai gândit, Willie? „Bărbatul ăla alb şi slăbănog” era 
înarmat. Te-ar fi ucis. 

Lacrimile ţâşniră din ochii lui Willie, i se rostogoliră pe 
faţa sa tânără, drăguță. I-am eliberat umerii din strânsoare 
şi l-am luat în braţe. 

— Dar ai fost foarte curajos, Willie, i-am zis. Ai fost 
foarte curajos să înfrunţi un criminal pentru a o proteja pe 
mama ta. Cred că i-ai salvat viaţa. 


Capitolul 6 


L-am sărutat pe Willie pe obraz prin geamul deschis al 
maşinii de patrulă. Apoi polițistul Pat Noonan l-a condus 
pe Willie cu maşina la spital, iar eu m-am urcat la bordul 
feribotului, alăturându-mă lui Tracchio în compartimentul 
deschis de pe puntea superioară. 

Era o scenă de groază imposibil de uitat. Cadavrele 
zăceau unde căzuseră, pe suprafaţa celor douăzeci şi cinci 
sau treizeci de metri pătraţi de punte din fibră de sticlă, 
urmele de paşi duceau în toate direcţiile. Erau împrăştiate 
din loc în loc tot felul de articole de îmbrăcăminte - o 
şapcă roşie de baseball fusese călcată în picioare, 
împreună cu pahare de carton, ambalaje de hotdog şi ziare 
înmuiate în sânge. 

Simţeam un val de disperare care-mi provoca greață. 
Ucigaşul putea fi oriunde şi dovezile care puteau să ne 
conducă la el erau compromise de fiecare dată când un 
poliţist, un pasager ori un paramedic trecea pe punte. 

În plus, nu puteam să nu mă gândesc la Claire. 

— Eşti bine? m-a întrebat Tracchio. 

Am dat din cap afirmativ, temându-mă că, dacă aş 
începe să plâng, nu m-aş mai putea opri. 

— Ea e Andrea Canello, mi-a spus Tracchio, arătând spre 
trupul unei femei în pantaloni de culoarea bronzului şi 
bluză albă care zăcea sprijinită de carenă. După spusele 
tipului de colo, zise, indicând spre un adolescent cu părul 
tepos şi cu nasul ars de soare, pe ea a împuşcat-o mai întâi 
făptaşul. Apoi l-a împuşcat pe fiul ei. Un băieţel de vreo 
nouă ani. 

— Băiatul o să supravieţuiască? am întrebat. 

Tracchio ridică din umeri. 

— A pierdut mult sânge. 

Arătă spre un alt cadavru, un bărbat caucazian, cu părul 
alb, cam de cincizeci de ani, care zăcea cu o jumătate a 
corpului sub o bancă. 


— Per Conrad, mecanic. Lucra pe feribot. Probabil a 
auzit împuşcăturile şi a încercat să ajute. Şi tipul ăsta, zise, 
indicând un asiatic întins pe spate în mijlocul punţii, este 
Lester Ng, agent de asigurări. Incă unul care ar fi putut să 
fie erou. Martorii spun că totul s-a petrecut în două sau 
trei minute. 

Am încercat să-mi imaginez scena în minte, folosindu-mă 
de ceea ce-mi povestise Willie, de ceea ce îmi spunea 
Tracchio. Acum, uitându-ne la probe, încercam să adun 
bucăţile într-un tot coerent. 

Mă întrebam dacă atacul cu victime multiple fusese 
plănuit sau dacă ceva anume declanşase instantaneu acel 
comportament şi, în acest caz, care fusese acest element 
declanşator. 

— Unul dintre pasageri crede că l-a văzut pe agresor 
stând singur înainte de incident. Acolo, îmi arătă Tracchio. 
I se pare că fuma o ţigară. Un pachet de Turkish Specials a 
fost găsit sub o masă. 

L-am urmat pe Tracchio la pupă, unde câţiva pasageri 
îngroziţi erau aşezaţi pe o bancă tapiţată care urma curba 
interioară a balustradei. Unii dintre ei erau împroşcaţi cu 
sânge. Alţii se ţineau de mână. Şocul le îngheţase 
expresiile de pe chip. 

Poliţiştii în uniformă încă mai notau numele şi numerele 
de telefon ale martorilor, luau declaraţii. Sergentul Lexi 
Rose se întoarse spre noi, zicând: 

— Locotenente, domnul acesta, Jack Rooney, are veşti 
bune pentru noi. 

Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat cu o jachetă roşie de 
doc ieşi în faţă. Purta ochelari cu rame mari şi o cameră 
digitală, de mărimea unei bucăţi de săpun, îi atârna de gât 
legată cu un şnur negru. Pe chip avea o expresie de 
satisfacţie sinistră. 

— Îl am chiar aici, declară Rooney ridicând camera. L- 
am prins pe psihopatul ală asupra faptului. 


Capitolul 7 


Şeful Brigăzii de  criminalistică, Charlie Clapper, 
traversă pasarela împreună cu oamenii lui. Au urcat la 
bord la câteva minute după ce martorii au fost lăsaţi să 
plece. Charlie se opri în faţa noastră, îl salută pe şeful de 
poliţie, zise „Bună, Lindsay” şi aruncă o privire în jur. 

Apoi îşi afundă mâinile în buzunarele hainei din tweed 
cu model în spic, şi scoase nişte mănuşi din latex pe care şi 
le trase pe mâini. 

— Ce situaţie teribilă, zise el. 

— Hai să încercăm să avem o atitudine pozitivă, am 
răspuns eu, neputând să-mi ascund iritarea din glas. 

— Sunt un optimist convins, replică el. Cum mă ştii. 

Am stat lângă Tracchio în timp ce echipa de criminalişti 
îşi făcea treaba punând semne, fotografiind cadavrele şi 
sângele care era împroşcat peste tot. 

Au scos un glonţ din scheletul navei şi au colectat şi 
etichetat un articol care ne-ar fi putut conduce la ucigaş: 
un pachet de ţigări turceşti, pe jumătate gol, care fusese 
găsit sub o masă de la pupă. 

— Eu o să plec acum, locotenente, îmi spuse Tracchio, 
uitându-se la Rolexul de la mână. Am o întâlnire cu 
primarul. 

— Vreau să mă ocup de acest caz. Personal, i-am zis. 

M-a fixat cu o privire severă. Tocmai atinsesem un punct 
sensibil, dar nu-l puteam evita. 

Tracchio era un tip de treabă şi mi-era simpatic, în 
general. Dar şeful avansase în grad prin sistemul 
administrativ. Nu lucrase în viaţa lui la un caz şi asta îl 
făcea să privească lucrurile dintr-o singură perspectivă. 

Voia să-mi fac treaba stând la birou. 

Şi eu lucram cel mai bine pe teren. 

Ultima dată când îi sugerasem lui Tracchio că vreau să 
mă ocup personal de rezolvarea cazurilor, îmi spusese că 
eram nerecunoscătoare, că aveam multe de învăţat despre 


cum se coordonează un caz, că ar trebui să-mi fac 
nenorocita de treabă şi să mă consider norocoasă că am 
fost promovată la gradul de locotenent. 

Mi-a reamintit acum, tăios, că unul dintre partenerii mei 
fusese ucis pe stradă şi că, doar cu câteva luni în urmă, eu 
şi Jacobi am fost amândoi împuşcaţi pe o alee pustie din 
cartierul Tenderloin. Era adevărat. Fuseserăm amândoi la 
un pas de moarte. 

Dar astăzi ştiam că nu mă poate refuza. Prietena mea 
cea mai bună avea un glonţ în piept, iar cel care o 
împuşcase era în libertate. 

— O să lucrez cu Jacobi şi cu Conklin. O echipă din trei 
oameni. O să-i pun pe McNeil şi pe Chi să ne ajute. li voi 
implica şi pe alţii din Brigadă dacă va fi nevoie. 

Tracchio aprobă din cap cu reticenţă, dar aveam undă 
verde. l-am mulţumit şi l-am sunat pe Jacobi de pe mobilul 
meu. Apoi am telefonat la spital şi am dat de o asistentă cu 
suflet mare care mi-a spus că draga mea Claire era încă în 
operaţie. 

Am plecat de la locul crimei cu camera lui Jack Rooney 
în mână, plănuind să mă uit la înregistrare când ajung la 
sediu, să văd atacul cu ochii mei. 

Am coborât pe pasarelă şi am murmurat: „La naiba!”, 
înainte să ajung pe trotuar. Reporteri de la trei posturi 
locale de televiziune şi de la ziarul Chronicle mă aşteptau. 
Îi ştiam pe toţi. 

Se auzeau clicurile şi zoom-urile camerelor. Mi se băgau 
microfoanele în faţă. 

— A fost un atac terorist, locotenente? 

— Cine a tras? 

— Câţi oameni au fost ucişi? 

— Lăsaţi-mă o clipă să respir, oameni buni. Crima s-a 
petrecut abia azi-dimineaţă, le-am zis, dorindu-mi ca 
reporterii să-l fi abordat pe Tracchio sau pe oricare dintre 
cei aproximativ patruzeci de poliţişti care se învârteau la 
locul crimei şi cărora le-ar fi plăcut la nebunie să se vadă 
la ştirile de la ora şase. Vom face publice numele 
victimelor după ce le vom fi contactat familiile. Şi-l vom 


găsi pe făptaşul acestei crime oribile, am declarat cu 
speranţă şi convingere în acelaşi timp. Nu ne va scăpa. 


Capitolul 8 


Era ora două după-amiază când am făcut cunoştinţă cu 
doctorul lui Claire, Al Sassoon, care stătea cu fişa acesteia 
în mână, în mijlocul salonului de Terapie intensivă. 

Sassoon avea vreo patruzeci şi cinci de ani, păr închis la 
culoare şi riduri de expresie la colţurile gurii. Părea că ştie 
ce vorbeşte şi era sigur pe sine, inspirându-mi astfel 
imediat încredere. 

— Dumneavoastră investigaţi cazul? mă întrebă el. 

Am aprobat din cap. 

— Da. Mai mult, Claire e prietena mea. 

— Şi a mea, zâmbi el şi continuă: Deci iată ce îţi pot 
spune: glonţul i-a fracturat o coastă determinând colapsul 
plămânului stâng, dar a trecut pe lângă inimă şi arterele 
importante. O va durea puţin coasta şi o să aibă un tub 
introdus în piept până când plămânul îşi va reveni la 
dimensiunea normală. Dar e în regulă şi e norocoasă. Şi 
are în jurul ei oameni pricepuţi care o îngrijesc. 

Lacrimile pe care mi le reţinusem toată ziua amenințau 
să se reverse. Mi-am coborât privirea şi am zis cu o voce 
răguşită: 

— Aş vrea să vorbesc cu ea. Atacatorul lui Claire a ucis 
trei persoane. 

— Se va trezi în curând, îmi spuse Sassoon. 

Mă bătu uşor pe umăr şi, deschizându-mi uşa de la 
salonul lui Claire, mă lăsă să intru. 

Capătul patului lui Claire era ridicat ca să-i fie mai uşor 
să respire. În nas avea o canulă şi o perfuzie îi picura 
soluţie salină în venă. Sub halatul de spital, pieptul îi era 
înfăşurat în bandaje, iar ochii tumefiaţi şi-i ţinea închişi. În 
toţi anii de când o cunoşteam pe Claire, nu am văzut-o 
niciodată bolnavă. Nu am văzut-o niciodată doborâtă. 

Soţul lui Claire, Edmund, stătea într-un fotoliu lângă 
patul ei, dar a sărit în picioare în momentul în care am 
intrat pe uşă. 


Arăta îngrozitor, cu trăsăturile contorsionate de frică şi 
neîncredere. 

Am lăsat din mână punga de cumpărături şi m-am 
îndreptat spre el ca să-l îmbrăţişez îndelung. 

Edmund, cu faţa în părul meu, şopti: 

— Lindsay, asta e prea greu de îndurat. 

Am murmurat nimicuri pe care le spui când orice cuvânt 
e de prisos. 

— Îşi va reveni în curând, Edmund. Ştii că aşa va fi. 

— Mă întreb, zise Edmund când ne-am despărţit în cele 
din urmă, chiar dacă s-ar face bine... Tu ai putut trece 
peste faptul că ai fost împuşcată? 

Nu i-am putut răspunde. Adevărul era că încă mă 
trezeam transpirând în unele nopţi, ştiind că am visat din 
nou întâmplarea nefastă de pe Larkin Street. Încă mai 
simţeam impactul glonţului în mintea mea, amintindu-mi 
sentimentul de neputinţă la gândul că puteam să mor. 

— Dar Willie? se întreba Edmund. Întreaga lui existenţă 
s-a întors pe dos în dimineaţa asta. Stai să te ajut cu asta. 

Edmund ţinu mânerele pungii de cumpărături ca să pot 
scoate un balon mare, argintiu, inscripţionat cu un mesaj 
de însănătoşire grabnică. Am legat balonul de cadrul 
patului lui Claire, apoi m-am întins şi i-am atins mâna. 

— A spus ceva? am întrebat. 

— A deschis ochii câteva secunde. A zis: „Unde e 
Willie?” I-am spus: „E acasă. Teafăr”. Apoi a zis: „Trebuie 
să mă întorc la lucru”. După care a adormit. Asta s-a 
întâmplat acum o jumătate de oră. 

Mi-am răscolit mintea să-mi amintesc când am văzut-o 
pe Claire ultima dată înainte de împuşcături. Ieri. Ne 
făcuserăm cu mâna în semn de „la revedere” în parcarea 
de vizavi de sediul poliţiei. Plecam de la lucru. Un simplu 
salut cu mâna. 

— Pe curând, fetiţo. 

— O zi bună, Fluturaş. 

O conversaţie atât banală. Nu apreciem îndestul viaţa. 
Dacă Claire ar fi murit astăzi? Dacă ne-ar fi părăsit? 


Capitolul 9 


Ţineam strâns mâna lui Claire în timp ce Edmund se 
întoarse spre fotoliu şi luă telecomanda să pornească 
televizorul de pe perete. Păstrând volumul la minimum, mă 
întrebă: 

— Ai văzut asta, Lindsay? 

Mi-am ridicat privirea şi am văzut precizarea: „Urmează 
imagini şocante. Programul poate fi vizionat de către 
minori doar cu acordul părinţilor”. 

— Am văzut înregistrarea chiar după incident, i-am 
răspuns lui Edmund, dar vreau să o văd din nou. 

Edmund a dat aprobator din cap, zicând: 

— Şi eu. 

Apoi filmarea de amator făcută de Jack Rooney în timpul 
împuşcăturilor de pe feribot apăru pe ecran. 

Împreună, am văzut din nou prin ce trecuse Claire cu 
doar câteva ore în urmă. Filmuleţul lui Rooney era neclar 
şi imaginea sărea de la un obiectiv la altul, concentrându- 
se mai întâi pe trei turişti care zâmbeau şi făceau cu mâna 
la cameră, pe o barcă cu pânze din spatele lor şi apoi 
captând o imagine panoramică a Podului Golden Gate. 

Camera trecu, panoramic, peste puntea superioară a 
feribotului unde o ceată de copii hrăneau pescăruşii cu 
chifle de hotdog. Un băieţel cu o şapcă de baseball roşie, 
aşezată invers, desena pe o masă cu un marker Sharpie. 
Era Tony Canello. Un bărbat înalt şi slab, cu barbă, stătea 
lângă parapet ciupindu-şi braţul cu o expresie absentă. 

Filmarea se opri la acel cadru şi un cerc luminos îl 
înconjură pe bărbat. 

— FEl este, zise Edmund. O fi nebun, Lindsay? Sau o fi un 
criminal cu sânge rece, care-şi calculează fiecare mişcare? 
— Poate şi una, şi alta, am zis, cu ochii aţintiţi la ecran. 

Un al doilea clip urmă primului. Mulțimea entuziastă se 
agăța de parapet în timp ce feribotul intra la docuri. Brusc, 
camera se smuci spre stânga, concentrându-se asupra unei 


femei cu faţa contorsionată de spaimă care-şi duse mâna la 
piept şi apoi se prăbuşi. 

Băieţelul, Tony Canello, se întoarse spre cameră. Faţa îi 
fusese pixelată de către redactorii de ştiri ca să nu i se 
vadă clar trăsăturile. 

Am tresărit când băiatul s-a dat înapoi şi s-a prăbuşit. 

După asta, obiectivul camerei începu să sară în mod 
necontrolat. Părea că cineva se izbise de Rooney, după 
care imaginea se stabiliză. 

Mi-am dus palma la gură, iar Edmund şi-a încleştat 
mâinile pe braţele scaunului în timp ce ne uitam la Claire 
care întindea mâna spre agresor. Chiar dacă nu o auzeam 
din cauza zgomotului mulţimii, era clar că îi cerea arma. 

— Dumnezeule, am zis, ce curaj! 

— Prea al naibii de curajoasă, mormăi Edmund, 
trecându-şi mâna prin părul care încărunţea. Şi Claire, şi 
Willie, amândoi, prea al naibii de curajoşi. 

Agresorul stătea cu spatele la cameră când apăsă pe 
trăgaci. Am văzut arma şi forţa reculului în mâna sa. Claire 
se prinse cu mâna de piept şi se prăbuşi. 

Din nou, obiectivul se îndreptă spre feţele îngrozite din 
mulţimea în dezordine. Apoi bărbatul cu pistolul apăru din 
nou pe ecran, aşezat pe vine, cu faţa întoarsă de la 
cameră. Călcă pe încheietura mâinii lui Claire şi-i strigă 
ceva în faţă. 

— Nemernic nebun ce eşti! izbucni Edmund. 

În spatele meu, Claire gemu în pat. 

M-am întors să mă uit la ea, dar încă dormea. Mi-am 
îndreptat din nou, fulgerător, privirea spre televizor tocmai 
când agresorul s-a întors şi i s-a putut vedea chipul. 

Privea în jos, iar barba îi umfla partea inferioară a feţei. 
Se îndrepta spre cameraman care în cele din urmă îşi 
pierdu curajul şi opri filmarea. 

— A tras în Willie după asta, zise Edmund. 

Apoi, iată-mă pe mine pe ecran, cu părul în dezordine 
după alergătura prin piaţa agricolă, cu sângele lui Claire 
care se luase de pe tricoul lui Willie pe haina mea şi cu o 
expresie uimită, de şoc intens, pe faţă. 


M-am auzit spunând: 

— Vă rugăm să ne sunati în legătură cu orice informaţie 
care ne-ar putea conduce la acest bărbat. 

Chipul meu fu înlocuit cu un stop-cadru cu faţa 
criminalului. Numărul de telefon şi adresa de internet a 
Departamentului de Poliţie din San Francisco erau afişate 
pe banda cu scroll din josul ecranului, sub un titlu 
elocvent: „ÎL CUNOAŞTEŢI PE ACEST BĂRBAT?” 

Edmund se întoarse spre mine, cu faţa chinuită de 
durere: 

— Aţi aflat ceva până acum, Lindsay? 

— Avem înregistrarea video a lui Jack Rooney, am zis, 
arătând cu degetul spre televizor. Colaborăm non-stop cu 
mass-media şi avem vreo două sute de martori oculari. O 
să-l găsim, Eddie, îţi jur că-l vom găsi. 

Nu i-am spus ce gândeam: „Dacă tipul ăsta scapă, nu 
mai am ce căuta în poliţie". 

M-am ridicat şi mi-am luat punga de cumpărături. 

Eddie mă întrebă: 

— Poţi să mai aştepţi câteva minute? Claire va dori să te 
vadă. 

— Mă voi întoarce mai târziu, i-am răspuns. Trebuie să 
mă întâlnesc cu cineva acum. 


Capitolul 10 


Am ieşit din camera lui Claire de la etajul cinci şi am 
luat-o pe scări către salonul de Terapie intensivă pentru 
copii de la etajul doi. Mă pregăteam sufleteşte pentru ceea 
ce avea să fie cu siguranţă un interviu groaznic, sfâşietor. 

Mă gândeam cum o privise micul Tony Canello pe mama 
sa încasând un glonţ cu doar o clipă înainte de a fi 
împuşcat el însuşi. Trebuia să-l întreb pe acest copil dacă îl 
mai văzuse pe atacator înainte, dacă bărbatul spusese ceva 
înainte sau după ce a tras, dacă ştia vreun motiv pentru 
care el şi mama lui ar fi putut reprezenta o ţintă. 

Mi-am trecut punga de cumpărături din mâna dreaptă în 
cea stângă în timp ce coboram ultimul şir de trepte, ştiind 
că felul în care voi gestiona acest interogatoriu va rămâne 
mereu în amintirea băieţelului. 

Departamentul de poliţie păstrează o rezervă de ursuleţi 
de pluş pentru copiii care au suferit traume psihice, dar 
jucăriile acelea mi s-au părut prea ieftine pentru a fi 
oferite unui copil care tocmai îşi văzuse mama ucisă cu 
violenţă. Înainte de a merge la spital, m-am oprit la un 
magazin de jucării Build-A-Bear şi am cumpărat un ursuleţ 
personalizat. Înainte de a fi îmbrăcat în echipament de 
fotbal, pe pieptul ursuleţului a fost cusută o inimă din 
pânză împreună cu urarea mea de însănătoşire grabnică. 

Am deschis uşa de la etajul doi şi am intrat pe culoarul 
zugrăvit într-o culoare pastelată a Secţiei de pediatrie. 
Pereţii erau pictaţi într-un ton vesel cu diverse imagini, cu 
picnicuri şi curcubeie. 

Am găsit Secţia de terapie intensivă pentru copii şi i-am 
arătat insigna asistentei de la recepţie, o femeie de vreo 40 
de ani, cu ochii mari, căprui şi un păr care deja începuse 
să albească. I-am spus că trebuie să vorbesc cu martorul şi 
că nu va dura mai mult de două minute. 

— Vă referiţi la Tony Canello? Băieţelul care a fost 
împuşcat pe feribot? 


— Am doar vreo trei întrebări să-i pun, i-am zis. Voi 
încerca pe cât posibil să-i uşurez situaţia. 

— Ah, regret, locotenente, zise asistenta susţinându-mi 
privirea. Operația lui a fost pe muchie de cuţit. Plaga 
împuşcată a afectat mai multe organe importante. Îmi pare 
rău să vă informez, dar l-am pierdut în urmă cu vreo 
douăzeci de minute. 

M-am sprijinit de biroul de la recepţie. 

Femeia continua să-mi vorbească, mă întreba dacă vreau 
să-mi aducă ceva sau să cheme pe cineva. l-am înmânat 
punga de cumpărături cu ursuleţul de la Build-A-Bear şi 
am rugat-o să-l dea următorului copil care va fi internat la 
terapie intensivă. 

Cumva, am reuşit să-mi găsesc maşina în parcare şi m- 
am îndreptat spre sediul poliţiei. 


Capitolul 11 


Poliţia îşi are sediul în Hall of Justice, o clădire gri, din 
granit, în formă de cub, care ocupă un întreg cvartal pe 
Bryant Street. Cele zece etaje triste şi întunecoase 
găzduiesc Curtea de Apel, birourile Procurorului General, 
divizia de sud a Departamentului de Poliţie din San 
Francisco şi o închisoare la ultimul etaj. 

Morga este într-o clădire alăturată, dar poţi ajunge acolo 
printr-o uşă lăturalnică de la parterul sediului. Am împins 
uşile din sticlă cu rame de oţel de la capătul holului, am 
ieşit prin spatele clădirii şi am traversat pasajul de 
legătură care ducea spre morgă. 

Am deschis uşa de la sala de autopsie şi imediat am fost 
învăluită de aerul rece. Mergeam ca şi cum aş fi fost la 
mine acasă, un obicei pe care prietena mea cea mai bună, 
Claire, fiind legist-şef, mi-l încurajase. 

Dar, bineînţeles, Claire nu era cocoţată pe scară, 
fotografiind de sus femeia decedată de pe masă. Adjunctul 
ei, un bărbat de vreo patruzeci şi ceva de ani, înalt cam de 
1,75 metri, cu păr grizonant şi ochelari cu rame negre din 
corn, îi luase locul. 

— Doctor G., am zis eu, năvălind în sala de autopsie. 

— Fii atentă pe unde calci, locotenente. 

Doctorul Humphrey Germaniuk preluase conducerea 
cabinetului de vreo şase ore şi deja teancuri de hârtii de- 
ale sale erau puse pe lângă pereţi în rânduri ordonate. M- 
am folosit de vârful pantofului să rearanjez teancul pe care 
îl mişcasem din greşeală; l-am aliniat perfect. 

Ştiam că Germaniuk e un perfecţionist, un om plin de 
spirit şi că se descurca excelent în boxa martorilor. De 
fapt, era la fel de calificat ca şi Claire pentru postul de 
legist-şef şi existau voci care afirmau că dacă Claire s-ar fi 
retras, doctor G. ar fi fost cel mai potrivit să-i ia locul. 

— Cum merge cu Andrea Canello? l-am întrebat, 
apropiindu-mă de corpul de pe masa de autopsie. 


„Pacienta” era dezbrăcată, întinsă cu faţa în sus şi cu 
plaga împuşcată între sâni. 

M-am aplecat ca să văd mai bine, dar dr. Germaniuk se 
interpuse între mine şi cadavru. 

— Trecerea interzisă, locotenente. Zonă închisă pentru 
poliţişti, făcu el pe spiritualul, dar se vedea că nu 
glumeşte. Am avut deja un caz de abuz de minori, o 
victimă a unui accident rutier şi o femeie al cărei cap a fost 
crăpat de un fier de călcat cu aburi. Victimele de pe feribot 
o să-mi dea bătăi de cap toată ziua şi abia am început. 
Dacă ai întrebări, pune-mi-le acum. Altfel, lasă-mi numărul 
de mobil pe birou. O să te sun când termin. 

Apoi îmi întoarse spatele şi începu să măsoare plaga 
împuşcată a Andreei Canello. 

M-am dat la o parte. Capul îmi zvâcnea din cauza furiei 
pe care încercam să mi-o ţin în frâu. Nu-mi permiteam să-l 
îndepărtez pe doctorul G. şi, în plus, era dreptul lui să se 
comporte aşa. Fără Claire, morga, care oricum nu avea 
personal suficient, intrase în situaţie de criză. Germaniuk 
nu mă cunoştea prea bine şi trebuia să-şi protejeze 
departamentul, slujba, drepturile „pacienţilor” săi şi 
integritatea investigaţiei în ansamblu. 

Şi trebuia să facă singur autopsia tuturor victimelor de 
pe feribot. 

Dacă ar fi intervenit un al doilea patolog, un bun avocat 
al apărării i-ar stârni pe cei doi unul împotriva celuilalt. Ar 
căuta contradicții în afirmaţiile lor şi le-ar submina 
mărturia. 

Asta presupunând că îl vom găsi pe psihopatul care i-a 
ucis pe acei oameni. 

Şi că îl vom aduce în faţa justiţiei. 

Era aproape ora patru după-amiaza. Dacă Andrea 
Canello era doar prima victimă examinată de pe feribot, 
Germaniuk urma să aibă de lucru până peste cap cu 
celelalte, toată ziua şi toată noaptea. 

Oricum, aveam şi eu problemele mele. Patru oameni 
erau morţi. 

Cu cât trecea mai mult timp, cu atât creştea posibilitatea 


ca ucigaşul de pe feribot să ne scape. 

— Doctor G. 

Se întoarse de la diagrama lui, încruntându-se. 

— Îmi cer scuze dacă am părut cam agresivă, dar 
atacatorul a ucis patru oameni şi nu ştim cine e sau unde 
să-l găsim. 

— Adică trei? zise Germaniuk. Eu am doar trei victime. 

— Băieţelul acestei femei, Tony Canello, a murit în urmă 
cu o jumătate de oră la spitalul San Francisco General. 
Avea nouă ani. Cu el sunt patru, iar Claire Washburn 
respiră cu ajutorul unui tub. 

Un val de compasiune alungă indignarea de pe faţa 
doctorului Germaniuk. lritarea dispăruse din vocea lui 
când îmi zise: 

— Spune-mi cum pot să te ajut. 


Capitolul 12 


Dr. Germaniuk folosi o sondă pentru a explora atent 
rana care-i despicase pieptul Andreei Canello. 

— Pare să fie un glonţ K-5? drept în inimă. N-aş băgă 
mâna în foc până nu avem confirmarea de la analiza 
balistică, dar după părerea mea a fost împuşcată cu un 
pistol de calibrul 38. 

Aşa mă gândeam şi eu, judecând după înregistrarea 
video, dar voiam să fiu sigură. Obiectivul camerei lui Jack 
Rooney se îndepărtase de Andrea Canello imediat după ce 
femeia fusese împuşcată. Dacă ar mai fi trăit încă un 
moment, în cazul în care îl cunoştea pe ucigaş, poate că i- 
ar fi rostit numele. 

— Putea să mai trăiască după ce a fost împuşcată? 

— Nici gând, îmi zise Germaniuk. Un astfel de glonţ în 
inimă... A murit înainte să cadă la pământ. 

— Bine a mai tras, am zis. Şase gloanţe, cinci lovituri din 
plin. Cu un revolver. 

— Un feribot aglomerat, mulţi oameni. Avea toate 
şansele să nimerească pe cineva, veni răspunsul practic al 
doctorului G. 

Amândoi am ridicat privirea când uşile de oţel de la 
capătul sălii de autopsie s-au deschis şi un tehnician i-a 
împins înăuntru o targă mobilă, strigând: 

— Doctore G., unde vreţi să-l pun pe ăsta? 

Cadavrul de pe targă era acoperit cu un cearşaf şi avea 
cam 1.20 metri lungime. „Ăsta” era un copil. 

— Lasă-l acolo, îi spuse Germaniuk tehnicianului. O să 
ne ocupăm noi mai departe. 

Eu şi doctorul ne-am îndreptat spre targă, iar el a tras 
cearşaful la o parte. 

Doar privindu-l pe copilul mort, simţeam că mi se rupe 
inima. Pielea lui Tony era de un albastru neuniform şi avea 


2 Pistol semiautomat fabricat în Coreea de Sud de către S&T 
Daewoo (n. tr.). 


peste pieptul micuţ şi slab o incizie de treizeci de 
centimetri proaspăt cusută. M-am luptat cu impulsul de a-i 
pune mâna pe faţă, de a-i atinge părul, de a face ceva să 
alin un băieţel care avusese ghinionul să se afle pe linia de 
tragere a unui nebun. 

— Îmi pare atât de rău, Tony. 

— Uite cartea mea de vizită, zise Germaniuk, scoţând-o 
din buzunarul de la halat şi punându-mi-o în mână. Sună- 
mă pe mobil dacă ai nevoie de mine. Şi când mergi să o 
vezi pe Claire... spune-i că o să ajung la spital când pot. 
Spune-i că luptăm toţi pentru ea - şi că nu o vom 
dezamăgi. 


Capitolul 13 


Membrii echipei mele îşi mutaseră scaunele şi se 
adunaseră în jurul meu. Puneau întrebări şi propuneau 
teorii despre ucigaşul de pe Del Norte, când sună 
telefonul. Am recunoscut numărul lui Edmund şi am 
răspuns. 

Cu o voce răguşită, frântă, Edmund îmi spuse: 

— Tocmai i-au făcut nişte radiografii lui Claire. Are 
hemoragie internă. 

— Eddie, nu înţeleg. Ce s-a întâmplat? 

— Glonţul i-a atins ficatul... Trebuie să o opereze - din 
nou. 

Zâmbetul cu care doctorul Sassoon îmi spusese că draga 
mea Claire era în afara oricărui pericol mă făcuse să mă 
liniştesc. Acum, mi se făcuse greață de frică. 

Când am ajuns, în sala de aşteptare de la Terapie 
intensivă erau numai rude şi prieteni de-ai lui Claire, plus 
Edmund, şi Willie, şi Reggie Washburn, fiul de 21 de ani 
care tocmai sosise cu avionul de la Universitatea din 
Miami. 

l-am îmbrăţişat pe toţi, m-am aşezat lângă Cindy 
Thomas şi Yuki Castellano, cele mai bune prietene ale lui 
Claire, dar şi ale mele. Noi patru formam ceea ce am 
numit, mai în glumă, mai în serios, Clubul fetelor de la 
Crime. Ne-am strâns laolaltă, aşteptând veşti în camera 
aceea tristă. 

De-a lungul orelor lungi şi tensionate, ne-am camuflat 
frica spunând poveşti care mai de care mai haioase despre 
Claire. Am băut cafea proastă şi ne-am îndopat cu batoane 
de Snickers de la automatele de dulciuri, iar înspre 
dimineaţă Edmund ne-a rugat să rostim o rugăciune. 

Ne-am ţinut de mâini în timp ce Eddie se ruga la 
Dumnezeu să o cruţe pe Claire. Speram cu toţii că, dacă 
vom fi alături de ea şi vom avea destulă credinţă, nu va 
muri. 


În acele ore epuizante, mi-am amintit cum fusesem şi eu 
împuşcată - cum Claire şi Cindy fuseseră alături de mine. 

Şi mi-am amintit de vremurile când aşteptam în camere 
asemănătoare. Când mama fusese bolnavă de cancer. 
Când un bărbat pe care îl iubeam fusese împuşcat la 
datorie. Când mama lui Yuki fusese doborâtă de un atac 
cerebral. 

Şi toate aceste persoane muriseră. 

— Unde e nemernicul de ucigaş acum? zise Cindy. 
Fumează o ţigară după cină? Doarme într-un pat bun, 
moale, plănuind alte crime? 

— Nu doarme într-un pat, răspunse Yuki. Pun pariu pe 
zece dolari că doarme într-o cutie de carton. 

Pe la ora cinci dimineaţa, doctorul Sassoon, obosit, ieşi 
să ne comunice veştile. 

— Claire e bine, zise. Am remediat afecțiunea ficatului şi 
tensiunea arterială începe să-şi revină. Semnele vitale sunt 
bune. 

Am scos cu toţii un chiot de bucurie şi am început să 
aplaudăm. Edmund şi-a îmbrăţişat fiii, toţi trei cu lacrimi 
în ochi. 

Doctorul zâmbi şi trebuia să recunosc - era un luptător. 

M-am dus repede până acasă să o scot pe Martha, 
căţeluşa mea rasa Border Collie, la plimbarea de dimineaţă 
prin Portrero Hill. 

Apoi l-am sunat pe Jacobi tocmai când soarele se ridica 
peste acoperişul maşinii. M-am întâlnit cu el şi cu Conklin 
în faţa lifturilor din sediul poliţiei la ora opt. 

Era duminică. 

Aduseseră cafea şi gogoşi. 

Ce-mi plăcea de băieţii ăştia! 

— Haideţi la muncă, băieţi! 


Capitolul 14 


Eu, Conklin, şi Jacobi tocmai ne instalaserăm în spaţiul 
meu de lucru cu pereţi de sticlă aflat într-un colţ al biroului 
comun, când inspectorii Paul Chi şi Cappy McNeil intrară 
în sordida încăpere de şase pe nouă metri unde îşi 
desfăşoară activitatea cei doisprezece membri ai Brigăzii 
Omoruri. 

Cappy are pe puţin o sută zece kilograme şi marginea 
scaunului scârţâi când se aşeză pe el. Chi e suplu. Îşi aşeză 
fundul slăbănog pe dulăpiorul meu, lângă Jacobi, care 
tocmai se lupta cu unul dintre desele lui accese de tuse. 

Cum toate locurile erau ocupate, Conklin decise să 
rămână în picioare în spatele meu, sprijinit de fereastră, cu 
gleznele lejer încrucişate, poziţie din care avea perspectivă 
de ansamblu. 

Parcă am fi fost înghesuiți într-o cutie de conserve. 

Simţeam căldura pe care o emana trupul lui Conklin, iar 
acest lucru mă făcea să conştientizez silueta lui perfect 
proporţionată, 1,85 metri, păr şaten-deschis căzut peste 
ochii căprui; întreaga sa înfăţişare la cei douăzeci şi nouă 
de ani ducându-mă cu gândul la o combinaţie între un 
bărbat din familia Kennedy şi un puşcaş marin. 

Chi adusese ediţia de duminică a ziarului Chronicle şi o 
puse pe biroul din faţa mea. 

Poza  ucigaşului, o imagine neclară preluată din 
înregistrarea video de rezoluţie mică a lui Jack Rooney, era 
pe prima pagină, iar dedesubt titlul: „IL CUNOAŞTEŢI PE 
ACEST BĂRBAT?” 

Ne-am aplecat cu toţii să analizăm din nou acea faţă 
bărboasă. 

Părul brunet al ucigaşului ajungea până la maxilar, iar 
barba îi ascundea totul de la buza de sus până la mărul lui 
Adam. 

— Isus Hristos, zise Cappy. 

Ne-am uitat toţi la el. 


— Ce vreţi? Vreau să zic că seamănă cu Isus Hristos. 

— Nu vom primi rezultate de la laborator într-o 
dimineaţă de duminică, dar avem asta, am spus eu. Am 
luat o fotocopie a pachetului maroniu de Turkish Specials 
din tăviţa cu corespondenţa. Şi mai avem şi astea. 

Mi-am pus mâna pe un teanc înalt de cinci centimetri cu 
declaraţiile martorilor, mesaje telefonice şi e-mailuri 
printate pe care asistenta noastră, Brenda, le descărcase 
de pe site-ul departamentului de poliţie. 

— Putem să ne împărţim sarcinile, propuse Jacobi. 

Urmă o discuţie zgomotoasă până când Chi afirmă 
emfatic: 

— Hei, ţigările înseamnă mulţi bani. Turkish Specials se 
vând cel mai probabil în magazinele mici, de cartier. Şi cei 
care lucrează la unul dintre aceste magazine s-ar putea să- 
şi amintească de omul nostru. 

— Bine! Voi, băieţi, o să vă ocupați de asta, am zis. 

Jacobi şi Conklin au luat cu ei, la posturile lor de lucru, 
două treimi din declaraţiile scrise ale martorilor şi s-au 
apucat de dat telefoane, în timp ce Chi şi McNeil au sunat 
şi ei câteva persoane înainte de a porni spre străzile 
oraşului. 

Rămasă singură în birou, m-am uitat peste informaţiile 
despre victime adunate de Brenda - toţi cetăţeni 
respectabili, până la ultimul. 

Era oare vreo legătură între criminal şi vreunul dintre 
cei pe care-i împuşcase? 

Am început să formez numere luate de pe declaraţiile 
martorilor, dar nimic din ceea ce am aflat din primele 
conversații telefonice nu m-a entuziasmat. Apoi am dat 
peste un pompier care se aflase la doar trei metri de 
Andrea Canello când ucigaşul deschisese focul. 

— Ţipa la copil când omul cu arma a tras în ea, zise 
martorul. Tocmai voiam să-i spun să se calmeze. Într-un 
moment... a fost moartă. 

— Ce spunea? Vă amintiţi? 

— „Mă scoţi din sărite, copile.” Ceva de genul ăsta. E 
groaznic să te gândeşti... Băiatul a supravieţuit? 


— Din păcate, nu. 

Am mai luat câteva notițe, încercând să aranjez 
fragmentele în bucăţi şi bucăţile într-un întreg. Am dat pe 
gât ultima înghiţitură de cafea şi am format numărul 
următoarei persoane de pe listă. 

Era Ike Quintana şi sunase în ziua precedentă, spre 
sfârşitul după-amiezii, spunând că se poate să fi fost 
prieten cu suspectul cu vreo cincisprezece ani în urmă. 

Acum Quintana îmi spuse: 

— Mi se pare că e acelaşi tip. Dacă e el, am fost 
împreună la spitalul din Napa la sfârşitul anilor 1980. 

Mi-am încleştat mâna pe telefon, apăsându-mi cu putere 
urechea de receptor. Nu voiam să-mi scape nicio silabă. 

— Înţelegeţi ce vreau să spun? m-a întrebat Quintana. 
Amândoi am fost locatari ai cuibului de cuci’. 


3 În original, în limba engleză, cuckoo's nest: spital clinic de 
psihiatrie. Referinţă la romanul autorului american Ken Kesey, Zbor 
deasupra unui cuib de cuci (1962) şi la ecranizarea omonimă, cu Jack 
Nicholson în rolul principal (1975), având ca temă viaţa într-un spital 
de boli mintale, (n. tr.). 


Capitolul 15 


Am desenat o steluţă lângă numărul de telefon al lui Ike 
Quintana. 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău? l-am întrebat, 
apăsând receptorul la ureche. 

Dar Quintana deveni dintr-odată evaziv. 

— N-aş vrea să spun, în caz că se dovedeşte că nu e el, 
zise. Am o poză. Puteţi să treceţi pe aici să o vedeţi, dar să 
veniţi acum. Altfel, am mult de lucru astăzi. 

— Să nu care cumva să plecaţi de acasă! Venim acum! 

M-am dus în biroul brigăzii noastre şi am zis: 

— Avem o pistă. O adresă de pe San Carlos Street. 

— Vreau să mai dau nişte telefoane, spuse Conklin. Am 
primit pe site noi filmuleţe cu incidentul. 

Jacobi se ridică în picioare şi îşi puse jacheta. 

— Conduc eu, Boxer, zise. 

Il ştiam pe Jacobi de zece ani, fusesem partenera lui 
vreme de trei ani înainte să fiu promovată la gradul de 
locotenent. Încă de pe vremea când eram o echipă, se 
născuse între noi o prietenie trainică şi o legătură aproape 
telepatică. Dar cred că niciunul din noi nu ne-am dat 
seama cât de apropiaţi suntem, până în noaptea în care am 
fost împuşcaţi de către nişte adolescenți drogati. 
Apropierea de moarte ne-a unit şi mai mult. 

Acum Jacobi ne duse pe o stradă mizeră, la marginea 
cartierului Tenderloin. 

Am căutat adresa pe care mi-o dăduse Ike Quintana: o 
clădire cu două niveluri, cu o biserică la parter şi vreo 
două apartamente deasupra. 

Am apăsat soneria şi am auzit sunetul de deschidere 
automată a uşii în interfon. Am tras de mânerul de metal 
lipsit de lustru şi am intrat în holul întunecat. Am urcat pe 
scările şubrede spre un hol mochetat care mirosea a 
mucegai. 

Era câte-o singură uşă de fiecare parte a culoarului. 


Am bătut la cea inscripționată 2R şi, după o jumătate de 
minut care mi s-a părut o veşnicie, uşa s-a deschis cu un 
scârţăit. 

Ike Quintana era un bărbat alb, având în jur de treizeci 
de ani. Părul brunet îi era tuns neuniform şi era îmbrăcat 
într-un stil ciudat: purta mai multe haine una peste alta. O 
bluză de corp se zărea sub cămaşa de flanel cu guler în V, 
o vestă croşetată era încheiată peste aceasta şi un 
cardigan de culoarea ruginii îi atârna deschis până la 
şolduri. 

Purta pantaloni albaştri de pijama, cu dungi, şi papuci 
de casă din pâslă maro. Avea un zâmbet ştirb şi oarecum 
blând. Întinse mâna, ni le strânse pe ale noastre şi ne 
invită să intrăm. 

Jacobi păşi primul înăuntru. l-am urmat pe cei doi 
bărbaţi printr-un tunel instabil de ziare şi saci de gunoi 
transparenţi umpluţi cu sticle de suc, toate aşezate pe 
lângă pereţii holului, de la podea până la tavan. În camera 
de primire, cutii de carton pline ochi cu monede, cutii de 
detergent goale şi pixuri. 

— Se vede că eşti pregătit pentru orice situaţie, mormăi 
Jacobi. 

— Asta e şi idea, răspunse Quintana. 

Când am intrat în bucătărie am văzut oale şi tigăi peste 
tot, iar masa era o arhivă stratificată de tăieturi din ziare 
acoperite cu o faţă de masă, apoi alte straturi de ziare şi o 
altă faţă de masă peste, şi tot aşa la nesfârşit, având drept 
rezultat o movilă de aproape jumătate de metru, cu nimic 
mai prejos decât cele cu importanţă arheologică. 

— Am urmărit evoluţia celor de la Giantst o mare parte 
din viaţa mea, explică timid Quintana. 

Ne oferi cafea, pe care am refuzat-o şi eu, şi Jacobi. 

Totuşi, Quintana aprinse aragazul şi puse o oală cu apă 
la fiert. 

— Ai o poză să ne arăţi? am întrebat. 

Quintana ridică de pe podea o cutie veche de săpun şi o 


* San Francisco Giants: cea mai renumită echipa de baseball a 
oraşului San Francisco (n. tr). 


puse pe masa numai vălurele. Cotrobăi prin mormanul de 
fotografii, meniuri şi alte obiecte de colecţie de acelaşi gen 
pe care nu le-am putut distinge la cât de repede îi zburau 
mâinile printre hârtii. 

— Uite-o, zise el, ţinând o fotografie ştearsă de 12 pe 17 
cm. Cred că a fost făcută prin 1988. 

Cinci adolescenţi - două fete şi trei băieţi - se uitau la 
televizor într-o sală comună, probabil a unei instituţii. 

— Ăsta sunt eu, zise Quintana, arătând cu degetul o 
versiune mai tânără a sa lăfăindu-se într-un fotoliu 
portocaliu. 

Chiar şi atunci purta o mulţime de haine. 

— Îl vedeţi pe tipul ăsta care stă în scaunul de la geam? 

M-am uitat plină de curiozitate la fotografie. Băiatul era 
slăbuţ, cu părul lung şi cu un început de barbă. Faţa i se 
vedea din profil. Putea fi oricine. 

— Vedeţi cum trage de firele de păr de pe braţ? întrebă 
Quintana. 

Am dat afirmativ din cap. 

— De asta cred că ar putea fi el. Avea obiceiul să facă 
asta ore întregi. Mi-era tare simpatic. Îi spuneam Fred-a- 
lito-lindo. De la numele unui cântec pe care obişnuia să-l 
cânte. 

— Care e numele lui real? am întrebat. 

— Era foarte deprimat, povesti Quintana. De asta a venit 
la Napa. S-a internat, să ştiţi. A fost un accident. Sora lui 
mai mică a murit. Ceva legat de o barcă cu pânze, cred. 

Quintana opri aragazul, se îndepărtă. Un gând răzleţ îmi 
fulgeră prin minte: prin ce miracol nu a ars încă din temelii 
clădirea asta? 

— Domnule Quintana, nu ne faceţi să vă întrebăm din 
nou, bine? mârâi Jacobi. Cum îl cheamă pe individ? 

Quintana se întoarse la masă cu ceaşca ciobită de cafea 
în mână, etalând în acelaşi timp veşmântul său stratificat 
de om cam dus cu capu' şi încrederea unui bogătaş născut 
din viţă aleasă: 

— Se numeşte Fred. Alfred Brinkley. Dar chiar nu văd 
cum ar fi putut să-i ucidă pe oamenii ăia, spuse Quintana. 


Fred e cel mai drăguţ băiat din lume. 


Capitolul 16 


L-am sunat pe Rich Conklin din maşină, i-am dat numele 
lui Brinkley să-l verifice în baza naţională de date, în timp 
ce Jacobi se întoarse pe Bryant Street. 

Chi şi McNeil ne aşteptau la MacBain's Beers O' the 
World Pub, o cârciumă întunecată vizavi de sediu, 
înghesuită între două dărăpănături unde se puteau obţine 
garanţii de cauţiune. 

Eu şi Jacobi ne-am alăturat lor şi am comandat bere 
Foster's la ţap, cerându-le lui Chi şi McNeil să ne pună la 
curent. 

— L-am interogat pe unu’ la Smoke Shop, pe Polk în 
Vallejo, începu Chi, intrând direct în subiect. Boşorogul 
care ţine prăvălia zice: „Aha, vindem Turkish Specials. 
Vreo două pachete pe lună unui client de-ai casei”. A luat 
cutia de pe raft să ne arate - lipseau două pachete. 

Conklin intră, se aşeză şi comandă o bere Dos Esquis şi 
un hamburger Angus, în sânge. 

Părea că îl preocupă ceva. 

— Partenerul meu se entuziasmează la vederea unui 
cartuş de ţigări, glumi Cappy. 

— Deci cine e nebunul? îl întrebă Chi pe McNeil. 

— Treci odată la partea importantă, bombăni Jacobi. 

Berea fu adusă şi eu, Jacobi şi Conklin am ridicat 
paharele în cinstea lui Don MacBain, patronul barului, un 
fost căpitan de poliţie noncomformist al cărui portret era 
înrămat şi atârnat deasupra tejghelei. 

— Deci, continuă Chi, boşorogul zice că tipul care 
cumpără e un grec, de vreo optzeci de ani - „dar stai o 
clipă, zice. Stai să mă mai uit o dată la poza aia”. 

Cappy reluă povestirea de unde o lăsase Chi: 

— Deci i-am împins fotografia ucigaşului sub bot şi el 
zice: „Tipul ăsta? Îl vedeam în fiecare dimineaţă când îşi 
cumpăra ziarul. El e cel care a tras?” 

Jacobi o chemă din nou pe chelneriţă: 


— Syd, vreau şi eu un hambuger şi cartofi prăjiţi. 

Chi îi acoperea vocea. 

— Deci boşorogul de la Smoke Shop zice că nu ştie 
numele suspectului, dar crede că locuieşte vizavi, la 
numărul 1513. 

— Deci mergem noi acolo... continuă Cappy. 

— Fii bun şi curmă-mi chinul, zise Jacobi. 

Îşi ţinea coatele pe masă şi-şi apăsa orbitele ochilor cu 
palmele, aşteptând ca povestea să ducă undeva sau să se 
încheie. 

— Şi am aflat un nume, termină Cappy. Administratorul 
de la numărul 1513 a confirmat identitatea celui din poză. 
Ne-a spus că suspectul a fost evacuat cu vreo două luni în 
urmă, la scurt timp după ce îşi pierduse slujba. 

— Să bată tobele, vă rog, făcu Chi. Numele ucigaşului e 
Alfred Brinkley. 

Era trist să vezi dezamăgirea de pe feţele lui Chi şi 
McNeil, dar am fost nevoită să le spun. 

— Mersi, Paul. Ştim deja numele lui. Ai aflat unde lucra? 

— Da, locotenente. Librăria aia... Sam's Book Emporium 
de pe Mason Street. 

M-am întors înspre Conklin. 

— Richie, rânjeşti ca pisica din Alice în Țara Minunilor. 
Ce ştii? 

Conklin se lăsase cu scaunul pe spate, balansându-l pe 
două picioare, gustând gluma. Acum picioarele din faţă ale 
scaunului coborâră, iar el se aplecă peste masă. 

— Brinkley nu are cazier. Dar a... înainte a făcut 
serviciul militar la Presidio” timp de doi ani. Apoi a fost 
pensionat din motive medicale. 

— A fost în armată după ce a fost internat la nebuni? se 
miră Jacobi. 

— Era doar un copil când a fost internat la Napa State, 
zise Conklin. Dosarele medicale sunt confidenţiale. Şi, 


___” Bază militară situată la capătul nordic al Peninsulei San Franciso. 
În urma unui program de restrângere militară, zona a fost 
demilitarizată şi inclusă în Parcul Naţional Golden Gate din 1994. (n. 
tr.); 


oricum, tipii din armată care s-au ocupat de recrutare nu 
cred că au fost prea pretenţioşi. 

Imaginea înceţoşată a ucigaşului începea să devină tot 
mai clară. Oricât era de înfricoşător, acum ştiam răspunsul 
la întrebarea care mă frământa de la atacul armat. 

Brinkley era un trăgător de elită pentru că fusese 
antrenat de armată. 


Capitolul 17 


A doua zi la ora nouă, eu, Jacobi şi Conklin ne parcam 
maşinile personale pe Mason-Street, aproape de North 
Point. Eram la două străzi de Fisherman's Wharf, o zonă 
turistică ticsită de hoteluri imense, restaurante, puncte de 
închiriat biciclete şi magazine de suvenire unde vânzătorii 
ambulanti îşi montau tarabele cu vechituri. 

M-a încercat o senzaţie de nelinişte când am intrat în 
spaţiul uriaş şi răcoros al librăriei. Jacobi i-a arătat insigna 
unui casier şi l-a întrebat dacă l-a văzut pe Alfred Brinkley. 

Casierul îl sună pe şeful de raion. Acesta ne conduse la 
lift şi apoi la subsol, unde ni-l prezentă pe şeful de depozit, 
un bărbat de vreo treizeci de ani, cu tenul închis la 
culoare, pe care-l chema Edison Jones şi care purta un 
tricou jerpelit cu Duran Duran şi un cercel în nas. 

Ne-am învârtit puţin prin depozit - pereţi din beton 
aliniaţi cu etajere ajustabile, uşi de metal corodat care 
dădeau spre locul de încărcare şi nişte tipi care împingeau 
cărucioare cu cărţi în jurul nostru. 

— Eu şi Fred eram amici, zise Jones. Nu ne petreceam 
timpul împreună după lucru sau ceva de genul ăsta, dar 
era deştept şi-mi plăcea de el. Apoi a început să devină 
ciudat. 

Jones reduse volumul la televizorul aşezat pe o masă de 
metal încărcată cu facturi şi consumabile. 

— În ce sens, ciudat? întrebă Conklin. 

— Îmi zicea câteodată: „Ai auzit ce mi-a zis Wolf 
Blitzer?” Ca şi cum televizorul ar fi vorbit cu el, înţelegeţi? 
Şi începea să aibă ticuri nervoase, îşi fredona cântece să 
se liniştească. li deranja pe cei de la conducere, zise Jones, 
trecându-şi uşor o mână peste tricou. Când a început să 
lipsească de la lucru, au avut un motiv să-l dea afară. l-am 
păstrat cărţile, ne spuse Jones. Se întinse spre o etajeră de 
sus, trase jos o cutie şi o puse pe masă. 


€ Jurnalist american, reporter CNN (n. tr.). 


Am deschis cutia şi am văzu acolo chestii serioase de 
Jung, Nietzsche şi Wilhelm Reich. Şi mai era şi un 
exemplar îndoit la colţuri din Originea conștiinței şi 
descompunerea minţii bicamerale’ de Julian Jaynes. 

Am ridicat cartea din cutie. 

— Asta era cartea lui preferată, explică Edison. Mă miră 
că nu s-a întors s-o recupereze. 

— Despre ce e vorba în carte? 

— Din câte mi-a spus Fred, Jaynes avea o teorie cum că, 
până acum vreo trei mii de ani, emisferele creierului uman 
nu fuseseră legate între ele, ne lămuri Jones, deci cele 
două jumătăţi ale creierului nu comunicau în mod direct. 

— Şi care-i faza? întrebă Jacobi. 

— Jaynes susţine că pe atunci oamenii credeau că 
propriile lor gânduri veneau din exterior, că erau de fapt 
porunci de la zei. 

— Deci Brinkley auzea... ce? întrebă Jacobi. Vocile zeilor 
televiziunii? Ș 

— Cred că auzea voci tot timpul. li spuneau ce să facă. 

Cuvintele lui Jones m-au făcut să simt fiori prin tot 
corpul, până în vârfurile degetelor. Trecuseră mai mult de 
patruzeci şi opt de ore de la atacul armat de pe feribot. In 
timp ce pistele care nu duceau nicăieri se adunau, Brinkley 
era tot în libertate pe undeva, ascultând ordinele vocilor. 
Înarmat. 

— Ai vreo idee unde e Brinkley acum? am întrebat. 

— L-am văzut în faţa unui bar în urmă cu vreo lună, zise 
Jones. Arăta destul de ponosit. Barba mare. Am glumit, 
zicându-i că se întoarce la sălbăticia naturii şi atunci s-a 
uitat la mine cu o expresie de nebun. Nu voia să mă 
privească în ochi. 

— Unde se întâmpla asta? 

— În faţă la Double Shot de pe Geary Street. Fred nu 
bea, deci poate că locuia în hotelul de deasupra barului. 

Ştiam locul. Hotelul Barbary era unul dintre cele câteva 
zeci de „hoteluri pentru turişti” din Tenderloin, cu camere 


7 În original, în limba engleză, The Origin of Consciousness in the 
Breakdown of the Bicameral Mind. 


care se închiriau cu ora de către prostituate, drogati şi cei 
care nu-şi permiteau ceva mai bun. Era puţin mai 
confortabil decât şanţul de la marginea drumului, dar nu 
cu mult. 

Dacă Fred Brinkley stătuse la hotelul Barbary cu o lună 
în urmă, poate mai era încă acolo. 


Capitolul 18 


Prezentatorul de la meteo spusese că o să plouă, dar 
soarele răspândea o lumină lăptoasă din înaltul cerului. 
Fred Brinkley îşi întinse mâna şi o privi: puteai să vezi prin 
ea. 

Se îndreptă spre întunericul din subteran, coborând în 
pas alert treptele spre staţia de metrou Civic Center, unde 
mergea pe vremea când avea încă o slujbă. 

Brinkley îşi cobori ochii, privindu-şi insistent picioarele 
care călcau pe podeaua pardosită cu plăci de marmură 
mărginite de granit negru, traversă mezaninul fără a ridica 
privirea spre sclavii corporatişti care cumpărau bilete, flori 
şi apă  îmbuteliată pentru navetă. Nu voia să 
„recepţioneze” vreun gând de la minţile lor de hamsteri 
dresați, nu voia să le vadă privirile curioase aruncate pe 
sub pleoapele lăsate. 

Luă scara rulantă spre tuneluri, dar în loc să se simtă 
mai calm, îşi dădu seamă că pe măsură ce cobora devenea 
tot mai agitat, mai furios. 

Vocile nu-i dădeau pace, îl insultau. 

Ferindu-şi capul, Brinkley îşi tinu privirea în pământ şi 
cântă în gând: „Ay, ay, ay, ay, BART-a-lito-lindo”, 
încercând să înăbuşească vocile, să le reducă la tăcere. 

De îndată ce cobori de pe scară trei niveluri mai jos, îşi 
dădu seama de greşeala pe care o făcuse. Peronul era 
ticsit de idioţi care se întorceau de la muncă. 

Arătau ca nişte nori de ploaie, cu hainele lor închise la 
culoare şi cu ochii care îl sfredeleau, împresurându-l şi 
ţintuindu-l locului. 

Imaginile pe care le văzuse pe televizoarele de pe pereţii 
magazinelor de electronice i se derulau în minte: imagini 
cu el, surprins în timp ce-i împuşca pe oamenii de pe 
feribot. 

Făcuse el aşa ceva!? 

Brinkley se strecură prin mulţime, mormăind şi 


fredonând pentru sine până când ajunse la marginea 
peronului, în mijlocul unei plăci de marmură, cu degetele 
de la picioare suspendate deasupra abisului. 

Simţea ura şi dezaprobarea celor din jur învăluindu-l şi 
propria furie crescând. Pereţii acoperiţi cu plăci albe 
păreau că pulsează şi se umflă. Uitându-se cu coada 
ochiului, Fred văzu oameni întorcându-se spre el, citindu-i 
gândurile. 

Voia să strige: „Am fost obligat să o fac! Fii atent. Ai 
putea să urmezi chiar tu”. 

Se uita fix la şine, fără să se mişte sau să privească pe 
cineva, cu mâinile în buzunar, cea dreaptă strânsă în jurul 
lui Bucky. 

„Ştiu, urlau vocile la unison. Oamenii te citesc ca pe o 
carte deschisă." 

O voce ascuţită strigă din spatele lui: 

— Hei! 

Brinkley se întoarse şi văzu o femeie cu o bărbie ascuţită 
şi ochi mici, negri, arătând cu degetul în direcţia lui. 

— Ele. A fost pe feribot. A fost acolo. El e ucigaşul de pe 
feribot. Să sune cineva la poliţie. 

Totul se destrăma acum. Toată lumea ştia ce faptă rea 
făcuse. 

„Rahat cu ochi. Ratat." 

Ay, ay, ay, ayyyyyyy. 

Fred îl scoase pe Bucky din buzunar, îl flutură deasupra 
mulţimii. Oamenii din jur începură să ţipe şi se feriră. 

Era un zgomot infernal în tunel. 

Vagoanele vopsite în argintiu şi albastru ajunseră cu 
viteză în staţie, huruitul lor acoperind orice sunet şi orice 
gând. 

Trenul se opri şi o droaie de oameni năvăliră din 
vagoane precum şobolanii, alţii urcară imediat, izbindu-l 
pe Fred ca o maree, trântindu-l de un pilon. 

Lăsându-l fără suflu. 

Eliberându-se, înaintând împotriva curentului, Fred 
ajunse la scara rulantă. Cu paşi mari, în salturi, trecu în 
goană pe lângă mulţimea de rozătoare de pe scară, ieşind 


la stradă, la aer. Vocea din capul lui strigă: „Du-te! Scapă 
de aici!” 


Capitolul 19 


Ceasul digital al cuptorului cu microunde arăta 7.08. 
Eram deznădăjduită şi abia mă mai ţineam pe picioare 
după o zi întreagă petrecută în Tenderloin, în urma căreia 
nu ne-am ales decât cu o listă cu toate adresele la care nu 
locuise Alfred Brinkley. 

Şi nu eram doar frustrată, ci de-a dreptul îngrozită. Fred 
Brinkley era încă în libertate. 

Am pus o porţie de macaroane cu brânză în cuptorul cu 
microunde şi am apăsat de cinci ori butonul ce indica 
minutele. 

În timp ce mi se încălzea cina, am reluat în minte 
evenimentele zilei, căutând ceva peste care am fi putut 
trece cu vederea în turul nostru de forţă prin cele 
şaptezeci şi ceva de hoteluri sordide şi în discuţiile cu toţi 
acei recepţioneri inutili şi chiriaşi scăpătaţi. 

Martha se alinta pe lângă mine, în timp ce-i mângâiam 
urechile şi-i puneam în farfurie mâncarea. Îşi lăsă capul în 
jos şi dădu din coada-i stufoasă. 

— Ce fetiţă cuminte, am zis. Lumina ochilor mei. 

Tocmai îmi desfăcusem o bere când am auzit soneria. 

De data asta, ce-o mai fi? 

M-am târât până la fereastră să văd cine avea 
îndrăzneala să-mi sune la uşă - dar nu-l cunoşteam pe 
omul care se uita fix la mine de pe trotuar. 

Era proaspăt bărbierit, pe jumătate în umbră, şi ţinea în 
mână un plic. 

— Ce vrei? 

— Am ceva pentru dumneavoastră, locotenente. E 
urgent. Trebuie să vi-l înmânez personal. 

Cine să fi fost? Vreun portărel? Un vânzător de ponturi? 
În spatele meu, cuptorul cu microunde scoase un bip, 
anunţându-mă că cina e gata. 

— Lasă-l în cutia poştală, am strigat spre omul de jos. 

— Aş putea să fac asta, zise vizitatorul, dar aţi spus la 


televizor: „îl cunoaşteţi pe acest bărbat?” 
— Il cunoşti? am strigat imediat. 
— Eu sunt. Eu sunt cel care a făcut-o. 


Capitolul 20 


Parcă mă lovise cineva în moalele capului. 

Ucigaşul de pe feribot era la uşa mea? 

Apoi mi-am revenit. 

— Cobor imediat, am strigat. 

Mi-am luat tocul cu arma de pe spătarul unui scaun şi 
mi-am prins cătuşele la centură. În timp ce luam colţul 
scărilor de la etajul doi, l-am sunat pe Jacobi de pe mobil, 
ştiind foarte bine că nu puteam să aştept până avea să 
sosească el. 

Puteam să mă trezesc ţintă la un poligon de tragere, dar 
dacă omul de jos era Alfred Brinkley, nu puteam risca să-l 
las să-mi scape. 

Cu pistolul Glock în mână am crăpat puţin uşa de la 
intrare. 

— 'Ţine-ţi mâinile la vedere, am strigat. 

Bărbatul mi s-a părut imprevizibil. Părea că ezită, 
mergea înspre stradă şi apoi iarăşi înapoi spre intrarea în 
clădirea mea. Privirea îi rătăcea peste tot în jur şi mi-am 
dat seama că fredona ceva, ca pentru sine. 

Dumnezeule, era nebun - şi periculos. Unde-i era arma? 

— Mâinile sus. Rămâi pe loc, am ţipat din nou. j 

Bărbatul încetă să se mai plimbe încoace şi încolo. Işi 
ridică mâinile, fluturând plicul dintr-o parte într-alta ca pe 
un steag alb. 

I-am privit cu atenție chipul, încercând să găsesc o 
legătură între ceea ce vedeam şi poza ucigaşului din 
mintea mea. Tipul ăsta se bărbierise şi nu făcuse o treabă 
prea grozavă. Smocuri de barbă, întunecate la culoare, 
contrastau cu tenul lui palid. 

Din alte puncte de vedere, am văzut asemănarea. Era 
înalt, slăbănog şi purta haine similare sau chiar identice cu 
cele pe care le purtase agresorul cu vreo şaizeci de ore în 
urmă. 

Să fie chiar Alfred Brinkley? Oare un ucigaş periculos 


pur şi simplu sunase la uşa mea ca să se predea? Sau ăsta 
era un altfel de nebun, unul care căuta lumina 
reflectoarelor? 

Am ieşit pe trotuarul scăldat doar de razele lunii, ţinând 
strâns arma şi aţintind-o spre pieptul bărbatului. Un iz de 
nespălat adie dinspre el. 

— Eu sunt, zise, uitându-se în jos, la pantofi. Ziceaţi că 
mă căutaţi. V-am văzut la televizor. In magazinul de 
electronice. 

— La pământ, am urlat la el. Cu faţa în jos, degetele 
împreunate deasupra capului, la vedere. 

Se legăna pe picioare. 

— La pământ, acum! şi el se culcă pe trotuar cu mâinile 
pe cap. 

Ţinându-i pistolul la ceafă, l-am  percheziţionat, 
verificând să nu aibă arme. În tot acest timp, prin minte mi 
se derulau imagini din filmarea lui Rooney. 

Am găsit o armă în buzunarul jachetei sale, mi-am vârât- 
o la spatele centurii şi mi-am continuat căutarea. Nu mai 
avea şi altele. 

Mi-am pus Glock-ul în toc şi am scos cătuşele de la 
centură. 

— Cum te numeşti? l-am întrebat, trăgându-i la spate 
braţele subţiri ca nişte bețe până când cătuşele se 
închiseră în jurul încheieturilor. 

Apoi am ridicat plicul de pe trotuar şi mi l-am îndesat în 
buzunarul din faţă. 

— Fred Brinkley, îmi răspunse, cu o voce din ce în ce 
mai neliniştită. Mă cunoaşteţi. Aţi spus să vin, vă amintiţi? 
„ÎL vom găsi pe cel care a comis aceste crime 
îngrozitoare.” Mi-am notat. 

Imaginile din filmarea lui Rooney îmi reveneau în minte. 
L-am văzut pe acest bărbat împuşcând cinci oameni. L-am 
văzut împuşcând-o pe Claire. 

Cu o mână tremurândă, i-am scos portofelul din 
buzunarul de la şold, l-am deschis, am văzut permisul de 
conducere în lumina slabă a felinarului de peste drum. 

Era chiar Alfred Brinkley. 


Îl prinsesem. 

I-am citit drepturile, dar Brinkley a renunţat la cel de a 
nu spune nimic şi a declarat: 

— Eu am făcut-o. Eu sunt ucigaşul de pe feribot. 

— Cum m-ai găsit, l-am întrebat? 

— Adresa dumneavoastră e pe internet. La bibliotecă, 
îmi spuse Brinkley. Să mă închideţi, bine? Cred că sunt în 
stare să o fac din nou. 

Tocmai atunci Jacobi opri maşina. Frânele scârţâiau. 
Sări de pe locul şoferului cu arma în mână. 

— Nu ai putut să mă aştepţi, Boxer? 

— Domnul Brinkley e cooperant, Jacobi. Totul e sub 
control. 

Dar văzându-l pe Jacobi, ştiind că pericolul trecuse, am 
simţit un val de uşurare care mă făcea să-mi doresc să râd, 
să plâng şi să strig de bucurie în acelaşi timp. 

— Bună treabă, l-am auzit pe Jacobi spunându-mi. 

I-am simţit mâna pe umăr. Am tras adânc aer în piept. 
Am încercat să mă calmez, în timp ce Jacobi mă ajuta să-l 
ridic pe Brinkley în picioare. 

Când l-am aşezat pe bancheta din spate în maşina lui 
Jacobi, Brinkley s-a întors spre mine: 

— Vă mulţumesc, locotenente, zise, cu privirea rătăcită 
de nebun, cu faţa schimonosită de un început de plâns. 
Ştiam că mă veţi ajuta. 


Capitolul 21 


Jacobi m-a urmat în birou. Amândoi aveam nervii mai 
întinşi decât corzile unei chitare. In timp ce aşteptam ca 
Brinkley să treacă prin procedurile de înregistrare, ne-am 
aşezat la masă, bând cafea şi sfătuindu-ne ce era de făcut 
în continuare. 

Brinkley mărturisise că era ucigaşul de pe feribot şi 
refuzase dreptul la un avocat. Dar declaraţia scrisă pe care 
mi-o dăduse era o povestire interminabilă şi absurdă 
despre o lumină albă, despre oameni-şobolan şi despre un 
pistol pe nume Bucky. 

Trebuia să-i luăm o declaraţie pe care s-o înregistrăm, să 
arătăm că, deşi Alfred Brinkley are probleme psihice, acum 
gândea raţional. 

După ce l-am sunat pe Tracchio, i-am telefonat lui Cindy, 
care nu era doar o bună prietenă, ci şi redactorul-şef al 
departamentului de investigaţii de la ziarul Chronicle. Am 
informat-o despre capturarea lui Brinkley, apoi m-am 
plimbat prin birou, urmărind cum limbile ceasului se 
mişcau cu o încetineală înnebunitoare în timp ce îl 
aşteptam pe Tracchio. 

La 9.15 lui Alfred Brinkley i se luaseră deja amprentele, 
i se făcuseră fotografii, hainele îi fuseseră schimbate cu o 
uniformă de închisoare pentru ca îmbrăcămintea lui să 
poată fi analizată pentru urme de sânge sau reziduuri de 
praf de puşcă. 

I-am cerut lui Brinkley să lase un tehnician să-i recolteze 
sânge şi i-am explicat motivul: 

— Vreau să mă asigur că nu eşti sub influenţa alcoolului 
sau a drogurilor când îţi luăm declaraţia. 

— Sunt curat, îmi spuse Brinkley, ridicându-şi mâneca. 

Acum Brinkley ne aştepta în sala de interogatoriu 
numărul doi. Era o cutie cu o cameră de luat vederi 
suspendată care funcţiona aproape tot timpul. 

Eu şi Jacobi ne-am alăturat lui Brinkley în camera cu 


pereţi gri, ne-am tras două scaune lângă masa de metal 
scrijelit şi ne-am aşezat vizavi de criminal. 

Încă mi se mai făcea pielea găină când mă uitam la faţa 
lui palidă şi neîngrijită. 

Îmi amintea ce mi-a spus: „Eu sunt făptaşul”. 


Capitolul 22 


Brinkley era nervos. Lovea cu genunchii partea de 
dedesubt a mesei şi-şi încrucişase încheieturile încătuşate 
în aşa fel încât să-şi poată trage firele de păr de pe braţe. 

— Domnule Brinkley, înţelegeţi că aveţi dreptul să nu 
spuneţi nimic? l-am întrebat. 

A încuviinţat din cap în timp ce îi mai citeam încă o dată 
drepturile. 

— Domnule Brinkley, vă înţelegeţi drepturile? 

— Da, a răspuns el. 

I-am pus în faţă un document de renunțare la aceste 
drepturi pe care l-a semnat. Am auzit zgomotul unui scaun 
pe podea în camera de observaţie din spatele oglinzii şi 
zumzăitul uşor al camerei de supraveghere suspendate. 
Interogatoriul începuse. 

— Ştiţi ce zi e azi? 

— E luni, îmi răspunse. 

— Unde locuiţi? 

— Prin staţii de tren. Magazine de computere. Uneori la 
bibliotecă. 

— Ştiţi unde vă aflaţi acum? 

— La sediul poliţiei, Bryant Street, numărul 850. 

— Foarte bine, domnule Brinkley. Puteţi să-mi spuneţi 
dacă aţi călătorit cu feribotul Del Norte alaltăieri, 
sâmbătă? 

— Da, e adevărat. Era o zi plăcută. Am găsit un bilet în 
piaţa agricolă, povesti el. Nu cred că a fost o infracţiune să 
folosesc acel bilet, nu? ne-a întrebat. 

— L-aţi luat de la cineva? 

— Nu, l-am găsit pe jos. 

— În acest caz, o să trecem cu vederea, îi spuse Jacobi. 

Brinkley arăta mai calm acum şi mult mai tânăr decât 
era. 

Începea să mă irite faptul că părea copilăros, chiar 
inofensiv. Parcă ar fi fost şi el o victimă în felul lui. 


M-am gândit la cum l-ar privi un juriu. I s-ar face milă de 
el? 

„Nevinovat” pe motiv că e o persoană plăcută şi în 
acelaşi timp nebun de legat? 

— La întoarcere, domnule Brinkley... am început eu. 

— Puteţi să-mi spuneţi Fred. 

— În regulă, Fred. În timp ce Del Norte intra la docuri în 
San Francisco, ai scos o armă şi ai tras asupra unor 
pasageri? 

— Am fost nevoit să o fac, zise. Vocea i se sparse, 
devenind dintr-odată tensionată. Mama băiatului... uite ce 
e, am făcut o faptă rea. Ştiu asta şi vreau să fiu pedepsit. 

— I-ai împuşcat pe acei oameni? am insistat eu. 

— Da, am făcut-o! Am împuşcat-o pe acea mamă şi pe 
fiul ei. Şi pe cei doi bărbaţi. Şi pe cealaltă femeie care se 
uita la mine de parcă ştia tot ce se petrecea în capul meu. 
Îmi pare rău. Mă simţeam foarte bine până când totul a 
luat o întorsătură urâtă. 

— Dar ai plănuit acest atac, nu-i aşa? am întrebat, 
stăpânindu-mi vocea, chiar zâmbindu-i încurajator lui 
Brinkley. E adevărat că aveai la tine o armă încărcată, nu? 

— Întotdeauna îl port pe Bucky cu mine, zise Brinkley. 
Dar nu am vrut să le fac rău acelor oameni. Nu-i 
cunoşteam. Nici nu credeam că sunt reali până când am 
văzut înregistrarea la televizor. 

— Aşa deci. Şi atunci de ce i-ai împuşcat? întrebă Jacobi. 

Brinkley se uită peste capul meu în oglinda dublă. 

— Vocile mi-au spus să o fac. 

Să fie ăsta adevărul? Sau îşi pregătea Brinkley încă de 
pe acum apărarea în temeiul nebuniei? 

Jacobi îl întrebă despre ce voci vorbea, dar Brinkley 
încetă să ne mai răspundă. Bărbia îi căzu în piept şi începu 
să bolborosească: 

— Vreau să mă închideţi. Veţi face asta? Chiar trebuie să 
dorm. 

— Sunt sigură că o să-ţi găsim o celulă goală la etajul 
zece, i-am zis. 

Am bătut la uşă şi sergentul Steve Hall intră în sala de 


interogatoriu. Rămase în picioare în spatele deţinutului. 

— Domnule Brinkley, i-am zis în timp ce ne ridicam cu 
toţii, sunteţi acuzat de uciderea a patru oameni, tentativă 
de omor asupra unei persoane şi vreo paisprezece 
infracţiuni mai puţin grave. Găsiţi-vă un avocat bun. 

— Vă mulţumesc, zise Brinkley, privindu-mă în ochi 
pentru prima dată. Sunteţi o persoană corectă. Apreciez 
mult ce aţi făcut. 


Capitolul 23 


A doua zi de dimineaţă, la uşă mă aştepta ziarul, cu un 
titlu uriaş pe prima pagină, deasupra numelui lui Cindy: 
„UCIGAŞUL. DE PE FERIBOT CAPTURAT”. 

Când am ajuns la sediu, o mână de reporteri mă 
aşteptau. 

— Cum te simţi, locotenente? 

— Fantastic, le-am răspuns rânjind. Cum nu se poate 
mai bine. 

Am răspuns la întrebări, am făcut elogiul echipei şi am 
zâmbit pentru câteva fotografii înainte să intru în clădire şi 
să iau liftul până la etajul trei. 

Când am intrat pe uşă, Brenda lovi un mic gong pe care 
îl păstra la postul de lucru, apoi se ridică şi mă îmbrăţişă. 
Vedeam florile de pe biroul meu de la celălalt capăt al 
încăperii. 

I-am adunat pe toţi şi le-am mulţumit pentru eforturile 
depuse şi, când inspectorul Lemke m-a întrebat dacă n-aş 
putea să dau lecţii despre cum să faci criminalii să apară la 
comandă, ne-am prăpădit cu toţii de râs. 

— Am înţeles că trebuie să-ţi mişti nasul precum 
Samantha, zise el, dar nu se întâmplă nimic. 

— Trebuie să mişti din nas, să-ţi încrucişezi braţele şi să 
clipeşti în acelaşi timp! completă Rodriguez. 

Tocmai îmi turnam o cafea, înainte să mă afund în 
teancul gros de hârtii care-mi ocupa jumătate din birou, 
când Brenda îşi băgă capul pe uşă zicându-mi: 

— Şeful pe linia unu. 

Am intrat în biroul meu, am dat la o parte un coş uriaş 
de flori de pe masă. Am aruncat o privire la bileţelul care 
se vedea printre trandafiri. Multe îmbrăţişări şi săruturi de 
la Joe, iubitul meu minunat. 

Încă mai zâmbeam când am apăsat butonul intermitent 
al telefonului. Şeful mă invită cu o voce molcomă să urc în 
biroul lui. 


— Stai să-i chem şi pe ceilalţi din echipă. 

— Nu, vino singură. 

I-am spus Brendei că mă întorc în câteva minute şi am 
luat-o pe scări spre biroul cu mobilă de nuc de la etajul 
cinci. 

Şeful se ridică în picioare în momentul în care am intrat, 
îmi întinse mâna cărnoasă peste birou şi zise: 

— Boxer, faptul că l-ai prins pe psihopatul ăla face ca 
astăzi să fie o zi bună pentru Poliţia din San Francisco. 
Vreau să-ţi mulţumesc din nou pentru că ai făcut o treabă 
excelentă. 

— Mulţumesc, şefule. Şi mulţumesc că m-ai susţinut, am 
Zis. 

Mă pregăteam să plec, dar pe chipul lui apăru o expresie 
de jenă pe care nu i-o mai văzusem înainte. 

Îmi făcu semn să iau loc, după care se aşeză şi el, 
legănându-şi scaunul înainte şi înapoi pe folia din acrilic 
care proteja covorul, înainte de a-şi împreuna mâinile pe 
burtă. 

— Lindsay, am ajuns la o concluzie cu care m-am luptat 
din răsputeri. 

„Avea oare să-mi dea mai mulţi oameni?” 

„Un buget mai mare pentru orele suplimentare?" 

— Te-am urmărit îndeaproape cum ai lucrat la acest caz 
şi sunt impresionat de tenacitatea şi determinarea de care 
ai dat dovadă pe parcursul investigaţiei. 

— Mulţumesc. 

— Şi trebuie să recunosc că tu ai avut dreptate, şi eu m- 
am înşelat amarnic. 

„În legătură cu ce?” 

Mintea-mi alerga să-i anticipeze cuvintele, încercând să 
i-o ia înainte măcar cu jumătate de secundă - dar nu 
reuşea. 

— După cum mi-ai spus şi tu, continuă Tracchio, locul 
tău e pe stradă, nu într-un birou. Şi înţeleg acum. In 
sfârşit, înţeleg. Pur şi simplu munca de birou nu e decât o 
irosire a talentului tău. 

M-am holbat la şeful meu care puse o insignă pe biroul 


din faţa mea. 
— Felicitări, Boxer, pentru o binemeritată retrogradare 
la gradul de sergent. 


Capitolul 24 


Vestea mă ameţi ca o lovitură de măciucă în moalele 
capului. 

Il auzeam pe Tracchio vorbind, dar undeva în depărtare, 
ca şi cum biroul său ar fi fost proiectat prin perete de 
cealaltă parte a autostrăzii. 

— ţi voi supraveghea activitatea. Desigur, vei primi 
acelaşi salariu ca şi până acum... 

În mintea mea strigam:  „Retrogradare? Mă 
retrogradezi? Azi? Chiar azi!” 

M-am prins de marginea biroului, simțind nevoia să mă 
sprijin. Tracchio se lăsă înapoi în scaun. Expresia de pe 
faţa lui îmi spunea că era la fel de surprins de reacţia mea, 
pe cât fusesem eu de vestea lui. 

— Care e problema, Boxer? Nu asta ţi-ai dorit? Mă baţi 
la cap de luni de zile... 

— Nu, adică, da. Aşa e. Dar nu mă aşteptam... 

— Haide, Boxer. Ce vrei să-mi spui, de fapt? Toată 
noaptea am tratat cu şefii şi cu subalternii tăi ca să obţin 
aprobarea, şi asta numai pentru că tu mi-ai spus că-ți 
doreşti acest lucru. 

Am deschis gura să vorbesc, dar am închis-o la loc. 

— Lasă-mi puţin timp să mă obişnuiesc cu ideea, bine, 
Tony? am bolborosit. 

— Mă dau bătut, zise Tracchio, ridicând capsatorul şi 
izbindu-l de birou. Nu te înţeleg. Nu te voi înţelege 
niciodată. Nici nu mai încerc, Boxer! 

Nu-mi amintesc cum am plecat din biroul şefului, dar îmi 
amintesc că am avut mult de mers până la scări şi că, 
atunci când am trecut pe lângă birourile lor le-am zâmbit 
forţat celor care m-au felicitat. 

Mintea mi se blocase. 

„Ce naiba a fost oare în capul meu?” 

Şi ce voiam de fapt? 

Am ajuns la scări şi coboram spre biroul comun 


sprijinindu-mă cu toată greutatea de balustradă, când l-am 
văzut pe Jacobi urcând treptele în întâmpinarea mea. 

— Warren, n-o să-ţi vină să crezi. 

— Hai să plecăm de aici, zise. 

Am coborât scările spre parter şi am ieşit în stradă, 
îndreptându-ne spre piaţa de flori. 

— M-a sunat Tracchio aseară, îmi povesti Jacobi pe 
drum. 

Mi-am ridicat privirea spre el. Nu existaseră niciodată 
secrete între mine şi Jacobi. M-am simţit zdruncinată citind 
durerea de pe faţa lui. 

— Mi-a oferit mie postul, Lindsay. Postul tău. Dar i-am 
spus că nu-l voi accepta dacă tu nu eşti de acord. 

Zguduitura pe care am simţit-o sub tălpi se datora, cu 
siguranţă, trenului care tocmai intra în staţie, dar mie mi 
s-a părut un cutremur în toată regula. 

Ştiam ce trebuia să spun: „Felicitări. Excelentă alegere. 
Te vei descurca de minune, Jacobi”. 

Dar nu puteam rosti cuvintele. 

— Am nevoie de timp să reflectez la cele întâmplate, 
Jacobi, îmi iau liber azi, am bâiguit. 

— Bineînţeles, Lindsay. Nimeni nu va face nimic decât 
dacă... 

— Poate şi mâine. 

— Lindsay, opreşte-te. Vorbeşte cu mine. 

Dar eu eram deja departe. 

Am traversat aiurea strada, mi-am luat maşina din 
parcare şi am luat-o pe Bryant Street, spre Sixth şi de 
acolo pe 280 South care ducea în Potrero Hill. 

Mi-am scos telefonul de la centură şi am folosit 
reapelarea automată să-l sun pe Joe. În timp ce ascultam 
tonul de apel, am apăsat pedala de acceleraţie şi am trecut 
pe banda de viteză. Era ora unu după-amiaza în 
Washington. 

„Răspunde, Joe!” 

A intrat căsuţa vocală şi am lăsat un mesaj: 

— Sună-mă, te rog. 

Apoi am telefonat la San Francisco General. 


I-am cerut operatoarei să-mi facă legătura cu Claire. 


Capitolul 25 


Speram să o aud pe Claire, dar a răspuns Edmund la 
telefon. 

Vocea lui îmi spunea că-şi petrecuse încă o noapte 
dormind pe scaun. 

— Cum se simte Claire? am întrebat, înghiţindu-mi nodul 
din gât. 

— E la RMN, mă informă el. 

— Spune-i că l-am prins pe atacator, am zis. A mărturisit 
şi e la închisoare. 

I-am spus lui Edmund că o să vin mai târziu să o văd pe 
Claire, apoi l-am sunat din nou pe Joe. De data aceasta mi- 
a răspuns robotul de la birou, aşa că am încercat să sun la 
el acasă. 

Din nou robotul. 

M-am oprit la semaforul de pe Eighteenth Street, bătând 
nerăbdătoare cu degetele în volan. Am apăsat pedala de 
acceleraţie când lumina semaforului s-a făcut verde. 

Mi-am amintit dintr-odată de ziua în care fusesem 
promovată locotenent, imediat după ce-l capturasem pe 
„ucigaşul de miri”, un psihopat care îşi câştigase cu 
siguranţă un binemeritat loc fruntaş în galeria celor mai 
josnici criminali. La momentul respectiv, am văzut 
promovarea mea ca pe o numire pe motive politice. Nicio 
femeie nu mai ocupase această poziţie înaintea mea. Am 
urcat pe podium şi i-am lăsat să-mi prindă decorația pe 
piept, fără să ştiu dacă îmi doream într-adevăr puterea şi 
responsabilitatea pe care le aducea funcţia. 

Cred că încă nu ştiam. 

Eu însămi cerusem să fiu lăsată să lucrez din nou pe 
teren, deci nu era de mirare că Tracchio nu mi-a înţeles 
reacţia. La dracu’. Nici măcar eu nu mi-o înţelegeam. 

Dar uneori nu poţi fi sigur de unele lucruri până nu te 
confrunţi cu ele. 

Faptul că Tracchio îmi supraveghea activitatea nu făcea 


nici cât o ceapă degerată. 

Urma să fiu retrogradată. 

Puteam oare să accept ordine de la Jacobi? 

„l-am spus că nu voi accepta postul decât dacă eşti tu de 
acord”, îmi spusese Jacobi. 

Simţeam nevoia să vorbesc cu Joe. 

Am întins mâna după telefonul lăsat pe scaunul din 
dreapta şi am apăsat butonul de reapelare. Vocea lui Joe 
înregistrată pe mesajul de întâmpinare îmi trezea atât de 
multe amintiri: călătoriile de poveste pe care le făcusem 
împreună, felul în care făceam dragoste, lucrurile mărunte 
pe care le adoram la Joe - savurasem fiecare moment 
pentru că nu ştiam când ne vom revedea. 

Ce n-aş fi dat să fiu în braţele lui în acea seară, să mă 
învăluie cu dragostea lui, să mă simt înţeleasă. Atingerea 
lui putea alunga orice necaz... 

Am închis telefonul fără să las niciun mesaj şi am sunat 
la celelalte două numere ale lui Joe - aceeaşi poveste. 

Am intrat cu maşina într-o parcare, am tras frâna de 
mână şi am stat acolo ca o idioată, privind în gol, dorindu- 
mi să-l pot vedea pe Joe. 

Apoi mi-a venit o idee genială. 

Dar stai, chiar puteam să-l văd. 


Capitolul 26 


Nu semănăm cu nimeni dintre cei aflaţi în sala de 
îmbarcare a aeroportului: toţi bărbaţi în costume gri cu 
cravate roşii sau albastre - şi eu. Mă îmbrăcasem cu un 
pulover de caşmir cu guler în V, de culoarea untului, o 
pereche de blugi strâmţi şi o jachetă cambrată din tweed. 
Părul îmi strălucea ca o aură. Bărbaţii îmi aruncau priviri 
pe furiş, flatându-mi egoul. 

În timp ce aşteptam să mă îmbarc, bifam în gând 
lucrurile pe care trebuia să le fi făcut: să mă asigur că 
persoana care avea grijă de Martha, căţeluşa mea, era la 
datorie, să-mi încui pistolul şi insigna în sertar, să-mi las 
telefonul în maşină. De fapt, îmi lăsasem telefonul în 
maşină din neglijenţă, dar nu era nevoie de un psihiatru ca 
să-mi dau seama că, descotorosindu-mă de toate aceste 
lucruri, îi spuneam Slujbei să se ducă naibii. 

Nu aveam multe bagaje, dar luasem cu mine obiectele 
esenţiale: rujul şi biletul de călătorie dus-întors la clasa 
business cu destinaţia Reagan National, pe care Joe mi-l 
lăsase împreună cu cheile şi un bilet pe care scria: „Acesta 
e permisul tău de a-l vizita pe Joe şi e valabil oricând 
doreşti. XOXO8, Joe”. 

Urcându-mă în avion, am simţit că făceam un gest cam 
necugetat. Pe lângă faptul că plecam din oraş lăsând un 
conflict nerezolvat, mai era încă ceva care mă înspăimânta. 
Joe îmi mai făcuse vizite-surpriză, dar eu nu apărusem 
niciodată neanunţată la uşa lui. 

Paharul de şampanie servit înainte de zbor mă ajută să 
mă calmez şi, de îndată ce avionul decolă, mi-am lăsat 
scaunul pe spate şi am adormit. M-am trezit doar când 
vocea pilotului anunţa aterizarea avionului în Washington, 
D.C. 


8 Secvenţă de litere folosită în special în e-mailuri informale ca 
formulă de încheiere însemnând aproximativ: Te îmbrățişez şi te sărut 
(n. tr.). 


Numaidecât ce am aterizat, i-am dat şoferului de taxi 
adresa lui Joe din nord-vestul oraşului. 

O jumătate de oră mai târziu, taxiul ocolea elegant 
spaţiul verde şi fântânile arteziene din faţa luxosului 
complex de apartamente Kennedy-Warren, construit în 
forma de L.. La doar câteva minute după aceea, eram în 
aripa istorică a clădirii, la ultimul etaj, în holul cu mochetă 
groasă, şi sunam la uşa lui Joe. 

Ei bine, iată-mă. 

Cum nu răspundea, am sunat din nou. Apoi, am descuiat 
broasca de jos cu prima cheie şi yala de sus cu cea dea 
doua şi am deschis uşa. 

L-am strigat pe nume: 

— Joe? şi am intrat în holul întunecat. L-am strigat din 
nou când mă apropiam de bucătărie. 

Acum ajunsesem să mă întreb unde era totuşi Joe. De ce 
nu răspunsese la niciunul din telefoane? 

Bucătăria dădea spre o zonă spațioasă, plăcută, care era 
în acelaşi timp sufragerie şi cameră de zi. Parchetul lucea 
sub şuvoiul de lumină care se revărsa prin ferestrele de la 
celălalt capăt al camerei, iar prin geam am văzut o terasă. 

Am remarcat că mobila din lemn închis la culoare, cu 
tapiţerie bogată, era într-o ordine desăvârşită. 

La o a doua privire mi-a stat inima în loc. 

Pe o canapea era ghemuită o femeie, întoarsă cu faţa 
spre fereastră. Citea o revistă şi de urechi îi atârnau 
căştile albe de la ipod. 

Eram prea şocată să fac vreo mişcare. 

Sau să vorbesc. 


Capitolul 27 


Inima îmi bătea tot mai tare pe măsură ce-mi 
concentram privirea asupra femeii care stătea pe canapea 
având alături un sandvici şi o ceaşcă de ceai, aşezate pe 
măsuţa de cafea. 

I-am studiat topul negru, pantalonii de trening, părul 
des, cu şuviţe blonde, prins într-un coc la ceafa, picioarele 
goale. 

Corpul parcă mi se golise de sânge, cu excepţia 
furnicăturilor pe care le simţeam în vârfurile degetelor. 
Oare Joe dusese o viaţă dublă în timp ce eu eram în San 
Francisco, aşteptând telefoanele şi vizitele lui? 

Faţa mi-era roşie de furie, dar şi de ruşine. Nu ştiam 
dacă să urlu sau să fug. 

Cum putuse Joe să mă înşele? 

Femeia trebuie să-mi fi văzut reflexia în geam. Scăpă 
revista, îşi duse mâinile la faţă şi ţipă. 

Am ţipat şi eu: 

— Cine naiba eşti tu? 

— Dar tu? strigă la rândul ei. 

Părul i se desfăcu din coc în timp ce-şi scoase cu o 
mişcare violentă căştile din urechi. 

— Sunt iubita lui Joe, i-am răspuns. 

Mă simţeam goală şi vulnerabilă şi mi-aş fi dorit să am o 
insignă pe care să i-o bag sub nas. Orice fel de insignă. 

„Joe, ce ai făcut?” 

— Eu sunt Milda, se prezentă, ridicându-se brusc de pe 
canapea şi conducându-mă în bucătărie. Lucrez aici. Fac 
curăţenie pentru domnul Molinari. 

Am izbucnit în râs, nu din amuzament, ci din cauza 
şocului. 

A extras un cec din buzunarul pantalonilor şi mi l-a 
arătat. 

Dar eu nu mă puteam concentra la ce-mi spunea. Prin 
minte mi se învârteau imagini din ultimele zile. 


Şi prezenţa acestei tinere mă făcea să-mi pierd orice 
control asupra emoţiilor. 

— Am terminat mai devreme şi m-am gândit să stau jos 
două minute, îmi explică în timp ce spăla vasele pe care le 
folosise. Vă rog să nu-i spuneţi, bine? 

Am dat din cap, amorţită. 

— Nu, desigur că nu. 

— Eu o să plec acum, îmi zise, închizând robinetele. 
Trebuie să-l iau pe fiul meu cu maşina şi nu vreau să 
întârzii, aşa că o să plec, bine? 

Am aprobat din cap. 

Am mers de-a lungul coridorului şi am deschis uşa de la 
baie. Am deschis apoi dulăpiorul cu medicamente şi m-am 
uitat printre cutii şi sticluţe, căutând lac de unghii, 
tampoane, produse de machiaj. 

Negăsind nimic, m-am dus în dormitor, o cameră 
spațioasă, mochetată, cu vedere înspre curte. Am dat în 
lături uşa de la dulapul lui Joe, am căutat să văd dacă nu 
găsesc pantofi de damă, mi-am trecut mâinile printre 
hainele de pe umeraşe. Nici urmă de fuste sau bluze. Ce 
făceam, oare? 

Doar îl cunoşteam pe Joe, nu? 

M-am întors lângă pat şi eram pe punctul de a-l desface 
ca să verific lenjeria, când mi-a căzut privirea pe o 
fotografie de pe noptieră. Eram eu şi Joe în Sausalito, cu 
şase luni în urmă, el ţinându-mă cu un braţ pe după umeri, 
în timp ce vântul îmi răvăşea părul peste faţă. Arătam 
amândoi foarte îndrăgostiţi. 

Mi-am acoperit ochii cu mâinile, apăsându-i. 

Mi-era atât de ruşine. Plângeam cu suspine 
necontrolate. Stăteam pur şi simplu în dormitorul lui Joe şi 
plângeam. 

Apoi am plecat şi m-am întors în California. 


Partea a doua 
FATA CU OCHI CAPRUI 


Capitolul 28 


Madison Tyler sări în pas de şotron folosindu-se de 
liniile de pe trotuar, apoi alergă înapoi la bona ei şi o luă 
de mână. În timp ce se îndreptau spre parcul Alta Plaza, 
Madison zise: 

— Ai auzit ce ţi-am spus, Paola? 

Paola Ricci îi strânse mâna micuță. 

Câteodată încântătoarea precocitate a fetiţei de cinci ani 
o depăşea pe Paola. 

— Bineînţeles, drăguță. 

— Cum îţi spuneam, începu fetiţa cu tonul ei hazliu de 
om matur, când interpretez Bagatela de Beethoven, 
primele note sunt ascendente şi arată ca o scară albastră... 

Fredonă notele. 

— Apoi, în partea următoare, când apăs clapele mi-fa-mi, 
notele ies roz-verde-roz! exclamă ea. 

— Deci îţi imaginezi că notele au culoare? 

— Nu, Paola, răspunse micuța cu o urmă de umor, dar 
răbdătoare. Notele sunt culori. Tu nu vezi culori în timp ce 
cânţi? 

— Nu. Cred că eu sunt mai prostuţă, zise Paola. O 
dădăcuţă-prostuţă. 

— Nu ştiu ce e aia, răspunse Madison, arborând un 
zâmbet strălucitor care îi făcea ochii mari şi căprui să 
scânteieze. Dar sună tare amuzant. 

Râseră cu poftă amândouă, Madison cuprinzând-o pe 
Paola de talie şi îngropându-şi faţa în haina tinerei. Tocmai 
treceau prin faţa şcolii Waldorf, la doar vreo două străzi de 
casa unde Madison locuia cu părinţii ei. 

— E sâmbătă, îi şopti Madison Paolei. Pot nici să nu mă 
uit înspre şcoală sâmbăta. 

Mai aveau doar o stradă până la parc. Văzând zidul de 
piatră care îl înconjura, Madison deveni şi mai 
entuziasmată şi schimbă subiectul. 

— Mama zice că o să-mi ia un terrier Lakeland când o să 


fiu un pic mai mare, îi spuse Madison în taină în timp ce 
traversau Divisadero Street. O să-i pun numele Wolfgang. 

— Ce nume serios pentru un câine micuţ, zise Paola, 
atentă să treacă strada în siguranţă. 

De-abia aruncă o privire unei dubiţe negre parcate lângă 
gardul parcului. La urma urmei, dubiţele scumpe sunt o 
privelişte la fel de obişnuită ca şi ciorile în cartierul Pacific 
Heights. 

Paola o ridică pe Madison de mână şi copilul sări pe 
bordură, apoi se opri brusc în momentul în care cineva 
cobori din maşină şi se îndreptă repede spre ele. 

— Ce se întâmplă, Paola? o întrebă Madison pe bonă. 

— E vreo problemă? îi strigă Paola bărbatului care 
cobora din maşină. 

— Necazuri acasă. Trebuie să veniţi cu noi chiar acum. 
Madison, mama ta a căzut pe scări. 

Madison ieşi din spatele bonei sale, strigând: 

— Tati mi-a spus să nu mă urc niciodată în maşină cu 
necunoscuţi! Şi cu siguranţă pe tine nu te cunosc! 

Bărbatul o ridică pe copilă ca pe un sac de făină şi o 
aruncă pe bancheta din spate a maşinii, în timp ce ea tipa: 

— Ajutor! Lasă-mă jos! 

— Urcă, îi porunci bărbatul Paolei. Ţinea o armă 
îndreptată spre pieptul ei. Urcă sau ia-ţi la revedere de la 
fată. 


Capitolul 29 


Eu şi Rich Conklin petrecuserăm o dimineaţă sinistră 
investigând un caz brutal de atac armat dintr-o maşină şi 
tocmai ne întorseserăm la sediu când Jacobi ne făcu semn 
cu mâna să mergem la el în birou. 

Am traversat podeaua acoperită cu linoleum gri, 
îndreptându-ne spre biroul ca o cutiuţă de sticlă, şi ne-am 
luat în primire locurile. Conklin s-a cocoţat pe marginea 
dulăpiorului, unde obişnuia să stea Jacobi, iar eu m-am 
aşezat pe scaunul de lângă biroul lui Jacobi, privindu-l pe 
acesta cum se lăfăie pe locul care fusese cândva al meu. 

Incercam încă să mă obişnuiesc cu noua situaţie. Am 
privit în jur la dezordinea pe care Jacobi reuşise să o 
creeze în mai puţin de două săptămâni: teancuri de ziare 
erau adunate pe podea şi pervaz, iar dinspre coşul de 
gunoi venea miros de mâncare. 

— Eşti un porc, Jacobi, i-am zis. Unul dintr-ăia care stau 
în cocină. 

Jacobi izbucni în râs, un lucru pe care îl făcuse mai mult 
în ultimele zile decât în ultimii doi ani şi, în ciuda faptului 
că orgoliul îmi fusese rănit, mă bucuram că nu mai era 
morocănos. Era un poliţist grozav, priceput la a descurca 
situaţii încurcate, iar eu încercam să-mi regăsesc 
afecțiunea pentru el. 

Jacobi tuşi de câteva ori şi zise: 

— E vorba de o răpire. 

— Şi cum merg investigaţiile? întrebă Conklin. 

— Brigada de Infracţiuni majore se ocupă de caz de 
câteva ore, dar tocmai am vorbit cu un martor şi se pare că 
avem de-a face şi cu o posibilă crimă, explică Jacobi. Vom 
colabora cu locotenentul Macklin. 

Un zumzăit se auzi din direcţia computerului când Jacobi 
îl porni - un lucru pe care nu-l făcuse niciodată înainte de 
a primi noua insignă. Alese un CD din grămada de lucruri 
de pe biroul său şi-l introduse cu o mişcare 


neîndemânatică în unitatea de CD/DVD a computerului. 

— O fetiţă de cinci ani, ne informă el, se îndrepta înspre 
parc cu bona ei când au fost răpite, în jurul orei nouă 
dimineaţa. Bona se numeşte Paola Ricci, venită din 
Cremona, Italia, cu o viză de lucru. Copila e Madison Tyler. 

— Tyler? Tyler de la Chronicle? 

— Aha. Henry Tyler e tatăl fetiţei. 

— Ziceai că avem un martor la răpire? 

— Aşa e, Boxer. O femeie care îşi plimba schnauzerul 
înainte de a merge la serviciu a văzut o siluetă gri ieşind 
dintr-o dubiţă neagră parcată lângă parcul Alta Piaza, pe 
Scott Street. 

— Cum adică, o siluetă? întrebă Conklin. 

— N-a putut să vadă decât că e o persoană îmbrăcată în 
gri, nu ştie dacă era bărbat sau femeie, pentru că persoana 
respectivă era întoarsă cu spatele spre ea şi nici femeia nu 
s-a uitat atent. De asemenea, nu a putut identifica marca 
maşinii. Zice că totul s-a petrecut prea repede. 

— Şi de ce suspectăm că e vorba de o crimă? am 
întrebat. 

— Martorul zice că, de îndată ce maşina a luat colţul 
străzii, a auzit o bubuitură. Apoi a văzut sânge 
împrăştiindu-se pe geamul din spate al maşinii. 


Capitolul 30 


Jacobi apăsă mouse-ul de câteva ori, apoi întoarse 
laptopul ca eu şi Conklin să putem vedea înregistrarea 
care se derula pe ecran. 

— Ea e Madison Tyler, zise el. 

În prim-plan era un copilaş blond care ieşise pe scenă 
din spatele cortinei. Purta o rochie simplă de catifea 
bleumarin, cu guler de dantelă, şosete şi săndăluţe roşii cu 
baretă. 

Era pur şi simplu cea mai frumoasă fetiţă pe care o 
văzusem vreodată, dar avea o privire inteligentă care 
contrazicea ideea că ar fi fost doar o regină a concursurilor 
de frumuseţe pentru copii. 

Sunetul aplauzelor umplu biroul lui Jacobi când fetiţa 
urcă pe un scăunel în faţa unui pian Steinway cu coadă. 

Aplauzele se potoliră şi ea începu să cânte o bucată de 
muzică clasică pe care n-am recunoscut-o şi care era în 
mod evident complicată, dar copila nu părea să facă vreo 
greşeală. 

Termină bucata cu o înfloritură, trecându-şi degetele 
peste clape atât cât îi permitea lungimea braţului, făcând 
notele să răsune deasupra aplauzelor şi strigătelor de 
apreciere din partea publicului. 

Madison se întoarse şi se adresă spectatorilor: 

— Mă voi descurca mult mai bine când îmi vor mai 
creşte braţele. 

În boxe auzeam cum spectatorii râdeau încântați şi un 
băiat de vreo nouă ani ieşi din culise şi-i oferi un buchet. 

— Părinţii ei au primit vreun telefon? am întrebat, cu 
ochii înlăcrimaţi încă din cauza înregistrării. 

— E încă devreme, dar nu, nu i-a contactat nimeni 
deocamdată, zise Jacobi. Niciun semn. Nicio cerere de 
răscumpărare până acum. 


Capitolul 31 


Cindy Thomas lucra din biroul ei de acasă pe care şi-l 
instalase în cel mai mic din cele două dormitoare ale 
noului ei apartament. Folosea CNN-ul ca sunet de fundal 
în timp ce redacta la computer, absorbită de povestea pe 
care o scria despre procesul lui Alfred Brinkley, care avea 
să înceapă în scurt timp. Se gândi să nu răspundă la 
telefon când îl auzi sunând lângă cotul ei. 

Apoi văzu identitatea apelantului şi ridică repede 
receptorul din furcă. 

— Domnule Tyler? zise ea. 

Vocea lui Henry Tyler suna sinistru, ca dintr-o peşteră, 
şi era aproape de nerecunoscut. Cindy fu aproape convinsă 
că se ţinea de glume, deşi ştia că nu-i stă în fire. 

Ascultă cu atenţie, cu răsuflarea tăiată, zicând: 

— Nu... vai, nu. Încerca să-l înţeleagă pe bărbatul care 
plângea, pierzându-şi şirul gândurilor şi fiind nevoit să o 
pună pe Cindy să repete ceea ce chiar el îi spusese deja. 

— Purta o haină albastră, îl ajută Cindy. 

— Aşa e. O haină bleumarin, un pulover roşu, pantaloni 
albaştri, pantofi roşii. 

— O să-ţi trimit un exemplar într-o oră, zise Cindy, şi 
până atunci vei fi primit veşti de la nemernicii ăia. Îţi vor 
spune cât trebuie să plăteşti ca să o primeşti înapoi pe 
Maddy. Cu siguranţă o vor elibera. 

Cindy îşi luă rămas-bun de la directorul ziarului 
Chronicle, puse receptorul în furcă şi rămase un moment 
nemişcată, cu mâinile încleştate pe braţele scaunului, 
cuprinsă de o frică viscerală. 

Se ocupase de destule cazuri de răpiri ca să ştie că, dacă 
fetiţa nu era găsită în douăzeci şi patru de ore, şansele de 
a o recupera în viaţă se reduceau la jumătate. Dacă nu va 
fi găsită nici a doua zi, şansele se înjumătăţeau din nou. 

Îşi aminti de ultima dată când o văzuse pe Madison: la 
începutul verii, când tatăl ei o adusese cu el la birou. 


Preţ de vreo douăzeci de minute, Madison se agitase în 
scaunul de vizavi de Cindy, mâzgălind pe un carneţel şi 
prefăcându-se că era reporter. Îi lua un interviu lui Cindy 
în legătură cu slujba ei. 

— De ce termenul-limită se numeşte deadline? [i se face 
vreodată frică atunci când scrii despre infractori? Care e 
cea mai stupidă poveste pe care ai scris-o până acum? 

Maddy era un copil încântător, amuzant şi deloc 
răsfăţat, şi Cindy simţise că i se lua pe nedrept ceva drag 
atunci când secretara lui Tyler revenise, zicând: 

— Haide, Madison. Domnişoara Thomas are de lucru. 

Cindy o sărutase pe obraz cu afecţiune şi entuziasm, 
zicând: 

— Ştiai că eşti frumoasă ca o păpuşă? 

Madison îi înconjurase gâtul cu braţele şi o sărutase la 
rândul ei. 

— Pe curând! Ne revedem la rubrica de mondenităţi! 
strigă Cindy în urma ei, iar Madison se întorsese, zâmbind 
larg. 

— Voi fi acolo! 

Acum Cindy îşi îndreptă privirea spre ecranul alb al 
computerului. Se simţea paralizată de frică la gândul că 
Madison era ţinută captivă de oameni cărora nu le păsa de 
ea, că s-ar putea să fie închisă şi legată în portbagajul unei 
maşini, agresată sexual, dacă nu cumva chiar moartă. 

Cindy deschise un document nou şi, după câteva 
încercări eşuate, simţi povestea  înfiripându-se sub 
degetele ei. „Fiica de cinci ani a editorului asociat al 
ziarului Chronicle, Henry Tyler, a fost răpită în această 
dimineaţă la doar câteva străzi de locuinţa ei...” 

Auzea în minte vocea lui Henry Tyler, sugrumată de 
suferinţă: „Scrie articolul, Cindy. Şi roagă-te lui Dumnezeu 
ca Madison să se întoarcă înainte să-l publicăm! 


Capitolul 32 


Yuki Castellano era aşezată în rândul trei din sala de 
şedinţă a Curţii Superioarei şi aştepta ca grefierul să 
ajungă să anunţe cazul ei. 

Lucra la biroul Procurorului General doar de vreo lună 
şi, deşi profesase ca avocat al apărării într-un prestigios 
cabinet de avocatură timp de mai mulţi ani, trecerea de 
partea acuzării se dovedise mai murdară, mai stresantă şi 
mai complicată decât reprezentarea unor clienţi cu stare în 
procese civile. 

Era exact ceea ce îşi dorise. 

Foştilor ei colegi nu le-ar fi venit să creadă cât de mult îi 
plăcea noua ei viaţă „de partea întunericului”. 

Scopul audierii de astăzi era stabilirea unei date pentru 
procesul lui Alfred Brinkley. La drept vorbind, exista un alt 
asistent al procurorului a cărui treabă era să asiste la 
şedinţele astea plicticoase şi să ţină evidenţa audierilor. 

Dar Yuki nu voia să împartă acest caz cu nimeni. 

Fusese aleasă de Leonard Parisi, adjunctul procurorului 
general, să-l asiste în acest proces atât de important 
pentru ea. Alfred Brinkley omorâse patru oameni. Doar 
printr-un miracol n-o omorâse şi pe Claire Washburn, una 
dintre cele mai dragi prietene ale lui Yuki. 

Aruncă o privire în jos, printre rândurile de scaune 
ocupate de drogaţi şi de cei acuzaţi de abuz asupra 
copiilor. Alte scaune erau ocupate de mamele şi prietenele 
lor sau de avocaţii din oficiu care discutau cu clienţii lor. 

În cele din urmă, privirea i se opri la Barbara Blanco, 
avocat din oficiu, care ii şoptea ceva ucigaşului de pe 
feribot. Blanco era o femeie isteaţă care, la fel ca ea, 
trăsese lozul cel mare cu cazul lui Alfred Brinkley. 

Blanco pledase „nevinovat” în numele clientului său la 
prima înfăţişare şi va încerca să anuleze declaraţia pe care 
acesta o dăduse înainte de începerea procesului. Avea să 
susţină că Brinkley nu fusese în deplinătatea facultăţilor 


mintale când comisese crimele şi că după aceea i se 
prescriseseră medicamente. Se va strădui să-l scoată în 
afara sistemului penal pentru a-l preda celui medical. 

Să încerce numai. 

Grefierul strigă numărul cazului şi Yuki îşi simţi pulsul 
accelerându-i-se când închise laptopul şi se îndreptă înspre 
judecător. 

Alfred Brinkley îşi urma avocata, blând ca un mieluşel, 
prezentabil şi mai puţin agitat decât la prima înfăţişare - 
ceea ce era cu atât mai bine. 

Yuki deschise uşiţa de lemn dintre spaţiul rezervat 
publicului şi cel destinat judecătorului şi avocaţilor şi se 
apropie de podium, ridicându-şi privirea spre ochii 
albastru-ardezie ai judecătorului Norman Moore. 

Moore le aruncă în treacăt o privire, apoi se uită pe 
programul şedinţelor. 

— În regulă. Ce-ar fi să rezolvăm problema asta cât mai 
repede, să zicem luni, pe 17 noiembrie? 

— Statul e de acord, onorată instanţă, zise Yuki. 

Dar Blanco avu o altă idee. 

— Onorată instanţă, domnul Brinkley suferă de mult 
timp de o boală mintală. Trebuie evaluat conform secţiunii 
1368 din Codul Penal pentru a determina dacă este sau nu 
apt pentru proces. 

Moore îşi puse mâinile pe birou, oftă şi zise: 

— Bine, domnişoară Blanco. Doamna doctor Charlene 
Everedt s-a întors din concediu şi mi-a spus azi-dimineaţă 
că are un pic de timp liber. O să-i facă examinarea 
psihiatrică domnului Brinkley. 

Ochii i se îndreptară apoi spre Yuki. 

— Domnişoara Castellano, nu-i aşa? 

— Aşa e, onorată instanţă. Asta e o tactică de 
tergiversare, zise ea, rostind cuvintele repede şi tăios, în 
stilul ei furtunos. Avocatul apărării vrea ca domnul 
Brinkley, clientul său, să nu se mai afle în atenţia 
publicului pentru ca agitația din presă să se potolească. 
Domnişoara Blanco ştie foarte bine că domnul Brinkley e 
apt pentru proces. A ucis patru oameni prin împuşcare. S-a 


predat. A mărturisit de bunăvoie. Statul doreşte şi chiar 
merită un proces rapid... 

— Înţeleg ce doreşte statul, domnişoară Castellano, zise 
judecătorul, stăvilindu-i avântul verbal cu o replică 
tărăgănată. Dar o să avem un rezultat rapid de la doamna 
doctor Everedt. N-ar trebui să dureze mai mult de câteva 
zile. Statul poate aştepta atât, nu credeţi? 

— Da, domnule, răspunse Yuki. 

Judecătorul i se adresă grefierului: 

— Următorul caz. 

Yuki părăsi sala de judecată prin uşa dublă. 

O luă la dreapta, pe holul murdar pavat cu marmură 
care ducea la biroul ei, sperând ca psihiatrul numit de 
curte să vadă ceea ce ei şi lui Lindsay li se părea clar ca 
lumina zilei. 

Poate că Alfred Brinkley era nebun, dar nu din punct de 
vedere legal. 

Săvârşise cu premeditare o crimă cvadruplă. În curând, 
dacă totul mergea bine, acuzarea va avea şansa să o 
dovedească. 


Capitolul 33 


I-am aruncat cheile lui Conklin şi am urcat în maşina de 
poliţie pe locul din dreapta. 

Conklin fluieră nervos printre dinţi în timp ce ieşeam de 
pe Bryant Street, ca să străbatem câteva cvartale pe Sixth 
şi să traversăm Market Street îndreptându-ne spre Pacific 
Heights. 

— Dacă ar fi ceva care să te facă să nu vrei copii, asta ar 
fi, zise el. 

— Altfel? 

— Aş vrea un trib întreg. 

Am schimbat teorii despre răpire. Ne întrebam dacă 
chiar era vorba de o crimă sau dacă bona jucase vreun rol 
în răpire. 

— Era de-a casei, am zis. Probabil că ştia tot ce se 
întâmpla în casă. Câţi bani aveau, obiceiurile şi mişcările 
lor. Dacă Madison avea încredere în ea, răpirea ar fi fost 
floare la ureche. 

— Atunci de ce ar fi ucis-o pe bonă? zise Conklin. 

— Ei bine, poate că nu mai aveau nevoie de ea. 

— O persoană mai puţin cu care să împartă 
răscumpărarea. Şi totuşi, s-o împuşte sub privirea fetiţei! 

— Oare pe bonă au împuşcat-o? am întrebat. Sau poate 
pe fetiţă? 

Ne-am cufundat în tăcere şi am virat pe Washington, 
una dintre cele mai frumoase străzi din Pacific Heights. 

Reşedinţa Tyler era situată în mijlocul cvartalului 
străjuit de copaci: o casă maiestuoasă în stil victorian, 
zugrăvită în galben-pal, cu o dantelă de lemn sculptat sub 
streaşină şi plante care cădeau în cascadă peste marginea 
suporturilor. Era o casă de vis, genul de loc în care nu-ți 
imaginezi că poate pătrunde groaza. 

Conklin parcă lângă bordură după care am urcat cele 
şase trepte ale scărilor pavate cu piatră de Napa până la 
uşa de la intrare. 


Am ridicat ciocănelul de alamă şi l-am lăsat să cadă pe 
plăcuţa de pe uşa veche de stejar, ştiind că înăuntrul acelei 
case minunate se aflau doi oameni copleşiţi de frică şi de 
durere. 


Capitolul 34 


Henry Tyler deschise uşa şi păli, părând că mă 
recunoaşte. I-am arătat insigna. 

— Sunt sergentul Boxer, iar acesta e inspectorul 
Conklin. 

— Ştiu cine eşti, îmi spuse. Eşti prietena lui Cindy 
Thomas. De la Brigada Omoruri. 

— Aşa e, domnule Tyler, dar vă rog... nu avem nicio 
veste despre fiica dumneavoastră. 

— Au mai trecut nişte inspectori pe aici mai devreme, 
zise, conducându-ne pe un hol mochetat spre o cameră de 
zi somptuoasă, decorată cu obiecte de mobilier autentice 
în stilul anilor 1800 - cu antichităţi, covoare persane şi 
tablouri cu oameni şi câini aparţinând unor vremuri apuse. 
Un pian era orientat spre fereastră şi, în acelaşi timp, spre 
o privelişte panoramică, de milioane, a golfului. 

Tyler ne pofti să luăm loc, aşezându-se şi el vizavi de noi 
pe o canapea camelback” din catifea. 

— Am venit pentru că un martor al răpirii a auzit o 
împuşcătură, am zis. 

— O împuşcătură? 

— Nu avem niciun motiv să credem că Madison ar fi fost 
rănită, domnule Tyler, dar trebuie să aflăm mai multe 
despre fiica dumneavoastră şi despre Paola Ricci. 

Elizabeth Tyler intră în cameră, îmbrăcată în mătase bej 
şi lână fină, cu ochii umflaţi şi roşii de plâns. Se aşeză 
lângă soţul ei şi îl luă de mână. 

— Doamna sergent mi-a spus că femeia care a văzut 
când a fost răpită Madison a auzit şi o împuşcătură! 

— Dumnezeule, zise Elizabeth Tyler, sprijinindu-se de 
soţul ei, la capătul puterilor. 

Le-am explicat din nou situaţia, străduindu-mă să îi 
liniştesc pe părinţii lui Madison, spunându-le că nu ştiam 
decât că cineva trăsese cu arma. Nu am menţionat nimic 


” Model de canapea cu spătarul uşor ridicat la mijloc (n. tr.). 


despre sângele de pe geam. 

După ce doamna Tyler îşi mai reveni, Conklin întrebă 
dacă nu observaseră pe cineva suspect prin cartier. 

— Nu am observat nimic neobişnuit, zise Tyler. 

— În cartierul acesta ne purtăm de grijă unii altora, 
adăugă Elizabeth. Suntem nişte băgăcioşi declaraţi. Dacă 
cineva dintre noi ar fi văzut ceva suspect, ar fi sunat la 
poliţie. 

l-am întrebat pe soţii Tyler despre deplasările din 
ultimele zile şi despre obiceiurile lor - când plecau de 
acasă, la ce oră se duceau la culcare. 

— Vorbiţi-mi despre fiica dumneavoastră, le-am cerut. 
Fără reţineri. 

Doamna Tyler se însenină pentru un moment. 

— E o fetiţă foarte fericită. lubeşte câinii. Şi e un geniu 
al muzicii, să ştiţi. 

— Am văzut o înregistrare. Cânta la pian, am zis. 

— Ştiţi că are sinestezie? mă întrebă Elizabeth Tyler. 

Am scuturat din cap. 

— Ce e sinestezia? 

— Când cântă sau aude muzică, ea vede notele sub 
formă de culori. E un dar minunat. 

— E o afecţiune neurologică, o întrerupse Henry Tyler 
nerăbdător. N-are nimic de-a face cu răpirea ei. Precis e 
vorba de bani. Ce alt motiv ar putea exista? 

— Ce ne puteţi spune despre Paola? am întrebat. 

— Vorbeşte foarte bine engleza, zise Tyler. Stă la noi 
doar de vreo două luni. De când, draga mea? 

— Din septembrie. Imediat după ce Mala s-a întors acasă 
în Sri Lanka. Paolo avea recomandări excelente, zise 
doamna Tyler. Şi Maddy a plăcut-o pe loc. 

— Îi cunoaşteţi pe prietenii Paolei? 

— Nu, ne spuse doamna Tyler. Nu avea voie să aducă pe 
nimeni la noi acasă. Era liberă în zilele de marţi şi în după 
amiezile de duminică şi, îmi pare rău, dar chiar nu ştiu ce 
făcea în acele zile. 

— Vorbea mult la telefon, zise Tyler. Madison mi-a spus. 
Deci trebuie să fi avut prieteni. Ce vreţi să spuneţi, 


inspectore? Crezi că ea se află în spatele poveştii? 

— Vi se pare posibil? 

— Desigur, aprobă Tyler. A văzut cum trăim. Poate a 
vrut şi ea o astfel de viaţă. Ori poate vreun tip cu care se 
întâlnea i-a cerut să facă asta. 

— În momentul de faţă nu putem exclude nicio 
posibilitate, am recunoscut eu. 

— Nu contează cât ne va costa sau cine a făcut-o, zise 
Henry Tyler în timp ce soţia lui se pregătea să izbucnească 
din nou în lacrimi, dar vă rog să ne găsiţi fetiţa. 


Capitolul 35 


Camera Paolei Ricci din reşedinţa Tyler era mică şi 
feminină. Pe peretele din faţa patului era un poster al unei 
echipe italiene de fotbal şi deasupra căpătâiului avea un 
crucifix sculptat de mână. 

Micuța încăpere avea trei uşi: una dădea în hol, una se 
deschidea spre o baie, iar a treia făcea legătura cu camera 
lui Madison. 

Patul era făcut, acoperit cu o cuvertură din pluş albastru 
şi hainele erau puse în ordine pe umeraşe - pulovere alese 
cu gust, fuste şi bluze simple şi un raft de jerseuri în culori 
neutre. Câteva perechi de pantofi cu talpa joasă erau 
aliniate pe podea şi o geantă neagră de piele atârna de 
mânerul de la dulap. 

Am deschis geanta Paolei, i-am căutat prin portofel. 

Conform carnetului de conducere, Paola avea 
nouăsprezece ani. 

— Are 1,79 metri, păr şaten, ochi albaştri - şi îi place 
marijuana. Am scuturat punguta cu cele trei ţigări pe care 
le găsisem într-un buzunar cu fermoar. Dar telefonul nu e 
aici. Trebuie să-l fi luat cu ea. 

Am deschis unul dintre sertarele comodei, în vreme ce 
Conklin răsturnă portfardul. 

Paola avea lenjerie intimă albă, de bumbac, dar şi 
lenjerie de satin în culori tropicale pentru ocazii deosebite. 

— Nici prea rea, nici prea cuminte, am zis. 

Am intrat în baie şi am deschis dulăpiorul de 
medicamente. Am văzut diversele demachiante şi loţiuni 
pentru păr degradat şi o cutie deschisă de Ortho Try- 
Cyclen, plasturi contraceptivi. 

Cu cine se culca? 

Cu un iubit? Cu Henry Tyler? 

Nu ar fi fost pentru prima dată când o bonă ar fi avut o 
relaţie cu bărbatul din casă. Era ceva necurat la mijloc? O 
aventură care luase o întorsătură urâtă? 


— Am găsit ceva, locotenente... adică sergente, strigă 
Conklin. 

Am revenit în dormitor. 

— Dacă nu poţi să-mi spui Boxer, i-am zis, încearcă să-mi 
spui Lindsay. 

— Bine, zise el, şi faţa lui frumoasă se ilumină de un 
zâmbet larg. Lindsay, Paola ţine un jurnal. 


Capitolul 36 


În timp ce Conklin se duse să cerceteze camera lui 
Madison, eu am răsfoit jurnalul bonei. 

Paolo scria caligrafic şi folosea simboluri şi emoticonuri 
pentru a-şi sublinia emoţiile. 

Ar fi fost suficientă şi o privire superficială asupra 
paginilor ca să înţeleg că Paola Ricci iubea America. 

Ridica în slăvi cafenelele şi buticurile de pe Fillmore 
Street şi spunea că de-abia aştepta să se facă vreme 
frumoasă ca să poată sta afară cu prietenii, cum făcea 
acasă. 

Dedicase pagini întregi unor ţinute pe care le văzuse în 
vitrinele magazinelor şi citase părerile prietenelor ei din 
San Francisco despre bărbaţi, haine şi vedete. 

Când le menţiona pe prietenele ei, Paola folosea iniţiale; 
astfel, bănuiam că fuma iarbă cu ME şi LK în serile ei 
libere. 

Am căutat referiri la Henry Tyler, dar Paola îl amintea 
rareori şi când o făcea îl numea „domnul B”. 

Totuşi, adăugase o înfloritură iniţialei unui anume „G”. 

Paola povestea despre privirile intense pe care le 
schimbase cu el şi despre dăţile când doar îl zărise, dar 
aveam impresia clară că, oricine ar fi fost acest „G”, 
aventura lor era doar în fază de proiect. 

Persoana menţionată cel mai adesea în jurnalul Paolei 
era Maddy. Acolo se, vedea dragostea pe care Paola i-o 
purta copilei. Chiar lipise nişte desene şi poezii de-ale lui 
Madison pe paginile jurnalului. 

Nu scria nimic despre planuri, atribuire de roluri sau 
dorinţă de răzbunare. 

Am închis carneţelul roşu al Paolei gândindu-mă că era 
un jurnal de călător naiv. 

Sau poate că lăsase jurnalul tocmai ca să ne facă pe noi 
să credem asta. 

Henry Tyler ne conduse pe mine şi pe Conklin până la 


prima treaptă. Mă apucă de braţ. 

— Apreciez faptul că încercaţi să nu o alarmaţi pe soţia 
mea, dar eu ştiu de ce sunteţi aici. Se poate ca fiicei mele 
să i se fi întâmplat ceva deja. Vă rog, ţineţi-mă la curent cu 
tot. Vreau neapărat să-mi spuneţi adevărul. 

I-am dat îndureratului tată numărul meu de telefon şi i- 
am promis să-l sun de mai multe ori pe zi. Când eu şi 
Conklin am ieşit din casă, tehnicienii instalau sistemul de 
supraveghere a apelurilor telefonice, iar inspectorii de la 
Infracţiuni majore cercetau casele de pe Washington 
Street. 

Am condus până la parcul Alta Piaza, o nestemată 
terasată care oferea privelişti de-o frumuseţe ce-ţi tăia 
respiraţia. 

Parcul era plin de bone, de copii şi de oameni care se 
recreau cu câinii lor în liniştea verde a parcului, dar şi de 
poliţişti care luau interviuri. 

Eu şi Conklin ne-am alăturat lor şi împreună am reuşit 
să vorbim cu toate bonele şi cu toţi copiii care o cunoşteau 
pe Madison, inclusiv cu bona cu inițialele ME, prietena pe 
care Paola o menţionase în jurnal. 

Madeline Ellis izbucni în lacrimi, mărturisindu-şi 
îngrijorarea pentru Paola şi Maddy. 

— Parcă lumea pe care o ştiam s-a întors cu susul în jos, 
zise ea. Cartierul ăsta ar trebui să fie sigur. 

Madeline vorbi cu o voce sugrumată, legănând 
căruciorul cu un bebeluş în el: 

— E o fată de treabă. Şi foarte tânără pentru vârsta ei. 

Ne spuse că inițiala „G” din jurnalul Paolei venea de la 
George, al cărui nume de familie nu îl ştia, chelner la 
cafeneaua Rhapsody. Flirtase cu Paola şi ea îi răspunsese, 
dar Madeline era sigură că cei doi nu ieşiseră niciodată 
împreună. 

L-am găsit pe George Henley servind la mesele din faţa 
cafenelei Rhapsody de pe Fillmore Street şi l-am interogat. 
L-am luat din scurt, am încercat să-l speriem, dar intuiţia 
îmi spunea că nu era implicat în vreo răpire sau în vreo 
crimă. 


Era doar un puşti, un puşti obişnuit, care lucra şi făcea 
seralul în acelaşi timp, încercând să îşi ia diploma în arte 
frumoase. 

George îşi şterse mâinile de şort, luă permisul Paolei din 
mâna mea şi se uită la poza ei. 

— Da, desigur, am văzut-o pe aici cu prietenele ei, zise. 
Dar până acum n-am ştiut cum o cheamă. 


Capitolul 37 


Soarele tocmai apunea peste Pacific Heights când am 
ieşit din apartamentul unui meşter pe nume Willy Evans 
care stătea deasupra garajului unui vecin de-ai lui Tyler. 
Omul era un ciudat cu nişte unghii inimaginabil de 
murdare având peste o duzină de terarii cu şerpi şi şopârle 
în locuinţa sa. Dar oricât de jegos era, Willy Evans avea un 
alibi pentru ora la care fusese răpită Madison. 

Eu şi Conklin ne-am încheiat nasturii de la haine şi ne- 
am alăturat cercetărilor din cartier, arătând poze cu 
Madison proprietarilor care tocmai se întorceau de la 
serviciu. 

Am speriat de moarte o groază de oameni nevinovaţi, 
dar de găsit n-am găsit niciun indiciu. 

Întorşi la sediu, ne-am adunat notițele şi ideile într-un 
raport în care am menţionat interviurile luate şi faptul că 
familia Devine, vecinii care locuiau chiar lângă familia 
Tyler, fuseseră plecaţi în vacanţă înainte, în timpul şi după 
răpire şi nu fuseseră intervievaţi. De asemenea, am notat 
că prietenii Paolei aveau o părere excelentă despre ea. 

Mă apăsa o tristeţe adâncă. 

Singurul martor al răpirii îi spusese lui Jacobi că, la ora 
nouă dimineaţa, auzise o bubuitură şi văzuse sânge 
împrăştiindu-se pe partea interioară a geamului din spate 
al maşinii. 

Oare sângele îi aparţinea Paolei? 

Sau poate copilul opusese rezistenţă şi primise un glonţ 
ca să-i închidă gura? 

l-am urat „noapte bună” lui Conklin şi am mers cu 
maşina până la spital. 

Claire dormea când am intrat în salonul ei. 

Îşi deschise ochii şi zise: 

— Bună, drăguţo. Apoi adormi la loc. 

Am stat cu ea o vreme, cufundată în fotoliul îmbrăcat în 
imitație de piele şi chiar am aţipit câteva momente înainte 


să o sărut pe prietena mea pe obraz şi să-mi iau rămas-bun 
de la ea. 

Mi-am parcat maşina la câteva case de apartamentul 
meu şi mi-am scos cheile. In timp ce urcam panta, prin 
minte îmi alergau încă gânduri legate de Madison Tyler. 

Am clipit de câteva ori să fiu sigură că nu aveam 
halucinaţii. 

Joe aştepta în faţa apartamentului, aşezat pe trepte, cu o 
lesă în jurul încheieturii şi cu un braţ în jurul Marthei. 

S-a ridicat în picioare, iar eu m-am îndreptat spre 
braţele lui larg deschise, lăsându-mă purtată împreună cu 
el în jocul de umbre al lunii. 

Ce bine era la el în braţe! 


Capitolul 38 


Din câte ştiam, Joe nu aflase încă despre păţaniile mele 
din Washington şi acea seară nu mi se părea momentul 
potrivit să i le împărtăşesc. 

— I-ai dat de mâncare Marthei? am întrebat, trăgându-l 
mai aproape şi încolăcindu-mi braţele în jurul gâtului lui ca 
să-i primesc sărutul. 

— Am scos-o şi la plimbare, murmură el. Şi am cumpărat 
pui la rotisor şi nişte legume pentru reprezentanţii speciei 
umane. Vinul e în frigider. 

— Într-o bună zi, o să intru în casă şi o să te împuşc din 
greşeală. 

— N-ai face tu una ca asta, nu-i aşa, Blondino? 

M-am dat înapoi, am zâmbit şi am zis: 

— Nu, nu aş face-o, Joe. 

— Aşa te vreau. 

Apoi mă sărută din nou. Genunchii mi se înmuiară şi 
simţeam că mă topesc la căldura trupului lui. Am urcat 
scările spre apartamentul meu, împreună cu căţeluşa care 
lătra şi ne aduna laolaltă ca pe oi, făcându-ne să râdem cu 
atâta poftă, încât ne lăsară puterile până am ajuns la 
ultimul etaj. 

După cum ne era obiceiul... mâncarea trebuia să 
aştepte. 

Joe îmi dădu jos hainele apoi se dezbrăcă şi el şi dădu 
drumul la duş, aşteptând ca apa să ajungă la o 
temperatură potrivită. De îndată ce am intrat în cabina de 
duş, îmi puse mâinile pe perete şi începu să mă spele încet, 
cu blândeţe, mângâindu-mă până când am simţit nevoia să 
tip. Mă înfăşură într-un prosop de baie şi mă conduse la 
pat, mă puse jos încetişor şi aprinse lampa cu abajur 
rozaliu de pe noptieră. Mă dezveli ca şi cum am fi fost 
împreună pentru întâia oară, ca şi cum îmi descoperea 
corpul pentru prima dată. 

Mişcările lui îmi lăsară timp să-i admir pieptul lat, părul 


cârlionţat care îmi ghida privirea în jos - când am întins 
mâna, era pregătit. 

— Întinde-te pe spate, îmi şopti în ureche. 

Ce-mi plăcea cel mai mult la despărţirile lungi de Joe era 
faptul că, atunci când eram cu el, fiorul necunoscutului se 
împletea cu siguranţa familiarităţii. 

M-am întins pe perne, cu palmele în sus, în timp ce Joe 
mă făcea să-mi pierd controlul, sărutându-mă peste tot, 
trecându-şi provocator degetele peste punctele fierbinţi şi 
apăsându-şi trupul puternic pe al meu. 

Mă topeam de căldura momentului, dar, deşi îl doream 
cu disperare, ceva se întâmpla în mintea mea. Mă luptam 
cu sentimentele pe care le aveam faţă de Joe şi nu ştiam de 
ce. 

Apoi veni răspunsul: „Nu vreau să fac asta”. 


Capitolul 39 


Mă simţeam ca o nebună: în acelaşi timp îl doream şi nu- 
1 doream pe Joe. 

Mai întâi, am încercat să mă conving că sentimentele 
mele contradictorii se datorau grijii pe care le-o purtam lui 
Madison şi Paolei. Totuşi, îmi venea mereu în minte 
ruşinea de a-mi fi făcut pe neaşteptate apariţia la uşa lui 
Joe, cu aproape două săptămâni în urmă, când simţisem că 
aveam atât de multă nevoie de el, dar, totodată, că nu 
aveam ce căuta acolo. 

Era întins lângă mine, cu mâna pe pântecul meu. 

— Ce e, Lindsay? 

Am scuturat din cap în semn că nu era nimic în 
neregulă, dar Joe m-a întors cu faţa spre el şi m-a făcut să-l 
privesc în ochii albaştri şi adânci. 

— Am avut o zi îngrozitoare, i-am spus. 

— Desigur, zise, asta nu e ceva nou. Dar starea ta de 
spirit e nouă. 

M-am simţit ruşinată când ochii mi s-au umplut de 
lacrimi. Nu voiam să par vulnerabilă în faţa lui Joe. Cel 
puţin nu în acel moment. 

— Spune-mi ce ai pe suflet, Blondino, mă încurajă el. 

M-am rostogolit înspre el şi i-am cuprins pieptul cu 
braţul, odihnindu-mi capul pe umărul lui. 

— Nu pot să mai suport situaţia asta, Joe. 

— Ştiu, înţeleg cum te simţi. Vreau să mă mut aici, dar 
nu e momentul potrivit. 

Respiram încetişor la pieptul lui în timp ce el vorbea 
despre situaţia actuală a războiului, despre alegerile de 
anul viitor, despre atacurile cu bombă din marile oraşe şi 
despre atenţia care se acorda apărării naţionale. 

După un timp, am încetat să-l mai ascult. M-am ridicat 
din pat şi mi-am luat halatul. 

— Te mai întorci? mă întrebă Joe. 

— Tocmai asta e, am răspuns. De fiecare dată îmi pun 


aceeaşi întrebare în legătură cu tine. 

Joe a dat să protesteze, dar l-am oprit. 

— Lasă-mă să vorbesc. M-am aşezat pe marginea patului 
şi am început: Relaţia noastră, pe cât e de minunată, pe 
atât de dureroasă poate fi pentru că ştiu că nu mă pot baza 
pe tine, Joe. Sunt prea bătrână pentru o dragoste cu 
năbădăi. 

— Linds... 

— Ştii că am dreptate. Nu ştiu niciodată când o să te 
revăd sau dacă voi da de tine când te sun. Când eşti aici, 
când nu eşti, iar eu rămân, ducându-ți dorul. Nu avem timp 
să ne relaxăm împreună, să avem o viață de oameni 
normali. Am tot vorbit despre mutarea ta aici, dar ştim 
amândoi că aşa ceva e imposibil. 

— Lindsay, îţi jur... 

— Nu mai pot să aştept să se schimbe guvernul sau să se 
termine războiul. Înţelegi? 

Stătea aşezat pe marginea patului, cu picioarele pe 
podea. Pe faţa lui se citea atâta dragoste, încât a trebuit 
să-mi feresc privirea. 

— Te iubesc, Lindsay. Hai să nu ne certăm, te rog. 
Trebuie să plec mâine-dimineaţă. 

— Trebuie să pleci acum, Joe, m-am trezit zicând. Mă 
doare nespus să spun asta, dar nu mai vreau să aud 
promisiuni bine intenţionate. Să punem capăt poveştii 
ăsteia, bine? Am trăit momente frumoase împreună. Te 
rog. Dacă mă iubeşti, lasă-mă, pleacă. 

După ce Joe mă sărută de rămas-bun, m-am întins pe 
pat, privind îndelung tavanul în vreme ce lacrimile mi se 
prelingeau pe pernă, udând-o. Mă întrebam ce naiba 
făcusem. 


Capitolul 40 


Era sâmbătă seara, aproape de miezul nopţii. Cindy 
dormea în noul ei apartament din Blakely Arms - singură - 
când fu trezită de o femeie care striga de mama focului 
ceva în limba spaniolă, undeva la etajul de deasupra. 

O uşă se trânti, se auziră nişte paşi grăbiţi, apoi 
scârţâitul unei balamale şi o altă uşă trântită, de data 
aceasta mai aproape de apartamentul lui Cindy. 

Să fie oare uşa de la casa scării? 

Se auziră apoi alte strigăte, în josul străzii. Voci de 
bărbaţi se ridicară până la ferestrele ei de la etajul trei, 
după care urmară zgomotele unei încăierări. 

Pe Cindy o bântuiau gânduri pe care nu le avusese 
niciodată în fostul bloc. 

Era oare în siguranţă aici? 

Să fie până la urmă preţul grozav pe care îl plătise 
pentru locuinţă o afacere proastă? 

Dădu plapuma la o parte, ieşi din dormitor şi se îndreptă 
spre living şi holul spaţios. Aruncă o privire prin vizor - nu 
văzu pe nimeni. Răsuci zăvorul - stânga-dreapta-stânga- 
dreapta - înainte de a se întoarce la birou. 

Işi trecu mâinile prin păr şi-l prinse cu o bentiţă. 
Dumnezeule. Mâinile îi tremurau. 

Poate că nu era de vină doar viaţa de noapte a clădirii. 
Poate că îi era frică din pricina articolului pe care-l scria 
despre copiii răpiți. După ce primise telefonul de la Henry 
Tyler, începuse să se documenteze pe internet şi citise mai 
mult decât şi-ar fi putut imagina vreodată despre miile de 
copii care erau răpiți în Statele Unite în fiecare an. 

Majoritatea dintre ei erau răpiți de membri ai familiei, 
găsiţi şi returnaţi. Dar, în fiecare an, câteva sute de copii 
mureau strangulaţi, înjunghiaţi sau îngropaţi de vii de 
către răpitori. 

Şi cei mai mulţi dintre ei erau ucişi în primele ore de la 
răpire. 


Statistic vorbind, era mai probabil ca Madison să fi fost 
răpită de un şantajist decât de un pedofil criminal. Singura 
problemă cu acest scenariu era că ridica în mintea ei un 
imens şi înspăimântător semn de întrebare: 

De ce nu fusese familia Tyler contactată în legătură cu 
plata recompensei? 

Cindy era la jumătatea drumului spre dormitor când auzi 
soneria. Îngheţă. Inima îi bătea nebuneşte. Nu cunoştea pe 
nimeni în clădire. 

Deci cine putea să sune la uşa ei? 

Soneria se auzi din nou, insistent. 

Ţinându-şi strâns halatul, Cindy se duse la uşă şi se uită 
pe vizor. Nu-i venea să creadă cine aştepta dincolo de uşă. 

Era Lindsay. 

Şi arăta groaznic. 


Capitolul 41 


Eram pe punctul de a pleca când Cindy a deschis uşa, 
îmbrăcată cu pijamalele ei roz şi cu buclele strânse cu o 
bentiţă în creştetul capului. Se uita la mine de parcă 
tocmai văzuse o stafie. 

— Te simţi bine? am întrebat-o. 

— Eu? Sunt bine, Lindsay. Eu sunt cea care locuieşte 
aici. Ce-i cu tine? 

— Aş fi sunat înainte, am zis îmbrăţişându-mi prietena şi 
folosind momentul ca să încerc să mă adun. Dar era 
evident că Cindy remarcase expresia şocată de pe faţa 
mea. Şi, la drept vorbind, nici ea nu arăta prea bine. Dar 
nu am ştiut că mă îndrept spre tine până când am ajuns 
aici. 

— Intră şi stai jos, pentru numele lui Dumnezeu! mă 
invită ea, privindu-mă cu nelinişte în timp ce mă îndreptam 
spre canapea. 

De-a lungul pereţilor erau depozitate cutii de carton, iar 
sub tălpile mele se unduiau straturi de folie cu bule. 

— Ce s-a întâmplat, Lindsay? Ca s-o citez pe Yuki: „Arăţi 
de parcă ai fi văzut ursu'”. 

Am reuşit să râd, dar fără prea mult entuziasm. 

— Aşa mă şi simt. 

— Cu ce te servesc? Ceai? Poate ceva mai tare? 

— Un ceai ar fi foarte bun. 

M-am sprijinit de pernele de pe canapea şi, câteva 
minute mai târziu, Cindy reveni din bucătărie, îşi trase un 
taburet pe care se aşeză şi-mi întinse o cană: 

— Povesteşte-mi, mă încurajă ea. 

Fără glumă, Cindy era un paradox perfect: la exterior, 
era toată numai bucle şi volănaşe roz, nu ieşea din casă 
fără rujul şi pantofii potriviţi, dar, în interior, domnişoara 
drăguță era un buldog capabil să te apuce de picior şi să 
nu te lase până nu îi spuneai ceea ce voia să ştie. 

M-am simţit dintr-odată ca o idioată. Mi se schimbase 


starea de spirit doar văzând-o pe Cindy şi nu mai voiam să 
mă confesez şi să-i povestesc despre Joe. 

— Voiam să-ţi văd noul apartament. 

— Mă laşi? 

— Nu vrei să renunti... 

— Profesia mea e de vină. Şi sunt mândră de asta. 
Absolut. 

— Căţea ce eşti, i-am spus râzând. 

— Haide. Ia-ţi piatra de pe inimă, zise ea. Uimeşte-mă. 

— Credeam că te-am uimit când te-am făcut căţea. 

— Bine, atunci. Care-i treaba, Linds? 

Mi-am acoperit faţa cu o pernuţă decorativă, 
ascunzându-mă de lumină, simțind că mă prăbuşesc. 

— M-am despărţit de Joe, am oftat eu. 

Cindy îmi smulse perna de pe faţă. 

— Glumeşti, nu-i aşa? 

— Fii drăguță, bine, Cindy? Dacă nu, o să vomit la tine 
pe covor. 

— Bine, bine, deci de ce ai făcut-o? Joe e deştept. E 
superb. El te iubeşte, tu îl iubeşti. Ce e în neregulă cu 
tine? 

Mi-am ridicat genunchii şi mi i-am strâns la piept. 

Cindy se aşeză lângă mine pe canapea. Îşi puse un braţ 
în jurul meu. 

Mă simţeam ca şi cum m-aş fi agăţat de un copăcel firav 
în mijlocul unui tsunami. Plânsesem atât de mult în ultima 
vreme. M-am gândit că poate îmi pierdeam minţile. 

— Nu te grăbi, scumpa mea. Sunt alături de tine. 
Noaptea e abia la început. Sau cam aşa ceva. 

Aşa că am cedat şi i-am spus dintr-o suflare povestea 
călătoriei mele penibile la Washington şi ce simţeam 
despre aventura furtunoasă cu Joe. 

— Doare nespus, Cindy. Dar am procedat corect. 

— Nu cumva ai luat hotărârea asta din cauză că ţi-au 
fost rănite sentimentele când nu l-ai găsit acasă şi ai văzut- 
o pe fata aia? 

— Nu, la naiba. 

— Vai, Doamne, Linds, nu am vrut să te fac să plângi. 


Întinde-te aici. Închide ochii. 

Cindy mă întoarse cu blândeţe pe o parte şi îmi puse o 
pernă sub cap. O clipă mai târziu, o pătură zbură deasupra 
mea. Lumina se stinse şi am simţit cum Cindy mă învelea. 

— Nu s-a terminat, Lindsay. Crede-mă, nu s-a terminat. 

— Să ştii că şi tu te mai înşeli din când în când, am 
mormăit. 

— Vrei să punem pariu? Cindy mă sărută pe obraz. 

Apoi m-am lăsat purtată de un vis în care jucam rolul 
principal. M-am cufundat într-un somn profund şi chinuit 
din care m-am trezit doar când lumina soarelui se revărsa 
prin geamurile fără draperii. 

Am făcut un efort să mă ridic, am pus picioarele pe 
podea şi am văzut pe măsuţa de cafea un bilet de la Cindy 
prin care mă anunţa că ieşise să cumpere rulouri şi cafea. 

Atunci m-a lovit cu adevărat realitatea zilei. 

Jacobi şi Macklin ţineau o şedinţă în acea dimineaţă, la 
ora opt. Toţi poliţiştii care se ocupau de cazul Tyler-Ricci 
aveau să fie acolo - în afară de mine. 

Am mâzgălit un bilet pentru Cindy, mi-am pus pantofii şi 
am ieşit valvârtej pe uşă. 


Capitolul 42 


Jacobi îşi dădu ochii peste cap când m-am strecurat pe 
lângă el şi m-am aşezat discret pe un scaun în spatele 
biroului. Locotenentul Macklin îmi aruncă o privire scurtă 
şi piezişă în timp ce făcea rezumatul a ceea ce se discutase 
deja în şedinţă. In lipsa oricărei informaţii despre locul 
unde ar putea fi Madison Tyler şi Paola Ricci, am primit 
misiunea să vorbim cu agresorii sexuali aflaţi în evidenţă. 

— Patrick Calvin, am citit de pe listă în timp ce urcam cu 
Conklin în maşina de patrulă. Condamnat ca agresor 
sexual, a fost eliberat condiţionat de curând, după ce a 
făcut închisoare pentru că şi-a abuzat sexual propria fiică. 
Fata avea şase ani când s-a întâmplat. 

Conklin porni maşina. 

— Nu pot să am înţelegere pentru un astfel de gunoi. Şi 
ştii ce? Nici nu vreau să am. 

Calvin locuia în unul dintre cele douăzeci de 
apartamente ale unei clădiri în formă de U, la intersecţia 
Palm Street cu Euclid, la marginea parcului Jordan. Asta 
era la vreo doi kilometri şi jumătate de locul unde locuia şi 
se juca Madison Tyler. O Toyota Corolla înregistrată pe 
numele lui Calvin era parcată pe stradă. 

Am simţit mirosul de bacon prăjit în timp ce traversam 
zona pavată de la intrare. Am urcat apoi scările exterioare 
şi am bătut la uşa lui Calvin vopsită într-un roşu ţipător. 

Uşa se deschise şi un bărbat alb, cu părul ciufulit şi nu 
mai înalt de 1,60 metri apăru în uşă purtând pijamale în 
carouri şi ciorapi albi. 

Părea să aibă vreo cinsprezece ani şi-mi venea să-l 
întreb: „Tatăl tău este acasă?” Dar umbra uşor sură care-i 
acoperea maxilarele şi tatuajele de pe articulațiile 
degetelor îl dădeau de gol: era un fost deţinut al sistemului 
nostru penitenciar. 

— Patrick Calvin? am întrebat, arătându-i insigna. 

— Ce vreţi? 


— Sunt sergentul Boxer. El e inspectorul Conklin. Vrem 
să vă punem câteva întrebări. Vă deranjează dacă intrăm? 

— Da, mă deranjează. Ce vreţi? 

Conklin avea o fire plăcută, o trăsătură pe care o 
invidiez sincer. L-am văzut interogând psihopaţi ucigaşi cu 
un anumit fel de blândeţe; ducea rolul de poliţist bun la 
extrem. Şi mai avusese grijă şi de bietul pisoi de la locul 
crimei din casa familiei Alonzo. 

— Îmi cer scuze, domnule Calvin, zise Conklin de data 
asta. Ştiu că e devreme şi că e duminică, dar un copila 
dispărut şi nu avem mult timp. 

— Şi ce mă priveşte pe mine? 

— Obişnuiţi-vă cu situația, domnule Calvin, am 
intervenit eu. Sunteţi eliberat condiţionat... 

— Vreţi să-mi percheziţionaţi casa, nu-i aşa? strigă 
Calvin. E o ţară liberă, ce naiba? Nu aveţi mandat de 
percheziţie, ne aminti Calvin. Nu aveţi nimic. 

— Sunteţi cam nervos pentru un om nevinovat, constată 
Conklin. Atitudinea dumneavoastră mă pune pe gânduri, să 
ştiţi. 

Am stat deoparte în timp ce Conklin îi spuse că puteam 
să-l sunăm pe polițistul care-l supraveghea şi pe care nu l- 
ar deranja să ne lase să intrăm. 

— Sau am putea să obţinem un mandat, adăugă Conklin. 
Să aducem câteva maşini de poliţie cu sirenele pornite în 
faţa casei, să ştie şi vecinii ce fel de om sunteţi. 

— Deci... vă deranjează dacă intrăm? am întrebat. 

Calvin răspunse cu o expresie încruntată privirii mele 
întunecate. 

— Nu am nimic de ascuns, zise. 

Şi se dădu la o parte. 


Capitolul 43 


Locuinţa lui Calvin era decorată sumar în stilul 
promovat de primele magazine Ikea: mobilă din lemn uşor 
de culoare deschisă. Deasupra televizorului era un raft plin 
cu păpuşi - păpuşi mari, păpuşi mici, bebeluşi şi păpuşi 
îmbrăcate în rochii elegante. 

— Le-am cumpărat pentru fiica mea, mârâi Calvin, 
aşezându-se pe un scaun. În caz că ar veni vreodată să mă 
viziteze. 

— Câţi ani are acum? Şaisprezece? întrebă Conklin. 

— Taci, zise Calvin. Taci din gură, bine? 

— Vorbeşte frumos, zise Conklin, înainte să dispară în 
dormitorul lui Calvin. M-am aşezat pe canapea şi mi-am 
scos carneţelul. 

Am încercat să-mi scot din minte imaginea fetiţei, acum 
la vârsta adolescenţei, care avusese teribilul ghinion să-l 
aibă pe nemernicul ăsta ca tată, şi l-am întrebat dacă o 
văzuse vreodată pe Madison Tyler. 

— Am văzut-o la ştirile de aseară. E foarte drăguță. 
Chiar delicioasă, aş spune. Dar n-o cunosc. 

— Bine atunci, am zis strângând din dinţi şi simțind cum 
mă cuprinde un sentiment acut de frică pentru Madison. 
Unde eraţi ieri-dimineaţă la ora nouă? 

— Mă uitam la televizor. Îmi place să fiu la curent cu 
serialele de desene animate ca să am ce vorbi cu fetiţele, 
dacă mă înţelegeţi. 

La cei 1,77 metri ai mei, eram cu un cap mai înaltă decât 
Calvin şi, de asemenea, într-o formă fizică mai bună. Prin 
minte mi se învălmăşeau fantezii violente, exact ca atunci 
când îl arestasem pe Alfred Brinkley. Mă implicam prea 
mult, mult prea mult... 

— Este cineva care poate confirma adevărul spuselor 
dumneavoastră? 

— Desigur. Întrebaţi-l pe Domnul Happy", zise Pat 


10 În traducere literală: Domnul Fericit (n. tr). 


Calvin, bătându-se cu palma pe şliţul pantalonilor de 
pijama şi apoi prinzându-şi locul cu mâna. Vă va spune tot 
ce vreţi să ştiţi. 

Mi-am ieşit din fire. L-am apucat pe Calvin de guler, 
strângându-i haina de flanel în jurul gâtului. Mâinile i se 
îndepărtară brusc de corp când l-am ridicat de pe scaun şi 
l-am izbit de perete. 

Păpuşile se împrăştiară. 

Conklin ieşi din dormitor tocmai când mă pregăteam să-l 
izbesc din nou de perete. Partenerul meu se prefăcu că nu 
observă nimic deplasat în privirea mea şi se sprijini de 
cadrul uşii, degajat. 

M-am speriat când am văzut cât de aproape sunt de 
marginea prăpastiei. Nu aveam în niciun caz nevoie de o 
plângere pentru abuz de forţă. I-am dat drumul lui Calvin. 

— Frumoasă colecţie de fotografii aveţi, domnule Calvin, 
zise Conklin pe un ton de conversaţie. Poze cu copii care 
se joacă în parcul Alta Plaza. 

I-am aruncat o privire lui Conklin. Madison şi Paola 
fuseseră înhăţate chiar de pe strada de lângă parc. 

— Mi-ai văzut camera? întrebă Calvin sfidător. Şapte 
milioane de megapixeli şi zoom de 12. Am făcut pozele de 
la o stradă distanţă. Cunosc regulile. Şi nu am încălcat 
niciuna. 

— Sergent, zise Conklin, în una dintre pozele astea 
apare o fetiţă. Ar putea fi Madison Tyler. 

L-am sunat pe Jacobi şi i-am spus că Patrick Calvin avea 
nişte fotografii la care ar trebui să ne uităm cu mai multă 
atenţie. 

— Avem nevoie de doi poliţişti ca să-l păzească pe Calvin 
până vin eu să solicit un mandat, i-am spus. 

— Nicio problemă, Boxer. O să trimit o maşină. Dar îl voi 
pune pe Chi să se ocupe de mandat şi să-l aducă pe Calvin 
la sediu. 

— Ne descurcăm şi singuri, Jacobi, am replicat. 

— Aţi putea, zise Jacobi, dar cei de la paza terminalului 
Transbay tocmai ne-au anunţat că au informaţii despre un 
copil care corespunde semnalmentelor lui Madison Tyler. 


— A fost văzută de cineva? 
— E la ei chiar acum. 


Capitolul 44 


Terminalul Transbay, situat la intersecţia dintre First 
Street şi Mission, e un şopron din beton, parţial în aer 
liber, parţial acoperit cu plăci de metal ruginit. Înăuntrul 
învelişului de  bolţari, nişte becuri fluorescente, 
semifuncţionale, zumzăie deasupra, aruncând umbre firave 
peste sufletele celor fără adăpost care se instalează în 
acest loc neprimitor ca să beneficieze de puţinul confort pe 
care îl oferă. 

Terminalul ăsta îţi dă fiori chiar şi pe timp de zi. Am 
simţit nevoia urgentă să o găsesc pe Madison Tyler şi să 
mă car naibii de acolo. 

Eu şi Conklin am coborât în grabă scările până la nivelul 
de jos al terminalului, un spaţiu întunecat şi sărăcăcios, 
ocupat în mare parte de un rând de ghişee şi o zonă 
destinată pazei. 

Două femei afro-americane îmbrăcate cu pantaloni 
bleumarin şi cămăşi cu insigna SERVICIUL DE 
SECURITATE cusută pe buzunar erau aşezate în spatele 
biroului. 

Le-am arătat insignele şi ne-au deschis poarta automată. 

Serviciul de pază era închis cu pereţi de sticlă din două 
părţi, iar ceilalţi doi pereţi erau zugrăviți într-un bej 
murdar. Mobilierul consta în două birouri, dulăpioare 
desperecheate, două uşi cu acces pe bază de cartelă şi 
două automate de snack-uri. 

Acolo, lângă biroul şefului de staţie, stătea o fetiţă cu 
părul blond, mătăsos revărsându-i-se peste guler. 

Avea haina albastră descheiată. Purta un pulover roşu 
peste pantaloni albaştri, iar în picioare pantofi roşii de lac. 

Inima îmi tresăltă de bucurie. O găsisem. 

O, Doamne, Madison era în siguranţă! 

Şeful de staţie, un bărbat masiv, la vreo patruzeci de ani 
cu păr cărunt şi cu mustață, se ridică în picioare să se 
prezinte. 


— Eu sunt Fred Zimmer, ne spuse, strângându-ne mâna. 
Şi am găsit-o pe domnişorica aceasta în urmă cu vreo 
cincisprezece minute, rătăcind de una singură, nu-i aşa, 
drăguță? Nu am putut-o face să vorbească deloc cu mine. 

Mi-am pus mâinile pe genunchi şi m-am uitat ţintă la ea. 
Plânsese şi nu voia să mă privească în ochi. 

Pe obraji avea dâre de murdărie şi-i curgea nasul. Buza 
de jos îi era umflată şi avea o zgârietură de-a lungul 
obrazului stâng. l-am aruncat o privire lui Richie. Uşurarea 
pe care o simţisem văzând-o pe Madison în viaţă fu 
înlocuită cu îngrijorare pentru ceea ce îi făcuseră. 

Arăta atât de traumatizată, încât îmi era greu să asociez 
faţa ei cu imaginea micuţei vedete pe care o văzusem 
cântând la pian pe înregistrarea video. 

Conklin se aplecă până la nivelul fetiţei. 

— Numele meu e Richie, zâmbi el. Al tău e Maddy? 

Copilul se uită la Conklin, deschise gura şi zise: 

— Maaaa-dy. 

„Fetiţa asta a fost speriată de moarte”, m-am gândit. 

l-am luat mâinile micuţe într-ale mele. Erau reci la 
atingere şi privirea ei trecea prin mine. 

— Cheamă paramedicii, am zis încet, încercând să n-o 
sperii şi mai tare. Ceva nu e în regulă cu copilul ăsta. 


Capitolul 45 


Eu şi Conklin ne plimbam neliniştiţi prin faţa camerei de 
gardă când soţii Tyler intrară valvârtej şi ne îmbrăţişară ca 
pe nişte membri ai familiei. 

Simţeam că plutesc. O parte a acestei poveşti groaznice 
şi înspăimântătoare se încheiase. În plus, speram că după 
ce-şi va vedea părinţii, Madison îşi va reveni la normal. 
Pentru că aveam nişte întrebări să-i pun, începând cu: „l-ai 
privit cu atenţie pe tipii care te-au răpit?” 

— Dormea când am văzut-o ultima oară, le-am spus 
soţilor Tyler. Doctorul Collins tocmai a trecut pe aici şi a 
zis că revine în... să vedem... vreo zece minute. 

— Trebuie să vă întreb, începu Elizabeth Tyler cu o voce 
stinsă, i-au făcut vreun rău lui Maddy? 

— Se vede că a trecut prin multe, i-am răspuns mamei 
lui Madison. Nu i s-a făcut încă un examen medical serios 
pentru că doctorii aşteaptă consimţământul 
dumneavoastră. 

Elizabeth Tyler îşi acoperi gura cu ambele mâini, 
înăbuşindu-şi lacrimile. 

— Să ştiţi că nu a vorbit aproape deloc, cu nimeni. 

— Asta nu-i prea stă în fire lui Maddy. 

— Poate că a fost avertizată să nu vorbească dacă nu 
vrea să fie rănită... 

— Dumnezeule, ce animale! 

— De ce ar răpi-o pe Maddy şi apoi să o abandoneze fără 
să încerce să primească o recompensă? întrebă Tyler în 
timp ce intram în camera de gardă. 

Am lăsat întrebarea fără răspuns pentru că nu am vrut 
să spun ce gândeam: că pedofilii nu cer răscumpărare. M- 
am dat la o parte pentru ca soţii Tyler să poată intra 
înaintea mea în compartimentul închis cu perdea în care se 
afla Maddy, gândindu-mă cât de bucuroasă va fi Madison 
să-şi vadă părinţii din nou. 

Henry Tyler mă strânse de braţ şi şopti: 


— Mulţumesc, apoi intră în spatele perdelei. Am auzit-o 
pe Elizabeth rostind numele lui Maddy, apoi scoțând un 
geamăt sfâşietor. 

Mă dădu la o parte când trecu în fugă pe lângă mine. 
Henry Tyler ieşi în urma ei şi veni lângă mine, apropiindu- 
şi faţa de a mea şi privindu-mă ţintă în ochi: 

— Ştii ce ai făcut? făcu el, cu faţa roşie de furie. Fata aia 
nu e Madison. Înţelegi? Nu e ea. Nu e fetiţa noastră! 


Capitolul 46 


Le-am cerut din tot sufletul scuze soţilor Tyler, în timp 
ce ei se dezlănţuiau asupra mea în parcarea spitalului. M- 
am ţinut bine pe picioare când maşina lor trecu în viteză 
pe lângă mine, lăsând urme de cauciuc pe asfalt. Telefonul 
îmi suna la şold şi am răspuns în cele din urmă. 

Era Jacobi. 

— O femeie tocmai a sunat şi a anunţat că fiica ei a 
dispărut. Copilul are cinci ani. Şi părul lung, blond. 

Persoana care sunase se numea Sylvia Brodsky şi era 
într-o criză de isterie. O pierduse pe fiica ei, Alicia, în timp 
ce erau la cumpărături. Doamna Brodsky îi spusese 
operatoarei de la urgenţă că Alicia probabil se 
îndepărtase, adăugând că fiica ei suferea de autism. 

Alicia Brodsky de-abia dacă scotea o vorbă. 

La scurt timp după telefonul de la Jacobi, Sylvia Brodsky 
sosi la spital să-şi ia fiica acasă, dar eu şi Conklin nu mai 
eram acolo să vedem asta. 

Eram din nou în Fordul nostru, Crown Victoria, 
discutând despre cele întâmplate. Eu îmi asumam 
responsabilitatea pentru că mă pripisem: 

— Ar fi trebuit să fiu mai hotărâtă când le-am spus 
soţilor Tyler că se poate să le fi găsit fiica, dar că nu 
suntem siguri. Dar le-am spus că trebuie să o identifice, 
nu-i aşa, Rich? M-ai auzit şi tu. 

— Din momentul în care le-ai spus: „Se poate să vă fi 
găsit fiica”, au încetat să te asculte. Haide, totul se 
potrivea. A zis că numele ei e Maddy. 

— Mă rog, ceva asemănător. 

— Pantofii roşii, insistă el. Câţi copii blonzi de cinci ani 
poartă haine albastre şi pantofi roşii de lac? 

— Cel puţin doi, am suspinat eu. 

Intorşi la sediu, l-am interogat pe Calvin preţ de două 
ore, l-am strâns cu uşa până când a încetat să mai 
rânjească. Ne-am uitat la fotografiile digitale care erau 


încă pe cameră şi le-am examinat pe cele pe care Conklin 
le găsise la el în dormitor. 

Nu erau fotografii cu Madison Tyler, dar am sperat până 
la ultimul cadru că poate Calvin a fotografiat din greşeală 
răpirea în desfăşurare. 

Că poate a surprins dubiţa neagră pe peliculă. 

Dar cârdul de memorie din aparatul lui ne-a dovedit că 
nu făcuse poze în parcul Alta Piaza în ziua precedentă. 

Patrick Calvin îmi provoca greață, dar legea nu 
recunoaşte provocarea dezgustului celor din jur ca 
infracţiune. 

Aşa că i-am făcut vânt. l-am dat drumul. 

Eu şi Conklin am mai intervievat încă trei agresori 
sexuali luaţi în evidenţă, trei bărbaţi albi cu o înfăţişare 
obişnuită, pe care nu i-ai fi bănuit de asemenea năravuri. 

Trei bărbaţi ale căror alibiuri se dovediră a fi solide. 

Am încheiat ziua pe la ora şapte. Din punct de vedere 
emoţional, eram la pământ. 

Am intrat în apartament, mi-am aruncat braţele în jurul 
Marthei şi i-am promis că o scot să alerge după ce fac un 
duş să-mi limpezesc mintea de toate imaginile murdare. 

Pe tejgheaua din bucătărie era un bilet de la fata care 
avea grijă de Martha. M-am dus la frigider, am desfăcut o 
bere şi am luat o duşcă zdravănă înainte să-l citesc. 


Bună, Lindsay. Cum nu ţi-am văzut maşina, am scos-o pe 
Martha la o plimbare! Ţii minte că ţi-am spus că părinții 
mei mă lasă să stau în casa lor din Hermosa Beach până la 
Crăciun? Ar trebui să o iau pe Martha cu mine. l-ar prinde 
bine. 

Lindsay!!! 

Dă-mi de ştire. K. 


Mă simţeam îngrozitor că-mi abandonasem căţeluşa fără 
să o sun pe îngrijitoarea ei. Şi ştiam că are dreptate Karen. 
Nu-i eram de niciun folos Marthei acum. Noul meu 
program includea ture duble şi weekenduri petrecute la 
serviciu. Nu avusesem o zi liberă de când cu împuşcăturile 


de pe feribot. 

M-am aplecat să o sărut, i-am ridicat urechile mătăsoase 
şi m-am uitat în ochii ei mari şi căprui. 

— Vrei să alergi pe plajă, Boo? 

Am ridicat telefonul şi am format numărul lui Karen. 

— Excelent, zise ea. Trec s-o iau mâine-dimineaţă. 


Capitolul 47 


Era luni dimineaţa, puţin după ivirea zorilor. 

Eu şi Conklin eram pe şantierul din apropiere de Fort 
Point, fortul uriaş din cărămidă care fusese construit la 
marginea peninsulei San Francisco în timpul Războiului 
Civil şi care acum se înălța în umbra podului Golden Gate. 

O briză umedă lovea de țărm valurile înspumate şi făcea 
ca temperatura de zece grade Celsius să pară mai degrabă 
de zero grade. 

Tremuram toată, fie din cauza vântului rece, fie din 
cauza unei presimţiri sumbre în legătură cu ceea ce aveam 
să găsim. 

Mi-am închis fermoarul hainei căptuşite cu lână moale şi 
mi-am vârât mâinile în buzunare, în timp ce vântul îmi 
făcea ochii să lăcrimeze. 

Un sudor care lucra la modernizarea podului veni spre 
noi cu pahare de cafea de la „maşina de gunoi”, o rulotă 
unde se vindea mâncare şi care era aşezată în afara 
gardului de sârmă ce separa şantierul de spaţiul public. 

Sudorul, pe numele său Wayne Murray, ne spuse mie şi 
lui Conklin cum, atunci când venise la lucru în dimineaţa 
aceea, văzuse ceva ciudat atârnând de stânci, puţin mai jos 
de fort. 

— Prima dată am crezut că e o focă, zise el întristat. 
Când m-am apropiat, am văzut un braţ în apă. Nu am mai 
văzut niciodată un cadavru, până acum. 

Uşile de la maşini se trântiră şi nişte bărbaţi ieşiră prin 
poarta făcută în gard, vorbind şi râzând. Erau muncitori, 
paramedici şi câţiva poliţişti de la Paza parcurilor. 

Le-am cerut să înconjoare zona cu bandă de 
semnalizare. 

Mi-am întors privirea spre mogâldeaţa întunecată care 
zăcea pe stânci, jos, sub dig. O mână albă şi un picior 
pluteau în apa înspumată care curgea spre ocean. 

— Nu a fost aruncată aici, zise Conklin. Prea mare 


posibilitatea de a fi văzut. 

Am mijit ochii în sus, la silueta poliţistului de la 
securitatea podului care patrula locul înarmat cu o 
semiautomată AR-15. 

— Mda. In funcţie de oră şi de maree, poate să fi fost 
aruncată de pe unul dintre diguri. Făptaşii or fi crezut că 
va pluti până la ocean. 

— Uite-l pe doctorul G., zise Conklin. 

Legistul părea mai voios în dimineaţa aceea. Părul lui 
alb şi umed încă mai păstra urmele pieptenelui şi avea 
salopeta de cauciuc ridicată până la mijlocul pieptului. 
Nasul îi era roz sub puntea ochelarilor. 

El şi unul dintre asistenții săi o luară înainte, iar noi îi 
urmarăm, înaintând anevoios peste stâncile colţuroase 
care se înclinau la un unghi de 45 de grade, vreo cinci 
metri înspre marginea golfului. 

— Ţineţi-vă bine. Aveţi grijă, ne îndemnă doctorul 
Germaniuk în timp ce ne apropiam de cadavru. N-aş vrea 
să cădeţi şi să atingeti ceva. 

Am stat deoparte în timp ce doctorul G. împinse la vale 
bolovanii, se apropie de cadavru şi îşi puse jos trusa. 
Folosindu-se de lanternă, începu evaluarea preliminară la 
locul descoperirii cadavrului. 

Vedeam cadavrul destul de bine la lumina lanternei lui. 
Faţa victimei era înnegrită şi umflată. 

— Pielea a început să i se separe de muşchi, strigă 
doctorul G. Spre locul unde eram eu, mai sus de el. E în 
apă de câteva zile. Destul timp încât să înceapă să 
plutească. 

— Are o rană de glonţ în cap? 

— Nu pot să-mi dau seama. Se pare că a fost izbită de 
stânci. O să-i fac o radiografie totală când o ducem la 
morgă. 

Doctorul G. fotografie cadavrul de două ori din fiecare 
unghi. Bliţul se activa la fiecare două secunde. 

Am observat îmbrăcămintea fetei - haina închisă la 
culoare, puloverul pe gât. Părul scurt semăna cu tunsoarea 
bob deosebită pe care o văzusem în poza de pe permisul de 


conducere atunci când căutasem prin portofelul Paolei, cu 
două zile în urmă. 

— Ştim amândoi că aia e Paola Ricci, zise Conklin, 
privind în jos la cadavru. 

Am încuviinţat din cap. Dar să nu uităm că în ziua 
precedentă am dat-o în bară şi le-am frânt inima soţilor 
Tyler pentru că trăseserăm concluzii pripite. 

— Aşa e, am zis. Însă o să cred asta doar când o să-i fie 
confirmată identitatea. 


Capitolul 48 


Claire stătea sprijinită de spătarului patului când am 
intrat pe uşa salonului. Şi-a întins mâinile, iar eu am 
strâns-o în braţe şi nu i-am dat drumul până când nu mi-a 
Zis: 

— Uşurel, scumpo. Am o gaură în piept, mai ţii minte? 

M-am dat un pic înapoi, am sărutat-o pe amândoi obrajii 
şi m-am aşezat lângă ea. 

— Ce veşti mai ai de la doctor? 

— A zis că sunt o fată mare şi puternică... Şi atunci 
începu să tuşească. Ridică mâna pe care n-o ţinea la gură 
şi reuşi în cele din urmă să continue. Doare doar când 
tuşesc. 

— Eşti o fată mare şi puternică şi... mai ce? am insistat 
eu. 

— Şi o să mă fac bine. Miercuri scap din locul ăsta. 
Urmează o perioadă de stat în pat, acasă. După aia, ar 
trebui să fiu gata de acţiune. 

— Slavă Domnului. 

— Îi mulţumesc lui Dumnezeu neîncetat de când 
ticălosul ăla m-a împuşcat, nu mai ştiu când. Pierzi 
noţiunea timpului când nu mergi la serviciu. 

— S-a întâmplat acum două săptămâni, Fluturaş. Două 
săptămâni şi două zile. 

Claire împinse înspre mine o cutie cu bomboane de 
ciocolată şi am luat-o pe prima care mi-a căzut sub degete. 

— Ai dormit în portbagajul maşinii în ultima vreme? mă 
întrebă ea. Sau l-ai schimbat pe Joe cu un iubit de opşpe 
ani? 

Am turnat apă pentru amândouă, am pus un pai în 
paharul lui Claire şi i l-am întins, zicând: 

— Nu l-am schimbat. L-am lăsat să plece. 

Claire ridică brusc din sprâncene. 

— Nu se poate. 

I-am explicat ce se întâmplase, simţindu-mă sfâşiată de 


durere în timp ce vorbeam. Claire mă privea cu suspiciune, 
dar şi cu bunătate. Îmi puse câteva întrebări, dar în cea 
mai mare parte mă lăsă să mă descarc. 

Am sorbit un pic de apă. Apoi mi-am dres glasul şi i-am 
povestit lui Claire despre noul meu grad în cadrul 
Departamentului de Poliţie din San Francisco. 

I-am văzut şocul din priviri. Din nou. 

— Ai primit un picior în fund înapoi la munca de teren şi 
i-ai dat papucii lui Joe - în acelaşi timp? Îmi fac griji pentru 
tine, Lindsay. Dormi? Iei vitamine? Mănânci sănătos? 

„Nu. Nu. Nu.” 

M-am lăsat pe spate în fotoliu, când a intrat o asistentă 
ducând o tavă cu medicamentele şi cu cina lui Claire. 

— Poftim, doamnă doctor Washburn. Daţi-le pe gât. 

Claire înghiţi pastilele şi dădu tava la o parte de îndată 
ce plecă asistenta. 

— Specialitatea zilei: lături, glumi ea. 

Mă întrebă dacă mâncasem ceva în ziua respectivă. Nu. 
Am luat tava cu mâncarea lui Claire, am zdrobit cu 
furculita mazărea prea fiartă şi chifteaua, şi le-am 
înfulecat, ajungând la îngheţată înainte să-i spun că am 
identificat cadavrul Paolei Ricci. 

— Atacatorii au împuşcat-o pe bonă la doar un minut 
după ce o răpiseră împreună cu fetiţa. S-au grăbit să se 
descotorosească de ea. Dar asta e tot ce ştiu, Fluturaş. Nu 
ştim cine a făcut-o, de ce sau unde au dus-o pe Madison. 

— De ce nu i-au sunat încă pe părinţi lepădăturile alea? 

— Asta e marea întrebare. Mult prea mult timp fără o 
cerere de răscumpărare. Nu cred că vor banii familiei 
Tyler. 

— La naiba. 

— Da. Am pus lingura de plastic pe tavă şi m-am lăsat 
din nou în fotoliu, uitându-mă în gol. 

— Lindsay? 

— Mă gândeam că au împuşcat-o pe Paola pentru că 
fusese martoră la răpirea lui Madison. 

— E logic. 

— Dar dacă Madison a asistat la uciderea Paolei... nu 


vor lăsa copilul să trăiască după asta. 


Partea a treia . 
DAREA DE SEAMA 


Capitolul 49 


Cindy Thomas părăsi apartamentul din complexul 
Blakely Arms, traversă pe la colţ şi se îndreptă spre 
redacţia ziarului Chronicle aflată la o distanţă de vreo cinci 
străzi. 

La două etaje deasupra apartamentului lui Cindy, pe 
partea cu vedere la curtea din spate, un bărbat pe nume 
Garry Tenning avea o dimineaţă proastă. Tenning îşi 
încleştă mâinile pe marginea biroului din camera sa de 
lucru, încercând să-şi înăbuşe furia. În curte, cinci etaje 
mai jos, un câine lătra încontinuu, fiecare notă ascuţită 
sfredelindu-i timpanele. 

Cunoştea acel câine. 

Era Bamaby, un terrier care-i aparţinea lui Margery 
Glynn, o paraşută cu părul vopsit într-un blond murdar şi 
mamă necăsătorită a unui bebeluş îngrozitor pe nume 
Oliver. Toţi trei locuiau la parter, acaparând curtea din 
spate ca şi cum ar fi fost a lor. 

Tenning îşi apăsă din nou în urechi dopurile speciale din 
ceară moale care se potriveau perfect în găurile urechilor, 
dar chiar şi prin dopurile Mack's tot mai auzea hămăiturile 
lui Bamaby. 

Tenning îşi frecă pieptul cu palma în timp ce lătratul 
înnebunitor al câinelui îi spulbera toată tihna. Simţi 
furnicături prin buze şi degete, iar inima începu să-i 
palpite. 

Fir-ar să fie. 

E prea mult să ceri un pic de linişte? 

Pe ecranul computerului din faţa sa, scrisul se afişa în 
rânduri ordonate până în josul paginii - capitolul şase din 
James Patterson & Maxine Paetro cartea sa Darea de 
seamă: un compendiu de statistică al secolului XX". 

Cartea era mai mult decât o idee născută din aroganță 


1 În original, în limba engleză: The Accounting: A Statistical 
Compendium of the Twentieth Century (n. tr.). 


sau un proiect de suflet. Darea de seamă reprezenta însăşi 
raţiunea sa de a trăi, moştenirea sa. Preţuia chiar şi 
scrisorile prin care editorii îi respinseseră propunerea de 
publicare. Păstra cu dragoste aceste dovezi de respingere 
într-un registru, arhivând originalele într-un dosar închis 
în cutia sa de valori. 

Avea să se distreze de minune când Darea de seamă 
avea să fie publicată, devenind o lucrare de referinţă 
pentru oamenii de ştiinţă din întreaga lume - şi pentru 
multe generaţii viitoare. 

Nimeni nu va putea să-i răpească această bucurie. 

În timp ce Tenning îi ordonă în gând lui Bamaby să tacă 
naibii, ochii lui urmărind rândurile de cifre - numărul de 
lovituri de fulger soldate cu moartea unor persoane din 
1900 până în prezent, grosimea stratului de zăpadă din 
Vermont, numărul confirmat de vaci luate pe sus de 
tornade -, deodată maşina de gunoi începu să ridice 
tomberoanele de pe stradă făcând un zgomot monstruos. 

Crezu că o să-i crape capul. 

Totuşi, nu era nebun. 

Reacţiona în mod normal la un asalt îngrozitor asupra 
simţurilor sale. Îşi acoperi urechile cu mâinile, dar 
scârţâiturile, ţiuiturile, mişcarea hârşâită a tomberoanelor 
din metal răzbăteau până la el - în plus, îl treziseră pe 
Oliver. 

Blestematul ăla de copil. 

De câte ori fusese întrerupt de el? 

De câte ori îşi pierduse şirul gândurilor din cauza 
mizerabilului acela de căţel? 

Tensiunea se acumula în pieptul şi în capul lui Tenning. 
Dacă nu facea ceva, avea să explodeze. 

Garry Tenning se săturase. 


Capitolul 50 


Cu toate că degetele îi tremurau, Terming îşi legă rapid 
şireturile adidaşilor cu talpa uzată, ieşi în hol şi încuie uşa 
apartamentului în urma sa, băgând legătura de chei în 
buzunar. 

Folosi scara de incendiu ca să coboare la subsol - nu lua 
niciodată liftul. 

Trecu pe lângă spălătorie şi intră în camera cu centrala 
de încălzire. Cuptorul vechi de-abia mai mormăia, pe când 
cel nou răgea cu un entuziasm proaspăt. 

O bucată de ţeavă de vreo jumătate de metru cu un 
racord ruginit ataşat la un capăt era sprijinită de un perete 
de beton. Tenning o ridică şi-şi strânse mâna în jurul 
racordului, cuprinzându-l în palmă. 

Se întoarse spre dreapta şi o luă către lumina 
intermitentă a semnului de IEŞIRE, gânduri criminale 
aprinzându-i-se în minte precum o explozie de artificii. 

Bara care închidea uşa de ieşire se deschise sub 
apăsarea antebraţului său. Se opri un minut în lumina 
soarelui încercând să se orienteze. Apoi dădu colţul clădirii 
de cărămidă îndreptându-se spre terasa cu arcade şi 
ghivece care fuseseră adăugate la renovare. 

Văzându-l pe Tenning venind înspre el, Bamaby începu 
să latre. Sărea şi trăgea de lesa care-i lega zgarda de 
gardul de sârmă. 

Lângă el se afla căruciorul în care Oliver Glynn se agita 
în umbra rară. Şi el urla. 

Tenning se simţi deodată plin de speranţă. 

Doi iepuri dintr-o lovitură. 

Ţinând strâns ţeava cu racord la capăt, se furişă pe 
lângă clădire spre ţipetele şi urletele animăluţelor 
nesuferite. 

Tocmai atunci Margery Glynn, cu părul ei blond şi lipsit 
de strălucire prins în coc şi fixat cu un creion, ieşi din 
apartament. Se aplecă mult, expunându-şi coapsa imensă, 


albă ca brânza, şi-l ridică pe Oliver din cărucior. 

Tenning privea, nevăzut. 

Copilul se linişti instantaneu, dar Bamaby îşi schimbă 
doar gama, hămăiturile sale entuziaste continuând să-i 
râcâie nervii ca nişte cuțite. 

Coana Margery îi făcu semn să tacă, puse o mână sub 
funduleţul copilului şi, apăsându-i faţa udă de pieptul ei 
lăsat, îl duse înăuntru. 

Tenning înaintă spre Bamaby care se opri în mijlocul 
unui lătrat şi se linse pe bot, sperând la o mângâiere sau 
poate la o plimbare prin parc. Apoi se puse din nou pe 
lătrat. 

Tenning ridică ţeava şi lovi cu putere. Bamaby schelălăi 
şi încercă în zadar să îl apuce pe Tenning de braţ, în timp 
ce ţeava se ridică din nou spre înaltul cerului fără nori şi 
izbi cu putere a doua oară. 

Terrierul rămase complet nemişcat. 

In timp ce îi îndesa corpul într-un sac de gunoi, Tenning 
îi ură în gând: 

„Să te odihneşti în pace, potaie 


n 
! 


Capitolul 51 


Trecuseră trei zile de când Madison Tyler fusese răpită 
de pe Scott Street, iar bona ei ucisă la doar câţiva metri de 
parcul Alta Piaza. 

Eram cu toţii în birou în dimineaţa aceea: Conklin, trei 
inspectori de la Omucideri care lucraseră în tura de noapte 
şi făceau ore suplimentare, Macklin, vreo şase poliţişti de 
la Infracţiuni majore şi eu. 

Macklin se uită de jur împrejurul cămăruţei şi zise: 

— O să termin repede ca să ne apucăm de treabă. Nu 
avem nimic. Nimic, în afară de talentul celor din această 
cameră. Aşa că, să continuăm să facem ceea ce am făcut şi 
până acum: să ne facem bine treaba de poliţişti. Şi cei care 
sunteţi credincioşi - rugaţi-vă pentru un miracol. 

Ne înmână foile cu sarcinile, se interesă dacă sunt 
întrebări - nu erau. Scaunele hârşâiră în timp ce lumea se 
împrăştie. M-am uitat peste noua listă cu perverşi pe care 
eu şi Conklin trebuia să-i intervievăm. 

M-am ridicat de la birou şi am traversat podeaua 
acoperită cu linoleum uzat pâna la uşa biroului lui Jacobi. 

— Intră, Boxer. 

— Jacobi, au fost două persoane implicate în răpire. 
Tipul care le-a forţat să urce în maşină şi şoferul. Nu crezi 
că e cam ciudat ca un pedofil să aibă un partener? 

— Ai vreo idee, Boxer? Sunt deschis la sugestii. 

— Vreau să mă întorc la începutul începuturilor. La 
martor. Vreau să vorbesc cu acesta. 

— Nu pot să cred că, după atâţia ani de când lucrăm 
împreună, vrei să verifici un interviu pe care l-am făcut eu, 
se plânse Jacobi. Aşteaptă un moment. Am declaraţia aici. 

Am oftat, privindu-l lung pe Jacobi. Acesta îşi mută 
cafeaua, hamburgerul de la Mcdonald's, ziarul şi ridică 
apoi un teanc de dosare de carton. Răscoli printre acestea, 
îl găsi pe cel pe care îl căuta şi-l deschise. 

— Gilda Gray. Ai aici numărul ei. 


— Mulţumesc, locotente, am zis, întinzând mâna după 
dosar. 

Am avut o senzaţie supărătoare, ca şi cum aş fi făcut o 
gafa. 

Nu-i mai spusesem lui Jacobi „locotenente” până atunci. 
Am sperat ca el să nu observe nimic, dar n-a fost aşa. Imi 
zâmbi larg. 

I-am zâmbit şi eu peste umăr şi m-am întors la biroul 
meu aflat vizavi de al lui Conklin. Am format numărul 
Gildei Gray şi am prins-o la telefon. 

— Nu pot să vin acum. Am o prezentare cu un client la 
9.30, protestă ea. 

— Un copil e dat dispărut, domnişoară Gray. 

— Uite ce e, pot să vă spun totul în zece secunde, la 
telefon. Mă plimbam cu căţeluşa mea pe Divisadero. Eu o 
urmam şi tocmai îmi lusem ziarul când fetiţa şi bona ei au 
trecut strada. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Eram atentă la Schotzie. Mă uitam în jos, răsfoind 
ziarul. Mi s-a părut că aud un copil strigând - dar când am 
ridicat privirea, am văzut doar pe cineva îmbrăcat cu o 
haină gri care deschidea uşa glisantă de la o dubiţă 
neagră. Şi am văzut spatele hainei bonei în timp ce urca în 
maşină. 

— Cineva îmbrăcat cu o haină gri. Am înţeles. Aţi văzut 
persoana de la volan? 

— Nu. Am aruncat ziarul la gunoi şi am văzut dubiţa 
luând colţul. Apoi, cum v-am spus, am auzit o bubuitură 
puternică şi am văzut ceva ce semăna cu sângele 
împrăştiindu-se pe geamul din spate. A fost oribil... 

— Puteţi să-mi spuneţi ceva despre bărbatul în haină 
gri? 

— Sunt destul de sigură că era alb. 

— Înalt, scund, alte trăsături speciale? 

— Nu am fost atentă. Imi pare rău. 

Am întrebat-o pe domnişoara Gray când poate să vină la 
sediu ca să se uite la nişte fotografii cu infractori şi ea îmi 
răspunse: 


— Aveţi fotografii şi cu ceafa persoanelor? 

— Mulţumesc oricum, am zis şi am închis. 

M-am uitat în ochii căprui-deschis ai lui Conklin. M-am 
pierdut un moment în privirea lui. 

— Deci tot de perverşi ne ocupăm? întrebă el. 

— Da, Rich. la-ţi cafeaua cu tine. 


Capitolul 52 


Kenneth Klassen tocmai îşi spăla Jaguarul argintiu când 
am parcat pe panta de pe Vallejo Street, în dreptul casei 
lui. 

Era un bărbat alb, la patruzeci de ani, 1,77 metri, destul 
de arătos, un regizor porno cu trăsături „imbunătăţite” în 
mod artificial: extensii de păr de calitate, rinoplastie bine 
executată, lentile de contact albastru-verzui, dinţi acoperiţi 
cu fațete de porțelan - tot tacâmul. 

Potrivit cazierului său, Klassen căzuse într-o capcană 
pusă de poliţie pe un chat. IÎncercase să stabilească o 
întâlnire cu o fată de doisprezece ani care se dovedise a fi 
un poliţist de patruzeci. 

Klassen făcuse o înţelegere cu procurorul. L-a turnat pe 
un producător de filme pornografice cu minori şi în schimb 
a primit o perioadă de suspendare foarte lungă şi o 
amendă consistentă. Regiza încă filme pornografice cu 
adulţi, ceea ce era perfect legal chiar şi într-un cartier cu 
pretenţii precum Pacific Heights. 

Faţa lui Klassen se lumină de încântare când ne văzu pe 
Conklin şi pe mine părăsind maşina parcată lângă bordură 
şi îndreptându-ne spre el. 

— Ia te uită, zise el, închizând furtunul şi plimbându-şi 
privirea de la mine la Conklin şi apoi din nou la mine. Ne 
măsura din ochi. 

Zâmbetul îi deveni mai obraznic când îşi dădu seama că 
suntem poliţişti. 

— Kenneth Klassen, am zis arătându-i insigna, eu sunt 
sergentul Boxer, iar el e inspectorul Conklin. Avem câteva 
întrebări pentru dumneavoastră. Putem intra? 

— Puteţi intra unde vreţi, sergente. 

Klassen rânji ţinând furtunul în faţa sa ca pe un pistol cu 
piedica trasă şi gata de acţiune. 

— Ţine-ţi gura, nesimţitule, zise Conklin pe un ton 
moderat. 


— O glumă, domnule poliţist, răspunse Conklin rânjind. 
Glumeam şi eu. Intraţi, vă rog. 

L-am urmat pe Klassen pe scările de la intrare, apoi 
printr-o uşă de stejar deschisă, un hol elegant şi un salon 
modem şi în cele din urmă într-o seră de sticlă care se 
întindea în continuarea bucătăriei. Locul abunda de ferigi, 
gardenii şi ghivece mari de cactuşi. 

Klassen ne oferi scaune de răchită suspendate cu lanţuri 
de grinzile din tavan. Un chinez fără vârstă apăru la 
marginea încăperii, îşi încrucişă mâna stângă peste 
încheietura mâinii drepte şi aşteptă. 

— Vreţi să vă servească domnul Wu cu ceva, domnilor 
poliţişti? întrebă el. 

— Nu, mulţumesc, am zis. 

— Deci ce vă aduce în viaţa mea într-o dimineaţă care 
până acum a fost magnifică? 

M-am balansat stingherită pe marginea scaunului de 
răchită şi mi-am scos carneţelul în timp ce Conklin se 
plimba prin seră, cercetând grupurile statuare de 
inspiraţie erotică presărate din loc în loc şi mutând cu 
câţiva centimetri nişte ghivece. 

— Simţiţi-vă ca acasă, îi strigă Klassen lui Conklin. 

— Unde eraţi sâmbătă dimineaţă? am întrebat. 

— Sâmbătă, zise lăsându-se pe spate şi netezindu-şi 
părul, cu o privire pe chip de parcă şi-ar fi amintit un vis 
deosebit de plăcut. Filmam Mambo în lumina lunii”, zise 
el. Chiar aici. Regizez o serie de filme de douăzeci de 
minute. Ceea ce eu numesc „scurtmetraje din dormitor”. 
Rânji. 

— Superb. Aş vrea numele şi numerele de telefon ale 
tuturor celor care pot confirma prezenţa dumneavoastră 
aici. 

— Sunt suspectat de ceva, sergente? 

— Să zicem că te considerăm „o persoană de interes11. 

Klassen îmi aruncă o privire libidinoasă, de parcă i-aş fi 
făcut un compliment. 

— Aveţi o piele foarte frumoasă. Nu cheltuiţi nimic pe 


12 În original, în limba engleză, Moonlight Mambo (n. tr.). 


machiaj, nu-i aşa? 

— Domnule Klassen, nu vă jucaţi cu mine. Numele şi 
numerele de telefon, vă rog. 

— Nicio problemă. Voi printa o listă. 

— În regulă. L-aţi văzut pe acest copil? l-am întrebat 
arătându-i o fotografie de grup cu Madison Tyler pe care o 
păstrasem în buzunarul hainei în ultimele trei zile. 

Nu-mi plăcea să-l las pe Klassen să-şi treacă privirea de 
pervers peste faţa frumoasă a lui Madison. 

— E fiica tipului de la ziar, nu-i aşa? Am văzut-o la ştiri. 
Uite ce e, făcu Klassen zâmbind şi aproape orbindu-mă cu 
strălucirea colţilor lui, pot să uşurez tuturor situaţia, bine? 
Haideţi cu mine. 


Capitolul 53 


Liftul din cămara lui Klassen era o cutie din lemn 
noduros de pin, cam de mărimea unui sicriu dublu. Eu, 
Conklin şi Klassen am păşit înăuntru, iar eu mi-am ridicat 
ochii spre locul unde trebuia să fie panoul cu numerele 
etajelor, dar n-am văzut decât numerele „1” şi „4” - fără 
alte opriri între cele două. 

Uşa se deschise la etajul superior, un spaţiu luminos de 
doisprezece pe cincisprezece metri cu mobilă, reflectoare, 
covoare rulate şi decoruri depozitate pe lângă pereţi. Un 
birou cu computere de înaltă tehnologie ocupa un colţ mai 
ferit. 

Era un spaţiu fără ascunzişuri, dar am căutat totuşi 
semnele prezenţei unui copil. 

— Totul se face digital acum, ne explică Klassen, 
încălecând un scaun care se afla în faţa unui monitor plat. 
Filmezi, descarci şi editezi, totul într-o singură cameră. 

Apăsă pe un buton, mişcă mouse-ul şi dădu clic pe o 
iconiţă cu titlul Mambo în lumina lunii. 

— Asta e varianta needitată a ceea ce am filmat 
sâmbătă, ne spuse Klassen. E alibiul meu datat - nu că aş 
avea nevoie de unul. Am început să filmez la şapte şi am 
lucrat toată ziua. 

Din boxele computerului se revărsă muzică latino, apoi 
nişte imagini apărură pe ecran. O brunetă îmbrăcată 
sumar în negru aprindea lumânări într-unul dintre 
decorurile de dormitor care acum erau dezasamblate. 

Camera se roti panoramic prin încăpere, oprindu-se la 
pat - unde Klassen se mângâia şi rostea îndemnuri 
languroase în timp ce femeia executa un număr de 
striptease provocator. 

— Ce naiba, am bombănit eu. 

Conklin se interpuse între mine şi ecranul computerului. 

— Aş vrea şi eu o copie, zise. 

— Cu plăcere. Klassen scoase un CD dintr-un sertar, îl 


puse într-o învelitoare de plastic şi i-l înmână lui Conklin. 

— Aveţi poze sau înregistrări pornografice cu minori pe 
computer? 

— În niciun caz. Nu mă pasionează filmările porno cu 
micuţi, răspunse Klassen ofensat. Pe lângă faptul că aş 
încălca înţelegerea, nici nu am înclinații spre aşa ceva. 

— Da, minunat, zise Conklin pe un ton mierosvacum aş 
vrea să fac o căutare rapidă prin computerul 
dumneavoastră, în timp ce sergentul Boxer aruncă o 
privire prin casă. ; 

— E o casă drăguță, domnule Klassen, am zis. Imi place 
cum ați amenajat-o. 

— Şi dacă nu sunt de acord? 

— Vă vom duce la sediu pentru interogatoriu până ce 
obţinem un mandat, îi spuse Conklin. Apoi vă ridicăm 
computerul şi vă percheziţionăm casa cu ajutorul câinilor. 

— Scările sunt pe acolo. 

I-am lăsat pe Conklin şi pe Klassen la computer şi m-am 
îndreptat agale spre parter, cercetând cu privirea fiecare 
cameră, deschizând uşi, verificând dulapuri, privind şi 
ascultând, sperând din toată inima să dau peste o fetiţă. 

Domnul Wu schimba cearşafurile într-un dormitor de la 
etajul doi când i-am arătat insigna şi poza lui Madison 
Tyler. 

— Ai văzut-o pe fetiţa asta? l-am întrebat. 

A scuturat din cap cu putere - nu. 

— Nu copii aici. Domnul Klassen nu place copii. Nu copii 
aici! 

Zece minute mai târziu inspiram profund aerul rece şi 
curat pe treptele de la intrare când Conklin mi se alătură, 
închizând uşa grea de stejar în urma lui. 

— Ce să zic, a fost distractiv, am remarcat eu. 

— Alibiul lui va fi confirmat, zise Conklin, împăturind o 
listă cu nume şi numere şi punând-o în carneţel. 

— Da, ştiu că aşa va fi. Rich, crezi că tipul ăsta e 
heterosexual? 

— Eu cred că orice fiinţă vie îi poate provoca o erecţie. 
Klassen era pe aleea din faţa casei când eu şi Conklin ne- 


am urcat în maşina de poliţie. Ridică o mână, îşi etală 
zâmbetul insinuant şi zise: 

— Pa-pa. 

Când noi am demarat în viteză în umilul nostru Ford, 
Klassen fluiera ca pentru sine, lustruind „coapsa” 
Jaguarului său argintiu. 


Capitolul 54 


Eu şi Conklin stăteam unul în faţa celuilalt în, biroul 
comun. Lângă telefonul meu era un teanc de mesage 
rămase fără răspuns, primite de la diverşi vânzători de 
ponturi care declaraseră că o văzuseră pe Madison Tyler 
peste tot - din Piaţa Ghirardelli până în Osaka, Japonia. 1 

Raportul autopsiei Paolei Ricci efectuate de doctorul 
Germaniuk era deschis în faţa mea. Pe scurt, cauza morţii: 
rană de glonţ în cap. Tipul morţii: crimă. 

Doctorul G. Lipise un bileţel pe raport. I l-am citit cu 
voce tare partenerului meu. 


Sergent Boxer, 

Hainele au fost trimise la laboratorul de criminalistică. 

Am prelevat probe pentru a vedea dacă e vorba şi de 
agresiune sexuală, doar aşa, ca s-o bifez şi pe asta, dar nu- 
ti fa speranţe că vom obţine rezultate concludente, din 
cauză că a stat în apă etc. Glonţul a trecut prin craniu. 
Niciun proiectil recuperat. 

Salutări, H.G. 


O fată moartă, un punct mort, zise Conklin trecându-şi 
mâinile prin păr. Răpitorii nu se sfiesc să recurgă la crimă. 
Asta e tot ce ştim. 

— Deci ce ne scapă? Avem o declaraţie fără cap şi coadă 
de la un martor care-i descrie mult prea sumar pe 
infractori şi maşina lor. Nu avem numărul de înmatriculare 
sau vreo dovadă fizică de la locul faptei - niciun muc de 
ţigară, nicio gumă de mestecat, niciun tub de cartuş, nicio 
urmă de paşi. Şi niciun blestemat de bilet de 
răscumpărare. 

Conklin îşi lăsă scaunul pe spate şi zise privind la tavan: 

— Infractorii au acţionat ca nişte mercenari, nu ca nişte 
agresori sexuali. Să o împuşte pe Paola la doar un minut 
după ce au răpit-o? Ce vrea să însemne asta? 


— E ca şi cum cel care a împuşcat-o ar fi fost prea 
agitat. Drogat. Ca şi cum nişte băieţaşi de cartier ar fi 
făcut treaba la comandă. Sau poate Paola îi incomoda, aşa 
că i-au făcut felul. Sau s-o fi împotrivit şi unul din ei a 
intrat în panică, am zis. Dar să ştii că ai dreptate, Richie. 
Ai perfectă dreptate. 

Scaunul scârţâi când Conklin reveni la poziţia normală. 

— Ne trebuie o nouă abordare a investigaţiei. Să lucrăm 
la rezolvarea cazului Paolei Ricci, am sugerat eu, bătând 
cu palma pe raportul de autopsie. Chiar şi moartă ne-ar 
putea conduce la Madison. 

Conklin tocmai suna la Consulatul Italiei când Brenda îşi 
roti scaunul spre mine. Acoperea receptorul telefonului cu 
mâna. 

— Lindsay, ai un apel pe linia patru, persoana nu vrea să 
spună cine e. Sună... înfricoşător. Am cerut să se localizeze 
apelul. 

Am aprobat din cap, simțind cum îmi bate inima mai 
tare. Am apăsat cu hotărâre pe tastatura telefonului. 

— Sergent Boxer la telefon. 

— O să vă spun doar o singură dată, începu vocea 
modificată digital care suna ca o broască vorbind dintr-o 
folie cu bule. 

I-am făcut semn lui Conklin să se conecteze şi el la linia 
mea. 

— Cu cine vorbesc? am întrebat. 

— Nu are importanţă, replică vocea. Madison Tyler e 
bine. 

— De unde ştiţi? 

— Zi ceva, Maddy. 

În telefon se auzi o altă voce, gâfâită, tânără, frântă. 

— Mămico? Mămico? 

— Madison? am zis eu în receptor. 

Vocea de broască revenise. 

— Spuneţi-le părinţilor ei că au făcut o mare greşeală 
mergând la poliţie. Opriţi cercetările, zise vocea, sau 
Madison o James Patterson & Maxine Paetro păţeşte. 
Definitiv. Dacă vă retrageţi, va fi bine, dar oricum ar fi, 


soţii Tyler nu-şi vor mai revedea fiica niciodată. 

Apoi în telefon nu se mai auzi nimic. 

— Alo? Alo? 

Am apăsat cu disperare în furcă până am auzit tonul de 
apel, apoi am trântit receptorul la loc. 

— Brenda, sună la dispecerat. 

— Ce a vrut să zică cu „au făcut o mare greşeală 
mergând la poliţie”? strigă Conklin. Lindsay, ţi s-a părut că 
vocea fetiţei semăna cu a lui Madison? 

— Dumnezeule mare, nu mi-am putut da seama. JSfu 
ştiu. 

— Ce mama naibii? Se enervă Conklin, izbind un telefon 
de perete. 

Mă simţeam ameţită, mi-era rău fizic. 

Oare Madison chiar era teafără? 

Ce însemna că părinţii ei nu ar fi trebuit să contacteze 
poliţia? Exista oare o cerere de răscumpărare sau un apel 
telefonic de care noi nu ştiam? 

Toţi din birou se uitau la mine, iar Jacobi stătea în 
spatele meu, suflându-mi, la propriu, în ceafa, când sunară 
de la dispecerat cu rezultatul localizării apelului. 

Cel care sunase folosise un telefon neînregistrat şi 
locaţia nu putuse fi determinată. 

— Vocea era modificată, i-am spus lui Jacobi. O să trimit 
caseta la laborator. 

— Înainte să faci asta, cheamă-i pe părinţi să o asculte. 
Poate putem obţine confirmarea identităţii după vocea 
copilului. 

— Poate că e doar un nebun care vrea să se amuze, zise 
Conklin când Jacobi se îndepărtă. 

— Sper să fie aşa. Pentru că nu vom opri cercetările. 
Nici pe departe. 

Nu puteam să spun ce gândeam de fapt. 

Că tocmai auzisem ultimele cuvinte ale lui Madison 
Tyler. 


Capitolul 55 


Brenda Fregosi lucra ca asistentă la Brigada Omoruri de 
câţiva ani, iar la doar douăzeci şi patru de ani ai săi, avea 
toate calităţile unei mame grijulii. 

Scoase tot felul de exclamaţii de compasiune în timp ce 
vorbeam la telefon cu Henry Tyler şi, când am închis, îmi 
înmână un bileţel cu un mesaj. 

I-am citit scrisul lăbărţat: „Claire vrea să mergi la spital 
diseară la şase”. 

Era aproape ora şase. 

— Cum ţi s-a părut la telefon? am întrebat. 

— Cred că e bine. 

— Asta e tot ce a spus? 

— Astea sunt exact vorbele ei: „Brenda, te rog să-i spui 
lui Lindsay să vină la spital la şase. Mulţumesc mult”. 

O văzusem pe Claire cu doar o zi în urmă. Ce se 
întâmplase? 

Am condus spre spitalul San Francisco General bântuită 
de un vârtej de gânduri teribile, negre ca smoala. Claire 
îmi spusese cândva despre reacţiile chimice din creierul 
uman, esentialul fiind că, atunci când te simţi bine, nu-ţi 
poţi imagina că o să te mai simţi vreodată rău. Şi când te 
simţi rău, ţi-e imposibil să-ţi imaginezi că vor veni yremuri 
în care vei fi plin de viaţă. 

În timp ce ronţăiam o bomboană de mentă, auzeam în 
minte vocea unei fetiţe care striga „mami”. Vocea se 
împletea cu aversiunea pe care o aveam faţă de spitale de 
când mama mea murise într-unul, cu cincisprezece ani în 
urmă. 

Am lăsat maşina în parcarea spitalului de pe Pine Street, 
gândindu-mă ce bine ar fi fost ca Joe să fie aici, să vorbesc 
cu el acum, când mă simţeam atât de abătută şi de 
frustrată după cele trei zile de bâjbâit printre indicii care 
nu duceau nicăieri. 

Gândurile mi se îndreptară din nou spre Claire când am 


intrat în liftul spitalului. Mi-am privit reflexia în uşile de 
oţel: eram terminată. Am încercat în zadar să-mi dau un 
pic de volum bretonului în timp ce cabina urca, apoi, când 
uşile s-au deschis, am păşit în mirosul puternic de 
antiseptic şi în lumina albă şi rece a Secţiei de terapie 
intensivă postoperatorie. 

Nu am fost prima care a ajuns în salonul ei. Yuki şi 
Cindy îşi trăseseră deja scaune lângă patul ei, iar Claire 
stătea în capul oaselor, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte 
cu flori şi afişând un zâmbet de Mona Lisa. 

Clubul fetelor de la Crime se reunise - dar de ce? 

— Bună tuturor, am zis, făcând ocolul patului şi 
împărțind săruturi pe obraz. Arăţi minunat, i-am spus lui 
Claire. Eram atât de uşurată, aproape exuberantă să văd 
că nu era vorba de o urgenţă legată de menţinerea în viaţă 
cu ajutorul aparatelor. Care e motivul reuniunii? 

— Nu a vrut să ne spună până nu ajungi şi tu, zise Yuki. 

— Bine, bine! făcu Claire. Am să vă dau o veste. 

— Eşti însărcinată, glumi Cindy. 

Claire izbucni în râs şi ne uitarăm toate la Cindy. 

— Eşti nebună de legat, micuță jurnalistă, am zis. 

Un copil era ultimul lucru de care avea nevoie Claire la 
vârsta de patruzeci şi trei de ani şi cu doi fii mari. 

— Dă-ne un indiciu, zise Yuki nerăbdătoare. O categorie. 

— Fetelor! îmi distrugeţi surpriza cu vorbăria voastră, 
zise Claire, râzând încă. 

Eu, Cindy şi Yuki ne-am rotit capetele înspre ea. 

— Mi-am făcut nişte analize, ne spuse Claire. Şi 
domnişoara Cindy are dreptate, ca de obicei. 

— Na! facu Cindy. 

— Dacă nu aş fi fost în spital, continuă Claire, probabil 
că nu aş fi ştiut că sunt însărcinată până nu ar fi început 
contracţiile. 

Ne-am pripit care mai de care cu întrebările: 

— Ce ai zis? 

— Nu ne duci de nas? 

— Cât e de avansată sarcina? 

— Ecograma arată că micuțul este sănătos, zise Claire, 


nină ca statuia lui Buddha. Copilul meu minune! 


Capitolul 56 


Am fost nevoită să părăsesc petrecerea, căci întârzjam la 
întâlnirea cu Tracchio de la sediu. Când am intrat în birou, 
şeful tocmai îi invita pe soţii Tyler să se aşeze pe fotoliile 
îmbrăcate în piele, în timp ce Jacobi, Conklin şi Macklin îşi 
traseră nişte scaune, adunându-se în jurul biroului şefului. 

Soții Tyler arătau de parcă ar fi dormit în picioare în 
ultimele optzeci şi patru de ore. Erau pământii la faţă şi 
aveau umerii lăsaţi. Ştiam că sunt prinşi în mod dureros 
între speranță şi disperare, aşteptând să audă 
înregistrarea. 

Un casetofon fu instalat pe biroul lui Tracchio. M-am 
aplecat, am apăsat butonul de pornire şi o voce 
înfricoşătoare, malefică, alternând cu a mea, umplu 
camera. 

Vocea unei fetiţe strigă: „Mami? Mami?” 

Am apăsat butonul de oprire. Elizabeth Tyler întinse 
mâna spre casetofon, apoi se întoarse, îl apucă pe soţul 
său de braţ, îşi îngropă faţa în haina lui şi începu să plângă 
în hohote. 

— E vocea lui Madison? întrebă Tracchio. 

Ambii părinţi aprobară cu o mişcare a capului - da. 

— Restul casetei va fi şi mai greu de ascultat, interveni 
Jacobi. Dar suntem optimişti. Când am primit apelul, fiica 
dumneavoastră era în viaţă. 

Am apăsat din nou butonul de pornire şi am urmărit 
reacţia de pe feţele soţilor Tyler când l-au auzit pe răpitor 
afirmând că Madison e bine, dar că nu o vor revedea 
niciodată. 

— Domnule şi doamnă Tyler, aveţi idee de ce răpitorul a 
zis că „aţi făcut o mare greşeală mergând la poliţie11? am 
întrebat. 

— Nicio idee, sări Henry Tyler. De ce s-ar simţi 
ameninţaţi? Nu aţi găsit nimic. Nici măcar un suspect nu 
aveţi. Unde e FBl-ul? De ce nu încearcă să o găsească pe 


Madison? 

— Colaborăm cu FBl-ul, răspunse Macklin. Ne folosim 
de sursele şi de bazele lor de date, dar FBl-ul nu se implică 
activ în caz decât dacă am avea motiv să suspectăm că 
Madison a fost dusă în afara graniţelor statului California. 

— Păi spuneţi-le că a fost! 

— Domnule Tyler, zise Jacobi, ce vrem de fapt să vă 
întrebăm e dacă aţi primit vreun mesaj din partea 
răpitorului prin care vă spunea să nu apelaţi la poliţie? S-a 
întâmplat ceva de genul ăsta? 

— Nimic, zise Elizabeth Tyler. Henry? Te-au contactat 
pe tine la birou? 

— Nu, deloc. Jur. 

Mă gândeam la Paola Ricci în timp ce mă uitam la soţii 
Tyler. 

— Ne-aţi spus că Paola Ricci avea recomandări 
excelente. Cine a recomandat-o? am întrebat. 

Elizabeth Tyler se aplecă puţin în faţă. 

— Paola ne-a fost trimisă de agenţie. 

— Despre ce fel de agenţie e vorba? întrebă Macklin. 

Se vedea cât era de stresat din felul în care îşi scrâşnea 
maxilarele. 

— E o agenţie de resurse umane, ne explică Elizabeth 
Tyler, care selectează, sponsorizează şi instruieşte fete din 
străinătate. Le obţin permise de muncă şi le găsesc slujbe. 
Paola avea recomandări nemaipomenite de la agenţie, dar 
şi din Italia. Era o tânără foarte cumsecade. O adoram. 

— Agenţia e plătită de angajatori? întrebă Jacobi. 

— Da. Cred că le-am plătit o mie opt sute de dolari. 

Când pomeni de bani, mi se făcu pielea ca de găină şi 
am simţit un gol în stomac. 

— Care e numele acestei agenţii? am întrebat. 

— Westbury. Nu, Westwood Registry, zise Henry Tyler. 
Veţi vorbi cu ei? 

— Da, şi vă rog să nu povestiţi nimănui despre acest 
apel, îi avertiză Jacobi pe soţii Tyler. Mergeţi acasă. Staţi 
pe lângă telefon. Şi lăsaţi-i pe cei de la Westwood Registry 
în seama noastră. 


— Îi veţi contacta? insistă Henry Tyler. 
— O să-i luăm cu asalt. 


Capitolul 57 


Cindy vorbea la telefon cu Yuki, încărcând în acelaşi 
timp maşina de spălat vase. 

— E teribil de amuzant, zise Cindy despre Whit Ewing, 
reporterul arătos de la Chicago Tribune pe care îl întâlnise 
în urmă cu vreo lună la procesul în care era implicat 
Spitalul Municipal. 

— Tipul cu ochelari, nu? Cel care a ieşit valvârtej din 
sala de judecată pe uşa de urgenţă şi a pornit alarma? 
chicoti Yuki, amintindu-şi. 

— Aha. Şi vezi tu... ştie să facă haz de propria persoană. 
Whit zice că e fratele mai mic şi tocilar al lui Clark Kent, 
râse Cindy. Mă tot ameninţă că ia un avion încoace şi mă 
scoate la cină. Chiar urmăreşte să fie numit responsabil de 
cazul Brinkley. 

— Ah, stai un pic, o întrerupse Yuki. Sper că nu te 
gândeşti să faci ce a făcut şi Lindsay. Vreau să zic, Whit 
locuieşte în Chicago. De ce să începi o relaţie la distanţă 
când ştii că sunt sortite eşecului? 

— Mă gândeam că... a trecut mult timp de când n-am 
mai avut parte de... distracţie. 

— Şi în cazul meu a trecut ceva vreme, suspină Yuki. Nu 
numai că nu-mi mai amintesc când m-am „distrat” ultima 
dată, dar nu-mi mai amintesc nici cu cine! 

Cindy râse zgomotos, apoi Yuki îi puse apelul în 
aşteptare ca să poată prelua un altul. Când reveni, Yuki 
zise: 

— Uite ce e, domnişoară reporter. Red Dog mă cheamă. 
Tre' s-o şterg. 

— Du-te, zise Cindy. Ne vedem la tribunal. 

Cindy închise telefonul şi pomi maşina de spălat vase, 
apoi goli coşul de gunoi. Legă sacul cu un nod, ieşi în hol, 
apăsă butonul liftului, iar când cabina se opri cu un 
zăngănit, se asigură că e goală înainte să intre. 

Se gândi din nou la Whit Ewing, la Lindsay şi la Joe şi la 


faptul că relaţiile la distanţă erau, prin definiţie, ca o tură 
cu un montagne russe. 

Sunt distractive o vreme, apoi te saturi. 

Şi iată încă un motiv pentru care să ai un iubit din 
acelaşi oraş cu tine - sentimentul pur şi simplu înfiorător 
de a Jocui singură într-o clădire ca asta. Apăsă S de la 
„Subsol” şi liftul vechi, dar cu un panou de comandă nou 
instalat, începu să coboare hurducăindu-se. Un moment 
mai târziu, Cindy păşi în măruntaiele reci şi umede ale 
clădirii. 

În timp ce se îndrepta spre zona de depozitare a 
gunoiului, auzi plânsetele unei femei, un hohot cu ecou 
acompaniat de ţipetele unui copil. 

Acum ce se mai întâmplase? 

Cindy se îndreptă în direcţia sunetelor şi văzu o femeie 
cu părul blond, cam de vârsta ei, care ţinea un copil la 
piept. 

La picioarele femeii zăcea un sac de gunoi deschis. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Cindy. 

— Câinele meu, plânse femeia cuprinsă de durere. 
Priviţi! 

Se aplecă, deschise larg gura sacului şi Cindy văzu 
căţeluşul alb cu pete negre plin de sânge. 

— L-am lăsat afară doar câteva clipe, povesti ea, doar 
cât să duc copilul în apartament. Vai, Doamne! Am sunat la 
poliţie să reclam că a fost furat, dar uite... Cineva care 
locuieşte aici a făcut asta. Cineva care locuieşte aici l-a 
omorât în bătaie pe Bamaby. 


Capitolul 58 


Miercuri dimineaţă, la ora opt şi jumătate, la patru zile 
după răpirea lui Madison Tyler, eu şi Conklin ne aflam 
lângă un şantier în apropiere de intersecţia Waverly Street 
cu Clay. Aburul de la cafea se depunea în condens pe 
geamurile maşinii în timp ce noi priveam traficul care 
şerpuia pe lângă dubiţele de livrare parcate în paralel şi 
pietonii care se revărsau pe străzile înguste şi mohorâte 
din Chinatown. 

Luasem în vizor o clădire anume, o casă de cărămidă 
roşie cu trei etaje, situată pe la mijlocul Waverly Street. La 
parter era farmacia chinezească a lui Wong. Etajele 
superioare erau închiriate de Westwood Registry. 

Instinctul îmi spunea că, în acea casă, urma să găsim cel 
puţin răspunsuri parţiale - o legătură între Paola Ricci şi 
răpire... ceva, orice. 

La 8.35 uşa de la intrare a casei de cărămidă se deschise 
şi o femeie ieşi cu gunoiul pe trotuar. 

— Să-i dăm drumul, zise Conklin. 

Am traversat strada şi am abordat-o pe femeie înainte să 
dispară din nou în clădire. l-am arătat insignele. 

Era o doamnă albă, slăbuţă, la vreo treizeci şi cinci de 
ani, cu părul negru tuns drept până la umeri. Frumuseţea 
îi era umbrită doar de îngrijorarea care o facea să-şi 
încrunte sprâncenele. 

— Mă întrebam când o să ne contacteze poliţia, zise ea, 
cu o mână pe mânerul uşii. Proprietarii sunt plecaţi din 
oraş. Puteţi să reveniţi vineri? 

— Sigur, zise Conklin, dar avem câteva întrebări pentru 
dumneavoastră acum, dacă nu vă supăraţi. 

Brenda, asistenta noastră, e leşinată după Conklin şi 
zice că acesta „atrage femeile ca un magnet” şi chiar aşa 
e. Nu face niciun efort, pur şi simplu atrage cu farmecul 
său natural, bărbătesc: 

Am văzut-o pe femeia cu părul negru ezitând, uitându-se 


la Conklin şi apoi deschizând larg uşa. 

— Eu sunt Mary Jordan, se prezentă ea. Şef de birou, 
contabilă, supraveghetoare, tot ce vreţi. Intraţi. 

I-am aruncat un rânjet lui Conklin în timp ce o urmam 
pe doamna Jordan pe holul care ducea la biroul ei. Erct, o 
cameră mică cu un birou aşezat cu faţa spre uşă. Două 
scaune cu spătar din scânduri de lemn erau aşezate în faţa 
biroului şi o poză cu Jordan înconjurată de vreo zece 
tinere, probabil bone, era atârnată pe peretele din spatele 
ei. 

Starea de nervozitate a lui Jordan mi se păru demnă de 
luat în seamă. Işi muşcă buza de jos, se ridică, mută un 
teanc de clasoare cu trei inele deasupra unui dulap pentru 
dosare, se aşeză, se jucă cu cureaua ceasului, apoi cu un 
creion. 

— Ce credeţi despre răpirea Paolei şi a lui Madison 
Tyler? am întrebat. 

— Nu am cuvinte, răspunse Jordan, scuturând din cap, 
apoi continuă, aproape fără să facă o pauză de respiraţie. 

Jordan ne mărturisi că era singura angajată cu normă 
întreagă a agenţiei. Mai erau două profesoare care lucrau 
când era nevoie. In afară de coproprietar, un bărbat alb la 
cincizeci de ani, nu erau alţi bărbaţi care să aibă legături 
cu agenţia şi nu existau nici dubiţe, nici negre, nici de altă 
culoare. 

Proprietarii agenţiei Westwood Registry erau Paul şi 
Laura Renfrew, soţ şi soţie, ne informă doamna Jordan. In 
acel moment, Paul vizita nişte potenţiali clienţi la nord de 
San Francisco, iai Laura se ocupa de recrutări în Europa. 
Plecaseră din oraş înainte să aibă loc răpirile. 

— Soții Renfrew sunt oameni cumsecade, ne asigură 
Jordan. 

— Şi de cât timp îi cunoaşteţi? 

— Am început să lucrez pentru soţii Renfrew chiar 
înainte să se mute din Boston, cu vreo opt luni în urmă. 
Afacerea n-a prea luat avânt deocamdată, continuă Jordan. 
Acum, Paola e moartă şi Madison Tyler... dispărută... Asta 
nu prea e reclamă bună, nu-i aşa? 


Ochii lui Mary Jordan se umplură de lacrimi. Scoase un 
şerveţel roz dintr-o cutie de pe birou şi-şi tamponă faţa. 

— Doamnă Jordan, am zis, aplecându-mă peste birou, 
ceva vă roade. Ce? 

— Nu, sincer, n-am nimic. 

— Pedracu'! 

— Doar că am ţinut mult la Paola. Şi eu sunt cea care i-a 
făcut cunoştinţă cu soţii Tyler. E vina mea. Dacă eu nu 
faceam asta, Paola ar fi încă în viaţă! 


Capitolul 59 


— Soții Renfrew au un apartament aici, zise doamna, 
Jordan în timp ce ne facea turul etajului administrativ. Ne 
indică uşa încuiată cu lacăt de la capătul coridorului. 

— De ce e încuiat cu lacăt? am întrebat. 

— Încuie cu lacăt doar când sunt amândoi plecaţi, zise 
Jordan. E mai bine aşa. Nu mai trebuie să mă îngrijorez că 
fetele îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala. 

De la etajul de deasupra se auziră zgomote de paşi. 

— Camera comună e acolo, ne explică Jordan, 
continuând turul. Sala de conferinţe e în dreapta 
dumneavoastră, iar dormitorul e la etaj, adăugă ea privind 
la scările de lemn. 

— Fetele locuiesc la agenţie până când sunt plasate la 
familii. Şi eu locuiesc tot acolo sus. 

— Câte fete sunt aici? am întrebat. 

— Patru. După ce Laura se întoarce din călătorie, 
probabil că vom mai aduce încă patru. 

Eu şi Conklin ne-am petrecut restul dimineţii 
intervievând tinerele care coborâră pe rând, una câte una, 
în sala de conferinţe. Aveau vârste cuprinse între 
optsprezece şi douăzeci şi doi de ani, toate de origine 
europeană, cu un nivel de cunoaştere a limbii engleze de la 
bun la excelent. 

Niciuna dintre ele nu avea vreo suspiciune, niciun 
cuvânt rău de spus despre soţii Renfrew sau despre Paola 
Ricci. 

— Când Paola era încă aici, se ruga în genunchi în 
fiecare seară, ţinu să ne spună o fată pe nume Lisa. Era 
virgină! 

Ne-am întors la biroul doamnei Jordan şi am întrebat-o 
dacă are vreo idee cine ar fi putut să le răpească pe Paola 
şi pe Madison, dar şefa de birou a soţilor Renfrew a ridicat 
doar din umeri. Când aceasta a răspuns la telefon, Conklin 
m-a întrebat: 


— Vrei să sparg lacătul? 

— Vrei să ajungi măturător de străzi? 

— S-ar putea să merite. 

— Visezi cu ochii deschişi, i-am zis. Chiar dacă ar exista 
vreo suspiciune rezonabilă, Madison Tyler nu e acolo. 
Supraveghetoarea ne-ar spune. 

Tocmai ne pregăteam să plecăm şi coboram deja scările 
de la intrare când Mary Jordan ne strigă, ne ajunse din 
urmă şi-l apucă pe Conklin de braţ. 

— M-am tot gândit la ceva. Poate să fie doar o bârfa sau 
pur şi simplu să nu fie adevărat şi nu vreau să creez 
nimănui probleme, zise ea. 

— Acum nu e momentul să vă faceţi griji pentru asta, o 
încurajă Conklin. Orice informaţie aţi avea, trebuie să ne 
spuneţi. 

— De-abia începusem să lucrez la soţii Renfrew, 
continuă Jordan, aruncând o privire rapidă spre uşa casei, 
apoi înapoi la Conklin. Una dintre fete mi-a spus ceva şi m- 
a pus să jur că nu voi spune nimănui. Mi-a zis că o 
absolventă a programului de pregătire al agenţiei şi-a 
părăsit angajatorii fără preaviz. Şi nu era vorba despre 
proastă creştere - soţii Renfrew aveau paşaportul ei. Fata 
nu şi-ar fi putut găsi o altă slujbă fără el. 

— Au anunţat dispariţia fetei la poliţie? 

— Cred că da. Nu ştiu decât ce am auzit. Şi am auzit că 
Helga Schmidt a dispărut fără urmă. 


Capitolul 60 


întrunirea locatarilor ajunsese la punctul de fiepbere 
când Cindy îşi făcu apariţia. Vreo două sute de oameni 
erau înghesuiți în holul de la intrare. Preşedinta asociaţiei, 
Fern Galperin, era o femeie minionă cu ochelari cu rame 
subţiri, al cărei cap de-abia se zărea pe deasupra mulţimii 
în timp ce încerca să potolească zarva. 

— Câte unul, pe rând, strigă doamna Galperin. Margery, 
continuă, te rog. 

Cindy o văzu pe Margery Glynn, femeia pe care o 
întâlnise în ajun în camera de depozitare a gunoaielor, 
şezând pe o canapea cu două locuri, înghesuită de alte trei 
persoane. 

— Poliţia mi-a trimis un formular să-l completez, se 
plânse ea. Nu vor face nimic în legătură cu Bamaby, iar 
Bamaby era ca un membru al familiei. Acum că nu mai e, 
mă simt şi mai în pericol. Ar trebui să-mi iau un alt câine? 
Sau poate o armă? 

— Şi eu sunt la fel de speriată şi toată povestea asta îmi 
provoacă greață, la fel ca şi ţie, zise Galperin, strângându- 
şi căţeluşul la piept. Dar cred că e cam exagerat să-ţi iei o 
armă! Altcineva? 

Cindy îşi puse jos geanta de la laptop şi-i şopti unei 
brunete uluitoare care stătea lângă masa cu răcoritoare: 

— Ce se întâmplă? 

— Ai aflat de Bamaby? 

— Mă tem că da. Eram la subsol când l-a găsit Margery. 

— Urâtă treabă, hm? Bamaby era o mică pacoste, dar 
chiar să-l omoare cineva? E gestul unui nebun cu acte în 
regulă. Unde suntem aici... la New York? 

— Mă poţi pune la curent, te rog? Eu sunt nouă în 
clădire. 

— Bine, sigur. Aşa. Bamaby nu a fost primul. Pudelul 
doamnei Neely a fost găsit mort pe casa scării şi biata 
femeie s-a învinovăţit pentru că uitase să încuie uşa. 


— Să înţeleg că cineva din clădire nu iubeşte câinii. 

— Da, cam aşa ceva, continuă bruneta. Dar mai e ceva. 
Cu o lună în urmă, domnul Franks, un om de treabă care 
locuia la etajul doi, a chemat o dubă să-l ajute să-şi mute 
lucmrile în toiul nopţii. I-a lăsat lui Fem un teanc de 
scrisori de ameninţare care-i fuseseră strecurate pe sub 
uşă pe parcursul mai multor luni. 

— Ce fel de ameninţări? 

— Cu moartea. Îţi vine să crezi? 

— De ce nu a anunţat poliţia? 

— Cred că a făcut-o, dar scrisorile erau anonime. 
Poliţiştii au pus câteva întrebări, apoi au lăsat totul baltă. 
Acelaşi rahat ca de obicei. 

— Şi presupun că domnul Franks avea un câine? 

— Nu. Avea o combină muzicală. Apropo, eu sunt Debbie 
Green. Femeia zâmbi larg. De la 2F. Îi strânse mâna lui 
Cindy. 

— Eu sunt Cindy Thomas. De la 3B. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Cindy. Bine ai venit în 
coşmarul de la Blakely Arms. 

Cindy zâmbi nedumerită. 

— Deci nu ţi-e frică? 

— Un pic, oftă Debbie. Dar apartamentul meu e 
fantastic... Şi am un prieten acum. Cred că l-am convins să 
se mute la mine. 

— Norocul tău. Cindy îşi îndreptă din nou atenţia spre 
ceilalţi chiar în momentul în care preşedinta asociaţiei îi 
dădea cuvântul unui domn mai în vârstă şi adus de spate. 

— Domnule Hom. 

— Mulţumesc. Ce mă deranjează pe mine cel mai mult e 
că totul se petrece pe ascuns, zise el. Bilete pe sub uşă. 
Animale ucise. Cred că Margery are dreptate. Dacă poliţia 
nu ne poate ajuta, trebuie să formăm noi, locatarii, o 
echipă de supraveghere. 

Alte voci izbucniră şi doamna Galperin strigă: 

— Oameni buni, ridicaţi mâna, vă rog! Tom, vrei să spui 
ceva? Un bărbat de vreo treizeci de ani se ridică. Era 
mărunţel, cu un început de chelie şi stătea la capătul opus 


al încăperii. 

— Ideea asta mă sperie de moarte, zise el. Cel care 
terorizează Blakely Arms ar putea să se înscrie pentru a 
face parte din echipă - şi atunci nu ar mai trebui să se 
furişeze. Ar putea să se plimbe pe holuri fără nicio grijă. 
Vă daţi seama cât de înfricoşător ar fi? în clădire locuiesc 
cam trei sute optzeci şi cinci de oameni şi mai mult de 
jumătate suntem aici în seara asta. Există o probabilitate 
de cincizeci la sută ca persoana care ne terorizează să se 
afle în această cameră. Chiar acum. 


Capitolul 61 


Yuki nu îl mai văzuse niciodată furios pe Leonard Parisi. 
Red Dog!'5, după cum i se spunea, era roşcat, înalt, 
cântărea peste o sută de kilograme şi de obicei se 
comporta ca un unchi simpatic - dar acum arunca săgeți 
din ochii negri în timp ce bătea cu pumnul în masa de 
conferinţă. 

Tăvile cu resturi de mâncare chinezească tresăltară. 

Cei cinci asistenţi noi ai procurorului aşezaţi înjurai 
mesei aveau o expresie de şoc întipărită pe feţe, cu 
excepţia lui David Hale care făcuse imprudenţa să remarce 
că instrumentarea cazului Brinkley era „floare la ureche11. 

— Nu există aşa ceva, tună Parisi. O.J. A fost „floare la 
ureche”. 

— Robert Durst, zise Yuki. 

— Bingo, zise Parisi, ţintuindu-i cu privirea pe fiecare în 
parte. Durst a recunoscut că şi-a ucis vecinul, l-a tranşat în 
zece bucăţi şi l-a aruncat în ocean - şi un juriu format din 
semeni de-ai săi l-a găsit „nevinovatll. Şi tocmai asta e 
provocarea în cazul Brinkley, David. Avem o mărturisire 
înregistrată şi martori cu duiumul. Crima a fost filmată. Şi 
totuşi, nu e „floare la ureche”. 

— Dar, Leonard, începu Hale, înregistrarea crimei îl 
surprinde pe criminal în flagrant. E o dovadă admisibilă şi 
incontestabilă. 

Parisi rânji. 

— Ştii că eşti tare, David. Bravo ţie. Cunoaşteţi cazul lui 
Rodney King? întrebă Parisi, slăbindu-şi nodul de la 
cravată. 

Rodney King, un negru eliberat condiţionat, a refuzat să 
se dea jos din maşină după ce fusese oprit pentru depăşire 
de viteză. A fost scos din maşină şi lovit de cincizeci şi şase 
de ori de patru poliţişti albi - o bătaie cruntă, sângeroasă, 
filmată în întregime. S-a ajuns la proces. Poliţiştii au fost 


13 Câine Roşu (n. tr.). 


achitati şi aşa au început revoltele negrilor în Los Angeles. 

— Deci caseta nu a uşurat deloc cazul. Şi poate ăsta e 
motivul: prima dată când vezi caseta cu Rodney King, eşti 
îngrozit. A doua oară eşti furios. Dar când o vezi pentru a 
douăzecea oară, creierul tău a procesat deja fiecare detaliu 
al scenei. Îţi rămâne în minte, desigur, dar şocul iniţial a 
dispărut. Ojicine are un televizor în ţara asta a văzut de 
nenumărate ori filmarea făcută de Jack Rooney în care 
Alfred Brinkley îi împuşca pe acei oameni. Şi-a pierdut deja 
puterea de a şoca. Inţelegeţi? Acestea fiind spuse, caseta e 
validă. În mod normal, ar trebui să câştigăm cazul. Şi vom 
face tot ce ne stă în putere ca să obţinem pedeapsa cu 
moartea. Dar avem un adversar inteligent şi tenace în 
persoana avocatei Barbara Blanco, adăugă Parisi, lăsându- 
se pe spate în scaun. Şi ea nu face treaba asta mizerabilă 
de avocat din oficiu pentru bani. Crede în clientul ei şi 
juriul va simţi asta. Trebuie să fim pregătiţi pentru orice. 
Şi cu asta se încheie şedinţa de astăzi. 

O linişte respectuoasă se lăsă peste sala de conferinţe. 
Len Parisi era cu siguranţă „tatăl lor” în acel birou. 

— Yuki, am uitat să discutăm ceva? 

— Cred că ne-am ocupat de tot. 

— Te simţi bine? 

— Mă simt grozav, Len. Sunt gata de acţiune. De-abia 
aştept. 

— Desigur. Tu ai douăzeci şi opt de ani, dar eu am 
nevoie de somnul de frumuseţe. Ne vedem la 7.30 mâine- 
dimineaţă. Ceilalţi, rămâneţi pe fază. Ne vom întâlni să 
analizăm din nou situaţia mâine după încheierea 
programului. 

Yuki le ură „noapte bună” colegilor săi şi părăsi sala, 
simțindu-se plină de energie şi norocoasă că a doua zi de 
dimineaţă va fi mâna dreaptă a lui Leonard Parisi. 

Şi, în ciuda avertizărilor lui Parisi, Yuki se simţea 
încrezătoare. Brinkley nu era O.J., nu era nici măcar 
Robert Durst. Nu avea magnetismul unei vedete, mass- 
media nu era fascinată de el. Cu doar câteva săptămâni în 
urmă dormea pe stradă cu o armă încărcată în buzunar. 


Ucisese patru oameni pe care nu-i cunoştea. 
Niciun juriu n-ar risca să-l lase pe nebunul ăla din nou 
liber pe străzile din San Francisco. Nu-i aşa? 


_ Partea a patra 
STATUL IMPOTRIVA LUI ALFRED BRINKLEY 


Capitolul 62 


Yuki îşi aşeză servieta lângă cea a lui Parisi pe masa din 
faţa uşii Tribunalului 21. Trecură prin detectoarele de 
metale, apoi intrară pe prima uşă dublă într-o mică 
anticameră şi, în cele din urmă, pe o a doua uşă dublă care 
ducea direct în sala de judecată. 

În public se produse rumoare când Red Dog, la cei 1,90 
metri ai săi, îmbrăcat într-un costum bleumarin cu dungi 
subţiri, parcurse culoarul dintre scaune. Era însoţit de 
Yuki, 1,60 metri cu tot cu tocuri, care purta un costum gri- 
perlat şi cântărea vreo cincizeci de kilograme. Leonard 
deschise cu o mişcare sigură uşa care separa publicul de 
judecător şi o lăsă să treacă. O urmă şi el şi începu de 
îndată să se instaleze la masa acuzării. 

Exaltarea cu care Yuki aşteptase acest moment fu 
înlocuită brusc de tracul primei zile de activitate. Făcuse 
toate eforturile să se pregătească şi nu mai avea răbdare. 
Işi aranjă reverul şi teancul de hârtii, aruncă o privire la 
ceas. Şedinţa trebuia să înceapă în fix cinci minute, iar 
masa apărării era goală. 

Sala fu din nou cuprinsă de agitaţie, iar ceea ce văzu 
Yuki o făcu să-i stea inima în loc. Îl înghionti pe Leonard şi 
acesta se întoarse. 

Alfred Brinkley tocmai traversa sala. Barba îi fusese 
tăiată, părul lung fusese tuns scurt şi purta un costum cu 
cravată din poliester albastru. Arăta la fel de periculos ca 
un copil de doi ani. 

Yuki rămase cu gura căscată, iar stomacul i se strânse, 
însă nu din cauza lui Brinkley. j 

Nu Barbara Blanco îl însoțea pe Brinkley. In locul ei, era 
un bărbat de vreo patruzeci de ani, încărunţit înainte de 
vreme, purtând un costum gri-închis de la Brioni şi o 
cravată Armani cu imprimeu galben. Îl cunoştea pe noul 
avocat al lui Brinkley. 

Toată lumea îl cunoştea. 


— Ah, la naiba, facu Parisi, zâmbind cam forţat. Mickey 
Sherman. Îl cunoşti, nu-i aşa, Yuki? 

— Cum să nu. Am făcut echipă apărând-o pe o prietenă 
de-ale mele cu doar câteva luni în urmă. 

— Aha, îmi amintesc. O doamnă locotenent de la 
Omoruri acuzată de ucidere din culpă. 

Parisi îşi dădu jos ochelarii, îi lustrui cu batista şi-i zise 
lui Yuki: 

— Ce v-am spus aseară? 

— „Fiţi pregătiţi pentru orice.” 

— Câteodată, urăsc să am dreptate. Ce poţi să-mi spui, 
în afară de faptul că Sherman se înţelege de minune cu 
camera de filmat? 

— E genul de om care vede imaginea de ansamblu, 
răspunse Yuki. Lasă detaliile în seama altora. Poate scăpa 
unele lucruri din vedere. 

Yuki se gândea că citise despre cum Mickey Sherman îşi 
dăduse demisia din funcţia de consultant juridic adjunct al 
primăriei oraşului San Francisco şi-şi deschisese un mic 
birou privat. Probabil că lucra la cazul Brinkley pro bono, 
dar atenţia de care avea să se bucure din partea mass- 
mediei va reprezenta un excelent punct de lansare pentru 
Sherman şi Asociaţii - dacă avea să câştige. 

— Ei bine, acum nu mai are atât de mulţi angajaţi, zise 
Parisi. Va trebui doar să identificăm acele detalii şi să le 
exploatăm. Între timp, văd deja prima lui mare problemă. 

— Mda, aprobă Yuki din cap. Alfred Brinkley nu arată ca 
un nebun. Dar, Len, şi Mickey Sherman ştie asta. 


Capitolul 63 


Yuki luă poziţia de drepţi în timp ce judecătorul Norman 
Moore se aşeza la pupitrul său, încadrat de o parte şi de 
alta de steagul Statelor Unite şi de cel al statului 
California, cu termosul de cafea şi laptopul în faţa sa. 

Cei două sute de oameni din sala de judecată se aşezară, 
iar şedinţa fu declarată deschisă. 

Judecătorul Moore avea reputaţia de om corect şi 
tendinţa de a-i lăsa pe avocaţi să trăncănească în voie 
înainte de a lovi cu ciocănelul în masă. 

De data asta, Moore petrecu cincisprezece minute bune 
dând instrucţiuni juraţilor înainte de a-l privi pe Leonard 
Parisi din spatele ochelarilor, cu ochii săi albaştri. 

— Statul e pregătit să înceapă? 

— Da, onorată instanţă. 

Leonard Parisi se ridică, îşi încheie nasturele din mijloc 
al hainei, se îndreptă spre scaunele ocupate de juraţi şi-i 
salută. Red Dog era un bărbat masiv, cu şoldurile largi şi 
umerii laţi şi uşor lăsaţi. Părul roşcat îi stătea vâlvoi şi 
pielea îi era aspră, ciupită de vărsat. 

Nu era un bărbat atrăgător, dar, când vorbea, avea 
prezenţa scenică a unui mare actor de compoziţie precum 
Rob Steiger sau Gene Hackman. 

Nu-ţi puteai lua ochii de la el. 

— Doamnelor şi domnilor, când aţi fost selectaţi să faceţi 
parte din acest juriu, aţi spus că aţi văzut cu toţii 
înregistrarea lui Rooney cu tragedia de pe feribotul Del 
Norte. Aţi spus că puteţi să vă abţineţi de la judecăţi 
pripite în ceea ce priveşte vinovăția sau nevinovăția 
acuzatului. Şi aţi promis că-l veţi judeca pe domnul 
Brinkley prin prisma dovezilor aduse în această sală de 
judecată. Tocmai de aceea vreau să vă amintesc ce s-a 
întâmplat în acea zi de 1 noiembrie pe Del Norte, ca să 
aveţi evenimentele proaspete în minte. Era o zi foarte 
plăcută pentru o plimbare cu feribotul, începu Parisi. Erau 


vreo 15 grade Celsius, cerul parţial acoperit. Mulţi dintre 
turişti purtau pantaloni scurţi pentru că, la drept vorbind, 
San Francisco e în California, nu-i aşa? 

Râsetele se propagară în valuri prin sala de judecată în 
timp ce Parisi îşi făcea încălzirea pentru pledoaria de 
început. 

— Era o zi frumoasă care s-a transformat într-o zi âe 
coşmar pentru că acuzatul, Alfred Brinkley, se afla pe acel 
feribot. Domnul Brinkley n-avea niciun ban, dar a găsit un 
bilet dus-întors în piaţa agricolă şi a decis să facă o 
plimbare. Avea o armă încărcată în buzunar, un revolver 
cu şase gloanţe. În acea zi, domnul Brinkley a luat 
feribotul spre Larkspur - o călătorie lipsită de incidente - 
dar, la întoarcere, în timp ce feribotul trăgea la docuri în 
San Francisco, acuzatul a văzut-o pe Andrea Canello 
certându-se cu băieţelul ei, un puştan simpatic de vreo 
nouă ani, pe nume Tony. Din motive cunoscute doar de el, 
domnul Brinkley şi-a scos pistolul şi a împuşcat-o în piept 
pe mama în vârstă de treizeci de ani. Aceasta a murit pe 
loc, sub privirea băieţelului ei, zise Parisi. Copilaşul 
doamnei Canello şi-a întors ochii imenşi şi îngroziţi spre 
faţa bărbatului care tocmai îi împuşcase mama - şi ce a 
făcut domnul Brinkley? L-a împuşcat pe Tony Canello, un 
băieţel înarmat cu un con de îngheţată de căpşuni. Tony 
era în clasa a patra şi aştepta cu nerăbdare să vină Ziua 
Recunoştinţei şi să primească o bicicletă de teren cadou de 
Crăciun, aştepta să crească şi să devină bărbat. Domnul 
Brinkley i-a răpit toate acestea lui Tony Canello. A murit la 
spital mai târziu, în aceeaşi zi. 

Feţele îndurerate ale membrilor juriului arătau că Parisi 
îi emoţionase deja. Unul dintre juraţi, o tânără cu părul 
vopsit într-o nuanţă stridentă de roşu aprins, îşi muşca 
buzele în timp ce lacrimile i se prelingeau pe obraji. 

Leonard făcu o pauză în semn de respect şi o lăsă să 
plângă. 


Capitolul 64 


În acel moment, judecătorul Moore se adresă celor 
doisprezece membri ai juriului, şase bărbaţi şi şase femei: 

— Vreţi să luăm o pauză? Bine, atunci, vă rog să 
continuaţi, domnule Parisi. 

— Mulţumesc, onorată instanţă, continuă Parisi. 

Aruncă o privire scurtă spre masa apărării, văzu că 
Mickey Sherman îi şoptea ceva clientului său, cu spatele 
întors spre lucrările şedinţei - un gest dispreţuitor menit 
să arate că pledoaria de început a lui Parisi nu a avut nici 
cel mai mic impact asupra apărării. 

Inteligentă mişcare. Parisi ştia că şi el ar fi făcut acelaşi 
lucru. 

— Vă spuneam că Del Norte tocmai trăgea în port când 
domnul Brinkley i-a împuşcat pe Andrea şi Tony Canello. 
Procedura de andocare era zgomotoasă - mult mai 
zgomotoasă decât două focuri de armă. Dar doi oameni şi- 
au dat seama ce se întâmpla. Domnul Per Conrad, mecanic 
pe Del Norte, era de serviciu în acea zi. Acesta era un 
familist, avea o soţie şi patru copii frumoşi şi urma să se 
pensioneze peste vreo doi ani. L-a văzut pe Alfred Brinkley 
cu arma în mână şi a văzut şi trupul lui Tony şi pe al 
Andreei Canello zăcând însângerate pe punte. Domnul 
Conrad a acţionat pentru a-l dezarma pe domnul Brinkley, 
dar acesta a ţintit şi l-a împuşcat chiar între ochi. Domnul 
Lester Ng era un broker de asigurări din Larkspur care 
mergea la San Franciso într-o călătorie de afaceri. Şi el 
avea familie şi lucrase ca pilot în cadrul aviaţiei Statelor 
Unite. Şi el a încercat să se lupte cu domnul Brinkley 
pentru a-i lua arma. A fost împuşcat în cap. Ultimul lucru 
pe care domnul Ng l-a văzut în această viaţă a fost arma 
domnului Brinkley. Amândoi bărbaţii s-au jertfit. Au fost 
eroi. Şi au murit din această cauză. Dar domnul Brinkley 
încă nu terminase. 

Parisi merse aproape de locurile juraţilor, puse mâna pe 


balustradă şi-l privi pe fiecare jurat în parte în timp ce 
vorbea. 

— S-a întâmplat ca domnul Brinkley să stea lângă o 
femeie pe care această comunitate o apreciază nespus: 
doamna doctor Claire Washburn, legistul-şef al oraşului 
San Francisco. Doamna doctor Washburn era îngrozită, 
dar a avut prezenţa de spirit să-i spună domnului 
Brinkley:, JE în regulă, fiule... Dă-mi arma”. În loc să-i dea 
arma, domnul Brinkley i-a tras un glonţ în piept. Şi când 
fiul adolescent al doamnei doctor, Willie, i-a sărit în ajutor, 
domnul Brinkley a tras şi înspre el. Din fericire, feribotul s- 
a ciocnit de dig în acel moment şi cel de-al şaselea şi ultim 
glonţ al domnului Brinkley şi-a ratat ţinta. Şi pentru că 
glonţul a deviat, doi oameni curajoşi, Claire şi Willie 
Washburn, au supravieţuit, iar doamna doctor Washburn 
va fi martor în proces. 

Parisi se opri pentru ca juraţii să conştientizeze oroarea 
atacului, apoi continuă: 

— Nu încape îndoială că tot ceea ce v-am povestit s-a 
întâmplat cu adevărat. Nu încape îndoială că, fără să ţină 
seama de gen, vârstă, rasă şi fără să aibă vreun motiv, 
Alfred Brinkley a împuşcat şi a ucis patru necunoscuţi şi a 
încercat să-i ucidă pe alţi doi. Domnul Jack Rooney, care va 
fi şi el martor în proces, a înregistrat atacul şi vă vom 
arăta şi dumneavoastră ceea ce a filmat. De asemenea, 
domnul Brinkley a mărturisit că a comis aceste crime 
odioase şi vă vom arăta şi mărturia lui înregistrată, în 
acest caz nu există probe ADN. Nu există dovezi bazate pe 
analiza petelor de sânge sau amprente palmare sau orice 
altă dovadă medico-legală de genul celor pe care le vedeţi 
în fiecare seară la televizor în serialele polițiste. Pentru că 
acest caz nu e o poveste polițistă în care se caută faptaşul. 
Ştim cine e făptaşul. E aşezat chiar acolo. 

Parisi arătă înspre bărbatul în costum albastru. Brinkley 
avea capul afundat între umeri încât părea că gâtul i se 
retrăsese. Ochii fără expresie priveau ţintă înainte. Era 
limpede că bărbatul luase o groază de medicamente şi 
Parisi se întrebă cât auzea sau înţelegea Brinkley din ceea 


ce se petrecea. 

— Apărarea va încerca să vă convingă că domnul 
Brinkley suferă de psihoză şi că, prin urmare, nu e 
responsabil de faptele sale, zise Parisi, îndreptându-se 
înapoi spre pupitrul său. Experții medicali ai apărării s-ar 
putea să aibă îndrăzneala să se ridice şi să vă spună că 
acuzatul are nevoie de „tratament”, şi nu de pedeapsă. 
Nicio problemă. Avem doctori excelenți care îi tratează pe 
deţinuţii condamnaţi la moarte. Faptul că te comporţi ca 
un nebun nu te scoate de sub incidenţa legii. Şi nu 
înseamnă că nu înţelegi că nu e bine să omori oameni. 
Doamnelor şi domnilor, Alfred Brinkley a adus o armă 
încărcată pe feribot. Şi-a ţintit victimele premeditat şi a 
tras cu intenţia de a ucide. A ucis patru dintre ei şi apoi a 
fugit de la locul faptei pentru că Alfred Brinkley ştia că 
ceea ce făcuse era greşit. Acuzarea vă va dovedi că domnul 
Brinkley era sănătos din punct de vedere mintal şi legal 
când a comis patru crime şi alte două tentative. Şi vă vom 
cere să îl găsiţi vinovat de toate aceste capete de acuzare. 
Vă mulţumim pentru atenţie. Îmi pare rău că v-am făcut să 
plângeţi pe unii dintre dumneavoastră, dar aceste crime 
chiar sunt o tragedie. 


Capitolul 65 


Yuki văzu cum Mickey Sherman se ridică de lajnasa 
apărării şi traversează încrezător sala spre podium. 

Sherman se prezentă juriului, comportamentul său 
relaxat şi farmecul natural captivându-i pe juraţi de la 
prima propoziţie. 

— Oameni buni, tot ce v-a spus procurorul e adevărat, 
începu el. 

Era o declaraţie îndrăzneață, se gândi Yuki. De fapt, nu 
mai auzise niciodată un avocat al părţii adverse să adopte 
această poziţie. 

— Ştiţi cu toţii ce s-a întâmplat pe Del Norte pe data de 
1 noiembrie, zise Sherman. Domnul Brinkley a adus într- 
adevăr o armă încărcată pe feribot. I-a împuşcat pe acei 
oameni fară să ţină seama de consecinţele acestui act 
asupra lor - sau asupra sa. Era înconjurat de două sute 
cincizeci de oameni dintre care unii au fost chiar martori ai 
atacului. Însă domnul Brinkley nu şi-a aruncat arma după 
ce a fugit de pe Del Norte. Nu a scăpat de dovezi. Asta nu 
e ceea ce ai numi o crimă perfectă. Doar un nebun ar 
comite asemenea acte şi s-ar comporta în acest fel. Deci ce 
s-a întâmplat nu e un mister. Dar scopul procesului e să 
determine cauza celor întâmplate. Domnul Brinkley nu şi-a 
dat seama de ceea ce face pentru că, atunci când i-a 
împuşcat pe acei bieţi oameni, era lipsit de discernământ. 
Având în vedere că „lipsa de discernământ” va reprezenta 
baza de judecare a domnului Brinkley şi a faptelor sale, 
cred că se cade să definim termenul, zise Sherman. 
Problema se pune în felul următor: A înţeles domnul 
Brinkley caracterul imoral şi ilegal al acţiunilor sale când a 
comis acele omoruri? Dacă el nu înţelegea că acele acţiuni 
sunt greşite din cauză că suferea de o boală sau deficiență 
mintală la momentul comiterii acelor fapte, atunci spunem 
că era „lipsit de discernământ11. 

Mickey Sherman se opri, îşi aranjă notițele de pe pupitru 


şi începu din nou să vorbească pe un ton totodată admirat 
şi temut de Yuki. Era plăcut, personal, ca şi cum ar fi 
crezut sincer că juraţii nu au nevoie de spectacol, că 
argumentarea sa nu era doar credibilă, ci şi adevărată. 

— Domnul Brinkley a fost diagnosticat cu tulburare 
schizoafectivă, spuse Sherman juriului. Are o boală, ca şi 
cancerul sau diabetul, o boală care-i afectează capacitatea 
de judecată şi pe care a dobândit-o prin moştenire 
genetică şi datorită unor traume din copilărie. Nu şi-a dorit 
el această boală, dar s-a ales oricum cu ea. Vi se putea 
întâmpla dumneavoastră sau mie sau oricui din această 
cameră. Şi ce boală poate fi mai rea decât să te trădeze 
propriul creier şi să te facă să ai gânduri şi să comiţi fapte 
care sunt cu totul în neconcordanţă cu caracterul şi felul 
tău de a fi? Ţin să precizez acum că gândurile noastre se 
îndreaptă spre victimele acestei tragedii. Dacă ar exista o 
modalitate să dăm timpul înapoi, dacă Fred Brinkley ar 
putea să ia o pastilă magică sau o injecție care să-l vindece 
de data de 1 noiembrie şi să-i reînvie pe acei oameni, ar 
face-o într-o clipă. Dacă ar fi ştiut că e bolnav mintal, 
domnul Brinkley ar fi căutat să se trateze. Dar el nu ştia de 
ce se simţea în felul acela. Viaţa domnului Brinkley 
ilustrează perfect sintagma „iadul pe pământ. 


Capitolul 66 


Mickey Sherman simţi fluxul plăcut şi constant de 
adrenalină produs de faptul că era un bun avocat şi credea 
în clientul său. Brinkley, bietul nenorocit, abia se trezea la 
realitate după cincisprezece ani de deteriorare treptată a 
psihicului său, cauzată de evoluţia în rău a bolii. 

Şi ce realitate cruntă: să fii implicat într-un proces în 
care e în joc chiar viaţa ta şi la care să participi sub 
influenţa năucitoare a medicamentelor antipsihotice. 

Situaţia era tragică pentru toată lumea. 

— Domnul Brinkley auzea voci, explică Mickey Sherman 
plimbându-se prin faţa juraţilor. Nu mă refer la „vocea” pe 
care o auzim cu toţii în mintea noastră, monologul interior 
care ne ajută să ne rezolvăm problemele, să scriem un 
discurs sau să ne găsim cheile maşinii. Vocile din mintea 
domnului Brinkley erau  poruncitoare, agresive, 
copleşitoare şi crude. Vocile acestea îl batjocoreau fără 
încetare, îl insultau - şi-l îndemnau să ucidă. Când se uita 
la televizor, el credea că personajele şi prezentatorii de 
ştiri vorbesc direct cu el, că îl acuzau de diverse infracţiuni 
şi că îi spuneau ce să facă. Şi după ani de luptă cu aceşti 
demoni, Fred Brinkley s-a supus în cele din urmă vocilor. 
Doamnelor şi domnilor, la momentul atacului armat, Fred 
Brinkley nu avea simţul realităţii. Nu ştia că oamenii pe 
care-i împuşca pe feribot erau făcuţi din came şi oase. 
Pentru el, ei nu erau decât o parte a halucinaţiilor 
dureroase din mintea sa. După aceea, domnul Brinkley a 
văzut la televizor reportajul despre cum îi împuşcase pe 
oamenii de pe feribot şi, pentru că imaginile erau la 
televizor, şi-a dat seama ce făcuse. A fost atât de covârşit 
de remuşcare, de vină şi de ură faţă de sine însuşi, încât s- 
a predat poliţiei de bunăvoie. A renunţat la toate drepturile 
şi a mărturisit, pentru că, în perioada următoare crimelor, 
partea sănătoasă a creierului i-a permis să înţeleagă 
grozăvia acţiunilor sale. Asta ar trebui să fie pentru 


dumneavoastră un indiciu în ceea ce priveşte caracterul 
acestui om. Acuzarea vrea să vă facă să credeţi că cea mai 
grea decizie pe care va trebui să o luaţi în acest proces va 
fi alegerea preşedintelui juriului. Dar nu aţi auzit încă 
întreaga poveste. Martori care îl cunosc pe domnul 
Brinkley şi psihiatrii care l-au examinat vor depune 
mărturie în legătură cu caracterul său şi cu starea 
sănătăţii sale mintale în trecut şi în prezent. Când veţi fi 
ascultat cazul nostru în întregime, sunt încrezător că îl veţi 
găsi pe Fred Brinkley „nevinovat” pe motiv de boală sau 
deficiență mintală. Deoarece adevărul e că Fred Brinkley e 
un om bun, lovit de o boală cumplită, care-i afectează 
mintea. 


Capitolul 67 


La ora 6.30 în acea seară Yuki şi Leonard Parişi stăteau 
la masă în salonul cavernos de la subsolul restaurantului 
Lulu, un fost depozit transformat într-un local popular nu 
departe de tribunal. 

Yuki se simţea grozav, facea parte din echipa de elită. O 
echipă de elită câştigătoare. Tânăra tăia puiul la rotisor pe 
care-l comandase, iar Len înfuleca din pizza sa picantă cu 
creveţi şi, în timp ce mâncau, discutau întâmplările zilei. 
Treceau în revistă potenţialele obstacole, plănuind cum să 
le depăşească în cea de-a doua prezentare a cazului Statul 
împotriva lui Alfred Brinkley. 

Leonard le umplu din nou paharele din merlotul de 
şaizeci de dolari, glumind: 

— Hrrrrr. Atenţie la echipa Red Dog. 

Yuki râse, sorbi o înghiţitură şi-şi puse hârtiile într-o 
geantă mare de piele în timp ce le erau luate farfuriile 
goale. Niciodată nu se simţise atât de bine lucrând ca 
avocat în cazuri civile. 

Cuptorul mare de cărămidă din celălalt capăt al camerei 
înmiresma aerul cu lemn de hicori!1 ars şi, pe măsură ce 
restaurantul şi barul se umpleau de lume, conversaţia şi 
râsetele răsunau lovindu-se de pereţi şi de tavanul înalt. 

— Cafea? o întrebă Len pe Yuki. 

— Sigur, răspunse ea. Sunt atât de plină, încât cred că o 
să comand doar un profiterol. 

— De acord cu tine, zise Leonard, ridicând mâna ca să 
cheme chelneriţa. 

Şi atunci, chiar în timp ce încerca să gesticuleze, obrajii 
i se lăsară. Len îşi duse mâna la inimă şi se ridică pe 
jumătate, sprijinindu-se de spătar, ceea ce facu scaunul să 
se răstoarne şi pe el să se prăbuşească pe podea. 

Yuki auzi o tavă căzând în spatele ei. Câteva farfurii se 
sparseră şi cineva ţipă. 


14 Arbore din America de Nord, asemănător cu nucul (n. tr.). 


Îşi dădu seama că ea scosese acel țipăt. 

Se ridică brusc din scaun şi se ghemui lângă bărbatul 
uriaş care gemea şi se rostogolea dintr-o parte într-alta. 

— Leonard! Len, unde te doare? 

Mormăi ceva, dar nu-şi putu da seama ce spunea din 
cauza vacarmului de îngrijorare care-i înconjura. 

— Poţi să-ţi ridici braţele, Len? 

— Pieptul meu, gemu acesta. Sunaţi-o pe soţia mea. 

— Pot să-l duc eu la spital, se oferi un bărbat peste 
umărul lui Yuki. Maşina mea e parcată chiar în faţă. 

— Mulţumesc, dar va dura prea mult. 

— Uite, spitalul e la doar zece minute... 

— Vă rog. Nu, mulţumesc. Paramedicii vor aduce 
spitalul la el, bine? 

Yuki îşi trase geanta spre ea, o goli pe podea şi-şi găsi 
telefonul. Îl ignoră pe tipul bine intenţionat din spatele ei, 
îşi imagină ambuteiajele, perioada de aşteptare de trei ore 
de la camera de gardă - asta s-ar fi întâmplat dacă Len ar 
fi ajuns la spital altfel decât cu ambulanţa. 

Asta era greşeala pe care o făcuseră cu tatăl ei. 

Yuki apucă mâna lui Len în timp ce asculta concentrată 
tonul de apel. Şuieră printre dinţi: 

— Haide odată, haide! şi, când operatorul răspunse, 
vorbi clar şi pe un ton insistent: E vorba de o urgenţă. 
Trimiteţi o ambulanţă la restaurantul Lulu pe Folsom 
Street, la numărul 816. Prietenul meu face un atac de 
cord. 


Capitolul 68 


Eu şi Conklin verificam indiciile primite pjin telefon în 
cazul Tyler/Ricci, când Jacobi şi-a făcut apariţia în biroul 
echipei şi remarcă: 

— Voi doi păreţi să aveţi nevoie de o gură de aer. 

Cincisprezece minute mai târziu, cu puţin înainte de ora 
şapte seara, ne-am oprit în faţa unui bloc de apartamente 
în apropiere de Third şi Townsend Street. Trei maşini de 
patrulă, două autospeciale de pompieri şi duba legiştilor 
ajunseseră acolo înaintea noastră. 

— Ciudată treabă. Cunosc locul ăsta, i-am zis lui 
Conklin. Prietena mea, Cindy, locuieşte aici. 

Am încercat să dau de Cindy, dar telefonul ei suna 
ocupat. Nu răspunse nici la telefonul fix. 

M-am uitat, dar nu am văzut-o pe Cindy printre chiriaşii 
care se adunaseră în grupuri compacte pe trotuar şi 
dădeau declaraţii poliţiştilor în uniformă, care se plimbau 
printre ei. Se uitau în sus la faţada de cărămidă a 
complexului Blakely Arms şi la perdelele pastel care 
fluturau la ferestrele deschise de la etajul cinci. 

Cindy locuia la etajul trei. M-a simţit brusc uşurată, dar 
sentimentul fu de scurtă durată. Cineva murise înainte de 
vreme în clădirea lui Cindy. 

Portarul, un bărbat de vârstă mijlocie cu o frunte teşită 
şi cu părul grizonant şi creţ ieşindu-i de sub şapcă, se 
plimba prin faţa uşii de la intrare. Avea o înfăţişare de 
hipiot trecut, ca şi cum ar fi fost adus la mal de valul 
revoluţiei anilor '60. Ne spuse că numele lui era Joseph 
„Pinky” Boyd şi că lucra la Blakely Arms de trei ani. 

— Domnişoara Portia Fox de la apartamentul 5K, ne 
informă el. Ea e cea care a simţit mirosul de gaz. A sunat 
la poartă acu’ juma’ de oră. Cam aşa, adăugă el, uitându-se 
la ceas. 

— Şi aţi sunat la pompieri? 

— Da. Au ajuns în vreo cinci minute. 


— Unde e femeia care a reclamat incidentul? 
Domnişoara Fox. 

— Probabil pe afară pe undeva. Am evacuat tot etajul 
cinci. Am văzut-o... pe doamna Wolkowski. E groaznic să 
vezi pe cineva mort, pe cineva pe care-l cunoşti. 

— Aveţi idee cine ar vrea să-i facă rău doamnei 
Wolkowski? îl întrebă Conklin pe portar. 

— Nu cred. Era cam maniacă. Se plângea că primeşte 
corespondenţa altcuiva în cutia ei poştală sau că dalele 
sunt tocite, chestii de genul ăsta. Dar era drăguță, pentru 
o bătrânică. 

— Domnule Boyd, aţi fost aici toată ziua? 

— De azi-dimineaţă de la opt. 

— Aveţi camere de supraveghere? am întrebat. 

— Locatarii au un videotelefon pentru cei care sună la 
interfon, dar asta e tot. 

— Ce e la parter? 

— Spălătoria, gunoiul, o toaletă şi o uşă care duce în 
curte. 

— O uşă încuiată? întrebă Conklin. Are alarmă? 

— Avea, ne spuse Boyd. Dar când au făcut lucrările de 
renovare, spaţiul a devenit comun, aşa că locatarii au chei. 

— Am înţeles. Deci jos nu există niciun fel de sistem de 
securitate. Ai văzut ceva sau pe cineva suspect în clădire 
azi? 

Boyd izbucni într-un râs cu tentă isterică. 

— Dacă am văzut pe cineva suspect? în această clădire? 
Asta e prima zi de o lună încoace când nu s-a întâmplat 
asta. 


Capitolul 69 


Polițistul în uniformă, postat în faţa uşii apartamentului 
5] era un începător - ofiţerul Matt Hartnett, un tip înalt 
care semăna un pic cu Jimmy Smits. Deasupra buzei 
superioare i se adunaseră broboane de sudoare şi tenul 
livid îi contrasta cu ochii negri. 

— Victima e doamna lrene Wolkowski, zise Hartnett, 
întinzându-mi registrul de prezenţă. A fost văzută ultima 
dată în viaţă la spălătorie, azi-dimineaţă înjurai orei 
unsprezece. Soţul nu s-a întors încă de la serviciu şi n-am 
reuşit să dăm de el. Partenerul meu împreună cu o echipă 
interoghează locatarii în stradă. 

Am încuviinţat din cap şi am trecut numele meu şi pe cel 
al lui Conklin în registru. Ne-am aplecat pe sub banda care 
bara uşa şi am pătruns până la locul faptei, deja plin de 
criminalişti şi de actualul legist-şef care fotografia victima. 

În cameră mirosea puternic a gaz. 

Geamurile de pe ambele părţi erau larg deschise pentru 
aerisirea camerei, ceea ce îţi dădea impresia că e mai frig 
în apartament decât pe stradă. 

Persoana decedată era întinsă pe spate în mijlocul 
camerei, cu mâinile şi picioarele desfăcute, o postură care 
o lăsase lipsită de apărare atât împotriva atacului iniţial, 
cât şi faţă de curiozitatea ulterioară a străinilor. Femeia 
părea să aibă în jur de şaizeci de ani. 

Un firicel de sânge i se prelingea pe ceafă. Am observat 
că sângele îmbibase covorul gri-deschis, iar apoi pata se 
ramifica după unul dintre picioarele pianului. 

Pianul fusese făcut ţăndări! 

Claviatura, sau ce mai rămăsese din ea, era mânjită de 
sânge şi zdrobită. Clapele erau smulse de la locul lor, 
făcute ţăndări şi multe dintre ele erau împrăştiate pe 
podea ca şi cum cineva le-ar fi lovit cu ciocanul în mod 
repetat. 

Doctorul Germaniuk instalase dispozitive de iluminat 


portabile în fiecare colţ al încăperii. Aceasta era bine 
întreţinută şi recent mobilată. Am remarcat o bucată de 
învelitoare de plastic care rămăsese încă agăţată de unul 
dintre picioarele canapelei. 

Doctorul G. Mă salută, îşi împinse ochelarii la loc cu 
dosul palmei şi lăsă aparatul de fotografiat la o parte. 

— Ce avem aici? l-am întrebat. N 

— Ceva foarte interesant, îmi răspunse Germaniuk. In 
afară de pian şi de ochiurile de la aragaz deschise, nimic 
nu pare să fi fost mişcat de la locul lui. 

Scena crimei era organizată - adică, ordonată - ceea ce 
însemna aproape întotdeauna că fapta fusese plănuită şi că 
ucigaşul era inteligent. 

— Victima a suferit lovituri la cap, atât în față, cât şi în 
spate, explică doctorul G. Se pare că au fost folosite două 
obiecte diferite. Pianul a fost unul din ele. O să-ți dau mai 
multe informații după ce o voi pune pe doamna Wolkowski 
pe masa de autopsie, dar pot să-ți spun ceva încă de pe 
acum - victima e caldă la atingere şi lividitatea timpurie 
abia începe să se instaleze. Doamna asta e moartă doar de 
vreo două ore, probabil chiar mai putin. N-a lipsit mult să-l 
prindem pe criminal la locul faptei. 


Capitolul 70 


Am auzit vocea lui Cindy la uşă şi m-am dezlipit de locul 
în care eram doar cât s-o îmbrăţişez în hol. 

— Sunt bine, sunt bine, murmură ea. Numai ce am 
primit mesajele tale. 

— O cunoşteai pe victimă? 

— Nu cred. Nu după nume, oricum. Stai să o văd. 

Nu avea voie la locul crimei şi ea ştia asta, dar era o 
bătălie pe care o mai dusesem cu Cindy şi pe care o 
pierdusem. Acum avea acea privire specială în ochi. 
Incăpăţânată. De neoprit. Şireată. 

— Stai deoparte şi nu atinge nimic. 

— Ştiu, aşa voi face. 

— Dacă cineva are ceva împotrivă, trebuie să pleci. Şi 
vreau să-mi dai cuvântul tău că nu vei scrie nimic despre 
cauza morţii. 

— Ai cuvântul meu, replică ea, obraznică. 

I-am indicat un colţ liber al camerei şi Cindy se duse 
acolo. Faţa i se făcu albă ca varul când o văzu pe femeia 
moartă pe podea, dar fiindcă făcea parte din furnicarul de 
oameni din faţa apartamentului 5J, nimeni nu-i puse 
întrebări. 

— Ea e Cindy? întrebă Conklin, indicând cu o mişcare a 
capului locul unde prietena mea stătea pe margine. 

— Da. E de încredere. 

— Dacă zici tu. 

„ l-am prezentat pe Rich lui Cindy în timp ce corpul lui 
Irene Wolkowski era înfăşurat în cearşafuri şi închis într- 
un sac de plastic special pentru transportul cadavrelor. 
Am dezbătut teoriile pe care le aveam despre crimă în 
timp ce vântul rece sufla prin apartament. 

— Deci să zicem că ucigaşul e o persoană pe care o 
cunoaşte, i-am spus lui Conklin. Un tip care locuieşte în 
clădire. Sună la uşă. Zice: „Bună, Irene. Nu vreau să te 
întrerup. Cânţi foarte framos”. 


— Bine, dar poate a fost soţul ei, îşi dădu Conklin cu 
părerea. A venit acasă mai devreme, a omorât-o şi apoi a 
fugit. Sau poate a fost un prieten. Sau un iubit. Sau chiar 
un străin. 

— Un străin? Nu prea cred, zise Cindy. Eu n-aş lăsa un 
străin să intre în apartamentul meu. Tu ai face-o? 

— Bine, înţeleg asta, zise Conklin. Dar oricum, ea era 
aşezată la pian. Muzica acoperă zgomotul uşii care se 
deschide şi covorul acesta gros şi drăguţ amortizează 
sunetul paşilor. 

— Posibil, am aprobat eu. 

— Aia e geanta ei? întrebă Cindy. 

O poşeta neagră lucioasă era aşezată pe un scaun 
tapiţat. Am deschis-o, am scos portofelul şi i-am arătat lui 
Conklin teancul de bancnote de douăzeci de dolari şi un 
întreg pachet de cărţi... de credit. 

— Cam atât a fost cu teoria jafului, am zis. 

— Am fost de faţă când a fost găsit unul dintre câini, zise 
Cindy, introducând schematic cealaltă poveste. 

Rich scutură din cap şi părul îi căzu peste ochi. 

— Să fie ăsta un semn că există un criminal psihopat 
care a evoluat treptat până la... asta? Mi se pare că a cam 
exagerat. Deci, pe de o parte avem de-a face cu agresiunea 
fizică şi distragerea pianului. Dar de ce să se mai 
deranjeze şi cu gazul? 

— Fie a vrut să se asigure că nu va fi descoperit, am zis 
eu, fie a vrut să se asigure că femeia e moartă. 

M-am uitat la Cindy. 

— Niciun cuvânt despre asta la ziar! 


Capitolul 71 


Yuki se gândea neîncetat la chipul lui Len, 
contorsionându-se de durere în timp ce atacul de cord 
încerca să-i vină de hac. Îl lăsase la spital în seara zilei 
precedente, stabil, dar sleit de puteri, îl sunase apoi pe 
David Hale acasă şi lăsase un mesaj pe robot: 

— Avem o urgenţă. Vino la birou la ora şase şi fii 
pregătit de tribunal. 

Acum Yuki era aşezată vizavi de David în sala de 
conferinţe neprimitoare, decorată cu lambriuri din pin, 
având în faţă notițele şi cafeaua instant. li povestea 
colegului său evenimentele recente. 

— De ce nu cerem o amânare? o întrebă acesta. 

David arăta foarte prezentabil în acea zi, îmbrăcat într-o 
haină arămie, pantaloni albaştri şi cravată cu dungi. Avea 
nevoie de o tunsoare, dar ce să-i faci? Dintre toate 
persoanele care ar fi fost disponibile în ultimul moment, el 
era cel mai competent. 

— Din trei motive, răspunse Yuki, lovind ritmic în masă 
cu o lingură de plastic. 

— În primul rând, Leonard nu vrea să-l piardă pe Jack 
Rooney ca martor. Rooney e nesigur. Era în concediu când 
s-a petrecut atacul. S-ar putea să nu fie disponibil când 
vom avea nevoie de el, ceea ce înseamnă că înregistrarea 
sa ar putea fi respinsă ca dovadă. 

— Aşa. 

— În al doilea rând, Len nu vrea să rişte să-l piardă pe 
judecătorul Moore. 

— Mda. Inţeleg. 

— Len zice că se va întoarce în sala de judecată la timp 
pentru a susţine pledoaria de final. 

— A zis el asta? 

— Da, când îl pregăteau pentru operaţie. Era lucid şi 
foarte hotărât. 

— Ce a zis doctorul? 


— Doctorul a zis, citez: „Există o oarecare probabilitate 
ca inima să nu-i fi fost afectată în mod ireversibil1 1. 

— A trebuit să-l taie? 

— Da. Am vorbit cu soţia lui Len. A ieşit cu bine din 
operaţie. 

— Şi o să susţină pledoaria de final într-o săptămână şi 
ceva? 

— Probabil că nu. Dar, pe de altă parte, nici nu va dansa 
polca prea curând, observă Yuki. Şi ajungem astfel la 
motivul numărul trei. Len a zis că sunt tot atât de pregătită 
ca şi el şi că are încredere în noi. Şi a mai zis că nu avem 
voie să-l dezamăgim. 

David Hale se holbă la ea cu gura căscată. 

— Yuki, zise în cele din urmă, eu nu am deloc experienţă 
în sala de judecată. 

— Am eu. Mai mulţi ani chiar. 

— Ai experienţă în cazuri civile, nu penale. 

— Gura, David! Am fost avocat pledant. Contează şi asta. 
Deci vom da tot ce avem mai bun din noi pentru Red Dog. 
Vom petrece următoarele trei ore recapitulând ceea ce 
ştim deja. 

— Avem martori oculari credibili, caseta lui Rooney şi un 
juriu care nu va privi cu ochi buni apărarea pe motiv de 
lipsă de discernământ. 

— Len avea dreptate cu ceea ce a spus la şedinţa de 
dinaintea procesului. Cu cât crima e mai aleatorie, cu atât 
există mai puţine motive de omor şi cu atât le va fi mai 
frică juraţilor că Brinkley va sta patruzeci şi cinci de 
minute la nebuni şi apoi va fi eliberat... 

Yuki se opri din vorbit ca să descifreze zâmbetul larg de 
pe faţa lui David Hale. 

— La ce te gândeşti, David? Nu, îmi retrag cuvintele. Te 
rog să nu spui asta, îl rugă Yuki, încercând să nu râdă. 

— E un caz de rutină, zise noul ei coleg de echipă. 
Floare la ureche. 


Capitolul 72 


Yuki, stând în picioare în faţa podiumului judecătorului, 
se simţea ca la primul proces. Îşi încleştă mâinile de 
marginea pupitrului şi se gândi că, atunci când Len se 
aflase în acel loc, acesta părea de înălţimea unui stativ 
pentru partituri. Ea de-abia putea ajunge să vadă pe 
deasupra aceştuia, ca o fetiţă de şcoală primară. 

Juraţii îşi îndreptară privirea spre ea, aşteptând. 

Oare chiar va putea să-i convingă că Alfred Brinkley era 
vinovat de omor deosebit de grav? 

Yuki îl chemă pe primul martor, ofiţerul Bobby Cohen, 
un veteran al Departamentului de poliţie din San Francisco 
unde lucra de cincisprezece ani. Cohen avea o înfăţişare 
serioasă, de om cumpătat la vorbă, care lăsa o primă 
impresie favorabilă despre partea acuzării. 

Îi ceru să relateze ce a văzut când a sosit pe Del Norte şi 
ce a făcut. Când îşi termină interogatoriul, Mickey 
Sherman îi puse doar o singură întrebare ofițerului Cohen. 

— Aţi fost martor la incidentul de pe feribot? 

— Nu, nu am fost. 

— Mulţumesc, asta e tot. 

Yuki bifă totuşi în minte prezenţa lui Cohen, gândindu-se 
că, deşi acesta nu văzuse împuşcăturile, pregătise scena 
pentru juraţi făcându-i să vadă cu ochii minţii pierderile de 
vieţi omeneşti - o imagine pe care ea va continua să 
clădească. 

Îl chemă pe Bernard Stringer, pompierul care-l văzuse 
pe Brinkley împuşcându-i pe Andrea şi pe Tony Canello. 
Stringer se îndreptă cu paşi greoi spre boxa martorilor. 
Înainte de a lua loc, jură pe Biblie că va spune adevărul. 
Martorul avea aproape de treizeci de ani şi înfăţişarea 
sinceră, tipic americană, a unui jucător de baseball. 

— Domnule Stringer, începu Yuki, cu ce vă ocupați? 

— Sunt pompier la Secţia 14 de la intersecţia Twenty- 
sixth Street cu Geary. 


— Şi de ce vă aflaţi la bordul lui Del Norte pe 1 
noiembrie? 

— Sunt divorţat şi-mi petrec doar weekendurile cu 
copiii, zise el, zâmbind. Micuţii adoră feribotul. 

— Şi s-a întâmplat ceva neobişnuit în acea zi? 

— Da. Am văzut împuşcăturile de pe puntea superioară. 

— Agresorul se află aici, în sală, astăzi? întrebă Yuki. 

— Da, se află. 

— Puteţi să ni-l arătaţi? 

— Stă chiar acolo. Bărbatul în costum albastru. 

— Rog stenograful să consemneze că domnul Stringer a 
arătat cu mâna în direcţia acuzatului, Alfred Brinkley. 
Domnule Stringer, la ce distanţă vă aflaţi de Andrea 
Canello şi de fiul acesteia, Anthony, atunci când domnul 
Brinkley a tras asupra lor? 

— Cam la aceeaşi distanţă la care mă aflu acum faţă de 
dumneavoastră. Un metru şi jumătate, doi metri. 

— Puteţi să ne spuneţi ce aţi văzut? 

Chipul lui Stringer se întunecă amintindu-şi întâmplările 
din acea zi oribilă şi sângeroasă. 

— Doamna Canello îl muştruluia pe copil şi era un pic 
cam aspră cu el, după părerea mea. Să nu mă înţelegeţi 
greşit, nu avea un comportament abuziv. Doar că băiatul 
părea foarte afectat şi mă gândeam să intervin. Dar n-am 
mai apucat să zic nimic pentru că acuzatul a împuşcat-o. 
Apoi l-a împuşcat pe băiat. Şi apoi s-a dezlănţuit nebunia 
pe navă. 

— Le-a spus ceva domnul Brinkley victimelor înainte să 
tragă cu pistolul? 

— Nu. Doara tras. Poc. Poc. Foarte rece. 

Yuki lăsă vorbele lui Bernard Stringer să plutească în 
sala de judecată, apoi zise: 

— Ca să fie clar pentru toată lumea, când aţi spus 
„foarte rece”, nu v-aţi referit la temperatură, riu? 

— Nu, m-am referit la felul în care i-a omorât pe acei 
oameni. Faţa lui era ca un sloi de gheaţă. 

— Vă mulțumesc, domnule Stringer. Martorul vă 
aparţine, i se adresă Yuki avocatului apărării. 


Capitolul 73 


Yuki văzu cum Mickey Sherman îşi băgă mâinile în 
buzunare şi se îndreptă spre martor în lumina aurie 
reflectată de pereţii îmbrăcaţi în lambriuri de stejar. 
Zâmbetul îi era autentic, dar mersul legănat, limbajul de 
om de rând, încercarea de a nu atrage atenţia, toate 
acestea erau şi o strategie pentru a ascunde talentul lui 
Mickey de a lansa atacuri surpriză. 

Yuki lucrase cu Sherman îndeaproape în trecut şi 
învățase să recunoască „semnul” care-l dădea de gol. 
Sherman avea obiceiul să-şi atingă gropiţa de deasupra 
buzei cu degetul arătător de la mâna dreaptă chiar înainte 
să sară la gâtul martorului. 

— Domnule Stringer, doamna Canello sau Anthony 
Canello au făcut ceva care să-l provoace pe clientul meu? 
întrebă Sherman. 

— Nu. Din câte am văzut, nici nu-şi dădeau seama de 
prezenţa lui. 

— Şi ziceaţi că domnul Brinkley, clientul meu, a dat 
dovadă de calm în momentul în care i-a împuşcat? 

— Arăta cam sălbătic, în general, dar când a apăsat pe 
trăgaci, expresia feţei i s-a schimbat. Era rece. Absent. Şi 
mâna nu îi tremura. 

— Dacă vă uitaţi astăzi la el, domnul Brinkley arată la fel 
cum arăta pe Del Norte? 

— Nu chiar. 

— Care e diferenţa? 

Stringer oftă şi-şi privi mâinile înainte să răspundă: 

— Arăta deplorabil. Avea părul lung, barba îi era 
încâlcită, hainele murdare şi mirosea îngrozitor. 

— Deci arăta murdar. Faţa îi era lipsită de expresie şi 
puţea de-ţi muta nasul. În plus, l-aţi văzut împuşcând doi 
oameni care nu l-au provocat, care nici măcar nu erau 
conştienţi de prezenţa lui acolo. 

— Aşa e. 


Îşi duse degetul la buza superioară. 

— Cu alte cuvinte, Fred Brinkley arăta şi se comporta ca 
un dement. 

Yuki sări în picioare. 

— Obiectez, onorată instanţă. Îl conduce pe martor spre 
concluziile sale. X 

— Se susţine. 

Sherman reveni la atitudinea sa calmă şi fermecătoare. 

— Domnule Stringer, vi s-a părut că domnul Brinkley era 
sănătos mintal? 

— Nu, arăta nebun de legat. 

— Mulţumesc, domnule Stringer, zise Sherman. 

Yuki încercă să invoce o întrebare pentru a continua 
interogatoriul şi a contracara cuvintele „dementii şi 
„nebun”, dar se trezi spunând: 

— Statul îl cheamă pe domnul Jack Rooney. 


Capitolul 74 


Jack Rooney traversă culoarul dintre rândurile de 
scaune sprijinindu-se în bastonul tripod, lăsându-şi 
greutatea pe piciorul stâng, apoi împingându-şi în faţă 
şoldul drept şi repetând aceeaşi mişcare stângace, dar 
uimitoare, până ajunse la boxa martorilor. 

Rooney acceptă sprijinul aprodului care-i puse o mână 
sub cot şi-l ajută să se aşeze în scaun. Yuki se gândi că 
martorul era cu siguranţă total imun la influenţa lui 
Mickey. 

Sau poate că nu? 

— Vă mulţumesc că aţi venit aşa de departe, domnule 
Rooney, zise Yuki când bătrânul se aşeză în cele din urmă. 

Rooney era îmbrăcat cu un cardigan roşu peste o 
cămaşă albă şi avea un papion tot roşu. Pe nasul câm purta 
nişte ochelari mari şi pătraţi, iar părul alb era pieptănat cu 
cărare şi netezit, ca al unui băieţel în prima zi de şcoală. 

— Cu plăcere, zâmbi Rooney. 

— Domnule Rooney, vă aflaţi pe feribotul Del Norte pe 
noiembrie? 

— Da, drăguță. Eram acolo cu soţia mea, Betty, şi cu doi 
prieteni de-ai noştri, Leslie şi Joe Waters. Locuim cu toţii 
în apropiere de Albany, să ştiţi. Asta a fost prima noastră 
călătorie la San Francisco. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit în timpul plimbării cu 
feribotul? 

— O, şi încă cum! Domnul de acolo a omorât o mulţime 
de oameni, zise el, arătând cu degetul înspre Brinkley. Am 
fost atât de speriat, că aproape am făcut pe mine. 

Yuki îşi permise să zâmbească în timp ce din public se 
ridică un val de râsete şi zise: 

— Îl rog pe stenograful curţii să consemneze că martorul 
l-a identificat pe acuzatul Alfred Brinkley. Domnule 
Rooney, aţi filmat împuşcăturile? 

— Păi ar fi trebuit să fie un filmuleţ cu plimbarea cu 


feribotul - Podul Golden Gate, închisoarea Alcatraz şi aşa 
mai departe -, dar s-a transformat într-un film cu 
împuşcături. Nepotul meu mi-a făcut cadou o cameră 
micuță - explică Rooney, indicând o dimensiune de vreo 
şapte centimetri între degetul mare şi arătător. E de 
mărimea unui baton de Snickers, dar face fotografii şi 
filmează. Eu doar fac fotografiile şi nepotul meu le pune pe 
calculator. Ah, da, şi am vândut înregistrarea unui post de 
televiziune şi cu banii am plătit întreaga excursie la San 
Francisco. 

— Onorată instanţă? interveni Mickey Sherman de la 
masa apărării, evident plictisit. 

Judecătorul Moore se aplecă peste pupitru şi zise: 

— Domnule Rooney, vă rog să răspundeţi la întrebări cu 
„da” sau „nu”, dacă nu vi se cere să explicaţi mai pe larg, 
bine? A 

— Desigur, onorată instanță. Imi pare rău. N-am mai 
făcut asta niciodată. 

— Nu-i nimic. 

Yuki îşi împreună degetele şi întrebă: 

— Mi-aţi dat şi mie o copie a înregistrării, nu-i aşa, 
domnule? 

— Da, aşa e. 

— Domnule judecător,  permiteţi să arăt copia 
înregistrării video şi să o depun ca dovadă. 

— Vă rog, domnişoară Castellano. 

David Hale introduse un CD în computer şi, când 
filmuleţul începu, feţele se întoarseră spre cele două 
televizoare uriaşe din partea din faţă a sălii. 

Prima din cele două părţi ale înregistrării arăta o după- 
amiază plăcută în golf - un lung şir de repere turistice, 
apoi obiectivul camerei se opri la Jack Rooney, care zâmbi, 
şi la soţia acestuia, surprinzându-l din întâmplare în fundal 
pe Alfred Brinkley. 

Acesta stătea în spatele lor şi privea pierdut la apă, 
ciupindu-şi firele de păr de pe braţe. 

A doua parte era o scenă oribil de sângeroasă. 

Yuki urmări feţele juraţilor în timp ce sunetul 


împuşcăturilor şi tipetele îngrozite ricoşau de pe pereţii 
micuţei săli de judecată. 

Imaginea de pe cele două ecrane se roti surprinzând 
şocul de pe chipul unui băieţel în momentul în care fii 
împuşcat. Trupul său micuţ se izbi de scheletul navei 
înainte de a cădea peste cel al mamei sale. 

Yuki văzuse filmul de nenumărate ori, dar tot simţea 
împuşcăturile ca pe nişte pumni în stomac. 

Red Dog se înşelase. Juraţii nu păreau deloc plictisiţi 
privind masacrul pentru că vizionarea casetei în sala de 
judecată era diferită de vizionarea ei acasă. 

În sala de judecată, criminalul se afla la doar câţiva 
metri distanţă de ei. 

Unii dintre juraţi îşi acoperiră gurile şi îşi feriră ochii, 
iar pe parcursul vizionării celor două părţi, îi aruncară cu 
toţii priviri dispreţuitoare lui Alfred Brinkley. 

Brinkley nu le întoarse privirea. Stătu nemişcat în scaun, 
urmărind filmuleţul în care el îi secera pur şi simplu pe 
acei oameni nevinovaţi. 

— Nu am întrebări, zise Mickey Sherman, întorcându-se 
să-i şoptească ceva lui Brinkley la ureche. 

Judecătorul interveni: 

— Mulţumim, domnule Rooney. Vă puteţi retrage. 

Yuki aşteptă ca Rooney să isprăvească lunga călătorie de 
întoarcere, făcută prin mişcarea anevoioasă a şoldului, 
înainte de a spune: 

— Statul o cheamă pe doamna doctor Claire Washburn. 


Capitolul 75 


Claire simţi cum ochii tuturor o urmăresc îniimp ce se 
îndrepta spre boxa martorilor. În ziua precedentă, la ora 
asta era în pat şi acum spera din toată inima ca în două 
ceasuri să fie din nou acolo. 

Apoi o văzu pe Yuki, frumoasă ca o păpuşă la cei 
douăzeci şi opt de ani ai săi, cu faţa înflăcărată de pasiune, 
speriată de moarte, dar străduindu-se să n-o arate. Claire îi 
zâmbi în timp ce deschise portiţa despărţitoare şi se 
îndreptă spre boxa martorilor. 

Claire puse mâna pe Biblie şi aprodul o trecu prin 
procedura de depunere a jurământului. Îşi aranjă apoi 
faldurile rochiei care acum atârna pe ea, având în vedere 
că pierduse şapte kilograme în mai puţin de trei 
săptămâni. Dieta-glonţ, se gândi ea, instalându-se în scaun. 

— Vă mulţumesc că aţi venit astăzi, doamnă doctor 
Washburn. Aţi ieşit din spital doar de două zile, nu-i aşa? 

— Da, aşa e. 

— Puteţi să le spuneţi membrilor juriului de ce aţi fost 
internată în spital? 

— Am fost împuşcată în piept. 

— Persoana care v-a împuşcat se află în sala de judecată 
acum? 

— Da, el e nenorocitul care a făcut-o. Cel de acolo. 

Sherman nu se sinchisi să se ridice, ci doar zise: 

— Onorată instanţă, obiectez. Nu ştiu exact pe ce bază, 
dar sunt sigur că martorul n-are voie să-l facă „nenorocit” 
pe clientul meu. 

— Doamnă doctor Washburn, cred că are dreptate în 
privinţa asta. 

— Îmi cer scuze, domnule judecător. Vorbeşte durerea 
din mine. Se uită în jos la Brinkley şi zise: îmi pare nespus 
de rău. N-ar fi trebuit să vă numesc „nenorocit”. 

Chicotelile se propagară de la public spre membrii 
juriului, până când judecătorul bătu liniştit cu ciocănelul în 


masă. 

— Vă spun tuturor, fără excepţie, zise, privind-o pe 
Claire pe deasupra ochelarilor, nu voi permite aşa ceva. 
Nu suntem la Ora veselă şi voi evacua sala dacă vor mai fi 
izbucniri din partea publicului. Domnişoară Castellano, vă 
rog să vă ţineţi în frâu martorul. E de datoria 
dumneavoastră. 

— Îmi cer scuze, onorată instanţă. Am înţeles. 

Yuki îşi drese glasul. 

— Doamnă doctor Washburn, ce fel de răni aţi suferit? 

— Am avut o gaură în piept cauzată de un glonţ de 
calibrul 38 care mi-a făcut plămânul stâng să cedeze şi 
care aproape mi-a curmat viaţa. 

— Probabil că a fost o experienţă foarte înfricoşătoare şi 
dureroasă. 

— Da. Am suferit mai mult decât pot exprima în cuvinte. 

— Juriul a văzut înregistrarea cu împuşcăturile, zise Yuki 
şi Claire îi putu citi compasiunea din priviri. Puteţi să ne 
spuneţi ce i-aţi spus şi acuzatului înainte să vă împuşte? 

— I-am zis: „în regulă, băiete, e destul. Dă-mi arma”. 

— Şi ce s-a întâmplat apoi? 

— El a zis ceva de genul că totul era din vina mea şi că 
ar fi trebuit să-l opresc. Următorul lucru pe care mi-l 
amintesc e că am fost ridicată pe targă de paramedici şi 
coborâtă de pe feribot. 

— Aţi încercat să-l împiedicaţi să mai împuşte pe 
altcineva? 

— Da. 

— Aţi văzut că şi alţi oameni au încercat să-l oprească? 

— Da, dar el a ţintit şi ne-a împuşcat pe toţi. L-a 
împuşcat pe domnul Ng chiar acolo, pe punte. 

— Mulţumesc, doamna doctor. Martorul vă aparţine. 


Capitolul 76 


Mickey Sherman o cunoştea pe Claire Washburn de 
mulţi ani, o simpatiza enorm şi era bucuros că 
supravieţuise coşmarului de pe Del Norte. 

Dar ea reprezenta o ameninţare serioasă pentru clientul 
său. 

— Doamnă doctor, care este specializarea dumneavostră 
profesională? 

— Sunt legistul-şef al oraşului San Francisco. 

— Spre deosebire de un coroner, dumneavoastră sunteţi 
medic, nu-i aşa? 

— Da. 

— Cât aţi fost medic intern, aţi lucrat prin rotaţie în 
cadrul unui spital universitar? 

— Da. 

— Şi aţi lucrat şi la Secţia de psihiatrie? 

— Da. 

— Aţi văzut vreodată în acea secţie pacienţi care 
rătăceau de colo-colo, cu o privire lipsită de expresie? 

— Obiectez. Întrebarea e irelevantă, domnule judecător, 
interveni Yuki. 

— Se respinge. Martorul poate să răspundă. 

— Chiar nu-mi mai amintesc pe niciunul dintre pacienţii 
mei de la Psihiatrie, domnule Sherman. Toţi pacienţii pe 
care-i am acum au o privire fixă. 

— Bine, continuă Sherman zâmbind şi plimbându-se un 
moment cu mâinile în buzunare prin faţa juraţilor înainte 
de a se întoarce la Claire şi a zice: Ei bine, doamnă doctor, 
aţi avut ocazia să-l observați pe domnul Brinkley, nu-i aşa? 

— Cam mult spus, să-l „observ11. 

— Da sau nu, doamna doctor? 

— Da. L-am observat pe feribot şi-l văd şi acum. 

— Haideţi să vorbim despre ce s-a întâmplat pe feribot. 
Tocmai aţi declarat sub jurământ că domnul Brinkley a 
spus ceva de genul: „Totul e din vina ta. Ar fi trebuit să mă 


opreşti”. 

— Aşa e. 

— Credeţi că a început să tragă cu pistolul din cauza 
dumneavoastră? 

— Nu. 

— Şi atunci ce credeţi că a vrut să zică Fred Brinkley? 

— Habar n-am. 

— Vi s-a părut că domnul Brinkley era sănătos la minte 
în acel moment? Vi s-a părut că poate distinge binele de 
rău? 

— Chiar n-aş putea să vă spun. Nu sunt psihiatru. 

— A încercat să vă ucidă, în mod intenţionat? 

— Aş zice că da. 

— Vă cunoştea? 

— Da’ de unde? 

— Aţi făcut ceva care să-l provoace pe domnul Brinkley 
să vă împuşte? 

— Din contră. 

— Deci aţi putea spune că atacul a fost un act aleatoriu, 
fără nicio bază logică? 

— Cred că da. 

— Nu sunteţi sigură? Era un om pe care nu l-aţi mai 
întâlnit niciodată şi care vă spunea lucruri fără noimă. L- 
aţi văzut împuşcând patru oameni înainte să îndrepte arma 
spre dumneavoastră, nu-i aşa? Nu există un cuvânt simplu 
care să descrie pe cineva care se comportă în acest fel? Nu 
e acel cuvânt „nebun”? N 

— Obiecţie, onorată instanță. Incearcă să-l determine pe 
martor să tragă concluzii şi asta intră în atribuţiile legale 
ale juriului. 

— Se susţine. 

Yuki se aşeză şi se lăsă pe spate în scaun. Mickey văzu 
cum privirea îi fugea de la el la juriu, apoi la martor şi 
înapoi la el. Foarte bine. Era năucită. 

— Vi s-a părut că domnul Brinkley era în toate minţile, 
doamnă doctor? 

— Nu. 

— Mulţumesc. Nu mai am întrebări. 


— Domnişoară Castellano, doriţi să reveniţi cu alte 
întrebări? zise judecătorul. 

— Da, onorată instanţă. 

Yuki se ridică din scaun şi se apropie de martor. Mickey 
îi observă fruntea încruntată şi degetele împreunate. Ştia 
că lui Yuki îi plăcea să gesticuleze şi probabil că acum 
încerca să se obişnuiască să-şi ţină mâinile nemişcate. 

— Doamnă doctor Washburn, începu ea, ştiţi ce gândea 
Alfred Brinkley atunci când v-a împuşcat? 

— Nu, desigur că nu, răspunse pe un ton emfatic Claire. 

— După părerea dumneavostră, doamnă doctor, se poate 
ca, atunci când v-a împuşcat, domnul Brinkely să fi fost 
conştient că făcea ceva rău, că acţiunile sale erau greşite? 

— Da. 

— Mulţumesc, doamna doctor. Nu mai am alte întrebări 
pentru martor, onorată instanţă. 

În timp ce judecătorul o elibera pe Claire din poziţia de 
martor, Mickey Sherman îi vorbi clientului său cu glas 
scăzut şi folosindu-şi mâna pe post de paravan, ca şi cum 
ceea ce-i spunea ar fi fost foarte personal. 

— A mers destul de bine, Fred, nu crezi? 

Brinkley dădu din cap ca un manechin lipsit de viaţă; 
bietul om era îndopat cu medicamente. 

Mickey o auzi pe Yuki Castellano zicând: 

— Vă rog s-o chemaţi pe doamna sergent Lindsay Boxer. 


Capitolul 77 


Petrecusem o noapte agitată pe canapeaua lui Cindy, 
trezindu-mă la ore ciudate ca să patrulez pe holurile 
clădirii. Am verificat ieşirile de urgenţă, casa scărilor, 
acoperişul şi subsolul, negăsind niciun rătăcitor nocturn, 
în afară de o bătrânică solitară care-şi spăla rufele la ora 
două noaptea. Dis-de-dimineaţă am trecut pe acasă să mă 
schimb. Ajunsă în faţa sălii de judecată, am simţit 
adrenalina picurându-mi în sânge în momentul în care 
aprodul mi-a strigat numele. 

Am intrat pe uşa dublă, am trecut prin vestibul şi apoi 
am traversat podeaua tocită de stejar spre boxa martorilor 
unde am depus jurământul. 

Yuki mă salută formal şi îmi ceru să spun cine sunt şi cu 
ce mă ocup. 

— II recunoaşteţi pe bărbatul care a mărturisit a fi 
autorul atacului de pe feribot? m-a întrebat ea. 

Am răspuns „da” şi am arătat înspre nenorocitul spilcuit 
care stătea lângă Mickey Sherman. 

La drept vorbind, Alfred Brinkley arăta foarte diferit faţă 
de ultima dată când îl văzusem. Se rotunjise la faţă şi 
privirea rătăcitoare i se liniştise. Tuns şi bărbierit, arăta cu 
şase ani mai tânăr decât atunci când mărturisise comiterea 
omorurilor de pe Del Norte. 

Era înspăimântător să vezi că arăta inofensiv, ca un văr 
simpatic, un om cu totul obişnuit. 

Yuki se întoarse spre mine, rotindu-se pe tocurile 
ascuţite, şi mă întrebă: 

— Aţi fost surprinsă când acuzatul a sunat la uşa 
dumneavoastră? 

— De fapt, am fost chiar uluită, dar când m-a strigat la 
fereastră şi mi-a cerut să cobor să-l arestez, eram 
pregătită. 

— Şi ce aţi făcut? 

— l-am luat arma, i-am pus cătuşele şi am chemat 


întăriri. Eu şi locotenentul Warren Jacobi l-am dus la secţia 
de poliţie unde domnul Brinkley a fost luat în custodie şi 
interogat. 

— L-aţi citit drepturile domnului Brinkley? 

— Da, în faţa uşii clădirii mele şi apoi din nou la sediu. 

— Părea să înţeleagă ceea ce îi spuneţi? 

— Da. l-am făcut un test rapid să-i evaluez starea 
mintală şi să mă asigur că ştia cum îl cheamă, unde se află 
şi ce făcuse. A renunţat în scris la drepturile sale şi mi-a 
spus din nou că el îi împuşcase şi îi ucise pe oamenii aceia 
de pe Del Norte. 

— Vi s-a părut că era sănătos mintal? 

— Da. Era agitat şi neîngrijit, dar mie şi locotenentului 
Jacobi ni s-a părut că era lucid şi conştient, ceea ce, după 
mine, înseamnă că era în toate minţile. 

— Mulţumesc, sergent Boxer, zise Yuki. Martorul vă 
aparţine. 

Ochii juraţilor se îndreptară spre bărbatul cu un aer 
distins aşezat lângă Alfred Brinkley. Mickey Sherman se 
ridică, îşi încheie nasturele din mijloc al costumului său 
gri-cărbune şi-mi zâmbi fermecător, zicând: 

— Bună, Lindsay. 


Capitolul 78 


Cu câteva luni în urmă fusesem acuzată de folosirea 
excesivă a forţei şi ucidere din culpă şi mă bazasem pe 
Mickey să mă apere. Mă sfătuise cum să depun mărturie, 
cum să mă îmbrac şi ce ton să folosesc. Şi nu m-a 
dezamăgit. 

Dacă nu ar fi fost Mickey, nu ştiu ce aş fi făcut acum, 
dar, cu siguranţă, n-aş mai fi lucrat în poliţie. 

Am simţit un val de duioşie pentru omul care fusese 
cândva eroul meu, dar am ridicat un scut în faţa 
farmecului său malefic şi m-am concentrat asupra 
imaginilor care-mi rămăseseră  întipărite în minte. 
Băieţelul care murise în spital. Claire strângându-mi mâna 
şi întrebând de fiul ei, convinsă că va muri. 

Clientul lui Sherman era vinovat de toate astea. 

— Sergent Boxer, începu Sherman, se întâmplă destul 
de rar ca un criminal să meargă acasă la un ofiţer de 
poliţie şi să se predea, nu-i aşa? 

— Aşa e. 

— Şi e adevărat că Fred Brinkley a vrut să se predea 
dumitale personal? 

— Asta mi-a spus el. 

— Îl cunoşteai pe domnul Brinkley? 

— Nu, nu-l cunoşteam. 

— Şi atunci de ce ţi-a cerut domnul Brinkley să-l 
arestezi? 

— Mi-a spus că m-a văzut la televizor cerând informaţii 
despre ucigaşul de pe feribot şi că el a înţeles că trebuia să 
vină la mine acasă. 

— Cum a aflat unde locuieşti? 

— A zis că s-a dus la o bibliotecă şi a folosit un 
computer. Mi-a luat adresa de pe internet. 

— Ai mărturisit că l-ai dezarmat pe domnul Brinkley. I-ai 
luat arma, nu-i aşa? 

— Da. 


— Aceeaşi armă pe care a folosit-o pentru împuşcături? 

— Da. 

— Şi a adus la uşa ta o confesiune scrisă, aşa e? 

— Da. 

— Deci să ne lămurim, zise Mickey, clientul meu a auzit 
apelul public pe care tu l-ai făcut la televizor şi l-a 
interpretat ca pe un apel adresat lui personal. Ţi-a căutat 
numele pe Google şi s-a prezentat la uşa ta ca şi cum ai fi 
comandat o livrare la domiciliu. Şi avea încă asupra sa 
arma pe care o folosise să ucidă patru oameni. 

— Obiecţie, onorată instanţă. Il conduce pe martor spre 
concluziile sale, zise Yuki. 

— Se respinge, dar vă rog să treceţi la subiect, domnule 
Sherman. 

— Da, onorată instanţă. 

Mickey se îndreptă spre mine şi mă privi intens cu ochii 
săi căprui, spunându-mi parcă: „Poţi să ai încredere în 
mine”. 

— Uite unde vreau să ajung, domnişoară sergent. Eşti de 
acord cu mine că nu e doar neobişnuit, ci pur şi simplu o 
nebunie, ca un criminal să păstreze arma crimei şi s-o 
aducă acasă la un poliţist de la Omoruri? 

— E neobişnuit, aşa e. 

— Domnişoară sergent, l-ai întrebat pe domnul Brinkley 
de ce i-a împuşcat pe acei oameni? 

— Da. 

— Şi ce a zis? 

Am vrut să rămân fermă pe poziţie, să refuz să răspund 
la întrebarea lui Mickey Sherman, dar asta nu era o 
opţiune. 

— A zis că a făcut-o pentru că vocile l-au pus să o facă. 

— Vocile din capul său? 

— Din câte am înţeles eu din declaraţia sa, da. 

Mickey îmi zâmbi de parcă ar fi zis: „Oh, da. E o zi bună 
pentru apărare11. 

— Asta e tot. Mersi mult, Lindsay. 


Capitolul 79 


Eu şi Yuki stăteam faţă în faţă la o masă de lângă uşă în 
restaurantul  Macbain's. Yuki arăta mai mult decât 
îngrijorată. Arăta de parcă s-ar fi simţit teribil de vinovată 
pentru cele întâmplate. 

— Ar fi trebuit să revin cu întrebări, zise Yuki după ce 
am comandat. Locul era pur şi simplu ticsit de avocaţi şi 
clienţi de-ai acestora, de poliţişti şi de tot felul de angajaţi 
de la tribunal. Yuki fu nevoită să ridice tonul ca să se facă 
auzită deasupra vacarmului. Ar fi trebuit să te întreb la ce 
te-ai gândit când Brinkley ţi-a vorbit despre voci. 

— Cui îi pasă ce am crezut eu? N-are nicio importanţă. 

— Ba are. Yuki îşi trecu mâinile prin păr. „Sergent 
Boxer, ce aţi crezut când domnul Brinkley v-a spus că a 
auzit voci care-l îndemnau să ucidă?” 

Am ridicat din umeri. 

— Haide, Lindsay. Ai fi zis că te-ai gândit că îşi pregătea 
deja pledoaria bazată pe lipsă de discernământ. 

— Yuki, nu se poate să-ţi iasă toate cum vrei. Faci o 
treabă de nota zece. Serios. 

Yuki pufni, neîncrezătoare. 

— Mickey reuşeşte să întoarcă fiecare aspect negativ în 
avantajul său. „Clientul meu a omorât patru oameni fără 
niciun motiv? înseamnă că e nebun, nu?” 

— Asta e tot ce are. Uite ce e, Brinkley mi s-a pămt 
raţional şi am spus asta. Juriul nu va crede că Brinkley a 
auzit voci. 

— Mda. Yuki făcu bucățele şerveţelul de hârtie. Mă 
întreb ce i-a spus Marciei Clark!'5 prietena sa cea mai bună 
înainte ca juriul să-l găsească pe OJ. Simpson 
„nevinovat”? „Nu-ţi fă griji, Marcia, nimănui n-o să-i pese 
de mănuşa!f aia.” 

'5 Unul dintre avocaţii acuzării în cazul împotriva lui O.J. Simpson 
(n. tr.). 


16 Este vorba despre o mănuşă neagră de piele găsită la locul crimei 
şi care a fost discreditată ca probă de către apărare, (n. tr.). 


M-am lăsat pe spate în scaun în timp ce Syd ne aduse 
hamburgerii şi mormanele de cartofi prăjiţi. 

— Hei, am zis eu, l-am văzut pe Mickey pe treptele 
tribunalului, asaltat de reporteri. Mai ştii cât ne-a plăcut 
cum a vrăjit presa vara trecută? Acum mă gândesc: „Ce 
nemernic eşti!” 

Yuki nu râse. 

Am apucat-o de încheietura mâinii. 

— Yuki, toată lumea poate să vadă că eşti deşteaptă, 
stăpână pe caz şi, mai presus de otice, ai dreptatea de 
partea ta. 

— Bine, bine, făcu ea. Gata cu văicăreala. Mulţumesc că 
ai depus mărturie. Mulţumesc pentru sprijin. 

— Fă-mi o favoare, dragă. 

— Hmmm? 

— Bagă nişte calorii în stomac şi ai un pic de încredere 
în tine însăţi. 

Yuki ridică hamburgerul, apoi îl puse înapoi în farfurie 
fără să fi muşcat din el. 

— Ştii care e problema mea, Linds? Am făcut o greşeală. 
Intr-un caz ca acesta, nu ai voie să faci greşeli. Nici măcar 
una. Şi, pentru prima dată, chiar înţeleg că aş putea 
pierde. 


Capitolul 80 


— Tocmai a sunat Macklin, ne-a informat Jacobi după ce 
m-am întors la sediu, în timp ce îl însoţeam împreună cu 
Conklin în biroul lui. Un copil a fost răpit de pe o stradă 
din Los Angeles în urmă cu trei ore. Un băieţel. Din ce am 
aflat reiese că era un fel de geniu al matematicii. 

Nici măcar nu m-am aşezat. 

L-am bombardat cu întrebări pe Jacobi: Copilul fusese 
răpit de cineva într-o dubiţă neagră? Se găsiseră dovezi la 
locul faptei? Un număr de înmatriculare, o descriere - 
ceva? Fuseseră verificaţi părinţii copilului? Primiseră 
aceştia veşti de la răpitori? Intr-un cuvânt, semăna răpirea 
aceasta cu cea a lui Madison Tyler? 

— Boxer, domoleşte-ţi entuziasmul, te rog, mă atenţionă 
Jacobi, îndesând rămăşiţele unui hamburger cu brânză în 
coşul de gunoi. Vă voi spune totul, până la ultimul detaliu. 

— Păi dă-i zor, atunci, am zis eu, râzând. M-am aşezat şi 
m-am aplecat în faţă, punându-mi coatele pe birou în timp 
ce Jacobi ne punea la curent. 

— Părinţii erau în casă şi puştiul se juca în curtea din 
spate, începu Jacobi. Mama a auzit un scârţâit de frâne. 
Vorbea la telefon şi, când s-a uitat pe fereastră, în stradă, 
a văzut o dubiţă neagră luând colţul în viteză. Nu a dat 
prea multă importanţă faptului. Peste câteva minute s-a 
uitat în curte şi şi-a dat seama că băiatul dispăruse. 

— Să fi mers copilul în curtea din faţă? întrebă Conklin. 

— Se poate. Poarta era deschisă. Puştiul putea s-o 
deschidă singur - doar e deştept - sau poate a deschis-o 
altcineva. Poliţia din Los Angeles l-a dat dispărut pe toate 
canalele de televiziune şi în presă, dar tatăl, nedorind să 
rişte, a chemat FBl-ul. 

Jacobi împinse spre mine un fax cu antetul FBl-ului. A 
doua pagină era o fotografie cu un băieţel adorabil - ochi 
mari şi rotunzi, gropiţe, o dulceaţă. 

— Numele băiatului e Charles Ray, în vârstă de şase ani. 


Poliţia din Los Angeles a făcut o analiză a urmelor de 
cauciuc din faţa casei lui Ray şi se potrivesc modelului cu 
care e echipat un tip mai nou de-dubiţă de la Honda. 
Acestea fiind spuse, nu avem nicio dovadă că vehicululnar 
fi fost implicat în răpire. Nu au putut lua amprente clare 
de pe poarta de la intrare. 

— Copilul avea o bonă? am întrebat. 

— Da. Briana Keamy. Era la dentist când Charlie a fost 
răpit. Alibiul ei a fost confirmat. Probabilitatea e destul de 
scăzută, Boxer. Se poate ca persoanele care au răpit-o pe 
Madison să fie implicate, se poate să nu fie. 

— Ar trebui să stăm de vorbă cu părinţii, propuse 
Conklin. 

— N-aş putea să vă opresc pe voi doi nici dacă aş vrea, 
zise Jacobi. Sunteţi ca doi pitbulli. 

Jacobi mai împinse alte două foi spre partea noastră de 
birou - bilete de avion printate pe numele meu şi al lui 
Conklin, San Francisco-L.AX!”, dus-întors. 

— Fiţi atenţi, zise Jacobi, până nu avem informaţii care 
să dovedească contrariul, vom trata răpirea acestui băiat 
ca parte a cazului Tyler, deci îi veţi da raportul 
locotenentului Macklin. Şi ţineţi-mă la curent. Jacobi se 
uită la ceas. E două şi un sfert. Puteţi ajunge în Los 
Angeles pe la ora patru şi ceva. 


17 Codul de identificare al Aeroportului Internaţional Los Angeles (n. 
tr.). 


Capitolul 81 


Câteva maşini de poliţie erau parcate pe strada cu o 
singură bandă din faţa casei de lemn în care locuia familia 
Ray. Era una dintre cele câteva zeci de locuinţe similare 
care se înghesuiau una într-alta, de o parte şi de alta a 
străzii. 

Nişte poliţişti discutau pe trotuar. Ne salutară în 
momentul în care le-am arătat insignele. 

— Mama băiatului e acasă, ne informă unul dintre ei. 

Eileen Ray ne deschise. Era o femeie de rasă albă, în jiu 
de treizeci de ani, 1,80 metri, însărcinată cam în opt luni şi 
arăta teribil, teribil de vulnerabilă. Avea părul negru 
strâns în coadă şi faţa roşie şi iritată de la plâns. 

M-am prezentat pe mine şi apoi pe Conklin, iar doamna 
Ray ne-a invitat înăuntru unde un tehnician de la FBI 
instala un microfon în telefon. 

— Cei de la poliţie au fost... grozavi şi vă suntem foarte 
recunoscători, ne spuse doamna Ray indicându-ne o 
canapea şi un scaun pe care să ne aşezăm. 

Sufrageria era ticsită de dulapuri pictate, coşuri, căsuțe 
pentru păsări, flori uscate şi cutii de carton pliate, aşezate 
în teanc pe podea, lângă masa de bucătărie. Parfumul 
pătrunzător de levănţică venea să completeze impresia de 
magazin de cadouri pe care ţi-o dădea reşedinţa Ray. 

— Lucrăm la domiciliu, preciză doamna Ray, răspunzând 
unei întrebări nerostite. Prin site-ul ebay. 

— Unde e soţul dumneavoastră acum? 

— Scotty şi un agent FBI dau o tură prin împrejurimi, 
împreună cu Briana, răspunse ea. Soţul meu speră că-l va 
găsi pe Charlie rătăcind pe undeva, pierdut. Charlie 
trebuie să fie speriat de moarte, plânse Eileen Ray. 
Dumnezeule, cine ştie prin ce-o fi trecând! Cine l-ar fi 
putut răpi? se întrebă ea cu o voce frântă. Şi de ce? 

Nici eu, nici Conklin nu aveam răspunsuri, dar am 
asaltat-o cu întrebări pe doamna Ray - în legătură cu 


deplasările sale, relaţia cu soţul ei şi de ce poarta de la 
curte era deschisă. 

Şi am întrebat-o dacă cineva - rudă, prieten sau străin - 
i-a acordat lui Charlie o atenţie excesivă, nelalocul ei. 

Nimic din ce ne-a spus nu ne-a luminat. 

Fileen Ray mototolea o batistă în mâini când Scott Ray 
se întoarse acasă cu agentul FBI şi cu dădaca, o tânără cu 
faţă de copil, o adolescentă încă. 

Eu şi Conklin ne-am despărţit. Conklin îl interoga pe 
Scott în dormitorul băiatului, iar eu vorbeam cu Briana în 
bucătărie. Spre deosebire de bonele de provenienţă 
europeană de la Westwood Registry, Briana Keamy făcea 
parte dintr-o a doua generaţie de americani, o fată din 
partea locului care locuia la trei străzi distanţă şi care avea 
grijă de Charlie fiind plătită cu ora. 

Cu alte cuvinte, Briana era dădacă. 

Briana plânse cu suspine adânci, înduioşătoare, când am 
început să o întreb despre prietenii ei, despre iubit şi dacă 
cineva s-a interesat de familia Ray şi de obiceiurile 
acestora. 

Eu şi Conklin ne-am închis în cele din urmă carneţelele 
şi ne-am luat rămas-bun, părăsind căsuţa primitoare 
tocmai când lumânările electrice din ferestre se aprindeau. 

— Fata aia nu a avut nicio legătură cu răpirea copilului, 
am zis. 

— Nici soţul nu mi-a trezit vreo suspiciune, îmi spuse 
partenerul meu. Pare un caz clasic de pedofil care atrage 
copilul în maşină. 

— Da. E prea al naibii de uşor să furi un copil. Un 
pervers zice: „Vrei să-mi vezi căţeluşul? 44 Copilaşul 
merge clătinându-se până la el. Perversul îl apucă, îl trage 
în maşină şi porneşte. Niciun martor. Nicio dovadă. Şi 
acum lunga aşteptare lângă un telefon... care nu mai sună. 


Capitolul 82 


Băieţelul de şase ani, Charlie Ray, fusese răpit cu mai 
bine de şapte ore în urmă şi răpitorii nu îi sunaseră încă pe 
părinţi. Soții Ray, spre deosebire de familia Tyler, aveau o 
situaţie materială şi socială care nu te ducea cu gândul la o 
răpire pentru recompensă. 

Şi asta nu era bine. 

Eram în biroul căpitanului Jimenez cu agentul FBI David 
Stanford care ne prezenta pe scurt informaţiile despre caz. 
Stanford era un bărbat cu ochi albaştri şi cu o coadă de cal 
aproape căruntă, care lucrase sub acoperire la un alt caz 
înainte de a fi solicitat pentru acesta. 

Am luat un fluturaş din teancul de pe biroul căpitanului 
şi am studiat ochii perfect rotunzi ai lui Charlie Ray, dinţii 
de lapte şi buclele negre tunse scurt. 

Urma oare ca trupul lui să fie găsit, peste câteva 
săptămâni sau luni, la o groapă de gunoi sau într-un 
mormânt improvizat, sau avea să fie adus la țărm după o 
furtună? 

Când şedinţa se încheie, l-am sunat pe Macklin şi l-am 
pus la curent. Apoi agentul Stanford ne conduse cu maşina 
la aeroport. leşind de pe autostradă, Stanford sugeră să ne 
oprim la un pahar la hotelul Marriott de lângă aeroport 
înainte de decolare. Voia să-i spunem tot ce ştiam despre 
Madison Tyler şi despre răpirea ei. 

Personal, eram pregătită să beau un pahar. Chiar două. 

Localul Latitude 33 avea un bar şi un restaurant. La o 
bere şi nişte alune, am discutat despre Madison şi apoi 
Stanford ne-a povestit despre un caz îngrozitor de răpire 
de copii la care lucrase cu câteva luni în urmă. 

O fetiţă de zece ani fusese înhăţată de pe stradă când se 
întorcea acasă de la şcoală. Fusese găsită douăzeci şi 
patru de ore mai târziu, violată şi strangulată, abandonată 
pe altarul unei biserici cu mâinile împreunate ca la 
rugăciune. Criminalul nu a fost prins. 


— Cât de des sunt salvaţi copiii răpiți? am întrebat eu. 

— De cele mai multe ori copiii sunt răpiți de membri ai 
familiei. În acele cazuri copilul e, de obicei, adus înapoi viu 
şi nevătămat. Când răpitorul e un străin, rata de 
recuperare e cam de cincizeci la sută. Poate că e doar o 
pasiune sau o obsesie de-a mea, zise Stanford cu o voce 
încordată, dar eu chiar cred că lumea e cu atât mai sigură 
pentru cei trei copii ai mei cu cât arestez mai mulţi 
agresori sexuali. 


Capitolul 83 


— N-aţi vrea să rămâneţi să luăm cina împreună? 
propuse Stanford. 

Chelnerul aduse meniurile la masă. Am acceptat oferta 
lui Stanford tocmai când zborul de la ora opt către San 
Francisco decola fără noi. 

Agentul comandă o sticlă de pinot gris, iar eu şi Conklin 
i-am povestit ce ştiam despre răpirea şi uciderea Paolei 
Ricci. 

— Sinceră să fiu, ne-am împotmolit, i-am mărturisit lui 
Stanford. Piste care nu duc nicăieri dau naştere la alte 
piste care nu duc nicăieri. Suntem cam la a cincisprezecea 
generaţie. 

Sosiră fripturile şi Stanford mai comandă o sticlă vin. Şi 
pentru prima dată în acea zi lungă, m-am relaxat în sfârşit, 
bucurându-mă de companie şi de şansa de a schimba idei 
în timp ce ascultam acordurile muzicii country care 
pluteau înspre noi de la formaţia localului. 

Începeam de asemenea să conştientizez prezenţa 
picioarelor lungi ale lui Conklin lângă ale mele, sub masă, 
jacheta lui maro din piele întoarsă care se freca de braţul 
meu, cadenţa de acum familiară a vocii sale şi vinul 
alunecându-mi uşor pe gât în timp ce seara se pierdea în 
noapte. 

Pe la nouă şi un sfert, Dave Stanford plăti nota, ne 
promise că ne anunţă când lista apelurilor telefonice ale 
familiei Ray va fi predată şi că ne va da de ştire despre 
orice informaţie care ne-ar fi putut ajuta cu cazul 
Ricci/Tyler. 

Am ratat încă un zbor spre San Francisco în timp ce eu 
şi Rich ne-am luat la revedere de la Stanford pregătindu-ne 
pentru o oră de aşteptare în faţa porţii companiei United 
Airlines. 

Aproape că ieşiserăm pe uşă când forma ţia abordă ceva 
din repertoriul lui Kenny Chesney şi solista îi invita pe 


clienţi la dans. 

Mulțimea din bar era formată din călători tineri, 
obişnuiţi cu deplasările, şi din angajaţi ai liniilor aeriene 
care începură să se prindă în dans: o nouă versiune de 
Electric Slide!t. 

Rich zâmbi şi îmi zise: 

— Vrei să ne prostim şi noi cu ei? 

I-am întors zâmbetul. 

— La naiba, de ce nu? 

L-am lăsat pe Rich sămnă conducă spre ringul de dans şi 
spre distracţie, mişcându-ne pe ritmul rapid al muzicii, 
ciocnindu-ne de străini veseli şi, mai ales, râzând. 

Trecuse ceva vreme de când nu mai râsesem ţinându-mă 
cu mâinile de burtă şi era grozav. 

Când se termină melodia, cântăreaţa desprinse 
microfonul din stativ, se linse pe buze şi îl acompanie pe 
tipul de la pianul electric care interpreta Lyin 'Eyes!*. 

Se formară perechi. Când Rich îşi întinse braţele, m-am 
apropiat. Doamne Dumnezeule, ce bine era să mă ţină 
Richie Conklin în braţe! 

Camera se învârtea în jurul meu, aşa că am închis ochii 
şi l-am ţinut strâns. Spaţiul dintre noi se micşorase pentru 
că micul ring de dans devenise neîncăpător. M-am ridicat 
chiar pe vârfuri ca să-mi odihnesc capul pe umărul lui, iar 
el mă strânse mai tare. 

Când muzica se opri, Rich zise: 

— Hei, chiar nu vreau să merg la aeroport. Dar tu? 

Îmi amintesc că am zis că se putea spune că, la acea oră 
târzie, după o zi lungă de lucru, şi după ce, apropo, 
băusem o tonă de vin, aveam destule motive întemeiate de 
a petrece noaptea în Los Angeles. 

Totuşi, începusem să am îndoieli când i-am înmânat 
cartea de credit recepţionerului de la Marriott LAX, dar 
mi-am spus că toate astea nu însemnau nimic. Nu aveam 
să fac nimic altceva decât să merg la mine în cameră şi să 


18 Un dans pe patru rânduri coreografiat pentru un cântec celebru 
al anilor 1970, Electric Boogie (n. tr.). 
19 În traducere, Ochii mincinoşi, melodie a trupei Eagles (n. tr.). 


dorm. Atât. 

Eu şi Rich am stat fiecare în alt colţ al liftului, despărțiți 
de un cuplu cu un aer obosit, în timp ce cabina silenţioasă 
urcă încet cele zece etaje. Nu-mi plăcea să recunosc, dar 
tânjeam să fiu în braţele lui. 

— Noapte bună, Rich, i-am urat când am ieşit din lift. 
Apoi m-am întors cu spatele la el şi am introdus cartela de 
acces în încuietoare, conştientă că şi el făcea acelaşi lucru 
la o uşă de vizavi. 

— Pe mâine-dimineaţă, Lindsay. 

— Desigur. Somn uşor, Richie. 

Beculeţul verde se aprinse şi mânerul uşii se deschise 
sub apăsarea mâinii mele. 


Capitolul 84 


Am închis uşa camerei şi am tras zăvorul, cu mintea 
tulburată de dorinţă, uşurare şi regret. M-am dezbrăcat şi, 
peste un minut, sângele îmi pulsa în iâmple sub jetul 
fierbinte al duşului. 

Mi-am şters apoi pielea curată, de un rozaliu aprins cu 
prosoape pluşate şi mi-am uscat părul. Am şters aburul de 
pe oglinda de deasupra chiuvetei şi mi-am studiat trupul 
gol. Arătam încă bine, tânără, atrăgătoare. Sânii îmi erau 
fermi, abdomenul plat şi părul blond cenuşiu îmi cădea în 
valuri până mai jos de umeri. 

De ce nu mă sunase Joe? 

M-am înfăşurat într-un halat alb de baie, m-am dus în 
dormitor şi mi-am verificat căsuţa vocală a telefonului. Era 
goală, la fel ca încăpăţânatul meu robot de acasă. 

Trecuseră şase zile de când îl văzusem pe Joe. 

Oare se terminase într-adevăr totul între noi? 

Aveam să-l mai revăd vreodată? De ce nu m-a mai 
căutat? 

Am tras draperiile, am împăturit cuvertura aurie şi am 
ajustat pernele. M-am întins pe pat ameţită de vin şi de 
căldura duşului. 

Cu ochii închişi, mi-am dat seama că imaginea lui Joe 
era înlocuită de alte fantezii. 

M-am întors înapoi în timp cu doar o jumătate de oră, 
când Rich mă ţinuse în braţe. Am retrăit clipa în care 
dansul trecuse dincolo de o experienţă plăcută, când i-am 
simţit bărbăţia tare lipită de mine, când mi-am pus mâinile 
în jurul gâtului său şi mi-am apăsat corpul de al lui. 

Nu e nimic rău în a avea aceste sentimente, mi-am spus. 
Eram doar un om, la fel şi el, şi amândoi reacţionam în 
mod natural la faptul că eram singuri împreună... 

O bătaie în uşă mă făcu să tresar. 

Imi sări inima în piept când bătaia se auzi din nou. 


Capitolul 85 


Mi-am strâns cordonul halatului şi am lipăit desculţă 
până la uşă. L-am văzut pe Rich Conklin pe vizor. Pe cap 
purta o cască de duş caraghioasă! s 

Râdeam în timp ce am tras zăvorul şi am deschis uşa cu 
o mână tremurândă. Conklin era îmbrăcat cu pantaloni, iar 
cămaşa albastră de bumbac îi era descheiată cam până la 
a treia coastă, în pumn strângea coada periuţei de dinţi de 
la hotel. O ţinea ca pe un steag alb. 

— Mă întrebam dacă nu ai nişte apă de gură, Lindsay. 
Am o groază de balsam în coşuleţul-cadou, dar nu şi apă de 
gură. 

Figura lui serioasă, în combinaţie cu cererea trăsnită şi 
cu casca de duş, mă amuză teribil. Am deschis larg uşa şi 
am zis: 

— Nici eu nu am primit apă de gură, dar cred că am în 
geantă. 

Uşa se închise în urma mea şi, aplecându-mă după 
geanta pe care o aruncasem pe podea, m-am împiedicat de 
un pantof. 

Rich mă apucă de cot ca să mă echilibreze şi iată-ne. 
Faţă-n faţă. Ameţiţi. Singuri într-o cameră de hotel din Los 
Angeles. M-am întins şi i-am scos casca. O şuviţă de păr 
castaniu-deschis îi căzu peste faţa superbă, iar el lăsă 
periuţa de dinţi să cadă pe podea. Apoi Rich îşi puse 
ambele braţe în jurul taliei mele şi mă trase înspre el. 

— Nu am decât o singură problemă cu acest aranjament 
de serviciu, zise el. Una mare. 

Rich se aplecă să mă sărute, iar eu mi-am dorit să o 
facă. Mâinile mele îi încolăciră din nou gâtul şi gura lui o 
găsi pe a mea. Primul nostru sărut declanşă o explozie 
chimică. 

M-am agăţat de Rich în timp ce el mă aşeza încet pe 
patul din camera discret luminată. Imi amintesc cum 
stăteam întinsă sub el, cu degetele împreunate, mâinile lui 


apăsându-le pe ale mele de pat, în timp ce el îmi rostea 
numele cu atâta tandrete, ah, cu atâta duioşie. 

— Am vrut să fim aşa, împreună, de dinainte ca tu să-mi 
ştii numele. 

— Ţi l-am ştiut dintotdeauna. 

Tânjeam după el şi aveam tot dreptul să cedez acestui 
impuls. Dar când tânărul şi frumosul meu partener îmi 
desfăcu halatul şi îmi atinse sânii cu buzele, o panică 
îndreptăţită mă lovi ca un fulger trăgând semnalul de 
alarmă în mintea mea. 

Fusese o idee proastă. Foarte proastă. 

M-am auzit şoptind: 

— Richie, nu. 

Mi-am strâns marginile halatului în timp ce Rich se 
rostogoli pe o parte, îmbujorat şi gâfâind, şi mă privi în 
ochi. 

— Îmi pare rău, îmi zise. 

— Nu, să nu-ți pară. l-am luat mâna şi am dus-o la 
obrazul meu, acoperindu-o cu a mea. Şi eu îmi doresc 
acest lucru la fel de mult ca tine. Dar suntem parteneri, 
Rich. Trebuie să ne purtăm de grijă unul altuia. Doar că... 
nu aşa. 

Oftă când i-am zis: 

— Nu putem să mai încercăm asta niciodată. 


Capitolul 86 


În dimineaţa fără soare de după întoarcerea noastră din 
Los Angeles băteam cu ciocănelul în uşa de la Westwood 
Registry. Conklin se afla lângă mine când un bărbat cu faţa 
rotundă deschise uşa. Avea cam cincizeci de ani, părul 
blond înspre cărunt şi ochi cenuşii şi limpezi care mă 
priveau plini de curiozitate din spatele ochelarilor fără 
rame, suspendaţi pe un nas ascuţit ca un plisc. 

Avusese oare ceva de-a face cu răpirea lui Madison 
Tyler? 

Ştia unde se află aceasta? 

I-am arătat insigna şi m-am prezentat pe mine şi pe 
partenerul meu. 

— Da, eu sunt Paul Renfrew, zise bărbatul de la uşă. 
Dumneavoastră sunteţi detectivii care au fost aici în urmă 
cu câteva zile? 

I-am răspuns că noi suntem şi că avem câteva întrebări 
despre Paola Ricci. 

Renfrew ne pofti înăuntru. L-am urmat pe bărbatul 
spilcuit, de-a lungul holului îngust, şi apoi pe uşa verde 
care fusese încuiată cu lacăt când o văzusem ultima oară. 

— Vă rog, luaţi loc, vă rog, ne invită Renfrew. 

Prin urmare, eu şi Conklin ne-am aşezat fiecare pe una 
din cele două canapele micuţe care se uneau în unul dintre 
colţurile biroului confortabil al lui Renfrew în timp ce 
acesta îşi trase un scaun. 

— Presupun că vreţi să ştiţi unde eram când a fost răpită 
Paola, zise Renfrew. 

— Ar fi un început, aprobă Conklin. Arăta obosit. Cred că 
amândoi arătam aşa. 

Renfrew scoase un carneţel îngust din buzunarul de la 
piept, un fel de agendă subţire din perioada anterioară 
apariţiei computerelor de buzunar. Fără să fie întrebat, ne 
dădu un scurt raport verbal despre întâlnirile sale la nord 
de San Francisco din ziua morţii Paolei, din cea de dinainte 


şi din cea de după, şi numele potenţialilor clienţi cu care 
se întâlnise. 

— Pot să vă fac o fotocopie după asta, se oferi el. 

Pe o scară de la unu la zece, zece fiind o alarmă de 
gradul zero, indicatorul din stomacul meu arăta şapte. 
Renfrew părea prea pregătit, părea că repetase prea bine. 

Am acceptat fotocopia lui Renfrew şi l-am întrebat unde 
se afla soţia sa în aceeaşi perioadă. 

— Călătoreşte „la pas” prin Germania şi Franţa, îmi 
spuse Renfrew. Nu am un itinerar exact deoarece îl 
stabileşte pe parcurs, dar o aştept să sosească acasă 
săptămâna viitoare. 

— Vă puteţi gândi la cineva care ar fi vrut să le facă rău 
Paolei sau lui Madison? l-am întrebat eu. 

— În niciun caz, ne asigură Renfrew. De fiecare dată 
când deschid televizoml văd un alt reportaj despre o 
răpire. E aproape ca o epidemie, zise el. Paola era o fată 
încântătoare şi moartea ei m-a afectat foarte mult. Toată 
lumea o iubea. Pe Madison nu am întâlnit-o decât o dată, 
continuă Renfrew. De ce i-ar face cineva ceva unui copil 
atât de adorabil? Pur şi simplu nu ştiu. Moartea ei eo 
tragedie cumplită. 

— Ce vă face să credeţi că Madison e moartă? am sărit 
eu. 

— Nu e? Am presupus doar... îmi pare rău, m-am înşelat. 

Chiar sper să o găsiţi în viaţă. 

Tocmai plecam de la Westwood Registry când 
administratorul agenţiei lui Renfrew, Mary Jordan, se 
ridică de la birou şi ne urmă până la uşă. 

Ajunşi în aerul rece şi umed, îmbibat de miros de peşte 
care venea de la piaţa din apropiere, Jordan îmi puse mâna 
pe braţ. 

— Vă rog, zise ea grăbită, duceţi-mă undeva unde putem 
vorbi. Am ceva să vă spun. 


Capitolul 87 


Cincisprezece minute mai târziu eram la sediu. Eu şi 
Conklin ne-am aşezat împreună cu Mary Jordan în cantina 
aglomerată şi posomorâtă. Mary îşi încleştă mâna pe cana 
de cafea fără a sorbi din ea. 

— După ce aţi plecat acum câteva zile, înainte ca domnul 
Renffew să se întoarcă din călătorie, am decis să fac nişte 
cercetări. Şi am găsit asta, ne spuse, scoțând din poşetă o 
foaie de contabilitate tipizată. E din Registru. Aşa îi spun 
ei. 

— Unde ai găsit asta, Mary? întrebă Conklin. 

— Am găsit cheia de la biroul privat al soţilor Renffew. 
Acolo ţin Registrul. 

Am sunat la biroul procurorului şi am dat de adjunctul 
procurorului districtual, doamna Kathy Valoy. l-am spus 
despre ce e vorba şi mi-a promis că va cobori într-un 
minut. 

Valoy era una dintre acele persoane care vorbesc serios 
când zic „într-un minut”. Îşi făcu apariţia în cantină, iar eu 
i-am făcut cunoştinţă cu Mary Jordan. 

— V-a cerut sergentul Boxer sau ofiţerul Conklin să 
sustrageţi aceste materiale? 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— Dacă v-a cerut cineva să furnizaţi aceste materiale, 
explică Valoy, ar însemna că sunteţi un informator al 
poliţiei şi va trebui să excludem ca probă registrul din care 
provin, în caz că se va ajunge la un proces. 

— Am făcut totul din proprie iniţiativă, îi spuse Jordan 
procurorului adjunct. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. 

Valoy zâmbi şi zise: 

— Lindsay, ar trebui să luăm prânzul împreună cândva. 

Îmi făcu semn cu mâna şi ieşi din cantină. 

I-am cerut lui Mary permisiunea să văd hârtia, iar ea mi- 
a înmânat un tabel cu câteva titluri pe primul rând: 
PLASAMENTE, CLIENŢI, PLĂŢI - toate intrările fiind 


datate în anul calendaristic curent. 

Lista plasamentelor era compusă din nume de femei, 
majoritatea străine. Numele clienţilor aveau în general un 
„domnul şi doamna” în faţă, iar plăţile înregistrate se 
ridicau la câteva mii de dolari fiecare. 

— Toate aceste fete au fost plasate la familiile astea în 
anul în curs? am întrebat. 

— Vă mai amintiţi, zise Mary, v-am povestit că o fată pe 
nume Helga, una dintre bonele agenţiei, a dispămt cu vreo 
opt luni în urmă, pe când aveau sediul în Boston? 

— Îmi amintesc. 

— Ei bine, am căutat-o în Registru. Aici e, zise ea, 
împungând pagina cu arătătorul. Helga Schmidt. Şi sunt 
trecuţi aici şi cei pentru care lucra. Penelope şi William 
Whitten. 

— Continuă, zise Conklin. 

— Registrele arată că soții Whitten au un copil pe nume 
Erica. E o minune a matematicii, rezolvă probleme de 
şcoală primară la doar patru ani. l-am căutat pe soţii 
Whitten pe internet şi am găsit acest interviu în Boston 
Globe. 

O altă foaie de hârtie apăru din poşeta lui Mary Jordan. 
Aceasta puse pe masă un articol de ziar, îl întoarse ca să-l 
putem citi şi apoi ne făcu rezumatul în timp ce noi îl 
parcurgeam: 

— Articolul a apărut în secţiunea de Viaţă şi Stil, din mai 
anul trecut. Domnul Whitten e somelier şi el şi soţia sa au 
fost intervievaţi acasă. Chiar aici, făcu Jordan indicând un 
paragraf de la sfârşitul articolului, domnul şi doamna 
Whitten îi spun reporterului că fiica lor Erica a plecat să 
locuiască cu sora doamnei Whitten în Anglia. Că a fost 
înscrisă la o şcoală privată. Şi asta mi se pare tare, tare 
ciudat, adăugă Jordan. De-a dreptul incredibil. 

Soții Whitten au angajat o bonă. Bona a plecat brusc şi 
soţii Whitten şi-au trimis fiica în Europa? Erica are doar 
patru ani! Soții Whitten îşi permit orice fel de guvernante 
sau de profesori particulari chiar aici. De ce să-şi trimită 
fetiţa de acasă? 


Eu şi Rich am schimbat o privire în timp ce Jordan 
continuă: 

— Poate că nu aş fi luat în seamă toată povestea, dacă 
nu ar fi intervenit moartea Paolei şi răpirea lui Maddy. Pur 
şi simplu nu cred că Erica Whitten trăieşte în Anglia. 
Credeţi că simt nebună? 

— Ştii ce cred eu, Mary? am zis. Cred că ai instinctul 
unui poliţist bun. 


Capitolul 88 


Jacobi tuşea convulsiv lângă mine. Aerul era albastru de 
la fumul nenorocitului de trabuc al lui Tracchio şi telefonul 
cu difuzor cârâia pe biroul acestuia. 

Eram în legătură telefonică cu casa familiei Whitten din 
Boston, apoi agentul FBI Dave Stanford reveni pe linie. 

— Soții Whitten sunt evident tulburaţi, zise el, dar am 
reuşit să scot de la ei întreaga poveste. Fiica lor cea mai 
mică, Erica, a fost răpită împreună cu bona ei, Helga 
Schmidt, cu opt luni în urmă. 

Asta să fie oare? în sfârşit, un fir care avea legătură cu 
cazul Ricci/Iyler? 

Dar dacă Erica fusese răpită cu opt luni în urmă, de ce 
nu au raportat soţii Whitten dispariţia ei la poliţie? 

— Nimeni nu a văzut când au fost răpite, continuă 
Stanford, dar soţii Whitten au găsit un bilet sub uşă la vreo 
oră după ce Erica şi Helga ar fi trebuit să ajungă acasă de 
la şcoală. Vreo şase fotografii au fost lăsate împreună cu 
biletul. 

— Era un bilet de răscumpărare? întrebă Macklin, 
stăpânindu-şi tremurul vocii. 

— Nu chiar. Aveţi un fax acolo? 

Tracchio îi dădu lui Stanford numărul de fax. Pe fundal 
se auzeau voci din casa familiei Whitten - un bărbat şi o 
femeie care se certau pe un ton scăzut, dar precipitat. 
Vocea femeii îl îndemna: 

— Haide, Bill. Spune-le. 

— Vi-l prezint tuturor pe Bill Whitten, zise Stanford. 

Bill Whitten ne salută şi Tracchio se prezentă pe el şi 
echipa la modul general. Frica şi furia îl sugrumau pe 
Whitten şi vocea lui suna ca un orăcăit strangulat. 

— Trebuie să înţelegeţi ce efect are asupra noastră ceea 
ce faceţi dumneavoastră, zise el. Ei ne-au spus că dacă 
sunăm la poliţie ne vor ucide fetiţa. Am putea avea 
microfoane în casă! S-ar putea să ne privească chiar acum. 


Înţelegeţi? 

Faxul din spatele biroului lui Tracchio scoase cu zgomot 
o foaie de hârtie în tăviţă. 

— Aşteptaţi o secundă, zise Tracchio, ridicând hârtia din 
fax. O puse pe birou ca s-o citim. 


ERICA E LA NOI. CONTACTAŢI AUTORITĂŢILE ŞI VA 
MURI. 

DACĂ SIMŢIM VREUN PERICOL, VA MURI. 

ŞI APOI ÎL VOM LUA PE RYAN. 

SAU PE KAYLA. SAU PE PATTY. 

PĂSTRAŢI TĂCEREA ŞI ERICA VA FI TEAFĂRĂ. VEŢI 
PRIMI O FOTOGRAFIE CU EA ÎN FIECARE AN. S-AR 
PUTEA SĂ PRIMIŢI CHIAR ŞI UN TELEFON. S-AR 
PUTEA CHIAR SĂ VINĂ ACASĂ. 

FIŢI DEŞTEPŢI. PĂSTRAŢI TĂCEREA. 

TOŢI COPIII VOŞTRI VOR TRĂI ŞI VĂ VOR MULŢUMI. 


Biletul era vechi de opt luni, dar limbajul plin de cruzime 
făcea ca groaza să devină palpabilă. Părea la fel de 
proaspăt ca şi cum răpirea abia se petrecuse. 

Şocul se întipărise pe feţele tuturor celor adunaţi în 
jurul biroului, dar Macklin fu cel care înşfăcă hârtia, 
strângând-o de parcă ar fi răsucit gâtul criminalului prin 
intermediul ei. 

Tracchio luă o a doua pagină din fax. 

— Pozele sunt neclare, îi spuse Tracchio lui Stanford. 

— Erica a fost fotografiată pe un fundal alb îmbrăcată cu 
hainele pe care le purta la momentul răpirii. Celelalte 
fotografii sunt instantanee cu copiii mai mari ai familiei 
Whitten, făcute la şcoală. Şi mai e una cu Kayla pozată 
prin geamul dormitorului ei. Vom trimite la analiză 
întregul pachet. 

Sigur, mă gândeam eu, vor încerca să colecteze 
amprente şi urme de pe plic şi de pe conţinutul acestuia, 
dar ceea ce Stanford nu spunea de faţă cu soţii Whitten 
era că ADN-ul şi datele fiecărui cadavru neidentificat din 
ţară vor fi comparate cu cele ale Helgăi Schmidt şi ale 


Ericăi Whitten. 

Nu exista nici cea mai mică îndoială în mintea mea că 
scrisoarea şi fotografiile erau un tertip menit să le câştige 
timp. Erica Whitten şi Helga Schmidt erau moarte 
amândouă. Dar ce câştigaseră răpitorii? Ce voiau? 

În faţa ochilor mi se derulau imagini cu fetiţe şi bone 
neajutorate, când îmi sună telefonul. Era inspectorul Paul 
Chi care-mi spuse: 

— Tocmai am primit un apel de urgenţă la birou. Cineva 
a fost atacat la Blakely Arms. 


Capitolul 89 


Eu şi Conklin am coborât din liftul de la Blakely Arms în 
holul mochetat de la etajiţi şase şi am văzut doi poliţişti 
stând puţin mai încolo, în faţa uşii apartametului 6G. L-am 
recunoscut pe ofiţerul Patrick Noonan care se pregătea să 
se transfere la Omoruri. 

— Ce s-a întâmplat aici, Noonan? 

— O afacere sângeroasă, sergente. Numele victimei e 
Ben Wyatt. Locuieşte în clădire de vreun an. 

Conklin ridică banda de semnalizare şi se aplecă pe sub 
ea, în timp ce Noonan continuă să vorbească. 

— Atacatorul a intrat pe uşă, îmi spuse Noonan. Fie uşa 
era deschisă, fie victima l-a lăsat să intre, fie infractorul 
avea cheie. 

— Cine a anunţat poliţia? 

— Femeia de vizavi. Virginia Howsam. H-o-w-s-a-m. 

Împreună cu Conklin am intrat în apartamentul mobilat 
în stil minimalist. Pe parchetul de stejar lustruit, o 
băltoacă întunecată înconjura capul bărbatului ca o aură 
de sânge. 

Era un bărbat de rasă neagră, de vreo treizeci de ani, cu 
o condiţie fizică excelentă, îmbrăcat cu pantaloni scurţi, cu 
un tricou gri şi cu pantofi de sport. Zăcea întins pe partea 
stângă lângă o bandă de alergare. 

M-am aplecat să mă uit mai bine. Avea ochii închişi şi 
respira cu greutate - dar era încă în viaţă. 

Paramedicii intrară cu un zăngănit, se îngrămădiră în 
jurul victimei, numărară până la trei şi-l ridicară pe targa 
cu roţi. 

Paramedicul care se afla în apropierea mea zise: 

— E inconştient. Îl ducem la San Francisco General. Vă 
daţi, vă rog, la o parte, doamnă sergent! Mulţumesc. 

Sirenele urlau pe Townsend Street în timp ce Charlie 
Clapper şi doi dintre criminaliştii săi intrară în sufrageria 
lui Wyatt şi traversară camera până la bandă. 


— I-a fost tăiată cureaua, zise Clapper, arătându-mi locul 
tăieturii „curate”, făcute parcă cu un cuţit ascuţit. Ai văzut 
victima? m-a întrebat. 

— Da. E în viaţă, Charlie. Cel puţin pentru moment. Se 
pare că a fost lovit puternic din spate. 

Ca şi în cazul lui Irene Wolkowski, instrumentul 
necunoscut folosit pentru a-i zdrobi craniul lui Ben Wyatt 
nu se afla în apartament. Şi, tot ca în cazul Wolkowski, 
aproape nimic de la locul crimei nu fusese deranjat. 

Fără nicio îndoială, exista o legătură între atacuri care 
făcea ca teroarea să fie ceva aproape la ordinea zilei în 
Blakely Arms. 

Care era legătura? Ce naiba se petrecea? 


Capitolul 90 


Vecina de yizavi a lui Ben Wyatt, Virginia Howsam, era o 
femeie între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani care lucra 
noaptea la un club din oraş. Ne spuse că Wyatt era broker 
şi că era un bărbat de treabă căruia niciun om normal la 
cap nu ar fi vrut să-i facă rău. 

I-am mulţumit domnişoarei Howsman pentru ajutor şi 
am luat-o pe scara de incendiu, gândindu-ne că poate cei 
care locuiau sub apartamentul lui Wyatt au auzit zgomote 
care să ne ajute să stabilim ora atacului. 

Conklin cobora scările în spatele meu când telefonul îmi 
sună la şold. Am întins mâna după el şi am văzut numărul 
lui Dave Stanford pe ecran. 

— Boxer la telefon. 

— Am veşti bune pentru tine. 

I-am făcut semn lui Conklin să-şi apropie urechea de 
telefon ca să auzim amândoi. 

— Ai veşti despre Erica Whitten? 

— Nu, dar m-am gândit că ţi-ar face plăcere să afli că 
Charlie Ray şi-a băut ciocolata caldă cu multă frişcă şi 
doarme acum în patul lui, chicoti Stanford. 

— Minunat, Dave! Ce s-a întâmplat? 

Stanford mi-a povestit că soţul unei femei depresive 
mărturisise. Copilul lor murise subit în somn în urmă cu 
câteva săptămâni. 

— Femeia care l-a luat pe Charlie era copleşită de 
durere, zise Stanford. Conducea pe stradă şi l-a văzut pe 
Charlie trăgând cu ochiul peste gard. A oprit şi l-a înhăţat. 

— E în custodia poliţiei? 

— Da, dar nu e ea persoana pe care o căutăm, Lindsay. 
N-are nicio legătură cu Erica Whitten sau cu Madison 
Tyler. Ia antidepresive sub supravegherea unui medic şi 
ieri a fost prima dată când a ieşit din casă de la moartea 
copilului. 

l-am mulţumit lui Stanford şi am închis telefonul. 


Conklin era lângă mine. M-am uitat în ochii lui şi le-am 
simţit văpaia. 

— Deci nu avem nimic, zise Rich. 

— Ba avem ceva, am zis, continuând să cobor scările. 
Avem un criminal în libertate în blestemata asta de clădire. 
În ceea ce o priveşte pe Madison Tyler, avem o altă pistă 
care nu duce nicăieri. 


Capitolul 91 


Mickey Sherman stătea lângă Alfred Brinkley la masa 
apărării, încercând să se facă înţeles de clientul său prin 
ceața indusă de medicamentele pe care le lua. Bietul 
găgăuţă era la fel de vioi ca o legumă. 

— Fred. Fred. Sherman îl scutură de umăr pe clientul 
său. Fred, astăzi începem să prezentăm cazul apărării, 
înţelegi? Deci o să chem martori care să garanteze pentru 
caracterul tău. 

Brinkley încuviinţă din cap. 

— O să-l chemi pe medicul meu să depună mărturie. 

— Exact. Doctorul Friedman va vorbi despre starea 
sănătăţii tale mintale, să nu te superi. E de partea ta. 

— Vreau să am ocazia să spun povestea din punctul meu 
de vedere. 

— Vom vedea. Încă nu ştiu dacă va fi nevoie să depui 
mărturie. 

Asistentul lui Mickey îi dădu un bilet prin care-l anunţa 
că toţi martorii erau prezenţi. Apoi aprodul rosti cu un glas 
puternic: 

— Ridicaţi-vă, vă rog, iar judecătorul intră în sala de 
judecată prin uşa din spatele podiumului. 

Juraţii intrară în şir indian şi se aşezară. 

Era a patra zi din procesul lui Alfred Brinkley şi şedinţa 
fu deschisă. 

— Domnule Sherman, zise judecătorul Moore, sunteţi 
pregătit cu primul martor? 

— Apărarea îl cheamă pe domnul Isaac Quintana. 

Quintana purta câteva rânduri de haine ciudate, dar 
privirea îi era limpede şi zâmbi când se aşeză în boxa 
martorilor. 

— Domnule Quintana, începu Sherman. 

— Spuneti-mi Ike, zise martorul. Toţi îmi spun aşa. 

— O să-ţi spun Ike, atunci, încuvinţă Mickey amabil. De 
unde îl cunoşti pe domnul Brinkley? 


— Am fost la Napa State împreună. 

— Aia nu e o universitate, nu-i aşa? zise Sherman, 
zâmbindu-i martorului şi zornăind monedele din buzunar. 

— Nu, e o casă de nebuni, răspunse Ike zâmbind larg. 

— E un spital de stat pentru bolnavi mintal, nu-i aşa? 

— Sigur. 

— Ştii de ce era Fred la Napa State? 

— Desigur. Era deprimat. Nu voia să mănânce. Nu voia 
să se ridice din pat. Avea coşmaruri teribile. Ştiţi, sora sa 
murise şi, când s-a internat la Napa, a fost pentru că nu 
mai voia să trăiască. 

— Ike, de unde ştiai că Fred era deprimat şi că avea 
tendinţe sinucigaşe? 

— Mi-a spus el. Şi ştiam că ia antidepresive. 

— Şi cât timp ai petrecut împreună cu Fred? 

— Vreo doi ani. 

— Te-ai înţeles bine cu el? 

— Oh, desigur. Era un tip tare drăguţ. De asta ştiu că nu 
a vrut să-i ucidă pe oamenii aceia de pe feribot... 

— Obiecţie!  Onorată instanță, n-are legătură cu 
întrebarea, strigă Yuki. Cer ca ultima afirmaţie a 
martorului să nu fie luată în considerare. 

— Se susţine. Din ordinul curţii. 

— Ike, zise Sherman pe un ton încurajator, a devenit 
vreodată Fred Brinkley violent în perioada pe care aţi 
petrecut-o împreună? 

— Doamne, nu. Cine v-a spus aşa ceva? Era foarte 
relaxat. E efectul medicamentelor. Iei o pastilă şi nu mai 
eşti chiar nebun. 


Capitolul 92 


Yuki se ridică de la masa acuzării şi-şi netezi cutele 
fustei cu dungi fine, gândindu-se că Quintana arăta ca o 
păpuşă din cârpe, cu zâmbetul lui trăsnit şi cu ţinuta care- 
ţi lăsa impresia că poartă pe el o întreagă piaţă de 
vechituri. 

Părea să facă o impresie bună. Juraţii zâmbeau, îl 
simpatizau şi-l simpatizau şi pe Brinkley prin asociere. 

— Domnule Quintana, începu Juki, de ce eraţi internat la 
Napa State? 

— Sufăr de tulburare  obsesiv-compulsivă. Nu e 
periculoasă sau ceva de genul ăsta. Doar că îmi ocupă tot 
timpul pentru că mereu colecţionez lucruri şi verific... 

— Vă mulţumesc, domnule Quintana. Şi sunteţi şi 
psihiatru? 

— Nu. Dar cunosc câţiva, cu siguranţă. 

Yuki zâmbi auzind chicotelile juriului. Ar fi fost dificil să 
demonteze mărturia lui Quintana fără să întoarcă juriul 
împotriva ei. 

— Cu ce vă ocupați, domnule Quintana? 

— Spăl vase la localul Jade Cafe de pe Bryant Street. 
Dacă vrei curăţenie, nu poţi găsi pe cineva mai bun la 
spălat vase decât o persoană cu tulburări obsesiv- 
compulsive. 

— Înţeleg ce vreţi să ziceţi, spuse Yuki în timp ce din 
public se auziră râsete. Aveţi studii medicale? 

— Nu. 

— Şi, în afară de ziua de azi, când l-aţi văzut ultima dată 
pe domnul Brinkley? 

— Acum vreo cincisprezece ani. A fost externat de la 
Napa cam prin 1988. 

— Nu l-aţi mai contactat de atunci? 

— Nu. 

— Deci nu aţi avea cum să ştiţi dacă şi-a făcut două 
lobotomii şi un transplant de inimă de când l-aţi văzut 


ultima dată? 

— Ha-ha, ce amuzant! Hm, e adevărat ce aţi spus? 

— Ce vreau să spun, domnule Quintana, e că băiatul de 
şaisprezece ani pe care dumneavoastră îl numiţi „un tip 
foarte drăguţ” se poate să se fi schimbat. Dumneavoastră 
sunteţi acelaşi de acum cincisprezece ani? 

— Păi, am mult mai multe lucruri adunate. 

Din public izbucniră hohote de râs; chiar şi juraţii 
chicoteau, un pic mai pe ascuns. Yuki zâmbi şi ea ca nu 
cumva să arate că, Doamne fereşte, nu avea simţul 
umorului. 

După ce se reinstaură liniştea, zise: 

— Când aţi spus că domnul Brinkley era nebun, asta era 
opinia dumneavoastră în calitate de prieten, nu? Nu voiaţi 
să spuneţi că acesta se încadra în definiţia legală a lipsei 
de discernământ? Că nu putea discerne între bine şi rău? 

— Nu. Nu mă pricep la aşa ceva. 

— Mulţumesc, domnule Quintana. Nu mai am alte 
întrebări. 


Capitolul 93 


Următorul martor al lui Sherman, doctoral Sandy 
Friedman, parcurse culoarul îndreptându-se spre boxa 
martorilor. Era un bun psihiatra, educat la Harvard. De 
fapt, chiar arăta ca un psihiatra, cu ochelarii lui de firmă, 
papionul de la Brooks Brothers şi aducând puţin cu Liam 
Neeson. 

— Domnule doctor Friedman, zise Sherman după ce 
martorul depuse jurământul şi se prezentă, aţi avut ocazia 
să-l consultaţi pe domnul Brinkley? 

— Da, de trei ori de când a fost arestat în vederea 
procesului. 

— l-aţi pus un diagnostic? 

— Da. După părerea mea, domnul Brinkley suferă de 
tulburare schizoafectivă. 

— Puteţi să ne spuneţi ce înseamnă asta? 

Friedman se lăsă în scaun pregătindu-şi răspunsul. Apoi 
explică: 

— Tulburarea schizoafectivă este o tulburare de gândire, 
dispoziţie sau comportament care implică elemente de 
schizofrenie paranoidă. Poate fi considerată un tip de 
tulburare bipolară. 

— „Bipolar” înseamnă  „maniaco-depresiv”? întrebă 
Sherman. 

— „Bipolar” înseamnă că persoanele care suferă de 
tulburare  schizoafectivă au urcuşuri şi  coborâşuri: 
disperare şi depresie - şi hiperactivitate sau manie, dar 
aceste persoane pot adesea să-şi ţină boala sub control o 
lungă perioadă de timp şi să se integreze mai mult sau mai 
puţin în societate. 

— E tipic să audă voci, domnule doctor? 

— Da, la mulţi dintre ei. Acesta e unul dintre aspectele 
schizoide ale bolii. 

— Voci amenințătoare? 

— Da. Friedman zâmbi. Aceasta e paranoia. 


— V-a mărturisit domnul Brinkley că el credea că 
oamenii de la televizor vorbesc cu el? 

— Da. Şi acesta e un simptom destul de comun al 
tulburării schizoafective - un exemplu al ruperii de 
realitate. Şi paranoia îl face să creadă că vocile i se 
adresează lui. 

— Puteţi să explicaţi, vă rog, la ce vă referiţi când 
spuneţi „rupere de realitate”? 

— Desigur. De la declanşarea bolii domnului Brinkley în 
adolescenţă, a existat tot timpul o deformare a felului în 
care acesta gândeşte şi acţionează, în felul în care-şi 
exprimă emoţiile. Şi, cel mai important, în felul în care 
percepe realitatea. Acesta e elementul psihotic - 
incapacitatea de a deosebi ce e real de ce e imaginar. 

— Vă multumesc, domnule doctor Friedman, zise 
Sherman. Revenind acum la evenimentele recente datorită 
cărora este judecat domnul Brinkley. Ce puteţi să ne 
spuneţi despre asta? 

— În cazul tulburării schizoafective, există de obicei un 
factor care cauzează  precipitarea comportamentului 
patologic. După părerea mea, în cazul domnului Brinkley 
acest factor a intervenit când a fost concediat. Pierderea 
rutinei, evacuarea ulterioară din apartament, toate acestea 
i-au agravat boala. 

— Inteleg. Domnule doctor, v-a vorbit domnul Brinkley 
despre împuşcăturile de pe feribot? 

— Am aflat în ultima noastră şedinţă de terapie că 
domnul Brinkley nu mai fusese pe o ambarcaţiune de la 
vârsta de şaisprezece ani, când sora lui a murit într-un 
accident de navigaţie. În ziua când a avut loc incidentul de 
pe feribot, a mai existat un alt factor agravant. Domnul 
Brinkley a văzut o barcă cu pânze. Şi asta a declanşat 
evenimentul. Pe înţelesul tuturor, asta l-a făcut să-şi iasă 
din pepeni. Nu mai putea să distingă între iluzie şi 
realitate. 

— V-a spus domnul Brinkley că auzea voci pe feribot? 

— Da, a zis că îl îndemnau să ucidă. Trebuie să înţelegeţi 
că Fred simte o mânie cumplită, ascunsă, în legătură cu 


moartea surorii sale şi asta s-a manifestat printr-o 
răbufnire de furie. Oamenii aceia de pe feribot nu erau 
reali pentru el. Erau doar un fundal pentru halucinaţiile 
lui. Vocile reprezentau realitatea lui şi singurul mod în 
care le putea opri era să se supună lor. 

— Domnule doctor Friedman, zise Sherman, atingându- 
şi buza de sus cu arătătorul, puteţi declara cu un grad 
rezonabil de certitudine că, atunci când domnul Brinkley a 
dat ascultare vocilor şi a împuşcat pasagerii de pe feribot, 
acesta nu putea distinge între bine şi rău? 

— Da. Bazându-mă pemiscuţiile pe care le-am avut cu 
domnul Brinkley şi pe cei douăzeci de ani de experienţă cu 
pacienţi cu deficienţe mintale grave, părerea mea este că, 
în momentul în care i-a împuşcat pe acei oameni, Alffed 
Brinkley suferea de o boală sau de o deficiență mintală 
care l-a împiedicat să distingă binele de rău. Sunt absolut 
convins de acest lucru. 


Capitolul 94 


David Hale împinse un bileţel spre Yuki - un buldog 
uriaş desenat cu o zgardă cu ţepi şi salivă picurându-i din 
bot. Intr-o bulă de dialog era scris: „Pe ei!” 

Yuki zâmbi gândindu-se la Len Parisi proţăpit în mijlocul 
sălii de judecată cu lambriuri de stejar, făcându-l ferfeniţă 
pe psihiatrul angajat de Mickey Sherman. 

Făcu un cerc în jurul desenului şi trase o linie dedesubt. 
Apoi se ridică şi începu să vorbească înainte de a ajunge la 
podium. 

— Domnule Friedman, sunteţi destul de cunoscut ca 
expert care depune mărturie în diverse cazuri, nu-i aşa? 

Friedman răspunse că, în ultimii douăzeci de ani, 
depusese mărturie şi de partea acuzării, şi de cea a 
apărării. 

— În acest caz, v-a angajat echipa apărării? 

— Da, aşa e. 

— Şi cu cât aţi fost plătit? 

Friedman se uită în sus la judecătorul Moore care-l privi 
la rândul său. 

— Vă rog să răspundeţi la întrebare, domnule doctor 
Friedman. 

— Am primit înjur de opt mii de dolari. 

— Opt mii de dolari. Aşa. Şi de cât timp îl trataţi pe 
domnul Brinkley? 

— Domnul Brinkley nu a fost, practic, pacientul meu. 

— Aha, făcu Yuki. Atunci, daţi-mi voie să vă întreb, 
puteţi să diagnosticaţi pe cineva care nu v-a fost pacient? 

— Am avut trei şedinţe cu domnul Brinkley în timpul 
cărora l-am supus şi la o serie de teste psihologice. Şi da, 
pot să-l evaluez pe domnul Brinkley fără să fi fost pacientul 
meu, i-o întoarse Friedman. 

— Deci, pe baza testelor şi a celor trei întâlniri, credeţi 
că acuzatul era incapabil să distingă binele de rău când a 
comis acele crime? 


— Corect. 

— Nu cumva i-aţi făcut o radiografie şi aţi găsit o 
tumoare care-i apasă pe o parte a creierului? 

— Nu, sigur că nu. 

— De unde ştim noi atunci că domnul Brinkley nu a 
minţit şi a „păcălit” testele ca să nu fie găsit vinovat de 
crimă? 

— Nu ar putea să facă>aşa ceva, zise Friedman. Vedeţi, 
întrebările testului sunt ca un detector de minciuni 
integrat. Sunt repetate în diverse variante şi, dacă 
răspunsurile sunt aceleaşi, pacientul spune adevărul. 

— Domnule doctor, dumneavoastră folosiţi acele teste 
pentru că nu aveţi cum să ştiţi sigur ce e în mintea 
pacientului, nu-i aşa? 

— Păi, concluziile se trag pe baza comportamentului. 

— Înţeleg. Domnule doctor Friedman, cunoaşteţi 
termenul legal de „conştiinţă vinovată”? 

— Da. Se referă la acţiunile pe care le poate întreprinde 
o persoană şi care ne arată că persoana respectivă e 
conştientă că faptele pe care le-a săvârşit sunt greşite. 

— Bine spus, domnule doctor, aprobă Yuki. Atunci, dacă 
cineva împuşcă cinci oameni şi apoi fuge, cum a făcut 
domnul Brinkley, nu indica asta o conştiinţă vinovată? Nu 
arată că domnul Brinkley ştia că făcuse un lucru greşit? 

— Uite ce e, domnişoară Castellano, o persoană în stare 
psihotică nu acţionează complet lipsit de logică. Oamenii 
de pe feribot strigau, se îndreptau spre el cu intenţia de a-l 
răni. A fugit. Majoritatea dintre noi ar fi fugit în acea 
situaţie. 

Yuki se uită pe furiş la David care dădu din cap în semn 
de încurajare. Îşi dorea ca acesta să-i transmită telepatic 
ceva cu care să-l prindă pe Friedman pentru că ea nu avea 
nicio idee. 

Dar apoi îi veni una. 

— Domnule doctor Friedman, instinctul dumneavoastră 
joacă vreun rol în evaluările pe care le faceţi? 

— Păi, desigur. Instinctul - sau intuiţia -, cum vreţi să-i 
spuneţi, se bazează şi pe multă experienţă. Aşa că, da, am 


apelat la instinct, dar şi la proceduri psihologice formale în 
evaluarea mea. 

— Şi aţi determinat dacă domnul Brinkley e sau nu 
periculos? 

— L-am examinat pe domnul Brinkley înainte şi după ce i 
s-a prescris Risperdal şi, în opinia mea, domnul Brinkley 
nu e periculos dacă ia medicamentele potrivite. 

Yuki îşi puse mâinile pe bara care delimita boxa 
martorilor, îl privi pe Friedman ţintă în ochi, ignorând tot 
şi pe toţi din sala de judecată. Vorbele îi izvorâră din frica 
pe care o simţea de fiecare dată când se uita la monstrul 
aşezat lângă Mickey Sherman: 

— Domnule doctor, dumneavoastră l-aţi examinat pe 
domnul Brinkley în spatele gratiilor. Gândiţi-vă ce v-ar 
spune instinctul în următoarele situaţii: V-aţi simţi în 
largul dumneavoastră să luaţi un taxi împreună cu domnul 
Brinkley? V-aţi simţi în siguranţă să luaţi cina la el acasă? 
Să luaţi liftul doar voi doi? 

Mickey Sherman sări în picioare. 

— Onorată instanţă, obiectez. Întrebările astea ar trebui 
scoase afară şi împuşcate. 

— Se susţine, bombăni judecătorul. 

— Am terminat cu acest martor, onorată instanţă, zise 
Yuki. 


Capitolul 95 


La ora opt şi treizeci de minute, în acea dimineaţă, 
Minam Devine luă maldărul de corespondenţă de pe 
servanta din hol şi îl duse pe masa unde luaul micul dejun. 

Cu o seară în urmă ea şi soţul ei de-abia se întorseseră 
acasă, în Pacific Heights, din croazieră: zece zile minunate 
pe Marea Mediterană, unde, din fericire, luaseră o pauză 
de la telefoane, televizor, ziare şi facturi. 

Ar fi vrut să se ţină departe de lumea reală cel puţin încă 
vreo două zile, să mai păstreze un pic aerul de vacanţă. 
Din păcate, nu prea se putea. 

Miriam făcu cafea la filtru, dezgheţă şi puse la cuptor 
chiflele cu scorţişoară şi pomi asaltul asupra 
corespondenţei, punând în teancuri cataloagele pe partea 
dreaptă a mesei, facturile pe stânga şi restul în faţa cănii 
ei de cafea. 

Când dădu peste plicul alb, simplu, adresat familiei 
Tyler, îl împinse la baza teancului din faţă şi-şi continuă 
treaba, scriind cecuri şi aruncând corespondența 
nesolicitată până când intră Jim în bucătărie. 

Soţul ei îşi bău cafeaua din picioare, zicând: 

— Dumnezeule! Nu vreau să merg la birou. Va fi 
groaznic chiar dacă nimeni nu ştie că sunt acolo. 

— O să fac chiftele la cină, iubitule. Preferatele tale. 

— Bine. Am şi eu măcar o bucurie la sfârşitul zilei. 

Jim Devine ieşi din casă şi închise uşa de la intrare în 
urma sa. Miriam termină cu sortatul corespondenţei, clăti 
vasele şi îi telefona fiicei sale înainte de a o suna şi pe 
vecina de vizavi, Elizabeth Tyler. 

— Liz, dragă, eu şi Jim tocmai ne-am întors aseară. Am 
un plic adresat vouă care a fost livrat aici din greşeală. 
Treci pe la mine să mai stăm la poveşti. 


Capitolul 96 


Eram împreună cu Conklin în camera de zi a familiei 
Tyler. Trecuseră doar cincisprezece minute de când vecina 
lor, Miriam Devine, le adusese biletul scris de mână de 
către răpitori. 

Avusese efectul emoţional al unei bombe nucleare 
asupra lui Elizabeth Tyler şi începea să aibă un efect 
similar asupra mea. 

Mi-am amintit că trecusem pe la casa familiei Devine în 
ziua răpirii. Era o casă în stil victorian, cu faţada de 
şindrilă, zugrăvită în crem, aproape identică cu cea a 
familiei Tyler, aflată vizavi de aceasta. Vorbisem cu 
menajera familiei, Guadalupe Perez. Ne spusese într-o 
engleză stricată că soţii Devine sunt plecaţi. 

Gu nouă zile în urmă nu mi-aş fi imaginat că Guadalupe 
Perez ar fi luat un plic care fusese strecurat pe sub uşă şi l- 
ar fi pus la grămadă cu restul corespondenţei soţilor 
Devine. 

Nimeni nu ar fi putut şti, dar tot mă simţeam tristă şi 
responsabilă. 

— Cât de bine îi cunoaşteţi pe soţii Devine? îl întrebă 
Conklin pe Henry Tyler, care mărşăluia furios în lungul şi- 
n latul camerei. Pe toţi pereţii şi în fiecare colţişor erau 
poze cu Madison - poze de când era doar un bebeluş, 
portrete de familie, instantanee de vacanţă. 

— Nu simt ei vinovaţii, bine? Nu soţii Devine au făcut 
asta! strigă Tyler. Madison nu mai e, strigă el, ţinându-se 
cu mâinile de cap în timp ce se preumbla. E prea târziu. 

Privirea mi-a căzut din nou pe dulăpior şi pe literele de 
tipar de pe hârtia albă pe care le puteam citi de la 
jumătate de metru. 


FIICA DUMNEAVOASTRĂ E LA NOI. 
DACA VEŢI CONTACTA AUTORITAŢILE VA MURI. 
DACA SIMŢIM VREUN PERICOL, VA MURI. 


ACUM MADISON E SĂNĂTOASĂ ŞI ÎN SIGURANŢĂ 
ŞI VA RĂMÂNE AŞA CÂT TIMP VEŢI PĂSTRA 
TĂCEREA. 

ACEASTĂ FOTOGRAFIE E DOAR CEA DINTÂI. VEŢI 
PRIMI O NOUĂ FOTOGRAFIE CU MADISON ÎN 
FIECARE AN. S-AR PUTEA SĂ PRIMIŢI UN TELEFON. 
S-AR PUTEA CHIAR SĂ VINĂ ACASĂ. 

FIŢI DEŞTEPŢI. PĂSTRAŢI TĂCEREA. 

ÎNTR-O BUNĂ ZI MADISON VĂ VA MULŢUMI. 


Fotografia cu Madison care însoțea biletul fusese 
tipărită la o imprimantă personală la aproximativ o oră de 
la momentul răpirii. Fata părea curată şi nevătămată şi 
purta haina albastră şi pantofii roşii. 

— Ar putea să ştie că nu am primit biletul? Ar putea să 
ştie că nu am vrut să-l sfidăm? 

— Nu ştiu, domnule Tyler, şi n-am cum să ghicesc... 
Elizabeth Tyler mă întrerupse şi venele gâtului i se umflară 
când se sili să vorbească. 

— Madison e cea mai inteligentă şi mai fericită fetiţă 
care poate să existe. Cântă cu vocea. Cântă la instrumente. 
Are un râs absolut minunat. Oare a fost violată? E legată 
poate de un pat într-o pivniţă? îi e foame şi frig? E rănită? 
Sau poate îngrozită? Ne strigă pe nume? Se întreabă de ce 
nu venim după ea? Sau a trecut de toate acestea şi e în 
siguranţă cu Dumnezeu? Doar la astea ne gândim, 
domnilor poliţişti. Trebuie să ştim ce s-a întâmplat cu fata 
noastră. Trebuie să vă străduiţi mai mult decât aţi crezut 
vreodată că puteţi, îmi spuse Elizabeth Tyler. Trebuie să o 
aduceţi pe Madison acasă. 


Capitolul 97 


Pe biroul meu se afla o pungă pentru dovezi cu biletul 
răpitorului aşezat în aşa fel încât eu şi Conklin puteam 
amândoi să-l citim. 


DACĂ VEŢI CONTACTA AUTORITĂŢILE, VA MURI. 
DACA SIMŢIM VREUN PERICOL, VA MURI. 


Eram încă zdruncinaţi de acele cuvinte şi nu puteam 
scăpa de sentimentul extrem de dureros că, lucrând la 
cazul Ricci/Iyler, se putea să fi cauzat moartea lui 
Madison. 

Când Dave Stanford sosi pe la prânz, am predat FBl-ului 
biletul răpitorului. Jacobi comandă o plăcintă de la Presto 
Pizza. Conklin trase un scaun pentru Stanford şi i-am 
arătat dosarele noastre. 

O oră mai târziu, tot nu aveam decât o singură pistă: 
soţii Whitten din Boston şi soţii Tyler din Pacific Heights 
aveau în comun agenţia Westwood Registry. 

Am împărţit între noi numele clienţilor pe care Mary 
Jordan le copiase din Registru şi ne-am apucat de dat 
telefoane. Când am aruncat ultima hârtiuţă în coşul de 
gunoi, eram gata de plecare. 

Conklin şi Macklin merseră cu Stanford cu maşina. Eu şi 
Jacobi am făcut pereche, fiind din nou parteneri pentru o 
zi. 

Era plăcut să văd mutra urâtă a lui Jacobi lângă mine, 
corpu-i greu revărsându-se din scaunul şoferului. 

— Scuză-mă că-ţi spun, da’ arăţi de parcă ai fi fost trasă 
pe roată, zise el. 

— Cazul ăsta blestemat mă înnebuneşte. Dar dacă tot ai 
adus vorba, Jacobi, am şi eu o curiozitate: [i-a trecut 
vreodată prin cap să mă minţi când arăt ca naiba? 

— Nu cred, nu. 

— Cred că ăsta e unul dintre lucrurile care-mi plac la 


tine. 

— Ei, nu deveni sentimentală, acuma. 

Viră brusc pe Lombard Street, zâmbind larg, şi parcă 
maşina. 

În următoarele cinci ore am localizat şi am intervievat 
patru clienţi ai agenţiei Westwood Registry şi pe bonele 
acestora. Pe vremea când soarele învăpăia la apus o 
brazdă de nori de culoarea vatei pe băț, ne-am alăturat şi 
noi lui Macklin şi celorlaţi care se întorseseră deja la 
sediu. 

A fost o şedinţă scurtă pentru că cele douăzeci şi cinci 
de ore de muncă pe care le adunasem împreună nu 
scoseseră la iveală decât laude pentru Westwood Registry 
şi bonele lor de cinci stele aduse din import. 

Pe la ora şapte ne-am spus că vom relua totul de 
dimineaţă. Am traversat Bryant Street, mi-am luat maşina 
din parcare şi m-am îndreptat spre Portrero Hil. 

Felinarele licăreau în tot oraşul când am parcat în faţa 
casei mele dragi. 

Tocmai pusesem mâna pe mânerul uşii de la maşină, 
când ceva se puse în calea luminii care intra pe geamul 
uşii din dreapta, aruncându-mă într-un con de umbră. 

Inima îmi bătea nebuneşte când am întors capul şi am 
zărit o siluetă întunecată. A fost nevoie de câteva secunde 
pentru ca să mă dezmeticesc. Chiar şi aşa, nu-mi venea să- 
mi cred ochilor. 

Era Joe. 


Capitolul 98 


Era Joe. Era Joe. 

Nu era nimeni pe lume pe care să-mi doresc mai mult 
să-l văd. 

— De cât ori ţi-am spus... am început eu, inima bătându- 
mi să-mi iasă din piept. 

Am coborât din maşină pe stradă şi am trântit uşa. 

— Să nu mă apropii pe furiş de un poliţist înarmat? 

— Exact. Ai ceva împotriva telefoanelor? Vreo fobie? 

Joe zâmbi uşor jenat din locul unde stătea pe trotuar. 

— Nici măcar un „Bună”? Eşti dură, Blondino. 

— Hai, serios? 

Nu mă simţeam prea dură, totuşi. Mă simţeam stoarsă, 
vulnerabilă, gata să izbucnesc în lacrimi, dar eram 
hotărâtă să nu las să se vadă nimic din toate astea. M-am 
încruntat, bătând cu degetele în capota maşinii, dar n-am 
putut să nu observ cât de bine arăta Joe. 

— Îmi pare rău. Mi-am asumat un risc, zise el, cu un 
zâmbet absolut cuceritor. Speram să te văd. Deci, ce mai 
faci? 

— Cum nu se poate mai bine, am minţit eu. Ştii cum e, 
ocupată. 

— Sigur că ştiu. Apari în toate ziarele, Femeia-Minune. 

— Aş zice mai degrabă că ar fi o minune dacă voi reuşi 
vreodată să rezolv cazul, am zis, râzând fără voie. Dar tu? 
l-am întrebat, devenind mult mai afectuoasă. Am încetat să 
mai bat din degete şi m-am aplecat puţin înspre el. Tu ce 
mai faci? 

— Şi eu am fost ocupat. 

— Păi cred că am fost amândoi cuminţi. 

Am încuiat maşina, dar n-am făcut încă niciun pas spre 
el. Îmi convenea să existe bucata aia uriaşă de metal între 
noi. 

Fordul meu Explorer pe post de barieră. Îmi dădea 
răgazul să mă gândesc ce să fac cu Joe. 


Joe zâmbi larg şi îmi zise: 

— Da, desigur, dar eu voiam să zic că am fost ocupat 
încercând să încep o nouă viaţă. 

Cum adică? Ce-a spus? 

Inima îmi zvâcni şi genunchii mi se înmuiară. Am avut o 
străfulgerare - Joe arăta şi părea să se simtă grozav pentru 
că se îndrăgostise de altcineva. Trecuse pe la mine pentru 
că nu putuse să-mi dea vestea la telefon. 

— Nu am vrut să te sun până la defintivarea procedurii, 
zise el şi cuvintele lui mă readuseră în prezent, dar nu pot 
să obţin toate aprobările pentru cererea mea atât de 
repede cum mi-aş dori. 

— Despre ce tot vorbeşti? 

— Am cerut transferul la San Francisco, Lindsay. 

Am fost copleşită de uşurare. Ochii mi s-au umplut de 
lacrimi, privind ţintă la Joe. Imaginile se succedau rapid, 
fără voia mea şi fără să le pot opri, crâmpeie din lunile 
noastre de iubire pătimaşă. Totuşi, nu partea romantică 
îmi stăruia cel mai mult în minte. Mai degrabă, momentele 
de intimitate casnică, Joe cântând sub duş, eu privind pe 
furiş în oglindă la începutul lui de chelie. Şi felul în care se 
ghemuia deasupra bolului cu cereale ca şi cum cineva i l-ar 
fi putut lua, pentru că crescuse într-o casă cu şase fraţi şi 
surori şi niciunul dintre ei nu avea drepturi exclusive 
asupra vreunui lucru. M-am gândit că Joe era singura 
persoană din viaţa mea care mă lăsa să-mi descarc sufletul 
şi nu se aştepta să fiu eu tot timpul cea puternică. Şi da, 
bine, mi-a trecut prin minte felul în care se purta cu trupul 
meu atunci când făceam dragoste, făcându-mă să par mică 
şi nespus de uşoară, şi cum mă simţeam în cea mai deplină 
siguranţă când adormeam în braţele lui. 

— Mi s-au dat asigurări, dar nimic concret... Vocea i se 
stinse treptat uitându-se la mine. Dumnezeule, Lindsay, 
zise, habar n-ai cât de dor mi-a fost de tine. 

Vântul care bătea de peste golf îmi usca lacrimile de pe 
obraji şi mă simţeam plină de recunoştinţă pentru 
neaşteptatul dar al acelei vizite şi al nopţii care avea să 
vină. Mai aveam o sticlă întreagă de Courvoisier în dulapul 


cu băuturi. Şi ulei de masaj în noptieră... M-am gândit la 
delicioasa răcoare din aer şi la câtă căldură puteam 
produce, eu şi Joe, doar stând întinşi unul lângă celălalt, 
înainte ca măcar să întindem mâinile şi să ne atingem. 

— De ce nu vii sus? am zis în cele din urmă. Nu trebuie 
să stăm de vorbă pe stradă. 

O umbră îi întunecă trăsăturile când se apropie de mine 
şi îmi cuprinse cu blândeţe umerii cu mâinile sale mari. 

— Vreau să intru, zise, dar o să pierd avionul. Am vrut 
doar să-ţi spun, nu-renunţa la mine. Te rog. 

Joe îşi puse braţele în jurul meu şi mă trase spre el. Din 
instinct, trupul meu deveni rigid, mi-am încrucişat mâinile 
peste piept şi mi-am lăsat bărbia în jos. 

Nu am vrut să-mi ridic privirea spre faţa lui. Nu voiam 
să fiu vrăjită sau cucerită, pentru că, în interval de trei 
minute, trecusem prin toate emoţiile oferite de montagne 
russe-ul Joe Molinari. 

Cu puţin mai mult de o săptămână în urmă, mi-am oţelit 
voinţa să mă despart de el din cauza blestematelor numere 
de magie pe care le tăcea: acum e aici, acum nu mai e. 

Nu se schimbase nimic! 

Eram furioasă. Şi nu-l puteam lăsa pe Joe să-mi intre din 
nou în suflet doar pentru a mă dezamăgi iar. l-am privit 
chipul pentru ultima oară şi l-am împins de lângă mine. 

— Îmi pare rău. Sincer. Pentru o clipă am crezut că eşti 
un alt om. Ai face mai bine să pleci acum, am bolborosit. 
Să ai un zbor plăcut! 

Mă strigă pe nume în timp ce eu urcam cât puteam de 
repede treptele din faţă ale clădirii. Am introdus cheia în 
încuietoare şi am întors mânerul dintr-o singură mişcare. 
Apoi am trântit uşa în urma mea şi am continuat să urc 
scările în fugă. Când am intrat în apartament, nu m-am 
putut abţine totuşi să nu merg până la geam. 

Am tras puţin perdeaua - chiar la timp pentru a vedea 
maşina lui Joe îndepărtându-se. 


Capitolul 99 


Telefonul începu să sune înainte să las jos perdeaua. 
Ştiam că Joe mă suna din maşină, dar eu nu aveam nimic 
să-i spun. 

Am făcut un duş lung, cincisprezece sau douăzeci de 
minute sub jetul de apă. Când am ieşit din baie, telefonul 
încă mai suna. Am ignorat şi acest apel. La fel am făcut şi 
cu beculeţul robotului ce licărea furios şi cu sunetul 
metalic al soneriei telefonului mobil din buzunarul hainei. 

Am trântit cina în cuptorul cu microunde. Am deschis 
sticla de Courvoisier şi îmi turnasem deja un pahar plin 
când blestematul de mobil începu să sune din nou. 

L-am scos din buzunarul de la haină şi am mârâit: 

— Boxer, pe deplin pregătită să spun „Joe, lasă-mă în 
pace, bine?” 

Am simţit o dezamăgire inexplicabilă când am auzit în 
ureche vocea partenerului meu. 

— Ce tre’ să facă omu’ ca să răspunzi la telefon, 
Lindsay? zise Rich. 

Era nervos pe mine şi mie nu-mi păsa. 

— Eram la duş, am zis. Din câte ştiu, e încă voie. Ce e? 

— Un alt atac la Blakely Arms. 

Mi se tăie răsuflarea. 

— O crimă? 

— O să te anunţ când ajung acolo. Sunt la câteva străzi. 

— Închide clădirea. Fiecare ieşire, am zis. Nu pleacă 
nimeni. 

— Am înţeles, sergent. 

Atunci mi-am amintit de victima de pe banda de 
alergare. Cum putusem să uit de el? 

— Rich, am uitat să ne interesăm de Ben Wyatt. 

— Nu, nu am uitat. 

— Ai sunat la spital? 

— Da. 

— S-a trezit? 


— A murit acum două ore. 

I-am spus lui Rich că ne vedem imediat şi am sunat-o pe 
Cindy - nu a răspuns. Am închis clapeta telefonului şi l-am 
trântit de tejgheaua din bucătărie ca să nu-l arunc pe 
fereastră. Cuptorul cu microunde emise cinci bipuri, 
anunţându-mă că cina era gata. 

— O să înnebunesc! am ţipat la cronometru. O să 
înnebunesc complet. 

La naiba cu toate! Am lăsat paharul de brandy neatins 
pe tejghea şi cina în cuptorul cu microunde. M-am 
îmbrăcat la repezeală, mi-am fixat tocul de umăr şi mi-am 
luat jacheta. Am sunat-o pe Cindy, am dat de ea şi i-am 
spus ce s-a întâmplat. 

Apoi am pornit spre intersecţia Townsend Street cu 
Third. 

Când am ajuns în hol la Blakely Arms, îmi imaginam 
următoarea conversaţie cu Cindy. Şi nu aveam nicio 
intenţie să-i ascult prostiile. 

Avea să se mute la mine până când va găsi un loc unde 
să locuiască în siguranţă. 


Capitolul 100 


Cindy aştepta la intrarea de la Blakely Arms, cu părul ei 
blond şuviţat suflat de vânt în toate direcţiile. Buzele 
rujate păreau muşcate. 

— Dumnezeule, zise. Din nou? Chiar se întâmplă asta din 
nou? 

— Cindy, am zis când am intrat în holul principal, s-a 
auzit ceva prin clădire? Vreo bârfă? Vreun deget îndreptat 
înspre cineva? 

— Singurul lucru pe care l-am auzit e sunetul neplăcut 
scos de nervii oamenilor care cedează. 

Am luat liftul împreună şi iată-mă din nou în faţa unui 
apartament forfotind de poliţişti din nenorocitul Blakely 
Arms. 

Conklin o salută din cap pe Cindy şi apoi îmi făcu 
cunoştinţă cu Aiden Blaustein. Era un puşti alb, înalt, de 
vreo douăzeci şi doi de ani, îmbrăcat în mai multe articole 
vestimentare negre - blugi rupti, tricou Myst, vestă, o 
jachetă de piele peticită şi păr negru ciopârţit, mai scurt în 
spate şi căzut peste ochii căprui şi panicaţi. 

— Domnul Blaustein e victima, zise Conklin. 

Am auzit-o pe Cindy spunând: N 

— Cindy Thomas, de la Chronicle. Îmi spuneţi, vă rog, 
cum se scrie numele dumneavoastră? 

Am expirat. Puştiul era viu şi nevătămat, dar evident 
speriat de moarte. 

— Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe 
Blaustein. 

— Să fiu al naibii dacă ştiu! Am ieşit să iau un bax de 
bere pe la cinci, zise el. M-am întâlnit întâmplător cu o 
fostă prietenă şi am mers să halim ceva. Când m-am întors 
acasă, apartamentul meu era complet distrus: 

Conklin împinse şi deschise uşa lui Blaustein. Am păşit 
în interiorul apartamentului studio, cu Cindy după mine. 

— Stai lângă mine... am început eu. 


— Şi nu atinge nimic, încheie ea. 

Apartamentul arăta ca un magazin de electronice călcat 
în picioare de un rinocer beat. Am numărat rapid un 
computer, trei monitoare, o combină stereo şi un televizor 
cu plasmă cu diagonala de o sută şapt” centimetri care 
fuseseră făcute bucăţi. Nu furate - distruse. Biroul fusese 
serios deteriorat, probabil o victimă colaterală. 

— Mi-a luat ani de zile să aranjez toate astea exact cum 
îmi place mie, zise Blaustein. 

— Cu ce vă ocupati? întrebă Cindy. 

— Sunt designer de jocuri şi site-uri de internet. 
Chestiile astea âu costat înjur de douăzeci şi cinci de mii. 

— Domnule Blaustein, când aţi ieşit, aţi lăsat uşa 
deschisă? 

— Nu las niciodată uşa deschisă. 

— Domnul Blaustein a lăsat muzica pornită când a plecat 
din apartament, zise Rich. Vocea sa era lipsită de emoție, 
dar nu se uită la mine. 

— S-a plâns cineva în legătură cu muzica? l-am întrebat. 

— Astăzi? 

— Vreodată, am zis. 

— Am primit nişte telefoane răutăcioase de la o 
persoană, zise Blaustein. 

— De la cine? 

— Poate vreţi să mă întrebaţi dacă mi-a spus numele 
său. Nu mi-a spus nici măcar „bună ziua”. Prima sa replică 
a fost: „Dacă nu opreşti porcăria aia, te omor”. Aşa s-a 
întâmplat prima dată. De o vreme avem competiţii de tipat 
unv’ la altu’ de vreo două ori pe săptămână. Mă înjură tot 
timpul. Îi înjură pe copiii mei. 

— Aveţi copii? l-am întrebat, neputând să-mi imaginez 
una ca asta. 

— Nu. Mi-a înjurat copiii pe care s-ar putea să-i am în 
viitor. 

— Şi ce aţi făcut? 

— Eu? Ştiu înjurături pe care tipu' ăsta nu le-a auzit în 
viaţa lui. Chestia e că aş fi recunoscut vocea tipului dacă 
aş mai fi auzit-o vreodată. Urechile mele sunt bune de 


asigurat de către cei mai tari din domeniul asigurărilor. 
Dar pe el nu-l cunosc. Şi eu îi cunosc pe toţi cei care 
locuiesc aici. O ştiu chiar şi pe ea, zise, arătând spre 
Cindy. Etajul trei, nu-i aşa? 

— Vreţi să spuneţi că nimeni din clădire nu s-a mai plâns 
de sistemul dumneavoastră audio? 

— Nu, pentru că: unu, lucrez doar în timpul zilei şi doi, 
avem voie să punem muzică până la ora unsprezece seara. 
In plus, trei, nu dau muzica tare. 

Am oftat, mi-am desprins telefonul de la brâu şi am 
sunat la laborator. Am dat peste şeful de tură din schimbul 
de noapte şi i-am spus că avem nevoie de el. 

— Aveţi pe cineva la care să staţi diseară? îl întrebă Rich 
pe Blaustein. 

— Poate. 

— Păi aici nu puteți rămâne. Apartamentul 
dumneavoastră va fi locul unei investigaţii pentru o vreme. 

Blaustein se uită împrejur la ce mai rămăsese din 
apartamentul său şi chipul lui tânăr se posomori în timp ce 
evalua pagubele. 

— N-aş rămâne aici în seara asta nici să mă plăteşti. 


Capitolul 101 


Eu, Cindy şi Rich am încercat să facem legătura între 
indicii în timp ce coboram cu liftul la parter. 

— Câinii, pianul, banda de alergare... zise Rich. 

— Apartamentul administratorului de site-uri... adăugă 
Cindy. 

— E unul şi acelaşi lucru, am zis. E zgomotul. 

— Aha, aprobă Rich. Oricine ar fi maniacul, zgomotul îl 
face un pic violent. 

— Rich, îmi pare rău că m-am răstit la tine mai înainte. 
Am avut o zi proastă. 

— Nici nu te mai gândi la asta, Lindsay. Să rezolvăm 
cazul şi ne vom simţi amândoi mai bine. _ 

Uşile liftului se deschiseră şi am păşit din nou în hol. În 
acel moment, locul era ticsit cu vreo două sute de chiriaşi 
speriaţi de moarte. 

Cindy îşi scosese carneţelul şi se îndreptă spre 
preşedinta asociaţiei în timp ce Conklin o luă înainte ca să 
ne deschidă drumul până la recepţie. 

— Linişte! strigă cineva când vuietul vocilor se potoli. 

— Mă numesc sergent Boxer, am zis. Cred că nu e 
nevoie să vă mai spun că în această clădire s-au petrecut o 
serie de evenimente îngrijorătoare. 

Am aşteptat să se stingă comentariile despre poliţia care 
nu-şi face datoria, apoi am continuat adăugând că îi vom 
interoga din nou pe toţi şi că nimeni nu putea pleca până 
nu avea permisiunea noastră. 


Un bărbat cărunt, la vreo şaizeci-şaptezeci de ani, ridică 
mâna şi se prezentă ca fiind Andy Durbridge. 

— Sergent, s-ar putea să am ceva informaţii folositoare. 
Am văzut un bărbat în spălătorie în această după-amiaza, 
un bărbat pe care nu l-am mai văzut niciodată. Avea pe 
braţ ceva ce semăna cu o muşcătură de câine. 

— ÎI puteţi descrie pe acest bărbat? am întrebat. 


Am simţit un fel de nod în stomac. Semn bun de data 
aceasta. 

— Avea cam 1,70 metri înălţime, musculos, păr şaten cu 
început de chelie, vreo treizeci de ani, cred. M-am uitat 
deja înjur, dar nu-l văd aici. 

— Mulţumesc, domnule Durbridge, am zis. Poate cineva 
să-mi dea un nume după descriere? 

O tânără minionă cu părul creţ de culoarea caramelului 
îşi făcu loc prin mulţime până la mine. 

Avea ochii mari şi pielea anormal de palidă - ceva o 
speria de moarte. 

— Mă numesc Porţia Fox, zise ea cu o voce 
tremurătoare. Doamnă sergent, pot să vorbesc cu 
dumneavoastră în particular? 


Capitolul 102 


Am ieşit din Blakely Arms împreună cu Porţia Fox. 

— Cred că îl cunosc pe bărbatul despre care vorbea 
domnul Durbridge, îmi mărturisi domnişoara Fox. Pare să 
fie tipul care locuieşte în apartamentul meu pe timpul zilei. 

— Colegul dumneavoastră? 

— Nu în mod oficial, zise femeia, privind înjur. l-am 
închiriat sufrageria. Lucrez în timpul zilei. El lucrează 
noaptea. Ne intersectăm din când în când. 

— Vreţi să spuneţi că e apartamentul dumneavoastră şi i 
l-aţi subînchiriat lui? 

Încuviinţă din cap. 

— Cum se numeşte? 

— Garry, cu doi R, Tenning. Asta scrie pe cecurile sale. 

— Şi unde e domnul Tenning acum? am întrebat. 

— E la firma de construcţii unde lucrează. 

— Lucrează în construcţii - noaptea? am întrebat. Aveţi 
numărul lui de mobil? 

— Nu. Timp de un an de zile l-am văzut în fiecare zi în 
Starbucks-ul de peste drum. Ne salutam uneori, 
împărţeam ziarul. Părea de treabă şi, când m-a întrebat 
dacă nu ştiu de vreun loc cu chirie mică... ei bine, aveam 
nevoie de bani. 

Copila asta lăsase un străin să se mute în apartamentul 
ei. Voiam să o scutur bine. Să o spun mamei ei. Dar, în loc 
de toate astea, am întrebat: 

— Când credeţi că va ajunge acasă? 

— În jur de ora 8.30 dimineaţa. Cum vă spuneam, eu 
sunt deja plecată la serviciu când se întoarce el şi, acum că 
avem filtru de cafea la lucru, nu mai merg la Starbucks. 

— Va trebui să vă percheziţionăm apartamentul. 

— Desigur, zise ea, scoțând cheia din poşetă şi 
întinzându-mi-o. Chiar vreau să faceţi asta. Dumnezeule, 
dacă împart casa cu un criminal? 


Capitolul 103 


— Exact ca al meu, zise Cindy când am intrat în 
apartamentul Porţiei Fox. S 

Uşa de la intrare se deschidea spre o cameră de zi mare 
cu vedere la stradă - spațioasă, luminoasă, mobilată în 
stilul modem şi minimalist al unei femei de carieră. 

În continuarea camerei de zi era o bucătărie mică de 
formă dreptunghiulară, dar, unde camera de zi a lui Cindy 
avea o deschidere, cea a domnişoarei Fox fusese 
compartimentată cu pereţi din plăci de ghips-carton şi o 
uşă subţire de interior. 

— Acolo stă el, îmi spuse domnişoara Fox. 

— Are ferestre la cameră? am întrebat. 

— Nu. li place aşa. Asta l-a făcut să-mi accepte 
propunerea. 

Păcat că sufrageria fusese compartimentată, pentru că 
acum nu am mai fi avut nevoie nici de permisiunea lui 
Tenning, nici de un mandat de percheziţie pentru a intra. 
Chiar dacă Tenning nu avea contract de închiriere cu 
domnişoara Fox, îi plătea chirie şi asta îi conferea un 
statut în faţa legii. 

Am pus mâna pe mânerul uşii lui Tenning cu slaba 
speranţă că se va deschide, dar nicio surpriză - uşa era 
încuiată. 

— Aveţi un prieten la care să staţi în seara asta? am 
întrebat-o pe domnişoara Fox. 

Am postat un poliţist în faţa uşii apartamentului în timp 
ce Porţia îşi împacheta nişte lucruri. 

I-am dat lui Cindy cheile mele şi i-am spus să se ducă la 
mine acasă. Nici măcar nu s-a opus. 

Apoi eu şi Rich am petrecut încă două ore interogându-i 
pe chiriaşii de la Blakely Arms. Ne-am întors la sediu la 
zece seara. 

Oricât de sumbru era biroul brigăzii în timpul zilei, era 
şi mai sinistru noaptea, din cauza becurilor care revărsau o 


lumină albă, cadaverică. Locul mirosea a toate resturile de 
alimente care fuseseră aruncate la coş în timpul zilei. 

Am azvârlit un pahar de hârtie cu cafea rece la gunoi şi 
am pornit calculatorul în timp ce Rich făcea acelaşi lucru. 
Am deschis o bază de date şi, deşi eram pregătită de o 
lungă căutare a poveştii lui Garry Tenning, tot ce aveam 
nevoie apăru pe ecranul monitorului în câteva minute. 

Pe numele lui Tenning exista un mandat de arestare 
nepus în executare. Era o acuzaţie minoră de neprezentare 
la proces pentru o contravenţie rutieră, dar orice tip de 
mandat de arestare era suficient pentru a-l reţine. 

Şi asta nu era tot. 

— Garry Tenning e angajat la Conco Construction, zise 
Rich. Tenning ar putea să patruleze prin oricare dintre 
cele vreo sută de şantiere. Nu vom putea să-l localizăm 
până nu se deschide biroul Conco de dimineaţă. 

— Are permis de portarmă? am întrebat. 

Degetele lui Rich alergară pe tastatură. 

— Aha. Actual şi valid. 

Garry Tenning avea o armă. 


Capitolul 104 


A doua zi de dimineaţă o ploaie gri, torențială, se 
revărsă asupra oraşului San Francisco ca pe vremea 
potopului. 

Conklin parcă maşina de poliţie intr-o zonă liberă, în 
construcţie, de pe Townsend Street, în faţa unuia dintre 
cele două Turnuri Beacon, un bloc-tum rezidenţial, la 
parter cu magazine diverse, inclusiv Starbucks-ul unde se 
cunoscuseră Tenning şi Fox. 

Într-o zi senină, am fi avut o vedere bună către intrarea 
de la Blakely Arms, clădirea de cărămidă roşie cu şase 
etaje. De asemenea, am fi putut vedea şi cărarea îngustă 
care începea de pe Townsend Street, înconjura apoi partea 
de est a clădirii şi ducea spre curte şi spre intrarea din 
spate. 

Dar ploaia din acea zi aproape că ne împiedica să vedem 
prin parbriz. 

Inspectorii Chi şi Mcneil erau în maşina din spatele 
nostru, chinuindu-se şi ei să vadă ceva prin ploaia 
torențială. Cercetam locul cu privirea în căutarea unui 
bărbat alb, înalt de 1,70 metri, cu păr şaten, rar, posibil 
îmbrăcat în uniformă şi probabil înarmat cu un revolver 
Colt. 

Dacă nu îşi schimbase cumva obiceiurile, Tenning urma 
să se oprească la Starbucks, să traverseze apoi Townsend 
şi să sosească „acasă” cândva între orele 8.30 şi 9.00. 

Bănuiam că Tenning o va lua pe aleea spre intrarea din 
spatele clădirii, va folosi o cheie pentru uşa din spate şi va 
urca pe scara de incendiu, evitându-i pe ceilalţi chiriaşi. 

Am privit prin geamurile înceţoşate pietonii în trenciuri, 
cu feţele apărate de umbrele negre, care se opreau la 
Walgreens”. Îşi duceau hainele la curăţătoria Fanta şi se 
îndreptau apoi cu paşi grăbiţi spre staţia de tren. 

Eu şi Rich sufeream amândoi de o lipsă de somn ce 


% Lant de farmacii din Statele Unite (n. tr.). 


putea deveni periculoasă, aşa că, atunci când am văzut un 
bărbat a cărui înfăţişare se potrivea cu descrierea lui 
Tenning traversând Townsend, fără o cafea în mână, nu 
mi-am putut da seama dacă era omul nostru - sau dacă 
doar îmi doream să fie. Foarte, foarte mult. 

— Cel cu hanorac şi umbrelă neagră, am zis. 

Unul dintre semafoare se făcu verde şi fluxul traficului 
ne acoperi raza Vizuală suficient timp ca suspectul să 
dispară în masa compactă de oameni de la celălalt capăt al 
străzii. M-am gândit că poate s-a strecurat pe aleea din 
spatele complexului Blakely Arms. 

— Da. Da, aşa cred, spuse Conklin. 

L-am sunat pe Chi şi i-am spus că eram gata să 
acţionăm. Am lăsat să treacă câteva minute - apoi eu şi 
Conklin ne-am ridicat gulerele şi ne-am îndreptat spre 
intrarea de la Blakely Arms. 

Am luat liftul până la etajul cinci. Apoi am folosit cheia 
Porţiei Fox să descui uşa de la intrare, fără a o deschide. 

Mi-am scos arma. 

Când au ajuns Chi şi Mcneil, Conklin a deschis uşa 
apartamentului. Am intrat toţi patru şi am verificat 
camerele mai îndepărtate înainte de a ne apropia de 
spaţiul privat al lui Tenning. 

Mi-am lipit urechea de uşa subţire, am auzit un sertar 
închizându-se, pantofi căzând unul după altul pe podeaua 
fără covor. 

I-am făcut semn cu capul lui Conklin şi acesta bătu la 
uşa lui Tenning. 

— Poliţia din San Francisco, domnule Tenning. Avem un 
mandat de arestare pe numele dumneavoastră. 

— Plecaţi naibii de aici, strigă o voce furioasă. Nu aveţi 
niciun mandat. Imi cunosc drepturile. 

— Domnule Tenning, aţi parcat maşina în faţa unui 
hidrant, vă amintiţi? Pe 15 august anul trecut. Nu v-aţi 
prezentat la proces. 

— Pentru asta vreţi să mă arestaţi? 

— Deschideţi, domnule Tenning. 

Mânerul se răsuci şi uşa se deschise cu un scârţâit. 


Iritarea lui Tenning se transformă în furie când ne văzu 
armele îndreptate spre pieptul său. 

Ne trânti uşa în nas. 

— Sparge-o, am zis. 

Conklin lovi de două ori cu piciorul lângă clanţă, iar uşa 
se făcu aşchii şi se deschise larg. 

Ne-am adăpostit de o parte şi de alta a cadrului uşii, dar 
nu înainte de a-l vedea pe Tenning stând la trei metri 
distanţă cu spatele sprijinit de perete. 

Ţinea cu ambele mâini Coltul de calibrul 38 îndreptat 
asupra noastră. 

— N-o să vă las să mă arestaţi, zise. Sunt prea obosit şi 
pur şi simplu nu mă simt în stare. 


Capitolul 105 


Inima începu să-mi bată cu putere. Transpiraţia îmi 
curgea pe sub cămaşă. M-am rotit pe piciorul drept şi m- 
am poziţionat exact în cadrul uşii. 

Am rămas pe poziţie, cu picioarele îndepărtate şi cu 
pistolul aţintit spre Tenning. Chiar dacă purtam vestă 
antiglonţ, putea să-mi vină de hac cu un glonţ în cap. Şi 
pereţii de ghips-carton, subţiri ca hârtia, nu aveau cum să- 
mi protejeze echipa. 

— Aruncă arma, ticălosule! am strigat. Sunt pe cale să-ţi 
fac o gaură exact în inimă. 

— Patru poliţişti înarmaţi pentru o contravenţie? Asta-i 
bună! Mă credeţi prost? 

— Chiar eşti prost, Tenning, dacă vrei să mori din cauza 
unei amenzi de cincizeci de dolari. 

Ochii lui Tenning fugiră de la arma mea spre celelate 
trei pistoale care erau aţintite asupra lui. 

— Câtă bătaie de cap, mormăi el. 

Apoi arma îi căzu cu o bufnitură pe podea. 

Am dat imediat năvală în cămăruţa sa. Un scaun se 
răsturnă şi tăblia unui birou se prăbuşi la pământ. 

Am împins arma lui Tenning cu piciorul către uşă, în 
timp ce Conklin îl întorcea pe acesta cu spatele. Il izbi de 
perete şi-i puse cătuşele. 

— Eşti arestat pentru neprezentare, zise Conklin, 
gâfâind, şi pentru că ai opus rezistenţă în faţa unui ofiţer 
de poliţie. 

I-am citit drepturile. Vocea îmi era răguşită din pricina 
stresului şi a faptului că conştientizam ceea ce tocmai 
făcusem. 

— Aţi făcut treabă bună, cu toţii, am zis, simțind că sunt 
pe punctul de a leşina. 

— Te simţi bine, Lindsay? mă întrebă Mcneil, punându- 
mi o mână mare pe umăr. 

— Da. Mulţumesc, Cappy, am zis, gândindu-mă că 


arestarea asta s-ar fi putut transforma într-o baie de sânge 
- şi tot ce aveam împotriva lui Tenning era o contravenţie 
rutieră. 

M-am uitat de jur împrejurul camerei sale închiriate, o 
cutie de trei metri pe trei şi jumătate, cu un pat pentru o 
singură persoană, un dulap mic de pin şi două sertare 
pentru dosare care constituiseră cândva baza biroului său. 
Scândura lată care servise drept masă de lucru era pe 
podea, împreună cu un computer şi grămezi de hârtii 
împrăştiate. 

Dar mai fusese şi altceva deranjat în timpul învălmăşelii. 
O ţeavă se rostogolise de sub pat. 

Avea vreo trei centimetri în diametru, vreo jumătate de 
metru lungime şi un racord înşurubat la un capăt. 

O unealtă din două părţi care arăta ca o bâtă. 

M-am aplecat să o examinez mai îndeaproape. 

O pată maro subţire se vedea în şanţurile cu care se 
înşuruba racordul la ţeavă. I-am atras atenţia lui Conklin 
care se lăsă în jos lângă mine. Privirile ni se întâlniră 
pentru o secundă. 

— Se pare că obiectul ăsta a fost folosit pe post de armă, 
observă Conklin. 


Capitolul 106 


Ne aflam în camera de interogatoriu numărul doi, cea 
mai mică dintre cele două pe care le aveam. Tenning era 
aşezat la masă, cu faţa spre geamul-oglindă. Eu m-am 
aşezat vizavi de el. N 

Purta un tricou alb şi blugi. Işi ținea coatele pe masă. 
Faţa îi era aplecată în jos, aşa încât lumina care cădea de 
sus forma un model de stea cu raze pe scalpul său aproape 
chel. 

Nu vorbea pentru că solicitase un avocat. 

Avea să dureze cam cincisprezece minute până când 
cererea sa avea să ajungă la biroul avocaţilor din oficiu. 
Apoi alte cincisprezece minute până când un avocat avea 
să urce să-şi întâlnească clientul în camera de 
interogatoriu. 

Între timp, nimic din ce ne spunea Tenning nu putea fi 
folosit împotriva lui. 

— Am obţinut un mandat să-ţi cercetăm spaţiul, i-am 
spus. Mai ştii ţeava aia pe care ai folosit-o ca să-i ucizi pe 
Irene Wolkowski şi pe Ben Wyatt? E la laborator acum. O 
să primim rezultatele înainte să apară avocatul tău. 

Tenning rânji. 

— Deci lăsaţi-mă naibii în pace până apare, bine? Lăsați- 
mă singur cu gândurile mele. 

— Dar mă interesează gândurile tale, i-am zis lui 
Tenning. Toate acele statistici de pe hârtiile pe care le-am 
văzut la tine în apartament. Ce e cu ele? 

— Scriu o carte şi tare aş vrea să mă întorc la munca 
mea, ca să fiu sincer. 

Conklin intră în cameră cu un radio pe baterii. Richie 
trânti uşa cu putere şi pomi radioul. În boxe se auzeau 
perturbații puternice. Se jucă puţin cu butoanele şi dădu 
volumul mai tare. 

I se adresă lui Tenning: 

— E dificil să prinzi semnal aici. Chiar vreau să ştiu când 


se va opri ploaia. 

Am văzut neliniştea din ochii lui Tenning când 
perturbațiile se transformară într-un ţiuit electronic. Se 
uită la Conklin care manevra butonul cu degetul mare şi 
începu să transpire. 

— Hei, făcu Tenning în cele din urmă, ai putea să opreşti 
chestia aia?’ 

— Imediat, imediat, răspunse Conklin. Mări volumul şi 
aşeză radioul pe masă. Vrei să-ţi aduc o cafea, Garry? Nu e 
de la Starbucks, dar are cofeină câtă vrei. 

— Uite ce e, zise Tenning, holbându-se la radio cu ochi 
neliniştiţi, nu aveţi voie să mă interogaţi în absenţa 
avocatului. Ar trebui să mă închideţi într-o celulă. 

— Nu te interogăm, prietene, îl asigură Conklin. 

Ridică un scaun de metal, îl trânti cu un zgomot puternic 
lângă cel al lui Tenning şi se aşeză lângă el. 

— Noi încercăm să te ajutăm. Vrei un avocat - foarte 
bine, vorbi Conklin direct în urechea lui Tenning. Dar 
renunţi la şansa de a mărturisi şi de a face o înţelegere. Şi 
noi n-avem nicio problemă cu asta, nu-i aşa, sergent? 

— Mie-mi convine, am zis eu peste paraziţii radioului. M- 
am jucat cu butonul de căutare a posturilor, am găsit nişte 
heavy metal din anii 1980, şi l-am dat atât de tare, încât 
zăngănitul electronic şi fără noimă aproape că făcu masa 
să vibreze. 

— Vom exhuma câinii pe care i-ai ucis, Garry, am zis pe 
deasupra muzicii. Le vom compara dinţii cu rănile acelea 
de pe braţul tău. Şi vom compara ADN-ul din sângele de pe 
bâta ta cu cel al victimelor tale. Şi apoi eu şi inspectorul 
Conklin ne vom rezerva locuri în faţă la execuţia ta, peste 
vreo douăzeci de ani, doar dacă nu cumva vrei să-l sun pe 
procurorul districtual. Să vedem dacă putem scoate din 
discuţie pedeapsa cu moartea. 

M-am uita la ceas. 

— Mă gândesc că ai vreo zece minute la dispoziţie să te 
decizi. O trupă pe nume Gross Receipts începu să urle 
piesa Brain 

Busterl. 


Tenning se ghemui şi-şi acoperi urechile cu braţele. 
— Opriţi-l. Opriţi-l. Nu mai chemaţi avocatul. Vă voi 
spune ce s-a întâmplat. Dar, vă rog, opriţi chestia aia. 


Capitolul 107 


Încă mai-ploua cu găleata când am parcat în spatele 
maşinii de teren a lui Claire. 

Am traversat strada biciuită de ploaie şi am alergat vreo 
cincizeci de metri până la localul Susie's. Când am deschis 
uşa m-a întâmpinat bătaia gălăgioasă a tobelor de metal şi 
mirosul de pui cu curry. 

Mi-am agăţat haina în cuierul de lângă uşă şi am văzut 
că Susie îi invita pe clienţii săi fideli la o întrecere de limbo 
în timp ce formaţia îşi acorda instrumentele. 

— Lindsay, scoate-ţi pantofii uzi, a strigat Susie. Hai că 
poţi, fetiţo. 

— Nici gând, Suz, am râs eu. Nu uita, nu e prima dată 
când văd asta. 

M-am dus în camera din spate. Am tras-o de mânecă pe 
Lorraine şi am comandat o Corona. 

Yuki îmi făcu semn cu mâna din separeul din spate. Apoi 
Cindy ridică privirea şi zâmbi larg. M-am strecurat pe 
banchetă lângă prietena mea cea mai bună, Claire. 
Trecuse ceva timp de când nu mai ieşiserăm în oraş 
împreună, în grup. Mult prea mult. 

Când sosi berea mea, Cindy propuse un toast pentru 
prinderea lui Garry Tenning. 

Am râs la auzul ideii, zicând: 

— Am fost extrem de motivată, Cindy. Nu voiam o colegă 
de cameră, iar tu ai fi fost nevoită să te muţi definitiv la 
mine, dacă nu îl prindeam pe ticălos. Yuki şi Claire nu 
auziseră detaliile, aşa că le-am pus la curent. Tipul scrie o 
carte intitulată Darea de seamă, le-am spus. Are ca 
subtitlu Un compediu de statistică al secolului XX. 

— Să fim serioşi! Scrie despre tot ce s-a întâmplat în 
ultimii o sută de ani? întrebă Yuki. 

— Mda, dacă poţi numi „scris” pagini întregi de 
statistică. De exemplu, cât lapte şi câte cereale au fost 
produse în fiecare stat în fiecare an, câţi copii au făcut 


şcoala primară, numărul de accidente în care au fost 
implicate electronice de uz casnic... 

— Dumnezeule, poţi să cauţi pe Google asemenea 
chestii, zise Yuki. 

— Dar Gany Tenning crede că Darea de seamă e 
chemarea sa, le-am explicat în timp ce Lorraine punea pe 
masă berea şi meniurile. Îşi câştiga existenţa ca paznic de 
noapte pe un şantier. li dădea „timp să se gândească la 
lucruri măreţe”, ne-a spus. 

— Cum de i-a auzit pe oamenii aceia din cămăruţa sa 
izolată? întrebă Claire. 

— Sunetul se propagă prin ţevi şi prin sistemul de 
ventilaţie, zise Cindy. Ajunge în cele mai ciudate locuri. 
Bunăoară, eu aud oameni cântând prin aerisirea de la baie. 
Cine sunt aceştia? Unde locuiesc? Nu ştiu. 

— Mă întreb dacă nu suferă de hiperacuzie, interveni 
Claire. 

— Pardon? am făcut eu. 

— Apare când centrul de procesare al sunetelor din 
creier are o problemă cu perceperea zgomotelor, ne spuse 
Claire pe deasupra vacarmului din sală şi zăngănitului 
veselei din bucătărie. Sunete pe care unii de-abia le aud 
sunt de nesuportat pentru o persoană cu hiperacuzie. 

— Şi care sunt consecinţele? am întrebat. 

— Face persoana respectivă să se simtă izolată. Dacă 
amesteci asta cu o tulburare explozivă intermitentă şi o 
deviere sociopatologică, ei bine, îl obţii pe Garry Tenning. 

— Fantoma de la Blakely Arms, zise Cindy. Spune-mi 
doar că nu există nicio şansă să fie eliberat pe cauţiune. 

— Niciuna, i-am răspuns. A mărturisit. Avem arma 
crimei. E închis şi e terminat. 

— Dacă intr-adevăr suferă de tulburarea asta de auz, 
Garry Tenning o va lua complet razna în închisoare, zise 
Yuki când Lorraine ne aduse cina. 

— Să te audă cerul, zise Cindy, arătând spre urechile lui 
Yuki. 

Am mâncat, ne-am împărtăşit noutăţi şi griji, iar Claire 
ne-a spus că sarcinile de lucru i s-au dublat. 


— O să dăm o petrecere de „rămas-bun” pentru doctorul 
G. În această seară. A primit o ofertă de lucru pe care nu a 
putut-o refuza. Undeva în Ohio. 

Am închinat în cinstea doctorului Germaniuk şi apoi 
Claire a întrebat-o pe Yuki cum se mai simte în ultima 
vreme. 

— Puțin bipolară, răspunse Yuki, râzând. În unele zile 
cred că Fred-a-lito-lindo va cbnvinge juriul că e nebun pe 
bune. A doua zi de dimineaţă mă trezesc absolut sigură că 
îi voi veni de hac lui Sherman. 

Ne-am întrecut apoi în joacă să găsim un nume pentru 
copilul nenăscut al lui Claire. 

— Mărgărită, dacă e fată, strigă Cindy, şi câştigă 
următorul pahar de băutură. 

Mult prea curând, din cina noastră nu au mai rămas 
decât firimiturile. Ne-am băut şi cafeaua în vreme ce 
clienţii flămânzi se înghesuiau la intrare. 

Am aruncat banii pe nota de plată de pe masă şi ne-am 
făcut curaj să ne avântăm în ploaia de afară. Eu am ieşit 
ultima pe uşă. 

Am condus spre Portero Hill, absorbită de ritmul 
ştergătoarelor şi de aura ce înconjura farurile maşinilor 
venind din sens opus, dându-mi seama că momentele de 
tihnă din ajunul unei zile tumultuoase şi camaraderia 
prietenelor mele mă readuceau cu picioarele pe pământ. 

Nu aveam să-l găsesc pe Joe stând pe trepte când voi 
ajunge acasă. 

Chiar şi Martha era încă în vacanţă. 

Tunetele bubuiau în timp ce urcam în fugă scările spre 
apartamentul meu. Încă ploua când m-am singură dus la 
culcare. 


Capitolul 108 


Eu şi Rich ne agitam la birourile noastre a doua zi 
dimineaţa, aşteptând ca Mary Jordan să intre pe poartă. 
Ajunse cu zece minute întârziere, arătând foarte tulburată. 

Am invitat-o pe Mary Jordan, administratorul de la 
Westwood Registry, să ni se alăture în celula fără ferestre 
pe care o numeam sală de mese. Rich îi trase un scaun, iar 
eu i-am făcut o cafea - neagră, cu două pliculeţe de zahăr, 
exact cum o băuse când am văzut-o ultima oară. 

— M-am rugat pentru Madison, zise Jordan, ffângându-şi 
mâinile în poală. Sub ochi avea pete de culoarea prunei. În 
sufletul meu simt că am împlinit voia lui Dumnezeu. 

Cuvintele ei îmi stârniră un mic vârtej de spaimă în 
stomac. 

— Ce ai făcut, Mary? 

— Când domnul Renfrew a ieşit de dimineaţă, am 
deschis din nou uşa de la biroul său. Am mai făcut nişte 
cercetări. 

Ridică pe masă o geantă mare din imitație de piele şi 
scoase la iveală un registru de contabilitate demodat, gri- 
albastru, legat în pânză. Era etichetat REGISTRUL 
QUEENSBURY. 

— Ăsta e scrisul domnului Renfrew, zise Jordan, 
arătându-ne cifrele şi literele de tipar ordonate. E registrul 
unei afaceri pe care soţii Renfrew au deținut-o în Montreal 
cu doi ani în urmă. 

Deschise registrul la locul unde o bucată de hârtie 
dreptunghiulară, cartonată, fusese introdusă între două 
pagini. Jordan o scoase şi o întoarse pe cealaltă parte. 

Era fotografia unui băiat de vreo patru ani, cu părul 
blond şi cu nişte ochi verzi-albaştri incredibili. 

— Ai câteva minute? am întrebat-o pe Jordan. 

Încuviinţă din cap. 

Luasem liftul spre etaj împreună cu procurorul adjunct 
Kathy Valoy aşă că ştiam că e la biroul ei. Am sunat-o şi i- 


am explicat despre Registrul Queensbury şi despre 
fotografia băiatului. 

— Soții Renfrew traversează continentul, deschizând şi 
închizând aceste agenţii. Kathy, cred că avem fotografia 
unei alte victime, i-am spus. 

Kathy coborâse probabil câte două trepte deodată 
pentru că îşi făcu apariţia în uşa sălii de mese aproape 
înainte să închid telefonul. 

O întrebă pe Mary Jordan dacă a căutat informaţiile de 
una singură şi, încă o dată, Jordă jură că nu acţionase ca 
agent al nostru. 

— Îi voi da un telefon judecătorului Murphy, zise Valoy, 
uitându-se ţintă la fotografie şi trecându-şi amândouă 
mâinile prin părul negru, scurt. Să vedem ce pot face. 

La câteva minute după ce am însoţit-o pe Jordan la lift, 
Kathy Valoy reveni cu un telefon. 

— Vă trimit chiar acum prin fax un mandat de arestare. 


Capitolul 109 


Am bătut în uşă, iar Paul Renfrew ne-a deschis larg uşa 
de la Westwood Registry. Arăta elegant într-un costum gri 
cu o cămaşă frumos călcată, papion şi cu părul de culoarea 
spicelor de grâu tuns cu grijă. Sprâncenele rebele i se 
ridicară peste lentilele fără rame şi zâmbetul îi deveni mai 
larg. 

Părea absolut încântat să ne vadă. 

— Aveţi veşti bune? Aţi găsit-o pe Madison? ne întrebă. 

Îi observă atunci pe cei patru poliţişti care se dădură jos 
din duba de transport. 

— Avem un mandat de percheziţie, domnule Renfrew, 
am zis. 

Conklin le făcu semn poliţiştilor în uniformă şi aceştia 
mărşăluiră pe scări în sus cu cutii de carton goale în mână. 
Ne urmară pe holul lung spre biroul lui Renfrew. 

Locul de muncă era ordonat - pe birou se aflau o cană 
de ceai şi o farfurie cu brioşe pe jumătate mâncate care se 
odihneau lângă un maldăr de dosare deschise. 

— Ce-ar fi să ne spuneţi despre Queensbury Register? i- 
am propus lui Renfrew. 

— Luaţi loc, luaţi loc, zise, arătând spre una din cele 
două canapele micuţe unite în colţul camerei. 

M-am aşezat. Renfrew îşi împinse scaunul de birou pe 
roţi lângă mine, aruncând totodată priviri îngrijorate la 
Conklin care-i îndruma pe poliţişti. Puneau dosare în cutii. 

— Queensbury nu e un secret, începu Renfrew. V-aş fi 
spus cu siguranţă, dar am închis afacerea pentru că a dat 
faliment. 

Îmi arătă palmele parcă pentru a mă asigura că nu avea 
nimic de ascuns. 

— Sunt un om de afaceri execrabil, din multe puncte de 
vedere, zise Renffew. 

— Trebuie să discutăm cu soţia dumneavoastră, i-am 
spus. 


— Desigur, desigur, şi ea vrea să vorbească cu 
dumneavoastră. la avionul din Ziirich în seara asta. 

Felul său deschis de a se purta fu atât de cuceritor, încât 
l-am lăsat să creadă că a câştigat, apoi l-am întrebat: 

— Îl cunoaşteţi pe acest copil? 

Renfrew luă fotografia băiatului cu părul blond şi ochii 
albaştri-verzui şi o privi cu atenţie. 

— Nu-l recunosc. Ar trebui? 

Conklin se apropie împreună cu un poliţist şi câteva 
registre cu învelitoare albastră sub braţ. 

— Domnule Renffew, vă închidem afacerea timp de 
şaptezeci şi două de ore şi aveţi şi interdicţie de a folosi 
telefonul de serviciu. El e ofiţerul Pat Noonan. Treaba lui e 
să se asigure că agenţia dumneavoastră e închisă până la 
expirarea mandatului. 

— Va sta aici? 

— Până îi vine schimbul, peste vreo opt ore. Vă pricepeţi 
la fotbal? Pat e un mare fan al echipei Fighting Irish. Dacă 
are ocazia poate vorbi la nesfârşit despre asta. 

Noonan zâmbi, dar faţa lui Renffew îşi pierdu orice 
expresie. 

— Şi, domnule Renfrew, nu încercaţi să plecaţi din oraş. 
Ar da foarte prost. 


Capitolul 110 


Tensiunea din biroul lui  Tracchio era aproape 
insuportabilă. Mass-media răgea fără încetare, ca o bestie 
nesăţioasă, de mai bine de o săptămână - în direct, în 
ziarele serioase şi în tabloidele de supermarket. Şi noi nu 
aveam replică. 

O fată de nouăsprezece ani fusese omorâtă. Copilul unei 
familii de vază era dat dispărut şi presupus mort. 

Era un sentiment oribil şi toţi din biroul lui Tracchio 
vedeau situaţia ca pe o problemă personală. 

— Boxer, dă-i raportul şefului, îmi ordonă Jacobi. 

I-am aruncat lui Jacobi o privire care spunea: „Ştiu ce 
am de făcut, locotenente”. 

Am descris fiecare probă trântindu-le pe rând pe birou. 
Prima, copii după biletele răpitorilor. Următoarea, 
fotografii ale celor trei copii - Erica Whitten, Madison 
Tyler şi băiatul neidentificat cu ochii verzi-albaştri. 

— Nu cunoaştem identitatea acestui băieţel, am zis. 
Renfrew susţine că nu-l cunoaşte, dar poza copilului se afla 
în unul dintre registrele sale. 

Rich aşeză Registrul Queensbury pe birou lângă două 
Registre Westwood. 

— Ştim că soții Renfrew au condus trei afaceri 
consecutive cu bone, am zis - una în Boston, cea de aici şi 
o agenţie, Queensbury Registry, în Montreal. Poliţia din 
Montreal are un caz nerezolvat, am continuat eu. Un 
băieţel pe nume Andre Devereaux a fost răpit de pe un 
teren de joacă de lângă locuinţa sa în urmă cu doi ani. 
Avea o bonă. 

— Venită prin Queensbury Registry? 

— Da, domnule, zise Conklin. M-am uitat peste registre. 
Între chirie, costurile de recrutare şi de aducere a fetelor 
din străinătate, cheltuielile legale şi cele legate de birou - 
chiar şi cu taxe ridicate de plasare - soţii Renfrew pierd o 
grămadă de bani. 


— Şi totuşi, continuă să activeze, am zis. Trebuie să te 
întrebi de ce. Unde e răsplata? 

Locotenentul Macklin împinse o fotografie printată 
înspre Tracchio. 

— Ele Andre Devereaux, zise el despre copilul canadian 
răpit. Pare să fie acelaşi băiat cu cel a cărui fotografie a 
fost găsită în registrul Queensbury. Bona lui Andre era 
Britt Osterman, cetăţean suedez. Era angajată la 
Queensbury Registry. La o săptămână de la răpirea lui 
Andre Devereaux, Britt Osterman a fost găsită moartă într- 
un şanţ de lângă un drum secundar. Un glonţ în cap. 
Queensbury Registry era deţinută de doi americani care-şi 
spunea John şi Tina Langer, continuă Macklin. Soții Langer 
au dispărut după răpirea Devereaux/Osterman. Poliţia 
canadiană ne-a trimis această poză cu soţii Langer prin e- 
mail. 

Macklin puse pe biroul lui Tracchio o altă fotografie 
scoasă la o imprimantă cu laser, un bărbat şi o femeie, 
trecuţi de patruzeci şi cinci de ani. 

Era o poză făcută la o petrecere de sărbători. O cameră 
frumoasă. Lambriuri sculptate. Bărbaţi în ţinute de seară. 
Femei în rochii de cocktail. 

Macklin îşi apăsă degetul pe fotografie, indicând o 
brunetă de aproape cincizeci de ani îmbrăcată într-o rochie 
decoltată de culoarea bronzului. Se sprijinea de un bărbat 
zâmbitor care o înconjura cu braţul. 

Identitatea femeii nu puteam decât să o ghicesc, însă pe 
bărbat îl cunoşteam. Avea părul negru, dat pe spate. Purta 
Cioc, dar nu şi ochelari. 

Privisem acel chip cu puţin timp în urmă şi îl 
recunoşteam. 

John Langer era Paul Renfrew. 


Capitolul 111 


În aceeaşi zi, puţin după prânz eu şi Conklin ne aflam la 
Uncie's Cafe, în Chinatown. Comandaserăm amândoi 
meniul zilei de miercuri: friptură la tavă, cartofi piure şi 
mazăre verde, în timp ce Conklin înfuleca piureul, eu nu 
aveam deloc poftă de mâncare. 

Prin geam puteam vedea direct, de cealaltă parte a 
străzii mohorâte, un rând de case de cărămidă şi 
Westwood Registry. 

O chinezoaică însărcinată cu părul prins în două codițe 
ne reumplu ceştile de ceai. Când m-am uitat pe geam o 
nanosecundă mai târziu, Paul Renfrew, cum îşi zicea, ieşi 
pe uşă şi se îndreptă pe scări în jos. 

— Fii atent, am zis, lovind cu furculiţa în farfuria lui 
Conklin. 

Telefonul îmi sună. Era Pat Noonan. 

— Domnul Renfrew a zis că iese să ia prânzul. Se 
întoarce într-o oră. 

Mă îndoiam. 

Renfrew avea să fugă. 

Şi habar nu avea câţi ochi îl urmăreau. 

Conklin achită nota, în timp ce eu i-am sunat pe 
Stanford şi Jacobi. Mi-am încheiat haina peste vestă şi l-am 
urmărit pe Renfrew trecând în pas vioi pe lângă tutungerii 
şi magazine de suvenire, îndreptându-se spre colţul dintre 
Waverly Street şi Clay. 

Eu şi Conklin am urcat în Fordul nostru Crown Vie 
tocmai când Renfrew descuia uşa BMWului său sedan, de 
culoare albastru-închis. S-a uitat peste umăr, apoi a urcat 
în maşină şi s-a îndreptat spre sud. 

Dave Stanford şi partenera sa, Heather Thompson, 
virară în spatele lui Renfrew când ajunse pe Sacramento 
Street, în timp ce Jacobi şi Macklin o luară pe o rută 
nordică spre Broadway. Stațiile noastre emiteau bipuri 
repetate şi se auzea pălăvrăgeala continuă a membrilor 


brigăzii care anunțau locaţia lor şi a BMWului - îl 
urmăreau, rămâneau în urmă, se strecurau la loc şi reluau 
urmărirea. 

Inima îmi bătea regulat, dar cu putere, în timp ce îl 
urmam pe Paul Renfrew spre o destinaţie necunoscută. 

Am trecut Podul Bay şi am condus spre nord pe 
Autostrada 24, intrând în cele din urmă în Contra Costa. 

Eu şi Conklin eram în maşina din faţă când Renfrew 
părăsi Altarinda Road şi intră pd una dintre şoselele mai 
înguste din Orinda - un oraş bogat ascuns aproape în 
întregime la poalele dealurilor din jur. 

L-am auzit pe Jacobi la staţia din maşină anunțând 
poliţia locală că efectuam o operaţiune de urmărire în 
cadrul investigaţiei unei crime. Macklin solicită întăriri de 
la poliţia statală, sună apoi la Departamentul de poliţie din 
Oakland şi ceru un elicopter pentru supraveghere. 
Următoarea voce pe care am auzit-o fu cea a lui Stanford. 
Acesta chemă artileria grea, o echipă de intervenţie a FBI- 
ului. 

— Poliţia din San Francisco tocmai a pierdut controlul 
operaţiunii de capturare, i-am spus lui Conklin în timp ce 
BMW-ul lui Renfrew încetini, apoi intră pe aleea unei case 
cu mai multe frontoane şi cu obloane albastre. 

Conklin trecu cu maşina pe lângă casă, ca din 
întâmplare. 

Am întors la intersecţia de la capătul drumului, am luat- 
o înapoi pe stradă şi am intrat cu botul maşinii într-un loc 
umbrit de copaci, vizavi de locul în care Renfrew îşi 
parcase BMW-ul albastru, lângă o dubiţă Honda neagră. 

Nu putea fi o coincidenţă. 

Fără îndoială, era dubiţa folosită la răpirea lui Madison 
Tyler şi a Paolei Ricci. 


Capitolul 112 


Am verificat numerele dubiţei pe computerul maşinii. 
Mă gândeam din timp la un mandat de percheziţie, la 
ridicarea maşinii, nutrind o urmă de speranţă că am putea 
găsi o picătură infimă din sângele Paolei Ricci intr-o 
cusătură a tapiţeriei - o dovadă reală care să-i lege pe soţii 
Renfrew de răpirea Paolei Ricci şi a lui Madison Tyler. 

În următoarea oră fură stabilite două perimetre 
concentrice: cel de la interior încercuia casa cu frontoane, 
cel de la exterior izola o zonă de două străzi în jurul 
acesteia, 

Nu detectasem niciun fel de activitate în casă, ceea ce 
mă făcu să mă întreb ce se întâmpla înăuntru. Oare 
Renfrew împacheta? Sau distrugea documente? 

Era aproape ora patru după-amiaza când cinci maşini de 
teren negre au apărut pe stradă. Au parcat pe trotuar, 
perpendicular cu faţada casei cu frontoane. 

Dave Stanford veni la geamul maşinii mele. Îmi întinse o 
portavoce. Coada de cal îi fusese retezată la standarde 
FBlului şi buna dispoziţie îi dispăruse din priviri. Dave nu 
mai lucra sub acoperire. 

— Noi conducem operaţiunea, Lindsay, îmi zise. Dar 
pentru că Renfrew te cunoaşte, încearcă să-l faci să iasă 
din casă. 

Conklin întoarse cheia în contact. Am pornit, am 
traversat strada şi ne-am oprit în faţa aleii lui Renfrew. 
Blocam astfel ieşirea şi pentru dubiţă, şi pentru BMW. 

Am luat portavocea şi m-am plasat în spatele uşii 
deschise de la maşină. 

— Paul Renfrew, am strigat, sunt sergent Boxer. Avem 
un mandat de arestare pe numele dumneavoastră sub 
suspiciunea de crimă. Vă rog să ieşiţi încet, cu mâinile sus. 

Vocea mea tuna pe deasupra liniştitului cartier din 
suburbii. Păsările îşi luară zborul, alăturându-şi fâlfâitul 
zgomotului elicei elicopterului. 


— Mişcare la etaj, observă Conklin. 

Toţi muşchii mi se încordară. Ochii îmi alergară peste 
faţada casei. Nu am văzut nimic, dar simţeam furnicături 
pe piele. Simţeam o armă îndreptată asupra mea. 

Am ridicat din nou portavocea - am apăsat butonul. 

— Domnule Renfrew, asta e ultima şi cea mai bună 
şansă pe care o aveţi. Avem suficientă muniţie îndreptată 
asupra casei să o prefacă în moloz. Nu ne obligaţi să o 
folosim. 

Uşa de la intrare se întredeschise. Renfrew apăru în 
umbră şi strigă: 

— Ies. Nu trageţi! Vă rog, nu trageţi! 

Am aruncat o privire la stânga să văd cum reacţiona 
echipa de intervenţie a FBlului. Mai mult de zece puşti M16 
erau încă îndreptate spre uşa din faţă. Ştiam că pe un 
acoperiş, undeva, poate la vreo treizeci de metri 
depărtare, un lunetist avea un Remington Model 700 cu 
bătaie lungă aţintit spre fruntea lui Renfrew. 

— leşiţi la vedere, am strigat spre bărbatul din uşă. O 
decizie bună, domnule Renfrew, am zis. Acum, întoarceţi- 
vă şi deplasaţi-vă cu spatele, luându-vă după sunetul vocii 
mele. 

Renfrew stătea sub frontonul care delimita intrarea în 
casă. Vreo zece metri de peluză verde, tunsă cu grijă, se 
întindea între noi. 

— Nu pot să fac asta, zise Renfrew, cu o voce stinsă, 
aproape rugătoare. Dacă ies afară, mă împuşcă ea. 


Capitolul 113 


Renfrew părea speriat şi pe bună dreptate. Dacă făcea o 
mişcare greşită, durata sa de viaţă era undeva sub două 
secunde. 

Dar nu de noi îi era lui frică. 

— Cine vrea să te împuşte? am strigat eu. 

— Soţia mea, Laura. E sus cu o armă semiautomată. Nu 
pot s-o fac să iasă. Cred că o să încerce să mă împiedice să 
mă predau. 

Asta era o întorsătură urâtă. Dacă voiam să aflăm ce se 
întâmplase cu Madison Tyler, trebuia să-l ţinem pe Paul 
Renfrew în viaţă. 

— Faceţi exact ce vă spun! am strigat. Scoteţi-vă jacheta 
şi aruncaţi-o la o parte... OK. Bine. Acum întoarceţi pe dos 
buzunarele pantalonilor. 

Microfonul de la staţie era deschis, astfel că toţi cei de 
pe frecvenţa noastră mă puteau auzi. 

— Desfaceţi-vă cureaua, domnule Renfrew. Şi daţi-vă jos 
pantalonii. 

Renfrew mă săgetă cu privirea, dar se supuse. Pantalonii 
căzură, cămaşa acoperindu-l până la partea superioară a 
coapselor. 

— Acum, întoarceţi-vă încet. La trei sute şaizeci de 
grade. Ridicaţi-vă cămaşa ca să vă văd talia, am zis în timp 
ce el se chinuia să se conformeze. Bine, puneţi-vă la loc 
pantalonii. 

Se grăbi să facă întocmai. 

— Acum, vă rog să vă ridicaţi manşetele pantalonilor. 

— Frumoase picioare pentru un bărbat, îmi zise Conklin 
peste acoperişul maşinii. Acum hai să-l luăm de aici. 

Am încuviinţat, gândindu-mă că, dacă soţia lui Renfrew 
se repezea la parter, îl putea face să zboare prin uşa 
deschisă. 

I-am spus lui Renfrew să dea drumul manşetelor de la 
pantaloni, să iasă şi să atingă cu braţele peretele casei. 


— Dacă faceţi ce vă spun, nu vă poate lua în vizor, am 
zis. Ţineţi amândouă mâinile pe lângă perete. Deplasaţi-vă 
spre colţul din sud al casei. Apoi întindeţi-vă la pământ. 
Impreunaţi-vă mâinile la ceafă. 

Când Renfrew fu la pământ, un Chevrolet Suburban 
negru intră pe peluză. Doi agenţi FBI săriră afară şi-i 
puseră cătuşele, apăsându-l cu faţa la pământ. 

Tocmai îl urcau pe bapcheta din spate a maşinii când am 
auzit sticlă spărgându-se la etajul casei. La dracu'. 

Faţa unei femei apăru la geam. 

Avea o armă în mână şi o ţinea la tâmpla unei fetiţe care 
avea o expresie îngheţată de groază. 

Fetiţa era Madison Tyler. 

Femeia care o ţinea captivă era Tina Langer, cunoscută 
şi ca Laura Renfrew, şi care arăta ca o ucigaşă. Faţa îi era 
schimonosită de furie, dar nu am văzut nicio urmă de frică. 

Strigă pe fereastră: 

— Finalul jocului e partea cea mai interesantă, nu-i aşa, 
sergent Boxer? Vreau să mă lăsaţi să plec în siguranţă. A, 
adică pe mine şi pe Madison. Elicopterul e bun pentru 
început. Aţi face bine să-l sunaţi pe pilot. Cereţi-i să 
aterizeze pe peluză. Acum. În momentul ăsta. Şi, apropo... 
dacă cineva face vreo mişcare spre mine, o s-o împuşc pe 
fată... 

Am văzut gaura neagră apărând pe fruntea ei înainte să 
aud ecoul detunăturii scoase de Remingtonul de pe 
acoperişul de vizavi. 

Madison scoase un țipăt când femeia care-şi spunea 
Laura Renfrew rămase nemişcată în cadrul ferestrei. 

În cădere, dădu drumul fetiţei. 


Capitolul 114 


Era Madison Tyler teafară? Doar la asta mă gândeam 
când eu şi Conklin am dat năvală în dormitorul principal 
de la etaj. Totuşi, nu am văzut-o pe fetiţă nicăieri. 

— Madison? am strigat cu putere. 

Un pat nefăcut de o singură persoană se afla lângă uşă. 
Pe pat era o valiză deschisă cu hainele fetiţei aruncate 
înăuntru. 

— Unde eşti, micuţo? zise Rich Conklin în timp ce ne 
apropiam de dulap. Suntem de la poliţie. 

Am ajuns la dulap în acelaşi timp. 

— Madison, e în regulă, draga mea, am zis răsucind 
mânerul. Nimeni n-o să-ţi facă niciun rău. 

Am deschis uşa şi am văzut un morman de haine pe 
fundul dulapului mişcându-se în ritmul respirației unei 
fiinţe. 

M-am aplecat, încă speriată de ce aş putea să văd. 

— Maddy, am zis, numele meu este Lindsay şi sunt 
polițistă. Am venit să te duc acasă. 

Am împins la o parte mormanul de haine de pe fundul 
dulapului până am văzut-o în cele din urmă pe fetiţă. 
Scâncea încetişor, strângându-se în braţe şi legănându-se 
cu ochii închişi. 

„O, Dumnezeule, mulţumesc.” Era Madison. 

— E în regulă, scumpo, am zis cu o voce tremurătoare. 
Totul va fi bine. 

Madison îşi deschise ochii, iar eu mi-am întins braţele 
spre ea. Se repezi spre mine şi am tinut-o strâns, 
apropiindu-mi obrazul de părul ei. 

Mi-am scos telefonul şi am format un număr pe care îl 
învăţasem deja pe dinafară. Mâinile îmi tremurau atât de 
tare, că a trebuit să încerc încă o dată. 

Mi se răspunse la al doilea apel. 

— Doamnă Tyler, sergent Boxer la telefon. Sunt aici cu 
inspectorul Conklin şi am recuperat-o pe Madison. Am 


apropiat telefonul de faţa lui Madison şi am şoptit: Spune-i 
ceva mamei tale. 


Capitolul 115 


Seara devreme, eu şi Conklin eram la sediul FBI de pe 
Golden Gate Avenue, la etajul treisprezece. Eram adunaţi 
într-o cameră cu alţi cinsprezece agenţi şi poliţişti şi ne 
uitam pe nişte monitoare la Dave Stanford şi partenera sa, 
Heather Thomson, care îl interogau pe Renfrew. 

Mă aşezasem lângă Conklin şi-i priveam pe Stanford şi 
pe Thomson disecând actele de teroare comise de Paul 
Renfrew, cunoscut şi sub numele de David Cornwall, şi sub 
cel de Josef Waller, nume ce-i fusese dat la naştere. 

— Îi convine de minune atenţia care i se dă, i-am zis lui 
Conklin. 

— Bine că nu sunt eu în cameră cu el, răspunse acesta. 
N-aş putea suporta aşa ceva. 

Acel „ceva” era afabilitatea şi mulţumirea de sine pe 
care le afişa Waller. În loc să facă pe deşteptul sau să-i 
sfideze, Waller vorbea cu Stanford şi Thomson ca şi cum ar 
fi fost colegi de-ai săi, ca şi cum s-ar fi aşteptat să rămână 
în relaţii bune cu ei după ce avea să termine cu relatarea 
inteligentă a poveştii. 

Eu, Macklin şi Conklin am rămas ţintuiţi în scaune în 
timp ce Waller le-a rostit numele cu o voce tandră: Andre 
Devereaux, Erica Whitten, Madison Tyler şi o fetiţă pe 
nume Dorothea Alvarez, din Mexico City. 

Un copil despre care nu ştiuserăm. 

Un copil care putea fi încă în viaţă. 

În timp ce sorbea din cafea, Waller le spuse lui Stanford 
şi lui Thompson unde locuiau cei trei copii dispăruţi, 
servind drept jucării sexuale în casele unor bărbaţi bogaţi 
din diferite ţări. 

— Soţia mea a venit cu idea să importăm fete drăguţe 
din Europa şi să le plasăm ca bone la familii bune, povesti 
Waller. Apoi să găsim cumpărători pentru copii. Eu mă 
ocupam de bone. Asta era treaba mea. Fetele mele erau 
foarte mândre de copiii cei mai frumoşi, mai inteligenţi şi 


mai înzestrați. Şi eu le încurajam pe fete să-mi povestească 
totul despre ei. 

— Deci bonele selectau copiii, dar nu ştiau ce aveaţi de 
gând să faceţi cu ei, zise Thomson. 

Renfrew zâmbi. 

— Cum vă găseaţi cumpărători? întrebă Stanford. 

— Din auzite, răspunse Renfrew. Clienţii noştri erau toţi 
oameni bogaţi şi cu clasă şi tot timpul am considerat că 
lăsam copiii pe mâini bune. 

Mi-a venit să vomit, dar mi-am încleştat mâinile pe 
braţele scaunului şi nu mi-am luat privirea de pe ecranul 
din faţa mea. 

— Aţi păstrat-o pe Madison aproape două săptămâni, 
zise Thomson. Pare cam riscant. 

— Aşteptam un transfer de bani, zise Waller cu regret. 
Ni se oferise un milion şi jumătate pentru Madison, dar 
afacerea se tărăgăna. Am primit o altă ofertă, nu la fel de 
bună, şi apoi cumpărătorul iniţial a revenit. Cele câteva 
zile în plus ne-au costat totul. 

— În legătura cu răpirea lui Madison şi a Paolei, erau 
foarte mulţi oameni în parc în acea zi. Era ziua-n amiaza 
mare. O captură foarte impresionantă, trebuie să recunosc. 
Chiar aş vrea să ştiu cum aţi reuşit. 

— Da, dar staţi să vă spun, aproape că s-a dus totul 
naibii, făcu Waller, expirând zgomotos în faţa amintirii, 
părând să reflecteze cum să-şi spună povestea. Am condus 
dubiţa până la locul de joacă, Alta Piaza, explică psihopatul 
în costum gri. Le-am cerut Paolei şi lui Madison să vină cu 
noi. Vedeţi, copiii aveau încredere în dădace şi dădacele 
aveau încredere în noi. 

— Genial, făcu Stanford. 

Renfrew încuviinţă din cap şi, primind atâta încurajare, 
vru să continue. 

— Le-am spus Paolei şi lui Madison că aveam o situaţie 
de urgenţă acasă la familia Tyler, că Elizabeth Tyler 
căzuse. Am adormit-o pe Madison cu cloroform pe 
bancheta din spate, urmând exact planul pe care îl 
folosisem în celelalte trei răpiri. Dar Paola a încercat să 


apuce volanul. Putea să ne omoare pe toţi. Trebuia să o 
dobor repede. Dumneavoastră ce aţi fi făcut? îl întrebă 
Renfrew pe Dave Stanford. F 

— Te-aş fi sugrumat la naştere, răspunse Stanford. Imi 
doresc nespus s-o fi putut face. 


Partea a cincea 
FRED-A-LITO-LINDO 


Capitolul 116 


Galeria sălii de judecată era ticsită de oameni ai legii, 
reporteri de specialitate, familii ale victimelor şi zeci de 
persoane care fuseseră pe Del Norte când Alfred Brinkley 
trăsese runda fatală. Sunetul şoaptelor se transformă într- 
un bubuit în momentul în care doi gardieni îl introduseră 
pe Brinkley în încăpere. 

Ilată-l! 

Criminalul de pe feribot. 

Mickey Sherman stătu în picioare în timp ce îi scoteau 
lui Brinkley cătuşele şi lanţurile care-i înconjurau mijlocul. 
Trase un scaun pentru clientul său, care-l întrebă: 

— Voi avea şansa să vorbesc? 

— Mă mai gândesc, îi zise Sherman clientului său. Eşti 
sigur de asta, Fred? 

Brinkley încuviinţă din cap. 

— Arăt bine? 

— Mda. Eşti în regulă. 

Mickey se lăsă pe spate şi se uită cu atenţie la clientul 
său palid, numai piele şi os, la tunsoarea neregulată, la 
tenul iritat după bărbierit şi la costumul strălucitor care 
atârna pe el ca pe o sperietoare. 

Regula generală spune să nu-ţi pui clientul să depună 
mărturie decât dacă te duci la fund şi, chiar şi atunci, doar 
dacă clientul tău e destul de credibil şi de înduioşător ca să 
vrăjească juriul. 

Fred Brinkley arăta ca un tocilar plictisitor. 

Pe de altă parte, ce avea de pierdut? Acuzarea avea 
mărturii de la martori oculari, o casetă video şi o 
confesiune. Aşa că Sherman cocheta cu ideea. Evitarea 
unui mare risc sau o şansă ca Fred-a-lito-lindo să-i 
convingă pe juraţi că zgomotul din capul său era atât de 
copleşitor, încât îşi pierduse minţile când îi împuşcase pe 
acei bieţi oameni... 

Fred avea dreptul să depună mărturie în apărarea sa, 


dar Sherman crezu că îl poate face să se răzgândească. 
Era încă indecis când juraţii se aşezară la locurile lor şi 
judecătorul urcă pe podium. Aprodul anunţă deschiderea 
şedinţei şi un văl de linişte expectativă se lăsă peste sala 
cu lambriuri din lemn. 

Judecătorul Moore se uită peste ramele negre ale 
ochelarilor cu lentile groase şi întrebă: 

— Sunteţi gata, domnule Sherman? 

— Da, onorată instanţă, zise Sherman, ridicându-se şi 
încheindu-şi nasturele din mijloc al hainei de la costum. I 
se adresă clientului său: Fred... 


Capitolul 117 


— După accidentul surorii tale, ai fost la spitalul Napa 
State? întrebă Sherman, observând că Fred se simţea în 
largul său pe scaunul martorilor. Mai bine decât se 
aşteptase. N 

— Da. M-am internat. Incepusem să cedez nervos. 

— Înţeleg. Şi ai luat medicamente la Napa? 

— Desigur, luam. E destul de greu la şaisprezece ani. Cu 
atât mai mult dacă sora ta mai mică moare sub ochii tăi. 

— Erai deprimat pentru că, atunci când sora ta a fost 
lovită de tangonul bărcii şi a căzut peste bord, nu ai putut 
să o salvezi? 

— Onorată instanță, interveni Yuki ridicându-se în 
picioare, nu avem nicio obiecţie ca şi domnul Sherman să 
depună mărturie, dar cred că ar trebui cel puţin să jure cu 
mâna pe Biblie. 

— O să-ţi pun o altă întrebare, zise Sherman, zâmbind, 
relaxat, vorbind pur şi simplu cu clientul său. Fred, înainte 
de accidentul surorii tale, auzeai voci? 

— Nu, am început să le aud după asta. 

— Fred, poţi să spui juriului la ce anume te referi? 

Brinkley îşi împreună mâinile deasupra capului şi 
suspină adânc, ca şi cum descriind vocile le-ar fi adus la 
viaţă. 

— Vedeţi, sunt mai multe voci, explică Brinkley. E o voce 
de femeie, un pic lălăită şi stridentă, dar să o lăsăm la o 
parte. Mai e o altă voce, una furioasă, de bărbat. Urlă de 
furie, se dezlănţuie. Această voce mă stăpâneşte. 

— Asta e vocea care ţi-a spus să tragi în ziua aceea, pe 
feribot? 

Brinkley dădu din cap, copleşit de tristeţe. 

— Aceasta tipa: „Ucide, ucide, ucide” şi nimic altceva nu 
a mai contat. Nu auzeam decât această voce. Nu puteam 
să fac decât ce îmi spunea ea. Exista doar ea şi totul în 
afară de ea era doar un vis oribil. 


— Fred, ai putea spune că tu nu ai fi împuşcat în ruptul 
capului pe cineva vreodată, dacă nu ar fi fost vocile care 
„te-au stăpânit” timp de cincisprezece ani, de la accidentul 
surorii tale? întrebă Sherman. 

Sherman observă că Fred nu mai era atent la el, că 
privea fix spre public. 

— Aia e mama mea, zise Brinkley cu mirare în glas. Aia e 
mama! 

Capetele se întoarseră spre o femeie afro-americană cu 
pielea mai deschisă la culoare, zveltă, atrăgătoare, cu 
puţin trecută de cincizeci de ani, care se strecură de-a 
lungul unui şir de scaune, îi zâmbi rece fiului ei şi se aşeză. 

— Fred, făcu Sherman. 

— Mamă! O să spun totul, strigă Brinkley, cu vocea 
tremurând de emoție şi cu expresia schimonosită de 
durere. Mă auzi, mamă? Pregăteşte-te pentru adevăr! 
Domnule Sherman, aţi înţeles greşit. Dumneavoastră tot 
vorbiţi de un accident. Moartea lui Lily nu a fost un 
accident! 

Sherman se întoarse spre judecător şi zise, deloc 
emoţionat: 

— Onorată instanţă, cred că e un moment potrivit pentru 
o pauză... 

Brinkley îşi întrerupse tăios avocatul: 

— Nu am nevoie de o pauză. Şi, sincer să fiu, nu mai am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnule Sherman. 


Capitolul 118 


— Onorată instanţă, zise Sherman pe un ton firesc, 
încercând din răsputeri să se comporte ca şi cum clientul 
său nu ar fi rătăcit drumul, pregătindu-se să plonjeze în 
prăpastie, cer ca mărturia domnului Brinkley să fie ştearsă 
de la dosar. 

— Pe ce bază, domnule Sherman? 

— Ne pregăteam să facem sex, mamă! ţipă Brinkley spre 
celălalt capăt al sălii. O mai făcusem şi înainte. Tocmai îşi 
scotea bluza când tangonul s-a rotit şi... 

— Dumnezeule! strigă cineva din public. 

— Onorată instanţă, interveni Sherman, mărturia 
aceasta nu are legătură cu cazul. 

Yuki sări în picioare. 

— Onorată instanţă, domnul Sherman a deschis această 
portiţă pentru martorul său - care îi este şi client! 

Brinkley îşi întoarse capul din direcţia mamei sale şi-i 
țţintui pe juraţi în scaune cu privirea sa intensă, 
sfredelitoare. 

— Am jurat să spun adevărul, zise el în timp ce sala fu 
cuprinsă de haos. 

Chiar şi ciocănelul judecătorului, care lovea suficient de 
tare să despice plăcuţa, fu acoperit de zarva din încăpere. 

— Şi adevărul e că nu am ridicat un deget ca s-o salvez 
pe sora mea, zise Brinkley, împroşcând cu salivă. Şi i-am 
omorât pe oamenii aceia de pe feribot pentru că vocea mi- 
a spus să o fac, sunt un om foarte periculos. 

Sherman se aşeză pe locul lui din spatele mesei apărării 
şi-şi puse calm hârtiile într-un dosar. 

— În ziua aceea, pe feribot, striga Brinkley, i-am luat pe 
acei oameni la cătare şi am tras. Aş putea s-o fac din nou. 

Juraţii făcură ochii mari în timp ce Alfred Brinkley îşi 
şterse lacrimile de pe obrajii scofâlciţi cu palmele. 

— Gata, domnule Brinkley, strigă judecătorul. 

— Voi aţi jurat să faceţi dreptate, proclamă Brinkley, 


apucându-şi genunchii şi lovindu-i cu palmele în mod 
ritmic. Trebuie să mă executaţi pentru ceea ce le-am făcut 
acelor oameni. Asta e singura cale să vă asiguraţi că nu o 
voi face din nou. Şi dacă nu-mi daţi pedeapsa cu moartea, 
vă promit că mă voi întoarce. 

Mickey Sherman vâri dosarul în servieta sa de metal 
lucios şi o închise cu un ţăcănit. Se pregătea să plece. 

— Domnule Sherman, făcu judecătorul Moore, cu faţa 
colorată în roz-somon de exasperare, mai aveţi întrebări 
pentru martorul dumneavoastră? 

— Niciuna, în momentul de faţă, onorată instanţă. 

— Domnişoară Castellano? Doriţi să-l interogaţi pe 
martorul părţii adverse? 

Yuki nu ar fi putut spune nimic care să întreacă propriile 
cuvinte ale lui Brinkley: „Dacă nu-mi daţi pedeapsa cu 
moartea, promit că mă voi întoarce”. 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă, zise Yuki. 

Dar în timp ce judecătorul îi spunea lui Brinkley să se 
retragă, un bec roşu se aprinse în mintea lui Yuki. 

Oare Fred Brinkley chiar îşi bătuse cuiele în propriul 
coşciug? 

Sau făcuse mai mult decât ar fi putut face sau spune 
vreodată Mickey Sherman pentru a convinge juriul că e 
nebun? 


Capitolul 119 


Fred Brinkley era aşezat pe patul tare din celula sa de 
doi pe trei de la etajul zece al sediului poliţiei. 

Se auzeau zgomote peste tot în jurul său, vocile 
celorlalţi deținuți, scârţâitul roţilor căruciorului cu 
mâncare, zăngănitul uşilor care se închideau şi al căror 
ecou se propaga de-a lungul şirului de celule. 

Cina lui Brinkley era pe o tavă pe care o ţinea în poală. 
Mâncă pieptul de pui uscat, piureul apos şi chifla tare, 
exact ce-i dăduseră şi seara trecută,  mestecând 
conştiincios, dar fără plăcere. 

Se şterse la gură cu un şerveţel de hârtie maro, îl 
frământă în mână până când se făcu tare şi rotund ca o 
pietricică, după care îl lăsă să cadă exact în mijlocul 
farfuriei. 

Apoi, aranjă frumos tacâmurile de plastic la o parte, se 
ridică din pat, făcu doi paşi şi împinse tava pe sub uşă. 

Se întoarse la patul său suprapus şi se sprijini de perete 
cu picioarele atârnând pe margine. Din această poziţie, 
putea vedea vasul de toaletă şi chiuveta în stânga sa şi 
întregul perete de bolţari drept în faţă. 

Peretele era zugrăvit în gri, cu graffiti scrijelit în beton 
ici şi colo, numere de telefon, expresii argotice, numele 
unor bande de deţinuţi şi simboluri pe care nu le înţelegea. 

Începu să numere bolţarii din peretele din faţa sa şi 
urmări în minte modelul tencuielii ca şi cum mortarul care 
ţinea blocurile de beton împreună ar fi fost un labirint, iar 
soluţia s-ar fi ascuns în liniile dintre ele. 

Un gardian veni la uşa celulei şi luă tava. Pe ecusonul 
său scria „OZZIE QUINN”. 

— E timpul să-ţi iei pastilele, Fred-o, zise Ozzie. 

Brinkley merse până la gratii, scoase mâna printre ele şi 
luă păhărelul de carton în care erau pastilele. Gardianul 
privi în timp ce Brinkley îşi vărsă conţinutul acestuia în 
gură. 


— Poftim, făcu Ozzie, întinzându-i printre bare un alt 
păhărel de carton, de data aceasta plin cu apă. 

Se uită cum Brinkley îşi înghiţi pastilele. 

— Zece minute până se dă stingerea, îi spuse Ozzie lui 
Fred. 

— Purecii să te sărute, zise Fred. 

Se întoarse la salteaua sa şi se sprijini de perete. Încercă 
să cânte încetişor „Ay, ay, ay, ay, Mama-cita-lindo”. 

După care, se prinse cu mâinile de marginea patului şi 
se repezi cu capul înainte în zidul de ciment. 

Apoi încă o dată. 


Capitolul 120 


Când Yuki reveni în sala de judecată, şeful ei, Leonard 
Parisi, era aşezat lângă David Hale, la masa apărării. Yuki 
îl sunase pe Len de îndată ce auzise despre tentativa de 
sinucidere a lui Brinkley. Dar nu se aşteptase să-l vadă la 
tribunal. 

— Leonard, ce bine îmi pare să te văd, zise ea, dar în 
gândul ei: „La dracu’! Oare o să preia cazul? Poate să-mi 
facă una ca asta?” 

— Juriul pare în regulă? întrebă Parisi. 

— Aşa i-au spus judecătorului. Nimeni nu vrea să se 
anuleze procesul din cauza unei erori judiciare. Mickey 
nici măcar nu a cerut o amânare. 

— Bine. Îmi place la nebunie nemernicul ăla încrezut, 
mormăi Parisi. 

De cealaltă parte a culoarului, Sherman vorbea cu 
clientul său. Brinkley avea ochii vineţi. În jurul frunţii avea 
înfăşurat un bandaj mare din tifon şi purta un halat bleu de 
spital peste pantalonii de pijama cu dungi. 

Brinkley privea ţintă în jos, la masă, ciupindu-şi părul de 
pe braţ în timp ce Sherman vorbea. Nu se uită în sus nici 
când aprodul strigă: 

— Ridicaţi-vă, vă rog. 

Judecătorul se aşeză, îşi turnă un pahar cu apă, apoi o 
întrebă pe Yuki dacă era pregătită de închidere. 

Yuki răspunse că da. 

Avansă spre pupitru ascultând zgomotul ritmic al 
pulsului răsunându-i în urechi. Îşi drese uşor glasul, apoi 
salută juraţii şi se lansă în pledoaria de final. 

— Nu suntem aici să decidem dacă domnul Brinkley are 
sau nu probleme psihologice, începu Yuki. Cu toţii avem 
probleme şi unii se descurcă mai bine decât alţii. Domnul 
Brinkley a zis că a auzit o voce furioasă în mintea sa şi 
poate că e adevărat. Nu putem şti sigur şi nici nu 
contează. O boală mintală nu echivalează cu un permis de 


crimă, doamnelor şi domnilor, şi prezenţa vocilor din capul 
său nu schimbă faptul că Alfred Brinkley era conştient că 
făcea ceva rău când i-a executat pe acei patru oameni 
nevinovaţi, inclusiv pe cel mai nevinovat dintre ei - un 
băiat de nouă ani. Cum putem fi siguri că domnul Brinkley 
era conştient că făcea ceva rău? se adresă ea juriului. 
Pentru că acţiunile sale, comportamentul său îl trădează. 

Yuki făcu o pauză pentru efect şi se uită de jur 
împrejurul sălii. Observă figura mătăhăloasă şi ciupită de 
vărsat a lui Parisi, încruntarea dementă din ochii lui 
Brinkley - şi văzu că juraţii erau foarte atenţi şi aşteptau 
ca ea să continue. 

— Haideţi să analizăm comportamentul domnului 
Brinkley, continuă ea. Mai întâi, a luat cu sine pe feribot 
un pistol Smith & Wesson Model 10 încărcat. Apoi a 
aşteptat ca feribotul să andocheze ca să nu fie prins în 
mijlocul golfului, fără cale de scăpare. Aceste acte arată 
prevedere. Arată premeditare. În timp ce Del Norte trăgea 
la mal, zise Yuki, cu ochii la juriu, Alfred Brinkley a ţintit 
cu atenţie şi şi-a descărcat arma în cinci oameni. Apoi a 
fugit. A fugit mâncând pământul, adăugă Yuki. Asta e 
conştiinţa vinovăţiei. Ştia că făcuse ceva rău. Domnul 
Brinkley a încercat să se ascundă două zile înainte de a se 
preda şi de a mărturisi crimele - pentru că ştia că făcuse 
ceva rău. Poate că nu vom şti niciodată cu exactitate ce era 
în mintea domnului Brinkley pe 1 noiembrie, dar ştim ce a 
făcut. Şi ştim sigur ceea ce domnul Brinkley însuşi ne-a 
spus ieri după-amiază. Şi-a aţintit arma asupra victimelor, 
zise Yuki, folosindu-şi mâna pe post de pistol şi trasând 
fără grabă un semicerc, la nivelul umărului, cuprinzând în 
raza de acţiune galeria şi boxa juraţilor. A apăsat pe 
trăgaci de şase ori. Şi ne-a avertizat că e un om periculos. 
La drept vorbind, cea mai bună dovadă a sănătăţii mintale 
a domnului Brinkley e că a fost de acord cu noi în ambele 
cazuri. E vinovat. Şi trebuie să i se dea pedeapsa maximă 
permisă de lege. Vă rog să îi daţi domnului Brinkley ceea 
ce a cerut, ca să nu mai fie nevoie să ne facem griji că va 
mai ţine vreodată în mâini o armă încărcată. 


Yuki se simţi îmbujorată şi încântată când se aşeză lângă 
Leonard Parisi. 
— Grozavă încheiere, Yuki, şopti acesta. Frumos lucrat. 


Capitolul 121 


Mickey Sherman se ridică numaidecât în picioare. Se 
întoarse spre juriu şi le spuse o poveste simplă şi tragică, 
ca şi cum ar fi vorbit cu mama sau cu iubita sa. 

— Trebuie să vă spun, oameni buni, începu el, că Fred 
Brinkley a vrut să tragă în acei oameni şi chiar a făcut-o. 
Nu am negat şi nu vom nega asta niciodată. Şi care a fost 
motivul său? Avea un dinte împotriva acelor oameni? Era 
vorba de un jaf sau de o tranzacţie de droguri nereuşită? I- 
a împuşcat în legitimă apărare? Nu, nu, nu şi nu. Poliţia nu 
a reuşit să găsească niciun motiv raţional care să explice 
de ce Fred Brinkley i-a împuşcat pe acei oameni. Pentru că 
nu a existat niciunul. Şi când nu există absolut niciun 
motiv pentru o crimă, rămâne întrebarea - de ce? Fred 
Brinkley suferă de tulburare schizoafectivă, o boală ca 
leucemia sau scleroza multiplă. Nu a greşit cu nimic ca să 
ajungă să aibă această boală. Nici măcar nu ştia că o are. 
Când Fred i-a împuşcat pe acei oameni, nu ştia că face 
ceva rău, nu ştia nici măcar că acei oameni erau reali. V-a 
spus chiar el. Singurul lucru de care era conştient era 
vocea aceea puternică, necruțătoare din capul său care îi 
spunea să ucidă. Şi singura modalitate de a opri acea voce 
era să se supună. Dar nu trebuie să ne credeţi pe cuvânt 
când vă spunem că Fred Brinkley e lipsit de discernământ. 
Fred Brinkley are antecedente de boală mintală de pe 
vremea când a fost internat într-un spital de psihiatrie, 
acum cincisprezece ani. Zeci de martori au declarat că l-au 
auzit pe domnul Brinkley vorbind cu televizorul, cântând 
ca să se calmeze sau plesnindu-se atât de tare peste 
frunte, încât urma palmei rămânea vizibilă mult timp după 
aceea - atât de mult îşi dorea să scoată afară vocile din 
capul său. L-aţi auzit şi pe doctorul Sandy Friedman, 
specialist de marcă în psihiatrie clinică şi medico-legală, 
care l-a consultat pe domnul Brinkley de trei ori şi l-a 
diagnosticat cu tulburare schizoafectivă, zise Sherman, 


plimbându-se în timp ce vorbea. Domnul doctor Friedman 
ne-a spus că în momentul comiterii crimei, Fred Brinkley 
se afla într-o stare psihotică, era rupt de realitate. Suferea 
de o boală sau deficiență mintală care-l împiedica să-şi 
adapteze comportamentul la legile societăţii. Asta e 
definiţia lipsei de discernământ. Boala aceasta nu e o 
plăsmuire avocăţească, zise Sherman. 

Făcu doi paşi spre masa apărării şi ridică o carte grea cu 
copertă de carton. 

— Acesta e manualul de Diagnostic şi statistică a 
tulburărilor mintale, volumul IV, biblia de diagnosticare în 
profesia de psihiatru. O să-l aveţi cu dumneavoastră în 
camera de deliberare şi veţi putea citi că tulburarea 
schizoafectivă este o psihoză - o boală mintală gravă care 
determină acţiunile persoanei care suferă de ea. Clientul 
meu nu e un om de admirat, zise el. Nu vrem să-i dăm o 
medalie. Dar Fred Brinkley nu e un ucigaş şi nu există 
nimic în trecutul său care să sugereze că ar fi. Purtarea sa 
de ieri i-a demonstrat boala. Care om în toate minţile i-ar 
cere juriului să-l condamne la moarte? 

Sherman se întoarse la masa apărării, puse jos cartea şi 
sorbi din paharul cu apă înainte de a se întoarce la 
pupitru. 

— Dovezile în sprijinul lipsei de discernământ sunt 
copleşitoare în acest caz. Fred Brinkley nu a ucis din 
dragoste sau din ură, pentru bani sau senzaţii tari. Nu e 
malefic. E bolnav. Şi vă cer astăzi să faceţi ceea ce e 
corect. Găsiţi-l pe Fred Brinkley „nevinovat” în baza lipsei 
de discernământ. Şi aveţi încredere că sistemul va proteja 
cetăţenii de acest om. 


Capitolul 122 


— Păcat că nu aţi prins pledoaria de final a lui Yuki, zise 
Cindy, punând cu afecţiune un braţ în jurul ei şi zâmbindu- 
ne de peste masă mie şi lui Claire. A fost extraordinară! 

— Asta e punctul tău de vedere jurnalistic şi obiectiv? 
întrebă Yuki, roşind un pic, dar zâmbind în timp ce îşi dădu 
părul după urechi. 

— Cum să nu, râse Cindy. Vorbesc ca persoană 
particulară. Neoficial. 

Eram la MacBain's, vizavi de sediul poliţiei, toate patru 
cu telefoanele pe masă. Sydney MacBain, chelneriţa 
noastră şi fiica proprietarului, aduse patru pahare şi două 
sticle mari de apă minerală. 

— Apă, apă peste tot, făcu Syd. Care-i treaba, 
doamnelor? Ştiţi că sunteţi într-un bar, de fapt? 

Am răspuns arătând pe rând înspre fiecare dintre noi. 

— Uite care e treaba, Syd. În timpul serviciului, în 
timpul serviciului, în timpul serviciului. Apoi am arătat 
spre Claire şi am zis: însărcinată şi în timpul serviciului. 

Sydney râse, o felicită pe Claire, ne luă comenzile şi se 
îndreptă spre bucătărie. 

— Deci totuşi aude voci? am întrebat-o pe Yuki. 

— Posibil. Dar multă lume aude voci. Între cinci şi zece 
mii doar în San Francisco. Probabil câţiva chiar în acest 
bar. Dar nu văd pe careva dintre ei trăgând în dreapta şi-n 
stânga. Se prea poate ca Fred Brinkley să audă voci. Dar în 
acea zi? Ştia că ceea ce face nu e bine. 

— Nenorocitul, zise Claire. Vorbesc oficial, ca victimă şi 
martor foarte părtinitor. 

Ziua aceea îmi reveni în minte cu o claritate 
bolnăvicioasă - puntea alunecoasă de sânge şi ţipetele 
pasagerilor şi cât fusesem de speriată că ar fi putut muri 
Claire. Mi-am amintit cum l-am îmbrăţişat pe Willie şi i-am 
mulţumit lui Dumnezeu că ultimul glonţ al lui Brinkley 
trecuse pe lângă el. 


Am întrebat-o pe Yuki: 

— Crezi că juriul îl va condamna? 

— Nu ştiu. Ar face bine. Dacă cineva merită injecţia 
letală, el e acela, zise Yuki, sărându-şi din abundență 
cartofii prăjiţi. 

Părul îi căzu peste faţă, astfel încât niciuna dintre noi nu 
i-am putut citi privirea. 


Capitolul 123 


Era trecut de ora două după-amiaza, a treia zi de când 
juriul începuse deliberările, când Yuki primi un telefon. Se 
cutremură. 

Asta era. 

Rămase ţeapănă în scaun încă un moment, clipind. Apoi 
se scutură. 

Îl contactă pe pager pe Leonard şi folosi apelarea rapidă 
pentru Claire, Cindy şi Lindsay, care se aflau toate la 
câteva minute de sala de judecată. Se ridică de la birou, 
traversă holul şi se aplecă deasupra paravanului care 
delimita biroul lui David. 

— Au revenit! 

David lăsă deoparte sandviciul cu ton şi o urmă pe Yuki 
la lift, pe care-l folosiră să ajungă la parter. 

Traversară holul principal, intrară pe uşa dublă 
capitonată cu piele a celui de-al doilea hol, trecură prin 
verificările de securitate din faţa sălii, apoi printr-un 
vestibul cu pereţi de sticlă şi se aşezară în cele din urmă la 
locul lor la masa acuzării. 

Sala de judecată se umpluse treptat pe măsură ce se 
dusese vestea. Televiziunea tribunalului îşi instala 
camerele. Jurnalişti de la ziarele locale şi băgăcioşi de la 
tabloide, reporteri de la televiziuni prin cablu sau de la 
televiziuni de ştiri cu acoperire naţională umpleau rândul 
din spate. Cindy era pe culoar. 

Yuki le văzu pe Claire şi pe Lindsay stând în zona de 
mijloc, dar nu o văzu nicăieri pe mama acuzatului, Elena 
Brinkley. 

Mickey Sherman intră pe uşă îmbrăcat într-un costum 
bleumarin care-i venea foarte bine. Îşi puse servieta de 
metal în faţa sa, o salută din cap pe Yuki şi dădu un 
telefon. 

Mobilul lui Yuki sună. 

— Len, zise ea, citind numele de pe ecran, se dă 


verdictul. 

— Sunt la nenorocitul de cardiolog, îi spuse Len. Ține- 
mă la curent. 

Uşa laterală din stânga judecătorului se deschise şi 
aprodul intră împreună cu Alfred Brinkley. 


Capitolul 124 


Bandajul lui Brinkley fusese îndepărtat, lăsând la vedere 
un rând de copci care începea din mijlocul frunţii şi urca 
spre marginea scalpului. Vânătăile din jurul ochilor se 
retrăseseră, ajungând la culoarea unui gălbenuş de ou fiert 
prea tare, un galben-verzui. 

Aprodul desfăcu lanţurile şi cătuşele lui Brinkley şi 
acuzatul se aşeză lângă avocatul său. 

Uşa din dreapta secţiunii rezervate juriului se deschise 
şi doisprezece juraţi şi doi locţiitori intrară în sala de 
judecată, îmbrăcaţi la patru ace, cu părul aranjat şi dat cu 
fixativ, câteva bijuterii pe mâinile sau la gâtul femeilor. Nu 
se uitară la Yuki, şi nici la acuzat. De fapt, arătau 
încordaţi, ca şi cum s-ar fi certat în legătură cu verdictul 
până în ultimul moment. 

Uşa din spatele podiumului se deschise şi judecătorul 
Moore intră în sala de judecată. Îşi şterse ochelarii în timp 
ce şedinţa fu declarată deschisă, apoi zise: 

— Domnule preşedinte al juriului, înţeleg că juriul a 
ajuns la un verdict? 

— Aşa e, onorată instanţă. 

— Vă rog să-i înmânaţi verdictul aprodului. 

Preşedintele juriului era un tâmplar, cu păr blond până 
la umeri şi degete pătate de nicotină. Părea încordat când 
îi întinse un bileţel împăturit aprodului care îl duse apoi 
judecătorului. 

Judecătorul Moore despături bileţelul şi se uită peste el. 
Îi rugă pe cei din public să respecte protocolul curţii şi să 
nu se manifeste zgomotos când se va citi verdictul. 

Yuki îşi împreună mâinile pe masa din faţa ei. Il auzea 
pe David Hale respirând lângă ea şi, preţ de o fracțiune de 
secundă, simţi afecţiune faţă de el. 

Judecătorul Moore începu să citească: 

— La acuzaţia de ucidere cu premeditare a Andreei 
Canello, juriul îl găseşte pe acuzat, Fred Brinkley, 


„nevinovat” pe motiv de boală sau deficiență mintală. 

Yuki simţi că i se face rău. 

Se lăsă adânc în scaun, de-abia auzind vocea 
judecătorului care citea fiecare nume şi la fiecare cap de 
acuzare un verdict de nevinovăție pe motiv de lipsă de 
discernământ. 

Yuki se ridică în picioare când Claire şi Lindsay veniră în 
faţă ca să-i fie alături. Stăteau în jurul ei când Brinkley fu 
legat în lanţuri şi văzură toate cum se uita la Yuki. 

Era o privire ciudată, fixă, combinată cu un zâmbet 
misterios. Yuki nu ştia ce voia să-i transmită Brinkley prin 
asta, dar simţi cum i se ridică părul pe ceafă. 

Şi apoi Brinkley i se adresă: 

— Bună încercare, domnişoară Castellano. Foarte bună 
încercare. Dar nu ştiţi? Cineva trebuie să plătească. 

Unul dintre gardieni îl împinse pe Brinkley şi, după o 
ultimă privire aruncată lui Yuki, îşi târşâi picioarele pe 
culoar între cei doi paznici. 

Bolnav sau sănătos, Alfred Brinkley avea să fie închis 
multă vreme. Yuki ştia asta. 

Dar totuşi - îi era frică. 


Capitolul 125 


O lună mai târziu, eu şi Conklin eram din nou în parcul 
Alta Plaza, unde începuse totul. 

De data asta, l-am văzut pe Henry Tyler coborând spre 
noi pe alee, cu haina fluturându-i în vânt. li întinse mâna 
lui Conklin, o strânse cu putere, apoi o luă pe a mea. 

— Ne-aţi redat viaţa. Nu am cuvinte să vă mulţumesc 
îndeajuns. 

Tyler le strigă pe soţia sa şi pe o fetiţă care se juca pe o 
construcţie heaxagonală, un nou fel de jungle gym. 
Luminându-se la faţă de bucurie, Madison îşi dădu drumul 
de pe bare şi alergă spre noi. 

Henry Tyler îşi ridică fiica în braţe. Madison se aplecă 
peste umărul tatălui ei şi îşi puse braţele după gâtul meu şi 
al lui Richie, strângându-ne într-o îmbrăţişare triplă. 

— Voi sunteţi preferaţii mei, zise ea. 

Zâmbeam încă în clipa în care Henry Tyler a pus-o jos pe 
Madison şi ne-a spus cu o expresie radioasă: 

— Vă suntem recunoscători cu toţii. Eu, Liz, Maddy - 
consideraţi-ne prieteni pe viaţă. 

Mi se umeziră ochii. 

Era o zi grozavă şi eram mândră că sunt poliţist. 

În timp ce eu şi Rich făceam cale-ntoarsă spre maşină, 
am vorbit despre iadul prin care trebuia să trecem ca să 
rezolvăm un caz - munca grea şi plictisitoare, contactul 
direct cu criminalii şi drogaţii, pistele false. 

— Şi atunci, am zis eu, un caz se sfârşeşte în felul ăsta şi 
te simţi în al nouălea cer. 

Rich se opri din mers şi-şi puse mâna pe braţul meu. 

— Hai să ne oprim un minut aici, zise. 

M-am aşezat pe una dintre treptele mari care fuseseră 
încălzite de soare şi Rich veni lângă mine. Se vedea că are 
ceva pe suflet. 

— Lindsay, ştiu că tu crezi că sunt îndrăgostit de tine, 
începu el, dar e mai mult decât atât. Crede-mă. 


Pentru prima oară, mă durea să privesc chipul frumos al 
lui Rich Conklin. Gândul la pipăielile noastre din hotelul 
din Los Angeles mă facea să mă foiesc, ruşinată. 

— Nu vrei să ne dai o şansă? zise. Lasă-mă să te scot la 
cină. Nu voi încerca nimic, Lindsay. Vreau doar ca noi să... 
ăăă... 

Rich îmi citi sentimentele pe chip şi se opri. Scutură din 
cap şi, în cele din urmă, zise: 

— O să tac acum. 

M-am întins şi mi-am pus mâna peste a lui. 

— Îmi pare rău, am zis. 

— Să nu-ţi pară... Lasă, Lindsay. Uită că am spus ceva, 
bine? Încercă să zâmbească şi aproape că reuşi. O să mă 
ocup de asta câţiva ani în şedinţele de terapie. 

— Faci terapie? 

— M-ar ajuta? Nu. Râse. Eu doar... uite, ştii ce simt 
pentru tine. Cred că e de ajuns. 

Drumul de întoarcere la sediu a fost neplăcut, iar 
conversaţia tensionată până când am primit un telefon să 
ne prezentăm în cartierul Tenderloin unde fusese 
descoperit un cadavru. Am lucrat împreună la caz până ni 
s-a terminat tura. Şi m-am simţit bine, ca şi cum am fi fost 
parteneri de ani întregi. 

Puțin după ora nouă seara i-am spus lui Rich că ne 
vedem de dimineaţă. Tocmai descuiasem uşa maşinii, când 
mi-a sunat telefonul. 

— Acum ce mai e? am bombănit. 

Se auzi o trosnitură uşoară din cauza perturbaţiilor, apoi 
o voce profundă se revărsă din telefon preschimbând 
noaptea în zi. 

— Ştiu că nu trebuie să surprind un ofiţer de poliţie 
înarmat pe treptele casei sale, Blondino. Deci... consideră- 
te avertizată. Voi fi în oraş în weekend. Am veşti. Şi vreau 
tare mult să te văd. 


Capitolul 126 


Se auzi soneria. 

Am apăsat butonul interfonului, zicând: N 

— Vin! şi am alergat pe scări în jos. Ingrijitoarea 
căţeluşei, Karen Triebel, era în faţa uşii de la intrare. Am 
îmbrăţişat-o şi m-am aplecat să o cuprind pe draga de 
Martha. 

— I-a fost tare dor de tine, Lindsay, mă anunţă Karen. 

— Crezi? am zis, râzând. 

Scâncind şi lătrând, Martha mă dobori din picioare. Am 
stat pur şi simplu în prag în timp ce ea îmi apăsa umerii şi- 
mi „spăla” faţa cu săruturi. 

— Eu plec. Văd că voi două vreţi să fiţi singure, strigă 
Karen, coborând treptele spre Volvo-ul ei. 

— Aşteaptă, Karen, vino sus. Am un cec pentru tine. 

— E în regulă! Mi-l dai data viitoare, zise ea, dispărând 
în maşină. 

— Mulţumesc! am strigat în timp ce ea trecu cu maşina 
pe lângă mine şi-mi făcu semn cu mâna. Mi-am îndreptat 
din nou atenţia spre preferata mea. 

— Ştii tu cât de mult te iubesc? i-am şoptit la una din 
urechile ei mătăsoase. 

Se pare că ştia. 

Am fugit împreună sus, mi-am pus şapca şi haina şi mi- 
am schimbat pantofii cu unii sport. Am luat-o pe străzile pe 
care le iubeam atât de mult, am fugit pe Nineteenth spre 
parcul Rec Center unde m-am trântit pe o bancă şi m-am 
uitat la Martha desfaşurându-se ca un border collie tipic. 
Fugea bucuroasă în cercuri ample, adunându-i la un loc pe 
ceilalţi câini şi distrându-se de minune. 

După o vreme se întoarse lângă bancă şi se aşeză lângă 
mine. Odihnindu-şi capul pe coapsa mea, se uită în sus cu 
ochii ei mari şi căprui. 

— Te bucuri că eşti acasă, Boo? Te-ai săturat de 
vacanţă? 


Am alergat în pas uşor înapoi la apartament şi am urcat 
scările. I-am dat Marthei un bol mare de mâncare pentru 
câini şi m-am băgat sub duş. Până când m-am şters şi mi- 
am uscat părul, Martha dormea deja pe patul meu. 

Adormise profund - pleoapele îi tremurau, fălcile îi 
fluturau şi labele i se mişcau într-un vis canin minunat. 

Nici măcar nu întredeschise pleoapele cât timp eu mă 
pregăteam pentru întâlnirea cu Joe. 


Capitolul 127 


Restaurantul Big 4 se afla pe Nob Hill, vizavi de 
catedrala Grace. A fost numit după cei patru magnati ai 
companiei de căi ferate Central Pacific şi e elegant 
lambrisat în lemn închis la culoare şi decorat cu flori şi 
lumini somptuoase. Potrivit câtorva dintre cele mai 
scumpe reviste glossy, Big 4 are unul dintre cei mai buni 
bucătari din oraş. 

Aperitivele ne-au fost aduse - Joe comandase foie gras 
cu mere caramelizate, iar eu fusesem sedusă de 
suculentele pere franţuzeşti cu prosciutto. Totuşi, nu eram 
atât de absorbită de decor şi de privelişte, încât să nu 
observ timiditatea din ochii lui Joe şi faptul că se uita 
întruna la mine. 

— Am avut o mulţime de idei răsuflate, zise el. Şi să nu 
mă întrebi care au fost, bine, Linds? 

— Nu, bineînţeles că nu, am rânjit. Eu în niciun caz. 

Am împuns cu furculiţa deja plină de pere o bucată de 
brânză de capră cu crustă de alune şi am lăsat-o să mi se 
topească în gură. 

— Şi după o cugetare adâncă - serios, Blondino, foarte 
adâncă - mi-am dat seama de ceva şi o să-ţi povestesc şi 
ţie. 

Mi-am pus jos furculiţa şi l-am lăsat pe chelner să-mi ia 
farfuria. 

— Te ascult. 

— Bine, făcu Joe. Ştii că am şase fraţi şi că am crescut 
toţi într-o casă înaltă şi strâmtă din Queens. Şi că tatăl 
meu era mereu plecat. 

— Comis-voiajor. 

— Exact. Materiale şi accesorii de cusut. Călătorea de-a 
lungul Coastei de Est şi era plecat şase zile din şapte. 
Câteodată chiar mai mult. Tuturor ne era foarte dor de el. 
Dar mamei îi era cel mai dor. El era adevărata ei fericire şi 
într-o bună zi a dispărut, îmi povesti Joe. Ne suna în 


fiecare seară înainte de culcare, dar de data asta nu o 
făcuse. Aşa că mama a sunat la poliţia statală care l-a găsit 
a doua zi dormind în maşină pe rampa unui service auto de 
lângă un orăşel din Tennessee. 

— 1 se defectase maşina? 

— Da, şi pe atunci nu existau telefoane mobile şi, 
bineînţeles, Dumnezeule, nu-ţi poţi imagina prin ce am 
trecut până să avem veşti de la el. Ne gândeam că maşina 
lui era într-un şanţ, acoperită de apă, că a fost împuşcat 
într-un jaf la benzinărie, că poate avea o altă viaţă undeva. 

Am încuviinţat din cap. 

— O, Joe, înţeleg. 

Joe făcu o pauză, se jucă puţin cu tacâmurile, apoi 
continuă: 

— Tata a văzut cât de mult suferea mama, noi toţi de 
altfel, şi a zis că-şi dă demisia. Dar nu putea să facă asta şi 
să ne şi întreţină cum şi-ar fi dorit. Apoi într-o zi, când 
eram în anul doi de liceu, chiar şi-a dat demisia. A rămas 
acasă definitiv. 

Joe ne reumplu paharele cu vin şi am luat o sorbitură 
fiecare în timp ce chelnerul aşeza antreurile în faţa 
noastră. Dar, având în vedere nodul din gâtul lui Joe şi un 
presentiment personal care devenea tot mai puternic, îmi 
pierdusem pofta de mâncare. 

— Ce s-a întâmplat, Joe? 

— A rămas acasă. Noi am plecat, unul câte unul. Părinţii 
mei s-au descurcat cu mai puţin, dar erau mai fericiţi. Incă 
sunt. Eu am văzut asta şi mi-am promis că nu voi face 
niciodată familiei mele ce ne făcuse tatăl meu cu plecările 
sale. Apoi ţi-am privit chipul când am venit ultima dată şi 
ţi-am spus că trebuie să prind avionul. Tot ce mi-ai spus tu, 
mi-a ajuns în sfârşit la urechi. Mi-am dat seama că, fără să 
vreau, mă comportasem exact ca tatăl meu. Aşa că, 
Lindsay, asta e vestea pe care voiam să ţi-o dau. M-am 
întors definitiv. 


Capitolul 128 


Am ţinut mâna lui Joe într-a mea, iar el mi-a spus că s-a 
transferat la San Francisco. Îl ascultam, privindu-i chipul 
pe care se vedea cât mă iubea. Dar eu simţeam că mi se 
învârte capul. 

Eu şi Joe discutaserăm despre cum ar fi fost să fim în 
acelaşi loc în acelaşi timp, dar mă despărţisem de el 
pentru că mi se părea că ne obişnuiserăm să vorbim 
ipotetic, în loc să facem un plan ca să transformăm vorbele 
în realitate. 

Acum, stând lângă bărbatul acesta, mă întrebam dacă 
adevărata problemă fusese slujba lui Joe sau dacă 
conspirasem de fapt împreună să ne ţinem la distanţă faţă 
de o relaţie care avea potenţial să fie veritabilă şi de 
durată. 

Joe luă linguriţa de cafea şi o puse în buzunarul de la 
piept al hainei - crezuse, sunt sigură, că erau ochelarii de 
citit. 

Apoi scotoci prin buzunarul hainei şi scoase o cutiuţă de 
bijuterii, de catifea neagră, cu laturile de vreo cinci 
centimetri. 

— E pentru tine, Lindsay. 

Dădu la o parte vaza cu trandafiri care era aşezată între 
noi pe masă şi-mi întinse cutia. 

— Deschide-o. Te rog. 

— Nu cred că pot, am zis. 

— Ridică doar capacul. Are o balama la spate. 

Am râs la gluma lui, dar sunt sigură că mi s-a oprit 
respiraţia când am făcut ce mi-a spus. Înăuntru, cuibărit 
pe catifea, strălucea un inel de platină cu trei diamante 
mari şi câte unul mai mic de o parte şi de alta. 

Am tras aer în piept. A trebuit. Inelul îţi tăia respiraţia. 
Apoi m-am uitat peste masă în ochii lui Joe. Parcă m-aş fi 
uitat într-ai mei, atât de bine îl cunoşteam. 

— Te iubesc, Lindsay. Vrei să te căsătoreşti cu mine? 


Vrei să fii soţia mea? 

Chelnerul veni şi, fără să rostească un cuvânt, trecu mai 
departe. Am închis cutia. Se auzi un mic clic înfundat şi aş 
putea să jur că în sală se făcuse mai întuneric. 

Am înghiţit în sec pentru că nu ştiam ce să zic. Rotiţele 
din capul meu continuau să se învârtească şi simţeam că şi 
camera face la fel. 

Eu şi Joe trecuserăm amândoi prin experienţa unei 
căsătorii. 

Şi divorţaserăm amândoi. 

Eram pregătită să risc din nou? 

— Linds? 

Am zis în sfârşit cu o voce sugrumată: 

— Şi eu te iubesc, Joe, şi sunt... sunt copleşită. Mă 
chinuiam să vorbesc cu vocea gâtuită de emoție. Am 
nevoie de timp să mă gândesc şi eu bine. Trebuie să fiu 
absolut sigură. Vrei să-l păstrezi tu, te rog? am zis, 
împingând cutiuţa înapoi spre el. Hai să vedem un timp 
cum ne descurcăm făcând lucruri normale, i-am zis lui Joe. 
Să spălăm rufele. Să mergem la film. Să petrecem 
weekenduri care nu se încheie cu tine urcându-te în 
maşină şi mergând la aeroport. 

Pe faţa lui Joe se citea dezamăgirea şi mă durea cumplit 
să o văd. Pentru un moment, păru pierdut, dar apoi îmi 
întoarse mâna, îmi puse cutia în palmă şi îmi închise 
degetele în jurul ei. N 

— Păstreaz-o tu, Lindsay. Eu nu mă răzgândesc. [ţi voi 
rămâne alături indiferent câte rufe avem de spălat. 
Indiferent de câte ori spălăm maşina şi scoatem gunoiul 
sau ne certăm în legătură cu al cui e rândul să facă o 
treabă sau alta. Aştept cu nerăbdare toate astea. 

Zâmbi larg. 

E incredibil cum se lumină din nou încăperea. 

Joe zâmbea ţinându-mi amândouă mâinile într-ale sale. 

— Anunţă-mă când eşti pregătită să pot să-ţi pun inelul 
pe deget, zise. Şi să le spun alor mei că vom face o nuntă 
mare, în stil italian. 


Capitolul 129 


Era 6 iunie când Jacobi ne chemă pe mine şi pe Rich la 
el în birou. Arăta furios la culme, cum nu-l mai văzusem 
niciodată. 

— Am veşti proaste. Alfred Brinkley a evadat, ne anunţă 
el. 

Am rămas cu gura căscată. 

Nimeni nu putea evada de la Atascadero. Era un spital 
de psihiatrie pentru criminali cu boli mintale şi asta 
însemna că era mai mult o închisoare de maximă 
securitate decât un spital. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Conklin. 

— Şi-a zdrobit capul de peretele celulei... 

— Nu era sub tratament? Şi sub supraveghere pentru 
tentativă de sinucidere? 

Jacobi ridică din umeri. 

— Habar n-am. Oricum, de obicei doctorul vine în 
celulele deţinuţilor, dar doctorul ăsta, Carter, insistă ca 
deţinuţii să fie aduşi în cabinetul său. Sub pază. În aripa cu 
securitate scăzută. 

— O, nu, am zis, înțelegând ce se întâmplase înainte să 
mi se spună. Gardianul era înarmat. 

Jacobi îi explică lui Conklin: 

— Gardienii poartă armele la ei doar când mută deţinuţii 
dintr-o aripă în alta. Deci, doctorul zice că trebuie să i se 
dezlege lanţurile lui Brinkley ca să-i poată face testul 
neurologic. 

În continuare Jacobi ne-a povestit cum Brinkley a 
înşfăcat un bisturiu, l-a dezarmat pe gardian şi i-a luat 
arma. Apoi s-a îmbrăcat în hainele doctorului, a folosit 
cheile gardianului să iasă şi a plecat cu maşina doctorului. 

— S-a întâmplat acum două ore, preciză Jacobi. Am dat 
în urmărire generală maşina doctorului, un Subaru 
Outback albastru, ediţie limitată L.L. Bean. 

— Probabil că a abandonat deja maşina, zise Conklin. 


— Mda, fu de acord Jacobi. Nu ştiu dacă are vreo 
relevanţă, adăugă el, dar potrivit paznicului, Brinkley era 
un admirator fanatic al unui criminal în serie despre care 
citise, Edmund Kemper. 

Conklin dădu din cap. 

— A ucis vreo şase tinere. Locuia cu mama sa. 

— Exact, făcu Jacobi. Într-o seară se întoarce acasă de la 
o întâlnire şi maică-sa zice ceva de genu': „Acum presupun 
că ai să mă plictiseşti povestindu-mi ce-ai făcut în seara 
asta”. 

— Mama sa ştia despre crime? am întrebat. 

— Nu, Boxer, nu ştia, răspunse Jacobi. Îi plăcea doar să-l 
emasculeze. Uite ce e, mă pregăteam să merg la budă 
când am primit apelul, aşa că pot să termin povestea, vă 
rog? 

Am rânjit. 

— Continuă, şefu'. 

— Deci, mama lui Kemper zice: „Ai de gând să mă 
plictiseşti, nu?” Aşa că Edmund Kemper aşteaptă până 
când aceasta merge la culcare, după care îi taie capul şi-l 
pune pe poliţa şemineului. Apoi îi povesteşte capului tot ce 
făcuse în seara aceea, în detaliu, sunt sigur. 

— Psihopatul s-a predat, dacă-mi amintesc bine, zise 
Conklin, pocnindu-şi încheieturile, cum făcea el când era 
agitat. 

Şi eu eram neliniştită la ideea că Brinkley era în 
libertate, înarmat şi într-o stare psihotică gravă. Mi-am 
amintit expresia de pe faţa lui Brinkley când o ţintuise cu 
privirea pe Yuki, după proces. Se uitase chiorâş la ea şi îi 
spusese: „Cineva trebuie să plătească”. 

— Mda, Kemper s-a predat. Chestia e că, atunci când le- 
a mărturisit poliţiştilor, a spus că le-a ucis pe fetele acelea, 
în loc s-o ucidă pe maică-sa. Te-ai prins? mi se adresă 
Jacobi. În sfârşit omorâse pe cine trebuia. 

— Şi gardianul a zis că acest Kemper însemna ceva 
pentru Alfred Brinkley? 

— Exact, zise Jacobi ridicându-se, strângându-şi cureaua 
pantalonilor şi ocolind picioarele lui Conklin ca să ajungă 


la uşă. Brinkley era obsedat de Edmund Kemper. 


Capitolul 130 


Fred Brinkley mergea pe Scott Street, privind drept 
înainte pe sub cozorocul şepcii doctorului Carter. Urmărea 
cu privirea vârfurile catargelor din portul de la capătul 
străzii, adulmecând mirosul care venea dinspre golf. 

Incă îl mai durea capul, dar medicamentele reduseseră 
vocile la tăcere suficient cât să poată gândi. Se simţea 
puternic şi plin de energie. Aşa cum se simţise când el şi 
Bucky le făcuseră felul nenorociţilor ălora jalnici de pe 
feribot. 

În timp ce mergea, reluă în minte scena din biroul 
doctorului Carter, cum acţionase cu o rapiditate uimitoare 
când i-au scos cătuşele. Parcă ar fi fost un supererou. 

„Atinge-ţi nasul.” 

„Atinge-ţi degetele de la picioare.” 

„Apucă bisturiul.” 

„Pune-l la jugulara doctorului şi cere arma gardianului.” 

Fred râdea acum, gândindu-se la idiotul de paznic care 
mârâia la el în timp ce Fred îi legă pe amândoi, dezbrăcaţi, 
unul lângă celălalt, le îndesă tifon în gură şi-i încuie într-un 
dulap. 

— O să te întorci din nou aici, monstrule. 

Fred atinse arma din buzunarul interior al hainei 
doctorului, gândind: „O să mă întorc, n-aveţi grijă”. 

„Chiar asta plănuiesc.” 

„Dar nu încă.” 

Căsuţele acoperite cu stuc de pe Scott Street se aflau la 
o distanţă de vreo şapte metri faţă de drum, înghesuite 
una într-alta ca vacile la adăpătoare. Casa pe care o căuta 
Fred era de culoarea bronzului, cu jaluzele maro-închis şi 
cu un garaj pentru o singură maşină, construit sub etajul 
locuibil. 

Şi uite-o, acolo, cu lămâiul şi peluza proaspăt tunsă, 
arătând exact cum şi-o amintea. Maşina era în garaj şi uşa 
garajului era deschisă. 


Asta era excelent. Exact la ţanc. 

Fred Brinkley parcurse cei şapte metri de alee asfaltată, 
apoi intră în garaj. Se strecură pe lângă BMW-ul din 1995, 
decapotabil, de culoare albastru-deschis şi luă de pe raftul 
cu unelte un pistol de bătut cuie fără fir. Puse un cartuş 
înăuntru şi trase în perete să se asigure că unealta 
funcţiona. Pac. 

Apoi urcă cele câteva trepte, răsuci mânerul şi păşi pe 
parchetul din lemn masiv al camerei de zi. Rămase un 
moment în faţa altarului. 

Luă apoi de pe scrin albumele foto legate în piele, 
înşfacă tabloul în acuarelă de pe şevalet şi duse toate 
aceste lucruri în bucătărie. 

Ea era la masă, tria facturile. Un mic televizor suspendat 
era pornit - Procese americane. 

Când el intră în bucătărie, femeia cu părul negru îşi 
întoarse capul şi făcu ochii mari încercând să înţeleagă. 

— Hola, mamacita, zise el voios. Eu sunt. E timpul să 
înceapă emisiunea lui Fred şi a Elenei Brinkley. 


Capitolul 131 


— Nu ar fi trebuit să vii aici, Alfred, zise mama sa. 

Fred puse pistolul de cuie pe tejghea şi încuie uşa de la 
bucătărie. Apoi răsfoi albumele de fotografii, arătându-i 
mamei sale poze cu Lily în cărucior, Lily cu mămica, Lily în 
costumaşul ei de baie. 

Fred privi cum ochii Elenei se făcură mari când el luă 
portretul lui Lily şi-i sparse sticla de tejghea. 

— Nu! 

— Ba da, mama. Ba da. Astea sunt poze murdare. 
Scârbos de murdare. 

Deschise maşina de spălat vase şi puse albumele pe 
raftul inferior şi portretul pe cel de sus. Trânti uşa maşinii, 
închizând colecţia completă de fotografii a surorii sale 
sanctificate, şi setă cronometrul la cinci minute. 

Auzi cum maşina începe să ticăie. 

— Alfred, începu mama sa, dând să se ridice, nu e deloc 
amuzant. 

Fred o împinse înapoi în scaun. 

— Apa nu va începe să curgă în maşină decât peste cinci 
minute. Tot ce vreau e atenţia ta întreagă preţ de patru 
minute şi apoi o să-ţi eliberez preţioasele albume foto. 

Fred îşi trase un scaun şi se aşeză lângă mama sa. 
Femeia îi aruncă o privire reprobatoare, arătându-i 
disprețul care îl făcuse s-o urască toată viaţa lui. 

— Nu am terminat povestea pe care am început-o în 
acea zi la tribunal, zise el. 

— Ziua aia în care ai spus minciuni, vrei să zici? întrebă 
ea, întorcând capul spre maşina de spălat vase care ticăia 
şi aruncând apoi o privire spre uşa zăvorâtă. 

Fred scoase Beretta gardianului din buzunarul de la 
haină. Trase piedica. 

— Vreau să vorbesc cu tine, mama. 

— Ăla nu e încărcat. 

Fred zâmbi şi trase un glonţ în podea. Faţa mamei sale 


se făcu cenuşie. 

— Pune-ţi mâinile pe masă. Fă-o, mamă. îţi vrei pozele 
înapoi, nu-i aşa? 

Fred smuci mâna mamei sale de pe lângă corp, o aşeză 
pe masă, puse capul pistolului de cuie pe mânecă şi apăsă 
pe trăgaci. 

Pac. Prinse în cuie şi cealaltă parte a manşetei. Pac, pac. 

— Vezi? Ce credeai, mama? Că o să te rănesc? Nu sunt 
nebun, să ştii. 

După ce fixă prima mânecă, o prinse şi pe cea de-a doua. 
Mama sa tresărea cu fiecare pac şi părea gata să 
izbucnească în plâns. 

Indicatorul de pe cronometru avansă puţin când trecu 
un minut. 

Tic, tic, tic. 

— Dă-mi pozele, Fred. Sunt tot ce am... 

Fred îşi aproprie gura de urechea mamei sale şi vorbi 
şoptit, dar clar, ca pe scenă: 

— Am minţit într-adevăr la tribunal, mamă, pentru că am 
vrut să te rănesc. Să-ţi arăt cum mă simt eu tot timpul. 

— Nu am timp să te ascult, zise Elena Brinkley, 
trăgându-şi braţele să se elibereze de cuie, întinzând 
materialul. 

— Ba ai timp. Astăzi doar eu contez. Vezi? zise el, 
împuşcând cuie de doi centimetri pe marginile mânecilor 
ei, până la cot. 

Pac, pac, pac. 

— Şi adevărul e că am vrut să fac prostii cu Lily şi asta 
din vina ta, mamă. Pentru că ai transformat-o pe Lily într-o 
păpuşică sexuală, cu fuste scurte, şi unghii lăcuite, şi 
tocuri înalte - la doar doisprezece ani! Ce-a fost în capul 
tău? Credeai că poate să arate aşa şi să nu vrea nimeni să 
i-o tragă? 

Telefonul sună şi Elena Brinkley îşi întoarse cu speranţă 
capul spre el. Fred se ridică de pe scaun şi smulse firul din 
perete. Apoi ridică suportul de cuțite din lemn de pe 
tejghea şi-l aşeză cu zgomot pe masă. BANG. 

— Lasă telefonul. Nu e nevoie să vorbeşti cu nimeni. Eu 


sunt cea mai importantă persoană din viaţa ta acum. 

— Ce faci, Alfred? 

— Ce crezi? zise el, scoțând un cuţit lung. Crezi că o să- 
ţi tai limba? Drept ce fel de psihopat mă iei? 

Râse când văzu groaza întipărită pe faţa mamei sale. 

— Deci, mămico, chestia e că am văzut-o pe Lily 
facându-i o felaţie unui tip, Peter Ballantine, care lucra în 
port. 

— Nu a făcut ea aşa ceva. 

Brinkley începu să frece lama de douăzeci de 
centimentri de tocilă - o tijă lungă din carbură de siliciu. 
Scotea un scrâşnet care-i făcea plăcere. 

— Ar trebui să pleci acum. Poliţia te caută... 

— Nu am terminat încă. O să mă asculţi pentru prima 
dată în nenorocita şi mizerabila ta... 

Tic, tic, tic. 

în capul său, vocea de bărbat îl îndemna: „Omoar-o. 
Omoar-o”. 

Fred puse jos lama şi-şi şterse palmele transpirate de 
pantalonii kaki ai doctorului Carter, apoi luă din nou 
cuțitul în mână. 

— După cum ziceam, Lily mă ispitea încontinuu. Se 
perinda prin faţa mea, pe jumătate dezbrăcată şi apoi îşi 
pune gura pe scula lui Ballantine. Lasă pozele şi ascultă- 
mă! Eu şi Lily am ieşit cu vasul în larg şi am ancorat 
departe, unde nu ne putea vedea nimeni - şi Lily şi-a scos 
tricoul. 

„Mincinos. Laş. O învinuieşti pe ea.” 

— Aşa că am întins mâna. l-am atins sânii micuţii şi ea s- 
a uitat la mine cum te uiţi tu acum. Ca şi cum aş fi fost un 
rahat. 

— Nu vreau să ascult aşa ceva. 

— Ba vei asculta, zise Brinkley, atingând uşor cu lama 
pielea zbârcită de pe gâtul mamei sale. Deci, ea stătea 
acolo doar în bikinii de la costumul de baie, facându-mă 
monstru şi zicând: „O să te spun mamei”. Alea au fost 
ultimele ei cuvinte, mama. „O să te spun mamei.” Când s-a 
întors cu spatele la mine, am tras înapoi de tangon şi apoi 


i-am dat un brânci. Tangonul a lovit-o peste ceafa şi... 

Se auzi sunetul de sticlă spartă, urmat de o lovitură 
asurzitoare şi de o explozie de lumină. 

Fred Brinkley crezu că lumea fusese aruncată în aer. 


Capitolul 132 


Am privit îngrozită prin ferestruica de la bucătărie la 
Brinkley care ţinea un cuţit ascuţit la gâtul mamei sale. 

Eram înarmaţi şi pregătiţi, dar aveam nevoie de o linie 
de tragere liberă şi doamna Brinkley ne bloca ţinta. Dacă 
am fi spart oricare dintre uşi, i-am fi dat suficient timp să o 
ucidă. 

Frica pentru viaţa femeii îmi urca pe şira spinării ca 
focul pe un fitil aprins. Îmi venea să ţip. 

în loc s-o fac, m-am întors spre Ray Quevas, şeful echipei 
SWAT. Acesta scutură din cap - nu - spunându-mi din nou 
că nu avea cum să tragă. Situaţia se putea înrăutăţi într-o 
clipă, indiferent de ce am fi făcut, aşa că, atunci când îmi 
ceru acordul pentru o grenadă de diversiune, i-am spus să- 
i dea drumul. 

Ne-am pus măştile şi ochelarii de protecţie şi Ray lovi în 
fereastră cu ţeava lansatorului, spărgând sticla - apoi 
trase. 

Grenada ricoşă de pe peretele bucătăriei şi produse o 
explozie asurzitoare şi orbitoare. 

Echipa SWAT dobori uşa într-o secundă. Am intrat în 
camera plină de fum, dorindu-ne un singur lucru: să-l 
imobilizăm pe Brinkley înainte să-şi revină şi să pună mâna 
pe armă. 

L-am găsit pe Brinkley pe podea, cu faţa în jos şi 
picioarele sub masă. M-am aşezat pe spatele său şi i-am 
îndoit braţele. 

Aproape că îi închisesem cătuşele când se răsuci brusc 
şi mă dădu jos de pe el. Era puternic ca un taur. În timp ce 
eu încercam să-mi reiau poziţia, Brinkley îşi apucă pistolul 
care căzuse pe podea. 

Conklin îşi smulse masca şi strigă: 

— Mâinile la vedere! 

Era o confruntare ca la carte. 


Capitolul 133 


Spre capul lui Brinkley se îndreptară mai multe lasere - 
dar el apucase pistolul cu amândouă mâinile, din poziţia 
culcat. Instrucţia militară îşi intrase în drepturi. Beretta lui 
era îndreptat spre Conklin, iar arma lui Rich era aţintită 
asupra lui Brinkley. 

Eu eram la mijloc. 

Mi-am răsucit Glock-ul în prima vertebră a lui Brinkley 
suficient de tare încât să simtă şi am strigat prin mască: 

— Nu mişca. Dacă mişti un centimetru eşti mort. 

Richie lovi cu piciorul pistolul din mâna lui Brinkley care 
alunecă pe podea. 

Şase arme rămaseră aţintite asupra lui în timp ce i-am 
pus cătuşele, extrem de mulţumită - chiar dacă Brinkley ne 
râdea în faţă. 

Mi-am scos masca, înecându-mă un pic de la fosforul din 
aer. Nu ştiam ce i se părea atât de amuzant lui Brinkley. 

îl prinsesem. Viu. 

— Voia să mă ucidă! strigă Elena Brinkley la Jacobi. Nu-l 
puteţi ţine închis? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Brinkley, uitându-se la mine 
peste umăr. 

— Îţi mai aminteşti de mine? am zis. 

— A, da, făcu el. Prietena mea, Lindsay Boxer. 

— Bine. Eşti arestat pentru evadare din închisoare, am 
zis. Şi cred că mai avem şi o acuzaţie de neglijenţă 
criminală. Poate chiar tentativă de crimă. 

în spatele meu, Jacobi îi spunea Elenei Brinkley să stea 
liniştită ca s-o elibereze din cuiele bătute în mânecă. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, l-am informat pe Brinkley. 
Elena se eliberă - sfâşie materialul de la o mânecă şi, 
deschizându-şi bluza, îşi eliberă şi celălalt braţ. Se 
îndreptă spre fiul său. | 

— Te urăsc, îi spuse. Îmi doresc să te fi ucis. Apoi îl lovi 
cu putere peste faţă. 


— Uau, sunt şocat, îmi zise cu un aer de complicitate. 

— Tot ce spui poate şi va fi folosit împotriva ta, am 
continuat. 

— Pe cine vrei să păcăleşti? ţipă Brinkley la mine, 
părând să nu ia în seamă camera plină de poliţişti bine 
făcuţi care s-ar fi bucurat nespus să-i tăbăcească fundul. 
Tot ce puteţi să faceţi e să mă duceţi înapoi la Atascadero, 
zise el. Nicio acuzaţie nu va ţine. 

— Taci, nemernicule, am strigat. Să fii bucuros că nu te 
scoatem într-un sac pentru cadavre. 

— Nu, tu să taci! insistă Brinkley, ţipând ca să mă facă 
să tac. Saliva îi zbura din gură şi o strălucire diabolică îi 
lumină faţa. Nu sunt vinovat de nimic. Ştii şi tu. Sunt lipsit 
de discernământ. 

Şi dintr-odată am auzit-o pe Elena Brinkley scoțând un 
țipăt: -Nu! 

Maşina de spălat vase pornise. 


Epilog 
AL ŞASELEA GLONŢ 


Capitolul 134 


Nu-l cunoşteam pe bietul om întins în haine de 
sărbătoare pe masa lui Claire. Ştiam doar că moartea sa ar 
fi putut avea legătură cu tragedia de pe Del Norte. Claire 
„decojise” şi împăturise scalpul pacientului peste faţa 
acestuia, cum ai face cu manşeta unei şosete, îi tăiase 
partea de sus a craniului şi îi extrăsese creierul. 

Ţinea acum o rămăşiţă de glonţ între arătător şi degetul 
mare. 

— A trecut mai întâi prin ceva, drăguță, îmi explică 
Claire. Printr-o bucată de lemn, poate. Orice ar fi fost, a 
redus viteza şi impactul glonţului, dar tot l-a omorât în cele 
din urmă pe tip. 

L-am sunat pe Jacobi. 

— Ştii ce ai de făcut, Boxer, a zis el. Spune-i povestea, 
dar cât mai simplu. 

Apoi mi-a făcut legătura cu şeful. 

I-am istorisit lui Tracchio versiunea scurtă - Wei Fong, 
un lucrător în construcţii în vârstă de treizeci şi doi de ani, 
murise în dimineaţa aceea. Zăcuse în stare vegetativă luni 
întregi la spitalul Laguna Honda din cauza unei răni 
inoperabile la cap, cauzate de un glonţ. Fusese lovit de 
glonţul pe care îl trăsese Alfred Brinkley în pasagerii de pe 
Del Norte. 

— Cel de-al şaselea glonţ al lui Brinkley şi-a ratat ţinta, 
am zis, dar l-a ucis în cele din urmă pe Wei Fong. 

— Ai numărul meu de telefon? mă întrebă Tracchio. 

Mâinile lui Claire, de obicei sigure, tremurară când puse 
fragmentul într-un plic transparent. Apoi am semnat 
amândouă hârtiile şi am sunat la laboratorul de 
criminalistică. 

Am auzit-o pe Claire vorbindu-i bărbatului mort: 

— Domnule Fong, dragul meu, ştiu că nu mă auzi, dar 
vreau să-ţi mulţumesc. 

Pathfinder-ul lui Claire era chiar lângă locul de parcare 


al ambulanţelor. I-am mutat hainele luate de la curăţătorie 
de pe locul din dreapta şi mi-am pus centura. 

— Seamănă un pic cu crimele grupului Manson, am zis 
în timp ce am intrat pe Harriet Street. Două crime - Tate şi 
LaBianca. Două echipe de poliţişti lucrând alături 
săptămâni întregi până să-şi dea seama că aceiaşi 
infractori comiseseră crimele. Şi acum asta. Echipajul lui 
Macklin a lucrat la cazul Wei Fong şi nu a găsit nimic. 

— Până când a murit. Ai luat totul? mă întrebă Claire. 

— Da. 

Fragmentul de glonţ era în buzunarul de la piept, iar 
arma într-o pungă de hârtie sigilată la picioarele mele. Am 
luat-o pe Autostrada 280 spre Cesar Chavez şi de acolo 
spre  şantierul naval Hunters Point, unde se afla 
laboratorul de criminalistică adăpostit într-o clădire de 
beton albastru cu gri. 

Claire opri într-un loc sub unul dintre cei trei palmieri 
care stăteau de strajă în parcare. 

Am ieşit din maşină cu o clipă înainte ca draga mea 
Claire să tragă frâna de mână. 


Capitolul 135 


Directorul laboratorului de criminalistică, Jim Mudge, ne 
aştepta în biroul său. Ne salută, luă punga de hârtie de la 
mine şi apoi îl scoase pe prietenul mortal al lui Alfred 
Brinkley, „Bucky”. 

L-am urmat pe Mudge de-a lungul holului, pe a doua uşă 
la dreapta şi în poligonul de tragere acoperit, unde îi 
înmână arma inspectorul specialist în arme şi muniții. 
Acesta trase un glonţ cu pistolul Smith & Wesson Model 
10 într-un tunel cu apă. Recuperă glonţul de calibru .38 şi 
mi-l înapoie. 

— Poftim, sergent. Mult noroc. Înfundă-l pe nemernic. 

Mudge ne însoţi pe mine şi pe Claire într-o sală de la 
capătul holului. Ilnăuntru erau mese şi spaţii de lucru 
aranjate în formă de potcoavă precum şi un perete plin de 
microscoape. 

O tânără ne salută, apoi zise: 

— Eu sunt Petra. Hai să vedem ce avem aici. 

I-am înmânat glonţul de calibru .38 şi fragmentul pe 
care Claire îl extrăsese din creierul domnului Fong. 

Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am încrucişat degetele. 

Eu şi Claire ne-am înghesuit în jurul tehnicienei în timp 
ce ea aşeză fiecare glonţ pe un suport sub microscop. 

Petra zâmbea când se dădu la o parte şi zise: 

— Uitaţi-vă şi voi. 

Era clar chiar şi pentru mine când am privit prin 
lentilele duble şi am comparat cele două gloanţe. 

Striaţiile, urmele ghinturilor imprimate pe fragment se 
potriveau cu glonţul tras cu pistolul lui Alfred Brinkley. 

Fragmentul era din cel de-al şaselea glonţ pe care Alfred 
Brinkley îl trăsese înspre fiul lui Claire, Willie, dar ratase. 
Acelaşi glonţ avea să-l readucă pe Brinkley în faţa justiţiei. 
M-am întors spre Claire şi nu am ştiut dacă să bat palma 
cu ea sau s-o îmbrăţişez - aşa că le-am făcut pe amândouă, 
în această ordine. 


— L-am prins, zise Claire în timp ce ne strângeam în 
braţe. 


Capitolul 136 


O oră mai târziu, mă aflam împreună cu Rich Conklin 
într-o cameră gri de la Atascadero, plină de mese şi scaune 
mici. Brinkley intră, cu bujori în obraji şi arătând sănătos 
şi bine hrănit. 

Am crezut că o să mă invite la dans, atât de bucuros 
părea să mă vadă. 

— Ţi-a fost dor de mine, Lindsay? Pentru că eu mă 
gândesc mereu la ultima dată când ne-am întâlnit. 

— N-are rost să te mai aşezi, Fred, i-am zis. Am venit să 
te arestăm. Te acuzăm de omucidere. 

— Glumiţi. Vreţi să mă păcăliţi, aşa-i? 

I-am întors un zâmbet pe care nu mi l-am putut stăpâni 
din pricina gândurilor care-mi alergau prin minte. Eram 
fericită. 

— Mai ştii ziua cea mare de pe Del Norte? 

— Ce-i cu ea? 

— Ultimul glonţ pe care l-ai tras l-a ratat pe Willie 
Washburn. Dar a găsit o altă ţintă. Am venit să te arestăm 
pentru uciderea domnului Wei Fong, Fred-o. Acuzaţie de 
ucidere din culpă. 

— Nu se poate, Lindsay, făcu Brinkley şi ridică din umeri 
cu indiferenţă. Vreţi să ziceţi că am împuşcat pe cineva pe 
care nici nu l-am văzut? 

— Mda. Eşti un ţintaş grozav. 

— Visezi, domnişoară. Am fost absolvit de acuzaţii în 
cazul atacului de pe Del Norte. Sunt lipsit de 
discernământ, ai uitat? Nu puteţi să mă acuzaţi de două ori 
de aceeaşi crimă. 

— Nu ai fost acuzat de moartea domnului Fong în 
procesul tău, Fred. Ăsta e un caz nou. Dovezi noi. Juriu 
nou. Şi cred că mama ta va fi martorul acuzării de data 
asta. 

Zâmbetul lui Brinkley se stinse când i-am spus să se 
întoarcă. l-am pus cătuşele şi Conklin i-a citit drepturile. 


Eu şi Rich l-am condus pe Alfred Brinkley la maşină. De 
îndată ce l-am aşezat pe banchetă, în spatele grilajului, 
expresia i s-a schimbat într-una de durere, ceea ce m-a 
făcut să mă gândesc că poate se întorsese la vremurile de 
demult - pe când era doar un băiat şi începuseră să i se 
întâmple lucruri rele. 

Dar Fred cânta deja când am ajuns la autostradă. 


Ay, ay, ay, ay, cantay no llores 
Porque cantando se allegran 
Cielito lindo. 


— Mama ta te-a învăţat cântecul, Fred? l-am întrebat. 
Ştiam versurile vechiului cântec: „Cântă, nu plânge. 
Cântând, cerul se înseninează şi se face frumos”. 

Am aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am 
tresărit când l-am văzut pe Brinkley uitându-se la reflexia 
ochilor mei. S-a oprit din cântat şi-a şoptit cu voce tare, ca 
un actor pe scenă: 

— Lindsay, chiar crezi că m-ai prins? 


O rafală de gloanţe lasă în urmă patru morţi — și o femeie 
care se zbate între viaţă și moarte. Victima este membră a 
Clubului Fetelor de la Crime — patru prietene care își unesc 
forțele să rezolve cele mai complicate cazuri. Detectivul 
Lindsay Boxer urmărește mai multe piste pentru a-l prinde 
pe cel care a încercat să-i omoare prietena, dar indiciile nu 
par să aibă sens. 

Între timp, copii din familii bogate încep să fie răpiți 
împreună cu doicile lor. Dar răpirile sunt urmate de o 
tăcere devastatoare — nici un mesaj, nici o cerere de răs- 
cumpărare. Acum întregul oraș este cuprins de teamă și 
Lindsay trebuie să încerce să facă legătura între toate aceste 
întâmplări îngrozitoare. 


ISBN 978-606-609-115-2 


786066!091152 


editura rao