James Patterson — [Clubul fetelor] 05 Al 5-lea calaret

JAMES 
PATTERSON 


ȘI MAXINE PAETRO 


- 


ză = 
< + „= 
POGENI! 


JAMES PATTERSON 
ȘI MAXINE PAETRO 


al 5-lea 
CALAREŢ 


The Fifth Horseman 


Traducere din limba engleză 
IULIANA HRISTESCU 


© RAO International Publishing Company, 2008 


Mulţumiri 


Mulţumirile şi recunoştinţa noastră se îndreaptă către 
dr. Humphrey Germaniuk, ME, districtul Trumbull, Ohio, 
pentru că a adus la viaţă arta şi ştiinţa medicinii legale; 
către polițistul de elită, căpitanul Richard Conklin, Biroul 
de Investigaţii, Stamford, Connecticut, P.D., şi către 
expertul medical Allen Ross, MD, Montague, 
Massachusetts. 

De asemenea, dorim să mulţumim şi avocaţilor Philip R. 
Hoffman, Kathy Emmett şi Marty White pentru că au 
împărtăşit cu noi experienţa lor juridică. 

lar  mulţumirile noastre speciale sunt adresate 
excelenţilor noştri cercetători, Lynn Colomello, Ellie 
Shurtleff, Yukie Kito şi nepreţuitei Mary Jordan. 


Cuprins 


Cuprins 

Prolog ORA DE LA MIEZUL NOPŢII 

Partea întâi PREMEDITAREA 

Partea a doua CRIME, CRIME PESTE TOT 

Partea a treia ÎN CĂUTAREA FETELOR DIN MAŞINĂ 
Partea a patra FATA DE LA EXPOZIŢIE 

Partea a cincea CUMPĂRĂTURI LA MALL 

Partea a șasea VERDICTUL 


Prolog 
ORA DE LA MIEZUL NOPŢII 


Capitolul 1 


Ploaia bătea cu putere în geam când tura de la miezul 
nopţii la opt dimineaţa îşi începu lucrul la Spitalul 
Municipal San Francisco. La Urgenţe, Jessie Falk, o femeie 
de treizeci de ani, dormea întinsă în patul ei de spital, 
plutind în lumina rece a lumii induse de tranchilizantul 
care-i fusese administrat. 

Jessie avea cel mai frumos vis al ei din ultimii ani. 

Ea şi lumina ochilor săi, Claudia, fetiţa ei de trei ani, 
erau în piscina din spatele casei bunicii. Claudia era în 
pielea goală şi bătea apa cu braţele pe care se zăreau 
„aripioarele” gonflabile de culoare roz-bombon. Razele 
soarelui scânteiau în buclele ei aurii. 

— Simon zice: „Sărută ca un fluture, Claudie”. 

— Adică aşa, mami? 

Apoi, mama şi fata încep să strige, să râdă, să se 
învârtească, să chiuie. Deodată, fără niciun avertisment, o 
durere ascuţită străbate pieptul lui Jessie. 

Ea se trezi ţipând, se ridică în capul oaselor şi-şi 
împreună mâinile deasupra pieptului. 

Ce se întâmpla? De unde venea acea durere? 

Apoi Jessie îşi dădu seama că era în spital şi că se simţea 
iarăşi rău. Îşi aduse aminte cum venise aici, drumul cu 
ambulanţa, doctorul care-i spunea c-avea să fie bine şi să 
nu-şi facă nicio grijă. 

Se lăsă pe spate, prăbuşindu-se pe saltea, şi se forţă să 
ajungă la butonul de urgenţă din lateral. Aparatul îi căzu 
din mână, lovindu-se de marginea patului cu un zgomot 
sec. 

„Oh, Doamne. Nu pot să mai respir. Ce se întâmplă? Nu 
pot să-mi recapăt suflul. E oribil. Nu mă simt deloc bine.” 

Mişcându-şi capul dintr-o parte într-alta, scrută 
întunericul din cameră. Atunci, cu coada ochiului, văzu o 
siluetă undeva în depărtare. 

Ştia cine era. 


— Oh, mulţumesc Doamne, oftă uşurată. Ajută-mă, te 
rog. Inima e de vină. 

Îşi întinse mâna către acea faţă, încercând parcă s-o 
atingă prin aer, dar silueta rămânea acolo, în întuneric. 

— Te rog, o imploră Jessie. 

Silueta nu se apropia deloc, nu voia să o ajute. Oare ce 
se întâmpla? Ăsta era un spital. Persoana din întuneric 
lucra acolo. 

Simţi un alt puseu de durere în piept, şi scântei negre îi 
trecură prin faţa ochilor. Rămase fără aer. Deodată, 
privirea i se concentră asupra unui punct luminos. 

— Te rog, ajută-mă. Cred că... 

— Da, se auzi vocea din întuneric, eşti pe moarte, Jessie. 
Aşa-mi place să te văd cum treci pe lumea cealaltă! 


Capitolul 2 


Mâinile lui Jessie se zbătură pe aşternuturi ca aripile 
unei păsăruici. Apoi, se liniştiră cu totul. Murise. 

Călătorul din Noapte se apropie şi se aplecă peste patul 
de spital. Pielea tinerei femei era pestriță şi albăstruie, 
umedă şi rece la atingere, iar pupilele erau nemişcate. Nu 
mai avea puls. Nici semne vitale. Oare unde era acum? În 
rai, în iad sau niciunde? 

Silueta tăcută apucă aparatul care atârna de marginea 
patului, întinse frumos păturile, îi aranjă părul şi gulerul 
de la capot şi-i şterse saliva de pe buze cu un şerveţel. 

Cu degetele îndemânatice, ridică fotografia înrămată de 
lângă telefon de pe măsuţa de la pat. Fusese aşa de 
frumoasă această tânără, această mamă tânără cu copilul 
ei în braţe. Claudia. Parcă ăsta era numele fetei, nu? 

Călătorul din Noapte puse fotografia la loc, îi închise 
ochii pacientei, şi aşeză pe pleoapele acesteia ceva ce 
aducea cu nişte monede de alamă, mai mici decât cele de 
zece cenți. 

Bănuţii aveau gravat pe ei un caduceu - doi şerpi 
încolăciţi în jurul unui toiag cu două aripioare în vârf, 
simbolul profesiei de medic. 

Un rămas-bun de-abia şoptit se amestecă treptat cu 
scrâşnetul cauciucurilor pe asfaltul umed aflat la cinci 
etaje mai jos, pe Pine Street. 

— Noapte bună, prinţeso. 


Partea întâi 
PREMEDITAREA 


Capitolul 3 


Eram la biroul meu, răscolind printr-un munte de 
dosare, mai exact, optsprezece cazuri de crimă, când 
avocata Yuki Castellano mă sună pe linia directă. 

— Mama ne invită să luăm prânzul cu ea la Armani Cafe, 
zise cea mai nouă membră a Clubului Fetelor de la Crime. 
Trebuie să o cunoşti, Lindsay. Femeia asta poate fermeca 
pe oricine, şi asta în sensul bun al cuvântului. 

la să vedem care erau opţiunile: o cafea rece şi o salată 
de ton la birou? Sau un prânz mediteranean gustos, 
carpaccio cu rucola şi parmezan ras şi un pahar de Merlot, 
cu Yuki şi cu fermecătoarea ei mamă? 

Am netezit frumuşel grămada de dosare, i-am spus 
asistentei echipei noastre, Brenda, că lipsesc vreo două 
ore şi am părăsit clădirea tribunalului, cu gândul să mă 
întorc la timp pentru şedinţa de la ora trei cu personalul. 

Ziua luminoasă de septembrie fusese întreruptă de o 
ploicică, şi se simţea că era una dintre ultimele zile 
frumoase înainte ca toamna rece şi umedă să ia în primire 
oraşul San Francisco. 

Era într-adevăr o bucurie să te afli în aer liber. 

M-am întâlnit cu Yuki şi cu mama ei, Keiko, în faţă la 
Saks, în zona complexului de magazine de lux din Union 
Square, în apropiere de Golden Gate. În câteva minute 
trăncăneam fără întrerupere în timp ce mergeam pe 
Maiden Lane, spre Grant Avenue. 

— Voi fetele, prea moderne, spuse Keiko. Era drăgălaşă 
foc, micuță, cu hainele care-i veneau de minune şi cu părul 
frumos aranjat, cu pungile de cumpărături 
bălăngănindu-se pe lângă ea. Bărbaţii nu plac femei ca voi, 
prea independente, ne spuse ea. 

— Mamă, o întrerupse Yuki. Hai, mai lasă-ne cu asta, 
OK? Suntem în secolul douăzeci şi unu. În America! 

— Uită-te la tine, Lindsay, continuă Keiko, de parcă nici 
n-o auzise pe Yuki, şi mă împunse cu degetul sub braţ. Ca 


scoasă din cutie! 

Eu şi Yuki bufnirăm în râs, şi hohotele noastre aproape 
că acoperiră protestele lui Keiko, care-i dădea înainte cu: 
„Bărbaţii nu plac femeile cu armă”. 

Mi-am şters ochii cu dosul palmei, în timp ce aşteptam la 
semafor să se facă verde. 

— Dar eu chiar am un iubit, îi spun eu. 

— Da, chiar aşa, interveni Yuki, începând să fredoneze 
un cântec despre iubitul meu. Joe este un italian foarte 
chipeş. Ca tati. Şi are o slujbă frumuşică în guvern. La 
Departamentul de Securitate Internă. 

— Face el să râdă pe tine? mă întrebă Keiko, fără să ia 
în seamă toate reuşitele lui Joe. 

— Da, da. Câteodată ne stricăm de râs. 

— Te trateşte bine? 

— Mă tratează extreeeeeem de bine, răspund eu cu un 
rânjet larg. 

Keiko dădu din cap aprobator. 

— Ştiu eu rânjetul ăla, spuse ea, ai găsit om mai moale. 

Eu şi Yuki izbucnim iarăşi în hohote de râs, şi, după 
licărirea din ochii lui Keiko, mi-am dat seama că-i plăcea 
nespus să facă pe inchizitorul. 

— Şi când te sună Joe ăsta al tău? 

În momentul ăla am roşit. Keiko atinsese punctul slab cu 
o precizie surprinzătoare. Joe locuia în Washington, D.C. 
Eu nu. Nu se putea. Şi nu ştiam în ce direcţie o lua relaţia 
noastră. 

— Nu suntem în stadiul în care să-mi dea vreun inel, am 
adăugat. 

— Iubeşti pe Joe? 

— Tare mult, i-am mărturisit. 

— El te iubesc? 

Mama lui Yuki se uită la mine amuzată, dar în clipa 
imediat următoare expresia feţei sale îngheţă şi ea păru a 
se transforma în stană de piatră. Ochii ei plini de viaţă 
deveniră sticloşi, i se dădură peste cap, iar genunchii îi 
cedară. 

M-am repezit s-o ţin, dar era prea târziu. 


Keiko se prăbuşi pe asfalt cu o bufnitură care-mi făcu 
inima cât un purice. Nu puteam să cred ce se întâmpla şi 
nu înţelegeam nimic. Să fi avut Keiko un atac de cord? 

Yuki ţipă, apoi se ghemui lângă mama ei. Începu s-o 
lovească peste obraji şi să urle: 

— Mami, mami, trezeşte-te odată! 

— Yuki, lasă-mă pe mine puţin. Keiko! Keiko, mă auzi? 

Inima stătea să-mi sară din piept în momentul în care 
am pus mâna pe carotida lui Keiko, să încerc să-i iau 


pulsul. 

Respira încă, dar pulsul era aşa de slab, că de-abia îl 
simţeam. 

Am înșfăcat telefonul de la centură şi am sunat la 
dispecerat. 


— Locotenent Boxer, număr insignă doi-şapte-doi-unu, 
am zbierat în receptor. Trimite o ambulanţă la intersecţia 
dintre Maiden Lane cu Grant. Acum! 


Capitolul 4 


Spitalul Municipal San Francisco e imens - parcă ar fi 
un adevărat oraş. Spital public odată, se privatizase cu 
câţiva ani în urmă, şi acum numărul nevoiaşilor consultaţi 
şi al pacienţilor excedentari de la celelalte spitale ajungea 
la mai mult de o sută de mii pe an. 

Acum, Keiko Castellano era pe unul dintre paturile cu 
perdele care mărgineau de jur împrejur perimetrul uriaş al 
aglomeratei săli de urgenţă. 

Stăteam lângă Yuki în sala de aşteptare şi simţeam cât 
de mult se temea pentru viaţa mamei ei. 

Îmi veniră brusc în minte imagini de când fusesem 
ultima oară într-o sală de urgenţă. Mâinile ca de mort ale 
doctorului îmi atingeau corpul, inima îmi bătea cu frenezie 
şi mă întrebam dacă aveam să ies vie de acolo. 

Nu lucram în noaptea aceea, dar mă dusesem într-o 
misiune de supraveghere. Nu mi-a trecut prin cap că acum 
făceam o muncă de rutină, pentru ca în clipa următoare să 
fiu trântită la pământ. Şi la fel s-a întâmplat şi cu prietenul 
şi fostul meu partener, inspectorul Warren Jacobi. 
Amândoi am fost împuşcaţi, pe aleea aceea întunecată. El 
a căzut inconştient, iar eu, deşi sângeram, am găsit totuşi 
puterea să ripostez. 

Ţintisem bine, poate chiar prea bine. 

E destul de trist cum oamenii le acordă clemenţă 
civililor care sunt împuşcaţi de poliţişti şi cum îi urăsc pe 
poliţiştii care rănesc civili. Am fost dată în judecată de 
familia aşa-ziselor victime, şi aş fi putut să pierd totul. 

Pe atunci, nu o ştiam prea bine pe Yuki. 

Dar Yuki Castellano era avocata isteaţă, devotată şi 
foarte talentată, care se bătuse pentru mine când 
avusesem atâta nevoie. Îi voi fi veşnic recunoscătoare. 

Îmi spunea ceva, aşa că m-am întors spre ea. Vocea ei 
era întretăiată, iar faţa - contorsionată de îngrijorare. 

— Nu înţeleg nimic, Lindsay. Doar ai văzut-o şi tu. Are 


numai cincizeci şi cinci de ani, pentru numele lui 
Dumnezeu! Şi are putere cât toţi laolaltă. Ce se întâmplă? 
De ce nu-mi spune nimeni nimic? Sau măcar să mă lase s-o 
văd?! 

Nu ştiam ce să-i răspund, dar şi eu, la fel ca ea, îmi 
pierdusem răbdarea. 

Unde naiba era doctorul ăla? 

Chiar nu vedeam nicio noimă în toate astea. Era de 
neconceput. 

De ce le lua aşa de mult? 

Mă pregăteam să intru la Urgenţe şi să aflu nişte 
răspunsuri, când, într-un final, un doctor apăru în sala de 
aşteptare. Se uită de jur împrejur şi o strigă pe Yuki pe 
nume. 


Capitolul 5 


Pe ecusonul cu nume prins de buzunarul halatului său 
alb era scris: „Dennis Garza, MD!, Director Servicii de 
Urgenţă”. 

Am observat fără să vreau că Garza era un bărbat 
frumos foc - vreo 45 de ani, 1,83 metri, cu umeri laţi şi în 
formă fizică bună. Se vedea că era de origine spaniolă 
după ochii lui foarte negri şi părul ca pana corbului, care-i 
cădea pe frunte. 

Dar ce m-a izbit la el era tensiunea vizibilă a corpului 
său, postura rigidă şi felul în care, în mod repetat şi 
nervos, îşi pocnea brăţara de la Rolexul său. De parcă voia 
să ne spună: „Sunt un om ocupat. Un om important şi 
ocupat. Hai să trecem mai repede peste asta!” Nu ştiu de 
ce, dar nu mi-a plăcut deloc de el. 

— Sunt dr. Garza, i se prezentă el lui Yuki. Mama 
dumneavoastră a avut ceea ce noi numim TIA? - atac 
ischemic trecător - sau un miniatac cerebral. Cu alte 
cuvinte, asta înseamnă că oxigenul circulă mai greu către 
creier, dar se poate să fi avut şi o anghină pectorală - o 
durere cauzată de îngustarea arterelor coronare. 

— E serios? Are dureri acum? Când o s-o pot vedea? 

Yuki îl bombardă cu întrebări pe doctorul Garza până 
când acesta ridică o mână s-o oprească. 

— E încă incoerentă. Cei mai mulţi îşi revin într-o 
jumătate de oră. Alţii, poate şi mama dumneavoastră, în 
douăzeci şi patru de ore. Dar e supravegheată permanent. 
lar pentru moment, nu sunt permise vizitele. Să vedem 
cum se va simţi diseară, da? 

— Se va simţi bine, nu? Nu-i aşa? îl întrebă Yuki. 

— Domnişoară Castellano, vă rog liniştiţi-vă, spuse 
Garza. O să vă anunţăm dacă apare ceva nou. 

Uşa se închise repede în spatele doctorului aceluia 


1 Medical Doctor. 
2 Transient Ischeic Attack. 


nesuferit. Yuki se prăbuşi pe un scaun tare de plastic, se 
aplecă, îşi cuprinse faţa în mâini şi începu să plângă. N-o 
văzusem niciodată plângând, şi faptul că nu-i puteam alina 
durerea îmi frângea inima. 

Făcusem tot ce-mi stătuse în puteri. 

Am luat-o de umeri şi i-am spus: 

— Va fi totul bine, dragă Yuki. E pe mâini bune acum. 
Sunt sigură că mama ta se va însănătoşi foarte repede. 

Apoi am masat-o puţin pe spate în timp ce ea plângea în 
hohote. Era aşa de mititică şi de speriată, aproape ca o 
fetiţă. 


Capitolul 6 


Nu erau niciun fel de ferestre la sala de aşteptare. Acele 
ceasului de deasupra automatului de cafea se mişcau cu 
încetinitorul, transformând după-amiaza în noapte şi 
noaptea în dimineaţă. Doctorul Garza nu se mai întoarse şi 
nici nu mai trimisese vreun mesaj. 

În acele optsprezece ore extrem de lungi, eu şi Yuki 
ne-am plimbat de colo-colo, ne-am luat cafele şi ne-am dus 
la toaletă de mai multe ori. Seara, am mâncat sendvişuri 
de la automate, am făcut schimb de reviste, şi în acea 
linişte sinistră, sub lumina becurilor fluorescente, ne-am 
ascultat una pe cealaltă suspinând. Pe la ora 3.00 
dimineaţa, Yuki adormi pe umărul meu - şi se trezi vreo 
douăzeci de minute mai târziu. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, draga mea. Culcă-te la loc. 

Dar nu mai reuşi să adoarmă. 

Stăteam umăr lângă umăr în acel loc neprimitor în timp 
ce feţele de lângă noi se schimbau mereu: cuplul care se 
ţinea de mână şi care privea în gol, familiile cu copii în 
braţe, un bătrân care stătea de unul singur. 

De fiecare dată când se deschidea uşa de la Urgenţe, 
ochii tuturor se îndreptau într-acolo. 

Câteodată, ieşea un doctor. 

Şi tot câteodată se auzeau plânsete şi gemete. 

Era aproape 6.00 dimineaţa când apăru o femeie intern, 
cu ochii obosiţi şi cu un halat mânjit cu sânge. Se bâlbâi 
când pronunţă numele lui Yuki. 

— Cum se simte? sări repede Yuki. 

— E mai vioaie acum, aşa că face mai bine, spuse 
doctoriţa. O s-o supraveghem vreo câteva zile, dar de 
vizitat se va putea numai după ce o instalăm în rezerva ei. 

Yuki îi mulţumi femeii şi se întoarse spre mine cu un 
zâmbet ce era mai mult decât mă aşteptasem, ţinând cont 
de ce auzise de la medic. 


— Oh, Doamne, Linds, o să se facă bine! Nici nu ştii ce 
mult înseamnă pentru mine că ai stat cu mine toată 
noaptea, îmi zise ea. Mă apucă de ambele mâini, cu ochii 
plini de lacrimi. Ce m-aş fi făcut dacă n-ai fi fost aici? M-ai 
salvat, Lindsay. 

Am îmbrăţişat-o şi am bătut-o uşor pe spate. 

— Yuki, suntem prietene. Orice ai nevoie, nici nu mai 
trebuie să ceri. Doar ştii asta, nu? Orice. Nu uita să suni, 
i-am spus. 

— Ce-a fost mai greu a trecut, murmură Yuki. Nu-ţi mai 
face griji pentru noi, Lindsay. Mulţumesc. Mulţumesc atât 
de mult. 

M-am mai uitat o dată în spate în timp ce ieşeam din 
spital pe uşile glisante. 

Yuki era tot acolo, uitându-se după mine, zâmbind şi 
făcându-mi cu mâna. 


Capitolul 7 


Era un taxi oprit chiar în faţa spitalului. Ce noroc pe 
mine. M-am strecurat înăuntru şi m-am prăbuşit pe locul 
din spate. Mă simţeam ca naiba, chiar mai rău. Să pierzi 
nopţile e o treabă de studenţi, nu e pentru fete în vârstă ca 
mine. 

Şoferul tăcu din milă pentru mine şi mă duse în zorii 
zilei în partea cealaltă a oraşului, la Potrero Hill. 

Câteva minute mai târziu, băgăm cheia în uşa de la 
intrare a casei mele - dichisită, în stil victorian, pictată în 
albastru, cu trei etaje. Mai erau doi chiriaşi care stăteau 
acolo. Am urcat scările care scârţâiau până am ajuns la 
etajul al doilea, câte două trepte odată. 

Draga de Martha, cățelul meu Collie, mă întâmpină la 
uşă de parcă aş fi fost plecată un an de zile. Ştiam că 
îngrijitoarea ei o hrănise şi o plimbase - nota de plată 
lăsată de Karen era pe masa de bucătărie -, dar Marthei îi 
fusese dor de mine şi mie de ea. 

— Mama lui Yuki este în spital, i-am spus căţeluşei. 

Ce prostie din partea mea! Am îmbrăţişat-o, şi ea a 
început să mă lingă, urmându-mă apoi în dormitor. 

Am vrut să mă îngrop în cearşafurile alea pentru vreo 
şapte sau opt ore, dar, în schimb, m-am îmbrăcat într-un 
trening inscripţionat cu „Santa Clara U”? şi am luat-o pe 
Maiestatea Sa la o plimbare, când ceața nici nu se ridicase 
încă. 

La opt fix eram la birou, uitându-mă prin pereţii de sticlă 
ai cubiculumului meu, să văd cum oamenii din schimbul de 
dimineaţă îşi făceau apariţia. 

De când fusesem ultima dată la birou, grămada de 
dosare crescuse simţitor. lar la telefon, luminiţa care 
anunţa că aveam mesaje sclipea roşie, nervoasă. Chiar 
voiam să mă apuc de rezolvat pe rând problemele, când o 
umbră se lăsă peste biroul meu şi peste cana de cafea de 


3 Santa Clara University. 


care nu mă atinsesem. N 

Un bărbat înalt, aproape chel stătea în pragul uşii. li 
ştiam faţa aia urâtă de mops la fel de bine pe cât o ştiam 
pe a mea. 

Fostul meu partener părea ofilit, arătând exact ca un 
polițist care trecuse de cincizeci de ani. Părul inspectorului 
Warren Jacobi albise, iar ochii lui adânciţi în orbite erau 
mai aspri decât înainte de accidentul de pe Larkin Street. 

— Boxer, arăţi de parcă ai fi dormit pe o bancă din parc 
azi-noapte. 

— Mulţumesc mult, dragă. 

— Sper că te-ai distrat. 

— De minune. Ce mai e, Jacobi? 

— Acum douăzeci de minute s-a raportat un deces, zise 
el. Femeie, foarte frumoasă în tinereţe, mi s-a spus. Găsită 
moartă într-un Cadillac în Opera Plaza Garage. 


Capitolul 8 


Opera Plaza Garage era un loc cu multe spaţii 
comerciale, aflat pe lângă o clădire care găzduia săli de 
cinema, birouri şi magazine - într-o zonă populată de 
oameni de afaceri. 

Acum, într-o dimineaţă normală de lucru, Jacobi trase 
maşina noastră lângă maşinile de patrulă parcate strategic 
pentru a bloca intrarea în Golden Gate Avenue. 

Nici o maşină nu intra sau ieşea, şi se strânsese o 
mulţime de gură-cască, ceea ce-l făcu pe Jacobi să 
murmure în barbă: 

— Oamenii fac zarvă. Ştiu imediat când e ceva în 
neregulă. 

Îmi croiam loc prin grămadă, când aud dintr-odată o 
voce strigându-mă. 

— Tu eşti şefa pe aici? Hei, trebuie să-mi scot maşina. 
Am o şedinţă în cinci minute! 

M-am strecurat pe sub banda galbenă şi am ajuns 
aproape de rampa de intrare, având avantajul staturii mele 
de 1,75 metri. Mi-am spus numele şi mi-am cerut scuze 
pentru tot deranjul creat. 

— Vă rugăm să ne înţelegeţi. Îmi pare rău s-o spun, dar 
acest garaj este locul unei crime. Şi eu îmi doresc la fel de 
mult ca dumneavoastră să plecăm de aici cât mai repede. 
O să facem tot posibilul. 

Am reuşit să evit unele întrebări la care nu puteam 
răspunde, apoi cineva mă strigă, şi am întors capul când 
am auzit paşi în spatele meu. Noul partener al lui Jacobi, 
inspectorul Rich Conklin, se îndrepta înspre rampă. 

Îmi plăcuse de Conklin de când îl văzusem prima dată, 
cu ceva ani în urmă, un ofiţer în uniformă, isteţ şi 
încăpățânat. Vitejia de care dăduse dovadă ca poliţist şi un 
număr impresionant de trese făcuseră să fie promovat la 
Omucideri la vârsta fragedă de douăzeci şi nouă de ani. 

Conklin atrăsese simpatia femeilor care lucrau la 


Primărie când trecuse de la uniformă în zona 
investigaţiilor. 

Înalt de 1,83 metri, Conklin era bine făcut, avea ochi 
căprui, păr şaten - o combinaţie între un jucător de 
baseball şi un soldat de la marină. 

Nu că observasem eu toate aceste lucruri. 

— Ce avem aici? l-am întrebat pe Conklin. 

Ochii lui căprui mă străpunseră. Părea foarte serios, dar 
respectuos. 

— Victima e femeie albă, locotenente, aproximativ 
douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi. Parcă ar avea o urmă 
de strangulare în jurul gâtului. 

— Ceva martori? 

— Nu, nu suntem aşa norocoşi. Tipul de acolo, zise 
Conklin cu degetul mare îndreptat spre vânzătorul de 
bilete cu părul lung neîngrijit, pe numele lui Angel Cortez, 
a fost de serviciu azi-noapte şi n-a văzut nimic neobişnuit, 
bineînţeles. Vorbea la telefon cu prietena lui când un client 
a coborât rampa urlând. Numele clientului este Angela 
Spinogatti, confirmă Conklin după ce-şi consultă agenda. 
Maşina ei era parcată acolo peste noapte, şi ea a văzut 
corpul în Caddyf, azi-dimineaţă. Numai cu asta ne-a ajutat. 

— Aţi identificat plăcuţele de la Caddy? întrebă Jacobi. 

Conklin confirmă cu o mişcare a capului şi dădu pagina 
în carneţelul său. 

— Maşina este a lui Lawrence P. Guttman, doctor 
stomatolog chirurg. Fără cazier, fără amenzi. Îl verificăm 
chiar acum. 

I-am mulţumit lui Conklin şi l-am rugat să adune biletele 
de parcare şi casetele de supraveghere video. 

Apoi, eu cu Jacobi am luat-o în sus pe rampă. 

Nu dormisem mai deloc, dar simţeam cum un firicel de 
adrenalină mi se scurgea prin vene. Îmi imaginam scena 
chiar înainte s-o văd, numai gândindu-mă cum o femeie 
albă ajunsese să fie strangulată într-o parcare. 

Se auziră paşi deasupra capului. Mulţi, foarte mulţi. 
Oamenii mei. 


1 Prescurtarea pentru Cadillac. 


Am numărat cam o duzină de membri de la SFPD? care 
viermuiau prin parcarea etajată. Verificau gunoaiele, notau 
numerele de la plăcuţele de înmatriculare, căutau orice fel 
de indicii care ne-ar fi ajutat să rezolvăm crima înainte să 
deschidem iarăşi locul pentru publicul larg. 

Eu şi Jacobi am mers la nivelul patru, şi acolo era 
maşina în cauză. Neagră, ultimul model Seville, lustruită, 
parcă neatinsă. Era cu faţa spre tribunalul aflat pe 
McAllister. 

— Atinge suta în mai puţin de cinci secunde, murmură 
Warren, apoi continuă cu o frântură de melodie din 
reclama la Cadillac difuzată la TV. 

— Linişteşte-te, băiete, i-am spus. 

Charlie Clapper, şeful de la CSU®, purta veşnica lui 
jachetă care i se potrivea de minune cu părul lui cărunt. Işi 
puse camera video jos pe un Subaru Outback de alături şi 
spuse: 

— Neaţa, Lou, Jacobi. Ea este Jane Doe”. 

Mi-am pus mănuşile cu latex şi am dat ocol maşinii. 
Portbagajul era închis fiindcă victima nu era acolo. 

Femeia era aşezată pe locul pasagerului, cu mâinile în 
poală, palidă, cu ochii larg deschişi uitându-se pe geamul 
din faţă. 

Parcă ar fi aşteptat să vină cineva. 

— Ei, rahat, zise Jacobi, dezgustat. Aşa fată frumoasă ca 
ea, îmbrăcată mişto şi să nu aibă unde să se mai ducă. 
Niciodată. 


5 Poliţia din San Francisco. 

5 Crime Scene Unit - echipa de investigare a scenei crimei 
(n.tr.). 

7 Numele dat cadavrelor care nu au acte de identitate. 


Capitolul 9 


— Nu văd nicio poşetă nicăieri, îmi zise Clapper. I-au 
lăsat hainele intacte pentru medicul legist. Băieți buni. 
Fată bogată, nu crezi? 

Un val de tristeţe mă cutremură când m-am uitat la faţa 
visătoare a victimei. 

Avea o piele de culoare deschisă, dată cu puţină pudră şi 
nişte fard pe obraji. Părul semăna cu al lui Meg Ryan, 
puţin ciufulit, şi se vedea că îşi făcuse manichiura de 
curând. 

La această femeie, totul indica privilegii şi oportunităţi, 
plus bani. Ca şi cum era gata să păşească pe drumul vieţii 
şi un tâmpit îi răpise totul. 

Am apăsat pieptul victimei cu podul palmei. Pielea ei, 
călduţă, îmi spunea că noaptea trecută mai trăia. 

— Larry, Moe şi Curly - niciunul n-a pus mâna pe 
domniţa aceasta, comentă Jacobi. 

Am dat din cap aprobator. 

În primele zile ale mele la Omucideri, aflasem că scenele 
crimelor erau de două feluri. Unele, unde dovezile erau 
haotice: sânge împrăştiat peste tot, obiecte sparte şi 
aruncate aiurea, cadavrele întinse acolo unde cădeau. 

Celelalte, exact ca asta. 

Organizate. Planificate. 

Multă răutate premeditată. 

Hainele victimei arătau îngrijit, deloc şifonate sau cu 
nasturi lipsă. Avea chiar şi centura de siguranţă pusă aşa 
cum trebuia. 

li păsase ucigaşului de ea? 

Sau curăţenia de la locul crimei era un mesaj pentru 
oricine ar fi găsit-o? 

— Uşa pasagerului era deschisă foarte puţin, ne zise 
Clapper. Toate suprafeţele au fost curățate. Fără amprente 
în interior sau în exterior. Şi apoi, ia uitaţi-vă acolo! 

Clapper ne făcu semn să ne uităm spre camera instalată 


pe stâlpul de beton. Era orientată în josul rampei, nu 
înspre Cadillac. 

Îşi ridică bărbia spre altă cameră care era îndreptată în 
susul rampei, spre nivelul cinci. 

— Slabe şanse să-l prindeţi pe nenorocitul care i-a venit 
de hac femeii, zise Clapper. Nu avea cum să se 
înregistreze nimic pe casetă, maşina asta e într-un unghi 
mort. 

Ăsta e lucrul care-mi place la Charlie. Ştie ce face, nu 
ascunde ce vede şi nu încearcă să facă pe deşteptul. Te 
lasă să-ţi faci şi tu treaba. 

Am aprins lanterna şi am verificat interiorul maşinii, 
căutând indicii. 

Victima părea sănătoasă, cântărea puţin peste cincizeci 
de kilograme şi avea cam un metru şi jumătate. 

Fără verighetă sau inel de logodnă. 

La gât purta un colier de mărgele de cristal, care atârna 
dedesubtul urmei mortale. 

Şi acea urmă, superficială şi de grosimea unei sfori, ce 
părea a fi făcută cu ceva moale. 

Nu erau tăieturi sau vânătăi pe braţe, şi, cu excepţia 
urmei de pe gât, nici semne de violenţă. 

Nu ştiam cum şi de ce fusese omorâtă femeia asta, dar 
ochii şi al şaselea simţ al meu îmi spuneau că nu murise în 
acea maşină. 

Trebuie să fi fost mutată acolo, apoi aşezată într-o 
asemenea postură încât să ofere un tablou bun de admirat 
de toţi trecătorii. 

Chiar mă îndoiam că s-ar fi deranjat cineva să facă toate 
astea special pentru mine. Speram să nu fi fost aşa. 


Capitolul 10 


— Ai făcut ceva poze? l-am întrebat pe Clapper. 

Nu prea era mult spaţiu de lucru şi voiam să iau cât mai 
multe imagini ale victimei. 

— Mai multe decât îmi trebuie pentru colecţia mea, 
spuse el. Fata asta e chiar fotogenică. 

Îşi băgă aparatul digital Olympus în borsetă punând mai 
întâi capacul obiectivului. 

Am băgat mâna înăuntrul maşinii şi am scos foarte uşor 
etichetele de pe pardesiul roz-deschis al victimei şi de pe 
rochia neagră, superbe. 

— Pardesiul este de la Narciso Rodriguez, l-am 
atenţionat pe Jacobi. Iar rochia e dintr-o serie limitată de 
la Carolina Herrera. Cam şase mii de dolari. Şi asta fără 
pantofi. 

De când cu Sex and the City”, Manolo Blahnik era geniul 
pantofilor. Am văzut o pereche de pantofi-sanda în 
picioarele fetei. 

— Ea chiar şi miroase a bani, zise Jacobi. 

— Ai nas bun, prietene. 

Parfumul victimei avea o nuanţă de mosc ce te trimitea 
cu gândul la sălile de bal şi la orhidee şi poate la întâlniri 
romantice sub clar de lună, la poalele vreunui copac 
acoperit de muşchi. Era un miros cu totul nou pentru mine, 
cred că era ceva făcut la comandă. 

M-am aplecat să mai miros o dată, când l-am văzut pe 
Conklin însoţindu-l pe un bărbat scund, la vreo patruzeci 
de ani. Părul lui creţ stufos îi cădea bine pe pielea albă şi 
se potrivea cu ochii mici, ca nişte puncte negre. 

— Sunt doctorul Lawrence Guttman, pufni acesta 
indignat către Jacobi. Da, mulţumesc de întrebare. Aceasta 
este maşina mea. Ce faceţi acolo? 


8 Totul despre sex, serial de televiziune, a cărui protagonistă 
este înnebunită după pantofii designerului spaniol Manolo 
Blahnik. (n.red.). 


Jacobi îi arătă insigna lui Guttman şi apoi zise: 

— Haideţi să mergem la maşina mea şi să ne urcăm 
pentru un drum până la secţie. Eu şi inspectorul Conklin 
am vrea să vă punem nişte întrebări, dar sunt sigur că 
putem clarifica lucrurile al naibii de rapid. 

În acel moment, Guttman văzu femeia moartă aflată pe 
locul pasagerului din maşina lui. Se întoarse într-o secundă 
către Jacobi. 

— Doamne, cine e femeia aia? E moartă! C-ce credeţi? 
se bâlbâi el. Că am omorât-o şi am lăsat-o în maşina mea? 
Sper că nu credeţi... Sunteţi nebuni? Vreau să vorbesc cu 
avocatul meu. 

Vocea lui Guttman era acoperită de zgomotul unui motor 
uriaş care venea înspre noi. Se auzi scrâşnet de roţi şi un 
Chevy negru se opri lângă curba rampei garajului. 

Era la vreo şapte metri de unde ne aflam noi. Uşile se 
deschiseră, şi o femeie cobori de pe locul şoferului. 

Femeie de culoare, puţin peste patruzeci de ani, foarte 
serioasă, Claire Washburn, păşi cu demnitatea pe care i-o 
impunea funcţia şi cu încrederea unei femei apreciate. 

Medicul legist era în sfârşit acolo. 


Capitolul 11 


Claire este medicul legist şef din San Francisco, un 
patolog excelent, o maestră a intuiţiei, un violonist destul 
de bun, femeie măritată de aproape douăzeci de ani şi 
fericită, mamă a doi băieţi şi, mai simplu, cea mai bună 
prietenă a mea. 

Ne întâlniserăm în urmă cu paisprezece ani lângă un 
cadavru, şi de atunci petrecuserăm la fel de mult timp 
împreună cât oamenii căsătoriţi. 

Şi ne mai şi înţelegeam de minune. 

Ne-am îmbrăţişat acolo, în garaj, nepăsându-ne de 
ceilalţi. Imediat după aceea, Claire îşi puse mâinile în şold 
şi-şi intră în atribuţii. 

— Deci, Lindsay, zise ea, cine a mai murit astăzi? 

— Deocamdată, i se spune Jane Doe. Se pare că a fost 
omorâtă de vreun cretin perfecţionist, Claire. E totul 
aranjat ca la carte. O să ne spui tu, oricum. 

— Ei bine, să vedem ce se poate vedea! 

Cu trusa în mână, Claire se duse către maşină şi începu 
să facă poze din fiecare unghi posibil, apoi lipi nişte pungi 
maro pe mâinile şi pe labele picioarelor femeii. 

— Lindsay, mă chemă într-un târziu, vino să te uiţi la 
ceva! 

M-am strecurat prin spaţiul strâmt dintre Claire şi uşa 
maşinii, în timp ce Claire îi dădea peste cap buza 
superioară, apoi o trase în jos pe cea inferioară, 
arătându-mi vânătăile care apăreau în lumina lanternei ei 
tip stilou. 

— Vezi chestia asta aici, iubito? A fost intubată tipa? mă 
întrebă Claire. 

— Nu, medicul de la Urgenţă nici n-a atins-o. Am 
aşteptat să vii tu. 

— Deci asta este de la o traumă. Uită-te la limba ei! Pare 
că a avut o laceraţie. Claire îşi mişcă lanterna peste urma 
de la gât. E aşa de neobişnuită rana asta, îmi zise. 


— Aşa cred şi eu. Nu se vede nicio hemoragie la ochi, 
am zis eu, aşa ca să mă aflu în treabă. Ciudat, nu-i aşa? În 
cazul în care a fost strânsă de gât?! 

— Totul e ciudat, draga mea, zise Claire. Hainele ei sunt 
foarte aranjate. Nu prea vezi lucrul ăsta la un cadavru. 
Dacă mă gândesc bine, nu vezi niciodată chestia asta. 

— Cauza morţii? Ora? 

— Aş zice că în jur de miezul nopţii. De-abia acum se 
instalează rigiditatea cadaverică. În rest, nu ştiu cu 
siguranţă decât că fata asta e moartă. O să-ţi spun mai 
multe după ce-o duc pe tânăra Jane şi o examinez mai bine 
la lumina lămpilor din laborator. 

Claire se ridică şi vorbi ceva cu asistentul său. 

— OK, Bobby, hai s-o scoatem pe fata asta din maşină! 
Dar cu grijă, te rog. 

M-am dus până la marginea terasei de la etajul patru şi 
m-am uitat la acoperişurile clădirilor şi la traficul şerpuitor 
de pe Golden Gate Avenue. Când mi-am mai revenit în 
simţiri, l-am sunat pe Jacobi de pe mobil. 

— L-am lăsat să plece pe Guttman, mă anunţă el. Numai 
ce sosise cu un zbor de la New York şi îşi lăsase maşina în 
garaj cât fusese plecat din oraş. 

— Alibi? 

— Se verifică. Altcineva a „parcat” fata asta în Caddy. 
Acolo cum mai merge? 

Mi-am întors capul şi i-am văzut pe Claire şi pe Bobby 
cum o înfăşurau pe femeie ca pe o sarma, înainte de a o 
băga într-un sac mare. Zgomotul ăla de fermoar care se 
deschide, ca o cretă zgâriind tabla, faptul că ştii victima 
într-un sac în care nu intră aerul te fac să te simţi de parcă 
tocmai ai primit un pumn în vintre, chiar dacă ai mai 
asistat la o asemenea scenă de nenumărate ori. 

Iar când i-am răspuns lui Jacobi că aproape am terminat, 
vocea mea îmi sună chiar şi mie foarte tristă. 


Capitolul 12 


Era aproape 6.00 seara, la zece ore după ce găsisem 
corpul Fetei din Caddy. 

Hârtia din mijlocul biroului meu era o listă cu 762 de 
maşini care trecuseră prin Opera Plaza Garage noaptea 
trecută. 

Încă de dimineaţă începuserăm să verificăm plăcuţele de 
înmatriculare şi documentele acelor maşini din baza de 
date, şi nu apăruse niciun indiciu, nimic care să ne dea 
vreo speranţă. 

Ba chiar făcuserăm şi analiza amprentelor Fetei din 
Caddy. 

Nu fusese niciodată arestată, nu lucrase în învăţământ, 
în armată sau angajată de vreo instituţie guvernamentală. 

Cu o jumătate de oră în urmă trimisesem o poză de-a ei 
în format digital către presă. Şi poza avea să apară în toate 
ziarele de a doua zi, dacă rămânea în continuare o ştire de 
primă pagină. 

Mi-am desfăcut părul prins în coadă de cal, am scuturat 
din cap şi am oftat, destul de tare ca să împrăştii hârtiile 
din faţa mea. 

Apoi am sunat-o pe Claire, care era tot jos, la morgă. 

Am întrebat-o dacă îi era foame. 

— Ne întâlnim jos în zece minute, zise ea. 

Ne-am văzut lângă maşina ei parcată pe locul rezervat 
de pe McAllister. Descuie maşina şi mă lăsă să intru pe 
locul pasagerului de la Pathfinderul ei. Trusa lui Claire era 
pe scaun, cu o pereche de pantaloni de pescuit, o pălărie 
tare, o hartă a Californiei şi străvechiul ei Minolta de 35 de 
milimetri. 

I-am mutat sculele pe bancheta din spate şi m-am 
prăbuşit pe scaunul din faţă. Claire se uită la mine 
admirativ, apoi bufni în râs. 

— Care e poanta, Butterfly”? 


°’ Fluturaş. 


— Ai o faţă de parcă ai fi avut o întâlnire de gradul trei, 
îmi zise. Chiar n-ai de ce să te îngrijorezi, fetiţo. Am chiar 
aici ceea ce vrei. 

Claire flutură câteva hârtii pe sub nasul meu, apoi le 
băgă în geanta ei de piele de vacă. 

Unii oameni cred că porecla lui Claire este Butterfly 
deoarece, asemenea lui Muhammad Ali, „pluteşte ca un 
fluture, înţeapă ca o albină”. 

Nici pe departe! 

Claire Washburn avea un tatuaj pe coapsa stângă în 
formă de fluture-monarh auriu. M-am uitat cu mare atenţie 
la ea. 

— Sunt mai mult decât pregătită să aud verdictul pe 
care l-ai dat, am recunoscut. 

În cele din urmă Claire cedă. 

— E crimă, sunt sigură de asta, începu ea. Lividitatea nu 
se potriveşte cu poziţia în care a fost găsită, şi asta 
înseamnă că a fost mutată. Am mai găsit vânătăi nu foarte 
vizibile, palide, în partea de sus a braţelor şi pe piept. 

— Deci cum a fost omorâtă şi din ce cauză? 

— Cred că a fost sufocată!0, îmi zise Claire. 

Cunoşteam termenul foarte bine. 

Prin anii 1820, un cuplu de iubiţi - Burke şi Hare - se 
ocupau cu procurarea de cadavre. O vreme dezgropaseră 
corpuri pentru a le vinde la şcolile medicale din Edinburgh 
- până când îşi dăduseră seama ce uşor le-ar fi fost să facă 
rost de cadavre proaspete altfel - înşfăcau oameni şi se 
aşezau pe piepturile lor până când aceştia mureau. 

Această metodă se mai practică încă şi în zilele noastre. 
Mănmicile care sufereau de depresie postnatală îşi sufocă 
nou-născuţii mai des decât ne-am fi aşteptat. Pun copilul 
între saltea şi pătură şi se aşază pe pat. 

Dacă nu poţi să-ţi mişti pieptul, nu poţi respira. 

lar corpul victimei are foarte puţine semne de traumă 
sau poate niciunul. 


10 În original, burked, termen ce vine de la criminalul în serie 
de origine irlandeză William Burke, care îşi omora victimele 
sufocându-le, fără a lăsa nici o urmă. (n.red.). 


Mi-am pus centura în timp ce Claire dădu puţin înapoi, 
iar apoi se îndreptă spre Susie's. 

— Tare groaznic trebuie să fi fost pentru biata fată, 
Lindsay, îmi spuse Claire. Mă gândesc că, în timp ce unul 
stătea pe pieptul ei, celălalt tâmpit îi băga punga de plastic 
pe cap şi o apăsa. Marginea pungii a fost aşezată pe după 
gât, foarte strâns. De acolo vine urma pe care am văzut-o. 
Cred că a apăsat pe nas şi pe gură în acelaşi timp. 

— Deci au fost doi criminali? 

— Lindsay, după părerea mea, ăsta e singurul mod în 
care se putea face. 


Capitolul 13 


Zona de birouri din San Francisco rămânea în urmă în 
timp ce Claire conducea prin traficul specific unei ore de 
vârf. 'Tăceam de câteva minute bune; modul ciudat în care 
murise acea femeie nu mai lăsa loc de cuvinte. 

Se perindau imagini prin capul meu, în încercarea de a 
pune cap la cap piesele din această poveste. 

— Doi criminali, se auziră cuvintele mele într-un final. 
Au lucrat în echipă. Au aşezat victima în maşină după ce 
au terminat cu ea. Care a fost scopul? Ce vor să spună cu 
asta? 

— Cu sânge-rece, zise Claire. 

— Şi de-a dreptul bolnav, am zis eu. Trusa pentru viol? 

— A rămas la laborator, spuse Claire, împreună cu 
costumul ăla scump pe care îl purta Fata din Caddy. 
Apropo, se pare că la laborator a fost găsită o urmă de 
spermă pe tivul de la fustă. 

— A fost violată? 

— Nu am observat niciun fel de rupere de vagin sau 
învineţire ca la un viol, zise Claire gânditoare. O să mai 
avem de aşteptat pentru asta. 

Claire puse frână la trecerea de cale ferată de la Muni, 
şi ne-am uitat împreună cum trecea trenul. Se apropia 
noaptea de San Francisco, şi navetiştii se duceau acasă. 

Întrebările se îngrămădeau în mintea mea. Multe, multe. 
Cine era Fata din Caddy? Cine o omorâse? Cum dăduseră 
cei doi criminali de ea? 

Fusese totul ceva personal? 

Sau Fata din Caddy pur şi simplu fusese acolo la 
momentul nepotrivit? 

În acest din urmă caz, aveam de-a face cu un criminal în 
serie, cineva căruia îi plăcea să omoare şi care se dădea în 
vânt după anumite şabloane. 

Cineva căruia i-ar fi plăcut probabil s-o facă din nou. 

Claire viră la stânga când văzu că din sensul opus nu 


mai venea nicio maşină. În secunda următoare făcu o 
parcare laterală între două maşini, chiar în faţă la Susie's. 

Opri motorul şi se întoarse spre mine. 

— Şi mai e ceva, zise ea. 

— Nu mă face să te implor, Butterfly. 

Claire râse cu poftă, ceea ce însemna că îşi lua răgazul 
de a pune lucrurile cap la cap înainte să-mi spună şi mie, 
care ardeam de nerăbdare să-l aud. 

— Pantofii, spuse ea, sunt mărimea treizeci şi opt şi 
jumătate. 

— Imposibil. Fata aia aşa măruntă? 

— Da, aşa e. Este, într-adevăr o nebunie, Linds. Fata din 
Caddy nu purta mai mult de treizeci şi cinci. Acei pantofi 
nu erau ai ei. lar pantofii aceia n-au atins niciodată 
asfaltul. 

— Aşa deci, am îngânat eu. Dacă nu erau pantofii ei, 
atunci poate nici hainele nu îi aparţineau. 

— Exact la asta mă gândeam şi eu, Lindsay. Nu ştiu ce 
înseamnă asta, dar acele haine sunt noi-nouţe. Nici o pată 
de transpiraţie, nici o urmă de niciun fel. Cineva foarte 
grijuliu, mai degrabă cu înclinații artistice, a îmbrăcat-o pe 
săraca fată după ce aceasta murise. 


Capitolul 14 


Era încă devreme în acea seară când am ajuns cu Claire 
la Susie's, restaurantul cu specific caraibian, puţin cam 
gălăgios, unde ne întâlneam săptămânal cu grupul de 
prietene. 

Formaţia reggae nu venise încă - ceea ce era bine, 
fiindcă atunci când Cindy ne făcu semn cu mâna din 
rezerva „noastră”, am văzut de pe faţa ei că avea ceva 
foarte important de împărtăşit. 

Cuvintele erau arma ei cea mai puternică. 

Cindy era reporter la San Francisco Chronicle şi scria 
despre crimele cele mai odioase. Ne cunoscuserăm cu 
patru ani în urmă în timp ce lucram la un caz îngrozitor 
legat de nişte ucigaşi care îşi alegeau ca victime cuplurile 
aflate în luna de miere. Ea mă ţinuse de vorbă până când 
ajunserăm la locul crimei. Îndrăzneala şi perseverenta ei 
mă enervaseră enorm atunci, dar am ajuns să respect 
acele calităţi atunci când un raport de-al ei m-a ajutat să 
prind un ucigaş notoriu şi să obţin condamnarea lui la 
moarte. 

Până la momentul în care Cindy ajunsese la următoarea 
scenă a unei crime, ne legaserăm una de alta şi 
deveniserăm prietene care se încredeau una în alta. Acum 
aş face orice pentru ea. Ei bine, aproape orice - la urma 
urmei, e un reporter. 

Ne-am croit loc lângă Cindy, care părea atât băieţoasă, 
cât şi feminină, cu părul ei blond vâlvoi, o jachetă neagră 
făcută la comandă, trasă peste un pulover mov, şi cu o 
pereche de blugi. Cei doi dinţi din faţă se suprapun puţin, 
făcând-o să pară şi mai drăguță. Când se întâmplă să-ţi 
zâmbească, te înseninează pe loc. 

l-am făcut semn Lorettei, am comandat margarita, 
mi-am închis telefonul, apoi i-am spus lui Cindy: 

— Arăţi de parcă mi-ai ascunde ceva. 

— Eşti bună. Şi ai dreptate, rânji ea. Îşi linse sarea de pe 


buza de sus şi puse paharul pe masă. Am o pistă pentru o 
poveste care o să fie o adevărată bombă, zise Cindy. Şi 
cred c-o să mă ocup de ea eu însămi, cel puţin pentru un 
timp. 

— Hai zi-ne, o îndemnă Claire. Ai cuvântul acum! 

Cindy râse şi îşi începu povestea. 

— Am auzit doi avocaţi vorbind în lift. Chiar mi-au 
stârrrrnit interesul, zise Claire, cu un mârâit ca de felină, 
şi i-am urmărit. 

— Nu-i aşa că-ţi plac ăştia cu gura mare? am spus eu, în 
timp ce turnam băutură pentru mine şi pentru Claire şi-i 
umpleam paharul lui Cindy. 

— Sunt printre preferaţii mei, zise Cindy, aplecându-se 
spre mijlocul mesei. Deci uite care este povestea dinainte 
de publicare! La un spital mare de-aici din apropiere s-a 
deschis un proces de malpraxis, începu ea. Acum vreo doi 
ani, câţiva pacienţi care fuseseră aduşi la Urgenţe 
stătuseră până se făcuseră bine. Dar, la câteva zile după 
însănătoşire, din câte am putut să aud cât am mers cu 
liftul de la tribunal de la parter la etajul patru, acei 
pacienţi au murit. Fiindcă li se dăduseră medicamentele 
greşite. 

M-am uitat la Cindy peste rama ochelarilor. Simţeam 
ceva ciudat în capul pieptului, dar speram din tot sufletul 
că senzaţia avea să dispară pe măsură ce Cindy îşi 
continua relatarea. 

— Avocata asta, Maureen O'Mara, una dintre cei mai 
buni, reprezintă câteva familii în procesul ăsta cu spitalul, 
continuă Cindy. 

— Care spital? întreb eu. Poţi să-mi spui? 

— Da, sigur, Linds. Spitalul Municipal San Francisco. 

Am auzit-o pe Claire exclamând „Oh, nu”, în timp ce 
inima mi se strânse şi mai mult. 

— Mi-am petrecut acolo toată noaptea trecută, 
susţinând-o pe Yuki, am spus eu. Am dus-o ieri pe mama ei 
la Urgenţă. 

— Ei, hai, să nu ne alarmăm acum, şopti Cindy. E un 
spital imens. Doctorul ăsta, pe numele lui Garza, e cel cu 


pricina. Se pare că majoritatea care au murit aşa fuseseră 
sub supravegherea lui. 

— Oh, Doamne, am exclamat, iar tensiunea mi se ridică 
într-o clipă şi creierii mai că-mi luară foc. El e, l-am 
cunoscut. Ăsta e doctorul care a internat-o pe mama lui 
Yuki! 

În momentul acela am simţit aerul mişcându-se în 
spatele meu, şi un păr mătăsos îmi mângâie faţa, ca şi cum 
cineva se aplecase să mă sărute. 

— Ai pomenit cumva numele meu? întrebă Yuki. Se 
aşeză pe locul gol de lângă Cindy. Am pierdut ceva? 

— Cindy lucrează la o poveste interesantă. 

— Cred că ar trebui să ştii şi tu despre ce e vorba, 
interveni Claire. 


Capitolul 15 


În ochii lui Yuki apărură mari semne de întrebare, dar 
Cindy deveni dintr-odată tăcută. 

— Poţi să ai încredere în mine, zise Yuki cu sinceritate. 
Ştiu ce înseamnă „neoficial”. 

— Nu e vorba de asta, zise Cindy. 

Loretta se apropie, o salută pe Yuki şi descărcă pe masa 
noastră o grămadă de bucăţi de pui şi de coaste de porc cu 
sos mult. După câteva încercări eşuate şi câteva guri de 
margarita, Cindy îi repetă lui Yuki ce tocmai ne spusese 
nouă despre cazul lui Maureen O'Mara împotriva 
spitalului. 

— De fapt, ştiu multe chestii despre asta, zise Yuki când 
Cindy termină de povestit. O'Mara lucrează la cazul ăsta 
de vreun an. 

— Chiar? Ei, nu mai spune. De unde ştii? o întrebă 
Cindy. 

— Am o prietenă, angajată la Friedman, Bannion şi 
O'Mara, zise Yuki. Ea mi-a spus că a lucrat o groază de ore 
la cazul ăsta. Cercetări, nu mai zic. Multe chestii de 
medicină care au trebuit studiate, continuă Yuki. O'Mara 
nu pierde niciodată. Dar, de data asta, chiar s-a întrecut pe 
sine. 

— Toată lumea mai pierde, o consolă Claire. 

— Ştiu, dar Maureen O'Mara şi-a ales întotdeauna 
cazurile pe care ştia că avea să le câştige, zise Yuki. 

Poate Yuki nu vedea chiar ideea principală, aşa că am 
intervenit: 

— Yuki, nu te îngrijorează deloc că mama ta e la acel 
spital? 

— Deloc. Faptul că Maureen O'Mara a preluat cazul nu 
înseamnă că spitalul este vinovat de ceva. Crezul 
avocatului: oricine poate da în judecată pe oricine pentru 
orice. Hai nu vă mai prostiţi, spuse Yuki, care începea să 
turuie, cum o făcea de obicei. Mi-am scos apendicele acum 


doi ani acolo. Un doctor excelent. Şi m-au îngrijit ca la 
carte până am ieşit din spital. 

— Mama ta cum se simte? o chestionă Cindy. 

— E bine, râse Yuki. Ştii de unde îmi dau seama? A 
încercat să-mi facă lipeala cu cardiologul. Un tip chel, la 
vreo patruzeci de ani, cu mâini mici şi cu gură împuţită. 

Am izbucnit toate în râs fiindcă Yuki o imita aşa de bine 
pe mama ei, încât mai că o vedeam pe Keiko acolo cu noi. 

— Şi i-am spus: „Mamă, nu e pentru mine”. Aşa că ea a 
continuat: „Yuki, Yuki. Faţa nu e nimic. Doctorul Pierce - 
om cinstit. El om bun. Frumoşii e pentru reviste”. Apoi: 
„Mamă, tata arăta ca Frank Sinatra. Ce tot vorbeşti 
acolo?” 

— Şi-o să ieşi cu el în oraş? o întrebă Cindy, făcându-ne 
să râdem iarăşi cu poftă. 

Yuki scutură din cap cu putere. 

— Adică, vrei să spui dacă mi-ar propune să ieşim? Cu 
alte cuvinte, dacă maică-mea i-ar smulge mobilul şi ar 
forma numărul meu? 

Ne distram aşa de bine şi eram aşa de gălăgioase, că 
orchestra trebui să cânte cu o notă mai sus pentru a ne 
acoperi. Douăzeci de minute mai târziu, Yuki plecă de la 
masă până să ne fie aduse prăjitura de ciocolată şi 
cafeaua, spunându-ne că voia să mai treacă pe la Keiko 
înainte să se termine programul de vizite. 

În ciuda faptului că turuise ca mitraliera şi că ne 
amuzaserăm cu toatele sporovăind, putusem observa pe 
faţa ei semne de îngrijorare atunci când ne urase noapte 
bună. 


Capitolul 16 


Maureen O'Mara îşi simţea sângele fierbinte în tâmple. 
Era oare posibil? Ei bine, ea era pregătită. Deschise una 
dintre uşile masive de metal şi sticlă ale tribunalului şi 
intră în holul neprimitor. 

Fir-ar să fie! 

Azi era ziua cea mare. Se simţea stăpână pe ea. 

li dădu geanta celui de la pază, care o trecu prin 
dispozitivul de scanare cu raze X şi o verifică în timp ce ea 
fu controlată cu detectorul de metale. O salută cu un gest 
din cap şi-i înmâna zâmbitor geanta ei „norocoasă” Louis 
Vuitton, care costase şapte sute de dolari. 

— Vă urez mult noroc azi, domnişoară O'Mara. 

— Mulţumesc, Kevin. 

O'Mara îi arătă bărbatului cele două degete încrucişate 
aducătoare de noroc; apoi, îşi făcu loc prin mulţimea din 
hol şi se îndreptă înspre lift. 

Se gândea în timp ce mergea - despre cum partenerii 
săi, atotştiutori şi mai vechi în meserie, îi spuseseră că era 
chiar nebună să se pună cu un spital care avea o apărare 
imbatabilă şi să încerce să adune vreo douăzeci de cazuri 
într-unul de malpraxis de proporţii uriaşe. 

Dar ea nu putuse refuza oferta. Era un caz prea bun. 

Primii pacienţi o aleseseră ei pe ea - după care văzuse 
care este tipicul. Apoi lucrurile se puseseră în mişcare, 
numărul cazurilor crescuse, iar în final ea ajunsese 
avocatul la care se duceau toţi cei care aveau reclamaţii 
serioase împotriva celor de la Spitalul Municipal San 
Francisco. 

Să pună totul cap la cap fusese la fel de greu cum ar fi 
să înhami cai sălbatici la motocicletă în timp ce faci 
jonglerii cu mingi de bowling. Dar se descurcase. 

În ultimele paisprezece luni se zbătuse să răzbată prin 
toate hăţişurile cazului, să parcurgă mărturiile fără număr, 
vorbise cu şaptezeci şi şase de martori - specialişti 


medicali, oameni care lucrau sau lucraseră în spital, 
clienţii ei şi familiile celor douăzeci de morţi care ajunseră 
într-un final la un acord. 

Avusese un motiv personal pentru a face toată munca 
asta, un devotament de neclintit, dar nimeni nu ştia de ce 
se implicase atât de mult. 

Simţise durerea clienţilor săi - asta era de ajuns. 

Acum trebuia să convingă un juriu format din oameni 
asemenea lor. 

Dacă reuşea asta, şi spitalul avea să sufere la rându-i, în 
singurul fel în care o putea face - plătind o sumă de bani 
imensă, de multe, multe milioane, pe care clienţii ei o 
meritau din plin. 


Capitolul 17 


Maureen O'Mara se grăbi spre unul dintre lifturile de la 
tribunal şi urcă. Apăsă pe buton, dar fix atunci un bărbat 
într-un costum de culoare gri cărbune se strecură printre 
uşile care se închideau. 

Lawrence Kramer zâmbi la ea larg, se aplecă puţin în 
faţă şi apăsă pe numărul patru. 

— 'Neaţa, domnişoară avocat, zise el. Cum te simţi 
astăzi? 

— Nici nu se putea mai bine, răspunse ea veselă. Dar tu? 

— Perfect. Am mâncat de dimineaţă aproape un kil 
jumate de carne crudă cu ouă, zise Kramer. Un mic dejun 
al campionilor. 

— Nu prea cred că e bine pentru inima ta, zise Maureen, 
aruncându-i o privire piezişă avocatului principal al 
spitalului. Bănuiesc că aio inimă, nu-i aşa, Larry? 

Bărbatul înalt dădu capul pe spate într-un acces de râs 
sănătos, în timp ce liftul se îndrepta spre etajul la care se 
afla sala de judecată. 

„Doamne, are o mulţime de dinţi, şi toţi sunt aşa de 
albi.” 

— Bineînţeles că am. O să-mi fac exerciţiile pentru inimă 
azi la tribunal, Maureen. Mulțumită ţie. 

La patruzeci şi doi de ani, Lawrence Kramer era un 
avocat al apărării foarte talentat - deştept, arăta bine şi 
era în floarea vârstei. Toate astea pe lângă faptul că 
începea să câştige şi recunoaşterea mass-mediei. 

O'Mara îl văzuse în câteva interviuri în cadrul emisiunii 
Hardball a lui Chris Matthews discutând despre unul 
dintre clienţii lui, un fotbalist faimos acuzat de viol. 
Kramer făcuse faţă cu succes verbozităţii necruțătoare a 
lui Matthews. Nu era nicio surpriză pentru Maureen. Era 
un tip care juca dur. 

lar acum, Lawrence Kramer apăra Spitalul Municipal 
San Francisco într-un caz care ar fi putut avea drept 


consecinţă închiderea spitalului. Dar, mai important, apăra 
spitalul împotriva ei. 

Liftul se opri la etajul doi al tribunalului, şi alte trei 
persoane se urcară în cutia aceea etanşată cu mahon. 
Maureen se văzu nevoită să se dea mai aproape de 
Lawrence. Era mult prea aproape de omul care avea să 
încerce s-o calce în picioare şi să măture pe jos cu clienţii 
ei. 

O'Mara avu o clipă de îndoială şi se simţi cutremurată 
de un fior de teamă. Avea să reuşească? Nu mai avusese 
niciodată un caz aşa de complex - şi nu ştia pe nimeni care 
să fi avut. Ăsta chiar era „cazul vieţii”, chiar şi pentru 
Larry Kramer. 

Liftul se opri la patru, iar ea ieşi fix în faţa lui Kramer. Îl 
simţea atât de aproape în spatele ei, şi era ca şi cum mii de 
volţi ar fi ieşit din corpul lui. 

Fără a se privi, cei doi avocaţi merseră unul lângă altul. 
Paşii li se auzeau foarte clar pe podeaua de marmură din 
holul larg. 

Maureen îşi mai veni în fire. 

Chiar dacă Kramer avea zece ani de experienţă în plus 
faţă de ea, erau totuşi egali, sau ar fi putut fi. Şi ea 
studiase dreptul la Harvard. Şi ei îi plăcea să se bată pe 
viaţă şi pe moarte. Iar ea avea acum de partea ei ceva ce-i 
lipsea lui Kramer. Dreptatea. 

„Dreptatea este putere. Dreptatea este putere.” 

Afirmația era ca un pahar de apă rece - o liniştea, dar o 
şi întărâta pentru cel mai important proces al vieţii sale. 
Cu asta avea să apară cu siguranţă la emisiunea Hardball. 

Deschise uşa sălii de judecată cu câteva secunde în faţa 
adversarului şi văzu că încăperea era plină ochi de 
spectatori. 

Pe culoar, la masa reclamantului, în dreapta, era Bobby 
Perlstein, asociatul ei. Se uita peste notițe. Asistentul lui 
Maureen, Karen Palmer, aşeza diapozitivele şi 
documentele în ordine. Amândoi întoarseră capul spre ea 
şi zâmbiră. _ 

Maureen le răspunse la zâmbet. În timp ce se apropia de 


ei, trecu pe lângă mulţi dintre clienţii ei şi le făcu semn cu 
mâna sau le zâmbi. Ochii lor se umplură de recunoştinţă. 
„Dreptatea este putere.” 
Maureen de-abia aştepta ca procesul să înceapă. 
Era gata. Azi era ziua cea mare. 


Capitolul 18 


Yuki se ocupa de o moţiune luni dimineaţa, la parterul 
tribunalului de pe McAllister. In timp ce completa 
formularele, îşi aduse aminte că tocmai atunci începea 
cazul lui Maureen O'Mara împotriva Spitalului Municipal 
San Francisco. 

Era o chestie pe care avocatul din ea nu voia s-o rateze. 

Se uită la ceas, trecu pe lângă mulţimea de la lift şi o luă 
pe scări. Respirând puţin sacadat din cauza efortului, se 
strecură în sala de judecată de la capătul holului de la 
etajul patru. 

Yuki văzu că judecătorul Bevins prezida procesul. 

Bevins avea şaptezeci de ani, îşi ţinea părul cărunt 
strâns într-o coadă şi era ştiut ca fiind om cinstit, dar 
imprevizibil. 

Pe când Yuki se aşeza pe un scaun lângă uşă, atenţia îi 
fusese atrasă de un bărbat care stătea pe partea cealaltă. 
Păr negru, pantaloni şi un sacou pus peste cămaşa roz şi 
cravata potrivită. Se juca nervos cu cureaua de la ceas. 

Îi luă doar o secundă ca să asocieze un nume tipului 
aceluia chipeş. Era şocată. Îşi dădu seama că-l cunoştea - 
Dennis Garza, doctorul care o internase pe mama ei la 
Urgenţă. 

„Normal, doar e martor în proces”, se gândi Yuki. 

Apoi, atenţia i se mută de la doctor la mulţimea care 
fremăta în sala arhiplină în momentul în care Maureen 
O'Mara se ridică şi luă cuvântul. 

O'Mara era înaltă, bine făcută - purta mărimea 
patruzeci şi doi, bănui Yuki. Avea un costum Armani gri, cu 
pantaloni şi pantofi negri cu toc jos. Trăsăturile feţei îi 
erau foarte pronunţate, iar părul ei de un roşu-închis arăta 
superb. Îi venea până la umeri şi se vălurea când femeia se 
întorcea - exact cum o făcea în acest moment. 

Frumoasa avocată se întoarse spre juraţi, le ură bună 
dimineaţa, se prezentă şi îşi începu pledoaria. Dintr-o 


grămadă de poze din faţa ei, alese şi arătă înspre juraţi o 
poză mare şi cam ciudată. 

— Vă rog, uitaţi-vă cu mare atenţie aici! Această tânără 
este Amanda Clemmons, zise ea. În poză, era o femeie de 
vreo treizeci şi cinci de ani, cu pistrui pe faţă. În luna mai, 
Amanda Clemmons juca baschet cu cei trei băieţi ai ei, în 
faţa casei, continuă O'Mara. Simon Clemmons, soţul ei şi 
tatăl celor trei copii, fusese ucis într-un accident de maşină 
cu numai şase luni în urmă. Amanda nu se prea pricepea la 
baschet, dar această văduvă tânără ştia că trebuia să fie şi 
mamă, şi tată pentru Adam, John şi Chris. Şi se descurca 
admirabil. Imaginaţi-vă această femeie, gândiţi-vă la ea, 
spuse Maureen, încercând să-i facă să intre în jocul ei. 
Purta pantaloni scurţi albi şi un tricou Warriors 
albastru-auriu. Se învârtea în jurul celor trei micuţi, 
driblând şi încercând să arunce la coşul atârnat de 
peretele garajului. John Clemmons îmi zicea că această 
mamă râdea şi-i întărâta pe copii, făcându-i să-şi dorească 
să câştige mingea. Dar la un moment dat, mama îşi prinse 
pantoful într-o crăpătură de asfalt şi căzu la pământ. La o 
jumătate de oră, veni ambulanţa şi o luă pe Amanda la 
spital. Radiografia dezvălui o banală fractură la picior. 
Acea rană nu trebuia să fie decât un obstacol temporar 
pentru Amanda Clemmons, continuă O'Mara. Era tânără, 
era puternică şi răbdătoare. O adevărată războinică. O 
mamă americană eroină. A fost internată la Spitalul 
Municipal San Francisco. lar ăsta a fost începutul 
sfârşitului vieţii ei. Vă rog, uitaţi-vă cu atenţie la fotografia 
Amandei Clemmons. Aceasta a fost una dintre cele pe care 
familia le-a folosit la înmormântarea ei. 


Capitolul 19 


Maureen simţea cum mânia îi clocotea în sânge în timp 
ce spunea povestea Amandei. Deşi n-o întâlnise niciodată 
pe Amanda Clemmons, tânăra mamă era la fel de reală ca 
oricare dintre prietenii ei. Şi, fiindcă era foarte ocupată cu 
munca, nu avea prea mulţi prieteni. 

Maureen avea aceleaşi simţăminte pentru fiecare dintre 
clienţii săi, pentru fiecare victimă. Le ştia trecutul, le 
cunoştea familiile, numele copiilor şi al soțiilor sau al 
soţilor lor. 

Şi ştia foarte bine şi cum muriseră la Spitalul Municipal 
San Francisco. 

Îi dădu poza Amandei Clemmons asistentei sale; se 
întoarse către juriu şi văzu în ochii lor nerăbdarea. De-abia 
aşteptau ca ea să continue. 

— În după-masa când Amanda Clemmons şi-a rupt 
piciorul, zise Maureen, a fost dusă la Urgenţă la Spitalul 
Municipal, unde i s-a făcut o radiografie şi i s-a pus la loc 
osul. O procedură cât se poate de simplă. Apoi au mutat-o 
într-o altă rezervă, unde şi-a petrecut noaptea. La ceva 
vreme după miezul nopţii, i s-a administrat o doză fatală de 
Cytoxan, un medicament pentru chimioterapie, în loc de 
Vicodin, un tranchilizant care ar fi ajutat-o să doarmă. In 
acea teribilă noapte, Amanda a murit în chinuri groaznice. 
O moarte fără rost, stimaţi jurati, şi noi trebuie să ne 
întrebăm ce s-a întâmplat. De ce i s-a luat viaţa acestei 
femei cu mult înainte de vreme? Pe parcursul acestui 
proces, vă voi mai spune şi alte lucruri despre Amanda şi 
alţi nouăsprezece oameni care au murit din cauza aceloraşi 
medicamente aducătoare de dezastru. 

Dar acum vă voi spune de ce au murit. 

Din cauza lăcomiei nemăsurate a Spitalului Municipal. 
Oamenii au murit pentru că, de fiecare dată, Spitalul 
Municipal a pus mai presus banii, nu grija pentru pacienţi. 
Vă voi spune unele lucruri despre acest spital pe care veţi 


dori să nu le fi ştiut vreodată, continuă O'Mara, măturând 
cu privirea boxa plină de juraţi. Veţi afla cum toate 
măsurile de protecţie sunt încălcate în fiecare zi, cum 
angajaţii pregătiţi foarte prost sunt obligaţi să lucreze 
non-stop, pe bani puţini. Şi toate astea numai pentru a 
păstra profitul pentru spital, profit care se dovedeşte cel 
mai mare în raport cu celelalte instituţii similare. Şi vă pot 
asigura că aceşti douăzeci de pacienţi care au decedat 
acolo, şi pe care îi reprezint, sunt numai începutul unui 
scandal îngrozitor... 

Kramer sări în picioare. 

— Prea argumentativ, Onorată Instanță. Am fost foarte 
răbdător, dar remarcile avocatei de faţă sunt prea 
exagerate şi sunt, de fapt, o insultă la adresa... 

— Se susţine. Vă rog, nu mă puneţi la încercare, îi spuse 
judecătorul Bevins lui Maureen O'Mara. Scutură din cap. 
Data viitoare, când mai depăşiţi limita, veţi primi o 
amendă. lar după aceea, toată treaba va deveni mai 
serioasă. 

— Îmi cer iertare, Onorată Instanță, zise O'Mara. Voi fi 
mai atentă. 

Dar Maureen era cât se poate de încântată. Spusese ce 
era mai important, iar Kramer nu putea să-i ia cuvintele 
înapoi. Cu siguranţă că juriul pricepuse mesajul. 

„Spitalul Municipal este un loc periculos, extrem de 
periculos.” 

— Mă aflu aici pentru clienţii mei, continuă O'Mara, 
stând neclintită în faţa boxei cu juraţi, cu mâinile 
încleştate în faţă. Pentru decedați şi pentru familiile lor. 
Toţi, victime ale malpraxisului de la Spitalul Municipal, ale 
lăcomiei şi ale neglijenţei celor de acolo. Apoi, Maureen 
O'Mara se întoarse spre oamenii din sală. Vă rog, ridicaţi o 
mână, spuse ea, dacă aţi pierdut pe cineva la Spitalul 
Municipal. 

Se văzură vreo duzină de mâini în aer. Alţii oftară. 

— Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a ne 
asigura că astfel de aşa-numite accidente fatale nu se vor 
mai repeta. 


Capitolul 20 


În timp ce judecătorul Bevins facea linişte în sală, Yuki 
îşi mută încet privirea de la Maureen O'Mara la faţa 
doctorului Garza. Se aştepta să vadă mânie, furie 
provocată de faptul că spitalul lui fusese acuzat pe 
nedrept. Dar nu văzu nimic din toate astea. Ci mai degrabă 
zări un fel de zâmbet afectat pe buzele doctorului, iar 
expresia întipărită pe chipul lui părea îngheţată, ca un 
peisaj de iarnă. 

Lui Yuki i se strânse inima de frică şi multă vreme nu 
putu să se mai mişte. 

Făcuse o greşeală enormă! 

„Oh, Doamne, să nu fie prea târziu.” 

Se ridică de la locul ei, împinse uşile turnante de la sala 
de judecată şi-şi deschise telefonul mobil imediat ce ajunse 
în hol. Apăsă tastele şi sună la spital. Se auzi robotul. 

Ascultă opţiunile, însă neliniştea îi creştea în timp ce 
forma interiorul. 

Keiko era în camera 421 sau 431? Nu-şi aducea aminte! 
I se ştersese de tot din cap numărul camerei. 

Yuki apăsă pe zero şi ascultă o versiune jalnică a 
cântecului The Girl from Ipanema în timp ce aştepta să i se 
facă legătura cu operatorul. 

Trebuia s-o audă pe maică-sa. 

Trebuia să-i audă vocea lui Keiko în momentul acela. 

— Aş dori să vorbesc cu Keiko Castellano, spuse ea. E 
pacientă. Vă rog, sunati la camera ei. 421 sau 431. 

Tonul soneriei se opri dintr-odată când Keiko răspunse. 
Vocea sa veselă însufleţi parcă firele de telefon. 

Yuki îşi acoperi o ureche cu palma şi cu cealaltă mână 
presă mai bine telefonul la ureche. Se umplea coridorul, 
fiindcă şedinţa se suspendase. Yuki şi Keiko vorbeau sau, 
mai degrabă, se ciondăneau. Dar se împăcară iute, aşa 
cum făceau de obicei. 

— Sunt bine, Yuki. Nu te mai îngrijora tot timpul, încheie 


Keiko. 

— Bine, mami, bine. Te sun eu mai târziu. 

Închise telefonul, şi în momentul acela o strigă cineva. 

Yuki se uită înjur şi o văzu pe Cindy. li radia faţa în timp 
ce-şi făcea loc prin mulţime. 

— Yuki, se auzi Cindy cu respiraţia tăiată, ai fost şi tu 
înăuntru? Ai auzit cum a început O'Mara? Care e părerea 
ta de specialist? 

— Ei, bine, răspunse Yuki, avocaţii mereu spun că un caz 
se pierde sau se câştigă chiar de la primele cuvinte. 

Sângele încă îi bubuia în tâmple. 

— Stai să vezi, zise Cindy, mâzgălind ceva în carneţelul 
ei de notițe. Asta e chiar bună. Primul rând în povestea 
mea o să fie aşa... 

— Dacă mă gândesc bine, reveni Yuki, i-a omorât pe toţi 
cu chestia aia de la început. A lansat o bombă asupra 
spitalului, iar juraţii n-o să uite asta în veci. Şi nici eu! 

— Municipalul angajează mână de lucru ieftină, iar 
pacienţii mor din cauza asta. Sunt neglijenţi. Prescriu 
medicamente aiurea. Oh, Doamne, O'Mara m-a băgat în 
sperieţi aşa de tare, încât am sunat-o pe maică-mea să-i 
spun că vreau s-o mut la Saint Francis. 

— Chiar o muţi? 

— Am încercat, dar m-a refuzat din prima. M-a şi 
enervat din cauza asta, zise Yuki, un pic neîncrezătoare. 
„Yuki, vrei să îmi faci infarct? Îmi place aici. Doctorul meu, 
camera mea. Adu-mi bigudiurile şi nu uita cămaşa de 
noapte roz, cea cu dragon.” Yuki râse şi-şi scutură capul. 
Pe cuvânt că zici c-ar fi în staţiune. Chiar voiam să-i spun: 
„Mami, vrei să-ţi aduc şezlongul? Crema de corp din lapte 
de cocos?” N-am vrut s-o sperii numai fiindcă Maureen 
O'Mara i-a spulberat pe toţi cu pledoaria ei. La naiba, când 
i-am văzut pe toţi oamenii ăia cu mâinile ridicate, am simţit 
fiori pe şira spinării! 

— Dar ce-ar fi dacă te-ai duce acolo şi ai externa-o, 
indiferent de ce-ţi spune ea? 

— Mda, m-am gândit la asta, dar dacă chiar „îi fac 
infarct”? 


Cindy dădu din cap înţelegătoare. 

— Când o să-i dea drumul din spital? 

— Joi dimineaţă. Cel puţin aşa spune doctorul Pierce. 
După ce a văzut radiografia. 

„Doctorul Pierce, bun doctor. Doctorul Pierce, om 
cinstit!” 

— Doctorul Pierce, viitorul tău soţ, izbucni în râs Cindy. 

— Chiar ăla. 

— Te simţi bine? 

— Da. Mă duc s-o văd mai târziu. O să stau acolo cu ea 
ceva vreme. 

— Mai rămâi pe aici? 

— Ar trebui să mă întorc la birou, zise Yuki, dar parcă se 
răzgândi în timp ce spunea asta. Ce naiba, vreau să-l aud 
pe Larry Kramer cum pledează. Cum să-l pierd? 

— Vino şi stai lângă mine în sală, o invită Cindy. 


Capitolul 21 


Cindy se uita fascinată la Larry Kramer, la felul cum 
acesta, cu dimensiunile impresionante, ocupă mijlocul 
sălii. Părul său şaten, foarte bogat, era pieptănat spre 
spate,  accentuându-i parcă şi mai mult  bărbia 
proeminentă. Semăna cu un marinar care stă ţanţoş în 
bătaia vântului. 

„Un om care se mişcă mereu înainte”, se gândi Cindy. 

Kramer îi salută pe cei din sală, le adresă un zâmbet 
curtenitor juraţilor şi le mulţumi pentru bunăvoința de a fi 
acolo. 

— Domnişoara O'Mara are dreptate cu privire la un 
lucru, zise el, în timp ce-şi sprijini mâinile de barele din 
faţa boxei juraţilor. Are a naibii de mare dreptate că acest 
caz este despre lăcomie. Despre lăcomia clienților ei. Nu 
neg faptul că e tragic că unii oameni au murit fără să aibă 
vreo vină, continuă el. Dar familiile lor au venit aici cu un 
singur gând. Vor să încaseze mulţi bani. Vor să scoată ceva 
din moartea celor dragi. Sunt aici pentru bani. Kramer se 
aplecă spre juraţi şi se uită cu atenţie la feţele lor. Pentru 
cei mai mulţi oameni, ar suna cinic, sau răzbunător, sau 
chiar mercantil. Dar nu e numai din vina împricinaţilor. 
Kramer se desprinse de bara boxei şi se mută în mijlocul 
sălii, încercând parcă să-şi adune gândurile înainte să se 
adreseze din nou juraţilor. Înţeleg ce este durerea. Tatăl şi 
fiul meu au murit amândoi în spital. Băieţelul meu s-a dus 
la numai trei zile de la naştere. Era un dar, o 
binecuvântare care ne-a fost luată, mie şi soţiei mele. Tatăl 
meu a fost cel mai bun prieten, mentorul, căpitanul meu. 
Nu trece vreo zi în care să nu-mi fie dor de amândoi. 
Kramer se înmuie puţin şi începu să se plimbe de colo-colo 
prin faţa juraţilor, încercând parcă să-i hipnotizeze. Sunt 
sigur că fiecare dintre dumneavoastră a pierdut pe cineva 
drag şi ştiu cât de omenesc este să-ţi doreşti să 
învinovăţeşti pe cineva, zise Kramer. Suferi, te înfurii, dar 


apoi transformi mânia în ceva bun, amintindu-ţi clipele 
minunate pe care le-ai petrecut cu acea persoană. 

Te împaci cu gândul că dragostea nu învinge totul, sau 
că viaţa poate fi uneori nedreaptă, sau că Dumnezeu 
lucrează pe căi necunoscute. Şi, cumva, mergi înainte. 
Mergi mai departe. Vreti să ştiţi de ce fac reclamanţii una 
ca asta? îi întrebă Kramer. Se sprijini iarăşi cu mâinile de 
bara boxei şi-i cuprinse cu privirea pe juraţi. Pentru că 
adversarii mei s-au lăsat duşi pe o cale care nu li se 
potriveşte deloc. Din cauza unei firme numite Friedman, 
Bannion şi O'Mara. Din cauza acestei femei, Maureen 
O'Mara. Arătă cu degetul în direcţia ei. Din cauza ei, aceşti 
nefericiţi au ajuns să-şi vadă tragediile personale drept 
surse de venit. Cu toţii aţi auzit replica - „arată-mi banii”. 
Cam aşa a fost denaturată justiţia. De aceea au ridicat 
mâna acei oameni. 


Capitolul 22 


Cindy îşi acoperi gura cu mâna, uimită de atacul virulent 
al lui Kramer la adresa lui O'Mara şi a firmei ei. Fir-ar al 
naibii - şi nu trecuse decât prima zi a procesului. 

O'Mara sări din scaunul ei. 

— Obiecţie, se repezi ea. Onorată Instanță, declaraţia 
avocatului pledant este incitantă, părtinitoare şi foarte 
agresivă la persoana mea. Cer să nu fie înregistrată. 

— Se susține, domnişoară O'Mara. Judecătorul se 
întoarse către grefierul curţii şi zise: Vă rog, ştergeţi 
ultima remarcă a domnului Kramer. Domnule Kramer, ce e 
bun pentru ea se aplică şi la dumneavoastră. 

— Onorată Instanță? 

— Domoliţi-vă retorica, domnule Kramer, şi continuaţi. 
Vă pot amenda, şi chiar mai rău. 

Kramer dădu din cap. 

— Da, am înţeles. Şi se întoarse către juraţi cu un 
zâmbet studiat. Doamnelor şi domnilor, în timpul acestui 
proces veţi auzi nenumărate mărturii despre cum Spitalul 
Municipal San Francisco este o instituţie respectată şi 
foarte responsabilă, continuă Kramer. Şi cei de acolo au 
protocoale şi reguli farmaceutice deasupra standardelor 
obişnuite. Pe care le urmează cu sfinţenie. Asta nu 
înseamnă că spitalul este perfect. Oamenii comit uneori 
greşeli. Dar greşelile sunt un lucru, iar malpraxisul, cu 
totul altul. Kramer se opri pentru a-i lăsa pe toţi să 
pătrundă înţelesul cuvintelor lui şi se folosi de pauză 
pentru a se uita cu atenţie în ochii juraţilor. Le vorbea 
fiecăruia în parte, ca şi când ar fi fost o singură persoană 
în sală. Mă tem că acesta va fi un proces emoţional. Şi 
asta, pentru că au murit oameni. Dar judecătorul vă va 
spune că nu îl puteţi lăsa pe avocatul reclamanţilor să 
ascundă faptele apelând la emoţiile dumneavoastră. 
Cântăriţi faptele cum vor fi ele prezentate - acesta este 
rolul pe care l-aţi acceptat, şi aveţi o sarcină precisă. 


Faptele, doamnelor şi domnilor. Faptele vă vor convinge că 
clientul meu nu este deloc neglijent şi oferă servicii de o 
valoare incredibilă oraşului nostru, San Francisco. 

Mintea lui Cindy analiza totul în timp ce Kramer 
mulțumea juraţilor şi se aşeza pe scaun. 

Vedea deja titlul pe prima pagină - „SPITALUL 
MUNICIPAL SAN FRANCISCO, DAT ÎN JUDECATĂ 
PENTRU MALPRAXIS” - pozele celor douăzeci de victime 
şi restul poveştii ei, continuată şi pe pagina a treia. 

Procesul era o bună sursă de inspiraţie pentru cărţi şi 
filme. 

„Douăzeci de oameni muriseră.” 

Şi chiar dacă spitalul era sau nu vinovat, dovezile tot 
aveau să şocheze oamenii. 

Ar lua-o ca pe o chestie personală. Pacienţii internaţi la 
acest spital s-ar teme pentru vieţile lor. 

La naiba, ei i se făcuse frică numai ascultând ce se 
spunea în sală. 


Capitolul 23 


Era pe la mijlocul dimineţii, la patru zile după ce o 
găsiseră moartă pe Fata din Caddy în Opera Plaza Garage. 
Numai ce mă întorsesem de la o şedinţă cu comandantul 
Tracchio, care-mi spusese că avea de gând să ia nişte 
oameni de la Omucideri şi să-i ducă pe la alte secţii. 
Tracchio nu avea nevoie de părerea mea, ci doar mă 
informa. 

Mi-am atârnat jacheta în spatele uşii, cu imaginea 
şefului încă vie în minte. Îi revedeam degetele grase care 
enumerau motivele - „Reduceri de fonduri. Prea multe ore 
suplimentare. Nevoie de mai mulţi oameni acolo şi acolo. E 
numai ceva temporar, Boxer”. 

Era un rahat birocratic, care mă enerva din cale-afară, 
pentru că nu puteam face nimic. 

Ba mai aveam şi o durere de cap îngrozitoare. 

— Spune-mi că ai veşti bune pentru mine, i-am zis lui 
Jacobi când intră în biroul meu şi-şi puse fundul mare pe 
birou. 

Conklin îl urmă, cu graţia unei feline, şi-şi încrucişă 
braţele în timp ce se sprijini de tocul uşii. Cum să nu te 
holbezi? 

— Nu-ţi face speranţe prea mari, mormăi Jacobi. 

— Bine, Warren. Au ajuns acum până la genunchiul 
broaştei. Zi-le! 

— Am trimis un mesaj textual prin NCIC!! către agenţiile 
guvernamentale regionale cu toate informaţiile pe care le 
aveam despre Fata din Caddy. Jacobi se întrerupse într-un 
acces de tuse, o chestie ce-i rămăsese de la rana 
nevindecată a glonţului care-i atinsese plămânul drept. 
Înălţime, greutate, vârsta aproximativă, felul de a se 
îmbrăca, culoarea părului, a ochilor şi altele, continuă el. 

— Am verificat toate pistele posibile, interveni Conklin 


11 National Crime Information Center - Biroul Naţional de 
Centralizare a Crimelor. 


cu ochii strălucind de bucurie. 

— Şi? am întrebat eu. 

— Am găsit ceva potriviri, dar niciuna nu este sută la 
sută. O veste bună totuşi. De la laborator ne-au spus că e o 
amprentă pe unul din pantofii ei. 

M-am înveselit pentru o clipă. 

— Parţială, e drept, zise Jacobi, dar decât nimic... Dacă 
vom găsi vreodată ceva sau cineva cu care să se 
potrivească. Asta e problema, nu există nicio legătură. 

— Deci ce urmează? 

— Lou, mă gândeam că tunsoarea Fetei din Caddy este 
una modernă, zise Conklin. Tunsul şi vopsitul au costat 
probabil în jur de trei sute de dolari. 

Am dat din cap aprobator. 

— Cred că ai dreptate. 

„Dar de unde ştie el de tunsori de trei sute de dolari?” 

—O să încercăm să verificăm toate saloanele de 
frumuseţe. Cineva trebuie s-o recunoască. Eşti de acord? 

— Dă-mi poza, am zis eu şi am întins mâna după ea. 

Conklin se aplecă şi mi-o dădu. M-am uitat la faţa aceea 
angelică, cu părul blond ciufulit aşezat frumos pe bucata 
de oţel inoxidabil. 

Avea un cearşaf tras până la gât. 

Of, Doamne. Cine era fata asta? Şi de ce nu raportase 
nimeni că dispăruse? Şi iarăşi, de ce, la patru zile de la 
moartea ei, nu aveau nici cea mai mică pistă? 

Cei doi inspectori părăsiră biroul meu. Am strigat-o pe 
Brenda, care veni şi se aşeză confortabil pe scaun, gata să 
ia notițe. 

Am început să-i dictez un raport al întâlnirii mele cu 
Tracchio, dar îmi era tare greu să mă concentrez. 

Voiam să fac ceva astăzi, ceva semnificativ. Imi doream 
să fiu acolo, pe străzi, cu Conklin şi cu Jacobi, să arăt poza 
Fetei din Caddy pe la „saloanele de frumuseţe” şi să 
cercetez împrejurimile căutând indicii. 

Doamne, cât voiam să-mi dau şi sufletul din mine ca să 
rezolv cazul ăsta. 

Doream să lucrez la el şi să simt că, într-adevăr, îmi 


făceam meseria, că nu eram doar cineva care dicta 
rapoarte. 


Capitolul 24 


Pe la 7.30 seara, mă sună Claire şi zise: 

— Lindsay, vino aici. Am ceva să-ţi arăt. 

Am aruncat Chronicle la coş. Pe prima pagină era 
articolul lui Cindy despre procesul împotriva Spitalului 
Municipal. Am închis biroul şi am alergat până jos la 
morgă, sperând să aflu ceva concret. 

Speram să-mi dea un indiciu! 

Una dintre asistentele lui Claire, Evelina Ferguson, o 
fată deşteaptă foc, închidea un sertar cu o victimă cu plagă 
împuşcată. U-râ-tâ! 

Claire se spăla pe mâini. 

— Stai puţin, îmi zise. 

— Aştept şi mai mult, i-am răspuns. 

Am început să mă plimb pe acolo şi am dat de 
fotografiile Fetei din Caddy pe perete. Dumnezeule, cazul 
acesta mă răscolea profund! 

— Ce ştii despre parfumul cu care era dată? am 
întrebat-o pe Claire. 

— E ceva ciudat la mijloc. Era parfumată numai în zona 
genitală, răspunse Claire. 

Inchise robinetele, îşi uscă mâinile, apoi scoase două 
sticle de Perrier din minifrigiderul de sub biroul ei. Le 
deschise şi-mi întinse şi mie una. 

— Multor fete le place să-şi parfumeze „tufişul”, 
continuă ea. Aşa că, în mod normal, nici n-aş fi menţionat 
lucrul acesta în raportul meu. Dar fata asta nu şi-a dat 
decât acolo. Nu între sâni, la încheieturile mâinilor sau în 
dosul urechilor. 

Am dat noroc şi am sorbit cu sete. 

— Mi s-a părut ciudat, aşa că am colectat o mostră şi am 
trimis-o la laborator. Au dat-o înapoi, zise Claire, după 
câteva secunde. N-o pot identifica. N-au nici echipamentul 
necesar şi nici timp să se ocupe de asta. 

— N-au timp să se ocupe de crimă, am bombănit. 


— Toată lumea pare prea ocupată, reveni Claire în timp 
ce aranja nişte hârtii pe birou. Dar am rezultatele de la 
viol. Stai, erau undeva pe aici. Cu ochii licărind de 
mulţumire, apucă de un plic maro, îl trase din grămadă şi-l 
puse hotărâtă în faţa mea. Pata de pe fusta ei era spermă 
şi se potriveşte cu una din cele două mostre pe care le-am 
colectat din vaginul fetei. Am urmărit degetul lui Claire 
care se plimba pe testul de alcoolemie. Asta voiam să-ți 
arăt. Avea alcool în sânge. Zero treisprezece. 

— Era turtă deci, am tras eu concluzia. 

— Mda, dar asta nu e tot. Uită-te aici. Benzodiazepin în 
sânge. E anormal să ai şi alcool, şi Valium, aşa că i-am 
făcut testele de sânge încă o dată, şi am căutat alte indicii. 
A ieşit Rohypnol. 

— Oh, nu! Drogul violatorilor. 

— Da, ea n-a avut habar unde era, cine era, ce i se 
întâmpla. Nici măcar dacă se întâmpla ceva. 

Erau multe chestii nasoale, dar tot nu vedeam întregul. 
Fata din Caddy fusese drogată, violată şi apoi omorâtă cu 
mare atenţie şi cu sânge-rece. 

Claire se întoarse către fotografiile de pe perete. 

— Acum nu mă mai mir de ce n-a avut nicio vânătaie sau 
răni în zona vaginului. Nici n-ar fi putut să se lupte, chiar 
dacă ar fi vrut. Sărmana copilă, n-a avut nicio şansă de 
supravieţuire. 


Capitolul 25 


Am pornit-o spre casă în Explorerul meu. Întuneric. Mă 
simţeam ca o femeie, nu ca o polițistă. Încercam să văd 
lumea prin ochii Fetei din Caddy, fiindcă voiam să înţeleg 
ce i se întâmplase. Dar era îngrozitor să te imaginezi aşa 
de vulnerabilă, la mâna unor oameni violenţi. Doi. Două 
animale. 

Am înşfăcat telefonul de la curea şi l-am sunat pe Jacobi 
cât aveam totul proaspăt în minte. 

Răspunse din prima, şi l-am informat despre ce auzisem 
de la Claire. 

— Presupun că ajunge într-o cameră cu doi tipi care se 
gândesc numai la sex, am zis eu, oprind maşina la semafor. 
Încearcă s-o forţeze, iar Fata din Caddy le rezistă, le refuză 
avansurile cu înverşunare. Aşa că unul din ei îi strecoară 
prafurile în băutură. 

— Da, fu de acord Jacobi. La scurt timp, nici nu se mai 
poate mişca. Ba poate chiar leşină. Cei doi o dezbracă, îi 
dau cu parfum şi fac sex cu ea, pe rând. 

— Apoi, se tem că ea şi-ar aminti de viol, am continuat 
eu, parcă ghicindu-i gândurile partenerului meu, de la 
capătul celălalt al firului. Cei doi nu sunt chiar tâmpiţi, 
poate prea deştepţi. Vor s-o omoare fără să lase nici cea 
mai mică urmă. Unul o sufocă, iar celălalt se asigură că e 
moartă, băgându-i pe cap o pungă de plastic. O crimă 
frumoasă, curată. 

— Da, sună bine, Boxer. Poate, după asta, se întărâtă şi 
o violează iarăşi, zise Jacobi. Un pic de necrofilie chiar nu 
strică nimănui. lar după aceea o îmbracă în haine de cinci 
mii de dolari şi o duc la o plimbare cu maşina? Şi se 
descotorosesc de ea în Seville-ul lui Guttman. 

— Asta e cea mai tâmpită parte, am recunoscut. Chiar 
nu înţeleg chestia asta cu hainele. Mă încurcă rău de tot. 

— Claire n-avea rezultatele testului ADN? 

— Nu încă. Ştii, dacă Fata din Caddy ar fi fost soţia 


primarului, am fi ştiut până acum. Dar dacă nimeni n-a 
raportat dispariţia ei... 

— O fată aşa de frumoasă, se auzi Jacobi, cu tristeţe în 
glas - un semn al singurătăţii. Cineva trebuie să-i ducă 
dorul. 


Capitolul 26 


Am deschis uşa de la apartamentul meu şi m-am salutat 
drăgăstos cu Martha. 

— Bună, Boo. Ce mai face fetiţa mea? 

Am luat-o în braţe - era agitată şi fericită de parcă mă 
întorsesem de la război. 

Aşa obosită cum eram, faptul că o scoteam la alergare 
pe căţeluşa mea era cea mai bună motivaţie pentru a mă 
menţine în formă. 

I-am pus lesa şi în câteva minute alergam prin Missouri 
în întuneric, în jurul parcului, în susul dealului. Devenisem 
dintr-odată mai optimistă şi vedeam mai în roz investigația 
despre Fata din Caddy. 

Cei de la laborator lucrau la testele ADN. Poliţiştii se 
plimbau cu poza ei în tot oraşul. 

Mai rămăsese o speranţă. 

Cineva trebuia să-i simtă lipsa şi avea să sune la poliţie 
în curând. 

Sau un martor avea să declare ceva, cineva care îi 
văzuse poza din Chronicle şi de pe site-ul nostru. 

Şi, odată ce aveam un nume, venea şi speranţa de a 
rezolva crima. Aveam să încetăm să ne gândim la ea ca la 
Fata din Caddy. 

Jumătate de oră mai târziu eram acasă. 

Cu o bere rece şi un sendviş cu brânză Swiss şi 
Hellmann's în mână, m-am aşezat în faţa televizorului să 
mai prind ceva veşti: CNN, CNBS, FOX. După ce-am 
terminat masa, m-am dezbrăcat, am dat drumul la apă în 
cadă şi am băgat mâna să văd cât era de fierbinte. 

În clipa aceea sună telefonul. 

„Acum ce-o mai fi? O altă crimă? Sau nu, ceva indicii 
pentru cazul nostru?” 

Am văzut numele apelantului pe ecran. 

— Hei, am zis. 

Voiam să par nonşalantă, dar inima îmi bătea cu putere. 


— Doamne, eşti superbă. 

— Joe, ştii că nu mă poţi vedea la telefon. 

— Dar ştiu cum arăţi, Lindsay. 

Am izbucnit în râs. 

— Ăsta e un râs de femeie goală, zise iubitul meu. 

Nu era nici pe departe clarvăzător, ci auzea duşul în 
fundal. 

Am închis uşa şi mi-am pus halatul pe mine. 

— Ai un simţ de observaţie foarte dezvoltat. Şi eu îl 
vedeam acum în pielea goală. 

— Hei, femeie goală, se aude pe aici că aş ajunge în oraş 
la tine weekendul ăsta. Tot weekendul. 

— Bun, fiindcă mi-e tare dor de tine. Vocea mi se frânse 
şi deveni uşor guturală. Avem multe de recuperat. 

Am flirtat o vreme, până când am simţit cum mi se 
umezea pielea şi răsuflarea îmi devenea întretăiată. Câteva 
minute mai târziu aveam deja un plan pentru weekendul 
care venea. 

Mi-am dat jos halatul şi m-am băgat în cadă. Apa 
fierbinte curgea pe corpul meu, şi am început să cânt 
frânturi din My Guy. Îmi plăcea la nebunie tonul vibrato 
din vocea mea care se auzea bine în studioul meu cu 
faianţă. 

Daaa, Lindsay Boxer, vedeta pop, pe scenă! 

Pentru prima oară după mult timp, uitasem de slujbă. 

Mă simţeam excelent, cel puţin în momentul acela. 

Mă simţeam frumoasă. 

Iar în curând aveam să-l văd pe iubitul meu. 


Capitolul 27 


Comandantul Tracchio fu surprins când mă văzu bătând 
în uşa întredeschisă de la birou. Încăperea era lambrisată 
cu un lemn închis la culoare, şi o fotografie mărită cu 
Golden Gate Bridge acoperea tot peretele din faţa lui. 

— Boxer, zise, apoi zâmbi. Intră! 

Mă  gândisem la discursul meu toată noaptea, îl 
exersasem dimineaţa, aveam primele rânduri perfecte, 
numai bune de spus pe nerăsuflate. 

— Şefule, am o problemă. 

— Trage-ţi un scaun, Boxer, şi zi-mi despre ce e vorba. 

M-am conformat, dar, când l-am privit, am uitat complet 
de tot discursul, floricelele şi întortochelile pe care le 
pregătisem. Am început să turui dintr-odată. 

— Şefule, nu-mi place să fiu şef deloc. Vreau să mă duc 
înapoi pe teren. 

Zâmbetul i se lăţi pe faţă. 

— Ce vrei să spui, locotenente? Nu te înţeleg. 

— Mă scol dimineaţa şi nu mă simt bine. Şef. Nu-mi 
place să dau ordine oamenilor. Nu-mi place să fiu 
locotenent, i-am explicat eu. Îmi doresc să mă întorc pe 
stradă, acolo unde mă descurc cel mai bine, Tony. Doar ştii 
că am dreptate. 

Pentru câteva secunde, nici nu mi-am dat seama dacă 
Tracchio mă auzise - aşa de împietrită îi era faţa. Se 
gândea el la toţi criminalii pe care-i băgasem în 
închisoare? Speram că da. Dintr-odată lovi biroul cu atâta 
putere, că mi-am împins scaunul în spate câţiva centimetri. 

Cuvintele îi explodară din gură, aşa de repede, că 
scuipatul zbură în direcţia mea. 

— Nu ştiu ce droguri iei, Boxer, dar asta e slujba ta. Dar 
tu... nu, nu spune nimic! Ştii câţi oameni s-au ofticat când 
au auzit de promovarea ta? Ştii câţi bărbaţi din 
departament te urăsc pentru chestia asta? Ai fost 
promovată pentru că eşti un lider, Boxer. Tu eşti şef de 


echipă. Fă-ţi meseria! Terminat. 

— Şefule? 

— Ce e? Zi-i repede, sunt ocupat. 

— Sunt mai bună pe teren. Rezolv cazuri, şi asta se vede 
în dosarul meu. Mă învârt ca un leu într-o cuşcă în birou. 
Ar trebui promovat unul dintre aceia care vor să fie în 
locul meu. Ai nevoie de cineva căruia îi place slujba asta. 

— Ei, bine, o cauţi cu lumânarea. Am şi eu ceva de spus 
acum, zise Tracchio. 

Deschise sertarul de la birou, scoase un trabuc, îi tăie 
capul cu un cleşte special şi pufăi fumul albastru înspre 
tavan. 

Ardeam de nerăbdare. 

— Ai ocazia să te maturizezi în slujba asta, Boxer. Când 
e vorba despre rezolvarea crimelor, Poliţia din San 
Francisco e ultima pe listă. Din toată țara! Ai nevoie să 
înveţi să supraveghezi mai bine oamenii. Ajută-i pe alţi 
poliţişti cu experienţa ta. Trebuie să aduci Poliţia din San 
Francisco pe linia de plutire. Fii ghidul lor. Avem nevoie de 
ajutor la recrutarea şi la pregătirea oamenilor. Eşti pe 
nicăieri la chestiile astea, Boxer, şi - nu am terminat! ii 
minte că, nu cu mult timp în urmă, ai fost împuşcată, şi 
erai la un pas de moarte. Nici nu lucrai în noaptea aia, şi 
nu te-ai putut controla deloc. Jacobi te invită să-l ajuţi, iar 
tu îi spui: „Las' pe mine”. Tracchio se ridică în picioare, se 
învârti puţin, şi apoi îşi aşeză mâinile pe speteaza 
scaunului. Faţa lui roşie îi trăda exasperarea. Drept să-ţi 
spun, să fiu al naibii dacă înţeleg de ce te tot plângi. Ai 
obținut-o aşa de uşor. Ai vrea cumva slujba mea? 

M-am uitat la el fără să zic nimic în timp ce el îmi 
număra secţiile pe degetele lui alea groase. 

— Am Omuciderile, Furturile, Antidrog, Anticrime şi 
Cazuri Speciale. Îl mai am pe cap pe primar, pe 
guvernator, şi, dacă tu crezi că asta e ca şi cum ai defila pe 
covorul roşu în noaptea Oscarurilor... 

— Asta voiam să spun şi eu, şefu'. 

— Stii ce, ce-ar fi să-ţi faci ţie şi celorlalţi o mare favoare 
şi s-o ştergi, locotenente. Cerere respinsă. Gata! 


M-am simţit ca un copil în momentul în care m-am 
ridicat şi am părăsit biroul lui Tracchio. Mă simţeam 
umilită şi destul de nervoasă încât să-mi dau demisia - dar 
prea înţeleaptă s-o fac. Tot ce spusese omul ăla era 
adevărat. Dar aveam şi eu dreptate. 

„Să recrutez şi să pregătesc? 

Să învăţ să supraveghez?” 

Niciunul dintre aceste lucruri nu intrase în calculele 
mele când mă hotărâsem să devin poliţist. 

Voiam să mă întorc pe străzile din San Francisco. 


Capitolul 28 


Cindy Thomas se aşeză pe banca din spate a sălii 4A a 
tribunalului, între un reporter de la Modesto Bee şi un 
băgător în seamă de la LA Times. Se simţea stânjenită şi 
foarte, foarte posesivă. Era oraşul ei, povestea ei. 

Simţea laptopul cald pe genunchi, şi lua notițe în timp ce 
Maureen O'Mara chema la bară primul martor. 

— Bună dimineaţa, domnule Friedlander, zise O'Mara. 

Părul lung, roşcat al avocatei contrasta puternic cu 
albastrul costumului. Purta o bluză albă, cu guler simplu, 
şi la încheietura mâinii stângi se vedea un ceas de aur 
obişnuit. Nu avea niciun inel. 

— Sper că nu vă deranjează că vă întreb, dar ce vârstă 
aveţi? i se adresă O'Mara martorului. 

— Patruzeci şi patru. 

Cindy se miră. Dacă te uitai la faţa lui zbârcită şi părul 
care încărunţea, i-ai fi dat aproape şaizeci lui Stephen 
Friedlander. 

— Puteţi să relataţi juriului ce s-a întâmplat în noaptea 
de douăzeci şi cinci iulie? îl întrebă O'Mara. 

— Da, zise Friedlander. Îşi drese glasul. Fiul meu, Josh, 
a avut o criză de epilepsie majoră. 

— Câţi ani avea Josh? 

— Şaptesprezece. Ar fi împlinit optsprezece luna asta. 

— Când aţi ajuns la spital, v-aţi văzut fiul? 

— Da, era încă la camera de gardă. Doctorul Dennis 
Garza m-a dus să-l văd. 

— Josh era conştient? 

Friedlander scutură din cap. 

— Nu. 

O'Mara îl rugă să vorbească mai tare, pentru ca 
grefierul să-şi poată nota vorbele lui. 

— Nu, zise el mai tare. Dar doctorul Garza îl examinase. 
Mi-a spus că Josh avea să se întoarcă la şcoală într-o zi sau 
două şi avea să fie ca nou. 


— L-aţi văzut pe Josh după ce l-au scos din camera de 
gardă? întrebă O'Mara. 

— Da, a doua zi, răspunse Friedlander, cu un zâmbet 
fugar pe faţă. El şi prietena lui se ţineau de glume cu 
băiatul din patul celălalt. Am fost surprins să văd că era o 
atmosferă ca de petrecere, foarte relaxată. Numele 
colegului de salon era David Lewis. 

O'Mara zâmbi şi ea, apoi afişă o mină mai serioasă când 
reveni cu întrebările. 

— Şi cum se simţea Josh când l-aţi vizitat a doua zi 
dimineaţă? 

— A doua zi m-au lăsat să văd corpul neînsuflețit al 
băiatului meu, zise Friedlander. 

Vocea i se frânsese. Se aplecă înainte, se prinse cu 
mâinile de bara boxei martorilor, şi scaunul se mişcă cu 
zgomot sub el. 

Se întoarse spre juraţi şi spre judecător cu ochii plini de 
întrebări. Lacrimile îi curgeau necontenit pe obraji. 

— Murise, pur şi simplu. Corpul lui era rece când l-am 
atins. Băiatul meu minunat era mort. 

O'Mara îi atinse braţul pentru a-l linişti. Era un gest 
sensibil şi părea bine intenţionat. 

— Vreţi să vă opriţi să vă reveniţi? îl întrebă pe 
Friedlander, întinzându-i un pachet cu şerveţele. 

— Mă simt bine, zise el. Îşi drese glasul din nou şi-şi 
şterse ochii cu un gest scurt. Apoi luă o gură de apă. Sunt 
bine. 

O'Mara dădu din cap şi continuă: 

— Vi s-a dat vreo explicaţie pentru moartea lui Josh? 

— Ei au spus că nivelul de zahăr din sânge scăzuse 
enorm, şi am vrut să ştiu de ce doctorul Garza spusese că 
el fusese surprins, zise martorul, rotunjindu-şi buzele când 
pronunţă cuvântul, în încercarea de a controla tremurul 
din vocea sa. Şi eu am fost la fel de surprins, continuă 
Friedlander. Josh fusese stabilizat cu o zi înainte. Chiar 
mâncase de vreo două ori. Se dusese la baie de unul 
singur. Şi apoi, peste noapte, chiar acolo în spital, a intrat 
în comă şi a murit! Nu înţeleg nimic. 


— I-au făcut autopsia în spital? întrebă O'Mara. 

— Eu am cerut-o, zise Friedlander, fiindcă mi s-a părut 
totul foarte ciudat. 

— Obiectez, stimate judecător, zbieră Kramer din 
scaunul lui. Tuturor ne pare rău pentru acest martor, dar, 
vă rog, spuneţi-i să se rezume numai la întrebările puse. 

Judecătorul aprobă din cap şi se adresă martorului: 

— Domnule Friedlander, vă rugăm spuneţi-ne numai ce 
s-a întâmplat. 

— Mă scuzaţi, domnule judecător. 

O'Mara se uită cu mare bunăvoință la martorul ei. 

— Domnule Friedlander, vi s-au dat rezultatele 
autopsiei? 

— În ultimă instanţă, da. 

— Şi ce vi s-a spus? întrebă Maureen. 

Friedlander explodă, şi faţa îi deveni roşie ca focul: 

— Mi-au spus că sângele lui Josh era saturat cu insulină! 
Fusese injectată în punga de intravenos în timpul nopţii. 
Că lui Josh i s-a dat acea insulină din greşeală. Şi asta l-a 
ucis. O greşeală a spitalului! 

O'Mara îi lăsă pe juraţi să reacționeze vizibil la aceste 
cuvinte şi de-abia după aceea continuă: 

— Îmi pare rău că aduc asta în discuţie, dar cum v-aţi 
simţit când aţi aflat despre greşeală? 

— Cum m-am simțit? întrebă la rândul lui Friedlander. 
De parcă mi s-ar fi smuls inima din piept cu lingura... 

— Înţeleg. Mulţumesc, domnule Friedlander. 

— Josh era singurul nostru copil... Nu ne-am imaginat 
c-o să rămânem fără el. Durerea nu trece niciodată... 

— Mulţumesc, domnule Friedlander. Mă iertaţi că v-am 
pus să treceţi încă o dată prin această situaţie. Vă 
descurcaţi de minune. Nu mai am întrebări, zise O'Mara şi 
făcu semn spre Kramer. 

Martorul smulse câteva şerveţele din cutie. Le duse spre 
ochi în timp ce hohotele de plâns îi zguduiau corpul. 


Capitolul 29 


Lawrence Kramer se ridică, îşi închise încet nasturii de 
la sacou, dându-i astfel martorului câteva clipe de răgaz. 
Se gândi că fiul acestuia se odihnea în mormânt, pentru 
numele lui Dumnezeu. Tot ce avea de făcut era să 
neutralizeze mărturia aceasta îngrozitoare - fără să-i 
neliniştească pe juraţi - şi, dacă era posibil, să-l transforme 
pe Stephen Friedlander într-un martor al apărării. 

Kramer merse către boxa martorilor şi-l salută pe 
domnul Friedlander cu foarte mare căldură, de parcă l-ar fi 
cunoscut, de parcă ar fi fost un prieten de familie. 

— Domnule Friedlander, începu Kramer, permiteţi-mi 
mai întâi să vă prezint condoleanţele mele pentru această 
pierdere tragică a fiului dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— Vreau să lămuresc câteva lucruri aici, dar promit că 
n-o să dureze mult. Ei bine, aţi pomenit de David Lewis, 
tânărul care stătea în aceeaşi cameră cu băiatul 
dumneavoastră atunci când l-aţi vizitat pe Josh pe data de 
douăzeci şi şase. 

— Da. L-am întâlnit o singură dată. Foarte drăguţ băiat. 

— Ştiaţi că David avea diabet? 

— Cred că ştiam asta. Da. 

— Domnule Friedlander, ştiaţi numărul patului pe care 
l-a ocupat fiul dumneavoastră în rezervă? 

— Număr? Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu asta. 

— Ei bine, în spital există o regulă - patul cel mai 
aproape de fereastră este numărul unu, iar cel de lângă 
uşă este numărul doi. Vă amintiţi în ce pat a stat Josh? 

— Bănuiesc că în patul unu, cel de lângă fereastră. 

— Ştiţi de ce sunt numerotate paturile din spital? 
întrebă Kramer. 

— Nu am nici cea mai mică idee, spuse martorul, iar 
iritarea îşi făcea loc în glasul lui. 

— Paturile sunt numerotate pentru că asistentele 


transmit medicamentele potrivit camerei şi numărului de 
pat, explică Kramer. Apoi continuă: Apropo, vă amintiţi 
dacă aţi comandat vreun program TV special pentru Josh? 

— Nu, fiindcă trebuia să stea acolo numai pentru o zi. Ce 
vreţi să spuneţi? 

— Ce vreau să spun este că David Lewis a fost externat 
din spital în după-amiaza vizitei dumneavoastră acolo. 
Josh, fiul dumneavoastră, era în patul lui David când a 
decedat, domnule Friedlander. 

— Ce tot spuneți acolo? întrebă Friedlander. 
Sprâncenele i se ridicară brusc, şi gura i se schimonosi de 
mânie. Ce dracu’ îndrugaţi? 

— Să încerc să vă explic altfel, zise Kramer, mişcându-se 
în aşa fel încât, prin limbajul corpului său şi prin cuvinte, 
să le spună juraţilor: „Imi fac doar meseria. Nu-i vreau 
deloc răul acestui om”. Ştiţi de ce fiul dumneavoastră a 
fost găsit în patul cu numărul doi? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Ei bine, din cauza televizorului. Josh s-a dat jos din 
patul său de lângă fereastră, şi-a tras echipamentul de 
infuzie spre patul numărul doi pentru a se uita la unele 
canale de filme - staţi un pic... Kramer se uită prin notițe. 
A cerut un film pe Showtime. 

— Nu ştiu nimic despre asta. 

— Vă cred, zise Kramer, cu o voce plină de compasiune, 
aproape părintească. 

Se gândea, ştia cu siguranţă, că martorul nu înţelesese 
nimic. Tot nu avea nici cea mai mică idee despre ceea ce 
se întâmplase cu fiul său şi de ce murise tânărul. 

— Domnule Friedlander, trebuie să vă fie clar un lucru. 
Lui Josh i s-a injectat insulina lui David Lewis din greşeală. 
Decizia de externare a lui David Lewis nu s-a aflat la timp, 
astfel încât livrarea medicamentelor de către asistente să 
fie anulată. Asta se poate întâmpla foarte uşor într-un 
spital de mărimea Spitalului Municipal. Să vă întreb ceva. 
Nu e foarte clar motivul pentru care asistenta nu şi-a dat 
seama de eroare? David şi Josh erau aproape de aceeaşi 
vârstă. Asistenta adusese insulină pentru pacientul 


adormit din patul doi, aşa că a injectat-o în punga de 
perfuzie de lângă patul respectiv. Dacă Josh ar fi stat în 
patul lui... 

Kramer se întoarse spre sală, de unde se auzi un urlet 
puternic. O femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată în haine 
întunecate, se ridică zbierând un „Nu” lung şi sfâşietor. Îşi 
îngropă faţa în mâini. 

Friedlander îşi întinse mâna spre ea şi strigă: 

— Eleanor! Eleanor! Nu asculta la asta. Minte! Nu Josh a 
fost de vină... 

Lawrence Kramer nu băgă în seamă murmurul iscat în 
sală şi ciocănelul judecătorului care cerea să se facă 
linişte. Îşi aplecă în faţă capul, cu respect. 

— Ne pare foarte rău, domnule Friedlander, zise. Ne 
pare tare rău pentru pierderea dumneavoastră. 


Capitolul 30 


Era puţin după 8.00 seara când mi-am făcut cu greu 
drum spre casă în sus pe Potrero Hill, întorcându-mă de la 
alergarea mea de fiecare seară. 

În timp ce alergam, îmi treceau prin minte toate detaliile 
unei investigaţii - poliţişti în biroul meu toată ziua, ocupați 
cu cazurile lor, eu dând sfaturi, ordine, ocupându-mă de 
hârţogărie, alergând după mandate, rezolvând dispute şi 
urând în general toată situaţia de acolo. 

Majoritatea nopţilor, sunetul ritmat al tălpilor de 
cauciuc care loveau asfaltul mă liniştea, dar nu şi în seara 
asta. Bineînţeles că toată vina era a lui Tracchio. 

Predica lui, sau cum s-o fi numind, mă atinsese undeva 
în adâncul meu. 

În timp ce înaintam prin vântul rece, mă gândeam la 
fiecare decizie pe care o luasem în cazul Fetei din Caddy, 
îngrijorată că-i dezamăgisem pe toţi, inclusiv pe mine. 

Marthei nu-i păsa de asemenea probleme. Sărea în faţa 
mea, apoi se întorcea lângă picioarele mele lătrând, făcând 
exact ce trebuie să facă un Collie. 

Am strigat la ea, gâfâind, să se oprească, dar era 
imposibil ca ea să înceteze. Eram o oaie părăsită, şi ea era 
păstorul meu. 

Douăzeci de minute mai târziu eram în casa mea dragă, 
îmbăiată şi mirosind toată a şampon de muşeţel. 

Mi-am luat pijamaua mea preferată, de flanea albastră, 
am dat drumul la CD-ul cu reverendul Al Green şi mi-am 
deschis o bere. Am tras o duşcă lungă din sticla roşiatică 
de Anchor Steam. Bună. _ 

Mâncarea mea favorită fierbea deja pe aragaz. Începeam 
să mă simt aproape ca un om normal, pentru prima dată în 
acea zi, când se auzi soneria. 

„La naiba!” 

— Cine e? am urlat eu în interfon. 

O voce prietenoasă îmi răspunse: 


— Lindseeey, eeeeeu sunt. Pot să urc? 

I-am dat drumul la uşă lui Yuki, şi, în timp ce urca pe 
scări, am pus masa pentru două persoane şi am scos 
paharele pentru bere. 

Un minut mai târziu, Yuki intră în apartament, gâfâind şi 
şuierând ca un tren în gară. 

— Oho, îmi place asta, i-am spus, uitându-mă cu atenţie 
la părul ei platinat. Fusese roşcat cu câteva zile în urmă. 

— Tu eşti a doua care spune asta, zise ea, aruncându-se 
într-un fotoliu. Maică-mea mi-a zis: „Părul ăla arată ca al 
unei stewardese”. Yuki râse. Hei, ăsta e unul dintre 
visurile ei. Ce miroase aşa bine, Lindsay? 

— E pot-au-feu ă la Boxer, i-am zis. Fără comentarii, am 
destul pentru două persoane. 

— Să comentez? Nici n-ai idee ce bine mi-am gândit 
venirea aici. 

Am râs. Am ciocnit paharele de bere şi am urat la 
unison: 

— Noroc pentru noi! 

Apoi, ne-am apucat de mâncat. I-am povestit în mare lui 
Yuki ce mă neliniştea, dar nu am găsit un motiv foarte 
serios de care să mă plâng. 

Când am ajuns la îngheţata Edy cu ciocolată şi la 
cafeaua slabă de după masă, Yuki mă puse la curent cu 
starea mamei ei. 

— Doctorii erau îngrijoraţi fiindcă e prea tânără ca să 
aibă un atac ischemic tranzitoriu, zise Yuki. Acum, că a 
făcut o grămadă de teste, au mutat-o din Urgenţă într-o 
rezervă! 

— Deci când o aduci acasă? 

— Mâine-dimineaţă. Imediat după ce salvatorul ei, 
doctorul Pierce, o externează. Apoi, am s-o duc un 
weekend în croazieră pe vasul acela uriaş, Pacific Princess. 
Ştiu bine că sună cam siropos, mărturisi Yuki, gesticulând 
continuu. Dar un hotel plutitor, cu cazino şi spa, e exact ce 
i-a recomandat doctorul. Şi, sincer, am şi eu nevoie de o 
pauză. 

— Fir-ar al naibii, te invidiez! am zis eu, punând 


linguriţa jos şi zâmbind larg către Yuki. 

Şi chiar că nu minţeam. 

Mă imaginam şi eu pe un vas în largul mării. O grămadă 
de cărţi bune, un scaun confortabil aşezat pe punte şi 
valurile care mă adormeau noaptea. Şi Joe, bineînţeles. 

Fără şedinţe. Fără crime nerezolvate. Fără nervi. 

— Norocoaso, i-am zis. Şi maică-ta la fel. 


Capitolul 31 


Yuki era în drum spre casă. Când ajunsese la intersecţia 
lui Eighteen Street cu 1-280, se auzi soneria telefonului ei 
de undeva din fundul poşetei. lar poşeta se afla jos pe 
podea, lângă scaunul pasagerului. 

— Fir-ar să fie! De ce nu m-am gândit la asta? 

Îndreptă volanul în aşa fel încât maşina să nu iasă de pe 
şosea şi, ţinându-l cu mâna stângă, căută cu privirea în jos 
după geantă. 

O maşină mare o claxonă în timp ce ea arunca reviste, 
trusa de machiaj şi portofelul din geanta ei voluminoasă. 

— Scuze, scuze, murmură ea. 

Apoi puse mâna pe telefon, la al treilea apel. 

— Mamă? zise ea. 

— Domnişoară Castellano? 

Yuki nu recunoscu vocea bărbatului. Sprijini volanul cu 
cotul, închise geamurile şi dădu radioul mai încet, ca să 
audă mai bine. 

— Da, Yuki la telefon. 

— Sunt Andrew Pierce. 

Mintea lui Yuki se strădui să asocieze cele două nume. 
Era doctorul Pierce. 1 se strânse stomacul. Doctorul Pierce 
n-o sunase niciodată. De ce o făcea acum? 

Vocea lui de-abia se auzea în telefon, înăbuşită de 
traficul nebun din jurul ei. Yuki apăsă mai tare telefonul de 
ureche. 

— Mama ta nu se simte bine, Yuki. Mă îndrept spre 
spital acum. 

— Adică? Ce i s-a întâmplat? Aţi zis că e bine! 

Ochii lui Yuki se aţintiră pe drumul din faţă, dar nu 
vedea nimic. 

— A avut un atac cerebral, zise doctorul Pierce. 

— Atac cerebral? Nu înţeleg, doctore. 

— De-abia mai rezistă, continuă doctorul Pierce. Poţi să 
vii la spital? 


— Da, da, bineînţeles. Nici zece minute n-o să-mi ia. 

— Bine. Mama ta e acum la Terapie Intensivă, etajul trei. 
E o luptătoare, ceea ce e foarte bine. _ 

Yuki aruncă telefonul pe scaunul de lângă ea. În capul ei 
se învălmăşeau imagini şi cuvinte. 

„Un atac cerebral?” 

Maică-sa  mâncase înghețată acum patru ore. 
Pălăvrăgiseră. Se distraseră. Totul fusese perfect! 

Yuki încercă să se concentreze asupra drumului; îşi dădu 
seama prea târziu că trecuse de ieşirea de pe autostradă. 

— La dracu’! 

Disperată, acceleră pe I-280, ieşi pe Berry Street, goni 
prin intersecție trecând pe galben şi apoi o luă rapid pe 
Third. 

Inima îi bătea cu putere. Se îndreptă cu maşina ei 
micuță, o Acura, înspre nord, spre Market Street. Era o 
cale mai înceată, cu mai multe maşini, mai mulţi pietoni 
traversând aiurea, dar era singura alternativă acum. i 

Yuki reluă în minte conversaţia ei cu doctorul Pierce. Il 
auzise bine? „De-abia mai rezistă”, zisese el? 

Ochii i se umplură de lacrimi. Mama ei era puternică de 
fel. Dintotdeauna. O luptătoare. Chiar dacă era 
paralizată... Nimic n-o putea doborî. 

Îşi şterse lacrimile cu dosul palmei. 

Văzu cu ochii minţii toate străzile şi semafoarele care 
despărţeau maşina ei de Spitalul Municipal San Francisco. 
Apăsă pedala de acceleraţie la maximum. 

„Rezistă, mami. Vin acum.” 


Capitolul 32 


Încă în stare de panică, Yuki ieşi din lift la etajul trei al 
Spitalului Municipal; urmări indicatoarele care o duseră la 
Terapie Intensivă, în sala de aşteptare, cu biroul 
asistentelor chiar în mijlocul acesteia. 

— Aş dori să-l văd pe doctorul Pierce, îi zise ea unei 
asistente, cu o voce sfârşită. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Yuki îşi spuse numele şi rămase în picioare până când 
Pierce intră în sala de aşteptare. Se citea îngrijorarea pe 
faţa lui de obicei fără expresie. O conduse pe Yuki până la 
nişte scaune cu speteaza dreaptă. 

— Nu-ţi pot spune mare lucru acum, zise într-un final 
doctorul. Cel mai posibil, o placă s-a desprins de un perete 
arterial şi a format un blocaj spre creier. l-am dat un 
anticoagulant. 

— Spuneti-mi numai, care îi sunt şansele? 

— O să ştim asta curând, îi spuse Pierce. Ştiu prea bine 
că e dificil... _ 

— Trebuie s-o văd, doctore, îl imploră Yuki. li puse mâna 
pe braţul lui şi-l strânse puternic. Te rog. 

— Treizeci de secunde; asta-i tot ce pot face pentru tine. 

Yuki îl urmă pe doctor prin uşile batante către patul 
unde zăcea Keiko. De corpul ei erau ataşate tot felul de 
fire şi de perfuzii, toate aparatele acelea fiind aliniate 
aidoma unor prieteni care veniseră în vizită. 

— Nu e conştientă, zise doctorul Pierce. Dar nici nu 
simte vreo durere. 

„De unde Dumnezeu ştie el asta?” Yuki ar fi vrut să urle 
această întrebare în faţa doctorului. 

— Mă aude? îl întrebă fata. 

— Mă îndoiesc, dar nu e nici imposibil. 

Yuki se aplecă aproape de urechea mamei ei şi vorbi 
grăbită. 

— Mami, eu sunt. Sunt aici. Rezistă, mami. Te iubesc. 


Îl auzi pe doctorul Pierce zicându-i ceva, dar parcă era 
la kilometri distanţă. 

— O să aştepţi afară? Yuki? Dacă nu te văd acolo, o să te 
sun pe mobil... : 

— Nu plec nicăieri. Voi fi în sala de aşteptare. În niciun 
caz nu mă mişc de aici. 

Yuki ieşi parcă orbită din rezervă, se aşeză pe un scaun 
şi rămase nemişcată. 

Se ridică, merse drept înainte, cu nervii întinşi la 
maximum, gândurile ei cele mai îngrozitoare dând năvală. 

Exista un singur mijloc de a se ieşi din această situaţie. 

Mama ei avea să supraviețuiască. 


Capitolul 33 


Keiko Castellano nu se simţise niciodată în viaţa ei mai 
speriată ca acum. Simti vârful unui ac înfipt în braţul ei. 

Auzi un sunet ritmat - apoi şuieratul aparatelor. 

Vocile murmurau împrejurul ei, dar nu asta era grija ei. 

Era cât de cât conştientă de ce se întâmpla. Era în 
spital. Avusese un atac serios - simţea o presiune în cap, 
iar gândurile i se îngrămădeau în minte. 

Îşi aduse aminte de Festivalul Dontaku, pe când era doar 
o fetiţă, de străzile pline de oameni în costume în culori 
strălucitoare, care cântau la şamisen şi băteau tobele. 

Mii de lampioane de hârtie pluteau pe apă. Zmeie cu 
cozi de fundă roşie dansau deasupra capetelor, şi artificiile 
brăzdau cerul. 

Keiko simţi o presiune şi mai mare în capul ei, ca o 
furtună. Rece, întuneric şi foarte înfricoşător. Zgomotul 
furtunii semăna cu un tunet ce se rostogolea şi care 
înăbuşea orice alte sunete. 

Murea cumva? 

Nu voia să moară! 

Keiko era înăuntrul acestui întuneric care nu era somn. 
La un moment dat, se auzi vocea lui Yuki, aproape, dar 
totuşi departe, care răzbi prin starea asta de amorţeală. 

Yuki îi vorbea. Yuki era acolo. 

— Mami, eu sunt. Sunt aici. Rezistă, mami. Te iubesc. 

Keiko încercă şi ea să-i strige: „Itsumademo ai shiteru, 
Yuki. Şi eu te voi iubi mereu, fata mea”. 

Dar un tub mare îi umplea gura şi nu putu rosti niciun 
cuvânt. 

Iar apoi Keiko se îndepărtă şi mai mult în întuneric. 

Dar se întoarse - se împotrivea furtunii. 

Era cineva în camera ei. Venise cineva s-o ajute? 

Auzi paşi în jurul ei, cineva smulse tubul de la perfuzie. 

Pulsul i se mări. 

Nu era deloc un vis. 


Ceva rău se întâmpla. Acea persoană nu venise acolo să 
ajute. 

O explozie de durere inundă capul lui Keiko. 

Nu putea vedea nimic. Nu puteau auzi nimic. Keiko ţipă 
de frică, dar niciun sunet nu ieşi din gura ei. 

Inţelegea ce se întâmpla acum - era omorâtă; apoi, 
gândurile ei se topiră, iar ea alunecă în gol. 

Keiko nu simţise atingerea rece, de metal, a monedelor 
puse pe pleoapele sale - una câte una, pe rând. 

Şi nici nu auzise cuvintele şoptite în urechea ei: 

— Aceşti bani sunt pentru trecerea ta dincolo, Keiko. 
Noapte bună, prinţeso. 


Partea a doua 
CRIME, CRIME PESTE TOT 


Capitolul 34 


Yuki se trezi în întuneric, cu inima aproape sărindu-i din 
piept. Îşi aminti totul imediat şi cu o claritate pe care nu 
şi-o dorea. Doctorul Pierce mormăia condoleanţe în sala de 
aşteptare, Lindsay o conducea acasă de la spital, o punea 
în pat şi stătea cu ea până când adormea. 

Şi totuşi, nu înţelegea nimic. 

Ieri, mama ei se simţea nemaipomenit! Azi, nu mai era 
în viaţă. 

Yuki se uită iute la ceas - aproape 6.15. _ 

Sună la Spitalul Municipal şi ascultă din nou robotul. In 
sfârşit dădu de un operator care îi făcu legătura la Terapie 
Intensivă. 

— Puteţi veni oricând, domnişoară Castellano, zise 
asistenta de la Terapie Intensivă. Dar mama 
dumneavoastră nu este aici. Am dus-o la subsol. 

Mânia lui Yuki explodă într-o secundă. Se ridică în capul 
oaselor. 

— Adică, ce înseamnă că este la subsol? 

— Îmi pare rău. Ideea e că nu putem ţine pacienţi 
decedați aici... 

— Aţi dus-o pe mama la morga spitalului? Sunteţi aşa 
de... 

Yuki trânti receptorul, apoi îl ridică şi chemă un taxi. Nu 
se simţea în stare să conducă. Îşi trase blugii pe ea, un 
pulover, nişte adidaşi şi o jachetă de piele. leşi ca o 
furtună din apartamentul de pe Jones Street. 

Se urcă în taxi şi se luptă tot drumul să înţeleagă acel 
lucru de neconceput. 

Mama ei nu mai era. Nu mai era nicio Keiko în viaţa ei. 

Odată ajunsă la spital, Yuki îşi făcu loc printre oamenii 
din sala de aşteptare şi sprintă în sus pe scări spre Terapie 
Intensivă. Cu ochii alerţi, se uită la asistentele de la etajul 
trei. Acestea vorbeau una cu alta, de parcă Yuki nici n-ar fi 
existat. Apucă un dosar şi-l lovi de biroul lor. Toate se 


uitară în direcţia ei. 

— Sunt Yuki Castellano, zise ea către o asistentă, cea cu 
firimituri de la brioşă pe halat. Mama mea a fost aici 
azi-noapte. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 

— Numele ei? 

— Keiko Castellano. Doctorul Pierce a fost cel care a 
tratat-o. 

— Aveţi la dumneavoastră împuternicirea medicală? 
întrebă asistenta. 

— Poftim? 

— Ştiţi despre HIPPA!?? Nu putem să dăm amănunte 
despre mama dumneavoastră decât dacă aveţi această 
procură. 

Yuki simţi cum mânia îi cuprinde tot corpul. 

— Ce tot spuneţi acolo? Sunteţi nebună? 

Ce treabă aveau întrebările ei cu drepturile pacientului? 
Mama ei tocmai murise. lar ea avea dreptul să ştie ce se 
întâmplase. 

Yuki încercă să se controleze. 

— Doctorul Garza e aici, vă rog? 

— O să-l sun, dar doctorul Garza nu vă poate spune 
nimic, domnişoară Castellano. Şi el o să vă spună acelaşi 
lucru. 

— Îmi asum riscul, spuse Yuki. Vreau să-l văd pe 
doctorul Garza! 

— Uşurel, uşurel, zise asistenta, uitându-se la Yuki şi 
dându-i de înţeles că îşi cam pierduse minţile. Să vedem 
dacă mai e în spital. 


12 Health Insurance Portability and Accountability Act — Lege 
privind asigurările medicale. 


Capitolul 35 


Doctorul Garza era în biroul lui rece şi fără geamuri 
când Yuki bătu la uşă. Ezită un pic atunci când el îşi ridică 
privirea la ea, cu o faţă care lăsa clar să se vadă că îl 
deranja. „Ce ticălos!” gândi ea. 

Dar merse mai departe. Apucă un scaun de lângă perete 
şi-l trase aproape de biroul lui. Intră direct în subiect. 

— Nu înţeleg de ce a murit mama mea, zise ea. Cei s-a 
întâmplat? 

Garza se juca iarăşi cu brăţara de la ceas. 

— Sunt sigur că doctorul Pierce v-a spus lucrul acesta, 
domnişoară Castellano. Mama dumneavoastră a suferit un 
atac cerebral, zise el. Înţelegeţi? Un cheag de sânge s-a 
dus la creierul ei, împiedicând sângele să mai circule. I-am 
administrat anticoagulante, dar nu am putut-o salva. 

Doctorul îşi aşeză mâinile pe birou, într-un gest care 
spunea: „Asta e. Sfârşit”. 

— Înţeleg foarte bine ce este un atac cerebral, doctore 
Garza. Ce nu înţeleg este cum era aşa de binedispusă la 
cină, pentru ca în timpul nopţii să moară. Era într-un 
spital! lar voi n-aţi salvat-o. E ceva foarte putred aici, 
doctore. 

— Vă rog, vorbiţi mai încet, dacă nu vă deranjează, zise 
Garza. Corpurile nu sunt maşinării, domnişoară Castellano. 
Şi nici doctorii nu pot face miracole. Credeţi-mă, am făcut 
tot posibilul s-o salvăm. 

Garza se întinse şi îi acoperi palmele lui Yuki cu ale lui. 

— E un şoc, ştiu. Îmi pare rău, zise el. 

Era un gest intim care o sperie pe Yuki şi o scârbi 
deopotrivă. Îşi trase mâinile instinctiv, iar doctorul făcu la 
fel. 

— Apropo, spuse Garza, revenind la răceala dinainte, va 
trebui să vorbiţi cu asistentul Nuñez înainte să plecaţi. 
Mama dumneavoastră trebuie transferată la o capelă în 
decurs de douăzeci şi patru de ore. N-o mai putem ţine 


aici. 

Yuki se ridică brusc şi trânti scaunul pe care stătuse. 

— Să nu credeţi că totul se termină aici! Sunt avocat, 
zise ea. O să cercetez cazul acesta până în pânzele albe. O 
să aflu ce s-a întâmplat de fapt cu mama mea. N-o mişcaţi 
până când nu vă spun eu s-o faceţi, aţi înţeles? Şi, fiindcă 
tot veni vorba, aveţi tactul unui elefant. 

Yuki se întoarse spre uşă, împiedicându-se de scaunul 
căzut. Picioarele ei se agăţară de cele ale scaunului, şi se 
dezechilibră. Se sprijini de perete să nu cadă, smulgând 
întrerupătorul cu mâna în timp ce încerca să-şi recapete 
echilibrul. Biroul doctorului Garza se cufundă în întuneric. 

Nu se opri să zică niciun cuvânt sau să încerce să repare 
ceva. 

Se împletici la ieşire, de-abia găsi uşa, holul, scările. De 
acolo, alergă în stradă. 

Aerul de afară era greu şi umed, şi simţi că era la un pas 
de a leşina. Yuki se aşeză pe trotuar sub un platan mare şi 
se uită la oamenii care se duceau la lucru, ca într-o zi 
normală. 

Se gândi la ultima dată când o văzuse pe mama ei, vioaie 
şi amuzantă. Keiko mâncase îngheţată în pat, dând 
sfaturile ei neobişnuite, cu o determinare de nezdruncinat. 

Şi-şi aducea aminte cât de mult râseră. 

Acum, totul se terminase. 

Și n-ar fi trebuit să se întâmple asta. 

— Mami, zise Yuki. Nu a fost chiar o ieşire demnă, ştiu, 
dar l-am lăsat pe ticălosul ăla în întuneric. 

Râse în sinea ei, imaginându-şi cât de mult s-ar fi distrat 
mama ei pe seama acestei întâmplări. 

„Yuki-eh, de ce nu te porţi ca o doamnă?” 

Apoi, durerea o dobori. 

Se ghemui cu picioarele la piept. Cu spatele sprijinit de 
trunchiul copacului, îşi puse capul pe genunchi şi plânse 
pentru mama ei. Plânse ca un copil, copilul care nu avea să 
mai fie niciodată la fel. 


Capitolul 36 


Era prea devreme pentru tâmpenia asta. La numai 7.00 
dimineaţa am parcat chiar în faţa unei case construite în 
stil Tudor de pe Chestnut Street. Un copac uriaş arunca o 
umbră deasă între casă şi garaj. Câţiva poliţişti erau deja 
pe pajiştea din faţa casei. 

Am închis cu zgomot uşa de la Explorerul meu pe care-l 
aveam de trei ani, mi-am încheiat sacoul kaki fiindcă era 
răcoare şi am traversat curtea bine îngrijită. 

Jacobi şi Conklin interogau în prag un cuplu, în vârstă de 
vreo şaptezeci şi ceva de ani, îmbrăcaţi cu halate şi 
purtând papuci asortaţi. Cu feţele distorsionate de uimire 
şi cu părul ciufulit, septuagenarii arătau aşa de răvăşiţi, de 
parcă şi-ar fi băgat degetele în priză. 

Omul vârstnic se burzului la Jacobi: 

— De unde ştii că n-avem nevoie de protecţia poliţiei? 
Eşti cumva vizionar? 

Jacobi se întoarse vlăguit spre mine şi-i prezentă pe 
domnul şi pe doamna Cronin. 

— Bună ziua, am spus eu, strângându-le mâinile. Ştiu că 
este un adevărat calvar. Dar vom fi cât mai blânzi posibil. 

— Echipa de intervenţie este pe drum, îmi zise Conklin. 
Pot să îi interoghez aici, locotenente. 

Imi cerea voie, dar îmi dădea de înţeles că era pregătit 
să înceapă. 

— Sigur, ai undă verde, inspectore. 

Eu şi Jacobi am plecat, scuzându-ne. Am mers împreună 
către Jaguarul XK-E decapotabil, bleumarin, parcat în faţa 
garajului familiei. O maşină scumpă, ceea ce înrăutăţea 
lucrurile. 

Ştiam la ce să mă aştept, de vreme ce Jacobi mă sunase 
cu douăzeci de minute în urmă. Totuşi, când m-am uitat la 
faţa victimei, mi s-a strâns inima. 

La fel ca Fata din Caddy, femeia asta era albă, mignonă, 
şi avea între optsprezece şi douăzeci şi unu de ani. Părul ei 


blond cădea pe umeri în bucle mari. Avea un păr superb. 

Se „uita” înspre Chestnut Street, cu ochii ei mari, 
albaştri. Şi, exact la fel ca fata cealaltă, fusese pusă într-o 
poziţie în care să pară vie. i 

— Oh, Doamne, Jacobi, am zis eu. Încă una. Fata din Jag, 
ce altceva? 

— A fost cam frig azi-noapte, îmi răspunse el. E rece 
când o atingi. Şi tot cu haine din alea scumpe. 

— Din cap până în picioare. 

Victima purta o bluză albastră, cu guler ca o eşarfă, şi o 
fustă de un gri metalic. Cizmele erau Jimmy Choo, cu 
fermoar în spate. Costumul ăsta ar fi făcut cam trei salarii 
de poliţist. 

Dar ceva nu se potrivea. Bijuteriile îmi păreau 
nepotrivite. 

Brăţara ei şi cerceii asortaţi aveau strălucirea unor 
diamante false. Despre ce era vorba aici? 

M-am întors la auzul sunetului de sirenă. M-am uitat 
cum dubiţa echipei de intervenţie şi Salvarea intrară pe 
stradă şi parcară lângă maşinile poliţiei. 

Conklin traversă pajiştea şi se duse spre echipa 
medicală. L-am auzit spunându-i şoferului: 

— E deja moartă, amice. Îmi pare rău că v-aţi pierdut 
timpul. 

Ambulanţa dădu în spate, iar Charlie Clapper cobori din 
ea, cu trusa şi cu aparatul de fotografiat în mână. Veni 
spre noi şi zise: 

— O altă zi, un alt cadavru. 

Ne rugă frumos să ne dăm la o parte. 

Eu şi Jacobi ne-am îndepărtat câţiva metri de Jaguar cât 
timp Clapper făcu fotografii. 

Ştiam deja ce-avea să găsească: un semn de sufocare la 
gâtul femeii, fără poşetă, fără acte de identitate, iar 
maşina - curată lună. 

— Simţi mirosul ăsta? întrebă Jacobi. 

Era foarte slab de la distanţă, dar îl simţisem mai 
înainte: o notă de mosc, ceva care mă făcu să mă gândesc 
la orhidee. 


— Apa de toaletă a Fetei din Caddy, i-am zis fostului 
meu partener. Ştii, prima dată te gândeşti că e vorba 
despre parfumul ei personal. Dar din nou? O altă fată? 
Seamănă la fizic. O altă scenă de crimă impecabilă? 
Crimele, astea sunt amuzamentul lor acum, Jacobi. O fac 
pentru distracţie. 

Ne uitam cum echipa lui Clapper cerceta maşina, 
căutând amprente. Ştiam că Jacobi îşi punea aceleaşi 
întrebări ca mine. 

Cine erau cele două fete? Şi cine erau nebunii ăia 
perverşi care le omorâseră şi lăsaseră indicii? 

Cum se ajunsese la crimă? 

Ce era toată povestea asta pe care o puneau ei în scenă? 

— Tupeul ăstora, spuse Jacobi în timp ce se uita cum 
venea dubiţa ME”. Să aşeze victimele în felul ăsta. Nu 
numai că se distrează, Boxer. Îşi bat joc de cineva. 


13 Medical Examiner - Medic Legist 


Capitolul 37 


Am înşfăcat telefonul de pe birou de la primul apel. Era 
Claire. 

— Am ceva informaţii despre Fata din Jag, zise ea. 

— Vrei să vin acolo? 

— Urc eu în câteva minute, răspunse ea. Să mai 
schimbăm cadrul puţin. 

Mirosul de oregano şi de cârnăciori o dădu de gol pe 
Claire. Intră în biroul meu cu o cutie de pizza şi două Diet 
Coke, zicând: 

— Prânzul e servit, iubito. Cea mai bună mâncare din 
lume. Pizza. 

Am mutat dosarele de pe un scaun de alături, am mai 
pus alte chestii pe pervazul ferestrei şi am scos cele mai 
scumpe şerveţele de hârtie şi tacâmuri de plastic pe care 
le aveam. 

— Am luat-o pe scări, zise Claire, cufundându-se în 
scaun şi începând să taie pizza. 

— Ei, puteai lăsa scările pe mai târziu; avem nevoie de 
ele după pizza. 

— După cum spuneam înainte să te-apuci tu să faci 
glume, zise ea, râzând, am urcat pe scări. Trei rânduri de 
scări. Asta ar face cam vreo sută de calorii, nu crezi? 

— Mda. Echivalentul unui sfert de felie din cea mai bună 
mâncare din lume. 

— Las-o baltă! 

Chicoti şi aruncă o felie de pizza aburindă pe farfuria 
mea de carton. 

— Nici nu mă gândesc să mă iau la întrecere cu 
mâncarea. Nu ea e duşmanul nostru. 

— Armistiţiu cu pizza, am zis eu. 

— Pentru armistițiu, zise Claire, ciocnind cutia ei de cola 
de a mea. 

— Arnmistiţiu total, am zis eu. Şi trei feluri de brânză. 

Am început amândouă să râdem. Sunetul pe care-l făcea 


Claire când se pornea pe râs era unul dintre cele mai 
plăcute urechii mele. Atunci când munca devenea prea 
dificilă şi greu de suportat, ne destindeam de obicei prin 
râs. În zece minute, dăduserăm gata una dintre cele mai 
bune Pronto pizza. Claire mă pusese la curent cu tot ce 
aflase despre Jane Doe. 

— Având în vedere că a stat în frig azi-noapte, aş zice că 
Fata din Jag a murit în jur de miezul nopţii, zise Claire, 
aruncând cutia de cola în coşul din biroul meu. Hainele 
erau superbe, continuă ea, dar nu se prea potriveau. Prea 
mici în sus, prea mari în jos. Numai pantofii îi erau buni. 

— Dar ea niciodată nu a umblat cu ei, nu-i aşa? 

— Aveau tălpile curate. Şi, la fel ca la Fata din Caddy, 
era dată cu parfum numai în zona genitală. 

— Când începi cercetările? 

— Când ajung jos. 

— Să vin şi eu? 

L-am sunat pe Tracchio la birou şi m-am învoit de la 
şedinţă. Mă răsculam împotriva conducerii? Mda. Apoi 
m-am dus la camera de intervenţie şi l-am luat pe Jacobi. 
I-am spus tot ce aflasem în timp ce coboram spre morgă. 


Capitolul 38 


Întotdeauna am considerat acel loc unde lucra Claire, 
morga, un loc atât de sinistru, un adevărat şoc pentru 
sistemul nervos - lumina aceea albă necruțătoare care 
cădea pe cadavre şi cu cearşafurile care le ascundeau 
burţile golite de maţe. Feţele nemişcate. Şi mirosul 
înţepător de dezinfectant. 

Nu ştiu cum, dar toate astea nu îi luaseră nimic din 
farmecul Fetei din Jag. Ba, mai mult, arăta mai tânără şi 
mai vulnerabilă decât în hainele acelea de firmă. 

Vânătaia care-i înconjura gâtul şi urma albăstrie din 
partea de sus a braţelor erau parcă o insultă la albeaţa 
fără cusur a pielii ei. După câteva ore petrecute la morgă, 
începuse totuşi să îşi piardă din frumuseţe. 

M-am uitat cum prietena mea se echipa din cap până în 
picioare - bonetă, costum, şorţ şi mănuși. 

— Se pare că e o altă crimă curată, zise ea. Fără cutite, 
fără gloanţe. 

Claire îi aşeză capul fetei pentru a putea tăia în formă de 
Y, de la umăr la umăr, în josul trunchiului prin coşul 
pieptului şi până la pubis. 

Işi trase în sus masca, îşi lăsă în jos vizeta pentru faţă şi 
vorbi în microfon în timp ce tăia un strat îngust de 
musculatură de la gâtul fetei. 

Decoji bucata cu ajutorul forcepsului şi ne arătă, mie şi 
lui Jacobi, pata maronie de forma unei amprente de deget. 

— Această fată a fost asfixiată de doi violatori tâmpiţi, 
zise ea. Exact ca la Fata din Caddy, nu există nicio 
hemoragie. Asta înseamnă că a fost cineva care a tinut-o 
apăsată şi a sugrumat-o. l-a presat gâtul aici cu degetul 
mare. Are forţă băiatul ăsta, nu glumă. Iar altcineva i-a pus 
o ligatură. O chestie ondulată, care are un model deja 
întipărit. Seamănă cu marginea îndoită a unei pungi de 
plastic. Probabil că şi-a pus laba pe nasul şi pe gura ei ca 
să termine treaba cum se cuvine. 


Am stat şi m-am uitat la victimă, imaginându-mi crima 
odioasă care avusese loc. 

— Mă face să cred că e un fel de fantezie pornografică 
adusă la viaţă, am zis. Nu filme, fără reviste sau 
screensavere. Asta da, distracţie! Fete în carne şi oase, 
fără nicio limită. Criminalii le pot droga, viola, îmbrăca, 
pot face ce dracu' vor cu ele! 

— Nu e niciun semn că fata s-ar fi împotrivit, spuse 
Claire. Aşa că, până când îmi vin rezultatele celelalte de la 
laborator, am să presupun că era drogată. 

Jacobi clocotea. 

— Ai dracu' laşi! 

— Staţi pe aproape, dragilor, spuse Claire. O să sun la 
laborator, să văd dacă-mi pot face o favoare şi să-mi 
trimită rezultatul testului ADN. 

M-am apropiat de masă şi m-am uitat la faţa fără nicio 
expresie a victimei. Într-un final, am întins mâna şi i-am 
închis ochii albaştri, un pic înceţoşaţi. 

— O să-i prindem pe nenorociţii ăia, i-am promis eu. 


Capitolul 39 


Claire îi conduse pe Lindsay şi pe Jacobi la uşă, 
scuzându-se că nu le putea da mai multe informaţii care 
să-i ajute şi sperând că aveau să afle numele real al 
sărmanei fete cât de curând. 

Sunase la laborator şi primise banalul răspuns: 
„Bineînţeles, doctore Washburn, ne vom ocupa de el chiar 
acum”. Ceea ce însemna de fapt: „Ştiţi doar cât de mult ia 
această procedură! Ştiţi câte cazuri aşteaptă la rând 
înaintea dumneavoastră?” 

— Vorbesc foarte serios, zise ea către şeful 
laboratorului. E urgent, prioritate maximă. 

— Bine, doamnă, am înţeles. 

Claire o împinse pe Fata din Jag într-un sertar. La o 
secundă după aceea, îi sună telefonul. Numărul lui Yuki 
apăru pe ecran. 

— Yuki, draga mea, cum te mai simţi? o întrebă ea. Vrei 
să vin să te iau sau eşti în stare să conduci singură? 
Edmund de-abia aşteaptă să te întâlnească. El o să 
gătească orez cu ciuperci diseară. 

— Claire, îmi pare rău. Chiar nu pot, chiar nu pot să fiu 
în preajma oamenilor acum. 

Claire nu zise nimic pentru câteva secunde. Apoi 
continuă: 

— Sigur, draga mea. Te înţeleg. 

— Dar vreau să-ţi cer o favoare, se auzi Yuki, cu un oftat 
puternic. 

— Orice. 

— Vreau să-i faci tu autopsia mamei mele. 

Claire o ascultă cu atenţie pe Yuki în timp ce aceasta îi 
povestea cum decursese întâlnirea ei cu doctorul Garza. Îi 
spuse, totodată, că nu era deloc mulţumită de explicaţiile 
cu privire la moartea mamei ei. 

Claire vru să ofteze şi ea, dar se abţinu. Nu dorea ca 
Yuki să creadă că nu o lua în serios. 


— Eşti sigură că vrei să fac eu lucrul ăsta? N-o să te 
sperie ce găsesc acolo? 

— Jur că nu. Trebuie să ştiu dacă moartea ei ar fi putut fi 
evitată. E absolut necesar să ştiu tot ce i s-a întâmplat 
mamei mele. 

— Înţeleg. O să aranjez s-o aducă aici mâine-dimineaţă. 

— Mulţumesc mult, îţi rămân datoare, zise Yuki, cu 
vocea plină de lacrimi. 

— Nu-ţi face griji, draga mea. Ea e parte din familia 
noastră. Las-o pe mâinile mele! 


Capitolul 40 


A doua zi după-amiază, Yuki se afla în bucătăria mamei 
sale, aplecată asupra chiuvetei. Băgase o bucată de pâine 
prăjită în gură şi de-abia o mesteca. Totul părea încă 
extrem de ireal. 

Nu dormise deloc noaptea trecută - dăduse telefoane pe 
la prietenii mamei ei, se uitase prin albumele de fotografii 
şi prin jurnale, se pierduse în amintiri. Acum se întorsese 
în prezent şi se întreba când avea să sune Claire şi ce avea 
să-i spună. 

Când, într-un final, sună telefonul, Yuki se aruncă spre el 
ca să răspundă. 

— Cum te mai simţi, scumpa mea? întrebă Claire. 

— Sunt bine, răspunse Yuki, dar minţea. Capul îi era gol 
şi stomacul i se făcuse ghem aşteptând să afle de la Claire 
detalii despre moartea mamei sale. Nu mai avea răbdare 
nici o secundă. Ai găsit ceva? 

— Da. Doctorul Garza a avut dreptate când ţi-a zis că 
mama ta a suferit o embolie la creier. Dar ceea ce a omis 
să-ţi spună este că au trecut trei ore până şi-a dat seama 
cineva că ea avea nevoie de ajutor. Doctorii ar fi trebuit 
să-i facă o tomografie să stabilească mărimea 
hematomului, continuă Claire. In loc de asta, au umplut-o 
de streptochinază, un anticoagulant. 

— Ţin minte că spunea ceva despre un anticoagulant. 

— Mda. Ei bine, streptochinaza nu este cel mai nou 
produs de pe piaţă, dar merge dacă e folosit cum trebuie. 
Dar chestia e că n-a fost. Mama ta avea deja hemoragie. 
Sângele nu a mai avut unde să curgă, şi de aceea a murit. 
Yuki, îmi pare aşa de rău. Nici nu pot să-ţi spun cât de 
mult. 

Yuki primi veştile ca pe un pumn în vintre. 

Oh, Doamne, lui Keiko îi sângerase creierul ore întregi - 
şi nimeni nu observase? 

Ce naiba se petrecea în spitalul acela? 


Şi de ce făcuse mama ei atacul cerebral, până la urmă? 

— Yuki, Yuki, mai eşti acolo? 

— Sunt bine... 

Yuki termină de vorbit cu Claire şi puse telefonul în 
furcă. Apoi se duse în baie şi vomită în closet. Îşi scoase 
hainele şi se băgă în cabina de duş a mamei sale, roz cu 
verde. Stătu acolo, în picioare, plângând în hohote, cu 
capul rezemat de perete, în timp ce apa fierbinte i se 
prelingea pe corp. Luă o hotărâre în legătură cu ce avea să 
facă în continuare. 

O jumătate de oră mai târziu, îmbrăcată într-unul dintre 
costumele mamei ei - pantaloni negri pe elastic şi o bluză 
de catifea roşie -, Yuki merse cu maşina până pe Bryant 
Street la numărul 800. Parcă în faţa biroului unde se 
plăteau cauţiunile, aflat în incinta Curţii de Justiţie. 

Yuki intră în clădirea cenuşie şi se opri la punctul de 
control pentru a le spune numele ei. Era în misiune acum, 
se hotărâse deja. Nu mai putea da înapoi. 

Se urcă în lift şi cobori la etajul trei, la Divizia Sud a 
Poliţiei din San Francisco. 

Lindsay o aştepta acolo. O prinse cu braţele de umeri şi 
o duse spre biroul cu pereţii din sticlă. _ 

Yuki se aşeză pe scaunul din faţa lui Lindsay. Îşi simţea 
faţa împietrită şi gâtul uscat. Lindsay o scruta cu mare 
îngrijorare. „Ce prietenă bună, se gândi Yuki. N-ar trebui 
s-o fac să treacă prin asta, dar n-am încotro.” 

— Vreau să dau în judecată Spitalul Municipal, zise Yuki. 
Cineva din spitalul ăla nenorocit mi-a omorât mama. 


Capitolul 41 


Colma, California, se mai numeşte Oraşul Morților; aflat 
la opt kilometri sud de San Francisco, este cimitirul 
oraşului. Cu mai mult de un milion de oameni îngropaţi 
aici, în cimitirele bine îngrijite, era singurul loc din 
America unde morţii îi întreceau la număr pe vii, un raport 
de doisprezece la unu. 

Mama mea era aici, la Cypress Lane Cemetery. Şi acum 
avea să vină şi mama lui Yuki. 

În acea sâmbătă, vreo şaptezeci de oameni ne 
strânseserăm sub un cort lângă mormântul lui Keiko. O 
briză sufla prin prelata albă groasă şi făcea să danseze 
fumul care ieşea din vasul cu tămâie aşezat sub tabloul 
părinţilor lui Yuki, Bruno şi Keiko Castellano. 

Yuki îl ţinea aproape de ea pe un bărbat japonez, nu 
foarte înalt, îmbrăcat într-un costum prăfuit, de culoare 
neagră. Era fratele geamăn al lui Keiko, Jack. Acesta 
încercă să articuleze câteva cuvinte într-o engleză stricată 
şi sacadată: 

— Sora mea... fost femeie de treabă. Mulţumesc 
pentru... onoarea adusă familiei. 

Yuki îşi îmbrăţişă unchiul. Un zâmbet fugar se zări pe 
faţa ei obosită în timp ce se pregătea să-şi înceapă 
discursul despre mama ei. 

— Mamei mele îi plăcea să spună că, atunci când a ajuns 
în San Francisco, şi-a ales foarte iute reperele. Golden 
Gate Bridge, Saks, I. Magnin, Gump's şi Nordstrom. Mă 
rog, nu neapărat în această ordine. 

Toată lumea râse sincer la auzul poveştilor despre 
Keiko. 

— Obişnuiam să ne ducem la cumpărături după şcoală şi 
ne învârteam pe la toate magazinele cu haine. Imi tot 
spunea: „Yuki, trebuie să înveţi să fii doamnă”. Nu cred că 
am deprins vreodată lucrul ăsta, zise Yuki râzând. Mi-a 
plăcut muzica dată la maximum. Fustele scurte... Da, 


mami, ştiu, chiar şi asta e prea scurtă! Îşi dorea să mă 
căsătoresc cu un avocat - am devenit unul, în schimb. 
Viaţa mea nu e chiar ce-şi dorise ea pentru mine, dar 
întotdeauna m-a sprijinit, m-a iubit, mi-a oferit totul... Am 
fost ca o echipă, mami. Cele mai bune prietene, 
întotdeauna. Stau acum cu unchiul meu aici şi mi-e 
imposibil să-mi imaginez viaţa fără tine. Mami, o să te 
iubesc mereu şi n-o să te uit niciodată. 

Yuki îşi aplecă uşor capul, cu buzele tremurânde. Apoi, 
împreună cu unchiul ei, se întoarse cu faţa spre coşciugul 
lui Keiko. 

Cu o brățară de mărgeluţe de piatră între palme, Yuki îşi 
tinu mâinile în dreptul feţei. Ea şi unchiul ei cântau o 
rugăciune japoneză, în timp ce toată familia şi prietenii lor 
se alăturară pe rând. 

Apoi, Yuki făcu o plecăciune spre coşciugul mamei sale. 

I-am strâns mâna lui Claire cu dreapta, a lui Cindy cu 
stânga. Am simţit cum durerea punea treptat stăpânire pe 
mine când vedeam cum se rostogoleau lacrimile pe obrajii 
lui Yuki. 

— Asta e cea mai a naibii de tristă zi, şopti Claire. 


Capitolul 42 


Am găsit mormântul mamei mele după ce am mers 
pentru vreo zece minute înspre est şi înspre sud cu o hartă 
după mine. Am ocolit sculpturi în formă de lei şi îngeri, 
cavouri decorate frumos şi, într-un sfârşit, am dat de piatra 
simplă de granit pe care o purtam în sufletul meu ca pe o 
greutate. 

Literele gravate se încărcaseră cu lichenii ce creşteau 
peste ele de vreo cincisprezece ani. Dar inscripţia 
rămăsese la fel de clară. „Helen Boxer, soţia lui Martin, 
mamă devotată a lui Lindsay şi a lui Catherine, 
1939-1989.” 

Mi-a venit în minte o întâmplare de când eram copilă. 
Mama pregătea micul dejun înainte de a pleca la lucru. 
Avea părul blond prins într-un coc sus. Scotea prăjiturele 
fierbinţi din prăjitor pentru mine şi pentru Cat, iar 
soră-mea întotdeauna se făcea că-şi frige degetele şi urla 
numai ca să ne facă să râdem. 

În zilele de lucru, n-o vedeam pe mama acasă decât 
seara târziu. 

Încă îmi aduc aminte cum eu cu soră-mea mai mică 
veneam acasă de la şcoală şi nu găseam pe nimeni acolo. 
Cum pregăteam la cină macaroane cu brânză. Cum mă 
trezeam noaptea fiindcă o auzeam pe mama urlând la tata 
să tacă din gură şi să le lase pe fete să doarmă. 

Şi-mi mai amintesc cum ne-a fost după ce ne-a părăsit 
tata: libertatea binemeritată, dar de scurtă durată, a 
mamei pentru că scăpase în sfârşit de pumnul greu al 
tatălui meu. Se tunsese. Luase lecţii de canto cu Marci 
Weinstein, care locuia pe aceeaşi stradă cu noi. Se simţise 
şase sau şapte ani „liberă ca pasărea cerului” - până când 
nemilosul cancer la sân o doborâse. 

Îmi aminteam vag momentul în care stăteam în acest loc 
în ziua în care o îngropasem. Nu fusesem nici pe departe 
aşa de graţioasă sau de elocventă cum fusese Yuki astăzi. 


Eram mută, plină de mânie, îndoită de spate şi cu faţa 
întoarsă într-o altă direcţie, fiindcă nu voiam să mă uit la 
taică-meu. 

lar acum, cu picioarele încrucişate lângă mormântul 
mamei, mă uitam la dealurile tomnatice din sudul oraşului 
San Francisco şi am văzut trecând pe deasupra capului un 
avion Alaska Air. Îmi doream ca mama să vadă că eu şi Cat 
eram bine, că sora mea era o fiinţă foarte puternică, că 
fetiţele acesteia erau deştepte şi sănătoase şi că noi, 
surorile, ne împăcaserăm. 

Doream să-i spun că viaţa de poliţist îmi dădea mari 
satisfacţii. Nu fusesem întotdeauna sigură de mine, dar 
acum credeam cu tărie că devenisem aşa cum visase ea să 
ajung. 

Am mângâiat piatra de la capul mormântului şi am spus 
un lucru pe care nu prea voiam să-l recunosc faţă de mine. 

— Mamă, mi-e aşa dor de tine! Mi-aş dori foarte mult să 
fii aici, cu mine. Şi mi-aş dori să fi fost mai bună cu tine 
atunci când trăiai. 


Capitolul 43 


Gândurile mele treceau de la dragoste la moarte în timp 
ce conduceam de la Colma la San Francisco. Imagini cu 
oameni pe care-i iubisem mult şi care muriseră mi se 
învălmăşeau în cap. 

Luminile străluceau pe Bay Bridge când am intrat în 
oraş şi mi-am făcut drum pe străzile înguste, vălurite ale 
lui Potrero Hill. 

Mi-am parcat Explorerul la câteva case distanță de a 
mea, gândindu-mă la ce aveam de făcut înainte să mă bag 
în pat. 

Aveam cheile în mână, gata să deschid uşa, când am 
auzit lātratul uşor de recunoscut al Marthei venind din 
afara casei! 

Nu era posibil, nu avea niciun sens. 

Înnebunisem oare? 

Sau Martha se strecurase cumva pe uşă când plecasem 
azi-dimineaţă la înmormântare? 

Mi-am întors capul rapid, cu urechile ciulite şi cu ochii 
scrutând strada. 

Apoi am văzut-o pe căţeluşa mea cu capul pe geam, 
aşezată pe scaunul pasagerului într-o maşină neagră care 
parca chiar în spatele meu. 

Un sentiment de mulţumire mă cuprinse dintr-odată. Un 
bun samaritean o găsise şi o aducea acasă. 

M-am uitat înăuntrul acesteia prin geamul deschis, ca 
să-i pot mulţumi şoferului pentru acel gest - inima aproape 
că mi se opri. 

Cum am putut să uit de asta? 

Era Joe. 


Capitolul 44 


Joe avea o mulţime de sacoşe cu mâncare, dar când 
cobori din maşină, am sărit să îl îmbrăţişez şi să îl sărut. 
Martha ţopăia pe la picioarele mele. 

— Când ai ajuns? l-am întrebat. 

— La zece azi-dimineaţă. Aşa cum plănuisem. 

— Oh, nu! 

— Am petrecut o zi minunată. M-am uitat la fotbal. Eu şi 
Martha am dormit putintel. Apoi am luat-o la cumpărături. 

— Oh, Doamne, Joe! 

— Ai uitat că ţi-am zis că vin, nu-i aşa? 

— Uf, îmi pare aşa de rău. Am stricat totul, nu? 

— Prea puţine remuşcări, surioară. Trebuie să te 
străduieşti mai mult. Mai ai de lucru la asta. 

— Am să-ţi explic. 

— Ar fi bine să fie o explicaţie bună, nu pălăvrăgeală 
avocăţească. 

Am râs. L-am cuprins cu braţul în timp ce urca scările. 

— O să mă revanşez faţă de tine. 

— Fii sigură că ai s-o faci, răspunse el, strângându-mă 
cu putere la piept. 

În bucătărie, Joe puse pungile cu mâncare pe masă şi 
îngheţata în congelator. Apoi se aşeză pe un scaun, îşi 
încrucişă mâinile şi se uită la mine parcă zicând: „Te 
ascult”. 

— Mama lui Yuki, am început. Am înmormântat-o astăzi, 
în Colma. 

— Oh, la naiba, Lindsay! Îmi pare rău. 

— Joe, s-a întâmplat aşa de repede. Yuki avea de gând 
s-o ia pe mama ei într-o croazieră săptămâna viitoare! 

Joe îşi deschise braţele, şi m-am lăsat la pieptul lui. 
Pentru următoarele zece minute am tot vorbit despre cât 
de apropiate erau Yuki şi mama ei, ce bine se înțelegeau şi 
cum spitalul o dăduse rău în bară fiindcă îi fuseseră 
administrate alte medicamente. 


Vocea mi se schimbă când i-am povestit cum m-am dus 
apoi la mormântul mamei mele. 

— Îmi pare tare rău că ţi-am încurcat planurile, Joe. 
Mi-aş fi dorit să fii cu mine azi. Mi-a fost dor de tine. 

— Cât de tare? mă întrebă. 

Licăritul din ochii lui îmi dădu de înţeles că mă iertase 
de tot. 

Am întins braţele, aşa cum fac copiii când răspund la 
întrebarea asta. Joe mă trase mai aproape de el, mă 
îmbrăţişă şi mă sărută cu foc. _ 

Am stat aşa pentru câteva minute. Imi treceam mâna 
prin părul lui des şi stăteam cu capetele lipite unul de 
altul, îmbrăţişându-ne strâns. Era aşa de bine! 

Mă duse spre dormitor, cu mâinile pe fundul meu. Ne 
tineam aşa de strâns în braţe, încât nu mai era niciun pic 
de spaţiu între noi. 

Mă puse pe pat, se aşeză lângă mine şi-mi dădu părul pe 
spate. 

Joe al meu era aşa de arătos! 

— Mie mi-a fost dor mai tare, zise el. 

— Minciună gogonată. l-am luat mâna şi i-am pus-o pe 
inima mea. Simţi cum bate? 

— Ştii că te iubesc, Lindsay. 

— Şi eu pe tine. 

Joe îmi deschise fermoarul de la fustă, mă sărută, trecu 
la nasturii de la bluză, îmi dădu drumul la păr, trase 
hainele de pe mine uşurel, până când am rămas 
goală-goluţă, fierbinte, respirând sacadat. 

Am tras vreo două perne spre mine pe când Joe arunca 
hainele noastre undeva, pe un scaun. Nu spuneam niciunul 
nimic. 

Când simțeam că ardeam de nerăbdare, dădu la o parte 
aşternuturile, pernele şi se lipi de mine. Corpul meu 
fierbinte şi gol şi lipit de al lui. 

L-am cuprins cu braţele pe după gât, ne-am încolăcit 
picioarele, mi-am apropiat gura de a lui şi m-am lăsat 
învăluită în mirosul, gustul şi îmbrăţişarea lui Joe. 

I-am simţit atingerea degetelor şi a limbii. Apoi mă 


pătrunse. 

„Oh, Doamne!” 

Trecuse mult timp de când nu mai avusesem parte de 
aşa ceva. 


Capitolul 45 


Eu şi Joe stăteam pe puntea feribotului ce se întorcea de 
la Sausalito spre San Francisco. Joe era gânditor, iar eu 
mă întrebam ce îl frământa. 

Mă gândeam cum leneviserăm până pe la 11.00 în acea 
dimineaţă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar noi ne 
tineam de mână pe puntea superioară a vasului. Luasem 
prânzul tot târziu la Poggio, un restaurant nemaipomenit 
cu vedere spre ocean. 

Era ca şi cum ne-am fi aflat pe coasta Italiei, mâncând 
paste la ţărmul Mării Mediterane. Da, aşa de bine fusese. 

I-am strâns braţul lui Joe. 

Ultimele şase luni fuseseră de-a dreptul minunate 
pentru noi doi. Făceam faţă distanţei geografice dintre noi 
cu telefoane şi cu e-mailuri. Apoi, o dată sau de două ori pe 
lună, aveam parte de un weekend magic ca ăsta. 

Şi totul se termina repede, prea crud şi nedrept. 

Într-o jumătate de oră, mă întorceam în apartamentul 
meu, şi Joe pleca la Washington, cu un avion privat. 

— Mai eşti aici, Joe? Mi se pare că ai plecat tare 
departe. Deja! 

Îşi puse braţul împrejurul meu şi mă trase spre el. 
Savuram acele ultime momente, pescăruşii zgomotoşi în 
jurul feribotului, stropi de apă pe faţa mea, braţul lui Joe 
cuprinzându-mă, puloverul lui lipit de obrazul meu. 

— Nu mai pot să fac asta, zise el. Sex de unsprezece ori 
în douăzeci şi patru de ore. Am patruzeci şi cinci de ani, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Mi-am dat capul pe spate şi am izbucnit în râs. 

— Mişcarea face bine. 

— ȚŢi se pare amuzant? Aşa e, nu? E în joc bărbăţia mea. 

L-am îmbrăţişat cât am putut de tare şi m-am întins să-l 
sărut pe gât. 

— Nu începe iarăşi, blondino. Nu mai am niciun pic de 
vlagă. 


— Hai, fii serios, Joe! Eşti bine? 

— Serios? Îmi trec atâtea prin cap. Nici nu ştiu de unde 
să încep. 

— Eu zic să începi să vorbeşti, i-am spus eu. 

Joe se uită la mine cu ochii lui albaştri. Feribotul se 
apropia de coastă. 

— Cred c-ar trebui să petrecem mai mult timp împreună, 
Linds. Chestia asta de weekend e nemaipomenită, dar... 

— Ştiu. Se termină prea repede. 

Făcu o pauză, şi apoi continuă: 

— Te-ai muta vreodată în D.C.? 

Cred c-am făcut o faţă aşa de şocată! 

Mă gândeam eu c-o să vină vremea când aveam să 
vorbim în ce direcţie să mergem, dar de ce tocmai azi? 

„Cum aş putea trăi în DC?” 

Expresia de pe chipul lui lăsa de înţeles că-mi văzuse 
uluirea. 

— OK, stai. Hai să privim altfel lucrurile, zise el. 

Joe începu să-mi spună chestii pe care le ştiam deja: că 
portul din Los Angeles este punctul de intrare pentru toate 
vasele care vin din Hong Kong, cel mai mare port de 
containere din lume. 

După aceea, îmi povesti despre punctul de vedere al 
celor de la Securitatea Naţională. 

— Există riscul, şi îl ştim cu toţii, să se strecoare o 

bombă - din Coreea de Nord, de exemplu - într-un 
container care vine din Hong Kong în LA, zise Joe. Iar 
şansa de a-l detecta, în momentul de faţă, este nulă. Zero. 
Nu avem destule sisteme eficiente. Am o idee despre cum 
să protejez portul. Cred c-aş face treabă bună pe aici. 
_ Motoarele dădură înapoi zgomotoase, şi vaporul acostă. 
În câteva secunde ne aflam în mijlocul unei mulţimi care 
ne ducea spre ieşire. Nu mai puteam vorbi, nici măcar de 
mâini nu ne mai ţineam, fiindcă erau oameni între noi. 

Maşina lui Joe, de un negru strălucitor, ne aştepta în 
spatele docurilor. Imi deschise uşa să intru şi-i spuse 
şoferului să ne ducă până la locul unde-mi parcasem 
maşina. 


— Ştiu că sunt multe lucruri de luat în consideraţie, zise 
el. 

— Joe, dar chiar vreau să vorbim mai mult despre asta. 
Urăsc faptul că pleci. Chiar urăsc chestia asta. Mai ales 
acum. 

— Nici mie nu mi-e uşor, Linds. O s-o rezolvăm noi 
cumva. 

Maşina se opri într-o parcare, şi am coborât amândoi. 

M-am lăsat pe o parte a Explorerului meu vechi. Ardea, 
de la soare. 

Am simţit cum îmi dădeau lacrimile în timp ce ne 
îmbrăţişam, ne spuneam unul altuia „te iubesc” şi ne uram 
drum bun până acasă. 

Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat din nou. 

Se scursese o altă zi minunată, numai bună de 
menţionat în cartea noastră de memorii. Încă simţeam 
apăsarea buzelor lui pe gura mea, briza sărată 
înţepându-mi obrajii zgâriaţi de barba lui aspră. 

Încă îl simţeam acolo, de parcă ar fi fost alături de mine. 

Dar Joe plecase. 


_ „Partea a treia 
IN CAUTAREA FETELOR 
DIN MAŞINA 


Capitolul 46 


M-am întors la camera de intervenţie după prânz, 
împreună cu Cindy. În drumul meu spre birou, am simţit în 
spate câteva perechi de ochi ce mă urmăreau. Mă 
gândeam că trecuse o săptămână de când pusesem poza 
cu Fata din Caddy în Chronicle, iar acum cea a Fetei din 
Jag avea s-o urmeze. 

Era frustrant că încă mai speram la vreun ajutor de la 
public. 

Unde erau indiciile? 

De ce aveam aşa de puţine dovezi? 

Ce dracu' treceam cu vederea? Cum de nu ni se clarifica 
nimic? 

Le-am făcut semn lui Jacobi şi lui Conklin să vină la 
mine, am închis uşa şi mi-am agăţat jacheta în cuier. 
Conklin se lăsă comod în scaun, cu picioarele de-a lungul 
mesei mele, pe când Jacobi se aşeză pe canapea, ca de 
obicei. 

I-am anunţat că trimisesem şi poza Fetei din Jag către 
ziare şi i-am întrebat dacă aveau ceva noutăţi pentru mine. 

— Oamenii mei au găsit ceva, Boxer. Jacobi nu prea 
zâmbea de obicei, dar mi s-a părut că văd o licărire de 
mândrie în ochii lui inexpresivi. 

— Mda, chiar veşti bune, spuse Conklin, în timp ce se 
îndreptă în scaun. 

— Orice veşti în cazul ăsta sunt veşti bune. 

— Am primit rezultatul de la testul ADN pentru Fata din 
Caddy. 

— Excelent. Şi ce ştim? 

— O pistă moartă, Lou, zise Conklin. 

Speranţele mi se năruiră dintr-odată. N 

O pistă moartă nu-ți lasă prea multe variante. In cazul 
acesta, se găsise un profil ADN asemănător în baza de 
date. Numai că donatorul era necunoscut. 

Conklin îmi puse pe birou ce scosese la imprimantă. 


Apoi îmi explică detaliat şi răbdător, aşa cum făceam şi eu 
cu şefii mei când acestora le era greu să înţeleagă un 
lucru. 

— Această mostră a venit de la un viol comis asupra unei 
femei albe ucise în LA acum doi ani, spuse Conklin. Avea 
puţin peste douăzeci de ani - violată, strangulată şi găsită 
pe un câmp la câteva zile de la momentul când fusese 
lăsată acolo. Nu avea niciun act de identitate şi nu a fost 
niciodată identificată. Poliţia din Los Angeles crede că era 
doar în trecere. 

— Ce purta? l-am întrebat. 

— Nu erau haine de firmă. O bluză de poliester pe gât. 
Nu mă mir că nu ne-am gândit că ar avea vreo legătură, 
zise Conklin. Mod de operare complet diferit. Această 
victimă nu era îmbrăcată în haine scumpe sau aşezată 
frumos într-un vehicul. Dar e mult mai sigur că tipul care a 
făcut sex cu victima acum doi ani e acelaşi care a avut 
grijă de Fata din Caddy. 

— Poate tipa din LA a fost prima victimă a criminalului, 
adăugă Jacobi. Iar de-atunci îşi tot perfecţionează stilul. 

— Sau poate acum are şi un partener, am sugerat eu o 
altă teorie. Cu mai multă imaginaţie. 


Capitolul 47 


Leo Harris făcuse monetarul la magazinul Smoke & Joke 
când auzi clopoţelul de deasupra uşii. 

— Am terminat pe ziua de azi, zise el, fără să se 
întoarcă. Am închis casa de marcat.  Veniţi 
mâine-dimineaţă. Mulţumesc. 

Şi totuşi, paşii se apropiau spre locul unde stătea, în 
spatele tejghelei. Pantaloni largi şi lungi măturau podeaua. 

— Am spus că am închis. 

— Vreau nişte ţigări, spuse vocea, încet şi monoton. Ai 
Camel? 

— Duceţi-vă la Searchlight Market, zise domnul Harris. 
Se vede chiar din uşă. La colţul cu Hyde. 

Omul, în vârstă de şaizeci de ani, închise sertarul de la 
casa de marcat, se întoarse numai cât să-i observe silueta 
şi aşteptă ca tânărul să iasă din magazin. 

— Pune banii pe tejghea, bătrâne, zise vocea. Faţa la 
perete. Ține mâinile ridicate, şi poate scapi fără nicio 
zgârietură. 

Harris auzea acum orice sunet - respiraţia grea a 
băiatului, zumzăitul neonului de la fereastră, zgomotul 
troleibuzului de la intersecţia dintre Hyde şi Union. 

— Bine, bine. E totul în ordine. Lasă-mă să deschid casa. 
Am o sută pusă sub sertar. La naiba, ia mai degrabă un 
pachet de ţigări şi... 

— Ia laba de pe butonul ăla, urlă băiatul. 

— Deschid sertarul, nu fac altceva. _ 

Harris apăsase pe alarma silenţioasă de sub tejghea. În 
secunda următoare se auzi zdrăngănitul de la zgarda lui 
Midnight, care cobora din apartamentul de sus să-şi 
înceapă patrula de noapte în magazin. 

„Ah, nu”, îşi zise Harris, deşi se auzea deja mârâitul 
câinelui poliţist. Apoi, clicul armei şi puştiul speriat care 
strigă: 

— Al dracului de câine, lasă-mă naibii în pace! 


Urmă o explozie, un foc de armă; apoi Leo Harris îl 
strigă pe Midnight. Apoi, încă o explozie asurzitoare care 
cutremură încăperea mică. 

Harris se apucă de piept cu mâinile. Căzu, agăţându-se 
de standul cu ţigări şi produse de igienă corporală. Auzi 
totuşi pocnetul loviturii date în uşă când atacatorul se 
grăbi să iasă, uşa care se izbi la închidere, clopoţelul de 
deasupra ei... 

După aceea îşi aminti de companionul şi prietenul lui de 
doisprezece ani. Midnight chelălăia şi scâncea printre 
sticlele care se spărseseră în mii de cioburi. 

— Să ne ajute cineva! Am fost împuşcaţi. 


Capitolul 48 


Leo Harris se trezi întors pe o parte, cu faţa spre perete. 
Simţi botul lui Midnight pe ceafa lui şi răsuflarea caldă pe 
obraz. Apoi auzi o voce de bărbat: 

— Sunteţi bine, domnule Harris? Sunt Larry, poliţist. 
Ofiţer Petroff. Mă auziţi? 

— Câinele meu, cred că a împuşcat-o pe Midnight. 

— Da, domnule, e chiar aici; se pare că are un glonţ în 
coapsă. S-a târât aici, spre dumneavoastră. Ușurel, fetiţo, 
nu-ţi fac niciun rău. Spune-i că e totul bine, domnule 
Harris. 

— Stai liniştită. Aşa, fetiţa mea. 

— Vine Salvarea în câteva minute. Domnule Harris, eu şi 
partenerul meu o să ducem câinele la veterinar. O să fie 
bine, ca nouă. 

Leo Harris leşină. Când îşi reveni, simţi cum paramedicii 
îl zgâlţâiau în timp ce-l puneau pe targă în ambulanţă. Se 
auzi o voce: 

— Camera de Urgenţă. Paramedic Colomello. Avem un 
bărbat, circa şaizeci şi cinci, plagă împuşcată în partea 
dreaptă a pieptului. Tensiunea e o sută patruzeci cu o sută. 
Pulsul, o sută cincizeci. Plămânul drept se aude mai slab. 
Inima e bine. Nu se văd alte răni. Venim cu el într-acolo. 
Soluţia salină curge normal. 

— Gândiţi-vă numai. Nenorocitul ăla mic să împuşte un 
orb, îi zise ofiţerul Larry Petroff partenerului său. 

— Teoretic orb, se auzi Leo Harris  dinăuntrul 
ambulanţei. Asta înseamnă că mai văd câte ceva. 

— Aşa este, scuzaţi-mă, domnule Harris. Acum, nu vă 
mai gândiţi la nimic. Au doctori buni la Spitalul Municipal. 
Cu toată circulaţia, o să ajungem acolo în trei minute. Şi 
Midnight o să se facă bine. Sunteţi amândoi foarte 
NOrocoşi. 

— Mda, azi e ziua mea norocoasă, zise Leo Harris. 


Capitolul 49 


Asistenta Noddie Wilkins era furioasă rău. Chiar dacă 
s-ar fi urcat în maşină în momentul ăla, tot ar fi întârziat cu 
o jumătate de oră la întâlnirea cu Rudolpho. Slujba asta 
era naşpa. Îi acapara tot timpul! Mai mult decât atât, 
nenorocitul ăsta de spital îi tot tăia din venit de câte ori se 
ivea ocazia. Nesimţiţii naibii! 

Deschise grijulie uşa de la camera 228 cu şoldul, ca să 
nu verse ce avea pe tavă. În cameră, singura lumină venea 
de la televizor. 

— Hei, domnule, strigă ea, încercând să acopere urletele 
fanilor echipei 49ers!1, stupide şi ridicole. 

Asistenta aplecă tava s-o pună pe măsuţa rabatabilă de 
lângă pat, dar nu se apropie. Domnul Harris avea şaizeci şi 
şase de ani şi venise aici cu o plagă prin împuşcare; totuşi, 
trebuia să se depărteze repede de el, fiindcă, aşa orb cum 
era, ar fi înşfăcat-o cu o mână sigură. Era un domn de 
treabă, drăguţ, care îşi iubea câinele - Midnight - la 
nebunie. 

— V-am adus cina, domnule Harris, şi cele două 
îngheţate. Vin imediat să vă iau tensiunea. 

Asistenta se întoarse cu spatele spre el, trase aparatul 
din colţul camerei spre pat, aşteptând să-l audă zicând: 
„Draga mea, mai aranjează-mi perna. Ce fată bună”. 

Noddie aruncă o privire scurtă spre pat. Simţi cum 
stomacul i se întoarce ca şi cum ar fi coborât şase etaje 
într-o clipă. 

Ceva nu era în regulă. 

— Domnule Harris! Domnule Harris. 

Zgâlţâi braţul pacientului, iar capul acestuia căzu în 
faţă. Monedele alunecară de pe ochi drept în aşternuturi. 
Una din ele căzu pe podea, se rostogoli până în colţul 
camerei şi zornăi o vreme înainte să se lipească de 
linoleum. 


14 Echipa de baschet din Philadelphia 


Doamne Isuse, iarăşi povestea asta! 
Monedele alea oribile. Şi de data asta pe ochii domnului 
Harris. 


Capitolul 50 


Pentru a treia dimineaţă la rând, Yuki deschise uşa grea 
din sticlă şi oţel de la tribunal. Devenise o obsesie. Oare 
înnebunise de-a binelea? 

Îi arătă cartea de identitate ofițerului de la intrare, apoi 
se îndreptă spre sala de judecată 4A. 

Îşi luase concediu şi venea în fiecare zi aici. Altfel ar fi 
înnebunit acasă de durere şi de mânie. Singurul lucru care 
o mai făcea să se dea jos din pat era gândul că avea s-o 
urmărească pe Maureen O'Mara cum dezbătea cazul 
împotriva Spitalului Municipal. 

Şedinţa începuse deja când Yuki se furişă în sala 
arhiplină. Zări singurul loc liber undeva în centrul 
balconului şi se izbi de câteva perechi îndărătnice de 
genunchi până să se aşeze. 

— Mă scuzati, şopti ea. 

Yuki rămase privind ţintă la femeile şi la bărbaţii care îi 
pierduseră pe cei dragi la Spitalul Municipal. Urcau pe 
rând în boxa martorilor şi-şi plângeau povestea: cum 
murise un copil, soţul, soţia sau un părinte din cauza 
neglijenţei medicale sau malpraxisului. 

Rana lui Yuki era încă deschisă, şi nu se putea abţine să 
nu suspine odată cu ceilalţi martori. Dar nu plânse. Se 
forţă să se uite la O'Mara ca la un adevărat avocat, un 
profesionist. 

Era exact cum spusese Cindy când se întâlniseră la 
Susie's cu mai bine de o săptămână în urmă. 

Pacienţii erau internaţi la Urgenţă, se făceau bine la 
Reanimare, apoi se întâmpla ceva şi mureau. 

Asta se petrecuse şi cu mama ei. 

Dacă ar fi putut să dea timpul înapoi s-o salveze din acel 
infern! 

Dacă ar fi făcut-o când trebuia. 

Îl auzi pe Lawrence Kramer terminând interogarea unei 
mame care hohotea în boxă. 


— Nu mai am întrebări pentru acest martor, mulţumesc. 

În timp ce femeia încerca să se abţină din plâns, Yuki luă 
o batistă şi şi-o apăsă tare pe ochi, cu amândouă mâinile. 

Respiră adânc, simțind durere în piept. Maureen O'Mara 
îl chema pe următorul martor. 

— Doctorul Lee Chen. 


Capitolul 51 


Yuki se aplecă în faţă pe scaun, să se uite mai atentă la 
martorul acuzării. Doctorul Chen vorbea cu fervoarea 
controlată a unei persoane inteligente care nu voia să pară 
prea afectată. Yuki ştia foarte bine cum se simţea acest 
individ. La naiba, doar asta era povestea vieţii ei. 

Chen menţionă toate şcolile pe unde trecuse - diplomă 
de la Berkeley şi doisprezece ani de practică la camera de 
urgenţă de la Spitalul Municipal San Francisco. 

Ca răspuns la întrebările lui O'Mara, doctorul cel serios, 
cu ochelari cu rame negre povestea curţii despre noaptea 
când ambulanţa adusese o femeie de treizeci de ani, Jessie 
Falk, la Urgenţă; pe atunci el era asistent acolo. 

— Doamna Falk înotase în piscină, spuse Chen. Se 
simţise un pic ameţită şi sunase la 911. Când a ajuns la 
Urgenţă, era deja în fibrilaţie ventriculară. Am defibrilat-o, 
inima şi-a recăpătat ritmul normal, era stabilă. Işi revenise, 
povestea Chen juraţilor. Apoi au transferat-o la Reanimare. 
O ştiam destul de bine pe doamna Falk - fetele noastre 
mergeau la aceeaşi creşă -, aşa că m-am ocupat mai 
îndeaproape de cazul ei. Am verificat-o şase ore mai târziu 
când plecam din tură. Am stat de vorbă puţin; era bine. [i 
era tare dor de fata cea mai mică. Când i-am verificat fişa a 
doua zi, am văzut că avusese bătăi de inimă neregulate, cel 
mai probabil de la tulburările de conductibilitate - şi 
murise. 

— Doctore, vi s-a părut ceva în neregulă? 

— Foarte ciudat pentru o femeie de vârsta lui Jessie şi 
pentru condiţia ei fizică. 

— Aşadar, ce aţi făcut? 

— Am cerut o verificare postmortem şi o analizare a 
cazului de către comisia spitalului. 

— Ce s-a găsit la autopsie? 

— Nu ştiu cum, dar lui Jessie i se dăduse epinefrină. Nu 
fusese prescrisă. 


— Şi care ar fi efectul epinefrinei asupra unui astfel de 
pacient cu probleme cardiace? 

— Epinefrina este o formă sintetică a adrenalinei, pentru 
numele lui Dumnezeu. Ar fi trebuit să i se administreze 
lidocaină, un antiaritmic. Asta i-ar fi încetinit bătaia inimii. 
Epinefrina e ca şi cum ar fi luat cocaină. E mortală pentru 
un pacient cardiac. 

— Cu alte cuvinte, e o greşeală imensă, nu-i aşa, doctore 
Chen? Şi ce s-a întâmplat când s-a efectuat analizarea 
cazului de către comisie? 

— Hmm, nu s-a luat nici o măsură, zise doctorul, parcă 
înghiţindu-şi vorbele. 

— Nici o măsură? 

— Păi, nimic care s-o privească pe Jessie Falk. Iar eu am 
fost dat afară două săptămâni mai târziu. 

— Fiindcă i-aţi dat de gol? 

— Obiectez! Avocatul încearcă să-l influenţeze pe 
martor, zise Kramer, ridicându-se în picioare. 

— O să reformulez, Onorată Instanță. Doctore Chen, de 
ce aţi fost dat afară după doisprezece ani? 

— Mi s-a spus că din cauza „reducerilor de buget”. 

O'Mara îşi lăsă capul în jos, iar puterea vorbelor 
doctorului izbi în plin. Apoi îşi ridică privirea spre martor. 

— Mai am o singură întrebare, doctore Chen. Cine a fost 
doctorul care a internat-o? 

— Doctorul Dennis Garza. 

— După câte ştiţi, dumnealui a efectuat examinarea 
doamnei Falk la Reanimare? 

— Semnătura dumnealui era pe fişă. 

— Mulţumesc. Asta e tot, doctore. 


Capitolul 52 


În timp ce Kramer se ridica pentru a-l interoga pe 
doctorul Chen, Yuki îşi întoarse capul şi cercetă sala cu 
privirea până îl zări pe doctorul Garza, cu trei rânduri mai 
în faţă, lângă culoar. Scârba aia. 

Se pregătea să se ridice de pe scaun şi-şi trecea mâna 
prin păr. Faţa lui Yuki se aprinse de mânie. 

„Unde pleacă nenorocitul ăsta? Treci înapoi, Garza. 
Trebuie să asculţi ce se spune aici!” 

Yuki se ridică şi ea, scuzându-se şi strecurându-se 
printre genunchii din drum, călcând pe picioarele 
oamenilor şi lovind scaunele cu geanta. 

— Scuzaţi, scuzaţi, vă rog. 

Până ajunse în hol, Garza dispăruse. 

Yuki văzu uşile de la lift închizându-se. Alergă, apăsă pe 
buton ca să-l oprească şi să deschidă uşile. Nu era nimeni 
înăuntru. 

Cobori în holul de la recepţie la timp ca să vadă din 
spate sacoul bleumarin al doctorului Garza. Bărbatul părea 
să aibă un scop precis. Se îndepărta de ea şi de tribunal. 

Yuki se luă după el, cu tocurile ei care făceau zgomot pe 
pardoseala holului. Şi se întreba ce avea să-i spună sau să 
facă atunci când avea să-l prindă din urmă. 

Nici nu se mai recunoştea, acum, în timp ce împingea 
uşa pentru a ieşi, orbită de lumina de afară. Nu fusese 
niciodată aşa de impulsivă. 

Era o persoană organizată, disciplinată. 

Dar acum, parcă nu se putea abţine. Obsesia pusese 
stăpânire pe ea, ca într-un film regizat de Alfred 
Hitchcock. 

Yuki cercetă rapid trotuarul şi-l văzu pe Garza mergând 
pe McAllister spre Centrul Civic, cu capul în sus, 
făcându-şi loc printre pietonii grăbiţi. 

Yuki o luă înspre el, alergând să-l ajungă, şi apoi 
potrivindu-şi pasul cu al lui; într-un final, îl strigă pe nume: 


— Garza! 

Doctorul se opri şi se întoarse, cu ochii aproape închişi 
din cauza soarelui care-i bătea în faţă. 

Yuki se apropie şi se opri la mică distanţă în faţa lui. 

— Sunt Yuki Castellano. 

— Da, ştiu cine eşti. Intrebarea este de ce mă urmăreşti. 

— L-am rugat pe medicul legist să-i facă o autopsie 
mamei mele, zise ea. 

Garza se forţă să nu-şi arate surprinderea. 

— Bănuiesc că te-a făcut să te simţi mult mai bine, nu-i 
aşa? 

— Mă simt mai bine, doctore. Asta fiindcă nu mai cred 
că sunt nebună. Dar mi-a rămas mânia. Mama mea a murit 
pentru că ţi-ai bătut joc. Din nou. 

Garza deveni dintr-odată extrem de nervos. 

— Eu personal? Eşti sigură de asta? 

— Fără jocuri de-astea cu mine, vă rog! E vorba despre 
mama mea! 

— Bănuiesc că medicul legist o să-mi trimită raportul. Şi 
poate am să-l citesc, cine ştie? Apoi, doctorul Garza se 
întoarse şi se duse înspre un Mercedes negru parcat puţin 
mai încolo. Deschise uşa şi se aplecă să intre înăuntru. Se 
opri şi se întoarse spre Yuki. Hei, de ce nu mă dai în 
judecată, târfă? Ce idee originală, nu? Alătură-te turmei! 


Capitolul 53 


Era 6.15 miercuri noaptea, iar eu şi Claire eram în 
separeul nostru preferat de la Susie's. Orchestra îşi acorda 
instrumentele cu imnul naţional al lui Jimmy Buffett. 
Comandasem bere şi aşteptam să apară Yuki şi Cindy. 

Am dat noroc şi ne-am continuat tirada despre micile 
nemulțumiri de zi cu zi care ne măcinau destul cât să nu 
fim liniştite. 

— II ştii pe Bob Watson? zise Claire. 

— Asistentul tău, Bob? 

— Da. Dragul meu Bob, puternic, isteţ, care muncea pe 
brânci mereu. Se mută în Boston. lar acum trebuie s-o iau 
în custodie pe nepoata primarului, o tipă de vreo douăzeci 
şi doi de ani. 

— Ce? E angajată aşa, pe ochi frumoşi? 

— Mi-au băgat-o pe gât. 1 se spune Bunny'5, murmură 
Cindy. De-abia dacă poate să-şi ridice ceaşca de cafea, 
darămite un cadavru de o sută douăzeci de kilograme. 
Schimbă întruna CD-urile, de la Şostakovici la hip-hop: 
„Doctore Washburn, ne trebuie o muzică potrivită aici”. 
Bineînţeles, Bunny, nu te grăbi. Munca poate să aştepte, 
ce naiba! 

Am râs cu atâta poftă, că mi-a ieşit berea pe nări chiar în 
momentul în care Cindy intră şi se trânti pe banchetă. 

— Salutare, dragelor! 

— Hai, salut, ziaristo! exclamă Claire. Unde e Yuki? 

— Am lăsat-o în faţa tribunalului. li pare rău că nu poate 
veni. 

— E tare necăjită, nu? 

— Foarte, spuse Claire. Dar e cu gândul numai la 
proces. E chiar mai obsedată de el decât sunt eu. 

Loretta ne lăsă meniurile şi un coşuleţ cu chipsuri în 
timp ce noi o ascultam pe Cindy povestind ce se mai 
petrecuse la tribunal în ultimele zile. 


15 lepuraş. 


— Numele doctorului Dennis Garza a fost pomenit şi 
astăzi încă o dată. O fetiţă de zece ani şi-a pierdut mama 
din cauza unei doze exagerate din medicamentul prescris. 
Garza a internat-o la Urgenţă. Jamison Funeral Home’ a 
„externat-o”. Asculţi toate poveştile alea în tribunal, şi 
chiar vrei să pedepseşti pe cineva pentru tot rahatul ăla, 
continuă Cindy în timp ce scotea paiul din hârtia în care 
era învelit. Nu te duce la spital dacă nu ai mare nevoie. 
Mult mai mulţi oameni mor din cauza diverselor accidente 
din spital decât de cancer la sân, de SIDA sau în accidente 
rutiere. 

— Ei, hai! 

— Lindsay, erorile medicale sunt printre primele zece 
cauze de deces în America. Şi, în plus, am făcut câteva 
cercetări despre doctorul Garza. Statistic, îşi face datoria 
din plin! 

— Spune odată! zise Claire. 

— In fiecare loc unde a lucrat, Cleveland, Raleigh, 
Albany şi aici, numărul morţilor a crescut atunci când a 
apărut el la un nou spital. 

— Ce spui tu acum e mai mult decât scandalos, exclamă 
Claire, punându-şi paharul jos. Doctori tâmpiţi care se 
mută dintr-un loc într-altul, şi spitalele nu-i dau pe mâna 
poliţiei fiindcă nu vor să fie date în judecată. 

Cindy aprobă. 

— E ca şi cum îngerii morţii stivuiesc zeci şi poate sute 
de victime înainte să fie prinşi - dacă se întâmplă vreodată 
asta! 

— Nu e de mirare atunci că Yuki e obsedată de Garza, 
am zis eu. Sunt sigură că se gândeşte că el e vinovat de 
moartea mamei ei. 

— Asta cu mâna pe inimă, spuse Cindy. Cineva din 
spitalul ăla e vinovat de ce i s-a întâmplat lui Keiko. Ea ar 
fi trebuit să fie acasă acum. Cu ceaşca de ceai în faţă. Şi 
spunându-i lui Yuki cu ce să se îmbrace şi cu cine să se 
mărite. 


16 Companie de pompe funebre. (n.tr.). 


Capitolul 54 


Aglomeraţia de dimineaţă din San Francisco îi mâncase 
deja un sfert de oră lui Cindy, iar acum era în întârziere. 
Deschise uşa de la sala de judecată, o salută pe Yuki, care 
stătea în spatele barei, apoi se înghesui în partea de sală 
destinată presei până ajunse la un loc liber. 

Judecătorul îi chemase la o discuţie cu el, ba chiar una 
înflăcărată, se gândi Cindy. O'Mara şi Kramer se certau în 
şoaptă chiar lângă biroul judecătorului. 

Judecătorul Bevins îi ascultase destul. 

— Chiar nu văd care ar fi problema, domnule Kramer. 
Bevins îşi scutură coada şi-şi potrivi ochelarii. Acum, 
amândoi duceţi-vă la locurile voastre. Haideţi, să mergem 
mai departe! 

Kramer se răsuci de lângă judecător, iar Maureen 
O'Mara ajunse lângă pupitru. Îşi dădu pe spate părul 
arămiu. Să fie un semn de victorie? Apoi chemă un martor. 

Se auzi un murmur în sală în momentul în care o femeie 
de aproape patruzeci de ani, cu un păr scurt, platinat, se 
pregătea de  depoziţie. Costumul ei, de fabricaţie 
europeană, în nuanţe de verde măsliniu, la care asortase o 
cămaşă albă, scrobită, în stil bărbătesc, trăda o mare 
încredere şi rafinament. 

— Ce se întâmplă? şopti Cindy către reporterul de lângă 
ea. 

Tipul semăna cu Clark Kent în carne şi oase - puţin 
peste treizeci, părul negru, cu ochelari, drăguţ. 

— Bună. Sunt Whit Ewing, de la Chicago Tribune, zise 
el. 

— Scuze. Cindy Thomas. 

— De la Chronicle? 

— Exact. 

— Îţi citesc articolele. Nu-s rele. 

— Mersi, Whit. Deci ce-i pe aici? 

— O'Mara cheamă un martor al apărării. Bună tactică. 


Kramer nu poate să-i pună întrebări incomode martorului 
său. 

— Deci ea îi forţează mâna până când îi aduce martorul 
la nas. 

— Foarte bine. 

— Mersi, colega. Rămân datoare. 

— S-ar putea să ţi-o cer într-o zi, spuse el, rânjind. 

Sunetul sec al ciocănelului judecătorului Bevins îi făcu 
pe toţi atenţi. 

— Numele, vă rog, zise O'Mara. 

— Doctor Sonja Engstrom. 

— Doctore Engstrom, care este funcţia dumneavoastră 
la Spitalul Municipal? 

— Sunt directoarea Departamentului de farmacie. 

— Aşa da, îi zise Whit Ewing lui Cindy. Acu’ să te ţii! 


Capitolul 55 


Sonja Engstrom menţionă succint calificările sale, spuse 
că era la Spitalul Municipal de şapte ani şi că răspundea 
de sistemele şi de oamenii care eliberau medicamente. 
Chiar şi ea era impresionată de meseria pe care o făcea. 

O'Mara întrebă: 

— Doctore, ce puteţi spune juraţilor despre acele 
sisteme pe care le-aţi perfectat? 

— Desigur. Avem un sistem computerizat care este 
conectat la un mecanism de administrare. 

— Care este acurateţea acestui sistem? 

— Aş zice că nouăzeci şi nouă virgulă nouă. Punct. 

— Explicati, vă rog. 

Cindy îşi nota totul în laptop. Doctorul ia rezultatele de 
laborator ale unui pacient şi introduce diagnosticul în 
calculator. Programul oferă un meniu de medicamente 
potrivite, şi medicul alege unul. Apoi, o asistentă scoate 
numele pacientului pe ecran şi îşi introduce codul. 

— Este ca o parolă, nu? Fiecare are numărul lui? întrebă 
O'Mara. 

— Exact. 

— Vă rog, continuaţi. 

— În acelaşi timp când asistenta introduce codul ei, unul 
dintre farmaciştii noştri se uită peste comandă şi o 
confirmă. 

Aceasta face ca pedala care ţine medicamentele să se 
mişte şi, astfel, cele solicitate să cadă în tavă. 

— Deci e un fel de dozator digital. 

— Corect, zise martora, vizibil impresionată de vorbele 
ei şi de reacţia pozitivă a lui O'Mara. Asistenta ia 
medicamentul de pe tavă şi i-l dă pacientului. 

— Şi funcţionează sută la sută? 

— Aproape. Programul nu poate fi modificat, iar codurile 
de securitate au un anumit sunet. 

— Înţeleg, zise O'Mara. Se duse la masa ei, îşi consultă 


notițele, apoi se întoarse spre martor. Există posibilitatea 
ca un tehnician să încarce medicamente greşite în tavă? 

— Cred că este posibil. 

— Răspundeţi prin da sau nu. 

— Da. 

— Ar putea cineva să reţină medicamentul după ce l-a 
luat de pe tavă? Să zicem, pentru folosul personal. 

— Da. 

— Dacă doctorul dă un diagnostic greşit, e adevărat că 
se va elibera medicamentul care nu trebuie? 

Martora clipea foarte repede. Obrajii i se înroşiseră şi, 
după cum vedea Cindy, părea suferindă. Uite aşa se ducea 
pe apa sâmbetei credibilitatea sistemului. 

— Da, dar... 

— Mulţumesc, o întrerupse O'Mara. Acum, este adevărat 
că numărul deceselor provocate de administrarea greşită a 
medicamentelor s-a triplat de când Spitalul Municipal s-a 
privatizat, acum trei ani? 

— Şi credeţi că lucrul ăsta nu mă îngrijorează? M-am 
zbătut pentru acest sistem, zise Engstrom, ridicând vocea 
în care se simţea un uşor tremur pentru prima dată de 
când se aşezase pe scaunul din boxă. 

— Vă rog, doctore Engstrom. Răspundeţi numai la 
întrebare. Dumneavoastră conduceţi acea secţie a 
spitalului. Sunteţi în consiliul director al instituţiei. E 
adevărat că numărul deceselor provocate de administrarea 
greşită a medicamentelor s-a triplat în ultimii trei ani? 

— Da, dar... Ei bine, da. 

— Tăgăduiţi faptul că persoanele dragi clienţilor mei au 
murit din cauză că li s-au administrat medicamente 
greşite? 

— Nu, nu pot nega asta, zise Engstrom, cu o voce firavă. 

— Dacă aceste accidente sunt fie din cauza dozatorului 
de medicamente, fie dintr-o eroare umană, diferenţa e 
nesemnificativă, nu-i aşa? Adică, de oriunde ar veni, forţă 
O'Mara, nu este adevărat că aceste morţi sunt rezultatul 
neglijenţei dumneavoastră şi a spitalului? 

— Obiecţie! Prea argumentativ! 


Kramer se ridică de pe scaun nervos. 

Cindy simţi cum i se ridica părul pe braţe. Lângă ea, 
Whit Ewing oftă uşor. 

— Se susţine! zise Bevins. 

— Retrag întrebarea, încheie O'Mara. Ochii ei se 
îndreptară spre juraţi, şi-i privi pentru câteva clipe. 
Onorată Instanță, am terminat. 


Capitolul 56 


Se anunţase că avea să fie o zi frumoasă de toamnă, dar 
nu prea îmi venea a crede. Stăteam în birou şi mâncam un 
sendviş cu şuncă şi caşcaval. La un moment dat, am auzit o 
bătaie în uşă. Era inspectorul Conklin. 

— Intră, l-am poftit eu. 

Conklin purta unul dintre tricourile lui cu mâneci scurte, 
şi ochii lui căprui străluceau de parcă ascundeau o veste 
bună. Orice ar fi fost, voiam să ştiu. 

— Lou, e cineva în sala de mese cu care ar trebui să te 
întâlneşti. Chiar acum, dacă poţi. 

— Ce se întâmplă? 

Conklin o luase spre uşă şi-mi zise: 

— Haide, locotenente, mai repede. 

După care porni cu paşi mari pe hol. 

— Conklin? 

Am aruncat raportul la care lucram pe birou şi l-am 
urmat în cămăruţa mică, în care aveam noi cuptorul cu 
microunde şi frigiderul vechi Kenmore. _ 

Jacobi era aşezat la o masa tocită. In faţa lui stătea o 
femeie tânără, de vreo douăzeci de ani. Purta o cămaşă 
albastră Polarfleece şi pantaloni mulaţi. Părul lung, negru, 
îi era legat într-o coadă la spate. Işi ridică privirea spre 
mine, dezvăluindu-şi ochii înroşiţi şi mânjiţi de rimel. 

Se vedea clar că plânsese mult. 

Pe chipul lui Jacobi se ghicea un zâmbet ascuns undeva 
în spatele buzelor şi fericire în ochi. 

— Locotenente, zise Jacobi, ea este Barbara Jane Ross. 
Arunca azi-dimineaţă ziarele la gunoi, când a dat peste 
asta. 

El împinse către mijlocul mesei poza de ziar cu Fata din 
Jag. Era fata aceea drăguță pe care o găsisem aşezată ca 
un manechin în Jaguarul decapotabil de pe strada 
Chestnut. 

Primiserăm tone de apeluri de când se publicase poza 


aceea în Chronicle, dar toate fără niciun rezultat. Dar, 
după cum arăta Jacobi, am înţeles repede că această 
femeie avea să ne spună ceva folositor. 

Ne-am strâns mâinile. Ale ei erau reci ca gheaţa. 

— Pot să văd aia? am întrebat eu, cu ochii la fotografia 
pe care o ţinea strâns în mână. 

— Sigur, zise ea şi mi-o întinse. 

Era o poză făcută la minut cu ea şi cu Fata din Jag, pe 
plajă. Ambele fete purtau pălării cu boruri largi şi slipi 
minusculi; aveau cozi la fel şi zâmbeau larg spre aparat. 

— A fost colega mea de cameră, zise Barbara Jane, cu 
ochii înlăcrimaţi. Nu pot să cred ce s-a întâmplat. Nu pot 
să cred că Sandy e moartă. 


Capitolul 57 


I-am întins Barbarei Jane o cutie cu şerveţele şi m-am 
uitat peste creştetul ei la Jacobi şi la Conklin, în timp ce ea 
îşi sufla nasul. Dumnezeule mare! Aveam în sfârşit un 
indiciu în cazul Fetei din Jag. 

— Barbara, care este numele de familie al prietenei tale? 

— Wegner. Dar Sandy îşi zice altfel. Nu le ştiu pe toate. 

— E actriţă? 

— Nu, damă de companie. 

Răspunsul m-a mirat peste măsură. Sandy Wegner 
fusese o fată mai uşuratică. Dar cum de nu fusese 
niciodată prinsă şi cum de nu i se luaseră niciodată 
amprentele? 

— Şi tu eşti tot damă de companie? o întrebă Conklin. 

— Nici vorbă. Sunt profesoară. Le predau copiilor cu 
nevoi speciale, chiar aici în oraş. 

Jacobi puse de cafea în timp ce Barbara Jane Ross ne 
spunea cum ea şi Sandy fuseseră colege de cameră la 
Universitatea din California, Santa Barbara. 

— Când eram studente, Sandy avea nevoie de bani mai 
mulţi. Aşa că s-a dus la câteva „întâlniri” ca însoţitoare. 
Multe fete făceau asta, zise Barbara. Niciodată, dar 
niciodată, nu ai bani destui când eşti studentă. Nu se 
ducea prea des, dar când o făcea, i se părea tare amuzant, 
continuă Barbara. Lui Sandy îi plăcea să aibă o viaţă 
secretă. Şi nu era singura care mergea la altfel de întâlniri. 

— Ţi-a zis ea vreodată dacă vreunul dintre bărbaţii pe 
care-i vedea o hărţuia? am întrebat-o. Cineva care 
devenise prea posesiv? Sau violent? 

— Nu, nu i s-a întâmplat asta niciodată, răspunse 
Barbara. Mi-ar fi spus imediat. Vorbeam despre orice, 
chiar şi despre munca ei. 

— Sandy avea vreun iubit? Poate cineva care să fi aflat 
ce făcea pe ascuns? 

— Nu era nimeni aşa de apropiat de ea, altfel şi-ar fi 


abandonat viaţa asta de noapte, ne zise Barbara. Nu era o 
târfă, îmi dau seama cum sună, dar, pe cuvântul meu, nu 
era - of, Doamne! Părinţii ei nici nu ştiu. Locuiesc în 
Portland. 

— Ştii cum îi cheamă? Poate un număr de telefon? 

Barbara scotoci în geanta ei marca Coach şi-şi scoase 
agenda electronică. 

— Uitaţi, zise ea, chiar mi-am amintit pentru cine lucra. 
Cred că numele era Top Hat. 

— Mulţumesc, ne-ai fost de mare ajutor. Mai stai puţin, 
inspectorul Conklin mai are nişte întrebări de pus. 

Am ieşit pe uşă, iar Conklin s-a aşezat pe scaunul meu. 
Am văzut-o pe Barbara Jane Ross cum se uita la el şi 
zâmbea. 


Capitolul 58 


Clădirea cu trei etaje de culoare deschisă, cu 
apartamente, era pe California Street, în afara zonei 
comerciale. 

I-am arătat insigna portarului, şi el a sunat la interfon. 

— Poliţia din San Francisco e aici. Vor să vă vadă, 
doamnă Selzer. 

O voce de femeie răspunse: 

— Nu sunt acasă. N-am văzut pe nimeni, nu cunosc pe 
nimeni. Nu spun nimic. Şi-mi văd de treburile mele. 

— Foarte amuzant! zise Jacobi către portar. Mergem 
sus. 

O femeie  mititică, fragilă, stătea în faţa uşii 
apartamentului. Avea mai puţin de un metru şi jumătate, 
părul strălucitor strâns în coc, ruj deschis la culoare, un 
pulover negru de mătase cu decolteu şi pantaloni din satin. 

I-am dat cam vreo treizeci şi cinci de ani, dar ridurile de 
la colţurile ochilor îmi spuneau că ori era mai bătrână 
decât părea, ori avusese o viaţă mai zbuciumată. Sau poate 
amândouă. 

— Domnilor poliţişti, conduc o firmă de personal de 
escortă. Licenţa mea e legală, zise ea în loc de introducere. 

— Ce-ar fi să ne inviţi înăuntru? zise Jacobi, arătându-i 
insigna. E curent aici în hol. 

Femeia mititică oftă exasperată, dar se dădu un pas 
înapoi şi ne lăsă să intrăm. Holul plin de oglinzi ducea 
într-o sufragerie pictată în toate nuanțele de gri. 
Fotografiile alb-negru ale lui Helmut Newton umpleau toţi 
pereţii. 

Am urmat-o spre un scaun roşu şi o masă turnantă 
emailată neagră aşezată lângă fereastră. 

— Sunt locotenent Boxer, dânsul este inspectorul Jacobi. 
De la Omucideri. 

Am scos pozele cu Sandy Wegner şi cu Fata din Caddy 
pe o masă. Două feţe palide. Cu cearşafurile trase până la 


urmele de sufocare de la gâturile lor. 

— Recunoşti aceste femei? 

Selzer îşi tinu răsuflarea pentru un moment, apoi puse 
degetul pe fotografia cu Wegner. 

— Asta e Sandra Wegner. Îşi spunea Tanya. Pe cealaltă 
n-o ştiu. Ziceţi că e moartă? 

— Ce ne poţi spune despre Sandy? 

— N-am întâlnit-o decât o dată. După aceea, vorbeam 
numai la telefon. Avea simţul umorului, un corp foarte 
frumos. Aş fi putut să-i dau de lucru în fiecare seară, dar 
era numai cu jumătate de normă. Uite, nu cred că vă 
gândiţi că aş fi avut ceva de-a face cu asta, nu? 

Femeia se uită la mine. 

— Sandy lucra în noaptea de cincisprezece septembrie? 
am întrebat-o. 

Selzer se lăsă în scaun şi începu să caute ceva în 
computer. Bărbia i se odihnea în mână, în timp ce ochii i se 
plimbau printre numere. 

— Numele tipului cu care s-a întâlnit în noaptea aceea 
este Alex Logan. Îmi amintesc acum. M-a sunat de la 
hotelul Triton. Spunea că era în oraş pentru o seară şi voia 
o blondă mignonă cu care să se ducă la un spectacol. 
Henric al V-lea. Nici nu ştiu cum de-mi amintesc toate 
astea. 

— E un client regulat? 

— Ah, nu, era pentru prima dată când apela la noi. 

— Şi ai trimis-o pe fata asta cu cineva pe care nu-l 
cunoşteai? Vocea lui Jacobi devenise aspră, aşa cum ar fi 
trebuit să fie de la început. Selzer se trase instantaneu de 
lângă el. 

— Cartea de credit a mers fără probleme. I-am verificat 
numele şi adresa pe Anywho.com. Am sunat la hotel, şi era 
cazat acolo. Totul părea în regulă. 

— Ai mai auzit de el de atunci? am întrebat-o. 

— Nu, nimic. De fapt, nu prea mai primeşti veşti de la 
cei care sunt în trecere. 

— Cât a plătit domnul Logan pentru întâlnirea cu Sandy? 
am continuat. 


— Taxa ei obişnuită. O mie pe noapte. Mi-am luat partea, 
şi restul l-am transferat în contul lui Sandy. Bacşişurile, pe 
astea şi le păstra întotdeauna. 

— O hărţuia careva? O urmărea? A spus că ar fi avut 
probleme cu vreunul dintre ei? o întrebă Jacobi. Ajută-ne 
cu ceva informaţii. 

— Nu. lar Sandy nu era deloc timidă. Mi-ar fi spus 
imediat. Ce? zise ea, cu un ton defensiv. Am sunat-o a doua 
zi şi, când nu am primit răspuns de la ea, mi-am închipuit 
că a renunţat, a plecat. Mi-a părut tare rău, credeţi-mă. A 
trebuit să-i anulez programările. La naiba, nu sunt un 
monstru! La urma urmei, era liber-profesionistă. 

Jacobi se uită la Selzer cu o privire plină de ură. 
Expresia feţei ei îl enerva la culme. 

— Selzer, mă calci pe nervi să ştii, exclamă el. 

— Ei, domnule, îmi pare rău. Pe cuvânt. Crezi că am 
greşit cu ceva? Nu ştiu ce altceva aş fi putut face. 

Femeia îşi scoase pieptenele din păr, îşi scutură capul, şi 
tot părul acela îşi împrăştie strălucirea pe faţa ei. Făcea pe 
seducătoarea într-o încercare inconştientă de a-şi apăra 
conştiinţa şi-aşa pătată. 

Mişcarea nu-l impresionă deloc pe Jacobi, care rămase 
impasibil. 

— Nu că ai greşit, zise el, dar ai trimis-o pe fata asta la 
întâlnire cu un criminal. 

Selzer îşi plesni palmele de faţă. 

— Dă-mi datele despre nenorocitul ăsta, îi ceru Jacobi. 

Selzer scrise câteva numere pe o bucată de hârtie. 
Jacobi o smulse din mâna ei şi-i dădu cartea lui de vizită la 
schimb. 

— Dacă te sună din nou, zi-i de o fată care nu există, şi 
mă suni imediat. Ai priceput? La orice oră, zi sau noapte. 
Numărul de mobil este trecut pe spate. 

Când eram aproape de uşa de la intrare, Selzer strigă la 
noi. 

— Domnilor poliţişti, îmi pare tare rău de Sandy. Cred că 
v-aţi dat seama. Sper din tot sufletul să-l prindeţi pe omul 
ăla rău. 


— Mda, răspunse Jacobi, o să încercăm să te eliberăm de 
povară dacă vom putea. 


Capitolul 59 


Conklin ne deschise uşa când am ajuns la apartamentul 
lui Sandy Wegner. L-am salutat pe Charlie Clapper, care 
ieşea din dormitor cu pungi în care sigilase peria de păr, 
periuţa de dinţi şi medicamentele victimei. 

— Nu arată deloc ca un loc al crimei, locotenente, îmi 
zise Conklin. Uşa era încuiată de două ori. Nu sunt semne 
de vreo luptă. 

— Altceva? 

— Mâncase iaurt la cină. A lăsat câteva haine pe pat, 
parcă le-ar fi probat înainte să plece. Prosopul aruncat 
de-a valma pe suport. Hainele sunt în regulă, dar nu 
foarte, foarte scumpe, ca să zic aşa. Ledul de la telefon 
licărea, primise două apeluri. Mama ei şi bibliotecara să-i 
aducă aminte de o carte cu care întârziase. Am luat caseta. 
Am apăsat „Redial”. Ultimul telefon îl dăduse la „ora 
exactă şi vremea”. Probabil a vrut să vadă cum e afară 
înainte să iasă din casă. 

— Bună treabă, i-am spus lui Conklin. Un tehnician era 
prin apropiere, şi l-am întrebat: Cum merge? 

— Am făcut poze, locotenente. 

M-am uitat împrejur. Locul era întunecat, la fel ca biroul 
meu, şi din fiecare cameră se vedea holul. 

Stilul casei era Pottery Barn”, chiar şi grilajul de pe 
deasupra canapelei. O vază cu flori moarte se odihnea pe 
servantă. Romane contemporane, biografii istorice, 
manuale şcolare de matematică, fizică, istoria artei, toate 
erau aliniate pe rafturi. 

Dormitorul lui Sandy era mic, vopsit intr-o nuanță de 
lila-bleu, cu margine albă. Tablouri naive, cu păsări pictate 
în nuanţe albăstrii, erau agățate deasupra patului. In toate 
apărea numele ei. Chestiile astea personale întotdeauna 
mă mişcau foarte tare. 


17 Lanţ de magazine care se ocupă cu decorarea caselor. 
(n.tr.). 


Am deschis cele două uşi de la şifonier şi am văzut că 
Sandy avea mare grijă de haine. Tricourile ei, marca Agnes 
B, erau pe umeraşe cu burete; rochiile, costumele şi 
pantalonii erau în pungi de plastic de la curăţătorie. 
Pantofii aliniaţi, curati, cu flecurile în bună stare. 

Avea o garderobă cu gust, dar se vedea că le luase de la 
magazinele ieftine. Nici vorbă să fie de calitatea celor cu 
care o găsisem îmbrăcată. Jacobi se uita prin comodă, 
închizând sertarele cu zgomot. 

Se opri şi mă chemă fiindcă găsise sertarul cu lenjeria 
intimă a fetei. Am aruncat o privire. Sutiene dantelate, 
chiloţi tanga şi din cei transparenţi în culori vii, şi, pe 
lângă astea, un vibrator. 

S-ar fi putut să fie uneltele meseriei. 

Sau o fată cu o viaţă sexuală intensă. 

Ne-am uitat prin toate cele patru camere. N-am găsit 
nimic, nici măcar o agendă, un jurnal sau vreun 
medicament mai puternic decât Tylenol PM. 

Mi se părea că viaţa de noapte a lui Sandy Wegner era 
doar o părticică din existenţa ei reală. 

L-am rugat pe Conklin să se ducă înapoi la birou şi să 
bage numele lui Alex Logan în baza de date, să vadă ce 
găseşte. Apoi, eu şi cu Jacobi am sigilat apartamentul şi am 
ieşit în stradă. 

Cerul avea o culoare ca de oţel. Era 6.45 p.m. Soarele 
apunea mai devreme acum, şi oraşul părea palid. Sau 
poate mi se părea mie. 

— Tipii noştri sunt criminali cu anumite tabieturi, i-am 
spus lui Jacobi în timp ce pornea maşina. Dacă Sandy era 
damă de companie, atunci probabil şi Fata din Caddy e din 
aceeaşi breaslă. Asta înseamnă că ADN-ul pe care l-am 
obţinut... 

— Mi-ai citit gândurile, zise Jacobi, intrând în traficul de 
pe Columbus. Sperma supravieţuieşte în interiorul 
corpului pentru aproximativ şaptezeci şi două de ore. Dar 
putea fi de la ucigaş, prieten sau de la un oricare altul. 

— Ei bine, oricum procurorul are să spună că ADN-ul nu 
e considerat probă. 


Capitolul 60 


Sau poate ne apropiam prea mult de dovezi. 

Hotelul Triton era plin în seara aia, dar oricum nu 
avusese niciodată probleme cu câştigurile. Cu faţa spre 
Union Square, la câţiva paşi de la linia de troleibuz, peste 
drum de Chinatown, cu un decor de Cirque du Soleil şi cu 
camere nu foarte scumpe. 

Jacobi se duse în faţa cozii de oameni de la recepţie; îi 
arătă funcţionarului insigna şi îi spuse că trebuia să 
vorbească neapărat cu managerul din schimbul de noapte. 

— Mai repede, mai repede, mişcă-te iute, că nu am timp. 

Un om solid, la vreo patruzeci de ani, ieşi dintr-o cameră 
din spate. Avea o insignă cu numele său - „Jon Anderson, 
Manager”. Făcu un semn din cap spre noi şi ne întrebă 
care era problema. 

— E o problemă foarte mare. Investigăm o crimă, i-am 
zis. Avem nevoie de informaţii despre cazările din 
cincisprezece septembrie şi orice aveţi despre Alex Logan. 
Jacobi continuă, arătând cu degetul spre camera de luat 
vederi din spatele biroului de recepţie: Şi mai avem nevoie 
de caseta din acel aparat. Şi de cea din holul unde se află 
camera pe care a folosit-o Logan pe data de cincisprezece. 

Managerul se burzului la noi, vădit nemulţumit: 

— Bănuiesc că aveţi un mandat pentru asta? 

— E necesar? Fiindcă nu ar fi o problemă să facem rost 
şi să şi închidem hotelul ăsta până terminăm cercetările. 

Bărbatul se gândi câteva secunde la ce ar fi însemnat 
acest lucru, apoi spuse: 

— Casetele video se reiau la fiecare patruzeci şi opt de 
ore. Aşa că n-o să fie nimic pe ele de la acea dată. Dar cei 
de aici, continuă managerul, arătând cu degetul spre cei 
cinci angajaţi de la recepţie, toţi au lucrat în acea noapte. 
O să vă dau registrele. Vedeţi cât de cooperant sunt? 

Gary Metz, un bărbat slăbuţ, cam distrat, fusese cel care 
îl cazase pe Alex Logan în camera 2021. 


— Cred că mi-l amintesc pe acest domn Logan, ne spuse 
Metz. Recepţionerul bătu cu degetele în tejghea, se uită 
peste umărul meu spre hol şi apoi îşi mută privirea spre 
mine. Era cu un alt bărbat. 

Cred că respiraţia mi s-a oprit pentru o secundă; speram 
din tot sufletul să dăm de ceva în direcţia asta. 

— Dacă nu greşesc, era cam de înălţimea mea, cu 
greutate normală. Se prea poate să fi fost chinez, spuse 
angajatul. 

— Alex Logan? Arăta a chinez? 

— Cred că da, cel puţin pe jumătate chinez. Celălalt era 
ca un animal. Aproape doi metri, peste o sută de 
kilograme, cu părul blond. El este cel care a cerut o 
cameră de fumători. După părerea mea, niciunul nu era 
homosexual. 

— Şi cum ţi-ai dat seama de asta? 

— Voiau o cameră cu un pat dublu imens, dar nu erau 
atât de bine îmbrăcaţi încât să fie homosexuali. Iar uriaşul 
arăta de parcă se tunsese singur. 

— Aveau bagaje cu ei? 

— Namila trăgea un geamantan mare pe roţi. L-am 
observat fiindcă era din piele. Poate Tumi? Părea scump. 

— Mulţumesc, domnule Metz, am spus, încercând să-mi 
ascund bucuria din voce. Acum am dori să vedem camera. 


Capitolul 61 


Camera 2021 era cu două uşi mai încolo de lift şi avea 
acelaşi decor excentric ca holul de la intrare: tăblie de pat 
cu țesătură în carouri, scaune cu trei picioare, covor cu 
stele albastre prin toată încăperea. Cei care se cazaseră 
acolo fuseseră rugaţi să iasă fiindcă veneam noi. Îşi 
lăsaseră geamantanele deschise pe pat şi articolele de 
igienă în baie. Pe măsuţa de lângă pat se vedea o sticlă 
mică de whisky desfăcută. 

Am încercat să-mi imaginez cum se petrecuse crima. 
Chinezul a deschis uşa. Sandy Wegner l-a salutat. Şi-a 
aruncat pardesiul pe scaun. Individul i-a picurat Rohypnol 
în băutură. Celălalt tip, bruta, iese din baie tocmai la timp 
ca s-o omoare. 

Aproape că puteai simţi cum se petrecuse crima. Sandy 
Wegner, neajutorată în timp ce era violată şi omorâtă de 
doi nenorociţi. 

Mă cuprinse oroarea când m-am uitat împrejur să văd 
dacă observ ceva. Dar camera fusese curățată, şi în ea se 
cazaseră mai multe persoane de la moartea lui Sandy. 

— Urăsc camerele de hotel, i-am spus fostului meu 
partener. 

— Cred că sunt milioane de fire de păr pubian pe covor, 
şi niciunul nu se potriveşte cu nimic. 

— Mulţumesc pentru această imagine, Jacobi. 

Managerul veni la uşă şi ne spuse că avea să le dea o 
altă cameră celor de la 2021, ca să o poată ţine pe aceasta 
liberă pe toată durata investigaţiilor. I-am mulţumit, i-am 
spus că urma să plecăm imediat, dar că o echipă de 
tehnicieni avea să sosească în scurt timp. 

— Poate o să găsească vreo amprentă sau, dacă dă 
Dumnezeu, un fir de păr cu o urmă de piele pe el, i-am zis 
lui Jacobi. 

— Nu ne costă nimic să sperăm în continuare, zise el, 
ridicând din umeri. 


I-am răspuns: 
— Nu ne costă nimic să ne rugăm pentru asta. 


Capitolul 62 


Raţe erau atârnate de gât în vitrina din faţă a lui Wong 
Fat, un restaurant chinezesc aflat la cinci minute de mers 
de la hotelul Triton. 

— Deja îmi place locul ăsta, am zis eu. 

Inăuntru, mesele erau puternic luminate. Meniul, scris 
cu litere chinezeşti pe bucăţi de hârtie roşie, era pus pe 
perete. 

Era aşa de bine să fii la adăpost de întuneric şi de aerul 
rece. Ceaiul fusese fierbinte, iar supa - excelentă. 

În timp ce aşteptam aperitivele, Jacobi scoase pe masă 
tot ce strânsesem despre Alex Logan. 

— Ăsta e apelul către Top Hat, zise el. A durat patru 
minute şi jumătate. Logan şi prietenul său au mai dat şi o 
raită pe la bar. Şampanie, alune. Chipsuri la cutie. Au 
comandat şi un film pe la nouă. Ce crezi? Fotbal sau 
porno? _ 

— Cred că nenorociţii ăştia planifică totul. Inchiriază 
camera, o sună pe fată, o violează şi o ucid într-un loc care 
este prin definiţie un loc al crimei contaminat. 

— Apoi, o spală în cadă, îi curăţă bine tot corpul. 

— Nu uita de parfum. 

— Chiar, mersi, am zis. Apoi îi parfumează părţile 
intime, o îmbracă frumos, îi piaptănă părul şi o fac să 
semene cu o păpuşă. 

— Cu geanta de voiaj aduc hainele înăuntru. Şi o 
folosesc să care corpul afară, zise Jacobi. „Boxerul” pur şi 
simplu o trage pe roţi până la maşină. 

— Apoi, o aşază undeva ca s-o găsim noi. 

Eram pe punctul de a mă întreba cu voce tare de unde 
luau hainele, când îmi sună telefonul. Era Conklin. 

— Am verificat numele lui Alex Logan şi numărul cărţii 
de credit, locotenente. Surpriză! Alex Logan este o femeie. 
Am găsit datele de pe carnetul ei de conducere - mititică, 
blondă, douăzeci şi trei de ani. Cred c-am găsit-o pe Fata 


din Caddy. 

— Altceva, ce-aţi mai găsit? 

— M-am dus în apartamentul ei, locotenente. Frumos 
loc. Portarul spunea că n-a mai trecut pe acasă de ceva 
vreme. Am sunat şi la American Express, şi cardul ei este 
încă activ. Folosit o singură dată în ultimele zece zile. 
Hotelul Triton, pe cincisprezece septembrie. 

— O să-l sun pe procuror să-mi dea mandat de 
percheziţie pentru apartament. Richie? 

— Da, doamnă. 

— O să fii vedetă! 

Am sunat şi m-am întors către Jacobi, care se uita la 
mine, cu furculiţa în aer. 

— Ce e, Boxer? 

— Conklin a găsit-o, am zis. Ucigaşii au folosit cartea ei 
de credit pentru a o angaja pe Sandy Wegner şi pentru a 
achita camera de hotel. Alex Logan este Fata din Caddy. 


Capitolul 63 


Am aruncat o privire în sala noastră de şedinţe a doua zi 
dimineaţă. Aşteptam să facem o săritură uriaşă în cazul 
Fetei din Caddy. 

Victimele aveau nume, şi, având acea informaţie 
esenţială, exista o şansă destul de mare ca viaţa lui Alex 
Logan şi a lui Sandy Wegner să se intersecteze şi cumva să 
dăm de urma celor care le uciseseră. 

Îi vedeam pe Jacobi şi pe Conklin prin geam, vorbind la 
telefon, sunându-i pe părinţii fetelor. Atunci, ceva ca o rază 
de soare trecu pe lângă biroul Brendei şi intră pe uşă. 

Era Claire cu încă o tânără lângă ea. Bătu cu degetele în 
peretele biroului meu, şi i-am făcut semn să intre. 

— Lindsay, ea este Bunny Ellis. 

— Încântată - şi bine ai venit. 

Asistenta lui Claire avea ochii albaştri cenuşii, se uita 
puţin cruciş şi avea strungăreaţă între dinţii strălucitor de 
albi. Micile defecte cosmetice o făceau să pară chiar 
atrăgătoare. 

— Bunny mă ajută să le pregătesc pe domnişoarele 
Wegner şi Logan pentru a le înapoia familiilor, zise Claire. 
Spune-i doamnei locotenent ce mi-ai spus şi mie, Bunny. 

— Sunt aşaaaaa de fascinată de aceste crime! Aşa de 
tinere şi aşa de brutal... 

— Versiunea scurtă, copilă. 

— Scuze. E vorba despre parfumul lor, locotenente 
Boxer. L-am simţit când le-au adus, dar nu ştiam că e aşa 
de important. 

— Zi mai departe, am îndemnat-o, iar în minte îmi răsări 
scena în care cei doi criminali le parfumaseră fetelor 
organele genitale. 

— Soţul meu mi-a oferit acel parfum de ziua mea, zise 
Bunny. Black Pearl. E făcut exclusiv pentru Nordstrom. 

M-am uitat la Claire, apoi iarăşi la Bunny. 

— Şi zici că nu poţi să-l iei din altă parte, nu? 


Bunny dădu din cap. 

— Numai de la Nordstrom. 

Am simţit o speranţă. Cineva cumpărase acel parfum de 
la Nordstrom, ceea ce ne putea duce la numărul unei cărţi 
de credit, la un nume sau la o poză cu cineva. 

— Bunny, îi vezi pe cei doi inspectori de acolo din colţ? 

— Tipul ăla cu părul cărunt şi inspectorul Conklin? 

M-am abținut să nu râd. Nu lucra decât de puţin timp cu 
Claire, şi deja îl putea recunoaşte pe Rich Conklin dintr-o 
mie. 

Am dat din cap că da. 

— Du-te şi prezintă-te. Spune-le şi lor despre Black 
Pearl. O să le faci ziua mai bună. 


Capitolul 64 


Jacobi şi Conklin abia plecaseră către Nordstrom să 
verifice chestia cu parfumul, când primesc un apel de la 
Bunny. 

— Locotenente, este o doamnă la telefon, zice că are 
nevoie de protecţie. Nu vrea să vorbească decât cu şeful 
de la Omucideri. 

— Cum o cheamă? 

— Doamna Anita Haggerty. Sună de la Spitalul 
Municipal. E pacientă acolo, aşa zice. 

Femeia vorbea în şoaptă: 

— Locotenent Baxter? 

— Boxer. Cum vă pot ajuta? 

— Vi s-a întâmplat să fiţi vreodată aşa de speriată încât 
să vă vină să vomitaţi? Aşa sunt eu acum. 

— Staţi un pic, doamnă Haggerty. Luaţi-o de la început! 

— Bine, dar s-ar putea să fiu nevoită să închid repede. 

I-am cerut numărul de la cameră şi am ajutat-o să-şi 
spună clar povestea. 

— Acum patru ani, eram în spital în Raleigh cu o comoţie 
de gradul trei. Colega mea de cameră avea un ulcer 
hemoragie. Dottie Coombs, aşa o chema. Dottie era 
aproape de externare, când a intrat dintr-odată în crize 
epileptice şi a murit. Acolo, în faţa mea. 

— Continuaţi, doamnă Haggerty. 

— N-ar fi trebuit să moară. Asistentele mi-au tras 
perdelele, dar erau foarte supărate, întrebându-se cum de 
se întâmplase aşa ceva. Şi l-am auzit pe acel doctor 
zicându-le ceva asistentelor, ceva ce nu voi uita niciodată. 
Mi s-a gravat în creier. 

— Ascult. 

— A spus: „Câteodată bate un vânt neprielnic”. 

— Şi asta ce-a însemnat pentru dumneavoastră? 

— A însemnat Vineri, 13. A însemnat Coşmarul de pe 


strada Elm!'5. Nu ştiu, locotenente Baxter, dar prietena 
mea era moartă, iar reacţia doctorului ei a fost cel puţin 
ciudată. lar acum el este aici. Şi-a băgat capul în camera 
mea, şi cred că şi-a amintit de mine. Am mâine operaţie de 
hernie, continuă ea dintr-o suflare. Se pare că e o operaţie 
uşoară, dar, Dumnezeu mi-e martor, mi-e frică pentru viaţa 
mea. 

În momentul acela aveam parcă un sentiment de 
premoniţie, atunci când ştii ce urmează să spună cineva. 
Transpiraţia mi se prelingea pe sub haine. 

Am apăsat mai bine receptorul la ureche. 

— Vă aduceţi aminte numele doctorului? 

— Sigur, nu-l voi uita în viaţa mea, zise Haggerty. E 
Garza. Doctor Dennis Garza. 


18 Filme horror. 


Partea a patra 
FATA DE LA EXPOZIŢIE 


Capitolul 65 


„Câteodată bate un vânt neprielnic.” 

Era o propoziţie sinistră, iar frica din vocea doamnei 
Haggerty mă speriase şi pe mine. Şi auzeam şi vocea lui 
Yuki. „Cineva din spitalul acela nenorocit a omorât-o pe 
mama.” 

Am condus până la spital, tot repetându-mi că nu lucram 
la vreun caz. Era doar o investigaţie. O favoare făcută 
cuiva, aş numi-o. 

Spitalul Municipal San Francisco era o fortăreață 
imensă din piatră, cu un gard scund şi câţiva copaci între 
intrarea principală şi trotuar. 

Am parcat maşina şi am intrat în hol. M-am îndreptat 
spre zona lifturilor, am coborât la etajul trei şi am urmat 
săgețile spre camera 311. 

Eram pe punctul de a intra în rezerva lui Haggerty, când 
o infirmieră veni cu un braţ de lenjerie de pat. Am lăsat-o 
să treacă, apoi am intrat. 

Îmi creasem în minte o imagine a doamnei Haggerty, 
ghidându-mă după vocea sa - un corp subţire, cu părul 
vopsit cu Henna. 

Dar nu crezusem nicio secundă că patul ei avea să fie 
gol. 

Am stat acolo, clipind prosteşte în prag, uimită de ceea 
ce nu vedeam. Apoi, m-am întors şi am luat-o pe hol. 

Infirmiera pusese deja aşternuturile pe căruţ şi se 
îndepărta de mine. 

— Aşteaptă, i-am zis, întinzând mâna şi trăgând-o spre 
mine. 

Se arătă foarte mirată de gestul meu. Şi foarte nervoasă 
pentru un angajat al spitalului. 

— Ia mâinile de pe mine! Te rog. 

— Îmi cer scuze, am zis, prezentându-i insigna. 
Locotenent Boxer, Poliţia din San Francisco. Am venit s-o 
văd pe doamna Haggerty din camera 311. 


— Ei bine, e cam târziu. 

— Prea târziu? De-abia am vorbit la telefon. Ce s-a 
întâmplat? 

În minte îmi apăru femeia aplecată peste telefon, 
speriată de moarte. 

Numai ce vorbisem cu ea! 

— S-a externat singură, fără să ceară aprobare de la 
doctor. Am ajutat-o să se urce într-un taxi. Yellow Cab, 
dacă are vreo importanţă. Ai terminat cu mine acum? 

Am aprobat din cap şi i-am mulţumit. 

Infirmiera se întoarse la căruţul ei pe care îl împingea 
mai departe pe coridor. 

Mă îndreptam spre ieşire, când îmi iese în cale o 
asistentă în salopetă albastră care venea dintr-o cameră 
din partea cealaltă a holului. Femeie cu tenul măsliniu, 
cam la douăzeci şi cinci de ani, cu faţa rotundă şi cu părul 
roşcat strâns în cozi. Insigna care-i atârna de gât avea pe 
ea: „Noddie Wilkins, RN”!*. 

— Sunteţi de la poliţie? mă întrebă ea, cu o voce înceată, 
dar repezită. Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră. 
Trebuie să vă spun ce ştiu. E nevoie să intervină poliţia la 
câte se întâmplă aici. 


19 Registered Nurse, asistentă medicală autorizată. (n.tr.). 


Capitolul 66 


Ne-am hotărât să stăm de vorbă undeva în afara 
spitalului. Eram cu Noddie Wilkins în Explorerul meu, 
sorbind cafeaua din ceştile de carton. 

— Se întâmplă ceva foarte ciudat în spital, îmi zise 
Noddie. Săptămâna trecută m-am speriat tare când l-am 
găsit mort pe unul dintre pacienţii mei. Domnul Harris era 
aşa de plin de viaţă. Se pregătea să meargă acasă, nu să 
moară. Atac de cord? După câte ştiu, nu avea nimic cu 
inima. 

— Şi ţi s-a părut ceva suspicios? 

— Şi aia, dar şi faptul că, în momentul în care l-am găsit 
mort, avea nişte monede pe pleoape. 

Chestia asta mă puse pe gânduri. 

— Monede? Ce fel de monede? am întrebat-o. 

— Ei bine, arătau ca monedele, dar erau nasturi, ca de la 
o jachetă. Aveau un model în relief - cum se numeşte... 

— Gravat? 

— Da, asta e. Erau gravate cu un simbol medical - şerpi 
care se ridicau pe un toiag, cu aripi în vârf. 

— Vorbeşti despre caduceu? 

— Corect. Era un caduceu. 

Am simţit un gol în stomac de parcă m-aş fi prăbuşit de 
la mare înălţime. 

„Au fost puse însemne pe ochii unui pacient mort.” 

Nu putea să fie altceva decât semnătura unui asasin. 

— E de rău, nu-i aşa? zise Noddie, surprinsă de reacţia 
mea. Mai mult decât atât. Femeia parcă se trezise dintr-un 
vis. Cu ochii ei mari, ovali, se uita la mine şi nu se mai 
oprea din vorbit. Prima dată, acum vreo şase luni, am mai 
găsit aceste chestii pe pleoapele unui pacient mort, zise 
ea. M-am gândit că sunt monede cu care plăteşti omului cu 
barca să te treacă pe tărâmul celălalt. Nişte superstiții, 
oricum. 

Dar când l-am găsit pe domnul Harris, am tipat cât am 


putut de mult. Și m-am înfuriat. Îmi plăcea de bătrânelul 
acela şi lui de mine. Şi să văd chestiile alea pe ochii lui? 
Oh, Doamne, şi mirosea a brânză stricată. Ceva nu e în 
regulă aici, locotenente. 

— Dar de ce nu ai sunat la poliţie? am întrebat-o eu pe 
asistentă, care părea o tipă drăguță, dar nu şi cea mai 
bună în branşă. 

— l-am raportat supervizorului meu, iar ea a zis că-i 
spune domnului Whiteley. El este directorul spitalului. 

Inima îmi bătea cu putere şi, o auzeam în urechi. Cum 
de păstrase spitalul secrete toate aceste bizarerii, aceste 
lucruri sinistre? 

— Mi-ar plăcea să depui o plângere, am continuat. 

Dar femeia se trase mai departe şi se înghesui lângă uşa 
din dreptul scaunului ei. 

— Nu vreau să fiu implicată în asta, zise ea. Nu pot să 
fac nicio reclamaţie de genul ăsta. Doamne, am nevoie de 
slujba asta. Am doi copii mici şi-i cresc singură... 

— Mda, înţeleg, i-am zis. O să fiu foarte discretă. Ai 
vorbit cu directorul? 

— Da, dar nu părea prea mişcat de întâmplare, răspunse 
femeia, dând din cap în încercarea de a-şi alunga din minte 
întâlnirea. Spunea că o fi fost gluma cuiva şi că, dacă 
nu-mi ţin gura, chestia asta ar costa spitalul o avere, ceea 
ce s-ar traduce prin pierderi de slujbe. A sunat ca o 
ameninţare. Aşa că am lăsat-o baltă, mi-a zis. Ce altceva 
puteam să fac? Iar acum, tot îi aud pe alţii că au găsit şi ei 
chestiile astea şi şi-au văzut de treabă mai departe. Trec 
lunile, şi nu se întâmplă nimic. Iar apoi, bum, bum, bum. 
Apar pacienţi morţi unul după altul, cu monede pe 
pleoape. 

— Câţi pacienţi, Noddie? Cam câţi? 

— Nu ştiu să spun. Vezi cum mi se face pielea de găină? 
Chiar şi acum când vorbesc despre asta, zise asistenta, 
arătându-mi braţul. Dacă este doar o glumă, cum spune 
domnul Whiteley, care e poanta? Că eu n-o pricep defel. 


Capitolul 67 


M-am aşezat nerăbdătoare într-un scaun tapiţat, cu un 
covor gros sub picioare. Pe măsuţa de alături dintr-un 
lemn deschis la culoare erau împrăştiate reviste Fortune. 
Mă aflam în faţa biroului lui Carl Whiteley, directorul de la 
Spitalul Municipal. 

Asistenta lui Whiteley puse telefonul în furcă şi-mi spuse 
că domnul Whiteley mă putea primi. 

Am intrat în biroul cu multe ferestre al acestuia. Un 
bărbat cu păr cărunt, cu obrajii rozalii şi cu rame subţiri la 
ochelari se ridică din spatele mesei unde lucra. Semăna cu 
un senator republican sau cu Moş Crăciun, dar fără barbă. 

I-am strâns mâna şi i-am prezentat insigna, gândindu-mă 
că venisem de una singură, fără mandat, fără vreun dosar, 
numai cu temerile lui Noddie Wilkins şi cu imaginea 
mamei lui Yuki stăruind în gândurile mele. 

— Nu înţeleg, locotenente, zise Whiteley, în timp ce ne 
aşezam unul în faţa celuilalt. Soarele trecea prin geam 
şi-mi bătea chiar în ochi. Deci a depus cineva o plângere la 
poliţie? Cine? În legătură cu ce? 

— Sunteţi surprins? Acum, eu sunt cea care nu mai 
înţelege nimic. Spitalul dumneavoastră e dat în judecată 
pentru malpraxis. 

— Procesul ăla e o porcărie totală. Prostii, râse Whiteley. 
Acesta este un spital, şi chiar unul bun, dar pacienţii mor. 
Trăim vremuri în care toată lumea e pusă pe procese. 

— Chiar şi aşa stând lucrurile, tot mai am nişte întrebări 
pentru dumneavoastră. 

— Bine, zise el, punându-şi mâinile pe ceafă şi 
lăsându-se pe spate în fotoliul confortabil. Ascult. 

— Ce puteţi să-mi spuneţi despre monedele pe care 
angajaţii de aici le tot găsesc pe pleoapele pacienţilor 
morţi? De cât timp are loc povestea asta? 

— Monede, zise el, întorcându-se în poziţie normală pe 
scaun. Whiteley se uită la mine binevoitor. Adică nasturi, 


vreţi să spuneţi? _ 

— Monede, nasturi. Care naiba e diferenţa? In meseria 
mea le numim indicii. 

— Indicii pentru ce, locotenente? Locul ăsta musteşte de 
doctori. Ştim cauza morţii fiecărui pacient, şi în niciunul 
dintre cazuri nu e crimă. Vrei să ştii părerea mea? Nasturii 
ăştia sunt o glumă. O glumă cam nesărată, e drept. 

— Şi din cauza asta nu aţi anunţat poliţia? 

— Nu e nimic de raportat. Se întâmplă ca pacienţii să 
moară. Unde e crima în treaba asta? 

Whiteley era incredibil de îngâmfat, şi nu mi-a plăcut 
deloc de el. Şi nici faţa lui ca de bebeluş sau râsul ăla de 
tâmpit. Sau felul în care încerca să mă jignească şi să se 
abată de la subiect. 

— Domnule Whiteley, este ilegal să ascunzi dovezile. Ori 
îmi spuneţi despre acei nasturi, ori vorbăria asta a 
dumneavoastră se va termina repede, fiindcă vă voi aresta 
pe motiv de obstrucţionare a justiţiei şi pentru 
împiedicarea investigaţiei poliţiei. E 

— Să mă arestaţi? Stai aşa, locotenente. Îmi sun acum 
avocatul. 

— Vă rog, am zis. Şi, dacă tot o faceţi, gândiţi-vă la asta. 
Aveţi o reputaţie destul de bună până acum. Cum o să fie 
când o să vină maşinile de poliţie cu sirenele ţiuind şi să vă 
escorteze cu cătuşele la mâini? 

Whiteley se întinse după telefon. Apăsă pe câteva taste, 
iar apoi îl puse jos foarte mânios. 

— Uite, asta e chiar ridicol, ridică el vocea la mine, 
sfredelindu-mă cu privirea. Nu avem nimic de ascuns. 

Deschise un sertar de la biroul lui, scoase de acolo un 
plic de culoare bej, cu antetul spitalului în colţul din stânga 
sus. Îl aruncă uşor pe masa din faţa lui. 

— Locotenente, poţi să cumperi nasturii ăştia de la orice 
magazin de uniforme din ţară. Vezi ce cooperant sunt? 
Chestia asta idioată nu se poate face publică. Dacă faceţi 
ceva care ne-ar păta reputaţia, sunt gata să dau în 
judecată municipalitatea pentru calomnie, şi în special pe 
dumneata. 


— Dacă nu există nicio legătură evidentă între nasturi şi 
moartea pacienţilor, atunci nu aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Am luat plicul. Inima îmi bătea nebuneşte în momentul 
în care am ridicat clapa şi m-am uitat înăuntru. 

Cerculeţe de aramă licăriră la mine. 

Erau duzini întregi, fiecare mai mic decât o monedă de 
zece cenți, cu un lujer pe o faţă şi cu un caduceu pe 
cealaltă. 

Nasturii se loviră unul de altul când am scuturat plicul. 
Poate Whiteley avea dreptate. Erau nişte nasturi obişnuiţi 
pentru butonierele de la sacouri. Nu era nimic special. 

Dar amândoi ştiam că fiecare pereche însemna o 
persoană care murise acolo, în spital. 

— Am nevoie de o listă cu toţi pacienţii care au fost 
găsiţi cu aceste chestii pe ochii lor, i-am zis. 

— Pot să ţi-o trimit prin fax, spuse Whiteley. 

— Mulţumesc, am răspuns, încrucişându-mi braţele. 
Frumos din partea dumneavoastră, dar prefer să aştept 
aici. 


Capitolul 68 


Am condus înapoi spre birou prin traficul uşor aglomerat 
al după-amiezii, purtând încă povara întâlnirii cu Whiteley 
şi amintindu-mi frica resimţită la vederea acelor nasturi. 

Pentru numele lui Dumnezeu, oare ce însemnau toate 
astea? 

Să pui însemne pe ochii morţilor era înfiorător, foarte 
ciudat. Dar făcea cineva vreo glumă, aşa cum zicea 
Whiteley? Sau Spitalul Municipal ascundea o lungă istorie 
a unor crime în serie? 

Lista cu morţii pe care mi-o dăduse Whiteley era pusă pe 
scaunul pasagerului. 

Am oprit la semaforul de la intersecţia dintre California 
şi Montgomery, am aprins lumina din tavanul maşinii şi am 
deschis dosarul. Înăuntru era o coală de hârtie - numele a 
treizeci şi doi de pacienţi care fuseseră găsiţi morţi în 
ultimii trei ani cu acei nasturi pe pleoape. Doamne 
Dumnezeule! 

În capul tabelului erau „numele pacientului”, „doctorul 
pacientului”, „data decesului”, „cauza decesului”. 

M-am uitat repede peste date, apoi am trecut la a doua 
pagină. 

Leo Harris era ultimul, şi, chiar deasupra lui, Keiko 
Castellano. 

Inima mi se strânse la vederea numelui mamei lui Yuki. 

Parcă îi şi vedeam faţa ei drăgălaşă, şi pe urmă să fie 
găsită cu însemnele acelea de aramă înfricoşătoare. 

Claxoanele maşinilor mă scoaseră din transă. 

— Bine, bine! le-am strigat, şi am apăsat pe acceleraţie. 

Maşina zvâcni înainte. 

Gândurile mi se derulau în continuare. 

Whiteley îmi spusese că nu vrea ca povestea asta să fie 
făcută publică - dar o acoperire superficială nu era o 
dovadă de crimă. 

Aveam deja grămezi întregi de crime de rezolvat şi prea 


puţini ofiţeri pentru ele. Aveam nevoie de mai mult de o 
mână de nasturi şi de o listă cu nume ca să merg la 
Tracchio sau la procurorul general. 

Dacă voiam nişte răspunsuri, ar fi trebuit s-o iau un pic 
mai pe ocolite. 

Şi să îi cer o favoare unui prieten. 


Capitolul 69 


Yuki se aşeză bine pe locul ei din sala de judecată 
imediat după pauza de prânz. Larry Kramer îşi începuse 
pledoaria de apărare a clientului său, Spitalul Municipal. 
Şi o văzuse pe Maureen O'Mara cum atacase la 
interogatoriul încrucişat. 

Fusese ca un dans spiritual şi o piesă de teatru pentru 
presă, dar aceste zile pline de emoție o secătuiseră pe 
Yuki. 

Încercase să citească reacţiile de pe feţele juraţilor, şi se 
pare că fuseseră mulţumiţi cu şirul de martori aduşi de 
Kramer, dând din cap în timp ce fiecare doctor, fiecare 
director, dădea explicaţii despre cum acele morţi nu ar fi 
trebuit să se întâmple. 

Yuki îşi deschise agenda şi se uită peste notițele luate cu 
mărturia lui Carl Whiteley de dimineaţă. Omul acela, 
directorul spitalului, răspunsese coerent, chiar amuzant la 
întrebările deloc incomode ale lui Kramer. 

Apoi, O'Mara începu tirul obişnuit şi-l întrebă, la fel cum 
făcuse şi cu ceilalţi: 

— Nu este adevărat că numărul deceselor care au 
legătură cu administrarea medicamentelor a crescut de 
trei ori de când Spitalul Municipal a fost privatizat, acum 
trei ani? 

Whiteley fusese de acord - dar, spre deosebire de Sonja 
Engstrom, nu se bâlbâi nicio clipă. Trecu rapid peste 
decesele acelea individuale şi o bombardă pe O'Mara cu 
date statistice, atât cât să-i liniştească pe juraţi. 

— Aveţi ceva întrebări, domnule Kramer? 

— Da, Onorată Instanță. 

Kramer se ridică şi se adresă martorului chiar de la 
masa lui din sală: 

— Acele statistici despre care spuneţi, domnule Whiteley 
- între cincizeci şi o sută de mii de pacienţi mor în Statele 
Unite din cauza erorilor medicale. E un fapt acceptat de 


tot personalul? 

— Corect, zise Whiteley. Potrivit ISMP, aproximativ 
şapte mii de oameni mor numai din cauza administrării 
greşite a medicamentelor. 

Yuki mâzgăli ceva în agenda sa. Faptele erau şocante, 
dar nu prea-i păsa de ce spunea Whiteley. Era doar un 
apologet, un purtător de costum corporatist, făcuse numai 
încălzirea pentru ce avea să vină. 

Yuki aruncă rapid o privire la masa apărării. 

Studiase lista cu martori. 

De o săptămână îl aşteptase pe cel care urma în boxă. 

După ce termina cu Whiteley, Kramer avea să-l cheme 
pe doctorul Dennis Garza. 


2 Institute for Safe Medication Practices — Institutul pentru 
Administrarea Corectă a Medicamentelor. 


Capitolul 70 


Kramer se uita prin nişte hârtii în timp ce Dennis Garza 
depunea jurământul. Avocatul se gândea: „Nu ai 
întotdeauna martorii pe care i-ai dori, ci pe cei pe care îi 
poţi aduce”. 

Kramer îşi ridică privirea spre frumosul doctor care-şi 
aranja costumul Armani după ce se aşezase. Îşi scoase 
manşetele cămăşii făcute la comandă, îşi încrucişă 
picioarele şi se lăsă într-o poziţie confortabilă, relaxată. 

Garza arăta mai mult ca un actor de la Hollywood decât 
ca un tip care era îngropat până la coate în sânge şi în 
intestine pentru vreo şaizeci de ore pe săptămână. 

Dar nu asta era problema. 

Ce-l îngrijora pe Kramer era faptul că Garza se dovedea 
la fel de schimbător, pe cât era de îngâmfat. Refuzase să 
fie pregătit pentru interviu, motivând că, după douăzeci şi 
doi de ani de lucru ca medic, era mai mult decât capabil să 
răspundă la acuzele ce i se aduceau spitalului. 

Kramer spera să fi avut dreptate. 

Mărturia lui Garza putea să fie hotărâtoare pentru cazul 
acesta. Nu mai era cale de întoarcere. Kramer zâmbi scurt 
şi-şi salută martorul. 

— Doctore Garza, ştiţi care sunt acuzaţiile aduse. 

— Da. Şi-mi pare rău pentru familii. 

— Am să vă pun nişte întrebări despre pacienţii care au 
fost internaţi la Urgenţă în timpul turei dumneavoastră. 

Kramer îl interoga pe Garza şi începu să se simtă din ce 
în ce mai bine văzând că doctorul dădea amănunte despre 
ce se întâmplase cu fiecare pacient, şi asta cu o voce care 
nu tremura deloc. Era extrem de sigur. 

— Vedeţi vreun tipar în toate aceste morţi, doctore 
Garza? Ceva? 

— Văd absenţa unui tipar, zise Garza, trecându-şi mâna 
prin păr. În schimb, văd erorile întâmplătoare, regretabile, 


care se petrec în fiecare spital din ţară. Chiar în întreaga 
lume, de fapt. 

— Mulţumesc, doctore Garza. Martorul vă aparţine, îi 
zise Kramer lui O'Mara. 

Kramer se uită cum O'Mara se duce către pupitru, având 
întipărită pe chip o expresie care lui îi dădu fiori reci şi-i 
şterse toată bucuria. O ştia pe Maureen. Se mai ciocniseră 
înainte de vreo câteva ori. Era mereu pregătită, 
întotdeauna cu mintea ascuţită şi un bun interogator. 

Dar acum văzu pe faţa ei ceva care-l alarmă peste 
măsură. 

Era pornită. 


Capitolul 71 


Yuki se aplecă în faţă pe locul ei în momentul în care 
Maureen se adresă martorului. 

— Doctore Garza, Jessie Falk v-a fost pacientă? îl întrebă 
O'Mara. V-o amintiţi? 

— Sigur că da. 

— Onorată Instanță, s-a stabilit deja că Jessie Falk a fost 
internată la Spitalul Municipal pentru aritmie cardiacă. Iar 
decesul a fost cauzat de faptul că i s-a administrat din 
greşeală epinefrină, care a dus la un atac de cord şi la 
moartea pacientei. 

— Domnule Kramer? se asigură judecătorul. 

— E totul în regulă, domnule judecător. 

— Bun, să se consemneze. 

Yuki simţea o stare de tensiune plutind prin aer şi-şi 
imagina aşteptarea şi teama soţului decedatei, un bărbat 
tânăr care stătea cu trei rânduri în faţa ei. 

— Doctore Garza, cum a murit doamna Falk? 

— După cum aţi spus, a avut un atac de cord. 

— E adevărat, doctore. Dar vreau să spun... Puteţi 
descrie moartea ei ca să înţelegem şi noi mai bine cum au 
fost ultimele clipe din viaţa dumneaei? 

Larry Kramer se ridică imediat. 

— Obiecţie! Onorată Instanță, avocata încearcă să 
influenţeze juriul. Este ruşinos. 

— Onorată Instanță, îl întrebam pe martor numai cum a 
murit pacientul. Despre asta e tot cazul acesta. 

— Da, da, sigur. Doctore Garza, puteţi răspunde la 
întrebare. 

Yuki îl văzu pe Garza surprins de situaţie. Era o chestie 
interesantă. Îşi drese glasul înainte să vorbească. 

— Ei bine, a intrat în tahicardie ventriculară. Bătăi ale 
inimii foarte rapide. 

— Aţi spune că asta ar fi durut-o şi ar fi înfricoşat-o? 

— Probabil că da. 


— Altceva, doctore? 

— Ar fi încercat să schiţeze vreun gest. 

— Să-şi încleşteze mâinile de cearşafuri, de exemplu? 

— Probabil. 

— Să strige după ajutor? 

— Onorată Instanță! întrerupse Kramer. Puțin respect 
pentru familia Falk... 

— Sunt mişcată, domnule Kramer, spuse O'Mara. Acum 
sunteţi îngrijorat pentru clienţii mei?! 

— Se respinge. Doctore Garza, răspundeţi la întrebare. 

— Se prea poate să fi strigat. Nu ştiu. Nu eram acolo. 

— Altceva, doctore Garza? In limbaj medical. 

— A intrat în fibrilaţie ventriculară. De vreme ce 
circulaţia sângelui spre creier descreşte, se poate să fi 
avut unele mişcări clonice, o criză scurtă. Pielea i s-a 
umezit şi s-a răcit. Se prea poate să fi fost ameţită şi 
slăbită înainte să intre în şocul cardiac. Durează cam două 
sau trei minute până ce intră în starea de inconştienţă. 

— Doctore, sunteţi familiarizat cu sintagma „oroare 
psihică”? 

Kramer se ridică iarăşi şi începu cu o voce plină de 
dezamăgire: 

— Onorată Instanță, obiectez. Avocata încearcă să ni-i 
pună în cap pe jurati. 

— Se respinge, domnule Kramer. „Oroarea psihică” este 
o expresie care se acceptă în instanţă. Sunt sigur că ştiţi 
asta. Doctore Garza, vă rog răspundeţi. 

— Pot să aud întrebarea încă o dată? 

O'Mara accentuă fiecare cuvânt. 

— Doctore, ştiţi ce înseamnă sintagma „oroare psihică”? 

— Da. 

— Ne puteţi spune şi nouă ce este? 

Garza se foi un pic în scaun, dar într-un final răspunse: 

— Este o expresie care descrie cele câteva secunde 
înainte de a muri. Eşti conştient că te aşteaptă moartea, 
ştii că n-o poţi evita. 

O'Mara îşi duse mâinile la spate şi spuse: 

— Doctore, un exemplu ar fi ce a simţit acel ziarist 


american care a fost decapitat de terorişti, aşa e? 

— Mă rog... 

— Nu sunteţi de acord că, atunci când pulsul lui Jessie 
Falk s-a triplat, şi-a ieşit din minţi de frică? Că, în timpul 
acelor două sau trei minute, ea a experimentat acea oroare 
psihică? 

— E posibil. 

— Numai două sau trei minute de durere oribilă şi de 
teroare? 

O'Mara se opri. Urmă o pauză lungă, stânjenitoare. 

Yuki se uită la acele ceasului cum se mişcau încet şi 
înţelese ce făcea O'Mara. Voia să se asigure că toată 
lumea din acea sală de judecată simţea cât de mult îi luase 
lui Jessie Falk să moară. 


Capitolul 72 


Cindy era acolo, pe rândul alocat presei, cu degetele 
care zburau pe tastatură şi care înregistrau aproape toate 
cuvintele interogatoriului lui O'Mara. Era isteaţă foc, 
incisivă, nu bătea câmpii şi părea nemiloasă. Unul dintre 
cele mai bune interogatorii la care asistase vreodată. „Fata 
asta e bună, la fel de talentată ca Larry Kramer.” 

— Doctore, ne-aţi spus că moartea lui Jessie Falk a fost o 
greşeală. Acum, spuneţi-ne şi nouă cum s-a întâmplat 
această greşeală. 

— N-am nici cea mai mică idee cum a ajuns epinefrina în 
perfuzia ei. N-a prescris-o nimeni, dar ştiţi - spuse 
doctorul, aplecându-se în faţă, exasperat -, doctorii şi 
asistentele sunt şi ei oameni. Se fac greşeli. Oamenii mor. 
Câteodată bate un vânt neprielnic. 

Se auzi un suspin printre spectatori. Cindy se opri cu 
degetele în aer. Ce a spus? Un vânt neprielnic? 

„Ce naiba mai înseamnă şi asta?” 

Murmurul se mai potoli, iar în sală se aşternu liniştea. 
Nimeni nu tuşea, nu-şi mişca picioarele şi nu foşnea hârtia 
de la bomboane. 

O'Mara întrebă într-o doară: 

— Şi, doctore, aveţi ceva de-a face cu acest „vânt 
neprielnic”? 

Lawrence Kramer se ridică vijelios. 

— Obiecţie! Se încearcă hărţuirea martorului. Asta 
trebuie să înceteze. 

— Se respinge! Staţi jos, domnule Kramer. 

— De ce anume mă acuzaţi? întrebă Garza. 

— Nu dumneavoastră puneţi întrebările, doctore Garza, 
replică O'Mara. Paisprezece dintre cei douăzeci de oameni 
cărora le reprezint familiile au fost fie trataţi, fie au murit 
în tura dumneavoastră... 

Garza se repezi furios: 

— Cum îndrăzniți ? 


— Onorată Instanță, vă rog cereţi-i martorului să 
răspundă la întrebare. 

— Doctore Garza, răspundeţi la întrebare. 

— O să mai întreb o dată, reluă O'Mara, cu vocea puţin 
gâtuită. Aţi avut vreo legătură cu decesele acelor 
persoane? 

Garza se ridică drept din scaun şi se uită fix la O'Mara. 
„Dacă ar putea, ar împuşca-o chiar acum”, îşi zise Cindy. 

— Invoc al Cincilea Amendament, zise Garza. 

— Poftim? 

— Am spus că invoc al Cincilea Amendament. 

Şocul cuprinse într-un moment feţele juraţilor; apoi, voci 
explodară în sala de judecată. Judecătorul Bevins încercă 
să facă linişte, lovind cu ciocănelul de mai multe ori. 

— Mulţumesc, zise O'Mara, cu un zâmbet fluturându-i pe 
buze. Se uită scurt la Larry Kramer. Nu mai am întrebări 
pentru acest martor. 

— Ceea ce am vrut să spun de fapt... 

— Asta-i tot, doctore Garza. 

— Martorul poate cobori. Şedinţa se suspendă până 
mâine-dimineaţă la ora nouă, anunţă judecătorul, cu o 
lovitură puternică de ciocănel. 

Cindy îşi salvă notițele, închise laptopul şi-l îndesă în 
geantă. Declaraţiile uimitoare ale lui Garza se tot repetau 
în mintea ei în timp ce-şi făcea loc printre oamenii din hol. 

„Câteodată bate un vânt neprielnic.” 

„Invoc al Cincilea Amendament.” 

Doctorul scrisese singur titlurile articolelor ce urmau a 
fi publicate. 

Şi aveau să fie văzute de o naţiune întreagă. 

Yuki o aştepta pe Cindy la uşă. Ochii ei se măriseră de 
emoție. Era ca şi cum ea ar fi câştigat cazul. 

— Cindy, îţi vine să crezi ce-a spus? 

— L-am auzit foarte bine. Prostul ăla a refuzat să 
răspundă fiindcă s-ar fi învinuit pe el însuşi! 

— Gata, a mărturisit, explodă Yuki, cu vocea plină de 
fericire. Nenorocitul ăla e vinovat, vinovat, vinovat. 


Capitolul 73 


Mirosul de friptură, ceapă şi banane coapte mă 
întâmpină de cum am deschis uşa la Susie's. Prietenele 
mele erau deja absorbite de conversaţie când am ajuns la 
masă. 

Am dat-o pe Claire mai încolo pe banchetă şi am 
comandat o bere. 

— Am pierdut ceva? m-am băgat eu în discuţie. 

— Doamne, ce mi-ar fi plăcut să fi fost şi tu azi la 
tribunal, zise Yuki însufleţită şi strălucitoare, prima dată 
de la moartea mamei sale. Garza s-a dat de gol singur. 
Spectaculos! 

— Vreau să aud tot. Nu rata nimic. 

Eram sigură că Yuki luase ceva mai mult la bord. A luat 
de bună rugămintea mea de-a auzi tot, aşa că începu să-i 
imite pe O'Mara şi pe Garza, repetând ce spusese fiecare 
cuvânt cu cuvânt. 

Cindy interveni şi ea, vorbea odată cu Yuki, şi 
continuară aşa până când eu şi cu Claire n-am mai putut 
suporta. 

Cindy continuă: 

— Chestia este că - nu, pe cuvânt! Tot ce ar fi trebuit să 
spună era: „Nuuu. Nu am nicio legătură cu moartea acelor 
pacienţi”. 

— În schimb, el invocă al Cincilea Amendament, zise 
Yuki, plesnind masa cu palma. I se vedea satisfacția pe 
faţă. Ce nesimtit, şi cum şi-a făcut-o cu mâna lui! 

— După mine, cred că puţina conştiinţă pe care o mai 
are l-a îndemnat la asta, adăugă Cindy. Cu cât scotocesc în 
trecutul lui Garza, cu atât văd ce neisprăvit este. 

— Puțin spus, am zis eu, cu paharul gol în mână. 

Loretta făcu cu ochiul şi se întoarse să mi-l umple. Ne 
lăsă şi meniurile pe masă. 

— De exemplu, continuă Cindy, a plecat din nişte posturi 
în condiţii nu foarte clare. Nu de genul „Eşti concediat”, 


dar ca un ultimatum: „Acolo e uşa”. Cel puţin o dată a 
scăpat ca prin urechile acului de un proces intentat pentru 
hărţuire sexuală. 

— De ce nu mă miră să aflu că Garza e fustangiu? zise 
Yuki. Un nesimţit care se iubeşte numai pe el. 

Cindy dădu din cap cu convingere. 

— Şi, pe deasupra, prea multe „accidente” care li s-au 
întâmplat pacienţilor săi. Dacă n-aş fi aflat şi de alte cazuri 
similare, aş zice că e de necrezut. 

— Vezi, tocmai asta mă sperie, se auzi Claire. Numai 
unul din zece cazuri este raportat. Majoritatea nu sunt 
fatale, aşa că n-ar fi nicio problemă. Pacientul 
supravieţuieşte şi pleacă acasă. Dar, chiar şi când pacienţii 
mor în împrejurări dubioase, oamenii cred că doctorii sunt 
ca Dumnezeu, aşa că acceptă tot ce li se spune. Am văzut-o 
cu ochii mei. 

— Eu nu, nu mai sunt aşa deloc, zise Yuki. Zâmbetul îi 
pieri. Nu cred că Dennis Garza e Dumnezeu, ba 
dimpotrivă. Ştiu sigur că e ne-curat! 


Capitolul 74 


Yuki se întinse pe spate în pat, uitându-se cum se 
plimbau luminile de la faruri pe tavanul ei. 

Se scula de atâtea ori în timpul noptii, încât nici nu mai 
ştia dacă adormise vreun pic. Acum, cu câteva minute 
înainte de ora 6.00, era aşa de trează, de parcă i-ar fi sunat 
alarma chiar sub pernă. 

Aruncă la o parte păturile de pe ea, se duse la birou şi 
dădu drumul la computer. Se auziră trei acorduri ca de 
harpă când se conectă la internet. 

li localiză adresa din prima. Stătea la mai puţin de trei 
kilometri depărtare de ea. 

Şi era ne-curat. 

Yuki îşi aruncă pardesiul peste pijamalele ei albastre de 
satin, luă liftul până jos în garaj, îşi descuie maşina, o 
Acura, urcă şi îşi puse centura de siguranţă. 

Se simţea înviorată şi curajoasă - de parcă ar fi urmat să 
se urce pe marginea acoperişului unei clădiri înalte ca să 
vadă priveliştea de jos. Îşi ambală motorul şi porni cu 
maşina în jos pe Jones Street. 

Frână pe Washington Street, se uită cum trecea cu 
zgomot tramvaiul pe şine, bătând cu unghiile în volanul 
maşinii. Aşteptă încordată încă un minut lung de tot în 
spatele unui autobuz de şcoală care încărca elevii, înainte 
de a face la stânga pe Pacific Street. 

Apoi, Yuki acceleră, gândindu-se că nu se mai simţise 
aşa de înfuriată de la moartea tatălui ei. Îl iubise. Il jelise 
şi nu avea să uite niciodată dragostea ei pentru el. 

Dar decesul mamei ei era diferit. li rănise sufletul, 
fusese o lovitură sub centură şi o mare pierdere. 
Niciodată, dar niciodată, n-avea s-o uite pe Keiko. 

Ceaţa se ridicase când intră pe Filbert. Căută din priviri 
numerele caselor şi văzu 908 pe la jumătatea străzii. 

Casa era foarte înaltă, cu trei etaje, văruită într-un 
galben pal, cu marginea albă. 


Yuki rămase în maşina ei, parcată vizavi de clădire, 
uitându-se cum se lumina de ziuă. Stătu acolo ore întregi; 
începuse să se simtă ca o maniacă. 

Poştaşul de la FedEx luă un pachet. O babysitter 
mexicană împingea un cărucior cu gemeni, un terier îi 
venea din urmă. Lucruri obişnuite se derulau în faţa 
ochilor ei, pătate cu tristeţea-i din suflet. 

Apoi, garajul de la casa galbenă se deschise. Un 
Mercedes negru dădu cu spatele. 

El era. Nenorocitul! 

Yuki se hotări într-o secundă să-l urmărească - mai mult 
din instinct. 

Două maşini se îndreptau în tandem spre sud, pe 
Leavenworth, zburând pe şoseaua şerpuitoare, în sus şi în 
jos, până când Spitalul Municipal apăru în toată 
splendoarea sa. 

Pe când Yuki semnaliza ca să o ia după maşina care 
intra în parcarea instituţiei, văzu în oglinda retrovizoare 
un echipaj de poliţie. Strânse de volan şi apăsă pe frână. 

Mersese cumva cu viteză? 

Trase uşor pe dreapta, privind drept în faţă în vreme ce 
maşina de poliţie trecea pe lângă ea. 

„Ce fată proastă. Proastă, proastă de tot.” 

Cu mâna tremurândă, opri motorul şi aşteptă ca inima 
să i se mai liniştească. 

Pijamalele ei se udaseră de tot, iar gulerul şi manşetele 
îi ieşeau din pardesiu. Oh, Doamne. Dacă ar fi întrebat-o 
poliţiştii ce căuta acolo, ce le-ar fi spus? 

Că-l urmărea pe Garza?! 

Pietonii treceau pe roşu la intersecţia din faţa ei. 
Oameni care lucrau în birouri, cu servietele lor şi cu 
paharele din carton cu cafea aburindă. Asistente şi doctori, 
cu pardesiile închise până la ultimul nasture peste 
uniformele de lucru, cu pantofi confortabili în picioare. 

Toată lumea se ducea la lucru. 

Yuki îşi aduse aminte de faptul că, în urmă cu două 
săptămâni, se ducea la biroul ei de la un etaj superior, o 
firmă de avocatură de renume unde era asociată, un 


avocat nemaipomenit specializat pe litigii. 

Îşi iubea munca. Dar acum nu se vedea întorcându-se la 
lucru. În momentul de faţă nu o preocupa decât obsesia ei 
pentru Dennis Garza. Nu se putea gândi decât la faptul că 
acel om, cumva, îi omorâse mama. 


Capitolul 75 


Am văzut plicul maro trântit pe maldărul cu 
corespondenţă de pe biroul meu. L-am luat de acolo şi i-am 
tăiat clapeta cu cuţitaşul pentru scrisori din sertarul de 
sus. 

Am citit raportul. O dată şi încă o dată, să mă asigur că 
aveam dreptate. Latent scosese cincizeci de milioane de 
bani murdari numai din vânzarea acestor nasturi cu 
caduceu. 

Nu era nimic în acea grămadă care să poată fi folosit. 

M-am ridicat de pe scaun şi m-am dus spre Jacobi, 
care-şi despacheta un sendviş cu salată de ouă şi-şi punea 
salată de varză şi murături pe o farfurie. 

— Vrei şi tu? mă întrebă, ţinând în sus o jumătate din 
sendviş. 

— Da. 

Mi-am tras un scaun, i-am dat la o parte dosarele şi 
mi-am făcut loc la masă. 

În timp ce mâncam, i-am spus lui Jacobi despre cum Yuki 
susţinea că mama ei fusese omorâtă într-un spital de 
renume din oraş. 

I-am spus şi restul poveştii - conversaţia cu asistenta de 
la Spitalul Municipal şi i-am vorbit despre nasturii cu 
caduceu pe care-i luasem de la Carl Whiteley în timpul 
discuţiei noastre ca de la şef la şef. 

Am continuat să vorbesc, şi Jacobi nu m-a oprit deloc. 
Când am ajuns la procesul de malpraxis, el deja ajunsese 
la pachetul de biscuiţi cu cremă. Puse unul cu glazură de 
ciocolată în faţa mea, pe un şerveţel. 

— Deci ce crezi, Boxer? Te gândeşti la asta ca un 
locotenent sau ca un poliţist de investigaţie? 

— Singurul raport de autopsie pe care îl avem este al lui 
Keiko. 

— Şi Claire ce părere are? ă 

— Până se dovedeşte contrariul? Încă aşteaptă, până 


când primeşte toate datele. 

— Deci e ceva care-mi scapă aici? Ce-are a face Garza cu 
asta? Vouă, fetelor, nu vă place cum arată tipul? 

— Sincer, arată chiar bine. 

I-am spus lui Jacobi că Keiko, precum şi toţi pacienţii din 
cazul de malpraxis care dusese la intentarea procesului 
împotriva Spitalului Municipal, fuseseră internaţi trecând 
mai întâi pe la Urgenţă, domeniul lui Garza. 

Dar e drept că existaseră şi mii de pacienţi care 
supravieţuiseră, se externaseră şi, după câte se ştia, trăiau 
fericiţi şi în prezent. 

— Trebuie să găsesc ceva pe lista doctorilor de la 
Spitalul Municipal, a asistentelor şi a personalului de 
întreţinere care fie să-mi dea dreptate, fie să mă 
contrazică, i-am spus. 

— Deci care e şmenu', ce vrei de la mine, Boxer? 

Strânse toate hârtiile murdare de la masa noastră şi le 
aruncă în coşul de gunoi. 

— Vreau să lucrezi nişte ore suplimentare. 

— Diseară? 

— Neplătit. 

— Ei, fir-ar, acum mi-am amintit. Am bilete la operă. 

— Fiindcă am depăşit bugetul pe luna asta. Fiindcă nu 
am o victimă evidentă. Şi pentru că habar nu am cum să 
pun lucrurile cap la cap. 

Jacobi se învoi, ştiind că şi eu aş fi făcut la fel pentru el. 

După ce plecară din birou cei din schimbul doi şi veniră 
cei care lucrau noaptea, eu şi Jacobi am comparat numele 
a vreo şase sute de angajaţi de la Spitalul Municipal cu 
bazele noastre de date. 

Am descoperit medici cu o istorie îndoielnică în ceea ce 
priveşte pregătirea profesională, angajaţi care fuseseră 
implicaţi în procese de violenţă domestică, asalt, furt 
armat, abuz de droguri şi multe cazuri de conducere în 
stare de ebrietate. 

Imprimanta mea deskjet scoase o listă a victimelor „cu 
nasturi”. 

I-am citit-o lui Jacobi. 


— Toţi cei treizeci şi doi de pacienţi au venit în camera 
de urgenţă, şi jumătate dintre ei au fost consultaţi de 
Garza. Erau negri, albi, maro şi de orice altă culoare 
posibilă. Cu vârste între şaptesprezece şi optzeci şi trei. 
lar frecvenţa deceselor din ultimii trei ani pare să fie 
întâmplătoare, nu are niciun tipar. 

— Deci, Boxer, spui că nu există un profil al victimei. 
Dacă toţi cei treizeci şi doi de pacienţi „cu nasturi” au fost 
„aranjaţi” - un dacă cu D mare... 

— Ai dreptate. Şi totuşi, sunt confuză. Tot ce avem este 
această semnătură, numitor comun, care le leagă pe 
victime. 

Jacobi începu să tuşească din senin. Rana de la glonţ 
care-i atinsese plămânul nu-i dădea pace. Puse un capsator 
peste grămada de foi de pe birou şi se ridică să-şi ia 
sacoul. 

— Poate spun prostii, dar Yuki e singura care se 
gândeşte la crimă. Pe ce se bazează? Îl urăşte pe tipul ăla? 

— Da, bună observaţie, Warren. Dar nasturii de pe 
pleoapele victimelor înseamnă ceva. Convinge-mă că 
greşesc dacă ai impresia că sunt nebună. Fiindcă nu pot 
să-mi scot deloc chestia asta din cap. 


Capitolul 76 


M-am tot gândit la mintea bolnavă care era îndărătul 
acelor nasturi cu caduceu în timp ce conduceam spre casă. 
Mă întrebam dacă eu şi Yuki eram nebune de-adevăratelea 
sau chiar aveam dreptate - un ucigaş deosebit de ciudat 
omora pacienţi de la Spitalul Municipal. 

Şi nimeni nu-l oprea. 

Nici măcar nu încerca. 

M-am trezit dintr-odată la uşa din faţă a apartamentului, 
dar nici nu mi-am dat seama cum ajunsesem acolo aşa iute. 
M-am întors rapid, m-am urcat în Explorer şi am pornit-o 
spre spital. 

Scena crimei - scenă de omucidere? 

Am parcat aproape de intrarea la Urgenţă şi am pătruns 
în clădire. M-am plimbat de colo-colo prin sala de 
aşteptare pentru vreo câteva minute, am răsfoit un număr 
mai vechi din Field and Stream, amestecându-mă în 
mulţimea din jur. 

Apoi am pornit la o plimbare scurtă. 

Coridorul era luminat de un neon alb, obişnuit. Pacienţii 
se mişcau cu mare grijă, cu bastoanele, cu tuburile de 
perfuzii. Angajaţii spitalului umblau atenţi, cu privirea 
aţintită în faţă. 

Mi-am păstrat mâinile în buzunare, cu şapca de baseball 
trasă peste faţă, sperând din toată inima ca umflătura de la 
pistolul meu Glock să nu se vadă de sub jacheta moale, cu 
fermoar. 

Şi nici nu ştiam ce naiba căutam acolo. 

Poate, dacă aş fi început să stârnesc apele, aş fi aflat 
câte ceva, şi indiciile s-ar fi îngrămădit unul peste altul în 
cazul ăsta, poate cel mai urât caz de crimă din San 
Francisco. 

În acelaşi timp, nu aveam niciun motiv să cercetez 
spitalul. Eram locotenent la Omucideri, nu un dement de 
detectiv particular. Dacă Tracchio ar fi aflat că bântuiam 


pe acolo pe cont propriu, m-ar fi sfâşiat de vie. 

La asta mă gândeam când am dat colţul şi m-am izbit de 
un bărbat în halat alb, cu părul negru până aproape de 
umeri. În urma impactului a scăpat clipboardul din mână. 

„Hristoase!” 

— Scuze, am spus. 

Am tresărit imediat. Mă gândisem deseori la el, dar nu-l 
văzusem pe doctorul Garza din ziua în care le adusesem pe 
Yuki şi pe Keiko la Urgenţă. 

Doctorul îşi luă de pe jos lucrurile şi se uită la mine cu 
nişte ochi negri pătrunzători. A fost ca o provocare, şi am 
simţit în mine cum creştea dorinţa de a-l izbi de perete şi 
de a-i pune cătuşele. 

„Eşti arestat pentru că eşti un nenorocit, pentru că îi dai 
coşmaruri prietenei mele şi pentru că eşti suspectul 
principal în mai multe morţi dubioase care s-ar putea să fie 
sau nu omucideri. Îţi cunoşti drepturile?” 

În schimb, mi-am strâns pumnii în buzunare şi am stat 
acolo, nemişcată. 

— Ştiu cine eşti, zise Garza. Locotenent de poliţie. 
Prietenă cu domnişoara Castellano. Dânsa e puţin cam 
tulburată, nu crezi? Încă nu s-a împăcat cu moartea mamei 
sale. 

— Prietena mea e bine, i-am zis. Dar nu ştiu cum stai tu. 

Gura lui se lăţi într-un rânjet. Ne uitam unul la altul. 
Tăcerea fu întreruptă de o voce care se auzi în difuzor. 

— Doctorul Garza, imediat la Urgenţă. Amândoi am 
făcut câţiva paşi în spate. 

— Am ceva de lucru, zise el. 


Capitolul 77 


Lauren McKenna respiră scurt, apoi bătu la uşă. Aşteptă 
nerăbdătoare în holul carpetat al hotelului, cu stomacul 
strâns de emoție, gândindu-se că era nebună dacă făcea 
asta. Absolut nebună. 

Se uită în jos la pantofii aurii, imitație de piele de 
crocodil, asortaţi cu fusta de mătase moale, întrebându-se 
dacă el avea să observe - şi apoi, o secundă mai târziu, 
mergând în cealaltă direcţie, dar ştiind că era prea târziu 
să se răzgândească şi să plece naibii de acolo. 

Dacă nu-l plăcea, ar fi zis: „Scuze, am greşit camera”. 

Uşa se deschise. 

„Partenerul” zâmbi. Părea de origine asiatică, în jur de 
treizeci de ani, slăbuţ, cu părul dat cu gel. Arăta destul de 
bine într-o cămaşă de bumbac albastră şi cu pantaloni 
eleganţi de culoare bej. Pentru un moment stătu în 
cumpănă - oare era destul de drăguță pentru tipul ăsta? 

El întinse mâna şi o apucă pe a ei. 

— Sunt Ken, Îi zise el, cu o voce caldă. Eşti superbă, 
Lauren. Îmi place cum eşti îmbrăcată. Peste aşteptările 
mele. Te rog, intră! 

Lauren îi mulţumi şi intră în camera de hotel. Inima îi 
bătea de să-i spargă pieptul. 

Ken îi zise: 

— Lasă-mă să mă uit la faţa ta, te deranjează? 

O atinse şi-i dădu bretonul de pe ochi. 

— Vrei să zâmbeşti? spuse şi zâmbi şi el spre încurajare. 

Lauren îşi ţinu fălcile încleştate, îşi strânse geanta la 
piept şi se uită cam speriată împrejur. Incerca să le 
cuprindă pe toate dintr-odată. Fear Factor la televizor, 
sticla de şampanie la rece, bărbatul acela din faţa ei - un 
străin, un necunoscut. 

Cum se gândise ea c-avea să facă faţă unei asemenea 
situaţii? 

— Haide, zise el, zâmbeşte. 


Atunci, ea îşi dezveli puţin dinţii, mai degrabă un rânjet. 
Ken continuă: 

— Ah, ai aparat dentar? Câţi ani ai, Lauren? 

— Nouăsprezece. Sunt anul doi la facultate. 

— Nu prea arăţi, zise el, zâmbindu-i. Dinţii lui foarte 
albi, pielea superbă îl făceau să pară destul de tânăr. Dar, 
oricum, asta nu părea o simplă întâlnire. 

Era într-o cameră de hotel cu un necunoscut, unul care 
voia să-i dea bani - Dumnezeu ştie ce avea să-i ceară. 

Lauren ezită un moment, dar îi veniră în cap toate 
întâmplările de săptămâna trecută - ea implorându-l pe 
proprietar, cecul ei neacoperit care fusese lipit cu scotch 
de geamul de la biblioteca facultăţii, toţi banii pe care-i 
împrumutase de pe la prieteni. 

Colega ei de cameră îi zisese: „Sună la numărul ăsta. 
Margot are să te ajute cu o slujbă uşurică pentru nişte bani 
buni”. 

Uşurică? Prea frumos să fie adevărat! 

Ken o ajută să-şi dea jos pardesiul ei din păr de cămilă. 
În capul ei se încuraja continuu: „Rezistă, Lulu. Fii 
îndrăzneață. Distrează-te. Gândeşte-te la toţi banii ăia pe 
care o să-i ai!” 

Văzu că lui Ken i se scurgeau ochii la picioarele ei lungi, 
că o iscodea cu ochii pe dedesubtul bluzei prin care i se 
vedea sutienul. Aşa că îşi puse mâinile pe şolduri, ca un 
manechin, şi râse un pic forţat când Ken se arătă uşor 
amuzat. 

Lauren se auzi spunând aceleaşi cuvinte ca fetele din 
filme. 

— Te deranjează dacă te rog să mă plăteşti înainte? 

— Nu, deloc. Ken scoase câteva bancnote din buzunarul 
său de la spate. li puse în palmă o grămadă de zece 
bancnote noi. Poţi să-i numeri, sunt toţi acolo. Nu-ţi face 
griji, sunt om de cuvânt. 

Lauren zâmbi un pic stângaci, băgă banii în geanta ei 
Kate Spade şi o lăsă lângă televizor. 

Ken îi oferi scaunul de lângă fereastră, şi ea acceptă 
graţioasă. La fel şi paharul de şampanie. Băutura alunecă 


uşor pe gât şi-i mai risipi puţin neliniştea. 

— Fă-mi o favoare, te rog, spuse Ken. Pune-ţi picioarele 
pe podea. Scutură-ţi un pic capul, ca şi cum ţi-ar bate 
vântul printre plete. Aşa cum numai fotomodelele 
frumoase ştiu s-o facă. 

— Aşa? 

— Excelent. Nemaipomenit. Relaxează-te, Lauren! Vreau 
să te distrezi în seara asta. 

Se simţea un pic mai relaxată. Se încălzise în camera 
scumpă, cu perdelele de catifea. In zare, podul era 
puternic luminat şi se vedea prin fereastră ca un tablou. 

Ken era într-adevăr foarte drăguţ. N-o zorea, nu se purta 
deloc ca un bădăran. Luă sticla din coşul cu gheaţă şi-i 
umplu din nou paharul. 

Ea şopti: 

— Să-ţi spun un secret, Ken. E prima dată când fac asta. 

— Ei bine, sunt onorat, răspunse el. Am văzut de la 
început că eşti o drăguță. Hei, vreau să-mi zici ce părere ai 
despre asta. 

Traversă camera şi luă nişte broşuri din buzunarul 
pardesiului său. I le dădu ei. 

— Mă gândesc să-mi iau o maşină nouă. Care ţi-ar 
plăcea mai mult? Porsche, BMW, Mercedes? 

Lauren se uita cu atenţie la broşurile din hârtie cerată, 
încercând să pară cât mai serioasă. În momentul acela, se 
auzi deschizându-se uşa de la camera alăturată. 

Inima îi zvâcni puternic la văzul acelui bărbat masiv, cu 
păr blond, care intră în camera lor de parcă era la el 
acasă. 

Se uită alarmată la Ken, întrebându-l din ochi ce se 
întâmpla. 

— Chiar acum voiam să-ţi spun, zise Ken. El e prietenul 
meu, Louie. 


Capitolul 78 


Broşurile auto îi zburară lui Lauren din mână, peste 
pantofii ei aurii. Deodată o luă frigul. Îşi simţea stomacul 
de parcă s-ar fi aflat într-un lift în cădere liberă. 

Se sufocă brusc când îl văzu mai bine pe Louie - cu 
spatele lat, musculos, în pantaloni de camuflaj şi un tricou 
polo roz. Arăta ca un jocheu; poate un pic mai în vârstă, 
mai degrabă ca un antrenor. 

Se uită la Lauren şi aproape că scoase o exclamaţie de 
încântare. Îşi întoarse capul mai bine şi se uită iarăşi la ea. 

— Uite ce este, zise Lauren. 

O luă cu amețeli când se ridică grăbită de pe scaun. 
Măsură din ochi distanţa până la uşă. 

— Nimeni nu mi-a spus că vom face sex în... trei. Nu pot 
face asta nici în ruptul capului. 

— Nu-ţi face griji, spuse Ken, ridicându-şi braţele şi 
fluturând mâinile în aer, ca s-o liniştească. Louie e -e un 
tip grozav. Uite, Lauren, e totul în regulă. Nu ai de ce să te 
sperii. Dacă ar fi fost ceva în neregulă, nu ai fi fost trimisă 
aici. 

— Am făcut o greşeală, zise ea, cu mâinile strânse pe 
piept. Nu vă supăraţi, dar nu sunt ca acelea. Chiar nu fac 
aşa ceva... 

— Louie, zise Ken, întorcându-se spre el, salut-o pe 
Lauren! 

Bărbatul cel masiv traversă camera şi întinse mâna lui 
mare spre ea. Ochii îi erau calzi şi cam timizi. 

— Lauren? Îmi pare bine de cunoştinţă. Sunt Louie. 

Ea îşi ţinu mâna pe lângă corp, clipi de câteva ori, 
gândindu-se cum să se prefacă veselă, să le spună că avea 
nevoie la baie, să-şi ia geanta cu un gest normal. Să scoată 
cei o mie de dolari de acolo. Să-i pună pe televizor... şi s-o 
şteargă dracului de acolo. 

— Louie, de ce nu-i arăţi lui Lauren... ştii tu. 

Lui Lauren i se păru că timpul stătea în loc. Se sprijini 


de scaun şi se îndreptă un pic când Louie deschise uşa de 
la şifonier. „Uşa de la şifonier?” 

— Are o inimă de aur, îi zise Ken în şoaptă, ca să nu-l 
audă Louie. N-a mai avut o prietenă de anul trecut, de 
când l-a părăsit fosta. E o persoană cu mult bun-simţ. Bag 
mâna în foc pentru el. 

Louie scoase un geamantan pe roţi şi îl aduse în mijlocul 
camerei, lângă canapea. 

— Porţi numărul treizeci şi şapte jumate, nu? Ken zâmbi 
la ea. Am cerut să ne trimită pe cineva cu măsura asta. 

Lauren dădu încet din cap. 

— Azi e ziua lui de naştere, continuă Ken. N-am vrut să 
fie singur, înţelegi? 

Îşi cam făcuse o idee despre Louie. Era unul dintre aceia 
mai molcomi, dar care respectau fetele. Un tip drăguţ. Se 
uită la el cum desfăcea fermoarul, scoase o rochie lungă de 
acolo şi o ţinu în sus ca s-o vadă ea. 

— Asta e pentru tine, Lauren. Pe bune. Poţi s-o păstrezi. 
Fără nicio obligaţie. 

Lauren se holbă la rochia aceea bleumarin, dantelată şi 
cu un decolteu potrivit pentru bijuterii. Avea şi o pelerină 
pe deasupra. Monique Lhuillier. Costa o avere. Putea s-o 
păstreze? 

— Am pile prin lumea modei, explică Louie. 

Putea s-o păstreze? Chiar aşa? 

Nu se mai simţea deloc încordată. Doi tipi drăguţi... o 
să-i lase să-i facă ce vor ei... o să-şi plătească datoriile... ce 
rochie frumoasă... O cuprinse euforia dintr-odată. 

Ken ţinea în mână un colier, un lanţ curbat cu bucățele 
de diamante, pe care lumina le făcea să strălucească şi mai 
tare. 

— E seara ta norocoasă, spuse Ken. 

Lauren încercă să se ducă spre el, să-i arate că totul era 
în regulă, dar ochii i se înceţoşară, şi camera începu să se 
clatine. Picioarele i se îndoiră şi căzu moale pe covor. 
Şampania îi veni înapoi pe gât. 

„Nu pot să-mi deschid ochii! Ce mi se întâmplă?” 

Simţi cum cei doi bărbaţi o împinseră pe pat... mâinile 


lor îi smulgeau hainele de pe ea... degetele care se agăţau 
de chiloţii ei... picioarele ei pe umerii cuiva... nişte 
smucituri zdravene şi... oare ce se întâmpla? 

Plămânii i se goliră brusc de aer. O greutate prea mare 
îi apăsa pieptul. Nu mai putea să respire! 

— Te rog, gemu ea. Opreşte-te... te rog... 

Lauren auzi pe cineva râzând. N 

Ceva i se încolăcea în jurul gâtului. Incercă să se lupte, 
dar nu se putea mişca! 

Se forţă să tragă aer în piept, dar simţi plastic în nas şi 
în gură. Prin folia apăsată pe faţă văzu ochii lui Ken holbaţi 
la ea, ochii lui căprui de-a dreptul hidoşi. Îngrozitori, de 
nerecunoscut. 

„De ce? 

De ce-mi faceţi asta? N-ar fi trebuit să vin aici, niciodată. 
Oh, Doamne, mă omori! Nu e prea târziu, te rog... 
opreşte-te... Doamne, mai dă-mi o şansă, şi n-am să mai fac 
asta niciodată, nu, nuuuu. Nu vreau să mor. Te rog. Nu 
aşa.” 


Capitolul 79 


Jake Hadley se uită la ceasul de la mână, o chestie pe 
care o făcea de-acum din minut în minut. Nouă fără un 
sfert. În sâmbăta aceea stătuse cu băieţii la coadă în faţa 
sălii polivalente de la 7.00. Se uita la ei cum îşi frângeau 
degetele de nerăbdare, se alergau unul pe altul în jurul 
său, imitând maşinile şi întrebând: 

— Când, tati, când? Gata, intrăm? 

Azi era ziua pe care cei doi băieţei o aşteptaseră un an 
întreg - deschiderea Expoziţiei Internaţionale de Maşini. 

În sfârşit, înaintau. 

— Tati! Oh, ce bine, ce bine. Se deschide! 

Jake zâmbi când scoase biletele din buzunarul de la 
cămaşă şi i le dădu tânărului de la intrare. 

— Distracţie plăcută, le ură bărbatul. 

Purta un tricou roşu cu negru, cu logoul expoziţiei scris 
de-a curmezişul pieptului, cu litere care păreau s-o ia ele 
însele la goană, asemenea maşinilor de curse. Jake se 
gândea că ar fi frumos să le ia şi băieţilor câte unul. 

— Mulţumesc, asta şi vrem, replică Hadley, ţinându-i de 
mână pe băieţeii care tot săreau, mai să-i smulgă braţele 
din încheieturi. 

Aer condiționat, muzică liniştită şi mirosul acela 
inconfundabil de ceară de maşină şi de piele îi înconjurară 
de îndată ce păşiră în sala plină de automobile 
strălucitoare. 

Unde să te uiţi prima dată? 

Maşinile prototip se roteau pe platformele lor. Fete 
drăguţe în rochii mulate, puţin cam scurte, cel mai nou 
amestec de sex şi bani, toate făceau banii să curgă din 
belşug. 

Muzică şi lumini îi bombardau din toate părţile. 

Chiar în faţă, nişte femei foarte frumoase, cu insigne pe 
costume, stăteau în spatele unor mese lungi şi împărțeau 
de zor broşuri frumos colorate. 


— Dacă ne rătăcim unul de altul, ăsta e cartierul general 
al familiei Hadley, zise Jake, aşezându-se pe vine lângă 
băieţelul de şase ani. Uită-te împrejur! Ţine minte bine 
locul ăsta, fiindcă aici am să vin să te caut. 

— Bine, tati, bine, zise Stevie. Pa, pa! Apoi începu să 
alerge spre maşinile europene din sala principală. 

— Vrea să vadă maşinile Ferrari, îi explică Michael 
tatălui său. Şi Monstarotti. 

Jake râse, îl luă pe Michael de mână şi porniră după 
Stevie. Spaţiul se umplu repede, fiindcă mulţimea năvălea 
pe porţi. 

Jake îl pierdu din ochi pe Stevie pentru o secundă; apoi, 
îl văzu pe băiat sus pe o platformă cu covor lângă 
vânzătorul care trăgea prelata de pe un Ferrari coupe 
argintiu din 2007. 

Jake strigă la el, acoperind mulţimea: 

— Steven! Dă-te jos. Nu ai voie să stai acolo sus, fiule! 

Când Stevie se întoarse, Jake văzu teroarea întipărită pe 
faţa lui. Pe Jake îl apucă un tremur de frică, chiar dacă nu-l 
scăpa din ochi pe băiatul său. 

Îl apucă pe Michael de mâna lui firavă. 

— Hai, Stevie, dă-te jos... 

— Doamna din maşină, tată. E ceva în neregulă cu ea. 

Jake Hadley începu să-i spună fiului său că modelul de 
acolo nu este real, dar, când se apropie şi se uită înăuntru, 
bătăile inimii i se accelerară - apoi inima o luă razna. 

Ochii fetei, larg deschişi, erau înceţoşaţi, iar capul ei 
stătea aplecat într-un unghi foarte nepotrivit. Imprejurul 
gâtului, o urmă destul de mare de culoare mov. Avea un fel 
de rochie de seară pe ea. 

Ce dracu' mai era şi asta? 

— Steven! urlă el la fiu-său, apucându-l repede de braţ. 
Ţi-am zis să te dai jos chiar acum. 

Deja mai văzuseră şi alţii fata, cu corpul ei îngheţat ca o 
imitație proastă de ceară a unui manechin - îngheţată 
într-o maşină de două sute de mii de dolari. 

Vânzătorul făcu semn oamenilor să se dea înapoi şi le 
strigă: 


— Înapoi, înapoi, nu vă mai apropiaţi. Daţi-vă naibii mai 
în spate! 

Oamenii se îngrămădeau spre Ferrari, apoi se depărtau, 
ca nişte valuri care se învolburau împrejurul lui Jake şi al 
băieţilor. 

Ţipete ascuţite acopereau muzica din difuzoare. Băieţii 
lui Jake izbucniră în plâns. Ei îşi lipiră feţele de corpul 
tatălui lor, ţinându-se cu putere de mijlocul şi de picioarele 
lui. 

Inima lui parcă nu se mai oprea din cursă. Jake îi înşfăcă 
pe cei doi băieţi şi fugi spre ieşire. 

Se opri pentru o clipă în faţa individului cu biletele, care 
se uita la ei cu ochii holbaţi. 

— E cineva mort acolo. O femeie. Ai face bine să suni la 
poliţie chiar acum. 


Partea a cincea 
CUMPARATURI LA MALL 


Capitolul 80 


Vizitatorii expoziţiei de maşini ieşeau în cârduri din sală. 
Arătau ca nişte navetişti coborând din maşina care se 
apropiase prea mult de scena unui accident sângeros. 

Jacobi mă aştepta chiar în spatele uşilor de sticlă de la 
intrarea dinspre Howard Street. 

— Bine ai venit la Groundhog Day”, îmi zise. 

— Zi-mi despre ce e vorba! 

În timp ce ne făceam loc prin mulţime spre partea 
cealaltă a holului, Jacobi mă puse la curent cu ce ştia: 

— Femeie, albă, între optsprezece şi douăzeci de ani, 
blondă, cincizeci de kilograme, îmbrăcată, o urmă de 
strangulare în jurul gâtului, aşezată frumos într-un Ferrari. 

— Oh, Doamne. Tâmpiţii ăia. Ce nesimţire, nebuni de-a 
binelea. Ce tupeu să faci chestia asta în public. Uită-te la 
toţi copiii ăştia care au venit la târg! 

— Îşi bat joc de noi, Boxer, zise Jacobi, scobindu-se în 
nas şi râzând de mama focului. Asta e părerea mea. 

Arătă spre un grup de poliţişti şi de tehnicieni care 
stăteau între standurile de fast-food şi maşinile europene 
sport. Cordonul galben al poliţiei încercuia zona. 

De parcă douăzeci de metri pătraţi puteau să cuprindă 
toată scena crimei. 

Am păşit în spatele cordonului şi am văzut un sticker 
care-mi dădu fiori până-n măduva oaselor. Victima fusese 
îmbrăcată, coafată şi aşezată ca un tablou de natură 
moartă: Femeie blondă într-o maşină argintie elegantă. 
Era un fel de umor sinistru, o glumă de interior - o altă 
fată tânără, frumoasă, omorâtă din plăcerea bolnavă a 
cuiva. _ 

— Adu-l pe manager, i-am zis lui Jacobi. Inchid locul 
ăsta, nu se mai poate! 

L-am sunat pe şeful mare, i-am cerut să-mi trimită la 


21 Ziua cârtiţei, film în regia lui Harold Ramis, cu Bill Murray 
şi Andie MacDowell în rolurile principale. (n.tr.). 


târg până la ultimul om din secţie şi să-l informeze şi pe 
primar. În câteva minute, eram sigură că strada avea să se 
umple deja de maşini cu antene satelit, şi elicopterele de la 
canalele de ştiri aveau să bâzâie deasupra capetelor 
noastre. 

Charlie Chopper se opri din fotografiat şi-mi întinse o 
pereche de mănuşi chirurgicale din latex. 

— Facem tot ce ne stă în putinţă, Lindsay. Am să duc 
maşina asta la laborator. S-o iau la puricat. 

— Ştim cine e victima? 

— Nu e niciun portofel, poşetă, nimic. 

Am băgat mâna prin geamul pasagerului şi i-am atins 
obrazul fetei cu dosul palmei mele. Era caldă încă. 
Temperatura dimprejur era cam de douăzeci de grade, iar 
aerul - uscat. 

Mi-a venit o idee. Dacă ne mişcăm repede, s-ar fi putut 
să meargă. 

— Charlie? Hai să luăm nişte amprente de aici! 

Tehnicienii îşi instalau cortul de lucru. La un moment 
dat, un bărbat masiv, cu faţa roşie de furie, îşi făcu loc prin 
mulţime şi se postă în faţa mea. 

Pe insignă am citit: „Patrick Leroy, Managerul 
expoziţiei”. Se apucă să urle la mine: 

— Nu poţi să-nchizi locul ăsta acum, ai înnebunit de tot? 

Scuipatul îi zbura din gură, odată cu întrebările fără 
răspuns: aveam idee câţi bani se duceau pe apa sâmbetei? 
Cum aveam să transform toată publicitatea într-un rahat? 
Câte tâmpenii aveau să se abată asupra mea, personaj din 
cauza asta? 

Fusese o declamaţie lungă, scatologică, foarte neplăcută 
urechilor mele. 

— Cineva a fost omorât, domnule Leroy, înţelegeţi asta? 
Trebuie să am grijă să se păstreze orice posibil indiciu şi 
să-l prind pe criminal. Aşa că, în timp ce dumneavoastră vă 
purtaţi ca un nesimţit, oamenii fug apucaţi ca de streche 
de colo-colo şi împrăştie ADN-ul pe la toalete. Cu cât 
oamenii dumneavoastră de pază ne ajută să golim locul 
ăsta mai repede şi ne lasă să facem interogatoriile, cu atât 


mai rapid ne cărăm de aici. 

— Şi când credeţi că se va întâmpla lucrul ăsta? mă 
întrebă el, cu respiraţia întretăiată. 

— O să terminăm când om termina. 

— Mai lasă-mă cu asta! Trebuie să le spun oamenilor 
ceva. 

Mi-a părut rău pentru el. Mă rog, aproape rău. 

— Să zicem că vreo douăsprezece ore, i-am răspuns. 

— O zi întreagă? Adică anulezi sâmbăta? Milioane de 
dolari se duc pe apa sâmbetei. Milioane, zise el, 
pregătindu-se să dea un telefon. N-ai habar de nimic. 

— În acel Ferrari este o femeie moartă, am replicat. 

Apoi, m-am întors cu spatele spre el, chiar în momentul 
în care Jacobi apăru lângă mine. Făcuse rost de casetele 
video de supraveghere, inclusiv de cele de la porţile de 
încărcare. 

Ne-am oprit să ne uităm cum poliţiştii îi pofteau afară pe 
vizitatorii care plătiseră. Nimeni nu părea prea încântat - 
ca să nu spun mai multe. 

— Dacă nu-i prindem pe psihopaţii ăştia, zise Jacobi, o să 
cer să ies la pensie mai devreme. Fără nicio petrecere de 
adio. Iar tu, Boxer, o să fii făcută praf şi pulbere. 

— Ştii ce mă tot întreb? i-am spus fostului meu partener. 
Cum naiba au pus fata asta aici? 


Capitolul 81 


Mi-am tot frecat braţele din cauza frigului din camera de 
la morgă. Mă uitam cu milă la ultima Jane Doe cum stătea 
goală, aşezată pe masa de oţel. 

Arăta la fel de inocentă şi de vulnerabilă ca un copil în 
somn. 

Claire mă salută de pe scara mobilă, unde se urcase 
pentru a face poze de sus victimei. Jos, o mulţime de 
oameni n-o slăbeau din priviri pe fata frumoasă şi goală. 

— Hei, zbieră la ei Claire. Hai, toată lumea afară. Afară! 
Nu tu, Lindsay. Bunny! Pune pantofii în pungă şi scrie pe 
ea. Dă-i totul lui Loomis. Nu uita de colier, e acolo pe 
masă. 

Claire se dădu greu jos de pe scară şi reglă un pic 
lumina. Pe gâtul fetei se vedeau foarte slab patru pete. 

„Amprente.” 

Nu-mi venea să cred. Mulţumesc, Doamne, aveam şi noi 
în sfârşit ceva. 

— Alea sunt ale unui copil, zise Claire, aducându-mă 
repede cu picioarele pe pământ. Un băieţel de şase ani 
care a găsit-o. 

La naiba! Hei, dar asta ce e? 

M-am dat mai aproape să văd strălucirea unui obiect din 
gura fetei. Un indiciu? Poate un mesaj? 

— Prea trist să-ţi spun, răspunse Claire. Fata de la 
Expoziţie purta aparat dentar. 

Am simţit că rămân fără aer. 

Era aşa de tânără. Prea tânără să moară, şi mai ales aşa. 

„De ce te-ai dus acolo, fetiţo?” 

M-am uitat la Claire cum scobea sub unghiile victimei şi 
cum le tăia, punându-le într-un plic. Sigilat, semnat. 
Înconjură masa şi făcu acelaşi lucru şi la cealaltă mână. 

— Am rezultatele de la examenul toxicologic, Lindsay, 
zise ea. Aceeaşi poveste. Alcool zero, dar o tonă de 
Rohypnol în sânge. La fel ca la celelalte. 


— Deci i-au dat de băut şi au drogat-o. De ce să rişte ca 
ea să riposteze? Cauza morţii? 

— La fel ca înainte, au strangulat-o probabil şi au 
sufocat-o cândva înainte de miezul nopţii. Crimă, 
bineînţeles. 

— Nenorociţii ăia sunt consecvenţi, nu? Bănuiesc că au 
spălat-o bine ca să scape de orice urmă. Cum au făcut şi cu 
celelalte două. 

— Deci crezi că a fost ucisă într-o cameră de hotel? 

— Da, şi e una dintre escorte. Avem trei fete moarte şi 
nici o pistă încă. 

— Cred că am ceva pentru tine, draga mea, zise Claire. 
Se întoarse spre asistenta ei. Hei, Bunny, ajută-mă s-o 
rostogolesc pe Jane Doe. Poţi? Claire îi aşeză braţul Fetei 
de la Expoziţie de-a lungul corpului şi o trase spre ea în 
momentul în care Bunny o ridică. Uită-te aici, spuse Claire, 
arătând spre o pată din spatele genunchiului stâng. 

M-am lăsat în jos şi am văzut marginile unei amprente 
care fusese colectată de pe pielea fetei cu nişte lipici. 

Rochia albastră de dantelă era lungă până în pământ. 
Picioarele ei fuseseră acoperite până la glezne. 

Amprenta aia nu fusese făcută de vreun trecător. 

Mi-am întors capul spre Claire, cu ochii strălucind de 
bucurie. 

— Violatorul care a spălat-o, zise ea, cu aceeaşi fericire 
în glas. A uitat de asta. 


Capitolul 82 


Jacobi deschise uşa dublă de la morgă şi ne anunţă: 

— Ştiu cum au băgat victima în expoziţia de maşini! 

— Suntem numai ochi şi urechi, i-am zis. 

Se duse direct spre biroul lui Claire şi se întoarse cu o 
sticlă de apă. 

— Azi am mâncat numai hotdog, se simţi el dator să 
explice. 

— Hai şi tu, zise Claire. Warren, ia vreo doi. 

Jacobi se aşeză bine pe un scăunel. Pe chip i se citea 
oboseala, dar i se ghicea mulţumirea în ochi. 

— Ascultă aici, Boxer. Un camion vine de la staţia de 
triaj către sala de expoziţie, cu o încărcătură de covoare. 
Se pare că şoferul s-a oprit să se uşureze lângă o clădire 
de pe Folsom. Camioanele nu au voie să se oprească acolo, 
dar ei tot o fac. 

— Deci a fost un furt? 

— Da, dar nu unul obişnuit. Mai degrabă un autostop. 
Tipul cel rău vine din spatele şoferului şi-l împinge pe la 
spate cu ceva ce aduce a pistol. 

Jacobi începu să râdă. 

— Hai, care-i poanta? 

— Scuze. Mi-l imaginez pe tipul care-şi ţinea scula şi a 
simţit dintr-odată un pistol în coaste. E o chestie 
bărbătească, Boxer. Oricum, tipul cu pistolul îl foloseşte pe 
şofer ca să-l scoată pe celălalt tip din maşină. Le vine de 
hac cu o armă cu electroşocuri. Apoi, el şi prietenul lui îi 
încarcă pe cei doi în spatele camionului, le bagă ceva în 
gură şi le lipeşte o bandă izolantă. 

— În momentul acela, ei aveau un camion cu plăcuţele 
verificate şi aprobate şi cărţile de identitate ale şoferilor, 
am zis eu. Te gândeşti cum au transferat-o pe victimă în 
camionul ăla? Poate era deja într-un container. 

— Foarte bine gândit, locotenente. 

— Încerc să ţin pasul cu tine, Jacobi. Ascult, dă-i înainte! 


Jacobi încuviinţă din cap. 

— Deci cei doi conduc spre rampele de încărcare ale 
expoziţiei, descarcă rapid containerul în care se afla tânăra 
într-un cărucior de marfă, aşteaptă momentul potrivit. 
Apoi, o strecoară în sală şi o plantează în Ferrari. 

— Poate containerul era vreo valiză, am zis. Una mare. 
Piele. Pe roţi. 

— Putea foarte bine să fie asta. 

— De necrezut, zise Claire. Cum au ei tupeul să mute un 
corp în vederea tuturor şi să-l mai şi pună într-o maşină de 
la expoziţie! 

Jacobi continuă: 

— Dacă s-ar fi uitat cineva la ea, ar fi văzut-o ca pe un 
manechin. Dar nu s-a uitat nimeni. Am scanat toate 
casetele video. A fost un haos total noaptea trecută. 
Automacarale peste tot. Maşini care erau descărcate. Sute 
de tipi îmbrăcaţi în uniforme la fel care aranjau standurile. 

— Şoferii ar putea să-şi identifice atacatorii? am 
întrebat. 

— Era întuneric. Au fost luaţi prin surprindere. lar 
criminalii purtau măşti. Jacobi se apropie de corpul 
victimei. Simţi mirosul ăsta? Apare iarăşi. E magnolie. 

— Black Pearl. 

Un gând fugar îmi trecu prin minte, precum o bulă de 
aer care se ridică la suprafaţa unui lac. Era aşa de simplu 
şi de evident. De ce îmi luase aşa de mult timp să fac 
legătura? 

— Astea sunt cumpărături făcute în hipermarket, am zis 
eu, cu voce tare. 

— Adică? 

— Îmbrăcămintea de firmă şi pantofii. Criminalii au pus 
mâna pe ce au apucat, haine pentru o fată pe care n-o 
văzuseră niciodată. Aşa că, uneori, mai iau şi mărimea 
greşită. Bijuteriile, marfa bună sunt păstrate sub cheie, dar 
mărgelele şi diamantele false? Fără probleme. 

— lar parfumul, continuă Jacobi, cu aceeaşi voce. Se 
vinde numai într-un singur loc. 

— Unde asasinii au acces liber, am zis. Le-au luat pe 


toate din acelaşi magazin. 


Capitolul 83 


Conduceam un Lincoln la ora 8.00 în dimineaţa aceea de 
luni. Şeful era îngrămădit pe scaunul de lângă mine, ca un 
castravete în borcanul de murături. Îmbrăcat în uniformă, 
cu părul aranjat, transpira abundent. 

În spate aveam o duzină de maşini de poliţie care ne 
escortau în goana noastră nebună pe străzile din San 
Francisco. Ce plimbare de pomină avea să fie! 

— Am scos din sărite o mulţime de oameni importanţi 
din cauza unei târfuliţe moarte, îmi zise Tracchio. 

— Îi datorăm chestia asta. 

— Ştiu, Boxer. Tuturor le suntem datori. 

Tracchio lăsă geamurile jos, şi aerul rece pătrunse în 
maşină. 

Ştiam că se cam încălzise. 

Fusese făcut căpitan fără să fi lucrat ca detectiv înainte. 
Şi primise în subordine o secţie de poliţie cu cel mai prost 
procent de rezolvare a crimelor din întreaga ţară. In 
momentul ăla, se baza pe mine sută la sută. Voiam să-l 
ajut. 

Ziarul Chronicle de duminică era pus între noi. Titlul cu 
litere de-o şchioapă apărea pe prima pagină: „CRIMA DE 
LA EXPOZIŢIA DE MAŞINI”. Povestea se continua pe a 
treia, cu o poză a victimei, acum numită Fata de la 
Expoziţie, împreună cu un anunţ în care se cereau cât mai 
multe informaţii din partea publicului despre ea. Sau orice 
altceva care avea legătură cu cazul. 

Prietenii disperaţi ai victimei sunaseră, iar acum Fata de 
la Expoziţie avea un nume. 

Lauren McKenna nu avea acum un prieten stabil, era 
înnebunită după pantofii drăguţi, la modă. Şi, în timp ce, 
probabil, se prostitua, era şi studentă la zi la Berkeley. 

În vârstă de numai nouăsprezece ani. 

Moartea ei fusese fără rost şi tragică. Iar criminalii se 
bucurau încă de libertate. Şi plănuiau, probabil, o altă 


crimă. 

Tracchio bătea cu degetele în bordul maşinii în timp ce 
eu luam curba înspre Union Square. 

M-am gândit încă o dată la ipoteza pe care o lansasem. 
Dacă era greşită, şeful avea să suporte toate consecinţele. 

În ciuda licăririi unei îndoieli foarte firave, mi se părea 
foarte plauzibilă. Criminalii Fetelor din Maşină lucrau la 
Nordstrom. 


Capitolul 84 


Magazinul cu articole de lux, unul dintre favoritele mele, 
nu se deschisese încă pentru public. Dar angajaţii de la 
Nordstrom veniseră la lucru şi aşteptau în pâlcuri chiar la 
etajul principal al magazinului. 

Directorul de la Nordstrom, Peter Fox, arăta foarte bine 
în costumul Ralph Lauren în carouri şi cu pantofi de cinci 
sute de dolari din Italia. 

Era destul de calm, dar se putea vedea cum transpirase 
pe faţă, şi în ochi i se citea îngrijorarea în timp ce se 
plimba de la mine la căpitan. 

— Am verificat cu mare atenţie mărfurile de pe lista pe 
care mi-aţi trimis-o prin fax, îmi spuse. Chiar eu, cu mâna 
mea. Aţi avut dreptate despre articolele furate, dar nu 
prea cred că vreunul dintre angajaţii noştri au ceva de-a 
face cu crimele. 

Lifturile mari care legau etajul principal de la 
Nordstrom de cele de mai sus şi de jos ale mallului 
fuseseră închise. 

Simţeam aroma de Black Pearl în aer în timp ce urcam 
câteva trepte ca să fiu văzută de jos. M-am prezentat şi, 
când lumea se mai linişti, le-am explicat de ce ne aflam 
acolo. 

— Laboratorul nostru criminalistic a găsit nişte 
amprente pe pantofii victimei, am spus, şi dorim să 
excludem pe oricine ar fi atins acei pantofi în timp ce îi 
aranjau în magazin. Dacă vreunul dintre dumneavoastră 
refuză să i se ia amprente şi o mostră de salivă, vă rog să 
vă adresaţi inspectorului Jacobi. Este domnul acela chipeş, 
îmbrăcat cu sacou maro, de lângă standul de informaţii. 
Apoi sunteţi liberi să plecaţi. 

Se formară trei cozi de-a lungul rafturilor. Echipa lui 
Clapper luă mostre de salivă şi-i îndrumă pe oameni la o 
masă, unde li se verificau documentele de identitate şi li se 
luau amprentele. 


Molly Pierson, directorul de la Relaţii Umane, stătea 
chiar lângă mine. Părul cărunt tuns scurt şi ramele verzui 
îi conturau foarte bine ochii de culoare închisă. Luă un pix 
şi făcu un semn pe lista de angajaţi în dreptul celor 
prezenţi. 

— L-am văzut acum un minut, ştiu că e aici pe undeva, 
murmură ea nervoasă, plimbându-şi ochii prin sală. 

Neliniştea ei mi se transmise într-o secundă. 

— Despre cine vorbiţi? 

— Louis Bergin. Managerul nostru de la aprovizionare. 
Nu-l văd pe Louie. 


Capitolul 85 


— Louie era în faţa mea, zise un om slăbuţ cu bărbiţă 
care stătea la câţiva metri de noi. Mi-a zis că trebuie să se 
ducă la baie. 

Bărbatul arătă cu degetul spre toaletă, aflată la vreo trei 
metri de lift. Am văzut săgeata care arăta că liftul cobora; 
apoi acesta se opri la parter, trei etaje mai jos. 

— Cum arată Louie ăsta? am întrebat eu repede. 

— Tip masiv. Peste doi metri. Blond. 

M-am uitat la căpitan. 

— Stau eu aici, zise el. Am strigat la McNeil şi la 
Samuels să verifice baia. Lui Lemke şi lui Chi le-am cerut 
să blocheze uşile de la toate ieşirile. 

— Nu iese nimeni. 

Conklin şi Jacobi erau chiar în spatele meu; am urcat toţi 
în lift şi am ieşit repede în mallul imens. 

Ne-am avântat printre oamenii care intrau şi ieşeau din 
magazinele faimoase - Godiva, Club Monaco, Bailey Banks 
& Biddle, Bandolino şi Kenneth Cole. 

Nu ştiam unde să mă uit prima dată, în ce parte s-o iau. 
Nu vedeam pe nimeni care să-i semene lui Louis Bergin. 

Telefonul meu sună. L-am înşfăcat de la curea. Era 
McNeil. 

— Şefa, nu e în baie. Nu e nimeni aici. 

— Tu şi Samuel mergeţi pe Fifth Street. 

— Uite-l, l-am auzit pe Jacobi. 

Atunci l-am văzut şi eu. 

În partea cealaltă a mallului, un om fără geacă, cu un 
tricou alb, se îndepărta de noi, amestecându-se în mulţime. 
Avea cam doi metri înălţime, păr de un blond-cenuşiu şi 
fuma o ţigară. 

„Ca un boxer.” 

Mi-am scos arma şi l-am strigat pe nume, acoperind tot 
murmurul acelei mulţimi. 

— Louis Bergin, poliţia! Stai acolo unde eşti. Ridică 


mâinile! 


Capitolul 86 


Louie Bergin îşi întoarse capul către mine. Ne-am uitat 
unul la altul pentru o secundă, apoi am strigat la el încă o 
dată: 

— Bergin. Opreşte-te acolo. Nu mă face să trag în tine! 

Îşi întoarse capul în partea cealaltă şi fugi. 

Adrenalina începu să-mi curgă prin vene atunci când eu, 
Conklin şi Jacobi ne-am făcut loc printre oameni şi l-am 
urmat pe Bergin fugind. Am luat-o prin ieşirea din sud-est, 
în aglomeraţia de dimineaţă de pe Market Street. 

Trebuie să fi avut un motiv, altfel nu ar fi fugit de noi. 

Era vreun mandat de arestare pe numele lui? 

Sau fugea fiindcă omorâse trei fete? 

Pentru o secundă, totul mi s-a întunecat în faţa ochilor în 
timp ce încercam să văd printre maşinile care treceau 
grăbite pe lângă noi, să scanez trecătorii şi să aleg din 
grămadă un bărbat cu un tricou alb, fără mâneci. 

Inima aproape îmi sări din piept când l-am zărit vreo 
treizeci de metri mai încolo, trecând pe roşu şi luând-o la 
dreapta pe Powell. 

— Acolo, am urlat eu la Jacobi şi la Conklin. Mi-am fixat 
privirea asupra lui Bergin, care îşi făcea loc prin mulţimea 
speriată din faţa noastră. 

Trotuarul care flanca Powell era ca o pistă cu obstacole 
formate din trecători, vânzători ambulanți, oameni care 
aşteptau tramvaiul. 

Deja simţeam momentul în care aveam să-l trântesc la 
pământ - dar Bergin împinse un om care vindea vase de 
ceramică acolo, pe asfalt. Farfurii şi căni se sparseră în 
urma lui. 

Atunci fu momentul în care acesta prinse viteză, paşii lui 
uriaşi înghițind parcă pământul, şi se depărtă de noi. 

Bărbatul a cărui marfă fusese distrusă se alătură 
urmăririi. La fel şi un grup de tineri petrecăreţi, care se tot 
învârteau pe lângă taraba cu ceramică. 


Am scos insigna şi mi-am vărsat mânia pe ei. 

— Daţi-vă la o parte, aţi putea fi împuşcaţi! 

Jacobi răsufla greu şi se forţa să ţină pasul. Partea 
străzii care o lua în sus era prea mult pentru el, şi rămase 
în urmă, şi din cauza rănilor pe care le căpătase în mai 
anul trecut. 

Am urlat: 

— Warren, trimite toate unităţile mobile la Union 
Square. 

În faţa noastră, Conklin parcă se învârtea în cerc. Atunci 
am crezut că-l pierdusem pe Bergin. 

Am măturat cu privirea uşile de la câteva duzini de 
magazine. Dacă Bergin s-ar fi ascuns într-unul dintre 
hotelurile sau restaurantele de acolo sau, Doamne fereşte, 
ar fi intrat la metrou la staţia BART, l-am fi pierdut. 

Ceva nu foarte clar îmi atrase privirea - Bergin care 
alerga în pas cu tramvaiul, folosindu-se de el ca un 
paravan. 

— Conklin! 

— Îl văd, Lou. 

Fuga lui Rich Conklin era aproape la fel de rapidă ca a 
lui Bergin. Era într-o formă bună. Conklin traversă Powell 
prin spatele tramvaiului, şi l-am auzit ţipând la trecători: 

— La o parte, la o parte! 

Încerca din răsputeri să se apropie de fugar. 

Eram destul de aproape să-l văd pe Conklin cum se 
agăţă de bara din spate a tramvaiului, se urcă pe platforma 
din spate şi merse cu el vreo cincizeci de metri. După 
aceea, se aruncă drept în spatele lui Bergin şi-l trase pe 
uriaş în jos. 

Bergin căzu pe trotuar, grohăind în timp ce plămânii i se 
goleau de aer. 

Mă simţeam istovită, de-abia mă mai mişcăm de 
oboseală. Nici nu-mi închipuisem că inima putea să bată 
aşa de tare, dar totul e posibil. Ţineam pistolul Glock cu 
amândouă mâinile, îndreptat spre capul lui Bergin. 

— Stai acolo, nenorocitule, am gâfâit deasupra lui. Stai 
acolo şi ţine-ţi mâinile în faţă. Nu mişca niciun deget. 


Capitolul 87 


Cu respiraţia întretăiată, am sunat la secţie, în timp ce 
Conklin îi punea lui Louie Bergin cătuşele şi îi prindea 
mâinile la spate. 

Palmele lui Bergin şi obrazul drept îi erau zgâriate de la 
căzătură. 

Dar nu scoase un cuvânt. 

Şi nici nu opuse rezistenţă. 

Gândurile mele o luaseră înainte, şi eram tare 
neliniştită. Singura acuzaţie pe care i-o puteam aduce lui 
Bergin era că „vorbise urât cu ofiţerul”, o chestie cu care 
avea să iasă din arest pentru o sumă modică. Nimic 
altceva. 

Dacă ar face rost de o mie de dolari, ar fi înapoi în 
stradă într-o jumătate de oră. Ar ajunge la Vancouver la 
timp pentru cină. lar de-atunci nu l-am mai fi văzut 
niciodată. 

Conklin îmi citi gândurile. 

— Lou, l-ai văzut şi tu, nu? S-a opus arestării. 

Am ridicat din sprâncene. S-a opus? Omul stătea pe 
trotuar ca un peşte mort. 

— M-a lovit, insistă Conklin, frecându-şi bărbia. Am 
încasat una bună înainte de a-l pune jos. Trebuie să 
raportez, gorila asta a lovit un ofiţer de poliţie. 

— Mi-aş fi dorit eu să te lovesc, puţoiule, murmură 
Bergin de pe trotuar. Ţi-aş fi rupt falca aia de tot. 

— Tine-ţi fleanca, se stropşi Conklin la el. Iți spun eu 
când să vorbeşti. 

Am înţeles într-o clipită ce încerca Conklin: să facă fapta 
cât mai gravă, ca să mărească foarte mult cauţiunea. 

Nu era un joc cinstit, dar eram disperaţi. Aveam nevoie 
de timp ca să aflăm dacă Bergin avea de-a face cu Fetele 
din Maşină. 

Conklin îi citi lui Bergin drepturile şi îl băgă pe bancheta 
din spate a unei maşini. Tot atunci, Jacobi opri lângă mine 


şi se oferi să mă ducă la secţie. 

În timp ce mergeam, îi spuneam lui Jacobi că ardeam de 
nerăbdare să-l interoghez pe Louis Bergin, să scot nişte 
răspunsuri de la el, o mărturisire, să aflu numele 
complicelui, să ştiu rezolvat cazul Fetelor din Maşină. 

— Eşti bine, Boxer? Că prea trăncăneşti. 

— Mda, am recunoscut eu. Mă gândesc acum, ce facem 
dacă Louis Bergin nu e cel pe care-l căutăm? Ce urmează? 
Fiindcă nu-mi trece nimic altceva prin cap. 


Capitolul 88 


Eu şi Jacobi am aşteptat nerăbdători în birou în timp ce 
lui Bergin i se luau datele - pozele de rigoare şi 
amprentele care ajungeau în sistem prima dată. 

— Tu şi Conklin ar trebui să-l interogaţi, zise Jacobi. 

— E cazul tău, i-am răspuns. Interogatoriul tău. 

— Boxer, să vedem cum se descurcă Conklin. O să fiu 
chiar în spatele geamului. 

Louie Bergin, tipul cel masiv, stătea la masă în Sala Doi. 
Eu şi Conklin ne-am aşezat, şi m-am uitat la puţinele 
informaţii pe care le aveam din computer. 

— Scrie aici că eşti un cetăţean onorabil, i-am spus lui 
Bergin. Locuri bune de muncă şi fără probleme. Ei, 
înseamnă că asta n-o să dureze mult. 

— Bun. Fiindcă, atunci când o să ies de aici, o să vă dau 
în judecată pentru arest fals. Şi mai ales pe tine, pentru că 
m-ai atacat. 

— Hei, hei, stai liniştit, Louie. Cred că te uiţi prea mult 
la Law and Order”. Ia aici, zise Conklin, întinzându-i un 
şerveţel. Şterge-te! 

Bergin se uită urât la Conklin în timp ce-şi tampona faţa. 
Ţinu şerveţelul în mână. 

Conklin continuă: 

— Deci, Louie, explică-ne mie şi locotenentului de ce ai 
fugit. 

— Alerg în fiecare zi. Gimnastică, prostule. 

— Încerc să te ajut, omule, să-ţi acord prezumția de 
nevinovăție. 

Louie râse. 

— Mda, noul meu prieten la cataramă. 

— Ai face bine să mă crezi, zise Conklin. Poate ai 
şmanglit nişte haine şi le-ai vândut. Nu ne pasă de furt, 
nu-i aşa, locotenente? Suntem de la Omucideri. 

— Ar fi fost mai indicat să mă întrebi direct de la 


22 Lege şi ordine, serial de televiziune. (n.red.). 


început, în loc să mă bagi la zdup pentru un căcat de 
„opunere la arestare”. 

Conklin se ridică şi-l lovi pe Bergin. Acesta se feri într-o 
parte. Când Conklin îi izbi ceafa lui Bergin, şerveţelul 
murdar de sânge zbură cât colo, în spatele scaunului. 

— Arată respect faţă de cei aflaţi în slujba oamenilor, 
zise Conklin. Cel puţin când e o doamnă de faţă. 

Conklin se aplecă aşa, aproape imperceptibil, ridică 
şerveţelul şi-l băgă în buzunarul din spate. 

— Mă mai loveşti o dată, zise Bergin, mişcându-şi capul 
greoi, şi vă dau în judecată pentru bătaie în arest. N-aveţi 
nimic să mă incrimineze, aşa că, ori mă pupaţi în cur şi mă 
lăsaţi să plec de aici, ori îmi aduceţi un avocat. N-am nimic 
de declarat. 

Celularul meu sună chiar atunci - cel mai nepotrivit 
moment. M-am uitat pe ecran, la număr. 

Era Joe. 

— E primarul, am spus. Trebuie să răspund, îmi pare 
rău. Da, domnule, îl interogăm acum. 

M-am întors cu spatele la Conklin şi la Bergin. 

Vocea bărbatului suna dulce în urechea mea. 

— Sunt într-un avion către Hong Kong, blondino. Mă 
întorc weekendul viitor. Aş putea să mă opresc în San 
Francisco. 

— Bine, domnule. E în regulă, am zis. 

— Deci speri că vei fi liberă? 

— Absolut. 

— Nu mai uiţi, da? 

— Vă promit solemn. 

M-am uitat la faţa mea în oglinda geamului din sală şi 
m-am surprins zâmbind. 

— Te iubesc, Lindsay. 

— Sigur, domnule. O să vă ţin la curent. 

Am închis şi am încercat să revin la starea mea de 
dinainte de acel telefon minunat. 

— Cum e asta, Louie? Să fii prioritatea numărul unu a 
primarului Hefferon. 

— Bine, ce să zic? rânji el. 


Louie avea dreptate. Nu aveam nimic împotriva lui. Şi, 
odată ce-şi angaja un avocat, ne întorceam la jocul nostru 
de-a învârtitul în jurul cozii. 

Am auzit o bătaie în geam. Am ieşit în hol, unde mă 
aştepta Jacobi. 

— Ai auzit? Bergin a cerut un avocat. 

— Chiar are nevoie de un avocat. De unul bun, zise 
Jacobi. Amprentele lui se potrivesc cu cea din spatele 
genunchiului lui Lauren McKenna, se bucură el. Asta o să-l 
mai ţină pe aici o vreme. 

M-am simţit dintr-odată cuprinsă de fericire. Am zâmbit 
la Jacobi, apoi am schiţat dansul victoriei - bătut de palme, 
lovit de coapse, orice, numai că nu ne-am pupat. 

Am deschis uşa şi l-am chemat pe Conklin afară. 

— Amprenta lui Louie este similară celei pe care am 
luat-o de pe corpul Fetei de la Expoziţie. Hei, Richie, du-te 
şi fă onorurile, doar e cazul tău. 

Stăteam în picioare lângă inspectorul Conklin, când l-am 
auzit: 

— Louis Bergin, renunţăm la acuzaţia de opunere la 
arestare. Te arestăm pentru uciderea lui Lauren McKenna. 


Capitolul 89 


Am atins patul pistolului pentru a avea noroc; apoi, eu, 
Conklin şi Jacobi am pătruns în complexul Keystone 
Apartments, la intrarea din Hyde Street. Clădirea de 
cărămidă, cu şapte etaje, era aproape de linia de tramvai. 
lar drumul până la Nordstrom Square era în linie dreaptă 
şi foarte scurt. 

Bărbatul de culoare care ne deschise uşa principală ne 
spuse că aveam să o găsim acasă pe colega de cameră a lui 
Louie. 

— E artistă. Mereu acasă în timpul zilei. 

Ne-am urcat în liftul care scârţâia; am găsit 
apartamentul 7F cu vedere spre faţa clădirii. 

— Deschideţi uşa! Poliţia din San Francisco. 

Am auzit ceva agitaţie înăuntru, dar nu veni nimeni la 
uşă. Am ciocănit încă o dată, de data asta cu patul armei. 
Sunetul se auzi lung pe holul din casă. Iarăşi nu veni 
nimeni să deschidă. 

Am încercat uşa, dar nu s-a clintit, 

— Sparge-o, i-am zis, dându-mă la o parte. 

Conklin se buşi cu toată greutatea de uşa subţire până 
când săriră aşchii din ea. 

Jacobi intră primul, eu după el, în camera mică din faţă. 
O canapea, câteva schiţe în creion înrămate, deasupra ei - 
fete frumoase în maşini de epocă. 

Am văzut un plic prins cu o piuneză pe un panou de 
lângă fereastră. li era adresat lui Louie. 

— Poliţia, am strigat. leşi de acolo, cu mâinile sus. 

Am băgat în buzunar mandatul, am traversat camera 
mică şi întunecată, ţinând bine pistolul cu amândouă 
mâinile. Am mirosit cu câteva secunde înainte ca Jacobi 
să-mi şoptească: 

— Magnolie. 

În spatele nostru, Conklin aprinse luminile. 

Dormitorul era la capătul unui hol scurt. Am apucat de 


mânerul vechi şi l-am răsucit. 

Am împins uşa uşor şi am lăsat-o să se deschidă până s-a 
oprit de la sine. 

Ochii mei se plimbară repede de la patul în dezordine, 
acoperit cu haine, la fereastra deschisă. 

Am făcut chestia asta de două ori - aşa de greu îmi era 
să accept ceea ce vedeam acolo. 

O femeie asiatică, de o vârstă nedefinită, stătea 
ghemuită pe pervazul ferestrei. 

Neglijeul ei alb, subţire era reliefat superb de lumina 
slabă a soarelui. Mânecile ei şi bretonul părului scurt 
fluturau în briza uşoară. 

Am fost surprinsă de expresia ei copilăroasă, având în 
vedere atmosfera din cameră. 

— Sunt locotenent Boxer, am spus moale, coborând 
pistolul. Speram din tot sufletul ca Jacobi şi Conklin să mă 
acopere din spate. Cum te cheamă? Vino înăuntru, ca să 
putem vorbi. 

Ochii femeii licăriră, şi ceva o făcu să zâmbească. M-am 
uitat la buzele ei rujate. Deodată, şi le încreţi, de parcă 
ne-ar fi trimis pupici. 

— Vrrum, vrrum, zise. 

Se petrecu aşa de repede. 

M-am aruncat în faţă - prea târziu. Sărise pe fereastră. 

Pentru câteva secunde, nu mi-am putut scoate din minte 
silueta din fereastră. Apoi, aceasta păru a zbura. Mi se 
întipărise în creier pentru totdeauna. 

Jacobi şi Conklin stăteau lângă mine la fereastră când 
corpul ei se lovi de asfaltul de dedesubt. 


Capitolul 90 


Lui Louie Bergin nu prea-i căzuseră bine cele douăzeci şi 
patru de ore în închisoare. Hainele erau răvăşite, iar faţa 
lui aspră şi nerasă îl făcea să pară că-şi petrecuse noaptea 
undeva în parc, pe o bancă. 

Dar în ochii lui se citea furia. 

Şi avea un avocat acum. 

Oscar Montana, un tânăr turc, cu faţa ascuţită, făcea 
parte din rândul avocaţilor din oficiu. 

Îl întâlnisem pe Montana înainte, îmi plăcuse de el. 
Nimerise bine Bergin. 

— Ce acuzaţii îi sunt aduse clientului meu? începu 
Montana, lovindu-şi servieta Halliburton de masă, apoi 
desfăcându-i clapetele cu zgomot. 

— Am făcut o percheziţie în apartamentul domnului 
Bergin azi-dimineaţă, zise Conklin. Am găsit o femeie 
frumoasă acolo. Prietena ta, nu, Louie? Pe numele ei 
Cherry Chu. 

— Ea nu are nimic de-a face cu chestia asta, murmură 
Louie. 

Vocea lui L.ouie semăna cu un vulcan periculos, care 
stătea să erupă. Conklin se aşeză mai aproape de suspect, 
trăgându-şi scaunul numai la jumătate de metru de acesta. 

— Nu, nu are?! continuă Conklin. Ei bine, oricum o s-o 
reținem în custodie. De fapt, cred că are de gând să 
ciripească ceva despre tine. Dacă mă gândesc bine, deja a 
făcut-o. 

Louie îşi strânse pumnii şi scutură din cap sfidător. 

— Ea niciodată n-ar spune ceva împotriva mea. 

— Nici n-a trebuit s-o facă. O reținem din motiv de 
defenestratio”, spuse Conklin. Ştii ce e aia, Louie? 

— Pentru Dumnezeu, se auzi Montana. Inspectare, eşti 
un om sadic. 

Louie se uita cu neîncredere. 


23 Aruncarea unei persoane pe fereastră. (n.red.). 


— Sunteţi de la Omucideri şi o reţineţi pentru o crimă 
sexuală? 

Conklin se aşeză mai bine în scaun. 

— Defenestratio este din latină şi înseamnă „în afara 
ferestrei”. Da, Louie. Am încercat s-o salvăm, dar a sărit. O 
reținem la morgă. Îmi pare rău pentru pierderea ta. 

Louie ţipă un „NU” din toată fiinţa. 

Corpul lui părea să se umfle, venele de la gât aproape 
că-i explodau, iar muşchii îşi măriseră volumul. În clipa 
următoare, precum Samson care a dărâmat coloanele 
templului, Louie îşi apăsă pumnii pe masă şi dădu să se 
ridice. 

Conklin se sprijini pe umerii lui Bergin şi-l forţă să se 
aşeze înapoi. 

— Domnule Montana, i-am zis, spuneţi-i clientului 
dumneavoastră să se poarte cum trebuie, altfel îl legăm. 

— Louie, nu-i lăsa să te aţâţe, ascultă-i numai. 

La fel făceam şi eu, ascultam şi mă uitam. 

Conklin gândea repede, se mişca repede. Era un 
maestru al interogatoriilor. Şi un poliţist curajos pe 
deasupra. 

Acum vedeam de ce Jacobi era aşa de mândru de el. Şi 
eu eram. 

— Am găsit ceva neobişnuit acolo, la morgă, zise Conklin 
netulburat. Să-ţi spun drept, am fost surprins atunci când 
medicul legist mi-a atras atenţia asupra acestui lucru. 
Recunosc că Cherry era o frumuseţe, Louie. Greu de 
crezut. 

Mă uitam cu atenţie la faţa lui Louie în timp ce Conklin 
scoase şi trânti pe masă două carnete de conducere, ca 
două cărţi de joc. 

Fotografiile erau perfecte pentru comparaţie. Dacă te 
uitai de la una la alta, se vedea foarte clar. Aceiaşi ochi, 
aceiaşi pomeţi. Aceeaşi gură. 

Conklin continuă: 

— A trebuit să le am în faţă pe amândouă ca să cred. 
Kenneth Guthrie. Cherry Chu. Ei sunt una şi aceeaşi 
persoană. Bănuiesc că era Ken atunci când aţi comis 


crimele, nu-i aşa, Louie? Şi Cherry Chu când era prietena 
ta. Iubita ta, zise Conklin cu o umbră de uimire în voce, era 
bărbat. 


Capitolul 91 


Mă uitam cum faţa lui Louie din roşie devenea roz, apoi 
ajungea la alb. Gemea, apoi începu să-şi lovească violent 
capul de masă. Avocatul lui se ridică de pe scaun, îl prinse 
de umeri şi-l scutură până se potoli. 

Montana se uită în sus spre mine, cu o expresie de 
neputinţă întipărită pe chip. Şi nu juca teatru. 

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, domnule inspector? 
Aveţi vreo dovadă împotriva domnului Bergin? Dacă nu, 
mă scuzaţi că vă dau dracului şi să ne vedem în instanţă. 

— Am ridicat o amprentă a lui Louie de pe una dintre 
victime, i-am zis, iar ADN-ul său este la laborator. Marcat 
cu „urgent” şi „atenţie”. 

— El v-a dat ADN-ul său? 

— Fără să ştie. Noi l-am cules, am zis, aşezându-mă 
lângă Louie şi vorbindu-i doar lui. Louie, ajută-mă să 
înţeleg de ce tu şi „Cherry” le-aţi omorât pe acele tinere. 
Eu şi inspectorul Conklin ne dorim foarte mult să auzim 
versiunea ta. Poate găsim nişte circumstanţe atenuante... 

— Să mi-o sugi... 

— Hmm. Ei bine, ai avut dreptate, Richie, i-am zis eu lui 
Conklin. Louie nu se omoară după femei, dar trag 
concluzia că e atras de ele sexual. Tu ce zici? 

— Şi atunci intră Ken în scenă, zise Conklin, făcându-mi 
mie jocul. El era cel care pescuia pentru Louie. Nu-i aşa? 
Tu le violai, şi apoi amândoi le făceaţi de petrecanie. Şi 
după ce tu şi iubitul tău le omorâţi, ce urma? Vă distraţi de 
minune, nu? Cred că juraţii o să te urască pentru asta, nu-i 
aşa, locotenente? 

— Louie, nu răspunde. Nu spune niciun cuvânt, zise 
Montana repede. 

— Ba cred c-o să ne spui totul, i-am zis lui Bergin, 
fiindcă noi suntem mai înţelegători decât vor fi juraţii. Şi 
apoi, mai sunt astea. i 

Am lipit de tablă un plic alb. li era adresat lui Louie, 


mâzgălit cu cerneală albastră. Îl vedea, dar nu-l putea 
atinge. 

Clipi rapid fiindcă recunoscuse scrisul. 

Puteam să pun pariu. 

— Moartea lui Cherry pe alee este o nimica toată pe 
lângă ce-o să ţi se întâmple ţie, i-am zis. Te-ai gândit cum o 
să fie? Vreo douăzeci şi ceva de ani în rândul 
condamnaților la moarte, cu gândul la acul care o să te 
omoare? 

— Gata, locotenente, sări Montana, lovind servieta cu 
palma. Domnul Bergin n-a fost nici măcar amendat pentru 
trecere neregulamentară... 

— O să-l prindem pe domnul Bergin pentru trei crime, 
am sărit la rândul meu. Dar asta e tot ce vă ofer. 

Şi le-am arătat cu degetele cam o jumătate de 
centimetru. 

— Chiar aşa? Atât de mult? comentă Montana. 

— O femeie tânără a fost găsită acum doi ani în LA, 
aruncată la marginea autostrăzii. ADN-ul colectat de la ea 
se potriveşte cu cel de la victimele lui Louie. Dacă omul 
tău se hotărăşte să coopereze în cazul crimelor Fetelor din 
Maşină şi a celei din LA, o să-i punem o vorbă bună la 
procuror. Să vedem dacă îl scăpăm de sentinţa la moarte. 
Ai cuvântul meu. 

— O să mai vorbim despre asta. Louie, hai să plecăm 
acum! îl îndemnă Montana. 

— Oferta nu durează foarte mult, am zis eu, acoperind 
plicul. 

— Pot să mă uit la scrisoarea aia? întrebă timid Louie. 

În ultimele minute, expresia lui Louie se înmuiase 
precum ceara de la lumânarea aprinsă. Ochii îi erau roşii, 
iar faţa ascundea o mare durere provocată de pierderea 
sa. 

— Asta face parte din probe, i-am zis, uitându-mă în 
ochii lui mari şi umezi. Dar am să-ţi citesc un rând sau 
două. 

Am deschis plicul pe care-l luasem de pe panoul din 
sufrageria lui Louie. Am scos cinci pagini subţiri, scrise de 


la o margine la alta cu un scris ordonat, cu litere rotunde. 

— Cred că mai scria la ea când am intrat, vezi că 
semnătura e mâzgălită. Cerneala e umedă. 

Gura lui Louie era căscată. Respirația întretăiată. Ochii 
aţintiţi. 

— Cherry scrie aici: „lartă-mă, dragostea mea, dar nu 
pot trăi fără tine. Tu ai fost singurul meu vis pe care voiam 
să-l văd împlinindu-se...” Ei bine, urmează câteva chestii 
foarte personale, am zis, netezind paginile şi băgându-le 
înapoi în plic. Mi se sfâşie inima. 

Louie spuse: 

— Spune-mi ce am de făcut. Orice. 

— Ascultă-mă, interveni Montana, atingându-l cu mâna 
pe braţ. Nu spune o vorbă. Lasă-mă să-mi fac treaba! 
Singurul martor pe care-l au este mort. 

Lucrurile parcă o luaseră razna. Louie aproape îl lovi pe 
avocat, îndepărtându-i mâna, şi-l trânti apoi cu tot cu 
scaun la podea. Sângele îi ţâşni lui Montana din nas. 

Am sărit de pe scaunul meu când Louie se ridică, cu 
pumnii încleştaţi şi ţipând la el. 

— Nu înţelegi, căcatule ce eşti? Puțin îmi pasă dacă mor 
sau trăiesc. Viaţa mea e terminată. N-am s-o mai văd 
niciodată. Se întoarse cu o privire pierdută spre mine. Ce 
trebuie să spun ca să-mi dai SCRISOAREA aia nenorocită? 

— Spune-ne numai ce ai făcut. 

— Bine, o să spun. 

Inima mi-o luă razna de bucurie. 

M-am străduit să rămân impasibilă, chiar dacă în capul 
meu dansam deja sub râuri de şampanie. 

Am ieşit din cameră să mă asigur că se înregistra în 
continuare. M-am întors când Conklin îl ajuta pe Montana 
să se ridice. 

— O să-l sun pe procuror, l-am anunţat pe Louie. O să-ţi 
dau o copie a scrisorii. Imediat ce mărturiseşti tot. 


Capitolul 92 


Jacobi se simţea ca pe val gândindu-se cum Louie se 
transforma într-o grămadă de carne moale - era fantastic 
că făcuse parte din echipa care îl îngenunchease pe 
psihopat. Pe ambii psihopaţi. 

Acum, la 8.00 seara, era încă la lucru, încercând să pună 
la zid un alt ticălos. 

Poate unul mai rău. Posibil cel mai periculos criminal 
care existase vreodată în San Francisco. 

Conducea o maşină a poliţiei fără însemne. O luă spre 
nord, pe Leavenworth, pe urmele maşinii Mercedes coupe 
negru a lui Dennis Garza, aflat la o distanţă mică în faţă. 
Ceaţa se ridica straniu din asfalt, chiar dacă ploaia răpăia 
în continuare. 

Se opri la semaforul de la Clay, se uită lung la stopurile 
roşii, gândindu-se la viaţa frumoasă pe care trebuia s-o fi 
avut Garza. 

De ce naiba îşi tăia singur craca de sub picioare 
făcând-o pe Dumnezeu acolo, la spital? 

Maşinile care veneau luminară interiorul automobilului 
din faţa lui. Jacobi fu surprins peste măsură s-o recunoască 
pe Yuki Castellano conducând maşina Acura dintre el şi 
Mercedes. Ce naiba făcea acolo? 

Coloana se urni, şi Jacobi acceleră, încercând să nu 
scape din ochi cele două maşini. Surpriza lui se transformă 
în certitudine când văzu că şi Acura se ţinea după 
Mercedesul din faţă. Jacobi se gândi atunci la cele două 
opţiuni posibile. Dădu drumul la sirenă şi la lumini, 
transformând vechiul Crown Vic într-o arătare venită din 
iad. 

În faţa lui, avocatul se uită în oglinda retrovizoare şi 
trase maşina pe dreapta. 

Jacobi se strecură în spatele ei, sună la Dispecerat şi le 
ceru ca o altă maşină nemarcată să continue urmărirea 
Mercedesului. Le spuse numărul acestuia şi închise. Apoi 


se dădu jos din maşină. 

Merse spre Acura, se aplecă până la înălţimea geamului 
şi aprinse lanterna în ochii lui Yuki. 

— Pot să văd permisul? întrebă el. 

— Sigur, domnule poliţist. Îl am chiar aici. Cu ce am 
greşit? 

— Permisul, vă rog. 

— Da, zise Yuki, ferindu-şi ochii de lumina orbitoare. 

Se întoarse să caute în geanta ei, împrăştiind cărţile de 
credit şi mărunţişul din portofelul ei. Părea cam nervoasă, 
nu era în apele ei. Îşi găsi, în sfârşit, permisul şi i-l dădu 
poliţistului. A 

Jacobi luă carnetul şi se întoarse la maşina lui. Il verifică 
pe computer, ca să-i dea ei timp să se mai gândească. Apoi 
merse înapoi la maşina lui Yuki, prin ploaia deasă, şi-i ceru 
să coboare. 

— Vreţi să ies din maşină? 

— Exact. Coborâţi şi puneţi mâinile pe capotă. Vă 
deranjează dacă mă uit înăuntru? E ceva despre care ar 
trebui să ştiu? Armă? Droguri? 

— Warren? Tu eşti? Sunt eu, Yuki. Ce e cu toate astea? 

— Asta vreau să ştiu şi eu. 

Yuki era aproape udă până la piele, cu părul în ochi, 
semănând cu un Yorkie ud ciuciulete. Purta pantaloni de 
trening, un tricou subţire, papuci de casă, fără ciorapi. 
Dinţii îi clănţăneau de frig. 

Jacobi aruncă o privire scurtă în interiorul maşinii, apoi 
îi spuse lui Yuki: 

— OK, poţi să intri în maşină. 

Se uită la ea cum îşi puse centura, îi dădu permisul 
înapoi şi spuse: 

— Te urmăresc de ceva vreme, Yuki. Ce naiba făceai 
aici? 

— Mă urmăreai? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— leşisem la o plimbare, atâta tot, răspunse ea, 
nervoasă. 

— Nu mă minţi! Te ţineai după Mercedesul acela. 


— Nu... Mă rog. Şi ce dacă? Voiam să... nimic! 

— Gândeşte-te la ce spui, zise el, ridicând vocea ca s-o 
sperie un pic. Dacă tipul ăla e cel care crezi că este, nu te 
gândeşti că nu l-ar deranja să te dea la o parte din calea 
lui? Gândeşte-te numai, e evident. 

O văzu pe Yuki cum îşi ţuguie buzele, dar nu scoase un 
cuvânt. 

— Să ştii că nu fac pe durul aici ca să mă distrez. Yuki, 
eşti o persoană prea drăguță şi mult prea deşteaptă pentru 
asta. O cauţi cu lumânarea, şi mă rog la Dumnezeu să nu 
găseşti nimic. 

Yuki îşi şterse apa de pe faţă şi dădu din cap. 

— O să-i spui lui Lindsay? 

— Asta depinde de tine. 

— O să mă duc acasă, Warren. Nu mă opresc nici măcar 
ca să pun benzină. E bine aşa? 

— Da. Apropo, trebuie o inspecţie nouă la maşină, a 
expirat cea veche. Ai grijă. 

— Mersi, Warren. 

— În regulă. Vezi cum conduci. Şi fii fată cuminte! 

Jacobi se întoarse la maşină, gândindu-se la slujba lui. 
Apoi, mintea îi zbură la un restaurant mic, aproape de 
apartamentul lui, de unde avea să-şi cumpere nişte 
mâncare gătită. Acasă avea să bea un şpriţ mic şi să se 
uite la meciul echipei 49ers. 

Când deschise portiera, în difuzor auzi numerele lui de 
serviciu. 


Capitolul 93 


Jacobi trase în spatele Fordului albastru parcat la 
intersecţia dintre Taylor şi Washington. leşi iarăşi în ploaia 
aia supărătoare, se duse către maşina cealaltă şi schimbă 
câteva vorbe cu Chi şi cu Lemke. 

În timp ce Fordul lor se îndepărta, Jacobi traversă 
Washington Street şi se ascunse sub copertina neagră pe 
care era scris cu litere aurii: Venticello Ristorante. 

Urcă scările clădirii bej cu două etaje. Aerul cald şi 
mirosul de oregano şi de usturoi îl învăluiră când intră în 
hol. Maţele începură să-i chiorăie. 

În dreapta, fata de la garderobă îi ceru haina, dar el 
refuză. Se opri pentru un moment, cu ploaia şiroind, iar 
apoi intră pe o uşă şi cobori pe scări undeva în stânga, 
către restaurantul propriu-zis. 

Jacobi se aşeză pe un taburet, comandă un Buckler şi-şi 
puse haina pe un scaun de lângă el. Apoi, îi spuse 
barmanului că avea nevoie să meargă la toaletă. 

Cobori vreo douăzeci de trepte până în sala mică 
dreptunghiulară, cu geamuri înalte ce dădeau spre stradă; 
doar vreo zece mese erau ocupate. Un şemineu din 
teracotă albastră domina spaţiul strâmt. 

Masa doctorului era chiar lângă foc, cu spatele către 
Jacobi. O femeie foarte frumoasă îi zâmbea. Vinul roşu 
sclipea în paharele din faţa lor. 

Jacobi trecu pe lângă masă, împingând scaunul 
doctorului. Fu încântat de cum se întoarse acesta, cu o faţă 
furioasă. 

Jacobi se scuză, părând cât se poate de serios: 

— Hei, îmi pare rău. Scuze. 

Apoi merse mai departe, se duse la baie şi urcă din nou 
la bar. 

Bău o bere şi încă una, foarte încet. Plăti după fiecare 
halbă. Mai lăsă o bancnotă de cinci dolari pe tejghea în 
momentul în care doctorul brunet şi prietena lui trecură 


spre garderobă. 

Jacobi se strecură pe uşă înaintea lor şi ieşi în noaptea 
nemiloasă. Porni maşina, dădu drumul la ştergătoare şi 
anunţă prin staţie unde se afla. 

Mercedesul negru ieşi din parcarea de pe Taylor, şi 
Jacobi îl urmă îndeaproape, convins că doctorul n-avea să-l 
alerge prea tare pe vremea asta. Nu cu femeia aia blondă 
drăguță care aproape că-i stătea în poală, cu braţele 
încolăcite de gâtul lui şi sărutându-l în spatele urechii. 

Doctorul o luă spre Pacific Street, merse pe ea de-a 
lungul a două cvartale, apoi viră dreapta pe Leavenworth 
şi trecu de alte patru blocuri, către Filbert. 

Jacobi îl văzu pe Garza oprind maşina în faţa garajului, 
deschizând uşa acestuia şi intrând. 

Jacobi conduse pe lângă casa de un galben pal şi trecu 
mai departe. Intoarse până ajunse înapoi peste drum de 
casa lui Garza, de unde putea să supravegheze mai bine. 

Spatele îi amorţise şi trebuia să se ducă la baie. Se 
gândea să iasă, să-şi facă nevoile lângă roata din spate, 
când văzu cum se sting luminile de la parterul casei. După 
un sfert de oră, se stinseră şi cele de la etaj. 

Jacobi o sună pe Lindsay. O anunţă că-l urmărea pe 
Garza de când acesta plecase de la spital. Mda, ore 
suplimentare. Gratis. 

— Nici măcar nu a trecut pe roşu, Boxer. Omul a luat 
cina cu o tipă cam de patruzeci de ani, o blondă 
slăbănoagă. S-au ţinut de mână la masă. Apoi, ea s-a 
căţărat pe el în drum spre casă. Din câte am văzut, zise 
Jacobi, doctorul poate fi acuzat doar că are o iubită. 


Capitolul 94 


Mă plimbam nervoasă de colo-colo pe coridoarele de la 
Reanimare din Spitalul Municipal, când Jacobi mă sună 
să-mi spună că Garza avea să stea acasă în noaptea aceea. 

M-am lăsat moale într-un scaun albastru din plastic, 
gândindu-mă ce proastă fusesem să-mi trimit partenerul 
acolo pentru nimic. Şi totuşi, nu puteam crede că Garza nu 
era vinovat de toate astea. 

Imagini mi se perindară prin minte - mama lui Keiko, 
genunchii slăbiţi, căzătura pe trotuar, acea femeie 
glumeaţă, plină de viaţă, care ar fi putut să mai trăiască 
multă vreme. 

M-am gândit la nasturii aceia de pe ochii ei stinşi şi de 
pe ai celorlalţi treizeci şi unu care fuseseră marcati la fel. 

Acei nasturi nenorociţi. Ca nişte semne. 

Dar unde era plăcerea criminalului dacă nimeni nu 
înţelegea ce făcea şi de ce? 

Mi-am amintit aroganţa bărbatului care-i avusese în 
grijă. Doctorul care spusese: „Câteodată bate un vânt 
neprielnic”. 

Şi m-am întrebat pentru a o suta oară dacă Dennis Garza 
era ca unul dintre acei criminali ţicniţi şi depravaţi, ca 
Charles Cullen şi Swango, acel chirurg din Ohio, medici 
obsedaţi de puterea de a lua vieţile oamenilor. 

M-am răsucit în scaunul meu, am vărsat jumătate din 
ceaşca de cafea şi m-am uitat cum balta se prelingea pe 
adidaşii mei Nike. 

„Oh, Doamne, Lindsay. Vrei să prinzi un criminal. Nu 
poți nici măcar să-ţi bei cafeaua cum trebuie.” 

Am luat o bucată de ziar, am şters mizeria şi am aruncat 
ceaşca la gunoi, zicându-mi: „Gata, mi-a ajuns pe ziua de 
azi”. 

Garza se dusese la culcare, şi, dacă mai aveam ceva 
minte, aveam să fac şi eu la fel. 

Îmi trăgeam fermoarul de la jachetă, când am auzit 


telefonul. 

— Locotenente? şopti o voce. Sunt Noddie Wilkins. 
Asistenta de la Spitalul Municipal. Mi-aţi spus să vă sun, 
zise ea. Un alt pacient a murit. Şi nasturii aceia... 

Mi se făcu rău de la stomac. 

— Când s-a întâmplat? 

— Chiar acum. 

— Care e numele pacientului? 

— Anthony Ruffio. Corpul e încă la Reanimare. 

Am luat-o la fugă pe scări, întrebându-mă câţi pacienţi 
muriseră în acel spital, câţi dintre ei fuseseră găsiţi cu 
nasturii aceia cu caduceu pe ochii lor fără viaţă. 

Dar de data aceasta era diferit. 

Eram în spital, şi probabil că şi asasinul era tot aici. 


Capitolul 95 


Am luat-o pe scări către Reanimare, urcând câte două 
trepte odată. Un criminal maniac umbla liber prin spital, şi 
acum se ivise ocazia de a-l prinde asupra faptului. 

l-am arătat insigna mea asistentei-şefe de la Reanimare 
şi am stat lângă ea până l-a chemat prin pager pe medicul 
de gardă de la secţie. 

Doctorul Daniel Wassel apăru câteva momente mai 
târziu. Un bărbat slăbuţ, de vreo treizeci şi ceva de ani, cu 
un nas lung şi subţire. Ochii aveau cearcăne adânci de la 
nesomn. 

I-am spus cine eram, l-am pus la curent cu investigaţiile 
noastre şi i-am cerut o listă cu tot personalul care lucra în 
momentul în care un pacient pe numele lui Anthony Ruffio 
a fost internat la Reanimare după operaţie. 

Şi i-am cerut să-mi arate corpul lui Ruffio cât mai repede 
posibil. 

Doctorul se alarmă, şi ochii lui adormiţi se măriră pe 
măsură ce toropeala îi dispărea. 

— Nu înţeleg, locotenente, de ce e poliţia aşa de 
interesată de moartea acestui pacient? 

— Să zicem că, pentru moment, este o moarte suspectă. 

— Totul e aşa de ireal, până şi explicațiile 
dumneavoastră, zise el. 

Doctorul Wassel deschise uşa glisantă de la cămăruţa 
întunecată şi aprinse lumina. Neonul licări pentru o clipă. 

Privirea ni se îndreptă direct spre corpul victimei. 

Mă cuprinse un sentiment de teamă când am dat la o 
parte cearşaful de pe faţa mortului. 

Ruffio părea şocat de propria moarte. Gura lui era 
deschisă, pielea palidă, aproape transparentă. 

Se vedea nişte sânge coagulat în jurul nărilor şi un pic 
de lipici în colţul gurii unde fusese intubat în timpul 
operaţiei. 

Am dat cearşaful mai în jos şi am văzut incizia încă 


proaspătă, care mergea de la coşul pieptului către buric. 

L-am acoperit înapoi pe domnul Ruffio până în creştetul 
capului. 

Când m-am întors, am zărit o pereche de nasturi cu 
caduceu uitându-se la mine de pe noptiera de lângă pat. 
M-am aşezat între nasturi şi doctorul Wassel. 

— Din acest moment, personalul spitalului nu va mai 
intra în această cameră, am anunţat. Vor veni imediat 
oamenii de la laboratorul criminalistic. După ce termină ei, 
medicul legist îl va transporta pe domnul Ruffio la morga 
poliţiei. 

— În acest caz, trebuie să anunţ directorii. 

— Doctore, vorbeşte cu cei de sus. 

Am luat nişte mănuşi de latex şi un plic din buzunarul 
meu de la jachetă şi am pus nasturii în el, înainte ca 
aceştia să dispară. Am sunat la echipa tehnică şi am găsit 
doi criminalişti care lucrau în schimbul de noapte. Le-am 
cerut ajutorul, şi ei au acceptat imediat. Apoi l-am sunat pe 
Jacobi. L-am scos din pat. 

În timp ce aşteptam să vină întăririle, am demarat 
propria investigaţie. Era ca şi cum mă băgăm singură în 
gura lupului. 

Am tot arătat insigna, adresând iritată aceeaşi întrebare 
doctorilor, asistentelor, infirmierelor: „Unde eraţi atunci 
când Anthony Ruffio a fost internat la Spitalul Municipal? 
Unde eraţi atunci când a decedat?” 

În timpul fiecărui interviu, căutam un gest, un tremur al 
vocii, un „ceva” care să mă lumineze şi să mă ajute să 
descopăr ucigaşul. 

N-am detectat niciun indiciu. 


Capitolul 96 


Doctoriţa Marie Calhoun era medicul de gardă de la 
Urgenţă din noaptea aceea. Puțin trecută de treizeci de 
ani, cu părul numai bucle brunete, unghii neîngrijite şi o 
energie aproape maniacă. 

Am stat de vorbă în spatele biroului asistentelor de la 
Urgenţă. Cu ochii în altă parte, vorbind grăbită, scurtând 
cuvintele, doctorita Calhoun încerca să-mi explice cauza 
morţii lui Ruffio. 

— Domnul Ruffio a zburat din Geneva, cu escală în New 
York, zise ea scurt. A fost o călătorie lungă, iar piciorul lui 
stâng era în ghips. În avion, a început să aibă probleme cu 
respiraţia. Când a aterizat, a fost adus imediat la Urgenţă. 

— L-ai văzut când a ajuns aici? 

— Da. l-am făcut o radiografie amănunţită şi am 
descoperit că avea o embolie pulmonară imensă. Am făcut 
şi nişte raze X la piciorul rupt, şi am mai găsit un cheag şi 
acolo. l-am dat un anticoagulant, heparină, pentru a 
dizolva cheagurile; apoi l-am pus pe respiraţie artificială la 
Terapie Intensivă. După aceea, aflu că începuse să vomite 
sânge, să aibă sânge în fecale. Apoi a intrat în şoc. 

— Dar care a fost cauza? 

— Nu mi-am dat seama atunci. L-am dus repede la 
Chirurgie, unde am văzut că sângera masiv de la un ulcer 
la stomac. De la heparină, sângele se subţiase prea mult... 

Doctoriţa îşi scutură buclele în timp ce-mi povestea în 
continuare, părând a încerca ea însăşi să înţeleagă mai 
bine ce se întâmplase. 

— Bill Rosen, zise ea, un chirurg foarte bun. A încercat 
din răsputeri să rezolve ulcerul ăla. I-am dat pacientului o 
serie de perfuzii, dar acesta avea hemoragie generală, şi 
n-am mai putut face nimic. Era deja în insuficienţă 
respiratorie severă, şi totul s-a dus naibii în sala de 
operaţie. 

— Adică? 


— Practic, l-am pierdut pe masă. Rosen l-a resuscitat, l-a 
stabilizat. Ruffio a murit după ce fusese deja la Reanimare 
vreo douăzeci de minute. 

Mi se părea ca un dejă-vu. Keiko Castellano primise o 
cantitate prea mare dintr-un alt anticoagulant. Şi asta o 
omorâse. 

— Mă iertaţi că nu ştiu chestiile astea, doctore, dar cât 
de des se întâmplă ca heparina să dilueze sângele excesiv? 

Ea se uită la mine, iar ochii ei negri se făcură ca onixul. 

— Ce vreţi, pentru numele lui Dumnezeu, să întrebaţi? 

— Este posibil ca Ruffio să fi primit prea multă 
heparină? 

— Orice e posibil. Dar e o cauză mai evidentă, iar 
aceasta va apărea în raportul meu, adăugă Calhoun cu 
subînţeles. Aproape că i-am auzit dinţii scrâşnind. 

— Nivelul de alcool în sânge al bărbatului era de zero 
douăzeci şi şase când a venit. În termeni medicali, asta 
înseamnă beat mort. Cred c-a tras la măsea în avion. Poate 
tot din cauza beţiei a şi căzut şi şi-a rupt piciorul. 

— Îmi pare rău, dar nu văd legătura. 

— Ulcerele hemoragice sunt destul de frecvente la 
alcoolici. Nimeni nu ştia de acest ulcer, continuă Calhoun. 
Poate îi era jenă că bea aşa de mult. 

— Deci spuneţi că este un deces din neglijenţă. 

— Exact. Am terminat? 

— Nu chiar, am spus. 

La Urgenţă fusese adus un tânăr pe targă. Sângele îi 
curgea dintr-o rană deschisă la picior. Urla de durere. Am 
păşit în faţa lui Calhoun înainte ca aceasta să se repeadă la 
victimă. 

— Era doctorul Garza în spital atunci când s-a internat 
Ruffio? 

— Nu-mi amintesc. N-am idee. De ce nu-l întrebaţi? 

— O voi face. Ştiţi despre nasturii pe care infirmiera i-a 
găsit pe ochii lui Ruffio după ce acesta a murit? 

— Nasturi? Nu ştiu despre ce vorbiţi, locotenente. Dar 
Anthony Ruffio nu a murit de la nasturi. Ulcerul acela l-a 
doborât. 


Capitolul 97 


În dimineaţa următoare, stăteam în Explorerul meu 
amărât, gândindu-mă la cât de mult timp petrecusem cu 
echipa tehnică şi cu Jacobi, dezbătând problema corpului 
lui Ruffio. 

Acum mă uitam cum ploaia firavă bătea în raza farurilor 
maşinii mele. Soarele se ridica încet. 

Am ieşit din parcare, direct în Pine Street, 
întrebându-mă dacă într-adevăr moartea lui Ruffio fusese 
un accident medical, aşa cum o descrisese Calhoun - şi nu 
din vina spitalului. 

Îmi amintesc disperarea de pe faţa doctoriţei atunci 
când spuse „sângele se subţiase prea mult” - îmi rămăsese 
în minte. 

Ştiam asta sigur: în jur de şaizeci de angajaţi care se tot 
perindaseră pe lângă Ruffio în timp ce acesta zăcea 
inconştient la Reanimare, cu un aparat de respiraţie 
artificială. 

Era foarte probabil să-i fi injectat cineva supradoza de 
heparină în perfuzie, înainte sau după operaţie. 

Garza putea să o fi făcut înainte să iasă din schimb. 

Dar era un lucru care nu-mi dădea pace. 

Cum ar fi putut pune Garza nasturii pe ochii mortului? 


Capitolul 98 


Cindy era la biroul ei din camera de la Chronicle, 
lucrând la povestea ei, mai condimentând-o puţin. Trebuia 
s-o predea la publicare cât mai repede, dar tot se bucură 
când sună telefonul şi văzu numele de pe ecran. 

Ridică şi se gândi: „Uf, ce bine. Poate mergem 
amândouă la masă”. 

— Cindy, ce naiba faci? urlă Lindsay în telefon. Ţi-am 
cerut să nu scrii nicio poveste despre Garza şi ai fost de 
acord! 

— Linds, a trebuit s-o fac, zise Cindy, cu o voce calmă, 
ca să nu atragă atenţia tuturor. Sursa mea de la Spitalul 
Municipal mi-a zis că Garza e interogat de către consiliul 
director... 

— Asta nu dovedeşte nimic, Cindy. 

— Ai citit articolul? Am scris, citez: „Se pare că suspect 
ar fi şeful de la Urgenţă, doctorul Dennis Garza”. „Se pare” 
nu este un lucru sigur. Fir-ar să fie, Lindsay! Săptămâna 
trecută, tipul aproape că s-a dat de gol la tribunal. Işi 
merită şi el partea lui de poveste! 

— Dar dacă e vinovat şi de altceva în afară de 
malpraxis? Dar dacă, acum, faptul că l-ai aruncat în arenă 
o să-l facă să se retragă şi mai mult? Dacă îşi face bagajele 
şi pleacă din San Francisco? 

— Ce înseamnă „şi de altceva în afară de malpraxis”? 

— Nu ştiu, răspunse Lindsay, cu vocea tot iritată. Incă 
lucrez la cazul ăsta. 

— Şi eu la fel, replică Cindy. Ştii ce, tu nu mi-ai dat nicio 
informaţie despre cazul ăsta. Eu le-am adunat. E cazul meu 
încă de la început. Şi nu e deloc cinstit să vii aşa şi să-mi 
spui ce să fac. 

Urmă o tăcere stânjenitoare. Cindy simţi cum treceau 
secundele, gândindu-se la lucruri pe care n-ar fi trebuit să 
le spună. Dar totul se rezuma la asta: Lindsay se baza pe 
ea fiindcă erau prietene - dar acum întrecuse măsura prea 


de tot. 

— O mulţime de reporteri urmăresc povestea asta, 
Lindsay! Că o spun eu sau altcineva, Garza tot ajunge în 
ziare. 

Lindsay oftă în urechea ei şi zise: 

— Speram să am mai mult timp. 

— Ei, bine, visai. 

Îşi luară la revedere scurt. 

Cindy puse telefonul jos şi se uită la caietul de notițe. 
Citi cuvintele pe care de-abia le mâzgălise: „Vinovat şi de 
altceva în afară de malpraxis”. 


Capitolul 99 


Noaptea nedormită pe care o petrecusem la Spitalul 
Municipal mă slăbise şi mă dezamăgise peste măsură. Am 
aruncat ziarul de dimineaţă la coşul de gunoi de sub biroul 
meu. Eram mai mult decât sigură că următoarea poveste a 
lui Cindy avea să fie despre cum erau ucişi oamenii la 
Spitalul Municipal - şi cum poliţia nu făcea mare lucru. 

Venise timpul să renunţ la investigația mea personală şi 
să prezint cazul „nasturelui de alamă” înainte ca Justiţia să 
intre în gura presei. 

Am ridicat telefonul şi l-am sunat pe şeful secţiei. 

— Tony, trebuie să ne vedem. E ceva urgent. 

Flower Market Cafe de pe Brannan şi Sixth e aproape de 
ieşirea de pe autostradă şi la câteva străzi de tribunal. În 
orice altă zi m-aş fi bucurat de atmosfera liniştită a 
localului, cu pardoseala frumoasă, cu  lambriurile 
întunecate şi care dădea înspre piaţa de flori. 

Dar nu şi astăzi. 

Eu şi Tracchio ne-am aşezat la una dintre mesele mici, 
rotunde şi am comandat nişte sendvişuri. 

— Spune, Boxer, zise el. 

Am fost aşa de liniştită când l-am pus la curent cu toate 
detaliile pe care le ştiam - despre mama lui Yuki, nasturii 
puşi pe ochii celor treizeci şi doi de pacienţi, zvonurile, 
statisticile şi datele despre procesul de malpraxis deschis 
împotriva Spitalului Municipal. 

De asemenea, i-am spus şi despre recordurile proaste 
ale lui Garza care-l urmăreau prin toate spitalele pe unde 
se perindase. Am sfârşit cu raportul de urmărire al lui 
Jacobi şi cu investigaţiile noastre neoficiale de noaptea 
trecută, după ce un pacient murise în condiţii misterioase. 

— Corpul lui Ruffio era la Reanimare, aşteptând să fie 
mutat la morgă, când cineva i-a pus acei nasturi pe ochi. 

— Ce chestie! pufni căpitanul. 

— Garza a părăsit spitalul pe la şase seara. Pacientul a 


murit imediat după opt, am precizat, dar nu sunt sigură că 
Garza nu a fost deloc implicat. 

— Dacă Garza nu era acolo, cum poţi spune că are ceva 
de-a face cu asta? 

— El are acces în orice loc din spital. Poate i-a dat 
supradoza aceea pacientului înainte de a pleca, şi 
medicamentului i-a luat ceva ore până să-şi facă efectul. 
Poate are un complice sau poate nu e el vinovatul, am 
recunoscut. Dar Tony, pentru numele lui Dumnezeu, Garza 
ar putea fi un monstru nemilos! Şi cred asta din tot 
sufletul. Oricum, trebuie s-o „luăm înaintea presei”. 
Chronicle l-a pus pe pagina trei azi-dimineaţă. 

Căpitanul dădu farfuria la o parte şi mai comandă o 
cafea. 

— Yuki a depus plângere? mă întrebă el. 

— Da. Dar autopsia lui Claire arată numai că a primit 
mai multe medicamente decât trebuia. Nici o dovadă că ar 
fi fost omorâtă. Cam acelaşi lucru mă aştept să văd şi în 
raportul despre Ruffio. 

— Cu alte cuvinte, ai adunat nişte chestii diferite care nu 
se leagă în niciun fel, nu duc nicăieri. 

— Simt că mă îndrept într-o direcţie greşită, Tony. 
Presimţirile mele sunt negre şi n-o să dispară aşa de uşor. 

— Deci acum ce mai vrei să faci? 

Fiindcă rezolvasem cazul cu Fetele din Maşină, aveam 
un cuvânt greu de spus. 

— Vreau să împânzesc spitalul cu poliţişti, am zis. Să 
împrumut nişte oameni de la Droguri să lucreze sub 
acoperire. L-aş supraveghea pe Garza 24 din 24 şi aş vrea 
să am pe cineva şi în farmacia spitalului. 

Tracchio îşi goli ceaşca de cafea. Se vedea că se gândea 
dacă să pună la treabă o parte din oamenii noştri, şi aşa 
puţini, doar pentru „presimţirile” mele negre. 

— Pentru cât timp? 

— Sincer? Habar n-am. 

Tracchio îi ceru chelneriţei nota de plată, şi apoi se 
întoarse spre mine. 

— Îţi dau patru oameni pentru o săptămână. Apoi 


evaluăm situaţia. Lindsay, să mă ţii la curent. Vreau să ştiu 
tot ce se întâmplă, nu mai lucra pe la spatele meu! 

M-am întins şi i-am strâns mâna lui grăsuţă. 

— N-aş putea nici dacă aş vrea. 


Capitolul 100 


Jacobi era aşezat pe scaunul pasagerului din maşina gri, 
uitându-se la casa aceea înaltă, galbenă de pe Filbert. 
Doctorul Garza ajunsese acasă de vreo jumătate de oră, cu 
ochii la ştirile de seară. Deodată, uşa de la garaj se 
deschise brusc şi un Mercedes Roadster negru dădu 
înapoi, cu scrâşnet de cauciucuri. 

Rich Conklin se îndreptă în scaunul şoferului. Jacobi 
sună la secţie şi dădu codul 337. 

Lângă el, Conklin numără până la cinci, apoi îndreptă 
maşina nemarcată de poliţie în aceeaşi direcţie, la vreo 
zece lungimi de Mercedes. 

— Stai liniştit, îl avertiză pe Conklin. Avem destule 
întăriri. 

— Ce naiba? răbufni Conklin. De unde ştim dacă Garza 
este în maşina aia? 

— Vrei să te întorci să supraveghezi casa? 

— Nu. Aş vrea să mă clonez. 

Jacobi râse scurt. 

— Crezi că încap doi ca tine în lumea asta? 

Apoi rânji, aducându-şi aminte de vremea când fusese la 
fel de neexperimentat cum era şi Conklin, când de-abia 
aştepta orice urmărire, orice arestare; chiar dacă era 
epuizat, Jacobi începea să aibă iarăşi acele trăiri. 

Conklin o luă la stânga pe Jones, frână repede la 
semaforul de la Greenwich şi trecu pe lângă şcoala 
primară Yick Wo. 

Jacobi sună la dispecerat. 

— Mercedes negru sport coupe, WDF 390, spre nord pe 
Jones, zise el, în timp ce traversau Lombard şi Francisco, 
zburând prin intersecţii, frânând la Columbus şi încercând 
din nou la secţie. 

Se auzi radioul când o altă maşină de poliţie nemarcată 
zări Mercedesul pe Columbus şi anunţă intersecţia: 


24 Cod pentru situaţii de urgenţă. (n.red.). 


— Se pare că se duce spre Cannery South. 

Conklin porni girofarul. O luă brusc la dreapta, apoi luă 
viteză pe o stradă paralelă cu Columbus. Era o altă rută 
spre destinaţia probabilă a lui Garza, Ghirardelli Square. 

Jacobi îi spuse lui Conklin să parcheze pe Beach Street, 
aproape de colţul cu Hyde. 

— Trebuie să treacă pe aici din clipă în clipă. 

Circulaţia era greoaie la ora aceea de vârf, şi trotuarele, 
încă pline de pietoni care se uitau la tarabele vânzătorilor 
ambulanți. 

— Ăla e, zise Conklin. 

Jacobi văzu cum micul Roadster trase lângă trotuar. 
Bărbatul dinăuntru cobori, îmbrăcat cu un pardesiu 
Armani din caşmir, cu părul în bătaia vântului. 

Se uită cu uimire cum Garza veni înspre maşină. „Fir-ar 
al naibii.” Bătu cu pumnul în geamul de la locul 
pasagerului. 

Jacobi cobori geamul şi se uită la doctor cu o privire 
plictisită. 

— Aşteaptă, inspectore, mă întorc imediat, îi zise Garza; 
apoi traversă strada peste liniile de tramvai şi intră în 
clădirea bej cu semnul de neon roşu deasupra, Buena 
Vista. 

Jacobi îl vedea pe Garza prin geamurile bistroului, 
comandând ceva de la barman. 

— Ce-a fost asta? întrebă Conklin, puţin nedumerit. Nu 
numai că ne-a păcălit, dar ne mai face şi proşti. Cam 
neplăcut. 

Jacobi simţi că îl apucă iar durerea de cap. Să vină 
Garza la ei nu făcea parte din niciun plan. Cum să 
reacționeze? 

— E cam naşpa, Richie, zise, dar jocul de-abia a început. 

Jacobi se uită prin geam cu atenţie cum Garza plecă din 
cafenea, aşteptă să se facă verde, traversă strada şi veni 
spre maşina lor. Bătu iarăşi în geam şi-i dădu lui Jacobi 
două ceşti de cafea puse într-un suport. 

— Fără zahăr, e tare, zise Garza. O să fie o noapte lungă. 

— Mulţumesc. Foarte frumos din partea dumneavoastră, 


răspunse Jacobi. Sper să vă întorc politeţurile cât mai 
curând. 

Se uită după Garza cum se urcă în maşina lui şi 
semnaliză intrarea în trafic. Jacobi sună la dispecerat, 
zicând: 

— Avem nevoie de o maşină pentru o urmărire. 
Suspectul o ia spre sud pe Hyde şi merge regulamentar. 
Închise telefonul şi se întoarse spre Conklin. O să facă el o 
greşeală, sunt convins. Aşa se întâmplă mereu cu ăştia 
care se cred deştepţi. 

Jacobi deschise capacul de la cafea, vărsă un pliculeţ de 
zahăr înăuntru şi amestecă. Gustă prudent din ea. 


Capitolul 101 


Era 20.45, şi noaptea se aşternea pe coridoarele 
spitalului. Garza plecase cu multe ore înainte de la birou, 
îmi făcuse cu mâna de parcă eram prieteni la cataramă şi 
ieşise în stradă. 

„Il distrează chestia asta, nu?” 

În timp ce bântuiam holurile de la Urgenţă la 
Reanimare, mă tot gândeam la un alt plan. 

Poate Garza nu era un ucigaş. 

Poate numai semăna cu unul. 

Dar dacă nu era Garza, atunci cine ar putea fi? 

Băteam acelaşi drum de atâtea zile, că aproape mă 
dădusem de gol. 

Căutam ceva nou şi am urcat la etajul trei, la Oncologie. 

Abia am păşit în hol, că am şi văzut ceva care îmi făcu 
părul măciucă. 

Un bărbat alb, de aproape treizeci de ani, cam un metru 
optzeci, şaptezeci şi cinci de kilograme, cu părul de 
culoarea nisipului sub o şapcă albastră de baseball, o 
jachetă gri şi pantaloni negri, vorbea în hol cu o asistentă 
cam obosită. 

Felul de a sta al bărbatului era cam neobişnuit - 
repeziciunea cu care schimba priviri cu asistenta, modul 
cum se uita la ea mă pusese pe gânduri. Instinctul îmi 
spunea că era ceva în neregulă. 

Cappy McNeil era un poliţist experimentat de la 
Omucideri. Lucrase mulţi ani de zile cu Jacobi, şi stătea 
acum de pază la etajul de dedesubt. 

L-am sunat şi, un minut mai târziu, ne-am întâlnit la 
camera 386 - chiar când omul cu părul ca nisipul se 
strecură în camera pacientului. 

Am oprit cu mâna uşa care dădea să se închidă şi am 
strigat: 

— Opreşte-te chiar acolo! 

Am scos insigna şi, apucându-l pe suspect de braţ, l-am 


făcut să se întoarcă. L-am împins la perete cu putere. 

În spatele meu, Cappy blocase ieşirea cu trupul lui de o 
sută douăzeci de kilograme. 

— Cum vă numiţi? l-am întrebat pe tânăr. 

— Alan Feirstein. Ce mai e şi asta? 

— 'Ţineţi mâinile sus pe perete, domnule Feirstein. Aveţi 
ceva prin buzunare despre care să ştiu? Droguri? Ace? 
Vreo armă? 

— Am o periuţă de dinţi, strigă el. Cheile de la maşină. 
Şi un pachet de bomboane Good and Plenty. 

L-am pipăit peste tot, am căutat în toate cele zece 
buzunare ale lui. I-am zis: 

— O să vă iau portofelul. 

— Draga mea, zise Feirstein şi se întoarse rugător către 
femeia palidă din pat, eşti trează? 

O mulţime de tuburi şi de fire ieşeau din braţele ei spre 
aparatul de perfuzii şi către un monitor cardiac. 

— El este soţul meu, se auzi femeia, cu o voce slăbită de 
medicamente. Alan este soţul meu. 

Am examinat permisul lui Feirstein. Mi se pusese un nod 
în stomac, inima îmi bătea mai tare. 

Tipul ăsta nu avea nicio armă asupra lui, nici nasturi. La 
naiba, avea până şi semnul de donator de organe pe 
carnetul de conducere. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat eu încet. 

— O să stau peste noapte, zise el. Carol are limfom. 
Metastază. 

Am înghiţit cu greutate. 

— Îmi pare nespus de rău, i-am spus. Ceea ce s-a 
întâmplat aici este o greşeală imensă. Nu ştiu cum să-mi 
cer iertare. 

Bărbatul dădu din cap, nu zise nimic, lucru pentru care 
i-am fost mai mult decât recunoscătoare. Soţiei i-am spus: 

— Să aveţi mare grijă, bine? 

Apoi, eu şi Cappy am ieşit în hol. 

— Doamne, zic eu, mă simt foarte prost, Cappy. Mi s-a 
părut că pun ceva la cale. Tipul încerca să se strecoare ca 
să doarmă aici, pe podea! Cum am putut să fiu aşa de 


proastă? 

— Se mai întâmplă, şefa, zise el, dând din umeri. Ne 
întoarcem de unde am plecat. 

Cappy cobori la etajul lui, iar eu m-am dus în camera de 
aşteptare din faţă de la Urgenţe. 

Eram dezamăgită şi jenată. Simţeam că aveam să mă 
sufoc dacă nu trăgeam un foc. 

Cari Whiteley, directorul spitalului, declarase în 
repetate rânduri că rata mortalităţii de la Spitalul 
Municipal era similară cu rata celorlalte spitale, iar 
nasturii cu caduceu erau doar o glumă. 

Il luasem pe Tracchio după mine bazându-mă numai pe 
instinct. 

Riscant pentru el. Riscant pentru mine. 

Automatele din colţul camerei de aşteptare de la 
Urgenţă se porniră, gata să servească pungi pline cu 
bunătăţi în locul acela pustiit de culoare. 

Am băgat o bancnotă de un dolar, am apăsat pe nişte 
butoane şi am văzut cum pacheţelul portocaliu de Reese's 
Pieces căzu în tavă. 

Aveam să stau acolo toată noaptea. Voiam să se creadă 
că eram acolo să descoperim un criminal nenorocit şi să 
salvăm vieţi. 

Dar exista şi posibilitatea să mă fac de râs. Oh, Doamne, 
bietul bărbat şi soţia lui. Ce dezastru! 


Partea a șasea 
VERDICTUL 


Capitolul 102 


„Din toate zilele posibile, de ce trebuie ca tocmai astăzi 
să întârzii?” 

Luptându-se să care geanta prea mare, Cindy mută 
servieta cu laptopul pe umărul stâng şi încercă să meargă 
mai iute pe McAllister către tribunal, gândindu-se că nu 
pierduse nicio zi de când începuse procesul. 

lar acum, mărturiile zbuciumate şi interogatoriile 
încrucişate se terminaseră. 

Azi, O'Mara şi Kramer aveau să-şi prezinte pledoariile 
finale, indiferent dacă ea se afla sau nu pe treptele curţii 
de judecată când aceasta îşi deschidea uşile dimineaţa. 

Of, Doamne. 

Dacă îi luase locul un alt reporter... Nu prea suporta 
ideea asta. 

Cindy traversă McAllister pe roşu, către tribunal, o 
clădire din cărămidă de culoare deschisă aflată cu faţa 
spre intersecţia dintre McAllister şi Polk. 

Se uită în sus şi răsuflă uşurată când văzu că uşile erau 
încă închise. 

Şi o văzu pe Yuki, la capătul scărilor, cu mâinile 
încleştate pe mânerul servietei. Privea în gol. 

Cindy era cam îngrijorată pentru Yuki. Pierduse mult în 
greutate, devenise foarte fragilă. Şi, mai mult, nu se mai 
dusese la lucru de la moartea mamei sale. 

Procesul o consuma enorm, şi se vedea de la o poştă. 
Cindy îşi croi drum prin mulţimea care aştepta pe scările 
tribunalului şi o strigă pe Yuki în timp ce urca spre ea. 
Într-un final, Yuki o văzu şi spuse: 

— Ce s-a întâmplat? Mi-am făcut griji pentru tine. 

— Accident pe BART, răspunse Cindy. Am stat o 
jumătate de oră între staţii. Am înnebunit, nu alta! 

Oamenii de la pază deschiseră uşile grele de oţel, iar 
Cindy şi Yuki intrară odată cu mulţimea adunată acolo. 

Liftul burduşit de oameni îi duse la etajul patru. Din 


cauza mulţimii, Cindy fu despărțită de Yuki pentru câteva 
momente în drumul lor spre sala 4A. Cindy se duse direct 
la banca din spatele sălii, din zona rezervată presei. 

Se uita cum oamenii continuau să intre. Apoi îşi porni 
laptopul. 

Începu să scrie. 


Maureen O'Mara poartă un costum Oscar de la 
Renta de un roşu intens. Acesta este costumul ei de 
luptă, culoarea cu care iese la atac, fiindcă aşa vrea 
ea ca juraţii să-şi amintească de pledoaria ei finală. 


Capitolul 103 


Judecătorul Carter Bevins îşi scutură ceasul de la mână, 
apoi se întoarse, cu ochelarii puşi la ochi, către Maureen 
O'Mara. O întrebă dacă era gata să înceapă. 

— Da, Onorată Instanță, zise O'Mara, aşezându-se în 
spatele pupitrului din stejar. 

Işi ordonă notițele, dar nu avea nevoie de ele. Le 
revăzuse împreună cu colegii ei de mai multe ori noaptea 
trecută, îşi memorase punctele-cheie, ştia care era tonul 
potrivit şi ce avea să spună. Pusese tot ce avea în această 
pledoarie, iar viitorul ei depinde mult de acest proces. 

Se descurcase minunat până acum, şi o ştia prea bine. 

Dar acum trebuia să dea lovitura de graţie. 

Respiră adânc, le zâmbi juraţilor şi începu: 

— Doamnelor şi domnilor, acum trei ani, Spitalul 
Municipal San Francisco s-a privatizat; a fost vândut unei 
corporaţii. De atunci, zise O'Mara, numărul victimelor 
rezultate din cauza erorilor de medicamentaţie s-a triplat 
în acest spital. De ce? Consider că din cauza greşelilor 
provocate de incompetenţă şi de munca excesivă. În ultimii 
trei ani, aproape trei sferturi din personal a fost înlocuit cu 
oameni mai puţin experimentați care lucrează mai multe 
ore pentru mai puţini bani. Spitalul câştigă bani, continuă 
O'Mara, dar preţul care trebuie plătit e inacceptabil de 
mare. 

Aţi auzit mărturiile despre circa douăzeci de morţi 
tragice, fără sens, şi asta numai pentru că s-au internat la 
Spitalul Municipal. 

Este îngrozitor şi strigător la cer. lar managerii 
spitalului sunt singurii vinovaţi. Fiindcă nu le pasă nici cât 
negru sub unghie de pacienţii lor. Ci numai de ce le intră 
în buzunar. O'Mara se plimbă prin faţa juraţilor, îşi puse 
mâinile pe bara din faţa lor şi îi privi fix în timp ce le 
vorbea. Am auzit despre doctorul Garza săptămâna 
trecută, continuă O'Mara. De trei ani, dumnealui lucrează 


pe postul de şef al Secţiei de urgenţă de la Spitalul 
Municipal, şi nu m-a contrazis că, în tot acest timp, rata 
mortalităţii pacienţilor internaţi la Urgenţă a depăşit orice 
statistici. Şi doctorul Garza ne-a spus el însuşi de ce s-au 
întâmplat toate astea: „Câteodată bate un vânt neprielnic”. 
Doamnelor şi domnilor, nu e nimic mai rău într-un spital 
decât „un vânt neprielnic”. Dar există şi medicamentaţie 
greşită. Exprimarea legală este „funcţionarea sub 
standardul impus practicii”. Cu alte cuvinte, malpraxis. 
Când l-am întrebat pe doctorul Garza dacă are vreo 
legătură cu moartea acelor pacienţi, el a răspuns: „Invoc al 
Cincilea Amendament”. Imaginaţi-vă, numai. A refuzat să 
răspundă fiindcă nu voia să se acuze pe el însuşi! N-a fost 
ăsta un răspuns? Bineînţeles că a fost. 

Nimeni nu mai tuşea, şi parcă încetaseră chiar şi să 
respire. O'Mara continuă la fel, uitându-se în ochii fiecărui 
jurat. 

— Ăsta nu este un caz despre crime. Nimeni nu-l va 
acuza pe doctorul Garza de vreo crimă, chiar dacă a făcut 
acea declaraţie care-l incriminează. 

Dar ceea ce vrem de la dumneavoastră este să faceţi 
responsabil spitalul pentru acest „vânt neprielnic”. Vă 
cerem să pedepsiţi Spitalul Municipal pentru faptul că 
acesta a pus mai presus propriul profit, nu sănătatea 
pacienţilor săi. Şi vă mai rugăm să oferiţi clienţilor noştri o 
recompensă de cincizeci de milioane de dolari - sumă ce 
va zdruncina spitalul, chiar dacă nu poate răscumpăra 
moartea celor douăzeci de oameni. 

Doamnelor şi domnilor, acest spital trebuie oprit de la 
jocul de-a ruleta rusească - şi dumneavoastră puteţi face 
acest lucru. Puneţi-vă întrebarea - dacă o persoană care vă 
este dragă sufletului s-ar îmbolnăvi sau ar fi rănită, aţi 
vrea s-o duceţi la Spitalul Municipal? Dar dumneavoastră 
aţi vrea să mergeţi acolo? V-aţi mai pune problema să 
mergeţi, după ce aţi auzit aici? Vă rog, luaţi aceste 
mărturii cu dumneavoastră în camera de deliberare - şi 
daţi-le câştig de cauză clienţilor mei şi celor pe care i-au 
pierdut la Spitalul Municipal. Acordaţi-le suma maximă de 


despăgubiri. Şi, tot în numele lor, vă mulţumesc. 


Capitolul 104 


Yuki aşteptă la coada lungă din faţa toaletei pentru 
femei. Cu braţele încrucişate, cu bărbia băgată în piept, se 
gândea ce impact avusese pledoaria finală a lui O'Mara 
asupra ei. Şi se întreba, a nu ştiu câta oară, de ce n-o 
smulsese pe maică-sa de acolo înainte ca nenorocitul ăla 
de Garza s-o omoare. 

Coada înaintă atât de încet, încât, atunci când Yuki intră 
la baie, pauza era pe sfârşite. 

Dădu drumul repede la apa rece şi se stropi pe faţă. Apoi 
încercă să găsească şerveţelele de hârtie cu ochii închişi. 

Işi uscă faţa şi, când deschise ochii, o văzu pe Maureen 
O'Mara în faţa oglinzii, împrospătându-şi machiajul. 

Yuki fu plăcut surprinsă de întâmplare. 

O felicită pentru pledoaria ei şi se prezentă: 

— Lucrez pentru Duffy & Rogers, dar am venit aici 
pentru că mama mea a murit recent la Spitalul Municipal. 

— Îmi pare rău să aud asta, zise O'Mara, dând din cap. 

Apoi se întoarse spre oglindă. 

Yuki fu şocată de această reacţie. Dar imediat se gândi 
că mai mult ca sigur O'Mara era absorbită de proces, 
pregătindu-se pentru pledoaria lui Kramer. 

Costumul lui Maureen O'Mara era splendid. Dinţii îi 
erau albi, iar părul ei avea strălucirea pe care o vezi numai 
în reclamele de la televizor. „Femeia asta are mare grijă de 
ea”, zise Yuki ca pentru ea, iar observaţia asta o irită 
puţin. 

li veni dintr-odată în minte faptul că nu-şi mai făcuse 
nimic la păr de luni de zile. Cât despre îmbrăcăminte, 
alterna cele două costume bleumarin. Devenise un 
automatism să se îmbrace. 

De când murise mama ei, chiar nu-i mai păsa cum arăta. 

Lângă ea, O'Mara îşi împrospătă rujul, dădu jos un fir de 
păr de pe guler şi plecă din toaletă fără să se mai uite 
deloc la Yuki. 


O femeie corpolentă, într-un costum cu dungi subţiri, o 
întrebă pe Yuki dacă o deranja să se dea puţin la o parte, 
ca să ajungă la săpun. 

— Oh, nu, nu-i nicio problemă. 

Yuki se dădu câţiva paşi înapoi, zicându-şi: „Şi ce dacă 
Maureen O'Mara era o scorpie înfumurată?!” 

Cu toate astea, voia ca ea să câştige. 

Voia ca ea să aibă o victorie zdrobitoare. 


Capitolul 105 


Lawrence Kramer îşi aranjă hârtiile în timp ce 
judecătorul lua loc şi portărelul încerca să facă linişte. 

Se simţi puternic, nerăbdător să înceapă, fericit că-şi 
făcuse de dimineaţă portia de alergat de opt kilometri, 
timp în care îşi revizuise pledoaria. 

Era gata de atac. 

Dacă n-ar fi fost acest tâmpit, Garza, nu ar fi avut nicio 
îndoială care ar fi fost verdictul. Nenorocitul ăsta avea 
să-şi piardă slujba. Dar ar fi o consolare minimă în cazul în 
care spitalul ar fi pierdut. 

Kramer se ridică în secunda în care judecătorul îl strigă 
pe nume. Îşi încheie costumul de culoare bleumarin şi 
salută juraţii călduros, de parcă îi ştia de ani de zile. 

— Există o mare diferenţă între greşeala umană şi 
malpraxis, zise Kramer, începându-şi în trombă pledoaria. 
Gândiţi-vă cum e la Urgenţă. Oameni care intră acolo de 
pe stradă, bolnavi şi răniţi, victime ale căzăturilor, ale 
accidentelor rutiere, oameni care sunt traumatizaţi. 
Uneori, nici nu pot să vorbească. Imaginaţi-vă viteza cu 
care se iau decizii de viaţă şi de moarte de către doctorii 
care nu-şi cunosc pacienţii, care nu au la îndemână 
dosarele lor medicale şi nu au timp pentru teste 
amănunțite. Atunci când doctorul trebuie să se mişte 
repede ca să salveze o viaţă, el trebuie să ia acea hotărâre. 
Asta e ce vreau să spun. O femeie de şaizeci şi cinci de ani, 
precum mama mea sau a dumneavoastră, vine la Urgenţă 
pentru un atac ischemic tranzitoriu. Un infarct minor şi un 
ritm neregulat al inimii. Dacă nu sunt tratate, pacienta 
poate muri. Un doctor decide să trateze situaţia cu un 
anticoagulant, pentru a preveni formarea de cheaguri de 
sânge. Un altul crede că e mai bine pentru pacientă să i se 
introducă imediat un stimulator cardiac. Asta e momentul 
luării unei hotărâri. În oricare din cazuri, decizia luată de 
doctor are riscurile ei; pacienta poate muri în timpul 


operaţiei sau de la medicamente... 

— Kramer! Vorbesc cu tine. Nenorocitule! Căcat ce eşti! 
Îţi baţi joc de moartea fiului meu. Un bărbat, la câteva 
rânduri în spatele mesei avocaţilor apărării, se ridicase şi 
striga din toate puterile. Era Stephen Friedlander, tatăl 
băiatului care murise de la injecţia de insulină prescrisă 
colegului de cameră. Faţa lui Friedlander era palidă, 
schimonosită, cu muşchii încordaţi în timp ce-l ameninţa 
cu degetul pe Kramer. Să te ia dracu’! îi zise lui Kramer. 
Apoi se întoarse spre masa avocaţilor apărării, îi arătă cu 
degetul pe fiecare dintre cei trei din echipa lui Kramer - 
doi bărbaţi şi o femeie, tineri - cu feţele îngrozite. Să te ia 
dracu” pe tine! Pe tine! Şi pe tine! 

Judecătorul strigă la aprod, chiar în momentul în care 
Kramer i se adresa. 

— Potoleşte-l! zise judecătorul. Omul ăsta sfidează 
curtea. 

— Onorată Instanță! Avocata acuzării foloseşte diverse 
tactici pentru a şoca. Ea e cea care a orchestrat totul. 

O'Mara replică imediat: 

— Crezi că eu i-am cerut să facă asta? Eşti nebun? 

Bevins le ordonă scurt: 

— Amândoi, treceţi în biroul meu! 

În secunda următoare, Kramer auzi o femeie ţipând! Se 
întoarse şi văzu faţa lui Friedlander contorsionată şi pălind 
ca de moarte. Era evident că omul avea probleme - respira 
repede şi-şi întindea braţele în faţă, disperat. Se agăţă de 
femeia de lângă el care urla, înainte să-i cadă cu totul în 
poală, şi apoi pe podea. 

— Chemaţi ambulanta, strigă Bevins la oamenii de pază. 
Şedinţa se suspendă până la ora două. Aprod, du-i pe juraţi 
în camera lor! 

Se dezlănţuise iadul. 

Kramer văzu un bărbat cu ochelari, reporter la Chicago 
Tribune, deschizând uşa pentru ieşire în caz de incendiu şi 
ţinând-o blocată aşa. 

Alarma de la uşă sună asurzitor, iar o echipă de medici 
urcă repede pe scări şi intră în sala de judecată. 


Capitolul 106 


Cindy se simţea cam neliniştită şi cu mintea confuză 
când şedinţa începu din nou. Scena cu Friedlander i se tot 
repeta în cap, cu o viteză uluitoare: înjurăturile şi ţipătul, 
modul cum se prăbuşise sărmanul om, sirena alarmei pe 
care o pornise prietenul ei nou, Whit Ewing de la Chicago 
Tribune atunci când deschisese uşa pentru ieşire în caz de 
incendiu. 

Judecătorul lovi cu ciocănelul, şi murmurul din sală se 
linişti. 

— Ca să se ştie, zise Bevins, l-am chestionat pe fiecare 
jurat în parte, şi sunt fericit să vă anunţ că opinia lor 
asupra cazului acestuia nu va fi influenţată de incidentul 
de azi-dimineaţă. Se uită spre avocaţii apărării. Domnule 
Kramer, sunteţi gata să continuaţi? 

— Sunt, Onorată Instanță. 

Kramer făcu câţiva paşi către pupitru, dar zâmbetul lui 
era forţat. 

Cindy se aplecă în scaunul ei şi o atinse pe Yuki pe 
umăr. li şopti: 

— Acum să vedem! 

— Doamnelor şi domnilor, zise Kramer. Vă pot asigura 
că domnului Friedlander i s-au acordat îngrijirile necesare, 
şi medicii spun că se va recupera pe deplin după acest atac 
de inimă. 

Clienţilor mei, la fel ca mie, le pare rău pentru ce i s-a 
întâmplat. Şi-a pierdut fiul, şi durerea este imensă. Dar, 
chiar dacă ne pare rău, sarcina dumneavoastră ca juraţi 
este să hotărâți verdictul în acest caz pe baza faptelor, nu 
a emoţiilor. Aşa cum spuneam mai devreme, este foarte 
important să distingem între greşeli şi malpraxis. 

Este o greşeală atunci când o asistentă încurcă 
medicamentele pe tavă sau un doctor tratează o altă 
urgenţă şi uită să noteze pe fişă, aşa că pacientului i se mai 
dă o doză de medicament. Acestea sunt greşeli. 


Malpraxisul este neglijenţă crasă. De exemplu... Şi să 
ştiţi că vă voi menţiona câteva cazuri reale. Un doctor care 
lasă pacientul pe masa de operaţie în timp ce se duce să-şi 
depună nişte bani la bancă. Sau un tampon chirurgical 
uitat în corpul pacientului. Un doctor beat sau intoxicat de 
droguri tratează un pacient sau nu-i dă tratamentul fiindcă 
are prejudecăţi împotriva unui pacient sau unei categorii 
de pacienţi. Sau îi recomandă un tratament de care ştie că 
nu are nevoie. Asta e neglijenţă crasă. Asta înseamnă 
malpraxis. Kramer se îndepărtă de pupitru şi se apropie de 
boxa juraţilor,plimbându-se prin faţa lor cu paşi mici. Este 
îngrozitor ce li s-a întâmplat oamenilor amintiţi aici. Asta 
nu trebuie să v-o spun, o ştiţi deja. Dar, în fiecare dintre 
situaţiile menţionate în sala aceasta, doctorii, asistentele şi 
chiar pacienţii au făcut aceleaşi greşeli care se petrec în 
toată ţara, în fiecare zi. Erori umane. Greşeli nevinovate. 
Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că doctorii sunt 
infailibili, asta e o speranţă deşartă. Doctorii şi asistentele 
sunt fiinţe umane care vor să-i ajute pe oameni şi fac pe 
dracu” în patru să ducă treaba la bun sfârşit. 

Anul trecut, o sută cincizeci de pacienţi au intrat pe 
uşile Spitalului Municipal cu răni şi tot felul de boli. Şi au 
primit o îngrijire medicală excelentă, aşa cum ar primi-o în 
orice spital din oraşul acesta. Vă rog, lăsaţi la o parte 
retorica inflamatorie şi accentul pus pe diferenţa dintre 
greşeli şi malpraxis şi daţi un verdict favorabil pentru 
Spitalul Municipal. 

Oraşul San Francisco, oraşul nostru, are nevoie de acest 
spital. 


Capitolul 107 


Yuki stătea cu Cindy pe holul din faţa sălii 4A, cu spatele 
rezemat de peretele rece de marmură, în timp ce lumea se 
scurgea afară. 

Cindy era emoţionată; reporterul din ea fierbea, 
întrebând: 

— Deci ce crezi? 

Un grup de avocaţi ai apărării şi directorii spitalului 
trecură pe lângă ele, pălăvrăgind despre proces. Un avocat 
bătrân, viclean, îmbrăcat în costum gri spunea: 

— Bine că-l avem pe Kramer. Şi-a revenit excepţional. 
Tipul e un superstar. 

Grăbită, O'Mara, cu chipul lipsit de expresie, se duse 
spre lift. Uşile se deschiseră imediat, de parcă ar fi 
aşteptat-o. 

— Yuki? întrebă Cindy din nou. Părerea ta, ca avocat. 
Care crezi c-o să fie verdictul? 

Yuki simţi neliniştea din vocea lui Cindy, o văzu 
urmărindu-i pe avocaţi cu privirea şi ştiu că Cindy voia să 
intre în miezul evenimentelor de la tribunal. 

— Ambele părţi s-au descurcat extrem de bine, şi-au 
făcut meseria ca la carte, zise Yuki. Ştii, nu există „îndoială 
firească” într-un caz civil. De obicei se decide asupra 
„superiorității probelor”. Aşa că fiecare jurat va avea 
definiţia proprie a... 

— Nu poţi să-ţi dai seama deloc? 

— E ca şi cum ai da cu banul, Cindy. Juraţii pot lua orice 
decizie. 

Cindy îi mulţumi, spuse c-avea să se întoarcă mai târziu 
şi apoi o luă la fugă pe scări. 

Yuki aşteptă următorul lift, se urcă în el şi se uită cum se 
luminau numerele de la patru la unu. 

Apoi ieşi în hol, trecu de pază şi ajunse afară, în aerul 
rece de octombrie. 

În faţa tribunalului erau două grupuri de reporteri, unul 


în jurul lui Larry Kramer, iar celălalt pe lângă Maureen 
O'Mara, îndesându-le microfoanele în faţă, făcând poze şi 
trimițând informaţii la dubiţele cu antenă de satelit 
parcate pe McAllister. 

Oricare ar fi fost rezultatul, atât lui Kramer, cât şi lui 
O'Mara li se făcea publicitate cât nici nu visaseră 
vreodată. 

În timp ce trecea pe lângă ei, gândul lui Yuki zbură 
undeva cu două luni în urmă, la ultimul proces în care 
pledase, şi-şi aminti cât de bună fusese. Cum stătuse pe 
acele trepte ale tribunalului, sufocată de presă. 

Oh, cât de mult îi plăcuse asta. Şi cât de mult se 
schimbase în ultimele două săptămâni. 

Lăsase maşina la trei străzi de tribunal. 

Luă biletul de parcare din aparat, îl puse în geantă, 
scoase cheile şi se urcă la volan. 

Porni motorul, apoi stătu acolo pentru un timp, 
uitându-se la celelalte maşini, la trecătorii de pe trotuarul 
din faţa ei, pierduţi în rutina zilnică. 

Era o lume cu care nu mai avea nicio legătură. Nu avea 
niciun loc unde să meargă. 

Un sentiment apăsător de tristeţe începu să crească 
înăuntrul ei. Venise ca din senin, nu ştia de unde, 
împovărând-o. Îşi încrucişă braţele pe deasupra volanului, 
se aşeză cu capul pe ele şi începu să plângă. 


Capitolul 108 


Eu şi Claire eram la ora cinei la Susie's, acolo unde 
mirosul de friptură de porc şi de banane coapte, după care 
îmi lăsa gura apă, îmi făcea maţele să chiorăie. În timp ce 
le aşteptam pe celelalte, Claire ne povestea despre un caz 
recent care o întorsese pe dos. Începuse să lucreze la el cu 
noaptea-n cap. 

— O fată, nouăsprezece ani, aparent sinucidere, a fost 
spânzurată de un cablu înfăşurat de uşa de la baie... 

— Înfăşurat împrejurul uşii? 

— Da. Un capăt era legat de clanţă, apoi strecurat pe 
sub uşă, dat peste partea de sus şi apoi legat în jurul 
gâtului. 

— Isuse! Chiar a făcut ea asta? 

— E o enigmă, zise Claire, turnând la fiecare bere din 
halba mare, rece. Prietenul ei, un tip jegos de vreo 
douăzeci şi opt de ani, cu violenţă domestică la activ, a 
fost, bineînţeles, singurul martor. A sunat la 911 şi a 
anunţat sinuciderea - după o ceartă între ei. A spus că a 
tăiat frânghia şi i-a acordat primul ajutor. Oh, şi încă o 
chestie - era gravidă. 

— Ah, nu! 

— Da. Pompierii au ajuns primii acolo şi au încercat să 
ţină corpul ei în viaţă ca să salveze copilul. Aşa că au 
început s-o resusciteze. Apoi, cei din echipa medicală o 
preiau şi încearcă şi ei s-o resusciteze. După aceea, cei de 
la Urgenţă îşi fac şi ei partea şi, în plus, fac o cezariană pe 
loc. Până să ajungă la mine a trecut pe la patru echipe de 
salvare, tăiată, învineţită peste tot, cu răni la spate şi la 
gât şi nu mai ştiu ce i s-a mai întâmplat fetei ăleia, săraca. 
Deci stau şi mă întreb dacă prietenul ei o aranjează şi apoi 
o spânzură, ca să acopere crima. Sau a fost sinucidere, iar 
toate urmele alea sunt de la operaţiunile de resuscitare? 

— Dar cu copilul ce s-a întâmplat? 

— Ah, fătul. Era prea mic, numai douăzeci şi şase de 


săptămâni. A trăit câteva minute la spital. i 

Loretta ne dădu meniurile şi bolul cu chipsuri. li spuse 
lui Claire că arată minunat în albastrul acela, iar mie, că aş 
avea nevoie de o vacanţă. 

I-am mulţumit călduros şi i-am spus că le aşteptăm pe 
Cindy şi pe Yuki înainte să comandăm. l-am cerut nişte 
pâine, şi apoi m-am întors spre Claire. 

— Dublă crimă sau sinucidere? murmură Claire şi oftă. E 
prea devreme să ne pronunţăm. Trebuie să dau timpul 
înapoi, să intervievez prima echipă care a intervenit, să-i 
întreb ce anume au văzut... 

Claire se opri, iar eu m-am întors spre uşa prin care 
intra Cindy. 

Puloverul ei gri îi punea în valoare obrajii roz şi părul 
blond. Dar se vedea clar că era îngrijorată, după liniile de 
pe frunte. 

Se întreba dacă noi două aveam să îngropăm securea 
războiului. 

M-am ridicat, am mers către ea şi am îmbrăţişat-o 
zdravăn. 

— Îmi pare rău, Cindy, i-am zis. Aveai toate motivele să 
scrii povestea aia despre Garza. Ţi-ai făcut meseria, iar eu 
nu trebuia să exagerez. 


Capitolul 109 


Un pic mai târziu, Cindy părea îmbujorată, emoţionată, 
dar poate şi puţin speriată. Ne spunea cum mergea 
procesul de malpraxis în momentul când Yuki ajunse la 
Susie's. Intârziase mult şi arăta ca naiba, chiar mai rău 
decât mine. Se strecură pe banchetă lângă Cindy, care-i 
strânse mâna protector. 

— Ai ajuns aici chiar la timp, zise Cindy. 

— La timp pentru ce? 

— Sunt gata să vă dau o veste de milioane. 

Pe cât de fericită arăta Cindy, pe atât de epuizată era 
Yuki. Părul dezordonat, ochii adânciţi şi bluza ei roz pal cu 
un nasture lipsă. 

Când Cindy îşi puse reportofonul pe masă, am şoptit 
către Yuki: 

— Eşti bine? 

— Niciodată nu m-am simţit mai bine, zise ea cu un râs 
firav. 

— Deci ai vestea mare în chestia aia mititică? o întrebă 
Claire pe Cindy. 

Cindy rânji. 

— Nu pot să-i dezvălui numele, zise ea, dând drumul la 
casetă. E asistentă la Spitalul Municipal. Ascultaţi aici! 

Mă cuprinse un sentiment sumbru. 

Şi mă rugam lui Dumnezeu să mă fi înşelat. 

Caseta porni, şi o voce monotonă de femeie se auzi din 
aparat. 

Noddie Wilkins vorbise şi cu alţii, de data asta cu cei de 
la Chronicle. 

„— Le-am văzut cu ochii mei, zise vocea. Sunt aievea ca 
întunericul nopţii. Intri în cameră, şi pacientul e mort, cu 
acei nasturi aşezaţi pe ochi. 

— Asigură-mă că am auzit bine, am auzit-o pe Cindy 
spunând, cu o voce diferită. Deci, când pacienţii mor, se 
pun nasturi pe ochii lor? 


— Nu, nu la fiecare pacient. Numai la câţiva. Am văzut 
chestia asta de trei ori, alţii au văzut şi ei. 

— Am un milion de întrebări în cap, dar hai să încep cu 
începutul! Cum arată nasturii ăia? 

— Sunt de metal, ca monedele, şi gravati cu caduceul. 
Nimeni nu a fost prins asupra faptului. 

— Câţi pacienţi au fost găsiţi cu acei nasturi pe ochi? 

— Nu ştiu, probabil o grămadă. 

— E vreun tipar? Altcineva vede aşa ceva? Adică, o 
anumită vârstă, un grup etnic, o boală? 

— Am văzut numai trei dintre ei, dar toţi diferiţi. 
Ascultă, trebuie să plec acum... 

— Numai o întrebare. Te rog. Ai vorbit cu cineva despre 
asta? 

— Cu şeful meu. Mi-a spus că e o idee prostească, o 
glumă. Dar trebuie să recunoşti, e cam ciudat, nu crezi? 

Vocea lui Noddie se înăbuşi, ca şi cum ar fi acoperit 
microfonul cu mâna. Vorbea cu cineva. Când începu din 
nou, vocea ei era tensionată. 

— Trebuie să plec. Sunt în timpul programului, şi e 
nevoie de mine. Prea puţini oameni... 

— Sună-mă dacă...” 

Cindy închise reportofonul şi se uită la feţele noastre 
şocate. Apoi se întoarse la mine. 

— Lindsay, spune-mi te rog, spitalul acoperă crimele 
multiple? 

N-am zis nimic. M-am dat mai departe de masă. 

Mintea mi se învârtea ca o morişcă. 

Numai ce-i cerusem scuze lui Cindy pentru că 
exagerasem spunând că nu trebuia să relateze nimic, deşi 
avea tot dreptul să o facă. 

Cum puteam să-i mai cer o dată? 

— Lindsay, ştiai deja, nu? zise Yuki, citindu-mi pe chip 
ceva ce nici nu ştiam că lăsam să se vadă. Ştiai deja despre 
nasturi, nu-i aşa? Da, ştiai. 

— Oh, nu pot să vorbesc despre asta. 

— Lindsay, insistă Cindy. Tu ştiai despre nasturi, nu? 
Spune-mi, te rog, ce înseamnă asta. 


— Îţi spun eu, zise Yuki, forţându-se. Cineva însemnează 
acei pacienţi. Poate îi şi omoară. E un tip arogant. E 
psihopat. Cu cine crezi că seamănă, Lindsay? 

Am oftat lung, m-am uitat după Loretta şi am comandat 
o altă halbă de bere. Deodată, Yuki se întinse peste masă şi 
mă prinse de antebraţ. 

— Te rog, zise ea. Nu-l lăsa pe Garza să scape cu toate 
crimele astea. 

M-am uitat în ochii lui Yuki - negri şi foarte trişti. Mă 
salvase când avusesem nevoie şi, în plus, îmi era foarte 
dragă. 

— Ne ocupăm noi, i-am spus prietenei mele. Dacă Garza 
e vinovat de ceva, orice ar fi, îţi promit că-l prindem. 


Capitolul 110 


Pe un post-it roz pe care Brenda îl lipise de telefon scria: 
„Şeful T. vrea să te vadă IMEDIAT”. 

Ce mai era acum? 

Am urcat scările câte două, croindu-mi drum prin 
labirintul de birouri către cel din colţ - al lui Tracchio -, 
lambrisat, ce dădea spre toate magazinele cămătarilor de 
pe Bryant Street. _ 

Chiar când am intrat, Tracchio închidea telefonul. Imi 
flutură o bucată de hârtie în faţă. 

— O reclamaţie, locotenente. Doctorul Dennis Garza te 
acuză de hărţuire. Spune c-are să dea în judecată secţia de 
poliţie şi are să ceară o grămadă de bani. Ce zici? 

— Ei bine, lasă-l s-o facă. E aşa plin de el! 

— Hai, nu mă lua cu de-astea, Lindsay. Despre ce e 
vorba? 

Ca termen juridic, „hărţuire” înseamnă cuvinte sau 
acţiuni îndreptate fără niciun motiv înspre o anumită 
persoană care e deranjată de asta sau care suferă de o 
tulburare emoţională. 

Avusesem acel motiv cu vârf şi îndesat. 

Mai mult, nu dormisem decât patru ore şi nu mâncasem 
decât un bol de Special K”. 

Mi-am pierdut imediat controlul. 

— Îl strângem cu uşa, o să ciripească precum o 
privighetoare, am strigat la el. Ce tupeu are să ne 
amenințe! E un psihopat. Trebuie să mă sprijini şi să mă 
laşi să-mi urmez instinctul. 

— Câte milioane ai în bancă, locotenente? mă întrebă 
Tracchio. Vrei să ajungem de unde am plecat? 

Am tăcut, uitându-mă fix în ochii mici şi căprui ai lui 
Tracchio, aşteptând să-mi revin un pic. 

— Ai ceva împotriva lui? mă întrebă. Spune-mi cinstit! 

— Nimic, nici o firimitură. 


25 Tip de cereale. (n.red.). 


— Îl sun pe tip, zise el. O să-ncerc să-l fac să se 
răzgândească. Ce are să-mi spună? 

— Eu şi Jacobi i-am supravegheat casa toată noaptea. 
L-am urmărit până la lucru în dimineaţa asta. 

Tracchio scutură din cap. 

Am mers până în pragul uşii şi, când să ies, m-am întors 
spre el. 

— Apropo, Chronicle are o pistă în legătură cu nasturii 
ăia despre care-ţi spuneam. 

— Oh, Hristoase. 

— Reporterul încă mai lucrează la asta, dar e clar că 
bomba are să explodeze. Curând. 

Tracchio ridică receptorul. 

— Îl suni pe Garza? 

— Nu, pe primarul din La Jolla. Să văd dacă mai e 
valabilă oferta pe care mi-a făcut-o, mârâi Tracchio. Pleacă 
de aici! 

„Bine, domnule. Sigur. Am plecat deja.” 

În timp ce ieşeam, l-am auzit pe Tracchio cerându-i 
secretarei să-i facă legătura cu doctorul Garza. 


Capitolul 111 


Yuki era încă în pat când telefonul sună lângă urechea 
ei. Era Cindy care tipa în receptor: 

— Se întorc juraţii cu verdictul. Dormi, Yuki? E aproape 
unsprezece şi un sfert. 

— Sunt trează, sunt trează! 

— Bine, hai, mişcă-ţi fundul până aici! Grăbeşte-te! 

Douăzeci de minute mai târziu, Yuki intră în sala de 
judecată 4A, conştientă de privirile aţintite asupra ei în 
timp ce dădea la o parte genunchi osoşi şi serviete până la 
singurul loc ce rămăsese liber. 

Yuki îşi încrucişă braţele şi picioarele, îngrămădindu-se 
pe banchetă. 

Se uită drept în faţă atunci când judecătorul Bevins 
spuse: 

— Vreau să atrag atenţia tuturor. Nu vreau să văd 
reacţii nelalocul lor atunci când se va citi verdictul. Altfel, 
am să-i arestez pe cei vinovaţi. Oricine nu-şi poate controla 
emoţiile are posibilitatea să plece acum. Bun, atunci 
înmânaţi-mi, vă rog, verdictul. 

Primul jurat era un bărbat grăsuţ, la vreo cincizeci de 
ani, ochelari cu rame groase, faţa bronzată. Purta o 
jachetă de jucător de golf şi o cămaşă albă călcată frumos, 
iar manşetele de la pantalonii lui Dockers, de culoare 
crem, îi atingeau călcâiele pantofilor din velur. 

Lui Yuki i se păru un om cu principii morale sănătoase, o 
persoană căreia îi displac dezordinea şi „greşelile”. Cel 
puţin, spera să fie aşa. 

Judecătorul Bevins se uită la hârtii pentru câteva 
minute, apoi se întoarse spre primul jurat şi-l întrebă: 

— Această decizie este unanimă? 

— Da, Onorată Instanță. 

— În cazul lui Jessie Falk împotriva Spitalului Municipal, 
credeţi că spitalul a acţionat neglijent? 

— Da. 


— Şi reclamantul a fost păgubit? 

— Da, a fost. 

— Cu ce sumă, mai exact? întrebă judecătorul. 

— Două sute cincizeci de mii de dolari, Onorată Instanță. 

— Au fost acţiunile pârâtului din acest caz atât de 
explicite, încât să justifice despăgubirile punitive? 

— Da, au fost. 

— Şi care sunt aceste despăgubiri? 

— Cinci milioane de dolari, onorate judecător. 

Lumea din sală icni. 

Judecătorul lovi cu ciocănelul şi aşteptă până când se 
liniştiră toţi. 

Apoi continuă să citească numele celorlalți 
nouăsprezece  reclamanţi, unul câte unul, punându-i 
primului jurat aceleaşi cinci întrebări şi primind aceleaşi 
cinci răspunsuri. Fiecăruia i se acordase două sute 
cincizeci de mii de dolari despăgubiri şi alte cinci milioane 
despăgubiri punitive. 

Yuki simţea că plutea. 

Spitalul fusese găsit vinovat de neglijenţă crasă. 

Neglijenţă la toate capetele de acuzare. 

În ciuda avertizărilor judecătorului, sala erupse în urale 
şi ţipete în partea reclamanţilor. 

Judecătorul Bevins bătu în zadar cu ciocănelul. Clienţii 
lui O'Mara se ridicară de pe scaune şi se învălmăşiră în 
jurul acesteia, formând un fel de scut de protecţie. Îi 
strângeau mâinile, o îmbrăţişau şi o sărutau. Alţii stăteau 
acolo şi plângeau în hohote. 

Yuki simţea aceeaşi emoție explozivă. În timp ce 
judecătorul mulțumea şi îi lăsă să plece pe juraţi, Yuki o 
auzi pe Cindy strigând-o. 

Cindy rânjea de fericire şi-i făcea cu mâna de pe scaunul 
lor. 

— Ar trebui să fiu neutră, zise Cindy către Yuki în timp 
ce ieşeau împreună, făcându-şi loc printre mulţimea de pe 
hol. E un verdict nemaipomenit. O'Mara e în al nouălea 
cer. Cât îi revine ei din banii ăştia? Optsprezece milioane? 
Oh, Yuki. 


Yuki încercă să-şi ascundă emotia prin tuse, dar ochii ei 
erau plini de lacrimi. Simţea o greutate în piept şi nu se 
putea abţine din hohotit. 

— Nu pot face asta, zicea ea cu vocea înăbuşită de plâns. 
Nu sunt deloc aşa. 


Capitolul 112 


Jamie Sweet plângea de mama focului, iar hohotele lui le 
rupea inimile părinţilor, Melissa şi Martin Sweet. Se 
aplecară peste pătuţul mic, alintându-l încă puţin înainte 
să fie nevoiţi să plece din cauză că se încheia programul de 
vizită. 

— Nu vreau să rămân aici. Vă rog, vă rog, nu, se tânguia 
băieţelul de cinci ani. 

Bărbia era zgâriată, un dinte din faţă era rupt, iar buza 
de jos - crăpată şi umflată. 

Şi braţul fracturat. 

— Dar de ce nu pot să vin acasă? Vreau să vin acasă. 
Trebuie să vin acasă. 

— Băieţelul meu, zise Melissa, ridicându-l de pe pernă şi 
strângându-l la piept. 

— Jamie, interveni tatăl, doctorii vor să te ţină aici peste 
noapte ca să-ţi dea un medicament pentru durere. 
Mâine-dimineaţă, asta facem primul lucru - venim să te 
luăm. Primul lucru, promit. Uite ce ţi-am cumpărat eu şi 
mami. 

Melissa îşi şterse lacrimile de pe faţă şi ridică o pungă 
frumos colorată. O scutură puţin. Era ceva greu înăuntru. 

— Vrei să vezi? 

Hohotele lui Jamie se opriră în timp ce mama lui 
despacheta cadoul din hârtia lui specială. Apăru o 
maimuţică umplută cu paie, cu pantaloni de polcă şi un 
tricou cu dungi. 

— Numele lui este Hooter, zise Melissa. 

— Hooter? 

— Este o maimuţică vorbitoare. Apasă pe stomăcelul ei, 
îi spuse Melissa. 

Băiatul deveni curios. Întinse mâna stângă; cealaltă 
mână părea cu mult mai mare prin comparaţie - din cauza 
ghipsului. 

Luă maimutica de jucărie şi o apăsă pe stomac. 


— Hoo, hoo, hoo, zise Hooter cu o voce amuzantă. Ţi-ai 
îmbrăţişat azi maimuţica? 

Băieţelul zâmbi. Ochii şi expresia feţei i se îmblânzeau 
câte puţin, de la medicamentele împotriva durerii. O 
asistentă apăru în pragul uşii. 

— Îmi pare rău, zise ea cu o voce dulce. Vizitatorii 
trebuie să plece. 

— Nu, plânse Jamie. Nu se poate să plece. 

— Jamie, te rog. Totul are să fie bine. Încearcă să dormi 
bine la noapte. Doar eşti băiat mare, nu? Eşti cel mai bun 
băiat din lume. 

Pieptul lui Martin aproape că explodă, aşa de mare era 
durerea la gândul c-avea să-şi lase fiul acolo, singur. Jamie 
al lui, dragul lui. 

Se simţea groaznic de vinovat. El scosese roţile 
ajutătoare de la bicicletă. Băiatul nu era încă gata pentru 
asta, dar voise să-l vadă pe Jamie încântat că mergea pe 
bicicletă ca un băiat mare. Îşi amintea cum Jamie se uitase 
peste umăr să vadă dacă tati era acolo. Se lovise de cutia 
poştală. Căzuse şi-şi rupse braţul. 

Fusese extrem de egoist, acţionase atât de prostesc. 

— Numai noaptea asta, iubitule, îi spuse mama lui încă o 
dată, aplecându-se peste pat şi sărutând obrazul umed al 
copilului. 

— Ştiu douăzeci de şmecherii de maimuţă, se auzi 
Hooter. 

Jamie râse printre lacrimi şi îşi lipi jucăria de obraz. 

Tatăl lui se aplecă şi-l sărută. 

— Eşti un băiat bun, zise el. 

— Hoo, hoo, hoo. Maimuţica vede, maimuţica face, zise 
Hooter. 

Dar zâmbetul lui Jamie pieri repede când îi văzu pe 
părinţi îndepărtându-se şi spunând: 

— Noapte bună, Jamie, ne vedem curând. 

Mai stătură în pragul uşii câteva momente şi-i făcură cu 
mâna. 


Capitolul 113 


Călătorul din Noapte se mişca repede pe coridor, 
simțindu-se un pic dezgustat de poliţia care păzea pe 
holuri şi chiar în unele săli de aşteptare. Dar, cu toate 
astea, simţea nevoia s-o facă. 

Nevoia era mai mare ca orice. 

Mai mare decât siguranţa, decât dorinţa de a nu fi 
niciodată prins. 

Uşa de la camera 268 era închisă, copilul singur, 
dormind adânc din cauza medicamentelor. 

Umbra deschise uşa şi văzu băieţelul în pat. Lumina din 
stradă cădea chiar pe faţa lui, iar pielea lui bronzată 
contrasta puternic cu cearşafurile albe. Întregul pat părea 
a pluti într-o misterioasă întunecime. 

Călătorul din Noapte luă maimuța de jucărie care căzuse 
pe jos, o puse lângă băiat şi se aplecă peste barele de la 
pat, gândindu-se la cât de frumos mirosea copilul. A vanilie 
şi a somn. 

Jamie Sweet”. 

I se potrivea numele. Cu genele lungi şi cu guriţa ca o 
inimioară, cu braţul pus în ghips, băieţelul de cinci ani 
semăna cu un înger cu o aripă ruptă. 

Păcat. 

N-avea să mai fie niciun meci de baseball pentru băieţel. 
Şi nici n-avea să mai cadă de pe bicicletă. 

Nu se mai putea schimba nimic acum. 

Jamie Sweet avea să moară. Ăsta era destinul lui, soarta 
lui pe acest pământ. 

Călătorul din Noapte încărcă seringa, puse sticla goală 
în buzunar şi se apropie de pat, injectând repede morfină 
în tubul de la perfuzie prins de braţul stâng al lui Jamie. 
Tratamentul fusese prescris pentru un pompier de vreo 
sută douăzeci de kilograme - un bărbat cu arsuri de gradul 


26 Dulce. 


doi şi o mână ruptă care nu avea să-şi găsească alinarea în 
seara aceea. 

Trecură câteva minute, iar singurele sunete care se 
auzeau erau traficul din strada de dedesubt şi respiraţia 
uşoară a lui Jamie. 

Călătorul din Noapte se folosi de două degete pentru a 
deschide pleoapele copilului cu forţa. Pupilele lui erau deja 
cât un punct, respiraţia scurtă şi neregulată, transpiraţia 
era abundentă şi-i udase buclele, lipindu-le de cap. 

Ca şi cum ar fi auzit gândurile intrusului, băieţelul se 
zvârcoli, îşi arcui spinarea şi mormăi ceva neînțeles. Apoi, 
capul i se dădu pe spate, expiră aerul, şi din gura lui ieşi 
un pic de spumă. 

Nu mai apucă să inspire. 

Criminalul îi atinse carotida lui Jamie să-i simtă pulsul, 
apoi scoase nasturii din buzunar. Puse unul câte unul pe 
ochii copilului şi şopti: 

— Noapte bună, dulce prinţ. Noapte bună. 


Capitolul 114 


Brenda sună la interfon. 

— Locotenente, răspunde pe linia trei. Zice că este 
urgent şi c-o cunoşti, dar nu a vrut să-şi spună numele. 

Am apăsat repede pe tasta de la telefon şi am spus cine 
eram. Am recunoscut vocea lui Noddie, chiar dacă legătura 
se întrerupea şi o buşea plânsul. 

— Locotenente, era aşa de mititel, zise Noddie Wilkins. 
Avea numai un os rupt, şi totuşi a murit. N-ar fi trebuit să 
moară. Am auzit vorbindu-se de el la cantină. Şi au găsit şi 
nasturii aceia pe ochii lui. 

L-am sunat pe Tracchio, i-am spus de ce aveam nevoie şi 
ce voiam să fac. 

Apoi a trebuit să ascult toate tâmpeniile de rigoare din 
gura lui: eram sigură că ştiam ce făceam? Inţelegeam care 
ar fi fost consecinţele dacă aş fi dat greş? 

Am spus: 

— Da, domnule, înţeleg. 

Şi aşa era. 

Un control fulger n-ar fi făcut altceva decât să işte 
panică: nu erau dovezi de crimă, nici suspecți, nici vreo 
pistă. Telefoane de la oameni scandalizaţi, reclamaţii 
despre lipsa mea de judecată, instinctele mele greşite de 
lider, şi, mai mult decât atât, neputinţa poliţiei de a-i 
proteja pe oamenii pe care-i reprezintă. 

Dar nu era timp pentru un plan mai bun. 

O altă persoană murise. 

De data asta era un băieţel de cinci ani. 

Tracchio îmi dădu în final undă verde, iar eu am sunat 
imediat echipa. 

Se adunară ca un stol de păsări în camera de 
intervenţie: Jacobi şi Conklin, Chi şi Rodriguez, Lemke, 
Samuels, McNeil şi alţi poliţişti buni cu care lucram de ani 
de zile şi de care depindeam acum. 

Am alungat neliniştea din vocea mea, dar o simţeam în 


suflet. Le-am spus că murise un copil la Spitalul Municipal, 
în condiţii misterioase. Că trebuia să păstreze dovezile cât 
mai erau pe acolo şi să-l găsească pe cel mai crud criminal 
în cel mai scurt timp. 

Li se citea îngrijorarea pe feţe, dar încă aveau încredere 
în mine. 

— Aveţi întrebări? 

— Nu. 

— Ne descurcăm, locotenente. 

Echipa îmi dădu un curaj pe care-l pierdusem de mult. 


Capitolul 115 


În nici patruzeci şi cinci de minute de când îl sunasem 
pe Tracchio, aveam deja mandatele în mână şi o armată de 
inspectori şi poliţişti, pe care-i luasem cu împrumut de la 
Jafuri, Anticrimă şi Narcotice, care veneau în spatele meu 
cu sirenele pornite şi cu girofarurile în funcţiune. Ne 
îndreptam toţi spre nord, spre Spitalul Municipal. 

Am lăsat maşinile pe Pine Street şi, odată intraţi în 
spital, ne-am împrăştiat conform planului. 

Eu şi Jacobi ne-am urcat într-un lift către etajul 
directorilor. Am fluturat insigna prin faţa secretarei lui 
Whiteley; apoi, am intrat repede pe lângă ea, cu Jacobi în 
faţă, care dădu de perete uşile de la sala unde avea loco 
şedinţă. 

Whiteley era în capul mesei, arătând de parcă ar fi fost 
prins în mijlocul unui coşmar. Avea faţa pământie, era 
neras şi cu ochii roşii. 

Ceilalţi de la masă aveau aceeaşi expresie de şoc 
întipărită pe chip. 

— S-a raportat un deces suspect la Pediatrie. Aceste 
mandate ne autorizează să cercetăm spitalul, i-am spus, 
lovind bucăţile de hârtie de masa mare, de culoare 
deschisă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, zise Whiteley, aproape 
în picioare, vărsând ceaşca de cafea din faţa lui. Şterse 
mizeria cu  căptuşeala buzunarului. Orice doreşti, 
locotenente. Nici o problemă. 

— În cazul ăsta, cine are să fie şeful? am întrebat. 

Whiteley se uită în sus. 

— Se pare că tu! 


Capitolul 116 


Eu şi Jacobi ne-am urcat într-un lift de serviciu 
zgomotos, cam instabil, care ne duse la demisol. Acolo, în 
burta spitalului, se întindea un adevărat labirint. 

Am urmat indicatoarele spre morgă, ducându-ne după 
nişte infirmieri care împingeau huruind o targă în direcţia 
aceea. 

Ne-am dat la o parte ca să le facem loc să intre în 
camera răcoroasă. 

Un bărbat între două vârste, subţirel, cu o burtă ca o 
minge de baschet pe sub salopetă, se uită în sus în 
momentul intrării noastre. 

Ne-am salutat. 

Dr. Raymond Paul era şeful de la Patologie. Ne aştepta. 

— Până aţi dat telefon, camera lui Jamie Sweet fusese 
deja curățată, şi el fusese transportat aici, mă anunţă. 

Şuieratul meu de dezamăgire se auzi în toată camera. 
Sperasem din tot sufletul ca scena crimei, dacă asta se 
întâmplase, să fi fost păstrată intactă. 

L-am urmat pe doctorul Paul până la frigidere, unde 
acesta verifică o listă, apoi deschise un sertar din oţel 
inoxidabil. Îl trase afară foarte încet. Am dat cearşaful la o 
parte şi am văzut ce îmi descrisese Noddie Wilkins la 
telefon. 

Corpul dezbrăcat al copilului era aşa de mic şi de 
vulnerabil. Ghipsul de la braţul său te făcea să simţi şi mai 
multă milă. 

Ce anume îl ucisese pe băiat? 

Cum se putuse transforma un braţ rupt în asta? 

Jacobi îl întrebă pe patolog: 

— Ce dracu' se întâmplă aici? 

— Potrivit fişei, a avut o fractură simplă a humerusului 
drept şi o fisură a cubitusului la acelaşi braţ, zise doctorul 
Paul. Se pare că a căzut de pe bicicletă. 

— Şi mai ce, doctore? zise Jacobi. Ştiam că nu se moare 


de la un braţ rupt. Sau poate că da, în spitalul ăsta. 

— Mi s-a cerut să nu-l ating pe copilul acesta, continuă 
doctorul. Aşa că nu pot să-mi dau seama. 

— Bine, bine, doctore. Echipa de legişti e pe drum. Acest 
băieţel va fi examinat de către medicul nostru. 


Capitolul 117 


Era numai 9.00 dimineaţa, aproximativ la nouă ore după 
ce murise Jamie Sweet, cu barele de la patul lui ridicate, şi 
înconjurat de oamenii care ar fi trebuit să aibă grijă de el 
şi să-l facă bine. 

L-am lăsat pe Jacobi la etajul doi, cu Charlie Clapper şi 
cu echipa acestuia. Încercau să investigheze ce mai 
rămăsese la locul crimei: să recupereze cearşafurile şi 
halatul copilului de la spălătorie, să caute amprente, să 
răstoarne gunoiul şi să se uite la perechea de nasturi cu 
caduceu care fuseseră puşi într-un pahar de apă gol atunci 
când fusese scos corpul din încăpere. 

Am trecut pe lângă detectivii de pe hol care intervievau 
doctorii şi asistentele din Secţia de ortopedie. Cine îl 
văzuse pe băiat în viaţă şi când? Ce medicamente i se 
dăduseră? 

Cine fusese de gardă noaptea trecută? 

Cine-l găsise mort? 

M-am întâlnit cu părinţii lui Jamie Sweet în sala de 
aşteptare aglomerată de la etajul doi. Era un cuplu tânăr, 
puţin peste treizeci de ani, înghesuiți unul lângă altul 
într-un colţ, oscilând între furie şi şoc şi vrând să creadă 
cu totul altceva decât le spuneam eu. 

— Asta e o tâmpenie, urlă Martin Sweet la mine, cu faţa 
umflată de durere. Jamie avea un braţ rupt. Numai un braţ 
rupt! Am să omor pe cineva, locotenente. 

— Vă înţeleg, i-am zis. 

— Chiar? E răspunderea dumneavoastră să aflaţi cine i-a 
făcut asta fiului meu. 

Lângă el, mama copilului se legăna şi gemea. Dâre de 
sânge curgeau de pe obrajii ei pe gât, de la zgârieturile pe 
care şi le făcuse cu unghiile. 

— Vreau să mor, plângea ea la pieptul soţului. Te rog, 
Doamne, lasă-mă să mor. 

— Medicul legist al nostru îl va examina pe Jamie, am 


spus uşor. Ochii mi se umplură de lacrimi. Am să vă sun 
când voi şti ce i s-a întâmplat. Imi pare aşa de rău pentru 
pierderea dumneavoastră. 


Capitolul 118 


Câteodată bate un vânt neprielnic. 

Un om de la pază mă însoţi către biroul doctorului 
Dennis Garza de la parter, aflat pe colţ, imediat după 
Secţia de urgenţă. 

O femeie slabă moartă, cu sprâncenele pensate mult şi 
cu unghii lungi ojate era în faţa biroului, lucrând la faxul 
de pe masa din faţa ei. 

Încercând din răsputeri să-mi controlez respiraţia şi 
nervii, i-am arătat insigna şi am întrebat-o dacă-l puteam 
vedea pe doctor. 

— Doctorul Garza a fost aici mai devreme, dar acum e 
plecat pentru puţin timp, zise ea, cu ochii aţintiţi asupra 
armei mele. E probabil acasă. Vreţi să-l sun? 

I-am întins hârtiile. 

— Avem mandat de percheziţie. Daţi-ne cheile de la 
biroul lui! 

Femeia se uită lung la mine în timp ce deschidea uşa şi 
aprinse lumina în cameră. Merse până la un dulap de lângă 
peretele din spate şi deschise o cutie de ţigări din argint 
dinăuntrul lui. 

Cutia era goală. 

— Îşi păstrează mereu cheile de la dosare aici, zise ea. 
Dar acum nu sunt. Foarte ciudat. 

I-am spus celui de la pază să spargă încuietoarea cu o 
bară de metal şi am început să scotocesc locul acela cu 
mare grijă. 

Dulapuri ca acela conţineau dosarele pacienţilor şi 
cărţile de medicină, care erau nedesfăcute. Am răsfoit sute 
de dosare, grafice, rapoarte, orice care mi-ar fi atras 
atenţia sau mi-ar fi dat de bănuit ceva, mi-ar fi oferit un 
indiciu. 

Nimic. 

Am scos furioasă sertarul de sus al biroului lui Garza. 
Pixuri şi agrafe de birou zburară cât colo pe podea. Am 


cercetat acele bucăţi de metal, sperând să găsesc măcar 
un nasture de alamă cu caduceu sau o brățară de 
identificare ce se punea în spital, suvenire sau trofee luate 
de un criminal în serie de la victimele lui. 

Erau numai produse de la Office Depot”. 

În spatele uşii era o pungă cu lucruri curate. 

Am deschis fermoarul şi am vărsat conţinutul: o jachetă 
albastră sport, mărimea 52; pantaloni gri; o curea Coach 
neagră; două cămăşi, una roz şi alta albastră; lenjerie 
intimă; un ac de cravată din piele. Era şi o casetă neagră 
acolo - o trusă cu seringi şi sticluţe de insulină. 

Garza era diabetic. 

Obiectele de toaletă erau cât se poate de normale - 
pastă de dinţi, lame, apă de gură, câteva somnifere, un 
antiacid, pilule pentru disfuncţii sexuale. 

Ce căuta punga asta aici? 

Haine curate pentru tribunal? 

Chestii pe care să le îmbrace după o noapte cu prietena? 

Orice ar fi fost, nu era nicio dovadă de crimă. 

Căutam cu sârg în colţurile pungii şi înăuntrul 
buzunarelor cu fermoar, extrem de frustrată, când sună 
telefonul. 

— Sunt în vestiarul asistentelor, zise Jacobi, oprindu-se 
să tuşească. Apoi spuse nişte cuvinte care mă făcură să-mi 
doresc să-i pun numele de Warren primului meu născut. 
Vino aici, Boxer. Am arestat o persoană suspectă de crimă. 


7 Magazin care vinde obiecte de papetărie şi mobilier de 
birou. (n.tr.). 


Capitolul 119 


Un suspect arestat? Mă simţeam de parcă toată munca 
noastră grea şi riscurile la care ne supuserăm dăduseră în 
sfârşit rezultate. Acum, cine era acest monstru? 

O grămadă de asistente şi de infirmiere se buluciseră în 
dreptul peretelui din spate al vestiarului. Unele se auzeau 
mormăind ceva despre drepturile lor civile; altele făceau 
glume răutăcioase la adresa poliţiştilor în timp ce aceştia 
foloseau fierăstraie pentru a deschide lacătele de la 
dulapurile pe care nu le reclamase nimeni. 

Jacobi, musculos şi încruntat, arăta mai mult a sportiv 
decât a poliţist. Stătea lângă o femeie de culoare 
îmbrăcată în uniformă albastră, care era aşezată pe o 
bancă între dulapuri. Mâinile ei erau prinse la spate cu 
cătuşe. Nu îmi dau seama să o mai fi văzut-o vreodată până 
atunci. 

Avea cam patruzeci de ani, cu o faţă comună, ovală şi cu 
părul scurt şi întins cu placa. De gât îi atârna un lănţişor 
cu un pandantiv în formă de îngeraş care se ruga. 

Cu capul în jos, mormăia ceva când m-am apropiat de 
ea. Ştia ea cine eram? Era ea criminalul? 

— Am întrebat-o pe această doamnă dacă vrea să vină cu 
noi la secţie să ne răspundă la câteva întrebări. lar ea a 
încercat să fugă spre uşă, îmi raportă Jacobi. 

Apoi îmi arătă o cutie mică de plastic, jumătate plină de 
nasturi cu caduceu pe ei. Am luat cutia şi m-am uitat la 
grămada aia de alamă. Cum putea cineva care arăta aşa de 
inocent să comită aşa de multe crime? 

M-am uitat la Jacobi şi am zâmbit triumfător. 

— Pe acestea le-am găsit în sertarul de sus al dulapului 
acestei doamne, locotenente. I-am trimis pe Conklin şi pe 
Samuels înapoi la secţie să-mi aducă un mandat de 
percheziţie pentru apartamentul ei. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o pe femeie. 

— Marie St. Germaine. 


Parcă avea un uşor accent. India de Vest, cred. 

Purta la gât un ecuson de asistentă medicală autorizată. 
Asta însemna că poziţia ei îi permitea să treacă de la un 
etaj la altul şi avea acces liber în camerele pacienţilor. 

Şi ar fi avut şi mijloacele cu care să-i omoare. 

Omorâse într-adevăr femeia asta aproape trei duzini de 
pacienţi? Sau poate chiar mai mulţi? 

— "Ţi-a citit inspectorul Jacobi drepturile? 

— Da, i le-am citit. Dar acum, că eşti aici, le mai citesc o 
dată, zise Jacobi, cu faţa împietrită, la câţiva centimetri de 
a femeii. Ai dreptul să nu spui nimic. Dacă renunti la acest 
drept, orice spui poate fi folosit împotriva ta la proces. Ai 
dreptul la un avocat. Dacă nu-ţi permiţi, ţi se va asigura 
unul din oficiu. Inţelegi ce spun? 

— Las-o în pace pe fata aia, strigă cineva din mulţime. 
N-a făcut nimic. Las-o să plece! 

Un grup de infirmiere prinseră ideea şi intrară şi ele în 
joc: 

— Las-o să plece, las-o să plece! 

— Asta e prea de tot, am ţipat eu, dând cu pumnul 
într-un dulap. 

Grupul se linişti, dar nu încetă de tot. 

— Îţi înţelegi drepturile? repetă Jacobi. 

— Da, le înţeleg. 

— De ce ai fugit, Marie? 

— Mi-a fost frică. 

— Frică de ce? 

— De poliţie, recunoscu ea. 

Mă gândeam deja cum procurorul era aşa de aglomerat 
cu cazurile lui; şi cum mi-ar fi spus s-o las să plece dacă nu 
aveam dovezi mai solide împotriva ei. 

— Ai găsit şi altceva în afară de aceşti nasturi? l-am 
întrebat pe Jacobi. 

— Astea sunt toate ale ei, zise el, arătând spre o 
grămadă de haine şi de articole de toaletă revărsate pe 
bancă. Cea mai periculoasă armă de acolo era o carte de 
Danielle Steel. I-am golit geanta lui St. Germaine - avea 
acolo un portofel cam uzat, o pungă de cosmetice, o 


factură de telefon neplătită şi o păpuşă moale de lână de 
mărimea degetului meu mare. 

Păpuşa era făcută din lână neagră, împodobită cu 
mărgele colorate. 

— Ce e asta? am întrebat-o. 

— E aducătoare de noroc, atâta tot. 

Am oftat şi am pus păpuşa la loc în geanta femeii. 

— Eşti gata, St. Germaine? 

— Mă duc acasă? 

În timp ce eu şi Jacobi o duceam pe St. Germaine spre 
secţie, mă gândeam la următoarele patruzeci şi opt de ore, 
la ce avea să dezvăluie autopsia făcută de Claire asupra lui 
Jamie Sweet sau dacă St. Germaine avea ceva de-a face cu 
Dennis Garza. 

Dar cel mai mult speram la o mărturisire. 

Fir-ar să fie, găsisem în sfârşit ceva. 

Aveam un suspect în custodie. 


Capitolul 120 


Povestea senzaţională de pe prima pagină a lui Cindy 
despre „Misterioasele însemne ale morţii” ajunsese deja la 
standuri în ziua când o escortam pe St. Germaine la 
tribunal. 

Şeful avusese ceva de oferit presei, dar, pe măsură ce 
ziua trecea, mă simţeam un pic ameţită, ca şi cum m-aş fi 
învârtit. Eu şi Jacobi petrecuserăm patru ore cu St. 
Germaine în sala de interviuri. Camera din spatele 
geamului era plină cu poliţişti de la Omucideri, împreună 
cu şeful nostru şi cu procurorul. 

Fusese şi primarul din San Francisco acolo, pentru cel 
puţin o oră. 

St. Germaine ne spuse că se născuse în Haiti, că nu era 
cetăţean american, dar că locuia în America de aproape 
douăzeci de ani. j 

În afară de asta, nu prea mai avea nimic de spus. Îndoită 
de spate, plângea în scaunul său şi tot repeta: 

— N-am ucis pe nimeni. N-am făcut nimic rău. Sunt o 
persoană bună. 

— Nu mai plânge atât, zise Jacobi nervos, lovind masa cu 
pumnul. Spune-mi ce e cu nasturii ăştia, ca să înţeleg ceva 
din ce povesteşti. Dacă nu, îţi jur că vine INS*%-ul şi te duce 
în cătuşe la avionul către Port-au-Prince înainte de căderea 
serii. 

Bineînţeles că nu avea să se întâmple asta, dar l-am 
lăsat pe Warren să-şi facă numărul. j 

Umerii lui St. Germaine începură să tremure. Îşi acoperi 
faţa cu mâinile şi se bâlbâi: 

— Nu mai vreau să spun nimic. Oricum n-o să mă 
credeţi. 

28 Immigration & Naturalization Service - Instituția 
guvernamentală care se ocupă cu toate problemele referitoare 
la cetăţenii străini de pe teritoriul Statelor Unite. (n.tr.). 


Dacă ar fi continuat cu „Vreau un avocat”, am fi 
încurcat-o de tot. 

— Bine, bine, Marie, am zis. Inspectorul Jacobi nu a vrut 
să te sperie. Trebuie numai să aflăm adevărul. Inţelegi 
asta, nu? Spune-ne ce ştii. 

Femeia dădu din cap. Întinse mâna spre cutia cu 
şerveţele Puffs de pe masă şi-şi suflă nasul. 

— De ce aveai acei nasturi în vestiarul tău. Marie? Hai 
să începem de acolo! 

Păru că în sfârşit avea de gând să-mi acorde atenţie. 
Întoarse spatele la Jacobi şi se îndreptă spre mine, cu ochii 
ţintă la faţa mea, la ochii mei. Nu arăta şi nici nu se purta 
ca un criminal, dar ştiam că nu trebuia să mă las păcălită 
de aparenţe. 

— Am făcut chestia asta la şcoala de asistente, îmi zise. 
Punem monede sau scoici pe ochii oamenilor morţi, ca să-i 
ajutăm să treacă de partea cealaltă. Poţi să te interesezi la 
şcoala mea. Vrei să-i suni? Vocea ei deveni mai sigură când 
spuse: L-am găsit pe băieţelul acela azi-dimineaţă. A fost 
prea devreme pentru el, aşa că l-am marcat pentru 
Dumnezeu. Ca să se uite la el cu mai mare atenţie. 

Mi-am apropiat scaunul mai mult de St. Germaine. 
Mi-am pus mâinile peste ale ei, cu o oarecare reţinere. 

— Dar l-ai ajutat să moară, Marie? Crezi că băieţelul 
acela suferea? Acesta e motivul pentru care i-ai dat o mână 
de ajutor să moară? 

Îşi trase mâinile de sub ale mele şi se depărtă de mine. 
În momentul acela, am crezut c-am pierdut-o. 

— Mai degrabă m-aş fi omorât pe mine decât să-i fac 
vreun rău copilului aceluia, zise ea. 

M-am uitat în geamul camerei şi am văzut reflecţia mea 
ostenită; ştiam că jumătate dintre oamenii care se uitau la 
noi, dacă ar fi fost în locul meu, ar fi spintecat-o pe acea 
femeie în două numai să ajungă la adevăr. 

Am scos din buzunar lista pe care mi-o dăduse Carl 
Whiteley şi am aşezat-o frumos pe masă, netezind-o. Am 
întors-o într-un unghi din care putea să citească toate cele 
treizeci şi două de nume, terifianta listă a morţii. 


— Uită-te la asta, Marie. Tu ai pus nasturii pe ochii 
acestor oameni? 

Urmă o tăcere lungă, în timp ce femeia urmărea numele 
cu degetul şi le citea în şoaptă. 

— Da, am pus nasturi pe ochii lor, zise ea într-un final, 
îndreptându-se în scaun şi uitându-se la mine, fără să 
clipească. Dar jur pe ce am mai sfânt că nu le-am făcut 
niciun rău. Cred că altcineva a fost. Şi am vrut să mă 
asigur că Dumnezeu ştie lucrul ăsta. Şi că ştie şi cineva din 
viaţa asta. 

În spatele meu, Jacobi lovi un scaun cu putere şi-l făcu 
să zboare. Acesta se lovi de perete, ricoşă şi căzu pe o 
parte. 

— Inspectore, l-am admonestat eu, dar fără intenţie. 
Privirea mi se întoarse la St. Germaine. E în regulă, Marie. 
Fii atentă la mine! De ce nu ai sunat la poliţie? 

— Fiindcă am nevoie de slujba asta, răspunse indignată. 
Oricum, la ce bun? Nimeni nu ascultă pe cineva ca mine. 
Nu mă credeţi. Vi se vede asta în ochi. 

— Fă-mă să te cred, i-am zis. Îmi doresc din tot sufletul. 

Marie St. Germaine se aplecă înspre mine şi vorbi cu o 
voce foarte hotărâtă. 

— Atunci ar trebui să mă ascultați acum. Vorbiţi cu cea 
care se ocupă de farmacia spitalului, doamna doctor 
Engstrom. Cu ea trebuie discutat, nu cu mine. Eu sunt o 
persoană bună. Ea nu. 


Capitolul 121 


Cumva, Sonja Engstrom făcuse ca halatul ei alb de spital 
să pară ca o piesă de îmbrăcăminte scumpă. Părul ei scurt 
blond platinat era pieptănat pe spate, cu un diamant 
solitar care atârna de un lanţ de platină la gâtul ei, iar 
machiajul era numai o pudră şi un ruj rozaliu. 

Engstrom se ridică şi dădu mâna cu noi când eu şi Jacobi 
ne-am prezentat. 

În timp ce luam loc, am observat că hârtiile ei erau 
aşezate toate în ordine, creioanele şi pixurile dintr-o tăviţă 
emailată - îndreptate în aceeaşi direcţie, iar diplomele - 
puse la distanţe egale una de alta. 

Neliniştea din ochii săi albaştri care se mutau de la mine 
la Jacobi şi invers îmi dădu însă impresia că viaţa ei nu era 
aşa de imaculată. 

Mă uitam la Jacobi, când, deodată, o expresie ciudată îi 
apăru pe chip. Gura i se strânse, iar ochii i se micşorară. 

Lucrasem cu Jacobi destui ani ca să ştiu ce însemna 
asta. 

O recunoscuse. 

Doctoriţa Engstrom nu-şi dăduse seama. Îşi aşeză 
mâinile sub bărbie şi începu să vorbească neîntrebată. 

Ne spuse că personalul de la spital era în mare fierbere 
de când se dăduse verdictul, cu o zi în urmă. Ea însăşi era 
afectată. 

— Nu mai ştim dacă ne vom păstra slujbele, zise ea. Sau 
dacă spitalul se va închide. Orice e posibil acum. 

— Crezi că vă dă afară? am întrebat-o. 

— Mă tem de asta de ani buni de zile. Acele morţi 
inexplicabile m-au măcinat foarte tare, zise ea, trecându-şi 
mâinile prin păr. l-am spus părerea mea lui Carl Whiteley. 
Am vorbit cu el, şi nu numai o dată. De fapt, am pregătit 
un raport cu ceea ce consideram eu erori din cauza 
medicamentelor. Dar Carl şi cei de la Juridic m-au asigurat 
că nu era de vină secţia mea. Spunea că cineva din spital 


tot făcea glume, şi până la urmă avea să fie prins. Deci din 
punctul ăsta de vedere m-am liniştit. Bineînţeles, ştiu 
foarte bine că e exclus ca sistemul nostru computerizat să 
greşească, deci nici nu concepeam să... 

Se întoarse cu faţa spre fereastră, nemaiterminându-şi 
propoziţia. 

— Doctore Engstrom, interveni Jacobi, sunt un tip mai 
de modă veche, probabil v-aţi dat seama numai uitându-vă 
la mine. Nu prea le am cu computerele şi cu toate astea. 

— E foarte simplu, inspectore. Computerul nostru e 
programat să elibereze medicamente atunci când se 
introduce în sistem un diagnostic. Este imposibil de 
prescris un medicament greşit fiindcă aparatul nu va 
elibera comanda dacă nu se potriveşte cu diagnosticul. 

— Nu poate nimeni să păcălească programul? întrebă 
Jacobi. Adică, nu au parole unii angajaţi? 

— Oricine din departamentul meu poate introduce 
diagnosticele în computer ca text, dar nu poate schimba 
datele. Sunt singura care poate face aşa ceva, iar eu amo 
parolă biometrică. 

— Adică? zise Jacobi. 

— Parola este amprenta mea. 

— Dar nu e posibil ca un doctor să bage în computer un 
diagnostic greşit? am întrebat-o eu. E posibil, nu-i aşa? 

— Teoretic, da, ar fi posibil, dar în realitate nu se poate 
întâmpla. Doctorii înşişi se verifică ei pe ei. Personalul meu 
vine pe urmă. Computerul este protejat împotriva oricărei 
intervenţii ilegale. Nici nu aveţi idee cât de organizată 
sunt. Verific şi iar verific reţetele, stând cu fişele medicale 
în faţă toată ziua. Nu numai munca mea, dar a tuturor din 
toată secţia mea. Oamenii chiar glumesc că am devenit pe 
jumătate computer. 

— Stai să înţeleg mai bine, deci totul ţine de diagnostic, 
nu? am zis eu. 

— Corect. 

— Deci ar fi posibil să schimbi diagnosticul doctorului, 
am dreptate? 

Engstrom se uită fix la mine, apoi izbucni: 


— Asta e prea de tot. E mai mult decât îmi imaginam, e o 
mare tâmpenie... Pot să dau testul de poligraf oricând. 
Numai spuneţi când. 

— S-ar putea să avem nevoie de el mai târziu, am spus. 
Dar acum nu facem decât să stăm de vorbă. O cunoşti pe 
St. Germaine? 

— Nu, cine e? 

— Cât de bine îl cunoşti pe doctorul Garza? întrebă 
Jacobi. 

— Este directorul nostru de la Urgenţă. Facem amândoi 
parte din personalul cu vechime aici... 

Jacobi se ridică şi lovi cu pumnul în masă. Toate pixurile 
şi agrafele de birou săriră în sus. 

— Nu mai minţi cu atâta neruşinare, doctore Engstrom. 
Tu şi Garza sunteţi ce numim noi „apropiaţi”, nu-i aşa? 
Intimi, mai bine zis. 

Faţa lui Engstrom se albi. 

Eram aşa de uimită, încât mai că riscam să-mi înghit 
limba. Despre ce vorbea? 

Mi-am amintit de telefonul lui Jacobi în seara aceea 
ploioasă când el îl urmărise pe Garza la Venticello 
Ristorante şi apoi acasă la el. Descrisese partenera ca fiind 
o blondă, o tipă pe la patruzeci de ani. „Din câte am văzut, 
doctorul poate fi acuzat doar că are o iubită”. 

De partea cealaltă a biroului, ochii lui Engstrom se 
umplură de lacrimi. 

— Oh, Doamne, se tângui ea. Oh, Doamne. 


Capitolul 122 


Engstrom se pierduse cu firea în faţa noastră, iar în 
mintea mea începuseră să se deruleze tot felul de scenarii. 
Garza şi Engstrom. Un parteneriat perfect pentru crime, la 
fel de eficient şi de curat ca secţia ei. 

Aveam nevoie să vorbească mai mult - nu voiam să tacă 
chiar acum. 

— Doctore Engstrom, linişteşte-te. Asta e şansa ta de a 
ne ajuta cu aceste orori. O să colaborăm bine dacă ne ajuţi 
să aflăm adevărul chiar acum. Poate Garza te foloseşte. 
Are acces la programele software? 

I se citea frica în ochi. 

Încet, cu reţinere, Engstrom dădu din cap aprobator. 

Mi se făcu pielea de găină. Mi se ridică părul de pe braţe 
şi ceafă atunci când am auzit-o pe Engstrom spunând: 

— L-am lăsat să intre de câteva ori. 

— De câteva ori. 

— Da, foarte rar. Dar nu e ceea ce credeţi! Dennis Garza 
este un doctor excelent. Este foarte onest, la fel ca mine. 
Morţile acelea suspecte ne-au înnebunit de tot. Dennis 
verifica discrepanţele dintre diagnostice şi reţete. Şi eu la 
fel. 

— Aţi găsit vreo corelaţie? am întrebat-o. 

— Nu, niciodată. Le-am considerat greşeli care se făceau 
în secţii. Asistentele care amestecau lucrurile de pe tăvile 
lor şi dădeau medicamentele unor alţi pacienţi decât celor 
cărora le trebuiau. Ăsta e adevărul. 

— Erai lângă Garza atunci când - cum se zice - accesa 
programele? se băgă Jacobi. 

— Bineînţeles, era nevoie de amprenta mea - dar nu am 
stat chiar lângă el, dacă asta vreţi să spuneţi. 

Pe faţa lui Engstrom se instalase îngrijorarea, fiindcă 
vedea unde bătea Jacobi. Venele de la gât i se zbăteau şi 
făcea eforturi mari să se stăpânească. 

— Dennis nu ar face rău nici unui pacient. E un doctor 


bun. 

Jacobi mormăi: 

— Ah, se pare că eşti îndrăgostită de el. E adevărat că 
eşti îndrăgostită de doctorul Garza? 

— Am fost îndrăgostită de el, răspunse Engstrom, cu un 
pic de părere de rău în voce. Acum s-a terminat de tot. Am 
aflat că se încurcase cu altcineva. Dennis se culca cu 
Maureen O'Mara. O cunoaşteţi? 

Am dat din cap, dar eram în stare de şoc. Maureen 
O'Mara tocmai câştigase procesul împotriva Spitalului 
Municipal. Cum era posibil ca ea şi Garza să fie amanți? 

Voiam să mă uit la Jacobi, dar nu-mi puteam lua ochii de 
la Sonja Engstrom. 

— Pari surprinsă, locotenente. Nu ştiai, aşa e? mă iscodi 
ea. Mi-a luat ceva vreme până mi-am dat şi eu seama. Cam 
ciudat cuplu, nu credeţi? Dennis Garza şi Maureen 
O'Mara. Râse zgomotos, cu înţeles. Imaginaţi-vă ce ar ieşi 
de aici! 


Capitolul 123 


În timp ce părăseam spitalul împreună cu Jacobi mintea 
mea parcă o luase razna. 

„Garza şi Engstrom.” 

„Garza şi O'Mara.” 

„Imaginaţi-vă ce ar ieşi de aici!” 

Ne-am urcat în maşină; Jacobi porni motorul. Aveam 
sentimentul că eram foarte aproape de rezolvarea unui caz 
uriaş. Atât de aproape. E ca şi cum te duci la un concert 
live şi vrei să te urci pe scenă şi să cânţi. 

Numai că asta era mai bună. 

— Cindy a fost la proces când a fost audiat Garza, i-am 
spus lui Jacobi. O'Mara l-a întrebat dacă are vreo legătură 
cu morţile acelor persoane. Şi ia ghici. Garza a invocat al 
Cincilea Amendament. 

— Dar n-are niciun sens, zise Jacobi, luând-o pe 
Leavenworth. Garza nu era cel vizat. 

— Tocmai. lar reacţia lui Cindy a fost: „Uau. Tipul ăsta 
se apără de ceva”. Mi-a spus că momentul când a zis 
chestia aia a fost punctul-cheie al procesului. A prăbuşit de 
tot apărarea spitalului. 

— Deci O'Mara l-a demascat? L-a lăsat să se dea de gol? 
Sau a făcut-o el de unul singur? 

— Interesantă întrebare, Jacobi. Chiar mă întreb cine pe 
cine a demascat. Ambele prietene ale lui Garza au fost 
implicate în cazul Spitalului Municipal. M-am prins de 
bordul maşinii, în timp ce Jacobi făcea la dreapta pe 
Filbert Street. Am totul aici, dar nu văd încă în ansamblu. 
Dacă Garza i-a ucis pe toţi acei oameni, atunci unde este 
legătura? 

Jacobi parcă în faţa casei de culoare deschisă a lui Garza 
şi opri motorul. 

— Hai să-l întrebăm pe doctor, sugeră el. 


Capitolul 124 


Jacobi gemu în timp ce cobori din maşină. Am luat-o 
după el pe trotuar, cu mâinile ferindu-ne ochii de soarele 
prea puternic care bătea. Casa cu două etaje a doctorului 
avea o terasă mare în faţă, şi iarba era bine îngrijită de-o 
parte şi de alta a aleii cu dale de piatră. 

Mă gândeam la Garza, dacă ar putea avea el vreo relaţie 
cu asistenta haitiană Marie St. Germaine, când Jacobi îmi 
atrase atenţia la ceva de pe alee. 

— Uită-te aici, Boxer! 

Imi arătă nişte pete de sânge căzute din loc în loc - şirul 
lor începea din stradă şi se pierdea undeva în podeaua 
terasei. O pată de sânge murdărise şi clanţa de la uşa din 
faţă. | 

— Asta e proaspăt, murmură Jacobi. 

Am uitat pentru o clipă de interogarea lui Garza. 

Ce naiba se petrecuse aici? 

Am sunat la uşă. Eu cu Jacobi ne-am scos concomitent 
armele. 

Secundele parcă se târau în timp ce aşteptam să auzim 
zgomote de paşi. 

Nu veni nimeni să deschidă uşa. 

Am lovit cu pumnul în uşă. 

— Deschideţi! Poliţia! 

— Le voi numi „circumstanţe urgente” i-am spus lui 
Jacobi. 

Era o chestie pe muchie de cuţit. Nu puteam intra în 
casă decât în cazul în care era viaţa cuiva în pericol. 

Nu era prea mult sânge. Poate cineva se tăiase la deget. 
Dar avem sentimentul că se întâmpla ceva mult mai grav. 
Atât de grav încât trebuia să intrăm în casă imediat. 

Mi-am scos telefonul şi am sunat pentru întăriri. 

Jacobi dădu din cap, se uită împrejurul terasei şi puse 
ochii pe o jardinieră de beton de mărimea unei perne. 
Aplecă tufele de muşcată peste gard şi, folosind jardiniera 


pe post de berbec, lovi şi sfărâmă un panou din uşa de 
stejar de la intrare. 

Am băgat mâna prin spărtură, am pipăit până când am 
găsit zăvorul şi am deschis uşa. 


Capitolul 125 


Am urlat din prag: 

— Poliţia! Intrăm în casă! 

Din nou, niciun răspuns, iar locul se simțea gol. 

Am pornit amândoi printr-un hol spre o sufragerie care 
nu mai arăta ca într-o fotografie din revista Town & 
Country”. Mi-am aruncat ochii la mobila înaltă din cameră 
şi la cantitatea mare de sânge care era peste tot în 
încăpere. 

— Lasă-mă să spun eu primul, începu Jacobi, scanând 
tabloul dezolant din cameră, ce s-a întâmplat aici nu a fost 
opera unui profesionist. 

Mi s-a uscat gura când mi-am dat seama ce era acolo. 

Sânge arterial era împrăştiat peste tot pe tapet şi se 
scursese până la podea. Pe tavan, ca o constelație, erau 
pete de sânge. O pată mare roşie-maronie fusese absorbită 
de covorul din faţa canapelei. Se vedeau urme de paşi 
însângeraţi de-a latul podelei, şi mâini murdare de sânge 
atinseseră uşa de la şemineu. 

Am simţit cum mi se urcă fierea în gât numai la gândul 
că furia asta sălbatică se dezlănţuise cu foarte puţin timp 
în urmă. Ce se petrecuse aici? 

Mă holbam împrejur, când mă trezi Jacobi: 

— Haide, Boxer, să mergem acum. 

Am luat-o cu încetul pe scări în sus, acoperindu-ne unul 
pe altul. Petele de sânge din sufragerie ne-au dus la 
chiuveta din bucătărie, acolo unde un cuţit de carne cu 
lama de douăzeci de centimetri, din gama Chicago Cutlery, 
se scufundase în apa însângerată care nu se mai scurgea. 

Am urcat scările către etajele unu şi doi, am căutat prin 
toate camerele, am deschis băile şi uşile de la duşuri, am 
verificat pe sub paturi. 

— Nimeni şi nimic, zise Jacobi nemulţumit. 


29 Revistă care se ocupă de subiecte de călătorii, sănătate, 
articole de frumuseţe, modă etc. (n.red.). 


Dormitorul de oaspeţi avea mobilă de mahon grea, un 
covor bleumarin şi cearşafuri de culoare bleu. Dar păturile 
fuseseră smulse de pe pat şi scoase din cameră. 

Ne-am pus armele la loc şi ne-am întors jos, în 
sufragerie. 

Numai atunci am văzut vaza grea de cristal care zăcea 
pe o parte în nişa de la şemineu. 

— Jacobi, vino aici să te uiţi la asta! 

El se îndreptă spre mine cu paşi repezi, îşi puse mâinile 
pe genunchi, se aplecă şi examină vasul. 

— Nu-ţi trebuie mult să-i faci de petrecanie cuiva cu 
chestia asta. Rămâne uşor fără o parte din craniu, zise 
Jacobi. 

— Uite aici, i-am arătat. Se vedeau fire de păr care se 
lipiseră de marginile sparte şi zdrenţuite ale vazei. Erau 
negre, cam de vreo zece, cincisprezece centimetri lungime. 
Ar fi durat zile întregi până am fi primit rezultatele de la 
laborator, numai să confirme ce ştiam de fapt. Jacobi, ăsta 
e părul lui Dennis Garza. 


Capitolul 126 


Sirenele sunau de pe Leavenworth Street, iar sunetul se 
ascuţea şi mai mult cu cât se apropia de Filbert. 

— Mă duc afară, mă anunţă Jacobi. 

Intraserăm acolo numai de câteva minute, dar parcă 
trecuseră ore. M-am aşezat pe hol astfel încât să văd bine 
în sufragerie. Mi-am imaginat scena din nou, încercând să 
pun cap la cap toate dovezile de acolo care nu se legau. 

Nu era în niciun caz un jaf care nu ieşise bine. Uşile 
erau toate închise cu cheia, şi singura urmă de intrare 
forţată era cea făcută de Jacobi la uşa principală. 

Mi-am imaginat că cineva sunase la uşă, cum făcuserăm 
şi noi, iar Garza îl lăsase să intre, fiindcă îl cunoştea. Dar 
cine să fi fost? 

Scaunul răsturnat de la bar, lampa spartă, lucrurile 
mărunte împrăştiate peste tot mă făcură să cred că o 
ceartă între cei doi se înteţise şi se ajunsese la violenţă. 

Îl vedeam pe acel atacator lovindu-l cu sete pe Garza cu 
vaza în cap, vedeam cum i se spărsese craniul şi cum din 
rană ţâşnise sângele peste tot. 

Îl vedeam pe Garza cum căzuse lângă şemineu, cum se 
ridicase singur folosindu-se de mânerele incrustate. 
Atacatorul trebuie să se fi speriat să-l vadă pe Garza încă 
viu, deşi rănit mortal. Cred c-a trecut de la „La dracu’, nu 
voiam să merg aşa de departe” până la „Nenorocitul ăsta 
trebuie să moară”. 

Apoi, urmele lăsate de mâinile pătate cu sânge pe 
tocurile de la uşa spre bucătărie, de unde criminalul luase 
cuțitul. 

Sângele de pe tavan indica faptul că Garza trăia încă 
atunci când fusese înjunghiat de nenumărate ori. 

Apoi, atacatorul venise din spate şi îi tăiase gâtul. Aşa 
s-ar explica sângele împroşcat de-a lungul şi de-a latul 
pereţilor. 

Dâra de sânge care fusese absorbită de covor mă făcu să 


cred că Garza nu rămăsese pe loc. Încercase să ajungă la 
uşa din faţă, voinţa lui îl împinsese înainte, dar rănile 
mortale îl încetiniseră. Se prăbuşise într-un final în faţa 
canapelei, unde sângerase până murise. 

Cineva îl ura aşa de mult pe Garza de-l atacase cu o 
violenţă ieşită din comun. Cineva în care Garza avusese 
destulă încredere încât să-l lase în casă. Aceeaşi persoană 
care îi luase corpul şi închisese uşa. 

Cine? 

Sirenele încetară odată ce maşinile se opriră în faţa 
casei. Am ieşit pe treptele de afară. În timp ce sunam la 
procuror să obţin un mandat ca să păstrăm zona neatinsă, 
Charlie Clapper veni spre mine. 

— Bună, Lindsay, mă salută el şi-mi făcu cu mâna. O 
secundă mai târziu, îl aud exclamând: Drăcia naibii. 

Jacobi ieşea din garaj şi traversa pajiştea înverzită. 

— Garza are două maşini, zise el. Maşina mare e în 
garaj, dar cealaltă maşină, un Mercedes, lipseşte. Mai e o 
maşină parcată chiar lângă cea mare. E un BMW negru, cu 
plăcuţe personalizate pe care scrie redhead.* 


3 Roşcata. 


Capitolul 127 


Vreo duzină de echipaje şi o dubiţă separau acum casa 
lui Garza de drumul principal. Panglica galbenă flutura în 
vânt şi se încurcase de balustradele care mărgineau scările 
din faţă. 

Stăteam în lumina soarelui şi clipeam spre Jacobi, 
gândindu-mă că tot scenariul meu cădea. De ce era maşina 
lui O'Mara la casa lui Garza? 

Îl omorâse ea pe Garza? Ar fi putut ea să-i bage corpul în 
maşina aia, Mercedes Roadster? Sau să fi fost invers? 

Să-l fi lovit O'Mara pe Garza cu vaza aia, iar el să fi 
ripostat atât de violent încât să o ucidă? 

Oricare era situaţia, nu aveam niciun cadavru, o maşină 
lipsea, cea a lui O'Mara se afla în garaj, iar în casă 
asistasem la una dintre cele mai sângeroase scene. 

— Bun, i-am zis lui Jacobi. Deci unde este O'Mara? Unde 
este Roşcata? 

În timp ce inspectorii şi oamenii în uniformă puneau 
întrebări vecinilor lui Garza, eu şi Jacobi stăteam într-o 
maşină şi o foloseam pe post de birou. Trimisese un mesaj 
de urmărire a Mercedesului lui Garza, în timp ce eu sunam 
la biroul lui O'Mara. Asistenta ei, Kathy, răspunse la 
telefon. 

Mi-o şi imaginam cu faţa aia ascuţită, cu păr mult şi cu 
fălcile care-şi mestecau prânzul în urechile mele. 

— Maureen are vacanţă o săptămână. Avea nevoie, zise 
ea. Şi-o merită din plin. 

— Sunt sigură de asta. Dar unde a plecat? am întrebat, 
auzind cum i se schimbă vocea. 

Panică totală. 

— Dar care e problema, locotenente? 

— Afaceri de-ale poliţiei, Kathy. 

— Maureen n-a spus unde se duce, dar pot să-ţi dau 
toate numerele ei de telefon. 

— Ar fi de un mare ajutor. 


Am format numărul de mobil al lui O'Mara, dar a intrat 
mesageria vocală. Mi-am lăsat numărul pe pagerul ei. Am 
încercat acasă, dar a sunat ocupat minute în şir. 

Jacobi băgă numele lui O'Mara în computerul maşinii şi 
obţinu datele de la Poliţia Rutieră. 

Citi cu voce tare: 

— Maureen Siobhan O'Mara, albă, necăsătorită, data de 
naştere cincisprezece august şaptezeci şi trei, un metru 
şaptezeci şi cinci înălţime, aproape şaptezeci de kilograme. 
E bine făcută, observă Jacobi. Întoarse ecranul ca să văd 
fotografia şi adresa lui O'Mara. Putem să ajungem acolo în 
cincisprezece minute, zise el. 

— Hai să încercăm zece, am propus eu. 

Jacobi dădu în spate şi, cu cauciucurile zgâriind asfaltul, 
am părăsit echipa şi am intrat în trafic. 

Am dat drumul la girofar şi la sirenă în timp ce ieşeam 
de pe Leavenworth spre casa lui O'Mara, pe undeva prin 
districtul Sea Cliff. 


Capitolul 128 


De la vila de la numărul 68, construită în stil 
mediteranean şi vopsită în portocaliu, se vedeau foarte 
bine golful, podul, Sausalito şi poate Honolulu. 

Păsările ciripeau prin copacii din apropiere. 

Eu şi Jacobi am urcat pe terasă; mintea îmi era încă 
plină de imaginile de groază din casa lui Garza. Întrebările 
o luaseră razna în capul meu. 

„Hai, Maureen, te rog, fii acasă.” 

Am sunat la uşă, şi de-abia se auzi soneria. Nu răspunse 
nimeni şi nici nu se auziră paşi apropiindu-se de uşă. 

Am strigat „Poliţia”, am sunat încă o dată şi m-am dat la 
o parte în timp ce Jacobi lovea uşa cu pumnul. 

Niciun răspuns. Nimic. „Haide, Roşcato!” 

Simţământul ăla sumbru mă cuprinse dintr-odată - 
ororile morţii îmi vibrau în corp asemenea unui xilofon. 

O'Mara lipsea, iar secretara ei nu ştia unde era. 
Forţasem deja mâna legii astăzi. Voiam să mai încerc o 
dată. 

— Îmi miroase a gaz, am minţit. 

— Hai, Boxer, sunt prea bătrân pentru chestiile astea. 

— Casa lui Garza arată ca un abator, Warren, iar maşina 
lui O'Mara era acolo. Dacă o dăm în bară, îmi pun eu 
fundul la bătaie. 

Am pus mâna pe mânerul uşii, şi acesta s-a răsucit. Am 
deschis uşa încet. j 

Ne-am scos armele. Incă o dată. 

— Poliţia! Intrăm în casă! 

Holul ne duse la o sufragerie luminoasă, cu multe 
ferestre mari, cu decoraţii cu modele tropicale şi cu 
tablouri în ulei, în culori vii. Ne cam jucam cu focul în casa 
lui O'Mara, dar, din câte vedeam, nu era nimic nelalocul 
lui. 

Am cercetat parterul, strigând unul la altul: 

— Liber! 


— Liber! 

— Liber! 

Camerele erau toate luminoase, goale şi extrem de 
curate. 

În timp ce urcam scările, mă izbi în nas o aromă de 
pot-puri care ne conduse către dormitor. 

Dormitorul era vopsit în culoarea piersicii. Chiar în faţa 
patului, un tablou mare, în ulei, înfăţişa un cuplu în timpul 
actului sexual. Nu prea înţeleg de ce ai ţine aşa ceva în 
dormitor, dar se pare că unora le place o astfel de „artă”. 
Iar Maureen O'Mara era una dintre ei. 

În stânga patului era un perete numai de sticlă, prin 
care se vedea o privelişte extraordinară. Peretele de vizavi 
era făcut din şifoniere. Uşile duble cu oglinzi erau 
deschise, toate opt, iar hainele lui O'Mara erau azvârlite 
care pe unde. Ce se întâmplase aici? Cu cât timp înainte? 

Pantofii fuseseră aruncaţi cât colo. 

Cosmeticele nu mai erau pe comodă, şi o sticlă de 
parfum zăcea spartă pe parchet. 

În baie, un telefon fără cablu fusese izbit de mobila de 
marmură verde şi făcut bucățele. 

Aşa se explica tonul ocupat de mai devreme. 

Primise Maureen cumva un telefon care nu-i făcuse 
plăcere? 

Din staţia mea radio am auzit un anunţ venit de lao 
maşină de poliţie. 

Patrula poliției mergea spre nord, când văzură 
Mercedesul lui Garza gonind în direcţia opusă. Întoarseră 
şi trecură pe cealaltă bandă cât de repede putură, 
încercară să-l urmărească, dar îl pierdură. 

Măcar ştiam că în urmă cu câteva minute maşina lui 
Garza se îndrepta cu toată viteza spre aeroport. 


Capitolul 129 


Dennis Garza se apucă cu putere de volan şi se uită la 
dunga continuă a autostrăzii, în timp ce peisajul îi aluneca 
prin faţa ochilor. 

Gura îi era pe jumătate deschisă, şi îşi cam pierduse 
reflexele. Ştia că era în stare de şoc, dar totodată extrem 
de furios, de ameţit şi de circumspect, pe lângă 
sentimentul de vertigo şi de neîncredere. 

Ce se întâmplase azi nu avea în continuare niciun sens. 

Se sculase într-o dispoziţie fantastică. Apoi, ziua luase o 
întorsătură de 180 de grade. 

Tâmpita de Maureen. 

Ea ştia încă din start că, după proces, el urma să-şi ia 
partea şi să părăsească ţara. 

Ea trebuia să rămână în San Francisco, să-şi pună 
milioanele la adăpost şi să devină cel mai mare avocat 
litigant din oraş. 

Doar ăsta era visul ei, nu? 

De când o luase razna? Când se răzgândise? 

Fusese, fără îndoială, o aventură memorabilă şi un jaf 
curat. Amândoi câştigaseră mult din asta. Nu era asta de 
ajuns? 

De ce nu putea s-o lase aşa? 

„N-am făcut-o pentru bani, îi spusese ea de dimineaţă, 
gata să izbucnească în lacrimi. Banii nu înseamnă nimic. 
Am făcut-o pentru tine, Dennis. Am făcut-o pentru că mi-a 
plăcut să fac lucrul ăsta cu tine. “ 

Ar fi vrut să scuture din cap dezgustat, dar tot se simţea 
ametit. 

Se apucă mai bine de volan. Apoi, îşi atinse cu limba 
dintele care i se mişca. Inima îi bătea nebuneşte. 

O mulţime de imagini îl asaltau iarăşi. De necrezut. De 
neimaginat. 

Prima dată, cearta dintre el şi Maureen. Apoi 
evenimentele acelea îngrozitoare care urmară. Auzea încă 


în urechi tipetele alea. Şi tot sângele ăla care se împrăştia 
peste tot. Până când, la un moment dat, ţipetele se 
opriseră. 

Garza se forţă să se întoarcă în prezent. Trebuia să-şi 
păstreze controlul. Să uite ce se întâmplase şi să plece 
dracului din San Francisco. 

Conducând cu viteză regulamentară, Garza ieşi de pe 
autostradă, la South Airport Road. Urmă semnele verzi 
care duceau către parcarea Park'n'Fly, unde îţi puteai lăsa 
maşina pe termen lung. 

Îi tremura mâna când o întinse după biletul de parcare. 
Intră şi băgă maşina pe lângă gardul Cyclone, în partea de 
vest, între două maşini americane murdare. 

La revedere la tot ce se întâmplase. La revedere Statelor 
Unite. 

Deja vedea cum se apropia cu avionul de Rio. Magnificul 
oraş sud-american, chiar în mijlocul munţilor, ridicându-se 
din mare. Statuia lui Hristos care domina totul în jur. 

Odată ajuns în Brazilia, avea să pună totul la punct. 

Garza opri motorul; apoi, o scutură să se trezească. Nu 
era timp de politeţuri acum. 

— Hai, vino, zise el. Haide odată! O să-ţi duci singură 
bagajele. 

Garza ieşi din maşină, deschise uşa la Roadster şi-şi 
scoase bagajul din spate. 

O strigă iarăşi. 

— Mă auzi, Maureen? A început îmbarcarea. Dacă 
pierdem zborul ăsta, ne-am dus dracului. 


Capitolul 130 


Am insistat să conduc eu până la aeroport, iar Jacobi mă 
lăsă, dar cu o oarecare reţinere. 

— Ce s-a întâmplat, Boxer? Care-i problema? 

— Vreau să conduc, asta-i tot. Şefia îmi aduce oarece 
privilegii. 

— Cum zici, locotenente. 

Am băgat viteză în cursa aceea de douăzeci de minute. 
Maşinile se fereau la auzul sirenelor noastre. Am dat şi mai 
tare volumul la radio, sperând să aud veşti noi în legătură 
cu maşina lui Garza, despre care nu primisem decât un 
singur raport. 

În timp ce conduceam, mi se învârteau prin cap două 
întrebări. 

Cine conducea Mercedesul lui Garza? 

Cine fusese înjunghiat de moarte pe podeaua lui Garza? 

Am luat-o în dreapta, iar Jacobi îl văzu pe sergentul 
Wayne Murray de la Poliţia Aeroportului care ne făcea 
semn din afara terminalului A. 

Acesta se urcă în spate şi ne ghidă printr-o intrare de 
serviciu până în mijlocul terminalului. De acolo, am mers 
pe jos trecând prin uşi nemarcate, apoi în sus pe scări 
până la camera de intervenţie şi la biroul locotenentului 
Frank Mendez. 

Mendez era foarte subţirel, aproape unu şaptezeci şi 
cinci, cam de vârsta mea, politicos, dar foarte ocupat. Se 
ridică în picioare să ne dea mâna şi ne indică două scaune 
aflate în faţa biroului său. 

Apoi ne puse la curent cu situaţia zborului 777 al 
companiei American Airlines, care era ţinut de o oră la sol 
la aproape o sută de metri de poarta 12, cu uşile închise şi 
fără permisiune de decolare. 

— Numele doctorului Garza este pe lista pasagerilor, ne 
informă el. La fel şi al lui O'Mara. Au bilet pentru Rio, cu 
oprire în Miami. Să fiu cinstit, nu ştiu cât mai putem să 


tinem pasărea asta pe pământ. 

Mendez ne arătă cu degetul filtrul de cafea şi apoi 
dispăru din birou. 

Telefoanele de pe biroul locotenentului sunau fără 
încetare. Chiar în faţa biroului, un număr mare de 
monitoare arătau imagini alb-negru ale pasagerilor care 
treceau prin punctele de control, bagaje care se încărcau 
şi benzi rulante cu bagaje. 

Tot felul de oameni în uniformă treceau prin cameră în 
timp ce eu şi Jacobi aşteptam lângă fax să ne vină hârtia de 
care aveam atâta nevoie. 

Ne întrebam dacă Garza şi O'Mara chiar credeau că o 
echipă de intervenţie lucra pentru a rezolva o problemă 
tehnică a avionului. 

Sorbeau ei deja din şampania cu suc de portocale şi 
citeau Financial Times? 

Am scuipat zaţul din cafeaua mea şi am aruncat paharul 
gol la gunoi. 

Jacobi tuşi, îşi puse faţa în mâini, zise un „fir-ar să fie”, 
apoi tuşi iarăşi. 

La 18.05, faxul începu să meargă şi scoase la iveală o 
hârtie cu antetul procuraturii pe ea şi cu mandatul de 
arestare pe care îl aşteptam atâta. 

Când se opri la ultima pagină, Mendez se întoarse. 
Rupse paginile din fax şi le citi. 

— Bun, zâmbi el. Hai să mergem, acum acţionăm legal. 


Capitolul 131 


Pulsul meu o luase razna când şaisprezece dintre noi 
ne-am tras repede jachetele negre cu „POLIŢIA” scris şi pe 
faţă, şi pe spate. Ne-am verificat armele, apoi am coborât 
pe scări patru etaje până la garaj. 

M-am alăturat lui Mendez în maşina din faţă, 
gândindu-mă ce avea să urmeze în timp ce mergeam în 
viteză de-a latul pistei. Mendez luă legătura cu turnul de 
control şi lătră în staţia sa: 

— Închideţi pista asta. Terminat. 

Eram îngrijorată, dar, mai mult decât atât, fericită că 
eram capul acestei operaţiuni. Şi anticipam cum avea să 
fie prinderea lui Garza. Îmi doream atât de mult acest 
lucru, încât mă durea sufletul numai gândindu-mă la asta. 

Pista fu dintr-odată luminată şi un avion United îşi luă 
zborul în faţa noastră, ridicându-se, aşa greu cum era, 
înspre cerul care se întuneca. 

M-am uitat la American 777 aflat la sol, apoi la scara 
rulantă. 

Maşinile de poliţie îşi deschiseră uşile şi înconjurară 
avionul. 

Ne-am îndreptat spre avion, în lumina amurgului. 

Pulsul mi-o luă razna când Mendez, Jacobi şi o echipă de 
poliţişti tineri mă urmară, cu tălpile pantofilor scârţâind pe 
scările de metal. 

Am împins uşa de la pupa cu mânerul armei, şi aceasta 
se deschise. 

I-am făcut semn stewardesei să nu zică o vorbă şi să se 
dea la o parte. Am intrat prin spate în cabina de clasa 
întâi. 

I-am văzut imediat capul lui Garza. Era în al treilea rând, 
în dreapta, chiar lângă culoar, cu o rană roşie urâtă ce se 
zărea prin părul său. 

Şi o femeie cu părul roşcat stătea lângă el, la fereastră. 

Maureen O'Mara. 


Apoi am văzut un obstacol. Unul mare. 

Un căruţ de vreo sută de kilograme, plin cu băuturi, ne 
bloca drumul spre Garza. Acel căruţ şi două stewardese 
erau între noi şi el. 

Garza ne auzi apropiindu-ne, îşi întoarse capul şi-şi aţinti 
ochii la mine. 

— Ah, iarăşi tu. 

O'Mara îi atinse mâna, zicând: 

— Stai liniştit, Dennis. Totul e în regulă. 

— Dennis Garza. Maureen O'Mara, am strigat. Am 
mandate de arestare pe numele voastre, în calitate de 
martori la o crimă. 

— La dracu', urlă Garza, căutând cu înfrigurare în 
buzunarul de la jachetă. Se ridică de pe scaun şi ieşi pe 
culoar. 

O'Mara strigă la el: 

— Dennis, nu! 

Mişcându-se cu viteza unui şarpe luat prin surprindere, 
Garza o înşfacă pe stewardesa de lângă el, îşi înfăşură 
părul ei lung pe braţ, astfel încât capul ei era la câţiva 
centimetri de faţa lui. 

Ceva strălucea în mâna lui. Era o seringă! 

Işi ţinea degetul mare pe piston, iar acul împungea deja 
pielea întinsă de la gât a femeii. 

Tânăra ţipă, iar sunetul terorii umplu cabina, 
reverberând. 

— Mă lăsaţi să plec de aici în siguranţă. Altfel, am s-o 
injectez cu insulină. O să moară înainte să cadă la podea, 
ameninţă Garza. 

Faţa lui, odată încântătoare, era acum aproape de 
nerecunoscut. Trăsăturile i se urâţiseră, buzele i se 
încreţiseră, pupilele i se dilataseră, iar ochii lui ne 
străfulgerau. 

Arăta ca un maniac, exact aşa cum mi-l imaginasem. 

— E alegerea ta, zise el. Nu-mi pasă dacă trăieşte sau 
moare. 

I-am răspuns: 

— Măcar atât ştiam deja. 


Capitolul 132 


Devenisem de gheaţă pe dinăuntru uitându-mă în ochii 
negri, pătrunzători ai lui Garza. Maureen O'Mara stătea în 
genunchi pe scaunul ei, holbându-se la Garza oripilată, de 
parcă nici ea nu mai ştia cine era acel bărbat. 

Transpiraţia mi se scurgea spre buza de sus; panica îi 
făcuse pe pasagerii speriaţi să iasă în fugă din jumătatea 
din spate a cabinei de clasa întâi. 

În faţa mea, cei care mai rămăseseră se îngrămădiseră 
mai în faţă, acoperindu-şi capetele văzând că se formase 
un zid de trăgători care-şi rezemau armele de spetezele 
scaunelor. 

Garza stătea cu spatele spre cabina piloților. Nu se 
putea mişca nici în faţă, nici în spate, dar putea pune în 
pericol vieţile celor din avion. 

Garza o strânse mai mult pe stewardesă. O picătură de 
sânge se prelinse pe gâtul acesteia, pătându-i gulerul 
bluzei albe, imaculate. Ea scânci, stând pe vârfuri. 

I-am citit numele de pe insigna aurie prinsă de vesta ei: 

— Totul o să fie bine, Krista, i-am spus, uitându-mă în 
ochii ei din care curgeau lacrimi. Dă-i drumul, Dennis. 
Nimeni nu lasă în jos armele, am zis, cu o voce hotărâtă. Şi 
tu nu vei ucide pe nimeni. Toţi vom ieşi de aici în viaţă. 

Chiar atunci, uşa de la cabină se deschise în spatele lui 
Garza, cu un sunet asurzitor. Un ofiţer tânăr ieşi de acolo, 
cu un baston ca o bâtă de baseball pe umăr. 

Garza îşi întoarse capul şi slăbi un pic strânsoarea. 
Femeia se smuci şi încercă să se elibereze. 

Secunda de care aveam nevoie venise. Am ţintit şi am 
apăsat pe trăgaciul de la Taser*!, trimițând cincizeci de mii 
de volţi în umărul lui Garza. Destul cât să pună la pământ 
un rinocer. 

Garza gemu înăbuşit şi se prăbuşi la podea, în poziţia 
fătului. M-am aplecat deasupra lui, cu pistolul îndreptat 


31 Pistol cu electroşoc. (n.red.). 


înspre capul său. Jacobi îi punea cătuşele. 

— Eşti arestat pentru punere în pericol a vieţii unei 
persoane, i-am spus, în timp ce Garza gemea şi se crispa la 
picioarele mele. Ai dreptul să nu spui nimic, ticălosule. 
Orice spui poate fi folosit împotriva ta la tribunal. 

„Şi cu siguranţă aşa se va întâmpla.” 


Capitolul 133 


Era trecut de ora 21.00 când eu şi Jacobi i-am adus pe 
Dennis Garza şi pe Maureen O'Mara în camera de 
interogatoriu, ambii cu cătuşe la mâini. 

— Cât de jos au căzut magnificii! glumi Jacobi. 

Eram frântă de oboseală, încercam să-mi adun ultimele 
rezerve de energie, dar înflăcărarea mă ajuta să merg mai 
departe. Dennis Garza era în custodia noastră, acuzat de 
punerea în pericol a vieţii unei persoane, posesia unei 
arme mortale, obstrucţia justiţiei şi suspectat de crimă. 

Nu mai omora oamenii de la Spitalul Municipal. 

Şi nici nu se tolănea la soare pe o plajă din Rio. 

O'Mara fusese acuzată de complicitate, dar exageram, şi 
ea ştia bine asta. 

Nu aveam nicio dovadă că ea asistase la crimă sau că 
măcar văzuse sângele din casa lui Garza. 

La douăzeci de minute după ce-i adusesem, O'Mara citea 
calmă o carte în celula ei, tăcută, aşteptând ca unul dintre 
partenerii ei să vină s-o scoată pe cauţiune. 

Dar încă nu ne terminaserăm afacerile cu ea. 

Simţeam o durere în genunchi. M-am dus la baie şi 
m-am spălat pe mâini şi pe faţă. Mi-am trecut palmele 
umede prin păr. 

Mi-am amintit când mâncasem ultima dată - batonul de 
cereale pe care-l înfulecasem după ce Noddie Wilkins mă 
sunase să-mi spună că Jamie Sweet murise. 

Toate păreau să se fi petrecut acum o săptămână. 

M-am dus în birou, unde mă aştepta Jacobi, şi abia 
comandasem o pizza foarte mare, cu chifteluţe, când 
primesc un telefon de la Sonja Engstrom. 

Şi ea lucra până noaptea târziu la spital. 

— Să ştii că verificăm datele din computer, bit cu bit, 
zise sigură pe ea. Spitalul face tot posibilul să afle 
adevărul. 

— Mă bucur să aud asta. 


— Dacă Dennis modifica datele în computer, este un 
ucigaş, şi o făcea de unul singur. Poliţia poate să-l ridice. 
Iar noi suntem fericiţi să vă ajutăm. 

Încă nu aveam nicio dovadă că Garza omorâse pe cineva 
la Spitalul Municipal. Îmi doream să fi putut cerceta 
fişierele computerelor noi înşine, dar ştiam că procurorul 
mi-ar fi replicat: „Vrei să cercetezi trei ani de înregistrări 
de la Spitalul Municipal? Cu ce personal, locotenente? Nu 
avem timpul, banii sau mâna de lucru necesare să ne 
aventurăm într-o asemenea acţiune”. 

Dar cu ajutorul spitalului era posibil ca Engstrom să-i 
vină de hac ucigaşului. 

Am spus: 

— Sonja, pentru numele lui Dumnezeu, nu arde, nu 
modifica şi nu şterge nimic. Sună-mă dacă găseşti vreo 
logică sau găseşti ceva cu ce pot merge la procuror. Te 
TOg. 

Imediat ce i-am urat succes, telefonul începu să sune. 
Era Conklin. Vocea îi trăda bucuria. 

— Locotenente, zise el, mă uit acum la maşina lui Garza. 


Capitolul 134 


M-am aplecat înainte în scaun şi am lovit biroul ca să-i 
atrag atenţia lui Jacobi. L-am pus pe Conklin pe speaker. 

— Mercedesul lui Garza este în parcarea de la 
Park'n'Fly, zise Conklin. Nu l-am atins deloc. 

— Excelent. Ce se vede? 

— Maşina e curată şi goală, locotenente, cu excepţia 
unui ziar pe scaunul pasagerului. Uşile şi portbagajul sunt 
încuiate. 

— Stai unde eşti. Nu atinge nimic, i-am cerut. O s-o 
facem ca la carte. 

Aveam încă prieteni pe la Procuratură, şi am găsit unul 
tânăr, convingător, care nu se sfia să sune un judecător la 
o oră mai înaintată. Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, 
aveam mandatul în mână. 

L-am sunat pe Conklin. 

— Deschide portbagajul, i-am zis. O să aştept pe fir până 
termini. 

L-am auzit pe Conklin vorbind cu McNeil undeva mai în 
spate, apoi sunetul unei bare metalice forțând încuietoarea 
şi pe McNeil înjurând: 

— Oh, la naiba! 

— Conklin? Conklin? 

Strângeam cu putere marginea biroului, astfel că 
degetele mi se albiseră până ca Rich să vină înapoi la 
telefon. Respira greu. 

— E un cadavru acolo, Lou. Înfăşurat într-o pătură. 

M-am uitat la Jacobi, dar nu mai era cazul să spun ce 
gândeam fiindcă eram amândoi pe aceeaşi lungime de 
undă. Apăruse cadavrul. Dar al cui era? 

— Ai verificat pulsul? 

— Da, locotenente. E mort. Bărbat, alb, păr şaten. Cam 
pe la treizeci de ani. E plin de sânge, locotenente. Pluteşte 
în sânge. 

— Izolează locul. Stai acolo până vin legistul şi echipa 


tehnică. Vreau maşina aia în laborator. Richie, ai grijă să 
fie manevrată cu mare grijă. 


Capitolul 135 


Era trecut de ora 23.00 în seara zilei care părea cea mai 
lungă din viaţa mea. Eu şi Jacobi eram în cameră cu Garza, 
toţi trei transpiraţi ca naiba. Lumina din tavan dansa prin 
faţa ochilor noştri. 

Mă simţeam rău, iar Garza arăta şi mai şi. 

Parcă era un balaur monstruos care ucidea pe capete. Şi 
nu vorbea deloc. 

Abia mă abţineam să nu mă reped la el şi să-i strâng cu 
putere falca învineţită, făcându-l să urle de durere. Aşa de 
mult îmi repugna vederea lui. 

Dar, în loc de asta, i-am dat un Tylenol, un pahar de apă 
şi nişte cuburi de gheaţă într-un prosop, să şi-l pună pe 
falca umflată. 

Dar el nu-mi dădu nimic în schimb. 

Aroganţa sa era uluitoare, refuzând să coopereze în 
ciuda faptului că găsisem un cadavru în maşina lui. N 

— Dennis, ştii ce, ar trebui să te ajuţi mai mult. li 
spuneam pe numele mic fiindcă ştiam că-i displăcea 
profund. 

— Ar trebui să mi se facă nişte radiografii. 

— Aha. 

— Sunt sigur că îmi este fracturată falca. Poate am şi o 
comoţie. 

— Cum s-a întâmplat? îl întrebă Jacobi, bătând cu 
creionul în masă. 

Era un sunet slab, dar supărător. Te irita peste măsură. 
Şi suna ca o ameninţare. M-am gândit că, dacă l-aş fi lăsat 
pe Jacobi singur cu Garza, l-ar fi izbit de perete. Sau l-ar fi 
omorât pe ticălos. Mi-am tras un scaun şi m-am aşezat. 

— Bănuiesc că tipul a venit la tine să staţi de vorbă, 
continuă Jacobi. Ce ţi-a spus? „Mi-ai ucis băiatul! Băiatul 
meu e mort din cauza ta!” Ori poate te-a lovit cu vaza 
aceea. Aşa te-a întărâtat, nu? 

— Am nevoie de un doctor, zise Garza cu voce groasă. 


Am dureri groaznice şi cer să mă consulte un doctor chiar 
acum. 

— Sigur, nici o problemă, i-am zis. Dar trebuie să ştii că 
am găsit sânge pe tălpile pantofilor lui Maureen, l-am 
minţit eu. Atunci când va ajunge procurorul aici, Maureen 
va vorbi despre ce s-a întâmplat azi-dimineaţă. Va spune 
cum a intrat în casă şi te-a văzut comiţând o crimă. Îşi va 
recunoaşte complicitatea şi va deveni martorul acuzării, 
Dennis. Va sta un an sau doi într-o închisoare de minimă 
securitate, dar tu vei primi pedeapsa cu moartea. Asta e ce 
vrei? Sau vrei să ne spui cum ai acţionat în autoapărare? 
Fiindcă, dacă ai vorbi acum, ar însemna că te-ai hotărât să 
cooperezi. Şi asta e cea mai bună şansă de a-ţi salva viaţa 
asta nenorocită a ta. 

— Chiar aşa? mârâi Garza. 

— Da. Chiar aşa, tâmpitule. 

Mă gândeam la Martin Sweet, tatăl disperat care striga 
la mine sfâşiat de durere: „Asta e o tâmpenie! Am să omor 
pe cineva, locotenente”. 

Dennis Garza îi venise lui de hac. 

— Scuteşte-mă, bolborosi Garza. 

Se ridică şi se uită înjur. 

Eram pe punctul de a-l înhăţa de guler şi a-l târî spre 
scaunul său, când se lăsă în genunchi şi vomită în coşul de 
gunoi. 

După o vreme, îşi ridică capul imens. 

— Vreau un avocat, zise Garza. 

Eu şi Jacobi ne-am uitat unul la altul, dezgustaţi. 

Interogatoriul se terminase. 

M-am ridicat, mutând scaunul de lângă masă. Se agăţă 
de piciorul mesei, aşa că am tras de el, zgâlţâindu-l 
zgomotos, până când toate cele patru picioare atinseră 
podeaua. 

Ştiam că păream tare mânioasă, şi nu-mi păsa cine se 
uita din spatele geamului. 

M-am aplecat, cu mâinile pe genunchi, mi-am apropiat 
faţa de mutra urât mirositoare a lui Garza şi i-am spus tot 
ce aveam pe inimă: 


— Căcat nenorocit, il ştiam pe acel om pe care l-ai 
înjunghiat până a murit. Am vorbit cu el după ce îi murise 
băieţelul din cauza unei fracturi la braţ. L-ai văzut pe 
băieţelul acela când a venit la Urgenţă? Un copil drăgălaş. 
Vreo douăzeci şi ceva de kilograme. A fost găsit mort, cu o 
pereche de nasturi pe ochi. 

— N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti, spuse 
Garza. 

— Cică nu ştie nimic, i-am zis lui Jacobi. 

Garza se ridică, se duse cam şovăielnic spre scaun, cu 
mâinile încătuşate în faţă. 

— Nu ştie nimic despre crimele cu nasturi. Nu ştie nimic 
despre corpul lui Martin Sweet din portbagajul maşinii lui. 
Şi cu siguranţă nu ştie cât de perseverenţi suntem. Nu ne 
cunoaşte. 

— Am să chem o ambulanţă, zise Jacobi cu voce slabă. 

Mi-am trântit mobilul pe masă în faţa lui Garza. 

— Uite! Sună-ţi avocatul. Spune-i că eşti ţinut la poliţie 
pentru uciderea lui Martin Sweet. Spune-i c-o să te 
găsească la Spitalul Municipal, la Urgenţă, legat de o targă 
şi bine păzit. Şi mai spune-i că avem destule dovezi încât 
să te acuzăm de sute de ori. Spune-i că te ducem noi acolo. 

În timp ce-mi puneam jacheta, Garza încercă să-şi sune 
avocatul. L-am lăsat în cameră cu Jacobi. 

Dar, înainte ca uşa să se închidă, l-am auzit pe Garza 
plângând. 


Capitolul 136 


Faţa făcută praf a lui Garza îmi stăruia în minte în timp 
ce conduceam către casă, gândindu-mă că mi-ar fi plăcut 
să fie şi Yuki acolo, să vadă cum i se făcuse rău 
nenorocitului şi începuse să plângă ca un copil. 

Îi era frică? 

Îi era milă de el? 

Nu-mi păsa. 

Speram să aibă dureri groaznice. Ticălosul fusese acuzat 
de omucidere. Cauţiunea ajungea la milioane de dolari, dar 
existau totuşi şanse să fie liber până luni dimineaţa. 

Dar până atunci avea să petreacă un weekend lung, 
umilitor, legat cu cătuşe de un pat de spital, iar foştii lui 
colegi aveau să-i descopere şi părţile întunecate. 

Weekendul lui avea să treacă îngrozitor de încet. 

Iar al meu, foarte repede. 

Am mers iute pe Sixteenth Street, am luat-o pe Missouri 
şi am trecut pe lângă casele scăldate în lumina lunii de pe 
Potrero Hill, cu gândul la baia pe care aveam s-o fac şi 
care avea să înlăture acea duhoare şi la cele şase ore 
binecuvântate de somn, pregătindu-mă pentru weekendul 
pe care aveam să-l petrec cu Joe. 

Am zâmbit gândindu-mă cât era de bine să fiu cu Joe, să 
stau întinsă lângă el, ghemuită la pieptul lui, să ne ţinem 
de mână, să ne pupăm în treacăt sau să ne sărutăm 
îndelung, dorindu-ne mai mult. 

Mă gândeam la orele întregi în care stătusem de vorbă 
cu Joe. De-abia aşteptam să-i spun despre această zi, de 
exemplu, despre cele optsprezece ore petrecute cu sufletul 
la gură şi despre cum reuşiserăm să-l scoatem din joc pe 
omul cel rău. 

Am parcat Explorerul la patru case mai încolo de a mea, 
am urcat cu greu dealul şi am ajuns la scările din faţa 
căsuţei mele cu vedere spre golf. 

Am vorbit cu Martha prin uşile de la duş, spunându-i cât 


de rău îmi părea că nu aveam viaţă personală. Ea îmi 
răspunse pe limba ei. Probabil se plângea că îngrijitoarea 
ei o iubea mult mai mult decât mine. 

Am asigurat-o că nu era adevărat. 

Douăzeci de minute mai târziu, mă băgăm goală în 
aşternut. Când să sting lampa, am observat că aveam un 
mesaj pe telefon. 

M-am gândit să-l ignor, dar am apăsat totuşi pe tasta 
„Play”. Dacă n-aş fi făcut-o, ştiu că mi-aş fi petrecut toată 
noaptea gândindu-mă la beculeţul care pâlpâia. 

„Lindsay, eu sunt, se auzi vocea lui Joe. Am oftat. Faţa 
lui îmi apăru în minte, şi i-am simţit supărarea, care avea 
să mă cuprindă şi pe mine în câteva secunde. Iubita mea, 
îmi pare rău. Am veşti proaste. Am luat un avion care pleca 
mai devreme. Voiam să ajung acolo mai repede, să-ţi fac o 
surpriză, dar a fost o busculadă la aeroport, şi pistele au 
fost închise pentru vreo două ore. Am ocolit, Linds, iar 
acum m-au întors din drum. Sunt în avionul spre Hong 
Kong.” 

Auzeam vocea pilotului în fundal, spunând pasagerilor 
să-şi închidă toate aparatele electronice. 

Vocea lui Joe se auzi din nou. 

„Te sun imediat cum aterizez. O să ne facem un alt plan. 
Unul mai mare. Mai bun. Ai răbdare cu mine, te rog, 
Lindsay. Te iubesc.” 

Urmă un clic, pe urmă telefonul se închise. 

Am apăsat „Rewind” şi am ascultat mesajul încă o dată, 
am auzit iarăşi vocea lui Joe. Busculada de la aeroport - ar 
fi fost amuzant, dacă nu m-ar fi întristat atât - fusese 
cauzată de arestarea lui Garza. 


Capitolul 137 


Eu, Claire şi Cindy eram la Bix sâmbătă seara, un 
restaurant extraordinar de bun, ascuns undeva pe Golden 
Street, faimos pentru mâncarea fantastică şi pentru 
ornamentele Art Deco, ce te trimiteau cu gândul la clipele 
glorioase ale anilor treizeci şi patruzeci. Eram strânse în 
separeul nostru preferat de la mezanin, de unde vedeam 
tot ce se întâmpla în barul aflat la parter. 

Imi închisesem telefonul şi-mi degustam băutura din 
pahar, un martini. Deşi trecuseră douăzeci de ore de la 
arestarea lui Garza şi a lui O'Mara, tot mă simţeam 
epuizată. 

Şi eram îngrijorată pentru Yuki, care ar fi trebuit să 
sosească de mai bine de jumătate de oră. 

Mă sprijineam de umărul lui Claire, iar ea glumea pe 
seama mea. 

— Şi de când te-ai apucat de tratamentul ăsta cu 
vitamina L*?, iubita mea? 

— Nu-mi mai amintesc. Deci probabil cu mult timp în 
urmă. 

— Şi când vine omul ăsta al tău să te mai tăvălească 
puţin? 

Am râs. 

— Stabiliserăm să ne întâlnim weekendul ăsta. Doar un 
atac terorist ne putea opri. Eşti cumva clarvăzătoare, 
Butterfly? 

— Da, puţin, zise Claire. Dar nu pot înţelege ce-i în 
mintea ta în legătură cu ce s-a întâmplat cu Garza. Vrem 
să ştim. Te rog, spune-ne până vine Yuki. 

Am văzut că nu aveam şanse să scap. 

Cindy şi Claire se uitau ţintă la mine, aşa că am luato 
gură de martini, am pus paharul jos şi apoi le-am spus 
fetelor despre incidentul de la aeroport, că l-am prins pe 
Garza şi l-am acuzat de tot ce aveam împotriva lui. 


32 L vine de la lesbianism. (n.red.). 


— O'Mara a cooperat, le-am zis. Atenţie la asta! Ea şi 
Garza au lucrat împreună la cazul Spitalului Municipal. A 
fost totul planificat, o schemă în toată regula. Când a 
invocat al Cincilea Amendament... 

— A fost planificată chestia asta? a întrebat Cindy. 

— Corect. Garza a jucat superb şi a întors totul 
împotriva spitalului. O'Mara a băgat în cont milioane de 
dolari, din care şi-a luat şi Garza partea. De asemenea, era 
îndrăgostită de tip. 

— N-are nicio logică, zise Claire. 

— Nu-i aşa? Dar în mintea ei înceţoşată ar fi fugit 
împreună şi ar fi trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

— Dar el i-a dat papucii, nu? ghici Cindy 

— A încercat, am zis. Era deja cu bagajele gata şi cu un 
picior în avion, când a apărut Martin Sweet în pragul 
casei. Mânios ca dracu’. Cred că l-a lovit pe Garza cu o 
vază în moalele capului. 

— Auu, spuse Cindy. 

— Mda. Aşa că Garza a luat-o razna de tot şi l-a omorât 
pe săracul de Martin Sweet. Câte răni, Butterfly? am 
întrebat-o pe Claire. 

— Patruzeci şi două. I-a spintecat gâtul prin coloana 
vertebrală. 

Am dat din cap şi am continuat: 

— Maureen zice că, atunci când Garza i-a urat „o viaţă 
bună”, ea s-a dus la casa lui şi a vrut să-l facă să se 
răzgândească. Dar, în schimb, l-a prins când îl înghesuia 
pe Martin Sweet în portbagajul lui. Iar asta i-a adus un 
bilet către Brazilia împreună cu Garza. 

— El ar fi omorât-o acolo, pun pariu, zise Cindy. 

— Şi eu cred la fel. Cred că i-am salvat viaţa când i-am 
dat pe amândoi jos din avionul acela. 

— Dar cu nasturii ăia cum rămâne? Mai lucrezi la cazul 
ăla? mă întrebă Cindy. 

— Nu în mod oficial, am mărturisit. Am câteva idei, 
poate şi o pistă destul de solidă. Le-am explicat că Sonja 
Engstrom făcea ce-i stătea în putinţă să ne ajute. A angajat 
o grămadă de experţi în computere, şi aceştia au luat la 


puricat calculatoarele. I se cam înfundă lui Garza. Cât 
despre O'Mara, o să fie dată afară din barou. Conspiraţie. 
Cumpărarea unui martor şi toate celelalte. 

— Bravo, dragă, l-ai pus la colţ. Ai făcut o treabă 
extraordinară, zise Claire. 

— Nu pot să cred, zise Cindy, scuturând din cap, buclele 
blonde adunându-i-se în jurul feţei. Suntem aşa de mândre 
de tine, Lindsay. 

— E, hai, am avut ajutoare, n-am făcut totul de una 
singură. 

— Hai, mai taci, eşti un erou. _ 

Claire şi Cindy ridicară paharele pentru un toast. Încă 
mă îmbătăm cu laudele lor, când apăru Yuki şi se strecură 
pe canapea lângă mine. 

Aproape că n-am recunoscut-o. 


Capitolul 138 


Yuki arăta superb. 

Avea părul strălucitor, radia şi era îmbrăcată cu o rochie 
neagră fără umeri, care îi dădea un aer sexy şi copilăresc 
pe care nu-l mai văzusem înainte. 

Se scuză fiindcă întârziase şi spuse că intervenise ceva 
şi nu ne putuse suna. 

Odată  farfuriile golite, cu cafeaua şi desertul 
aşteptându-ne pe masă, oboseala mea se transformase în 
plăcere; mă simţeam bine şi în siguranţă cu toate 
prietenele mele în jur. 

Numai ce băgasem furculiţa în prăjitura cu ciocolată, 
când Yuki spuse un pic timidă: 

— Am veşti bune de tot! 

— Hai, spune! insistă Cindy. Până la capăt. 

Yuki zâmbi larg. Se opri, ţinându-ne puţin în suspans, 
înainte de a ne dezvălui totul. 

— Mi-am dat demisia de la Duffy & Rogers - şi am o 
nouă slujbă. 

Întrebările curgeau, şi Yuki chicotea - un sunet pe care 
nu-l auzisem de multă vreme. 

— O să lucrez pentru cealaltă parte. Vreau să-i acuz pe 
criminali. Să-i bag în închisoare pe cei răi. Încep luni, în 
biroul procurorului. E o chestie oficială. Sunt ADA’. Vreţi 
să-mi vedeţi cardul? 

Am bătut din palme, am fluierat şi ne-am îngrămădit s-o 
îmbrăţişăm pe Yuki şi s-o felicităm. 

Eram aşa de fericită pentru prietena mea. Pentru ea, 
situaţia se schimbase cu o sută optzeci de grade. Ştiam că 
nu-i părea rău să lucreze pentru mai puţini bani, dar mai 
multă satisfacţie. Era o bună achiziţie pentru biroul 
procurorului. O stea, fără îndoială. 

— Pentru Yuki, am zis, ridicând ceaşca de cafea, iar 
fetele mă urmară. Şi cei răi să ajungă unde merită! 


33 Assistant District Attorney, asistentul procurorului-șef. 


Muzica se revărsă din pian, iar o cântăreaţă frumoasă 
începu să fredoneze Sentimental Journey. 

M-am lăsat pe spate pe banchetă, adâncită în gânduri. Şi 
m-am pomenit gândindu-mă tot la Dennis Garza. 

La complexitatea naturii umane. 

Să fie Garza atât de schizofrenic încât să omoare cu 
sălbăticie cum fusese în cazul lui Martin Sweet? Sau, pe de 
altă parte, să omoare aşa de discret încât să nu fim deloc 
siguri că acei pacienţi de la Spitalul Municipal fuseseră 
într-adevăr ucişi? 

Mă întrebam dacă aveam să aflu cândva. Dar aveam o 
pistă bună. Poate avea să meargă. 

— Unde eşti, Lindsay? mă întrebă Claire. 

— Chiar aici, Butterfly. 

Mă atinse pe mână. 

— Nu, pe bune, zise ea. 

— Mă gândeam la Garza şi la ochii lui întunecaţi şi 
nebuni, am zis. Are cincizeci de ani. O să moară în 
închisoare. Dar n-o să mai rănească pe nimeni niciodată. 

Yuki mă îmbrăţişă cu putere. 

— Nu ştiu dacă-ţi pot mulţumi vreodată pentru asta, 
spuse ea. ţi sunt recunoscătoare că ai luat în serios 
moartea mamei mele, Lindsay. Mulţumesc că l-ai prins pe 
Garza. Yuki inspiră adânc, apoi expiră uşor. Când a venit 
tata înapoi din război, era foarte schimbat. I-a spus mamei 
mele despre Cei Patru Călăreţi ai Apocalipsei - Foametea, 
Moartea, Bolile şi Războiul. Dar a spus că al Cincilea 
Călăreţ era Omul, iar acel Om era cel mai periculos dintre 
toţi. L-ai prins pe Garza, Lindsay. L-ai prins pe al Cincilea 
Călăreţ. 


_ Epilog R 
TREABA NETERMINATA 


Capitolul 139 


Era chiar la începutul turei de la miezul nopţii de la 
Peachtree General, cel mai mare spital din zona Atlantei. 

Asistenta intră într-o cameră cu un singur pat din aripa 
aglomerată de la Cardiovasculare şi se apropie de un 
pacient care se tot foia şi nu adormise. Aprinse lampa de la 
capătul patului. 

— Ce mai faci, draga mea? 

— Cum ţi-am spus şi ieri, sunt deprimată ca naiba, zise 
Melinda Cane. Era o femeie albă, de vârstă mijlocie, cu 
extensii de păr blond, hotărâtă să-şi facă o injecție cu 
Botox“ sau o operaţie estetică, în viitorul apropiat. Cu 
Frankie mort şi cu copiii stând pe unde apucă, mai bine aş 
muri şi eu. Îşi răsuci verigheta ca şi cum asta i l-ar fi putut 
aduce pe bărbatu-său înapoi. Uită-te împrejur! continuă 
ea. Vezi vreo floare în cameră? Vreun balon cu un mesaj 
frumos? Nimănui nu-i pasă de mine. 

— Ei, nu vreau să mai fi aşa de îngrijorată, zise 
asistenta. Ți-am adus ceva să te ajute să dormi la noapte. 

— Luz, stai cu mine până adorm, zise doamna Cane. 

— Ştii ce? zise Luz. la-ţi medicamentele. Eu mă duc să 
văd de ceilalţi pacienţi şi mă întorc. 

Melinda Cane zâmbi, luă cutiuţa cu pilule, paharul de 
apă şi, de dragul lui Luz, le înghiţi pe toate. 

Călătorul din Noapte îi aranjă pătura femeii, 
gândindu-se cât de mult îi plăcea noua ei identitate. Ce 
uşor avea să-i fie să obţină acel buletin nou pentru numai 
175 de dolari. Fiindcă nu se sinchisea nimeni să facă vreo 
verificare a referinţelor unei asistente. 

leşi pe hol împingând căruciorul, oprindu-se în fiecare 
cameră, verificând paturile, dând medicamente şi urând 
noapte bună. Apoi se întoarse la Melinda Cane. 

Închise uşa după ea şi ieşi din umbră. Se duse spre pat 


3%% Substanţă (toxina botulinică de tip A) injectată pentru 
îndepărtarea ridurilor. (n.red.). 


chiar când pacienta începuse să respire mai sacadat. 

Melinda Cane îşi agită mâinile. 

— Luz, se întâmplă ceva ciudat, şopti ea. Ajută-mă. Nu 
mai pot să respir. Te rog, ajută-mă! 

Călătorul din Noapte luă mâna femeii şi o strânse uşor. 

— Totul e în regulă, draga mea. Luz e aici, cu tine. 

Melinda Cane încerca cu disperare să respire, venele de 
la gât i se umflaseră, mâinile se agăţau şi trăgeau de 
pătura de flanelă albastră, în timp ce opiul îi paraliza 
sistemul nervos central. 

Se uită la asistentă uimită, încercă să-şi tragă mâna 
înapoi şi să apese pe butonul de urgenţă de lângă pat. 

Călătorul din Noapte mută aparatul cu buton pe măsuţa 
de noapte, dar stătu cu doamna Cane tot timpul, 
jucându-se cu buclele blonde ale femeii. 

Păru a nu lua în seamă spasmele care urmară, şi în 
câteva momente Melinda Cane se linişti. 

Luz Santiago fusese şi Marie St. Germaine şi, înainte de 
asta, Yamilde Ruiz, şi fusese născută şi crescuse ca 
LaRaine Johnson din Pensacola, Florida. 

Era într-adevăr un talent să ai această putere asupra 
morţii şi asupra vieţii, şi totodată să rămâi invizibil. 

După câteva minute, Călătorul din Noapte îndreptă 
corpul femeii în pat şi aranjă aşternuturile. 

Apoi băgă mâna în buzunar şi scoase o păpuşă mică. 
Acolo ascunsese nasturii, înăuntrul firelor de lână. 

Luă nasturii dintre fire şi puse unul pe fiecare ochi al 
femeii moarte. Caduceul, şerpii încolăciţi în jurul băţului, 
simbol al profesiei medicale. 

— Noapte bună, prinţesă, zise ea. Noapte bună. 

Călătorul din Noapte ieşi pe hol - şi văzu că poliţia o 
aştepta. Cel puţin şase poliţişti. 

Ea chiar îl recunoscu pe unul dintre ei, locotenentul din 
California. 

Bătaia uşoară pe umărul ei o surprinse şi mai mult decât 
chestia cu poliţiştii. Se întoarse şi o văzu pe Melinda Cane. 
Melinda era cât se poate de vie şi ţinea o armă în mână. 

— Mâinile sus, Luz. Sau cum te-o chema. Eşti arestată 


pentru tentativă de crimă. Sunt detectivul Cane. Apoi, 
poliţista de la Omucideri din Atlanta zâmbi. Bănuiesc că 
ti-o aminteşti pe locotenentul Lindsay Boxer din San 
Francisco. Ea e cea care te-a deconspirat. 


Echipa Fetelor de la Crime are o nouă membră - avocata 
Yuki Castellano. Când mama lui Yuki, Keiko, moare în 
condiții misterioase la Centrul Medical din San Francisco 
din cauza administrării unei medicaţii greșite care îi 
provoacă un atac de cord, Lindsay Boxer şi prietenele ei 
încep să investigheze. Se pare că nu este prima dată când 
spitalul se confruntă cu astfel de erori fatale și că starea 
pacienților începe să se înrăutățească exact în momentul 
când sunt pe punctul de a fi externați. Există oare un maniac 
care se joacă de-a Dumnezeu cu vieţile oamenilor? 

Clubul Fetelor de la Crime trebuie să soluţioneze cazul 
înainte ca moartea să lovească din nou. 


ISBN 978-973-103-724-0 


rao 
international 
publishing 
company