James Patterson — [Clubul fetelor] 01 1-ul pe lista mortii

JAMES 
PATTERSON 


JAMES PATIERSON 


1-ul PE LISTA MORŢII 


Original: 1st To Die 


Traducerea: 
CARMEN-IULIA BOURCEANU 


rao international publishing company 


Cuprins 


Prolog 

Prima carte: DAVID ŞI MELANIE 

Cartea a doua: CLUBUL FETELOR DE LA CRIME 
Cartea a treia: BARBĂ ROŞIE 

Cartea a patra: TOT ADEVĂRUL 

Epilog 


Prolog 
INSPECTORUL LINDSAY BOXER 


Este o noapte de iulie neobişnuit de caldă, dar eu tremur din 
toate încheieturile stând pe terasa largă, de piatră a 
apartamentului meu. Privesc de sus măreţia oraşului San 
Francisco şi îmi ţin la tâmplă ţeava revolverului de serviciu. 

— Să te ia naiba, Doamne! şoptesc. 

Cam pătimaşă remarca, dar corectă şi îndreptăţită, după 
părerea mea. _ 

O aud pe draga de Martha scheunând. Întorc capul şi văd că 
mă urmăreşte din spatele uşilor de sticlă de la balcon. Simte că 
nu este ceva în regulă. 

— Nu-i nimic! îi strig eu. N-am nimic! Du-te şi întinde-te la 
locul tău, fetiţo! 

Insă Martha nu vrea să plece, nici să-şi ia ochii de la mine. 
Este un prieten bun şi credincios, care în ultimii şase ani, 
noapte de noapte, a adormit cuibărită lângă mine. 

Uitându-mă fix în ochii căţeluşei din rasa Border Collie, mă 
gândesc că poate ar fi mai bine să intru în casă şi să le sun pe 
fete. Claire, Cindy şi Jill ar veni imediat la mine. M-ar lua de 
mână, m-ar îmbrăţişa şi ar şti ce să-mi spună ca să mă 
liniştească. „Eşti deosebită, Lindsay! Toată lumea te place, 
Lindsay!” 

Numai că sunt sigură că mâine-noapte sau poimâine-seară aş 
ajunge tot aici. Pur şi simplu nu întrezăresc vreo ieşire din 
necazul ăsta. Am analizat problema în fel şi chip. Sunt o 
persoană cu o logică de fier, dar, în acelaşi timp, sunt şi o fire 
foarte sentimentală. Asta a fost principala mea calitate ca 
inspector în Departamentul Poliţiei din San Francisco. Este o 
combinaţie rară şi cred că de aceea am avut parte de mai multe 
reuşite în plan profesional decât bărbaţii poliţişti de la 
Omucideri. Dar, bineînţeles, niciunul dintre ei nu este acum pe 
punctul de a-şi zbura creierii cu pistolul din dotare. 

Imi trec uşor ţeava pistolului pe obraz în jos şi apoi din nou la 
tâmplă. „O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!” Îmi amintesc 
cuvintele „mâini moi” îmi amintesc de Chris şi mă apucă 
plânsul. 


Prea multe lucruri îmi vin în minte şi nu pot să le mai fac 
faţă. 

Revăd crimele oribile, de neimaginat, care au terorizat 
oraşul, şi victimele lor, tineri în luna de miere, amestecate cu 
prim-planuri ale mamei mele, chiar şi câteva crâmpeie cu tatăl 
meu şi prietenele mele cele mai bune - Claire, Cindy şi Jill - 
gaşca noastră trăsnită. Mă văd şi pe mine aşa cum eram 
cândva. Toţi spun că nu arăt a ofiţer de poliţie, fiind singura 
femeie-inspector din tot SFPD-ul'. Prietenii sunt de părere că 
semăn mai mult cu Helen Hunt în serialul Nebun după tine, 
unde juca rolul soţiei lui Paul Reiser. Am fost măritată o dată, 
dar nu am fost nici de departe genul lui Helen Hunt, iar el nu 
era Paul Reiser. 

Ceea ce intenţionez să fac acum este atât de dificil de pus în 
practică, extrem de greşit şi nu mă caracterizează deloc. În faţa 
ochilor îmi apar David şi Melanie Brandt, primul cuplu care a 
fost omorât în Apartamentul Mandarin din hotelul Grand Hyatt. 
Revăd camera aceea îngrozitoare de hotel unde cei doi au 
murit fără rost. 

Acesta a fost începutul! 


' San Francisco Police Departament (n. tr.). 
2 În original, Mad About You (n. tr.). 


Prima carte: 
DAVID ŞI MELANIE 


1 


O mulţime de trandafiri roşii, cu tulpină lungă inundaseră 
apartamentul de hotel - cadoul cu adevărat perfect. Totul era 
perfect! 

„E oare posibil să mai existe undeva pe pământ vreun bărbat 
mai norocos decât mine”, se întrebă în gând David Brandt, 
cuprinzând-o în braţe pe Melanie, proaspăta lui soţie. Probabil 
pe undeva prin Yemen, vreun ţăran musulman - să zicem - s-ar 
putea considera, la fel ca el, un norocos al sorții că are o a doua 
capră, dar, cu siguranţă, în San Francisco era singurul. 

Cuplul privi pe fereastra livingului Apartamentului Mandarin 
al hotelului Grand Hyatt. In depărtare se vedeau luminile din 
Berkeley, Alcatraz, şi conturul grațios iluminat al podului 
Golden Gate. 

— Este incredibil! exclamă încântată Melanie. Totul ne-a ieşit 
grozav azi, n-aş schimba nimic. 

— Nici eu, şopti el. Ei, poate că nu i-aş mai invita pe ai mei. 

Râseră amândoi. În urmă cu doar câteva minute îşi luaseră 
rămas-bun de la ultimii dintre cei trei sute de invitaţi care 
fuseseră prezenţi în sala de recepții a hotelului. Nunta se 
încheiase în sfârşit cu toasturile, dansul, îmbrăţişările şi 
săruturile de la tort. Acum erau doar ei doi. Amândoi aveau 29 
de ani şi toată viaţa înainte. 

David întinse mâna după două pahare pline cu şampanie, 
aşezate de el pe o măsuţă lăcuită. 

— Un toast, anunţă el, pentru cel mai norocos al doilea om 
din lume. 

— Al doilea? întrebă ea, zâmbind şi prefăcându-se şocată. 
Cine-i primul? 

Îşi înlănţuiră braţele şi sorbiră lung din paharele de cristal. 

— Un ţăran care are două capre. Îţi explic eu mai târziu! Am 
ceva pentru tine, îşi aminti brusc David. 

li dăruise deja un inel cu un diamant perfect de cinci carate, 
pe care ştia că ea îl va purta doar ca să le facă plăcere 
părinţilor lui. Merse până la smochingul care era agăţat de 


6 


spătarul unui scaun şi se întoarse lângă ea cu o cutie de 
bijuterii de la Bulgari. 

— Nu, David! protestă Melanie. Tu eşti cadoul meu. 

— Deschide-l oricum! O îndemnă el. O să-ţi placă. 

Ea deschise cutiuţa. Pe un aşternut din catifea era un set de 
cercei ca nişte inele mari din argint în jurul câte unei luni cu un 
design extravagant, din diamante. 

— Aşa te văd eu! spuse soţul. 

Melanie îşi ţinu de probă cerceii în dreptul lobilor urechilor. 
Erau perfecţi şi ea era la fel. 

— Eşti totul pentru mine, murmură David. 

Se sărutară şi el îi desfăcu fermoarul de la rochie, lăsând să-i 
alunece decolteul până sub umeri. O sărută pe gât, apoi chiar 
deasupra sânilor. 

Se auzi un ciocănit în uşa apartamentului. 

— Şampania! strigă o voce dindărătul ei. 

Pe moment, David se gândi să-i strige s-o lase la uşă. Toată 
seara tânjise să-i dezgolească soţiei sale umerii albi şi moi din 
rochia de mireasă. 

— Of, du-te şi ia-o! şopti Melanie, scuturându-i cerceii prin 
faţa ochilor. Eu îmi pun ăştia! 

Se desprinse din îmbrăţişarea lui şi merse cu spatele spre 
baia uriaşă a apartamentului, cu un zâmbet licărindu-i în ochii 
umezi, căprui. Dumnezeule, cât iubea ochii aceia! 

Ducându-se să deschidă, David se gândea că nu-şi dorea să 
fie în locul altcuiva atunci. Nici măcar pentru o a doua capră. 


2 


Phillip Campbell îşi imaginase de sute de ori acest moment, 
scena aceasta deosebită. Ştia că mirele va deschide uşa. Păşi 
înăuntru. 

— Felicitări! murmură Campbell, oferind şampania. 

Se uită cu atenţie la bărbatul dinaintea lui, cu cămaşa 
descheiată şi cu o cravată neagră atârnându-i la gât. 

David Brandt abia dacă îi aruncă vreo privire, ocupat fiind să 
inspecteze cutia împodobită cu o panglică viu colorată. Krug. 
Clos du Mesnil, 1989. 

„Care este cel mai rău lucru pe care l-ar putea face vreodată 
cineva? se întreba în sinea lui Campbell. Pot fi oare capabil de 


7 


aşa ceva? Sunt în stare s-o fac?” 

— Are vreo carte de vizită? întrebă mirele, scotocindu-se în 
buzunarul de la pantaloni după bacşiş. 

— Doar asta, domnule! Campbell făcu un pas în faţă şi înfipse 
adânc un cuţit în pieptul mirelui, între a treia şi a patra coastă, 
ca să ajungă direct la inimă. Pentru omul care le are pe toate! 
mai adăugă el, forţându-şi înaintarea în cameră şi închizând 
uşa în spatele lui cu o mişcare iute a piciorului. 

Apoi îl învârti în loc pe David Brandt, îl trânti cu spatele în 
uşă şi apăsă şi mai mult lama. 

Mirele înţepeni într-un spasm de şoc şi durere. Din piept îi 
ieşiră sunete guturale - ca nişte răsuflări înăbuşite, slabe şi 
bolborositoare. Făcuse ochii mari de mirare. 

„Este uimitor”, gândi Campbell. Simţea efectiv cum puterea 
mirelui slăbeşte. Bărbatul în cauză abia trăise unul dintre cele 
mai minunate momente din viaţa lui şi, acum, după doar câteva 
minute, era pe punctul de a muri. 

Campbell se dădu un pas în spate, iar corpul mirelui se 
prăbuşi la pământ. Camera începu să se clatine ca o barcă 
zdruncinată, apoi totul prinse parcă viteză şi lucrurile se 
precipitară. I se părea că vizionează un scurtmetraj cu ştiri. 
Extraordinar! Nu era deloc cum îşi imaginase. 

Auzi vocea femeii şi avu prezenţa de spirit să scoată cuțitul 
din pieptul lui David Brandt, după care se grăbi să o 
intercepteze la ieşirea spre dormitor când îşi făcu apariţia, 
îmbrăcată încă în rochia ei lungă de dantelă. 

— David? spuse ea cu un zâmbet pe faţă care se transformă 
în groază când îl văzu pe Campbell. Unde este David? Cine eşti 
dumneata? 

Ochii ei rătăciră îngroziţi fixându-se mai întâi pe chipul lui, 
pe lama cuţitului şi apoi pe corpul soţului ei, întins pe jos. 

— O, Doamne Dumnezeule! David! ţipă ea. O, David, David! 

Campbell voia să şi-o amintească aşa, cu expresia aceea 
împietrită de spaimă în ochii larg deschişi. Bucuria şi speranţa 
care în urmă cu câteva minute sclipeau atât de puternic în ei, 
dispăruseră cu desăvârşire. Rosti pe nerăsuflate: 

— Vrei să ştii de ce? Ei bine, şi eu la fel! 

— Ce-ai făcut? urlă din nou Melanie, străduindu-se să 
înţeleagă. 

Ochii ei înspăimântați săgetau de colo-colo prin cameră, 


8 


căutând o cale de salvare. Brusc, dădu să fugă spre uşa de la 
living. Campbell o înşfăcă de încheietura mâinii şi îi puse la gât 
cuțitul însângerat. 

— Te rog! scânci ea cu ochii îngheţaţi. Te rog, nu mă omori! 

— Adevărul e, Melanie, că sunt aici ca să te salvez! spuse el 
zâmbind. 

Campbell cobori lama şi o înfipse în ea. Trupul firav zvâcni şi 
femeia scoase un strigăt brusc. Ochii îi clipiră de câteva ori 
asemenea unui bec care pâlpâie. Un horcăit de moarte îi 
scutură tot corpul. „De ce?” întrebau parcă ochii ei rugători. 
„De ce?” 

Îi luă cam un minut lui Campbell să-şi recapete suflul. Simţea 
încă în nări mirosul sângelui lui Melanie Brandt. Aproape că 
nu-i venea să creadă ce făcuse. Cără corpul miresei înapoi în 
dormitor şi o aşeză pe pat. g 

Era frumoasă, avea trăsături delicate şi era aşa de tânără! Îşi 
aminti când o văzuse prima dată şi cum îl atrăsese de-atunci. 
Femeia avea impresia că are lumea toată la picioare. 

Îşi trecu dosul palmei pe obrazul ei neted şi cuprinse între 
degete unul din cercei, care înfăţişa o lună zâmbitoare. 

„Care este cel mai rău lucru pe care l-ar putea face cineva?” 
se întrebă iarăşi Campbell în gând, inima bătându-i puternic în 
piept. Ceea ce tocmai făcuse? „Nu încă, îi răspunse o voce 
lăuntrică. Nu chiar.” Încet, ridică poalele frumoasei rochii de 
mireasă. 


3 


Era puţin înainte de opt şi jumătate într-o dimineaţă de luni 
în iunie, una dintre dimineţile acelea de vară mohorâte, 
friguroase, pentru care San Francisco este vestit. Săptămâna 
mea începuse prost pentru că stăteam în sala de aşteptare a 
doctorului Roy Orenthaler, medicul meu generalist, şi răsfoiam 
numere vechi din revista The New Yorker. 

Vin la doctorul Roy, cum m-am obişnuit să-i spun, încă de 
când eram studentă la Sociologie la Universitatea de Stat San 
Francisco şi de atunci trec pe la el obligatoriu o dată pe an 
pentru un examen medical general. Asta se întâmplase şi 
marţea trecută. Spre surprinderea mea, la sfârşitul săptămânii 
mă sunase şi îmi ceruse să trec astăzi pe la cabinet înainte de a 


9 


merge la serviciu. 

Mă aştepta o zi încărcată: două cazuri în derulare şi o 
mărturie de depus la tribunalul districtual. Speram să reuşesc 
să ajung la birou în jurul orei nouă. 

— Domnişoară Boxer, mă strigă în sfârşit asistentă, domnul 
doctor vă poate primi acum. 

Am urmat-o în biroul doctorului. 

În general, Orenthaler mă întâmpina cu câte o glumă bine 
intenţionată la adresa poliţiei, ca de exemplu: „Păi, dacă tu eşti 
aici, cine mai este pe străzi să-i prindă?” Aveam treizeci şi 
patru de ani şi de doi ani eram inspector principal la Secţia 
omucideri de pe lângă Palatul de Justiţie. 

De data asta însă, doctorul se ridică ţeapăn de pe scaun şi 
drept salut articulă scurt numele meu: 

— Lindsay! 

Îmi făcu semn să iau loc pe scaunul din faţa biroului lui. 

„Ho-pa!” 

Până în acest moment părerea mea despre doctori era 
simplă: când unul dintre ei îţi aruncă privirea aceea adâncă, 
îngrijorată, e vorba despre trei lucruri şi doar unul dintre ele e 
de rău. Fie vor să te invite în oraş, fie se pregătesc să-ţi 
comunice nişte veşti proaste, fie tocmai au cheltuit o avere pe 
recondiţionarea mobilierului. 

— Vreau să-ţi arăt ceva! începu Orenthaler. Aşeză un 
diapozitiv în dreptul unei surse de lumină şi îmi indică vreo 
câteva porţiuni de sfere minuscule ca nişte fantome într-un 
curent de pete mai mici: Aceasta este o fotografie mărită a 
probei de sânge pe care am recoltat-o de la tine. Celulele mai 
mari sunt eritrocite sau globule roşii. 

— Par vesele! am glumit eu nervoasă. 

— Chiar sunt, Lindsay! spuse doctorul fără vreo de urmă de 
amuzament în glas. Problema e că nu ai prea multe. 

M-am uitat fix în ochii lui în speranţa că se vor relaxa şi vom 
schimba subiectul cu ceva mai banal, bunăoară: „Ar fi bine să 
lucrezi mai puţin şi să dormi mai mult!” 

— Este o boală, Lindsay! continuă Orenthaler. Se numeşte 
anemia aplastică a lui Negli. Este rară! In principiu, organismul 
nu mai produce globule roşii. Doctorul ridică la nivelul ochilor o 
fotografie. lată cum arată o activitate normală a sângelui! 

În imaginea respectivă, fondul întunecat arăta ca intersecţia 


10 


străzilor Market şi Powell la ora 17, asemenea unui ambuteiaj 
virtual de sfere energetice comprimate; toate, mesageri rapizi 
ce transportau oxigen spre părţi din organismul altcuiva. 

Prin contrast, al meu arăta la fel de aglomerat ca un sediu 
politic la două ore după ce candidatul respectiv îşi recunoscuse 
înfrângerea. 

— Se poate trata, nu-i aşa? sună întrebarea mea. 

Era mai mult o afirmaţie decât o interogaţie. 

— Se tratează, Lindsay, spuse Orenthaler după o pauză, dar 
este grav! 

O săptămână mai târziu am revenit, pur şi simplu pentru că 
aveam ochii injectaţi şi lăcrimoşi, descoperisem pe lenjeria 
intimă o mică sângerare, neaşteptată, şi zilnic în jurul orei trei 
mă simţeam de parcă un fel de spiriduş dornic de fier îmi 
secătuia rezervele de energie. Tocmai mie, care făceam de 
obicei două schimburi şi munceam câte paisprezece ore pe zi, 
încât mi se adunaseră şase săptămâni de concediu neluat. 

— Cât de gravă este boala? se auzi slăbită vocea mea. 

— Globulele roşii sunt vitale pentru procesul de oxigenare al 
organismului, începu Orenthaler să-mi explice. Hematopoieza 
sau formarea de globule roşii în măduva oaselor. 

— Doctore Roy, aici nu suntem la o conferinţă medicală. Cât 
de grav este? 

— Ce vrei să auzi, Lindsay? Diagnosticul sau ipoteze? 

— Vreau să aud adevărul! 

Orenthaler înclină afirmativ din cap. Se ridică în picioare, 
ocoli biroul şi mă luă de mână. 

— Atunci, iată adevărul, Lindsay: boala asta îţi ameninţă 
viaţa! 

— Ameninţă viaţa? 

Inima mea încetă parcă să mai bată, iar gâtul mi se uscă 
brusc. 

— Este fatală, Lindsay! 


4 


Sunetul sec, rece al cuvintelor mă lovi ca o un glonţ drept în 
frunte. „Fatală, Lindsay!” Aşteptam ca doctorul Roy să-mi 
spună că făcuse doar o glumă nesărată sau că analizele se 
amestecaseră cu ale altcuiva. 


11 


— Vreau să te trimit la un hematolog, Lindsay! continuă 
Orenthaler. Ca la multe alte boli, există stadii. Stadiul unu se 
manifestă ca o uşoară reducere a numărului celulelor. Se poate 
trata cu transfuzii lunare. Stadiul doi apare când se 
înregistrează o lipsă sistematică a globulelor roşii. În stadiul 
trei, s-ar impune spitalizarea şi un transplant de măduvă, 
probabil chiar extirparea splinei. 

— Și eu unde mă aflu? l-am întrebat, trăgând adânc aer în 
piept. 

— Numărul tău de eritrocite ajunge abia la 200 la un 
centimetru cub de sânge pur. Adică, eşti pe muchie. 

— Pe muchie? 

— Pe pragul dintre stadiile doi şi trei, spuse doctorul. 

În viaţa oricui vine un moment când îşi dă seama că 
priorităţile se schimbă. Cursul lipsit de griji al vieţii tale se 
izbeşte deodată de un zid de piatră şi toţi acei ani zburdalnici 
iau dintr-odată sfârşit. În meseria mea, observ mereu cum acest 
moment pune stăpânire cu forţa pe oameni. Acum mi-a venit şi 
mie rândul. 

— Asta ce înseamnă? m-am interesat eu în şoaptă. 

Camera începuse să se învârtă uşor cu mine. 

— Asta înseamnă, Lindsay, că va trebui să te supui unui 
tratament intensiv prelungit. 

Am repetat întrebarea, scuturând din cap în semn că nu 
înţelesesem: 

— Asta ce înseamnă pentru profesia mea? 

Lucram la Omucideri de şase ani şi de doi ani eram inspector 
principal. Cu puţin noroc, când locotenentul meu avea să fie 
promovat, eu eram prima care i-ar fi luat locul. Departamentul 
avea nevoie de femei puternice. Ele ajungeau departe. Până în 
clipa aceea şi eu visasem că voi ajunge departe. _ 

— Deocamdată, spuse doctorul, nu cred că înseamnă ceva. În 
timpul tratamentului, câtă vreme te vei simţi în putere, vei 
putea continua să lucrezi. De fapt, ar putea chiar să fie un fel 
de terapie. 

Dintr-odată mi se păru că pereţii încăperii se strâng în jurul 
meu şi mă sufocă. 

— Am să-ţi dau numele hematologului, zise Orenthaler. 

Îmi vorbi apoi despre diplomele şi recomandările acelui 
doctor, dar nu îl mai ascultăm. Mă întrebam în gând pe cine să 


12 


anunţ. Mama murise în urmă cu zece ani de cancer la sân, iar 
tata dispăruse din peisaj de când aveam treisprezece ani. Am o 
soră, Cat, care duce o viaţă tihnită în Newport Beach şi, în ceea 
ce-o priveşte, până şi trecerea pe culoarea roşie a semaforului 
declanşează o tragedie. 

Doctorul îmi întinse biletul de trimitere. 

— Te cunosc, Lindsay! O să te porţi ca şi cum ai putea să 
rezolvi problema îngropându-te în muncă, dar nu ai cum. Este 
ceva extrem de serios! Vreau să îl suni astăzi! 

Brusc începu să-mi sune pagerul. Am scotocit prin geantă 
după el şi m-am uitat la număr. Era de la birou - Jacobi. 

— Trebuie să dau un telefon! 

Orenthaler îmi aruncă o privire de reproş în care se citea 
remarca: „Ce-ţi ziceam eu!” 

— După cum spuneai, am zâmbit eu forţat, există un 
tratament! 

Făcu din cap în direcţia telefonului de pe biroul lui şi ieşi din 
cabinet. M-am apucat să formez numărul partenerului meu. 

— Gata cu distracţia, Boxer! am auzit vocea aspră a lui Jacobi 
la celălalt fir. Avem un apel 1180 la Grand Hyatt. 

Mie încă mi se învârtea capul de la ceea ce îmi comunicase 
doctorul. Năucă fiind, probabil că n-am reacţionat deloc. 

— Mă auzi, Boxer? Avem de lucru! Vii încoace? 

— Da! am răspuns în sfârşit. 

— Şi îmbracă-te cu ceva frumos, mormăi partenerul meu. Ca 
pentru o nuntă. 


5 


Nu îmi amintesc cum am ajuns de la cabinetul doctorului 
Orenthaler tocmai în Noe Valley şi de aici la Hyatt, în Union 
Square. În cap îmi răsunau încă vorbele medicului: în cazurile 
severe, boala lui Negli putea fi fatală. Eram conştientă doar că 
la nici douăsprezece minute după convorbirea cu Jacobi, 
maşina mea model Bronco, veche de zece ani, scârţia din roţi la 
oprire în parcarea din faţa intrării hotelului. 

Aleea era înţesată de forţe de ordine. Dumnezeule, ce 
grozăvie se întâmplase? Toată strada cuprinsă între Sutter şi 
Union Square era împrejmuită de o baricadă de agenţi în 
uniforme. La intrarea în hotel, un grup de poliţişti controlau 


13 


persoanele care ieşeau sau voiau să intre în hotel, făcându-le în 
acelaşi timp semn curioşilor să se îndepărteze. N 

Mi-am arătat legitimaţia cu insignă şi am pătruns în hol. În 
faţa mea stăteau doi agenţi în uniformă: Murray, un tip cu 
burtă mare, care mai avea un an până să fie avansat, şi mai 
tânărul lui partener, Vasquez. I-am cerut lui Murray să mă 
pună repede la curent. 

— Mi s-a spus că au fost omorâte două VIP-uri la etajul 
treizeci. Toate minţile ascuţite de la Cercetări sunt acolo. 

— Cine conduce ancheta? m-am interesat eu, simțind că-mi 
revenise energia. 

— De-acum, cred că dumneavoastră, inspectore! 

— În cazul ăsta, vreau să fie închise toate căile de acces ale 
hotelului şi fă-mi rost de la directorul hotelului de o listă cu toţi 
angajaţii şi clienţii. Nimeni nu intră sau iese dacă nu figurează 
pe lista aceea! 

Câteva secunde mai târziu urcam la etajul treizeci. Şirul de 
poliţişti şi personal oficial mă conduse până în faţa unei uşi 
duble, deschise, pe care scria „Apartamentul Mandarin”. Pe 
drum m-am întâlnit cu Charlie Clapper, şeful echipei de 
criminalişti, care îşi târa servietele lui greoaie, însoţit de doi 
tehnicieni. Prezenţa lui Clapper la locul faptei îmi dădea de 
înţeles că era vorba despre ceva grav. 

Din prag am zărit mai întâi trandafirii - erau peste tot - apoi 
l-am văzut pe Jacobi. 

— Ai grijă pe unde calci, inspectore! îmi strigă el din colţul 
opus al camerei. 

Partenerul meu avea patruzeci şi şapte de ani, dar arăta cu 
zece ani mai bătrân. Avea părul alb şi începuse să chelească. Îţi 
lăsa impresia că era pe punctul de a rânji ori de câte ori rostea 
câte o vorbă de duh grosolană. Lucrăm împreună de doi ani şi 
jumătate. Cu toate că venise cu şapte ani înaintea mea în 
departament, eu eram mai mare în grad, inspector-sergent, aşa 
că îmi era subaltern. 

Păşind în apartament, m-am împiedicat de picioarele 
cadavrului numărul unu, mirele, care zăcea chiar în prag, căzut 
grămadă, îmbrăcat în pantaloni şi cu cămaşa desfăcută. Avea 
părul de pe piept mânjit de sânge. Am inspirat adânc. 

— Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul David Brandt! intonă 
Jacobi cu un zâmbet strâmb. Doamna David Brandt e dincolo! 


14 


arătă el spre dormitor. S-ar zice că lor le-a mers prost mai 
repede decât altor cupluri. 

Am îngenuncheat şi l-am examinat îndelung din priviri pe 
mirele mort. Era arătos, cu păr negru tuns scurt, ciufulit şi cu 
trăsături blânde; dar ochii morţi, larg deschişi, şi dâra uscată 
de sânge de pe bărbie stricau armonia chipului. Pe jos, în 
spatele lui era întinsă haina de la smoching. 

— Cine i-a găsit? am întrebat eu, umblându-i în buzunar după 
portofel. 

— Directorul-adjunct. Trebuiau să ia avionul spre Bali azi- 
dimineaţă. Insula, nu cazinoul, Boxer! Pentru de-alde ăştia doi, 
trezirea o dau asistenții managerilor. 

Am deschis portofelul: în el, un permis de conducere de New 
York cu poza zâmbitoare a mirelui. Câteva carduri scumpe 
Platinum şi nişte bancnote de o sută de dolari. 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat de jur împrejurul 
camerei. Avea aspectul unui muzeu elegant de artă orientală cu 
dragoni de celadon, scaune şi canapele cu tapiţeria decorată cu 
scene de la curtea imperială. Şi mai erau bineînţeles, 
trandafirii. Eu prefer genul de hotel intim cu demipensiune, 
dar, dacă voiai să ieşi în evidenţă, ambianța asta era exemplul 
perfect de opulenţă. 

— Hai s-o cunoşti şi pe mireasă! spuse Jacobi. 

Am mers după el prin uşile mari deschise spre dormitor şi m- 
am oprit în loc. Mireasa era întinsă pe spate pe un baldachin 
imens. 

Am fost prezentă la locul unde se petrecuseră sute de 
asasinate şi aş putea spune că de la prima vedere sesizez mai 
multe detalii la un cadavru decât oricine altcineva, dar nu eram 
pregătită pentru o asemenea scenă. Am simţit cum mă trec 
fiorii pe şira spinării. 

Femeia purta încă rochia de mireasă. 


6 


Nu se întâmplă niciodată să vezi destul de multe victime ale 
crimelor încât să nu te mai impresioneze, dar aceasta era şi mai 
greu de privit. 

Femeia era atât de tânără şi de frumoasă: aparent calmă, 
liniştită şi senină, cu excepţia celor trei înflorituri stacojii de 


15 


sânge împroşcate pe pielea albă a decolteului. Arăta ca o 
prinţesă adormită care îl aştepta pe prinţ, numai că prinţul ei 
era în camera de alături cu măruntaiele împrăştiate pe covor. 

— Ce-ai vrea la trei mii cinci sute de parai pe noapte? înălţă 
din umeri Jacobi. Tot basmul? 

Am făcut un efort ca să nu-mi pierd cumpătul. l-am aruncat o 
singură privire înveninată, dură ca o lovitură. 

— Doamne, Boxer, ce s-a întâmplat? se schimbă el la faţă. A 
fost o glumă! 

Indiferent de intenţie, expresia lui copilărească, plină de 
remuşcări, m-a făcut să îmi revin. Mireasa avea pe deget un 
inel cu un diamant mare şi cercei scumpi. Oricare ar fi fost 
mobilul crimei, sigur nu fusese jaful. 

Un laborant de la biroul medicului legist se pregătea să-şi 
înceapă prima examinare. 

— Se pare că sunt trei plăgi prin înjunghiere, spuse el. 
Probabil a murit greu. Mirelui i-a fost de-ajuns una. 

Îmi trecu repede prin minte constatarea că nouăzeci la sută 
dintre cazurile de crimă erau din cauza banilor şi a sexului. 

— Când i-a văzut ultima oară cineva? am intervenit eu. 

— Aseară, puţin după ora zece, când s-a încheiat recepţia 
uriaşă organizată la parter. 

— Şi mai târziu? 

— Ştiu că ăsta nu-i chiar domeniul tău, Boxer, zise Jacobi 
schiţând un rânjet, dar, de regulă, lumea nu-i mai vede o vreme 
pe mire şi pe mireasă după petrecere. 

Am zâmbit strâmb, m-am ridicat şi am privit apartamentul 
mare şi luxos. 

— Atunci uimeşte-mă, Jacobi! Cine se grăbeşte spre o astfel 
de cameră? 

— Tatăl mirelui e un mare mahăr de Wall Street, de undeva 
de prin Est. El şi soţia lui sunt cazaţi într-o cameră la etajul 
doisprezece. Mi s-a spus că jos a fost tămbălău. Presupun că şi 
aici sus. Uită-te la toţi trandafirii ăştia nenorociţi! 

M-am dus lângă mire şi am remarcat pe o consolă de 
marmură din apropierea uşii ceva care arăta ca o cutie de 
cadou pentru o sticlă de şampanie. Era toată stropită cu picuri 
de sânge. 

— Directorul adjunct a observat-o! mă informă Jacobi. 
Bănuiesc că făptaşul a adus-o cu el în cameră. 


16 


— A fost văzut cineva prin preajmă? 

— Da, o mulţime de oameni în ţol festiv! Era vorba de o 
nuntă, nu? 

Am citit eticheta de pe sticla de şampanie: 

— Krug. Clos du Mesnil, 1989! 

— Îţi spune ceva? întrebă Jacobi. 

— Doar că ucigaşul are gusturi alese. 

M-am uitat la cămaşa pătată de sânge. Avea o singură urmă 
de tăietură într-o parte, care marca locul pe unde intrase lama. 

— Aş zice că ucigaşul i-a dat haina jos după ce l-a înjunghiat, 
spuse Jacobi şi ridică din umeri. 

— De ce naiba ar face una ca asta? m-am gândit eu cu glas 
tare. 

— Habar n-am! Va trebui să-l întrebăm. 

Din holul de la intrare, Charlie Clapper mă fixa cu privirea ca 
să afle când putea să-şi înceapă treaba. I-am făcut semn din cap 
să intre, apoi m-am dus din nou la mireasă. 

În cazul ei aveam o presimţire cumplită. Dacă nu fusese 
vorba de bani... atunci era... sex. 

I-am ridicat rochia cu tiv elegant din tul. În acel moment, cea 
mai crudă şi mai amară presimţire posibilă mi-a fost 
confirmată. 

Lenjeria intimă îi fusese trasă în jos şi atârna de glezna unui 
picior. 

Am simţit cum mă cuprinde un val de furie. M-am uitat în 
ochii miresei. Avusese vise şi speranţe. Acum era un cadavru de 
femeie ucisă cu brutalitate, murdărită, probabil violată chiar în 
noaptea nunţii. 

Cum stăteam acolo, clipind în timp ce o priveam fix, mi-am 
dat brusc seama că plângeam. 

— Warren! M-am adresat lui Jacobi. Vreau să vorbesc cu 
părinţii mirelui! am adăugat eu pe nerăsuflate. Vreau să fie 
interogaţi toţi cei care au fost aseară pe acest etaj. Dacă au 
părăsit hotelul, vreau să li se dea de urmă. Şi mai cer lista cu 
tot personalul din tura de aseară. 

Ştiam că, dacă nu ieşeam atunci din cameră, nu mai eram în 
stare să-mi rețin lacrimile. 

— Acum, Warren! Te rog... în clipa asta! 

I-am evitat privirea când am trecut valvârtej pe lângă el în 
drum spre uşa apartamentului. 


17 


— Ce dracu' a păţit Boxer? întrebă Charlie Clapper. 
— Ştii cum sunt femeile! am auzit replica lui Jacobi. Mereu 
plâng la nunţi. 


7 


Phillip Campbell mergea pe jos pe Powell Street spre Union 
Square şi Hyatt. Forțele de poliție închiseseră drumul, iar 
oamenii se adunau în număr tot mai mare în faţa hotelului. 
Sirenele maşinilor de poliţie şi ale ambulanţelor umpleau aerul. 
Era ceva atât de neobişnuit pentru atmosfera civilizată şi 
respectabilă din San Francisco. li plăcea la nebunie! 

Lui Campbell aproape că nu-i venea să creadă că se 
îndreaptă spre locul crimei, dar pur şi simplu nu se putuse 
abţine. Revenirea la locul faptei îl ajuta să retrăiască seara 
precedentă. Pe măsură ce se apropia de Powell, adrenalina 
începuse să îi pulseze în sânge, iar inima îi bubuia ca scăpată 
de sub control. 

Işi făcu loc prin mulţimea adunată pe străduţa din imediata 
vecinătate a hotelului Hyatt. Erau mai mult oameni de afaceri 
bine îmbrăcaţi, cu feţele schimonosite de durere şi îngrijorare. 
Auzi zvonurile care circulau. Se pomenea de un incendiu 
izbucnit în hotel, de cineva care sărise de la vreun etaj, de o 
crimă sau de o sinucidere, dar nimic nu aducea nici pe departe 
cu oroarea care se întâmplase în realitate. 

În cele din urmă, ajunse destul de aproape cât să-i vadă pe 
poliţişti la lucru. Vreo doi scrutau adunarea, căutându-l pe el. 
Dar nu-şi făcea niciun fel de griji că va fi descoperit. 
Probabilitatea era mult prea mică; se încadra în cel mult cinci 
la sută din numărul de persoane pe care poliţia le suspecta. 
Acest lucru îl liniştea, mai exact îl încânta. Dumnezeule, o 
făcuse - provocase toate aceste evenimente şi era abia la 
început. Nu mai trăise niciodată o astfel de senzaţie, nici el şi 
nici oraşul San Francisco. 

Când un om de afaceri ieşi din hotel, reporteri, dar şi oameni 
de rând săriră să-i pună întrebări de parcă ar fi fost o 
celebritate. Bărbatul avea în jur de treizeci de ani şi îşi luase un 
aer atotcunoscător. Ştia că este în posesia a ceea ce voia 
mulţimea să afle. 

Îl auzi vorbind: 


18 


— Un cuplu a fost ucis în apartamentul luxos de la ultimul 
etaj. Erau în luna de miere! Trist, nu-i aşa? 

Oamenii din jurul lui Phillip Campbell se înfiorară, însă lui îi 
săltă inima în piept de bucurie. 


8 


Ce mai scenă! Cindy Thomas îşi croi drum prin mulţimea de 
curioşi care murmurau, strânşi în jurul hotelului Grand Hyatt, 
însă, la vederea lanţului de poliţişti care blocau strada, mârâi în 
sinea ei. 

Aproximă că numărul privitorilor neaveniţi, înghesuiți chiar 
la intrare, se ridica la ordinul sutelor: turişti cu aparate de 
fotografiat, afacerişti în drum spre serviciu, în vreme ce alţii 
afişau la vedere legitimaţii de presă şi ţipau, încercând să 
convingă să fie lăsaţi înăuntru. Peste drum, o dubiţă de ştiri a 
unui post de televiziune era deja instalată ca să transmită 
evoluţia evenimentelor din faţa hotelului. 

După doi ani în care se ocupase de evenimente de interes 
local în rubrica Metro a ziarului Chronicle, Cindy întrezărea în 
această întâmplare senzaţionalul care putea să-i dea un impuls 
carierei ei. Cazul de faţă îţi zburlea părul pe ceafă. 

— Un caz de omucidere petrecut la Grand Hyatt! o informase 
Sid Glass, editorul ei, după ce unul dintre colegi interceptase 
transmisia radio a poliţiei. 

Suzie Fitzpatrick şi Tom Stone, ziariştii de la Chronicle care 
se ocupau de obicei de reportajele despre crime, erau amândoi 
plecaţi pe teren. Şi mai departe o surprinsese. 

— Te duci imediat acolo! îi ordonase ca un buldog şeful ei. 

Nu era nevoie să-i spună de două ori. Dar, în acest moment, 
stând în faţa hotelului Hyatt, Cindy simţea că norocul ei se cam 
încheia aici. Strada era baricadată şi la fiecare minut noi 
echipaje de reporteri de ştiri apăreau cu maşinile în zonă. Dacă 
nu îi venea repede vreo idee, Fitzpatrick şi Stone preluau 
imediat ştirea. Ce îi trebuia ei era să pătrundă înăuntru, aşa că 
se avântă spre bordură. 

Zări un şir de limuzine şi se apropie de prima - uriaşă, de 
culoare bej. Bătu cu degetul în geam. Şoferul se uită pe 
deasupra ziarului - citea, se înţelege, Chronicle - şi cobori 
geamul cât să-i prindă privirea. 


19 


— Îl aştepţi pe Steadman? întrebă Cindy. 

— Ăă! răspunse şoferul. Pe Eddleson. 

— Scuze, scuze! făcu ea din mână, dar jubilă în sinea ei. 
„Acesta avea să fie permisul meu de intrare!” 

Mai zăbovi câteva secunde în înghesuială, apoi începu să dea 
din coate ca să ajungă în faţă. Un poliţist tânăr din patrulă îi 
tinu calea. 

— Scuzaţi-mă, spuse Cindy, prefăcându-se că se grăbeşte. 
Am o întâlnire în hotel. 

— Un nume? 

— Domnul Eddleson! Mă aşteaptă! 

Polițistul de la intrare trecu în revistă o pagină 
tehnoredactată, prinsă într-o mapă clipboard. 

— Aveţi şi un număr de cameră? 

Cindy scutură din cap că nu. 

— Am stabilit să ne vedem la Sala Grill la ora unsprezece. 

Sala Grill de la Hyatt era locul unde se serveau unele dintre 
cele mai grozave mic dejunuri la nivel înalt. j 

Agentul o privi atent din cap până în picioare. In blugi, cu 
haină de piele neagră şi sandale de la Earthsake, Cindy îşi 
închipui că nu prea arăta venită să ia o gustare cu oameni 
importanți. 

— Întâlnirea mea! spuse Cindy, lovind cu unghia ecranul 
ceasului ei. Eddleson! 

Distrat, polițistul îi făcu semn să intre. 

Era înăuntru! În holul de la parter, un spaţiu interior gol, 
izolat între pereţi de sticlă şi susţinut de coloane aurite, ce se 
înălța până la etajul trei. li veni să chicotească gândindu-se la 
toate vedetele acelea bine plătite din presă şi la toate figurile 
cunoscute care se aflau încă afară în stradă, în timp ce ea, 
Cindy Thomas, intrase prima. Acum nu-i mai rămânea decât să 
se lămurească ce avea de făcut. 

Era evident că locul era tot o forfotă: poliţişti, afacerişti care 
îşi încheiau şederea în hotel, grupuri de turişti, personalul 
hotelului îmbrăcat în uniforme stacojii. Şeful ei îi spusese că 
avusese loc o crimă. Chiar una îndrăzneață, dată fiind reputaţia 
bună a hotelului. Dar nu ştia Ja ce etaj sau când se întâmplase. 
Nici măcar nu ştia dacă era implicat vreun client al hotelului. O 
fi ea înăuntru, dar tot nu habar avea de nimic. 

Cindy remarcă un morman de valize lăsate nesupravegheate 


20 


în colţul opus al holului. După aspect păreau a fi bagajele unui 
grup mare de turişti. Un hamal le târâia pe rotile afară. Se 
îndreptă spre ele şi se lăsă pe vine lângă una dintre valize ca şi 
când ar fi vrut să scoată ceva din ea. Trecu pe lângă ea un al 
doilea hamal care se interesă: 

— Doriţi un taxi? 

Cindy indică din cap că nu. 

— Aştept pe cineva să mă ia cu maşina. După care, măturând 
cu privirea haosul din jur, îşi dădu ochii peste cap. Abia m-am 
trezit! Ce-am pierdut? 

— N-aţi auzit? Probabil că sunteţi singura. Am avut nişte 
focuri de artificii în hotel azi-noapte. Cindy făcu ochii mari. 
Tânărul continuă dezvăluirile: Două crime! La etajul treizeci. 
Mai departe vorbi în şoaptă de parcă îi încredința secretul vieţii 
ei. Aţi văzut ceva din petrecerea aceea mare de nuntă de 
aseară? Ei sunt: mirele şi mireasa! Cineva a intrat peste ei în 
Apartamentul Mandarin. 

— Isuse! se trase Cindy un pas în spate. 

— Sunteţi sigură că nu vreţi să vă duc valizele afară la 
intrare? întrebă valetul. 

Cindy se strădui să-i zâmbească. 

— Mulţumesc, dar aştept aici! 

În celălalt capăt al holului zări un lift, din care ieşi un alt 
hamal împingând un cărucior cu bagaje. Probabil era un lift de 
serviciu, care după toate aparențele nu fusese sigilat de poliţie. 
Parcurse holul până la ascensorul respectiv, apăsă pe buton şi 
uşile lucioase, aurii se deschiseră. Slavă Domnului! Era gol! 

Cindy sări în el şi uşile se închiseră. Era incredibil de 
bucuroasă pentru ceea ce reuşise. Apăsă tasta 30. 

Apartamentul Mandarin - Dublă crimă! Articolul ei. 


9 


Când liftul se opri, Cindy îşi tinu răsuflarea. Inima îi bătea ca 
o turbină. Era înăuntru, la etajul treizeci şi până aici se 
descurcase. N 

Uşile se deschiseră într-un colţ mai ferit al etajului. li 
mulțumi în gând lui Dumnezeu că nu se trezise cu un polițist 
postat în faţa ei. Auzi agitație dinspre celălalt capăt al holului. 
Nu trebuia decât să se ghideze după zgomot. Cu cât înainta pe 


21 


coridor, cu atât vocile creşteau în intensitate. Doi bărbaţi cu 
jachete galbene inscripţionate cu sigla „CSU” în litere mari, 
negre trecură pe lângă ea. În colţul unde coridorul se înfunda, 
un grup de poliţişti şi investigatori stăteau în faţa unei intrări 
duble, deschise, pe care scria: „Apartamentul Mandarini”. 

Nu numai că reuşise să intre, dar era chiar în miezul 
evenimentelor! 

Cindy se apropie de uşa dublă. Forţele de ordine nici măcar 
nu se uitară în direcţia ei, pentru că le făceau loc să treacă 
unor angajaţi ai poliţiei care ieşiseră din ascensoarele 
principale. 

Ajunsese până la destinaţie, la Apartamentul Mandarin. 
Putea să vadă în interiorul lui. Era imens, luxos şi opulent 
decorat. Peste tot erau împrăştiaţi trandafiri, dar, deodată, 
simţi că îi stă inima în loc şi avu impresia că o să i se facă rău. 
Mirele, într-o cămaşă, pătată de sânge zăcea întins pe jos. 

Genunchii lui Cindy înţepeniră. Era prima dată când vedea 
victima unui asasinat. Ar fi vrut să se aplece ca să reţină fiecare 
detaliu, dar corpul n-o asculta. 

— Cine naiba eşti dumneata? o întrebă deodată o voce dură. 

O matahală de poliţist înfuriat o privea drept în faţă. 

_ Pe neaşteptate, fu luată pe sus şi împinsă la perete. O durea. 
În panica momentului, Cindy arătă cu degetul spre geanta şi 
portofelul în care avea legitimaţia de presă. Namila nervoasă 
cu gât gros începu să răsfoiască printre actele şi cărţile ei de 
credit de parcă ar fi fost un teanc de hârtii vechi. 

— Doamne! exclamă dispreţuitor poliţaiul care semăna cu un 
doberman bălos. Este reporteră! 

— Cum naiba ai ajuns până aici? întrebă partenerul acestuia, 
venind lângă ei. 

— Dă-o dracului afară! se răsti „Dobermanul” la el. Şi reţine-i 
datele! Timp de un an se va apropia cel mult la un kilometru şi 
jumătate de orice conferinţă de presă a poliţiei. 

Colegul lui o înşfăcă de un braţ şi o conduse spre grupul de 
ascensoare principale. Uitându-se peste umăr, Cindy aruncă o 
ultimă privire cadavrului cu picioarele răsfirate în prag. Era o 
imagine de groază, cumplită şi tristă. Incepu să tremure. 

— Condu-o pe reportera aceasta până la ieşire! îl instrui el pe 
un al treilea poliţist care o făcea pe liftierul. li vântură 
legitimatia prin aer ca şi când ar fi fost o carte de joc şi adăugă: 


22 


Sper că aventura până aici a meritat să pierzi asta! 

Chiar înainte ca uşile să se închidă, o voce strigă: 

— Staţi! 

O femeie înaltă îmbrăcată într-un tricou albastru şi o vestă 
de brocart, cu o legitimaţie cu insignă agăţată în talie, păşi în 
lift. Poliţista era atrăgătoare, cu păr blond de culoarea 
nisipului, dar era vădit necăjită. Oftă adânc când uşile se 
închiseră. 

— E gravă treaba, inspectore? întrebă polițistul care o 
escorta pe Cindy. 

— Da, răspunse femeia fără să se întoarcă. 

Cuvântul „inspector” aprinse un beculeţ în mintea lui Cindy. 
Nu putea să priceapă. Scena trebuie să fi fost mai mult decât 
terifiantă pentru ca un inspector de poliţie să fie atât de 
bulversat. Cât coborâră cu liftul cele treizeci de niveluri, femeia 
clipi de câteva ori, privind drept în faţă. La deschiderea uşilor 
în holul de la parter, inspectoarea se grăbi să iasă. 

— Vezi ieşirea principală? i se adresă poliţaiul lui Cindy. 
Treci prin ea şi nu mai reveni! 

De îndată ce uşile liftului se închiseră în urma ei, Cindy o 
căută din priviri pe detectivă. O zări intrând la toaleta femeilor. 
Cindy se duse imediat după ea. Înăuntru nu erau decât ele 
două. 

Detectiva stătea în dreptul unei oglinzi. Avea aproape un 
metru optzeci înălţime, era subţire şi impresionată. Spre 
surprinderea lui Cindy era clar că plânsese. 

„Dumnezeule!” se gândi din nou la ce văzuse în cameră. Ce 
putea să se fi întâmplat acolo de o răvăşise în aşa hal? 

— Vă e bine? se interesă în cele din urmă Cindy cu o voce 
moale. 

Detectiva tresări când îşi dădu seama că nu mai era singură, 
dar pe faţă i se citea nevoia de a se destăinui. 

— Eşti reportera care a fost până sus, nu? 

Cindy încuviinţă din cap. 

— Şi cum de te-ai descurcat să urci? 

— Nu ştiu! Chestie de noroc, poate. 

Poliţista scoase un şerveţel şi îşi tamponă zona din jurul 
ochilor. 

— Ei, mi-e teamă că s-a cam terminat cu norocul tău dacă te- 
aştepţi să scoţi ceva de la mine. 


23 


— Nu asta intenţionam! spuse Cindy. Eşti sigură că ţi-e bine? 

Poliţista se întoarse spre ea. Ochii ei spuneau: „N-am nimic 
să-ţi comunic”, dar minţeau. În realitate tocmai de-asta avea ea 
atunci nevoie, mai mult decât orice pe lume - să stea de vorbă 
cu cineva. 

Era unul dintre momentele acelea ciudate când intuiţia îi 
spunea lui Cindy că, în ciuda aparenţelor, ceva le lega. Dacă 
rolurile s-ar fi inversat şi i s-ar fi dat ocazia, ele două se puteau 
chiar împrieteni. Îşi vâri mâna în buzunar, scoase o carte de 
vizită, o aşeză pe marginea etajerei de deasupra chiuvetei, în 
faţa detectivei, şi zise: 

— Dacă veţi dori vreodată să stăm de vorbă... 

Chipul frumos al inspectoarei căpătă culoare. Ezită, apoi îi 
adresă lui Cindy un zâmbet firav, abia schiţat. 

Cindy i-l întoarse. 

— Dacă tot sunt aici... Veni la chiuvetă, scoase trusa de 
machiaj din poşetă şi îi prinse privirea poliţistei în oglindă. 
Drăguţă vesta! comentă ea. 


10 


Lucrez pe lângă Curtea de Justiţie. Curtea, cum i se spune 
clădirii cenuşii din lemn şi granit cu zece etaje care 
adăposteşte Departamentul de Justiţie al oraşului, se află chiar 
în vestul autostrăzii, la intersecţia dintre 6th Street şi Bryant. 
Dacă clădirea în sine, cu holurile ei aseptice, şterse, nu îţi lăsa 
impresia că legiuitorul dă dovadă de lipsă de bun-gust, atunci 
peisajul din vecinătate sigur o făcea. De jur împrejur erau 
numai barăci văruite, mai multe ateliere de service auto, 
parcări şi cafenele obscure. 

La Curte veneau toate infracțiunile posibile: furturi de 
maşini, crime sexuale sau tâlhării. Procurorul districtual se afla 
la etajul opt, plin de cubiculumuri, ocupate de procurori tineri 
şi inteligenţi. La etajul zece erau amenajate celule. De la 
magazine până la arest şi condamnare nu era decât un pas. 
Alături era chiar şi o morgă. 

După o scurtă conferinţă de presă eu şi Jacobi am căzut de 
acord să ne întâlnim la etaj ca să trecem în revistă informaţiile 
pe care le deţineam deocamdată. 

În tot oraşul eram doisprezece poliţişti care ne ocupam de 


24 


omucideri şi împărţeam cu toţii o încăpere a departamentului 
de şase pe nouă, luminată de neoane agresive. Biroul meu ales, 
de la fereastră, avea o vedere „animată” spre rampa de intrare 
pe autostradă şi era mereu acoperit de dosare, teancuri de 
poze şi foi emise de departament. Singurul element personal de 
pe el era un cub de plexiglas pe care fostul meu partener mi-l 
dăduse şi care avea gravate următoarele cuvinte pe el: „Nu-ţi 
dai seama încotro a luat-o trenul uitându-te la şine.” 

Mi-am făcut o cană de ceai şi m-am dus în sala de 
interogatoriu 1 să mă întâlnesc cu Jacobi. Pe o tablă de scris 
aşezată pe un suport am trasat cu creta două coloane: una 
pentru catalogat ceea ce ştiam şi cealaltă pentru ce trebuia să 
verificăm. 

Prima discuţie a lui Jacobi cu părinţii mirelui nu dezvăluise 
mai nimic. Tatăl era un tip important de pe Wall Street care 
conducea o firmă cu activităţi în preluări internaţionale de 
pachete de acţiuni. Acesta declarase că el şi soţia lui 
rămăseseră până la plecarea ultimului invitat, după care „i-au 
condus pe tineri sus”. Nu aveau niciun duşman. Nu ascundeau 
datorii, dependențe sau ameninţări. Nimic care să provoace un 
asemenea act oribil, inimaginabil. 

Interogarea unui grup de clienţi ai hotelului de la etajul 
treizeci avu mai mult succes. Un cuplu din Chicago observase 
în seara precedentă un bărbat în hol aşteptând în apropierea 
Apartamentului Mandarin în jurul orei 22.30. L-au descris ca 
fiind de statură medie, cu păr scurt, brunet, îmbrăcat cu un 
costum închis la culoare sau poate cu un smoching. Ducea în 
braţe ceva ce părea a fi o cutie de băutură. 

Un pic mai târziu, aveam pe masă două plicuri folosite de 
ceai şi două tuburi golite de tablete efervescente de Pepcid, 
semn că de câteva ore stăruiam pe aceleaşi întrebări. Era opt 
fără un sfert. Schimbul nostru se terminase la ora cinci. 

— N-ai nicio întâlnire diseară, Lindsay? mă întrebă în cele 
din urmă Jacobi. 

— Prind toate întâlnirile pe care mi le doresc, Warren! 

— Sigur, după cum spuneam - nicio întâlnire diseară! 

Fără să bată, locotenentul nostru, Sam Roth pe care noi îl 
poreclisem Cheery: băgă capul pe uşă. Ne azvârli pe masă un 
număr din ediţia de după-amiază a lui Chronicle. 


3 „Veselul” (n. tr.). 
25 


— Aţi văzut asta? 

Titlul cu litere îngroşate îţi sărea în ochi: MASACRU ÎN 
NOAPTEA NUNȚII LA HYATT. M-am apucat să citesc cu glas tare 
articolul de pe prima pagină: 

— „În decorul cu o panoramă uluitoare a golfului, dintr-o 
lume pe care doar cei bogaţi o cunosc, cadavrul mirelui în 
vârstă de douăzeci şi nouă de ani zăcea ghemuit lângă uşă”. 

Şeful meu se încruntase. 

— Ce-i cu asta, am invitat-o pe reportera asta să-i facem 
cumva un tur al locului crimei? Ştie nume, descrie scena! 

Articolul era semnat Cindy Thomas. Mi-am amintit de cartea 
de vizită din geanta mea şi am oftat lung. „Afurisita de Cindy 
Thomas”, mi-am spus în gând. 

Roth continuă: 

— Poate că ar trebui s-o sun şi s-o întreb pe ea dacă are 
vreun fir de unde să pornească ancheta. 

— N-ai vrea să intri? i-am spus. Uită-te pe tablă! Ne-ar prinde 
bine o mână de ajutor. 

Roth rămase pur şi simplu locului, muşcându-şi buza de jos. 
Era gata să tragă uşa după el, dar se întoarse şi spuse: 

— Lindsay, să fii la mine în birou mâine-dimineaţă la nouă 
fără un sfert! Trebuie să analizăm totul cu atenţie. Deocamdată 
e cazul vostru! După care închise uşa. 

M-am aşezat pe masă. Simţeam că mă apasă o greutate 
mare. Ziua trecuse. Nu reuşisem să găsesc nici măcar o clipă 
de răgaz să mă gândesc la problemele mele. 

— Eşti bine? mă întrebă Jacobi. 

M-am uitat la el pe punctul de a-i spune totul sau de a 
izbucni iarăşi în plâns. 

— A fost urât de tot la scena crimei, zise el din uşă. Ar trebui 
să te duci acasă şi să faci o baie sau cam aşa ceva. 

l-am zâmbit, recunoscătoare pentru gestul neaşteptat de 
sensibilitate care nu-l caracteriza. 

După plecarea lui, mi-am aruncat ochii la coloanele de pe 
tablă cu spaţiile rămase în majoritate goale. Mă simţeam atât 
de slăbită şi de lipsită de vlagă că abia am reuşit să mă ridic. 

Încet, evenimentele de peste zi, vizita mea la cabinetul lui 
Orenthaler îmi reveniră în minte. Avertismentul medicului îmi 
bubuia în cap: „Fatală, Lindsay!” Şi tot atunci am conştientizat 
un lucru. Era aproape ora opt seara. Nu apucasem să-l sun pe 


26 


specialistul recomandat de Orenthaler. 
11 


În seara aceea, când am ajuns acasă, i-am urmat într-un fel 
sfatul lui Jacobi. Mai întâi mi-am plimbat câinele, pe draga de 
Martha. Doi dintre vecinii mei au grijă de ea în timpul zilei, dar 
e întotdeauna pregătită s-o scot să zburde seara. După 
plimbare, mi-am scos balerinii din picioare, mi-am aruncat 
pistolul şi hainele pe pat şi am făcut un duş lung, fierbinte, 
delectându-mă cu produse Killian. 

Imaginea lui David şi Melanie Brandt se ştersese din mintea 
mea pentru restul serii; îşi puteau găsi odihna. Dar mai 
rămăseseră Orenthaler şi boala lui Negli, precum şi telefonul la 
specialist, care mă îngrozise toată ziua şi pe care nu apucasem 
să-l dau. Indiferent de câte ori mi-am înălţat faţa sub jetul 
fierbinte, tot nu am reuşit să fac să dispară impresiile acelei 
zile. Viaţa mea se schimbase. Nu mai luptam doar pentru a 
prinde criminalii de pe străzi, ci şi pentru viaţa mea. 

După ce am ieşit de sub duş, mi-am trecut o perie prin păr şi 
m-am privit îndelung în oglindă. Un gând care rareori îmi 
trecea prin cap, îmi veni în minte: eram drăguță! Nu o 
frumuseţe, dar drăguță. Înaltă, de aproape un metru şaptezeci 
şi opt; cu o siluetă acceptabilă pentru cineva care ocazional se 
mai îndoapă cu bere şi îngheţată cu praline şi caramel şi am 
nişte ochi căprui luminoşi şi vioi. Cum se putea să fiu pe 
moarte? 

În seara asta însă, ochii mei erau puţin altfel. Speriaţi. Totul, 
mi se părea schimbat. „Înalţă-te deasupra valurilor”, am auzit o 
voce interioară îndemnându-mă. „Stai dreaptă! Fii mereu tare!” 
Oricât de mult încercam să o suprim, aceeaşi întrebare mi se 
forma în minte: „De ce eu?” 

Am tras pe mine o pereche de pantaloni de trening de 
bumbac, mi-am prins părul într-o coadă scurtă şi m-am dus la 
bucătărie să fierb apa pentru paste şi să-mi încălzesc sosul pe 
care îl băgasem la frigider acum două zile. Până ce acesta să 
înceapă să sfârâie, am pus un CD cu Sarah McLachlan şi m-am 
aşezat la masa din bucătărie cu un pahar de vermut Bianco în 
faţă. O mângâiam pe Martha şi ascultam muzica. 

De la pronunţarea definitivă a divorţului meu în urmă cu doi 


27 


ani, locuiam singură. Nu-mi place să locuiesc singură! “Ţin la 
oameni, la prieteni. L-am iubit pe soţul meu, Tom, mai mult 
decât orice pe lume, până când m-a părăsit spunându-mi: 
„Lindsay, nu pot să-ţi explic! Te iubesc, dar trebuie să plec. 
Simt nevoia să găsesc pe altcineva. Nu mai am altceva de zis”. 
Bănuiesc că era sincer, dar era cel mai tâmpit şi trist lucru pe 
care îl auzisem vreodată. Mi-a frânt inima în mii de bucățele. 
Încă mai sufăr. Prin urmare, chiar dacă nu-mi place să locuiesc 
singură - aici nu o pun la socoteală, desigur, pe draga de 
Martha - îmi este teamă să mai fiu cu cineva. Dacă şi următorul 
ar înceta dintr-odată să mă mai iubească? N-aş rezista! Aşa 
încât refuz sau „împuşc” orice bărbat care se apropie cât de cât 
de mine. 

„Dar, Dumnezeule, nu-mi place să fiu singură! Mai ales în 
seara asta.” 

Mama murise de cancer la sân când eu abia absolvisem 
colegiul. Mă transferasem la şcoala de stat de la Berkeley ca să 
o veghez şi să am grijă de sora mea mai mică, pe care o 
cheamă Cat. Ca în majoritatea situaţiilor din viaţa ei, inclusiv 
plecarea tatei, mama s-a îngrijit prea târziu de boala de care 
suferea că să se mai poată face ceva. 

De la vârsta de treisprezece ani îl revăzusem pe tatăl meu 
doar de două ori. L.ucrase vreme de douăzeci de ani în secţia 
centrală şi era cunoscut drept un poliţist bun. Obişnuia să 
meargă în barul Alibi când ieşea din tură şi să urmărească 
meciurile de fotbal american ale celor de la Giants. Uneori mă 
luă şi pe mine, „mica lui mascotă”, ca să se laude în faţa 
băieţilor. 

Când sosul a fost gata, l-am turnat peste fusilli şi mi-am dus 
farfuria şi un bol de salată pe terasă. Martha m-a urmat dând 
din coadă. Devenise umbra mea de când o adoptasem de la 
Societatea de Salvare a Rasei Border Collie. 

Locuiesc pe Potrero Hill, într-o casă bleu, stil Michaelian, 
dintr-un şir de vile renovate, cu vedere la golf. Totuşi, nu se 
compară cu panorama elegantă a Apartamentului Mandarin. 

M-am aşezat pe un scaun, mi-am întins picioarele pe un altul 
şi mi-am luat farfuria în poală. Peste golf, luminiţele din 
Oakland sclipeau ca mii de ochi reci. Am ridicat privirea spre 
galaxia de lumini scânteioare, am simţit că ochii mi se umplu 
de lacrimi şi, pentru a doua oară în ziua aceea, mi-am dat 


28 


seama că plâng. Martha m-a mângâiat blând cu botul, după 
care a terminat în locul meu porţia de fusilli. 


12 


A doua zi dimineaţă la nouă fără un sfert băteam încet la uşa 
de sticlă a biroului locotenentului Roth de la Curte. Roth mă 
îndrăgeşte - ca pe o fiică - zice el, dar nu-şi dă seama cât de 
condescendent sună. Uneori sunt tentată să-i spun că şi eu ţin 
la el - ca la un bunic. 

Mă aşteptam să-l găsesc împreună cu multe persoane - cel 
puţin doi oficiali de la Afaceri Interne sau poate cu căpitanul 
Welting care superviza Biroul de Inspectori - dar când mă pofti, 
înăuntru mai era un singur bărbat. Un tip drăguţ, îmbrăcat cu o 
cămaşă de bumbac subţire şi cravată în dungi, cu păr scurt 
negru şi umeri puternici. Avea o figură frumoasă, inteligentă, 
care păru să se anime la intrarea mea în birou, dar asta 
însemna un singur lucru: era genul de insignă lustruită. 
Probabil cineva de la biroul de presă sau de la primărie. Am 
avut neplăcuta senzaţie că până atunci vorbiseră despre mine. 

Pe drum, repetasem un discurs convingător plin de 
contraargumente privind încălcarea protocolului de securitate 
a informaţiilor pentru presă - despre cum ajunsesem eu însămi 
cu întârziere la locul crimei, iar adevărata problemă era crima, 
însă Roth mă surprinse. 

— Îi spun „Drama cu clopote de nuntă”, zise el, aruncându-mi 
în braţe ediţia de dimineaţă a lui Chronicle. 

— Am văzut, i-am replicat eu, constatând cu uşurare că era 
din nou concentrat asupra cazului. 

Se uită către „Domnul Primărie”. 

— O să tot citim despre povestea asta pe tot parcursul 
anchetei. Ambii tineri erau bogaţi, cu studii în Ivy League, 
cunoscuţi. Tragedia lor e asemănătoare cu cea a tânărului 
Kennedy şi a blondei lui soţii. 

— Pentru mine nu are importanţă cine erau, am răspuns eu. 
Ascultă, Sam, în legătură cu ziua de ieri... 

Îmi făcu semn să mă opresc. 

— Las-o baltă cu ieri! Tocmai am vorbit la telefon cu 
comandantul Mercer. Cazul acesta se bucură de toată atenţia 
dumnealui! 


29 


Îl privi în treacăt pe individul din colţ, îmbrăcat ca un 
politician. 

— Mă rog, vrea să ţinem din scurt situaţia! Nu trebuie să 
lăsăm să se întâmple ce s-a întâmplat în cazul altor investigaţii 
importante. După care mi se adresă direct: La ăsta schimbăm 
regulile! 

Dintr-odată am simţit că încăperea devenise cadrul rigid al 
unei înscenări. 

În acel moment „Domnul Primărie” ieşi la înaintare. Am 
remarcat că avea riduri în jurul ochilor, semn că avea ceva 
experienţă. 

— Domnul primar şi comandantul Mercer s-au gândit că ne- 
am putea ocupa de acest caz ca o alianţă interdepartamentală. 
Asta dacă te simţi în stare să lucrezi cu cineva străin, spuse el. 

— Străin? Ochii mei treceau agitaţi de la unul la altul, 
oprindu-se în cele din urmă la Roth. 

— Ți-l prezint pe noul tău partener, anunţă Roth. 

Mi se păru că mi se joacă o farsă de zile mari. N-ar fi făcut 
asta dacă aş fi fost bărbat! 

— Chris Raleigh, se prezentă şi-mi întinse mâna Domnul 
Barosan din Primărie. 

N-am dat noroc cu el. 

Roth continuă să facă prezentările: 

— De câţiva ani încoace, căpitanul Raleigh lucrează pe post 
de ofiţer de legătură pe lângă biroul primarului. Este 
specializat în gestionarea cazurilor cu potenţial sensibil. 

— Gestionarea? 

Raleigh se uită la mine. Încerca să pară modest. 

— De fapt, limitarea lor... controlarea pagubelor... şi apoi 
vindecarea oricăror traume aduse comunităţii. 

— O! Te ocupi de marketing, i-am întors-o eu. 

Individul zâmbi. Transmitea prin toţi porii un aer relaxat, 
încrezător în sine, pe care eu îl asociam genului de persoane 
care stau la mesele de şedinţă de la primărie. 

— Înainte de asta, reluă Roth, Chris a fost căpitan de poliţie 
în Northern. 

— Asta-i Artera Ambasadei, pufnii eu. 

Toată lumea glumea despre cei cu sânge albastru din 
districtul Northern, cuprins între Nob Hill şi Pacific Heights. 
Acolo, acţiunile de urgenţă ale poliţiei erau reprezentate de 


30 


reclamațţiile făcute de doamne mondene care auziseră zgomote 
pe lângă vilele lor sau de turişti întârziaţi, rămaşi pe afară la 
pensiunile unde erau cazaţi. 

— Cădea în atribuţiile noastre să dirijăm şi traficul din jurul 
zonei Presidio, contracară Raleigh cu un alt zâmbet. 

L-am ignorat şi m-am întors către Roth. 

— Cum rămâne cu Warren? Noi doi am lucrat împreună la 
toate cazurile din ultimii doi ani. 

— Jacobi va primi un altul. Am să-i dau o treabă numai bună 
să-i închidă gura aia mare. 

Nu îmi plăcea să-mi abandonez partenerul, fie el un nemernic 
care făcea mereu glume proaste, dar Jacobi îşi făcea singur 
rău. Mă miră să-l aud pe Raleigh că întreabă: 

— Eşti de acord, inspectore? 

De fapt nici nu prea aveam de ales. Am aprobat din cap. 

— Dacă nu mă încurci. Şi apoi, porţi cravate mai drăguţe 
decât Jacobi. 

— E cadou de Ziua Tatălui! 

Radia de încântare. 

Nu îmi venea să cred că mă cutremură un fior de 
dezamăgire. „Doamne, Lindsay, n-am văzut nicio verighetă! 
Lindsay!” 

— Te eliberez de toate celelalte sarcini! îmi comunică Roth. 
Ca să nu existe obligaţii conflictuale. Jacobi poate să se ocupe 
de final, dacă vrea să rămână pe caz. 

— Aşadar, cine-i şeful? l-am întrebat pe Cheery. Faţă de 
Jacobi eram partener superior, eram obişnuită să-mi conduc 
singură cazurile. 

Roth izbucni în râs: 

— El lucrează cu primarul, este fost căpitan de district. Tu 
cine crezi că-i şeful? 

— Ce-ar fi să conduci tu pe teren? îmi sugeră Raleigh. Treaba 
mea e să am grijă de ce descoperim. 

Am ezitat, privindu-l gânditoare. Dumnezeule, ce abil era! 
Roth se uită la mine. 

— Vrei să-l întreb cumva pe Jacobi dacă şi el are aceleaşi 
rezerve? 

Raleigh mă privi fix în ochi. 

— Ştii ceva, te anunţ eu când nu ne descurcăm! 

Mai bine de atât nu mai puteam să negociez. Oferta se 


31 


schimbase, dar cel puţin îmi păstram cazul. 

— Şi cum mă adresez? Căpitane? 

Cu un calm insolent, Raleigh îşi aruncă pe un umăr o jachetă 
sport de culoare cafeniu-deschis şi puse mâna pe clanţă. 

— Zi-mi pe nume! Sunt civil de cinci ani. 

— OK, Raleigh! am schiţat eu un zâmbet. Ai apucat să vezi 
vreun cadavru cât ai fost în Northern? 


13 


La Omucideri culmea era că morga, în ciuda ambianţei 
neplăcute, era un loc care te punea pe treabă. Nu e nimic mai 
bun decât mirosul puternic de formol şi strălucirea deprimantă 
a faianţei de pe holurile de spital ca să te facă să ţi se pară 
drept o activitate inspirată efortul de a investiga piste ce nu 
duceau nicăieri. 

Dar, vorba ceea, acolo se află cadavrele! 

În plus, acolo reuşeam s-o văd şi pe amica mea, Claire. 

Despre Claire Washbum nu sunt prea multe de zis, cu 
excepţia faptului că este foarte deşteaptă, extrem de bine 
pregătită şi e prietena mea cea mai bună. De şase ani este 
medic legist principal al oraşului care, după cum ştiu toţi de la 
Omucideri, este o funcţie nedreaptă în sine, pentru că, de fapt, 
ea conduce direcţia în locul lui Anthony Righetti. Acesta este 
şeful ei autoritar, căruia îi place să pocnească din degete ca 
lucrurile să se rezolve, după care îşi asumă toate meritele, dar 
Claire se plânge rareori. 

În registrul nostru, Claire reprezintă Institutul de Medicină 
Legală, dar poate chiar şi pentru San Francisco este încă greu 
de acceptat ideea unei femei medic legist. Femeie şi, pe 
deasupra, şi de culoare! 

Când am ajuns eu şi Raleigh, cineva ne-a condus la biroul lui 
Claire. Era îmbrăcată în halatul ei alb de medic şi avea brodată 
pe marginea de sus a buzunarului din stânga de la piept 
porecla ei: „Fluture”. 

Primul lucru pe care îl observi la Claire este că „poartă” vreo 
douăzeci şi cinci de kilograme în plus. „Sunt în formă, glumeşte 
ea mereu. Rotundul este o formă!” A doua chestie care te 
frapează este isteţimea şi siguranţa de sine. O vedeai că nici nu 
se sinchiseşte de asta. Avea corp de brahman, minte de şoim şi 


32 


suflet delicat, de fluture. 

În momentul când am intrat la ea, mi-a zâmbit obosită, dar 
mulţumită, semn că lucrase peste noapte. I-am făcut cunoştinţă 
cu Raleigh, iar ea a fluturat impresionată din gene. 

Indiferent ce experienţe neplăcute aş fi acumulat din cauza 
meseriei mele, reuşea să mă scape de ele prin înţelepciunea ei 
naturală. Era o minune cum se descurcă să împace cerinţele 
slujbei şi pe şeful ei dornic de afirmare cu creşterea a doi 
adolescenţi. Iar căsnicia ei cu Edmund, care cântă la tobă în 
Orchestră Simfonică a oraşului San Francisco, mă făcea să cred 
că instituţia căsătoriei încă mai funcţiona. 

— Te aşteptam, îmi spuse ea îmbrăţişându-mă. Aseară te-am 
sunat de aici. Nu mi-ai primit mesajul? 

Când m-a îmbrăţişat, am simţit că mă inundă un val de 
emoție. Voiam să-i spun totul. Dacă n-ar fi fost Raleigh, m-aş fi 
destăinuit pe loc, povestindu-i de Orenthaler şi de boala Negli. 

— Eram frântă, i-am răspuns. Ruptă de oboseală! Am avut o 
zi lungă şi grea. 

— Nu-mi spune, chicoti Raleigh. Voi vă cunoaşteţi! 

— De la instruirea standard despre autopsii! zâmbi Claire 
când ne-am desprins din îmbrăţişare. Vouă nu vi se predă aşa 
ceva la primărie? 

Glumeţ, el îşi ridică mâinile în semn că se predă. 

— Aha! făcu Claire, strângându-mă de umăr. Trebuie să 
meriţi asta! În fine, reveni ea la un ton serios, am terminat 
examinarea preliminară abia azi-dimineaţă. Vreţi să vedeţi 
cadavrele? Am încuviinţat din cap. Claire continuă: Numai că 
fiţi pregătiţi; ăştia doi nu prea arată ca scoşi din revista Modern 
Bride! 

Claire ne conduse printr-o serie de uşi cu închidere automată 
spre sala frigorifică mare, unde erau depuse cadavrele. 

Mergeam în faţă cu Claire, care mă trase aproape şi îmi 
şopti: 

— Lasă-mă să ghicesc! L-ai pupat pe Jacobi pe nas şi dintr- 
odată a apărut acest Făt-Frumos! 

— Lucrează pentru primar, Claire, i-am zâmbit complice. L- 
au trimis ca să se asigure că nu leşin la vederea primei picături 
de sânge. 

— În cazul ăsta, replică ea în timp ce împingea uşa grea de la 
intrarea în sala frigorifică, ai face bine să te ţii bine de el! 


33 


14 


De şase ani eram obişnuită să văd de aproape cadavrele 
victimelor, dar ce am văzut de această dată m-a făcut să 
tremur. 

Cadavrele mutilate ale mirelui şi miresei erau întinse alături 
pe câte o targă, cu feţele împietrite în momentul îngrozitor al 
morţii lor. 

David şi Melanie Brandt. 

Groaza de pe chipurile lor era cea mai puternică mărturie pe 
care puteam să o am că viaţa nu este guvernată de ceva cinstit 
sau îndurător. Privirea mi s-a fixat pe faţa lui Melanie. Ieri, în 
rochia de mireasă, mi se păruse oarecum tragică şi liniştită. 
Astăzi, gol şi plin de tăieturi de cuţit, cadavrul ei arăta grotesc. 

Tot ce îngropasem ieri adânc în mine ieşi acum la suprafaţă. 
De când lucram la Omucideri, nu mi se întâmplase niciodată să 
întorc capul. De data aceasta, da. Am simţit mâna lui Claire 
prinsă de braţul meu şi m-am sprijinit de ea. Spre mirarea mea 
însă, am descoperit că era, de fapt, a lui Raleigh. Intr-un 
amestec de jenă şi supărare m-am îndreptat rapid. 

— Mulţumesc, am spus eu. N-am nimic. 

— De opt ani fac meseria asta, spuse Claire, şi în cazul lor 
mi-a venit şi mie să întorc capul. Claire luă un dosar de pe o 
masa de autopsie de lângă David Brandt şi arătă cu degetul 
rana deschisă, de cuţit, din partea stângă a toracelui. A fost 
înjunghiat o singură dată în ventriculul drept. Se poate vedea 
aici cum lama a pătruns la îmbinarea dintre coastele a treia şi a 
patra, ajungând uşor până în stem. A tăiat nodul 
atrioventricular care furnizează energie cordului. In termeni 
tehnici, s-a oprit! 

— A făcut atac de cord? întrebă Raleigh. 

Claire îşi trase o pereche de mănuşi chirurgicale peste 
mâinile cu unghii date cu ojă roşie. 

— Întrerupere electromecanică! Un mod pretenţios de a 
descrie ce se întâmplă când eşti înjunghiat în inimă. 

— Ce ne poţi spune despre arma crimei? m-am trezit eu 
întrebând. 

— În momentul ăsta tot ce ştiu este că a fost un cuţit comun, 
cu lamă dreaptă. Nu sunt semne distincte sau vreun contur la 
intrare. Un singur lucru vă pot spune: ucigaşul e de înălţime 


34 


medie, undeva între un 1,67-1,75 şi dreptaci, după unghiul de 
impact. Se observă că traseul inciziei este oblic, uşor îndreptat 
în sus. Aici! răspunse ea, indicând zona din jurul plăgii. Mirele 
avea 1,80 înălţime. La soţia lui, care avea 1,62, unghiul la care 
a fost făcută prima incizie este înclinat în jos. 

M-am uitat la mâinile mirelui şi la unghii, după julituri. 

— Sunt semne că a ripostat? 

— N-avea cum! Bietul om a fost înnebunit de groază. 

Am înclinat din cap că am înţeles şi mi-am lăsat ochii în jos la 
faţa bărbatului mort. Claire negă din cap: 

— Am vrut să spun altceva! Băieţii lui Charlie Clapper au 
descoperit dâre de lichid în pantofii lui şi pe pardoseala din 
lemn masiv din foaier. 

Doctoriţa ridică o fiolă mică în care se zăreau câteva picături 
de lichid tulbure. Raleigh şi cu mine ne-am uitat unul la altul 
nedumeriţi. 

— Urină! ne explică Claire. Se pare că săracul s-a scăpat pe 
el. Probabil a fost un gest reflex! Claire trase un cearşaf alb 
peste faţa lui David Brandt şi, clătinând din cap, adăugă: 
Presupun că aspectul ăsta poate rămâne între noi. Din 
nefericire, oftă ea, lucrurile nu s-au petrecut nici pe departe la 
fel de simplu în cazul miresei. 

O luă înainte spre targa acesteia. 

— E posibil să-l fi surprins! Sunt urme de luptă pe palme şi 
pe încheieturile mâinilor. Şi aici! indică ea o zgârietură înroşită 
pe gâtul femeii. Am recoltat probe de ţesut de sub unghiile ei, 
vom vedea ce aflăm de la laborator. Oricum, prima lovitură a 
primit-o în abdomenul superior şi i-a sfârtecat plămânii. In 
timp, din cauza pierderii de sânge, ar fi murit de la asta! 

Doctoriţa ne arată apoi cu degetul celelalte două tăieturi 
hidoase sub sânul stâng, cam în aceeaşi zonă în care fusese 
rănit şi mirele. 

— Avea pericardul atât de inundat de sânge că ai fi putut să-l 
storci ca pe un burete de vase! 

— Iar vorbeşti în termeni de specialitate! i-am zis. 

— Mă refeream la membrana care înveleşte cordul. Sângele 
se adună în acest spaţiu şi comprimă muşchiul, împiedicând 
astfel inima să mai primească sânge prin circulaţia mare. În 
final, sfârşeşte sufocându-se singură. 

Imaginea cordului miresei asfixiindu-se cu propriul sânge mă 


35 


îngheţă. 

— E ca şi cum a intenţionat să copieze rănile! am spus eu, 
studiind punctele de intrare ale cuţitului. 

— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru! Drept în inimă! 

Raleigh se încruntă. 

— Deci criminalul ar putea fi un profesionist? 

Claire înălţă din umeri. 

— După tiparul tehnic al rănilor, poate, dar nu cred! 

Era o umbră de ezitare în vocea ei. Am ridicat ochii la ea şi 
am privit-o fix. 

— Vreau să ştiu dacă a fost agresată sexual. 

Claire înghiţi în sec. 

— Sunt semne clare că a existat un soi de penetrare 
postmortem. Mucoasa vaginală este sfâşiată sever şi am 
descoperit, de asemenea, mici tăieturi în jurul intrării în vagin. 

Corpul meu se încordă de furie. 

— A fost violată! 

— Dacă a fost violată, replică Claire, atunci a fost o treabă 
tare urâtă! Cavitatea vaginală era extrem de lărgită. Sincer, nu 
cred că vorbim de vreo intromisiune a penisului. 

— Vreun instrument dur? întrebă Raleigh. 

— In mod sigur destul de lat... dar de-a lungul pereţilor 
vaginului sunt zgârieturi care par făcute de un inel. Claire 
inspiră adânc. Personal, zic că a fost pumnul! 

Natura violentă, şocantă a morţii lui Melanie Brandt mă 
cutremură iarăşi. Fusese mutilată, pângărită. Pumnul! Era o 
finalitate sălbatică şi dură în gestul acesta. Agresorul femeii nu 
numai că încercase să-şi pună în practică fapta de coşmar, ci şi 
s-o batjocorească în felul acesta. De ce? 

— Dacă mai rezistaţi la un amănunt, haideţi după mine! 

Am urmat-o printr-o uşă cu arc într-o anexă de laborator. Pe 
o bucată de hârtie albă sterilă era întins smochingul mânjit de 
sânge pe care îl găsisem lângă mire. Claire îl apucă de guler. 

— Mi-a împrumutat-o Clapper! Bineînţeles, ceea ce trebuia 
să facem era să avem confirmarea al cui sânge este acesta. 
Partea din faţă a pieptului hainei era străpunsă în dreptul 
loviturii fatale şi împroşcată cu pete mari, întunecate de sânge. 
Aici devine foarte interesant, spuse Claire, pentru că pe 
pieptarul hainei nu este doar sângele lui David Brandt! 

Eu şi Raleigh am rămas cu gura căscată de uimire. 


36 


— Şi al ucigaşului? se interesă el, făcând ochii mari. 

Claire scutură din cap. 

— Nu, al miresei! 

Am rememorat rapid imaginea de la locul crimei. Mirele 
fusese omorât în holul de la intrare; soţia sa, la nouă-zece metri 
distanţă, în dormitorul principal. 

— Cum e posibil să fi ajuns sângele miresei pe haină? am 
întrebat eu confuză. 

— Exact asta m-a nedumerit şi pe mine! Aşa că am luat haina 
şi am lipit-o de torsul mirelui. Semnul de tăietură nu se 
suprapune peste rana lui. Poftim, plaga lui este aici, în dreptul 
coastei a patra, iar urma de tăietură de pe sacou este cu şapte 
centimetri mai sus. Verificând mai departe, blestemata de 
haină nu este nici măcar de la aceeaşi firmă cu pantalonii. Este 
marcă Joseph Abboud! 

Claire îmi făcu cu ochiul, observând că pricepusem aluzia. 

— Haina nu este a mirelui, ci a celui care l-a omorât. Claire 
făcu ochii mari. Din câte ştiu eu, niciun profesionist nu lasă aşa 
ceva în urmă! 

— Poate că a vrut să se folosească de nuntă doar ca să se 
ascundă, sugeră Raleigh. 

Mie mi se năzări o posibilitate şi mai sinistră. 

— Este posibil să fi fost un invitat! 


15 


La sediul redacţiei ziarului Chronicle din San Francisco, 
mintea frenetică a lui Cindy Thomas lucra înaintea degetelor ei 
pe tastatură. Era mai puţin de o oră până la termenul de 
predare a articolului pentru după-amiază. De la unul dintre 
hamalii de la Hyatt aflase numele a doi invitaţi care 
participaseră la nunta familiei Brandt şi stăteau încă în hotel. 
După ce dăduse din nou o raită pe acolo în seara precedentă, 
reuşise să compună o imagine tragică, sfâşietor de 
înduioşătoare - completată cu jurăminte de iubire, toasturi şi 
un romantic dans final - a ultimelor clipe din viaţa mirelui şi a 
miresei. 

Toţi ceilalţi reporteri încă mai puneau cap la cap detaliile 
fragmentare dezvăluite de poliţie. Deocamdată se afla înaintea 
lor, era câștigătoare şi se simţea minunat. Era, de asemenea, 


37 


convinsă că acesta era cel mai bine scris articol al ei de când 
ajunsese la Chronicle şi poate chiar din perioada studenţiei de 
la Michigan. 

La sediul ziarului, lovitura pe care o dăduse cu povestea de la 
Hyatt o transformase peste noapte în vedetă. Oameni pe care 
abia îi cunoştea, dintr-odată o opreau să o felicite. Până şi 
directorul, pe care îl vedea rar la etajul redacţiei Metro, cobori 
la ea să vadă cine este. Rubrica Metro se ocupa acum deo 
demonstraţie de protest din Mill Valley legată de începerea 
unui şantier, care aglomerase circulaţia în apropierea unei 
şcoli. 

Cindy scria un articol de prima pagină. În timp ce bătea la 
calculator, îl observă pe Sidney Glass, editorul ei, îndreptându- 
se spre ea. În redacţie, Glass era cunoscut drept El Sid, adică 
„Cidul”. Se opri lângă ea şi oftă. 

— Trebuie să vorbim! 

Se opri din scris şi ridică ochii spre el. 

— Am doi reporteri principali specializaţi pe crime scoşi din 
sărite în momentul ăsta, care ard de nerăbdare să se ocupe de 
caz! Suzy e la primărie şi aşteaptă declaraţia comandantului 
poliţiei şi a primarului, iar Stone alcătuieşte lista de suspecți 
din ambele familii. Cei doi lucrează împreună de douăzeci de 
ani şi au luat şi două premii Pulitzer. E specialitatea lor! 

Cindy simţi pe moment că i se opreşte inima. 

— Ce le-aţi spus? întrebă ea. 

Parcă vedea în ochii duri ai Cidului expresia lacomă de pe 
faţa eficientei echipe de reporteri specializaţi în cazuri de 
omucidere, reporteri cu vechime care aveau detectivi proprii, 
dispuşi să „calce pe cadavre” ca să-şi facă loc şi să se amestece 
în povestea asta. Povestea ei! 

— Arată-mi ce ai! vorbi într-un târziu editorul. Ocoli biroul şi 
pe deasupra umărului ei citi câteva rânduri de pe monitor. În 
mare, e bine! Probabil ştii asta. „Chinuit” se potriveşte aici! îi 
arătă el pe textul de pe ecranul calculatorului, pentru că e legat 
de „tatăl miresei”. Nimic nu o enervează mai tare pe Ida Morris 
decât inversiunile în topică sau adjectivele aşezate la locul 
nepotrivit! 

Cindy simţi că roşeşte. 

— Ştiu! Ştiu! Încercam să-l predau. Termenul e la... 

— Ştiu când este termenul de predare, se înflăcără editorul. 


38 


Dar la noi, dacă reuşeşti să-l predaji, îl faci şi bine! O studie pe 
Cindy cu o privire pătrunzătoare, de evaluare, care o ţinu în 
tensiune, pentru că părea să dureze prea mult, după care 
adăugă: Mai ales dacă ţii la articolul ăsta! Expresia de pe 
chipul lui Glass, care era în general implacabilă, se schimonosi 
şi aproape că reuşi să-i zâmbească lui Cindy: Le-am spus că eal 
tău, Thomas. 

Cindy se abţinu cu greu să nu-l îmbrăţişeze pe impozantul şi, 
în general, morocănosul ei editor şi se interesă agitată: 

— Vreţi să mă duc la primărie? 

— Povestea adevărată se află în apartamentul acela de hotel. 
Du-te iar la Hyatt! 

Cidul se îndepărtă cu mâinile vârâte ca de obicei în 
buzunarele de la pantaloni, dar o clipă mai târziu reveni. 

— Bineînţeles, dacă vrei să-ţi păstrezi articolul, ai face bine 
să-ţi găseşti o sursă din interior de la poliţie - şi asta cât mai 
repede! 


16 


După ce am plecat de la morgă, eu şi Raleigh ne-am întors la 
birou, parcurgând o mare parte din drum fără a schimba nicio 
vorbă. Mă deranjau multe dintre detaliile celor două crime. De 
ce oare a luat criminalul haina victimei şi de ce a lăsat sticla de 
şampanie? Nu avea sens! 

— De-acum avem de-a face cu o crimă sexuală! Şi încă una 
foarte urâtă! Când am intrat pe aleea cimentată care ducea 
spre Curte, m-am întors spre el. Vreau să verific rezultatele 
autopsiei şi la computerele lui Milt Fanning şi la FBI! De 
asemenea, trebuie să ne întâlnim cu părinţii miresei ca să aflăm 
câte ceva despre toţi cei cu care fata a avut vreo relaţie 
înaintea lui David. Şi o listă a invitaţilor! 

— De ce să nu aşteptăm o oarecare confirmare în sensul ăsta, 
spuse noul meu partener, înainte să pornim ancheta în direcţia 
asta? 

M-am oprit din mers şi m-am uitat fix la el. 

— Vrei să vezi dacă apare cineva la Biroul de Obiecte 
Pierdute să se intereseze de un sacou pătat de sânge? Nu 
înţeleg! Care e grija ta? 

— Grija mea, explică Raleigh, e ca poliţia să nu tulbure 


39 


durerea familiilor victimelor cu o grămadă de ipoteze până nu 
avem mai multe detalii. E posibil sau nu să avem sacoul 
criminalului, care e posibil sau nu să fi fost unul dintre invitaţi! 

— Cui crezi că-i aparţinea sacoul, rabinului? 

Imi aruncă un zâmbet. 

— Se poate să fi fost lăsat acolo ca să ne ducă pe un drum 
greşit! 

Deodată tonul lui păru să se schimbe. 

— Dai înapoi? l-am întrebat. 

— Nu dau înapoi! răspunse el. Până când nu avem ceva 
concret, orice fost iubit al miresei sau păgubit al unei firme pe 
care a pus mâna Gerald Brandt pot fi catalogaţi drept posibili 
suspecți. Dar aş prefera ca atenţia noastră să nu revină asupra 
lor decât în momentul când vom avea ceva sigur pe care să 
înainteze ancheta. 

„Aici era şmecheria! Scurt pe doi! Brandt şi Chancellor Weil, 
tatăl miresei, erau VIP-uri. Să ni-i prinzi pe făptaşi, Lindsay, dar 
să nu supui departamentul la niciun risc pe parcurs!” 

Plină de aşa-zisă încântare, am replicat: 

— Credeam că tocmai posibilitatea ca ucigaşul să fi fost la 
nuntă este punctul nostru de plecare! 

— Lindsay, nu vreau să sugerez decât să aşteptăm un soi de 
confirmare înainte să începem să scormonim în viaţa amoroasă 
a cavalerului de onoare! 

Am aprobat din cap, uitându-mă în continuare în ochii lui. 

— Intre timp, Chris, vom merge pe celelalte piste ale noastre 
cu adevărat sigure! 

Stăteam amândoi pe loc într-o tăcere tensionată. 

— În regulă, spune-mi, de ce crezi că ucigaşul a schimbat 
sacoul cu al mirelui? l-am întrebat eu. 

Se sprijini cu spatele de un colţ de zid şi îmi răspunse: 

— Bănuiala mea e că purta haina când i-a omorât şi a umplut- 
o de sânge. Trebuia să iasă din hotel fără să atragă atenţia, a 
găsit haina mirelui pe jos şi pur şi simplu le-a schimbat. 

— Aşadar, consideri că şi-a dat silinţa să facă toată chestia 
aia cu urma de tăietură, gândindu-se că nimeni nu va băga de 
seamă nici diferenţa de mărime, nici de croială? Că o să treacă 
totul neobservat. Raleigh, oare de ce a lăsat haina la locul 
faptei? De ce nu a îndesat oare haina pătată de sânge într-o 
geantă sau de ce nu a ascuns-o pe cea curată? 


40 


— De acord, conchise Raleigh. Nu ştiu! Tu ce crezi? 

Nu ştiam de ce lăsase haina, dar o posibilitate înfricoşătoare 
începuse să se creioneze în mintea mea. 

— Prima variantă, am început eu, a intrat în panică! Poate a 
sunat telefonul sau a bătut cineva la uşă. 

— În noaptea nunţii la apartamentul nuptial? 

— Începi să semeni cu fostul meu partener! 

Am pornit spre clădirea Curţii şi el m-a ajuns imediat. Mi-a 
ţinut uşa de la intrare deschisă ca să trec şi în momentul când 
am intrat m-a luat de braţ. 

— Şi a doua variantă? 

Am rămas iarăşi pe loc, privindu-l drept în ochi, analizând 
parcă până unde m-ar putea înţelege. 

— De fapt, ce experienţă ai în cazurile astea? m-am interesat. 

A zâmbit cu acelaşi aer calm şi sigur pe el. 

— Doar că am fost căsătorit! 

N-am mai dat niciun răspuns. A doua variantă mă îngrozea 
tot mai mult. Oare nu cumva criminalul îşi semna crimele? Se 
juca oare cu noi? Lăsa în mod voit semne? Ucigaşii de genul 
crimă-pasională-singulară nu lasă urme cum ar fi haina, cum, 
de altfel, nu fac nici profesioniştii. În schimb, criminalii în serie 
lasă indicii. 


17 


Fereastra de la care se uita Phillip Campbell avea o privelişte 
ameţitoare asupra golfului, dar el nu părea să acorde mare 
atenţie peisajului. Era căzut pe gânduri. „A început în sfârşit! 
Totul s-a pus în mişcare, gândea el. Nu-i aşa că oraşul de pe 
golf nu va mai fi niciodată la fel? Nici eu nu voi mai fi vreodată 
acelaşi!” Era complicată povestea - nu chiar ceea ce i se păruse 
că va fi, dar frumoasă în felul ei. 

Închisese uşa de la biroul lui, aşa cum făcea de fiecare dată 
când era cufundat în studiu. În ultima vreme nu mai lua prânzul 
împreună cu colegii de serviciu. Îl plictiseau. Erau preocupaţi 
doar de lucruri minore: bursa, echipele de fotbal american 
Giants sau 49ers, destinațiile lor de vacanţă. Aveau nişte vise 
mic-burgheze atât de superficiale! Ale lui erau înălţătoare. El 
era asemenea mogulilor care realizau lucruri măreţe în Silicon 
Valley. În orice caz, acestea erau de domeniul trecutului. Acum 


41 


avea un secret. Cel mai mare secret din lume. 

Impinse la marginea biroului ziarele de afaceri. „Aceasta e 
lumea veche, îşi spuse el în gând. Vechiul eu, cel plictisitor, 
muncitor ca o albină!” ă 

Descuie sertarul de la birou din stânga sus. In spatele 
obişnuitelor lucruri şi hârtii personale învălmăşite era o cutie 
gri mică, închisă cu cheia, de mărimea unui pachet de cărţi de 
joc. 

„Aceasta este lumea mea de acum!” 

Se gândi din nou la Hyatt, la faţa frumoasă ca de porțelan a 
miresei, la stropii de sânge în formă de floare de pe decolteul 
ei. Încă nu-i venea să creadă ce se întâmplase. Scrâşnetul 
ascuţit al cuţitului care pătrundea prin cartilaje, ultima ei 
răsuflare şi a lui, desigur. 

Cum îi chema? O, Doamne Dumnezeule, le uitase numele! Ba 
nu! Erau familia Brandt! Apăreau peste tot în ziare şi la 
buletinele de ştiri. 

Cu una dintre cheile pe care le avea pe un lanţ deschise 
cutiuţa care păru să împrăştie în cameră mireasma vrăjită a 
visurilor lui. Un teanc de cărţi de vizită. Curate şi ordonate, 
aranjate în ordine alfabetică. Le răsfoi una câte una. Nume 
noi... King... Merced... Passeneau... Peterson. Toţi mirii şi 
miresele! 


18 


Câteva mesaje urgente mă aşteptau pe birou când m-am 
întors de la morgă. Bine - „urgent” se potrivea situaţiei! 

Charlie Clapper de la CSU mă anunţa că era gata raportul 
preliminar. Câţiva reporteri de la AP şi posturile locale de 
televiziune mă căutaseră. Sunase până şi tipa de la Chronicle 
care îmi lăsase cartea ei de vizită. 

În timp ce formam numărul lui Clapper, m-am apucat să 
ciugulesc dintr-un grătar de pui şi o salată de pere pe care mi 
le cumpărasem în drum spre serviciu. 

— Vreau numai veşti bune, am glumit eu când i-am auzit 
vocea în receptor. 

— În cazul ăsta îţi dictez un număr cu 89-89! La doi dolari 
minutul îţi spun tot ce vrei să auzi! 

Am înţeles din tonul lui. 


42 


— N-ai găsit nimic? 

— Tone de parţiale, Lindsay! răspunse şeful echipei de la 
Criminalistică, referindu-se la amprentele neconcludente pe 
care echipa lui le prelevase din cameră. Ale mirelui, ale 
miresei, ale directorului adjunct, ale cameristei. 

— Ai încercat pe cadavre? am forţat eu. Criminalul o ridicase 
pe Melanie Brandt de pe jos. Şi pe cutia de şampanie? 

— Bineînţeles! Nimic! A fost atent! 

— Dar pe jos? Fibre, urme de pantofi? 

— Sau urină, râse Clapper. Crezi că îţi ascund ceva? Eşti 
simpatică, Lindsay, dar mă scot mai bine dacă dau de urma 
criminalilor. Între timp am pus pe cineva să examineze la 
microscop haina de la smoching. Te ţin la curent! Am încheiat 
transmisia! 

— Mersi, Charlie, am murmurat eu dezamăgită. 

Trecând din nou în revistă mesajele care îmi fuseseră lăsate, 
îmi sări în ochi numele lui Cindy Thomas. În mod normal, nu aş 
fi sunat un reporter în mijlocul unei anchete în plină 
desfăşurare, dar tipa aceasta fusese atât de deşteaptă şi sigură 
pe ea încât reuşise să ajungă până sus, la locul crimei, dar, cu 
toate acestea, ştiuse să bată în retragere când mă încolţise în 
toaletă. Am prins-o la birou. 

— Mulţumesc că m-ai sunat, inspectore! spuse ea pe un ton 
ce trăda recunoştinţa. 

— Consider că îţi eram datoare, mulţumesc că ai fost 
îngăduitoare cu mine când mi-a fost rău la hotel! 

— Ni se întâmplă tuturor! Dar trebuie să te întreb: 
Întotdeauna reacţionezi aşa la locul crimei? Doar eşti detectiv 
la Omucideri, nu? 

Nu aveam nici timpul, nici forţa necesare lansării într-o 
polemică inteligentă, aşa că am folosit replica lui Jacobi: 

— A fost o nuntă, mereu plâng la nunţi! Cu ce pot să te ajut, 
domnişoară Thomas? 

— Spune-mi Cindy!... Am de gând să-ţi fac un serviciu! Când 
ajung la cinci, poate vei face şi tu unul pentru mine. 

— Este vorba despre o omucidere, chiar una deosebit de 
gravă! N-am de gând să ne jucăm de-a „Hai-să-cădem-la- 
învoială!”, iar dacă ne vom reîntâlni, vei descoperi că nu sunt 
prea veselă când mă ştiu îndatorată. 

— De fapt, speram să aflu, îmi explică ea, nişte detalii despre 


43 


mire şi mireasă! 

— Parcă Tom Stone se ocupa de crime la Chronicle, nu? am 
întrebat eu. 

Am auzit-o inspirând o dată. 

— Nu vreau să te mint! În mod obişnuit mă ocup de rubrica 
de interes local din secţiunea Metro. 

— Ei bine, acum ai dat peste un subiect adevărat! „Mariaj 
semnat în rai sfârşeşte în iad!” Ai ieşit repede pe uşă! 

— Adevărul e, inspectore - vocea ei se înmuie -, că n-am mai 
văzut în viaţa mea aşa ceva! Când l-am zărit pe David Brandt 
zăcând acolo... în noaptea nunţii sale; ştiu la ce te gândeşti, dar 
nu este vorba numai despre articol! Mi-aş dori să te pot ajuta! 

— Apreciez asta, dar din moment ce avem atâţia oameni cu 
insigne care roiesc pe aici, ar trebui să le dăm o şansă, nu 
crezi? În orice caz, să ştii că felul în care te-ai furişat până la 
etajul treizeci m-a făcut să primesc a doua zi o invitaţie în 
biroul comisarului, şi nu la micul dejun! Aveam responsabilităţi 
tactice la locul crimei. 

— N-am crezut că voi reuşi să intru! Aşadar am stabilit că nu 
ştim aici care cui îi este datoare, dar cum încercarea este a 
mea... Vocea reporterei redevenise autoritară: Te-am sunat ca 
să îţi aflu reacţia la o ştire pe care urmează să o dezvăluim în 
cursul zilei de astăzi. Ştii că tatăl mirelui conduce o companie 
care se ocupă cu preluări de firme. Un coleg de-al meu a scos 
de la Bloomberg că s-au retras în ultimul moment dintr-un 
acord preliminar cu al treilea cel mai mare producător mondial 
de automate ruseşti, Kolya-Novgorod. Brandt le punea la 
dispoziţie până la două sute de milioane de dolari pentru o ţintă 
importantă. Kolya este unul dintre acele conglomerate ruseşti 
preluate de o ramură nouă a capitaliştilor de pe piaţa neagră. 
Fără numerar, am înţeles că firma este practic în stare de 
faliment. Sursa mea mi-a spus că situaţia dintre părţi a ajuns 
destul de tensionată. 

M-a bufnit râsul. 

— Tensionată, domnişoară Thomas? Şi eu aş fi tensionată în 
locul lor! 

— Se pare că o parte din ruşi au fost lăsaţi cu buză umflată. 

Am râs din nou. 

— Plănuirea unei crime este un delict federal! i-am zis. Dacă 
ai date despre asta, ar trebui să anunţi Justiţia! 


44 


— M-am gândit să te anunţ pe tine. Între timp, n-ai vrea să- 
mi spui şi mie câte ceva despre eventualele piste pe care le 
investigaţi acum? _ 

— Sigur! Pot să-ţi spun liniştită că sunt „In desfăşurare”. 

— Mulţumesc! oftă, apoi continuă: Aveţi vreun suspect? 

— Asta te-au pus cei de la Chronicle să întrebi? Ştii doar că 
nu pot să divulg aşa ceva! 

— Neoficial! Fără să te citez! Ca prietenă! 

Ascultând-o, mi-am amintit perioada când proaspăt angajată, 
fără experienţă, îmi făceam loc „cu coatele” la locul de muncă, 
iar lumea poliţiei mi s-a părut baricadată, complet închisă, până 
când cineva mi-a lăsat o portiţă cât de mică pe care să mă 
strecor şi eu. 

— După cum spuneam, domnişoară Thomas, am reluat eu pe 
un ton mai blând, nu promit! 

— Cindy, spuse ziaristă. Măcar spune-mi Cindy, până data 
viitoare când vei fi încolţită în toaletă şi surprinsă într-un 
moment de slăbiciune. 

— Bine atunci, Cindy! O să te am în vedere. 


19 


Nu voiam să mă duc acasă şi ştiam că nici la Curte nu mai 
rezistam să rămân mult. Mi-am înşfăcat geanta, m-am grăbit să 
cobor în parcarea subterană şi am pornit imediat motorul 
maşinii mele Bronco, veche, dar de încredere, fără să am clar în 
minte încotro s-o apuc. 

Conduceam pur şi simplu - am traversat Forth Street, Third 
Street, apoi Mission, am trecut de Centrul Moscone - pe lângă 
cafenele şi magazine închise, până am ajuns aproape de 
Embarcadero. Am încercuit zona Battery, îndepărtându-mă de 
golf. Nu aveam unde să mă duc, dar mâinile mele păreau să 
acţioneze de capul lor, conducându-mă undeva. Îmi apăreau în 
minte imagini cu mireasa şi mirele omorâţi, apoi ecouri ale 
cuvintelor lui Orenthaler. Îl sunasem în sfârşit pe hematolog, 
doctorul Medved, pentru o programare. Mă apropiam de 
Sutter, când am întors. Dintr-odată ştiam încotro mă 
îndreptam. 

Am intrat pe Union Square. Fără să vreau, m-am pomenit 
oprind în faţa intrării puternic iluminate a hotelului Hyatt. l-am 


45 


arătat managerului legitimaţia cu insignă şi am luat liftul până 
la etajul treizeci. 

În faţa Apartamentului Mandarin era un singur paznic în 
uniformă. L-am recunoscut - era David Hale de la secţia 
centrală de poliţie. Când m-a văzut, s-a ridicat în picioare. 

— N-aveaţi unde să mergeţi, inspectore? 

Uşa de la apartament era sigilată cu o barieră încrucişată de 
fâşii galbene. Hale mi-a dat cheia, am dezlipit una sau două 
fâşii din banda galbenă şi m-am strecurat pe sub celelalte. Am 
răsucit cheia şi am intrat. 

Dacă nu aţi mers niciodată singuri la locul unei crime recent 
comise, nu cunoaşteţi senzaţia de nelinişte şi de disconfort care 
te încearcă acolo. Simţeam că fantomele întunecate ale lui 
David şi Melanie Brandt erau încă în cameră. 

Eram sigură că îmi scăpase ceva. Şi mai eram sigură că acel 
ceva se găsea acolo. Dar ce? 

Apartamentul era cam în aceeaşi stare în care îl lăsasem. 
Covorul persan din living fusese trimis la laboratorul lui 
Clapper, dar poziţiile cadavrelor şi zonele cu sânge erau clar 
marcate cu cretă albastră. M-am uitat la locul unde murise 
David Brandt. Am încercat să-mi închipui o reconstituire cât 
mai probabilă a celor întâmplate. 

Mirii ciocnesc şi se felicită. (Ştiam asta după paharele de 
şampanie pe jumătate umplute, găsite pe o măsuţă de lângă 
terasă.) Poate că el tocmai îi făcuse cadou cerceii. (Cutiuţa lor 
deschisă era pe etajera oglinzii din baia mare.) Se aude un 
ciocănit la uşă. David Brandt se duce să deschidă. Atmosfera 
încărcată din încăpere părea să îmi vuiască în urechi, înviată de 
şoapte. 

Ucigaşul intră, având în braţe cutia de şampanie. Poate că 
David îl cunoaşte sau l-a văzut la recepţie, de unde plecase în 
urmă cu o oră. Iese la iveală cuțitul. O singură lovitură. Mirele 
înghesuit în cadrul uşii îşi dă ultima suflare. Totul se petrece 
atât de rapid, încât n-apucă să strige. Îmi amintesc ce a zis 
Claire: „Săracul, s-a scăpat pe el!” Dar mireasa nu strigă? 
Poate că este în baie. (Cu cutiuţa de bijuterii.) Poate că abia 
intrase să probeze cerceii. Ucigaşul răscoleşte din priviri 
apartamentul şi o „interceptează” când apare nebănuitoare în 
prag. Am în faţa ochilor imaginea lui Melanie Brandt - radioasă 
şi veselă. La fel o vede şi el. Il cunoaşte? Era oare bărbatul pe 


46 


care abia îl părăsise? Îl cunoştea Melanie pe asasinul ei? 

Ştiu un proverb al indienilor Navajo care zice: „Chiar şi 
vântul care nu adie vorbeşte!” În camera tăcută de hotel, dar 
plină de confesiuni, stau şi ascult. 

„Spune-mi, Melanie! Sunt aici pentru tine! Te ascult!” 

Rememorarea fiecărui detaliu al crimei îmi face pielea de 
găină. Ea se luptă, încearcă să scape. (Asta spun vânătăile şi 
juliturile de pe braţele ei şi de pe gât.) Criminalul o înjunghie la 
picioarele patului. Este îngrozit şi totuşi teribil de încântat de 
ce a făcut. Femeia nu moare imediat. Trebuie s-o înjunghie din 
nou, apoi încă o dată. Când s-a sfârşit, o cară în braţe pe pat. 
(Nu a târât-o, pentru că nu a existat dâră de sânge în urmă.) 
Acesta este un lucru important! Este atent cu ea, ceea ce mă 
face să cred că o cunoaşte. Poate a iubit-o cândva pe Melanie? 
li aşază braţele pe lângă corp, de parcă s-ar odihni. E ca o 
prinţesă adormită. Poate că el se preface că tot ce s-a întâmplat 
a fost doar un coşmar. 

Nu sesizez nicăieri în cameră tiparul clinic al ucigaşilor 
plătiţi sau profesionişti sau măcar al cuiva care a mai omorât 
cândva. Ascult! 

Începe să-i clocotească în sânge o furie puternică. Îşi dă 
seama că nu o s-o mai vadă vreodată. Prinţesa lui... Este 
cumplit de furios. Ar vrea să se culce cu ea o dată, să o simtă, 
dar nu poate. Asta ar pângări-o. Dar trebuie s-o aibă! Aşa că îi 
saltă rochia şi foloseşte pumnul. 

Mă obsedează toate amănuntele. Dar sunt sigură că mai 
există un detaliu care îmi scapă, pe care nu l-am descoperit Ce 
am omis oare? Ce au omis toţi până acum? 

Păşesc lângă pat. O revăd înaintea mea pe Melanie, 
înjunghiată îngrozitor, dar cu faţa calmă, neacuzatoare. O lasă 
aşa. Nu-i ia cerceii. Nu-i ia inelul cu diamant uriaş. În 
momentul acela, ca un tren care explodează dintr-un tunel 
întunecat, realizez ce lipsea şi ce nu văzusem. „Dumnezeule, 
Lindsay! Verighetele!” 

Mi-a venit iarăşi în minte imaginea cadavrului ei care zăcea 
acolo, cu mâinile delicate mânjite de sânge. Inelul de logodnă 
cu diamant era, dar... Isuse! Să fie oare posibil? 

M-am dus din nou în foaier ca să îmi amintesc şi imaginea 
cadavrului contorsionat al mirelui. Se căsătoriseră cu câteva 
ore înainte, abia îşi rostiseră jurămintele de iubire, dar nu 


47 


aveau verighete pe deget. Verighete! 
Mi-am dat seama atunci - criminalul nu ia cerceii. la 
verighetele! 


20 


A doua zi dimineaţă la ora nouă, mă aflam în cabinetul 
doctorului Victor Medved, un bărbat plăcut, micuţ de statură, 
cu o faţă îngustă şi trăsături puternice, care, pe un ton cu un 
uşor accent est-european, m-a speriat de moarte. N 

— Boala lui Negli ucide, a început el calm. li răpeşte 
organismului posibilitatea de a mai transporta oxigen la 
organe. La început, simptomele sunt un tonus scăzut, o slăbire 
a sistemului imunitar şi o uşoară stare de delir. In final, ajungi 
la disfuncţii ale creierului asemănătoare unui atac cerebral şi, 
de asemenea, îţi poţi pierde capacitatea mintală. Se ridică de 
pe scaun, veni spre mine şi îmi cuprinse faţa între palmele lui 
blânde. Mă studie dindărătul lentilelor groase de ochelari. Eşti 
deja palidă! spuse el, apăsându-mi obrajii cu degetele mari. 

— Intotdeauna mi-a luat ceva mai mult până să-mi urce 
sângele în obraji dimineaţa, am zis eu cu un zâmbet, încercând 
să-mi maschez frica. 

— Ei bine, în trei luni, continuă doctorul Medved, dacă nu 
oprim evoluţia bolii, vei arăta ca o stafie! O stafie drăguță ce-i 
drept, dar tot stafie se cheamă. Se întoarse la birou şi se uită 
pe fişa mea. Văd că eşti detectiv la poliţie! 

— La Omucideri! am subliniat eu. 

— Atunci n-are sens să te amăgeşti! Nu vreau să te necăjesc! 
Anemia aplastică se poate vindeca. Treizeci la sută dintre 
pacienţi reacționează la un tratament de transfuzii 
bisăptămânale cu concentrat de globule roşii. În cazul celor 
care nu reacţionează, la un procent similar s-a putut în cele din 
urmă interveni cu un transplant de măduvă, dar această 
procedură implică mai întâi un tratament dureros 
chimioterapeutic, pentru a creşte nivelul globulelor albe. 

Am înţepenit. Predicţiile de coşmar ale lui Orenthaler se 
adevereau. 

— Există vreo posibilitate să se afle cine va reacţiona la 
tratament? 

Medved îşi împreună palmele şi clătină din cap. 


48 


— Singura modalitate este să-l începi. Atunci se vede. 

— Am acum un caz important. Doctorul Orenthaler mi-a spus 
că pot continua să lucrez. 

Doctorul Medved strânse din buze sceptic. 

— Poţi continua cât simţi că ai putere. 

Am expirat lent, aproape cu un geamăt. Cât voi putea 
ascunde asta? Cui puteam spune? 

— Dacă merge, cât durează până se văd semne de 
însănătoşire? am întrebat eu cu speranţă. 

Doctorul se încruntă. 

— Nu-i ca atunci când înghiţi aspirină ca să-ţi treacă durerea 
de cap! Mă tem că aici este vorba de o perioadă mai lungă. 

„Perioadă mai lungă.” Mi-am amintit răspunsul identic al lui 
Roth, despre avansarea mea ca locotenent. „Asta este, Lindsay! 
Asta este marea provocare a vieţii tale!” 

— Şi dacă nu merge, cât durează... până încep lucrurile să... 

— Până încep să se înrăutăţească? Hai să privim problema 
înarmaţi cu optimism şi speranţă! Mai vorbim pe parcurs. 

Totul era acum în joc: cazul, cariera, toate ţelurile pe care le 
aveam în viaţă. Miza se schimbase. Mă mişcăm purtând cu 
mine o bombă care ticăia în pieptul meu, amorsată şi 
incendiară, iar fitilul care dispărea lent reprezenta tot ceea ce 
aş fi putut fi eu. 

M-am interesat şoptit: 

— Când începem? 

Mi-a scris în grabă pe un bilet locaţia unui cabinet din 
aceeaşi clădire, de la etajul trei, Servicii pacienţi tratament 
ambulator; fără dată. 

— Dacă nu te deranjează, aş vrea să începem chiar acum! 


21 


Ştirea despre afacerile lui Gerald Brandt cu ruşii se aflase. O 
găseai la toate chioşcurile de ziare, cu titlul cu litere îngroşate: 
„TATĂL MIRELUI E POSIBIL SĂ FI STÂRNIT MÂNIA RUŞILOR”. 

Ziarul Chronicle susţinea că FBl-ul analiza serios această 
problemă. „Grozav!” 

Două pungi de câte o jumătate de litru de sânge îmbogăţit cu 
hemoglobină îmi pompau prin vene în momentul când am ajuns 
în sfârşit la biroul meu, în jurul orei 10.30. A trebuit să fac un 


49 


efort supraomenesc ca să-mi alung din minte imaginea sângelui 
gros, stacojiu, care picura lent prin perfuzie. 

Roth mă strigă. Ca de obicei, i se citea pe faţă nemulţumirea: 

— Cei de la Chronicle spun că e mâna ruşilor, iar FBl-ul pare 
să fie de aceeaşi părere, spuse el aplecându-se peste biroul 
meu. 

Imi împinse pe masă ziarul de dimineaţă. 

— L-am văzut! Nu-i lăsa pe cei de la FBI să se amestece! i-am 
zis eu. Ăsta este cazul nostru! l-am povestit că în seara 
precedentă m-am întors la locul crimei subliniind convingerea 
pe care o aveam în privinţa faptului că toate amănuntele - 
agresarea sexuală a cadavrului, sacoul însângerat şi lipsa 
verighetelor - întregeau portretul unui singur criminal obsedat: 
Nu-i niciun profesionist rus! Şi-a băgat pumnul în ea, i-am 
reamintit eu. A făcut asta în noaptea nunţii ei! 

— Vrei să le spun agenţilor federali să se retragă, întrebă 
Roth, pentru că tu ai o presimțire puternică în cazul ăsta? 

— Este un caz de omucidere! O crimă sexuală perversă şi 
extrem de urâtă, nicidecum o conspirație internaţională! 

— Poate că ucigaşul rus a avut nevoie de probe sau poate 
este un maniac sexual! 

— Ce fel de probe? Toate ziarele şi posturile de televiziune 
din ţară au comentat povestea! Oricum, metoda tipic rusească 
a ucigaşilor plătiţi nu este să taie un deget de la mână? 

De frustrare, Roth suspină cu un şuierat. Faţa lui exprima 
ceva mai mult decât fireasca îngrijorare. 

— Trebuie să plec! am exclamat eu. Am făcut prin aer cu 
pumnul ca şi când aş fi tras cu pistolul, în speranţa că Roth va 
gusta gluma. 

Gerald Brandt era încă la Hyatt, aşteptând eliberarea 
cadavrului fiului său. M-am dus la el în apartament şi l-am găsit 
singur. 

— Aţi văzut ziarele? l-am întrebat eu în timp ce ne instalăm la 
masa cu umbrelă de soare de pe terasă. 

— Ziarele, Bloomberg, o anume tipă de la Chronicle care a 
sunat toată noaptea! Ceea ce sugerează ei este o nebunie 
totală! zise el. 

— Moartea fiului dumneavoastră a fost un act de nebunie, 
domnule Brandt! Vreţi să fiu deschisă cu dumneavoastră când e 
vorba de anchetă? 


50 


— Ce vreţi să spuneţi, inspectore? 

— Aţi fost întrebat alaltăieri dacă bănuiţi pe cineva care ar fi 
vrut să vă facă rău... 

— Şi i-am răspuns detectivului dumneavoastră că nu la 
modul acesta! 

— Nu credeţi că anumite grupuri din Rusia ar putea fi ușor 
înfuriate pe dumneavoastră pentru că v-aţi retras din 
înţelegerea cu ei? 

— Noi nu tratăm cu grupuri, domnişoară Boxer! Printre 
acţionarii de la Kolya se numără câţiva dintre cei mai puternici 
oameni din ţara asta. În orice caz, am impresia că vreţi să mă 
faceţi să par suspect! A fost vorba de afaceri. Negocieri. În 
domeniul nostru, ne confruntăm cu astfel de situaţii 
săptămânal. Moartea lui David nu are nicio legătură cu Kolya! 

— Domnule Brandt, cum puteţi fi aşa de sigur? Fiul 
dumneavoastră şi soţia lui sunt morţi! 

— Din cauză că negocierile nu s-au soluționat, inspectore? 
Asta a fost o şmecherie pentru a ameţi mass-media! Am 
încheiat afacerea azi-noapte. 

Se ridică în picioare şi am înţeles că întrevederea luase 
sfârșit. 

Când m-am întors, i-am dat telefon lui Claire. Simţeam 
nevoia să vorbesc cu ea. Tânjeam după doza zilnică de Claire şi, 
în plus, aveam nevoie de ajutor la caz. 

Secretara ei mi-a transmis că am prins-o într-o conferinţă 
telefonică şi m-a rugat să aştept pe fir. Când i-a făcut legătura, 
Claire a răspuns mormăit: 

— Medicină legală! Fii atentă... Un tip conducea cu 120 de 
kilometri pe oră într-o zonă cu restricţie la 60, intră într-un 
bătrânel care îşi parcase neregulamentar maşina lui Lexus şi-o 
aştepta pe nevastă-sa. A fost declarat decedat în momentul 
când a fost adus la spital. Acum şoferul atentează la averea 
bătrânului intentând un proces pe motiv că victima parcase 
ilegal. Ambele tabere, inclusiv experţii, nu vor decât să pună 
mâna pe o bucată din avere. Righetti mă îndeamnă să mă 
implic în treaba asta pentru că povestea a apărut în jurnalele 
noastre de specialitate. Dacă le dai unor nenorociţi ca ăştia un 
bănuţ ca să le afli gândurile, ştii cu ce te alegi? 

— Cu rest! am răspuns zâmbind. 

Claire era amuzantă! 


51 


— Te-ai prins! Am cam treizeci şi una de secunde la 
dispoziţie. Ce faci? se interesă ea. Te iubesc, scumpa mea şi mi- 
e dor de tine! Cu ce vrei să te ajut, Lindsay? 

Am ezitat, dorindu-mi să-i povestesc despre necazurile mele, 
dar nu am întrebat-o decât dacă soţii Brandt purtau vreun gen 
de verighete când au fost aduşi la ea. 

— Din câte ştiu eu, nu! mi-a răspuns. Am inventariat cerceii 
şi un inel cu un diamant mare cât o cireaşă, dar nicio verighetă. 
Am remarcat şi eu lucrul ăsta! De fapt, de asta te sunasem 
aseară. 

— Minţile mari gândesc la fel, am zis. 

— Sau cele ocupate, cel puţin, contracară ea. Cum mai 
merge cazul tău sinistru? 

Am oftat. 

— Nu ştiu! Următorul pas este să-i verificăm pe cei trei sute 
de invitaţi ca să vedem dacă vreunul dintre ei avea un motiv 
special de ranchiună. Ai văzut şi tu cum descriu ziarele totul, 
răzbunarea rusească! FBl-ul mă vânează, iar comandantul 
Mercer latră în urechea lui Roth să pună un detectiv adevărat 
în fruntea investigaţiei. Că veni vorba, l-am pus pe Jacobi să 
dea de sursa de provenienţă a sacoului. În rest, cazul se 
derulează la fel de încet ca până acum. 

Claire râse. 

— Rezistă, dragă! Dacă poate rezolva cineva crimele astea, 
tu eşti aceea! 

— De-ar fi numai asta... îmi pieri vocea. 

— E totul în regulă? reveni Claire. Nu pari vorbăreaţă şi 
curajoasă că de obicei. 

— De fapt, am nevoie să stau de vorbă cu tine. Ne întâlnim 
sâmbătă? 

— Sigur, acceptă Claire. Of, la naiba... avem balul de 
absolvire al lui Reggie! Se poate să amânăm o zi? Vin eu cu 
maşina duminică la tine să luăm o gustare până în prânz. 

— Bineînţeles că mai putem amâna o zi, am fost eu de acord, 
fără să-mi arăt dezamăgirea. Duminică ar fi nemaipomenit. E 
perfect! 

Am închis cu un zâmbet pe buze. Pe moment, aproape că 
vedeam lucrurile în roz. Chiar şi numai programarea întâlnirii 
cu Claire mă făcuse să mi se pară că mi se luase o piatră de pe 
inimă. Până duminică aveam timp să mă pregătesc în legătură 


52 


cu felul în care mă voi descurca cu tratamentul şi cu serviciul. 

Raleigh veni sus la mine. 

— Vrei să bem o cafea? Am bănuit că are de gând să îmi 
reproşeze ora la care am ajuns la birou. Probabil că mi-a simţit 
resentimentul, pentru că mi-a fluturat în faţa ochilor un plic de 
hârtie maronie de mărimea unui dosar şi a înălţat din umeri. 
Am lista cu invitaţii de la nunta familiei Brandt! Credeam că 
vrei să vezi cine rămâne în picioare! 


22 


Ne-am dus la localul Roma, una dintre acele cafenele-taverne 
în stil european, cu tavan înalt, încărcat de stucaturi, de vizavi 
de Curte. Eu preferam localul Peet, dar Roma era mai aproape. 
Am comandat ceai, iar Raleigh s-a întors cu o specialitate 
fantezistă de nescafe cu lapte şi o felie de plăcintă proaspătă de 
dovleac, pe care mi le-a pus în faţă. 

— "Ţi-ai pus vreodată întrebarea dacă localurile astea fac ceva 
bani? mă iscodi el. 

— Poftim? m-am uitat eu la el. 

— E câte unul la fiecare colţ! 'Toate servesc aceleaşi produse, 
iar suma lor medie la vânzări este cam... doi dolari şi treizeci şi 
cinci de cenți? 

— Nu suntem la o întâlnire, Raleigh! am izbucnit eu. Hai să 
ne uităm pe listă! 

— Poate în jur de trei sau trei cincizeci. Au mare noroc 
localurile dacă încasează un brut de patru sute de mii. 

— Raleigh, te rog! am insistat eu, pierzându-mi răbdarea. 

Împinse plicul spre mine. L-am deschis şi am răsfirat ca un 
evantai în jur de opt-nouă pagini de nume şi adrese având 
antetul biroului lui Gerald Brandt. Am recunoscut imediat 
câţiva invitaţi din partea mirelui. Bert Rosen, fost secretar al 
Trezoreriei Statelor Unite. Summer Smith, un miliardar care îşi 
făcuse averea prin anii '80 din speculaţii la bursă. Chip Stein, 
de la E-flix, prietenul lui Spielberg; Maggie Sontero, superba 
creatoare de modă de la Soho, din New York. O groază de 
nume mari şi de scandaluri. 

Din partea miresei erau câteva nume proeminente din zona 
San Francisco. Pentru mine asta însemna: primarul Fernandez; 
Arthur Abrams, impozantul procuror local - mă pomenisem o 


53 


dată sau de două ori în boxa martorilor împotriva firmei lui, 
depunând mărturie în cazuri de omucidere; Willie Upton, 
administrator al şcolilor publice. 

Raleigh îşi trase scaunul lângă mine. Umăr la umăr, am 
studiat restul listei. Coloane de cupluri care sunau 
impresionant cu titluri de „doctor” sau „onorabil” în faţa 
numelor. Era o listă lungă, care nu dezvăluia nimic - aparent o 
listă impenetrabilă. 

Nu ştiu exact la ce mă aşteptasem - poate ceva care să îmi 
atragă atenţia. Un nume care să-mi sugereze o culpabilitate pe 
care nici măcar familiile nu o recunoşteau. 

Raleigh părea îngrijorat. 

— Lista asta este înfricoşătoare! Luăm fiecare câte o 
jumătate, iar Jacobi va face bilanţul. Ne întoarcem peste două 
săptămâni aici toţi trei şi vedem ce-am aflat. 

Perspectiva de a-i vâna pe aceşti oameni - fiecare la rândul 
lui îngrozit şi indignat de faptul că-i investigăm - nu mă 
înveselea şi nici nu mă umplea de speranţă. 

— Crezi că primarul Fernandez ar putea fi un criminal 
sexual? am murmurat. Eu zic că da! Frază care mi-a scăpat 
imediat după m-a luat cu totul prin surprindere: Şi spui că ai 
fost căsătorit? 

Dacă lucram împreună, la un moment dat tot aveam să aflu şi 
adevărul e că eram curioasă. 

După o scurtă pauză Raleigh dădu din cap afirmativ. 

— De fapt, încă mai sunt. Divorțul nostru se pronunţă luna 
viitoare. Şaptesprezece ani. 

Am clipit spre el vrând să arăt că îi înţeleg situaţia. 

— Îmi pare rău! Hai să oprim interogatoriul! 

— E în regulă. Se întâmplă. Dintr-odată am început să ne 
mişcăm în lumi diferite. Mai precis, Marion s-a îndrăgostit de 
tipul care deţinea agenţia imobiliară la care lucra ea. Vechea 
poveste! La urma urmei, cred că n-am învăţat nici până acum 
cum să folosesc corect tacâmurile. 

— Te-aş fi putut scuti de un chin, i-am spus eu. Se merge de 
la stânga spre dreapta. Aveţi copii? 

— Doi băieţi minunaţi. De 14 şi de 12. Jason este glumeţul, 
iar Teddy - deşteptul. A creat o pagină web pentru clasa lor, a 
şasea. Îi iau la mine un weekend da, unul nu. Sunt bucuria 
vieţii mele, Lindsay! 


54 


Chiar îl vedeam pe Raleigh ca tatăl perfect. Mi-l imaginam 
bătând mingea cu băieţii în zilele de sâmbătă, instalându-le 
computerul în cameră. Unde mai pui că avea privirea foarte 
caldă. Treptat, începusem să-mi dau seama că nu mai 
reprezenta duşmanul. 

— Presupun că nu prea te-a ajutat să ştii ordinea furculiţelor, 
aşa-i? Şi tu eşti divorțată, nu? mă întrebă el zâmbind. 

— O-ho! Cineva s-a interesat în jur! am comentat. Abia 
absolvisem Academia de Poliţie, iar Tom era în anul doi la 
Drept la Berkeley. La început intenţiona să se specializeze în 
drept penal. Aveam de gând să facem un duo ca în filmele cu 
Carville şi Matalin, poliţist şi avocat. Mă vedeam dând 
declaraţii, iar pe baza lor Tom Priceputul să-i dea în vileag. 
Până la urmă a optat pentru drept comercial. 

— Şi? 

— Ăsta era visul lui, nu al meu! Nu eram pregătită pentru 
căsuţa la ţară. Vechea poveste, nu-i aşa? am zâmbit. Adevărul: 
m-a părăsit! Mi-a cam făcut inima bucățele! 

— Se pare că avem ceva în comun, spuse Raleigh blând. 

Chiar că avea ochi frumoşi. „Opreşte-te, Lindsay!” 

— Dacă vrei să ştii, am replicat eu pe un ton grav, în ultimele 
şase luni am avut o relaţie toridă cu Warren Jacobi! 

Raleigh râse şi se prefăcu surprins. 

— Doamne, Jacobi nu prea pare genul tău! Care-i atracţia 
fatală? 

M-am gândit la fostul meu soţ, Tom, şi la un alt bărbat cu 
care avusesem o legătură oarecum serioasă. Ce mă atrăgea 
oare la cineva? 

— Mâinile moi! Şi cred că şi o inimă blândă, i-am răspuns eu. 

— Ei, ce părere ai? zise Raleigh. Pui câteva borcane de gem 
de casă pe rafturi, dai sortimentelor de cafea nume sexy, gen 
Briză arabică şi Sirocco. Crezi că am reuşi să creştem media 
vânzărilor? 

— Ce tot ai cu chestia asta, Raleigh? 

Zâmbi jenat şi mă privi cu ochii lui albaştri şi senini. 

— Fac muncă de detectiv de şaisprezece ani! Ia gândeşte-te 
şi tu... Am un loc preferat, sus în Tahoe. Poate una dintre 
francizele astea... 

— Scuze, dar nu te văd în spatele tejghelei vânzând brioşe de 
pe platou. 


55 


— Ăsta-i cel mai drăguţ lucru pe care mi l-ai spus până acum! 

M-am ridicat de la masă, am luat plicul sub braţ şi m-am 
îndreptat spre uşă. 

— Dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea să fii bucătar mai 
bun decât poliţist. 

— Asta-i fata mea! zâmbi el. Are câte un răspuns isteţ la 
orice. Ţine garda sus! 

Când ieşeam din local, m-am mai îmblânzit şi i-am spus: 

— Şi eu am un loc preferat. 

— Poate o să mi-l arăţi într-o zi. 

— Poate. _ 

Eram uimită de Raleigh - cât trăieşte omu’ învaţă! În 
realitate, era un tip simpatic. „Oare are mâini moi?” 


23 


Când Rebecca Passeneau se văzu în oglindă în toată 
splendoarea rochiei ei de mireasă, ştiu că nu mai era fetiţa 
mamei. 

„Tu eşti puiul meu!” Auzise cuvintele astea de când se 
născuse. Era de la sine înţeles, într-un fel, pentru că avea trei 
fraţi mai mari, iar mama ei îşi dorise dintotdeauna o fetiţă, la 
fel şi tăticul ei. Dar, odată cu trecerea anilor, se resemnaseră 
zicându-şi că n-a fost să fie. Băiatul cel mare, Ben, un 
năzdrăvan din fire, murise înainte ca ea să se nască. Părinţii ei 
au fost distruşi. Nici măcar nu se mai gândeau să aibă alţi 
copii, când, ca prin minune, a apărut ea, Becky. 

— Puiul meu! O auzi pe mama ei exclamând de undeva din 
spate. 

— Of, mami! oftă ea, zâmbind în acelaşi timp. 

Continua să se privească. Era frumoasă! În rochia ei lungă, 
albă, fără bretele, ca o avalanşă de tul, strălucea ca cel mai 
frumos lucru din lume. Michael va fi atât de fericit! Ocupată cu 
pregătirile - hotelul de la Napa, florile, modificările de ultim 
moment ale rochiei - nici nu credea că o să mai vină vreodată 
ziua cea mare. Dar acum era aşa de aproape. „Vineri!” 

Domnişoara Perkins, vânzătoarea de la Saks, nu reuşea decât 
să stea pe loc şi s-o admire. 

— O să-i dai gata, scumpete! 

Becky se învârti, ca să se prindă din toate unghiurile în 


n” 
! 


56 


oglinda cu trei laturi. Zâmbi. 

— Aşa c-o să-i dau gata? 

— Eu şi tatăl tău vrem să-ţi dăruim ceva, interveni mama. 

Umblă în poşetă de unde scoase o cutie mică de bijuterii. În 
ea se afla pandantivul ei cu un diamant oval de patru carate, 
pus pe un şirag de perle, care se transmitea în familia ei din 
mamă în fiică. Se apropie de Becky şi îi prinse la gât colierul. 

— E superb! se înfioră Becky de plăcere. O, mami)! 

— Mi-a fost dat în ziua nunţii mele, spuse mama, şi am avut o 
viaţă frumoasă. Acum este al tău! 

Becky Passeneau rămase ca vrăjită în faţa oglinzii, cu rochia 
monumentală şi cu diamantul strălucitor la gât. În cele din 
urmă se dădu jos de pe platforma folosită la ajustarea rochiilor 
şi îşi îmbrăţişă mama. 

— Te iubesc, mami! Eşti cea mai bună! 

— Tabloul e complet acum, zise mama cu o lacrimă în colţul 
ochilor. 

— Nu, nu încă! observă domnişoara Perkins. 

Fugi în spate, de unde reveni în grabă cu un buchet de 
mireasă. Era din flori artificiale, model oferit ca accesorii din 
partea magazinului, dar în clipa aceea părea buchetul cel mai 
bogat şi înfloritor din lume. I-l întinse lui Becky, care se înălţă 
iarăşi pe platformă, strângându-l la piept. Tânăra îşi văzu 
zâmbetul reflectat în trei ipostaze. Toate priveau şi o admirau. 
Domnişoara Perkins adăugă: 

— Acum eşti gata! 

Prezent în magazinul Saks pe undeva prin apropierea lor şi 
martor la parada uluitoare a lui Becky în rochia de mireasă, 
Phillip Campbell era absolut de aceeaşi părere. 

— Pentru tine ziua cea mare se apropie, şopti el blând. Arăţi 
splendid! 


24 


A doua zi dimineaţă am primit un raport de la Milt Fanning 
de la departamentul FBI care se ocupă de crime sexuale. Pe 
computerul lui apăruseră date despre o serie de crime legate 
între ele, dar ţinu să precizeze că niciuna nu reprezenta o pistă 
serioasă. Începuseră documentarea pornind de la folosirea 
pumnului în agresiuni sexuale şi descoperiseră câteva cazuri, 


57 


majoritatea crime în care fuseseră implicaţi homosexuali. Unul 
dintre cazuri avea legătură cu asasinarea a două prostituate în 
Compton, petrecută prin 1992, însă Nicholas Chito era închis în 
San Quentin pentru asta, unde îşi executa pedeapsa primită, 
între douăzeci şi cinci de ani şi închisoare pe viaţă. 

Mai existaseră câteva cazuri de crime în hoteluri, inclusiv 
una în care era vorba despre un cuplu de proaspăt căsătoriţi 
din Ohio, în care mirele despicase uterul miresei cu un cuţit 
când descoperise că nu era primul. Dar pe plan local nu se 
întâmplase nimic demn de reţinut, practic nimic care să ne 
ofere un punct de plecare. 

Eram dezamăgită, dar nu surprinsă. Din ce aflasem până 
acum eram convinsă că David şi Melanie se văzuseră cu 
ucigaşul la Hyatt şi nu era prima dată când se întâlneau. 

L-am zărit pe Jacobi intrând de pe hol. De două zile mă evita 
- ocupat cu sarcinile pe care i le încredinţasem, mai exact 
încercând să afle câte ceva despre şampania şi sacoul de la 
locul crimei. 

După doi ani învăţasem că atunci când Jacobi nu mă împunge 
înseamnă că este nemulţumit. 

— Cum merge treaba? l-am întrebat. 

Mi-a fluturat un rânjet tâmp cu buzele lipite. 

— Chin şi Murphy sună la fiecare afurisit de depozit de vinuri 
pe o rază de 60 de kilometri. Chiar crezi că vreuna dintre 
firmele astea ţine astfel de evidențe? Toţi ne-au spus că sticla 
aceea putea fi comandată de oriunde din ţară şi mai trebuie să 
ai în vedere şi comenzile prin poştă sau internet. Ei, drăcie! 

Ştiam că sunt slabe şanse, însă câţi oameni dau două sute de 
dolari pe o sticlă de şampanie? 

— Şi totuşi, îmi zâmbi el, privindu-mă în sfârşit în ochi, am 
aflat nişte nume! Vrând parcă să mă tortureze, Jacobi începu 
să-şi răsfoiască pagină cu pagină carneţelul până la - să zicem - 
pagina treizeci. Apoi, miji ochii, îşi drese glasul şi începu: Da, ia 
să vedem... La magazinul Golden State Wine, de pe Crescent; 
sortiment Krug. Clos du Mesnil - chinui el pronunția 
franţuzească - din 1989, cineva a comandat o ladă în martie 
anul trecut, numele: Roy C. Shoen. 

— L-ai verificat? 

Jacobi dădu din cap afirmativ. 

— N-a auzit în viaţa lui de familia Brandt! Este dentist. 


58 


Presupun că şi dentiştilor avuţi le place vinul scump. Dădu 
pagina. Mai există un depozit de vinuri în Mill Valley de care s- 
a ocupat Murphy. Pentru prima dată în ultimele zile îmi zâmbi 
sincer amuzat. Pe tipul care a cumpărat vinul îl cheamă tot 
Murphy! Este un client fidel al lor. A dat o petrecere de ziua 
soţiei sale. Dacă vrei să-l interoghez, poţi să-mi dai liber o 
dimineaţă, dar eu mă gândeam să-l trimitem pe Murphy, numai 
ca distracţie. 

— Cu haina de la smoching ai avut noroc? 

— Am sunat la producător. Sunt cincisprezece magazine în 
zonă care vând marca asta, dar nu ştim dacă este cumpărat de 
aici. Îl aducem pe reprezentantul lor zonal să se intereseze. Nu 
va fi prea simplu să îl detectăm pe proprietarul lui! 

— Dacă tot treci pe la ei, Warren, l-am tachinat eu, poate 
reuşeşti să-ţi iei o cravată ca lumea. 

— Ha! Ha! Şi cum îţi merge fără mine? mă întrebă direct 
Jacobi. Avea buzele întinse şi am înţeles din expresia feţei cât 
de dezamăgit era. M-a făcut să mă simt prost. N 

— Mă descurc! apoi cu o voce serioasă am adăugat: Imi pare 
rău, Warren! Ştii bine că nu eu l-am cerut pe tip! 

Jacobi dădu din cap ruşinat. 

— Vrei să-i verific pe toţi de care aflăm că preferă şampania 
extravagantă? 

Am clătinat din cap că nu. M-am sculat de pe scaun şi i-am 
lăsat pe birou o copie a listei de invitaţi de la nunta familiei 
Brandt. 

— Vreau să vezi dacă-i găseşti pe lista asta. 

Frunzări paginile, fluierând în dreptul câtorva nume 
importante. 

— Păcat, Boxer! Nu apar niciun Shoen sau Murphy. Poate că 
va trebui să aşteptăm şi să ne încercăm norocul la cuplul cu 
numărul doi. 

— Ce-ţi veni să spui asta? 

Jacobi era el o pacoste, dar ca poliţist era bun şi avea fler 
când trebuia să recunoască un anume tipar. 

— Păi, căutăm un ins spilcuit căruia îi place să o facă pe 
perversul cu mirese moarte, nu? 

Am  încuviinţat din cap. Mi-am amintit recomandarea 
primului meu partener de serviciu: „Niciodată să nu te iei la 
trântă cu un porc, Lindsay! Vă murdăriţi amândoi şi porcilor le 


59 


place la nebunie asta!” 
— Îmi închipui că unui tip dintr-ăsta îi este greu să-şi 
găsească o parteneră, zise Jacobi. 


25 


Prima săptămână a anchetei în cazul mirelui şi miresei 
trecuse. Era incredibil! 

Echipa lui Jacobi îşi continuase cercetările în legătură cu 
sacoul şi şampania, dar deocamdată nu descoperise nimic. Eu 
şi Raleigh vorbiserăm cu douăzeci dintre invitaţi, începând cu 
primarul şi ajungând până la cel mai bun prieten al mirelui. 
Toţi erau consternaţi şi îngroziţi de ceea ce se întâmplase, dar 
n-au putut să ne furnizeze nici cel mai mic amănunt care să ne 
mişte din loc. 

Nu mă puteam concentra decât pe ideea că avem repede 
nevoie de ceva palpabil, înainte ca individul care luase 
verighetele să acţioneze din nou. 

M-am dus la a doua transfuzie. Am urmărit fiecare picătură 
roşie de sânge gros cum mi se scurge în venă. Mă rugam în 
gând să mă întărească, dar nimic nu era sigur. Procesul avea 
curgerea lentă, constantă a bătăilor unui ceas. 

Un ceas care chiarticăia. Al meu, al comandantului Mercer. 

Sâmbătă la ora şase, Jacobi şi-a închis carneţelul, şi-a 
îmbrăcat jacheta sport şi şi-a vârât pistolul la curea. 

— Pa, Boxer! m-a salutat el. 

Raleigh a trecut pe la mine înainte să plece. 

— Îţi sunt dator cu o bere! Ai chef să-ţi fac cinste? 

M-am gândit că mi-ar pica bine o bere. Începusem şi să mă 
obişnuiesc cu compania lui Raleigh, dar ceva îmi spunea că, 
dacă mă duceam atunci cu el, aveam să-i destăinui totul: despre 
boala lui Negli, tratament, teama care mi se strecurase în 
suflet. 

Am scuturat din cap. 

— Cred că mai rămân puţin, am refuzat eu politicos. 

— Ai planuri mâine? 

— Da! Mă întâlnesc cu Claire, după care vin aici. Tu? 

— Jason a fost selecționat să plece într-un cantonament de 
fotbal la Palo Alto. Îi duc pe amândoi băieţii cu maşina acolo. 

— Sună frumos! 


60 


Suna cu adevărat frumos. Şi era posibil ca eu să nu mă bucur 
niciodată de aşa ceva. 

— Mă întorc mâine-seară. Îmi lăsase numărul de pager din 
prima zi când începuserăm să lucrăm împreună. Fac o oră pe 
drum. Sună-mă dacă intervine ceva! 

După plecarea lui Raleigh, încăperea se cufundă în tăcere. 
Ancheta se întrerupea peste noapte. Vreo doi dintre angajaţii 
din tura de noapte discutau pe hol. 

Nu mă mai simţisem niciodată atât de singură. Ştiam că, 
dacă plec acum acasă, aş lăsa în urmă anumite conexiuni vitale 
pentru caz sau n-aş respecta o promisiune nerostită pe care i-o 
făcusem lui Melanie. „Să mai arunc o privire, m-am îndemnat. 
Să le studiez încă o dată!” 

„De ce ar lua criminalul verighetele?” 

Un val de oboseală îmi pulsă prin vene. Noile mele celule 
luptătoare, pe măsură ce mă apărau îmi şi consumau energia, 
multiplicat. Cavaleria se mobilizase să mă salveze. Speranţa 
ataca îndoiala. Părea o nebunie. 

A trebuit să-i las deoparte pe David şi pe Melanie. Am prins 
dosarul gros al anchetei în banda lui elastică şi l-am pus în 
fişetul gri pe care scria „Cazuri deschise”, alături de cazuri 
similare, cu nume asemănătoare. 

După care am mai stat câteva minute la biroul meu din sala 
întunecată. Am început să plâng. 


61 


Cartea a doua: 
CLUBUL FETELOR DE LA CRIME 


26 


După prima zi petrecută în calitate de soţie a lui Michael, 
Becky DeGeorge ieşi din holul hotelului, ţinându-l de mână pe 
soţul ei. Inspiră aerul rece al nopţii, prima gură de aer proaspăt 
pe care o inhalase în cursul acelei zile. 

În răstimpul scurt de când dura mariajul lor, ea şi Michael 
făcuseră dragoste de câteva ori şi se zbenguiseră de două ori 
sub duş. leşiseră „în lume” doar ca să ia micul dejun cu 
familiile lor, dar renunţară la excursia la Opus One, urcară în 
grabă scările spre camera lor şi desfăcură o ultimă sticlă de 
şampanie. Michael pregătise o casetă video cu un film erotic şi, 
urmărind filmul, cei doi exersară câteva roluri interesante şi 
neobişnuite. Personajul masculin părea să aibă nişte fantezii 
legate de îmbrăcămintea feminină. 

A doua zi plecau la Mazatlan pentru o săptămână de vis în 
care Becky avea să exploreze toate zonele erogene ale corpului 
lui Michael pe care nu le descoperise încă. Poate chiar vor ieşi 
o dată sau de două ori să vadă delfinii. Tânăra se gândi că, 
până în momentul acela, lucrurile mergeau de minune. 

În seara aceea se îndreptau spre French Laundry, cel mai 
grozav restaurant din Napa. Toată lumea îl lăuda drept cel mai 
bun restaurant, aşa că îşi rezervaseră o masă în urmă cu 
aproape şase luni. Becky simţi că-i lasă gura apă, visând la o 
înşiruire fabuloasă de arome: foie gras şi friptură de rață în sos 
de mure, toate udate cu şampanie scumpă. 

Pe scurta distanţă până la maşina lor, apăru o limuzină 
neagră care opri lângă ei. Geamul din faţă dreapta se deschise 

— Domnul şi doamna DeGeorge? 

Nedumeriţi, cei doi se uitară unul la altul, apoi zâmbiră. 

— Noi suntem. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, îi anunţă şoferul. Cu 
complimente din partea hotelului. 

Becky era extaziată. 

— Cum adică, pentru noi? 


62 


Odată, în decursul activităţii ei ca secretară de avocat, la 
încheierea unui proces important, apucase să meargă cu o 
limuzină de vis, dar stătuse înghesuită pe bancheta din spate 
împreună cu patru avocaţi preocupaţi. 

— Rezervată şi achitată toată noaptea, zise şoferul, făcându- 
le cu ochiul. 

Tinerii însurăţei schimbară între ei o privire veselă, dar 
nedumerită. 

— Nu ne-a pomenit nimeni despre asta, spuse Michael, 
încântat de ideea că fusese perceput ca un VIP. 

Becky iscodi interiorul. 

— O, Michael! 

Scaunele erau îmbrăcate luxos în piele şi aveau între ele un 
bar lustruit din mahon cu pahare de cristal. Becurile de interior 
iluminau romantic şi totul părea că îi aştepta. Era chiar şi o 
sticlă de vin Chardonnay la gheaţă. 

Tânăra îşi închipui cum era să coboare din maşina această 
minunată la intrarea celui mai la modă restaurant din Napa. 

— Hai, Michael! râse ea, aproape trăgându-l după ea 
înăuntru. Va fi ca o excursie! 

— Pot să vă aştept la restaurant până ieşiţi, reluă şoferul, şi, 
dacă tot veni vorba, pot să vă arăt cele mai spectaculoase 
peisaje din Napa. 

Văzând că timida ezitare a lui Michael începe să dispară, ea 
insistă: 

— Nu vrei să-ţi plimbi prinţesa cu stil? 

La fel ca atunci când ea i-a zâmbit prima oară la birou sau ca 
aseară în pat, îl văzu încet că cedează. Uneori era uşor precaut. 
Aşa erau contabilii în general, dar, de fiecare dată, ea găsea 
mijloacele să-l facă să se relaxeze. 

— Orice îşi doreşte Becky! exclamă în sfârşit Michael. 


27 


— Proaspăt căsătoriţi? întrebă Phillip Campbell, cu inima 
bătându-i nebuneşte. 

Farurile aprinse ale maşinilor care veneau din faţă îl scăldau 
ca nişte raze X, riscând să-i dezvăluie cele mai ascunse dorinţe. 

— De douăzeci şi şase de ore, douăzeci şi două de minute şi... 
patruzeci şi cinci de secunde! ciripi Becky. 


63 


Inima lui Campbell îi zvâcni cu zgomot în piept. Era perfectă! 
Amândoi erau perfecţi! Chiar mai bine decât sperase! 

Şoseaua era liberă şi părea că nu duce nicăieri, dar el ştia 
încotro merge. 

— Vă puteţi servi cu ceva de băut. Aveţi o sticlă de Palmeyer 
în frapieră. Unii consideră că este cel mai bun soi din vale. 

În timp ce conducea, criminalul avea nervii încordaţi la 
maximum. „Care este cel mai rău lucru pe care l-ar face 
vreodată cineva? Pot să-l mai fac o dată? Altfel spus, o să mă 
mai pot opri vreodată?” 

Se uită în oglinda retrovizoare şi îi văzu pe Becky şi Michael 
turnându-şi vin. Auzi clinchetul paharelor ciocnite, apoi o urare 
despre ani de noroc. Cu un fior de gheaţă în inimă îi urmări 
sărutându-se. 

Ura fiecare încântare, fiecare por prefăcut din corpurile lor. 
„Nu vrei să-ţi plimbi prinţesa cu stil?” Pipăi cu degetul pistolul 
pe care îl avea în poală. Schimba arma crimei. 

După un timp, Campbell viră pe o pantă abruptă care se 
abătea de la drumul principal. 

— Şofer, încotro mergem? se auzi din spate vocea bărbatului. 

Aruncă o privire în oglindă şi zâmbi încurajator familiei 
DeGeorge. 

— M-am gândit să vă duc să admiraţi peisajele. Cele mai 
frumoase privelişti din vale! Şi avem timp să ajungem şi la 
restaurant până la ora opt. 

— Nu vrem să întârziem, îl avertiză timid mirele. Rezervarea 
mesei a fost mai complicat de rezolvat decât nenorocita de 
cazare la hotel. 

— Of, zău aşa, iubitule, susură Becky, intervenind la fix. 

— În curând peisajele o să înceapă să se desfăşoare în faţă, le 
zise el. De-a dreptul încântătoare! Intre timp, relaxaţi-vă, 
puneţi muzică! O să vă arăt cea mai grozavă panoramă. Foarte 
romantică... 

Apăsă un buton şi o dungă subţire de leduri intermitente 
începu să ofere un spectacol de lumină blândă, romantică pe 
acoperişul compartimentului din spate. 

— Ooo! exclamă Becky la aprinderea beculeţelor. E 
nemaipomenit! 

— Pentru restul drumului am să ridic panoul de izolare a 
compartimentelor maşinii. Aveţi nevoie de intimitate, doar o 


64 


dată eşti proaspăt căsătorit. Simţiţi-vă liberi să faceţi ce doriţi! 
Luaţi-o ca pe seara voastră specială! 

Lăsă panoul uşor întredeschis ca să-i mai poată auzi şi vedea 
în timp ce se afundau printre dealuri. Tinerii stăteau cuibăriţi 
unul în celălalt şi se sărutau. Mâna mirelui urca pe coapsa lui 
Becky. Tânăra se împinse şi mai tare în el. 

Drumul începea să devină accidentat şi, la intervale 
neregulate, asfaltul spart era întretăiat de porţiuni de pământ 
şi pietriş. Urcau. De ambele părţi, pantele dealurilor erau 
încadrate de rânduri întunecate de viță-de-vie. 

Râsul aţâţător al lui Becky fu înlocuit de un ritm constant de 
gemete adânci. Respirația lui Campbell se acceleră. La câţiva 
centimetri distanţă o auzea gâfâind. O senzaţie caldă, catifelată 
începu să-i ardă coapsele, cum se întâmplase şi acum o 
săptămână la Grand Hyatt. Michael o penetră pe Becky şi ea 
gemu. 

„Care este cel mai rău lucru?” 

Într-un luminiş, Campbell opri maşina şi stinse farurile. 
Apucă pistolul şi îl armă, apoi începu să lase în jos panoul. 

În semiîntuneric o zări pe Becky cu rochia ei neagră de 
ocazie ridicată în jurul taliei. 

— Bravo! comentă el. 

Perechea privi în sus, speriată. 

Distinse o fulgerare de teamă în ochii miresei. Femeia 
încercă să se acopere. 

Abia atunci îşi dădu ucigaşul seama că unda caldă care îi 
ardea pulpele era propria urină. 

Goli revolverul în Becky şi în Michael DeGeorge. 


28 


În dimineaţa de duminică, m-am trezit pentru prima oară în 
săptămâna aceea cu un sentiment de speranţă. Aşa sunt eu... 
sau eram! 

Vremea era frumoasă şi golful sclipea parcă încântat la 
rândul lui. Era şi ziua întâlnirii mele cu Claire, când aveam să 
mă confesez în faţa ei. 

Am un loc unde merg mereu duminică dimineaţa. Este locul 
meu preferat, de care i-am pomenit lui Raleigh. 

Mai întâi m-am dus cu maşina în centru până la Marina 


65 


Green, îmbrăcată în colanţi, şi am făcut jogging în umbra 
podului. În dimineţi ca aceasta, mă simţeam copleşită de tot ce 
era frumos în San Francisco: coasta brună a portului, 
zgomotele din golf, chiar şi edificiul Alcatraz, stând de pază. 

Am alergat cursa mea obişnuită de peste cinci kilometri în 
port, spre sud, apoi am urcat cele 212 trepte de piatră până în 
parcul Fort Mason. Chiar dacă boala lui Negli se declanşase, 
încă puteam să fac acest lucru. În dimineaţa asta, alergarea mi 
se păru eliberatoare. 

Fugeam pe lângă dulăi care lătrau scurt, când şi când, 
eliberaţi din lese, iubiţi la o plimbare matinală şi chinezi chei, 
îmbrăcaţi în gri, care se certau la un joc de mah-jongg.* Mereu 
mă opream în acelaşi loc, sus pe faleză şi priveam la est 
întinderea golfului. Era 7.45. Nimeni nu ştia că vin aici sau de 
ce vin. 

Ca în fiecare duminică, mă întâlneam cu acelaşi mic grup de 
persoane care îşi făceau şedinţa de tai chi.’ Majoritatea erau 
chinezi şi erau tot timpul îndrumați de acelaşi bătrân, cu vestă 
de flanel şi pe cap cu o tichie cenuşie tricotată. 

M-am oprit suflând puternic pe gură şi m-am alăturat lor, 
cum făceam săptămânal de doi ani încoace, de la moartea 
mamei. Nu mă cunoşteau, ce lucrăm, cine eram. Nici eu nu-i 
ştiam. Bătrânul mi-a adresat ca de obicei o înclinare scurtă a 
capului în semn de bun venit. 

Este un pasaj în Thoreau care zice: „Timpul nu este decât un 
curs de apă la care mă duc să pescuiesc. Beau din el, dar în 
vreme ce beau, zăresc fundul nisipos şi realizez cât de puţin 
adânc este. Curenţii alunecă la vale, dar eternitatea rămâne. 
Mi-aş dori să beau şi mai adânc, să pescuiesc în cer, al cărui 
străfund este împietrit cu stele”. 

Cred că l-am citit de sute de ori. Aşa mă simt şi eu aici sus. 
Ca făcând parte din cursul de apă. Fără Negli, fără crime, fără 
feţe schimonosite în momentul morţii, fără ucigaşi de miri şi 
mirese. 

Îmi executam figurile de Lebădă Dimineaţa şi Dragon şi mă 
simţeam uşoară şi liberă ca înainte să-mi fi spus Orenthaler 


t Sau mahjong, joc chinezesc care se joacă cu piese mici din lemn, 
inscripţionate cu simboluri (n. tr.). 

5 Sau tai chi, sistem chinezesc de exerciţii de gimnastică, cu mişcări 
foarte lente, controlate (n. tr.). 


66 


prima dată de boală. 

Instructorul dădea din cap. Nimeni nu mă întreba dacă mă 
simt bine sau dacă am avut o săptămână bună. Pur şi simplu 
întâmpinam ziua cum se cuvine şi ştiam că sunt norocoasă că 
am apucat-o. 

Locul meu preferat! 

Am ajuns acasă puţin înainte de 11, mi-am luat într-o mână 
cana pe jumătate începută de cafea şi în cealaltă numărul de 
duminică din Chronicle. Mă gândeam să îmi arunc ochii pe 
secţiunea Metro să văd dacă mai apărea ceva legat de caz, 
scris de amica mea Cindy, să fac un duş şi apoi să mă pregătesc 
pentru întâlnirea cu Claire de la ora unu. 

Era 11.25 când sună telefonul. Spre surprinderea mea, aud 
vocea lui Raleigh: 

— Eşti îmbrăcată? 

— Aproape, de ce? Am program! 

— Contramandează-l! Vin să te iau cu maşina! Mergem la 
Napa! 

— Napa? Nu sesizasem nimic jucăuş sau de farsă în vocea 
lui. Ce s-a întâmplat? 

— M-am dus azi-dimineaţă pe la birou doar ca să dau o raită. 
Cât am stat acolo, Dispeceratul central mi-a transferat la 
telefon pe unul cu numele de Hartwig. Este locotenent în Napa. 
Are în zonă un cuplu dat dispărut. Sunt proaspăt căsătoriţi în 
luna de miere! 


29 


Până am sunat-o eu pe Claire că să contramandez, am făcut 
duş, m-am îmbrăcat şi mi-am strâns părul ud pe sub o şapcă cu 
sigla echipei Giants, pusă cu cozorocul la spate, maşina 
Explorer albă a lui Raleigh mă claxona de jos. 

Când am coborât, am asistat neputincioasă la felul în care mă 
studia din cap până în picioare - păr ud, blugi, haină neagră de 
piele. 

— Arăţi drăguţ, Boxer! a zis el, zâmbind când a băgat în 
viteză maşina. 

Era îmbrăcat lejer, cu pantaloni kaki şi un tricou cu mânecă 
lungă de un bleu-pal. Şi el arăta bine, dar nu aveam de gând să- 
i spun. 


67 


— Nu suntem la întâlnire, Raleigh! 

— Tot repeţi asta! remarcă el ridicând din umeri, după care 
apăsă pe pedala de acceleraţie. 

O oră şi cincisprezece minute mai târziu opream în parcarea 
motelului Napa Highlands; am reţinut ora exactă pentru că ar fi 
trebuit să fie momentul în care credeam că îmi voi descărca 
inima în faţa lui Claire. Motelul se dovedi a fi unul dintre acele 
centre scumpe la care visasem dintotdeauna să mă duc. Era 
chiar sub munte pe drumul Stag's Leap. După aspectul 
corpului principal de clădire construit din bârne de Sequoia cu 
ferestre cu geam securit, oaspeţii locului nu prea păreau să fie 
îndemnați la abstinenţă. _ 

În dreptul intrării erau parcate două maşini de poliţie. În hol, 
am fost îndrumați spre biroul directorului, unde lângă doi 
poliţişti locali, stătea un tip roşcat şi nervos, genul de manager 
care părea abia ieşit din stagiul de instruire. 

— Eu sunt Hartwig, spuse un lungan deşirat, îmbrăcat civil. 
Ţinea în mână un pahar de carton cu cafea de la Starbucks. Imi 
pare foarte rău că v-am dat peste cap weekendul, se scuză el, 
pe un ton tărăgănat, dar prietenos. 

Ne întinse o fotografie de la nuntă a cuplului dispărut. Poză 
era înrămată într-o ramă zornăitoare din plexiglas, cu macheta 
podului Golden Bridge pe fundal. Ne lămuri: 

— Prin bunăvoința organizatorilor petrecerii! Domnul şi 
doamna Michael DeGeorge. Amândoi lucrează în centru la o 
firmă mare de contabilitate. S-au căsătorit în seara de vineri, 
ne lămuri el. 

De fapt, poza era dulce. Ea, cu păr castaniu, bogat şi ochi 
luminoşi; el, cu mină sănătoasă şi serioasă, purtând ochelari cu 
ramă subţire. „O, Doamne, nu ei! Nu din nou!” 

— Când au fost văzuţi ultima dată? am întrebat eu. 

— La şapte şi un sfert aseară. Personalul de la hotel i-a văzut 
coborând, pregătiţi să meargă la cină. La French Laundry! zise 
Hartwig. Recepţionerul le scrisese instrucţiuni de orientare 
pentru drum, dar n-au mai revenit. 

— Au plecat cu maşina la cină şi nu s-a mai auzit de ei de- 
atunci? 

Hartwig îşi freca nervos falca. 

— Directorul mi-a zis că, în urmă cu o zi, când s-au cazat, 


6 „Pasul cerbului” (n. tr.). 
68 


veniseră cu un Lexus auriu. Portarul mi-a confirmat că i-a zărit 
făcând un drum scurt cu ea în după-amiaza aceea. 

— Şi? am dat eu din cap, nerăbdătoare. 

— Maşina este încă în parcare. 

— Sunt ceva mesaje din exterior despre care ar trebui să 
ştim şi noi? m-am interesat eu. 

Hartwig merse la un birou şi îmi înmână un teanc de bileţele. 
Le-am citit rapid: „Mama; Tata; Julie şi Sam; Vicky şi Don; Bon 
voyage!” 

— Am controlat terenul din jurul proprietăţii, după care am 
extins aria de căutare. Seamănă într-un fel cu cazul crimelor 
voastre de acum. Nuntă fastuoasă, petrecere, după care puf, au 
dispărut! 

— Oarecum ca al nostru, am completat eu, doar că noi avem 
cadavrele! 

Faţa poliţistului din Napa deveni gravă. 

— Credeţi-mă că nu v-am chemat până aici numai ca să mă 
ajutaţi cu formularele de înregistrare a dispariţiei unor 
persoane. 

— Ce te face să fii aşa de sigur? interveni Raleigh. 

— Pentru că la recepţie s-a primit un telefon aseară, din 
partea restaurantului, pentru confirmarea rezervării lor. 

— Şi? 

Hartwig luă o sorbitură de cafea înainte să ridice ochii la noi. 

— De la restaurant n-a sunat nimeni! 


30 


Cuplul care se pregătea de luna de miere nu primise nicio 
vizită neobişnuită şi nu îşi programase nicio altă călătorie. 
Rezervarea de la French Laundry se făcuse doar pentru ei doi. 
Totul părea din ce în ce mai serios pentru că rataseră avionul 
spre Mexic. 

În timp ce Raleigh inspecta împrejurimile, m-am dus să arunc 
o privire în camera lor. În mijloc era un pat enorm din Sequoia, 
răvăşit, o valiză desfăcută, pregătită, haine împăturite una 
peste alta, produse de toaletă. O mulţime de flori - majoritatea 
trandafiri. Probabil Becky DeGeorge le adusese de la petrecere. 
Nimic din jur nu arăta că familia DeGeorge n-ar fi avut de gând 
să ia avionul a doua zi dimineaţă. 


69 


L-am căutat pe Raleigh afară şi l-am găsit stând de vorbă cu 
un valet care, se pare, era ultima persoană care îi văzuse pe 
tineri plecând. Rămaşi singuri, Raleigh m-a pus la curent: 

— Împreună cu doi agenţi locali am cercetat o sută de metri 
până în pădure. Scutură din cap exasperat. N-am găsit nici 
măcar o urmă de pantof. M-am uitat şi în jurul maşinii. Este 
încuiată. Nu este sânge sau vreun semn de lovire, dar ceva li s- 
a întâmplat aici afară. I-a acostat cineva! La 20-30 de metri de 
hotel. 

Am privit frustrată şoseaua şi parcarea din apropiere. Un 
autoturism al poliţiei locale era oprit în afara porţii hotelului. 

— Nu i-a acostat! E prea riscant. Prea la vedere. Poate venea 
o maşină să-i ia. 

— Rezervarea era doar pentru două persoane, mă contrazise 
el. Iar tipul de la intrare insistă că se duceau la maşina lor. 

— Atunci au dispărut? 

Atenţia ne-a fost distrasă de apariţia unei limuzine negre 
care intra pe aleea cu pietriş a complexului hotelier. Opri chiar 
sub firma din lemn de Sequoia care atârna la intrare. Eu şi 
Raleigh am văzut deschizându-se uşa hotelului şi portarul ieşi 
cu un cărucior cu bagaje. Şoferul limuzinei se dădu jos ca să 
deschidă portbagajul. În acel moment, ne veni amândurora 
aceeaşi idee. 

— E mică probabilitatea! zise el, privindu-mă în ochi. 

— Se poate, am aprobat eu, dar ar explica cum cineva ar fi 
avut acces fără să atragă atenţia. Cred că ar trebui să ne 
interesăm dacă s-a raportat recent furtul vreunei limuzine în 
zona golfului. 

O altă maşină intră atunci pe alee, o Mazda argintie şi opri în 
capătul opus al parcării. Spre groaza mea, am recunoscut-o pe 
femeia care cobori din ea, îmbrăcată cu pantaloni largi şi o 
bluză de trening de bumbac cu sigla Universităţii din Michigan. 

— Raleigh, ziceai că una dintre calităţile tale este că ştii să te 
controlezi, nu? 

Se uită la mine, de parcă l-aş fi întrebat pe doctorul 
Kevorkian: „Te pricepi să amesteci substanţe chimice, nu-i 
aşa?” Cu ochii la silueta care se apropia, am adăugat: 

— E în regulă, controlează-te şi de data asta! 

Spre noi venea Cindy Thomas. 


70 


31 


— Sau ai cel mai ascuţit nas de mirosit ştiri din câte am 
întâlnit, i-am zis eu nervoasă lui Cindy Thomas, sau ar fi cazul 
să încep să te consider suspectă de crimă! 

Era a doua oară când dădea buzna într-un posibil loc al 
crimei. 

— Nu-mi spune că am surprins o idilă de birou! mă ironiză. 

Remarca ei mă înfurie la culme. Aveam o anchetă în 
desfăşurare aici. Dacă ajungea prematur în presă, spulbera 
orice şansă a departamentului de a controla cazul. Parcă şi 
vedeam titlurile de coşmar: „UCIGAŞUL MIRELUI ŞI AL MIRESEI 
LOVEŞTE DIN NOU!” Roth ar fi spumegat de furie, pentru că ar fi 
fost a doua oară când nu reuşeam să asigur securitatea locului 
crimei în faţa aceluiaşi reporter. 

— Cine este prietena ta? întrebă Raleigh. 

— Cindy Thomas, se recomandă ea, întinzând mâna. 
Dumneavoastră? 

— Cindy lucrează la Chronicle! l-am avertizat. 

Raleigh tresări şi reacţionă cu întârziere, strângându-i mâna 
cum ar fi făcut un angajat concediat cu înlocuitorul lui. 

— Ascultă-mă cu atenţie, domnişoară Thomas, i-am spus eu 
ferm. Nu ştiu dacă ai apucat să deprinzi din experienţă modul 
cum se procedează în cazuri din acestea. Dar, dacă ai de gând 
să faci altceva decât să-mi explici ce cauţi aici, după care să-ţi 
strângi trusa de reporter, să te urci în maşină şi să pleci, în 
mod sigur vrei să ajungi pe lista neagră a departamentului! 

— Cindy, îmi aminti ea. Mai întâi, întrebarea şi mai 
interesantă e cum de am dat peste tine aici?! 

Cu nelinişte crescândă, atât eu, cât şi Raleigh n-o slăbeam 
din ochi. 

— Răspunde-mi la întrebare! am forţat eu. 

— Bine, îşi strânse ea buzele. Voi doi veniţi în grabă aici într- 
o zi de duminică, căpitanul Raleigh se învârteşte prin parcare şi 
pe la marginea pădurii, tu pui pe jar personalul de la hotel, 
amândoi păreţi debusolaţi, mă pricep şi eu să pun lucrurile cap 
la cap. Şi din moment ce zona nu a fost restricţionată, asta 
înseamnă că deocamdată nu s-a întâmplat niciun omor, dar se 
poate să fi dispărut cineva! Cum toată lumea ştie la ce lucraţi 
voi doi în prezent, nu ar fi deplasat să presupun că ar putea fi 


71 


un cuplu proaspăt căsătorit. E posibil ca ucigaşul de miri să-şi fi 
găsit perechea numărul doi! 

Aveam ochii măriţi de îngrijorare. 

Ea continuă, zâmbind: 

— Asta dacă nu cumva m-am înşelat eu, iar voi vă aflaţi aici 
doar pentru a vă destinde în barul rustic al motelului! 

— "Ţi-ai dat seama de toate astea doar privindu-ne? 

— Sincer, nu! Înclină din cap în direcţia uşii hotelului. În 
mare le-am aflat de la polițistul gură-spartă de aici cu care am 
schimbat câteva cuvinte. 

Fără să vreau, am început să zâmbesc. 

— Serios vorbind, îţi dai seama că nu ai despre ce să scrii? 
zise Raleigh. E 

— Că un alt mire şi mireasă au fost ucişi? În acelaşi mod? 
Cindy pufni hotărâtă: Ba să fii convins că am ce scrie! 

Vedeam situaţia înrăutăţindu-se sub ochii mei. 

— Te sfătuiesc să iei un singur lucru în calcul: să te urci în 
maşină şi să te întorci în oraş! 

— La fel le-ai spune şi lui Fitzpatrick sau Stone? 

— Dacă te-ai duce în oraş, atunci chiar ți-aş rămâne datoare! 

Imi aruncă un zâmbet scurt. 

— Glumeşti, nu-i aşa? Să plec, pur şi simplu? 

— Da, să pleci pur şi simplu! 

Cindy clătină din cap. 

— Scuze! În primul rând, probabil aş fi concediată şi în al 
doilea rând, în niciun caz nu o să ratez ocazia asta! 

— Ce-ar fi dacă te-aş conduce eu? Am întrezărit soluţia în 
clipa aceea. Cum îţi sună să obţii ceea ce-ţi doreşti, o persoană 
de contact din interior, dar în acelaşi timp să-mi arăţi că mă 
respecţi? 

Raleigh avea ochii aproape ieşiţi din orbite, însă m-am uitat 
la el în aşa fel încât să-i transmit: „Dreg eu lucrurile!” 

— Când povestea asta va fi făcută publică, insistă Cindy, va 
lua o amploare mai mare decât ne-am aştepta. 

— Când va fi momentul, este a ta. 

Cindy îşi miji ochii. Se gândea dacă să mă creadă sau nu. 

— Vrei să spui în exclusivitate? 

Mă aşteptam ca Raleigh să obiecteze, dar, spre marea mea 
uimire, îmi făcu jocul. 

— Comandantul Mercer se ocupă de toate comunicatele? 


72 


întrebă Cindy. 

— EI! De cele de presă! 

M-am uitat la Raleigh cu nervii întinşi la maximum. Dacă nu 
era de încredere, atunci la întoarcerea în oraş mă aşteptam să 
fiu mustrată extrem de sever. De Roth, sau mai rău, de Mercer 
în persoană. Dar simţeam că mă pot baza pe el. 

— Prin urmare, mă întorc în oraş cu domnişoara Thomas, am 
tras eu concluzia, aşteptându-i răspunsul. 

— Cindy! repetă ziarista şi mai hotărâtă. 

Raleigh începu să dea din cap ca o pasăre. 

— Termin eu cu Hartwig. Mai vorbim. Domnişoară Thomas, a 
fost o plăcere neaşteptată. 

I-am mulţumit cu un zâmbet recunoscător, apoi am luat-o pe 
ziaristă de braţ şi i-am zis: 

— Hai, Cindy, îţi explic regulile pe drum. 


32 


Nu ştiu de ce o făcusem. Era un act riscant şi impulsiv, exact 
opusul felului meu de a mă purta, care mă ajutase să ajung 
departe. Poate că îmi doream să sfidez astfel autorităţile, pe 
Roth, pe Mercer. Să dreg lucrurile cum credeam eu de cuviinţă. 
Poate că ancheta se extindea şi nu voiam decât să-mi ofer iluzia 
că ţin situaţia sub control. Sau poate doar îmi doream să 
informez pe cineva. 

— Înainte să plecăm, am început eu prinzând-o pe Cindy de 
încheietura mâinii, trebuie să aflu ceva. Cum ai aflat despre ce 
se petrece aici? 

Ziaristă trase adânc aer în piept. 

— Până acum n-ai făcut decât să mă ţii departe de cazul cel 
mai important din cariera mea şi acum trebuie să îmi dau de 
gol şi sursele? 

— Orice colaborare viitoare depinde de asta! 

— Preferam să te mai ţin în suspans, zise Cindy. 

— Dacă vrem că aranjamentul nostru să funcţioneze, trebuie 
să se bazeze pe încredere. 

— Asta-i valabilă pentru amândouă, inspectore, nu? 

Stăteam în interiorul încins de soare al maşinii lui Cindy, 
presărat prin toate colţurile cu pahare goale de plastic de la 
fast-food. 


73 


— De acord! am acceptat eu fără tragere de inimă. l-am 
oferit puţinul pe care îl ştiam legat de motivul pentru care 
fuseserăm chemaţi acolo. Soții DeGeorge dispăruseră „în 
misiune”. Se căsătoriseră vineri noapte şi era posibil să fie 
perechea de victime numărul doi. Am insistat: Nimic din toate 
astea nu apare în ziar până nu avem o confirmare! Eu îţi dau 
semnalul! 

Ochii ei străluceau de mulţumire că supoziţiile i se 
adevereau. 

— Acum e rândul tău! Aici n-a fost prezentă presa, nici măcar 
cea locală. Cum ai aflat tu? 

Cindy porni Mazda. 

— Ţi-am spus că lucrez la secţiunea Metro, zise ea când 
maşina ieşi în şoseaua principală, şi că mă zbat să păstrez 
ştirea asta. Şeful mi-a lăsat weekendul la dispoziţie să apar cu 
ceva nou. Tu mă cam repeziseşi, aşa că am parcat ieri în josul 
străzii unde locuieşti şi am aşteptat să se întâmple ceva. 

— M-ai urmărit? 

— Cam disperată metodă, nu? Dar eficientă! 

Am revăzut în minte ultimele mele două zile. 

— Şi la film? Şi în port azi-dimineaţă? 

Femeia roşi uşor. 

— Aveam de gând să renunţ când a venit partenerul tău. 
Atunci m-am luat după voi. 

M-am lăsat pe spate în scaun şi am început să râd. 

— Nu foarte disperată! am murmurat ca pentru mine. De ani 
buni răufăcătorii aşa sunt prinşi! 

Eram în acelaşi timp jenată, dar şi liniştită. 

Pe drumul până în oraş, am încropit regulamentul înţelegerii 
noastre. Mai făcusem asta o dată când un reporter se apropiase 
prea mult de un caz şi ameninţa ancheta. Nu avea voie să 
publice ştirea până nu aveam o confirmare. În momentul acela, 
aveam grijă să fie prima care află. Urma să o informez cu puţin 
înaintea tuturor, dar cu un decalaj mic. 

— Există o capcană, am avertizat-o. Ceea ce este acum între 
noi se numeşte relaţie preferenţială. Este mai importantă decât 
celelalte - cu iubitul sau colegul de serviciu. Chiar şi cu şeful 
tău! Tot ce-ţi spun eu rămâne numai între noi două până te 
anunţ că poţi să publici ceva. 

Cindy încuviinţă dând din cap, dar voiam să mă asigur că m-a 


74 


înţeles. 

— Dacă şeful te întreabă de unde ţi-au venit informaţiile, 
ridici din umeri. Dacă, să zicem, un şef mare de la poliţie - nu 
mă interesează dacă vine însuşi Mercer - îşi parchează 
limuzina la uşa ta şi te ia la un interogatoriu despre scurgeri de 
informaţii, tu doar îi mulţumeşti pentru plimbare. Dacă biroul 
procurorului districtual te aduce în faţa unei instanţe 
superioare, îţi cere să-ţi divulgi sursele, iar judecătorul te bagă 
la zdup - să fii prevăzătoare să-ţi iei de citit la tine ca să-ţi 
umpli timpul. 

— Am înţeles, răspunse Cindy serioasă. 

Restul călătoriei am discutat despre noi, despre profesiile şi 
hobby-urile noastre şi începu să se contureze o perspectivă 
neaşteptată. O simpatizam pe Cindy. 

Mă întrebă de când lucram ca polițistă şi i-am dezvăluit mai 
mult decât plănuisem din povestea mea. Cum tatăl meu fusese 
poliţist şi ne abandonase când eu aveam treisprezece ani, cum 
am urmat Facultatea de Sociologie la Universitatea de Stat din 
San Francisco, cum intenţionasem să demonstrez că, în plan 
profesional, o femeie poate reuşi într-o lume a bărbaţilor şi cum 
o mare parte din cine eram şi ce făceam era pur şi simplu o 
tentativă de a arăta care îmi este locul. 

Şi ea terminase Sociologia, dar la Michigan, şi chiar înainte 
să ajungem în port, am descoperit cu surprindere şi alte lucruri 
pe care le aveam în comun. 

Fratele ei era născut în aceeaşi zi cu mine, pe 5 octombrie. 
Practică şi ea yoga, iar doamna care mă iniţiase pe mine cu ani 
în urmă în South San Francisco era acum instructoarea ei în 
Corte Madera. Amândouă preferam romanele polițiste sau de 
aventuri - ale lui Sue Grafton, Patricia Cornwell sau Elizabeth 
George - şi ne plăcea Ja nebunie romanul lui Gordon, House of 
Fine Fats. Tatăl lui Cindy murise de timpuriu - de vreo 
şaptesprezece ani - şi, ciudat, când ea avea tot treisprezece 
ani. 

Insă cea mai ciudată coincidenţă - care m-a înfiorat de-a 
dreptul - a fost că murise de leucemie, boală degenerativă din 
aceeaşi familie cu cea care mă bântuia în prezent pe mine. 
Eram tentată să-mi spun secretul, dar m-am abținut. Îl păstram 
pentru urechile lui Claire, însă, pe măsură ce ne apropiam de 


7 „Casa cu mâncăruri alese” (n. tr.). 
75 


podul Golden Gate, am avut premoniţia că mă aflam în 
compania cuiva cu care îmi era dat să fiu şi cu care în mod cert 
îmi făcea plăcere să mă împrietenesc. 

La intrarea în oraş am sunat-o pe Claire. Trecuseră ore bune 
de când ar fi trebuit să ne întâlnim, dar era încă nerăbdătoare 
să ne vedem, iar eu aveam multe să-i împărtăşesc. Am stabilit 
să păstrăm acelaşi loc de întâlnire, restaurantul La Susie şi să 
luăm cina mai devreme. Insistă să o pun în temă cu ce se 
petrecuse în timpul zilei. I-am zis: 

— Îţi povestesc când ne vedem. Apoi am făcut al doilea lucru 
surprinzător din ziua aceea, întrebând-o: Te superi dacă mai 
aduc o prietenă? 


33 


Eu şi Cindy eram deja la al doilea rând de margarita, când 
sosi Claire. De la trei metri distanţă, zâmbetul ei păru că 
înseninează toată încăperea. M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o 
din tot sufletul. 

— N-aţi putut s-o aşteptaţi şi pe bătrâna mămică! exclamă ea 
la vederea şirului de pahare goale. 

— Am avut o zi lungă, i-am explicat. Ţi-o prezint pe Cindy! 

— Încântată! spuse veselă Claire, strângându-i mâna lui 
Cindy. 

Deşi stabiliserăm iniţial să ne întâlnim doar noi două, Claire 
era una dintre acele persoane care se adaptează uşor oricărei 
situaţii de ultim moment. 

— Lindsay mi-a povestit totul despre tine, zise Cindy printre 
hohote de râs. 

— În general este adevărat, doar dacă nu ţi-a spus că sunt un 
fel de medic legist expert patolog, comentă Claire, zâmbind. 

— De fapt, nu mi-a zis decât că eşti o prietenă foarte bună. 

Localul La Susie era o cafenea veselă, festivă, cu pereţi falşi, 
pictaţi şi mâncare delicioasă cu specific din Caraibe. Se punea 
muzică reggae şi jazz. Era un loc unde te puteai destinde, unde 
puteai sta de vorbă, striga sau juca biliard. 

Chelneriţa care ne servea de obicei, Loretta, veni lângă noi şi 
ne luă comanda, o margarita pentru Claire şi încă un rând de 
aripioare de pui picante. 

— Spune-mi cum a fost balul de absolvire al lui Reggie, i-am 


76 


cerut eu. 

Claire luă o bucată de pui de pe platoul comandat dinainte şi 
scutură din cap cu regret. 

— E plăcut să ştii că după atâţia ani de şcoală chiar pot ţine 
un discurs fără să folosească vorbe de genul: „mişto” sau „e 
beton”. Arătau ca nişte puşti îngâmfaţi, nominalizați la premiile 
Grammy, dar directorul ne-a garantat că vor trece de faza asta. 

— Dacă nu, îţi rămâne soluţia cu Academia de Poliţie, am 
glumit eu, uşor ameţită. 

Claire zâmbi. 

— Mă bucur să te văd veselă! Când am vorbit acum două zile, 
aş fi zis că Cheery îţi stâlcea degetele de la picioare cu pantofii 
lui mari şi urâţi. 

— Cheery? se interesă Cindy. 

— Şeful meu! îi spunem Cheery, fiindcă ne inspiră pe toţi cei 
din subordinea lui cu grijă lui umanistă! 

— A! Aş fi putut să jur că vorbeşti de redactorul-şef, chicoti 
Cindy. Individul nu e cu adevărat fericit decât dacă ne 
ameninţă, spre binele nostru. Habar n-are cât de 
condescendent şi de umilitor se poartă... 

— Cindy lucrează la Chronicle, am lămurit-o pe Claire şi am 
observat că era surprinsă. 

Există o regulă nescrisă de neamestec între poliţie şi presă. 
Ca reporter, dacă treceai peste linie, trebuia să-ţi câştigi locul. 

— Îţi scrii memoriile, copilă? mă întrebă Claire cu un zâmbet 
reţinut. 

— Poate! „Varianta scurtă, dar cu multă acţiune”. 

Sosi margarita lui Claire şi ne-am ridicat toate paharele. 

— Pentru orice formă de putere! am toastat eu. 

Cindy râse. 

— Aşadar, pentru cei care mănâncă rahat, pentru ticăloşii 
simandicoşi şi cei care încearcă să te tragă în jos! 

Claire chiui aprobator şi am ciocnit toate ca nişte vechi 
prietene. 

— Ştiţi, când abia mă angajasem la ziar, spuse Cindy, 
ciugulind o bucăţică de pui, unul dintre angajaţii vechi m-a 
anunţat că era aniversarea zilei de naştere a redactorului-şef. 
Aşa că i-am trimis un e-mail cu un mesaj de „La mulţi ani!” Mi- 
am închipuit că, fiindu-mi şef, era un mod de a sparge gheaţa, 
poate să-l fac să zâmbească. Puțin mai târziu, în aceeaşi zi, 


77 


ticălosul mă cheamă la el, foarte politicos şi zâmbăreţ. Are 
sprâncene stufoase, mari cât cozile de veveriţă! Imi face semn 
să mă aşez pe scaunul de lângă el, iar mie mi se năzări: „Uite... 
e şi el om ca noi toţi!” 

Claire zâmbi, iar eu, entuziasmată, mi-am golit şi al doilea 
pahar. Cindy continuă: 

— Şi în momentul ăla, îşi îngustează ochii la mine şi zice: 
„Thomas, de o oră şi jumătate 60 de ziarişti încearcă să strângă 
toate chestiile fără noimă din lumea asta nenorocită şi să le 
înghesuie cumva în 40 de pagini. Dar e reconfortant să ştiu că, 
în timp ce toţi se dau de ceasul morţii lucrând contra 
cronometru, tu ai timp să-mi trimiţi o faţă zâmbitoare de ziua 
mea!” A încheiat dându-mi sarcina ca într-o săptămână să aleg 
un câştigător al concursului pentru elevi de clasa a cincea 
intitulat „De ce îmi doresc să fiu redactor pentru o zi.” 

Am râs înecându-mă cu băutura. 

— Asta-i din colecţia: „Niciun bine nu rămâne nepedepsit!” Şi 
ce-ai făcut? 

Cindy era numai un zâmbet. 

— Le-am trimis tuturor angajaţilor din departament un e-mail 
că-i ziua şefului! 'Toată ziua au ieşit pe rând de la el din birou 
plouaţi şi albi la faţă. 

Loretta veni iar la masă şi am comandat pui în sos picant, 
fajitas, o salată mare la comun, iar de băut trei Dos Equis. Am 
turnat un sos extrem de picant, tipic jamaican, pe aripioarele 
de pui şi am urmărit-o pe Cindy cum scoate flăcări pe ochi după 
ce le-a gustat. 

— Ăsta a fost botezul! am rânjit spre ea. Acum eşti una de-a 
noastră! 

— Aveai de ales sosul sau un tatuaj, anunţă serioasă Claire. 

Cindy strânse din ochi ca şi când evalua variantele şi îşi 
suflecă mâneca tricoului. Dezgoli două cheia sol mici, desenate 
pe umăr în spate. Cu un zâmbet parşiv ne explică: 

— Rămăşiţă a unei educaţii clasice! 

Eu şi Claire ne-am uitat una la alta şi am fluierat amândouă 
pline de admiraţie. Apoi Claire şi-a săltat uşor jenată cămaşa şi, 
imediat sub talia ei generoasă, de culoarea ciocolatei, apăru 
conturul unui fluturaş. 

— Lindsay m-a provocat într-o zi, recunoscu ea. După ce s-a 
despărţit de un procuror din San Jose. Ne-am dus la Big Sur 


78 


peste noapte. Doar noi, fetele. Să ne mai răcorim puţin. Am 
sfârşit întorcându-ne cu astea! 

— Şi unde-i al tău? mă întrebă Cindy întorcându-se spre 
mine. 

— Nu pot să ţi-l arăt! am refuzat eu scuturând din cap. 

— Haide! insistă ea. Să-l vedem! 

Cu un oftat mi-am lăsat puţin în jos pantalonii ca să descopăr 
puţin din fesa stângă. 

— E un geko* de vreo doi centimetri, cu o codiţă foarte 
simpatică. Când am un suspect care îmi face probleme, îl 
împing în zid şi îl ameninţ că o să i-l vâr sub ochi aşa de 
aproape, că o să i se pară de dimensiunea Godzillei. 

Urmă un moment de tăcere. Pentru o clipă, David şi Melanie 
Brandt şi chiar şi boala lui Negli mi se păreau la milioane de 
kilometri distanţă. Stăteam şi ne distram! 

Am simţit că se întâmplă ceva, ceva care nu mi se mai 
întâmplase de mult şi de care aveam nevoie disperată. Mă 
simţeam aproape de cineva. 


34 


— Ei, acum că ne-am împrietenit toate, zise Claire după ce 
am mâncat, spuneţi-mi şi mie cum v-aţi cunoscut. Când am 
vorbit cu tine ultima oară, plecai la Napa ca să verifici 
dispariţia unor tineri însurăţei. 

Michael şi Becky DeGeorge, care cu o clipă în urmă erau 
departe de gândurile mele, îmi reveniră în minte. Aveam atâtea 
să-i spun lui Claire, dar planurile pe care mi le făcusem pentru 
ziua aceea se schimbaseră complet. Aproape că mă simţeam o 
prefăcută, pomenindu-i doar despre cele întâmplate la Napa, 
dar omiţând să vorbesc despre boala care mă măcina. 

Claire ascultă relatarea mea, analizând-o cu mintea ei ageră. 
Avusese de-a face cu câteva cazuri de omucideri în serie, atât 
ca medic legist principal, cât şi ca martor specialist. Îmi veni o 
idee. Având în vedere sănătatea precară, nu mă încânta să port 
singură responsabilitatea de a ancheta mai multe omucideri, 
sub atenţia sporită a presei. M-am surprins propunându-le: 

— Ce-aţi zice dacă m-aţi ajuta? 


8 Specie de şopârlă care trăieşte în special în regiunile calde de la tropice 
(n. red.). 


79 


— Să te ajutăm? clipi Claire mirată. Cum? 

— Povestea asta e pe cale să explodeze, Claire, i-am explicat. 
Dacă se află că există un criminal de miri şi mirese neprins, 
toţii ochii vor fi îndreptaţi în această direcţie. Toate avem un 
interes în cazul ăsta. Poate am putea să ne mai întâlnim toate 
trei, ca acum... neoficial. 

Claire se uită la mine îngrijorată. 

— Ne propui s-o facem pe cont propriu? 

— Avem la masa asta reprezentante de primă mână de la 
Biroul de Medicină Legală, Omucideri, chiar şi din presă, 
scăldate până la gât în margarita. Cu cât mă gândesc mai mult, 
cu atât simt că o să ne descurcăm! 

Puteam pune cap la cap orice indicii apăreau din investigația 
oficială, împărtăşi ce ştia fiecare, ca să pătrundem dincolo de 
birocraţie şi de deviza politicului: „Acoperă-ţi fundul”. Trei 
femei, care s-ar distra să le dea o lecţie masculilor 
fundamentalişti. Şi, mai important, care resimţeau o sinceră 
empatie faţă de victime. 

Brusc, ideea mi se păru genială. Claire clătină din cap, 
neîncrezătoare. 

— Haide, am forţat eu nota, nu crezi că ar merge? Nu crezi 
că suntem în stare? 

— Nu-i asta problema, replică ea. E vorba că te cunosc de 
zece ani şi nici măcar o dată, în nicio situație, nu te-am auzit 
cerând ajutor! 

— Atunci, surpriză - am privit-o fix în ochi -, pentru că ţi-l cer 
acum! 

Am încercat să-i dau de înţeles că mă chinuia ceva, o 
problemă mai serioasă decât cazul, că nu eram sigură că fac 
faţă şi că aş avea nevoie de ajutor, prin asta însemnând mai 
mult decât am exprimat. 

Treptat, Claire se relaxă, zâmbind aprobator. 

— In margaritas ventas, glumi ea indicând spre sursa noastră 
de adevăr. Accept! 

M-am luminat la faţă, privind-o recunoscătoare, apoi m-am 
întors spre Cindy. 

— Tu ce părere ai? Accepţi? 

Cindy se bâlbâi: 

— H-habar n-am ce-ar zice Sid Glass - dar dă-l dracu’! 
Accept! 


80 


Am ciocnit paharele. Se născuse clubul fetelor de la crime! 


35 


A doua zi dimineaţă am ajuns la birou direct după transfuzia 
de la ora opt, ameţită şi cu o uşoară senzaţie de greață. Primul 
lucru pe care l-am făcut a fost să răsfoiesc ultimul număr din 
Chronicle. Am constatat cu uşurare că prima pagină nu 
conţinea nimic legat de dispariţia de persoane din Napa. Cindy 
se ţinuse de cuvânt. 

L-am văzut pe Raleigh ieşind din biroul lui Roth cu mânecile 
suflecate la cămaşă, lăsând să i se vadă antebraţele puternice. 
Îmi zâmbi reţinut - lucru care îmi dădu înţeles că nu era 
împăcat cu târgul pe care îl încheiasem ieri cu Cindy. Cu o 
scânteiere în ochii albaştri, îmi făcu semn să ies pe coridor. 

— Trebuie să vorbim, zise el când am ajuns lângă scări. 

— Ascultă, Raleigh. Îmi pare sincer rău pentru ieri. Am 
crezut că aşa mai câştigăm puţin timp. 

Ochii lui mocneau. 

— Poate îmi spui şi mie ce merit are ea ca să pui în pericol 
controlul asupra acestui caz! 

Am ridicat din umeri. 

— Ai văzut ceva despre Napa în ziare azi-dimineaţă? 

— Ai încălcat un ordin direct al şefului poliţiei! Dacă ţie nu ţi 
se pare că eşti în groapă, eu simt că mi-am săpat-o pe a mea! 

— Adică ai prefera „să sapi” în Chronicle după povestea 
criminalului în serie? 

Făcu un pas în spate, spre zid. 

— Asta hotărăşte Mercer! 

Un poliţist pe care îl ştiam trecu pe lângă noi, mormăi un 
salut şi urcă treptele în grabă. Abia dacă i-am răspuns dând din 
cap. 

— Bine, am reluat, atunci cum vrei să fie? Vrei să mă duc 
înăuntru şi să-i spun totul lui Sam Roth? O fac! 

Ezită. Îmi dădeam seama că e în dubiu, analizând 
consecinţele. După aproximativ un minut, clătină din cap. 

— Ce rost mai are acum? 

M-am simţit uşurată. l-am atins braţul şi i-am zâmbit preţ de 
câteva bătăi lungi de inimă. 

— Mulţumesc! 


81 


— Lindsay, adăugă el, m-am interesat la patrula de pe 
autostradă. În decursul săptămânii trecute, nu s-a raportat 
furtul vreunei limuzine. 

Vestea, mai precis faptul că reprezenta o pistă închisă, mă 
descurajă. 

Cineva mă strigă din birou. 

— Boxer, eşti acolo? 

— Aici sunt! am confirmat eu. 

Era Paul Chin, unul dintre poliţiştii stagiari, isteţi şi eficienţi, 
numit în echipa noastră. 

— Te caută la telefon locotenentul Hartwig. Zice că-l cunoşti. 

Am alergat înăuntru şi am înşfăcat receptorul de pe biroul 
secretarului nostru civil. 

— Lindsay Boxer. 

— l-am găsit, inspectore! spuse Hartwig. 


36 


— Îngrijitorul i-a descoperit, murmură Hartwig, clătinând 
trist din cap. Mergeam pe o cărare prăfuită spre o mică 
podgorie din Napa. Sper că sunteți pregătiți! Este cel mai rău 
lucru pe care l-am văzut în viaţa mea! Au fost omorâţi în timp 
ce făceau dragoste! 

Raleigh şi cu mine ne grăbiserăm să ajungem cu maşina la 
St. Helena şi am luat-o la stânga la ieşirea de pe 29, „drumul cu 
vin”, spre şoseaua neasfaltată Hawk Crest, care şerpuia până în 
înaltul muntelui. 

Am ajuns în sfârşit toţi trei în faţa unui indicator de lemn pe 
care scria: „Sparrow Ridge”. 

— Îngrijitorul vine aici de două ori pe săptămână! I-a găsit la 
ora şapte azi-dimineaţă! Locul nu mai este folosit în mod 
regulat! ne spuse Hartwig. 

L-am simţit că era agitat, răvăşit. 

Vinăria era de fapt un şopron plin cu utilaje lucitoare, ca 
nişte obiecte de artă: zdrobitoare, căzi de fermentat şi şiruri de 
butoaie vechi, strânse grămadă, aşezate în echilibru. 

— Probabil sunteţi obişnuiţi cu astfel de crime, zise Hartwig 
când am intrat. 

Mirosul rânced, pătrunzător, ne izbi nările. Mi se întoarse 
stomacul pe dos. Niciodată nu poţi spune că te obişnuieşti cu 


82 


imaginea de la locul crimei. 

„Au fost omorâţi în timp ce făceau dragoste.” 

Câţiva membri ai echipei locale de criminalistică erau 
adunaţi în jurul unui teasc de inox. Inspectau două moviliţe. 
Moviliţele erau cadavrele lui Michael şi Becky DeGeorge. 

— Ah, la naiba, Lindsay! îngăimă Raleigh. 

Bărbatul, într-un bleizer şi pantaloni de in, avea ochii căscaţi 
spre noi. În mijlocul frunţii avea o rană de glonţ de mărimea 
unui bănuţ. Soţia lui, cu rochia neagră până sub bărbie, era 
călare peste el. Ochii îi îngheţaseră de spaimă. Avea sutienul 
lăsat spre talie şi i-am zărit sânii stropiţi de sânge. Lenjeria 
intimă îi era trasă în jos până la genunchi. Era o privelişte urâtă 
care îţi întorcea stomacul pe dos. 

— Aveţi o oră aproximativă a morţii? l-am întrebat pe 
Hartwig, care arăta de parcă era pe punctul să vomite. 

— După gradul de degenerare a rănilor, medicul legist crede 
că sunt morţi de 24-26 de ore. Au fost ucişi în seara în care au 
dispărut. Doamne, erau doar nişte puşti! 

M-am uitat la cadavrul trist, plin de sânge al soţiei şi ochii 
mi-au căzut pe mâinile ei. 

„N-are verighetă!” 

L-am întrebat pe Hartwig: 

— Aţi spus că au fost omorâţi în timpul actului? Sunteţi sigur 
de asta? 

Hartwig făcu semn din cap spre asistentul medicului legist. 
Acesta o împinse uşor pe Becky DeGeorge de pe cadavrul 
soţului ei. Din prohabul deschis al pantalonilor de in ai lui 
Michael DeGeorge ieşea în afară dovada perfect conservată a 
ultimei sale erecţii. 

Am simţit că mă înăbuşă furia. Soții DeGeorge erau foarte 
tineri. Amândoi aveau până în 30 de ani, ca şi familia Brandt. 
„Cine ar face aşa ceva?” 

— Aici se vede cum au fost târâţi! Îmi arătă Hartwig dârele 
de sânge uscat de pe pardoseala ciobită, de ciment. 

Dârele conduceau la nişte urme de roţi perfect definite în 
pământul bătătorit pe alocuri. Doi oameni ai şerifului delimitau 
zona cu fâşii de bandă galbenă. 

Raleigh se aplecă şi le studie. 

— Urme de roţi mari, dar cu pneuri late cam de 35 de 
centimetri. Un autoturism de mărime obişnuită foloseşte 


83 


cauciucuri de 40. Cred că a fost un tip de limuzină mare de lux. 

— Te ştiam poliţist de birou! am exclamat. 

Raleigh rânji. 

— Am lucrat o vară în timpul studenţiei într-o echipă tehnică 
din circuitul NASCAR. Pot să schimb o roată mai repede decât 
îţi dă rest la 20 de dolari barmanul de la 3Com pentru o bere. 
Bănuiala mea e că a fost un Cadillac. Sau un Lincoln. 

Simţeam că înclină spre ultima variantă, o limuzină. Pe mine 
mă frământa ceva ce-mi spusese Claire: „Fă legătura între 
crime!” 

Era neobişnuit pentru un ucigaş în serie să schimbe 
metodele. Criminalilor sexuali le plăcea contactul fizic cu 
victimele lor: prin strangulare, lovire cu un corp contondent 
sau cuțite. Voiau să-şi simtă victimele de aproape, zbătându-se 
până se sting. Le plăcea să invadeze casa unei victime. 
Împuşcarea era o metodă detaşată, clinică. Nu oferea niciun 
fior. 

O clipă mi-a trecut prin cap ideea că ar putea fi doi criminali. 
Unul să facă crimele „la indigo” ale celuilalt. Nu se putea! „Nu 
ştia nimeni despre verighete.” 

M-am dus spre Becky DeGeorge. Medicul legist tocmai o 
punea într-un sac de morgă. l-am privit ochii. Făceau dragoste! 

„Oare i-a obligat? Sau i-a surprins? 

Un psihopat sexual care îşi schimbă metodele. Un ucigaş 
care lasă indicii. 

Ce a lăsat acum? 

Ce ne scăpa?” 


37 


De îndată ce am ieşit afară, mi-am umplut plămânii cu aerul 
proaspăt. Eu, Chris Raleigh şi Hartwig am început să coborâm 
drumul de ţară. Sub panta unde ne aflam noi, se vedea 
panorama întregii văi. Rânduri de viță-de-vie străjuiau şi de o 
parte, şi de alta. 

Din cauza şocului, amuţiserăm. 

Apoi mă fulgeră o idee înspăimântătoare. Eram la şapte 
kilometri de vale, complet izolaţi. Ceva nu era în regulă. 

— De ce aici, Hartwig? 

— Oare pentru că este departe şi nimeni nu prea urcă până 


84 


aici? 

— Am vrut să spun, de ce aici, tocmai în locul ăsta? am 
repetat eu. Cine ştie de terenul ăsta? 

— Peste tot, sus sau jos, pe culmile astea muntoase sunt 
proprietăţi izolate. Valea a fost ocupată însă de consorții. 
Aceste terenuri înghit mai mult muncă decât capital; trăiesc 
doar cu muncă voluntară. Puteţi să vă uitaţi pe acte. Zeci de 
astfel de terenuri cad în paragină în fiecare an. Oricine din 
zonă ştie de locuri ca ăsta. 

— Primele omoruri s-au petrecut în oraş; totuşi a ştiut exact 
unde să vină. Cui aparţine lotul ăsta? 

— Habar n-am! O să aflu şi o să mă mai uit o dată şi prin 
camera lor. Cineva i-a urmărit. Le ştia toate planurile. Pliante 
de voiaj, cărţi de vizită, să văd dacă găsesc ceva despre servicii 
de limuzine. 

Am auzit de jos zgomotul de motor al unui vehicul mare care 
urca pe drumul prăfuit. Am observat un Bronco alb, maşina de 
la Institutul de Medicină Legală San Francisco, care tocmai 
oprea. La volan era Claire Washburn. Îi cerusem să vină în 
speranţa că vom descoperi probe identice, de la ambele scene 
ale crimei. 

Am deschis portiera şi i-am spus recunoscătoare: 

— Mulţumesc că ai venit, scumpo! 

Claire scutură din cap sobră. 

— Mi-aş fi dorit să fie altul motivul! Nu-mi place să primesc 
astfel de apeluri. 

În ciuda gabaritului ei, coborî din maşină cu o iuţeală 
surprinzătoare. 

— Am o întâlnire în oraş ceva mai târziu, dar m-am gândit să 
văd întâi locul crimei şi să fac cunoştinţă cu autorităţile locale. 

I-am prezentat-o pe Claire lui Hartwig. Pe un ton oficial ea îl 
întrebă: 

— Medicul dumneavoastră legist este Bill Toll, nu-i aşa? 

Locotenentul clipi îngrijorat, evident fâstâcit. La început 
veniserăm eu şi Raleigh, dar ca simpli colaboratori, şi el ne 
solicitase ajutorul. Acum sosise şi un medic legist din San 
Francisco. 

Răspunse ea în locul lui: 

— Stai calm! Mi-am anunţat deja venirea prin telefon. Mă 
aşteaptă! Claire zări echipa de medici. Mă duc s-arunc o 


85 


privire! 

Încercând să se agaţe de restul de autoritate pe care o mai 
reprezenta, Hartwig o urmă îndeaproape. 

Raleigh veni lângă mine. Arăta obosit. 

— Eşti bine? l-am întrebat. 

A dat din cap că nu, cu ochii la şopronul unde fuseseră 
azvârlite cadavrele. Mi-am amintit cum m-a consolat la morgă 
şi i-am spus: 

— N-ai mai avut de-a face de ceva vreme cu o crimă foarte 
urâtă, nu? 

— Nu-i vorba de asta, zise el cu o expresie neliniştită. Vreau 
să ştii... că, indiferent cum evoluează ancheta, nu se mai pune 
problema că reprezint primăria sau că mă controlez, Lindsay. Il 
vreau pe individul ăsta! 

În sinea mea simţeam de mult asta. Nu mai tineam cont de 
şefi, de faptul că vizam gradul de locotenent sau că trebuia să 
lupt cu boala lui Negli. 

Am stat un timp alături unul de celălalt. 

— Nu că vreunul din noi ar fi cel mai potrivit pe post de 
apărător al instituţiei căsătoriei, zise el într-un târziu, rupând 
tăcerea. 


38 


Încă de la ivirea zorilor, Phillip Campbell conducea masiva 
limuzină închiriată. Era nervos, surescitat şi îi plăcea la 
nebunie. 

Maşina înghiţea kilometru după kilometru pe o rută 
prestabilită, traversând Bay Bridge şi înaintând apoi la est pe 
Autostrada 80. Odată ce scăpă de traficul aglomerat de 
dimineaţa din zona Vallejo acceleră şi păstră o viteză constantă 
de 110 kilometri pe oră, menţinând direcţia. Nu voia să 
oprească. 

Ziarele îl numeau monstru. Psihopat, sociopat. Specialişti 
chemaţi să-şi dea cu părerea în emisiuni de televiziune îi 
analizau motivele, trecutul său posibilele crime pe care le-ar 
mai putea comite. 

„Nu ştiu nimic! Se înşală cu toţii. Vor găsi doar ceea ce vreau 
eu să găsească. Văd doar ce vreau eu să vadă.” 

De la frontiera cu Nevada mai avea puţin până la Reno, pe 


86 


care îl considera un oraş vulgar, de cowboy bătrân. Rămase pe 
autostradă, evitând fâşia de lângă graniţă, presărată cu 
benzinării, magazine de arme şi de amanet. Puteai face rost de 
orice aici fără prea multe întrebări. Era locul unde te duceai 
când voiai să cumperi o armă sau să te descotoroseşti de ea. 

După ce trecu de centrul de corecție, intră pe Lumpy. Opri 
maşina într-un loc de parcare liber, deschise torpedoul, scoase 
nişte acte îndoite şi răsuflă uşurat. Maşina era perfect curată, 
nicio pată. Fără stafii care şopteau. Toată ziua de ieri spălase şi 
lustruise, frecase petele de sânge până ştersese orice urmă. 
Acum maşina tăcea, la fel de neştiutoare ca în ziua când o 
închiriase. 

Respiră mai relaxat. Parcă Michael şi Becky DeGeorge nici n- 
ar fi existat vreodată. În câteva minute achită taxa de închiriere 
a maşinii şi chemă un taxi să-l ducă la aeroport. Când intră în 
zona de acces pietonală a aeroportului, răsfoi la un chioşc de 
ziare un cotidian din San Francisco. Nimic despre Becky şi 
Michael. 

Îşi cumpără un suc Fruitopia de caise şi un sendviş 
vegetarian de la o tarabă fast-food. La poarta 31 se îmbarcă în 
cursa de San Francisco a companiei Reno Air. 

Se aşeză pe un scaun şi începu să-şi mănânce prânzul. O 
tânără atrăgătoare se aşeză lângă el. Blondă, cu posterior ferm, 
suficient de apetisantă ca să-i atragă privirea. Purta un lanţ de 
aur la gât de care atârna un pandantiv cu numele ei - Brandee. 
Avea un inel de logodnă cu un diamant mic. 

Îi zâmbi tinerei, ca un salut neaşteptat. Fata desfăcu un 
rucsac mic, bău puţin dintr-o sticlă de plastic cu apă şi scoase o 
carte, Memoriile unei gheişe. li atrase atenţia pentru că, dintre 
toate subiectele posibile, ea citea tocmai despre o femeie 
„încorsetată”. Astea erau semne! 

— Bună cartea? o întrebă zâmbind. 

— Aşa mi s-a spus, replică tânăra. Abia am început-o. 

Se aplecă peste umărul ei şi inspiră mirosul ieftin, cu aromă 
de citrice, al parfumului ei. 

— E greu de crezut, continuă el, căci a fost scrisă de un 
bărbat. 

— Vă anunţ la sfârşit. Fata răsfoi câteva pagini, apoi adăugă: 
Logodnicul meu mi-a dăruit-o! 

Phillip Campbell simţi că i se zburleşte părul de pe braţe. 


87 


Inima începu să-i bată nebuneşte. Îşi mângâie barbişonul cu un 
deget tremurător. 
— O! Când e ziua cea mare? 


39 


Raleigh plecă în oraş cu maşina noastră. Eu am mai rămas, 
urmând ca să mă întorc cu Claire. Simţeam nevoia să-i spun ce 
se întâmpla cu mine. Eu şi Claire eram prietene bune de mulţi 
ani. Vorbeam la telefon cel puţin o dată pe zi. Stiam de ce îmi 
venea greu să-i povestesc despre boala mea - nu voiam s-o 
rănesc sau s-o încarc cu problemele mele. O iubeam nespus. În 
timp ce maşina ei de serviciu se hurducăia coborând pe drumul 
de munte, am întrebat-o dacă a aflat noutăţi de la locul crimei. 

— Sunt semne sigure de activitate sexuală înainte de a fi 
omorâţi, spuse ea. Am observat labiile, secreţii pe coapse - asta 
e doar o bănuială, n-am avut decât câteva minute la dispoziţie, 
dar cred, Lindsay, că soţul a fost împuşcat primul. Rana de la 
cap îmi sugerează că a murit fără să opună rezistenţă. In cazul 
femeii însă, plăgile prin împuşcare îmi dau altceva de înţeles. A 
fost împuşcată din spate, între omoplaţi şi gât. Aş zice de la o 
distanţă de trei-patru metri. Dacă avem confirmarea de 
laborator că urmele de spermă sunt ale soţului şi că în 
momentul crimei actul era în plină desfăşurare, cu ea deasupra, 
asta înseamnă că cineva a venit foarte aproape de «i, 
neobservat şi i-a surprins din spatele femeii. Dacă spui că nu au 
mers cu maşina lor în seara aceea, e clar că se duceau undeva! 
Cred că bănuiala ta că se aflau într-un vehicul când s-a petrecut 
omorul e plauzibilă. Cu ucigaşul pe scaunul şoferului, aşa că de 
ce n-ar fi o limuzină? 

— Asta-i tot? am întrebat-o pe Claire, zâmbind. 

— După cum spuneam, n-am avut prea mult timp la 
dispoziţie. Oricum, asta era teoria ta. Dacă reiese că aşa a fost, 
eu nu am făcut decât să completez spaţiile goale. 

Am mers o vreme în tăcere. Încă îmi căutam cuvintele. 

Apoi Claire mă întrebă: 

— Ei, şi cum e cu noul tău partener? 

Am dat din cap. 

— Până la urmă e de treabă! M-a acoperit faţă de Roth şi 
Mercer. 


88 


— Iar tu care erai aşa sigură că este doar un câine de pază 
de la biroul primarului! 

— Ei, m-am înşelat! 

— N-ar fi prima dată când te înşeli în privinţa unui tip! 

Am făcut o grimasă, prefăcându-mă jignită şi i-am ignorat 
zâmbetul. 

Claire continuă: 

— Oricum ai lua-o, câine de pază sau nu, e clar că arată mult 
mai bine decât Jacobi! 

— Şi e şi mai deştept! Când am mers ieri la Napa, i-am pornit 
casetofonul în maşină şi a început o casetă cu The Shipping 
News. 

— Şi? mă privi Claire interogativ. E ceva între voi doi? 

— Te referi la altceva în afară de uciderea a patru oameni 
nevinovaţi? 

— Mă refer la Chris Raleigh, Lindsay! E detaşat de la biroul 
primarului să lucreze cu tine, e un tip bine, iar viaţa ta socială 
nu este chiar ca a lui Gwyneth Paltrow. Să nu-mi spui că nu 
este genul tău! 

— Am fost prinşi cu cazul, Claire. 

— Daa! pufni ea. Nu este căsătorit, nu? 

— Zău, Claire, am implorat-o, încă nu sunt pregătită! 

Când Claire îmi făcu cu ochiul, m-am surprins imaginându-mi 
că ar fi ceva între mine şi Raleigh. M-aş fi întors în oraş de la 
Napa cu el nu cu Claire. Cum era o zi liberă de duminică, l-aş fi 
invitat să urce la mine şi ne-am fi simţit bine încropind ceva 
scos la repezeală din frigider. Am fi băut o bere pe terasă până 
ce soarele s-ar fi topit în apa golfului. Mi-am amintit felul în 
care m-a studiat din priviri. „Arăţi bine, Boxer!” îmi spusese el. 
Adevărul e că asta remarcasem şi eu în privinţa lui. „Răbdător, 
ochi sensibili.” Ştia The Shipping News. N-ar fi chiar aşa de 
greu. 

Chiar în timp ce-mi închipuiam cum ar fi să mă îndrăgostesc 
de cineva, visul meu cu ochii deschişi se nărui. Viaţa se scurgea 
treptat din mine. În prezent nu există nicio posibilitate să am o 
relaţie cu Raleigh sau cu altcineva. 

M-am uitat spre Claire, care intră cu maşina pe 101. Am 
inspirat adânc. 

— Ai auzit vreodată de anemia aplastică a lui Negli? am 
întrebat-o. 


89 


40 


Cuvintele-mi ieşiseră din gură din senin - atât de neaşteptat 
încât Claire nu înregistră ce o întrebasem. 

Îmi răspunse ca şi când ar fi completat un chestionar medical 
în laboratorul ei: 

— Anomalie a sângelui. E destul de rară, gravă. Sângele nu 
mai produce eritrocite. 

— Globule roşii, am zis. 

Claire se uită la mine. 

— De ce? Doar nu i s-a întâmplat ceva lui Cat? 

Adică surorii mele. 

Am negat din cap. Stăteam rigidă privind drept în faţă. Ochii 
îmi erau sticloşi. Probabil a fost o pauză mai mare şi a făcut 
legătura. 

— Doar nu ţie? şopti ea. 

O tăcere cumplită se lăsă în maşină. 

Claire avea o expresie şocată. 

— O, Lindsay! Trase imediat pe dreapta şi se întinse să mă 
îmbrăţişeze. Ce ţi-a spus doctorul? 

— Că e gravă! Că poate fi fatală! 

Am văzut pe faţa ei efectul afirmației mele. Suferinţa, 
durerea. Claire era doctor patolog. Înţelesese miza înainte ca 
eu să apuc să o privesc în ochi. l-am spus că începusem un 
tratament de transfuzii pe bază de globule roşii de două ori pe 
săptămâna. 

— De asta voiai să ne întâlnim în ziua aceea! exclamă ea. Of, 
Lindsay! De ce n-ai putut să-mi spui? 

Acum nu mai ştiam de ce n-o făcusem. 

— Am vrut foarte mult! Îmi era teamă! Îmi era greu chiar şi 
numai să recunosc acest lucru faţă de mine însămi. După care 
m-am lăsat îngropată de caz. 

— Mai ştie cineva? Jacobi? Roth? 

Am scuturat din cap. 

— Raleigh? 

Am tras aer în piept. 

— Mai crezi că sunt pregătită pentru Bărbatul Perfect? 

— Biata de tine! îngăimă Claire. Of, Lindsay, Lindsay, 
Lindsay! 

Tremura. Simţeam că o rânisem. 


90 


Deodată am dat frâu liber fricii, ruşinii şi nesiguranţei care 
mă învăluiau. M-am agăţat de Claire şi mi-am dat seama că ea 
era singurul meu sprijin în momentul acela. Am început să 
plâng, dar plânsul ne-a făcut bine. Simţeam că nu mai sunt 
singură. 

— Sunt aici pentru tine, scumpo! şopti Claire. Te iubesc, 
fetiţă! 


41 


Crima din Napa a schimbat totul. Se critica dur modul cum 
Poliţia din San Francisco încerca să rezolve cazul. Primeam 
bobârnace din toate părţile. 

Presa din oraş anunţa cu titluri de senzaţie că este mâna 
unui tip inedit de criminal sadic, dezaxat, cum nu s-a mai văzut 
până acum, iar echipaje de ştiri din afara oraşului roiau în jurul 
Curţii. Imagini tragice de la nuntă şi scene cu familiile 
îndurerate ţineau capul de afiş al tuturor jurnalelor de 
televiziune. 

Echipa pe care o conduceam se întâlnea de două ori pe zi. Au 
fost aduşi şi doi inspectori de la Unitatea de Crime Grave şi un 
psiholog criminalist. A trebuit să arătăm dosarele noastre FBI- 
ului. Investigația nu se mai limita la găsirea vreunui personaj 
plin de resentimente din trecutul lui David sau al lui Melanie 
Brandt. Devenise mai amplă, mai profundă, mai tragică şi 
amenințătoare. 

După cercetările asupra depozitelor de vinuri, echipa lui 
Jacobi descoperise doar câteva nume, atât. 

Nici haina pătată cu sânge nu ne ducea departe. Problema 
era că modelul smochingului era vechi de patru sau cinci ani, 
iar dintre cele cincisprezece magazine din Bay Arera niciunul 
nu păstra evidențe cu modelele producătorilor, aşa că acesta 
era practic imposibil de identificat. A trebuit să le parcurgem 
registrele factură cu factură. 

Mercer a triplat numărul anchetatorilor noştri. 

Criminalul îşi alegea victimele cu o precizie matematică. 
Ambele crime avuseseră loc la o zi de la căsătoria tinerilor; 
ambele indicau existenţa unor cunoştinţe exacte despre 
victime, domiciliile lor, itinerariile lor. Asupra cadavrelor, în 
ambele cazuri se găsiseră majoritatea obiectelor de valoare: 


91 


ceasuri, portofele, bijuterii, mai puţin verighetele. 

Criminalul îi abandonase pe soţii DeGeorge într-un loc 
aparent izolat, dar unde ştia sigur că vor fi găsiţi. Ne lăsase şi 
alte indicii extrem de evidente pe care să le urmăm. Nu 
înţelegeam. 

„Criminalul ştie exact ce face, Lindsay! 

Ştie ce faci. 

Fă legătura între crime.” 

Trebuia să găsesc numitorul comun. Cum şi-a cunoscut 
victimele. Cum de ştia atât de multe despre ele. 

Eu şi Raleigh am urmărit piste diferite. El i-a ales pe cei care 
se ocupaseră de rezervarea itinerariilor familiei Brandt şi 
familiei DeGeorge: agenţii de turism, servicii de închirieri de 
limuzine, hoteluri. Eu i-am ales pe organizatori. Până la urmă, 
trebuia să depistăm o legătură între crime. 

— Dacă nu găsim repede ceva, mormăi Raleigh, oraşul ăsta 
va avea o mulţime de preoţi şi de rabini extrem de ocupați. Ce 
urmăreşte maniacul ăsta? 

Nu am răspuns, dar credeam că ştiu. Urmărea fericirea, 
visurile şi aşteptările. Încerca să distrugă singurul lucru care 
ne ajută pe toţi să mergem înainte: speranţa! 


42 


În noaptea aceea, Claire Washburn şi-a luat o ceaşcă de ceai 
în dormitor, a închis încet uşa şi a început iarăşi să plângă. „La 
naiba, Lindsay, a murmurat ea. Ai fi putut să ai încredere în 
mine!” Claire simţea nevoia să fie singură. Toată seara fusese 
prost dispusă şi absentă, deşi nu-i stătea în fire. Lunea, 
orchestra simfonică avea liber, iar Edmund gătea întotdeauna. 
Era unul dintre ritualurile lor, o seară în familie. Tata în 
bucătărie, băieţii la curăţenie. Soţul ei gătise felul lor preferat, 
pui cu capere şi oţet, dar totul a mers anapoda şi numai din 
vina ei. 

Un gând nu-i dădea pace. Era medic, dar se ocupă doar de 
morţi. Nu salvase nici măcar o dată o viaţă. Era un medic care 
nu vindecă! 

A umblat în dulapul de haine, şi-a pus o pijama de flanel, s-a 
dus în baie şi şi-a demachiat cu grijă tenul măsliniu şi fără 
riduri. S-a privit în oglindă. 


92 


Nu era frumoasă, cel puţin nu genul acela de frumuseţe pe 
care societatea ne-a învăţat să-l admirăm. Era corpolentă, şi 
moale, şi rotundă, cu talia neconturată. Chiar şi mâinile - 
mâinile ei îndemânatice şi eficiente, care mânuiau instrumente 
delicate întreaga zi - erau durdulii şi pline. 

Era uşoară, soţul ei îi spunea asta mereu, doar când se afla 
pe ringul de dans. Totuşi, se considera fericită, binecuvântată 
de Dumnezeu. Pentru că reuşise, plecând dintr-un cartier sărac 
şi periculos din San Francisco, locuit în majoritate de negri, să 
devină medic. Pentru că era iubită. Pentru că fusese învățată să 
dăruiască iubire. Pentru că avea tot ce-şi putea dori. 

Părea nedrept. Viaţa lui Lindsay era în pericol. Nu se putea 
gândi la gravitatea bolii cu detaşare profesională. Fiindu-i 
prietenă, era afectată. 

După ce a terminat spălatul vaselor împreună cu băieţii, 
Edmund a venit în cameră. S-a aşezat pe pat, lângă ea. 

— Eşti bolnavă, pisicuţo? a spus el, masându-i umărul. De 
fiecare dată când te ghemuieşti în pat înainte de nouă, ştiu că 
eşti bolnavă. 

Ea scutură din cap. 

— Nu sunt bolnavă, Edmund! 

— Atunci ce se întâmplă? Cazul acela grotesc? 

Claire ridică o mână. 

— E vorba de Lindsay! M-am întors cu ea de la Napa ieri. Mi- 
a dat cele mai cumplite veşti. E foarte bolnavă. Are o boală a 
sângelui rară, o formă de anemie. Se numeşte anemie aplastică 
a lui Negli. 

— E gravă? 

Claire aprobă dând din cap, cu privirea pierdută. 

— Al naibii de gravă! 

— O, Doamne, murmură Ed. Biata Lindsay! 

O luă de mână pe soţia lui şi statură aşa câteva clipe, în 
tăcere, nevenindu-le să creadă. Într-un târziu, Claire vorbi: 

— Sunt medic! Văd moartea în fiecare zi. Cunosc cauzele şi 
simptomele, totul despre ştiinţa asta. Dar nu pot să vindec 
bolile! 

— Dar ne vindeci pe noi, spuse Edmund. Îmi luminezi fiecare 
zi din viaţă, dar trebuie să înţelegi că există momente când nici 
măcar toată dragostea ta şi nici măcar uimitoarea ta inteligenţă 
nu pot schimba lucrurile. 


93 


Claire se cuibări în braţele lui puternice şi zâmbi. 

— Eşti destul de isteţ pentru un tip care bate la tobe! Deci ce 
naiba putem face? 

— Doar asta, a spus el, cuprinzând-o în braţe. 

A ţinut-o strâns în braţe pe Claire vreme îndelungată, iar ea 
simţea că pentru el ea e cea mai frumoasă femeie din lume. 
Asta o ajută. 


43 


În după-amiaza următoare, pentru prima dată, mi-am făcut o 
idee cât de cât concretă despre criminal. 

Chris Raleigh vorbea cu cei care se ocupaseră de 
organizarea voiajelor victimelor. Eu făceam investigaţii asupra 
celor care le organizaseră nunta. 

Două firme distincte. White Lace pentru familia DeGeorge. 
Miriam Campbell, o femeie extravagantă, pentru familia 
Brandts. Legătura nu era asta. 

Eram la biroul meu când ofiţerul de serviciu mi-a transferat 
un apel. 

Era Claire. Tocmai se întorsese de la Napa, unde examinase 
victimele împreună cu legistul de acolo. 

Părea agitată. 

— Vino aici, a spus ea. Grăbeşte-te! 

— Ai descoperit o legătură! Becky DeGeorge a fost agresată 
sexual? 

— Lindsay, avem de-a face cu un individ cu adevărat bolnav. 

Câteva minute mai târziu, ne-am întâlnit în laborator. 

— Se aflau categoric în mijlocul actului sexual atunci când au 
fost ucişi. Urmele de spermă găsite la Rebeca DeGeorge 
corespund celor pe care le-am prelevat de la soţul ei. Iar 
unghiul sub care au fost făcute rănile confirmă ceea ce am 
bănuit. A fost împuşcată din spate! Sângele Rebeccăi era peste 
tot pe hainele soţului ei. Ea stătea deasupra... Dar nu de asta 
te-am chemat aici! 

Mă fixă cu ochii ei mari, larg deschişi, şi mi-am dat seama că 
era ceva important. 

— M-am gândit că e bine să nu se pomenească despre asta, 
spuse ea. Numai eu şi legistul de acolo ştim. 

— Ce ştiţi, Claire? Spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu! 


94 


În laborator, am zărit un microscop pe o masă şi una dintre 
cutiuţele acelea etanşe de probe pe care mi le aminteam de la 
orele de biologie din liceu. 

— La fel ca în cazul primelor victime, zise ea surescitată, a 
existat o agresiune sexuală a cadavrului, doar că de data 
aceasta nu a mai fost atât de evidentă. Labiile erau normale, 
aşa cum te aştepţi să fie după actul sexual, şi nu existau leziuni 
interne, ca în cazul primei mirese. Lui Toll i-a scăpat... dar eu 
căutam semnele unui abuz suplimentar. Şi era acolo, în 
interiorul vaginului, de parcă ar fi strigat: „lată-mă, Claire!” 

Luă cutiuţa şi o pensetă şi ridică uşor capacul. I se citea în 
ochi cât era de importantă descoperirea pe care o făcuse. Din 
cutiuţa transparentă scoase un fir de păr roşcat cam de un 
centimetru şi jumătate. 

— Nu este al soţului? 

Claire negă mişcându-şi capul. 

— Convinge-te singură! 

Porni microscopul. M-am aplecat şi, pe fundalul de un alb- 
strălucitor al lentilelor, am văzut două fire de păr: unul subţire, 
lucios, castaniu-închis; celălalt cârlionţat, în formă de seceră. 

— Te uiţi la două mostre de la Michael DeGeorge, a explicat 
ea. Cel lung e capilar. Celălalt e pubian. 

După aceea, ea a pus firul de păr din cutiuţă pe o altă lamelă 
pe care a aşezat-o sub lentilele microscopului, alături de 
celelalte. Pulsul mi-a luat-o razna. Bănuiam ce voia să-mi 
demonstreze. 

Firul cel nou, roşcat, era de două ori mai gros decât oricare 
din cele două fire de păr de la DeGeorge. Avea mici filamente 
înfăşurate în jurul cortexului şi aparţinea, evident, altcuiva. 

— Nu este nici capilar, nici pubian! Provine dintr-o barbă, a 
spus Claire aplecându-se peste umărul meu. 

M-am îndepărtat de microscop şi am privit-o şocată. 

Părul facial al criminalului fusese găsit în vaginul lui Becky 
DeGeorge. 

— Postmortem, a spus ea, ca să dea o explicaţie. 


44 


După cum spunea Claire, îl alcătuiam pe criminal ca într-un 
puzzle, bucată cu bucată, pas cu pas. Înălţimea lui, chipul lui, 


95 


fetişurile lui. Felul în care ucidea. Îmi mai rămânea să înţeleg 
cum îşi urmărea victimele. 

Eu şi Raleigh ne concentrăm toate forţele asupra agenţilor 
de turism şi a organizatorilor de nunţi. Aveam cincisprezece 
detectivi pe teren, urmărind pistele. Având una dintre 
caracteristicile faciale, ne-am întors la invitaţi, pentru a vedea 
dacă nu cumva cineva zărise pe un bărbat cu barbă dând 
târcoale locului. 

Speram că vreun aspect al acestei cercetări extinse va da 
rezultate. Unul dintre invitaţi trebuie să fi remarcat pe cineva. 
Poate aveam să descoperim că au apelat la aceeaşi agenţie de 
turism, că ne scăpase ceva. Sau că Jacobi va găsi o 
corespondenţă. 

Dimineaţa următoare a sunat Hartwig. 

— Podgoria Spartow Ridge... este deţinută de un grup de aici 
cunoscut sub numele de Black Hawk Partners. Un tip din zonă, 
Ed Lester, avocat, intermediază parteneriate în domeniul 
imobiliar. 

— Ştii unde a fost în weekend? 

— Mda, am verificat! La Portland. A alergat într-o cursă 
maraton de acolo. Am luat legătura cu el când s-a întors la 
birou. A fost în mod sigur la Portland. 

Totuşi, eram sigură că individul care a aruncat cadavrele 
acolo nu a ales întâmplător podgoria aceea îndepărtată. Ea 
însemna ceva pentru criminal. 

— Este proprietarul locului ăstuia? 

— Nu! Black Hawk intermediază afaceri. Ei aduc bani din 
afară, de la tipi cu stare, şi te creditează. Persoane care vor să 
intre în afacerile cu vin. Lester acţionează în calitate de asociat 
activ. 

— Şi cu cine s-a asociat în cazul de faţă? 

— Nu ştiu! Cu investitori. 

Mi-am ţinut puţin respiraţia, încercând să nu-mi pierd 
răbdarea. 

— Ce investitori? 

— În general, investitori care vor să rămână anonimi. 
Ascultă, inspectore, ştiu unde vrei să ajungi, dar tipul ăsta nu 
lucrează decât cu persoane respectabile. Crede-mă, oricine ar fi 
putut să găsească locul acela. Agenţi imobiliari, cineva care a 
vizitat locul, oricine din zonă. Eu voi avea de-a face cu oamenii 


96 


ăştia multă vreme de acum încolo, după ce tu îţi închei treaba 
aici! 

Mi-am lipit receptorul de ureche şi m-am întors cu scaunul 
spre fereastră. 

— Căutăm un criminal în serie, locotenente. Sunt cele mai 
urâte din câte am văzut! Locul unde au fost aruncate cadavrele 
se află la şapte kilometri sus în munte pe un drum de ţară 
părăsit. Oricine ar fi mers prin întuneric cu două cadavre ar fi 
putut să scape de ele oricând, în siguranţă, mai din timp. Cel 
care a făcut asta trebuie să fi ştiut că via se afla acolo. Şi nu 
cred că este un localnic. Nu cred că ar atrage atenţia către un 
loc aflat atât de aproape de cel în care locuieşte. Vorbim după 
ce afli cine sunt partenerii lui Lester! 

l-am închis telefonul lui Hartwig. Ceva din vechiul meu 
optimism se trezise la viaţă. 

Raleigh nu a descoperit nimic în legătură cu agenţii de 
turism. Familia Brandt făcuse rezervările prin intermediul unei 
agenţii de elită, Travel Ventures, care îşi oferea serviciile unui 
cerc de bogătaşi. Familia DeGeorge apelase la Journeytime, 
tocmai din Los Altos. 

Câţiva dintre oamenii noştri au căutat prin documentele de 
personal ale ambelor firme. Nu exista nicio legătură între cele 
două: niciun fel de acorduri de colaborare, nici măcar un singur 
agent de turism care să fi lucrat pentru amândouă. Exista 
posibilitatea, ne sugeră directorul de la Journeytime, ca cineva 
să fi pătruns în sistemele lor, dar era aproape imposibil să 
găsim un astfel de hacker. 

Pista urmată de mine era la fel de dezamăgitoare. Aveam 
documentele ambilor organizatori de nunţi. Gravori, formaţii de 
muzică, fotografi, firme de catering, florării. Nimic nu se 
potrivea. Familia Brandt şi familia DeGeorge trăiseră în două 
lumi distincte. Încă nu găsisem indiciul după care criminalul îşi 
identifica victimele. 


45 


Le-am chemat pe Claire şi pe Cindy pentru a doua întâlnire 
între fete. De data aceasta, atmosfera a fost cu totul alta. Nu s- 
a râs şi nu s-a bătut palma. Nu am mai băut coktailuri 
margarita festive. Muriseră încă doi oameni. Nu aveam 


97 


suspecți, doar un caz din ce în ce mai complicat. Indicii care nu 
duceau nicăieri. O presiune uriaşă apăsa pe noi toţi. 

Claire a sosit prima. M-a îmbrăţişat şi a întrebat cum mă 
simt. 

— Nu ştiu, am recunoscut eu. Am făcut trei transfuzii. 

Uneori mă simţeam puternică. Alteori, în special după- 
amiaza, simţeam că sunt o umbră a ceea ce am fost. 

— Medved a spus că-mi va face o nouă analiză a numărului 
de hematii săptămâna viitoare. 

Apoi a venit Cindy. Purta o bluză pe gât sub o cămaşă 
bărbătească în carouri şi o pereche de jeans brodaţi. Era foarte 
drăguță şi arăta trăsnet. Nu vorbisem cu ea de luni, când îi 
dădusem undă verde să scrie despre a doua pereche de crime. 
Chiar dacă-şi respectase promisiunea, tot scotocise oraşul. 

— Cred că e rândul meu să plătesc, a anunţat ea. 

Ne-a aruncat o carte de vizită nouă, având sigla roşie a lui 
Chronicle. 

Am citit pe cartea de vizită - „Cindy Thomas, reporter, Biroul 
Metropolitan Omucideri”. Am toastat pentru ea, felicitând-o cu 
căldură, apoi am tachinat-o puţin ca să-i mai domolim 
entuziasmul. La ce altceva sunt buni prietenii? 

Le-am zis fetelor că cercetările făcute în rândul agenţilor de 
turism şi al organizatorilor de nunţi nu duseseră nicăieri. 

— Câteva lucruri mă deranjează, am spus. Arma... De obicei, 
autorii de crime sexuale nu-şi schimbă metoda. Metoda face 
parte din suspansul sexual. 

— E o combinaţie ciudată, a fost de acord Claire. E foarte 
stăpân pe situaţie când îşi planifică loviturile. Pare să ştie totul. 
Unde s-au căsătorit, numărul camerei, unde vor să plece în luna 
de miere. Cum să scape. Totuşi, când ucide, e aproape furios. 
Nu este de ajuns să îi ucidă. Trebuie să profaneze! 

Am dat din cap. 

— Asta este cheia! Atacă la nunţi, ceva legat de asta îi este 
de nesuportat. Dar cred că obsesia lui sunt miresele! Ambii miri 
au fost eliminaţi rapid. E ca şi cum aceştia n-ar fi contat pentru 
el. Dar miresele... asta e ceea ce îl fascinează într-adevăr! 

— Şi unde s-ar duce individul ăsta, am întrebat cu voce tare, 
să-şi studieze potenţialele victime? Dacă ai vrea să ucizi mirese, 
unde te-ai duce să le vezi? 

— Trebuie să-şi fi ales verighetele, a sugerat Claire. Un 


98 


bijutier! 

— Ori la Primărie, a spus Cindy. Au nevoie de certificat! 

Am privit-o şi am râs înfundat. 

— Ar fi ceva să fie vorba despre un funcţionar de stat! 

— Un factor poştal! 

Claire şi Cindy vorbiseră simultan. 

— Fotografi, plusă Claire. 

Puteam să-mi imaginez un mizerabil dezechilibrat mintal 
ascunzându-se în spatele lentilelor. Erau toate posibilităţi reale. 
Era nevoie numai de timp şi de oameni spre a le analiza înainte 
ca ucigaşul să lovească din nou. 

— Afacerea asta cu mirese nu e tocmai de domeniul meu, i- 
am spus lui Claire. Pentru asta eşti tu aici! 

— Unde-a dispărut chestia aia cu trei puicuțe deştepte? 
glumi ea. Şi partea aia în care eu jucam rolul unui legist genial? 

Izbucnirăm în râs, frustrate. Am mai luat toate câte o gură de 
bere. „Clubul Fetelor de la Crime. E bine. Fără bărbaţi.” 

— Unde-i legătura aia nenorocită? am întrebat. El vrea ca noi 
să o găsim. Pentru asta lasă indicii! Vrea să descoperim 
legătura! 

A urmat un moment de tăcere. 

— Simt asta, am continuat eu. Exista ceva legat de nunţi care 
îl aduce în stare de furie psihopată. Un lucru pe care trebuie să 
îl elimine. Speranţa, inocenţa? Pe soţi îi ucide imediat. Dar 
miresele? Cum i se par miresele? 

— Dacă trăieşte într-o astfel de lume imaginară 
dezechilibrată, a spus Cindy gândind cu voce tare, s-ar duce 
acolo unde iluzia este cea mai puternică. Ar putea să vrea să-şi 
sporească furia observându-i fără ca ei să o ştie. 

Apoi Claire ne privi cu o sclipire în ochi: 

— Mă gândeam că eu m-aş duce acolo unde îşi cumpără 
hainele de nuntă. Ăsta e locul de unde mi-aş alege eu victimele! 


46 


Când am ajuns la serviciu în dimineaţa următoare, am găsit 
un fax de la Hartwig cu lista partenerilor de la Sparrow Ridge. 
I-am dat-o lui Jacobi să o verifice. Apoi am luat legătura cu 
personale de contact de la firmele organizatoare de nunţi White 
Lace şi Miriam Campbell. 


99 


Nu mă aşteptam la prea mult. Până acum nimic nu dăduse 
rezultate. Spre surpriza mea, ambii organizatori au confirmat. 
Melanie Brandt şi Becky DeGeorge își cumpăraseră rochiile din 
acelaşi loc. 

Buticul pentru mirese de la Saks. 

Era prima legătură dintre cele două cazuri. Putea să nu ducă 
nicăieri, dar presimţeam că eram pe drumul cel bun. 

La ora zece, când s-a deschis magazinul, eram la Saks. 
Buticul pentru mirese se afla la etajul al treilea, înghesuit într- 
un colţ, lângă raioanele de cadouri şi porţelanuri fine. Am 
prins-o pe Maryanne Perkins în timp ce sosea la lucru ţinând în 
mână o ceaşcă de cafea aburindă. 

Şeful de departament era o femeie stilată şi amabilă de vreo 
cincizeci de ani, exact genul care are priză la miresele de 
douăzeci. A pus pe cineva s-o înlocuiască şi a stat de vorbă cu 
mine într-o cameră ticsită din spate, plină de fotografii cu 
mirese. 

— Am fost devastată când am aflat, a spus ea, clătinând din 
cap, cu faţa înnegurată. Melanie a fost aici chiar acum două 
săptămâni! Era aşa de frumoasă... Miresele îmi sunt ca nişte 
copii, inspectore, mă simt de parcă mi-aş fi pierdut un membru 
al familiei! 

— Unul? O priveam drept în ochi. N-aţi aflat? 

— Ce să aflu? 

l-am spus lui Maryanne Perkins despre Becky DeGeorge. 
Şocul şi oroarea au pus stăpânire pe chipul ei. Ochii ei verzi se 
măriră, scăldaţi de un val de lacrimi. Se uită absentă la mine. 

— O, Doamne!... a zis ea şi a tras aer adânc în piept. Eu şi 
soţul meu am fost la cabana noastră din Modesto pentru câteva 
zile, ea tocmai... O, Doamne!... Ce se întâmplă aici, inspectore? 

Imediat, am bombardat-o cu întrebări. Cine putea şti despre 
clienţii magazinului? Ceilalţi vânzători? Şefii? Ucigaşul fusese 
identificat a fi bărbat. Lucra vreun bărbat în acel departament? 

Fiecare dintre aceste întrebări a obţinut un răspuns negativ, 
sceptic, din partea lui Maryanne Perkins. Personalul lucra 
împreună de cel puţin opt ani. Niciun bărbat. 

„Parcă e Clubul Fetelor de la Crime”. 

S-a lăsat pe spate în scaun, căutând în memorie orice detalii 
ar fi putut să-şi amintească. 

— O admiram! Becky era... răpitoare! Părea că nu-şi dăduse 


100 


seama de asta până atunci, dar, când s-a văzut în rochia ei de 
mireasă, a conştientizat dintr-odată. Mama ei îi dăduse un 
pandantiv, perle şi diamante, iar eu m-am întors la birou să iau 
florile. Atunci am observat pe cineva stând acolo. A arătat locul. 
Privea în direcţia lui Becky. Îmi amintesc că i-am spus: „Vezi, 
până şi el crede că eşti frumoasă!” Acum îmi amintesc! 

Am notat cu frenezie descrierea: spre cincizeci de ani, poate 
mai tânăr. 

— Nu m-am uitat prea bine, încheie şefa magazinului pentru 
mirese. Avea barbă! 

Eram sigură că era el. Asta confirma faptul că Claire avusese 
dreptate. Saks trebuie să fie locul unde şi-a găsit victimele, 
unde le-a urmărit. 

I-am strâns mâna, dând să plec. 

— Cum ar putea cineva să afle detalii despre nunta cuiva? 
Date? Locuri? Unde se vor duce în luna de miere? 

— Atunci când fetele îşi aleg o rochie, noi notăm informaţii 
legate, bunăoară, de programul lor, de termene, tot ce ne ajută 
s-o servim mai bine pe mireasă. Majoritatea ne lasă chiar şi 
listele de cadouri pe care ar dori să le primească. 

„S-o servim pe mireasă.” 

— Cine are acces la aceste informaţii? 

A clătinat din cap. 

— Doar noi... eu şi asistentele mele. E un departament mic. 
Uneori dăm informaţiile şi raioanelor de porţelanuri fine şi 
cadouri. 

Simţeam, în sfârşit, că mă apropii. Inima îmi bătea de să-mi 
spargă pieptul. 

— Am nevoie să văd tot ce aveţi despre Melanie Brandt şi 
Becky DeGeorge şi despre orice client pentru care lucraţi 
acum. 

„Doar îşi localizează potenţialele victime aici, nu?” 

Exista o probabilitate mare să se întoarcă. Cineva de pe lista 
magazinului putea fi următoarea victimă. 

Am văzut că doamna Perkins se schimbase la faţă brusc. 
Părea să-şi dea seama de un lucru groaznic. 

— Ar mai fi ceva ce trebuie să ştiţi! 

— Ce? 

— Acum vreo lună, după inventar, am observat că ne lipseşte 
dosarul cu datele mireselor. 


101 


47 


De îndată ce m-am întors la Curte, am făcut două lucruri: le- 
am sunat pe Claire şi pe Cindy şi le-am spus ce am aflat la 
Saks, apoi am plecat să-l caut pe Chris Raleigh. 

l-am povestit totul lui Chris şi am hotărât să trimitem o 
femeie detectiv de la Unitatea de Crime Grave ca să 
supravegheze magazinul din interior. Am trimis un desenator la 
Saks, să vorbească cu Maryanne Perkins pentru portretul- 
robot. Apoi Chris mi-a spus un lucru important: Roth şi Mercer 
predaseră dosarele noastre FBl-ului. 

Am simţit o durere ascuţită în piept. M-am repezit la toaletă, 
am închis uşa şi m-am lipit cu spatele de plăcile reci de faianţă. 
„Bărbaţi ticăloşi! Blestemaţii de Roth şi Mercer!” 

M-am privit în oglindă. Obrajii îmi erau roşii. Pielea îmi 
ardea. 

FBl-ul! Ăsta era cazul meu, şi al lui Claire, şi al lui Cindy, şi 
al lui Raleigh. Pentru mine însemna mai mult decât orice alt caz 
la care am lucrat vreodată. 

Deodată, am simţit că îmi tremură picioarele. „Boala lui 
Negli?” Doctorul mă avertizase că voi avea stări de vomă sau 
ameţeală. Mă programasem pentru a patra transfuzie la Secţia 
de hematologie de la Moffett, la cinci şi jumătate. 

M-a cuprins un sentiment de pustietate copleşitoare, 
alternând între furie şi frică. Abia începusem să fac lumină în 
cazul ăsta. Nu aveam nevoie de străini în costume negre, cu 
ace de cravată, care să mişune de colo-colo şi să mă încurce. 

Clipind, m-am privit iar în oglindă. Obrajii mei, care mai 
înainte ardeau de furie, erau acum palizi şi fără viaţă. Ochii îmi 
erau apoşi şi cenuşii. Intregul meu trup părea lipsit de culoare. 
Am continuat să mă privesc până când o voce interioară s-a 
trezit în mine: „Haide! Revino-ţi! Tu câştigi, tu întotdeauna 
câştigi!” 

M-am stropit pe faţă cu apă rece. Transpiraţia strălucitoare 
de pe gât începuse să se estompeze. „Ai voie să faci asta numai 
o dată.” Am zâmbit uşurată. „Să nu mai faci asta vreodată!” 

Treptat, ochii mi s-au limpezit şi culoarea normală mi-a 
revenit în obraji. Era 4.20. La cinci trebuia să fiu la Moffett. A 
doua zi aveam să încep investigația asupra numelor de la Saks. 
După ce m-am pudrat puţin, m-am întors la biroul meu. 


102 


Spre supărarea mea, Raleigh pierdea vremea. 

— Să văd cum te descurci cu ăştia care ne-au căzut pe cap, 
am izbucnit fără rost, referindu-mă la FBI. 

— N-am ştiut, a spus el. Ţi-am spus imediat ce am aflat. 

— Mda, am încuviinţat din cap. Ştiu! 

Raleigh s-a ridicat, a ocolit biroul şi s-a aşezat pe marginea 
lui, cu faţa la mine. 

— Ceva nu e în regulă, nu-i aşa? Spune-mi! Te rog. 

Cum de şi-a dat seama? Poate era un detectiv mult mai bun 
decât îl crezusem. 

Pentru o clipă, am vrut să-i spun. „Dumnezeule, vreau să se 
afle.” 

Apoi Raleigh a făcut ceva complet neaşteptat. Mi-a zâmbit în 
felul acelea încrezător căruia nu puteam să-i rezist. M-a ridicat 
de pe scaun şi m-a îmbrăţişat. Am fost atât de surprinsă, încât 
nu am opus nicio rezistenţă. Tremuram ca o frunză în braţele 
lui. Nu era nimic sexual, dar nicio izbucnire de pasiune nu mă 
tulburase vreodată mai profund. 

Raleigh m-a ţinut în braţe până când starea mea de anxietate 
s-a risipit încetişor. Acolo, în nenorocitul ăla de birou al poliţiei. 
Nu ştiam ce să fac, dar nu voiam să mă desprind şi nici să-l las 
să plece. 

— Aş putea să-ţi fac raport pentru asta, am murmurat în 
final, cu faţa sprijinită pe umărul lui. 

Nu s-a mişcat. 

— Vrei un stilou? 

Încetişor, m-am îndepărtat. Simţeam cum fiecare nerv mi se 
destinde ca după o intensă stare de încordare. 

— Mulţumesc, am bâiguit cu recunoştinţă. 

— Nu erai în apele tale, a spus el cu blândeţe. Schimbul 
aproape s-a încheiat. Vrei să stăm de vorbă la o cafea? Doar o 
cafea, Lindsay, nu o întâlnire amoroasă. 

M-am uitat la ceas şi am văzut că era aproape ora cinci. 
Trebuia să ajung la Moffett. I-am aruncat o privire care sper că 
sugera: „Invită-mă şi altă dată”, dar am spus: 

— Nu pot! Trebuie să fug! 


48 


Recepţionera cu figură plăcută şi zâmbitoare se adresă 


103 


politicos persoanei care urma la rând: 

— Bine aţi venit la Lakefront Hilton, domnule! 

Phillip Campbell observă că se numeşte Kaylin. Kaylin cea 
micuță şi cu ochi strălucitori. Îi zâmbi şi el, flirtând discret cu 
ea. Îi întinse nota de confirmare. 

— Pentru prima dată la noi, domnule Campbell? îl întrebă 
recepţionera, cu o voce cântată. 

El i-a zâmbit dându-i de înţeles că da. 

În timp ce femeia băga în calculator datele din fişa lui de 
rezervare, el îi studia mişcările, mângâindu-şi gânditor firele 
aspre ale bărbii. 

Voia ca ea să îl observe. Să îşi amintească chipul lui. Sau 
poate ceva ce spunea el. Într-o zi, când vreun agent silitor de la 
FBI va veni cu un desen sau o fotografie, voia ca această mică 
vrăbiuţă veselă să se gândească şi să-şi amintească această 
clipă cât mai exact. Voia ca ea să-şi amintească totul. Aşa cum 
se întâmplase cu vânzătoarea de la buticul pentru mirese de la 
Saks. 

— Aţi venit să vizitaţi muzeul, domnule Campbell, îl întrebă 
Kaylin în timp ce introducea datele în calculator. 

— Am venit la nunta familiei Voskuhl, se destăinui el de 
bunăvoie. 

— Toată lumea spune asta! zâmbi ea. 

Ascultă zgomotul unghiilor ei de culoarea piersicii lovind 
tastele. 

— V-am dat o cameră de lux, cu vedere frumoasă, zise ea 
întinzându-i cheia, zâmbitoare. Petrecere frumoasă la nuntă şi 
şedere plăcută! N 

— Aşa va fi, răspunse Campbell cu voce agreabilă. Inainte să 
plece, îi prinse privirea şi adăugă: Apropo de nunţi - îmi place 
inelul dumneavoastră! 

Sus, în cameră, trase draperiile şi, aşa cum i se promisese, 
avu în faţa ochilor o privelişte minunată a oraşului Cleveland, 
din Ohio. 


49 


L-am văzut... Mizerabilul ăla. Ce făcea aici? 
În mijlocul oamenilor care forfoteau în josul străzii Market. 
Nu era decât ceva care se mişca iute în mulţimea care-şi făcea 


104 


loc către feribot. 

Sângele mi-a îngheţat în vine când l-am zărit. 

Purta o cămaşă albastră descheiată şi o jachetă maro din 
catifea reiată. Arăta ca un profesor. În oricare altă zi aş fi putut 
trece pe lângă el, fără să-l bag în seamă. Era subţire, numai 
piele şi os. Avea trăsături şterse, cu excepția uneia. Barba brun- 
roşcată. 

I se zărea din când în când capul în mulțime. L-am urmărit, 
incapabilă să reduc distanţa. 

— Poliţia, am strigat pe deasupra vacarmului. 

Strigătul meu s-a pierdut în masa nepăsătoare de oameni 
grăbiţi. Puteam să-l pierd în orice moment. Nu-i ştiam numele, 
îl ştiam numai pe al victimelor. Melanie Brandt. Rebecca De 
George. 

Dintr-odată s-a oprit. S-a răsucit în mulţime şi s-a întors 
drept către mine. Faţa lui părea iluminată, strălucind pe un 
fundal întunecat, exact ca în icoanele medievale ruseşti. În 
mijlocul agitaţiei, ochii noştri s-au întâlnit. 

M-a recunoscut de îndată. Stia cine sunt. Stia că sunt pe 
urmele lui. 

Apoi, spre disperarea mea, a dispărut; roiul de oameni l-a 
înghițit, l-a dus departe. 

— Opreşte, am strigat, trag! 

O transpiratie rece îmi curgea pe gât. Mi-am scos arma. 

— Jos, am urlat, dar navetiştii de la ora de vârf mergeau 
înainte, ascunzându-l. Aveam să îl pierd. Criminalul îmi scăpa. 

Am ridicat arma, concentrându-mă pe imaginea bărbii lui 
roşcate. 

EI s-a întors - cu rânjetul cuiva care reuşise să mă tragă pe 
sfoară. 

Am inspirat, mi-am potrivit ținta. 

Ca într-o mişcare cu încetinitorul, fiecare chip din mulţime s- 
a întors, de asemenea, către mine. 

Am făcut un pas înapoi. Oripilată, am lăsat jos arma. 

Fiecare chip purta aceeaşi barbă roşie. 


Visasem. M-am trezit la masa mea din bucătărie, clipind şi 
privindu-mi buimacă paharul de Chardonnay. În apartament 
domnea aceeaşi linişte familiară dintotdeauna. Fără mulţimi 
grăbite, fără chipuri care dispar. Numai draga de Martha 


105 


întinsă pe rogojină ei japoneză. 

Pe aragaz, o oală cu apă clocotită scotea aburi. Aveam sosul 
meu preferat gata preparat - brânză ricotta, dovlecei, busuioc. 
Pusesem un CD cu Tori Amos. Cu doar o oră în urmă eram la 
transfuzie. Inima mea ţinuse pasul cu ritmul ca de metronom al 
monitorului. 

La naiba, mi-era dor de viaţa mea de dinainte. De visurile 
mele. Mi-era dor de sarcasmul lui Jacobi, de disprețul lui Sam 
Roth. Voiam să fac jogging la Marina Green. Voiam copii, chiar 
dacă asta însemna că trebuie să mă mărit din nou. 

Deodată, soneria de la parter a început să sune. „Cine o fi la 
ora asta?” Am apăsat pe butonul de la interfon şi am întrebat: 

— Cine-i? 

— Credeam că trebuie să mergi undeva, a răspuns o voce. 

Era Raleigh. 


50 


— Ce cauţi aici? l-am întrebat mirată. 

Eram mulţumită, dar dintr-odată am devenit agitată. Aveam 
părul prins, purtam o cămaşă Berkley veche în care mai 
dormeam uneori şi, de la transfuzie, mă simţeam sfârşită şi 
tensionată. Mica mea locuinţă era un dezastru. 

— Pot să urc? a întrebat Raleigh. 

— E o problemă de serviciu sau personală? am vrut eu să 
ştiu. Nu trebuie să ne întoarcem la Napa, nu-i aşa? 

— Nu în noaptea asta, l-am auzit râzând. De data asta am 
adus-o pe a mea! 

N-am prea înţeles, dar i-am deschis. Am fugit înapoi în 
bucătărie, am făcut flacăra mai mică la paste şi, dintr-o singură 
mişcare, am aruncat câteva perne de pe podea pe canapea şi 
am mutat un teanc de reviste pe un scaun din bucătărie. 

Când s-a auzit soneria de la uşă, m-am dat cu puţin ruj şi mi- 
am desfăcut părul. 

Raleigh purta o cămaşă deschisă la culoare şi pantaloni largi 
de in, de culoare kaki. În mână avea o sticlă cu vin. Kunde. 
Foarte drăguţ. Mi-a aruncat un zâmbet vinovat. 

— Sper să nu te superi că dau buzna aşa! 

— N-ai dat buzna. Eu te-am lăsat să intri, am spus eu. Ce 
cauţi aici? 


A râs. 

— Eram prin zonă. 

— Prin zonă, da? Tu locuieşti în partea cealaltă a golfului. 

A  încuviinţat din cap, renunțând la pretext fără multă 
rezistenţă. 

— Voiam doar să mă asigur că eşti bine. Nu prea erai în 
apele tale mai devreme la secţie. 

— Drăguţ din partea ta, Raleigh, am spus privindu-l în ochi. 

— Deci eşti bine? 

— Aşa şi aşa! Eram puţin copleşită. Roth. Chestia asta cu 
FBl-ul. Acum nu mai am nimic. Zău! 

— Mă bucur, a spus el. Miroase bine! 

— Tocmai încropeam ceva. 

Am făcut o pauză gândindu-mă ce să spun. 

— Ai mâncat? 

El a negat din cap. 

— Nu, nu. Nu vreau să deranjez! 

— De asta ai adus vinul? 

Mi-a aruncat unul dintre acele zâmbete irezistibile. 

— Dacă nu erai acasă, am un loc la colţul dintre Second cu 
Brannan, unde merg întotdeauna. 

I-am întors zâmbetul şi am deschis în sfârşit uşa larg. 

Raleigh a intrat în apartament. S-a uitat în jur dând din cap 
aprobator, cumva impresionat, privind lung obiectele din 
ceramică, jacheta de baseball din satin negru cu auriu de la 
Willie Mays, terasa cu vedere către golf. Mi-a întins sticla. 

— E una gata deschisă pe masă, am spus. Toarnă-ţi un pahar! 
Eu mă duc să văd ce-i cu mâncarea. 

M-am dus în bucătărie spunându-mi că tocmai m-am întors 
de la clinica ambulatorie unde urmez un tratament pentru o 
boală gravă şi că, oricum, nu eram decât parteneri. Fără să mă 
pot stăpâni să nu tremur de emoție, am scos încă un set de 
tacâmuri. 

— Numărul douăzeci şi patru, Giants, a strigat spre mine. 
Jacheta asta de antrenament e originală? 

— De la Willie Mays! Mi-a dat-o tatăl meu când am împlinit 
zece ani. Şi-a dorit un băiat. Am păstrat-o în toţi anii ăştia. 

A venit în bucătărie şi şi-a tras un taburet de lângă masă. În 
timp ce eu amestecam pastele, el şi-a turnat un pahar cu vin. 

— Întotdeauna îţi găteşti? 


107 


— Un vechi obicei, am spus eu. În copilărie, mama lucra până 
târziu. Aveam o soră cu şase ani mai mică. Uneori, mama nu 
ajungea acasă înainte de ora opt. A trebuit să pregătesc masa 
de seară de când mă ştiu. 

— Unde era tatăl tău? 

— Ne-a părăsit, am spus amestecând într-o sosieră nişte 
muştar, ulei de seminţe de struguri, oţet de vin roşu şi lămâie. 
Când aveam treisprezece ani! 

— Deci ai fost crescută de mama ta? 

— S-ar putea spune aşa. Uneori simt că m-am crescut 
singură. 

— Până când te-ai măritat. 

— Mda, apoi l-am crescut şi pe el într-un fel. Am zâmbit. Eşti 
destul de băgăcios, Raleigh! 

— Poliţiştii sunt, în general, băgăcioşi. Nu ştiai asta? 

— Mda! Poliţiştii adevăraţi! 

Raleigh s-a prefăcut jignit. 

— Cu ce pot să te ajut? s-a oferit el. 

— Poţi să razi nişte brânză, am spus, strâmbându-mă 
amuzată, şi am împins spre el o bucată de parmezan şi o 
răzătoare metalică. 

Am stat acolo, urmărindu-l cum rade brânza şi aşteptând să 
fiarbă pastele. Draga de Martha a intrat tiptil în bucătărie şi l-a 
lăsat pe Raleigh să o mângâie. 

— Nu păreai în apele tale astăzi după-amiază, a spus el în 
timp ce o mângâia pe Martha pe cap. De obicei, te descurci cu 
mizeriile lui Roth fără să clipeşti. Mi s-a părut că astăzi ai păţit 
ceva. 

— N-am păţit nimic, am minţit eu. Cel puţin nu încă, dacă 
asta era întrebarea! 

M-am sprijinit de masă şi l-am privit. Era partenerul meu, 
dar, chiar mai mult decât atât, era persoana în care speram că 
pot avea încredere. Trecuse mult timp, şi greu, de când 
avusesem ultima oară încredere într-un bărbat. „Poate, în altă 
situaţie...” mă gândeam eu. 

Vocea obsedantă a lui Tori Amos plutea în aer. 

— Îţi place să dansezi? m-a întrebat deodată Raleigh. 

M-am uitat la el, cu adevărat surprinsă. 

— Eu nu dansez. Eu gătesc! 

— Tu nu dansezi... tu găteşti, a repetat Raleigh ridicând o 


108 


sprânceană. 

— Mda! Ştii ce se spune despre gătit. 

Se uită în jur. 

— Aş spune că nu prea te-ajută! Poate că ar trebui să încerci 
să dansezi. 

Muzica era plăcută şi languroasă şi, oricât aş fi încercat să 
neg, tânjeam să fiu ţinută în braţe. 

Fără să fi spus măcar un „da”, partenerul meu m-a luat de 
mână şi m-a tras de la masă. Am vrut să rezist, dar o voce 
dulce, resemnată din mine îmi spunea: „Relaxează-te, Lindsay. 
E în regulă. Ştii că poţi avea încredere în el”. 

Aşa că m-am relaxat şi l-am lăsat pe Chris Raleigh să mă ţină 
în braţe. Imi plăcea să stau în braţele lui. 

La început n-am făcut decât să stăm acolo, legănându-ne 
țeapăn. Apoi m-am trezit că-mi las capul pe umărul lui. Mă 
simţeam de parcă nimic n-ar fi putut să mă atingă, cel puţin 
pentru un timp. 

— Asta nu e o întâlnire amoroasă, am murmurat eu. 

M-am lăsat să plutesc către un loc cu adevărat minunat, unde 
simţeam că mai pot încă întâlni dragostea, speranţa şi visurile. 
I-am zis lui Raleigh: 

— Să-ţi spun drept, mă bucur că ai venit! 

— Şi eu! 

Apoi am simţit cum mă strânge lângă el. M-a trecut un fior 
pe şira spinării. Aproape uitasem senzaţia. 

— Ai, nu-i aşa, Raleigh? 

— Ce anume, Lindsay? 

„Mâini moi.” 


51 


Kathy şi James Voskuhl dansau prima dată în acea seară şi, 
ca să o rupă cu tradiţia, era un ritm de rock. 

„La Bamba” însufleţea interiorul splendid luminat al sălii 
Rock and Roll Hall of Fame din Cleveland. 

— Toată lumea! strigă mirele. Rock-and-roll!! Haideţi cu noi! 

Tinere fete excentrice, cu părul vopsit şi îmbrăcate în rochii 
de bal strălucitoare de culoare verde şi roşie - în stilul anilor 
şaizeci -, se învârteau pe ringul de dans alături de parteneri în 
cămăşi retro din mătase, în stilul celor purtate de Travolta. 


109 


Mirele şi mireasa, schimbaţi în toalete de petrecere, li se 
alătură lovindu-şi coapsele, chiuind şi ridicând mâinile în aer. 

„Aproape că a stricat totul”, îşi spuse Phillip Campbell. 

O voia îmbrăcată în alb. 

Şi iat-o acum, cu părul cu şuviţe roşii, transpirat, cu ochelari 
în formă de ochi de pisică, cu o rochie verde mulată. 

„De data asta, Kathy, ai mers prea departe.” 

Patruzeci de mese, fiecare având în centru o imitație a 
vreunei legende a rockului, umpleau Sala Mare a muzeului. Pe 
un afiş strălucitor agăţat de acoperişul de sticlă scria: „James şi 
Kathy”. 

După un crescendo sonor, cântecul se termină. O mulţime de 
invitaţi transpiraţi se îndreptară către mese, trăgându-şi 
sufletul şi făcându-şi vânt. Chelneri cu veste negre alergau prin 
încăpere şi umpleau paharele cu vin. 

Mireasa se duse şi îmbrăţişă un cuplu vesel îmbrăcat 
elegant. Mami şi tati. Phillip Campbell nu-şi putea lua ochii de 
la ea. Il văzu pe tatăl ei aruncându-i o privire drăgăstoasă, de 
parcă ar fi spus: „Am trecut prin multe, scumpo, dar de acum 
totul va fi în ordine. Acum faci parte din lumea bună, cu fonduri 
de depozit şi sărbători naţionale, nepoţei cu părul auriu”. 

Mirele veni şi el şi şopti ceva la urechea lui Kathy. Ea îl 
strânse de braţ şi îi aruncă un zâmbet care era în acelaşi timp 
afectuos şi sfios. În vreme ce el se îndepărta, ea îşi flutură 
vârfurile degetelor, de parcă i-ar fi spus: „Vin imediat!” 

Aranjându-şi cureaua, mirele ieşi din sala principală. Privi 
înapoi o dată sau de două ori, iar Kathy îi făcu din nou semn cu 
mâna. 

Campbell se hotări să-l urmărească, rămânând în urmă, la o 
distanţă sigură. O luă pe un coridor larg, bine luminat. La 
jumătatea drumului, James Voskuhl aruncă, prudent, o privire 
înapoi. Apoi deschise o uşă şi intră. Toaleta bărbaţilor. 

Criminalul înaintă. Nu mai era nimeni altcineva pe hol. Simţi 
un impuls de nestăpânit. Degetele i se îndreptară către 
buzunarul hainei şi atinseră mânerul rece al armei. Ridică 
piedica. Nu mai putea controla ce se întâmpla în mintea lui. 

„Du-te după el! îl provocă o voce. Fă-o!” 

Inăuntru îl întâmpină o lumină neclară, gălbuie. Nimeni la 
pisoare sau la chiuvete. Mirele se afla într-o cabină de toaletă. 
Un miros înţepător îi umplu nările. Marijuana. 


110 


— Tu eşti, iubito? se auzi vocea drăgăstoasă a mirelui. 

Fiecare terminaţie nervoasă din trupul lui Campbell era la 
pândă. Murmură ceva care abia de se putea auzi. 

— Mai bine vino-ncoace, iubito, spuse mirele, dacă vrei să 
mai apuci ceva din chestia asta! 

Phillip Campbell împinse uşa. Mirele privi în sus, uimit, 
ţinând între buze capătul unei ţigări de marijuana. 

— Ei, omule, cine naiba eşti? 

— Sunt cel care ucide viermi inutili ca tine! 

După ce spuse asta, trase. Numai o dată. Capul lui James 
Voskuhl căzu pe spate. Un şuvoi de culoare roşie stropi faianţa. 
Mirele se clătină o dată, apoi se prăbuşi în faţă. 

Ecoul împuşcăturii păru că zgâlţâie întreaga încăpere. Lăsă 
în urmă un miros de cordit care se amestecă rapid cu fumul de 
iarbă. 

Un calm straniu puse stăpânire pe Phillip Campbell. Prinse 
curaj. Ridică uşor capul mirelui şi îl aşeză pe spate, în poziţie 
verticală. 

Apoi aşteptă. 

Se auzi o uşă deschizându-se şi ecoul paşilor grăbiţi ai unei 
persoane aflate la distanţă. 

— Tu eşti, Vosk? întrebă o voce de femeie. 

„E ea. Mireasa!” 

— Ce fumezi aici, smoală? chicoti Kathy. 

Se duse la chiuvete, iar el auzi zgomotul apei curgând. 

Campbell putea să o vadă printr-o crăpătură din cabină. Era 
la chiuvetă, trecându-şi un pieptene prin păr. O imagine îi 
apăru în faţa ochilor. Felul cum va aranja scena. Ceea ce va 
găsi poliția! 

Încercă din răsputeri să se stăpânească, să o lase să vină la 
el. 

— Ai face bine să-mi păstrezi un fum sau două, domnule! 
strigă mireasa. 

O privea cum se apropie de cabină în paşi de dans. „E atât de 
aproape. Incredibil de delicioasă. Ce moment!” 

Când deschise uşa, privirea ei fu cel mai minunat lucru 
pentru el. 

Să-l vadă James, cu salivă roşie scurgându-i-se din gură. 
Felul în care recunoscu uimită, cu un declic brusc, chipul 
criminalului; arma îndreptată direct către ochii ei. 


111 


— Îmi placi mai mult în alb, Kathy, fu tot ce spuse criminalul. 
Apoi apăsă pe trăgaci şi un fulger de lumină albă şi orbitoare 
explodă în ochelarii cu formă de ochi de pisică. 


52 


Era luni dimineaţa devreme şi mă simţeam puţin neliniştită 
gândindu-mă că era prima dată când îl revedeam pe Raleigh 
după seara în care am dansat şi am cinat. Tocmai mă întrebam 
unde vor duce toate astea, când unul dintre inspectorii echipei, 
Paul Chin, a venit alergând spre mine. 

— Lindsay, în sala patru pentru interogatorii e o femeie pe 
care cred că ar trebui s-o vezi! 

De îndată ce a fost făcută publică descrierea atacatorului, 
oamenii au început să sune. Au apărut o mulţime de informaţii 
false şi de piste care nu duceau nicăieri. Una dintre sarcinile lui 
Chin era să le urmeze pe acestea, indiferent cât de improbabile 
erau. 

— Este vreun mediu sau cineva care face farse poliţiei? am 
întrebat cu un zâmbet sceptic. 

— Cred că asta e pe bune, a spus Chin. A participat la prima 
nuntă! _ 

Aproape că am căzut de pe scaun încercând să-l urmez. În 
faţa biroului poliţiei l-am zărit intrând pe Raleigh. „Chris.” 

Pentru o clipă, m-am înfiorat de plăcere. A plecat pe la 
unsprezece, după ce ne-am apucat să dăm gata ambele sticle 
de vin. Am mâncat, am trăncănit despre perioadele când nu am 
lucrat împreună, despre suişurile şi coborâşurile vieţii de cuplu 
sau de celibatar. 

A fost o seară adorabilă. Mi-a distras atenţia de la caz. Am 
uitat chiar şi de boala lui Negli. Ceea ce mă speria puţin era că 
ar fi putut fi mai mult. Mă surprinsesem privindu-l vineri 
noapte, în timp ce mă ajuta cu spălatul vaselor, şi gândindu-mă 
ce s-ar fi întâmplat „dacă alta ar fi fost situaţia...” 

M-am ciocnit de Raleigh care ducea în mână o cafea şi un 
ziar. 

— Salut! a zâmbit. Drăguţă vestă! 

— Chin are o martoră în sala patru, am spus apucându-l de 
braţ. Pretinde că l-ar fi văzut în realitate. Vrei să vii şi tu? 

În graba mea, trecusem deja de el, fără să-i acord prea mare 


112 


atenţie. Şi-a lăsat ziarul pe biroul angajatului nostru civil şi ne- 
a ajuns din urmă pe scări. 

În camera de interogatorii se afla o femeie atrăgătoare, 
frumos îmbrăcată, de circa cincizeci de ani. Chin mi-a 
prezentat-o sub numele de Laurie Birnbaum. Părea încordată, 
agitată. 

Chin s-a aşezat alături de ea. 

— Doamnă Birnbaum, spuneţi-i inspectorului Boxer ceea ce 
mi-aţi spus mie adineauri. 

Era înspăimântată. 

— Barba m-a făcut să-mi amintesc! Nu m-am gândit deloc la 
asta până acum. A fost atât de oribil! 

— Aţi fost la nunta familiei Brandt? am întrebat-o. 

— Da, ca invitaţi din partea familiei miresei, a răspuns ea. 
Soţul meu e coleg cu Chancellor Weil la universitate. Ca să se 
calmeze, a luat o înghiţitură de cafea. A fost ceva scurt, dar m-a 
îngrozit! 

Chin a apăsat pe butonul de înregistrare al unui casetofon 
portabil. 

— Vă rog, continuaţi, i-am spus cu blândeţe. 

Încă o dată am simţit că mă apropii de el - mizerabilul cu 
barbă roşie. 

— Am stat lângă el. Avea o barbă roşie încărunţită. Ca un 
cioc. Cum se poartă la Los Angeles. Părea mai în vârstă, avea 
poate patruzeci şi cinci, poate cincizeci de ani, dar era ceva în 
neregulă la el. Nu povestesc cum trebuie, nu-i aşa? 

— Aţi vorbit cu el? am întrebat-o, încercând să aflu ce mă 
interesa. 

Chiar şi bărbaţii detectivi recunoşteau că eram cea mai bună 
din departament la interogatorii. Glumeau spunând că e o 
„chestie tipic feminină”. 

— Tocmai mă întorsesem de pe ringul de dans, a spus ea. Am 
ridicat privirea şi el era acolo. Am spus ceva de genul: „Drăguţă 
pereche... sunteţi din partea mirelui sau a miresei?” Pentru o 
clipă, m-am gândit că era destul de atrăgător. Apoi mi-a 
aruncat o privire urâtă. Mi-am spus că trebuie să fie unul dintre 
bancherii aceia aroganţi care se ocupă de investiţii, din partea 
familiei Brandt. 

— Ce v-a spus? am întrebat. 

Ea şi-a masat sprânceana străduindu-se să-şi amintească. 


113 


— A spus, în cel mai straniu mod cu putinţă, că erau 
NOrocoşI. 

— Cine erau norocoşi? 

— Melanie şi David! Cred că eu spusesem: „Nu-i aşa că sunt 
norocoşi?” Mă refeream la cei doi. Erau atât de frumoşi. Iar el a 
replicat: „O, da, sunt norocoşi!” Ridică ochii la noi confuză. Le- 
a mai spus şi altfel... aleşi! 

— Aleşi? 

— Da! A spus: „O, da, sunt norocoşi... Ai putea chiar spune că 
au fost aleşi!...” 

— Spuneaţi că poartă cioc? 

— Asta era atât de ciudat la el. Barba îl făcea să pară mai în 
vârstă, dar altfel arăta ca un tânăr. 

— Altfel? Ce vreţi să spuneţi? 

— Faţa lui! Vocea lui! Ştiu că asta trebuie să sune ciudat, dar 
l-am văzut doar pentru o clipă, când mă întorceam de pe ringul 
de dans. 

Am obţinut tot ce se putea de la ea. Înălţimea, culoarea 
părului. Cu ce era îmbrăcat. Totul confirma detaliile disparate 
pe care le aveam deja. Criminalul era un bărbat cu barbă tunsă 
scurt, roşiatică. Purta smoching - acelaşi gen ca acela pe care-l 
lăsase în Apartamentul Mandarin. 

Mocneam. Eram sigură că Laurie Birnbaum era o martoră 
credibilă. Barba. Smochingul. Îi alcătuiam imaginea din bucăţi. 

— Mai este altceva, orice, de care vă amintiţi? Vreo 
caracteristică fizică? O particularitate? 

A negat din cap. 

— Totul s-a întâmplat atât de repede! Abia când i-am văzut 
portretul în Chronicle... 

M-am uitat la Chin, sugerându-i că era timpul să chemăm un 
desenator care să înregistreze detaliile. I-am mulţumit femeii şi 
m-am întors la birou. Vom avea un desen pe baza spuselor ei, 
pe care îl vom folosi împreună cu cel făcut cu ajutorul lui 
Maryanne Perkins de la Saks. 

Investigația asupra crimei intra într-o nouă fază. Era foarte 
fierbinte. Aveam o supraveghere în desfăşurare la magazinul 
pentru mirese de la Saks. Contactam, unul câte unul, numele 
persoanelor de pe lista magazinului, pe oricine comandase o 
rochie de mireasă în ultimele câteva luni. 

Inima îmi bătea cu putere. Chipul pe care mi-l imaginasem, 


114 


visul meu despre omul cu barbă roşie, totul începea să prindă 
contur. Simţeam că începeam să-l încolţim. Imi sună telefonul. 
— Boxer, am răspuns, răsfoind dosarul de la Saks. 
— Numele meu este McBride, a spus o voce grăbită şi gravă. 
Sunt detectiv criminalist. Din Cleveland. 


53 


— Avem aici un caz de omucidere care se potriveşte tiparului 
cu care vă confruntaţi, mi-a explicat McBride. RPI, a continuat 
McBride, amândoi! Răni prin împuşcare, exact între ochi! 

Îmi descrise morţile rapide, dar groteşti, ale lui Kathy şi 
James Voskuhl, ucişi la propria nuntă de la Rock and Roll Hall 
of Fame. De data asta, criminalul nici măcar nu aşteptase să se 
încheie nunta. 

— Ce fel de armă a folosit tipul vostru la Napa? m-a întrebat 
McBride. 

— De nouă milimetri, i-am spus. 

— Acelaşi calibru! 

Eram uşor contrariată. „Cleveland? Ce naiba făcea Barbă 
Roşie în Ohio? Tocmai produsesem breşa, descoperisem unde 
îşi găsea victimele. Ştia asta? Dacă da, cum? 

Ce se întâmplase la Cleveland era fie o crimă la indigo, lucru 
perfect posibil, fie acest caz căpăta amploare şi putea duce 
oriunde. 

— Ai la tine fotografiile de la locul crimei, McBride? am 
întrebat eu. 

McBride a mormăit: 

— Mda! Le am în faţă. Urâtă treabă. Explicit sexuală. 

— Poţi să-mi descrii mâinile? 

— Bine, dar de ce mâinile? 

— Ce purtau pe mâini, McBride? 

L-am auzit căutând prin fotografii. 

— Te referi la verighete? 

— Ai ghicit, detective. Da! 

Mă rugam să nu fie tipul nostru. Cleveland... asta va nărui tot 
ceea ce m-a făcut să cred că ne apropiem de el. Se apucase 
Barbă Roşie să ucidă prin toată ţara? 

Un minut mai târziu, McBride mi-a confirmat exact lucrul pe 
care nu voiam să-l aud. 


115 


— Nu au verighete! 

„Nemernicul se plimbă!” Locul unde credeam că poate să 
apară era supravegheat, iar el era la peste trei mii de kilometri 
distanţă. Tocmai omorâse un cuplu la nunta lor din Ohio. La 
naiba! La naiba! La naiba! 

— Ai spus că aţi găsit cadavrele într-o poziţie explicit 
sexuală? l-am întrebat demoralizată pe McBride. 

Polițistul din Cleveland a ezitat. In final, a spus: 

— Mirele a fost împuşcat în timp ce stătea pe tron. L-am 
găsit în cabina de toaletă. Cu spatele drept, cu picioarele 
desfăcute. Mireasa a fost împuşcată şi ea tot acolo, când dădea 
să intre în cabină. Au rămas destule resturi de creier de-al ei 
împrăştiat pe exteriorul uşii ca să confirme supoziţia asta. Dar, 
când am găsit-o, era cu faţa în jos. Uf, de fapt faţa îi era 
îndesată între picioarele lui! 

Tăceam, gândindu-mă la ce auzeam şi simţeam cum îl uram 
cu fiecare zi mai mult pe acest mizerabil crud şi inuman. 

— Ştii... ca la o felaţie, a reuşit, în sfârşit, să spună McBride. 
Sunt câteva întrebări pe care anchetatorii mei vor să ţi le pună. 

— Mă poţi întreba chiar tu. Mâine voi fi acolo! 


54 


La şase şi jumătate a doua zi dimineaţă, eu şi Raleigh 
porniserăm deja către neaşteptata destinaţie: Cleveland! 

McBride ne-a aşteptat la aeroport. Nu arăta aşa cum îmi 
imaginasem. Nu era un irlandez catolic, cu carne flască, de 
vârstă mijlocie. Era agil, zvelt, de vreo treizeci şi opt de ani şi 
negru. 

— Eşti mai tânăr decât am crezut! am remarcat. 

Mi-a zâmbit şi eu i-am răspuns la fel. „Şi, categoric, mai 
puţin irlandez decât mi-am închipuit!” am completat eu. 

Pe drumul către oraş, ne-a pus la curent cu cazul. 

— Mirele este din Seattle. Are ceva afaceri în domeniul 
muzicii. A lucrat cu formaţii rock. Producător... om de 
marketing. Mireasa a crescut aici, în Ohio. In Shaker Heights. 
Tatăl este avocat. Fata era frumuşică, păr roşcat, pistrui, 
ochelari. 

A scos un plic din hârtie maronie din torpedou şi l-a aruncat 
spre mine, în scaunul din dreapta. Înăuntru erau nişte fotografii 


116 


lucioase, 20x30 cm, făcute la locul crimei: simple, clare, 
amintind oarecum de fotografiile de pe vremuri cu victime 
lichidate de gangsteri. Mirele aşezat în cabină avea o expresie 
de surpriză, iar partea superioară a cutiei craniene îi zburase. 
Mireasa era prăbuşită în poala lui, ghemuită într-un lac de 
sânge - al ei şi al lui. 

Imaginea cuplului m-a umplut de spaimă. Câtă vreme 
criminalul s-a aflat în nordul Californiei, simţeam că-l putem 
controla. Acum avea frâu liber. 

L-am torturat pe McBride cu întrebări despre cum a fost 
posibil ca victimele să sfârşească în toaleta bărbaţilor şi despre 
sistemul de securitate de la Hall of Fame. 

Fiecare răspuns pe care l-am auzit mă convingea din ce în ce 
mai mult că era vorba de tipul nostru. „Ce naiba căuta aici?” 

Am ieşit de pe autostradă în Lake Shore Boulevard. De jur 
împrejurul nostru se zăreau contururi moderne de clădiri. 

— Aici este, a anunţat McBride. 

De la distanţă, am văzut clădirea Rock and Roll Hall of Fame 
strălucind înaltă în faţa noastră ca o piatră prețioasă cu fațete 
neregulate. Un criminal dezechilibrat mintal dăduse lovitura în 
cel mai cunoscut loc din oraş. Până la ora asta putea să se fi 
întors deja la San Francisco. Sau la Chicago? New York? 
Topeka? Să plănuiască o altă crimă dublă îngrozitoare. Ori 
poate se afla într-o cameră de hotel de partea cealaltă a curţii 
interioare, privindu-ne cum sosim. 

Barbă Roşie putea fi oriunde. 


55 


Era pentru a treia oară în două săptămâni când trebuia să 
investighez locul oribil al unei crime duble. 

McBride ne-a condus până la etajul al doilea şi am traversat 
o sală de recepții, fără decoruri şi fără oameni, către o toaletă 
la care accesul era restricţionat cu ajutorul benzilor galbene de 
securizare şi al poliţiştilor. 

— Toaletă publică, a spus Raleigh către mine. Devine din ce 
în ce mai urât! 

De data aceasta, nu existau cadavre, nici descoperiri 
îngrozitoare. Victimele fuseseră de mult duse la morgă. În locul 
lor se găseau contururi macabre făcute cu bandă sau cretă; pe 


117 


pereţi erau prinse fotografii în alb-negru ale crimei, care-ţi 
îngheţau sângele în vine. 

Puteam să-mi imaginez ce se întâmplase. Cum mirele a fost 
ucis primul, cum sângele lui a pătat peretele din spatele vasului 
de toaletă. Cum Barbă Roşie a aşteptat şi a surprins mireasa în 
timp ce aceasta intra, cum a aşezat-o, apoi, pe Kathy Voskuhl 
într-o poziţie revoltătoare, cu capul între picioarele soţului ei. 
„A înjosit-o!” 

— Cum de au ajuns aici în toiul nunţii lor? a întrebat Raleigh. 

McBride a arătat către o fotografie a locului crimei, de pe 
perete. 

— Am găsit un chiştoc de ţigară cu marijuana în apropierea 
lui James Voskuhl. Imi închipui că a venit aici să tragă o priză. 
Presupun că mireasa i s-a alăturat. 

— Totuşi, nu a văzut nimeni nimic? Nu au plecat cu nimeni 
de la recepţie? 

McBride a negat din cap. 

Am simţit aceeaşi furie înăbuşită pe care o mai simţisem 
înainte, în două rânduri. Îl uram pe criminalul ăsta. Un ucigaş 
de visuri. Cu fiecare crimă, îl uram mai mult. Nemernicul îşi 
bătea joc de noi. Fiecare loc al crimei era o declaraţie. Fiecare 
mai degradantă decât celelalte. 

— Cum era sistemul de securitate în noaptea aceea? am 
întrebat. 

McBride a ridicat din umeri. 

— Toate ieşirile, cu excepţia celei principale, erau închise. La 
recepţie se afla un paznic. Toată lumea care a participat la 
nuntă a sosit în acelaşi moment. Vreo doi prostănaci de paznici 
se plimbau de colo-colo, dar, în general, la evenimente de genul 
ăsta, preferă să fie discreti. 

— Am văzut camere de filmat peste tot, a insistat Raleigh. 
Trebuie să existe un film. 

— Asta sper şi eu, a spus McBride. O să vă fac cunoştinţă cu 
Sharp, şeful securităţii. Putem să verificăm chestia asta acum. 

Andrew Sharp era un bărbat atrăgător, subţire şi bine făcut, 
cu bărbia pătrată şi îngustă şi buze lipsite de culoare. Părea 
speriat. Cu o zi în urmă avea o slujbă destul comodă, iar acum 
poliţia şi FBl-ul erau pe capul lui. Mai trebuia să le explice cum 
stau lucrurile şi celor doi poliţişti din San Francisco. 

Ne-a condus în biroul lui, a scos o ţigaretă Marlboro Light 


118 


dintr-un pachet şi s-a uitat la Raleigh. 

— Am o întâlnire cu directorul executiv peste circa opt 
minute! 

Nici n-am încercat să ne aşezăm. Am întrebat: 

— Paznicii dumneavoastră au remarcat vreo persoană mai 
neobişnuită? 

— Erau trei sute de invitaţi, doamnă detectiv! Toată lumea s- 
a adunat în sala de recepții de la intrare. Oamenii mei nu se 
amestecă prea mult; se asigură doar că nicio persoană care a 
băut prea mult nu se apropie de exponate. 

— Cum a ieşit, atunci? 

Sharp s-a răsucit în scaun, arătând către o schiţă a muzeului: 

— Fie pe la intrarea principală, aici, pe unde aţi intrat, fie 
prin cea pe care am lăsat-o deschisă, de la terasa din spate. 
Asta duce până la Lake Walk. În timpul verii, acolo e o cafenea. 
De obicei rămâne închisă, dar familiile ne-au cerut s-o 
deschidem. 

— S-au tras două gloanţe. Nimeni nu a auzit nimic? 

— Era vorba de un grup din lumea bună. Credeţi că le-ar fi 
plăcut ca paznicii mei să se învârtă pe acolo? Ţinem doi-trei 
băieţi ca să fim siguri că invitaţii prea zeloşi nu umblă prin zone 
interzise. Credeţi că ar fi trebuit să am oameni care să 
patruleze pe coridoarele care duc la toaletă? Ce ar fi putut fura, 
hârtia igienică? 

— Aveţi camere de filmat? a întrebat Raleigh. 

Sharp oftă. 

— In sălile de expoziţie există multe, desigur. Avem la ieşirile 
principale... o supraveghere de la distanţă a Sălii Principale, 
dar nimic pe coridor, unde s-au produs împuşcăturile. Nimic în 
toaletă. Oricum, poliţia studiază chiar acum banda împreună cu 
membrii fiecărei familii. Ar fi de-o mie de ori mai uşor dacă am 
şti pe cine naiba căutăm! 

Am scos din servietă o copie a portretului-robot de 
desenator. Arăta un chip slab, cu bărbia pronunţată, părul 
pieptănat pe spate şi un cioc abia schiţat. 

— Hai să începem cu el! 


56 


McBride trebuia să se întoarcă la birou pentru o conferinţă 


119 


de presă referitoare la investigaţii. Eu voiam să înţeleg de ce 
criminalul a venit la Cleveland şi - dacă se putea - care era 
legătura cu crimele noastre de la San Francisco. Pasul următor 
era să vorbesc cu părinţii miresei. 

Shaker Heights era o suburbie stilată şi bogată, plină de flori 
în toiul verii. Pe fiecare stradă, pajişti verzi duceau la case 
elegante străjuite de copaci. Eram însoţită de unul dintre 
oamenii lui McBride, pentru că Raleigh se dusese la Lakefront 
Hilton ca să discute cu familia mirelui. 

Căminul familiei Kogut era o casă primitoare, din cărămidă 
roşie de Normandia, aflată sub o boltă de stejari înalţi. Am fost 
întâmpinată la uşă de sora mai mare a miresei, care s-a 
prezentat drept Hillary Bloom. M-a condus într-o încăpere 
confortabilă, înţesată de obiecte: cărţi, un televizor cu ecran 
mare, fotografii cu ele două când erau copii sau de la nunţi. 

— Kathy a fost întotdeauna o rebelă, a explicat Hillary. Un 
spirit liber. I-a luat o vreme ca să se regăsească, dar tocmai se 
liniştise. Avea o slujbă bună - agent de publicitate pentru o 
firmă din Seattle. Acolo l-a întâlnit pe James. Tocmai îşi 
revenise. 

— Îşi revenise din ce? am întrebat. 

— După cum am spus, era un spirit liber. Aşa era Kathy. 

În cameră au intrat părinţii ei, Hugh şi Christine Kogut. Am 
văzut uimirea, şocul din privirile acestor oameni a căror viaţă 
fusese distrusă. 

— Era întotdeauna între două relaţii, a admis mama ei până 
la urmă. Dar, în acelaşi timp, iubea viaţa cu pasiune. 

— Era doar tânără, a spus tatăl ei. Poate că am răsfăţat-o 
prea mult. Era întotdeauna gata să experimenteze lucruri noi. 

În fotografiile ei - cu claia de păr roşcat şi privire 
provocatoare - puteam să văd aceeaşi dragoste de viaţă pe care 
criminalul o zărise, în mod evident, la primele victime. Asta m-a 
făcut să mă simt tristă, obosită. 

— Ştiţi de ce sunt aici? am întrebat în sfârşit. 

Tatăl a încuviinţat din cap. 

— Ca să stabiliţi dacă există vreo legătură cu celelalte crime 
oribile petrecute pe coasta de vest. 

— Aşadar, puteţi să-mi spuneţi dacă fiica dumneavoastră 
avea vreo legătură cu San Francisco? 

Am putut să văd umbra unei amintiri aşternându-se pe 


120 


chipurile lor. 

— După facultate, pentru câţiva ani, a locuit acolo, a spus 
mama ei. 

— A făcut facultatea la Universitatea de Stat din L.A., a spus 
tatăl ei. Timp de circa un an a locuit în Los Angeles. A încercat 
să găsească ceva de lucru la unul dintre studiouri. A început cu 
o slujbă temporară la Fox. Apoi a găsit postul ăsta în publicitate 
la San Francisco - se ocupa de muzică. Ducea o viaţă foarte 
agitată. Petreceri, campanii de promovare, fără îndoială, şi 
altele mai rele. Nu eram mulţumiţi, dar Kathy credea că este 
marea ei şansă. 

„A locuit la San Francisco.” l-am întrebat dacă auziseră 
vreodată de Melanie Weil sau de Rebecca Passeneau. 

Au negat din cap. 

— Dar o relaţie care ar fi putut să se termine prost? Cineva 
care, din gelozie sau din cauza unei obsesii, să fi vrut să-i facă 
rău? 

— Nesăbuinţa a stat parcă întotdeauna la baza relaţiilor lui 
Kathy, a remarcat răutăcioasă Hillary. j 

— Am avertizat-o. Mama dădu din cap afirmativ. Intotdeauna 
a vrut să facă lucrurile în felul ei! 

— A pomenit vreodată pe cineva anume din perioada când 
trăia la San Francisco? 

Toată lumea a privit-o pe Hillary. 

— Nu! Pe nimeni în mod special. 

— Nu vă amintiți de nimeni? A locuit acolo ceva vreme. Nu a 
păstrat legătura cu nimeni după ce a plecat? 

— Parcă îmi amintesc că mi-a spus că se mai ducea din când 
în când pe acolo, a spus tatăl ei. Pentru afaceri! 

— Vechile obiceiuri dispar greu! 

Hillary zâmbea superior, strângându-şi buzele. 

Trebuia să existe vreo legătură. Vreo cunoştinţă din anii pe 
care i-a petrecut acolo. Cineva venise de la mare distanţa 
numai ca s-o vadă moartă. 

— Au fost invitaţi din San Francisco la nuntă? am întrebat. 

— A fost o prietenă, a spus tatăl ei. 

— Merrill, a intervenit mama. Merrill Cole. Acum se numeşte 
Shortley. Cred că este la Hilton, dacă n-o fi plecat. 

Am scos schiţa făcută de desenator cu posibilul chip al 
criminalului. 


121 


— Ştiu că e greu, dar îl cunoaşteţi pe acest bărbat? E vreo 
cunoştinţă de-a lui Kathy? Aţi văzut pe cineva la nuntă care să 
semene cu el? 

Unul câte unul, membrii familiei Kogut au negat din cap. 

M-am ridicat să plec. Le-am spus că, dacă-şi amintesc ceva, 
indiferent cât de mic şi neînsemnat, să ia legătura cu mine. 
Hillary m-a condus la uşă. 

— Mai este ceva, am spus. 

Ştiam că şansele sunt mici. 

— Kathy şi-a cumpărat cumva rochia de mireasă din San 
Francisco? 

Hillary m-a privit fără expresie şi a scuturat din cap. 

— Nu, şi-a luat-o dintr-un magazin cu obiecte de colecţie. Din 
Seattle. 

La început, răspunsul m-a dezumflat. Apoi însă mi-am dat 
seama că aceasta era legătura pe care o căutam. Primele două 
crime fuseseră comise de o persoană care îşi urmărea victimele 
de la distanţă. De aceea le-a ales în felul în care a făcut-o - le 
urmărea; dar aceasta, Kathy, a fost aleasă în alt mod. Eram 
sigură că, oricine era, cel care a făcut asta o cunoştea pe 
Kathy. 


57 


M-am dus cu maşina direct la Hilton, pe Lake Shore 
Boulevard, şi am reuşit să o prind pe Merrill Shortley chiar 
când se pregătea să plece la aeroport. Era o persoană stilată, 
de vreo douăzeci şi şapte de ani, cu păr castaniu, lung până în 
dreptul umerilor, pe care-l purta strâns în coc. 

— Unii dintre noi n-au dormit toată noaptea, a spus ea 
scuzându-se pentru felul în care arăta. Aş vrea să mai rămân, 
dar nu ştiu când vor da corpul înapoi familiei. Am un copil de 
un an. 

— Familia Kogut mi-a spus că locuiţi în San Francisco. 

S-a aşezat pe marginea patului, cu faţa spre mine. 

— La Los Altos. M-am mutat acum doi ani, când m-am 
măritat. 

— Trebuie să aflu informaţii despre viaţa lui Kathy Kogut la 
San Francisco, i-am explicat. lubiţi. Despărţiri. Cineva care ar 
putea avea un motiv să facă asta. 


122 


— Credeţi că ea îl cunoştea pe maniacul ăsta? 

Faţa îi era încordată. 

— Poate, Merrill. Poţi să ne ajuţi să stabilim asta. Vrei să ne 
ajuţi? 

— Kathy umbla cu bărbaţi, a spus Merrill după o pauză. Nu 
avea prejudecăţi. 

— Vrei să spui că ducea o viaţă promiscuă? 

— Dacă vreţi să priviţi lucrurile în felul ăsta. Bărbăţii o 
plăceau. Trăiam nişte vremuri agitate. Muzică, filme. Chestii 
alternative. Orice o făcea să se simtă vie. 

Înţelegeam despre ce era vorba. 

— Asta include şi drogurile? 

— După cum am spus, orice o făcea să se simtă vie. Da, 
Kathy lua droguri uşoare. 

Deşi drăguță, Merrill avea chipul dur al unui supravieţuitor 
al străzii care se transformase într-o mamă devotată. 

— Îţi vine în minte cineva care ar fi putut să dorească să-i 
facă rău? Cineva care era extrem de fascinat de ea? Poate 
cineva care a fost gelos atunci când ea s-a mutat? 

Merrill s-a gândit puţin şi a negat din cap. 

— Nu cred! 

— Eraţi apropiate? _ 

A aprobat cu o mişcare a capului. În acelaşi timp, a închis 
ochii. 

— De ce s-a mutat? 

— A găsit o slujbă grozavă. Trebuie să i se fi părut că, în 
sfârşit, a început să urce pe scara socială. Mama şi tatăl ei şi-au 
dorit asta întotdeauna. Ceva în genul Shaker Heights. Mă 
scuzaţi, trebuie să prind avionul! 

— E posibil ca ea să fi fugit de ceva? 

— Când ai trăit aşa cum am trăit noi, fugi întotdeauna de 
ceva. 

Merrill Shortley a ridicat din umeri plictisită. Avea un fel de-a 
fi, o răceală care nu-mi plăcea. Încă se mai înconjura cu aura 
cinică a unui trecut desfrânat. În plus, bănuiam că ascunde 
ceva. 

— Dar tu ce ai făcut, Merrill? Te-ai căsătorit cu regele 
mamboului din Silicon Valley? 

A dat din cap. Apoi a schiţat un zâmbet vag. 

— Cu un director de investiţii! 


123 


M-am aplecat în faţă. 

— Aşadar, îţi aminteşti vreo persoană deosebită? Cineva cu 
care ea ar fi putut să păstreze legătura? Cineva de care să se 
teamă? 

— Din anii aceia, a spus Merrill Shortley, mi-e foarte greu să- 
mi amintesc de cineva cât de cât deosebit. 

— A fost prietena ta, am spus ridicând vocea. Vrei să vezi 
cum arată acum? 

Merrill s-a ridicat, s-a îndreptat către şifonier şi a început să 
aşeze într-o geantă de piele obiecte de toaletă şi farduri. La un 
moment dat, s-a oprit şi s-a privit în oglindă. Apoi s-a uitat 
peste umăr şi mi-a prins privirea. 

— A fost, poate, tipul ăla cu care era Kathy. Un tip important, 
în vârstă. A spus că-l ştiu, dar n-a vrut să-mi spună numele lui. 
Cred că l-a întâlnit la serviciu. Din câte îmi amintesc, era 
însurat. Nu ştiu cum s-a terminat povestea. Sau cine i-a pus 
capăt. Sau dacă s-a întâmplat asta vreodată! 

Începea să-mi crească adrenalina. 

— Cine este, Merrill? Ar putea fi cel care ţi-a omorât 
prietena. 

A clătinat din cap. 

— L-ai văzut vreodată pe bărbatul ăsta? 

Din nou a dat din capcănu. 

Am insistat. 

— Eşti singura prietenă din perioada aceea pe care a invitat- 
o la nunta ei, iar tu nu l-ai întâlnit nici măcar o dată? Nu-i ştii 
nici măcar numele? 

Mi-a aruncat un zâmbet rece. 

— Era precaută. Nu-mi spunea totul. Pe cuvânt de cercetaş, 
inspectore. Presupun că era o persoană publică. 

— Ai văzut-o des în ultimii ani? 

Merrill a negat din nou din cap. Era o adevărată scorpie. 
Avere recentă în Silicon Valley. Ă 

— Tatăl ei mi-a spus că încă mai obişnuia să vină prin oraş. În 
interes de serviciu. 

Merrill a ridicat din umeri. 

— Nu ştiu! Trebuie să plec. 

Mi-am deschis geanta cu o mişcare rapidă şi am scos una 
dintre fotografiile făcute la locul crimei pe care mi le dăduse 
McBride, cea în care Kathy, cu ochii larg deschişi, stătea 


124 


prăbuşită într-o grămadă de sânge în faţa soţului ei. 

— Cineva pe care ea îl cunoştea a făcut asta! Vrei să fii luată 
de la aeroport şi aruncată într-o celulă ca martor principal? Poţi 
să-l chemi pe avocatul soţului tău, dar o să aibă nevoie de două 
zile ca să te scoată. Cum va reacţiona comunitatea 
investitorilor la vestea asta? Sunt sigură că aş putea face să 
apară asta în Chronicle. 

Merrill s-a îndepărtat de mine, cu bărbia tremurând. 

— Nu ştiu cine era. Doar că era mai în vârstă, căsătorit, un 
mare grangur. Pervers, dar nu în mod inofensiv. Kathy mi-a 
spus că practica jocuri erotice cu ea. Dar, oricine ar fi fost, ea 
nu vorbea niciodată despre asta, îl proteja. Restul va trebui să 
descoperi singură. _ 

— A continuat să se vadă cu tipul ăsta, nu-i aşa? Incepeam să 
leg lucrurile. Chiar şi după ce s-a mutat la Seattle. Chiar şi 
după ce l-a cunoscut pe soţul ei. 

Mi-a aruncat un zâmbet vag. 

— Bravo, inspectore! Până la sfârşit. 

— Cât de, până la sfârşit? 

Merrill Shortley a ridicat receptorul: 

— Camera 402. Plec. Mă grăbesc! 

S-a ridicat, şi-a aruncat peste umăr o geantă Prada, în timp 
ce pe braţ ţinea un impermeabil ce părea scump. Apoi s-a uitat 
la mine şi a zis sec: 

— Până la sfârşitul sfârşitului! 


58 


— Nu e de mirare că mireasa nu era îmbrăcată în alb, a spus 
încruntat Raleigh în timp ce îi povesteam despre discuţia mea 
cu Merrill Shortley. 

McBride ne făcuse rezervare pentru cină la Nonni, un 
restaurant italian aflat pe lac, la câţiva paşi distanţă de hotelul 
nostru. 

Discuţia lui Raleigh cu părinţii mirelui nu adusese nimic 
important. James Voskuhl fusese un muzician aspirant care 
stătuse pe tuşa scenei muzicale din Seattle, prinzând până la 
urmă un post de reprezentant al câtorva trupe în afirmare. Nu 
a avut nicio legătură cu San Francisco. 

— Criminalul o cunoştea pe Kathy, am spus eu. Cum altfel ar 


125 


fi putut-o găsi aici? Au avut o relaţie! 

— Până la sfârşit? a întrebat el gânditor. 

— Până la sfârşitul sfârşitului, am răspuns. Asta înseamnă, 
poate, chiar şi aici, în Cleveland. Fetele astea nu erau 
călugăriţe. Merrill a spus că tipul ăsta era mai în vârstă, 
căsătorit, pervers, un animal de pradă. Se potriveşte cu tiparul 
crimelor. Cineva, vreo persoană pe care ea a cunoscut-o la San 
Francisco, trebuie să-l fi văzut pe Barbă Roşie. Cineva ştie. 
Merrill zice despre Kathy că îşi proteja iubitul, poate pentru că 
era o celebritate. 

— Crezi că Merrill Shortley mai are ceva de spus? 

— Poate! La fel şi familia. Am avut sentimentul că ascund 
ceva. 

Raleigh a comandat o sticlă de Chianti din 1997 şi, când 
aceasta ne-a fost adusă, a ridicat paharul: 

— Să bem pentru David şi Melanie, Michael şi Becky, James 
şi Kathy! 

— Să lăsăm toastul pentru când îl vom prinde pe mizerabilul 
ăsta nenorocit, am spus eu. 

Când mi-am dat seama că am rămas singuri în Cleveland, am 
început dintr-odată să mă agit. Aveam o întreagă seară de 
umplut şi, indiferent cât de mult discutam despre caz ori cât de 
mult glumeam că „nu e o întâlnire amoroasă”, ceva din mine, o 
notă gravă, mă trăgea de mânecă avertizându-mă că nu era 
momentul să încep o relaţie cu nimeni, nici măcar cu chipeşul 
şi fermecătorul Chris Raleigh. 

Atunci de ce mă schimbasem într-un pulover de culoarea 
cerului senin şi într-o pereche de pantaloni drăguţi, în loc să fi 
rămas cu cămaşa şi pantalonii largi pe care îi purtasem toată 
ziua? 

Am comandat. Eu am luat osso bucco, spanac şi o salată; 
Raleigh a luat paillard de vițel. 

— Poate că era cineva de la ea de la serviciu, zise Raleigh. 
Sau cineva care avea legătură cu serviciul. 

— L-am pus pe Jacobi să verifice firma pentru care a lucrat 
ea în Seattle. Tatăl ei a declarat că pleca uneori la San 
Francisco în interes de serviciu. Vreau să văd dacă este aşa! 

— Şi dacă nu este aşa? 

— Atunci ori ea ascundea ceva, ori ei! 

Luă o înghiţitură de vin. 


126 


— De ce ar mai fi ajuns să facă nuntă dacă era încă încurcată 
cu tipul ăsta? 

Am ridicat din umeri. 

— Toţi au spus că în sfârşit Kathy se liniştise. Aş fi vrut să 
ştiu cum era în vremea aceea ca să înţeleg ce vor să spună prin 
„se liniştise”! 

Mă gândeam că aş dori să îmi mai încerc norocul o dată cu 
sora ei, Hillary. Mi-am amintit ceva ce ea spusese. „Vechile 
obiceiuri dispar greu.” Atunci am crezut că făcea aluzie la 
droguri şi petreceri. Se referea oare la Barbă Roşie? 

— McBride mi-a spus că mâine-dimineaţă am putea să vedem 
caseta de la muzeu! 

— Tipul a fost acolo, Raleigh, am spus cu siguranţă în glas. A 
fost acolo în noaptea aceea. Kathy îl cunoştea pe ucigaşul ei. 
Trebuie doar să aflăm cine este acesta. 

Raleigh mi-a turnat încă puţin vin în pahar. 

— Suntem parteneri acum, nu-i aşa, Lindsay? 

— Sigur, am spus, puţin surprinsă de întrebare. Nu-ţi dai 
seama că am încredere în tine? 

— Vreau să spun că avem de rezolvat trei crime duble, 
suntem întru totul dedicați acestui lucru, te-am susţinut în faţa 
lui Mercer. Te-am ajutat chiar să speli vasele după cina pe care 
am luat-o la tine acasă. 

— Bun, şi? am zâmbit eu. A 

Dar chipul lui avea un aer serios. Încercam să înţeleg unde 
bătea. 

— Ce zici, poate că a venit timpul să începi să-mi spui Chris! 


59 


După cină, eu şi Chris ne-am plimbat pe aleea străjuită de 
copaci de pe malul lacului, spre hotelul unde stăteam. O adiere 
rece şi umedă îmi mângâia faţa. N-am vorbit mult. Aceeaşi 
nelinişte nervoasă îmi producea furnicături pe toată pielea. 

Din când în când, ni se atingeau braţele. El îşi scosese 
jacheta lăsând să i se vadă linia umerilor şi braţele solide. Nu 
că aş observa genul ăsta de lucruri superficiale. 

— E încă devreme, a spus. A 

— Cinci şi jumătate, ora noastră de acasă. Încă aş putea să 
dau de Roth. Ar trebui, poate, să-l pun la curent. 


127 


Raleigh făcu o grimasă. 

— L-ai sunat deja pe Jacobi. Pun pariu că a ajuns în biroul lui 
Roth înainte să închidă telefonul. 

În timp ce mergeam, o forţă irezistibilă mă împingea aproape 
de el şi iarăşi mă trăgea înapoi. 

— Oricum, am spus, de data asta chiar nu am chef să sun! 

— De ce anume ai chef? a întrebat Raleigh. 

— Ce ar fi să ne plimbăm? 

— Echipa Indians are meci. Vrei să ne strecurăm pe stadion? 
Trebuie să fi ajuns la repriza a cincea. 

— Suntem poliţişti, Raleigh! 

— Mda, şi n-ar fi frumos! Atunci vrei să dansăm? 

— Nu, am spus, mai ferm chiar. Nu vreau să dansez! 

Fiecare cuvânt părea încărcat de un sens ascuns. 

— Ce încep să-mi dau seama - m-am întors eu către el - este 
că mi-e greu să-mi amintesc să-ţi spun Chris. 

— Iar eu încep să-mi dau seama - a răspuns el, cu faţa către 
mine - că mi-e greu să pretind că nu se întâmplă nimic. 

— Ştiu, am şoptit eu cu respiraţia tăiată. Dar pur şi simplu nu 
pot! 

Suna cu adevărat stupid, dar, oricât de tare l-aş fi dorit, 
aveam o ezitare şi mai mare care mă reţinea. 

— „Ştiu... Dar pur şi simplu nu pot.” Ce înseamnă asta? 

— Înseamnă că şi eu simt nişte lucruri şi că o parte din mine 
vrea să se lase în voia acestor sentimente, dar în momentul 
ăsta, pur şi simplu, nu ştiu dacă pot. E complicat, Chris! 

Aveam nervii încordaţi la maximum. 

Ne-am reluat plimbarea şi am început să simt răcoarea 
vântului ce adia dinspre lac. 

— Vrei să spui că este complicat pentru că lucrăm împreună? 

— Da, am minţit eu. M-am întâlnit cu tipi din poliţie o dată 
sau de două ori. 

— Da... şi ce altceva? a întrebat Raleigh. 

Dorinţa mă îndemna să cedez. Ce se petrecea în mintea mea 
era o nebunie. Voiam şi nu voiam să mă atingă. Eram singuri pe 
marginea lacului. În momentul acela, dacă m-ar fi luat în braţe, 
dacă s-ar fi aplecat şi m-ar fi sărutat, nu ştiu ce aş fi făcut. 

— Chiar vreau, am spus atingându-i mâna cu degetele şi 
privindu-l în ochii de un albastru intens. 

— Tu nu-mi spui totul, a replicat el. 


128 


A trebuit să fac un efort de voinţă să nu îi vorbesc despre 
boala mea. Nu ştiu de ce nu am făcut-o. Pe de o parte tânjeam 
ca el să mă dorească, dar să continue să mă considere o fiinţă 
puternică. li simţeam căldura trupului şi mă gândeam că şi el 
simţea că eram pe cale să cedez. 

— Pur şi simplu nu pot acum, am spus blând. 

— Ştii, nu voi fi mereu partenerul tău, Lindsay! 

— Ştiu asta! Şi poate nici eu nu voi mai putea să spun 
întotdeauna nu! 

Nu ştiu dacă am fost dezamăgită sau uşurată când am văzut 
hotelul în faţa noastră. O parte din mine voia să alerge în 
cameră, să deschidă larg ferestrele şi să respire aerul nopţii. 

Chiar eram bucuroasă că nu era nevoie să iau decizia asta 
când Raleigh m-a luat prin surprindere. 

S-a aplecat pe neaşteptate şi şi-a lipit buzele de ale mele. 
Sărutul a fost atât de tandru de parcă ar fi fost o modalitate 
delicată de a întreba dacă îi este permis. 

Am prelungit sărutul cald. „Mâini moi... buze moi.” 

Nu pot să spun că nu mi-am imaginat că se va întâmpla asta. 
Era exact aşa cum îmi închipuisem. Voiam să nu mă pierd şi 
iată-mă cedând din senin. Dar, chiar în momentul în care 
începusem să-i răspund, m-a cuprins teama, teama de adevărul 
imposibil de evitat. 

Mi-am aplecat capul şi m-am retras încetişor. 

— A fost drăguţ! Pentru mine, în orice caz, a spus Raleigh 
sprijinindu-şi fruntea de a mea. 

Am aprobat din cap, dar am spus: 

— Nu pot, Chris! 

— De ce te retragi mereu, Lindsay? a întrebat el. 

Voiam să spun: „Pentru că te amăgesc”. Să îi spun tot ce se 
petrecea, dar mă mulţumeam să îl amăgesc, cu toate că făceam 
asta cuprinsă de cea mai puternică dorinţă pe care o simţisem 
de ani de zile. 

— Vreau doar să-l prind pe Barbă Roşie, am răspuns. 


60 


A doua zi dimineaţa, detectivul McBride ne-a lăsat un mesaj 
cerându-ne să venim după el la biroul lui Sharp de la Hall of 
Fame. 


129 


„Au găsit ceva pe film.” 

Într-o sală de conferinţe austeră, şeful securităţii muzeului, 
McBride, şi câţiva membrii ai echipei Omucideri de la poliţia 
din Cleveland stăteau cu faţa la un ecran lat aflat pe un 
dulăpior din lemn de nuc. 

— Iniţial, a început Sharp plin de sine, căutam la întâmplare 
pe banda înregistrată la nuntă, oprindu-ne asupra oricui nu 
părea cunoscut. Desenul dumneavoastră, s-a întors el către 
mine, ne-a ajutat să restrângem cercetările. 

A apăsat pe telecomanda îndreptată către ecran. 

— Primele imagini pe care o să le vedeţi sunt de la intrarea 
principală. 

Ecranul s-a luminat şi a apărut un film tipic la camera video 
de supraveghere, în alb şi negru. Era atât de straniu, de 
neobişnuit. Câţiva invitaţi îmbrăcaţi ţipător păreau să fi ajuns 
în acelaşi timp, mulţi dintre ei erau costumaţi în cântăreţi rock 
celebri. Unul era Elton John. Partenera lui avea părul tapat, 
vopsit în diverse nuanţe închise şi deschise, gen Cindy Lauper. 
Am recunoscut un Chuck Berry, un Michael Jackson, vreo două 
Madonna, câţiva Elvis şi câţiva Elvis Costello. 

Derulat pe „înainte” de Sharp, filmul avansa ca într-o serie 
de cadre individuale gata montate. A sosit un cuplu mai în 
vârstă purtând ţinute clasice de seară. După ei, aproape 
înghesuit în spatele lor, venea un bărbat care evita în mod clar 
camera, ascunzându-şi faţa. 

— Iată! a spus Sharp. 

L-am văzut! Inima îmi bătea nebuneşte în piept. Blestematul 
de Barbă Roşie! 

Era o imagine proastă, neclară. Bărbatul, sesizând prezenţa 
camerei, a trecut repede prin cadru. Poate că venise mai 
devreme să caute camerele de supraveghere. Poate că fusese 
suficient de isteţ ca să evite să fie filmat direct. Oricare ar fi 
fost motivul, s-a strecurat în mulţime şi a dispărut. 

Simţeam furia crescând în mine. 

— Poţi să măreşti imaginea? l-am întrebat pe Sharp. Vreau 
să-i văd faţa. 

A întins telecomandă şi imaginea s-a modificat, la o scară mai 
mare. 

M-am ridicat de pe scaun. Priveam o imagine, parţial clară, a 
chipului criminalului. Nu i se vedeau ochii, nu i se distingea 


130 


vreo trăsătură. Doar un profil în penumbră. O bărbie 
proeminentă. Şi conturul unui cioc. 

N-aveam niciun dubiu că acesta era criminalul. Nu îi ştiam 
numele. Abia dacă puteam să-i văd faţa, dar imaginea 
înceţoşată pe care mi-o compusesem în minte împreună cu 
Claire era acum în faţa mea. 

— Asta e tot ce poţi să faci? a insistat Raleigh. 

Unul dintre membrii departamentului tehnic al muzeului a 
replicat: 

— S-ar putea să reuşim s-o mărim prin prelucrare. Dintr-o 
filmare brută, asta e tot ce obţinem! 

— Mai apare şi mai târziu, a spus Sharp. 

A derulat înainte şi a oprit la imaginea de ansamblu a Sălii 
Principale în timpul recepţiei de nuntă. Au reuşit să aducă în 
prim-plan imaginea aceluiaşi bărbat în smoching stând 
deoparte, observând. Totuşi, după ce a fost mărită, imaginea a 
devenit neclară şi de rezoluţie mică. 

— Evită în mod deliberat să privească spre cameră, i-am 
şoptit lui Raleigh. Ştie unde este! 

— Am arătat aceste cadre ambelor familii, a spus Sharp. 
Nimeni nu îl cunoaşte. Nimeni nu îl poate identifica. Vreau să 
spun că există posibilitatea să nu fie criminalul. Dar, având în 
vedere desenul dumneavoastră... 

— Eleste, am spus cu convingere. 

Ochii îmi ardeau, lipiţi de ecranul cu imagine înceţoşată. 
Eram sigură, de asemenea, că ne uitam la misteriosul amant al 
lui Kathy Voskuhl. 


61 


Hillary ştia. Eram aproape sigură de asta. Dar nu-mi puteam 
închipui de ce ar ascunde un astfel de lucru în legătură cu 
moartea surorii ei. „Vechile obiceiuri dispar greu”, comentase 
ea. 

Voiam să o mai văd o dată şi am reuşit să o prind la telefon, 
acasă la familia ei din Shaker Heights. 

— Am reuşit să vorbesc cu Merrill Shortley, i-am spus. Vreau 
doar să clarific câteva detalii. 

— Înţelegeţi că este un moment foarte greu pentru familia 
mea, inspectore, mi-a replicat Hillary. V-am spus tot ce ştim! 


131 


Nu voiam să insist prea mult. Îşi pierduse sora într-un mod 
oribil. Casa părinţilor ei era plină de oameni în doliu şi de 
durere, iar ea nu era nicicum obligată să stea de vorbă cu mine. 

— Merrill mi-a spus câteva lucruri despre Kathy. Despre 
stilul ei de viaţă... 

— Noi v-am spus despre asta, a răspuns apărându-se. Dar v- 
am spus şi că, după ce l-a întâlnit pe James, Kathy a început să 
se liniştească. 

— Despre asta voiam să vă vorbesc. Merrill şi-a amintit că 
era o persoană cu care Kathy se întâlnea la San Francisco. 

— Cred că v-am spus că se întâlnea cu o mulţime de bărbaţi. 

— Relaţia asta a continuat mult timp. El era mai în vârstă. 
Căsătorit. Un tip important. Probabil şi cunoscut. 

— Nu era genul surorii mele, a replicat Hillary. 

— Am nevoie de un nume, doamnă Bloom! Bărbatul ăsta 
poate fi ucigaşul ei. 

— Mă tem că nu înţeleg. V-am spus deja ce ştiu. Sora mea 
nu-mi făcea confidenţe. Duceam vieţi diferite. Sunt sigură că v- 
aţi dat seama deja - existau multe lucruri cu care eu nu eram 
de acord. 

— Când am vorbit prima dată, mi-aţi spus că „Vechile 
obiceiuri dispar greu”. La ce fel de obiceiuri vă refereaţi? 

— Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi. Poliţia din Cleveland se ocupă 
de cazul ăsta, inspectore. Nu-i putem lăsa să-şi facă treaba? 

— Eu încerc să vă ajut, doamnă Bloom! De ce s-a mutat 
Kathy de la San Francisco? Cred că dumneavoastră ştiţi. Era 
abuzată de cineva? Avea probleme? 

Hillary părea înspăimântată. 

— Apreciez ceea ce încercaţi să faceţi, dar acum o să închid 
telefonul, inspectore! _ 

— Va ieşi la iveală, Hillary! Intotdeauna se întâmplă aşa. O 
agendă cu adrese. Nota ei de plată pentru telefon. Şi nu e 
vorba numai de Kathy. Mai sunt încă patru victime în 
California. La fel ca sora dumneavoastră, îşi făcuseră o mulţime 
de speranţe în privinţa vieţii lor viitoare. Şi meritau să şi le 
împlinească. 

Suspină încet. 

— Nu am idee despre ce vorbiţi! 

Am simţit că mai am doar o şansă. 

— Există un adevăr urât despre crimă. Dacă am învăţat un 


132 


lucru în meseria de detectiv criminalist - că lucrurile nu rămân 
bătute-n cuie. Ieri eraţi o victimă nevinovată, dar acum sunteţi 
implicată şi dumneavoastră în asta. Criminalul ăsta o să 
lovească din nou şi veţi regreta tot restul vieţii dumneavoastră 
că nu mi-aţi spus ceea ce ştiţi. 

La capătul celălalt al firului se lăsase o tăcere grea. Ştiam ce 
înseamnă. Era lupta care se dădea în conştiinţa lui Hillary 
Bloom. 

Am auzit un declic. Închisese telefonul. 


62 


Avionul cu care ne-am întors la San Francisco a plecat la 
4.00 p.m. Uram, uram că plec fără să am un nume. Mai ales 
când simţeam că eram atât de aproape. 

„Cineva faimos. Pervers. De ce îl protejau?” 

Oricum, realizasem multe în doar două zile. Pentru mine, era 
clar că toate cele trei crime fuseseră comise de aceeaşi 
persoană. Aveam o pistă bună care îl lega de San Francisco, o 
posibilă identitate, o descriere confirmată. Urma era caldă şi 
avea să devină chiar mai caldă odată ce ajungem acasă. 

Ambele investigaţii aveau să se desfăşoare pe plan local. Cei 
de la Cleveland vor contacta poliţia din Seattle care va cerceta 
casa miresei. Poate se va găsi ceva printre lucrurile ei 
personale, o agendă cu adrese, un e-mail din calculatorul ei va 
divulga identitatea amantului său din San Francisco. 

Aşteptând să ne îmbarcăm în avionul cu care urma să plecăm 
din Cleveland, mi-am sunat mesageria vocală de acasă ca să 
preiau mesajele. Câte unul de la Cindy şi Claire, cu întrebări 
despre călătoria mea, despre cazul nostru. Reporteri care 
insistau să-mi afle comentariile despre crima din Cleveland. 
Apoi am auzit vocea guturală a lui Merrill Shortley. Imi lăsa 
numărul ei din California. 

Am format numărul cât de repede am putut. Mi-a răspuns o 
menajeră şi am auzit plânsetul unui copil. Când Merrill a 
început să vorbească, mi-am dat seama că renunţase la masca 
ei de femeie dură. 

— Mă gândeam că ar mai fi ceva despre care nu am pomenit 
ieri! 

— Da? Mă bucur să aud asta. 


— Tipul ăsta despre care v-am vorbit, cel cu care era 
încurcată Kathy în San Francisco. V-am spus adevărul! Nu am 
ştiut niciodată cum îl cheamă. 

— Bine, înţeleg! 

— Dar au fost nişte lucruri... am spus că nu se purta frumos 
cu ea. Îi plăceau jocurile sexuale intense. Accesorii, scenarii. 
Poate şi puţină filmare. Problema este că lui Kathy îi plăceau 
jocurile! A urmat o pauză lungă înainte ca Merrill să continue: 
Ştiţi... cred că a împins-o, a forţat-o să facă mai mult decât 
dorea. Îmi amintesc că avea semne pe faţă, vânătăi pe picioare. 
Dar mai ales spiritul ei era înfrânt. Pe atunci, niciuna din noi nu 
aducea acasă chiar un Tom Cruise, dar a fost o perioadă când 
Kathy era cu adevărat speriată. Era sub controlul lui. 

Am început să înţeleg unde ducea asta. 

— Asta se întâmpla când s-a mutat, nu-i aşa? am întrebat eu. 

Am putut s-o aud pe Merrill Shortley oftând la capătul 
celălalt al firului. 

— Da, atunci! 

— Şi de ce a continuat să-l vadă şi după ce s-a mutat la 
Seattle? Ai spus că a fost încurcată cu el până la sfârşit. 

— Dar n-am spus niciodată, a răspuns Merrill Shortley, că ea 
ştia ce este bun pentru ea. 

Acum vedeam viaţa lui Kathy Kogut în lumina unei 
inevitabilităţi tragice. Eram sigură că a fugit din San Francisco, 
încercând să scape din ghearele acestui bărbat. Dar nu se 
putuse elibera. 

„Este lucrul ăsta valabil şi pentru celelalte mirese?” 

— Am nevoie de un nume, doamnă Shortley! Se poate ca el 
să o fi omorât pe prietena dumitale. Mai sunt şi alte victime. 
Cât timp este liber, există posibilitatea să ucidă din nou. 

— V-am spus, nu îi ştiu numele, inspectore! 

Am ridicat vocea ca să acopăr zgomotul terminalului. 

— Merrill, cineva trebuie să ştie! O cunoşti de atâţia ani, v-aţi 
distrat împreună! 

Merrill ezită. 

— În felul ei, Kathy era loială. Spunea că e foarte cunoscut. 
Un fel de celebritate. Cineva pe care îl ştiu. Il proteja. Sau 
poate se proteja pe ea însăşi. 

Mă gândeam că trebuie să fie cineva din lumea filmului sau a 
muzicii. Se băgase până peste cap în ceva necurat şi, ca mulţi 


134 


oameni care se simt încolţiţi, a fugit. Doar că n-a putut să 
ajungă prea departe. 

— Trebuie să îţi fi spus ceva, am insistat. Cu ce se ocupa? 
Unde locuia? Unde l-a întâlnit? Voi eraţi ca două surori? „Surori 
de rele.” 

— Vă jur, inspectore, m-am tot gândit! 

— Atunci trebuie să ştie cineva! Cine? Spune-mi! 

Am auzit-o pe Merrill Shortley scoțând un hohot de râs lipsit 
de voioşie. 

— Intrebaţi-o pe sora ei! 

Înainte de îmbarcare, l-am sunat pe McBride şi i-am lăsat un 
mesaj detaliat pe mesageria vocală. Amantul lui Kathy fusese, 
probabil, o celebritate. Acesta era motivul pentru care ea se 
mutase din San Francisco. Descrierea corespundea profilului 
criminalului nostru. E posibil ca Hillary, sora ei, să cunoască 
numele criminalului. 

În avion, nu m-am putut gândi decât că deveneam tot mai 
apropiaţi. Raleigh era acolo, lângă mine. În timp ce avionul 
decola, m-am sprijinit de braţul lui, cedând unei epuizări totale. 
Toate necazurile mele din cauza bolii păreau la mii de kilometri 
distanţă. Mi-am amintit ceva ce-i mărturisisem lui Claire. l-am 
spus că gândul de a-l prinde pe acest mizerabil îmi dădea 
puterea să merg înainte - să-l găsesc pe omul cu barbă roşie 
din visul meu, care scăpase. 

— Îl vom prinde, l-am asigurat pe Raleigh. Nu-l putem lăsa să 
mai ucidă un alt mire şi o altă mireasă. 


63 


A doua zi dimineaţa eram la birou. 

Existau mai multe căi prin care puteam continua această 
anchetă. Hillary Bloom era cea mai directă, presupunând că, 
aşa cum sugerase Merrill, ea putea să ne dea un nume. Era clar 
că, în felul ei ciudat, încerca să-şi protejeze familia de durerea 
suplimentară de a vedea cum Kathy e etichetată public ca o 
biată victimă a sexului, care şi-a înşelat viitorul soţ până în ziua 
când au schimbat jurămintele. 

Mai devreme sau mai târziu, va apărea un nume. De la ea sau 
din Seattle. 

Înainte de toate, am sunat la biroul lui Medved ca să mă 


135 


reprogramez la ora cinci în aceeaşi zi. După o scurtă aşteptare, 
secretara mi-a spus că doctorul mă va primi personal. 

Poate erau veşti bune. Adevărul era că mă simțeam un pic 
mai întremată. Poate că tratamentul începea să-şi facă efectul. 

Mi-era greu să mă reapuc de treabă în San Francisco. Cele 
mai bune piste erau acum în Cleveland. Am citit nişte rapoarte 
despre dovezile pe care le strângea Jacobi, iar la zece am avut 
o întâlnire cu echipa. 

De fapt, cele mai promițătoare indicii - firul de păr şi 
magazinul pentru mirese de la Saks - apăruseră în urma 
întâlnirilor mele cu Claire şi Cindy. Nu am putut să rezist 
impulsului de a o suna puţin pe Claire înainte de amiază. 

— Pune-mă la curent, a spus ea surescitată. Parcă eram 
parteneri! 

— O să te pun, am răspuns. Sun-o pe Cindy! Ne întâlnim la 
prânz. 


64 


Toate trei stăteam sprijinite de un zid din piatră, în parcul de 
lângă Curte, mestecând într-o doară sendvişurile cu salată pe 
care le cumpărasem de la magazinul de alimente din apropiere. 
„Gaşca care anchetează crimele se întâlneşte din nou.” 

— Ai avut dreptate, i-am spus lui Claire, întinzându-i o copie 
a fotografiei în care Barbă Roşie era surprins strecurându-se la 
nunta din Cleveland. 

S-a uitat cu multă atenţie şi şi-a ridicat privirea numai după 
ce confirmarea primei sale supoziţii de natură fizică i-a adus pe 
chip un zâmbet abia schiţat. 

— Eu nu am făcut decât să citesc ce a lăsat în urmă 
nemernicul ăsta! 

— Poate, am spus eu, făcându-i cu ochiul, dar pun pariu că 
lui Righetti i-ar fi scăpat! 

— E adevărat, a admis ea cu un licăr de satisfacţie în ochi. 

Era o zi însorită, de sfârşit de iunie, şi dinspre Pacific adia o 
briză răcoroasă. Funcţionarii de birou încercau să se bronzeze, 
secretarele vorbeau în grupuri. 

Le-am povestit ce aflasem la Cleveland, dar nu am pomenit 
nimic despre ce se petrecuse între mine şi Chris Raleigh. Când 
a auzit dezvăluirea şocantă făcută de Merrill Shortley, Cindy a 


136 


spus: 

— Poate ar fi trebuit să rămâi acolo, Lindsay! 

Am negat din cap. 

— Nu este cazul meu. Am fost acolo doar pentru un schimb 
de informaţii. Acum sunt prinsă între trei jurisdicții. 

— Crezi că Merrill Shortley mai are ceva de spus? a întrebat 
Claire. 

— Nu cred! Dacă ştia mai mult, cred că mi-ar fi spus. 

— Mireasa trebuie să fi avut şi alţi prieteni aici, a spus Cindy. 
Lucra în publicitate. Dacă tipul ăsta era celebru, poate că l-a 
întâlnit datorită slujbei. 

Am dat aprobator din cap. 

— Am pus pe cineva să verifice asta. Apoi, îi mai avem şi pe 
cei de la Poliţia din Seattle, care caută prin apartamentul ei. 

— Unde lucra când locuia aici? a întrebat Claire. 

— La o firmă care se numeşte Bright Star Media. Se pare că 
avea legături cu lumea muzicii din zonă. 

Cindy a luat o înghiţitură de ceai cu gheaţă. 

— De ce nu mă laşi să fac nişte cercetări? 

— Vrei să spui aşa cum ai făcut la Hyatt? am întrebat eu. 

Se strâmbă. 

— Nu, mai curând ca la Napa. Hai... sunt reporter! Toată 
ziua stau printre oameni care ştiu să găsească chestii murdare 
despre oricine. 

Am muşcat din sendviş. 

— Bine, am spus în sfârşit, chiar te rog! 

— În timpul ăsta, a întrebat Cindy, pot să public ce aţi aflat 
până acum? 

O mare parte dintre informaţii erau confidenţiale. Dacă s-ar 
fi aflat, se ajungea imediat la mine. 

— Poţi să scrii despre tiparul asemănător al crimei din 
Cleveland. Cum au fost găsite cadavrele. Faptul că mireasa a 
locuit aici. Absolut nicio mențiune despre Merrill Shortley. 

În felul acesta, speram că ucigaşul îşi va da seama că 
strângem laţul în jurul lui. S-ar putea ca asta să-l facă să 
analizeze bine situaţia înainte să ucidă din nou. 

Cindy merse la o tonetă de îngheţată din apropiere ca să 
cumpere un gelato. Claire se folosi de moment ca să mă 
întrebe: 

— Şi tu cum te simţi? Eşti bine? 


137 


Am expirat adânc şi am ridicat din umeri. A 

— Am greţuri. Ameţeli. Mi s-a spus să mă aştept la asta. Imi 
fac o transfuzie de sânge în după-amiaza asta. Medved a spus 
că va fi şi el acolo. 

Am văzut-o pe Cindy întorcându-se. 

— Poftiţi, zise ea veselă. 

Ducea în mână trei cornete de îngheţată. 

Claire îşi duse mâinile la piept şi se prefăcu că are o criză 
cardiacă. 

— Am nevoie de gelato la fel de mult cum are Texasul nevoie 
de un val de căldură în august. 

— Şi eu la fel! 

Am râs, dar era cu mango şi, cu boala care mă măcina pe 
dinăuntru, să refuz părea o precauţie absurdă. Claire sfârşi 
prin a o accepta şi ea pe a ei. 

— Aşadar, ceea ce nu ne-ai spus în mod explicit, a zis ea 
plescăind încet din limbă, este ce s-a întâmplat între tine şi 
domnul Chris Raleigh în O-ha-io! 

— Pentru că nu era nimic de spus, am ridicat eu din umeri. 

— Un lucru pe care îl poţi spune despre poliţişti, a râs Cindy, 
este că te-ai aştepta să înveţe cum să mintă! 

— Scrii pentru rubrica de bârfe mai nou? am întrebat eu. 

Împotriva voinţei mele, am simţit că mă înroşesc. Ochii 
curioşi ai lui Claire şi ai lui Cindy mă priveau insistent, 
sugerându-mi că era inutil să opun rezistenţă. 

Mi-am sprijinit genunchiul pe marginea zidului ca într-o 
poziţie de yoga. Apoi le-am povestit despre cum am dansat în 
apartamentul meu, ceea ce a făcut-o pe Claire să exclame: „Tu 
nu dansezi, fetiţo. Tu găteşti!” Le-am descris emoția pe care am 
simţit-o stând alături de el în avion, agitația din timpul 
plimbării pe marginea lacului, dubiile, ezitările mele, conflictele 
interioare care mă ţineau pe loc. 

— Practic, a fost nevoie de fiecare dram de autocontrol ca să 
nu-i rup hainele chiar acolo, pe aleea de pe malul lacului. 

Am râs, gândindu-mă cum trebuie să fi sunat asta. 

— De ce n-ai făcut-o, fetiţo? a spus Claire făcând ochii mari 
de mirare. Poate că ţi-ar face bine! 

— Nu ştiu, am spus dând din cap. 

Dar ştiam. Şi, cu toate că în timpul ăsta a încercat să 
zâmbească, Claire ştia şi ea. M-a strâns de mână. Cindy ne 


138 


privea fără să ştie ce se întâmplă. 

Claire glumi mai departe: 

— Aş renunţa să slăbesc câteva kilograme numai ca să văd 
expresia lui Cheery dacă voi aţi fi săltaţi pentru că făceaţi 
prostii prin tufişuri. 

— Doi poliţişti din San Francisco, a anunţat Cindy în stilul 
prezentatorilor de ştiri, aflaţi la Cleveland, în urmărirea 
ucigaşului de miri şi mirese, au fost găsiţi au naturel în 
boscheţi, pe marginea unui lac din Cleveland. 

Toate trei am râs pe săturate şi a fost atât de bine! 

Cindy ridică din umeri. 

— Sunt nevoită să public chestia asta, Lindsay! 

— De acum înainte - a chicotit Claire - îmi imaginez că 
lucrurile se vor încinge în maşina poliţiei. 

— Nu cred că e stilul lui Chris, l-am apărat eu. Uiţi că e omul 
căruia îi place filmul Veşti de acasă. 

— 0... Acum îi spui Chris, ai? m-a privit întrebătoare Claire. 
Nu fi atât de sigură de asta! Edmund cântă la trei instrumente, 
ştie totul, de la Bartok la Keith Jarrett, dar a făcut faţă în unele 
locuri foarte neaşteptate. 

— Ca de exemplu unde? am întrebat eu printre hohote de 
râs. 

Ea dădu din cap ruşinată. 

— Nu vreau să crezi că, din cauză că un bărbat e respectabil, 
mai există respectabilitate când vine vorba de chestia asta. 

— Ei, hai, am încurajat-o eu, e doar pentru amuzament. Să 
auzim! 

— Păi să spunem atunci că, pe mesele de disecţie, ţepene nu 
au fost numai nişte cadavre. 

Aproape că mi-am scăpat cornetul pe jos. 

— Cred că glumegşti! Tu? Şi Edmund? 

Claire îşi legănă umerii de încântare. 

— Odată ce am mers atât de departe... Altă dată am făcut-o 
în boxa orchestrei de la operă. După repetiţii, desigur. 

— Ce faceţi, marcati teritoriul ca pudelii?! am exclamat eu. 

Faţa rotundă a lui Claire se luminase de încântare. 

— Ştii, asta s-a întâmplat acum mult timp. Deşi, dacă mă 
gândesc bine, scena din biroul meu, de la petrecerea de 
Crăciun a medicilor legişti, n-a fost chiar de mult. 


° În original, The Shipping News (n. tr.). 


— Dacă tot ne descărcăm sufletul, a pus Cindy gaz pe foc, 
când am început să lucrez la Chronicle am avut o aventură cu 
unul dintre tipii importanţi de la Arhive. Ne întâlneam jos, în 
bibliotecă. În secţiunea pentru Imobiliare. Nimeni nu ajungea 
vreodată pe acolo. 

Cindy şi-a schimonosit faţa, stânjenită, dar Claire cotcodăcea 
aprobatoare. 

Eram uimită. Aflasem câte ceva despre partea ascunsă, 
tăinuită a unei persoane pe care o cunoşteam de zece ani, dar, 
în acelaşi timp, mi-era cam ruşine. „Eu nu am ce să povestesc.” 

— Aşadar? a făcut Claire privindu-mă. Ce secret ne poate 
împărtăşi inspectorul Boxer? 

Am încercat să-mi amintesc de vreun moment în care am 
făcut ceva total nebunesc. Vreau să spun că, atunci când vine 
vorba de sex, nu mă consider o persoană reţinută, dar mi-am 
dat cumva seama că scenele mele de pasiune se petrecuseră 
întotdeauna între cearşafuri. Am ridicat din umeri - nu aveam 
nimic de povestit. 

— Atunci ai face bine să începi! a spus Claire avertizându-mă 
cu degetul. Când o să-mi dau sfârşitul, n-o să mă gândesc la 
toate titlurile alea academice teribile sau la conferințele la care 
am vorbit. În viaţă, ai puţine ocazii când poţi să îţi faci de cap, 
aşa că trebuie să profiţi de ele atunci când apar! 

M-am întristat. În momentul acela, nu ştiam ce-mi doresc mai 
mult: să am ce le povesti fetelor sau să am un nume pentru 
blestematul de Barbă Roşie. Cred că le voiam pe amândouă. 


65 


Două ore mai târziu, eram îmbrăcată în halatul de spital la 
clinica de hematologie de la Moffett. 

— Doctorul Medved vrea să vă vorbească înainte să începeţi, 
a spus Sara, asistenta care-mi făcea transfuziile. 

În timp ce ea desfăcea ambalajul trusei de perfuzii pentru 
tratamentul meu, am început să devin tot mai neliniştită. 
Adevărul era că mă simţeam bine. Nu prea avusesem dureri 
sau greţuri, în afară de incidentul din baie, de săptămâna 
trecută. 

Doctorul Medved a intrat ducând sub braţ un dosar maroniu. 
Chipul lui avea o expresie prietenoasă, dar nesigură. 


140 


Am zâmbit slab. 

— Numai veşti bune? 

S-a oprit în faţa mea şi s-a rezemat de marginea unei mese. 

— Cum te simţi, Lindsay? 

— Nu mă simţeam prea rău nici când v-am văzut ultima dată. 

— Obosită? 

— Doar puţin, genul de oboseală de la sfârşitul zilei. 

— Greţuri bruşte? Stări de vomă? 

Am recunoscut că am vomitat din senin o dată sau de două 
ori. 

Scrise ceva pe foaia de observaţie şi răsfoi nişte fişe medicale 
din dosar. 

— Văd că ai făcut patru transfuzii de globule roşii până 
acum... A 

Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. În sfârşit, a lăsat 
dosarul şi m-a privit drept în ochi. 

— Mă tem că numărul tău de eritrocite a continuat să scadă, 
Lindsay! Poţi să vezi evoluţia aici. 

Medved mi-a întins o fişă. Se aplecă puţin asupra foii şi 
scoase un stilou Cross din buzunarul de la piept. Pe hârtie era 
un grafic făcut pe calculator. 

Imi desenă evoluţia cu stiloul. Linia mergea constant în jos. 

„La naiba!” 

Dezamăgită, am simţit cum plămânii mi se golesc de aer. 

— Merg spre mai rău, am spus. 

— Ca să fiu sincer, a recunoscut medicul, nu este evoluţia pe 
care o speram. 

Ignorasem posibilitatea ca lucrul ăsta să se întâmple, 
îngropându-mă în cazul meu, sigură că numărul globulelor va 
creşte. Avusesem convingerea că sunt prea tânără şi prea plină 
de energie pentru a fi cu adevărat bolnavă. Aveam o muncă de 
făcut, o muncă importantă, şi o viaţă de trăit. 

„Sunt pe moarte, nu-i aşa? O, Doamne!” 

— Ce se va întâmpla acum? am îngăimat. Vocea mea 
devenise o şoaptă. 

— Vreau să continuăm tratamentele, a răspuns Medved. De 
fapt, să le înmulţim! Uneori e nevoie de timp ca să se vadă 
efectele. 

— Super test de fidelitate, am glumit eu sumbru. 

Mă aprobă din cap. 


141 


— Din acest moment, aş vrea să vii de trei ori pe săptămână. 
Şi am de gând să cresc dozajul cu treizeci la sută. Se ridică de 
pe marginea mesei. În esenţă, nu avem de ce să ne îngrijorăm, 
a afirmat el cu un ton vag încurajator. Poţi să continui să 
munceşti, dacă te simţi în stare. 

— Trebuie să muncesc, i-am spus lui Medved. 


66 


Am condus năucă spre casă. Mai adineaori, mă străduiam să 
îi dau de cap cazului ăstuia blestemat, iar acum mă luptam 
pentru viaţa mea. 

Voiam un nume. Îl voiam acum mai mult ca niciodată. Şi îmi 
voiam viaţa înapoi. Voiam fericire, succes, un bărbat, un copil. 
lar acum, după ce l-am întâlnit pe Raleigh, ştiam că exista o 
şansă să obţin lucrurile astea. Dacă aş putea să rezist. Dacă aş 
fi putut să conving celulele bune să vină în corpul meu. 

M-am dus acasă. Draga de Martha nu mi-a dat pace, aşa că 
am scos-o la o scurtă plimbare. După aceea însă, m-am foit fără 
rost, oscilând între hotărârea de a învinge boala şi tristeţea de- 
a nu putea face asta. M-am gândit să gătesc, crezând că asta m- 
ar ajuta să mă liniştesc. 

Am scos o ceapă şi am tăiat la întâmplare două felii. Apoi am 
realizat cât de absurdă era situaţia. 

Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva. Voiam să strig: „Nu 
merit asta, fir-ar al naibii!” Și, de data asta, voiam să-mi audă 
cineva strigătul. 

M-am gândit la Chris, la îmbrăţişarea lui tandră. La ochii lui, 
la zâmbetul lui. Îmi doream să-i fi putut spune. Ar fi venit într-o 
clipă. Aş fi putut să-mi odihnesc capul pe umărul lui. 

Am sunat-o pe Claire. Şi-a dat seama din tremurul vocii mele 
că ceva nu era deloc în ordine. 

— Mi-e frică, i-am spus. 

Am vorbit la telefon o oră. Eu am vorbit! 

Am întors problema pe toate feţele împreună cu Claire, într-o 
stare de amorţeală, panicată de apropierea iminentă a 
următorului stadiu al bolii lui Negli. I-am spus lui Claire că doar 
speranţa că-l voi prinde pe nemernicul acela îmi dădea puterea 
de a lupta în continuare. Mă făcea să nu fiu doar o persoană 
bolnavă. Aveam un scop anume. 


142 


— Ţi-ai schimbat cumva intenţiile, Lindsay? mă întrebă ea cu 
blândeţe. 

— Nu, vreau să-l prind mai mult decât oricând! 

— Atunci asta o să facem. Eu, tu şi micuța Cindy. Suntem aici 
ca să te ajutăm să lupti, suntem sprijinul tău, Lindsay! Măcar 
de data asta, nu încerca să faci tu totul. 

Într-o oră, mă liniştise suficient ca să ne putem spune noapte 
bună. 

M-am ghemuit pe canapea. Alături de Martha, m-am cuibărit 
sub o pătură şi am urmărit filmul Preşedinte pentru o zi, unul 
dintre preferatele mele. Întotdeauna plâng la sfârşit, la scena 
când Sigourney Weaver îl vizitează pe Kevin Kline în noul lui 
birou de campanie. 

Am adormit sperând că voi avea parte de happy-end şi în 
viaţa mea. 


67 


Dimineaţa următoare am luat-o de la capăt, mai hotărâtă ca 
niciodată. Tot mai credeam că ne apropiem, că poate, în numai 
câteva ore aveam să aflăm numele lui Barbă Roşie. 

Am luat legătura cu Jim Heekin, omul de contact al lui Roth 
de la poliţia din Seattle. Heekin a spus că tocmai triau lucrurile 
miresei. Dacă apărea ceva, mă informau imediat. 

Am primit un răspuns de la Infotech, firma pentru care 
lucrase Kathy în Seattle. În cei trei ani cât ea deținuse acest 
post, nu se înregistraseră decontări pentru deplasări la San 
Francisco. Sarcina ei era să lucreze cu clienţii din Seattle. Era 
director financiar adjunct. Dacă s-a dus acolo de mai multe ori, 
a făcut-o în interes personal. 

La sfârşit, l-am sunat pe McBride. Familia Kogut pretindea, 
în continuare, că nu ştie nimic în plus, dar cu o zi înainte se 
întâlnise cu tatăl, care părea pe punctul să cedeze. Era dureros 
că încercarea disperată de a salva reputaţia fiicei lor le 
întuneca judecata. 

Pentru că eram femeie, McBride îmi sugera că, dacă aş mai 
încerca o dată, i-aş putea determina să vorbească. 

Am sunat-o pe Christine Kogut, mama miresei. Când a 
răspuns, vocea ei părea diferită - îndepărtată, dar mai liberă, 


10 În original, Dave (n. tr.). 
143 


ca şi cum suferinţa s-ar mai fi atenuat. Poate - am sperat eu - 
chiar aşa era. 

— Ucigaşul fiicei dumneavoastră umblă în libertate, i-am 
spus. Nu mă mai puteam abţine. Familiile altor două cupluri 
suferă şi ele. Cred că dumneavoastră știți cine îi făcea rău lui 
Kathy. Vă rog, ajutaţi-mă să-l arestez! 

Am auzit-o inspirând adânc. Când a început să vorbească, în 
vocea ei tremurătoare se simțeau durerea şi ruşinea: 

— Creşti un copil, inspectore, şi crezi că întotdeauna va fi 
lângă tine. O iubeşti atât de mult şi crezi că nu va pleca 
niciodată! 

— Ştiu, am răspuns. 

Îi simţeam ezitarea. „Ştie numele lui, nu-i aşa?” 

— Era frumoasă... Putea să facă pe oricine s-o iubească. Un 
spirit liber. Ne gândeam că într-o zi un alt spirit liber o va 
transforma în persoana care era destinată să fie. Am cultivat 
asta la copiii noştri. Soţul meu a spus întotdeauna că am 
răsfăţat-o pe Kathy. Poate că am avut un rol în toate astea. 

Nu am intervenit deloc. Ştiam cum este atunci când dai, în 
sfârşit, drumul la tot ce ai ţinut în tine. Voiam să o las să ajungă 
în punctul ăsta singură. 

— Aveţi copii, inspectore? 

— Nu încă, i-am răspuns. 

— E atât de greu să crezi că tocmai copilul tău te supără atât 
de mult. Am implorat-o să se elibereze. l-am găsit chiar şi o 
slujbă nouă. Tot noi am ajutat-o să se mute. Ne-am gândit că 
aşa ar putea să scape de el! 

Tăceam, lăsând-o să vorbească. 

— Era bolnavă, o boală ca o dependenţă, inspectore! Nu se 
putea opri. Dar ceea ce nu înţeleg este de ce i-a făcut atât rău. 
A luat tot ce avea curat în ea. De ce a fost nevoie să-i facă rău 
lui Kathy? 

„Spune-mi numele. Cine este?” 

— Era vrăjită de el. De parcă nu s-ar fi putut controla când 
era vorba de omul ăsta! Ne-a făcut de ruşine până la capăt. 
Dar, chiar şi acum - şi-a coborât vocea mama fetei - mă întreb 
cum de e posibil ca un om care a iubit-o pe fiica mea să o ucidă. 
Mă tem că nu cred asta. Ăsta e motivul pentru care nu am vrut 
să vă spun de la bun început! 

— Spuneţi-mi acum! 


144 


— Cred că l-a întâlnit la lansarea unuia dintre filmele lui. I-a 
spus că avea în minte un chip ca al ei atunci când şi-a imaginat 
unul dintre personaje. Eroina lui. 

Acela a fost momentul când doamna Kogut mi-a spus. Trupul 
mi-a amorţit. 

Cunoşteam numele. L-am recunoscut. Era celebrul Barbă 
Roşie. 


68 


Am stat pe loc, refăcând în minte conexiunile posibile. 
Lucrurile începeau să se lege. Era unul dintre asociaţii 
minoritari de la podgoria Sparrow Ridge, locul unde fusese 
abandonat cel de-al doilea cuplu. O cunoscuse pe Kathy Kogut 
acum mai mulţi ani, în San Francisco. Fusese victima lui. Era 
mai în vârstă. Însurat. 

„Celebru.” 

În sine, numele suspectului nu dovedea nimic. O cunoştea 
doar pe ultima mireasă. Avea o legătură indirectă cu locul celei 
de-a doua crime, dar, conform descrierilor făcute de Merrill 
Shortley şi Christine Kogut, avea un temperament brutal şi 
poate un motiv pentru a comite aceste crime oribile. 

Eram tot mai convinsă că acesta era Barbă Roşie. L-am prins 
de mână pe Raleigh. 

— Ce se întâmplă? a întrebat el. Unde arde? 

— O să fac eu ceva să ardă aici. Fii atent! 

L-am târât în biroul lui Roth. 

— Am un nume, am anunţat în timp ce ridicam pumnul în 
aer. 

S-a uitat la mine făcând ochii mari de surpriză. 

— Nicolas Jenks! 

— Scriitorul? a deschis gura uimit Raleigh. 

Am aprobat din cap. 

— Era amantul lui Kathy Kogut de aici, din San Francisco. 
Mama ei a cedat până la urmă. 

Le-am descris relaţiile nu tocmai întâmplătoare pe care 
acesta le avea cel puţin cu a treia dintre victime. 

— Tipul ăsta e... celebru, a izbucnit Roth. A făcut filmele alea 
de succes. 

— Tocmai asta e! Merrill Shortley a spus că era cineva pe 


145 


care Kathy încerca să-l protejeze. Două relaţii duc la tipul ăsta, 
Sam! 

— Relaţii? Tipul ăsta chiar are relaţii! a exclamat Roth. Jenks 
şi soţia lui sunt invitaţi de toţi mahării. L-am văzut într-o 
fotografie cu primarul. Nu a participat la tranzacţia cu cei de la 
Giants? 

Riscul şi ameninţarea unor posibile pericole făcuseră ca 
atmosfera din biroul lui Cheery să devină încărcată. 

— Trebuia să fi auzit cum l-a descris familia Kogut, Sam! am 
spus eu. Ca pe un soi de animal. Un animal de pradă. Cred că o 
să descoperim că avea relaţii cu toate cele trei fete. 

— Cred că Lindsay are dreptate, Sam, a spus Chris. 

L-am urmărit pe Roth cum potrivea încet lucrurile în minte. 
Nicholas Jenks era celebru. O personalitate. De neatins. Chipul 
locotenentului se schimonosi de parcă ar fi mâncat scoici 
stricate. 

— Pentru moment, nu aveţi nimic concret, şi-a revenit el. 
Toate dovezile sunt mai mult decât indirecte! 

— Numele lui a apărut în legătură cu patru oameni ucişi. Am 
putea să discutăm faţă în faţă, aşa cum aş face cu oricine 
altcineva. Am putea să vorbim cu procurorul districtual. 

Roth a ridicat o mână. Nicholas Jenks era unul dintre cei mai 
proeminenţi cetăţeni din San Francisco. A-l acuza de crimă era 
periculos. „Am face bine să nu ne înşelăm.” Nu ştiam ce 
gândeşte Cheery. Până la urmă, s-a relaxat puţin şi a înghiţit în 
sec. Asta însemna că aveam undă verde din partea lui Roth. 

— Puteţi să vorbiţi cu procurorul districtual. Sunaţi-o pe Jill 
Bernhardt! 

S-a întors spre Raleigh. 

— Asta nu trebuie să se afle până când nu descoperim ceva 
cu adevărat solid! 

Din nefericire, procurorul adjunct districtual, Jill Bernhardt, 
era ocupată la tribunal. Secretara ei ne-a spus că nu se va 
întoarce până la sfârşitul zilei. Păcat. O cunoşteam puţin pe Jill, 
îmi plăcea. Era dură, impresionant de inteligentă. Ba avea chiar 
şi conştiinţă. 

Eu şi Raleigh ne-am luat o ceaşcă de cafea, analizând ce să 
facem în continuare. Roth avea dreptate. Nu aveam nimic care 
să justifice obţinerea unui mandat. O confruntare directă putea 
fi periculoasă. Cu un tip de genul ăsta trebuia să fii sigur. Avea 


146 


să se apere. 

Warren Jacobi şi-a târşâit picioarele înăuntru, cu un zâmbet 
superior pe chip. 

— Azi o să plouă cu şampanie, a mormăit el. 

Am luat asta ca pe o nouă înţepătură ironică la adresa mea şi 
a lui Raleigh. 

— De câteva săptămâni nu-mi pică deloc fisa ce-i cu rahatul 
ăsta! 

S-a aşezat şi şi-a ridicat capul spre Raleigh. 

— Fisă... şampanie... se leagă, căpitane, nu-i aşa? 

— Pentru mine se leagă, a spus Raleigh. 

Jacobi a continuat: 

— Prin urmare, ieri, Jennings s-a întors cu numele celor trei 
locuri unde s-au vândut câteva cutii din băutura spumoasă în 
chestiune. Unul dintre cumpărători este un contabil din San 
Mateo. Partea nostimă este că are cazier. S-a dovedit că a făcut 
doi ani la Lampoc pentru fraudă cu titluri de valoare. E o 
chestie, nu-i aşa? Crime în serie, fraudă cu titluri de valoare... 

— Poate că tipul are ceva împotriva celor care depun 
declaraţii comune, am spus, zâmbindu-i lui Jacobi. 

Se încruntă la mine. 

— Al doilea nume este al unei directoare de la 3Com, care 
face provizii pentru petrecerea pe care o va da când va împlini 
patruzeci de ani. Soiul ăsta, Clos du Mesnil, e o piesă de 
colecţie! Mi s-a spus că-i franţuzească. 

L-am privit, aşteptând să ajungă la ce avea de spus. 

— Acum cu al treilea... asta am vrut să spun când am vorbit 
de ploaie - o mare casă de licitaţii, Butterfield and Butterfield. 
Acum trei ani au vândut două cutii din optzeci şi nouă. Au luat 
două mii cinci sute pe cutie, plus comisionul. Un colecţionar 
privat. La început, n-au vrut să-i spună numele. Dar am strâns 
şurubul. Se pare că e un tip important. Se întâmplă că soţia 
mea este o admiratoare a lui. A citit toate cărţile lui! 

Eu şi Raleigh am îngheţat. 

— A cui admiratoare este, Warren? am insistat. 

— Mi-am propus să verific, să fiu un erou şi să aduc acasă un 
exemplar cu autograf. Aţi citit vreodată Partea leului de 
Nicholas Jenks? 


147 


69 


Afirmația lui Jacobi mi-a picat ca o lovitură în plex. În acelaşi 
timp, mi-a alungat toate dubiile. 

Kathy Kogut, Sparrow Ridge, şampania Clos du Mesnil. Jenks 
era acum legat de toate cele trei crime. 

El era Barbă Roşie. 

Voiam să alerg să-l confrunt pe Jenks, dar ştiam că nu pot. 
Voiam să mă apropii de el, să mă uit în ochii lui aroganţi, să-l 
las să înţeleagă că eu ştiu. 

În acelaşi timp, simţeam că mă sufoc. Nu ştiam dacă era o 
senzaţie de greață, boala lui Negli sau faptul că furia 
acumulată în mine se dezlănţuise. Orice ar fi fost, trebuia să 
ies. 

— Plec, i-am spus lui Raleigh. 

Eram speriată. 

În timp ce eu mă grăbeam să ies, el părea uimit şi zăpăcit. 

— Hei, am spus ceva ce nu trebuia? l-am auzit spunând pe 
Jacobi. 

Mi-am luat jacheta şi geanta şi am alergat pe scări, în stradă. 

Sângele fierbea în mine ca un demon furios. O transpiraţie 
rece îmi cuprinsese tot corpul. 

Am alergat spre aerul rece de afară. Am început să merg 
repede pe stradă. Nu ştiam încotro o iau. Mă simţeam ca un 
turist străin care hoinăreşte prin oraş pentru prima dată. 
Curând, am trecut pe lângă mulţimi, magazine, oameni care mă 
depăşeau grăbiţi, fără să ştie nimic despre mine. Voiam să mă 
pierd pentru câteva minute. Firmele Starbucks, Kinko, Empress 
Travel. Nume familiare se perindau prin faţa mea. 

M-am simţit cuprinsă de un impuls de neînvins. Voiam să îl 
privesc în ochi. 

Pe strada Post, m-am trezit în faţa vitrinei de la librăria 
Borders. Am intrat. Era un loc mare şi deschis, luminos, cu 
standuri de editură şi rafturi cu toate titlurile zilei. Nu am 
întrebat. M-am uitat numai. Pe o masă din faţa mea am zărit 
ceea ce căutam. 

Partea leului. Aproximativ cincizeci de exemplare, groase, de 
un albastru-strălucitor, unele aşezate în teanc, altele sprijinite 
pe verticală. 

Partea leului. De Nicholas Jenks. 


148 


Pieptul îmi exploda. Mă simţeam purtată de un drept 
nerostit, dar de netăgăduit. O misiune, un scop. Pentru asta 
eram anchetator. Chiar în momentul ăsta. 

Am luat un exemplar din cartea lui Jenks şi m-am uitat pe 
spatele supracopertei. 

Îl priveam pe ucigaşul de miri şi mirese. Eram sigură de asta. 

Linia feţei lui Nicholas Jenks, ascuţită ca marginea unei 
pietre, m-a convins. Ochii cenuşii, reci şi goi, dominatori. 

Şi încă ceva. 

Barbă roşcată, cu fire cărunte. 


149 


Cartea a treia: 
BARBA ROŞIE 


70 


Jill Bernhardt, procurorul adjunct districtual, căreia îi fusese 
repartizat cazul cu miri şi mirese, îşi descălţă pantofii 
Ferragamo şi îşi întinse picioarele încrucişate pe scaunul de 
piele din spatele biroului ei. Se uită la mine cu ochii ei albaştri 
pătrunzători. Era o femeie dură şi hotărâtă. 

— Dacă înţeleg eu bine, credeţi că ucigaşul de miri şi mirese 
este Nick Jenks? întrebă ea. 

— Sunt convinsă de asta! am răspuns. 

Jill era o brunetă dezarmant de atrăgătoare. Părul negru 
ondulat îi încadra faţa îngustă, ovală. Era o femeie de carieră, 
în vârstă de treizeci şi patru de ani, în plină ascensiune în 
biroul lui Bennett Sinclair. 

Ca s-o cunoşti pe Jill era destul să afli că, în al treilea an ca 
procuror, a fost cea care a pus pe rol cazul La Frade, când un 
vechi asociat din justiţie al primarului a fost acuzat pentru 
trafic de influenţă. Nimeni, nici măcar procurorul districtual, nu 
dorise să-şi pericliteze cariera acuzându-l pe puternicul 
responsabil cu strângerea de fonduri. Jill însă l-a înhăţat şi l-a 
pus pe liber pentru douăzeci de ani, iar ea s-a ales cu 
promovarea pe postul din imediata subordine a Marelui Ben în 
persoană. 

Eu şi Raleigh i-am prezentat pe rând legăturile lui Nicholas 
Jenks cu cele trei duble crime: şampania găsită la locul crimei, 
amestecul lui în afacerea de la podgoria Sparrow Ridge şi 
turbulenta sa relaţie cu cea de-a treia mireasă, Kathy Voskuhl. 

Jill îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— Dacă vreţi să-l înfundaţi pe individul ăsta pentru că a 
nenorocit viaţa cuiva, n-aveţi decât să vă duceţi la revista 
Examiner! Aici mi-e teamă că se cer fapte! 

— L-am legat, Jill, de toate cele trei duble crime! am replicat. 

Buzele ei se răsfrânseră într-un zâmbet sceptic care spunea: 

„Scuze, poate altă dată!” 

— Legătura cu şampania poate să ţină dacă, să zicem, l-aţi 
înhăța, dar nu aveţi cum! Parteneriatul cu proprietăţi 


150 


imobiliare nu este un punct de plecare. Nimic din ce aveţi nu îl 
implică direct în niciuna dintre crime. Cu un tip ca Nicholas 
Jenks - persoană publică, cu relaţii - nu te joci cu acuzaţii 
nefondate. Cu un oftat, mută într-o parte un munte de dosare. 
Dragii mei, dacă vreţi să prindeţi peştele cel mare, mergeţi şi 
faceţi rost de o undiţă mai mare! 

Am rămas cu gura căscată văzându-i reacţia. 

— Nu-s la primul caz de omucidere, Jill! 

Bărbia ei puternică arăta la fel de hotărâtă. 

— Nici la mine n-ar fi primul caz de prima pagină! apoi 
zâmbi, înmuiată. Asta-i una dintre expresiile preferate ale lui 
Bennett. Probabil că petrec prea mult timp printre rechini. 

— Vorbim despre un criminal cu multiple crime la activ, zise 
Raleigh, cu ochii scăpărând de furie. 

Pe faţa lui Jill se putea citi doar implacabilul „demonstrează- 
mi!” Mai lucrasem cu ea de două ori înainte la cazuri de 
omucideri şi ştiam cât de neobosită şi de pregătită era când 
ajungea la proces. O dată mă invitase să rămân alături de ea în 
timpul unui proces la care eram martoră. După treizeci de 
minute epuizante, am cedat transpirată toată, însă Jill a marşat 
fără pauză, continuând într-un ritm nebun pe durata celor 
patruzeci şi cinci de minute. La doi ani după absolvirea 
Facultăţii de Drept la Stanford, s-a măritat cu un tânăr 
promiţător, unul dintre acţionarii parteneri ai unei mari firme 
de investiţii din oraş şi dintr-un foc a sărit peste un escadron de 
procurori de carieră până a ajuns mâna dreaptă a procurorului 
districtual. Într-un oraş al tuturor posibilităţilor, Jill era una 
dintre acele femei pentru care totul mergea strună. 

I-am întins fotografia camerei de supraveghere de la Hall of 
Fame, apoi pe cea a lui Nicholas Jenks. Le-a studiat, după care 
a ridicat din umeri. 

— Ştiţi ce-ar spune despre astea un specialist adus ca martor 
de partea adversă? Că nu-i mare brânză! Dacă poliţiştii din 
Cleveland sunt de părere că îl pot condamna pe baza ăstora, 
eşti invitata mea! 

— Nu vreau să-l las pentru Cleveland. 

— Atunci vino la mine cu ceva cu care mă pot duce la Marele 
Ben! 

— Ce-ai zice de un mandat de percheziţie şi reţinere? sugeră 
Raleigh. Poate reuşim să identificăm sticla de şampanie de la 


151 


primul loc al crimei ca făcând parte din lotul cumpărat de el. 

— Îl pot obţine de la un judecător, vorbi ca pentru sine Jill. 
Trebuie să fie cineva printre ei care să creadă că Jenks nu-i 
cine ştie ce scriitor încât să accepte asta, însă cred că aţi greşi 
foarte tare. 

— De ce? 

— Puteaţi reţine pe motiv de suspiciune o târfă drogată care 
juca pe două fronturi, adică pe ea, dar, dacă îl aduceţi pe 
Nicholas Jenks, ar fi bine să-l şi acuzaţi. Dacă îl avertizaţi că 
sunteţi pe urmele lui, veţi pierde mai mult timp evitându-i pe 
avocaţii lui şi presa decât construindu-vă cazul! Dacă el este 
vinovatul, veţi avea o singură şansă şi numai una ca să 
„dezgropaţi” tot ce vă trebuie pentru a-l condamna. In 
momentul de faţă, aveţi nevoie de mai mult! 

— Claire are un fir de păr în laborator de la a doua crimă, a 
soţilor DeGeorge, am afirmat eu. Îl putem pune pe Jenks să ne 
dea o mostră de păr din barbă. 

Jill clătină din cap în semn că „nu”. 

— Cu ce aveţi, s-ar conforma doar voluntar. Ca să nu mai zic 
ce aţi putea pierde dacă reiese că v-aţi înşelat. 

— Te referi la restrângerea anchetei? 

— Mă refeream la implicaţia politică. Ştii regulile jocului, 
Lindsay. 

Îşi îndreptă spre mine ochii aceia foarte albaştri. Deja îmi 
închipuiam titlurile ziarelor, întorcând cazul împotriva noastră, 
cum făcusem şi când O.J. Simpson şi Jon Benet Ramsey 
fuseseră puşi sub acuzaţie. În ambele situaţii, în timpul 
procesului, poliţiştii au fost luaţi la bani mărunți ca nişte 
posibili infractori. 

Jill se ridică de pe scaun, îşi netezi fusta bleumarin, apoi se 
sprijini de birou. 

— Uite ce e, dacă tipul este vinovat, mi-aş dori la fel de mult 
ca voi să-l fac bucăţi! Dar tot ce-mi aduceţi voi este o preferinţă 
ghinionistă în materie de şampanie şi o martoră oculară aflată 
la al treilea pahar de votcă cu apă tonică. Cel puţin în cazul din 
Cleveland, Jenks a avut o relaţie anterioară cu una dintre 
victime, care implică un posibil motiv, dar deocamdată niciuna 
dintre jurisdicții nu are destule dovezi ca să meargă mai 
departe! Doi dintre cei mai mari vânători de titluri de senzaţie 
din oraş îmi urmăresc fiecare mişcare, admise Jill în final. 


152 


Credeţi că procurorul districtual şi primarul ar vrea să scape 
din mână un asemenea caz? După care mă fixă fără să 
clipească. Ce-ar spune testul cu turnesol aici? Eşti sigură că 
este el, Lindsay? 

Avea legătură cu toate cele trei cazuri. Vocea disperată a lui 
Christine Kogut suna limpede în mintea mea. Am aprobat din 
cap foarte convinsă. 

— El este criminalul. 

Jill se ridică în picioare şi înconjură biroul. Cu jumătate de 
zâmbet pe faţă îmi zise: 

— O să te fac să plăteşti dacă prin treaba asta îmi ratez orice 
şansă de a-mi mai tipări memoriile la patruzeci de ani! 

În spatele sarcasmului am întrezărit o pasiune în ochii lui Jill 
Bernhardt, aceeaşi dârzenie pe care o sesizasem şi când o 
văzusem pledând. Am avut senzaţia că fusesem lovită de jetul 
unui spray paralizant. 

— De acord, Lindsay! Hai să facem dreptate în cazul ăsta! 
spuse Jill. 

Nu ştiam ce o îmboldise pe Jill. Puterea? Dorinţa de a face 
bine? Vreun impuls maniac de a-şi depăşi performanţele? 
Indiferent care era motivul, bănuiam că seamănă cu al meu. În 
timp ce ascultam cât de coerent făcea planul pentru un posibil 
rechizitoriu, un alt gând îmbietor puse stăpânire pe mine. 

Îmi trecu prin cap ideea de a-i propune să facă parte din 
clubul nostru alături de Claire şi Cindy. 


71 


La un birou vechi de oţel aflat pe holurile întunecate şi 
murdare ale bibliotecii ziarului Chronicle, Cindy Thomas se uita 
la microfilmele pe care erau stocate articole vechi de patru ani. 
Trecuse de opt seara. Fiind singură la ora aceea târzie în 
subsolul clădirii, se simţea ca un egiptolog care şterge praful 
de pe nişte tăblițe de lut cu hieroglife de mult îngropate. Acum 
înţelegea de ce acestui loc i se spunea „Cavoul”. Presimţea că e 
pe cale să găsească ceva. Sub praf se ascundeau secrete şi, în 
curând, avea să descopere ceva care să merite efortul. 

Februarie... martie, 1996. Microfilmul curgea cu viteză 
constantă. 

„Cineva cunoscut” le indicase prietena miresei din Cleveland. 


153 


Cindy derulă înainte. În felul acesta găseai subiecte. Cu nopţi 
pierdute şi coate roase. 

In cursul zilei, telefonase la firma de relaţii publice Bright 
Star Media, unde Kathy Kogut lucrase în San Francisco. 
Aceştia aflară abia atunci de moartea fostei lor angajate. Cindy 
se interesase dacă Bright Star se ocupă de filme artistice. Spre 
dezamăgirea ei, i se spusese că nu, ci de Capitoliu, sala de 
concerte. Aşa suna şi versiunea lui Kathy. 

Nelăsându-se pradă deznădejdii, Cindy scormonea după 
numele companiei Bright Star în baza de date a ziarului 
Chronicle. Toate subiectele articolelor, nume, companii, 
recenzii scrise în ultimii zece ani erau cuprinse acolo. Cu o 
uşoară încântare constată că investigația ei se soldase cu 
câteva rezultate valabile. 

Era o muncă asiduă şi descurajantă. Articolele acopereau o 
perioadă mai mare de cinci ani, adică inclusiv momentul când 
Kathy se afla în San Francisco. Fiecare articol era înregistrat 
pe o rolă diferită de microfilm, ea fiind nevoită să se întoarcă 
mereu la dosare şi să facă cerere de împrumut pentru trei 
bucăţi o dată. După ce repetă de patru ori această procedură, 
bibliotecarul din schimbul de noapte îi întinse mapa spunându- 
i: 

— Poftim, Thomas! Este toată a ta. Să te saturi! 

Era zece şi un sfert - nu mai auzise nici pâs în jurul ei de mai 
bine de două ore -, când în sfârşit ochii i se opriră pe ceva 
interesant. Era datat 10 februarie 1995. Rubrica Artele azi. 
„Pentru trupa locală Sierra, noul film se impune ca hit.” Ochii 
lui Cindy parcurseră rândurile de mai jos ale textului, citind tot 
ce ieşea în evidenţă: planuri pentru albumul lor, un turneu prin 
opt oraşe. Citate din declaraţiile solistului. „Sierra va interpreta 
cântecul la petrecerea de mâine seară de la Capitoliu pentru a 
celebra lansarea filmului Crossed Wire“. 

Inima parcă încetă să-i mai bată. Trecu repede la paginile de 
a doua zi ale aceleiaşi rubrici şi citi articolul dintr-o suflare: „... 
Au cucerit Capitoliul. Chris Wilcox, vedeta, a fost acolo”. O 
poză cu o actriţă atrăgătoare. „Bright Star... alţi solişti care 
înregistrează aşteaptă succesul.” Ochii îi alunecară pe alte trei 
noi poze din apropiere. Sub fiecare, cu un scris mic era 
menţionat numele fotografului: „Fotografie a lui Sal Esposito. 


1 „Sârmă ghimpată” (n. tr.). 
154 


Proprietate a ziarului Chronicle.” 

„Fotografie...” Cindy sări din scaunul ei de la biroul de 
microfilme şi trecu în grabă pe lângă teancurile legate, înalte 
de trei metri, cu ediţii vechi, îngălbenite de vreme. În capătul 
opus al Cavoului era „morga” fotografiilor de la Chronicle. 
Rânduri întregi de poziţii nefolosite. 

Nici măcar nu mai fusese vreodată aici... nu ştia cum era 
structurat. 

Părea un loc extrem de sinistru la ora aceea târzie. 

Dintr-o privire îşi dădu seama că şirurile erau aranjate în 
ordine cronologică. Urmă semnele de la capătul fiecăruia până 
ajunse la februarie 1995. Găsi şi data de 10. Desigur, se afla pe 
cel mai înalt raft. Unde altundeva putea să fie? Puse piciorul pe 
un raft de jos, se ridică pe vârfuri şi răsturnă cutia. Pe podeaua 
prăfuită, Cindy începu să răsfoiască frenetic dosarele legate cu 
elastic. Ca într-un vis, dădu peste unul pe care scria cu litere 
mari negre: „Lansare Crossed Wire - Esposito”. Ăsta era! 

Înăuntru se aflau patru negative şi câteva poze lucioase alb- 
negru. Cineva, probabil reporterul, scrisese numele fiecărei 
persoane cu pixul în josul fiecărei poze. Inlemni când dădu 
peste fotografia pe care spera s-o găsească. Patru persoane cu 
paharele ridicate spre obiectiv, ţinându-se de braţ. 

Îi recunoscu figura lui Kathy Kogut din pozele cu care se 
întorsese Lindsay. Păr roşcat, creţ. Cu ochelari cu ramă plată, 
la modă. Şi, alături de ea, zâmbind spre aparat, era o altă faţă 
pe care Cindy o cunoştea. I se tăie răsuflarea. Degetele îi 
tremurară la gândul că descifrase în sfârşit hieroglifele. Era 
barba tunsă, de culoare roşiatică. Zâmbetul îngust, complice - 
de parcă ar fi ştiut unde puteau duce toate astea într-o bună zi. 

Lângă Kathy Kogut stătea scriitorul Nicholas Jenks. 


72 


Am fost complet surprinsă când Cindy a apărut la uşa mea la 
unsprezece şi jumătate noaptea. Cu chipul transfigurat de 
exaltare, îmi spuse pe nerăsuflate: 

— Ştiu cine era amantul lui Kathy Kogut! 

— Nicholas Jenks, am replicat. Intră, Cindy! Jos, Martha! 
Câinele se agăța de cămaşa mea de noapte cu emblema Giants 
pe ea. 


— O, Dumnezeule! bombăni ea tare. Eram aşa de mândră de 
mine! Am crezut că eu am descoperit lucrul ăsta! 

Într-adevăr, ea îl descoperise! îi întrecuse pe McBride şi pe 
cei din Seattle, două echipaje de investigatori antrenați, 
precum şi FBl-ul. M-am uitat la ea cu reală admiraţie. 

— Cum? 

Prea agitată ca să stea într-un loc, Cindy se fâţâia de colo- 
colo prin living şi-mi povestea cum ajunsese la minunata ei 
descoperire. Despături o fotocopie a pozei de ziar care îi 
înfăţişa pe Jenks şi Kathy Kogut la premiera cinematografică. 
Am urmărit-o înconjurându-mi canapeaua, străduindu-mă să ţin 
pasul cu ea. „Bright Star... Sierra... Crossed Wire...” Cindy era 
în culmea fericirii. 

— Sunt un reporter bun, Lindsay! 

I-am zâmbit. 

— Ştiu că eşti! Doar că nu poţi scrie despre asta! 

Cindy încremeni ca lovită de trăsnet. 

— O, Doamne! gemu ea. Asta-i ca şi cum m-aş afla în cabina 
de duş cu Brad Pitt şi n-aş avea voie să-l ating! 

Mă privi de parcă tocmai i-aş fi împlântat un cuţit în inimă. 

— Cindy! Am întins braţele s-o strâng. Nici măcar nu l-ai fi 
suspectat dacă nu ţi-aş fi dat indiciile de la Cleveland! 

M-am dus în bucătărie, de unde am întrebat-o dacă vrea nişte 
ceai. 

Se trânti pe canapea şi gemu. 

— Vreau o bere. Nu, nu bere! Bourbon! 

I-am arătat cu degetul micul bar de lângă terasă. După 
câteva minute stăteam alături una de cealaltă. Eu cu cana mea 
de ceai, Cindy cu un pahar zdravăn de whisky Wild Turkey. 
Martha se postă confortabil la picioarele noastre. 

— Sunt mândră de tine, Cindy! i-am spus. Chiar ai aflat cine 
e! Ai întrecut două forţe de poliţie. Când se va încheia treaba 
asta, voi avea grijă să ţi se facă o menţiune specială în presă. 

— Eu sunt presa! exclamă Cindy, forţându-se să zâmbească. 
Şi ce vrei să spui cu „Când se va încheia”? Îl aveţi! 

— Nu chiar! am clătinat din cap. 

I-am explicat că tot ce aveam, până şi lucruri pe care ea nu le 
ştia - podgoria, şampania - erau circumstanţiale. Nu puteam 
nici măcar să-l obligăm să dea un fir de păr ca probă. 

— Şi atunci ce trebuie să facem? 


— Să demonstrăm cu dovezi solide implicarea în prima 
crimă. 

Dintr-odată începu să mă implore: 

— Lindsay, trebuie s-o public! 

— Nu, am insistat. Nimeni nu ştie. Doar Roth şi Raleigh. Şi 
încă o persoană... 

— Cine? clipi mirată Cindy. 

— Jill Bernhardt. 

— Procurorul adjunct districtual? Biroul ăla e ca o 
strecurătoare care încearcă să traverseze Pacificul. E plin de 
scurgeri de informaţie! 

— Nu! am asigurat-o eu. Jill n-o să ne dea de gol! 

— Cum de poţi fi atât de sigură? 

— Pentru că Jill Bernhardt vrea să-l prindă pe individ la fel de 
mult ca şi noi, am subliniat eu cu convingere. 

— Asta-i tot? mârâi Cindy. 

Am sorbit o înghiţitură de ceai şi am privit-o fix în ochi. 

— Și pentru că am invitat-o în grupul nostru. 


73 


A doua zi ne-am întâlnit după serviciu să bem ceva la Susie şi 
le-am prezentat-o fetelor pe Jill. 

Toată ziua nu-mi stătuse gândul decât la posibilitatea de a-l 
pune pe Jenks faţă în faţă cu dovezile pe care le aveam ca să-l 
reținem. Îmi doream să accelerez totul. Voiam să-i dau de 
înţeles că l-am prins. „Blestematul Barbă Roşie!” 

În timp ce ne aşteptam băuturile, le-am comunicat o parte 
din noile descoperiri. La percheziţia locuinţei lui Kathy Kogut 
din Seattle se găsiseră numele şi numărul lui Jenks trecute în 
agenda ei telefonică. În urma verificării la centrala telefonică 
Northwest Bell am obţinut evidenţa convorbirilor din ultima 
lună în care apăreau trei apeluri spre el, inclusiv unul cu trei 
zile înaintea nunţii din Cleveland. Ne confirma spusele lui 
Merrill Shortley. E 

— „Până la sfârşitul sfârşitului”, repetă Claire. Infiorător! 
Amândoi, de fapt. 

Îi arătasem lui Maryanne Perkins de la magazinul Saks poza 
lui Jenks amestecată printre alte cinci. Aveam nevoie disperată 
ca ceva să-l lege de prima crimă. Doamna ezitase puţin înainte 


157 


de a-l recunoaşte. i 

— El este! declarase ea. Insă e greu de zis! L-am văzut o 
fracțiune de secundă şi de departe. 

Perspectiva interogării ei de către avocatul apărării nu-mi 
pica bine. Nu-i de mirare că Jill era de aceeaşi părere. 

Lui Jill îi fu de ajuns o singură margarita ca să se integreze 
fără probleme în grupul nostru. Claire o mai întâlnise de câteva 
ori când depusese mărturie la procese. Amândouă ajunseseră 
să-şi poarte respect pentru felul în care reuşiseră să răzbească 
în departamente dominate de bărbaţi. 

Am rugat-o pe Jill să ne povestească despre ea şi ne-a spus că 
absolvise Dreptul la Stanford, iar tatăl ei era avocat la o 
corporație în Dallas. Pe ea nu o interesa contenciosul. Asta era 
specialitatea soţului ei, Steve, care conducea un fond de 
investiţii pentru Bank America. Locuiau în Burlingame - în lux - 
şi obişnuiau să facă expediţii de alpinism în deşert, la Moab. Nu 
aveau copii. 

— Pur şi simplu nu a venit momentul potrivit, zise ea. 

Viaţa lui Jill părea un exemplu de succes. Totuşi, simţea că îi 
lipseşte ceva. Poate că o obosise frecuşul şi ritmul realizărilor 
ei. 

Când ne sosiră băuturile, eu şi Claire am toastat pentru felul 
în care Cindy descoperise numele lui Jenks, întrecând de la 
mare distanţă două departamente de poliţie. Claire înălţă 
paharul în cinstea ei şi o felicită. 

— Eşti destul de bună pentru o novice, desigur, dar încă nu 
eşti maestră! zâmbi ea către mine. 

— Ştiţi, mă gândeam... vorbi Jill, rotindu-şi privirea pe 
deasupra mesei. Ştiu că am locul meu la dineuri şi la toate 
chestiile oficiale... dar nu de asta m-aţi cooptat, aşa-i? Se pare 
că avem de toate aici: presa, poliţia, medicina legală. De fapt ce 
fel de grup este ăsta? 

Din moment ce eu o invitasem, i-am răspuns: 

— De femei! În plină ascensiune a carierei lor. Femei care 
slujesc legea! 

— Mda! Cu şefi blegi, dar manipulatori. 

— Păi, mă încadrez şi eu aici! răspunse Jill. Şi nu-i rău că 
fiecare dintre voi pare să aibă o oarecare legătură cu cazul de 
miri şi mirese. 

Mi-am ţinut respiraţia. Jill putea să strice tot aranjamentul 


158 


nostru dacă voia, dar era cu noi. Am recunoscut: 

— Într-un fel am lucrat împreună, în afara anchetei! 

În compania paharelor de margarita, i-am explicat cum de- 
am ajuns la asta. Cum am dat peste cazul acesta şi am încercat 
să-l rezolvăm pe cont propriu, împărtăşindu-ne ceea ce ştia 
fiecare. Cum exista un fel de legătură între noi care între timp 
se consolidase. 

Jill îşi arcui sprâncenele. 

— Să înţeleg că vă împărtăşiţi tot ce aflaţi legat de anchetă? 

— Bineînţeles! am sărit eu. Ei, oarecum! l-am spus că îi 
comunicam lui Cindy numai informaţii pe care departamentul 
era pe punctul de a le transmite presei. Că era palpitant să ne 
croim drum prin diverse departamente, avansând cu acest caz. 

— Ştiu că lucrurile nu vor mai sta aşa când va începe 
procesul. Dacă ceva din aranjamentul ăsta nu-ţi place... 

Toate trei ne tineam parcă răsuflarea, aşteptându-i 
răspunsul. Veni Loretta şi mai comandarăm un rând. Ardeam 
de nerăbdare ca Jill să se decidă. 

— Ce-ar fi să vă anunţ, eu când lucrurile încep să nu-mi mai 
placă? Ochii ei albaştri erau larg deschişi. Între timp, va fi 
nevoie de o coroborare şi mai puternică a datelor, dacă vreţi să 
ducem cazul la tribunal. 

Noi, celelalte, am răsuflat uşurate şi ne-am săltat paharele în 
direcţia noului nostru membru. 

— Aşadar, asocierea asta are un nume? se interesă Jill. 

Ne-am uitat una la alta, am ridicat din umeri şi am dat din 
cap că nu. 

— Suntem un fel de Club al Fetelor de la Crime, am zis eu. 

— Lindsay ne-a ridicat în grad! rânji Claire. 

— Trupa Margarita, lansă Jill. Are mai multe interpretări! 

— Căţelele rele! chicoti Claire. 

— Într-o bună zi, toate vom fi în posturi de conducere! 
replică Cindy. Puicuţele de la Omucideri! Astea suntem noi şi 
asta facem! 

— Opriţi-mă dacă încep să urlu de plăcere! se auzi Jill. 

Ne-am privit una pe alta. Eram toate femei deştepte, 
atrăgătoare, care nu acceptau compromisuri. Aveam să 
ajungem în funcţii de conducere într-o bună zi. 

Chelneriţa se întoarse cu băuturile noastre. 

— Pentru noi! am închinat, ciocnind paharele. 


74 


Conduceam spre casă, foarte mulţumită că Jill făcea parte 
din grupul nostru, însă în scurt timp îmi veni în minte faptul că 
încă „mă ascundeam” de prietenele mele. 

Îmi sună pagerul. 

— Ce faci? mă întrebă Raleigh când primi telefon de la mine. 

— Mă îndreptam spre casă. Sunt frântă! 

— Ai chef să vorbim puţin? Sunt la Mahoney. 

Mahoney era un local întunecos şi aglomerat de lângă Curte, 
adesea plin cu poliţişti în afara programului. 

— Am mâncat deja, i-am spus. 

— Hai să ne întâlnim totuşi, îmi propuse Raleigh. E ceva 
legat de caz. 

Eram la doar câteva minute depărtare. Mahoney era pe 
strada Brannan. Pentru a ajunge la Potrero, trebuia să trec pe 
lângă el. 

Aveam din nou emoţii. Mă temeam că nu mai procedam ca la 
carte. Regula era ca partenerii să nu se implice. Nici oamenii 
cu vieţile în declin. Ştiam că, dacă lăsam lucrurile să curgă de 
la sine, se putea întâmpla orice. De data asta nu era vorba de o 
aventură de o noapte, pe care s-o dau uitării a doua zi. Oricât 
de mult aş fi vrut, aveam retineri. Eram prea speriată să mă las 
dusă de val. Să mă eliberez. Să îl trag şi pe el după mine. 

M-am simţit uşurată când l-am văzut pe Raleigh aşteptându- 
mă în faţa barului. Veni lângă maşină. Nu m-am putut abţine să 
nu observ în sinea mea că arăta bine, ca de obicei. 

— Mulţumesc că nu am fost nevoită să intru în bar. 

Se aplecă pe marginea ferestrei deschise. 

— L-am cercetat pe Nicholas Jenks, îmi spuse el. 

— Şi? 

— Tipul are patruzeci şi opt de ani. A început Dreptul, dar nu 
l-a terminat. În primul an s-a apucat să scrie romane. A scris 
două cărţi care nu au avut succes. Apoi, a dat lovitura cu 
Crossed Wire, un thriller ciudat. E ceva ce trebuie să ştii. In 
urmă cu mai bine de şapte ani, s-a primit un apel la poliţie de la 
domiciliul lui, pentru o ceartă familială. 

— Cine a sunat? 

— Soţia lui. Prima soţie. Raleigh se aplecă, apropiindu-se de 
mine: Am scos raportul. Se pare că a fost bătută măr. Vânătăi 


160 


pe braţe. O vânătaie imensă pe faţă. 

Mă străfulgeră un gând - Merrill Shortley, despre prietenul 
lui Kathy: „Îi plăceau jocurile sexuale intense”. 

— Soţia a depus plângere? 

Chris scutură din cap. 

— A renunţat! Nu a depus plângere. De atunci, el a făcut o 
grămadă de bani. Şase romane de succes. Filme, scenarii. 
Acum are o nouă soţie. 

— Prin urmare, fosta soţie ar putea fi de acord să vorbească. 

Avea o expresie satisfăcută. 

— Deci pot să-ţi fac cinste cu cina, Lindsay? 

O picătură fierbinte de sudoare îmi alunecă pe gât. Nu ştiam 
dacă să rămân în maşină sau să ies. M-am gândit: „Dacă ies...” 

— Chris, am mâncat deja. Am avut o obligaţie. 

— Jacobi, spuse el cu un zâmbet răutăcios. 

Mă putea cuceri oricând cu aşa un zâmbet. 

— O chestie între femei. Ne întâlnim câteva prietene o dată 
pe lună. Ne mai povestim vieţile. Ştii cum e, probleme cu 
dădaca, antrenorul personal de gimnastică, casele de la ţară. 
Afaceri, probleme de genul ăsta. 

— O cunosc pe vreuna dintre ele? întrebă Raleigh ridicând 
din sprâncene. 

— Poate într-o zi o să vă fac cunoştinţă. 

Am stat acolo un timp, simțind cum îmi bate inima. Părul de 
pe antebraţul lui Raleigh mă atingea uşor şi asta mă scotea din 
minţi. Trebuia să spun ceva. 

— De ce m-ai chemat aici, Chris? 

— Jenks, răspunse el. Nu ţi-am spus tot. Am verificat dacă 
are arme de foc, împreună cu poliţia din Sacramento. Se uită la 
mine cu o sclipire în ochi. Are câteva înregistrate. O puşcă de 
vânătoare Browning de calibru 22, un Renifeld de calibru 33. 
Un Remington de calibru 40.5. Îmi dădea indicii. Ştiam că 
urmează partea cea mai interesantă: Mai e şi un Glock Special, 
Lindsay. Fabricat în 1999. Nouă milimetri)! 

Am simţit pe loc cum totul se leagă. 

Chris se încruntă: 

— Are arma cu pricina, Lindsay! Trebuie să găsim arma 
aceea. N 

Am făcut un gest triumfător spre Raleigh. In mintea mea 
totul se derula cu repeziciune: Sparrow Ridge, telefoanele, 


161 


acum un Glock Special. Erau încă toate probe indirecte, dar 
începeau să se potrivească. 

— Ce faci mâine, Raleigh? l-am întrebat zâmbind. 

— Program de voie. De ce? 

— Cred că a venit vremea să vorbim cu tipul ăsta faţă în faţă. 


75 


Sus pe deal, mai sus de podul Golden Gate, la El Camino del 
Mar nr. 20 se afla o vilă în stil spaniol, cu o poartă de fier ce 
păzea aleea pavată cu plăci de argilă arsă. 

Acolo locuia Barbă Roşie - Nicholas Jenks. 

Reşedinţa lui Jenks nu era prea înaltă, dar impunătoare, 
înconjurată de garduri vii tunse frumos şi azalee înflorite, 
deschise la culoare. În mijlocul aleii se afla o sculptură mare 
din fier, Madonna cu pruncul, a lui Botero. 

— Se câştigă bine din ficţiune, spuse Raleigh cu un fluierat 
uşor, în timp ce intram pe uşa din faţă. 

Fixasem o întâlnire prin asistenta personală a lui Jenks, 
pentru amiază. Sam Roth mă avertizase să nu fiu prea dură. 

O menajeră drăguță ne deschise uşa şi ne pofti într-un 
solariu spaţios, spunându-ne că domnul Jenks urma să coboare 
imediat. Încăperea, somptuos decorată, părea decupată dintr-o 
revistă - cu tapet scump cu imprimeu de Jacquard, scaune 
orientale, o măsuţă de cafea din mahon, rafturi cu suvenire şi 
fotografii şi dădea spre o curte interioară pavată, cu vedere la 
Oceanul Pacific. 

Locuiam dintotdeauna în San Francisco, însă nu ştiam că poţi 
avea o privelişte atât de spectaculoasă în fiecare seară când vii 
acasă. 

În timp ce aşteptam, am examinat fotografiile aranjate pe o 
masă. Jenks cu o serie de feţe cunoscute: Michael Douglas, cel 
mai important tip de la Disney, Bill Walsh de la echipa 49-ers. 
În altele se afla în compania unei femei atrăgătoare, actuala lui 
soţie - strălucitoare, zâmbitoare, cu părul blond-roşcat - în 
multe locuri exotice: plaje, pârtii de ski, o insulă 
mediteraneană. 

Într-o ramă argintie, era o poză de 9x11 cu cei doi în mijlocul 
unei rotonde iluminate. Domul Muzeului de Arte Frumoase. Era 
o poză de nuntă. 


162 


În momentul acela intră Nicholas Jenks. L-am recunoscut 
imediat din fotografii. 

Era mai slab decât îmi închipuisem. În formă, bine făcut, cu o 
înălţime ce nu depăşea un metru şaptezeci şi cinci, îmbrăcat 
într-o cămaşă albă descheiată şi o pereche de blugi uzati. 
Privirea mi se opri imediat pe barba roşie, cu fire cărunte. 

„Barbă Roşie, mă bucur că ne întâlnim, în sfârşit.” 

— Îmi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi, domnule şi 
domnişoară inspector, spuse el cu un zâmbet uşor, însă mă tem 
că mă îmbolnăvesc dacă nu termin de scris paginile de 
dimineaţă. Întinse mâna, observând fotografia pe care n-o 
pusesem la loc. Seamănă puţin cu decorul din Nunta lui Figaro, 
nu-i aşa? Eu unul aş fi preferat o căsătorie civilă restrânsă, dar 
Chessy a spus că, dacă mă păcăleşte să port smoching, nu se va 
mai îndoi niciodată de ataşamentul meu faţă de ea. 

Nu voiam să mă las fermecată de acest bărbat, dar trebuia să 
recunosc că era atrăgător şi stăpân pe situaţie. Vedeam acum 
ce găseau unele femei la el. Ne invită să stăm pe canapea. 

— Am dori, am zis eu, să vă punem câteva întrebări. 

— Despre crimele cu miri şi mirese... Asistenta mea m-a 
informat. O nebunie... Teribil! Însă aceste acte, atât de 
incredibil de disperate, cer un minimum de compasiune. 

— Pentru victime, am zis eu, punând poza de nuntă înapoi pe 
masă. 

— Lumea se gândeşte numai la victime, spuse Jenks. Dar 
contează şi ce e în mintea criminalului. Mulţi cred că este 
vorba de răzbunare. Cea mai bolnavă formă de răzbunare... 
Sau chiar subjugare, ca în multe cazuri de viol. Însă eu nu sunt 
prea sigur de asta. 

— Care e teoria dumneavoastră, domnule Jenks? întrebă 
Chris. 

Întrebarea lui sună de parcă ar fi fost un mare admirator. 

Jenks ridică în aer o carafă de ceai cu gheaţă. 

— Ceva de băut? Ştiu că e un subiect fierbinte, dar lucrez de 
azi-dimineaţă de la opt. 

Am refuzat amândoi. Eu am scos un dosar plic din geantă şi 
mi l-am pus în poală. Mi-am amintit de sfatul lui Cheery: „Nu 
exagera. Jenks e o persoană importantă. Tu nu eşti”. 

Nicholas Jenks îşi turnă un pahar mare de ceai şi continuă: 

— Din ce-am citit, aceste crime seamănă cu nişte violuri, 


163 


violuri ale inocenţei. Criminalul acţionează într-o manieră de 
neiertat în cel mai sacru decor al societăţii noastre! Mie aceste 
crime mi se par eminamente un gest de purificare. 

— Din păcate, domnule Jenks, am spus eu ignorând aberaţiile 
pe care le îndruga, noi nu am venit până aici ca să ne daţi 
sfaturi profesionale. Am nişte întrebări referitoare la aceste 
crime, pe care am vrea să vi le adresăm. 

Jenks se aşeză la loc pe scaun. Părea surprins. 

— Aveţi un ton groaznic de oficial. 

— Asta depinde numai de dumneavoastră, am spus eu. Am 
scos un reportofon din geantă. Vă deranjează dacă îl pornesc? 

Se uită mirat la mine, cu o privire suspicioasă, apoi făcu un 
semn cu mâna, ca şi cum nu ar fi contat. 

— Domnule Jenks, aş vrea să încep cu aceste crime... Aveţi 
informaţii despre vreuna dintre ele, în afară de ceea ce aţi citit 
în ziare? 

— Informaţii? Jenks respiră adânc, reflectând la ceva anume. 
Apoi dădu din cap. Nu. Deloc. 

— Aţi citit şi că a avut loc o a treia crimă? Săptămâna 
trecută. La Cleveland. 

— Desigur. Citesc cinci sau şase ziare în fiecare zi. 

— Şi aţi citit şi cine erau victimele? 

— Din Seattle, nu-i aşa? Una dintre ele parcă era un fel de 
organizator de concerte. 

— Mirele, am spus eu dând din cap, James Voskuhl. Mireasa 
a locuit o vreme în San Francisco. Numele ei de domnişoară 
era Kathy Kogut. Vă spune ceva vreunul dintre aceste nume? 

— Nu! Ar trebui? 

— Deci nu i-aţi întâlnit niciodată, pe niciunul din ei? Orice 
interes pe care l-aţi manifestat faţă de acest caz a fost doar 
din... curiozitate morbidă? 

Mă fixă cu privirea. 

— Exact aşa! Curiozitatea morbidă este meseria mea. 

Am deschis dosarul plic şi am scos fotografia care era 
deasupra. Se juca cu noi, aşa cum se jucase şi atunci când 
lăsase indicii care să ne împotmolească pe parcurs. 

I-am întins fotografia peste masă. 

— Poate asta o să vă împrospăteze memoria, am spus eu. E 
Kathy Kogut, mireasa care a fost omorâtă acum două seri. Cred 
că bărbatul de lângă ea sunteţi dumneavoastră! 


164 


76 


Încet, Barbă Roşie ridică fotografia şi se uită la ea. 

— Într-adevăr, eu sunt, declară el. Însă pe doamna, cu toate 
că este foarte frumoasă, nu o recunosc. Unde a fost făcută 
fotografia? 

— La lansarea în San Francisco a filmului Crossed Wire. 

— Of, oftă el, de parcă asta l-ar fi lămurit. 

Îl urmăream cum îşi frământa mintea să găsească răspunsul 
potrivit. Era, cu siguranţă, deştept şi un actor foarte bun. 

— Întâlnesc multă lume la astfel de evenimente. De aceea 
încerc să îi evit. Spuneţi că asta e fata care a fost omorâtă în 
Cleveland? 

— Speram că e cineva de care v-aţi putea aminti, i-am 
răspuns eu. 

Jenks dădu din cap că nu. 

— Prea mulţi fani, nu prea am chef să îi cunosc, nici măcar 
pe admiratoarele drăguţe, domnişoară inspector! 

— Preţul succesului, îmi închipui... Am luat înapoi fotografia, 
cercetând-o un moment, apoi i-am strecurat-o din nou în faţă. 
Cu toate acestea, trebuie să mă întorc la această admiratoare 
în mod special. Mă întreb de ce nu vă atrage atenţia. Dintre 
toate celelalte admiratoare! 

Am scos din mapă o copie a facturii de telefon de la 
Northwest Bell şi i-am întins-o. Pe ea erau subliniate câteva 
apeluri. 

— Acesta este numărul dumneavoastră particular? 

Jenks luă factura. Privirea i se întunecă. 

— Aşa este. 

— V-a sunat, domnule Jenks! De trei ori doar în ultimele 
săptămâni. O dată... aici, unde am încercuit, aţi vorbit timp de 
douăsprezece minute. Asta se întâmpla săptămâna trecută, cu 
trei zile înainte de a se mărita şi de a fi omorâtă. 

Jenks clipi. Apoi luă din nou fotografia în mână. De data asta 
arăta diferit: sobru, vrând parcă să-şi ceară iertare. 

— Adevărul este, domnişoară inspector, spuse el respirând 
adânc că mi-a părut cumplit de rău să aflu ce s-a întâmplat. In 
ultima lună era atât de nerăbdătoare, plină de speranţe. Am 
greşit că v-am minţit. A fost o prostie din partea mea. O ştiam, 
într-adevăr, pe Kathy. Am cunoscut-o în noaptea când s-a făcut 


165 


fotografia. Uneori, admiratoarele mele sunt destul de 
sentimentale. Şi atrăgătoare. lar eu, spre nenorocirea mea, pot 
fi, din când în când, un bărbat sentimental. 

Îmi venea să sar peste masă şi să-i zdrobesc lui Nicholas 
Jenks faţa aia sentimentală. Eram convinsă că era responsabil 
de uciderea fără milă a şase persoane. Acum îşi bătea joc de 
noi şi de victime. Să-l ia naiba! 

— Aşadar, recunoaşteţi, interveni Raleigh, că aţi avut o 
relaţie cu această femeie. 

— Nu aşa cum insinuaţi dumneavoastră, răspunse Jenks. 
Kathy era o femeie care spera să-şi împlinească vagile aspirații 
artistice prin asocierea cu cineva implicat în actul creaţiei. Voia 
şi ea să scrie. Nu-i chiar ca neurochirurgia, dar cred că, dacă ar 
fi atât de uşor, am avea cu toţii un roman de succes, nu? 

Niciunul din noi nu răspunse. 

— Am vorbit, poate ne-am întâlnit de câteva ori de-a lungul a 
câţiva ani. Nu a fost niciodată nimic mai mult. Acesta este 
adevărul. 

— l-ați fost un fel de mentor? sugeră Raleigh. 

— Da, exact. Aţi ales termenul potrivit. 

— Nu cumva - m-am aplecat spre el, nemaiputând să-mi 
controlez tonul - aţi fost mentorul lui Kathy în Cleveland 
sâmbăta trecută, în noaptea când a fost ucisă? 

Chipul lui Jenks se înnegri. 

— E ridicol! Ce lucru nepotrivit spuneţi. 

Am deschis încă o dată mapa, de data asta scoțând o copie a 
unei fotografii luate cu ajutorul camerelor de supraveghere, 
care-l surprindea pe ucigaş sosind la Hall of Fame. 

— Aceasta este o fotografie din noaptea când a fost ucisă. 
Dumneavoastră sunteţi, domnule Jenks? 

Jenks nici nu clipi. 

— S-ar fi putut, domnişoară inspector, dacă aş fi fost acolo, 
dar categoric nu am fost. 

— Unde aţi fost sâmbăta trecută? 

— Ajutaţi-mă să înţeleg, spuse el uimit, sugeraţi că sunt 
suspect în aceste crime? 

— Kathy Kogut a vorbit, domnule Jenks, i-am spus cu o 
privire aspră. Cu sora ei. Cu prietenii. Ştim cum v-aţi purtat cu 
ea. Ştim că a plecat din zona golfului ca să scape de dominaţia 
dumneavoastră. Ştim că aţi avut o relaţie cu ea până în noaptea 


166 


nunţii. 

Nu-l slăbeam pe Jenks din ochi. Nu mai era nimic în cameră, 
în afară de noi doi. 

— Nu am fost în Cleveland, spuse el. Am fost chiar aici în 
noaptea aceea. 

I-am înşirat toate dovezile. De la sticla de Clos du Mesnil 
lăsată la Hyatt, la implicarea sa în fondul de proprietăţi 
imobiliare care deţinea podgoria Sparrow Ridge, până la faptul 
că două dintre crime fuseseră comise cu arme de calibru nouă 
milimetri, iar, conform înregistrării, el avea o asemenea armă. 

— Sper că nu pe asta vă bazaţi bănuielile, îmi spuse râzând. 
Am primit şampania aia cu mult timp în urmă. Ridică din umeri: 
Nici nu îmi amintesc măcar unde este. 

— Presupun că o puteţi găsi? întrebă Raleigh. 

Apoi îi spuse că, în semn de respect, îi ceream să o predea de 
bunăvoie. 

— Vă deranjează dacă vă cerem o mostră de păr din barbă 
dumneavoastră? am întrebat eu. 

— Poftim?! 

Se uită la mine sfidător. Mi-am imaginat ce privire văzuse 
Melanie Brandt atunci când o atacase. Ce văzuse Kathy Kogut 
atunci când ridicase arma spre capul ei. 

Nicholas Jenks răspunse în cele din urmă: 

— Cred că această întrevedere captivantă se apropie de 
sfârşit. Îşi întinse încheieturile mâinilor: în caz că nu 
intenţionaţi să mă arestaţi, mă aşteaptă prânzul. 

Am dat din cap. 

— Trebuie să continuăm ancheta. Cu privire la locurile unde 
aţi fost. Şi la armă. 

— Desigur, spuse Jenks ridicându-se, şi, dacă aveţi nevoie de 
colaborare, puteţi oricând să mă contactaţi prin avocatul meu. 

Am strâns fotografiile şi le-am pus înapoi în mapă. Eu şi 
Raleigh ne-am ridicat. 

În acel moment, blonda atrăgătoare din fotografii intră în 
cameră. 

Era, fără îndoială, drăguță, cu ochi albaştri, blânzi, ten alb, 
păr lung, lăsat să cadă liber pe spate. Avea un corp înalt de 
dansatoare şi purta pantaloni mulaţi până la genunchi şi un 
tricou Nike. 

— Chessy! exclamă Jenks. Dumnealor sunt de la Poliţia din 


167 


San Francisco. Domnule şi domnişoară inspector, soţia mea. 

— Îmi pare rău, Nicky, se scuză Chessy Jenks. Vine Susan la 
noi. Nu ştiam că ai oaspeţi. 

— Tocmai plecau. 

Noi am dat din cap politicos şi am înaintat spre uşă. 

— Dacă puteţi găsi ce am discutat, i-am zis, vom trimite pe 
cineva să o ia. 

Se uită prin mine. 

Uram faptul că plecăm fără să-l arestăm şi că îl tratasem cu 
mănuşi. Dar eram totuşi la un pas de a-l aresta. 

— Deci, spuse Chessy Jenks zâmbind, soţul meu a devenit în 
cele din urmă un criminal? Se îndreptă spre el, luându-l de braţ 
în glumă. Mereu i-am spus că, dacă mai scrie despre 
personajele alea perverse, e inevitabil. 

„Oare ştie?” mă întrebam. Trăia cu el, dormea cu el. Cum 
putea să nu fie conştientă de ceea ce se petrecea în capul lui? 

— Sinceră să fiu, sper că nu, doamnă Jenks, a fost tot ce am 
spus. 


77 


— Ce-a vrut să spună cu asta? îl întrebă confuză Chessy 
Jenks pe soţul ei, după plecarea inspectorilor de poliţie de la ei 
din casă. 

Jenks o goni de lângă el şi merse spre uşile înalte cu vedere 
la Oceanul Pacific. 

— Idioţii, mormăi ca pentru sine. Amatori! Cu cine dracu” îşi 
închipuie ei că au de-a face? 

Simţi o căldură înţepătoare străbătându-i umerii şi spatele. 
„Nişte tâmpiţi, cu minţi de găină. Gândaci! De asta sunt 
poliţişti! Dacă ar avea ceva minte, ar face ca mine. Să trăiască 
la înălţime deasupra Pacificului.” 

— De asta sapă gropi de gunoi. Ca să se simtă şi ei într-un 
loc acasă. 

Chessy ridică fotografia de nuntă de pe măsuţa de televizor 
şi o aşeză la locul ei de onoare. 

— Ce-ai mai făcut de data asta, Nick? 

De ce trebuia oare ea mereu să-l descoasă? De ce trebuia ea 
mereu să ştie? 

Femeia se apropie de el şi îl privi cu ochii aceia limpezi şi 


168 


răbdători. 

Ca de fiecare dată, furia lui se descarcă asemenea unui 
fulger. 

Nici măcar nu conştientiză că o lovise. 

Simţi doar că îl doare brusc mâna şi o văzu pe Chessy întinsă 
pe jos. Măsuţa din lemn de bambus pe care se aflau pozele se 
răsturnase, iar ea se ţinea cu mâna de gură. 

— Nu ştii când să stai departe de mine? urlă el. Ce-ţi trebuie, 
o hartă desenată? 

— Ă-ă, Nick! îngăimă Chessy. Nu aici... şi nu acum! 

— Ce anume nu aici? strigă el şi mai tare. 

Ştia că ţipă şi că îşi pierduse controlul, că personalul din 
casă îl putea auzi. 

— Te rog, Nick! zise Chessy, ridicându-se de pe jos. Trebuie 
să vină Susan! Mergem să luăm masa în oraş! 

De fapt, ideea că Chessy se credea îndreptăţită să stea acolo 
şi să-l judece îl înfuriase. Nu ştia cine era în realitate? Doar o 
blondă pistruiată pe care o alesese dintr-o turmă de vite şi o 
transformase în visul oricărei femei stil Martha Stewart. 

O înşfăcă de braţ şi îşi apropie ameninţător faţa de ochii ei 
frumoşi, înspăimântați. 

— Spune-o! 

Braţul pe care îl strângea tremura. Din nările ei se prelingea 
un firicel de sânge. 

— Doamne, Nick... 

Asta îi plăcea lui, să-i fie teamă de el, deşi nu o arăta 
niciodată în public. 

— Am zis s-o spui, Chessy! 

li răsuci braţul la spate. 

Femeia începu să respire greu şi să transpire. Sfârcurile ei 
mici, întărite i se vedeau prin tricou. Îi aruncă o privire vag 
sfidătoare, iar el îi răsuci mâna şi mai tare, îngropându-şi 
degetele în carnea braţului ei. O smuci spre dormitor, făcând-o 
să se împiedice ca să-l urmeze. 

Închise cu piciorul uşa de la cameră. 

„Cine se crede poliţista care conduce ancheta? Să vină aici... 
să mă acuze în felul ăsta. Îmbrăcată în costumul ei ieftin. Ce 
căţea afurisită şi obraznică!” g 

O târî pe Chessy în debaraua cu haine. A ei! Înăuntru era 
întuneric. Nu erau decât întunericul, suspinele şi mirosul 


169 


persistent al parfumului ei. O împinse cu faţa la perete şi se 
frecă de fundul ei. Îi trase în jos pantalonii, odată cu chiloţii. 

— Te rog, ţipă ea. Nicky! 

Găsi locul familiar unde fesele ei mici se despărţeau. Era 
foarte excitat şi se împinse adânc în ea. O penetră. 

— Spune-o, gâfâi el. Ştii cum s-o opreşti. Spune-o! 

— Ham... murmură ea în sfârşit, abia şoptit. 

Acum îi plăcea şi ei, ca întotdeauna, de altfel. Nu era rău - 
era bine. 'Toate sfârşeau prin a-şi dori asta şi a le face plăcere. 
Mereu şi le alegea aşa de bine. 

— Ham! Ham! Ham! scânci ea. Asta voiai, Nick? 

Da, asta era o parte din ce îşi dorea, în schimb era tot ce 
aştepta de la Chessy. 

— Îţi place la nebunie, Chessy! îi şopti el ca răspuns. De asta 
eşti aici. 


78 


Îi supravegheam îndeaproape toate mişcările lui Jenks cu o 
echipă de urmărire formată din trei maşini. Dacă încerca să 
scape de armă, aflam. Dacă încerca să ucidă din nou, speram 
să-l putem opri. Oricât de inteligent era, nu prea vedeam cum 
ar mai putea să comită o altă crimă în momentul de faţă. 

Îmi doream să pot discuta cu cineva care îl cunoştea şi care 
ar fi fost dispus să vorbească. Raleigh îmi pomenise despre o 
fostă soţie şi despre experienţele violente dintre ei. Trebuia să 
stau de vorbă cu ea. 

Nu mi-a fost greu să dau de urma Joannei Jenks, actuală 
Joanna Wade. Căutând în fişierele poliţiei, mi-a apărut numele 
ei de domnişoară înregistrat în reclamaţia depusă cu ani în 
urmă împotriva soţului ei. În prezent Joanna Wade locuia pe 
Filbert Street, la numărul 1115, în Russian Hill. 

Locuinţa era o vilă frumoasă acoperită cu piatră de var, 
situată pe culmea cea mai abruptă a dealului. Am sunat la 
interfon şi m-am prezentat menajerei care a răspuns. Aceasta 
m-a informat că doamna Wade nu era acasă. 

— Jimnastică! Sala Gold Gym. Pe Union. 

Am găsit sala de sport după colţul străzii, între o cafenea 
Starbucks şi un supermarket Alfredson. La intrare, un angajat 
cu părul prins în codiţă mă informă că Joanna era în Sala de 


170 


exerciţii C. Când am cerut o descriere fizică a Joannei Wade, 
angajatul mi-a răspuns râzând: 

— Imaginaţi-vă o blondă bătăioasă cu un fund pe cinste! 

Am înaintat pe coridor şi printr-un perete mare de sticlă am 
zărit o grupă la ora de Tae Bo în Sala de exerciţii C. Opt femei 
transpirate, în colanti şi bustiere, loveau aerul cu picioarele în 
stil de karate pe o muzică dată tare. Ştiam că Tae Bo era cea 
mai nouă nebunie în materie de gimnastică, cu randament 
maxim. Oricare dintre aceste femei arătau capabile să 
înghesuie la zid un suspect care se împotrivea arestării, după 
care să se ia la întrecere cu maşina poliţiei, alergând până la 
secţie, unde să ajungă respirând normal. 

Singura blondă era în faţă. Atrăgătoare, suplă, forţându-şi 
corpul să lucreze mult, deşi abia dacă transpira. Ea era 
instructoarea. 

Am stat pe margine până şi-a terminat ora şi majoritatea 
femeilor s-au repezit pe uşă afară. Ștergându-și faţa cu un 
prosop, îmi veni în întâmpinare. 

I-am luat-o înainte. 

— Grozav antrenament. 

— Cel mai bun din zona golfului. Vreţi să vă înscrieţi? 

— Poate. Mai întâi aş fi vrut să vă pun câteva întrebări. 

— Încercaţi la Diane în faţă. Ea vă poate da toate 
informaţiile. 

— Nu vorbeam de Tae Bo. l-am arătat legitimaţia cu insignă. 
Vorbeam de Nicholas Jenks. 

Joanna mă privi fix, vânturându-şi de pe umeri părul blond, 
prins în coadă de cal, ca să-şi răcorească ceafa. Se strâmbă: 

— Ce-a făcut, a fost prins în magazinul Stacey din centru 
furând un exemplar din cărţile lui? 

— Putem discuta? am întrebat. 

Ridică din umeri şi mă conduse spre un vestiar gol. 

— Aşadar, ce-aş putea eu să vă spun despre Nick şi n-aţi 
reuşit să aflaţi voi de la cei care îi poartă trena? 

— Ştiu că aţi fost căsătoriţi acum câţiva ani, dar la un 
moment dat ai depus o reclamaţie împotriva lui. 

— Ascultaţi, în caz că aţi rămas în urmă cu hârţogăria, tot 
atunci, imediat după, am şi retras-o! 

Citeam pe faţa ei reînviată teroarea acelui moment. 

— Uite ce e, i-am spus sincer, nimeni nu încearcă să deschidă 


171 


răni vechi, domnişoară Wade. Nu vreau decât să-mi vorbiţi 
puţin despre fostul dumneavoastră soţ. 

— Să-mi amintesc toate trucurile lui vechi? 

O vedeam că mă măsoară din priviri. Oare e prieten sau 
duşman? apoi expiră, capitulând parcă, şi se uită direct în ochii 
mei. 

— Dacă sunteţi aici pentru ceva legat de Chessy, aş fi putut 
s-o avertizez. Dacă n-ar fi fost aşa o secătură când m-a părăsit. 
Ştiţi cum s-a exprimat? „Scriu prin ea, Jo! Mă inspiră!” I-aţi citit 
vreodată cărţile, inspectore? Doar că ea nu trebuia să-l inspire 
păstrându-şi serviciul, în vreme ce el călătorea ca să se 
descopere, nu? Ea nu era nevoită să-i citească ciornele, să-i 
înghită ieşirile nervoase când era respins sau să-i spună în 
fiecare noapte cât de mult crede în el. Ştiţi unde a cunoscut-o? 
În cabina de machiaj, înainte de emisiunea de varietăţi de 
televiziune Entertainment Tonight! 

— Aş vrea să vă întreb, domnişoară Wade, cât de violent este 
Nicholas Jenks? 

Ezită, ferindu-şi privirea. Când se uită din nou la mine, ochii 
îi erau umezi, de parcă ar fi fost pe punctul de a plânge. 

— Ştiţi, veniţi aici după atâta timp şi mă faceţi să trec iar 
prin asta. Ce-aţi vrea să vă spun? Că mama lui nu l-a iubit? Că 
este un pervers, un om periculos? Viaţa cu Nick... este cumplit 
de grea. Strânge în el ceva şi Dumnezeu ştie când va ieşi la 
iveală, îmi puneam pe atunci în mod obişnuit întrebarea: „De 
ce? Ce am făcut?” Eram doar o fetişcană. Ochii îi scânteiară. 

— Îmi pare rău! 

O  compătimeam cu adevărat. De fapt, pe amândouă 
doamnele Jenks. Nici măcar nu reuşeam să-mi imaginez cum ar 
fi să mă trezesc măritată cu cineva ca el. 

— Trebuie să vă întreb! Cam care ar fi şansele ca lucrurile să 
se fi înrăutățit în ceea ce-l priveşte pe fostul dumneavoastră 
soţ? Să devină mai grave? 

Rămase înmărmurită. 

— Chessy e teafără, inspectore? 

— Ea e bine, am aprobat eu din cap, lăsând să se înţeleagă că 
alţii nu erau. 

Mă aşteptă să-i fac cu ochiul a glumă. Văzând că nu e cazul, 
izbucni într-un râs forţat. 

— Înseamnă că este vorba despre ceva mult mai serios decât 


172 


şterpelirea unei cărţi din librăria Stacey. 

Am încuviinţat iarăşi din cap. Apoi, adresându-mă ca de la 
femeie la femeie: 

— Trebuie să vă pun o întrebare crucială, domnişoară Wade! 


79 


Întrebarea mea pentru Joanna Wade a fost dacă Nicholas 
Jenks era sau nu capabil de crimă. Nu am putut să-i explic 
motivul interesului meu, dar nu a mai contat. Expresia de pe 
chipul ei spunea totul. I-am surprins şocul din privire. După ce 
s-a calmat, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: 

— l-ați citit cărţile, inspectore? 

— Una, Farmec fatal. Dură carte! 

— El trăieşte în lumea personajelor acelea, inspectore. 
Uneori, cred că uită că e ficţiune. 

Am distins în ochii ei şi o umbră de autoanaliză. M-am 
apropiat uşor. 

— Nu vreau să vă fac rău, dar trebuie să ştiu. 

— Dacă ar putea ucide? Dacă este în stare să omoare? Ştiu 
că e capabil să devalorizeze complet o altă fiinţă umană. Asta e 
crimă, nu-i aşa? Este ceea ce se numeşte un sadic sexual. Pe 
post de afrodiziac, tatăl lui obişnuia să o bată pe mama lui în 
debaraua de lângă dormitorul lor. El vânează slăbiciunea. Da, 
faimosul Nicholas Jenks m-a umilit... Dar ştiţi care-i lucrul cel 
mai rău, cel mai îngrozitor? Că m-a lăsat, inspectore. Nu eu l- 
am părăsit! 

Joanna îşi lăsă capul pe spate şi îmi oferi un zâmbet plin de 
compasiune. 

— Am văzut-o pe Chessy de câteva ori. La prânzuri, la baluri 
de caritate. Chiar am stat puţin de vorbă. E neschimbat. Ea ştie 
că ştiu exact prin ce trece, dar nu ne putem confesa una alteia. 
Îi văd teama şi ştiu cum e. Când se uită în oglindă, nu mai 
recunoaşte persoana care a fost cândva. 

Simţeam că fierb de nervi. În spatele acelei măşti de femeie 
dură, am întrezărit cum trebuie să fi arătat cândva Joanna: 
tânără, având nevoie de ajutor, confuză. 

Mi-am pus palma pe mâna ei. Primisem răspunsul. Mi-am 
închis carneţelul, gata să plec, când Joanna mi-a spus ceva care 
m-a surprins: 


173 


— M-am gândit că el e. De fapt, nu chiar. Dar m-am gândit la 
el când am auzit de crimele acelea teribile. Mi-am amintit de 
cartea lui şi mi-am zis că ar putea fi el. 

Am întrerupt-o pe Joanna: 

— Ce carte? 

— Prima carte pe care a scris-o, Always a Bridesmaid”. Am 
crezut că asta v-a determinat să veniţi aici şi că aşa aţi făcut 
legătura între crime. 

M-am uitat la ea, derutată. 

— Despre ce anume vorbiţi? 

— Abia mi-o mai amintesc. A scris-o înainte să ne cunoaştem. 
Am fost destul de „norocoasă” să apar în viaţa lui la momentul 
nepublicării celui de-al doilea lui roman, pe care am aflat că l-a 
vândut recent pentru două milioane. Insă de prima carte 
uitasem complet până deunăzi. Este vorba despre un student la 
Drept care o descoperă pe nevastă-sa cu cel mai bun prieten al 
lui. Îi omoară pe amândoi şi o ia cu totul pe arătură. 

— La ce mod o ia pe arătură? 

Răspunsul ei mă lăsă fără aer. 

— Începe să omoare în stânga şi în dreapta miri şi mirese. 
Seamănă mult cu ce s-a întâmplat. 


80 


Era exact piesa de puzzle de care aveam nevoie. Dacă Jenks 
ar fi plănuit aceste crime, dacă ar fi vorbit puţin despre ele în 
vreo carte anterioară, ar fi fost considerat suspect. Nu mai era 
vorba de dovezi indirecte. Cu tot ceea ce mai aveam, puteam cu 
siguranţă să-l arestez. 

— Unde pot să găsesc această carte? am întrebat. 

— N-a fost prea foarte bună, răspunse Joanna. N-a fost 
publicată. 

Simţeam cum nervii mi se întind la maxim. 

— Aveţi o copie? 

— Crede-mă că, dacă aş fi avut, aş fi ars-o cu mulţi ani în 
urmă. Nick avea un agent în oraş, Greg Marks, pe care l-a 
părăsit când a devenit om de succes. Dacă e să mai aibă cineva 
cartea, atunci el e acela. 

L-am sunat pe Greg Marks din maşină. Lucrurile mergeau 


12 Domnişoară de onoare pe viaţă (n. tr.). 
174 


chiar bine. Îmi plăcea la nebunie lucrul ăsta. 

Centralista mi-a făcut legătura şi, după patru apeluri, îmi 
răspunde robotul: „Aţi sunat la Greg Marks şi asociaţii...” Am 
fost profund dezamăgită. „La naiba! La naiba! La naiba!” 

Fără nicio tragere de inimă mi-am lăsat numărul meu de 
pager. 

— Este o problemă foarte urgentă, am spus. 

Eram cât pe ce să-i spun motivul pentru care sunasem, când 
o voce a intervenit peste înregistrarea mea. 

— Greg Marks la telefon! 

I-am explicat că trebuie să-l văd imediat. Biroul lui nu era 
departe, aşa că puteam să ajung acolo în zece minute. 

— Am o întâlnire la One Market la ora şase şi un sfert, îmi 
răspunse tăios agentul. Dar dacă puteţi ajunge aici... 

— Rămâneţi acolo, i-am transmis. Este o problemă a poliţiei 
şi este importantă. Dacă plecaţi, vă arestez! 

Imobilul în care locuia i se potrivea de minune lui Greg 
Marks - o mansardă la etajul al treilea în Pacific Heights cu 
vedere parţială spre pod. A răspuns la uşă puţin suspicios. Era 
scund, cu un început de chelie, îmbrăcat cu gust, cu o cămaşă 
încheiată până la ultimul nasture. 

— Mă tem că subiectul de discuţie pe care l-aţi ales, doamnă 
inspector, nu îmi este cunoscut. Nicholas Jenks nu mai este 
clientul meu de mai bine de şase ani. M-a părăsit în ziua în care 
Crossed Wire a ajuns pe lista celor mai bine vândute romane 
din Chronicle. 

— Mai ţineţi legătura? 

Am vrut să fiu sigură că tot ceea ce-l întrebam nu ajungea şi 
la urechile lui Jenks. 

— De ce? Ca să-i aduc aminte cum am avut grijă de el de-a 
lungul anilor când abia ştia să asocieze un substantiv cu un 
adjectiv, cum mă suna obsedat în miez de noapte ca să-i flatez 
orgoliul supradimensionat? 

— Mă aflu aici pentru un roman scris de Jenks mai demult, l- 
am întrerupt eu. Înainte de perioada marilor succese. Am vorbit 
cu fosta lui soţie. 

— Joanna? sări Marks surprins. 

— Mi-a spus că el a scris o carte care nu a fost publicată 
niciodată. Şi-a amintit că se numeşte Domnişoară de onoare pe 
viaţă. 


175 


Agentul confirmă din cap. 

— A fost un prim efort lipsit de consistenţă. Fără forţă 
narativă. Adevărul e că nici n-am trimis-o vreodată spre 
publicare. 

— Aveţi vreo copie? 

— l-am trimis-o înapoi cum am terminat de citit ultima 
pagină. Cred că Jenks trebuie să aibă una totuşi. El se gândea 
că era o capodoperă a literaturii în suspans. 

— Speram să nu mai trec pe la el, i-am spus eu fără să-i 
explic de ce mă interesa. M-am aplecat spre el. Cum intru în 
posesia unei copii a acestui roman fără să apelez la Jenks? 

— Joanna n-a păstrat unul? Marks se frecă cu degetul la 
tâmplă. Jenks a fost întotdeauna paranoic cu oamenii care îl 
jumuleau de bani. Poate că şi-a asigurat drepturile de autor. De 
ce nu verificaţi? 

Aveam nevoie de cineva care să facă asta. 

Aveam nevoie ca fetele să se ocupe de asta. 

— Vreţi să auziţi ceva cu adevărat înfricoşător despre Jenks? 
mă întrebă agentul. 

— Spuneţi, vă rog! 

— lată care e ideea unei cărţi pe care a vrut întotdeauna s-o 
scrie. Este vorba despre un scriitor care este obsedat - genul 
de obsesie care-i reuşeşte atât de bine lui Stephen King. Ca să 
scrie o carte mai bună, o carte foarte bună, el omoară oameni 
în realitate, ca să vadă cum e. Bun venit în mintea înfiorătoare 
a lui Nicholas Jenks! 


81 


Din această cauză mă făcusem detectiv la Omucideri. Am dat 
fuga înapoi la birou; nu mă gândeam decât la cum să pun mâna 
pe această carte pierdută, când căzu o altă bombă. 

Sună McBride. 

— Stai jos? mă întrebă el, de parcă urma să-mi dea lovitura 
de graţie. Nicholas Jenks a fost aici în Cleveland. În noaptea 
crimelor de la Hall of Fame. Nenorocitul a fost aici. 

„Jenks m-a minţit cu neruşinare. Şi nici măcar nu a clipit.” 

Acum era clar, bărbatul care nu putea fi identificat de la Hall 
of Fame fusese el, până la urmă. Nu avea niciun alibi. 

McBride îmi spuse cum oamenii lui scotociseră prin 


176 


hotelurile din zonă. În cele din urmă, au descoperit că Jenks 
fusese la hotelul Westin şi, surprinzător, se înregistrase cu 
propriul nume. O recepţioneră, care lucra acolo în acea noapte, 
şi-a adus aminte de el. L-a recunoscut din clipa în care l-a văzut 
pe Jenks; era o admiratoare a lui. 

În mintea mea se făceau tot felul de conexiuni. Tocmai de 
asta avea nevoie McBride. Ei aveau cunoştinţă de o legătură 
anterioară a lui Jenks cu victima, acesta fusese probabil văzut 
la locul faptei. Scriitorul se aflase în oraş. Minţise chiar şi la 
interogatoriu. 

— Mâine am să merg la procurorul districtual pentru o 
punere sub acuzare, anunţă McBride. De îndată ce o s-o avem, 
vreau să te duci să-l salţi pe Nicholas Jenks. 

Parcă aş fi primit o lovitură de ciocan. Riscam să-l pierd la 
Cleveland. Toate aceste probe, toate bănuielile nu ne erau de 
ajutor. Acum abia dacă reuşeam să obţinem o sentinţă pe viaţă 
la un al doilea proces. Familiile Brandts şi Weils, DeGeorge şi 
Passeneau ar fi distruse. „Mercer ar face ca toţi dracii.” 

Îmi rămânea să fac o alegere absolut demoralizatoare: ori să- 
l arestez pe Jenks şi să-l rețin pentru McBride, ori să-l arestăm 
acum fără a avea un caz încă imbatabil. 

„Ar trebui să laşi pe cineva superior pe scara ierarhică să se 
ocupe de asta” îmi spunea o voce în minte, dar inima mă 
îndemnă să le las pe fete să aibă grijă de toate. 


82 


Le-am spus că vreau să ne întâlnim într-o oră. 

— Clevelandul este gata să-l acuze, le-am spus eu. Apoi le-am 
aruncat bomba despre cartea Domnişoară de onoare pe viaţă. 

— Trebuie s-o găseşti, spuse Jill. Este singura legătură dintre 
cele trei crime. Faptul că nu a fost publicată este dovada cea 
mai clară a crimelor. Ar putea povesti exact crimele de acum. 
Găseşte cartea, Lindsay, şi-l băgăm pe Jenks după gratii! 
Pentru totdeauna. 

— Cum? Joanna Wade mi-a pomenit de un fost agent, iar eu 
am fost să-l văd. Nimic. Mi-a spus să verific la Biroul pentru 
Drepturile de Autor. Unde-i ăsta? 

Cindy a clătinat din cap. 

— În Washington, cred! 


177 


— Ar dura zile sau poate chiar mai mult. Nu avem zile, am 
spus întorcându-mă spre Jill. Poate ar fi timpul pentru un 
mandat de percheziţie. Să dăm buzna peste Jenks! Ne trebuie 
arma şi cartea. Şi ne trebuie acum. 

— Dacă facem asta, vorbi Jill agitată, s-a dus naibii toată 
ancheta. 

— Jill, vrei să-l pierdem? 

— Ştie cineva despre asta? întrebă ea. 

Am negat din cap. 

— Doar voi - echipa principală. Dar când o să afle Mercer, o 
să vrea să iasă la rampă cu tot ce are. Camere de 
supraveghere, microfoane,  FBl-ul aşteptând momentul 
favorabil. 

— Dacă dăm greş, Jenks o să ne dea în judecată, zise Jill. Nici 
măcar nu vreau să mă gândesc. 

— Şi Clevelandul aşteaptă, spuse Claire. Iar noi vom arăta ca 
o adunătură de proaste. 

În cele din urmă Jill acceptă suspinând: 

— Bine, sunt de acord cu tine, Lindsay! De vreme ce nu 
găseşti altă soluţie... 

M-am uitat la toate trei ca să mă asigur că gândeam la fel. 
Deodată, Cindy interveni: 

— Poţi să îmi mai dai 24 de ore? 

Am privit-o. 

— Nu ştiu. De ce? 

— Doar până mâine. Şi am nevoie de numărul de asigurare 
socială al lui Jenks. 

Am scuturat din cap. 

— N-ai auzit ce am spus despre McBride? Mă rog, la ce bun? 
Avea aceeaşi privire de acum două seri când a dat buzna la 
mine în apartament ţinând în mână fotografia lui Jenks cu 
Kathy Kogut, a treia mireasă. 

— Doar până mâine-dimineaţă! 

Apoi s-a ridicat şi a plecat. 


83 


În dimineaţa următoare, Cindy deschidea timidă uşa de sticlă 
care ducea către biroul Asociaţiei Scriitorilor din San 
Francisco. Trăia aceleaşi emoţii ca în ziua aceea de la Grand 


178 


Hyatt. La recepţie, o femeie de vârstă mijlocie cu o privire 
pedantă de bibliotecară se uită la ea. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Cindy trase adânc aer în piept. 

— Trebuie să găsesc un manuscris. A fost scris cu ceva timp 
în urmă. 

Cuvântul „copyright” a inspirat-o. Scrisese nuvele pe vremea 
când era la colegiu. Erau destul de bune ca să apară în ziarul 
literar al şcolii, dar mama ei a insistat: „Să ceri drepturile de 
autor”. Când s-a interesat, a aflat că lucrul ăsta dura luni şi era 
şi prea costisitor. Dar un prieten care publicase i-a spus despre 
un alt mod de înregistrare a documentelor locale. I-a spus: 
„Toţi scriitorii fac acest lucru”. Dacă Nicholas Jenks dorise să 
se protejeze în anii tinereţii, procedase la fel. 

— E o chestiune de familie, îi spuse Cindy femeii. Fratele 
meu a scris povestea familiei noastre pe parcursul a trei 
generaţii. Nu avem nicio copie. 

Femeia dădu din cap. 

— Asta nu-i bibliotecă, drăguță. Tot ce avem aici este 
restricţionat. Dacă vrei s-o găseşti, va trebui să-l aduci pe 
fratele tău. 

— Nu pot, spuse Cindy pe un ton grav. Nick a murit. 

Femeia se mai înmuie puţin şi o privi într-un mod mai puţin 
oficial. 

— Îmi pare rău. 

— Soţia lui mi-a spus că nu găseşte nicio copie. Mi-ar plăcea 
să i-o dau tatii drept cadou la aniversarea vârstei de 60 de ani. 

Se simţea vinovată să mintă în halul ăsta, dar trebuia să facă 
totul pentru a pune mâna pe această carte. 

— E o întreagă procedură pentru toate astea, răspunse 
femeia pe un ton ipocrit. Certificat de deces. Dovada că sunteţi 
rude. Avocatul familiei ar putea să vă ajute. Chiar nu vă pot 
permite să intraţi. 

Mintea lui Cindy începu să lucreze. Aici nu era Microsoft. 
Dacă a reuşit ea să ajungă la locul crimei la Grand Hyatt, dacă 
a urmărit-o pe Lindsay la scena celei de-a doua crime înseamnă 
că era în stare să rezolve şi acest lucru. Toată lumea se baza pe 
ea. 

— Trebuie să existe o cale să mă lăsaţi să arunc o privire. Vă 
rog! 


179 


— Mă tem că nu se poate, dragă. Nu fără ceva acte. Ce te 
face să crezi că este înregistrat la noi? 

— Cumnata mea este sigură că aşa este. 

— Ei bine, nu pot da nişte documente înregistrate numai 
pentru că cineva bănuieşte ceva, spuse ea cu fermitate. 

— Poate că aţi putea să-l căutaţi, îi propuse Cindy, să vedeţi 
dacă măcar este aici. 

Cerberul presei libere se calmă în cele din urmă. 

— Cred că asta pot să fac. Spui că a fost acum câţiva ani? 

Cindy simţi cum i se ridică adrenalina. 

— Da. 

— Şi numele? 

— Cred că se numea Domnişoară de onoare pe viaţă. 

Simţi un fior ca de gheaţă când pronunţă aceste cuvinte. 

— Voiam să spun numele autorului, te rog! 

— Jenks, răspunse Cindy, ţinându-și respiraţia. Nicholas 
Jenks! 

Femeia se uită la ea. 

— Scriitorul de romane polițiste? 

Cindy dădu din cap şi afişă un zâmbet fals. 

— Agentul de asigurări, spuse ea cât se poate de calm. 

Femeia îi aruncă o căutătură cam ciudată, dar continuă să 
caute numele. 

— Aveţi dovada unei legături? 

Cindy îi întinse o foaie de hârtie pe care era scris numărul de 
asigurare socială a lui Jenks. 

— Asta ar trebui să apară pe fişa lui! 

— Nu-i suficient, spuse femeia. 

Cindy scotoci prin rucsac. Simţi cum îi scapă momentul. 

— Măcar spuneţi-mi dacă este aici! Mă voi întoarce mai 
târziu cu tot ce vreţi. 

— Jenks, murmură sceptic femeia. Se pare că fratele tău a 
fost mai prolific decât credeai tu. Are trei manuscrise 
înregistrate aici. 

Lui Cindy îi venea să tipe de bucurie. 

— Singurul pe care îl caut se numeşte Domnișoară de onoare 
pe viaţă. 

După vreo câteva minute de împotrivire autoritară, femeia 
păru dispusă să colaboreze. 

— Nu ştiu de ce fac acest lucru, dar, dacă îţi susţii povestea 


180 


cu acte, te anunţ că manuscrisul este aici. 

Cindy luă acest lucru ca pe o confirmare. Manuscrisul era 
cheia de care aveau nevoie pentru a descoperi crima şi pentru 
a-l băga la închisoare pe Jenks. 

Acum mai rămânea doar să-l scoată de acolo. 


84 


— L-am găsit! exclamă Cindy, aproape cu răsuflarea tăiată. 
Domnişoară de onoare pe viaţă. 

Am bătut cât am putut de tare în birou. „Asta înseamnă că 
putem acţiona.” 

— Şi ce scrie, Cindy? 

— Doar l-am găsit, mă lămuri ea. Nu-l am, de fapt! 

Îmi povesti despre Asociaţia Scriitorilor. Cartea e acolo, dar 
ne va lua ceva timp până să reuşim să punem mâna pe ea. 

Ne-a luat cam două ore. Am sunat-o mai întâi pe Jill. Ea a 
găsit un judecător, iar noi am obţinut un ordin judecătoresc 
prin care se cerea eliberarea din arhivă a manuscrisului lui 
Jenks Domnişoară de onoare pe viaţă. 

Apoi eu şi Jill ne-am întâlnit cu Cindy. În drum, am mai dat 
un telefon. La Claire. Se cădea să fim toate acolo. 

Douăzeci de minate mai târziu, eu şi Jill ne-am întâlnit cu 
Cindy şi Claire în faţa unei clădiri dărăpănate pe Geary, la 
sediul Asociaţiei Scriitorilor. Am mers toate la etajul opt. 

— M-am întors, o anunţă Cindy pe femeia surprinsă de la 
recepţie. Şi am adus şi actele necesare. 

Ne inspectă suspicioasă. 

— Astea cine sunt, verişoare? 

I-am arătat funcţionarei insigna şi i-am prezentat şi mandatul 
de percheziţie ştampilat oficial. 

— Ce este cu cartea asta? întrebă femeia cu răsuflarea tăiată. 

Se duse înăuntru şi reveni cu un supraveghetor care citi 
ordinul judecătoresc. 

— De obicei le ţinem doar opt ani, zise el cu o oarecare 
nesiguranţă, după care dispăru în depozit pentru un timp care 
ni se păru o veşnicie. 

Stăteam toate acolo, la recepţie, ca nişte rude nerăbdătoare 
care aşteptau la maternitate să se nască un copil. „Dacă a fost 
aruncat?” 


181 


Într-un târziu, supraveghetorul apăru cu un pachet prăfuit 
învelit într-o hârtie maro. 

— L-am găsit tocmai în fundul sălii, ne anunţă el cu un 
zâmbet satisfăcut. 

Chiar în josul străzii era o cafenea. Ne-am ales o masă în 
spate şi ne-am îngrămădit la ea pline de speranţe. Am pus 
manuscrisul pe masă şi am îndepărtat hârtia maro în care era 
învelit. 

Am citit pe copertă: Domnişoară de onoare pe viață. Un 
roman de Nicholas Jenks. 

Nerăbdătoare, l-am deschis şi am citit prima pagină. 

Naratorul, în puşcărie fiind, reflecta asupra crimelor sale. 
Numele lui era Phillip Campbell. 

„Care este cel mai rău lucru pe care l-ar face vreodată 
cineva?” 

Aşa începea romanul. 


85 


Am împărţit cartea în patru părţi. Fiecare dintre noi răsfoia 
paginile în tăcere, căutând scene sau vreun detaliu care să se 
asemene cu omorurile din viaţa reală. Eu citeam despre viaţa 
acestui tip, pe nume Phillip Campbell. Soţia lui, descrisă la 
modul ideal, ca în poveşti, e surprinsă cu un alt bărbat. I-a 
omorât pe amândoi şi viaţa lui s-a schimbat pentru totdeauna. 

— Bingo! exclamă brusc Jill. 

Se apucă să citească cu voce tare, îndoind foaia înapoi ca o 
carte de joc. Ne descrise o scenă cu Phillip Campbell: 

— „Răsuflarea îi bubuia în interior, iar vocile îi răsunau în 
cap în vreme ce se strecura pe holurile unui hotel” Grand 
Hyatt. Un mire şi o mireasă într-un apartament. Campbell dă 
buzna în cameră peste ei şi îi ucide fără ezitare. Jill începu să 
citească din roman: „Dintr-un singur act, alungase duhoarea 
trădării şi o înlocuise cu o dorinţă proaspătă, viitoare, 
neimaginată. li plăcea să omoare”. 

Ne-am uitat una la alta. Asta depăşea limita sinistrului. Jenks 
era nebun, dar era oare şi prefăcut? 

Urmă Claire. O altă nuntă. De data asta în faţa bisericii. 
Mirele şi mireasa coboară treptele, se aruncă cu orez, sunt 
felicitaţi, aplaudaţi. Acelaşi bărbat, Phillip Campbell, la volanul 


182 


limuzinei care îi ia de acolo. 

Am înmărmurit. Aşa fusese ucis al doilea cuplu. 

— Măi să fie! îngăimă Jill. 

Claire scutură doar din cap. Părea tristă şi şocată. Cred că 
aşa eram toate. 

Un strigăt de mulţumire prea mult reţinut creştea în pieptul 
meu. Noi patru reuşiserăm. Rezolvaserăm cazul mirilor şi 
mireselor ucise. 

— Mă întreb oare cum se termină? îşi şopti Claire în barbă, 
întorcând paginile de la sfârşit. 

— Cum altfel? zise Jill. Cu o arestare! 


86 


M-am dus cu maşina împreună cu Chris Raleigh până acasă 
la Jenks. Abia dacă ne-am adresat câteva cuvinte, savurând 
momentul. În stradă, la intrare am fost întâmpinați de Charlie 
Clapper şi echipa lui de la Criminalistică. Urmau să inspecteze 
amănunţit casa şi terenul de îndată ce îl săltăm pe Jenks. 

Am sunat la uşă. Cu fiecare secundă care trecea, inima îmi 
bătea mai tare. Toate motivele pentru care mă făcusem poliţist 
se justificau acum. Acesta era momentul! 

Uşa se deschise şi aceeaşi menajeră apăru în prag. De data 
asta, făcu ochii mari văzând agenţii în uniformă de afară. l-am 
prezentat legitimaţia cu insignă. 

— Trebuie să-l vedem pe domnul Jenks! 

Ne-am croit drum până în spate, spre solariu, unde ne 
întâlniserăm cu Jenks în ziua precedentă. Chessy Jenks tresări 
speriată, dând peste noi în hol. Mă recunoscu şi trase aer în 
piept: 

— Inspectore! Ce se întâmplă? Ce caută toate maşinile acelea 
de poliţie în faţa casei? N 

— Îmi pare rău! am zis eu, privind-o în ochi. Îmi părea într- 
adevăr rău pentru ea. Soţul dumneavoastră este acasă? 

— Nick! strigă ea, realizând panicată pentru ce venisem. 
După care fugi pe lângă noi, încercând să-mi ţină calea, ţipând: 
Nu puteţi să daţi buzna aici! Asta este casa noastră! 

— Vă rog, doamnă Jenks, o imploră Raleigh. 

Eram mult prea pornită ca să mă mai opresc. Dorinţa de a-l 
prinde pe Nicholas Jenks era atât de mare, că aproape mă 


183 


durea. O secundă mai târziu apăru el, venind de pe peluza din 
spatele casei, care dădea spre Pacific. 'Ţinea în mână o crosă de 
golf. 

— Parcă ţi-am spus, vorbi el calm şi arătând impecabil în 
cămaşa albă şi pantalonii scurţi din lână, că data viitoare când 
o să mai ai nevoie de ceva de la mine să-mi contactezi avocatul! 

— Poţi să-i transmiţi personal asta, am replicat, simțind că 
pulsul mi-o ia razna. Nicholas Jenks, eşti arestat pentru 
uciderea lui David şi Melanie Brandt, Michael şi Rebecca 
DeGeorge, James şi Kathleen Voskuhl! 

Am vrut să audă numele înşiruite, să îi reamintesc pe rând de 
fiecare dintre cei pe care îi omorâse. Voiam să văd acea 
indiferenţă dispărându-i din ochi. 

— Asta e o nebunie! mă fulgeră Jenks cu privirea. Ochii lui 
cenuşii ardeau. 

— Nick? strigă soţia lui. Despre ce vorbesc? Ce caută aici, în 
casă la noi? 

— Ştiţi ce faceţi? mă întrebă, tremurând de furie. Te-am 
întrebat: Aveţi idee ce faceţi? 

Nu i-am răspuns, doar i-am recitat avertismentul Miranda. 

— Ceea ce faceţi voi acum, urlă el ca turbat, este cea mai 
mare greşeală a vieţii voastre de nimic. 

— Ce spun? se interesă palidă soţia lui. Nick, te rog, spune- 
mi! Ce se petrece aici? 

— Taci din gură! se răsti Jenks la ea. 

Brusc, se răsuci spre mine cu o ochii scăpărându-i de 
răutate. Dădu să mă lovească cu pumnul. l-am secerat 
picioarele. Căzu peste marginea unei mese şi apoi la pământ, 
împrăştiind peste tot poze şi cioburi de sticlă. 

Chessy Jenks ţipă, îngheţată de spaimă. Chris Raleigh îi puse 
cătuşe soţului ei şi îl ridică în picioare. 

— Sună-l pe Sherman! îi strigă Jenks soţiei lui. Spune-i unde 
sunt şi ce s-a întâmplat! 

Eu şi Raleigh l-am împins pe Jenks afară în direcţia maşinii 
noastre. Continua să se zbată, iar eu nu găseam niciun motiv să 
mă port cu delicateţe. 

— Care mai e acum teoria ta despre crime? l-am întrebat. 


184 


87 


După încheierea ultimei conferinţe de presă, după stingerea 
ultimului bec de la birou, după refacerea pentru a mia oară a 
traseului prin care noi l-am izolat pe Jenks ca suspect şi după 
ce comandantul Mercer, radiind de fericire, a plecat acasă, 
condus de şofer, le-am îmbrăţişat pe Claire, Cindy şi Jill. Apoi 
am dat mai departe sticla de bere cu care sărbătoream 
momentul şi m-am întors la Curte. 

Era trecut de ora opt şi numai sporovăiala celor din schimbul 
de noapte îmi amintea că nu sunt singură acolo. Stăteam la 
biroul meu, în binemeritata linişte a camerei, şi încercam să-mi 
amintesc când mă mai simţisem ultima oară atât de bine. 

A doua zi începeam să întocmim meticulos cazul împotriva lui 
Nicholas Jenks: să-l interogăm, să strângem mai multe probe, 
să completăm rapoarte peste rapoarte. Însă reuşiserăm. Il 
prinseserăm aşa cum speraserăm că o vom face până la urmă. 
Îmi îndeplinisem promisiunea pe care i-o făcusem lui Melanie 
Brandt în noaptea aceea de coşmar în Apartamentul Mandarin 
de la hotelul Grand Hyatt. 

Eram mândră de mine. Indiferent cum avea să evolueze 
boala lui Negli şi chiar dacă nu mai apucam să ajung vreodată 
locotenent, nimeni nu-mi putea lua bucuria asta. 

M-am sculat de pe scaun şi m-am îndreptat spre tabla neagră 
pe care era scrisă lista tuturor cazurilor la care se lucra în 
prezent. 

La rubrica „Cazuri deschise”, undeva sus, era numele lui 
Melanie Brandt. Am luat buretele şi i-am şters numele, apoi pe 
al soţului ei, insistând până a dispărut şi ultima dâră de cretă. 

— Pun pariu că te simţi bine să faci asta! am auzit vocea lui 
Raleigh. 

M-am întors şi l-am văzut privindu-mă, mulţumit de sine. 

— Ce faci aici, aşa de târziu? l-am întrebat. 

— Mă gândeam să pun în ordine biroul lui Roth ca să mai 
câştig puţină simpatie, răspunse el. Tu ce crezi, Lindsay? Am 
venit să dau de tine! 

Stăteam în colţul camerei şi nu mai era nimeni prin preajmă. 
Nici măcar n-a trebuit să facă vreo mişcare. Eu m-am dus la el. 
Nu mă mai împiedica nimic. Nu mai aveam motive să neg ce 
simţeam. 


185 


L-am sărutat. Nu ca înainte. Nu doar ca să-i dau de înţeles lui 
Chris că eram interesată. L-am sărutat în felul în care mi-am 
dorit ca el să mă sărute în seara aceea în Cleveland. Vrând 
parcă să-i sorb toată suflarea. Vrând parcă să-i spun: „Am vrut 
să fac asta de când te-am văzut prima oară”. 

Când în sfârşit ne-am desprins, mi-a repetat cu un zâmbet pe 
buze: 

— Cum spuneam, pun pariu că te simţi bine să faci asta. 

Mă simţeam într-adevăr bine. În clipa aceea, totul părea 
perfect. Şi, de asemenea, inevitabil. 

— Ce planuri ai? i-am zâmbit eu. 

— Vorbim în general? 

— Mai precis, chiar acum. Diseară. Sau, mă rog, în 
următoarele câteva ore. 

— Mă gândeam să mă întorc, să-i aranjez biroul lui Cheery şi 
să văd dacă vrei să te conduc acasă. 

— Stai să-mi iau geanta! 


88 


Nu ştiu cum am făcut tot drumul până la apartamentul meu 
din Potrero. Nu ştiu cum eu şi Chris am vorbit şi am condus, 
ignorând ceea ce ne sfâşia pe dinăuntru. 

Odată ajunşi la uşă, nu ne-am mai putut opri. Am tăbărât pe 
Chris; şi el pe mine. Am reuşit să ajungem abia la covoraşul din 
foaier, sărutându-ne, atingându-ne, bâjbâind după nasturi şi 
fermoare, respirând greu. 

Uitasem cât de bine era să fii ţinută în braţe, să fii dorită de 
cineva pe care şi eu îl doream. Din clipa în care ne-am atins, am 
fost destul de înţelepţi să o luăm domol. Amândoi voiam să 
dureze cât mai mult. Chris avea ceea ce mie îmi trebuia mai 
mult decât orice - mâini moi. 

Imi plăcea la nebunie să-l sărut, adoram atingerea lui, 
maniera lui delicată şi totodată, dură, simplul fapt că era 
preocupat de plăcerea mea la fel de mult ca de a lui. Nu ai cum 
să ştii asta până nu o încerci - dar îmi plăcea nespus să fiu cu 
Chris, îmi plăcea la nebunie. 

Ştiu că sună a clişeu, dar în noaptea aceea am făcut dragoste 
ca şi când ar fi fost pentru ultima oară. Am simţit curentul lui 
Chris  încălzindu-mă, electrizându-mă - din pântece spre 


186 


coapse, până în vârful degetelor de la mâini şi picioare. 
Inlănţuirea lui părea singurul lucru care mă ţinea întreagă, 
împiedicându-mă să mă sfărâm. Am simţit o încredere 
nemărginită în el. 

Nu m-am mai reţinut deloc. M-am dăruit lui Chris aşa cum nu 
o mai făcusem vreodată faţă de altcineva. Nu doar cu trupul şi 
inima; astea erau lucruri pe care le puteam lua înapoi. l-am 
oferit speranţa mea că aş putea să mai trăiesc. 

Când am strigat, fiori explodând în interiorul meu, iar 
degetele şi mâinile de la picioare înţepenindu-mi de fericire, o 
voce lăuntrică mi-a şoptit ceea ce ştiam că-i adevărat: „l-am 
dăruit totul, iar el mi-a răspuns la fel”. 

În sfârşit, Chris se trase de pe mine. Amândoi fremătam, încă 
încinşi. 

— Ce este? am inspirat încercând să-mi recapăt suflul. Ce 
mai e? 

Se uită la mine şi zâmbi. 

— Vreau să văd dormitorul! 


89 


O adiere răcoroasă îmi sufla în faţa. O, Doamne, ce noapte! 
Ce zi! Ce mai montagne russe! 

Stăteam pe terasă înfăşurată într-o pilotă, privind capătul 
dinspre est al golfului. Totul era neclintit, cu excepţia 
luminiţelor din depărtare, de la San Leandro. Era două fără un 
sfert. In dormitor, Chris dormea. Avea tot dreptul să se 
odihnească. Eu una nu puteam dormi. Corpul îmi era plin de 
viaţă, fremăta, asemenea malului îndepărtat cu mii de luminiţe 
intermitente. 

N-am putut să nu zâmbesc la gândul că fusese o zi grozavă. 

— Douăzeci şi şapte iunie, am zis eu cu voce tare, o să te ţin 
minte! 

Mai întâi găsisem cartea. Apoi îl arestasem pe Jenks. Nu-mi 
imaginasem că se putea merge şi mai departe. 

Însă a continuat. A mers mult mai departe. În seara aceea eu 
şi Chris am mai făcut dragoste de încă două ori, ultimele trei 
ore fiind un dans dulce de atingeri, gemete şi iubire. 

Nu voiam să simt vreodată mâinile lui Chris părăsindu-mă. 
Nu voiam să duc vreodată dorul căldurii corpului lui. Era o 


187 


senzaţie nouă, electrizantă. Pentru prima dată în viaţă nu 
avusesem niciun fel de reţinere şi fusese foarte, foarte bine. 
Însă aici, în întuneric, o voce acuzatoare mă certa. Minţeam. 
Nu îi dădusem totul. Mai era singurul adevăr implacabil pe care 
îl ascundeam. 

Nu îi spusesem despre boala lui Negli. Nu ştiam cum s-o fac. 
Tocmai acum când simţisem atâta viaţă, cum aş fi putut să-i 
spun că era posibil să fiu pe moarte? Că trupul meu, care ceva 
mai înainte fusese înviorat de atâta pasiune, era bolnav? Într-o 
singură zi, toată viaţa mea se transformase total. Imi venea să 
zbor. O meritam. Merităm să fiu fericită. Dar şi el merita să 
ştie. 

Am auzit un foşnet în spatele meu. Era Chris. 

— Ce faci aici afară? mă întrebă el. 

Veni în spatele meu şi îşi aşeză palmele pe gâtul şi pe umerii 
mei. 

Îmi tineam genunchii îmbrăţişaţi la piept, cuvertura abia 
acoperindu-mi sânii. 

— Va fi greu, am zis eu, lăsându-mi capul pe el, să ne 
întoarcem la cum eram înainte. 

— Cine a pomenit de întors? 

— Vreau să spun ca parteneri la serviciu. Să te văd vizavi de 
mine în birou. Mâine trebuie să-l interogăm pe Jenks. Este o zi 
mare pentru amândoi. 

Degetele lui îmi mângâiară sânii, apoi îmi alintară ceafa. Mă 
înnebunea. 

— Nu ai de ce să te îngrijorezi, zise el. Din clipa în care cazul 
se încheagă, mă întorc. Mai rămân doar pentru interogatoriu. 

— Chris, l-am strigat eu, simțind o săgetare de gheaţă în 
inimă. 

Mă obişnuisem cu el. 

— 'Ţi-am spus că nu vom fi parteneri o veşnicie. Se aplecă şi 
inspiră parfumul părului meu. Cel puţin nu genul acela de 
parteneri. 

— Şi atunci ce gen mai rămâne? am murmurat eu. 

Pielea de pe ceafă îmi ardea în locul unde mă mângâiase. „O, 
dă Doamne ca lucrurile să ducă undeva, imploram în sinea mea. 
Fă să ne ducă până la capătul lumii!” 

Puteam oare să-i spun pur şi simplu? Nu mai era vorba că nu 
găseam o modalitate, doar că nu voiam să se sfârşească clipa 


188 


de faţă. 
L-am lăsat să mă ducă în dormitor. 
— E din ce în ce mai bine! am şoptit eu. 
— Nu-i aşa? Abia aştept să văd ce o să se mai întâmple! 


90 


A doua zi dimineaţă abia ajunsesem la birou şi tocmai 
răsfoiam ziarul Chronicle să citesc articolul lui Cindy privind 
arestarea lui Jenks, când îmi sună telefonul. 

Era Charlie Clapper. Echipa lui de investigaţii de la locul 
crimei îşi petrecuse cea mai mare parte din noapte răscolind 
meticulos casa lui Jenks. 

— M-ajuţi să-mi întocmesc cazul, Charlie? 

Speram să-mi spună că a găsit arma crimei, poate chiar ceva 
despre verighetele lipsă. Ceva solid care să şteargă acea 
sfidare batjocoritoare de pe faţa lui Jenks. Şeful de la 
Criminalistică oftă obosit. 

— Cred că ar trebui să vii aici să vezi. 

Mi-am înşfăcat geanta şi cheile şi m-am dus la maşina de 
serviciu. În hol am dat nas în nas cu Jacobi. 

— Se zvoneşte, mormăi el, că nu mai sunt eu bărbatul 
visurilor tale. 

— Ştii că nu trebuie să crezi tot ce citeşti prin revista Star, i- 
am întors-o eu repede. 

— Aşa e, şi nici să plec urechea la şuşotelile celor din 
schimbul de noapte. 

M-am oprit brusc. Cineva ne văzuse pe mine şi pe Chris 
aseară. Îmi trecu prin minte versiunea picantă care circula 
probabil în acel moment prin moara de bârfe a biroului. In 
spatele furiei mele ştiam că roşesc. 

— Relaxează-te! zise Jacobi. Ştii doar ce se întâmplă când 
eşti surprins într-o scenă bună. Şi era o scenă bună. 

— Mulţumesc, Warren. 

Era unul dintre acele momente când niciunul din noi nu avea 
nimic de ascuns. l-am făcut cu ochiul şi am luat-o la goană pe 
scări. 

— Numai că ţine minte, strigă el în urma mea. Găsirea 
şampaniei v-a pus pe drumul bun. 

— "Ţin minte şi îţi sunt recunoscătoare. Mulţumesc, Warren! 


189 


Am luat-o în jos pe Sixth Street, apoi pe Taylor şi California 
spre casa lui Jenks din Sea Cliff. Când am ajuns, două maşini de 
poliţie blocau strada, ţinând la distanţă un grup de dubiţe de 
presă. L-am găsit pe Clapper - nebărbierit şi epuizat - prinzând 
un scurt moment de pauză la masa din sufragerie. 

— Mi-ai găsit vreo armă a crimei? am întrebat. 

— Doar astea. 

Imi arătă cu degetul pe jos o grămadă de arme, învelite în 
pungi de plastic. 

Erau arme de vânătoare, o puşcă Minelli, un pistol automat 
Colt de calibru 45. Niciuna de 9 milimetri. Nu m-am dus să le 
examinez. 

— l-am cercetat camera de lucru, spuse Clapper. Nici urmă 
de ceva legat de victime. Fără tăieturi din ziare sau trofee. 

— Speram să fi dat măcar peste inelele lipsă. 

— Vrei inele? zise Clapper. Se ridică greoi de pe scaun. 
Nevastă-sa are inele. O mulţime! Te las să umbli prin ele. În 
schimb, am găsit altceva. Hai cu mine! 

Pe podeaua din bucătărie, era o ladă de carton de şampanie 
Krug. Clos du Mesnil, pe care scria cu marker galben: „Probă”. 

— Ştiam deja de asta, i-am spus. 

Mă privea în continuare, de parcă l-aş fi insultat cu remarca 
mea. Apoi ridică o sticlă din cutia deschisă. 

— Uită-te la numere, Lindsay! Fiecare sticlă are un număr de 
înregistrare. Fii atentă, patru-doi-trei-cinci-cinci-nouă! Probabil 
le vine mult mai uşor aşa. Charlie scoase din buzunarul de la 
piept o chitanţă verde împăturită, cu „Proprietate a poliţiei” 
scris pe ea, şi argumentă: E cea de la Hyatt. Acelaşi lot, acelaşi 
număr! Îmi zâmbi. 

Sticlele erau aceleași. Era proba solidă care îl lega pe Jenks 
de locul unde David şi Melanie Brandt fuseseră ucişi. Nu era o 
armă, dar, la naiba! Nu mai era deloc o coincidenţă. Mă 
cuprinse o stare de agitaţie. Mi-am exprimat încântarea bătând 
palma în aer cu bărbatul grăsuţ, palid, de la Criminalistică. 

— În orice caz, adaugă Charlie, vrând parcă să-şi ceară 
scuze, nu te-aş fi chemat până aici doar pentru asta. 

Clapper mă conduse prin interiorul casei mobilate cu gust 
spre dormitorul principal. Acesta avea o fereastră imensă, cu 
vedere la podul Golden Gate. Mă îndrumă să intru într-o debara 
de haine spațioasă. „A lui Jenks.” 


190 


— Mai ţii minte sacoul plin de sânge pe care l-am găsit la 
hotel? Mă întrebă. În fundul debaralei, Charlie se lăsă pe 
genunchi lângă un suport mare de pantofi: Ei, acum avem 
setul! Clapper întinse mâna pe după grătar şi trase afară o 
pungă de cumpărături de la Nordstrom. Am vrut să vezi cum 
am găsit-o! 

Din pungă scoase o pereche mototolită de pantaloni negri de 
smoching. 

— Am verificat deja! E pereche cu haina de la Hyatt. Acelaşi 
producător! Uită-te înăuntru; acelaşi număr de model. 

Parcă m-aş fi uitat la un milion de dolari bani gheaţă sau la o 
tonă de cocaină furată. Nu reuşeam să-mi iau ochii de la 
pantaloni, imaginându-mi-l pe Jenks cum se va zvârcoli de acum 
încolo. Claire avusese dreptate, încă de la bun început. Sacoul 
nu fusese al victimei. Fusese dintotdeauna al lui Jenks. 

— Ei, ce zici, inspectore? rânji Charlie Clapper mulţumit. Poţi 
să închei cazul său nu? O, da! exclamă bărbatul de la 
Criminalistică, amintindu-şi ceva. Unde am pus-o? 

Îşi pipăi buzunarele, controlându-şi haina şi într-o parte şi 
într-alta. În cele din urmă dădu peste o punguliţă mică de 
plastic. 

— Direct din aparatul de ras electric al fraierului. 

În punguliţă erau câteva fire de păr scurte de culoare roşie. 


91 


— Te aşteptam, scumpo, îmi spuse Claire ieşindu-mi în 
întâmpinare. 

Mă luă de braţ şi mă duse înapoi în laborator, apoi în spate, 
într-o cămăruţă în care erau depozitate tot felul de produse 
chimice. În mijloc, pe o masă ca un bloc de granit, erau aşezate 
de o parte şi de alta două microscoape. 

— Mi-a zis Charlie ce-a găsit. Şampania, perechea de 
pantaloni lipsă. L-ai prins, Lindsay! 

— Identifică-mi astea, i-am spus, dându-i punguliţa de plastic, 
şi îl băgăm în camera de gazare. 

— În regulă, hai să vedem! zâmbi ea. Desfăcu un plic galben 
pe care se putea citi „prioritate, probă” şi luă din el o cutiuţă 
de sticlă exact ca aceea pe care o văzusem după al doilea rând 
de crime. Pe capac era scris cu carioca: „Subiect - Rebecca 


191 


DeGeorge, #62340” 

Cu o pensetă, Claire aşeză pe o lamelă curată singurul fir 
găsit asupra celei de-a doua mirese, apoi o puse la microscop. 
Se aplecă asupra lui, ajustă focalizarea obiectivului, după care 
mă luă prin surprindere, întrebându-mă: 

— Cum te mai simţi, dragă? 

— Te referi la Negli? 

— La ce altceva aş putea să mă refer? răspunse ea, 
continuând să se uite la microscop. 

In goana arestării lui Jenks, era pentru prima dată în ultimele 
zile când mă gândeam cu adevărat la boală. 

— Am fost la Medved într-o după-amiază târziu, săptămâna 
trecută. Numărul meu de globule roşii este încă scăzut. 

Claire ridică în sfârşit ochii de la microscop. 

— Îmi pare rău, Lindsay! 

Încercând să par optimistă, i-am descris pas cu pas 
tratamentul meu. Dozajul mărit, frecvenţa ridicată. Am 
menţionat posibilitatea unui transplant de măduvă. Ea îmi 
zâmbi din tot sufletul. 

— Trebuie să găsim noi o modalitate să-ţi înviorăm globulele 
alea roşii. 

Cu toate că mă aflam în laborator, probabil m-am îmbujorat. 

— Ce-i? se interesă Claire. Ce ascunzi? Ce încerci fără succes 
s-ascunzi? 

— Nimic! 

— Ceva se întâmplă. Pun pariu că e ceva între tine şi domnul 
Chris Raleigh. Zău aşa, doar vorbeşti cu mine! N-ai cum să joci 
cu mine faza cu „înalţ un zid de tăcere”. 

I-am povestit. De la primul sărut din birou, la drumul spre 
casă cu maşina, lent ca o tortură, şi până la izbucnirea 
pasională de pe covoraşul din holul de la intrare. Claire mă 
strânse de umeri. Privirea îi trăda încântarea, iar ochii îi erau 
luminoşi - la fel că ai mei. 

— Şi? 

— Și? am râs eu. Şi... a fost nemaipomenit. A fost... cum 
trebuie. Am simţit cum o îndoială îmi taie tot elanul. Numai că 
nu ştiu dacă fac ceea ce trebuie, ţinând cont de ce se întâmplă. 
Am ezitat. L-aş putea iubi, Claire. Poate deja îl iubesc. 

Ne-am uitat una la alta. Nu prea mai era altceva de zis. 

— Ei, bine, îşi întoarse Claire capul spre microscop, hai să 


192 


vedem ce avem aici! Fire din bărbia lui Bărbuţă Barbişon... 

Puse trei fire extrase din aparatul de râs al lui Jenks pe o 
lamelă şi o fixă la microscopul liber. Cele două microscoape 
erau unul lângă altul. Claire le examină prima. Se uită prin cel 
cu lamela nouă, după care le studie pe rând pe ambele. 

— Mm-hâmm! articulă ea. 

Mi-am ţinut respiraţia. M-am interesat: 

— Ce crezi? 

— Spune-mi tu! 

M-am aplecat să mă uit. Am recunoscut imediat primul fir de 
păr, cel descoperit în vaginul Rebecăi DeGeorge. Era gros, 
roşiatic, cu un filament alb răsucit în jurul bazei ca o încolăcire 
de corp de şarpe. Apoi m-am uitat la firele din aparatul de râs 
ale lui Jenks. Erau trei în total, mai scurte, ciuntite, însă fiecare 
avea aceeaşi nuanţă roşiatică şi aceeaşi spirală de filament 
încolăcită în jurul lui. 

Nu eram specialist, dar nu exista vreun dubiu în mintea mea. 

Firele erau identice. 


92 


Nicholas Jenks se afla într-o celulă de la etajul zece al Curţii 
de Justiţie. Urma să i se citească actul de acuzare ceva mai 
târziu, în cursul aceleiaşi zile. Avocatul lui, Sherman Leff, era la 
el, arătând de parcă totul era doar o formalitate, iar balanţa 
justiţiei apăsa pe umerii costumului lui cu croială englezească. 

Jill Bernhardt ne însoţi pe mine şi pe Raleigh. Jenks habar n- 
avea ce i se pregătea. Aveam şampania, pantalonii de 
smoching, fire identice din barba lui. Îl plasasem în apartament 
împreună cu David şi Melanie Brandt. Abia aşteptam să-i 
spunem toate veştile bune. 

M-am aşezat vizavi de Jenks şi l-am privit în faţă. 

— V-o prezint pe Jill Bernhardt, procurorul adjunct 
districtual, i-am zis. Ea se va ocupa de cazul dumneavoastră şi, 
de asemenea, vă va condamna. 

Imi zâmbi - cu aceeaşi licărire amabilă şi binevoitoare în ochi 
- ca şi când ne-ar fi primit la el acasă. „De ce pare aşa de sigur 
pe el?” mă întrebam în gând. 

— Dacă se poate, rosti Jill, aş vrea să încep. 

— E întrevederea dumneavoastră, spuse Sherman Leff. Nu 


193 


am nicio obiecţie. 

Jill inspiră. 

— Domnule Jenks, peste o oră veţi fi acuzat de omor deosebit 
de grav săvârşit asupra lui David şi Melanie Brandt la hotelul 
Grand Hyatt pe 5 iunie. La scurt timp după aceea, cred că un 
tribunal din Cleveland va face acelaşi lucru în cazul omorurilor 
lui James şi Kathleen Voskuhl. În baza recentelor descoperiri 
anunţate de medicul legist, cred că vă puteţi aştepta ca un 
tribunal din Napa Valley să procedeze la fel. Avem dovezi 
copleşitoare care vă leagă de toate cele trei crime. Vă 
comunicăm toate acestea dumneavoastră şi avocatului 
dumneavoastră în speranţa că răspunsul dumneavoastră în faţa 
existenţei probelor ar putea scuti oraşul, familiile victimelor şi 
pe a dumneavoastră de umilinţa ulterioară a unui proces. 

Sherman Leff luă în sfârşit cuvântul: 

— Vă mulţumesc, domnişoară Bernhardt. Din moment ce 
consideraţia este cuvântul la ordinea zilei, am vrea să începem 
prin a exprima profundul regret al clientului meu pentru 
izbucnirea emoţională avută faţă de inspectorul Boxer la 
momentul arestării lui. După cum probabil v-aţi imaginat, şocul 
şi surprinderea unei asemenea acuzaţii, atât de absurde după 
ce se conformase pe deplin interogatoriului dumneavoastră... în 
propria locuinţă... sunt sigur că înţelegeţi cum s-a putut ca 
emoţiile nepotrivite să îl domine. g 

— Regret nespus asta, inspectore, se auzi Jenks. Imi dau 
seama cum vi s-a părut. Faptul că am fost mai puțin decât 
sincer şi cooperant în legătură cu relaţia mea cu una dintre 
persoanele decedate. lar acum se pare că aţi dat şi peste 
nefericita aceea de carte. 

— În legătură cu care, interveni Leff, trebuie să vă fac 
cunoscut că urmează să facem o moţiune de suspendare. 
Pentru obţinerea ei s-a recurs la o nejustificată deranjare a 
domeniului privat al clientului meu. 

— Mandatul a fost perfect valabil, spuse calm Jill. 

— Pe ce bază? 

— Pe motiv că clientul dumneavoastră a depus mărturie falsă 
în privinţa locului unde se afla în momentul morţii lui Kathy 
Voskuhl. 

Uimit, Leff rămase cu mâna în aer. 

— Clientul dumneavoastră se afla în Cleveland, domnule 


194 


avocat, am intervenit eu. 

Apoi m-am adresat lui Jenks: 

— V-aţi cazat la Westin. Aţi rămas două nopţi, care coincid cu 
data crimelor. Aţi declarat că aţi fost acasă, domnule Jenks, dar 
eraţi acolo. Şi aţi fost şi la Hall of Fame. 

Lui Jenks îi pieri zâmbetul şi privi în gol. Înghiţi în sec şi i-am 
văzut mărul lui Adam mişcându-i-se. Îşi recompunea în minte 
traseul alibiurilor şi al minciunilor. Se uită la Leff, oarecum cu 
părere de rău. 

— Am fost acolo, admise el. Am ascuns într-adevăr asta. S-a 
întâmplat să fiu în oraş pentru a ţine o prelegere în faţa unui 
grup de cititori locali. Puteţi verifica. Librăria Argosy. N-am 
ştiut cum s-o explic. Împreună cu amănuntul că o cunoşteam pe 
Kathy, părea atât de incriminant. Dar să fie foarte clar! Vă 
înşelaţi în privinţa nunţii. N-am fost nicăieri prin apropiere. 

Simţeam că-mi fierbe sângele. Nu-mi venea să cred ce tupeu 
avea individul ăsta. 

— Aţi ţinut o prelegere? Când, domnule Jenks? 

— Sâmbătă după-amiază. La patru. Cu un grup restrâns de 
fani foarte loiali. Cei de la Argosy au fost foarte amabili, încă de 
la debut. 

— Şi după aceea? 

— După aceea am făcut ce fac mereu. Am stat în hotel şi am 
scris. Am înotat la piscină, am luat cina devreme. O puteţi 
întreba pe soţia mea. Întotdeauna îmi petrec serile singur când 
sunt plecat. S-a scris despre asta şi în People Magazine. 

M-am aplecat peste masă. 

— Deci astea toate sunt nişte coincidenţe bizare, nu-i aşa? O 
femeie cu care aţi negat să fi avut o relaţie sexuală este 
omorâtă cu bestialitate. V-aţi nimerit să fiţi în oraş tocmai 
atunci. Tocmai s-a nimerit să minţiţi despre relaţie şi despre 
faptul că eraţi acolo, iar o figură care vă seamănă s-a întâmplat 
pur şi simplu să fie surprinsă de o cameră de supraveghere la 
locul crimei. Aşa s-ar putea descrie lucrurile, domnule Jenks? 

Leff îşi aşeză o mână precaută pe braţul lui Jenks. 

— Nu! se răsti clientul avocatului, în mod clar pierzându-şi 
stăpânirea de sine, după care se mai calmă şi îşi şterse 
transpiraţia de pe o sprânceană. Am minţit... pentru Chessy... 
ca să-mi păstrez căsnicia! Se îndreptă în scaunul de lemn. 
Alibiul i se năruia. Nu sunt un bărbat perfect, inspectore. Mai 


195 


calc pe alături. V-am minţit în privinţa lui Kathy. A fost o 
greşeală. Răspunsul meu este: Da! Ceea ce aţi presupus ca 
adevărat este adevărat. Eram de cinci ani amanți cu certuri şi 
împăcări. Legătura noastră a continuat... mult timp după ce a 
început relaţia cu James. Era o nebunie. Era gestul disperat al 
unui nebun. Dar nu era crimă. Nu am ucis-o pe Kathy. Şi nu i- 
am omorât nici pe ceilalţi. 

Jenks se ridică în picioare. Pentru prima dată îl vedeam 
arătând speriat. Evident, începuse să conştientizeze gravitatea 
situaţiei. 

M-am apropiat de faţa lui. 

— O sticlă de şampanie a fost lăsată în apartamentul de la 
Hyatt în care au fost ucişi soţii Brandt. A fost identificată ca 
făcând parte din acelaşi lot cu cel pe care l-aţi cumpărat la 
licitaţie la Butterfield şi Butterfield, în noiembrie 1996. 

Leff obiectă: 

— Ştim asta. Cu siguranţă coincidenţa nefericită a preferinţei 
clientului meu în materie de şampanie nu-l implică în acest act. 
Nici măcar nu-i cunoştea pe David şi pe Melanie Brandt. 
Băutura aceea putea fi cumpărată de oriunde. 

— Da, ar fi putut fi; însă numărul de înregistrare de pe sticla 
de la Hyatt este identic cu acela de pe restul lotului descoperit 
de noi aseară la reşedinţa dumneavoastră. 

— Începe să devină absurd, comentă nervos Jenks. Genul 
ăsta de abureli n-ar ţine nici măcar într-o carte de-a mea! 

— Atunci, să sperăm că asta o să fie mai bună. 

Am scos de sub masă punga de cumpărături de la Nordstrom 
care conţinea perechea de pantaloni făcută ghem. I-am azvârlit 
pe masă. 

— [i recunoaşteţi? 

— Pantaloni... De-a ce ne mai jucăm acum? 

— Aceştia au fost găsiţi aseară. În punga aceasta. În fundul 
debaralei de haine din dormitorul dumneavoastră. 

— Şi? Ce vreţi să spuneţi? Că sunt ai mei? Marca Joseph 
Abboud. S-ar putea. Nu înţeleg la ce faceţi aluzie! 

— Fac aluzie la faptul că aceşti pantaloni se potrivesc cu 
haina găsită în apartamentul familiei Brandt. Sunt de la acelaşi 
costum, domnule Jenks! 

— Costum? 

— Sunt pantalonii de la haina pe care aţi lăsat-o în camera 


196 


lor de hotel. Aceeaşi marcă. Acelaşi model. Aceeaşi mărime. 

O panică tot mai evidentă începu să i se aştearnă pe faţă. 

— lar dacă toate acestea incă vi se par sub nivelul 
materialului dumneavoastră obişnuit, atunci ce părere aveţi de 
asta? Firul de păr este identic! Firul pe care l-aţi lăsat în 
vaginul lui Becky DeGeorge. Identic cu cele luate din casa 
dumneavoastră. Era al tău, bestie! Te-ai condamnat singur! 

Jill se apropie şi ea. 

— Scapi, Jenks. Scapi până se încheie apelurile şi vin să-ţi 
vâre un ac în venă. 

— Asta e o nebunie, strigă el. Se băgă în faţa mea, ţipând cu 
venele de la gât umflate. Căţea! Îmi întinzi o cursă. Afurisită de 
căţea frigidă! N-am omorât pe nimeni... 

Brusc, mi-am dat seama că nu mă pot mişca. Un motiv era 
că-l văzusem pe Jenks desfăşurându-se, dar mai era şi altceva. 
Mă simţeam ţintuită în scaun. Am înțeles despre ce era vorba, 
dar nu puteam să mă împotrivesc - era boala lui Negli. 

Într-un târziu m-am ridicat în picioare şi m-am îndreptat spre 
uşă, dar capul îmi vâjâia, iar încăperea se învârtea cu mine. 
Picioarele începeau să-mi înţepenească. „Nu aici”, m-am rugat 
în sinea mea, când l-am simţit pe Raleigh că mă susţine. 

— Lindsay... ţi-e bine? Se uita la mine îngrijorat, fără să 
bănuiască. 

Am zărit-o şi pe Jill lângă mine. 

— Lindsay, ţi-e rău? 

M-am sprijinit cu spatele de perete. Le-am impus printr-un 
efort extraordinar de voinţă picioarelor mele să meargă. 

— Sunt bine, am şoptit, ţinându-mă de braţul lui Raleigh. 
Doar că-l urăsc pe ticălosul ăla, am zis eu înainte să ies din sala 
de interogatoriu. 

Eram foarte slăbită şi mă clătinam pe picioare. Abia am 
reuşit să ajung până la toaleta femeilor. 

Mi-a venit să leşin, apoi mi s-a făcut greață, ca şi când un 
spirit furios încerca atunci să-mi scoată plămânii cu ghearele. 
Am închis ochii şi m-am aplecat peste chiuvetă. 

Am început să tuşesc, simțind ceva arzându-mi în piept, după 
care m-am scuturat toată şi iar am tuşit. 

Treptat am simţit că-mi trece ameţeala. Am tras aer în piept 
şi am deschis ochii. M-am cutremurat. Era sânge împrăştiat pe 
toată chiuveta. 


197 


93 


Patru ore mai târziu, la Tribunalul Penal Districtual, m-am 
simţit în stare să urmăresc punerea sub acuzaţia de omor a lui 
Nicholas Jenks. 

O gloată bâzâitoare umplea holurile din faţa sălii de judecată 
a judecătorului Stephen Bowen. Fotografii te orbeau cu 
bliţurile aparatelor, reporterii se înălţau peste capete ca să 
surprindă o imagine a scriitorului cu cele mai mari vânzări, 
acum supărat şi tulburat. 

Eu şi Raleigh ne-am strecurat înăuntru şi am ocupat câte un 
loc în spatele lui Jill, în primul rând. Îmi reveniseră puterile, iar 
revolta din pieptul meu scăzuse în intensitate. Voiam ca Jenks 
să mă vadă acolo. 

Am zărit-o pe Cindy stând în zona presei, iar în rândurile din 
spate i-am observat pe Chancellor Weil şi pe soţia lui. 

S-a încheiat înainte să înceapă. Jenks a fost adus în sală, cu 
ochii morţi şi goi, ca nişte cratere de pe lună. Grefierul citi 
rechizitoriul, iar suspectul se ridică în picioare. Ticălosul pledă 
„nevinovat”. Ce aveau de gând să pună în discuţie, că toate 
probele erau inadmisibile? 

Leff, om de spectacol desăvârşit, era neobişnuit de 
respectuos, aproape sfios în faţa judecătorului Bowen. Făcea 
apel pentru eliberare până la viitorul termen în baza poziţiei lui 
Jenks în comunitate. Pe moment, realizările ucigaşului aproape 
că mă vrăjiseră şi pe mine. 

Jill atacă frontal. Detalie elocvent sălbăticia crimelor. Reuşi 
să convingă că suspectul avea mijloacele de a părăsi oraşul. 

M-am simţit triumfătoare când judecătorul lovi cu ciocănelul 
lui şi rosti: 

— Cauţiunea se respinge! 


94 


Acum sărbătoream. Era sfârşitul zilei, o zi pe care o 
aşteptasem de foarte multă vreme, şi m-am întâlnit cu fetele să 
bem ceva la Susie. 

O meritam toate. Nicholas Jenks fusese pus sub acuzare. 
Fără cauţiune. Niciun semn de clemenţă faţă de el. Noi, cele 
patru, reuşiserăm să facem asta. 


198 


— Pentru tot Clubul Fetelor de la Crime, toastă Cindy cu 
halba de bere ridicată în aer. 

— Nu-i rău pentru nişte funcţionari publici de sex feminin, fu 
de acord Claire. 

— Cum m-a făcut Jenks? Am clătinat din cap şi am zâmbit. 
„Afurisită de căţea frigidă!” 

— Nu mă deranjează cum sună căţea frigidă, zise Jill, rânjind. 

— Pentru toate căţelele din lume, toastă Cindy, şi pentru 
bărbaţii care nu ne pot dezgheţa! 

— Vorbeşte pentru tine! sări Claire. Edmund mă dezgheaţă 
numai bine. 

Am râs toate şi am ciocnit halbele cu bere. 

— Totuşi, m-am auzit eu, spunând cu un oftat adânc, mi-ar 
plăcea să apară o armă a crimei. Şi să îl leg şi de a doua crimă. 

— Când voi termina cu el, gesticulă nervos Jill cu berea în 
mână, nu o să vă mai preocupe să ispăşească pedeapsa şi 
pentru a doua crimă. 

— Aţi văzut-o pe Jill cum a tăiat din rădăcină cererea de 
cauţiune a avocatului? remarcă admirativ Cindy. Aţi văzut ce 
faţă a făcut? Cu degetele imită mişcarea unui foarfece: Ţac! 
tac! ţac! tac! tac! Direct spre testicule. Imbrăcat la patru ace, 
stătea în picioare cu o sculă de cinci centimetri. 

Ne-a bufnit râsul pe toate. Nasul drăguţ al lui Cindy se 
încreţise când pronunţase: „[ac! ţac! ţac!” 

— Dă-l încolo de motiv, copilă! exclamă Claire. Lasă-l în 
pace! 

Jill îi dădu dreptate. 

— De ce n-ar fi motivul lui pur şi simplu acela al unui ticălos 
bolnav? Are o întreagă istorie de sadism sexual care durează de 
ceva vreme. A agresat trei femei de care ştim noi. Sunt 
convinsă că vor apărea mai multe pe măsură ce avansează 
procesul. L-ai văzut pe ticălos, Lindsay. E înnebunit. Mica lui 
lume perfectă se zdruncină şi asta-l face să-şi iasă din minţi. 
Azi-dimineaţă s-a văzut că-i venea să te strângă de gât. Se 
întoarse rânjind spre fete: Lindsay l-a străfulgerat cu o privire 
care spunea: „Dispari dracului din faţa mea!” 

Fetele erau pe punctul să închine un pahar în cinstea mea - 
eroina dură din poliţie care va purta întotdeauna eticheta de 
cea care l-a prins pe Jenks -, când mi-am dat brusc seama că nu 
aş fi reuşit nimic fără ele. In sala de interogatoriu nu-mi 


199 


cedaseră nervii de oţel întinşi la maximum, în schimb boala îmi 
storcea energia. Până acum mascasem acest lucru - nu 
povestisem simptomele nimănui -, nici măcar celor care îmi 
deveniseră prieteni foarte apropiaţi. 

— Nu avea legătură cu Jenks, am zis. 

— Mie aşa mi s-a părut. 

— Nu mă refer la confruntare, ci la ce s-a întâmplat după! M- 
am oprit, apoi am reluat: Când era să cad din picioare. Asta nu 
era legat de Jenks! 

Incă zâmbeau, cu excepţia lui Claire, însă gravitatea din ochii 
mei le alertă şi pe ele pe rând. 

Le-am privit şi le-am vorbit despre boala care, asemenea 
omuleţului Pac din jocul de calculator, îmi mănâncă globulele 
roşii şi cu care mă luptam de aproape trei săptămâni. Făceam 
transfuzii de sânge, însă numărul de celule roşii îmi scădea 
drastic şi starea mea se înrăutăţea. 

Incepusem în forţă cu vocea fermă, pentru că de câteva 
săptămâni devenise deja parte din viaţa mea, dar spre final am 
încheiat pe un ton şoptit, speriat. Clipeam ca să-mi rețin 
lacrimile. 

Jill şi Cindy au împietrit, amuţite de grozăvia veştii. După 
care am văzut trei mâini întinse spre mine. A lui Cindy, a lui Jill 
şi, ultima şi cea mai caldă, a lui Claire. Urmă o tăcere lungă. 
Nu era nevoie să mai vorbească nimeni. 

Într-un târziu am zâmbit, înecându-mă cu lacrimile din gât. 

— Nu-i aşa că-i tipic poliţistului să intervină şi să strice o 
petrecere când ţi-e lumea mai dragă? 

Gluma mea alungă tensiunea care ne învăluise pe 
neaşteptate. 

Nu mi-au spus: „Suntem alături de tine”, aşa cum nici nu 
încercară să mă asigure: „Ai să te faci bine”. Nici nu era nevoie 
să facă asta. 

— Parcă am venit să sărbătorim... 

Apoi am auzit din senin vocea lui Jill, solemnă, confesându- 
se: g 

— Copil fiind, am fost foarte bolnavă. Intre patru şi şapte ani 
am stat numai prin spitale în tot felul de tije şi suporturi. Boala 
mea i-a distrus pe părinţii mei, le-a terminat căsnicia. S-au 
despărţit de îndată ce m-am mai înzdrăvenit. Bănuiesc că de 
asta am simţit mereu că trebuie să fiu puternică şi mai bună 


200 


decât restul. Că trebuie întotdeauna să înving. A început în 
liceu. 

Nu mai eram sigură despre ce vorbea. 

— Nu ştiam dacă voi fi destul de bună. Obişnuiam să... Jill îşi 
desfăcu nasturele de la manşeta bluzei şi îşi suflecă mâneca 
până deasupra coatelor: N-am mai arătat astea nimănui în 
afară de Steve. 

Avea antebraţele pline de cicatrici. Ştiam ce erau - plăgi prin 
automutilare. Jill se tăiase cândva. 

— Adică, vreau să-ţi spun că trebuie să te lupţi cu boala. Să 
lupţi, şi să lupţi, şi să lupti... şi de câte ori vei simţi că se 
agravează, să continui să lupti. 

— Încerc, am şoptit eu, cu voce sugrumată. Chiar mă 
străduiesc! Acum înţelegeam ce o motiva, ce era în spatele 
privirii aceleia de gheaţă. Dar cum? 

Jill mă luă de mână. Amândouă aveam lacrimi în ochi. 

— E ca şi cu Jenks, Lindsay, zise ea. Pur şi simplu nu o laşi să 
câştige. 


95 


În celula rece, strâmtă, Nicholas Campbell se plimba agitat 
de colo-colo. Se simţea de parcă un amestec de dinamită era pe 
cale să-i explodeze în coşul pieptului. Nu făcuse nimic. Cum 
îndrăzneau să-i distrugă numele, să-l atace cu acele ficțiuni 
sălbatice, să-l dezonoreze în toate jurnalele de ştiri? 

Era întuneric şi îngheţase de frig. Patul de campanie din 
celulă nu era potrivit nici pentru un pustnic. Purta încă hainele 
jilave în care fusese adus. Palmele i se acoperiră cu o 
transpiraţie rece. _ 

O să i-o plătească târfuliţa de inspectoare. Într-un fel sau 
altul, tot va pune mâna pe ea la sfârşit. Asta era o promisiune. 

Oare ce dracu' păzea pudelul ăla de avocat al lui? Când o să-l 
scoată Leff de acolo? 

I se părea că toată logica fusese absorbită din lumea lui. 

Ce naiba se întâmpla? 

Sau cel puţin aşa gândea Phillip Campbell că ar trebui să se 
simtă Jenks în acest moment. Asta se gândea că îşi spune 
nenorocitul în sinea lui. 

Campbell se aşeză în faţa oglinzii. „A sosit timpul să dispari. 


201 


Misiunea ta s-a încheiat în sfârşit. A fost scris şi ultimul 
capitol”. 

Inmuie o cârpă udă într-un vas cu apă caldă. 

Era pentru ultima dată când mai trebuia să joace acest rol. 

„Ei, cum te simţi, Nicholas?” 

Işi trase clamele care-i fixau părul şi îşi scutură buclele. 

„Cum te simţi să fii o victimă, un prizonier? Să simţi aceleaşi 
degradare şi ruşine pe care le arunci asupra celorlalţi?” 

Incet, îşi şterse machiajul mat al ochilor, tamponându-şi 
pleoapele cu cârpa, simțind cum îi revine în obraji un luciu 
străveziu. 

„Cum te simţi să fii singur şi neajutorat? Să fii ţinut într-un 
loc întunecat? Să te simţi trădat?” 

Unul câte unul, Phillip Campbell trase de firele roşii de barbă 
care îi ieşeau din bărbie, până ce acestea se desprinseră şi 
dezvăluiră o nouă persoană. 

„Nu eşti capabil să recunoşti în oglindă persoana care ai fost 
cândva?” 

Işi frecă faţa până ce aceasta rămase curată şi netedă. 
Descheie nasturii de la cămaşă, cămaşa lui Nicholas, şi la scurt 
timp, de sub haine învie un trup bine definit de femeie: conturul 
sânilor, picioarele suple, braţele subţiri. 

Femeia rămase pe loc, cu o licărire vie în ochi. 

„Asta este fantastic. Cum te simţi, Nicholas, să fii tras 
regeşte pe sfoară? Pentru prima oară s-au inversat rolurile.” 

Nu-şi putea stăpâni sentimentul că era foarte potrivit şi 
totodată amuzant ca în final el să cadă în capcana propriei 
minţi. Era mai mult decât amuzant. Era absolut genial. 

„Cine râde acum, Nick?” 


Cartea a patra: 
TOT ADEVARUL 


96 


În seara care a urmat punerii sub acuzare a lui Jenks, 
comandantul Mercer a primit drept cadou loja oficială de la 
stadionul PacBell de la unul dintre amicii lui bogaţi. Ne-a 
invitat pe câţiva dintre noi, printre care eu, Raleigh şi Cheery la 
un meci al echipei Giants. Era o seară caldă de vară. Jucau 
împotriva celor de la Cards. Tatălui meu i-ar fi plăcut la 
nebunie. 

Nu prea am vrut să merg ca să nu mă simt expusă privirilor 
drept poliţista care l-a prins pe Jenks, însă Mercer a insistat. 

Şi apoi era vorba despre echipa lui Mark McGwire, aşa că mi- 
am luat pe mine o geacă şi am plecat la distracţie. 

Toată seara, eu şi Chris ne-am tot aruncat ocheade. Parcă se 
degaja o energie specială în loja noastră, un cerc luminos doar 
în jurul lui şi al meu. i 

Meciul era zgomotul de fundal. In repriza a treia, Mighty 
Mac a preluat de la Ortiz şi a şutat puternic; mingea a ieşit din 
câmpul nostru vizual şi a aterizat aproape de apa golfului. 
Stadionul a ovaţionat frenetic, chiar dacă fusese un jucător de 
la Cards. In repriza a patra, Barry Bonds a egalat cu una dintre 
loviturile specifice lui de maestru. 

Eu şi Chris nu ne puteam lua privirile unul de la altul. 
Stăteam cu picioarele ridicate pe acelaşi scaun, ca nişte puşti 
de şcoală, şi din când în când gambele ni se atingeau în treacăt. 
„Doamne, asta e mai plăcut decât să urmăreşti meciul!” 

In sfârşit, îmi făcu cu ochiul şi se interesă: 

— Vrei ceva de băut? 

Se ducea sus spre standul cu băuturi, şi eu l-am urmat. N-a 
întors nimeni capul după noi. De îndată ce am fost departe de 
privirile celorlalţi, şi-a pus palmele pe coapsele mele şi m-a 
sărutat. Simţeam că iau foc. 

— Vrei să mai rămânem? m-a întrebat el. 

— Mai am încă bere, am glumit eu. 

Mâinile lui trecură uşor peste sânii mei şi brusc am simţit un 
fior de plăcere. „Mâini moi.” Respirația mi se acceleră. O 


203 


transpiraţie uşoară îmi umezi gâtul. 

Chris mă sărută din nou. Mă trase mai aproape de el şi am 
sesizat cadenţa unei inimi care pulsa între noi. Nu ştiam dacă 
era a lui sau a mea. 

— Nu mai pot să aştept! zise el. 

— E-n regulă, hai s-o ştergem! 

— Nu, clătină el din cap. Am vrut să spun, nu mai pot să 
aştept! 

— O, Doamne! am oftat. 

Nu puteam să-l contrazic. Tot corpul meu se încălzise până la 
punctul de fierbere. Am aruncat o scurtă privire în jos la 
Cheery, la Mercer şi la cei doi indivizi din Mill Valley. „E o 
nebunie, Lindsay!” 

Insă în ultima vreme totul era o nebunie, totul prindea viteză. 

Parcă fiecare forţă a naturii din univers ne impulsiona pe 
mine şi pe Chris să căutăm un loc izolat. Era o cabină de 
toaletă în lojă, în care abia dacă încăpea o persoană, dar pentru 
noi nu conta. 

Chris mă pofti să intru în cabină în timp ce mulţimea 
iubitorilor de baseball vuia. Abia reuşeam să încăpem amândoi. 
„Dumnezeule!” Nu-mi venea să cred că voi face asta acolo. Mi-a 
descheiat nasturii de la bluză, iar eu i-am desfăcut cureaua. 
Coapsele ne erau strâns lipite una de alta. 

Uşor, Chris m-a săltat în braţe înspre el. Am simţit că parcă o 
cometă explodase în venele mele. El se sprijinea de marginea 
chiuvetei; eu stăteam pe palmele lui; eram înghesuiți în acest 
spaţiu mic, dar eram într-un ritm perfect. 

Ajunse până la noi ecoul unui vuiet al galeriei de afară. Poate 
că McGwire mai înscrisese un gol, poate Bonds îi furase mingea 
- cui îi păsa? Eu şi Chris continuam să ne legănăm. Abia mai 
respiram şi eram leoarcă de transpiraţie. Nu-mi venea să mă 
opresc. Nici Chris. M-am agăţat strâns de el şi, în clipa 
următoare, ni s-a tăiat amândurora respiraţia. „Doi poliţişti 
eroi” mi-a trecut atunci prin cap. 

Fusese cel mai bun, cel mai liber şi plin de suspans moment 
pe care îl trăisem vreodată. Chris şi-a lăsat fruntea pe umărul 
meu, iar eu l-am sărutat pe obraz şi pe gât. 

Apoi mi-a trecut prin cap cel mai ciudat gând cu putinţa. Am 
început să râd, un amestec de hohote de râs şi suspine de 
epuizare. Stăteam înlănţuiţi, sfârşiţi, la câţiva paşi de şeful 


204 


meu. Chicoteam ca o nebună. Aveam să ne dau de gol! 

— Ce-i aşa de amuzant? şopti Chris. 

Mă gândeam la Claire şi Cindy. Şi la ce făcusem. 

— Cred că tocmai mi-am făcut rost de o poveste pentru fete! 
i-am răspuns. 


97 


A doua zi, Jenks ne-a cerut o nouă întrevedere. Eu cu Jill ne- 
am dus în celula de la etajul zece. Ne întrebam ce avea de 
gând. De data asta nu mai era o joacă de-a şoarecele şi pisica, 
nici altă porcărie de-a lui. Era şi Leff prezent, dar se ridică în 
picioare, luând o înfăţişare umilă, de îndată ce apărurăm. 

În costumul cenuşiu de deţinut, Jenks arăta mult mai puţin 
ameninţător decât de obicei. Se vedea clar asta şi după 
expresia îngrijorată de pe faţă. 

— Clientul meu vrea să facă o declaraţie, ne anunţă Leff, 
după ce ne aşezarăm pe scaune. 

Îmi trecu prin cap că acesta era marele moment. Voia să 
ajungem la o înţelegere. Văzuse cât de ridicol era jocul pe care 
îl încercase. Însă mă luă complet pe neaşteptate cu 
următoarele: 

— Mi se face o înscenare, anunţă furios Jenks. 

Într-o fracțiune de secundă, privirea mea se ciocni de a lui 
Jill. 

— Trebuie să mai aud asta o dată, zise ea. Ce se întâmplă? 

Se uită la Jenks, apoi la Leff. 

— Îl avem pe clientul dumneavoastră legat de toate cele trei 
locuri ale crimei; l-am localizat la Cleveland în momentul 
ultimei crime; l-am prins minţind despre o relaţie anterioară 
avută cu Kathy Kogut, una din ultimele victime; avem o carte 
de-a lui care descrie în detaliu un tipar criminal uimitor de 
asemănător; s-a stabilit că firul de păr găsit în vaginul unei alte 
victime îi aparţine şi vreţi să pretindeţi că i se face o înscenare? 

— Nu pretind decât, zise Jenks pământiu la faţă, că mi se 
face o înscenare! 

— Ascultaţi, domnule Jenks, spuse Jill cu ochii încă la Leff, 
fac meseria asta de opt ani. Am întocmit rechizitoriile a sute de 
criminali şi cu mâna mea am vârât după gratii mai bine de 
cincizeci de ucigaşi. N-am văzut în viaţa mea o asemenea 


205 


cantitate de probe care să implice un suspect. Cazul nostru e 
atât de solid că n-are cum să fie clintit. 

— Îmi dau seama de asta, oftă Jenks, şi că v-am dat toate 
motivele să consideraţi recursul meu imposibil. V-am minţit în 
legătură cu prezenţa mea în Cleveland, despre relaţia mea cu 
Kathy. La celelalte nici nu pot aduce argumente despre 
împrejurările în care mă aflam. Dar în acelaşi timp cunosc 
înscenările. Am proiectat mai multe decât oricine. Sunt 
maestru la asta. Şi vă asigur că cineva îmi pune în cârcă toate 
astea. 

Am dat din cap a neîncredere: 

— Cine, domnule Jenks? 

Jenks trase adânc aer în piept. Arăta speriat de-a binelea. 

— Nu ştiu! 

— E cineva care să vă urască într-atât încât să pună la cale 
totul? Jill nu-şi putu reţine un pufnet răutăcios. Cu puţinul pe 
care îl ştiu despre dumneavoastră, nu mi-e greu să cred asta. 

Se întoarse spre Leff. 

— Ardeţi de nerăbdare să vă prezentaţi cazul? 

Avocatul interveni rugător: 

— Măcar ascultaţi-l, vă rog, doamnă Bernhardt. 

— Ştiu ce credeţi despre mine, interveni Jenks. Sunt vinovat 
de multe lucruri. Egoism. Cruzime, adulter. Am un 
temperament vulcanic pe care uneori nu mi-l pot controla. Iar 
cu femeile... probabil aţi reuşi să daţi peste o duzină care v-ar 
ajuta să mă închideţi pentru violenţă. Dar, oricât de evidente ar 
fi aceste lucruri, nu eu i-am omorât pe oamenii aceştia. Oricare 
dintre ei. Cineva încearcă să îmi însceneze totul. Ăsta este 
adevărul! Cineva a făcut o treabă extrem de inteligentă. 


98 


— Ai crezut ceva din abureala asta? îmi zâmbi amuzată Jill, în 
vreme ce aşteptam liftul la ieşirea din celula lui Jenks. 

— Aş crede că el este convins de asta, i-am răspuns. 

— Scuteşte-mă! Mai repede ar scăpa dacă ar merge pe 
varianta cu nebunia. Dacă Nicholas Jenks vrea să restrângă o 
listă de persoane care ar putea să vrea să-i facă o înscenare, ar 
trebui să le ia la rând pe toate tipele cu care s-a culcat. 

Am râs, dându-i dreptate că lista ar fi lungă. Atunci uşa 


206 


liftului se deschise şi, spre surprinderea mea, din el ieşi Chessy 
Jenks. Era îmbrăcată într-o rochie lungă de vară, neagră. Am 
remarcat imediat cât de frumoasă era. 

Ochii ni se întâlniră într-o clipă stânjenitoare, de tăcere. Abia 
îl arestasem pe soţul ei. Echipa mea de cercetări criminalistice 
îi devastase casa. Avea toate motivele să mă privească 
dispreţuitor, dar nu o făcu. 

— Am venit să-l văd pe soţul meu, spuse ea cu un tremur în 
voce. 

I-am prezentat-o lui Jill, apoi i-am arătat cu degetul direcţia 
spre „vorbitor”. În clipa aceea mi se păru cea mai confuză şi 
singură persoană din câte văzusem. 

— Sherman mi-a spus că sunt foarte multe probe. 

Am încuviinţat din cap, politicos. Nu ştiu de ce simţeam ceva 
legat de ea, în afară de faptul că părea o femeie tânără, 
vulnerabilă, pe care soarta o făcuse să se îndrăgostească de un 
monstru. 

— Nick nu a făcut asta, inspectore, adăugă Chessy Jenks. 

Izbucnirea ei mă surprinse. 

— Este firesc ca o soţie să vrea să-şi apere soţul, am 
comentat. Dacă aveţi vreun alibi concret... 

Femeia scutură din cap. 

— Alibi nu, doar că îmi cunosc soţul. 

Uşa de la lift se închise, iar eu şi Jill ne-am văzut din nou 
nevoite să aşteptăm. La fel ca în spitale, dura câteva minute 
până ce liftul nostru cobora şi ajungea iarăşi sus. Chessy Jenks 
nu schiţă vreun gest că ar avea de gând să plece. 

— Soţul meu nu este un om simplu. Poate fi foarte dur. Ştiu 
că şi-a făcut duşmani. Ştiu şi cum a încercat să vă atace. Din 
exterior, sigur, pare greu de crezut, dar sunt momente când 
poate fi capabil de tandreţe, de generozitate nemăsurată şi de 
dragoste. 

— N-aş vrea să par neînţelegătoare, doamnă Jenks, interveni 
Jill, dar, date fiind condiţiile, chiar nu este indicat să vorbiţi cu 
noi. 

— Nu am nimic de ascuns, ripostă ea, după care păru 
descurajată. Deja ştiu ce ştiţi! 

Eram uluită. „Deja ştiu ce ştiţi?” 

— Am vorbit cu Joanna. Mi-a zis că aţi fost pe la ea. Ştiu ce v- 
a spus despre el. La ea vorbeşte amărăciunea şi are toată 


207 


înţelegerea mea, însă nu-l cunoaşte pe Nick aşa cum îl cunosc 
eu. 

— Ar trebui să treceţi în revistă probele, doamnă Jenks, am 
sfătuit-o eu. 

Ea clătină din cap. ? 

— Arme... poate inspectore, dac-ar fi numai atât. Insă un 
cutit, ştiţi, în cazul primei crime, ciopârţirea acelui biet cuplu... 
Nick nu poate nici măcar să dezoseze un peşte. 

Primul meu gând a fost că este tânără şi amăgită. Cum o 
descrisese Jenks: „Impresionabilă...” Insă ceva mi se păru dintr- 
odată curios. 

— Spuneţi că aţi vorbit cu Joanna? 

— Da! Am vorbit mai des anul trecut. M-a şi vizitat, când 
Nick lipsea, desigur. Ştiu că după divorţ a fost mâhnită. Ştiu că 
a rănit-o. Dar ne sprijinim într-un fel una pe alta. 

— Soţul dumneavoastră ştie de asta? am întrebat. 

Zâmbi forţat. 

— Nici măcar nu-l deranjează. Încă o place pe Joanna, iar ea, 
inspectore, este încă îndrăgostită de el. 

Liftul a revenit şi ne-am luat rămas-bun. Când uşa s-a închis, 
m-am uitat la Jill. Avea ochii mari şi îţi ţinea ostentativ vârful 
limbii în falcă. 

— Toată familia asta nenorocită mă înspăimântă, zise ea 
cutremurându-se. 


99 


Am înţeles din clipa în care Medved a păşit în cabinet. I se 
citea pe faţă. Nu mai era nevoie să-mi spună cu glas tare. 

— Mă tem că nu pot fi foarte optimist, Lindsay, zise el, 
privindu-mă în ochi. Numărul globulelor tale roşii continuă să 
scadă. Ameţelile, oboseala, sângele expectorat sunt semne că 
boala progresează. 

— Progresează? 

Medved aprobă sobru din cap. 

— Spre stadiul trei... 

Cuvintele îmi bubuiră în cap ca un tunet, amintindu-mi de 
teama de tratamentele avansate care mă îngroziseră. 

— Care este pasul următor? am întrebat abia şoptit. 

— Îi mai putem da doar o lună, răspunse Medved. Ai 2 400 de 


208 


globule roşii. Dacă numărul lor va continua să scadă, vei începe 
să-ţi pierzi forţa. Va trebui să fii spitalizată. 

Am reuşit cu greu să înţeleg ce îmi spunea; informaţiile îmi 
invadaseră mult prea rapid creierul. „O lună. Asta-i prea 
curând! Prea repede!” Lucrurile abia începeau să se mişte, 
acum că Jenks fusese arestat. Şi restul, tot ceea ce eu îmi 
doream, mergea în direcţia cea bună. 

„O lună - patru săptămâni amărâte.” 

Când m-am întors la serviciu, câţiva dintre băieţi stăteau prin 
preajmă, rânjind spre mine. Pe biroul meu era un buchet 
frumos de flori. Flori sălbatice. 

Le-am mirosit, inhalând parfumul dulce, natural. Am citit 
bileţelul care le însoțea: „Este un deal plin cu flori ca acestea 
acolo unde se află cabana mea, în Heavenly. Mâine e vineri. Ia- 
ti liber! Hai să mergem acolo!” 

Era semnat Chris. 

Mi s-a părut exact ce-mi trebuia. Munţii, Chris. Acum va 
trebui să-i spun, din moment ce adevărul va ieşi la iveală în 
curând. 

Îmi sună telefonul. Era el. 

— Deci? 

Mai mult ca sigur cineva din birou o făcea pe Cupidon şi îl 
anunţase că m-am întors. 

— N-am apucat încă să citesc bileţelul de la tine. Mi-am 
muşcat buza. Am avut prea multe hârtii de rezolvat. 

Am auzit un oftat dezamăgit şi am mai amânat doar o 
secundă. 

— Dar, în eventualitatea că mă invitai să plecăm undeva, 
răspunsul meu e că aş fi foarte încântată. Sună minunat. Hai să 
plecăm la ora opt! 

— Somnoroaso! zise el. Speram să plecăm în zori, ca să 
evităm aglomeraţia de dimineaţă. 

— Eu mă refeream în seara asta! 

Aveam o lună. Mă gândeam că era un mod bun să o încep cu 
„aer de munte, pârâiaşe şi flori sălbatice”. 


100 


Ne-am petrecut următoarele două zile ca într-un vis frumos. 
Casa de vacanţă a lui Chris era fără pretenţii, dar 


209 


fermecătoare, o căbănuţă de schi cu cadru din lemn roşu în 
formă de A pe Mason Ridge, cu faţa spre Heavenly. Am făcut 
drumeţii prin pădure, însoţiţi de draga de Martha, am luat 
telecabina până în vârful muntelui şi apoi am coborât pe jos. 
Am făcut şi peşte-spadă la grătar în curtea din spatele casei. 

Printre picături, am făcut dragoste în tihna patului lui mare, 
dublu, pe covoraşul din piele de oaie din faţa căminului său sub 
mângâierea rece a duşului de afară. Am râs, ne-am jucat şi ne- 
am atins ca nişte adolescenţi, învățând din nou să redescoperim 
dragostea. 

Însă eu nu eram deloc o adolescentă idealistă şi visătoare. 
Ştiam exact ce se întâmplă. Simţeam valul constant, imposibil 
de ignorat, care creştea în mine asemenea unui râu care îşi iese 
din matcă. Mă simţeam neajutorată. 

Sâmbătă, Chris mi-a promis o zi de neuitat. 

Am plecat cu maşina la Lake Tahoe, spre un port vechi, 
cochet, de pe malul californian. Chris închiriase o barcă lată, o 
barjă de lemn veche cu zbaturi. Am cumpărat sendvişuri şi o 
sticlă de Chardonnay şi ne-am dus în larg spre mijlocul lacului. 
Apa era calmă, de culoare turcoaz, iar cerul senin şi luminos. 
De jur împrejur, vârfurile stâncoase ale munţilor, acoperite cu 
zăpadă, încercuiau lacul ca o coroană. 

Am ancorat şi, pentru un răstimp, locul a fost micul nostru 
colţ de lume, neştiut de alţii. Ne-am dezbrăcat şi am rămas în 
costume de baie. Eu mi-am închipuit că ne vom relaxa, 
savurând vinul la soare şi admirând peisajul, însă Chris avea o 
privire de parcă ar fi pus ceva la cale. Îşi trecu mâinile prin apa 
foarte rece a lacului. 

— În niciun caz, am zis, clătinând din cap. Cred că are zece 
grade. 

— Da, dar este o răcoare uscată, mă tachină el. 

— Sigur, am pufnit eu. Atunci, du-te tu! Prinde-mi şi mie un 
peştişor dacă vezi vreunul înotând pe lângă tine. 

Veni în direcţia mea cu o ameninţare jucăuşă în ochi. 

— Poţi să-ţi prânzi singură unul. 

— Nicio şansă! 

Mi-am scuturat sfidător capul şi am început să râd. 

Pe măsură ce înainta spre mine, mă retrăgeam spre pupa 
ambarcaţiunii, până n-am mai avut loc unde să mă duc. 

M-a cuprins în braţe şi am simţit cum mă furnică pielea când 


210 


m-a atins. 

— Este un fel de iniţiere, spuse el. 

— Iniţiere în ce? 

— Într-un club exclusivist. Oricine vrea să fie membru 
trebuie să sară în lac. 

— Atunci nu vreau! am râs, zvârcolindu-mă în braţele lui 
puternice. Fără să opun prea mare rezistenţă, m-a săltat pe 
perna băncii de lângă marginea bărcii. Drace, Chris! se auzi 
strigătul meu când mă apucă de mână. 

— Mai bine zici Geronimo!” spuse el, trăgând de mine. 

— Ticălosule! am mai apucat să tip şi ne-am răsturnat în apă. 

Apa era îngheţată, revigorantă. Am ieşit amândoi deodată la 
suprafaţă şi i-am strigat în faţă: 

— Să te ia naiba! 

Apoi m-a sărutat şi brusc n-am mai simţit deloc frigul. M-am 
agăţat de el, la început pentru căldură, dar şi pentru că nu mai 
voiam să-i dau drumul vreodată. Simţeam o încredere oarbă în 
el, ceva care aproape că mă speria. Zece grade, dar eu ardeam. 

— Ia fii atent! i-am lansat la rândul meu o provocare, 
desprinzându-mă din strânsoare. 

La patru sute de metri distanţă se vedea plutind o 
geamandură portocalie. 

— Ne întrecem până la geamandură? l-am întrebat repede şi 
am şi tăiat apa în faţă, surprinzându-l cu viteza mea. 

Chris a încercat să mă ajungă cu mişcări de înot constante, 
ample, dar l-am lăsat în urmă. In apropierea geamandurii, am 
încetinit şi l-am aşteptat. Era complet contrariat. 

— Unde ai învăţat să înoţi? 

— La o asociaţie de tineret YMCA, South San Francisco; 
contingentul de 14, 15, şi 16 ani, am râs eu. Nimeni nu reuşea 
să ţină pasul cu mine. Se pare că încă îmi mai iese. 

Câteva minute mai târziu, ne-am îndreptat cu barca spre mal, 
spre un golfuleţ retras, umbros. Chris a oprit motorul şi a 
înălţat o pânză de cort în jurul cabinei, care ar fi trebuit să ne 
ferească de soare. Nerăbdători, ne-am strecurat înăuntru, 
ascunşi de ochii lumii. 

L-am lăsat să-mi desfacă încet costumul de baie şi Chris mi-a 


13 Numele unei căpetenii ale indienilor apaşi Chiricahua, care pe la 1880 
ocupau teritoriile din sud-vest, incluzând sud-estul Arizonei şi al New 
Mexicului. (n .tr.). 


211 


sorbit stropii de apă ca nişte mărgeluţe de pe braţe şi sâni. 
Apoi am îngenuncheat şi i-am desfăcut nasturii de la şortul de 
baie. Nu era nevoie să vorbim. Trupurile noastre spuneau totul. 
M-am întins pe spate, trăgându-l pe Chris deasupra. 

Nu mă mai simţisem niciodată aşa de legată de o persoană 
sau de un loc. M-am arcuit înspre el în tăcere, acompaniată de 
clipocitul blând al apei lacului. „Dacă-i spun, o să se schimbe 
totul”, am gândit eu. 

După ce am făcut dragoste, am rămas aşa pe loc, bucurându- 
mă de căldura care îmi radia prin corp. N-aş fi vrut să se 
termine vreodată momentele acelea, dar ştiam că trebuia să se 
termine. Realitatea se interpune întotdeauna în calea viselor, 
nu? 


101 


Ceva mai târziu în seara aceea, m-am pomenit că îmi vine să 
plâng. 

Gătisem spaghetti Carbonara şi am mâncat amândoi pe 
veranda din spatele casei la lumina lunii în compania unei sticle 
de Pinot Noir. Chris a pus un concert de violoncel al lui Dvorâk 
la casetofon, dar în cele din urmă am trecut pe muzică country 
cu Dixie Chicks. 

În timp ce mâncam, Chris m-a întrebat de copilăria mea. 

l-am povestit despre mama şi despre faptul că tata ne 
părăsise când eram încă un copil. Mama fusese contabilă 
douăzeci de ani la Emporium, iar eu, practic, am crescut-o 
singură pe sora mea. 

— Mama a murit de cancer la sân la vârsta de cincizeci de 
ani. 

Cumplita ironie a sorții rămăsese de neînțeles pentru mine. 

— Cum rămâne cu tatăl tău? Vreau să ştiu totul despre tine! 

Am luat doar o înghiţitură de vin, după care i-am zis că îl mai 
văzusem doar de două ori de la vârsta de treisprezece ani. La 
înmormântarea mamei. Şi în ziua când am devenit poliţist. 

— Stătea în spate, separat de ceilalţi. Brusc, sângele începu 
să-mi clocotească sub imperiul unor sentimente de mult 
îngropate. Ce căuta acolo? Am ridicat privirea umezită, exact 
ca atunci. De ce îmi stricase momentul? 

— Mai vrei să-l vezi? 


N-am răspuns. Ceva începea să prindă contur în mintea mea. 
Îmi trecu prin cap gândul că eram poate mai fericită ca 
oricând, însă totul se baza pe o minciună. Am început să clipesc 
ca să-mi alung gândurile, dar n-am reuşit. 

Chris se întinse şi mă prinse de mână. 

— Îmi pare rău, Lindsay. N-aveam niciun drept să... 

— Nu-i vorba despre asta, am şoptit eu, strângându-i mâna. 
Ştiam că era timpul să am cu adevărat încredere în el, venise 
momentul să mă dăruiesc în sfârşit cu totul lui. Dar îmi era 
teamă, obrajii îmi tremurau şi ochii îmi erau împăienjeniţi de 
lacrimi. 

— Am ceva să-ţi spun. Este cam grav, Chris. 

M-am uitat la el cu toată onestitatea şi încrederea pe care 
ochii mei îngrijoraţi puteau s-o transmită. 

— Ţi-aminteşti când aproape am leşinat în sală cu Jenks? 

Chris aprobă din cap. Acum arăta şi el un pic îngrijorat, cu 
fruntea brăzdată de riduri adânci. 

— Toată lumea a crezut că am avut un moment de slăbiciune, 
dar n-a fost asta. Sunt bolnavă, Chris. S-ar putea să intru 
curând în spital. 

Dintr-odată am văzut că privirea i se întunecă. A vrut să 
spună ceva, dar i-am dus degetul la buze, oprindu-l. 

— Ascultă-mă un minut, da? 

— Bine. Îmi pare rău. 

I-am spus totul despre boala lui Negli. Că nu reacţionam la 
transfuzii. Că speranţa scădea. Ceea ce mă avertizase Medved 
cu câteva zile înainte. Ajunsesem la stadiul trei al bolii, grav. 
Pasul următor era un transplant de măduvă. 

N-am plâns. I-am relatat totul direct, ca un poliţist. Aş fi vrut 
să-i dau speranţă, să-i arăt că mă lupt, să-i demonstrez că sunt 
persoana puternică pe care credeam că o iubeşte. 

Când am terminat, i-am strâns mâinile între palme şi am tras 
adânc aer în piept. 

— Adevărul e, Chris, că s-ar putea să mor curând. 

Palmele ne erau strâns împletite. Ne-am privit în ochi. N-am 
fi putut fi mai apropiaţi de atât. 

Apoi îmi atinse uşor obrazul şi mă mângâie. Fără să spună 
vreun cuvânt, mă cuprinse în braţele lui tandre şi puternice şi 
mă trase la piept. 

Şi asta m-a făcut să plâng. Era un om bun şi puteam să-l 


213 


pierd. Şi am plâns pentru toate lucrurile pe care puteam să nu 
le mai facem vreodată. 

Am plâns mult şi, de fiecare dată când suspinam, mă 
strângea mai tare, şoptindu-mi: 

— E în regulă, Lindsay. Gata. Gata. 

— Ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Înţeleg de ce n-ai făcut-o. De cât timp ştii? 

— Din ziua când te-am cunoscut! Mi-e atât de ruşine... 

— Nu trebuie. De unde să ştii că poţi avea încredere în mine? 

— Am simţit asta destul de repede. In mine n-aveam 
încredere. 

— Ei, acum ai, şopti Chris. 


102 


Cred că am făcut dragoste toată noaptea. Am mai râs, am 
mai plâns. Nici măcar nu-mi mai amintesc cum m-am trezit în 
pat. 

A doua zi, am stat mai mult îmbrăţişaţi. Cu toată boala şi 
nesiguranța care mă copleşiseră, în braţele lui mă simţeam 
bine şi în siguranţă. N-aş mai fi vrut să plec de acolo. 

Insă în acel weekend se mai întâmplă ceva - în afară de boală 
sau de momentele petrecute cu Chris. Un gând care mă 
preocupa se insinuă treptat în mintea mea risipindu-mi senzaţia 
de confort şi siguranţă. Era legat de ceva spus de Jacobi. Genul 
acela de remarcă aruncată la întâmplare căreia nu-i acorzi 
multă atenţie, dar care îţi rămâne în minte. Apoi revine în 
clipele cele mai ciudate, cu şi mai multă forţă şi logică decât 
iniţial. 

Era duminică noaptea. Weekendul se încheiase. Chris mă 
adusese acasă cu maşina. Oricât de greu mi-a fost să-l las să 
plece, aveam nevoie să fiu singură un timp, să fac un bilanţ al 
zilelor abia trecute şi să-mi dau seama ce trebuia să fac mai 
departe. 

Mi-am desfăcut bagajele, mi-am făcut un ceai şi m-am 
cuibărit pe canapea cu Drăgălăşenia Sa. Îmi zbură mintea la 
cazul crimelor. N 

Consideram încheiat subiectul cu Nicholas Jenks. Imi mai 
rămâneau de completat doar nişte rapoarte lungi. Cu toate că 
el continua să bată câmpii că i se înscenase totul. „Nu sunt 


214 


decât alte nebunii, alte minciuni.” 

Şi în acel moment reveniră în mintea mea cuvintele lui 
Jacobi. Joi dimineaţa devreme comentase: „O scenă bună”. Cu 
expresia aceea enervantă, insistentă a lui strigase după mine: 
„Numai că ţine minte, găsirea şampaniei v-a pus pe drumul cel 
bun... De ce crezi că Jenks a lăsat sticla?” 

Abia dacă îi dădusem atenţie atunci. Jenks era închis. Cazul 
era o lovitura reuşită. Nu mă gândeam decât la Chris şi la 
noaptea precedentă. M-am oprit pe scări şi am întors capul 
spre el. I-am răspuns: „Nu ştiu, Warren. Am mai analizat asta o 
dată. Probabil din grabă”. A dat afirmativ din cap şi a zis: „Ai 
dreptate. Probabil de asta nici n-a mototolit haina ca s-o ia cu 
el”. 

Mă uitasem la el vrând parcă să-i transmit: „De ce ne mai 
legăm de asta acum? Jenks avea nevoie de un sacou curat ca să 
plece neobservat din hotel”. Oricum, confirmarea ADN-ului 
firului de păr n-a făcut decât că totul să iasă ca la carte. 

După care a adăugat: „Ai citit vreodată toată cartea?” „Care 
carte?” „Cartea lui Jenks, Domnişoară de onoare pe viaţă” l-am 
replicat: „Doar părţile esenţiale. De ce?” Mi-a spus: „Nu ştiu, 
dar m-a obsedat cumva. i-am mai zis, soţia mea este o fană a 
lui. Am avut la secţie nişte copii ale manuscrisului şi am luat 
una acasă. Este interesant ce rezultă la final”. Il privisem, 
încercând să înţeleg ce voia să spună. Îmi explică: „A fost o 
înscenare. Personajul, Phillip Campbell, scapă. li pune totul în 
cârcă altcuiva”. 

Câteva zile mai târziu, vorbele lui Warren se furişau din nou 
în mintea mea. „O înscenare... Pune totul în cârcă altcuiva.” Mi- 
am spus că era ridicol să dau atenţie acestui scenariu, chiar şi 
numai să mă gândesc la el. Totul era solid, fără scăpări. Apoi 
iarăşi îmi răsună în urechi: „Înscenare!” 

M-am pomenit zicând cu glas tare: 

— Cred că m-am prostit! Jenks se agaţă de orice ca să scape 
basma curată din treaba asta. 

M-am ridicat, mi-am dus cana de ceai în baie şi m-am spălat 
pe faţă. A doua zi dimineaţă aveam de gând să-i spun lui 
Cheery despre boala mea. Acum că încheiasem cazul, puteam. 
„Acum că încheiasem cazul!” 

Am ieşit în dormitor şi am rupt eticheta de la un tricou 


215 


cumpărat de Chris, pe care scria: „Colţişor de rai”. M-am 
vârât în pat şi Martha s-a lipit de mine, ca de obicei. 

Amintirile sfârşitului de săptămână îmi reveniră în minte. Am 
închis ochii. Abia aşteptam să le povestesc fetelor. Când, din 
senin, mă străfulgeră un alt gând. M-am ridicat în capul oaselor 
ca trezită dintr-un coşmar. Am înlemnit. 

— O, nu! O, Doamne, nu! am şoptit. 

Când Jenks m-a atacat la el acasă, dând să mă lovească cu 
pumnul, a întins stânga. 

„Imposibil. Mi-am spus eu. Nu se poate să se întâmple asta!” 

Claire era sigură că ucigaşul lui David Brandt era dreptaci. 


103 


Jill, Claire şi Cindy se uitară la mine de parcă înnebunisem. 
Abia reuşisem să articulez cuvintele: 

— Dar dacă Jenks are dreptate? Dacă cineva chiar încearcă 
să-i facă o înscenare? 

— Asta-i o escrocherie, se lansă Jill. Jenks este disperat şi 
posedă doar o inteligenţă medie. L-am prins. 

— Nu pot să cred că spui asta, exclamă Cindy. Tu eşti cea 
care l-a găsit. Tu ai rezolvat cazul. 

— Ştiu. Ştiu că pare o nebunie. Sper să fie o nebunie. 
Ascultaţi-mă, vă rog, până la capăt! 

Le-am înşirat comentariul lui Jacobi despre carte, apoi faptul 
că-mi dădusem brusc seama că Jenks este stângaci. 

— Asta nu dovedeşte nimic, zise Jill. 

— Nu pot să trec peste ştiinţă, Lindsay, negă Claire din cap. 
Avem blestematul lui de ADN la locul crimei. 

— Hei, am protestat eu, îl vreau pe tip la fel de mult ca voi! 
Dar acum că avem toate probele - ei, bine - mi se pare prea 
aranjat. Sacoul, şampania. Jenks a construit crime foarte 
complicate în romanele lui. De ce ar lăsa indicii? 

— Pentru că este un ticălos bolnav, Lindsay! Pentru că este 
un pricăjit arogant, care are legătură cu toate trei crimele. 

Jill dădu din cap aprobator. 

— Este scriitor. Dar e un amator când vine vorba să pună 
ceva în practică. Pur şi simplu a greşit! 

— I-ai văzut reacţiile, Jill. Era mai mult decât disperare. Am 


14 În original, Little Bit of Heaven (n. tr.). 


văzut ucigaşi aşteptându-şi rândul la pedeapsă capitală care îşi 
negau încă vina. La el zbuciumul era mai mare. Parcă nu-i 
venea să creadă. 

Jill se ridică în picioare, fulgerându-mă cu ochii ei albaştri de 
gheaţă. 

— De ce, Lindsay, dintr-odată şovăi în privinţa lui? 

Pentru prima dată mă simţeam singură în tabăra adversă, 
împotriva persoanelor în care ajunsesem să cred mai mult 
decât în oricine pe lume. Le-am declarat: 

— Nimeni n-ar putea să-l urască pe omul ăsta mai mult decât 
mine. L-am vânat. Am văzut ce le-a făcut acelor femei. M-am 
întors spre Claire. Ai spus că ucigaşul este dreptaci. 

— Probabil dreptaci, replică ea. 

— Dar dacă pur şi simplu a ţinut cuțitul în cealaltă mână? 
propuse Cindy. 

— Cindy, i-am zis, dacă ai avea de gând să omori pe cineva, 
pe cineva mai înalt şi mai puternic, l-ai ataca cu mâna cealaltă? 

— Poate că nu, sări Jill, dar arunci toate argumentele astea în 
faţa faptelor. Dovadă şi motiv, Lindsay! Toate lucrurile la care 
am lucrat ca să le punem cap la cap. Ce-mi spui tu acum 
reprezintă doar o serie de ipoteze. „Jenks şi-a apucat cana de 
ceai cu mâna stângă. Phillip Campbell îi înscenează totul cuiva 
la sfârşitul cărţii.” Lindsay, l-am legat pe individul ăsta de trei 
crime duble. Am nevoie să fii fermă. Îi tremura falca. Am nevoie 
să depui mărturie! 

Nu ştiam cum să mă apăr. Fusesem la fel de nerăbdătoare 
să-l înhaţ pe Jenks ca şi ele. Mai mult. Dar acum, după ce 
fusesem atât de sigură, nu reuşeam să înlătur îndoiala ivită pe 
neaşteptate. „Oare prinsesem pe cine trebuia?” 

— Încă nu am descoperit vreo armă a crimei, i-am spus lui 
Jill. 

— N-avem nevoie de armă, Lindsay. Avem firul lui de păr în 
interiorul unei victime. 

Ne-am dat dintr-odată seama că oamenii de la celelalte mese 
se uitau la noi. Jill pufni nervoasă şi se aşeză iar pe scaun. 
Claire mă luă pe după umeri. Am tras adânc aer în piept şi m- 
am trântit cu spatele în perna spătarului. 

— Te-am susţinut de la început toate. Nu o să te abandonăm 
acum, interveni Cindy. 

Jill clătină din cap. 


217 


— Vreţi să-i dau drumul, fetelor, cât redeschidem cazul? 
Dacă nu-i intentăm noi proces, poate o vor face cei din 
Cleveland. 

— Nu vreau să-i dai drumul, i-am zis. Vreau numai să fiu 
sigură sută la sută. 

— Eu sunt sigură, replică Jill, cu ochii înflăcăraţi. 

Mi-am mutat privirea la Claire, care până şi ea mă fixa cu o 
expresie sceptică pe faţă. 

— Există o grămadă de probe fizice care fac totul destul de 
clar. 

— Dacă se află asta, ameninţă Jill, cariera mea se duce de 
râpă. Bennett vrea să-l vadă sfâşiat pe individul ăsta în sala de 
judecată. 

— Ia-o şi tu aşa, chicoti Cindy, dacă Lindsay are dreptate şi 
tu îl bagi la zdup pe Jenks, cazul ăsta ar deveni obiect de studiu 
în următorii douăzeci de ani pentru „cum să nu procedeze 
justiţia”. 

Amorţite, ne-am rotit privirea în jurul mesei. Parcă ne-am fi 
uitat la bucăţi dintr-o vază spartă, de neînlocuit. 

— De acord, şi dacă nu-i el, oftă Claire, atunci cum procedăm 
să demonstrăm cine e vinovatul? 

Era ca şi cum ne întorceam din nou la începutul începutului - 
chiar de la prima crimă. Mă simţeam îngrozitor. 

— Care a fost lucrul care ne-a confirmat suspiciunea asupra 
lui Jenks? am întrebat. 

— Firul de păr, răspunse Claire. 

— Nu chiar. Trebuie să fi ajuns la el înainte să ştim al cui e. 

— Merrill Shortley, zise Jill. Vreo poveste între Jenks şi 
Merrill, crezi? 

Am scuturat din cap. 

— Ne mai trebuia încă ceva înainte să putem să-l arestăm. 

Cindy îşi aminti: 

— Romanul Domnişoară de onoare. Prima lui soţie. 

Am aprobat încet din cap în vreme ce ieşeam din 
restaurantul La Susie. 


104 


În zilele următoare am revăzut tot ce ştiam despre Joanna 
Wade. 


Mai întâi am recitit reclamaţia înregistrată la poliţie 
împotriva lui Jenks. M-am uitat la pozele care i se făcuseră la 
secţie, bătută, cu vânătăi şi faţa umflată. Am parcurs şi 
descrierea situaţiei găsite la locul faptei, completată de ofiţerii 
de poliţie. „S-au proferat injurii. Jenks se manifesta violent, 
vizibil furios. A trebuit calmat, s-a opus arestării.” 

Raportul era semnat de doi ofiţeri din Northern, Samuel 
Delgado şi Anthony Fazziola. 

A doua zi am plecat de la birou ca să-l vizitez pe Greg Marks, 
fostul agent al lui Jenks. Acesta a fost chiar şi mai surprins de 
vizita mea, aflând că venisem să mă interesez de un alt aspect 
din trecutul lui Jenks. 

— Joanna? replică el pe un ton amuzat. S-a înşelat când şi-a 
ales omul, inspectore, dar şi mai tare s-a înşelat când a ales să 
se despartă. 

Imi explică cum divorţul celor doi s-a finalizat la doar şase 
luni înainte că romanul Crossed Wire să ajungă în librării. 
Cartea se vânduse în aproximativ un milion de exemplare 
numai în ediţie cartonată. 

— Să trebuiască să-l suporţi pe Nicholas de-a lungul anilor 
dificili, încercaţi financiar, după care la plecare să te alegi cu 
ceva mai mult decât plata unei curse de taxi... Clătină din cap. 
Înțelegerea s-a încheiat pentru o sumă derizorie, faţă de ce ar fi 
obţinut dacă divorţau un an mai târziu. 

Spusele lui mă făcură să o văd cu alţi ochi pe femeia de la 
sala de gimnastică, care îmi lăsase impresia că depăşise 
experienţa avută. 

— S-a simţit folosită, abandonată ca nişte bagaje uzate. 
Joanna l-a întreţinut cât timp şi-a făcut studiile şi apoi când s-a 
apucat să scrie. Când Nick a zis că vrea să urmeze Dreptul, ea 
chiar şi-a reluat vechea slujbă. 

— Şi după divorţ a continuat să-l mai urască? 

— Cred că a continuat să încerce să-l acţioneze în judecată 
pentru despăgubiri. După despărţirea lor, a încercat să-l dea în 
judecată pentru a pune sechestru pe câştigurile viitoare. A 
invocat orice: neacordare de venituri, încălcări contractuale. 

Imi părea rău pentru Joanna Wade, dar putea oare asta să o 
împingă la o asemenea răzbunare? O putea face oare să 
omoare şase oameni? 

A doua zi am obţinut o copie a procedurilor de divorţ de la 


219 


arhiva tribunalului. Dincolo de motivaţia obişnuită „de 
răfuială”, am avut senzaţia că fusese un caz dictat în mod 
deosebit de amărăciune. Ea ceruse o poliţă în valoare de trei 
milioane de dolari din câştigurile viitoare. S-a ales cu cinci mii 
pe lună, care urcau la zece, dacă câştigurile lui Jenks ar fi 
crescut în mod substanţial. 

Nu-mi venea să cred ce transformare bizară începea să 
lucreze în capul meu. 

Joanna fusese prima care pomenise de carte. Cea care se 
simţea înşelată, respinsă, şi îi purta un resentiment cu mult mai 
profund decât arătase. Joanna, instructoarea de Tae Bo, care 
era destul de puternică să doboare un bărbat de două ori cât 
ea. Care avea chiar şi acces în casa soţilor Jenks. 

Părea o nebunie să mă gândesc la asta. Mai mult decât 
absurd... era imposibil. 

„Crimele au fost comise de un bărbat, de Nicholas Jenks 


105 


n 
! 


A doua zi l-am informat pe Chris despre ce aflasem, la un hot- 
dog şi un corn în faţa Curţii. 

Mă privi cam în acelaşi mod ca fetele în urmă cu câteva zile. 
Şoc, confuzie, neîncredere. Însă nu m-a contrazis. 

— Joanna ar fi putut înscena totul, i-am zis. Ştia despre carte. 
Ne-a lansat provocarea, special ca să-i dăm curs. li cunoştea 
preferinţele lui Jenks - vorbind de şampanie, haine - implicarea 
lui la Sparrow Ridge. Avea chiar şi acces la el în casă. 

— Aş putea să cred povestea asta, spuse el, dar crimele 
acestea au fost comise de un bărbat. Jenks, Lindsay! Il avem pe 
caseta camerei de supraveghere. 

— Sau cineva a făcut în aşa fel încât să semene cu Jenks. 
Toate imaginile cu el au fost neconcludente. 

— Lindsay, proba ADN s-a confirmat. 

— Am vorbit cu ofiţerii care s-au dus acasă când Joanna a 
fost bătută de el, am insistat. Mi-au spus că, pe cât de înfuriat 
era Jenks, pe atât de tare îi riposta şi ea, imediat. Au fost 
nevoiţi să o imobilizeze pe ea când l-au luat cu maşina. 

— Şi-a retras plângerea, Lindsay. S-a săturat să mai fie 
abuzată. Poate că nu a primit ce merita, dar a intentat divorţ şi 
a început o viaţă nouă. 


220 


— Tocmai asta-i, Chris. Nu ea a intentat divorţ, Jenks a 
părăsit-o. Ea a sacrificat totul pentru Jenks. Marks a descris-o 
ca pe un model de codependenţă. 

Vedeam că Chris îşi dorea să creadă, dar nu era convins. 
Aveam în arest un bărbat şi dovezi aproape incontestabile 
împotriva lui, iar eu încercam să răstorn complet situaţia. Ce 
era oare cu mine? 

Când, pe neaşteptate, îmi reveni altceva în minte, un 
amănunt pe care îl aflasem cu mult timp în urmă. Laurie 
Birnbaum, martora de la nunta familiei Brandt. Felul în care îl 
descrisese pe bărbatul pe care îl văzuse. „Avea ceva ciudat... 
Barba îl făcea să pară mai bătrân, dar altfel era tânăr.” 

Joanna Wade, de înălţime medie, dreptace, instructoare de 
Tae Bo, era suficient de puternică să se descurce cu un bărbat 
de două ori cât ea. Mai era arma lui Jenks, de calibru nouă 
milimetri. El declarase că nu o mai văzuse de ani buni. „La casa 
din Montana...” Actele arătau că o cumpărase acum zece ani, 
când era căsătorit cu Joanna. 

— Ar trebui s-o vezi, am spus cu convingere. Este destul de 
solidă să ne dea gata pe oricare dintre noi. Este singura care 
ştia despre toate: băutură, haine, roman. Avea mijloacele să le 
pună la cale pe toate. Fotografiile, unghiurile de filmare sunt 
neconcludente. Dar dacă a fost ea, Chris? 

Îl ţineam de mână - mintea mea întorcând posibilităţile pe 
toate părţile -, când am simţit brusc o strânsoare cumplită în 
piept. Am crezut că era şocul a ceea ce abia sugerasem, dar mă 
trăsni apoi cu viteza unui tren accelerat. Vertij, greață... Mă 
învălui din stomac până în cap. 

— Lindsay? mă strigă Chris. 

I-am simţit mâna încleştată pe umăr. 

— Mă simt cam ciudat, am murmurat. 

Valuri de transpiraţie, o stare de agitaţie, după care o 
năuceală teribilă. În pieptul meu parcă mărşăluiau armate. 

— Lindsay? repetă el, de data asta îngrijorat de-a binelea. 

M-am lăsat pe umărul lui. Era cea mai stranie şi mai 
înfricoşătoare senzaţie din câte avusesem. Simţeam în acelaşi 
timp momente de sfârşeală şi de revenire; când lucidă, când iar 
ameţită. 

Ba îl vedeam pe Chris, ba nu-l mai vedeam. 

O clipă distingeam cine i-a omorât pe miri şi mirese, în 


221 


secunda următoare imaginea dispărea. 
Am simţit că mă prăbuşesc pe trotuar. 


106 


Mi-am revenit din leşin în braţele lui Chris pe o bancă de 
lemn din parc. M-a ţinut strâns până mi-am recăpătat puterile. 
Orenthaler mă avertizase. „Era stadiul trei!” Venise momentul 
critic. 

Nu ştiam ce mă înspăimântă mai tare: să încep chimioterapia 
şi să mă pregătesc pentru un transplant de măduvă sau să simt 
cum îmi este consumată toată energia, din interior. 

„Nu poţi să laşi boala să câştige.” 

— Sunt bine, i-am zis, ceva mai sigură pe vocea mea. Mi s-a 
spus să mă aştept la asta. 

— Încerci să faci prea multe, Lindsay! Acum vorbeşti despre 
redeschiderea unei noi anchete. 

Am inspirat adânc şi am aprobat din cap. 

— Trebuie doar să am destulă putere cât să văd terminată 
treaba asta! 

Am mai stat un pic acolo. Simţeam că-mi revine culoarea în 
obraji şi redevin sigură pe mâini şi picioare. Chris mă ţinu 
strâns la piept, cuprinzându-mă tandru. Probabil arătam ca doi 
îndrăgostiţi care căutau să-şi găsească un moment de intimitate 
într-un loc public. 

— După cum mi-ai prezentat-o pe Joanna, tu chiar crezi că a 
fost ea! a spus el într-un târziu. 

Încă nu aveam nimic concret. Nu minţise în privinţa separării 
ei de Jenks. Sau despre relaţia ei actuală cu el şi cu Chessy. Să- 
mi fi ascuns o ură amară? Avea cunoştinţele şi mijloacele. 

— Cred că ucigaşul este încă în libertate, i-am răspuns eu. 


107 


Am hotărât să îmi asum un risc foarte mare. Dacă ratam, îmi 
aruncam tot cazul în aer. 

M-am hotărât să îi comunic lui Jenks ce bănuiam. M-am dus 
să mă întâlnesc cu el în aceeaşi sală de vizite. Era însoţit de 
avocatul lui, Leff. N-ar fi vrut să ne vedem, convins că nu mai 
avea niciun sens să vorbească cu poliţia, iar eu n-am vrut să-i 


222 


dezvălui dinainte adevărata mea intenţie, ca, în caz că mă 
înşelam, să nu le dau idei pentru pledoaria de apărare. 

Jenks părea posomorât, aproape deprimat. Înfăţişarea lui 
calmă, degajată şi studiată dispăruse şi arăta răvăşit, 
nebărbierit. 

— Ce vreţi să ştiţi? mârâi el, privindu-mă în treacăt în ochi. 

— Vreau să aflu dacă v-aţi gândit la vreo persoană anume 
care ar vrea să vă ştie aici. 

— Îmi puneţi capacul la sicriu? zise el cu un zâmbet grav. 

— Hai să spunem că, având interesul de a-mi face datoria, vă 
dau o ultimă şansă. 

Jenks pufni sceptic. 

— Sherman mi-a zis că sunt pe cale să fiu acuzat în Napa 
pentru alte două crime. Nu-i aşa că-i grozav? Dacă asta este o 
ofertă de ajutor, cred că o să îmi încerc norocul ca să vă 
demonstrez. 

— N-am venit să vă întind o cursă, domnule Jenks. Am venit 
să vă ascult. 

Leff se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Mi se păru că îl 
încurajează pe Jenks să vorbească. 

Prizonierul ridică ochii din pământ cu o privire 
dispreţuitoare. 

— Cineva care umblă prin jur, deghizat astfel încât să-mi 
semene şi care cunoaşte primul meu roman. Această persoană 
vrea să mă facă să sufăr. Este aşa greu de ghicit? 

— Sunt dispusă să aud nume. 

— Greg Marks! 

— Fostul dumneavoastră agent? 

— Consideră că îi datorez afurisita mea de carieră! Că l-am 
făcut să piardă milioane de dolari. După ce l-am lăsat, n-a mai 
prins niciun client valoros. Şi este violent! Este membru într-un 
club de tir. 

— Cum s-ar fi descurcat să pună mâna pe hainele 
dumneavoastră? Sau să vă ia o mostră de păr? 

— Voi să descoperiţi asta! Voi sunteţi poliţia. 

— Ştia că veţi fi în Cleveland în seara aceea? Ştia despre 
relaţia dumneavoastră cu Kathy Kogut? 

— Nick nu face decât să vă sugereze, interveni Leff, cine s-ar 
putea afla în spatele acestor crime. 

M-am foit în scaun. 


223 


— Cine altcineva mai ştia despre carte? 

Jenks tresări. 

— Nu era ceva cu care să fac paradă. Vreo doi vechi prieteni. 
Prima mea soţie, Joanna... 

— Vreunul dintre aceştia ar fi avut vreun motiv să vă facă o 
înscenare? 

Jenks oftă stingherit. 

— După cum poate ştiţi, divorţul meu nu a fost chiar... prin 
consimţământul ambelor părţi. Fără îndoială, a existat o 
perioadă când Joanna ar fi fost încântată să dea de mine pe o 
stradă pustie aflându-se într-o maşină cu 100 de kilometri la 
oră. Dar acum, că s-a pus din nou pe picioare, are o viaţă nouă 
şi a apucat chiar să o cunoască pe Chessy... nu prea cred. Nu, 
nu este Joanna! Mergeţi pe mâna mea aici! 

Am ignorat remarca şi l-am privit drept în ochi. 

— Mi-aţi spus că fosta dumneavoastră soţie a venit pe la 
dumneavoastră acasă. 

— Poate o dată sau de două ori. 

— Deci ar fi avut acces la anumite lucruri. Poate şampania? 
Poate ce era la dumneavoastră în dulapul cu haine? 

Pe moment, Jenks păru să contemple această posibilitate, 
apoi gura i se încreţi într-un zâmbet nepăsător. 

— Imposibil! Nu, nu este Joanna! 

— Cum de puteţi fi aşa de sigur? 

Se uită la mine ca şi când enunţa un fapt ştiut. 

— Joanna mă iubeşte. Încă mă mai iubeşte. De ce credeţi că 
îmi stă prin preajmă, râvnind să se împrietenească cu noua mea 
nevastă? Pentru că vrea să vadă peisajul? E pentru că nu poate 
înlocui ce îi ofeream, cum o iubeam. Este goală fără mine. Ce 
credeaţi? Că Joanna ar păstra într-o cutiuţă fire din părul meu, 
de când am divorţat? pufni el. 

În timp ce stătea acolo, mângâindu-şi barba, un licăr de 
îndoială îi tulbură convingerea care i se citise până atunci pe 
faţă. 

— Cineva nu mă place... însă Joanna... era doar o vânzătoare 
tinerică atunci când am cunoscut-o. Nici nu deosebea articolele 
marca Ralph Lauren de cele JCPenney. l-am insuflat respect de 
sine. M-am dedicat ei, iar ea mie. S-a sacrificat pentru mine, 
chiar şi-a luat două slujbe când am decis să m-apuc de scris. 

Era greu să mă gândesc la Jenks altfel decât că la ticălosul 


224 


nemilos, care era răspunzător pentru aceste crime oribile, dar 
am marşat. 

— Aţi declarat că sacoul era de la un costum vechi. Nici 
măcar nu l-aţi recunoscut. lar despre arma de nouă milimetri, 
domnule Jenks, spuneaţi că n-aţi mai văzut-o de mulţi ani. 
Credeaţi că aţi lăsat-o pe undeva prin casa dumneavoastră din 
Montana. Sunteţi atât de sigur că totul nu a fost plănuit cu ceva 
timp în urmă? 

L-am surprins pe Jenks schimbându-se uşor la faţă, admițând 
concluzia imposibilă. 

— Aţi menţionat că, atunci când aţi început să scrieţi, Joanna 
şi-a luat un al doilea serviciu ca să ajute la întreţinerea 
dumneavoastră. Ce fel de slujbă era? 

Jenks ridică ochii în tavan, apoi păru să-şi amintească. 

— A lucrat la buticul Saks. 


108 


Încet şi fără să pot face nimic, am început să mă simt de 
parcă mă urcasem în alt tren, îndreptându-mă spre o destinaţie 
greşită. Împotriva oricărei logici, deveneam din ce în ce mai 
sigură că se putea că Nicholas Jenks să nu fie criminalul. „Of, 
Doamne!” 

Trebuia să mă gândesc ce să fac. Jenks cu cătuşe la mâini era 
poza de pe copertele revistelor Time şi Newsweek. A doua zi 
urma să fie pus sub acuzare şi pentru cele două crime din 
Napa. Poate că ar trebui să rămân în trenul greşit până mă 
scoate din oraş şi să scap de ruşinea de a mai apărea vreodată 
în San Francisco! 

Le-am convocat pe fete şi le-am pus la curent cu puzzle-ul 
care începea să capete sens: disputa ranchiunoasă asupra 
divorţului, impresia Joannei că fusese dată la o parte, accesul ei 
direct la victime prin cunoştinţele sale de la magazinul Saks. 

— A lucrat la butic, le-am explicat. Coincidenţă? 

— Fă-mi rost de dovezi! zise Jill. Pentru că în momentul de 
faţă am dovezi împotriva lui Nick Jenks. Câte poftesc. 

I-am simţit îngrijorarea şi frustrarea din glas. Tot statul era 
atent la acest caz, urmărind fiecare mişcare a lui Jill. 
Munciserăm atât de mult să-i convingem pe Mercer şi pe şeful 
ei, Sinclair, că Jenks este vinovatul, iar acum, după tot efortul - 


225 


să propunem o nouă teorie şi un nou suspect! 

— Autorizează-mi o percheziţie, i-am cerut lui Jill. La casa 
Joannei Wade. Ceva trebuie să fie acolo. Verighetele lipsă, o 
armă, detalii despre victime. Este singurul mod în care putem 
să o prindem. 

— Pe ce bază să autorizez percheziţia? Că suspectez noi 
dovezi? Nu pot să fac asta fără să expun tot cazul. Dacă arătăm 
că nu suntem nici măcar sigure, cum aş putea să conving un 
judecător? 

— Am putea verifica unde a lucrat, propuse Cindy. Să vedem 
dacă a avut acces direct la informaţiile despre mirese. 

— Asta-i o prostie, n-are valoare! exclamă Jill. Una dintre 
vecinele mele lucrează la Saks. Poate ea e criminala. 

— Nu poţi merge înainte, o contrazise Cindy, dacă încă avem 
îndoieli. 

— Voi aveţi îndoieli, spuse Jill. Eu am totul perfect aranjat 
pentru o condamnare reuşită. Pentru tine este o poveste, pe 
care o urmăreşti unde duce. La mine, toată cariera îmi este 
pusă în joc. 

Cindy era uluită. 

— Crezi că sunt aici doar pentru un subiect de ştire? Crezi că 
am urmărit fiecare pistă, simţindu-mă în pragul agoniei pentru 
că nu puteam publica nimic, doar pentru ca să mă pot bucura 
mai târziu de drepturile de autor când apare cartea? 

— Haideţi, fetelor, interveni Claire, punând mâna pe umărul 
lui Cindy. Trebuie să fim unite! 

Treptat, ochii de un albastru-intens ai lui Jill se îmblânziră. 

— Îmi pare rău, îşi ceru ea scuze. Numai că, atunci când se 
va afla de teoria asta, Leff va putea să inducă dubii serioase în 
mintea judecătorului. 

— Dar nu putem să dăm înapoi acum, doar pentru că nu este 
o tactică bună, comentă Claire. Ar putea fi un criminal în 
libertate, un criminal cu multiple crime la activ. 

M-am adresat din nou lui Jill: 

— Autorizează o percheziţie! Haide, Jill! 

Nu o mai văzusem niciodată pe Jill aşa de supărată. Tot ce 
realizase în cariera ei, toate lucrurile pentru care se luptase 
erau puse acum în joc. Scutură din cap. 

— Hai să încercăm varianta lui Cindy! Să începem de la Saks, 
s-o verificăm pe Joanna. 


226 


— Mulţumesc, Jill. Eşti cea mai tare. 

Ea oftă resemnată. 

— Află dacă a avut cumva vreo legătură cu cineva care avea 
acces la acele nume. Fă legătura între Joanna şi numele acelea 
şi eu îţi obţin ce doreşti. Dar dacă nu poţi, fii pregătită să-l 
prăjim pe Jenks. 

Din partea opusă a mesei, ne-am strâns mâinile. Ne-am 
zâmbit nervos. 

În sfârşit, Jill glumi: 

— Personal, sper să vă întoarceţi doar cu noutăţi despre cea 
mai tare rochie care va apărea în următorul catalog de Crăciun. 

Claire râse cu zgomot. 

— Ei, atunci n-ar fi chiar o mare pierdere, nu-i aşa? 


109 


A doua zi Nicholas Jenks urma să fie pus sub acuzare în cazul 
uciderii lui Michael şi a Rebeccăi DeGeorge, iar eu încercam să 
prind un nou criminal. 

N-am putut să-i dau de înţeles lui Jenks că o suspectam într- 
atât de mult pe Joanna. Bineînţeles, nu voiam nici ca ea să 
înţeleagă asta. La fel cum încercam să evit şi reacţiile lui 
Mercer sau Roth. 

Cu toate astea pe cap, azi mai aveam şi programare la 
Medved. După leşinul din parc de acum trei zile când eram cu 
Chris, mă dusesem să fac o analiză a sângelui. Medved mă 
sunase personal că să-mi dea rezultatul. Maniera în care am 
fost sunată iar, chiar de doctor, mă speriase. Era ca prima dată 
cu doctorul Roy. 

În dimineaţa aceasta, Medved mă făcu să aştept. Când în 
sfârşit mă chemă în cabinet, mai era un doctor cu el - mai în 
vârstă, cu păr argintiu şi sprâncene albe, stufoase. Se prezentă 
drept doctor Robert Yatto. 

Prezenţa unui doctor nou mă cutremură. Nu putea fi acolo 
decât pentru a discuta cu mine despre procedura de transplant 
de măduvă. 

— Doctorul Yatto este şeful Secţiei de hematologie de la 
Moffett, zise Medved. L-am rugat să se uite la ultima ta probă 
de sânge. 

Yatto zâmbi. 


— Cum te simţi, Lindsay? 

— Uneori bine, alteori incredibil de slăbită. Mi se strânse 
inima. „De ce trebuie să trec prin asta cu o persoană nouă?” 

— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat alaltăieri! 

Am făcut tot posibilul să relatez întocmai atacul soldat cu 
leşin din parcul de la Curte. 

— Ai mai avut hemoragii? întrebă Yatto pe un ton firesc. 

— Nu, nu în ultimul timp. 

— Vărsături? 

— Nu, de săptămâna trecută. 

Doctorul Yatto se ridică în picioare, ocoli biroul şi veni lângă 
mine. 

— Îmi dai voie? spuse el, cuprinzându-mi faţa în palme. 

Cu o figură lipsită de expresie, îmi apăsă obrajii cu degetul 
mare, îmi dezveli ochiul, trăgând de pleoapă în jos, îmi inspectă 
pupilele şi zona de sub pleoape. 

— Ştiu că starea mea se înrăutăţeşte, am zis. 

Yatto îmi eliberă obrajii şi înclină din cap spre Medved. 
Atunci, pentru prima dată de când îl cunoşteam, l-am văzut pe 
doctorul Medved zâmbind. 

— Nu se înrăutăţeşte, Lindsay. De asta l-am chemat pe Bob 
să te consulte. Numărul tău de eritrocite a început să crească. 
La 2800! 

Am ezitat, neştiind sigur dacă am auzit bine sau era un fel de 
nălucire de-a mea. 

— Dar ameţelile... transpiraţiile calde şi reci? Alaltăieri am 
simţit că parcă se dă un război în mine. 

— Chiar este un război, răspunse doctorul Yatto. Ai început 
să fabrici globule. Alaltăieri, reacţiile nu erau de la boala lui 
Negli, erau de la tine. Asta simţi când te vindeci. 

Eram înmărmurită. Gâtul mi se uscase. 

— Puteţi să repetaţi? 

— A mers, Lindsay, vorbi Medved. Totalul globulelor tale 
roşii a crescut de două ori consecutiv. Nu am vrut să-ţi spun în 
caz că mă înşelam, dar, după cum a spus doctorul Yatto, 
produci noi celule. 

Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. 

— E adevărat? Pot să am încredere în asta? 

— Este foarte adevărat, confirmă Medved, dând din cap. 

M-am ridicat de pe scaun, tremurând din tot corpul, încă 


228 


neîncrezătoare. Pentru un moment, toate bucuriile pe care le 
reprimasem - o şansă în carieră, joggingul prin Marina Green, 
o viaţă cu Chris - năvăliră în mintea mea. Mult timp fusesem 
prea speriată ca să le dau voie să se manifeste liber, iar acum 
parcă debordam de ele. 

Medved se aplecă spre mine şi mă avertiză: 

— Nu eşti vindecată de tot, Lindsay! Vom continua 
tratamentele de două ori pe săptămână, dar asta este 
încurajator. E mai mult decât încurajator, Lindsay. Este bine! 

— Nu ştiu ce să spun! Corpul meu era complet amortit. Nu 
ştiu ce să fac! 

— Dacă aş fi în locul tău, zise doctorul Yatto, m-aş gândi la 
lucrul care credeai că îţi va lipsi cel mai mult şi l-aş face azi. 

Am ieşit din cabinet ca prin vis şi la fel am parcurs drumul cu 
liftul, apoi de-a lungul coridorului steril, până la o curte cu flori, 
orientată spre parcul Golden Gate. 

Cerul era mai albastru decât îl văzusem vreodată, briza 
golfului mai dulce, mai răcoroasă şi mai pură ca înainte. M-am 
oprit acolo, doar ca să-mi ascult sunetele plăcute ale 
respirației. 

Tocmai îmi reintrase în viaţă ceva ce crezusem că am pierdut 
şi nu mă gândeam să mai pot recupera vreodată. 

Speranţa! 


110 


— Am ceva să-ţi spun, i-am transmis lui Chris la telefon, 
lăsând să se înţeleagă din tonul meu că e urgent. Ne putem 
întâlni în pauza de prânz? 

— Sigur! mai întrebi? Unde? 

Fără îndoială, avea impresia că vreau să-i dau nişte veşti 
importante privind evoluţia cazului. 

— La reşedinţa Boxer, am zis zâmbind. 

— A, e aşa de urgent? râse Chris în receptor. Înseamnă că 
încep să am o influenţă negativă asupra ta. Când să vin? 

— Te aştept de acum! 

Nu i-a luat mai mult de cincisprezece minute să ajungă la 
uşă. În drum spre casă mă oprisem la brutăria Nestor şi 
cumpărasem nişte cornuri cu scorţişoară abia scoase din 
cuptor. După care am desfăcut o sticlă de Piper-Heidsieck pe 


229 


care o aveam în frigider. 

În şase ani de serviciu, nu abandonasem niciodată un caz în 
miezul zilei, mai ales unul de asemenea amploare. Dar nu 
simţeam niciun fel de vină, chiar deloc. M-am gândit la modul 
cel mai nebunesc în care să-i comunic veştile bune. 

I-am ieşit în întâmpinare la uşă, înfăşurată într-un cearşaf. 
Ochii lui albaştri se făcură mări a surpriză. 

— Prezentaţi actele, vă rog, i-am zâmbit larg. 

— Ai băut ceva? mă întrebă. 

— Nu, dar suntem pe cale, am răspuns eu, trăgându-l în 
dormitor. 

La vederea şampaniei, clătină din cap. 

— Ce anume vrei să-mi spui? 

— Mai târziu, am replicat eu. l-am turnat un pahar cu 
şampanie şi am început să-i desfac nasturii de la cămaşă. Dar 
crede-mă, e de bine. 

— Este ziua ta? încercă să ghicească, zâmbind. 

Am lăsat cearşaful să cadă de pe mine. 

— N-aş face asta doar pentru ziua mea. 

— Atunci, a mea? 

— Nu întreba! O să-ţi spun mai târziu. 

— Ai rezolvat cazul! exclamă el. Era Joanna. Ai găsit ceva 
care ţi-a rezolvat cazul. 

I-am astupat gura cu degetele. 

— Spune-mi că mă iubeşti. 

— Chiar te iubesc. 

— Spune-mi-o încă o dată, ca atunci în Heavenly. Zi-mi că n-o 
să mă părăseşti niciodată... 

Poate că a simţit că boala mă îndemna să mă comport aşa, o 
isterie sau doar nevoia de apropiere. M-a îmbrăţişat. 

— Nu o să te părăsesc niciodată, Lindsay! Sunt aici. 

I-am scos cămaşa - încet, foarte încet - apoi pantalonii. Cred 
că se simţea ca băiatul de la livrări la domiciliu, sigur că îl 
aşteaptă un bacşiş gras. Era deja excitat. 

Am înălţat paharul cu şampanie la buze şi am sorbit amândoi 
din el. 

— Bine, o să mă mulţumesc cu atât deocamdată. Nici n-ar fi 
foarte greu. 

L-am condus spre pat şi timp de o oră am făcut lucrul care 
ştiam că îmi va lipsi cel mai mult dintre toate. 


230 


Eram în toiul „petrecerii”, când am auzit primul huruit 
înfricoşător. La început a fost foarte ciudat, pentru că am avut 
senzaţia că patul se leagănă şi începe să se zgâlţâie mai repede 
decât noi; după care din toate direcţiile s-a auzit un scrâşnet 
adânc, ca într-o încăpere acustică. A urmat zgomotul de sticlă 
spartă - în bucătărie la mine, rama unui tablou căzut de pe 
perete - şi am înţeles, amândoi am înţeles. 

— Este cutremur! am zis. 

Trecusem prin multe - toţi cei care locuiau în zona asta -, dar 
de fiecare dată tresăream şi mă îngrozeam. Nu puteai şti 
niciodată dacă acela nu va fi Marele Cutremur. 

N-a fost. Camera s-a clătinat. Mi s-au spart nişte vase. Afară, 
s-au declanşat alarmele de maşini şi s-au pornit claxoanele. Cu 
totul, n-a durat mai mult de douăzeci de secunde, în care s-au 
simţit două, trei sau patru mişcări seismice. 

Am alergat la geam. Oraşul era încă întreg. Se auzi o 
detunătură, ca o zbatere a unei balene uriaşe cu cocoaşă, 
captivă în subteran. După care, se instală liniştea - misterioasă, 
nesigură, de parcă tot oraşul şi-ar ţine respiraţia ca să stea în 
echilibru. 

Am auzit vaietele sirenelor şi voci ţipând pe stradă. 

— Crezi că ar trebui să ne ducem? am întrebat. 

— Probabil... doar suntem poliţişti. M-a atins din nou şi brusc 
m-am acoperit toată de furnicături şi ne-am topit unul în 
braţele celuilalt. 

— Ce naiba, doar suntem de la Omucideri, nu? 

Ne-am sărutat şi eram iarăşi încleştaţi într-o singură formă, 
împletită. Am început să râd. Mă gândeam la „lista pentru 
fete”. Tribuna şi acum cutremurul. „încep să am ce povesti.” 

Incepu să-mi bipăie pagerul. Am înjurat, m-am rostogolit 
peste pat şi m-am uitat pe ecran. 

Era de la birou. I-am zis lui Chris: 

— Am primit cod 1-11. 

Era alertă de urgenţă. 

Am murmurat printre dinţi: 

— Drăcie! Este doar un cutremur. 

M-am ridicat în capul oaselor, mi-am tras cearşaful pe mine 
şi am sunat la serviciu de la telefonul de pe noptieră. Roth îmi 
dăduse apelul, iar Roth nu făcea asta niciodată. „Ce se întâmplă 
oare?” Am cerut imediat interiorul lui. 


231 


— Unde eşti? se interesă el. 

— Scuturam ceva de praf, am răspuns, zâmbind către Chris. 
— Vino încoace! Vino repede încoace! ordonă el ca un lătrat. 
— Ce se întâmplă, Sam? E legat de cutremur? 

— Ă-ă, replică el. Mai rău. Nicholas Jenks a evadat. 


111 


În timp ce stătea încătuşat pe scaunul dubei de poliţie pe 
drumul de întoarcere de la Napa, Nicholas Jenks urmărea 
privirea indiferentă a poliţistului din faţa lui. Işi făcea planuri, 
intrigi. Se întreba de cât ar fi fost nevoie ca să-şi cumpere 
libertatea. 

„Un milion? Două milioane? La urma urmei cât ducea prostul 
acasă? Vreo patruzeci de mii pe an?” 

Îşi închipui că ofiţerul cu privirea rece era o persoană căreia 
nu i se putea reproşa nimic, al cărui devotament era de 
netăgăduit. Dacă ar fi fost povestea lui dintr-o carte, aşa un 
personaj ar fi pus în maşină cu el. 

„Cinci milioane, atunci.” Zâmbi compătimitor. 

Dacă ar fi fost el autorul! Acea idee avea o ironie rece, 
acuzatoare pentru el. El fusese autorul. 

Jenks se răsuci incomodat - mâini încătuşate, spatele legat 
de scaun. 

Câteva minute mai devreme, stătea în picioare în sala de 
tribunal cu ziduri de cărămidă roşie din Santa Rosa, în timp ce 
procuroarea, în costumaşul ei marca Liz Claiborne, îl arăta cu 
degetul, acuzându-l întruna de lucruri pe care numai o minte 
aşa cultivată ca a lui le-ar fi putut inventa şi săvârşi. lar el n-a 
putut decât să se uite la ea impasibil, în vreme ce ea îl acuza că 
este un monstru. Cândva i-ar plăcea să o încuie în biblioteca 
tribunalului şi să-i arate de ce era cu adevărat în stare. 

Jenks zări pentru o clipă cerul şi dealurile arse de soare prin 
fereastra portierei din spate şi încercă să îşi dea seama de 
zonă. Novato. Tocmai intraseră în Marin. 

Îşi lipi faţa de peretele de oţel. Trebuia să scape. Dacă ar fi 
fost el autorul, ar fi existat întotdeauna o scăpare. 

Se uită la polițistul care îl păzea. „Aşadar care e povestea ta, 
Joe Friday? Ce se întâmplă în continuare?” 

— Eşti însurat? îl întrebă. 


Polițistul se uită prin el la început, apoi confirmă din cap. 

— Copii? 

— Doi. 

Dădu iar din cap, schiţând chiar un mic zâmbet. 

Indiferent cât de mult încercau să reziste, poliţiştii erau toţi 
fascinaţi să vorbească cu monstrul. Tipul care îi omorâse pe 
tinerii proaspăt căsătoriţi. Aveau ce să povestească soțiilor şi 
prietenilor, îşi puteau justifica salariul mizer de şase sute de 
dolari pe săptămână. El era o celebritate. 

— Soţia lucrează? îl chestionă Jenks. 

Polițistul aprobă din cap. 

— Profesoară. De economie. Predă la clasa a opta. 

„Economie? Poate înţelege o propunere de afaceri.” 

— Soţia mea a lucrat, replică Jenks. Prima soţie. Şi actuala 
soţie a lucrat, la televiziune. Acum îşi lucrează doar muşchii. 

Remarca îl făcu pe agent să chicotească. Nemernicul 
îmbufnat începea să se mai destindă. 

Jenks zări un reper pe care îl recunoscu. Erau la douăzeci de 
minute distanţă de podul Golden Gate. Nu mai avea mult timp 
la dispoziţie. 

Aruncă o privire pe geamul din spate; o maşină de poliţie 
venea în urma lor. Mai era una în faţă. Îl cuprinse o resemnare 
amară. Nu avea scăpare. Nici vorbă de o evadare elegantă. 
Asta se întâmplă doar în cărţile lui, dar aici era vorba de viaţa 
lui. Era terminat. 

Apoi, din senin, maşina poliţiei se clătină cu putere. Jenks fu 
aruncat înainte în scaun, spre polițistul din faţa lui. Se întrebă 
o clipă ce se întâmplă, când maşina se clătină din nou. Auzi o 
bubuitură puternică afară. 

„E cutremur, la naiba!” 

Jenks văzu cum maşina poliţiei care îi escorta face o manevră 
pentru a evita o altă maşină, după care derapează, ieşind de pe 
şosea. 

Unul dintre poliţişti strigă: „Drăcie!”, însă duba nu se opri. 

Jenks se smuci panicat, încercând să se apuce de ceva fix din 
compartiment. Duba lor se zguduia şi se zdruncina. 

Maşina de poliţie din urmă sări peste o denivelare ivită la un 
moment dat în autostradă şi, spre marea lui mirare, se 
răsturnă. Şoferul dubei în care se afla Jenks privi în urmă şocat. 
Apoi, dintr-odată, celălalt poliţist din faţă strigă la şofer să 


233 


oprească. 

In faţa lor era un tir răsturnat. Se îndreptau chiar spre el. 
Duba viră ca să-l ocolească şi tot atunci şoseaua se umflă din 
nou. Atunci pierdură controlul - maşina zbura în gol. 

„O să mor aici, se gândi Nicholas Jenks. O să mor aici fără să 
ştie nimeni care este adevărul.” 

Duba se lovi de stâlpii unei staţii de benzină Conoco. Se opri 
cu scrâşnete de frână, după care se învârti de două ori pe o 
parte. Polițistul din faţa lui fusese aruncat în peretele de metal. 
Se zvârcolea şi gemea, uitându-se la Jenks. 

— Nu te mişca, rosti el gâfâit. 

„Cum naiba să se mişte?” Era încă legat de scaun. 

Apoi se auzi un zgomot terifiant şi se uitară amândoi în sus. 
Stâlpul metalic de iluminat din benzinărie se legăna ca un 
copac şi se prăbuşi peste ei. Sfărâmă uşa dubei, lovindu-l pe 
ofiţerul din spate şi, probabil, omorându-l la impact. 

Jenks era convins că o să moară - cu tot fumul, strigătele şi 
bucăţile de metal din jur. 

Dar nu muri. Era liber. Stâlpul făcuse o gaură laterală în 
maşină, rupând curelele cu care era legat de scaun. Putea să se 
elibereze, chiar dacă avea mâinile şi picioarele în cătuşe, şi să 
se târască afară prin gaură. 

Oamenii alergau pe stradă, ţipând panicaţi. Şoferii trăseseră 
pe dreapta, unii încă nedumeriţi, alţii sărind din maşini pentru 
a oferi o mână de ajutor. 

„Asta e!” Ştia că, dacă nu fugea în acea clipă, avea să revadă 
momentul acela toată viaţa. 

Nicholas Jenks se târî din dubă, ameţit şi dezorientat. Nu 
văzu niciun poliţist. Doar trecători înspăimântați în fugă. leşi şi 
se alătură scenei haotice din stradă. 

„Sunt liber! se bucură Jenks. Şi ştiu cine m-a aranjat. 
Poliţiştii nu s-ar prinde nici într-o mie de ani.” 


112 


Dură cam trei minute ca eu şi Chris să punem ceva pe noi şi 
să ne îndreptăm spre Curte. Fiind aşa grăbiţi, nu i-am mai spus 
noutăţile. 

După standardele unui dezastru, cutremurul nu fusese mare 
lucru - asta dacă nu-ți petrecuseşi ultimele cinci săptămâni 


234 


urmărindu-l pe cel mai cumplit criminal din ţară. Majoritatea 
daunelor constau în faţade dărâmate şi accidente în trafic în 
nordul oraşului, dar, pe măsură ce înaintam cu greu prin 
vacarmul ziariştilor adunaţi în holul Curţii, cea mai importantă 
ştire referitoare la cutremur ne izbi cu violenţă, auzind-o 
transmisă în direct. 

„Criminalul de miri şi mirese e liber.” 

Nicholas Jenks reuşise să scape după ce duba care îl ducea 
înapoi la închisoare se răsturnase lângă Novato, ca rezultat al 
unui lanţ de accidente cauzate de cutremur. Polițistul care îl 
păzea fusese rănit mortal. Alţi doi, care stăteau pe locurile din 
faţă, erau în spital. 

Un centru de comandă imens se formă pe holul secţiei 
Omucideri. Roth însuşi preluă comanda. Locul era plin de 
curcani din centru şi, desigur, de reporteri. 

Se transmise un comunicat de urgenţă către forţele de 
ordine, descrierea lui Jenks şi fotografia fiind distribuite 
poliţiştilor de la ambele capete ale podului. Toate ieşirile din 
oraş şi ghişeele pentru taxa de autostradă erau monitorizate; 
traficul încetinise, maşinile abia se mişcau. Fuseseră alertate, 
de asemenea, aeroporturile, hotelurile şi birourile de închirieri 
de maşini. 

Întrucât noi doi îl prinseserăm iniţial pe Jenks, eu şi Raleigh 
ne-am trezit coordonând căutările. 

Am trimis o echipă de supraveghere la locuinţa sa. Poliţiştii 
au împânzit zona Sea Cliff, de la Presidio la Lands End. 

În astfel de cercetări, primele şase ore erau cruciale. 
Important era să îl obligăm pe Jenks să rămână în zona unde 
scăpase, să nu poată contacta pe nimeni care să îl ajute. Nu 
avea resurse, fonduri, nu avea pe nimeni care să îl primească. 
Jenks nu putea sta fără ajutor, decât dacă era mai viclean decât 
credeam. 

Evadarea mă lăsă fără cuvinte. Bărbatul pe care îl 
urmăriserăm era liber, dar nici eu nu mai ştiam ce să cred. 
„Urmărim oare pe cine trebuie?” 

Fiecare avea o teorie despre locul unde s-ar fi putut duce: în 
ţinutul podgoriilor, la est, în Nevada. Aveam şi eu teoria mea. 
Nu credeam că se va îndrepta spre casă. Era prea deştept şi nu 
avea nimic de câştigat acolo. L-am întrebat pe Roth dacă 
puteam să îi iau pe Jacobi şi pe Paul Chin, să îmi verific o 


235 


bănuială. 

L-am luat pe Jacobi deoparte: 

— Am nevoie să îmi faci un serviciu, Warren. 

L-am rugat să supravegheze apartamentul Joannei Wade, din 
Russian Hill, iar pe Chin l-am rugat să facă acelaşi lucru în faţa 
casei fostului agent al lui Jenks, Greg Marks. 

Dacă Jenks chiar credea că i se jucase o farsă, în acele două 
locuri ar fi putut să se ducă. 

Jacobi se uită la mine de parcă îl trimiteam din nou pe urma 
şampaniei. Toată brigada de inspectori era în căutări. 

— Ce naiba, Lindsay... de ce? 

Trebuia să îi câştig încrederea. 

— Pentru că şi mie mi se pare chiar ciudat, am spus, 
implorându-l să mă susţină, ca Jenks să-şi lase acel nenorocit 
de smoching acolo. Cred că e pe urmele Joannei. Ai încredere 
în mine! 

Cu Warren şi Paul Chin pe poziţii nu-mi mai rămânea nimic 
de făcut decât să monitorizez transmisiunile. După şase ore de 
căutări, nu apăru nicio informaţie cu privire la Nicholas Jenks. 


113 


În jurul orei patru, am văzut-o pe Jill cum îşi făcea loc prin 
mulţimea gălăgioasă din faţa biroului meu. Părea gata să 
omoare pe cineva, probabil pe mine. 

— Mă bucur că eşti aici, am spus luând-o de mână. Ai 
încredere în mine, te rog, Jill! 

— Cindy e jos. Hai să mergem să vorbim! 

Ne-am strecurat afară şi am reuşit să o găsim pe Cindy în 
mijlocul unei mulţimi de reporteri care acaparau pe oricine 
cobora de la etajul trei. Am chemat-o pe Claire şi în cinci 
minute stăteam în jurul unei mese dintr-o cafenea din josul 
străzii. Evadarea lui Jenks îmi dăduse peste cap toate 
speculaţiile. 

— Tot mai crezi că e nevinovat? deschise imediat Jill 
subiectul. 

— Depinde unde se va duce acum. 

Le-am informat că trimisesem câţiva oameni la casele lui 
Greg Marks şi a Joannei Wade. 

— Chiar şi acum? Jill clătină din cap, părând gata să 


236 


explodeze. Nevinovaţii nu fug din arestul poliţiei, Lindsay. 

— Ba ar fugi, am spus eu, dacă ar crede că sistemul juridic 
nu e corect. 

Claire se uita în jur, înghițind nervos. 

— Doamnelor, mă tem că intrăm într-o zonă foarte sensibilă 
aici, de acord? Am organizat o adevărată vânătoare încercând 
să-l prindem pe Jenks - care ar putea fi împuşcat imediat ce e 
reperat - şi în acelaşi timp vorbim despre acuzarea altcuiva. 
Dacă se află asta, vor cădea nişte capete. La câteva drăguţe 
dintre ele mă uit chiar acum. 

— Dacă într-adevăr asta crezi, Lindsay, trebuie să spui cuiva, 
mă cicăli Jill. Lui Roth. Lui Mercer. 

— Mercer e plecat. lar acum, toţi se concentrează pe 
prinderea lui Jenks. Oricum, cine naiba ar crede aşa ceva? 
După cum aţi spus şi voi, nu am decât o serie de ipoteze. 

— I-ai spus lui Raleigh? întrebă Claire. 

Am dat din cap în semn că da. 

— Ce zice? 

— În clipa asta nu poate să treacă peste ce s-a întâmplat. 
Evadarea lui Jenks nu mă ajută deloc. 

— Ştiam eu că îmi place ceva la tipul ăsta, spuse Jill zâmbind 
uşor. 

M-am uitat la Claire, căutând susţinere. 

— La cum pui tu problema, Lindsay, mi-e greu să te 
contrazic, spuse ea oftând. Cu alte cuvinte, instinctele tale sunt 
bune. 

— Deci să se dea buzna peste Joanna, cum a sugerat Lindsay, 
spuse Cindy. 

Cu cât stăteam mai mult în preajma ei, cu atât îmi plăcea mai 
mult de ea. 

Lucrurile deveniseră dintr-odată foarte încâlcite. M-am întors 
spre Claire. 

— E posibil să fi omis ceva care ar fi putut să o implice pe 
Joanna? 

Ea scutură din cap. 

— Am mai discutat asta. Toate dovezile fl incriminează pe 
Nicholas Jenks. 

— Claire, vorbesc despre ceva ce a fost acolo, chiar în faţa 
noastră, şi pur şi simplu ne-a scăpat. 

— Vreau să fiu de partea ta, Lindsay, spuse Claire, însă nu 


237 


ne-a scăpat niciun amănunt. Am verificat tot. 

— Trebuie să fie ceva! Ceva care să ne spună dacă ucigașul e 
bărbat sau femeie. Dacă Joanna e criminală, nu e mare 
diferenţă între ea şi alţi criminali pe care i-am urmărit. Trebuie 
să fi lăsat ceva în urmă. Doar că noi nu am înţeles acel ceva. 
Jenks a înţeles - sau altcineva a înţeles pentru el -, şi noi l-am 
găsit pe el. 

Mă simţeam singură, dar nu puteam să mă predau. Nu ar fi 
fost corect. 

— Te rog, mai verifică încă o dată toate detaliile! Am 
implorat-o pe Claire. Cred că am arestat pe cine nu trebuia. 


114 


În lumina oglinzii de toaletă, ucigaşul stătea transfigurat, cu 
ochii de un albastru-cald, care în curând avea să devină 
cenuşiu. 

Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să îşi coloreze 
părul, până când tot blondul dispărea, apoi să-l perieze pe 
spate de o sută de ori, ca să-şi piardă farmecul şi strălucirea. 

— Tu m-ai silit să fac asta, spuse ea chipului în schimbare. M- 
ai silit să apar din nou. Trebuia să mă aştept la aşa ceva. [ţi 
plac jocurile, nu-i aşa, Nick? 

Cu un tampon de vată, aplică baza, un balsam limpede, 
cleios, cu miros de lipici. Şi-l întinse pe tâmple, de-a lungul 
curbei bărbiei, între buza de sus şi nas. 

Apoi, cu o pensetă îşi fixă părul. Şuviţe de păr castaniu 
roşcat. 

Faţa era aproape gata. Însă ochii... oricine putea să îşi dea 
seama că erau încă ai ei. 

Scoase o pereche de lentile de contact din cutie, le umezi şi 
îşi întinse pleoapele pentru a o introduce pe fiecare. 

Clipi, mulţumită de rezultat. 

Familiaritatea dispăruse. Schimbarea era completă. Ochii ei 
reflectau acum un gri ca de oţel, lipsit de viaţă. 

Culoarea ochilor lui Nicholas. 

Ea devenise el. 


238 


115 


Telefonul lui Claire mă trezi dintr-un somn adânc. 

— Vino până aici, îmi ordonă vocea ei. 

M-am uitat la ceas cu ochii cârpiţi de somn. Era cinci şi zece 
dimineaţa. 

— Unde să vin? am spus eu gemând. 

— Sunt la serviciu, la naiba! În laborator. Paznicul o să te 
lase să intri. Vino chiar acum! 

Am înţeles din vocea ei că era ceva urgent şi mi-am revenit în 
doar câteva secunde. 

— Eşti la laborator? _ 

— De la două şi jumătate, somnoroaso. În legătură cu 
Nicholas Jenks. Cred că am găsit ceva şi, Lindsay, e năucitor. 

La ora aceea nu mi-a luat mai mult de zece minute să ajung 
la morgă. Am parcat în zona circulară din faţa intrării, 
rezervată maşinilor oficiale. Am intrat în grabă, cu părul 
răvăşit, îmbrăcată cu un tricou şi o pereche de blugi. 

Gardianul îmi deschise prin interfon şi mă lăsă să intru. Se 
aştepta să vin. Claire mă întâmpină la uşa laboratorului. 

— Bine, i-am zis, mă aştept la lucruri mari! 

Nu-mi răspunse, doar mă împinse pe uşă, fără vreun salut 
sau vreo explicaţie. 

— Ne-am întors la Hyatt, intră ea direct în subiect. Crima 
numărul unu. David Brandt e pe punctul să deschidă uşa. Fă-te 
că tu eşti mirele, zise ea, punându-şi mâna pe umărul meu ca să 
mă îndrume şi să-mi intru liniştită în rol, iar eu voi fi criminalul. 
Te surprind când deschizi uşa şi te înjunghii - cu dreapta - nu 
că asta ar mai conta acum. 

Mimă lovitura, azvârlindu-şi pumnul în zona de sub sânul 
meu drept. 

— Deci cazi pe loc şi aşa eşti descoperit de noi acolo mai 
târziu. 

Am aprobat din cap, vrând să-i arăt că îi urmăream 
argumentaţia. 

— Şi ce găsim în jurul tău? mă întrebă cu ochi miraţi. 

Am revăzut în minte scena. 

— Sticla de şampanie şi smochingul. 

— Adevărat, dar nu spre asta băteam. 

— Sânge... foarte mult sânge. 


239 


— Te apropii. Adu-ţi aminte, a murit prin stop cardiac, colaps 
electromecanic! Pur şi simplu am presupus că a murit de frică. 

M-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jos. Dintr-o dată mi- 
a revenit în minte imaginea de atunci. 

— Urina. 

— Exact! exclamă Claire. Am găsit o mică dâră de urină pe 
pantofi şi pe podea. In jur de şase centimetri cubi de lichid 
valoros, pe care am izbutit să-l salvez. Fireşte, am considerat că 
e de la mire, pentru că golirea vezicii este o reacţie naturală la 
teamă sau moarte subită. Însă aseară am căzut pe gânduri, 
pentru că s-au descoperit urme de urină şi la Cleveland. Iar 
aici, pe cea de la Hyatt, nici n-o testasem. De ce aş fi făcut-o? 
Am crezut de la bun început că este a lui David Brandt. Dar 
dacă tu, mortul, eşti căzut aici pe jos, eu, criminalul, stau în 
picioare lângă tine, iar urina este aici, zise ea, arătând cu 
degetul podeaua din jurul meu, cui naibii îi aparţine ea? 

Ochii noştri s-au întâlnit într-unul din acele momente de 
revelaţie. 

— Criminalului, mi-am dat eu seama. 

Claire îi zâmbi „elevului” ei isteţ. 

— Analele medicinii legale abundă în exemple de criminali 
„care îşi dau drumul” când ucid, deci urinatul nu-i forţat. Ai 
nervii întinşi la maximum. Şi iacătă cum, maniaca de mine, 
obsedată să dau atenţie fiecărui aspect până la ultimul detaliu, 
am refrigerat eprubeta, fără vreun motiv anume. Şi, la final, 
lucrul care le leagă pe toate este că urina poate fi testată! 

— Testată? Pentru ce? 

— Pentru aflarea sexului, Lindsay! Urina indică sexul. 

— Doamne, Claire! Eram uluită. 

Mă duse în laborator la masa pe care erau cele două 
microscoape, câteva sticle cu compuşi chimici şi un dispozitiv 
pe care reţinusem de la orele de chimie din facultate că i se 
spune centrifugă. 

— Nu există indicatori specifici care arată sexul, dar sunt 
lucruri după care să te uiţi. Mai întâi am luat o mostră şi am 
trecut-o prin centrifugă cu acest reactiv KOH, care te ajută să 
izolezi flora microbiană din urocultură. Mă îndemnă să privesc 
la microscop. Vezi... aceste ramificații, mici ca nişte filamente 
cu mănunchiuri mititele de celule ca nişte ciorchine? Se 
numeşte Candida albicans. 


240 


M-am uitat la ea complet pe dinafară. 

— Fermenti, scumpo, îmi explică ea. Urina aceasta este 
încărcată cu mari depozite de fermenţi. Băieţii nu au aşa ceva. 

Începusem să zâmbesc, dar, înainte să apuc să comentez, 
Claire mi-o luă înainte: 

— După care am pus cealaltă mostră la microscop şi am 
mărit-o de trei mii de ori. Ia priveşte! 

Mi-am potrivit un ochi în dreptul celuilalt aparat. 

— Vezi celulele alea negre în formă de semilună care înoată 
în jur? mă întrebă Claire. 

— A-ha! 

— Sunt globule roşii. O mulţime. 

Mi-am înălţat privirea la ea. 

— N-au cum să apară în urina unui bărbat. Oricum nu în 
asemenea proporţie, decât dacă ar avea un rinichi rupt şi, din 
câte ştiu, niciunul dintre suspecţii tăi principali nu prezintă 
semne că ar avea asta. 

— Sau - am clătinat lent din cap, completând-o - dacă 
criminalul ar fi la menstruatie. 


116 


M-am uitat insistent la Claire până când informaţia mi s-a 
fixat în minte. În tot acest timp Nicholas Jenks chiar spusese 
adevărul. 

Nu se aflase în cameră când David şi Melanie Brandt 
fuseseră ucişi. Şi nici în Napa nu fusese. Probabil că nici 
aproape de Hall of Fame, în Cleveland. Adunasem atâta ură 
pentru Jenks încât nu mai văzusem dincolo de ea. Niciuna 
dintre noi nu reuşise să treacă peste faptul că noi, de fapt, ne 
doream să fie vinovat. 

Toate probele - părul, sacoul, şampania - nu făcuseră decât 
să ne inducă în eroare. Jenks era un as al povestirilor cu final 
neaşteptat, însă cineva îi înscenase totul asului. 

Am luat-o pe Claire de mijloc şi am îmbrăţişat-o. 

— Eşti cea mai bună! 

— Bineînţeles că sunt. Nu ştiu ce înseamnă acest lucru, îmi 
răspunse ea, bătându-mă uşor pe spate, însă persoana care l-a 
atacat pe acel biet tânăr la locul crimei era o femeie. Şi sunt 
foarte sigură că ea l-a omorât pe David Brandt, înjunghiindu-l 


241 


cu mâna dreaptă. 

Mi se învârtea capul. Jenks evadase, sute de poliţişti stăteau 
la pândă după el prin oraş - iar el era nevinovat. 

Claire se uită la mine şi îmi zâmbi. 

— Ei bine? 

— Este a doua mare veste bună pe care am primit-o de 
curând, i-am spus eu. 

— Cum adică a doua? 

Am luat-o de mână şi i-am povestit ce-mi spusese Medved. 
Ne-am îmbrăţişat din nou. Chiar am improvizat un mic dans al 
victoriei. Apoi, fiecare din noi s-a întors la lucru. 


117 


De sus, din biroul meu, am vorbit prin staţia radio cu Jacobi. 
Săracul de el, încă mai stătea în faţa casei Joannei Wade, la 
intersecţia dintre Filbert şi Hyde. 

— E totul în regulă, Warren? 

— Mi-ar fi mai bine dacă aş face un duş şi aş dormi vreo 
câteva ore. 

— Spune-mi ce se întâmplă acolo! 

— Ce se întâmplă? sări Jacobi părând nemulţumit că trebuie 
să-şi consulte carnetul. La 16.15 ieri, ţinta iese şi merge ţanţoş 
în josul străzii la sala de gimnastică Gold. La 18.10, ţinta îşi 
face iar apariţia, coboară spre Pasqua Coffee, de unde iese cu o 
pungă de plastic. M-am gândit că a luat boabe de cafea cu 
aromă de migdale prăjite. Apoi intră în buticul Contempo 
Casuals şi iese fără nimic. Îmi închipui că noua colecţie de 
toamnă nu a sosit încă, Boxer. Se întoarce spre casă. Se aprind 
luminile la etajul trei. Miroase oare a pui? Nu ştiu - îmi este 
atât de foame! Probabil că visez. Luminile se sting pe la 22.25. 
De atunci ea face ceea ce mi-ar plăcea şi mie să fac. De ce m-ai 
pus să stau aici, ca un poliţist începător, Lindsay? 

— Pentru că Nicholas Jenks va încerca să-şi caute fosta soţie. 
El crede că ea îi întinde o cursă. Cred că el ştie că Joanna este 
criminala. 

— Încerci să mă înveseleşti, Boxer? Să mă faci să înţeleg că 
viaţa are un sens? 

— Poate. Şi cum îţi sună... Și eu cred că e ea. Vreau să mă 
anunţi imediat dacă-l vezi pe Jenks. 


242 


Chris Raleigh sosi pe la 8, aruncându-mi o privire surprinsă 
când mă văzu nepieptănată şi obosită. 

— Ar trebui să te piepteni dimineaţa. 

— Claire m-a sunat la 5.10. Iar la 5.30 eram la morgă. 

M-a privit oarecum amuzat. 

— De ce Dumnezeu? 

— E cam greu de explicat. Aş vrea să cunoşti nişte prietene 
de-ale mele! 

— Prietene? La 8 dimineaţa? 

— Îm-hm. Pe tovarăşele mele. 

Părea total nedumerit. 

— E ceva ce nu înţeleg? 

— Chris, i-am spus şi l-am luat de braţ, cred că am rezolvat 
cazul. 


118 


O oră mai târziu i-am convocat pe toţi cei care se ocupau de 
cazul Jenks, sperând eu, pentru ultima dată. 

Au avut loc vreo câteva aşa-zise apariţii ale lui Nicholas 
Jenks - în Tiburon, mai jos de port, şi la sud de Market, 
înghesuit într-un grup de vagabonzi. Ambele piste s-au dovedit 
a fi false. Ne scăpase şi, cu cât rămânea liber mai mult timp, cu 
atât speculaţiile erau mai numeroase. 

Ne-am adunat într-o sală de interogatoriu, care acum era 
goală şi pe care o mai foloseau din când în când şi cei de la 
Crime sexuale. Claire a adus-o pe furiş pe Cindy din hol, apoi 
am anunţat-o şi pe Jill. 

— Văd că nu mai suntem atât de stricte în ceea ce priveşte 
regulile, comentă Jill când intră şi îl văzu pe Chris. 

Raleigh păru şi el surprins. 

— Nu mă luaţi în seamă, sunt doar un simbol masculin de 
decor. 

— Ţi le aminteşti pe Claire şi pe Jill Bernhardt de la biroul 
procurorului districtual, am spus eu. Pe Cindy ai putea să ţi-o 
aduci aminte de la Napa. Echipa! 

Încet, Chris s-a uitat pe rând la fiecare dintre noi, iar la urmă 
a rămas cu privirea la mine. 

— Ai lucrat la acest caz separat de grupul operativ? 

— Nu mai întreba, spuse Jill, trântindu-se într-un fotoliu. 


243 


Ascultă! 

În camera mică şi îngustă, toţi ochii s-au îndreptat spre mine. 
Eu m-am uitat la Claire. 

— Vrei să începi tu? 

A dat din cap şi ne-a cuprins pe toţi cu privirea, de parcă 
urma să facă o prezentare la o conferinţă medicală. 

— La rugăminţile lui Lindsay, mi-am petrecut toată noaptea 
trecută analizând dosarele celor trei crime. Am căutat orice ar 
fi putut s-o incrimineze pe Joanna. La început, nimic. Nimic 
altceva decât aceeaşi concluzie pe care o trăsesem şi mai 
înainte - aceea că ucigaşul era dreptaci, potrivit unghiului de 
înjunghiere a rănilor de la prima victimă. Jenks este stângaci. 
Dar se vedea clar că ceva nu se potrivea. Apoi mi-a atras 
atenţia un lucru, ceva ce nu observasem până atunci. Atât la 
locul primei crime, cât şi la al celei de-a treia erau urme de 
urină. Personal, cred că nici medicul legist din Cleveland şi nici 
eu nu am dat prea mare importanţă acestui lucru. Dar, în timp 
ce mă gândeam la locurile crimei, prezența acestor urme acolo 
nu avea sens! Azi-dimineaţă, cu noaptea-n cap, am dat fuga aici 
ca să fac nişte teste. 

Abia dacă mai respira cineva în cameră. 

— Urina găsită la Grand Hyatt arată o cantitate mare de 
fermenţi, precum şi un număr curios de mare de globule roşii. 
Un asemenea număr de globule roşii apare în urină în timpul 
menstruației. Am făcut legătura cu fermenţii şi nu mai am nicio 
îndoială că urina este a unei femei. O femeie l-a ucis pe David 
Brandt şi sunt sigură că vom descoperi că tot o femeie a fost la 
cabina de toaletă din Cleveland. 

Jill clipi extrem de uimită. Cindy schiţă un zâmbet. 

Raleigh înclină doar din cap. 

— N-a făcut-o Jenks, am spus eu. Probabil că a fost Joanna. El 
a maltratat-o, apoi a părăsit-o pentru noua lui soţie, Chessy, 
chiar înainte să se îmbogăţească. Joanna a încercat să-l dea în 
judecată de două ori, însă nu a avut succes. În urma înţelegerii 
făcute, s-a ales cu o sumă de bani cu mult mai mică decât ar fi 
obţinut un an mai târziu. L-a urmărit cum devine celebru, bogat 
şi cum începe să aibă o viaţă nouă, aparent fericită. 

Chris era uluit. 

— Chiar credeţi că o femeie a reuşit să facă aceste lucruri? 
Primele victime au fost înjunghiate, apoi cei care i-au urmat au 


244 


fost târâţi optsprezece-douăzeci şi ceva de metri până la locul 
unde au fost abandonaţi. 

— Tu nu ai văzut-o, i-am răspuns eu. Ştie cum să-i însceneze 
ceva lui Jenks. Îi cunoaște gusturile, investiţiile şi avea acces la 
tot ce îi aparţinea lui. A lucrat până şi la Saks. 

Cindy interveni şi ea în discuţie. 

— E una dintre puţinele persoane care ştiu de manuscrisul 
Domnişoară de onoare pe viaţă. 

Am dat din cap, uitându-mă la Jill. 

— Avea mijloacele, motivele şi sunt sigură că îşi şi dorea 
acest lucru. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare. 

— Şi ce vrei să faci mai departe? spuse în cele din urmă 
Chris. Jumătate din grupul operativ îl caută pe Jenks. 

— Vreau să-l informez pe Mercer despre acest lucru şi să 
încerc să obţin prinderea lui Jenks fără să-l omoare cineva. Apoi 
am să merg mai departe să demonstrez acoperirea Joannei. 
Telefoane, cărţi de credit. Dacă a fost în Cleveland înseamnă că 
o va lega ceva de acest loc. Cred că acum eşti de acord, i-am 
spus lui Jill, că avem destule probe că să ni se autorizeze o 
percheziţie. 

La început Jill a dat din cap cu o oarecare ezitare, apoi cu 
mai multă hotărâre. 

— Mi-e imposibil să cred că, după tot ce s-a întâmplat, acum 
trebuie să-l apărăm pe nenorocit. 

Deodată, cineva bătu destul de tare în geamul de la uşă. John 
Keresty, un inspector din grupul operativ ne întrerupse. 

— Este vorba despre Jenks... Tocmai a fost văzut. Este în 
Pacific Heights. 


119 


Eu şi Raleigh am sărit ca arşi şi ne-am dus către centrul de 
comandă. 

Se pare că Jenks fusese văzut în holul unui mic hotel numit El 
Drisco. Îl identificase un băiat de serviciu. Scăpase de cătuşe. 
Acum umbla pe străzi, undeva în Pacific Heights. 

„De ce acolo?” Mintea mea trecu în revistă toate 
posibilităţile. Apoi totul îmi deveni clar. „Greg Marks locuieşte 
acolo.” 


245 


Am luat legătura prin staţia radio cu Paul Chin, care încă 
supraveghea clădirea agentului. 

— Paul, să fii pregătit, i-am spus eu. Jenks se poate îndrepta 
într-acolo. A fost văzut în Pacific Heights. 

Am primit un bip pe telefonul celular. Era Jacobi. Toate se 
întâmplau în acelaşi timp. 

— Boxer, am auzit un apel către toate unităţile disponibile 
pentru Jenks în Heights, la doi kilometri de aici. Mă duc acolo! 

— Warren, nu pleca! am tipat în staţie. Încă mai credeam că 
Joanna era ucigaşa. Nu puteam să o las nesupravegheată - mai 
ales acum când Jenks era liber. Rămâi pe poziţie! 

— Asta are prioritate, motivă Jacobi. Şi apoi, aici nu se 
întâmplă nimic. Am să chem altă maşină să mă înlocuiască. 

— Jacobi! am ţipat eu, însă el închisese deja şi se îndrepta 
spre Heights. M-am întors către Chris. Warren a plecat de la 
casa Joannei... 

Deodată, Karen, secretara noastră civilă, mă strigă: 

— Lindsay, te caută cineva pe linia unu! 

— Am plecat, i-am replicat eu. Mi-am prins pistolul la curea 
şi am înşfăcat cheile de la maşină. Cine este? 

— Spune că ai vrea să vorbeşti cu el despre cazul lui Jenks, 
spuse Karen. Zice că-l cheamă Phillip Campbell. 


120 


Am îngheţat, l-am fixat cu privirea pe Raleigh şi m-am 
năpustit la biroul meu. 

I-am făcut semn lui Karen să-mi facă legătura. În acelaşi timp 
i-am spus printre dinţi lui Raleigh: 

— Începe urmărirea numărului! 

Eram ca în transă; câteva secunde şi s-ar putea schimba 
totul. Respirația îmi era din ce în ce mai greoaie. Apoi am 
ridicat receptorul. 

— Ştii cine-i la telefon, spuse pe un ton arogant Nicholas 
Jenks. 

— Ştiu cine este. Unde eşti? 

— Nicio şansă, inspectore! Am sunat doar ca să-ţi spun că, 
orice s-ar întâmpla, nu am ucis pe niciunul dintre ei. Nu sunt un 
ucigaş. 

— Ştiu, am replicat. 


246 


Păru surprins. 

— Ştii...? 

Nu puteam să-i spun lui Jenks cine era. Nu cât încă era liber. 

— Promit că vom putea dovedi că nu ai fost tu. Spune-mi 
unde eşti! p 

— Auzi, ştii ceva? Nu te cred, spuse Jenks. In plus, este şi 
târziu. Ți-am zis că am să rezolv asta de unul singur. Am să 
rezolv eu aceste crime în locul tău. 

Jenks putea închide în orice moment. Asta era singura mea 
şansă. 

— Jenks, vreau să ne Întâlnim, oriunde vrei tu! 

— De ce aş vrea să mă întâlnesc cu tine? Te-am văzut destul 
cât să-mi ajungă o viață! 

— Pentru că ştiu cine a făcut-o, i-am răspuns. 

Ceea ce mi-a spus apoi m-a cutremurat. 

— Şi eu ştiu! 

Apoi a închis. 


121 


Am parcurs în mare grabă străzile Sixth... Marke... Taylor... 
cu girofarul de pe maşina lui Chris Raleigh luminând 
nebuneşte. 

După care Ellis. Hyde. 

Am trecut ca din puşcă pe Larkin, apoi ne-am zdruncinat din 
cauza terenului accidentat de la Nob Hill. Ne-a luat câteva 
minute ca să ajungem la Russian Hill. Joanna locuia la ultimul 
etaj al unei case de la intersecţia dintre Filbert şi Hyde. Nu mai 
aşteptam să iasă singură din casă. 

Jenks era liber; probabil că se dusese acasă la ea. Acum 
trebuia doar să prevenim alte crime. 

Am încetinit şi am stins farurile în timp ce rulam pe străzile 
liniştite, pline de denivelări. Casa nu mai fusese supravegheată 
timp de aproximativ cincisprezece minute. Nu ştiam dacă 
Joanna mai era acolo. Sau dacă nenorocitul de Jenks era sus la 
ea. 

Chris a oprit lângă bordură. Ne-am verificat armele şi am 
făcut planul de bătaie. 

Apoi am văzut ceva care mi-a tăiat respiraţia. Chris a văzut şi 
el. 


247 


„Dumnezeule, e aici.” 

Dintr-o alee îngustă, la două case distanţă, a apărut un 
bărbat cu barbă şi haină sport largă. S-a uitat într-o parte şi în 
cealaltă în timp ce se îndrepta către stradă, apoi a început să se 
îndepărteze. 

Era Jenks. 

Raleigh şi-a scos arma şi a dat să deschidă portiera. 
Neîncrezătoare, eu am privit mai atent, apoi m-am agăţat de el. 

— Aşteaptă! Mai uită-te o dată, Chris! 

Am rămas amândoi cu gura căscată de uimire. Arăta la fel: 
părul scurt, cărunt-roşcat, aceeaşi barbă inconfundabilă. 

Dar nu era Jenks. 

Era mai slab, avea tenul mai deschis, părul lucea pieptănat 
spre spate, trădând o lungime mai mare, nu o tunsoare scurtă. 
Atâta lucru tot putusem să observ. 

Era o femeie. 

— Asta este Joanna, am spus. 

— Unde e Jenks? a mârâit Chris. Chestia asta devine din ce în 
ce mai înfricoşătoare. 

Am privit silueta care se strecura pe stradă în timp ce prin 
minte îmi treceau o grămadă de explicaţii posibile. Chestia asta 
era sinistră. 

— Eu o urmăresc, a spus Chris. Tu du-te sus! Asigură-te că 
este ea, Lindsay! O să cer întăriri prin staţie. Hai, Lindsay, du- 
te! 

În secunda următoare coboram din maşină şi treceam strada 
îndreptându-mă către apartamentul Joannei. Chris a condus 
încet de-a lungul străzii. 

Am apăsat butoanele de interfon la întâmplare, până mi-a 
răspuns vocea nervoasă a unei femei. M-am prezentat, iar din 
apartamentul de lângă uşa de la intrare a apărut o femeie cu 
păr cărunt. Mi-a spus că este proprietara clădirii. 

I-am arătat insigna de poliţist şi i-am cerut să găsească cheia 
pronto. Apoi i-am spus să intre înapoi în apartamentul ei. 

Mi-am scos arma şi am ridicat piedica. O transpiraţie 
fierbinte începuse să-mi acopere faţa şi gâtul. 

Am ajuns la apartamentul Joannei de la etajul trei. Inima îmi 
bătea nebuneşte. „Cu grijă, Lindsay, mi-a spus o voce 
interioară, avertizându-mă. Nicholas Jenks ar putea fi aici!” 

În cariera mea de poliţist am pătruns, fără îndoială, în 


248 


destule medii ostile. Niciunul nu era ca acesta. Am introdus 
cheia, am răsucit-o şi, când încuietoarea s-a deschis, am împins 
uşa cu piciorul. 

S-a deschis larg, dezvăluind apartamentul luminos, decorat 
cu gust, al Joannei Wade. 

— E cineva aici? am strigat. Niciun răspuns. 

Nu era nimeni în living. Nici în sufragerie, nici în bucătărie. 
O cană de cafea în chiuvetă. Ziarul Chronicle la vedere, 
împăturit, cu secţiunea Evenimente deasupra. 

Niciun indiciu că m-aş fi aflat în casa unui psihopat. Lucrul 
ăsta mă sâcâia. 

Am căutat mai departe. Pe măsuţa de cafea, reviste - Food 
and Wine, San Francisco. Câteva cărţi de yoga. 

În dormitor, patul nefăcut. Peste tot, un aer de relaxare, de 
libertate. 

Joanna Wade trăia ca orice altă femeie obişnuită. Citea, îşi 
bea cafeaua în bucătărie, făcea gimnastică, îşi plătea facturile. 
„Criminalii sunt obsedaţi de victimele lor.” 

Nu avea logică. 

Am ajuns la baia principală. 

— Of, fir-ar! Cazul suferise o ultimă, irevocabilă întorsătură. 

Pe podea, era Joanna Wade, îmbrăcată în pantalonii pentru 
gimnastică. 

Era sprijinită de cada de baie, cu ochii spre mine, dar 
neprivindu-mă de fapt pe mine, ci încă pe ucigaşul ei. Ochii îi 
erau larg deschişi, cu o privire îngrozită. 

Fusese folosit un cuţit. „Jenks? Dacă nu el, atunci cine?” 

— O, Doamne, am oftat. Capul îmi vâjâia şi mă durea. 

M-am repezit către ea, dar nu mai era nimic de făcut. Totul 
era iarăşi întors pe dos. Am îngenuncheat lângă femeia ucisă în 
timp ce mintea îmi era stăpânită de un ultim gând cumplit: 
„Dacă aceea nu era Joanna, pe cine urmăreşte Chris?” 


122 


În câteva minute, două maşini alb cu albastru opreau cu 
scrâşnet de roţi în stradă. l-am trimis pe ofiţerii de patrulă sus, 
la oribilul cadavru al Joannei, dar gândurile mi se întorseseră la 
Chris. Şi la cel pe care îl urmărea. 

Eram în apartament de zece, poate douăsprezece minute şi 


249 


nu primisem nicio veste de la el. Eram îngrijorată. Urmărea un 
criminal. Ba mai mult, un criminal care tocmai o ucisese pe 
Joanna Wade. 

Am alergat în stradă, către o maşină de patrulă. Am anunţat 
comandamentului central ce se întâmplase. Mintea îmi era 
răscolită de un val de întrebări. 

„E posibil să fi fost Jenks până la urmă?” Se poate ca Jill să fi 
avut dreptate? Fusesem manipulaţi de el de la bun început? 
Pregătise el totul, chiar şi momentul când fusese zărit în Pacific 
Heights? 

Dar, dacă era el, de ce toate astea? De ce, după ce i-am spus 
că îl cred? De ce ar omori-o acum? Era moartea Joannei ceva ce 
eu aş fi putut preveni? Ce naiba se întâmpla? Unde era Chris, 
fir-ar să fie? 

În sfârşit, mi-a sunat telefonul mobil. Spre uşurarea mea, era 
Chris. 

— Unde eşti? M-ai speriat îngrozitor. Să nu-mi mai faci asta! 

— Jos, în port. Suspectul este într-un Saab albastru. 

— Ai grijă, Chris. Nu este Joanna. Joanna e moartă. A fost 
înjunghiată, în apartamentul ei, de mai multe ori. 

— Moartă? a repetat el. 

Puteam să simt nedumerirea care îl cuprindea încet. 

— Atunci cine naiba conduce Saab-ul din faţa mea? 

— Spune-mi exact în ce loc te afli! 

— Intersecţia Chestnut cu Scott. Suspectul tocmai a oprit 
lângă bordură. Suspectul iese din maşină. 

Cumva, toate astea sunau cunoscut „Intersecţia Chestnut cu 
Scott? Ce se află acolo?” În mijlocul scrâşnetului de frâne al 
maşinilor alb-albastre care opreau în faţa clădirii unde locuia 
Joanna şi al forţelor de poliţie desfăşurate, scormoneam în 
minte după o legătură. _ 

— Se îndepărtează de maşină, Lindsay. Incepe să fugă. 
Atunci mi-am dat seama. Fotografia pe care o luasem de acasă 
de la Jenks. Frumosul şi inconfundabilul dom sub clar de lună. 
Muzeul de Arte Frumoase. 

Era locul unde se căsătoriseră. 

— Cred că ştiu unde merge, am strigat. La Muzeul de Arte 
Frumoase. 


123 


Am luat maşina cu staţia radio şi am lăsat sirena să sune tot 
drumul până la Presidio. 

Nu mi-a luat mai mult de şapte minute, cu autovehiculele din 
trafic care se dădeau în lături din calea mea, să ajung prin 
Lombard până la Richardson, în capătul sudic de la Presidio. 
Sus, în faţa mea, rotonda aurie a Muzeului de Arte Frumoase 
strălucea puternic deasupra luciului liniştit al heleşteului. 

Am văzut maşina lui Chris parcată în diagonală înspre 
capătul parcului şi am oprit brusc maşina de patrulare alături 
de ea. Nu am văzut niciun semn că ar fi şi alţi poliţişti în 
preajmă. 

„De ce nu au venit întăriri? Ce naiba se întâmplă?” 

Am ridicat piedica armei şi am intrat în parcul de sub 
rotonda imensă. În niciun caz nu aveam de gând să aştept. 

Am fost surprinsă să văd oameni alergând spre mine, dinspre 
zona rotondei. 

— Cineva trage, a strigat unul dintre ei. 

Dintr-odată, am prins aripi. 

— Toată lumea afară! Sunt de la poliţia din San Francisco! 
am strigat în timp ce mă loveam de oamenii care fugeau pe 
lângă mine. 

— Un maniac cu o armă, a urlat cineva. 

Am înconjurat în fugă heleşteul, de-a lungul unei promenade 
din marmură masivă. Nu se auzea niciun sunet. Nu se mai 
auzeau focuri de armă. 

Cu arma în mâna, am înaintat pe margine până mi-a apărut 
în faţă rotonda principală. Coloane corintice imense se înălţau 
deasupra mea, acoperite cu basoreliefuri cu scene eroice. 

Auzeam voci la distanţă, tonul batjocoritor al unei femei: 

— Suntem doar tu şi eu, Nick. Ca să vezi. Nu-i aşa că-i 
romantic? 

Şi vocea unui bărbat, a lui Jenks: 

— Uită-te la tine, eşti demnă de milă! Ca întotdeauna! 

Ecoul vocilor venea dinspre domul imens al rotondei 
principale. 

„Unde este Chris? Şi unde sunt întăririle noastre?” 

Poliţiştii ar fi trebuit să ajungă până acum. Mi-am ţinut 
respiraţia, străduindu-mă să prind primul sunet al sirenei de 


251 


poliţie. 

La fiecare pas pe care îl făceam, ecoul răsuna până la 
acoperiş. 

— Ce vrei? s-a auzit ecoul strigătului lui Jenks. 

Apoi răspunsul urlat al femeii: 

— Vreau să-ţi aminteşti de ele! De toate femeile cărora le-ai 
tras-o. 

Nici urmă de Chris. Eram încordată de îngrijorare. 

M-am hotărât să merg pe lângă un şir de arce joase care 
duceau către locul de unde veneau vocile. M-am ascuns după o 
coloană. 

Apoi l-am văzut pe Chris. 

Stătea acolo, sprijinit de un stâlp, urmărind scena. 

Prima mea reacţie a fost să spun ceva de genul: „La pământ, 
Chris, o să te vadă cineva”. A fost una dintre acele intuiţii în 
care ochii îmi acționau mai rapid decât mintea. 

Apoi am fost cuprinsă de o teamă cumplită, de greață şi de 
tristeţe. 

Chris nu urmărea nimic şi nu se ascundea. 

Partea din faţă a cămăşii lui era plină de sânge. 

Toată pregătirea mea de poliţist aproape că a dispărut într-o 
clipă. Voiam să strig, să urlu. Am apelat la ultimele rămăşiţe de 
forţă ca să mă stăpânesc. 

Pe cămaşa lui Chris se vedeau două pete întunecate de 
sânge. Picioarele îmi erau paralizate. Cumva, am reuşit să mă 
trag către el. Am îngenuncheat. Inima îmi bătea puternic. 

Ochii lui Chris priveau în gol, chipul lui era cenuşiu, de 
piatră. I-am căutat pulsul şi am simţit o bătaie slabă de inimă. 

— Chris, o, nu! 

Mi-am înghiţit un suspin. 

În timp ce-i vorbeam, a privit în sus, iar când m-a văzut, ochii 
i-au licărit. Buzele lui au schiţat un uşor zâmbet. Respirația îi 
era şuierătoare, grea şi chinuită. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am apăsat cu mâinile rănile 
din pieptul lui, încercând să opresc curgerea sângelui. 

— Rezistă, Chris, rezistă! O să chem ajutoare. 

Mi-a căutat mâna. A încercat să vorbească, dar tot ce s-a 
auzit a fost o şoaptă slabă, guturală. 

— Nu vorbi! Te rog! 

Am alergat înapoi la maşina de patrulare şi am bâjbâit după 


252 


staţie, până l-am auzit pe dispecer. 

— Ofiţer rănit, ofiţer rănit, am strigat. Patru-zero-şase, repet, 
patru-zero-şase. 

Codul de alarmă statală. 

— Ofiţer rănit, ofiţer rănit, rotonda Muzeului de Arte 
Frumoase. E nevoie urgentă de o ambulanţă şi de întăriri cu 
forţe speciale. E posibil să fie vorba de Nicholas Jenks. Al doilea 
ofiţer e înăuntru, la faţa locului. Repet, patru-zero-şase, 
urgenţă. 

Imediat ce dispecerul a repetat numele locației, însoţit de un 
„Recepţionat”, am aruncat staţia şi m-am dus înăuntru. 

Când am ajuns la el, Chris încă mai respira întretăiat. Un 
strop de salivă cu sânge i-a apărut pe buze. 

— Te iubesc, Chris, am şoptit strângându-l de mână. 

Dinspre rotondă răsunau voci. Nu le puteam distinge, dar era 
acelaşi bărbat şi aceeaşi femeie. Apoi s-a auzit un foc de armă. 

— Du-te, a şoptit Chris. Eu rezist. 

Mâinile ni s-au atins. 

— Eu îţi asigur spatele, a murmurat cu un zâmbet. 

Apoi m-a împins de lângă el. 

Am înaintat cu paşi mici, cu arma la vedere, şi am privit în 
urmă de două ori. Chris mă urmărea - mă urmărea şi îmi 
asigura spatele. 

Am alergat ghemuit pe toată lungimea şi foarte aproape de 
şirul de coloane, până în partea laterală a rotondei principale. 
Ecoul vocilor se auzea mai puternic. Privirea mea era 
concentrată. 

Se aflau drept în faţă, de partea cealaltă a bazilicii. Jenks 
purta o cămaşă simplă, albă. Işi ţinea cu mâna braţul 
sângerând. Fusese împuşcat. 

Acolo, faţă în faţă cu el, ţinând în mână o armă şi îmbrăcată 
în haine bărbăteşti, se afla Chessy Jenks. 


124 


Părea imaginea desfigurată a femeii frumoase care era. Părul 
îi era încâlcit şi vopsit în gri şi roşu. Pe faţa ei urmele 
deghizării erau încă vizibile - perciunii bărbăteşti şi smocurile 
unei bărbi roşcate. 

Ţinea arma strâns, îndreptată direct către el. 


— Am un cadou pentru tine, Nick. 

— Un cadou? a spus Jenks pe un ton disperat. Despre ce 
naiba vorbeşti? 

— Pentru asta ne aflăm aici. Vreau să ne înncim jurămintele 
de nuntă. 

Chessy a scos din haină un săculeţ mic pe care i l-a aruncat 
la picioare. 

— Haide! Deschide-l! 

Nicholas Jenks a îngenuncheat greoi şi a ridicat săculeţul. L- 
a deschis şi conţinutul i-a căzut în palmă. Ochii lui s-au mărit de 
groază. 

Cele şase verighete lipsă. 

— Chessy, Dumnezeule, a spus. Ţi-ai ieşit din minţi! Ce vrei 
să fac cu astea? A întins o verighetă. Astea o să te ducă în 
camera de gazare! 

— Nu, Nick, a spus Chessy dând din cap. Vreau să le înghiţi. 
Să mă scapi de dovezi. 

Faţa lui Jenks era schimonosită de nelinişte. 

— Ce vrei să fac? 

— Să le înghiți. Fiecare reprezintă o persoană pe care ai 
distrus-o. O persoană a cărei frumusețe tu ai ucis-o. Erau 
inocente. Ca mine. Tinere fete, în ziua nunţii lor. Ne-ai ucis pe 
toate, Nick - pe mine, pe Kathy, pe Joanna. Aşa că acum trebuie 
să ne dai ceva în schimb. Cu acest inel mă leg... 

Jenks a privit-o cu ură şi a strigat: 

— Ajunge, Chessy! 

— Eu hotărăsc asta! lubeşti jocurile, aşa că joacă jocul ăsta. 
De data asta o să joci jocul meu. Inghite-le! 

A ridicat arma. 

— N-are rost să pretind că n-o să trag, nu-i aşa, iubitule? 

Jenks a luat o verighetă şi şi-a apropiat-o de buze. Mâna îi 
tremura. 

— Aceea e Melanie, Nicky. i-ar fi plăcut. Constituţie 
atletică... schia... făcea scufundări. Genul tău, nu? Mi-a opus 
rezistenţă până la sfârşit. Dar ţie nu-ţi place să vezi că noi 
opunem rezistenţă, nu-i aşa? ie îţi place să ai control total. 

A ridicat piedica armei pe care a îndreptat-o spre capul lui 
Jenks. 

Jenks a pus verigheta în gură. Cu o expresie de dezgust, s-a 
silit s-o înghită. 


254 


Chessy îşi pierdea cumpătul. Suspina, tremura. Mi-am spus 
că nu mai pot să aştept. 

— Poliţia! am strigat. 

Am păşit la vedere, cu pistolul meu calibru 38 îndreptat către 
ea. 

S-a răsucit către mine, fără să pară surprinsă măcar, apoi 
înapoi spre Jenks. 

— Trebuie să fie pedepsit! 

— S-a terminat, am spus eu avansând încet către ea. Te rog, 
Chessy, fără alte crime. 

S-a uitat la mine de parcă ar fi înţeles dintr-odată ce devenise 
şi ce lucruri oribile făcuse. 

— Îmi pare rău... îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat - cu 
excepţia lucrului ăstuia! 

A tras, în direcţia lui Jenks. 

Am tras şi eu, în direcţia ei. 

Trupul subţire al lui Chessy s-a aplecat în spate, lovind 
peretele tare, strivindu-se de el. Ochii ei frumoşi s-au mărit, 
gura i-a rămas deschisă. 

M-am uitat spre Jenks şi am văzut că nu-l nimerise. El o 
privea neîncrezător. Nu credea că ea poate să facă asta, nu 
credea că ea îl ura atât de mult. Incă se mai gândea că o are pe 
Chessy sub controlul lui şi, probabil, că ea îl iubeşte. 

Am alergat repede la ea, dar era prea târziu. Ochii ei aveau 
deja o privire sticloasă, iar sângele îi şiroia din piept. l-am 
ridicat capul şi mi-am spus că era atât de frumoasă - ca 
Melanie, Rebecca sau Kathy -, dar acum era şi ea moartă. 

Respirând uşurat, Nicholas Jenks s-a întors spre mine. 

— Ţi-am spus... ţi-am spus că sunt nevinovat. 

L-am privit dezgustată. Muriseră opt oameni. Mirii şi 
miresele, Joanna, şi acum chiar şi soţia lui. „[i-am spus că sunt 
nevinovat.” Asta gândea el? 

M-am întors şi l-am lovit cu pumnul drept în gură. Am simţit 
că am zdrobit ceva, iar Jenks a căzut în genunchi. 

— Cam atât despre nevinovăție, Jenks! 


125 


Alergam şi mi-am dat seama că nu mai ştiu exact ce fac, unde 
mă aflu. Probabil instinctiv am ajuns la locul unde fusese 


255 


împuşcat Chris. 

Era în aceeaşi poziţie, sprijinit în şezut de stâlp. Arăta de 
parcă mă aşteptase. 

Am alergat la el, îngenunchind alături, încercând să mă las în 
jos şi să mă lipesc cât mai mult posibil de el. Am zărit în sfârşit 
ajungând poliţia şi echipajul medical de urgenţă. De ce le luase 
aşa de mult? 

— Ce s-a întâmplat? şopti Chris. 

Abia l-am auzit. 

— Am prins-o, Chris! Chessy Jenks era criminalul. 

A izbutit să încline din cap, şoptindu-mi: 

— Bravo, fetiţa mea! 

După care Chris îmi zâmbi slab şi îmi muri în braţe. 

Nu aş fi zis vreodată sau nu mi-aş fi imaginat că primul care 
moare va fi Chris. Acesta a fost cel mai îngrozitor şi cumplit 
şoc. Eu eram cea bolnavă, cea care cunoscuse atingerea morţii. 

Mi-am lăsat bărbia în piept. Nu mai era nicio mişcare, niciun 
suflu, doar o încremenire groaznică. Totul mi se părea ireal. 

Apoi medicii au acţionat asupra lui Chris, făcând eforturi 
eroice, inutile, iar eu stăteam acolo nemişcată, ţinându-l de 
mână. 

Mă simţeam golită pe dinăuntru şi incredibil de tristă. 
Suspinam, dar aveam să-i spun ceva; mai aveam să-i spun un 
ultim lucru lui Chris. 

— Medved mi-a spus, Chris! O să mă fac bine! 


126 


Nu puteam să mă apropii nicicum de biroul meu de la Curte. 
Mi s-a dat concediu o săptămână şi mi-am propus să mi-l 
prelungesc cu restul pe care îl aveam. Am stat acasă, m-am 
uitat la nişte casete video cu filme vechi, mi-am respectat 
programările la transfuzii, am alergat o dată sau poate de două 
ori prin port. 

Am gătit chiar şi am mâncat pe terasa cu vedere la golf, 
exact cum făcusem cu Chris în acea primă seară la mine. Într- 
una dintre aceste nopţi, m-am îmbătat foarte tare şi am început 
să mă joc cu pistolul. Noroc cu dragă de Martha, care m-a tras 
cu dinţii, îndepărtându-mă de balustradă. Asta şi faptul că, 
dacă m-aş fi sinucis, trădam memoria lui Chris. Nu puteam face 


256 


asta! În plus, fetele nu mi-ar fi iertat-o niciodată, nu-i aşa? 

Simţeam un gol sfâşiindu-mi inima, mai mare şi mai dureros 
decât orice altceva am mai simţit vreodată, inclusiv simptomele 
bolii. Nu mă puteam apropia de nimeni. Claire mă suna de trei 
ori pe zi, dar pur şi simplu nu puteam vorbi foarte mult, nici 
măcar cu ea. 

— N-a fost vina ta, Lindsay! N-ai fi putut face nimic, mă 
consolă ea. 

— Intr-un fel ştiu asta, am replicat. 

Doar că nu reuşeam să mă conving că este adevărat. 

Cel mai mult încercam să mă conving că încă mai înţelegeam 
sensul unui scop. Crimele de miri şi mirese fuseseră rezolvate. 
Nicholas Jenks storcea cu neruşinare profituri de pe urma 
celebrităţii sale cu romanele Agenția matrimonială“ şi 20/20. 
Boala mea părea să fi intrat în remisie. Chris murise. Incercam 
să mă gândesc ce aveam de făcut de acum încolo. 

Când mi-am amintit ce îi spusesem lui Claire când temerile 
mele legate de boala lui Negli fuseseră cele mai mari. 
„Prinderea acelui criminal este singurul lucru clar care îmi dă 
putere să merg mai departe.” 

Nu se mai punea problema ce era bine şi ce era rău. De vină 
sau de nevinovăție. Era vorba despre lucrul la care mă 
pricepeam şi pe care îmi plăcea la nebunie să-l fac. 

La patru zile după scena împuşcăturilor, m-am dus la 
înmormântarea lui Chris. Slujba se ţinea la o biserică catolică 
din Hayward, locul lui de naştere. 

Mi-am ocupat locul în rând cu Roth, Jacobi şi comandantul 
Mercer, care era îmbrăcat în uniforma albastră de paradă. Dar 
mă durea foarte tare inima. Aş fi vrut să fiu acolo lângă Chris, 
alături de el. 

Am observat-o pe fosta lui soţie şi pe cei doi băieţi, zbătându- 
se să nu-şi piardă cumpătul. Mă gândeam cât de aproape 
ajunsesem de viaţa lor. Şi ei nici nu ştiau. 

Era elogiat: Polițistul erou! 

„Era un tip de la marketing!”, gândeam eu, zâmbind. Apoi 
am început să plâng. 

Dintre toţi cei prezenţi, l-am simţit pe Jacobi strângându-mă 
de mână. Şi dintre toate lucrurile care mi se păreau puţin 
probabile să le fac, i-am răspuns. „Dă-i drumul! Părea să-mi 


15 În original, Dateline (n. tr.). 
257 


spună. Dă-i drumul şi plângi!” 

După slujbă, la cimitir, m-am apropiat de fosta lui soţie, 
Marion. 

— Am vrut să vă cunosc, i-am zis. Am fost cu el când a murit. 

S-a uitat la mine cu acel curaj fragil pe care doar o altă 
femeie l-ar înţelege. 

— Ştiu cine sunteţi, îmi zâmbi ea cu compasiune. Chiar 
sunteţi frumoasă! Chris îmi spusese că sunteţi frumoasă. Şi 
deşteaptă! 

I-am zâmbit şi i-am prins mâna întinsă, apoi i-am strâns-o. 

— A mai spus şi că sunteţi foarte curajoasă, a adăugat ea. 

Am simţit că mi se umplu ochii de lacrimi. După care m-a luat 
de braţ şi a spus lucrul pe care îmi doream cel mai mult să-l 
aud: 

— De ce nu stai lângă noi, Lindsay? 

Departamentul i-a oferit o înmormântare de erou lui Chris. 
Ceremonialul a fost deschis de sunete de cimpoaie triste, 
funebre. Şir după şir, s-au aliniat poliţiştii în uniforma albastră 
de paradă. S-au tras douăzeci şi unu de salve. 

La încheiere, m-am pomenit întorcându-mă la maşină, 
întrebându-mă în sinea mea ce voi face în continuare. 

La poarta cimitirului le-am zărit pe Cindy, Jill şi Claire. Mă 
aşteptau. 

Nu m-am clintit. Stăteam pe loc, simțind cum îmi tremură 
picioarele foarte tare. Şi-au dat seama că, dacă nu reacţionează 
ele primele, riscam să cedez. 

— De ce nu vii cu noi cu maşina? propuse Claire. 

Vocea mea se frânse. Abia am reuşit să articulez: 

— Eu trebuia să mor, nu el! 

Una câte una, fetele mă îmbrăţişară. Mi-am pus braţele în 
jurul tuturor şi m-am topit în îmbrăţişarea comună, cât am 
putut de strâns. Plângeam toate patru. 

— Să nu mă abandonaţi vreodată, fetelor! 

— Să te abandonăm? întrebă Jill cu ochii măriţi. 

— Niciuna dintre noi, promise Cindy. Suntem o echipă, nu 
ştii? Vom fi mereu împreună! 

Claire mă luă de braţ. 

— Te iubim, scumpo, şopti ea. 

Am ieşit toate patru din cimitir, braţ la braţ. O adiere 
răcoroasă ne sufla pe faţă, uscându-ne lacrimile. 


258 


La ora şase în seara aceea, am revenit pe holurile de la 
Curte. Aveam ceva important de făcut. 

În holul de la intrare, aproape primul lucru pe care îl remarci 
este o placă mare de marmură. Pe ea sunt nouăzeci şi trei de 
nume, numele şi datele a nouăzeci şi unu de bărbaţi şi două 
femei care au purtat uniforma SFPD şi care au murit la datorie. 
Un zidar lucrează la placă. 

O regulă nescrisă în poliţie spune să nu le numeri. Dar în 
seara asta, eu le-am numărat. Nouăzeci şi trei, începând cu 
James S. Coonts pe 5 octombrie 1978, când s-a înfiinţat 
Departamentul de Poliţie San Francisco. 

Mâine se va mai adăuga unul: Christopher John Raleigh. Va fi 
prezent şi primarul, şi Mercer. Reporterii care se ocupă cu 
ştirile locale. Marion şi băieţii. Toţi îl vor comemora ca poliţist 
erou. Voi fi şi eu atunci. 

Dar în seara asta, nu vreau discursuri sau ceremonii. Acum, 
vreau să fiu doar eu şi el. 

Zidarul termină de gravat numele lui. Aştept până lustruieşte 
cu şmirghel marmura şi aspiră particulele de praf. După care 
mă ridic în picioare şi îmi trec mâna pe marmura netedă. În 
dreptul numelui lui. 

„Christopher John Raleigh.” 

Zidarul se uită la mine. Întrezăreşte durerea din ochii mei. 

— L-aţi cunoscut, nu-i aşa? 

Încuviinţez din cap şi de undeva din străfundul inimii mele 
răsare un zâmbet. „L-am cunoscut!” 

Îi răspund bărbatului: 

— Am fost parteneri! 


Epilog 
LOVITURA DE GRAȚIE 


Am învăţat în timp că anchetele de crimă au mereu fire 
întrerupte, cu final deschis şi întrebări care imploră să-şi 
găsească un răspuns. Întotdeauna. 

Dar nu şi de data asta. 

Eram acasă într-o seară, cam la o lună după înmormântarea 
lui Chris. Îmi încheiasem cina de una singură, o hrănisem şi o 
plimbasem pe Drăgălăşenia Sa, când am auzit o bătaie în uşă. 
Un singur ciocănit autoritar. 

Nu sunase nimeni la interfon de la parter, aşa că m-am uitat 
prin vizor înainte de a deschide. Să nu-mi vină să cred. Era 
Nicholas Jenks. 

Purta un bleizer bleu peste un tricou alb şi pantaloni gri- 
închis. Arăta la fel de arogant şi de nesuferit, ca de obicei. 

— N-ai de gând să-mi deschizi? mă întrebă el, zâmbind apoi 
ca şi când ar fi zis: „Sigur, îmi dai drumul! Nu te poţi abţine, 
aşa-i?” 

— Nu, chiar n-am de gând! i-am vorbit prin uşă. Şi m-am 
îndepărtat. Dispari, nenorocitule! 

Jenks a ciocănit din nou şi m-am oprit în loc. 

I-am strigat destul de tare ca să audă: 

— N-avem ce discuta! 

— O, ba avem! strigă Jenks la rândul lui. Ai greşit, 
inspectore. Am venit să-ţi spun. 

Am înghețat. Îmi simţeam ochii arzând şi ceafa 
înfierbântându-mi-se. M-am întors la uşă şi m-am oprit, cu 
inima bătându-mi tare în piept. „Ai greşit!” 

Probabil zâmbea sau râdea la mine. Îmi aruncă următoarele: 

— Sărbătoresc, inspectore. Sunt un tip fericit. 

— Nu-mi spune! Pentru că eşti iar burlac. 

— Păi ar fi şi asta! Dar tocmai am vândut în America de Nord 
drepturile de autor de la ultima mea carte, în valoare de opt 
milioane de dolari. Apoi pentru film, mi s-au dat patru. Asta nu 
mai este ficţiune, Lindsay! Ghici care-i subiectul? Ia încearcă să 
ghiceşti! 

Simţeam nevoia disperată de a-i trage iar un pumn în nas. 


260 


— Şi mie ţi-ai găsit să-ţi trâmbiţezi succesul? Ce rău ai ajuns! 

Jenks continua să rânjească. 

— De fapt, am venit să-ţi mai mărturisesc ceva. Eşti singura 
persoană căreia vreau să-i spun acest lucru. Ţi-am captat 
atenţia măcar acum, Lindsay? Ai greşit-o rău, puişor! 

Tonul lui era atât de nepotrivit şi de sinistru, că mă speria. 
Nu voiam să vadă asta. Cum adică, am greşit-o? 

— Ţi-aş oferi ceva de băut, dar nu-ţi suport mutra! i-am 
zâmbit în cadrul uşii deschise. 

Îşi aruncă braţele în lături, imitând gestul meu afectat. 

— Ştii, acelaşi lucru simt şi eu faţă de tine. De asta am vrut 
să-ţi spun ţie, Lindsay şi numai ţie! Îşi cobori vocea şi şopti: 
Chessy a făcut ce i-am spus eu să facă până la sfârşitul 
sfârşitului. Crimele? Jucam un joc teribil, minunat. Pereche 
tragică ucide cuplu fericit, soţi şi soţii nevinovaţi. Puneam în 
practică intriga unui roman. Al meu. Ai greşit-o, Lindsay. Am 
scăpat cu faţa curată. Sunt liber. Sunt atât de liber. Şi acum 
sunt şi mai bogat ca înainte! 

Mă privi fix, apoi începu să râdă. Un râs care a fost probabil 
cel mai greţos sunet pe care l-am auzit vreodată. 

— E adevărat. Chessy ar fi făcut orice i-aş fi spus. Toate erau 
aşa, de asta le şi alegeam. Obişnuiam să jucăm un joc în care le 
puneam să latre. Le plăcea la nebunie. Vrei să ne jucăm, 
Lindsay? Ham, ham? 

L-am străfulgerat cu privirea. 

— Nu te simţi un ticălos să joci jocul tatălui tău? Mi-a 
povestit Joanna. 

— Eu am adus lucrurile cu mult mai departe decât şi-ar fi 
imaginat tatăl meu. Le-am făcut pe toate, inspectore, şi am 
scăpat basma curată. Am plănuit fiecare crimă. Nu simţi 
furnicături în creştet? Nu începi să te simţi ciudat? 

Dintr-odată, am văzut că Jenks îşi punea mănuşi de plastic, 
pe care şi le scosese din buzunarul de la haină. „Ce naiba?” 

— Şi ştii că e perfectă şi asta? Nu sunt aici, Lindsay! Sunt cu 
târfuliţa asta dulce şi mincinoasă în Tahoe. Mi-am cumpărat un 
alibi, e deja achitat. Crime perfecte, Lindsay! Specialitatea 
mea. 

Când m-am întors, dând să fug, Jenks a scos un cuţit. 

— Vreau să simt ăsta intrând în tine, Lindsay! Adânc. 
Lovitura de graţie! 


261 


— Ajutor! am ţipat, dar în acelaşi moment mă lovi. Eram 
şocată cât de repede se mişca şi cât de puternic era. 

M-am lovit de unul dintre pereţii din living şi aproape am 
leşinat. Martha s-a năpustit asupra lui, instinctiv. Nu o văzusem 
niciodată dezvelindu-şi colții aşa. Roti cuțitul şi o tăie în spate, 
chiar deasupra labei din faţă. Căţeluşa căzu de pe el, chelălăind 
cumplit. 

— Stai deoparte, Martha! i-am strigat. 

Jenks mă ridică de pe jos şi mă azvârli în dormitor. 

— Trebuia să mai aibă loc o crimă a unui cuplu de miri cât 
timp eram la închisoare. Ar fi apărut noi probe şi ar fi fost clar 
că eram nevinovat - că mi se înscenează ceva. După care 
scriam cartea. Dar Chessy s-a răzgândit şi m-a trădat. N-am 
respectat-o vreodată mai mult ca atunci, Lindsay. Aproape că 
am iubit-o pentru asta. O dată în viaţă a dat şi ea dovada de 
curaj. 

M-am târât departe de Jenks, dar a văzut că nu prea aveam 
loc unde să fug în dormitor. Bănuiam că îmi rupsesem o coastă. 

— Va trebui să mă omori mai întâi, i-am şoptit răguşit. 

— İn regulă, rânji el. Aş fi prea bucuros. Plăcerea e de partea 
mea. 

Mă târam pe palme spre pat, pe latura de lângă geam. 
Respiram greu. 

Jenks veni după mine. 

— Stai, Jenks! am urlat cât am putut de stare. Stai pe loc! 

Nu se opri. De ce ar fi făcut-o? Tăia aerul cu cuțitul în stânga 
şi în dreapta. Dumnezeule, îl încânta treaba asta. Râdea. Încă o 
crimă perfectă. 

Am vârât mâna sub pat, unde legasem un portarm şi un 
pistol, sistemul meu de securitate la domiciliu. 

Nu aveam timp să ţintesc, dar nici nu era nevoie. Nicholas 
Jenks rămase uluit, cu cuțitul în aer, ridicat deasupra umărului 
stâng. 

Am tras de trei ori. Jenks a strigat, cu ochii lui cenuşii holbaţi 
de consternare, apoi s-a prăbuşit mort peste mine. 

— Să arzi în iad! i-am şoptit. 

Am sunat-o mai întâi pe Claire - medicul legist; apoi pe Cindy 
- cel mai bun ziarist de crime din San Francisco; apoi pe Jill - 
avocata mea. Fetele au venit în fugă. 


262