James Patterson — Private Agentia de investigatii

JAMES PATTERSON 


A 


( PRIVATE } 
p Agenția de nvestigat d 


MAXINE PAETRO 


James Patterson şi Maxine Paetro 
Private 
Agenţia de investigaţii 


(James Patterson & Maxine Paetro - Private) 


Traducere: Ferenţ lordana, Ferenţ Ştefan 


www.virtual-project.eu 


Editura Rao, 2015 


Cuprins 


DIG 1e: renala at i deac EŞTI MORT, JACK! 


Partea întâi CINCI ANI MAI TÂRZIU, CU TOATE AFACERILE ÎN 
DERULARE CONFORM PLANULUI 


Partea a doua ...........ceee en enneeeee NUMĂRUL TREISPREZECE 
Partea a treia ...... CE LEGĂTURĂ ARE DRAGOSTEA CU ASTA? 
Partea a patra ..... mese ceea ecua nea aa eat at LUNETISTUL 


EpIlOG eta cual a dia S-A TERMINAT! 


Lui Susie şi John, Brendan şi Jack 


Prolog 
EŞTI MORT, JACK! 


Unu 


Deşi este de înţeles că nu mai reuşesc să-mi aduc aminte 
foarte clar, prima dată când am încetat să mai exist, 
lucrurile s-au petrecut după cum urmează. 

Peste tot în jurul meu, salvele de mortier loveau cu un 
zgomot surd, declanşând ceea ce răsuna ca o răpăială de 
lame de ras, în timp ce eu îl duceam pe umăr pe caporalul 
puşcaş marin Danny Young, un tip la care ţineam foarte 
mult. Era cel mai dur soldat alături de care luptasem 
vreodată, amuzant cât cuprinde, dar, mai presus de toate, 
plin de speranţă, de vreme ce soţia rămasă în West Texas 
era însărcinată cu cel de-al patrulea copilaş. 

În clipa aceea, sângele amărâtului curgea din abundență 
pe costumul meu de zbor, precum apa murdară dintr-o 
ţeavă de scurgere, şi-mi terfelea bocancii. 

Am traversat terenul pietros, alergând prin întuneric, şi 
am rostit încercând să-mi înăbuş emoţiile faţă de Danny: 

— Te-am adus, gata, te-am adus! Cel puţin rămâi cu 
mine, mă auzi? 

Nici n-am apucat bine să îl las jos, pe pământ, la câţiva 
metri depărtare de elicopter, că dintr-odată s-a produs o 
explozie zguduitoare ca şi cum pământul ar fi erupt în jurul 
meu. Am simţit o lovitură năucitoare ca de ciocan în piept şi 
totul s-a sfârşit. 

Am trecut în lumea drepţilor. Nici măcar nu ştiu cât am 
fost dus. 

Del Rio mi-a povestit mai târziu că inima mi se oprise. 

Îmi amintesc doar că mergeam plutind spre lumină, îmi 
amintesc durerea şi mirosul foarte urât al combustibilului 
de avion. 

Ochii mi s-au deschis brusc, iar în faţa lor a apărut Del 
Rio, care îmi masa pieptul cu mâinile. Când a văzut că în 
sfârşit reacţionez, a izbucnit în râs. Avea obrajii scăldaţi în 
lacrimi. 


— Jack, ticălosule, te-ai întors! 

O perdea compactă de fum negru şi uleios aluneca 
rotindu-se spre noi. Danny Young zăcea chiar lângă mine, 
cu picioarele într-o poziţie nefirească, iar în spatele lui Del 
Rio se afla elicopterul care ardea cu o flacără strălucitoare 
şi albă, gata-gata să explodeze. 

Amicii mei erau încă în elicopter. Prietenii mei! Băieţii 
care îşi riscaseră vieţile pentru mine. 

Am reuşit să îngaim câteva vorbe: 

— Trebuie să-i scoatem de acolo! 

Del Rio a făcut tot posibilul să mă oprească, dar eu mi- 
am folosit cotul răsucindu-l spre falca lui şi l-am lovit cu 
toată puterea. Del Rio a căzut pe spate, iar eu m-am 
desprins de el şi am pornit în fugă spre elicopterul prăbuşit 
exact în momentul când învelişul de magneziu a luat foc. 

În elicopter se aflau puşcaşi marini şi eu trebuia să-i scot 
afară. 

Teribila mitralieră cu gloanţe dum-dum! de calibru 
cincizeci a început să răpăie. Artileria a declanşat brusc o 
explozie în interiorul aparatului de zbor. L-am auzit pe Del 
Rio strigând: _ 

— Culcat, tâmpitule! Jack, culcă-te naibii la pământ! In 
secunda următoare s-a năpustit asupra mea şi m-a trântit 
la pământ, iar eu i-am simţit din plin toată greutatea celor 
aproape nouăzeci de kilograme, în vreme ce elicopterul 
dispărea mistuit de flăcările dezlănţuite. Eram în viaţă, dar 
mulţi dintre prietenii mei nu mai erau. Jur pe Dumnezeu că 
oricând aş fi făcut schimb de locuri cu ei. 

Presupun că asta spune mult despre mine, dar nu sunt 
sigur că e numai de bine. Veţi vedea şi veţi fi în măsură să 
apreciaţi. 

Luaţi-o încet, este o poveste lungă, dar bună. 


1 Proiectil care îşi desface vârful ca o floare când întâlneşte în 
cale un corp, producând astfel rupturi şi răni grave (n.red.). 


Doi 


Trecuseră doi ani de la întoarcerea mea din Afganistan şi 
de la război. Nu-mi văzusem tatăl de mai bine de un an şi 
nici nu aveam vreun motiv sau vreo dorinţă să-l reîntâlnesc. 
Dar când m-a sunat, a spus că are ceva important să-mi 
spună. A mai adăugat că era urgent şi că avea să-mi 
schimbe viaţa. 

Tata era un manipulator şi un şmecher mincinos, dar mă 
prinsese la înghesuială, aşa că iată-mă trecând de sinistra 
poartă a vizitatorilor de la California State Prison? din 
Corcoran. 

Zece minute mai târziu, ocupam un loc în faţa peretelui 
despărțitor din plexiglas, în timp ce tata intra în cabină pe 
cealaltă parte şi îmi zâmbea dând la iveală locurile goale 
lăsate de căderea dinţilor. Cândva fusese un bărbat chipeş, 
acum arăta precum Harrison Ford dependent de 
metamfetamină. A înşfăcat telefonul, iar eu am făcut 
aceeaşi mişcare de cealaltă parte. 

— Arăţi bine, Jack. Se vede treaba că îţi prieşte viaţa pe 
care o duci. 

— Ai slăbit, i-am răspuns. 

— Mâncarea de aici este pentru şobolani, fiule. 

Tata începea din nou de unde o lăsase ultima dată când îl 
văzusem, ca să-mi spună că nu mai existau infractori 
gentlemeni, ci doar derbedei. 

— Omoară un vânzător la un Stop-N-Go?. Transformă un 
jaf într-o sentinţă pe viaţă - pentru ce? Pentru o sută de 
dolari? 


2 Închisoarea statală California, amplasată din februarie 1988 
în oraşul Corcoran, vestită pentru că găzduieşte puşcăriaşi 
deosebit de periculoşi, precum Charles Manson sau Juan Corona 
(n. tr.). 

3 Stații de benzină pe teritoriul SUA, inițial o mică afacere de 
familie începută în 1963 la Madison, Wisconsin, completată în 
prezent cu magazine, restaurante sau spălătorii auto (n. tr.). 


În timp ce îl ascultam a început să mă doară capul, iar 
spatele şi gâtul mi-au înţepenit. Râdea de negri şi de 
hispanici că erau proşti, dar el ispăşea o condamnare pe 
viaţă pentru jaf şi crimă. În acelaşi timp şi în acelaşi loc cu 
aceia pe care îi numise derbedei. M-am ruşinat pentru toţi 
anii pe care îi petrecusem tratându-l cu respect şi dându- 
mă peste cap să primesc un „Bravo, Jack” în loc de un dos 
de palmă. 

— Ascultă, Tom, am spus eu. Voi sta de vorbă cu 
directorul să văd dacă pot să te transfer la Bel-Air sau 
Beverly Wilshire. 

El a râs. 

— O să mă achit faţă de tine. 

În cele din urmă, am zâmbit şi eu. 

— Nu te schimbi deloc. 

A ridicat din umeri şi mi-a zâmbit. 

— De ce m-aş schimba, Jack? 

Am observat tatuaje noi pe degetele tatălui meu. Pe 
mâna stângă era numele meu, pe dreapta, numele fratelui 
meu. Obişnuia să ne lovească cu aceste mâini făcute 
pumni, combinaţie pe care el o numea „vechiul un-doi”?. 
Am bătut darabana cu degetele pe poliţa unde îmi 
sprijineam coatele. 

— Te plictisesc? a întrebat el. 

— La naiba, nu, dar am parcat maşina în faţa unui 
hidrant. 

Tata a râs din nou şi a spus: 

— Mă uit la tine şi mă văd pe mine. Când eram un 
idealist. 

Ticălos narcisist! Încă îşi mai imagina că era idolul meu, 
ceea ce nu putea fi decât o mare şi gogonată minciună. 

— Jack, hai să-ţi pun o întrebare serioasă. lţi place să 
lucrezi pentru polițistul ăla disperat şi lipsit de valoare 
Pinkus PI? 

— Prentiss. Am învăţat multe lucruri de la el. Sunt 


4 Combinaţie de două lovituri cu pumnii stâng şi apoi drept sau 
invers (n. tr.). 


mulţumit. E o treabă la care mă pricep. 

— Îţi pierzi vremea, Jack, iar eu am o ofertă mult mai 
bună, a spus el şi, după ce s-a convins că îmi captase 
atenţia, a adăugat: Vreau să preiei Private. 

Cred că ajunsese la partea care trebuia să-mi schimbe 
viaţa. 

— Tată, ai uitat? Din Private nu a mai rămas decât o 
grămadă de dulapuri pentru arhivarea dosarelor, înghesuită 
într-un spaţiu de depozitare. 

— Mâine urmează să primeşti un colet, a continuat tata 
ca şi cum nici n-aş fi deschis gura. Ai să găseşti o listă cu 
toţi clienţii mei, plus toate bârfele pe care le aveam despre 
ei. Mai este şi un document care atestă că am trecut pe 
numele tău contul meu bancar din Insulele Cayman. 
Cincisprezece milioane de dolari, Jack. Toţi sunt ai tăi. Faci 
cu ei ce doreşti. 

Am privit mirat. Înainte vreme, Private făcuse investigaţii 
de primă clasă pentru staruri de cinema, politicieni, 
multimilionari şi chiar şi pentru Casa Albă. Tata încasase la 
greu pentru serviciile lui. Dar cincisprezece milioane? Cum 
de reuşise să câştige atât de mult şi, mai presus de orice, 
oare chiar doream să ştiu? 

— Care-i şmecheria, nu? s-a oferit să mă lămurească. 
Simplu! Nu-i spune fratelui tău geamăn despre bani. De 
câte ori i-am dat, n-a ştiut decât să prizeze sau să-i facă 
praf la jocuri de noroc. Acesta este dreptul tău dobândit 
prin naştere, Jack. Încerc să fac ce-i corect măcar o dată în 
viaţă. 

— M-ai auzit când am spus că sunt mulţumit la Prentiss? 
am spus eu. _ 

— AŞ dori să-ţi vezi faţa, Jack. Ascultă-mă. Incetează să 
mai fii „geamănul cel bun” măcar pentru o afurisită de 
secundă şi reconsideră situaţia. Nu există bani buni şi bani 
răi. E tot aia. Doar un mijloc de schimb. Şi aceasta este o 
ocazie, una uriaşă. O ocazie în valoare de cincisprezece 


> PI (acronim pentru private investigator), detectiv particular 
(n.tr.) 


milioane de dolari. Vreau ca Private să fie ţinută minte 
drept cea mai bună agenţie. Tu eşti un băiat deştept, 
chipeş şi unde mai pui că eşti şi-un afurisit de erou de 
război. Fă ca Private să prindă din nou viaţă. Fă-o pentru 
mine şi, mai important, fa-o pentru tine. Nu căuta nod în 
papură ca să renunţi la un lucru cu adevărat bun. Fă din 
Private cea mai bună agenţie din lume. Ai banii necesari, ai 
talent şi ai compasiune - aşa că fă-o. 

Un gardian a pus mâna pe umărul tatălui meu. El a închis 
telefonul, m-a privit cu un fel de tandreţe pe care nu o mai 
văzusem de când aveam cinci sau şase ani şi mi-a spus: 

— Trăieşte viaţa pe care o meriţi, Jack. Fă lucruri măreţe. 

Apoi, a atins geamul cu palma şi s-a întors cu spatele. 

La o săptămână după vizita mea la Corcoran, Tom 
Morgan a fost înjunghiat în ficat. Trei zile mai târziu, tatăl 
meu se stingea. 


_ Partea întâi _ 
CINCI ANI MAI TARZIU, CU TOATE AFACERILE IN 
DERULARE CONFORM PLANULUI 


Capitolul 1 


Oamenii îmi încredinţează secretele lor, iar eu nu sunt 
tocmai sigur de ce se întâmplă acest lucru. Cred că trebuie 
să fie ceva cu faţa mea sau probabil cu privirea mea. In 
urmă cu două luni, Guinevere Scott-Evans riscase şi îmi 
încredinţase viaţa şi cariera ei. 

În clipa aceea, mă ţinea strâns de mână în timp ce o 
ajutam să iasă din maşina mea, un Lamborghini albastru- 
închis. Îşi mişca şoldurile înguste cu o sfială prefăcută, 
aranjându-şi rochia neagră care îi venea ca turnată. Era 
splendidă, o stea de cinema renumită, cu adevărat 
amuzantă şi suficient de deşteaptă ca să fi absolvit 
Vanderbilt$. 

În seara aceea eram însoţitorul lui Guin la Golden Globe 
Awards”, în chip de mulţumire pentru că îi urmăream 
îndeaproape soţul, un rock star care s-a dovedit că o înşela 
cu un alt bărbat. 

Guin era îndurerată, dar pentru festivitate afişa o faţă 
binevoitoare. In acea seară dorea să fie văzută cu un 
bărbat bine - expresia îi aparţine - şi aş putea spune chiar 
că mai şi voia să se simtă dorită. 

— Va fi amuzant, Jack, a spus ea strângându-mi mâna. 
Suntem la o masă importantă. Toată lumea de la Columbia 
Pictures, plus Matt, bineînţeles. 

Guin candida la titlul de cea mai bună actriţă într-un rol 
secundar pentru o poveste de dragoste în care jucase 


€ Vanderbilt University, una dintre cele mai bune 20 de 
universităţi americane, aflată, de asemenea, în Top 100 cele mai 
apreciate instituţii de învăţământ superior din lume. A fost 
întemeiată în 1873, în Nashville, Tennessee, şi îşi datorează 
numele magnatului „Commodore“ Cornelius Vanderbilt, primul 
său sponsor important, (n. red.). 

7 Premiile Globul de Aur, premii americane pentru filme 
artistice şi seriale, acordate anual de către Asociaţia Presei 
Străine de la Hollywood (n. red.). 


alături de Matt Damon. Consideram că avea şanse să 
câştige, chiar speram că aşa va fi. Imi plăcea mult Guin. 

Admiratorii aflaţi la intrarea în Beverly Hilton se bucurau 
de animația de dinaintea spectacolului, strigând numele lui 
Guin, în timp ce ne îndreptam spre cordonul de catifea care 
ne separa de mulţime, iar aparatele de fotografiat făceau 
instantanee. O admiratoare mi-a arătat telefonul, 
întrebându-mă dacă eram o persoană însemnată. 

Am râs. 

— Glumeşti? Nu sunt decât un însoțitor. 

Guin mi-a eliberat mâna să se îmbrăţişeze cu Ryan 
Seacrest, care a atras-o în lumina reflectoarelor. Admiratorii 
o doreau, dar ea m-a înconjurat cu braţul şi m-a adus şi pe 
mine în cadru alături de ea. 

Seacrest a făcut front comun, mi-a admirat croiala 
smochingului şi m-a întrebat cum mă numesc. Fruntea i s-a 
ridat un pic pe când încerca să stabilească dacă mă ştia sau 
nu, apoi a apărut Scarlett Johansson, care a spus „Salut, 
Jack”, iar eu şi Guin am plecat de-a lungul covorului roşu 
care trecea printre două rânduri de tribune neacoperite 
spre intrarea de la Beverly Hilton. 

Moment nepotrivit pentru celularul meu să sune. 

— Nu răspunde, Jack, a spus Guin. Eşti în afara orelor de 
serviciu, de acord? În seara asta eşti doar al meu, în 
regulă? Zâmbetul i s-a stins, iar umbra neliniştii şi-a făcut 
loc pe chipul ei frumos. De acord, Jack? 

Am verificat identitatea apelantului şi am spus: 

— Doar o secundă. 

Apelantul era Andy Cushman şi nu-mi venea să cred. 
Andy era un tip ca o stâncă, dar vocea de la telefon era 
sugrumată de lacrimi. 

— Jack, trebuie să vii neapărat la mine. Am nevoie de 
tine chiar acum. 

— Andy, nu este un moment bun. Crede-mă, nu este 
deloc. Ce s-a întâmplat? 

— E vorba de Shelby. E moartă, Jack. 


Capitolul 2 


Moartă? She/by moartă? Cum să fie moartă? Precis era o 
greşeală. Dar cum era posibil? 

Eu eram cel care îi făcuse cunoştinţă lui Andy cu Shelby. 
În urmă cu mai puţin de şase luni, fusesem cavaler de 
onoare la nunta lor. Săptămâna trecută, luasem cina cu ei 
la Musso & Frank. Andy îmi spusese atunci că aveau de 
gând să-şi boteze primul lor copilaş cu numele Jack. Nu John 
sau Jackson, ci pur şi simplu Jack. 

Fusese vorba de un infarct? Cam greu de crezut la vârsta 
lui Shelby. Avusese loc un accident de maşină? Andy nu 
spusese nimic, dar era devastat. Şi ce îl îndurera pe Andy 
mă îndurera şi pe mine. 

Am îndesat un sul de bancnote în mâna valetului, am 
condus-o pe Guin, vizibil afectată, spre sala de bal şi, cu 
scuzele de rigoare, am încredinţat-o lui Matt Damon. Când 
am revenit în stradă, maşina mea aştepta. 

Contrariat de veste, am gonit tot drumul spre locuinţa 
familiei Cushman în maşina mea sport decapotabilă. 
Automobilul era un dar de la un client al cărui teribil secret 
îl păstram cu sfinţenie. Când nu era la atelier pentru 
reparaţii, era un punct de atracţie pentru poliţişti. 

Am încetinit când am intrat în Bluffs, o zonă de magazine 
micuţe şi locuinţe din Pacific Palisades, aflată la doi paşi de 
ocean şi patrulată aproape non-stop de poliţie. Zece minute 
mai târziu, am frânat pe drumul de acces circular de la 
locuinţa lui Andy. 

Era ora amurgului. Luminile nu erau aprinse în casă, iar 
uşa din faţă, larg deschisă, avea rama crăpată. 

Era vreun musafir nepoftit în casă? Aveam îndoieli, dar 
oricum am scos arma din torpedou înainte de a pătrunde 
pe uşa deschisă. 

Cei trei ani petrecuţi pe locul pilotului la bordul unui CH- 
46 în timpul războiului îmi sporiseră acuitatea vizuală. Eram 


expert în explorări vigilente cu aparate de măsură şi, pe 
lângă asta, la verificarea terenului în privinţa mişcărilor, 
agitaţiei, fumului, imaginilor reflectate, contururilor umane 
sau a scânteierilor de lumină. 

Ca detectiv, aveam încă o aplicaţie practică pentru 
capacitatea mea oarecum neobişnuită de a dibui abaterile 
de la regulă. Eram capabil să privesc locul unei acţiuni şi 
aproape instantaneu să văd ceea ce era nelalocul lui: o 
mică pată de sânge la întâmplare, o zgârietură pe un 
perete vopsit, un fir de păr pe un covor miţos. 

Când am intrat în locuinţa familiei Cushman, am 
examinat atent camera de zi, hotărât să găsesc urme de 
deranj, dar pernele erau în ordine, covoraşele erau la locul 
lor, cărţile şi tablourile, nemişcate. 

L-am strigat pe Andy, iar acesta a răspuns: 

— Jack? Jack. Sunt în dormitor. Te rog, vino! 

Am păstrat arma, un Kimber 45 personalizat, în poziţia 
de tragere, în timp ce am trecut prin încăperile spaţioase 
către dormitorul principal, aflat în aripa proprie din spate. 

Am pipăit după întrerupătoarele de lângă uşă şi am 
aprins luminile. Andy stătea pe marginea patului, aplecat 
înainte şi ţinându-şi capul în mâinile pătate de sânge. 

lisuse Hristoase! Ce se întâmplase? 

Spre deosebire de camera de zi, dormitorul arăta ca şi 
cum ar fi fost răscolit de o tornadă. Lămpile şi ramele 
tablourilor erau făcute praf. Televizorul fusese smuls din 
perete, dar cablul era încă băgat în priză. 

Îmbrăcămintea lui Shelby, pantofii şi lenjeria intimă, 
toate fuseseră aruncate la întâmplare prin cameră. AP, 
lisuse! lisuse Hristoase! 

Shelby zăcea goală şi inertă, cu faţa în sus, pe mijlocul 
patului. 

Am încercat să cuprind totul cu mintea, dar îmi era 
imposibil să înţeleg. Shelby fusese împuşcată în frunte. Din 
locul unde sângele se acumulase pe cearşafurile de satin 
pale părea să fi existat şi o a doua împuşcătură în piept. 

Din pricina şocului abia mă mai ţineam pe picioare. Mă 


luptam cu impulsul de a merge la Andy sau la She/by. Nu 
puteam, nu îmi era îngăduit să o fac. Păşind în acea 
cameră, deranjam scena crimei. 

Prin urmare, am strigat către prietenul meu: 

— Andy, ce s-a întâmplat aici? 

Andy şi-a ridicat spre mine faţa rotundă, albă ca varul, cu 
ochii injectaţi şi ochelarii cu ramele de sârmă subţire căzuţi 
într-o parte. Faţa şi mâinile îi erau pline de sânge. Când a 
deschis gura să vorbească, vocea îi tremura. 

— Cineva a ucis-o pe Shelby. A împuşcat-o, pur şi simplu. 
Tu trebuie să descoperi cine a facut-o, Jack. Trebuie să-l 
găseşti pe nenorocitul care a ucis-o pe Shelby. 

Zicând acestea, bunul meu prieten a început să plângă 
ca un copil. Lucrul şi mai dureros era că îl văzusem pe Andy 
plângând şi când era doar un ţânc. 


Capitolul 3 


Am simţit podeaua fugindu-mi de sub picioare, dar ştiam 
că Andy se bizuia pe mine să gândesc limpede pentru 
amândoi. Cred că asta şi era cartea mea de vizită, faptul că 
aveam un cap limpede într-o împrejurare critică. Eram 
totuşi Jack Morgan, nu? 

l-am spus lui Andy să rămână pe loc, iar eu am plecat la 
maşină şi am revenit cu un MD 80, cel mai bun aparat de 
fotografiat fabricat vreodată pentru imortalizat locul unei 
crime. Avea vedere nocturnă, GPS şi meniu în vreo 
douăsprezece limbi, de parcă ar fi fost vreodată nevoie să 
mi se comunice în farsi sau în mandarină că lăsasem 
capacul obiectivului închis. 

Am făcut repede o mulţime de fotografii din uşa 
dormitorului şi am prins toate detaliile pe care le-am 
considerat a-mi fi utile. 

În timpul acesta, am încercat să-mi imaginez ce s-ar fi 
putut întâmpla acolo în momentul crimei. 

În afară de sângele de pe pat şi de pe Shelby, nu exista 
nicio altă urmă evidentă prin preajmă: nici stropi sau 
amprente pe pereţi şi nici urme de târâre sau picături pe 
podea. Aproape sigur că Shelby fusese omorâtă pe pat. Mi- 
am imaginat-o ghemuindu-se de frică lângă capul patului 
pe când intrusul făcea praf încăperea. Probabil că acesta o 
forţase să se întindă şi să rămână nemişcată. Apoi, a 
împuşcat-o de două ori - în piept şi în frunte. Ea pierduse 
sânge din abundență de la cele două răni îngrozitoare şi pe 
urmă îşi dăduse sufletul. 

Oricare ar fi fost motivul pervers al intrusului, în mod clar 
nu era posibil să fi fost jaful. Shelby mai purta încă pe deget 
inelul de logodnă şi un diamant chiar foarte mare îi atârna 
pe un lănţişor în jurul gâtului. Geanta ei Hermes se afla 
închisă cum trebuie pe măsuţa de toaletă. 

Dacă nu jaful fusese ţinta, atunci care? 


Mi-a trecut prin minte un gând, acelaşi pe care l-ar fi avut 
orice detectiv criminalist. Îşi omorâse Andy soţia? Acela să 
fi fost şi motivul pentru care mă chemase? Pentru că 
probabil eram cea mai potrivită persoană din LA care să se 
ocupe de caz şi să îl facă să dispară. 

Pe un ton calm, am stat de vorbă cu prietenul meu 
mărturisindu-i cât de mult regretam cele întâmplate şi cât 
de şocat eram. Apoi, i-am cerut să o lase pe Shelby acolo 
unde se afla şi să vină cu mine. 

— Trebuie să avem discuţia asta, Andy. Imediat chiar. 

A venit spre uşă, a scos un sunet nearticulat şi s-a 
sprijinit de mine. 

L-am susţinut pe Andy şi l-am condus spre un fotoliu din 
camera de zi. Eu am luat loc pe canapea, dezlipindu-mă de 
el în mod voit. Următoarele zece minute sau cam aşa ceva 
aveau să fie neplăcute pentru amândoi. 

Am început cu întrebările uşoare. 

— Ai sunat la 911? 

— Am... am vrut ca tu să fii primul care vine aici, nu 
poliţia. Nu, nu am sunat. 

— Andy, ai vreo armă? Ai vreo armă în casă? 

El a clătinat din cap. 

— Nu. Şi nu am avut niciodată. Armele mă înspăimântă, 
fir-ar să fie, iar tu ştii asta. 

— Mda. Bine. Ai observat dacă a dispărut ceva? 

— Seiful este în biroul meu. Eu am intrat prin garaj. Mă 
întorsesem de la muncă şi mi-am pus servieta în birou 
înainte de a merge în dormitor... Totul părea în ordine. Nu- 
mi dau seama, Jack. Nu mă gândeam la un jaf. Nu reuşesc 
să mă concentrez acum... 

L-am bombardat pe Andy cu mai multe întrebări, iar el a 
răspuns în timp ce se uita la mine de parcă aş fi fost barca 
de salvare, iar el, un om la apă pe o mare furtunoasă. A 
spus că o văzuse ultima dată pe Shelby în dimineaţa aceea 
când plecase la birou şi că vorbise cu ea din maşină în 
urmă cu o oră. Lăsase impresia că se simţea minunat. 

— Şi acum o întrebare dură, am spus. Se întâlnea cu 


cineva? Sau tu? 

Andy m-a privit ca şi cum nu aş fi fost întreg la minte şi a 
spus: 

— Eu, Jack? Nu! Ea? Mă iubea. Nu avea niciun motiv să o 
facă. Amândoi eram îndrăgostiţi, îndrăgostiţi nebuneşte. 
Niciodată nu mi-am imaginat că aş putea nutri pentru 
cineva ce simţeam pentru Shelby. Chiar încercam să facem 
un copil. 

Mi-am ţinut sub control respiraţia şi apoi am mers mai 
departe. 

— Ai primit ameninţări cu moartea sau a ameninţat-o 
cineva pe Shelby? 

— Te rog, în esenţă eu sunt un simplu statistician, Jack. 
Şi cine să vrea să o ucidă pe Shelby?! Ea este o bomboană. 
Toată lumea o iubea... 

Mă rog, din câte se părea, nu chiar toată lumea. 

Eram obligat să-l întreb. 

— Trebuie să-mi spui adevărul, Andy. Ai avut vreun 
amestec în treaba asta? 

Cam în cinci secunde, expresia lui Andy a trecut de la 
durere la şoc şi apoi la furie. 

— Îndrăzneşti să îmi pui întrebarea asta? Tu ştii cât de 
mult am iubit-o! O spun acum şi nu vreau nicicând să fiu 
obligat să o repet. Wu am ucis-o eu, Jack. Şi nici nu ştiu cine 
a facut-o. Nu reuşesc să-mi imaginez cum s-a întâmplat. Nu 
sunt în stare, Jack. 

Afară se întuneca. Am întins mâna şi am aprins lumina. 
Andy mă privea ca şi cum i-aş fi tras un pumn în faţă. 

Hristoase, îi eram cel mai bun prieten! 

— Te cred, am spus eu. Totuşi, poliţiştii urmează să te 
interogheze cu mare severitate. Inţelegi? Soţul este 
întotdeauna suspectul numărul unu. 

El a dat din cap aprobator şi a început să plângă din nou. 

M-am ridicat şi m-am dus în salon. L-am sunat pe şeful 
poliţiei, Michael Fescoe, pe numărul de acasă. Eu şi Fescoe 
ne împrieteniserăm în ultimii câţiva ani. Era cumva abătut 
din cauza slujbei lui mizerabile, dar era un om cumsecade, 


iar eu aveam încredere în el. 

l-am făcut lui Fescoe rezumatul, i-am povestit că eu şi 
Andy eram prieteni din copilărie, în plus, membri ai 
aceleiaşi frăţii la Browns$, precum şi că puteam băga mâna 
în foc pentru caracterul lui sută la sută. 

Când au sosit poliţiştii şi CSU?, eu stăteam alături de 
Andy. L-am auzit spunând unui detectiv că Shelby nu avea 
absolut niciun duşman. 

Şi totuşi, cel care o ucisese îşi atinsese ţinta. 

Şi nu era o simplă execuţie. 

Era ceva personal. 


3 Posibilă aluzie la Brown University, instituţie privată de 
învăţământ superior, fondată în 1764, unde există şi astăzi 
tradiţia acestor fraternităţi masculine (fraternities), alături de 
comunităţile de fete (sororities) (n. tr.). 

? Acronim pentru Crime Scene Unit (Unitatea de cercetare a 
locului crimei) (n. tr.). 


Capitolul 4 


Justine Smith era o brunetă între treizeci şi patruzeci de 
ani, elegantă, serioasă şi sclipitoare din punct de vedere 
academic. Era psihiatru de meserie, psiholog criminalist şi 
numărul doi în agenţia Private a lui Jack Morgan. Clienţii îi 
acordau la fel de multă încredere ca şi lui Jack. Pe lângă 
asta, o adorau, toată lumea o adora. 

In seara aceea, Justine lua cina cu procurorul districtual 
din Los Angeles, Bobby Petino. Acesta nu îi era doar cel mai 
bun prieten, ci şi iubit. Era un newyorkez strămutat şi un 
bun cunoscător al bucătăriei italiene. O impresionase pe 
Justine venind să o ia de la birou şi ducând-o într-unul 
dintre locurile lor preferate, adică la Giorgio Baldi, în Santa 
Monica. 

Restaurantul, deţinut de o familie, era tihnit şi intim. 
Mesele luminate de lumânări erau aproape una de cealaltă, 
dând o impresie de confort familiar. Câţiva dintre clienţii 
din salon erau celebrităţi renumite, dar Bobby nu avea ochi 
decât pentru Justine, restul lumii nu mai conta. Nu şi-a 
ridicat privirea nici măcar când au intrat Johnny Depp şi 
Denzel Washington, râzând şi glumind de parcă viaţa ar fi 
fost pentru ei doar un mare film amuzant. 

Bobby a atins paharul lui cu vin de al ei, în timp ce 
Giorgio le-a adus pastele de casă aburinde. Parcă nu mai 
era nimeni în salon în afară de ei doi. 

— Ştii ce? a spus Justine. Pur şi simplu ador surprizele 
care transformă o zi cu adevărat îngrozitoare în exact 
inversul ei. Este perfect! Mulţumesc. 

— Prea multă muncă te poate băga în pământ, a spus el, 
iar asta chiar nu se va întâmpla. 

— E oficial! Ziua mea îngrozitoare a rămas undeva în 
urmă. Am ajutat la rezolvarea unui caz neplăcut de la biroul 
nostru din San Diego, dar am terminat pentru azi. Ura! 

Justine a zâmbit, dar Bobby s-a ferit oarecum de privirea 


ei, ca şi cum ar fi existat ceva ce n-ar fi dorit să îi spună. De 
obicei, amândoi erau experţi în a-şi citi unul altuia 
gândurile, dar, în clipa aceea, Justine nu avea niciun indiciu. 

— Ce este? Te rog, nu mă face să ghicesc! 

— Am primit un telefon de la şeful poliţiei. Aveam de 
gând să-ţi spun după masă, jur. A mai fost ucisă o elevă. 
Tocmai au descoperit-o. 

Justine şi-a pierdut cumpătul şi a intrat în panică. A 
răsturnat paharul cu vin, dar nu a făcut nicio mişcare să 
oprească revărsarea acestuia. Strălucirea îi dispăruse, iar 
gândurile zburau spre nişte zile foarte neplăcute din 
trecutul recent. 

Mintea îi era copleşită de imaginile de la morgă ale 
tuturor adolescentelor care fuseseră ucise în ultimii doi ani. 
Bietele fete, toate eleve de liceu, proveneau de pe întreg 
cuprinsul oraşului, dar cele mai multe dintre ele se trăgeau 
din cartierele aflate în East LA. Ultima fată fusese 
descoperită moartă chiar în urmă cu o lună. 

Decesul acelei fete atrăsese multă poliţie şi multă atenţie 
din partea presei. Justine aproape ajunsese să creadă că 
ucigaşul bătuse în retragere sau chiar că abandonase 
ideea. Poate că era în închisoare. Sau poate că murise. N-ar 
fi fost frumos? 

Dar acum Bobby îi spulberase acea iluzie şi cel puţin încă 
una pe care şi-o făcuse în legătură cu seara aceea şi 
posibilităţile pe care le-ar fi oferit pentru amândoi. 


Capitolul 5 


— Trebuie să-l sun pe Jack imediat, i-a spus Justine lui 
Bobby. Trebuie! La naiba! La naiba! 

El s-a întins spre ea şi i-a strâns mâna. 

— Deja l-am sunat eu. Însoţitorul tău va fi aici în douăzeci 
de minute. Vei avea de lucru aproape toată noaptea, 
Justine. Mănâncă nişte paste. Vrei, iubito? Imi vei mulţumi 
pentru că te-am îndemnat să mănânci. 

Un chelner a pus o faţă de masă curată şi a umplut din 
nou paharul lui Justine, dar ea nu mai era atentă la ceea ce 
o înconjura. A ridicat furculiţa şi a înfipt-o în farfuria cu 
tortellini ca să-i facă pe plac lui Bobby şi astfel să nu fie 
nevoită să vorbească în timp ce mental trecea în revistă 
cazul. 

Toate cele unsprezece fete fuseseră ucise prin metode 
diferite. Acesta era un fapt cât se poate de neobişnuit. 
Armele crimei fuseseră îndepărtate, tot aşa cum fuseseră şi 
genţile sau  rucsacurile victimelor. Ucigaşul luase 
întotdeauna trofee: o şuviţă de păr, o lentilă de contact, o 
pereche de pantaloni, un inel de promoţie. Lucruri pe care 
oamenii ce aplicau legea le numeau „murderabilia”!. 

Apoi, printr-o turnură bizară şi îndrăzneață, ucigaşul şi-a 
asumat responsabilitatea pentru una dintre crime într-un 
mesaj electronic nedetectabil adresat primarului. 

El a scris că îşi îngropase trofeele de la cea mai recentă 
crimă într-un ghiveci din faţa unei clădiri de birouri aflate 
pe colţul format de Sunset cu Doheny. Semnase mesajul 
„Steemeleena”, un nume care nu dezvăluia nimic, nici 
atunci şi nici acum. 


1 Sau „murderbilia“, termen inventat de Andy Kahan, 
directorul Biroului pentru Victimele Crimelor din cadrul 
Departamentului de Poliţie din Houston, şi care se referă la orice 
obiect cu valoare de colecţie legat de ucigaşi, victime sau 
infracţiuni violente (n. tr.). 


A durat mult ca mesajul să-şi urmeze calea prin sistem şi 
încă şi mai mult înainte de a fi luat în serios. 

Dar la trei zile după expedierea acestui mesaj codificat, 
s-a săpat în ghiveci şi s-a recuperat o pungă de plastic cu 
articole luate de la cea mai recentă victimă. Pe obiecte nu 
s-au găsit nici ADN, nici amprente şi nici alte urme. Poliţia 
nu s-a ales decât cu o umilinţă de zile mari din partea 
ucigaşului, care a avut ultimul cuvânt. 

Justine se oferise în mod voluntar să îi consilieze pe cei 
de la LAPD, iar ei o invitaseră la sediu. Îşi amintea cum 
vederea lucrurilor personale ale fetei a îmbolnăvit-o fizic. 
Ucigaşul le manipulase, le lustruise şi le trimisese la poliţie 
cu o semnătură de neînțeles şi o provocare. 

Apoi, Justine venise cu un plan. Ca să-l facă să 
funcţioneze, îl pusese în legătură pe Jack Morgan cu Bobby 
Petino. 

Astfel, printr-un aranjament controversat care 
scandalizase Divizia Omucideri de la LAPD, procurorul 
districtual a aprobat ca Private Investigations să lucreze la 
caz pro bono”. 

lar acum o altă fată îşi pierduse viaţa. 

Bobby răspunse la telefonul celular şi încercă să îi 
capteze atenţia. _ 

— Justine, Justine! Insoţitorul tău este aici. 


11 Pro bono publico, pentru binele public (în limba latină, în 
original), expresie folosită mai mult sub forma scurtă „pro bono“ 
şi care se referă la asumarea unei activităţi fără recompensă 
financiară (sau cu o compensație mai degrabă simbolică) 
realizată în interesul public (n. tr.). 


Capitolul 6 


La naiba! Justine a apucat strâns cotiera Mercedesului 
S65 negru lucios şi ridicol de rapid în timp ce Emilio Cruz, 
„însoţitorul” ei şi detectivul coasociat de la Private, a virat 
brusc la dreapta pe Hyperion Avenue în zona Silver Lake 
din estul Los Angelesului. 

Şoseaua cu patru benzi era străjuită de malluri şi 
restaurante fast-food felurite, toate la o mică distanţă de 
mers pe jos faţă de Liceul John Marshall pe care îl 
frecventaseră două dintre fetele ucise. 

— Ce ştii despre victimă? l-a întrebat în cele din urmă 
Justine pe Emilio, care avea privirea aţintită la drum. 

Emilio Cruz nici măcar nu trebuia să se străduiască să 
arate bine. Işi strângea părul negru cu o bandă de cauciuc, 
trăgea vechea lui jachetă de piele peste ceva şi gata, arăta 
ca un star de la Hollywood aşteptând să se dezlănţuie. 

Vocea lui Cruz s-a auzit moale ca untul. 

— Se numeşte Connie Yu. Era o stea strălucitoare, în 
clasa a unsprezecea şi avea doar şaisprezece ani. 

— Dacă era aşa de sclipitoare, spuse Justine, de ce 
mergea pe această stradă de una singură? 

— Justine, fetele astea sunt ucise în cartierul meu. Sunt 
prea bătăioase să o facă pe speriatele. 

— Scuze, Emilio. Vorbesc aşa din cauza frustrării. Mă simt 
disperată şi chiar vinovată. De ce nu pot să-mi fac o idee 
acceptabilă despre acest nemernic? 

— Povesteşte-mi despre caz. Sunt aici cu tine, nu? Pro 
bono. Imi displace profund chestia asta cu pro bono. 

Lui Cruz îi displăcea şi să piardă, realmente, îi displăcea 
asta. Poate chiar mai mult decât lui Jack. Cândva fusese un 
boxer profesionist apreciat, apoi poliţist şi mai pe urmă 
anchetator special pentru Biroul procurorului districtual, în 
subordinea lui Bobby Petino. Trei ani mai târziu, Petino îi 
făcuse cunoştinţă cu Jack, care îl angajase ca detectiv. 


Justine era impresionată de tenacitatea de buldog a lui Cruz 
când venea vorba de aflarea adevărului. Acest fapt, precum 
şi şarmul lui natural făceau din Cruz un detectiv înzestrat. 
Numai cei înzestrați reuşeau la Private. 

— Ce altceva mai ştim despre Connie Yu? a întrebat 
Justine. 

— Hei, ascultă, îmi cer iertare, Justine. Ai dreptate. Fata 
era deşteaptă, aşa că sentimentul ăsta de incompetenţă 
care te macină nu-şi are rostul, bine? Mai ales după ce ai 
mers la toate şcolile să-i avertizezi pe copii. N-ar trebui să 
te simţi vinovată - faci mai mult decât oricine. 

Cruz şi-a domolit bolidul şi a tras la bordură, între 
maşinile de patrulare ale poliţiei care blocau o alee la 
câteva străzi de Hyperion Bridge. 

Justine a ieşit din maşină, şi-a băgat mâinile în 
buzunarele jachetei şi s-a îndreptat spre banda imprimată 
cu „crime scene” care izola aleea. În faţă, l-a zărit pe 
ofiţerul principal de la LAPD, inspectorul Nora Cronin, care 
investiga cazul elevei. 

Cronin era o polițistă deşteaptă şi irascibilă, poate cu 
prea multă personalitate. Avea o slăbiciune pentru Cruz, 
aşa că a privit încruntată spre Justine. Tot trupul ei, toate 
cele nouăzeci de kilograme pe care le avea exprimau cât 
de mult detesta implicarea celor de la Private în cazul ei. 

— Procurorul districtual ne-a trimis, a spart Justine 
tăcerea. 

— Înî. Prietenul îţi dă telefon şi tu mergi la locul unei 
crime. Asta-i ciudat. 

Justine s-a depărtat de poliţista enervantă şi a semnat 
registrul pentru ea şi pentru Cruz. Apoi, s-a aplecat pe sub 
bandă şi a strigat spre medicul legist, doctor Madeleine 
Calder, o bună prietenă. 

— Hei, Madeleine. Trebuie să ne uităm la victimă. 

— Ce faci, Justine? Cruz? a venit răspunsul lui Calder. 

Medicul legist era o minionă cu oase mici, dar suficient 
de puternică să întoarcă pe partea cealaltă trupul unei 
victime atunci când era necesar. Madeleine s-a dat la o 


parte, oferindu-i lui Justine posibilitatea să o vadă pe de-a- 
ntregul pe sărmana fată, care zăcea între nişte saci cu 
gunoi şi uşa jegoasă din spatele unui restaurant Taco Bell. 

Justine s-a oprit lângă Connie Yu şi a observat băltoaca 
întunecată de sânge din jurul capului fetei. Şi pe lângă asta, 
şi un cerceluş auriu care scânteia la urechea stângă a fetei. 

— Justine, ia uită-te un pic, i-a spus Madeleine Calder. 

În urechea dreaptă a victimei nu era niciun cercel. 

De fapt, nu mai exista nici măcar urechea. 

Imediat a venit explicaţia doctorului Calder: 

— Urechea a dispărut, Justine. Tomberoanele 
restaurantului au fost aruncate. Echipajul a „măturat” 
strada de la un capăt la altul în căutarea ei. Nu a fost de 
găsit nicăieri. Presupun că infractorul ne va spune în câteva 
zile unde se află. 

Ţipete chinuite la cordonul format de poliţie i-au atras 
atenţia lui Justine, care a ridicat privirea spre Cruz. 

— A sosit familia lui Connie Yu. Hai să plecăm de aici, 
Emilio. Nu-i putem ajuta pe bieţii oameni. Nu aici, oricum. 


Capitolul 7 


La mai bine de două ore după miezul nopţii, Justine 
plecase spre morgă cu trupul fetei şi pe drum l-a sunat pe 
Seymour Kloppemberg, criminalistul-şef de la Private, 
supranumit Doctor Science - pe scurt, Sci ca să-i spună că 
avea nevoie de el imediat. 

Sci i-a spus prietenei sale, Kit-Kat, că trebuia să meargă 
la Private, a pregătit o gustare pentru protejatul lui 
oarecum neobişnuit, Trixie, şi a părăsit apartamentul cu 
casca de protecţie sub braţ. 

Motocicleta lui de curier din al Doilea Război Mondial, 
recondiţionată cu tot cu ataş, se afla în garajul de sub 
clădirea care găzduia şi apartamentul lui Sci. A pornit 
motorul cu pedala şi, după ce a urcat panta pe Hauser, a 
luat-o pe Sixth Street şi a mers fără oprire până la birourile 
Private aflate în centrul oraşului. 

După ce a trecut ca un fulger arătând legitimaţia 
persoanei de la pază, a luat liftul spre demisol, locul unde 
se afla laboratorul lui. 

Justine era deja acolo. 

— Este vorba despre eleva cu numărul doisprezece? a 
întrebat el şi, după ce a descuiat uşa, a dat drumul la 
muzică - tema din Sweeney Todd”. 

— Da, a răspuns Justine. Şi este suficient să-ţi întoarcă 
stomacul pe dos. Mă rog, poate că nualtău. 

Sci a făcut spre ea o faţă comică de monstru cu colţi. 
Apoi, a însoţit-o pe Justine prin camera cu presiune mai 
mică decât cea atmosferică până în laborator, „terenul lui 
de joacă”. 


12 Sweeney Todd: The Demon Barber of Fleet Street (Sweeney 
Todd: Bărbierul demon din Fleet Street), musical thriller compus 
în 1979 de Stephen Sondheim pe libretul lui Hugh Wheeler, după 
piesa cu acelaşi titlu de Christopher Bond, apărută în 1973 (n. 
tr.), 


Autorizat de Organizaţia Internaţională pentru 
Standardizare, laboratorul de multe milioane de dolari al lui 
Sci era inima operaţiunilor din Private, precum şi un ideal 
mijloc de profit. Asta, pentru că era folosit şi de organele de 
urmărire penală de pe Coasta de Vest, de vreme ce era mai 
bine echipat şi mai rapid decât orice alt laborator de la 
LAPD sau FBI. Echipa lui Sci, formată din doisprezece 
tehnicieni, lucra în câteva domenii ale ştiinţei medico- 
legale: analiză,  serologie, identificare judiciară şi 
identificare amprentă şi amprentă ascunsă. Cea mai 
recentă mândrie şi bucurie a lui Sci era noua tehnologie de 
manipulare holografică pe care el o folosea ca să răsfire 
celulele cu un microlaser dedesubtul unui microscop de 
mare putere. 

Oamenii lui fuseseră primii desemnaţi să testeze 
folosirea în timp real a unui satelit, metodă numită „medici- 
legişti-de-la-distanţă”. Folosind o cameră micuță de filmat, 
detectivii de la Private puteau retrimite imagini derulate 
continuu de la locul unei crime direct în laborator, 
economisind timp şi resurse şi împiedicând contaminarea 
locului unde se produsese crima. 

Justine l-a urmat pe Sci de la un capăt la celălalt al 
vastului spaţiu subteran spre bastionul lui cu centrul mobil 
de comandă şi control. Pereţii erau tapetaţi cu afişe ale 
unor filme horror: Shaun ofthe Dead”, Carrie, Hostel”, 
Zombielana!$. 

Sci a tras un scaun pentru Justine, apoi s-a prăbuşit într- 
al său şi a început să se învârtească precum un puşti aflat 


13 Shaun of the Dead, comedie zombi din 2004, în regia lui 
Edgar Wright (n. tr.). 

14 Carrie, film horror clasic, în regia lui Brian De Palma (1976) 
şi Kimberly Pierce (2013), ambele ecranizări după romanul cu 
acelaşi titlu de Stephen King (n. tr.). 

15 Hostel, peliculă horror din 2005, regizor şi scenarist Eli Roth 
(5, Er). 

15 Zombielanad, comedie zombi din 2009, în regia lui Ruben 
Fleischer (n. tr.). 


într-un magazin de îngheţată. 

— Îmi pare rău că te-am răpit de lângă Kit-Kat, dar am 
nevoie să te uiţi la ce avem înainte să predau totul poliţiei 
dis-de-dimineaţă, a spus Justine zâmbind, după care l-a pus 
pe Sci la curent cu detaliile crimei aşa cum le ştia: 
localizarea, mutilarea şi cauza morţii. 

Justine i-a dat rucsacul lui Connie Yu. 

— L-a găsit Emilio nu foarte departe de locul crimei, în 
cele din urmă, nemernicul a făcut o greşeală... dacă nu 
cumva a dorit ca noi să găsim rucsacul. 

— Ai mostră din sângele şi țesutul victimei? a întrebat 
Sci. 

— În sac, împreună cu obiectele personale. Vei vedea 
îndată. 

Sci a deschis sacul. S-a uitat la obiectele din interior. 
Deja începuse să se gândească la sângele care avea o 
anumită particularitate, la portofelul care se dezasambla şi 
la telefonul care putea fi verificat. Dacă va obţine vreun 
rezultat, îl va avea la timp pentru întâlnirea de la ora nouă 
cu personalul. 

— Gata, m-am apucat de treabă, a spus el şi a dat 
sonorul temei muzicale din Sweeney Todd la un nivel 
aproape asurzitor. 


Capitolul 8 


Justine a traversat imensa peluză tunsă, oferind o 
privelişte admirabilă spre canion - o imagine foarte 
frumoasă în lumina sidefie şi umbra bine definită de la ora 
cinci şi un sfert a acelei dimineți afurisite. 

S-a dezbrăcat până la sutien şi chiloţi şi apoi a deschis 
repede poarta spre terenul de tenis. 

A luat o rachetă de pe bancă şi a început să exerseze 
serviciul dând mingile peste fileu şi vărsându-şi mare parte 
din frustrare pe sferele de pâslă verde lămâie. 

După zece minute de antrenament a avut o reacţie 
întârziată. A făcut o piruetă şi a zărit silueta lui Bobby, care 
stătea la gard cu degetele în verigile de lanţ. 

— Te simţi bine, Justine? Este, ca să zicem aşa, cinci 
dimineaţa. Ce se întâmplă, iubito? 

— Scap de surplusul de agresivitate prin mişcare, deci nu 
joc, i-a răspuns ea lui Bobby, trăgându-se în spate şi 
gâfâind în timp ce arunca o altă minge cu o lovitură 
puternică. 

— Pune racheta jos şi vino aici. Te rog! 

Justine a făcut întocmai şi a trecut de poartă direct în 
braţele lui Bobby. El a înlănţuit-o pentru câteva minute 
bune, în timp ce atingerea mâinilor lui puternice aproape a 
facut-o să cadă în transă. 

Apoi, Bobby a spus: 

— Ce ai vrea? O cadă fierbinte, un mic dejun sau un pat? 

— Toate trei în ordinea propusă. 

Bobby şi-a scos halatul, l-a pus pe umerii lui Justine şi 
împreună au pornit spre terasă. 

— Ai găsit ceva interesant? 

— Pe lângă această crimă care este o altă tragedie 
blestemată? 

— Da. 

— Nu pot să-ţi spun nimic. Nu încă. 


— Atunci să mă exprim altfel, Justine. Ai o nouă teorie? 
Ceva cât de cât? Ce crezi despre acest caz? 

Justine a urcat pe treptele de tec până la cada fierbinte, a 
lăsat să-i cadă halatul de pe umeri, a abandonat şi lenjeria 
intimă şi, ţinându-l de mână pe Bobby, a păşit în apa din 
care ieşeau aburi. 

Şi-a ocupat locul şi s-a lăsat pe spate în timp ce Bobby a 
înlănţuit-o cu braţele. Justine a închis ochii, a respirat adânc 
şi s-a lăsat în voia apei. 

— Trebuie să ai o teorie, a spus Bobby. 

— lată: ucigaşul suferă de tulburare de identitate 
disociativă, a spus Justine şi a oftat. lar fiecare dintre 
personalităţile sale este de tip psihopat. 


Capitolul 9 


Visele mele nu erau tocmai identice, dar toate erau 
variaţiuni pe aceeaşi temă îngrijorătoare. Avea loc o 
explozie: uneori sărea în aer o casă sau o maşină sau un 
elicopter. Întotdeauna duceam o persoană de la locul 
exploziei spre un loc sigur. Ba era Danny Young, ba Rick 
Del Rio, ba tata, ba fratele meu geamăn, ba mă căram pe 
mine însumi. 

Nu reuşeam niciodată să ies viu din zona exploziei. 
Absolut niciodată. 

Telefonul meu mobil care vibra pe noptieră m-a trezit din 
acest coşmar matinal, aşa cum o facea aproape zilnic de 
aproape trei ani încoace. 

Deja eram biruit de teamă, acea senzaţie îngrozitoare de 
prăbuşire care te loveşte înainte chiar să ştii de ce. 

Pe urmă, judecata mea şi-a redobândit cutezanţa, iar eu 
am înţeles că, dacă nu aveam să răspund, telefonul va suna 
până când voi da un semn de viaţă. 

Acesta era coşmarul meu din viaţa reală. 

Am deschis clapeta şi am pus telefonul la ureche. 

— Eşti mort, a spus el. 

Vocea trecea printr-un filtru electronic. L-am numit „el”, 
dar putea foarte bine să fi fost o ea sau orice altceva. 
Uneori, suna dimineaţa: un apel de deşteptare. Alteori, 
suna în toiul nopţii sau putea sări peste o zi doar să mă ţină 
într-o stare emoţională fragilă pe care el sau ea o genera. 

De fiecare dată când telefonul meu celular suna, mă 
simţeam cuprins de o nouă stare de nelinişte. Când era 
apelantul nesuferit, întrebam uneori „Ce naiba doreşti?” 
Alteori, încercam să raţionez şi spuneam calm „Spune-mi 
ce doreşti”. 

În această dimineaţă, când vocea a rostit „Eşti mort”, am 
spus „Nu încă”. 

Am închis cu zgomot telefonul. 


Restrânsesem lista duşmanilor la aproape o sută de 
persoane, eventual o sută zece. 

Indiferent cine era apelantul meu, mă suna de la un 
telefon public. Asta era. Telefoane publice. Mai existau încă 
în holurile hotelurilor, în gări şi aproape pe fiecare stradă 
din fiecare oraş. Cam o dată pe an îmi schimbam numărul 
de telefon, dar nu puteam să-l păstrez secret. Personalul 
meu, prietenii mei, clienţii de la Private, toţi aveau nevoie 
să ajungă la mine. Mai ales clienţii. Întotdeauna eram la 
celălalt capăt pentru ei. 

Din nou m-am întrebat cine putea fi apelantul care mă 
ameninţa cu moartea. 

Îl cunoşteam? Făcea parte din cercul meu restrâns de 
cunoştinţe? Sau era unul dintre escrocii sau pungaşii pe 
care îi doborâsem în cariera mea ca detectiv particular? 

M-am întrebat şi dacă ameninţarea chiar era rea/ă. 

Oare mă supraveghea şi mă urmărea plănuind să mă 
ucidă într-o bună zi? Sau pur şi simplu se tăvălea de râs pe 
socoteala mea? 

Fără îndoială, sunasem la poliţie, dar îşi pierduseră 
interesul cu ani în urmă. În definitiv, nu fusesem niciodată 
atacat fizic, nici măcar nu-mi întâlnisem călăul. 

După asta, gândurile mele s-au îndreptat din nou spre 
Shelby Cushman. Mi-am imaginat groaza ultimelor ei 
momente şi mi-am apăsat palmele pe ochi. Doream să mi-o 
amintesc pe Shelby vie. Cândva ieşisem cu ea. Obişnuiam 
să-mi petrec serile târziu în micile teatre improvizate, 
îmbâăcsite de necurăţenie, unde Shelby facea stand-up 
comedy, apoi plecam cu ea pe uşa din spate. Ne-am 
despărţit din cauza mea. Shelby se apropia de patruzeci de 
ani. Dorea o familie şi copii. Şi la fel şi Andy. Amândoi 
mărturiseau că s-au îndrăgostit unul de celălalt chiar de la 
prima întâlnire. 

Acum Shelby nu mai era în viaţă, iar Andy era îndurerat, 
singur şi foarte curând suspect de crimă, după părerea 
celor de la LAPD. 

M-am ridicat în capul oaselor. Ce naiba era asta? Unde 


mă aflam? 

Aşternuturile erau înflorate, lângă pat era un covoraş 
miţos, iar pereţii erau vopsiți într-un verde ca frunza. Gata, 
am priceput. Eram bine. 

Eram acasă la Colleen Molloy. 

Era o plăcere să fiu acolo. 


Capitolul 10 


Am ieşit din dormitor. Colleen stătea la masa din 
bucătărie, cu spatele la mine şi capul aplecat spre laptop în 
timp ce studia pentru examenul ei de cetăţenie. Deja îşi 
băuse până la fund cana cu ceai. Intr-adevăr, era o plăcere 
să fiu acolo. 

l-am dat la o parte minunata coadă lungă şi neagră şi am 
sărutat-o pe ceafa. Ea s-a întors, a închis ochii ei albaştri ca 
zorelele şi şi-a ridicat faţa. Am sărutat-o din nou. Îmi plăcea 
mult să o sărut pe Colleen Molloy. Nu mă săturam 
niciodată. 

Dar o iubeam pe Colleen? O iubeam cu adevărat? Uneori 
eram foarte convins că da. Dar mai apoi mă întrebam dacă 
eram în stare să iubesc pe cineva, să iubesc cu adevărat. 
Sau eram prea preocupat de propria persoană, prea ofensat 
şi bătut de tatăl meu? 

— Ai mai putea prinde încă o oră de somn de frumuseţe, 
băiete, a spus ea. 

Am sesizat cadenţa irlandeză din vocea ei, nuanţa 
irlandeză întunecată a tenului şi cât de plăcut mirosea a 
apă de trandafiri. 

— O să ajung târziu la cafeaua cu şeful poliţiei, Fescoe. 

Am sărutat-o din nou pe Colleen, i-am dus cana la 
chiuvetă, am clătit-o cu apă fierbinte şi i-am turnat un ceai 
proaspăt din ceainic. Nu-mi scosesem cu totul din minte 
crima. Deşi trebuia neapărat să o fac. 

— Fii atent să nu ţi-o iei, a spus ea. 

— Şi de ce s-ar întâmpla asta? 

— Pentru că stai acolo despuiat ca un destrăbălat şi mă 
anunţi că vei pleca fiindcă ai treabă peste treabă. 

Am râs şi, în cele din urmă, Colleen a ajuns în braţele 
mele, iar eu i-am lipit mâinile mici pe fesele mele. Doream 
să mă contopesc cu ea. 

— Mă duc să încui uşa, a spus ea, pişcându-mă de obraz. 


Vorbesc serios, Jack. ` 

Deja mă convinsese. Cum făcea asta? Incepeai să vibrezi 
din toate puterile în cinci secunde. 

— Eşti o vrăjitoare, am spus eu, trăgându-i halatul de pe 
umeri. 

Am ridicat-o în braţe astfel că şi-a încolăcit picioarele în 
jurul taliei mele şi când i-am presat spatele pe uşa 
frigiderului, a scos un țipăt la atingerea metalului rece. 

Colleen îmi spusese cândva o glumă: 

— Care este preludiul irlandez? 

În momentul acela i-am oferit partea cea mai de efect. 

— Ţine-te bine, iubito. 

A tras aer în piept şi amândoi am început să răsuflăm din 
greu în timp ce conţinutul sărăcăcios al frigiderului 
zdrăgănea şi dansa în ritmul nostru. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să întârzii, a spus ea după 
ce încheiasem, deşi zâmbetul ei larg şi încântător spunea 
cu totul altceva. 

Am plesnit-o peste fund. 

— Numai dacă nu te-am făcut eu să întârzii. 

Am lăsat-o stând sub un duş fierbinte, rumenă în obraji şi 
fredonând o melodie care îi plăcea. Come on Eileen”. 

l-am fixat automatul de alarmă, am încuiat uşa după 
mine şi am coborât în grabă scările. Oricât ar părea de 
ciudat, nu mă deranja foarte tare ideea de a mi-o lua de la 
cineva, dar acum aveam treabă peste treabă. 


17 Melodie lansată în 1982, de pe albumul „Too-Rye-Ay” al 
grupului Dexys Midnight Runners (n. tr.). 


Capitolul 11 


În drum spre Private, m-am oprit la sediul poliţiei. 
Deocamdată nu exista nicio acuzaţie pe numele lui Andy 
Cushman. Pentru că eram deja în întârziere, m-am 
îndreptat în mare grabă spre birou. 

„Centrul de comandă” de la Private este în formă de 
octogon şi pune în prim-plan o masă rotundă, lăcuită în 
nuanţa cernelii negre, singurul articol care aparținuse 
cândva tatălui meu şi bătrânei Private. În jurul acestei mese 
stau aliniate scaunele capitonate rotative, iar pereţii sunt 
acoperiţi de ecrane plate uriaşe. 

Douăzeci de minute mai târziu, când am ajuns şi eu, 
toată lumea mă aştepta. Am fost întâmpinat de o tăcere 
uimită, la care mă aşteptam destul de mult. 

— Îmi pare rău pentru Shelby, a spus Del Rio. Era o 
persoană adorabilă. Nici nu-mi vine să cred, Jack. Niciunuia 
dintre noi nu-i vine să creadă. 

Condoleanţele erau repetate de ceilalţi prezenţi la masă 
în timp ce Colleen Molloy mi-a adus un Red Bull şi lista de 
apeluri. Nu sunt sigur ce se spune despre mine, dar, în 
afară de Andy, oamenii de care îmi păsa cel mai mult se 
aflau cu toţii la masa aceea. Grupul îngloba jumătate de 
duzină din detectivii mei, plus criminalistul nostru, Sci, dar 
şi un geniu în computere în vârstă de vreo cincizeci de ani, 
Maureen Roth, căreia toată lumea îi spunea Mo-bot. 

— Mai ai nevoie de mine şi pentru altceva? a întrebat 
Colleen. 

Devenise asistenta mea în urmă cu doi ani, aşa ne 
cunoscuserăm, iar pe urmă lucrurile se complicaseră din ce 
în ce mai mult. 

— Nu, mulţumesc, Molloy. E perfect aşa. 

Am scanat lista de apeluri şi am observat că Andy sunase 
de două ori de când plecasem de la sediul LAPD în urmă cu 
o jumătate de oră. Era îngrijorat şi pe bună dreptate. 


Poliţiştii aveau un singur suspect, iar acela era chiar el. 

Am deschis laptopul şi am introdus fotografiile pe care le 
făcusem la locul crimei, acasă la familia Cushman. Ecranele 
sălii de conferinţă s-au umplut cu aceste imagini. 

— Le-am făcut aseară. 

Erau fotografii făcute de foarte aproape cu rama uşii 
făcută ţăndări, cu dormitorul distrus parcă de vandali, cu 
rănile lui Shelby şi chiar un instantaneu cu Andy hohotind, 
cu mâinile pline de sânge, imagine demnă de prima pagină 
a unui ziar. 

— Trebuie să vă spun ceva, m-am adresat eu grupului. 
Înainte vreme, eu şi Shelby eram apropiaţi. Asta, înainte de 
întâlnirea ei cu Andy. Prin urmare, indiferent de ceea ce 
veţi auzi, Shelby a fost prietena mea, o prietenă bună. 

încăperea a rămas foarte sumbră şi tăcută. Justine s-a 
uitat fix la mine şi prin mine. Ştiam că încerca să o plaseze 
cumva pe Shelby în trecutul meu pestrit. Şi pe drept 
cuvânt. 

— Uitaţi-vă la aceste fotografii, am continuat eu. Le-am 
studiat, dar n-am văzut ceva bătător la ochi. 

— Nici eu, dar s-a sustras ceva din casă? s-a pronunţat 
Justine. 

— Doar viaţa lui Shelby. i 

— Făceau unul sau celălalt trafic? a întrebat Del Rio. Imi 
pare rău, Jack. Întrebările trebuie să fie puse. Ştii asta. 

l-am spus că nu. Familia Cushman nu folosea droguri şi în 
mod sigur nici nu se ocupa cu traficul de substanţe 
interzise. Ştiam că Andy făcea suficienţi bani ca manager 
de fonduri speculative astfel încât el şi Shelby să ducă o 
viaţă lipsită de griji. Eram foarte sigur de asta. Andy îmi 
administra o parte din bani, iar investiţia făcută de el mă 
ajutase să deschid birouri în toată lumea, inclusiv la New 
York, şi cel mai recent, în San Diego. 

— Bine, presupunând că bijuteria lui Shelby este 
veritabilă, camera a fost devastată pentru efect, a spus 
Justine. Glonţul tras în piept pare a fi semnul unui sadic 
sexual. Cealaltă împuşcătură exprimă „execuţie”. Aşadar, 


de ce a fost Shelby o ţintă? 

— Poate că întreg mesajul a fost să-l poziţioneze pe Andy 
drept autor, şi-a dat cu părerea Emilio Cruz. 

Am dat din cap aprobator. 

— Dacă asta a încercat ucigaşul să facă, i-a reuşit. 

Am transmis grupului ce îmi spusese comisarul Fescoe. 
Conform teoriei de lucru a celor de la LAPD, moartea lui 
Shelby era o crimă pasională, Andy a împuşcat-o şi apoi m- 
a chemat drept paravan - un paravan foarte bun, trebuia să 
recunosc. 

— Eşti sigur că nu a facut-o el? a întrebat Emilio. 

— Sunt sigur. Ştiu că unii dintre voi nu-l simpatizaţi pe 
Andy, dar era îndrăgostit de Shelby. Şi acum este clientul 
nostru. LAPD spune că nu există nicio potrivire cu gloanţele 
pe care medicul legist le-a extras din trupul lui Shelby şi 
înainte să părăsească locul, ucigaşul a dat un lustru 
exagerat tuturor suprafeţelor. 

L-am rugat pe Sci să ajungă la laboratorul criminalistic de 
la LAPD şi să ne aducă la cunoştinţă orice informaţie ar fi 
putut scoate de la ei. l-am spus lui Cruz să se ducă 
împreună cu un alt detectiv la casa familiei Cushman, să 
discute cu vecinii şi să vadă dacă poliţia scăpase ceva din 
vedere. Noi eram mult mai buni decât ei şi nu eram obligaţi 
să le urmăm procedeele şi regulile. În plus, eu puteam 
mobiliza mai mulţi oameni pentru acest caz. 

M-am întors spre Rick Del Rio, fratele meu de cruce. 
După întoarcerea din Afganistan, Rick luase câteva hotărâri 
proaste. Plătise pentru ele cu patru ani la Chino?! - ceea ce- 
| facea foarte preţios pentru Private. În timp ce îşi ispăşea 
condamnarea, Del Rio devenise student la Drept Penal, la 
început să se ajute pe el şi mai apoi ca să devină avocatul 
închisorii şi să-şi facă prieteni în locuri deocheate. 

— Contactează-ţi informatorii, am spus eu. Sunt foarte 


18 Oraş în comitatul San Bernardino, California, SUA, pe al 
cărui teritoriu se află cele două mari închisori ale statului 
California (California Institution for Men şi California Institution 
for Women) (n.tr.) 


sigur că trăgătorul cunoştea obiceiurile familiei Cushman. În 
primul rând, a dat cu piciorul în uşă ştiind că Shelby nu fixa 
niciodată alarma. Probabil că ştia şi că Andy nu era aşteptat 
acasă. Şi a îndepărtat prin ştergere orice urmă. Începând 
din clipa asta, găsirea ucigaşului lui Shelby Cushman este 
cazul nostru cel mai important, am spus. Toată lumea este 
pregătită. Asta este tot ce avem pentru moment. 

M-am ridicat şi am închis laptopul. 

— Stai aşa, Jack, a spus Justine. Am veşti despre cazul 
„Şcolăriţa”. 


Capitolul 12 


Justine mă cunoaşte mai bine ca oricine, inclusiv mai 
bine decât Del Rio şi chiar decât propriul meu frate. Am 
convieţuit împreună timp de doi ani şi după ce ne-am 
despărţit, am rămas prieteni apropiaţi. Confidenţi, prietenii 
cei mai buni. l-am povestit, aşadar, lui Justine despre 
amenințările pe care le primeam la telefon. Este singura 
care ştie. Eşti mort, Jack! 

În clipa aceea, Justine a întins mâna sub scaun şi a scos 
de acolo un rucsac pe care l-a pus pe masă. 

— Este geanta lui Connie Yu? am întrebat eu. 

Justine a încuviinţat din cap şi a spus: 

— O voi preda la LAPD de îndată ce vom termina cu ea. 
Noi putem afla mai multe decât ei pornind de la acest 
obiect. Nu ştim dacă ucigaşul a făcut o greşeală sau ne 
provoacă. 

Apoi, Justine a descris tânăra victimă, precum şi locul 
crimei cu amănunte de-a dreptul sfâşietoare, devenind tot 
mai agitată cu fiecare cuvânt rostit. A tăcut un moment 
pentru că i s-a încordat gâtul. A clătinat din cap, a înghiţit 
cu dificultate şi, înainte de a continua, şi-a cerut scuze. 

Şi a mers mai departe. 

Mă îndurera să văd cât de mult o mâhnea cazul şi chiar şi 
numai pentru acest motiv doream să-l prind pe ucigaş 
aproape la fel de tare ca şi ea. Toţi doream acest lucru. 

— Jack, să  recapitulez, indiferent cine este acest 
psihopat-ucigaş, nu este primul care să folosească 
„Mijloace diferite”, dar este neobişnuit. Cei mai mulţi 
ucigaşi de acest gen au un tipar şi se ţin de el. Tiparul 
descrie starea ucigaşului şi posibil şi personalitatea 
acestuia. Aceste crime sunt cu totul diferite. Ucigaşul este 
un smintit, e ceva ce nu am mai văzut niciodată. Să împuşti 
pe cineva este o crimă de la distanţă. Să dai foc cuiva este 
o crimă sexuală. Să sugrumi este personal. Avem toate 


aceste trei metode şi chiar mai mult decât atât. Nu-l văd pe 
acest ucigaş desfaşurându-se şi încă nu reuşesc să mi-l 
imaginez. Nu se potriveşte niciunui profil pe care îl ştiu. 
Singura veste bună, a continuat ea, este că a descoperit 
Cruz această mică şi tristă geantă. 

— Se afla pe malul râului, în zona întunecată de sub pod, 
a spus Cruz. Poate că ucigaşul s-a panicat dintr-un motiv 
oarecare şi a aruncat-o. Poate că există un martor de care 
nu am auzit încă. 

Doctorul Sci a reluat de unde s-a oprit Cruz. Purta o 
cămaşă hawaiiană roşie, pantaloni scurţi kaki şi şlapi, una 
dintre ţinutele lui standard. 

— Am amprentat toate obiectele din geanta fetei, a spus 
Sci. Am găsit urme pe portofelul lui Connie şi o amprentă 
parţial vizibilă, dar nu am căpătat un rezultat foarte bun în 
baza de date. Amprenta asta ar putea aparţine cuiva, unui 
prieten de-ai lui Connie sau ucigaşului, dar oricine ar fi 
lăsat-o, pentru noi este o persoană care nu a fost niciodată 
arestată, nici nu a predat la şcoală şi nici nu a lucrat în 
poliţie sau în armată. 

— Foarte rău, a spus Cruz. Speram la ceva mai mult 
decât atât. 

Sci a continuat. 

— Nu este totul pierdut. Telefonul celular este lozul cel 
mare, prietenii mei. Mo-bot a venit la patru dimineaţă, a 
spus el, şi a extras datele. 

— Mo, ai găsit ceva? a întrebat Justine. 

— O grămadă de mesaje, a răspuns Maureen Roth, alias 
Mo-bot, autoproclamata mamă a familiei Private şi 
nemaipomenita sa expertă în calculatoare. 

Deşi avea în jur de cincizeci de ani, nu-şi trăda vârsta 
dacă te uitai la tatuajele ei, la ţinuta foarte sofisticată, părul 
tepos şi, mai apoi, la ochelarii bifocali care păreau că ar 
trebui să-şi găsească locul pe nasul unei bunicuţe din Boca 
Raton:%, Florida. 


1% Oraş în comitatul Palm Beach, Florida, SUA, fondat în 1895 şi 
încorporat în 1925, supranumit A City for AU Seasons (Un oraş 


— Am găsit sute de mesaje, toate posibil de urmărit cu 
adresa IP” şi telefoanele mobile, mai puţin ultimul, care a 
venit de la un telefon cu cartelă preplătită. Ştiu. E un şoc. 
Dar cu toţii veţi dori să vedeţi asta. 

Mo-bot a introdus un flash drive?! în laptop şi a apăsat 
câteva taste. Pe ecranul central de pe perete au început să 
se deruleze mesaje. 

Am citit textul mesajului din capul listei, datat ieri după- 
amiază: 


connie, sunt linda. mama mi-a luat mobilul, sunt 
în mare belea şi trebuie să vorbesc cu tine. 
Aşteaptă-mă în spate la taco bell. te roooooog. nu 
spune nimănui! 


— Să presupunem că acest mesaj ajunge la Connie, care 
află că prietena ei, Linda, are probleme. Ea nu are 
deocamdată niciun motiv să fie prudentă. Merge să se 
întâlnească acolo cu Linda. Şi uite aşa, apare pe 
neaşteptate capcana. 

— Prin urmare, textul mesajului era o făcătură? O 
momeală? 

— Exact. Cineva ar fi putut să ştie numele uneia dintre 
prietenele lui Connie, a cumpărat un telefon fără 
abonament şi a atras-o spre moarte. Dar au fost omorâte 
douăsprezece fete. Ele mergeau la şcoli diferite şi niciuna 
dintre victime nu o cunoştea pe cealaltă. De aceea, găsesc 
probabil, chiar foarte sigur, că fiecare fată moartă a fost 
înşelată cu un mesaj fals. Este simplu, chiar ingenios. 


pentru toate anotimpurile) (n. tr.). 

20 |P address (Internet Protocol Address), număr utilizat în 
exclusivitate de către toate echipamentele ce ţin de tehnologia 
informaţiei (imprimante, routere, modemuri, calculatoare, etc.) 
ce le permite să se identifice şi să comunice între ele (n. tr. ). 

21 Memorie electronică de calculator, cunoscută şi sub numele 
de memory stick, dispozitiv inventat în 1980 de doctorul japonez 
Fujio Masuoka (n. tr.). 


— Aşadar, un hacker intră în telefonul fetei, ştie în cine 
are ea încredere şi îşi asumă identitatea unei prietene, 
expediind un mesaj de pe un telefon fără abonament, a 
rezumat Justine. 

— lată ce cred eu, a spus Sci. O fantomă în aparat, un 
autor care scrie sub semnătura altuia. Dar nu ne conduce 
spre ucigaş. După asta ne izbim de un zid. 


Capitolul 13 


Justine s-a ridicat în picioare, a schimbat repede locul cu 
Mo-bot şi a pus stăpânire pe tastatura computerului. 

— Eu nu cred în fantome, a spus ea. Dacă psihopatul ăsta 
care atacă eleve merge şi respiră, are amprente, păr şi 
epidermă. Cu cât omoară de mai multe ori, cu atât mai 
probabil este să facă o greşeală. 

Justine a apăsat câteva taste, iar pe ecranele plate a fost 
proiectat un rezumat al cazului „Şcolăriţa”. 

Axa timpului plasa crimele la aproximativ două luni, în 
ultimii doi ani, atât doar că, în ultima vreme, ritmul se 
accelera. Lângă axa timpului se afla o hartă a zonei East 
LA, cu steguleţe electronice care reprezentau locurile unde 
fuseseră găsite victimele. 

Feţele fetelor ocupau un alt ecran. 

Erau de toate felurile. Blonde. Brunete. Unele drăguţe. 
Altele cât se poate de obişnuite. Fete studioase. Atlete. 
Unele slabe. Altele nu. Toate eleve de liceu. Toate decedate 
în mod inexplicabil şi tragic. 

— Trebuie să răspândim vestea despre aceste apeluri 
primite de la telefonul fără abonament, a spus Mo. Discutaţi 
din nou cu directorii şcolilor. Faceţi o campanie la 
televiziune despre mesajele false cu date personale. 

— Să admitem că avem dreptate în această privinţă, a 
replicat Justine, dar de îndată ce vom difuza un avertisment 
referitor la textele din telefoanele neînregistrate, ucigaşul 
îşi va schimba tiparul. Şi pe urmă, noi vom ajunge din nou 
unde suntem. El chiar ar putea grăbi ritmul crimelor. Ştim 
că îi place publicitatea. 

— În legătură cu ceea ce ai spus, Justine, a intervenit Sci 
pe tonul lui nazal obişnuit. Avem de-a face cu profiluri 
diferite. Cum ar putea un bărbat care dă foc unei fete să o 
facă o singură dată? Cum ar putea aceeaşi persoană să 
tragă în cineva de la o distanţă de patruzeci şi cinci de 


metri? 

— La ce te gândeşti, Sci? 

— Şi dacă este ceva mai mult de atât? Şi dacă există mai 
mult decât un singur ucigaş? 


Capitolul 14 


Rudoph Crocker se ascundea în cabina unei toalete 
pentru bărbaţi aflate la etajul opt al clădirii care adăpostea 
Wilshire Pacific Partners, o firmă de consultanţă pentru 
capital privat, când telefonul lui mobil a început să vibreze. 
Tocmai când avea fantezii cu o nouă salariată temporară, 
Carmen Rodriguez, care avea o pereche de sâni perfecţi, 
ochi căprui frumoşi, dar era cam proastă. Se gândea să-i 
ceară o întâlnire, de preferat una de-o noapte întreagă. 

Şi-a scos telefonul din buzunarul jachetei şi a văzut că 

apelul era trimis de pe linia lui directă. Era Franklin Dale, 
asociatul principal, unul dintre „cei bătrâni”. Crocker a 
răspuns şi Dale l-a invitat la un pahar după terminarea 
programului. 
_ Crocker era analist de capitaluri private de peste un an. 
Işi facea treaba cu sârguinţă, evitând în acelaşi timp să 
devină obiectul atenţiei publice. Ideea lui era să fie unul 
dintre acei tineri strălucitori, cu un viitor măreț în 
programarea calculatoarelor, un gen de muncitor banal şi 
serios, care îşi ţinea portofoliul în siguranţă, profiturile în 
creştere şi lumina ascunsă bine sub obroc. 

Acum trebuia să bea un pahar cu nesuferitul de Franklin 
Dale. 

La ora şapte seara, Crocker a încuiat uşa biroului şi s-a 
întâlnit cu Dale la ascensoare. La parter, s-au urcat 
amândoi în maşină, iar Crocker s-a întrebat dacă jigodia 
bătrână nu era cumva homosexual şi avea de gând să-i 
facă avansuri. 

După două pahare şi un bol de caju, lui Crocker i s-a 
comunicat că se descurca foarte bine şi că dinozaurul numit 
Franklin Dale era cât se poate de impresionat de activitatea 
lui. Dale a afirmat chiar că îl considera pe Crocker o valoare 
atipică, un tip cu talente ascunse, care avea să fie răsplătit 
cu cât va sta mai mult la această firmă veche şi admirabilă. 


De parcă asta ar fi demonstrat cât de recunoscător şi 
îndatorat îi era. De parcă lui i-ar fi păsat ce gândea Franklin 
Dale despre el sau despre activitatea lui. 

Până a ajuns Crocker acasă, ceasul arăta nouă şi 
jumătate. Ce mai rămânea din noapte era a lui şi aceasta 
urma să fie grozavă. 

S-a îmbrăcat pentru alergare şi, zece minute mai târziu, 
se deplasa cu viteză prin Marina del Rey, rumegând la 
recenta ieşire când grupul lui îi luase piuitul lui Connie Yu. 

Transpirat şi gâfâind, Crocker a încetinit dincolo de unul 
dintre pontoanele din portul de ambarcaţiuni. Şi-a pus 
mâinile pe genunchi şi şi-a recăpătat suflul. 

Când s-a convins că nu era nimeni prin preajmă, a scos 
din buzunar o gentuţă închisă cu fermoar şi s-a străduit să 
o ascundă cât putea de bine sub un colac mare de frânghie. 

Când a terminat, şi-a încheiat foarte calm alergarea. A 
trecut de intrarea în blocul de locuinţe, i-a făcut cu mâna 
portarului şi a urcat scările spre apartamentul lui. 

După duş, a scos din încărcător un telefon cu cartelă. 

A tastat un mesaj pentru primarul Los Angelesului, 
Thomas Hefferon, prin care îi comunica unde putea găsi 
urechea lui Connie Yu. 

A semnat „Steemeleena”. 


Capitolul 15 


Trecuseră trei zile de când fusese ucisă Shelby Cushman. 
Nu se înregistrase încă nicio acuzaţie, iar eu nu reuşisem să 
îmi vâr nasul, într-un fel sau altul, în biroul procurorului. 

Am luat micul dejun cu Andy în biroul lui, un cotlon într-o 
nouă şi foarte elegantă clădire de birouri de pe Avenue of 
the Stars. 

Andy i-a spus asistentului să nu-l deranjeze pentru nimic 
în lume. Apoi, a închis încet uşa biroului. Faţa lui trasă mi se 
părea greu de recunoscut. Avea pungi sub ochi şi, în mod 
evident, încetase să se mai bărbierească. 

— Nu dorm, a spus el. În caz că nu te-ai prins, Jack. 

Şi-a băut cafeaua dintr-o înghiţitură, în timp ce a descuiat 
dulapurile, a scos dosarele şi mi-a explicat ce facea un 
manager de fonduri speculative apreciat ca să-şi menţină 
poziţia în Los Angeles. 

— Aceşti oameni de aici, actori, agenţi, directori de 
studiouri, avocaţi pentru staruri, a spus el făcând semn cu 
braţul cât să cuprindă întreg Hollywoodul, fac zeci de 
milioane de dolari. Şi pentru că habar n-au ce să facă cu ei, 
mi-i dau mie. Eu îi investesc pentru ei. Din ceea ce 
investesc pentru clienţii mei, obţin un procent, a mai spus 
el. De obicei, cinci la sută. 

— Şi dacă investiţiile merg prost? am intervenit eu, 
gândindu-mă la declinul domeniului imobiliar, la situaţia 
critică a creditelor, la banii care se duc pe apa sâmbetei şi 
care îi iau cu ei şi pe cei avuţi, şi pe cei care se zbat, 
deopotrivă. 

— Oamenii îţi aduc o mulţime de acuzaţii când le pierzi 
banii, chiar dacă nu este vina ta. 

— Prin urmare, ai şi clienţi nemulţumiţi. 

Andy a oftat. 

— Vrei adevărul, Jack? 

— Nu, ce naiba! Te rog, minte-mă, Andy! Cu cât mă minţi 


mai mult, cu atât mai probabil vei ajunge la judecată. ÎI 
cunosc bine pe procuror. O să arunce asupra ta pe unul 
dintre tinerii lui rechini, iar aceştia te vor sfârteca fără 
milă... 

— Incetează, a spus el. 

— Dacă cineva vrea să îţi facă rău, trebuie să ştiu. Haide, 
Andy! Trebuie să-mi spui totul! Cu mine vorbeşti, prietenul 
tău, Jack. 

— Am delapidat, Jack, a spus Andy, pur şi simplu, fără 
nicio introducere sau vreun avertisment. Nu sunt Bernie 
Madoff??, aşa că nu te uita în felul ăsta la mine. Am cerut un 
onorariu, apoi am luat ceva din capital înainte de a se face 
orice scădere şi am făcut investiţia pentru mine însumi. Am 
fost cu băgare de seamă. Dar se întâmplă şi nenorociri, iar 
tu, bineînţeles, nu-ţi poţi permite să se afle adevărul. 

— Ascult. _ 

— Investiţiile mele s-au scufundat cu primul val. li 
aminteşti când Lehman s-a dus la fund? Am riscat din nou 
încercând să recuperez pierderile, dar am pierdut şi mai 
mult. Doi dintre clienţii mei s-au înfuriat peste măsură. 

— Dă-mi dosarele, Andy. Vreau să văd cine sunt cei mai 
mari perdanţi. Vreau să ştiu exact cine sunt. Lucrăm fără 
secrete. 


22? Bernard (Bernie) Madoff, fost finanţist american, director la 
bursa NASDAQ din New York, care, folosindu-se de schema Ponzi, 
a delapidat 65 de miliarde de dolari, devenind astfel cel mai 
mare escroc din istorie. Pentru faptele sale, a fost condamnat la 
150 de ani de închisoare. (n. red.). 


Capitolul 16 


Când pe o uşă scrie Private” doreşti să ştii ce se 
întâmplă de cealaltă parte. 

Când pe un plic scrie Private, imediat vrei să-l deschizi. 

Am intrat în Private prin zona de primire, am fluturat 
mâna spre Joanie, care se afla în spatele biroului, şi am 
urcat marea scară în spirală care şerpuia în jurul atriumului 
descoperit. Scara asta îmi dă mereu un avânt. Imi 
aminteşte de secţiunea transversală a unei scoici nautilus. 

Eram în drum spre biroul meu de la etajul al cincilea când 
Colleen m-a oprit. 

— Ai musafiri, a spus ea. Un grup. Eleganţi. Costume 
scumpe. 

Am trecut pragul şi am zărit trei bărbaţi care se 
instalaseră comod în spaţiul destinat şederii, un colţ 
mobilat cu fotolii capitonate, cu o canapea albastru-închis şi 
un butuc de sequoia lustruit pe care îl foloseam ca măsuţă 
pentru servit cafeaua. Era locul unde oamenii veneau cu 
secretele lor şi unde aceste secrete erau întotdeauna 
păstrate cu sfințenie. 

Doi dintre musafirii mei neprogramaţi fumau precum 
directorii companiilor de tutun. 

— Domnii au spus că nu doresc să fie văzuţi în zona de 
primire. Ce surpriză! 

Când al treilea bărbat s-a întors spre noi, am avut o 
tresărire: îl aveam în faţa mea chiar pe unchiul Fred. Fred 
Kreutzer este fratele mamei, cel care îmi spunea mereu să-l 
sun oricând aveam nevoie de cineva care să mă asculte. 
Când eram copii, el ne-a învăţat, pe mine şi pe Tommy, să 
jucăm fotbal, iar pe mine m-a încurajat să continui cu acest 
sport şi în liceu, şi mai apoi la colegiu. 

Pe scurt, unchiul Fred fusese înlocuitorul binevoitor al 


*3 Privat, particular, personal, confidenţial (în lb. engl., în 
original, n. tr.). 


bărbatului care îmi era, de fapt, tată. În fotbal, Fred 
mersese mai departe decât mine - mult mai departe. Era 
partener principal la Oakland Raiders?*. 

Bărbatul cu faţa mare şi rumenă m-a strâns în braţe cu 
puterea unui urs şi apoi m-a prezentat asociaţilor lui, pe 
care abia atunci i-am recunoscut. 

Evan Newman era tot atât de rafinat pe cât de licenţios 
era Fred Kreutzer. Costumul îi era croit la comandă, părul îi 
fusese pulverizat cu fixativ, iar unghiile îi străluceau la fel 
de tare precum pantofii, şi ei lucraţi de mână. Newman 
deţinea San Francisco 49ers?. 

Al treilea bărbat era David Dix, un antreprenor legendar, 
genul de bărbat despre care se fac referate în şcolile de 
afaceri. Dix comisese o crimă în Detroit, când avea 
optsprezece ani, făcuse avere de pe urma pieselor auto 
înainte de criza din 2008 şi cumpărase Minnesota Viking”. 
Imi amintesc că citisem undeva cum că în spatele aparentei 
lui jovialităţi se ascundea o răutate fundamentală. Pentru 
mine asta a sunat la fel ca un epitaf. 

Evan Newman s-a ridicat în picioare şi a venit spre mine 
cu un zâmbet convingător şi o mână întinsă. 

— Scuze că am dat buzna aşa, a spus el. Fred ne-a 
asigurat că ai să ne înţelegi. 

— Avem o problemă, a intervenit şi unchiul Fred. Este 
urgentă, Jack. De fapt, este o urgenţă cu alarmă de gradul 
cinci”. 

— Am vrea să greşim, a spus Dix. Deşi trebuie să spun că 
dacă vom avea dreptate, rezultatul ar putea prejudicia jocul 
de fotbal profesionist. 


24 Echipă de fotbal profesionist, înfiinţată în 1960, cu sediul în 
Alameda, California (n. tr.). 

25 Echipă de fotbal profesionist, înfiinţată în 1946, cu sediul în 
Santa Clara, California (n. tr.). 

26 Echipă de fotbal american cu sediul în Minneapolis, 
Minnesota, înfiinţată în 1961 (n. tr.). 

21 Cel mai înalt nivel de alertă folosit de New York City Fire 
Department (Departamentul de Pompieri din New York) (n. tr.). 


Dix mi-a făcut semn să iau loc. 
— Avem bani, a spus el. Tu dispui de cei mai buni oameni 
pentru asta. la loc ca să-ţi putem prezenta un coşmar. 


Capitolul 17 


Evan Newman a înlăturat o urmă invizibilă de scrum de 
pe pantaloni, apoi şi-a început povestea: 

— Avem motive să suspectăm o măsluire a jocurilor în 
liga noastră, Jack, ceva ce ar putea fi la fel de dăunător 
pentru fotbal cum a fost scandalul Black Sox? pentru 
baseball. 

Mă simţeam deranjat de această prezenţă neinvitată în 
biroul meu, dar şi intrigat în acelaşi timp. Evidenţa foştilor 
clienţi ai lui Andy mă striga din servietă, Justine avea 
nevoie de mine în legătură cu dosarul „Şcolăriţa” şi, mai 
mult decât atât, peste douăzeci de minute aveam o 
teleconferinţă cu biroul nostru din Londra - un scandal în 
Camera Lorzilor de care nu ştia încă nimeni. 

M-am uitat la ceas şi am spus: 

— Prezentaţi-mi punctele principale. Vă rog. Dacă pot, vă 
ajut. 

Primul care a vorbit a fost Fred: 

— Jack, noi credem că această situaţie a început în urmă 
cu doi ani - cu un meci preliminar cu final neaşteptat. Pe 
hârtie, Giants ar fi trebuit să câştige fără probleme. 
Adversarul lor, Carolina, era o echipă bună, dar doi jucători 
din ultima linie de apărare au fost eliminaţi. Coordonatorul 
echipei lor avea o fractură foarte fină la degetul arătător de 
la mâna cu care pasa mingea. Scorul acestei partide n-ar fi 
trebuit să fie unul strâns. Dar e posibil să-ţi aduci aminte de 
asta, Tommy... 

— Jack. 


28 Scandal care a avut loc după partida pe care Chicago White 
Sox a pierdut-o jucând cu Cincinnati Reds în timpul Competiţiei 
anuale de baseball din 1919, când opt jucători de la White Sox 
au fost mai târziu acuzaţi de pierderea intenţionată a jocului în 
schimbul unor sume de bani oferite de jucători înrăiţi care 
pariaseră (n. tr.). 


— Jack, scuze.  /isuse! Oricum, în al treilea sfert, 
înscrierea lui Cartwright, într-o groapă prin care ai fi putut 
trece cu un camion Brinks, a fost anulată. Arbitrul a spus că 
a fost un penalti de acroşare şi în al patrulea sfert, când 
New York? încerca o lovitură care ar fi trimis jocul în 
prelungiri, a mai fost un penalti care i-a scos de pe linia de 
ţintă. 

Fred a continuat, tot mai aprins la faţă. 

— New York a pierdut la o diferenţă de trei puncte. 
Semnele nu prevesteau nimic bun. Au urmat obişnuitele 
comentarii în presa sportivă care, în cele din urmă, s-au 
stins, iar meciurile preliminare au mers mai departe. 

— În regulă, Jack, s-a vârât în discuţie şi Dix. Avansăm 
rapid spre al treilea meci din ultimul sezon între Vikings şi 
Cowboys. Împrejurări diferite, dar esențialmente acelaşi 
scenariu. 

Unchiul Fred a intervenit din nou, hotărât să reproducă 
transmisia radiofonică a evenimentului. 

— De data asta Vikings dă o pasă de patruzeci de yarzi“ 
interceptată la sfârşitul celui de-al doilea sfert, care i-ar fi 
trimis la vestiar în avantaj cu şaptesprezece puncte. 

Fred gesticula nervos în timp ce îmi prezenta că un alt 
penalti de acroşare discutabil a anulat pasa de pe tabela de 
afişa). 

— Când s-au aliniat la sfârşitul celui de-al patrulea sfert 
pentru ceea ce ar fi fost golul câştigător, Vikings a reclamat 
o mişcare neregulamentară pe care nimeni, dar absolut 
nimeni nu a văzut-o, în afară de arbitru. 

— Din nou îi scoate de pe linia de ţintă, jocul intră în 
prelungiri şi ei pierd. 

Fără îndoială că am înţeles unde băteau aceste povestiri. 
Până la urmă, arbitrii din fotbal iau mereu decizii proaste, 


29? New York Giants, echipa de fotbal american despre care se 
vorbeşte şi care are ca adversar echipa Carolina (Panthers) (n. 
tr): 

30 Terenul măsoară 100 de yarzi (91,44 metri) pe lungime şi 53 
de yarzi (48,46 metri) pe lăţime (n. tr.). 


oamenii aduc injurii oficialilor şi apoi nu se mai gândesc la 
ele. Pentru ca Fred Kreutzer, Evan Newman şi David Dix să 
vină la mine însemna că aveau pe suflet mai mult decât 
pretinsele decizii proaste ale arbitrilor în două partide. 

— Noi ne-am uitat la casete ad nauseam”, Jack, a spus 
Newman, incluzând şi meciul din San Francisco de duminica 
trecută. Am observat un tipic. Una peste alta, unsprezece 
partide put urât în decursul a doi ani şi jumătate. Nouă 
dintre echipele învinse au avut palmaresuri şi şapte dintre 
ele au participat la meciurile preliminare. 

— Mulţi oameni au pierdut o grămadă de bani cu aceste 
partide şi au început să se întrebe dacă se întâmplă ceva 
ciudat, a spus unchiul meu. 

— De ce aţi venit la mine? am întrebat eu. De ce nu vă 
duceţi mai întâi cu problema asta la comisar? 

— Nu avem nicio dovadă, a spus Dix. Şi, sincer vorbind, 
Jack, dacă s-a întâmplat cu adevărat ceva, nu dorim să afle 
nici comisarul, nici presa şi nici publicul. Niciodată. 


31 În latină, în original, până la dezgust (n. tr.). 


Capitolul 18 


Emilio Cruz a intrat primul în biroul meu, iar Del Rio a 
sosit cam la cinci minute după ce patronii plecaseră. Le-am 
făcut semn amândurora să ia loc. 

— Am fost abordaţi de trei patroni de echipe din NFL??, 
care i-ar putea reprezenta pe mult mai mulţi, am spus eu. 
Unul dintre ei este Fred Kreutzer. Fred este fratele mamei 
mele. 

Cruz s-a arătat surprins. 

— Fred Kreutzer este unchiul tău? 

— Da. El şi alţi patroni cred că meciurile sunt aranjate. Ei 
văd un tipic al perdanţilor cu şanse inegale care câştigă 
prea des şi pe baza deciziilor controversate ale arbitrilor. 

— Ba bine că nu! a rostit încruntat Cruz. Nu poţi trişa la 
fotbal. Nu poţi prevedea finalul unui joc în care totul se 
schimbă de la o secundă la alta, şi chiar dacă ai putea, sunt 
camere de luat vederi care înregistrează tot. Fiecare 
secundă este analizată mai ceva ca la microscop. 

— Dacă se dovedeşte aşa, avem clienţi fericiţi şi cecuri 
impresionante, am spus eu. Ni s-a garantat dublul tarifului 
nostru pentru o investigaţie rapidă, minuțioasă şi 
confidențială. 

— Ei susţin că jucătorii aranjează dinainte partidele? a 
întrebat Del Rio. 

Sunt de o vârstă cu Del Rio, dar anii petrecuţi la Chino îi 
îmbătrâniseră faţa şi îi zdruncinaseră încrederea în oameni. 
Sunt convins că sfinţenia fotbalului este unul dintre puţinele 
lucruri în care mai credea. 

— Fred spune că n-au descoperit nicio infracţiune făcută 
de vreun jucător, doar decizii ale arbitrilor care ar putea fi 
necinstite. Dacă nu cumva arbitrii aveau iluzii optice. 

— Inainte de a lua vreo decizie în această privinţă, să 


32? Acronim pentru National Football League (Liga Naţională de 
Fotbal) (n. tr.). 


discutăm despre familia Cushman. L-am văzut pe Andy în 
această dimineaţă, am spus eu. Presa este toată peste el. l- 
am sugerat să reţină o cameră la un hotel şi să nu spună 
nimănui decât mie unde va sta. 

— Are motive temeinice să se îngrijoreze, a spus Del Rio. 
Cel care a ucis-o pe Shelby a intrat şi a ieşit din casă cu 
îndemânarea unui proctolog din Beverly Hills. Eu cercetez 
ucigaşii plătiţi. Am deja vreo două piste. O să-i dăm de 
capăt, Jack. 

l-am întrebat pe Cruz şi pe Del Rio dacă puteau lucra la 
ambele cazuri şi ei au răspuns afirmativ. Acesta era 
răspunsul obişnuit la Private - i-am angajat pe cei mai buni, 
cu onorariul cel mai ridicat, iar ei se aşteptau la zile de 
muncă cu ore suplimentare şi cazuri dificile. 

— Vreau ca voi doi să vă ocupați de verificarea 
antecedentelor pentru Shelby şi Andy, am spus. 

— Ce căutăm şi tu nu ştii, Jack? 

— Răspunsul la o simplă întrebare: de ce a fost ucisă 
Shelby Cushman? 

— Nicio problemă, a spus Del Rio. Două cazuri la preţ de 
trei? Îmi convine. 

Am râs cu toţii şi apoi Cruz şi Del Rio au plecat să 
înceapă investigația. 

Eram singur în biroul meu de vreo şaizeci de secunde 
când Colleen a intrat şi a închis şi uşa. 

— Indivizii programaţi pentru ora unsprezece sunt aici, 
Jack. Nu-mi face plăcere să-i privesc. 

— Nu? Sunt doar nişte avocaţi, am spus eu. 

Colleen a zâmbit. 

— Doar avocaţi. Sigur că da. Avocaţi care zâmbesc 
afectat. Avocaţi transpiraţi. 

O clipă mai târziu, Colleen conducea în biroul meu doi 
bărbaţi. Îi cunoşteam după reputaţie. 

Se numeau Ferrara şi Reilly şi-l reprezentau pe Ray 
Noccia, capul familiei mafiote Noccia. 


Capitolul 19 


Am dat mâna cu bărbaţii care tocmai intraseră pe uşă şi 
i-am invitat să se aşeze. 

Avocatul Ed Ferrara purta un costum negru din trei piese. 
Asociatul lui, John Reilly, purta jeanşi negri şi un jerseu 
negru de caşmir. Reilly mi-a cercetat biroul cu atenţie 
verificând din ochi dacă nu cumva aveam camere video 
ascunse în rafturile bibliotecii. Nu cred că le identificase. 

— Încântat de cunoştinţă, Jack. Ai primit recomandări 
foarte bune din câteva surse, a spus Ferrara. 

— Mă bucur întotdeauna să aud asta. Cu ce pot să vă 
ajut? 

Reilly a băgat mâna într-un buzunar şi a scos fotografia 
unei femei blonde, foarte drăguţe, care părea că abia 
împlinise douăzeci de ani. Mi s-a părut că o recunosc, 
Elizabeth parcă, o actriţă. O zărisem în compania lui Craig 
Ferguson o dată sau de două ori. 

— Aceasta este fotografia lui Beth Anderson. Este actriţă 
de film, a spus Ferrara, şi este, de asemenea, şi bună 
prietenă cu domnul Noccia. 

Ray Noccia avea pe puţin şaptezeci de ani. După ce 
aşteptase două generaţii, preluase, în sfârşit, şefia de la 
unchiul Antonio, care trecuse pe lumea cealaltă. Desigur, 
Noccia era „bun prieten” cu Beth Anderson, care avea vreo 
douăzeci de ani. 

Reilly a sărit să mă lămurească: 

— Beth nu a mai fost văzută de o săptămână şi nu 
răspunde la apelurile domnului Noccia. El doreşte să se 
asigure că nu i s-a întâmplat nimic neplăcut. 

— Sună ca o treabă pentru LAPD, am spus eu. Ar trebui 
să faceţi o strigare. li recomand insistent. 

Ferrara a zâmbit şi a spus: 

— Dorim să trecem momentul sub tăcere. Nu vrem 
publicitate care ar putea dăuna carierei lui Beth. Motiv care 


ne aduce la tine, Jack. Am dori un preţ estimativ cu o limită, 
desigur. 

M-am întrebat dacă Beth Anderson părăsise oraşul sau 
dacă mai era în viaţă. Într-un fel sau altul, nu voiam 
povestea lui Noccia la Private. 

— lmi pare rău, nu stabilesc preţuri estimative, am spus 
eu. Nu stabilesc nici limite. Şi nici nu fac afaceri cu Mafia. 

A urmat un moment de tăcere încordată, după care Reilly 
şi Ferrara s-au ridicat în picioare în acelaşi timp. 

— Dar faci afaceri cu Andy Cushman, a spus Ferrara. Și 
dacă mă pricep cât de cât la afemeiaţii depravaţi, atunci şi 
tu te culci cu fatuca aia din Killarney care se află dincolo de 
biroul tău. 

Reilly s-a oprit în prag să-şi lanseze lovitura de 
despărţire. 

— Şi să nu uităm că taică-tu facea pârnaie pentru crimă 
când a murit. Tare neruşinat mai eşti, Jack-off”. 

Presupun că eram, dar acela era parte din motivul pentru 
care Private mergea atât de bine. 


3 Tăntălău, idiot (în Ib. engl., în original, n. tr.). 


Capitolul 20 


La ora trei în acea după-amiază, Jason Pilser se afla în 
biroul lui la Howard Public Relations, aşteptând să înceapă 
şedinţa comitetului consultativ, când a primit un mesaj care 
i-a impulsionat starea de spirit. 

Mesajul era chiar de la Steemeleena şi oferea detalii 
despre următoarea „noapte în oraş”. Notificarea îi era 
adresată cu numele lui de utilizator, „Scylla”, şi spunea: 
„Pregăteşte-te. E rândul tău”. 

Doamne sfinte, de fapt, urma să aibă botezul focului. Se 
gândise la noaptea asta săptămâni în şir. De fapt, se 
gândise puţin altfel. Iniţial, făcuse cunoştinţă cu „Morbid” la 
Commandos of Doom, un joc de război online în timp real. 
Ca aliaţi, în ultimii doi ani, purtaseră nenumărate bătălii 
încununate de succes. 

Când însă Morbid l-a recrutat într-un grup de jucători 
mult mai select, l-a dat pe spate. A făcut cunoştinţă cu 
Steemeleena tot virtual şi a fost obligat să aştepte până 
când Morbid şi-a dat acceptul. Acum Steemeleena făcea şi 
el parte din grup. Şi curând Jason, sub numele Scylla, avea 
să păşească din spatele computerului şi să cunoască 
acţiunea în viaţa reală. 

În următoarele trei ore, Pilser a lucrat ca un robot. Nici nu 
a tresărit când şefa lui cea ticăloasă l-a acuzat că o dăduse 
în bară cu un proiect pe care nici măcar nu îl înţelesese. 
Băga-o-ar undeva! La ora şase, şi-a pus jacheta şi a plecat. 

A condus maşina direct la un magazin de bricolaj din 
West Hollywood. 

A mers printre culoarele înguste, cu mărfurile depozitate 
până în tavan şi a ales un prelungitor lung de aproape doi 
metri, o rolă de bandă adezivă şi o pereche de mănuşi din 
bumbac. Nimic neobişnuit. A plătit numerar pentru 
cumpărături în timp ce a stat cu capul în jos, astfel încât 
camera de supraveghere de la casă nu i-a prins faţa. 


Era atât de agitat, încât avea mâinile foarte transpirate. 

Mai erau doar trei zile până la marea noapte. Şi era 
rândul lui. Sâmbătă urma să ucidă o fată undeva în Los 
Angeles. 


Capitolul 21 


Ăsta nu era de fapt somn, ci mai mult un fel de plecare la 
război, noapte de noapte, şi revenire bruscă la realitate 
dimineaţă de dimineaţă. 

De data aceasta, alergam pe câmpul de luptă în flăcări, 
purtând-o pe Colleen în braţe în timp ce sângele îmi 
împroşca pantofii. Inima îmi bătea să-mi iasă din piept pe 
când ea îmi spunea: „Salvează-mă, Jack! Sunt mama 
copiilor tăi”. 

Explozia înfundată a salvelor de mortiere m-a aruncat la 
pământ. Am deschis ochii brusc şi, pentru o clipă, am avut 
senzaţia intensă că încă mai eram pe câmpul de luptă în 
ultima mea zi petrecută în Afganistan. 

Mi-am adus aminte mare parte din această zi, mai puţin 
un lucru extrem de important, respectiv ce se întâmplase 
de la momentul când elicopterul a coborât şi până în clipa 
când am murit. 

Împinsesem lacuna aceea atât de departe în 
subconştient, încât aceasta se aşezase undeva unde să nu 
fie văzută şi găsită. 

Trebuia să fac săpături. Trebuia să aflu adevărul despre 
ziua aceea. 

Dacă aş putea recupera amintirea, poate că aş reuşi în 
cele din urmă să dorm. 

Încă încercam să prind legăturile dintre vis şi amintire 
când telefonul mobil a început să vibreze pe noptieră. 

M-am uitat la identitatea apelantului şi am citit „în afara 
zonei”. 

Am lăsat telefonul jos, am sărit din pat şi am făcut un tur 
al monitoarelor de supraveghere din casă. 

Am verificat cu atenţie cele şase monitoare şi n-am 
observat nimic nelalocul lui, aşa că le-am abandonat şi m- 
am uitat pe geam. Maşinile curgeau una după alta, fără 
întrerupere, pe Pacific Coast Highway, dincolo de poarta 


mea din faţă. Între casa mea şi casele vecinilor, de ambele 
părţi, se ridicau garduri înalte. Plaja din spatele casei era 
pustie. 

Eram singur. 

Într-un final, telefonul a încetat să mai sune. Lumina 
străbătea prin geam în timp ce Pacificul se zbuciuma 
înverşunat dincolo de fereastra dormitorului meu. 

Aceasta era casa pe care o cumpărasem împreună cu 
Justine. 

Sunt amintiri care te pot bântui insistent. Eu o mai 
vedeam încă pe Justine în această cameră, cu părul ei 
negru întins în formă de evantai pe perna albă şi cu privirea 
plină de dragoste fixată asupra mea. Şi ştiţi ceva? Şi eu îi 
răspundeam cu acelaşi fel de privire. 

Am făcut un duş şi m-am îmbrăcat cu o pereche de 
pantaloni largi de bumbac şi o cămaşă Oxford albastru- 
deschis. Telefonul a început să sune din nou. Am luat 
afurisitul de aparat de pe masa pe care obişnuiam să o 
folosesc drept birou şi l-am deschis. 

— Eşti mort, a rostit mecanic vocea. 

— Nu încă, am răspuns eu. 

Mi-am făcut o cafea tare şi pe urmă mi-am petrecut 
următoarea oră şi jumătate dând telefoane şi confirmând 
programări. 

Când m-am întâlnit cu Del Rio la aeroportul Santa Monica 
era aproape ora zece. 

Era vremea să zburăm. 


Capitolul 22 


Ne-am urcat la bordul unui Cessna Skyhawk SP, un 
aparat de zbor cu un singur motor, elegant şi de încredere, 
iar Del Rio şi-a ocupat locul alături de mine. Exact ca în 
vremurile de altădată. 

M-am uitat la Rick. M-a privit şi el în vreme ce gândurile 
noastre au început să zboare spre aceeaşi destinaţie: 
Afganistan, prietenii noştri care fuseseră ucişi în elicopter şi 
faptul că Del Rio mă resuscitase, iar eu îi datoram viaţa. 

M-am întrebat dacă putea oare să-mi spună mai multe 
despre ceea ce se întâmplase în acea ultimă zi în Gardez. 
Primisem o medalie pentru că îl scosesem şi transportasem 
pe Danny Young din acel elicopter în flăcări. Dar nu 
reuşeam să ignor visele supărătoare. Oare mintea îmi juca 
o farsă, ferindu-mă de o amintire insuportabilă, dar 
stimulându-mă în acelaşi timp să-mi aduc aminte? 

— Rick, acea ultimă zi în Gardez? 

— Cu elicopterul? Zău, Jack? 

— Mai povesteşte-mi încă o dată. 

— Ţi-am povestit tot ce mi-am amintit. 

— Nu este încă limpede pentru mine. Ceva lipseşte, omit 
ceva. 

Del Rio a oftat. 

— Ne deplasam cu trupele spre Kandahar. Era noapte. Tu 
erai pilot principal şi eu, copilot. Nu am reuşit să vedem un 
musulman cu proiectilul lui sol-aer în spatele unui camion. 
Nimeni nu l-a văzut. Am primit o lovitură la fuselaj. Nu a 
fost vina nimănui, Jack. Tu ai coborât Phrog-uls, a continuat 
Del Rio. Elicopterul ardea la exterior - îţi aminteşti? Eu am 
ieşit pe uşa laterală, iar tu ai trecut prin spate. Tipii de la 
panoul doi alergau pe câmp. Am început să te caut. Te-am 


3 Supranumele dat elicopterului CH-46, care în poziţia de 
repaus stă cu partea din spate mai jos decât cea din faţă, 
asemenea unei broaşte (frog ortografiat phrog) (n.tr.) 


găsit cu Danny Young în braţe. Mereu erou, Jack, 
întotdeauna tipul vertical. Apoi, a lovit mortierul. 

— Văd doar instantanee, nu filmul întreg. 

— Ai fost mort, de aceea. Te-am masat pe piept până 
când ţi-ai revenit. Asta-i tot ce pot să-ţi spun. 

Imaginile nu se derulau în ordine şi nu compuneau un 
întreg. Am văzut prăbuşirea. Îmi aminteam cum alergam cu 
Danny Young pe umăr. Mă trezeam. 

Ceva lipsea. 

Ce nu ştiam? Ce altceva se întâmplase pe acel câmp de 
bătălie? 

Continuam să-l fixez cu privirea pe Del Rio. El mi-a 
zâmbit. 

— Drăguţule, ai de gând să-mi spui că mă iubeşti? 

— Da, nemernicule. Te iubesc! 

Del Rio a râs cu poftă şi şi-a tras ochelarii de soare de pe 
creştet. Mi-am umplut timpul cu lista de control. 

Am primit aprobare de la turn, am mişcat înainte 
acceleraţia şi am început să rulez Cessna pe pistă. Am tras 
manşa spre dreapta ca să-l menţin pe linia centrală. Când 
indicatorul de viteză a arătat şaizeci, am revenit cu o 
lovitură uşoară pe manşă, iar aparatul s-a ridicat încetişor, 
practic s-a înălţat în zbor spre cerul albastru şi senin care 
se arcuia peste Los Angeles. 

Neted ca frişca. 

Pentru următoarele o sută de minute, am zburat cu 
avionul ca şi cum ar fi fost o parte din trupul meu. Zborul 
este metodă, metodă şi iar metodă, iar eu ştiam totul pe de 
rost. Am început să ascult radioul în căşti şi mi-am 
îndepărtat din memorie gândurile chinuitoare. 

Am uitat şi de vis şi m-am pierdut în frumuseţea zborului. 


Capitolul 23 


Exact după-amiază am aterizat pe aeroportul 
Metropolitan din San Francisco Bay. 

Am închiriat o maşină şi am dat peste un trafic intens pe 
Harbor Bay Parkway, aşa încât am ajuns la terenul de 
antrenament al echipei Oakland Raiders cu o jumătate de 
oră mai târziu pentru întâlnirea noastră cu Fred. 

Am dat actul de identitate persoanei însărcinate cu paza 
la intrarea principală şi împreună cu Del Rio am primit 
permisiunea să ne îndreptăm spre terenul de antrenament 
cu iarbă naturală, unde jucătorii de fotbal profesionist 
executau modele de pase şi exerciţii de urmărire. În capătul 
îndepărtat, doi jucători loveau pe rând mingea de pe linia 
de patruzeci de yarzi. 

Fred stătea pe linia de tuşă, la mijlocul terenului, de unde 
s-a şi apropiat să ne întâmpine. | l-am prezentat pe Del Rio, 
adăugând că acesta va lucra cu mine la acest caz. 

Unchiul a făcut semn cu mâna spre câţiva jucători de 
importanţă din Raiders - Brancusi, Lipscomb şi Muhammed 
Ruggins, jucătorul aşezat cel mai în spate în ofensivă, 
folosit şi ca jucător de viteză pentru majoritatea alergărilor 
-, băieţi care câştigau milioane pe an. lisuse, chiar erau 
grozavi! Am discutat despre meciul cu Seattle care urma să 
aibă loc şi, apoi, ne-am îndreptat atenţia spre talentatul 
fundaş Jermayne Jarvis, care executa intercepţii. 

— Nu pot să realizez cum îşi coordonează aceste pase. Le 
execută ca şi cum ar şti precis când se va întoarce jucătorul 
care primeşte mingea, am spus eu. 

— Te-ai descurcat bine când erai la Brown, Jack. Reuşeai 
să arunci mingea cu destulă îndemânare. Deşi te-ai fi 
descurcat şi mai bine dacă nu încercai să faci totul perfect. 

Nu m-aş fi descurcat. Nu aveam gabaritul pentru asta 


sau, probabil, braţul potrivit. Plus că Ivy League nu este 
tocmai Big Ten’? sau SEC”. 

Am zărit o lumină în ochii lui Fred. 

— Jack, poate că tu şi Rick vreţi să aruncaţi mingea la 
câţiva dintre băieţii mei? 

Am protestat spunând: 

— Eşti nebun? Credeam că îţi pasă de mine. 

Del Rio însă avea aerul unui copil care tocmai câştigase 
tot ce era posibil la un concurs dintr-un magazin cu jocuri 
video. 

Am mers amândoi pe teren şi am făcut scheme de pase 
încrucişate pentru a înainta zece yarzi, în timp ce Jermayne 
Jarvis trăgea lovituri uşoare spre noi. 

După ce m-am încălzit, m-am pomenit luat de val. Dar 
când am ridicat mâinile după una dintre aruncările de 
precizie ale lui Jarvis, am dat peste Del Rio, care ne-a 
doborât pe amândoi. Fred a alergat spre noi, şi-a pus 
mâinile pe genunchi şi, în timp ce râdea de mine, mi-a 
spus: 

— A fost frumos, Jack! Poezie în mişcare. Acum am ceva 
să vă arăt şi nu este la fel de amuzant. 

Am părăsit terenul printr-un coridor lung de beton şi o 
serie de uşi încuiate, până când am ajuns la biroul lui Fred. 
Aici, a descuiat un dulap şi a scos o cutie cu DVD-uri ale 
partidelor NFL din ultimele douăzeci şi opt de luni. 

— Am marcat acele unsprezece meciuri care ridică 


55 Un grup de opt universităţi (Brown, Columbia, Corneli, 
Dartmouth, Harvard, Pennsylvania, Princeton şi Yale) din nord- 
estul Statelor Unite, reunite în 1954 sub acest nume (Ivy League 
Liga de iederă), considerate a fi cele mai prestigioase din ţară şi 
chiar din lume. De asemenea, denumirea oficială a organizaţiei 
sportive a acestor instituţii (n.tr.) 

3 Cea mai veche federaţie sportivă din SUA, întemeiată în 
1896 şi care, în prezent, sponsorizează 28 de discipline sportive, 
14 masculine şi 14 feminine (n. red.). 

37 Acronim pentru South Eastern Conference (Federaţia sud- 
estică), federaţie sportivă înfiinţată în 1932 pentru zona sud- 
estică a SUA, cuprinzând 21 de domenii sportive (n.tr.) 


probleme reale. Verificaţi-le şi hai să  comparăm 


observaţiile. 

Apoi, mi-a spus unde ar trebui să încep să caut escrocii 
care amenințau să pună capăt fotbalului profesionist. 

— Nu ţi-am cerut niciodată nimic, Jack, dar de data asta 


te rog. Am nevoie de ajutorul tău. 


Capitolul 24 


Când am ajuns acasă, deja se întunecase. O lună în 
creştere lumina acoperişul, care abia se zărea peste poarta 
înaltă de oţel consolidat. 

Când trăgeam Lamborghiniul în garaj, am zărit faruri în 
oglinda retrovizoare. 

Luminile mă urmăreau licărind în dreapta, în timp ce o 
persoană îmi făcea semn. Am frânat, am oprit motorul şi 
am coborât. Am văzut o limuzină neagră care încetinea pe 
aleea mea. Cine naiba era? 

Am aşteptat lângă maşina mea până când portiera din 
faţă a  limuzinei s-a deschis. Şoferul a coborât. S-a 
descheiat la haină în timp ce s-a apropiat de mine. 

— Domnul Jack Morgan? 

Când am spus că eu eram, mi-a replicat: 

— Domnul Noccia vrea să-ţi spună o vorbă. Este 
important. 

— Nu doresc să discut cu nimeni în clipa asta, am spus 
eu fără să mă opresc. Te rog fii atent când te retragi. 
Ultimul lucru de care ai nevoie este să ai un accident pe 
şosea. 

— Eşti sigur că asta e ceea ce doreşti să-i spun? 

Eram foarte sigur. Am rămas ferm pe poziţie, în timp ce 
şoferul s-a întors la limuzină. Am aşteptat să plece, dar în 
schimb portiera din partea pasagerului s-a deschis. Un al 
doilea bărbat a coborât şi a deschis portiera din spate 
pentru un al treilea bărbat. Şi pe urmă, cei trei s-au 
apropiat de mine. 

L-am recunoscut pe Ray Noccia. 

Purta o jachetă sport gri, avea părul cărunt, tenul cenușiu 
şi un nas care-i arunca o umbră pe obraz. Am rămas tablou. 
Un cap al Mafiei, un om care comandase nenumărate 
execuţii, la mine pe alee. Se întâmpla în timpul nopţii. 
Nimeni nu-l văzuse venind. Nimeni nu avea să-l vadă 


plecând. 

Mi-a întins mâna. 

— Ray Noccia, a spus el. Încântat de cunoştinţă. 

Mi-am păstrat mâna în buzunarul jachetei până când el a 
lăsat-o jos pe a lui. Faţa i s-a întunecat o clipă, ca şi cum l- 
aş fi pălmuit sau aş fi făcut pipi pe pantofii lui. 

Apoi, Noccia a zâmbit. 

— Eu şi tatăl tău am făcut afaceri împreună, a spus el. De 
aceea mi-am trimis avocaţii să discute cu tine. S-ar părea 
că te-au ofensat cumva. li datorez scuze şi ţi le prezint 
personal. 

— Nu am nevoie de scuze, am spus eu. 

Zâmbetul lui nu mai avea nicio urmă de umor. _ 

— Bine. Deci o vei căuta pe Beth pentru mine? Inţeleg 
regulile. Fără preţuri estimative. Fără limite. Voi plăti tariful 
tău, plus un bonus, atunci când o vei găsi. Asta pentru că 
eşti cel mai bun. 

Era timpul să pun capăt situaţiei o dată pentru 
totdeauna. 

— Oamenii tăi ştiu unde au îngropat-o. Economiseşte 
banii. Cercetează-i pe ei. 

A urmat o pauză grea ca plumbul. Noccia nu şi-a dezlipit 
ochii de pe mine, iar când a vorbit, cuvintele lui au fost 
aproape înăbuşite de agitația traficului şi de resacuriles? 
Pacificului. 

— Eşti mult mai bine educat decât tatăl tău, dar nu eşti 
nici pe jumătate la fel de sclipitor, a spus Noccia. Şi uite 
cum a sfârşit-o el. 

S-a răsucit şi a plecat înapoi la maşină. 

Probabil că mersesem dincolo de împărăţia cutezanţei, 
dar nu-mi păsa. Ray Noccia deja spusese cel mai neplăcut 
lucru pe care putea să mi-l spună - faptul că el şi cu tata 
lucraseră împreună. 

Mâna îmi tremura când am băgat cheia în broasca uşii 


3 Resac, val marin sau oceanic de interferenţă, care, izbindu- 
se de un obstacol, se continuă cu valul direct, prezentând 
aspectul unei explozii (n. red.). 


principale. Speram că nu aveam să-l mai aud sau să-l văd 
vreodată pe Ray Noccia. 
Slabă nădejde! 


Partea a doua 
NUMARUL TREISPREZECE 


Capitolul 25 


Lumina dimineţii împrumuta dunelor de gunoaie o lumină 
trandafirie, iar pescăruşii anunțau cu sunete stridente crima 
sângeroasă, în timp ce se năpusteau asupra pogoanelor de 
deşeuri menajere de la groapa ecologică de gunoi Sunshine 
Canyon. Micul dejun era servit. 

Justine a tras Jaguarul la marginea drumului şi a privit 
peisajul. Eu am rotit discul selector pe frecvenţa poliţiei 
până când semnalul a devenit clar. Ea a deschis termosul şi 
mi l-a pasat. Am luat o înghiţitură. , 

Cafeaua era fără lapte şi fără zahăr. Asta era modul în 
care lui Justine îi plăceau aproape toate lucrurile: 
neamestecate şi fără aiureli. 

Nu mai avuseserăm relații intime de mai bine de doi ani, 
dar stând alături de ea în captivitatea înghesuită a 
automobilului, m-am abținut cu greu să nu o iau de mână. 
Sentimentul fusese întotdeauna derutant, chiar şi atunci 
când eram Împreună. 

— Cum merge treaba? m-a întrebat ea. 

Poliţiştii cercetau bucată cu bucată grămezile de gunoi 
de peste drum. li puteam auzi discutând cu baza dincolo de 
banda poliției. 

— Andy Cushman are cam douăzeci de foşti clienți 
supăraţi. Oricare dintre aceştia avea mijloacele, ocazia, şi 
mai ales motivul să-l ucidă. Prin urmare, de ce să o omoare 
pe Shelby? Nu reuşesc să-mi dau seama. 

— Imi pare rău, Jack. Dar întrebarea mea se referea la 
tine. Cum îţi mai merge ţie? 

De fapt, adevărata ei întrebare era despre cum mergea 
relaţia dintre mine şi Colleen, iar eu nu voiam să abordez 
subiectul cu ea. Am încercat să scap, azvârlind în discuţie 
un alt subiect: 

— Am un caz nou la care lucrez. Este solid şi personal. Îţi 
aminteşti că ţi-am spus despre unchiul meu, Fred. 


— Tipul cu fotbalul. 

— Da. Se teme că unele partide ar fi aranjate. Ar putea 
urma un scandal uriaş, cel mai mare, de la Black Sox 
încoace, doar că acela a fost în baseball. 

— Uimitor, a spus Justine. 

— Ştii, am început din nou să visez, i-am mărturisit. 

Justine m-a privit uimită. Dorisem să discut cu ea, iar 
acum pur şi simplu nu mai aveam încotro. Să-i spui unui 
psihiatru că ai vise neliniştitoare e ca şi cum ai ispiti o 
pisicuţă cu un şnur. 

— Vise despre ce? a întrebat ea. Aceleaşi? 

În concluzie, i-am povestit. Am descris exploziile intense, 
traversarea câmpului în fugă, împreună cu persoana iubită, 
pe care o transport pe umăr, precum şi permanenta lipsă 
de siguranţă. 

— Ar putea fi vina supravieţuitorului, cred. Tu ce zici, 
Jack? 

— Aş dori ca visele să înceteze. 

— Tot amuzant ai rămas şi cu vorbele de duh la tine, a 
spus ea. 

Am deschis dosarul pe care îl înghesuisem sub 
rezemătorul de braţ şi m-am uitat la fotografia pe care 
Bobby Petino i-o expediase lui Justine în dimineaţa aceea. 
Era o poză de şcoală a unei fete drăguţe de şaisprezece ani 
pe nume Serena Moses. Noaptea trecută se anunţase 
dispariţia ei. Serena locuia în Echo Park, un cartier din East 
LA pe care Justine îl numea „zona roşie”, câmpul de ucidere 
în cazul „Şcolăriţa”. 

La două ore după ce părinţii Serenei sunaseră la poliţie, 
un apel anonim şi imposibil de detectat anunţase la 911 că 
trupul fetei se afla la groapa de gunoi. 

Exact atunci, s-au auzit voci din radioul poliţiei, una mai 
ascuţită şi mai puternică decât celelalte. 

— Am găsit ceva! Poate fi de om. Ah, Hristoase... 

— Să mergem, am spus eu, deschizând portiera din 
partea mea. 

— Nu, Jack. Trebuie să fac asta singură. Dacă vei veni cu 


mine, îmi voi pierde credibilitatea. Trebuie doar să mă ţin 
tare. 

Am acceptat şi apoi am urmărit-o pe Justine traversând 
strada pustie şi îndreptându-se spre locul unde poliţia deja 
încercuia cu bandă o porţiune de teren urât mirositor. 


Capitolul 26 


Justine a fluturat mâna în chip de salut spre inspectorul 
Nora Cronin, care s-a uitat, ca de obicei, urât la ea înainte 
de a reveni la sacul negru de gunoi ce stătea întins ca un 
balon prăbuşit la picioarele ei. 

Pieptul lui Justine s-a încordat când şi-a adus aminte de o 
altă elevă care fusese aruncată în acelaşi loc, în urmă cu un 
an, tot într-un sac negru de plastic. Eleva de atunci se 
numea Laura Lee Branco şi fusese înjunghiată în inimă. 

Cronin a tăiat sfoara cu un briceag, iar conţinutul sacului 
s-a revărsat. 

Un braţ cu palma şi degetele inerte s-a rostogolit 
aproape ca într-o mişcare cu încetinitorul. Justine a avut 
nevoie de câteva momente în care inima aproape că i-a 
stat în loc, ca să înţeleagă ce se întâmpla de fapt. 

— Ce naiba? a spus Cronin, trăgând marginile sacului ca 
să scoată la iveală un manechin folosit în magazine. 

Alţi doi poliţişti au tras de el şi l-au scos din sac. 

Cronin a întors manechinul şi l-a cercetat. Pe trupul 
acestuia nu era niciun înscris, iar în sacul negru niciun fel 
de bilet. 

— Deci, care este mesajul? a întrebat în vânt Cronin. Tu 
eşti psihiatrul, nu? 

— Expeditorul este mesajul, a răspuns Justine. Este un 
manechin, înţelegi? Ideea este că ni se joacă o festă. 

— Vai, mulţumesc, Justine, a spus Cronin. Ce concluzie 
inteligentă! Este o afurisită pierdere de timp, asta este. ŞI 
în mod hotărât nu este Serena Moses. 

Justine a tremurat uşor încercând o senzaţie de uşurare, 
urmată imediat de un sentiment de tristeţe. Prin urmare, 
Serena Moses era dispărută în continuare. Nu se ştia încă 
unde se afla sau dacă mai era în viaţă ori nu. 

Când şi-a mai revenit i-a aruncat o privire fioroasă lui 
Cronin. 


— Aşadar, unde este Serena, inspectore? Presupun că va 
trebui să continui căutarea. Sper că eşti la fel de bună pe 
cât consideri tu că eşti. 


Capitolul 27 


Justine a mulţumit directoarei Barbara Hatfield pentru 
prezentare şi apoi a păşit pe scena auditoriului. 

Recent reamenajatul Roybal High School avea cinci mii 
de elevi, dar numai fetelor din penultimul şi ultimul an li s-a 
îngăduit să asiste la discuţia din acea după-amiază. 
Directoarea îi spusese lui Justine că prezentarea era pur şi 
simplu prea şocantă şi înspăimântătoare pentru fetele mai 
mici. 

Justine considera că a înţeles, dar speriatul fetelor era o 
consecinţă secundară necesară pentru informarea lor. În 
plus, cele mai multe dintre fetele care fuseseră ucise erau 
din clasele inferioare. Cu toate acestea, directoarea nu 
cedase. 

— Sunt psiholog, le-a spus Justine elevelor din auditoriu. 
Dar, în acelaşi timp, investighez şi uciderea fetelor de liceu 
despre care aţi citit pe internet sau aţi văzut reportaje la 
televizor. 

Cineva din faţă a strănutat. A urmat un râs nervos, iar 
Justine a aşteptat să se facă linişte deplină. 

— Mai întâi, vreau să ştiţi că Serena Moses este în 
siguranţă. Ea a fost lovită de o maşină şi dusă la spital. 
Când s-a trezit în această dimineaţă, le-a spus doctorilor 
cine este. Serena are un braţ rupt, dar este bine şi curând 
va reveni la şcoală. 

Elevele au izbucnit în aplauze. Justine a zâmbit. Dar 
siguranţa Serenei ridicase o întrebare pentru ea: cum de 
ştiuse ucigaşul să imite un mesaj electronic despre ea? O 
urmărise? O urmăriseră? 

— Este o mare uşurare, a spus ea, simţindu-şi ochii 
umezi. Dar trebuie să discutăm un pic despre fetele din 
această zonă care nu au fost la fel de norocoase. 

Justine a făcut semn din cap spre asistenta profesoarei 


care se ocupa de prezentarea Powerpoint*?. 

Luminile s-au stins, iar pe ecran a apărut faţa zâmbitoare 
a unei adolescente. 

— Aceasta este Kayla Brooks. Era elevă în clasa a 
unsprezecea la John Marshall. Dorea să devină doctor, dar, 
chiar înainte de a absolvi liceul, a fost împuşcată de patru 
ori absolut fără niciun motiv. Viaţa ei, viitorul ei, copiii pe 
care i-ar fi putut avea, doctorul care ar fi putut deveni - 
toate astea s-au sfârşit pentru ea. 

Imaginile cu trupul Kaylei şi-au făcut apariţia pe ecran, 
iar plânsetele fetelor din auditoriu aproape că i-au sfâşiat 
inima lui Justine. Era însă obligată să meargă mai departe. 
A urmat imaginea lui Bethany, apoi a lui Jenny, elevă chiar 
la acea şcoală, şi pe urmă restul de nume, imagini şi 
poveşti, inclusiv cea a lui Connie Yu, care murise cu doar 
cinci zile în urmă. 

— Ştim că indiferent cine le-a ucis pe aceste fete a avut 
informaţii despre ele pe care le-a folosit ca să le câştige 
încrederea. 

Justine a povestit mai apoi despre mobilul recuperat al lui 
Connie, dar şi mesajul primit de aceasta de pe un telefon 
neînregistrat. 

— Fetelor, nu prietena lui Connie i-a trimis mesaj. Cel pe 
care l-a primit era un fals, o farsă - şi a funcţionat. Prin 
urmare, cum puteţi şti dacă cineva încearcă să vă joace o 
festă? Dacă cineva vă cere cumva să mergeţi undeva 
neînsoţite, nu mergeţi. Spuneţi-le şi fetelor din clasele mai 
mici să nu meargă nicăieri neînsoţite. Inţelegeţi? 

Imediat s-a auzit un cor de voci şuierând un răspuns 
afirmativ. 

— Vreau să vă ridicaţi toate în picioare, a mai spus 
Justine. Şi vreau să repetaţi ceva după mine. 

A urmat forfota unei mulţimi de copii care se ridicau în 
picioare, în vreme ce şezuturi de scaune se izbeau de 
spătare, iar cărţi se răsturnau cu zgomot pe podea. 


3 Program de birotică produs de Microsoft, utilizat pentru 
efectuarea unor prezentări grafice (n. tr.). 


Vocile au repetat anemic, dar la unison cuvintele rostite 
mai întâi de Justine. 

— Promit că nu voi merge nicăieri neinsoțită. 

Justine spera că le convinsese pe fete. Dar încă se temea. 
Se temea că una dintre aceste fete îşi închipuia că era 
deosebită, că „ştia ea mai bine” şi nu va muri nicicând. 


Capitolul 28 


Justine a părăsit liceul şi a ieşit pe West Second Street. 
Tocmai îşi deschisese telefonul când o maşină neagră a 
măturat curba. Geamul a coborât cu un bâzâit. 

— Ai nevoie de o maşină, doamnă? 

— Bobby! Ce faci pe aici? 

— Am grijă de iubita mea. Urcă, Justine. Te voi duce până 
la birou. 

— Tocmai sunam după o maşină. Ce sincronizare! 
Mulţumesc. 

Justine a înconjurat Beemer“-ul spre partea pasagerului 
şi a intrat în maşină. Apoi, s-a înclinat spre Bobby să o 
sărute. 

— Cum te-ai descurcat cu fetele? a întrebat el, în timp ce 
se avânta în trafic. 

— Foarte bine, cred. Dacă chiar vor asculta pe cineva 
care a depăşit vârsta de treizeci de ani. 

— Nu arăţi că ai trecut de treizeci, drăguţo. Nicio zi, nicio 
clipă. 

— Ce doreşti, Bobby? Ce mai vrei? 

— Mada. Ar fi ceva... Justine, am vrut să-ţi spun înainte să 
se afle. Mă gândesc să candidez pentru postul de 
guvernator. Am fost abordat de DNC“. Sprijinul financiar 
este gata dacă vreau. Ar fi o cursă dificilă, dar merită, dacă 
aş câştiga. Cei de la putere cred că am şanse. M-a sunat Bill 
Clinton. 

— Asta este, ca să zic aşa, pe neaşteptate, nu? 

— M-am gândit o vreme. N-am vrut să spun nimic până 
când nu m-am hotărât să iau ideea în serios. 

Deşi nu o arăta, Justine era uimită de anunţ. l-a spus lui 


4 Denumire de argou pentru orice vehicul produs de BMW (n. 
ti). 

1 Acronim pentru Democratic National Convention (Convenţia 
Naţională Democratică) (n. tr.). 


Bobby că avea să fie un guvernator remarcabil, era 
convinsă că aşa va fi, dar avea o strângere de inimă. 
Simţea afecţiune pentru Bobby. Era primul bărbat în care 
fusese capabilă să aibă încredere de când ea şi Jack se 
despărţiseră. Dacă Bobby avea să devină guvernator, 
trebuia să se mute la Sacramento. Ce se va întâmpla 
atunci? Care ar fi locul ei în toată povestea asta? 

— Ar fi grozav dacă am putea descoperi javra care ucide 
şcolăriţele, i-a întrerupt Bobby şirul gândurilor. De fapt, 
trebuie să se rezolve. O condamnare mi-ar fi de mare folos 
în clipa asta. 

— Desigur, a spus Justine. 

Dintr-odată a simţit răcoare venind de la aerul 
condiţionat şi l-a dat mai încet. Bobby părea să-i transmită 
ceva cu subînţeles. Deci, care era mesajul adevărat? 

Dacă ar fi ales guvernator, ar dori oare ca ea să Îl 
însoţească la Sacramento? Şi atunci, vorba lui Diane Keaton 
în Reds”, când îi pusese lui Warren Beatty faimoasa 
întrebare „Pe post de ce?” Justine şi-a amintit că Bobby 
întâmpinase şi răbdase multe critici din partea comisarului 
de poliţie când angajase Private să lucreze la cazul 
„Şcolăriţa”. Nu-i pusese niciodată întrebări în legătură cu 
motivul. La drept vorbind, considerase mereu că Bobby 
angajase Private în acest caz pentru că era foarte important 
pentru ea. 

Acum însă lăsa impresia că era profund implicat pentru 
că era important pentru e/. 

Bobby a frânat la stop, remarcând: 

— Eşti tăcută, Justine. 

— Mă gândesc la tine în chip de guvernatorul Petino. Vei 


42 Reds (Roşii), 1981, film celebru, scris, produs şi regizat de 
actorul care a jucat şi rolul principal, Warren Beatty, şi care are 
ca subiect detalii din viaţa cunoscutului jurnalist şi scriitor John 
Reed, prezentate, de altfel, şi în cartea sa Ten Days That Shook 
the World (Zece zile care au zguduit lumea), tradusă şi în limba 
română, în 1957, la Editura de Stat pentru Literatură Politică (n. 
tr.), 


fi bun. Asta-i tot. 

Bobby s-a întins spre ea şi a sărutat-o. 

— Eşti minunată, ştii asta? Eşti o femeie minunată, iar eu 
sunt un tip norocos. 

— Nu te pot contrazice în nicio privinţă, a spus Justine. 


Capitolul 29 


Eu şi Colleen încă mai lucram, deşi era târziu, punând 
într-o oarecare ordine dosarele lui Andy Cushman şi dările 
de seamă financiare, multe dintre ele marcate cu roşu 
pentru o investigaţie suplimentară. 

Colleen purta o bluză de mătase albastră, peste un 
camizol de dantelă, şi o pereche de pantaloni cu croială 
bărbătească. Pletele negre i-au încadrat brusc toată faţa 
când s-a aplecat să aşeze un alt teanc de documente pe 
măsuţa de cafea. 

— De ce nu te duci acasă? am întrebat. Este aproape 
nouă. Mă descurc singur mai departe. 

— Hai să terminăm, Jack! Va fi şi mai complicat mâine. 

— Stai jos, am spus eu bătând cu palma lângă mine pe 
canapea. 

Ea m-a ascultat şi s-a întins pe spate căscând. 

— Ar mai fi nevoie de încă o oră, a spus ea. 

Am înconjurat-o cu un braţ şi am tras-o lângă mine. 

— Nu-ţi face de lucru, Jack. Vor fi berete pe pajişte şi 
nimeni să le aducă”. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 

— Necaz. 

Cu alte cuvinte, îmi spunea „nu mă atinge”, dar fără prea 
multă convingere. În cele din urmă, şi-a lăsat capul pe 
pieptul meu. Mirosea a apă de trandafiri, preferata ei. Mi- 
am pus mâna în părul ei şi i-am ridicat faţa spre mine. 

Am sărutat-o, iar ea m-a sărutat la rândul ei. 

— Bine, Jack. Fă ce vrei cu mine. Te rog chiar. 

— Aşteaptă, am spus eu şi m-am ridicat să încui uşa 
biroului. Am stins apoi plafoniera şi m-am întors pe 
canapea. Ridică-te, Molloy. Te rog. 

— Asta pot să fac. 

l-am  descheiat bluza, i-am desfăcut fermoarul la 


4 Vechi proverb irlandez (n. tr.). 


pantaloni şi, când a rămas în lenjeria de corp, am împins-o 
înapoi pe canapea şi m-am dezbrăcat şi eu. 

Ea m-a urmărit în timp ce îmi scoteam hainele şi apoi şi-a 
acoperit faţa cu braţul când am atins-o şi am facut-o să 
geamă. Colleen scotea strigăte prelungi când făceam 
dragoste cu ea... dar, în acel moment, plângea. 

Am cuprins-o cu braţele şi am tinut-o între trupul meu şi 
spatele canapelei ca să nu-i fie frig. 

— Ce este, iubito? Ce se întâmplă? 

— Am douăzeci şi cinci de ani, a rostit ea în şoaptă. 

— Ce vrei să spui - astăzi? 

Ea a dat din cap cântând: 

— La mulţi ani mie! 

— De ce nu mi-ai spus că era ziua ta de naştere? 

— Ţi-am spus, a zis ea. 

— Nu! Am uitat! 

— De fapt, nu înseamnă nimic. Nu sunt o persoană care 
ţine la ziua ei de naştere. 

— Ba înseamnă, am spus eu şi i-am ridicat bărbia. 
Înseamnă! Îmi voi repara greşeala faţă de tine, îţi promit! 

Ea a ridicat din umeri, apoi m-a împins deoparte, şi-a 
atârnat picioarele goale peste marginea canapelei şi şi-a 
adunat hainele de pe podea. 

— Nu trebuia să-ţi spun, Jack, aşa că nu. 

Deja ştiam. Fără cadou, fără flori, fără masă la 
restaurant. Doar sex pe canapea. 

— Hai, spune-o. Meriţi mai mult decât atât. 

— Oricine ar merita, a răspuns Colleen. 


Capitolul 30 


În dimineaţa aceea, când am trecut spre birou, nu mă 
aşteptau la recepţie decât două cupluri de celebrităţi. 
Consultantul lor financiar sunase în prealabil pentru ele. 

Dintre cei patru, de departe cea mai şocantă din punct 
de vedere vizual era Jane Hawke, idolul rock, care avea 
piercing, era tatuată şi îmbrăcată în cinci nuanţe de violet. 
Soţul ei, Ethan Tau, star în filmele de acţiune, stătea în 
dreapta ei. Era îmbrăcat în stil cowboy, din cap şi până la 
cizmele Lucchese. 

Vizavi de ei stăteau starurile tenisului Jeanette Colton şi 
Lars Lundstrom: blonzi, bronzaţi şi plini de vigoare, arătând 
fără rezerve ca o combinaţie reuşită între o vedetă de la 
Hollywood şi un reprezentant din lumea bună europeană. 

După ce m-am aşezat, Colleen a introdus cuplurile în 
biroul meu şi a întrebat dacă doreau cafea sau ceai. Apoi, a 
zâmbit în direcţia mea fără prea mult entuziasm şi a spus: 

— Mai ai nevoie de altceva, Jack? 

— Suntem bine, am răspuns eu. 

Dar oare eram? 

Colleen a închis uşa în urma ei cu un zgomot aproape 
imperceptibil. 

— Cum vă pot ajuta? am întrebat eu şi m-am pregătit să 
ascult. 

Jeanette Colton a vorbit prima. 

— Este puţin dificil să discut despre asta, a spus ea. 

Imperturbabilul ei soţ, campionul suedez de tenis, şi-a 
încrucişat mâinile în poală. 

Jane Hawke şi-a pus zahăr în cafea şi a îmboldit-o pe 
Jeanette: 

— Dă-i drumul, Jeanette. Dintre noi toţi, tu eşti cea care 
vei spune povestea pe şleau pentru prima dată. 

O expresie de durere acoperi pentru o clipă faţa lui 
Jeanette Colton. Pentru nimic în lume, nu eram în stare să- 


mi imaginez ce urma să spună. Ce căutau cei patru la 
Private? 

— Eu şi Ethan suntem îndrăgostiţi, a spus ea despre soţul 
lui Jane Hawke. 

M-am uitat la starul rock, care îşi sorbea cafeaua cu 
gesturi care trădau o mare siguranţă de sine. Toată viaţa 
am încercat să evit cazurile de divorţ. Foarte mulţi detectivi 
particulari le agreau şi erau şi mult mai buni decât mine la 
amestecul în treburile altora. 

A venit şi rândul lui Lars Lundstrom să se alăture 
discuţiei. 

— Asta este doar o parte a poveștii, domnule Morgan. De 
aici începe să devină cu adevărat interesantă. Eu şi Jane 
dorim de asemenea să fim împreună. 

Avea un accent puternic, dar eram foarte sigur că îl 
înţelesesem corect. 

Ochii lui Jane Hawke au strălucit sub nuanţa de mov a 
fardului. 

— Suntem vecini de ani de zile. Acum dorim să facem 
schimb. 

Ethan Tau nu vorbise încă. A zâmbit larg, apoi a spus: 

— Eşti rezistent la şocuri, domnule Morgan. Îmi place 
asta. 

— Nu se întâmplă prea des, oricum. 

Tau a continuat. 

— Suntem cu toţii porniţi să ne schimbăm partenerii, a 
spus el. Jane va merge să convieţuiască alături de Lars, iar 
Jeanette va convieţui cu mine. Dar nu suntem la fel de idioţi 
cum s-ar putea să îţi părem. Vrem să ne cercetezi pe toţi 
patru. Vrem ca totul să fie făcut public. Fără surprize. Sunt 
copii la mijloc. ` 

— Inţeleg, am spus eu. Imi pare rău că trebuie să spun 
asta, dar lista noastră de cazuri este atât de încărcată, 
încât nu întrevăd nicio posibilitate să vă ajutăm mult timp 
de acum încolo. Imi pare rău. 

Chiar îmi părea rău. Nu mi-ar fi plăcut să accept o treabă 
gen pară mălăiaţă ca aceasta: fără vărsare de sânge, fără 


tupeu, fără focuri de armă, doar cu verificarea 
antecedentelor şi supraveghere. Multă supraveghere. Ar 
putea ţine ocupați patru detectivi în ritmul de 24/7*%. 

Am dat acestui interesant cvartet numărul de telefon al 
lui Haywood Prentiss, spunând nu numai că lucrasem 
pentru el, dar şi că acesta mă învățase tot ce ştiam. Apoi, i- 
am condus afară. 

Mai aveam o întâlnire şi nu voiam să ajung târziu. 


4 24/7 (twentyfour seven sau twenty four by seven, douăzeci 
şi patru şapte sau douăzeci şi patru cu şapte) înseamnă „24 
hours a day, 7 days a week“ (24 de ore pe zi, 7 zile pe 
săptămână) şi se referă la orice serviciu sau afacere derulate 
fără întrerupere (n. tr.). 


Capitolul 31 


Am mers la o distanţă de şase străzi către o adresă din 
centrul oraşului pe care mi-o dăduse unchiul Fred. Clădirea 
era înaltă de trei etaje, cu vopsea roz care se cojea de pe 
stuc şi cu o tendă verde, decolorată de soare, deasupra uşii 
principale. 

Spre stânga se învecina cu un magazin de biciclete, iar 
spre dreapta, cu o bodegă. O poartă de metal încuiată 
bloca drumul pe scări spre etajul al doilea. 

Am vorbit la interfon, mi-am spus numele, un număr de 
cod şi că eram trimis de Fred Kreutzer. O voce mi-a spus să 
aştept, că va cobori imediat. 

O clipă mai târziu, un bărbat vânos, cu pielea închisă la 
culoare şi o faţă de nevăstuică a deschis poarta şi s-a 
prezentat: 

— Barney Sapok. Încântat de cunoştinţă, domnule 
Morgan. 

L-am urmat pe Sapok sus pe scări, la etajul al treilea, 
unde a deschis o uşă proaspăt vopsită şi m-a condus într-un 
spaţiu plin cu cabine, cam douăzeci, fiecare ocupată de un 
bărbat sau de o femeie cu o cască telefonică, un carnet de 
notițe şi un computer. 

Toţi pariau. 

Locul arăta ca un centru de comandă al poliţiei sau ca un 
birou de telemarketing“5, dar, în realitate, era doar un birou 
de pariuri care aducea zeci de milioane pe an. Doar acest 
birou. 

Pariurile sportive sunt ilegale în toate statele, dar nu şi în 
Nevada. Ca urmare, devenise o vacă de muls pentru crima 
organizată. Barney Sapok era fie un asociat al familiei, fie 
plătea o sumă substanţială de bani către Mafie, pentru 


43 O formă de marketing care presupune contactarea 
telefonică directă a potenţialului client de către agentul de 
vânzări (n. tr.). 


colectă şi impunere, şi o anula ca pe o sumă cheltuită ca 
urmare a afacerilor făcute. 

Biroul lui Sapok era într-un colţ cu vedere la stradă. 

— Domnul Kreutzer mi-a spus să am încredere în tine. Mi- 
a spus să îţi arăt nişte lucruri. Dar nimic nu poate părăsi 
acest birou. 

— Inţeleg, am spus eu. 

Sapok a deschis un sertar, a scos o foaie cu un tabel 
dintr-un dosar şi a pus-o pe birou. 

— Am extras aceste date din reţeaua codificată. Pariorii 
au nume de cod şi numere, aşa că mi-am petrecut noaptea 
trecută decodându-le pentru tine. 

— Sunt sigur că îmi va fi de folos, Barney. Mulţumesc. 

Mi-am tras un scaun lângă birou şi am început să 
examinez atent lista. Nume familiare mi-au sărit imediat în 
ochi, jucători de la un mare număr de echipe din ambele 
ligi. 

— Acestea sunt pariurile lor din ultimii ani, mi-a spus 
Sapok, trecându-şi degetul peste coloanele de sub nume. 
Observi ceva? a întrebat el. 

— Observ pariuri de cincizeci de mii de dolari pe o 
singură partidă. 

— Altceva? 

— Niciunul dintre jucători nu pariază pe partidele lor. 

Sapok a dat din cap aprobator. 

— Dacă jucătorii sunt strânşi cu uşa, nu-mi dau seama, a 
spus el şi a lăsat foia să cadă într-o găleată cu apă pe care 
o ţinea lângă birou. 

Tabelul şi toate celelalte documente din biroul agentului 
de pariuri erau tipărite pe hârtie de orez. Am urmărit 
paginile şi cerneala de tipar cum se dizolvau în apă. 

Sapok a întrebat: 

— Domnul Kreutzer este unchiul tău, nu? 

Am dat din cap aprobator. 

— De fapt, îmi e mai mult ca un tată. 

— Mai am şi altceva ce a considerat el că ar trebui să 
vezi. Avem un anume client care ne este dator cu peste 


şase sute de mii de dolari. Este în mare belea. Consecințele 
ar putea fi dezastruoase. 

— Un jucător de fotbal? am întrebat eu. 

Sapok a scris cu litere mari pe un blocnotes, l-a întors ca 
să pot citi, apoi a rupt pagina respectivă, care a urmat 
drumul tabelului în găleata cu apă. 

Hârtia de orez s-a dizolvat, dar imaginea acelor litere 
mari a continuat să-mi stăruie în faţa ochilor. 

Sapok scrisese numele fratelui meu. 

Tom Morgan Jr. 

Tommy datora Mafiei peste şase sute de mii de dolari. 


Capitolul 32 


l-am mulţumit lui Barney Sapok şi i-am părăsit furios 
terenul de joacă. Nu eram supărat pe el. Tipul încercase să 
mă ajute povestindu-mi despre datoria de şase sute de mii 
de dolari a lui Tommy. În mod clar, unchiul Fred dorise să 
aflu despre faptul că Tommy dăduse de necaz, iar el nu-l 
putea ajuta. 

Fred şi Tommy nu-şi mai vorbiseră de un car de ani. 
Niciodată n-am ştiut de unde pornise conflictul lor, dar 
Tommy păstra încă duşmănie faţă de unchiul Fred, şi încă 
una acerbă. Am presupus că Fred încercase să-l împiedice 
pe Tom să intre într-o încurcătură precum cea în care se 
afla acum şi, cu certitudine, fratele meu i-o luase în nume 
de rău. _ 

Eram înfuriat pe Tommy şi dezgustat de el. In plus, nici 
nu ştiam cum să acţionez în continuare. 

Prin Tommy, cunoscusem ciclul acestui viciu. Cei care se 
îndeletnicesc cu jocurile de noroc pariază pentru 
adrenalină. Practic, se trece de la dorinţa nestăpânită la 
dependenţă. Oamenii aceştia câştigă, apoi pariază din nou. 
Pierd, ceea ce este mult mai probabil, şi satisfacția se 
preschimbă în nemulţumire, dar pariază din nou ca să 
acopere pierderea. Indiferent de rezultat, ei continuă să 
parieze. 

Pierderile mici sunt trecute pe socoteala lor cu ajutorul 
agentului de pariuri. Dacă datoria nu este plătită, cămătarii 
Mafiei intră uneori în acţiune. Dobânda la împrumut este 
necuviincios de ridicată şi se achită săptămânal. Adesea, 
pariorul nu poate aduna suficienţi bani ca să restituie 
capitalul şi atunci când rămâne în urmă cu plata, încep 
amenințările şi apoi bătăile. După aceea, pariorul află că un 
mafiot îi stăpâneşte afacerea. 

Tommy avea o afacere şi se descurca perfect. Dar cu o 
dobândă săptămânală de douăzeci la sută la un împrumut 


de şase sute de mii de dolari? Asta însemna douăsprezece 
mii de dolari pe săptămână înainte ca el să facă măcar o 
gaură în capital. 

Girase oare Tommy cu propria casă? Cu propria afacere? 
Oare atârna el deasupra prăpastiei, încă ţinându-se cu 
vârfurile degetelor, sau se afla deja în cădere într-o groapă 
fără fund? Sapok făcuse aluzie la nişte consecinţe 
dezastruoase. 

Am urcat în fugă scara în spirală spre biroul meu şi i-am 
spus lui Colleen să nu mă deranjeze sub nicio formă. 

Următoarele două ore le-am consumat dând telefoane, 
iar într-un final, l-am sunat pe Tommy la birou. 

l-am pus în vedere asistentei lui de la bun început: 

— Nu-mi spune vreo absurditate, Katherine. Fă-mi 
legătura. 

Imediat am auzit pe fir vocea lui Tommy. Părea ezitant şi 
iritat, dar a acceptat să ia prânzul cu mine la ora unu. 


Capitolul 33 


Tommy, care fusese întotdeauna obsedat de control, a 
ales restaurantul unde aveam să ne întâlnim. Crustacean 
era un bine-cunoscut restaurant eurovietnamez de pe 
Santa Monica, aflat la doar câţiva paşi de biroul lui. 

l-am spus că voi fi acolo în douăzeci de minute şi exact 
douăzeci de minute mai târziu intram pe uşa principală. 

M-am prezentat hostessei, care a mers cu mine pe 
deasupra cursului de apă acoperit cu sticlă şi populat cu 
crapi Koi şi m-a aşezat cu un meniu în faţă în „separeul 
domnului Tommy” de lângă fântână. 

Am studiat lista de bucate şi când mi-am ridicat din nou 
privirea, l-am văzut pe fratele meu care se mişca în zigzag, 
strângând mâini pe traseu de parcă era în campanie 
electorală. 

La drept vorbind, în Beverly Hills aparențele sunt foarte 
importante, iar Tommy se pricepea de minune să le 
păstreze. 

— Frate, a spus el când a ajuns la masă. 

M-am ridicat. Ne-am îmbrăţişat cu o oarecare prudenţă, 
iar el m-a bătut pe spate. 

— Cum merge? am întrebat eu. 

— Fantastic, a răspuns Tommy, strecurându-se în 
separeu. Nu pot sta mult. Voi comanda. 

Chelneriţa s-a apropiat, s-a înclinat puţin într-o parte, s-a 
lămurit că eram gemeni identici şi a cochetat cu Tommy. 
Ne-a adus comanda din „bucătăria secreta”. În tot acest 
timp, eu chibzuiam în mintea mea cum să-l abordez pe 
Tommy şi să-i spun ce aflasem. 

— Aud că prietenul tău, Cushman, pare să-şi fi ucis soţia, 
a început el. 

— N-a facut-o el. 

— Pe cât vrei să pariezi? m-a întrebat. 

Afacerea lui Tommy, Private Security, era o agenţie care 


plasa bodyguarzi pentru celebrităţi şi oameni de afaceri în 
căutare de protecţie sau statut ori amândouă. Fratele meu 
profitase de contactele tatei mult mai mult decât o făcusem 
eu. După ce s-a uitat de jur-împrejur prin restaurant, 
Tommy mi-a spus: 

— Dacă n-am fi fost la fel de mari şmecheri cum a fost 
tata, ne-ar fi luat mai mult timp să reuşim fără el. 

— Aşadar, faci cu adevărat bine, Tommy? Mă bucur să 
aud asta. 

— Sigur. Jumătate din oamenii de aici sunt pe listele 
mele, pentru Dumnezeu! 

Tommy s-a lăsat pe spate şi m-a privit bănuitor în timp 
ce chelneriţa a aşezat pe masă farfuriile cu crab şi paste cu 
usturoi şi a întrebat dacă mai aveam nevoie de altceva. 

— Suntem bine, scumpete, i-a spus el chelneriţei, după 
care m-a luat la întrebări: Prin urmare, despre ce este 
vorba? 

— Aud că încă mai pariezi, i-am răspuns. 

— Cine ţi-a spus asta? Annie, tică... 

— N-am vorbit cu ea. 

— Ticăloasa aia josnică, a spus el despre mult prea 
răbdătoarea şi prea iertătoarea lui soţie şi mamă devotată 
a unicului său fiu. De ce ai sunat-o, Jack? 

— N-am mai vorbit cu Annie de la Crăciun. 

— Ar trebui să fie recunoscătoare pentru viaţa pe care i- 
am oferit-o, a continuat Tommy, în timp ce rupea crabul în 
două cu mâinile. Haine. Maşini. Oriunde merge, oamenii o 
tratează ca pe o regină. Mă văd obligat să-i explic din nou 
despre datul cu gura. 

— Ştie că te-ai încurcat cu Mafia pentru şase sute de mii 
de dolari, Tommy? Pentru că sunt gata să pariez că nu i-ai 
spus partea asta. 

— Asta nu este treaba ei, scumpule. De altfel, nici a ta. 
Indiferent în ce aş fi implicat, pot ieşi oricând. Crede-mă. 

— Mi-aş dori să o pot face. 

— Du-te naibii! Nu mă mai suna, bine? O felicitare de 
Crăciun e suficient, dar şi mai bine ar fi chiar fără nicio 


felicitare. 
Tommy a aruncat şervetul cât colo pe masă şi a luat-o la 
fugă spre uşa principală. 


Capitolul 34 


Am lăsat două sute de dolari pe masă şi l-am urmat pe 
Tommy, ieşind pe Little Santa Monica Boulevard, o arteră 
principală supraaglomerată care îşi croia drum printr-un 
canion de clădiri de birouri şi afaceri colaterale: o farmacie, 
un magazin de telefoane AT&T“, o diversitate de cafenele 
foarte moderne şi bănci destinate celor cu venituri mari. 

— Tommy! Tom, am strigat după el. Vorbeşte cu mine, 
da? Hai să discutăm, Tom! 

El s-a oprit brusc şi s-a întors, încruntat şi cu pumnii 
strânşi. Mai fusesem eu în confruntări directe cu fratele 
meu, dar, de data aceasta, lucrurile păreau mult mai 
serioase. 

— Nu te băga în treburile mele, Jack! Am spus că pot să 
mă descurc. Îi cunosc pe tipii ăştia. 

— Ai banii să-ţi plăteşti datoria? Pentru că eu aud că 
Mafia are de gând să-ţi rupă oasele, Tom. Asta exact 
înainte de a pune stăpânire pe maşina ta şi de a-ţi prelua 
afacerea. 

— Dacă mă vor ucide, nu vor primi banii, nu-i aşa? a 
rânjit Tommy la mine. Nu te băga, Jack. Nu mă face să 
repet. 

— E foarte amuzant, dar mă bag unde nu-mi fierbe oala 
pentru că totul are legătură cu Annie şi Ned. 

— Da, acum chiar îţi văd nimbul strălucind. Nu-i cam 
demodat? 

— Deci, decât să mă laşi să te ajut, preferi să fii un egoist 
şi-un afurisit scăpat de sub control, cu o mare dorinţă de 
moarte care-şi distruge familia! Am dreptate? 

Tommy mi-a zâmbit amar. 


4 Cea mai mare companie de telecomunicaţii din SUA 
(American Telephone and Telegraph), înfiinţată în 1983 şi având 
la bază Bell Telephone Company, fondată de însuşi inventatorul 
telefonului, celebrul Alexander Graham Bell (n. tr.). 


— În consecinţă, ce oferi? Un credit punte dacă nu-mi 
mai sun niciodată agentul de pariuri? Nu eşti întreg la 
minte! 

S-a întors şi a plecat de lângă mine, dar l-am ajuns din 
urmă şi mi-am pus mâna pe umărul lui. 

Mă bătusem cu Tommy de atâtea ori încât i-am văzut 
venind pumnul trimis cu avânt chiar înainte de a-l proiecta 
în aer. 

M-am ferit, mi-am băgat umărul în burta lui şi l-am culcat 
la pământ. Amândoi ne-am lovit de pavaj, dar căderea mea 
a fost amortizată de trupul pântecos al geamănului meu 
bine hrănit. 

El şi-a eliberat un braţ şi a încercat să mă prindă de cap, 
dar eu l-am răsucit şi i-am ridicat braţul drept la spate. 
Apoi, i-am ridicat încheietura mâinii între omoplaţi. 

— Auuu! Ascultă, idiotule, a mormăit el. Oricare dintre 
băieţii mei, să te vadă făcând asta, te-ar bate măr, iar eu 
nu-i voi împiedica. 

— Te voi duce undeva, am spus eu. Vei veni cu mine deci 
şi vei fi un băiat de treabă. 

— Eşti nebun. Auuu! 

— Eu sunt cea mai bună şansă pe care o ai, tâmpitule. 
Întotdeauna am fost. 

— Ticălosule, a mârâit el. Aş vrea să mori. 

În clipa aceea, am avut o revelaţie. Cum de nu 
înţelesesem - sau înţelesesem, dar alesesem să ignor ceva 
ce sărea în ochi? 

— Tu mă suni, nu-i aşa, Tommy? Zi şi noapte, tu mă suni 
şi îmi doreşti moartea. 

— Ce? Au, /a naiba. Niciodată. Absolut niciodată nu te-am 
sunat, ticălosule, a spus el, iar apoi, părăsit de energie, a 
început să plângă. Nenorociţii mi-au omorât câinele. 

— Cine? Cine a făcut asta? Câinele tău? Câinele lui Nea? 

— Mafioţii. 

— Înţeleg. Îmi pare rău, Tom. Te las să te ridici acum. Nu 
mă mai loveşti, bine? 

— Vrei să-ţi spun mulţumesc? Vezi să nu! 


— Vreau să vii cu mine - şi nu-mi da de furcă. 

— Bine! Cum vrei! 

Totuşi nu l-am lăsat să se ridice. 

— Jurământ cu degetul mic? am spus eu, prinzându-mi 
degetul mic de la mâna stângă de degetul lui mic. 

A durat câteva secunde, apoi mi-a strâns şi el degetul şi 
a spus: 

— Jurământ cu afurisitul de deget mic! 


Capitolul 35 


Desigur, Marguerite Esperanza i-a spus bunicii ei că se va 
întoarce în câteva minute. Fata a lăsat uşa cu plasă să se 
trântească în urma ei şi a părăsit căsuţa maro, tencuită cu 
stuc şi acoperită cu ţiglă roşie de pe Saint George Street, 
aflată la cinci minute de mers pe jos de magazinul cu 
casete video unde Marguerite mai fusese de sute de mii de 
ori. 

Când a dat colţul pe Rowena, ea asculta ipodul. Şoseaua 
cu patru benzi era însufleţită de fațadele magazinelor: Pizza 
Hut, Blockbuster, Sushi-to-Go. Aglomerate şi totalmente 
neprimejdioase. _ 

Nicio problemă la orizont. In plus, Marguerite era 
capabilă să rezolve problemele. Fără nicio umbră de 
îndoială. 

Marguerite a făcut semn cu mâna spre doi copii pe care îi 
cunoştea şi a continuat să meargă mai departe spre sigla 
Best Buy, a cărei firmă sclipea intermitent la capătul străzii 
alăturate. Telefonul a bâzâit, anunţând-o că avea un mesaj. 

N-a recunoscut numărul, deşi doar o singură persoană îi 
spunea Tigerpuss*'. Acea persoană era Lamar Rindell, un 
tip superdrăguţ, mai mare decât ea ca vârstă, jucător de 
baschet, care flirtase cu Marg atât în carne şi oase, cât şi la 
telefon. Îşi petrecuse timpul cu el şi o mulţime de alţi copii, 
după orele de şcoală, dar Marg spera la mai mult. 

Lam: Ce învârteşti, Tigerpuss!? 

Marg: Caut un film. New Moon.* Ador vampirii. 

Lam: Video World? 

Marg: Da. Este aproape, bine? 

Lam: Vrei să mergem la o pizza după? 


+ Tigroaica (în Ib. engl., în original, n. tr.). 

48 Lună nouă, continuarea filmului Amurg, bazat pe cartea 
Lună nouă, de Stephenie Meyer, apărută la Editura RAO în 2008, 
traducere Laura Frunză şi Mihaela Frunză (n. tr.). 


Marg: Nu pot. 
Lam: Nu-i nicio problemă. 


Marguerite s-a rezemat de o cutie poştală în timp ce îşi 
cântărea alternativele. Bunica versus Lamar, iar ea n-ar 
trebui să aleagă. Pizza Hut era la doar o stradă depărtare. 
Nici măcar nu se întunecase încă, aşa că i-a scris lui Lamar: 


„OK. Pe curând.” 


Apoi, a sunat acasă şi a spus: 

— Mă opresc pentru o felie de pizza şi o Coca Cola. De 
fapt, poţi să şi vezi unde merg de pe geamul bucătăriei. Îl 
voi ruga pe Lamar să mă conducă acasă, bine? 

Marg şi-a studiat atitudinea, hotărâtă să-şi fixeze în minte 
tot ceea ce ea şi Lamar îşi vor spune unul altuia ca să-i 
poată povesti întocmai celei mai bune prietene ale sale, 
Tonya, de îndată ce va ajunge acasă. A zâmbit de una 
singură doar gândindu-se la acest moment. 

Marg s-a îndreptat spre Video World să ia filmul cu 
vampiri. A pornit la pas şi mai apoi a început să sară de pe 
un picior pe altul. 


Capitolul 36 


O furgonetă Hyundai neagră, cu o emblemă a unei 
companii de cablu TV pe laterale, mergea cu viteză mică pe 
străzile din Los Feliz. 

— Ţi-am prins porumbiţa în reţea, i-a spus Morbid tipului 
care stătea lângă el în spate. Tocmai a plecat de acasă. O 
să accepte minciuna ca fiind adevărată. Va pica în plasă. 

— Sunt gata, a răspuns Jason Pilser jucând rolul lui 
Scylla}, un afurisit de monstru grec cu şase capete. Hai să 
o fac! E doara mea, nu? 

Morbid i-a dat tastatura lui Scylla pentru a urmări 
pictograma care o reprezenta pe Marguerite Esperanza în 
timp ce călătorea pe harta GPS. 

Scylla a lovit uşor tastele şi i-a trimis un mesaj lui 
Marguerite folosind numele acestui individ, Lamar, care îi 
tot scrisese fetei în ultimele două săptămâni. 

Marguerite i-a răspuns. 

După un scurt dialog şi o răzgândire, fata a acceptat. 
Avea să se întâlnească cu „Lamar” la Pizza Hut. 

Scylla a simţit broboane de transpiraţie pe frunte. A bătut 
uşor cu palma peste buzunarul jachetei şi şi-a pus mănuşile 
noi. 

A ascultat în difuzor apelul lui Marguerite către bunica ei, 
iar când adolescenta şi-a luat la revedere, Steemeleena a 
parcat furgoneta pe Rowena. Cam la vreo douăzeci de 
metri de pizzerie, nu mai mult. 

În vremea asta, Scylla urmărea pe reţeaua GPS cum 
pictograma lui Marguerite se apropia de pictograma ce 
reprezenta furgoneta. A privit prin sticla întunecată a 


19 De fapt, Scylla şi Caribda, numele celor două stânci situate 
între Italia peninsulară şi Sicilia, de o parte şi de alta a Strâmtorii 
Messina, cunoscute încă din Antichitate pentru pericolul pe care 
îl reprezentau pentru navigaţie şi considerate sălaşul a doi 
monştri teribili ce le purtau numele (n..tr.). 


geamului lateral în timp ce fata venea pe trotuar pe lângă 
papetărie. 

— Este o bunăciune, a spus el. 

— Şi este numai a ta, Scylla. Este bunăciunea ta. Crezi că 
te descurci? 

Pentru câteva secunde, Marguerite s-a aflat între 
curăţătorie şi furgonetă, la fel ca o eclipsă de lună. 

— Scylla! Du-te, a spus Morbid. Du-te acum! 

Scylla a deschis portiera furgonetei, trăgând cu putere şi, 
pentru prima dată, şi-a privit cu mare atenţie ţinta. Fata era 
mai mare decât îşi imaginase el. 

Avea cel puţin cincisprezece ani şi părea să aibă muşchi 
puternici. Pentru că trebuia să ia imediat o hotărâre, Scylla 
a sărit pe trotuar, a ajuns în spatele ei şi i-a aruncat o 
sacoşă de pânză peste cap, strângând bine şiretul. 

Ea a ţipat incredibil de tare şi s-a şi zbătut, dar Scylla i-a 
pus repede palma peste gură. Era atât de plin de 
adrenalină, încât a fost o nimica toată pentru el şi Morbid să 
o ridice de pe trotuar şi să o arunce în spatele furgonetei. 

Morbid a trântit uşile şi a lovit cu palma peretele 
despărțitor, indicându-i astfel lui Steem să plece fără 
întârziere. Apoi, el şi Scylla s-au aruncat peste fata care se 
zbătea. 

— Te-am prins, a spus Scylla. Acum fii o fată bună. 

Morbid a răcnit la ea. 

— Dacă vei tăcea naibii odată, îţi vom da şansa să 
câştigi. 

Lui Scylla i se uscase gura. Era extrem de agitat. Şi să fi 
vrut acum, nu mai exista cale de întoarcere. 

— Ce vrei să spui? a întrebat fata. Să-mi daţi o şansă să 
câştig ce anume? 


Capitolul 37 


După un scrâşnet de frâne, furgoneta neagră s-a oprit cu 
o smucitură. Uşile s-au deschis cu un scârţâit, iar Scylla şi 
Morbid au săltat fata, apucând-o de braţele şi picioarele ei 
lungi. Au dus-o repede de pe stradă şi au aruncat-o pe 
pământ. 

Brusc, lumea lui Marguerite s-a înceţoşat după ce fata și- 
a smuls punga-glugă şi a sărit în picioare surprinzător de 
iute. A biciuit aerul cu mişcări rapide, hotărâtă să pună 
distanţă între ea şi atacatori, şi a dat cu ochii de Scylla, 
care stătea ghemuit destul de aproape, gata să sară la 
trântă. 

El a rânjit, deşi mare parte din faţă îi era acoperită cu o 
mască de schi. Marguerite nu semăna deloc cu luptătorii cu 
care el se înfruntase la Commandos of Doom. Reacţia ei 
autentică era impresionantă şi tulburătoare, dar, mai mult 
şi mai mult, era o provocare. 

— Hei, Tigerpuss! Aici, pis, pis, pis, i-a strigat el fetei. 

— Cine eşti? a întrebat Marguerite. 

— Eu sunt cel care o să te testeze, a venit răspunsul. Voi 
fi eu împotriva ta, Marguerite. 

Fata s-a uitat în jur, iar Scylla a înţeles că observa cu 
atenţie locul. Se aflau pe Rowena, dincolo de mallurile şi 
magazinele luminate de neoane, chiar pe malul lacului de 
acumulare, un loc la fel de pustiu ca şi partea întunecată a 
lunii. Maşinile treceau în viteză dincolo de gardul care 
despărţea lacul de drum. 

Morbid şi Steem dansau în jurul lui Marguerite, executând 
mişcările de arte marţiale pe care Scylla le folosise de 
nenumărate ori la Commandos of Doom. Asta nu numai că 
deconcerta ţinta, dar îi şi bloca evadarea. 

Dar unde alte fete s-ar fi umilit şi ar fi plâns, aceasta 
riposta. Pe neaşteptate, s-a repezit la el, plesnindu-l cu 
dosul palmei peste nas. 


El a dat înapoi urlând de durere şi şi-a cuprins faţa cu 
amândouă mâinile. Printre degete, a văzut cum fata se 
întorsese să fugă, evitându-i pe ceilalţi ca şi cum ar fi 
alergat în zigzag printre apărători pentru o aruncare la coş 
într-o partidă de baschet. 

Pe fază, Steem a întins un braţ, a apucat-o pe fată de păr 
şi a tras-o cu totul, facând-o să-şi piardă echilibrul. 

Apoi, i-a dat drumul şi a făcut un pas în spate. De fapt, 
nu era rândul lui. 

Scylla şi-a închipuit că ştia avea de făcut. S-a dus drept 
spre fată, văzând cu ochii minţii cum o arunca la pământ şi 
o gâtuia cu o prindere a capului ca la lupte, dar Marguerite 
s-a dovedit a fi mult mai rapidă decât el. 

Fata s-a învârtit în loc, atacându-l cu un soi de mişcare 
de judo, cu gând să-i tragă un şut în vintre. El a realizat că 
va fi lovit, aşa că a izbutit să devieze atacul, iar Marguerite 
l-a nimerit doar în coapsă. Chiar şi aşa, l-a durut ca naiba. O 
altă lovitură cumplită i-a aterizat pe neaşteptate pe 
antebraţ. Oare îi zdrobise un os? 

Scylla a izbutit să evite alte câteva lovituri, iar când 
trupurile li s-au reîntâlnit, el a rămas în picioare, fără să se 
lase doborât. În realitate, durerea îl hrănea, era o durere 
adevărată şi un joc pe viaţă şi pe moarte adevărat. Durerea 
îi alimenta furia, în timp ce dansa în jurul fetei, pe care 
Morbid şi Steem o luau în derâdere, o înghesuiau, agitându- 
şi de zor braţele. 

— Îmi voi aminti de voi, a strigat ea la ei, o adversară şi o 
luptătoare aprigă. De tine. De tine. Şi mai ales de tine, 
nemernicule! 

În timp ce Scylla era cu ochii în patru, Marguerite s-a rotit 
şi a ratat. El a înţeles ocazia şi s-a repezit la ceafa ei cu 
cantul extern al mâinii. Apoi, a doborât-o cu lovituri de 
picior. 

Trântită la pământ, Marguerite plângea. 

— De ce... de ce? 

O clipă mai târziu, însă, era din nou în picioare. 

S-a repezit spre Scylla şi l-a lovit cu piciorul în gât. Acesta 


a căzut şi fata a zărit o gaură prin care să fugă şi să scape 
de ei. 

Steem a strigat spre Morbid: 

— Este prea bună pentru el. 

Apoi a început să râdă. Totuşi, Marguerite era pe cale să 
scape, aşa că a scos o armă pe care o avea fixată la betelie 
şi a împuşcat-o în piept. Glonţul a nimerit-o, iar Marguerite 
s-a prăbuşit peste Scylla. 

Fata a rămas nemişcată, în vreme ce Steem îi stătea 
alături. 

— Ai fost grozavă, a spus el şi apoi a mai împuşcat-o şi în 
faţă. 

De două ori, ca să fie sigur. 

Morbid a păşit pe lângă el peste fata moartă. 

— A fost super. A fost grozavă. 


Capitolul 38 


Jason Pilser - Scylla - a vrut să-şi ridice bărbia şi să urle. 
Durerea începea de la nas, i se răspândea în toate 
prelungirile celulelor nervoase ale trupului şi persevera în 
coapsa stângă şi în antebraţul drept, care probabil era rupt. 
Dacă durerea ar fi fost ceva vizibil, atunci cu siguranţă ar fi 
strălucit ca un blestemat de spectacol de lumini. 

Dar mai exista şi dreptate pe lumea asta. Afurisita era 
moartă, iar el era însărcinat cu aranjatul cadavrului. 

Scylla a legat capătul liber al unui cablu electric de mâna 
fetei, pe care i-a aşezat-o lângă cap, iar celălalt capăt l-a 
înnodat strâns în jurul gâtului, încât totul crea iluzia că se 
spânzurase de una singură. 

Umor negru - şi planul iniţial înainte ca Steem să fi fost 
nevoit să o împuşte. 

Dacă n-ar fi simţit durerile cumplite, ar fi fost realmente 
cât se poate de amuzant. Jason a scos adidaşii din 
picioarele afurisitei şi i-a aruncat în furgonetă. Trofeul lui. 
Adidaşii erau atât de mari, încât probabil aveau să-i vină şi 
lui. A dracu treabă, nu-i aşa? 

Scylla era pe punctul de a-şi rosti gândurile cu voce tare, 
când şi-a ridicat privirea spre Morbid şi Steem. Obiectiv 
vorbind, ei erau cu adevărat sălbatici. Scylla era convins că 
ucideau din acelaşi motiv ca şi el. 

Pentru senzaţii tari de neegalat. Era ca un drog. lar ei 
erau suficient de deştepţi şi disciplinaţi ca să reuşească să 
o facă în zone populate precum cea de aici. 

Rahat! El tocmai ucisese o femeie la doi paşi de traficul 
care se derula neîntrerupt de cealaltă parte a gardului. 

In cele din urmă, Steemeleena a luat cuvântul. 

— Scylla, o prestație foarte modestă, omule! 

Lui Jason nu i-a plăcut expresia de pe faţa lui Steem. 
Faptul că se rănise îl costase puncte. La naiba, fata îl 
culcase la pământ. 


— Glumeşti, nu? Se pricepea la judo. 

— Băieți, urcați în furgonetă, a spus Steemeleena. Scylla, 
vei mai face o încercare. Poate că data viitoare chiar vei 
câştiga. 


Capitolul 39 


Del Rio şi Cruz au lăsat Mercedesul în grija valetului de la 
Beverly Hills Hotel şi s-au îndreptat prin hol spre Polo 
Lounge. Majordomul le-a spus că domnişoara Rollins se afla 
în curtea interioară. Cruz şi-a suflecat mânecile jachetei şi l- 
a urmat pe Del Rio în lumina soarelui strălucitor. 

După socoteala lui, Sherry Rollins arăta cam de vreo 
treizeci de ani, cu toate că în oraşul ăsta devenea tot mai 
dificil să apreciezi vârsta femeilor. Sherry purta o pălărie 
dintr-un material moale şi o rochie neagră strâmtă, cu 
garnitură albă. Semăna cu o tânără directoare de la unul 
dintre studiouri. 

Ambii bărbaţi au dat mâna cu ea, s-au recomandat, iar 
femeia cu părul blond a mutat câinele de pe un scaun şi i-a 
invitat să ocupe câte un loc. 

— Vă este foame? a întrebat ea. Salata de homar este 
foarte bună. 

— Ceva de băut, poate, a spus Del Rio. 

Chelneriţa a venit tropotind mărunt şi a luat o comandă 
de bere pentru Del Rio şi ceai pentru Cruz. Apoi, Cruz a 
deschis discuţia. 

— Domnişoară Rollins! 

— Sherry, a spus ea. 

— Sherry. Noi investigăm moartea lui Shelby Cushman. 
Sunt sigur că ai auzit despre acest subiect. 

— A fost o spargere, nu? Un hoţ a dat buzna în casă şi a 
împuşcat-o. 

— De fapt, lucrurile nu stau chiar aşa, a spus Del Rio. 
Toate indiciile arată că Shelby Cushman a fost ucisă cu 
premeditare. Nu s-a luat nimic din casă. Absolut nimic. 

— Asta-i o nebunie! a spus femeia. Sunt sigură că am 
auzit că a fost un jaf. Altfel de ce ar fi ucis-o cineva pe 
Shelby? 

— Cât de bine aţi cunoscut-o? a întrebat Cruz. 


— O cunosc de câţiva ani, a răspuns ea. N-aş spune chiar 
că îi eram o prietenă apropiată. 

— Dar obişnuia să lucreze pentru tine, nu-i aşa? Era una 
dintre escortele tale. 

Sherry Rollins nu s-a pierdut cu firea. 

— Nu de când s-a căsătorit. În ultimele luni, lucra pentru 
altcineva. Cel puţin aşa am auzit. Îmi pare rău - este 
bulversant ce s-a întâmplat. 

— Ne-ar ajuta cu adevărat dacă ne-ai spune tot ce ştii 
despre asta, a spus Cruz. Şi nu omite nimic. Incearcă să îţi 
stăpâneşti durerea. 

— Nu ştiu mai mult decât v-am spus. 

— Ba cred că da, Sherry, a intervenit Del Rio pe un ton 
hotărât, lăsând gluma la o parte. Ştii mult mai multe decât 
laşi impresia. Şi am să-ţi spun ceva. Ajută-ne cât suntem 
aici şi nu ne vom duce la poliţie. Nu le vom spune de ce 
credem că eşti suspectă în uciderea lui Shelby Cushman. 

— Suspectă? Dar e absurd! De ce să vreau eu să o ucid 
pe Shelby? 

— Nu ştiu de ce, dar celor de la poliţie le-ar plăcea să-ţi 
pună întrebarea asta - şi nenumărate altele despre diverse 
lucruri. 

Femeia cu pălărie i-a aruncat o privire de gheaţă, dar el o 
prinsese şi ştia acest lucru. 

Uneori, lui Del Rio chiar îi plăcea treaba cu care se 
îndeletnicea. 

Până în momentul acela, el acorda zilei cinci stele. 


Capitolul 40 


Chiar după ora 16.00, soarele s-a transformat într-un disc 
albicios care strălucea pe un cer cenuşiu. Lacul de 
acumulare era acoperit cu alge, iar copacii semănau cu 
nişte cocoaşe enorme, îngrămădite ca nişte mamuţi lânoşi, 
care dădeau întregului loc un aspect preistoric. 

Dacă te uitai în fugă, nici nu vedeai Los Angelesul şi 
puteai jura că tumultul traficului de pe Rowena era doar un 
vânt aprig. 

Tocurile lui Justine Smith se cufundau în pământul moale, 
în timp ce cobora povârnişul spre banda care marca locul 
crimei şi care se întindea de la un arbore la altul ca un uriaş 
inel galben-aprins în amestecul de ceaţă, fum şi întristare. 

Inspectorul Nora Cronin a ridicat banda pentru Justine, 
dar, în loc să facă o remarcă arţăgoasă, ca de obicei, s-a 
mulţumit să salute scurt. Ceva se schimbase, iar Justine îşi 
cam făcuse o idee despre ce putea fi vorba. Cronin 
ajunsese într-o stare atât de disperată, încât era gata să 
accepte orice fel de ajutor. 

Chiar şi de la Private. Chiar şi de la Justine. 

— Te caută comisarul Fescoe, a anunţat-o Cronin. Este 
aici. 

Justine a încuviinţat din cap şi şi-a văzut de drum spre 
grămada de poliţişti adunaţi în jurul cadavrului. 

La un metru şi nouăzeci de centimetri înălţime, Mickey 
Fescoe era întrucâtva deasupra celorlalţi. Era o raritate să îl 
vezi pe şeful poliţiei la locul unei crime, dar presupunea că 
şi asupra lui se faceau presiuni. 

In decursul a doi ani muriseră treisprezece fete. Fescoe 
fusese promovat în toiul acestei frenezii ucigaşe, dar acum 
veştile proaste îl ajunseseră din urmă şi amenințau să-l 
doboare. Părinţii fetelor omorâte formaseră un comitet de 
acţiune şi apăreau la ştiri în fiecare seară. Publicul era 
panicat şi inflamat. 


Justine şi-a pus mâna pe braţul şefului de poliţie. 

Fescoe s-a întors şi a salutat-o: 

— Justine! Mă bucur că eşti aici. Priveşte, a adăugat el în 
timp ce îi oferea o pereche de mănuşi de latex. Situaţia ia 
proporții, se înrăutăţeşte. 

_ Justine s-a aplecat lângă trupul lui Marguerite Esperanza. 
In jurul gâtului fetei de şaptesprezece ani era înnodat un 
cablu-prelungitor care forma un laţ strâns cu putere. 

Capătul liber al cablului era legat de mâna stângă, care 
era aşezată într-o poziţie neobişnuită deasupra capului. 
Partea cu adevărat ciudată era că fata fusese împuşcată cel 
puţin de două ori - în piept şi în faţă. 

Scena fusese aranjată să arate ca şi cum fata se 
spânzurase din proprie iniţiativă. Ce naiba trebuia să 
însemne asta? Incă o dată, scena lăsa impresia unui ucigaş 
diferit. 

Justine a întrebat: 

— Martori? Ceva cât de cât? 

— Pare că fata a fost ucisă chiar aici, i-a spus Fescoe. 
Terenul este răscolit tot, parcă a avut loc un fel de 
încăierare. Am descoperit sânge pe o grămadă de frunze. Al 
fetei sau al ucigaşului. Poate că amărâta a reuşit să adune 
ţesut sub unghii. Să sperăm că da. Hai să dăm băieţilor 
buni o şansă de data asta. 

— Dar geanta ei? A fost găsită? 

— Nu, a dispărut împreună cu pantofii. Aici e domeniul 
tău. Au descoperit-o doi puşti şi tot ei au sunat. Au spus că 
locul era pustiu când au ajuns aici în urmă cu aproape o 
oră. 

Justine a atins obrazul rece al fetei. Marguerite fusese 
drăguță şi, mai mult decât atât, arăta robustă. Pe braţe şi 
pe faţă avea contuzii. Inainte de a fi învinsă, fusese bătută 
fără milă. 

— Poza este, în mod evident, teatrală, i-a spus Justine lui 
Fescoe. Acest MO“ este altfel decât la celelalte crime, care, 


5% Abreviere a expresiei latine modus operandi, mod de a 
acţiona (n.tr.) 


din nefericire, este specificitatea acestui şir de nenorociri. 
Mă întreb de ce a fost ucisă atât de repede după Connie 
Yu? Şi de ce au împuşcat-o şi apoi au aranjat-o ca şi cum s- 
ar fi spânzurat? 


Capitolul 41 


Apartamentul de lux al lui Scylla se afla pe Burton Way, 
într-una dintre cele patru reşedinţe elitiste a câte şase etaje 
construite în linie. 

Locuinţa lui Jason era la ultimul etaj şi beneficia de o 
terasă panoramică, ce oferea o privelişte cuprinzătoare 
asupra dealurilor. Nu avusese niciodată prieteni adevăraţi, 
dar apartamentul îl ajuta să-şi facă unii superficiali şi chiar 
să aibă şi întâlniri. 

In clipa aceea, Jason stătea pe terasă şi privea cum 
luminile oraşului se amestecau fără contenire cu cerul şi 
întregul univers. Priveliştea era grozavă, dar, de data asta, 
frumuseţea ei nu izbutea să-i distrugă sentimentul de 
teamă care pusese stăpânire pe el. 

După o vreme s-a întors în apartament şi a deschis 
televizorul ca să urmărească cum Boston Celtics luau 
bătaie de la Lakers, deşi nu dădea nici doi bani pe cine 
câştiga jocul ăla idiot, atât de adorat de bărbaţii fără niciun 
fel de imaginaţie sau talent înnăscut în vieţile lor 
monotone. 

Jason avea multe pe cap, dar era atât de ameţit de 
analgezice, încât se îndoia de capacitatea lui de a gândi 
raţional. Trebuia să le explice colegilor de serviciu ce-i cu 
leucoplastul lipit de-a curmezişul nasului, ochii învineţiţi şi 
braţul bandajat. Se tot gândea ce avea să le spună şi cum 
să scornească o minciună cât mai credibilă. 

Până una-alta, Morbid venea să discute cu el despre oa 
doua şansă. Făcuseră schimb de mesaje, iar Morbid îi 
explicase cât de penibil se simţea de vreme ce el era cel 
care îl recrutase. 

Exista o ameninţare neprecizată, dar în mod limpede şi o 
ofertă de reabilitare. Ca o favoare pentru Scylla, Morbid îl 
convinsese pe Steem să fie de acord cu o noapte 
neplanificată în oraş astfel încât nouvenitul să poată 


îndrepta nota proastă care îi fusese acordată. 

Morbid îi spusese că îi aleseseră deja o muieruşcă, 
drăguță, iar Scylla trebuia să aibă grijă de ea chiar în 
noaptea aceea. 

— Aşa de curând? îndrăznise să întrebe Jason. 

— Ai o problemă cu asta? replicase Morbid. 

— Nu. In noaptea asta este perfect. 

Soneria a sunat, iar Jason s-a ridicat de pe canapea. A 
mers şchiopătând spre hol şi a apăsat butonul de la inter 
fon. 

— Sunt eu, a spus Morbid. E şi Steem cu mine. 

— Urcaţi. 

Jason urma să ucidă o altă fată - numai că de data asta 
nu mai părea o experienţă plăcută. 


Capitolul 42 


Scylla a deschis uşa, iar Steemeleena a intrat urmat 
imediat de Morbid. Amândoi păreau hotărâți şi serioşi, iar 
Jason a avut sentimentul că partenerii lui de distracţie erau 
prieteni vechi, poate chiar din afara jocului. De fapt, era 
grozav că îl faceau şi pe el cât de cât părtaş. 

— Cum e cu nasul? a întrebat Morbid instalându-se 
comod într-un fotoliu de piele şi întinzându-şi picioarele, în 
timp ce Steem cerceta rafturile cu cărţi. 

— E bine. Vreţi o bere? a întrebat Jason. 

— Pentru mine, nu, mulţumesc. Plăcut loc, Scylla. 
Priveliştea este grozavă de aici, a spus Steem îndreptându- 
se spre uşa glisantă care ducea spre terasă. 

— Lasă-mă pe mine să fac asta, a spus Jason, 
şchiopătând după el. Gazda a deblocat uşa şi a deschis-o 
brusc. Este grozav - o panoramă de vreo cincizeci de 
kilometri, a spus el. 

Steemeleena a fluierat admirativ. 

— Hei, Morbid. Ar trebui să vezi asta. Vino aici, omule. 
Este ca într-un film. O vedere cinematografică. 

Jason a mutat într-o parte scaunele de metal astfel încât 
toţi trei să se poată alinia la peretele terasei şi să se bucure 
de vederea întregului Los Angeles. 

Steemeleena i-a spus lui Jason: 

— Vezi aia? Şi a arătat spre o furgonetă de pe cealaltă 
parte a străzii. Cea cu emblema companiei Comcast. Aia 
este salvarea ta, partenere. Cursa din această noapte. Crezi 
că eşti pregătit pentru o a doua şansă? 

— Sigur că da, a răspuns Scylla. 

— Ei bine, nu eşti, tâmpitule! Tu eşti fraierul din seara 
asta. 

Steemeleena s-a aplecat repede şi l-a apucat pe Scylla 
de genunchi. În acelaşi timp, Morbid i-a împins umerii astfel 
că Jason s-a trezit deasupra zidului, cu capul şi pieptul 


peste panta abruptă a terasei. Sub el erau aproape 
douăzeci de metri de aer. 

— Nu, a strigat Jason. Vă rog, lăsaţi-mă jos. Vă rog... 

— Nu te văita, jigodie mică. Doar întinde-ţi aripile şi 
zboară. 

Abdomenul lui Jason a hârşâit betonul în timp ce era 
împins câţiva centimetri în plus peste zid. Pe strada de 
dedesubt, maşinile goneau nebuneşte. Sângele îi năvălise 
în creier, iar mintea i se învârtea. Ce putea să spună? Că 
ăsta era cel mai incredibil joc dintre toate? 

Mintea lui Jason proiecta imagini incoerente. Mâna tatălui 
său ţinând un toc. Preotul care îi dădea prima împărtăşanie. 
Expresia de pe faţa lui Marguerite Esperanza în timp ce 
lupta pentru viaţa ei. 

Propria voce îi răsuna strident în cap. 

„Nu trebuie să mor în acest fel. 

Nu trebuie să mor deloc.” 

Era prea speriat ca să mai ţipe în timp ce cădea peste 
balustradă, dar l-a auzit foarte clar pe Steem strigând: 

— Fraierule! 


Capitolul 43 


Ca să fiu sincer, de multe ori, visul care se repeta era mai 
real decât realitatea. Mai concentrat, mai amplificat şi, de 
obicei, în culori mult mai clare. 

Traversam în fugă terenul denivelat către rampa din 
spate a unui CH-46. Oricât ar părea de ciudat, elicopterul 
ăsta puternic era pentru afgani cel mai uşor de doborât - 
rachetele lor căutătoare de căldură! urmăreau mai curând 
motoarele acestora decât lumina soarelui. Bărbaţi urlau de 
durere şi zgomotul surd al mortierelor care explodau îmi 
suna în urechi. Am rămas la marginea rampei şi m-am 
îngrozit când am privit înăuntru şi am văzut... 

lisuse, un băzâit insistent m-a smuls din vis şi dintr-un fel 
de blocaj. 

Am deschis ochii brusc şi mi-am zărit telefonul mobil, 
care vibra foarte aproape de faţa mea. 

Am palmat telefonul şi l-am privit în timp ce inima 
continua să-mi bată cu un zgomot surd. Era ora 9.35. 
Numele apelantului: R. Del Rio. 

Am pus telefonul la ureche. 

— Rick! Am dormit prea mult. Nu prea mi se întâmplă. 

— Nu-i nimic. Trebuie să-ţi spun ceva, amice, şi n-o să-ţi 
placă. 

M-am aşezat pe marginea patului. Îmi simţeam genunchii 
nesiguri, de parcă chiar aş fi alergat peste pietre şi moloz. 
In gură aveam gust de praf de puşcă. 

— Dă-i drumul! Ascult. 

— Este vorba despre Shelby, a spus Rick. Nu era tocmai 
persoana pe care ţi-o imaginai tu că ar fi. 


1 De fapt, rachete comandate cu raze infraroşii (infrared 
missiles), capabile să detecteze şi să urmărească o sursă de 
căldură, începând cu motorul aparatului de zbor, motiv pentru 
care sunt supranumite căutătoare de căldură (heat-seeking) (n. 
tr.), 


Brusc, am devenit extrem de atent. 

— Ce vrea să însemne asta? Ce ai aflat? Fă-mă praf, Rick! 

— Shelby era prostituată, i-a scăpat lui Del Rio. Mai 
degrabă o escortă de lux. In fine! Şi, atenţie, Jack, fata s-a 
întors la treabă după ce s-a căsătorit cu Andy Cushman. 

— Asta-i o nebunie. Cine a spus aşa ceva despre Shelby? 

— Jack, Jack, linişteşte-te! Nu te-aş minţi. Eu şi Cruz am 
discutat cu câteva surse credibile. Îmbracă-te. Voi fi în faţa 
casei tale în cincisprezece minute. Avem un martor de 
chestionat. 

Zece minute mai târziu, mi-am aruncat servieta pe locul 
din spate al unuia dintre automobilele din flota de maşini a 
agenţiei, un Mercedes clasa S. Rick era la volan. Tot el mi-a 
dat un termos cu cafea. 

— Shelby nu era prostituată. Sunt convins că nu era. 
Astea-s minciuni, am spus eu. 

— Crezi că eu mint? De ce te-aş minţi, Jack? 

— N-am spus asta. 

— Pune-ţi centura, a zis el. Hai să lămurim povestea asta. 
Să descoperim cine sunt cei care au ucis-o pe Shelby şi de 
ce au facut-o. 

Del Rio conducea maşina sus pe dealuri prin amestecul 
de ceaţă şi fum al dimineţii. Cartierul devenea tot mai 
somptuos pe măsură ce urcam. 

Reşedinţe care valorau milioane erau aşezate pe terenuri 
ample cu privelişti aproape incredibile. După o vreme, Del 
Rio a încetinit şi a oprit la porţile înalte din fier forjat ale 
uneia dintre casele grandioase din Beverly Hills. 

De la începutul anilor 1940, această reşedinţă de pe 
Benedict Canyon Road fusese, pe rând, căminul unui 
celebru cronicar monden, al unui regizor de Oscar şi al unei 
prințese saudite. 

Acum vasta vilă în stil mediteranean era cunoscută ca 
Benedict Spa. 

Dar eu ştiam, LAPD ştia şi oamenii cu bani din toată 
lumea de asemenea ştiau că reşedinţa aceasta care te 
ţinea cu sufletul la gură era, de fapt, un bordel preamărit, 


în momentul de faţă ocupat de Glenda Treat, o matroană 
cu trecere la staruri şi creatorii de staruri. Proprietarul era 
nimeni altul decât Ray Noccia. 

M-am auzit spunându-i lui Rick: 

— Doar nu vrei să-mi spui că Shelby lucra aici, nu? 

Rick a dat din cap o singură dată. 

— Domnişoara Treat nu ne aşteaptă, a spus el. Trebuie 
să-i punem întrebări despre Shelby, să aflăm direct de la 
sursă. Îţi propun să afişezi acel zâmbet fermecător care te 
prinde atât de bine. 

— Nu mă simt prea fermecător în această dimineaţă. 

— Măcar încearcă, m-a îndemnat Del Rio. 


Capitolul 44 


La aproximativ optsprezece metri de aşa-numita intrare 
principală a spaului, pe deal în jos exista o poartă 
neîncuiată pe care am deschis-o. Cu Del Rio în spatele meu, 
am făcut o adevărată excursie prin curtea în pantă a 
Glendei Treat, ferindu-ne de ramuri, în timp ce ne croiam 
drum spre piscina din spate. 

M-am oprit la marginea unei terase cu dale de piatră ca 
să îi permit lui Rick să mă ajungă din urmă şi, în acelaşi 
timp, să cuprind cu privirea locul. 

Mai multe femei tinere, foarte drăguţe şi zvelte stăteau 
întinse pe şezlonguri de un albastru pal, cu picioarele 
îndreptate spre o piscină circulară. Mi-am amintit de un 
platou cu aperitive. Chicks and dips.” 

— Aia este, a spus Del Rio, arătând cu bărbia spre o 
femeie de vreo patruzeci de ani, cu un păr blond-deschis 
strâns într-o coadă legată la spate. Cozorocul care îi ţinea 
umbră la ochi o facea să arate ca un crupier din Vegas. 

În clipa când mi-am fixat privirea pe Glenda Treat, 
aceasta a ridicat ochii şi ne-a zărit pe amândoi. 

Domnişoara Treat nu îmbătrânise mai deloc de când 
apăruse ultima oară la ştiri sub titulatura de „Matroana lui 
Don**”, în urmă cu câţiva ani. Arestată pentru proxenetism, 
ameninţase cu dezvăluiri-bombă în presă despre cei care îi 
erau clienţi, o listă lungă de oameni importanţi, agenţi de 
bursă cu autoritate şi politicieni. In final, Glenda a lăsat 
tabloidele şi şi-a executat discret condamnarea de cinci ani. 
Când a ieşit, se spune că Ray Noccia i-a făcut cadou cheile 
acestui paradis în semn de preţuire pentru că nu se 


52 Chicks and dips, în engleză, în original, care s-ar traduce 
prin Puicuțe şi bălăceli sau înmuieri în apă, joc de cuvinte creat 
după modelul aperitivului denumit Chips and dip (cartofi pai şi 
sos de înmuiat) (n. tr.). 

53 În italiană, în original, capul unei familii mafiote (n. tr.). 


pierduse cu firea. 

Am încercat să mi-o imaginez pe Shelby cu Ray Noccia şi 
Glenda Treat, dar, pur şi simplu, mi s-a părut absurd. 
Shelby nu era dură şi nici meschină, oricum nu Shelby pe 
care o ştiam eu. Femeia pe care o cunoscusem avea câte o 
replică amuzantă pentru fiecare situaţie şi ţi-ar fi dat şi 
cămaşa de pe ea. Prin urmare, poate că asta era problema. 

Glenda Treat s-a desprins de pe şezlongul ei şi a venit 
spre mine şi Rick, în timp ce ne măsura cu privirea, iar eu 
faceam acelaşi lucru cu ea. In mod evident, era adepta 
chirurgiei cosmetice: pielea din jurul ochilor verzi fără 
riduri, slabă ca la Hollywood şi sâni ca nişte perne. M-am 
întrebat dacă putea oare să înoate în piscină sau dacă, la o 
adică, aceste „dispozitive” artificiale de plutire ar ţine-o la 
suprafaţă. 

Domnişoara Treat ne-a oferit renumitul ei zâmbet 
captivant, care mie unul mi s-a părut întotdeauna cam 
patetic. 

Bineînţeles, ne-a luat drept clienţi. 

M-am prezentat, l-am prezentat pe Rick şi apoi i-am dat 
cartea mea de vizită. 

— Nu port ochelarii, s-a scuzat ea. 

l-am spus că reprezentam Private. Cunoştea firma. Toată 
lume o ştie. Chiar auzise şi de mine. 

— Ce pot face pentru voi, domnilor? a întrebat Glenda cu 
zâmbetul care îşi cam pierduse strălucirea. Manichiură? 
Impachetări cu alge? 

— Am avea nevoie de câteva informaţii despre Shelby 
Cushman. 

Rămăşiţele zâmbetului ei de bun venit s-au transformat 
în amintire. 

— Aud că e moartă, a spus matroana. Scuzaţi-mă, a 
adăugat, arătându-mi spatele şi o porţiune lungă de coapsă 
în timp ce se apleca pe jumătate să şoptească la urechea 
unei brunete de vreo douăzeci şi ceva de ani, aşezată la 
marginea piscinei. In secunda următoare, fata a luat un 
telefon mobil şi apoi s-a îndepărtat să vorbească. 


Glenda s-a reîntors la noi: 

— Trebuie să vă rog să părăsiţi proprietatea. Este... 
privată”. 

— Dă-mi doar un minut, te rog? am insistat. Este o 
problemă strict personală. Lucrez pentru soţul lui Shelby, 
iar ea a fost prietena mea. 

— Domnule Morgan, Shelby a fost o maseuză minunată. 
Avea patru sau cinci masaje pe zi şi reuşea să facă pe toată 
lumea să se simtă deosebit. A început să lucreze aici după 
ce s-a căsătorit. Mi-a spus că se plictisea să stea singură 
acasă toată ziua. În legătură cu ceea ce i s-a întâmplat? Tot 
ce ştiu este ceea ce am citit în LA Times. Fără îndoială, ştim 
cu toţii ce ziar mizerabil este. 

— Voia cineva să-i facă rău lui Shelby? am întrebat. A 
ameninţat-o cineva? 

— Era o fată populară, a spus Glenda. Miss Simpatie. 
Toată lumea o plăcea, iar ea se considera prietenă cu toată 
lumea. 

Ultima remarcă a fost făcută cumva peste umărul meu 
drept. M-am întors şi am dat cu ochii de trei bărbaţi care 
treceau de uşile de sticlă spre terasă. 

Toţi trei erau îmbrăcaţi casual şi aveau protuberanţe sub 
axile. Pe doi dintre ei i-am recunoscut din noaptea când l- 
am întâlnit pe Ray Noccia la mine pe alee. 

Tipul care părea şeful grupului purta o cămaşă neagră, 
pantaloni negri şi jachetă neagră fără cravată. Individul şi-a 
aţintit ochii asupra mea şi am înţeles că şi el mă 
recunoscuse. 

— Ce faci aici, Morgan? Ai programare la masaj? 

Am ridicat palmele ca să arăt că nu umblam după 
necazuri. N-a contat. Necazul mă găsise pe mine. 

— Par eu ca unul care trebuie să plătească pentru un 
masaj? am întrebat. 


+ Aluzie la numele agenţiei Private, care înseamnă privat (n. 
red.). 


Capitolul 45 


Bărbatul care era îmbrăcat în totalitate în negru fusese, 
în general, o prezenţă umbrită pe aleea mea, poziţionându- 
se în spatele lui Ray Noccia când donul mă vizitase. Era 
bine făcut şi, în clipa aceea, am reuşit să-l studiez mai cu 
atenţie: se apropia de patruzeci de ani, era arătos, dacă îţi 
plăcea genul, zdravăn şi înarmat în exces. 

Glenda a zâmbit în direcţia lui. 

— Îl cunoşti pe Francis Mosconi, domnule Morgan? 
Activează într-o specialitate înrudită, a spus matroana. 

— Ne-am mai întâlnit, am replicat. Francis, am salutat eu, 
dând din cap în direcţia lui. 

L-am recunoscut şi pe bărbatul aflat chiar în spatele lui 
Mosconi. Era şoferul lui Noccia, gentlemanul de vreo 
cincizeci şi ceva de ani care mă sfătuise, probabil înţelept, 
să nu refuz o conversaţie cu şeful lui. Tipul era Joseph Ricci, 
vărul donului, am presupus. 

Un al treilea bărbat i-a urmat pe Ricci şi Mosconi pe 
terasă. Era tânăr, blond, bronzat şi semăna cu un salvamar, 
cu tricoul lui galben pe gât şi pantaloni kaki. 

Mosconi m-a bătut cu palma pe umăr. Puțin mai încolo, 
Salvamarul facea acelaşi lucru cu Del Rio, care l-a respins: 

— la-ţi mâinile de pe mine! Chiar acum. 

Salvamarul nu i-a acordat nicio atenţie lui Rick, l-a 
învârtit şi l-a împins lângă perete. N-a fost o idee prea 
bună. 

Puştiul era mai tânăr şi posibil mai în formă decât Del 
Rio, dar asta nu a contat. Rick l-a lovit drept în nas cu o 
mişcare năprasnică, urmată de un upercut terifiant. Blondul 
nu mai era pe picioarele lui, iar eu am simţit dorinţa să 
aplaud. 

În secunda următoare, Ricci a făcut o mişcare rapidă spre 
Rick şi l-a prins cu putere de spate, imobilizându-i braţele, 
în timp ce Mosconi i-a fixat un Beretta de nouă milimetri la 


tâmplă. 

— Încetaţi, am strigat eu. S-a terminat! 

Am ridicat mâinile. Le-am ţinut sus şi la vedere în timp ce 
Mosconi s-a apropiat de mine. Apoi, m-a lovit tare cu 
Beretta. Probabil că nu se terminase. 

M-am prăbuşit. Abia atunci s-a terminat totul. 


Capitolul 46 


Câteva secunde mai târziu, Mosconi stătea aplecat peste 
mine, eclipsând soarele firav. În gură aveam un gust amar. 
Între timp, mă gândeam că nimeni nu ştia unde eram. Eu şi 
Del Rio eram depăşiţi numeric, dar şi ca forţă de foc. Era 
Dodge City”, ziua în amiaza mare, iar sorții de izbândă erau 
de partea răufăcătorilor. 

Mosconi a vorbit încet, chiar cu amabilitate. 

— Asta-i pentru modul cum ai vorbit cu domnul Noccia, a 
spus el. Acum, ridică-te naibii, Morgan. 

M-am chinuit să fac ce mi se spusese şi de îndată ce am 
revenit la poziţia verticală, Mosconi mi-a tras un croşeu de 
dreapta în bărbie. M-am clătinat şi am căzut din nou, 
strivind un şezlong şi distrugând o masă. Pete de lumină 
îmi jucau înaintea ochilor. 

— Asta-i pentru violarea proprietăţii, a spus Mosconi. ŞI 
pentru că mi-ai spus Francis. 

Am simţit metalul rece când mi-a băgat ţeava pistolului 
în ureche. Ceilalţi doi îl înghesuiau pe Rick înjurând şi 
urlând în timp ce îl loveau. 

— Trebuie să învăţaţi respectul, Morgan. Tu şi prietenul 
tău. ` 

— Înţeleg, am spus. Înţeleg. Îmi cer scuze. Acum ajută- 
mă să mă ridic. 

Mosconi a râs de mine. A întins însă mâna, iar eu am 
apucat-o şi i-am răsucit încheietura până când zdrahonul a 
tipat şi s-a prăbuşit secerat de durere la pământ. 

Beretta a zdrăngănit pe dalele de piatră. Am sărit iute să 
apuc arma şi i-am presat gura ţevii în tâmpla lui Mosconi. 
Ce-i corect e corect. 


55 Oraş în Ford County, Kansas, SUA, fondat în 1872 şi denumit 
după baza militară din apropiere (Fort Dodge), renumit în cultura 
americană pentru istoria sa ca vechi oraş de frontieră al Vestului 
Sălbatic (n. tr.). 


— Puneţi-vă armele jos, am strigat la Ricci şi la Salvamar. 
Armele jos şi retrageţi-vă. 

Joe Ricci a pus imediat pistolul jos. Apoi, şi Salvamarul. 

— Morgan, a rânjit Mosconi. Gata. Ai câştigat de data 
asta. 

— Încă nu e gata, am spus eu. 

Nu voiam să fiu urmărit şi nici nu-mi doream un glonţ în 
spate, aşa că le-am ordonat celor trei să intre în piscină. 

Ricci şi-a scos pantofii şi ceasul de la mână şi a coborât 
ca un gentleman pe treptele de la capătul cu apa mai puţin 
adâncă. Mosconi şi-a scos jacheta şi a facut-o ghem. Del 
Rio l-a împins cu dispreţ pe Salvamar peste margine. 

— Nu uitaţi astea, am strigat eu spre ei şi le-am aruncat 
pistoalele în piscină. 

Prostituatele au început să se strângă mai aproape. Una 
dintre ele şi-a pus mâinile pe genunchi şi a privit încruntată 
şi cu dezgust spre Mosconi. Era o creatură neînsemnată cu 
ochi afurisiţi. 

— Acum cum o să mai înotăm aici? a întrebat ea. 

— Daţi din mâini şi loviți cu picioarele, i-a răspuns Del 
Rio. 

Glenda Treat a urmărit de la o fereastră acoperită parţial 
de viță-de-vie cum eu şi Del Rio am părăsit curtea. l-am 
făcut cu mâna de rămas-bun şi, în mod previzibil, ea mi-a 
arătat degetul. Din păcate, asta era tot ce obţinusem la 
Benedict Spa. 


Capitolul 47 


— Consider că suntem chit, a spus Del Rio, în timp ce 
ţinea un teanc de şerveţele de hârtie la nasul însângerat, 
iar eu mă aflam la volan pe drumul de întoarcere către 
birou. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Mi-ai salvat viaţa. Aşteptam ziua asta. 

— Să nu exagerăm! Pur şi simplu ne deranjau. Eşti 
nebun! 

— Rahat, a mormăit Del Rio. 

— De ce lucra Shelby pentru Glenda Treat? am întrebat 
eu. 

— Era prietena ta, Jack. Eu am cunoscut-o foarte puţin. 

Din servieta mea, abandonată pe bancheta din spate, s-a 
auzit în surdină telefonul. L-am rugat pe Del Rio să mi-l dea 
şi s-a conformat. L-am deschis şi am văzut că aveam o 
mulţime de apeluri ratate. Am salutat-o pe Colleen. 

— Unde ai fost, Jack? Te-am sunat şi tot sunat... 

— Ştiu. Am fost la spa. Ce s-a întâmplat? am întrebat-o. 

Falca îmi zvâcnea, ţeasta îmi era o bilă dureroasă, 
mândria îmi era făcută ţăndări. 

— Justine vrea să vorbească cu tine. 

— Dă-mi-o la telefon. 

— O să o avertizez că eşti un piculeţ ţâfnos. 

— Dă-mi-o pe Justine, Colleen. Starea mea emoţională e 
minunată. 

Cuvintele lui Justine au năvălit peste mine într-un ritm 
grăbit şi agitat. 

— Un nemernic i-a trimis primarului un e-mail prin care 
anunţa că a lăsat adidaşii lui Marguerite Esperanza într-o 
cutie poştală pe La Brea, m-a informat Justine. Laboratorul 
examinează adidadişii chiar acum. Jack, unde naiba eşti? 

— Aşteaptă, am spus eu. 

La colţul Sunset cu Fairfax, am ajuns la o staţie de 


benzină şi am oprit. 

— Avem rezervorul aproape plin, a spus Del Rio. 

— Du-te la toaletă. Spală-te de sânge pe faţă. Justine? 
Mai eşti pe fir? 

— Sânge? Ce s-a întâmplat cu Rick? Ce se întâmplă? De 
ce nu sunteţi la birou? Ce-i cu spa-ul ăla? 

Am ieşit din maşină şi am mers spre o zonă mai retrasă a 
parcării de beton a lui Chevron. l-am povestit lui Justine 
despre „petrecerea” de la piscină şi că Glenda Treat 
confirmase că Shelby lucrase acolo, dar nu spusese şi 
motivul. 

— Tu eşti psihoterapeut, explică-mi şi mie, am spus eu. 
De ce era prostituată? 

— Fără să o cunosc, nu cred că pot. 

— Imaginează-ţi că faci un portret psihologic. Pur şi 
simplu, conturezi un portret din creion. 

A urmat o pauză, apoi am auzit-o pe Justine: 

— Shelby era o persoană plină de haz, nu? 

— Chiar aşa! 

— Perfect. Ei bine, dacă vei combina părţi egale de 
dragoste de sine cu ură de sine, ai putea descoperi un 
standup comic, dar la fel de bine şi o prostituată. 

Cred că am oftat. 

Justine a spus: 

— Am fost prea aspră, Jack? 

— Shelby trebuie să fi aflat ceva ce nu trebuia să ştie. 
Posibil despre familia Noccia. 

— Îmi pare rău! 

— N-am ajuns încă la capătul acestei poveşti! 

— Ştiu. Jack? 

— Da. 

— Vii la birou? Eu şi Sci avem două abordări foarte 
diferite pentru cazul „Şcolăriţa”. Am nevoie de o altă opinie. 

— Pare că progresăm, am spus eu. Ajung imediat. 


Capitolul 48 


Patru perechi de ochi s-au ridicat buimace şi poate chiar 
consternate când eu şi Del Rio am intrat în încăperea 
numită Centrul de comandă. 

— N-a murit nimeni, am spus eu. 

— Pentru că au fost prea mulţi martori, a adăugat Del Rio 
ca să facă haz de necaz. 

Colleen a intrat să ia comenzile pentru prânz în timp ce 
eu îmi încheiam teoria despre legătura Shelby Cushman - 
familia Noccia. M-a privit cu ochii mari. Falca îmi era lovită 
destul de rău. Pe maxilar aveam o tăietură serioasă. Şi 
astea erau doar leziunile pe care le putea vedea. 

— Am fost depăşiţi din punct de vedere numeric, am 
spus eu. 

— Ca de obicei? m-a întrebat Colleen. 

— Nişte cartofi prăjiţi în plus, am spus eu. Nişte gheaţă în 
plus. 

După plecarea lui Colleen, i-am dat cuvântul doctorului 
Sci. 

— Jack, eu şi Mo ne-am tot gândit. Suntem de aceeaşi 
părere. Dacă ucigaşul şcolăriţelor îşi ademeneşte victimele 
cu mesaje false înseamnă că are acces wireless la 
telefoanele lor mobile în timp real. 

Mo-bot, pe care era greu să ţi-o imaginezi la Harvard, 
unde îşi dusese la bun sfârşit doctoratul, purta în ziua 
aceea un tricou fără mâneci, „cu vedere” la un amestec 
colorat de tatuaje. După ce şi-a scos ochelarii bifocali, s-a 
alăturat discuţiei: 

— Ceea ce sugerează Sci este că noi credem că 
lepădătura aşteaptă într-un loc anume, probabil într-un 
vehicul care nu ar atrage atenţia. Să spunem o furgonetă. 
Tipul prinde semnalul şi accesează telefonul mobil al țintei 
pe care, de fapt, îl donează. Astfel, devine capabil să trimită 
propriile mesaje folosind un nume de utilizator şterpelit de 


la unul dintre prietenii victimei. 

— Dacă poate face asta, a continuat Sci, poate bloca 
toate celelalte mesaje, primite şi trimise. Din câte ştiu, nu 
există niciun program care să poată ataca wireless 
conţinutul telefonului mobil, a mai spus el. 

— Dar este realizabil. Dacă ţi-l poţi imagina, poate fi 
realizat, a completat Mo-bot. 


Capitolul 49 


— Ţine-ţi ideea. Justine? 

Justine avea cercuri negre sub ochi, dar arăta bine. Pe de 
altă parte, nu reuşeam să-mi amintesc ultima oară când o 
văzusem zâmbind. Acest caz exercita un soi de atracţie 
pentru ea şi nu l-ar fi abandonat pentru nimic în lume. 

— De vreo două zile ceva nu îmi dă pace, a spus ea, şi în 
sfârşit, în această dimineaţă, am realizat despre ce e vorba. 
În urmă cu cinci ani a mai fost o fată găsită moartă pe 
aceeaşi alee unde a fost descoperită Connie Yu. Am căutat 
prin arhivele LA Times şi am dat de povestea ei. Fata se 
numea Wendy Borman şi avea şaptesprezece ani, a 
continuat Justine. Ca şi Connie Yu, a plecat de acasă pentru 
o scurtă plimbare către Hyperion Avenue şi nu s-a mai 
întors. Trupul ei a fost găsit în dimineaţa următoare. 

— Wendy Borman este un caz nerezolvat? 

Justine a dat din cap aprobator şi a adăugat: 

— A fost omorâtă prin strangulare manuală. Avea o 
contuzie în spatele urechii, care provenea de la o lovitură 
violentă cu un obiect contondent. Nu au existat martori, nici 
abuz sexual şi nici vreo dovadă biologică. Vă sună 
cunoscut, nu? Şi cum vine asta? Geanta şi telefonul mobil i- 
au fost luate. În plus, fata purta un colier, de fapt, un 
lănţişor cu o stea de aur lucrată de mână. Când i s-a 
descoperit cadavrul, nu-l mai avea. Mama ei a spus că 
Wendy nu se despărţea niciodată de această bijuterie. 

— În mod evident, scena a fost aranjată să semene cu o 
omucidere combinată cu jaf. 

— Asta mă face să mă întreb de când au loc aceste crime 
gen „Şcolăriţa”. Oare câte fete a ucis acest psihopat? In 
câte feluri? A existat totuşi cineva înaintea cazului Borman? 

În timpul prânzului, am trecut în revistă sarcinile şi 
volumul de lucru. Toţi cei din încăpere erau costisitori, dar 
mie nu prea îmi păsa. În mod evident, nici lui Justine. 


— Practic, totul o să fie pus în aşteptare, în afară de 
Cushman, NFL şi cazul lui Justine, am spus eu. Asta e tot ce 
vom face până când toate cele trei cazuri vor fi rezolvate. 
Şi le vom rezolva. 

Am urcat şchiopătând treptele spre biroul meu, iar 
Colleen m-a urmat îndeaproape. 

— Ai primit un apel în această dimineaţă, a spus ea. 
Poate că este o farsă, dar e de rău, Jack. Ar trebui să 
asculţi. Serios. 

Colleen a ridicat receptorul, a intrat pe robot şi a deschis 
difuzorul. 

Mi-a părut rău că o obligam să asculte vocea electronică 
misterioasă care s-a auzit în telefon. 

— Eşti mort, a rostit apelantul. 

Colleen s-a arătat şocată, şi pe bună dreptate. Nimic 
legat de vocea aceea nu suna a farsă. 

Am luat-o pe Colleen în braţe şi am tinut-o lipită de 
pieptul meu. Ea a scos un sunet ca de pisicuţă care toarce 
şi apoi a râs de ea. 

Ce aveam de gând cu această femeie drăguță, foarte 
drăguță? 

— Colleen, încă nu. Încă nu sunt mort, i-am spus eu. 


Partea a treia 
CE LEGATURA ARE 
DRAGOSTEA CU ASTA? 


Capitolul 50 


Stăteam alături de Colleen la barul în formă de potcoavă, 
ceea ce amintea vag de o zi de muncă cinstită. 

— Vin aici în majoritatea serilor după muncă, a spus ea 
despre Mike Donahue's Tavern. 

Colleen purta un blazer roz peste o rochie înflorată, în 
timp ce părul lung îi cădea în valuri peste amândoi umerii. 
Deşi se străduia din răsputeri să devină cetăţean american, 
înţelegeam de ce acest bar întunecos, cu berea lui neagră, 
tare şi la halbă, precum şi chefiliii săi irlandezi cu 
experienţă, o făcea să se simtă ca acasă. 

Mă frământa ceea ce se petrecea între noi. Eu şi Colleen 
ne întâlneam de aproape un an şi amândoi percepeam 
acest fapt în două moduri diferite. Pentru Colleen însemna 
„momentul să progreseze”. 

In timp ce ne aşteptam masa, am băut un amestec de 
bere neagră cu bere blondă şi am aruncat săgeți la ţintă, un 
joc pentru începători numit Round the Clock. Mâna cu care 
aruncam mă durea încă după bătaia cu Mosconi, aşa încât 
Colleen m-a înfrânt fără drept de apel. _ 

— Nu ar trebui să mă /aşi să câştig, Jack, a spus ea. li 
dai seama că o să mă împăunez cu asta, nu? 

— Doar nu-ţi imaginezi că pierd în mod voit, Molloy? 

— Încearcă să atingi numărul opt, a spus ea, bătându-mă 
uşor pe şold. 

Următoarea mea ploaie de săgeți a ratat ţinta, dar am 
râs de mine, fascinat de Colleen, aşa cum stătea pregătită 
să arunce, arătând minunat din cap până-n picioare. Prima 
ei săgeată a aterizat pe douăzeci şi a încheiat jocul. 

— Bănuiesc că asta înseamnă cina cu mine, am spus eu. 

Ea a râs şi m-a sărutat în timp ce prietenul ei, Donahue, a 
ieşit din bucătărie. Donahue avea treizeci şi şase de ani şi 
purta barbă. Colleen îmi spusese că deja suferea de gută. 

— Aşadar, acesta este bărbatul care ne-a înlocuit în 


inima ta, a spus el. 

— Mike este un  linguşitor, a replicat Colleen, 
cuprinzându-mi talia cu un braţ. 

L-am urmat pe Donahue la o masă aflată într-un colţ 
retras al încăperii din spate. După ce am mâncat, chelnerul 
a apărut aducând un tort pe care ardeau nişte lumânări. 

După ce toate aplauzele şi fluierăturile s-au încheiat, m- 
am aplecat peste masă pentru un sărut. 

— Un „La mulţi ani!” întârziat, Molloy, am spus eu şi am 
împins spre ea o cutiuţă ambalată în auriu. 

Colleen s-a luminat la faţă de îndată ce a desfăcut 
ambalajul şi a ridicat încet capacul cutiei. 

— Mulţumesc, Jack. Este minunat, a spus ea, scoțând un 
ceas de mână din aur. 

— i se potriveşte, Colleen. 

— Las-o mai moale, Jack. Nu trebuie să spui asta când, 
de fapt, gândeşti altceva, mi-a dat peste nas. 

Mesaj comunicat tare şi răspicat. Nu era un inel. 


Capitolul 51 


Colleen închiriase un bungalow în Los Feliz, o comunitate 
artistică primitoare, cu clădiri joase şi locuinţe pentru o 
singură familie adunate laolaltă pe străzi încântătoare. Am 
zăbovit în maşină şi i-am explicat de ce nu puteam rămâne 
în seara aceea, chiar dacă sărbătoream ziua ei de naştere. 

Oamenii îşi plimbau câinii pe stradă, copilaşii treceau în 
fugă strigând unul la celălalt. Momente idilice. Colleen a 
privit în jos la mâinile încrucişate în poală şi la micul ceas 
din aur care strălucea slab sub lumina felinarelor stradale. 

— Eu şi Rick zburăm în Las Vegas peste o oră, i-am spus. 

— Nu trebuie să dai explicaţii. Doar eu am făcut 
aranjamentele la McCarran”, Jack. 

— Sunt doar afaceri, Colleen. Nu merg la cazinou. 

— Este în regulă, Jack. Oricum trebuie să învăţ în seara 
asta. Nu va fi prea amuzant. Mulţumesc din nou pentru 
minunata zi de naştere şi pentru cadou. Este cel mai 
frumos ceas pe care l-am avut până acum. 

Colleen mi-a dat un pupic pe buze şi apoi a întins mâna 
să deschidă portiera. 

— Te conduc până la uşă. 

A rămas nemişcată până când i-am deschis portiera şi 
apoi a ieşit cu afectare. Am mers alături de ea pe lângă 
tufele de trandafiri şi lavandă înfoiate din grădina îngustă 
care mărginea drumul. Ea a cotrobăit după chei. 

— Îţi doresc un zbor fără probleme. 

— Ne vedem dimineaţă, am spus eu. 

Apoi, am coborât pe aleea parfumată spre maşină. Mă 
simţeam îngrozitor părăsind-o în acea seară, dar trebuia să 
o fac. 

Luminile s-au aprins în interiorul cabanei. 


5 McCarran International Airport, principalul aeroport 
comercial care deserveşte oraşul Las Vegas, precum şi comitatul 
Clark, din Nevada (n. red.). 


l-am urmărit mişcările de la intrarea în bucătărie până în 
micuța cameră de zi, unde curând avea să se apuce de 
învăţat, având drept companie o ceaşcă de ceai şi radioul 
pornit. 

Mi-o imaginam uitându-se la noul ei ceas, gândindu-se la 
toate lucrurile pe care poate mi le-ar fi spus şi la ceea ce 
avea să-mi spună a doua zi. Am pornit maşina şi m-am 
depărtat de bordură. La un stop, l-am sunat pe Rick. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

De la incidentul petrecut la reşedinţa Glendei Treat, nu 
fusese într-o dispoziţie tocmai bună. Del Rio este cel mai 
dur tip pe care îl cunoşteam şi avea resentimente faţă de 
acea bătaie. 

— Tocmai plecam, a spus el. Dacă nu am probleme cu 
traficul, ar trebui să fiu la aeroport în douăzeci de minute. 

— Nu uita, am spus eu, să-ţi iei arma. 

— Da. Şi tu, Jack, pe a ta. 


Capitolul 52 


Casa lui Carmine Noccia se afla în Las Vegas, la o 
jumătate de oră de Aeroportul McCarran şi la cincisprezece 
minute de Strip“. Am frânat automobilul închiriat în faţa 
intrării cu porţi înalte care se deschideau către o 
comunitate populată de celebrităţi, sultani, magnați ai 
cazinourilor şi alţi misterioşi bogaţi peste măsură care erau 
adeseori clienţi ai agenţiei Private. 

Del Rio a coborât din maşină şi a rostit numele noastre la 
interfon. Porţile s-au deschis brusc. 

Am condus maşina de-a lungul unui drum şerpuitor spre 
o altă poartă, aceasta cu numărul lui Noccia lucrat în fier 
forjat, alături de interfon. Del Rio a sunat, poarta s-a 
deschis larg şi am fost lăsaţi să intrăm. 

Am parcat maşina pe alee şi aproape imediat am auzit o 
învolburare incredibilă de apă. Am traversat un pod peste 
un râu făcut de mâna omului, am trecut pe lângă terenuri 
de tenis şi grajduri şi, în final, am ajuns în curtea închisă a 
unei case în stil spaniol aflate faţă-n faţă cu nişte curmali 
iluminaţi de jos. 

Era greu de crezut că această oază opulentă fusese 
construită pe nisip arid, dar exact asta se întâmplase. 

Un bărbat în jeanşi şi o cămaşă roşie cu gulerul răsfrânt 
ne-a deschis monumentala uşă principală, ne-a condus în 
hol şi ne-a spus să ne lipim mâinile pe perete. Ne-a luat 
pistoalele şi ne-a căutat de aparate de ascultat. 

L-am văzut pe Del Rio cum se întunecă la faţă. Pentru că 
îl simţeam tot mai nervos, l-am pus în gardă din priviri. 

Potaia în cămaşa roşie a lătrat scurt: 

— Pe aici. 


> O porţiune de aproximativ şapte kilometri din Las Vegas 
Boulevard South, care găzduieşte cele mai mari hoteluri şi 
cazinouri din lume. A luat naştere în 1941, odată cu deschiderea 
primului hotel, El Rancho Vegas (n. red.). 


Apoi ne-a condus printr-o serie de arcade şi încăperi cu 
tavanul înalt, pe lângă şmecherii care jucau biliard, spre o 
sală mare cu uşi de sticlă care dădeau spre o piscină. 

Carmine Noccia stătea într-un fotoliu, în faţa unui 
şemineu şi citea o carte cu coperte cartonate. 

Avea o constituţie medie şi, în ciuda celor doar patruzeci 
şi şase de ani, părul îi era cărunt. Purta un jerseu de 
mătase gri şi pantaloni scurţi şi largi, un stil lejer, dar care 
se remarca prin materialul şi croiala excelentă. In mod 
categoric, juca rolul unui capo” prosper, descendent al 
ultimei familii importante a Mafiei de pe Coasta de Vest, un 
bărbat care primea în mod ilegal câteva milioane pe 
săptămână. 

Ştiam foarte multe despre Carmine Noccia. Absolvise cu 
onoruri Stanford? şi avea un masterat în marketing la 
UCLA“. După absolvire, îşi demonstrase abilităţile faţă de 
tatăl lui şi, în decursul ultimilor zece ani, supraveghease 
reţeaua de prostituție a familiei şi probabil şi traficul de 
droguri. Fiul donului nu fusese niciodată acuzat de crimă, 
dar se mai găsiseră în containere prostituate moarte. Un 
intermediar care importase fete din fostul bloc sovietic 
dispăruse şi el fără urmă. lar pistolul meu şi cel al lui Del 
Rio se aflau pe un dulap străvechi din hol. 

Am trecut pragul şi, imediat, Noccia s-a ridicat în picioare 
băgându-şi mâinile în buzunare. Ne-a rugat să luăm loc, iar 
eu şi Del Rio ne-am trântit pe canapeaua de piele aşezată 
vizavi de fotoliul lui. 

— Ai adus banii să-ţi salvezi fratele? a şi întrebat Noccia. 
Sper că da. Altfel, cred că înţelegi că această întâlnire este 
o pierdere de timp. 


58 În italiană, în original, cap, şef, conducător (n.tr.) 

> Universitate privată din California fondată de Leland 
Stanford în memoria fiului său, Leland Stanford Junior, 
considerată astăzi a fi una dintre cele mai prestigioase din lume 
(n. tr). 

6 Acronim pentru University of California, Los Angeles, şcoală 
superioară care pune accentul pe cercetare (n. tr.) 


M-am bătut cu palma peste un buzunar al jachetei şi am 
spus: 

— Am nevoie de ajutorul tău pentru altceva. Cineva a 
ucis-o pe Shelby Cushman. Pare profesionist şi cam aşa 
consideră fapta şi cei din LAPD. Dacă ştii cine a împuşcat-o, 
aş vrea să ştiu. Imi era prietenă. 

In timp ce vorbeam, Del Rio s-a ridicat în picioare şi a 
început să se plimbe prin încăpere, cercetând fotografiile şi 
puştile care atârnau de cârligele fixate pe pereţi. 

— Călăreşti caii din grajdul de acolo? l-a întrebat el pe 
Noccia. 

— Nu ştiu cine a ucis-o pe Shelby, a răspuns donul, 
urmărindu-l pe Rick cu privirea. Pot să-ţi spun că o 
plăceam. Era o doamnă cumsecade. Foarte deşteaptă şi 
foarte amuzantă. 

Am scos plicul subţire pe care îl aveam în buzunarul 
jachetei şi i l-am înmânat lui Noccia. El a deschis clapa şi s- 
a uitat la cecul de bancă în valoare de şase sute de mii de 
dolari. 

Datoria lui Tommy la jocurile de noroc era acum plătită în 
totalitate. 

— Voi da ăsta celor în drept, a spus Noccia şi a pus plicul 
între paginile cărţii pe care o citea: The Audacity of Hope”. 

Interesant! M-am întrebat dacă era pro sau contra lui 
Barack Obama. 

— Dacă aud ceva despre Shelby, îţi voi da de ştire, a 
spus el. M-ai impresionat în această seară, Jack. Ai făcut ce 
trebuia pentru fratele tău. 


1 The Audacity of Hope (indrăzneala de a spera), volum 
autobiografic semnat de preşedintele american Barack Obama, 
apărut la Editura RAO, Bucureşti, 2009, traducere Liana Stan (n. 
red.). 


Capitolul 53 


În dimineaţa următoare, la Private, Andy Cushman ocupa 
un loc pe scaunul aflat de cealaltă parte a biroului meu. 
Faţa îi era rumenă, cu cercuri de un alb-deschis acolo unde 
fuseseră ochelarii, dovada unei şederi cam îndelungate în 
vecinătatea piscinei. Părul îi era pieptănat cu grijă, se 
bărbierise, iar hainele îi erau călcate şi curate. Andy nu 
arăta ca şi cum ar fi ajuns la capătul puterilor, dar ştiam că 
în următoarele câteva minute va fi copleşit. 

— Ai veşti pentru mine, a spus el. 

Colleen mi-a adus un Red Bull şi lui Andy un espresso. 
Amândoi i-am mulţumit. 

— Andy, am să-ţi spun ceva şi n-o să-ţi placă. 

— Nu-ţi face griji, Jack. Orice ar fi, pot suporta. De aceea 
sunt aici. 

Am dat din cap ca şi cum aş fi fost de acord cu el şi, apoi, 
i-am spus vechiului meu prieten că aflasem unde lucrase 
Shelby înainte de a fi ucisă: la Benedict Spa. 

Andy a sărit de pe scaun protestând zgomotos în timp ce 
străpungea aerul cu degetul arătător. 

— Ce naiba îmi spui tu mie? Shelby a lucrat acolo? Asta e 
o absurditate sută la sută! Este o minciună! Cineva te trage 
în piept, Jack! 

Am aşteptat ca Andy să se potolească şi să se aşeze la 
loc. li înţelegeam supărarea. _ 

— Nu ţi-aş fi spus dacă n-aş fi verificat, Andy. Imi pare 
rău, dar este adevărat. 

Faţa prietenului meu era aproape stacojie de furie. 
Respirația îi era rapidă şi scurtă. Imi făceam griji că ar 
putea suferi un atac de cord chiar în biroul meu, poate chiar 
unul fatal. 

— Atunci spune-mi de ce, Jack. Spune-mi de ce. Avea tot 
ce îşi dorea. lisuse, aveam o viaţă sexuală foarte activă, a 
spus el îndepărtându-se de lângă birou. Vreau dovada, am 


nevoie de ea. Asta este treaba ta, nu-i aşa? Să dovedeşti că 
lucrurile sunt adevărate? Dovada, Jack, dovada! 

— Eu şi Del Rio am dat o fugă până în Las Vegas noaptea 
trecută şi ne-am întâlnit cu Carmine Noccia. 

Andy a avut o reacţie întârziată. 

— Şi ce legătură are el cu asta? Nu are niciun sens, Jack. 
Absolut niciunul. 

— El este omul din spatele Benedict Spa. O cunoştea pe 
Shelby şi nu a contestat că a lucrat pentru el. Dar nu are 
nicio informaţie despre cine a ucis-o. Aşa susţine. 

— Îmi spui că soţia mea a fost o prostituată şi o 
mincinoasă şi, ca să pună capac la toate, lucra şi pentru 
Mafie? Păi cum, Jack? Nu avea nevoie de bani. 

— Îmi pare foarte rău, Andy, am repetat eu. 

— Care va să zică există un ticălos jalnic, cu o armă care 
ar fi putut să o omoare? Asta ai aflat? 

— Chiar acum ne ocupăm de asta. Toţi lucrăm la asta. 
Urmează să îl găsim pe individul care a facut-o. 

Andy a bătut cu pumnul în biroul meu. 

— Ştii ceva? Nu mă mai interesează cine a omorât-o, a 
spus el. Nu vreau să mai cheltuiesc nimic pentru ea. La 
naiba, Jack! La naiba! 

Am clătinat din cap. 

— Te rog, reconsideră situaţia. Dacă nu îl vom găsi pe 
ucigaşul lui Shelby, poliţia va continua să se concentreze 
asupra ta. 

— Să se concentreze! Nu mă au cu nimic la mână şi nici 
nu vor obţine nimic. lar tu tocmai ce-ai rămas fără contract, 
Jack! Eşti concediat! 

Când s-a ridicat în picioare, Andy şi-a răsturnat scaunul şi 
apoi s-a evaporat din birou. La uşă, aproape că a dat peste 
Colleen, care intra. 

— Am auzit bine? a întrebat ea, punându-şi o mână pe 
şold. Am observat că purta noul ei ceas. Te-a concediat? 

— Nu! Mă rog, da! E supărat, dar este prietenul meu. Voi 
transfera cazul Cushman pe lista pro bono, am spus eu. 
Continuăm să lucrăm la el. Numai că acum o vom face pe 


gratis. 
— Voi avea grijă de asta, Jack, a spus Colleen şi apoi a 
închis uşa biroului. Mai sunt prietena ta, Jack? 


Capitolul 54 


Cruz a parcat maşina în faţă la Benedict Spa şi a urmărit 
cum o tânără femeie blondă, absolut superbă, ieşea pe 
poarta principală şi cobora dealul spre punctul lui de 
observaţie. 

Avea cam un metru şi cincizeci şi cinci de centimetri 
înălţime, oase mici, o tunsoare băieţească scurtă şi purta 
pantaloni de bicicletă negri, un top verde de spandex şi 
pantofi fără toc. În timp ce Cruz se apropia, blonda şi-a 
dezactivat alarma de la Lexusul ei decapotabil. 

— Bună, poţi să aştepţi o secundă? a spus el mergând 
spre ea. 

Tânăra a urcat în maşină şi a blocat portiera. 

Cruz şi-a scos insigna din buzunarul de la spate. l-a 
arătat-o rapid şi a făcut gestul universal prin care rogi pe 
cineva să deschidă geamul. 

— Ce eşti? a întrebat ea. Agent FBI? 

— Detectiv particular, a spus el zâmbindu-i. Nu te rețin 
mult. Lucrezi la spa, nu? Nu va fi dificil, promit. 

— Nu pot să vorbesc cu tine. Te rog, fa un pas înapoi ca 
să nu te calc pe picioare. 

— Mă numesc Emilio Cruz. Care e numele tău? 

— Eu sunt Carla. Stabilim o întâlnire, bine? La spa, pot să 
discut cu tine tot ce doreşti. Şi patru ore, dacă vrei. 

— Carla, rămâi în maşină. Nici nu e nevoie să descui 
portiera. Am două sau trei întrebări, asta-i tot. 

Carla, cu nume de familie necunoscut, a băgat cheia în 
contact şi a pornit maşina. Cruz a trecut prin faţa capotei 
către locul pasagerului. Carla a întins mâna peste banchetă 
şi a apăsat butonul care bloca fereastra, dar geamul era pe 
jumătate deschis. 

Profitând de această mică neatenţie, Cruz a băgat mâna 
în interior, a deblocat portiera şi a intrat în maşină. 

— leşi sau ţip! Vezi că sun la reşedinţă şi imediat o să 


iasă cineva care o să te zvânte în bătaie, amice. Se pot 
purta foarte urât cu mare plăcere. 

— Vin cu gânduri bune. Nu vreau să te supăr, a spus 
Cruz. Vreau doar să-ţi pun câteva întrebări despre Shelby 
Cushman. 

— Dă-mi să mai văd o dată insigna. 

Cruz i-a făcut pe plac. 

— Sunt autorizat, a spus el. Dar nu sunt poliţist. Sunt aici 
pentru Shelby. 

Dintr-odată, ochii femeii s-au umplut de lacrimi, fapt ce l- 
a uimit din cale afară pe Cruz. 

— Am ţinut mult la ea, a spus Carla. 

— Ştii, am auzit lucruri îngrozitoare despre Shelby. 

— Plângea pentru tine când erai supărată. lţi dădea şi 
cămaşa de pe ea - chiar dacă nu o doreai. Şi era foarte 
amuzantă. 

— Şi ce s-a întâmplat cu ea? 

— Ce am auzit? Nu ştiu dacă e adevărat sau nu. Shelby 
era în dormitorul ei şi cineva a împuşcat-o. A tras în ea de 
două ori. 

— Cum de ştii unde se afla când a fost împuşcată, Carla? 

— Se vorbea pe la piscină. Stai! Cred că Glenda a spus-o. 

— Glendei cine i-a spus asta? E foarte important. 

— Nu ştiu. Şi nici nu ştiu pe nimeni care ar fi vrut să îi 
facă ceva rău lui Shelby, a adăugat fata. Dar mă bucur că 
încerci să descoperi cine a ucis-o. 

— Între noi fie vorba, crezi că familia Noccia a avut ceva 
de-a face cu treaba asta? 

Carla şi-a încrucişat braţele şi parcă s-a închis în sine. 

— Chiar crezi asta? 

— Te întreb. 

— Shelby era o persoană care ştia să facă bani şi nu avea 
absolut nicio problemă. Pur şi simplu, nu înţeleg. 

Carla devenea din ce în ce mai neliniştită şi agitată. Cruz 
i-a zâmbit. 

— Aproape am terminat. Cine erau clienţii ei fideli? Ţi s-a 
părut vreunul instabil în mod special? Sau posesiv? Sau 


răzbunător? 

— Nu tocmai. Dar erau câţiva ţipi care o angajau foarte 
des, a răspuns Carla. Doi dintre ei veneau de câteva ori pe 
săptămână. Shelby lucra numai ziua. 

— Cine erau tipii? Ar fi foarte util să aflăm. [i-a vorbit 
Shelby despre ei, despre aceşti clienţi fideli? 

— Tipi de la Hollywood. Unul este regizor de film. Celălalt 
este actor. Genul de băiat rău. Nu ştiu să spun cine erau. 
Dar poate că reuşeşti să te lămureşti. Îţi plac filmele? 

— Sigur, cui nu-i plac? 

— Ai văzut vreodată Bat Out ofhel/e2 ? 

— Mulţumesc, Carla. Eşti grozavă. 

— Pentru puţin, a spus ea şi a băgat motorul în viteză. 
Serios. Nu spune nimănui. Şi, te rog, nu mă vizita nici la 
spa, nici în afara spaului. Şi-aşa îmi forţez norocul, 
drăguţule. Nu vreau să o sfârşesc precum Shelby. 


€ Ca fulgerul, titlul unui film la care ar fi colaborat cele două 
personaje (în Ib. engl, în original, n. tr.) 


Capitolul 55 


Cruz şi Del Rio au intrat împreună în biroul meu. Cruz îşi 
pieptăna părul cu degetele ca să-şi strângă mai bine coada 
de cal, în timp ce Del Rio a ridicat scaunul pe care îl 
răsturnase Andy şi s-a aşezat pe el. 

— Aşadar, ne-a concediat? Cred că glumeşti! 

— Am fost nevoit să-i spun despre Shelby şi spa. Nu i-a 
venit să creadă! 

— Uf, a spus Cruz. Îl compătimesc pe tip. 

— Şi eu! Îți doreşti mereu să nu ai dreptate. 

— Şi deci, ne-a concediat pentru că i-ai spus adevărul, 
nu? a mormăit Del Rio. 

— Se va răzgândi în câteva zile. 

— Crezi? a întrebat Cruz. 

— Prin urmare, cum stăm? i-am întrebat eu. Continuăm 
să lucrăm la acest caz, nu? Vom afla cine a ucis-o pe 
Shelby. 

Cruz şi-a băgat mâna în buzunar, a scos un carneţel 
îngust şi a început să ne povestească ce aflase. Reuşise să 
stea de vorbă cu o angajată de la spa-ul Glendei Treat, care 
îi oferise numele a doi dintre clienţii fideli ai lui Shelby 
Cushman. 

— Amândoi lucrează în industria divertismentului, a spus 
Cruz. Am făcut câteva cercetări. De asemenea, am verificat 
la biroul din New York. Unul dintre tipi, Bob Santangelo, 
vine din Brooklyn. Îl cunoşti? 

— Îi ştiu numele. Cred că l-am văzut în câteva filme. 

— E genul de tip certăreţ din estul Statelor Unite. Unul 
dintre acei actori care nu dau interviuri la televizor. li place 
să facă pe grozavul. 

— Se întâlnea des cu Shelby? 

— De câteva ori pe săptămână, din câte se pare. Celălalt 
tip este Zev Martin, un regizor de categorie A, care lucrează 
des pentru Warner Brothers. În cazul lui, lumea spune că A 


vine de la assho/e&. Cică este foarte îndrăgostit de sine 
însuşi. 

— Bat Out of Hell, i-a picat fisa lui Del Rio. Horror clasic, o 
capodoperă nenorocită. L-am văzut de şase ori. Martin l-a 
regizat. Santangelo a jucat rolul băiatului rău. 

— Amândoi sunt căsătoriţi, a continuat Cruz. Niciunul nu 
are cazier. 

— Permis de portarmă? am întrebat eu. 

— Negativ, a răspuns Cruz. 

— Ai o preferinţă? 

— Nu. 

— Tu te ocupi de Santangelo, i-am spus lui Cruz. Păstrăm 
legătura. 


5: Nemernic, ticălos, persoană dezagreabilă, tâmpit (în argou) 
(n. tr.). 


Capitolul 56 


Eu şi Del Rio ne-am deplasat cu maşina la Studiourile 
Warner Brothers din Burbank. Am prezentat insigna 
agenţilor de pază şi apoi le-am spus să verifice la şeful 
studioului, care era clientul nostru. Câteva minute mai 
târziu, conduceam maşina pe banda carosabilă largă, 
impecabilă, traversând studioul, pe lângă magazie şi 
platouri, până la capăt, spre bungalow-uri, a căror aşezare 
amintea de un campus universitar. 

L-am descoperit pe Zev Martin meşterind la motocicleta 
lui în laterala unei case albe cu numele său imprimat 
deasupra uşii. Era un tip micuţ de statură, de vreo treizeci 
şi ceva de ani, cu o barbă tunsă scurt şi un tatuaj 
reprezentând sârmă ghimpată pe bicepşi. 

L-am prezentat pe Del Rio şi apoi m-am recomandat şi 
eu, în timp ce Martin ne privea bănuitor. 

— Despre ce e vorba? a întrebat el. 

— Investigăm moartea lui Shelby Cushman, l-am lămurit. 

Până acum, această replică se dovedise a fi un obstacol 
conversaţional. Nici de data aceasta lucrurile nu au stat 
altfel. 

— Te întâlneai cu ea de câteva ori pe săptămână, l-a luat 
repede Del Rio. La Benedict Spa. [i-a spus vreodată ceva 
despre cineva care îi pricinuia neplăceri? 

Martin s-a ridicat în picioare, şi-a şters mâinile cu o cârpă 
murdară şi a spus: 

— Nu mergi să te întâlneşti cu astfel de fete ca să le 
asculţi problemele. De fapt, e o idee destul de amuzantă. 
Tu aşa faci? l-a întrebat el pe Del Rio. Plăteşti femeile să 
vorbească despre viaţa lor? De ce nu te căsătoreşti pur şi 
simplu? 

Contuziile lui Del Rio, încă închise la culoare şi destul de 
ample, îl făceau să semene cu un pitbull care se înfruntase 
cu un egal şi câştigase. 


— Eu nu plătesc femeile, a spus Del Rio. Mă întreb ce fel 
de individ face treaba asta. 

— Rick, am intervenit eu, aşteaptă-mă în maşină, te rog. 

Dar el nu m-a ascultat. L-a apucat pe Martin de cămaşă şi 
a tras cu putere de guler, strângându-l de gât. Motocicleta 
s-a răsturnat, îndoindu-se de la mijloc. 

— N-avem nevoie de prostiile tale, i-a trântit-o Del Rio lui 
Martin. Spune-ne despre Shelby sau, după ce te snopesc în 
bătaie, îi voi spune personal nefericitei tale soţii despre 
vizitele la spa. 

— Hei! Ce-i cu tine? a schelălăit Martin. 

Am auzit bipul maşinuţei folosite de cei de la pază în 
timp ce veneau pe carosabil în direcţia noastră. 

Martin s-a înroşit la faţă, în vreme ce Del Rio i-a smuls 
următoarele vorbe: 

— Shelby era îndrăgostită de un tip. Nu de soţul ei, bine? 

— Rick, am spus eu, apucându-l brusc de spate, lasă-l 
dracului! 

— Cine era tipul de care se îndrăgostise? a întrebat Del 
Rio zgâlţâindu-l pe regizor. 

— Nu ştiu. Era o bârfa printre celelalte fete. Shelby nu i-a 
pomenit niciodată numele. 

L-am desprins cu forţa pe Rick de Zev Martin şi mi-am 
cerut scuze în timp ce colegul meu se îndrepta furios spre 
maşină. 

— Eşti în regulă? l-am întrebat pe Martin. 

— La naiba, nu, a răspuns el trecându-şi mâna peste gât. 

— Del Rio este veteran, am spus eu, lăsând la o parte în 
mod voit că era şi fost puşcăriaş. Suferă de PTSD®*. Imi pare 
tare rău. 

— Ar trebui să-l acuz de ultraj, a mormăit Martin, în timp 
ce maşinuţa folosită de paza studioului parca la bordură. 

— Poate că mă înşel, dar nu cred că vrei să atragi şi mai 
multă atenţie asupra acestei situaţii, am spus eu. 

Am evitat să privesc în direcţia celor de la pază şi m-am 


64 Acronim pentru Post-Traumatic Stress Disorder, tulburări de 
stres posttraumatic (n. tr.). 


întors la maşină. Am intrat şi am trântit portiera. 

— E mai bine să nu se afle că Shelby a fost îndrăgostită 
de tine, Jack, a mormăit Del Rio. Prieteni apropiați, aşa ai 
spus, dacă îmi aduc bine aminte. 

Am pornit maşina şi l-am luat la rost pe Rick: 

— Ce naiba se întâmplă cu tine? Ai renunţat la 
medicamente? 

El se sprijinea prăbuşit pe portiera din dreapta. 

— Dă-mi voie să te întreb ceva, a spus el. Ai fost 
vreodată somnambul? 

— Nu. 

— Mă trezesc, sunt în spatele canapelei sau în dulapul 
din perete sau afară, pe pajişte. Habar n-am cum se 
întâmplă. Am coşmaruri, coşmaruri urâte. 

— la-ţi liber restul zilei, Rick. Du-te acasă şi culcă-te 
înainte să ajungi să ne bagi pe toţi în groapă. 


Capitolul 57 


Justine îşi sorbea cafeaua la temperatura camerei dintr-o 
ceaşcă de carton. 

Polițistul căruia îi dăduse de urmă, inspectorul Mark 
Bruno, stătea în spatele biroului, într-o încăpere care dădea 
spre locul îngrădit al Diviziei Omucideri. Bruno avea 
aproximativ patruzeci de ani, era îndesat şi gânditor. În 
urmă cu cinci ani, se numărase printre poliţiştii care 
lucraseră la cazul lui Wendy Borman din East LA. 

— Wendy murise de o zi când a fost descoperită pe aleea 
aceea, i-a povestit Bruno. Plouase. Asta, pur şi simplu, a 
amplificat tragedia. Orice urmă ar fi fost lăsată pe trupul ei 
s-a dus imediat pe apa sâmbetei. 

— Care este teoria ta asupra acestei crime? a întrebat 
Justine. 

— E mai mult decât o teorie. A existat un martor, a spus 
el. Cineva a văzut răpirea. 

Justine a tresărit şi s-a foit în scaun. 

— Stai! N-a fost niciun martor. 

— Ba da, a fost. Ziarele nu au publicat povestea pentru 
că, printre alte motive, martorul avea unsprezece ani. O 
fetiţă, Christine Castiglia. Mult timp, mama ei nu a lăsat-o 
să vorbească cu noi, iar ceea ce a văzut nu a însemnat 
practic foarte mult. 

— Caut cu disperare un indiciu, a spus Justine. Am nevoie 
de orice informaţie, oricât de insignifiantă ar putea părea. 

— Nimeni nu a combinat vreodată cazul Wendy Borman 
cu şcolăriţele, s-a gândit Bruno. Ai fi o polițistă grozavă - 
dacă ţi-ai putea permite o scădere de salariu substaţială. 

— Mulţumesc, dar e posibil să mă înşel în privinţa acestui 
aspect. 

— N-ai ce face decât să rişti, a spus Bruno. Eu unul n-am 
un dinte împotriva ta, doctor Smith. 

— Justine. 


— Justine. Nu-mi pasă cine îl prinde pe nemernic. De fapt, 
acum te încurajez. În mod evident, avem nevoie de tot 
sprijinul pe care îl putem obţine. 

Justine a zâmbit. 

— Povesteşte-mi despre Christine Castiglia. 

Bruno şi-a rotit scaunul la o sută optzeci de grade, a 
deschis sertarul unui dulap din spatele lui şi a scos un 
carnet cu spirală pe a cărui copertă era înscris cuvântul 
Borman cu litere mari îngroşate. A rotit scaunul la poziţia 
iniţială şi şi-a frecat fruntea în timp ce a început să 
răsfoiască prin notițele sale, scoțând din când în când câte 
un „îhî” de confirmare înainte de a-şi ridica din nou privirea. 

— Perfect, îmi amintesc destul de bine cam tot ce am 
aici. Pe scurt, Christine şi mama ei, Peggy Castiglia, se aflau 
într-o cafenea la colţul format de Rowena şi Hyperion. Fata 
stă cu faţa spre Hyperion şi vede doi tipi care aruncă o fată 
într-o furgonetă... 

— Doi tipi? 

— Aşa a declarat ea. Desigur nu avea cum să fie sigură 
că fata răpită era Wendy Borman. Şi nici noi n-am reuşit să 
stabilim cu exactitate momentul morţii lui Wendy, ca să 
spunem dacă a fost omorâtă în timp ce familia Castiglia 
mânca la restaurant. 

Bruno a oftat. 

— Dar Christine a văzut doi indivizi. În consecinţă, ăsta a 
cam fost începutul şi sfârşitul investigaţiei noastre. Nu s-a 
mai întâmplat nimic altceva. 

— A reuşit Christine să facă o descriere a celor doi? A 
fiecăruia dintre ei? 

Bruno a răsfoit paginile şi a scos un portret-robot 
aproximativ al unui tânăr cu părul creţ şi ochelari. Avea 
trăsături standard, aproape prietenoase. Slabe speranţe să 
fie de vreun ajutor. 

Polițistul a întors carnetul astfel încât Justine să poată 
vedea imaginea. 

— Mie, desenul ăsta îmi spune că fata nu s-a uitat bine la 
chipul lui, a spus Bruno. Criminalul are părul negru şi 


ochelari şi asta-i tot ce a văzut ea. 

— Al naibii de neplăcut, nu? 

— Da, dar acum îmi amintesc. Christine a zărit şi spatele 
celui de-al doilea tip. Era mai scund şi avea părul mai lung 
şi mai drept decât primul individ. Ce veste minunată, nu? 
Care elimină aproape două milioane de masculi albi din Los 
Angeles. 

— Dar Christine s-a uitat la fotografiile din arhiva poliţiei? 

— Nu, n-am reuşit să o aducem. Mama şi-a zorit fiica să 
iasă de aici de parcă îi luase foc părul. Pentru nimic în lume 
nu am reuşit să o facem să se răzgândească. 

— Atunci avea unsprezece ani, a spus Justine. Prin 
urmare, acum ar avea cam şaisprezece, ar fi elevă în clasa 
a zecea la liceu. 

— Niciodată n-am încetat să mă gândesc la Wendy 
Borman, a spus Bruno. lată adresa familiei Castiglia, ultima 
adresă cunoscută, adică. 

— Mulţumesc, Mark, a spus Justine. Încă un lucru care m- 
ar putea ajuta. Mi-ar trebui o vorbă bună la cel mai iscusit 
poliţist pe crime nerezolvate pe care îl cunoşti. 

Bărbatul a încuviinţat încet din cap. 

— Consideră ca şi făcut. 


Capitolul 58 


Aproape se întunecase când Cruz a ajuns undeva în 
apropierea starului de cinema Bob Santangelo - şi reuşise 
asta doar stând în expectativă dincolo de Teddys Lounge, 
ca un fan înfocat şi nătâng care aştepta ca actorul să iasă 
în stradă cu suita lui. 

Cruz s-a strecurat prin spatele unui bodyguard de-a 
lungul mulţimii adunate. A ajuns la Mercedesul gri sidefat 
aflat la bordură chiar când acesta se pregătea să ruleze. Şi- 
a lipit insigna de sticla fumurie a parbrizului, iar maşina s-a 
oprit brusc. 

Portiera din spate s-a deschis şi a coborât un bodyguard. 
Asiatic sau samoan. Uriaş. 

— Ce doreşti, domnule? 

— Am doar câteva întrebări, apoi domnul Santangelo 
poate pleca unde doreşte. 

O voce s-a auzit din interior: 

— Este în ordine. 

Santangelo stătea pe bancheta din spate. Era bronzat, cu 
părul şaten tuns scurt şi barba crescută în timpul zilei, după 
bărbieritul de dimineaţă. Era îmbrăcat cu o geacă de pilot 
din piele maronie, precum cea pe care o purtase în The 
Great Squall. Actorul a trecut pe locul de alături, iar Cruz 
s-a aşezat lângă el. 

Încă o dată, sedanul gri s-a pus în mişcare. 

— Mă numesc Emilio Cruz şi sunt detectiv particular. 

— Ce naiba? a bombănit Santangelo. Am crezut că eşti 
poliţist. 

— Regret că te dezamăgesc. 

— Şi ce doreşti? Nu cumva te-a pus Ellen să mă 
urmăreşti? 

— Nu-ţi cunosc soţia. 


s5 În engleză, în original, Marea furtună. Titlul unui film în care 
Santangelo ar fi jucat rolul principal (n. red.). 


— Dar ştii că o cheamă Ellen. Spune-mi despre ce este 
vorba şi repede. Când ajungem pe Gower, acolo este şi 
capătul călătoriei noastre. 

— Investighez moartea lui Shelby Cushman. 

— lisuse! Biata Shelby! Vorbesc serios. Nu mi-a venit să 
cred când am auzit. 

— O cunoşteai de ceva vreme? De cât timp, Bob? 

— Doar de două luni. Ai întâlnit-o vreodată pe Shelby? Ei 
bine, era o doamnă minunată. Plus că era veselă. Şi iată- 
mă, căsătorit, având tot ce îmi puteam dori, iar eu nu-mi 
doream decât să fiu cu Shelby! Mă îndrăgostisem de ea. 
Oricât ar părea de ciudat, mă îndrăgostisem. 

— Unde erai când a fost ucisă? Imi pare rău, dar trebuie 
să te întreb. 

— Zburam spre New York cu Xo, a răspuns el, arătând 
spre musculosul de pe locul din faţă. In seara aceea, am 
luat cina cu Julia Roberts la Mercury. Verifică dacă este 
nevoie. 

— Voi verifica. Dacă ar fi să numeşti pe cineva care şi-ar 
fi putut dori să îi facă rău lui Shelby, cine ar fi? 

— Nu ştiu, omule. Dealerul ei? Parcă Orlando se numeşte. 
Odată, a împrumutat nişte bani de la mine să-l plătească. 
De fapt, nu l-am întâlnit niciodată pe ticălos. Tipul ăsta a 
plasat foarte multe fete la spa. 

Actorul s-a aplecat spre şofer şi i-a spus să oprească. 

— Până aici ai plătit, domnule, ah, Cruz. 

Cruz a zâmbit şi a clătinat din cap. 

— Duceţi-mă înapoi la Teddys. Acolo am maşina parcată. 
Acum că suntem prieteni atât de buni. 

— La Teddys, a indicat actorul şoferului. lar pe tine nu 
vreau să te mai văd, i-a spus el lui Cruz. 

— Poate doar la filme, omule! 

Emilio Cruz s-a sprijinit de bancheta din piele pluşată. Cel 
puţin, cazul începea să capete sens. Shelby Cushman, fata 
cu inimă de aur şi un soţ bogat, avea şi un dealer de 
droguri. Poate că „lucra” ca prostituată ca să-şi poată 
susţine financiar obiceiul. 


Cu siguranţă, vestea asta nu avea să îi facă plăcere lui 
Andy şi nici lui Jack. Nimănui nu-i face plăcere să afle că 
persoana iubită este narcomană. 


Capitolul 59 


Când am intrat în birou, unchiul Fred vorbea la telefonul 
mobil, sprijinindu-se de un perete, într-un colţ şi cu spatele 
la uşă. Trecuse aproape o săptămână de când el, David Dix 
şi Evan Newman mă convinseseră să accept un caz 
important, cu un bonus generos drept argument 
convingător. Deocamdată, aveam sentimentul că nu prea 
ne câştigaserăm arvuna. 

În plus, Fred avea înfăţişarea unui om neliniştit. Fruntea îi 
era atât de cutată că mă ducea cu gândul la unul dintre 
câinii ăia din China, shar pei. Fotbalul nu era doar sursa lui 
de venit, era şi pasiunea lui, singurul lucru pe care 
descoperise că-l iubea în viaţă. Imi spusese acest lucru de 
nenumărate ori chiar de când eram doar un puşti. Dacă 
jocul era aranjat, lumea lui devenea o hazna. 

— Tocmai a intrat. Te sun eu, a spus el în telefon. 

Tipul uriaş care obişnuia să-mi răvăşească părul când 
eram copil a venit spre mine cu un mers şchiopătat, care îi 
trăda genunchiul bolnav. Mi-a strâns mâna cu amândouă 
mâinile şi apoi s-a aşezat cu greutate într-un fotoliu. 

— Parcă trebuia să ne întâlnim vineri, am spus eu. 

— Am primit un apel noaptea trecută, Jack. N-am vrut să- 
ţi zic despre el la telefon, a adăugat el şi a băgat mâna în 
buzunar, de unde a scos un pachet de ţigări, pe care l-a pus 
înapoi replicând: încerc să le răresc. Nu te ajută cu nimic. 

Colleen a intrat să spună noapte bună. 

— Am pus numărul de telefon al domnului Moreno în 
servieta ta. Ai un apelant la biroul din Roma, mâine la ora 
şapte dimineaţă. În legătură cu avansul pentru Fiat. Mai ai 
nevoie de altceva, Jack? 

— Mulţumesc, nu. Noapte bună, Molloy. 

Ea a închis uşa biroului. 

— Aşadar, cum merge cu proiectul nostru? m-a întrebat 
Fred. Te rog, spune-mi că am ajuns la un rezultat oarecare. 


— Facem progrese. Cred că Del Rio e pe cale să 
descopere ceva interesant. O să-i ia vreo două zile să 
verifice. Povesteşte-mi despre apelul telefonic. 

— Barney Sapok, a spus Fred. Il cunosc, nu ştiu, cred că 
de vreo cincisprezece ani. Nu m-a sunat niciodată acasă. 

Fred a întins din nou mâna după ţigări, dar a rezistat 
tentaţiei. 

— Barney a afirmat că prietenii noştri din industria 
jocurilor de noroc spionează şi au ajuns la aceeaşi concluzie 
la care am ajuns şi noi. Ceva nu este cuşer în acest sezon. 
Ar fi trebuit să vin la tine mai devreme, Jack. Pur şi simplu, 
nu am vrut să cred. Acum am mafioţi care pun întrebări 
comisarului care ar fi trebuit să întrebe. Dar nu a întrebat. 
Indiferent de ceea ce se va întâmpla, trebuie să ştiu 
înaintea lor. ă 

— Nu am de gând să te dezamăgesc. Intreaga agenţie 
este la dispoziţia ta. 

— Ştiu. Eşti ca băiatul meu. Întotdeauna ai fost cel 
deştept. 

Am mers cu unchiul meu spre lift şi m-am întors când 
uşile s-au închis. 

Am rămas pe loc pentru o clipă şi am urmărit cum cifrele 
de deasupra liftului numărau descrescător. M-am gândit la 
Mafie, cum examina acele jocuri îndoielnice, care 
trimiseseră scorurile finale în groapă, în ultimele momente 
ale partidelor, momente care probabil costaseră crima 
organizată foarte multe milioane. Cineva avea să plătească 
pentru asta. 

Dar cine fusese suficient de inteligent să măsluiască 
jocuri profesioniste având nenumărate camere de luat 
vederi şi milioane de martori care urmăreau atent orice 
mişcare suspectă? Pentru nimic în lume nu reuşeam să-mi 
imaginez cum se putea aşa ceva. 


Capitolul 60 


Apartamentul lui Sci se afla la ultimul nivel al unei clădiri 
oarecum deteriorate care adăpostise cândva o tipografie. 
Asta demult, pe vremea când oamenii din Los Angeles mai 
citeau, totuşi. 

Spaţiul era deschis, iar tavanul înalt se sprijinea pe nişte 
coloane de metal. Pe pereţii albi se proiectau fotografii într- 
o succesiune de imagini desfăşurate în cerc: Vaticanul 
noaptea, râul Tatshenshini, în pustietăţile din Alaska, curtea 
Universităţii Harvard, aurora boreală şi un cadru cu Zidul 
Plângerii din lerusalim, surprins de la un etaj superior al 
hotelului King David. Unul dintre lucrurile la care lui Sci îi 
plăcea foarte mult să privească. 

Un rechin-tigru de vreo trei metri şi jumătate stătea 
suspendat de tavan cu nişte lanţuri ataşate la un cadru de 
lemn. 

Trixie, maimuța salvată din laboratorul lui Sci, stătea 
cocoţată pe cuşcă, mâncând cu lăcomie felii subţiri de 
banană în timp ce stăpânul ei, aflat în faţa computerului 
personal, vorbea de una-alta cu iubita lui, KitKat, pe 
internet prin webcam. 

Faţa ei drăguță şi trupul masiv umpleau tot ecranul. 

— Eşti foarte neliniştit în seara asta, a observat ea. Cazul 
ăsta te indispune serios, nu-i aşa? 

— Nu este vorba decât despre fantezii bolnave care s-au 
transformat în crime reale. Sună oarecum corect, nu, Kat? 

— Ja“. Aşa acţionează aceşti ucigaşi nenorociţi. Aşa se 
întâmplă peste tot în lume. 

— Numai că, de data asta, nu vedem niciun tipic. 

Sci ştia că iubita lui, Kat, era biochimistă. De asemenea, 
mai ştia şi că era căsătorită şi locuia la Stockholm, dar nu-i 
ştia numele real. De altfel, nici nu aveau intenţia să se 
întâlnească, pentru că asta ar fi distrus totul, nu-i aşa? 


s În germană, în original, da (n. tr.). 


— Am sunat pentru că am aflat ceva pentru tine, Sci. 
Este doar un zvon. Nu-l pot confirma. Este vorba despre un 
program spybot?” wireless care îşi are originea în Statele 
Unite. Acesta permite ca utilizatorul să prindă semnalul 
unui anume telefon mobil şi să îl doneze. Fără să poată fi 
detectat. 

Sci a simţit cum inima îi pompează nu sânge, ci un 
aleluia pur, lichid. Deseori îşi imaginase un astfel de 
program, iar acum Kat îi spunea că şi exista. 

— Povesteşte-mi tot, Kat, dulcea mea fată. 

Trixie maimuța a ţipat, şi-a aruncat gustarea şi a alergat 
de-a lungul frânghiei. A făcut un salt pe umărul lui Sci, unde 
s-a ghemuit şi a murmurat ceva de neînțeles spre imaginea 
lui Kat de pe ecran. 

— Bună, frumoasă Trixie... Oricum, programul ăsta îmi 
suna cunoscut, Sci, aşa că am urmărit unul diferit care are 
deja câţiva ani, dar poartă aceeaşi semnătură. Programul 
acela era creat de un jucător numit Morbid. lubitule, te rog, 
nu considera asta mai mult decât este. Adică, o 
presupunere a unui om educat, dar care a fost întemeiată 
pe un zvon. Cu toate acestea, am căutat peste tot. 

— Kat, n-am cuvinte să-ţi mulţumesc. Asta e cel mai 
apropiat lucru de găsirea unui indiciu. 

— Trebuie să plec în câteva minute, a spus femeia. Dar 
am suficient timp să... 

Kat a început să se descheie la bluză, în vreme ce din 
boxe se revărsa o melodie elaborată cu un ritm vibrant. 
Gândurile lui Sci despre programul spy s-au retras imediat 
undeva într-un cotlon al minţii. S-a ridicat să o încuie pe 
Trixie în cuşcă, apoi s-a întors la Kit-Kat. 


“ Program care se ocupă cu detectarea şi ştergerea de 
elemente spyware (componente care monitorizează activitatea 
utilizatorului de computer în vederea stabilirii unui profil ce este 
trimis, fără ştirea acestuia, companiilor ce se ocupă de 
marketing şi publicitate), elemente care duc la încetinirea 
calculatorului şi care nu sunt mereu detectate de antivirus (n. 
tr.). 


Femeia foarte solidă şi foarte drăguță şi-a scos o agrafa 
din părul blond şi des şi a început să se dezbrace. 

— Spune-mi, iubitul meu, ce vrei în seara asta, a spus ea. 
Apoi, voi face întocmai. 


Capitolul 61 


Mai târziu în aceeaşi seară, Sci stătea în umbra rechinului 
fioros şi nemaipomenit, cu degetele pe tastatură şi ochii pe 
ecran. 

De când se deconectase de Kit-Kat, căutase întruna 
numele Morbid prin browser, descoperind două trupe trash, 
Morbid Angel şi Morbid Death, plus cuvântul morbiditate în 
toate combinaţiile posibile şi imposibile. 

Când a epuizat Google şi Bing, a trecut la forumul de 
discuţii pentru  pasionaţii de calculatoare, căutând 
informaţii despre un program spybot care clona telefoane 
mobile wireless şi despre un programator numit Morbid. 

Deşi a scotocit cu îndârjire prin toate forumurile la care 
se abonase, căutarea a fost în van. De asemenea, i-a trimis 
un mesaj electronic bunului său prieten, Darren, în India. 
Darren lucra pentru un furnizor important de internet şi a 
răspuns la mesajul lui Sci cu linkuri la siteuri exclusiviste la 
care aveau acces doar profesionişti de cel mai înalt nivel. 
De asemenea, Darren i-a trimis lui Sci şi ID-urile lui cu 
parolele respective. 

Sci a făcut cafea şi apoi a pornit după pradă prin 
cotloanele ascunse ale internetului. A avut noroc pe o 
platformă de jocuri pentru experţi de care nici nu ştiuse 
măcar că exista, iar lucrul în sine era o noutate. A dat de 
numele Morbid într-o serie de mesaje recente, printre care 
şi unul care spunea: „Morbid cel Mare a ieşit în stradă. Se 
zvoneşte că este un pion-cheie într-un joc de luptă care în 
viaţa reală se numeşte Noaptea Mongştrilor”. 

Sci s-a prins efectiv de scaun, cuprins de emoție, dar şi 
speriat în acelaşi timp că acest indiciu ar putea să nu ducă 
nicăieri de fapt. Acesta era motivul pentru care Private era 
cea mai bună agenţie - cei de la Private aveau cele mai 
bune resurse, nu erau restricţionaţi aşa cum erau cei de la 
poliţie şi acționau cu propriul simţ de dreptate. 


Folosind ID-ul prietenului său, Sci a postat o întrebare 
despre Noaptea Monştrilor şi a primit imediat un mesaj de 
la un membru care a crezut că vorbea cu Darren. 

— Darren, omule! Să-ţi spun ceva. Noaptea Monştrilor 
este sinistră de-a dreptul, este ieşită din comun. Duce 
fantezia la un nou nivel - viaţă reală. 

— Cum de ştii toate astea? 

— Un jucător numit Scylla a postat de vreo două ori pe 
Extreme Combat. Zice că a fost recrutat în timp ce juca. Ar 
putea fi o aiureală totuşi. Am încercat să mă infiltrez. N-am 
primit niciodată răspuns. 

— Aud pentru prima dată de asta, a replicat Sci luat 
drept Darren. _ 

— Pentru că trăieşti în temniţa aia din Mumbai. LOL. În 
majoritatea locurilor, crima nu este un joc. Chiar aşa stând 
lucrurile, cred că Scylla era drogat când a scris mesajul ăla. 

Sci a salvat la preferinţe site-ul, presupunând că da, 
Scylla era într-adevăr drogat. Ca mulţi jucători dependenţi, 
nu mai separa viaţa reală de cea virtuală - sau chiar nu mai 
ştia diferenţa. El începuse să fie numele lui de utilizator, 
invizibil şi invincibil. 

Sci a cercetat platforma jucătorilor Extreme Combat până 
când a găsit un mesaj de la Scylla. „Jocul nostru este 
războinici versus târfe”, scrisese el. „Veniţi sâmbătă 
noaptea, gândiţi-vă la mine!” 

O serie ulterioară de mesaje era începută de un membru 
numit Trojan: „Sâmbătă petrece. Duminică plăteşte. Scylla 
a zburat de pe propria terasă. Să zbori este simplu. Greu 
este să te loveşti de caldarâm”. 

Sci a deschis paginile din site cu profilul utilizatorului şi a 
aflat că Scylla trecuse în dreptul numelui Jason, iar ca 
adresă, Los Angeles. 

Era ora patru dimineaţa când un administrator al 
platformei a observat că „Darren” folosea o adresă IP 
neaprobată şi i-a blocat accesul lui Sci. 


6 Acronim pentru /aughingout loud, care se traduce râs în 
hohote (n. tr.). 


Acesta şi-a făcut o altă cafea. Degetele îi erau înţepenite, 
iar mâinile îi tremurau. 

Şi-a făcut mâinile căuş şi a apucat cana ţinând-o strâns 
până când degetele i s-au relaxat şi apoi a căutat un site de 
ştiri respectabil care să relateze despre un bărbat numit 
Jason care căzuse de pe o terasă din Los Angeles în 
noaptea în care Marguerite Esperanza fusese omorâtă. 

A găsit un articol în varianta online a ziarului Times, l-a 
citit de două ori şi apoi a sunat-o pe Mo-bot. 

Ea a mârâit la el. 

— Mă înnebunesc după apelurile telefonice venite la ore 
târzii din noapte, Sci. Mai ales după ce mi-am prins sânii ca 
într-un sandvici la mamografie. 

Sci i-a povestit despre ceea ce descoperise, iar ea a 
ascultat până la capăt înainte de a spune: 

— Prin urmare, cine este acest Morbid? Eu sunt gata de 
atac. Îl sun pe Jack. 

— Lasă-l să doarmă. Cred că problema asta poate să 
aştepte până dimineaţă. 


Capitolul 62 


Am ridicat telefonul, am urlat în el „Nu încă!” şi apoi, l- 
am aruncat înapoi pe noptieră. 

Visam cum mă uitam cu ochii larg deschişi la acel CH-46 
doborât. Mă aflam în cală. Aproape că reuşeam să-mi 
percep subconştientul şi să iau o hotărâre în legătură cu 
pasul următor. 

Acum, visul se făcuse nevăzut. 

Despre ce era vorba? 

Ce hotărâre luasem? 

Telefonul a sunat din nou. Insuportabilul meu apelant 
care mă ameninţa cu moartea nu revenise niciodată cu un 
alt apel odată ce îi răspundeam şi închideam. 

De data asta, m-am uitat la ecran. Era Sci. 

— Am un indiciu în cazul „Şcolăriţa”, a spus el. 


Capitolul 63 


Jumătate de oră mai târziu, eram la Starbucks împreună 
cu Sci şi beam un Vivanno de portocale şi mango. El purta 
pantaloni de pijama evazaţi, albaştri şi imprimaţi cu feţe 
zâmbitoare, plus un tricou Life /s Good® cu o inimă roz pe 
mijlocul pieptului. Părul îi era turtit şi luase forma unui 
castron din cauza căştii de motociclist. L-aş fi luat peste 
picior din pricina ţinutei, dar eram încă istovit, iar el era cât 
se poate de serios. 

Mi-am agitat sucul de fructe pasate cu un pai şi am 
încercat să mă concentrez asupra lucrurilor care îl 
preocupau. 

— Treaba este că, mi-a spus Sci, un tip pe nume Jason a 
dat ortul popii de pe propria terasă exact după ce 
Esperanza a fost găsită moartă. Conform LAPD, a fost 
sinucidere. 

— Jason ăsta este programator? 

— Lucrează în relaţii publice. Lucra. 

— Nu pricep. Explică-mi din nou care e legătura. 

Sci a oftat. Ştia că nu eram ca el. Ştiu să mă descurc cu 
un computer, dar nu sunt vreun expert. 

— Fii atent, a încercat el să mă lămurească, luând într-o 
mână un borcan cu praf de scorţişoară, iar în cealaltă, unul 
cu pudră de ciocolată. 

— Scorţişoara este un program wireless care poate clona 
telefoanele mobile, trimite şi primi mesaje, bine? Ciocolata 
este un joc de luptă - în viaţa reală. Se numeşte Noaptea 
Monştrilor. 

Sci a ciocnit cele două shakere şi a spus: 

— Ce au aceste două articole în comun este un jucător 
care foloseşte ID-ul Morbid. 

— Explică-mi din nou partea legată de jocurile pe 
computer. 


© Viaţa e minunată (n. red.). 


— Majoritatea celor cu adevărat îndrăgite sunt jocurile de 
război. Mo-bot joacă unul dintre ele. World of Warcraft”? 
Este un MMORPG”, un foarte cunoscut joc de simulare 
online cu jucători multipli, care se desfăşoară douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru pe toată planeta. Are 
unsprezece milioane de jucători pe lună. 

— Jocuri de război pe computer! Crede-mă, asta trebuie 
să fie mai grozav decât în realitate. 

— Cea mai mare parte a acestor jocuri vizează războaiele 
mari. Jucătorii dau frâu liber imaginaţiei şi iau în stăpânire 
ţări sau planete. Acţiunea se petrece în trecut, prezent sau 
viitor. Participarea creează dependenţă, dependenţă la 
modul cel mai serios cu putinţă. Ai senzaţia că e real. 
Înţelegi asta? M-ai urmărit până acum? 

— Da, am răspuns. 

— Câteva jocuri sunt individuale, iar jucătorii luptă 
precum  samuraii sau războinicii romani. Uneori, au 
coechipieri sau aliaţi, tovarăşi de arme, cum ar veni. 

— Ştiu că asta duce undeva, Sci, că altfel nu m-ai fi sunat 
la ora cinci şi jumătate dimineaţa. 

— Eşti atent la mine, bine, Jack? Eu nu am dormit deloc. 

— Sunt atent. Sunt aici. 

— Perfect. Imaginează-ţi un jucător al cărui nume de 
utilizator este Scylla, care se laudă că joacă un joc de luptă 
în viaţa reală, denumit Noaptea Monştrilor, şi pe care îl 
prezintă sub numele de „războinici versus târfe”. 

— În viaţa reală. 

— Bravo, Jack. Şi în noaptea în care Marguerite 
Esperanza a fost omorâtă, Scylla - al cărui nume real este 
Jason - a făcut săritura îngerului de pe propria terasă. Am 
găsit o poveste în Times online. Un bărbat pe nume Jason 
Pilser s-a sinucis în noaptea aceea. 

— Să recapitulăm, am spus eu, un programator care 


7 Al patrulea joc din seria Warcraft, joc creat de Blizzard 
Entertainment şi lansat în 2005 (n. tr.). 

"1 Acronim pentru massively multiplayer online role-playing 
game (n. tr.). 


foloseşte numele Morbid a creat un program de donare 
wireless cu ajutorul căruia intră în telefoanele mobile ale 
oamenilor. 

— Aşa sugerează dovezile. 

— Şi este şi el jucător în acest joc de luptă offline numit 
Noaptea Mongştrilor, nu? 

— Offline. Foarte bine, a spus Sci. 

Am ridicat borcănaşul cu scorţişoară şi am adăugat: 

— lar un tip purtând numele de Scylla, în realitate Jason 
Pilser, individul de la relaţii publice, era şi el jucător de 
Noaptea Monştrilor, iar sâmbătă noaptea, acesta s-a 
sinucis... 

— Asta-i ceea ce am înţeles, Jack. N-am pus încă totul 
cap la cap, dar parcă povestea asta începe să prindă 
contur. Sunt prea multe legături ca să fie simple 
coincidenţe. Chiar şi mort, Jason Pilser este un indiciu cu 
picioare. Cred că ne apropiem foarte tare. 

— Aşadar - fii atent! 

— Fii foarte atent. 


Capitolul 64 


Am început să fiu foarte atent chiar de acolo, din blocul 
de apartamente de pe Burton Way, Beverly Hills, unde se 
afla şi locuinţa lui Jason Pilser. Este ceva neobişnuit să 
găseşti şiruri de blocuri exclusiviste în Beverly Hills, dar 
această stradă era o excepţie. 

Clădirile de pe această parte a bulevardului Burton aveau 
terase şi ofereau o privelişte încântătoare asupra dealurilor. 

Am numărat până la balconul de la etajul al şaselea. 
Uşile glisante erau închise în spatele zidului terasei. 

— De ce crezi că a sărit Jason Pilser? l-am întrebat pe Sci. 

— Remuşcarea, poate? Nu, mă îndoiesc. 

In ultimele câteva ore reuşisem să adun ceva informaţii 
despre Pilser. Avea douăzeci şi patru de ani şi era 
reprezentant de vânzări la o firmă importantă de relaţii 
publice. Câştigase probabil cincizeci de mii de dolari pe an, 
destul de bine pentru un tip tânăr, în vremurile astea 
dificile, dar nu genul de venit care să-ţi permită să locuieşti 
la această adresă. Am presimţit un „cont de economii” sau 
poate nişte părinţi bogaţi şi divorţaţi. 

In timp ce meditam asupra acestui subiect s-a auzit un 
scârţâit de cauciucuri şi am văzut maşina lui Bobby Petino 
oprindu-se la bordură. Bobby a coborât în costumul său de 
mătase neagră de trei mii de dolari şi a pus sub ştergătorul 
de parbriz o carte de vizită pe care scria că se afla acolo în 
calitate oficială. 

Ne-a salutat pe mine şi pe Sci, a fixat alarma la maşină şi 
a spus: 

— In sfârşit, un indiciu grozav de bun. Frumoasă treabă, 
Sci! Jack, ce a spus Justine despre toate astea? 

— Ea lucrează la caz dintr-o altă perspectivă. Oricum, 
acoperim cât putem. 

— În regulă. Încep să mă simt optimist, fireşte, cu 
moderație, a spus Petino. Simt aşa o gâdilătură în urechile 


mele supradimensionate. 

Am urmat urechile lui Bobby traversând holul pavat cu 
marmură neagră spre biroul persoanei care asigura paza şi 
pe care trona un buchet uriaş de flori exotice, făcut cu 
mare pricepere. Petino ne-a prezentat pe toţi portarului, 
Sam Williams, un bărbat între două vârste care purta 
uniformă, apoi i-a arătat mandatul. 

— A fost cineva în apartamentul domnului Pilser în afară 
de poliţie? l-a întrebat Petino pe Williams. 

— Doamna Costella, de la 6-A, şi-a recuperat ficusul. Mi 
s-a spus să încui după asta şi să o aştept pe mama 
domnului Pilser să sosească de la Vancouver. 

— L-ai văzut cumva pe Jason Pilser în noaptea în care a 
murit? am întrebat. 

— Deloc. Era acasă când am sosit eu. Am trimis sus un 
băiat care livrează marfa de la drogherie şi, pe la 
unsprezece, domnul Pilser a sunat să spună că aştepta 
nişte prieteni. 

— Prietenii lui Pilser, am îngânat. A pomenit vreun nume? 
l-ai văzut? 

— Nu. A spus doar „prieteni”. Şi cred că au venit după ce 
s-a terminat schimbul meu, la miezul nopţii. 

Nu este nimeni de serviciu până la venirea lui Ralph la 
şase dimineaţa. 

— Aveţi camere de supraveghere? am întrebat. 

— Cea de acolo. Are un ciclu de patruzeci şi opt de ore, 
ceea ce înseamnă că a înregistrat deja peste sâmbătă 
noaptea. Dar despre ce este vorba, vă deranjează să-mi 
spuneţi? Credeţi că nu a fost sinucidere? 

— Mulţumesc pentru ajutor, i-a tăiat-o Bobby lui Williams. 
S-ar putea să dorim să discutăm cu tine din nou când vom 
reveni. 

Portarul a dat din cap aprobator. 

— Ştiţi unde să mă găsiţi. 

Eu m-am gândit la o nouă întrebare: 

— Domnule Williams, între noi fie vorba, care era părerea 
dumitale despre Jason Pilser? 


El a încuviinţat din cap şi apoi a spus pe o voce joasă: 

— Un nemernic. Foarte mare. 

Am discutat cu Bobby în timp ce mergeam spre lift. 

— Îţi propun să pregăteşti terenul pentru ca Private să 
percheziţioneze apartamentul lui Pilser. Dacă le dau drumul 
lui Sci şi echipei lui, vom avea totul procesat până la ora 
asta mâine, iar tu vei avea un raport la îndemână până la 
sfârşitul zilei. 

— Consideră ca şi rezolvat, a spus Bobby. Hai să aflăm 
de ce era capabil nemernicul ăsta. 


Capitolul 65 


Ca pilot de elicopter şi puşcaş marin, fusesem antrenat 
să am o privire ageră şi încă mă mai puteam baza pe ea. 
Am făcut fotografii cu unghi larg de cuprindere, dar şi prim- 
planuri cu apartamentul lui Jason Pilser, începând cu holul şi 
ferindu-mă din calea lui Sci cu grijă să nu distrug dovezile, 
în caz că în acel apartament se comisese o crimă. 

Doctorul Sci era tăcut când lucra. El şi oamenii lui îşi 
vorbeau lapidar, în timp ce foloseau echipamentul nostru 
de expertiză criminalistică de ultimă generaţie, care 
costase o avere, dar îşi merita fiecare bănuţ. Din locul unde 
stăteam, nimic nu părea deranjat, ceea ce putea însemna 
ceva. 

Când Sci mi-a spus că era posibil, l-am urmat din cameră 
în cameră prin apartamentul simplu cu un dormitor modern 
mobilat. 

Canapeaua şi pernele de la fotoliu erau ordonate, în 
chiuvetă nu erau pahare, patul era făcut, dulapul din 
dormitor se afla într-o ordine pretențioasă. Şi n-am văzut 
nici vreun bilet lăsat de sinucigaş. 

Am observat un sacou aşezat pe un suport de haine din 
dormitor. Pe chiuveta din baie am găsit o rolă de bandaje şi 
iod. 

— Medicul legist a spus că în stomacul lui era un amestec 
de nuci, două martini şi analgezice, a spus Sci. Poate că a 
luat cina cu prietenii lui. Sau cu ucigaşii lui, mi-a spus Sci. 
Urmele de julituri de pe abdomenul lui s-au potrivit 
întocmai cu sângele şi pielea de pe zidul terasei. A alunecat 
peste acest zid - ceea ce este puţin probabil sau cel puţin 
neobişnuit. 

— Sau a fost împins peste, cu ridicări repetate până când 
a ajuns în aer, m-am gândit. Mi se pare mult mai verosimil. 

— Avem câteva amprente, i-a spus din hol asistenta de 
laborator Karen Pasquale lui Sci. Trei seturi deocamdată. 


— Excelent, a răspuns el. Acum, unde îi este computerul? 

— N-o fi ăla? am întrebat eu, arătând spre servieta 
aproape invizibilă în întuneric, înghesuită între scaunul 
biroului şi perete. 

Sci a ridicat geanta cu mâinile înmănuşate, a pus-o pe 
birou şi i-a desfăcut cu zgomot încuietorile. 

Servieta s-a deschis brusc. _ 

Deasupra laptopului era o cravată. In buzunarul lateral se 
afla un teanc de hârtii. 

Plus un telefon mobil. i 

— Asta mă va ţine ocupat, a spus Sci. Incă o noapte de 
nesomn. 

— Te deranjează dacă arunci o privire la telefon acum? 
am întrebat eu. 

— Deloc. 

Sci a deschis telefonul şi a observat: 

— Bateria e aproape dusă, dar voi face o încercare. 

Am rămas în spatele lui Sci, uitându-mă peste umărul lui 
cum căuta printre mesaje. Deodată, l-am văzut înlemnind. 

— Sci? 

S-a întors şi mi-a arătat pe telefonul lui Pilser textul unui 
mesaj care fusese primit miercurea trecută. Era scurt şi la 
obiect. 

„Începe Noaptea Monştrilor, Scylla. Pregăteşte-te. E 
rândul tău.” 

Era semnat de cineva care folosea numele Steemeleena. 

— Stai aşa, i-am spus eu lui Sci. N-ar putea să fie de la 
Morbid? El este legătura, nu? Cine este Steemeleena? 

Sci şi-a mişcat maxilarul în tăcere de câteva ori şi apoi a 
mormăit: 

— Cine este Steemeleena? Oricât de genial aş fi, mă văd 
nevoit să revin asupra acestei chestiuni. 


Capitolul 66 


Exclusivistul şi astronomic de scumpul centru de 
reabilitare a persoanelor dependente de droguri, unde era 
internat Tommy, se numea Blue Skies”? - probabil găselniţa 
plină de speranţă a vreunui specialist în marketing. 

Complexul se găsea în Brentwood, la nord de Sunset şi 
se întindea pe o suprafaţă de vreo cincizeci de mii de metri 
pătraţi, oferind o perspectivă extraordinar de detaliată 
asupra munţilor Santa Monica. Din biroul administraţiei te 
puteai uita spre canion să vezi oamenii călărindu-şi caii la 
trap pe potecile care le traversau terenurile forestiere din 
spatele caselor. 

Nu-l mai văzusem pe Tommy de când îl lăsasem la Blue 
Skies, iar acum aveam obligaţia morală să mă asigur că se 
simţea bine acolo. 

L-am găsit pe un şezlong la marginea piscinei. Purta un 
slip albastru-verzui sub un halat de baie alb şi pufos. 

Arăta sănătos şi bronzat. Oarecum liniştit. Odihna îi 
prindea bine. În orice caz, aşa speram. 

Când umbra mea l-a acoperit, m-a privit cu ochii 
întredeschişi, improvizând o vizieră cu mâna, şi mi-a spus: 

— Să nu-ţi imaginezi că îţi mulţumesc pentru asta, frate. 
Tocmai mă întrebam cum naiba să evadez îmbrăcat doar 
într-un halat de baie. 

M-am aşezat pe şezlongul alăturat. 

— Vrei să-mi mulţumeşti pentru că am mers la Carmine 
Noccia şi i-am dat un cec pentru şase sute de mii de dolari? 

— Sigur! Mulţumesc! 

— Este un împrumut, Tommy. Ca să ştii! Şi nu i-am spus 
lui Annie că Mafia era cât pe ce să-ţi transforme maşina 
într-o bombă. Sau să-ţi arunce casa în aer. 

— Nu te doare niciodată capul? Cu aura aia care-ţi stă tot 
timpul în jurul urechilor. 


72 Cer senin (în Ib. engl, în original, n. tr.). 


— De fapt, da. Ar trebui să mă laşi să fiu măcar o dată 
geamănul rău. Mi-ar plăcea. 

— Unchiul Fred a fost aici, mi-a spus Tommy. M-a anunţat 
că mă aşteaptă ceva grozav - dacă o să mă port frumos. 

— La o adică, ce problemă ai tu cu Fred? N-am înţeles 
niciodată. 

— Când eram puşti, şi-a băgat mâna în pantalonii mei 
scurţi. Şi mi-a frecat cuculeţul. 

— Să te ia naiba, Tom! 

— Vorbesc serios! Jur în faţa lui Dumnezeu, Jack! Pe ochii 
mamei noastre! 

M-am ridicat, l-am apucat pe Tommy de reverele 
halatului şi i-am tras una în falcă de mi-au scârţâit oasele 
de la mână. Şezlongul s-a răsturnat în timp ce Tommy a 
căzut grămadă. 

Un tip robust într-un trening alb, care urmărise scena de 
pe partea cealaltă a piscinei, a luat-o la fugă spre noi. 

Tommy a ridicat o mână, indicând că situaţia era sub 
control. S-a ridicat înecându-se cu hohotele de râs. 

— Eşti al naibii de blând, Jack. Ademeneşti cu momeala şi 
sari din apă direct în barcă. la mai lasă-mă! O să-ți 
murdăreşti aripile! 

— Retrage-ţi cuvintele! 

— De acord. Mi le retrag. Poate că a fost tata cel care m- 
a molestat. Sau poate tu? 

— Cum te poţi suporta? l-am întrebat. 

— Grăsanul de Fred ţi-a spus despre datoria mea, nu? 

Încheieturile îmi tremurau. 

— Mă bucur întotdeauna să ne vedem, Tommy. Ai grijă 
de tine! 

— Pa-pa, Jacko. 

Tommy încă mai râdea în hohote când şi-a îndreptat 
şezlongul. 

M-am întors la sediul administraţiei şi am plătit factura lui 
Tommy pentru restul lunii. Fata din spatele biroului era 
foarte drăguță şi m-a întrebat cum se simţea fratele meu. 
N-am fost în stare să-i spun o vorbă. l-am dat doar cartea 


mea de credit şi, după ce a rezolvat cu plata, am plecat 
fără să mă mai uit în urmă. 

Să-ţi urăşti propriul frate este un lucru foarte greu de 
înţeles. 


Capitolul 67 


M-am oprit acasă să-mi schimb aripile şi să-mi lustruiesc 
aura. Apoi, am plecat cu maşina în Beverly Hills. 

Aveam nevoie de un moment doar pentru sufletul meu, 
aşa că am mers la Mastros, unul dintre cele mai bune 
restaurante de la vest de Kansas City. Ambianţa de aici era 
retro şi romantică şi nu doar pentru că cineva cânta la pian 
My Way. 

L-am zărit pe Joseph Ricci într-un colţ, angajat într-o 
discuţie cu Frank Mosconi. Ei nu m-au observat. l-am spus 
şefului de sală că doream o masă liniştită la etajul al doilea 
şi, după ce m-am aşezat, am comandat un cocteil de 
whisky şi am studiat meniul cu extravaganta carne de vită 
de cea mai bună calitate pentru care restaurantul era 
recunoscut pe drept. 

Alcoolul, de asemenea de cea mai bună calitate, mă 
liniştea. Îmi adusesem cu mine o carte, o ediţie de buzunar 
cam obosită a romanului Me Talk Pretty One Day, de 
umoristul David Sedaris, un scriitor brutal de onest şi 
amuzant cât să râzi în hohote, a cărui viaţă de familie pare 
să fi fost cel puţin la fel de răvăşită ca a mea. 

Nici nu mă aşezasem bine, când am primit un telefon de 
la directorul biroului nostru din Londra. l-am comunicat 
opţiunea mea pentru funcţia de director adjunct şi apoi m- 
am întors la carte. 

Începeam să mă simt ca un prinţ, ca unul dintre puţinii 
privilegiați ai sorții. Nu mi-am ridicat ochii de pe carte până 
când antricotul de vită cu garnitură de rapini'? nu s-a arătat 
pe masă. 


73 Rapini sau broccoli raal este o legumă din familia 
Brassicacaea şi face parte din aceeaşi subspecie cu napul 
turcesc. Folosită frecvent în bucătăria din sudul Italiei, Spania, 
Portugalia şi China, rapini este o plantă cu frunze verzi, zimţate, 
organizate în jurul unor mici bucheţele de muguri (n. red.). 


Odată ce am pus cartea jos, mintea a început să revină în 
lumea reală. 

M-am gândit la fratele meu, mai mare decât mine cu 
doar trei minute, atât de asemănător cu tata că îl 
antipatizam tocmai pentru asta. Tommy era, fără nicio 
îndoială, la fel de narcisist cum fusese tata, la fel de 
arogant şi se simţea la fel de îndreptăţit să facă numai ceea 
ce voia. Nu cred însă că fusese întotdeauna aşa. 

Am fost inseparabili de la grupa mică de grădiniţă până 
în clasa a noua. Îmi amintesc chiar că aveam anumite 
semne cu mâna şi cuvinte secrete. Ne faceam confidente, 
ne apăram unul pe celălalt şi ne obţinuserăm centurile 
negre în aceeaşi zi. Şi, după aceea, tatăl nostru a început 
să ne stârnească unul împotriva celuilalt. Am devenit 
competitivi şi totul s-a schimbat. 

În mod limpede, tata îl preferase pe fiul care îi purta 
numele şi împărtăşea aceeaşi părere cinică despre lume. 
Eu eram mai atras de unchiul Fred. În timp, Tom a devenit 
crud cu mama, la fel cum era şi tata. Eu am încercat să o 
protejez şi, după asta, eu şi Tom am devenit adevăraţi 
duşmani. 

Chelnerul mi-a întrerupt gândurile şi m-a întrebat dacă 
mai doream încă un pahar. l-am răspuns afirmativ. 

Un cuplu a intrat în restaurant şi s-a aşezat la masa de 
lângă mine. Erau la prima întâlnire, se vedea. Cei doi au 
schimbat o privire sugestivă care spunea că tot ce vedeau 
unul în celălalt era fascinant şi că, mai mult ca sigur, aveau 
să termine seara aceea în pat. 

Am mai băut un pic şi gândurile mi s-au îndreptat spre 
Colleen. l-ar fi plăcut acest restaurant. M-am gândit să o 
duc la casa pe care cândva o împărţisem cu Justine. Nu o 
dusesem niciodată acolo pe Colleen ca să rămână peste 
noapte. Eram încă foarte confuz. O plăceam pe Colleen 
foarte mult şi nu voiam să o rănesc, deşi ştiam că uneori o 
faceam. 

Îi spusesem că locuinţa mea nu era în întregime sigură şi 
că descoperisem că era mult mai relaxant să petrec 


noaptea în cuibuşorul plăcut unde locuia ea. Colleen ştia că 
o ţineam la distanţă, dar accepta, sperând că aveam să mă 
schimb, ceea ce doar îmi înmulţea vina, dar şi confuzia în 
legătură cu ceea ce artrebui să se întâmple cu noi doi. 

Aveam mâna pe telefon. Am început să formez numărul 
lui Colleen, apoi, am închis încet şi am băut restul 
paharului. Nu eram cinstit cu ea. Aveam de gând să pun 
capăt acestei legături, dar nu-mi puteam imagina cum 
aveam să-i produc atâta durere şi, pe deasupra, să o şi 
pierd. 

Am achitat nota de plată, am lăsat un bacşiş generos şi 
am pornit la drum reflectând. Du-te naibii, Jack! 


Capitolul 68 


Justine nu-şi putea scoate din minte cazul „Şcolăriţa”, 
chiar dacă îşi dorea asta cu disperare. 

In clipa aceea, asociata mea se deplasa pe un coridor 
neprietenos, dotat cu instalaţii fluorescente. Când a ajuns 
în dreptul uşii pe care scria 301, s-a oprit şi a intrat. Agentul 
Charlotte Murphy ocupa unul dintre cele patru locuri din 
încăperea spațioasă, cu pereţii pătaţi de inundaţii, dintr-o 
aripă dosită a secţiei de poliţie, locul unde crime 
nerezolvate vieţuiau şi mureau. 

— Charlotte, s-a prezentat agentul, strângându-i mâna lui 
Justine. 

Charlotte Murphy purta pantaloni bărbăteşti bleumarin şi 
o cămaşă cu gulerul răsfrânt. O insignă aurie îi atârna la 
gât. Expresia ei era a unui om prudent, dar severitatea era 
compensată de ochii albaştri, extraordinar de frumoşi, şi de 
un zâmbet atrăgător. 

Murphy a prezentat-o pe Justine colegilor ei şi apoi i-a 
oferit un scaun. 

— Am avut câteva ore să aduc lucrurile personale ale lui 
Wendy Borman de la arhivă. Vrei să te uiţi mai întâi la 
dosarul de caz? Nu te grăbi! Am o mulţime de alte cazuri 
disperate de rezolvat. 

Agentul Murphy a împins către Justine un caiet gros cu 
trei găuri pentru arhivare. 

Justine s-a grăbit să îl deschidă, hotărâtă să cerceteze 
totul în amănunt ca să nu piardă nimic. 

Paginile erau plicuri de hârtie pergamentată, al căror 
conţinut era catalogat şi aşezat în ordine cronologică. 

Primele câteva pagini erau fotografii cu Wendy Borman 
care zăcea moartă pe aleea de lângă Hyperion, la mare 
distanţă de locul unde fusese găsit trupul lui Connie Yu. 
Fata avea toate hainele pe ea, părul ud fleaşcă şi braţul 
stâng ascuns sub o grămadă de saci de gunoi. 


După fotografii, urmau schiţe de la locul crimei şi o 
fotocopie a unui raport de şapte pagini întocmit de medicul 
legist. Cauza morţii: strangulare manuală. 

După asta, veneau transcrieri ale observaţiilor făcute de 
agentul Bruno, pagini capsate împreună şi băgate într-un 
singur plic, urmate de reproducerea interviului cu unicul 
martor al tragediei, Christine Castiglia, în vârstă de 
unsprezece ani. 

Mai departe, Justine s-a uitat peste lista cu obiectele 
personale furate şi o prezentare a conţinutului rucsacului lui 
Wendy Borman. Mai fusese însuşită o bijuterie artizanală, 
un lănţişor de aur cu o amuletă tot de aur, în formă de stea. 

Către finalul dosarului se găsea o fotografie cu Wendy 
Borman purtând acel lănţişor în timpul vieţii. Stătea aşezată 
între părinţii ei. Era deja mai înaltă decât ei şi îşi întinsese 
braţele cuprinzându-i pe cei doi pe după umeri. Wendy 
fusese o fată zâmbitoare, cu părul blond şi o constituţie 
atletică. Avea aerul că moartea n-ar fi ajuns-o niciodată. 
Foarte trist! î 

— Sunt gata pentru cutia cu probe, a anunţat Justine. In 
orice caz, aşa cred. 

Agentul Murphy i-a oferit lui Justine mănuşi de latex şi pe 
urmă a folosit un briceag ca să taie banda roşie care 
înconjura cutia simplă de carton. Poliţista a înlăturat 
capacul şi a ridicat o pungă mare de hârtie de pe carea 
tăiat sigiliul. 

Justine s-a simţit cuprinsă de un val de adrenalină şi o 
stare de agitaţie generată de o presimţire optimistă pe care 
nu o putea controla. Exact acesta era sentimentul care o 
făcuse să pătrundă în medicina legală şi să devină expertă 
în domeniu. 

Poate că probele din cutie aveau să-l deconspire pe 
criminal. 

Justine a băgat mâna în pungă şi a scos o pereche de 
jeanşi stretch, mărimea treizeci şi şase, şi un top de jerseu 
împletit, albastru-deschis, cu o răscroială adâncă la gât. 

A mai vârât o dată mâna în pungă şi a scos o pereche de 


adidaşi Nike şi o pereche de şosete albastru-deschis. 

A împrăştiat îmbrăcămintea, examinând locurile unde 
fuseseră tăiate mostre de câtre laboratorul criminalistic din 
Los Angeles. 

— Presupun că sângele aparţinea victimei. 

Murphy a dat din cap aprobator. 

— Trebuie să împrumut hainele, a spus Justine. 

— Comisarul Fescoe şi procurorul Petino au aprobat deja 
eliberarea lor, a venit răspunsul lui Murphy. lar tu eşti omul 
indicat. 

Poliţista a împins un formular spre Justine şi i-a dat un 
stilou. 

— Braţul stâng al lui Wendy, a spus Murphy. Era sub nişte 
saci cu gunoi. Ploaia nu a udat mâneca. Poate ar fi bine ca 
laboratorul tău să arunce o privire. Tehnologia este mult 
mai avansată acum. Mai ales la un laborator ca al vostru, 
de la Private. 

— Să nu ne pierdem speranţa, a zis Justine. 

— Şi să-l prindem pe nenorocit, a adăugat detectivul 
Murphy, zâmbind din nou, dar arătându-i lui Justine în 
acelaşi timp cât de dură şi neînduplecată era. 


Capitolul 69 


— Îţi aminteşti de cazul Wendy Borman? a întrebat 
Justine. 

Aerul mirosea a peşte prăjit, a ceapă prăjită şi a cartofi 
prăjiţi. Justine stătea la o masă mică, pătrată, vizavi de 
Christine Castiglia, în cantina liceului Belmont. Singura 
martoră la răpirea lui Wendy Borman avea acum 
şaisprezece ani. Era o minionă care stătea cu braţele 
încrucişate uitându-se la Justine cu ochi mari, pe jumătate 
ascunşi de bretonul şaten şi des. 

Nu trebuia să fii psiholog ca să înţelegi că lui Christine îi 
era teamă. Justine ştia să fie cu băgare de seamă, deşi nici 
ea nu se simţea foarte sigură. Dorea însă cu disperare ca 
fata să-i spună ceva care putea să conducă spre ucigaşul 
din cazul „Şcolăriţa” înainte ca acesta să lovească din nou. 

— Aveam doar unsprezece ani când s-a întâmplat, a spus 
Christine. Ştii asta, nu? 

— Ştiu, a răspuns Justine, învârtind un pai în ceaşca ei de 
plastic cu gheaţă şi cola dietetică. Poţi să-mi spui ce ai 
văzut, totuşi? Trebuie să o aud de la tine. 

— Crezi că tot băieţii aceia - presupun că acum sunt 
bărbaţi - le-au omorât pe fetele de pe aici? 

Cineva a scăpat fără să vrea un lighean cu vase în 
spatele meselor pe care se aflau tăvile cu mâncare caldă. 
Un zăngănit înfiorător şi exasperant. 

Justine a aşteptat să treacă aplauzele copiilor înainte de 
a continua: 

— Este posibil. Între Wendy Borman şi Kayla Brooks a 
fost o pauză de trei ani. De aceea nimeni nu s-a gândit să 
facă o legătură între ele. Şi tot din acest motiv este foarte 
importantă scena la care tu ai fost martoră. Dacă Wendy 
Borman a fost prima lor crimă, atunci se prea poate ca ei să 
fi făcut o greşeală. 

— Era o furgonetă neagră uni, a spus Christine. S-a oprit 


într-o intersecţie de lângă Hyperion şi, când m-am uitat din 
nou, doi tipi o apucaseră brusc pe fata asta. Cred că le-a 
luat doar o secundă. lar ea se zbătea sau ceva de genul 
ăsta. Tipii au aruncat-o în furgonetă, unul dintre ei a urcat 
pe locul şoferului şi au plecat. Am povestit poliţiei cum 
arăta şoferul. 

— Wendy Borman a fost ucisă cu un pistol cu 
electroşocuri, a spus Justine. De-asta se zbătea, aşa cum ai 
văzut tu. Mama ta nu a văzut nimic? 

Christine a clătinat din cap. 

— Nu eram sigură de ceea ce văzusem. Ar fi putut fi o 
reclamă care mi se strecurase printre gânduri - atât de 
repede s-a derulat totul. Am îngheţat, iar când mama s-a 
întors să vadă la ce mă uitam, furgonetă dispăruse. Nu m-a 
crezut - sau nu a vrut să mă creadă. Dar când s-a dat şi la 
TV, a sunat în cele din urmă la poliţie. Mama i-a crezut pe 
cei de la televiziune, dar nu şi pe mine. 

Copiii treceau pe lângă masă, privind fix la femeia 
îmbrăcată în taior, care avea o discuţie misterioasă cu o 
copilă de la liceul lor. 

— Povesteşte-mi despre băiat - cel a cărui faţă ai zărit-o. 

— În desenul care s-a făcut la poliţie, semăna cumva cu 
Clark Kent din filmul cu Superman. Dar nu arăta tocmai aşa. 
Parcă avea nasul un pic mai ascuţit. lar urechile erau 
clăpăuge. Adică - da, categoric, erau clăpăuge. 

— Ai văzut cumva numărul de pe plăcuţa de 
înmatriculare de la acea furgonetă? Măcar una sau două 
cifre ne-ar prinde bine. 

Fata a făcut o pauză, privind în stânga sus, în timp ce 
căuta să-şi aducă aminte. 

Apoi, a sunat clopoţelul, zgomotos şi strident. Copiii s-au 
ridicat în masă şi vreo doi dintre ei au lovit-o peste braţ pe 
Justine şi au dat peste servieta ei în drum spre coşurile de 
gunoi şi apoi spre ieşire. 

— Pe geamul din spate al furgonetei era un abţibild pe 
care scria Gateway. Parcă la fel cu firma aia de computere, 


dar fără niciun imprimeu cu pete de vacă”. 

— Ai spus asta celor de la poliţie? 

— Aşa cred. Mama s-a panicat. Nu a putut să mă ia de la 
poliţie pe cât de repede şi-ar fi dorit. 

Justine a privit-o cu atenţie pe Christine şi, pentru o clipă, 
fata i-a susţinut privirea. 

— Crezi că poţi desena abţibildul acela? a întrebat Justine 
şi i-a dat fetei PDA” —ul şi stylus'$-ul. 

Fata şi-a supt cu asprime buza de jos, în timp ce schiţa o 
formă ovală şi cuvântul Gateway în litere legate. 

— Cred că asta este. Nu ştiu de ce îmi amintesc atât de 
bine, dar îmi amintesc. 

Justine a privit desenul grosolan. Logoul aducea cu cel de 
la o şcoală privată din Santa Monica numită Gateway. Pe 
vremea când lucra la secţia de psihiatrie a Spitalului 
Municipal, trecea cu maşina pe lângă Prep” Gateway când 
ţinea conferinţe la Stateside, cunoscut sub numele de 
California State Hospital for the Criminally Insane”®. 

Încă îşi aducea aminte foarte clar de toţi pacienţii ei, de 
cei care dăduseră foc la case, îşi omorâseră fraţii, îşi 
împuşcaseră părinţii ori luminaseră curţile şcolilor cu 
explozive. Fusese o muncă devastatoare şi demoralizantă 
care o iniţiase în privinţa modului în care gândeau câţiva 
dintre cei mai odioşi oameni de pe pământ. 


74 Referire la compania cu acelaşi nume (Gateway) înfiinţată în 
1985, cu sediul în Irvine, California, producătoare pe scară largă 
de calculatoare, laptopuri, monitoare etc. şi având din 2006 
drept logo un cub în nuanţe de alb şi negru cu un desen 
asemănător petelor de pe vacă (n. tr.). 

75 Acronim pentru Personal Digital Assistant (asistent personal 
digital), calculator de mici dimensiuni, de ţinut în mână, proiectat 
iniţial pentru a servi drept agendă personală electronică (n. tr.). 

76 Instrument de scris similar unui pix sau stilou conceput 
pentru PDA-uri (n. red.). 

7 Prep(aratory) School, în SUA, şcoli particulare, de obicei 
pentru clasele 9-12, care pregătesc elevii pentru colegiu (n. tr.). 

78 Spitalul de Stat California pentru alienaţi cu tendinţe 
criminale (n. tr.). 


Justine se gândise atunci la contrastul dintre Stateside şi 
Gateway Prep, aflate la doar un kilometru şi jumătate 
distanţă din punct de vedere geografic, două lumi cum nu 
se poate mai diferite din toate celelalte puncte de vedere. 
Acum se gândea la abţibildul cu înscrisul Gateway. 

In dosarul lui Wendy Borman nu exista nicio menţiune 
despre cuvântul acesta. 

Chestia cu abţibildul era o noutate. Trăsăturile faciale 
erau o noutate. Poate toate astea duceau undeva. Dacă era 
vorba despre aceiaşi băieţi. 


Capitolul 70 


Acesta era un alt motiv pentru care Private era cel mai 
bun loc de muncă pentru Justine sau locul ideal pentru 
investigarea unei crime. În laboratorul municipal o analiză 
ADN dura o veşnicie din pricina duratei procesului în sine, 
dar şi din pricina volumului mare de cazuri. La Private, avea 
să dureze douăzeci şi patru de ore de la bun început pentru 
că laboratorul criminalistic era doar al agenţiei, iar cazul lui 
Wendy Borman avea prioritate. 

La ora patru dimineaţă, demisolul strălucea de la lumina 
artificială. Echipa lui Sci lucra de douăzeci şi patru de ore 
fără întrerupere, trecând cu pămătuful peste hainele lui 
Wendy Borman care fuseseră depozitate în arhiva LAPD 
timp de cinci ani. 

Îmbrăcămintea fusese împachetată corect după ce trupul 
fetei fusese descoperit, dar ploaia şi gunoiul contaminaseră 
deja probele. De la această crimă apăruseră totuşi 
echipament mai sensibil şi o nouă formă de culegere de 
probe care se numea „tuşeu ADN”. 

Sci credea în finaluri fericite, iar optimismul lui îl purta pe 
deasupra deşertului sarcinilor repetitive, al rezultatelor 
neconcludente şi al constatărilor negative. 

El comandase ca îmbrăcămintea lui Borman să fie periată 
atent cu pămătuful sub mâneca stângă a cămăşii şi în cuta 
şosetei, locuri care nu fuseseră înmuiate de ploaie. 

După ce a separat ADN-ul de substrat şi l-a copiat într-un 
termociclator, Sci a trecut  eşantioanele printr-un 
instrument de mărimea şi forma unui xerox, metodă 
denumită electroforeză capilară. Prin această procedură, 
materialul era trimis printr-un capilar care separa ADN-ul cu 
ajutorul unei soluţii-tampon în funcţie de mărime şi sarcină 
electrică. Rezultatul avea să fie prezentat ca o 
electroforegramă, gata să fie comparată cu baza de date 
naţională de ADN. 


Imaginea lui Kat a apărut pe unul dintre monitoarele din 
spaţiul de lucru al lui Sci. El a privit în direcţia ei să-i spună 
cum mergea treaba. 

— Mai eşti cu mine, iubito? 

— Ai uitat de diferenţa de fus orar, a spus ea. Mai am şi 
alte lucruri pe care ar trebui să le fac. 

— Ca de pildă? Dă-mi un exemplu. 

— Orice ar fi mai productiv, iubitule. Să-mi defragmentez 
hard-drive-ul. Să-mi pun în ordine chitanţele de la plata 
taxelor. Să iau un minunat prânz cu Helga, pe care ştii bine 
că o dispreţuiesc. Sci, uită-te la integrator. Ai ceva acolo! 

Sci s-a uitat la documentul tipărit. Era un set de valori 
maxime - şi apoi un altul. Un miracol absolut: fuseseră 
identificate dovă eşantioane de la o singură sursă, ambele 
cu cromozomii Y. 

De fapt, asta era o bombă. 

Sci s-a întors cu faţa spre Kit-Kat, tot un zâmbet. 

— Doi bărbaţi au atins hainele lui Wendy Borman. Îți vine 
să crezi, Kat? Avem dovada. O dovadă solidă, frumoasă. 

— Cred că eu îţi aduc noroc, s-a alintat Kat. 

— lubito, iubito, ce talisman eşti! 

— Aşadar, să îţi fie de bine, dar voi pleca acum. 

— Rămâi prin preajmă în timp ce trec profilurile prin 
sistem. 

— Cauţi acul în carul cu fân! Şi după cum se vede treaba, 
carele cu fân nu se prea zăresc la orizont. 

— Oricum, ne putem petrece timpul împreună, a insistat 
Sci. Imi place când eşti aici cu mine. 

— De acord. Hai să dansăm, arătosule, a spus Kat 
zâmbind. 


Capitolul 71 


Toată lumea de la Private era implicată în cazul 
„Şcolăriţa” şi toţi se interesau îndeaproape de povestea 
asta. Mo-bot era în cotlonul ei din laborator, la capătul 
holului, puţin mai încolo de Sci. Işi personalizase spaţiul 
fără ferestre cu un scaun rabatabil, eşarfe care împodobeau 
lămpile, o succesiune de imagini reprezentându-i pe copiii 
ei pe monitorul din stânga ei, un acvariu cu crapi japonezi 
în dreapta şi tămâie care ardea permanent. 

Laptopul lui Jason Pilser era deschis în faţa ei. 

Mo folosea un program unic pe care chiar ea îl crease şi îl 
botezase „Cheia universală”. Cu ajutorul lui începuse deja 
să selecteze parolele lui Pilser, să-i cerceteze cu de- 
amănuntul hard-drive-ul şi să răscolească prin rămăşiţele 
creierului lui electronic. 

— Am pătruns în adresa de e-mail, a strigat ea către Sci. 
Sunt cea mai bună! De acord, Sci? 

— Eşti mama tuturor experţilor în calculatoare, Mo, a 
venit imediat răspunsul. 

— Ai spus-o foarte bine. Urmăreşte-mă acum! 

Jason Pilser fusese foarte strângător când venea vorba de 
comunicarea electronică. Nu ştersese nimic şi folosise 
câteva nume de utilizatori. Mo i-a deschis cu uşurinţă contul 
şi a parcurs în grabă mesajele către şi de la şefii şi colegii 
lui. Acestea însă nu dezvăluiau nimic, nu aveau nicio 
valoare şi nu duceau nicăieri, aşa că Mo a mers mai 
departe. 

Cutia poştală pentru Commandos of Doom a lui Pilser era 
înregistrată sub numele de utilizator Atticus. Mo-bot a 
atacat parola, iar atacul a dat roade. Apoi, a cercetat 
dosarele suspectului. Pilser se folosise de „Atticus” ca să 
intre pe forumul de discuţii al jucătorilor şi să trimită 
mesaje private în timp ce devasta regate şi masacra 
inamici în infernul virtual al lui Quarazizy cam 2409. Ce jeg 


nenorocit trebuie să fi fost individul ăsta! 

Mo a luat notă de prietenii şi duşmanii lui din Quaraziz şi 
apoi, cu cheia ei electronică universală, a accesat pagina 
Mybook a lui Pilser. 

Pe pagina lui, Jason postase fotografii personale, făcuse 
cronici de film şi îşi vizitase şi spionase „prietenii” de pe 
Mybook. Nimic însă nu era mai sinistru decât invectiva 
politică. Niciun nume de utilizator nu trecea de la 
Commandos of Doom la Mybook, aşa că Mo nu a descoperit 
niciun indiciu că Jason Pilser fusese deprimat. Chiar dacă 
era cu adevărat deprimant să-i cercetezi viața. 

După ce a închis dosarele de corespondenţă, Mobot a dat 
clic pe pictogramele din bara de instrumente a lui Pilser. 
Una i-a trezit curiozitatea - un fulger grafic care iradia dintr- 
un deget arătător şi sub care scria Scylla. 

Mo-bot a dat clic pe un link şi s-a dus la o nouă pagină de 
web. Pilser intitulase pagina Vietile lui Scylla. Era o uşă spre 
jurnalul personal al lui Pilser. Inima lui Mo aproape că s-a 
oprit în loc. 

A citit repede, a dat clic pe link-uri şi apoi a descoperit o 
trecere între lumea virtuală şi cea reală. 

S-a împins cu scaunul de lângă birou, iar acesta s-a rotit 
la loc. O clipă mai târziu, Mo stătea în uşa biroului lui Sci. 

Acesta parcă se uita prin ea. 

Ce naiba se întâmpla cu el? Nu pricepea? Dezlegase 
blestematul ăla de plan de asasinat. Era Sherlock Holmes-ul 
feminin al zilelor noastre. 

— În mai puţin de o săptămână, a spus ea, urmează să 
fie o Noapte a Monştrilor. Mă auzi, Sci? Aşa numesc ei jocul 
lor ucigaş. Jason Pilser ar fi fost parte din el - dacă ar fi 
trăit. 

— Îmi pare rău. Sunt neatent. Urmăresc ADN-ul... 

— Ascultă cuvintele care îmi ies din gură, a insistat Mo. 
Sunt două: Monştrii Străzilor. Nenorociţii ăştia îşi spun 
Monştrii Străzilor. Numele lor de utilizatori sunt Morbid şi 
Steemeleena şi deja şi-au ales ţinta. Fata locuieşte în Silver 
Lake şi îşi spune Lady D. Sci, pricepi? Peste cinci zile, ăştia 


doi o vor ucide. 


Capitolul 72 


Jack sunase din timp la noul birou Private de pe Coasta 
de Est. Un agent principal, Diana Dicarlo, aştepta deja la 
poartă când Emilio Cruz a debarcat pe Aeroportul 
Internaţional Miami. 

instruită de CIA, Dicarlo era foarte eficientă. Ea i-a 
încredinţat lui Cruz o servietă cu tot ce avea nevoie: armă, 
echipament de supraveghere, chei de maşină şi numere de 
telefon ale informatorilor Private din toată South Florida. În 
plus, i-a comunicat lui Cruz şi unde se aflau subiecţii. 

Cruz s-a cazat la Biltmore, într-o cameră chiar deasupra 
bărbaţilor pe care îi urmărea. Şi-a montat microfoanele şi s- 
a pus pe ascultat. 

Mai târziu, a urmărit subiecţii de la hotel până la cluburi 
şi restaurante şi chiar şi atunci când au făcut pariuri pentru 
cursele de câini în Hialeah. 

Aşadar, Emilio Cruz se afla la treabă pentru trei zile în 
South Beach, cea mai sclipitoare şi mai atractivă parte din 
vechiul Miami. 

Detectivul stătea pe un zid de coral, iar plaja se întindea 
din faţa lui până la marginea oceanului. Era îmbrăcat astfel 
încât să se piardă în peisaj cu un maiou sub cămaşa 
descheiată, purta ochelari de soare negri, panoramici, şi 
părul strâns cu un elastic la ceafă. 

Părea o persoană absorbită de formularul de curse 
cotidian, care era însă doar un element de recuzită. Cruz 
avea o cameră mobilă încastrată în ramele ochelarilor, care 
nu doar înregistra imaginile retrimise mai apoi unui satelit 
aflat la o oarecare distanţă, ci şi transmitea imagini şi sunet 
la biroul din Los Angeles. 

La vreo nouă metri distanţă, chiar pe direcţia 
detectivului, trei bărbaţi stăteau pe o bancă. Erau cu 
spatele la Cruz şi feţele spre Ocean Drive. 

Cei trei erau prinşi într-o conversaţie, dar privirile nu li se 


dezlipeau defel de fetele tatuate şi pe jumătate dezbrăcate 
care patinau pe trotuarul fierbinte de culoarea prunei. 

Indivizii pe care îi urmărea Cruz erau Kenny Owen şi 
Lance Richter. Amândoi erau arbitri NFL. Owen era chel şi 
pistruiat. Richter era mai tânăr cu douăzeci şi cinci de ani, 
avea păr şaten şi des, era proaspăt bronzat şi purta un ceas 
Rolex grosolan, care cântărea pe puţin cinci sute de grame. 

Cu cinci minute în urmă, arbitrii se întâlniseră cu Victor 
Spano, unul dintre locotenenţii familiei Marzullo, clanul 
mafiot care făcea legea în Chicago. 

— Doamne sfinte! îi scăpase lui Cruz aproape cu voce 
tare. 


Capitolul 73 


Spano arăta proaspăt ieşit de sub duş şi îşi purta pistolul 
într-un toc de umăr pe sub jacheta lui albastru glaciar. El le 
povestea arbitrilor despre cât de bine petrecuse noaptea 
trecută peste drum, la Nautilus Hotel. Nu exista în America 
niciun oraş mai atrăgător ca Miami, nici măcar Vegas. 

— Mama arăta un pic mai bine decât fata. Dar fata era 
mai înfocată. 

Richter a ridicat din umeri nedumerit: 

— Domnule Spano, nu asta e, ca să zic aşa, incest? 

— Nici vorbă, a răspuns Spano. Era mama vitregă. Ce îţi 
imaginezi? Că sunt vreun pervers? 

Toţi trei au izbucnit în râs, după care puştiul cu păr şaten 
a spus: 

— Acum, vorbind serios, domnule Spano, hai să revenim 
la sarcina pe care o avem săptămâna asta. Să facă 
Tennessee şaptesprezece puncte la Oakland? 
Şaptesprezece puncte nu este deloc floare la ureche, aşa 
că am putea fi supuşi la presiuni. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, Lance, a spus Spano, dar 
ştii ce se spune. Presiunea este ceva autoindus. Voi, băieţi, 
sunteţi profesionişti. Nu văd nicio problemă. 

Un adolescent fără adăpost, dar cu siguranţă consumator 
de metamfetamină, îmbrăcat cu un slip şi o cămaşă verde 
şi murdară, s-a apropiat de Cruz şi i-a cerut nişte mărunţiş 
pentru fondul lui de studii. 

— Îmi iei soarele, i-a spus Cruz. 

Puştiul - deja un vagabond - a replicat: 

— De-aia i se spune mărunțiş, frate. Că nu-i vei duce 
dorul. 

În timp ce puştiul ametit se îndepărta, Spano şi arbitrii 
terminaseră întrunirea şi se despărţeau, primul întorcându- 
se la hotelul art deco de peste drum, iar ceilalţi doi urcând 
într-un taxi care mergea spre centrul oraşului. 


Nu avea importanţă. Cruz aflase ce-l interesa. Titans”? 
erau ajutaţi să-i secere pe Raiders%. Arbitrii trebuiau să 
împiedice un masacru şi să garanteze acea diferenţă de 
şaptesprezece puncte. Dacă reuşeau, cineva urma să facă 
nenumărate milioane. 

Cruz a atins uşor butoanele iphoneului său şi l-a sunat pe 
Jack. 

— Veşti bune, veşti foarte bune. Am înregistrat 
măsluirea. Mă recepţionezi, căpitane? 

— Clar şi răspicat. Am recepționat totul. Audio şi video. 
Cine era ăla cu jacheta albastră? 

— Victor Spano. Din Chicago. Familia Marzullo. 

— Incredibil, a spus Jack. Bună treabă, Emilio! Vino 
acasă. Avem nevoie de tine aici. 


7? Tennessee Titans, echipă profesionistă de fotbal american, 
din Nashville, Tennessee, una dintre cele 32 de francize ale NFL 
(n. red.). 

5 Oakland Raiders, echipă profesionistă de fotbal american din 
Alameda, California (n. red.). 


Capitolul 74 


Justine se afla la Beso, spectaculosul restaurant deţinut 
de Eva Longoria şi Todd English, un uriaş spaţiu boltit, 
renumit pentru  reinterpretarea originală a bucătăriei 
mexicane. 

Separeul circular în care fusese condusă permitea să 
cuprindă cu privirea întreaga sală, dar ea nu obişnuia să 
viseze cu ochii deschişi. Nu era stilul ei. 

Preferase, în schimb, să îşi petreacă timpul răsfoind 
printr-un teanc mic de albume şcolare anuale de la 
Gateway Prep. Chelnerul a strâns masa şi i-a adus nota de 
plată. 

— Totul în regulă, doctor Smith? V-a plăcut limandat!? 

— Da, Raphael. Practic, sunt dependentă de limandă. 
Totul a fost perfect. 

În realitate, nimic nu era perfect, nimic altceva decât 
peştele. Descoperise vreo zece băieţi, absolvenţi Gateway 
din 2004 până în 2006, care într-o oarecare măsură se 
potriveau cu descrierea Christinei Castiglia. Unii aveau 
nasurile ascuţite, alţii urechile clăpăuge, dar niciunul nu 
avea cazier. 

Justine a achitat nota de plată şi în timp ce aştepta ca 
valetul să-i aducă maşina, a deschis telefonul să-şi verifice 
mesajele. A văzut că o sunase Bobby şi la fel şi mama lui 
Christine Castiglia, Peggy. 

Să fie oare posibil? Să îşi fi amintit oare Christine ceva 
important? Justine a atins uşor butonul ca să o sune înapoi 
pe Peggy Castiglia. A murmurat încontinuu „Haide, haide” 
până când numărul sunat a răspuns la al cincilea apel. 

— Lasă-mi fiica în pace, i-a spus mama Christinei. Este un 
copil neliniştit şi acum s-a întâlnit cu tine ca să o nelinişteşti 


81 Specie de peşte (numele întreg Limanda mică) din Oceanul 
Atlantic, de 35-40 centimetri, având corpul turtit şi ochii pe 
aceeaşi parte a capului (n. tr.). 


şi mai mult. Nu te poţi baza pe nimic din ce spune, înţelegi? 
Pentru că nu vrea să te dezamăgească. Acum stă în camera 
ei şi plânge. 

Justine a blocat traficul şi trecătorii de pe trotuar. Privea 
fix spre pantofii ei albaştri de lac în timp ce îi spunea lui 
Peggy Castiglia că îi părea rău, că nu voia să o supere pe 
Christine, dar că era necesar să o implice în povestea asta. 

— Necesar? Nu pentru Christine, i-a tăiat-o Peggy 
Castiglia. 

Capul lui Justine zvâcnea. A strâns telefonul în mână şi a 
insistat: 

— Peggy! Cineva deja a ucis treisprezece fete - asta-i 
ceea ce ştim. Christine este singura noastră pistă reală 
deocamdată. Chiar vrei să împiedici prinderea unui ucigaş? 

— Nu-mi permit să-mi fac griji pentru alte fete, doctore 
Smith. Dacă ai avea o fiică, poate că ai înţelege. Stai 
departe de Chrissy. Nu mă face să apelez la autorităţi. 

— Eu reprezint autorităţile. O pot interoga ca martor, a 
spus Justine, iar vocea i-a răsunat strident şi spart. Te rog, a 
implorat-o pe Peggy Castiglia. Nu mă face să o forţez să 
discute cu poliţiştii. 

— Numai să încerci, doctor Smith. Voi lupta până la 
ultima suflare, a încheiat Peggy Castiglia şi a închis 
telefonul. 


Capitolul 75 


Justine clocotea de furie în timp ce se îndrepta spre casă 
pe autostradă. Sci obținuse ADN-uri viabile de pe hainele lui 
Wendy Borman, dar nu existau potriviri în baza de date. lar 
fără asta, nu îl puteau identifica pe ucigaşul lui Wendy 
Borman. 

Erau foarte aproape şi, în acelaşi timp, foarte departe. 

Şi exact acum, Monştrii Străzilor plănuiau un alt asasinat. 

Justine a observat semnul de ieşire de pe autostradă şi a 
luat o hotărâre neprevăzută. A virat brusc şi a pornit în 
direcţia casei lui Bobby, care ştia cum să îi potolească 
neliniştea. 

Poate reuşea el să discute cu Peggy Castiglia. Dacă nu, 
oricum avea posibilitatea să înceapă procedurile legale 
pentru a o determina pe Christine să colaboreze. 

În regulă, bine. 

Maşina lui Bobby era parcată pe locul de un singur 
automobil aflat în imediata apropiere a aleii care cobora 
spre casă. Justine şi-a lăsat Jaguarul la marginea dealului, a 
intrat pe poartă şi a sunat la sonerie. Când a văzut că 
Bobby nu răspunde, a luat-o pe ştiuta alee de piatră care 
înconjura imensa pajişte din spate, cu extraordinara ei 
privelişte spre canion. 

Şi-a scos pantofii ca să-şi lase picioarele să simtă iarba 
luxuriantă. 

Apoi, l-a zărit pe Bobby. Era în jacuzzi, aşa că l-a strigat: 

— Bob. Îţi răspund la apel. 

El s-a ridicat într-o poziţie ghemuită şi stângace, moment 
în care Justine a observat-o pe femeia care se afla în cadă 
alături de iubitul ei. 


Capitolul 76 


Justine a înţeles totul pe dată. Femeia din cadă a tipat şi 
pe urmă şi-a acoperit sânii mici cu amândouă mâinile. Faţa 
lui Bobby s-a crispat de mânie în timp ce i-a strigat: 

— Justine, rămâi acolo. 

El a pipăit uşor marginea bazinului după ochelari, în timp 
ce „companioana” lui, roz intens din cauza căldurii, a 
strigat la el: 

— Dă-mi halatul! Te rog, am nevoie de halat! 

Justine a recunoscut-o imediat pe femeia goală. 

Era soţia lui Bobby, Marissa, femeia de care se despărţise 
în urmă cu un an, cea pe care nu o mai iubea, cea care se 
mutase în Phoenix şi era gata să semneze actele de divorţ 
în orice clipă. 

Vitejia lui Justine s-a topit şi apoi a îngheţat. Era foarte 
dezamăgită şi la fel de rănită. 

Dorea să fugă, dar era mai bine să facă ce era mai greu. 
Să înfrunte adevărul. Să obţină răspunsuri. 

Avea o bănuială în legătură cu motivul pentru care 
Marissa Petino se afla în acea casă, dar trebuia totuşi să 
întrebe. 

Picioarele au dus-o suficient de aproape de jacuzzi încât 
să fie auzită. 

— Eu sunt Justine Smith, i-a spus ea Marissei Petino. Îmi 
pare rău să vă întrerup. Am crezut că Bobby era singur. 

Marissa a apucat halatul, ţinându-l strâns la piept, în timp 
ce şi-a aţintit ochii strălucitori asupra soţului ei. 

— Bobby, cine este asta? 

— Eu şi Bobby ne întâlnim de - de cât timp, Bobby? De 
aproape un an? 

In vremea asta, Bobby reuşise să-şi înfăşoare un prosop 
în jurul taliei. Ochelarii îi stăteau cocoţaţi pe nas oarecum 
pieziş şi îl făceau să arate ca şi cum şi-ar fi pierdut calmul 
în jacuzzi, senzaţie care îi displăcea profund. Bărbatul 


trebuia să deţină controlul. _ 

— Justine, fir-ar să fie! iți dai seama că e al naibii de 
absurd? Să mergem. Te conduc la poartă. 

Justine însă l-a ignorat pe Bobby şi s-a adresat Marissei. 

— Scuză-mă, te rog! Bobby ţi-a spus cumva că va 
candida pentru funcţia de guvernator? 

— Ce vrei să spui? Sigur că mi-a spus. Stai un pic, adică 
tu te vezi cu el acum? 

Bobby stătea între cele două femei şi era atât de roşu la 
faţă, încât Justine s-a gândit că o să se repeadă cu pumnii 
asupra ei. 

— Nu ţi-aş fi spus în felul ăsta, a îngăimat el. N-ar fi 
trebuit să vii aici fără să dai un telefon. 

— Te-am iubit, a spus Justine. Am crezut în tine. 

— Nu ţi-am promis niciodată nimic. Nu te-am minţit 
niciodată. 

In secunda următoare, Justine i-a tras o palmă şi imediat 
a văzut urma loviturii ei pe obrazul rămas fără culoare. 

— Totul a fost o minciună, i-a strigat. Nici măcar atâta 
lucru nu ai înţeles! 

Marissa Petino şi-a apucat strâns halatul şi s-a întors cu 
faţa spre soţul ei. 

— Acum mi-a căzut fisa, Bobby. Să candidezi pentru 
funcţia de guvernator alături de soția ta sună mai bine 
decât să candidezi alături de iubita ta. 

— Te rog, Marissa, te rog, să discutăm mai târziu despre 
asta, a spus Bobby. 

— Nu vreau niciun „mai târziu”. Şi mulţumesc, Justine. 
Apreciez că mi-ai reamintit ce şarpe este viitorul meu fost 
soţ. 

— Plăcerea a fost de partea mea, a răspuns Justine. 

— Poţi să mă duci cu maşina undeva? a întrebat-o 
Marissa pe Justine. Maşina mea este la Beverly Hilton. Mă 
îmbrac în două minute. Bobby, sper să te îmbolnăveşti de 
lepră şi să mori. 

— Maşina mea este parcată la marginea drumului, i-a 
indicat Justine. Un Jaguar albastru. Te voi aştepta, a spus ea 


şi s-a întors cu faţa spre Bobby. Noroc cu carul în cursa 
pentru postul de guvernator, Bob. Să nu mă mai suni 
niciodată. 


Partea a patra 
LUNETISTUL 


Capitolul 77 


Un carton cu NU DERANJAŢI atârna de clanţa uşii de la 
apartamentul pe care Andy îl ocupa la etajul al treilea al 
celebrului sau poate doar rău famatului Chateau Marmont, 
de pe Sunset. Era aproape unsprezece dimineaţă când am 
bătut insistent la uşa solidă de lemn. 

— Andy! Sunt Jack. Lasă-mă să intru! 

— Pleacă, mi s-a răspuns de dincolo de uşă. Indiferent ce 
vinzi, nu cumpăr. 

— Haide, omule! Oricum i-am spus managerului că eşti 
monitorizat pentru tendinţe suicidare, iar el îmi va descuia 
uşa dacă nu vrei să o faci tu de bunăvoie. 

In cele din urmă, uşa s-a deschis. 

Andy era într-o pijama şifonată şi avea în mână o sticlă 
de Chivas pe jumătate plină, pe care o ţinea de gât. Părul îi 
stătea drept şi ţeapăn de parcă nu se mai pieptănase sau 
spălase de o bună bucată de vreme. 

— Te-am concediat, nu-i aşa? 

— Da, m-ai concediat, ticălosule! Nu te mai taxez. Am 
venit pentru că sunt cel mai bun prieten al tău. 

L-am urmat pe Andy în living, o încăpere întunecată, cu 
draperiile trase astfel încât să acopere complet ferestrele. 

La televizor, rula un film vechi cu Harrison Ford, 
Martorul?. Apartamentul semăna cu un decor din anii 1930 
sau cu un apartament din West Side, New York. Singurul 
element care trăda faptul că ne aflam în o cu totul altă 
perioadă era cutia de pizza deschisă de pe un scaun de 
lângă televizorul cu un ecran foarte mare. Am dus cutia în 
bucătărioară şi am aruncat-o la gunoi. Apoi, am revenit în 
living şi m-am aşezat. 

— Ce faci? am întrebat. 

— Sunt bine mersi, nu se vede? 


82 Martorul (titlul original Witness), thriller american lansat în 
1985 şi regizat de Peter Weir (n. tr.). 


— Îmi pare rău, am spus. 

Andy a luat o înghiţitură din sticlă şi m-a repezit: 

— Acum ce mai e, Jack? Ultima dată când te-am văzut, 
mi-ai spus că soţia mea era o târfă. Ce altceva ai mai aflat 
pentru mine? 

— Shelby consuma droguri. 

— Poftim? Ce-ai spus? 

— Era dependentă de cocaină. Poate şi de heroină. 

— Hei, la naiba, Jack! Ah, pentru numele lui Dumnezeu. 
Totuşi, cui îi mai pasă? E moartă, Jack! Moartă! Şi uite ce 
mi-a lăsat pe cap! Zi şi noapte am numai poliţişti la uşă. 
Prietenii mă evită, pe bună dreptate, cred. lar nenorocitul 
ăsta de apartament costă cât nu face. Şi totul din cauza 
soţiei mele, care era narcomană şi târfă. 

— Andy, faptul că era consumatoare de droguri ar putea 
lămuri câteva lucruri despre Shelby. Motivul pentru care 
avea o viaţă secretă, de pildă. Motivul pentru care avea 
nevoie de bani. Şi poate chiar şi motivul pentru care nu a 
fost capabilă să-ţi spună adevărul. 

Andy a luat telecomanda televizorului şi a început să 
schimbe canalele în timp ce vorbeam. Privirea îi era lipsită 
de expresie, iar el părea deja un suflet rătăcit. 

— Mai există şi un aşa-zis indiciu, i-am spus. Avem deja 
informaţii despre dealerul ei. Aşa cum spuneam, dacă vom 
afla cine a ucis-o pe Shelby, tu vei înceta să mai fii suspect. 

În cele din urmă, Andy a ridicat privirea spre mine. 

— Vino aici, Jack! Vreau să-ţi dau o sărutare sănătoasă şi 
umedă. 

M-am ridicat şi i-am luat telecomanda din mână. Am 
închis televizorul. 

— Nu eu ţi-am făcut răul ăsta. Eu doar încerc să te ajut. 

— Cum să nu! 

— Aşa cum m-ai ajutat şi tu în şcoală. Când fata aia cu 
care mă întâlneam s-a dovedit că o facea cu Artie Deville 
pe la spatele meu. 

— Parcă Laurel o chema... 

— Exact. M-ai ajutat să termin cu Laurel Welky şi m-ai 


împiedicat să-l ucid pe tipul ăla, Andy. Să-l ucid, Andy, îţi 
dai seama! Dar îţi aduci aminte când am intrat cu maşina 
într-o cabină telefonică din cartierul Providence? Tu l-ai 
împăcat pe decan, dar şi pe ăl bătrân. 

— Ha-ha, a râs Andy. Al bătrân! 

Era anemic, dar era un râset. Şi într-o oarecare măsură, l- 
am recunoscut pe vechiul meu prieten Andy. 

— Am de gând să-l înhaţ pe tipul ăsta, omule. 

— Ştiu. Eşti bun, Jack. Private este bună, mai bună decât 
a fost sub mâna tatălui tău. 

— Hai să cinăm împreună în seara asta, i-am propus eu. 
Ştiu un loc super. Sus pe coastă. 

— Mulţumesc, a spus şi ochii i s-au umezit. 

Ne-am îmbrăţişat la uşă şi ne-am bătut pe spate unul pe 
celălalt de câteva ori. 

— Îmi pare al naibii de rău pentru ea, a spus el şi a 
început să plângă. Era în iad şi nu mi-a spus. De ce nu mi-a 
putut spune? Eram soţul ei. Eram sotul ei, Jack. 


Capitolul 78 


Potrivit clientului ei, star de cinema şi posibil iubit, 
dealerul lui Shelby era un fost escroc pe nume Orlando 
Perez. 

li citisem dosarul de infractor. Era un pungaş pus pe 
harţă, care avea la activ arestări pentru violenţă conjugală 
şi diverse alte condamnări pentru agresiune, totul 
culminând cu o condamnare de trei ani la Chino pentru 
posesie de droguri. Tipul fusese suficient de inteligent sau 
norocos încât să rămână în afara închisorii, după ce îşi 
luase diploma din acel loc mizerabil în 2008. 

În prezent, Perez trăia cu soţia şi copilaşii lui într-o vilă în 
valoare de două milioane de dolari pe Woodrow Wilson 
Drive, de fapt, o imitație nereușită de Renaştere greacă. Pe 
aleea din faţa casei erau două automobile: un Beemer 
model recent şi un Escalade negru cu jantele aurii. 

Del Rio îl urmărise pe Perez în ultimele patruzeci şi opt 
de ore, monitorizându-i conversațiile cu o antenă parabolică 
de mărimea unei jumătăţi de grepfrut şi cu un microfon- 
lavalieră Sennheiser MKE 2. Puțin îmi păsa ce cheltuieli 
trebuia să facă Private pentru acest caz. 

Potrivit lui Del Rio, Perez folosea mai multe telefoane cu 
cartelă ca să-şi aranjeze afacerile neprevăzute cu droguri 
care aveau loc în parcări şi la margini de drumuri. Clienţii 
lui erau administratori de companii, precum şi modele sau 
starlete, care, din câte se pare, obțineau reduceri de preţ 
pentru favorurile acordate pe locul din faţă al SUVului lui 
Perez. 

La un moment dat, uşa din faţă s-a deschis şi din casă şi- 
a făcut apariţia o brunetă drăguță, cu un bebeluş în braţe şi 
un ţânc care abia începea să umble agăţat de mână. Grupul 
a urcat în Beemer şi apoi a trecut drept pe lângă noi. 

— Soţioara, a spus Del Rio cu un zâmbet atotcunoscător, 
apoi şi-a pus casca şi mi-a spus că Perez era singur. 


Dealerul vorbea la telefon cu o clientă iritată pe nume 
Butterfly, căreia îi spunea să respire adânc, în curând avea 
să ajungă la ea şi să aducă ce îi trebuia. 

— În regulă, peste douăzeci de minute, tipul se întâlneşte 
cu Butterfly în parcarea de la Holiday Inn, de pe Cahuenga, 
a anunţat Rick. 

— Nu, nu se va întâlni. Să mergem. 

Am coborât din maşină şi am mers spre uşa principală a 
casei. Am sunat la sonerie de două ori şi apoi am strigat: 

— Deschide, Perez! Ai câştigat zece milioane de dolari de 
la Publishers Clearing House. 

Tocmai îi spusesem lui Del Rio să meargă să stea lângă 
Escalade, când muşteriul nostru a deschis pe neaşteptate 
uşa. 

Era desculţ, iar părul alb-decolorat şi lung până la umăr 
contrasta cu tenul bronzat şi mustaţa neagră Fu Manchu. 
O cicatrice îi brăzda mustata, sporindu-i expresia de „am să 
ţi-o trag eu” care îi trona pe faţă. 

Oare a lui să fi fost ultima mutră pe care o văzuse Shelby 
Cushman? Nu aş fi fost deloc surprins dacă lucrurile ar fi 
stat aşa. 

Oare nemernicul ăsta o omorâse pentru că rămăsese în 
urmă cu plăţile? l-am arătat insigna lui Perez şi, pentru că 
ne-a luat drept poliţişti, lepădătura a ezitat. 

— Aveţi nevoie de un blestemat de mandat, a îngăimat 
Orlando Perez cu faţa contractată într-o grimasă şi cu 
cicatricea albită. 

Del Rio şi-a lipit viguros umărul de uşă şi imediat am 
pătruns în casă. 


83 Renumită companie americană, specializată pe marketingul 
direct, care presupune comercializarea de produse prin poştă 
sau e-mail (n. red.). 

5 Mustaţă lungă şi subţire peste bărbie purtată de doctorul Fu 
Manchu, personajul fictiv cu acelaşi nume al unei serii de romane 
avându-l drept autor pe britanicul Sax Rohmer (1883-1959) (n. 
tr.), 


Capitolul 79 


— Vezi, nu avem nevoie de niciun mandat, a spus Rick. 

Orlando Perez a urlat acoperind muzica ambientală: 

— leşiţi din casa mea! leşiţi de aici! 

Del Rio şi-a scos arma din centură şi mi-a spus: 

— Jack, mi-am lăsat cartea în maşină. Cea cu negocierea, 
intitulată Getting to YES”. Crezi că poţi să mi-o aduci? 

— Hai să improvizăm fără carte, am intrat imediat în joc. 

— Da, a aprobat Del Rio. Sigur. Ne descurcăm şi fără 
carte. Să vedem cât de mult ne amintim. 

Pupilele lui Perez se măriseră, iar el era incapabil să se 
concentreze. 

— Hei! a strigat el către arma lui Del Rio. Am spus afară! 

Am scos din priză sistemul de sunet. 

— Nu suntem poliţişti, l-a lămurit Del Rio. Dar după ce 
vom sta de vorbă, dă-i bice şi cheamă-i. 

Dealerul a întins mâna după arma care se afla pe un 
şezlong şi a strâns-o bine în palmă. In timp ce ridica gura 
armei semiautomate, l-am lovit peste genunchi şi l-am 
doborât. 

A urmat o descărcare violentă de focuri. Unul a explodat 
pe lângă urechea mea, dărâmând o lampă cu abajur de 
sticlă şi tabloul ce înfăţişa un toreador de deasupra poliţei 
şemineului. 

Del Rio a lovit cu piciorul arma din mâna lui Perez, iar eu 
l-am răsturnat pe dealer şi mi-am plasat cu străşnicie 
genunchiul pe spatele lui. Apoi, i-am pus cătuşele. 

Când m-am ridicat, Del Rio mi-a dat arma nenorocitului. 
Pe urmă, l-a apucat cu amândouă mâinile pe dealer şi l-a 
târât de părul lui alb şi betelia jeanşilor pe podeaua de 


s5 Aluzie la volumul Getting to YES: Negotiating Agreement 
Without Giving In (Cum să ajungi la DA: Acord de negociere fără 
capitulare), scris de Roger Fisher şi William L. Ury, apărut la 
Penguin Group în 1981 (n. tr.). 


marmură lustruită, pe lângă piscina interioară în formă de 
bong până în bucătăria de inox modern utilată, care era 
realmente foarte frumoasă. 

— Hei, au, au, auuuu! Ce faci? Termină cu prostiile! 

Del Rio l-a ridicat pe dealer în picioare şi i-a împins faţa 
spre aragaz la foarte mică distanţă de primul ochi. 

— De ce ai ucis-o pe Shelby Cushman? a strigat Rick în 
urechea dealerului de droguri. 

— Nu cunosc nicio Shelby. 

Del Rio a rotit brusc butonul de la aragaz. Flăcări albastre 
s-au înălţat în salturi. 

— Nu ştii ce fel de ticălos sunt, omule! 

— idem, a răspuns Del Rio şi a făcut şi mai mare flacăra. 
Părul alb al dealerului a început să sfârâie, să se prăjească 
şi să se pârlească. 

— Auuu! Închide-l, omule! Te rog, închide-l! 

Del Rio l-a înşfăcat pe dealer de guler şi i-a ridicat capul 
de pe aragaz, apoi a repetat întrebarea. 

— De ce ai ucis-o pe Shelby? 

— Nu eu am ucis-o! Îmi datora câteva mii. Vreo patru. 
Dar avea să plătească. Era o doamnă cumsecade. O 
plăceam pe Shelby - toată lumea o plăcea pe Shelby. 

— Dă-mi voie să-ţi explic cum se joacă jocul ăsta, a 
insistat Del Rio. Tu minţi în continuare şi eu îţi pun din nou 
faţa pe aragaz. E clar? 

Perez a încercat să lovească şi să se zbată, dar nu a 
reuşit să se desprindă din strânsoarea lui Del Rio, care a 
învârtit din nou butonul de la aragaz. Căldura ce îi pârlea 
mustaţa l-a făcut pe dealer să se gândească mai bine. 

Eram la un pas să îl desprind pe Rick de Perez când 
dealerul a strigat: 

— Ascultaţi-mă. Nu eu am ucis-o! Poate că ştiu cine a 
facut-o. 

Del Rio l-a tras brusc pe ticălos în poziţie verticală, l-a 
răsucit şi l-a avertizat: 

— Ai grijă să fie adevărul, altfel te întorci pe plită! 

— Aşa se bârfeşte. Cică a fost un asasin plătit. Tocmit de 


Mafie. 

— Numele lui? 

— Nu-l ştiu. De unde să-l ştiu? Auuu, a strigat el, în timp 
ce Del Rio îşi înfipsese din nou mâna în părul lui alb şi îl 
împingea pe dealer cu nasul în plită. 

— Monkey! Monty! Ceva de genul ăsta. 

Del Rio mi-i prezentase odată pe scurt pe criminalii plătiţi 
celebri, iar Bo Montgomery, zis şi Monty, era din zonă, ceea 
ce îl plasa drept în fruntea listei. 

— Montgomery, i-am spus eu lui Del Rio. 

— Asta-i, a strigat Perez. Acum, închide gazul, omule. 

Del Rio l-a tras pe nenorocit de lângă aragaz şi i-a spus: 

— Să te faci băiat cuminte, că altfel mă voi întoarce într-o 
nouă vizită. Şi să ştii de la mine că îmi ţin promisiunile, 
omule. 


Capitolul 80 


Acum aveam un fir, iar eu şi Rick eram foarte 
entuziasmați. De la vila de doi kilometri a lui Perez, era un 
drum de douăzeci şi cinci de minute până la ferma de cai a 
ucigaşului plătit din Agoura Hills, la nord de Malibu. 

Calea de acces era un drum nepavat şi prăfuit, care 
trecea prin iarba înaltă şi maronie în paralel cu un şir de 
copaci marcați cu însemnele „Intrarea interzisă”. La un 
moment dat, strada facea o buclă, apoi mergea drept către 
o gospodărie cu acoperiş de ţiglă arsă de soare spre o 
nuanţă de gri-argintiu. 

In spatele casei, se vedea un hambar nou şi un padoc 
unde un catâr şi trei mustangi de un castaniu-închis de la 
cap la coadă şfichiuiau muştele sub un copac. Dincolo de 
padoc, se afla o pistă de călărie care urca un deal cu pantă 
lină aflat la patru sute metri depărtare. 

Del Rio a oprit maşina, iar strălucirea luminii care venea 
de la geam m-a făcut să ridic privirea. 

Am zărit forma de dom a unei camere de supraveghere 
Avigilon de şaisprezece megapixeli montată sub streşinile 
casei. M-am gândit să montez şi pentru mine acelaşi sistem 
de supraveghere. Motivele erau evidente: imagine clară, 
color, la rezoluţie înaltă, unghi vizual larg şi mod de filmare 
pe timp de noapte în infraroşu. 

O balama de uşă a scârţâit şi un bărbat a ieşit din casă 
cu un AK-47 în braţe şi un câine care mârâia alături de el. 
Bărbatul era vânos, fără să aibă nimic remarcabil la care să 
te uiţi, ceea ce, probabil, îl ajuta în munca lui. Câinele avea 
un cap de mărimea unui pepene mare. S-a încordat şi a 
continuat să mârâie în timp ce coboram din maşină. 

Eu am rămas cu ochii pe câine în timp ce faceam 
prezentările, simulând o nepăsare pe care, de fapt, nu o 
simţeam. Monty era un ucigaş cu ani de experienţă şi, pe 
deasupra, mai avea şi o armă care te putea face ciur în 


doar câteva secunde. 

In acelaşi timp, eram conştient şi că îl aveam alături pe 
mult prea _irascibilul meu amic. Del Rio avea o armă 
încărcată vârâtă în spatele pantalonilor. La o adică, nu avea 
cum să o scoată mai repede decât Monty, dar asta nu 
însemna că nu putea să încerce. Am simţit broboane de 
transpiraţie deasupra buzei superioare. 

— Ce vreţi? a întrebat Monty cu o voce stridentă, 
aproape băieţească. 

— Sunt Jack Morgan, de la agenţia Private. Soţul lui 
Shelby Cushman este clientul meu, am spus eu. Nu avem 
nicio problemă cu tine. Vrem doar să ştim cine a vrut-o pe 
Shelby moartă. 

— Am auzit de tine, domnule Morgan. Nu cunosc pe 
nimeni cu numele Cushman. 

Am continuat să vorbesc. 

— Dacă lovitura dată cu Shelby a fost personală, dacă 
uciderea ei a fost un mesaj pentru clientul nostru, dorim să 
lămurim situaţia. 

Buzele subţiri ale lui Monty aproape că nu s-au mişcat 
când a rostit: 

— Repet, nu cunosc pe nimeni cu numele Cushman. ŞI 
chiar dacă aş fi ştiut că acea Shelby obişnuia să tragă un 
pui de somn la ora patru după-amiaza, tot n-ar fi fost de 
ordin personal, plus că eu nu transmit mesaje. Acum, daţi 
cu spatele încet să nu-mi speriaţi caii. 

— Mulţumesc, Monty, eşti un adevărat profesionist, am 
spus eu şi apoi, împreună cu Del Rio, ne-am întors la 
maşină. 

Am urcat la volan şi am ieşit încet cu spatele, apoi am 
luat-o de-a lungul aleii, ridicând nori de praf în urma 
noastră. 


Capitolul 81 


Lucrasem la cazul „Şcolăriţa” cu toate puterile - pentru 
fete, pentru Justine, puţin din amândouă şi, în cele din 
urmă, reuşisem să aţipesc. Bâzâitul telefonului m-a smuls 
brusc dintr-un vis. Inima îmi bătea atât de tare încât 
credeam că-mi va plesni o valvă. Am deschis telefonul şi 
nici măcar nu m-am deranjat să-i îngădui apelantului să 
vorbească. 

Am strigat „Nu încă” 
masă. 

Ticălosul! Eram atât de aproape să pun mâna pe el. Atât 
de aproape să dezleg misterul. Aproape că ajunsesem. Ce 
îmi scăpa în legătură cu Afganistanul şi cu acel elicopter 
care explodase? 

Mi-am lăsat din nou capul pe pernă. Visul era încă viu în 
mintea mea şi se desfăşura ca un film pe ecranul alb al 
tavanului. 

Visul se potrivea cu ceea ce îmi aminteam despre ziua 
aceea. Stăteam la bordul elicopterului CH-46. Auzeam 
artileria care se descărca din mitraliera de calibru 50 în 
timp ce elicopterul ardea. Oamenii urlau. 

Danny Young stătea culcat pe spate în întuneric. 
Costumul lui de zbor era îmbibat cu sânge, foarte mult 
sânge, deşi eu nu reuşeam să văd locul unde fusese rănit. 

l-am strigat numele. Apoi, totul s-a oprit. În urechi 
auzeam un zgomot ca de paraziți şi apoi, vederea mi s-a 
înceţoşat. 

Am încercat, dar nu mai reuşeam să văd nimic. Nu 
aveam niciun fel de idee despre ce se întâmplase. Totuşi nu 
fusesem inconştient decât câteva secunde. 

Apoi acţiunea a început din nou. 

In viaţă, ca şi în vis, îl trăsesem pe Danny afară din 
aparatul de zbor, îl aruncasem pe umăr şi începusem să 
alerg cu el peste câmpul de luptă acoperit de flăcări şi fum. 


şi pe urmă am trântit telefonul pe 


L-am pus jos în siguranţă şi apoi... ce a urmat? 

Eram la pământ, pe spate, iar Danny zăcea fără viaţă la 
foarte mică distanţă de mine. Murisem şi revenisem la 
viaţă. Cu ajutorul lui Del Rio. 

Mi-am pus perna peste faţă şi imaginile cu Danny s-au 
înmulţit, împresurându-mă în timp ce stăteam în patul meu 
moale. 

Danny venea dintr-un orăşel texan şi fusese producător 
de lactate. La fel ca tatăl şi ca bunicul lui. Se înrolase la 
puşcaşii marini pentru că simţise că era de datoria lui. Şi pe 
lângă asta, putea, în sfârşit, să scape naibii de hambar. ŞI 
eu procedasem la fel, dar ca să scap de taică-meu. 

Exista ceva atât de cinstit în felul de a fi al acestui puşti, 
ceva atât de grozav în toate, că trebuia să-l iubesc. Nu 
avea nicio urmă de şiretenie. Şi, cu toate că era cât se 
poate de inocent, era şi foarte conştient de cuvinte şi de 
sentimente. 

Am fost împreună în serviciul militar timp de şase luni 
chiar înainte de moartea lui, dar în aceste şase luni el a fost 
singurul, în afară de Del Rio, cu care eu am putut sta de 
vorbă în escadron. Singurul tip care nu m-a văzut ca pe un 
privilegiat, ci m-a lăsat să fiu eu însumi. 

Când m-am întors în State, m-am grăbit să mă întâlnesc 
cu soţia lui Danny, Sheila. Era o femeie cu părul roşcat şi 
ochii cenușii. Îmi amintesc cum am stat într-un mic salonaş 
întunecat din casa lor. Oglinda era drapată cu o pânză 
neagră. Mobila de dimensiuni mici era lipsită de confort şi 
părea nefolosită. 

l-am povestit sărmanei Sheila că fusesem alături de 
Danny când îşi dăduse duhul. l-am spus că fusese 
inconştient, că nu suferise şi că dăduse dovadă de un mare 
curaj. Că toată lumea îl iubise. Şi nu minţeam. 

Sheila şi-a strâns mâinile peste abdomenul umflat. Nu a 
plâns cu suspine, dar lacrimile i-au curs fără încetare pe 
faţă. 

— O să mai avem o fetiţă, a spus ea. 

Paraziţii mi-au invadat din nou mintea. Aveam acel gol de 


memorie care îmi spunea că lipsea ceva. Altceva se 
întâmplase. Dar ce anume? Ce nu ştiam? 
Afurisitul de telefon a început din nou să sune. 


Capitolul 82 


Telefonul îmi vibra în pumn. Pe ecran scria 7.04. Apel de 
intrare: T. Morgan. 

Am pus mobilul la ureche şi i-am răspuns fratelui meu: 

— M-ai sunat acum un minut? 

— Te-am sunat aseară. Nu ai primit mesajul meu? 
Psihanalistul meu doreşte să ne vadă împreună. In 
dimineaţa asta, la nouă. 

— Astăzi? Glumeşti? Eu am o afacere de condus, ştii 
asta? 

— Bineînţeles. Pe vremuri era afacerea lui Tommy Senior, 
a spus el. Este important, dar, hei, fă cum crezi. 

Mă aflam acum într-o cameră de primire la Centrul de 
Reabilitare a persoanelor dependente de droguri Blue 
Skies, o încăpere fără ferestre, vopsită albastru-deschis, cu 
un tablou mural din plăci de ceramică reprezentând nişte 
păsări în zbor şi o elegantă garnitură de mobilă scandinavă. 

Eram supărat că fusesem convocat chiar în dimineaţa 
întâlnirii, dar al dracului să fiu dacă aveam de gând să îi 
ofer lui Tommy o scuză pentru a rata recuperarea. Cu puţin 
noroc, aveam să ajung la birou până la 10.30. Cazul 
„Şcolăriţa” clocotea - şi la fel şi cazul cu NFL. 

În timp ce aşteptam, am participat la o teleconferinţă cu 
unul dintre clienţii noştri de la biroul din Londra şi apoi m- 
am deconectat chiar în timp ce una dintre nenumăratele uşi 
de pe hol s-a deschis. A intrat un bărbat şi a venit spre 
mine. Era deşirat, cărunt, purta un pulover galben şi 
pantaloni călcaţi la dungă, iar în jurul gâtului, pe un lanţ, 
avea atârnată o pereche de ochelari de citit. 

Mai mult decât atât, zâmbea. M-am ridicat să-i strâng 
mâna, iar el s-a clătinat şi a fost literalmente aruncat la 
podea. 

Dintr-odată totul a început să lunece într-o parte. M-am 
apucat de fotoliu şi m-am prăbuşit peste el. 


Ce naiba? 

Corpurile de iluminat de deasupra se balansau în timp ce 
umbrele se  prăvăleau asupra mochetei de culoare 
deschisă. Se auzea un vuiet ca de vânt - dar nu era niciun 
vânt. 

Podeaua se unduia asemenea unui râu. 

M-am agăţat de braţele fotoliului, care se zgâlţâia de 
parcă era viu şi încerca să se descotorosească de mine. 

Bărbatul cu puloverul galben îşi acoperise ceafa cu 
mâinile. Tabloul mural se crăpase pe centru şi nişte flori 
roşii fuseseră aruncate dintr-un vas ca proiectilele. 
Ferestrele se spărseseră şi apoi s-a stins lumina. 

O mulţime de oameni alerga în devălmăşie prin camera 
de primire cufundată în beznă, scoțând ţipete stridente. 

Mă ţineam strâns de fotoliu, incapabil să mă mişc. 
Groaza pusese stăpânire pe mine de parcă mă aflam în 
preajma unui stâlp de electricitate prăbuşit în timpul 
furtunii. Camera se învârtea şi eu eram din nou acolo. 
Elicopterul se rotea într-o spirală a morţii, prăbuşindu-se din 
înaltul cerului. lar eu n-am putut face nimic ca să împiedic 
nenorocirea asta şi pierderea tuturor acelor vieţi. 


Capitolul 83 


Mi-am dat seama că fiara monstruoasă care zdruncina 
clădirea ca pe o cârpă era un cutremur. Trebuia să fie un 
cutremur. Dar în întuneric, în timp ce fotoliul sărea, iar 
podeaua se legăna în valuri sub picioare, am fost smuls din 
prezent şi aruncat în timp, în urmă cu şapte ani. 

Eram în carlinga lui CH-46 când o rachetă sol-aer a 
pătruns prin cală şi a ieşit pe la cutia de viteze. Zgomotul, 
aşa cum răsuna prin cabină, era ca urletul omenirii ajunse 
la capătul existenţei ei. 

In timp ce elicopterul se ducea în jos rotindu-se cu viteză, 
eu eram țintuit de partea stângă a scaunului. Am 
deconectat motoarele ca să reduc rotația violentă pe 
dreapta. De anulat gravitația n-aveam cum. 

M-am ţinut strâns de manşa de pas ciclic în timp ce 
simţeam cum umerii îmi erau aproape smulşi din articulaţii 
şi am încercat să menţin aparatul de zbor orizontal. 

Aveam un singur gând, să aterizez cu pasărea întreagă, 
dar maşinăria se lupta cu mine fără rezerve. Mă tineam 
strâns de manşă, privind prin tunelurile duble ale 
ochelarilor mei de protecţie cu vedere nocturnă cum 
configuraţia abstractă a terenului care se rotea ca un vârtej 
se apropia rapid, gata-gata să se năpustească asupra 
noastră. 

Când ne-am lovit, trenul de aterizare a pătruns prin 
geamul de plexiglas bombat spre exterior şi mi-a ajuns la 
picioare. Forţa mă ameţise, îmi dădea o senzaţie foarte 
neplăcută şi îmi zdruncinase toate oasele - dar aparatul de 
zbor era intact. 

Mi-am desfăcut centura, am întins mâna şi l-am zgâlţâit 
de umăr pe Rick. 

El s-a întors şi mi-a apucat braţul spunând: 

— Vijelioasă aterizare, Jack! Al naibii de vijelioasă. 

Artileristul şi şeful de echipaj au ieşit repede pe uşa 


echipajului aflată în spatele meu. Rick s-a deplasat printre 
cele două scaune şi i-a urmat, coborând pe trepte în 
noapte. 

Aş fi putut ieşi prin fereastra din dreptul meu, dar 
bănuiesc că m-am întors în cală pentru că îmi amintesc că 
am văzut cabina distrusă, jumătate din ea sfâşiată de un 
proiectil. În urma acestuia, trupuri moarte de puşcaşi marini 
zăceau împrăştiate peste tot. 

Era cu adevărat un tablou de groază. 

Paisprezece oameni, care glumiseră şi se înveseliseră în 
timpul decolării din urmă cu douăzeci de minute, erau 
acum terminaţi şi aruncaţi grămadă în partea stângă a 
cabinei. 

Danny Young zăcea separat de ceilalţi, plin de sânge. l- 
am căutat pulsul, dar mâinile îmi erau amorţite şi tremurau. 
N-am reuşit să simt nimic. 

L-am strigat pe nume de câteva ori, dar nu mi-a răspuns. 
Oare îi tremurau pleoapele? Nu eram foarte sigur. 

Am înaintat puţin câte puţin prin aparatul de zbor, 
trăgându-l pe Danny după mine. L-am ridicat pe umăr când 
am auzit pe cineva strigându-mi numele. Am întors capul şi 
l-am văzut pe caporalul Jeffrey Albert, culcat către partea 
din spate a cabinei, unde era sufocat de trupurile celor 
decedați. 

Caporalul urla de durere. 

În carlingă se pornise focul. Pe măsură ce cabina se 
lumina de la flăcări, abilitatea mea de a vedea cu ochelarii 
de protecție se diminua. 

Jeff Albert a răsucit capul să mă vadă. Am făcut rapid o 
evaluare disperată. Jeff nu era doar țintuit în loc, dar avea şi 
picioarele rupte în urma impactului violent, iar oasele îi 
ieşeau prin costumul de zbor. N-aş fi reuşit să-l scot de 
acolo de unul singur. 

— Scoate-mă de aici, căpitane! Nu mă lăsa aici să ard, a 
strigat el. 

— Revin, i-am strigat lui Albert. Revin cu ajutoare. Mă 
întorc imediat. 


— E mort, căpitane! Danny e mort! Te rog, ajută-mă, a 
mai ţipat Albert. 


Capitolul 84 


Luminile din camera de primire a centrului de reabilitare 
au pâlpâit şi apoi s-au aprins, aproape orbindu-mă cu 
strălucirea lor albă. 

Când am cuprins scena cu privirea, am observat că 
pereţii se crăpaseră precum cojile de ouă şi că mocheta era 
plină cu fel de fel de resturi de ipsos şi sticlă. Eram în 
acelaşi timp şi la Blue Skies, şi în Afganistan, iar amintirile 
se revărsau în mintea mea precum benzina care se 
împrăştia peste pustietatea aspră. 

Oameni alergau spre mine, siluete verzi fosforescente pe 
fundalul întunecat al nopţii. L-am aşezat pe Danny Young 
jos, pe pământ, şi apoi o mare gaură s-a căscat în memoria 
mea. Eram acolo. Şi totuşi, nu eram. 

Eram plecat din lumea celor vii şi mai apoi am revenit 
printre ei. Pentru care motiv anume, habar nu aveam. 

Simţeam în piept o presiune intensă şi dureroasă, iar Rick 
Del Rio era în faţa mea. 

— Jack, ticălosule! 

Rick habar n-avea că îl lăsasem pe Jeff Albert să moară. 

Habar n-avea - şi nici eu, de altfel. Nu fusesem în toate 
minţile, halucinam că eram într-un bar. Îl lovisem pe Rick. 
Acum îmi aminteam pentru prima dată în timp ce mă 
prăbuşeam prin golul de memorie spre chinul mistuitor. 

Tot ce crezusem despre mine s-a dezintegrat în faţa 
acestui adevăr cumplit. Lăsasem în urmă un om. li 
promisesem că aveam să mă întorc, dar îl abandonasem. 
Imi doream ca Rick să nu mă fi readus la viaţă. 

Îmi doream să fi rămas mort. 

O voce m-a strigat: 

— Jack. Jack, te simţi bine? 

Rick? Unde naiba sunt? 

L-am privit pe bărbatul cu părul cărunt a cărui faţă era 
foarte aproape de a mea. Cine era? De unde ştia cum mă 


numesc? 

— Sunt Brendan McGinty, terapeutul lui Tommy. Gemeai. 
Eşti rănit? 

— Sunt... bine. Doar... 

Am făcut eforturi să mă ridic, iar doctorul McGinty mi-a 
întins mâna să mă ajute. M-am prins de antebraţul lui şi m- 
am ridicat în picioare. În perechi şi grupuri, oamenii alergau 
în dezordine pe lângă noi. 

McGinty vorbea pe un ton liniştitor. 

— O să fie bine. Voi chema un doctor să te vadă, Jack. 

— Nu, sunt bine. Chiar mă simt bine. 

— Tommy, trebuie să amânăm întâlnirea. O vom 
reprograma. 

Mi-am ridicat privirea şi mi-am văzut fratele la mică 
distanţă de mine. 

— La naiba, nu! Nu trebuie să amânăm nimic, a spus el. 
Jack a trecut prin furtuni de foc pe partea întunecată a lunii. 
Un mic cutremur nu o să-l deruteze acum. Corect, Jacko? 

Îmi doream să sar în Lamborghini şi să apăs pedala până 
în podea. Voiam să conduc până în clipa când aveam să 
adorm la volan. Voiam să fac orice ar fi putut să mă rupă de 
vină şi de durerea insuportabilă pe care o simţeam acum, 
după ce îmi adusesem aminte în cele din urmă. Cărasem pe 
umăr un prieten care nu mai era în viaţă, îl scosesem dintr- 
un elicopter în flăcări şi lăsasem în urmă un alt prieten. 

— Eşti bine, nu? a întrebat Tommy. Ce dracu! Eşti deja 
aici. Doar eşti un bărbat activ, cu o afacere de condus, ai 
uitat? 

Eram atât de buimac că nu mai eram în stare să vorbesc, 
dar am reuşit să îngaim: 

— Hai să o facem, am spus eu. 


Capitolul 85 


Lumea din afara minţii mele părea neînsemnată, ca şi 
cum prezentul ar fi fost un vis, iar amintirile mele, mult mai 
puternice şi mai vii în momentul de faţă. 

Zgomotele erau irelevante: sirenele care sunau ascuţit 
pe autostradă, vocea stridentă din megafoane sau vocile lui 
Tommy şi doctor McGinty, care discutau în timp ce 
mergeau pe hol, iar eu mă târâm în urma lor. 

Mi-am ferit capul la intrarea în biroul doctorului McGinty. 

Incăperea era mică, iar cutremurul aruncase tablourile şi 
cărţile pe podeaua din lemn de esenţă tare. McGinty a 
reaşezat un lampadar în poziţie verticală şi l-a aprins. 

— Jack, a spus el, sincer, putem face asta altă dată. 

— Sunt bine, am răspuns eu. Serios. Aş vrea să discutăm 
acum. 

Am eliberat mijlocul încăperii şi am pus două fotolii de 
lemn identice, unul lângă altul, vizavi de scaunul rabatabil 
al lui McGinty. Simţeam prezenţa lui Jeff Albert care mă fixa 
cu privirea dintr-un colţ al camerei în timp ce eu şi Tommy 
ne ocupam locurile în cele două fotolii, iar McGinty se aşeza 
comod în confortabilul lui La-Z-Boy8. Mă bântuia un gând 
nebunesc de-a dreptul, dar nu mă puteam abţine - nu 
cumva Jeff Albert era cel care mă suna în fiecare zi ca să-mi 
spună că sunt mort? 

— In orice caz, nu cred că statul California s-a desprins 
de continent, l-am auzit pe Tommy. 

Eram îmbrăcaţi la fel. Cămăşi albe, jachete albastre 
peste jeanşi. Eu, pantofi fără şireturi, Tommy purta 
mocasini. Rânjetul de pe faţa lui nebărbierită îl făcea să 
semene un pic cu tipul din Mad Men”. 

Aroganţa fratelui meu nu era deloc dobândită. 


5 Renumită companie americană, fondată în 1927, mare 
producătoare de obiecte de mobilier, cu sediul în Monroe, 
Michigan (n. tr.). 


Sentimentul de om încrezut şi de persoană invincibilă îl 
moştenea de la tata. Tommy avea drept fundament în viaţă 
indecenţa lui Tommy Sr. 

McGinty a întrebat dacă aveam nevoie de ceva şi apoi, a 
început şedinţa propriu-zisă: 

— Jack, sperăm că poţi să ne oferi detalii suplimentare 
despre personalitatea tatălui vostru. 

Vorbeşti de lup. 

— Cum l-ai descrie? 

Tata era plecat în lumea celor drepţi de peste cinci ani, 
dar pentru mine, nu murise niciodată de-adevăratelea. 

— Era un om crud. Asta era trăsătura lui dominantă. 

Doctorul McGinty a zâmbit şi pe urmă, a întrebat: 

— Poţi să-mi povesteşti mai mult, Jack? 

— Ah, la naiba, ore în şir! Tot timpul folosea în relaţia cu 
mama un limbaj injurios. Ne stârnea, pe mine şi pe Tommy, 
unul împotriva celuilalt, pentru amuzamentul personal. Nu 
se oprea până când unul dintre noi nu sângera sau plângea. 
Nu greşea niciodată în nicio privinţă - sport, fire umană, 
vreme. În mintea lui, era o creatură perfectă, asemănătoare 
divinității. 

Psihoterapeutul a dat din cap aprobator. 

— Ceea ce numim noi, cei din branşa mea, „un adevărat 
ticălos”, a spus el şi s-a uitat spre fratele meu. Tommy, tu 
ce crezi despre tatăl vostru? 

— Jack vede chestiunea în felul lui. Nici Jack nu greşeşte 
niciodată. Tata încerca doar să ne călească, a răspuns 
fratele meu. 

Rânjetul îi dispăruse, că doar atacasem un lucru pe care 
el îl apărase toată viaţa lui. 

— Tata nu voia ca lumea să profite de noi. 

Ascultam cu greu cum Tommy găsea scuze pentru 
brutalitatea tatălui nostru. 


87 Film serial american produs din 2007, creat de Matthew 
Weiner, ajuns la sezonul 5 şi avându-l pe actorul Jon Hamm în 
rolul principal. Acţiunea se petrece într-o agenţie de publicitate a 
anilor '60 de pe Madison Avenue (n. tr.). 


— Jack nu îi recunoaşte niciodată meritul. Tata a dorit ca 
noi doi să reuşim. L-a încurajat pe Jack să joace fotbal şi să 
fie şi bun la acest joc. Eu şi Jack am avut centurile negre 
înainte de a împlini treisprezece ani. Şi când Jack a devenit 
puşcaş marin? Tata se lumina când vorbea despre fiul lui, 
eroul de război. Era cu adevărat mândru, i-a povestit 
Tommy lui McGinty. 

Mă uitam peste capul doctorului şi vedeam faţa lui Jeff 
Albert prin ochelarii mei de protecţie cu vedere nocturnă. 
Percepeam teama şi agonia, îi zăream oasele rupte care 
ieşeau prin pantaloni şi îl auzeam ţipând „Nu mă lăsa aici 
să ard!” 

— La ce te gândeşti în clipa asta? m-a întrebat McGinty. 

Imaginile irupeau asemenea gloanţelor de calibru 
cincizeci. Reprimasem adevărul ca să mă protejez. Acum nu 
mai aveam unde să mă ascund. Nu eram cine crezusem eu 
că eram. 

— A fost o greşeală. Locul meu nu este aici. Trebuie să 
plec. 


Capitolul 86 


M-am ridicat din fotoliu şi m-am îndreptat spre uşă. Când 
eram cu mâna pe mânerul sferic, Tommy a strigat: 

— Hei, Jack! Indiferent ce-ar fi, trebuie să rămâi. Acceptă 
şedinţa mea, frate. Bine, doctore McGinty? 

— Desigur. Te rog, Jack. Stai jos! 

Nu voiam să las demonul să scape. Era prea mare şi încă 
foarte necivilizat. Cum puteam spune unui străin ce 
reuşisem să ascund în toţi aceşti ani? Cum îi puteam spune 
lui Tommy? 

— Aici este un loc sigur, a încercat McGinty să mă 
convingă. 

Doctorul se înşela. Nu era deloc un loc sigur. Să las garda 
jos cu Tommy cerea mai mult decât curaj. Era un pariu de 
risc maxim cu şanse slabe şi un dezavantaj irecuperabil. In 
acelaşi timp, forţa care mă facea să vorbesc se baza pe o 
nevoie impetuoasă de a recunoaşte ceea ce făcusem. 

— Zburam într-o misiune de transport de la Gardez la 
baza din Kandahar, am rostit eu cu vocea sugrumată de 
emoție. Aveam în spate paisprezece puşcaşi marini, în cala 
unui CH-46 poţi auzi şi o şurubelniţă scăpată din mână, aşa 
că atunci când proiectilul a pătruns prin podea... 
zgomotul... aparatului de zbor distrus... 

Am văzut cu ochii minţii puşcaşii marini morţi îngrămădiţi 
în partea stângă a cabinei. 

M-am forţat să continui. Am descris accidentul şi 
consecinţele lui cumplite: cum am privit interiorul cabinei 
prin ochelarii de protecţie pentru vedere nocturnă, cum i- 
am descoperit pe cei morţi şi pe prietenul meu plin de 
sânge. 

— L-am ridicat pe Danny pe umăr - la fel cum fac 
pompierii când salvează răniții - şi apoi, l-am auzit pe 
caporalul Albert. Mă implora să nu-l las acolo să ardă. Deja 
îl ridicasem pe Danny. Trebuia să-l transport într-un loc 


sigur. Albert era pe jumătate îngropat sub victime. 
Picioarele îi erau făcute praf. Aveam nevoie de ajutor ca să- 
| scot de acolo. l-am promis că mă voi întoarce. 

Cuvintele mă împiedicau să respir. 

— Eşti bine, Jack? 

— Jeff Albert mi-a spus că Danny Young era mort. 

— Crezi că era? Cum ar fi putut şti cu adevărat Albert? 

— Nu ştiu. Era noapte... Danny nu vorbea... Eu nu i-am 
putut simţi pulsul pentru că aveam mâinile... amorţite. 
Instrucţiunile care ni se dau înaintea fiecărui zbor... sunt să 
iei pe cineva cu tine. Mai întâi îi scoţi pe cei răniţi grav. 
Dacă sunt morţi, nu mai este nevoie să fie salvaţi - toată 
lumea înţelege asta. Dacă Danny era mort, asta înseamnă 
că am salvat un om mort şi am lăsat unul viu să ardă. Nu 
m-am mai întors. 

A urmat o pauză lungă până când, în sfârşit, McGinty a 
vorbit din nou. 

— De ce nu? 

— Am murit, am răspuns. 

Nu mai plânsesem de când eram mic, să fi avut patru sau 
cinci ani. N-am plâns nici când tata a murit, nici măcar pe 
ascuns. Dar în clipa de faţă, durerea că îl părăsisem pe Jeff 
Albert părea de neoprit. Mi-am pus capul în braţe şi 
durerea, pur şi simplu, a erupt. 

Îl auzeam pe Tommy explicându-i doctorului McGinty că, 
în urma exploziei, o bucată mare din elicopterul prăbuşit s- 
a izbit violent de vesta mea de protecţie şi inima mi s-a 
oprit. A fost nevoie de resuscitare cardio-respiratorie ca să 
o ia iar din loc. 

În timp ce Tommy vorbea, am văzut faţa lui Rick Del Rio 
ca şi cum ar fi fost în încăpere. L-am auzit râzând şi 
spunând: „Jack, ticălosule, te-ai întors!” Am auzit apoi 
elicopterul explodând şi am simţit căldura toridă venind în 
valuri de-a curmezişul câmpului. Psihoterapeutul m-a 
provocat: 

— Erai mort, Jack. Spune-mi ce-ai fi făcut să-l salvezi pe 
acel om. 


Gura mi s-a mişcat, dar nu am reuşit să vorbesc. M-am 
ridicat şi la fel a făcut şi Tommy. M-a înconjurat cu braţele 
şi m-a strâns cu putere la piept. Nu mai făcuse asta de 
când aveam zece ani. Am plâns pe umărul lui, iar el m-a 
consolat. 

Asta era fratele meu. Din clipa când am fost aduşi acasă 
de la spital, noi împărţiserăm aceeaşi cameră. ÎI 
cunoaşteam aşa cum mă cunoşteam pe mine însumi, poate 
că pe el îl cunoşteam chiar mai bine. Trebuia să accept că 
în ciuda ostilităţii, eu şi Tommy ne iubeam încă unul pe 
celălalt. Era un moment extraordinar între noi doi. 

M-am repezit să spun că era bine că-i pot povesti ce mi 
se întâmplase, dar a vorbit el mai întâi. 

— Ei, nu-i aşa că-i genial? Şi tata care credea că eşti 
perfect. Socotesc că greşea, frate Jack. Nici pomeneală de 
perfecţiune. 

Tommy mă păcălise. Şi acum răsucea cuțitul în rană. 

Furia s-a născut imediat şi în mod copleşitor. L-am împins 
cu toată puterea şi l-am urmărit cu privirea izbindu-se de o 
bibliotecă şi apoi venind de-a dura pe podea. 

— Ce mai ai nevoie să ştii, doctore McGinty? am întrebat. 
Cred că ai auzit suficient. 

După asta, am părăsit clădirea. 


Capitolul 88 


Mă simţeam destul de rău. Mă simţeam trădat de propriul 
frate. Goneam nebuneşte pe autostradă îndreptându-mă 
bezmetic spre nord, aproape fără să observ indicatoarele 
pe lângă care treceam ca o săgeată. 

Viteza îmi dădea un sentiment de evadare, dar gândurile 
mele se învârteau în cerc asemenea unui vultur năuc. 
Puteam să fug, dar nu puteam să mă ascund de acest 
cumplit sentiment de vină faţă de Jeff Albert. Ştiam că, în 
mod logic, nu trebuia să mă învinovăţesc, dar nu-mi era de 
niciun folos. 

În Santa Barbara, am luat-o pe banda de ieşire spre 
Carrillo Street şi am revenit pe 101, de data asta 
îndreptându-mă spre sud, înapoi către Los Angeles. 

Mi-am pus telefonul în suport şi am sunat-o pe Justine. 

Sunetul vocii ei în difuzor mi-a umplut ochii de lacrimi. 

— Jack, eşti în drum spre birou? Vreau să te pun la curent 
cu noutăţile. 

— Ai timp să bei o cafea cu mine? am întrebat-o. Trebuie 
să vorbesc ceva cu tine. 

— Ah, bine, a spus ea. Te aştept la Rose. Să nu-mi spui 
că ai de gând să te destăinui, Jack? 

— Hei, nu se ştie niciodată. S-au întâmplat şi lucruri mai 
ciudate de atât. 

— Nu este adevărat, a spus ea. Nu în ceea ce te priveşte. 

Niciodată nu se întâmplase nimic neplăcut pe vremea 
când obişnuiam să beau cafeaua împreună cu Justine. In 
plus, nu reuşeam să-mi amintesc de vreun moment în care 
ea să nu fi fost acolo pentru mine. 

The Rose Cafe fusese cândva biroul de expediţii al unei 
companii de gaz. Avea ferestre cu şprosurit&, iar pe tavan, 
grinzi în |. Cafeneaua se lăuda cu o brutărie proprie şi mese 


s Stinghiile de lemn care se fixează în formă de cruce în 
spaţiul ferestrei, dând geamului o notă elegantă (n. tr.). 


de mărimea unor pizze, toate pline. Locul mirosea a clătite 
cu mere şi scorţişoară. 

Când am ajuns acolo, Justine mă aştepta la masa ei 
preferată din spate. Purta pantaloni negri strâmţi şi o bluză 
de culoarea perlei cu un volănaş la guler. Părul îi era prins 
într-o coadă de cal cu o panglică roz, care se asorta cu 
rujul. 

Mi-a zâmbit şi şi-a pus geanta pe podea ca să elibereze 
scaunul. M-am aşezat, iar ea m-a întrebat: 

— Şi unde erai când s-a cutremurat pământul? 

să fiu împreună cu Justine la Rose mă facea să mă simt 
ca în vremurile de altădată. Obişnuiam să venim în acest 
loc în fiecare duminică dimineaţa, să citim ziarul şi să 
evaluăm culturiştii care intrau după antrenamentele de la 
Gold's Gym. Adeseori îl văzusem aici pe Arnold, dar şi pe 
Oliver Stone, al cărui studio era la două străzi depărtare. 

l-am povestit lui Justine că fusesem la Blue Skies şi că 
acolo nu fuseseră pagube foarte mari, lucru care era şi nu 
era adevărat. 

Am vrut să-i povestesc şi restul. Voiam să mă ajute să 
mă regăsesc. Speram că ea avea să-mi desluşească în 
priviri şocul emoţional pe care îl suferisem. 

— Eram pe Fairfax, a spus ea. Parcasem la centrul acela 
comercial de dincolo de Olympic. Doamne, Dumnezeule! 
Vorbim despre un minut şi jumătate care durează cât o 
viaţă. 

Abia dacă s-a oprit să respire. Justine şi-a pus servieta pe 
masă, a scos albumele şcolare anuale şi mi-a arătat o listă 
cu nume şi numere de pagină. 

— Mă rog să am dreptate în privinţa acestui sentiment pe 
care-l am, Jack. Unul dintre aceşti puşti ar putea fi ucigaşul 
nostru. După asta, mă voi întâlni cu Christine Castiglia. Ea 
este cheia tuturor dilemelor; jur că ea este. 

Justine mi-a vârât apoi sub nas fotografiile adolescenților 
care se potriveau cu descrierea făcută de Christine 
Castiglia unui băiat care ar fi răpit-o pe Wendy Borman. M- 
am străduit să rămân cât mai atent, dar mintea mea 


hălăduia în trecut, spre Afganistan. Îl vedeam pe Danny în 
timp ce sângele îi strălucea în nuanţe de verde prin 
ochelarii mei de protecţie cu vedere nocturnă, iar Jeff Albert 
striga, auzit doar în mintea mea, că Danny era mort. 

— Te simţi bine? a întrebat Justine în cele din urmă. 
Tommy e bine? S-a întâmplat ceva, nu-i aşa? 

— Tommy este bine. Dar eu... în timp ce vorbeam, 
simţeam cum mă aprind la faţă. Nişte amintiri din război au 
luat-o razna. Vreau să-ţi povestesc. 

Justine a închis albumul şcolar şi s-a uitat la ceas. 

— La naiba, Jack! Trebuie să plec. Mă întâlnesc cu fata 
asta, Christine, pe Melrose în douăzeci de minute. Dacă nu 
voi fi acolo, îşi va lua tălpăşiţa. Dar am o idee. Vino cu 
mine. Putem discuta pe drum în maşină. 

— Nu, dă-i drumul, am spus. Problema mea mai poate 
aştepta. Sincer! Tommy e bine. Eu sunt bine! 

Justine şi-a închis în grabă servieta şi şi-a luat geanta. S-a 
ridicat şi şi-a pus mâna pe umărul meu. 

Privirile ni s-au întâlnit. Ea a zâmbit şi, pentru o secundă, 
am crezut că se va apleca să mă sărute. Dar nu a facut-o. 

— Urează-mi noroc, a spus ea. Am nevoie de tot norocul 
din lume ca să mă înţeleg cu fata asta. 

l-am făcut pe plac, iar ea a spus că ne vom vedea mai 
târziu. Apoi, am urmărit-o prin ferestrele cu şprosuri, în 
timp ce se îndrepta spre maşină, după ce mă lăsase singur- 
singurel. 

„Este exact ceea ce meriti, Jack”, mi-am spus. 


Capitolul 89 


Zile în şir, Justine oscilase între un optimism prostesc şi o 
disperare deznădăjduită. Dacă e-mailurile pe care le 
descoperiseră Sci şi Mo-bot în computerul lui Jason Pilser 
erau pe bune, Monşitrii Străzilor puneau la cale un nou 
asasinat chiar în următoarele zile. Într-un fel sau altul, 
ticăloşii trebuiau opriţi. 

Justine aproape că îşi putea imagina posibila victimă: o 
adolescentă care era fie încrezută, fie naivă, dar oricum, 
uşor de încântat cu perspectiva unui rendez-vous, pentru 
ca apoi să fie ucisă. 

Gândindu-se la toate astea, pe Justine o apucă o cumplită 
durere de cap. Se simţea foarte aproape de ucigaş, dar ştia 
că, la fel de bine, totul se putea duce de râpă. 

Pe de altă parte, Christine Castiglia era o forţă a binelui. 
Era logic să crezi că îi putea ajuta pe cei de la Private să o 
ia înaintea ucigaşilor, înainte de ziua de luni şi înainte ca o 
altă fată să moară. 

Justine a parcat pe Melrose, strada aglomerată pe care 
ea şi Christine conveniseră să se întâlnească. Ajunsese cu 
zece minute mai devreme. 

Traficul era aglomerat şi calitatea aerului lăsa de dorit. 
Justine a deschis aerul condiţionat, apoi şi-a scos 
Blackberry-ul din geantă şi l-a pus pe bordul maşinii. 

In aşteptarea adolescentei, Justine a început să cerceteze 
cu atenţie strada, remarcând câteva grupuri de copii care 
îşi pierdeau vremea pe trotuar. 

Niciuna dintre fete nu era Christine. 

Pe măsură ce timpul trecea, în mintea lui Justine începea 
să se insinueze un gând neplăcut. Christine îşi înfruntase 
mama cerând insistent să o lase la prezenta întâlnire şi 
fusese foarte curajoasă. Dar nu cumva fata se răzgândise? 
Sau i se întâmplase ceva? 

Pe la douăsprezece şi un sfert, Justine era deja convinsă 


că ceva nu era în ordine. 

La ora douăsprezece şi jumătate, a sunat la Private şi a 
verificat robotul telefonic. Nu exista niciun mesaj de la 
Christine. 

Agitată, a aruncat telefonul înapoi pe bord. Durerea de 
cap se răspândea ca o pânză de păianjen în ambele 
emisfere ale creierului. 

Dorea cu adevărat să stea de vorbă cu Jack. Dar era 
periculos să-l întâlnească în afara biroului. Cafeaua pe care 
o băuseră împreună la Rose îi trezise vechi sentimente şi o 
făcuse să îşi amintească plină de nostalgie de tot ce fusese 
cândva între ei. g 

În trecut, fuseseră amândoi fără minte. În ceea ce o 
privea, Justine îşi imaginase că-l va convinge pe Jack să se 
confeseze şi să spună ce simţea cu adevărat. Dar Jack, din 
câte se părea, nu agrea genul acela de intimitate, pe când 
Justine nu putea trăi fără asta. 

Ea îi cumpărase o cană cu o faţă veselă şi cu inscripţia: 
„Eu mă simt minunat. Pe bune. Tu ce faci?” Jack se 
amuzase şi folosise cana, dar continuase să păstreze mare 
parte din profunzimea sentimentelor şi gândurilor lui 
ferecate şi tăinuite faţă de ea. Nu văzuse niciodată rostul 
unor mărturisiri despre viaţa lui interioară. Şi nici nu părea 
să fi simţit nevoia să o facă. 

Jack era minunat şi era conştient de asta. Femeile îl 
flatau, îşi dădeau părul pe spate şi îi zâmbeau cu 
subiînţeles, îl atingeau, îi ofereau numerele lor de telefon. 
Jack era întotdeauna modest în privinţa faptului că era un 
bărbat atrăgător, probabil pentru că îşi permitea asta. 

Ea şi Jack se războiseră, se împăcaseră în mod 
spectaculos, se războiseră din nou, iar atunci când s-au 
despărţit a treia sau a patra oară, Jack se culcase cu o 
actriţă. Şi astfel, ea şi Bobby Petino ajunseseră să petreacă 
o noapte memorabilă pentru eliberarea tensiunii sexuale - 
iar Jack aflase. Fără îndoială că aflase - Jack ştia secretele 
tuturor. 

După o vreme se împăcaseră, dar îşi făcuseră atâta rău 


în trecut, că relaţia nu putea decât să eşueze. În urmă cu 
un an, se despărţiseră din nou şi în prezent, orice gând de 
reluare a fostei legături venea la pachet cu certitudinea 
modului în care aceasta avea să se încheie. 

O bătaie în geam a facut-o să tresară. 

Christine Castiglia, palidă, într-un hanorac negru şi 
jeanşi, privea oarecum agitată în susul şi în josul străzii, 
după care a deschis portiera maşinii şi a urcat. 

— Doctore Smith, mi-a venit o idee, a spus Christine. Ar 
trebui să mergem la cafeneaua de unde i-am văzut pe 
băieţii ăia atunci, nu? 

Justine i-a zâmbit lui Christine. Speranţa îşi întindea 
aripile largi şi îi încălzea sufletul. 

— Ce idee excelentă, a spus Justine. 


Capitolul 90 


Acesta era locul unde începuse totul, nu-i aşa? Toate 
crimele de până acum. 

Beckis House of Pie era un restaurant micut şi modest pe 
Hyperion. Era întunecat şi mirosea a cafea şi a 
dezinfectant, pe care un ajutor de chelner îl folosea să 
spele podeaua cu mopul. Pe peretele de deasupra casei de 
marcat era un ceas electronic care ticăia enervant de tare 
la fiecare deplasare a secundarului. 

Justine se întreba ce faceau ucigaşii din cazul Şcolăriţa 
chiar în secunda aceea. 

— Acesta este locul unde am stat, a spus Christine, 
arătând spre un separeu de vinii roşu, cu o masă obosită, 
care purta urmele zecilor de ani în care suportase meniurile 
zilei. 

O vitrină generoasă alături de separeu dădea spre 
traficul de la ora prânzului de pe bulevardul Hyperion. O 
motocicletă a pârâit în lumina galbenă în timp ce fundul 
gras al motociclistului se îndepărta încet. 

— Aici am stat. Mama stătea acolo. Incă mai văd scena. 

Chelneriţa avea părul cărunt şi des, un şorţ peste rochia 
albastră de catifea şi un ecuson pe care scria „Becki”. Arăta 
de parcă ar fi lucrat în restaurant de cel puţin cincizeci de 
ani. 

Justine a comandat cafea, fără lapte. Christine a cerut o 
salată de ton şi apoi a întrebat: 

— Pot să fiu sinceră, doctor Smith? N-aş vrea să bag pe 
cineva în belea dacă nu sunt sigură. 

— Nu-ţi face griji în această privinţă, Christine. Doar 
cuvântul tău nu poate face rău nimănui. Vom avea nevoie 
de dovezi. Nu este atât de uşor să condamni pe cineva 
pentru crimă. 

— Furgoneta s-a oprit în mijlocul drumului, a spus 
Christine arătând spre strada opusă. Mă uitam în altă parte 


şi când m-am întors, tipii ăştia doi o băgau pe fata cea 
blondă în maşină. 

— Ai vrea să te uiţi la nişte fotografii? 

— Sigur. Dacă te ajută. 

Justine a scos cele trei albume grele de absolvire din 
servietă, le-a făcut teanc şi le-a împins peste masă, în 
direcţia fetei. 

Justine a sorbit din cafea şi a urmărit-o pe Christine în 
timp ce studia paginile cu atenţie. Fata se oprea să 
examineze nu doar portretele, ci şi fotografiile cu grupuri, 
precum şi instantaneele. Timp de câteva momente 
adolescenta a zăbovit asupra unei fotografii alb-negru de 
grup sub care scria Personalul de la Wolverine. 

— Ce vezi? a întrebat Justine în cele din urmă. 

Christine a lovit fotografia cu un deget arătând un băiat 
dintr-un şir de nouă sau zece puşti, apoi, a exclamat: 

— Eleste! 

Justine a întors albumul şi l-a tras spre ea. 

Legenda îi identifica pe membrii corpului profesoral din 
album, precum şi clasele care absolviseră. A verificat 
explicaţiile de lângă feţele elevilor şi apoi s-a întors la 
portretele promoţiei 2006. 

Băiatul pe care Christine îl marcase cu unghia ei roasă 
avea părul negru, un nas care putea fi numit ascuţit şi nişte 
urechi care puteau fi descrise drept clăpăuge. 

Brusc, Justine a devenit atât de agitată, încât simţea că 
ar fi fost în stare să alimenteze cu electricitatea izvorâtă din 
starea ei de spirit întreaga zonă cunoscută sub numele East 
Los Angeles. 

Oare Christine avea o memorie atât de bună? Sau pur şi 
simplu încerca să o mulţumească pe Justine, aşa cum 
afirmase mama ei? 

— Christine? Era întuneric, nu? Furgoneta a oprit pentru o 
clipă şi puştii se deplasau. Eşti sigură că acesta este băiatul 
pe care l-ai văzut? 

Christine era fată deşteaptă, aşa că a înţeles imediat 
posibila problemă. 


— Mi-am făcut griji că nu voi fi în stare să-l recunosc? Da, 
dar am reuşit! Aşa cum ţi-am spus şi prima dată, doctor 
Smith, nu voi uita niciodată această faţă. 

— Foarte bine, Christine. Ai făcut o treabă bună. Şi acum, 
această faţă are şi un nume. /ar acesta este Rudolph 
Crocker. 


Capitolul 91 


La început, Justine se împotrivise sugestiei lui Sci de a 
instala un computer superperformant în bordul Jaguarului 
ei. Considerase că i-ar fi stricat aspectul maşinii şi, pe lângă 
asta, era în stare să bage mâna în foc că urma să nu mai 
aibă niciun moment liber. 

Sci câştigase bătălia folosind logica irefutabilă şi, în clipa 
aceea, Justine îi mulțumea în tăcere. Cutia micuță cu 
ecranul tactil de şapte inchi făcea legătura cu reţeaua 
internaţională a agenţiei Private, dar şi cu baza de date 
medico-legale. Stabilea, de asemenea, defecţiuni ale 
motorului, avea şi un sistem de detecție a obstacolelor din 
spate, plus un CD-player. 

Cutiuta magică. 

Justine a introdus numele lui Rudolph Crocker într-un 
motor de căutare. In timp ce creierul computerului căuta pe 
internet, ecranul se umplea cu o listă de bărbaţi cu numele 
Rudolph Crocker. Bărbaţi cu acest nume existau în multe 
state şi aveau diverse profesii: doctori, avocaţi, pompieri, 
un om bun la toate, un băiat care curăța piscinele şi un 
manechin din Chicago care prezenta lenjerie intimă. 

Deşi nu era niciun Rudolph Crocker care să aibă cazier, 
existau totuşi trei bărbaţi cu acest nume în marele Los 
Angeles. 

Primul se născuse în Sun Valley, în 1956, şi fusese 
profesor în Santa Cruz până la pensionarea lui înainte de 
termen în 2007. 

Al doilea Crocker de pe listă era analist al pieţelor de 
capital la o firmă de brokeraj numită Wilshire Pacific 
Partners. 

Justine a tastat denumirea, iar pagina de internet a firmei 
a apărut pe ecran. Era o filă cu „Cine suntem”, iar Justine a 
dat clic şi a derulat lista de personal care afişa biografii şi 
portrete în miniatură. 


Rudolph Crocker era al şaptelea din grupul de jos. 

Justine a privit atentă imaginea micuță. Trebuia să fie 
sigură că acest portret fără cusur, tip business, se potrivea 
cu cel dintr-un vechi album şcolar - dar era de necontestat. 
Acest Crocker era acelaşi cu cel care îşi luase diploma în 
2006 de la Gateway Prep. 

Justine a sunat la birou. Apelurile ei către Jack, Sci şi Mo- 
bot au mers direct spre robotul telefonic. Ştia că toată 
lumea lucra în draci. Sci şi Mo erau cufundaţi în partea de 
informatică a cazului Şcolăriţa, Jack, Cruz şi Del Rio se 
ocupau de măsluirile de la NFL şi de uciderea lui Shelby 
Cushman. 

Legătura Wendy Borman era sclipirea lui Justine şi 
trebuia să o finalizeze. Sci izolase două probe ADN de la doi 
bărbaţi, probe existente pe hainele lui Wendy Borman. 
Probele nu s-au potrivit însă cu niciun fişier, nici cel al 
persoanelor în viaţă, nici cel al celor decedate, aşa că era 
obligată să recolteze o probă ADN de la Crocker pentru 
comparaţie. 

Şi trebuia să o facă de una singură. 

Sau nu? 

Pe neaşteptate, în mintea ei a încolţit o idee. Din 
întâmplare, Justine cunoştea o persoană care era pe deplin 
capabilă să accelereze cazul şi la fel de motivată ca şi ea 
să-l prindă pe ucigaşul şcolăriţelor. 

Din nefericire şi tot din întâmplare, această persoană o 
ura de moarte. 


Capitolul 92 


Justine o cunoştea pe Nora Cronin de mulţi ani. 
Inspectorul Cronin lucra de cinci ani la Omucideri şi era 
cunoscută ca fiind o polițistă onestă. Ar fi avut o carieră 
strălucită, dar obiceiul de a întoarce vorba superiorilor îi 
pusese bețe în roate. La o adică, mai erau şi kilogramele în 
plus, care, probabil nu o ajutau, cel puţin nu acolo, în Los 
Angeles. 

Cu toate acestea, Bobby Petino o considera pe Cronin o 
persoană care poseda atributele ideale pentru poziţia pe 
care o ocupa în societate şi o învingătoare. Vorbise despre 
ea cu şeful poliţiei, Fescoe, care îi încredinţase lui Cronin 
cazul „Şcolăriţa” şi care îi raporta direct lui. 

Justine ştia că inspectorul Cronin lucra la caz de când 
Kayla Brooks fusese sugrumată în urmă cu doi ani şi că, 
teoretic vorbind, era cea mai frustrată. Pe lângă asta, 
Cronin avea mai multe în joc. 

După ce a parcat maşina pe Martel, un drum îngust în 
West Hollywood, Justine a făcut câţiva paşi spre locul unde 
Nora Cronin stătea culcată pe burtă, uitându-se pe 
dedesubtul unui Ford, un hârb vechi parcat la bordură. 

— Hei, Nora, sunt eu, a spus Justine. 

— Ah, ce zi fericită, a murmurat Cronin, care a apărut de 
sub maşină cu un cuţit în mâna înmănuşată, pe care mai 
apoi l-a pasat unui tip în uniformă spunând: 

— Edison, bagă-l într-o pungă, etichetează-l şi du-l la 
laborator. 

— Da, doamnă, Nora, doamnă. Imediat. 

Cronin şi-a scos mănuşile de latex şi a privit încruntată 
spre Justine. 

— Aşadar, care-i treaba, Justine? Aud că tu şi Bobby aţi 
terminat-o şi nici măcar nu mi-ai spus. Mă văd silită să 
întreb: mai lucrezi la cazul „Şcolăriţa”? 

— Private are contract cu primăria. Facem asta gratuit. 


Fără ore facturabile. 

Justine aştepta următorul atac din partea lui Cronin, dar 
acesta nu a mai venit. Cronin şi-a pus mâna în şold şi a 
întrebat: 

— Aerul tău condiţionat funcţionează? 

Cele două femei s-au aşezat în Jaguar, cu aerul 
condiţionat dat la maximum, în timp ce Justine i-a făcut 
Norei un rezumat despre Christine Castiglia. 

— În 2006, Castiglia a văzut doi puşti aruncând o fată 
care semăna cu Wendy Borman într-o furgonetă neagră. 
Acum o oră, puştoaica l-a identificat pe unul dintre ei. Cred 
că e posibil ca Wendy Borman să fi fost prima şcolăriţă din 
acest şir de crime. 

— O ştiu pe fata asta, Castiglia. La vremea aceea avea 
unsprezece ani, nu? Mama ei a ridicat un zid de protecţie 
între ea şi poliţie. Vrei să spui că ai încredere în ea ca după 
cinci ani să facă o identificare corectă? 

— Nu în întregime, nu. Am obţinut de la arhive hainele lui 
Borman şi le-am dus la analiză în laboratorul nostru. Am 
recoltat ADN-ul, i-a spus Justine lui Cronin. Două probe de 
ADN masculin dintr-o singură sursă. Dar nu am avut succes 
cu baza de date. 

— În concluzie, ce doreşti de la mine? Nu prea înţeleg. 

— Avem motive să credem că o nouă crimă va avea loc 
peste două zile. 

— Ah, serios? Dar nu-mi poţi spune cum de ştii asta, nu? 
Aşa că, repet, ce doreşti de la mine? 

— Christine Castiglia a văzut un abţibild de la Gateway 
Prep pe furgoneta răpitorului, a spus Justine şi a apăsat 
butoanele computerului instalat la bord, lăsând să se vadă 
fotografia lui Rudolph Crocker. Acesta este tipul pe care 
Christine Castiglia l-a identificat. Se numeşte Rudolph 
Crocker. A absolvit la Gateway în 2006. Acum este analist 
la o firmă de brokeraj. Christine este sigură că el este cel 
pe care l-a văzut atunci. 

— Înî! Şi acum ce urmează, Justine? 

— Acum am un suspect, a explicat Justine, ridicând o 


mână. Şi am şi o probă ADN, a adăugat ea, ridicând-o pe 
cealaltă. Dacă vom putea pune această mână şi această 
mână laolaltă, am putea pune pe linie moartă un psihopat 
dat dracului. 

— Să zicem că vreau să o fac, dar ar trebui să ştiu tot ce 
ştii şi tu, a spus Cronin. Să nu aud aiureli de genul „Avem 
motive să credem”. Dacă îmi dau seama că îmi ascunzi 
lucruri, te las baltă. 

— Desigur! 

— Nu îţi dau socoteală. 

— Nu, nu îmi dai. Dar nu poţi implica pe cineva de la 
LAPD fără aprobarea mea. În regulă? 

— Da, a acceptat Nora. 

Acum  poliţista zâmbea. Era pentru prima dată când 
Justine vedea un zâmbet din partea ei. 

— O să înghit o mulţime de aiureli pentru că voi lucra cu 
tine. După toate vorbele grele pe care ţi le-am spus. 

Justine a dat din cap aprobator. 

— S-a făcut? 

— S-a făcut. 

Amândouă au bătut palma în aerul rece. 

— Vom face o echipă grozavă, a spus Justine. 

— Să nu exagerăm, i-a mai tăiat din entuziasm Nora 
Cronin. Nu pot spune totuşi că mă dau în vânt după tine. 

— Ah, tu decizi, i-a răspuns Justine, zâmbind în cele din 
urmă. 


Capitolul 93 


Blocat într-un diluviu de maşini pe Pico, eram în drum 
spre birou când Mo-bot m-a sunat de la centrul tehnic. 

— În urmă cu cinci minute, prietenii noştri de la LAX 
Marriott au telefonat la o fabrică de îmbuteliere din Reno, 
solicitând o donaţie către State Troopers’ Widows Fund®, a 
rostit ea cu o voce care vibra de emoție. Fabrica este 
deţinută de nimeni altul decât Anthony Marzullo. Mulţumit, 
Jack? 

— Lovitură grozavă, Mo. Excelent. Dar tu ştii ce vreau, de 
fapt. 

— Să auzi sunetul monedelor care îşi schimbă 
proprietarul? a întrebat Mo râzând. După convorbirea cu 
Nevada, Victor Spano l-a sunat pe Kenny Owen pe mobil. 
Se vor întâlni la Beverly Hills Hotel. Bungalow-ul patru, în 
această după-amiază. 

Mo avusese acces la telefoanele lui Kenny Owen şi Lance 
Richter de când aceştia sosiseră în L.A. în vederea meciului 
care urma să aibă loc a doua zi. Noi deja ştiam că 
profesioniştii care stabileau handicapurile se aşteptau ca 
Titans să-i zdrobească pe Raiders cu trei touchdown“”-uri. Şi 
mai ştiam că, dacă arbitrii aceia doi denaturau deciziile, 
puteau face ca diferenţa de şaptesprezece puncte să se 
menţină, astfel încât zeci de milioane de dolari din pariuri 
ilegale aveau să treacă pe nesimţite în buzunarul familiei 
Marzullo. 

Dar unchiul Fred şi asociaţii lui voiau ceva mai mult decât 
pălăvrăgeală inutilă şi presupuneri. Ei aveau nevoie de 
dovezi. 


s În engleză, în original, Fondul Văduvelor Cavaleriştilor Statali 
(ri. tr): 

% Un fel de gol în fotbalul american, modalitate de a marca 
prin aducerea balonului în terenul de ţintă advers, răsplătită cu 6 
puncte (n. tr.). 


L-am sunat pe Del Rio, apoi m-am întâlnit cu el la garaj, 
unde am schimbat maşina mea cu una dintre Hondele 
noastre, un automobil negru cu geamuri fumurii şi echipat 
cu toate electronicele wireless de ultimă generaţie. 

M-am deplasat alături de copilotul meu pe Sunset, am 
oprit maşina sub porticul de la intrarea către Beverly Hills 
Hotel şi l-am lăsat pe Del Rio să coboare. 

El şi-a îndesat pe frunte şapca şi şi-a aranjat geanta 
camerei video, după care a intrat în hotel. Imediat ce a 
ajuns în interior, eu am mai dat o tură pe Sunset şi am 
parcat pe Crescent Drive, lângă un perete acoperit cu stuc 
şi la nouăzeci de metri depărtare de căsuţa foarte albă din 
grădina luxuriantă care înconjura hotelul. 

Del Rio m-a ţinut la curent cu tot ce mişca prin 
microfonul ataşat la rever, în timp ce plasa camerele 
ascunse, una la uşa principală a bungalowului şi alta în 
curtea interioară, plus încă trei aşa-zişi „ochi de păianjen” 
pe care i-a fixat la ferestrele celor trei încăperi. 

După vreo douăsprezece minute care mi s-au părut 
interminabile, Del Rio a revenit în maşină, iar 
microcamerele au început să emită wireless audio şi video 
către laptopurile noastre. 

Singurele lucruri care se mişcau în interiorul 
bungalowului erau firicelele de praf purtate de curent în 
sus, în coloane luminate de soare. 

Deşi avea o fire extrem de neliniştită, Del Rio era în stare 
să fileze o persoană timp de zece ore fără să simtă nevoia 
de a-şi satisface nevoile fiziologice. Eu încă sufeream din 
cauza confuziei mentale de după cutremur şi a amintirii 
devastatoare care revenise în prim-plan. După o jumătate 
de oră de binoclat la razele solare, am simţit nevoia să 
spun ceva, căci altfel aveam impresia că explodam. 

— Rick, te-ai uitat la Danny Young atunci când l-am scos 
şi adus din elicopter? 

— Poftim? Da! De ce? 

Cu o voce plată, i-am povestit cum se derulase dimineaţa 
mea. Eram un mort care vorbea, dar trebuia să ajung la 


momentul hotărâtor. Nu era nevoie să adaug culoare 
comentariului. Del Rio fusese acolo. 

— Dă-mi voie să pun lucrurile în ordine, a spus Del Rio 
când am terminat de vorbit. Te macină faptul că l-ai lăsat 
pe Jeff Albert în elicopter şi ai încercat să-l salvezi pe Danny 
Young? Dar ce spui de ceilalţi băieţi? Am fost loviți de un 
proiectil, Jack. Şi tu ai adus pe sol afurisitul ăla de aparat de 
zbor. 

— Îți aduci aminte de Albert? 

— Sigur că da. Era un flăcău de treabă. Toţi erau flăcăi de 
treabă, Jack, tu însuţi erai un flăcău de treabă. 

— Am senzaţia că Danny Young era mort când l-am scos 
din elicopter. 

Del Rio m-a privit fix câteva secunde înainte de a spune: 

— Sângele lui Danny continua să-i curgă din piept când 
am ajuns eu la tine. Puştiul a murit jos, pe pământ. 
Elicopterul a explodat, Jack. Dacă te-ai fi întors în elicopter, 
tu, Danny Young şi Jeff Albert aţi fi murit. Şi nimeni n-ar fi 
putut să te mai aducă înapoi. 

Del Rio avea dreptate. Sângele lui Danny îmi mânjise 
încălţările. Era în viaţă. ÎI scosesem din elicopter viu. 

Aproape că m-am simţit şi eu cu totul viu. 

Niciunul dintre noi nu a mai scos o vorbă până când pe 
aleea din faţă a bungalowului şi-au făcut apariţia doi 
bărbaţi. 

Unul era Victor Spano. Celălalt era un tip scund, într-un 
costum de bună calitate. Tipul în costum a băgat cartela- 
cheie în fantă şi a deschis uşa bungalowului cu numărul 4. 

Am ridicat braţele asemenea unui arbitru de fotbal. 

— Marcat! 


Capitolul 94 


Aveam veşti importante de comunicat, dar nu neapărat 
veşti bune. 

Era întuneric când m-am oprit în Oakland, la uriaşa vilă în 
stil italian a unchiului Fred. Am parcat în partea de sus a 
drumului circular de acces şi am mers la pas pe alee. 

A doua soţie a lui Fred, Lois, a venit la uşă însoţită de 
gălăgiosul meu verişor, în vârstă de unsprezece ani, Brian, 
care mi-a placat coapsele la fel ca fundaşul tipic american 
pentru Southern California care era convins că o să devină 
într-o bună zi. 

M-am rostogolit şi m-am prefăcut că gem de durere, în 
timp ce Brian striga de bucurie şi executa pe hol un dans 
fără nume”! dedicat acelei placări reuşite. Micuța mea 
verişoară, Jackie, s-a aplecat şi m-a mângâiat pe cap, de 
parcă aş fi fost un golden retriever. 

— Brian este un mare răsfăţat, Jack. Te-ai lovit tare? 

l-am făcut cu ochiul şi i-am spus că eram bine, iar ea m-a 
tras de nas. 

— Ai mâncat, Jack? a întrebat unchiul Fred, întinzându-mi 
o mână şi aruncându-şi apoi un braţ peste umerii mei. 

— N-aş spune nu unei cafele, am zis. 

— Dar ce-ai spune de o cafea cu o felie de tartă de 
banane? 

— De acord. 

Am apucat un scaun de la masa de sufragerie în timp ce 
puştii mă bombardau cu întrebări - despre cutremur, dacă 
mai prinsesem vreun tip rău în ultima vreme şi care era 
viteza cea mai mare la care îmi condusesem maşina. 

Nu apucam să răspund bine, că veneau cu alte întrebări 


1 De fapt sackdance, în original, dans executat de jucătorul 
victorios în acţiunea de a placa sau placarea (tackle) unui jucător 
în ofensivă (quarterback) în scopul deposedării (sack) de minge 
(n. tr.). 


şi atacau din nou. 

În mod normal, înşfacam câte un copilaş sub fiecare braţ, 
îi duceam în camera cu sistem home-cinema, unde 
urmăream Spider-Man sau un film cu Batman, dar în seara 
aceea mă gândeam la timp, la cât de puţin timp rămăsese 
înaintea zilei de duminică, atunci când erau planificate 
meciurile, şi un anumit meci în mod special. 

L-am privit în ochi pe unchiul Fred şi m-am bătut cu 
palma peste buzunarul de la piept. El a dat din cap 
aprobator şi i-a spus lui Lois: 

— Îl voi fura pe Jack câteva minute. 

L-am urmat pe Fred în birou, o încăpere frumos 
lambrisată în lemn de mahon, cu doi pereţi plini de cutii cu 
trofee şi un ecran plat cu plasmă de şaizeci şi opt de inchi, 
atârnat tot ca un trofeu deasupra şemineului. 

— O să beau ceva, a spus Fred. 

— Beau şi eu ce bei tu. 

Fred a turnat J&B peste cuburile de gheaţă, iar eu am 
împins flash drive-ul în sistemul video. l-am oferit scaunul 
de la birou ca să poată avea o perspectivă mai bună. Fred 
Kreutzer era un om complicat. Nu puteam să ghicesc cum 
avea să reacționeze la nefericitul film pe care trebuia să i-l 
arăt. 

Ecranul lui high-definition era de primă clasă, o potrivire 
perfectă cu aparatura noastră de nivel NASA. 

Am început să vedem imagini surprinse din afara 
bungalowului de la Beverly Hills Hotel către interior. 

Pe un telefon a pâlpâit o lumină roşie. 

Un bărbat în costum, cu spatele la cameră, a ridicat 
receptorul, a apăsat pe nişte taste şi a verificat un mesaj. 

În spatele lui, Victor Spano a scos o bere Heineken din 
frigider şi a deschis televizorul. 

Am luat telecomanda de pe biroul lui Fred şi am 
accelerat acţiunea, apoi am încetinit când bărbatul în 
costum s-a întors cu faţa pentru imaginea lui de prim-plan. 

Bărbatul în costum era Anthony Marzullo, capul Mafiei din 
Chicago şi a treia generaţie de doni pe care o dăduse 


familia sa. 

In faţa camerei, i-a spus lui Spano: 

— Du-te la uşă. 

Spano s-a executat şi în încăpere au intrat doi bărbaţi: 
Kenny Owen, arbitru şi şef de echipă cu douăzeci şi cinci de 
ani de experienţă pe teren, şi Lance Richter, un tânăr 
arbitru de linie care se prinsese că viitorul lui financiar 
stătea în măsluirea meciului, nu în desfăşurarea lui după 
reguli. 

Unchiul Fred a tras aer în piept şi apoi a lăsat să-i scape 
un potop de injurii. 

Pe ecran, se strângeau mâini, pentru ca mai apoi arbitrii 
să se aşeze vizavi de un bărbat care îşi asumase sarcina 
imposibilă până acum de a corupe fotbalul profesionist din 
ziua de azi. 

— Nu se admite nicio greşeală, a spus Marzullo şi a 
zâmbit fără să-şi mişte partea de sus a feţei. Ca de obicei, 
asta înseamnă douăzeci la sută. Restul îl veţi primi mâine- 
seară. Nu mai mult de şaptesprezece puncte. Aţi înţeles? 
Dacă trebuie să întrerupeţi meciul pe motivul că soarele vă 
bate în ochi, e foarte bine. Orice e nevoie ca să păstrăm 
diferenţa. 

— Inţelegem şi ştim ce este în joc, a spus Richter şi a 
încercat să ajungă la teancul voluminos cu sute înfăşurate 
cu o banderolă de hârtie. 

— Serios? a rostit Marzullo, în timp ce şi-a pus mâna 
peste mâna lui Richter. 

— Da, domnule. Se va întâmpla exact cum doreşti. Nu 
este o problemă. Orice este nevoie. 

Owen a lovit pachetul peste coapsă înainte de a-l băga în 
buzunar. 

Am oprit înregistrarea şi m-am întors cu faţa spre unchiul 
meu. 

Bietul om arăta de parcă ar fi primit o bilă de macara 
direct în abdomen. De fapt, expresia lui mi-a amintit de cea 
pe care o avusese tata la proces, o combinaţie de ruşine 
teribilă cu tristeţe. 


— Este foarte îndrăzneţ, am remarcat. Acesta nu este 
doar un mafiot ambițios care face afaceri cu un cuplu de 
arbitri necinstiţi. Este mult mai important ce se întâmplă 
aici. Familia Marzullo încearcă să pună mâna pe teritoriul 
familiei Noccia. 

— Nu mi-am imaginat niciodată că nenorocitul de Kenny 
Owen ar accepta vreun ban care nu i-ar aparţine, a spus 
Fred. li cunosc soţia şi i-am întâlnit copiii. Unul joacă la Ohio 
State. 

— Inregistrarea este bună, am spus. Va fi convingătoare 
în instanţă. 

— Am de dat nişte telefoane, a spus Fred. O să iau 
legătura cu tine mâine-dimineaţă să-ţi aduc la cunoştinţă 
ce avem de gând să facem. Ai făcut o treabă bună pentru 
noi, Jack. 

— Da, mă rog, îmi pare rău, unchiule Fred. Îmi pare 
foarte rău. 

— Da, a spus Fred. Mâine va fi şi mai rău. 


Capitolul 95 


Era trecut de miezul nopţii când, în sfârşit, am ajuns 
acasă la Colleen. 

Eram stors şi aveam nevoie să simt pe frunte mâinile 
binefăcătoare ale lui Colleen. Voiam să ascult sunetul 
muzical al accentului ei irlandez şi să adorm cu trupul ei 
încolăcit în jurul trupului meu. 

Ea a apărut la uşă într-un top şi o pereche de pantalonaşi 
minusculi. Părul îi era strâns într-un coc lejer în vârful 
capului. Mirosea minunat, a trandafiri roz pudraţi cu zahăr. 

— Îmi pare rău, dar hanul este închis, a spus ea. Este un 
Days Inn?” pe drum, un chilipir. 

— Colleen, ar fi trebuit să sun mai întâi. 

— Intră, Jack. 

Ea a deschis uşa şi s-a ridicat pe vârfuri să mă sărute. 
Apoi, s-a aplecat şi câteva secunde, şi-a apăsat şoldurile pe 
trupul meu cât să-mi provoace o erecţie. 

A trecut cu mâna peste partea din faţă a pantalonilor 
mei, apoi m-a luat de mână şi m-a condus în dormitor. In 
timp ce Colleen păşea în cameră cocoţată pe o pereche de 
pantofi cu tocuri înalte, razele de lună pătrundeau ca printr- 
un filtru prin draperiile trase. 

— Vrei să te uiţi la televizor? a întrebat ea. Sau ai altceva 
în minte? 

— Ce să vedem? am spus eu şi am zâmbit. 

Colleen a zâmbit şi ea. 


% Lant de moteluri fondat în 1970 de Cecil B. Day pe teritoriul 
Statelor Unite şi devenit, cu timpul, internaţional, în prezent 
având sedii şi în state din Asia, America de Sud, Africa de Sud, 
Europa etc. (n. red.). 


Capitolul 96 


Mi-am pus mâinile pe bretelele topului şi le-am tras jos 
pe umeri. Nu mai departe de atât. Doar cât o ispită. 

Colleen continua să zâmbească în timp ce îmi desfăcea 
cureaua şi mă dezbrăca de haine. Apoi, m-a aşezat jos, mi- 
a scos pantofii şi şosetele şi m-a împins pe pat. 

— Dumnezeule, tare iubesc acest trup, a spus ea. Cu 
adevărat! Dumnezeu să mă ajute! 

Nu la asta mă aşteptam când sunasem la sonerie, dar 
iată-mă gol, pe aşternuturile înflorate, urmărind-o pe 
Colleen cum îşi trăgea agrafele din păr. Cortina de mătase 
a pletelor ei negre, frumos mirositoare, i-a căzut de pe 
umeri acoperindu-i şi mai apoi descoperindu-i sânii. 

S-a aplecat spre mine în timp ce părul ei îmi gâdila faţa şi 
m-a sărutat profund şi îndelung. Un moment splendid. Pe 
urmă, s-a strecurat în pat şi s-a răsucit pe lângă mine, 
pielea ei răcoroasă alunecând pe lângă a mea, retrăgându- 
se şi apoi împingându-se din nou peste mine. 

Cu mâinile în jurul şoldurilor ei înguste, am simţit o 
înţepătură făcută de tocurile ei înalte în rărunchi, şi apoi am 
penetrat-o. 

Mintea mi s-a golit, iar gândurile legate de somn s-au 
consumat ca după un incendiu. Dragostea năvălea 
tumultuos şi îmi umplea sufletul - dragoste, gratitudine, 
extaz şi mai apoi, după aproape zece minute, uşurare - 
pentru amândoi. Am trecut de pe trupul lui Colleen alături 
de ea şi m-am cufundat în pat. 

Transpiraţia a început să mi se usuce pe piele şi, în mod 
surprinzător, Colleen a început să plângă. 

Am simţit o undă de regret. Nu mai puteam suporta o 
altă problemă în ziua aia, dar sentimentul a dispărut 
imediat, înlocuit de ruşine şi apoi de compasiune pentru 
Colleen. 

Am luat-o în braţe şi am ţinut-o strâns, în timp ce ea 


suspina încet pe pieptul meu. 

— Colleen, ce s-a întâmplat? 

Ea a clătinat din cap un fel de nu. 

— lubito, spune-mi ce este! Vreau să aud! Sunt chiar aici. 

Colleen s-a desprins cu greu din braţele mele. Pantofii au 
zburat în aer şi au aterizat cu zgomot într-un colţ. Uşa de la 
baie s-a deschis şi am auzit apa curgând. Câteva minute 
mai târziu, Colleen ieşea într-o cămaşă lungă de noapte şi 
se urca în pat. 

— M-am făcut de râs, a spus ea. 

— Spune-mi despre ce e vorba. Te rog. 

Colleen s-a aşezat pe spate, uitându-se ţintă în tavan. Eu 
mi-am pus mâna peste abdomenul ei. 

— Este greu, Jack. Asta mă întristează uneori. Te 
întâlnesc la miezul nopţii, în nopţi luate la întâmplare. 
Lucrez împreună cu tine la birou. Dar în restul timpului? 

— Îmi pare rău. 

Nu puteam spune că lucrurile aveau să se schimbe. Eram 
prins la înghesuială şi trebuia să-i mărturisesc adevărul. 

— Asta-i tot ce pot să-ţi ofer, Collen. Nu pot să mă mut. 
Nu mă pot căsători cu tine. Trebuie să punem punct. 

— Tu nu mă iubeşti, Jack, nu-i aşa? 

Am oftat. Colleen m-a îmbrăţişat în timp ce eu o 
mângâiam pe păr. 

— Ba da. Dar nu în felul în care vrei tu. 

Îi împărtăşeam tristeţea şi am simţit că trebuie să mă 
desprind din braţele ei. 

— Rămâi, Jack. Acum sunt bine. Este duminică dimineaţa. 
O nouă zi minunată. 

— Trebuie să merg acasă şi să mă culc. Astăzi lucrez... 
Treaba cu NFL-ul este gata să explodeze. Unchiul Fred are 
nevoie de mine. l-am promis. 

— Înţeleg. 

Mi-am adunat hainele de pe podea şi m-am îmbrăcat pe 
întuneric. Când am sărutat-o de rămas-bun, Colleen se uita 
în tavan. : 

— Nu eşti un om rău, Jack. Intotdeauna ai fost onest cu 


mine. Întotdeauna eşti sincer. Îţi doresc să ai parte de o zi 
frumoasă. 


Capitolul 97 


La orele amiezii, când eu şi Del Rio l-am întâlnit pe Fred 
în parcarea de la stadion, amintirea lui Colleen îmi bântuia 
încă mintea. 

Claxoanele răsunau strident şi fără milă. Motocicletele 
aruncau scântei şi pârâiau în timp ce intrau pe porţi. 
Automobilele şi camioanele împânziseră asfaltul. Fani de 
toate vârstele care purtau tricouri Raiders - unii cu feţele 
pictate în argintiu şi negru, câţiva în costume Darth Raider” 
- petreceau în aer liber pregătind hamburgeri şi fripturi şi 
cherchelindu-se. 

Echipa-gazdă urma să joace, iar fanii întotdeauna 
îndrăzneau să spere că, printr-un miracol, zilele lor de 
glorie aveau să revină, iar cei de la Raiders aveau să 
triumfe - şi dacă nu avea să se întâmple întocmai, rămânea 
până la urmă o zi potrivită pentru o petrecere. 

Am privit spre locul de parcare alocat proprietarilor şi l- 
am zărit pe Fred când şi-a încuiat maşina şi a pornit spre 
intrare. Purta jacheta lui preferată, pantaloni Dockers şi 
pantofi ortopedici. Părul rărit fusese pieptănat cu grijă. M- 
am gândit că arăta mai bătrân decât în urmă cu o 
săptămână, ca şi cum ar fi suferit o mare pierdere, ceea ce 
presupun că se şi întâmplase. 

L-am strigat, iar el şi-a ridicat privirea şi a schimbat 
direcţia. 

A dat mâna cu Del Rio, pe mine m-a bătut pe umăr şi ne- 
a condus prin mulţime către o uşă laterală dincolo de linii. 

— Mulţumesc că aţi venit, Jack, Rick. Apreciez asta. 

Fred a fluturat legitimaţia prin faţa unuia dintre cei 
însărcinaţi cu paza, a menţionat că noi eram cu el şi o uşă 


% Joc de cuvinte realizat prin alăturarea numelui echipei de 
fotbal american Oakland Riders de cel al personajului Darth 
Vader, din Războiul stelelor, acesta din urmă adoptat ca mascotă 
de către fanii echipei sportive (n. red.). 


s-a deschis spre un tunel numai bun pentru remake-ul unei 
reclame cu Mean Joe Greene". 

Pentru o clipă, am zărit terenul de un verde viu, estradele 
care ocupau toate lateralele şi apoi am făcut repede la 
stânga şi ne-am îndreptat spre dedesubtul stadionului. 

Uşile s-au deschis şi s-au închis de-a lungul holului 
subteran. Personalul stadionului s-a mobilizat imediat la 
chemarea lui Fred, iar el a mulţumit cu o fluturare a mâinii 
şi un zâmbet. Mie însă mi se strângea stomacul gândindu- 
mă la ce urma să se întâmple în următoarele minute. 

— Hai să terminăm odată, a spus Fred. O să fie foarte 
dificil şi foarte neplăcut, Jack. 

După asta, a vârât cheia în broască şi s-a retras, lăsându- 
ne pe mine şi pe Del Rio să trecem înaintea lui în încăpere. 

Am fost surprins să-i văd pe Evan Newman şi David Dix 
stând pe lângă biroul lui Fred. Doi bărbaţi pe care nu i-am 
recunoscut erau aşezaţi pe o canapea din fundul încăperii. 
Amândoi purtau cămăşi în dungi alb cu negru şi aveau 
feţele încruntate. 

Fred mi i-a prezentat ca fiind Skip Stefero şi Marty 
Matlaga, apoi m-a întrebat: 

— Jack, ai fotografiile? Tu şi Rick, veniţi cu mine. Toţi 
ceilalţi, dacă nu vom reveni în câteva minute, atacați. 

Împreună cu prietenul meu, l-am urmat pe Fred pe o 
distanţă scurtă, până la o uşă pe care scria „Persoane 
oficiale”. 

Fred a bătut de două ori şi, fără să aştepte răspuns, a 
răsucit mânerul sferic şi a deschis uşa împingând-o. 

Flecăreala şi zăngănitul dulapurilor care se deschideau şi 
închideau au amuţit complet în clipa când noi trei am păşit 
înăuntru. 


% Aluzie la Charles Edward Greene (n. 24.09.1946), cunoscut 
sub numele de Mean Joe Greene, fost jucător de fotbal la 
Pittsburg Steelers şi care în 1979 a apărut în reclama pentru 
Coca-Cola Hey Kid, Catch!, considerată a fi una dintre cele mai 
bune reclame din toate timpurile (n. tr.). 


Capitolul 98 


Arbitrii erau în diverse stadii de dezbrăcare şi aveau 
privirile aţintite asupra noastră. Fred a spus calm: 

— Kenny, Lance, trebuie să vorbesc cu voi o clipă. 

Kenny Owen a continuat să se încheie la nasturii cămăşii 
lui în dungi alb cu negru, apoi şi-a pus piciorul pe o bancă şi 
şi-a legat şiretul. 

— Afară, a spus Fred. Vreau să spun acum... 

Chipul ars de soare al lui Lance Richter a pălit. El şi 
Kenny Owen au ieşit, iar Fred a închis uşa în urma lor. 

Toţi cinci am format o grămadă la vreo zece metri 
depărtare de vestiarul arbitrilor, iar Fred a luat cuvântul: 

— Nu există cale uşoară. Putem face acest lucru dificil 
sau foarte dificil. 

— Despre ce vorbeşti, Fred? a întrebat Owen făcând pe 
prostul şi încă foarte bine. 

— V-am înregistrat când  măsluiaţi meciul, ticăloşi 
vrednici de milă ce sunteţi! Jack, arată-le fotografiile pe 
care le-ai făcut la Beverly Hills Hotel. 

Imprimasem fotografii după imaginile video cu întâlnirea 
dintre Owen şi Richter cu Anthony Marzullo şi le aveam într- 
un plic în buzunarul interior de la piept. 

Am scos pozele, le-am aranjat într-o anumită ordine şi 
am pus chiar deasupra imaginea cu banii. 

Richter s-a văzut în poză cu Owen, care ţinea teancul de 
bani, stând la o măsuţă de cafea vizavi de şeful Mafiei din 
Chicago. 

Am simţit miros de urină şi am văzut partea din faţă a 
pantalonilor lui Richter umezindu-se. 

— Trebuia să fiu de acord, i-a scăpat lui Richter. Trebuia 
să fiu de acord cu Kenny sau altfel îmi pierdeam slujba. 

— Bietul îngeraş nevinovat, a mărâit nervos Owen. 

— Nu pierde vremea cu aiureli, Richter, a continuat Fred. 
Oricum nu mă interesează motivul. 


— A fost prima dată, a îngăimat Owen. Ai milă, Fred! Nu 
poţi face bani lucrând în branşa asta. 

— Ken! M-ai auzit când am spus că am totul pe bandă? 
Marzullo spune „lată douăzeci la sută acum. Ca de obicei”. 
Ascultaţi-mă! Newman şi Dix sunt în biroul meu. Dix ar vrea 
să vă ducă în deşert şi să vă împuşte pe amândoi. Şi ar 
face-o. Newman doreşte să candideze pentru Congresul 
SUA. El ar vrea să vă aresteze chiar acum, ceea ce ar 
proteja în parte reputaţia NFL - şi ar distruge partida. Eu 
înţeleg lucrurile în mod diferit, iar partenerii mei au 
încredere în instinctele mele. Dacă mai aveţi puţină minte, 
iată care sunt opţiunile voastre. Acum ascuv/tați. 

Cei doi arbitri au rămas privind fără să clipească, în 
vreme ce Fred a continuat. 

— Planul A. Vă întoarceţi în vestiar, spuneţi că aţi fost 
văzuţi la restaurant luând masa cu doi jucători, dar fără să 
spuneţi despre cine era vorba. Asta se numeşte încălcare a 
regulamentelor ligii şi se penalizează cu o încheiere 
prematură a contractului. lată şi planul B. Predau poliţiei 
înregistrarea cu voi acceptând mită de la Marzullo. 
Integritatea partidei va fi pusă sub lupă. Vor fi examinate 
toate partidele pe care le-aţi arbitrat de-a lungul vieţii 
voastre păcătoase. Veţi fi arestaţi şi acuzaţi de asociere în 
vederea săvârşirii de infracţiuni, iar povestea va deveni 
ştire naţională peste noapte şi vă va urmări peste ani. 
Familia Marzullo va fi acuzată de înşelătorie, iar vieţile 
voastre nu vor valora nici cât negru sub unghie în 
închisoare sau în afara ei. Sincer, în clipa de faţă, n-aş paria 
nici măcar un dolar pe vieţile voastre. Aveţi cel mult trei ore 
să dispăreţi. Dacă familia Marzullo nu o să vă vadă pe 
teren, vestea o să se răspândească. Dacă partida nu se va 
desfăşură aşa cum se aşteaptă familia Marzullo, sunteţi 
victime sigure. Nu cred că trupurile voastre vor fi vreodată 
găsite. 

Ochii lui Kenny Owen erau uriaşi şi umezi. A repetat cu 
cuvintele lui ce îi spusese Fred: 

— Am luat masa la restaurant cu nişte jucători, dar nu 


pot spune cu cine pentru că nu a fost greşeala lor. A fost o 
prostie. Am prețuit o friptură gratis şi am încălcat regulile. 
Te rog, acceptă demisia noastră. 

— Goliţi-vă dulapurile şi plecaţi naibii de aici, a spus Fred. 
Fuguţa! 

Zece minute mai târziu, Fred, Newman şi Dix îi 
conduceau pe noii arbitri în vestiarul persoanelor oficiale. 
Aşa cum se aştepta toată lumea, Titans a bătut Raiders, 52 
la 21, depăşind pariul tip spread cu 14. 

Am dus înregistrarea video înapoi la Private şi am încuiat- 
o în seiful unde mai erau păstrate o mulţime de alte 
secrete. Dacă Fred va avea vreodată nevoie de ea, o va 
găsi la mine. 

Am păstrat însă în buzunarul de la piept pozele cu Spano, 
Marzullo şi arbitrii. Aveam o idee strălucită, deşi n-am spus 
nimănui despre ea. 


%5 Tip de pariu pentru care casa oferă un aşa-numit spread, o 
desfăşurare, cuprinsă într-o serie de valori (în mod obişnuit 0- 
100), de pildă un spread de 40-60, iar pariorul trebuie să se 
hotărască dacă pariază mai jos sau mai sus de acest pronostic. în 
cazul unui câştig, valoarea sumei va fi determinată de diferenţa 
dintre rezultatul concret şi pronosticul casei de pariuri (n. tr.). 


Capitolul 99 


Era patru fără zece în aceeaşi după-amiază. 

Justine şi Nora Cronin parcaseră de la ora opt dimineaţă 
pe Via Marina, în faţa clădirii de apartamente cu trei etaje, 
acoperite cu stuc alb, unde locuia Rudolph Crocker. Cele 
două nu erau tocmai prietene, dar nici nu începuseră vreo 
luptă. 

Justine fixase de geamul maşinii o antenă parabolică 
supranumită /itt/le ears’. Ea şi Nora ascultaseră zgomotele 
matinale făcute de Crocker în baie şi mai târziu Meet the 
Press”, însoţit de comentariul gălăgios şi neîntrerupt al 
tipului. 

Cu câteva minute înainte de ora două, Crocker a părăsit 
clădirea în şort şi tricou, iar Nora şi Justine au avut parte de 
prima imagine live a individului de douăzeci şi trei de ani 
care, probabil, ucisese mai mult de douăsprezece fete. 

— Nu arată prea grozav, a mormăit Nora. 

— Nici nu este. Este doar un nemernic! 

Crocker a început să alerge pe Admiralty Way, cu Justine 
şi Nora pe urmele lui, la o distanţă sigură, în unul dintre 
exemplarele standard de culoare gri Crown Victorias de la 
Private. 

După reîntoarcerea acasă, Crocker a făcut un duş 
cântând Umbreak My Heart, fals, dar cu trăire. A urmărit 
Your Money la CNN şi apoi totul în interiorul apartamentului 
său cu vedere la stradă a amuţit. Justine a presupus că 
tânărul Crocker era la computer. Sau poate că se culcase. 

— Oare participă la acea Noapte a Monştrilor? s-a 
întrebat neliniştită Nora. Mă gândeam că tipul ăsta are 


% Urechi mici, articol distribuit împreună cu alte echipamente 
profesionale audio, video etc. de Crouse-Kimzey Company, 
ProAudio. corn, Fort Worth, Texas, SUA, fondată în 1971 (n. tr.). 

% întâlnire cu presa, program săptămânal de interviuri şi ştiri 
al postului american de televiziune NBC (n. tr.). 


nevoie de emoţii puternice. 

— Lasă-te pe spate! Inchide ochii, a sfatuit-o Justine. 
Dacă va fi prezent, atunci vom fi şi noi. 

— Nu pot moţăi în maşină. Tu? 

— Ce-ai spune de-o cafea? E un magazin de delicatese la 
colţ. Merg să cumpăr. 

Exact după ora cinci, Crocker şi-a făcut din nou apariţia 
din clădirea în care locuia, de data aceasta într-un blazer 
albastru elegant peste o cămaşă roz, pantaloni largi gri şi 
cu o pereche de pantofi fără şireturi care păreau să coste o 
grămadă de bani. 

Crocker a luat-o spre o dubiţă Sienna albastră, model 
recent, parcată la capătul străzii Bora Bora, şi s-a urcat la 
volan. A dat încet cu spatele şi apoi a luat-o pe Via Marina. 

Justine era bună la urmăriri. A luat-o imediat după 
automobilul lui Crocker, păstrând o distanţă de două sau 
trei maşini în spatele lui. 

Era gata-gata să-l piardă când s-a schimbat culoarea 
semaforului, dar a forţat motorul şi a trecut pe roşu. 

— Ticălosul, a murmurat Cronin. Oare ne-a văzut? 

— Nu ştiu, a răspuns Justine. Vom afla imediat. 

Cele două colege de urmărire au intrat în Westwood pe 
Westwood Boulevard şi au luat-o apoi pe Hilgard. L-au 
văzut pe Crocker când a oprit pe o alee, a lăsat cheile şi 
maşina unui valet şi a urcat treptele în holul hotelului W. 

Barul, aşezat pe colţ, era vizibil prin ferestrele de sticlă 
de pe ambele părţi. 

— Merge la Whiskey Blue, a presupus Justine. E un club 
de noapte numai bun pentru burlacii bogaţi de a face 
cuceriri de o noapte. Perfect pentru scopurile noastre, într- 
adevăr. 

Misiunea lor stabilită de comun acord era strictă şi foarte 
precisă: nu intenționau să se confrunte cu Rudolph Crocker, 
ci aveau de gând să-l aresteze. Nici măcar nu doreau să-i 
întâlnească privirea, deşi Justine n-ar fi avut nimic împotrivă 
să-i scoată ochii. 

Aveau nevoie doar de un frotiu de salivă, o mostră 


microscopică de celule epiteliale, un fir de păr sau un fir de 
mătreaţă. Una dintre acestea ar fi fost de ajuns. 

Uşor de spus, greu de făcut, totuşi. 

— Cum arăt? a întrebat-o Nora pe Justine. 

— Adorabilă. Foloseşte asta. 

Justine a scos din geantă un ruj şi i l-a dat Norei în timp 
ce urmărea uşa pe care tocmai intrase Rudolph Crocker. 
Tipul se afla încă acolo. 

— Desfa-ţi părul, a spus Nora. Ciufuleşte-l un pic. 
Descheie câţiva nasturi. 

Justine a ascultat şi a spus: 

— Să mergem! Să ne întâlnim cu diavolul! 

Nora a trântit uşa, i-a arătat valetului insigna şi l-a 
avertizat: 

— Maşina rămâne chiar aici la bordură. Misiune a poliţiei. 

Justine i-a dat băiatului zece dolari şi apoi a urmat-o pe 
Nora sus pe trepte. 

— Inţeleg, a îngânat băiatul. Poliţist bun, poliţist rău. 

Nora s-a întors spre el şi a râs zgomotos. 

— In acest caz, poliţist gras şi poliţist slab! 


Capitolul 100 


— Nu strică niciodată să râzi un pic, zise Justine, în timp 
ce intrau în bar. 

De când fusese ultima oară la Whiskey Blue, locul 
trecuse printr-un proces de modernizare. Holul era 
capitonat în nuanţe neutre de culoarea pământului, 
apăruseră canapele unghiulare ciocolatii şi roşiatice, iar de 
deasupra barului se revărsa o lumină delicată. Muzica 
techno strivea încercările de comunicare ale vorbitorilor, 
făcând imposibilă orice conversaţie adevărată. 

Spaţiul era plin până la refuz de directoraşi tineri şi 
aspiranţi care savurau ceea ce mai rămăsese din weekend. 
Incă o şansă să dea lovitura. Fete cu păr minunat şi haine 
mulate, cu sânii presaţi şi împinşi până-n gât, râdeau 
aproape de feţele indivizilor tineri, în mod evident porniţi pe 
drumul ascensiunii lor în societate. Toţi păreau să aibă 
părul negru şi dinţii foarte albi. Majoritatea purtau ochelari 
de soare. _ 

lustine încerca o senzaţie agasantă de presiune. În acel 
loc se afla tot ce voia. Era foarte posibil ca Rudolph Crocker 
să fie omul pe care îl căutau, iar el se afla acolo. 

Lucra la acest caz de atâta vreme, încât ajunsese să se 
simtă de parcă fetele omorâte ar fi fost propriii ei copii. 
Fuseseră luni de frustrare şi mâhnire, luni în care plânsetele 
fără sfârşit ale părinţilor se întipăriseră în mintea ei precum 
rilurile unui disc de vinii. 

Ea şi Nora îşi asumaseră o sarcină dificilă, dar decisivă. 
Dacă ajungeau la rezultatul dorit, ar fi învins un criminal 
ticălos şi atroce. Victoria însă era foarte greu de obţinut. 


Capitolul 101 


Justine i-a făcut Norei semn din ochi şi amândouă au 
înaintat puţin câte puţin prin mulţime. 

Când au ajuns la bar, Justine i-a spus unui tip de vreo 
douăzeci şi ceva de ani, masiv şi îndrăzneţ, care avea faţa 
roşie şi purta o cămaşă aşijderea: 

— Ai ceva împotrivă dacă mă strecor şi eu aici să comand 
o băutură? 

— Cu cine eşti? a întrebat tipul, cercetând-o din cap 
până-n picioare. 

— Eu şi prietena mea, suntem împreună. 

Tipul masiv s-a uitat la Nora, pe urmă, înapoi repede la 
Justine. De data asta, a privit-o în ochi. A zâmbit 
batjocoritor, dar s-a dat înapoi. 

Justine a apucat un scaun, a prins-o pe Nora de braţ şi a 
tras-o aproape, apoi s-a aplecat spre ea şi i-a şoptit: 

— ÎI vezi bine? 

— Da. Crocker mai cere un pahar. Barmanul tocmai i-a 
luat paharul gol. 

Barmanul avea până în treizeci şi cinci de ani şi părul de 
culoarea nisipului, rărit în partea din faţă. Era musculos şi 
părea plictisit, iar pe cămaşă avea un ecuson cu numele 
Buddy. 

— Cu ce vă servesc, doamnelor? 

— Pinot Grigio, a comandat Justine. 

— Perrier, a spus Nora, exact când în spatele lui Justine s- 
a produs un soi de vânzoleală şi cineva a dat peste ea. 

— Ce...? 

— Nu te uita acum! Crocker are companie, a avertizat-o 
Nora. Un tip slab cu părul în ochi. La cum arată, ar putea fi 
expert în calculatoare. 

— Nu pot să aud ce spun, a zis Justine. 

— Nu contează, a replicat Cronin. Atâta timp când îi 
putem observa, e perfect. 


Barmanul le-a pus paharele pe bar. Justine a plătit cu o 
bancnotă de douăzeci de dolari şi i-a spus lui Buddy să 
păstreze restul. Barmanul a ascuns în palmă bancnota, a 
scos un bol cu alune de sub tejghea şi l-a aşezat în faţa ei. 

Justine şi-a ridicat privirea şi a început să-l urmărească 
pe Crocker în oglinda din spatele barului. 

Tipul avea într-adevăr urechi clăpăuge şi un nas de 
neuitat. Restul imaginii era chiar al naibii de necrezut: cum 
putea un tip atât de obişnuit să concureze cu psihopaţii 
legendari pentru un loc de frunte pe lista ucigaşilor? 

Un picolo a adus pahare curate la bar, iar colegul lui a 
luat câteva comenzi. Prietenul lui Crocker avea o bere la 
halbă şi amândoi discutau fără să se uite în jur. 

Justine şi-a lăsat ochii în jos când Crocker i-a făcut semn 
chelnerului pentru nota de plată. L-a urmărit semnând şi 
apoi cum amândoi bărbaţii coborâră de pe scaune şi 
părăsiră barul. 

Buddy s-a dus iute să strângă paharele, dar într-o 
fracțiune de secundă Nora i-a trântit insigna pe bar. 

— Nu atinge paharele, i-a spus ea lui Buddy. Am nevoie 
de ele. Sunt probă. 

— Probă pentru ce? a întrebat barmanul. 

— Cred că fata aia drăguță de acolo mai vrea un pahar, i- 
a şoptit Justine lui Buddy. De ce nu te duci să o serveşti? 

Nora şi Justine au înfăşurat ambele pahare în câte un 
şerveţel: şi pe cel care îi aparţinea lui Crocker, şi pe celălalt 
din care băuse prietenul acestuia. 

Abia când au ieşit din bar şi au urcat din nou împreună în 
Crown Vie, şi-au îngăduit să zâmbească. 

Justine şi-a deschis telefonul şi a început să tasteze. 

— Sci, ne putem întâlni la noi în laborator peste vreo 
douăzeci de minute? Cred că avem ceva grozav. 


Capitolul 102 


Aşa cum ar fi spus Yogi Berra%, era „dejă-vu repetat”. 
Rick stătea lângă mine în Cessna. La apus, am aterizat pe 
aeroportul Las Vegas şi am închiriat o maşină. 

Apoi, am condus pe lângă fâşiile de teren nisipos pe care 
încă mai puteau fi văzute multe dintre casele abandonate 
în 2008%. În cele din urmă, ne-a apărut în faţă un zid gri, 
care bloca vederea spre clădirile dindărătul lui. 

Era poarta lui Carmine Noccia. 

Rick a apăsat butonul interfonului, cineva a răspuns şi pe 
urmă ne-a permis să intrăm. Am traversat podul peste un 
râu artificial care nu putea exista decât în Las Vegas sau 
poate Orlando. Am continuat drumul pe lângă grajdurile 
luminate cu proiectoare şi într-un final am ajuns în curtea 
din faţa casei, unde un pâlc de curmali ascundea uşa de 
stejar masiv. 

Dacă ţineai ochii pe jumătate închişi, puteai spune că te 
aflai la Barcelona sau în Maroc. 

Gealatul lui Noccia, cel pe care îl văzusem ultima dată 
purtând o cămaşă roşie, era acum îmbrăcat cu un pulover 
negru mulat şi jeanşi care imitau pielea. Ne-a deschis uşa, 
apoi ne-a luat pistoalele şi le-a pus deasupra unui dulap 
foarte lat de pe hol, imitație a unui obiect de mobilier maur 
şi care servea pentru păstrarea armelor de foc. 

Apoi, a pornit-o înaintea noastră, prin camera cu masă de 
biliard, din care se înălța zgomotul caracteristic al bilelor 
colorate de argilă, spre încăperea grandioasă unde Carmine 


% Lawrence Peter „Yogi“ Berra (n. 12.05.1925), fost jucător de 
baseball şi manager renumit, celebru şi pentru comentariile şi 
vorbele lui de duh adunate în volumul The Yogi Book: I really 
didn't say everything I said (Cartea lui Yogi: Chiar nu am spus tot 
ce am spus) (n. tr.). 

%% Posibilă aluzie la momentul de începere a recesiunii, când, 
incapabili să-şi achite ratele, numeroşi americani s-au văzut siliţi 
să îşi abandoneze casele (n. tr.). 


Noccia stătea în fotoliul lui de piele. 

De data aceasta, Noccia nu citea, ci avea privirea aţintită 
asupra ecranului gigant de deasupra şemineului şi urmărea 
o reluare cu masacrarea celor de la Raiders de către 
adversarii de la Titans, meci care avusese loc în urmă cu 
câteva ore. 

Noccia a închis televizorul şi, ca mai înainte, ne-a oferit 
locuri fără să ne strângem mâinile. 

Mă simţeam istet. 

Pe de o parte, fuseserăm avertizaţi de Carmine Noccia şi 
de „familia” lui, care aveau toate motivele din lume să nu 
ne agreeze. Le dădusem peste nas avocaţilor lui, îi 
bătuserăm băieţii la bordelul Glendei Treat şi fusesem lipsit 
de respect faţă de don, tatăl lui Carmine. 

Acum venisem din nou cu Del Rio, amicul meu deghizat 
în bodyguard, cu dorinţa de a face o afacere. Aveam ceva 
tupeu. Il rugasem pe Rick să-şi ţină gura închisă, ochii 
deschişi şi fundul pe canapea. El mormăise un „Da, şefule” 
şi nu puteam decât să sper că avea să îşi ţină nervii în frâu. 

Piscina aflată după uşile de sticlă reflecta dungi vălurite 
de lumină pe chipul lui Noccia, facându-i expresia 
impenetrabilă. 

Oare avea să îmi spună ceea ce doream să ştiu? Aşa 
speram. 

— Ce mai este acum, Morgan? 

— Ai văzut meciul? 

— Numeşti ăla meci? Mai degrabă o bagatelă! 

— Am adus ceva să-ţi arăt. 

Am scos din buzunar pachetul de poze şi i l-am înmânat. 

Noccia a luat fotografiile cu mâna lui nici caldă, nici rece, 
dar cu manichiura impecabil făcută, şi le-a frunzărit. Pe 
măsură ce recunoştea persoanele din imagini şi realiza cu 
ce se ocupau, precum şi ce însemna asta pentru afacerea 
lui, devenea tot mai surprins. 

— Cum au ajuns fotografiile astea la tine? Dacă nu te 
deranjează că întreb. 

— Le-am făcut chiar eu. Nu asta contează însă. Meciul 


era aranjat, la fel ca multe altele, iar chestia asta se 
întâmpla de o bucată de vreme. Dacă n-am fi intervenit noi, 
hemoragia de dolari din agenţiile de pariuri ar fi continuat şi 
tu ai fi putut sângera de moarte. În schimb, familia Marzullo 
a dat de dracu. Asta ar trebui să-i ţină deoparte o vreme. 
Cred că o să aibă interzis la pariuri sportive la nivel 
naţional. Tu ce crezi? 

Carmine a pus fotografiile pe masa aflată între noi. S-a 
rezemat din nou în fotoliu şi m-a privit. L-am privit şi eu. 

Am încercat să-mi imaginez ce gândea. Oare credea că 
făcusem ceva atât de grandios pentru simplul lui beneficiu? 
Plănuia oare un război împotriva familiei Marzullo? Sau pur 
şi simplu îşi pregătea terenul ca să-i spună tatălui său cu 
câtă dificultate evitase un dezastru care ar fi putut să bage 
în faliment o parte foarte importantă a afacerilor familiei? 

Mult timp nu s-a rostit niciun cuvânt. Timpul s-a dilatat 
dincolo de ferestrele de sticlă tăiată oblic din încăperea 
grandioasă şi a ieşit plutind prin paradisul artificial 
ajungând tocmai în deşert. 

Aşa cum am afirmat, Del Rio este un bărbat răbdător 
atunci când vrea. N-ar fi trebuit să-mi fac griji pentru că îmi 
demonstra ceea ce îmi demonstrase de atâtea ori în 
Afganistan, în calitate de copilot. Acum, Del Rio aştepta, ne 
urmărea atent şi avea răbdare. 

In cele din urmă, Carmine Noccia a clipit. 

— Spune-mi ce doreşti, a spus el. 


Capitolul 103 


Carmine Noccia mă întrebase ce doream. A fost ca şi 
când un spirit mi-ar fi îndeplinit una dintre acele dorinţe de 
poveste - trebuia doar să fii atent să nu-ţi doreşti un cârnat 
pe vârful nasului!%. 

— Am demonstrat bună-credinţă, am spus eu. Am 
lichidat o porcărie de care tu habar n-aveai. Vreau ca tatăl 
tău să ştie ce am făcut. Asta este dorinţa mea. Şi acum să 
fim serioşi, nici voi n-o să dispăreţi din peisaj şi nici noi. Să 
acceptăm realitatea aşa cum este. 

— Vrei destindere. Pace între operaţiunile noastre. Să nu 
ne călcăm pe picioare. 

— Exact. Şi mai vreau să ştiu cine a comandat uciderea 
lui Shelby Cushman. 

Noccia a zâmbit. Un zâmbet mic, dar care părea 
adevărat. 

— Niciun prieten mai bun. Niciun duşman mai rău!'!, a 
spus el. 

Mă aşteptam să spună orice în afara acestor vorbe. 

Cuvintele pe care Noccia tocmai le rostise erau ceea ce 
afirmau puşcaşii marini despre ei. 

Niciun prieten mai bun. Niciun duşman mai rău. 

Ca şi mine şi Del Rio, Carmine Noccia fusese puşcaş 
marin. 

— Pot să vă servesc cu ceva de băut, băieţi? a întrebat 
el. Sau poate că acceptaţi să fiţi oaspeţii mei la cină? Putem 


100 Aluzie la povestea Cele trei dorințe, de Charles Perrault 
(1628-1703) (n. tr.). 

101 Mottoul Primei Divizii de Puşcaşi Marini, popularizat de 
general-maiorul J.N. Matis în mesajul din 2003, înainte de invazia 
din Irak, No Better Friend, No Worse Enemy than a U.S. Marine, 
cu ideea că un puşcaş marin ca prieten va fi o persoană care te 
va proteja şi ca duşman, una care te va ucide, o parafrază la 
celebrul epitaf pe care şi l-a compus dictatorul roman Lucius 
Cornelius Sulla (n. tr.). 


discuta în timp ce mâncăm. 

— Mulţumim mult pentru invitaţie, dar este târziu, iar eu 
am de făcut un zbor în seara aceasta. 

Noccia a dat din cap aprobator, s-a ridicat din fotoliu şi 
ne-a rugat să-l urmăm în sala de biliard. Odată ajuns aici, i- 
a expediat rapid pe jucătorii strânşi în jurul mesei: 

— leşiţi afară, băieţi! Luaţi o pauză. 

Încăperea s-a golit repede. Lângă masa de biliard era un 
sistem contorizare, dar Noccia a trecut pe lângă, 
îndreptându-se spre tabla care atârna pe perete. Părea a fi 
răbojul trainic al meciurilor câştigătoare. 

Noccia a luat un burete din tava aflată în partea de jos şi 
a şters nişte numere de telefon care fuseseră scrise pe colţ. 

Când a vorbit, stătea cu spatele la mine: 

— Noi avem un partener într-o serie de proiecte de 
construcţii: un hotel în Nevada şi două malluri în LA şi San 
Diego. Acest partener a venit cu o cerere, a spus Noccia, iar 
noi nu am avut de ales decât să i-o onorăm. 

Când a început să scrie numele partenerului cu o cretă 
albastră şi pătrată de biliard, am încremenit. La început, n- 
am înţeles. Am crezut că va trasa o diagramă de la 
partener la omul care angajase execuţia. 

Dar nu asta s-a întâmplat. 

Carmine Noccia a scris repede şi cu un zgomot hârşâit pe 
tabla de ardezie litere care au compus un nume, apoi a 
spus: 

— Aceasta este persoana care a aranjat execuţia 
prietenei tale, Shelby Cushman. 

După ce a fost sigur că văzusem ce scrisese, a scuipat pe 
burete şi a şters numele scris pe tablă. 

A pus buretele jos şi ne-a condus, pe mine şi pe Del Rio, 
la uşă, unde ne-a urat noapte bună. 

Apoi mi-a strâns mâna. 


Capitolul 104 


Era din nou trecut de miezul nopţii, iar eu eram din nou 
în Los Angeles. Îi spusesem lui Del Rio că aveam să-l revăd 
dimineaţă, la care el m-a privit de parcă ar fi fost un părinte 
care tocmai îşi urcase fiul cel mic în autobuzul şcolar pentru 
prima oară. 

— Mă descurc, am spus eu. 

Dar oare chiar aveam să mă descurc? Rick a continuat să 
mă urmărească până când am urcat în Lamborghini şi mi- 
am prins centura. Am luat-o pe 10 East şi apoi pe ieşirea 
spre Sunset. 

Dacă aş fi condus un Volkswagen, aş fi gonit mai tare. 
Dezavantajul de a avea o maşină rapidă. Ar fi alertat toţi 
poliţiştii din stat şi toţi cetăţenii de bine posesori de 
telefoane mobile. 

Mintea îmi alerga cu mult în faţa maşinii şi totuşi mă 
menţineam în limitele de viteză. În cele din urmă am 
încetinit şi m-am oprit la intrarea de la Chateau Marmont 
Hotel. 

Am luat liftul din garajul cu parcare fără să văd pe nimeni 
şi am apăsat pe butonul pentru etajul lui Andy. Am rămas în 
faţa uşii lui şi mi-am folosit telefonul mobil să-l sun. 

Acesta a sunat şi a tot sunat şi a tot sunat. In cele din 
urmă, Andy a răspuns. 

— Jack? S-a întâmplat ceva? Este unu dimineaţa. 

— Normal că s-a întâmplat. Sunt chiar în faţa uşii tale. 
Deschide! 

Andy era în aceeaşi pijama pe care o purtase la ultima 
noastră întâlnire. Mătase boţită, dungi late de culoarea 
castanei amestecate cu linii negre subţiri. 

Camera mirosea a gaze intestinale şi a pâine cu usturoi, 
pe care am depistat-o pe măsuţa de cafea. 

— Nu arăţi prea bine, mi-a spus Andy. 

— Tocmai am zburat din Vegas, i-am spus eu. Apoi, am 


condus până aici. 

— la loc, Jack! 

M-am aşezat. 

— Am petrecut câteva minute foarte interesante în 
compania lui Carmine Noccia. Am fost la reşedinţa lui. 

Andy m-a privit în faţă. Nu exista niciun pic de teamă în 
ochii lui. 

Cum de îşi imaginase că n-o să aflu? Subestimase oare 
maniera în care era posibil să reacţionez? Sau Andy era un 
tip mult mai imperturbabil decât fusesem eu vreodată în 
stare să recunosc? Nu era modul în care mă gândeam la 
fratele meu de cruce, la prietenul meu apropiat de când 
eram puşti. 

Cu o voce care vibra încă din cauza şocului i-am spus: 

— Carmine mi-a vorbit despre solicitarea ta, respectiv că 
tu ai fost cel care i-ai cerut ca Shelby să fie ucisă. Cum ai 
putut face asta? Spune-mi ceva ca să te pot crede. 

Faţa lui Andy s-a lungit, iar genunchii i-au cedat. L-am 
urmărit căzând pe podea şi apoi l-am apucat brutal de 
umeri, cu două mâini ca de oţel şi l-am aruncat într-un 
fotoliu că era aproape să treacă de partea cealaltă. 

Acum plângea cu suspine, dar cum mai văzusem această 
reprezentaţie  penibilă şi  patetică, nu am rămas 
impresionat. 

— Hai, totuşi, Andy! Dă-i drumul, ticălosule! 

— Era o târfa, Jack. Şi tu mi-ai spus-o, dar eu o ştiam 
deja. Făcea toate perversiunile cu toate scursurile pentru 
un dolar. lar eu am fost nevoit să aflu despre asta de lao 
jigodie demnă de dispreţ, care nu a ştiut sau nu s-a 
sinchisit de faptul că Shelby era soţia mea. 

— Există tribunale, Andy, puteaţi divorța, am spus, dar 
mă gândeam la Shelby, îi vedeam faţa, îmi aminteam cum 
râdea din adâncul inimii la Improv!:%?, cum fusese pentru 


102 Club de comedie înfiinţat în 1963 de Budd Friedman într-un 
cartier din New York şi deschis în 1974 şi în Los Angeles, iar mai 
apoi în Tampa, Fort Lauderdale, Denver etc., pe scena cărora au 
urcat aproape toate celebrităţile de azi din lumea celei de a 


mine un punct de reazem şi poate chiar salvarea mea după 
întoarcerea din război. 

Mă ucidea gândul că intrase în cine ştie ce infern al 
drogurilor, care o făcuse să decadă atât de mult. Şi după 
aceea, m-am gândit cum îi făcusem cunoştinţă cu un 
bărbat care plătise să fie omorâtă. Dacă nu le-aş fi făcut 
cunoştinţă, Shelby ar mai fi fost în viaţă. O iubisem şi 
avusesem încredere în el. Şi, în plus, îmi era tare dor de ea! 

Cum de fusese în stare Andy să-i facă asta lui Shelby? 
Cum era posibil să-şi dorească cineva să o ucidă pe Shelby? 
Ea era blândă şi îngăduitoare şi ne făcea pe toţi să râdem - 
pe mine unul mă făcea să râd. 

Plânsul lui Andy mă scotea din sărite. Ultima dată când 
plânsese cu disperare, îi crezusem durerea. 

Acum totul era la vedere: fusesem păcălit. Şi prietenul 
meu mi-o făcuse. 

Nu-l mai cunoşteam pe Andy Cushman. g 

— Pentru un statistician, eşti un actor al naibii de bun. In 
clipa de faţă poate un pic prea teatral, am spus. 

Plânsul s-a oprit, iar Andy s-a dezmeticit. 

— Te rog, Jack! Nu înţelegi cum era să trăieşti în aceeaşi 
casă cu ea. Ştiind ceea ce facea: drogurile, bărbaţii. Trebuia 
să o fac, dar nu puteam să o fac eu. Am iubit-o, Jack. In 
mod sincer. Te rog. Nu anunţa poliţia. 

— Nu-ţi face griji din cauza asta. Nu voi suna la poliţie. 
Îmi eşti client, nenorocitule. 

— Şi prieten? 

Expresia imploratoare m-a înfuriat şi mai tare. 

Drept răspuns, i-am tras un pumn în faţă. Scaunul i s-a 
răsturnat şi, când era prăbuşit pe covor, l-am apucat de păr 
şi l-am lovit peste tot: picioare, rinichi, coaste. l-am turnat o 
sticlă de scotch de trei sute de dolari pe cap. Oricât ar 
părea de ciudat, n-am reuşit să mă gândesc la nimic 
altceva de spus, n-am reuşit să găsesc nimic altceva de 
făcut ca să nu-l omor. 

Când am plecat din apartament, Andy Cushman, fostul 


şaptea arte (n. tr.). 


meu client, fostul meu prieten, mai plângea încă. 


Capitolul 105 


Doctor Sci a cotit repede spre biroul lui Justine, a apucat 
clanţa uşii şi s-a aplecat brusc de parcă ar fi fost un steag în 
furtună. 

Era zece fără zece dimineaţa şi lucrase toată noaptea în 
laborator la paharele aduse de Justine. 

Aceasta şi-a aşezat palmele pe birou şi a început să 
cerceteze faţa de copilaş a lui Sci. Era un om de ştiinţă 
care, chiar dacă veştile nu erau prea grozave, avea un chip 
pe care scria mare fericire: fericirea de a fi rezolvat o 
problemă. 

— Spune-mi ceva de bine, a spus Justine, fa-mă să 
zâmbesc, minunatule! 

— Am veşti proaste şi veşti bune, i-a răspuns Sci. 

Justine şi-a cuprins faţa cu palmele. 

— Veştile proaste mai întâi! 

— Vestea bună este că am izolat ADN-ul individului 
necunoscut. Se potriveşte cu cel găsit pe hainele lui Wendy 
Borman. 

— Şi asta-i o veste bună? a întrebat Justine. Am obţinut 
doar un rezultat favorabil legal de la acel ADN masculin. 

— Da, încă rămâne necunoscut. Dar l-ai văzut. E bine 
mersi şi trăieşte în Los Angeles. 

— Ascultă, Sci, o veste bună ar fi dacă mi-ai spune că ai 
reuşit să confirmi potrivirea cu Rudolph Crocker. Am stat 
chiar lângă el în bar. l-am învelit paharul cu atâta grijă, de 
parcă aş fi înfăşat un copilaş. ADN-ul lui trebuie să fie pe 
pahar. 

Sci a dat drumul clanţei, a intrat în birou şi s-a aşezat pe 
scaunul din faţa lui Justine. Şi-a îngrămădit picioarele 
încălţate în şlapi într-o parte a biroului. Tricoul său de plajă, 
galben cu imprimeu, se asorta cu şuviţele-i blonde. Arăta 
de parcă acum ar fi ieşit dintr-un magazin de surf din 
Venice Beach. 


— Problema nu e că ADN-ul lui Rudolph Crocker nu este 
pe pahar. Problema e că tot ce am reuşit să extrag e apă 
de ploaie. Aşa că, atâta timp cât nu reuşesc să-l izolez din 
mostră, nu pot spune că ADN-ul lui e identic cu cel găsit pe 
cămaşa lui Wendy Borman. Îmi pare rău, Justine. Mostra e 
de tot rahatul. 

— Stai aşa! Stai aşa! Poţi reface testul şi încerca să îi 
izolezi cumva ADN-ul... 

Sci o privea pe Justine cum se străduia să stoarcă o 
picătură de speranţă din rezultatul pe care tocmai i-l 
dăduse. Dacă ar fi putut face asta pentru ea, ar fi facut-o. 

— Nu-i aşa? 

— Nu. Dacă ar fi să ghicesc cum s-au petrecut lucrurile, a 
continuat Sci, barmanul nu mai avea pahare curate. A clătit 
unul murdar la chiuvetă şi i l-a dat lui Crocker. Paharele 
curate au sosit abia după, iar barmanul i-a dat unul 
necunoscutului. Plauzibil? 

— Nu mai pot obţine o mostră de la Crocker, a bombănit 
Justine. Nu în timp util! 

— Dacă nu poţi găsi ceea ce îţi trebuie pe stradă, mergi 
la el acasă şi ia, şi-a dat cu părerea Sci. 

— Sper că nu te gândeşti să intrăm la el în casă... Ah, 
vrei să spui că ne trebuie un mandat de percheziţie. 

— Doar dacă asta e tot ceea ce poţi face. 

La dracu, s-a gândit Justine şi a format numărul lui 
Bobby. Il ştia pe de rost, bineînţeles. 


Capitolul 106 


Justine a oftat adânc şi a rotit scaunul către fereastră, 
departe de Sci. Când a început să vorbească cu Petino pe 
un ton oarecum disperat, şi-a aplecat capul. 

— Bobby, Sci spune că nu putem exclude ADN-ul lui 
Rudolph Crocker de pe mostră. Asta înseamnă că ar fi putut 
fi unul dintre psihopaţii care au răpit-o pe Wendy Borman. 
Da, Bob, a continuat Justine la telefon. Mostra e 
contaminată, dar Crocker este inclus ca una dintre multele 
posibilităţi... Da, e adevărat. Crocker e unul dintre 
nenumăraţii posibili suspecți, aşa că am nevoie de un 
mandat de percheziţie... Vorbeşti serios? Trebuie să intru la 
el în apartament doar o secundă, cât să îi iau periuţa de 
dinţi... Mulţumesc pentru timpul acordat şi pentru nimic, 
Bob. Orice s-ar întâmpla, e responsabilitatea ta. 

Justine a trântit receptorul, s-a întors şi i-a spus lui Sci: 

— Zice că proba nu ar putea fi admisă nici chiar dacă ar 
putea forţa mâna vreunui judecător. Nu îmi pasă de caz în 
clipa asta. Vreau doar să îl opresc pe ciudatul ăsta să mai 
ucidă pe cineva azi. 

Telefonul lui Sci i-a bâzâit pe şold. L-a privit şi i-a spus lui 
Justine: 

— Sunt jos dacă ai nevoie de mine. 

Sci a coborât scările către laboratorul de la subsol. A 
găsit-o pe Mo-bot în biroul ei asemănător peşterii unui 
druid, unde ardeau esențe parfumate. Lui îi mirosea doara 
gunoi parfumat. 

Mo nu şi-a ridicat privirea din monitor când i-a spus: 

— Morbid a furat un nume de utilizator şi a trimis un 
mesaj țintei. 

Sci s-a deplasat cu scaunul către biroul lui Mo şi şi-a 
vârât nasul în monitor. Programul nedetectabil pe care îl 
creaseră era al naibii de bun. Putea intercepta wireless 
convorbiri imediat ce apelul era iniţiat - dar intercepta şi 


trăncănelile. 

— Selectează-i pe Morbid şi pe Lady D. Să simplificăm 
lucrurile, a spus Sci, după care şi-a scos telefonul din toc şi 
l-a sunat pe Jack. 

— Morbid flecăreşte cu ţinta, i-a spus lui Jack. Nenorocitul 
foloseşte numele Lulu218. Mesajul lui către ea spune „Ne 
vedem după ore”. Nu spune şi unde. 

Imediat după asta, Sci a întrebat-o pe Mo: 

— Poţi localiza mai precis unde se află Morbid?... Jack, e 
în West Hollywood. Asta e tot ce pot să-ţi spun acum. O să 
urmărim impulsurile de radiolocator până ne apropiem de 
poziţie. 

— Nu-l poţi urmări? a întrebat Jack. 

— Nu, a venit răspunsul lui Sci. Nu putem intercepta 
convorbirea, iar sărmana fată o să fie moartă înainte ca 
poliţiştii să obţină un ordin judecătoresc. 

— Acum mă ocup de asta, aproape că a urlat Jack. 

— Bine, a spus Sci. O să mai încercăm, şi apoi a întrerupt 
convorbirea cu Jack. 

— Trimite-i un mesaj lui Lady D, i-a spus Sci lui Mo. 

— Am încercat. Suntem blocaţi. E foarte prevăzătoare, 
sărmana mieluşea. Ştie că pe acolo mişună un criminal, aşa 
că îl lasă înăuntru pe lup, cel care foloseşte numele de 
utilizator al prietenei ei, iar pe noi ne încuie pe dinafară. 


Capitolul 107 


În timp ce gonea pe Figueroa, inspectorul Nora Cronin a 
tras de volan la dreapta şi a parcat neregulamentar în faţa 
clădirii albe cu cinci etaje, ascunsă oarecum vederii, ce 
găzduia Private şi multele ei secrete. Justine a ieşit cu un 
mers elegant pe uşile de sticlă din faţă, a urcat în maşina 
poliţiei şi şi-a pus centura. 

— Mă scoate din sărite, a spus Justine. 

— Ştii, chiar dacă Bobby e complet idiot, trebuie să îi 
acorzi credit de data asta, pentru că are dreptate. Nu avem 
motive întemeiate de suspiciune. 

— Crocker şi tovarăşul lui vor ucide pe cineva în seara 
asta, o altă fată. Astea sunt „motivele mele întemeiate de 
suspiciune”, la dracu. 

De la radioul maşinii s-a auzit o voce greu de desluşit: un 
jaf în zona Cahuenga cu bulevardul Santa Monica. 

Nora a dat volumul mai încet şi a spus: 

— Eu zic să îi tragem o vizită lui Rudolph Crocker la birou 
aşa, pe neaşteptate. Tu îţi iei mina obişnuită. Ca un 
procuror înţepat rău. Mă prezint lui Crocker şi îl invit 
politicos la secţie. Nu e arestat, doar avem nevoie să ne 
ajute la unul dintre cazurile noastre. Să fie un bun cetăţean, 
ceva de genul ăsta. Să zicem că s-ar putea să fi fost martor 
la o crimă. _ 

— Bine, a spus Justine. Vine. E prins acum. li spui că a 
fost identificat ca trecând la volanul maşinii pe strada unde 
a fost răpită Borman acum cinci ani. 

— Sigur. S-ar putea să meargă. Poate devine agitat şi 
spune ceva incriminator. Sau poate îşi lasă ADN-ul pe o 
cutie de Coca-Cola, a spus Nora. Poate venirea la secţie îl 
descumpăneşte. Aşa că amână uciderea din seara asta şi, 
colega, cel puţin câştigăm timp. 

Justine a dat din cap aprobator. 

— Lucrează pe Wilshire, lângă Fairfax. La zece dimineaţa 


ar trebui să fie acolo. 

Nora a accelerat şi, după cincisprezece minute de condus 
pe Wilshire, a găsit adresa cu uşurinţă şi a parcat. Apoi, 
împreună cu Justine, a intrat în clădirea rece de birouri care 
avea pe hol o instalaţie strălucitoare de mărimea unui 
hambar, o creaţie a lui Frank Stella1%. 

Nora a arătat legitimaţia recepţionerului firav de după 
ghişeul de marmură de la etajul al doilea şi a cerut să îl 
vadă pe Rudolph Crocker. 

— Domnul Crocker nu este. Şi-a luat o zi liberă, a răspuns 
secretarul. 

— Rahat! i-a scăpat Norei, care a izbit cu pumnul în 
marmură. 

Tot în maşina poliţiei, Nora a condus spre blocul unde 
locuia Crocker. 

— Dacă nu e acasă, îl aşteptăm ca data trecută. 

— De ce nu dai în urmărire generală nenorocita aia de 
furgonetă? 

— Bine, a spus Nora. Bună idee, Justine! 

Poliţista a indicat dispecerului numele lui Crocker, a 
comunicat că acesta se afla la volanul unui model mai vechi 
de Toyota Sienna, o furgonetă albastră, şi a cerut urmărirea 
generală a vehiculului. 

— Trebuie să găsesc furgonetă asta, care are legătură cu 
un caz, „Şcolăriţa”, a mai spus ea. Atenţie! 

Va parca chiar în faţa apartamentului său, a revenit Nora 
la Justine. 

Dar furgoneta albastră nu se zărea, iar paznicul de la uşă 
spusese că Rudolph Crocker părăsise clădirea dimineaţă 
devreme, pe la şapte, şi nu, nu avea nici cea mai vagă idee 
pe la ce oră avea să se întoarcă. 

Nora şi Justine s-au instalat în maşină chiar vizavi de 
blocul lui Crocker. Nora a continuat să drăcuiască una sau 
alta. După mai bine de patru ore, poliţista a primit apelul de 


1% Frank Stella (n. 1936), pictor american minimalist care 
realizează, de asemenea, sculpturi monumentale din oţel lustruit 
sau ars (n. red.). 


la dispecer. 

— Inspectore, furgoneta albastră e în Silver Lake. Ultima 
oară a fost văzută îndreptându-se spre nord pe Alvarado. Ai 
noştri mergeau spre sud şi l-au pierdut în sensul giratoriu. 

— Spune tuturor echipajelor să găsească furgoneta asta, 
sergent. Vreau s-o oprească sub orice pretext până ajung 
eu. Suspectul poate fi înarmat şi periculos. E suspectul 
nostru principal într-o serie de crime, a urlat Nora. 


Capitolul 108 


— Jack, a rostit Mo-bot cu o voce neobişnuit de supusă, 
ca să ne înţelegem, nu ştim numele reale ale niciuneia 
dintre persoanele astea. 

Era aproape patru jumătate, luni după-amiaza. 
Conduceam o maşină obişnuită, Cruz era cu mine, înarmat, 
iar eu vorbeam cu Mo-bot, care se afla la birou. 

Am pus-o pe Mo pe difuzor ca să o poată auzi şi Emilio. 

— Morbid trimite mesaj țintei necunoscute, „Lady D”, 
folosind un nume furat din agenda ei de telefon. E vorba de 
numele unui prieten de-ai ei. 

— Am înţeles. 

— Aşadar, Morbid a scris: „Am ceva important să-ţi spun. 
Ne putem întâlni la Slommo?” 

— Ce e Slommo, am întrebat-o pe Mo. 

— Ştiu eu, a intervenit Cruz. E un stand de ziare pe 
Vermont. 

Mo a revenit cu detalii: 

— Lady D a mai trimis un mesaj. „Nu pot, pretena. 
Gătesc în seara asta. les la cumpărături”. Morbid îi 
răspunde: „E foarte important. Trebuie să ne întâlnim la 
magazin”. 

— Care magazin? am întrebat eu. 

— Jack, ştii tot ce ştiu şi eu. Offf. Tinta spune: „OK. Ne 
vedem în 15” Şi a întrerupt convorbirea. 

— l-ai localizat cumva, Mo? Pe oricare dintre ei. 

— Morbid e pe Montrose şi se apropie de Glendale. E tot 
ce pot face. Aşteaptă, se mişcă. Se îndreaptă spre nord. 
Jack, Morbid s-a oprit pe Glendale. Ori e la semafor, ori... 
nu, la viteza pe care o are trebuie să fie pe jos acum. 

— E un supermarket Ralph pe Glendale. Ce anume 
urmărim? a întrebat Cruz în timp ce îşi pocnea obsesiv 
încheieturile. _ 

— Justine a spus că e alb şi slab. In jur de douăzeci de 


ani. 

— Suntem pe drum, i-am spus lui Mo-bot. 

Mă simţeam de parcă eram iarăşi pe câmpul de luptă, ca 
şi cum aş fi avut încă o dată şansa de a face lucrurile cum 
trebuie. 


Capitolul 109 


Eamon Fitzhugh, zis Morbid, a zărit-o pe Graciella Gomez 
stând în faţa supermarketului Ralph. 

Adolescenta purta pantaloni scurţi din denim şi un tricou 
mulat roz. El a ieşit din parcare şi s-a îndreptat spre ea, cu 
mâinile vârâte adânc în buzunarele pantalonilor, cu privirea 
în pământ, în timp ce părul îi acoperea ochii ce tânjeau 
după păpuşica aceea. 

„Lady D” nu şi-a ridicat privirea. De ce ar fi facut-o? Ea o 
aştepta pe prietena ei, Lulu Fernandez, care venea să îi dea 
nişte veşti importante. 

Morbid a urmărit-o pe Graciella cum îşi consulta ceasul 
de la mână şi s-a îndreptat fix spre ea, strigând-o pe 
numele de alint. Era momentul să facă dovada strălucitului 
său talent actoricesc, evident de altfel. De aceea era omul 
potrivit. 

— Gracie? 

— Da? 

Puțin sfios: 

— Sunt prieten cu Lulu. Sunt Fitz. 

— Da? N-am auzit-o niciodată pomenind de vreun Fitz. 

— E secretul nostru deocamdată. Lasă asta acum! Lulu 
m-a trimis să te întâlnesc pentru că ea a trebuit să meargă 
la spital. Are belele. 

— Ce? Nu e bine. Ce-a păţit? 

— Bine. Uite, e gravidă cu mine. M-a rugat să-ţi zic că 
sângerează şi că s-ar putea să piardă copilul. E decizia ta. 
Are mare nevoie de tine, a continuat Fitzhugh cu glas 
sfâşietor. 

— Ştii ceva? Tu mă abureşti. Mi-ar fi spus dacă se cupla 
cu unul alb ca tine, mai ales unul de vârsta ta. 

— Tu chiar nu înţelegi? Am spus că are mare nevoie de 
ajutor. 

Pe figura fetei se citea furia. 


— Mincinosule! Pleacă de aici! 

Graciella s-a dat în spate până s-a lovit de un şir de 
cărucioare, s-a împiedicat, şi-a revenit şi a încercat să fugă. 
Fitzhugh a ajuns-o rapid. A apucat-o de braţ, a oprit-o şi a 
ţintuit-o ferm. 

— Gata, Grade, nebuno! Opreşte-te! Totul e pe bune. 
Uite, îţi dau drumul. 

Cât pe ce s-o convingă pe fată. Urma să îi spună că Lulu 
o aştepta în furgonetă, dar nu a mai apucat s-o facă. 

Fitzhugh a simţit o lovitură puternică în coaste. A căzut 
lat şi a privit înspre tipul hispanic care îl pusese la pământ 
şi care acum îi sucea încheieturile la spate, scoţându-i, 
practic, umărul drept din încheietură. Fitzhugh a scos un 
urlet. 

— Ce vrei să-i faci fetei, nenorocitule? Cum te cheamă? 
Cu tine vorbesc, a tunat Cruz, care s-a aplecat, a scos 
portofelul puştiului din buzunarul de la spate şi i l-a înmânat 
lui Jack. Apoi s-a adresat individului de pe jos. 

— Unde e Rudolph Crocker? 

— Nu ştiu niciun Rudolph Crocker. Lasă-mă să plec sau 
strig după poliţie. 

— Nu te obosi, domnule Fitzhugh. Poliţia e deja pe drum. 
l-am chemat eu pentru tine. 


Capitolul 110 


Justine a strâns cu putere cotiera cu mâna dreaptă, 
ţinând telefonul cu cealaltă, şi a strigat către Jack în 
zgomotul asurzitor al sirenelor. 

— Sunt cu Nora Cronin. Am localizat furgoneta lui 
Crocker la un bloc distanţă de supermarketul Ralph. 
Furgoneta e încercuită de maşini de poliţie... Jack, te sun eu 
din nou. Lucrurile ar putea degenera chiar în clipa asta. 

Nora a frânat şi a sărit din maşină împreună cu Justine. 
Un tip în uniformă s-a îndreptat spre ele. 

— Inspectore, uite cum stă treaba. Tipul parcase deja în 
clipa în care l-am localizat. De îndată ce ne-am apropiat, şi- 
a aşezat mâinile pe cap. Portierele sunt blocate şi refuză să 
iasă. 

— Refuză să iasă din maşină? 

— Exact! Cine naiba face aşa ceva? Are el ceva încuiat 
acolo. Droguri, cred. Sau electronice. Arme. Oricum, nu are 
cum să scape. 

Justine a aruncat o privire prin parbriz către tânărul alb, 
cu ochelari subţiri. El a privit-o la rândul lui, cu un calm 
relativ nefiresc. 

Era categoric Crocker, nenorocitul ăla de psihopat 
sălbatic. Îi ştia mutra din albumul de promoţie şi de ieri, de 
când îl văzuse în faţă la Whiskey Blue. Un ticălos care, în 
ultimii ani, la fiecare câteva luni, ademenise şi omorâse 
fete care crezuseră poveştile servite de el şi de partenerul 
lui. 

Justine ştia numele victimelor şi tot ce era de ştiut despre 
vieţile lor pline de promisiuni, mult prea scurte, toate 
treisprezece. Îl ura pe Crocker. Şi îi mai era şi teamă. 

Nici ea, nici altcineva din poliţie nu deţineau nimic 
concludent împotriva lui, în afară de o identificare de acum 
cinci ani făcută de o minoră, care, la fel de bine, s-ar putea 
să refuze să depună mărturie. 


Justine s-a apropiat atât de mult de Crocker, încât î 
putea zări nările albite, sprâncenele ridicate şi zâmbetul. 

Parcă ar fi fost excitat şi parcă invita pe cineva să îl 
împuşte. 

Ce naiba? O încercare de sinucidere sub nasul poliţiştilor? 

Asta era de neconceput! De neconceput! 

Justine s-a întors la maşina Norei şi a luat bastonul aflat 
pe consolă. A revenit apoi lângă polițistă, care ţinea arma 
cu ambele mâini îndreptată spre Crocker prin geamul închis 
din dreptul şoferului. 

— leşi afară din maşină, a strigat Nora către Crocker. E 
ultima oară când îţi spun! leşi afară! Ţine-ţi mâinile la 
vedere! 

Crocker a răspuns strigând: 

— Nu sunt înarmat. Nu cred că ai să tragi în mine. 

Justine ştia că furia ei dădea tonul acolo, dar nu-i păsa, 
aşa că a scuturat bastonul cu forţă, producând un zgomot 
asemănător culisării unei arme de vânătoare. Bara grea de 
metal de şaisprezece centimetri s-a prelungit, devenind un 
baston de patruzeci de centimetri. 

— Stai în spate, Nora, a avertizat Justine, care, ţinând 
bastonul ca pe o bâtă, a lovit cu putere geamul de la 
portiera şoferului. Crocker s-a ferit prea târziu. Sticla se 
sfărâmase. 

Apoi, Justine s-a năpustit şi a lovit din nou geamul. 

După ce a urmărit cu gura căscată acţiunea lui Justine, 
Nora a băgat mâna printre cioburi şi a descuiat portiera. 
Apoi, şi-a pus arma în toc şi l-a tras pe Crocker afară din 
maşină, jos pe caldarâm. 

In timp ce tânărul lung şi subţire s-a rostogolit la pământ, 
armele au apărut de peste tot. 

— Pe burtă şi mâinile la cap! s-a răstit Nora. 

Firicele de sânge se prelingeau pe faţa lui Crocker. 

Brusc, lui Justine i s-a făcut frică. Dacă se înşela în 
privinţa lui Crocker, aveau să urmeze procese, procese 
grele. Crocker avea să ceară oraşului daune pentru arest 
ilegal, brutalitatea poliţiei, atac asupra persoanei şi a 


proprietăţii. În acelaşi timp, avea să o dea în judecată şi pe 
ea şi, pentru că nu era bogată, avea să dea în judecată şi 
Private. 

Dar în clipa aceea nu mai conta. Nimic nu mai conta în 
afara acestui ucigaş lipsit de suflet care zăcea întins pe 
asfalt. 

— Rudolph Crocker, te arestăm pentru obstrucţionarea 
poliţiei, a spus Nora. 

— Eu n-am obstrucţionat nimic. Stăteam în maşina mea 
şi-mi vedeam de treabă. 

— Păstrează replica asta pentru judecător, a spus Nora. 

— Ai să vezi tu ce o să ţi se frece ridichea, a făcut 
Crocker pe curajosul. 


Capitolul 111 


Eu şi Cruz am ajuns la Justine la câteva minute de la 
apelul ei. Şoseaua cu patru benzi era aglomerată până în 
trotuare. Poliţiştii de la circulaţie redirecţionau valul orei de 
vârf, în timp ce ambele culoare care duceau spre sud erau 
blocate de maşinile echipei. 

Nu ne-a rămas decât să abandonăm maşina şi să ne 
deplasăm printre cordoanele de poliţişti. Am numărat opt 
maşini ale poliţiei, douăzeci de uniforme şi diferiţi copoi 
care o înconjurau pe Nora Cronin. Aceasta îşi postase 
piciorul ei mic pe gâtul unui bărbat culcat la pământ, cu 
faţa în jos, în timp ce îi citea drepturile. 

Justine stătea câţiva metri mai departe, cu o expresie pe 
faţă pe care eu aş fi numit-o cufundare în gânduri. Doar ce 
ne-a aruncat o privire, mie şi lui Cruz, apoi şi-a aţintit din 
nou privirea asupra lui Cronin, care pusese mâna pe 
individul doborât la pământ şi îl ridicase la poziţia verticală. 

— Vreau să-mi sun avocatul, a spus tipul cu ochelari. 

— Sună toţi avocaţii pe care îi doreşti, nenorocitule, i-a 
răspuns Nora. 

Patru poliţişti s-au îngrămădit şi l-au împins într-o dubă 
cu mâinile încătuşate la spate. Individul arăta inofensiv şi, 
mai mult decât atât, relaxat. 

— Ăsta-i Crocker? am întrebat-o pe Justine. 

Ea s-a uitat la mine şi a răspuns: 

— Da, el este. A ucis pe cineva? Nu ştiu. Poate o să ne 
aducă cineva nenorocitul ăla de mandat ca să-i putem 
recolta dracului odată ADN-ul. 

Deodată au început să zboare pe deasupra noastră 
elicopterele presei. Un BMW, o limuzină Ford şi o furgonetă 
echipată cu antenă parabolică şi-au făcut apariţia pe 
stradă. 

Şeful poliţiei, Michael Fescoe, a coborât din Ford. Nu-mi 
venea să cred că deja se afla acolo. 


Procurorul Bobby Petino a coborât din BMW. 

Cei doi s-au întâlnit, au schimbat câteva cuvinte şi apoi s- 
au îndreptat spre locul unde stăteam eu, Cruz şi Justine. 

— Ce-ai păţit? a întrebat-o Bobby pe Justine. 

Ea s-a uitat în jos şi a văzut dâre de sânge de la cot până 
la încheietura mâinii. 

— Nu e sângele meu, a spus ea. E al lui Crocker. 

Faţa i s-a învăpăiat - dar de ce? 

Justine şi-a întors faţa de la Bobby în timp ce Fescoe mi s- 
a adresat spunând: 

— Cel pe care l-a atacat Cruz. Eamon Fitzhugh. Care-i 
treaba cu el? 

— Pe scurt, am aflat că el şi Crocker urmau să comită o 
crimă în seara aceasta. Nimic care să poată fi verificat. L- 
am urmărit pas cu pas pe Fitzhugh şi l-am prins implicat în 
ceva dubios cu o adolescentă în parcarea de la Ralphs. 

— Acum este la spital cu umărul dislocat şi contuzii şi 
strigă în gura mare despre brutalitatea poliţiei, a spus 
Fescoe. 

— intenţiona să o ucidă pe fata aia, s-a apărat Cruz. 

— Aşa crezi tu, a intervenit Fescoe. 

— Aşa cred eu, a replicat Cruz. N-am făcut decât să-l atac 
cu multă convingere. Tipul e din categoria cocoş. 

Când m-a privit, ochii lui Fescoe erau sălbatici de furie. 

— Jack, asta este o obrăznicie fără margini. Aţi folosit 
surse anonime. Aţi băgat indivizi în spital. Faceţi arestări 
fără temei. Vă poftesc în biroul meu peste o jumătate de 
oră. Adu-i pe Cruz şi pe Smith. Dacă nu o să aveţi o 
explicaţie care să mă mulţumească despre tot dezastrul 
asta, vă retrag licenţa. 

In timp ce Fescoe se depărta, am întrebat-o pe lustine: 

— Spui că acest sânge este a//ui Crocker? 

— Da, a răspuns ea dând din cap. 

_ Locul şoferului din automobilul Sienna era plin de cioburi. 
Inainte ca polițistul în uniformă să-mi spună să nu ating 
nimic, mi-am pus o mănuşă de latex şi am adunat câteva 
bucăţi de sticlă stropite cu sânge şi le-am pus în altă 


mănuşă. l-am înmânat mănuşa-pungă lui Justine împreună 
cu cheile de la maşina mea. 

— Du asta la laborator imediat. Te aştept în biroul lui 
Fescoe. O să fie amuzant. 

N-aş putea spune că Justine a zâmbit, dar expresia ei se 
îmblânzise. 

— Mulţumesc, Jack! 


Capitolul 112 


Biroul şefului poliţiei, Michael Fescoe, păstra mirosul 
prânzului din ziua trecută. 

Storurile montate în interior pe pereţii de sticlă erau 
trase pe jumătate, astfel încât Fescoe să poată vedea ce se 
întâmpla în secţie. Ferestrele afumate dădeau înspre Los 
Angeles Street, unde maşinile  goneau asemenea 
fantomelor în întuneric. 

Tensiunea din cameră era electrizantă, dar nu într-un 
mod plăcut sau benefic. 

Niciuna dintre persoanele aflate acolo nu putea afirma cu 
încredere că după operaţiunile de mai devreme nu avea să 
fie dată în judecată, concediată sau trimisă la închisoare - 
ori poate toate trei în acelaşi timp. 

În calitate de unic patron al agenţiei Private, aveam să fiu 
primul trimis în faţa plutonului de execuţie. Eram doar un 
prestator de servicii. Private avea să fie învinuită de toate 
relele pământului încă din prima rundă. Ne făceam vinovaţi 
de folosirea ilegală a electronicii, cu singura deosebire că 
legile împotriva acestei tehnici avansate pentru ascultarea 
convorbirilor telefonice de la distanţă nici măcar nu 
fuseseră scrise încă. 

În baza asigurării noastre şi la îndemnul nostru, 
inspectorul Nora Cronin arestase un bărbat care fusese 
rănit de unul dintre detectivii noştri în timpul arestării, iar 
unica noastră probă împotriva lui Rudolph Crocker era o 
amintire de acum cinci ani a unei adolescente care putea 
foarte bine să nu dorească să depună mărturie. 

Într-adevăr, Fitzhugh îşi lăsase ADN-ul pe hainele 
victimei, cu cinci ani în urmă, dar ADN-ul de pe o şosetă 
scurtă nu era o dovadă că el o ucisese. 

Dacă nu aveam să dovedim o legătură între Crocker, 
Fitzhugh şi asasinarea oricăreia dintre eleve, de la Borman 
până la Esperanza, avocaţii celor doi aveau să-i scoată din 


închisoare în doi timpi şi trei mişcări. 

Petino şi Fescoe aveau mult de câştigat, dar şeful poliţiei, 
în mod special, era într-o poziţie foarte delicată. Unul dintre 
poliţiştii lui era implicat. In timp ce Fescoe îşi deschidea 
termosul cu cafea, Petino măsura în lung şi în lat podeaua 
din fundul sălii. Din cauza relaţiei lui cu Justine, adusese 
Private în atenţia lui Fescoe şi garantase pentru noi toţi. 
Dacă aveam să ne ducem la fund, Bobby Petino nu mai 
putea lua niciodată prânzul în acest oraş - ca să nu mai 
vorbim de perspectiva de a deveni guvernator al statului. 

Toată lumea s-a aşezat pe scaune. Nora Cronin între 
Fescoe şi Justine, iar eu încadrat la dreapta de Justine şi la 
stânga de Cruz. 

— Vreau să recapitulăm totul, a spus Fescoe. Dar cât mai 
simplu. Justine, începe tu. Hai să răzbim prin aiureala asta - 
măcar în interiorul acestui birou. 

Justine a luat cuvântul folosindu-şi vocea ei de mare 
profesionistă, dar eu o cunoşteam suficient de bine ca să-i 
percep şi să-i simt temerile. A rămas totuşi pe poziţie şi 
când l-a informat pe Fescoe despre Christine Castiglia, 
martoră la răpirea lui Wendy Borman, o afirmaţie pe care 
ne-o  îngăduisem în urma rezultatelor obţinute de 
laboratorul nostru. 

— Două mostre de ADN dintr-o singură sursă au fost 
recuperate de pe hainele lui Wendy, a spus ea. Una dintre 
aceste mostre se potriveşte perfect cu Eamon Fitzhugh. 
Cealaltă mostră nu se potriveşte deocamdată cu nimeni. 
Dar din raportul de martor al lui Castiglia, Rudolph Crocker 
a fost al doilea băiat care a împins-o în grabă pe Wendy 
Borman în furgonetă. 

Fescoe a întrebat cum s-a asociat cazul Wendy Borman 
cu „Şcolăriţa” şi pentru că terenul era minat, am sărit şi eu 
în cele din urmă şi am explicat că modurile de operare erau 
asemănătoare, dacă nu chiar identice. 

— Considerăm că Wendy Borman a fost prima victimă. 

— Dacă nu prima victimă, cu certitudine una de început, 
a punctat Justine. 


Am explicat că Fitzhugh şi Crocker nu făcuseră greşeli 
esenţiale până când Fitzhugh nu-l recrutase pe Jason Pilser, 
posibil ca să ridice miza jocului. 

— Noi am interceptat amprentele electronice ale lui 
Pilser. Acest ticălos se lăuda prietenilor lui virtuali că a fost 
acceptat într-un club numit Monştrii Străzilor. lar acesta 
săvârşea crime în viaţa reală. 

— Mi-e teamă că m-ai pierdut, a spus Fescoe. 

— Ai cerut versiunea simplă. Argumentul de aici este că 
noi am interceptat mesajele de la Crocker pentru Pilser şi, 
din nou, de la Crocker către Fitzhugh, mesaje care descriau 
planul lor pentru uciderea unei alte fete în această seară. 
Fata în cauză era fata cu care vorbea Fitzhugh în momentul 
când Cruz l-a atacat şi doborât. 

— Văd indicii peste tot şi nicio legătură, nu s-a lăsat 
Fescoe, în timp ce nori de furtună i se adunau în priviri. Tot 
ce mi-aţi explicat este fie circumstanţial sau inadmisibil, fie 
al naibii de obscur pentru a putea convinge nişte juraţi să 
fie de partea subordonaţilor noştri. Vreau armele crimelor. 
Vreau dovezile medicolegale care să se potrivească. Vreau 
martorii care nu aveau atunci unsprezece ani sau care nu 
sar sau sunt împinşi de pe terasele lor în ghearele morții. 
Mă  înţelegeţi, oameni buni? Beri Hunt urmează să-l 
reprezinte pe Crocker. Dacă nu finalizăm cum trebuie tot ce 
avem, acest caz nici măcar nu o să ajungă în instanţă. 

— Crocker şi Fitzhugh trebuie ţinuţi separat, am spus eu. 
Mai avem nevoie încă de puţin timp pentru a compara ADN- 
ul lui Crocker cu ce am găsit pe hainele lui Wendy Borman. 

M-am întors spre Bobby Petino, care continua să măsoare 
cu pasul covorul lui Fescoe din spatele meu. 

— Bobby, avem nevoie de mandate pentru locuinţele şi 
birourile lui Crocker şi Fitzhugh. Crezi că ne poţi ajuta? Nu-i 
lăsa pe ăştia doi să scape! 


Capitolul 113 


Cu arma în mână, Nora s-a strecurat în apartamentul lui 
Crocker, a aprins lumina, a lipit mandatul pe masa din hol şi 
apoi a început să analizeze cu atenţie ce vedea în 
apartamentul cu un singur dormitor. 

În încăperea principală nu se vedea niciun computer. 

Ferestrele erau închise. 

Aerul condiţionat mergea. 

După toate aparențele, nu era nimeni acasă. 

— Să nu îţi pară rău, spusese Nora peste umăr, ca 
răspuns la scuzele pe care Justine i le tot îndruga în lift. Nu 
eu sunt cea care va avea de suferit. Nu pot vorbi în numele 
tău, dar se pare că micuța Nora este persoana cel mai puţin 
importantă. Eu sunt doar jucăria ta. Pionul. Liber, a anunţat 
ea. 

Justine a intrat în apartament şi a urmat-o pe Nora, în 
chicinetă, dormitor şi baie. 

Poliţista a verificat toate camerele şi dulapurile şi apoi a 
lăsat arma jos. 

— Aici nu suntem decât noi, damele. Tu ia în primire 
dormitorul şi baia, a spus Nora. Strigă dacă găseşti ceva. 

Justine a rămas în uşa dormitorului, cercetând locul. În 
mod hotărât, camera lăsa impresia unei minţi active. Era 
zugrăvită într-un albastru-închis şi avea tâmplăria în diverse 
culori fluorescente - roz, verde şi galben iar plintele şi 
mulurile erau portocalii. Patul tânărului ucigaş era un 
California King. 

Cărţile lui Croker acopereau toată gama de cunoştinţe 
umane, de la artă şi ştiinţă la politică şi ecologie. Pe 
noptieră avea o lanternă, o cutie cu prezervative 
nedeschisă, balsam de buze Chapstick, telecomanda şi 
nişte baterii. 

În cameră mai era şi un birou pe care nu se afla niciun 
computer şi al cărui sertar era încuiat. 


Justine a luat o foarfecă din cana cu creioane şi a folosit-o 
pe post de pârghie ca să deschidă sertarul cu dexteritatea 
unui spărgător experimentat. Măsura era probabil ilegală, 
dar ce mama naibii? Tot ea lovise şi în geamul maşinii lui 
Croker, ceea ce era probabil mult mai grav. 

Sertarul biroului era totuşi o dezamăgire. Şase monede 
Krugerrand!” într-o cutie goală de agrafe. O punguţă cu 
nişte iarbă şi foiţe de rulat ţigările şi câteva rechizite. Nici 
măcar o fotografie. 

Justine a închis sertarul, s-a îndreptat spre masa de 
toaletă şi a început să o analizeze. 

Căuta un indiciu al odioaselor crime sau obiecte care să 
amintească de acestea: tăieturi din ziare, vreun caiet cu 
însemnări făcute de mână, vreun suvenir. Orice. 

Cu siguranţă, Crocker luase suvenire de la victimele lui, 
dar, spre deosebire de mulţi alţi vânători de trofee, le 
ascunsese şi după aceea trimisese primarului mesaje 
electronice josnice şi sfidătoare care direcţionau spre 
artefacte curate ca lacrima care nu dovedeau nimic. 

În mod sigur, cu tot sentimentul lui de mândrie care îl 
încerca, Rudolph Crocker păstrase ceva. Sau era pur şi 
simplu al naibii de deştept? 

Nora a intrat în cameră şi împreună cu Justine a lovit uşor 
salteaua care dădea la iveală doar o elasticitate evidentă, 
fără nicio adâncitură tăiată în țesătură. 

— Niciodată n-am întâlnit un tip atât de curat, a spus 
Nora. 

Justine a mers spre dulap, a întins mâna şi a tras de 
întrerupătorul de lumină, mai bine zis de un obiect 
neidentificat, ataşat la un lănţişor. 

Crocker avea şase costume închise la culoare, şase 
jachete sport şi câteva cămăşi albastre, toate atârnate pe 


104 Monedă de aur (conţine o uncie de aur pur) scoasă de 
Ministerul Minelor din Africa de Sud în 1967 pentru a ajuta piaţa 
de aur a ţării, considerată strict un vehicul de a investi şi nu o 
monedă ca mijloc de plată; prima monedă de aur de investiţii cu 
circulaţie mondială (n. tr.). 


umeraşe. Pantofii erau aliniaţi cu grijă sub haine. Justine a 
verificat buzunarele şi a pipăit interiorul pantofilor. Şi cu cât 
cerceta mai mult, cu atât mai copleşitor era sentimentul 
neplăcut de înfrângere. 

Se inşelase Christine în privința lui Crocker? Era oare 
posibil? 

Oare Justine forţase fata să-şi creeze amintiri false? 
Justine a întins din nou mâna să stingă lumina în dulap şi 
acela a fost momentul când a avut o revelaţie. 

Crocker, fraierul! Nu se aşteptase în veci să caute cineva 
în acel loc. Şi de ce ar fi căutat? Doar se întâmplase în urmă 
cu cinci ani. 

Justine a strigat-o pe Nora, care şi-a făcut apariţia 
aproape imediat. 

Inima îi dansa de fericire şi îi auzea bătăile atât de tare în 
urechi că abia mai era în stare să-şi audă propria voce când 
a rostit: 

— Nora, spune-mi că nu am vedenii. Spune-mi că nu 
fabulez. 


Capitolul 114 


Justine s-a sprijinit de peretele „boxei” ca să o 
urmărească pe Nora Cronin în timpul interogatoriului ei 
experimentat şi curajos. 

Vizavi de Nora, la aceeaşi masă, stătea Rudolph Crocker. 
Deşi avea câteva cusături pe faţă, arăta aproape fericit, ca 
şi cum s-ar fi bucurat al naibii să fie în centrul atenţiei. 

Când s-a uitat la Justine, a rânjit de parcă ar fi spus: „Ai 
dat de necaz, cucoană! Uită-te pe cine am de partea mea: 
Beri Hunt, avocatul starurilor”. 

Beri Hunt arăta exact cum apărea la televizor: până în 
patruzeci şi cinci de ani, păr scurt şi negru şi o piele albă ca 
de porțelan. Purta un costum gri de lână fină şi uşoară, iar 
la gât, un şirag de perle gri din insulele Pacificului. 

Hunt o anunţase deja pe Nora şi la fel şi pe superiorii ei 
că da, puteau scăpa cu reținerea lui Crocker pentru că 
intrase în conflict cu poliţia. Dar îndată ce Crocker era adus 
în faţa instanţei de judecată cu această infracţiune minoră, 
avea să se anunţe cauţiunea, iar clientul ei era eliberat. În 
acelaşi timp, pregătea acţiunile judiciare intentate tuturor 
celor implicaţi în arestare. În timp ce făcuse aceste 
comunicări, Beri Hunt zâmbise cu încântare. 

— Domnule Crocker, îmi cer scuze din nou pentru rănile 
pe care le-ai suferit, dar trebuie să înţelegi că am 
considerat că aveai o armă pe locul din faţă. 

— Corect. Dar nu am avut o armă, aşa că te vom da în 
judecată pentru că m-ai ameninţat în mod ilegal, nu, Beri? 
Vom cere milioane. 

— Rudy, lasă inspectorul să vorbească. Noi doar 
ascultăm ceea ce trebuie ea să spună. 

— Numele meu de alint este Rude!%, a spus Crocker. 


1% joc de cuvinte bazat pe asemănarea sonoră dintre 
diminutivele Rudy şi cuvântul rude (în engleză, nepoliticos) (n. 
red.). 


— Şi mai trebuie să înţelegi, nu-i aşa, domnule Crocker, a 
continuat Nora ca şi cum Rude nici n-ar fi vorbit, că odată 
ce am pătruns în furgonetă, am dat peste un decor foarte 
neliniştitor. 

— Nimic din ce era în maşină nu poate fi folosit împotriva 
lui Rudy, a intervenit avocata. Clientul meu nu era înarmat. 
Şi nu aveaţi niciun motiv să cercetaţi vehiculul. Altceva? 

— Să discutăm despre furgonetă, bine, doamnă Hunt? 
Era căptuşită cu plastic negru folosit în construcţii, iar cutia 
de scule pe care am găsit-o în interior era plină de electrozi 
şi cleme. Aşa că vrem să ştim la ce foloseau aceste piese. 
Orice persoană rezonabilă, mai ales una care a văzut 
trupurile celor treisprezece fete moarte şi a înţeles cum au 
fost omorâte, s-ar putea gândi că furgonetă era căptuşită 
cu plastic ca să nu răzbată niciun fluid uman din interior 
atunci când clientul tău tortura şi ucidea o altă fată. 

— Pur şi simplu, îmi place să păstrez furgonetă în stare 
bună, în caz că o vând la mâna a doua, a spus Crocker, dar 
zâmbetul îi dispăruse, cel puţin temporar. 

— Nu mai spune nimic, l-a sfătuit Hunt. Poliţista aici de 
faţă foloseşte gloanţe oarbe. 

— Ei, acum am nişte gloanţe adevărate, a intervenit 
Nora. lar treaba devine tot mai frumoasă. 

Poliţista a deschis o mapă pe care o avea în faţa ei și a 
întors foaia de deasupra, astfel ca Hunt şi Crocker să poată 
vedea raportul întocmit de laboratorul Private. 

Hunt şi-a pus ochelarii. 

— Este o analiză ADN, a constatat avocata. 

— Exact, a confirmat Nora Cronin. Nu trebuie să răspunzi 
la nicio întrebare, domnule Crocker, pentru că nu îţi pun 
nicio întrebare. Îi voi aduce avocatei tale la cunoştinţă ce 
avem aici, astfel ca ea să te poată apăra de acuzaţiile pe 
care ţi le vom aduce. Acest raport potriveşte în mod 
indiscutabil ADN-ul tău cu ADN-ul găsit pe cămaşa lui 
Wendy Borman. 

— Scuze, a intervenit nelămurită Hunt. Cine este Wendy 
Borman? 


_ — Spune-i, domnule Crocker. Las-o baltă! O voi face eu. 
In 2006, o fată de şaptesprezece ani pe nume Wendy 
Borman a fost atacată pe stradă cu un pistol cu 
electroşocuri. După asta, domnul Crocker a ţinut-o de 
braţe, iar prietenul lui, domnul Fitzhugh, de glezne şi 
împreună au aruncat-o în furgonetă. O zi mai târziu, Wendy 
Borman era găsită moartă. Imbrăcămintea ei a fost 
depozitată cum se cuvine, iar ADN-ul lăsat pe şosetele ei şi 
pe cămaşă s-a potrivit în mod concludent cu ADN-ul 
domnului Fitzhugh şi al clientului tău ticălos. Răpirea lui 
Wendy Borman a fost dovedită, a continuat Nora. Martora îl 
poate identifica în mod cert pe clientul tău şi va depune 
mărturie. 

— Aveţi vreo dovadă că domnul Crocker a avut vreo 
legătură cu moartea ei, inspectore? A atinge şi a omori sunt 
două lucruri complet diferite. 

Nora s-a întors spre Justine şi a spus: 

— Doctore Smith, vrei să o faci pe doamna Hunt să 
înţeleagă? 


Capitolul 115 


Justine s-a aşezat la masă alături de Nora şi vizavi de 
Crocker şi renumita lui avocată. Îşi simţea pulsul foarte 
slab, dar s-a gândit că avea totuşi întipărită pe chip 
expresia ei neînfricată. Aşteptase cu nerăbdare acest 
moment. 

A deschis mapa şi a scos minunata fotografie a lui Wendy 
Borman aşezată între cei doi părinţi, mai înaltă decât ei 
amândoi şi cu braţele pe umerii lor. 

Wendy fusese mai mult decât o fată frumoasă. Arăta de 
parcă era gata doar să câştige în viaţă. 

Pandantivul care atârna pe lănţişorul lui Wendy era 
încercuit cu un marker, iar Justine a prezentat un prim-plan 
al acestui pandantiv. 

Era o stea de aur neobişnuită, aproape ca o stea de 
mare, cu vârfurile încreţite la capete. Părea făcută pe 
comandă, unică în felul ei, şi chiar aşa şi era. Bijutierul din 
Santa Monica din mâna căruia ieşise se ocupa încă de 
afacere şi identificase piesa. 

Avocata a examinat fotografia şi apoi şi-a ridicat privirea 
cu o faţă întrebătoare. 

Justine a băgat mâna în buzunarul de la jachetă şi a scos 
o pungă mică de hârtie pergaminată cu lănţişorul lui Wendy 
Borman în interior. 

— Clientul dumneavoastră folosea acest lănţişor la 
întrerupătorul de aprins şi stins lumina, doamnă Hunt, a 
spus ea. Amprentele domnului Crocker sunt pe el - şi la fel 
şi ale domnişoarei Borman. Pe spate este gravat „Lui 
Wendy, cu dragoste, M şi TM. Am fotografiat acest talisman 
care atârna în dulapul domnului Crocker. Inspectorul Cronin 
a fost de faţă. Avem suficiente probe să-ţi reținem clientul 
cu suspiciunea de crimă în timp ce negociem cu domnul 
Fitzhugh. 

— Vreau să vorbesc între patru ochi cu clientul meu, a 


solicitat Hunt. 

— Grozav! Fă-o, a spus Nora. Două lucruri trebuie să ştii. 
Am obţinut mandat pentru computerul de la birou al 
domnului Crocker şi chiar acum este cercetat. Deja am 
găsit mesaje  incriminatoare schimbate între domnul 
Crocker şi domnul Fitzhugh, care indică unde şi când a fost 
omorâtă fiecare dintre cele treisprezece fete. 

Justine l-a urmărit pe Crocker trecând de la un Rude 
Fante Insolent la un puşti gata să facă pe el de frică. 

— Mai trebuie să ştiţi, a continuat Nora, că domnul 
Fitzhugh se află în spital sub protecţia poliţiei. El nu s-a 
văzut cu vreun avocat, dar noi i-am explicat ceea ce i-am 
prezentat şi domnului Crocker. Doamnă Hunt, cunoaşteţi 
procedura. Poţi merge la noroc într-un proces cu juraţi. Sau 
ai un interval foarte mic de timp să rezolvi problema înainte 
ca domnul Fitzhugh să-l toarne pe clientul tău şi să încheie 
el târgul într-un mod care să-l avantajeze. 

— În această dimineaţă, l-am văzut pe domnul Fitzhugh 
la spital, a spus Justine. El înţelege că să prinzi o fată de 
cincisprezece ani cu intenţia de a o ucide nu va da prea 
bine în faţa juraţilor. Profesionist vorbind, nu cred că 
domnul Fitzhugh are chef să aştepte momentul injecţiei în 
celula de condamnat la moarte. Este o persoană sensibilă şi 
foarte raţională. Şi din punct de vedere logic, situaţia 
prezentă este mult prea stresantă pentru el. Sincer vorbind, 
omul este pe punctul de a vorbi deschis. Dacă nu cumva a 
facut-o deja. 

Justine a simţit puţină nechibzuinţă ridicând tonul vocii, 
dar nu mai conta, aşa că a continuat. 

— Procurorul doreşte să vă pună la încercare pe 
amândoi, i-a spus Justine lui Crocker. Dar Michael Fescoe, 
bunul meu prieten şi şeful poliţiei, vrea să procedeze mai 
simplu. Prima mărturisire câştigă. Prin urmare, tu hotărăşti, 
a adăugat Justine, presându-şi mâinile pe masa din faţa ei. 
Cine alege viaţa? Cine alege moartea? In momentul de faţă, 
totul depinde de tine, Rude. 


Capitolul 116 


Justine se simţea extrem de agitată şi aproape ameţită 
când şi-a părăsit biroul pentru întâlnirea de la primărie. Şi-a 
împrospătat rujul, a coborât cu liftul până la stradă şi a 
urcat pe locul din spate în maşina agenţiei. 

Jack era la volan, iar Cruz, pe locul din dreapta. 

— Te simţi bine, Justine? a întrebat-o Cruz. 

— Da. De ce întrebi? Pentru că primarul doreşte să ne 
vadă acum şi nu a spus de ce? Sau pentru că mintea mea 
este permanent bântuită de un ucigaş în serie? 

— Spune-i, Justine, a zis Jack cu un zâmbet generos. Eu 
n-am avut încă ocazia. 

Cruz a întors capul spre ea şi i-a zâmbit. 

— Da, Justine, spune-mi totul. 

— De acord. După ce Crocker şi-a concediat avocata, ne- 
a povestit cum a ucis-o pe Wendy Borman cu acea vocea 
lui de şcoală privată, afectată şi cumva râzând. lată un 
citat, Emilio, a continuat Justine. „Era un joc aşa că vreau 
credit. Altfel ce rost ar fi avut toată această pregătire şi, ştii 
tu, execuţie?” 

Cruz a fluierat. 

— Probabil mă iei peste picior. Chiar aşa a spus? 

— Tipul vâna poziţia de vârf, a adăugat Jack. Sau cea de 
bază - depinde cum priveşti problema. 

— Exact! Rude vrea să fie cunoscut drept cel mai atroce 
şi dezgustător ucigaş în serie „la categoria lui de vârstă” 
din istoria Los Angelesului, a spus Justine. Îi place sau nu, 
cred că va trebui să împartă această onoare cu Fitzhugh. 
Dacă e vorba doar de paisprezece victime rămâne de 
văzut. Crocker /insinuează că probabil sunt mai multe. 
Posibil să aibă chiar ceva informaţii pentru noi despre aşa- 
zisa sinucidere a lui Jason Pilser. In plus, cere să discute cu 
procurorul. 

Jack a preluat povestea din acel moment. Justine şi-a 


lăsat capul pe spate şi a închis ochii în timp ce prietenul ei 
îi relata lui Cruz că Bobby Petino încheiase un târg cu 
Crocker: fără pedeapsa cu moartea în schimbul unei 
mărturisiri complete despre celelalte crime, indiferent de 
numărul lor. 

După asta, Bobby părăsise foarte indiferent camera de 
interogatoriu. Nu-l interesa de ce puştiul era un ucigaş 
psihopat. 

Dar Justine trebuia să înţeleagă de ce aceşti copii 
privilegiați deveniseră monştri. Crocker şi Fitzhugh i-au 
amintit lui Justine de Nathan Leopold şi Richard Loeb!%, o 
altă pereche de adolescenţi geniali care, pe la începutul 
anilor 1900, au omorât un coleg de şcoală doar ca să vadă 
dacă puteau ieşi basma curată. Aşa deştepţi cum se 
credeau, au făcut o greşeală de începători şi au fost trimişi 
la închisoare pe viaţă. Mai târziu, a devenit clar că acei 
băieţi avuseseră o legătură homosexuală, exprimată prin 
gesturi, dar nerecunoscută. 

Crocker şi Fitzhugh îşi torturaseră victimele, dar niciuna 
dintre fete nu fusese agresată sexual. Erau Crocker şi 
Fitzhugh o imitație a perechii Leopold şi Loeb? 

Erau mai multe întrebări decât răspunsuri despre natura 
psihozei şi multe posibilităţi de a alege: să fie predispoziţie 
genetică, traumă, fiziologia creierului şi chiar şi cunoscuta 
întrebare „cine naiba ştie, pentru că sunt foarte diferiţi, nu-i 
aşa?” 

Ca martor potenţial împotriva lui Crocker, Justine nu-şi 
putea petrece mai mult timp cu acesta, dar şi-ar fi dorit să 
fi fost posibil. Ticălosul acela i-ar fi spus orice ar fi dorit ea 
să ştie - atâta timp cât era vorba despre persoana lui. 

Jack a tras în garajul din spatele primăriei, a deschis 
portiera pentru Justine şi i-a întins mâna. 


1% Nathan Freudenthal Leopold Jr. (1904-1971) şi Richard 
Albert Loeb (1905-1936), cunoscuţi drept Leopold şi Loeb, doi 
studenţi la Drept la Universitatea din Chicago, care au răpit şi 
omorât un băiat de paisprezece ani în 1924, motivaţi de dorinţa 
de a comite o crimă perfectă (n. tr.). 


Justine a coborât, şi-a lăsat în jos ochelarii de soare şi a 
spus: 

— Te avertizez, Jack. Dacă primarul încearcă să fie dur cu 
noi pentru că i-am bruscat pe nenorociţii ăia, am de gând 
să ripostez la fel. 


Capitolul 117 


Primarul Thomas Hefferon era un bărbat vânos, cu părul 
cărunt şi des, iar braţul stâng imobilizat din pricina unei 
răni pe care o căpătase în „Furtună în Deşert”:%. Comisarul 
Fescoe, un bărbat bine făcut, de un metru şi nouăzeci de 
centimetri înălţime, arăta ca un bodyguard stând alături de 
el, deşi edilul se descurca foarte bine şi de unul singur. 

Hefferon ne-a făcut semn tuturor - lui Justine, Cruz, 
Fescoe, Petino, Cronin şi mie - să-l urmăm la masa de sticlă 
destinată conferinţelor, cu vederea ei prelungită asupra 
liniei orizontului. 

— Mă bucur că aţi reuşit cu toţii să ajungeţi în cel mai 
scurt timp. Comisarul Fescoe are veşti. 

Polițistul şi-a încrucişat mâinile pe masă, apoi a luat 
cuvântul: 

— Eamon Fitzhugh a făcut un târg cu Bobby şi a 
mărturisit care a fost rolul lui în uciderea lui Wendy 
Borman. Acum avem în laborator computerul lui. Se pare că 
acest nemernic suferă de tulburare obsesiv-compulsivă. 
Deşi a salvat toate fişierele şi toate mesajele din 2006 
încoace, va fi nevoie de multe săptămâni ca să pricepem 
programul wireless de tras cu urechea pe care l-a folosit ca 
să-şi ademenească victimele. Mi s-a spus că acest ciudat 
este un fel de geniu. 

— Interesant, Mickey, a intervenit Justine. Şi Crocker se 
gândeşte la sine însuşi ca la un geniu, iar pe Fitzhugh îl 
numeşte o simplă unealtă. 

— Amândoi sunt unelte. Deci asta e, nu? După doi ani, 


107 Operaţiune militară desfăşurată în perioada 17 ianuarie 28 
februarie 1991, în timpul Primului Război din Golf, iniţiată de 
Naţiunile Unite după ce lrakul, condus de Saddam Hussein, a 
invadat Kuweitul, în acest conflict s-au înfruntat armata irakiană 
şi forţele coaliţiei internaţionale, compuse din 30 de naţiuni 
participante (n. red.). 


îmi recuperez viaţa pierdută. Şi acum nu ştiu ce să fac cu 
mine, a remarcat Cronin. 

După ce râsetele s-au oprit, Hefferon a continuat: 

— Oameni buni, aţi făcut o treabă fantastică. Inspectore, 
ai dat dovadă de curaj implicând Private în acest caz. Jack, 
sper să ne revedem. Justine, Nora, toate orele astea şi anii 
ăştia n-au fost în zadar. Şi în cazul tău la fel, Emilio. Aud că 
l-ai speriat pe mucosul de Fitzhugh. Adevărul este că LA 
este un loc mai sigur datorită dăruirii voastre şi pentru asta 
vă mulţumesc. 

Fir-ar să fie, dar aceste mulţumiri mă faceau să mă simt 
bine. Indiferent ce substanţe chimice elibera creierul meu, 
îmi aduceau bucurie din cap până în picioare. Nicio sumă 
de bani nu se putea compara cu starea de fericire deplină 
simțită în momentul distrugerii gunoaielor şi trântirii 
capacului, ştiind că a fost închis şi bătut în cuie pentru 
totdeauna. 

Sorbeam şampanie şi faceam glume, în timp ce ne 
fotografiam cu primarul când telefonul, aflat în buzunarul 
de la piept, a început să vibreze. 

Era un mesaj telefonic transferat de la birou şi marcat ca 
urgent. Apelantul era Michael Donahue. 

Numele îmi era cunoscut, dar nu reuşeam să-mi aduc 
aminte de unde. Mai apoi, răspunsul mi-a venit ca un pumn 
în faţă. Donahue era proprietarul barului irlandez pe care îl 
frecventa Colleen. 

Am apăsat pe tastă şi am ascultat vocea gravă a lui 
Donahue cu accentul lui puternic irlandez. Ca să fiu sigur de 
ceea ce rostise, am reluat mesajul. 

— Jack! O veste proastă. Colleen este la Glendale 
Memorial Hospital. Salonul 411. Trebuie să vii aici cât mai 
repede. 


Capitolul 118 


Goneam pe autostrada de nord, îndreptându-mă spre 
spital. 

Am încercat să dau de Donahue, dar apelurile mele 
ajungeau direct în căsuţa vocală. 

Eram speriat, preocupat, iar ieşirea de pe autostradă a 
apărut prea repede. 

Am răsucit tare volanul şi am pierdut controlul. Maşina a 
mers şerpuit, s-a împotmolit, iar motorul s-a blocat la o 
distanţă foarte mică de un perete de beton despărțitor. 

Claxoanele au început să semnalizeze în timp ce traficul 
pe autostradă se desfăşura pe lângă mine la peste 110 
kilometri pe oră. Mâinile îmi tremurau când am repornit 
motorul şi, în cele din urmă, am reuşit să mă desprind fără 
niciun risc de balustrada de piatră. lisuse, era aproape să- 
mi fac praf maşina şi poate chiar şi pe mine. 

La 25 de minute după apelul lui Donahue, îmi croiam 
drum pe holul de la Glendale Memorial, unde am apăsat 
agresiv şi fără încetare butonul liftului până când uşile s-au 
deschis şi imediat s-au închis în urma mea. 

Un soi de instinct de copoi m-a ajutat să găsesc salonul 
lui Colleen din prima încercare. 

Mi-am folosit toată forţa fizică în lupta cu uşa batantă, în 
timp ce Donahue s-a ridicat de pe scaunul aflat lângă pat şi 
a venit spre mine să-mi strângă mâna. 

— la-o încet, Jack! Nu e deloc bine! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă las singuri. 

Obrajii lui Colleen erau împurpuraţi, iar părul umed pe la 
tâmple. Păturile albe de bumbac o acopereau până la 
bărbie. 

Părea foarte mică în pat, asemenea unui copil febril. 

M-am aşezat pe scaunul lăsat liber de Mike, m-am 
aplecat spre pat şi am atins umărul lui Colleen. Imi faceam 


griji pentru ea. De când o cunoscusem, nu fusese niciodată 
bolnavă. Nici măcar o zi. 

— Colleen, sunt Jack. 

Ea a deschis ochii mari, albaştri şi a dat din cap când m-a 
văzut. 

— Eşti bine? Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. 

Medicația îi tărăgăna vocea. 

— Merg acasă. 

— Ce spui? La Dublin? 

Un gând teribil mi-a venit brusc - ca un pumn tras direct 
în abdomen. 

— Erai însărcinată? Ai pierdut copilul? 

Expresia stingherită a lui Colleen s-a transformat în 
zâmbet. A râs şi apoi a trecut într-un fel de isterie, care s-a 
transformat în suspine. Când şi-a ridicat mâinile la obraji, 
am zărit fâşiile albe, şocante, de tifon şi bandă care îi 
înfaşurau încheieturile mâinilor. 

Tifonul era brăzdat de sângele intens la culoare care se 
infiltrase. 

Ce făcuse? 

— l-am spus lui Mike să nu te sune. Mi-e îngrozitor de 
ruşine să mă vezi aşa... Mă voi face bine. Te rog, pleacă, 
Jack. Mă simt bine acum. 

— Ce gândeai, Colleen? 

Mi-am reamintit ultimele săptămâni şi luni. Nu 
observasem că micuța Colleen era deprimată. Cum îmi 
scăpase? Ce naiba se întâmpla cu mine uneori? 

— Eram complet nebună, a spus ea. M-a durut foarte 
mult. Nu trebuie să-mi spui din nou. Ştiu că s-a terminat. 

— Colleen. Ah, Colleen, am şoptit. 

Ea a închis ochii, iar eu m-am simţit copleşit de ruşine. 
Vină şi ruşine. Ţineam la Colleen, dar ea ţinea şi mai mult la 
mine. Fusese egoist din partea mea să rămân cu ea atâta 
vreme, deşi amândoi ştiam că ajunseserăm mult prea 
departe. O rănisem pe această femeie - şi ea se rănise pe 
sine. Ce lucru îngrozitor! 

Nu ştiu cât a durat tăcerea dintre noi. Poate că doar un 


minut, dar suficient timp să mă gândesc la ceea ce 
însemnase Colleen pentru mine şi să încerc să-mi imaginez 
un viitor pentru amândoi. Era trist, dar pur şi simplu nu 
eram în stare să întrevăd acest viitor. 

— Măcar nu vei mai fi obligat să asculţi felul meu ciudat 
de a vorbi, a spus ea. 

— Nu ştii că îmi place să-ţi ascult vocea? 

— Ai fost bun cu mine, Jack! Mereu. Nu voi uita asta. 

— La naiba, Molloy! Vreau să fii fericită! 

Ea a dat din cap aprobator în timp ce lacrimile îi alunecau 
pe obraji. 

— Şi tu, a spus ea. Acelaşi lucru îl doresc şi eu pentru 
tine. 

Niciunul dintre noi nu a mai rostit nicio vorbă. 

Am sărutat-o de rămas-bun şi, după ce am ieşit din salon, 
mi-am dat seama că nu aveam să o mai revăd niciodată pe 
Colleen şi că asta era pierderea mea. 

Lăsasem o altă femeie cumsecade să plece, pentru? Ce 
naiba era în neregulă cu mine? 


Capitolul 119 


Planificasem o petrecere de final la Pacific Dining Car în 
semn de mulţumire pentru băieţii de la laborator, precum şi 
pentru cele mai importante persoane care se ocupaseră de 
cazul „Şcolăriţa” şi făcuseră o treabă foarte bună. 

După ce o văzusem pe Colleen, nu mai eram în stare să 
sărbătoresc şi nici nu puteam să mă prefac. 

l-am telefonat lui Sci şi i-am spus că aveam o urgenţă de 
familie, rugându-l în acelaşi timp să joace rolul de amfitrion 
în locul meu. Apoi, am făcut inimaginabilul: mi-am închis 
telefonul. 

Am mers cu maşina la Forest Lawn, un cimitir vechi şi 
întins unde erau înmormântate nenumărate celebrităţi. 
Draga mea mamă era şi ea înmormântată acolo. 

Fusese doborâtă de o boală de inimă nediagnosticată în 
prealabil în toiul oribilului proces prin care punea capăt 
mariajului cu tata. A fost un sfârşit brusc şi neaşteptat 
pentru o viaţă neîmplinită. Poate că relaţia urâtă a mamei 
cu tatăl meu a fost cea care m-a ţinut departe de căsătorie. 

Mi-am dezbrăcat jacheta şi m-am aşezat pe iarbă, lângă 
piatra simplă pe care erau gravate două mâini împreunate 
pentru rugăciune deasupra unei inscripţii: „Sandra Kreutzer 
Morgan este cu Dumnezeu”. 

În depărtare, o maşină de tuns iarba bâzâia monoton. La 
câţiva paşi distanţă am zărit sclipirea unor baloane care 
pluteau probabil pe deasupra mormântului vreunui copilaş. 

N-am stat de vorbă cu rămăşiţele pământeşti ale mamei 
şi nici cu spiritul ei. Nici măcar nu m-am rugat până la 
momentul plecării. 

Dar m-am gândit la vremurile bune pe care le 
petrecuserăm împreună: la picnicurile rare, la puţinele 
petreceri în aer liber care aveau loc după meciurile de 
fotbal, când mâncam pe capota maşinilor, la filmele cu 
Peter Sellers pe care le urmăream cu ea până noaptea 


târziu la televizor. Cred că văzuse Pantera roz”? de o sută 
de ori. La fel şi eu. Şi la fel şi Tommy. 

Am zâmbit, gândindu-mă la toate astea şi, după un timp, 
mi-am rulat jacheta, transformând-o într-un soi de pernă şi 
m-am culcat pe iarbă. Eram fascinat de schimbarea lentă a 
culorii frunzelor de stejar de pe ramurile de deasupra 
capului. 

Şi după aceea, pentru un timp, m-am desprins de 
planetă. 

Cred că am dormit mult şi profund pentru că am fost 
trezit de un îngrijitor al cimitirului care îmi scutura braţul, 
spunând: 

— Domnule, închidem! Trebuie să plecaţi, domnule! 

Am atins cu mâna monumentul mamei, mi-am găsit 
maşina şi, aşa cum caii ştiu să tragă sania, automobilul 
meu părea să se deplaseze singur spre o căsuţă minunată 
din Beverly Hills, pe care o cunoşteam foarte bine. 

Am parcat pe Wetherly, o stradă rezidenţială îngrijită, şi 
am rămas pe loc o vreme, doar uitându-mă la casa mică şi 
frumoasă a lui Justine. Mi-am redeschis telefonul şi am 
tastat numărul ei. 

Justine a răspuns la primul apel. 

— Jack! Ce urgenţă de familie ai avut? a întrebat ea. Ai 
lipsit de la petrecere. 

— Colleen se întoarce la Dublin, am spus eu. Am stat de 
vorbă amândoi. Apoi, am mers la Forest Lawn. Aveam 
nevoie de timp să reflectez. 

— Eşti bine? 

— Sigur. 

— Sigur, spune el, a repetat Justine imitându-mi tonul. Şi 
eu am făcut puţină reorganizare mintală. Bobby mi-a dat 
papucii şi s-a întors la nevastă-sa. Nu prea plăcut, totuşi, 
pentru Bobby, pentru că ea nu l-a mai dorit. 

Mi-am dorit să o consolez pe Justine dar, în acelaşi timp, 
eram fericit să aud vestea cu despărţirea. Justine era prea 


1% Pantera roz (1963), film regizat de Blake Edwards, avându-i 
în rolurile principale pe Peter Sellers şi David Niven (n. tr.). 


bună pentru Bobby Petino sau mai exact prea bună ca să 
ajungă mânjită de atmosfera viciată a politicii din California. 

M-am întrebat unde oare se afla Justine în clipa aceea. 
Mi-am imaginat-o într-un şezlong în biroul ei sau stând 
culcată pe pat, cu televizorul dat încet şi un pahar de vin în 
mână. Atracția mea spre ea era aproape ca o forţă fizică. 

— Ce faci în clipa asta? am întrebat eu. 

— De ce? 

— AŞ putea veni la tine, am spus eu. Fără să stau prea 
mult timp. 

A urmat o pauză ca de plumb, pe care am umplut-o cu 
speranţă. 

— Jack, amândoi ştim că n-ar fi o idee bună, a spus 
Justine. De ce nu te duci tu, pur şi simplu, să tragi un pui de 
somn şi ne vedem mâine? 

Îi pronunţam numele când a închis telefonul. Am urmărit 
luminile stingându-se una câte una şi apoi am pornit 
maşina spre casă, tot singur. 


Epilog 
S-A TERMINAT! 


Capitolul 120 


Actorul  şomer Parker Dalton a bătut la uşa 
apartamentului 34 de la Chateau Marmont. 

În timp ce îşi ţinea o mână pe mânerul mesei extensibile 
de masaj şi cu cealaltă îşi potrivea şapca, Parker aştepta pe 
mocheta închisă la culoare ca domnul Cushman să-l invite 
înăuntru pentru ritualul zilnic. 

De fapt, lui Dalton îi plăcea slujba. La Chateau veneau tot 
timpul vedete, iar unele dintre acestea locuiau în hotel 
câteva luni în şir. Instantanee cu Drew Barrymore, Cameron 
Diaz, Matthew Perry şi alţii asemenea lor îşi făceau loc pe 
blogul lui Dalton şi întotdeauna îi dădeau speranţă pentru 
propria carieră. 

Domnul Cushman nu era vedetă, dar era o celebritate 
atât din cauza faptului că soţia îi fusese asasinată, cât şi 
pentru faptul că asasinul era încă în libertate. 

Dalton postase pe Twitter informaţii despre şedinţele cu 
domnul Cushman, iar prietenii lui, plus nenumărați prieteni 
ai prietenilor, ceruseră cu ardoare mai multe destăinuiri, 
mai multe detalii şi mai multe observaţii sarcastice. 

Pentru că domnul Cushman nu a venit la uşă, Dalton i-a 
telefonat în cameră, pe linia directă. Telefonul s-a auzit 
sunând în interiorul apartamentului şi, cum domnul 
Cushman nu a dat din nou niciun semn de viaţă, Dalton a 
reflectat asupra opţiunilor lui. 

Să plece sau să sune la recepţie? 

Nu era tocmai ciudat ca domnul Cushman să fie parţial 
beat la sosirea lui, dar poate că avusese loc un accident. 
Poate că se prăbuşise sub duş. 

În cele din urmă, Dalton a sunat la recepţie şi în câteva 
minute a apărut managerul de peste zi, un tip blond şi înalt, 
cu o conformaţie excelentă şi cu numele, domnul Straus, 
înscris pe ecusonul de la vestă. Straus l-a chestionat rapid 
pe Dalton şi pe urmă a deschis uşa apartamentului ocupat 


de Cushman. 

Dalton a rămas în prag şi a strigat: 

— Domnule Cushman! 

Pentru că nu au primit niciun răspuns, Dalton l-a urmat 
pe Straus în apartamentul spaţios. Mobilierul sobru în stilul 
anilor 1930 era nederanjat. Sticle şi pahare împrăştiate de- 
a valma ocupau mesele, resturi de mâncare se revărsau din 
coşurile de gunoi, iar perdelele albe stăteau ridicate 
deasupra patului nefacut. 

— Nu-l văd pe domnul Cushman nicăieri, a spus Dalton. 

— Nu, pe bune? a comentat ironic Straus. 

Dalton l-a urmărit pe manager deschizând uşile dulapului 
şi a înţeles că are ocazia să se uite pe furiş să vadă ce 
purta domnul Cushman când nu era în pielea goală sau în 
pijama, dar dulapul era gol şi la fel şi sertarele măsuţei de 
toaletă. 

Baia, cu minunatele ei dale de epocă alb cu negru, era un 
model de dezordine: dulapul de medicamente deschis, iar 
în interior doar un aparat de ras uzat şi o sticluţă cu 
aspirine, iar pe podea, prosoape aruncate peste tot. 

— Ei bine, arată ca şi cum ar fi părăsit hotelul fără să mă 
anunţe, a mormăit Parker Dalton. 

— Hristoase, a rostit managerul şi a început să clatine din 
cap, nu a plecat pur şi simplu, ci a fugit mâncând pământul. 

— Dai telefon la poliţie? 

— Fii serios! Suntem la Chateau Marmont. 

Înainte de a părăsi legendarul şi, aşa cum şopteau unii, 
bântuitul hotel, Parker Dalton postă o actualizare pe 
Twitter. Ah, Dumnezeule, ce poveste trebuia el să spună! 
Până la sfârşitul zilei, douăzeci de mii de persoane 
indiscrete aveau să ştie că Andy Cushman înşelase hotelul 
şi fugise cât îl ţinuseră picioarele. 


Capitolul 121 


Era după-amiaza târziu când Del Rio a cotit din Lobo 
Canyon şi a parcat Land Roverul gri pe Lobo Vista Road. 

Cerul era la fel de gri ca şi maşina şi la fel de gri precum 
hainele lui Del Rio, camuflaj de care nu avea nevoie însă 
pentru că locul era cât se putea de pustiu. 

Când şi-a luat Remingtonul 700 dotat cu o lunetă de zece 
dioptrii din spatele maşinii, Del Rio era cu gândul la Jack. 

A mers pe drumul nepavat şi a luat-o pe o cale de acces 
a cerbilor sus pe o pantă şi prin tufăriş. 

Ascensiunea devenea tot mai abruptă şi când poteca a 
luat-o la dreapta, Del Rio a croit o nouă cărare prin 
buruieni, agăţându-se de ierburi şi de arbuştii Coyote şi 
urcând pe versant prin locuri unde pantofii îi alunecau. 

Când a ajuns pe platou, a cuprins cu privirea ferma aflată 
la aproape şaptezeci de metri dedesubtul lui, cu anexele ei 
albite de lumina soarelui şi întinderea de teren care părea 
un covor încreţit şi prăfuit, aruncat peste dealuri. 

Del Rio s-a aşezat pe burtă, cu gura armei de foc întinsă 
peste malul abrupt şi înalt. 

Patruzeci de minute s-a târât precum melcul, înainte ca 
uşa din spate a fermei să se deschidă şi bărbatul pe care 
Del Rio îl aştepta să-şi facă apariţia cu un câine, un 
Rhodesian Ridgeback foarte arătos. 

Tipul avea un mers unduitor, purta o cămaşă în carouri, 
jeanşi şi o pălărie maro cu bor. A legat câinele de stâlpul 
verandei, l-a mângâiat pe spate şi apoi, înainte să se 
îndrepte spre padoc, a ales un căpăstru şi o şa de pe 
balustradă. 

Tipul cu pălărie a înşeuat o iapă castaniu-închis şi a ieşit 
cu ea pe o cărare care ducea înspre dealurile unde îl 
aştepta beleaua. 

Del Rio a luat ţinta pe locul unde se intersectau două 
carouri şi a apăsat pe trăgaci. 


Urechile iepei s-au lăsat pe spate, iar când calul s-a 
cabrat, Del Rio a zărit gaura apărută în cămaşa călăreţului. 

Rick a rămas pe loc şi a observat că împuşcatul a 
continuat să stea vertical până când, ca într-o mişcare cu 
încetinitorul, s-a înclinat spre stânga şi s-a prăbuşit la 
pământ. 

lapa a părăsit cărarea, târând după ea călăreţul captiv şi 
prins de ea cu o gheată până când aceasta s-a desprins şi l- 
a eliberat. Calul s-a oprit şi a început să pască iarba uscată. 

Del Rio a ridicat învelişul cartuşului, l-a băgat în 
buzunarul de la cămaşă şi a coborât malul abrupt 
perpendicular cu poteca. 

Când a ajuns lângă trupul bărbatului lovit de glonţ, i-a 
verificat pulsul. Nu se mai simţea nimic. 

Ca să fie sigur că părăsise lumea celor vii, a dat de două 
ori cu piciorul în ucigaşul de profesie şi apoi a spus: 

— Hei, Bo Montgomery, lepădătură, nici Shelby n-a văzut 
glonţul venind. 

Del Rio şi-a şters arma cu poalele cămâăşii şi a aruncat-o 
peste stâncă, a văzut-o ricoşând şi pierzându-se printre 
şirurile nesfârşite de tufe sălbatice. 

Apoi, a lustruit învelişul cartuşului şi l-a azvârlit după 
armă, urmărindu-l cum dispărea. 

Un foc de armă. Un inamic doborât. 

Acţiune dusă până la capăt. Foarte profesionist. Foarte 
Private. 

Şi foarte personal, s-a gândit Del Rio. 

Jack o iubise pe Shelby, iar el îl iubea pe Jack. 


Capitolul 122 


În acel moment, toate cazurile noastre importante erau 
rezolvate. Cel puţin, pentru biroul din Los Angeles era o 
constatare cât se poate de adevărată. 

Birourile din Londra, Frankfurt, Chicago şi New York erau 
ocupate şi duceau un război cu biroul lui Presti din Roma - 
ceea ce era util pentru aspectul fundamental al situaţiei, 
deşi nu prea îmi păsa de asta. 

Întâlnirea noastră matinală din Centrul de comandă se 
transformase într-o sărbătorire ad-hoc cu ovaţii şi fără 
dorinţa de a mai ocupa vreun loc pe scaune. Mo servea o 
prăjitură cu brânză, Sci umplea cănile de cafea turnând 
dintr-o sticlă de Bailey's de mărimea unei carafe, iar Cruz 
stătea suficient de aproape de Karen, asistenta de laborator 
a lui Sci, încât să se uite în voie în decolteul ei. 

Obligată să ia cuvântul, Justine n-a fost în stare decât să 
rostească două vorbe: 

— l-am prins. 

Grupul a izbucnit în aplauze şi strigăte de bucurie. 

Chiar atunci, uşa s-a deschis şi noul meu asistent, Cody 
Dawes, s-a furişat înăuntru ca să-şi facă loc şi să se apropie 
de mine. 

— Jack, o anume Jeanette Colton a venit fără nicio 
programare. Este la recepţie. Ce să fac? 

— O voi conduce în biroul meu, am spus eu. Vino aici, 
Cody! Vino să cunoşti lumea! Asta-i cea mai importantă 
parte a slujbei tale aici. 

— Telefoanele tale. 

— De aceea avem robot telefonic. 

Am părăsit Centrul de comandă şi am găsit-o pe Jeanette 
Colton ocupând un loc într-o parte a biroului de recepţie. 
Ultima dată când o văzusem, era coafată cu grijă şi liniştită 
în timp ce îmi spunea că ea cu soţul ei, o vedetă din lumea 
tenisului, şi cuplul care locuia mai jos de stradă doreau să 


facă schimb de parteneri. 

li spusesem să se adreseze vechiului meu prieten, 
Haywood Prentiss, regretând totuşi că n-am reuşit să 
acceptăm solicitarea. 

Pe măsură ce scurtam distanţa dintre noi, realizam că 
era ceva în neregulă cu Jeanette Colton. Pe obrazul ei stâng 
se vedea urma proaspăt lăsată de o palmă, iar ochii îi erau 
umflaţi şi oarecum învineţiţi. 

l-am simţit mâna ca un cârlig când m-a apucat de braţ şi 
nu mi-a mai dat drumul. 

— Jack, trebuie să discut cu tine! Îmi pare rău că am 
apărut aşa! 

— lisuse, ce naiba s-a întâmplat? Să mergem sus la mine 
în birou. 

Faţa i s-a crispat şi a început să plângă. Dintr-odată avea 
aceeaşi înfăţişare ca şi o fetiţă. 

— Am făcut un lucru rău, a bolborosit Jeanette Colton pe 
când intram în lift. Am dat peste Lars cu Rollsul lui. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am lovit şi am mai dat şi cu spatele peste el. 

— L-ai omorât? 

Ea a clătinat din cap că nu. 

— Mă înjura când am plecat. Am sunat la ambulanţă, dar 
n-am mai aşteptat să vină. Am nevoie de ajutorul tău, Jack. 
Am nevoie de tot ce e mai bun. 

Am ieşit din lift şi ne-am îndreptat cât ai clipi spre biroul 
meu. Anulasem ideea cu toate cazurile noastre importante 
rezolvate. 

— Te voi ajuta oricum voi putea, am spus eu cu intenţia 
de a deschide uşa biroului şi păşind într-o parte ca să o las 
pe Jeanette să intre înaintea mea. 

Uşa stătea căscată şi atât Jeanette Colton, cât şi eu am 
tresărit. Fratele meu geamăn stătea pe scaunul meu cu 
picioarele încălţate în mocasini pe birou şi cu un rânjet pe 
faţă. 

De ce se afla acolo? 

Oare ce povară de minciuni mai avea de gând să reverse 


asupra mea de data asta? 

— Cum merg afacerile de erou? a întrebat Tommy. Nu 
trebuie să plângi, frumoasă domnişoară în suferinţă. Jack 
aranjează totul pentru tine. 


Capitolul 123 


— Am nevoie doar de un minut, frate, a spus Tom. Şi pe 
urmă dispar. 

Am rugat-o pe Jeanette Colton să ocupe un loc lângă 
biroul lui Cody şi i-am spus că voi reveni imediat. In treizeci 
de secunde. Am închis uşa după mine. 

— Dă-i drumul! Zi repede ce ai de zis! am spus eu. 

— Este de zis şi de arătat, a spus Tommy în timp ce îmi 
înmâna un document scos dintr-o mapă albastră. 

— Pleacă de la biroul meu, l-am repezit. 

Tommy a chicotit, s-a ridicat şi s-a aşezat pe un fotoliu, în 
timp ce eu m-am aşezat la birou şi am desfăcut documentul 
juridic. Am observat numele lui Tommy şi al tatălui meu. 

M-am uitat la fratele meu şi am spus: 

— Vrei să treci la subiect, Junior? Clienta mea are 
probleme. 

— Se vor rezolva. Te asigur. În orice caz, sunt fericit să 
scurtez povestea. Am finalizat dezintoxicarea victorios şi 
am vorbit cu avocatul tatălui nostru. Am primit veşti de 
valoare. Vreau să spun importante. 

— Tata nu era tatăl nostru real? Asta ar fi o uşurare! 

Tommy a râs. 

— Ah, era tatăl nostru, mai mult ca sigur. Şi pentru că am 
terminat cu bine tratamentul, moştenesc o grămadă de 
bani. Cincisprezece milioane, Jack. La fel ca tine, cred. 

Mi-am controlat expresia, dar eram şocat. Cunoscându-l 
pe tata aşa cum îl ştiam, mi-am imaginat că dirija din 
mormânt o competiţie Jack versus Tommy. Bătrânul 
rămânea netrebnic chiar şi din mormânt. Altfel de ce nu mi- 
ar fi spus că pusese bani deoparte şi pentru Tommy? 

— Ştii ce am de gând să fac cu moştenirea mea, Jack? 
Intenţionez să extind Private Security. Vom fi prezenţi în 
toată lumea. Port numele tatei şi cred că dorinţa lui era să 
te depăşesc. Private Security urmează să fie mai mare şi 


mai bună decât Private Investigations. Poţi să fii sigur de 
asta! 

— Bravo ţie, Tommy! Vă doresc mult succes ţie şi afacerii 
tale. 

M-am ridicat în picioare şi i-am arătat uşa fără să mă 
mişc. 

— Mulţumesc că ai trecut pe aici! Nu trânti uşa când ieşi! 

Dar Tommy nu terminase. Rânjetul i s-a lărgit. 

— Mai am ceva pentru tine, a spus el şi a scos din 
buzunarul de la piept o chitanţă de depunere pe care mi-a 
înmânat-o. 

Era un cec de şase sute de mii de dolari, reprezentând 
datoria pe care i-o plătisem. 

— Acum suntem chit, Jack, a spus el. 

Şi apoi, s-a ridicat şi, cu faţa spre mine, a întins mâna cu 
arătătorul şi degetul mare imaginând un pistol gata să mă 
ţintească. 

— Eşti mort, Jack! 

A rostit-o pe un ton plângăreţ şi sinistru şi am înţeles că 
imita timbrul vocii pe care o folosise cu toate ocaziile prin 
dispozitivul electronic utilizat să o mascheze. Faptul că îi 
văzusem faţa în timp ce rostise „Eşti mort” avusese un 
efect şi mai terifiant decât faptul că auzisem de atâtea ori 
vocea mecanică la telefon. Fusese mult mai real! 

Acesta era fratele meu. Acesta era fratele meu geamăn. 

Fratele geamăn care mă ura atât de tare, că devenise 
motivul meu de chin ani la rând. 

N-am tresărit chiar dacă îmi rănise sentimentele. Am 
spus: 

— Prin urmare, tu erai, Junior, tu erai cel care mă suna 
tot timpul. Te-am întrebat dacă tu erai cel care mă suna şi 
ai minţit. Şi, la fel ca în toate celelalte ocazii, te-am 
considerat nevinovat, iar tu m-ai trădat. Nu voi mai avea 
niciodată încredere în tine. Şi apropo, frate, nu sunt mort. 
Nici vorbă. Nicidecum. Nu încă. 

Tommy nu a rostit niciun cuvânt. Când a părăsit biroul, 
zâmbetul îi era inexpresiv. Perechea mea din pântec, 


duşmanul meu de moarte şi omul care mă ameninţa zilnic, 
a coborât pe scara în spirală ca o scoică nautilus şi s-a făcut 
nevăzut. Speram să nu-l mai văd niciodată şi nici să nu-i 
mai aud vocea. 

Slabă nădejde! 


Capitolul 124 


Am ieşit şi m-am dus spre Jeanette Colton. 

— Diabolicul meu frate geamăn, am explicat eu. 

In dimineaţa următoare m-am trezit conform ceasului 
meu biologic. 

De data asta, fără a fi smuls dintr-un coşmar şi fără 
soneria telefonului. In spatele casei mele, oceanul se 
frământa agitat şi zgomotul valurilor care se spărgeau 
rostogolindu-se pătrundea prin ferestrele larg deschise. 
Plăcut! 

Dar şi mai plăcut era faptul că Justine stătea culcată 
alături de mine. 

M-am întors să mă uit la faţa ei minunată şi mi-am dat 
seama că mă urmărea şi zâmbea. Eram copleşit de 
dragoste pentru această femeie. 

Ea mi-a cuprins gâtul cu palmele şi m-a tras mai aproape. 

— Muzica valurilor, a spus ea. Întotdeauna am iubit 
această casă. 

— Şi această casă te-a iubit întotdeauna. 

Cum eram aşezaţi pe o parte cu feţele unul la celălalt, i- 
am tras coapsa lângă şoldul meu şi brusc ne-am lăsat în 
voia unui sărut profund în timp ce zgomotul respirației 
noastre copleşea agitația valurilor. 

Nu credeam că eram în stare să mai aştept încă o clipă, 
când afurisitul de telefon a sunat. 

Tommy! Am întins mâna după mobil plănuind să-l trimit 
la naiba. Apoi am citit numele apelantului. Nu era Tommy - 
şi totuşi trebuia să accept apelul. 

— Jack Morgan, am spus gâfâind un pic. 

Tonul lui Carmine Noccia era relaxat, dar mesajul, extrem 
de serios. 

— Scuze, Jack, dar am o veste proastă pentru tine. Andy 
Cushman a fost implicat într-un accident de maşină pe 
coastă. La o curbă, a zburat de pe şosea şi a ajuns într-o 


prăpastie, lângă Marin. Maşina a luat foc imediat şi a ars în 
întregime. Nu s-au găsit urme de derapare. Cred că e 
posibil să-l fi lăsat frânele. 

— Eşti sigur că era Andy? am întrebat eu cu o oarecare 
dificultate în rostire şi în respiraţie. 

— O, da! El era! Unul dintre băieţii mei a văzut cum s-a 
întâmplat. Ştii că noi eram cu ochii pe el. Hei, îţi doresc un 
weekend plăcut! 

Am închis telefonul, dar l-am mai ţinut o clipă în mână. 
M-am gândit la noul meu asociat comanditar, Carmine 
Noccia. Niciodată un prieten mai bun. Niciodată un duşman 
mai rău. 

Gândul m-a dus la întâmplările care îmi schimbaseră 
sentimentele pentru Andy din clipa când am aflat că el 
comandase uciderea lui Shelby. 

Andy fusese cel mai apropiat prieten al meu. Fusesem 
cavaler de onoare la nunta lui. Nădăjduisem să fiu naşul 
copiilor lui Andy sau măcar să ne petrecem bătrâneţile 
împreună pe terenul de golf, făcând schimb de amintiri şi 
râzând cu lacrimi. 

Acum Andy nu mai era printre cei vii. Ştiam că mai târziu 
aveam să simt ceva, dar pentru moment nu mă încerca 
niciun sentiment pentru el. 

Absolut niciunul. 

M-am dat jos din pat şi am deschis uşile glisante. Apoi, 
mi-am luat avânt şi am aruncat telefonul cât de departe am 
putut. Foarte departe. Când telefonul a ajuns în valuri, am 
închis uşile, le-am încuiat şi m-am întors în pat lângă 
Justine. 

Reuşea oare să-mi citească expresia feţei? În mod sigur. 

Avea puterea să-mi pătrundă gândurile? Probabil că da. 

— Cine era? a întrebat Justine. 

— Nu contează. 

Şi-a trecut mâinile peste fesele mele şi în sus pe spate. 

— Te simţi bine, Jack? 

— Mă simt bine, am răspuns, îndepărtându-i părul lung şi 
negru de pe faţă. Este timpul pentru un mobil nou şi pentru 


un alt număr de telefon. 

— Mă surprinzi uneori, ştii? Îţi dai seama că reuşeşti să 
faci asta? Spune-mi la ce te gândeşti de fapt. 

— Mă gândesc că eram în toiul unei acţiuni cu adevărat 
plăcute, am răspuns eu. 

— Îmi amintesc, a aprobat Justine. 

Am tras-o mai aproape de mine, până când coapsa i-a 
ajuns lângă şoldul meu şi am sărutat-o din nou, pierzându- 
mă în acea stare de uimire mărturisită. Era bine, eram 
exact unde doream să mă aflu. Îmi îngăduiam să-i spun 
orice, lucru pe care l-am şi făcut. 

— Andy este mort, am şoptit eu lângă obrazul lui Justine. 


Mulţumiri 


Mulţumirile noastre acestor profesionişti valoroşi care au 
împărţit cu noi timpul lor preţios şi cunoştinţele: 

căpitan Rich Conklin, doctor Humphrey Germaniuk, 
căpitan Neil Oswald (USMC), Elaine Pagliaro, (MS, JD), Steve 
Bowen, Ken Zercies, Mark Bruno şi C. Peter Colomello. 

Mulţumiri speciale cercetătorilor noştri, Lynn Colomello şi 
Lauren Sheftell, şi bineînţeles lui Mary Jordan, care 
coordonează totul. 


POLIȚIA NU TE POATE AJUTA 


Jack Morgan conduce o renumită agenţie de investigaţii cu birouri 
in lumea întreagă, Aici trebuie să mergi atunci când ai nevoie de 
maximă eficiență. dar si de maximă discreţie. Secretele celor mai 
importante personalități ale planetei trec zilnic prin mâinile lui 
Jack, iar angajaţii lui folosesc cele mai avansate tehnici pentru a 
rezolva cazurile care le sunt încredințate. 
LLN 
t 


PRESA TE VA DISTRUGE 


Jack investighează deja blaturile din Liga Naţională de Fotbal 
American, dar şi uciderea a 18 şcolărițe când află de o crimă teribilă: 
fosta lui iubită, devenită între timp sotia celui mai bun prieten al 
său. a fost asasinată. Distrus de durere. Jack se mobilizează şi îi 


implică pe toţi angajații agenţiei în rezolvarea cazului. 


O SINGURĂ SOLUȚIE: PRIVATE 


Hotărăt să prindă criminalul şi obligat să aleagă între răzbunare şi 
dreptate, Morgan trehuie să jongleze şi cu o aventură sentimentală 
care amenință să îi arunce în aer toate planurile. Cu o intrigă ce se 
dezvoltă cu o viteză ameţitoare, Private este cel mai captivant 


thriller scris vreodată de James Patterson. 


ISBN 978-606-609-742-0 


editura rao