James Patterson — [Clubul fetelor] 04 4 Iulie

JAMES 
PATTERSON 


sı MAXINE PAETRU 


JAMES PATTERSON 
MAXINE PAETRO 


4 IULIE 


Original: 4th of July 


Traducere 
Adrian Deliu 


RAO 
Rao International Publishing, 2007 


Mulţumirile şi recunoştinţa noastră faţă de polițistul de 
elită, căpitanul Richard Conklin, de la Biroul de Investigaţii 
al Departamentului de Poliţie din Stamford, Connecticut, 
precum şi faţă de doctorul Humphrey Germaniuk, medic 
legist al districtului Trumbell din Ohio, un mare profesor şi 
renumit practician de patologie judiciară. Şi mulţumiri 
speciale lui Mickey Sherman, un extraordinar avocat al 
apărării în procesele penale, pentru foarte înţeleptele sale 
sfaturi. 

De asemenea, le suntem foarte recunoscători lui Lynn 
Colomello, Ellie Shurtleff, Linda Guynup Dewey şi Yukie 
Kito, pentru excepţionalul lor ajutor în ceea ce priveşte 
cercetările pe teren şi pe web. 


CUPRINS 


Partea Întâi NIMĂNUI NU-I PASĂ 

Partea a doua CONCEDIU NEPLANIFICAT 
Partea a treia ÎNAPOI ÎN SUA 

Partea a patra PROCES ŞI SUFERINŢĂ 
Partea a cincea MIEUNAT DE PISICĂ 
EPILOG 


Partea Întâi | 
NIMANUI NU-I PASA 


Capitolul 1 


Era chiar înainte de ora patru dimineaţa, într-o zi din 
timpul săptămânii. Mintea mea deja trepida cu mult 
înainte ca Jacobi să tragă maşina cu botul în faţă la 
Lorenzo, un „hotel turistic” mizerabil care închiria camere 
şi cu ora, dintr-un cvartal din districtul Tenderloin din San 
Francisco, o zonă atât de restrictivă, încât nici soarele n-ar 
îndrăzni să treacă strada. 

Trei dintre băieţii îmbrăcaţi în alb şi negru erau lângă 
bordură, iar Conklin, primul ofiţer care ajunsese la faţa 
locului, înconjura zona cu bandă de semnalizare. La fel 
făcea şi un alt ofiţer, Les Arou. 

— Ce-avem aici? i-am întrebat pe Conklin şi pe Arou. 

— Bărbat, alb, doamnă locotenent. Spre sfârşitul 
adolescenţei, cu ochii bulbucaţi şi bine aranjat, mi-a spus 
Conklin. Camera douăzeci şi unu. Nu sunt semne de 
forţare a intrării. Victima e în cadă, la fel ca ultima dată. 

O duhoare de pişat şi de vomă ne-a întâmpinat, în clipa 
în care eu şi Jacobi am intrat în hotel. Nu exista niciun 
clopoțel la recepţie. Nu erau nici lifturi sau room-service. 
Oamenii nopţii s-au retras în umbră, mai puţin o 
prostituată tânără, cu tenul cenuşiu, care l-a tras deoparte 
pe Jacobi. 

— Dă-mi douăzeci de dolari, am auzit-o spunând. Am un 
număr de înmatriculare. 

Jacobi a scos la iveală o bancnotă de zece, în schimbul 
unei bucăţi de hârtie, şi apoi s-a întors către tejgheaua 
recepţionerului şi l-a întrebat pe tip despre victimă. Avea 
vreun coleg de cameră, o carte de credit, vreo 
particularitate? 

Am trecut pe lângă un drogat şi am urcat scara până la 
etajul doi. Uşa de la camera douăzeci şi unu era deschisă 
şi un boboc stătea de pază în prag. 

— Bună seara, doamnă locotenent Boxer. 

— E dimineaţă, Keresty. 


— Da, doamnă, a răspuns el, conducându-mă înăuntru şi 
dându-mi la semnat hârtiile din mapa lui. 

Era mai întuneric decât pe hol în camera de nici patru 
metri pe patru. Siguranţa sărise, iar draperiile subţiri 
atârnau ca nişte linţolii în faţa geamurilor prin care intra 
lumina din stradă. M-am apucat de treabă, încercând să-mi 
dau seama care puteau să fie probele, care nu, atentă să 
nu calc pe ceva. Erau prea al naibii de multe acolo şi prea 
puţină lumină. 

Mi-am îndreptat razele lanternei spre fiolele de crack! 
de pe pat, spre salteaua pătată cu sânge uscat, spre 
maldărele împuţite de gunoi şi de ţoale de peste tot. Mai 
era în colţ un fel de chicinetă, plita era încă încinsă, iar în 
chiuvetă se vedeau urme de droguri. 

Aerul din baie era dens, aproape lăptos. Mi-am strecurat 
lumina lanternei de-a lungul firului care şerpuia din priza 
de lângă chiuvetă, dincolo de vasul de toaletă înfundat, 
până spre cadă. 

Mi s-a întors stomacul pe dos în clipa când l-am zărit pe 
băiatul mort. Era complet gol, un blond costeliv cu un 
piept fără păr, pe jumătate şezând în cadă, cu ochii ieşiţi 
din orbite, cu spumă la gură şi la nări. Cablul electric avea 
la celălalt capăt un prăjitor vechi de pâine, care lucea de 
sub apa din cadă. 

— Rahat, am spus, în timp ce Jacobi intra în baie. lar o 
luăm de la capăt. 

— Chiar că-i prăjit, a zis Jacobi. 

In calitate de ofiţer comandant la Omucideri, nu mai era 
necesar să fac munca practică de detectiv. Dar, în 
asemenea cazuri, pur şi simplu nu puteam să stau 
deoparte. 

Încă un puşti care fusese electrocutat, dar de ce? Era o 
victimă aleatoare a violenţei sau era ceva personal? Cu 
ochii minţii, mi-l închipuiam pe băiat zvârcolindu-se de 
durere în timp ce curentul trecea prin el şi-i oprea bătăile 
inimii. 

1 Numele purtat de un drog puternic, o varietate neprelucrată 
a cocainei. (n.tr.). 


Apa de pe gresia spartă mi se îmbiba în cracii 
pantalonilor. Am ridicat un picior şi-am împins uşa de la 
baie cu vârful pantofilor, ştiind foarte bine ce aveam să 
văd. Uşa s-a închis cu un scârţâit prelung al balamalelor, 
care probabil că nu fuseseră niciodată unse. 

Trei cuvinte erau vopsite cu un spray pe uşă. Pentru a 
doua oară în câteva săptămâni, mă întrebam ce mama 
naibii însemnau. 

„NIMĂNUI NU-I PASĂ.” 


Capitolul 2 


Arăta ca şi cum ar fi fost o sinucidere neobişnuită, doar 
că sprayul cu vopsea nu se afla pe nicăieri prin preajmă. I- 
am auzit pe Charlie Clapper şi pe cei din echipa de la CSU? 
sosind şi începând să-şi despacheteze echipamentele de 
analiză în camera alăturată. M-am dat deoparte în timp ce 
fotograful îi făcea poze victimei, iar apoi am smuls cablul 
din priză. 

Charlie schimbase siguranţa. 

— Mulţumescu-Ţi, Doamne! a zis el, în clipa în care 
lumina a învăluit locul acela îngrozitor. 

Scotoceam prin hainele victimei, fără să găsesc măcar o 
urmă de act de identitate, când Claire Washburn, prietena 
mea cea mai bună şi legistul-şef al Poliţiei din San 
Francisco, intră pe uşă. 

— E destul de nasol, i-am spus lui Claire, în timp ce 
intram în baie. 

Claire este o pată de culoare în viaţa mea şi mă simt mai 
apropiată de ea decât de propria soră. 

— Am tot simţit un imbold. 

— Să faci ce anume? m-a întrebat, cu blândeţe, Claire. 

Am înghiţit cu greu, încercând să împing cât mai jos 
nodul care mi se ridica în gât. Mă obişnuisem cu o 
grămadă de lucruri, dar niciodată nu m-aş putea obişnui cu 
ideea de ucidere a unor copii. 

— Pur şi simplu, vreau să întind mâna şi să trag dopul 
din cadă. 

Victima părea şi mai îngrozitoare la lumina zilei. Claire 
s-a lăsat pe vine lângă cadă, înghesuindu-şi corpul într-un 
spaţiu mult prea mic. 

— Edem pulmonar, a remarcat ea examinând spuma roz 
care se afla pe nările şi buzele băiatului mort. Apoi a 
urmărit cu degetele urmele vineţii de pe buze şi din jurul 


2 Abreviere de la Crime Scene Unit, desemnând în unele zone 
ale SUA echipa de investigatori de la locul unei crime. (n.tr.). 


ochilor. A cam fost bătut înainte să fie electrocutat în 
modul ăsta. 

I-am arătat crestătura verticală de pe obrazul lui. 

— Ce zici de asta? 

— Vrei părerea mea? Se va potrivi cu maneta de la 
prăjitorul de pâine. Mi se pare că l-au bătut bine cu el 
înainte să i-l azvârle în cadă. 

Mâna băiatului atârna pe marginea căzii. Claire a 
ridicat-o încetişor, răsucind-o. 

— Nu e ţeapănă. Corpul e încă destul de cald, şi 
paloarea abia acum apare. E mort de mai puţin de 
douăsprezece ore, poate chiar mai puţin de şase. N-are 
leziuni vizibile. Şi-a trecut apoi mâna prin părul încâlcit al 
băiatului, ridicându-i şi buza vânătă de sus cu degetele ei 
înmănuşate. N-a mai fost de mult la dentist. Ar putea să fie 
un fugar. 

— Mda, am spus. 

Apoi trebuie c-am rămas tăcută preţ de un minut, sau 
cam aşa ceva. 

— La ce te gândeşti, scumpo? 

— Că mai am încă un John Doe? pe cap. 

Îmi aminteam de un alt John Doe adolescent, un puşti 
fără casa care fusese omorât într-un astfel de loc în 
perioada când îmi începeam cariera la Omucideri. Fusese 
unul dintre cele mai groaznice cazuri ale mele, şi, zece ani 
mai târziu, moartea lui încă mă obseda. 

— O să ştiu mai multe după ce-o să-l punem pe băiatul 
ăsta pe masa mea, a zis Claire, în timp ce Jacobi îşi vâra 
din nou capul pe uşă. 

— Informatorul m-a anunţat că numărul acela parţial de 
înmatriculare e al unui Mercedes. Unul negru. 

Un Mercedes negru fusese văzut şi la scena celeilalte 
crime prin electrocutare. Am rânjit, cuprinsă de un val de 
speranţă. Da, devenea ceva personal. Aveam să-l găsesc pe 
ticălosul care-i omorâse pe copiii ăştia şi aveam să-l vâr 
după gratii înainte să apuce s-o mai facă din nou. 


3 Nume fictiv care desemnează o persoană necunoscută, 
neidentificată. (n.tr.). 


Capitolul 3 


Între timp, trecuse o săptămână de la coşmarul din 
hotelul Lorenzo. Laboratorul de analize criminalistice încă 
mai trecea prin sită resturile abundente din camera 21, iar 
numărul de înmatriculare parţial, din trei caractere, al 
sursei noastre de informaţii era fie pe jumătate greşit, fie 
aruncat la întâmplare. Cât despre mine, mă trezeam în 
fiecare dimineaţă întoarsă pe dos şi necăjită pentru faptul 
că n-ajungeam nicăieri cu cazul acesta urât. 

Copiii ucişi mă bântuiau în timp ce-mi conduceam 
maşina către Susie's, ca să mă întâlnesc cu fetele. Susie's 
e o cafenea de cartier, un loc drăguţ, cu pereţii vopsiți în 
culori tropicale, unde se serveşte mâncare caraibiană 
foarte condimentată, dar gustoasă. 

Eu, Jill, Claire şi Cindy adoptaserăm acest loc ca fiind 
sanctuarul şi totodată locul nostru de întâlnire. Discuţia 
noastră directă, ca între fete, nestânjenită de grade sau de 
funcţii, îşi croise deseori drum prin hăţişul mai multor 
săptămâni de birocraţie ale departamentelor din poliţie. 
Împreună, chiar în acest loc făcuserăm lumină în multe 
cazuri. 

Le-am zărit pe Claire şi pe Cindy în separeul „nostru” 
din spate. Claire râdea de o replică de-a lui Cindy, ceea ce 
se întâmpla deseori, deoarece Claire are un râs grozav, iar 
Cindy este o fată foarte amuzantă, dar şi un reporter de 
investigaţii de primă mână la Chronicle. Jill, desigur, nu 
mai era printre noi. 

— Iau şi eu ce-aţi comandat voi, le-am spus, în timp ce 
mă strecuram în separeu, alături de Claire. Pe masă erau o 
carafă cu margarita şi patru pahare, dintre care două 
goale. Mi-am umplut un pahar şi-am privit spre prietenele 
mele, simțind acea legătură aproape magică formată între 
noi datorită tuturor lucrurilor prin care trecusem 
împreună. 

— Am impresia că ai nevoie de o transfuzie, a glumit 
Claire. 


— Jur că aşa e. Daţi-mi încoace paharul. 

Am luat o înghiţitură din băutura rece, am înşfăcat 
ziarul de lângă Cindy şi l-am răsfoit, până când am găsit un 
reportaj îngropat la pagina 17 a rubricii Fapt divers, în 
jumătatea de jos a paginii, imediat sub îndoitură. „Se caută 
informaţii despre crimele din districtul Tenderloin.” 

— Se pare că povestea e mai importantă doar în mintea 
mea, am zis. 

— Oamenii care mor pe stradă nu ajung pe prima 
pagină, a replicat Cindy, cu compasiune. 

— E ciudat, le-am zis fetelor. De fapt, avem prea multe 
informaţii. Şapte mii de amprente. Păr, fibre, o tonă de 
ADN inutil de pe un covor care n-a mai fost aspirat de pe 
vremea când Nixon era copil. M-am oprit din vorbit doar 
cât mi-am desfăcut părul şi mi l-am lăsat liber pe spate. Pe 
de altă parte, având în vedere potenţialii suspecți care 
mişună prin districtul Tenderloin, tot ceea ce avem este un 
rahat de fir. 

— E nasol, Linds, a spus Cindy. Şeful se ţine de curul 
tău? 

— Nu, am răspuns, bătând cu degetul arătător în notiţa 
minusculă despre crimele din districtul Tenderloin. Cum 
spune şi criminalul, nimănui nu-i pasă. 

— Mai linişteşte-te, draga mea, a intervenit Claire. O să-i 
dai de capăt chestiei ăsteia. Intotdeauna afli făptaşul. 

— Mda, destul despre asta. Jill m-ar da dracului dacă m- 
ar auzi plângându-mă. 

— Ea zice: „Nici o problemă”, a spus Cindy zâmbind, în 
timp ce arăta spre scaunul gol al lui Jill. 

Ne-am ridicat paharele şi le-am ciocnit. 

— Pentru Jill! am zis toate trei, la unison. 

I-am umplut şi lui Jill paharul şi l-am trecut de la una la 
alta, în amintirea lui Jill Bernhardt, un excepţional adjunct 
de procuror districtual şi prietena noastră, care fusese 
ucisă cu doar câteva luni în urmă. Ne era cumplit de dor 
de ea, şi chiar am vorbit despre asta. După un timp, 
chelneriţa noastră, Loretta, ne-a adus o altă carafă cu 
margarita, ca s-o înlocuiască pe cea goală. 


— Pari veselă, i-am spus lui Cindy, care se grăbea să ne 
dea veştile. 

Cunoscuse un tip, un hocheist care juca la San Jose 
Sharks, şi era destul de mulţumită de situaţia actuală. Eu 
şi Claire am început s-o pistonăm, cerându-i detalii, în timp 
ce formaţia de reggae îşi acorda instrumentele şi, destul 
de curând, cântam toate un cântec de-al lui Jimmy Cliff şi 
băteam ritmul cu linguriţele în pahare. 

În sfârşit, începusem să mă simt liberă în Tărâmul 
Margarita, când mi-a sunat Nextelult. Era Jacobi. 

— Vino afară să discutăm, Boxer. Sunt la câteva străzi 
de tine. Am găsit ceva despre Mercedes. 

Ar fi trebuit să spun: „Du-te fără mine, eu sunt în timpul 
liber”. Dar era cazul meu, aşa că trebuia să merg. Am 
aruncat câteva bancnote pe masă, le-am trimis fetelor 
pupături şi-am ţâşnit spre uşă. Ucigaşul se înşela în 
legătură cu un lucru: cuiva îi păsa. 


1 Telefon mobil conectat la reţeaua Sprint Nextel Corporation, 
una dintre cele mai mari din lume, cu peste 50 de milioane de 
abonaţi. (n.tr.). 


Capitolul 4 


M-am suit pe locul din dreapta al maşinii noastre gri de 
serviciu, un Crown Vic fără însemne distinctive. 

— Încotro? l-am întrebat pe Jacobi. 

— Districtul Tenderloin, mi-a răspuns. Un Mercedes 
negru a fost văzut circulând pe-acolo. Nu părea să se 
potrivească prea mult cu cartierul. 

Inspectorul Warren Jacobi îmi fusese partener. 
Acceptase promovarea mea cu destulă uşurinţă, având în 
vedere situaţia: avea cu zece ani mai multă vechime decât 
mine, cu zece ani mai mult în muncă şi cu şapte în grad. 
Încă ne mai asociam în anumite cazuri şi, deşi de obicei el 
îmi raporta mie, acum era cazul ca eu să îl informez, aşa 
că am zis: 

— Am băut un pic la Susie's. 

— Bere? 

— Margarita. 

— Cât înseamnă un pic? m-a întrebat, răsucindu-şi capul 
lui mare spre mine. 

— Una şi jumătate, am spus, fără să recunosc şi treimea 
pe care o băusem pentru Jill. 

— Te simţi în stare să vii încolo? 

— Mda, sigur. Sunt bine. 

— Nici să nu te gândeşti că o să conduci. 

— Am cerut eu asta? 

— E un termos în spate. 

— Cafea? 

— Nu, e ca să te poţi pişa în el, pentru că n-avem timp să 
ne oprim pe undeva. 

Am izbucnit în râs şi m-am întins după cafeaua din 
spate. Jacobi se pricepea de minune să facă glume 
nesărate. În timp ce o scurtam spre Sixth Street, chiar la 
sud de Mission, am zărit o maşină care se potrivea 
descrierii, într-o zonă de parcare cu plata orară. 

— Ia uite, Warren. Copilul nostru. 

— Bine ochit, Boxer. 


În afară de faptul că-mi crescuse tensiunea arterială, 
mare lucru nu se întâmpla pe Sixth Street. O mulţime de 
vitrine mohorâte şi dărăpănate şi blocuri de garsoniere 
pustii, cu ferestrele acoperite cu placaj. Pierde-vară 
bălăbănindu-se şi oameni fără case sforăind sub 
mormanele lor de gunoaie. Un vagabond ciudat privea 
maşina neagră, strălucitoare. 

— Sper să nu şterpelească naibii nimeni chestia asta, am 
spus. Parc-ar fi un Steinway’ pe un maidan cu gunoaie. 

Am anunţat prin staţie locul în care ne aflam şi ne-am 
postat la o jumătate de stradă distanţă faţă de Mercedes. 
Am introdus numărul de înmatriculare în computerul 
nostru şi, de data asta, am câştigat jackpotul. Maşina era 
înmatriculată pe numele doctorului Andrew Cabot, din 
Telegraph Hill. 

Am sunat la secţie şi l-am rugat pe Cappy să-l caute pe 
doctorul Cabot în baza de date de la NEICE şi să mă 
anunţe. Apoi ne-am pregătit amândoi pentru o aşteptare 
îndelungată. Oricine-ar fi fost Andrew Cabot, era, în mod 
cert, pasionat de vizitele prin mahalale. In mod normal, 
statul la pândă este la fel de fascinant ca porţia de cereale 
de ieri, iar eu băteam deja darabana pe bordul maşinii. 
Unde naiba era Andrew Cabot? Ce căuta pe-aici? 

Douăzeci de minute mai târziu, o maşină care curăța 
strada, un utilaj mare şi galben, ca o carapace de tatu cu 
avertizoare luminoase şi sirene urlătoare pe partea din 
spate, a trecut chiar pe-acolo pe lângă trotuar, aşa cum 
făcea în fiecare seară. Vagabonzii s-au ridicat de pe pavaj, 
ca să evite să fie măturaţi. Hârtiile se roteau în vârtejuri în 
lumina slabă a becurilor de pe stradă. 


> Celebra marcă de piane (numele complet: Steinway Sons), 
fondată în anul 1853 la New York de emigrantul german 
Heinrich Engelhardt Steinweg, care şi-a americanizat ulterior 
numele, transformându-l în Henry E. Steinway. (n.tr.). 

5 Abreviere de la National Crime Information Center, baza de 
date centralizată a Statelor Unite care cuprinde informaţii 
legate de crime. (n.tr.). 


Maşina de salubritate ne-a blocat vederea pentru câteva 
momente, iar după ce a trecut, eu şi Jacobi am văzut 
acelaşi lucru exact în acelaşi moment: ambele uşi din faţă 
ale maşinii se închideau. 

Automobilul se punea în mişcare. 

— Şi vremea e ca să dansăm, a zis Jacobi. 

Am aşteptat câteva secunde, încordaţi, până când un 
Camry maro s-a strecurat între noi şi obiectul urmăririi 
noastre. Am anunţat şi prin radio dispeceratul: 

— Urmărim un Mercedes negru, QZW26C, se îndreaptă 
spre nord, pe Sixth, spre Mission. Cerem unităţi în zonă... 
ah, fir-ar! 

Părea să fie vorba despre un demaraj rapid, dar, fără 
vreun avertisment sau vreun motiv aparent, şoferul 
Mercedesului a accelerat, lăsându-ne departe în spate, 
învăluiţi de praful proaspăt spălat. 


Capitolul 5 


Am privit fără să-mi vina a crede cum stopurile 
Mercedesului se transformau în nişte gămălii mici şi 
roşietice, îndepărtându-se din ce în ce mai mult, în timp ce 
şoferul din Camry trăgea cu spatele, grijuliu, într-un spaţiu 
pentru parcare, ţintuindu-ne în loc. 

Am înşfăcat microfonul şi-am lătrat prin sistemul de 
amplificare al maşinii: 

— Eliberează strada! Mişcă-te imediat! 

— Dă-l în mă-sa, a exclamat Jacobi. 

Apoi a apăsat comutatoarele care porneau sirena şi 
girofarul şi, în timp ce acestea se aprindeau, am trecut în 
viteză pe lângă Camry, atingându-i uşor un stop. 

— Bună treabă, Warren. 

Am zburat prin intersecţia cu Howard Street, iar eu am 
cerut prin staţie un cod 33”, ca să se ţină liberă frecvenţa 
radio pentru urmărire. 

— Mergem spre nord, pe Sixth, la sud de Market, în 
urmărirea unui Mercedes negru, încercăm să-l oprim. 
Toate unităţile din zonă să vină în această direcţie. 

— Motivul urmăririi, locotenent? 

— Investigaţie de crimă în derulare. 

Adrenalina îmi inunda trupul. Aveam să punem mâna pe 
drăguţul ăsta, şi mă rugam să nu omorâm niciun trecător 
nevinovat între timp. Echipajele îşi raportau poziţiile prin 
radio, în timp ce noi treceam pe lângă Mission, cu aproape 
o sută la oră. 

Mi-am înfipt piciorul într-o frână imaginară, în timp ce 
Jacobi trecea ca din puşcă prin Market, cea mai mare şi 
aglomerată stradă din oraş, plină acum cu autobuze, 
trenuri Muni? şi semafoare care-şi schimbau culoarea cu 
întârziere. 


7 Mai precis, 10-33 (ten-thirty-three), cod folosit de poliţiştii 
americani cu semnificaţia de emergency (situaţie de urgenţă), 
sau all units stand by (toate echipajele să fie pregătite), sau 
officer needs help (un ofiţer de poliţie solicită ajutor). (n.tr.). 


— Bagă dreapta! i-am strigat lui Jacobi. Mercedesul a 
virat spre Taylor la o intersecţie. Eram la două lungimi de 
maşină în spate, dar nu suficient de aproape încât să ne 
dăm seama, prin întunericul serii, cine conducea. 

Am urmărit maşina pe Ellis, îndreptându-ne spre vest, 
spre hotelul Coronado, unde se petrecuse prima crimă prin 
electrocutare. Ăsta era domeniul ucigaşului, nu? Ticălosul 
cunoştea străzile la fel de bine ca mine. 

Maşinile au îmbrăţişat strâns curba; zburam prin 
intersecţii cu o sută treizeci la oră, cu sirenele urlând, 
urcând dealul cu acceleraţia la maximum, planând prin aer 
pentru câteva clipe cu inimile cât un purice, înainte de a 
ateriza pe panta descendentă... şi chiar şi aşa, am pierdut 
Mercedesul pe la Leavenworth, unde maşinile şi pietonii 
împânzeau intersecţia. 

Am ţipat din nou în microfon şi i-am mulţumit lui 
Dumnezeu în clipa în care am auzit un anunţ prin radio: 

— Îl avem în raza vizuală, locotenent. Mercedes negru 
îndreptându-se spre vest, pe Turk, cu o sută douăzeci la 
oră. 

Un alt echipaj s-a alăturat urmăririi la Hyde. 

— Bănuiesc că se îndreaptă spre Polk, i-am spus lui 
Jacobi. 

— Exact aşa m-am gândit şi eu. 

Ne-am abătut de la ruta principală, am trecut pe lângă 
Palatul de Vechituri al lui Krim şi Kram, de pe colţul străzii 
Turk, apoi am intrat pe Polk, spre nord. Sunt cam zece alei 
cu sens unic care se ramifică din Polk. Le-am scrutat din 
priviri în timp ce treceam pe lângă Willow, Ellis şi Olive. 

— Ăsta-i, îşi târăşte curu’, i-am strigat lui Jacobi. 
Mercedesul şontâcăia acum cu cauciucul din dreapta spate 
spart, cotind pe lângă teatrul Mitchell Brothers şi apoi pe 
Larkin. 

M-am apucat de bord cu ambele mâini în timp ce Jacobi 
gonea pe străzi. Mercedesul a pierdut controlul, a acroşat 
o camionetă parcată, a zburat pe trotuar şi a intrat într-o 


5 Denumire purtată de liniile de metrou uşor din San 
Francisco, administrate de municipalitate. (n.tr.). 


cutie pentru scrisori. S-a auzit un zgomot de metal strivit 
când cutia a izbit şasiul maşinii, care apoi s-a oprit, cu 
ceea ce-i mai rămăsese din bot arătând spre cer, într-un 
unghi de patruzeci şi cinci de grade, cu partea şoferului 
lăsată pieziş spre rigolă. 

Capota s-a ridicat brusc, şi aburii au început să 
ţâşnească din radiatorul care cedase. Mirosul de cauciuc 
ars şi aroma de măr caramelizat a antigelului umpleau 
aerul. 

— Sus mâinile! am strigat. Imediat! 

Am observat că ambii ocupanţi ai maşinii erau ţintuiţi în 
loc de airbaguri. In timp ce acestea se dezumflau, am 
izbutit să arunc o primă privire spre chipurile celor doi. 
Erau doi băieţi, albi, poate de treisprezece sau de 
paisprezece ani, şi erau îngroziţi. 

În timp ce eu şi Jacobi ne strângeam armele cu ambele 
mâini, înaintând spre maşină, cei doi copii au început să 
zbiere din toţi rărunchii. 


Capitolul 6 


Inima îmi bătea de să-mi sară din piept şi eram furioasă; 
în afară de cazul în care doctorul Cabot nu era de vârsta 
lui Doogie Howser”, era clar că nu se afla în maşina asta. 
Copiii ăştia ori erau idioţi, ori vitezomani, ori hoţi de 
maşini... sau, poate, toate trei la un loc. 

Mi-am menţinut arma îndreptată spre fereastra din 
dreptul şoferului. 

— Ridicaţi-vă mâinile. Aşa. Atingeţi tavanul. Amândoi! 
Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii şoferului şi, şocată, 
mi-am dat seama de faptul că era o fată. Avea părul scurt, 
cu vârfurile roz, nu era machiată, n-avea cercei: o versiune 
punk din revista Seventeen care nu-i prea reuşise. În clipa 
în care şi-a ridicat mâinile, am observat că avea cioburi pe 
tricoul ei negru. Numele îi atârna de un lanţ la gât. 

Recunosc că am urlat la ea. Tocmai trecusem printr-o 
urmărire care ne-ar fi putut omori pe toţi. 

— Ce naiba îţi închipuiai că faci, Sara? 

— Îmi pare rrrău, s-a văicărit ea. Doar că... de-abia acum 
învăţ să şofez. Ce o să-mi faceţi? 

Nu-mi venea să cred. 

— Ai fugit de poliţie pentru că n-aveai permis de 
conducere? Ai înnebunit? 

— O să ne omoare, a zis celălalt puşti, un băiat deşirat, 
atârnat de centura de siguranţă care-l ţinea de scaun. 

Băiatul avea ochii căprui mari şi păr blond care-i cădea 
peste ei. Nasul îi sângera, probabil rupt în urma loviturii 
primite de la airbag. Lacrimile îi şiroiau pe obraji. 

— Vă rog să nu ne spuneţi. Ziceţi doar că maşina a fost 
furată, sau ceva de genul ăsta, şi lăsaţi-ne să plecăm. Tata 
chiar o să ne omoare. 


” Personajul principal al showului de televiziune omonim, 
prezentat pe ABC Channel între anii 1989-1993; Doogie Howser 
era un medic adolescent, care absolvise facultatea la vârsta de 
zece ani. (n.tr.). 


— De ce? l-a întrebat, sarcastic, Jacobi. N-o să-i placă 
noul ornament de pe capota maşinii lui de şaizeci de mii de 
dolari? Ţineţi-vă mâinile la vedere şi ieşiţi afară cât se 
poate de încet. 

— Nu pot. Sunt bloca-a-a-at, s-a plâns băiatul. 

L-am văzut ştergându-şi nasul cu dosul mânecii, 
întinzându-şi sângele pe faţă. Apoi, a început să vomite pe 
bordul maşinii. 

Jacobi a mormăit: 

— Au, fir-ar! 

Imboldul de a le sări în ajutor a câştigat până la urmă. 
Ne-am băgat armele la loc. A fost nevoie să ne unim forţele 
pentru a smulge uşa avariată de pe partea şoferului. Mi-am 
vârât mâna înăuntru şi-am oprit motorul, apoi i-am scos pe 
puştani din vehicul, punându-i pe picioare. 

— Ia să-ţi vedem actele, Sara, am zis. Mă întrebam dacă 
nu cumva tatăl ei era doctorul Cabot şi dacă puştanilor le 
era frică de el pentru un motiv întemeiat. 

— Aici, a zis Sara. In portofelul meu. 

Jacobi tocmai suna după o ambulanţă, când fata şi-a 
vârât mâna în buzunarul interior al jachetei şi a scos de- 
acolo un obiect atât de neaşteptat şi de înfiorător, încât mi- 
a îngheţat sângele în vine. 

Am ţipat: 

— ARMĂ! 

Cu o fracțiune de secundă înainte să mă împuşte. 


Capitolul 7 


Părea că durează o veşnicie, fiecare secundă era diferită 
de cea de dinaintea ei, dar adevărul este că totul s-a 
petrecut în mai puţin de un minut. 

Am tresărit, răsucindu-mă într-o parte, simțind glonţul 
cum mă izbeşte în umărul stâng. Apoi, o altă împuşcătură 
în coapsă. Chiar în timp ce mă chinuiam să înţeleg, 
picioarele mi s-au înmuiat şi m-am prăbuşit la pământ. Am 
întins o mână către Jacobi şi-am văzut cum i se aşterne 
uimirea pe chip. 

Nu mi-am pierdut cunoştinţa. L-am zărit pe băiat 
împuşcându-l pe Jacobi: pac-pac-pac. Apoi s-a apropiat de 
el şi l-a izbit cu piciorul în cap. Am auzit-o pe fată spunând: 

— Hai, Sammy, s-o ştergem de-aici! 

Nu simţeam durere, ci doar furie. Gândeam la fel de 
limpede ca în orice alt moment din viaţa mea. Uitaseră de 
mine. Am întins mâna după Glock-ul meu de 9 milimetri, 
pe care încă-l aveam la centură, mi-am strâns palma pe 
tocul lui şi m-am ridicat în capul oaselor. 

— Aruncă pistolul! am ţipat, îndreptându-mi arma spre 
Sara. 

— Du-te dracului, curvo! a strigat şi ea, în semn de 
răspuns. 

Chipul îi era împietrit de groază în timp ce-şi ridica arma 
ei de 22 spre mine şi trăgea de trei ori. Am auzit cartuşele 
şuierând pe trotuar în jurul meu. 

Se ştie că e destul de greu să-ţi nimereşti ţinta cu un 
pistol, dar am făcut ceea ce fusesem învățată să fac. Am 
ţintit spre partea centrală, spre mijlocul pieptului ei, după 
care am apăsat pe trăgaci de două ori: bum-bum. Chipul 
Sarei s-a schimonosit, în timp ce fata se prăbuşea. Am 
încercat să mă pun pe picioare, dar n-am izbutit să mă 
ridic decât într-un genunchi. 

Băiatul cu faţa plină de sânge încă mai avea un pistol în 
mână. L-a îndreptat spre mine. 

— Aruncă-l! i-am strigat. 


— Mi-ai împuşcat sora! 

Am ochit şi am apăsat iar trăgaciul de două ori: bum- 
bum. Băiatul a scăpat pistolul, iar trupul i-a devenit moale. 
A scos un țipăt şi s-a prăbuşit la pământ. 


Capitolul 8 


Era o tăcere groaznică pe Larkin Street. Apoi au început 
zgomotele. La un aparat de radio se auzea o piesă rap, 
undeva nu prea departe. Auzeam gemetele uşoare ale 
băiatului. Auzeam sirenele poliţiei apropiindu-se. 

Jacobi nu se mişca deloc. L-am strigat, dar n-a răspuns. 
Mi-am scos Nextelul de la centură şi, străduindu-mă din 
răsputeri, am sunat. 

— Doi ofițeri căzuţi. Doi civili căzuţi. E nevoie de 
asistenţă medicală. Trimiteţi două ambulante. Acum. 

Dispecerul îmi punea întrebări: poziţia, numărul 
insignei, poziţia din nou. 

— Locotenente, eşti bine? Lindsay! Răspunde-mi! 

Sunetele se depărtau şi se apropiau. Am scăpat telefonul 
şi mi-am lăsat capul pe pavajul moale, atât de moale. 
Împuşcasem copii. Copii! Le privisem chipurile şocate în 
timp ce se prăbuşeau. Of, Dumnezeule, ce făcusem? 

Simţeam sângele cald adunându-se sub gâtul meu şi în 
jurul piciorului. Revedeam scena în minte de nenumărate 
ori, de această dată izbindu-i pe copii de maşină. Punându- 
le cătuşe. Bruscându-i. Fiind deşteaptă. Fiind competentă! 

Fuseserăm proşti, într-un mod de neiertat, iar acum 
aveam să murim cu toţii. Din fericire, întunericul s-a lăsat 
asupra mea şi-am închis ochii. 


Partea a doua 
CONCEDIU NEPLANIFICAT 


Capitolul 9 


Un bărbat stătea tăcut într-o maşină cenuşie, fără 
însemne distinctive, pe Ocean Colony Road, în cea mai 
plăcută zonă din Half Moon Bay, din California. Nu era 
genul de om care să atragă atenţia, cu toate că nu se 
încadra în peisaj şi nici nu era într-o misiune oficială de 
supraveghere a oamenilor care locuiau în casa colonială 
albă, cu maşini scumpe parcate pe aleea din faţă. 

Observatorul ţinea la ochi o cameră foto mai mică decât 
o cutie de chibrituri. Era un dispozitiv extraordinar, cu un 
giga de memorie şi un zoom de 10x. 

Focaliză imaginea şi apăsă declanşatorul, fotografiindu-i 
pe membrii familiei care se mişcau în spatele geamului de 
la bucătărie, mâncându-şi hrănitoarele cereale integrale, 
purtând o conversaţie normală de dimineaţă la micul 
dejun. 

Exact la 8.06, Caitlin O'Malley deschise uşa din faţă. 
Purta o uniformă de şcoală, un rucsac purpuriu şi două 
ceasuri, câte unul la fiecare mână. Părul ei lung, castaniu- 
roşcat, strălucea. 

Observatorul o fotografie pe Caitlin, în timp ce 
adolescenta se suia pe scaunul din dreapta în SUV'-ul 
Lexus negru parcat pe aleea din faţa casei, şi curând auzi 
sunetele slabe ale unui post FM de rock. 

Punându-şi aparatul de fotografiat pe bord, Observatorul 
îşi scoase din torpedou carneţelul albastru şi un pix cu 
mină subţire şi-şi notă ceva cu un scris ordonat, aproape 
caligrafic. 

Era esenţial să noteze totul. Adevăr îi cerea asta. 

La 8.09, uşa de la intrare se deschise din nou. Doctorul 
Ben O'Malley purta un costum gri, uşor, din lână, precum 
şi un papion roşu care-i strângea gulerul cămăşii albe, 


10 Abreviere de la Sport Utility Vehicle, tip de autoturism care 
îmbina caracteristicile unui vehicul pentru pasageri cu cele ale 
unei camionete pentru transportul mărfurilor. (n.tr.). 


scrobite. Se întoarse către soţia sa, Lorelei, o sărută uşor 
pe buze, apoi porni cu paşi mari pe cărarea din faţa casei. 

Toată lumea era foarte punctuală. 

Micuţul aparat de fotografiat captură imaginile. 

Doctorul duse o pungă cu gunoi la pubela albastră de 
reciclare din colţ. Adulmecă uşor aerul şi privi în josul şi-n 
susul străzii, trecând cu privirea peste maşina cenuşie şi 
peste ocupantul ei fără a zăbovi însă asupra lor. Apoi i se 
alătură fiicei sale în SUV. Câteva clipe mai târziu, doctorul 
O'Malley ieşi cu spatele în Ocean Colony Road şi se 
îndreptă spre nord, către autostrada Cabrillo. 

Observatorul îşi completă notițele, după care puse 
carneţelul, pixul şi aparatul de fotografiat la loc în 
torpedou. 

Acum îi văzuse: fata, în uniforma ei proaspăt călcată şi 
cu ciorapii albi, până la genunchi, chipul său drăguţ 
strălucind de bună dispoziţie. Acest lucru îl mişcă într-atât 
pe Observator, încât ochii i se umplură de lacrimi. Era atât 
de reală, atât de diferită faţă de tatăl ei, doctorul, în 
deghizarea lui de cetăţean obişnuit şi cumsecade. 

Dar exista şi un lucru care-i plăcea la doctorul Ben 
O'Malley. li plăcea precizia lui chirurgicală. Observatorul 
se baza pe ea. 

Doar că nu-i plăcea să fie luat prin surprindere. 


Capitolul 10 


O voce-mi ţipa în cap: 

— Hei! Sara! 

M-am trezit tresărind şi-am întins mâna după pistol, dar 
am descoperit că nu mă puteam mişca sub nici o formă. Un 
chip întunecat mă privea posomorât, luminat din spate de 
o strălucire albă, ceţoasă. 

— Zâna Măseluţă, am bombănit. N 

— Mi s-au pus şi porecle mai rele. Începu să râdă. Era 
Claire. Eram pe masa ei, iar asta însemna că eram, cât se 
poate de clar, pe ducă. 

— Claire? mă auzi? 

— Tare şi clar, iubito. Mă îmbrăţişă cu o blândeţe 
aproape maternă. Bine-ai revenit. 

— Unde sunt? 

— La San Francisco General. La Reanimare. 

Ceața începea să se risipească. Imi aminteam de fiorul 
îngheţat şi întunecat de pe Larkin Street. Copiii ăia... 
Jacobi fusese doborât! 

— Jacobi, am zis, căutând-o cu privirea spre Claire. 
Jacobi n-a supraviețuit. 

— E la Terapie intensivă, iubito. Luptă din greu. Claire 
îmi zâmbi. Uite cine-a venit, Lindsay. Intoarce un pic 
capul. 

A fost nevoie de un efort uluitor, dar mi-am rotit cu 
greutate capul la dreapta, şi chipul lui frumos mi-a apărut 
în raza vizuală. Nu se bărbierise, şi pleoapele îi erau grele 
de oboseală şi îngrijorare, însă simplul fapt că-l vedeam pe 
Joe Molinari îmi făcea inima să-mi cânte ca un afurisit de 
canar. 

— Joe... Trebuia să fii în DC... 

— Sunt aici, draga mea. Am venit imediat cum am aflat. 

În clipa în care m-a sărutat, i-am simţit lacrimile pe 
obrajii mei. Am încercat să-i spun că mă simţeam sfâşiată 
pe dinăuntru. 


— Joe, e moartă. Of, Doamne, am dat-o rău de tot în 
bară. 

— Draga mea, din câte-am auzit eu, n-ai avut de ales. 
Obrazul aspru al lui Joe s-a lipit de al meu. 

— Numărul meu de pager e chiar lângă telefon. Lindsay? 
Mă auzi? O să mă întorc dimineaţă, mi-a zis el. 

— Ce, Joe? Ce-ai spus? 

— Încearcă să dormi un pic, Lindsay. 

— Sigur, Joe, aşa o să fac... 


Capitolul 11 


O infirmieră pe nume Heather Grace, o sfântă, dac-a 
existat vreodată aşa ceva pe Pământ, făcuse rost de un 
scaun cu rotile. Stăteam în scaun, lângă patul lui Jacobi, în 
timp ce lumina după-amiezii târzii intra prin fereastra de la 
Terapie intensivă, scăldând podeaua acoperită cu linoleum 
albastru. Două gloanţe îi străpunseseră torsul. Unul 
atinsese un plămân, iar celălalt străpunsese un rinichi. Ca 
urmare a loviturii primite în faţă, avea nasul spart, şi 
chipul îi căpătase acum un aspect strălucitor de vânătă 
coaptă. 

Era cea de-a treia mea vizită în tot atâtea zile şi, cu toate 
că făcusem tot ce putusem ca să-l mai înveselesc, Jacobi 
era încă într-o dispoziţie cât se poate de sumbră. Il 
priveam dormind, când, pe neaşteptate, ochii lui umflaţi se 
întredeschiseră. 

— Salut, Warren. 

— Salut, $mechero. 

— Cum te simţi? 

— Ca ăl mai mare dobitoc din lume. 

A tuşit dureros, iar eu am tresărit, compătimindu-l. 

— Uşurel, amice. 

— E nasol, Boxer. 

— Ştiu. 

— Nu pot să-mi iau gândul de la ce s-a întâmplat. 
Continui să visez despre asta. Se opri şi-şi pipăi bandajul 
de pe nas. Puştiul ăla m-a lovit în timp ce eu stăteam ca 
prostu’ cu scula-n mână. 

— Hm. Cred că era telefonul mobil, Jacobi. 

N-a râs. Era semn rău. 

— N-am nici o scuză. 

— Am făcut doar ce ne-a îndemnat inima. 

— Inima? Rahat. Data viitoare, mai puţină inimă, mai 
mult creier. 

Avea dreptate, normal. Ascultam, încuviinţând din cap, 
adăugând mai multe lucruri în mintea mea. Ca, de 


exemplu: „O să mă mai simt vreodată bine cu un pistol în 
mână?” „O să mai şovăi atunci când n-ar trebui s-o fac?” 
„O să trag înainte să gândesc?” I-am turnat lui Jacobi apă 
în pahar. l-am proptit un pai în el. 

— Am dat-o în bară. Trebuia să-i pun cătuşele puştiului 
ăluia... 

— Nici să nu te gândeşti, Boxer. Noi ar fi trebuit... şi tu 
probabil că mi-ai salvat viaţa. 

În pragul uşii se simţi o urmă de mişcare. Părul şefului 
de secţie Anthony Tracchio era lins şi dat pe spate, hainele 
lui de stradă erau curate şi simple, iar în mâini ţinea o 
cutie cu bomboane. Aducea cu un adolescent care venea la 
prima întâlnire. Ei, nu chiar. 

— Jacobi. Boxer. Mă bucur că v-am prins pe amândoi. Ce 
faceţi, bine? 

Tracchio nu era un tip rău, şi pot spune că se purtase 
bine cu mine; totuşi, nu eram în relaţii prea călduroase. A 
ţopăit un pic în vârfurile picioarelor, apoi s-a apropiat de 
patul lui Jacobi. 

— Am veşti. 

Deja ne captase întreaga atenţie. 

— Puştanii Cabot au lăsat amprente la Lorenzo. O 
luminiţă îi juca în ochi. Şi Sam Cabot a mărturisit. 

— Mama mă-sii! E adevărat? hârâi Jacobi. 

— Pe viaţa mamei mele. Băiatul i-a spus unei infirmiere 
că el şi sora lui se jucau de-a fugarii. Ziceau că jocul se 
numeşte „glonţ sau scaun cu rotile”. 

— Infirmiera o să depună mărturie? am întrebat eu. 

— Da, sigur. Mi-a jurat chiar ea. 

— „Glonţ sau scaun cu rotile.” Jigodiile alea mici! Jacobi 
pufni. Un joc... 

— Mda, ei bine, jocul ăla s-a terminat. Am găsit chiar şi 
caiete şi colecţii de poveşti cu crime în dormitorul fetei, la 
ei acasă. Era obsedată de crime. Ascultaţi, voi doi să vă 
faceţi bine, da? Nu vă faceţi griji pentru nimic. A, asta e 
din partea echipei, a mai zis el, întinzându-mi cutia de 
bomboane de ciocolată Ghirardelli şi o carte poştală cu 


„însănătoşire grabnică” şi o grămadă de semnături pe ea. 
Suntem mândri de amândoi. 

Am mai stat de vorbă cam un minut, timp în care l-am 
rugat să le transmită mulţumiri şi prietenilor noştri de la 
Curtea de Justiţie. După ce-a plecat, m-am întins şi i-am 
luat mâna lui Jacobi. Faptul că aproape muriserăm 
împreună crease între noi o legătură mai profundă decât o 
prietenie. 

— Ei bine, puştanii erau mânjiţi, am zis. 

— Mda. Deschide şampania! 

Nu puteam să-l contrazic. Faptul că puştanii Cabot erau 
criminali nu schimba în vreun fel ororile întâmplării. Şi nu 
schimba ideea pe care o tot cloceam de câteva zile. 

— Să-ţi spun ceva, Jacobi. Mă gândesc s-o las baltă. Să 
renunţ la slujba asta. 

— Ei, haide. 

— Vorbesc serios. 

— Tu n-o să renunti, Boxer. 

I-am netezit o cută a păturii, şi apoi am apăsat pe buton, 
ca să vină o infirmieră şi să mă ducă în salonul meu. 

— Somn uşor, partenere. 

— Ştiu. „Nu vă faceţi griji pentru nimic.” 

M-am aplecat şi l-am pupat pe obrazul dolofan, pentru 
prima dată în viaţă. Ştiu că-l durea, dar Jacobi chiar a 
zâmbit. 


Capitolul 12 


Era o zi desprinsă parcă din cartea de colorat a unui 
copil. Soare galben şi strălucitor. Păsările care ciripeau şi 
mirosul de flori al verii, răspândit peste tot. Chiar şi 
copacii cu coroanele retezate din faţa spitalului aveau 
acum mănunchiuri viu colorate de frunze, faţă de ultima 
dată când mai fusesem eu pe-afară, cu trei săptămâni în 
urmă. 

O zi încântătoare, cu siguranţă, dar într-un fel nu 
puteam să mai privesc viaţa la fel ca înainte, cu 
sentimentul acela care se insinuase în sufletul meu, că nu 
era totul în ordine. Era oare semn de paranoia... sau o 
presimţire a ceea ce avea să se întâmple? 

Pe aleea şerpuitoare care ducea spre intrarea în spital 
apăru maşina verde a lui Cat, un Subaru Forester. Puteam 
să-mi văd nepoţelele fluturându-şi mânuţele şi ţopăind de 
bucurie pe bancheta din spate a maşinii. Odată 
încătărămată pe locul din dreapta şoferului, dispoziţia mi 
s-a schimbat în bine. Chiar am început să cânt: What a day 
for a daydream...1!. 

— Mătuşă Lindsay, habar n-aveam că ştii să cânţi, s-a 
mirat micuța Brigid, în vârstă de şase ani, care apăruse din 
spate. 

— Normal că ştiu. Am cântat la chitară şi vocal tot 
timpul cât am fost în facultate, nu-i aşa, Cat? 

— Noi îi spuneam Top Patruzeci, a răspuns sora mea. 
Era ca un tonomat uman pe-atunci. 

— Ce-i ăla un tooolomat? a întrebat Meredith, care avea 
doar doi ani şi jumătate. 

Am izbucnit în râs şi i-am explicat: 

— E ca un CD-player uriaş cu discuri din vinil. lar apoi a 
trebuit să-i explic şi ce erau discurile de vinil. 


1 „Ce mai zi în care să visezi cu ochii deschişi...”, primul vers 
al unei cunoscute piese, intitulate Daydream, de pe cel de-al 
doilea album al formaţiei pop americane Lovin’ Spoonful, apărut 
în anul 1966. (n.tr.). 


Am lăsat fereastra în jos, permiţând brizei să-mi 
răvăşească pe spate părul lung şi blond, în timp ce 
mergeam spre est, pe Twenty-second Street, spre şirurile 
de case victoriene cu două sau trei etaje, zugrăvite în 
culori drăguţe, pastelate, care se întindeau până la 
marginea dealului Portrero. 

Cat m-a întrebat despre planurile mele, iar eu i-am 
răspuns ridicând din umeri că eram trasă pe dreapta o 
vreme până când cei de la IAB! investigau cazul cu 
împuşcăturile şi că aveam o grămadă de timp la dispoziţie 
în calitate de „rănit la datorie”, pe care l-aş putea folosi 
cum se cuvine. Să-mi fac curat prin dulapuri. Să-mi pun în 
ordine cutiile alea de pantofi pline cu poze vechi. 

— Uite o idee mai bună. Stai la noi acasă până te mai 
înzdrăveneşti, mi-a propus Cat. Plecăm la Aspen peste o 
săptămână. Casa îţi rămâne la dispoziţie. Lui Penelope i-ar 
face bine compania ta. 

— Cine-i Penelope? 

Fetele din spate au început să chicotească. 

— Ciiine-i Penelope? 

— E prietena noastră, răspunseră ele în cor. 

— Lasă-mi ceva timp de gândire, i-am spus surorii mele, 
în timp ce coteam la stânga pe Mississippi şi ajungeam în 
faţa casei victoriene pe care o numeam „acasă”. 

Cat tocmai mă ajuta să ies din maşină, când Cindy sări 
pe treptele din faţa casei, cu draga de Martha alergând în 
faţa ei. 

Căţeluşa mea euforică aproape că m-a dărâmat, 
lingându-mă şi lătrând atât de tare, încât puteam doar să 
sper că Cindy mă auzise atunci când îi mulţumisem pentru 
faptul că avusese grijă de fetiţa mea. 

Le-am făcut semne de rămas-bun tuturor şi deja ţopăiam 
pe scări, visând la o baie fierbinte în cada mea şi la un 
somn bun în patul meu, când se auzi soneria. 


12 Abreviere de la Internal Affairs Bureau, departament din 
poliţia americană care investighează posibilele încălcări ale legii 
sau ale conduitei profesionale comise de ofiţerii aflaţi în 
misiune. (n.tr.). 


— Bine, bine, am mormăit eu. Ce-mi închipuiam, că o să 
primesc flori? 

Am tropăit în jos pe scări şi-am deschis larg uşa. Un 
tânăr străin, îmbrăcat în kaki şi cu un sveter Santa Clara, 
stătea în prag, cu un plic în mână. Nu m-am încrezut nici o 
clipă în zâmbetul lui. 

— Lindsay Boxer? 

— Nu. Adresă greşită, am răspuns sarcastic. Cred că stă 
prin Kansas. 

Tânărul mi-a zâmbit calm... şi mi-a confirmat presimţirea 
de mai devreme. 


Capitolul 13 


— Omoară, i-am poruncit lui Martha. Căţeluşa şi-a 
ridicat privirea spre mine şi a început să dea din coadă. 
Ciobăneştii scoțieni dresați răspund la multe comenzi, dar 
„Omoară” nu e una dintre ele. Am luat plicul de la puşti, 
care s-a tras înapoi cu mâinile ridicate. Am trântit uşa 
după el folosindu-mă de cârjă. 

La etaj, în apartamentul meu, pe masa din sticlă şi oţel 
tubular de pe terasa mea, care oferea o privelişte uluitoare 
spre San Francisco Bay, am pus plicul, care era, evident, o 
înştiinţare oficială. Mi-am aşezat cu grijă bietul fund pe 
scaun. 

Martha şi-a lăsat capul pe coapsa mea, iar eu am 
mângâiat-o uşor, în timp ce priveam peste valurile 
hipnotice de pe suprafaţa lucitoare a apei. 

Minutele treceau încet şi, în clipa în care n-am mai putut 
să rezist, am deschis plicul şi am despăturit documentul. 

Limbajul judecătoresc  ţopăia peste tot, printre 
„ordonanţe, citaţii şi plângeri”, în timp ce încercam să 
descopăr sensurile. Nu era chiar atât de greu. Doctorul 
Andrew Cabot mă dădea în judecată pentru „ucidere din 
culpă, utilizare excesivă a forţei şi comportament 
nepotrivit al ofițerului de poliţie”. Cerea o audiere 
preliminară în termen de o săptămână, ca să-mi pună 
sechestru pe apartament, pe contul din bancă şi pe oricare 
alte bunuri pământeşti pe care aş fi putut încerca să le 
ascund înainte de proces. 

Cabot mă dădea pe mine în judecată! 

Simţeam că mă ia cu frisoane. Era o nedreptate 
strigătoare la cer. Mi-am derulat din nou scena în minte. 
Da, făcusem o greşeală că avusesem încredere în copiii 
ăia, dar forţă excesivă? Comportament nepotrivit? Ucidere 
din culpă? 

Trăseseră în mine şi în Jacobi, fără ca noi să fi îndreptat 
înainte armele spre ei. Le ordonasem să arunce pistoalele, 


şi abia apoi acţionasem. Jacobi îmi era martor. Era un caz 
clar de legitimă apărare. Limpede ca lumina zilei! 

Dar încă-mi era teamă. Nu, eram îngrozită! 

Vedeam de pe acum titlurile. Publicul avea să creadă 
totul: copiii aceia mici şi drăgălaşi, împuşcaţi fără milă de 
un poliţist. Presa avea să fie în extaz. Aveam să fiu 
răstignită de televiziuni. 

Ar fi trebuit să-l sun de îndată pe Tracchio, să obţin 
asistenţă legală, să-mi recapăt controlul. Dar nu puteam să 
fac nimic. Încremenisem în scaunul meu, paralizată de un 
sentiment din ce în ce mai apăsător că uitasem ceva 
important. 

Ceva care chiar putea să mă afecteze. 


Capitolul 14 


M-am trezit leoarcă de transpiraţie. Am luat vreo două 
Tylenol pentru durere şi un Valium de culoarea cerului, pe 
care mi-l dăduse psihologul, apoi am început să privesc fix 
umbrele aruncate de luminile de pe stradă pe tavanul 
camerei. 

M-am rostogolit cu grijă pe partea mea nevătămată şi m- 
am uitat la ceas. 12.15. Dormisem doar o oră şi aveam 
sentimentul că mă aştepta o noapte lungă. 

— Martha. Aici, fetiţă! 

Amica mea a sărit în pat şi s-a cuibărit lângă trupul meu. 
Într-un minut, picioruşele îi tresăreau în vis, în timp ce 
creierul meu încă se frământa să înţeleagă noua versiune, 
de un echivoc exemplar, a lui Tracchio despre „nu vă faceţi 
griji pentru nimic”. 

Mai clar spus: 

„O să ai nevoie de doi reprezentanţi, Boxer. Mickey 
Sherman te va reprezenta din partea Poliţiei din San 
Francisco, dar vei avea nevoie şi de propriul avocat, să te 
apere în cazul în care... ei bine, în cazul în care ai făcut 
ceva în afara datoriei tale.” 

„Şi-atunci, cum e? Sunt pe cont propriu?” 

Speram ca medicamentele să-mi abată gândurile de la 
toate astea şi să mă facă să dorm, dar n-a fost aşa. Mental, 
încă mai întorceam pe toate părţile evenimentele din ziua 
aceea, întâlnirile stabilite cu Sherman şi cu avocatul meu, 
o tânără pe nume Castellano. Molinari o recomandase 
călduros... şi e ceva când primeşti o recomandare de acest 
gen de la un barosan din FBI. 

Incă o dată, am tras concluzia că mă îngrijeam cât se 
poate de bine, date fiind circumstanţele. Dar săptămâna 
care urma avea să fie groaznică. Aveam nevoie de ceva 
care să mă înveselească. 

M-am gândit la casa lui Cat. Nu mai fusesem acolo de 
când se mutase, imediat după ce divorțase, acum doi ani, 
dar peisajul era de neuitat. La doar patruzeci de minute la 


sud de San Francisco, Half Moon Bay era o fărâmă de 
paradis. Era un golf în formă de semilună, cu o plajă cu 
nisip fin, cu păduri superbe de conifere şi o privelişte 
panoramică a oceanului; şi era destul de cald în iunie, 
încât să mă pot relaxa pe terasa lui Cat şi să-mi şterg din 
minte toate amintirile urâte. 

Pur şi simplu, nu mai puteam să aştept până dimineaţă. 
Am sunat-o pe sora mea la unu fără un sfert. Vocea îi era 
răguşită de somn. 

— Lindsay, normal că vorbesc serios. Vino când vrei tu. 
Ştii unde sunt cheile. 

Mi-am îndreptat gândurile către Half Moon Bay. Dar, de 
fiecare dată când aţipeam visând la acel paradis, mă 
trezeam brusc, cu inima bătându-mi nebuneşte. În mod 
cert, întâlnirea de la tribunal mă obseda într-atât, încât nu 
mă mai puteam gândi la nimic altceva. 


Capitolul 15 


Nori grei de furtună se adunaseră deasupra tribunalului 
din Civic Center, pe McAllister la numărul 400, şi o ploaie 
biciuitoare îmbiba străzile. După ce scăpasem de cârjă în 
dimineaţa aceea, mă sprijineam acum de Mickey Sherman, 
avocat al oraşului San Francisco, în timp ce urcam scările 
alunecoase ale tribunalului. Mă sprijineam de el din mai 
multe puncte de vedere. 

Am trecut pe lângă doctorul Andrew Cabot şi pe lângă 
avocatul lui, Mason Broyles, care tocmai ofereau un 
interviu presei la adăpostul mai multor umbrele negre. 
Singura binecuvântare era că nici o cameră de luat vederi 
nu părea îndreptată spre mine. 

I-am aruncat o privire fugară lui Mason Broyles în timp 
ce treceam pe lângă ei. Avea ochii întunecaţi, părul negru 
şi buza uşor despicată. L-am auzit spunând ceva despre 
„sălbăticia locotenentului Boxer” şi mi-am dat seama de 
faptul că avea să mă facă ferfeniţă dacă i se va ivi ocazia. 
Cât despre doctorul Cabot, tristeţea îi transformase chipul 
într-o mască împietrită. 

Mickey a deschis una dintre uşile grele din sticlă, şi-am 
intrat în holul tribunalului. Mickey era un avocat 
recunoscut, respectat pentru inteligenţa sa şi pentru 
şarmul lui irezistibil. Nu-i plăcea să piardă, şi rareori se 
întâmpla aşa ceva. 

— Uite ce e, Lindsay, mi-a spus el, încercând să-şi 
strângă umbrela. Se umflă el în pene, însă avem un caz 
solid. Nu-l lăsa să te doboare. O mulţime de prieteni îţi 
sunt alături. 

L-am aprobat din cap, dar mă gândeam la cum îl 
ţintuisem pe Sam Cabot într-un scaun cu rotile pentru tot 
restul vieţii, iar pe sora lui, în cavoul familiei Cabot. Tatăl 
lor n-avea nevoie de apartamentul în care locuiam sau de 
amărâtul meu de cont din bancă. Voia să mă distrugă. Şi-şi 
angajase exact omul potrivit pentru asta. 


Eu şi Mickey am urcat pe scările din spate şi am intrat în 
sala de judecată C, de la etajul doi. În câteva minute, avea 
să mi se hotărască soarta în acea încăpere mică, obişnuită, 
cu pereţii cenușii şi cu fereastra care dădea spre o alee. 

Imi pusesem o insignă cu însemnele Poliţiei din San 
Francisco pe reverul costumului meu albastru-închis, astfel 
încât să par îmbrăcată cât mai oficial posibil, fără a purta 
uniformă însă. Când m-am aşezat lângă el, mi-au venit 
iarăşi în minte instrucţiunile lui Mickey: „Atunci când te 
interoghează Broyles, să nu dai explicaţii prea lungi. Da, 
nu. Atât. O să încerce să te provoace şi să demonstreze că 
te enervezi uşor şi că de aceea ai apăsat pe trăgaci.” 

Nu mă considerasem niciodată o persoană nervoasă, dar 
acum eram foarte furioasă. Fusese o lovitură bună. O 
lovitură bună! Procurorul mă absolvise de vină. Şi acum 
mă simţeam din nou ca o ţintă. În timp ce rândurile se 
umpleau cu spectatori, eram conştientă de murmurul care 
se forma în spatele meu. 

„Uite-o pe poliţista care i-a împuşcat pe copii. Aia e.” 

Dintr-odată, am simţit o mână liniştitoare pe umăr. M- 
am întors, şi ochii mi s-au umplut de lacrimi în clipa în 
care l-am văzut pe Joe. Mi-am pus mâna peste a lui, 
surprinzând în acelaşi timp privirea celeilalte avocate pe 
care o angajasem, o tânără americană de origine japoneză, 
cu neobişnuitul nume de Yuki Castellano. Ne-am salutat, 
iar ea s-a aşezat lângă Mickey. 

Murmurul din sală s-a stins dintr-odată în clipa în care 
aprodul a strigat: 

— Toată lumea să se ridice! 

Ne-am conformat, în timp ce Onorabila Rosa Algierri se 
aşeza la locul ei. Judecătoarea Algierri putea să respingă 
plângerea, şi eu puteam să ies din tribunal, să mă vindec 
atât fizic, cât şi sufleteşte, să-mi reiau viaţa. Sau putea să 
aprobe plângerea şi să mă trimită într-un proces care să 
mă coste totul. 

— Eşti bine, Lindsay? 

— Niciodată n-am fost mai bine, i-am răspuns lui 
Mickey. Şi-a dat seama de sarcasmul din vocea mea şi mi-a 


atins uşor mâna. O clipă mai târziu, inima a început să-mi 
bată cu putere. Mason Broyles se ridicase să pledeze 
împotriva mea. 


Capitolul 16 


Avocatul lui Cabot a stat atât de mult în picioare, fără să 
spună nimic, încât tensiunea acumulată în încăpere era 
atât de densă, că putea fi tăiată cu cuțitul. Cineva din sală 
a tuşit, cu nervozitate. 

— Acuzarea îl cheamă ca martor pe medicul legist Claire 
Washburn, a spus în cele din urmă Broyles, iar prietena 
mea cea mai bună s-a aşezat în boxa martorilor, din partea 
acuzării. 

Aş fi vrut să fac cu mâna, să zâmbesc, să fac cu ochiul... 
orice... dar, desigur, tot ce puteam să fac era să privesc. 
Broyles şi-a făcut încălzirea cu o serie de paşi uşori de-a 
lungul scenei, care-au devenit din ce în ce mai repezi, şi 
apoi a început să gesticuleze. 

— În seara zilei de 10 mai aţi făcut autopsia cadavrului 
Sarei Cabot? a întrebat Broyles. 

— Da. 

— Ce ne puteţi spune despre rănile ei? 

Toată lumea era cu ochii la Claire, care răsfoia un caiet 
cu notițe din faţa ei. 

— Am găsit două plăgi împuşcate la piept, destul de 
apropiate. Plaga împuşcată A era o rană penetrantă situată 
pe partea de sus exterioară a pieptului, cam la 
cincisprezece centimetri dedesubtul umărului stâng şi la 
vreo şase centimetri la stânga faţă de cutia toracică. 

Mărturia lui Claire era crucială, şi totuşi mintea mea nu 
era conectată la ceea ce se petrecea în sală, ci se 
concentra asupra trecutului. Mă vedeam în lumina difuză 
de pe Larkin Street. O priveam pe Sara scoţându-şi pistolul 
din jachetă şi trăgând în mine. Cădeam şi ajungeam într-o 
poziţie incomodă. 

— „Aruncă pistolul!” 

— „Du-te dracului, curvo!” 

Am tras de două ori cu pistolul, şi Sara a căzut la câţiva 
metri de mine. O omorâsem pe fata aia şi, deşi eram 


nevinovată cu privire la acuzaţiile care mi se aduceau, 
conştiinţa mea era vinovată, vinovată, vinovată. 

Am ascultat mărturia lui Claire în timp ce descria cea 
de-a doua împuşcătură, care trecuse prin sternul fetei. 

— Este ceea ce numim un K-cinci, a spus Claire. A trecut 
prin sacul pericardial, a continuat prin inimă şi s-a 
terminat în vertebra toracică numărul patru, unde am găsit 
un proiectil din cupru parţial deformat, de mărime medie. 

— Este acesta concordant cu un glonţ de nouă 
milimetri? 

— Da. 

— Vă mulţumesc, doctore Washburn. Am terminat cu 
martorul acesta, onorată instanţă. 

Mickey şi-a proptit ambele mâini pe masa apărării şi s-a 
ridicat în picioare. 

— Doamnă doctor Washburn, Sara a murit instantaneu? 

— Aşa aş zice. Imediat după împuşcături. Ambele răni 
erau în inimă. 

— Hm. Şi, doamnă doctor, trăsese decedata recent cu o 
armă? 

— Da, am văzut ceva negru la baza degetului ei arătător 
care se potriveşte cu urma lăsată de un pistol. 

— De unde aţi ştiut că sunt reziduurile lăsate de 
folosirea unei arme? 

— În acelaşi fel în care ştii că mama ta e mama ta, a zis 
Claire, clipind. Pentru că aşa arată. S-a oprit o clipă, până 
când s-au potolit râsetele, apoi a continuat: în afară de 
asta, am fotografiat urma aceea, am înregistrat-o şi am 
analizat-o la laborator, iar rezultatul a fost pozitiv. 

— Ar fi putut decedata să tragă în locotenentul Boxer 
după ce fusese împuşcată? 

— Nu văd cum ar putea o fată moartă să tragă în cineva, 
domnule Sherman. 

Mickey a aprobat din cap. 

— Aţi observat şi traiectoria acelor gloanţe, doamnă 
doctor Washburn? 

— Da. Erau trase în sus, la unghiuri de patruzeci şi şapte 
şi patruzeci şi nouă de grade. 


— Prin urmare, ca să fim absolut lămuriţi, doamnă 
doctor, Sara Cabot a tras prima în locotenentul Boxer... iar 
locotenentul a răspuns trăgând în sus, din locul în care se 
afla, căzută la pământ. 

— După părerea mea, da, aşa s-a întâmplat. 

— Aţi numi asta folosire excesivă de forţă, sau violenţă 
nejustificată, sau purtare neadecvată a poliţiei? 

Judecătorul a aprobat obiecţia lui Broyles la această 
remarcă. Mickey i-a mulţumit lui Claire şi a anunţat-o că 
era liberă. Zâmbea în timp ce se întorcea la masa noastră. 
Mugşchii mi s-au relaxat şi i-am zâmbit, la rândul meu. Dar 
audierea abia începuse. 

Am tresărit de spaimă când am observat privirea lui 
Mason Broyles. Ar fi putut fi descrisă doar ca anticipativă. 
Abia aştepta să vină următorul martor în boxă. 


Capitolul 17 


— Vă rog, spuneţi-vă numele, a zis Broyles către femeia 
mică, brunetă, puţin trecută de treizeci de ani. 

— Betty d'Angelo. 

Ochii ei negri, ascunşi în spatele ochelarilor cu rame 
mari, s-au îndreptat o clipă către mine, apoi s-au întors 
spre Broyles. L-am privit pe Mickey Sherman şi-am ridicat 
din umeri. Din câte ştiam, n-o mai văzusem niciodată pe 
femeia asta. 

— Şi ce profesie aveţi? 

— Sunt asistentă medicală la spitalul din San Francisco. 

— Eraţi de gardă în noaptea de 10 mai? 

— Da. 

— Aţi avut ocazia să luaţi sânge de la acuzata, Lindsay 
Boxer? 

— Da. 

— Şi de ce anume i s-a luat sânge? 

— O pregăteam pentru operaţie, pentru extragerea 
gloanţelor. Era o chestiune de viaţă şi de moarte. Pierdea 
mult sânge. 

— Da, ştiu, ştiu, a zis Broyles, alungându-i comentariul 
ca şi cum ar fi alungat o muscă. Vorbiţi-ne despre acest 
test de sânge. 

— E o procedură normală. A trebuit să vedem ce grupă 
are, pentru transfuzie. 

— Doamnă D'Angelo, privesc chiar acum raportul 
medical din acea seara referitor la locotenentul Boxer. 
Este un raport destul de voluminos. Broyles aruncă un 
teanc de hârtii pe masa din boxa martorilor şi-l arătă cu 
degetul. Aici e semnătura dumneavoastră? 

— Da. 

— Aş vrea să vă uitaţi la această linie subliniată de aici. 
Martora şi-a întors capul, de parcă şi-ar fi dat seama că nu 
era ceva de bine. De obicei, personalul de la Urgenţe era 
solidar cu poliţia şi încerca să ne protejeze. N-am înţeles 


atunci, dar infirmiera încerca să evite întrebările lui 
Broyles. 

— Îmi puteţi spune ce e aici? a întrebat Broyles din nou. 

— Aceea? Adică alcoolemia? 

— Arată conţinutul de alcool etilic în sânge, nu? 

— Da. Asta arată. 

— Ce înseamnă 0,067? 

— A... înseamnă că nivelul de alcool în sânge era de 
şaizeci şi şapte de miligrame pe decilitru. 

Broyles a zâmbit şi şi-a coborât vocea. 

— În acest caz, se referă la nivelul de alcool din 
organismul locotenentului Boxer, nu-i aşa? 

— Da, aşa este. 

— Doamnă D'Angelo, 0,067... asta înseamnă stare de 
ebrietate, nu? 

— În astfel de situaţii noi considerăm că se afla „sub 
influenţa”, dar... 

— Da sau nu? 

— Da. 

— Nu mai am întrebări, a spus Broyles. 

Mă simţeam de parcă m-ar fi lovit un baros în moalele 
capului. „Dumnezeule, nenorocitele ale de pahare de 
mărgărita de la Susie's.” 

Am simţit cum tot sângele mi se scurge din faţă şi mă ia 
cu leşin. 

Mickey s-a întors spre mine, cerându-mi parcă o 
explicaţie: „De ce nu mi-ai spus?” 

Am rămas cu gura căscată privindu-mi avocatul, plină de 
remuşcări. 

Abia puteam să mai suport privirea neîncrezătoare a lui 
Mickey, care, înarmat cu nimic altceva decât o doză mare 
de curaj, se ridică şi se apropia de martor. 


Capitolul 18 


Erau doar douăsprezece rânduri de scaune în sala de 
judecată C a tribunalului din Civic Center din San 
Francisco şi nici o boxă a juraţilor. Ar fi fost greu să 
găseşti o cameră mai intimă ca asta. Nu cred că mai 
respira cineva în timp ce Mickey se îndrepta spre boxa 
martorilor. 

A salutat-o pe doamna D'Angelo, care părea uşurată de 
faptul că scăpase de tirul de întrebări pe care Mason 
Broyles îl îndreptase asupra ei. 

— Am doar câteva întrebări, a zis el. Este destul de 
obişnuit să se folosească alcoolul etilic pentru curăţarea 
rănilor, nu-i aşa? Este posibil ca alcoolul acela să fi fost 
confundat cu alcoolul din sânge? 

Betty D'Angelo părea pe punctul de a izbucni în plâns. 

— Păi, noi folosim betadină pentru răni. Nu folosim 
alcool. 

Mickey a făcut un semn cu mâna de parc-ar fi vrut să-i 
măture răspunsul şi s-a întors către judecător. A cerut o 
pauză, şi i s-a acordat. Reporterii s-au repezit la uşă şi, în 
momentul acela de relativă intimitate care-a urmat, mi-am 
cerut iertare din tot sufletul. 

— Mă simt ca un adevărat idiot, a zis şi el, nu lipsit de 
blândeţe. Am văzut raportul medical, dar n-am observat şi 
alcoolemia. 

— Am uitat complet de asta, până acum, i-am mărturisit. 
Probabil că mi-am blocat această amintire. 

I-am povestit lui Mickey că eram în timpul meu liber 
atunci când Jacobi m-a sunat, la Susie's. l-am explicat ce 
anume băusem şi că, deşi nu eram chiar complet trează 
atunci când mă urcasem în maşină, urmărirea 
Mercedesului alungase orice urmă de ameţeală. 

— De obicei bei câte ceva la cină? m-a întrebat Mickey. 

— Da. De câteva ori pe săptămână. 

— Ei bine, asta este. Băuturile la cină sunt ceva obişnuit 
pentru tine, iar 0,067 e, oricum, la limită. Pe urmă, survine 


o traumă majoră. Ai fost împuşcată. Aveai dureri. Ai fi 
putut să mori. Ai omorât pe cineva... şi asta te-a obsedat. 
Jumătate dintre victimele unei astfel de răni blochează 
complet incidentul. Te-ai descurcat bine, având în vedere 
prin ce ai trecut. 

Am scos un oftat adânc. 

— Şi acum, ce facem? 

— Ei bine, măcar ştim ce are acuzarea. Poate că-l vor 
chema pe Sam Cabot în boxa martorilor şi, dacă-mi vor da 
o şansă cu ticălosul ăla mic, o să reuşim. 

Sala de judecată s-a umplut din nou, iar Mickey a trecut 
la treabă. Un expert în balistică a depus mărturie că 
gloanţele extrase din corpul meu erau identice cu cele din 
pistolul Sarei Cabot şi, de asemenea, s-a prezentat şi 
înregistrarea video a depoziţiei lui Jacobi, de pe patul de 
spital. Era martorul meu de la faţa locului. 

Deşi avea, evident, mari dureri de la răni, Jacobi a depus 
mărturie despre noaptea de 10 mai. Mai întâi, a descris 
accidentul de maşină. 

— Tocmai sunam după o ambulanţă în clipa în care am 
auzit împuşcăturile, spunea el. M-am întors şi am văzut 
cum locotenentul Boxer se prăbuşea. Sara Cabot a 
împuşcat-o de două ori, iar Boxer n-avea pistolul în mână. 
Apoi băiatul a tras în mine cu un revolver. Jacobi şi-a 
arătat cu precauţie, torsul bandajat. Acesta e ultimul lucru 
de care-mi mai aduc aminte, înainte să fi leşinat. 

Mărturia lui Jacobi era bună, dar n-avea să fie de ajuns 
ca să compenseze problema alcoolemiei. _ 

O singură persoană mă mai putea ajuta acum. li purtam 
hainele, stăteam pe scaunul ei. Mi se făcuse greață şi 
rănile îmi zvâcneau. Chiar nu ştiam dac-aş fi putut să mă 
salvez, sau să-mi înrăutăţesc situaţia. 

Avocatul meu şi-a întors ochii căprui, plini de căldură, 
spre mine. 

„Ţine-te bine, Lindsay.” 

M-am ridicat în picioare, clătinându-mă, după ce mi-am 
auzit numele strigat în sala de judecată. 

Mickey Sherman mă chemase în boxa martorilor. 


Capitolul 19 


Fusesem martor de zeci de ori în decursul carierei mele, 
dar asta era prima dată când trebuia să mă apăr pe mine. 
In toţi anii aceştia protejasem publicul, şi acum aveam o 
țintă desenată pe frunte. Fierbeam pe dinăuntru, dar nu 
puteam să arăt asta. 

M-am ridicat, am depus jurământul cu mâna pe o Biblie 
veche şi ponosită şi mi-am lăsat soarta în mâinile 
avocatului meu. 

Mickey a trecut direct la subiect. 

— Lindsay, erai beată în seara de 10 mai? 

Judecătoarea a intervenit: 

— Domnule Sherman, vă rog nu vă adresaţi clientei 
dumneavoastră cu numele mic. 

— În regulă. Locotenent, eraţi beată în acea seară? 

— Nu. 

— În regulă, să mergem un pic înapoi. Eraţi de serviciu 
în acea seară? 

— Nu. Tura mea se terminase la ora cinci după-amiaza. 
Mickey m-a pus să rememoreze evenimentele acelei nopţi 
în toate detaliile ei dureroase, iar eu am spus totul. Am 
descris ceea ce băusem la Susie's şi i-am povestit instanţei 
despre telefonul primit de la Jacobi. Am declarat că-i 
spusesem adevărul lui Jacobi atunci când mă întrebase 
dacă eram în stare să-l însoțesc în seara aceea. 

Când Mickey m-a întrebat de ce am răspuns la apel 
atunci când nu eram în tură, am zis: 

— Sunt poliţist douăzeci şi patru de ore pe zi. Atunci 
când partenerul meu are nevoie de mine, sunt acolo. 

— Aţi găsit maşina în cauză? 

— Da. 

— Şi apoi? 

— Maşina a plecat cu o viteză foarte mare, iar noi am 
pornit după ea. Opt minute mai târziu, maşina a scăpat de 
sub control şi a avut un accident. 


— După accident, atunci când aţi văzut că Sara Cabot şi 
Sam Cabot aveau nevoie de îngrijiri medicale, v-a fost frică 
de ei? 

— Nu. Erau copii. M-am gândit că furaseră maşina sau 
luaseră vreo altă decizie proastă. Se întâmpla aşa ceva în 
fiecare zi. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— Eu şi inspectorul Jacobi ne-am lăsat armele deoparte 
şi am încercat să-i ajutăm. 

— În ce moment aţi scos iar pistolul? 

— După ce eu şi inspectorul Jacobi fuseserăm împuşcaţi 
şi după ce-i somasem pe suspecți să arunce armele. 

— Îţi mulţumesc, Lindsay. Nu mai am întrebări. 

M-am gândit la ceea ce spusesem şi mi-am acordat o 
notă de trecere. Mi-am aruncat privirea în jur şi l-am văzut 
pe Joe zâmbind, în timp ce Mickey se întorcea la locul său. 

— Martorul dumneavoastră, i-a spus el lui Mason 
Broyles. 


Capitolul 20 


S-a aşternut tăcerea. Broyles m-a privit atât de mult, 
încât îmi venea să urlu. Era un truc vechi de interogatoriu, 
iar el îl folosise perfect. În sală se auzeau deja voci, aşa că 
judecătoarea l-a somat pe Broyles să treacă la întrebări. 

L-am privit drept în ochi în timp ce se apropia de mine. 

— Spuneţi-ne, locotenent Boxer, care sunt procedurile 
obişnuite ale poliţiei pentru a pune capăt unei infracţiuni? 

— Te apropii cu arma scoasă, îi scoţi pe suspecți din 
maşină, îi dezarmezi, le pui cătuşele, te asiguri că situaţia 
e sub control. 

— Şi asta aţi făcut, locotenent? 

— Ne-am apropiat cu armele scoase, dar ocupanţii nu 
puteau ieşi din maşină fără ajutor. Am pus armele 
deoparte ca să-i putem elibera din vehicul. 

— Aţi încălcat procedurile poliţiei, nu-i aşa? 

— Aveam obligaţia de a oferi ajutor. 

— Da, ştiu. Voiaţi să fiţi buni cu „copiii”. Dar 
recunoaşteţi că n-aţi urmat procedurile poliţiei, nu-i aşa? 

— Uitaţi ce e, am făcut o greşeală, am replicat brusc. 
Dar copiii ăia sângerau şi vomitau. Maşina putea să ia 
foc... 

— Onorată instanță? 

— Vă rog să răspundeţi strict la întrebări, locotenent 
Boxer. M-am trântit cu putere pe spătarul scaunului. Il 
văzusem de multe ori pe Broyles la tribunal şi-i cunoşteam 
capacitatea extraordinară de a găsi punctele slabe ale 
adversarului său. 

Tocmai îmi găsise şi mie punctul slab. 

Tot mă mai învinovăţeam pentru faptul că nu le pusesem 
cătuşele copiilor ălora, iar Jacobi, care avea mai mult de 
douăzeci de ani vechime, fusese şi el păcălit. Dar, 
Dumnezeule, ce puteam să facem mai mult? j 

— O să reformulez, a spus Broyles direct. Incercati 
mereu să urmați regulamentul? 

— Da. 


— Şi ce spune regulamentul în legătură cu starea de 
ebrietate în timpul serviciului? 

— Obiectez, a strigat Mickey, sărind în picioare. Există 
probe că martorul băuse, dar nu există nicio dovadă că ar 
fi fost în stare de ebrietate. 

Broyles s-a strâmbat şi s-a întors cu spatele la mine. 

— Nu mai am întrebări, onorată instanţă. 

Am simţit sub braţ cercuri imense, umede. Am coborât 
din boxa martorilor, uitând de rana de la picior, până când 
durerea s-a făcut simțită. M-am întors şchiopătând la 
scaunul meu, simţindu-mă şi mai rău ca înainte. 

M-am răsucit către Mickey, care zâmbea încurajator, dar 
ştiam că zâmbetul lui era fals. 

Fruntea îi era încruntată de îngrijorare. 


Capitolul 21 


Eram destul de afectată de felul în care Mason Broyles 
întorsese pe dos evenimentele din seara de 10 mai, făcând 
ca toată vina să cadă asupra mea. Îşi făcea bine treaba, iar 
eu a trebuit să par stăpână pe mine şi să stau liniştită în 
timp ce Broyles îşi ţinea pledoaria de final. 

— Onorată instanţă, a spus el, Sara Cabot a murit pentru 
că Lindsay Boxer a ucis-o. Şi Sam Cabot, în vârstă de 
treisprezece ani, este într-un scaun cu rotile, pe viaţă. 
Acuzata admite că n-a urmat procedurile poliţiei. Sunt de 
acord că au fost greşeli din partea clienţilor mei, dar nu ne 
aşteptăm ca tinerii să emită judecăţi corecte. Ofițerii de 
poliţie, pe de altă parte, sunt antrenați să se descurce în 
diferite situaţii de criză, iar acuzata n-a fost în stare să 
facă aşa ceva, pentru că era beată. Altfel spus, dacă 
locotenentul Boxer ar fi făcut ceea ce trebuia să facă, 
această tragedie n-ar fi avut loc şi n-am mai fi azi aici. 

Discursul lui Broyles mă scotea din sărite, dar trebuia să 
recunosc că era convingător şi, dacă nu m-aş fi aflat în 
poziţia în care eram, poate că aş fi văzut lucrurile aşa cum 
le prezenta el. Până să se ridice Mickey să spună ceea ce 
avea de spus, sângele îmi pulsa atât de tare în urechi, de 
parcă în capul meu ar fi concertat o formaţie rock. 

— Onorată instanţă, locotenentul Lindsay Boxer n-a pus 
pistoale încărcate în mâna Sarei şi a lui Sam Cabot, a rostit 
Mickey, cu vocea plină de indignare. Au făcut asta singuri. 
Au tras în poliţişti neînarmaţi fără să fie provocaţi, iar 
clienta mea a ripostat în legitimă apărare. Singurul lucru 
de care se face vinovată este faptul că a fost prea blândă 
faţă de nişte cetăţeni care n-au arătat pic de bunătate faţă 
de ea. Este, prin urmare, drept, onorată instanţă, ca 
acţiunea să fie respinsă şi acest ofiţer demn să fie lăsat să 
se întoarcă la îndatoririle sale fără vreo învinovăţire şi fără 
să i se arunce vreo pată pe dosarul său impecabil. 

Mickey şi-a terminat pledoaria mai repede decât mă 
aşteptam. S-a lăsat tăcerea după ultimele sale cuvinte, iar 


teama m-a năpădit. În clipa în care s-a aşezat lângă mine, 
sala s-a umplut de zgomote: foşnete de hârtii, taste de 
laptop apăsate, trupuri care se foiau în scaune. 

L-am apucat pe Mickey de mână pe sub masă şi chiar am 
început să rostesc o rugăciune. „Doamne, te rog, fă-o să 
respingă acuzaţiile.” 

Judecătoarea şi-a împins ochelarii spre vârful nasului, 
dar nu-i puteam descifra expresia feţei. Atunci când a 
vorbit, a făcut-o într-un mod concis, pe un ton obosit. 

— Cred că acuzata a făcut tot ceea ce a putut ca să 
salveze o situaţie foarte încurcată, a spus judecătoarea 
Algierri. Dar alcoolul mă deranjează. O viaţă a fost irosită. 
Sara Cabot este moartă. Sunt probe suficiente pentru ca 
acest caz să fie trimis în faţa unui juriu. 


Capitolul 22 


Ascultam încordată cum era fixată peste câteva 
săptămâni data începerii procesului. Toată lumea s-a 
ridicat în picioare în timp ce judecătoarea părăsea sala, 
apoi gloata s-a strâns în jurul meu. Am observat uniforme 
albastre la marginea grămezii, ochi care nu-mi întâlneau 
privirea, şi apoi pâlcuri de microfoane împinse în faţa mea. 
Încă-l ţineam pe Mickey de mână. 

„Ar fi trebuit să obţinem o achitare. 

Ar fi trebuit să câştigăm.” 

Mickey m-a ajutat să mă ridic, şi l-am urmat prin 
mulţime. Mâna lui Joe era pe spatele meu, în timp ce 
ieşeam toţi trei, împreună cu Yuki Castellano, din sala de 
judecată, ajungând la scări. Ne-am oprit la parter. 

— Atunci când ieşim afară, să ţii capul sus, m-a sfătuit 
Mickey. Când vor ţipa: „De ce ai omorât-o pe fetiţa aia?”, 
tu doar să mergi încet spre maşină. Să nu zâmbeşti, să nu 
te strâmbi şi să nu-i laşi pe reporteri să te descurajeze. N- 
ai greşit cu nimic. Du-te acasă şi nu răspunde la telefon. O 
să vin şi eu mai târziu. 

Ploaia se oprise atunci când am ieşit din tribunal, în 
acea după-amiază obişnuită. N-ar fi trebuit să fiu şocată 
atunci când am zărit sute de oameni adunaţi în faţa 
tribunalului, ca să vadă cine e polițistul care împuşcase şi 
omorâse o fetiţă. 

Mickey şi Yuki s-au despărţit de noi ca să discute cu 
presa, iar eu ştiam că de-acum Mickey încerca să găsească 
cea mai bună strategie de a apăra Poliţia din San 
Francisco şi oraşul. 

Eu şi Joe am trecut prin mulţimea care ţipa şi-am ajuns 
la locul în care ne aştepta maşina. Am auzit un murmur: 
„Ucigaşă de copii, ucigaşă de copii”, iar întrebările cădeau 
asupra mea ca nişte pietre. 

„La ce te gândeai, locotenent?” 

„Cum te-ai simţit când ai tras în acei copii?” 


Cunoşteam chipurile reporterilor de televiziune: Carlos 
Vega, Sandra Dunne, Kate Morley, cu toţii mă 
intervievaseră atunci când fusesem martor al acuzării. M- 
am străduit din greu să-i ignor şi să privesc dincolo de 
camerele de filmat şi de placardele pe care era scris 
„Vinovată de brutalitate poliţienească”. 

Mi-am păstrat privirea aţintită în faţă şi paşii egali cu ai 
lui Joe până când am ajuns la sedanul negru. 

Imediat după ce-am trântit uşile, şoferul a pornit cu 
viteză în marşarier până în Polk Street. Apoi a întors 
maşina şi a îndreptat-o către Potrero Hill. 

— M-a ucis acolo, înăuntru, i-am zis lui Joe, după ce-am 
pornit. 

— Judecătorul te-a văzut, şi-a dat seama ce fel de 
persoană eşti. E păcat că a simţit că trebuie să ia această 
decizie. 

— Poliţiştii sunt cu ochii pe mine, Joe, poliţişti care 
lucrează în subordinea mea şi care se aşteaptă să fac ceea 
ce trebuia. O să mă mai bucur de respectul lor după toate 
astea? 

— Lindsay, oamenii cu cap din oraşul ăsta sunt de 
partea ta. Eşti un om bun, la naiba, şi un poliţist excelent. 

Cuvintele lui Joe mă atingeau într-un fel în care n-o 
făcuseră cuvintele lui Mason Broyles. Mi-am lăsat capul pe 
frumoasa lui cămaşă albastră şi-am dat drumul lacrimilor 
să curgă, în timp ce el mă liniştea. 

— Sunt bine, am zis în cele din urmă. M-am şters la ochi 
cu batista pe care mi-o întinsese. Asta-i din cauza alergiei 
mele. Polenul mă face mereu să lăcrimez. 

Molinari a izbucnit în râs şi m-a îmbrăţişat, în timp ce 
maşina se îndrepta spre casă. Am trecut de Twentieth 
Street, iar casele în stil victorian au apărut la orizont. 

— Mi-aş da demisia acum, am mărturisit, dar asta ar 
face să pară că recunosc că sunt vinovată. 

— Copiii ăia criminali, Lindsay... Niciun juriu nu va 
decide în favoarea lor. N-au cum. 

— Promiţi? 


Joe m-a luat iar în braţe, dar n-a răspuns. Ştiam că el 
credea întru totul în mine, dar nu putea să facă o 
promisiune pe care nu era sigur c-o putea ţine. 

— O să pleci? l-am întrebat în cele din urmă. 

— Aş fi vrut să nu. Dar... da, trebuie. 

Munca lui Joe pentru guvern nu-i prea permitea să stea 
cu mine. 

— Într-o zi o să am şi eu o viaţă, mi-a spus el cu 
blândeţe. 

— Da, şi eu. 

Era adevărat? Sau era doar o fantezie tâmpită? Mi-am 
lăsat capul din nou pe umărul lui Joe. Ne-am ţinut de mână 
şi am savurat aceste clipe care puteau fi ultimele petrecute 
împreună pentru vreo câteva săptămâni, fără să mai 
vorbim, până când ne-am sărutat ultima dată şi ne-am luat 
rămas-bun în pragul casei mele. 

Ajunsă în apartamentul meu, mi-am dat seama cât de 
secătuită emoţional eram. Muşchii mă dureau de cât de 
mult încercasem să mă stăpânesc, şi nu erau semne că 
lucrurile aveau să se îmbunătăţească. In loc să mă 
elibereze de acest asalt asupra reputației mele, audierea 
fusese doar repetiţia pentru un alt proces. 

Mă simţeam ca un înotător obosit. M-am vârât în patul 
meu mare, alături de Martha, mi-am tras pătura până la 
bărbie şi am lăsat somnul să mă cuprindă precum o ceaţă 
groasă. 


Capitolul 23 


O rază de soare străpungea norii în dimineaţa 
următoare, devreme, în timp ce azvârleam o ultimă valiză 
în portbagaj, săream înăuntru şi scoteam Explorerul de pe 
aleea din faţa casei mele. Ardeam de nerăbdare să ies din 
oraş, şi la fel şi Martha, care-şi scosese capul pe fereastra 
din dreapta mea şi dădea întruna din coadă. 

Traficul cu hopurile inerente unei ore de vârf era tipic 
pentru o zi de lucru, aşa că mi-am îndreptat Explorerul 
spre sud şi mi-am folosit timpul ca să-mi aduc aminte de 
ultima discuţie cu comandantul Tracchio. „Dac-aş fi în 
locul tău, aş pleca de-aici, Boxer, îmi spusese. Eşti 
suspendată, aşa că închipuie-ţi că ai o vacanţă şi 
odihneşte-te.” 

Înţelesesem mesajul. Cât timp cazul meu era nerezolvat, 
eram o ruşine pentru departament. 

„Să plec de-aici? 

Da, domnule, da, şefule. Nici o problemă.” 

Nu mă puteam gândi decât la audiere, îngrijorată din 
cauza procesului care se apropia. 

Apoi mi-am amintit de sora mea, Cat, care mă primea cu 
braţele deschise, şi de cât de norocoasă eram s-o am. 

În douăzeci de minute, mă îndreptam deja spre sud pe 
autostradă, cu drumul liber în faţa mea, tăiat printre stânci 
înalte de aproape zece metri. Valurile Pacificului izbeau 
panta stâncoasă din dreapta mea, iar în stânga se înălţau 
munţii, impunători şi verzi. 

— Hei, Boo, am strigat-o pe căţeluşa mea, spunându-i pe 
numele ei de alint. Asta e ceea ce se numeşte o vacanţă. 
Poţi să spui va-can-ţă? 

Martha şi-a întors spre mine chipul drăgălaş şi m-a privit 
cu ochii ei maronii iubitori, apoi şi-a scos iar nasul în vânt 
şi a continuat să privească, veselă, coasta. Se obişnuise cu 
schimbarea de program, iar eu trebuia să fac acelaşi lucru. 

Luasem cu mine câteva lucruri care să mă ajute să-mi 
alung grijile: câteva cărţi pe care voiam de mult timp să le 


citesc, nişte casete video cu câteva comedii, precum şi 
chitara mea, o acustica Seagull, la care mai cântasem 
sporadic în ultimii douăzeci de ani. 

Drumul era luminat de soare, iar starea mea de spirit se 
însenina şi ea. Era o zi minunată şi era cu totul a mea. Am 
deschis radioul şi-am schimbat frecvențele până când am 
găsit un post unde se difuzau melodii rock. 

DJ-ul practic îmi citea gândurile, punând piese din anii 
şaptezeci şi optzeci, trimiţându-mă înapoi în copilărie şi în 
studenţie, făcându-mă să-mi amintesc de formaţia mea de 
fete cu care cântam în baruri şi cafenele. 

Era din nou iunie, şi şcoala se terminase... poate de tot. 

Am dat volumul mai tare. 

Muzica a pus stăpânire pe mine şi am cântat cât m-au 
tinut plămânii piese rock ale tipilor din Los Angeles şi alte 
hituri din acele vremuri. Am cântat Hotel California!” şi 
You Make Loving Fun'“, iar când Springsteen a început să 
zbiere Bom To Run, deja băteam cu mâinile volanul, 
simțind fiecare notă a cântecului. 

Am strigat-o şi pe Martha, făcând-o să urle alături de 
mine Running On Empty, a lui Jackson Browne. 

Şi atunci mi-am dat seama. 

Eu chiar „mergeam pe gol”. Micul led care indica nivelul 
de benzină se aprinsese, semnalizându-mi cu frenezie că 
rezervorul era aproape uscat. 


13 Celebra piesă a formaţiei americane Eagles, apărută în anul 
1976 pe albumul cu acelaşi nume. (n.tr.). 

14 Cel de-al patrulea hit de pe albumul „Rumours”, scos în 
anul 1977 de formaţia americană Fleetwood Mac. (n.tr.). 


Capitolul 24 


Am tras pe dreapta într-o mică staţie de benzină chiar la 
intrarea în Half Moon Bay. Era o benzinărie independentă, 
care izbutise cumva să nu fie preluată de marile 
conglomerate petroliere, un loc rustic cu un acoperiş din 
tablă de oţel galvanizat deasupra rezervoarelor şi cu o 
firmă scrisă de mână pe uşa din faţă: Garajul Omului din 
Lună. 

Un tip cu părul nisipiu, părând să aibă până-n treizeci de 
ani, şi-a şters mâinile de o cârpă şi s-a apropiat de mine, în 
timp ce ieşeam din maşină ca să-mi mai dezmorţesc 
piciorul rănit. 

Am avut un scurt schimb de cuvinte despre octani, apoi 
m-am îndreptat către automatul cu băuturi răcoritoare din 
faţa biroului. Am privit de jur împrejur în curtea 
benzinăriei, plină de buruieni, de grămezi de cauciucuri 
uzate şi de alte vechituri. 

Tocmai duceam la gură o cutie de cola dietetică, când 
am observat cu coada ochiului o maşină, ascunsă în umbra 
garajului, care mi-a făcut inima să tresalte. 

Era un Pontiac Bonneville din 1981, de culoarea 
bronzului, la fel ca maşina pe care unchiul meu Dougie o 
avusese în vremea când eu eram în liceu. M-am dus pân- 
acolo şi-am aruncat o privire în compartimentul destinat 
pasagerilor, apoi pe sub capota ridicată. Bateria era 
ruginită, firele care trebuiau să facă aprinderea erau roase 
de şoareci, dar pentru ochii mei piesele dinăuntru păreau 
curate. Mi-a venit o idee. 

În timp ce-i întindeam cartea de credit vânzătorului, am 
arătat cu degetul spre maşină şi l-am întrebat: 

— Bătrâna Bonneville e de vânzare? 

— E o frumuseţe, nu-i aşa? a rânjit el de sub cozorocul 
şepcii. Şi-a potrivit un caiet pe genunchiul îmbrăcat de 
blugi, apoi l-a întors, ca să semnez. 

— Unchiul meu a cumpărat o maşină ca aia chiar în anul 
în care a ieşit pe piaţă. 


— Serios? E chiar un model clasic. 

— Merge? 

— O să meargă. Acum lucrez la ea. E în stare bună. Are 
nevoie doar de un electromotor nou, de un alternator şi de 
alte câteva fleacuri. 

— De fapt, mi-ar plăcea să mă joc eu însumi un pic la 
motor. Ca un fel de proiect, ştii? 

Tipul de la benzinărie a zâmbit din nou şi a părut 
încântat de idee. M-a invitat să-i fac o ofertă, iar eu am 
ridicat patru degete. A replicat: 

— Ai vrea tu. Maşina aia valorează o mie pe puţin. Am 
ridicat palma în întregime, cu toate degetele întinse. 

— Cinci sute e limita mea, dacă e s-o iau cu ochii închişi. 
Puştiul s-a gândit la afacere vreme îndelungată, făcându- 
mă să-mi dau seama cât de mult îmi doream maşina aia. 
Eram pe cale să mai ridic oferta, când a spus: 

— În regulă, dar o iei aşa cum e, înţelegi. Fără alte 
garanţii. 

— Ai manualul? 

— E în torpedou. Şi-ţi arunc în el şi-o cheie tubulară şi 
câteva şurubelniţe. 

— S-a făcut, am spus. 

Am bătut palma ca adolescenţii. 

— Eu sunt Keith Howard, apropo. 

— Şi eu, Lindsay Boxer. 

— Prin urmare, unde livrez rabla, Lindsay? 

Era rândul meu să rânjesc. Caveat emptor'?, într-adevăr. 
I-am dat lui Keith adresa surorii mele şi indicaţii despre 
cum să ajungă acolo. 

— Urci dealul, apoi coteşti pe Miramontes şi după aia pe 
Sea View. E o casă albastră pe dreapta, a doua din capătul 
străzii. 

Keith a aprobat din cap. 

— O să trec pe-acolo poimâine, dacă-ţi convine. 


15 Doctrina din dreptul comercial, conform căreia vânzătorul 
nu poate fi tras la răspundere de cumpărător pentru viciile 
bunului tranzacţionat. (n.tr.). 


— Excelent, am spus, urcându-mă înapoi în Explorer. 
Keith şi-a aplecat uşor capul şi mi-a aruncat o privire de 
om care flirtează. 

— Nu te cunosc de undeva, Lindsay? 

— Nu, i-am răspuns, râzând. Dar... frumoasă încercare. 

Tipul de la benzinărie se dădea la mine! Eram suficient 
de bătrână încât să-i fiu... sora mai mare. 

Puştiul a râs şi el împreună cu mine. 

— Ei bine, oricum, Lindsay. Sună-mă dacă ai vreodată 
nevoie de mine să-ţi rezolv o pană de motor sau orice 
altceva. 

— În regulă, aşa am să fac, i-am răspuns, gândindu-mă 
exact la contrariu. Dar încă zâmbeam în timp ce claxonam 
în chip de rămas-bun. 


Capitolul 25 


Sea View Avenue era o verigă în nesfârşitul lanţ de 
fundături, despărțită de braţele curbate ale golfului printr- 
o întindere de vreo patru sute de metri de verdeață. Am 
deschis portiera şi, în timp ce Martha sărea afară, m-am 
simţit aproape luată pe sus de mireasma îmbătătoare a 
trandafirilor sălbatici şi de prospeţimea brizei oceanului. 

Am rămas aşa cam un minut, înainte să pătrund în casa 
plină de viaţă a lui Cat, cu lucarnele şi verandele ei, cu 
floarea soarelui crescând lângă gardul din faţă, înainte să 
iau cheile din ascunzătoarea de deasupra uşii şi să deschid 
uşa. 

În interior, casa lui Cat era un talmeş-balmeş confortabil 
de mobile, rafturi ticsite de cărţi, dar şi privelişti uimitoare 
ale golfului din oricare cameră. Îmi simţeam deja întregul 
corp relaxându-se şi mă bătea din nou gândul de a mă 
retrage din poliţie. 

Aş fi putut să trăiesc într-un astfel de loc. 

Aş fi putut să mă obişnuiesc să mă trezesc în fiecare 
dimineaţă cu gândul la viaţă, nu la moarte. 

Nu? 

Am tras perdelele din partea din spate şi am văzut o 
căsuţă pentru păpuşi în curte. Era vopsită în albastru, cum 
era şi casa mare, şi era împrejmuită cu garduri albe. Am 
coborât până acolo, în spatele Marthei, care deja alerga cu 
capul plecat. 

Bănuiam că aveam s-o cunosc pe Penelope. 


Capitolul 26 


Penelope era o purceluşă mare, vietnameză, pântecoasă, 
complet neagră şi foarte păroasă. A venit clătinându-se 
spre mine, pufăind şi grohăind, aşa că m-am aplecat peste 
gard şi am mângâiat-o uşor pe cap. 

— Bună, frumoaso, i-am spus. 

„Bună, Lindsay.” 

De căsuţa ei atârna un bileţel, aşa că am intrat în curte 
ca să mă uit mai bine la „Regulile casei porcuşorului”, aşa 
cum au fost „scrise” de Penelope. 


Dragă Lindsay, în bileţelul acesta afli totul despre mine. 

1. Aş vrea să primesc câte o strachină de mâncare 
pentru purceluşi de două ori pe zi şi un vas curat cu apă. 

2. Îmi plac, de asemenea, roşiile cherry, sărăţelele cu 
unt de arahide şi piersicile. 

3. Te rog să vii şi să vorbeşti cu mine zilnic; îmi plac 
ghicitorile şi tema principală din Spongebob 
Squarepants’. 

4. Pentru cazuri de urgență, medicul meu veterinar este 
doctorul Monghil, din oraş, iar îngrijitoarele mele sunt 
Carolee şi Allison Brown. Allison este una dintre cele mai 
bune prietene ale mele. Numerele lor de telefon sunt lângă 
telefonul din bucătărie. 

5. Nu mă lăsa în casă, da? Am fost avertizată. 

6. Dacă mă scarpini sub bărbie, ai dreptul la trei dorinţe. 
Orice vrei tu pe lumea asta. 


Câteva X-uri mari şi o urmă mică şi ascuţită de lăbuţă 
ţineau loc de semnătură. Regulile casei porcuşorului, asta 
da! Cat, glumeaţo... 


16 Serial de animaţie difuzat pentru prima dată pe 1 mai 1999 
de reţeaua de televiziune Nickelodeon şi prezent în continuare 
pe mai multe canale din întreaga lume. Tema principală se 
numeşte Painty the Pirate şi e un vechi cântec marinăresc 
interpretat de Patrick Pinney. (n.tr.). 


M-am ocupat de nevoile imediate ale lui Penelope şi m- 
am schimbat într-o pereche curată de blugi şi într-un 
pulover mov, iar apoi mi-am luat chitara şi am scos-o pe 
Martha pe veranda din faţa casei. În timp ce treceam prin 
câteva acorduri, mireasma trandafirilor şi vuietul apelor 
sărate ale oceanului m-au trimis înapoi în timp, amintindu- 
mi de zilele când venisem pentru prima dată la Half Moon 
Bay. 

Fusese tot în această perioadă a anului. Acelaşi miros de 
plajă îl simţisem şi atunci, iar eu lucram la primul meu caz 
de omucidere. Victima era un tânăr pe care-l găsisem ucis 
cu sălbăticie în camera lui dintr-un hotel rău famat din 
Tenderloin. 

Purta doar un tricou şi o singură şosetă albă. Părul 
roşcat îi era pieptănat, ochii albaştri, larg deschişi, iar 
gâtul îi fusese sfâşiat într-un rânjet care se întindea de la o 
ureche la cealaltă, aproape decapitându-l. Atunci când l- 
am întors, am văzut că pielea de pe fund îi fusese jupuită 
cu un fel de biciuşcă. 

Il etichetasem ca fiind John Doe numărul 24, şi la acea 
vreme eram absolut convinsă că aveam să-i găsesc 
asasinul. Tricoul lui provenea de la Distillery, un 
restaurant pentru turişti situat în Moss Beach, la nord de 
Half Moon Bay. 

A fost singurul nostru indiciu adevărat; şi, deşi trecusem 
de nenumărate ori prin acest oraş mic şi prin vecinătăţi, 
firul acesta nu mă dusese nicăieri. 


Capitolul 27 


Eram pe cale să pornesc cu maşina în oraş pentru cină, 
când ziarul de seară a aterizat pe gazon. 

L-am ridicat, l-am scuturat şi-am simţit cum titlul 
principal sare din pagină şi mă strânge de gât: „Poliţia 
eliberează suspectul principal în măcelurile din Crescent 
Heights”. 

Am citit articolul până la capăt. 

Atunci când Jake şi Alice Daltry au fost găsiţi ucişi în 
casa lor din Crescent Heights, pe 5 mai, comandantul de 
poliţie Peter Stark anunţa că Antonio Ruiz mărturisise că 
el era făptaşul. Însă astăzi, poliţia declară că mărturisirea 
nu concordă cu faptele: „Domnul Ruiz a fost absolvit de 
acuzaţiile care i se aduceau”, a afirmat Stark. 

Martorii spun că Ruiz, în vârstă de 34 de ani, om de 
serviciu la California Electric and Gas, nu putea fi în casa 
familiei Daltry în acea zi, pentru că era de serviciu la 
fabrică, în văzul tuturor colegilor săi. 

Domnul şi doamna Daltry aveau gâturile tăiate. Poliţia n- 
a confirmat dacă soţul şi soţia au fost torturati înainte de a 
fi omorâţi. 

Articolul continua, spunând că Ruiz, care lucrase câte 
ceva pentru cei doi soţi, a pretins că mărturisirea îi fusese 
smulsă cu forţa. lar comandantul Stark era citat din nou, 
declarând că poliţia „investiga alte piste şi alţi suspecți”. 

Am simţit dintr-odată un junghi. „Investigăm alte piste şi 
alţi suspecți” era exprimarea codificată pentru „n-avem 
nimic”, iar polițistul din mine voia să ştie totul: cum, de ce 
şi în special cine. Ştiam deja unde. 

Crescent Heights era una dintre comunităţile aflate de-a 
lungul Autostrăzii 1. Se afla pe la periferia lui Half Moon 
Bay... la doar vreo nouă sau zece kilometri faţă de locul 
unde mă aflam eu. 


Capitolul 28 


Intră şi ieşi în mai puţin de cinci minute. În niciun caz 
mai mult de cinci. 

Observatorul notă timpul precis, în vreme ce cobora din 
dubiţa sa gri pe Ocean Colony Road. In dimineaţa aceasta 
era îmbrăcat ca un om care venise acolo pentru 
măsurători: salopetă de culoare cenușie, cu un petic alb cu 
roşu deasupra buzunarului drept de la piept. Îşi trase mai 
jos cozorocul şepcii. Pipăindu-şi buzunarele, îşi simţi 
briceagul într-unul dintre ele şi aparatul de fotografiat în 
celălalt. Işi ridică mapa şi un tub cu chit, apoi şi le îndesă 
sub braţ. 

Respirația i se acceleră atunci când porni pe cărarea 
îngustă care trecea pe lângă casa familiei O'Malley. Apoi 
se opri la una dintre ferestrele care dădeau spre subsol, îşi 
trase mănuşi din latex pe mâini şi, folosindu-se de un cuţit 
pentru geamuri şi de o ventuză, înlătură un dreptunghi de 
şaizeci pe cincizeci de centimetri din geam. 

Rămase nemişcat, aşteptând ca lătratul câinelui unor 
vecini să înceteze, apoi se strecură cu picioarele înainte în 
subsol. 

Intrase. Fără probleme. 

Scările de la subsol duceau spre o uşă descuiată, care 
dădea către o bucătărie dotată cu electrocasnice de lux şi 
cu un exces ridicol de dispozitive. Observatorul notă codul 
de alarmă postat lângă telefon. Îl memoră. 

„Mersi, doctore. Fraiere.” 

Işi scoase camera mică, excelentă, presetată să 
fotografieze în rafale de câte trei cadre, îndreptând-o către 
toate colţurile camerei. 

Observatorul urcă în salturi scările şi găsi uşa de la un 
dormitor larg deschisă. Rămase pentru o clipă în prag, 
cuprinzând cu privirea toate lucrurile de fetiţă de aici: 
patul cu baldachin, voalurile de albastru lavandă şi roz 


cremos. Posterele cu Creed!” şi pe cele cu specii de 
animale pe care de dispariţie. 

„Caitlin, Caitlin... ce fetiţă dulce eşti.” 

Işi îndreptă camera spre măsuţa ei de toaletă, capturând 
imagini ale rujurilor şi ale sticluţelor cu parfum, cutia 
deschisă de tampoane. Adulmecă parfumul adolescentin, 
îşi trecu degetul mare pe peria ei de păr, vâri în buzunar o 
şuviţă de păr auriu-roşcat smulsă la pieptănat. 

leşind din camera fetei, Observatorul intră în dormitorul 
principal de lângă aceasta. Era decorat în culori tari, şi-n 
aer plutea un amestec de mirosuri nedefinite. 

La picioarele patului se afla un televizor uriaş cu plasmă. 
Observatorul deschise noptiera, scotoci prin lucrurile de 
acolo şi găsi vreo şase teancuri de fotografii legate cu 
elastic. 

Desfăcu unul dintre ele şi răsfoi pozele ca pe un pachet 
de cărţi de joc. Apoi îl puse la loc şi închise sertarul. Luă 
câteva cadre panoramice de jur împrejur, făcând camera 
să zumzăie încet. 

Acesta fu momentul în care observă micul ochi din 
sticlă, mai mic decât un nasture de la cămaşă, strălucind 
dinspre uşa şifonierului. 

Simti un fior de teamă. Era înregistrat cumva? 

Deschise uşa de la şifonier şi găsi aparatul de 
înregistrare video pe un raft, în spate. Butonul era în 
poziţia oprit. 

Aparatul nu înregistra. 

Teama Observatorului se risipi. Acum se simţea uşurat. 
Panoramă cu camerele, prinzând în cadre toate încăperile 
de la etajul al doilea, toate nişele şi suprafeţele, înainte să 
se întoarcă jos, la ieşirea din subsol. Fusese înăuntru timp 
de patru minute şi câteva secunde. 

Acum, afară din casă, chitui marginile geamului, lipindu- 
l la loc. Chitul urma să ţină până când avea să fie pregătit 
să pătrundă din nou în casă... să-i tortureze şi să-i ucidă. 


17 Formaţie rock aparţinând curentului post-grunge, una 


dintre cele mai populare în SUA între anii 1999-2002. (n.tr.). 


Capitolul 29 


Am deschis uşa casei lui Cat, şi Martha a ţâşnit înainte, 
trăgându-mă în lumina orbitoare a soarelui. Plaja era la o 
distanţă mică de mers pe jos, şi tocmai ne îndreptam într- 
acolo, când un câine negru a ţâşnit de undeva din 
apropiere şi a mârâit la Martha, care s-a smuls din mâna 
mea şi a sărit într-o parte. 

Ţipătul meu s-a oprit brusc în clipa în care ceva m-a izbit 
cu putere din spate. Am căzut şi-am simţit cum ceva, 
cineva, era deasupra mea. „Ce naiba?” 

M-am eliberat din grămada de carne şi metal şi m-am 
ridicat în picioare, gata să lovesc. 

La dracu'! Un idiot dăduse peste mine cu bicicleta. Tipul 
făcea eforturi disperate să se ridice. Avea douăzeci şi ceva 
de ani, părul destul de rar şi ochelari cu rame roz care-i 
atârnau de o singură ureche. 

— So-phieeee! a strigat el în direcţia celor doi câini, care 
acum goneau spre marginea apei. Sophie, NU! 

Câinele negru s-a oprit brusc în loc şi l-a privit pe 
biciclist, care şi-a îndreptat ochelarii şi s-a întors spre 
mine cu o privire îngrijorată. 

— Îmi pare tare r-r-rău, a spus el. Sunteţi b-bine? 

Il simţeam cum se chinuia cu bâlbâiala lui. 

— Vă spun imediat, i-am răspuns, furioasă. Am pornit 
şchiopătând pe stradă spre Martha, care alerga uşor spre 
mine, cu urechile date pe spate, părând speriată, sărăcuţa. 

Am mângâiat-o uşor, verificând ca nu cumva să fie 
muşcată, abia ascultând explicaţiile date de ciclist cum că 
Sophie era doar un pui şi nu voia să facă nimic rău. 

— Uite, s-a oferit el. O să-mi a-aduc m-maşina şi vă duc 
la spital. 

— Ce? Nu, sunt bine, i-am zis. 

Şi Martha era bine. Dar încă eram furioasă, voiam să-l 
spulber pe tip, dar, ei bine, se mai întâmplă şi accidente, 
nu-i aşa? 

— Cum rămâne cu piciorul? 


— Nu vă faceţi griji pentru el. 

— Dacă sunteţi sigură...? 

Tipul cu bicicleta a legat-o pe Sophie în lesă şi s-a 
prezentat. 

— Bob Hinton, a zis el. Dacă aveţi nevoie de un avocat 
bun, uitaţi cartea mea de vizită. Şi chiar îmi pare foarte 
Tău. 

— Lindsay Boxer, i-am răspuns, luându-i cartea de vizită. 
Şi chiar am nevoie de un avocat bun. Un bărbat cu un pui 
de rottweiler a trecut peste mine cu Cannondale-ul't lui. 

Tipul a zâmbit, agitat. 

— Nu v-am mai văzut pe aici pân-acum. 

— Sora mea, Catherine, locuieşte aici, am spus şi am 
arătat spre frumoasa casă albastră. lar apoi, cum ne 
îndreptam în aceeaşi direcţie, am pornit împreună pe 
cărarea nisipoasă care străbătea insula de verdeață. 

I-am mărturisit lui Hinton că stăteam în casa surorii 
mele câtă vreme eram în vacanţă şi că lucram în cadrul 
Poliţiei din San Francisco. 

— Poliţistă, ai? Aţi venit unde trebuie. Cu toate crimele 
care s-au întâmplat pe-aici în ultima vreme... 

M-a luat cu cald şi frig. Obrajii îmi dogoreau, dar, în 
acelaşi timp, am îngheţat. Nu voiam să mă gândesc la 
crime, nu aici. Îmi doream o dezintoxicare. Să respir, să 
mă relaxez. Şi, cu siguranţă, nu voiam să mai vorbesc cu 
avocatul acesta miop, cu toate că părea foarte de treabă. 

— Uitaţi ce e, trebuie să plec, i-am spus. Am strâns-o 
mai tare pe Martha în lesă, astfel încât să meargă pe lângă 
mine, după care am pornit, grăbită, mai departe. Aveţi 
grijă, i-am mai strigat peste umăr. Şi încercaţi să vă uitaţi 
pe unde mergeţi. 

Am coborât pe faleza nisipoasă spre plajă, depărtându- 
mă de Bob Hinton cât de repede puteam. Ce nu vezi poţi 
să uiţi. 


18 Celebra marca de biciclete, fabricate în oraşul american 
Bedford, din statul Pennsylvania. (n.tr.). 


Capitolul 30 


Apa era prea rece pentru înot, dar m-am aşezat cu 
picioarele încrucişate pe marginea ei şi-am privit ţintă în 
zare, acolo unde apele albastre ale golfului se întâlneau cu 
Pacificul învolburat. 

Martha alerga pe plajă, aruncând nisipul în spate cu 
labele, iar eu tocmai mă bucuram de razele soarelui care- 
mi luminau chipul, când am simţit cum mă împunge în 
ceafă ceva dur. 

Am încremenit. 

Nici nu mai respiram. 

— Ai împuşcat-o pe fata aia, a rostit o voce. N-ar fi 
trebuit să faci asta. 

La început, n-am recunoscut vocea. Mintea mea lucra cu 
înverşunare, căutând un nume, o explicaţie, cuvinte 
potrivite pe care să le rostesc. Mi-am întins mâna la spate, 
ca să-mi pot înşfăca pistolul, şi i-am zărit chipul pentru o 
fracțiune de secundă. 

I-am observat ura din ochi. I-am observat teama. 

— Nu te mişca, a ţipat băiatul, împingând ţeava 
pistolului în spatele meu. Şiroaie de transpiraţie mi se 
prelingeau de-o parte şi de alta. Ai ucis-o pe sora mea! Ai 
ucis-o degeaba! 

Mi-am amintit de privirea goală de pe chipul Sarei 
Cabot, în clipa în care se prăbuşea. 

— Îmi pare foarte rău, am spus. 

— Nu, nu-ţi pare, dar o să-ţi pară. Şi, ghici ce? Nimănui 
nu-i pasă. 

N-ar trebui să auzi glonţul care pătrunde în tine, dar 
asta probabil că este o legendă. Bubuitura glonţului care 
mi-a pătruns în şira spinării semăna cu a unei bombe. 

M-am prăbuşit, paralizată. Nu puteam să vorbesc şi nu 
puteam să opresc şuvoiul de sânge care-mi ţâşnea din 
corp, scurgându-se în apa din golf. 

Dar cum se ajunsese aici? Exista un motiv care-mi scăpa. 
Un lucru pe care ar fi trebuit să-l fac. 


„Să le pun cătuşele. Asta ar fi trebuit să fac.” 

La asta mă gândeam, în clipa în care-am deschis ochii. 

Stăteam într-o rână, cu pumnii plini de nisip. Martha mă 
privea de sus, respirându-mi în faţă. 

Cuiva îi păsa. 

M-am ridicat şi mi-am petrecut braţele în jurul ei, 
îngropându-mi faţa în gâtul ei. 

Sensul dramatic al visului se agăța de mine. N-aveam 
nevoie de un psiholog ca să ştiu ce însemna. Violenţa 
ultimei luni mă înnebunea. 

Nu puteam scăpa de efectele ei. N 

— Totul e bine, i-am spus dragei de Martha. Imi 
mințeam propriul câine de îngheţau apele. 


Capitolul 31 


În timp ce Martha alerga păsările de pe plajă, gândurile 
mele se îndreptau către cer, închipuindu-mi că eram şi eu 
acolo sus şi că pluteam, fără niciun fel de efort, împreună 
cu pescăruşii care se roteau în văzduh. Mă frământam atât 
din cauza trecutului recent, cât şi din cauza viitorului meu 
nesigur, când mi-am ridicat privirea şi l-am observat. 

Inima mi-a tresăltat. Zâmbetul lui era luminos, dar ochii 
lui albaştri erau îngrijoraţi. 

— Bună, frumoaso, mi-a spus. 

— Of, Dumnezeule, ia uite ce ne-a adus fluxul! 

L-am lăsat să mă ajute să mă ridic. Ne-am sărutat, iar eu 
am simţit o căldură incredibilă pârjolindu-mi măruntaiele. 

— Cum de-ai reuşit să-ţi iei liber? l-am întrebat în cele 
din urmă, strângându-i mâna. 

— Nu înţelegi. Aici e vorba despre muncă. Cercetez 
coasta ca să adun informaţii despre terorişti, a izbucnit el. 
Porturi şi plaje, asta-i ceea ce fac. 

— Şi eu care credeam că datoria ta e să alegi culoarea 
codului de avertizare al zilei. 

— Şi asta, a replicat el. Şi-a fluturat cravata spre mine. 
Vezi? Galben. 

Îmi plăcea faptul că Joe putea să glumească pe seama 
serviciului său, pentru că altfel ar fi fost prea deprimant. 
Ţărmul nostru era tare şubred, iar Joe vedea asta. 

— Nu râde, m-a dojenit el, apoi m-a sărutat iar. Chiar e o 
muncă grea. 

Am izbucnit în râs. 

— Doar cu muncă, fără distracţie, Joe devine plictisitor. 

— Hei, am ceva pentru tine, m-a anunţat el, în timp ce 
mergeam împreună pe malul apei. 

A scos din buzunar un pachet învelit în hârtie şi mi l-a 
întins. 

— L-am împachetat chiar eu. 

Pachetul era lipit cu scotch, iar Joe desenase o panglică 
din X-uri şi zerouri, în locul în care ar fi trebuit să se afle 


funda. Am rupt hârtia şi am dat cu ochii de un lănţişor 
strălucitor din argint şi un medalion. 

— Astea ar trebui să te apere de rele, mi-a spus Joe. 

— Dragule, asta-i Kokopelli!”! Cum de-ai ştiut? Am 
ridicat micul disc la nivelul ochilor. 

— Vesela Kopi” din apartamentul tău mi-a dat un 
indiciu, mi-a răspuns el. 

— Îl ador. Mai mult, am nevoie de el, i-am mărturisit, 
întorcându-mă cu spatele la el, astfel încât să-mi poată 
prinde lănţişorul din argint la gât. 

Joe mi-a dat la o parte părul de la ceafă şi m-a sărutat 
chiar acolo. Buzele lui, asprimea obrazului lui pe pielea 
sensibilă de acolo, toate acestea mă înfiorau. Am icnit 
uşor, apoi m-am întors la loc în braţele lui. Imi plăcea 
acolo, foarte mult. 

L-am sărutat uşor, apoi sărutul a devenit mai intens şi 
mai pătimaş. În cele din urmă, m-am desprins de el. 

— Hai să scăpăm de hainele astea ale tale, i-am spus. 


19 Zeitate a fertilităţii, venerată de mulţi dintre nativii din sud- 
vestul SUA şi înfăţişată, de obicei, sub forma unui cântăreţ din 
flaut cocoşat. (n.tr.). 

20 Trib de indieni originar din nord-estul statului Arizona. 
(n.tr.). 


Capitolul 32 


Camera pentru oaspeţi a lui Cat era intimă şi plăcută, cu 
un pat dublu pus chiar lângă fereastră. Haina lui Joe a 
zburat pe scaun, urmată de cămaşa albastră din denim şi 
de cravata galbenă. 

Mi-am ridicat braţele, iar el mi-a tras cu blândeţe bluza 
peste cap. l-am luat mâinile şi i le-am apăsat pe sânii mei, 
iar căldura atingerii lui m-a făcut să mă simt aproape 
imponderabilă. Deja gâfâiam în clipa în care chiloţii mei 
atingeau podeaua. 

L-am privit din pat pe Joe, în timp ce se dezbrăca şi se 
urca lângă mine. Doamne, era un bărbat tare frumos! apoi 
m-am cuibărit în braţele lui. 

— Mai am ceva pentru tine, Lindsay, m-a anunţat Joe. 
Ceea ce avea el era destul de evident. Am început să râd, 
cu faţa afundată în curbura gâtului lui. 

— Nu doar aia, a insistat el. Asta. 

Am deschis ochii şi-am văzut că arăta spre câteva litere 
scrise cu stângăcie pe pieptul lui, cu un pix. Îşi scrisese 
numele meu în dreptul inimii. 

Lindsay. 

— Eşti amuzant, i-am spus, zâmbind. 

— Nu, sunt romantic, mi-a răspuns Joe. 


Capitolul 33 


Cu Joe nu era vorba doar despre sex. Era prea real şi 
prea cumsecade ca să mă gândesc la el doar ca la un 
bărbat frumos, ca la o persoană cu care petreceam clipe 
minunate. Dar plăteam un preţ prea mare pentru faptul că 
simţeam atât de multe. În astfel de momente, atunci când 
slujbele ne permiteau, între noi exista o intimitate greu de 
descris. Apoi venea dimineaţa, şi Joe zbura înapoi la 
Washington, iar eu nu ştiam când aveam să-l mai văd... sau 
dacă aveam să mă mai simt vreodată atât de bine... 

Se spune că dragostea te găseşte atunci când eşti 
pregătit. 

„Sunt eu pregătită?” 

Ultima dată când iubisem un bărbat atât de mult, murise 
într-un mod cumplit. Şi Joe? 

Fusese devastat de un divorţ. Mai putea oare vreodată 
să aibă încredere în vreo femeie? 

Chiar acum, în timp ce zăceam în braţele lui, inima-mi 
era împărţită între dorinţa de a dărâma toate zidurile şi 
cea de a mă proteja împotriva durerii sfâşietoare 
provocate de iminenta noastră despărţire. 

— Unde eşti, Linds? 

— Sunt aici. Chiar aici. 

Il ţineam strâns pe Joe, forţându-mă să mă conectez iar 
la acel moment. Ne sărutam şi ne atingeam, până când 
separarea era prea dureroasă, şi ne uneam din nou, o 
pereche perfectă. Am gemut şi i-am spus lui Joe cât de 
bine îl simţeam... cât de bun era. 

— Te iubesc, Linds, a murmurat el. 

li strigam numele şi-i spuneam că-l iubesc, în clipa în 
care valurile plăcerii m-au cuprins, şi atunci le-am permis 
tuturor gândurile mele negre, înspăimântate, să se 
risipească. 

Am rămas îmbrăţişaţi mult timp după aceea, respirând 
din greu, încercând să ne agăţăm de lumea care se 
învârtea în jurul nostru, când s-a auzit soneria. 


— Căcat! am exclamat. Să ne prefacem că nu se 
întâmplă nimic. 

— Trebuie să răspunzi, mi-a spus Joe, cu blândeţe. Ar 
putea să fie pentru mine. 


Capitolul 34 


M-am dezlipit de Joe, mi-am tras pe mine cămaşa lui şi 
am pornit spre uşă. O femeie atrăgătoare, de vreo cincizeci 
şi ceva de ani, stătea pe verandă, cu un zâmbet insinuant 
întipărit pe chip. Era prea modernă, în rochia ei de tenis şi 
cu puloverul Lilly Pulitzer, ca să fie vreunul dintre Martorii 
lui Iehova, şi părea prea luminoasă, ca să fie un agent 
federal. 

S-a prezentat drept Carolee Brown. 

— Stau pe Cabrillo Highway, cam la doi kilometri de- 
aici. Casa victoriană albastră cu garduri legate cu lanţuri. 

— Sigur, o cunosc. O şcoală, nu-i aşa? 

— Da, aia e. 

N-aveam de gând s-o reped, dar mă simţeam stingherită 
acolo, cu faţa iritată de la barba lui Joe şi cu părul ciufulit. 

— Cu ce pot să vă ajut, doamnă Brown? 

— Doctor Brown, de fapt, dar, te rog, spune-mi Carolee. 
Lindsay, nu-i aşa? Eu şi fiica mea o ajutăm pe sora ta cu 
Penelope. Asta e pentru tine. 

Îmi întinse o tavă acoperită cu o folie de aluminiu. 

— A, Cat nu mi-a spus despre voi. Imi pare rău, te-aş 
invita înăuntru, dar... 

— Nici să nu te gândeşti. N-am venit în vizită. Azi sunt 
Doamna cu Fursecuri. Bine-ai venit în Half Moon Bay! 

I-am mulţumit lui Carolee şi-am mai schimbat câteva 
cuvinte, înainte să ne luăm rămas-bun, iar ea să se urce în 
maşina ei. M-am aplecat să ridic ziarul de dimineaţă, 
privind prima pagină în drum spre dormitor. Vreme 
frumoasă astăzi, NASDAQ scăzuse cu zece puncte, ancheta 
referitoare la crima de la Crescent Heights încă nu 
ajunsese nicăieri. Era aproape imposibil să crezi că 
fuseseră ucişi oameni în acest loc minunat. 

I-am povestit lui Joe despre omoruri, apoi am desprins 
folia de aluminiu de deasupra tăvii. 

— Fursecuri cu ciocolată, am anunţat. De la Doamna cu 
Fursecuri. 


— Doamna cu Fursecuri. E ceva în genul lepuraşului de 
Paşte? 


— Bănuiesc, ceva de genul ăsta. 

Joe mă privea cu ochii aceia visători ai lui. 

— Arăţi grozav în asta. În cămaşa mea. 

— Mersi, uriaşule. 

— Arăţi şi mai bine fără ea. 

Am rânjit şi-am lăsat tava jos. Apoi am început să 


deschei încet nasturii de la frumoasa cămaşă albastră a lui 
Joe, lăsând-o să-mi cadă de pe umeri. 


Capitolul 35 


— Şi eu am avut un purcel ca ăsta, mi-a spus Joe, în 
aceeaşi seară, în timp ce ne aplecam peste gardul cuştii. 

— Ei, lasă-mă! Tu eşti din Queens! 

— Există şi curţi în Queens Linds. Porcul nostru se 
numea Alphonse Pignole, şi-i dădeam să mănânce paste şi 
legume sote, stropite cu un pic de cinzano. Şi asta-i plăcea 
la nebunie. 

— Inventezi! 

— Nu. 

— Ce-a păţit? 

— L-am mâncat la una dintre vestitele mese ala 
noastre din familia Molinari. Cu sos de mere. 

Joe mi-a observat privirea neîncrezătoare. 

— Bine, asta a fost o minciună. Atunci când am 
plecat la facultate, Al a primit o casă drăguță la marginea 
New Yorkului. Hai să-ţi arăt ceva! 

S-a întins după un băț sprijinit de cuşcă, iar Penelope 
a început să grohăie şi să formăie, imediat ce l-a văzut. 

Joe a grohăit şi-a formăit la rândul lui, drept răspuns. 

— Latina porcilor, mi-a explicat, râjind peste umăr. 

S-a întins cu băţul peste gard şi-a început s-o 
scarpene pe spate pe Penelope. Purceluşa s-a aruncat în 
genunchi şi cu un grohăit de plăcere, s-a răsturnat pe 
spate şi-a rămas cu picioarele în aer. 

— Talentele tale nu cunosc limite, am constatat eu. 
Apropo cred că tocmai ţi-ai câştigat dreptul să-ţi pui trei 
dorinţe. 


Capitolul 36 


Soarele se pregătea să apună când eu, Joe şi Martha ne 
luam cina pe veranda care dădea spre golf. Folosisem 
reţeta mamei mele de sos barbecue pentru friptura de pui, 
continuând cu câte o jumătate de kilogram de Cherry 
Garcia?! şi Chunky Monkey”. 

Am stat cuibăriţi unul în braţele celuilalt ore în şir, 
ascultând greierii şi muzica de la radio, privind cum 
flăcările lumânărilor dansau mambo în briza blândă şi 
fierbinte. 

Mai apoi, aveam să dormim pe apucate, trezindu-ne ca 
să ne mângâiem, să râdem împreună, să facem dragoste. 
Am mâncat fursecuri cu ciocolată, ne-am povestit tot felul 
de vise şi am adormit la loc, cu braţele şi picioarele 
îngemănate. 

În zori, telefonul mobil al lui Joe a făcut să se 
prăbuşească restul lumii peste noi. Joe a spus doar: 

— Da, domnule. Aşa o să fac. Apoi a închis cu zgomot. 

Şi-a desfăcut braţele şi m-a strâns la piept. M-am întins 
şi l-am sărutat pe gât. 

— Când vine maşina după tine? 

— În câteva minute. 

Joe nu exagerase. Am avut la dispoziţie 120 de secunde 
ca să-l privesc îmbrăcându-se pe întuneric şi să văd în 
lumina slabă ce se strecura printre transperante cât de rău 
îi părea că trebuia să mă părăsească. 

— Nu te ridica, m-a oprit Joe, în timp ce-mi dădeam 
pătura la o parte. 

A tras-o la loc peste mine, până la bărbie. M-a sărutat de 
vreo unsprezece ori, pe buze, pe ochi, pe obraji. 


21 Sortiment de îngheţată cu cireşe şi fulgi de ciocolată, 
produs în exclusivitate de compania americană Ben Jerry's şi 
numit astfel ca un omagiu adus liderului legendarei formaţii 
rock Grateful Dead, Jerry Garcia. (n.tr.). 

%2 O altă varietate de îngheţată produsă de Ben  Jerry's. 
(n.tr.). 


— Apropo, mi s-au îndeplinit cele trei dorinţe. 

— Care erau? 

— Nu ţi le spun, dar una dintre ele era Cherry Garcia. 
Am râs. L-am sărutat. 

— Te iubesc, Lindsay. 

— Şi eu te iubesc, Joe. 

— O să te sun. 

Nu l-am întrebat când anume. 


Capitolul 37 


Cei trei se strânseseră la Coffee Bean, mai devreme în 
acea dimineaţă, şi se aşezaseră pe şezlongurile de pe 
terasa din piatră, priveliştea către golf fiindu-le ascunsă de 
o pânză de ceaţă. Erau singuri acolo, conversând cu 
însufleţire, discutând despre crime. 

Persoana căreia i se spunea Adevăr, purtând o geacă 
neagră de piele şi blugi, se întoarse către ceilalţi şi zise: 

— Ín regulă. Mai spune o dată! 

Observatorul citi cu scrupulozitate din carneţelul său, 
prezentând orarul, obiceiurile, concluziile sale despre 
familia O'Malley. 

Căutătorul n-avea nevoie să audă. Familia fusese 
descoperirea sa, şi era bucuros că investigaţiile 
Observatorului îi confirmaseră bănuielile. Incepu să fluiere 
vechiul blues clasic Crossroads”, până când Adevăr îl făcu 
să amuţească dintr-o privire. 

Adevăr avea o constituţie firavă, dar o prezenţă 
impunătoare. 

— Ai tras concluzii bune, aprecie Adevăr. Dar nu m-ai 
convins. 

Observatorul deveni agitat. Trase un pic de gulerul 
sveterului său, apoi frunzări fotografiile. Arătă anumite 
instantanee cu degetele, încercui câteva detalii cu un pix. 

— E un început bun, interveni Căutătorul, sărind în 
apărarea Observatorului. 

Adevăr făcu un semn cu mâna, într-un gest care nu 
admitea replică. 

— Nu mă fraieriţi! Vreau marfa. Apoi: Hai să comandăm! 

Chelneriţa pe nume Maddie ieşi pe terasă, purtând o 
pereche de colanţi şi o bluziţă scurtă care-i dezvelea o 
parte din abdomen. 


5 Celebra piesa a trioului american Cream, de pe albumul 
„Wheels of Fire”, înregistrat în anul 1968. (n.tr.). 


— Asta e ceea ce numesc eu un buric sclipitor, spuse 
Căutătorul, al cărui farmec era umbrit de foamea care i se 
citea în ochi. 

Maddie îi arunca un zâmbet înainte de a le umple din 
nou cănile cu cafea. Apoi îşi scoase carneţelul şi notă 
comanda lui Adevăr: ouă jumări, şuncă şi o chiflă 
proaspătă cu scorţişoară. 

Observatorul şi Căutătorul comandară şi ei, dar, spre 
deosebire de Adevăr, abia se atinseră de mâncare atunci 
când aceasta le fu adusă. Continuau să vorbească în 
şoaptă. 

Intorceau problema pe toate feţele. 

Făceau încercări. 

Adevăr privea fix prin ceaţă, ascultând şi concentrându- 
se pe măsură ce se contura în sfârşit un plan. 


Capitolul 38 


Ziua era minunată. Mare păcat că Joe nu era cu mine, ca 
să ne bucurăm împreună de această privelişte. 

Am fluierat-o pe Martha să se urce în maşină şi ne-am 
îndreptat spre oraş, după provizii. In timp ce o goneam pe 
Cabrillo Highway, am observat un indicator: Şcoala 
Bayside, Departamentul de îngrijire a Copiilor, statul 
California. 

Casa mare, în stil victorian, era impunătoare. Urmându- 
mi instinctul, am tras maşina în parcare. 

Am rămas acolo vreme îndelungată, observând casa, 
terenul de joacă, gardul înalt din sârmă. Apoi am încuiat 
maşina şi am pornit pe cărarea pietruită până la uşa 
masivă din lemn de stejar. 

O femeie de culoare, supraponderală, de vreo treizeci şi 
cinci de ani, a răspuns la apelul soneriei. 

— Bună ziua, am spus. O caut pe doamna doctor Brown. 

— Intraţi. E în cancelarie. Eu sunt Maya Abboud. Sunt 
profesoară aici. 

— Ce fel de şcoală e asta? am întrebat-o, în timp ce o 
urmam prin coridoarele strâmte şi întunecate, urcând apoi 
pe două şiruri de scări. 

— Statul aduce aici copii fugiţi de acasă, de obicei. 
Puştii ăştia sunt norocoşi. 

Am trecut pe lângă câteva clase mici, pe lângă un salon 
cu televizor şi pe lângă zeci de copii, de la unii foarte mici 
până la adolescenţi. Nu aducea nicicum cu atmosfera din 
Oliver Twist, dar totuşi aceşti copii n-aveau o locuinţă a 
lor, lucru trist şi îngrijorător. 

Doamna Abboud m-a lăsat în pragul unei încăperi 
luminoase, cu multe ferestre, în care era şi Carolee Brown. 
Carolee a sărit în picioare şi-a venit spre mine. 

— Lindsay! Mă bucur că te văd. 

— Treceam pe aici şi, ei bine, am vrut să-mi cer scuze 
pentru primirea de ieri. 


— O, nu e nevoie. Te-am luat prin surprindere şi nici nu 
mă cunoşteai. Mă bucur că eşti aici. Vreau să cunoşti pe 
cineva. 

I-am explicat lui Carolee că nu puteam să stau foarte 
mult, dar m-a asigurat că n-avea să dureze decât un minut. 

Am urmat-o afară, pe terenul de joacă, şi-am observat că 
ne îndreptam către o fetiţă frumuşică, de vreo opt ani, cu 
părul negru, care stătea la o masă sub un copac, jucându- 
se cu setul ei de Power Rangers”. 

— Ea e fiica mea, Allison, m-a anunţat Carolee. Ali, ea e 
Lindsay, mătuşa lui Brigid şi a lui Meredith. E Jocotenent 
de poliţie. 

Ochii fetiţei s-au luminat în clipa în care s-a întors spre 
mine. 

— Ştiu exact cine eşti. Tu ai grijă de Penelope. 

— Aşa este, Ali, dar doar pentru câteva săptămâni. 

— Penelope e foarte haioasă, nu? Poate să citească 
gândurile. 

Fetiţa a continuat să vorbească despre prietena ei, 
purceluşa, în timp ce, împreună cu mama ei, mă conducea 
spre parcare. 

— E chiar mişto că eşti polițistă, mi-a spus Allison, 
apucându-mă de mână. 

— Serios? 

— Sigur. Înseamnă că te pricepi să repari lucrurile. 

Mă întrebam ce voise fetiţa să spună, când ea mi-a 
strâns veselă degetele şi apoi a rupt-o la fugă spre maşina 
mea. Martha a dat din coadă şi-a lătrat, până când am 
lăsat-o să iasă. Apoi a început să ţopăie în jurul lui Allison 
şi a acoperit-o cu sărutări umede. 

În cele din urmă, am izbutit să despărţim copilul de 
câine, iar eu şi Carolee ne-am făcut planuri să ne revedem 
în curând. „Mi-am făcut o nouă prietenă”, îmi ziceam, în 
timp ce făceam cu mâna prin fereastra deschisă a maşinii. 


24 Joc pentru copii cu figurine înfăţişând personajele dintr-un 
popular show de televiziune difuzat de canalul Fox Kids 
începând din anul 1993, preluare după un serial japonez numit 
Super Sentai. (n.tr.). 


Capitolul 39 


Observatorul bătea  neliniştit darabana în volanul 
maşinii, aşteptând-o pe Lorelei O'Malley să iasă din casă. 
Vestea proastă era că trebuia să intre din nou. 

În sfârşit, afurisita aia de femeie apăru în pragul uşii 
îmbrăcată ca pentru o ieşire la cumpărături. Încuie şi o 
porni cu micul Mercedes roşu pe Ocean Colony Road, fără 
a privi înapoi. 

Observatorul cobori din maşină. Purta o jachetă sport 
albastră şi pantaloni largi, ochelari de soare cu lentile 
fumurii, ceea ce ar fi putut purta orice tehnician de la 
compania de telefoane. Se îndreptă repede spre casă. 

La fel cum procedase şi înainte, Observatorul se opri la 
fereastra de la subsol şi-şi puse mânuşile. Apoi, tăind 
geamul cu lama cuţitului acolo unde-l lipise cu chit, scoase 
bucata de geam şi se lăsă uşor în subsol. 

Se mişcă iute prin casă, apoi pe scări, până la dormitorul 
familiei O'Malley. Odată ajuns acolo, deschise şifonierul şi 
împinse la o parte rochiile, examinând camera video aflată 
acolo pe un raft. 

Observatorul scoase caseta din camera de filmat şi şi-o 
strecură în buzunar. Mai luă o casetă la întâmplare din 
teancul dezordonat de pe acelaşi raft, rezistând impulsului 
de a face ordine acolo. Apoi scoase un pachet de fotografii 
din sertarul de la noptieră. 

Era în casă doar de două minute şi douăzeci de secunde, 
când auzi uşa de la intrare trântindu-se. 

Gura i se uscă brusc. În toate zilele în care pândise 
această casă, nimeni nu se întorsese vreodată în cursul 
dimineţii. Observatorul se duse spre şifonier şi se ghemui 
printre fuste. Se întinse şi trase uşa după el. 

Covorul înăbuşea sunetul paşilor, iar Observatorul 
tresări atunci când clanţa se mişcă. Nu mai avea timp să 
gândească. Uşa se deschise, hainele fură date la o parte... 
iar Observatorul fu dezvăluit, ascunzându-se ca un hoţ. 


Lorelei O'Malley icni cu putere şi-şi duse mâna la piept, 
apoi se întunecă la faţă. 

— Te cunosc, spuse ea. Ce cauţi aici? 

Cuţitul era deja în mâna lui. Lorelei îl văzu şi scoase un 
țipăt ascuţit. Observatorul simţi că n-avea de ales. Fandă 
în faţă, lama cea lungă făcând să sară nasturii bluzei în 
timp ce pătrundea în pântec. 

Lorelei se răsuci, încercând să scape de cuţit, dar 
Observatorul o tinu strâns în ceea ce ar fi putut semăna cu 
o îmbrăţişare de îndrăgostiţi. 

— Of. Doamne. De ce faci asta? gemu ea, cu ochii daţi 
peste cap, vocea stingându-i-se într-un oftat. 

Apăsându-şi mâna pe spatele ei, Observatorul împinse 
lama mai sus, prin țesuturile moi din cavitatea abdominală 
a lui Lorelei, retezându-i aorta. Sângele nu fu împroşcat; 
curgea din corpul femeii ca apa dintr-o găleată, până ce 
genunchii ei cedară şi căzu pe pantofii din şifonier. 

Observatorul îngenunche şi-i atinse carotida cu două 
degete. Pleoapele încă-i mai zvâcneau slab. Avea să moară 
în câteva secunde. 

Avea destul timp cât să ducă la îndeplinire ceea ce 
trebuia, îi ridică fusta albastră, îşi scoase cureaua şi o 
biciui pe Lorelei O'Malley peste fese până când femeia 
muri între hainele din şifonierul ei. 


Capitolul 40 


Lucrurile nu puteau decât să se înrăutăţească, şi aşa se 
întâmplă. Observatorul se afla în camioneta sa într-o 
parcare de pe Kelly Street, vizavi de casa cu două etaje pe 
care doctorul o folosea drept cabinet. 

Îşi aruncă o privire spre Căutător, care părea uimit şi 
perplex pe scaunul din spatele lui. Apoi privi din nou 
parcarea, îi observă cu nervozitate pe cumpărători, 
puţinele maşini care intrau şi ieşeau. 

În clipa în care doctorul O'Malley ieşi din clădire, 
Observatorul îl înghionti pe Căutător. Se priviră drept în 
ochi. 

— Pregăteşte-te! 

Apoi Observatorul ieşi din camionetă. Alergă spre 
doctor, depăşindu-l înainte ca acesta să ajungă la SUV-ul 
său. 

— Doctore, doctore! Slavă Cerului! Am nevoie de ajutor! 

— Ce e, fiule? îl întrebă doctorul, părând în acelaşi timp 
uimit, dar şi sâcâit. 

— Prietenul meu. A păţit ceva. Nu ştiu dacă e o criză sau 
un infarct sau ce-o fi! 

— Unde e? 

— Acolo, spuse el, arătând spre dubiţa aflată la douăzeci 
de metri de ei. Grăbeşte-te, bine? Te rog! 

Observatorul porni în fugă înainte, privind în urmă ca să 
se asigure că doctorul venea după el. Când ajunse la 
dubiţă, smuci uşa din dreptul pasagerului, păşind într-o 
parte astfel încât doctorul să-l vadă pe Căutător întins pe 
scaunul din faţă. 

Doctorul aruncă o privire în interior, apoi se întinse şi-i 
ridică una din pleoapele Căutătorului. Se sperie în clipa în 
care simţi vârful ascuţit al unui cuţit înţepându-i ceafa. 

— Intră, spuse Observatorul. 

— Să nu scoţi o vorbă, i se adresă şi Căutătorul, pe un 
ton fascinant, dezarmant, care nu admitea replică, sau o 
să-ţi omorâm întreaga familie. 


Capitolul 41 


Observatorul auzi cum trupul legat al doctorului se lovea 
de podea, rostogolindu-se în partea din spate a dubiţei, în 
timp ce urcau drumul abrupt. 

— Ce zici despre locul ăsta? îl întrebă pe Căutător. 

Privi în oglinda retrovizoare, apoi ieşi de pe şosea, 
pătrunzând într-o breşă dintre două pâlcuri de copaci. 
Apăsă pe frână. 

Căutătorul sări afară din maşină, deschise uşa din spate 
şi-l ridică pe doctor, astfel încât acesta să stea în capul 
oaselor. 

— În regulă, doctore, e timpul să mergem, spuse el, 
smulgându-i banda adezivă de pe gură. Ai vreo ultimă 
dorinţă? Dacă da, spune-o sau ţine-ţi gura pe vecie. 

— Ce vrei să spun? icni doctorul O'Malley. Ia ziceţi-mi, 
vreţi bani? Pot să vă fac rost de bani. Vreţi droguri? Orice 
doriţi. 

— Asta-i chiar o prostie, doctore, spuse Căutătorul. 
Chiar şi din partea ta. 

— Nu faceţi asta, îi imploră el. Ajutaţi-mă. Vă rog, 
ajutaţi-mă! 

— Ajutaţi-mă, ajutați-mă, îl imită batjocoritor 
Observatorul. 

— Ce v-am făcut? scânci doctorul O'Malley. 

Un brânci puternic îl făcu pe doctor să cadă din maşină 
pe prundişul de la marginea drumului. 

— E mai simplu decât crezi, zise Căutătorul cu blândeţe, 
aplecându-se aproape de urechea doctorului. Doar 
încearcă să-ţi umpli mintea cu lucruri pe care le iubeşti... 
şi ia-ţi adio. 

Doctorul nici nu văzu piatra care-l izbi la baza craniului. 

Căutătorul îşi deschise briceagul şi apucă strâns părul 
cărunt al doctorului, ridicându-i capul. La fel de simplu ca 
şi când ar fi tăiat un pepene, îi despică jugulara. 


Apoi, Observatorul îşi folosi cureaua drept biciuşcă, 
lovind puternic, lăsând dungi maronii pe pielea albă a 
feselor lui O'Malley. 

— Simţi asta? întreba el,  gâfâind deasupra 
muribundului. Căutătorul îşi şterse amprentele de pe cuţit 
folosindu-se de poalele cămăşii doctorului. Apoi aruncă 
piatra şi cuțitul departe, în râpa de lângă ei, unde fură 
înghiţite de copaci, de tufişuri şi de iarba înaltă. 

Împreună, cei doi bărbaţi ridicară trupul doctorului de 
braţe şi de picioare şi-l târâră până la marginea drumului, 
spre muchia prăpastiei. Incepură să legene corpul şi 
numărară până la trei, aruncându-l apoi cu putere. 
Ascultară cum trupul se prăbuşea în  jnepeniş, 
rostogolindu-se la vale până-ntr-un loc atât de îndepărtat, 
încât avea să zacă acolo, sperau ei, până când coioţii aveau 
să-i sfâşie carnea. 


Capitolul 42 


Eram pe verandă şi cântam la chitară, când un zgomot 
îngrozitor mi-a atras atenţia. Era un camion cu remorcă, 
hurducăind prin curbele uşoare de pe Sea View Avenue. L- 
am privit încruntată până când am observat că tracta o 
Bonneville din 1981. 

Bonneville a mea. 

Şoferul mi-a făcut semn cu mâna în clipa în care m-a 
văzut. 

— Hei, doamnă! Am o livrare specială pentru 
dumneavoastră. 

Aha! Omul din Lună. Tipul de la benzinărie. Am rânjit în 
timp ce Keith acţiona mecanismul care lăsa jos maşina. 
După ce-a văzut-o proptită pe toate cele patru roţi, a ieşit 
din cabină şi-a venit spre mine, cu paşii lui uşor legănaţi. 

— Şi ce te face să crezi c-o să poţi s-o faci să meargă? a 
întrebat el, aşezându-se pe o treaptă. 

— Mi-am mai vârât şi eu nasul prin motoare, l-am 
informat. Maşini de patrulare, în cea mai mare parte. 

— Eşti mecanic? Se apucă să fluiere printre dinţi. Mama 
mă-sii! Ştiam eu că e ceva mişto la tine. 

— Nu sunt chiar mecanic. Sunt poliţist. 

— Minţi. 

— Nu mint, am spus, râzând de atenţia pe care mi-o 
acorda puştiul. 

Şi-a întins un braţ musculos spre mine şi, cu un „Le 
superi?” rostit în treacăt, îmi luă chitara. 

„Serveşte-te, amice.” 

Puştiul şi-a pus instrumentul în poală, a zdrăngănit 
câteva acorduri, apoi a lălăit câteva versuri dintr-un cântec 
country de genul My baby's left me all alone. Cânta cu atât 
de mult patos, încât nu m-am putut abţine să nu râd de 
interpretarea lui. 

Keith a făcut o plecăciune în derâdere, apoi mi-a întins 
chitara. 

— Şi care-i specialitatea ta? m-a întrebat. 


— Rock acustic. Blues. Chiar acum lucrez la un cântec. 
Mă tot încurc printre strofe şi refrene. 

— Am o idee. De ce n-am sta de vorbă la cină despre 
asta? Ştiu un loc grozav unde au peşte bun, pe Moss 
Beach, mi-a propus el. 

— Mulţumesc, Keith. E o ofertă drăguță, dar sunt 
ocupată deja. Mi-am dus mâna la gât, atingând pandantivul 
Kokopelli pe care mi-l dăduse Joe. 

— Nu mă deranjează să-ţi spun că mi-ai frânt inima. 

— Ooo. O să supravieţuieşti. 

— Nu, chiar aşa e, sunt distrus. Frumoasă, mecanic în 
timpul liber. Ce-aş mai putea să cer? 

— Haide, Keith, am spus, bătându-l uşor pe braţ. Arată- 
mi noua mea maşină. 

Am coborât de pe verandă, cu Keith în spatele meu. Mi- 
am plimbat mâna pe aripa Bonnevilleului, apoi am deschis 
uşa din partea şoferului şi m-am urcat. Maşina era 
încăpătoare, confortabilă, iar bordul era plin cu tot felul de 
aparate şi dispozitive, exact cum îmi aminteam. 

—E o alegere bună, Lindsay, mi-a spus Keith, 
sprijinindu-se de capota maşinii. Nu ţi-aş vinde o rablă. Am 
o trusă de rezervă în portbagaj, dar, dacă ai probleme, 
sună-mă. 

— Aşa o să fac. 

Mi-a aruncat un zâmbet sfios, şi-a scos şapca, şi-a 
scuturat părul auriu, şi-a pus şapca la loc, apoi mi-a spus: 
Ei bine, ai grijă, da? 

I-am făcut semn cu mâna în timp ce se îndepărta. Apoi 
am vârât cheia în contactul noii mele achiziţii şi am 
răsucit-o. 

Motorul n-a pornit. Nici măcar n-a tuşit, n-a bâzâit, n-a 
scâncit. 

Era mort ca o broască turtită în mijlocul străzii. 


Capitolul 43 


Mi-am făcut o listă cu toate piesele care-mi trebuiau, iar 
apoi mi-am petrecut restul zilei lustruind Bonneville-ul cu o 
soluţie găsită în trusa lui Keith. Eram mai mult decât 
fericită să transform acel maroniu anost într-un auriu 
strălucitor. 

Incă-mi admiram opera atunci când ziarul de seară a 
zburat de pe fereastra unei maşini care trecea prin faţa 
casei. M-am repezit şi l-am prins din zbor, alegându-mă cu 
un „Bravo!” din partea băiatului cu ziarele. 

Am deschis subţirica gazetă locală, şi titlul scris cu litere 
îngroşate şi negre mi-a sărit în ochi: A 

SOŢIA UNUI DOCTOR LOCALNIC ÎNJUNGHIATĂ ŞI 
OMORÂTĂ ÎN CASA EI. DOCTORUL DAT DISPĂRUT 

M-am proptit cu nădejde pe ambele picioare pe gazon şi- 
am citit: 

Lorelei O'Malley, soţia doctorului Ben O'Malley, a fost 
găsită asasinată în casa ei de pe Ocean Colony Road în 
această după-amiază, aparent victimă a unui jaf eşuat. 
Fiica vitregă a victimei, Caitlin, în vârstă de 15 ani, şi-a 
găsit mama în şifonierul din dormitor atunci când a venit 
acasă de la şcoală. Doctorul O'Malley, un respectat medic 
generalist şi membru de multă vreme al comunităţii, e dat 
dispărut. 

În această după-amiază, comandantul Peter Stark a 
cerut mulţimii adunate în faţa secţiei de poliţie să-şi 
păstreze calmul, dar şi vigilenţa. 

„Se pare că există unele asemănări între aceste crime 
recente, a declarat Stark. Dar nu pot să comentez, fiindcă 
aş putea să pun în primejdie întreaga investigaţie. Ce pot 
să fac este să vă promit că poliţia nu va avea linişte până 
când criminalul nu va fi prins.” 

Răspunzând la întrebările reporterilor, comandantul 
Stark a spus: „Doctorul O'Malley a fost văzut ultima oară 
în jurul prânzului. Era în drum spre restaurant, să ia masa, 


dar nu s-a întors la cabinetul său şi nici n-a sunat. Pentru 
moment nu este pe lista suspecţilor”. 

Am împăturit ziarul şi-am rămas privind în gol spre 
casele în culori pastelate, acoperite cu ţiglă, de pe Sea 
View Avenue. Instinctele mele urlau. Eram un poliţist fără 
caz, un poliţist fără slujbă. Nu voiam să citesc despre 
omucideri. Voiam informaţii la prima mână. 

Am lăsat deoparte uneltele pe care le folosisem la 
lustruirea maşinii, apoi am intrat în casă şi, apelând 
compania de telefonie, am solicitat o conferinţă telefonică. 

Brusc, mi se făcuse dor de fete. 


Capitolul 44 


Centralista mi-a făcut mai întâi legătura cu Claire, iar 
vocea ei suavă m-a încălzit. 

— Bună, păpuşa. Faci nani? Ai mai prins ceva culoare în 
obraji? 

— Încerc, Fluturaş, dar creierul meu e ca un hamster 
într-o roată. 

— Nu-ţi irosi timpul, Lindsay, te rog. Doamne, ce n-aş da 
să am şi eu o vacanţă ca asta! 

Cindy a intrat şi ea în conferinţă, la fel de expansivă ca- 
ntotdeauna. 

— Nu e acelaşi lucru fără tine, Linds. E nasol. 

— Mi-aş fi dorit să fiţi voi aici, le-am spus. Peste tot, 
numai cer albastru şi nisip auriu. Şi... hei, Joe a venit şi a 
rămas peste noapte. 

Cindy avea şi ea veşti despre cea de-a doua ei întâlnire 
cu hocheistul, iar eu i-am replicat cu povestea despre 
Keith, tipul blond de la benzinărie. 

— Are vreo douăzeci şi ceva de ani, cred. Genul Brad 
Pitt. Chiar s-a dat la mine. 

Claire a spus: 

— Voi două chiar mă faceţi să mă simt ca o tipă 
plicticoasă şi măritată de mult. 

— Aş vrea să fiu la fel de plictisită cum eşti tu cu 
Edmund, mi-a zis Cindy. Asta-i sigur. 

Râsetele şi tachinările mă făceau să mă simt de parcă 
ne-am fi adunat din nou la o masă discret luminată de la 
Susie's. 

Şi, la fel ca atunci când eram acolo, am început să 
discutăm despre treburi serioase. 

— Şi ce e cu crimele astea despre care tot aud? m-a 
întrebat Claire. 

— Of, Doamne. Oraşul e speriat de tot. Un cuplu tânăr a 
fost omorât acum câteva săptămâni... şi o femeie a fost 
asasinată, cam la o milă distanţă de aici, azi-dimineaţă. 

— Am aflat, mi-a zis Cindy. O scenă sângeroasă. 


— Mda. Începe să pară că avem de-a face cu un ucigaş 
în serie, şi ştiţi cât mă enervează că nu pot să fac nimic. Aş 
vrea să dau o raită pe la locul crimei. Nu pot să suport 
gândul că nu sunt acolo. 

— Ei bine, o să-ţi placă să auzi o mică bârfă, m-a anunţat 
Claire. Am găsit asta în rapoartele celor de la Medicină 
legală. Cei doi care-au fost asasinați acum câteva 
săptămâni în Crescent Heights au fost biciuiți. 

Mi s-a rupt filmul pentru o clipă, amintindu-mi de John 
Doe numărul 24. 

„Şi el a fost tăiat şi biciuit.” 

— Au fost biciuiţi? Claire, eşti sigură de asta? 

— Absolut sigură. Pe spinare şi pe fese. 

Chiar atunci s-a auzit un sunet pe linie şi numele 
apelantului care mi-a apărut pe ecran a făcut ca trecutul 
să pătrundă cu brutalitate în prezent. Am spus: 

— Staţi un pic, fetelor. 

Şi-am apăsat pe buton, ca să comut la cealaltă 
convorbire. 

— Lindsay, sunt Yuki Castellano. Ai un pic de timp să 
vorbim? 

Era bine că rămăsesem pe fir cu Claire şi cu Cindy. 
Aveam nevoie de un pic de răgaz până să trec la discuţia 
cu avocatul meu despre împuşcăturile de pe Larkin Street. 

Yuki mi-a spus că avea să mă sune din nou în dimineaţa 
următoare, iar eu m-am întors la conversaţia cu fetele. 
Mintea mea era însă în altă parte. 

În ultimele câteva zile, scăpasem de toate... mai puţin de 
procesul vieţii mele, care avea să urmeze. 


Capitolul 45 


Observatorul păşi de-a lungul cărării, prin iarba înaltă, 
la lumina razelor lunii. Purta o căciulă din lână şi haine 
negre, iar în mână avea camera de fotografiat cu zoom de 
10x. 

O folosise ca să urmărească un cuplu care-şi făcea de 
lucru în capătul plajei, iar apoi întorsese obiectivul cam la 
o sută de metri depărtare, în partea cealaltă, pe Sea View 
Avenue. 

Se focalizase pe o casă anume: o Cape Cod” albastră, cu 
o mulţime de ferestre şi o verandă mare. Putea vedea cum 
se plimba locotenentul Lindsay Boxer prin sufragerie. 

Părul îi era legat la spate şi purta un tricou alb, subţire. 
Vorbea la telefon, jucându-se cu un lănţişor care-i atârna la 
gât. Putea să-i vadă contururile sânilor sub bluza aia. 

Plini, dar obraznici. 

„Frumoase ţâţe, doamnă locotenent.” 

Observatorul ştia exact cine era Lindsay, ce fel de 
muncă avea şi de ce zicea că se află în Half Moon Bay. Dar 
voia să ştie mult mai multe. 

Se întreba cu cine vorbea la telefon. Poate cu tipul cu 
păr negru, care rămăsese la ea noaptea trecută şi care 
plecase într-o maşină neagră, de la guvern. Se întreba cine 
era tipul şi dacă avea să se mai întoarcă. 

Şi se întreba şi unde-şi ţinea Lindsay pistolul. 

Observatorul îi făcu câteva fotografii lui Boxer: 
zâmbitoare,  încruntată,  desfăcându-şi părul. Ținând 
receptorul între umăr şi bărbie, întinzând braţele, cu 
pieptul tresăltând în timp ce-şi lega la loc părul. 

În acest timp, câinele traversă încăperea şi se aşeză 
lângă transperante, zgâindu-se prin ele... ca şi cum l-ar fi 
privit chiar pe el. 


25 Stil arhitectonic apărut în secolul al XVII-lea, în regiunea 
New England din SUA, casele fiind în general joase, cu un 
singur etaj şi o mansardă, acoperiş în formă de V răsturnat, cu 
pantele abrupte, frontoane şi un horn mare în mijloc. (n.tr.). 


Observatorul merse un pic în jos pe plajă, spre cei doi 
îndrăgostiţi, apoi trecu prin iarbă spre parcarea unde-şi 
lăsase maşina. Odată ajuns înăuntru, îşi scoase carneţelul 
din torpedou şi-l deschise la pagina pe care numele lui 
Lindsay era scris cu litere caligrafice. 

„Locotenent Lindsay Boxer.” 

Avea suficientă lumină de pe stradă ca să adauge câteva 
cuvinte. 

Scrise: „Rănită. Singură. Înarmată şi periculoasă”. 


Partea a treia 
INAPOI IN SUA 


Capitolul 46 


Soarele abia dacă era o mică pată îmbujorată pe cerul 
zorilor, când o sonerie asurzitoare m-a smuls din somn. Am 
bâjbâit după telefon, ridicând receptorul la cel de-al 
patrulea semnal. 

— Lindsay, sunt Yuki. Sper că nu te-am trezit. Sunt în 
maşină şi doar acum am un minut liber, dar pot să-ţi spun 
totul foarte repede. 

Yuki era pasionată şi deşteaptă, şi ştiam măcar asta 
despre ea: vorbea întotdeauna cu o sută şi cincizeci de 
kilometri pe oră. 

— OK, sunt gata, i-am spus, aruncându-mă la loc pe pat. 

— Sam Cabot a ieşit din spital. L-am interogat ieri, m-a 
informat Yuki, pe un ton sacadat. Şi-a retractat 
mărturisirea despre crimele de la hotel, dar asta e 
problema procurorilor. Cât despre acţiunea împotriva ta, 
spune că tu ai tras prima, nu l-ai nimerit, iar apoi el şi Sara 
au ripostat în legitimă apărare. Apoi tu i-ai doborât cu 
focuri de armă. O mulţime de căcaturi. Ştim şi noi şi ştiu şi 
ei, dar asta-i America. Poate să spună orice vrea. 

Oftatul meu a ieşit ca un fel de geamăt strangulat. Yuki 
a continuat: 

— Singura noastră problemă ar fi că e într-o asemenea 
situaţie, puţoiul ăsta dement. Paralizat, imobilizat în 
scaunul ăla cu gâtul într-o proteză, cu buza de jos 
tremurând. Pare un îngeraş care-a fost atacat de... 

— De o polițistă rea care foloseşte abuziv armele, am 
întrerupt-o. 

— Voiam să spun atacat de pubertate, dar fie şi cum spui 
tu. Râse. Hai să ne vedem şi să punem la punct o strategie. 
Putem să plănuim ceva? 

Calendarul meu era într-atât de curat, încât părea 
practic virgin. Yuki, pe de alta parte, avea programate 
depoziţii, întâlniri şi procese aproape la fiecare oră în 
următoarele trei săptămâni. Totuşi, am ales o dată cu 
câteva zile înainte de proces. 


— Acum şi presa agită apele, a continuat Yuki. Le-am 
spus că te-ai retras câteva zile la nişte prieteni din New 
York, ca să nu te vâneze. Lindsay? Mai eşti acolo? 

— Ihî. Aici sunt, i-am spus, cu ochii fixaţi pe tavan şi cu 
urechile ţiuind. 

— Ţi-aş propune să te relaxezi cât mai poţi. Nu ieşi în 
evidenţă! Lasă totul în seama mea. 

Corect. 

Am făcut un duş, mi-am pus o pereche de pantaloni 
marinăreşti din pânză de în şi un tricou roz, apoi am ieşit 
în curte cu o cană de cafea. Aveam o întrebare pentru 
Penelope, în timp ce-i duceam mâncarea de dimineaţă: 
„Cât de multă mâncare poate să mănânce un porc mare, 
dacă porcul mare mănâncă mâncare pentru porci?” 

Fata de la oraş care vorbeşte cu un porc. Cine-ar fi zis? 

M-am gândit la sfatul lui Yuki, în timp ce briza mării 
mătura veranda. „Relaxează-te şi nu ieşi în evidenţă.” 
Părea foarte rezonabil, doar că mă aflam prinsă în 
ghearele unei dorinţe imense de a face ceva. Voiam să iau 
taurul de coarne, să dau cu cineva de pământ, să îndrept 
relele. 

Chiar nu puteam să mă abţin. 

Am fluierat după Martha şi-am pornit motorul 
Explorerului. Apoi ne-am îndreptat către o anumită casă 
din Crescent Heights: scena unui dublu asasinat. 


Capitolul 47 


— Câine rău, am certat-o pe Martha. Chiar nu poţi să te 
ţii departe de bucluc? 

Martha şi-a întors ochii căprui şi umezi spre mine, a dat 
din coadă, apoi şi-a reluat supravegherea autostrăzii 
pavate. 

În timp ce ne îndreptam spre sud pe Autostrada 1, 
tremuram de nerăbdare. După vreo cinci kilometri, am 
cotit spre Crescent Heights, o colecţie manieristă de case 
împestriţând versantul colinei până spre vârful Half Moon 
Bay. 

Mi-am îndreptat Explorerul în sus pe cărarea pietruită 
cu o singură bandă, bâjbâind până când locul crimei 
aproape că mi-a sărit în ochi. Am tras pe dreapta şi-am 
oprit motorul. 

Casa galbenă acoperită cu şindrilă era fermecătoare, cu 
trei lucarne, o grădină plină cu flori şi o sfârlează 
înfăţişând un tăietor de lemne prins de gard. Numele 
Daltry era scris cu vopsea pe cutia poştală confecţionată 
manual, şi aproape un kilometru de panglică galbenă încă 
înconjura casa Visului American. 

Scena crimei. Nu intraţi, din ordinul poliţiei. 

Am încercat să-mi imaginez cum de fuseseră omorâţi cu 
bestialitate doi oameni în această căsuţă primitoare, dar 
imaginile nu se potriveau. Crimele n-ar fi trebuit să se 
petreacă în astfel de locuri. 

Ce-l atrăsese pe ucigaş spre această casă anume? Era o 
lovitură precisă... sau ucigaşul doar se aflase din 
întâmplare lângă această casă-dulce-casă? 

— Şezi, fetiţa, i-am poruncit lui Martha, în timp ce 
coboram din maşină. 

Crimele se petrecuseră cu mai bine de cinci săptămâni 
în urmă, şi între timp poliţia abandonase locul crimei. 
Oricine voia să-şi vâre nasul putea s-o facă, atâta vreme 
cât nu intra în casă; am observat peste tot semne lăsate de 


curioşi: urme de paşi printre straturile de flori, mucuri de 
ţigări pe asfalt, cutii goale de suc pe gazon. 

Am intrat pe poarta deschisă, m-am aplecat pe sub 
banda galbenă şi m-am plimbat în jurul casei, examinând 
fără grabă scena cu privirea. 

Printre buruieni era o minge de baschet, iar pe treptele 
din spate, un pantof de copil, încă ud de la roua nopţii 
trecute. Am observat că una dintre ferestrele de la subsol 
fusese scoasă din cercevea şi era sprijinită de un perete al 
casei: probabil locul pe unde se intrase. 

Cu cât stăteam mai mult la casa Daltry, cu atât mi se 
accelerau bătăile inimii. Mă furişam la scena unei crime, în 
loc să mă ocup oficial de caz, iar asta mă făcea să mă simt 
ciudat şi neconfortabil, ca şi cum această crimă n-ar fi fost 
treaba mea şi n-aveam ce să caut aici. În acelaşi timp, mă 
simţeam împinsă înainte de ceea ce-mi spusese Claire la 
telefon cu o seară înainte. 

Soții Daltry din Crescent Heights nu erau primele 
victime ucise care să fi fost biciuite. Cine mai fusese 
omorât astfel? Oare aceste crime se legau cu acel caz 
nerezolvat al meu, acel John Doe numărul 24? 

„Relaxează-te şi nu ieşi în evidenţă”, îmi spusese Yuki. 
Chiar am izbucnit într-un râs zgomotos. M-am urcat în 
Explorer, am mângâiat-o pe blănoasa mea însoţitoare şi 
apoi am pornit hurducăindu-ne pe cărarea pietruită, spre 
autostradă. 

Aveam să fim în centrul Half Moon Bay în zece minute. 
Voiam să văd casa familiei O'Malley. 


Capitolul 48 


Ocean Colony Road era flancată de maşini de poliţie pe 
ambele sensuri. Emblemele de pe portiere îmi spuneau că 
poliţiştii localnici aveau în sfârşit parte de ajutorul după 
care tânjiseră atât de amarnic. Chemaseră poliţia statală. 

În timp ce conduceam pe lângă ei, am observat că un 
poliţist în uniformă păzea uşa din faţa casei, iar un altul îl 
interoga pe un curier de la UPS. 

Detectivii şi tehnicienii specializaţi în scenele crimelor 
intrau şi ieşeau din casă la intervale neregulate. Un cort 
pentru reporteri fusese instalat pe gazonul vecinilor, şi un 
reporter local tocmai transmitea în direct din Half Moon 
Bay. 

Am parcat Explorerul la câteva străzi mai încolo şi am 
pornit pe jos spre casă, amestecându-mă într-un grup de 
trecători care asistau la investigaţiile poliţiei de pe 
trotuarul de vizavi. Era un unghi destul de bun de 
observaţie şi, în timp ce stăteam acolo, am făcut o 
recapitulare a impresiilor mele, sperând să-mi vină vreo 
idee. 

Pentru început, casele victimelor erau la fel diferite cum 
e brânza de cretă. Crescent Heights era un cartier 
muncitoresc, cu Autostrada 1 trecând printre case fără 
pretenţii, dar cu vedere la golf. Ocean Colony era lângă un 
club privat de golf. Casa familiei O'Malley şi cele din jurul 
ei străluceau de-a dreptul de toate minunăţiile care se pot 
cumpăra cu bani. Ce aveau cele două case şi locuitorii lor 
în comun? 

Am examinat vila dichisită, cu acoperişul ei din ardezie 
şi cu arbuşti de merişor în ghivecele de lângă uşă, şi din 
nou am trecut prin întrebările preliminare. Ce anume-l 
atrăsese pe ucigaş aici? Era o lovitură personală sau una la 
întâmplare, de ocazie? 

Mi-am întors privirea spre ferestrele cu obloane albastre 
de la etajul al doilea, unde fusese înjunghiată şi omorâtă 
Lorelei O'Malley în dormitorul ei. 


„A fost şi ea biciuită?” 

Stăteam atât de concentrată, încât probabil am atras 
atenţia asupra mea. Un tânăr în uniformă, rumen la faţă şi 
cu un temperament coleric, venea spre mine. 

— Domnişoară? Domnişoară? Aş vrea să vă pun câteva 
întrebări. 

La naiba. Dacă trebuia să-mi scot la iveală insigna, 
polițistul avea să mă caute în baza de date. Să trimită 
vestea mai departe: „Locotenentul Lindsay Boxer, de la 
Poliţia din San Francisco, a fost la locul crimei”. În 
douăzeci de minute, reporterii aveau să sune la uşa mea şi 
să împânzească peluza lui Cat. 

Mi-am luat cea mai nevinovată expresie. 

— Doar treceam pe aici, domnule ofiţer. Acum plec. Am 
făcut un mic semn de salut cu mâna, m-am întors şi am 
pornit iute spre Explorer. 

„Dobitocul.” L-am văzut făcând-o. 

Polițistul mi-a notat numărul de înmatriculare în timp ce 
treceam pe lângă el. 


Capitolul 49 


Demodata tavernă fusese botezată cu numele unei 
păsări marine obişnuite cu înălțimile, cormoranul, a cărei 
siluetă elegantă atârna din tavan deasupra barului. 

În local găseai un bar grosolan, şase tipuri de bere la 
halbă, muzică dată tare şi mulţimea obişnuită a unei seri 
de vineri. Am privit în jur până când am descoperit-o pe 
Carolee Brown, la o masă de lângă bar. Purta pantaloni 
largi şi un pulover de un roz aprins; un crucifix din aur îi 
sclipea discret la gât. 

Doamna cu Fursecuri, în seara ei liberă. 

Carolee m-a zărit la o fracțiune de secundă după ce-o 
văzusem eu şi a zâmbit larg, făcându-mi semn să merg la 
ea. M-am strecurat prin mulţime şi am îmbrăţişat-o uşor în 
clipa în care s-a ridicat să mă întâmpine. 

Am comandat Pete's Wicked Ale? şi linguini cu scoici şi, 
aşa cum fac femeile adeseori, am ajuns să discutăm despre 
problemele personale în câteva minute. Carolee fusese 
pusă la curent de sora mea, Cat, şi ştia şi despre incidentul 
care mă aruncase în vârtejul justiţiei californiene. 

— N-am judecat corect situaţia pentru că erau copii, i- 
am mărturisit. După ce au tras în mine şi în partenerul 
meu, a trebuit să-i împuşc. 

— E de-a dreptul nasol, Lindsay. 

— Nu e mereu aşa? Să omori un copil... Niciodată n-am 
crezut că aş putea să fac aşa ceva. 

— Te-au silit să faci asta. 

— Erau criminali, Carolee. Uciseseră câţiva copii şi, 
atunci când i-am prins, au văzut o singură cale de scăpare. 
Dar ai crede că nişte copii atât de privilegiați ca ei nu pot 
fi atât de ţicniţi. 

— Mda, ştiu. Dar, judecând după sutele de copii care vin 
la şcoala mea, crede-mă, copii abuzaţi din punct de vedere 
psihic vin de pretutindeni, spuse Carolee. 


25 Sortiment de bere brună americană. (n.tr.). 


Atunci când Carolee a pomenit despre copiii abuzaţi, mi- 
am amintit brusc de ceva. M-am văzut din nou copil, 
zburând prin camera mea, trecând razant prin biroul meu. 
„Nu-mi răspunde aşa, domnişoară!” Tata, bălăbănindu-se 
în pragul uşii. Tata, cu capsa pusă. Fu însămi fusesem un 
copil persecutat. 

M-am străduit să revin în Cormoran. 

— Şi, cum eşti, Lindsay? mă întrebă Carolee. Liberă? 
Divorţată? 

— Divorţată... de un tip despre care aveam impresia că e 
fratele pe care nu l-am avut niciodată, i-am răspuns, 
uşurată de schimbarea subiectului. Dar aş putea fi 
convinsă să mă mărit din nou. 

— Acum îmi amintesc, a spus Carolee, zâmbind. Dacă nu 
mă-nşel, aveai companie atunci când am venit la tine cu 
fursecurile mele. 

Am rânjit, amintindu-mi cum îi răspunsesem la uşa lui 
Carolee, îmbrăcată în cămaşa lui Joe. Tocmai deschisesem 
gura să-i povestesc lui Carolee despre el, când atenţia mi-a 
fost atrasă de ceea ce vedeam în spatele ei. 

I-am observat pe cei trei tipi care beau zdravăn la bar. 
Deodată, doi dintre ei s-au ridicat şi au plecat. Cel care 
rămăsese era foarte chipeş: părul negru şi cârlionţat, o 
figură cu trăsături simetrice, ochelari fără rame, pantaloni 
călcaţi la dungă şi o cămaşă Ralph Lauren. 

Barmanul ştergea tejgheaua cu o cârpă şi l-am auzit 
întrebând: 

— Mai merge una? 

— De fapt, aş vrea mai degrabă o bucată din bruneta aia 
micuță. Şi la felul doi aş putea să mă mulţumesc cu blonda 
aia înaltă. 

Deşi remarca lui fusese însoţită de un zâmbet plăcut, am 
simţit că era ceva în neregulă cu individul ăsta. Arăta ca 
un angajat al băncii JP Morgan, dar, după cum vorbea, 
parcă era un vânzător ambulant trăind de pe-o zi pe alta. 

Chipul mi-a împietrit în clipa în care s-a întors cu 
scaunul şi m-a privit fix. 


Capitolul 50 


Mi-am notat imediat în minte semnalmentele tipului: 
bărbat alb, cam de un metru optzeci şi opt de centimetri, 
pe la vreo optzeci şi cinci de kilograme, între patruzeci şi 
patruzeci şi doi de ani, fără semne particulare, în afara 
unei răni pe cale de vindecare între degetul mare şi 
arătătorul mâinii drepte. De parcă s-ar fi tăiat cu un cuţit. 

A coborât de pe taburetul de la bar şi s-a îndreptat către 
noi. 

I-am spus încet lui Carolee: 

— E vina mea. L-am privit. 

Am făcut tot posibilul să-l gonesc, întorcându-mi 
ostentativ capul către Carolee, dar el şi-a continuat drumul 
spre noi. 

— Ce faceţi în seara asta, doamnelor? Sunteţi atât de 
frumoase amândouă! Trebuia să vin să vă salut. 

— Mulţumesc, a răspuns Carolee. Drăguţ din partea 
dumneavoastră. Apoi s-a întors cu spatele la el. 

— Eu sunt Dennis Agnew, a zis el, insistând. Desigur, nu 
mă cunoaşteţi, dar putem schimba asta. De ce nu mă 
invitaţi să stau cu voi? Fac cinste cu cina. 

— Mersi oricum, Dennis, am replicat, dar ne distrăm 
foarte bine şi singure. Ştii tu. O seară ca între fete. 

Tipul s-a încruntat brusc, aşa cum păleşte lumina în 
timpul unei căderi de tensiune. O fracțiune de secundă mai 
târziu, a redevenit ţanţoş, recăpătându-şi în acelaşi timp şi 
zâmbetul frumos. 

— Nu se poate să vă distraţi chiar atât de bine. Haideţi. 
Chiar dacă sunteţi genul de fete cărora nu le plac bărbaţii, 
e în regulă din partea mea. E vorba doar despre o cină. 

Dennis Agnew era un amestec nebunesc de blândeţe şi 
cruzime, dar n-aveam chef de el. 

— Hei, Dennis, i-am spus, pescuindu-mi insigna din 
geantă şi fluturându-i-o prin faţă. Sunt ofiţer de poliţie, şi 
conversaţia asta e una particulară. Bine? 


Îi vedeam tâmplele pulsând în timp ce încerca să afişeze 
o figură care să salveze situaţia. 

— N-ar trebui să judeci oamenii atât de pripit, doamnă 
ofiţer. Mai ales atunci când e vorba despre oameni pe care 
nu-i cunoşti. 

Agnew s-a întors la bar, a lăsat pe tejghea câteva 
bancnote şi ne-a aruncat o ultimă privire. 

— Aveţi grijă de voi. Ne mai vedem. 

Apoi a tras, ţeapăn, de uşa care dădea spre parcare. 

— Frumos lucrat, Lindsay. Carolee şi-a dus degetele în 
chip de pistol înspre gură şi a suflat fumul imaginar din 
vârfurile degetelor. 

— Ce urâcios, am spus. Ai văzut ce faţă a făcut? De 
parcă nu-i venea să creadă că-i facem vânt. Cine se crede? 
George Clooney? 

— Da, a fost de acord noua mea prietenă. Mama lui şi 
oglinda i-au tot spus toată viaţa că e irezistibil. 

Era mult prea amuzant! Am râs cu poftă şi am ciocnit 
paharele. Era grozav să fiu cu Carolee; mă simţeam de 
parc-aş fi cunoscut-o de ani de zile. Datorită ei, nu mă mai 
gândeam la Dennis Agnew, la ucigaşi şi la cadavre, nici 
măcar la procesul meu care se apropia. 

Am ridicat mâna şi-am mai comandat un rând de Pete's 
Wicked. 


Capitolul 51 


Căutătorul îşi ascunse cuțitul cel nou sub scaunul din 
faţă al maşinii, apoi cobori şi deschise uşa magazinului 
universal.  Instantaneu se simţi  înviorat de aerul 
condiţionat, de imaginea liniştitoare a frigiderelor înalte, 
brumate, pline cu sucuri şi cu bere. 

Era în mod special mulţumit să vadă o femeie micuță, cu 
părul negru, purtând un trening Fila scump, stând la rând 
la casă. 

Numele ei era Annemarie Sarducci, iar Căutătorul ştia 
că tocmai îşi terminase alergarea de seară. Avea să-şi 
cumpere sticla de apă minerală din import, apoi urma să 
meargă pe jos spre casă şi să ia cina cu familia ei, în casa 
lor cu vedere spre golf. 

Căutătorul ştia deja destule despre Annemarie: că era 
mândră de silueta ei, că şi-o trăgea cu antrenorul personal; 
că fiul ei le vindea droguri colegilor de clasă; şi că era 
groaznic de geloasă pe sora ei, Juliette, care avea un rol 
destul de important într-un serial de televiziune filmat în 
Los Angeles. 

Mai ştia şi că ţinea un blog sub pseudonimul de Twisted 
Rose. Probabil că-i fusese cel mai atent dintre cititori timp 
de luni de zile. Chiar îi şi semnase în „caietul pentru 
vizitatori” cu propriul pseudonim. 

„Îmi place cum gândeşti. CĂUTĂTORUL.” 

Căutătorul îşi umplu un pahar din carton cu cafea tare 
de la automatul din colţul magazinului, apoi se aşeză la 
rând, în spatele doamnei Sarducci. O înghionti uşor, 
atingând-o pe sân ca din greşeală. 

— Scuze. A! Bună, Annemarie, spuse el. 

— Da, bună, răspunse ea, trimiţându-l la plimbare cu o 
privire plictisită şi cu un gest din cap. li dădu o bancnotă 
de cinci dolari fetei de la casă, acceptă restul pentru sticla 
de apă minerală şi plecă fără să-şi ia rămas-bun. 

Căutătorul o urmări din priviri pe Annemarie cum iese 
din magazin, fâţâindu-şi funduleţul după cum îi era 


obiceiul. Peste câteva ore avea să-i citească jurnalul 
online, cu toate acele lucruri perverse pe care nu dorea ca 
oamenii din viaţa ei reală să le afle. 

„Ne vedem mai târziu, Twisted Rose.” 


Capitolul 52 


Atunci când Carolee m-a sunat, rugându-mă să am grijă 
de Allison pentru câteva ore, am încercat să mă 
împotrivesc: „Te rog, nu mă pune să fac pe dădaca”. Dar 
Carolee m-a convins înainte să apuc să refuz. 

— Lui Ali îi e dor de purceluşă, mi-a spus ea. Dac-o laşi 
s-o viziteze pe Penelope, o să se distreze, iar eu o să mă 
pot duce să-mi tratez molarul. Ţi-aş fi tare recunoscătoare, 
Lindsay. 

O jumătate de oră mai târziu, Allison sărea din maşina 
mamei sale şi alerga spre uşa din faţa casei. Părul ei negru 
şi lucios era strâns în două cozi, câte una de fiecare parte 
a capului, şi tot ce purta inclusiv pantofii era roz. 

— Bună, Ali! 

— Ţi-am adus mere, m-a anunţat ea, făcându-şi loc pe 
lângă mine şi intrând în casă. Stai să vezi. 

— O, o! am exclamat, prefăcându-mă entuziasmată. 

Imediat cum am deschis uşa din spate, Penelope a venit 
tropăind spre gard şi a început să se agite, scoțând un şir 
de grohăituri zgomotoase, iar Allison scoase la rândul ei 
nişte sunete asemănătoare în chip de răspuns. Tocmai 
când mă gândeam că vecinii aveau să cheme hingherii, 
Allison a zâmbit spre mine şi m-a informat: 

— Asta e ceea ce noi numim porcaleză. 

— Aşa mi s-a spus şi mie, am răspuns, zâmbindu-i la 
rândul meu. 

— E chiar o limbă adevărată, a insistat fata. 

Se apucă s-o scarpine pe spinare pe Penelope, iar 
purceluşa s-a rostogolit, luându-şi poziţia ei extatică 
preferată, cu picioarele în aer. 

— Atunci când Penelope era mică, trăia într-o casă 
uriaşă de lângă mare, cu porci din toată lumea, mi-a spus 
Ali. Stătea trează toată noaptea şi vorbea în porcaleză cu 
ceilalţi porci, iar ziua le făcea pedichiura, adică 
poredichiura. 

— Chiar aşa? 


— Porcii sunt mult mai deştepţi decât cred oamenii, mi-a 
destăinuit Ali. Penelope ştie multe lucruri. Mai multe decât 
şi-ar putea da seama lumea. 

— Chiar n-aveam idee, i-am spus. 

— Uite, a continuat Ali. Îi dai tu merele. Eu trebuie să-i 
fac unghiile. 

— Serios? 

— Asta e ceea ce vrea. 

Allison m-a asigurat că era bine s-o las pe purceluşă pe 
veranda din spate. Am făcut ceea ce mi se spusese. Am 
ţinut în mână merele Granny Smith” astfel încât Penelope 
să poată să le ronţăie, în timp ce Allison flecărea spre noi 
amândouă şi picta copitele despicate ale purceluşei cu ojă 
roz. 

— Gata, Penny, a anunţat Ali, radiind de fericire. Lasă-le 
doar să se usuce. Aşadar, s-a întors ea spre mine, Martha 
ce ştie să facă? 

— Păi, de fapt, şi ciobăneştii scoțieni au o limba a lor. 
Martha e dresată să mâne oile la păscut. 

— Arată-mi! 

— Vezi tu vreo oaie pe-aici? 

— Vorbeşti prostii. E 

— Aşa e. Dar ştii ce-mi place cel mai mult la Martha? Imi 
ţine companie şi mă avertizează în legătură cu tipii dubioşi 
şi chiar simte lucrurile urâte care se petrec noaptea. 

— Şi ai un pistol, nu? m-a mai întrebat Ali, cu o expresie 
aproape prudentă pe chipul drăgălaş. 

— Înî. Am un pistol. 

— Uau. Un pistol și un câine. Eşti tare, Lindsay. Eşti 
probabil cea mai tare persoană din câte cunosc. 

În cele din urmă, mi-am dat uşor capul pe spate şi-am 
izbucnit în râs. Ali era un copil atât de drăguţ şi plin de 
imaginaţie! Eram surprinsă de cât de mult o plăceam şi de 
cât de repede se întâmplase asta. Venisem în Half Moon 


2 Soi de mere verzi, originar din Australia, obţinut pentru 
prima dată de Marie Ana (Granny) Smith şi devenit ulterior 
foarte popular în întreaga lume. (n.tr.). 


Bay ca să-mi regândesc viaţa. Acum eram bântuită de o 
fantezie înflăcărată cu mine, cu Joe, un cămin, o fetiţă. 

Tocmai întorceam pe toate feţele în gând această idee 
total nouă, când Carolee şi-a făcut apariţie în curtea din 
spate, cu un zâmbet strâmb, din cauza novocainei. Nu 
puteam să cred că trecuseră deja două ore, şi-mi părea 
atât de rău, atât de rău s-o văd pe Ali plecând. 

— Intoarce-te cât mai curând, am spus, îmbrăţişând-o în 
chip de rămas-bun. Ali, vino când vrei tu. 


Capitolul 53 


Am stat în stradă şi-am făcut cu mâna până când dubiţa 
lui Carolee a dispărut dincolo de curba de pe Sea View 
Avenue. Dar, în clipa când n-am mai văzut-o, un gând care- 
mi tot dăduse târcoale în ultimul timp m-a făcut să mă pun 
pe treabă. 

Mi-am luat laptopul în sufragerie, m-am aşezat 
confortabil pe un fotoliu pufos şi am pătruns în baza de 
date a NCIC. În câteva minute, am aflat că doctorul Ben 
O'Malley, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, fusese 
acuzat de mai multe ori pentru viteză excesivă şi arestat 
acum cinci ani pentru conducere sub influenţa alcoolului. 
Fusese căsătorit şi rămăsese văduv de două ori. 

Soţia numărul unu fusese Sandra, mama fiicei lor, 
Caitlin. Murise în garajul lor pentru două maşini, în 1994, 
spânzurându-se. Cea de-a doua doamna O'Malley, Lorelei, 
născută Breen, omorâtă ieri, la vârsta de treizeci şi nouă 
de ani, fusese arestată pentru furt dintr-un magazin în 
1998. Amendată şi eliberată. 

Am procedat la fel şi în cazul lui Alice şi al lui Jake 
Daltry, şi tone de informaţii mi-au apărut pe ecran. Jake şi 
Alice erau căsătoriţi de opt ani şi aveau doi gemeni, în 
vârstă de şase ani, atunci când fuseseră omorâţi în casa lor 
galbenă din Crescent Heights. Mi-am imaginat locul acela 
drăguţ cu fâşia aia cu vedere spre golf, mingea de baschet 
abandonată şi pantoful de copil. 

Apoi m-am concentrat din nou asupra ecranului. 

Jake fusese un băiat rău înainte de căsătoria cu Alice. 
Am parcurs rapid toată fişa lui: acostarea unei prostituate 
şi falsificarea semnăturii tatălui său pe cecurile de la 
Asistenţă Socială, fapt pentru care făcuse şase luni de 
închisoare; totuşi, stătuse cuminte în ultimii opt ani şi 
avusese o slujbă permanentă la o pizzerie din oraş. 

Soţia, Alice, în vârstă de treizeci şi doi de ani, n-avea 
cazier. Nu fusese niciodată implicată în nimic, nu trecuse 


pe roşu, nu intrase în vreo altă maşină ieşind de la 
supermarket. 

Totuşi, era moartă. 

Aşadar, unde duceau toate astea? 

Am sunat-o pe Claire, şi ea a ridicat receptorul din 
prima. Am intrat direct în subiect. 

— Claire, poţi să faci nişte săpături pentru mine? Caut o 
legătură de orice fel între uciderea lui O'Malley şi 
asasinarea soţilor Alice şi Jake Daltry. 

— Sigur, Lindsay. O să mă interesez pe la nişte colegi. 
Să văd ce găsesc. 

— Şi poţi să afli ceva şi despre Sandra O'Malley? A murit 
în 1994, s-a spânzurat. 

Am mai stat de vorbă timp de câteva minute, despre 
soţul lui Claire, Edmund, şi despre un inel cu safir pe care 
i-l dăruise cu ocazia aniversării lor. Şi am mai vorbit 
despre o fetiţă pe nume Ali, care ştia să discute cu 
purceluşii. 

În clipa în care am închis telefonul, mă simţeam de 
parcă respiram un aer mai curat. Eram pe cale să închid 
computerul, când ceva mi-a atras privirea. Atunci când 
Lorelei O'Malley fusese judecată pentru furtul unei perechi 
de cercei în valoare de douăzeci de dolari, fusese 
reprezentată de un avocat local cu numele de Robert 
Hinton. 

Il cunoşteam pe Bob Hinton. 

Incă-i mai aveam cartea de vizită în buzunarul 
pantalonilor scurţi, din dimineaţa în care dăduse peste 
mine cu bicicleta. Şi, din câte îmi aminteam, tipul îmi 
rămăsese dator. 


Capitolul 54 


Biroul lui Bob Hinton era cât o cutie de pantofi, pe Main 
Street, înghesuit între o cafenea Starbucks şi un sediu de 
bancă. Sperând că aveam să-l găsesc la lucru chiar şi într-o 
zi de sâmbătă, am deschis uşa din sticlă şi l-am văzut pe 
Bob în spatele unui birou din lemn, aplecat deasupra unui 
exemplar din San Francisco Examiner. 

Şi-a smucit capul chel în sus şi braţul i-a zburat într-o 
parte, dărâmând ceaşca de cafea şi vărsând-o peste ziar. 
Am observat fotografia de pe prima pagină chiar înainte ca 
aceasta să se transforme într-o porcărie îmbibată cu cafea. 
Era un prim-plan cu un băiat blond într-un scaun cu rotile. 

„Sam Cabot. Coşmarul meu.” 

— Îmi pare rău, Bob, n-am vrut să te sperii chiar aşa. 

— N-ai pentru ce să-ţi p-p-pară r-rău, mi-a răspuns Bob. 
Şi-a potrivit mai bine ochelarii cu ramă roz la ochi şi a scos 
câteva şerveţele din sertarul biroului, încercând să şteargă 
urmele de cafea. 

— Stai jos, te rog. 

— Mulţumesc, aşa o să fac. 

Bob m-a întrebat cum mă descurcam prin Half Moon 
Bay, iar eu i-am răspuns că reuşeam să-mi fac de lucru. 

— Tocmai citeam despre dumneata, doamnă locotenent, 
a spus el, ştergând prima pagină a ziarului cu un cocoloş 
de şerveţele. 

— Nu mai există secrete într-o lume a nanosecundei, am 
replicat, zâmbind. Apoi i-am mărturisit că eram interesată 
de crimele care fuseseră comise la o distanţă de doar 
câţiva kilometri de uşa mea şi că mă întrebam ce putea el 
să-mi spună. 

— O cunoşteam pe Lorelei O'Malley, mi-a mărturisit. Am 
reprezentat-o într-un caz. A scăpat doar cu o pedeapsă 
minoră, continuă, ridicând din umeri. Pe Ben îl cunoşteam 
foarte puţin. Oamenii spun că probabil a avut ceva de-a 
face cu moartea lui Lorelei, dar nu-l văd ucigând-o pe 


mama vitregă a lui Caitlin. Copilul a fost oricum 
traumatizat de sinuciderea mamei sale naturale. 

— Poliţiştii îi suspectează mereu pe soţi. 

— Sigur. Ştiu. Am prieteni care sunt poliţişti. Am crescut 
în Half Moon Bay, explică el, şi am început să profesez aici 
chiar după ce am terminat facultatea. Îmi place să fiu un 
peşte mic într-un bazin mic. 

— Eşti prea modest, Bob. Am făcut un semn, arătând 
fotografiile de pe pereţii biroului, cu Bob strângându-i 
mâna guvernatorului sau altor demnitari. Mai erau, de 
asemenea, câteva diplome frumos înrămate cu premii 
importante. 

— A, alea, a zis Bob, ridicând din nou din umeri. Ei bine, 
mai fac şi muncă pro bono”? ca păzitor ad litem” pentru 
copiii persecutați sau neglijaţi. Ştii, îi reprezint în tribunal, 
mă asigur că drepturile lor sunt apărate. 

— Foarte lăudabil, am apreciat. Începea să-mi placă de 
individul ăsta şi observasem că devenea mai familiar cu 
mine. Nu se mai bâlbâise de la incidentul cu ceaşca de 
cafea. 

Bob s-a lăsat pe spate pe scaun şi a arătat spre o poză 
de la o ceremonie de premiere la primărie. Bob îi strângea 
mâna cuiva care-i înmâna o plăcuţă. 

— Îl vezi pe tipul de colo? m-a întrebat el, indicând un 
tip care se afla în linie cu alţii pe scenă. E Ray Whittaker. 
El şi soţia lui, Molly, locuiau în L.A., dar îşi petreceau aici 
verile. Au fost omorâţi în patul lor, acum câţiva ani. 
Lindsay, ştii că toţi oamenii ăştia au fost biciuiţi şi tăiaţi? 

— Am auzit, i-am răspuns. 

Am devenit absentă preţ de câteva clipe, în timp ce 
încercam să mă obişnuiesc cu gândul că încă un cuplu 


28 Derivat din latinescul pro bono publico, având semnificaţia 
de „pentru binele public” şi desemnând persoanele care 
prestează anumite servicii în mod voluntar şi fără să pretindă 
vreo plată, în serviciul publicului. (n.tr.). 

29 Termen care se referă la reprezentarea legală din oficiu a 
unei persoane, în faţa unei instanţe, traducerea literala din 
latină fiind „la proces”. (n.tr.). 


fusese omorât acum câţiva ani. „Ce semnificaţie aveau 
biciuirile? Cât timp lucrase acest ucigaş?” 

Când am revenit cu gândul în prezent, Bob încă mai 
vorbea despre familia Whittaker. 

— ... de treabă, chiar sociabili. El era fotograf, şi ea juca 
din când în când la Hollywood. Nu prea are sens. Erau 
oameni de treabă, cu toţii, şi e tragic: copiii lor sfârşesc în 
orfelinate sau în familii pe care abia le cunosc. Mă 
îngrijorează situaţia copiilor. A clătinat din cap şi-a oftat. 
Mereu încerc să las lucrurile astea în seama poliţiştilor, 
dar niciodată nu reuşesc. 

— Ştiu ce vrei să spui, am replicat. Dacă ai câteva 
minute, o să-ţi spun o poveste pe care o tot car după mine 
acasă de la birou de zece ani. 


Capitolul 55 


Bob s-a ridicat şi s-a îndreptat spre o cafetieră Mr. 
Coffee care se odihnea pe un dulap cu dosare. A turnat 
câte o ceaşcă pentru fiecare. 

— Am tot timpul din lume, mi-a spus el. Nu-mi plac 
preţurile de la Starbucks. Mi-a zâmbit. Sau toată chestia 
asta cu obsedaţii de muncă. 

La o cafea călduţă cu lapte praf, i-am povestit lui Bob 
totul despre primul meu caz de omucidere. 

— L-am găsit într-un hotel sordid din districtul Mission. 
Mai văzusem cadavre şi până atunci, dar nu eram 
pregătită pentru aşa ceva, Bob. Era tânăr - între 
şaptesprezece şi douăzeci şi unu de ani -, şi, atunci când 
am intrat în cameră, l-am găsit întins pe spate, 
descompunându-se într-o baltă închegată formată din 
propriul sânge. Muştele erau peste tot pe el. O pătură 
tremurătoare de muşte. 

Mi s-a pus un nod în gât în timp ce imaginea îmi revenea 
în minte, clară de parcă m-aş fi aflat atunci chiar în camera 
aceea de hotel, spunându-mi în gând: „O, Doamne, scoate- 
mă de-aici”. Am sorbit din cafeaua aceea groaznică până 
când am izbutit să vorbesc din nou. 

— Purta doar două articole de îmbrăcăminte: o şosetă 
Hanes, identică altor câteva sute de mii vândute în ţară în 
anul acela, şi un tricou de la Distillery. Ştii locul ăla? 

Bob a aprobat din cap. 

— Pariez că orice turist care a trecut prin Half Moon Bay 
din 1930 încoace a mâncat acolo. 

— Mda. Al naibii indiciu, n-am ce să zic. 

— Cum a murit? 

— Beregata tăiată cu un cuţit. Şi mai erau şi lovituri, ca 
de bici, pe fese. Sună cunoscut? 

Bob a aprobat din nou din cap. Asculta atent, aşa că mi- 
am continuat povestirea. l-am spus că timp de câteva 
săptămâni tot căutasem prin oraş şi prin Half Moon Bay. 


— Nimeni n-o cunoştea pe victimă, Bob. Amprentele lui 
nu erau în arhivă, iar camera în care murise era atât de 
murdară, încât devenea un caz clasic de contaminare 
spontană multiplă. Nu aveam nici cel mai mic indiciu. 
Nimeni n-a cerut vreodată cadavrul. Nu e un lucru chiar 
neobişnuit: mai aveam douăzeci şi trei de astfel de John 
Doe nerevendicaţi. Dar îmi mai amintesc şi acum inocenţa 
feţei lui tinere. Avea ochi albaştri. Părul, uşor roşcat. Şi 
acum, după atâta timp, apar mai multe crime cu aceeaşi 
semnătură. 

— Ştii ce mi se pare cel mai ciudat, Lindsay? Să te 
gândeşti că ucigaşul ar putea fi cineva din oraşul ăsta... 

Telefonul a început să sune, întrerupându-l pe Bob în 
mijlocul frazei. 

— Robert Hinton, a zis el. În următoarea secundă, a pălit 
de-a binelea. A urmat o scurtă tăcere, punctată de replica 
lui Bob: îhî, îhî. Apoi a spus: Mersi că m-ai anunţat, după 
care a închis. Era un prieten de-al meu care lucrează la 
Gazette, mi-a explicat el. Corpul lui Ben O'Malley a fost 
găsit de nişte copii care se plimbau prin pădure. 


Capitolul 56 


Părinţii lui Jake Daltry locuiau într-un ansamblu de 
locuinţe din Palo Alto, la treizeci de minute de mers cu 
maşina la sud-est de Half Moon Bay. Mi-am parcat 
Explorerul pe strada din faţa reşedinţei lor de culoare 
crem, un exemplar dintr-o duzină de case asemănătoare de 
pe strada Brighton. 

Un bărbat corpolent, şleampăt, cu părul cărunt vâlvoi, 
purtând o cămaşă din flanelă şi pantaloni tărcaţi, a deschis 
uşa. 

— Domnul Richard Daltry? 

— Nu vrem nimic, a răspuns el, trântind uşa. 

„Nu am cedat eu aşa uşor nici după uşi trântite mult mai 
tare decât asta, amice.” Mi-am scos la iveală insigna şi am 
sunat din nou. De această dată, a deschis uşa o femeie cu 
părul vopsit negru, dar cu rădăcinile sure, purtând un 
capot imprimat cu iepuraşi. 

— Cum vă pot fi de folos? 

— Sunt locotenent Lindsay Boxer, de la Poliţia din San 
Francisco, m-am prezentat, arătându-i insigna. Investighez 
un caz de omucidere, rămas nerezolvat. 

— Şi ce are de-a face asta cu noi? 

— Cred că există similarități între cazul acesta al meu şi 
cel al morţii lui Jake şi Alice Daltry. 

— Eu sunt Agnes, mama lui Jake, a spus ea, deschizând 
uşa. Vă rog, iertaţi-l pe soţul meu. Suntem foarte stresaţi. 
Presa este pur şi simplu groaznică. 

Am urmat-o pe doamna mai în vârstă într-o casă care 
mirosea a Lemon Pledge“ şi o bucătărie care părea 
neschimbată de când îl împuşcase Hinckley pe Reagani!. 


3% Spray pe baza de aerosoli folosit pentru curăţarea şi 
lustruirea mobilierului, cu un puternic miros de lămâie. (n.tr.). 

SIReferire la tentativa eşuată de asasinat din data de 30 
martie 1981, atunci când John Warnock Hinckley Jr. a tras şase 
focuri de revolver spre preşedintele de atunci al SUA, Ronald 
Reagan, nereuşind decât să-i provoace, printr-un glonţ ricoşat, o 


Ne-am aşezat la o masă cu blat roşu, de unde puteam 
vedea pe fereastră curtea din spate. Doi băieţi mici se 
jucau cu nişte camioane într-o groapă cu nisip. 

— Sărmanii mei nepoti, a zis doamna Daltry. De ce s-o fi 
întâmplat una ca asta? 

Durerea îi era întipărită pe chipul cu riduri adânci, pe 
umerii ei încovoiaţi. Vedeam cât de mult voia să stea de 
vorbă cu cineva care nu mai auzise povestea până atunci. 

— Spuneţi-mi ce s-a întâmplat, am rugat-o. Spuneţi-mi 
tot ce ştiţi. 

— Jake a fost un copil sălbatic, a început ea. Nu rău, 
înţelegeţi, dar încăpățânat. Atunci când a cunoscut-o pe 
Alice, s-a maturizat parcă peste noapte. Erau atât de 
îndrăgostiţi şi-şi doreau atât de mult copii... Când s-au 
născut băieţii, Jake a jurat să fie un bărbat pe care aceştia 
să-l respecte. Îi iubea pe băieţi, doamnă locotenent, şi s-a 
ţinut de promisiune. Era un bărbat atât de bun, iar el şi 
Alice aveau o căsnicie atât de reuşită... Offf! 

Şi-a dus mâna la inimă şi a clătinat, cu tristeţe, din cap. 
Nu mai putea continua, şi nici măcar nu vorbise câtuşi de 
puţin despre crime. 

Agnes a privit în jos, spre masă, în momentul în care 
soţul ei a intrat în bucătărie. Mi-a aruncat o privire 
mânioasă, şi-a luat o bere din frigider, a închis uşa cu 
zgomot şi a ieşit din cameră. 

— Richard e încă supărat pe mine, mi-a explicat femeia. 

— De ce, Agnes? 

— Am făcut un lucru rău. 

Eram aproape disperată să aflu ce anume. Mi-am pus 
mâna pe braţul ei gol şi, la atingerea mea, i-au dat 
lacrimile. 

— Spune-mi, am îndemnat-o, cu blândeţe. 

Femeia a scos câteva şerveţele dintr-o cutie şi şi-a 
tamponat ochii cu ele. 


rană la plămânul stâng. Hinckley a fost absolvit de acuzaţii, fiind 
considerat instabil din punct de vedere psihic şi internat într-un 
sanatoriu din Washington. (n.tr.). 


— Mergeam să-i iau pe băieţi de la şcoală, a zis ea. Am 
oprit la Jake şi la Alice, ca să văd daca aveau nevoie de 
lapte sau de suc. Jake era gol, zăcând mort în hol, iar Alice 
era pe scări. 

Am privit-o fix pe Agnes, implorând-o din ochi să 
continue. 

— Am curăţat sângele, a continuat ea, oftând. Mă privea 
de parcă s-ar fi aşteptat ca şi ea să fie biciuită. l-am 
îmbrăcat. Nu voiam să-i vadă cineva aşa. 

— Ai distrus probele de la locul crimei, am spus. 

— N-am vrut ca băieţii să vadă tot sângele ăla. 


Capitolul 57 


N-aş fi făcut asta în urmă cu o lună. Aş fi fost prea 
ocupată cu gândul la ceea ce aveam de făcut. M-am ridicat 
şi mi-am desfăcut braţele spre Agnes Daltry. 

Ea şi-a sprijinit capul de umărul meu şi a început să 
plângă de parcă n-ar mai fi vrut să se oprească vreodată. 
Acum înţelegeam. Agnes n-avea parte de blândeţea de 
care avea nevoie din partea soţului. Umerii ei se zguduiau 
atât de tare, încât îi simţeam durerea de parcă aş fi 
cunoscut-o de mult, de parcă i-aş fi iubit familia la fel de 
mult ca ea. 

Tristeţea lui Agnes mă mişca atât de mult, încât m-am 
pomenit aruncată şi eu în durerea pierderii unor oameni 
dragi: mama, Chris, Jill. _ 

Am auzit sunetul îndepărtat al soneriei. Încă o mai 
tineam în braţe pe Agnes, când soţul ei a intrat în 
bucătărie. 

— A venit cineva să te vadă pe tine, m-a anunţat, furia 
ţâşnind din el ca un miros acru. 

— Pe mine? 

Bărbatul care aştepta în sufragerie era ca un studiu de 
culoare pe tema maroniu de bălegar: jachetă sport maro, 
pantaloni maro, cravată cu dungi maro. Avea părul 
castaniu, o mustață de aceeaşi culoare, şi ochii de un 
maroniu-închis. 

Dar faţa îi era roşie. Părea furios. 

— Locotenent Boxer? Sunt Peter Stark, comandantul 
Poliţiei din Half Moon Bay. Trebuie să veniţi cu mine. 


Capitolul 58 


Mi-am parcat Explorerul în locul pentru „oaspeţi” de 
lângă secţia de poliţie, o clădire gen baracă, acoperită cu 
şindrilă gri. Comandantul Stark a coborât din maşina lui şi 
a pornit înainte pe cărarea pietruită, fără să privească 
înapoi nici măcar o dată, ca să vadă dacă-l urmam. 

Nici nu putea fi vorba de curtoazie profesională. 

Primul lucru pe care l-am observat în biroul lui a fost 
deviza înrămată din spatele mesei: „Fă ceea ce trebuie, şi 
fă-o bine”. Apoi am constatat dezordinea: teancuri de hârtii 
peste tot, faxuri şi copiatoare vechi, fotografii prăfuite pe 
perete cu Stark pozând lângă animale moarte. O jumătate 
de sandvici cu brânză pe un dulap cu dosare. 

Comandantul şi-a scos sacoul, dând la iveală un piept 
masiv şi o pereche de braţe uriaşe. Şi-a atârnat haina într- 
un cuier din spatele uşii. 

— Stai jos, locotenent. Tot aud despre dumneata, mi-a 
spus comandantul, în timp ce frunzărea un teanc de 
bileţele cu mesajele telefonice. 

Nu mă mai privise deloc în ochi de când plecasem din 
casa soţilor Daltry. Am luat o cască de motociclist de pe un 
scaun, am pus-o pe jos şi m-am aşezat. 

— Ce naiba îţi închipui că faci? m-a întrebat el. 

— Poftim? 

— Cine naiba îţi dă dreptul să intri în curtea mea şi să 
începi să-ţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? s-a răstit el, 
sfredelindu-mă cu privirea. Eşti momentan suspendată, nu- 
i aşa, locotenent? 

— Cu tot respectul, domnule comandant, nu înţeleg ce 
vreţi să spuneţi. 

— Nu face pe deşteapta cu mine, Boxer. Ai reputaţia că 
laşi să-ţi scape arma de sub control. Poate că i-ai împuşcat 
pe copiii ăia fără motiv... 

— Hei, uite cum stă treaba... 

— Poate că te-ai speriat, ţi-ai pierdut cumpătul, în fine. 
Şi asta te face să fii un poliţist periculos. Pricepi? 


Pricepeam, asta-i clar. Tipul îmi era superior în grad, iar 
un raport din partea lui cum că încălcăm procedurile 
poliţiei sau nu ascultasem de ordine directe mi-ar fi putut 
face rău. Totuşi, mi-am păstrat expresia neutră. 

— Cred că toate aceste crime recente se leagă de un caz 
mai vechi de-al meu, i-am explicat. Semnătura criminalului 
este aceeaşi. Am putea să ne ajutăm reciproc. 

— Nu folosi persoana întâi plural cu mine, Boxer. Eşti în 
dizgrație. Plimbă-te. Citeşte o carte. Stăpâneşte-te. Orice. 
Dar nu-mi sta-n cale. 

În clipa în care am vorbit din nou, vocea îmi era atât de 
încordată, încât un biciclist de la circ ar fi putut să 
pedaleze pe ea până în celălalt capăt al camerei. 

— Ştii, şefule, în locul dumitale nu m-aş gândi decât la 
psihopatul care umblă în libertate pe străzi. M-aş gândi: 
„Cum să fac să-l bag la răcoare pentru totdeauna?” Chiar 
aş putea să primesc cu braţele deschise un inspector de la 
Omucideri decorat care vrea să mă ajute. Dar bănuiesc că 
noi doi nu gândim la fel. 

Micul meu discurs l-a făcut pe comandant să dea înapoi 
pentru o clipă sau două, aşa că am profitat de ocazie ca să 
ies din birou cu demnitatea neştirbită. 

— Ştiţi cum să daţi de mine, am mai spus, după care am 
ieşit din secţia de poliţie. 

Aproape că-mi auzeam avocatul  şoptindu-mi: 
„Relaxează-te. Nu ieşi în evidenţă”. „Eşti nebună, Yuki. De 
ce nu mi-ai spus să mă apuc de cântat la harpă?” 

Am ambalat motorul şi am şters-o din parcare. 


Capitolul 59 


Mergeam cu maşina pe Main Street, bombănind de una 
singură, gândindu-mă şi la alte lucruri pe care i le-aş fi 
spus comandantului, când am observat că indicatorul 
luminos al rezervorului practic ţipa la mine: „Lindsay! Ai 
rămas fără benzină!” 

Am tras pe dreapta la benzinăria Omului din Lună, am 
trecut cu Explorerul peste senzorul care acţiona soneria 
atunci când venea un client nou şi, din moment ce Keith nu 
apărea, am pornit pe peticul de asfalt spre magazin. 

Piesa celor de la The Doors, Riders on the Storm, răsuna 
furioasă în clipa în care am deschis uşa atelierului pentru 
reparaţii. 

Pe peretele din dreapta mea era un calendar înfăţişând- 
o pe Miss Iunie, care nu purta nimic în afara unei funde în 
păr. Deasupra ei era o privelişte splendidă: ornamente 
rare şi fermecătoare pentru capote, de la Bentley, Jaguar 
şi Maserati, căţărate pe suporturi din lemn lăcuit, ca nişte 
trofee, într-un cauciuc, încovrigată, stătea o pisică 
dolofană, portocalie, moţăind. 

Am aruncat o privire admirativă spre Porsche-ul roşu 
parcat acolo şi m-am adresat blugilor şi cizmelor de lucru 
ale lui Keith, care se iveau de dedesubt. 

— Frumoasă jucărie, am spus. 

Keith a ieşit de sub maşină, cu un zâmbet care-i lumina 
faţa murdară de ulei. 

— Nu-i aşa? S-a ridicat de unde era, şi-a şters mâinile cu 
o cârpă şi a oprit muzica. Cum e, Lindsay, ai probleme cu 
Bonneville-ul? 

— Deloc. Am înlocuit alternatorul şi conectorii. Motorul 
toarce ca gagiul ăsta. 

— El e Ghemotoc, m-a informat Keith, scărpinându-l pe 
motan sub bărbie. Pisica mea de atac. A mers pe 
carburatorul unui camion de tractare acum câţiva ani. 

— Au! 


— Tot drumul de la Encino încoace. Şi-a ars lăbuţele, dar 
e ca nou acum, nu-i aşa, amice? 

Keith m-a întrebat dacă aveam nevoie de benzină, iar eu 
am încuviinţat. Am ieşit împreună afară în căldura blândă 
a soarelui de după-amiază. 

— Te-am văzut aseară la televizor, mi-a spus Keith, în 
timp ce benzina curgea gâlgâind în rezervorul încăpător al 
Explorerului. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Avocatul tău era la ştiri, şi au arătat o poză cu 
tine în ţoale albastre, a insistat el, rânjind. Chiar eşti 
polițistă. 

— Nu m-ai crezut? 

Puştiul a ridicat din umeri, cu un aer de cuceritor. 

— Ba da, te-am crezut. Dar oricum era în regulă, 
Lindsay. Ori erai polițistă, ori doar o tipă care arată foarte 
bine. 

— Am aflat, iar faţa lui Keith s-a schimonosit de râs. 
După o bucată de vreme, i-am povestit despre cazul Cabot: 
doar rezumatul, fără durere şi sânge. Keith era înţelegător 
şi un interlocutor mult mai plăcut decât comandantul 
Stark. La naiba, chiar îmi făcea plăcere atenţia lui! Brad 
Pitt, nu? 

Apoi a deschis capota Explorerului, a scos vergeaua cu 
care măsurase nivelul uleiului şi mi-a aruncat o privire 
directă, cu ochii lui albaştri. M-am uitat în ei suficient de 
mult încât să-mi dau seama că irisurile aveau marginile 
bleumarin şi punctişoare maronii, ca şi cum i-ar fi intrat în 
ochi firişoare de praf de aur. 

— Ai nevoie de ulei, l-am auzit spunând. Am simţit cum 
mă înroşesc. 

— Sigur, în regulă. 

Keith a deschis o cutie de Castrol şi a turnat-o în motor, 
în timp ce făcea asta, şi-a vârât cealaltă mână în buzunarul 
de la spate al blugilor, adoptând o postură de o nonşalanţă 
studiată. 

— Aşadar, trebuie să-mi satisfaci curiozitatea, a declarat 
el. Povesteşte-mi despre prietenul tău. 


Capitolul 60 


Am spulberat momentul de intimitate dintre noi şi i-am 
povestit lui Keith despre Joe: ce tip grozav era, cât de 
amuzant, cât de blând, cât de deştept. 

— Lucrează în DE, la Departamentul de Securitate 
Naţională. 

— Sunt impresionat, a zis Keith. 

L-am văzut înghițind în sec înainte să mă întrebe: 

— Eşti îndrăgostită de el? 

Am încuviinţat cu un semn din cap, imaginându-mi 
chipul lui Joe, dându-mi brusc seama de cât de dor îmi era 
de el. 

— Norocos tip, Manicotti ăla. 

— Molinari, l-am corectat, rânjind. 

— Norocos, oricum l-ar chema, a zis Keith, închizând 
capota. 

Chiar atunci, un sedan negru care, după numere, părea 
de la o firmă de închirieri auto a tras în garaj. 

— La naiba, a murmurat Keith. Iată-l pe Domnul 
Porsche, şi maşina lui nu e gata. 

În timp ce-i întindeam lui Keith Mastercardul meu, 
Domnul Porsche a ieşit din maşina lui închiriată şi a intrat 
în raza mea vizuală. 

— Hei, Keith, a strigat el. Cum merge, băiete? 

—Ia stai puţin. Îl cunoşteam. Părea mai bătrân la lumina 
zilei, dar era tipul oribil care se dăduse la mine şi la 
Carolee în Cormoran. Dennis Agnew. 

— Lasă-mă doar cinci minute, i-a strigat Keith, în chip de 
răspuns. 

Înainte să-l pot întreba câte ceva despre urâciosul ăla, 
Keith se îndrepta deja spre birou, şi Agnew venea drept 
spre mine. Când a ajuns mai aproape, s-a oprit, şi-a lăsat 
greoi mâna pe capota maşinii mele şi mi-a aruncat o 
privire care m-a lovit direct între ochi. 

Privirea i-a fost urmată de un zâmbet lasciv, sugestiv. 


— Îţi place să te plimbi prin mahalale, doamnă ofiţer? 
Sau pur şi simplu îţi plac mai mult prospăturile? 

Tocmai îmi pregăteam riposta, când din spate a apărut 
Keith. 

— Mă faci prospătură? a replicat Keith, venind lângă 
mine. A răspuns la zâmbetul sarcastic al lui Agnew cu unul 
radios. E drept, ar trebui să pun la socoteală şi de la cine 
vin vorbele astea, bătrâne ticălos. 

Era ca o luptă între cocoşi, fiecare se ţinea tare pe 
propriul teritoriu. S-au scurs aşa câteva secunde bune. 

Apoi Agnew şi-a luat mâna de pe capota mea. 

— Haide, prospătură, vreau să-mi văd maşina. 

Keith mi-a făcut cu ochiul şi mi-a înapoiat cardul. 

— Ţinem legătura, Lindsay. Bine? 

— Sigur. Ai grijă. 

M-am suit în maşină şi-am pornit motorul, dar am mai 
zăbovit o vreme, urmărindu-l pe Agnew cum mergea după 
Keith spre atelierul pentru reparaţii. Individul era dubios, 
dar cât de dubios şi în ce fel chiar nu ştiam. 


Capitolul 61 


Dormisem prost. Vise sălbatice, întrerupte, care mă 
făcuseră să mă trezesc de multe ori. Acum mă aplecam 
deasupra chiuvetei de la baie şi mă spălam pe dinţi, trăind 
un sentiment de răzbunare prostească. 

Eram cu nervii întinşi la maximum, furioasă, şi ştiam şi 
de ce. 

Ameninţându-mă, comandantul Stark practic mă oprise 
de la investigarea oricăror piste care ar fi putut în cele din 
urmă să rezolve cazul asasinării lui John Doe numărul 24. 
Dacă aveam dreptate, ucigaşul lui Doe era încă în 
activitate în Half Moon Bay. 

Mi-am făcut de lucru prin bucătărie, spălând farfurii şi 
pahare, hrănind-o pe Martha, făcând cafea, mâncând 
Wheaties*?. 

Urmăream pe jumătate atentă emisiunea Today la micul 
televizor din bucătărie, când un anunţ scris cu litere roşii a 
început să clipească pe ecran. 

În direct. Ştiri de ultimă oră. 

O tânără cu aspect sumbru, reporter la o televiziune 
locală, stătea în faţa unei case din lemn de brad, cu 
panglica galbenă care împrejmuia locul crimei în spatele 
ei, interzicând accesul în casă dinspre stradă. Vocea ei se 
ridica peste zgomotele mulţimii vizibile la marginea 
ecranului. 

— La ora şapte şi treizeci de minute, azi-dimineaţă, 
Annemarie şi Joseph Sarducci au fost găsiţi morţi în casa 
lor de pe Outlook Road. Trupurile lor ciopârţite şi parţial 
dezbrăcate au fost găsite de fiul lor de treisprezece ani, 
Anthony, care n-a fost vătămat. Am vorbit cu comandantul 
de poliţie Peter Stark acum câteva minute. 


32? Gustare având în componenţă grâu şi tărâţe, combinate şi 
coapte sub formă de fulgi, devenite extrem de populare şi 
datorită sloganului publicitar „The Breakfast of Champions” 
(„Micul dejun al campionilor”). (n.tr.). 


Pe ecran apăru Stark înfruntându-i pe reporteri, în faţa 
secţiei de poliţie. Mulțimea se zbătea să-şi ocupe poziţiile. 
Pe unele microfoane se vedeau înscrise siglele posturilor 
de televiziune. Era un veritabil asediu. 

Am dat volumul mai tare. 

„Domnule comandant Stark, este adevărat că soţii 
Sarducci au fost înjunghiaţi ca nişte animale?” 

„Domnule comandant! Aici! Tony Sarducci este cel care 
i-a găsit? Şi-a găsit copilul părinţii?” 

„Hei, Pete! Ai vreun suspect?” 

Am urmărit transfigurată cum îşi negocia Stark 
momentul decisiv al vieţii sale. Fie spunea adevărul, fie 
minţea, având să plătească mai târziu, dar izbutind să 
menţină calmul în rândurile populaţiei, fără să-i dea 
ucigaşului vreo informaţie pe care s-o poată folosi. 
Văzusem aceeaşi expresie şi pe chipul comandantului 
Moose, atunci când asasinul din DC era încă în libertate. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, nu pot să spun mai multe 
acum, declară Stark. Încă doi oameni au murit, dar nu vă 
pot dezvălui nimic din ceea ce ţine de ancheta. Ne facem 
treaba. Şi vom informa publicul de îndată ce vom avea 
ceva concret de spus. 

Am înşfăcat un scaun, l-am tras până în faţa televizorului 
şi m-am trântit pe el. Deşi văzusem atâţia oameni ucişi, 
cazul ăsta mă afecta parcă mai mult decât celelalte. 

Nu-mi închipuisem c-aş putea să am o astfel de reacţie. 
Eram atât de revoltată de îndrăzneala ucigaşului, încât 
tremuram. 

M-am alăturat cu gândul mulţimii de lângă secţia de 
poliţie. M-am imaginat vorbind la un microfon Sony lung 
de treizeci şi ceva de centimetri, în faţa siluetei încovoiate 
a comandantului Stark. 

„Cine face asta, domnule comandant? 

Cine naiba îi omoară pe toţi oamenii ăştia?” 


Partea a patra 5 
PROCES ŞI SUFERINŢA 


Capitolul 62 


Tocmai scoteau cadavrele din casă când am ajuns eu. 
Am parcat între două maşini de poliţie de pe gazon şi mi- 
am ridicat privirea spre uimitoarea clădire în stil 
contemporan, toată din sticlă şi lemn de brad. 

Mulțimea de gură-cască s-a despărţit în două în clipa în 
care medicii de pe ambulanţă s-au ivit pe scări cu tărgile, 
apoi au împins cei doi saci cu trupurile neînsufleţite în 
pântecele căscat din spatele maşinii. Cu toate că nu-i 
cunoşteam pe Annemarie şi pe Joseph Sarducci, m-am 
simţit copleşită de o imensă tristeţe. 

Mi-am făcut loc prin mulţime până spre uşa din faţă a 
casei, unde un ofiţer în uniformă stătea de pază, în largul 
lui, cu mâinile la spate. 

Se vedea că era un profesionist după zâmbetul cald şi 
privirea rece pe care mi le adresa. Mi-am asumat riscul şi 
i-am arătat insigna. 

— Comandantul e înăuntru, locotenente. 

Am apăsat pe sonerie. 

S-a auzit prima măsură din Anotimpurile lui Vivaldi. 
Comandantul Stark a deschis uşa şi, în clipa în care m-a 
văzut, şi-a încleştat fălcile. 

— Ce mama dracului cauţi aici? m-a întrebat printre 
dinţi. 

Mi-am pus tot sufletul în răspuns, pentru că rosteam 
adevărul. 

— Vreau să te ajut, ce mama dracului! Pot să intru? Ne- 
am privit fix câteva secunde, peste prag, până când, în cele 
din urmă, comandantul Stark a clipit. 

— Ţi-a mai spus cineva până acum că eşti o pacoste 
insistentă? a mormăit, dându-se la o parte ca să-mi facă 
loc. 

— Da. Şi mulţumesc. 

— Nu-mi mulţumi mie. L-am sunat pe un prieten de-al 
meu de la Poliţia din San Francisco. Charlie Clapper 


susţine că eşti un poliţist bun. Are dreptate cam în 
jumătate din cazuri. Nu mă face să regret. 

— Chiar crezi, cu toată sinceritatea, că ai putea să 
regreţi mai rău decât acum? 

Am trecut pe lângă Stark, prin hol, ajungând în 
sufrageria cu pereţi din sticlă prin care se vedea apa 
oceanului. Mobilierul şi  decoraţiunile erau în stil 
scandinav: pânzeturi naturale, covoare ţesute manual, artă 
abstractă, şi, cu toate că soţii Sarducci erau morţi, le 
simţeam prezenţa în lucrurile pe care le lăsaseră în urmă. 

Chiar în timp ce făceam inventarul la tot ce vedeam, am 
observat ce lipsea. Nu erau niciun fel de urme pe podea. 
„Aşadar, pe unde a intrat ucigaşul?” 

M-am întors spre comandant. 

— Te-ar deranja dacă m-ai pune în temă? 

— Nenorocitul a intrat prin luminatorul de sus, m-a 
informat Stark. 


Capitolul 63 


Dormitorul principal nu numai că părea rece, dar şi 
golit, de parcă însăşi camera ar fi suferit din cauza teribilei 
pierderi. 

Ferestrele erau deschise, iar jaluzelele verticale 
clămpăneau în bătaia brizei ca oasele unui schelet. 
Aşternuturile mototolite, de un albastru de gheaţă, erau 
împroşcate cu sânge, iar această privelişte făcea ca 
încăperea să pară şi mai rece. 

Câţiva tehnicieni specializaţi în cercetările de la locul 
crimei strângeau în punguţe nimicurile de pe noptiere, 
aspirau covorul, luau amprente de pe toate suprafeţele. Cu 
excepţia sângelui, camera părea ciudat de curată. 

Am împrumutat o pereche de mănuşi chirurgicale, apoi 
m-am aplecat să privesc mai de aproape o fotografie de 
studio a familiei Sarducci, aşezată pe birou. Annemarie era 
drăguță şi minionă. Joe avea o înfăţişare de „uriaş blând”, 
cu braţele petrecute cu mândrie în jurul soţiei şi a copilului 
său. 

„De ce-ar fi dorit cineva moartea acestui cuplu?” 

— Annemarie are gâtul tăiat, mi-a spus Stark, 
întrerupându-mi şirul gândurilor. Aproape că i-a tăiat 
capul. 

Îmi arăta spre covorul scăldat în sânge de lângă pat. 

— A căzut acolo. Joe nu era în pat atunci când s-a 
întâmplat. 

Stark mi-a mai arătat că sângele lui Annemarie se 
împrăştiase exact în jurul patului şi că dâra era 
neîntreruptă. 

— Nu sunt semne de luptă, a continuat comandantul. 
Joey a fost ucis în baie. 

L-am urmat pe Stark, traversând covorul gălbui şi 
ajungând într-o sală de baie cu marmură albă. Sângele de 
un roşu aprins era concentrat pe o parte a încăperii, un jet 
lateral fiind  împroşcat pe perete cam la nivelul 
genunchiului. Se prelinsese spre podea şi se alăturase 


bălții formate deja acolo. Vedeam şi contururile siluetei lui 
Joe, acolo unde căzuse. 

M-am lăsat pe vine, ca să privesc mai de aproape. 

— Intrusul probabil că a găsit-o pe doamnă singură în 
pat, a zis comandantul, trecându-mi în revistă ipotezele 
sale. Poate că i-a pus mâna la gură, întrebând-o: „Unde ţi-e 
soţul?” Sau poate că a auzit zgomot în baie. A omorât-o 
repede pe Annemarie. Apoi l-a surprins pe Joe la duş. Joe a 
auzit uşa deschizându-se şi a spus: „Dragă?...” Apoi şi-a 
ridicat privirea. „la stai. Cine eşti? Ce vrei?” 

— Sângele ăsta e de la o rană la gât, am replicat, 
indicând o urmă mai jos, pe perete. Ucigaşul a trebuit să-l 
doboare pe Joe ca să-l domine. Joe era mai mare. 

— Da, a aprobat obosit Stark. Se pare că l-a pus jos, s-a 
urcat în spatele lui, i-a tras capul pe spate, de păr, şi... 
Comandantul şi-a trecut degetul peste beregată. 

Am continuat cu întrebările, iar comandantul mi-a 
răspuns: nu se furase nimic, băiatul n-auzise nimic, 
prietenii şi vecinii veniseră şi spuseseră că soţii erau 
fericiţi, n-aveau niciun duşman pe lumea asta. 

— Ca şi soţii Daltry, a continuat comandantul Stark. 
Aceeaşi poveste şi cu familia O'Malley. Fără arme, fără 
indicii, fără nereguli în situaţia lor financiară, fără motive 
aparente. Victimele nu se cunoşteau între ele. 

Chipul comandantului s-a întunecat. Devenise vulnerabil 
pentru o fracțiune de secundă, şi puteam să-i observ 
durerea. 

— Toate victimele au în comun faptul că erau căsătorite, 
a continuat el. Prin urmare, unde duce asta? Optzeci la 
sută dintre oamenii din Half Moon Bay sunt căsătoriţi. Tot 
oraşul ăsta afurisit e cuprins de groază. Inclusiv eu. 

Comandantul şi-a terminat astfel discursul. A privit într- 
o parte, şi-a îndesat poalele cămăşii în pantaloni şi şi-a 
netezit părul. S-a adunat, astfel încât să nu pară atât de 
disperat pe cât trebuie că se simţea. Apoi m-a privit fix în 
ochi. 

— Aşadar, ce părere ai, locotenente? Te rog, uimeşte- 
mă! 


Capitolul 64 


Nu văzusem cadavrele, iar expertizele de laborator în 
cazul acestei duble şi sălbatice crime n-aveau să sosească 
decât cu ţârâita, peste câteva zile. Totuşi, am încercat să 
ignor sarcasmul comandantului şi i-am mărturisit ceea ce- 
mi spunea mie intuiţia. 

— Au fost doi ucigaşi, am zis eu. 

Capul lui Stark s-a smucit înapoi. Aproape c-a scuipat 
cuvântul: 

— Căcat. 

— Uite, am continuat. Nu sunt semne de luptă, corect? 
De ce n-a încercat Joe să-şi domine atacatorul? Era mare, 
era cât un urs. Încearcă să vezi lucrurile astfel. Joe a fost 
scos din cameră cu cutitul la gât... şi s-a supus pentru că 
era nevoit s-o facă. Ucigaşul numărul doi era încă în 
dormitor, cu Annemarie. 

Comandantul îşi roti privirea de jur împrejur, încercând 
să vadă totul dintr-o nouă perspectivă, imaginându-şi ceea 
ce vedeam şi eu. 

— Aş vrea să văd camera copilului, am cerut. 

În clipa în care am trecut pragul, toate lucrurile de acolo 
mi-au dat de înţeles că Anthony Sarducci era un copil 
inteligent. Avea cărţi bune, acvarii pline cu creaturi 
tărâtoare şi un computer performant pe birou. Dar ceea ce 
mi s-a părut cel mai interesant erau urmele de pe covor, 
din locurile unde ar fi stat în mod normal scaunul. 
„Scaunul a fost mutat. De ce?” 

Mi-am răsucit capul şi l-am zărit chiar după uşă. M-am 
gândit la polițistul care stătea de pază la intrare şi-am 
făcut brusc o conexiune. „Copilul n-a auzit nimic. Dar ce s- 
ar fi întâmplat dac-ar fi auzit?” I-am arătat comandantului 
scaunul. 

— A mutat cineva scaunul ăsta? l-am întrebat. 

— N-a intrat nimeni în cameră. 


— M-am răzgândit, l-am informat. N-au fost doi intruşi 
aici. Au fost trei. Doi au ucis. Unul trebuia să se ocupe de 
băiat, dacă se trezea. A stat chiar acolo, pe scaunul ăla. 

Comandantul s-a întors, ţeapăn, a plecat pe hol şi a 
revenit însoţit de o tânără din echipa de tehnicieni. Femeia 
a aşteptat la uşă cu rola de bandă, până când am ieşit noi 
din cameră. Apoi a sigilat intrarea. 

— Nu vreau să cred una ca asta, locotenente. Era şi-aşa 
foarte grav dacă aveam de-a face doar cu un singur 
psihopat. 

I-am susţinut privirea. Apoi, doar pentru o secundă, a 
zâmbit. 

— Să nu mai spui nimănui c-am zis asta, a continuat el, 
dar cred că tocmai am vorbit Ja plural. 


Capitolul 65 


Se făcuse târziu când am ieşit din casa Sarducci. Am 
condus spre sud-est, pe Cabrillo, gândindu-mă la detaliile 
crimei şi la conversaţia cu comandantul. Atunci când îmi 
confirmase faptul că şi soţii Sarducci, ca şi celelalte 
victime, fuseseră biciuiţi, îi spusesem că aveam eu însămi 
ceva de rezolvat cu criminalii aceştia. 

I-am povestit despre John Doe numărul 24. 

Nu legasem între ele toate punctele referitoare la 
crimele din Half Moon Bay şi John Doe, dar eram chiar 
sigură că aveam dreptate. Zece ani în meseria asta mă 
învăţaseră că, deşi modul de operare se mai schimbă în 
timp, semnăturile rămân la fel. Biciuirile şi înjunghierile în 
combinaţie reprezentau o semnătură rară, poate chiar 
unică. 

Când mă apropiam de intersecţia aflată la câteva străzi 
distanţă faţă de casa familiei Sarducci, semaforul era pe 
culoarea roşie. In clipa în care am apăsat pe frână, am 
aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi am zărit o 
maşină sport roşie venind în spatele meu, foarte repede. 
Mă aşteptam să se oprească, dar nici măcar n-a încetinit. 

Nu-mi venea să cred ce se întâmpla. Ochii îmi erau fixaţi 
pe oglinda retrovizoare, privind cum maşina se apropia tot 
mai mult de mine, gata să mă lovească. 

M-am lăsat cu toată greutatea pe claxon, dar imaginea 
maşinii continua să crească în oglinda mea. Ce naiba se 
petrecea aici? Şoferul vorbea la afurisitul lui de celular? 
Mă văzuse? 

Am simţit un flux de adrenalină, iar timpul începu dintr- 
odată să se fragmenteze. Am apăsat pe acceleraţie şi am 
tras de volan ca să evit coliziunea, ieşind în afara drumului 
peste peluza din faţa unei case, acroşând şi un cărucior 
pentru grădină, apoi oprindu-mă la baza unui brad. 

Am smucit Explorerul în marşarier, făcând praf gazonul 
înainte de a reveni pe şosea. Apoi, am decolat pe urmele 
maniacului vitezoman care aproape trecuse cu totul peste 


mine. De ce nu oprise să vadă ce dezastru provocase? 
Idiotul ar fi putut să mă omoare. 

Am menţinut maşina roşie în raza vizuală, ajungând 
destul de aproape încât să-i recunosc forma elegantă. 
Maşina era un Porsche. 

M-am aprins la faţă, pe măsură ce-mi creşteau teama şi 
furia. Am ambalat motorul, urmând Porsche-ul care se 
strecura prin trafic, trecând în repetate rânduri peste linia 
continuă dintre cele două sensuri de circulaţie. 

Ultima dată când văzusem maşina asta, Keith îi repara 
baia de ulei. 

„E maşina lui Dennis Agnew.” : 

Vreo douăzeci de kilometri practic am zburat. Incă mai 
eram pe urmele Porscheului atunci când am început să 
urcăm dealurile către San Matei, apoi spre sud, pe El 
Camino Real, pe o arteră mizerabilă învecinată cu Caltrain. 
Apoi, fără să semnalizeze, Porsche-ul a virat strâns la 
dreapta, spre un mall. 

L-am urmat, luând curba cu scârţâituri de cauciucuri, şi 
am tras într-o parcare aproape pustie. Am oprit motorul şi, 
în timp ce bătăile nebuneşti ale inimii îşi mai încetineau 
galopul, am privit în jur. 

Micul mall era o adunătură de magazine prăpădite de 
retail: componente auto, o prăvălie cu mărfuri la un dolar 
bucata, un magazin cu băuturi alcoolice. Spre capătul 
îndepărtat al parcării, am zărit o clădire pătrată din beton, 
cu o firmă din lămpi roşii cu neon în fereastră: „Playmate 
Pen. XXX. Fete live”. 

Parcată în faţa zidului tapetat cu afişe era maşina lui 
Dennis Agnew. 

Am încuiat Explorerul şi am parcurs pe jos cei douăzeci 
de metri care mă despărţeau de sex-shop. Am deschis uşa 
şi am intrat. 


Capitolul 66 


Playmate Pen era un loc urât, luminat de lămpi cu neon. 
În stânga mea, erau rafturi cu jucării pentru petreceri: 
penisuri din plastic în culori ţipătoare, precum şi alte 
mulaje din plastic părând reale, după diverse părţi ale 
trupului omenesc. În dreapta erau automate cu sucuri şi 
gustări ambalate, provizii pentru toţi iubitorii de film 
captivi în micuţele separeuri cu video, cu minţile ancorate 
în fanteziile lor şi cu mâinile strânse pe joystick-uri. 

Am simţit priviri aţintite asupra mea în timp ce treceam, 
pe culoarele strâmte, printre cabinele video. Eram singura 
femeie care umbla pe-acolo nestingherită, şi bănuiesc că 
ieşeam mai mult în evidenţă purtând pantalonii şi 
puloverul meu decât dac-aş fi fost complet goală. 

Eram pe cale să mă apropii de funcţionarul de la 
recepţie, în clipa în care-am sesizat umbra cuiva în dreptul 
cotului. 

— Lindsay? 

Am tresărit... numai că Dennis Agnew părea încântat să 
mă vadă. 

— Cărui fapt îi datorez această onoare, locotenente? 
Eram prinsă într-un labirint ticsit cu păsărici şi puţulici, 
dar, la fel ca o viţică la abator, am simţit că singura cale de 
ieşire era cea care ducea drept înainte. 

Biroul lui Agnew era luminat puternic, dar n-avea 
ferestre. Şi-a ales scaunul din spatele unui birou Formica 
din plastic care imita lemnul, şi apoi mi-a arătat unde să 
mă aşez: o canapea din piele neagră, care cunoscuse şi 
vremuri mai bune. 

— Prefer să rămân în picioare. N-o să dureze prea mult 
timp, l-am anunţat, numai că aşa, cum stăteam în prag, m- 
am văzut nevoită să-mi arunc privirea prin încăpere. 

Fiecare dintre pereţi era împodobit cu poze înrămate cu 
semnături care mergeau de la „Randy Long”, până la 
drăguţe înveşmântate în chiloţei tanga -, precum şi cu 
afişe publicitare pentru filme porno, în care apăreau 


cupluri înfierbântate, adică Randy Long şi partenerele 
sale. Am observat, de asemenea, şi câteva instantanee cu 
Agnew, pozând alături de tot felul de tipi zâmbitori în 
costume. 

Clopoţeii au început să-mi sune în cap, pe măsură ce am 
recunoscut în pozele unora dintre şmecheraşii de atunci pe 
mafioţii care deveniseră între timp. Cel puţin doi dintre 
purtătorii de costume erau morţi. 

Am avut nevoie de alte câteva secunde până să-mi dau 
seama că Dennis Agnew şi mult mai tânărul Randy Long, 
pletosul din fotografii, erau unul şi acelaşi. „Agnew a fost 
un nenorocit de star porno.” 


Capitolul 67 


— Aşadar, locotenente, cu ce te pot ajuta? m-a întrebat 
Dennis Agnew, zâmbind şi aşezându-şi hârtiile în teancuri 
ordonate, apoi jucându-se cu nişte inele pentru pus pe 
penis, răsturnându-le dintr-o palmă în cealaltă, apoi pe 
birou. 

— Nu ştiu ce încerci să faci, am zis eu, dar, în locul din 
care vin eu, împingerea unei maşini în afara spaţiului 
carosabil înseamnă o infracţiune. 

— Hai, pe bune, Lindsay. Nu te superi dacă-ţi spun 
Lindsay? Agnew şi-a încrucişat braţele şi mi-a dăruit unul 
dintre zâmbetele lui cu dantura sa mai albă decât albul. Nu 
ştiu despre ce vorbeşti. 

— Astea-s tâmpenii. Acum douăzeci de minute era cât pe 
ce să dai peste mine. Ar fi putut muri oameni. Aş fi putut 
să mor şi eu. 

— A, nu. N-aveam cum să fiu eu, a zis Agnew, 
încreţindu-şi fruntea şi scuturând din cap. Cred că aş fi 
observat una ca asta. Nu, eu cred c-ai venit aici doar 
pentru că-ţi doreai să mă vezi. 

Era de-a dreptul enervant. Nu numai că Agnew era un 
ticălos cu o maşină rapidă căruia nu-i păsa nici cât negru 
sub unghie de nimic, dar atitudinea lui sfidătoare mă 
enerva la culme. 

— Le vezi pe fetele astea? a continuat el, întinzându-şi 
degetul mare spre „peretele cu trofee”. Ştii de ce fac ele 
filmele astea? Au atât de puţină consideraţie pentru 
propria persoană, încât au impresia că faptul că se 
tăvălesc cu bărbaţii în faţa camerei de filmat le va face să 
se simtă mai puternice. Nu e ridicol? Şi uită-te la tine! Te 
perverteşti venind aici. Asta-ţi dă un sentiment de putere? 

Simţeam că mă sufoc de atâtea porcării, şi i-am scuipat 
în faţă: 

— Ticălos nenorocit şi arogant! 

În acea clipă, s-a auzit o voce: 

— Hopa! Te rog, spune-mi că vrei o slujbă aici. 


Un bărbat mic de înălţime cu o jachetă verde ieftină, 
încheiată la nasturi peste burta de băutor de bere, a 
apărut în pragul biroului. S-a sprijinit de tocul uşii, la o 
lungime de braţ de locul în care mă aflam, analizându-mă 
cu ochi lacomi din cap până-n picioare. Practic mă 
dezbrăcă din priviri. 

— Rick Monte, ţi-o prezint pe doamna locotenent 
Lindsay Boxer. E inspector la Omucideri în San Francisco, 
a zis Agnew. E în vacanţă... sau aşa pretinde. 

— Te distrezi în vacanţă, locotenente? m-a întrebat Rick, 
holbându-se la bustul meu. 

— De minune, dar aş putea oricând să transform asta 
într-o vizită oficială. 

Imediat după ce-am rostit cuvintele acestea, am simţit 
un junghi drept în inimă. „Ce fac aici?” 

Eram suspendată şi mă aflam în afara zonei mele de 
jurisdicție. Urmărisem un cetăţean cu maşina personală. 
N-aveam întăriri şi, dacă vreunul dintre ticăloşii ăştia 
dădea telefon şi făcea o plângere, avea să se ajungă la 
măsuri disciplinare. 

Era ultimul lucru de care aveam nevoie înainte de 
proces. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş zice că eşti 
supărată, a rostit Dennis, cu vocea lui unsuroasă. Să ştii că 
nu ţi-am făcut niciun rău. 

— Data viitoare când mă vezi, am replicat printre dinţii 
încleştaţi, întoarce-te şi mergi în direcţia opusă. 

— O, scuze. Cred că am înţeles greşit. Am avut impresia 
că tu m-ai urmărit pe mine. 

Ardeam de nerăbdare să-i dau o replică pe măsură, dar 
de data asta m-am stăpânit. Avea dreptate. Nu-mi făcuse, 
practic, nimic. Nici măcar nu mă insultase în vreun fel. 

Am părăsit biroul lui Agnew, trăgându-mi şuturi 
imaginare în fund pentru faptul că mă expusesem într-un 
astfel de loc imund. 

Mergeam ţintă spre ieşirea din magazin, fără să privesc 
în lături, hotărâtă să las în urmă priveliştea asta oribilă, 
când în calea mea a apărut un tânăr musculos, cu şuviţe 


blonde în coamă şi cu tatuaje sub formă de flăcări care-i 
izbucneau de sub tricou. 

— Dă-te din calea mea, durule, am zis, încercând să mă 
strecor pe lângă el. 

Tipul şi-a întins braţele în lături, stând ca un bolovan în 
mijlocul magazinului. A zâmbit, provocându-mă. 

— Haide, mămicuţo. Vino la Rocco, m-a îndemnat el. 

— Stai cuminte, Rocco, s-a auzit vocea lui Agnew. 
Doamna e invitata mea. Te conduc afară, Lindsay. 

Am ajuns aproape de ieşire, dar Agnew s-a aplecat aşa 
de mult, că m-a obligat practic să mă lipesc de uşă. Era 
atât de aproape, încât nu vedeam decât faţa lui: fiecare 
por, fiecare capilar din ochii injectaţi. Mi-a împins o casetă 
video în mână. 

Coperta lăuda performanţele lui Randy Long în O noapte 
lungă şi tare. 

— Uită-te când ai ocazia. Mi-am notat numărul de 
telefon pe spate. 

M-am smuls de lângă el, şi caseta a căzut cu zgomot pe 
podea. 

— Mişcă-te! i-am poruncit. : 

A făcut un pas înapoi, dându-se din uşă cât să pot ieşi. In 
clipa în care-am plecat, Agnew avea un rânjet pe faţă şi 
mâna la prohab. 


Capitolul 68 


M-am trezit în dimineaţa următoare cu gândul la Dennis 
Agnew, la jegul ăla. Mi-am luat cafeaua afară, pe verandă, 
şi, înainte să se răcească destul cât s-o pot bea, îmi 
descărcam deja nervii ambalând motorul Bonnevilleului. 

Aveam o jojă în mână şi-mi făceam de lucru cu valvele, 
când am auzit o maşină apropiindu-se şi parcând pe alee. 

Uşile s-au trântit. 

— Lindsay? Alooo! 

— Cred că a fost înghițită de barca aia mare şi aurie. 

Am ieşit de sub capotă, mi-am şters mâinile unsuroase 
pe o bucată de piele de căprioară şi mi-am desfăcut braţele 
către Claire şi Cindy, cuprinzându-le pe amândouă într-o 
îmbrăţişare uriaşă. Am chiţăit şi-am ţipat întruna, iar 
Martha, care adormise pe verandă, ni s-a alăturat. 

— Eram prin zonă, m-a informat Claire, în clipa în care 
ne-am desprins din învălmăşeală. Ne-am gândit să trecem 
pe aici şi să vedem în ce belele ai mai intrat. Aşadar, ce-i 
asta, Lindsay? Credeam că toate devoratoarele astea de 
benzină au fost făcute praf şi scoase din circulaţie. 

— Nu vorbi urât despre copilul meu, am mustrat-o, 
râzând. 

— Merge? 

— Nu, coniţă, nu, Fluturaş. Zboară. 

Fetele mi-au înmânat apoi un coşuleţ legat cu 
panglicuţe, plin cu tot felul de creme pentru îngrijirea 
corpului şi cu geluri pentru duş, toate de la Nordstrom”, 
iar după ce-am bătut palma, ne-am suit în Bonneville, să 
dăm o tură. 

Am deschis geamurile acţionate electric şi, pe măsură ce 
aripile largi ale automobilului survolau şoseaua, zefirul 
care venea dinspre golf ne-a zburlit şi ne-a răvăşit părul. 


33 Numele unui lanţ de supermagazine din Statele Unite, 
înfiinţat în anul 1901 de emigrantul suedez John W. Nordstrom. 
(n.tr.). 


Am dat câteva ture prin cartierul lui Cat, şi tocmai ne 
îndreptam spre munte, când Claire mi-a arătat un plic. 

— Aproape că uitasem. Jacobi ţi-a trimis asta. 

Am aruncat o privire spre plicul de douăzeci pe douăzeci 
şi opt de centimetri, învelit în pânză de Manila, din mâna 
ei. Cu o seară înainte îl sunasem pe Jacobi şi-l rugasem să 
afle tot ce putea despre Dennis Agnew, zis şi Randy Long. 

Le-am povestit lui Cindy şi lui Claire despre prima mea 
întâlnire accidentală cu Agnew de la barul Cormoran, apoi 
despre cea de-a doua, de la garajul lui Keith, precum şi 
despre ultima noastră confruntare, aproape decisivă. Apoi 
le-am descris cu lux de amănunte vizita mea total 
neinspirată la Playmate Pen. 

— Chiar ţi-a spus asta? s-a mirat Claire, atunci când l-am 
citat pe Agnew, în legătură cu femeile care se tăvălesc cu 
bărbaţii ca să se simtă puternice. Obrajii i se înroşiseră de 
enervare. Uite-l pe unul care-ar trebui călcat în picioare şi 
scos în afara legii. 

Am izbucnit în râs şi i-am răspuns: 

— Agnew avea peretele ăsta, cu trofee, cam cum ai 
văzut în biroul lui Tony din Bada Bings. Toate pozele astea 
cu autograf de la regine porno şi de la alţi şmecheraşi... 
Ireal. Claire, eşti drăguță să deschizi asta, te rog? 

Claire a scos trei file din plic. Erau capsate împreună şi 
adnotate cu un bileţel lipit de Jacobi. 

— Citeşte cu voce tare, dacă nu te superi, a cerut Cindy, 
lăsându-se pe spătarul scaunului din faţă. 

— Sunt câteva chestii minore: conducere sub influenţa 
alcoolului, ultraj, violenţă domestică, o arestare pentru 
deţinere de droguri şi un pic de puşcărie la Folsom. Dar 
uite ce zice aici, Linds. Zice că a fost acuzat de crimă cu 
premeditare acum cinci ani. Acuzaţia a fost respinsă. 


34 Numele unui bar din serialul de televiziune Clanul Soprano, 
produs de HBO, filmările fiind realizate într-un bar autentic din 
localitatea Lodi, în statul american New Jersey. Biroul lui Tony 
Soprano se afla într-o încăpere din spate, şi de acolo sunt 
coordonate multe dintre afacerile clanului mafiot, (n.tr.). 


M-am întins şi-am luat bileţelul scris de mâna lui Jacobi: 
„Victima era prietena lui Agnew. Avocatul lui a fost Ralph 
Brancusi”. 

Nu mai trebuia să spun nimic. Cu toţii ştiam că Brancusi 
era un avocat excelent al apărării. Numai cei bogaţi şi-l 
puteau permite. 

Brancusi era, de asemenea, avocatul preferat al mafiei. 


Capitolul 69 


Când am ajuns înapoi acasă la Cat, în curte era o maşină 
de patrulă a poliţiei, iar comandantul Stark se îndrepta 
spre noi. Părea la fel de încruntat ca întotdeauna, cu 
fruntea încreţită şi cu o privire care nu prevestea nimic 
bun. 

— Ce e, şefule? Ce s-a mai întâmplat? 

— Medicii legişti au început să lucreze pe cadavrele 
soţilor Sarducci, mi-a spus el, mijindu-şi ochii în lumina 
soarelui. Asta e invitaţia oficială pentru tine. 

Am simţit cum mă năpădeşte un val de fericire, dar nu 
am lăsat să se vadă, din consideraţie faţă de comandant. 
Le-am prezentat pe Cindy şi pe Claire. 

— Doctorul Washburn e medic legist principal în San 
Francisco, i-am precizat. E în regulă dacă vine cu noi? 

— Sigur, de ce nu? a mormăit comandantul. Profit de tot 
ajutorul care mi se oferă. Învăţ, nu? 

Cindy ne-a privit pe toţi trei, dându-şi seama că invitaţia 
nu părea valabilă şi pentru ea. La naiba, ea reprezenta 
presa. 

— Am înţeles, a spus ea, cu bun-simţ. Uite, o să mai 
pierd timpul pe-aici, nici o problemă. Am laptopul şi un 
termen-limită. În plus, sufăr de lepră. 

Eu şi Claire ne-am suit în Bonneville şi l-am urmat pe 
comandant pe autostradă. 

— E grozav, am zis, cu un entuziasm debordant. Mă lasă 
să-mi bag nasul în cazul ăsta. 

— Şi eu ce fac? a intervenit Claire, scuturând din cap. Te 
ajut şi te încurajez, complet împotriva recomandărilor, 
când ştim amândouă la fel de bine c-ar trebui să stai pe 
verandă cu un gin tonic în mână, cu fundul pe scaun şi cu 
picioarele pe gard. 

Am izbucnit în râs. 

— Recunoaşte, am spus, te-a prins şi pe tine. Nu poţi să 
te dai la o parte nici tu de la chestia asta. 

— Eşti nebună, a mormăit ea. 


Apoi m-a privit lung. Rânjetul meu o scotea din sărite. 

— Mă omori, Lindsay. Chiar mă omori. Dar e pielea ta în 
joc, iubire. 

Zece minute mai târziu, ieşeam de pe autostradă, pe 
Moss Beach, urmând îndeaproape maşina lui Stark. 


Capitolul 70 


Morga era în subsolul Centrului Medical Seton. Era o 
încăpere îmbrăcată în faianţă albă, mirosind a curăţenie şi 
a proaspăt, la fel ca raionul de mâncare congelată din 
supermarket. Un frigider zumzăia încet în fundal. 

I-am salutat cu un semn din cap pe cei doi tehnicieni 
care bombăneau nemulţumiţi în legătură cu unele 
încurcături birocratice de programare, în timp ce 
împătureau hainele victimelor şi le îndesau în pungi din 
hârtie maronie. 

M-am lăsat condusă spre mesele pentru autopsie din 
mijlocul încăperii, unde tânărul asistent al medicului legist 
plimba buretele şi furtunul peste cadavrele celor doi 
Sarducci. A închis robinetul şi a păşit în lături în timp ce 
eu mă apropiam. 

Joseph şi Annemarie zăceau goi şi expuşi sub luminile 
strălucitoare. Trupurile lor sclipitoare erau nevătămate, cu 
excepţia acelor tăieturi urâte la gât, iar feţele le erau la fel 
de destinse dincolo de moarte ca ale unor copii. 

Claire m-a strigat pe nume,  întrerupându-mi 
comunicarea tăcută cu morţii. 

M-am întors, şi ea m-a prezentat unui bărbat îmbrăcat în 
halat albastru şi şorţ din plastic, cu părul cărunt acoperit 
cu o bonetă. Avea o constituţie firavă, încovoiată, de parc- 
ar fi suferit de-o boală incurabilă. 

— Lindsay, el este doctorul Bill Ramos, patolog. Bill, ea e 
locotenentul Lindsay Boxer, inspector la Omucideri, de la 
Poliţia din San Francisco. Ar putea să existe o legătură 
între crimele acestea şi un caz mai vechi, nerezolvat de-al 
ei. 

Tocmai îi strângeam mâna doctorului Ramos, când şi-a 
făcut apariţia comandantul Stark. 

— Doctore, spune-i ce mi-ai zis şi mie la telefon. Ramos a 
replicat: 


— Mai bine v-aş arăta. l-a spus apoi asistentului: Hei, 
Samir, vreau să mă uit un pic la spatele femeii, aşa că 
întoarce-o pe jumătate. S-o punem pe o parte. 

Samir a trecut glezna stângă a lui Annemarie peste cea 
dreaptă, iar doctorul s-a întins şi i-a apucat încheietura de 
la mâna stângă. Apoi cei doi au tras cadavrul astfel încât 
acesta să stea pe o parte. 

Am privit cu atenţie cele şapte urme gălbui care se 
întretăiau pe fesele femeii ucise, fiecare dintre ele fiind 
lată cam de o jumătate de centimetru şi lungă de vreo opt. 

— O forţă uimitoare în loviturile astea, a apreciat 
Ramos. Şi totuşi, abia se pot vedea. Samir, să-l întoarcem 
acum şi pe domnul Sarducci. 

Doctorul şi asistentul l-au întors şi pe bărbat pe o parte, 
capul bălăngănindu-i-se jalnic pe spate în timp ce-l 
răsuceau. 

— Acum, vedeţi, a spus doctorul, din nou aceeaşi 
chestie. Urme multiple, slabe, dreptunghiulare, ca nişte 
rosături provocate de strânsoare. Nu sunt de culoarea 
aceea roşie-maronie, care s-ar vedea dacă victima ar fi fost 
lovită cât timp mai era în viaţă, şi nici nu sunt de culoarea 
galbenă de pergament, care s-ar obţine dacă victima ar fi 
fost lovită post-mortem. 

Doctorul şi-a ridicat privirea, ca să se asigure că 
înţelegeam. 

— Daţi-mi un pumn în faţă, apoi împuşcaţi-mă de două 
ori în piept. N-o să mai am suficientă presiune sangvină 
încât să capăt o vânătaie evidentă pe faţă, dar se va mai 
vedea ceva acolo, dacă-mi mai bate inima chiar şi pentru o 
secundă. 

Doctorul a trecut un scalpel peste una dintre rănile de 
pe spatele bărbatului, tăind prin țesuturile nevătămate şi 
prin urmele palide de biciuire. 

— Se poate vedea culoarea maroniu-deschis de sub 
lovituri, ceea ce se numeşte „o acumulare focală de sânge 
bine definită”. În limbajul obişnuit, a continuat Ramos, nu-i 
aşa că sunteţi de acord, doctore Washburn? Tăietura 
adâncă de la carotidă şi de la nervii vagi a făcut ca inima 


să se oprească aproape imediat, dar nu instantaneu. Inima 
bărbatului a mai bătut pentru ultima oară atunci când a 
fost biciuit. Loviturile au fost administrate cum-mortem: 
chiar înainte sau în momentul morţii. În mintea ucigaşului, 
victima încă mai putea să resimtă durerea. 

— Se pare că era ceva personal, a spus Stark. 

— A, da. Aş spune că ucigaşii îşi urau victimele. 

A urmat o tăcere prelungită, pe măsură ce cuvintele 
doctorului ne pătrundeau în minte. 

— Urmele de pe Joe sunt mai înguste decât cele de pe 
Annemarie, a observat Claire. 

— Da, a fost de acord din nou Ramos. Execuţii diferite. 

— Ca o curea, am spus. E posibil ca bătăile să fi fost 
administrate cu două curele diferite? 

— N-aş putea să afirm cu certitudine, dar cu siguranţă e 
o teorie viabilă, a răspuns Ramos. 

Chipul lui Claire trăda nu numai concentrarea, ci şi 
tristeţea. 

— La ce te gândeşti? am întrebat-o. 

— Detest să spun asta, Lindsay, dar urmele seamănă cu 
ceea ce-mi amintesc că am văzut la John Doe al tău. 


Capitolul 71 


Era trecut de miezul nopţii când Observatorul se 
întorcea de pe plajă. Urcă pe coasta nisipoasă, apoi păşi pe 
jumătatea de kilometru de cărare care trecea printre 
scaieţi şi movile înalte acoperite cu iarbă, ducând spre est 
dinspre faleză. In cele din urmă, Observatorul izbuti să 
ajungă pe drumul în serpentină de lângă golf. 

Căuta o casă în mod special, când se împiedică de un 
buştean din drumul său. Încercă să-şi menţină echilibrul, 
dar căzu destul de rău, direct pe burtă, cu mâinile 
afundate în nisip şi în iarbă. 

Observatorul se ridică repede în genunchi, pipăindu-şi 
buzunarul de la piept al hainei: camera de fotografiat îi 
căzuse. 

— La dracu”, la dracu”, la dracu”! ţipă el, enervat. 

Se târî în patru labe, pipăind nisipul, simțind cum 
transpiraţia de pe buza superioară i se usca în aerul 
răcoros. 

Pe măsură ce minutele se scurgeau, se simțea cuprins 
de disperare. În cele din urmă, îşi găsi preţiosul aparat în 
nisip. 

Suflă uşor ca să îndepărteze praful, îl îndreptă spre case 
şi privi ţintă prin vizor. Vedea printr-un labirint de 
zgârieturi fine de pe lentila din plastic. 

„Asta e rău.” 

Injurând în barbă, Observatorul se uită la ceas era ora 
12.14 a.m. Şi porni spre casa în care stătea Lindsay. 

Acum, că lentila teleobiectivului era inutilă, era nevoit să 
se apropie mai mult, iar asta, pe jos. 

Observatorul păşi peste gardul de la capătul câmpului şi 
se aşeză pe trotuar, lângă un felinar stradal ce-şi arunca 
lumina chiar deasupra capului său. 

Aflată la două case distanţă de capătul străzii, reşedinţa 
lui Cat Boxer era puternic luminată. 

Se lăsă pe vine în întuneric şi se apropie de casă pieziş, 
trecând prin curţile învecinate, ghemuindu-se în cele din 


urmă la adăpostul gardului viu de lemn-câinesc dinspre 
sufrageria casei lui Boxer. 

Cu inima bătându-i nebuneşte, se ridică şi privi prin 
fereastră. 

Toată gaşca era acolo: Lindsay în tricoul ei cu emblema 
Poliţiei din San Francisco şi în colanţi, medicul legist de 
culoare din oraş, într-un caftan auriu, precum şi Cindy, cu 
părul ei blond strâns în vârful capului şi o rochie cu 
găitane care-i acoperea tot corpul, mai puţin cracii 
pantalonilor roz de pijama şi labele picioarelor. 

Femeile vorbeau cu aprindere, uneori râzând cu voce 
tare, apoi redevenind brusc serioase. Dac-ar fi putut să 
înţeleagă ce mama dracului spuneau... 

Observatorul recapitulă în gând faptele, evenimentele 
recente, circumstanţele. „Scaunul din camera copilului.” 
Nu le dădea niciun indiciu lor, dar era o greşeală pe care o 
făcuse. 

„E oare sigur dacă merg mai departe? Mai sunt atâtea 
de făcut.” 

Observatorul resimțea efectele cumulate ale stresului 
asupra corpului său. Mâinile îi tremurau, iar stomacul îi 
ardea din cauza acidității. Nu mai putea să rămână aici, 
pur şi simplu, nu mai putea. 

Privi în jur, asigurându-se că nimeni nu-şi plimba câinele 
şi nu ducea gunoiul în acel moment, apoi ieşi din spatele 
casei. 


Capitolul 72 


M-am trezit devreme de dimineaţă cu un gând care-mi 
ieşea la suprafaţă în minte, ca un delfin ţâşnind dintre 
valuri. 

Am lăsat-o pe Martha afară, în curtea din spate, am pus 
cafea în filtru şi mi-am pornit laptopul. 

Mi-am amintit de ceea ce spusese Bob Hinton despre 
ceilalţi doi oameni ucişi în Half Moon Bay cu doi ani 
înainte: Ray şi Molly Whittaker. Erau aici doar pe perioada 
verii, spusese Hinton. Ray era fotograf, Molly, actriţă la 
Hollywood, uneori. 

Am intrat în baza de date a NCIC şi i-am căutat. Eram 
încă în stare de şoc atunci când am intrat în dormitoare ca 
să le trezesc pe fete. 

Când le-am văzut îmbrăcate şi cu cafeaua şi biscuiţii din 
cereale în faţă, le-am povestit ce aflasem despre Ray şi 
Molly Whittaker. 

— Amândoi se ocupau cu pornografia. Ray, în spatele 
aparatului, iar Molly „juca” alături de copii. Băieți, fete, nu 
părea să conteze, am precizat. Au fost prinşi şi achitaţi. 
Avocatul lor? Brancusi, din nou. 

Fetele mă cunoşteau prea bine. Au început să mă bată la 
cap, avertizându-mă să am grijă şi încercând să-mi bage-n 
cap cu toate argumentele posibile că eram acum doar un 
civil şi, chiar dacă mi se părea logic să verific eventualele 
legături între soţii Whittaker şi Dennis Agnew, nu eram pe 
teritoriul meu, nimeni nu mă sprijinea şi puteam să dau de 
bucluc. 

Probabil că am spus „ştiu, ştiu” de zeci de ori şi, în timp 
ce ne luam rămas-bun în curte, am promis c-o să fiu 
cuminte. 

— Ar trebui să te gândeşti să vii acasă, Lindsay, mi-a 
spus Claire în cele din urmă, cuprinzându-mi faţa în palme. 

— Aşa e, am încuviinţat. O să mă gândesc la asta. 

Amândouă m-au îmbrăţişat de parcă n-aveau să mă mai 
vadă vreodată şi, sincer vorbind, chestia asta m-a afectat 


un pic. În timp ce maşina lui Claire ieşea în stradă, Cindy a 
lăsat geamul în jos. 

— Te sun diseară. Gândeşte-te la ce ţi-am spus, Lindsay. 
Gândeşte-te! 

Le-am trimis bezele şi am intrat în casă. Mi-am găsit 
geanta atârnată de o clanţă şi am scotocit prin ea până 
când mi-am găsit telefonul, insigna şi pistolul. 

Un minut mai târziu, porneam Explorerul. 

Nu mi-a trebuit mult până să ajung în oraş, gândind 
febril până în clipa în care am parcat lângă secţia de 
poliţie. 

L-am găsit pe comandant la el în birou, privindu-şi fix 
computerul, cu o cană de cafea într-o mână şi o cutie cu 
gogoşi presărate cu zahăr pudră pe scaunul de lângă el. 

— O să te omoare chestiile alea, i-am spus. 

Şi-a mutat gogoşile ca să mă pot aşeza. 

— Dacă mă întrebi pe mine, moartea prin intermediul 
gogoşilor este un mod plăcut de a pleca din lumea celor 
vii. La ce te gândeşti, locotenente? 

— La asta, am spus. Am despăturit fişa lui Dennis Agnew 
şi am aruncat-o deasupra teancului dezordonat de hârtii de 
pe biroul comandantului. Ray şi Molly Whittaker au fost 
biciuiţi, nu-i aşa? 

— Da, au fost primii. 

— Ai avut suspecți? 


Capitolul 73 


Eram pe verandă, spre apus, zdrăngănind la chitară, 
când din josul străzii au început să se târască încetişor 
două faruri care s-au oprit chiar în faţa casei lui Cat. 

Deja mă îndreptam spre maşină, în timp ce şoferul 
cobora din faţă şi deschidea uşa din spate, pentru 
pasageri. 

— Am înţeles, am spus, cu chipul strălucind suficient 
încât să răspândesc lumină în tot cartierul. Tocmai s-a 
întâmplat să fii prin zonă. 

— Exact, mi-a răspuns Joe, petrecându-şi un braţ în jurul 
taliei mele. M-am gândit să-ţi fac o surpriză. 

Mi-am proptit palma pe pieptul cămăşii lui albe. 

— Claire te-a sunat. 

— Și Cindy, a râs Joe, puţin ruşinat. Lasă-mă să te scot 
la cină. 

— Hmm. Şi dacă gătesc eu aici? 

— S-a făcut. 

Joe a lovit uşor cu palma capota sedanului, care porni 
din loc. 

— Vino-ncoa', m-a chemat el, luându-mă în braţe şi 
sărutându-mă, provocându-mi un nou şoc din cauza 
scânteilor care puteau să iasă dintr-un astfel de sărut. Un 
singur gând îmi mai trecea prin minte, în timp ce căldura 
îmi invada trupul: iar o luăm de la capăt. Încă un 
interludiul romantic în caruselul vieţii mele. 

Joe mi-a cuprins faţa în palme şi m-a sărutat din nou, iar 
inima mea s-a predat fără a se împotrivi. Am intrat în casă 
şi-am trântit uşa cu piciorul. 

M-am înălţat pe vârfuri şi, cu braţele în jurul gâtului lui 
Joe, l-am lăsat să mă poarte, cu spatele, prin casă, până 
când am ajuns pe pat, iar Joe îmi scotea hainele. A început 
cu pantofii, sărutând tot ceea ce dezgolea pe drumul lui 
către buzele mele. 

„Doamne, a topit tot, în afară de pandantivul Kokopelli.” 

Am oftat şi-am întins mâna după el, dar dispăruse. 


Am deschis ochii şi l-am urmărit cum se dezbracă. Era 
formidabil! În formă, bronzat, puternic. Şi numai al meu. 

Am zâmbit, cuprinsă de o fericire absolută. Acum cinci 
minute, abia aşteptam maratonul Lege şi ordine. Şi acum, 
asta! Mi-am desfăcut braţele, iar Joe mi-a acoperit trupul 
cu al lui. 

— Hei, a zis el, mi-a fost atât de dor de tine. 

— Taci, l-am oprit. l-am muşcat buza de jos, nu prea 
tare, apoi mi-am deschis gura căutând-o pe a lui şi l-am 
cuprins cu braţele. 

Când am ieşit din dormitor, o oră mai târziu, în 
picioarele goale, răvăşiţi, era întuneric bezna afară. 
Martha flutura din coadă, trimițând un mesaj clar de 
„Hrăneşte-mă”, ceea ce am şi făcut. 

Apoi am preparat o savuroasă salată, cu sos vinegretă cu 
muştar şi parmezan proaspăt ras, am pus ceva paste la 
fiert, în timp ce Joe amesteca busuioc, oregano şi usturoi 
în sosul de roşii. Foarte curând, o aromă divină a umplut 
aerul. 

Am mâncat la masa din bucătărie, punându-ne la curent 
cu noutăţile din ultima săptămână. Ale lui Joe erau că la 
CNN. Maşini-capcană îngrozitoare, infiltrări în aeroporturi 
şi tot felul de agitaţii politice, pentru care nu trebuia să am 
aprobare de la minister ca să le aud. În timp ce spălam 
împreună vasele, i-am povestit lui Joe cea mai puţin 
incendiară şi mai scurtă versiune a întâlnirii mele cu 
Agnew. Fălcile i s-au încleştat în timp ce m-asculta. 

— Prefă-te că n-ai auzit, l-am sfătuit, sărutându-l pe 
frunte în timp ce-i umpleam paharul cu vin. 

— Să mă prefac că nu sunt supărat pe tine, pentru faptul 
că te-ai expus în felul ăsta? 

Doamne, chiar uitaseră cu toţii că eram polițistă? Şi încă 
una inteligentă, apropo. Prima femeie locotenent din San 
Francisco, şi aşa mai departe. 

— Ce părere ai despre Cary Grant? l-am întrebat. Şi ce 
zici despre Katherine Hepburn? 


Ne-am cuibărit împreună pe canapea şi am urmărit 
Leopardul Suzanei”, una dintre preferatele mele în 
materie de comedii trăsnite. Am izbucnit în râs la fel de 
tare ca întotdeauna la secvenţa în care Cary Grant se 
târăşte în patru labe după un terier cu un os de dinozaur în 
gură, iar Joe a râs împreună cu mine, ţinându-mă în braţe. 

— Dacă mă prinzi vreodată făcând asta cu Martha, să 
nu-mi pui întrebări. 

Alt hohot de râs din partea mea. 

— Te iubesc atât de mult, Lindsay! 

— Şi eu te iubesc foarte mult. 

Mai târziu, în noaptea aceea, am adormit încolăcită în 
jurul lui Joe, zicându-mi: „Totul e atât de bine! Nu mă pot 
sătura de bărbatul ăsta”. Joe a preparat o omletă cu şuncă 
în lumina orbitoare care pătrundea prin ferestrele 
bucătăriei. Eu am umplut cănile cu cafea, iar Joe a citit în 
ochii mei întrebarea nerostită. 

— Sunt aici până când primesc apelul telefonic. Dacă 
vrei, te ajut să treci în revistă crimele. 

Ne-am urcat în Explorer, cu Joe la volan şi cu Martha în 
poala mea. l-am povestit despre crima Sarducci în timp ce 
mergeam încet prin dreptul casei lor din sticlă de lângă 
golf. 

Apoi ne-am îndreptat spre Crescent Heights, alegând 
drumul şerpuit, neasfaltat, către căsuţa abandonată a 
familiei Daltry. 

Dacă se poate spune despre o casă că pare devastată de 
crimă, atunci ăsta era cel mai bun exemplu. Gazonul din 
faţă fusese distrus, peste ferestre şi uşi fuseseră bătute 
scânduri, iar fâşii de bandă din acelea care marchează 
locul unei crime fluturau încă prin tufişuri, ca nişte 
păsărele galbene. 

— O categorie diferită din punct de vedere economic 
faţă de familia Sarducci, a apreciat Joe. 

— Mda. Nu cred că asasinatele astea au vreo legătură cu 
banii. 

55 în original, filmul se numeşte Bringing Up Baby, dar 
Leopardul Suzanei este titlul sub care a rulat în România, (n.tr.). 


Am îndreptat Explorerul în josul muntelui şi, în câteva 
minute, am intrat în Ocean Colony, comunitatea mărginită 
de terenul de golf, în care trăise familia O'Malley, şi unde 
şi murise. l-am arătat casa albă, colonială, cu obloane 
albastre, în timp ce ne apropiam de ea. Acum erau şi un 
panou cu „De vânzare” în dreptul ei şi un Lincoln în curte. 

Am parcat maşina în apropiere şi am zărit o femeie 
blondă cu o rochie Lilly Pulitzer roz ieşind din casa şi 
încuind uşa de la intrare. În clipa în care ne-a văzut, chipul 
i s-a luminat într-un zâmbet rujat din belşug. 

— Bună, a spus ea. Eu sunt Emily Harris, de la agenţia 
imobiliară Pacific Homes. Îmi pare rău; casa se deschide 
duminică. Nu pot să vă arăt acum ce e înăuntru, pentru că 
am o întâlnire în oraş... 

Probabil că pe chipul meu se citea dezamăgirea, aşa că 
am văzut-o pe doamna Harris cântărindu-ne ca pe nişte 
posibili clienţi. 

— Uite cum facem: puneţi cheia în încuietoare atunci 
când plecaţi, bine? 

Am coborât din maşină şi l-am luat de braţ pe Joe. 
Arătând ca un cuplu proaspăt căsătorit care-şi căuta un 
nou cămin, am urcat împreună treptele şi am descuiat uşa 
de la intrarea în casa familiei O'Malley. 


Capitolul 74 


Eram pe verandă, spre apus, zdrăngănind la chitară, 
când din josul străzii au început să se târască încetişor 
două faruri care s-au oprit chiar în faţa casei lui Cat. 

Joe a preparat o omletă cu şuncă în lumina orbitoare 
care pătrundea prin fereastrele bucătăriei. Eu am umplut 
cănile cu cafea, iar Joe a citit în ochii mei întrebarea 
nerostită. 

— Sunt aici până când primesc apelul telefonic. Dacă 
vrei, te ajut să treci în revistă crimele. 

Ne-am urcat în Explorer, cu Joe la volan şi cu Martha în 
poala mea. l-am povestit despre crima Sarducci în timp ce 
mergeam încet prin dreptul casei lor din sticlă de lângă 
golf. 

Apoi ne-am îndreptat spre Crescent Heights, alegând 
drumul şerpuit, neasfaltat, către căsuţa abandonată a 
familei Daltry. 

Dacă se poate spune despre a casă că pare devastată de 
crimă, atunci asta era cel mai bun exemplu. Gazonul din 
faţă fusese distrus, peste ferestre şi uşi fusese bătute 
scânduri, iar făşii de bandă din acelea care marchează 
locul unei crime fluturau încă prin tufişuri, ca nişte 
păsărele galbene. 

— O categorie diferită din punct de vedere economic 
faţă de familia Sarducci, a apreciat Joe. 

— Mda. Nu cred că asasinatele astea au vreo legătură cu 
banii. 

Am îndreptat Explorerul în josul muntelui şi, în câteva 
minute, am intrat în Ocean Colony, comunitatea mărginită 
de terenul de golf, în care trăise familia O'Malley, şi unde 
şi murise. l-am arătat casa albă, colonială, cu obloane 
albastre, în timp ce ne apropiam de ea. Acum erau şi un 
panou cu „De vânzare” în dreptul ei şi un Lincoln în curte. 

Am parcat maşina în apropiere şi am zărit o femeie 
blondă cu o rochie Lilly Pulitzer roz ieşind din casă şi 


încuind uşa de la intrare. În clipa în care ne-a văzut, chipul 
i s-a luminat într-un zâmbet rujat din belşug. 

— Bună, a spus ea. Eu sunt Emily Harris, de la agenţia 
imobiliară Pacific Homes. Îmi pare rău; casa se deschide 
duminică. Nu pot să vă arăt acum ce e înăuntru, pentru că 
am întâlnire în oraş... 

Probabil că pe chipul meu se citea dezămăgirea, aşa că 
am văzut-o pe doamna Harris cântărindu-ne ca pe nişte 
posibili clienţi. 

— Uite cum facem: puneţi cheia în încuitore atunci când 
plecaţi, bine? 

Am coborât din maşină şi l-am luat de braţ pe Joe. 
Arătând ca un cuplu proaspăt căsătorit care-şi căuta un 
nou cămin, am urcat împreună treptele şi am descuiat uşa 
de la intrarea în casa familiei O'Malley. 


Capitolul 75 


Interiorul casei fusese dezinfectat, ferchezuit şi revopsit: 
orice era necesar ca să urce preţul unei proprietăţi foarte 
tentante. Am zăbovit puţin în holul central, apoi l-am 
urmat pe Joe pe scara în spirală. 

Atunci când am ajuns în dormitorul principal, l-am găsit 
privind uşa şifonierului. 

— Aici a fost o gaură mică, la nivelul ochiului... vezi, 
Linds? A fost lipită. 

A apăsat materialul încă moale cu unghia. 

— O gaură de observaţie? 

— O gaură de observaţie în şifonier, a confirmat Joe. E 
ciudat, nu crezi? Doar dacă nu cumva soţii O'Malley făceau 
filme la domiciliu. 

Mintea a început să-mi lucreze, în timp ce încercam să 
găsesc o legătură posibilă între filmele pornografice făcute 
acasă şi show-urile lui Randy Long. Oare poliţiştii 
observaseră amplasarea camerei video? 

Şi, dacă da, atunci ce? 

Nu era nimic ilegal la adulţii care consimţeau să facă 
aşa ceva. 

M-am vârât în şifonierul proaspăt vopsit, am dat 
deoparte umeraşele din sârmă, ţinându-le cu mâna, ca să 
nu se mai legene. 

Atunci am observat un alt petic de chit, vizibil pe sub 
vopseaua proaspătă. 

L-am împuns cu un deget şi am simţit cât de tare îmi 
bătea inima. „O altă gaură de observaţie în partea din 
spate a şifonierului, care intră chiar prin perete.” 

Am scos unul dintre umeraşe de pe tija lui şi l-am 
îndreptat, transformându-l într-o sârmă mai lungă, pe care 
am înfipt-o în gaură. 

— Joe, ai putea să vezi unde ajunge asta? Joe s-a întors 
după câteva clipe. 

— Ajunge în alt dormitor. Ar trebui să vezi asta, Lindsay. 


Camera următoare era încă parţial mobilată, cu un tapet 
zdrenţuit, o măsuţă pentru toaletă şi o oglindă fixată pe 
perete. Joe mi-a arătat orificiul, mascat într-un detaliu 
floral în rama din lemn sculptat a oglinzii. 

— La naiba, Joe. E camera fiicei lor. Oare s-o fi spionat 
ticăloşii pe Caitlin? Oare o filmau? 

Priveam fix pe fereastra maşinii, în timp ce Joe conducea 
pe drumul de întoarcere spre casa lui Cat. Nu mă puteam 
abţine să nu mă gândesc la cel de-al doilea orificiu. Ce fel 
de oameni fuseseră soţii O'Malley? De ce-ar fi avut o 
cameră de filmat aţintită asupra fiicei lor? 

Fusese un fel de cameră de supraveghere pentru 
dădacă, în trecut? 

Sau să fi fost ceva cu mult mai sinistru? 

Chestia asta îmi dădea bătăi de cap. Dar totul se 
întorcea la o singură întrebare: Avea asta vreo legătură cu 
crimele? 


Capitolul 76 


Era abia pe la amiază când am ajuns înapoi la casa lui 
Cat. Eu şi Joe ne-am dus în dormitorul nepoţelelor mele, ca 
să ne putem folosi de tabla cât peretele pentru a nota ceea 
ce ştiam deja despre crime. 

Am găsit acolo ustensile pentru scris şi coli mari de 
hârtie, aşa că am tras lângă noi două taburete mici şi roşii, 
pe care să putem sta. 

— Prin urmare, ce ştim? a întrebat Joe, lipind hârtia 
galbenă pe tăblia de fier. 

— Probele de la faţa locului sugerează existenţa a trei 
ucigaşi. Medicul legist spune că are impresia c-ar fi fost 
folosite cuțite şi curele diferite, susţinând teoria mea că 
erau mai mulţi făptaşi, dar altceva n-avem. Niciun fir de 
păr, nici o fibră, nici o amprentă, nici o urmă de ADN. E ca 
şi cum am lucra la un caz din anii 1940. Laboranţii n-o să 
poată să m-ajute la faza asta. 

— Ce vezi, ca tipar? Spune-mi! 

— Nu văd nimic clar, am zis, mişcându-mi mâna 
deasupra unui glob imaginar din cristal. Stark mi-a spus că 
victimele erau toate căsătorite. Apoi a continuat: „Asta nu 
înseamnă nimic. Optzeci la sută din populaţia de aici e 
căsătorită”. 

Joe a înscris numele victimelor pe hârtie. 

— Continuă, mi-a cerut el. 

— Toate cuplurile aveau copii, în afară de soţii 
Whittaker. Ei făceau filme pornografice cu copii, iar Caitlin 
O'Malley putea să fi fost o victimă. Asta e doar o pură 
speculație. Ideea asta cu filmele porno mă face să mă 
gândesc la o legătură între localnicii care se ocupă de aşa 
ceva şi, mai departe, la crima organizată... din nou, 
speculaţii. Şi, în sfârşit, John Doe al meu nu pare să se 
potrivească profilului victimelor. 

— Poate că prima crimă a fost spontană, a sugerat Joe, 
iar celelalte au fost premeditate. 


— Hmm, am mormăit, mutându-mi privirea spre 
pervazul ferestrei, unde se vedeau batatele ţinute în vaze 
din sticlă, cu frunze proaspete şi verzi crescând pe 
margini. Pare plauzibil. Poate că în cazul lui John Doe al 
meu a fost o crimă pasională. Dacă e aşa, ucigaşul sau 
ucigaşii n-a mai simţit sau n-au mai simţit multă vreme 
impulsul de-a comite alte crime. E aceeaşi semnătură. Dar 
unde e legătura? 

— Încă nu îmi dau seama. Încearcă să-mi mai expui ceea 
ce ştii. 

— Avem opt crime legate între ele, pe o rază de vreo 
cincisprezece kilometri. Toate victimele aveau gâturile 
tăiate, în afară de Lorelei O'Malley, care a fost sugrumată. 
Toţi opt, plus John Doe, au fost biciuiţi. Motivul: 
necunoscut. Şi mai avem un suspect principal, care a fost 
star porno şi acum e o jigodie în toată regula bine blindată. 

— O să dau câteva telefoane, mi-a promis Joe. 


Capitolul 77 


După ce Joe a terminat convorbirea cu FBl-ul, mi-am 
luat pixul, iar Joe mi-a făcut rezumatul a ceea ce aflase. 

— Niciuna dintre victime n-avea bile negre: fără 
infracţiuni, fără nume schimbate, fără legături cu Dennis 
Agnew. Cât despre tipii de la Playmate Pen, a continuat 
Joe, Ricardo Montefiore, zis şi Rick Monte, a fost 
condamnat pentru proxenetism, comportament indecent în 
public şi ultraj, dar asta-i tot în ceea ce-l priveşte. Rocco 
Benuto, fanfaronul de la magazinul tău porno, e boxer la 
categoria semigrea. Are în cazier o acuzaţie de posesie de 
droguri. Una de spargere şi intrare prin efracţie într-un 
magazin din New Jersey, la vârsta de nouăsprezece ani. 
Neînarmat. 

— Cu greu s-ar potrivi profilului unui ucigaş în serie. Joe 
m-a aprobat cu un semn din cap, apoi a continuat: 

— Toţi trei sunt asociaţi cunoscuţi ai unor membri 
neînsemnaţi spre mijlocii ai mafiei. Au fost la câteva 
petreceri de şmecheri, au adus fete. Cât despre Dennis 
Agnew, ştii deja despre acuzaţia de crimă din 2000, de 
care a fost achitat. 

— Ralph Brancusi a fost avocatul care l-a scăpat. 

Joe a aprobat din nou. 

— Victima era o starletă porno din Urbana, Illinois. Avea 
douăzeci şi ceva de ani, dependentă de heroină, arestată 
de câteva ori pentru prostituție. Şi a fost una dintre 
iubitele lui Agnew, înainte să dispară definitiv. 

— Să dispară? Vrei să spui că n-a fost găsit cadavrul? 

— Îmi pare rău, Lindsay, dar n-a fost găsit. 

— Prin urmare, nu putem să ştim dacă i-a fost tăiat 
gâtul. 

— Nu. 

Mi-am sprijinit bărbia în palme. Era frustrant să fii atât 
de aproape de punctul culminant al acestui spectacol de 
groază, şi totuşi să n-ai nici măcar o probă ca lumea cu 
care să porneşti la drum. 


Dar un tipar era clar. Crimele se asemănau. John Doe al 
meu fusese ucis acum zece ani, familia Whittaker, opt ani 
mai târziu, soţii Daltry, în urmă cu o lună şi jumătate. 
Acum se înregistraseră două crime duble într-o săptămână. 

Joe s-a aşezat pe micul taburet de lângă mine. M-a luat 
de mână, şi am început să privim notițele înscrise pe tablă, 
în clipa în care am vorbit, vocea mea părea să reverbereze 
în micuța cameră a fetelor. 

— Îşi revizuiesc orarul, Joe. Chiar acum, plănuiesc să 
lovească din nou. 

— Ştii sigur chestia asta? s-a interesat Joe. 

— Da. O simt. 


Capitolul 78 


M-a trezit soneria telefonului de lângă pat. Am răspuns 
la cel de-al doilea ţârâit, observând că Joe plecase şi că era 
un bileţel pe scaunul pe care fuseseră hainele lui. 

— Joe? 

— Sunt Yuki, Lindsay. Te-am trezit? 

— Nu, eram trează, am minţit-o. 

Am vorbit timp de cinci minute, cu viteza ameţitoare 
impusă de Yuki; după ce-am terminat, n-am mai putut 
adormi la loc. Am citit drăgălaşul bilet de rămas-bun al lui 
Joe, apoi mi-am tras pe mine un trening, i-am pus lesa 
Marthei şi-am pornit în fugă spre plajă. 

O briză purificatoare bătea dinspre golf în timp ce eu şi 
Martha ne îndreptam spre nord. Nu ajunsesem foarte 
departe, când am auzit o voce strigându-mă. O siluetă 
măruntă se apropia în fugă de mine. 

— Lindseee! Lindseee! 

— Allison! Bună, fetiţo! 

Fetiţa cu ochii negri m-a îmbrăţişat strâns şi apoi s-a 
lăsat să cadă pe nisip ca s-o strângă în braţe pe Martha. 

— Ali, nu eşti singură aici? 

— Am ieşit puţin, mi-a răspuns ea, arătând spre un grup 
de oameni şi umbrele, ceva mai încolo pe plajă. În timp ce 
ne apropiam, i-am auzit pe copii cântând „Yolee-yolee- 
yolee”, tema muzicală din Survivor, şi am zărit-o pe 
Carolee venind spre mine. 

Ne-am îmbrăţişat, iar apoi Carolee m-a prezentat 
„copiilor” ei. 

— Ce fel de potaie e aia? m-a întrebat un băiat de 
unsprezece sau doisprezece ani, cu o claie de păr gălbui în 
stil rasta. 

— Nu e potaie. Draga de Martha e un ciobănesc scoţian. 

— Nu seamănă cu Lassie, şi-a dat cu părerea o fetiţă 
mică, cu buclele de culoarea căpşunii şi cu un ochi 
învineţit, aproape de vindecare. 


— Nu. Ciobăneştii scoțieni sunt o rasă aparte. Vin din 
Anglia şi Scoţia şi au o treabă serioasă de făcut, am 
explicat eu. Au grijă de oi şi de vite. 

Le captasem atenţia acum, iar Martha mă privea de 
parc-ar fi ştiut că despre ea vorbeam. 

— Câinii ciobăneşti scoțieni trebuie să înveţe să execute 
comenzile primite de la stăpânii lor, desigur, dar sunt câini 
inteligenţi cărora le place să lucreze; chiar simt că 
animalele din turmă sunt ale Jor şi că sunt răspunzătoare 
pentru ele. 

— Arată-ne comenzile! Arată-ne cum face, Lindsay! m-a 
implorat Allison. Eu i-am zâmbit. 

— Cine vrea să fie oaie? am întrebat. 

Mai mulţi copii au chicotit, dar patru dintre ei, la care se 
adăugă Aii, s-au oferit voluntari. Le-am cerut „oilor” să se 
împrăştie şi să alerge pe plajă, apoi am eliberat-o pe 
Martha din lesa ei. 

— Martha, adună-i, i-am strigat, iar ea s-a pornit să 
alerge către micul grup alcătuit din cinci persoane. Copiii 
au început să ţipe şi au încercat să scape de ea, dar nu 
puteau s-o întreacă. Era rapidă şi agilă şi, cu capul în jos şi 
cu ochii aţintiţi asupră-le, lătra la picioarele lor, iar copiii 
s-au văzut nevoiţi să rămână împreună şi să se întoarcă 
într-o formaţie destul de compactă. 

— Vino aici, am strigat, iar Martha i-a mânat pe copii 
spre golf, în sensul acelor de ceasornic. Du-te încolo, am 
poruncit, iar Martha a început să-i îndrepte spre faleză, în 
timp ce copiii râdeau veseli. E suficient, am strigat, iar 
mica mea căţeluşă alb cu negru i-a menţinut pe copii 
împreună, alergând în cerc în jurul lor, mânându-i, gâfâind 
şi ameţiţi, spre pături. Şezi, Martha, am mai spus. Bună 
treabă. Excelent, iubito. 

Martha a lătrat, ca şi cum s-ar fi felicitat singură. Copiii 
au aplaudat şi-au început să fluiere, iar Carolee ne-a întins 
tuturor pahare cu suc de portocale şi-a închinat în cinstea 
noastră. După ce atenţia celorlalţi s-a abătut de la mine şi 
de la Martha, am tras-o deoparte pe Carolee şi i-am 
povestit despre conversaţia mea cu Yuki. 


— Am nevoie de un serviciu, i-am spus. 
— Orice vrei, mi-a răspuns Carolee Brown. Şi s-a simţit 
obligată să adauge: Lindsay, ai fi o mămică grozavă. 


Capitolul 79 


La câteva minute după ce-mi luasem rămas-bun de la 
Carolee şi de la copii, eu şi cu Martha ne-am căţărat pe 
stâncă şi-am trecut peste câmpul plin cu iarbă către 
Miramontes Street. Picioarele mele abia atinseseră 
asfaltul, când am observat un bărbat mic de statură, aflat 
cam la o sută de metri distanţă de mine, cu o cameră foto 
minusculă îndreptată în direcţia mea. 

Era prea departe, aşa că nu puteam vedea decât 
sclipirile lentilei, bluza lui portocalie, precum şi o şapcă de 
baseball trasă foarte mult peste ochi. Şi nu m-a lăsat să mă 
apropii. De îndată ce şi-a dat seama că-l observasem, s-a 
întors şi a plecat în grabă. 

Poate că tipul fotografia doar priveliştea, sau poate că 
trimişii tabloidelor mă găsiseră în sfârşit, sau poate că 
junghiul din piept era provocat doar de paranoia, dar nu 
m-am simţit deloc în largul meu pe drumul spre casă. 

Cineva mă urmărea. 

Cineva care nu voia să-l văd. 

Ajungând acasă la Cat, am strâns patul şi mi-am făcut 
bagajul. Apoi am hrănit-o pe Penelope şi i-am schimbat 
apa. 

— Am veşti bune, Penny, i-am spus purceluşei-minune. 
Carolee şi Allison au promis că vor veni mai târziu. Văd 
mere multe în viitorul tău, iubito! 

Mi-am pus în geantă biletul lui Joe de rămas-bun- 
deocamdată şi, după o privire grijulie în jur, m-am 
îndreptat spre uşa din faţă. 

— Mergem acasă, am informat-o pe Martha. 

Ne-am urcat în Explorer şi-am pornit spre San 
Francisco. 


Capitolul 80 


La ora şapte, în aceeaşi seară, am deschis uşa de la 
Indigo, un restaurant nou de pe Meallister, aflat la două 
străzi distanţă de tribunal ceea ce ar fi trebuit să fie 
suficient pentru a-mi tăia pofta de mâncare. Am trecut pe 
lângă barul cu lambriuri din lemn şi am intrat în 
restaurantul propriu-zis, cu tavanul lui înalt. Acolo, şeful 
de sală a verificat dacă eram pe listă, apoi m-a condus spre 
o banchetă tapiţată cu catifea albastră, unde Yuki răsfoia 
un teanc de hârtii. 

S-a ridicat să mă îmbrăţişeze şi, în timp ce o îmbrăţişam 
la rândul meu, mi-am dat seama cât de mult mă bucuram 
să-mi văd avocata. 

— Cum merge, Lindsay? 

— Fabulos, mai puţin partea în care-mi aduc aminte de 
faptul că procesul meu începe luni. 

— O să câştigăm, mi-a spus ea. Aşa că poţi să încetezi 
să-ţi mai faci griji pentru asta. 

— Ce proastă sunt că mă frământ, am replicat. 

Am încercat un zâmbet vag, dar eram mai tulburată 
decât aş fi vrut să o las să vadă. Mickey Sherman mă 
convinsese că era mult mai bine dacă eram reprezentată 
de o femeie avocat, iar Yuki Castellano era „o gagică 
perfectă pentru asta”. 

Mi-aş fi dorit să fiu la fel de sigură. 

Cu toate că o găseam la sfârşitul unei zile lungi de 
muncă pentru ea, Yuki părea proaspătă şi în formă. Dar, 
mai presus de toate, părea tânără. Cu un gest instinctiv, 
mi-am dus mâna la pandantivul Kokopelli, în timp ce eu şi 
avocata mea de douăzeci şi opt de ani ne comandam cina. 

— Aşadar, ce am pierdut cât timp n-am fost în oraş? m- 
am interesat. 

Am împins spre marginea farfuriei bibanul prăjit cu 
piure de păstârnac oferite de bucătarul-şef Larry Piaskowy 
şi am început să ciugulesc din salata de chimen cu ananas 
şi sos vinegretă cu tarhon şi morcovi. 


— Mă bucur că n-ai fost pe-aici, Lindsay, pentru că 
rechinii au fost cuprinşi de-o frenezie devoratoare, m-a 
informat Yuki. 

Am observat că ochii ei mă priveau direct în faţă, dar 
mâinile nu conteneau să se mişte. 

— Editorialele şi emisiunile de televiziune au dezbătut 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în fiecare zi, 
numai părerile părinţilor oripilaţi... Ai prins cumva 
Saturday Night Live? 

— Nu-l urmăresc niciodată. 

— Ei bine, ca să ştii, a fost şi un scheci pe tema asta. Ai 
fost numită Dirty Harriets€. 

— Probabil c-a avut mare succes, am spus, strâmbându- 
mă. Bănuiesc că a avut grijă cineva să-mi facă o bucurie. 

— O să fie şi mai rău, m-a consolat Yuki, jucându-se cu o 
şuviţă din părul care-i ajungea până la umeri. Judecătorul 
Achacoso a aprobat transmisia televizată în direct din 
tribunal. Şi tocmai am obţinut lista martorilor părţii 
vătămate. Sam Cabot o să depună mărturie. 

— Ei bine, asta-i în regulă, nu? Sam a mărturisit că a 
comis crimele alea prin electrocutare. Putem să ne folosim 
de asta! 

— Mă tem că nu, Lindsay. Avocaţii lui au depus o cerere 
să fie anulate mărturisirile, pentru că părinţii lui nu erau 
de faţă atunci când i-a spus asta asistentei de la urgenţă. 
Uite ce e, a continuat Yuki, apucându-mă de mâini, fără 
îndoială conştientă de faptul că împietrisem din cauza 
şocului, nu ştim ce va spune Sam... o să-l iau tare, poţi să 
contezi pe asta. Dar nu putem să-l încolţim cu mărturisirea 
lui. E vorba despre cuvântul tău împotriva cuvântului lui... 
iar el are treisprezece ani, în timp ce tu eşti un poliţist 
care a băut. 

— Şi, prin urmare, îmi spui: „Nu-ti face griji” pentru că... 


35 Referire la romanul scriitoarei Miriam Auerbach, în care 
eroina principală, Harriet Horowitz, îşi ucide soţul în legitima 
apărare, apoi alege o carieră de detectiv particular, luându-şi 
pseudonimul Dirty Harry, inspirat de filmul erotic cu acelaşi 
nume din anul 1986. (n.tr.). 


— Pentru că adevărul va ieşi la suprafaţă. Juriile sunt 
alcătuite din oameni, iar cei mai mulţi dintre juraţi au băut 
măcar o dată în viaţa lor. Cred că vor fi de părere c-ai fost 
îndreptăţită şi, probabil, chiar obligată să mai şi bei din 


... ve 


asta nu e o crimă. 


Capitolul 81 


— Din clipa în care ajungi la tribunal, să nu uiţi că tu 
eşti cea judecată, m-a sfătuit Yuki, în timp ce mergeam 
împreună în noaptea rece şi întunecată. 

Am intrat în Opera Piaza Garage pe Van Ness şi am 
coborât cu liftul spre locul în care-şi parcase Yuki maşina 
ei Acura gri, cu două uşi. 

Curând după aceea, ne îndreptam spre est, pe Golden 
Gate Avenue, spre barul meu preferat, cu toate că aveam 
de gând să beau numai cola. Ca să fiu sigură. 

— Să vii cu o maşină normală, nu cu una de poliţie, sau 
cu un SUV nou, sau cu altceva de genul ăsta. 

— Am un Explorer vechi de patru ani. Cu o portieră 
buşită. Cum e? 

— Aşa te vreau, a râs Yuki. Perfect. Şi ceea ce ai purtat 
la audierea preliminară a fost bine. Costum închis la 
culoare, cu insigna de poliţie la rever, fără alte bijuterii. 
Atunci când presa o să năvălească peste tine, poţi să 
zâmbeşti politicos, dar să nu răspunzi la nici o întrebare. 

— O să las toate astea în seama ta. 

— Bingo, a spus ea, în timp ce opream în faţă la Susie's. 

M-am înveselit brusc în clipa în care am intrat în local. 

Formaţia le crease nenumăraţilor amatori de cină o 
dispoziţie plăcută, iar Susie însăşi, purtând un sarong?” de 
un roz aprins, dansa limbos în centrul ringului. Cele mai 
bune prietene ale mele ne-au făcut semn cu mâna să 
mergem În separeul „nostru” din spate. Am făcut 
prezentările: 

— Claire Washburn, Yuki Castellano; Yuki, Cindy 
Thomas, iar fetele şi-au întins mâinile pe rând, strângându- 


37 Fâşie lată de pânză, în culori vii şi deseori cu modele 
sofisticate, purtată în mod tradiţional înfăşurată în jurul taliei, în 
multe dintre ţările asiatice. (n.tr.). 

3 Stil de dans provenit din Trinidad, în care dansatorul 
trebuie să treacă de mai multe ori pe sub un băț ţinut în poziţie 
orizontală, fără să-l atingă şi fără să piardă ritmul. (n.tr.). 


şi-le. Vedeam după încordarea de pe chipurile lor că şi 
prietenele mele erau la fel de îngrijorate ca mine în 
legătură cu încercarea dificilă care mă aştepta. 

Atunci când Claire i-a strâns mâna lui Yuki, i-a spus: 

— Sunt prietena lui Lindsay, şi nu trebuie să mai 
mentionez că sunt şi martora acuzării. 

Cindy, părând destul de îngrijorată, a adăugat: 

— Eu lucrez pentru Chronicle şi o să urlu întrebări 
brutale în faţa tribunalului. 

— Şi o vei face bucățele dacă va fi nevoie, a completat 
Yuki. 

— Absolut. 

— O să am mare grijă de ea, fetelor, a promis Yuki. O să 
avem parte de o bătălie tare urâtă, asta-i sigur, dar o să 
câştigăm. 

De parc-am fi ştiut dinainte ce aveam să facem, ne-am 
strâns cele opt mâini într-un mănunchi chiar la mijlocul 
mesei. 

— Luptă, echipă, luptă, am spus eu. 

Era bine să mai şi râd, şi m-am bucurat atunci când Yuki 
şi-a dezbrăcat sacoul, şi Claire a turnat în pahare 
margarita pentru toată lumea, în afară de mine. 

— E prima dată când beau aşa ceva, a recunoscut 
neîncrezătoare Yuki. 

— Era şi timpul, doamnă avocat. Dar să bei încet şi 
frumos, da? Acum, a cerut Claire, povesteşte-ne despre 
tine. Începe cu începutul. 

— Gata, ştiu: de unde vine numele ăsta caraghios? a 
început Yuki, lingându-şi sarea de pe buza de sus. Mai 
întâi, ar trebui să ştiţi că japonezii şi italienii sunt la 
polurile opuse. Mâncarea lor, de exemplu: calmar crud cu 
orez, faţă de scungilli marinara cu linguine“. Yuki a 
izbucnit într-un râs încântător, ca sunetul de clopoței. 
Când mama mea, sfioasa şi micuța japoneză, l-a cunoscut 
pe tatăl meu, voinicul şi pasionalul italian-american, la o 
întrunire studenţească, a fost magnetism pur, ne-a povestit 


3% Melci marinaţi cu linguine (paste de forma aplatizată), 
specialitate culinară din sudul Italiei. (n.tr.). 


Yuki, în stilul ei rapid, pompieresc. Viitorul meu tătic a 
spus: „Hai să ne căsătorim cât încă mai suntem 
îndrăgostiţi”, ceea ce au şi făcut, cam la trei săptămâni 
după ce se cunoscuseră. lar eu mi-am făcut apariţia la 
nouă luni după aceea. 

Yuki ne-a explicat faptul că existau multe prejudecăţi 
împotriva  „corciturilor” în Japonia încă rămasă 
conservatoare şi că familia ei se mutase în California 
atunci când ea avea numai şase ani. Dar îşi amintea destul 
de bine cum se simţea când era sâcâită în şcoală pentru 
faptul că nu era nici cal, nici măgar. 

— Voiam să devin avocat încă din momentul în care am 
fost destul de mare încât să-mi dau seama de ceea ce făcea 
Perry Mason“ la televizor, continuă, cu ochii strălucindu-i. 
Credeţi-mă, nu mă laud, dar, ca să ştiţi: am avut numai 
note maxime la Boalt Lawf! şi am mers întins pe linia lui 
Duffy“? şi Rogers“ de când am terminat facultatea. Cred că 
motivațiile oamenilor au o importanţă majoră pentru 
performanţele lor, aşa c-ar trebui s-o înţelegeţi pe a mea. 
Mereu a trebuit să demonstrez ceva: faptul că eşti 
inteligent şi foarte bun nu e de ajuns. Trebuie să fiu cea 
mai bună. Cât despre Lindsay, noua mea prietenă, ştiu din 
tot sufletul că e nevinovată. Şi-o să demonstrez asta. 


4 Cunoscut erou al mai multor romane şi filme (peste 80), 
creat de avocatul şi romancierul american Erle Stanley Gardner 
şi devenit celebru datorită serialului de televiziune prezentat 
iniţial de CBS între anii 1957-1966; Perry Mason era un avocat 
al apărării care, de cele mai multe ori, dovedea nevinovăția 
clienţilor săi demonstrând vinovăția unei alte persoane, nu 
totdeauna prin mijloace care să respecte regulile eticii. (n.tr.). 

“1 Facultatea de Drept a Universităţii Berkeley, din California. 
(n.tr.). 

“2 John Fitzgerald Duffy, cunoscut autor de articole şi cărţi pe 
teme juridice, în prezent profesor la Universitatea George 
Washington. (n.tr.). 

3 Cari Ransom Rogers (1902-1987), om de ştiinţă american, 
iniţiatorul abordării umaniste a psihologiei. (n.tr.). 


Capitolul 82 


În ciuda tuturor lucrurilor pe care mi le spusese Yuki 
despre frenezia de care era cuprinsă presa, am rămas 
uimită să văd ce era în faţă la Civic Center Piaza în 
dimineaţa următoare. Caravane de televiziune erau 
înşirate pe Polk, pe ambele părţi ale lui McAllister, şi o 
mulţime oarecum ostilă şi mişcătoare se dispersa în toate 
direcţiile, blocând traficul către primărie şi către tribunalul 
din Civic Center. 

Mi-am parcat maşina în garajul de pe Van Ness, la doar 
trei străzi distanţă de tribunal, după care am încercat să 
mă amestec în mulţime, ca pieton. Dar n-am izbutit să 
scap. Imediat după ce m-au descoperit, reporterii s-au 
repezit spre mine, mi-au împins microfoanele şi camerele 
de filmat în faţă şi au început să tipe, punând tot felul de 
întrebări pe care nici nu le înţelegeam, darămite să mai 
dau şi un răspuns. 

Acuzaţiile de „brutalitate din partea poliţiei”, hăituiala, 
zgomotul aproape dureros al mulţimii mă ameţeau. „Sunt 
un poliţist bun, la naiba! Cum de s-a întâmplat ca oamenii 
pe care am jurat să-i apăr să se întoarcă astfel împotriva 
mea?” 

Carlos Vega, de la KRON-IV, era foarte pornit pe 
„Procesul lui Dirty Harriet”. Era un bărbat mic de statură, 
cu un stil înverşunat, cunoscut pentru faptul că-i intervieva 
pe oameni cu atâta curtoazie, încât aceştia abia dacă-şi 
dădeau seama că erau, de fapt, terfeliţi. Dar îl cunoşteam 
pe Carl - mă mai intervievase şi înainte -, şi, atunci când 
m-a întrebat: „îi învinuiți pe cei din familia Cabot pentru 
faptul că v-au intentat acest proces?”, aproape că era să 
răbufnesc. 

Eram pe cale să-i arunc o replică nepotrivită domnului 
Vega pentru ştirile de la ora şase, când cineva m-a smuls 
din mulţime, trăgându-mă de cot. M-am smucit, dar până 
la urmă am observat că salvatorul era un prieten în 
uniformă. 


— Conklin, am zis. Slavă Cerului. 

— Ţine-te după mine, Lou, m-a sfătuit el, conducându- 
mă prin mulţime către o linie baricadată de poliţişti care- 
mi deschiseră o cărare strâmtă spre tribunal. Inima îmi 
creştea în piept în timp ce treceam pe lângă prietenii mei 
ofiţeri, care se ţineau strâns de mâini astfel încât să pot 
trece în deplină siguranţă, salutându-mă cu semne din cap 
sau vorbindu-mi în timp ce treceam prin dreptul lor: 

„Du-te şi fă-i praf, locotenente.” „Fii tare, locotenente.” 

Am  reperat-o pe Yuki din mulţime pe treptele 
tribunalului şi m-am îndreptat direct spre ea. Ea a preluat 
ştafeta de la ofiţerul Conklin şi, adunându-ne amândouă 
forţele, am deschis împreună uşile grele din oţel şi sticlă 
ale tribunalului. Am urcat treptele din marmură şi, câteva 
clipe mai târziu, am pătruns în impresionanta sală de 
judecată, lambrisată cu lemn de cireş, de la etajul al 
doilea. 

Capetele s-au întors spre noi în clipa în care am intrat. 
Mi-am îndreptat gulerul proaspăt călcat, mi-am trecut 
mâna prin păr şi am păşit împreună cu Yuki pe podeaua 
acoperită cu mochetă, spre mesele avocaţilor, din faţă. 
Reuşisem să mă stăpânesc şi să par calmă, cel puţin în 
aceste ultime minute, dar în interior fierbeam. 

„Cum e posibil să mi se întâmple mie una ca asta?” mă 
întrebam. 


Capitolul 83 


Yuki s-a tras într-o parte, iar eu m-am strecurat în 
spatele mesei şi m-am aşezat lângă Mickey Sherman, 
avocatul cu păr argintiu şi vorba dulce. S-a ridicat pe 
jumătate şi mi-a strâns mâna. 

— Ce mai faci, Lindsay? Arăţi grozav. Te simţi bine? 

— Mai bine ca niciodată, am scrâşnit. 

Dar amândoi ştiam că niciun om în toate minţile n-ar fi 
putut să se simtă „bine” dac-ar fi fost în pielea mea. 
Întreaga mea carieră era în joc şi, dacă juriul pronunţa 
sentinţa împotriva mea, toată viaţa mi-ar fi fost distrusă. 
Doctorul şi doamna Cabot cereau 50 de milioane de dolari 
ca daune şi, chiar dac-ar fi fost să primească 49,99 de 
milioane de la municipalitatea oraşului San Francisco, tot 
aş fi fost distrusă din punct de vedere financiar şi, posibil, 
cunoscută drept Dirty Harriet pentru tot restul vieţii. 

În timp ce Yuki se aşeza lângă mine, comandantul 
Tracchio s-a întins peste grilaj ca să-mi strângă uşor 
umărul, în semn de susţinere. Nu mă aşteptasem la asta, 
aşa că gestul m-a impresionat. Apoi vocile au început să 
răsune în încăpere în clipa în care „echipa de vis” a 
acuzării a intrat în şir indian şi şi-a ocupat locurile. 

O clipă mai târziu, domnul şi doamna Cabot au intrat în 
sala de judecată şi s-au aşezat în spatele avocaţilor 
acuzării. Doctorul Cabot, subţire ca trestia, şi soţia lui, 
blondă şi vizibil îndurerată, şi-au fixat imediat privirile 
asupra mea. 

Andrew Cabot era o stâncă tremurând de furie stăpânită 
şi de îngrijorare. lar chipul Evei Cabot era răvăşit de 
disperare. Era o mamă care-şi pierduse fiica din cauza mea 
şi căreia îi schilodisem şi fiul. În clipa în care şi-a întors 
ochii roşii şi încercănaţi spre mine, tot ceea ce puteam 
vedea era furia ei fără margini. 

„Eva Cabot mă urăşte. 

Imi doreşte moartea.” 


Mâna rece a lui Yuki pe încheietura mea a pus capăt 
contactului vizual direct dintre mine şi doamna Cabot, dar 
nu înainte ca schimbul nostru de priviri să fi fost filmat. 

— Toată lumea în picioare, a strigat cu putere aprodul. 

A urmat un zgomot asurzitor, în timp ce toţi se ridicau şi 
silueta măruntă şi împodobită cu ochelari a judecătoarei 
Achacoso urca spre biroul ei. M-am aşezat, înmărmurită. 

Asta era. 

Procesul meu era pe cale să înceapă. 


Capitolul 84 


Selecţia membrilor juriului a durat aproape trei zile. 
După prima zi, pentru că nu mai suportam telefonul care 
suna mereu şi nici pe reporterii care roiau în faţa căsuţei 
mele, am luat-o pe Martha şi ne-am mutat în apartamentul 
cu două camere al lui Yuki, din Crest Royal. 

Asaltul presei s-a întețit şi a devenit tot mai zgomotos cu 
fiecare zi care trecea. Presa hrănea apetitul publicului 
detaliind trecutul etnic şi socioeconomic al fiecărui 
membru ales al juriului, acuzându-ne, desigur, de rasism. 
De fapt, eram foarte liniştită văzând cum ambele părţi 
acceptau sau respingeau un anumit jurat bazându-se pe 
prejudecățile reale sau imaginare pe care le-ar fi avut 
acesta asupra mea. După ce-au fost respinse la rând patru 
persoane hispanice de culoare, precum şi o femeie, am 
întrebat-o pe Yuki în pauză: 

— Nu-mi spuneai chiar tu acum ceva timp cum te 
simţeai atunci când erai discriminată din cauza rasei tale? 

— Nu e vorba despre rasă aici, Lindsay. Oamenii au fost 
respinşi pentru că aveau resentimente faţă de poliţie. 
Uneori, oamenii nici nu-şi dau seama de propriile 
prejudecăţi până când nu-i întrebăm noi. Uneori, într-un 
caz cu o imensă publicitate, cum e ăsta, oamenii mint, 
astfel încât să beneficieze de sfertul lor de oră de glorie. 
Ne ocupăm de selecţia juraţilor aşa cum avem dreptul s-o 
facem. Te rog, ai încredere în noi. Dacă nu jucăm dur, 
suntem terminaţi înainte să începem. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, partea adversă avea să 
respingă două funcţionare de stat albe, de vârstă mijlocie 
femei care-ar fi putut să mă perceapă cu blândeţe, ca pe o 
fiică şi pe un pompier pe nume Megoey, despre care se 
presupunea că n-ar fi avut nimic împotriva mea, nici dac-aş 
fi băut o găleată de margarita. 

În cele din urmă, nici o parte nu era pe deplin 
satisfăcută, dar ambele i-au acceptat pe cei doisprezece 
membri, bărbaţi şi femei, precum şi trei rezerve. La ora 


două după-amiaza, în cea de-a treia zi, Mason Broyles s-a 
ridicat pentru pledoaria de deschidere. 

Nici în cele mai sumbre coşmaruri nu mi-aş fi putut 
imagina cum avea să prezinte acuzaţiile soţilor Cabot 
împotriva mea caricatura aia de om. 


Capitolul 85 


Mason Broyles părea a fi dormit, cu o noapte înainte, 
toate cele opt ore recomandate. Tenul îi era proaspăt, iar 
costumul, un Armani clasic, bleumarin. Cămaşa bleu era 
bine călcată şi se asorta cu ochii lui. S-a ridicat şi, fără să 
se folosească de însemnări, s-a adresat curţii şi juriului: 

— Onorată instanţă, doamnelor şi domnilor din juriu, ca 
să înţelegeţi ce s-a întâmplat în seara de 10 mai, trebuie să 
pătrundeţi în minţile celor doi copii. Părinţii lor nu erau 
acasă. Au găsit cheile de la Mercedesul tatălui lor şi s-au 
hotărât să dea o raită cu maşina. N-au procedat bine, dar 
sunt copii. Sara avea cincisprezece ani, iar Sam Cabot, în 
clasa a opta, are doar treisprezece ani. 

Broyles s-a întors cu spatele la juriu şi cu faţa spre 
clienţii lui, de parc-ar fi vrut să spună: „Uitaţi-vă la aceşti 
oameni. Uitaţi-vă la imaginea disperării provocate de 
brutalitatea poliţiei”. 

Broyles s-a răsucit apoi la loc spre juriu şi şi-a continuat 
pledoaria. 

— Sara Cabot era la volan în acea noapte. Fraţii Cabot 
circulaseră printr-un cartier rău famat, cunoscut sub 
numele de districtul Tenderloin. Şi conduceau o maşină 
scumpă. De nicăieri, o altă maşină a pornit pe urmele lor. 
Îl veţi auzi pe Sam Cabot spunându-vă că el şi cu sora lui 
au fost îngroziţi de maşina de poliţie care venea după ei. 

Sirena era foarte zgomotoasă. Girofarul pâlpâia, 
luminând străzile ca într-o discotecă din iad. Dacă Sara 
Cabot ar fi aici, ar mărturisi că s-a temut atât de tare de 
maşina care venea după ei, încât a fugit şi a pierdut 
controlul maşinii pe care o conducea, producând un 
accident. Ar spune că-şi dăduse în cele din urmă seama de 
faptul că urmăritorii erau poliţişti, că era speriată la culme 
pentru că fugise de ei, pentru că distrusese maşina tatălui 
ei, pentru că o condusese fără permis. Şi pentru că fratele 
ei mai mic fusese rănit în acel accident. Şi-i era teamă 
pentru că poliţia avea arme. Dar Sara Cabot, care era cu 


două clase înaintea copiilor de vârsta ei, o fetiţă cu un iQ 
de o sută şaizeci, foarte promițătoare, nu ne mai poate 
spune nimic... pentru că e moartă. A murit pentru că 
acuzata, locotenentul Lindsay Boxer, a făcut o uriaşă 
greşeală şi a împuşcat-o pe Sara de două ori în inimă. 
Locotenentul Boxer l-a împuşcat şi pe Sam Cabot, abia 
ajuns la vârsta adolescenţei, un tânăr strălucit, popular, 
căpitanul echipei de fotbal, campion la înot, un atlet 
extraordinar. Sam Cabot nu va mai juca niciodată fotbal şi 
nici nu va mai înota. Nici nu va mai putea să stea în 
picioare, sau să meargă, sau să facă baie singur. Sam nu 
va mai putea ține niciodată o furculiţă sau o carte în mână. 

Oftaturi înăbuşite s-au auzit în sala în timp ce tabloul 
tragic pictat de Broyles se întipărea în minţile oamenilor. 
Broyles a rămas tăcut mult timp în cercul pe care-l crease 
în jurul lui şi al îndureraţilor săi clienţi, într-un fel de 
suspensie a timpului, a realităţii şi a adevărului, tactică pe 
care ajunsese s-o perfecteze de-a lungul anilor de 
experienţă. 

Şi-a vârât mâinile în buzunare, scoţându-şi la iveală 
bretelele albastre, şi şi-a aruncat privirea spre bombeurile 
pantofilor săi negri, impecabil lustruiţi, de parcă în acel 
moment şi el ar fi încercat să înţeleagă tragedia groaznică 
pe care o descrisese. 

Aproape că părea că se ruga, ceea ce sunt sigură că nu 
făcea niciodată. 

Tot ceea ce puteam să fac era să stau acolo, tăcută, cu 
ochii fixaţi pe chipul imobil al judecătoarei, până când 
Broyles ne-a eliberat, întorcându-şi privirea spre juriu. 

După ce-şi pregătise lovitura finală, a aplicat-o rapid şi 
neînduplecat: 

— Doamnelor şi domnilor, veţi auzi mărturii cum că 
locotenentul Boxer nu era în timpul serviciului în acea 
seară şi că băuse. Totuşi, a luat decizia de a intra într-o 
maşină a poliţiei şi de a trage cu arma. Veţi auzi şi că Sara 
şi Sam Cabot aveau arme. Adevărul e că locotenentul 
Boxer avea suficientă experienţă încât să poată să 
dezarmeze doi copii speriaţi, dar a încălcat toate regulile 


în acea seară. Absolut pe toate. De aceea, locotenentul 
Lindsay Boxer este răspunzătoare pentru moartea Sarei 
Cabot, o tânără a cărei remarcabilă perspectivă pentru o 
viaţă frumoasă a fost spulberată într-o clipă. Şi 
locotenentul Boxer este răspunzătoare şi pentru ţintuirea 
lui Sam Cabot într-un scaun cu rotile pentru tot restul 
vieţii. Vă cerem ca, după ce veţi auzi probele, s-o găsiţi pe 
locotenentul Lindsay Boxer vinovată de folosire excesivă 
de forţă, ceea ce a dus la uciderea din culpă a Sarei Cabot 
şi la schilodirea lui Sam Cabot. Din cauza acestei pierderi 
ireparabile, vă cerem să le acordaţi reclamanţilor cincizeci 
de milioane de dolari, reprezentând costul facturilor 
medicale pe viaţă ale lui Sam Cabot, precum şi o 
despăgubire pentru durerea lui şi pentru suferinţa şi 
tristeţea familiei. Vă cerem încă o sută de milioane ca 
daune, astfel încât să se trimită un mesaj clar tuturor 
poliţiştilor din această ţară, cum că un astfel de 
comportament este inacceptabil. Că nu se poate să te joci 
de-a poliţia pe străzile noastre atunci când eşti beat. 


Capitolul 86 


Atunci când am auzit că Sam Cabot, psihopatul acela 
mic cu sânge rece, era descris ca viitorul mare erou al 
sportului, aproape că mi s-a făcut rău de la stomac. Mă 
gândeam: „Campion la înot? Căpitanul echipei de fotbal? 
Ce naiba are asta de-a face cu crimele pe care le-a comis 
sau cu gloanţele pe care le-a tras în Warren Jacobi?” 

M-am străduit din greu să rămân calmă, în timp ce Yuki 
se ridica şi se ducea în faţă. 

— Seara de 10 mai era una de vineri, la finalul unei 
săptămâni grele pentru locotenentul Boxer, a început Yuki, 
vocea ei dulce şi melodioasă răsunând prin întreaga sală 
de judecată. Doi tineri fuseseră asasinati în Tenderloin, iar 
locotenentul Boxer era foarte tulburată de brutalitatea 
crimelor şi de lipsa oricăror probe viabile din punct de 
vedere juridic. 

Yuki s-a îndreptat spre boxa juraţilor şi şi-a lăsat mâna 
să se plimbe uşor de-a lungul balustradei, în timp ce-i 
privea în ochi pe fiecare dintre membrii juriului. O 
urmăreau cu toţii pe femeia aceea tânără şi zveltă, cu faţa 
ovală şi ochi căprui şi luminoşi, aplecându-se în faţă astfel 
încât să-i soarbă fiecare cuvânt. 

— În calitate de ofiţer comandant al secţiei Omucideri a 
Poliţiei din San Francisco, locotenentul Boxer e 
răspunzătoare pentru investigarea tuturor cazurilor de 
omucidere din oraş. Dar în mod special o tulbura faptul că 
victimele acestor crime erau încă la vârsta adolescenţei. In 
seara cu pricina, a continuat Yuki, locotenentul Boxer era 
în timpul său liber, stând la un pahar înainte de cină cu 
prietenele ei, când a primit un telefon de la Warren Jacobi, 
inspector de gradul întâi. Inspectorul Jacobi fusese 
partenerul locotenentului Boxer, şi, pentru că acesta era 
un caz special, lucrau împreună la el. Inspectorul Jacobi va 
depune mărturie asupra faptului c-o sunase pe telefonul 
mobil pe locotenentul Boxer, ca să-i spună că unicul lor 
indiciu un Mercedes-Benz care fusese văzut în vecinătatea 


ambelor locuri în care se săvârşiseră crimele fusese din 
nou observat, de data aceasta la sud de Market Street. 
Mulţi oameni, dacă s-ar fi aflat în situaţia locotenentului 
Boxer, ar fi spus: „Las-o baltă. Sunt în afara serviciului. N- 
am chef să stau toată noaptea într-o maşină de poliţie”. 
Dar acesta era cazul locotenentului Boxer, iar ea voia ca 
persoanele care i-au asasinat pe cei doi băieţi, oricine-ar fi 
fost, să fie oprite înainte să lovească din nou. Atunci când 
locotenentul Boxer s-a urcat în maşina de poliţie alături de 
inspectorul Jacobi, i-a spus că băuse, dar că asta nu-i 
afecta gândirea. Doamnelor şi domnilor, acuzarea va folosi 
foarte mult cuvântul beată. Numai că ei deformează 
realitatea. 

— Obiectez, onorată instanţă. Afirmaţie îndoielnică. 

— Se respinge. Vă rog să vă aşezaţi, domnule Broyles. 

— De fapt, a spus Yuki, stând chiar în faţa juriului, 
locotenentul băuse vreo două pahare. Nu era în stare de 
ebrietate, nu se clătina, nu articula cuvintele cu greutate, 
nu era incoerentă şi nici ruptă de realitate. Iar 
locotenentul Boxer n-a condus. Ceea ce-a băut n-a avut nici 
o influenţă asupra acţiunilor ei din seara aceea. Acest 
ofiţer de poliţie este acuzat de împuşcarea brutală a unei 
fete cu pistolul ei de serviciu. Dar veţi afla că locotenentul 
Boxer nu era singura persoană cu o armă de la locul 
întâmplării. „Victimele” Yuki făcu gestul universal al 
ghilimelelor atunci când rosti acest cuvânt nu numai că 
aveau arme, dar au tras primele şi cu intenţia de a ucide. 


Capitolul 87 


Mason Broyles a sărit furios în picioare. 

— Obiectez, onorată instanţă. Avocatul apărării îşi bate 
joc de victime şi depăşeşte orice limite. Nu Sam şi Sara 
Cabot sunt cei judecaţi aici. Locotenentul Boxer este 
judecată. 

— Ei bine, n-ar trebui să fie, a replicat Yuki, insistând. 
Clienta mea n-a greşit cu nimic. Cu nimic. Este aici pentru 
că reclamanţii suferă şi vor să plătească cineva pentru 
pierderea lor, orice ar fi. 

— Obiectez, onorată instanţă! Afirmaţie îndoielnică! 

— Se susţine. Doamnă Castellano, vă rog să vă păstraţi 
argumentele pentru pledoaria finală. 

— Da, onorată instanţă. Îmi cer scuze. 

Yuki s-a întors la masă şi şi-a cercetat însemnările, apoi 
a revenit la locul ei, de parcă nici n-ar fi fost întreruptă. 

— În noaptea respectivă, exemplarii copii Cabot au fugit 
de poliţie conducând cu peste o sută douăzeci de kilometri 
la oră pe străzi aglomerate, cu un dispreţ nesăbuit faţă de 
siguranţa populaţiei; aceasta constituie o infracţiune. Erau 
înarmaţi altă infracţiune şi, după ce Sara Cabot a avariat 
maşina tatălui ei, ea şi fratele ei au fost ajutaţi să iasă din 
vehiculul distrus de doi ofiţeri îngrijoraţi de poliţie ale 
căror arme erau în toc, care-şi făceau datoria de a apăra şi 
de a proteja şi, mai presus de orice, de a acorda ajutor. 
Veţi auzi mărturia unui expert în balistică al poliţiei, care 
vă va spune că gloanţele extrase printr-o intervenţie 
chirurgicală din corpul locotenentului Boxer şi ale 
inspectorului Jacobi au fost trase cu pistoalele Sarei Cabot 
şi ale lui Sam Cabot. Şi veţi auzi şi că aceştia au tras 
asupra ofiţerilor de poliţie fără să fie provocati. 

În seara în cauză, în timp ce locotenentul Boxer zăcea pe 
asfalt, pierzând aproape o treime din sânge şi fiind pe cale 
să-şi piardă propria viaţă, ea le-a ordonat celor doi să 
arunce armele, însă ei nu s-au conformat. În loc de asta, 
Sara Cabot a mai tras trei focuri de armă, care din fericire 


n-au nimerit-o pe clienta mea. Abia atunci a ripostat 
locotenentul Boxer cu focuri de armă. Dacă altcineva un 
bancher, un brutar, chiar şi un agent de pariuri“? ar fi tras 
în autoapărare, n-am mai fi fost acum la proces. Dar dacă 
un poliţist se apără, toată lumea vrea să-l facă bucăţi... 

— Obiectez! 

Dar era prea târziu pentru obiecţii. Chipul de piatra al 
doctorului Andrew Cabot se făcuse pulbere de furie. A 
sărit în picioare şi s-a repezit spre Yuki, de parc-ar fi vrut 
s-o omoare. Mason Broyles a izbutit să-şi reţină clientul, 
dar sala de judecată încă fierbea chiar şi după ce 
judecătoarea Achacoso a lovit în mai multe rânduri cu 
ciocanul în masă. 

— Am terminat, onorată instanţă, a anunţat Yuki. 

— Ba nu, n-aţi terminat. Nu voi accepta ca procesul de 
faţă să se transforme într-o încăierare generală. Aprod, 
evacuează sala. Vreau să discut cu ambii avocaţi la mine în 
birou, a încheiat judecătoarea. 


4 În textul original, enumerare bazată pe sonoritatea 
asemănătoare a termenilor: banker, baker şi, respectiv, 
bookmaker. (n.tr.). 


Capitolul 88 


Atunci când s-a reluat procesul, ochii lui Yuki străluceau. 
Mi se părea că muştruluiala din partea judecătoarei 
meritase având în vedere punctele pe care le înscrisese 
prin pledoaria ei de deschidere. 

Broyles şi-a chemat primul dintre martori: Betty 
d'Angelo, asistenta de la Urgenţă care mă îngrijise în 
noaptea în care fusesem împuşcată. D'Angelo a repetat 
cam în silă ceea ce spusese şi la audierile preliminare: că 
nivelul alcoolului din sângele meu era de 0,067, că nu 
putea spune dacă eram beată, dar că o asemenea 
concentraţie era considerată ca fiind „sub influenţă”. 

Mai departe, Broyles a chemat-o pe prietena mea, 
doctorul Claire Washburn. A enumerat recomandările ei în 
calitate de legist-şef, subliniind faptul că făcuse autopsia 
cadavrului Sarei Cabot. 

— Doctor Washburn, aţi putut stabili cauza morţii Sarei 
Cabot? 

Folosindu-se de o schiţă a unui corp omenesc, Claire a 
arătat locurile prin care pătrunseseră gloanţele mele în 
trupul fetei. 

— Da. Am găsit două urme de împuşcături în piept. 
Împuşcătura A a pătruns în partea superioară din stânga, 
exterioară, a pieptului, aici. Glonţul acesta a penetrat 
cavitatea toracică a Sarei Cabot, între coastele a treia şi a 
patra din stânga, a perforat lobul superior al plămânului 
stâng, a intrat în pericard, a sfâşiat ventriculul stâng şi s-a 
oprit în coloana toracică de pe partea stângă. Cea de-a 
doua plagă împuşcată, continuă Claire, indicând pe schiţă 
cu un arătător, a trecut prin stem, la doisprezece 
centimetri şi jumătate sub umărul stâng. A trecut drept 
prin inimă, oprindu-se în vertebra toracică numărul patru. 

Membrii juriului au rămas pe gânduri atunci când au 
auzit ce efecte avuseseră gloanţele mele asupra inimii 
Sarei Cabot, dar atunci când Broyles a terminat cu 


întrebările, Yuki era gata să examineze la rândul ei 
martorul. 

— Ne puteţi spune care au fost unghiurile de penetrare, 
doamnă doctor Washburn? a întrebat Yuki. 

— Gloanţele au fost trase în sus, de la câţiva centimetri 
de deasupra solului. 

— Doctore, Sara Cabot a fost omorâtă instantaneu? 

— Da. 

— Prin urmare, aţi putea spune că Sara era prea moartă 
ca să mai poată împuşca pe cineva după ce fusese 
împuşcată? 

— Prea moartă, doamnă Castellano? Din câte ştiu eu, 
poti fi doar mort şi-atât. 

Yuki s-a înroşit. 

— Permiteţi-mi să reformulez. Având în vedere faptul că 
locotenentul Boxer a fost împuşcată de două ori cu pistolul 
Sarei Cabot, se poate presupune că Sara a tras prima... 
pentru că a murit imediat după ce a împuşcat-o 
locotenentul Boxer. 

— Da. Domnişoara Cabot a murit imediat după ce a fost 
împuşcată. 

— Încă o întrebare, a continuat Yuki, de parcă tocmai îi 
venise o idee. Aţi făcut o analiză toxicologică a sângelui 
domnişoarei Cabot? 

— Da, la câteva zile după autopsie. 

— Şi ce aţi descoperit? 

— Sara Cabot avea metamfetamină în organism. 

— Era drogată? 

— Nu folosim cuvântul drogat ca termen medical, dar 
da, avea 0,23 miligrame de metamfetamină pe litru în 
sânge. Şi, în acest sens, putem spune că era drogată. 

— Şi care sunt efectele metamfetaminei? a întrebat-o 
Yuki pe Claire. 

— Metamfetamina este un stimulent puternic al 
sistemului nervos central, care poate avea o mare varietate 
de efecte. La început simte o stare de surescitare 
agreabilă, dar cu timpul apar numeroase efecte secundare, 
inclusiv paranoia şi gândurile ucigaşe şi sinucigaşe. 


— Sunt posibile acțiunile ucigaşe? 

— Absolut. 

— Vă mulțumesc, doamnă doctor Washburn. Am 
terminat cu acest martor, onorată instanţă. 


Capitolul 89 


M-am simţit în al nouălea cer când Claire a coborât din 
boxa martorilor, dar asta n-a durat prea mult. 

L-am auzit pe Mason Broyles chemându-l pe doctorul 
Robert Goldman, iar după ce bărbatul cu păr castaniu şi cu 
mustață, îmbrăcat într-un costum bleu, a terminat de 
depus jurământul, s-a apucat să spună cât de groaznice 
erau rănile pe care i le produsesem lui Sam. 

Utilizând o schemă similară cu cea folosită de Claire, 
doctorul Goldman a arătat că primul meu glonţ trecuse 
prin cavitatea abdominală a lui Sam, prin vertebra toracică 
numărul opt, unde s-a şi oprit. 

— Acel glonţ l-a paralizat pe Sam de la brâu în jos, a 
precizat doctorul, mângâindu-şi mustaţa. Cel de-al doilea 
glonţ a intrat pe la baza gâtului, trecând prin vertebra 
cervicală trei, paralizând tot ceea ce există mai jos de gât. 

— Domnule doctor, l-a întrebat Broyles, va mai putea 
Sam Cabot să mai meargă vreodată? 

— Nu. 

— Va mai putea să facă sex? 

— Nu. 

— Va mai putea să respire singur sau să se bucure din 
plin de viaţă? 

— Nu. 

— Va rămâne într-un cărucior cu rotile pentru tot restul 
vieţii, corect? 

— Corect. 

— Martorul vă aparţine, i-a spus Broyles lui Yuki, în timp 
ce se întorcea la scaunul său. 

— N-am întrebări pentru acest martor, a declarat Yuki. 

— Acuzarea îl cheamă pe Sam Cabot, a anunţat Broyles. 
I-am adresat o privire îngrijorată lui Yuki înainte să ne 
întoarcem amândouă capetele spre partea din spate a sălii. 
Uşile s-au deschis şi o tânără infirmieră a intrat, 
împingând un cărucior cu rotile, un Jenkinson Supreme din 
crom strălucitor, veritabil Cadillac în acest domeniu. 


Sam Cabot arăta plăpând în sacou şi cu cravata la gât, 
nu semăna deloc cu monstrul care asasinase câţiva oameni 
doar ca să se distreze, înainte de a-l dobori pe Jacobi cu 
focuri de armă. Dacă n-ar fi fost privirea lui veninoasă, nici 
nu l-aş fi recunoscut. 

Sam şi-a întors ochii căprui spre mine şi inima a început 
să-mi bată nebuneşte în timp ce simţeam oroare, vinovăţie 
şi chiar şi milă. 

Mi-am coborât privirea spre ventilatorul pentru 
respiraţie care bâzâia chiar sub scaunul lui Sam. Era o 
cutie grea din metal, cu tot felul de cadrane şi indicatoare 
de nivel, precum şi un tub subţire din plastic care ieşea 
şerpuind din maşinărie şi ajungea până sub obrazul stâng 
al lui Sam, unde era prins cu o clemă. 

O cutie mică, pentru vocea electronică, era poziționată 
în faţa buzelor sale. 

Sam şi-a încleştat buzele în jurul tubului. Un sunet 
dezgustător de aspirație s-a auzit dinspre ventilatorul care 
pompa aerul comprimat în plămânii lui. Era un sunet care 
se repeta la fiecare trei sau patru secunde, de fiecare dată 
când Sam Cabot avea nevoie să inspire. 

Am privit cum îl împingea infirmiera pe Sam până la 
boxa martorilor. 

— Onorată instanţă, a spus Mason Broyles, de vreme ce 
nu ştim cât timp va trebui să depună Sam Cabot mărturie, 
am vrea să introducem ventilatorul într-o priză, ca să nu se 
consume bateria. 

— Desigur, a acceptat judecătoarea. 

Infirmiera scoase un fir lung portocaliu şi-l introduse 
într-o priză, apoi se aşeză lângă Andrew şi Eva Cabot. 

Nu mă mai puteam uita la nimeni în afară de Sam. 

Gâtul îi era ţeapăn, iar capul îi era fixat de spatele 
scaunului cu un dispozitiv de tracţiune ca un nimb 
înfăşurat în jurul frunţii. Arăta ca un fel de aparat de 
tortură medievală, şi sunt convinsă că Sam chiar aşa se şi 
simţea torturat. 

Aprodul, un tânăr înalt îmbrăcat într-o uniformă verde, 
s-a apropiat de Sam. 


— Vă rog, ridicaţi mâna dreaptă. 

Sam Cabot şi-a aruncat ochii cu sălbăticie dintr-o parte 
în alta. A tras aer în piept şi a început să vorbească în 
micuța cutie verde care-i prelucra vocea. Sunetul care 
ieşea de-acolo era unul sinistru şi vlăguit. 

— Nu pot, a spus Sam. 


Capitolul 90 


Vocea lui Sam nu mai suna câtuşi de puţin ca una 
omenească, dar chipul lui tânăr şi trupul lui mic şi plăpând 
îl făceau să pară mai fragil şi mai vulnerabil decât oricare 
altă persoană din sală. Oamenii de la galerie murmurau de 
milă, iar aprodul s-a întors către judecătoarea Achacoso. 

— Doamnă judecător? 

— Să depună jurământul, aprod. 

— Juraţi să spuneţi adevărul şi numai adevărul, aşa să vă 
ajute Dumnezeu? 

— Da, a spus Sam Cabot. 

Broyles a zâmbit către Sam, dând juriului suficient timp 
să vadă, să audă şi să absoarbă starea deplorabilă în care 
se afla băiatul şi să-şi imagineze în ce iad se transformase 
viaţa lui. 

— Nu fi emoţionat, i-a spus Broyles lui Sam. Spune doar 
adevărul. Povesteşte ce s-a întâmplat în seara aceea, Sam. 

Broyles l-a trecut pe Sam prin câteva întrebări de rutină, 
de încălzire, aşteptând de fiecare dată când băiatul îşi 
încleşta buzele pe tubul pentru respiraţie. Răspunsurile lui 
veneau în propoziţii întrerupte, lungimea fiecăreia 
depinzând de cantitatea de aer pe care o putea ţine în 
plămâni până să mai inspire încă o dată. 

Broyles l-a întrebat pe Sam câţi ani avea, unde locuia, la 
ce şcoală mergea, până să ajungă la partea principală a 
interogatoriului. 

— Sam, îţi aminteşti seara de 10 mai? 

— N-o s-o uit niciodată... câte zile voi trăi, a spus Sam, 
sugând aer din tub şi scuipându-şi cuvintele în rafale prin 
cutia pentru voce. Doar la asta mă gândesc... şi indiferent 
cât de mult aş încerca... nu pot să mi-o scot din minte... E 
noaptea în care ea mi-a omorât sora... şi mi-a distrus, în 
acelaşi timp, viaţa. 

— Obiectez, onorată instanţă, a strigat Yuki, ridicându- 
se. 


— Tinere, a spus judecătoarea, ştiu că e greu, dar 
încearcă să te limitezi la întrebări atunci când răspunzi. 

— Sam, să mergem un pic înapoi, a continuat cu 
blândeţe Mason Broyles. Poţi să ne  povesteşti 
evenimentele din acea seară, dar te rog ia-le pas cu pas. 

— S-au întâmplat multe chestii, a spus Sam. A supt din 
nou din tub şi a continuat. Dar nu-mi amintesc... chiar tot. 
Ştiu că i-am luat maşina tatii... şi ne-am speriat... Am auzit 
sirenele apropiindu-se... Sara n-avea permis... Apoi 
airbagul s-a umflat brusc... Tot ce-mi amintesc... e că am 
văzut-o pe femeia aceea... cum o împuşca pe Sara... Nu 
ştiu de ce a făcut asta. 

— E în ordine, Sam. E în regulă. 

— Am văzut un fulger, a continuat băiatul, cu ochii fixaţi 
asupra mea. Şi apoi sora mea... era moartă. 

— Da, ştim cu toţii. Acum, Sam, îţi aminteşti când te-a 
împuşcat pe tine locotenentul Boxer? 

În limitele permise de mecanismele care-i ţineau capul, 
Sam şi-a întors capul dintr-o parte în alta. Şi apoi a început 
să plângă. Sughiţurile lui erau întrerupte de inspirări şi de 
traducerea mecanică a vaietelor lui prin intermediul cutiei 
pentru voce. 

Era un sunet nepământean, care nu semăna cu nimic din 
tot ce auzisem până atunci în viaţa mea. Am simţit fiori de 
gheaţă pe şira spinării, şi, eram destul de sigură, aceeaşi 
senzaţie o aveau cu toţii. 

Mason Broyles s-a îndreptat repede spre clientul său, şi- 
a scos o batistă din buzunarul de la piept şi i-a tamponat 
nasul şi ochii lui Sam. 

— Ai nevoie de o pauză, Sam? 

— Nu... domnule... sunt bine, a hârâit băiatul. 

— Martorul vă aparţine, doamnă avocat, a spus Mason 
Broyles, săgetându-ne cu o privire care nu era altceva 
decât o provocare la luptă. 


Capitolul 91 


Yuki s-a apropiat de ucigaşul de treisprezece ani, care 
părea şi mai tânăr şi mai demn de milă, acum că faţa îi era 
roşie de la plâns. 

— Te simţi mai bine, Sam? l-a întrebat Yuki, sprijinindu- 
şi mâinile pe genunchi şi aplecându-se puţin, astfel încât 
să-l privească în ochi. 

— Bine, presupun... luând în considerare... a răspuns 
Sam. 

— Mă bucur să aud asta, l-a întrerupt Yuki, făcând câţiva 
paşi înapoi. O să încerc să-ţi pun doar întrebări scurte. De 
ce vă aflaţi în districtul Tenderloin pe data de 10 mai? 

— Nu ştiu... doamnă... Sara conducea. 

— Maşina voastră era parcată lângă hotelul Balboa. De 
ce? 

— Cumpăram un ziar... cred... voiam să mergem la film. 

— Crezi că exista vreun stand de ziare în hotelul Balboa? 

— Cred că da. 

— Sam, înţelegi care e diferenţa dintre minciună şi 
adevăr? 

— Desigur. 

— Şi ştii c-ai jurat să spui adevărul? 

— Sigur. 

— În regulă. Prin urmare, poţi să ne spui de ce aveati, tu 
şi cu Sara, pistoale la voi în seara aceea? 

— Erau... pistoalele tatii, a spus băiatul. S-a oprit să 
inspire şi poate să se şi gândească. Am luat un pistol din 
torpedou... pentru că am crezut că oamenii aceia... aveau 
să ne omoare. 

— N-ai ştiut că poliţia încerca să vă scoată de-acolo? 

— Eram speriat... nu eu conduceam şi... totul s-a 
petrecut repede. 

— Sam, erai luat în seara aceea? 

— Cum să fiu, doamnă? 

— Metamfetamină. Ştii tu... zăpadă, ia şi du-te, bobiţe... 

— Nu eram drogat. 


— Înţeleg. Îţi aminteşti accidentul de maşină? 

— Nu chiar. 

— Îţi aminteşti că i-ai văzut pe locotenentul Boxer şi pe 
inspectorul Jacobi ajutându-vă să ieşiţi din maşină după ce 
v-aţi ciocnit? 

— Nu, pentru că aveam sânge în ochi... Nasul îmi era 
spart... Şi dintr-odată... văd pistoale, iar următorul lucru 
de care-mi amintesc... ne-au împuşcat. 

— Îţi aminteşti c-ai tras în inspectorul Jacobi? 

Băiatul a făcut ochii mari. Era surprins de întrebare? 
Sau, pur şi simplu, îşi amintea momentul? 

— Am crezut că voia să-mi facă rău, a croncănit Sam în 
cele din urmă. 

— Prin urmare, îţi aminteşti c-ai tras în el? 

— Nu urma să mă aresteze? 

Yuki a rămas fermă pe poziţie în timp ce aştepta ca 
plămânii lui Sam să se umple cu aer. 

— Sam. De ce l-ai împuşcat pe inspectorul Jacobi? 

— Nu. Nu-mi amintesc să fi făcut... asta. 

— Spune-mi: eşti în tratament la un psihiatru? 

— Mda, sunt... Pentru că mi-e greu. Pentru că sunt 
paralizat... şi pentru că femeia aia mi-a ucis sora. 

— Bine, hai să te întreb şi despre asta. Spui că 
locotenentul Boxer ţi-a ucis sora. N-ai văzut că sora ta a 
tras prima în locotenent? N-ai văzut cum locotenentul 
zăcea pe stradă? 

— Nu aşa îmi amintesc eu. 

— Sam, ţii minte că eşti sub jurământ? 

— Spun adevărul, a răspuns el, smiorcăindu-se din nou. 

— Bine. Ai fost vreodată în hotelul Lorenzo? 

— Obiectez, onorată instanţă. Unde vrea să ajungă? 

— Doamna Castellano? 

— Va deveni evident într-o clipă, onorată instanţă. Mai 
am o singură întrebare. 

— Atunci, continuaţi. 

— Sam, este sau nu adevărat că în prezent eşti suspectul 
principal în investigaţiile asupra unor crime multiple? 


Sam şi-a întors capul cu câteva grade dinspre Yuki şi a 
răcnit cu vocea sa uscată, prelucrată mecanic: 

— Domnule Broyles! 

Vocea lui Sam s-a stins în timp ce aerul ieşea din el. 

— Obiectez! N-are pe ce să se bazeze, onorată instanţă, 
a urlat Broyles peste murmurul general din sală şi 
loviturile de ciocan ale judecătoarei Achacoso. Vreau ca 
întrebarea să fie eliminată din consemnarea şedinţei, a 
strigat iar Broyles, şi vă rog să-i recomandaţi juriului să nu 
țină seama de... 

Înainte ca judecătoarea să hotărască, ochii lui Sam au 
început să se rotească nebunește. 

— Invoc amendamentul, a spus băiatul, trăgând o porţie 
de aer proaspăt înainte de a vorbi din nou. Invoc Al 
Cincilea amendament“ pe motiv că... 

Şi, în acea clipă, o alarmă îngrozitor de stridentă s-a 
auzit de sub căruciorul cu rotile. De la galerie şi din boxa 
juraţilor au răsunat ţipete, pe măsură ce afişajele 
ventilatorului scădeau spre zero. 

Andrew Cabot a sărit de pe scaunul său, împingând-o în 
faţă pe infirmieră. 

—Fă ceva! Fă ceva! 

Prin sală s-a auzit zgomotul unei răsuflări colective în 
timp ce infirmiera îngenunchea, manevra manetele şi 
repornea ventilatorul. În sfârşit, alarma s-a oprit. 

Un vâjij puternic s-a auzit în timp ce Sam trăgea în piept 
aerul care-i salva viaţa. 

Apoi rumoarea mulţimii a umplut sala. 

— Am terminat cu martorul acesta, a declarat Yuki, 
strigând peste zgomotul sălii. 


15 Al cincilea amendament la Constituţia Statelor Unite ale 
Americii prevede că nici o persoană nu poate fi socotită 
răspunzătoare pentru o crimă decât dacă a fost pusă sub 
acuzare în mod legal. De asemenea, nimeni nu poate fi privat de 
libertate sau de proprietate fără un proces legal şi nu poate fi 
citat să depună mărturie împotriva sa în instanţă, (n.tr.). 


— Şedinţa se suspendă, a anunţat judecătoarea 
Achacoso, bătând cu ciocănelul în masă. Vom continua 
mâine la ora nouă. 


Capitolul 92 


În timp ce sala de judecată se golea, Yuki şi-a îndreptat 
silueta înaltă de doar un metru şi cincizeci şi opt de 
centimetri spre judecătoare. 

— Onorată instanţă! Solicit viciu de procedură, a spus 
ea. Judecătoarea i-a făcut semn să vină în faţă, iar ea şi cu 
Mickey, precum şi Broyles şi ajutorul lui, s-au înghesuit 
spre biroul ei. 

Am auzit-o pe Yuki spunând: 

— Juriul ar putea să fie influenţat de alarma aia idioată. 

— Doar nu-i acuzaţi pe reclamanţi că au pornit în mod 
intenţionat alarma „aia idioată”, nu? a întrebat-o 
judecătoarea. 

— Nu, sigur că nu, onorată instanţă. 

— Domnule Broyles? 

— Scuzaţi-mi limbajul, doamnă judecător, dar se mai 
întâmplă şi porcării, iar ceea ce a văzut juriul face parte 
din viaţa lui Sam Cabot. Uneori ventilatorul nu 
funcţionează aşa cum ar trebui, şi, în astfel de cazuri, 
băiatul ar putea să moară. Juriul a văzut asta. Nu cred că a 
contribuit mai mult la cazul nostru decât faptul că Sam e 
în acel cărucior, şi sora lui e moartă. 

— Sunt de acord. Moţiunea e respinsă, doamnă 
Castellano. Ne întâlnim mâine-dimineaţă, aşa cum am 
stabilit. 


Capitolul 93 


Nu ştiu cine era mai zguduită, eu sau Yuki. Ne-am făcut 
drum spre scara de la ieşirea de incendiu, am tropăit pe 
treptele din beton şi am deschis uşa de serviciu care dădea 
spre Polk, lăsându-l pe Mickey să se descurce cu presa. 

Yuki părea de-a dreptul uluită... şi ofensată. 

— Mărturia lui Sam a fost mai mult decât un coşmar, a 
spus, cu vocea pierdută. Atunci când a pornit alarma, 
întregul meu interogatoriu a fost anulat. Era ca şi cum 
toată lumea s-ar fi gândit: „Pentru numele lui Dumnezeu, 
ce i-a făcut asta copilului?” 

Aleseserăm cea mai ocolită şi mai puţin circulată rută 
spre garaj. M-am văzut nevoită să-mi pun mâna în jurul 
taliei lui Yuki ca să n-o ia în direcţia greşită. 

— Doamne, spunea Yuki iar şi iar, de fiecare dată 
ridicându-şi mâinile cu palmele spre cer. Doamne, 
Doamne. Ce glumă. Ce bătaie de joc! 

— Dar, Yuki, am întrerupt-o, ai dovedit ceea ce voiai. Ai 
spus totul. Copiii parcaseră în Tenderloin. N-aveau treabă 
acolo. Aveau pistoale la ei. Ai spus că Sam este suspectul 
principal într-o investigaţie de crimă, iar Sam va fi pus sub 
acuzare pentru crimele alea. Amprentele lui au fost găsite 
pe marginea căzii în care-a fost electrocutat bietul băiat. El 
şi Sara i-au asasinat pe puştanii ăia, Yuki. Sam Cabot e o 
teroare. Juriul trebuie să afle asta. 

— Nu am idee ce ştiu ei. Nu mai pot să mai spun încă o 
dată că e suspect, pentru că n-a fost pus sub acuzare. 
Juriul se poate să fi crezut că-i întindeam o capcană, 
încercând să-l scot din sărite pe amărâtul ăla. Ceea ce se 
pare că am reuşit. 

Am traversat Opera Piaza, un centru cu tot felul de 
restaurante, cu o librărie şi cinematografe la parter. 
Evitând privirile mulţimii, am luat liftul până în garaj şi, 
după ce ne-am fâţâit de colo-colo printre rândurile de 
maşini parcate, am găsit în cele din urmă Acura lui Yuki. 


Am urcat, ne-am pus centurile de siguranţă şi, în clipa în 
care Yuki a răsucit cheia, motorul a prins viaţă. Eu deja mă 
gândeam la ziua de mâine. 

— Eşti sigură că e o idee bună să depun mărturie? mi- 
am întrebat avocatul. 

— Absolut. Eu şi Mickey suntem întru totul de acord. 
Trebuie să captăm simpatia juriului, s-o îndreptăm spre 
tine. Şi, ca să izbutim asta, oamenii ăia trebuie să vadă şi 
să audă cum eşti tu în realitate. Şi pentru asta trebuie să 
depui mărturie. 


Capitolul 94 


În dimineaţa următoare, priveliştea pe care-o vedeam 
prin fereastra din chicineta lui Yuki era cenuşie, ploaia 
căzând în cascadă din uriaşii nori de furtună de deasupra 
oraşului. Ciudat, dar acesta era oraşul San Francisco pe 
care-l iubeam: furtunos şi vijelios. 

Mi-am băut cafeaua şi i-am dat de mâncare Marthei. 
Apoi am plecat într-o plimbare rapidă pe Jones Street. 

— Trebuie să ne grăbim, Boo, i-am spus, deja resimţind 
umiditatea din aer. Azi e o zi mare. Mami o să fie linşată. 

Douăzeci de minute mai târziu, Mickey a venit să ne ia 
cu maşina lui. Am ajuns la tribunal la opt fără un sfert, 
evitând în mod inteligent cea mai mare parte a mulţimii. 

Înăuntrul sălii de judecată B, Mickey şi Yuki s-au aşezat 
unul lângă celălalt şi au început să se certe în şoaptă, 
braţele lui Yuki fluturând ca nişte păsărele zăpăcite. Cât 
despre mine, am rămas să privesc pe fereastra tribunalului 
perdelele de ploaie, în timp ce minutele ticăiau, tensionate, 
pe cadranul electric de pe perete. 

Am simţit că mă atinge cineva pe braţ. 

— Ca să fiu cinstit, alarma aia a fost unul dintre cele mai 
oribile lucruri care mi s-au întâmplat vreodată într-o sală 
de judecată, a spus Mickey, întinzându-se peste Yuki ca să 
discute cu mine. Nu vreau să mă gândesc că Broyles a 
înscenat asta, dar nu m-ar mira prea tare să aflu că ela 
cerut să se scoată firul din priză. 

— Doar nu vorbeşti serios!? 

— Nu ştiu, dar ţinem lucrurile sub control. E rândul 
nostru să ne expunem cazul, şi avem două mesaje de 
transmis. Băiatul reprezintă o ameninţare chiar şi în 
căruciorul cu rotile, iar tu eşti un poliţist excelent. 

— Uite, nu-ţi face griji în legătură cu mărturia ta, 
Lindsay, a adăugat Yuki. Dac-ai fi şi mai pregătită decât 
atât, n-ai mai părea naturală. Când o să vină timpul s-o 
faci, doar spune-ţi povestea. Nu te grăbi şi gândeşte-te 


bine dacă nu eşti sigură de ceva. Şi să nu pari vinovată. Fii 
doar polițistul grozav care eşti. 

— Corect, am răspuns. Şi, ca să fiu mai sigură, am mai 
spus-o o dată. 

Mult prea devreme, au apărut şi spectatorii în sală, cu 
impermeabilele lor umede, unii dintre ei încă scuturându-şi 
umbrelele. Apoi partea adversă şi-a făcut apariţia în şir 
indian, trântindu-şi servietele pe masă. Broyles ne-a 
salutat cu un semn din cap, abia disimulându-şi bucuria. 
Omul era în elementul lui, asta era clar. Court TV, 
Network TV. Toată lumea voia să stea de vorbă cu Mason 
Broyles. 

Cu coada ochiului, l-am văzut pe Broyles cum îi strângea 
mâna lui Andrew Cabot şi o săruta pe obraz pe Eva Cabot. 
Chiar a şi ajutat-o pe infirmieră să aranjeze mai bine 
căruciorul cu rotile al lui Sam Cabot. Orchestra totul, aşa 
că, de ce să nu fi pus la cale şi alarma de ieri? 

— Ai dormit bine, Sam? Grozav, i s-a adresat Broyles 
băiatului. 

Pentru mine, coşmarul reîncepea. 

Sunetul scos de Sam atunci când trăgea aer prin tubul 
ventilatorului la fiecare câteva secunde reprezenta o 
amintire permanentă şi atât de dureroasă a ceea ce 
făcusem, încât îmi era chiar şi mie greu să respir. 

Dintr-odată, uşa laterală a sălii de judecată s-a deschis şi 
cei doisprezece jurati, bărbaţi şi femei, împreună cu cele 
trei rezerve, au intrat în boxa juriului şi şi-au ocupat 
locurile. Judecătoarea, cu un pahar din carton cu cafea în 
mână, şi l-a ocupat pe al ei, iar şedinţa a reînceput. 


Capitolul 95 


Yuki, părând calmă şi concentrată, senzaţională într-un 
costum gri şi cu perle la gât, a început prin a o chema în 
boxa martorilor pe veterana dispeceră Caria Reyes. Yuki i- 
a adresat câteva întrebări generale despre îndatoririle ei 
de serviciu şi despre cum se desfăşurase tura ei din data 
de 10 mai. 

Apoi a pus caseta cu transmisia mea radio din acea 
noapte groaznică: patru minute şi jumătate lungi cu vocea 
mea anunțând poziţiile, precum şi apelurile altor patrule 
de poliţie. 

Transmisia întreruptă şi presărată cu interferenţe mă 
făcea să simt cum adrenalina mi se aduna în corp şi mă 
trimitea cu gândul la acea noapte întunecată din trecut, 
când îi urmăream pe suspecţii necunoscuţi din Mercedesul 
negru. 

Vocea lui Jacobi, care cerea ajutor medical pentru 
pasagerii maşinii distruse, era întreruptă în mijlocul frazei 
de gloanţele trase asupra lui. 

Chiar am tresărit pe scaun la auzul împuşcăturilor. 
Mâinile au început să-mi transpire şi simţeam cum tremur. 

O clipă mai târziu mi-am auzit propria voce stinsă 
cerând ambulante: 

„Doi ofiţeri căzuţi. Doi civili căzuţi...” 

Şi vocea îngrijorată a Cariei Reyes: 

„Locotenente, eşti bine? Lindsay! Răspunde-mi!” 

— Chiar am crezut că o pierdusem, i-a spus Carla lui 
Yuki din boxa martorilor. Lindsay e una dintre cele mai 
bune. 

După interogatoriul căldicel al lui Mason, Yuki l-a citat 
pe următorul nostru martor, Mike Hart, de la Balistică, el 
confirmând că resturile de cartuşe extrase din corpul meu 
fuseseră trase din pistolul Sarei şi că resturile recuperate 
din corpul lui Jacobi proveneau din pistolul găsit asupra lui 
Sam Cabot. 


Broyles n-a avut întrebări pentru Mike, aşa că Yuki l-a 
chemat pe Jacobi ca martor. 

Mi-au dat lacrimile când l-am văzut pe vechiul meu 
prieten şi partener îndreptându-se spre boxă. Jacobi păşea 
greoi, deşi pierduse foarte mult în greutate. De-abia a 
reuşit să se urce în boxă. 

Yuki i-a lăsat timp să-şi toarne şi să bea un pahar plin cu 
apă. Apoi i-a pus câteva întrebări de rutină, despre cât 
timp petrecuse în poliţie, de când era la Omucideri. 

Apoi: 

— Inspector Jacobi, de cât timp o cunoaşteţi pe 
locotenentul Boxer? 

— Cam de şapte ani. 

— Aţi mai avut ocazia să lucraţi cu ea înaintea nopţii cu 
pricina? 

— Înî. Am fost parteneri timp de trei ani. 

— Au mai existat situaţii în care a trebuit să-şi 
folosească arma? 

— Da, de câteva ori. 

— Şi cum aţi spune că reacţionează în situaţii critice? 

— Reacționează grozav. Şi, ştiţi, de fiecare dată când 
ieşi pe stradă, te afli într-o situaţie critică, pentru că un 
fleac se poate transforma în ceva fără niciun fel de 
avertizare. 

— Domnule inspector, atunci când v-aţi întâlnit cu 
locotenentul Boxer în seara de 10 mai, aţi simţit miros de 
alcool în respiraţia ei? 

— Nu. 

— Aţi ştiut că băuse? 

— Da, pentru că mi-a spus ea însăşi. 

— Ei bine, de ce v-a spus una ca asta? 

— Pentru că voia să ştiu, ca să pot s-o scot în şuturi din 
maşină, în cazul în care aş fi vrut. 

— În opinia dumneavoastră, care aţi lucrat cu ea atâţia 
ani, era în deplinătatea simţurilor şi a facultăţilor sale 
mintale? 

— Desigur. Era brici, la fel ca întotdeauna. 


— Dac-ar fi fost în vreun fel afectată, aţi fi plecat în 
misiune cu ea? 

— Cu siguranţă că nu. 

Yuki l-a trecut pe Warren prin evenimentele acelei seri, 
din momentul în care venise să mă ia de la Susie's până la 
ultimul lucru de care-şi amintea. 
maşină. Eram îngrijorat la gândul că rezervorul de benzină 
se spărsese şi că totul putea să facă buuum! Vorbeam cu 
dispecera, cu Caria Reyes, aici de faţă, îi spuneam că Sam 
Cabot avea nasul spart de la ciocnirea cu airbagul care-i 
sărise în faţă şi că ambii copii ar putea să aibă leziuni 
interne. Prea puţin mă gândeam la altceva. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule inspector? 

— Prea puţin mă gândeam că, în timp ce eu chemam 
ambulanţele, puţoiul ala mic avea să mă împuşte. 

Lui Mason Broyles i-a sărit muştarul, desigur, iar 
judecătoarea l-a admonestat pe Jacobi. Eram extaziată de 
faptul că partenerul meu avusese curajul să-l numească pe 
Sam Cabot puţoi. După ce s-a restabilit liniştea, Yuki a mai 
avut o întrebare pentru vechiul meu partener. 

— Domnule inspector, cunoaşteţi reputaţia 
locotenentului Boxer în cadrul comunităţii poliţieneşti? Şi, 
dacă da, care ar fi această reputaţie? 

— Pe scurt? E o polițistă al naibii de bună. 


Capitolul 96 


Broyles n-a scos prea multe de la Jacobi prin întrebările 
lui. Inspectorul a răspuns doar cu „da” şi „nu” şi a refuzat 
să muşte momeala atunci când Broyles a insinuat că fusese 
leneş în îndeplinirea procedurilor şi a politicilor Poliţiei din 
San Francisco. 

— Am făcut tot ceea ce se putea pentru cei doi copii şi-l 
mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că, la urma urmei, 
clientul dumneavoastră nu e un ţintaş prea bun, a spus 
Jacobi. Altfel aş fi mort, în loc să fiu aici şi să vorbesc. 

Atunci când şedinţa s-a suspendat pentru pauza de 
prânz, am găsit un loc liniştit într-un colţ, la etajul trei, 
între un automat de suc şi un perete, şi am stat de vorbă 
cu Joe, îmbrăţişarea noastră virtuală întinzându-se peste 
trei fusuri orare. Şi-a cerut scuze de cel puţin şase ori 
pentru faptul că era în toiul unei investigaţii privitoare la 
unele ameninţări prin aeroporturi, de la Boston până la 
Miami, motiv pentru care nu putea să fie cu mine în San 
Francisco. 

Am luat o muşcătură dintr-un sandvici cu şuncă şi am 
sorbit dintr-o cafea de la un automat, înainte de a-mi ocupa 
locul lângă Yuki, atunci când şedinţa s-a reluat. 

Apoi a sosit momentul de care-mi era cel mai groază. 
Yuki m-a chemat în boxa martorilor. După ce m-am aşezat 
acolo, s-a pus în faţa mea, astfel încât să nu-i pot vedea pe 
Andrew şi pe Eva Cabot, iar apoi mi-a adresat un zâmbet 
luminos. 

— Locotenent Boxer, credeţi că procedurile poliţiei 
trebuie respectate? 

— Da. 

— Eraţi beată în noaptea respectivă? 

— Nu. Luam cina cu prietenele mele. Am băut vreo două 
pahare înainte să primesc apelul telefonic de la Jacobi. 

— Nu eraţi de serviciu? 

— Nu. 


— Nu constituie o încălcare a regulamentului dacă beţi 
în afara serviciului, nu-i aşa? 

— Nu. 

— Atunci când v-aţi urcat în maşină alături de 
inspectorul Jacobi, oficial, eraţi din nou în timpul 
serviciului. 

— Da. Totuşi, eram sigură de faptul că eram stăpână pe 
mine. Şi acum susţin asta. 

— Aţi spune că sunteţi genul de poliţist care procedează 
„ca la carte”? 

— Da, dar cartea nu acoperă toate eventualităţile. 
Uneori trebuie să te adaptezi la situaţia concretă şi să-ţi 
foloseşti creierul cât poţi de bine. 

La îndemnul lui Yuki, am relatat toată povestea, până în 
punctul în care eu şi Jacobi am deschis cu forţa maşina şi i- 
am scos de acolo pe fraţii Cabot. 

— Am făcut o greşeală, pentru că acei copii păreau să fie 
într-o stare jalnică. Mi-a fost milă de ei. 

— De ce v-a fost milă de ei? 

— Amândoi plângeau. Şi Sam, în mod special, sângera, 
vomita şi mă implora. 

— Puteţi să explicaţi? 

— Zicea: „Vă rog, nu-i spuneţi tatălui meu. O să mă 
omoare”. 

— Prin urmare, ce-aţi făcut? 

— Aşa cum a relatat şi inspectorul Jacobi, a trebuit să-i 
ajutăm să iasă din maşină. Exista pericolul ca rezervorul 
de benzină să explodeze. Mi-am lăsat pistolul deoparte, ca 
să pot să apuc uşa maşinii, şi, împreună cu Jacobi, i-am 
scos de acolo. 

— Continuă, locotenente! 

— După ce i-am scos afară, ar fi trebuit să-i pun cătuşele 
Sarei. În loc de asta, am tratat-o ca pe o victimă a unui 
accident rutier. Atunci când i-am cerut permisul, a scos un 
pistol din jachetă şi m-a împuşcat în umăr, apoi în coapsă. 
Am căzut. 

— Unde era inspectorul Jacobi atunci când Sara a tras? 

— Inspectorul Jacobi chema o ambulanţă. 


— Unde-i era pistolul? 

— In toc. 

— Sunteţi sigură de asta? 

— Da. Vorbea la telefon. Pistolul era în toc. Am strigat: 
„Armă” chiar cu o clipă înainte ca Sara să tragă. Am văzut 
cum Jacobi s-a întors şi m-a văzut căzând. Chiar atunci, 
Sam Cabot a tras în el... nimerindu-l de două ori. 

— Sunteţi sigură că aţi văzut asta, locotenente? Că nu v- 
aţi pierdut cunoştinţa? 

— Nu. Am fost conştientă tot timpul. 

— Inspectorul Jacobi a leşinat? 

— Da. Am crezut că a murit. L-am văzut pe Sam Cabot 
izbindu-l cu piciorul în cap, iar el n-a făcut nici o mişcare 
să se apere. 

— L-aţi văzut pe Sam Cabot lovindu-l pe inspectorul 
Jacobi cu piciorul în cap. Continuaţi. 

— Poate că ei au crezut că eu murisem, pentru că 
păreau să fi uitat de mine. 

— Obiectez. Martorul face speculaţii. 

— Se aprobă. 

— Spune-ne doar ce ai văzut şi ai auzit, m-a sfătuit Yuki. 
Te descurci foarte bine. 

Mi-am înclinat capul şi am încercat să mă concentrez. 

— Am auzit-o pe Sara spunându-i lui Sam c-ar trebui să 
plece amândoi de acolo, am zis. Mi-am scos pistolul din toc 
şi am somat-o pe Sara Cabot să arunce arma. M-a făcut 
curvă, apoi a tras încă de câteva ori spre mine. Atunci am 
ripostat. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Sara a căzut la pământ, iar Sam a început să tipe la 
mine că-i împuşcasem sora. Din nou, i-am cerut să arunce 
arma, dar el a refuzat. L-am împuşcat şi pe el. 

— Spune-mi, locotenente, ai vrut să-i răneşti pe copiii 
aceştia? N 

— Nu, sigur că nu. Imi doresc din tot sufletul ca nimic 
din toate astea să nu se fi întâmplat. 

— În opinia dumitale, dacă Sam şi Sara Cabot n-ar fi 
avut arme, s-ar fi întâmplat această tragedie? 


— Obiectez, a strigat Broyles. Cere o concluzie din 
partea martorului. 

Judecătoarea s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a privit 
spre tavan prin ochelarii ei cu ramă groasă, neagră. Apoi, 
după ce-a ajuns la o hotărâre, a revenit în poziţia iniţială. 

— Se aprobă. 

— Lindsay. E adevărat că în cei zece ani petrecuţi la 
Omucideri ai fost citată pe ordinul de zi pentru arestări 
excelente în treizeci şi şapte de cazuri şi ai primit 
cincisprezece citări de unitate şi douăzeci de premii de 
merit? 

— N-am numărat, dar cam aşa trebuie să fie. 

— Pe scurt, locotenent Boxer, Departamentul de Poliţie 
din San Francisco ar fi de acord cu descrierea 
inspectorului Jacobi. Eşti un poliţist „al naibii de bun”. 

— Obiectez. Doamna avocat ţine un discurs. 

— Mulţumesc, Lindsay. Am terminat, onorată instanţă. 


Capitolul 97 


Am uitat de Yuki de îndată ce-a plecat de lângă mine. 
Mă prăbuşeam înapoi în timp, resimţind grozăvia acelei 
nopţi oribile. Sunetul vâjâit al respirației lui Sam mă durea 
ca o rană deschisă, iar sala de judecată era o mare întinsă 
de chipuri, reflectând suferinţa din sufletul meu. 

I-am recunoscut pe şase dintre membrii familiei Cabot, 
după asemănarea lor cu Sara şi cu Sam, dar şi după furia 
din ochii lor. Şi am văzut poliţişti peste tot, bărbaţi şi femei 
pe care-i cunoşteam şi cu care lucrasem ani de zile. Ochii 
mi s-au oprit asupra lui Jacobi, iar el mi-a susţinut privirea. 
Mi-a făcut semn cu ochiul şi am încercat să zâmbesc, dar 
Mason Broyles se îndrepta deja spre mine. 

Nu şi-a irosit timpul cu amabilităţi. 

— Locotenent Boxer, atunci când aţi tras în clientul meu 
şi în sora lui, aţi intenţionat să-i ucideţi? 

Am auzit un puternic ţiuit în urechi în timp ce încercam 
să-i înţeleg întrebarea. „Am tras ca să-i ucid? Da. Dar cum 
puteam să spun că voisem să-i omor pe copiii ăia?” 

— Îmi cer scuze, domnule Broyles. Puteţi să repetaţi 
întrebarea? 

— Daţi-mi voie s-o formulez altfel. Dacă incidentul 
acesta s-a petrecut aşa cum aţi spus, iar Sara şi Sam Cabot 
au refuzat să arunce armele, de ce nu i-aţi scos pur şi 
simplu din luptă? De ce n-aţi tras în mâini sau în picioare, 
de exemplu? 

Am ezitat, încercând să-mi imaginez scena. Sara stătea 
chiar în faţa mea, pe trotuar. Gloanţele acelea care-mi 
făceau rănile să zvâcnească. Prăbuşirea pe pavaj. Șocul. 
Durerea. Ruşinea. 

— Locotenente? 

— Domnule Broyles, am tras în legitimă apărare. 

— Uimitor cât de bine aţi ţintit. La cât de beată erati. 

— Obiectez. Hărţuieşte martorul. 

— Se aprobă. Aveţi grijă, domnule Broyles. 


— Da, doamnă judecător. Locotenente, nu înţeleg. Aţi 
tras două gloanţe în inima Sarei... o ţintă destul de mică, 
totuşi, nu credeţi? De ce n-aţi tras astfel încât să 
supravieţuiască? De ce n-aţi tras astfel încât să-l faceţi pe 
Sam Cabot să scape arma din mână? 

— Onorată instanţă! Răspunsul se află în întrebare! 

— Retrag întrebarea. Inţelegem ceea ce aţi făcut, 
locotenente, a rânjit batjocoritor Broyles. Înţelegem exact 
ceea ce s-a întâmplat. 


Capitolul 98 


Am auzit-o pe Yuki spunând: 

— Reiau interogatoriul, onorată instanţă. 

Apoi s-a apropiat de mine, mişcându-se repede. A 
aşteptat până când am privit-o în ochi. 

— Lindsay, atunci când ai tras asupra Sarei şi a lui Sam 
Cabot, viaţa îţi era în pericol? 

— Da. 

— Care este procedura standard pentru o asemenea 
situaţie? Cum e ca la carte? 

— Tragi în masa centrală ca să diminuezi ameninţarea 
şi, odată ce ameninţarea a fost diminuată, opreşti focul. 
Adeseori acele împuşcături în masa centrală sunt fatale. 
Nu poţi să rişti trăgând la extremităţi. Poţi să ratezi. 
Individul ar putea să mai fie după aceea capabil să tragă, 
şi trebuie să te asiguri că nu mai poate răni şi alţi oameni. 

— Ai avut de ales, ca să nu tragi în felul în care ai făcut- 
0? 

— Nu. Sub nici o formă. Odată ce copiii Cabot au folosit 
forţa letală. 

— Mulţumesc, locotenente. Acum am înţeles cu toţii 
exact ceea ce s-a întâmplat. 

Mă simţeam vlăguită de puteri, dar uşurată când am 
coborât din boxa martorilor. Imediat după ce m-am aşezat 
la locul meu, am auzit-o pe judecătoare suspendând 
şedinţa. 

— Ne vedem mâine la nouă, a spus. 

Yuki şi Mickey, precum şi alţi câţiva avocaţi de la el din 
birou, au alcătuit o zonă de protecţie în jurul meu în timp 
ce ieşeam din tribunal pe uşa din spate şi ne urcam în 
maşina neagră Lincoln, care ne aştepta pe Polk. 

Prin geamurile fumurii ale maşinii am văzut mulţimea 
furioasă murmurând şi fluturând postere cu fotografia mea 
şi pancarde cu sloganul „Arma scăpată de sub control” sau 
cu „Dirty Harriet”. 


— Te-ai descurcat grozav, Lindsay, a spus Mickey, 
întinzându-se de pe scaunul din faţă şi bătându-mă pe braţ. 

Dar ochii lui căprui nu zâmbeau, iar partea de jos a feţei 
îi era îngheţată. 

— N-ar fi trebuit să ezit. Nu... pur şi simplu, n-am ştiut 
ce să răspund. 

— N-ai făcut nimic rău. Acum mergem la cină. Eu şi Yuki 
trebuie să lucrăm pledoaria finală. Eşti binevenită, dacă 
vrei să vii cu noi. 

— Dacă n-aveţi nevoie de mine, mai bine mă duceţi 
acasă la Yuki. Vă las să lucraţi în linişte. 

Am strâns cheile lui Yuki în mâini şi am privit oraşul pe 
care-l cunoşteam atât de bine, prin ferestrele întunecate 
ale maşinii. Ştiam că o dădusem în bară. Câteva secunde 
de ezitare, şi toţi cei din sală îmi citiseră gândurile. 

Impresia cu care plecase juriul azi era că trăsesem ca 


... ve 


Şi, fireşte, aveau dreptate. 


Capitolul 99 


Un sunet ascuţit m-a trezit din coşmarul care mă 
prinsese în mrejele lui. Am rămas nemişcată, încercând să 
mă dezmeticesc, când sunetul s-a auzit din nou, de data 
aceasta mai puţin strident, mai puţin deranjant. 

Mi-am înşfăcat telefonul mobil de pe noptieră şi i-am 
deschis clapeta, dar persoana care mă apelase închisese 
deja. 

Trează şi morocănoasă la ora şase dimineaţa, m-am 
apucat să mut tot felul de lucruri de-ale lui Yuki în cel de-al 
doilea dormitor, mai mic, până când mi-am găsit treningul 
şi pantofii pentru jogging. M-am îmbrăcat în tăcere, i-am 
petrecut lesa pe după gât Marthei şi, împreună, am ieşit 
din Crest Royal, în lumina zorilor. 

Am alergat, convinsă că puteam să fac cel puţin trei 
kilometri pe teren neted şi pe pante domoale. Apoi eu şi 
Martha ne-am îndreptat spre nord, către linia dreaptă 
reprezentată de Jones Street, alergând uşor, junghiurile 
din încheieturi amintindu-mi cât de mult îmi displăcea, de 
fapt, să alerg. 

I-am scos lesa Marthei, ca să nu mi se înfăşoare în jurul 
picioarelor şi să mă facă să cad. Apoi m-am silit să alerg 
mai repede pe panta descendentă a străzii Jones, până 
când durerea încă sâcâitoare din umăr şi din picior mi s-a 
răspândit în tot corpul. 

Oricât de mult aş fi detestat asta, alergatul era singura 
mea speranţă de a-mi abate gândul de la proces, pentru că 
era cea mai bună modalitate de a mă concentra asupra 
durerii fizice, căreia îi puteam face mult mai bine faţă 
decât celei sufleteşti. Şi, deşi tendoanele mele ripostau, 
îmi făcea bine să-mi simt pantofii izbind trotuarul şi 
transpiraţia zvântată de aerul răcoros, în timp ce zorii se 
topeau în lumina dimineţii. 

Am continuat să alerg spre nord, pe Jones, peste Vallejo 
Street, până când am ajuns pe culme, pe Russian Hill. 


Drept înainte era insula Alcatraz, cu farul ei şi cu 
splendida panoramă a insulei Angel. 

Abia acolo mintea mi s-a eliberat şi inima a început să- 
mi bată cu putere, mai degrabă de pe urma efortului decât 
de stres şi de frică. N 

Apoi am traversat pe Hyde. In dreapta mea era 
Lombard, o stradă fermecătoare care coboară în vale spre 
Leavenworth. Am alergat pe loc, mişcându-mi ritmic 
braţele în timp ce aşteptam să se schimbe culoarea 
semaforului, încântată de faptul că eram încă înaintea 
mulţimii care avea să umple străzile până la refuz în 
aproximativ jumătate de oră. 

Semaforul şi-a schimbat culoarea şi am pornit. Drumul 
pe care-l alesesem mă purta prin câteva dintre cele mai 
frumoase locuri din oraş, cu case vechi, admirabile, demne 
de tipărit pe cărţi poştale ilustrate, chiar şi cu ceața care 
plutea încă deasupra golfului. Eu şi cu Martha 
ajunseserăm la marginea cartierului chinezesc, când am 
auzit scârţâitul roţilor unei maşini exact în spatele meu. 

Cineva m-a strigat: 

— Domnişoară, trebuie să vă legaţi câinele în lesă. 

Oarecum iritată, m-am întors brusc şi am văzut o maşină 
de poliţie urmărindu-mă. M-am oprit din alergare şi am 
chemat-o pe Martha lângă mine. 

— Tii, Dumnezeule! Doamna locotenent. Tu erai! 

— Bună dimineaţa, Nicolo, i-am gâfâit tânărului ofiţer. 
Bună, Friedman, i-am spus şi şoferului. 

— Suntem cu toţii alături de tine, Lou, m-a informat 
Friedman. Adică, nu vreau să spun... literal, în clipa asta, 
s-a bâlbâit el. Dar chiar ne e dor de tine, nenică... vreau să 
spun, locotenente. 

— Mulţumesc. l-am zâmbit. Asta înseamnă mult pentru 
mine. Mai ales azi. 

— Las-o baltă cu câinele, da? 

— Hei, ai avut dreptate prima dată, Nicolo. Trebuie să 
fie în lesă. 

— După proceduri? 

— Ahiî, aşa-s eu. 


— Mult noroc, locotenente! 

— Mulţumesc, băieţi. 

Friedman a dat câteva flash-uri scurte în timp ce treceau 
pe lângă mine. Ţinând-o pe Martha de zgardă cu ambele 
mâini, astfel încât să fie cât mai aproape de mine, am cotit 
pe Clay Street şi m-am îndreptat din nou spre Jones, 
urcând dealul. 

În clipa în care am intrat, împleticindu-mă, în holul 
blocului lui Yuki, m-au lăsat toţi cârceii şi toate junghiurile. 
Câteva minute mai târziu, mă bălăceam sub duşul fierbinte 
la care-mi câştigasem dreptul, şi asta însemna o minunată 
recompensă. 

M-am înfăşurat într-unul dintre prosoapele uriaşe ale lui 
Yuki, şi apoi am şters aburul de pe oglindă. M-am privit cu 
atenţie. 

Pielea mea era roz. Ochii îmi erau limpezi. Alergasem 
distanţa într-un timp acceptabil, dacă punem la socoteală 
şi oprirea pentru legarea câinelui. Era bine. Câştigam sau 
pierdeam, rămâneam aceeaşi persoană dintotdeauna. 

Nici măcar Mason Broyles nu-mi putea lua asta. 


Capitolul 100 


În afară de sunetul respirației chinuite a lui Sam Cabot, 
în sală nu se auzea nici musca în clipa în care s-a ridicat 
Broyles, cu ochii pe laptopul său, aşteptând ultimul 
moment al torturii, ca să-şi înceapă pledoaria de final. 

Până la urmă, s-a îndreptat spre boxa juraţilor şi, după 
ce i-a salutat în maniera lui obişnuită, unsuroasă şi 
graţioasă, a trecut la recapitularea faptelor. 

— Sunt convins de faptul că apreciem cu toţii că poliţiştii 
au o meserie grea. Ca să vă spun adevărul, nu este o 
meserie pe care mi-aş dori s-o fac. Poliţiştii au de-a face cu 
tot felul de oameni josnici şi cu situaţii urâte zi de zi, şi 
trebuie să ia decizii grele într-o fracțiune de secundă. 
Acestea sunt condiţiile meseriei pe care şi-a ales-o 
locotenentul Lindsay Boxer, atunci când şi-a prins insigna 
în piept. A depus un jurământ să asigure respectarea legii 
şi să-i apere pe cetăţeni. Şi este indiscutabil faptul că toate 
aceste lucruri nu pot fi duse la îndeplinire aşa cum trebuie 
atunci când eşti beat. 

Cineva din spatele sălii de judecată i-a punctat 
retorismul cu un acces de tuse. Broyles a aşteptat 
răbdător, cu mâinile în buzunare, până când zgomotul a 
încetat. 

În clipa în care tăcerea s-a aşternut din nou în încăpere, 
a reluat exact de unde rămăsese. 

— Am auzit cu toţii mărturia de ieri a locotenentului 
Boxer, şi cred că e interesant faptul că neagă ceea ce ar 
trebui să admită... şi admite ceea ce ar trebui să nege. 
Locotenentul Boxer neagă faptul că n-ar fi trebuit sub nici 
o formă să se urce în maşina aceea. Că n-ar fi trebuit să-şi 
asume rolul de poliţist după ce a băut prea mult. Dar 
trebuie să admită că n-a respectat procedurile. Şi trebuie 
să admită că a ucis-o pe Sara Cabot şi că i-a distrus viaţa 
lui Sam Cabot. Doamnelor şi domnilor, procedurile poliţiei 
există tocmai ca să fie evitate omorurile precum cel care s- 
a petrecut în seara de 10 mai. Acele proceduri n-au fost 


inventate după acest incident tragic. Sunt verificate în 
timp şi au fost aplicate în decursul atâtor decenii cu un 
motiv. Fiecare poliţist în viaţă ştie că trebuie să te apropii 
de o maşină suspectă cu pistolul scos, ca să-i arăţi 
persoanei de care te apropii că vorbeşti serios. Şi că-i 
dezarmezi pe suspecti, pentru ca nimeni să nu fie rănit. 

Broyles s-a întors la masa lui şi a băut apă dintr-un 
pahar înalt. Eram tentată să sar şi să-l acuz de 
răstălmăcirea adevărului, dar, în loc de asta, l-am privit în 
linişte cum se întorcea spre camerele de televiziune, 
înainte de a păşi din nou spre boxa juriului, ai cărui 
membri păreau fascinaţi de ceea ce spunea. 

— Sam şi Sara Cabot erau tineri, îndrăzneţi şi-şi 
permiteau libertăţi în ceea ce priveşte legea. Au luat 
maşina tatălui lor fără permisiune şi au fugit de o maşină 
de poliţie. Au dat dovadă de lipsă de maturitate şi de o 
judecată eronată. Ce-mi spune mie asta e că, în ciuda 
inteligenţei lor, ar fi avut nevoie de mai multă protecţie 
decât adulţii aflaţi în aceeaşi situaţie. Şi locotenentul 
Boxer n-a reuşit să le ofere această protecţie, pentru că n-a 
respectat cea mai elementară procedură a poliţiei. S-a 
hotărât să „servească şi să protejeze” în timp ce era 
intoxicată cu alcool. Ca urmare a acestei hotărâri, o tânără 
excepţională a murit, iar un tânăr care ar fi putut să devină 
orice şi-ar fi dorit va sta într-un cărucior cu rotile toată 
viaţa. 

Mason Broyles şi-a împreunat strâns mâinile, adoptând o 
poziţie ca de rugăciune, şi, naiba să-l ia, chiar era 
impresionant. A inspirat adânc şi apoi a expirat aerul, 
aproape oftându-şi concluzia către juriu. 

— Nu mai putem s-o aducem pe Sara Cabot înapoi, a 
spus el. Şi aţi văzut ce-a mai rămas din viaţa lui Sam 
Cabot. Sistemul nostru juridic nu poate să întoarcă răul 
făcut acestor copii, dar aveţi puterea să compensaţi 
pierderea şi suferinţa lui Sam Cabot şi a părinţilor lui. 
Doamnelor şi domnilor din juriu, vă rog să faceţi ceea ce 
trebuie şi să le acordaţi clienţilor mei o despăgubire în 
valoare de o sută cincizeci de milioane de dolari. N-o faceţi 


doar pentru familia Cabot. Faceţi asta pentru familia 
dumneavoastră, pentru a mea, pentru toate familiile şi 
pentru toţi cetăţenii din acest oraş. Găsind-o pe inculpată 
vinovată este singura modalitate prin care ne putem 
asigura că astfel de tragedii nu se vor mai întâmpla 
vreodată. 


Capitolul 101 


Yuki şi-a închis carneţelul şi a ieşit în faţa sălii. Şi-a 
întors chipul drăguţ spre juriu şi i-a salutat pe membrii 
acestuia. Mi-am împreunat strâns mâinile şi am încercat să 
nu mă mai gândesc la pledoaria lui Mason Broyles. 

— Este un caz care implică foarte mult latura afectivă, a 
început Yuki. Pe de-o parte, avem o tragedie care va dăinui 
în familia Cabot pentru totdeauna. Pe de altă parte, un 
poliţist al naibii de bun care a fost acuzat pe nedrept. Din 
cauza faptului că acest caz ţine atât de mult de latura 
afectivă, pentru că fraţii Cabot erau şi sunt atât de tineri, 
vreau să enumăr încă o dată faptele, pentru că misiunea 
dumneavoastră este să luaţi o hotărâre pe baza lor, nu a 
emoţiilor. E clar că, dacă un poliţist vrea să bea vreo două 
pahare de margarita într-o seară de vineri, când nu e de 
serviciu, poate s-o facă fără probleme. Şi poliţiştii sunt 
oameni. Şi, deşi sunt în serviciul populaţiei timp de 
douăzeci şi patru de ore pe zi, locotenentul Boxer ar fi 
putut foarte bine să-i spună inspectorului Jacobi că avea 
treabă. Dar acestui ofiţer îi păsa prea mult de munca ei, 
aşa că a trecut peste faptul că nu era de serviciu, punându- 
se astfel în pericol. I-aţi auzit pe reclamanţi afirmând iarăşi 
şi iarăşi că doamna locotenent Boxer era beată. De fapt, nu 
era intoxicată. Şi, deşi concentraţia de alcool în sânge ar fi 
putut să reprezinte o premisă care să conducă la acest 
incident, n-a fost cauza. Vă rog, nu pierdeţi din vedere 
această diferenţă. 

Locotenentul Boxer n-a comis nici o eroare de judecată 
în seara de 10 mai din cauză că ar fi avut reacţiile 
încetinite sau gândirea defectuoasă. Dacă locotenentul 
Boxer a făcut ceva greşit în acea seară, a fost din cauză că 
a avut prea multă compasiune faţă de cei care-o acuză 
acum. Cele două persoane răspunzătoare pentru moartea 
Sarei Cabot şi pentru situaţia în care se află Sam Cabot 
sunt înşişi fraţii Cabot. Adevărul este că doi copii bogaţi şi 
răsfăţaţi n-aveau nimic mai bun de făcut în seara 


respectivă decât să iasă în oraş şi să le provoace durere şi 
răni altor oameni şi, în cele din urmă, şi lor. Doamnelor şi 
domnilor, prin comportamentul lor nesăbuit şi prin 
folosirea forţei letale, Sam şi Sara Cabot au provocat 
evenimentele din seara de 10 mai. Ei au adus forţa letală 
în această întâmplare, nu locotenentul Boxer. Şi acesta 
este un adevăr crucial. 

Yuki s-a oprit şi, pentru o secundă groaznică, am crezut 
că poate a uitat încotro se îndrepta pledoaria ei finală. Am 
văzut-o ridicându-şi perlele de pe bluza din mătase şi 
trecându-şi degetele peste ele, apoi întorcându-se spre 
juriu. Am înţeles atunci că voia doar să îşi adune 
gândurile. 

— De obicei, atunci când un poliţist este chemat în 
judecată, este vorba despre o afacere de genul celei a lui 
Rodney King“... sau a lui Abner Louima“. Un poliţist care 
apasă prea repede pe trăgaci, sau bate măr pe cineva, sau 
abuzează de propria autoritate. Lindsay Boxer e acuzată 
de faptul că a făcut exact opusul. Ea şi-a pus pistolul 
deoparte, pentru că fraţii Cabot păreau neajutoraţi şi în 
pericol. Şi acum reclamanţii vor să-i transforme omenia de 
care a dat dovadă faţă de aceşti copii în „incapacitate de a 
respecta procedurile poliţiei”. lertaţi-mă, dar astea-s 
rahaturi. Locotenentul Boxer a respectat procedurile 
atunci când s-a apropiat de maşina suspectă cu pistolul 
scos. Apoi, din cauza rănilor vizibile ale lui Sam Cabot, le-a 


14 Rodney Glenn King, cetăţean american de culoare devenit 
celebru după ce arestarea sa prin mijloace violente, efectuată de 
poliţiştii din Los Angeles, a fost filmată de un trecător, pe 
numele său George Holliday. Incidentul, urmat de achitarea 
celor patru poliţişti, a condus la revoltele din Los Angeles din 
anul 1992. (n.tr.). 

1 Emigrant haitian brutalizat de poliţiştii din New York, după 
ce a fost arestat în faţa unui club din Brooklyn, pe data de 9 
august 1997. Ulterior, a fost abuzat sexual la secţia de poliţie la 
care a fost dus. Ca urmare, peste 7000 de persoane au 
desfăşurat un marş de protest în New York, în ceea ce s-a numit 
„Ziua ultrajului împotriva brutalităţii şi a hărţuielilor din partea 
poliţiei”. (n.tr.). 


acordat ajutor victimelor accidentului. Asta e ceea ce 
trebuia să facă. Inspectorul Jacobi, alt poliţist foarte bun, 
cu o vechime de peste douăzeci şi cinci de ani în Poliţia din 
San Francisco, a făcut acelaşi lucru. L-aţi auzit. Şi-a pus 
pistolul în toc. După ce el şi locotenentul Boxer i-au scos 
pe copii din maşină, a încercat să le aducă asistenţă 
medicală. Nu e acesta genul de comportament pe care l- 
am dori de la poliţiştii noştri? Dacă aţi fi implicaţi într-un 
accident? Dac-ar fi fost copiii voştri? Dar, în loc să le 
mulţumească acestor ofiţeri, copiii Cabot au tras în ei, cu 
intenţia să-i ucidă. Sam l-a lovit cu piciorul în cap pe 
inspectorul Jacobi după ce-l împuşcase. Să fi fost acest 
comportament agresiv şi această potenţială agresiune 
letală provocate de droguri? Sau, pur şi simplu, erau 
porniţi să ucidă? Nu ştim. Dar ştim că locotenentul Boxer a 
fost împuşcată prima şi că a răspuns cu foc de armă în 
legitima apărare. Acesta e un fapt sigur. Şi, apărându-se, 
doamnelor şi domnilor, a respectat „procedurile 
poliţieneşti”. Locotenentul Boxer v-a spus c-ar da orice pe 
lumea asta ca Sara Cabot să mai fie azi în viaţă şi ca 
tânărul acesta să se poată folosi de trupul său. Dar 
adevărul este că evenimentele din seara de 10 mai n-au 
avut loc din cauză că locotenentul Boxer a deschis focul. 
Ea a încercat să oprească totul. 

M-am simţit copleşită până la lacrimi de recunoştinţă. 
Doamne Dumnezeule, să fiu apărată cu atâta suflet şi cu 
atâta elocvenţă! Mi-am muşcat buza de jos şi am privit-o 
pe Yuki, cum îşi încheia discursul de final. 

— Doamnelor şi domnilor din juriu. Aţi fost foarte 
răbdători în această săptămână, trecând prin atâtea 
mărturii şi prin hărţuiala mass-mediei. Ştiu că de-abia 
aşteptaţi să deliberati. Vă cerem s-o găsiţi pe locotenentul 
Boxer vinovată de faptul că a fost polițistul de care ar 
trebui să fim mândri cu toţii: blândă, delicată, altruistă. Şi 
vă cerem s-o găsiţi nevinovată de acuzaţiile neruşinate 
care i s-au adus. 


Capitolul 102 


— N-ai vrea să ieşim pe uşa din faţă azi? m-a întrebat 
Mickey, luându-mă de braţ. E vineri. Procesul va fi 
suspendat în weekend, şi asta mă face să cred c-ar fi 
momentul potrivit să „facem cunoştinţă” cu presa. 

Flancată de avocaţii mei, am coborât scările din 
marmură şi am ieşit pe McAllister. Colţul tribunalului din 
Civic Center e tăiat într-un astfel de unghi, încât clădirea 
este îndreptată către o intersecţie vastă şi spre parcul 
extrem de îngrijit de vizavi de Civic Center Piaza. 

În contrast cu întunecimea tribunalului, lumina soarelui 
era orbitoare. Şi, la fel cum se întâmpla de la începutul 
procesului meu, McAllister era blocată. Nici nu puteam să 
văd dincolo de reprezentanţii presei şi de carele de 
transmisie prin satelit care se aflau acolo. 

Era o scenă asemănătoare celei din faţa sălii în care 
fusese judecat O.J. Simpson. Aceeaşi nebunie alimentată 
de adrenalină care masca adevărul, oricare ar fi fost 
acesta. Procesul meu nu era demn de scena lumii. 
Exhibiţia presei avea ca obiect doar numărul de 
telespectatori, ratingul, teancurile de dolari proveniţi din 
publicitate. Oricum ar fi fost, astăzi eu eram „aia”. 

Precum ogarii care năvălesc asupra unui iepure, presa 
m-a zărit şi a strâns cercul în jurul meu, să mă omoare. 
Mickey era pregătit cu declaraţia lui, dar n-a apucat să le-o 
livreze. 

— Cât timp credeţi că va delibera juriul, domnule 
Sherman? 


48 Orenthal James Simpson, zis şi The Juice, fosta vedeta a 
fotbalului american profesionist, acuzat în anul 1994 de 
asasinarea fostei sale soţii, Nicole Brown Simpson, şi a 
prietenului acesteia, Ronald Goldman, a fost achitat în anul 
1995 în urma unui proces extrem de intens mediatizat, numit 
deseori „Procesul secolului”, (n.tr.). 


— Nu ştiu, dar sunt sigur că, oricât ar dura, doamna 
locotenent Boxer va fi găsită nevinovată de toate 
acuzaţiile. 

— Locotenent Boxer, dacă juriul deliberează împotriva 
dumneavoastră... 

— E prea puţin probabil să se-ntâmple aşa ceva, a 
răspuns Yuki în locul meu. 

— Doamnă Castellano, e primul dumneavoastră proces 
public de anvergură. Cum credeţi că v-aţi descurcat? 

La cincisprezece metri mai încolo se aduna lume şi în 
jurul lui Mason Broyles, a clienţilor şi a asistenţilor săi. 
Camerele filmau de zor în timp ce infirmiera îl cobora pe 
Sam Cabot pe rampa din lemn şi-l urca într-o dubiţă. 
Reporterii au urmat-o, aruncând întrebări spre Sam, în 
timp ce tatăl lui făcea tot posibilul să-l protejeze pe băiat. 

Am zărit-o pe Cindy în mulţime. Încerca să-şi croiască 
drum prin mulţimea îngrămădită ca sardelele în conservă 
ca să ajungă la mine. Şi de aceea n-am fost foarte atentă 
atunci când Mickey a răspuns la telefonul mobil. 

Apoi i-am simţit mâna pe umărul meu. Chipul îi era 
complet cenuşiu. 

— Am primit un telefon de la biroul grefierului, mi-a 
strigat el în ureche. Juriul mai are vreo două întrebări. 

Ne-am strecurat prin mulţime, croindu-ne drum până în 
stradă, către maşina lui Mickey, care ne aştepta. Eu şi Yuki 
ne-am urcat pe bancheta din spate, iar Mickey s-a suit în 
faţă, în dreapta şoferului. 

— Ce mai vor să ştie? a întrebat Yuki, imediat după ce- 
am închis uşile. Maşina se mişca încet prin mulţime, 
îndreptându-se spre Redwood. 

— Vor să vadă probele despre concentraţia de alcool din 
sângele lui Lindsay, a spus Mickey, întorcându-se către 
noi. 

— Isuse, a exclamat Yuki. Cum se poate să rămână 
blocaţi pe chestia asta? 

— Şi ce altceva? am întrebat eu repede. Ai spus că erau 
două chestii. 


L-am văzut pe Mickey ezitând. N-ar fi vrut să-mi spună, 
dar trebuia s-o facă. 

— Voiau să ştie dacă există vreo limită a sumei pe care 
le-o pot acorda reclamanţilor, a spus el. 


Capitolul 103 


A fost o lovitură care m-a făcut să mă cutremur din cap 
până-n picioare. Am simţit un gol în stomac şi mi s-a uscat 
gura. Îmi imaginasem că, daca aş fi pierdut procesul, 
lucrurile ar fi stat cu mult mai bine: aş fi putut să mai 
lucrez prin bâlciuri, să citesc cărţi pe veranda cine ştie 
cărei case de pe plajă, bla, bla. Dar nu conştientizasem cu 
adevărat întregul impact emoţional pe care l-ar fi putut 
avea asupra mea. 

Lângă mine, Yuki a scâncit: 

— Of, Doamne, e vina mea! Nu trebuia să spun „s-o 
găsiţi vinovată de faptul că e un poliţist prea bun”, bla, bla, 
bla. Era o înfloritură! Am crezut că a fost bine, dar am 
greşit. 

— Ai fost grozavă, am spus, cu o voce la fel de grea ca o 
piatră. Asta n-are nimic de-a face cu ceea ce ai spus tu. 

Mi-am înfăşurat braţele în jurul trupului şi mi-am plecat 
capul. Mickey şi Yuki discutau. L-am auzit pe Mickey 
asigurând-o că încă nu se terminase, dar vocea din mintea 
mea era ca un ac care sărea pe un disc vechi de vinil. 

„Cum se poate aşa ceva?” 

„Cum se poate aşa ceva?” 


Capitolul 104 


În clipa în care am redevenit atentă la conversaţia din 
maşină, Mickey îi explica lui Yuki ceva. 

— Judecătoarea le-a dat documentele de la spital şi 
declaraţia asistentei. Şi le-a spus să nu-şi facă griji în 
legătură cu limitarea sumei. Asta e treaba ei, şi nu trebuie 
să-i privească pe ei. 

Mickey şi-a trecut palma peste faţă cu un gest pe care l- 
am interpretat ca exprimând exasperare. 

— Yuki, ai fost fantastică, vorbesc serios. Nu pot să cred 
că juriul a pus botul la spectacolul înscenat de Mason 
Broyles. Pur şi simplu, nu cred asta. Nu ştiu cum am fi 
putut să ne descurcăm mai bine. 

Şi chiar în acea clipă a sunat telefonul mobil al lui Yuki. 

— Juriul s-a întors, ne-a anunţat ea. Şi-a închis clapeta 
telefonului, strângându-l până când încheieturile i s-au 
albit. Au un verdict. 

Mintea mi s-a golit cu totul. Vedeam în faţa ochilor 
cuvântul „verdict” şi încercam să-l disec, căutând printre 
litere şi silabe ceva de care să-mi ofere o speranţă. Ştiam 
din ultimele zile petrecute la tribunal că rădăcinile 
latineşti ale cuvântului „verdict” însemnau „a spune 
adevărul”. 

Oare verdictul acesta avea să fie adevărul? 

În minţile altor oameni din San Francisco, aşa ar fi fost. 

Mickey i-a cerut şoferului să întoarcă, acesta s-a 
conformat, iar câteva minute mai târziu spuneam: 

— Nu comentez, nu comentez, vă rog, în timp ce-i 
urmam pe Yuki şi pe Mickey prin mulţime, pe scările 
abrupte şi apoi din nou în sala tribunalului. 

Ne-am ocupat locurile în sală B, iar partea adversă şi le- 
a ocupat pe ale ei. 

Mi-am auzit numele răzbătând prin vuietul mulţimii, de 
parc-ar fi venit din alt timp şi din alt loc. M-am întors. 

— Joe! 


— Abia am ajuns, Lindsay. Am venit direct de la 
aeroport. Ne-am întins unul către celălalt şi, pentru un 
moment extrem de scurt, ne-am îngemănat degetele peste 
umerii oamenilor care stăteau în spatele meu. Apoi a 
trebuit să-i dau drumul şi să mă întorc. 

Pe lateralele sălii, cameramanii îşi reglau lentilele şi, la 
doar o oră după ce ieşisem din această sală, judecătoarea 
a venit din biroul ei, şi juraţii au umplut boxa care le era 
rezervată. 

Aprodul a anunţat reînceperea şedinţei. 


Capitolul 105 


A trecut destul de mult timp până când femeile din juriu 
au izbutit să-şi aranjeze fustele, să-şi lase jos genţile şi să 
se aşeze confortabil. Până la urmă, erau cu toţii atenţi. Am 
observat că doar doi dintre ei mă priviseră. 

Am ascultat, parcă amorţită, cum judecătoarea întreba 
juriul dacă ajunsese la un verdict. Apoi purtătorul de 
cuvânt, un afro-american de vreo cincizeci şi ceva de ani, 
pe nume Arnold Benoit, şi-a îndreptat cutele jachetei sale 
sport şi a vorbit. 

— Am ajuns la un verdict, onorată instanţă. 

— Vă rog să-i înmânaţi verdictul aprodului. 

De dincolo de culoar, respiraţia lui Sam Cabot s-a întețit, 
la fel şi a mea, ţinându-i isonul inimii care-mi bubuia în 
piept, în timp ce judecătoarea despăturea singura foaie de 
hârtie. 

Şi-a aruncat privirea asupra ei şi, fără nici o expresie, i-a 
întins-o înapoi aprodului, care i-a returnat-o purtătorului 
de cuvânt al juriului. 

— Avertizez publicul să nu reacționeze în niciun fel, 
orice ar spune purtătorul de cuvânt, a anunţat 
judecătoarea. În regulă, domnule Benoit. Vă rog să 
pronunţaţi verdictul. 

Purtătorul de cuvânt şi-a scos ochelarii din buzunarul 
jachetei, i-a desfăcut şi şi i-a potrivit pe nas. În cele din 
urmă, a citit cu voce tare: 

— Noi, juriul sus-numitului proces, o găsim pe acuzată, 
locotenentul Lindsay Boxer, nevinovată de acuzaţiile care i 
se aduc. 

— Este părerea unanimă? 

— Da. 

Eram atât de perplexă, încât nu eram sigură dacă 
auzisem bine. Şi, atunci când mi-am reluat propoziţia în 
minte, mă aşteptam ca judecătoarea să respingă ceea ce 
tocmai spusese purtătorul de cuvânt al juriului. 


Yuki m-a apucat strâns de încheietură şi, numai în clipa 
în care-am zărit zâmbetul luminându-i chipul, mi-am dat 
seama de-a binelea că toate acestea nu se întâmplau numai 
în imaginaţia mea. Juriul deliberase în favoarea mea. 

O voce a strigat: 

— Nu! Nu! Nu puteţi să faceţi una ca asta! 

Era Andrew Cabot, în picioare, ţinându-se de spătarul 
scaunului din faţa sa, cel pe care stătea Mason Broyles, cu 
chipul palid şi sinistru, dar, în acelaşi timp, învins. 

Broyles a cerut ca juraţii să spună cum votaseră, iar 
judecătoarea a aprobat. 

— Atunci când vă auziţi strigat numărul scaunului pe 
care-l ocupați, vă rog să spuneţi în faţa curţii cum aţi votat, 
a cerut judecătoarea Achacoso. 

Pe rând, juraţii au rostit: 

— Nevinovată. 

— Nevinovată. 

— Nevinovată... 

Auzisem expresia, dar nu eram sigură că o înţelesesem 
până în acel moment. În timp ce avocaţii mei mă 
îmbrăţişau, mă simţeam atât de uşurată, încât parcă 
pluteam. Poate că sentimentul acesta era rezervat doar 
clipelor de renaştere, clipelor precum aceasta. 

Eram liberă, iar inima mea îşi luă zborul. 


Partea a cincea 5 
MIEUNAT DE PISICA 


Capitolul 106 


Cerul de deasupra era mohorât şi cenuşiu atunci când 
eu şi Martha am ieşit din apartamentul meu, hotărâte să 
plecăm din San Francisco. Am pornit aparatul de radio din 
maşină şi am ascultat buletinul meteo cu o jumătate de 
ureche, încercând să mă descurc prin obişnuitul trafic 
încâlcit. 

În timp ce şontâcăiam pe Potrero Street, mă gândeam la 
comandantul Tracchio. Cu o zi în urmă, când ne văzuserăm 
la Curtea de Justiţie, îmi ceruse să mă întorc la lucru, iar 
eu mă fâstâcisem de parcă mi-ar fi dat întâlnire. 

Şi nu ar fi trebuit decât să-i strâng mâna şi să accept. 

Dac-aş fi făcut asta, m-aş fi dus la poliţie de dimineaţă, 
le-aş fi ţinut un discurs celorlalţi despre ceea ce înseamnă 
să mergi înainte, aş fi plonjat în munţii de acte de pe biroul 
meu, cazuri nerezolvate. Mi-aş fi reluat activitatea. 

Dar, deşi şeful meu insistase destul de mult, îl 
refuzasem. 

— Mai am câteva zile de vacanţă, şefule. Am nevoie de 
ea, x, 

Imi spusese că înţelegea, dar cum ar fi putut? Încă nu 
ştiam ce voiam să fac cu viaţa mea şi aveam sentimentul că 
nu aveam să aflu până când nu rezolvam crimele din Half 
Moon Bay. 

Cazurile alea nerezolvate erau şi responsabilitatea mea. 

Intuiţia îmi spunea că, dacă făceam treaba la care eram 
atât de bună, dacă perseveram, aveam să-l găsesc pe 
ticălosul care-i asasinase pe John Doe al meu şi pe toţi 
ceilalţi. 

Acum, asta era tot ceea ce mă interesa cu adevărat. 

Am intrat pe 280, îndreptându-mă spre sud şi, imediat 
după ce-am ieşit din oraş, am lăsat în jos geamurile şi am 
căutat alt post de radio. 

Pe la ora zece dimineaţa, părul îmi biciuia chipul, iar 
Sue Hali difuza hiturile mele vechi preferate pe 99,7 FM. 


— Nu plouă în dimineaţa asta, torcea ea. Este prima zi 
din iulie, o zi frumoasă şi cenuşie în San Francisco; plutim 
doar într-o ceaţă sidefie. Şi nu e ceața unul dintre lucrurile 
care ne plac la San Francisco? 

Apoi, cel mai potrivit cântec a răsunat din difuzoare: Fly 
Like an Eagle”. 

Am început să cânt şi eu, din tot sufletul, melodia 
pompându-mi oxigen în sânge şi înălţându-mă până 
deasupra stratului de ozon. 

„Liberă.” 

Oribilul proces era acum doar în oglinda mea 
retrovizoare şi, dintr-odată, viitorul îmi era la fel de 
deschis ca autostrada din faţa mea. 

La vreo treizeci de kilometri de la ieşirea din oraş, 
Martha a simţit nevoia unei opriri, aşa că am făcut popas 
în parcarea unui Taco Bell“ din Pacifica. Era o căsuţă din 
lemn construită în anii şaizeci, înainte să ştie Comisia 
pentru amenajări teritoriale ce se întâmpla pe aceste 
terenuri. Şi acum se afla aici una dintre cele mai 
mizerabile clădiri din lume, pe unul dintre cele mai 
frumoase locuri de pe coastă. 

Spre deosebire de restul autostrăzii, care trece mult 
deasupra oceanului, parcarea restaurantului fast-food se 
afla la nivelul mării. Un rând de stânci separa asfaltul de 
plajă, iar dincolo de el se vedea minunatul Pacific, 
unduindu-se până la orizont. 

Mi-am cumpărat o gogoaşă irezistibilă pudrată cu zahăr 
şi cu scorţişoară şi cu un pahar cu cafea tare şi m-am 
aşezat pe un bolovan. Îi priveam pe surferii tatuaţi, cu 
trupurile lor vânjoase călărind valurile, în timp ce Martha 


9 Piesa care dă titlul unuia dintre cele mai bine vândute 
albume ale formaţiei americane Steve Miller Band, apărut în 
anul 1976. (n.tr.). 

5 Restaurant de tip fast-food aparţinând unuia dintre cele mai 
populare lanţuri de acest gen, bazat pe preparate culinare Tex- 
Mex (mâncăruri specific mexicane, americanizate, mai cu seamă 
în Texas). (n.tr.). 


alerga pe nisipul de un cenuşiu luminos, până când soarele 
aproape că a mistuit ceața cu dogoarea lui. 

În clipa în care măreţia momentului mi s-a întipărit în 
memorie, am strigat-o pe Martha, chemând-o înapoi la 
maşină. Douăzeci de minute mai târziu, pătrundeam în 
suburbiile lui Half Moon Bay. 


Capitolul 107 


Am trecut peste perna de aer care anunţa sosirea unei 
maşini la garajul Omului din Lună şi am claxonat până 
când a ieşit Keith din biroul lui. Şi-a scos şapca de 
baseball, şi-a scuturat părul auriu, apoi şi-a potrivit la loc 
şapca, a zâmbit şi s-a îndreptat, cu pasul săltăreţ, spre 
mine. 

— Măi, măi. la uite cine-i aici. Femeia anului, a spus 
Keith, punându-şi mâna pe capul Marthei. 

— A, da, eu sunt aia, i-am răspuns, râzând. Sunt doar 
fericită că s-a terminat totul. 

— Mda, înţeleg perfect. L-am văzut pe Sam Cabot la 
ştiri. Era atât de demn de milă... Mi-a fost cu adevărat 
teamă pentru tine, Lindsay, dar acum a trecut. E cazul să 
te felicit. 

Mi-am murmurat mulţumirile pentru interesul pe care 
mi-l arăta şi l-am rugat pe Keith să-mi umple rezervorul, 
între timp, am luat un burete dintr-o găleată şi mi-am 
curăţat parbrizul. 

— Şi, ce mai ai de gând, Lindsay? Nu trebuie să te 
întorci la lucru în marele oraş? 

— Nu chiar acum. Ştii, încă nu sunt pregătită... 

În timp ce cuvintele îmi ieşeau din gură, am zărit o ceaţă 
roşie trecând ca vântul prin intersecţie. Şoferul a încetinit 
şi a privit drept spre mine înainte să-şi ambaleze motorul 
şi să dispară pe Main. 

Ajunsesem în oraş de mai puţin de cinci minute şi 
Dennis Agnew reapăruse deja în peisaj. 

— Am lăsat Bonneville-ul acasă la sora mea, am spus, în 
timp ce priveam dâra de praf lăsată de Porsche. Şi am 
câteva mici treburi neterminate aici. 

Keith s-a întors şi a observat că mă uitam după maşina 
lui Agnew, care dispărea pe şosea. 

— N-am înţeles niciodată chestia asta, a spus el, vârând 
furtunul în rezervorul meu şi clătinând din cap. Un clopoțel 
a început să sune, în timp ce indicatorul pompei înşira 


litrii. E un tip de-a dreptul rău. Pur şi simplu, nu înţeleg de 
ce sunt atrase femeile de pericole. 

— Te ţii de bancuri cu mine, am replicat. Crezi că mă 
interesează individul ăla? 

— Ce, nu te interesează? 

— Ba da, foarte tare. Dar nu în sensul în care crezi tu. 
Interesul meu faţă de Dennis Agnew este strict 
profesional. 


Capitolul 108 


În timp ce ne îndreptam spre casa lui Cat, Martha tot 
topia de pe scaunul din faţa pe bancheta din spate, 
lătrând nebuneşte. Şi, atunci când am parcat în curte, a 
sărit pe fereastra deschisă a maşinii şi a alergat spre uşa 
de la intrare, unde s-a oprit, dând din coadă şi lătrând 
piţigăiat. 

— Stai cuminte, Boo, am spus. Arată un pic de reţinere. 
Am răsucit cheia în uşă şi am descuiat-o. Martha a intrat, 
tropăind. 

L-am sunat pe Joe şi i-am lăsat un mesaj. 

— Salut, Molinari. Sunt acasă la Cat. Sună-mă când poti. 
Apoi i-am lăsat un mesaj şi lui Carolee, informând-o că ea 
şi Allison erau oricând bine-venite să se joace cu 
purceluşa. 

Mi-am petrecut ziua gândindu-mă la crimele din Half 
Moon Bay, în timp ce făceam curat prin casă. Am gătit 
pentru cină spaghete şi mazăre fină din conservă, 
propunându-mi să fac cumpărături de la băcănie a doua zi 
dimineaţă. 

Apoi mi-am dus laptopul în camera nepoţelelor mele şi l- 
am instalat pe biroul lor. Am observat că vrejurile de 
batate mai înaintaseră cu vreo cinci centimetri pe pervazul 
ferestrei, dar însemnările făcute de Joe şi de mine pe 
tăbliţa fetelor erau neschimbate. 

Observațiile noastre cu privire la crimele sălbatice 
cărora le căzuseră victime soţii Whittaker, Daltry, Sarducci 
şi O'Malley tot nu duceau nicăieri. Şi, desigur, singuraticul 
meu John Doe rămânea la ordinea zilei. 

Mi-am pornit laptopul şi am accesat baza de date 
VICAP*! a FBlului. Acesta era un site naţional conceput cu 
un singur scop: să-i ajute pe oamenii legii să pună cap la 
cap frânturile de informaţii disparate având legătură cu 
crimele în serie. Site-ul avea un motor de căutare al 


5! Violent Criminal Apprehension Program, Programul de 
Arestare a Criminalilor Violenţi. (n. Red.). 


dracului de bun, iar informaţiile noi erau mereu înscrise 
acolo de poliţiştii din toată ţara. 

De îndată ce am tastat cuvintele-cheie, şi-au făcut 
apariţia câteva răspunsuri. 

Le-am încercat pe toate: biciuiri administrate cum- 
mortem, cupluri ucise în pat şi, desigur, beregate retezate, 
ceea ce-a făcut să se abată asupra mea o furtună de 
informaţii. Prea multe. 

Orele treceau şi privirea începea să mi se înceţoşeze, 
aşa că mi-am lăsat computerul în stand-by şi m-am lăsat să 
cad pe patul uneia dintre nepoţelele mele ca să mă 
odihnesc timp de câteva minute. 

În clipa în care m-am trezit, era beznă afară. Mă 
simţeam de parc-aş fi fost trezită de ceva. Un zgomot uşor, 
nelalocul lui. Ceasul care clipea pe videorecorderul fetelor 
arăta ora 2.17, şi mă încerca o senzaţie agasantă, 
inexplicabilă că eram urmărită. 

Am clipit prin întuneric şi am zărit o săgeată roşie şi 
înceţoşată în faţa ochilor. Era imaginea acelui Porsche 
roşu, amintindu-mi de scenele neplăcute cu Agnew. 
Tentativa de agăţare de la Cormoran şi atitudinea din 
garajul lui Keith. Coliziunea din care abia scăpasem de pe 
şosea. 

Încă mă mai gândeam la Agnew. Era singurul lucru care 
explica senzaţia că eram urmărită. 

Eram gata să mă ridic şi să merg în camera mea, când o 
serie de bufnituri puternice şi sunetul de geam spart au 
străpuns liniştea nopţii. 

Cioburi din geam au căzut peste tot în jurul meu. 

„Pistolul! Pistolul! Unde naiba îmi e pistolul?” 


Capitolul 109 


Martha a avut reflexe mai rapide decât mine. S-a 
aruncat din pat şi s-a târât sub el. Imediat m-am rostogolit 
şi eu pe podea, încercând să-mi amintesc unde-mi pusesem 
arma. 

Apoi, am ştiut. 

Era în geantă, în sufragerie, iar cel mai apropiat telefon 
tot acolo era. Cum putusem să fiu atât de neglijentă? 
Aveam să mor prinsă în capcană în camera asta? Inima îmi 
bătea atât de tare, încât mă durea. 

Mi-am ridicat capul de pe podea doar câţiva centimetri 
şi, în lumina străvezie a ceasului de la videorecorder, am 
inventariat totul. 

M-am concentrat asupra fiecărei suprafeţe şi asupra 
fiecărui obiect din încăpere, căutând ceva, orice, de care 
m-aş fi putut folosi ca să mă apăr. 

Locul era împânzit cu păpuşi şi animale din pluş, dar nu 
exista nici măcar o bâtă de baseball sau vreo crosă de 
hochei, ceva ce ar fi putut fi folosit într-o luptă. Nu puteam 
să arunc nici măcar televizorul, pentru că era prins cu 
dibluri de perete. 

M-am târât pe podea sprijinindu-mă în coate, m-am 
ridicat şi am încuiat uşa dormitorului. 

Chiar atunci, a răsunat o altă rafală de împuşcături: foc 
de armă automată, secerând faţada casei, apoi lovind 
sufrageria şi camera de oaspeţi de la capătul holului. In 
acel moment, adevăratele intenţii ale acestui atac mi-au 
devenit, în sfârşit, evidente. 

Aş fi putut acolo. Ar fi trebuit să rămân peste noapte în 
dormitorul ăla. 

Târându-mă înainte pe burtă, centimetru cu centimetru, 
am apucat piciorul unui scaun din lemn, am tras de el, apoi 
am aplecat scaunul pe picioarele din spate şi i-am proptit 
spătarul de clanţa uşii. După care, am luat celălalt scaun şi 
l-am repezit în şifonier. 


Cu un picior de scaun în mână, m-am ghemuit cu spatele 
la perete. _ 

Eram, pur şi simplu, penibilă. În afară de câinele de sub 
pat, singurul meu mijloc de apărare era un picior de scaun. 

Dacă intra cineva pe uşă, cu gândul să mă ucidă, eram 
ca şi moartă. 


Capitolul 110 


În timp ce ascultam sunetul unor paşi pe scândurile de 
lângă dormitor, îmi imaginam uşa deschizându-se dintr-o 
lovitură de picior şi pe mine sărind asupra intrusului cu 
băţul meu, sperând şi rugându-mă la Dumnezeu să-i zbor 
cumva creierii. 

Dar, pe măsură ce ceasul de la video clipea, arătând 
cum se scurgeau minutele, iar tăcerea se prelungea, 
adrenalina mi-a intrat în reflux. 

Şi-am început să mă înfurii. 

M-am ridicat, am ascultat la uşă şi, când am constatat că 
nu se mai aude nimic, am deschis-o şi am pornit la drum 
pe holul lung, folosindu-mă de tocurile uşilor şi de pereţi în 
chip de baricade. 

Când am ajuns în sufragerie, mi-am luat geanta din locul 
unde o lăsasem, rezemată de canapea. 

Mi-am vârât mâna înăuntru şi mi-am strâns palma în 
jurul pistolului. 

„Mulţumescu-Ţi, Doamne.” 

În timp ce sunam la 911, am aruncat o privire printre 
crăpăturile jaluzelelor. Strada părea pustie, dar mi s-a 
părut că văd ceva lucind pe gazonul din faţa casei. Ce să fi 
fost? 

l-am comunicat dispecerei numele meu, gradul şi 
numărul de identificare, precum şi faptul că se trăseseră 
focuri de armă pe Sea View, la numărul 265. 

— E cineva rănit? 

— Nu, sunt bine, dar sunaţi-l pe comandantul Stark, vă 
rog, şi informaţi-l despre asta. 

— Deja a fost sunat, locotenente. Cavaleria e pe drum. 


Capitolul 111 


Am auzit sirenele şi am zărit girofarurile apropiindu-se 
de Sea View. În clipa în care a sosit primul echipaj, am 
deschis uşa de la intrare, iar Martha a ţâşnit pe lângă 
mine. A alergat direct către un obiect asemănător cu un 
şarpe, care strălucea la lumina lunii. 

L-a mirosit. 

— Martha, ce-ai găsit? Ce-i aia, fetiţo? 

Stăteam pe vine lângă Martha în clipa în care 
comandantul Peter Stark a ieşit din maşina lui. A venit 
spre mine cu lanterna în mână şi a îngenuncheat în 
imediata mea apropiere. 

— Eşti bine? 

— Înî. Sunt bine. Ă 

— Asta e ceea ce cred eu că e? a întrebat el. Împreună, 
am privit cureaua bărbătească. Era lungă de aproape un 
metru şi lată cam de un centimetru şi jumătate, din piele 
maro subţire, cu o cataramă pătrată, de un argintiu mat. 
Era o curea atât de obişnuită, încât probabil că jumătate 
dintre oamenii din statul acesta aveau una asemănătoare 
pe undeva prin şifonier. 

Numai că această curea părea să aibă nişte pete maronii 
pe partea metalică. 

— N-ar fi extraordinar, am spus, refuzând să mă las 
pradă terorii din ultimele minute fiindcă împuşcăturile 
fuseseră, în mod sigur, pentru mine -, dacă această curea 
ar fi o probă? 


Capitolul 112 


Trei maşini de poliţie îşi făcuseră apariţia. Stațiile de 
radio sfârâiau şi pocneau, iar peste tot pe Sea View se 
aprindeau luminile prin case, şi oamenii ieşeau pe treptele 
de la intrare îmbrăcaţi în pijamale şi capoate, în tricouri şi 
pantaloni scurţi, cu părul vâlvoi, cu teama adâncindu-le 
cutele pe care somnul li le întipărise pe feţe. 

Curtea lui Cat era luminată de girofaruri şi, pe măsură 
ce poliţiştii ieşeau din maşini, discutau în grabă cu 
comandantul şi se împrăştiau. Câţiva dintre ei au început 
să adune cartuşele goale, iar vreo doi detectivi s-au apucat 
să-i ia la întrebări pe vecini. 

L-am luat pe Stark în casă şi împreună am examinat 
ferestrele sparte, mobila făcută ţăndări şi tăblia patului din 
dormitorul „meu” ciuruită de gloanţe. 

— Ai vreo idee cine ar fi putut să facă una ca asta? m-a 
întrebat Stark. 

— Nu, i-am răspuns. Maşina mea e în curte, unde o 
poate vedea oricine, dar n-am anunţat pe nimeni c-o să 
apar pe-aici. 

— Şi de ce eşti aici, locotenente? 

Mă gândeam la cel mai bun mod de a răspunde la asta, 
când le-am auzit pe Allison şi pe Carolee strigându-mă pe 
nume. Un poliţist tânăr, cu urechile mari şi roşii, a apărut 
în prag şi l-a anunţat pe Stark că aveam musafiri. 

— N-au voie să intre aici, i-a spus Stark. Isuse Hristoase, 
a împrejmuit cineva perimetrul? 

Polițistul în uniformă s-a înroşit de tot în timp ce făcea 
semn din cap că nu. 

— De ce mama dracului? Numărul unu: stabilizarea 
perimetrului. Hai, dă-i bătaie. 

L-am urmat pe poliţist până în pragul uşii de la intrare, 
unde Carolee şi Allison m-au îmbrăţişat. 

— Unul dintre copiii mei monitorizează frecvenţa 
poliţiei, mi-a explicat Carolee. Am venit aici imediat cum 
am aflat. Au, Dumnezeule, Lindsay! Braţele tale... 


Am aruncat o privire în jos. Cioburile de la geamuri mă 
zgâriaseră puţin pe braţe, iar sângele şiroise şi-mi pătase 
bluza. 

Părea cu mult mai grav decât era de fapt. 

— Sunt bine, am liniştit-o pe Carolee. Doar câteva 
zgârieturi, crede-mă. 

— Doar n-ai de gând să rămâi aici, nu, Lindsay? Pentru 
că asta ar fi nebunie curată, mi-a spus Carolee, pe a cărei 
faţă se citea clar cât de speriată şi de furioasă era. Am loc 
berechet şi pentru tine la mine acasă. 

— Bună idee, a intervenit Stark, venind în spatele meu. 
Du-te cu simpatica ta prietenă. l-am chemat pe tehnicienii 
de la CSU. O să scoată ei toate gloanţele din pereţi şi o să 
cerceteze casa până dimineaţă. 

— E în regulă. Stau bine aici, i-am spus. E casa surorii 
mele. N-am de gând să plec nicăieri. 

— Bine. Dar nu uita că ăsta-i cazul nostru, locotenente. 
Tot nu eşti în jurisdicţia ta. Să nu faci pe şefa cu noi, bine? 

— Să fac pe şefa? Cu cine crezi că vorbeşti? 

— Ascultă! îmi pare rău, dar cineva tocmai a încercat să 
te omoare. 

— Mulţumesc. M-am prins şi eu de asta. 

Comandantul şi-a netezit părul, cu gestul lui obişnuit. 

— O să las o maşină de poliţie aici în seara asta. Poate 
chiar mai mult. 

În timp ce le uram noapte bună lui Carolee şi lui Allison, 
comandantul s-a dus la maşina lui şi s-a întors cu o pungă 
din hârtie. Folosindu-se de un pix, a ridicat cureaua şi a 
vârât-o în pungă, în timp ce eu închideam uşa de la intrare. 

M-am dus la culcare, dar bineînţeles că n-am izbutit să 
dorm. Poliţiştii intrau şi ieşeau din casă, trântind uşile şi 
râzând, şi, în afară de asta, mintea mi se învârtea. 

Am mângâiat-o absentă pe cap pe Martha, care tremura 
lângă mine. Cineva distrusese casa şi-şi lăsase cartea de 
vizită. 

Să fi fost un avertisment pentru mine, să mă ţin departe 
de Half Moon Bay? 


Sau atacatorul chiar încercase să mă omoare? Ce s-o 
întâmpla când o să vadă că sunt în viaţă? 


Capitolul 113 


O rază de soare se strecura pe fereastră într-un unghi 
neobişnuit, făcându-mă să deschid ochii. Am zărit tapetul 
albastru, o fotografie de-a mamei deasupra şifonierului... şi 
totul s-a legat în mintea mea. 

Eram în patul lui Cat, pentru că la ora două dimineaţa 
gloanţele distruseseră casa, intrând în tăblia patului din 
camera de oaspeţi cu câţiva centimetri mai sus de locul 
unde ar fi trebuit să se afle capul meu. 

Martha m-a tot împuns cu boticul ei umed în palmă, 
până când mi-am lăsat picioarele jos din pat. Am tras pe 
mine nişte haine de-ale lui Cat: o pereche de blugi 
decoloraţi şi o bluză de culoarea coralului cu un decolteu 
adânc. Nu era nici culoarea şi, categoric, nici stilul meu. 

Mi-am trecut un pieptene prin păr, m-am spălat pe dinţi 
şi m-am dus în sufragerie. 

Tehnicienii de la CSU încă scobeau gloanţele din pereţi, 
aşa că am făcut cafea şi pâine prăjită pentru toată lumea şi 
le-am pus întrebări precise care să aibă ca ţintă 
principalele detalii. 

Fuseseră trase douăsprezece gloanţe de nouă milimetri, 
distribuite în mod egal în sufragerie şi-n dormitorul pentru 
oaspeţi, unul dintre ele intrând prin micuța şi înalta 
fereastră din camera copiilor. Gloanţele şi cartuşele goale 
fuseseră puse în pungi şi etichetate, găurile fuseseră 
fotografiate, iar echipa îşi strângea lucrurile. Într-o oră, 
toate probele şi toată gaşca aveau să ajungă la laborator. 

— Eşti bine, locotenente? m-a întrebat unul dintre 
tehnicieni, un tip înalt, cam de treizeci de ani, cu ochii 
mari şi căprui şi cu un zâmbet care-i dezvelea din plin 
dantura. 

Am privit în jur spre distrugeri, spre cioburile şi praful 
de tencuială care acopereau totul. 

— Nu, nu sunt. Mi se face rău, i-am răspuns. Trebuie să 
mătur, să repar ferestrele, să fac ceva cu... cu dezordinea 
asta. 


— Eu sunt Artie, apropo, m-a informat tehnicianul, 
întinzându-mi mâna. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, am zis, strângându-i-o. 

— Unchiul meu Chris are o franciză Disaster Master”. 
Vrei să-l sun? Poate să-ţi facă aici curat, ştii cum, pronto. 
Vreau să spun, o s-o scoţi la capăt, locotenente. Eşti de-a 
noastră. 

I-am mulţumit lui Artie şi i-am acceptat oferta. Apoi mi- 
am înşfăcat geanta şi-am luat-o pe Martha afară, pe uşa 
din spate. Am hrănit-o pe Miss Piggy, apoi am dat roată 
spre maşina de poliţie din curte şi mi-am aplecat capul 
până la nivelul ferestrei. 

— Noonan, nu? 

— Da, doamnă! 

— Tot mai eşti de serviciu? 

— Da, doamnă. O să mai rămânem aici o vreme. 
Întreaga echipă are grijă de dumneavoastră, doamnă 
locotenent. Comandantul şi noi toţi. Asta chiar pute. 

— Apreciez grija. 

Şi chiar o apreciam. Lumina cruda a zilei făcea ca toate 
acele Împuşcături să apară şi mai reale. Cineva venise aici, 
pe strada asta minunată de suburbie, devastând casa lui 
Cat cu o armă automată. 

Eram descurajată şi, până să mă adun, trebuia să plec 
de-aici. Mi-am zdrăngănit un pic cheile maşinii, iar Martha 
m-a auzit, a ciulit urechile şi a dat din coadă, aproape să şi- 
o rupă. 

— Avem nevoie de provizii, i-am spus. Ce-ai zice dacă am 
lua Bonneville-ul şi am da o raită prin oraş? 


5 Companie americană înfiinţată în anul 1980, specializată în 
repararea stricăciunilor produse în locuinţe, din diverse cauze. 
(n.tr.). 


Capitolul 114 


Martha a sărit pe bancheta din faţă a „bărcii mari şi 
aurii”. Mi-am pus centura de siguranţă şi am vârât cheia în 
contact. Motorul a pornit din cea de-a doua încercare, aşa 
că am îndreptat botul aristocratic al Bonneville-ului spre 
oraş. 

Voiam să merg la magazinul cu delicatese de pe Main 
Street, dar, în timp ce-mi croiam drum pe străzile 
întortocheate din cartierul lui Cat, am devenit treptat 
conştientă de prezenţa, în spatele meu, a unui sedan 
albastru Taurus, pe care-l zăream în oglinda retrovizoare. 
Părea să meargă intenţionat mai încet în urma mea, dar în 
acelaşi timp menținea distanţa dintre noi. 

Sentimentul acela ciudat că eram urmărită îmi dădu din 
nou fiori pe şira spinării. 

Eram urmărită? Sau ajunsesem într-o astfel de stare de 
spirit încât mă vedeam întruna ca o ţintă mişcătoare dintr- 
o galerie de tir? 

Am intrat pe Magnolia, de-a curmezişul autostrăzii, apoi 
pe Main, unde am trecut vâjâind pe lângă toate prăvăliile: 
Music Hut, Moon News, Feed and Fuel. Voiam să mă 
conving pe mine însămi de faptul că eram mult prea 
nervoasă, dar la naiba... chiar dacă scăpam de acel Taurus 
pe o stradă sau pe alta, apărea din nou la următorul colţ. 

— 'Ţine-te bine. O să facem o cursă, am anunţat-o pe 
Martha, care dădea veselă din coadă. 

Spre capătul lui Main, am făcut la dreapta pe Route 92, 
cordonul ombilical care leagă Half Moon Bay de restul 
Californiei. 

Traficul era rapid pe această şosea şerpuită cu două 
benzi, şi am nimerit într-o coloană de maşini care mergeau 
bară la bară cu optzeci la oră într-o zonă cu limita de 
viteză fixată la patruzeci. Linia galbenă dublă ducea până 
departe: vreo opt kilometri fără depăşire, distanţă pe care 
92 traversa lacul de acumulare şi se lega de autostradă. 


Mi-am continuat drumul, prea puţin conştientă de 
copacii pricăjiţi şi de arbuştii de chaparra” de pe stânga. 
La trei maşini în spatele meu era sedanul albastru. 

Nu eram nebună. Aveam o „coadă”. 

Să fie vorba despre o tactică de intimidare? 

Sau să fi fost trăgătorul în acea maşină, aşteptând o 
ocazie pentru a tinti la sigur? 

Capătul lui 92 se intersecta cu Skyline, şi la apropiata 
curbă la dreapta era un popas cu cinci mese pentru picnic 
şi o parcare pietruită. 

N-am semnalizat virajul, ci doar am vrut să opresc pe 
dreapta, trăgând de volan. Voiam să ies de pe şosea, să las 
Taurusul să mă depăşească, astfel încât să-i iau numărul şi 
să-l văd pe şofer la faţă. Să ies din câmpul lui vizual. 

Dar, în loc să muşte şoseaua, aşa cum ar fi făcut 
Explorerul meu, Bonneville-ul a patinat în zigzag peste 
pietriş şi m-a trimis înapoi pe 92, dincolo de linia dublă 
galbenă, în faţa fluxului de maşini care venea de pe celălalt 
sens. 

Ar fi trebuit ca Taurusul să mă fi depăşit, dar nu l-am 
văzut. 

Mă tineam strâns de volanul maşinii mele care se tot 
învârtea, când luminile de pe bord au luat-o razna. 

Direcţia şi frâna mi se duseseră, alternatorul era mort, 
motorul se supraîncălzea, iar eu derapam în mijlocul 
şoselei. 

Am apăsat pe frână, şi o camionetă neagră s-a tras într-o 
parte, ca să mă evite. Şoferul s-a lăsat cu toată greutatea 
pe claxon şi mi-a urlat tot felul de obscenităţi pe fereastră, 
dar eu eram atât de fericită pentru faptul că nu dăduse 
peste mine, încât îmi venea să-l sărut. 

În momentul în care am reuşit să opresc pe marginea 
drumului, un nor de praf plutea în jurul meu, astfel încât 
nu mai vedeam nimic prin parbriz. 

Am coborât din Bonneville şi m-am sprijinit de maşină. 
Mi se înmuiaseră picioarele şi mâinile îmi tremurau. 


5 Tip de arbuşti originari din California şi aclimatizaţi ulterior 
în multe zone cu climat mediteranean. (n.tr.). 


Pentru moment, urmărirea se terminase. 

Dar ştiam că nu era cu adevărat încheiată. 

Cineva avea boală pe mine, dar n-aveam idee cine 
anume, sau de ce. 


Capitolul 115 


L-am sunat de pe mobil pe Omul din Lună la garajul lui, 
dar a intrat robotul telefonic. 

— Keith, sunt Lindsay. Te rog, răspunde. Am dat de 
necaz. Când în sfârşit Keith a răspuns, i-am indicat locul în 
care mă aflam. Cele douăzeci de minute care-au urmat mi 
s-au părut lungi cât o oră, până să apară el cu camionul lui 
de tractare. A agăţat Bonneville-ul pentru înjositoarea sa 
călătorie spre casă, iar eu m-am căţărat pe locul 
pasagerului din cabina lui. 

— E o maşină de lux, Lindsay, m-a certat Keith. Nu 
trebuie să te rupi în figuri cu chestia asta. Are mai mult de 
douăzeci de ani, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Ştiu, ştiu. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Frumoasă bluză. 

— Mulţumesc. 

— Nu, serios, a insistat el, făcându-mă să râd. Ar trebui 
să porţi mai des chestii de-astea. 

Ajungând la garaj, Keith a deschis capota Bonnevilleului. 

— Ha. i s-a rupt cureaua de la ventilator, a constatat el. 

— Ha. Ştiu asta. 

— Ştiai că poţi să repari aşa ceva, la nevoie, cu elasticul 
de la dres? 

— Da, ştiam. Dar, oricât de ciudat ar părea, n-aveam 
chestii de-astea în trusa mea de urgenţă. 

— Am o idee. De ce n-aş cumpăra eu maşina asta de la 
tine? îţi dau cu o sută de dolari mai mult decât mi-ai plătit 
tu. 

— Să mă gândesc. Nu. 

Keith a izbucnit în râs şi mi-a spus c-o să mă ducă el 
acasă, iar eu m-am văzut nevoită să-i accept oferta. Pentru 
că oricum avea să afle, i-am spus lui Keith ceea ce nu le 
spusesem nici prietenelor mele şi nici măcar lui Joe, 
deocamdată. 


l-am povestit despre  împuşcăturile din seara 
precedentă. 

— Şi acum crezi că te urmăreşte cineva? De ce nu te 
duci acasă, Lindsay? Serios, acum. 

— Pentru că nu pot să las nerezolvat cazul ăsta de 
crimă. Nu acum. Mai ales după ce a tras cineva o duzină 
de gloanţe în casa surorii mele. 

Keith mi-a aruncat o privire plină de milă, şi-a îndesat 
cozorocul şepcii cu Giants peste ochi şi apoi a luat cu 
îndemânare virajul spre şoseaua principală. 

— Ţi-a mai spus cineva că eşti încăpăţânată? 

— Sigur. Asta-i considerată o calitate în cazul unui 
poliţist. 

Am înţeles unde voia să bată. Nu mai ştiam nici eu dacă 
eram foarte hotărâtă sau doar proastă. Dar încă nu eram 
pregătită. 


Capitolul 116 


În clipa în care eu şi Keith ne-am oprit în faţa casei lui 
Cat, curtea era plină: Explorerul, o maşină de poliţie, o 
camionetă de la o firmă de geamuri purtând înscripţia: 
„We Do Windows” şi o dubă mare, de un albastru metalic, 
pe uşile căreia scria: „Disaster Master”. 

I-am mulţumit lui Keith pentru transport şi, cu Martha 
tropăind după mine, am intrat în casă, unde-am găsit un 
bărbat masiv, cu o mustață mică şi o potcoavă de păr 
negru în jurul ţestei, aspirându-mi canapeaua. A oprit 
imediat aspiratorul, şi eu şi „unchiul Chris” am făcut 
cunoştinţă. 

— O gaşcă de reporteri băgăcioşi şi-a făcut apariţia pe 
aici, a zis el. Le-am spus că te-ai mutat până când 
terminăm reparaţiile. Bine? 

— Perfect. Genial. 

— Şi comandantul Stark a fost pe-aici acum câteva 
minute. A spus să-l suni când poţi. 

Am ignorat cele patruzeci şi şapte de mesaje care 
clipeau pe robotul telefonic şi am sunat la secţie de la 
telefonul din bucătărie. Mi-a răspuns ofiţerul de serviciu. 

— Comandantul are o întrevedere, m-a informat ea. 
Poate să vă sune el? 

— L-aş ruga foarte frumos... 

— O să am grijă de asta, doamnă locotenent. 

Am închis telefonul şi am pornit pe hol, spre camera 
nepoţelelor mele. 

Paturile încă mai erau pe podea. O fereastră era ţăndări 
şi una dintre batate se usca pe jos. Izbisem destul de rău 
şifonierul cu scaunul, şi toată camera plină cu animale de 
pluş părea să mă dojenească pentru asta. 

„Dac-ar fi fost şi copiii aici? 

Ce s-ar fi întâmplat, Lindsay?” 

Am tras scaunul întreg în dreptul tăbliţei, m-am aşezat şi 
am privit însemnările despre crime. Ochii mi s-au îndreptat 
direct spre lucrul care mă deranja cel mai tare. 


Uneori, cele mai evidente lucruri rămân ascunse vederii 
până când eşti pregătit să le observi. 

Acum mă concentram asupra orificiilor de observaţie din 
şifonierul familiei O'Malley. 

Mi-am schimbat hainele şi am dus-o pe Martha afară, 
lângă Penelope. 

— Să vă jucaţi amândouă, cuminţi. 

Apoi am trecut cu grijă Explorerul pe lângă camionul cu 
geamuri şi am ieşit în stradă. 

M-am întors spre oraş. 


Capitolul 117 


Observatorul îşi conduse Taurusul albastru spre nord, pe 
280, rămânând pe autostradă până la Hillsborough. Se 
gândea la tot felul de lucruri, dar cel mai mult la Lindsay 
Boxer. 

Lindsay îi trezea Observatorului o gamă variată de 
sentimente. Era, într-un fel ciudat, mândru de ea, de felul 
în care supravieţuia şi revenea în linia întâi. De felul în 
care refuza să dea înapoi, s-o lase baltă, să se întoarcă de 
unde venise. 

Dar faptul că insista să le facă probleme nu era de bine. 
Nu era de bine pentru ea. 

Atunci când venise vorba despre eliminarea ei, căzuseră 
de acord să n-o omoare. Uciderea unui poliţist, în mod 
special a ei, ar fi provocat o vânătoare îndârjită. Intreaga 
poliţie din San Francisco s-ar fi revărsat în oraş şi ar fi 
lucrat la cazul asasinării ei. Poate şi FBl-ul. 

Observatorul încetini la semnul de ieşire către Trousdale 
Drive, apoi maşina lui cobori pe rampă. Cu vreo doi 
kilometri şi jumătate mai încolo, făcu dreapta la uriaşul 
Peninsula Hospital, şi apoi din nou dreapta pe El Camino 
Real, îndreptându-se spre sud. 

Găsi o staţie Exxon la două străzi mai jos şi intră imediat 
în micul magazin anexat. Hoinări pe acolo timp de câteva 
minute, alegând câteva nimicuri: o sticlă de apă minerală, 
un baton de ciocolată Clif, un ziar. 

Îi plăti adolescentei pieptoase care stătea la casă patru 
dolari şi douăzeci de cenți pentru cumpărături şi alți 
douăzeci de dolari pentru benzină. În timp ce ieşea din 
magazin, deschise ziarul de dimineaţă şi văzu articolul de 
pe prima pagină. 

GLOANŢELE PĂTRUND ÎN CASA INSPECTOAREI 

Era şi o poză cu Lindsay în uniformă deasupra 
articolului, iar pe coloana din dreapta era o revenire 
asupra cazului Cabot. Sam Cabot fusese acuzat de dublă 
omucidere. „Continuare în pagina 2”. 


Observatorul îşi puse cu grijă ziarul pe scaunul 
pasagerului şi-şi umplu rezervorul. Apoi porni maşina şi se 
îndreptă spre casă. Avea să vorbească mai târziu cu 
Adevăr. Poate că n-aveau s-o omoare pe Lindsay, aşa cum 
îi uciseseră pe ceilalţi. Poate că doar aveau s-o facă să 
dispară. 


Capitolul 118 


Biroul răposatului doctor O'Malley se afla într-o casă de 
cărămidă cu două etaje de pe Kelly Street, cu numele lui 
gravat pe o plăcuţă în dreapta uşii. 

Am simţit un val de nerăbdare în timp ce sunam la uşă. 
Ştiam că o să iau şuturi de la comandant pentru faptul că 
treceam peste el, dar trebuia să fac ceva. Mai bine să cer 
iertare mai târziu decât să cer permisiunea şi să fiu 
refuzată. 

Interfonul a bâzâit, şi eu am împins uşa. Am descoperit 
camera de aşteptare în stânga mea: mică şi pătrată, cu 
mobilă cu tapiţerie gri şi cu mai mulţi metri de cărţi de 
vizită cu condoleanţe înşirate pe pereţi. 

În spatele biroului de la recepţie, încadrată de 
ferestruica deschisă, se afla o femeie de vârstă mijlocie cu 
părul sur pieptănat în stilul anilor şaizeci. 

— Sunt locotenentul Lindsay Boxer, de la Poliţia din San 
Francisco, i-am spus, arătându-i insigna. Am informat-o că 
lucram la un caz încă nerezolvat de omucidere care avea 
anumite similitudini cu moartea nefericită a doctorului 
O'Malley. 

— Am vorbit deja cu poliţia, mi-a spus ea, privindu-mi cu 
atenţie insigna şi zâmbetul cuceritor pe care-l afişam în 
mod special pentru ea. Ore şi ore de interogatorii. 

— Eu am nevoie doar de câteva minute. 

A închis fereastra vitrată din spatele ei, şi o clipă mai 
târziu a apărut în pragul biroului. 

— Eu sunt Rebecca Falcone, a spus. Intraţi. 

Alte două femei trecute de prima tinereţe erau în birou, 
în spatele uşii de legătură. 

— Ea e Mindy Heller, asistentă medicală, m-a informat 
femeia, în timp ce-mi arăta o blondă stridentă purtând un 
halat alb şi tone de rimel, care azvârlea la coşul de gunoi, 
unul după altul, platouri cu fursecuri înfăşurate în celofan. 
Şi ea este Harriet Schwarz, managerul nostru, mi-a mai 
spus Rebecca despre o femeie corpolentă înveşmântată 


într-un sveter roşu, care stătea în spatele unui computer 
vechi. Toate am lucrat cu doctorul Ben încă de la început. 

Le-am strâns mâinile şi mi-am repetat numele şi motivul 
pentru care venisem. 

— Îmi pare rău pentru pierderea voastră, le-am spus. 
Apoi le-am mărturisit femeilor că aveam nevoie de ajutorul 
lor. Orice mi-aţi putea spune, care să arunce puţină lumină 
asupra cazului. 

— Vrei adevărul? m-a întrebat Harriet Schwarz. S-a 
îndepărtat de computer, s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a 
început să-şi dea frâu liber amintirilor. Era ca un Picasso 
pictând. Câteva linii şi, uitându-te la ele, înţelegeai o 
persoană, între linii, spaţiu gol... 

Mindy Heller a intervenit: 

— Era un doctor cumsecade, dar demodat, ascuns, de 
genul ştie-tot. Şi putea să fie şi rău cu sclavii de pe galera 
lui. S-a oprit să arunce o privire către colegele ei de 
serviciu. Dar nu cred că a fost ucis pentru faptul că era un 
ticălos, iar asta e tot ce se poate spune mai rău despre el. 

— Hm, hm. Aşadar, credeţi că soţii O'Malley au fost doar 
victime alese la întâmplare. 

— Exact. Aleşi la nimereală. Am tot spus asta de la 
început. 

Le-am întrebat dacă vreuna dintre celelalte victime se 
numărase printre pacienţii doctorului O'Malley şi m-am 
pomenit imediat întreruptă. 

— Ştiţi, trebuie să păstrăm confidenţialitatea relaţiei 
dintre doctor şi pacient, mi-a spus doamna Heller, dar sunt 
sigură că vă poate spune comandantul Stark ceea ce doriţi 
să aflaţi. 

— Bine, atunci. 

Mi-am mâzgălit numărul de telefon pe o hârtie şi l-am 
lăsat pe biroul lui Harriet Schwartz. Le-am mulţumit 
tuturor pentru timpul pe care mi l-au acordat, dar mă 
simţeam dezamăgită. Poate că doctorul era aşa cum 
spuneau angajatele lui, dar, de fapt, ajunsesem iarăşi într- 
o fundătură. 


Abia deschisesem uşa care dădea spre stradă, când 
cineva m-a apucat de braţ. Era Rebecca Falcone, cu o 
privire insistentă care-i făcea trăsăturile feţei să se adune 
în cute descendente. 

— Trebuie să stau de vorbă cu tine, mi-a spus ea, dar 
între patru ochi. 

— Putem să ne întâlnim undeva? am întrebat-o. 

— La Half Moon Bay Coffee Company. Ştii unde e? 

— În mallul ăla mic la capăt de Main Street? 

A aprobat scurt din cap. 

— Ies la douăsprezece şi jumătate. 

— O să fiu acolo. 


Capitolul 119 


Genunchii noştri mai că se atingeau pe sub masa mică 
din partea din spate a restaurantului, aproape de toalete. 
Aveam în faţa noastră salate şi cafele, dar Rebecca nu se 
atingea de nimic. Şi nici nu era încă pregătită să 
vorbească. 

Tot trăgea de cruciuliţa din aur care-i atârna de un lanţ 
la gât, făcând-o să alunece de colo-colo. 

Aveam convingerea că-i înţeleg conflictul interior. Voia 
să fie cea care-mi dădea adevăratele informaţii, dar în 
acelaşi timp nu voia să bată toba de faţă cu prietenele ei. 

— Nu ştiu nimic, înţelegi? mi-a spus Rebecca, în cele din 
urmă. Şi sigur nu ştiu nimic despre crime. Dar Ben era 
într-un fel de con de umbră în ultima vreme. 

— Poţi să-mi dai mai multe amănunte, Rebecca? 

— Ei bine, era neobişnuit de prost dispus. S-a răstit la 
vreo câţiva pacienţi, ceea ce, dă-mi voie să-ţi spun, se 
întâmpla foarte rar. Când l-am întrebat, a negat c-ar fi avut 
probleme. 

— O cunoşteai pe Lorelei? 

— Sigur. S-au întâlnit la biserică şi, sinceră să fiu, am 
fost surprinsă de faptul că Ben s-a căsătorit cu ea. Cred că 
se simţea singur, iar ea îl privea ca pe un idol. Rebecca 
oftă. Lorelei era destul de simplă. Era o femeie copilăroasă 
căreia îi plăcea să meargă la cumpărături. Nimeni n-o ura. 

— Interesantă observaţie, am replicat. Şi tocmai asta era 
singura încurajare de care avea nevoie Rebecca, astfel 
încât să-mi spună tot ce avea pe suflet. 

Arăta de parcă ar fi stat pe marginea unei trambuline, 
iar bazinul ar fi fost jos, foarte jos. A inspirat adânc şi a 
plonjat. 

— Ştii ceva despre prima doamnă O'Malley? m-a 
întrebat ea. Ştiai că Sandra O'Malley s-a sinucis? Că s-a 
spânzurat în propriul garaj? 


Capitolul 120 


Am simţit o mâncărime la rădăcina părului, lucru care 
de obicei prevestea o victorie. 

— Da, am răspuns, am citit că Sandra O'Malley s-a 
sinucis. Ce ştii despre asta? 

— A fost un adevărat şoc, a continuat Rebecca. Nimeni 
nu ştia... nu ştiam că era atât de deprimată. 

— Şi atunci, de ce crezi că şi-a luat viaţa? 

Rebecca a amestecat un pic în salata ei Caesar, lăsând 
în cele din urmă deoparte furculiţa fără să ia nici măcar o 
înghiţitură. 

— N-am aflat niciodată, mi-a mărturisit ea. Ben nu 
spunea nimic, dar, dac-ar trebui să ghicesc, aş spune că 
abuza de ea. 

— In ce sens? 

— O umilea. O trata ca pe un nimic. Atunci când îl 
auzeam vorbind cu ea, îmi venea să mă fac mică de tot. 

A făcut şi acum gestul, trăgându-şi umerii în sus şi 
coborându-şi capul între ei. 

— Ea se plângea în legătură cu asta? 

— Nu. Sandra n-ar fi făcut una ca asta. Era atât de 
înţelegătoare, atât de drăguță. Nici n-a crâcnit atunci când 
el a început să aibă o altă relaţie. 

Rotiţele mi se învârteau, asta-i sigur, dar încă nu mă 
duceau nicăieri. Rebecca şi-a încreţit buzele în semn de 
dezgust. 

— Se vedea cu aceeaşi femeie de ani de zile, se vedea cu 
ea chiar şi după ce se căsătorise cu Lorelei, sunt sigură de 
asta. A sunat la birou până în ziua în care el a murit. 

— Rebecca, am intervenit, răbdătoare, deşi nu mai 
suportam suspansul nici măcar o secundă. Rebecca, zi-mi, 
cum o chema pe cealaltă femeie? 

Rebecca s-a lăsat pe spătarul scaunului, în timp ce pe 
lângă noi se strecurau doi bărbaţi în drum spre toaletă. 
După ce uşa s-a închis în urma lor, s-a aplecat în faţă şi-a 
şoptit: 


— Emily Harris. 

Cunoşteam numele ăsta. Mi-a venit în minte gura ei 
strident rujată. Rochia cu model roz. 

— Lucrează cumva la agenţia imobiliară Pacific Homes? 

— Da, ea e. 


Capitolul 121 


Emily Harris era aşezată la biroul ei în clipa în care am 
intrat în încăperea lunguiaţă şi îngustă, cu un şir de 
pupitre aliniate de-a lungul unui perete. Gura ei frumoasă 
s-a întins într-un zâmbet, care s-a lărgit atunci când m-a 
recunoscut. 

— A, bună, mi-a spus. Nu ne-am întâlnit cumva când 
eraţi cu soţul dumneavoastră, acum câteva săptămâni, la 
casa de pe Ocean Colony Road? Aveţi un câine frumos. 

— Aşa e, i-am răspuns. Sunt locotenentul Boxer. De la 
Poliţia din San Francisco. 

I-am arătat insigna. 

Instantaneu, chipul femeii s-a înăsprit. 

— Am vorbit deja cu poliţia. 

— Grozav. Prin urmare, n-o să aveţi nimic împotrivă dac- 
o s-o mai faceţi o dată. 

Mi-am tras un scaun lângă biroul ei şi m-am aşezat. 

— Înţeleg că doctorul O'Malley vă era prieten apropiat, 
am început. 

— Nu mi-e ruşine de ceea ce insinuaţi. Omul era 
nefericit acasă, dar nu reprezentam o ameninţare pentru 
căsnicia lui şi n-am avut nimic de-a face cu asasinarea lui. 

În timp ce-o priveam, domnişoara Harris îşi aranja toate 
hârtiile, pixurile şi creioanele de pe biroul ei. Făcea ordine. 
Punea totul la punct. Ce-i trecea, oare, acum prin minte 
acestei femei obsedate de ordine? Ce ştia ea despre soţii 
O'Malley? 

— Şi dumneavoastră sunteţi agentul care se ocupă de 
casa asta? 

— Ăsta nu-i un motiv ca să omori pe cineva, pentru 
numele lui Dumnezeu. Eşti nebună? Sunt unul dintre cei 
mai buni agenţi imobiliari din zona asta. 

— Uşurel, doamnă Harris. Nu voiam să sugerez c-aţi fi 
omorât pe cineva. Încerc doar să aflu câte ceva despre 
victime, pentru că lucrez la un alt caz de crimă nerezolvat. 

— Bine. Încă sunt puţin afectată, să ştiţi. 


— Sigur, înţeleg. Aţi vândut casa deja? 

— Nu încă, dar am o ofertă în aşteptare. 

— Bine. Ce ar fi să-mi arătaţi mie casa, doamnă Harris? 
Am câteva întrebări la care sper să-mi puteţi răspunde. 
Poate mă ajutaţi să rezolv cazul asasinării lui Ben 
O'Malley. 


Capitolul 122 


Fluturaşi cu Pacific Homes erau împrăştiaţi pe masa din 
hol, iar florile fuseseră schimbate de când venisem cu Joe, 
într-un tur pe cont propriu, în această casă frumoasă de pe 
Ocean Colony Road. 

— Vă supăraţi dacă mergem la etaj? am întrebat-o pe 
agentă. 

Doamna Harris a ridicat din umeri, a aruncat cheile pe 
undeva pe lângă margarete şi a pornit pe scări în faţa mea. 

În clipa în care am ajuns la intrarea în dormitorul 
principal, s-a întors. 

— Nu-mi place să intru în camera asta, mi-a explicat ea, 
aruncându-şi privirea în jurul camerei tapetate în verde- 
deschis, cu covorul ei nou şi verde. 

Puteam să-mi imaginez scena crimei aproape la fel de 
bine ca ea. Cu doar trei săptămâni înainte, trupul lui 
Lorelei O'Malley zăcea, înjunghiat, cam la trei metri de 
locul în care ne aflam noi. 

Emily Harris a înghiţit în sec, apoi mi s-a alăturat, cu 
paşi şovăielnici, în faţa şifonierului. l-am arătat orificiul 
care fusese acoperit cu vopsea, cu urma ca o semilună, 
încă vizibilă, acolo unde unghia lui Joe îşi lăsase amprenta 
în substanţa cu care fusese astupat lemnul. 

— Ce credeţi despre asta? am întrebat-o. 

Vocea lui Emily s-a subţiat brusc şi a devenit scârţâită. 

— Mă omoară cu zile, asta e ceea ce cred, a rostit ea. E 
evident, nu? Se filma atunci când făcea sex cu Lorelei. Imi 
spusese că nu se mai culca de o vreme cu ea, dar bănuiesc 
că minţea. 

Apoi chipul i s-a schimonosit şi a început să plângă încet 
într-un teanc de şerveţele bleu pe care şi le scosese din 
geantă. 

— Of, Doamne, of, Doamne, suspina. După o vreme, şi-a 
suflat nasul şi şi-a dres glasul, spunând: Relaţia mea cu 
Ben n-are nici o legătură cu crima asta. Acum putem să 
ieşim de aici? 


Nu şi dacă puteam s-o opresc. Nu puteam să găsesc un 
moment sau un loc mai potrivit pentru a scoate ceva de la 
Emily. 

— Doamnă Harris. 

— Isuse! Spune-mi Emily. Doar vă povestesc toate 
chestiile astea intime. 

— Emily, chiar trebuie să aflu versiunea ta. 

— Bine. Ştii despre Sandra? 

Am făcut un semn de încuviinţare din cap şi, de parc-aş 
fi apăsat pe un buton, a început să turuie: 

— Nu crezi c-am fost îngrijorată atunci când s-a sinucis 
din cauză că Ben se vedea cu mine? 

S-a frecat la ochii înroşiţi, şi imediat au apărut alte 
lacrimi. 

— Ben spunea că Sandra era un pacient important, 
motiv pentru care n-a părăsit-o. Dar, după ce s-a sinucis, 
nu m-am mai văzut cu el un an de zile. Apoi a apărut 
Lorelei în peisaj. Prinţesa. Ben se gândea că, cu cât se 
căsătorea mai repede, cu atât mai bine avea să fie pentru 
Caitlin, aşa că eu nu am avut un cuvânt de zis. Pe atunci 
eram şi eu măritată, locotenente. Apoi am început din nou 
să ne vedem. Cel mai mult, la mine acasă. La moteluri, din 
când în când. Ciudat, dar lui Lorelei nu cred că-i păsa de 
Caitlin câtuşi de puţin. Dar eu şi Ben am profitat cât de 
mult am putut de situaţie. Făceam un joc din asta. El îmi 
spunea Camilla. Eu îi spuneam Charles. Alteța Sa Regală. 
Era distractiv. Şi mi-e atât de dor de el... Ştiu că Ben m-a 
iubit, ştiu asta. 

Nu i-am replicat: „Te iubea atât cât poate să iubească un 
ticălos, o jigodie trădătoare”, în schimb am deschis uşa de 
la şifonier şi am invitat-o pe agenta imobiliară să privească 
înăuntru. 

— Te rog, Emily. 

l-am arătat cel de-al doilea orificiu, din peretele din 
spate. 

— Ăsta merge mai departe prin perete... până-n camera 
lui Caitlin. 

Emily a scos un țipăt şi şi-a dus ambele palme la gură. 


— N-am văzut asta niciodată. Nu ştiu nimic despre asta! 
Trebuie să plec, mi-a spus brusc, întorcându-se şi ieşind în 
fugă din dormitor. li auzeam ţăcănitul tocurilor înalte pe 
măsură ce cobora scara în goană. 

Am prins-o din urmă exact în clipa în care-şi lua cheile 
de pe măsuţa din hol şi deschidea uşa de la intrare. A făcut 
un pas afară. 

— Emily! 

— Am terminat, mi-a spus ea, cu pieptul tresăltându-i, în 
timp ce trăgea uşa în urma ei şi o încuia după noi. E prea 
dureros. Nu înţelegi? L-am iubit. 

— Văd asta, i-am răspuns, mergând pe lângă ea, apoi 
oprindu-mă lângă uşa din stânga a maşinii ei, în timp ce 
pornea motorul. Mai spune-mi un singur lucru, am insistat, 
îl cunoştea Ben pe un individ pe nume Dennis Agnew? 

Emily a eliberat frâna de mână şi şi-a întors chipul 
brăzdat de lacrimi spre mine. 

— Ce? Ce tot spui? I-a vândut casetele cu noi gunoiului 
ăluia? 

Emily n-a mai aşteptat răspunsul. A smucit cu putere 
volanul şi şi-a trântit piciorul pe acceleraţie. 

— O să iau asta drept o afirmaţie, am rostit către 
Lincolnul care dispărea. 


Capitolul 123 


Am trecut încet pe lângă maşina de poliţie staționată pe 
Sea View Avenue, la capăt, ridicându-mi mâna în semn de 
salut din mers. Apoi am cotit scurt dreapta în curtea lui 
Cat şi mi-am parcat Explorerul lângă Bonneville. După 
toate aparențele, Keith mi-o adusese înapoi pe bătrâna 
doamnă cât timp fusesem plecată. 

Am lăsat-o pe Martha în casă cu un biscuite drept 
trataţie. Apoi mi-am îndreptat atenţia către robotul 
telefonic care clipea de zor. Am apăsat pe „play” şi am 
început să-mi notez mesajele pe un carneţel. 

Joe, Claire şi Cindy mă căutaseră cu toţii, cerându-mi, 
îngrijoraţi, să-i sun. Mesajul cu numărul patru era de la 
Carolee Brown, care mă invita la cină la şcoală, în seara 
aceea. 

Apoi, un mesaj de la comandantul Stark, vocea lui 
răzbătând obosită prin difuzor. 

— Boxer, avem rezultatele de laborator pentru curea. 
Sună-mă. 

Eu şi comandantul Stark încercaserăm toată ziua să dăm 
unul de altul la telefon. Am scăpat o înjurătură în timp ce 
frunzăream carneţelul, căutându-i numărul. Apoi l-am 
format. 

— Aşteptaţi puţin, doamnă locotenent, mi-a spus ofiţerul 
de serviciu. Îi trimit un mesaj pe pager. 

Auzeam zgomotele din secţia de poliţie pe fundal. Am 
bătut darabana cu unghiile pe bufetul din bucătărie şi am 
numărat până la şaptezeci şi nouă până să ridice 
comandantul receptorul. 

— Boxer. 

— Au venit repede rezultatele de la laborator, am spus. 
Ce avem? 

— S-a-ntâmplat repede dintr-un anumit motiv. Nu erau 
amprente, nu că asta m-ar surprinde. Dar, în afară de 
cazul în care vrei să iei în considerare ADN-ul de bovină, 


nu mai era nimic pe-acolo. Lindsay, ticăloşii ăia au turnat 
pe curea câteva picături de sânge de vacă. 

— Hai, dă-o-ncolo! 

— Ştiu. Ducă-se dracului! Uite, trebuie să fug. Primarul 
vrea să stăm puţin de vorbă. 

Comandantul a închis, şi, Dumnezeu mi-e martor, chiar 
îmi părea rău pentru el. 

Am ieşit pe verandă, m-am aşezat pe un scaun din 
plastic, apoi mi-am proptit gleznele de balustradă, aşa cum 
mă sfătuise Claire să procedez. Am privit ţintă dincolo de 
sandalele mele şi de curtea vecinului, către linia de un 
albastru marin a golfului. 

M-am gândit din nou la cureaua aia care zăcea pe gazon 
în acea dimineaţă, precum şi la petele de sânge care se 
dovediseră a nu duce nicăieri. 

Un lucru era clar. 

Ucigaşii nu încercaseră să mă ucidă. Cureaua era un 
avertisment, menit să mă gonească de-acolo. 

Chiar mă întrebam de ce s-or fi deranjat. 

Nu rezolvasem cazul asasinării lui John Doe, şi, zece ani 
mai târziu, pluteam tot într-o mlaştină, de data asta, aici. 

Între timp, asasinii bântuiau liberi prin preajmă şi tot 
ceea ce aveau băieţii cu bonete albe nu reprezenta decât 
un mănunchi chinuitor de „ce-ar fi dacă” şi „cum vine 
asta”, care nu ducea nicăieri. 

Nu ştiam de ce. Nu ştiam cine. 

Şi nu ştiam unde aveau să mai lovească în continuare, în 
afară de asta, totul era le fel de evident ca mieunatul 
pisicii. 


Capitolul 124 


Familiile, blestemul civilizaţiei moderne, în care toate 
scursurile trecutului erau menținute în viaţă, cultivate şi 
purificate. Sau, cel puţin, dintr-o asemenea perspectivă 
gândea Observatorul în seara aceasta. 

Deschise uşa care dădea spre antreu şi pătrunse în 
căsuţa roz cu stucatură de sus, de pe Cliff Road. Familia 
Farley ieşise în seara aceea, atât de sigură pe gogoaşa ei 
de mătase care-i învăluia bogăţia şi privilegiile, încât nici 
nu se mai obosise cineva să încuie uşa. 

Antreul ducea spre o bucătărie cu pereţi din sticlă, care 
licărea sub bătaia ultimelor raze ale asfinţitului. 

„E doar o recunoaştere, îşi reaminti Observatorul. Intră 
şi ieşi în mai puţin de cinci minute. La fel ca până acum.” 

Îşi scoase camera foto din buzunarul interior al jachetei 
lui din piele moale şi fotografie panourile din sticlă, cu 
rame suficient de late încât să se poată pătrunde prin ele. 

Se îndreptă repede către camera de zi a familiei Farley, 
suspendată în consolă deasupra coastei muntoase. Razele 
de chihlimbar răzbăteau prin pădure, făcând ca lăţoşii 
eucalipţi să aibă o aparenţă aproape umană, copacii 
semănând cu nişte bătrâni care-i urmăreau mişcările. Ca şi 
cum l-ar fi înţeles şi l-ar fi aprobat. 

„Doar o recunoaştere”, îşi spuse din nou. Lucrurile erau 
prea complexe, prea fierbinţi acum, ca să poată să-şi ducă 
planurile mai departe. 

Urcă repede scara din spate spre dormitoare, remarcând 
treptele care scârţâiau cel mai tare, precum şi balustrada 
trainică. Îşi continua drumul pe holul de la etajul al doilea, 
intrând pe fiecare uşă deschisă, făcându-şi fotografiile, 
memorând detaliile. Percheziţionând camerele ca şi când 
ar fi fost un poliţist care încerca să reţină toate detaliile 
despre suspecţii lui. 

Observatorul se uită la ceas în clipa în care intră în 
dormitorul principal. „Au trecut aproape trei minute.” 


Deschise repede uşile de la dulapuri, adulmecă aromele de 
Vera Wang şi Hermes, apoi le închise. 

Alergă în jos pe scări, până în bucătărie, şi tocmai voia 
să plece, când îi veni brusc în minte subsolul. Avea destul 
timp să arunce şi acolo o privire rapidă. 

Deschise uşa şi se repezi într-acolo. 

În stânga lui era o pivniţă de vinuri foarte încăpătoare, 
iar spălătoria se afla în faţă. Dar privirea îi fu atrasă de uşa 
din dreapta. 

Uşa era în penumbră, fiind încuiată cu un lacăt cu cifru. 
Observatorul era bun la aşa ceva. Se pricepea de minune 
să lucreze cu mâinile. Întoarse rotita spre stânga până 
când întâmpină o oarecare rezistenţă, apoi la dreapta şi iar 
la stânga. Lacătul se deschise, şi Observatorul deschise 
uşa. 

Identifică echipamentul prin lumina slabă din subsol: 
computerul, imprimanta laser şi topurile de hârtie 
fotografică de bună calitate. Camerele video şi foto dotate 
cu senzori pentru cadre pe timp de noapte. 

Un teanc gros de fotografii era aşezat cu grijă pe un 
pupitru. 

Intră repede înăuntru şi închise uşa după el. Apăsă 
comutatorul care aprindea luminile. 

„Doar o nevinovată misiune de supraveghere, asta e tot, 
una dintre multe altele.” 

Dar ceea ce văzu atunci când se aprinse lumina aproape 
că-l făcu să se piardă cu firea. 


Capitolul 125 


Când am ajuns la şcoala cu internat, în stil victorian, a 
lui Carolee, în aer plutea o aromă de sos marinara. Mi-am 
pus mâna pavăză la ochii, apărându-mă de ultimele raze de 
soare care se reflectau în numeroasele ochiuri de geam, 
apoi am lăsat să cadă ciocănelul din alamă peste lemnul 
uşii masive de la intrare. 

Un băiat mai negricios, cam de doisprezece ani, mi-a 
deschis şi-a spus: 

— Bună seara, doamnă de la poliţie. 

— Tu eşti Eddie, nu? 

— Eddie-la-Dispoziţia-Dumneavoastră, a confirmat el, 
zâmbind cu gura până la urechi. Cum de-aţi ştiut? 

— Am o memorie destul de bună, i-am spus. 

— Asta e bine, pentru că lucraţi în poliţie. 

S-au auzit urale atunci când am intrat în sala de mese, o 
încăpere mare şi aerisită care dădea spre autostradă. 

Carolee m-a îmbrăţişat şi m-a invitat să mă aşez în capul 
mesei. 

— Ala-i locul pentru oaspeţii de onoare, mi-a spus ea. Cu 
Allison înşfăcând scaunul din stânga mea şi cu Fem, o fată 
micuță, roşcată, luptându-se pentru cel din dreapta, mă 
simţeam ca la mine acasă în această uriaşă „familie”. 

Castroanele cu spaghete şi un lighean cu salată cu ulei 
şi oţet au început să circule în jurul mesei, iar feliile de 
pâine italienească au zburat pe deasupra ei, în timp ce 
copiii mă bombardau cu întrebări şi ghicitori, la care 
răspundeam, nimerind câteodată răspunsul câştigător. 

— Când o să fiu mare, mi-a şoptit Ali, vreau să fiu exact 
ca tine. 

— Ştii ce vreau eu? Ca, atunci când o să fii mare, să fii 
exact ca tine. 

Carolee a bătut din palme, râzând veselă. 

— Mai lăsaţi-o pe Lindsay în pace, a spus ea. Lăsaţi-o pe 
biata femeie să mănânce şi ea. E invitata noastră, nu 
cineva pe care să-l devoraţi împreună cu mâncarea. 


În timp ce se ridica să mai aducă o sticlă de cola din 
bufet, Carolee mi-a pus mâna pe umăr şi s-a aplecat spre 
mine, întrebându-mă: 

— Te superi? Copiii te iubesc. 

— Şi eu pe ei. 

După ce vasele au fost spălate şi copiii au plecat la etaj 
pentru ora de studiu, eu şi Carolee ne-am luat cănile cu 
cafea afară, pe veranda închisă de lângă terenul de joacă. 
Ne-am aşezat pe două balansoare identice şi am ascultat 
cântecul greierilor prin întunericul din ce în ce mai dens al 
serii. Era bine să ştiu că am o prietenă în oraş, şi mă 
simţeam deosebit de apropiată de Carolee în seara aceea. 

— Mai ai noutăţi despre cine a tras în casa lui Cat? m-a 
întrebat Carolee, cu îngrijorare în glas. 

— Nu. Dar ţi-aduci aminte de tipul care s-a luat de noi la 
Cormoran? 

— Dennis Agnew? 

— Mda. M-a tot hărțuit, Carolee. Iar comandantul nu 
face un secret din faptul că-l suspectează pe Agnew pentru 
crime. 

Carolee părea surprinsă, chiar şocată. 

— Serios? îmi vine greu să-mi imaginez una ca asta. 
Adică, e un ticălos, asta-i clar, continuă ea, oprindu-se. Dar 
nu pot să cred că el e criminalul. 

— Exact ce s-a spus şi despre Jeffrey Dahmer, am 
replicat eu, râzând. 

Apoi am început să bat darabana în braţul scaunului; 
Carolee şi-a încrucişat mâinile pe piept, şi amândouă ne- 
am retras cu gândurile noastre, ca să medităm la problema 
ucigaşilor aflaţi încă în libertate. 

— E destul de linişte aici, nu? a zis Carolee, într-un 
târziu. 

— Remarcabil. Îmi place asta. 

— Grăbeşte-te şi prinde-l pe maniacul ăla, bine? 

— Ascultă, dacă vreodată ai probleme în legătură cu 
orice, Carolee chiar dacă tu crezi că e vorba doar despre 
imaginaţia ta -, sună la 911. Apoi sună-mă pe mine. 


— Sigur, mersi. Aşa o să fac. După un moment de tăcere, 
Carolee a adăugat: întotdeauna sunt prinşi până din urmă, 
nu, Lindsay? 

— Aproape întotdeauna, i-am răspuns, deşi nu era 
tocmai adevărat. 

Cei cu adevărat inteligenţi nu numai că nu erau prinşi, 
dar nici măcar nu erau suspectaţi. 


Capitolul 126 


Avusesem un somn agitat, cu coşmaruri în care aveam 
parte de urmăriri cu maşini şi împuşcături, şi cadavre 
biciuite, şi criminali fără chip şi fără nume. M-am trezit şi 
am dat cu ochii de o dimineaţă mohorâtă, cenuşie, genul 
acela de dimineaţă care te face să vrei să rămâi în pat. 

Dar eu şi Martha aveam nevoie de antrenament, aşa că 
m-am îmbrăcat cu treningul albastru, mi-am vârât pistolul 
în tocul lui de sub umăr şi mi-am strecurat telefonul mobil 
în buzunarul jachetei din denim. 

Apoi, împreună cu drăgălaşa Martha, am pornit spre 
plajă. 

Dinspre vest veneau nori de furtună, aducând cerul atât 
de jos, atât de aproape de apele golfului, încât păsările 
care treceau printre nori semănau cu avioanele din 
jurnalele de actualități despre cel de-al Doilea Război 
Mondial. 

Am observat că erau doar câteva suflete oţelite care 
alergau sau hoinăreau departe, în faţa sau în spatele 
nostru, la mare distanţă, aşa că am lăsat-o liberă din lesă 
pe Martha. A tropăit puţin după un stol de păsări, făcându- 
le să se împrăştie, iar eu m-am îndreptat spre sud, într-o 
alergare moderată. 

Abia parcursesem vreo patru sute de metri, când a 
început să plouă. În scurt timp, picăturile, la început 
intermitente, s-au îndesit, ciuruind nisipul şi întărind 
suprafaţa pe care alergam. 

M-am întors să văd ce face Martha şi am observat că se 
afla chiar în spatele unui bărbat îmbrăcat într-un 
impermeabil galben cu glugă, la vreo sută de metri în 
urmă. 

Mi-am lăsat din nou faţa să-mi fie udată de ploaie şi 
tocmai grăbeam ritmul, când lătratul zgomotos al Marthei 
mi-a atras atenţia. Se repezea la călcâiele tipului din 
spatele meu. Îl mâna! 

— Martha, am strigat, gata! 


Asta era comanda care o făcea să vină înapoi lângă 
mine, dar Martha m-a ignorat complet. În schimb, îl mâna 
pe tip departe de mine, în unghi drept, împingându-l în sus 
spre vârful acoperit cu iarbă al unui deal. 

Abia atunci am înţeles că Martha nu se hârjonea cu el. 
Mă proteja. 

„Ticălosul.” 

Iar fusesem urmărită! 


Capitolul 127 


Am tipat spre el: 

— Hei! Opreşte-te şi-o să te lase-n pace! 

Dar nici câinele, nici bărbatul nu mi-au dat vreo atenţie. 
Până la urmă, m-am repezit după ei, dar căţăratul pe panta 
de pământ sfărâmicios, înaltă de vreo şase metri, semăna 
cu alergatul pe sub apă. 

M-am aplecat, m-am prins cu palmele de nisip şi, până la 
urmă, am ajuns pe platoul acoperit cu iarbă de pe Francis 
Beach. Numai că ploaia puternică îmi lipea părul de faţă, 
aşa că, pentru o clipă, m-am pomenit complet orbită. 

În intervalul de timp de care am avut nevoie ca să-mi 
îndepărtez părul de pe ochi, am simţit că situaţia îmi scapă 
de sub control. Am privit disperată în jur, dar nici măcar 
nu-l mai vedeam pe bărbatul care mă urmărise. La naiba! 
Iar scăpase. 

— Mar-thaaaaaaa! 

Chiar atunci, o pată galbenă a ţâşnit din spatele 
toaletelor, prin câmpul meu vizual... cu Martha încă în 
apropierea călcâielor sale. În timp ce traversau terenul 
pentru picnic, individul a încercat să-i tragă una cu 
piciorul, dar n-a nimerit-o. Mi-am scos pistolul de nouă 
milimetri şi-am strigat: 

— Stai pe loc! Poliţia! 

Dar bărbatul în impermeabil a cotit pe lângă mesele 
pentru  picnicuri şi a  sprintat către o camionetă 
multicoloră, aflată în parcare. 

Martha a continuat să-l urmărească, mârâind, apucându- 
l] de picior, împiedicându-l să se urce în maşină. Am strigat 
din nou: „Poliţia!” şi am alergat într-acolo cu pistolul 
îndreptat în faţă. 

— În genunchi! i-am ordonat, atunci când am izbutit să-l 
am în bătaia armei. Ţine-ţi mâinile la vedere. Aruncă-te pe 
burtă, stimabile. Acum! 

Tipul în impermeabil a făcut ceea ce-i cerusem, şi m-am 
apropiat repede, sub rafalele de ploaie care continuau să 


ne bombardeze. l-am tras gluga pe spate, ţinându-mi 
pistolul îndreptat spre el. 

Am recunoscut imediat părul blond, dar am încercat să 
neg ceea ce vedeam. Bărbatul şi-a ridicat faţa către mine, 
cu ochii scăpărând de furie. 

— Keith! Ce faci? Ce se-ntâmplă aici? 

— Nimic, nimic, nimic. Tot ceea ce voiam să fac era să te 
avertizez. 

— Chiar aşa? De ce nu m-ai sunat? l-am întrebat, 
gâfâind. Inima îmi bătea nebuneşte: bum-bum, bum-bum. 
„Dumnezeule! Am o armă încărcată în mână... iarăşi!” l-am 
depărtat cu un şut picioarele lui Keith, l-am pipăit şi am 
găsit un cuţit Buckmaster lung de douăzeci şi ceva de 
centimetri, într-un toc din piele, prins de coapsa lui. Am 
scos de-acolo înfricoşătorul cuţit şi l-am aruncat. Situaţia 
se înrăutăţea de la o clipă la alta. 

— Ai spus „nimic”? 

— Lindsay, lasă-mă să vorbesc. 

— Eu întâi, am spus. Eşti arestat. 

— Pentru ce? 

— Pentru port ilegal de armă. 

M-am mutat astfel încât Keith să-mi vadă limpede atât 
pistolul, cât şi privirea, care-i dădea de înţeles că l-aş folosi 
la nevoie. 

— Ai dreptul să nu spui nimic, am început. Orice spui 
poate şi va fi folosit împotriva ta la tribunal. Dacă n-ai un 
avocat, ţi se va numi unul din oficiu. Îţi înţelegi drepturile? 

— M-ai priceput greşit! 

— Îți înţelegi drepturile? 

— Mda, le înţeleg. 

Mi-am pescuit din buzunarul jachetei telefonul mobil. 
Keith s-a răsucit, de parc-ar fi vrut să se arunce spre el. 
Martha şi-a dezvelit colții. 

— Rămâi acolo unde eşti, Keith. Nu vreau să fiu nevoită 
să te împuşc. 


Capitolul 128 


Toţi trei eram în „cutie”, în camera micuță cu gresie 
cenuşie, folosită pentru interogatorii, din secţia de poliţie. 
Comandantul îmi spusese deja că avea anumite îndoieli. 

Il cunoştea pe Keith Howard de vreo doisprezece ani, ca 
fiind mecanicul auto de la Garajul Omului din Luna, un tip 
care n-avea nimic altceva în cap decât să câştige un ban şi 
să repare maşini. 

Dar comandantul, slavă Cerului, preferase să mizeze pe 
instinctele mele, pentru că văzusem o privire în ochii lui 
Keith care, sinceră să fiu, mă speriase teribil. Era aceeaşi 
privire lipsită de suflet pe care o mai văzusem la sociopaţi. 

M-am aşezat în faţa lui Keith la masa metalică şi plină de 
zgârieturi, amândoi şiroind de apă, în timp ce comandantul 
Stark se sprijinea de un perete în colţul camerei. În spatele 
geamului mai erau şi alţi poliţişti care priveau, sperând că 
aveam dreptate şi că vor avea curând mai multe la 
dispoziţie decât un cuţit şi o bănuială. 

De la arestarea lui, Keith parcă se întorsese în timp, 
părând mai tânăr decât cei douăzeci şi şapte de ani ai lui. 

— N-am nevoie de un avocat, mi-a declarat el. Pur şi 
simplu, te urmăream. Fetele ştiu întotdeauna când unui tip 
le place de ele. Ştii asta, aşa că spune-le, bine? 

— Vrei să spui că mă pândeai, l-am corectat. Asta e 
explicaţia ta? 

— Nu, te urmăream. E o mare diferenţă, Lindsay. 

— Ce pot să spun? Nu mă prind. De ce mă urmăreai? 

— Ştii de ce! Cineva încearcă să-ţi facă rău. 

— De asta ai tras în casa surorii mele? 

— Eu? N-am făcut eu aşa ceva. Vocea lui Keith s-a frânt, 
şi băiatul şi-a acoperit ochii cu degetele răsfirate. Îmi place 
de tine, mereu mi-a plăcut. Şi acum o să întorci asta 
împotriva mea. 

— Mă calci pe nervi, jigodie mică, a bombănit în cele din 
urmă comandantul. A făcut un pas în faţă şi l-a plesnit pe 
Keith după ceafă. Fii bărbat. Spune, ce-ai făcut? 


Atunci, Keith a părut să se retragă în el însuşi. Şi-a lăsat 
capul pe masă, rostogolindu-l când într-o parte, când în 
cealaltă, apoi a gemut, scoțând nişte sunete care păreau să 
exprime o nefericire şi o spaimă fără margini. 

Dar nici toate gemetele din lume nu-l mai puteau ajuta. 
Fusesem fraierită de lacrimi de crocodil destul de recent, 
şi n-aveam de gând să repet aceeaşi greşeală. 

— Keith, mă sperii, amice, am rostit, pe un ton 
indiferent. Eşti în mare belea acum, aşa că nu fi prost. 
Spune-ne ce-ai făcut, ca să te ajutăm să-ţi spui povestea în 
faţa procurorului. O să te ajut, Keith. Vorbesc serios. Aşa 
că, spune-mi. O să găsim pete de sânge pe cuțitul tău? 

— Nuuu, a urlat el. N-am făcut nici o greşeală. Mi-am 
destins muşchii feţei. Apoi am zâmbit. L-am luat de mână 
pe Keith. 

— Te-ai simţi mai bine dacă ţi-am scoate cătuşele? 

Mi-am ridicat privirea spre comandant, care a 
încuviinţat. Şi-a scos cheile din buzunarul cămăşii şi a 
desfăcut încuietoarea. Keith şi-a recăpătat stăpânirea de 
sine. Şi-a scuturat mâinile, şi-a descheiat impermeabilul cu 
glugă şi l-a aruncat pe spătarul scaunului. Apoi şi-a tras 
peste cap sveterul pe care-l purta pe dedesubt. 

Dac-aş fi stat în picioare, genunchii mi s-ar fi înmuiat şi 
m-aş fi prăbuşit la podea. 

Keith purta un tricou portocaliu împodobit cu emblema 
de la Distillery, restaurantul pentru turişti de pe 
Autostrada 1 din Moss Beach. 

Era o copie fidelă a tricoului pe care-l purtase John Doe 
numărul 24, atunci când fusese biciuit şi asasinat, cu zece 
ani în urmă. 


Capitolul 129 


Keith a văzut că mă holbam la tricoul lui. 

— Îţi place? a întrebat el, cu zâmbetul revenindu-i pe 
buze de parc-am fi fost în garajul lui. E, practic, un model 
clasic, mi-a spus el. Distillery nici măcar nu mai vinde 
tricouri. 

Poate că nu, dar geamănul lui însângerat era încuiat 
undeva în camera cu probe de la Curtea de Justiţie. 

— Unde ai fost alaltăseară, Keith? l-am îmboldit. Ai un 
pistol? Despre ce aveai de gând să mă avertizezi? Spune- 
mi ceva din ceea ce pot să cred. 

La început, s-a arătat sfidător, apoi buimăcit, plângăcios, 
iar uneori, pur şi simplu, amuţea. Pe măsură ce orele se 
scurgeau, Stark a luat asupra lui sarcina de a-l întreba pe 
Keith dacă le cunoştea pe victimele crimelor recente. 

Keith a recunoscut faptul că le ştia pe toate. 

Mai cunoştea, de asemenea, pe aproape oricine locuia în 
Half Moon Bay sau trecuse pe la mica lui benzinărie de la 
intersecţie. 

— Avem un martor, a declarat comandantul, punându-şi 
ambele mâini pe masă şi aruncându-i lui Keith o privire 
care ar fi pătruns şi prin oţel. Ai fost văzut, prietene, ieşind 
din casa familiei Sarducci în noaptea în care au fost ucişi. 

— Haide, Pete. Mă faci să râd. E atât de penibil! 

N-ajungeam nicăieri şi, în orice clipă, Keith putea să ne 
spună: „Acuzaţi-mă pentru cuţit şi lăsaţi-mă să plec de- 
aici”, şi ar fi fost dreptul lui să facă asta şi să plece. 

M-am ridicat de la masă şi i-am spus comandantului, 
peste capul lui Keith, cu vocea plină de compasiune. 

— Ştii ce? Nu el a făcut-o, şefule. Ai avut dreptate. N-are 
ce-i trebuie. Uite-l. Nu e prea inteligent şi nici prea stabil 
din punct de vedere psihic. Vreau să spun, îmi pare rău, 
Keith, eşti un mecanic destul de bun, dar e o nebunie să 
creadă cineva c-ai avut atâta minte încât să comiţi crimele 
alea. Şi fără să laşi măcar un indiciu? Nu prea cred. 


— Mda, ne pierdem timpul, a zis şi comandantul, 
preluându-mi ideea. Gunoiul ăsta mic n-ar fi în stare să se 
scoată nici dac-ar fura monede din automatele de parcare. 

Keith şi-a întors capul spre comandant, spre mine, apoi 
iar spre comandant. 

— Am înţeles ce vreţi să faceţi, a spus el. 

L-am ignorat, continuând să-mi îndrept observaţiile spre 
comandant. 

— Şi cred c-ai avut dreptate cu privire la Agnew, am zis 
mai departe. Uite, ăla e un tip cu destul sânge-n vene încât 
să dea gata oameni de aproape. Să-i privească zbătându- 
se. Să-i privească murind. Şi are şi creier încât să scape 
din asta. 

— Corect. Are legătură cu toate astea, m-a aprobat 
comandantul, netezindu-şi părul la ceafă. E chiar logic. 

— N-ar trebui să vorbiţi aşa, a bombănit Keith. 

M-am întors din nou spre el, cu o privire întrebătoare. 

— Keith, îl cunoşti pe Agnew, am spus. Ce crezi? El e 
omul nostru? 

Parcă s-ar fi declanşat un mecanism cu ceas şi s-ar fi 
detonat o bombă undeva, mult sub pământ. Întâi a fost o 
cutremurare, apoi un zvâcnet, după care totul s-a 
dezlănţuit. 

— Dennis Ag-new? şi-a scuipat Keith cuvintele. Jegul ăla 
de fost actor porno cu sculă în loc de creier? Are noroc că 
nu l-am omorât pe el. Şi, credeţi-mă, m-am gândit la asta. 
Keith şi-a împreunat mâinile şi le-a izbit puternic de tăblia 
mesei, făcând ca pixurile, carneţelul şi cutiile cu suc să 
sară cât colo. Uite ce e. Sunt mai inteligent decât mă 
credeţi voi, Lindsay. Să-i omor pe oamenii ăia a fost cel 
mai uşor lucru pe care l-am făcut vreodată. 


Capitolul 130 


Keith avea pe chip aceeaşi expresie rece şi furioasă pe 
care mi-o arătase atunci când îi pusesem pistolul la gât. 
Nu-l cunoşteam pe acest Keith. 

Dar trebuia să-l cunosc. 

— Greşiţi în totalitate în legătură cu mine, voi amândoi, 
a spus el. Şi chiar dacă vă jucaţi cu mine, e în ordine. M- 
am săturat de toată treaba asta. Nimănui nu-i pasă. 

În clipa în care Keith a rostit: „Nimănui nu-i pasă”, m-am 
trântit cu putere pe scaun. Fraţii Cabot mâzgăliseră 
aceleaşi cuvinte cu spray atunci când îşi omorâseră 
victimele. Şi la fel făcuse şi ucigaşul lui John Doe numărul 
douăzeci şi patru, acum zece ani. 

— Ce vrei să spui cu: „Nimănui nu-i pasă”? Keith m-a 
fixat cu ochii lui albaştri şi duri. 

— Tu eşti deşteaptă, nu-i aşa? Dă-ţi seama şi singură! 

— Nu te pune cu mine, Keith. Mie-mi pasă. Şi chiar 
ascult. 

În timp ce camera video îi înregistra mărturisirea, părea 
ca visul unui poliţist transformat în realitate. Keith a 
mărturisit totul: numele, datele, detalii minuţioase pe care 
numai ucigaşul putea să le cunoască. 

A vorbit despre modul în care se folosise de diferite 
cuțite, de diferite curele, a descris fiecare crimă, inclusiv 
cum îl păcălise pe Ben O'Malley. 

— Mda, l-am pocnit cu o piatră înainte să-i tai beregata. 
Cuţitul l-am aruncat dincolo de marginea drumului. 

Keith ne-a aşternut detaliile în ordine, ca pe tot atâtea 
cărţi într-o pasienţă, iar acestea erau suficient de 
convingătoare încât să fie condamnat de mai multe ori. Dar 
mie încă-mi era greu să cred că el comisese toate aceste 
crime de unul singur. 

— l-ai ucis pe Joe şi pe Annemarie Sarducci de unul 
singur? Fără luptă? Cine-oi fi, Spiderman? 


— Începi să te prinzi, Lindsay, mi-a spus. S-a aplecat în 
faţă, zgâriind podeaua cu scaunul, apropiindu-şi chipul de 
al meu. 

— l-am fermecat într-atât, încât i-am supus, a zis el. Şi ai 
face bine să crezi asta. Am lucrat de unul singur. Asta să-i 
spui procurorului. Mda, sunt Spiderman. 

— Dar de ce? Ce-au putut să-ţi facă oamenii ăştia? Keith 
a clătinat din cap, de parcă i-ar fi fost milă de mine. 

— N-ai putea să înţelegi, Lindsay. 

— Pune-mă la încercare. 

— Nu, a spus el. Am terminat de vorbit. 

Şi asta a fost tot. Şi-a trecut mâna prin părul lui blond, a 
înghiţit hulpav ultima gură de Classic Coke şi a zâmbit 
plăcut, de parc-ar fi răspuns la o chemare la rampă. 

Îmi venea să-l pocnesc drept în mutră, ca să-i şterg 
aroganţa de pe chip. Toţi oamenii aceia măcelăriți... N- 
avea niciun sens. 

De ce n-a spus de ceo făcuse? 

Totuşi, era o zi mare pentru băieţii buni. Keith Howard 
era arestat, amprentat, fotografiat, încătuşat la loc şi dus 
într-o celulă în care avea să rămână până când se aranjau 
transportul şi punerea lui sub acuzare la San Francisco. 

M-am oprit în biroul comandantului Stark înainte să 
plec. 

— Care-i problema, Boxer? Unde ţi-e coiful de 
petrecere? _ 

— Mă deranjează, şefule. li protejează pe alţii, sunt 
sigură de asta. 

— E teoria ta. Ghici ce? Eu îl cred pe individul ăsta. A 
spus că e mai deştept decât bănuiam, iar eu o să-l cred şi-o 
să susţin că este atât de inteligent şi de strălucit pe cât 
afirmă că este. 

I-am aruncat comandantului un zâmbet obosit. 

— Dă-l în mă-sa, Boxer. A mărturisit. Fii fericită. A fost 
prins. Permite-mi să fiu primul care te felicită, locotenente. 
Frumoasă pradă. Frumos interviu. Acum s-a terminat. 
Slavă Cerului, în sfârşit s-a terminat! 


Capitolul 131 


Telefonul sună, smulgându-mă dintr-un somn atât de 
adânc, încât îmi închipuiam că sunt în Kansas. Am bâjbâit 
prin întuneric ca să găsesc receptorul. 

— Cine e? am croncănit. 

— Eu sunt, Lindsay. Scuză-mă că te sun atât de 
devreme. 

— Joe... Mi-am tras ceasul spre mine: arăta 5.15, cu cifre 
mari şi roşii. Am simţit un val de panică. Eşti bine? Ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic, mi-a spus el, cu vocea lui calmă, caldă, 
senzuală. Dar în faţa casei tale s-a adunat o mulţime de 
oameni. 

— Ştii asta prin GPS? 

— Nu, doar am pornit televizorul. 

— Stai un pic, i-am zis. 

Am traversat camera şi am tras de un colţ din jaluzea. 

Câţiva reporteri se instalaseră pe gazon, iar echipele de 
filmare legau cablurile la carele de transmisie prin satelit, 
parcate pe stradă în arc de cerc, de parc-ar fi fost căruţe 
Conestoga. 

— Acum îi văd, i-am spus, vârându-mă la loc sub pături. 
M-au înconjurat. Căcat! 

M-am cuibărit la loc în aşternuturi şi, cu telefonul fixat 
între obraz şi pernă, îl simţeam atât de aproape pe Joe, de 
parcă ar fi fost cu mine în cameră. 

Am stat de vorbă timp de douăzeci de minute bune, 
făcându-ne planuri să ne întâlnim atunci când eu aveam să 
mă întorc în oraş, apoi ne-am tot trimis pupici prin 
intermediul liniei telefonice. După aceea, am coborât din 
pat, mi-am pus pe mine nişte haine, m-am machiat puţin şi 
am păşit dincolo de pragul uşii de la intrarea casei lui Cat. 

Reporterii s-au strâns spre mine şi mi-au împins un 
mănunchi de microfoane în faţă. Am clipit mărunt în 
lumina soarelui matinal, spunând doar: 


— Îmi pare rău să vă dezamăgesc, băieţi, dar nu pot să 
comentez, ştiţi cum e. Este cazul comandantului Stark, aşa 
că va trebui să vorbiţi cu el. A-a-asta-i tot, oameni buni. 

Am intrat înapoi în casă, zâmbind de una singură şi 
închizând uşa în faţa rafalei de întrebări şi a sunetelor 
reverberate ale numelui meu strigat de reporteri. Am tras 
zăvorul şi am oprit soneria telefonului. Tocmai mă uitam 
pe notițele mele despre crime, când Cindy şi Claire m-au 
sunat într-o conferinţă pe telefonul mobil. 

— S-a terminat, le-am spus, repetând ceea ce declarase 
comandantul. Sau, cel puţin, aşa mi s-a zis. 

— Ce se întâmplă de fapt, Lindsay? m-a întrebat Cindy, 
prietena mea cea intuitivă şi extrem de sceptică. 

— Mamă, eşti chiar deşteaptă. 

— Înî. Aşadar, care-i treaba? 

— Îţi spun neoficial. Puştiul e chiar mândru de el pentru 
faptul că a intrat în galeria faimoşilor ucigaşi psihopati. Şi 
nu sunt sigură că şi-ar fi câştigat pe deplin dreptul la aşa 
ceva. 

— A mărturisit şi că l-a ucis pe John Doe? s-a interesat 
Claire. 

— Bravo, Fluturaş, am zis. Altă fetiţă inteligentă. 

— Ei bine? 

— Nu, n-a mărturisit-o şi pe aia. 

— Prin urmare, cum stai? 

— Nu ştiu ce să cred, Claire. Chiar am crezut că asasinul 
oamenilor de-aici l-a omorât şi pe John Doe. Poate că m-am 
înşelat. 


Capitolul 132 


Mă aflam într-un loc neobişnuit: pe bancheta din spate a 
unei maşini de patrulare a poliţiei, împreună cu Martha. 
Am coborât geamurile, mi-am deschis nasturii de la 
jachetă şi m-am lăsat pătrunsă de emoția călătoriei pe 
Main Street. 

O fanfară ambulantă îşi acorda instrumentele pe o 
stradă laterală, unde grupuri de cercetaşi şi de pompieri 
împodobeau camioane cu platformă, transformându-le în 
care alegorice. Bărbaţi urcați pe scări atârnau slogane 
pictate pe pânză de-a lungul străzii, iar de stâlpii pentru 
iluminat fâlfâiau steaguri. Aproape că puteam să simt 
mirosul crenvurştilor fripţi pe grătar. Era 4 Iulie. 

Noul meu prieten, ofiţerul Noonan, ne-a lăsat în faţa 
secţiei de poliţie, unde comandantul Stark făcea faţă unui 
grup de gură-cască şi de reporteri, întins pe o rază de vreo 
doi metri. 

În timp ce-mi croiam drum prin mulţime, primarul Tom 
Hefferon a ieşit din secţie purtând pantaloni scurţi kaki, o 
cămaşă polo şi o pălărie pentru pescuit care-i acoperea 
chelia. Mi-a scuturat mâna şi mi-a spus: 

— Sper că-ţi vei petrece toate vacanţele în Half Moon 
Bay, locotenente. Apoi a ciocănit cu degetul într-un 
microfon, şi mulţimea a tăcut brusc. Pentru toată lumea: 
Vă mulţumesc că aţi venit. Este cu adevărat Ziua 
Independenţei, a spus el, cu glas tremurător. Suntem 
liberi, liberi să ne reluăm vieţile. Şi-a ridicat braţul, astfel 
încât să potolească aplauzele, îi dau cuvântul şefului 
poliţiei, Peter Stark! 

Comandantul era în uniforma lui de zile mari, cu nasturi 
strălucitori din alamă, cu insigna sclipitoare şi cu pistol, în 
timp ce-i strângea mâna primarului, colţurile gurii i s-au 
ridicat şi, da, a zâmbit. Apoi şi-a dres glasul şi s-a aplecat 
deasupra microfonului. 


— Avem un suspect reţinut, iar el a mărturisit că a 
înfăptuit crimele care i-au terorizat pe locuitorii din Half 
Moon Bay. 

Urale puternice s-au ridicat prin ceața dimineţii, iar unii 
dintre oameni au izbucnit în hohote de plâns, uşuraţi. Un 
băieţel a adus pe scenă o cutie cu artificii şi i-a întins-o 
comandantului. 

— Mulţumesc, Ryan. Acesta e băiatul meu, a spus el 
către mulţime, cu vocea înecată de emoție. Să-l ţii bine, 
da? 

Comandantul l-a tras pe copil lângă el şi şi-a ţinut mâna 
pe umărul fiului său în timp ce-şi continua discursul. 

A declarat că poliţia îşi făcuse datoria, că restul 
depindea de procuratură şi de sistemul juridic. Apoi mi-a 
mulţumit mie pentru faptul că fusesem „un ajutor 
nepreţuit pentru departamentul acesta de poliţie” şi, pe 
fundalul uralelor din ce în ce mai numeroase şi mai 
zgomotoase, i-a înmânat fiului său o medalie din alamă 
legată de o panglică. Un poliţist a luat cutia cu artificii din 
mâna băiatului, în timp ce Ryan aranja decorația în jurul 
gâtului Marthei. Prima ei decorație. 

— Bravo, bun căţel, a spus comandantul. 

Stark le-a mulţumit apoi fiecăruia dintre ofiţerii de sub 
comanda sa şi poliţiei statale pentru tot ceea ce făcuseră 
„ca să oprească valul de crime ale unui singur om care lua 
vieţile cetăţenilor nevinovaţi”. 

Şi, în ceea ce mă priveşte, pentru faptul că-l prinsesem 
pe făptaş, reintrasem în graţii. 

Eram încă „un poliţist al naibii de bun”. 

Dar chiar şi acum, când savuram acest moment, trebuia 
să mă lupt cu un gând care nu-mi dădea pace. Era cam ca 
băieţelul ala mic care îşi trăgea tatăl de mânecă, cerând 
atenţie. 

Ceva de genul: „Dacă «valul de crime ale unui singur 
om» n-avea să se oprească?” 


Capitolul 133 


În seara aceea, au explodat artificiile, cu bubuituri şi 
pocnete de rafale neîntrerupte, peste Pillar Point, înflorind 
apoi pe cer. Mi-am tras o pernă pe cap, dar n-am reuşit să 
scap de zgomote. 

Căţeluşa mea eroină se ascunsese sub pat, cu spatele la 
perete. 

— Nu e nimic, Boo. O să se termine repede. Nu-ţi pierde 
curajul. 

Am aţipit un pic, dar m-a trezit zgomotul metalic al unei 
chei în încuietoare. 

Martha l-a auzit la rândul ei şi a ţâşnit ca o săgeată din 
dormitor spre uşa de la intrare, lătrând nebuneşte. 

„Cineva intra pe uşă.” 

Totul se întâmpla atât de repede. 

Am strâns cu putere pistolul în palma, am coborât din 
pat pe covor şi, cu tâmplele zbătându-mi-se nebuneşte, m- 
am târât spre camera de zi. 

Atingeam pereţii şi număram uşile dintre camera mea şi 
sufragerie, cu inima în gât, când am zărit silueta 
întunecată care intra în casă. 

M-am ghemuit, am apucat arma cu ambele mâini întinse 
în faţă şi am strigat: 

— Ţine-ti blestematele de mâini unde să le pot vedea. 
Acum! 

S-a auzit un țipăt ascuţit. 

Razele lunii care pătrundeau prin uşa deschisă au 
luminat chipul îngrozit al surorii mele. Copila pe care o 
purta în braţe a ţipat odată cu ea. 

Aproape că am ţipat şi eu. 

M-am ridicat, mi-am luat degetul de pe trăgaci şi mi-am 
lăsat braţul care ţinea pistolul să cadă într-o parte. 

— Cat, eu sunt. Îmi pare atât de rău! Gata, Martha. 
Ajunge! 

— Lindsay? Cat a venit spre mine, săltând-o pe Meredith 
în braţe. Pistolul ăla e încărcat? 


Brigid, în vârstă de doar şase ani, îşi târşâia picioarele în 
urma surorii mele. Şi-a lipit animalul din pluş de faţă şi a 
scos un zbieret asurzitor. 

Mâinile îmi tremurau, iar sângele îmi bubuia în urechi. 

„Doamne, Dumnezeule! Era cât pe-aci să-mi împuşc 
propria soră.” 


Capitolul 134 


Am lăsat pistolul pe o masă şi le-am cuprins pe Cat şi pe 
Meredith într-o îmbrăţişare puternică. 

— Îmi pare rău, le-am spus. Îmi pare atât de rău. 

— Am sunat şi am tot sunat, a bombănit Cat, cuibărită în 
scobitura umărului meu. Apoi s-a desprins de mine: Să nu 
mă arestezi, da? 

Am ridicat-o pe Brigid în braţe, am strâns-o la piept şi i- 
am sărutat obrăjorul umed, ţinându-i căpşorul drăgălaş cu 
palma. 

— Eu şi Martha n-am vrut să te speriem, iubito. 

— Stai cu noi, mătuşă Lindsay? 

— Doar în noaptea asta, dulceaţă. 

Cat a aprins o lumină şi a privit în jur, la urmele de 
gloanţe din pereţi. 

— N-ai răspuns la telefon, a insistat ea. Iar robotul 
spunea că mesageria vocală e plină. 

— Era puhoi de reporteri, i-am explicat, cu inima 
alergându-mi încă în galop. Te rog, iartă-mă că v-am 
speriat atât de rău. 

Cat şi-a întins braţul liber, mi-a tras capul spre ea şi m-a 
sărutat pe obraz. 

— Eşti un poliţist al naibii de înspăimântător, ştii asta? 

M-am dus cu Cat şi cu fetele spre camera lor, unde am 
izbutit să ne calmăm atât noi, cât şi fetele, care tot se mai 
smiorcăiau. Le-am îmbrăcat în pijamale şi le-am vârât în 
pătuţurile lor. 

— Am tot ascultat ştirile, mi-a spus Cat, în timp ce 
închidea după noi uşa de la camera fetelor. E adevărat? L- 
ai prins pe tip şi s-a dovedit că era Keith? îl cunosc pe 
Keith. Îmi plăcea de el. 

— Da, şi mie îmi plăcea. 

— Şi ce e cu maşina din curte? Arată ca maşina 
unchiului Dougie. 

— Ştiu. E un cadou pentru tine. 

— Haide! Serios? 


— Un cadou pentru casă, Cat. Vreau s-o primeşti. Mi-am 
îmbrăţişat din nou sora, foarte strâns. Aş fi vrut să-i spun: 
„Totul e bine acum. L-am prins pe ticălos”. Dar, în loc de 
asta, am rostit: 

— Mâine mergem să facem o cursă de încercare. 

I-am spus noapte bună şi, în timp ce sora mea deschidea 
robinetele ca să-şi umple cada pentru o baie, am dus-o pe 
Martha jos în hol, apoi am deschis uşa dormitorului. Am 
apăsat pe comutator şi am rămas încremenită în prag. 

De fapt, aproape că am tipat din nou. 


Capitolul 135 


Fetița lui Carolee, Allison, stătea pe patul meu. Asta era 
ceva destul de alarmant, dar felul în care arăta mă 
neliniştea şi mai tare. Ali era desculţă, purta o cămaşă de 
noapte subţire, cu găurele, şi plângea din toată inima. 

Mi-am lăsat în jos pistolul şi m-am dus spre ea, am căzut 
în genunchi şi am apucat-o de umerii ei mici. 

— Ali? Ali, ce este? Ce s-a întâmplat? 

Fetiţa de opt ani s-a aruncat spre mine şi mi-a cuprins 
cu putere gâtul cu braţele. Tremura toată, trupşorul i se 
zguduia de suspine. Am îmbrăţişat-o şi-am bombardat-o cu 
întrebări, fără să-i dau măcar timp să răspundă. 

— Ai păţit ceva? Cum ai ajuns aici, Ali? Ce s-a întâmplat? 

Allison mi-a spus: 

— Uşa era deschisă, aşa că am intrat. 

După ce-a rostit aceste cuvinte, alte lacrimi au ţâşnit din 
cine ştie ce izvor misterios despre care nu-mi dădeam 
seama cât de mare putea să fie. 

— Vorbeşte cu mine, Ali, am îndemnat-o, îndepărtând-o 
de mine, privind-o să văd dacă era rănită. Picioarele îi erau 
murdare şi tăiate. Casa lui Cat era la mai mult de un 
kilometru şi jumătate distanţă faţă de şcoală, dincolo de 
autostradă. Allison venise pe jos până aici. 

Am încercat din nou să obţin nişte răspunsuri, dar Ali 
devenise incoerentă. S-a agăţat de mine, înghițind aer şi 
tuşind de la scâncete, fără să aibă vreo logică. 

Mi-am tras o pereche de blugi peste pantalonii de pijama 
din mătase şi mi-am încălţat pantofii pentru alergare. Mi- 
am strecurat pistolul în tocul de la umăr şi l-am acoperit cu 
jacheta din denim. 

Am înfăşurat-o pe Ali în sveterul meu cu glugă şi am 
ridicat-o în braţe. Lăsând-o pe Martha în urmă, în 
dormitor, am pornit cu Ali spre uşa de la intrare. 

— Scumpo, am anunţat-o pe copila cuprinsă de isterie, 
te duc eu acasă. 


Capitolul 136 


Foresterul lui Cat era chiar în spatele Explorerului, 
blocându-l. Cheile de la Bonneville erau în contact, iar 
„barca mare şi aurie” avea faţa îndreptată spre şosea. 

Prin urmare, i-am prins lui Allison centura de siguranţă 
pe bancheta din spate şi m-am aşezat la volan, răsucind 
cheia în contact. Motorul a scos un vrrruuumm uşor, 
prinzând viaţă. Ajungând pe Autostrada 1, am semnalizat, 
cu gândul să virez spre nord, sub cerul trosnind de tunete 
şi săgetat de fulgere, către şcoală. Lucru şocant, Allison a 
tipat: 

— NU! 

Am privit în oglinda retrovizoare şi i-am zărit chipul 
palid, cu ochii evident măriţi de groază. Mi-a arătat cu 
degetul spre sud. 

— Nu vrei să mă duci acolo? Lindsay, te roooog, 
grăbeşte-te! 

Teama şi graba lui Ali îmi dădeau fiori. Tot ceea ce 
puteam să fac era să am încredere în fetiţă, aşa că am 
mers spre sud până când Ali mi-a şoptit din spate: „Coteşte 
aici”, într-o intersecţie pustie. 

Zgomotele şi pârâiturile artificiilor de 4 Iulie deja îmi 
pompaseră adrenalină în organismul şi aşa supraîncărcat. 
Fuseseră prea multe împuşcături în ultima vreme, şi mi se 
părea că fiecare pocnet era un glonţ. 

Am apăsat pe acceleraţia Bonnevilleului pe drumul 
noroios şi şerpuit care se numea Cliff Road, derapând la 
curbe ca o diligenţă masivă pe iarbă. Am auzit în minte 
vocea mustrătoare a lui Keith: „E o maşină de Jux, Lindsay. 
Nu trebuie să te rupi în figuri cu chestia asta”. 

Am pătruns printr-un tunel întunecos de eucalipţi care 
se deschidea până la urmă spre un vast peisaj muntos. În 
faţă şi în stânga noastră era o casă rotundă din stuc, 
atârnând pe una dintre muchiile dealului. 

Am privit din nou în oglinda retrovizoare. 

— Acum ce facem, Ali? Cât mai mergem? 


Allison mi-a arătat spre turnul rotund al casei. Apoi şi-a 
acoperit ochii cu palmele. Vocea abia dacă i se mai auzea. 
— Am ajuns. 


Capitolul 137 


Am tras maşina pe marginea drumului şi mi-am ridicat 
privirea spre casă: o coloană cu trei etaje din panouri din 
sticlă şi stuc. Două fascicule subţiri de lumină se mişcau 
sporadic la primul nivel. 

„Lumini de lanterne.” 

Altfel, casa era în întuneric. 

În mod cert, înăuntru erau oameni care n-aveau ce să 
caute acolo. Mi-am pipăit în grabă buzunarele jachetei din 
denim şi mi s-a făcut rău când mi-am dat seama că îmi 
lăsasem telefonul mobil pe masa de lângă pat. Parcă-l şi 
vedeam acolo, zăcând sprijinit de ceas. 

Asta era o chestie destul de neplăcută. 

N-aveam staţie în maşină, n-aveam întăriri şi nu purtam 
vestă antiglonţ. Dacă era vorba despre o crimă în 
desfăşurare, să intru singură în casa aceea nu era o idee 
foarte bună. 

— Ali, am spus, trebuie să mă duc după ajutor. 

— Nu poţi, Lindsay, m-a contrazis ea, vocea auzindu-se 
ca o şoaptă. Toți vor muri. 

M-am întors şi i-am atins faţa cu mâna. Gura lui Ali avea 
colţurile îndreptate în jos, iar încrederea care i se citea în 
ochi îmi frângea inima. 

— Întinde-te acolo, pe bancheta din spate, am sfătuit-o 
pe fetiţă. Aşteaptă-mă şi să nu te mişti până când nu mă 
întorc. 


Capitolul 138 


Lumina puternică a lunii inunda terenul deluros, 
aruncând umbre adânci care păcăleau privirea şi te făceau 
să crezi că dedesubt se deschideau prăpăstii adânci. Am 
rămas lângă desişul de la marginea drumului, dând ocol 
luminişului până când am ajuns la partea lipsită de 
ferestre a casei, deasupra nivelului solului. 

Un SUV masiv era parcat lângă casă, în apropierea unei 
uşi simple din lemn. Clanţa s-a deschis uşor la apăsarea 
mea, iar uşa s-a dat în lături, dezvăluind un antreu. 

Am  bâjbâit prin întuneric, înaintând până într-o 
bucătărie spațioasă. De acolo, am trecut într-o încăpere 
mare, cu tavanul înalt, luminată de razele lunii. 

Am rămas pe lângă pereţi, ocolind canapelele lungi 
îmbrăcate în piele şi ghivecele mari cu palmieri şi cu iarbă 
de pampas. Mi-am ridicat privirea la timp cât să zăresc 
lumina unei lanterne dispărând în susul scărilor. 

Mi-am scos pistolul şi am început să urc treptele, câte 
două odată, ghemuindu-mă atunci când am ajuns pe 
platforma de sus. 

Am ascultat dincolo de sunetul propriei respiraţii şi am 
auzit şoapte slabe care veneau dinspre camera din capătul 
holului. 

Apoi un țipăt ascuţit străpunse aerul. Am alergat spre 
uşă, am apăsat pe clanţă şi am deschis-o izbind cu piciorul. 

Am măturat interiorul cu privirea. Era un pat mare, iar o 
femeie stătea cu spatele lipit de tăblia patului. O siluetă 
îmbrăcată în negru ţinea un cuţit la beregata femeii. 

— Mâinile sus, am strigat. Aruncă imediat cuțitul! 

— E prea târziu, s-a auzit o voce. Intoarce-te şi cară-te 
naibii de-aici. 

Am întins mâna spre întrerupător şi am aprins lumina. 
Ceea ce am văzut era şocant, îngrozitor, de necrezut. 
Intrusul cu cuțitul în mână era Carolee Brown. 


Capitolul 139 


Carolee era pe cale să comită o crimă. Mintea mi s-a 
blocat pentru o clipă, iar eu mă străduiam să pricep 
inimaginabilul, în clipa în care am izbutit să-l repun în 
mişcare, am reacţionat, lătrând un ordin din fundul 
plămânilor: 

— Îndepărtează-te de ea, Carolee. Ține-ţi mâinile la 
vedere. 

— Lindsay, a spus ea, pe un ton înnebunitor de 
rezonabil. Te rog să pleci. E deja moartă, indiferent ce s-ar 
întâmpla. Nu poţi să mă opreşti. 

— Ultima şansă, am insistat, trăgând cocoşul pistolului. 
Lasă jos cuțitul sau te omor. 

Femeia din pat a scâncit în timp ce Carolee măsura din 
ochi distanţa dintre noi şi calcula cam de cât timp ar avea 
nevoie ca să-i taie beregata femeii până să-i trag eu un 
glonţ în scăfârlie. 

Şi eu făceam aceleaşi calcule. 

— Faci o greşeală imensă, a spus cu regret Carolee. Eu 
sunt personajul pozitiv, Lindsay. Chestia asta pe care-o 
vezi aici, Melissa Farley asta, e un gunoi ordinar. 

— Aruncă aici cuțitul, cu mare atenţie, i-am cerut, 
strângându-mi atât de tare pistolul în mâini, încât 
încheieturile mi se albiseră. 

Aş fi fost capabilă s-o împuşc pe Carolee, dac-aş fi fost 
nevoită? Chiar n-aveam habar. 

— N-o să mă împuşti, a zis ea atunci. 

— Cred c-ai uitat cine sunt. 

Carolee a dat să vorbească din nou, dar hotărârea 
întipărită pe chipul meu a oprit-o. Aş fi împuşcat-o, şi era 
suficient de deşteaptă încât să-şi dea seama de asta. A 
zâmbit slab fără vlagă, apoi şi-a azvârlit cuțitul pe covor, la 
picioarele noastre. 

I-am tras cuţitului un şut, împingându-l sub un birou, 
apoi i-am ordonat lui Carolee să se culce la podea. 


— În genunchi! i-am strigat. Ţine-ţi mâinile în faţă! Am 
împins-o la podea, cu faţa în jos, i-am cerut să-şi 
încrucişeze mâinile după ceafă şi apoi să-şi pună gleznele 
una peste cealaltă, am percheziţionat-o şi n-am găsit nimic 
altceva decât o curea subţire din piele în jurul taliei. Apoi 
mi-am aruncat privirea spre femeia din pat. 

— Melissa? Eşti bine? Sună la 911. Spune-le că avem o 
tentativă de crimă cu violenţă în desfăşurare şi că un 
poliţist are nevoie de ajutor. 

Femeia s-a întins după telefonul de lângă pat, ţinându-şi 
ochii aţintiţi asupra mea. 

— Îl are ostatic pe soţul meu, mi-a spus ea. Un bărbat e 
în baie cu Ed. 


Capitolul 140 


Am urmărit privirea pe care Melissa Farley şi-o îndrepta 
printre umbre către uşa aflată în stânga patului. 

Uşa s-a deschis încet şi un bărbat a păşit ţeapăn în 
cameră, cu privirea sălbatică în spatele ochelarilor stropiţi 
cu sânge. 

Am remarcat toate detaliile, pe măsură ce bărbatul se 
apropia de mine: tricou negru îmbibat de sânge; cureaua 
de la pantaloni, scoasă, atârnându-i de mâna stângă, în 
care-o ţinea de catarama din argint; un cuţit urât de 
vânătoare în mâna dreaptă. 

Gândurile mi se învălmăşeau în minte, în vreme ce mă 
întrebam nu unde era acum cutitul, ci unde avea să ajungă 
în clipa următoare. 

— Aruncă arma, am strigat spre el. Arunc-o acum, sau 
trag! 

Buzele bărbatului s-au strâmbat într-un zâmbet aspru, 
iar privirea era cea a unui om pregătit să moară. Continua 
să vină spre mine, cu cuțitul însângerat îndreptat în faţă. 

Mi-am mijit ochii ca să mă pot concentra la ceea ce ar fi 
necesar să fac pentru a supravieţui. Erau prea multe 
asupra cărora trebuia să mă concentrez, prea multe de 
controlat. 

Carolee era în spatele meu şi nu era legată. 

Bărbatul cu cuțitul ştia asta, la rândul lui. Buza 
superioară i s-a răsfrânt. 

A rostit: 

— R-r-ridică-te! Putem să scăpăm de ea. 

Am încercat să calculez ce s-ar fi întâmplat dacă-l 
împuşcam. Era la mai puţin de trei metri distanţă faţă de 
mine. 

Chiar dacă-l nimeream direct în piept, chiar dacă-i 
opream bătăile inimii, distanţa era prea mică. 

El tot venea. 


Mi-am ridicat pistolul, am strâns degetul pe trăgaci, dar 
tocmai atunci Melissa Farley s-a rostogolit peste pat, 
năpustindu-se spre baie. 

— Nu! am ţipat eu. Rămâi unde eşti! 

— Trebuie să mă duc la bărbatul meu! 

N-am auzit uşa deschizându-se în spatele meu. N-am 
auzit că intră altcineva în cameră. Dar, dintr-odată, era 
acolo. 

— Bobby, nu! a tipat Allison. 

Şi, pentru o clipă care mi s-a părut foarte lungă, totul s-a 
oprit în loc. 


Capitolul 141 


Bărbatul pe care Allison îl strigase Bobby a încremenit. 
S-a încordat şi am observat cum chipul îi era cuprins de 
tulburare. 

— Allison, a spus el, ar trebui să fii acasă. 

Bobby! Bâlbâiala nu mă făcuse să-mi dau seama, dar 
acum îi recunoşteam chipul. Era Bob Hinton, avocatul din 
oraş care dăduse cu bicicleta peste mine. N-aveam timpul 
necesar să-mi dau seama exact în ce fel se potrivea el în 
peisaj. 

Allison a venit din spatele meu, ca şi cum ar fi mers într- 
un vis. S-a dus spre Bob Hinton şi şi-a petrecut mâinile în 
jurul taliei lui. Voiam s-o opresc, dar, înainte să fac asta, 
Hinton şi-a întins braţele în jurul ei şi a ţinut-o strâns. 

— Surioară, a şoptit el, n-ar trebui să fii aici. Nu trebuie 
să vezi asta. 

Tensiunea mi-a scăzut brusc, iar transpiraţia din palmă 
făcea ca degetul să-mi alunece de pe trăgaci. Continuam 
să ţintesc spre Hinton. 

Incercam să-mi găsesc pe furiş un unghi mai bun, dar 
Hinton a întors-o pe fetiţa uimită către mine. Vedeam că şi 
el era şocat. 

— Bob, am zis, punându-mi tot sufletul în ceea ce 
spuneam. Voiam ca el să mă creadă. Rămâne la alegerea 
ta. Dar îţi zbor creierii, dacă nu arunci cutitul şi nu te laşi 
imediat în genunchi. 

Bob s-a aplecat, ascunzându-şi faţa în spatele lui Allison, 
transformând-o într-un scut. Bănuiam că avea să-şi pună 
cuțitul la beregata ei şi să-mi ceară să-mi arunc pistolul. Și 
aş fi fost nevoită să fac asta. 

Nu mă aşteptam la privirea încărcată de o nesfârşită 
tristeţe care i-a apărut pe chip în timp ce-şi apăsa obrazul 
de cel al lui Allison. 

— Of, Ali, Ali, nu eşti destul de mare încât să înţelegi. 

Ali a clătinat din cap. 


— Ştiu totul, Bobby. Trebuie să renunţi. Trebuie să-i 
spun totul lui Lindsay. 

O  străfulgerare roşie mi-a distras atenţia de la 
priveliştea halucinantă din faţa mea. Melissa Farley 
aproape că s-a prăbuşit peste pragul uşii de la baie. Partea 
din faţa a cămăşii ei de noapte era întunecată de sânge. 

— O ambulanţă, a gâfâit ea. Chemaţi o ambulanţă. Vă 
rog! Ed încă trăieşte. 


Capitolul 142 


Zece minute mai târziu, s-a auzit vaietul sirenelor şi 
girofarurile maşinilor de poliţie începură să gonească pe 
şoseaua sinuoasă de la poalele dealului. Deasupra, se 
auzeau urlând elicele elicopterelor Medevac. 

Melissa Farley a intrat înapoi în baie, la soţul ei. 

— Allison, am spus, te rog, du-te jos şi deschide-le uşa 
poliţiştilor. 

Bob încă o ţinea strâns pe Allison în braţele lui. Fetiţa şi- 
a întors ochii mari spre mine şi m-a privit fix. Buzele îi 
tremurau, ca şi cum abia s-ar fi abținut să nu plângă. 

— Du-te, draga mea, i-a spus Carolee, din locul în care 
se afla, pe podea. E în regulă. 

La zece paşi distanţă de mine, chipul lui Bob se ofilea 
văzând cu ochii; expresia era aceea a unui om învins. A 
strâns-o de umeri pe Allison, iar eu am icnit fără să vreau. 
Apoi i-a dat drumul fetiţei. 

Imediat după ce-a ieşit Ali din cameră, fiind în siguranţă, 
am explodat: 

— Cine sunteţi voi doi? Ce v-a făcut să credeţi că puteţi 
scăpa cu faţă curată din asta? 

M-am îndreptat spre Bob Hinton, i-am zburat cuțitul din 
mână şi i-am ordonat să-şi lipească palmele de perete. l-am 
recitat drepturile în timp ce-l percheziţionam. 

— Îţi înţelegi drepturile? 

Râsul lui era ascuţit, dar sardonic. 

— Mai bine decât majoritatea, a spus el. 

Am găsit asupra lui Hinton unelte pentru tăiat sticla şi o 
cameră foto, pe care le-am pus deoparte. Apoi l-am obligat 
să se culce la podea şi m-am aşezat pe marginea patului 
aceluia mare, ţinându-mi pistolul îndreptat spre el şi spre 
Carolee. 

Nici măcar n-am clipit până când n-am auzit paşii greoi 
duduind pe scară. 


Capitolul 143 


Era trecut de ora trei dimineaţa şi mă aflam din nou la 
secţia de poliţie. Comandantul Stark stătea cu Bob Hinton 
în camera pentru interogatorii, unde Bob descria în detaliu 
multiplele crime pe care el, Carolee şi Keith le comiseseră 
în Half Moon Bay. 

Eu stăteam cu Carolee în biroul comandantului, cu un 
vechi reportofon Sony cu casetă între noi, pe masa 
dezordonată de lucru a lui Peter Stark. Un detectiv ne 
adusese două ceşti cu cafea într-o cutie din carton, apoi se 
postase în pragul uşii, în timp ce eu o interogam pe 
Carolee. 

— Cred c-aş vrea să vorbesc cu avocatul meu, mi-a spus 
Carolee, pe un ton categoric. 

— Cu Bob, vrei să spui? Poţi să mai aştepţi câteva 
minute? am izbucnit eu. Te toarnă chiar acum, iar noi vrem 
să notăm totul. 

Carolee mi-a aruncat un zâmbet buimac. 

Şi-a îndepărtat un fir de păr de pe gulerul din mătase 
neagră, apoi şi-a strâns mâinile cu o manichiură îngrijită în 
poală. Nu puteam să mă abţin să nu mă holbez la ea. 

Carolee îmi fusese prietenă. Ne împărtăşirăm gândurile, 
îi spusesem să mă sune dacă avea nevoie de mine. Îi 
idolatrizam fiica. 

Chiar şi acum, părea demnă, coerentă, aparent 
sănătoasă. 

— Poate că vrei un alt avocat, i-am zis. 

— Nu contează, mi-a răspuns ea. N-o să mai conteze. 

— Bine. Atunci de ce nu vorbeşti cu mine? 

Am pornit reportofonul, mi-am precizat numele, ora şi 
data, numărul meu de la insignă şi numele persoanei 
interogate. Apoi am derulat banda înapoi şi am ascultat 
înregistrarea, ca să mă asigur că aparatul funcţiona. 
Satisfăcută, m-am lăsat pe spătarul scaunului pivotant al 
comandantului. 

— Bine, Carolee. Hai să auzim, am îndemnat-o. 


Fermecătoarea femeie, într-o vestimentaţie perfectă 
Donna Karan, a stat o secundă ca să-şi pună în ordine 
gândurile, înainte să vorbească pentru înregistrare. 

— Lindsay, a spus ea, gânditoare, trebuie să înţelegi că 
au abătut asta singuri asupra lor. Soții Whittaker se 
ocupau cu pornografia infantilă. Soții Daltry îşi înfometau 
de fapt gemenii. Făceau parte dintr-o sectă religioasă 
ciudată, care-i învăţa că nu trebuie să le dea copiilor 
mâncare solidă. 

— Şi nu te-ai gândit să anunţi Protecţia Copilului? 

— Am raportat de nenumărate ori. Însă Jake şi Alice 
erau şireţi. Îşi ticseau rafturile din cămară cu mâncare, dar 
nu le-o dădeau copiilor! 

— Şi doctorul O'Malley? Cum a fost cu el şi cu soţia lui? 

— Doctorul îşi vindea propria fiică pe internet. Pusese o 
cameră de filmat în dormitorul ei. Proasta aia de Lorelei 
ştia. Caitlin ştia. Sper că bunicii ei s-o ajute. Aş fi vrut s-o 
ajut şi eu. 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât înţelegeam mai bine 
profunzimile narcisismului ei. Carolee şi adepţii ei luaseră 
asupra lor misiunea de a elimina abuzurile asupra copiilor 
din Half Moon Bay, substituindu-se întregului sistem 
judiciar: judecător, juraţi şi călăi. Şi, în felul în care 
descria ea lucrurile, totul părea să fie logic. 

Dacă n-ai fi ştiut ce făcuse. 

— Carolee. Ai omorât opt oameni. 

Ne-a întrerupt o bătaie în uşă. Detectivul a întredeschis 
uşa, şi l-am văzut pe comandant afară. Chipul îi devenise 
cenuşiu de oboseală. Am ieşit pe hol. 

— Au sunat de la spitalul Coastside, mi-a spus. Hinton i- 
a aplicat bărbatului lovitura fatală. 

Am intrat înapoi în biroul comandantului. M-am aşezat 
la loc pe scaunul pivotant. 

— Nouă oameni, Carolee. Ed Farley tocmai a murit. 

— Şi-l mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, a replicat 
Carolee. Atunci când o să deschideţi hambarul din spatele 
curţii lor, o să trebuiască să-mi prindeţi o medalie pe piept. 
Soții Farley făceau trafic cu fete din Mexic. Le vindeau 


pentru sex prin toată ţara. Sună la FBI, Lindsay. E un pont 
mare. 

Atitudinea lui Carolee era din ce în ce mai relaxată, în 
timp ce eu mă luptam din greu cu efectul acestei noi 
bombe. S-a aplecat, încrezătoare, spre mine. Seriozitatea 
de pe faţa ei era absolut dezarmantă. 

— Am tot vrut să-ţi spun ceva de când te-am cunoscut, 
mi-a zis. Şi e ceva care n-are importanţă pentru nimeni 
altcineva decât pentru tine. Îl ţii minte pe John Doe al tău? 
Rahatul ăla îngrozitor avea un nume. Brian Miller. Şi eu 
sunt cea care l-a ucis. 


Capitolul 144 


Cu greu puteam să conştientizez ceea ce-mi spusese 
Carolee. 

Ea îl omorâse pe John Doe al meu. 

Moartea băiatului ăluia îmi stătuse pe creier vreme de 
zece ani bătuţi pe muchie. Carolee era prietena surorii 
mele. Acum încercam să mă obişnuiesc cu gândul că eu şi 
asasinul lui John Doe merseserăm pe cărări adiacente, 
care în cele din urmă se întâlniseră în camera asta. 

— E o tradiţie ca un condamnat să primească o ţigară, 
nu-i aşa, Lindsay? 

— La naiba, da, am spus. Câte vrei. 

M-am întins spre un dulap cu dosare şi am luat de 
deasupra lui un cartuş de Marlboro. Am rupt cartonul şi 
am pus un pachet de ţigări şi o cutie cu chibrituri lângă 
cotul lui Carolee, cu o degajare pe care m-am văzut 
nevoită s-o mimez. 

Aşteptam cu disperare să aud explicaţii despre băiatul a 
cărui viaţă pierdută o purtasem cu mine, în minte, timp de 
atâţia ani. 

— Mulţumesc, mi-a spus Carolee, profesoara, mama, 
salvatoarea copiilor persecutați. 

A înlăturat celofanul şi foita de pe gura pachetului şi 
apoi l-a desfăcut, scoțând o ţigară. Un băț de chibrit a 
scăpărat, şi mirosul de sulf s-a înălţat în aer. 

— Keith avea doar doisprezece ani atunci când a venit la 
şcoala mea. De aceeaşi vârstă cu fiul meu, Bob, mi-a spus 
ea. Băieți încântători, amândoi. Extrem de promiţători. 

Am ascultat cu mare atenţie cum descria Carolee 
înfăţişarea lui Brian Miller, un băiat mai mare, un fugar 
care-i câştigase încrederea şi care devenise consilier la 
şcoala ei. 

— Brian i-a violat în repetate rânduri, pe Keith şi pe Bob, 
şi le-a violat şi minţile, de asemenea. Avea un cuţit de la 
Forţele Speciale. I-a ameninţat c-o să-i transforme în fetiţe 
dacă ar povesti vreodată cuiva despre ceea ce le făcea. 


Câteva lacrimi au alunecat din ochii lui Carolee. A 
alungat fumul cu mâna, de parcă acesta ar fi făcut-o să 
lăcrimeze. Mâna îi tremura în clipa în care-şi ducea la gură 
ceaşca de cafea. 

Singurul sunet din cameră era şuieratul domol al benzii 
magnetice depănându-se de pe o rolă pe cealaltă a 
reportofonului Sony. 

Atunci când Carolee a început din nou să vorbească, 
vocea i se auzea mai încet. M-am aplecat spre ea, astfel 
încât să nu pierd niciun cuvânt. 

— După ce Brian a încetat să-şi facă mendrele cu băieţii, 
a dispărut, luându-le cu el inocenţa, demnitatea, respectul 
de sine. 

— De ce n-ai anunţat poliţia? 

— Uite, am raportat, dar până să-mi spună Bobby totul, 
timpul trecuse. lar poliţiştii nu erau interesaţi de şcoala 
mea pentru fugari. A durat ani de zile până când Keith a 
putut să zâmbească din nou, a continuat Carolee. Bob era 
şi mai fragil. Atunci când a încercat să-şi taie venele, a 
trebuit să fac ceva. 

Carolee a început să se joace cu ceasul de la 
încheietură, cu un gest grațios, feminin, dar furia îi 
schimonosea trăsăturile, o furie care părea la fel de 
proaspătă acum ca şi cu un deceniu în urmă. 

— Continuă, am îndemnat-o. Te ascult, Carolee. 

— L-am găsit pe Brian locuind într-un hotel de tranzit 
din Tenderloin, mi-a spus. Îşi vindea trupul. L-am scos în 
oraş, la o masă bogată, cu mult vin. Mi-am permis să-mi 
amintesc cât de mult îmi plăcuse odată de el, iar el m-a 
crezut. A crezut că-i eram încă prietenă. l-am cerut cu 
frumosul o explicaţie. În felul în care mi-a spus-o, ceea ce 
se întâmplase între el şi băieţi fusese „o dragoste 
romantică”. Poţi să crezi una ca asta? 

Carolee a izbucnit în râs şi şi-a scuturat ţigara în 
scrumiera din tablă subţire de aluminiu. 

— Am mers înapoi la el acasă, împreună cu el, a 
continuat Carolee. Adusesem lucrurile lui cu mine: un 
tricou, o carte, alte chestii. Când s-a întors cu spatele, l-am 


înşfăcat. l-am tăiat beregata cu propriul lui cuţit. Nu-i 
venea să creadă. A încercat să tipe, dar îi retezasem 
corzile vocale, înţelegi. Apoi l-am biciuit cu cureaua, în 
timp ce agoniza. A fost bine, Lindsay. Ultimul chip pe care 
l-a văzut Brian a fost al meu. Ultima voce pe care-a auzit-o 
Brian a fost a mea. 

Imaginea lui John Doe cu numărul 24 mi-a răsărit în 
minte, animată şi transformată într-o fiinţă vie de povestea 
lui Carolee. Chiar şi dacă fusese tot ceea ce spunea ea că 
fusese, era totuşi o victimă, condamnată şi executată fără 
proces. 

Coincidenţa finală, de-a dreptul mortală, era aceea că 
atunci Carolee mâzgălise „Nimănui nu-i pasă” pe peretele 
hotelului. Totul apăruse în ziare. Zece ani mai târziu, 
decupajele din ziar fuseseră găsite în bizara colecţie de 
povestiri despre crime adevărate a Sarei Cabot. Ea şi 
fratele ei copiaseră, pur şi simplu, de-acolo sloganul. 

Am deschis un carneţel şi l-am pus pe birou, în faţa lui 
Carolee, apoi i-am înmânat un pix. Mâna îi tremura atunci 
când a început să scrie. Şi-a înclinat capul frumuşel: 

— O să scriu că am făcut totul pentru copii. Că am făcut 
totul pentru ei... 

— Bine, Carolee. E perfect. E povestea ta. 

— Dar înţelegi, nu, Lindsay? Cineva trebuia să-i salveze. 
Eu eram aceea. Sunt o mamă bună. 

Fumul se încolăcea în jurul nostru, în timp ce ne 
priveam fix. 

— Pot să înţeleg ura faţă de oamenii care le-au făcut 
lucruri groaznice unor copii nevinovaţi, am spus. Dar 
crima, nu. N-o s-o înţeleg niciodată. Şi n-o să înţeleg 
niciodată cum de-ai putut să-i faci una ca asta lui Allison. 


Capitolul 145 


Am mers de-a lungul aleii posomorâte numite Gold 
Street până când am ajuns la firma din lămpi cu neon. 
Mare, cu litere uriaşe, albastre. Am intrat prin cadrul uşii 
mărginit de cărămizi, şi acordurile înfundate ale unui mic 
pian cu coadă m-au făcut să mă înfior. 

Tavanul înalt, fumul de ţigară plutind deasupra lungii 
curburi a barului din lemn de mahon, precum şi accesoriile 
şi ornamentele în stil art deco îmi aminteau de o versiune 
hollywoodiană a unei taverne din anii 1920. 

M-am îndreptat către şeful de sală, care m-a informat că 
eram prima sosită. 

L-am urmat în sus pe scări, până la etajul al doilea, apoi 
m-am aşezat într-unul dintre separeurile în formă de 
potcoavă aflate deasupra barului. 

Am comandat un rom Dark Stormy Gosling Black Seal şi 
bere din ghimbir şi tocmai sorbeam din el, când a venit 
spre mine cea mai bună prietenă a mea. 

— Te cunosc eu pe tine, mi-a spus Claire, strecurându-se 
în separeu şi învăluindu-mă într-o puternică îmbrăţişare. 
Eşti fata care s-a dus şi-a rezolvat o grămadă de crime fără 
niciun pic de ajutor din partea prietenelor ei. 

— Şi a supravieţuit ca să spună mai departe povestea, 
am completat eu. 

— Era gata-gata, din câte-am auzit. 

— Stai puţin, a întrerupt-o Cindy, intrând în grabă în 
separeu pe cealaltă parte a mea. Vreau să aud. Varianta 
oficială, dacă nu te superi, Lindsay. Cred că s-ar impune un 
mic profil pentru asul nostru în materie de omucideri. 

Am pupat-o pe obraz. 

— O să trebuiască să pui asta la punct cu asistentul meu 
pentru relaţii publice, am replicat. 

— Eşti o pacoste, mi-a întors-o Cindy, pupându-mă la 
rândul ei. 

Claire şi Cindy comandaseră fiecare câte una dintre 
băuturile acelea exotice pentru care era atât de renumit 


barul, până când a sosit şi Yuki, direct de la birou. Era încă 
în costumul ei de avocat, dar avea o şuviţă nouă, de un 
roşu obraznic, în părul ei negru lucios. 

Stridiile şi creveţii flambaţi şi-au făcut apariţia, în timp 
ce biftecul tartar era preparat pe loc de un chelner pe o 
măsuţă alăturată. Pe măsură ce ni se serveau mâncărurile 
şi băuturile, le-am povestit fetelor despre întâmplarea din 
casa de pe deal. 

— A fost atât de al naibii de ciudat faptul că am 
considerat-o prietenă, le-am spus eu despre Carolee, şi că, 
de fapt n-o cunoşteam absolut deloc. 

— Asta te face să te îndoieşti de intuiţia ta, a fost de 
părere Cindy. 

— Exact. Şi a păcălit-o şi pe sora mea. 

— Crezi că-ţi urmărea orice mişcare pentru faptul c-ai 
investigat asasinarea lui Brian Miller? s-a interesat Claire. 

— Mda. Şi-a ţinut prietenii aproape, şi duşmanii, şi mai 
aproape. 

— În cinstea lui John Doe numărul 24. Cazul lui e acum 
încheiat, a toastat Yuki, ridicându-şi paharul. 

— Cazul e încheiat, am repetat toate, ciocnindu-ne 
paharele. 

Am comandat peşte fugu, calcan cu sparanghel, 
spaghete cu homar de Maine şi friptura New York Black 
Angus, şi, cumva, între înghiţiturile din extraordinarele 
mâncăruri şi încercările fiecăreia de a vorbi, toată lumea 
şi-a spus propria poveste. 

Cindy scria un articol despre un spărgător de bănci care 
fusese prins pentru că-şi scrisese bileţelul cu „mâinile sus” 
pe spatele propriului formular de depunere. 

— A lăsat biletul acolo şi a plecat cu banii, a încheiat 
Cindy. Poliţia îl aştepta acasă. Ăsta merge direct în fruntea 
rubricii mele de „Hoţi proşti”. 

— Am şi eu una pentru voi, a intervenit Yuki. Clientul 
meu ca să nu-i pomenim numele e fiul vitreg al unuia 
dintre asociaţii de la firmă, şi am fost nevoită să-l apăr, ne- 
a explicat ea, răsucindu-şi şuviţa roşie între degete. La uşa 
lui au bătut nişte poliţişti care căutau un suspect de jaf. 


Omul meu a spus: „Intraţi”, pentru că nu ştia nimic despre 
vreun jaf. Apoi le-a zis: „Căutaţi oriunde vreţi... în afară de 
pod”. 

— Continuă, continuă, am rugat-o toate. 

Yuki a sorbit din cocktailul ei Germain Robin Sidecar şi 
şi-a rotit privirea în jurul mesei. 

— Judecătorul a eliberat un mandat de percheziţie, iar 
poliţiştii au găsit în podul clientului meu o întreagă 
plantație de marijuana în soluţie apoasă şi cu un sistem de 
iluminat ca pentru seră. Sentința se pronunţă săptămâna 
viitoare, a precizat ea, peste râsetele noastre. 

În timp ce conversaţia se învolbura în jurul mesei, mă 
consideram norocoasă pentru faptul că eram din nou cu 
gaşca asta. Ne simţeam atât de bine împreună şi 
împărtăşeam atât de multe... chiar şi cu noua noastră 
prietenă, Yuki, care fusese admisă în unanimitate în grup 
pentru meritul că-mi salvase pielea şi, din câte ştiam, chiar 
viaţa. 

Tocmai urma să comandăm desertul, când am zărit un 
bărbat cunoscut, cu părul cărunt, care venea spre noi 
şchiopătând uşor. 

— Boxer, mi-a spus Jacobi, fără ca măcar să le bage în 
seamă pe fetele din jur. Am nevoie de tine acum. Maşina e 
afară, cu motorul pornit. 

Mi-am acoperit paharul acum gol cu palma, într-un gest 
reflex. Pulsul mi s-a accelerat şi în minte a început să mi se 
deruleze o succesiune de imagini cu o urmărire cu maşini 
şi împuşcături. 

— Ce se-ntâmplă? l-am întrebat. 

Şi-a aplecat faţa spre mine, dar, în loc să şoptească, m-a 
sărutat pe obraz. 

— Nu se-ntâmplă nimic, a spus el. Era vorba să ies dintr- 
un tort, dar fetele tale m-au convins să nu fac asta. 

— Mersi, Jacobi, am spus, izbucnind în râs. Mi-am lăsat 
mâna pe braţul lui. Stai jos cu noi la desert. 

— N-am nimic împotrivă să stau. 

Jacobi s-a strecurat în separeu, iar noi ne-am mutat 
fiecare cu câte un scaun mai încolo, ca să-i facem loc. 


Chelnerul ne-a adus Dom Perignon de la gheaţă - 
mulţumesc, Jacobi -, şi apoi, când cupele noastre au fost 
pline, vechii şi noii mei prieteni au ciocnit în cinstea 
reîntoarcerii mele. 

— Pentru Lindsay. Bun venit acasă! 


EPILOG 


Capitolul 146 


În prima săptămână după ce m-am întors la lucru, am 
fost luată pe sus ca de un uragan de gradul cinci. 

Telefonul suna non-stop, iar poliţiştii veneau mereu la 
uşa mea cu câteva zeci de cazuri care trebuiau rezolvate în 
cea mai mare viteză. Totul era pe alarmă roşie. 

Dar problema cea mai dureroasă pentru mine era faptul 
că media departamentului în ceea ce priveşte cazurile 
rezolvate se învârtea în jurul a cincizeci la sută, ceea ce ne 
arunca foarte aproape de limita de jos a departamentelor 
de omucideri din marile oraşe. 

Nu era vorba că n-am fi fost buni; eram, pur şi simplu, 
prea puţini, copleşiţi, iar echipa era decimată. Toată 
săptămâna se anunţaseră mulţi bolnavi. 

Atunci când Jacobi a ciocănit în uşa din sticlă în 
dimineaţa aceea de vineri, i-am spus să intre. 

— Locotenente, s-au tras focuri de armă pe Ocean 
Beach, doi oameni căzuţi. O maşină e la locul faptei, alta e 
pe drum, iar ofiţerii încă solicită întăriri. Martorii sunt 
panicaţi şi au început să se împrăştie. 

— Unde e partenerul tău? 

— Şi-a luat zi liberă. 

Îi vedeam pe toţi cei din echipă prin pereţii din sticlă ai 
biroului meu. Singurul poliţist fără o grămadă de cazuri 
active pe birou eram eu. Mi-am înşfăcat jacheta de pe 
spătarul scaunului. 

— Bănuiesc c-o să mergem noi doi, l-am anunţat pe 
fostul meu partener. Spune-mi tot ce ştii. 

— Două grupuri din Daly City şi din Oakland s-au 
încăierat în parcarea de lângă plajă, m-a informat Jacobi. 

Am coborât în goană scările şi, odată ajunşi afară, pe 
McAllister, Jacobi a descuiat maşina şi s-a urcat la volan. 

— A început cu cuțite, apoi a apărut un pistol. Două 
victime moarte pe loc, una rănită. Doi făptaşi sunt arestaţi. 
Un altul a izbutit s-o şteargă cu placa de surf şi a îngropat 
pistolul în nisip. 


Deja îmi imaginam scena crimei, privind înainte şi 
încercând să reconstitui totul. 

— Avem nevoie de scufundători, am spus, ţinându-mă de 
bord în timp ce luam curba spre Polk. 

Jacobi mi-a aruncat un zâmbet neobişnuit de larg. 

— Pentru ce a fost asta, Jacobi? 

— lartă-mă, locotenente, mi-a spus el, încercând să 
acopere zgomotul sirenei. Mă gândeam. 

— Da? 

— Încă-mi face plăcere să lucrez cu tine, Boxer. E bine 
că eşti din nou pe cai.