James Patterson — [Clubul fetelor] 02 A 2-a sansa

JAMES 
PATTERSON 


ed 


3 
| i S 
a T - 
+ — 
o 
2 -2 
O 


ȘANSĂ 


a 2-a ŞANSA 
Original: 2nd Chance 
Traducerea: 

ANA DURAC 


rao international publishing company 
aprilie 2006 


Cuprins 


Mulţumiri 

Prolog COPIII DIN COR 

Partea întâi CLUBUL FETELOR DE LA CRIME SE 
REUNEŞTE 

Partea a doua JUSTIȚIA VA FI SERVITĂ 

Partea a treia ZIDUL ALBASTRU AL TĂCERII 
Epilog ÎMI VOI LUA ZBORUL 


Mulţumiri 


Mulţumiri deosebite inspectorului Holly Pera de la 
Departamentul omucideri al Poliţiei din San Francisco. 
Colegului ei, inspectorul Joe Toomey. Lui Pete Ogten, 
căpitan în retragere la Poliţia din San Francisco şi 
doctorului Greg Zorman de la Fort Lauderdale. 

Dar, în primul rând, pentru Lynne şi Sue. 


Prolog 
COPIII DIN COR 


Aaron Winslow nu avea să uite niciodată momentele 
acelea. Recunoscu sunetele înfricoşătoare din clipa când 
acestea răsunară în noapte. Încremeni. Nu-i venea să 
creadă că s-ar putea trage aici cu o armă adevărată. 

Pac, pac, pac... pac, pac, pac. 

Coriştii tocmai ieşeau din biserica La Salle Heights. 

Patruzeci şi opt de copii treceau pe lângă el ca să ajungă 
pe trotuar. Abia terminaseră repetiţia generală dinaintea 
apropiatului festival San Francisco şi totul ieşise excelent. 

Apoi începu să se tragă cu o armă de foc. O rafală. Nu 
doar o  împuşcătură. Erau serii neîntrerupte de 
împuşcături. 

— Culcat! strigă cât putu de tare. Toată lumea la 
pământ! Acoperiţi-vă capetele. Acoperiţi-vă! 

Nici nu-i venea să creadă că rostea acele cuvinte. 

Mai întâi i se păru că nu îl auzea nimeni. Probabil că, 
pentru copiii îmbrăcaţi în bluze şi cămăşi albe 
împuşcăturile răsunau ca nişte focuri de artificii. Apoi o 
rafală lovi frumosul vitraliu al bisericii. Pictura care-l 
înfăţişa pe Hristos binecuvântând un copil la Capernaum 
se sparse şi cioburile se împrăştiară peste tot, unele 
căzând chiar pe capetele copiilor. 

— Se trage! ţipă Winslow. Se poate să nu fie un singur 
trăgător. 

Cum de era posibil aşa ceva? Alerga disperat printre 
copii, strigând, dând din mâini, împingându-i pe cât mai 
mulţi jos pe iarbă. 

Când, în sfârşit, copiii erau toţi ghemuiţi pe vine sau 
întinşi la pământ, Winslow le observă pe două dintre fetele 
din cor, Chantal şi Tamara stând încremenite pe peluză, în 
timp ce gloanţele şuierau pe lângă ele. 

— Jos, Chantal, Tamara! urlă el, dar ele rămaseră pe loc, 
îmbrăţişându-se una pe alta şi plângând cu suspine. Erau 
bune prietene. Le ştia de când erau micuţe şi se jucau 


şotron pe asfaltul străzii. 

Nu ezită nici o clipă. 

Ţâşni spre fete, le înşfăcă de mâini şi le rostogoli la 
pământ. Apoi le acoperi cu trupul său, strângându-le cu 
putere. Gloanţele îi şuierau la doar câţiva centimetri 
deasupra capului. Il dureau timpanele. Tremurau din tot 
corpul atât el, cât şi fetele pe care le proteja. Era aproape 
sigur că avea să moară. 

— Nu-i nimic, copii, şopti. 

Apoi, la fel de brusc precum începuse, tirul încetă. Aripa 
tăcerii se scutura în văzduh. Atât de ciudat şi de sinistru, 
de parcă întregul univers se oprise să asculte. 

Când se ridică, dădu cu ochii peste un tablou 
neverosimil. Copiii de-abia se puteau ţine pe picioare. Unii 
plângeau, dar nu se vedea nici un strop de sânge şi 
niciunul nu părea să fi fost rănit. _ 

— Sunteţi teferi toţi? strigă Winslow. Îşi croi drum 
printre ei. E cineva rănit? 

— Sunt bine... sunt bine, auzi de pretutindeni. Privi uluit 
în jurul său. Era un miracol. Apoi auzi plânsetul unui copil 
îngrozit. 

Se întoarse şi o văzu pe Maria Parker, în vârstă de doar 
doisprezece ani. Maria stătea pe treptele de lemn văruit de 
la intrarea bisericii. Părea înnebunită de spaimă. Plângea 
cu suspine. 

Apoi Aaron Winslow văzu ce stârnise groaza fetei. Simţi 
că i se strânge inima. Nici în război, nici măcar pe străzile 
pe care copilărise în Oakland nu se simţise atât de 
îngrozitor, de trist şi de inutil. 

— O, Doamne, nu! Cum ai îndurat să se petreacă una ca 
asta? 

Tasha Catchings, care avea doar unsprezece ani, zăcea 
ca o moviliţă într-un rond de flori. Bluza ei albă de şcoală 
era îmbibată de sânge. 

În cele din urmă, reverendul Aaron Winslow începu să 
plângă şi el. 


Partea întâi 
CLUBUL FETELOR DE LA CRIME SE REUNEŞTE 


Capitolul 1 


Într-o noapte de marţi jucam o partidă de opt-taie-tot! cu 
trei cunoştinţe care locuiau în căminul Hope Street Teen 
House. Mă distram de minune. 

Pe canapeaua jerpelită din faţa mea stătea Hector, un 
băiat de cartier din zona hispanicilor săraci din oraş, ieşit 
de două zile din casa de corecție pentru minori; Alysha, 
tăcută şi drăgălaşă, dar căreia nimeni nu ar dori să-i afle 
trecutul familiei; şi Michelle, care la cei paisprezece ani ai 
ei îşi vânduse, timp de mai bine de-un an, trupul pe străzile 
din San Francisco. 

— Cupe, am cerut, punând uşor jos un optar şi 
schimbând culoarea în timp ce Hector tocmai voia să-şi 
etaleze cărţile. 

— La naiba, cucoană, mormăi el. Cum s-o face că, de 
câte ori sunt gata să arunc ultima carte, îţi înfigi şişul în 
mine? 

— Te învaţă minte să mai ai vreodată încredere în 
gabori, nătărăule! râse Michelle, aruncându-mi un zâmbet 
complice. 

Cam de o lună îmi petreceam o noapte sau două pe 
săptămână la Hope Street House. Cu toate că trecuse 
atâta timp de la cazul acela groaznic din vara cu mirii şi 
miresele -, mă simţeam complet dezorientată. Îmi luasem o 
lună de concediu, alergam de-a lungul cheiului din port 
sau priveam la nesfârşit golful din confortabilul meu 
apartament de pe Potrero Hill. 

Nimic nu m-a ajutat. Nici consilierea, nici sprijinul 
necondiţionat al prietenelor mele Claire, Cindy şi Jill. Nici 
măcar faptul că mi-am reluat activitatea. Urmărisem, 
incapabilă să fac ceva, cum se scursese viaţa din fiinţa pe 
care o iubeam. Mă simţeam încă vinovată de moartea la 
datorie a partenerului meu. Nimic nu putea umple golul 
provocat de dispariţia lui. 

Aşa că veneam aici... în Hope Street. Şi vestea bună era 


1 Crazy eights. (n.tr.). 


că începeam să mă simt mai bine. 

Mi-am ridicat ochii din cărţi şi am privit-o pe furiş pe 
Angela, o nou-venită, care şedea pe un scaun metalic aflat 
în cealaltă parte a încăperii, strângându-şi la piept fiica de 
trei luni. Biata copilă, să fi avut vreo şaisprezece ani, nu 
scosese aproape nici o vorbă până atunci. Mă gândeam să 
încerc să discut cu ea înainte de-a pleca acasă. 

Uşa se deschise şi intră Dee Collins, una dintre 
consilierele-şef. O urma băţoasă o femeie de culoare 
îmbrăcată într-un costum gri demodat. Se citea de la o 
poştă că era de la Protecţia Copilului. 

— Angela, a sosit asistenta ta socială. 

Dee îngenunche lângă ea. 

— N-am orbul găinilor, răspunse tânăra. 

— Acum va trebui să-ţi luăm copilul, interveni asistenta, 
ca şi cum îndeplinirea acestei sarcini era singurul lucru 
care o împiedica să prindă următorul tren. 

— Nu! Angela îşi strânse bebeluşul şi mai tare la piept. 
N-aveţi decât să mă ţineţi în văgăuna asta, să mă trimiteţi 
înapoi la Claymore, dar n-o să-mi luaţi pruncul. 

— Te rog, drăguţo, doar pentru câteva zile, se strădui 
Dee să o înduplece. 

Adolescenta îşi cuprinse protector în braţe copilul care, 
presimţind ceva rău, izbucni în plâns. 

— Angela, nu face circ, o atenţionă asistenta socială. Ştii 
cum se procedează. 

În timp ce asistenta se apropia de ea, am văzut-o pe 
Angela ţâşnind de pe scaun. Încleştă copilul cu un braţ, iar 
cu celălalt înhăţă paharul din care băuse suc. Cu o mişcare 
rapidă, sparse paharul izbindu-l de masă. Acesta se ciobi 
ca tăişul unei lame zimţate. 

— Angela, am strigat eu, ridicându-mă brusc de la masa 
de joc. Lasă-l jos. Nimeni n-are de gând să-ţi ia copilul 
dacă nu-ți dai acordul. 

— Scorpia asta se screme să-mi distrugă viaţa, spuse ea 
cu ochii scăpărând de mânie. Întâi mă ţine încă trei zile 
peste termen la Claymore, pe urmă nu îmi dă voie să plec 
acasă, la mama. Acum vrea să-mi ia bebeluşul. 


Am dat din cap şi am privit-o în ochi. 

— Întâi, trebuie să laşi paharul jos, i-am zis. Doar ştii şi 
tu. Asistenta de la Protecţia Copilului dădu să facă un pas, 
dar am oprit-o. M-am dus încet spre Angela. l-am luat 
paharul, apoi, cu blândeţe, i-am desprins copilul de la sân. 

— Doar pe ea o am, şopti fata şi apoi începu să plângă. 

— Știu, am spus, încuviinţând cu o mişcare a capului. 
Tocmai de aceea o să schimbi câte ceva în viaţa ta şi o s-o 
iei înapoi. 

Dee Collins o lua în braţe pe Angela, apoi îi înfăşură cu o 
pânză mâna sângerândă. Asistenta socială se străduia, fără 
să reuşească prea bine, să potolească plânsul bebeluşului. 
M-am îndreptat spre ea şi i-am zis: 

— Copilul ăsta să fie plasat în zona din apropiere cu 
dreptul de a fi vizitat în fiecare zi. Şi, să nu uit, eu n-am 
văzut să se fi întâmplat ceva care să merite menţionat în 
dosar. Dar tu? 

Asistenta îmi aruncă o privire enervată şi plecă. 

Deodată, îmi sună pagerul, trei bipuri stridente, sfâşiind 
tensiunea care plutea în aer. L-am scos şi am citit numărul. 
Era Jacobi, fostul meu partener de la Omucideri. Ce dorea? 

M-am scuzat şi m-am dus în biroul personalului. Am 
reuşit să-l sun pe Jacobi pe telefonul său din maşină. 

— S-a întâmplat ceva rău, Lindsay, spuse el întunecat, şi 
m-am gândit că ai vrea să afli. 

M-a pus la curent în legătură cu atacul îngrozitor de la 
biserica La Salle Heights. O fetiţă de unsprezece ani 
fusese ucisă. 

— Isuse, am oftat simțind că mi se rupe inima. 

— M-am gândit că ai vrea să te implici. 

Am tras adânc aer în piept. Trecuseră mai mult de trei 
luni de când nu mai fusesem la locul unei crime. Din ziua 
când s-a finalizat cazul cu mirii şi miresele. 

— Aşadar, ce spui? insistă Jacobi. Vrei să te ocupi de 
acest caz, locotenente? 

Era prima oară când mi se adresa cu noul meu grad. 

Am înţeles dintr-odată că vacanţa mea tocmai se 
încheiase. 


— Da, am bâiguit. Da, vreau să contribui la rezolvarea 
lui. 


Capitolul 2 


În timp ce-mi parcam Explorer-ul în faţa bisericii La 
Salle Heights de pe Harrow Street, în zona locuită 
predominant de negrii din Bay View, începu să plouă. La 
faţa locului se adunase o mulţime furioasă, un amestec de 
mame înspăimântate şi băieţi de cartier aroganţi şi blazaţi, 
purtând haine Tommys în culori ţipătoare, şi toţi se 
împingeau în cei câţiva poliţişti în uniformă. 

— Aici nu suntem în blestematul ăla de Mississippi, îmi 
strigă cineva în timp ce-mi croiam drum prin mulţime. 

— Câţi încă? se jelea o femeie mai în vârstă. Câţi încă? 
Le-am arătat insigna celor doi poliţişti nervoşi de acolo ca 
să mă lase să înaintez. Scena peste care am dat cu ochii 
mi-a tăiat răsuflarea. 

Fațada albă de lemn a bisericii era ciuruită de un desen 
grotesc de găuri de gloanţe şi de crăpături de culoarea 
plumbului. Un gol enorm se căsca într-un perete al cărui 
vitraliu masiv fusese spulberat de gloanţe. 

Muchii zimţate de sticlă colorată se legănau ca nişte 
ciucuri de gheaţă. Pe întreaga peluză erau răspândiţi copii, 
evident în stare de şoc, unii dintre ei primind îngrijiri de la 
echipele medicale de intervenţie. 

— Oh, Isuse, am rostit în şoaptă. 

Lângă treptele intrării principale se vedea un grup de 
medici legişti purtând hanorace negre şi agitându-se în 
jurul trupului unei fetiţe. Alături se aflau doi civili. Unul 
dintre ei era fostul meu partener, Warren Jacobi. 

Mi-am dat seama că ezitam... Şi doar mai făcusem 
treburi de genul ăsta de o sută de ori. Cu numai câteva 
luni înainte rezolvasem cel mai palpitant caz de crimă din 
oraş de la Harvey Milk încoace, dar de atunci se 
întâmplaseră multe. Mă simţeam ciudat, ca şi cum eram 
nouă în meserie. Strângând din pumni, am inspirat adânc 
şi m-am îndreptat spre Jacobi. 

— Bine ai revenit pe pământ, locotenente. Și 

Jacobi pronunţa cu plăcere noul meu grad. Încă mă mai 
treceau fiori când auzeam acel cuvânt. Ţelul spre care am 


tins de-a lungul întregii mele cariere a fost să conduc 
Departamentul omucideri: prima femeie detectiv 
criminalist din San Francisco, acum prima femeie 
locotenent din secţie. După ce fostul meu şef, Sam Roth, 
optase pentru o slujbă mai uşoară şi mai bine plătită, 
restrânsă la zona Bodega Bay, comandantul Mercer mă 
chemase la el: „Pot face una din două, mi-a spus. Te pot 
tine în concediu administrativ pe termen lung ca să poţi 
să-ţi dai seama dacă ai curaj să te apuci din nou de munca 
asta. Sau, Lindsay, îţi pot da asta”. Imi împinsese peste 
masă o insignă de aur cu două bare încrucişate. Cred că 
până atunci nu-l mai văzusem pe Mercer zâmbind. 

— Insigna de locotenent nu te încălzeşte, nu-i aşa, 
Lindsay? spuse Jacobi subliniind că relaţia noastră ca 
parteneri timp de trei ani se schimbase acum. 

— Cu ce avem de-a face? l-am întrebat. 

— Se pare că e vorba de un singur atacator care a tras 
de acolo. Arătă cu degetul spre nişte tufişuri stufoase de 
lângă biserică. Nemernicul a tras chiar când ieşeau copiii 
din biserică. A deschis focul asupra lor cu tot ce avea la 
îndemână. 

Am inspirat, privindu-i atent pe copiii care plângeau 
împrăştiaţi pe iarbă, încă speriaţi de Împuşcături. 

— L-a văzut cineva? Cineva l-a văzut, da? 

Jacobi clătină din cap. 

— Nu l-a văzut nimeni. Toţi s-au aruncat la pământ. 

Lângă copilul prăbuşit, o femeie de culoare, zdrobită de 
durere, hohotea pe umărul unei prietene care încerca să o 
aline. Jacobi observă că privirea mi se opri asupra fetiţei 
ucise. 

— O chema Tasha Catchings, murmura el. Era în clasa a 
cincea la St. Anne. Fată bună. Cea mai mică din cor. 

M-am apropiat şi am îngenuncheat lângă trupul scăldat 
în sânge. Tabloul este înfiorător de fiecare dată, indiferent 
de câte ori îl vezi. Bluza uniformei de şcoală a Tashei era 
îmbibată de sânge amestecat cu apă de la ploaia ce cădea 
necontenit. La doar câţiva paşi mai departe, pe iarbă zăcea 
un rucsac în culorile curcubeului. 


— Ea e singura? am întrebat neîncrezătoare. Am scrutat 
locul crimei. Ea e singura victimă? 

Peste tot erau găuri de gloanţe, cioburi de sticlă şi aşchii 
de lemn. Zeci de copii ieşiseră în stradă... „Atâtea 
împuşcături şi o singură victimă.” 

— E ziua noastră norocoasă, pufni Jacobi. 


Capitolul 3 


Paul Chin, din echipa mea de la Omucideri, discuta pe 
treptele bisericii cu un bărbat de culoare, chipeş, înalt, 
îmbrăcat într-un pulover negru la baza gâtului şi în blugi. 
Îl mai văzusem înainte, la ştiri. Ştiam şi cum îl cheamă: 
Aaron Winslow. 

Cu toate că era şocat şi îngrozit, Winslow avea o ţinută 
elegantă, o faţă netedă, păr negru ca tăciunele, tuns drept 
în partea de sus, şi o constituţie de fundaş de fotbal 
american. Toată lumea din San Francisco ştia ce face el 
pentru comunitate. Îl considerau un erou, şi chiar era. 

M-am apropiat. 

— Ți-l prezint pe reverendul Aaron Winslow, spuse Chin. 

— Lindsay Boxer, am spus întinzând mâna. 

— Locotenent Boxer, preciză Chin. Dumneaei se va 
ocupa de caz. 

— Sunt la curent cu munca dumneavoastră, am spus. Aţi 
făcut multe pentru acest cartier. Regret cele întâmplate. 
Nu ştiu ce aş putea să mai spun. 

Şi-a îndreptat privirea spre fata ucisă. De-abia putea 
vorbi. 

— O cunosc de când era mică. Sunt oameni buni, cu 
simţul răspunderii. Mama ei i-a crescut singură pe Tasha şi 
pe fratele ei. Erau numai copii aici. Tocmai terminaserăm 
repetiţia la cor, locotenente. 

Nu doream să îl tulbur, dar n-am avut încotro. 

— Pot să vă pun câteva întrebări? Vă rog! 

A încuviinţat dând din cap îngândurat, fără să clipească. 

— Desigur. 

— Aţi văzut pe cineva? Pe cineva fugind? O siluetă, 
ceva? 

— Am văzut de unde veneau gloanţele, spuse Winslow şi 
arătă spre acelaşi tufiş unde se afla acum Jacobi. Am văzut 
că trăgea cineva care a rămas în spate. Mă străduiam să-i 
fac pe toţi să se culce la pământ. Era o nebunie. 

— V-a ameninţat cineva pe dumneavoastră sau biserica 
în ultima vreme? l-am întrebat. 


— Ameninţat? Faţa lui Winslow se crispă. Poate acum 
câţiva ani când am obţinut primele fonduri să reconstruim 
o parte din case. 

În apropiere se auzea plânsul sfâşietor al mamei Tashei 
Catchings, în timp ce trupul copilei era ridicat pe o targă. 
Era atâta jale... Lumea din jur devenea tot mai agitată. Se 
auzeau vorbe de ocară şi acuzaţii. 

— De ce staţi toţi aici? Plecaţi să căutaţi ucigaşul! 

— Ar fi mai bine să merg acolo înainte ca să se 
înrăutăţească situaţia, observă Winslow. 

Porni, apoi se întoarse... Felul în care îşi ţinea buzele 
strâns lipite îi trăda resemnarea. 

— Aş fi putut să o salvez pe biata copilă. Am auzit 
focurile de armă. 

— Nu-i puteaţi salva pe toţi, am spus. Aţi făcut ce aţi 
putut. 

În cele din urmă mă aprobă dând din cap. Apoi spuse 
ceva care mă nedumiri. f 

— Era un M16, locotenente. Incărcător cu 30 de cartușe. 
Ticălosul a încărcat de două ori. 

— De unde ştiţi asta? l-am întrebat surprinsă. 

— Operaţiunea Furtuna în deşert, răspunse. Am fost 
capelan pe câmpul de luptă. N-o să uit niciodată sunetul 
acela groaznic. Nimeni nu-l uită. 


Capitolul 4 


Mi-am auzit numele strigat peste larma mulţimii. Era 
Jacobi. Se afla în păduricea din spatele bisericii. 

— Locotenente, vino să vezi ceva! 

Indreptându-mă spre el, mă întrebam ce fel de om era în 
stare să facă un lucru aşa de cumplit. Mă ocupasem de o 
sută de crime; la originea lor se aflau, de obicei, drogurile, 
banii sau sexul. „Dar aceasta... Aceasta a fost săvârşită ca 
să bage groaza în oameni.” 

— Uite, spuse Jacobi, aplecându-se asupra unui obiect. 
Găsise un cartuş. 

— Pariez că e M16, am răspuns. Dădu din cap că da. 

— Domnița s-a pus la punct cât a fost liberă, nu? 
Cartuşele sunt de la un Remington 223. 

— Pentru tine, doamna locotenent, am zâmbit superior. 
Apoi i-am spus de unde ştiam de M16. 

Zeci de cartuşe goale erau împrăştiate de jur împrejur. 
Pătrunsesem adânc în pădurice printre tufişuri şi copaci, 
fără să putem fi zăriţi dinspre biserica La Salle Heights. 
Cartuşele erau dispersate în două grămezi, la mai puţin de 
cinci metri una de alta. 

— Se vede de unde a început să tragă, spuse Jacobi. Din 
locul ăsta, cred. Probabil că s-a deplasat pe aici. 

Din dreptul primei grămezi de cartuşe era o linie bună 
de ochire a părţii laterale a bisericii. Se vedeau bine 
vitraliul... şi... toţi copiii aceia ieşind în stradă. Mi-am dat 
seama de ce nimeni nu-l remarcase. Adăpostul lui era 
complet ascuns vederii. 

— Când a reîncărcat, probabil că s-a mutat acolo, 
observă Jacobi. 

M-am îndreptat înspre locul indicat de Jacobi şi m-am 
aşezat pe vine lângă a doua grămadă de cartuşe. Ceva nu 
se lega. Se vedeau faţada bisericii, treptele din faţă unde 
zăcuse Tasha Catchings... Dar cu greu. 

Am închis ochii pe jumătate, căutând să-mi fixez privirea 
pe locul unde stătea probabil Tasha când a fost împuşcată. 
Abia puteai s-o prinzi în cătare. Era exclus că asasinul să o 


fi ţintit pe ea anume. A fost nimerită dintr-un unghi total 
nepotrivit. 

— Lovitură norocoasă, mormăi Jacobi. Ce crezi, vreun 
Ticoşeu? 

— Ce e în spate? am întrebat. 

Am privit împrejur, croindu-mi drum printre tufişurile 
dese care porneau de la biserică. Nimeni nu-l zărise pe 
atacator fugind, aşa că era clar că nu o luase pe Harrow 
Street. Înaintasem cu cercetarea la faţa locului cam şase 
metri în adâncimea tufişurilor. 

La capăt se ridica un gard de un metru şi jumătate, făcut 
din plasă de sârmă, care separa terenul bisericii de 
cartierul dimprejur. Gardul nu era prea înalt. Mi-am scos 
pantofii şi m-am căţărat peste el. M-am trezit că priveam 
partea din spate a unor curţi îngrădite şi căsuțe lipite între 
ele. Câţiva oameni se adunaseră şi priveau spectacolul. 
Spre dreapta erau terenurile de joacă construite în urma 
proiectului Whitney Young. În cele din urmă, ajunse lângă 
mine şi Jacobi. 

— Stai mai încet, Loo, gâfâi el. Avem public. Mă pui 
într-o lumină proastă. 

— Probabil că pe-aici a fugit, Warren. 

Ne-am uitat în ambele părţi. Un drum ducea spre o alee, 
celălalt spre un şir de case. 

Am strigat către nişte cască-gură care se adunaseră pe 
veranda uneia dintre case. 

— A văzut cineva ceva? 

Nu răspunse nimeni. 

— Cineva a tras cu o armă de foc înspre biserică, am 
strigat. O fetiţă a fost împuşcată. Daţi-ne o mână de ajutor! 
Avem nevoie de sprijinul vostru. 

Toţi stăteau acolo, păstrându-şi muţenia, plină de 
suspiciune, de oameni care nu discută cu poliţia. 

Apoi, încet, o femeie de vreo 30 de ani ieşi în faţă. 
Împingea cu cotul un băieţel să i-o ia înainte. 

— Bernard a văzut ceva, rosti ea cu voce slabă. 

Bernard avea cam şase ani, ochi rotunzi şi iscoditori şi 
purta o bluză de trening Kobe Bryant mov cu auriu. 


— Era o furgonetă, ne lămuri Bernard. Ca a unchiului 
Reggie. Arătă cu degetul spre drumeagul care ducea la 
alee... Era parcată chiar acolo, ne explică el. 

Am îngenuncheat, zâmbindu-i cu blândeţe copilului, în 
ochii căruia se citea teama. 

— Ce culoare avea furgoneta, Bernard? Copilul 
răspunse: 

— Albă. 

— Fratele meu are o dubiţă Dodge, spuse mama lui 
Bernard. 

— Era ca a unchiului tău, Bernard? l-am întrebat. 

— Semăna, dar nu era chiar ca a lui. 

— L-ai văzut pe şofer? 

Negă, scuturând din cap. 

— Tocmai duceam gunoiul. Am văzut doar când a plecat 
maşina. 

— Crezi că ai recunoaşte-o dacă ai vedea-o? Bernard 
făcu o mişcare afirmativă din cap. 

— Fiindcă arăta ca a unchiului tău? 

Ezită. 

— Nu, fiindcă avea un desen în spate. 

— Un desen? Vrei să spui o emblemă sau vreo reclamă? 

— Îhî. Clătină din cap; ochii lui larg deschişi de groază 
căutau împrejur. Apoi s-au luminat. Vreau să spun ca 
acela. Arătă cu degetul spre o camionetă de pe aleea unui 
vecin. Avea un abţibild de bere Cal Golden pe bara din 
spate. 

— Un abţibild!? am repetat eu. 

— Pe uşă. 

L-am apucat uşor de umeri. 

— Cum era acest abţibild? 

— Ca Mufasa, spuse băiatul, din Regele Leu. 

— Un leu? 

Am încercat să-mi dau seama ce ar putea să însemne 
asta. Echipe de sport, sigle de colegii, corporaţii... 

— Da, ca Mufasa, repetă Bernard, dar avea două capete. 


Capitolul 5 


În mai puţin de o oră îmi făceam drum prin mulţimea 
agitată care se adunase pe treptele Palatului de Justiţie. 
Mă simţeam golită pe dinăuntru şi îngrozitor de tristă, dar 
ştiam că nu-mi pot permite să las să se vadă asta. 

Holul clădirii unde lucram era înţesat de reporteri şi de 
echipe de la ştiri ce-şi întindeau microfoanele spre toţi cei 
care purtau insignă. Cei mai mulţi reporteri care se 
ocupau cu materiale despre delicte şi crime mă cunoşteau, 
dar, printr-un gest făcut cu mâna, i-am ţinut la distanţă 
până ce am ajuns la etaj. 

Apoi am simţit că mă ia cineva pe după umeri şi am auzit 
o voce familiară: 

— Linds, trebuie să stăm de vorbă... 

M-am întors şi am dat cu ochii de Cindy Thomas, una 
dintre cele mai apropiate prietene şi redactor-şef la 
Departamentul delicte şi crime de la Chronicle. 

— Nu o să te bat acum la cap, spuse acoperind zarva. 
Dar este important. Ce zici să ne vedem la localul lui Susie 
la ora 10? 

Cindy fusese cea care, scotocind în arhiva ziarului, 
reuşise să găsească un fir de importanţă vitală în cazul 
mireselor şi mirilor asasinați şi ne ajutase să-i dăm de 
capăt. Cindy care, ca oricare dintre prietenele mele, era 
„responsabilă” pentru aurul de pe insigna mea. 

Am reuşit să-i arunc un surâs. 

— Ne vedem acolo. 

La etajul trei am intrat într-o cameră aglomerată, 
luminată de o lampă fluorescentă; cei doisprezece 
inspectori de la Omucideri numeau acest spaţiu „acasă”. 
Lorraine Stafford mă aştepta acolo. Ea fusese prima mea 
parteneră după şase ani plini de succes la Secţia moravuri. 
Intrase şi Cappy McNeil. Lorraine mă întrebă: 

— Cu ce te pot ajuta? 

— Verifică împreună cu cei de la Sacramento ce 
furgonete albe s-au furat... Orice model. Cu numere din 
interiorul statului. Şi daţi un anunţ despre un abţibild cu 


un fel de leu pe uşa din spate. 

Dădu din cap că a înţeles şi porni la treabă. 

— Lorraine, am strigat-o, vezi că e un leu cu două 
capete. 

Cappy rămase cu mine cât timp mi-am făcut un ceai. Era 
la Omucideri de cincisprezece ani şi ştiam că mă sprijinise 
când Mercer îl consultase în legătură cu avansarea mea ca 
locotenent. Părea trist, deprimat rău de tot. 

— ÎL ştiu pe Aaron Winslow. Am jucat baseball cu el la 
Oakland. Şi-a dedicat viaţa acelor copii. E cu adevărat un 
om bun, locotenente. 

Brusc, Frank Barnes de la Furturi auto îşi băgă capul pe 
uşă: 

— Atenţie, locotenente, vine barosanul! 

Barosanul, în limbajul celor de la Poliţia din San 
Francisco, era comandantul poliţiei, Earl Mercer. 


Capitolul 6 


Mercer păşi înăuntru, cu toate cele aproape o sută 
douăzeci de kilograme ale sale, însoţit de Gabe Carr, un tip 
mic şi meschin, o gură spurcată, un agent informator care 
ţinea legătura dintre departament şi presă, precum şi de 
Fred Dix, de la Relaţii comunitare. 

Şeful era îmbrăcat tot în costumul lui de firmă, de un 
cenuşiu-închis, şi în cămaşă albastră cu butoni lucioşi de 
aur. Îl urmărisem pe Mercer în mai multe situaţii limită, 
bombe, şicane de la Afaceri Interne, ucigaşi în serie -, dar 
nu îi văzusem niciodată faţa atât de crispată. Mă conduse 
în biroul meu şi, fără să spună o vorbă, trânti uşa. Fred Dix 
şi Gabe Carr erau deja înăuntru. 

— Tocmai am vorbit la telefon cu Winston Gray şi cu 
Vernon Jones doi dintre cei mai obiectivi lideri ai oraşului. 
M-au asigurat că vor pleda pentru reţinere ca să ne dea 
timp să vedem ce naiba se întâmplă. E clar: prin reținere 
se înţelege că vor să le predăm pe cel sau pe cei vinovaţi 
pentru ce s-a întâmplat, altfel ne vom trezi cu două mii de 
oameni revoltați la primărie. 

Cu faţa încă încordată, mă privi fix. 

— Sper, locotenente, că ai să ne spui ceva?!? 

L-am pus la curent cu ceea ce aflasem la biserică şi 
despre dubiţa albă pe care o văzuse Bernard Smith, cea cu 
care ucigaşul îşi luase tălpăşiţa. 

— Cu sau fără furgonetă, întrerupse Fred Dix, omul 
primarului, ştiţi de unde trebuie să începeţi. Primarul 
Fernandez este decis să pedepsească foarte sever pe 
oricine acţionează în scopul adoptării unui mesaj rasist sau 
contra diversităţii. Doar ura de rasă îi poate împinge să 
comită aşa ceva. 

— Păreţi destul de sigur că aşa stau lucrurile, am spus 
privindu-l evaziv. „Specialitatea casei” dumneavoastră, o 
crimă generală de ură rasială? 

— Să tragi într-o biserică, să ucizi un copil de 
unsprezece ani? La ce te-ai aştepta mai întâi, locotenente? 

— Chipul fetei va apărea la toate buletinele de ştiri din 


ţară, interveni Carr, care ţinea legătura cu presa. 
Renovările din zona Bay View sunt una dintre realizările cu 
care primarul se mândreşte cel mai mult. 

Am dat din cap în semn că sunt de acord. 

— Se supără primarul dacă mai întâi îi interoghez pe 
martorii oculari? 

— Nu-ţi face griji în legătură cu primarul, interveni 
Mercer. Deocamdată singurul de care trebuie să-ţi pese 
sunt eu. Am crescut pe aceste străzi. Ai mei încă locuiesc 
în West Portal. N-am nevoie de niciun comentariu TV ca să 
revăd în gând chipul acelei copile. Cercetează orice pistă. 
Dar fă-o repede! Şi, Lindsay... nimic să nu-ţi stea în cale, 
înţelegi? Era gata să se ridice. Şi, mai ales, doresc 
discreţie totală. Nu vreau ca investigaţiile să apară pe 
prima pagină a ziarelor. 

Încuviinţară cu toţii dând din cap, iar Mercer se ridică în 
picioare; Dix şi Carr îi urmară exemplul. Expira cu zgomot. 

— Chiar acum avem o conferinţă de presa al dracului de 
grea la care trebuie să nu ne umplem de rahat. 

Ceilalţi ieşiră din cameră, însă Mercer rămase în urmă. 
Se sprijini cu mâinile lui groase de marginea biroului meu, 
dominându-mă cu statura lui de uriaş. 

— Lindsay, ştiu că ultimul caz te-a solicitat enorm. Dar 
s-a terminat. Acum e de domeniul trecutului. Am nevoie de 
tot ce afli despre acest caz. Unul dintre lucrurile la care ai 
renunţat când ai luat insigna a fost libertatea de a-ţi lăsa 
durerea personală să-ţi afecteze munca. 

— Nu vă faceţi griji în ce mă priveşte. 

L-am privit sigură pe mine. Avusesem diferende cu tipul 
de-a lungul timpului, dar acum eram gata să fac tot ce 
puteam pentru el. O văzusem pe fetita care fusese 
omorâtă. Văzusem biserica ciuruită de gloanţe. Îmi fierbea 
sângele de furie. Nu mă mai simţisem aşa de când îmi 
părăsisem slujba. 

Mercer îmi zâmbi îngăduitor. 

— Mă bucur că te-ai întors, locotenente. 


Capitolul 7 


După o conferinţă de presă foarte încordată, ţinută pe 
treptele primăriei, m-am întâlnit cu Cindy la localul lui 
Susie, aşa cum stabiliserăm. După momentele de nebunie 
de la primărie, atmosfera relaxată din locul nostru preferat 
de întâlnire era o adevărată binecuvântare. Sorbea deja 
dintr-o Corona când am intrat. 

Se întâmplaseră multe aici, chiar la această masă. 
Cindy, Jill Bernhardt, adjunctul procurorului districtual, şi 
Claire Washburn, medicul legist-şef şi cea mai bună 
prietena a mea, începuserăm să ne întâlnim anul trecut, 
când destinul ne reunise să lucrăm împreună şi să 
colaborăm pentru a rezolva cazul cu mirii şi miresele. Cu 
timpul deveniserăm prietene foarte apropiate. 

I-am făcut semn chelneriţei Loretta să-mi aducă o bere, 
apoi m-am aşezat în faţa lui Cindy, căreia i-am zâmbit 
obosită. 

— Bună... 

— Bună şi mătăluţă, mi-a răspuns, zâmbindu-mi la 
rândul ei. Îmi pare bine că te întâlnesc. 

— Mi-e bine când mă întâlneşti. 

Un televizor de deasupra barului transmitea cu volumul 
dat la maximum conferinţa de presă a lui Mercer. 

— Credem că o singură persoană a tras cu o armă de 
foc, anunţa Mercer în faţa bliţurilor fotografilor. 

— Eşti de aceeaşi părere? am întrebat-o pe Cindy, 
sorbind o gură din berea rece ca gheaţa. 

— Eram acolo, răspunse. Au fost şi Stone şi Fitzpatrick. 
Au întocmit un raport. 

Am privit-o cu uimire. Tom Stone şi Suzie Fitzpatrick 
erau „concurenţa” ei la Departamentul delicte şi crime al 
ziarului. 

— Nu mai eşti în formă sau ce? Cu vreo şase luni în 
urmă le-aş fi văzut plecând de la biserică în clipa când noi 
abia soseam. 

— De data asta voi proceda altfel. Ridică din umeri. 

O grămadă de oameni adunaţi în jurul barului încercau 


să prindă ştirile de ultimă oră. Am băut berea dintr-o 
suflare. 

— S-o fi văzut pe biata micuță, Cindy. Avea doar 
unsprezece ani. Erau acolo un rucsac în toate culorile 
curcubeului şi multe cărţi împrăştiate primprejur... 

— Ştii bine ce se întâmplă când sunt atacuri cu arme de 
foc. Îmi zâmbi încurajator. Te dau peste cap, te dărâmă în 
ultimul hal. 

— Mda, am încuviinţat eu. Dar măcar o dată mi-ar fi 
drag să ridic vreunul de jos, să-l scutur, să-l trimit acasă. 
Mi-ar plăcea să-i înapoiez cel puţin unuia ghiozdanul. 

Cindy mă bătu afectuos pe dosul mâinii. Apoi se lumină. 

— Am văzut-o pe Jill azi. Are veşti pentru noi. E 
nerăbdătoare. Poate iese Bennet la pensie şi va primi ea 
fotoliul de şef. Ar trebui să ne adunăm şi să aflăm ce-i cu 
ea. 

— Desigur, am aprobat-o eu cu o mişcare a capului. Asta 
voiai să-mi spui astă-seară, Cindy...? 

Scutură din cap că nu. La o oarecare distanţă de noi, pe 
ecranul televizorului se dezlănţuise infernul. 

În timpul conferinţei de presă, Mercer promitea că se va 
acţiona rapid şi eficient. 

— Ai o problemă, Linds... 

Am scuturat din cap. 

— Nu-ţi pot spune nimic, Cindy. Mercer se ocupă de 
toate. Nu l-am văzut niciodată atât de înverşunat. Regret. 

— Nu te-am chemat aici ca să obţin ceva, Lindsay... 

— Cindy, dacă ştii ceva, spune-mi. 

— Ştiu că şeful ăsta al tău ar face bine să se gândească 
la ce promite. 

Am aruncat o privire scurtă spre ecranul televizorului. 

— Mercer...? 

Se auzea ca fond sonor vocea lui declarând că 
împuşcăturile ar fi un incident izolat, că am avea deja nişte 
indicii materiale şi că toţi poliţiştii disponibili se vor ocupa 
de caz până se dă de ucigaş. 

— Vrea să spună lumii că-l veţi prinde înainte de a se 
întâmpla din nou...? 


— Adică, ce insinuezi...? 
Ne-am privit cu insistenţă. 
— Cred că s-a întâmplat deja. 


Capitolul 8 


Ucigaşul juca în acea seară Comando în deşert şi era as 
la asta. 

Pac, pac, pac... pac, pac. 

Impasibil, privea prin vizorul cu infraroşu cum personaje 
virtuale purtând cagule apăreau brusc în cătarea lui. Ca şi 
cum încordarea la maximum a degetului lui arătător ar fi 
propagat explozia, şirul de încăperi întortocheate şi 
întunecate ale buncărului terorist sări în aer în mingi de 
flăcări portocalii. Siluete ca nişte umbre ţâșneau pe 
holurile înguste: pac, pac, pac. 

Era maestru la aşa ceva. O foarte bună coordonare între 
ochi şi mână. Nimeni nu îl putea egala. 

Degetul i se contractă pe trăgaci. „Vârcolaci orientali, 
profanatori de morminte, capete învăluite în turbane. Hai 
la taica, puişor...” Pac, pac... „Hai prin coridoarele 
întunecate.” Făcu praf o uşă de metal, dădu peste un cuib 
plin de „de-ai lor” care mâncau tabbuleh şi jucau cărţi. 
Arma lui scuipa o moarte uniform portocalie. 
„Binecuvântaţi sunt pacificatorii.” Zâmbi cu superioritate. 

Mai privi o dată prin vizor, derulând în minte scena de la 
biserică, imaginându-şi faţa ei. Micuța Jemima, cu codițe 
împletite, purtând în spate rucsacul de culoarea 
curcubeului. 

Pac, pac. Pieptul unei siluete de pe ecran explodă. 
Următoarea crimă trebuia să servească drept 
recomandare. „Am nimerit!” Ochii lui aruncau priviri 
fugare către scor. „Două sute şaptezeci şi şase de duşmani 
morţi.” 

Sorbi din berea Corona şi rânji. Un nou record personal. 
Merita să păstreze scorul. Îşi introduse inițialele: F.C. 

Rămase în picioare lângă aparatul de joc din pasajul 
Playtime situat în cartierul de vest al Oaklandului, 
continuând să apese nervos trăgaciul, mult timp după ce 
jocul se încheiase. Era sigurul alb din încăpere. Singurul. 
De fapt, de aceea alesese să vină aici. 

Deodată, cele patru ecrane ale televizoarelor aşezate la 


înălţime, deasupra capului, îi luară ochii cu imaginea 
aceleiaşi feţe. Asta îi dădu fiori reci pe şira spinării şi îl 
înfurie. 

Era Mercer, blegul ăla îngâmfat, şeful poliţiei din San 
Francisco. Se comporta de parcă ar fi fost atotştiutor. 

— Credem că a fost fapta unui singur puşcaş... spunea 
Mercer. O crimă izolată... 

„De-ai şti tu.” 

Râse. 

„Aşteaptă până mâine... O să vezi tu. Aşteaptă tu doar, 
şefu' lu' peşte.” 

— Ceea ce vreau să subliniez, declară mai-marele 
poliţiei, este că, în niciun caz, nu vom tolera ca oraşul să 
fie sub teroarea atacurilor rasiste. 

„Oraşul acesta. Scuipă. Ce ştii tu despre acest oraş? N-ai 
ce căuta aici.” 

Strânse tare în palmă grenada C-l din buzunarul 
jachetei. Dacă voia, putea să facă să zboare în aer totul în 
jur. „Chiar acum.” 

Dar mai avea de lucru. 

Mâine. 

Avea de gând să stabilească încă un record personal. 


Capitolul 9 


Eu şi Jacobi ne-am întors în dimineaţa următoare la 
biserica La Salle Heights ca să ne continuăm investigaţiile. 

Mă frământasem toată noaptea din cauza a ceea ce îmi 
spusese Cindy despre un caz de care aflase din întâmplare. 

Se referea la o femeie de culoare, în vârstă, care locuia 
singură în zona de clădiri recent construite de la Gustave 
White din cartierul de vest al Oakland-ului. Cu trei zile în 
urmă, poliţia din Oakland o găsise atârnând de o ţeavă din 
spălătoria de la subsol şi având gâtul strâns înfăşurat cu 
un cablu electric. 

La început, poliţia a presupus că era vorba de o 
sinucidere. Pe trupul femeii nu existau zgârieturi sau alte 
răni ce ar fi putut fi produse într-o eventuală luptă de 
autoapărare. Ziua următoare însă, la autopsie, s-a găsit 
sub o unghie a femeii o rămăşiţă de materie care se 
exfolia. S-a dovedit a fi piele umană cu urme microscopice 
de sânge uscat. Biata bătrână îşi înfipsese cu disperare 
unghiile în cineva. 

— De fapt, nu se sinucisese, spuse Cindy. 

Femeia fusese linşată. 

În timp ce mă întorceam de la locul crimei de la biserică 
nu mă simţeam în apele mele. Poate că avea dreptate 
Cindy. Era posibil ca aceasta să nu fi fost prima, ci a doua 
dintr-un şir de crime cu substrat rasial. 

Jacobi se apropie de mine. În mână ţinea împăturit un 
exemplar din Chronicle. 

— Ai văzut asta, şefa? 

Un titlu „sonor” persifla de pe prima pagină: „POLIŢIA 
NEPUTINCIOASĂ ÎN CAZUL FETEI DE 11 ANI UCISE ÎN 
ATACUL ASUPRA BISERICII”. 

Articolul era scris de Tom Stone şi de Suzie Fitzpatrick, 
ale căror cariere fuseseră trase pe linie moartă de 
contribuţia lui Cindy la cazul cu mirii şi miresele. Cu ziare 
care pun paie pe foc şi cu activişti precum Gray şi Jones, 
care tensionează atmosfera, în curând publicul ne va acuza 
că stăm cu mâinile în sân în timp ce teroristul se plimbă 


liber. 

— Amicii tăi... pufni Jacobi. Întotdeauna se leagă de noi. 

— Ei, Warren, am clătinat eu din cap, amicii mei nu se 
ocupă de chestii mărunte. 

În spatele nostru, echipa lui Charlie Clapper de la 
unitatea de investigaţii a scenei crimei cerceta terenul din 
jurul poziţiei pe care o ocupase lunetistul. Dăduseră peste 
câteva urme de picior, dar nimic care să poată conduce 
spre vreo pistă. Apoi, aveau să ia amprentele de pe 
cartuşe, să cerceteze amănunţit terenul, să culeagă orice 
scamă sau particulă de praf din zona în care fusese parcat 
vehiculul cu care se presupune că ar fi fugit de la locul 
faptei criminalul. 

— Au dat de furgoneta albă? l-am întrebat pe Jacobi. Era 
ciudat, dar mă simţeam bine să lucrez din nou cu el. A 
bombănit ceva şi a scuturat din cap că nu. 

— Au dat de doi neisprăviţi care ţin un jeg de cafenea de 
noapte la colţ. Deocamdată asta e tot ce avem. 

Despături desenul realizat după descrierea lui Bernard 
Smith, leul cu două capete, abţibildul de pe uşa din spate a 
dubiţei. Jacobi îşi supse obrajii. 

— Pe cine căutăm, locotenente, pe ucigașul Pokemon? 

Dincolo de peluză l-am observat pe Aaron Winslow 
ieşind din biserică. Un grup de protestatari se apropie de 
el dinspre o barieră a poliţiei amplasată la vreo cincizeci 
de metri. Când mă zări, faţa i se încordă. 

— Oamenii vor să ajute cum pot. Să acopere găurile de 
gloanţe cu vopsea, să refacă faţada, spuse. Nu vor s-o vadă 
aşa. 

— Îmi pare rău, dar n-am terminat investigația aici. 

Trase aer în piept. 

— M-am tot gândit. Oricine o fi făcut asta a avut o 
intenţie clară. Stăteam chiar acolo, locotenente. Mai vizibil 
pe direcţia din care s-a tras decât Tasha. Dacă voia să 
omoare pe cineva, de ce nu m-a omorât pe mine? 

Winslow se aplecă, îndoindu-şi genunchii, şi ridică o 
clamă de păr de culoare roz. 

— Am citit undeva că dacă nelegiuirea şi ura scapă de 


sub control, sporeşte curajul celor care le înfruntă şi le 
anihilează. 

Winslow suferea. Mi-era milă de el; îmi plăcea de el. 
Reugşi să schiţeze un zâmbet chinuit. 

— Netrebnicul ăsta n-o să ne strice tot ce-am realizat 
până acum. N-o să cedăm. Vom face o slujbă pentru Tasha 
aici, chiar în biserica asta. 

— Tocmai voiam să-i aducem un ultim omagiu, am zis. 

— Familia ei locuieşte acolo. Clădirea A. Arătă cu 
degetul către noile construcţii. Cred că veţi fi primiţi cu 
căldură, dat fiind că acolo se află unul dintre oamenii 
dumneavoastră. 

— Scuzaţi-mă, dar nu înţeleg, ce vreţi să spuneţi? i-am 
spus privindu-l nedumerită. 

— Cum, locotenente, nu ştiaţi? Unchiul Tashei Catchings 
este poliţist în oraş. 


Capitolul 10 


Am trecut pe la apartamentul familiei Catchings, mi-am 
exprimat condoleanţele şi apoi am pornit către sediu. 
Toată afacerea asta era extrem de deprimantă. 

— Te caută Mercer, strigă Karen, vechea noastră 
secretară civilă, pe când intram în birou... Ţipă că un 
nebun. Desigur, tot timpul ţipă că un nebun. 

Imi imaginam cum pliurile de sub bărbia lui barosanu' se 
adânciseră când văzuse articolul de după-amiază. De fapt, 
întreaga poliţie fierbea la vestea că victima crimei de la La 
Salle Heights era înrudită cu unul dintre ai noştri. 

Încă multe alte mesaje mă aşteptau pe birou. Ultimul din 
vraf era de la Claire. Probabil că autopsia Tashei Catchings 
era deja terminată. Doream să-l evit pe Mercer până când 
aveam ceva concret să-i raportez. 

Claire Washburn era cea mai perspicace, cea mai 
inteligentă, cea mai meticuloasă dintre medicii legişti pe 
care i-a avut oraşul ăsta vreodată, ca să nu mai punem la 
socoteală şi faptul că, din întâmplare, era şi cea mai bună 
prietena a mea. 

Până şi cei care aveau o cât de vagă legătură cu forţele 
de ordine ştiau că ea era cea care conducea serviciul ca pe 
roate, în timp ce Righetti, şeful ei numit de primar, se 
fâţâia îmbrăcat la ţol festiv prin toată ţara, participând la 
conferinţe de medicină legală care să-i cosmetizeze CV-ul 
politic. 

Cei care aveau de rezolvat vreo problemă la biroul de 
medicină legală apelau la Claire. 

Şi, când aveam nevoie de o opinie obiectivă, de cineva 
care să mă sfătuiască, să-mi spună adevărul, să mă facă să 
râd, sau poate numai să-mi fie aproape, să mă asculte, tot 
la ea mă duceam. 

— Unde mi te-ai ascuns până acum, iubiţico? Ce-ai mai 
făcut? mă întâmpină Claire cu vocea ei veşnic veselă, cu 
sonoritate de alamă lustruită. 

— Nimic deosebit, i-am răspuns eu ridicând din umeri. 
Evaluarea personalului, descrieri amănunțite ale 


cazurilor... repartizarea echipelor noastre în oraş, crime 
având ca motiv ura rasială... 

— Taman specialitatea mea. Chicoti. Ştiam eu că o să 
primesc veşti de la tine. Spionii mei îmi spun că ţi-ai făcut 
rost de-un caz afurisit. 

— Oare vreunul dintre aceşti spioni lucrează la 
Chronicle şi conduce un ştift de Mazda argintie? 

— Sau poate că lucrează la biroul procurorului 
districtual şi şofează un BMW 535... Altfel, cum naiba îţi 
închipui că ar mai ajunge vreodată informaţiile aici? 

— Bine, uite că-ţi vând şi eu un pont acum, Claire. S-a 
constatat că unchiul micuţei ucise poartă uniformă. Este 
de la secţia de poliţie din nord. Şi s-a nimerit ca biata de 
ea să facă reclamă pentru programul de reconstrucţie 
iniţiat de biserica La Salle Heights, care este acum în plină 
desfăşurare. Elevă premiantă, fără să creeze probleme 
vreodată. O dreptate grozavă, hm? Nemernicul ăsta înfige 
o sută de gloanţe în clădirea bisericii şi singurul proiectil 
care ucide pe cineva îşi găseşte ţinta în ea. 

— Hei, drăgălaşo, stai-stai, mă întrerupse Claire. Au fost 
două gloanţe în ea. 

— Două...? A fost împuşcată de două ori? Cei de la 
serviciul medical de intervenţii i-au examinat trupul în 
întregime. Cum de-a fost posibil să le scape asta? 

— Dacă înţeleg eu bine ce zici, cred că îţi închipui că 
împuşcătura a fost un accident. 

— Ce vrei să sugerezi? 

— Dragă, spuse Claire calm, cred că ar fi mai bine să vii 
cu mine într-o vizită. 


Capitolul 11 


O alee de asfalt care pornea din holul central de la 
parterul Palatului de Justiţie ducea către morga care era 
amplasată tot la parter, la o intrare din spatele clădirii. Nu 
mi-au trebuit nici trei minute să cobor valvârtej cele două 
şiruri de trepte dintre etajele ce ne despărţeau. Claire mă 
întâmpină în sala de primire. Faţa ei, de obicei senină şi 
veselă, era acum preocupată, dar, de îndată ce mă văzu, se 
destinse. Claire mă îmbrăţişă. 

— Ce-ai mai făcut, hoinară? mă întrebă ca şi cum cazul 
era la mii de leghe distanţă de noi. 

Claire avea darul ăsta de a dezamorsa cele mai explozive 
situaţii. Admiram de fiecare dată felul în care îmi distrăgea 
atenţia cu un simplu surâs de la preocupările mele 
obsesive legate de serviciu. 

— Am fost cuminte, Claire. Doar copleşită de sarcini de 
când cu noua slujbă. 

— Nu te mai vede omul, acum că eşti calul de bătaie 
preferat al lui Mercer. 

— Chiar că-i amuzant. 

Ochii ei larg deschişi surâdeau cu o simulată îngăduinţă 
care însemna pe de o parte: „He-hei, ştiu eu ce vrei să 
zici”, dar, poate, mai ales: „Fetiţo, tre’ să-ţi faci timp 
pentru cei care te iubesc”. Însă, fără să îmi spună măcar o 
vorbă de dojană, mă conduse către sala de disecţie a 
morgii căreia i se zicea Subterana, purtându-mă de-a 
lungul unui coridor antiseptic a cărui podea era acoperită 
cu linoleum. 

Aruncă o privire scurtă în urmă şi zise: 

— O spui de parcă ai fi sigură că Tasha Catchings a fost 
ucisă de un glonţ rătăcit. 

— Aşa credeam. Atacatorul a tras trei încărcătoare de 
armă spre biserică şi ea a fost singura împuşcată. Chiar 
am cercetat şi am izolat zona din care s-a tras. E exclus să 
fi avut o vizibilitate prea mare. Dar tu ai spus două... 

— Înî, făcu ea. 

Dădurăm buzna în gerul uscat al Subteranei. Frigul tăios 


şi mirosul de substanţe chimice mă făceau de obicei să 
simt furnicături prin piele. Şi nici acum nu era altfel. In 
camera frigorifică se vedea o singură targă ocupată. Pe ea 
era o mică grămăjoară acoperită cu un cearşaf alb. De-abia 
acoperea jumătate din lungimea tărgii. 

— Stai, aşteaptă, ţine-te bine, mă avertiză Claire. 

Cadavrele autopsiate ale victimelor, goale, ţepene şi 
înspăimântător de palide nu erau niciodată o privelişte 
plăcută. 

Îndepărtă cearşaful. Văzând faţa copilului, am avut un 
şoc. „Doamne, ce mică este...” 

Mă uitam la pielea ei catifelată de culoarea abanosului, 
la neprihănirea aceea atât de nelalocul ei printre paturile 
morţii. Ceva din mine îşi dorea doar să întind mâna şi s-o 
mângâi pe obraz. Avea o faţă atât de încântătoare! 

O rană străpunsă, largă, proaspăt curățată de sânge, 
sfâşia carnea din partea stângă a pieptului copilei. 

— Două gloanţe, explică atentă Claire, de fapt, exact 
unul după altul, în succesiune rapidă. Am înţeles de ce 
echipa medicală de intervenţii n-a observat acest lucru. Au 
pătruns aproape prin acelaşi orificiu. 

Am înghiţit în sec de două ori ca să nu vărs. Mă chinuia 
o senzaţie de greață cumplită. 

— Primul a ieşit chiar prin omoplat, continuă Claire, 
întorcând corpul fetiţei pe o parte. Al doilea a ricoşat din a 
patra vertebră şi i s-a înfipt în coloana vertebrală. 

Claire se întinse şi luă de pe masa din apropiere un vas 
de cultură Petri. Cu o pensetă ridică un disc turtit de 
plumb cam de mărimea unei monede mici. 

— Două împuşcături, Linds... Prima a sfâşiat ventriculul 
drept, dând-o gata. Era probabil moartă înainte să o 
lovească şi ăsta. 

„Două împuşcături...” Două la o probabilitate de un 
ricoşeu la milion? Mi-am imaginat din nou poziţia ipotetică 
a Tashei când ieşea din biserică şi direcţia de tragere a 
ucigaşului din pădurice. O împuşcătură nimerită părea 
posibilă, dar două... 

— A găsit echipa lui Charlie Clapper urme de gloanţe în 


peretele bisericii, deasupra locului unde se afla fata? se 
interesă Claire. 

— Nu ştiu. Procedura standard în cazul omuciderilor era 
foarte laborioasă, fiind nevoie să se stabilească o 
corespondenţă clară între gloanţe şi urmele lăsate. Voi 
verifica. 

— Din ce era construită partea bisericii în dreptul căreia 
a fost ea împuşcată? Lemn sau piatră? 

— Lemn, i-am zis, înțelegând încotro bătea. Era 
imposibil ca lemnul să fi deviat un glonţ de M16. 

Claire îşi ridică ochelarii de lucru pe frunte. Avea o 
figură veselă, prietenoasă, dar când era sigură, ca acum, 
ochii îi licăreau într-un anume fel, o licărire de certitudine 
care nu-ţi permitea sub nicio formă s-o contrazici. 

— Lindsay, unghiul de intrare este frontal şi direct în 
ambele împuşcări. Un glonţ care ar fi ricoşat ar fi pătruns 
pe o altă traiectorie. 

— Am examinat fiecare centimetru de teren unde a fost 
lunetistul, Claire. De unde a tras el, că să-i reuşească o 
asemenea lovitură, ar fi trebuit să fie un trăgător al 
dracului de priceput. 

— Spui că s-a tras cu arma la întâmplare, neuniform pe 
latura bisericii. 

— Constant de la dreapta la stânga. Şi, Claire, nimeni 
altcineva n-a fost lovit. O sută de focuri de armă, însă ea a 
fost singura ucisă. 

— Aşa că ai presupus că ăsta a fost un accident tragic, 
nu-i aşa? 

Claire îşi scoase mănuşile chirurgicale şi le azvârli cu 
abilitate într-un coş de gunoi. 

— Ei bine, astea două n-au fost deloc un accident. Nu au 
ricoşat din nimic. Au fost plasate perfect pe direcţie. I-au 
curmat viaţa pe loc. Nu vrei să iei în calcul că poate 
puşcaşul tău a tras exact în ceea ce ţintea? 

Am refăcut scena în gând. 

— Ar fi avut doar o clipă să realizeze linia asta de 
tragere, Claire. Şi o distanţă de până la o jumătate de 
metru de la peretele bisericii ca să-şi strecoare glonţul. 


— Atunci, fie Dumnezeu n-a avut milă aseară de amărâta 
aceea de fată, spuse Claire cu un oftat plin de 
compătimire, fie ai face mai bine să începi să cauţi un 
trăgător al naibii de bun. 


Capitolul 12 


Îngrozitoarea eventualitate că Tasha Catchings ar fi 
putut să nu fie totuşi o victimă întâmplătoare mă hăitui pe 
tot drumul înapoi spre birou. La etaj m-am ciocnit de un 
zid de detectivi neliniştiţi care mă aşteptau. Lorraine 
Stafford mă informă că aveam un răspuns pozitiv de la 
echipa cercetări furturi auto, că fusese găsită o dubiţă 
Dodge '94 al cărei furt fusese reclamat cu trei zile mai 
înainte în centrul peninsulei, în Mountain View. I-am cerut 
să verifice dacă datele coincideau. 

L-am luat de o aripă pe Jacobi şi i-am zis să-şi 
împacheteze rapid cornul şi să mă însoţească. 

— Încotro o luăm? zise oftând. 

— Peste golf. In Oakland. 

— Mercer încă te mai caută, îmi spuse Karen când am 
ajuns în hol. Ce vrei să-i zic? 

— Spune-i că anchetez o crimă. 

Douăzeci de minute mai târziu traversaserăm deja Bay 
Bridge şi zona aceea mohorâtă şi demodată din centrul 
Oaklandului şi opream în faţa clădirii poliţiei pe Seventh 
Street. Sediul poliţiei din Oakland se afla într-o clădire 
scundă şi cenuşie din oţel şi sticlă, în stilul impersonal de 
la începutul anilor şaizeci. La al doilea etaj era 
Departamentul omucideri, un birou strâmt, întunecos, nu 
mai mare decât al nostru. De-a lungul anilor îl vizitasem de 
câteva ori. 

Locotenentul Ron Vandervellen se ridică în picioare să 
ne întâmpine când am fost conduşi în biroul său. 

— Hei, hei, aflu că felicitările sunt la ordinea zilei, 
Boxer. Bine ai venit în lumea vieţii sedentare! 

— Mi-aş dori eu, Ron, i-am răspuns. 

— Ce te aduce aici? Vrei să vezi cum merg lucrurile în 
lumea reală? 

Ani de zile, angajaţii de la Omucideri din San Francisco 
şi Oakland au întreţinut o concurenţă cordială, cei din 
Oakland având impresia că tot ceea ce ni se întâmplă peste 
golf era să găsim vânzători de piese de calculator de 


ocazie zăcând goi şi morţi în camerele lor de hotel. 

— Te-am văzut aseară la ştiri. Vandervellen chicoti. 
Foarte telegenică. Mă refer la ea... îi rânji lui Jacobi. Oare 
ce anume ar putea aduce nişte vedete ca voi pe-aici? 

— O păsărică pe nume Chipman, i-am răspuns. 

Estelle Chipman era femeia vârstnică de culoare despre 
care Cindy îmi spusese că fusese găsită spânzurată în 
subsolul casei sale. 

Ridică din umeri. 

— Am o sută de crime nerezolvate în caz că voi, gagiilor, 
n-aveţi de-ajuns de lucru. 

Eram obişnuită cu înţepăturile lui Vandervellen, dar 
acum îmi sunară mai deranjant decât altădată. 

— N-avem nimic pe ordinea de zi, Ron. Vreau doar să 
văd scena crimei, dacă se poate. 

— Sigur, da' cred c-o să fie greu s-o legi de atacul de la 
biserică. 

— De ce? l-am întrebat. 

Locotenentul din Oakland se ridică, ieşi din birou şi se 
întoarse cu dosarul cazului. 

— Presupun că-mi va fi foarte greu să înţeleg cum de un 
asasinat atât de evident motivat rasial că al vostru ar putea 
fi comis de unul dintre ai lor. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat. Ucigaşul Estellei 
Chipman era de culoare? 

Işi puse ochelarii de citit, frunzări prin dosar până ce 
dădu peste un document oficial ştampilat: „Raportul 
procurorului criminalist din districtul Alameda”. 

— Citeşte şi plângi de necaz, bombăni el. Dacă mi-ai fi 
dat telefon înainte, te puteam scuti de corvoadă... Urmele 
de piele găsite sub unghiile degetelor de la mâinile femeii 
indică o dermă hiperpigmentată corespunzătoare unui om 
de culoare. Lamelele sunt examinate chiar în momentul de 
faţă. Tot mai vrei să verifici locul? întrebă Vandervellen, 
care, evident, savura din plin momentul. 

— Te deranjează? Suntem deja aici. 

— Desigur, eşti invitata mea. E cazul lui Krimpman, dar 
el lipseşte. Te rezolv eu. Nu prea mai merg în zona 


construcţiilor noi de la Gus White. Mai ştii? Călătorind cu 
voi, doi superpoliţişti, s-ar putea să mai dau de vreo pistă... 


Capitolul 13 


Complexul de clădiri noi Gustave White era format din 
şase blocuri înalte, identice, de cărămidă roşie, ce se 
înălţau pe Redmond Street din cartierul de vest al 
Oaklandului. Când am ajuns, Vandevellen mi-a zis: 

— N-a prea avut sens... Biata femeie nu era bolnavă, 
părea să stea bine cu banii, chiar mergea de două ori pe 
săptămână la biserică. Dar unii oameni pur şi simplu 
clachează. Până la autopsie totul părea în regulă. 

Mi-am reamintit dosarul cazului: nu existau martori, 
nimeni nu auzise niciun țipăt, nimeni nu văzuse pe cineva 
să fugă de acolo. Doar o bătrână retrasă, găsită 
spânzurând de o ţeavă de aburi din subsol, cu gâtul în 
unghi drept şi cu limba ieşindu-i din gură. 

Odată ajunşi în cartierul nou, am intrat direct în clădirea 
C. 

— Liftul e defect, spuse Vandervellen. 

Am luat-o pe scări în jos. În subsolul desenat cu graffiti 
am dat peste o tăbliță pe care cineva scrisese de mână, cu 
vopsea: „Spălătorie - Sala cazanului”. 

— Aici am găsit-o. 

Subsolul era încă izolat cu banda galbenă folosită în mod 
obişnuit la locul crimelor. Un iz înţepător, rânced umplea 
aerul. Erau desene pretutindeni. Tot ce găsiseră aici - 
cadavrul, cablul electric de care atârnase trupul bătrânei - 
fie fusese dus la morgă, fie fusese depus deja pentru a fi 
folosit ca probe. 

— Habar n-am ce vrei să descoperi, zise Vandervellen 
ridicând din umeri. 

— Nici eu nu ştiu. Cam la ce oră a fost ucisă sâmbăta 
trecută? 

— Legistul care s-a ocupat de anchetă presupune că în 
jur de zece seara. Ne-am gândit că bătrâna a coborât să-şi 
spele rufele şi cineva a luat-o prin surprindere. Portarul a 
găsit-o în dimineaţa următoare. 

— Dar camerele video de supraveghere? se interesă 
Jacobi. Erau în tot holul de la intrare şi pe coridoare. 


— La fel ca liftul, defecte. Vandervellen ridică iar din 
umeri. 

Era limpede că Vandervellen şi Jacobi doreau să plece 
de acolo cât mai repede posibil, dar ceva mă făcea să 
zăbovesc. Pentru ce? Habar n-aveam. Doar că aveam o 
presimţire. „Găseşte-mă... sunt aici.” 

— Lăsând la o parte motivul rasial, zise Vandervellen, 
dacă vrei să găseşti o legătură, sunt convins că ştii cât de 
anormal este ca un criminal să-şi schimbe metodele în toiul 
„petrecerii”. 

— Mulţam, m-am răstit la el. Cercetasem camera; nimic 
nu îmi atrăsese atenţia. Doar o presimţire. Presupun că va 
trebui să o rezolvăm singuri. Cine ştie? Până acum poate 
că a apărut ceva pe partea noastră de baltă. 

Când Vandervellen era gata să stingă lumina, ceva îmi 
reţinu atenţia. 

— Stai, i-am zis. 

Condusă parcă de o irezistibilă forţă de atracţie, eram 
purtată către celălalt capăt al încăperii, spre peretele din 
spatele locului unde Chipman fusese găsită spânzurată. 
Am îngenuncheat, purtându-mi degetele peste zidul de 
beton. Dacă nu l-aş fi văzut înainte, l-aş fi trecut cu 
vederea. 

Un desen simplu, ca al unui copil, făcut cu cretă 
portocalie. Era un leu. Ca desenul lui Bernard Smith, dar 
mai înspăimântător. 

Corpul leului se termina cu o coadă răsucită, dar era 
coada a altceva... a unei reptile? A unui şarpe? Şi asta nu 
era tot. 

Leul avea două capete: unul de leu, celălalt putea fi de 
capră. Am simţit un nod în coşul pieptului şi cum mă 
cutremur de scârbă. Am recunoscut semnul. Jacobi înainta 
în spatele meu. 

— Ai găsit ceva, locotenente? 

Am inspirat adânc. 

— Pokemon. 


Capitolul 14 


Acum ştiam. 

Probabil că aceste cazuri erau legate între ele. 
Descrierea făcută de Bernard Smith dubiţei cu care fugise 
asasinul fusese corectă. Aveam maşina cu care fugise 
trăgătorul. Se putea să avem un ucigaş în serie. 

N-am fost surprinsă când, ajunsă în sfârşit înapoi la 
Palatul de Justiţie, am aflat că Mercer insista furios să-l 
sun în clipa în care sosesc. 

Am închis uşa biroului, am format numărul şi m-am 
pregătit să fac faţă şarjei de întrebări şi critici. 

— Ştii cum stau lucrurile aici, spuse el, cu o voce de om 
jignit. Crezi că poţi să stai pe teren toată ziua şi să-mi 
ignori telefoanele? Acum eşti locotenent, Boxer. Treaba ta 
e să te ocupi de brigadă şi să mă ţii la curent. 

— Regret, şefu', numai că... 

— Un copil a fost ucis. Comunitatea e terorizată. Avem 
un psihopat în libertate şi la o azvârlitură de băț de noi 
suntem ameninţaţi de un dezaxat care încearcă să 
transforme locul ăsta în infern. Până mâine, fiecare lider 
de culoare din oraş va dori să afle ce avem de gând să 
facem. 

— Lucrurile sunt mai grave de-atât, şefu'. 

Mercer mă întrerupse imediat: 

— Mai grave decât ce? 

I-am povestit ce descoperisem în subsolul din Oakland. 
Simbolul asemănător imaginii unui leu comun ambelor 
crime. L-am auzit trăgând adânc aer în piept. 

— Vrei să spui că aceste două crime au legătură? 

— Vreau să spun, înainte de a trage concluzii pripite, că 
această posibilitate există. 

Mercer scoase un oftat. 

— Adu la laborator o fotografie a desenului pe care l-ai 
descoperit. Şi schiţa a ceea ce a văzut puştiul din Bay 
View. Vreau să ştiu ce înseamnă aceste semne. 

— Sunt deja în lucru, i-am răspuns. 

— Şi dubiţa cu care a fugit? Ai aflat ceva despre ea? 


— Nu. 

O eventualitate problematică părea să se contureze în 
mintea lui Mercer. 

— Dacă aici se pune la cale vreun fel de conspirație, n-o 
să ne lălăim în timp ce oraşul e supus unei campanii de 
teroare. 

— Ne ocupăm de furgonetă. Daţi-mi ceva timp să mă 
interesez în legătură cu simbolul. 

Nu voiam să-i spun care era cea mai mare temere a mea. 
Dacă Vandervellen avea dreptate, că ucigaşul Estellei 
Chipman era un om de culoare, atunci Claire nu se înşela 
crezând că Tasha fusese o ţintă intenţionată şi că asta nu 
era deloc o campanie de teroare rasială. 

Chiar dacă nu-l vedeam, pentru că purtam discuţia la 
telefon, puteam să-mi închipui pliurile adâncindu-se sub 
barba lui Mercer. Îi ceream să-şi asume un risc imens. În 
cele din urmă l-am auzit răsuflând. 

— Să nu mă dezamăgeşti, locotenente! Rezolvă cazul! 

Când am închis telefonul, am început parcă să simt 
presiunea la care aveam să fiu supusă. Lumea se va 
aştepta să arunc în aer uşa fiecărui grup rasist care 
acţiona la vest de Montana, iar eu aveam deja îndoieli 
serioase. 

Pe birou am zărit un mesaj de la Jill. „Ce-ai zice să bem 
ceva împreună? La ora şase. Noi toate.” 

O zi întreagă pentru acest caz... Numai Jill, Claire, Cindy 
şi o carafă de Margarita la localul lui Susie mi-ar fi putut 
potoli zbuciumul. 

l-am lăsat lui Jill un mesaj pe robotul telefonic, 
anunţând-o că voi fi acolo. 

Am aruncat o privire scurtă către o şapcă de baseball 
albastră, decolorată, care atârna într-un cuier de lemn din 
colţul biroului meu şi care avea brodate pe cozoroc 
cuvintele: „E Divin...” 

Şapca îi aparținuse lui Chris Raleigh. Mi-o dăruise 
într-un sfârşit de săptămână de vis pe care îl petrecuserăm 
la Heavenly Valley, unde lumea exterioară parcă dispăruse 
o vreme şi amândoi ne lăsaserăm în voia a ceea ce începea 


să se nască între noi. 

— De n-aş strica totul, am şoptit. 

Simţeam că ochii mă usturau din cauza lacrimilor. 
Dumnezeule, îmi doream enorm să fie aici. „Tu, fir-ai să fii! 
...” Am scuturat din cap către şapcă. „Mi-e dor de tine.” 


Capitolul 15 


La doar un minut după ce mă instalasem comod în 
vechiul nostru separeu din localul lui Susie, am simţit 
reaprinzându-se scânteia miracolului şi am înţeles că o 
luam din nou de la capăt. 

Un caz complicat care se agrava. O carafă de Margarita 
bună. Cele trei prietene apropiate ale mele ajunse în elita 
forţelor de ordine. Din nefericire, clubul nostru de 
investigare a crimelor avea iar de lucru. 

— Chiar ca pe vremuri? zâmbi Claire, ferindu-se repede 
într-o parte ca să-mi facă loc. 

— Mai mult decât ţi-ai putea imagina. Am oftat. Apoi, în 
timp ce-mi turnam licoarea spumoasă, i-am împărtăşit: 
Isuse, ce mult aveam nevoie de aşa ceva. 

— Ai avut o zi grea? întrebă Jill. 

— Nu, am scuturat eu din cap. Banalităţi. Nimica toată. 

— Birocraţia asta îi face pe toţi să bea. Claire ridică din 
umeri în timp ce sorbea o înghiţitură de Margarita. Noroc. 
E grozav să vă văd, drăguţelor. _ 

Era evident că grupul mă pândea cu înfrigurare. În timp 
ce degustam băutura, am privit atent în jurul meu. Ochii 
fetelor erau pironiţi asupra mea. 

— Hm, hm, am făcut eu aproape înecându-mă. Nu pot să 
vă amestec în asta. Nici să nu încercaţi. 

— Ţi-am spus eu, croncăni Jill, subliniindu-şi vorbele cu 
un zâmbet demonstrativ. S-a schimbat situaţia acum, când 
Lindsay face parte din conducere. 

— Nu despre asta e vorba, Jill. Ni s-a dat ordin să tăcem. 
Mercer a „pecetluit” totul. In afară de asta, mi-am 
închipuit că am venit aici pentru tine. 

Ochii lui Jill, de un albastru-pătrunzător, aveau un licăr 
aparte. 

— Reprezentantul procurorului districtual binevoieşte să 
cedeze microfonul stimatei sale colege de la etajul trei. 

— Isuse, fetelor, lucrez la cazul ăsta doar de două zile. 

— Despre ce naiba o fi vorbind toată lumea din târg 
acum? întrebă Claire. Vreţi să vă povestesc ce am făcut 


azi? Am făcut o disecţie frontală totală la ora 10, apoi am 
avut o discuţie la Universitatea din San Francisco despre 
patologia... 

— Am putea să vorbim despre fenomenul de încălzire a 
planetei, zise Cindy, sau despre cartea asta pe care o 
citesc, Moartea lui Vishnu. 

— Nu că n-aş vrea să vorbesc despre asta, am protestat 
eu, doar că e confidenţial. 

— Confidenţial precum indiciul acela din Oakland spre 
care te-am orientat eu? interveni Cindy. 

— Trebuie să stăm de vorbă despre asta, i-am zis. După. 

— Îţi fac o propunere, rosti Jill. Tu ne împărtăşeşti nouă. 
Ca întotdeauna. Apoi vă voi mărturisi şi eu ceva. Te las pe 
tine să hotărăşti care este mai suculentă. Cine iese în 
câştig achită nota de plată. 

Ştiam că era doar o chestiune de timp până când aveam 
să mă las înduplecată. 

Cum să fiu în stare să am secrete faţă de fetele mele? 
Toate emisiunile de ştiri sau cel puţin o parte dintre ele se 
ocupau de această ultimă crimă. Şi nu existau trei minţi 
mai pătrunzătoare decât ale lor în tot Palatul de Justiţie. 

Am oftat în semn că mă bizuiam pe ele. 

— Totul rămâne între noi. 

— Bineînţeles, promiseră Jill şi Claire. M-am întors către 
Cindy. 

— Şi asta înseamnă că nu discutăm cu presa. Cu nimeni 
de acolo. Până când nu vă anunţ eu. 

— De ce am oare mereu senzaţia că mă las şantajată de 
tine? Scutură din cap, apoi căzu de acord. In regulă. S-a 
făcut. 

Jill îmi umplu paharul. 

— Eram sigură că te voi îmbuna, până la urmă. 

Am sorbit o înghiţitură de băutură. 

— Nici gând! Mă hotărâsem să vă spun încă de când 
m-ai întrebat dacă am avut o zi grea. 

Pas cu pas le-am adus la zi cu cazul. Abţibildul pe care îl 
văzuse Bernard Smith pe dubiţa cu care fugise asasinul. 
Desenul identic pe care îl găsisem în Oakland. Posibilitatea 


ca Estelle Chipman să fi fost ucisă. Ideea lui Claire că 
Tasha Catchings nu a fost doar o ţintă întâmplătoare. 

— Ştiam eu! exclamă Cindy, zâmbind triumfătoare. 

— Trebuie să afli ce reprezintă imaginea leului, insistă 
Claire. 

Am aprobat dând din cap. 

— Mă ocup de asta. E de maximă urgenţă. 

Jill, asistentul procurorului districtual, întrebă: 

— Chiar există ceva care să facă legătura între cele două 
victime? 

— Nimic până acum. 

— Ce ştii despre mobil? insista ea. 

— Toată lumea le interpretează drept crime stârnite de 
ura rasială, Jill. 

Dădu din cap în semn de avertizare. 

— Şi tu? 

— Le voi interpreta diferit. Cred că trebuie să analizăm 
posibilitatea ca scenariul crimei cu mobil rasial să fie doar 
o perdea de fum. 

La masa noastră se aşternu o tăcere prelungită. 

— Un criminal rasist în serie, zise Claire. 


Capitolul 16 


Le împărtăşisem noutăţile, toate proaste. Fetele le 
trecură în revistă cu pesimism. 

I-am făcut lui Jill semn din cap. 

— Acum e rândul tău... 

Cindy ne-o luă înainte: 

— Doar Bennet n-are de gând să o şteargă din nou, sau 
are? Jill reuşise să ajungă adjunctul procurorului 
districtual în cei opt ani de când lucra în biroul lui. Dacă 
bătrânul se hotăra să lase locul liber, părea logic că ea 
trebuia să fie numită procuror districtual în San Francisco. 

Jill izbucni într-un râs care făcu să i se scuture cu putere 
capul. | 

— O să moară proptit de biroul lui de stejar. Asta-i 
adevărul. 

— Dar ai să ne spui ceva, o grăbi Claire. 

— Ai dreptate, recunoscu ea. Am... 

Privirile noastre insistente se încrucişară rând pe rând 
cu privirea ei, care parcă urmărea să ne sporească 
încordarea. Acei ochi, de obicei de un cobalt sfredelitor, nu 
fuseseră niciodată atât de senini. În sfârşit, o urmă de 
zâmbet ştrengăresc i se aşternu pe faţă. Suspină, apoi 
spuse: 

— Sunt gravidă. 

Aşteptam să o auzim spunând că ne-a făcut-o şi ea de 
data asta. Dar nu se întâmplă asta. Doar clipi vreo treizeci 
de secunde. 

— Glumeşti, am rostit cu greu. 

Jill era cea mai perseverentă femeie pe care o ştiam. 
Aproape în fiecare zi stătea la birou până după ora opt 
seara. Soţul ei, Steve, se ocupa de un fond mutual de 
investiţii de la Bank America. Amândoi erau amatori de 
senzaţii tari: în Moab făceau plimbări pe munte cu 
biciclete pentru teren în pantă sau accidentat, făceau 
windsurfing pe fluviul Columbia în Oregon. Un copil... 

— Oamenii mai fac şi aşa ceva! exclamă ea, uluindu-ne. 

— Ştiam asta! strigă Claire lovind masa cu palma. Chiar 


ştiam. Mi-am dat seama după privirea pe care o ai. Am 
văzut strălucirea de pe faţa ta. Mi-am zis că trebuie să ne 
coci tu ceva. Doar stai de vorbă cu un expert, ştii asta. De 
câtă vreme? 

— De opt săptămâni. Trebuie să nasc la sfârşitul lui mai. 
Lui Jill îi străluceau ochii de parcă era un copil. In afara 
familiei, sunteţi primele cărora le-am spus. Bineînțeles. 

— Bennett o să dea afară din el „cacao” pe toate părţile, 
chicoti Cindy. 

— Are şi el trei acasă. Şi doar nu las totul baltă şi 
pornesc spre Petaluma să cultiv struguri. Fac şi eu un 
copil. 

M-am surprins că zâmbeam. Eram aşa de fericită pentru 
ea, că mai aveam puţin şi izbucneam în lacrimi. Însă eram 
şi niţel geloasă. Ca să nu mai spun că, într-un fel, nu-mi 
venea să o cred. 

— Habar n-are plodul ăsta ce-l aşteaptă! am spus 
rânjind. O să fie legănat ca să adoarmă pe melodia benzilor 
audio cu pledoarii de la procesele din California. 

— Nici vorbă, râse Jill provocator. N-am s-o fac. Promit 
că n-o să fac asta. Chiar voi fi o mamă bună. 

M-am ridicat în picioare şi m-am sprijinit de masă, 
aplecându-mă spre partea opusă, unde se afla Jill. 

— E aşa de minunat, Jill. 

O clipă ne-am privit fix, cu ochii strălucind de emoție. 
Eram a naibii de fericită pentru ea. Mi-am amintit de 
vremea când făceam pe mine de groază din cauza bolii de 
sânge pe care o aveam, iar Jill îşi dezvelise braţele şi ne 
arătase cicatricele ei înspăimântătoare; ne explicase că, 
deoarece, pe vremea când studia la liceu şi la colegiu era 
obsedată de ideea de a fi mereu în frunte, nu se putuse 
descărca decât asupra ei înseşi. 

Ne-am cuprins în braţe şi am strâns-o puternic la piept. 

— Ţi-ai dorit asta? o întrebă Claire. 

— Ne străduim de câteva luni, răspunse Jill în timp ce se 
aşeza iar pe scaun. Nu sunt sigură dacă hotărârea luată a 
avut altceva deliberat, în afară de faptul că momentul ales 
pare perfect. O privi pe Claire. Prima dată când te-am 


întâlnit, când Lindsay m-a invitat să intru în grupul vostru 
şi tu povesteai despre puştii tăi, parcă s-a aprins o scânteie 
în mine. Mi-aduc aminte că mă gândeam: „Conduce 
Departamentul de medicină legală. Este una dintre cele 
mai capabile femei dintre câte cunosc, are o carieră 
strălucită şi totuşi uite despre ce vorbeşte!” 

— Când începem să lucrăm, interveni Claire, avem cu 
toţii aceleaşi preocupări şi elanuri. Ca femeie, simţi că 
trebuie să demonstrezi mereu de ce eşti în stare. Dar când 
ai copii, este altfel, este un lucru normal. Înţelegi că nu 
mai este deloc vorba despre tine. Pricepi... că nu mai 
trebuie să dovedeşti nimic. Ai şi făcut-o. 

— Deci, heei... spuse Jill privind cu ochi strălucitori, 
vreau şi eu un strop din asta. Fetelor, nu cred că v-am mai 
spus asta, dar am mai fost gravidă o dată. Acum cinci ani. 
Sorbi o gură de apă şi îşi îndepărtă pletele de pe ceafă cu o 
smucitură bruscă a capului. Cariera mea era în plin avânt, 
vă amintiţi, se ţineau audierile pentru cazul La Frade -, iar 
Steve abia începuse să administreze fondul său. 

— Nu era timpul potrivit pentru tine atunci, iubito, spuse 
Claire. _ 

— Nu ăsta a fost motivul, răspunse Jill repede. Imi 
doream un copil. Doar că mă străduiam la maximum 
pentru toate. La birou făceam risipă de energie până la ora 
zece. Steve era mai mereu plecat... Făcu o pauză. 
Amintindu-şi episodul, ochii îi deveniră trişti. Am sângerat. 
Doctorul m-a atenţionat s-o las mai moale. Am încercat, 
dar existau presiuni din toate părţile pentru soluţionarea 
acestui caz, iar eu eram mereu singură. Într-o zi am simţit 
că-mi explodează măruntaiele. L-am pierdut... în luna a 
patra. 

— Oh, Isuse! bâigui Claire. Oh, Jill! 

Jill trase cu nesaţ aer în piept şi o tăcere de nepătruns 
învălui masa la care stăteam. 

— Şi, cum te simţi? veni întrebarea mea. 

— În extaz... răspunse ea. Din punct de vedere fizic, mai 
tare ca niciodată... Apoi clipi slab şi se întoarse iar către 
noi. Adevărul este că sunt la pământ. 


Mi-am întins mâna să i-o ating pe-a ei. 

— Ce zice medicul tău? 

— Zice că vom ţine totul sub supraveghere atentă şi că 
trebuie să reduc la minimum speţele pline de senzaţional. 
Să rulez cu viteză redusă. 

— Ai tu o aşa viteză? m-am interesat. 

— Am acum, pufni ea. 

— Uau, chicoti Cindy. Jill a lăsat-o mai moale. 

Vedeam cum ochii lui Jill deveneau mai frumoşi ca 
niciodată. Lui Jill toate îi reuşeau. Avea un chip minunat pe 
care se citea hotărârea. Înţelegeam că era fericită. 

Lacrimi strălucitoare îi podideau ochii. La tribunal o 
văzusem pe această femeie ridicându-se împotriva unora 
dintre cei mai duri nemernici din oraş; o văzusem 
urmărindu-i pe criminali cu o voinţă de nezdruncinat. Îi 
văzusem până şi cicatricele propriei neîncrederi în sine, pe 
interiorul braţelor ei. 

Dar până în acea clipă, n-o mai văzusem pe Jill plângând. 

„Fir-ar să fie...” Am zâmbit şi am întins mâna să iau nota 
de plată. 

— Înţeleg că eu plătesc. 


Capitolul 17 


După încă vreo câteva îmbrăţişări ghiduşe cu Jill, am 
plecat către casă, spre apartamentul meu de pe Potrero 
Hill, care se afla la al doilea etaj al unei clădiri albastre 
renovate în stil victorian. 

E comod şi luminos, cu o terasă cu ferestre mari care 
dau spre golf. Martha, drăgăstoasa mea căţeluşă din rasa 
Border Collie, mă întâmpină la uşă. 

— Hei, dulceaţo, i-am zis. 

Dădea din coadă în semn de salut şi îşi aşeză lăbuţele pe 
piciorul meu. 

— Ce-ai făcut azi? 

Mi-am lipit nasul de al ei şi i-am giugiulit feţişoara 
fericită. 

M-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat de hainele de 
lucru, mi-am prins părul şi am tras pe mine bluza de 
trening largă cu emblema echipei Giants şi pantalonii de 
pijama din flanel. Asta purtam când era răcoare. I-am dat 
să mănânce Marthei, mi-am făcut o ceaşcă de Orange 
Zinger şi m-am aşezat pe terasa ticsită cu perne. Am luat o 
gură de ceai, şi Martha s-a căţărat în poala mea. Afară, în 
depărtare, se zărea o reţea de lumini plutitoare de avioane 
coborând pe Aeroportul Internaţional San Francisco. Mă 
gândeam la imaginea incredibilă a lui Jill ca mamă... 
Silueta ei delicată, în formă, cu un pântece proeminent... O 
petrecere a noastră, a fetelor. Mă făcea să râd. l-am 
zâmbit Marthei. 

— Jill o să fie mamă. 

N-o văzusem niciodată pe Jill atât de împlinită. Doar cu 
câteva luni în urmă şi eu mă gândisem cât de mult mi-ar 
plăcea să am un copil. Cum a zis Jill, şi eu doream o 
fărâmă din asta. Doar că nu mi-a fost dat... 

Maternitatea şi paternitatea nu prea păreau să fie 
ocupaţii obişnuite în familia mea. 

Mama murise în urmă cu unsprezece ani, când aveam 24 
de ani şi tocmai intram la Academia de Poliţie. Fusese 
diagnosticată cu cancer la sân, şi în ultimii mei doi ani de 


colegiu ajutasem să fie îngrijită, alergând înapoi de la 
şcoală să o iau de la Emporium, unde lucra, pregătindu-i 
masa, supraveghind-o pe Cat, sora mea mai mică. 

Tatăl meu, poliţist în San Francisco, ne-a părăsit când 
aveam 13 ani. Nici azi nu ştiu de ce. Am crescut auzind tot 
felul de poveşti că dăduse un cec unor pariori, că avea o 
viaţă secretă departe de mama, că nenorocitul făcea 
minuni, fiind în stare să scoată chiloţii de pe oricine, că 
într-o zi i s-a făcut frică şi n-a mai putut să îmbrace 
uniforma. 

Ultima dată am auzit de la Cat că era în Redondo Beach, 
unde îşi înființase propria firmă de pază. Poliţiştii mai 
vechi de la secţia din centru încă mă întrebau cum o duce 
Marty Boxer. Mai povesteau şi acum despre el, şi poate că 
era bine că se putea gândi cineva la el afişând totodată un 
zâmbet. 

Marty, care odată legase trei infractori cu aceeaşi 
pereche de cătuşe... Marty Boxer, care se oprise să 
parieze, deşi avea suspectul încă în maşină. Dar eu nu mă 
puteam gândi decât la faptul că nenorocitul mă lăsase să 
mă ocup singură de mama când era pe moarte şi că el nu 
se mai întorsese niciodată. 

Nu-mi văzusem tatăl de aproape zece ani. Din ziua când 
am devenit poliţist. L-am zărit în public la festivitatea de 
absolvire de la Academia de Poliţie, dar nu ne-am vorbit. 
Nici nu-i mai duceam dorul. 

Dumnezeule, trecuse atâta vreme de când nu îmi mai 
cercetasem aceste vechi cicatrice! Mama murise de 
unsprezece ani. Fusesem căsătorită, divorţasem. Intrasem 
la Omucideri. Acum conduceam brigada. Undeva de-a 
lungul drumului, îl întâlnisem pe omul visurilor mele... 
Vorbisem serios când îi spusesem lui Mercer că-mi 
revenisem. 

Dar minţeam când îmi spuneam că de-acum Chris 
Raleigh aparţinea trecutului. 


Capitolul 18 


Întotdeauna ochii îl fascinau. Stătea gol pe pat în 
camera sa austeră ca o celulă, privind fix fotografiile 
alb-negru la care se uitase de o mie de ori. 

Il obsedau mereu ochii... lipsa de viaţă, neputincioasa 
lor resemnare. 

Toţi pozau, chiar şi când ştiau că vieţile lor urmau să se 
încheie, chiar când aveau ştreangul înfăşurat în jurul 
gâtului. 

În albumul ajuns ferfeniţă de-atâta răsfoit avea patruzeci 
şi şapte de fotografii şi cărţi poştale aranjate cronologic. 
Le adunase în timp. Prima, o poză veche, data din 9 iunie 
1901 şi o primise de la tatăl său. „Dez Jones, linşat în 
Great River, Indiana.” Pe margine, cineva scrisese cu o 
cerneală care se decolorase între timp: „Aceasta a fost 
petrecerea la care am mers acum câteva nopţi. Bineînţeles 
ne-am distrat după aceea. Fiul tău, Sam”. În prim-plan, o 
mulţime de oameni în costume de nuntă şi cu meloane, iar 
îndărătul lor atârnau spânzurate nişte cadavre ţepene. 

Scutură pagina cu un bobârnac. „Frank Taylor, Mason, 
Georgia, 1911.” Dăduse 500 de dolari pe poza asta, dar îi 
merita până la ultimul bănuţ. Din spatele unei şarete 
oprite sub un stejar, bărbatul condamnat privea lung, cu 
doar câteva secunde înainte să moară. Pe faţă nu i se citea 
nici rezistenţă, nici groază. Un grup mic de bărbaţi şi 
femei puşi la patru ace rânjeau către aparatul de 
fotografiat, de parcă ar fi asistat la sosirea lui Lindbergh la 
Paris. După cât de elegant erau îmbrăcaţi, părea un tablou 
de familie. 

Ochii lor transmiteau mesajul că execuţia prin 
spânzurare era ceva corect şi normal. Ochii lui Taylor 
sugerau că, pur şi simplu, nu putea să facă nimic pentru a 
schimba lucrurile. 

Cobori din pat şi îşi târî trupul lucios, musculos spre 
oglindă. Fusese mereu puternic. Trăgea de fiare de zece 
ani. 

Se mişcă făcând sângele să-i urce în pectoralii 


proeminenţi. Îşi masă o cicatrice. Jigodia aia bătrână îşi 
înfipsese ghearele în pieptul lui în timp ce el înfăşura firul 
pe ţevile din tavan. Abia dacă îi cursese sânge, dar privi 
zgârietura cu dispreţ. Nu-i plăcea nimic care să-i 
deniveleze pielea. Poză în faţa oglinzii, privind la tatuajul 
leu-capră care-i juca pe piept. 

Curând, toţi tâmpiţii vor vedea că nu era vorba doar de 
ură. Îi vor înţelege mesajul. Vinovaţii vor trebui pedepsiţi. 
Reputaţiile trebuiau să fie nepătate. Nu avea o antipatie 
anume pentru vreunul dintre ei. Nu era ură. Se cocoţă 
înapoi în pat şi se masturbă în faţa fotografiei lui Missy 
Preston, al cărei gât subţirel fusese rupt cu o funie în 
Childers County, Tennessee, în august 1931. Fără să 
scoată măcar un geamăt, ejaculă. Jetul puternic îi făcu 
genunchii să tremure. Bătrâna aia meritase să moară. Fata 
de la cor, la fel. Îşi revenise! 

Îşi masă tatuajul de pe piept. „Curând o să fii liber, 
drăgălaşule...” 

Deschise albumul său jerpelit cu fotografii şi îl frunzări 
până la ultima pagină goală, exact după Morris Tulo şi 
Sweet Brown din Longbow, Kansas, 1956. Păstrase locul 
ăsta pentru fotografia potrivită. Şi acum o avea. Luă un tub 
de lipici şi îl plimbă pe spatele fotografiei. Apoi o apăsă pe 
pagina goală. 

Aici îi era locul. 

Îşi aminti cum femeia îl privise atentă, cu tristeţea 
gravată pe toată faţa: „Ochii...” 

Contempla noua achiziţie: Estelle Chipman, cu ochii larg 
deschişi, privind la aparatul de fotografiat chiar înainte ca 
el să-i azvârle cu piciorul scaunul de sub ea. 

Mereu pozau. 


Capitolul 19 


Primul lucru pe care l-am făcut în dimineaţa următoare 
a fost să-l sun pe Stu Kirkwood, care conducea 
Departamentul de cercetări penale rasiale subordonat 
departamentului de poliţie. I-am cerut personal orice fel de 
informaţii asupra acestor tipuri de grupuri care ar putea 
opera în zona golfului. Oamenii mei vorbiseră cu Stu mai 
devreme, dar aveam nevoie să se acţioneze rapid. Până 
acum, unitatea de investigaţii a lui Clapper cutreierase 
zona din jurul bisericii fără să descopere ceva, şi singurul 
lucru pe care l-am aflat despre Aaron Winslow era că 
nimeni nu avea nimic rău de spus despre el. 

Kirkwood mă informă prin telefon că în nordul 
Californiei operau câteva grupuri organizate care-şi 
disputau supremaţia, urmaşe ale Klanului sau nişte 
skinheads de neonazişti nebuni. El spuse că poate ar fi mai 
bine să contactăm forţele FBI locale care îi urmăreau cu 
mai multă stricteţe. Domeniul său se limita mai ales la 
agapele homosexualilor. În momentul ăsta nu mă prea 
entuziasma ideea de a apela la FBI. L-am rugat pe 
Kirkwood să-mi dea ce avea, şi o oră mai târziu a venit cu o 
cutie de plastic plină cu dosare albastre şi roşii. 

— Material de citit pentru documentare, apoi îmi făcu 
semn cu ochiul, lăsând cutia grea pe biroul meu. 

Când am văzut numărul de dosare, speranţele mi s-au 
risipit. 

— Tu ce ştii despre asta, Stu? 

El ridică din umeri cu compătimire. 

— San Francisco nu este chiar un cuibuşor tihnit pentru 
grupările astea. Cele mai multe lucruri pe care ţi le-am dat 
sunt neînsemnate. Ăştia par să-şi piardă cea mai mare 
parte a timpului în spatele cutiilor cu bere şi făcând 
exerciţii de tragere. 

Mi-am luat o salată, bănuind că-mi voi petrece 
următoarele două ore la birou, informându-mă despre 
câteva şlehte de capete pătrate care-i batjocoreau pe negri 
şi pe evrei. Am extras câteva dosare şi am deschis unul la 


întâmplare. Era un fel de miliţie ce opera în Greenview, 
lângă graniţa Oregonului, Patrioţii Californiei. FBl-ul 
punea la dispoziţie câteva informaţii sumare: Tipul 
activităţii: Miliție, 16 până la 20 de membri; Evaluare 
armament: arme mici până la semiautomatice, fără 
autorizaţie. În partea de jos scria: Ameninţare: mică / 
moderată. M-am uitat prin dosar. Câteva materiale 
tipărite, cu sigle de arme încrucişate, prezentând 
amănunţit date începând cu strămutările de populaţie 
„albă, majoritatea europeană”, şi culminând cu informaţiile 
din publicaţii care abordau programele guvernamentale 
pentru promovarea fertilizării artificiale a minorităţilor. 

Nu mi-l imaginam pe ucigaşul „meu” ademenit de 
reclama asta ieftină. Nu mi-l închipuiam deloc pe aceeaşi 
lungime de undă. Individul nostru era meticulos şi 
îndrăzneţ, nu vreun neghiob crescut în pădure. Calculase 
totul cu precizie, pentru a-şi masca bine crimele drept 
infracţiuni având ca mobil ura rasială. Şi îşi iscălise 
omorurile. 

Ca majoritatea criminalilor în serie, el] dorea ca noi să 
ştim. 

Și să aflăm că vor mai fi. 

Am mai frunzărit în grabă câteva dosare. Nimic nu mi-a 
atras atenţia. Începusem să cred că îmi iroseam timpul. 
Dintr-odată, în biroul meu năvăli Lorraine. 

— Am dat de-o urmă, locotenente. Am găsit dubiţa albă. 


Capitolul 20 


Mi-am fixat Glock-ul şi i-am înhăţat pe Cappy şi pe 
Jacobi în timp ce mă îndreptam spre ieşire, fără să mai 
aştept ca Lorraine să-mi dea toate informaţiile. 

— Vreau o echipă de intervenţie rapidă acolo! am răcnit. 
Zece minute mai târziu, opream toţi, cu scrâşnituri de roţi, 
la marginea unui bloc de pe San Jacinto, o stradă 
rezidenţială liniştită. 

O patrulă auto a poliţiei aflată în misiune de rutină 
descoperise o dubiţă Dodge parcată în dreptul unei case 
din elegantul Forest Hills. Abţibildul cu un leu bicefal aflat 
pe bara din spate îi convinsese că asta era maşina pe care 
o căutam. 

Vasquez, tânărul poliţist care raportase găsirea maşinii, 
ne arătă cu mâna o construcţie în stil Tudor, umbrită de 
copaci, la jumătatea cvartalului, furgoneta fiind parcată la 
capătul aleii de acces. Părea o nebunie. Ăsta era un cartier 
circulat, nu un refugiu pentru infractori sau criminali. 

Dar iată că tocmai aici se afla. 

Dubiţa noastră albă şi Mufasa al lui Bernard Smith. 

Câteva clipe mai târziu, un vehicul SWAT fără semne 
distinctive, echipat astfel încât să pară un camion de 
reparaţii al televiziunii prin cablu, intra pe stradă. Echipa 
era condusă de locotenentul Skip Arbichaut. Nu ştiam cum 
avea să evolueze situaţia dacă va trebui să pătrundem cu 
forţa. 

— Eu, Cappy şi Jacobi vom intra primii, am spus. 

Era o operaţiune a celor de la Omucideri şi nu lăsam pe 
nimeni altcineva să-şi asume riscul. L-am pus pe Arbichaut 
să-şi desfăşoare oamenii, doi în spate, trei în faţa casei şi 
unul cu un berbece împreună cu noi, în caz că trebuia să 
pătrundem cu forţa. 

Ne-am pus vestele antiglont şi jachetele negre de nailon 
care ne legitimau drept poliţişti. Am tras piedica pistolului 
meu de 9 mm. Nu prea era timp să te pierzi cu firea. 

Camionul SWAT porni în josul străzii cu trei lunetişti de 
elită mergând aproape lipiţi de cealaltă parte a lui; eu şi 


Jacobi am urmat camionul care ne servea drept acoperire 
până când a oprit în faţa unei cutii poştale, având numărul 
610. Vasquez avusese dreptate. Furgoneta corespundea. 

Inima îmi bătea nebuneşte. Participasem la multe intrări 
prin forţă până atunci, dar niciuna cu o miză atât de mare. 
Ne-am strecurat cu atenţie înspre partea din faţă a casei. 
Lumina era aprinsă înăuntru şi se auzea sunetul unui 
televizor. La semnul pe care l-am făcut cu capul, Cappy 
izbi uşa cu pistolul. 

— Poliţia din San Francisco! Eu şi Jacobi ne-am ghemuit 
la pământ ţinând pistoalele pregătite. 

Nu răspunse nimeni. 

După câteva secunde încordate, i-am făcut semn lui 
Arbichaut să fie doborâtă uşa cu berbecele. 

Deodată, uşa principală se întredeschise. 

— Nu mişca, tună Cappy, balansându-şi pistolul în 
poziţie de tragere. Poliţia din San Francisco! 

O femeie cu ochi mari, îmbrăcată într-un trening prăfuit 
de culoare albastru, stătea încremenită în uşă. 

— O, Dumnezeule! ţipă ea, fixându-ne armele cu 
privirea. 

Cappy o dădu la o parte din uşă în timp ce echipa lui 
Arbichaut năvăli în casă. Zbiera: 

— Mai e cineva acasă? 

— Doar fiica mea, urlă femeia îngrozită. Are doi ani. 

Membrii echipei SWAT cu veste negre pătrunseră în 
casă de parcă l-ar fi căutat pe Elian Gonzalez. 

— Asta e dubiţa dumneavoastră? se răsti Jacobi. 

Femeia aruncă o privire către stradă. 

— Despre ce e vorba? 

— Este dubiţa dumneavoastră? tună iar vocea lui Jacobi. 

— Nu, zise ea tremurând. Nu... 

— Ştiţi a cui este? 

Ea privi din nou, înfricoşată, şi negă cu o scuturare a 
capului. 

— Nu am mai văzut-o niciodată. 

Totul era anapoda; mi-am dat seama de asta. Cartierul, 
toboganul de plastic de pe peluză, mama înfricoşată, 


treningul ei. Un oftat de dezamăgire îmi scăpă din piept. 
Furgoneta fusese părăsită aici. 

Brusc, un Audi verde îşi croi drum până la marginea 
trotuarului, urmărit de două maşini de poliţie. Trecuse 
probabil direct prin blocajul nostru. Un bărbat bine 
îmbrăcat şi cu ochelari cu rame de baga ieşi grăbit din 
maşină şi se năpusti spre casă. 

— Kathy, ce naiba se întâmplă aici? 

— Steve... femeia îl îmbrăţişă, lăsând să-i scape un oftat 
de uşurare. Acesta e soţul meu. L-am chemat când am 
văzut poliţia în preajma casei noastre. 

Bărbatul privi la cele opt maşini de poliţie, la întăririle 
SWAT şi la inspectorii care îi înconjurau casa cu armele 
scoase. 

— Ce căutaţi aici? E o demenţă. Sunteţi nebuni! 

— Credem că această furgonetă a fost folosită pentru 
comiterea unui omor, am spus. Avem toate drepturile să ne 
aflăm aici. 

— Un omor...? 

Doi oameni ai lui Arbichaut ieşiră din casă, făcând semn 
că nu mai era nimeni înăuntru. Pe partea cealaltă a străzii 
oamenii începuseră să se adune în faţa uşilor. 

— Dubiţa a fost prioritatea noastră numărul unu în 
ultimele două zile. Regret că v-am deranjat. Nu aveam cum 
să fim siguri. 

Indignarea soţului crescu. Faţa şi gâtul i se făcură roşii 
ca sfecla. 

— Şi credeţi că am avut vreo legătură cu asta? Cu o 
crimă? Mi-am dat seama că le dădusem îndeajuns vieţile 
peste cap. 

— Atacul de la La Salle Heights. 

— Oameni buni, v-aţi pierdut minţile? Ne-aţi suspectat 
pe noi pentru atacul de la biserică? Rămase cu gura 
deschisă şi mă privi nevenindu-i să creadă. Idioţilor, aveţi 
vreo idee cu ce mă ocup? 

Ochii îmi căzură pe costumul lui cenuşiu cu dungi de 
culoare deschisă, pe cămaşa albastră al cărei guler era 
prins cu nasturi la colţuri. Mă străfulgeră gândul că tocmai 


mă făcusem de râs. 
— Sunt consilierul principal al Ligii pentru Lupta 
împotriva Calomnierii din California de Nord. 


Capitolul 21 


Fuseserăm traşi pe sfoară de ucigaş. Nimeni din cvartal 
nu ştia nimic şi nu avea nicio legătură cu vehiculul furat. 
Fusese intenţionat abandonat acolo ca să ne înveţe minte. 
Echipa de investigaţii a lui Clapper l-a controlat 
centimetru cu centimetru. Ştiam că n-o să obţinem nimic. 
Am studiat abţibildul şi eram sigură că era identic cu 
desenul pe care-l văzusem în Oakland. Un cap era al unui 
leu, celalalt părea al unei capre, iar coada amintea de o 
reptilă. Dar ce naiba însemna? 

— Am învăţat un lucru, zâmbi mândru de sine Jacobi. 
Puiul ăsta de lele are simţul umorului. 

— Mă bucur că eşti un fan al ideii ăsteia, i-am zis. 

Odată reveniţi la sediu, i-am spus lui Lorraine: 

— Vreau să ştiu de unde a venit furgoneta, a cui a fost, 
cine avea acces la ea, cine l-a contactat pe proprietar în 
luna dinaintea furtului. 

Eram foc şi pară de nervi. Aveam un criminal periculos 
şi niciun indiciu ca să ştim ce-l punea în mişcare, ce-l irita. 
Era vorba de un omor cu mobil rasial sau de un masacru 
orgiastic? Era un grup organizat sau un lup singuratic? 
Ştiam că individul era destul de inteligent. Loviturile sale 
fuseseră bine plănuite şi, dacă ironia făcea parte din modul 
său de acţiune, abandonarea maşinii cu care fugise era 
într-adevăr o dovadă excelentă în acest sens. 

Karen îmi telefonă, informându-mă că Ron Vandervellen 
era pe linie. Polițistul din Oakland râdea înfundat. 

— Am aflat că ai reuşit să înlături un individ care 
constituie o ameninţare gravă la adresa societăţii noastre 
şi care se dă drept câine de pază legiuit în Liga pentru 
Lupta împotriva Calomnierii. 

— Presupun că asta aduce anchetele noastre cam la 
acelaşi nivel, Ron, am ripostat. 

— Linişteşte-te, Lindsay, nu te-am sunat să-ţi dau cu 
tifla, spuse el, schimbând tonul. De fapt, credeam că te voi 
amuza. 

— Nu te contrazic, Ron. De acum înainte, orice mi-ar fi 


de folos. Ai ceva? 

— Ştiai că Estelle Chipman era văduvă, da? 

— Cred că mi-ai spus. 

— Bine, făceam nişte cercetări în legătură cu trecutul ei. 
I-am găsit un fiu la Chicago. Va veni să-i ridice trupul. Date 
fiind circumstanţele, m-am gândit la ce mi-a spus şi mi s-a 
părut o coincidenţă prea mare ca s-o trec cu vederea. 

— Ce, Ron? 

— Soţul ei a murit acum cinci ani. Atac de cord. Să-ţi zic 
cum îşi câştiga tipul existenţa? 

Îmi spori convingerea că Vandervellen tocmai îmi va 
dezvălui acest lucru. 

— Soţul lui Estelle Chipman era poliţist în San 
Francisco. 


Capitolul 22 


Cindy Thomas scoase un oftat în timp ce îşi parca Mazda 
vizavi de biserica La Salle Heights. Fațada albă de lemn 
fusese distrusă de crăpături şi găuri de gloanţe. Un gol se 
căsca în locul în care fusese vitraliul şi care acum era 
acoperit cu o prelată neagră. 

Îşi aminti că văzuse vitraliul în ziua când fusese dezvelit 
în cadrul unei festivități, ocazie cu care scrisese un articol 
trăsnet. Primarul, câţiva demnitari locali, Aaron Winslow, 
toţi ţinuseră discursuri, subliniind faptul că minunata 
pictură fusese plătită prin munca întregii comunităţi. Un 
simbol. Îşi aminti că îl intervievase pe Winslow, care o 
impresionase cu pasiunea şi uimitoarea lui modestie. 

Cindy se aplecă pe sub banda galbenă a poliţiei şi se 
apropie de peretele sfârtecat de gloanţe. De când lucra la 
Chronicle scrisese multe articole despre evenimente în 
care muriseră oameni. Dar acesta era primul la care 
simţea că specia umană murise şi ea puţin. 

Fu surprinsă de o voce. 

— Oricât v-aţi uita, tot n-o să se facă mai frumoasă. 

Cindy se răsuci şi dădu cu ochii de un bărbat cu o faţă 
plăcută, fără riduri. Avea ochi blânzi. Il ştia. Îşi mişcă uşor 
capul în semn de salut. 

— Am fost aici la inaugurare. Inspira multă speranţă. 

— Încă o face, spuse Winslow. Nu ne-am pierdut 
speranţa. Nu vă îngrijoraţi! 

Ea zâmbi, privind lung în ochii lui căprui. 

— Eu sunt Aaron Winslow, se prezentă el, mutând în 
mâna stângă un teanc de cărţi pentru copii, ca să-i întindă 
mâna dreaptă. 

— Cindy Thomas, răspunse ea. 

Strângerea lui de mână era caldă şi prietenească. 

— Nu-mi spuneţi că biserica noastră a devenit acum 
punct de atracţie pe ruta turistică „Patruzeci şi nouă de 
mile în maşină”. Winslow porni către spatele bisericii, şi ea 
îl urmă. 

— Nu sunt turistă, zise Cindy. Voiam doar să văd. Ştiţi... 


Înghiţi în sec. Aş vrea să pot spune că am trecut pe aici 
doar ca să îmi prezint condoleanţele... ceea ce aş face. Dar 
lucrez şi pentru Chronicle la Departamentul delicte şi 
crime. 

— Reporter, zise Winslow, expirând. Acum înţeleg. De 
ani de zile, nimic din tot ceea ce se petrece aici - lecţii 
particulare, alfabetizare, un cor recunoscut pe plan 
naţional - nu a creat senzaţie. Dar dacă un nebun 
acţionează, Nightline doreşte să convoace o întrunire a 
oraşului. Ce vreţi să ştiţi, domnişoară Thomas? Ce vrea 
Chronicle? 

Cuvintele lui o usturară puţin, dar, într-un fel, îi şi 
plăcură. Avea dreptate. 

— De fapt, am scris un articol după ce a fost dezvelit 
vitraliul. A fost o zi deosebită. 

El se opri din mers. O fixă cu privirea şi zâmbi. 

— A fost o zi deosebită. Şi, de fapt, domnişoară Thomas, 
ştiam cine sunteţi când m-am apropiat de dumneavoastră. 
Vă ţin minte. M-aţi intervievat atunci. 

Cineva rosti numele lui Winslow din interiorul bisericii şi 
o femeie ieşi. Îi aminti că avea o întâlnire la ora 
unsprezece. 

— Deci aţi văzut tot ce doreaţi să vedeţi, domnişoară 
Thomas? Să ne aşteptăm să reveniţi peste alţi doi ani? 

— Nu. Vreau să ştiu cum faceţi faţă situaţiei. Violenţa 
asta contra a tot ceea ce aţi făcut; ce părere au oamenii 
din cartier despre asta? 

Winslow zâmbi. 

— Să vă pun în temă. Nu fac faţă situaţiei fără să sufăr şi 
fără să iau atitudine. Am petrecut prea multă vreme în 
lumea reală. 

Ea îşi aminti că Aaron Winslow nu era un om a cărui 
credinţă apăruse din senin. Devenise credincios în urma 
experienţelor trăite pe stradă. Fusese capelan în armată. 
Doar cu câteva zile înainte se aşezase pe linia de tragere, 
şi poate că salvase vieţi. 

— Aţi venit să vedeţi cum reacţionează cartierul la atac? 
Veniţi să vă convingeti. Tasha Catchings va fi comemorată 


mâine. 


Capitolul 23 


Dezvăluirea uluitoare a lui Vandevellen mă obsedă tot 
restul zilei. „Ambele victime ale omorurilor au legătură cu 
poliţişti din San Francisco.” 

S-ar putea ca asta să nu însemne nimic. Ar putea fi două 
victime întâmplătoare, fără nicio legătură între ele. 
Persoane din oraşe diferite, între ale căror vârste era o 
distanţă de şaizeci de ani. 

Sau putea însemna totul. Am ridicat telefonul şi am 
sunat-o pe Claire. 

— Am nevoie de un mare serviciu. 

— Cât de mare? 

Mi-o imaginam zâmbind cu satisfacţie. 

— Vreau să examinezi rezultatele autopsiei femeii care a 
fost spânzurată în Oakland. 

— Asta pot face. Trimite-mi-le. O să mă uit la ele. 

— De-abia de aici devine serios ce îţi cer, Claire. Totul se 
află încă la morga din Oakland. Nu a fost transmis nimic. 

Am aşteptat plină de speranţă în timp ce ea oftă. 

— Probabil că glumeşti, Lindsay. Vrei să-mi bag nasul 
într-o anchetă aflată în plină desfăşurare? 

— Ascultă, Claire, ştiu că nu e ca la carte, dar există 
nişte indicii destul de importante care ar putea rezolva 
cazul. 

— Vrei să-mi spui ce fel de indicii mă vor face să calc pe 
bătături un respectat legist ca să reevaluez autopsia? 

— Claire, aceste cazuri au o legătură, există un calcul 
aici. Estelle Chipman a fost căsătorită cu un poliţist. 
Unchiul Tashei Catchings e poliţist şi el. Intreaga mea 
anchetă depinde de posibilitatea ca în amândouă cazurile 
să avem de-a face cu un singur ucigaş. Poliţia din Oakland 
crede că e implicat un om de culoare, Claire. 

— Un om de culoare? se miră ea. De ce ar face un om de 
culoare asta? 

— Nu ştiu, dar încep să am o mulţime de dovezi 
indirecte care leagă cele două omoruri. Trebuie să aflu. 

Claire ezită. 


— Şi, mai exact, ce dracu’ voi căuta? 

I-am povestit despre urmele de piele care fuseseră 
găsite sub unghiile victimei şi i-am zis la ce concluzie 
ajunsese legistul. 

— Teitleman e bun, răspunse Claire. M-aş încrede în 
constatările lui tot atât cât într-ale mele. 

— Ştiu, dar Teitleman nu e Claire. Te rog. E important. 

— Vreau să ştii, mi-o întoarse ea, dacă Art Teitleman 
mi-ar cere să-şi bage nasul într-o anchetă preliminară, nu 
i-aş permite şi i-aş cere să se întoarcă pe partea lui de golf. 
N-aş face asta pentru nimeni altcineva, Lindsay. 

— Ştiu, Claire, i-am spus cu un glas plin de recunoştinţă. 
De ce crezi că am rămas prietene atâta amar de vreme? 


Capitolul 24 


Spre sfârşitul după-amiezii stăteam la birou în timp ce, 
unul câte unul, subalternii mei dădeau stingerea pentru 
acea zi. Nu puteam să plec odată cu ei. Mintea mea 
încerca să pună laolaltă fragmentele răzlețe. Tot ce aveam 
se baza pe presupuneri. Ucigaşul era de culoare sau era 
alb? Avea Claire dreptate când susţinea că Tasha 
Catchings fusese ucisă intenţionat? Insă simbolul leului 
apăruse, cu siguranţă, acolo. „Fă legătura între victime, 
mă îndemna instinctul. Exista o legătură între ele. Dar care 
naiba este?” 

Mi-am privit în grabă ceasul de la mână şi am sunat-o pe 
Simone Clark de la Personal, pe care am prins-o tocmai 
când se pregătea să plece. 

— Simone, am nevoie să-mi cauţi mâine un dosar. 

— Desigur, de al cui aveţi nevoie? 

— Al unui poliţist care a ieşit la pensie în urmă cu opt 
sau poate zece ani. Se numea Edward Chipman. 

— A trecut ceva vreme de atunci. Probabil că nu mai 
este la noi. Departamentul şi-a transferat arhiva la o firmă 
de stocare a documentelor. La începutul după-amiezii, în 
regulă? 

— Sigur, Simone. Fă tot ce poţi. 

Eram încă teribil de agitată. Am mai scos un vraf din 
dosarele despre rasism ale lui Kirkwood şi l-am aruncat pe 
birou. 

Am deschis unul la întâmplare. Americani pentru Acţiuni 
Constituţionale... Pluguri şi Fluiere, o altă miliţie de 
țărănoi. Toţi tâmpiţii ăştia păreau o adunătură de smintiţi 
de dreapta. Imi pierdeam oare vremea? Nu descopeream 
nimic. Nimic nu-mi dădea vreo speranţă că eram pe 
drumul cel bun. 

„Mergi acasă, Lindsay, mă îndemnă o voce. Mâine pot să 
apară noi informaţii. Ai furgoneta, dosarul lui Chipman... 
a-ţi o seară liberă. Scoate-o pe Martha la plimbare. Du-te 
acasă...” 

Am aşezat dosarele şi, chiar când eram pe punctul de a 


renunţa, cel de deasupra mi-a atras atenţia. Templierii. 
Nişte îngeri ai infernului răsăriţi din Vallejo. Templierii 
originali erau cavaleri creştini din timpul Cruciadelor. Am 
remarcat imediat evaluarea gradului de pericol social 
reprezentat de ei conform FBl-ului. Acesta era MARE. 

Am luat dosarul şi l-am frunzărit. Exista un raport al 
FBl-ului unde erau prezentate informaţii despre o serie de 
infracţiuni nerezolvate în care  Templierii fuseseră 
suspectaţi că fiind implicaţi în jafuri de bănci, asasinate la 
comandă contra unor bande de hispanici şi de negri. 

Am răsfoit mai departe dosare de cazuri, arhive din 
închisori, fotografii de supraveghere a grupului. Brusc, am 
simţit că mă sufoc. 

Ochii mi s-au pironit asupra unei poze de filaj. Câţiva 
motociclişti solizi, musculoşi, acoperiţi cu tatuaje se 
adunaseră în faţa unui bar din Vallejo, pe care-l foloseau 
drept loc de adunare. Unul dintre ei stătea aplecat pe 
motocicletă, cu spatele spre obiectiv. Era ras în cap, purta 
o basma cu buline roşii şi albe şi o vestă de doc. Broderia 
de pe spatele vestei mi-a sărit în ochi. 

Mă holbam la un leu cu două capete şi coadă de şarpe. 


Capitolul 25 


În partea de sud a pieţei, într-o zonă a oraşului în care 
depozitele încetaseră să mai funcţioneze, un bărbat în 
hanorac verde mergea aplecat de-a lungul unui trotuar 
ascuns în întuneric. Ucigaşul. 

La acea oră târzie din noapte, în zona asta sărăcăcioasă 
nu era ţipenie de om, doar doi nenorociţi fără adăpost se 
îngrămădeau să se încălzească lângă un tomberon cu 
gunoi ce ardea. Depozite abandonate, locuri jalnice în care 
se făceau afaceri ocazionale, tăblițe indicând întreruperea 
curentului electric: „Cecuri încasate pe loc”... „Lucrări din 
metal”... „Earl King cel mai de încredere garant de 
eliberări pe cauţiune.” 

Ochii i se îndreptară înspre partea de vizavi, spre 
Seventh Street, către scheletul dărăpănat al unui hotel 
rezidenţial abandonat: 303. Supraveghease cu atenţie 
locul mai mult de trei săptămâni. Jumătate din 
apartamente erau libere, celelalte, locuri de dormit pentru 
vagabonzi care n-aveau încotro s-o apuce. 

Scuipând pe trotuarul plin de gunoaie, îşi aruncă pe 
umăr geanta neagră marca Adidas şi trecu de Sixth Street 
şi Townsend, apoi se îndreptă către un depozit acoperit cu 
scânduri şi semnalizat doar de o tăbliță pe care cineva 
scrijelise: „Mâncare spaniolă... La Aguello”. Asigurându-se 
că nu-l vede nimeni, criminalul împinse uşa de metal cu 
vopseaua sărită, apoi se strecură înăuntru. Inima începu 
să-i bată destul de tare. La urma urmei, îi plăcea 
sentimentul pe care-l trezea în el pericolul. 

Un miros urât îl întâmpină în holul de la intrare. Un 
chepeng de la scara de incendiu era acoperit cu ziare vechi 
şi cutii soioase din carton scorojit. leşi pe trepte, sperând 
să nu dea peste niciunul dintre boschetarii care îşi 
făcuseră culcuş pe coridoare. 

Urcă până la cinci, unde înaintă rapid spre capătul 
culoarului. Se strecură printre nişte gratii şi păşi afară pe 
scara de incendiu. De acolo mai avea puţin până la 
acoperiş. 


Aici, sus, străzile pustii făceau loc aurei luminoase a 
oraşului. Stătea în umbra podului de peste golf care se 
prelingea ameninţător deasupra sa, precum o corabie 
greoaie. Îşi lăsă geanta pe un aparat de aer condiţionat şi 
îi desfăcu fermoarul, apoi scoase cu grijă piesele unei puşti 
cu lunetă PSG-1. 

„La biserică aveam nevoie de atenţie maximă din partea 
presei şi de o audienţă cât mai numeroasă. Aici e de ajuns 
o singură împuşcătură.” 

În timp ce traficul huruia pe autostrada de pe pod, 
înşurubă ţeava lungă a armei pe ax şi o fixă. Mânuirea 
armelor era pentru el ca folosirea furculiţei şi a cuţitului. O 
putea face şi în somn. Montă luneta cu infraroşu. Privi prin 
ea şi începu să distingă siluete. 

Era cu mult mai deştept decât ei. Pe când ei căutau 
dubiţe albe şi simboluri idioate, el era aici, cât pe ce să le 
demonstreze de ce era în stare. În noaptea asta vor începe 
în sfârşit să înţeleagă. 

Inima începu să-i bată mai încet când ţinti pe partea 
cealaltă a străzii, spre spatele hotelului marcat cu numărul 
303. O lumină slabă pâlpâia într-un apartament de la etajul 
al patrulea. 

Asta era. Momentul adevărului. 

Îşi domoli respiraţia şi-şi umezi cu limba buzele uscate. 
Ţinti imaginea la care se gândise de atâta vreme. 

Apoi, la momentul potrivit, apăsă pe trăgaci. 

Clic... 

De data asta nici nu îi va mai trebui s-o semneze. Vor şti 
din lovitură. Din ţintă. 

Mâine fiecare persoană din San Francisco îi va cunoaşte 
numele: Himera. 


Partea a doua g 
JUSTITIA VA FI SERVITA 


Capitolul 26 


Am ciocănit la uşa de sticlă a lui Stu Kirkwood, 
întrerupându-i micul dejun constând din cafea şi un corn. 
I-am fluturat în faţa ochilor fotografia motociclistului pe a 
cărui vestă se vedea leul cu coadă de şarpe. 

— Trebuie să aflu ce este, şi asta cât mai curând posibil, 
Stu. 

Pe lângă fotografie, aveam la mine şi celelalte două 
versiuni ale aceleiaşi imagini: abţibildul de pe partea din 
spate a furgonetei albe şi o poză Polaroid a peretelui din 
subsolul unde fusese ucisă Estelle Chipman. „Leu, capră, 
coadă de şarpe sau de şopârlă.” 

Kirkwood încremeni. 

— Habar n-am, zise el privind în sus. 

— Stu, ăsta este criminalul nostru. Deci cum îl găsim? 
Credeam că asta e specialitatea ta. 

— Ţi-am spus că mă ocup mai mult de orgiile 
homosexualilor. Am putea să trimitem fotografiile prin 
e-mail la Quantico. 

— În regulă, am încuviinţat cu o mişcare a capului. Cât 
durează? 

Kirkwood îşi îndreptă spinarea. 

— Cunosc un anchetator-şef de acolo. Am urmat un 
seminar împreună. Stai să-l sun. 

— Repede, Stu, abia apoi termină-ţi cornuleţul şi 
anunţă-mă de îndată ce afli ceva. 

Când am ajuns la etaj, i-am înghiontit pe Jacobi şi pe 
Cappy să intre în biroul meu. Le-am împins peste masă 
dosarul Templierilor de la Kirkwood şi o copie a pozei 
motociclistului. 

— Recunoaşteţi artistul, băieţi? 

Cappy examină fotografia şi-mi aruncă o privire. 

— Crezi că profanatorii ăştia de morminte au vreo 
legătură cu acest caz? 

— Vreau să ştiu unde sunt tipii ăştia, le-am spus. Şi 
vreau să fiţi precauţi. Această bandă e implicată în 


trebuşoare ce fac La Salle Heights să pară un joc de 
paintball. Fac trafic cu arme, comit acte de o violenţă 
extremă, omoară la comandă. Conform dosarului, se adună 
la barul Papagalul Albastru din Vallejo. Şi să nu daţi năvală 
acolo de parcă aţi rade un proxenet de pe Geary Street. Şi 
ţineţi minte, nu e sub jurisdicţia noastră. 

— Am înţeles, Loc, zise Cappy. Nicio cafteală. Doar 
puţină Odihnă şi Refacere. O să fie marfă să petrecem o zi 
în afara oraşului. Săltă dosarul şi îl atinse pe Jacobi pe 
umăr. Ai crosele de golf în portbagaj? 

— Băieți, cu grijă, le-am reamintit. Ucigaşul este 
trăgător de elită. 

După ce au plecat, am frunzărit cele câteva mesaje şi am 
deschis pe birou ediţia de dimineaţa a ziarului Chronicle. 
Am văzut un articol, semnat de Cindy, al cărui titlu era: 
„Poliţia extinde ancheta atacului de la biserică, 
intenţionând să facă legătura cu moartea femeii din 
Oakland”. 

Cita „surse apropiate anchetatorilor” şi „contacte 
anonime din poliţie” şi contura posibilitatea ca investigația 
să se extindă, menţionând crima din Oakland. Îi dădusem 
undă verde să prezinte situaţia până în acel punct. 

Am apăsat butonul de apelare rapidă a numărului lui 
Cindy. 

— Aici este sursa apropiată anchetatorilor, i-am spus. 

— Aiurea, tu eşti contactul anonim. Sursa apropiata 
anchetatorilor este Jacobi. 

— La naiba! am zis eu, chicotind. 

— Mă bucur că ai simţul umorului. Ştii ce, am să-ţi arăt 
ceva important. Vii la înmormântarea Tashei Catchings? 

Mi-am privit ceasul de la mână. Înmormântarea era 
programată în mai puţin de o oră. 

— Bine, voi fi acolo. 

— Caută-mă, spuse Cindy. 


Capitolul 27 


Când am sosit la biserica La Salle Heights, ploua 
mocăneşte. Sute de persoane îndoliate ticseau biserica ce 
purta urmele focurilor de armă. O prelată acoperea golul 
căscat în locul vitraliului. Flutura ca un drapel întunecat şi 
trist bătut de vânt. Erau acolo primarul Fernandez şi alte 
persoane importante din conducerea executivă a oraşului. 
Vernon Jones, activistul, stătea la distanţă de-un braţ de 
familia fetei. Comandantul Mercer venise şi el. Fetiţa avea 
parte de cea mai grandioasă înmormântare din ultimii ani 
şi, de aceea, moartea ei părea şi mai dureroasă. 

Am zărit-o pe Cindy, îmbrăcată în negru, stând în partea 
din spate a paraclisului. Ne-am înclinat capetele în semn 
de salut. 

M-am aşezat lângă Mercer, în mijlocul delegaţiei 
departamentului. Curând, celebrul cor al bisericii începu 
să interpreteze copleşitor 11] Fly Away. Nimic nu era mai 
emoţionant decât imnurile înălţătoare răsunând într-o 
biserică plină de oameni. Am propriul crez tainic şi nu e 
prea departe de ce-am văzut pe străzi: nimic în viaţă nu se 
împarte pur şi simplu în bine şi rău, judecată sau mântuire. 
Dar când vocile acestea tinere au umplut biserica, nu mi 
s-a părut nepotrivit să cer eu însămi îndurare pentru acest 
suflet nevinovat. 

După ce corul amuţi, Aaron Winslow se îndreptă spre 
microfon. Arăta foarte elegant în costumul său negru. 
Vorbi despre Tasha Catchings, pe care o cunoscuse 
aproape de când se născuse: gânguritul de copil, 
seriozitatea de care a dat dovadă, fiind cea mai mică din 
cor, dorinţa de a deveni o cântăreaţă celebră ori un 
arhitect care să reconstruiască acest cartier, cum doar 
îngerii îi vor mai asculta acum vocea frumoasă. 

Nu vorbea precum un pastor obişnuit, predicându-le 
oamenilor să întoarcă şi celălalt obraz. Rămânea 
încrezător, foarte înduioşat, dar realist. Nu-l puteam 
urmări fără să mă gândesc că acest bărbat chipeş fusese 
pe câmpul de luptă în operaţiunea Furtuna în deşert şi că, 


cu doar câteva zile în urmă, îşi riscase viaţa pentru a-i 
apăra pe copii. Cu vocea sa mângâietoare, dar puternică 
spuse că nu putea ierta şi nu se putea opri să condamne. 

— Doar îngerii nu condamnă, spuse, şi, credeţi-mă, nu-s 
sfânt. Sunt ca voi, un om care a obosit să accepte 
nedreptatea. Privi spre comandantul Mercer. Găsiţi-l pe 
ucigaş! Judecaţi-l la tribunal! Acum nu mai e vorba de 
politică, de religie, nici chiar de rasă. Se pune problema 
dreptului de a fi ocrotiţi împotriva urii. Sunt convins că 
lumea nu ia sfârşit odată cu cea mai îngrozitoare faptă. 
Lumea se tămăduieşte ea singură. 

Oamenii se ridicară în picioare, aplaudară şi plânseră. 
M-am ridicat şi eu odată cu ei. Aveam ochii umezi. Aaron 
Winslow conferea demnitate întrunirii, care se încheie în 
mai puţin de o oră, fără predici asurzitoare, doar cu 
frânturi de „Amin”. Dar tristeţea nu o va uita niciunul 
dintre noi. 

Când apăru de după coşciugul care-i purta fetiţa spre 
locul de veci, mama Tashei părea foarte puternică. Am 
ieşit când corul intona Will the Circle Be Unbroken, 
simţindu-mă zdrobită şi năucă. 


Capitolul 28 


Am aşteptat-o pe Cindy afară şi l-am privit pe Aaron 
Winslow discutând cu oamenii îndoliaţi şi cu şcolarii 
înlăcrimaţi. Avea în el ceva ce îmi plăcea. Îmi părea sincer 
şi, desigur, era pasionat de munca sa şi dedicat acestor 
oameni. 

— Aşadar, iată omul cu care aş putea împărţi o tranşee, 
zise Cindy, apropiindu-se de mine. 

— Şi cum anume ai de gând să faci asta? 

— Nu ştiu sigur... Tot ce îţi pot spune e că am venit ieri 
să-i vorbesc şi, când am plecat, mi se ridicase părul de pe 
braţe ca la comanda: „Drepţi”. Mă simţeam de parcă îl 
intervievam pe Denzel Washington sau poate pe tipul ăla 
nou din NYPD Blue. 

— Ştii, pastorii nu sunt acelaşi lucru cu preoţii, am zis. 

— Adică? 

— Adică e în regulă să intri în tranşee cu ei; doar să ieşi 
de pe linia de tragere, desigur. 

— Desigur, aprobă ea din cap. Apoi imită explozia unei 
lovituri de mortier: Bum! 

— E impresionant. Discursul lui m-a făcut să plâng. Asta 
aveai de gând să-mi arăţi? 

— Nu, oftă ea, revenind la subiectul apropiat nouă. 
Scotoci în geanta neagră de umăr şi scoase o foaie de 
hârtie împăturită. Ştiu că mi-ai spus să stau pe tuşă... Cred 
însă că m-am obişnuit să-ţi acopăr spatele. 

— Aşa e, am zis. Aşadar, ce ai pentru mine? Doar suntem 
o echipă, nu? 

După ce am desfăcut hârtia, spre surprinderea mea, 
priveam aceeaşi reprezentare de leu, capră şi şarpe pe 
care i-o dădusem lui Kirkwood să o depisteze. Restricţiile 
profesionale nu mă împiedicară să deschid larg ochii. 

— De unde ai asta? 

— Cred că ştii la ce te uiţi, Lindsay. 

— Presupun că asta nu e nebunia modei celei mai noi 
jucării Tyco. 

Nu râse. 


— E simbolul unui grup rasist. O chestie ce ţine de 
crezul supremaţiei albilor. Un coleg de la ziar a făcut 
investigaţii despre aceste grupuri. Nu m-am putut abţine 
să nu arunc un ochi la asta după întâlnirea noastră de 
acum câteva seri. Simbolul e folosit de un mic grup de 
elită. De asta e dificil să afli ceva despre el. 

Mi-am aţintit privirea asupra imaginii pe care o tot 
văzusem de când fusese ucisă Tasha. 

— Chestia asta are un nume, nu? 

— I se spune Himera, Lindsay. E din mitologia greacă. 
Conform sursei, leul reprezintă curajul, corpul caprei 
fermitatea şi voinţa, iar coada de şarpe misterul şi 
abilitatea. Adică, indiferent ce ai face ca s-o zdrobeşti, ea 
va triumfa întotdeauna. 

Priveam simbolul, Himera, simțind cum fierea îmi 
răvăşeşte măruntaiele. 

— Nu şi de data asta. 

— Nu mi-am pus mintea cu asta, mărturisi Cindy. Dar e 
acolo. Toată lumea crede că între crime există o legătură. 
Simbolul este cheia, corect? Hai să-ţi dau o a doua definiţie 
pe care am găsit-o: „o creaţie fantastică, disproporţionată, 
caricaturală a imaginaţiei”. Se brodeşte, nu? _ 

Am aprobat-o cu o mişcare discretă a capului. „Inapoi de 
unde am pornit. Grupări rasiste.” Poate chiar Templierii. 
Odată ce-o să afle Mercer, o să dărâmăm uşile oricărui 
grup de acest fel pe care-l vom găsi. Dar cum naiba să fie 
criminalul negru? Pentru mine n-avea nicio noimă. 

— Nu eşti supărată pe mine, nu? întrebă Cindy. 

Am scuturat din cap. 

— Sigur că nu-s supărată. Şi ce ţi-a spus sursa aia a ta 
despre felul cum se ucidea Himera pe vremuri? 

— Zicea că apelau la un erou care călărea un cal înaripat 
şi care-i tăia capetele. Super să ai aşa deştepţi prin 
preajma ta în caz de nevoie, nu? Mă privi cu seriozitate. Ai 
un cal înaripat, Lindsay? 

— Nu, am răspuns. Eu am un Border Collie. 


Capitolul 29 


Am dat peste Claire în holul Palatului de Justiţie chiar 
când îmi făceam apariţia în mână cu salata pentru prânz. 

— Încotro? am întrebat-o. 

Era îmbrăcată într-un taior frumos mov, pe umăr îi 
atârna o servietă din piele Tumi. Mă privi cu timiditate. 

— Păi veneam să te văd. 

Claire avea o expresie a feţei pe care o învăţasem. Nu 
i-aş spune mulţumire de sine sau îngâmfare, pentru că ea 
nu era aşa. Era mai mult un licăr pe care-l interpretam 
drept „Am aflat ceva” sau, mai degrabă, drept „Uneori mă 
surprind şi pe mine însămi”. 

— Ai mâncat de prânz? am întrebat-o. 

Râse. 

— Prânzul? Cine are timp de asta? De la zece şi jumătate 
am stat la microscop pe partea cealaltă a golfului, lucrând 
pentru tine. Privi iscoditor în punga mea şi-mi văzu salata 
de pui cu curry. Pare ispititor. 

Mi-am tras punga înapoi. 

— Depinde de ceea ce aduci cu tine. 

Mă împinse în lift. 

— A trebuit să-i promit lui Teitleman locuri în lojă la 
parter la concertul simfonic ca să-l îmbunez, îmi destăinui 
Claire când intram în biroul meu. Poţi socoti asta drept un 
cadou de la Edmund. 

Edmund era soţul ei care, de şase ani deja, cânta la 
timpane pentru orchestra simfonică din San Francisco. 

— O să-i trimit un bilet de mulţumire, i-am spus în timp 
ce ne aşezam de-o parte şi de cealaltă a biroului. Poate fac 
rost de bilete la Giants. 

Am aranjat mâncarea pe masă. 

— Te deranjează? întrebă ea legănând o furculiţă de 
plastic deasupra salatei. Chiar că-mi dă de furcă să-ţi 
păzesc spatele! 

Am tras recipientul deoparte. 

— Cum ţi-am spus, depinde de ce ai aflat. 

Fără să ezite, Claire luă o bucăţică de pui. 


— Nu prea avea niciun înţeles, nu-i aşa, ca un negru să 
pună în scenă crime rasiste contra semenilor săi? 

— În regulă, am spus împingând caserola spre ea. Ce ai 
descoperit? 

— În mare parte, era cam cum mi-ai zis tu. Niciuna 
dintre leziunile pe care le-ai pune în legătură cu folosirea 
forţei. Însă erau acele urme de piele de sub unghiile 
subiectului; aşa că le-am analizat. Ne-au evidenţiat un tip 
de piele hiperpigmentată. Cum se arată în raport, acest 
lucru corespunde unui necaucazian. Eşantioanele sunt 
analizate histopatologic chiar acum. 

— Ce vrei să spui? am pistonat-o. Persoana care a ucis-o 
pe femeie era de culoare? 

Claire se înclină către mine, pigulind ultima bucăţică de 
pui de sub furculiţa mea. 

— La prima vedere, mi-am dat seama cum ar putea 
crede cineva acest lucru. Dacă nu ar fi un afro-american, 
atunci ar fi un hispanic închis la culoare sau un asiatic. 
Teitleman era tentat să accepte această ipoteză până când 
l-am rugat să mai facă un ultim test. Ţi-am spus vreodată - 
îşi holbă ea ochii mari şi căprui - că mi-am făcut 
rezidenţiatul la Moffitt în dermopatologie? 

— Nu, Claire, i-am spus zâmbind. 

Era atât de bună în meseria pe care o făcea! 

Ridică din umeri. 

— Nu, hm? Nu ştiu cum de-am omis asta. Oricum, ceea 
ce caută, în principiu, să descopere un laborator este dacă 
această hiperpigmentaţie e intracelulară, ca în melanocite, 
care sunt celulele colorate, pigmentate, mai concentrate la 
necaucazieni, sau intercelulară... în ţesut, mai la suprafaţa 
pielii. 

— Spune-mi pe înţelesul meu, Claire. Făptaşul e alb sau 
negru? 

— Melanocitele, continuă ea de parcă n-aş fi întrebat-o 
nimic, sunt celulele colorate ale pielii, concentrate la 
oamenii de culoare. Îşi ridică mâneca. Ceea ce vezi aici 
este sediul central al melanocitelor. Problema e că 
eşantionul găsit sub unghiile lui Chipman nu conţinea 


niciuna. Toată cantitatea de pigment era intercelulară; 
culoare de suprafaţă. Mai mult, apărea o nuanţă albăstruie 
atipică melaninei produse natural. Orice dermopatolog 
care se respectă ar fi observat asta. 

— Ar fi observat ce, Claire? am întrebat-o, văzându-i 
rânjetul încântat. 

— Ar fi observat că nu un om de culoare a săvârşit fapta 
aceea cumplită, spuse energic, ci un om alb cu ceva 
pigmentaţie locală. Cerneală, Lindsay. Femeia şi-a înfipt 
unghiile în tatuajul asasinului. 


Capitolul 30 


După ce a plecat Claire, mă simţeam revigorată de 
descoperirea ei. Era material de bună calitate. Karen 
ciocăni şi îmi înmână o mapă de hârtie groasă, cafenie. 

— De la Simone Clark. 

Era dosarul pe care îl cerusem de la Personal: Edward 
R. Chipman. 

Am scos dosarul din plic şi am început să-l citesc. 
Chipman fusese poliţist stradal şi ieşise la pensie în 1994 
cu gradul de sergent. Primise două distincţii Captain's 
Commendation pentru curaj în acţiune. 

M-am oprit la fotografia lui: un afro-american cu păr creţ 
vâlvoi, o frizură în vogă la negri, în perioada anilor şaizeci, 
cu faţa îngustă şi trăsături cizelate. Poza fusese făcută, 
probabil, în ziua în care intrase în poliţie. Am cercetat 
restul dosarului. De ce-ar vrea cineva s-o ucidă pe văduva 
acestuia? N-am găsit nici măcar o menţiune critică în 
dosarul său, pentru folosirea excesiva a forţei sau pentru 
orice altceva. Nu trăsese niciodată cu pistolul în cei 
treizeci de ani de carieră. Făcea parte din unitatea poliţiei 
stradale din cartierul nou Potrero Hill şi era membru al 
unui grup de acţiune al minorităţii numit Ofiţeri pentru 
Dreptate, care promovau interesele ofiţerilor de culoare. 
Chipman, la fel ca majoritatea poliţiştilor, avusese o 
carieră demnă, lipsită de evenimente, fără să fi deranjat pe 
cineva, fără să fi fost vreodată pus sub observaţie, şi nu se 
aflase niciodată în atenţia publicului. 

Nu exista nici cea mai vagă legătură cu Tasha Catchings 
sau cu unchiul ei, Kevin Smith. 

Să-mi fi închipuit eu mai mult decât era acolo? Era oare 
vorba de o serie? Antenele îmi zbârnâiau „Ştiu că aici se 
ascunde ceva. Hai, Lindsay.” 

Brusc, Lorraine Stafford ciocăni la uşa mea, trezindu-mă 
la realitate. 

— Aveţi un minut, locotenente? 

Am invitat-o să intre. M-a informat că vehiculul furat îi 
aparținuse unui Ronald Stasic. Preda antropologie la un 


colegiu public din Mountain View. 

— Se pare că furgoneta a fost furată din parcarea 
colegiului. Motivul pentru care lipsa acesteia a fost 
reclamată târziu e că el petrecuse o noapte la Seattle, 
unde avusese un interviu pentru angajare. 

— Cine ştia că va lipsi? 

Se uită prin notele ei. 

— Soţia lui. Administratorul colegiului. Predă două 
cursuri la colegiu şi dă lecţii particulare elevilor de la alte 
şcoli din zonă. 

— A arătat vreunul dintre elevi interes pentru dubiţă sau 
pentru locul în care era parcată? 

Lorraine chicoti. 

— Zicea că jumătate din puşti vin la cursuri în BMW-uri 
şi Saab-uri. De ce i-ar interesa o furgonetă veche de şase 
ani? 

— Ce ai aflat în legătură cu abţibildul din spate? Habar 
n-aveam dacă Stasie avea vreo legătură cu aceste omoruri, 
dar maşina lui avea acelaşi simbol pe ea ca acela 
descoperit în subsolul din Oakland. 

Lorraine ridică din umeri. 

— A zis că nu l-a mai văzut până acum. L-am avertizat că 
îi voi verifica povestea şi m-am interesat dacă ar accepta 
proba cu detectorul de minciuni. A fost imediat de acord. 

— Ar fi mai bine să verifici dacă vreunul dintre prietenii 
sau elevii săi au afinități politice ciudate. 

Lorraine îşi înclină capul aprobator. 

— O voi face, dar tipul ăsta e în ordine, Lindsay. A 
reacţionat de parcă l-aş fi curentat. 

Pe măsură ce după-amiaza se apropia de sfârşit, mă 
copleşea un sentiment ciudat că acest caz nu ducea 
nicăieri. Eram sigură că era vorba de un criminal în serie, 
dar probabil că singura noastră şansă era tipul acela cu 
Himera brodată pe vestă. 

Am tresărit când telefonul începu să sune. Era Jacobi. 

— Veşti proaste, don'şoara locotenent. Am stat toată 
ziua în jurul bodegii ăsteia nenorocite, Papagalul Albastru. 
Nimic. Am reuşit să aflăm de la barman că indivizii pe care 


îi cauţi sunt de domeniul trecutului. S-au despărţit acum 
cinci-şase luni. Cel mai dur gagiu pe care l-am văzut era un 
halterofil care purta un tricou cu: „Rock-ul e cel mai tare!” 

— Ce vrei să zici cu „s-au despărţit”, Warren? 

— Vamoose, au plecat mai departe, undeva spre sud. 
După cum zice tipul, unul sau doi dintre şmecherii care 
pierdeau vremea prin zonă mai trec uneori pe aici. Unul 
dintre ei este un individ solid, cu părul roşu. Dar, în 
principiu, şi-au luat tălpăşiţa. Pentru totdeauna... 

— Urmează pista asta! Găseşte-mi-l pe tipul cu părul 
roşu. Cum furgoneta nu mă dusese nicăieri şi nu făcusem 
nicio legătura între victime, tot ce aveam era simbolul 
acela de leu şi şarpe. 

— Să urmez pista asta? se văită Jacobi. Câtă vreme? 
Putem să stăm aici zile în şir! 

— O să-ţi trimit lenjerie de schimb, l-am anunţat şi apoi 
am închis. 

O vreme am stat pur şi simplu, legănându-mă în scaun, 
cu un sentiment de groază din ce în ce mai accentuat. 
Trecuseră trei zile de la uciderea Tashei. Cu trei zile 
înainte de ea fusese omorâtă Estelle Chipman. N-aveam 
nimic. Niciun indiciu important. Doar semnătura 
ucigaşului. Acea blestemată Himeră. 

Şi convingerea... Criminalii în serie omoară. Fi nu se 
opresc până nu-i prinzi. 


Capitolul 31 


Sergentul Ari Davidson răspunse la 1-6-0 când auzi 
apelul: „Tulburarea liniştii publice, violenţă în familie. 
3-0-3 Seventh Street, la etaj. Toate echipele disponibile, 
răspundeţi!” 

El şi colegul său, Gil Herrera, erau la doar patru străzi 
distanţă pe Bryant. Era aproape opt; în zece minute ieşeau 
din schimb. 

— Vrei să preiei tu, Gil? zise Davidson uitându-se la 
ceas. Partenerul său ridică din umeri. 

— Cum zici tu, Artie. Tu eşti ăla care trebuie să meargă 
la petrecerea aia demenţială. 

„Ce mai petrecere demenţială!” Era a şaptea aniversare 
a fiicei sale, Audra. Sunase în pauză, şi Carol îi spusese că, 
dacă ajunge acasă înainte de nouă şi jumătate, o va ţine 
trează pe fiica lor, pentru ca el să-i poată da oglinda de 
machiaj Britney Spears pe care i-o cumpărase. Davidson 
avea cinci copii, şi ei erau totul pentru el. 

— Ce naiba, ridică Davidson din umeri. Pentru asta 
suntem plătiţi aşa de bine, corect? 

Porniră sirena şi, în mai puţin de un minut, echipa 
mobilă 2-4 oprea în faţa intrării întunecate şi dărăpănate 
de la 303 de pe Seventh Street, unde tăbliţa înclinată a 
fostului Hotel Driscoll atârna deasupra uşii principale. 

— Încă mai locuiesc oameni în groapa asta de gunoi? 
oftă Herrera. Cine naiba ar sta aici? 

Cei doi poliţişti îşi înhăţară bastoanele de cauciuc şi o 
lantemă mare şi se îndreptară către uşa principală. 
Davidson o deschise. Înăuntru mirosea a fecale, urină şi 
probabil a şobolani. 

— Hei, e cineva aici? strigă Davidson. Poliţia! Deodată 
auziră de sus ţipete. Un fel de ceartă. 

— Pe ei, zise Herrera luând-o în sus spre primul şir de 
trepte. Davidson îl urmă. 

La etajul doi Gil Herrera o luă de-a lungul coridorului, 
izbind uşile cu lanterna. 

— Poliţia, poliţia... 


Din casa scărilor Davidson auzi din nou vocile puternice, 
dezlănţuite. Apoi un zgomot de parcă s-ar fi spart ceva. 
Larma venea de deasupra capului lui. Parcurse singur 
două şiruri de trepte. 

Zgomotele se amplificau. Stătu în faţa unei uşi închise. 
Apartamentul 42. „Javră...” urla cineva. Se auzi zgomotul 
unei farfurii spărgându-se. Se părea că o femeie implora: 
„Opriţi-l, vrea să mă omoare. Opriţi-l, vă rog... Să mă ajute 
cineva! Vă rog!” 

— Poliţia, anunţă Art Davidson şi-şi scoase pistolul. 
Răcni apoi: Herrera, aici, sus! Acum! 

Se aruncă cu toată greutatea peste uşa care cedă 
imediat. Interiorul era slab luminat, dar dintr-o cameră 
alăturată se vedea mai multă lumină; înaintă, şi vocile care 
se certau se auzeau mai aproape... urlând. 

Art Davidson trase piedica pistolului şi năvăli prin uşa 
deschisă în încăpere. Spre uluirea sa nu era nimeni acolo. 

O lumină slabă, galbenă se răspândea de la un bec fără 
abajur. Un scaun metalic cu un casetofon pe el. Voci 
puternice venind dinspre difuzoare. 

Cuvintele erau aceleaşi pe care le auzise mai devreme: 
„Opriţi-l, vrea să mă omoare!” 

— Ce dracu? Davidson privea cu ochii pe jumătate 
închişi, neştiind ce să mai creadă. 

Se duse către casetofon, se lăsă în genunchi şi-l închise. 
Cearta asurzitoare încetă. 

— Ce mă-sa...? bombăni Davidson. Cuiva îi arde dejoacă. 

Se uită în jur. Camera jalnică părea să nu mai fi fost 
locuită în ultima vreme. Privirea îi fu atrasă de fereastră, 
apoi, de dincolo de ea, de o clădire ce se înălța vizavi. I se 
păru că vede ceva. Ce era? 

Ping... 

Privirea sa urmări sclipirea unei scântei galbene, 
izbucnite la fel de repede ca o pocnitură din degete, ca 
strălucirea unui licurici într-o noapte întunecată. 

Fereastra se sparse şi ochiul drept al lui Art Davidson 
pocni sub forţa unei lovituri. 

Murise înainte să atingă podeaua. 


Capitolul 32 


Aproape ajunsesem acasă, când, cu un hârâit uşor, se 
auzi apelul de urgenţă: 

— Unităţile disponibile, porniţi către Seventh Street, 
numărul 303, lângă Townsend. 

1-0-6... polițist în pericol. 

Mi-am tras Explorer-ul la marginea trotuarului. Am 
ascultat anunţul. „Echipele de intervenţie rapidă să 
meargă la faţa locului, a solicitat căpitanul districtului.” 
Schimburile de mesaje urgente m-au convins că situaţia 
era gravă. 

Am simţit că mi se face pielea de găină. Era o 
ambuscadă, o împuşcătură de la mare distanţă. Ca aceea 
de la La Salle Heights. Am băgat în viteză şi am întors, am 
luat-o pe Potrero Street, m-am înscris pe Third Street şi 
am luat-o spre centru. 

Când m-am oprit la o distanţă de patru străzi de 
Townsend şi Seventh Street, acolo domnea haosul. 
Baricade alb-albastre, lumini ce licăreau, pretutindeni 
uniforme, staţii de emisie-recepţie spărgând tăcerea nopţii. 

Am condus înainte, ţinându-mi legitimaţia de poliţist în 
afara geamului, la vedere, până când nu am mai putut 
înainta. Atunci mi-am lăsat maşina şi m-am năpustit în 
mijlocul aglomerației. Am pus mâna pe primul poliţist pe 
care l-am găsit. 

— Despre cine e vorba? Ştii? 

— Un poliţist de patrulă, zise el. De la secţia Central. 
Davidson. 

— La naiba... 

Inima era gata să-mi sară din piept. Mă simţeam 
ameţită. Îl cunoşteam pe Art Davidson. Fuseserăm la 
Academia de Poliţie în acelaşi timp. Era un poliţist bun, un 
tip cumsecade. Să însemne ceva faptul că îl cunoşteam? 

Am simţit că mă copleşeşte un al doilea val de groază şi 
o stare de vomă. Art Davidson era negru. 

Mi-am făcut loc cu coatele prin mulţime către o locuinţă 
dărăpănată lângă care erau parcate camioane ale 


echipelor de intervenţie rapidă. Am dat peste şeful 
detectivilor, Sam Ryan, care tocmai ieşea din clădire 
ţinând o staţie radio la ureche. 

L-am tras deoparte. 

— Sam, am auzit că e vorba de Art Davidson... Are vreo 
şansă...? 

Ryan clătină din cap. 

— Şansă? Lindsay, a fost ademenit aici. I s-a tras un foc 
de armă în cap. Credem că e vorba de o singură lovitură. A 
fost deja declarat oficial mort. 

M-am tras la o parte, simțind cum îmi vuieşte capul din 
ce în ce mai tare, de parcă o spaimă personală, de 
necunoscut, mi se dezvăluise doar mie. Eram sigură că era 
el. Himera. Pentru a treia crimă nu avusese nevoie decât 
de un foc de armă. 

Mi-am fluturat insigna către poliţiştii în uniforme de la 
intrarea în clădire şi am păşit înăuntru în grabă. O echipă 
medicală cobora treptele. l-am depăşit. Imi simţeam 
picioarele grele şi abia respiram. 

Când am ajuns la etajul trei, trecu pe lângă mine un 
poliţist în uniformă, ţipând: 

— Coboară! Toată lumea să elibereze locul! 

Doi brancardieri şi doi poliţişti cărau o targa. N-am 
putut să-mi feresc privirea. 

— Opriţi-vă puţin, i-am rugat. 

Chiar el era, Davidson... Ochii săi lipsiţi de viaţă 
rămăseseră larg deschişi. Deasupra ochiului drept se 
vedea un orificiu purpuriu cât o monedă de zece cenți. Am 
simţit că mă lasă nervii. Mi-am amintit că Davidson avea 
copii. „Să aibă crimele astea vreo legătură cu copiii?” 

— O, lisuse, Art, am şoptit. Am făcut un efort să-i 
examinez cadavrul, rana de glonţ. În cele din urmă i-am 
atins tâmpla. Acum îl puteţi duce jos, le-am spus. 

„Dumnezeii mă-sii!” Cum-necum, am răzbit până la 
următorul etaj. Un grup numeros de poliţişti nervoşi, 
îmbrăcaţi în haine civile, stăteau în faţa uşii deschise a 
unui apartament. L-am zărit pe Pete Starcher, un fost 
detectiv de la Omucideri care lucra acum la Afaceri 


Interne şi care tocmai ieşea. 

M-am îndreptat spre el. 

— Pete, ce naiba s-a întâmplat? 

Starcher avusese întotdeauna un dinte împotriva mea. 
Făcea parte din vechea gardă şi era cinic. 

— Ai treaba aici, locotenente? 

— Îl cunoşteam pe Art Davidson. Am făcut şcoala 
împreună. Nu voiam să-i dau nici cea mai mică bănuială 
asupra motivului pentru care mă aflam acolo. 

Starcher pufni, dar mă puse la curent. Cei doi poliţişti 
de patrulă au răspuns la un apel de urgenţă din clădire. Nu 
era decât un casetofon acolo. A fost o cursă, o înscenare 
bine pusă la punct. 

— A fost dus cu zăhărelul. Vreun ticălos şi-a dorit să 
omoare un poliţist. 

Mi-am simţit corpul amorţind. Ştiam că era el. 

— Mă duc să dau o raită prin zonă. 

În interior era exact cum spusese  Starcher: 
înspăimântător, fantomatic, ireal. Camera de zi era goală. 
Zugrăveala de pe pereţi se jupuia şi în tencuială se vedeau 
fisuri. Cercetând prin camera vecină, am simţit că 
împietresc. Acolo se întindea o baltă de sânge care îmbiba 
podeaua; sângele stropise şi peretele în care se oprise 
probabil glonţul. „Bietul Davidson!” În mijlocul camerei, pe 
un scaun pliant, era un casetofon portabil. Am privit spre 
fereastra la care atârna un ochi de geam spart. 

Deodată, totul mi s-a limpezit. În piept aveam un sloi de 
gheaţă. 

M-am dus la fereastra deschisă, m-am aplecat în afară, 
am privit pe stradă; niciun semn de Himera sau de 
altcineva, însă ştiam... Ştiam fiindcă mi-o spusese el - 
împuşcătura, victima. A vrut să ştim că el a fost. 


Capitolul 33 


— Ela fost, Lindsay, nu? 

La telefon era Cindy. Trecuse de ora unsprezece. 
Încercam să-mi vin în fire după întâmplarea aceea oribilă, 
complet lipsită de sens. Abia revenisem după ce o dusesem 
pe Martha la o ultima plimbare în acea seară. Tot ce voiam 
era să fac un duş fierbinte şi să-mi şterg din minte 
imaginea trupului lui Art Davidson. 

— Trebuie să-mi spui! Era acelaşi tip, Himera, nu? 

M-am prăbuşit pe pat. 

— Nu ştim. La locul crimei n-am găsit nimic. 

— Lindsay, tu ştii. Ştiu că ştii. Ştim amândouă că ela 
fost. 

Îmi doream doar să mă lase în pace şi să mă ghemuiesc 
în pat. 

— Nu ştiu, i-am zis ostenită. S-ar putea. 

— Ce calibru avea arma? Se potrivea cu aceea de la 
Catchings? : 

— Te rog, Cindy, nu mai face pe detectivul cu mine! Il 
cunoşteam pe cel omorât. Partenerul lui mi-a povestit că 
azi fiica sa împlinea şapte ani. Avea cinci copii. 

— Regret, Lindsay. Cindy reveni în sfârşit la o voce mai 
blândă, mai înţelegătoare. Doar că e la fel ca prima crimă, 
Lindsay. Lovitura pe care nimeni altcineva n-ar putea-o 
reuşi. Am stat câtva timp la telefon fără să spunem nimic. 
Avea dreptate. Ştiam că nu se înşela. Apoi vorbi din nou: 
Mai e ceva, Lindsay, nu-i aşa? 

Deşi nu i-am răspuns, ştiam ce vrea să spună. 

— Alt tip de asasin. Un lunetist de elită, cu sânge rece. 
Şi ia în vizor oameni de culoare. 

— Nu doar oameni de culoare, am spus oftând. 

— Nu doar oameni de culoare...? Cindy ezită, apoi 
continuă năvalnic: Reporterul de la Departamentul crime 
al ziarului din Oakland a prins un zvon de la Omucideri 
despre văduva lui Chipman; soţul ei fusese poliţist, la fel ca 
unchiul Tashei. Prima a fost Estelle, apoi Tasha, cu 
Davidson acum, înseamnă trei. Oh, Isuse, Lindsay! 


— Să rămână între noi, am insistat eu. Te rog, Cindy, 
trebuie să dorm acum. Habar n-ai cât ne este de greu. 

— Lasă-ne să te ajutăm, Lindsay. Noi toate vrem să te 
ajutăm. 

— Vă voi lăsa, Cindy. Am nevoie de ajutorul vostru, de 
tot ajutorul vostru. 


Capitolul 34 


De-a lungul nopţii m-am gândit la ceva anume. 
Criminalul sunase la 911. 

Dimineaţa m-am ocupat de acest lucru. Lila McKendree 
era şefa dispeceratului. Ea fusese de serviciu când se 
primise apelul pentru Davidson. 

Lila era plinuţă, avea obraji trandafirii şi era 
zâmbăreaţă, dar nu aveam un profesionist care să se poată 
descurca mai bine decât ea şi în cele mai grave situaţii cu 
calmul unui controlor de trafic aerian. 

Ne-a pus să ascultăm înregistrarea apelului făcut la 911 
în sala brigăzii noastre. Ne-am adunat toţi. Cappy şi Jacobi 
au venit şi ei, înainte de a pleca din nou la Vallejo. 

— Este pe bandă, explică Lila. 

Apăsă butonul de redare. 

„În câteva secunde urmează să auzim pentru prima oară 
vocea criminalului.” 

— Poliţia din San Francisco, numărul de urgenţă 911, 
anunţa vocea unui dispecer. 

În încăperea detaşamentului nu se mai auzea niciun alt 
zgomot. 

Vocea îngrijorată a unui bărbat interveni: 

— Trebuie să reclam o tulburare a liniştii publice... Un 
individ o bate pe nevastă-sa. 

— În regulă... răspunse operatoarea. Mai întâi trebuie 
să-mi spuneţi unde va aflaţi. Unde se produce? 

Erau interferenţe de zgomot de fond, de televizor sau de 
circulaţie, care îngreunau ascultarea. 

— Pe Seventh Street, la 303, etajul patru. Aţi face bine 
să trimiteţi pe cineva aici. Se pare că situaţia devine cu 
adevărat gravă. 

— Spuneaţi că adresa e Seventh Street, numărul 303? 

— Exact, spuse criminalul. 

— Şi cu cine vorbesc? întrebă operatoarea. 

— Numele meu este Billy. Billy Reffon mă numesc; 
locuiesc ceva mai încolo pe acelaşi palier cu ei. Mai bine 
v-aţi grăbi. 


Toţi priveam în jur surprinşi. Isuse, criminalul indicase 
un nume? 

— Domnule, ascultați, spuse dispecera, puteţi să auziţi 
ce se întâmplă acolo acum? 

— Ce aud, zise el, e că un drogat o bate măr pe 
nevastă-sa. 

Dispecera ezită. 

— Da, domnule. Puteţi stabili dacă s-au produs vătămări 
corporale până acum? N 

— Cucoană, eu nu-s doctor. Incerc să fac şi eu ce se 
cuvine. Trimiteţi pe cineva! 

— Am înţeles, domnule Reffon, voi comunica unei maşini 
de patrulă acum. Vreau să ieşiţi din clădire şi să-i aşteptaţi 
pe ofiţerii care sunt în drum spre dumneavoastră. 

— Aţi face mai bine să vă mişcaţi rapid, spuse ucigaşul. 
Din câte aud, cineva o să fie desfigurat. 

După ce convorbirea se încheie, se auzi în continuare o 
înregistrare a apelului transmis unităţilor mobile de către 
dispeceratul poliţiei. 

— Apelul a fost efectuat de la un telefon mobil, ne 
informă Lila, ridicând din umerii ei laţi. Fără îndoială, 
clonat. Aici înregistrarea începe din nou. După o clipă, 
banda se auzi pentru a doua oară. De data asta am ascultat 
cu mare atenţie, să aflu ce mi-ar putea spune vocea. 

„Trebuie să reclam o tulburare a liniştii publice...” Era o 
voce îngrijorată, alarmată, dar a unui om care era încă 
stăpân pe sine. 

— Individul e un actor al dracului de bun, gâfâi enervat 
Jacobi. „Numele meu este Billy. Billy Reffon mă numesc...” 
Strângeam ca într-un cleşte marginile scaunului de lemn şi 
ascultam instrucţiunile bine intenţionate ale dispecerei: 
„Vreau să ieşiţi din clădire şi să-i aşteptaţi pe ofiţerii care 
sunt în drum spre dumneavoastră”. 

In tot acest răstimp el stătuse în spatele lunetei, 
aşteptând să i se arate victima. 

„Aţi face mai bine să vă mişcaţi rapid. Din câte aud, 
cineva o să fie desfigurat.” 

Am ascultat înregistrarea încă o dată. Acum am sesizat 


nepăsarea batjocoritoare din vocea lui. Nu se simţea nici 
cea mai vagă notă de mustrare de conştiinţă pentru ce 
avea să facă. In ultima avertizare am simţit chiar un 
gâlgâit rece de râs: „Rapid... Cineva o să fie desfigurat”. 

— Asta e tot ce am, spuse Lila McKendree. Vocea 
ucigaşului. 


Capitolul 35 


Uciderea lui Davidson dăduse totul peste cap. 

Un titlu curajos din Chronicle exclama: „Polițistul 
omorât este considerat a fi a treia victima a atacurilor 
teroriste”. Articolul de pe prima pagină, semnat de Cindy, 
informa despre precizia cu care îşi nimeriseră ţintele 
focurile de armă trase de la mare distanţă şi despre 
simbolul găsit la locurile crimelor, folosit de grupuri 
rasiste active. M-am dus la laboratorul lui Charlie Clapper 
şi l-am găsit ghemuit în spatele unei mese de metal, 
îmbrăcat într-un halat alb, mestecând nişte chipsuri. Părul 
său grizonat era unsuros şi zbârlit, iar ochii îi erau 
încercănaţi. 

— De două ori am dormit la biroul ăsta în această 
săptămână, zise el privindu-mă încruntat. Chiar nu mai e 
nimeni ucis ziua? 

— Dacă nu te-ai prins, află că nici eu nu mi-am mai făcut 
somnul de frumuseţe săptămâna asta, i-am zis ridicând din 
umeri. Hai, Charlie. Am nevoie de ceva în chestia asta cu 
Davidson. Nenorocitul ăla ne omoară oamenii. 

— Ştiu. Durduliul Clapper suspină. Se ridică şi se târi 
spre o masă. Culese de pe ea o punguţă în care era un 
glonţ turtit, de culoare închisă. lată-ţi glonţul, Lindsay. 
L-am scos din peretele din spatele locului unde a fost 
omorât Art Davidson. S-a tras un singur foc şi luminile 
erau stinse. Verifică şi cu Claire dacă vrei. Păduchele ăsta 
chiar ştie să tragă. 

Am ridicat glonţul şi am încercat să aflu un răspuns. 

— Calibrul 40, explică Clapper. La prima vedere, e de la 
un PSG-1. 

M-am încruntat. 

— Eşti sigur, Charlie? 

Tasha Catchings fusese ucisă cu un MI6. Împunse aerul 
cu degetul către un microscop. 

— Eşti invitata mea, locotenente. Presupun că balistica 
ţi-a fost obiect de studiu toată viaţa. 

— N-am vrut să zic asta, Charlie. Speram doar să 


corespundă cu acela de la fetiţa Catchings. 

— De asta se ocupă Reese în continuare, spuse el 
înhăţând un chips din punga de Doritos. Dar nu-ți face 
speranţe. Individul ăsta e meseriaş, Lindsay. La fel ca la 
biserică, nicio amprentă, nimic lăsat în urmă. Casetofonul 
e un model standard, care putea fi cumpărat de oriunde. 
Era operat prin telecomandă. Am depistat chiar ceea ce 
credem că a fost traseul său prin clădire şi am umplut cu 
praf pentru prelevarea amprentelor totul, de la balustrada 
scărilor până la încuietorile ferestrelor, dar n-am găsit 
nimic... 

— Ce-i asta? l-am strâns eu cu uşa. 

Mă conduse spre o masă de laborator. 

— Amprenta parțială a unui pantof de sport, prelevată 
de pe smoala acoperişului de unde s-a tras. Pare un pantof 
obişnuit, dar am găsit ceva urme de praf alb, fin. N-avem 
însă nicio garanție că este a lui. 

— Un praf? 

— Cretă, spuse Charlie. Asta reduce posibilităţile la 
circa cincizeci de milioane. Dacă individul ăsta îşi 
semnează operele, Lindsay, o face ca să nu-l putem găsi. 

— A semnat, Charlie, i-am zis eu cu convingere. Odată 
cu împuşcătura. 

— Vom trimite banda pe care a fost înregistrat telefonul 
dat la 911 pentru a se face o analiză a vocii. Te voi anunţa 
când vom primi un răspuns. 

L-am bătut pe umăr în semn de apreciere. 

— Dormi şi tu niţel, Charlie. 

Ridică punga de Doritos. 

— Sigur, după micul dejun. 


Capitolul 36 


M-am întors la serviciu şi m-am prăbuşit dezamăgită pe 
scaunul de la birou. Trebuia să aflu mai multe despre 
Himera. Eram pe punctul de a-l suna pe Stu Kirkwood de 
la Cercetări penale rasiale, când trei bărbaţi în costume de 
culoare închisă intrară în sala brigăzii noastre. 

Unul dintre ei era Mercer, lucru care nu m-a surprins. 
Apăruse dimineaţa la talk-show-uri îndemnând la calm. 
Ştiam că nu-i stătea în fire să înfrunte obstacole şi să nu 
obţină rezultate concrete. 

Celălalt, însoţit de purtătorul de cuvânt al poliţiei, era 
un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată la etajul 
nostru în cei şapte ani de când lucram la Omucideri. 

Era primarul din San Francisco. 

— Nu vreau să aud nici cea mai neînsemnată minciună, 
zise Art Femandez, primar al oraşului pe perioada a două 
mandate. Nu vreau să aud de legea protecţiei ofiţerilor şi 
nu vreau nicio măsură greşit aplicată pentru controlul 
situaţiei. Îşi deplasa privirea spre spaţiul îngust dintre 
Mercer şi mine. Ce vreau e un răspuns sincer. Avem o 
imagine exactă asupra situaţiei? 

Eram claie peste grămadă în biroul meu mic, separat 
prin pereţi de sticlă de o încăpere din care câţiva 
funcţionari urmăreau spectacolul. Am bâjbâit pe sub birou, 
îngăimând scuze, pregătindu-mă  sufleteşte, încercând 
să-mi ridic moralul. 

— N-avem, am recunoscut eu. 

— Deci Vernon Jones are dreptate, zise primarul oftând 
şi prăbuşindu-se pe un scaun de cealaltă parte a biroului 
meu. Ceea ce avem e un număr mare de crime rasiste 
într-un interval scurt de timp, o situaţie scăpată de sub 
control şi asupra căreia poliţia nu are nicio putere, dar 
poate are FBl-ul. 

— Nu aşa stau lucrurile, am răspuns. _ 

— Nu stau aşa? îşi arcui sprâncenele. Îl privi pe Mercer 
şi se încruntă. Oare ce nu înţeleg? Aveţi simbolul unui 
grup rasist cunoscut, Himera asta, la două dintre cele trei 


locuri ale crimelor. Legistul nostru crede că Tasha 
Catchings a fost ţinta aleasă de nebunul ăsta. 

— Ce vrea să spună locotenentul Boxer, interveni 
Mercer, este că poate nu avem de-a face cu o crimă rasistă 
pur şi simplu. 

Mi-am înghiţit saliva ca să-mi curăţ gura de gustul acela 
de pâslă care mi-o încleşta. 

— Cred că este ceva mai grav decât o serie de omucideri 
cu motivaţie rasistă. 

— Mai grav, locotenente Boxer? Şi cu ce anume crezi că 
ne confruntăm? 

L-am privit fix pe Fernandez. 

— Eu cred că este vorba de cineva care înfăptuieşte o 
vendetă, o răzbunare personală. Se poate să fie implicat un 
singur agresor. Îşi maschează crimele prin modul de 
execuţie, tipic asasinatelor rasiste. 

— O vendetă, zici, se băgă în vorbă Carr, omul 
primarului... O vendetă contra cetăţenilor de culoare, fără 
să fie o crimă rasistă, o vendetă contra copiilor şi a 
văduvelor de culoare... care însă - nu este o crimă rasistă? 

— Contra poliţiştilor de culoare, l-am lămurit eu. 

Ochii primarului se îngustară. 

— Continuă, mă îndemnă. 

I-am explicat că Tasha Catchings şi Estelle Chipman se 
înrudeau cu poliţişti. 

— Trebuie să mai existe vreo legătură, dar încă nu ştim 
care este aceasta. Ucigaşul este organizat, arogant, după 
cum se vede din modul în care ne lasă indicii. Nu cred că 
un asasin rasist şi-ar semna loviturile. Dubiţa cu care a 
fugit de la locul crimei, desenul din subsolul unde a fost 
ucisă Estelle Chipman, impertinenţa vocii lui, sesizabilă pe 
banda de magnetofon înregistrată când a sunat la 911, 
toate mă fac să cred că nu este vorba despre o campanie, 
despre o afluenţă de crime rasiste, ci despre o vendetă 
calculată, personală. 

Primarul îl privi pe Mercer. 

— Şi tu crezi acelaşi lucru, Earl? 

— Lăsând deoparte „protecţia ofiţerilor”, sunt de aceeaşi 


părere, zâmbi Mercer încordat. 

— Păi, eu nu sunt de acord, spuse Carr. Totul indică un 
omor rasist. 

În camera strâmtă se aşternu tăcerea; iar mie mi se păru 
că temperatura depăşeşte 40°. 

— Aşadar, se pare că am două alternative, spuse 
primarul; conform articolului patru din legislaţia contra 
crimelor rasiste, pot chema FBl-ul care, bănuiesc, 
supraveghează îndeaproape aceste grupuri... 

— Habar n-au cum să desfăşoare o anchetă la o 
omucidere, îl contrazise Mercer. 

— Sau o pot lăsa pe domnişoara locotenent să-şi facă 
datoria. Spune-le agenţilor federali că ne descurcăm 
singuri, hotărî primarul. 

L-am privit în ochi. 

— Am fost colegă la Academia de Poliţie cu Art 
Davidson. Credeţi că dumneavoastră vă doriţi mai mult 
decât mine să-l prindeţi pe ucigaş? 

— Atunci, prinde-l, zise primarul în timp ce se ridica de 
pe scaun. Doar aşa ştim care este miza, completă el. 

Dădeam din cap posomorâtă, când Lorraine se năpusti 
înăuntru. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, locotenente, dar este ceva 
urgent. Jacobi a telefonat din Vallejo. A zis să faceţi 
curăţenie şi să asiguraţi tot confortul în zonă, pentru că 
veţi avea un oaspete de seamă. L-au găsit pe motociclistul 
de la Papagalul Albastru. 

— L-au găsit pe Roşcovan. 


Capitolul 37 


O oră mai târziu, Jacobi şi Cappy intrară în sala brigăzii 
noastre, împingând un motociclist solid şi cu părul roşu, 
ale cărui mâini erau încătuşate la spate. 

— lacătă cine s-a hotărât să treacă pe la noi, zâmbi 
prefăcut Jacobi. 

Roşcovanul îşi smulgea sfidător braţele din strânsoarea 
lui Jacobi, în timp ce polițistul îl înghiontea să intre în 
camera de interogatoriu numărul 1, unde motociclistul se 
împiedică de un scaun de lemn şi se prăbuşi pe podea. 

— Regret,  barosane, se scuză (Cappy ridicând 
neputincios din umeri. Credeam că te-am avertizat că la 
primul pas este o treaptă. 

— Richard Earl Evans, anunţă Jacobi, cunoscut şi ca 
Roşcovanul, Boomer, Duke. Nu vă simţiţi jigniţi dacă nu se 
ridică în picioare şi nu vă strânge mâna. 

— Asta ţi-ai imaginat tu că am vrut să spun prin „niciun 
contact”, i-am spus eu făcând pe supărata, dar încântată, 
de fapt, în sinea mea că mi l-au adus. 

— Are gagiul o listă de condamnări penale lunga cât o zi 
de post, rânji Jacobi. A fost condamnat pentru furt, jaf cu 
circumstanţe agravante, tentativa de omor şi, de doua ori, 
pentru deţinere ilegală de arme. 

— Ia să vedeţi, exclamă Cappy scoțând dintr-o pungă de 
plastic un pliculeţ de marijuana, un cuţit de vânătoare cu o 
lamă lungă de doisprezece centimetri şi un pistol Beretta, 
calibrul 22, de dimensiunea unei palme. 

— Ştie de ce se afla aici? am întrebat. 

— Nh, mormăi Cappy. L-am săltat pentru deţinere 
ilegală de arme. L-am lăsat să se calmeze aşezat pe 
bancheta din spate. 

Toţi trei ne  îngrămădiserăm în sala mică de 
interogatoriu, stând faţă în faţă cu Richard Earl Evans. 
Ticălosul se zgâia la noi cu un rânjet victorios pe faţă; 
ambele braţe îi erau acoperite cu tatuaje. Purta un tricou 
negru pe spatele căruia scria cu majuscule: „Dacă poţi să 
citeşti asta... probabil că târfa a căzut!” 


I-am făcut semn cu capul lui Cappy să-i scoată cătuşele. 

— Ştiţi de ce vă aflaţi aici, domnule Evans? 

— Ştiu că voi, gagiilor, aveţi o problemă serioasă dacă 
vă închipuiţi că stau de vorbă cu voi. Evans scuipă un 
amestec de mucus şi sânge. N-aveţi nicio putere în Vallejo. 

Am ridicat plicul cu droguri. 

— Se pare că Moş Crăciun ţi-a adus o grămadă de jucării 
deşucheate. Ai la activ două infracţiuni... eşti eliberat 
condiţionat pentru cea de deţinere ilegală de arme. Ai 
făcut puşcărie la Folsom, în Quentin. Convingerea mea e 
că probabil îţi place acolo, fiindcă data viitoare o să 
întruneşti condiţiile pentru o chirie de treizeci de ani. 

— Eu ştiu, zise Evans dându-şi ochii peste cap, că nu 
m-aţi târât tot drumul ăsta pentru un răhăţel de două 
arme. Tăbliţa de pe uşă spune: „Omucideri”. 

— Nu, barosane, ai dreptate, mormăi Cappy. E doar un 
hobby al nostru să te aruncăm în puşcărie sub acuzaţia de 
deţinere ilegală de arme; însă, în funcţie de cum vei 
răspunde la câteva întrebări, sâcâiala asta cu armele ar 
putea decide unde-ţi petreci următorii treizeci de ani. 

— Aiurea, grohăi motociclistul, aţintindu-şi ochii reci şi 
duri asupra noastră. N-aveţi nimic să mă-nfundațţi, 
dobitocilor. 

Cappy înălţă din umeri şi apoi lovi mâna motociclistului 
cu fundul unei cutii de suc nedesfăcute. Evans urlă de 
durere. 

— La naiba, mi s-a părut c-ai zis că ţi-e sete, zise Cappy, 
făcând pe prostul. 

Roşcovanul îl privi în scârbă pe Cappy, imaginându-şi, 
fără îndoială, cum trece cu motocicleta peste faţa 
poliţistului. 

— Dar aveţi dreptate, domnule Evans, i-am zis. Nu v-am 
chemat aici să inventariem ceea ce deţineţi asupra 
dumneavoastră, deşi n-ar fi greu să vă predăm poliţiei din 
Vallejo. Dar ziua de azi poate să rezolve lucrurile în mod 
fericit pentru dumneavoastră. Cappy, întreabă-l pe domnul 
Evans dacă mai vrea ceva de băut. 

Cappy simulă lovitura, şi Evans îşi smulse mâna de pe 


masă. Apoi, polițistul deschise cutia şi o aşeză în faţa lui 
Evans, rânjind satisfăcut. 

— E bine aşa sau preferi un pahar? 

— Vedeţi, l-am asigurat, putem fi drăguţi. Adevărul e că 
nu ne pasă nici cât negru sub unghie de dumneavoastră. 
Tot ce trebuie să faceţi e să ne răspundeţi la câteva 
întrebări şi veţi fi condus acasă, primind felicitările poliţiei 
din San Francisco. Altfel, v-am putea pune la păstrare, la 
etajul zece, timp de câteva zile, până când ne vom aminti 
că sunteţi acolo şi vom anunţa poliţia din Vallejo. Şi când 
veţi ajunge la recidiva celei de-a treia infracţiuni 
consecutive de acelaşi tip, pentru care pedeapsa e 
închisoarea pe viaţă, o să vedeţi dumneavoastră ce putere 
avem. 

Evans îşi trecu mâna peste nas, pipăind sângele. 

— Poate c-o să iau totuşi o înghiţitură de suc, dacă 
oferta rămâne valabilă. 

— Felicitări, fiule, zise Jacobi. E prima chestie raţională 
pe care o faci de când am pus ochii pe tine. 


Capitolul 38 


Am aşezat o fotografie alb-negru de la filaj cu Templierii 
înaintea privirii surprinse a Roşcovanului. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l ştim e unde vă 
putem găsi amicii. 

Evans privi în sus şi zâmbi satisfăcut. 

— Aha, deci despre asta e vorba? 

— la vezi, isteţule, îl atenţionă Jacobi, domnişoara 
locotenent ţi-a pus o întrebare. 

Am mai împrăştiat pe masă, una câte una, pozele 
diferiților membri ai bandei. 

Evans scutura din cap. 

— Nu m-am încurcat niciodată cu tipii ăştia. 

Ultima fotografie de supraveghere pe care i-am arătat-o 
era a lui. 

Cappy se întinse cu toate cele o sută douăzeci de 
kilograme ale sale, îl înhăţă pe motociclist de tricou şi îl 
ridică de pe scaun. 

— Ascultă, viteazule, ai noroc că nu ne interesează ce-a 
făcut şleahta voastră de rataţi. Aşa că fii isteţ şi vei scăpa 
de-aici, iar noi vom putea trece la ceva care chiar ne 
interesează. 

Evans dădu din umeri. 

— Poate că m-am învârtit niţel cu ei, dar n-o mai fac 
acum. Clubul a fost demobilizat. Prea mare fierbinţeală. 
Nu i-am mai văzut pe tipii ăştia prin preajmă de luni de 
zile. S-au împrăştiat. Vreţi să-i găsiţi, începeţi cu Five 
South. 

Îi privi pe cei doi inspectori. Oricât de mult m-aş fi îndoit 
că Evans s-ar întoarce contra amicilor săi, totuşi l-am 
crezut. 

— Încă o întrebare, l-am anunţat. Una grea. Am aşezat în 
faţa lui fotografia motociclistului cu vesta cu Himera pe ea. 
Ce vă spune asta? 

Evans pufni. 

— Tipul are gusturi aiurite la haine? Cappy se înclină 
spre el. Evans se retrase. E un simbol, omule! Înseamnă că 


e în mişcare. Un patriot. 

— Un patriot? l-am întrebat. Ce mama dracu' vrea să 
însemne asta? 

— Un apărător al rasei albe, al autodeterminării unei 
societăţi libere şi disciplinate, îi zâmbi el lui Cappy. Cei de 
faţă se exclud, desigur. Bineînţeles, nimic din rahatul ăsta 
nu oglindeşte neapărat părerile mele personale. 

— S-o fi dus tipul ăsta înspre sud? se interesă Jacobi. 

— El? De ce? Ce vă închipuiţi c-a făcut? 

— Ia uite ce face - se înălţă Cappy către el -, răspunde 
la întrebări prin întrebări. 

— Uite, îşi înghiţi Evans saliva, băiatu' a stat cu noi doar 
o scurtă perioadă. Nici măcar nu-i ştiu numele adevărat. 
Mac... McMillan, McArthur? Ce-a făcut? 

Mi-am închipuit că nu era niciun motiv să nu-i spun ce 
credeam. 

— Cum numiţi ce s-a întâmplat la La Salle Heights? 

Roşcovanul bătu în sfârşit în retragere. Pupilele i se 
dilatară. Brusc, totul căpătă sens. 

— Vă închipuiţi că vechii mei camarazi au ciuruit 
biserica? Tipul ăsta... Mac? 

— Aveţi idee cum am putea sta de vorbă cu el? l-am 
întrebat. 

Evans zâmbi mulţumit de sine. 

— Asta e o chestie grea şi pentru voi. 

— Puneţi-ne la încercare, l-am invitat. Suntem dotați. 

— Sunt sigur că sunteţi, dar dobitocul e mort... A dat 
ortu’ popii în iunie. El şi partenerul lui s-au aruncat în aer 
în Oregon. Puiul ăsta de lele o fi citit pe undeva că poţi să 
faci o bombă din baligă. 


Capitolul 39 


Cindy Thomas cobori din Mazda sa în mica parcare 
asfaltată de lângă La Salle Heights. I se pusese un nod în 
stomac, anunţând-o că nu prea ştia ce caută ea pe-acolo. 

Inspiră şi deschise uşa de stejar masiv a capelei 
principale. Doar ieri vibrase de glasurile copiilor din cor. 
Acum era ciudat de tăcută, iar stranele erau goale. 
Traversă capela şi intră într-o clădire alăturată. 

Un coridor pe podeaua căruia erau covoare ducea către 
un şir de birouri. O femeie de culoare îşi ridică privirea de 
la un aparat de fotocopiat şi o întrebă: 

— Vă pot ajuta? Ce doriţi? 

— Am venit să-l întâlnesc pe pastorul Winslow. 

— Nu primeşte vizitatori acum, o înştiinţă femeia. 

Vocea lui Winslow se auzi dinspre unul dintre birouri. 

— E în regulă, Carol. 

Cindy fu condusă la biroul lui. Era mic, înţesat cu cărti. 
Aaron purta un tricou negru şi pantaloni kaki asemănători 
uniformelor militare, nearătând ca niciun alt pastor pe 
care ea îl întâlnise până atunci. 

— Carevasăzică, am reuşit să va aducem înapoi totuşi, 
constată el. Apoi zâmbi. 

O invită să stea pe o canapea, iar el se aşeză pe un 
scaun de piele roşie uzată. Pe o carte din apropiere se afla 
o pereche de ochelari, şi Cindy aruncă instinctiv o privire 
curioasă: Dificilă strădanie de a pune la încercare geniul. 
Nu era cartea la care s-ar fi aşteptat ea. 

— Încercaţi să vă refaceţi? întrebă ea. N 

— Fac eforturi. V-am citit azi articolul. Intâmplarea cu 
polițistul a fost îngrozitoare. E adevărat? Uciderea Tashei 
poate fi legată de celelalte două crime? 

— Aşa crede poliţia, îi răspunse Cindy. Legiştii cred că a 
fost împuşcată în mod intenţionat. 

Winslow făcu o grimasă şi clătină din cap cu putere. 

— Nu înţeleg. Tasha era o fetiţă. Care ar putea fi 
legătura? 

— Nu e legat atât de mult de Tasha, spuse Cindy 


privindu-l în ochi, ci mai ales de ceea ce reprezenta. Se 
pare că toate victimele aveau o legătură cu poliţişti din 
San Francisco. 

Winslow miji ochii. 

— Acum spuneti-mi, ce vă aduce înapoi aşa curând? 
Durerea din suflet? De ce vă aflaţi aici? 

Cindy îşi cobori privirea. 

— Slujba de ieri a fost emoţionantă. M-a mişcat profund. 
A trecut multă vreme de când n-am mai simţit asta. De 
fapt, cred că mă doare sufletul. Doar că până acum nu 
m-am străduit s-o recunosc. 

Privirea lui Winslow se îmblânzi. Cindy îi spusese un mic 
adevăr care-l înduioşase. 

— Ei bine, mă bucur să aud că aţi fost mişcată. 

Tânăra îi zâmbi. De necrezut, el o făcea să se simtă 
liniştită. Părea echilibrat, sincer, şi ea nu aflase decât 
lucruri bune despre el. Îşi dorea să scrie un articol despre 
Winslow, ştiind că va fi bun, poate grozav. 

— Pariez că ştiu la ce vă gândiţi, o întrerupse Aaron 
Winslow. 

— În regulă, spuse ea, daţi-i drumul. 

— Vă mirati... omul pare destul de coerent, nu dus de tot 
cu pluta. Nu prea seamănă a pastor. Ce o căuta el să-şi 
câştige existenţa făcând o astfel de muncă? 

Cindy schiţă un zâmbet jenat. 

— Recunosc că mi-a trecut aşa ceva prin cap. Mi-aş dori 
să scriu un articol despre dumneavoastră şi despre 
cartierul Bay View. 

El păru să reflecteze. Apoi schimbă vorba, abătând 
discuţia în direcţia ei. 

— Ce vă place să faceţi, domnişoară Cindy? 

— Să fac...? 

— În lumea mare şi rea a acestui San Francisco în care 
trăiţi şi despre care scrieţi. Ce vă interesează în afară de 
munca dumneavoastră la Chronicle? Ce pasiuni aveţi? 

Cindy zâmbi. 

— Hei, eu pun întrebările. Eu vreau să scriu un articol 
despre dumneavoastră şi nu invers, îl atenţionă ea. Fie. Imi 


place yoga. lau lecţii de două ori pe săptămână pe 
Chestnut Street. Aţi făcut vreodată yoga? 

— Nu, dar meditez zilnic. 

Cindy zâmbi din nou. Nici nu ştia de ce. 

— Fac parte dintr-un cerc de lectură pentru femei. De 
fapt, sunt membră a două cluburi pentru femei. Imi place 
jazzul. 

Ochii lui Winslow se aprinseră. 

— Ce fel de jazz? Şi mie îmi place jazzul. 

Cindy hohoti. 

— Bine, acum ajungem şi noi la un acord. Ce fel de jazz 
vă place? 

— Progresiv. Interpretativ. Orice de la Pinetop Perkins 
până la Coltrane. 

— Ştiţi localul Blue Door, de pe Geary? întrebă ea. 

— Sigur că-l ştiu. Mă duc acolo sâmbăta seara când e 
Carlos Reyes în oraş. Poate mergem împreună cândva. 
Asta drept răsplată pentru articolul dumneavoastră. Nu 
trebuie să-mi daţi răspunsul imediat. 

— Deci îmi permiteţi să scriu despre dumneavoastră? 
remarcă Cindy. 

— Vă permit să scrieţi despre cartier. Vă voi ajuta. 

Peste o jumătate de oră, Cindy stătea în maşina ei cu 
motorul pornit, prea uluită de ceea ce i se întâmpla ca să 
bage în viteză. „Nu-mi vine să cred ce-am făcut 
adineauri...” Lindsay o să-i dea una în cap. Întrebarea era 
dacă-i mergeau rotiţele. 

Dar mergeau. Zumzăiau din plin, de fapt. I se ridicase 
părul de pe braţe. Avea începutul a ceea ce credea că 
poate fi un articol bun. Câştigătoare a unui premiu, 
eventual. 

De asemenea, tocmai acceptase să se întâlnească cu 
pastorul Tashei Catchings şi de-abia aştepta să-l revadă. 

„Poate că mă doare sufletul”, îşi zise Cindy în gând, 
când, în sfârşit, se depărtă de biserică. 


Capitolul 40 


Era aproape ora şapte, sâmbătă, la sfârşitul unei 
săptămâni lungi, demente, incredibil de obositoare. 
Muriseră trei oameni. Singurele informaţii utile pe care le 
primisem nu duceau nicăieri. 

Trebuia să stau de vorbă cu cineva, aşa că am urcat la 
opt, unde se afla sediul personalului subordonat 
procurorului districtual. La două uşi distanţă de „marele 
om” se afla biroul lui Jill, discret retras după colţ. 

Spaţiul destinat personalului executiv era întunecat, 
birourile erau goale şi oamenii risipiţi care încotro, ca la 
oricare sfârşit de săptămână. Într-un fel, deşi simţeam 
nevoia să-mi descarc sufletul, speram cumva că Jill - noua 
Jill - să fie acasă, poate răsfoind cataloage cu eşantioane 
de ţesături pentru camera copilului ei. 

Dar pe măsură ce mă apropiam, auzeam tot mai bine 
sunetul muzicii clasice revărsându-se dinspre biroul ei. 
Uşa era pe jumătate deschisă. 

Am ciocănit încetişor şi am împins-o. Jill era acolo, în 
scaunul ei preferat cu spetează, cu genunchii aduşi la 
piept şi cu un carnet juridic galben rezemat pe ei. Pe birou 
era un vraf înalt de dosare. 

— Ce mai cauţi aici? am întrebat-o. 

— M-ai prins! Oftă şi îşi ridică braţele ca şi cum s-ar 
preda. Doar că e chestia asta nenorocită cu Perrone. 
Pledoaria finală este luni dimineaţă. 

Jill era la capătul unui proces important în care un 
proprietar ruinat era acuzat de omor din culpă după ce un 
tavan deteriorat se prăbuşise peste un copil de opt ani. 

— Jill, tu eşti gravidă. E trecut de şapte. 

— Şi Connie Sperling din partea apărării e gravidă. 
Procesului i se spune „bătălia pentru creşterea natalității”. 

— Indiferent cum i-or spune, gata cu „schimbatul 
vitezelor”. 

Jill dădu CD-playerul mai încet şi-şi întinse frumoasele ei 
picioare lungi. 

— Oricum Steve nu e în oraş. Ce mai e nou? Dacă aş fi 


acasă, aş face acelaşi lucru. Îşi ţinu capul sus şi zâmbi. Mă 
controlezi! 

— Nu, dar poate că ar trebui să te supravegheze cineva. 

— Dumnezeule mare, Lindsay, nu fac decât să pregătesc 
nişte note, nu alerg zece kilometri. Sunt bine. Oricum, zise 
privindu-şi ceasul, de când ai devenit tu cea care ţine totul 
sub observaţie? 

— Jill, nu eu sunt gravidă. În regulă, în regulă, nu-ţi mai 
tin predici. 

Am intrat în birou, am aruncat o privire la fotografia ei 
de la finala de fotbal feminin în sala de la Stanford, la 
diplomele înrămate, la pozele ei şi ale lui Steve escaladând 
stânci şi alergând împreună cu labradorul lor negru 
Ochi-de-Şarpe. 

— Mai am o bere în frigider dacă vrei să rămâi, zise 
aruncând carnetul pe birou. Scoate un Buckler pentru 
mine. 

Am făcut întocmai, apoi am mutat jacheta costumului 
negru Max Mara aruncată în grabă pe o pernă şi m-am 
afundat în canapeaua de piele. Ne-am înclinat sticlele şi 
am băut în acelaşi moment, dintr-o suflare. 

— Deci cum stai cu cazul tău? 

— Tu mai întâi, râse Jill. 

I-am prezentat întregul labirint de piste care nu duceau 
nicăieri:  dubiţa, schiţa cu Himera, fotografia de 
supraveghere a  Templierilor, faptul că echipa de 
investigaţii nu descoperise nimic referitor la cursa întinsă 
lui Davidson. 

Jill veni către mine şi se aşeză alături pe canapea. 

— Vrei să vorbim, Linds? Doar ai spus că n-ai venit să 
vezi că-mi port de grijă. 

Am zâmbit vinovat, apoi mi-am aşezat berea pe măsuţa 
pentru cafea. 

— Trebuie să schimb direcţia investigaţiei, Jill. 

— Bine, zise, ascult... Rămâne între noi. 

Treptat, i-am prezentat teoria că ucigaşul nu era vreun 
maniac necugetat, mânat de ură rasială, ci un asasin 
curajos care urzeşte un plan şi îl aplică după scenariul 


unei vendete. 

— Poate mergi prea departe, răspunse Jill. Tu ai de-a 
face cu trei omucideri în care au fost vizaţi afro-americani. 

— Atunci de ce aceste victime, Jill? O fetiţă de 
unsprezece ani? Un poliţist decorat? Estelle Chipman, al 
cărei soţ e mort de cinci ani? 

— Nu ştiu, dulceaţo. Eu doar o să le afişez pozele pe 
perete când vei rezolva cazurile. 

Am zâmbit, apoi m-am aplecat spre ea. 

— Jill, am nevoie de ajutor. Am nevoie să găsesc o 
legătură între aceste victime. Ştiu că există. Trebuie să 
verific dosarele mai vechi în care un reclamant alb a fost 
nedreptăţit de un ofiţer de culoare din poliţie. Aşa îmi 
spune instinctul. Cred că asta a provocat aceste omoruri. 
Are legătură cu o răzbunare. 

— Ce se întâmplă dacă victima următoare nu a avut 
niciodată vreo legătură cu vreun poliţist? Ce o să faci 
atunci? 

Am privit-o rugător. 

— Mă vei ajuta? 

— Sigur că o să te ajut, mă asigură scuturând din cap 
către mine. Eh... Poţi să-mi dai ceva ca să restrâng 
căutarea? 

Am încuviinţat din cap. 

— Bărbat, alb, are un tatuaj sau poate trei. 

— Ar trebui să fie de ajuns, zise ea şi-şi dădu ochii peste 
cap. M-am întins spre ea şi i-am strâns mâna. Ştiam că pot 
conta pe ea. Mi-am privit ceasul era 19.30. 

— Mai bine te las să-ţi termini treaba cât timp mai eşti 
în primul trimestru. 

— Nu pleca, Lindsay, mă tinu Jill de braţ. Mai stai! 

Am zărit ceva pe faţa ei. Ardoarea aceea profesională, 
sinceră se risipi brusc şi mă privi pierdută. 

— E ceva în neregulă, Jill? Ţi-a spus doctorul ceva? 
Îmbrăcată în vesta sobră, cu părul negru ondulat arăta ca 
un autentic om al legii, numărul doi în ierarhia 
contenciosului oraşului... Dar era un freamăt în respiraţia 
ei. 


— Sunt bine. Într-adevăr, fizic sunt bine. Ar trebui să fiu 
fericită, nu? O să am un copil. Ar trebui să plutesc în al 
nouălea cer. 

— Ar trebui să-ţi dai seama de tot ceea ce simţi, Jill, i-am 
spus luându-i mâna într-a mea. 

Dădu din cap, lipsită de vlagă. Apoi îşi adună genunchii 
la piept. 

— Când eram mică, mă trezeam uneori noaptea. Mereu 
aveam această mică spaimă, sentimentul că întreaga lume 
dormea, că pe această planetă uriaşă eram singura care 
rămăsese trează. Câteodată tata se oprea la mine să se 
asigure că sunt bine şi mă legăna ca să adorm. Stătea de 
obicei în biroul lui de la parter, îşi pregătea cazurile şi 
întotdeauna venea să vadă ce fac înainte să se culce. 
Spunea că sunt a doua lui meserie. Dar chiar cu el acolo, 
eu tot mă simţeam foarte singură. 

Işi clătină capul spre mine şi ochii îi străluceau de 
lacrimi. 

— Uită-te la mine! Lipseşte şi Steve două nopţi şi eu mă 
transform într-o idioată enervantă, spuse. 

— Nu cred că eşti idioată, i-am zis mângâind-o pe faţă. 

— Nu pot să pierd copilul ăsta, Lindsay. Ştiu că pare 
stupid. Port cu mine o viaţă. Este aici, în mine, tot timpul 
cu mine. Cum se face că mă simt aşa de singură? 

Am prins-o strâns de umeri. Tata nu-mi fusese niciodată 
aproape să mă legene ca să adorm. Chiar înainte să ne 
părăsească, lucra în schimbul trei, şi după program avea 
obiceiul să se ducă la cârciuma lui McGoey să bea o bere. 
Mi se părea uneori că bătaia inimii celei mai aproape de 
mine era pulsul nenorociţilor cărora trebuia să le dau de 
urmă. 

— Ştiu ce vrei să spui, m-am auzit spunând şi am 
suspinat. O ţineam în braţe pe Jill. Şi eu simt asta uneori. 


Capitolul 41 


Un bărbat îmbrăcat cu un hanorac verde de lucru se 
apleca peste un burrito din care mânca, în timp ce 
Lincoln-ul negru trecu de-a lungul blocului de la 
intersecţia dintre bulevardele Ocean şi Victoria. Aşteptase 
acolo nopţi în şir, pândindu-şi următoarea victimă cu 
săptămânile. 

Persoana pe care o urmărea de atâta vreme locuia într-o 
casă frumoasă din Ingleside Heights, ornamentată cu stuc 
şi care se afla la doar câţiva paşi distanţă. Avea familie, 
două fete la şcoala catolică, iar soţia era asistentă 
medicală autorizată. Avea un labrador negru care 
câteodată ţâşnea din casă şi îl întâmpina ţopăind când 
oprea maşina. Numele labradorului era Bullitt, ca în filmul 
acela vechi. 

De obicei, maşina trecea pe acolo în jur de şapte şi 
jumătate. De două ori pe săptămână, bărbatul cobora din 
maşină şi făcea o plimbare. Mereu în acelaşi loc, pe 
Victoria. li plăcea să se oprească la dugheana coreeană, să 
stea de vorbă cu proprietarul în timp ce alegea un pepene 
sau o varză. Jucând rolul omului important care se învârte 
printre ai lui. 

Apoi se mai întâmpla să meargă spre Tiny's News, 
umplându-şi braţele cu câteva reviste: Automobilul şi 
şoferul, Lumea calculatoarelor, Revista sporturilor 
ilustrată. Odată se şi aşezase la rând în spatele lui când 
aştepta să-şi plătească materialul de lectură. 

L-ar fi putut elimina de multe ori cu un foc de armă 
uluitor tras de la depărtare. Dar nu, aceasta trebuia să fie 
de la mică distanţă. Ochi în ochi. Această crimă o va 
întrece pe oricare alta, va da peste cap întregul San 
Francisco. Cazul va căpăta o amploare internaţională, şi 
puţine omoruri ajung aşa de însemnate. 

Ardea de nerăbdare în timp ce aştepta zgribulit în ploaia 
măruntă, însă, din păcate, de data asta, Lincoln-ul negru 
doar ce trecu pe lângă el. 

„Deci n-o să fie în seara asta, expiră el. Du-te acasă la 


nevestica şi la câinele tău... Dar curând... Ai devenit 
neglijent, gândea el, făcând ghemotoc ambalajul mâncării 
mexicane şi aruncându-l la un coş de gunoi. Neglijezi 
trecutul.” Dar el îţi dă mereu de urmă. 

„Imi petrec fiecare zi alături cu trecutul.” 

Urmări cum Lincoln-ul negru cu geamuri fumurii o coti 
ca de obicei pe Cerritos şi se făcu nevăzut în cartierul 
Ingleside Heights. 

„Mi-ai furat viaţa, acum ţi-o voi lua şi eu pe a ta.” 


Capitolul 42 


Mi-am luat dimineaţa de duminică liberă ca să alerg cu 
Martha prin apropierea golfului şi să-mi fac în parcul 
Marina Green exerciţiile chinezeşti de tai chi pentru 
echilibrul minţii şi al trupului. Pe la prânz, îmbrăcată în 
pantaloni de blugi şi bluză de trening, eram înapoi la birou. 
În preajma zilei de luni, ancheta evoluase către „punctul 
mort”, niciun unghi nou din care să abordezi cu succes 
situaţia. Dădeam comunicate de obicei doar ca să ţinem 
presa departe de investigaţiile noastre. Fiecare direcţie de 
cercetare era deliberat evitată pentru că nu aveam niciun 
răspuns. Fiecare fundătură care ne încâlcea iţele scurta 
timpul până la momentul când Himera avea să lovească 
din nou. 

Tocmai mă duceam să-i înapoiez lui Jill dosarele unor 
cazuri, când în biroul ei intră cu paşi mărunți comandantul 
Mercer. Părea surprins că mă întâlnea acolo, dar nu 
nemulţumit. 

— Hai să te duc la o plimbare cu maşina, mă îmbie el. 

Maşina lui Mercer aştepta la o intrare laterală de pe 
Eighth Street. Când şoferul se aplecă spre spate, Mercer îi 
spuse: 

— West Portal, Sam. 

West Portal era un cartier eterogen de oameni din clasa 
de mijloc, situat în afara centrului oraşului. Nu-mi dădeam 
seama de ce m-ar târî Mercer la plimbare în mijlocul zilei. 

Pe drum, Mercer îmi puse câteva întrebări, dar în cea 
mai mare parte a timpului rămase tăcut. Mă trecu un fior 
de groază. „Are de gând să-mi ia cazul.” Şoferul trase pe o 
stradă de locuinţe pe care nu mai călcasem înainte. Parcă 
în faţa unei frumoase clădiri în stil victorian, vizavi de 
terenul de sport al unui liceu. Tocmai se juca un meci 
amical de baschet. 

Am vorbit prima. 

— Despre ce doreaţi să vorbim, domnule comandant? 

Mercer se răsuci spre mine. 

— Ai vreun erou pe care să-l porţi în suflet, Lindsay? 


— Vreţi să ziceţi, pe cineva ca Amelia Earhart sau 
Margaret Thatcher? 

Am dat din cap că nu. Nu aveam astfel de idoli. 

— Poate Claire Washburn, am spus zâmbind cu gura 
până la urechi. 

Mercer clătină din cap. 

— Arthur Ashe a fost unul dintre eroii mei. Cineva l-a 
întrebat dacă îi era greu să se lupte cu SIDA, iar el i-a 
răspuns: „Nici pe departe la fel de greu precum mi-a fost, 
ca negru, s-o scot la capăt când am crescut şi m-am 
maturizat în Statele Unite”. 

Expresia feţei îi deveni serioasă. 

— Vernon Jones i-a spus primarului că am scăpat din 
vedere miza acestui caz. Îmi făcu semn să privesc spre 
clădirea albastră în stil victorian de pe cealaltă parte a 
străzii. Vezi casa aceea? Este casa în care m-au crescut 
părinţii mei. Tata era mecanic la depozitele de tranzit 
vamal, iar mama ţinea contabilitatea unui antreprenor de 
lucrări de electricitate. Au trudit toată viaţa ca să ne 
trimită pe mine şi pe sora mea la şcoală. Acum sora mea 
este în fruntea contenciosului din Atlanta. Dar noi suntem, 
de fapt, de aici. 

— Şi tata a lucrat pentru oraş, am spus. 

— Ştiu că nu ţi-am spus niciodată, Lindsay, dar l-am 
cunoscut pe tatăl tău. 

— L-aţi cunoscut? 

— Înî, am pornit împreună la drum. Agenţi de patrulă la 
secţia Central. Am lucrat în acelaşi schimb de câteva ori. 
Marty Boxer... Tatăl tău era aproape o legendă, Lindsay, şi 
nu neapărat pentru că îşi făcea datoria exemplar. 

— De ce nu-mi spuneţi ceva ce nu ştiu? 

— În regulă... făcu el o pauză, pe vremea aceea era un 
poliţist bun, al dracu’ de bun. Mulţi dintre noi îl respectam. 

— Înainte să se dea la fund. 

Mercer mă privi. 

— Probabil că până acum ai aflat şi tu că în viaţa unui 
poliţist se petrec lucruri care nu sfârşesc întotdeauna prin 
opţiuni pe care ceilalţi oameni le-ar putea înţelege. 


Am scuturat din cap ca să alung amintirea. 

— Nu i-am vorbit de douăzeci şi doi de ani. 

Mercer dădu înţelegător din cap. 

— Nu pot vorbi de el ca despre tată sau soţ, dar nu ai 
nicio îndoială că s-ar putea ca tu să-l fi judecat în postura 
lui de bărbat sau poliţist, cel puţin fără să ştii toate datele? 

— Nu prea stătea prin preajmă suficient timp ca să ne 
prezinte datele, i-am zis. j 

— Regret, murmură Mercer. Iți voi povesti nişte chestii 
despre Marty Boxer, dar altădată. 

— Să-mi povestiţi ce? Când? 

A lăsat jos geamul care ne despărţea de şofer şi i-a spus 
că era timpul să ne întoarcem la Palatul de Justiţie. 

— Când vei găsi Himera... 


Capitolul 43 


Târziu în acea seară, când Lincoln Town-ul încetini în 
apropierea casei sale, comandantul Mercer spuse de pe 
bancheta din spate: 

— Ce-ar fi să cobor aici, Sam? 

Şoferul, Sam Mendez, privi înapoi. Ordinul era: „Niciun 
risc inutil”. 

Mercer era ferm pe poziţie. 

— Sam, sunt mai mulţi poliţişti care patrulează aici pe o 
rază de cinci străzi decât sunt la Palatul de Justiţie. 

De obicei existau o maşină sau două care făceau rondul 
pe Ocean Avenue şi una oprită vizavi de locuinţa lui. 

Maşina frână şi opri. Mercer deschise uşa şi îşi împinse 
trupul greoi pe stradă. 

— Ia-mă mâine, Sam. Noapte bună! 

În timp ce maşina se îndepărta, Mercer îşi ţinea geanta 
plină de dosare într-o mână şi cu cealaltă îşi săltă 
impermeabilul cafeniu pe umăr. Simţea că-l copleşeşte un 
sentiment de libertate şi de uşurare. Aceste plimbări de 
după program erau singurele ocazii când se simţea liber. 

Se opri la prăvălia lui Kim şi alese coşul de căpşune care 
păreau cele mai dulci şi nişte prune. Apoi trecu strada spre 
magazinul de vinuri din Ingleside. Alese un Beaujolais care 
se potrivea cu tocana de miel pe care o pregătea Eunice. 

Pe stradă îşi privi ceasul şi se îndreptă către casă. Doi 
stâlpi de piatră de pe Cerritos despărţeau Ocean Avenue 
de zona sigură, protejată, Ingleside Heights. Traficul 
rămase în urma sa. 

Trecu de casa scundă de piatră a familiei Taylor. De 
după gardul viu se auzi un foşnet. 

— Ia te uită, şefu'...? 

Mercer se opri. Inima îi bătea deja cu putere. 

— Nu fi timid. Nu te-am văzut de ani de zile, continuă 
vocea. Poate nu-ţi aminteşti. 

„Ce naiba se întâmplă?” 

Un bărbat înalt, musculos ieşi din spatele gardului viu. 
Afişa un surâs încrezut şi purta un hanorac verde. O vagă 


undă de recunoaştere puse stăpânire pe Mercer, i se păru 
că descoperea ceva cunoscut la acea faţă pe care n-o putea 
localiza exact în memorie. Apoi totul îi reveni brusc în 
amintire. Deodată totul căpătă sens, tăindu-i respiraţia. 

— Ce onoare, zise bărbatul. Pentru dumneavoastră. 

Avea un pistol greu şi argintiu, întins spre pieptul lui 
Mercer. Mercer ştia că trebuia să acţioneze. 

„Izbeşte-l! Ia-i pistolul cumva!” Trebuia să acţioneze din 
nou ca un poliţist de stradă. 

— Am vrut să-mi vezi faţa. Am vrut să ştii de ce mori. 

— Nu face asta. În zonă e plin de poliţişti. 

— Bun. Asta face lucrurile şi mai mişto pentru mine. Nu 
te teme, şefule! Unde te duci tu, o să dai de o mulţime 
dintre vechii tăi prieteni. 

Primul glonţ îl lovi în piept. O lovitură surdă, arzătoare 
pătrunse prin haină şi-l făcu să-şi îndoaie genunchii. 
Primul gând al lui Mercer a fost să strige. Cine o fi fost în 
faţa casei sale? Parks sau Vasquez? Doar la câţiva metri 
mai încolo. Dar vocea i se stinse imperceptibil. 
„Dumnezeule, Isuse, te rog, salvează-mă!” 

A doua împuşcătură îi străpunse gâtul. Nu ştia dacă era 
în picioare sau jos. Voia să-l atace pe criminal. Voia să-l 
doboare pe nemernicul ăsta, dar îşi simţea picioarele 
paralizate, inerte. 

Bărbatul cu pistolul era acum deasupra lui. Ticălosul 
încă îi vorbea, dar el nu mai auzea nimic. I se părea că faţa 
asasinului se risipea ca o ceaţă şi apoi îşi recapătă forma 
iniţială. Un nume îi străfulgeră gândul. Părea imposibil. Îl 
rosti de două ori doar ca să fie sigur, simțind sângele 
zvâcnindu-i în timpane. 

— Corect, spuse ucigaşul, luându-l pe Mercer din nou în 
cătarea armei sale argintii. Ai rezolvat cazul. Ai descoperit 
cine e Himera. Felicitări! 

Mercer se gândea că ar trebui să închidă ochii când 
următoarea fulgerare portocalie îi explodă în faţă. 


Capitolul 44 


Îmi voi aminti mereu ce făceam când am aflat vestea. 
Eram acasă, pregătind pe plită o oală cu farfalle. De la 
casetofon se auzea Adia de Sarah McLachlan. 

Claire trebuia să ajungă la mine. O ademenisem să vina 
la cină cu celebrele mele paste făinoase cu sparanghel şi 
suc de lămâie. Ca să fiu mai exactă, nu o ademenisem, ci... 
o implorasem. Doream să stau de vorbă despre orice în 
afară de caz, despre copiii ei, despre yoga, despre 
campania pentru alegerile din senat, de ce jucau prost The 
Warriors, orice. 

Nu voi uita niciodată... Martha smotocea un ursuleţ 
rămas fără cap, mascotă a echipei San Francisco Giants, 
jucărie pe care şi-o trecuse pe lista ei de posesiuni. Eu 
tocam busuioc. Am gustat pastele. Tasha Catchings şi Art 
Davidson îmi ieşiseră din minte, slavă Domnului. 

Sună telefonul. Un gând meschin mă fulgeră, sperând să 
nu fie Claire care să se dea la fund, contramandând în 
ultima clipă întâlnirea noastră. Am sprijinit receptorul 
între gât şi umăr şi am răspuns: 

— Da... 

Era Sam Ryan, şeful detectivilor din departament. Pe 
scara ierarhică era superiorul meu administrativ. Când 
l-am auzit, mi-am dat seama că trebuia să fie ceva cu 
adevărat rău. 

— Lindsay, s-a întâmplat ceva groaznic. 

Mi-am simţit corpul înţepenind, de parcă o mână mi-ar fi 
intrat în piept şi mi-ar fi strâns inima în pumnul său 
indiferent. L-am auzit pe Ryan vorbind: „Trei focuri pe 
direcţie orizontală... La doar câţiva metri de casa lui. Oh, 
Dumnezeule... Mercer...” 

— El unde e, Sam? 

— La Moffitt, secţia chirurgie de urgenţă. Se luptă. 

— Ajung imediat, sunt pe drum. 

— Lindsay, nu poţi face nimic aici. Du-te la locul unde a 
fost împuşcat. 

— Se vor ocupa Chin şi Lorraine de asta. Eu vin la spital. 


Se auzi soneria. M-am repezit ca în transă spre uşă şi am 
deschis-o. 

— Bună, zise Claire. 

N-am spus o vorbă, dar într-o clipă a recunoscut 
paloarea de pe faţa mea. 

— Ce s-a întâmplat? 

Aveam ochii umezi. 

— Claire, l-a împuşcat pe comandantul Mercer. 


Capitolul 45 


Am coborât în goană scările, ne-am suit în Pathfinder-ul 
lui Claire şi ne-am năpustit dinspre Potrero către Centrul 
Medical California, din Parnassus Heights. Tot drumul 
inima mi-a bătut nebuneşte şi încrezătoare. Străzile se 
perindau una după alta: Twenty-fourth Street, Guerrero, 
apoi Castro, Seventeenth Street spre spital, sus pe Mt. 
Sutro. 

La nici zece minute după ce primisem telefonul, Claire 
opri Pathfinder-ul într-un spaţiu de parcare restricţionat, 
vizavi de intrarea spitalului. 

Claire se legitimă în faţa unei asistente de la recepţie, 
cerând un raport actualizat. Părea îngrijorată când a 
năvălit prin uşa rotativă. Am alergat la Sam Ryan. 

— Care-s veştile? 

El îşi clătină capul. 

— Acum e pe masa de operaţie. Dacă poate cineva să 
primească trei gloanţe şi să scape, el e acela. 

Mi-am deschis telefonul mobil şi am sunat-o pe Lorraine, 
aflată la locul faptei. 

— Lucrurile au luat-o razna aici, îmi comunică ea. Sunt 
oameni de la Afacerile Interne şi nişte nenorociţi de la un 
organ de criză al oraşului. Şi afurisita asta de presă. N-am 
reuşit să mă apropii de polițistul care a ajuns primul aici. 

— Nu lăsa pe nimeni în afară de tine sau de Chin să se 
apropie de acel loc, i-am spus. O să ajung acolo cât de 
repede pot. 

Claire se întoarse de la camera de urgenţă. Era trasă la 
faţă. 

— Îl deschid acum, Lindsay. Nu pare să fie în regulă. 
Scoarța cerebrală i-a fost perforată. A pierdut o tonă de 
sânge. E un miracol că a rezistat atât. 

— Claire, trebuie să intru să-l văd. 

Mi-a interzis printr-o mişcare a capului. 

— Abia mai respiră, Lindsay. Şi, în afară de asta, e sub 
anestezie. Aveam sentimentul că i-o datoram lui Mercer, 
pentru fiecare crimă nerezolvată. Şi el ştia, şi dacă murea, 


adevărul murea odată cu el. 

— Eu intru acolo. 

Am trecut prin uşile dinspre camera de urgenţă, dar 
Claire mă opri. Când am privit-o în ochi, m-a părăsit ultima 
rază de speranţă. Mă certam mereu cu Mercer, m-am 
luptat cu el. Era genul de om căruia simţeam că trebuie 
neîncetat să-i dovedesc ceva. Dar, în cele din urmă, a 
crezut în mine. Era cât se poate de ciudat faptul că mă 
simţeam de parcă pierdeam iarăşi un tată. 

Un minut mai târziu, un doctor în halat verde ieşi şi-şi 
scoase mănuşile de latex, spuse câteva cuvinte unuia 
dintre oamenii primarului, apoi adjunctului şefului, 
Anthony Tracchio. 

— Comandantul Mercer a murit, rosti Tracchio. 

Toţi stăteam privind în gol în faţa noastră. Claire mă 
îmbrăţişă. 

— Nu ştiu dacă pot s-o fac, i-am spus, ţinându-mă strâns 
de umărul ei. 

— Ba poţi, mă asigură ea. 

L-am prins pe doctorul lui Mercer când se întorcea la 
camera de urgenţă. M-am prezentat. 

— A spus ceva când a fost adus? 

Doctorul ridică din umeri. 

— A rezistat o vreme, dar ceea ce spunea era incoerent; 
doar din reflex. A fost ţinut în viaţă de aparate din clipa în 
care a fost adus aici. 

— Creierul mai avea activitate? Îl înfruntase pe criminal 
faţă în faţă. A fost împuşcat de trei ori. Parcă îl vedeam pe 
Mercer rezistând suficient cât să spună ceva. Va amintiţi 
ceva? 

Ochii obosiţi ai medicului păreau să caute acel ceva. 

— Regret, domnişoară locotenent. Ne-am străduit să-i 
salvăm viaţa. Încercaţi să aflaţi ceva de la paramedicii care 
l-au adus. 

Se întoarse în sala de operaţie. Prin ferestrele uşilor de 
la camera de urgenţă am zărit-o pe Eunice Mercer şi pe 
una dintre fetele lor adolescente, îmbrăţişându-se 
înlăcrimate pe coridor. 


Am simţit ca şi cum s-ar fi rupt ceva în mine, şi brusc mi 
se făcu greață. 

Am alergat la toaletă, m-am aplecat peste chiuvetă şi 
m-am stropit cu apă rece pe faţă. „La naiba, la naiba!” 
Când trupul mi s-a liniştit, am privit în oglindă. Ochii îmi 
erau întunecaţi, goi şi inexpresivi, iar în cap îmi bubuiau 
tare voci: 

„Patru crime... Patru poliţişti de culoare”. 


Capitolul 46 


Lorraine Stafford mă luă de la poarta de piatră de pe 
Cerritos. 

— Domnul comandant era în drum spre casă, îşi muşcă 
ea buza de jos. Locuia la două case mai încolo pe drumul 
ăsta. Niciun martor, dar şoferul dumnealui e acolo. 

M-am dus la locul unde fusese găsit Mercer. Echipa lui 
Charlie Clapper cerceta deja zona în amănunt. Era o 
stradă liniştită, rezidenţială, iar trotuarul străjuit de un 
gard viu înalt ar fi împiedicat pe oricine să-l vadă pe 
ucigaş. 

Zona fusese deja marcată cu creta. Petele de sânge se 
impregnaseră în trotuar, în interiorul liniei ce contura 
urma trupului. 

Rămăşiţele ultimelor sale clipe, câteva pungi de plastic 
doldora de reviste, fructe şi o sticlă de vin erau risipite 
împrejur. 

— N-avea o maşină staționată în faţa casei? am întrebat. 

Lorraine făcu semn cu capul către un ofiţer tânăr în 
uniformă, care se sprijinea de capota unui vehicul de 
poliţie. 

— Când a ajuns el aici, făptaşul fugise şi şeful era rănit 
mortal. 

Mi-era limpede că ucigaşul îl pândise. Probabil se 
ascunsese în tufişuri până se apropiase Mercer. Probabil 
că ştia, la fel ca în cazul lui Davidson. 

I-am văzut pe Jacobi şi pe Cappy venind înspre noi din 
sus de Ocean Avenue. Am răsuflat uşurată. 

— Vă mulţumesc că aţi venit, am murmurat. 

Apoi Jacobi făcu un gest total neobişnuit. Mă apucă de 
umeri şi privi hotărât în ochii mei. 

— Lucrurile devin grave, Lindsay; agenţii federali o să se 
amestece. Orice pot să fac, de orice ai nevoie, oricând ai 
nevoie să vorbeşti despre asta, să ştii că îţi sunt aproape. 

M-am întors spre Lorraine şi Chin. 

— Ce vă trebuie ca să terminaţi aici? 

— Vreau să verific drumul pe care a fugit, zise Chin. 


Dacă a avut o maşină parcată, trebuie s-o fi văzut cineva. 
Sau dacă nu, poate l-a văzut cineva venind. 

— Fir-ar să fie de şef, oftă Jacobi. Mă gândeam mereu că 
tipu' o să ţină o conferinţă de presă la propria 
înmormântare. 

— Tot mai considerăm asta drept crimă rasială, 
locotenente? pufni Cappy. 

— Nu ştiu ce simţi tu, i-am zis, dar eu îl urăsc enorm pe 
nenorocitul ăsta de criminal. 


Capitolul 47 


Jacobi avea dreptate într-o privință. Dimineața 
următoare totul se schimbase. În goana lor nebună după 
informaţii, toate agenţiile de ştiri din țară se strângeau pe 
treptele Palatului de Justiție, plasându-şi echipele de 
cameramani, gudurându-se şi ținându-se scai ca să obțină 
interviuri. Anthony Tracchio a fost numit comandant 
delegat. El fusese cel care se ocupase de problemele 
administrative, mâna dreapta a şefului, dar niciodată nu 
obținuse un grad important. Lui îi raportam acum în cazul 
Himera. 

— Fără nicio scurgere de informaţii, ne avertiză 
Tracchio brutal. Niciun contact cu presa. Toate interviurile 
vor fi date prin mine. 

Un grup operativ mixt a fost înființat pentru găsirea 
ucigaşului lui Mercer. Abia când am ajuns la etaj am aflat 
exact ce înseamnă „mixt”. Când am revenit în birou, doi 
agenţi FBI purtând costume maronii mă aşteptau în sala 
exterioară. Un bărbat de culoare stilat, cu o cămaşă 
bleumarin şi cu cravată galbenă, pe numele său Woody, 
părea să fie factorul de decizie, iar celălalt era tipul de 
agent de teren, băgăcios, şi se numea Hull. 

Primul lucru care i-a ieşit pe gură lui Woody a fost să mă 
asigure că îi făcea o plăcere deosebită să lucreze cu 
inspectorul care rezolvase cazul uciderii mireselor şi 
mirilor; al doilea lucru pe care mi l-a adresat a fost 
solicitarea dosarelor Himerei, a tuturor dosarelor: Tasha, 
Davidson, orice aveam în cazul lui Mercer. 

La zece secunde după ce au plecat, vorbeam la telefon 
cu noul meu şef. 

— Cred că ştiu ce ai vrut să spui prin „mixt”, i-am 
comunicat. 

— Crimele contra oficialităților publice sunt infracţiuni 
federale, locotenente. Nu am suficientă libertate de 
mişcare, zise Tracchio. 

— Mercer a zis că era o crimă privind oraşul, şefu'. 
Spunea că personalul oraşului ar trebui să o rezolve. 


Tracchio mă făcu să simt un junghi în inimă. 
— Regret. Nu mai este aşa. 


Capitolul 48 


Mai târziu în acea după-amiază m-am dus cu maşina în 
Ingleside Heights ca să discut cu soţia fostului comandant 
Mercer. Simţeam nevoia s-o fac eu însămi. Un şir de 
maşini se întindea deja de-a lungul străzii în preajma 
locuinţei şefului. Mi-a deschis uşa o rudă care mi-a spus că 
doamna Mercer se afla la etaj împreună cu familia. 

Stăteam acolo, alături de cei adunaţi în camera de zi, 
căutând printre ei feţe cunoscute. După câteva minute, 
cobori Eunice Mercer. Era însoţită de o doamnă de vârstă 
mijlocie şi cu înfăţişare plăcută, care se dovedi a fi sora 
doamnei Mercer. Doamna Mercer mă recunoscu şi se 
îndreptă către mine. 

— Îmi pare îngrozitor de rău. Nu-mi vine să cred, i-am 
spus, strângându-i la început mâna, apoi îmbrăţişând-o. 

— Ştiu, murmură ea. Ştiu că şi tu ai trecut prin asta. 

— Vă jur că înţeleg cât este de cumplit. Dar trebuie să 
vă pun câteva întrebări, i-am zis în cele din urmă. 

Îmi făcu semn din cap că era de acord şi, în timp ce sora 
ei se întoarse printre oaspeţi, Eunice Mercer mă conduse 
într-un mic cabinet de lucru izolat. 

I-am pus multe dintre întrebările pe care le adresasem 
rudelor celorlalte victime. Îl ameninţase cineva recent pe 
soţul ei? Au fost primite telefoane acasă? A observat în 
ultima vreme pe cineva suspect pândindu-le casa? 

A dat din cap că nu. 

— Earl spunea că aici e singurul loc unde simţea cu 
adevărat că locuia în oraş şi nu că doar conducea forţele 
poliţieneşti. 

Am schimbat direcţia conversaţiei. 

— Aţi auzit vreodată numele de Art Davidson înainte de 
săptămâna aceasta? 

Figura lui Eunice Mercer trăda preocupare. 

— Crezi că Earl a fost omorât de acelaşi bărbat care a 
făcut lucrurile astea oribile? 

I-am prins mâna. 

— Cred că aceste crime au fost comise de aceeaşi 


persoană. 

Îşi scărpină sprânceana cu un aer îngândurat. 

— Lindsay, eu nu mai înţeleg nimic acum. Uciderea lui 
Earl, cartea aceea. 

— Carte...? am întrebat-o. 

— Da, Earl citea mereu reviste auto. Avea visul ăsta ca 
atunci când iese la pensie... acest vechi GTO pe care îl 
ţinea în garajul unui verişor, mereu zicea că o să-l desfacă 
în bucăţi şi o să-l monteze la loc. Însă cartea aceea pe care 
o ţinea înghesuită în jachetă... 

— Ce carte? 

— Mi-a înapoiat-o un medic tânăr de la spital, împreună 
cu portofelul şi cheile soţului meu. Habar n-aveam că îl 
interesează genul ăsta de chestii. Miturile astea antice... 

Deodată pulsul mi-o luă razna. 

— Îmi puteţi arăta cartea despre care vorbiţi? 

— Desigur, zise doamna Mercer. E chiar aici. 

Părăsi biroul şi se întoarse repede. Îmi dădu un 
exemplar broşat al unei cărţi pe care toţi copiii de şcoală o 
citesc: Mitologia de Edith Hamilton. 

Era un exemplar cu colţurile paginilor îndoite, părând să 
fi fost frunzărit de la un capăt la altul de o mie de ori. Am 
întors repede paginile, dar nu am descoperit nimic. 

Am parcurs cuprinsul cărţii, apoi am văzut. Era la 
jumătate, la pagina 141. Era subliniat: „Bellerophon ucide 
Himera”. 

„Bellerophon... Billy Reffon.” 

Mi-am simţit inima ca într-o menghină. Era numele pe 
care ucigaşul îl folosise la apelul către 911 în cazul Art 
Davidson. Se recomandase Billy Reffon. 

Am parcurs nebuneşte cartea până am ajuns la pagina 
141. Era acolo... cu o ilustrație. Leul cabrându-se. Trupul 
caprei. Coada şarpelui. 

Himera. 

Nenorocitul ne spunea că el l-a ucis pe Mercer. M-am 
cutremurat... mai era ceva pe pagină... un scris energic, 
colţuros, câteva cuvinte mâzgălite cu cerneală deasupra 
ilustraţiei: „Va urma... Se va face dreptate”. 


Capitolul 49 


După ce-am plecat de la locuinţa lui Mercer, conduceam 
transpirând de groaza ce mă stăpânea la gândul că ştiam 
adevărul. 

Instinctul meu avusese dreptate. Aceasta nu era o serie 
de crime rasiste întâmplătoare. Făptaşul era un asasin cu 
sânge rece care-şi calcula atacurile. Işi bătea joc de noi, 
cum o făcuse cu dubiţa albă, cu acea bandă audio plină de 
impertinenţă... Billy Reffon. 

În cele din urmă mi-am zis: „Fir-ar să fie!” Le-am chemat 
pe fete. Nu mai puteam să ţin totul în mine. Ele erau trei 
dintre cele mai inteligente reprezentante ale forţelor de 
ordine din oraş şi nemernicul ăla îmi dăduse de înţeles că 
se vor mai comite omoruri. Am stabilit să ne întâlnim la 
localul lui Susie. 

— Am nevoie de ajutorul vostru, le-am spus, uitându-mă 
pe rând la fiecare, în separeul nostru obişnuit de la 
restaurant. 

— De-asta suntem aici, spuse Claire. Tu telefonezi, şi noi 
venim în goană. 

— În sfârşit, chicoti Cindy, recunoaşte că fără noi nu e în 
stare de nimic. 

Cântecul This Kiss al lui Faith Hill acoperea 
transmisiunea unui joc de baschet la televizor, dar în 
separeul nostru aveam propria lume. Dumnezeule, ce bine 
era să fim iarăşi toate la un loc! 

— Totul s-a dus de râpă acum că Mercer nu mai e. 
Intervine FBl-ul. Nici nu ştiu cine-i la cârmă. Tot ce ştiu e 
că urmează să fie ucişi cu atât mai mulţi oameni, cu cât ne 
prelungim aşteptarea. 

— De data asta trebuie să avem nişte reguli, zise Jill 
bând dintr-un Buckler fără alcool. Ăsta nu-i un joc. La 
acest ultim caz cred că am încălcat toate regulile pe care 
jurasem să le respect: tăinuirea de probe, folosirea biroului 
procurorului districtual în scop personal... dacă se 
descoperă ceva, o să-mi rezolv cazurile de la etajul zece. 

Am râs; la etajul zece al Palatului de Justiţie erau 


celulele de detenţie. 

— În regulă, am acceptat eu. Şi pentru mine lucrurile 
stăteau la fel. Tot ce descoperim predăm grupului 
operativ. 

— Să nu exagerăm, zise Cindy cu un zâmbet şiret. 
Suntem aici să te ajutăm pe tine, nu să propulsăm 
carierele unor birocraţi obtuzi. 

— Potera Margarita e în viaţă, glumi Jill. Isuse, cât mă 
bucur că suntem din nou împreună! 

— Poţi s-o mai spui o dată, decretă Claire. 

Mă uitam în jurul meu la fete. Clubul Fetelor de la 
Crime. O parte din mine se nelinişti la gândul că patru 
oameni muriseră, printre ei numărându-se cel mai înalt în 
rang ofiţer de poliţie din oraş. Ucigaşul dovedise că poate 
să lovească oriunde dorea. 

— Fiecare crima a dobândit o şi mai mare notorietate şi 
a devenit şi mai sfidătoare, am constatat în timp ce le 
dădeam cele mai recente informaţii, inclusiv cea despre 
cartea din haina lui Mercer. Nu mai recurge la 
subterfugiul modului de acţiune rasist. De acord, atacul e 
rasist, doar că nu ştiu de ce. 

Claire ne prezentă amănuntele autopsiei şefului, pe care 
o finalizase în acea după-amiază. Fusese împuşcat de trei 
ori de la mică distanţă cu un pistol de calibrul 38. 

— Impresia mea e că aceste trei Împuşcături s-au produs 
la intervale calculate. Aş putea s-o spun după felul în care 
au sângerat rănile. Ultimul glonţ a fost tras în cap. Mercer 
era deja la pământ, ceea ce mă face să cred că s-au privit 
ochi în ochi, că ucigaşul încerca sa-l omoare lent. Poate că 
au şi discutat. Bănuiala mea e că Mercer îşi cunoştea 
asasinul. 

— Ai verificat posibilitatea ca între toţi aceşti ofiţeri să fi 
existat vreo legătură? interveni Jill. Desigur că ai verificat, 
doar eşti Lindsay Boxer. 

— Bineînţeles că am verificat. Nu există nicio dovadă că 
măcar unii dintre ei s-ar fi cunoscut. Carierele lor nu par 
să se fi intersectat. Unchiul Tashei e mai tânăr cu douăzeci 
de ani decât ceilalţi. Nu reuşim să găsim niciun element 


care să-i pună în legătură. 

— Cineva urăşte poliţiştii. Păi, de fapt, mulţi o fac, spuse 
Cindy. 

— Doar că nu văd conexiunea; a început sub masca de 
omucidere rasistă. Criminalul dorea să-i considerăm 
omorurile într-un fel anume. Dorea să găsim indiciile lui. Şi 
voia să descoperim Himera, simbolul lui de schizofrenic. 

— Dar dacă e o răzbunare personală, zise Jill, n-are 
niciun sens să ne conducă spre un grup organizat. 

— Doar dacă nu-i întindea o cursă cuiva, am reflectat. 

— Doar dacă, spuse Cindy muşcându-şi buza, Himera 
n-are nicio legătură cu vreun grup rasist. Poate cartea asta 
e felul său de a ne spune că e vorba despre altceva. 

Am privit-o lung. La fel şi celelalte fete. 

— Aşteptăm, Einstein. 

Clipi, apoi îşi scutură capul. 

— Mă gândeam cu glas tare. 

Jill promisese că va căuta în dosarele cazurilor de 
plângeri contra abuzurilor poliţiştilor de culoare asupra 
cetăţenilor albi orice act de răzbunare care ar putea 
explica ideea fixă a criminalului. 

Cindy urma să facă acelaşi lucru la Chronicle. 

Fusese o zi lungă, eram epuizată şi aveam o întâlnire cu 
grupul operativ a doua zi de dimineaţă, la şapte şi 
jumătate. Mi-am privit prietenele pe rând. 

— Vă mulţumesc, vă mulţumesc! 

— Împreună o să-i venim de hac acestui bezmetic, 
promise Jill. Vom pune mâna pe Himeră. 

— Trebuie s-o facem, zise Claire. Trebuie să ne mai 
plăteşti şi nouă nota de consumatie. 

Sporovăirăm câteva clipe despre ce aveam de gând să 
facem a doua zi, când urma să ne întâlnim din nou. 
Începuserăm să punem lucrurile la cale. Jill şi Claire aveau 
maşinile lăsate în parcare. Am întrebat-o pe Cindy, care 
locuia în zona Castro, aproape de mine, dacă avea nevoie 
să o duc cu maşina. 

— De fapt, spuse ea zâmbind, am o întâlnire. 

— Bravo ţie! Cine e următoarea victimă? exclamă Claire. 


Când va trebui să-l verificăm? 

— Eu credeam că sunteţi nişte femei mature, de succes, 
când colo, voi aţi vrea să faceţi ochi dulci ca şcolăriţele. 
Puteţi să-l vedeţi acum. Vine să mă ia. 

— Întotdeauna sunt dispusă să fac ochi dulci cuiva, 
spuse Claire. 

Am pufnit în râs. 

— N-ai decât să te întâlneşti cu Mel Gibson şi Russell 
Crowe, tot nu mă interesează în seara asta. 

Când ieşirăm pe uşa din faţă, Cindy mă smuci de mână. 

— 'Ţine-te bine, dulceaţo! 

Toate îl zărirăm în acelaşi moment. Toate îi aruncarăm 
ocheade, iar mie mi se înmuiară genunchii. Afara aştepta 
Aaron Winslow, sexy şi chipeş, îmbrăcat complet în negru. 


Capitolul 50 


Nu-mi venea să cred. Stăteam acolo, privind ca o 
nătăfleaţă. Mă uitam când la Cindy, când la Winslow, 
depăşind momentul printr-un zâmbet. 

— Locotenente, mă salută Winslow cu o aplecare a 
capului, salvându-mă de momentele acelea stânjenitoare. 
Când Cindy mi-a spus că se întâlnea cu prietenele, nu mă 
aşteptam să vă găsesc aici. 

— Îhî, nici eu pe dumneavoastră, îngăimai. 

— Ne ducem la Blue Door, ne spuse Cindy, sărind peste 
prezentări. Pinetop Perkins e în oraş. 

— Grozav, dădu Claire din cap. 

— Mirific, i-o reteză Jill. 

— Vrea cineva să ne însoţească? întrebă Aaron Winslow. 
Dacă n-aţi aflat încă, nimic nu se compară cu bluesul din 
Memphis. 

— Mâine-dimineaţă trebuie să fiu la birou la ora şase, 
spuse Claire. Duceţi-vă voi doi. 

M-am înclinat spre Cindy şi i-am şoptit: 

— Ştii, când vorbeam de tranşee acum câteva zile, 
făceam doar o glumă. 

— Ştiu, îmi răspunse Cindy, luându-mă de braţ. Dar eu 
nu glumeam. 

Eu, Claire şi Jill stăteam cu gura căscată şi-i urmăream 
pe cei doi care se făcură nevăzuţi, luând-o după colţ. Drept 
să spun, arătau încântător împreună şi, de fapt, se 
întâlneau doar ca să asculte muzică. 

— Buuun, zise Jill, spune-mi că nu visez. 

— Fetiţo, nu visezi, îi răspunse Claire. Sper numai să îşi 
dea Cindy seama în ce se bagă. 

— Nu, am clătinat eu din cap. Sper ca el să-şi dea 
seama. 

Urcându-mă în maşină, m-am amuzat la ideea cuplului 
Cindy-Aaron Winslow, lucru care aproape că îmi alunga 
din minte motivul pentru care ne întâlniserăm iniţial. Am 
cotit pe Brannan şi i-am făcut cu mâna lui Claire, care se 
îndrepta către Autostrada 280. Când luam un viraj, am 


zărit o Toyota albă demarând de lângă blocul din spatele 
meu. 

Eram absorbită de ceea ce tocmai  făcusem, 
implicându-le pe fete în cazul ăsta oribil. Tocmai 
încălcasem un ordin direct primit de la primar şi de la 
superiorul meu. De data asta nu mai era nimeni să mă 
sprijine. Nici Roth, nici Mercer. 

O Mazda cu două adolescente trase în spatele meu. Ne 
opriserăm la semaforul de pe Seventh Street. Fata de la 
volan vorbea întruna la telefonul mobil, în timp ce 
însoţitoarea sa fredona melodia de la radio. 

Când am pornit, le-am urmărit până când au luat-o pe 
Ninth Street. O furgonetă albastră luă locul Mazdei. 

Am ajuns pe Potrero, prin pasajul subteran spre 101, 
îndreptându-mă spre sud. Dubiţa albastră întoarse. 

Spre surprinderea mea, vedeam Toyota albă târându-se 
la treizeci de metri în urma mea. 

Mi-am continuat drumul. Un BMW argintiu acceleră de 
pe banda din stânga şi intră în spatele meu. În urma lui era 
un autobuz pentru cursele de oraş. Credeam că maşina 
misterioasă dispăruse. 

„Cine te-ar putea condamna că ai devenit puţin cam 
temătoare, dat fiind ceea ce se întâmplă?” mi-am spus. 
Fotografia mea apăruse în ziar şi la ştirile de la TV. 

Am virat la dreapta ca de obicei pe Connecticut şi apoi 
am luat-o spre Potrero Hill. Speram ca doamna Taylor, 
vecina mea, s-o fi scos la plimbare pe Martha şi mă 
gândeam să mă opresc la magazinul de pe Twentieth 
Street, să iau îngheţată de vanilie Edy. 

Două cvartale mai încolo, m-am uitat pentru ultima dată 
în oglinda retrovizoare. Toyota albă se furişa în urma mea. 
Fie că nemernicul locuia în apropiere, fie mă urmarea. 

Eram sigură că era Himera. 


Capitolul 51 


Mi se făcuse pielea de găină şi inima-mi bătea mai să-mi 
spargă pieptul. Am privit cu coada ochiului în oglinda 
retrovizoare şi am repetat în minte numerele plăcuței de 
înmatriculare: „California... PCV 182”. Nu puteam să mă 
lămuresc cine era persoana care conducea maşina. „Ceea 
ce se întâmplă e demential...” Dar, în mod sigur, ceea ce 
vedeam nu era rodul imaginaţiei mele. 

Am tras într-o parcare în aer liber, în faţa casei mele. 
Am aşteptat în maşină până am văzut capota Toyotei 
urcând pe Twentieth Street, apoi oprind o clipă la poalele 
ultimului deal. Mi-a îngheţat sângele în vine. 

„L-am lăsat pe nenorocit să mă urmărească până acasă.” 

Mi-am întins mâna spre torpedo şi mi-am scos Glock-ul. 
I-am verificat încărcătorul. „Păstrează-ţi calmul. O să-l pui 
la punct pe nemernicul ăsta. O să-l înhaţi chiar acum.” 

M-am aplecat în maşină gândindu-mă la ce alternative 
aveam. Puteam să chem ajutoare. O maşină de patrulă 
putea să ajungă în câteva minute, însă trebuia să aflu cine 
mă urmărea. Teama l-ar face să fugă la apariţia unui 
vehicul al poliţiei. 

Inima îmi bătea nebuneşte. Am palmat pistolul şi am 
deschis portiera maşinii, strecurându-mă afară în noapte. 
„Şi acum ce urmează?” 

La primul etaj al locuinţei mele era o uşă care dădea în 
spate spre o alee ce trecea pe sub terasa mea. Pe acolo 
puteam să ocolesc blocul de lângă parcul din vârful 
dealului. Dacă jigodia stătea afară, m-aş putea replia şi l-aş 
surprinde. 

Am ezitat în pragul uşii, suficientă vreme ca să văd 
Toyota înaintând încet în susul străzii. Am scotocit în 
geantă, bâjbâind după cheie. Am înfipt-o în broască. 

Eram înăuntru. Am urmărit Toyota printr-o fereastră 
mică. Încercam din răsputeri să-l întrezăresc pe şofer, dar 
luminile din interiorul maşinii erau stinse. 

Am tras zăvorul de la uşa din spate şi m-am furişat afară 
pe aleea dinapoia clădirii. 


Am alergat la adăpostul caselor către fundătura din 
vârful dealului. De acolo am luat-o înapoi, mergând pe 
versantul opus al dealului, contopindu-mă cu umbrele 
clădirilor de pe cealaltă parte. 

Eram în spatele lui... 

Toyota parcase vizavi de casa mea şi avea farurile 
stinse. 

Şoferul stătea pe locul din faţă şi fuma. 

M-am ghemuit în spatele unei Honda Accord, ţinând 
pistolul strâns în mână. „Cam asta a fost, Lindsay...” 

„L-aş putea prinde pe Himera cât e în maşină? Dar dacă 
uşile sunt încuiate?” 

Când mă aşteptam mai puţin, am văzut uşa maşinii 
deschizându-se şi lumina din interior pâlpâi brusc. 
Ticălosul ieşi din maşină cu spatele spre mine. 

Purta o jachetă impermeabilă de culoare închisă şi o 
şapcă pleoştită, cu cozorocul tras pe ochi. Se uita atent la 
casa mea. 

Apartamentul meu. 

Apoi traversă strada, fără nicio urmă de frică. 

„Doboară.-l... acum.” Javra venise după mine. Pe mine 
mă ameninţase în cartea de la Mercer. Am ieşit din 
adăpostul şirului de maşini parcate. 

Inima îmi bătea aşa de repede şi cu atâta zgomot, încât 
mă temeam că el se va întoarce brusc către mine. „Acum! 
Fă-o! E al tău!” 

L-am ajuns din urmă şi ţineam strâns Glock-ul într-una 
din mâini. Cu cealaltă i-am înconjurat gâtul; l-am smucit şi, 
cu o lovitură de picior, l-am doborât. Se prăbuşi cu o 
răsucire, aterizând dur pe faţă. L-am țintuit acolo, 
apăsându-i ţeava pistolului în ceafă. 

— Poliţia, tâmpitule! Întinde mâinile la distanţă de corp! 

Bărbatul scoase un geamăt de durere. Îşi depărtă 
braţele. 

Oare era Himera? 

— Pe mine mă voiai, nemernicule, ei bine, iată-mă. Acum 
întoarce-te! 

Mi-am lăsat genunchiul mai moale, doar cât să se poată 


întoarce. În timp ce el se răsucea, inima aproape mi se 
opri. Priveam fix în ochii tatălui meu. 


Capitolul 52 


Marty Boxer se rostogoli pe spate şi gemu, în timp ce 
aerul îi ieşi cu un hârşâit afară din plămâni. Avea încă o 
vagă urmă a frumuseţii trecute, dar era altfel mai bătrân, 
mai slab, trecut. Părul i se rărise şi ochii săi odată de un 
albastru plin de viaţă păreau spălăciţi. 

Nu-l văzusem de zece ani. Nu-i vorbisem de douăzeci şi 
doi de ani. 

— Ce faci aici? am vrut să ştiu. 

— În clipa asta, gâfâi sufocându-se şi rostogolindu-se pe 
o parte, mănânc o bătaie de îmi sună apa-n cap de la 
fiică-mea. 

Simţeam o muchie dură ieşindu-i din buzunarul de la 
jachetă. I-am scos vechiul Smith & Wesson calibrul 40 
primit de la poliţie. 

— Ce dracu” e asta? Aşa spui tu „Bună ziua!”? 

— Trăim într-o lume periculoasă, gemu el. 

M-am dat jos de pe el. Prezenţa lui mă ofensa şi aducea 
pe neaşteptate în prezent amintiri pe care le alungasem cu 
ani în urmă. Nu m-am oferit să-l ajut. 

— Ce făceai? Mă urmăreai? 

Se întoarse cât să se poată aşeza în capul oaselor. 

— O să mă prefac a crede că nu ştiai că bătrânul tău 
venea să te vadă, Floricico. 

— Te rog nu-mi zice aşa! am răcnit la el. 

Când aveam şapte ani şi mai era acasă, mă alinta cu 
acest nume, iar sora mea Cat era mângâiată cu cel de 
Musculiţa. La auzirea acestui nume, m-a potopit un val de 
amintiri amare. 

— Crezi că poţi să apari după toţi anii ăştia, să mă bagi 
în sperieţi şi să scapi basma curată spunându-mi Floricica? 
Nu sunt fetiţa ta, sunt locotenent la Omucideri. 

— Ştiu asta şi mă umileşti al naibii, copilă. 

— Socoteşte-te norocos, i-am spus blocând piedica 
Glockului. 

— În orice caz, pe cine naiba aşteptai? întrebă el 
masându-şi coastele. 


— N-are importanţă. Vreau doar să ştiu ce cauţi tu aici. 
Pufni vinovat. 

— Începe să-mi pice fisa că s-ar putea să nu fii pe 
de-a-ntregul fericită că mă vezi, Floricico. 

— Habar n-am dacă sunt. Eşti bolnav? 

Ochii lui albaştri licăriră. 

— Nu mai poate omul să vrea să vadă ce-i face copilul 
fără să i se ia motivele la puricat? 

I-am privit atentă ridurile de pe faţă. 

— Nu te-am văzut de zece ani şi te porţi de parcă a 
trecut o săptămână. Vrei un raport actualizat? Am fost 
măritată, acum sunt divorțată. Am ajuns la Omucideri. 
Acum sunt locotenent. Ştiu că e cam schematic, dar te 
aduce la zi, tăticule. 

— Crezi că a trecut prea multă vreme ca să te mai pot 
privi ca un tată? 

— Nu ştiu cum mă priveşti, i-am spus. 

Deodată, mă învălui cu o privire caldă şi-mi zâmbi. 

— Dumnezeule, chiar că eşti frumoasă... Lindsay. 

Expresia de pe faţa lui păstrase aceeaşi seninătate 
inocentă pe care o văzusem de mii de ori în copilărie. Am 
scuturat nemulțumită din cap. 

— Marty, răspunde-mi odată la întrebare! 

— Păi... înghiţi el în sec, ştiu că nu mi-a prea fost de 
ajutor faptul că m-am furişat în urma ta, dar crezi că aş 
putea să te conving să bem o cafea? 

Nevenindu-mi să cred, îl priveam încremenită pe omul 
care îşi părăsise familia când eu aveam treisprezece ani, 
care rămăsese departe când mama era bolnavă şi la care 
mă gândisem aproape toată viaţa ca la un laş şi un 
bădăran ori poate chiar mai rău de atât. Nu-l văzusem de 
când stătea în rândul din spate în ziua când am depus 
jurământul de poliţist. Nu mai ştiam dacă voiam să-l 
împuşc sau să-l îmbrăţişez. 

— Numai o cafea, i-am zis întinzându-i o mână şi 
ridicându-l. 

I-am scuturat nişte urme de praf de pe rever. 

— Te-ai înduplecat să bem o cafea, Floricico. 


Capitolul 53 


I-am făcut o cană mare de cafea şi mi-am pregătit un 
Red Zinger. l-am arătat casa în viteză, prezentându-i-l 
Marthei, care, cam împotriva indicaţiilor mele fără cuvinte, 
îl îndrăgi pe bătrânul şi scumpul meu tată. Ne-am aşezat 
pe canapeaua mea albă, cu Martha încolăcită la picioarele 
lui. I-am dat o compresă să şi-o pună pe zgârietura de pe 
obraz. 

— Îmi pare rău pentru julitură, i-am spus ţinând cana 
fierbinte pe genunchi. Într-un fel. 

— Merit şi mai rău, zâmbi el şi ridică din umeri. 

— Înî, meriţi. 

Stăteam unul în faţa celuilalt, fără ca vreunul din noi să 
ştie cu ce să înceapă. 

— Aşa deci, îmi închipui că acum ar trebui să mă aduci 
tu la zi cu tot ce ai făcut în ultimii douăzeci şi doi de ani. 

Inghiţi, căutând să câştige timp, şi lăsă cana jos. 

— Sigur că o pot face. 

Imi povesti viaţa lui, care semăna mai mult cu o spirală 
de urcuşuri şi coborâşuri pline de ghinion. Fusese 
comandant adjunct, chestie pe care cred că o ştiam, în 
Redondo Beach, apoi plecase de acolo ca să se ocupe de 
servicii de pază. Avusese legături cu celebrităţi: Kevin 
Costner, Whoopi Goldberg. 

— Am mers şi la Oscaruri, chicoti el. 

Mai fusese căsătorit o dată, pentru numai doi ani. 

— Am descoperit că nu eram suficient de pregătit pentru 
această misiune, remarcă el cu sarcasm, într-o pornire de 
autopersiflare. 

Acum se întorsese la pază, dar nu mai avea legături cu 
persoane celebre, ci avea doar activităţi ocazionale. 

— Mai pariezi? am întrebat. 

— Doar în gând, răspunse. A trebuit să mă las când 
mi-au secătuit finanţele. 

— Tot suporter al echipei Giants? 

Când eram copil, avea obiceiul să mă ia când termina 
schimbul şi să mă ducă la barul Alibi de pe Sunset Avenue. 


Mă suia pe tejgheaua de la care el şi amicii urmăreau 
meciurile de după-amiază de la Candlestick. Pe atunci îmi 
plăcea să fiu împreună cu el. Alungă cu o mişcare din cap 
perspectiva. 

— Nu, am renunţat la ei când l-au schimbat pe Will 
Clark. Acum sunt suporter Dodger. Totuşi, mi-ar plăcea să 
merg la noul stadion. 

Apoi mă privi îndelung. 

Urmam eu. Cum să-i povestesc ultimii douăzeci şi doi de 
ani din viaţa mea? 

L-am lămurit cât am putut eu de bine, omiţând orice 
avea legătură cu mama. l-am povestit despre fostul meu 
soţ, Tom, că lucrurile n-au mers. 

— Aşchia nu sare departe de trunchi, chicoti el. 

— Da, însă eu măcar am rămas, i-am răspuns. 

I-am spus cum am avansat până la Omucideri şi că, în 
sfârşit, am reuşit. 

Dădu ursuz din cap. 

— Am citit despre cazul ăla celebru la care ai lucrat. 
Chiar şi la noi, în sud, era în toate ziarele. 

— O trambulină pentru lansarea carierei. 

I-am povestit cum, o lună mai târziu, mi s-a oferit funcţia 
de locotenent. Tata se aplecă în faţă şi îşi aşeză o mână pe 
genunchiul meu. 

— Îmi doream să te văd, Lindsay, de o sută de ori... Nu 
ştiu de ce n-am făcut-o. Sunt mândru de tine. Biroul 
Omucideri e apogeul carierei. Când te privesc... eşti aşa 
de... puternică, stăpână pe tine... aşa de frumoasă... Mi-aş 
dori enorm să-mi pot atribui o fărâmă din merit. 

— Poţi s-o faci. M-ai învăţat că n-am pe nimeni în care să 
mă încred în afară de mine însămi. 

M-am ridicat, i-am umplut iar cana şi m-am aşezat din 
nou în faţa lui. 

— Ştii ce, regret că lucrurile n-au mers bine pentru tine. 
Chiar regret, dar au trecut douăzeci şi doi de ani. De ceai 
venit? 

— Am sunat-o pe Cat să văd dacă ai vrea să primeşti 
veşti de la mine. Ea mi-a spus că ai fost bolnavă. 


Nu voiam să trec iarăşi prin asta. Îmi era suficient de 
greu simplul fapt că-l priveam. 

— Am fost bolnavă, am confirmat aplecându-mi capul. 
Acum sunt mai bine. Să sperăm că voi rămâne aşa. 

Inima mi se izbea de coşul pieptului. Situaţia devenea 
neplăcută. 

— Aşadar, de cât timp mă urmăreşti? 

— De ieri. Am rămas în maşină peste drum de Palatul de 
Justiţie timp de trei ore, încercând să găsesc o cale să te 
abordez. Nu ştiam dacă vei accepta să mă întâlneşti. 

— Nici eu nu ştiu, tată. Mă străduiam să găsesc 
cuvintele potrivite şi simțeam cumpăna lacrimilor 
rănindu-mi nemiloasă ochii. Nu erai niciodată lângă noi. 
Ne-ai părăsit. Pur şi simplu mi-e imposibil să schimb ceea 
ce am simţit în toţi anii ăştia. 

— Nici nu mă aştept s-o faci, Lindsay, zise el. 
Îmbătrânesc. Ajung un babalâc care ştie că a făcut un 
milion de greşeli şi tot ce pot face acum e să încerc să 
repar unele dintre ele. 

L-am privit şi am clătinat din cap, pe jumătate 
nevenindu-mi să cred, şi, pe jumătate zâmbind, mi-am 
şters ochii cu mâna. 

— Aici s-a împuţit treaba acum. Ai aflat de Mercer? 

— Desigur, răspunse tata oftând. 

Am aşteptat să mai spună ceva, dar a ridicat doar din 
umeri. 

— Te-am văzut la televizor. Eşti uluitoare. Ştii asta, 
Lindsay, nu? 

— Tată, te rog, încetează. 

Cazul asta îmi solicita să dau tot ce-i mai bun în mine. 
Era o nebunie. lată-mă aici, iarăşi în faţa tatălui meu. 

— Nu ştiu dacă pot face faţă acum. 

— Nici eu nu ştiu, spuse el întinzându-se spre mine ca să 
îmi atingă mâna. Ce-ai zice dacă am încerca împreună? 


Capitolul 54 


A doua zi dimineaţă la ora nouă, Morris Ruddy, agentul 
de la FBI, mâzgălea ceva într-un carnet galben. 

— În regulă, locotenente, când ai stabilit că simbolul 
Himerei indică o mişcare de supremație a albilor? 

Capul îmi zvâcnea încă în urma celor întâmplate cu o 
noapte înainte. Ultimul loc în care îmi doream să mă aflu 
era biroul în care eram închisă pentru întrunirea cu grupul 
operativ, stând de vorbă cu agenţii federali. 

— Biroul dumneavoastră ne-a informat, am răspuns, cel 
din Quantico. 

Sigur că era o minciună. Stu Kirkwood doar confirmase 
ce aflasem dinainte de la Cindy. 

— După aceea, dat fiind că aveaţi informaţia, îmi sfredeli 
creierul agentul, câte din grupurile acestea aţi verificat? 

L-am privit iritată, vrând să-i comunic: „De fapt am 
putea face ceva progrese doar dacă am ieşi dracului din 
camera asta”. 

— Citiţi dosarele pe care vi le-am dat. Am verificat două 
sau trei. 

— Doar unul, îşi ridică el sprânceana. 

— Vedeţi, i-am explicat, nu au existat motive să credem 
că aceste grupuri ar mai fi acţionat în zona asta. Metoda 
folosită în aceste crime părea asemănătoare celorlalte 
cazuri la care am lucrat. Am dedus că avem de-a face cu 
un criminal în serie. Trebuie să recunosc că m-am bazat pe 
intuiţie. 

— Pornind de la aceste patru evenimente distincte, zise 
Ruddy, ați restrâns cercul  posibililor atacatori, 
considerând că este actul unui singur suspect necunoscut, 
nu-i aşa? 

— Înî, pornind de la asta şi de la cei şapte ani de muncă 
la Omucideri. 

Imi displăcea tonul lui. 

— Fiţi atent, agent Ruddy, acesta nu e un interogatoriu, 
spuse în sfârşit Sam Ryan, şeful detectivilor noştri. 

— Încerc doar să stabilesc dimensiunea efortului pe care 


trebuie să-l facem ca să coordonăm lucrurile în zonă, 
răspunse reprezentantul FBI. 

— Ştiţi ce? am spus eu. Acele indicii despre Himera nu 
ne-au ieşit în cale pur şi simplu, prin comunicate de presă. 
Furgoneta albă a fost zărită de un puşti de şase ani. Cea 
de-a doua reprezentare era pe un perete acoperit cu 
graffiti la locul crimei. Legistul nostru considera că Tasha 
Catchings n-a fost ucisă de un glonţ rătăcit. 

— Însă şi acum, după ce şeful vostru a fost omorât, tot 
credeţi că aceste asasinate nu sunt motivate politic? 

— Pot fi motivate politic, nu cunosc ordinea de zi 
completă a ucigaşului, însă e vorba de un singur tip care e 
greu de prins, un nebun sărit de pe fix. Ce naiba 
urmăreşte? 

— Ce urmăreşte este crima numărul trei, interveni 
agentul Hull. Impuşcarea lui Davidson. Îşi ridică trupul 
solid şi se îndreptă către un grafic de perete pe care era 
menţionată fiecare omucidere şi detaliile importante în 
coloane ordonate. Omorurile unu, doi şi patru, explică el, 
au toate legături cu Himera. Uciderea lui Davidson nu se 
brodeşte deloc. Vrem să ştim ce vă face să fiţi aşa sigură 
că avem de-a face cu acelaşi individ. 

— N-aţi văzut împuşcătura, am răspuns. 

— In conformitate cu datele pe care le am la dispoziţie - 
frunzări Hull prin notele sale -, Davidson a fost omorât cu 
un glonţ de la o armă total diferită. 

— Nu m-am referit la balistică, domnule Hull. Am spus 
împuşcătura. Avea precizia unui lunetist. La fel şi aceea 
care a ucis-o pe Tasha Catchings. 

— Ideea mea, bănuiesc, continuă Hull, e că nu avem 
nicio probă materială care să facă legătura între 
asasinarea lui Davidson şi celelalte trei. Dacă luăm în 
consideraţie doar faptele, nu presimţirile inspectorului 
Boxer, nimic nu arată că nu avem de-a face cu o serie de 
evenimente motivate politic. Nimic. 

În acea clipă se auzi o bătaie în uşa sălii de conferinţă, şi 
Charlie Clapper îşi strecură capul înăuntru. Părea o cârtiţă 
sfioasă trăgând cu ochiul în afara muşuroiului sau. 


Clapper îi salută din cap pe tipii de la FBI, apoi îmi făcu 
semn cu ochiul. 

— Mă gândeam că ai putea folosi asta. 

Aşeză pe masă o schiţă alb-negru a unei urme mari de 
pantof de sport. 

— Îţi aminteşti urma de pantof pe care am luat-o de pe 
smoala acoperişului pe care a stat ucigaşul lui Art 
Davidson? 

— Bineînţeles, i-am spus. 

Aşeză o a doua schiţă lângă prima. 

— Asta e cea pe care am putut-o lua de pe un petic de 
pământ umed la locul uciderii lui Mercer. 

Urmele erau identice. O linişte de mormânt pusese 
stăpânire pe încăpere. L-am privit mai întâi pe agentul 
Ruddy, apoi pe Hull. 

— Desigur, sunt doar o pereche de pantofi de sport 
Reebok obişnuiţi, explică Charlie. 

Scoase o lamelă din buzunarul halatului său alb de 
laborator. Pe ea erau particule minuscule de praf. 

— Le-am recoltat din locul unde a fost omorât Mercer. 
M-am aplecat şi am privit fix urmele aceleiaşi crete albe. 

— Un ucigaş, am zis. Un lunetist. 


Capitolul 55 


Le-am sunat pe fete să luăm o gustare la prânz. Abia 
aşteptam să le văd. 

Ne-am întâlnit la Yerba Buena Gardens, ne-am aşezat în 
curtea din faţa noului cinematograf IMAX şi i-am privit pe 
copiii care se jucau în fântânile arteziene, în timp ce 
molfăiam salatele la pachet. Le-am povestit fetelor fiecare 
detaliu din clipa în care am plecat de la restaurantul lui 
Susie, le-am vorbit despre bănuiala că eram urmărită de 
cineva şi despre faptul că l-am trântit la pământ pe tata în 
faţa casei mele. 

— Dumnezeule, rosti Claire. Tatăl risipitor. 

Pentru o secundă păru că o boltă de tăcere ne-a izolat de 
restul lumii. Mă pironiră cu privirile... figurile lor trădau 
neîncredere. 

— Când l-ai văzut ultima dată? întrebă Jill. 

— A venit la festivitatea mea de absolvire. Nu l-am 
invitat, dar a aflat el într-un fel sau altul. 

— Te-a urmărit, rosti Jill uluită. De la restaurant? Ca un 
delincvent înfricoşător? Uhu-huu, zise ea trăgându-se 
înapoi cu teamă. 

— Tipic pentru Marty Boxer, am zis eu, alungându-mi 
lehamitea odată cu aerul pe care-l expiram. Asta-i tata. 

Claire îşi aşeză mâna pe braţul meu. 

— Aşadar, ce dorea? 

— Încă nu ştiu exact. Parcă ar vrea să îndrepte lucrurile. 
Spunea că sora mea, Cat, i-a povestit că am fost bolnavă. A 
urmărit cazul cu mireasa şi mirele. Zicea că dorea să-mi 
spună cât de mândru e de mine. 

— Asta a fost cu luni în urmă, pufni Jill, luând o 
îmbucătură din salata de pui şi avocado. Evident că nu s-a 
prea grăbit. 

— Asta am spus şi eu, am recunoscut. 

Cindy încercă să-şi risipească uluiala scuturând din cap. 

— Și după douăzeci de ani s-a hotărât să apară la uşa ta? 

— Eu cred că e un lucru bun, Lindsay, comentă Claire. 
Doar mă ştii pozitivă. 


— Un lucru bun că după douăzeci de ani se întoarce 
pentru că are mustrări de conştiinţă? 

— Nu, e bine că are nevoie de tine, Lindsay. E singur, 
nu-i aşa? 

— Mi-a spus că s-a recăsătorit, dar a divorţat după doi 
ani. Imaginează-ţi, Claire, să te trezeşti peste ani de zile de 
la evenimentul respectiv că tatăl ţi s-a recăsătorit. 

— Nu asta contează, Lindsay, răspunse Claire. Se 
străduieşte să-ţi comunice un mesaj. N-ar trebui să nu 
accepti. 

— Cum te simţi? se interesă Jill. 

Mi-am şters gura, am luat o înghiţitură de ceai cu 
gheaţă şi apoi am inspirat lung. 

— Vrei să-ţi spun adevărul? Nici nu ştiu. Pare o fantomă 
a trecutului care reînvie o groază de amintiri urâte. Orice 
vine de la el distruge oamenii. 

— E tatăl tău, dulceaţo, spuse Claire. Ai îndurat 
suferinţa asta de când te ştiu. Ar trebui să-l accepti, 
Lindsay. Te-ai putea bucura de ceva ce n-ai avut înainte. 

— La fel de bine s-ar putea ca el să-i dea din nou un şut 
în fund, zise Jill. 

— Isuse, se uită Cindy la Jill. Perspectiva maternității nu 
te-a prea făcut plăcută şi sentimentală, nu? 

— O întâlnire cu pastorul, răspunse Jill caustic, şi 
dintr-odată te transformi în personajul pozitiv al grupului? 
Mă impresionezi! 

O priveam pe Cindy, stăpânindu-ne să nu râdem. 

— Aşa e, întări Claire clătinând din cap. Doar nu crezi că 
ai reuşit să scapi din încurcătură, nu? 

Cindy se îmbujoră. De când o ştiam, niciodată n-o 
văzusem pe Cindy Thomas îmbujorându-se. 

— Voi doi chiar că faceţi un cuplu, am oftat eu. 

— Îmi place de el, îi scăpă lui Cindy. Am stat de vorbă 
ore în şir la un bar. Apoi m-a condus acasă... Sfârşit. 

— Sigur, se hlizi Jill. E drăguţ şi are o slujbă sigură, iar 
în caz că, în mod tragic, eşti ucisă, n-ai de ce să-ţi faci 
probleme în legătură cu persoana care va ţine slujba de 
înmormântare. 


— Asta e o chestie la care nu mă gândisem, zâmbi Cindy. 
Ce naiba, a fost doar o întâlnire. Acum lucrez la un 
material despre el şi cartier. Sunt sigură că n-o să mă mai 
invite altă dată. 

— Dar tu o să-l inviţi din nou? se interesă Jill. 

— Suntem prieteni. Ba nu, suntem în raporturi 
prieteneşti. Au fost două ore extraordinare. Vă garantez că 
oricare dintre voi s-ar fi simţit bine. E vorba de muncă de 
documentare, mărturisi Cindy, încrucişându-şi mâinile. 

Am zâmbit toate, dar Cindy avea dreptate niciuna dintre 
noi n-ar fi refuzat două ore împreună cu Aaron Winslow. 
Încă mă înfioram când îmi aminteam cuvintele pe care le 
rostise la înmormântarea Tashei Catchings. În timp ce 
adunam resturile de mâncare, m-am întors spre Jill. 

— Şi cum te simţi? Eşti bine? 

Zâmbi. 

— Destul de bine. Apoi îşi petrecu mâinile peste 
pântecele abia rotunjit şi îşi umflă obrajii sugerând că-n 
curând avea să fie o grăsană... Mai am acest ultim caz de 
încheiat, apoi, cine ştie, mi-aş putea lua şi ceva timp liber. 

— Voi crede când voi vedea asta, zise Cindy, râzând 
înfundat. 

Eu şi Claire ne-am uitat încurajator la ea. 

— Păi s-ar putea să fiţi surprinse, avertiză Jill. 

— Aşadar, ce-o să faci? mă întrebă Claire când ne 
ridicam să plecăm. 

— O să continui să caut legătura dintre victime. Se va 
afla într-un final care e conexiunea. 

Işi ţinea ochii aţintiţi asupra mea. 

— Eu mă refeream la tatăl tău. 

— Nu ştiu. E un moment nepotrivit, Claire. Marty vine şi 
dă buzna... dacă vrea o dispensă, trebuie să stea la rând. 

Claire se ridică în picioare şi-mi aruncă unul dintre 
surâsurile ei de atoateştiutoare. 

— E clar că ai o propunere, am constatat eu. 

— Normal, de ce nu faci ceea ce se recomandă în situaţii 
de nesiguranţă şi stres? 

— Şi anume? 


— Pregăteşte-i omului ceva de mâncare. 


Capitolul 56 


Arcuindu-şi umerii deasupra biroului, Cindy îşi petrecea 
după-amiaza aceea în faţa computerului de la Chronicle, 
sorbind alene câte o gură de Stewart's Orange n' Cream, 
în timp ce derula inutil alte căutări. 

Undeva, în cel mai ascuns sertar al memoriei, se afla 
ceva ce ea pusese într-un fişier separat, o amintire 
sâcâitoare al cărei loc nu-l găsea... Himera... cuvântul 
folosit într-un alt context, vreo altă formă ce ar ajuta la 
rezolvarea cazului. Parcursese arhivele de la Chronicle şi 
nu se alesese cu nimic. Navigase pe internet cu ajutorul 
motoarelor de căutare obişnuite Yahoo, Jeeves, Google şi 
antenele îi vibrau la înaltă frecvenţă. Simţea, la fel ca 
Lindsay, că monstrul ăsta avea legătură cu altceva decât 
grupuri rasiste. Te ducea cu gândul la un individ complex, 
insidios, sinuos şi foarte inteligent. 

— Haide, oftă ea, bătând frustrată în tasta „enter”. Ştiu 
că eşti pe-aici pe undeva. 

Ziua aproape se sfârşise şi nu mai aflase nimic, nu avea 
nici măcar o informaţie nouă pentru ediţia din dimineaţa 
zilei următoare. Redactorul-şef va fi nemulţumit. „Avem 
cititori, o va bodogăni. Cititorii vor continuitate.” Va trebui 
să-i promită ceva. Dar ce? Investigația era blocată. Când 
descoperi asta, era pe Google, urmărind obosită şi 
plictisită a opta pagină de răspunsuri. O izbi ca un pumn. 

„Himera... Gheena, un expozeu al vieţii în închisoarea 
Pelican Bay, de Antoine James. Publicaţie postumă a 
dificultăţilor din închisoare, a cruzimilor şi a unei vieţi de 
fărădelegi.” 

Pelican Bay... în Pelican Bay erau aruncaţi cei mai 
periculoşi răufăcători din sistemul penitenciar al 
Californiei, delincvenți violenţi care nu puteau fi stăpâniţi 
nicăieri altundeva. Îşi amintea acum că citise despre 
Pelican Bay în Chronicle cu vreo doi ani în urmă. De-acolo 
aflase despre Himera. Asta se întâmplase... Asta nu-i 
dădea pace. 

Îşi răsuci biroul la terminalul CAL de pe un raft alăturat, 


îşi împinse ochelarii pe frunte şi scrise în câmpul 
„Căutare”: „Antoine James”. 

Cinci secunde mai târziu, îi sosi un răspuns, un articol 
din 10 august 1998, adică din urmă cu doi ani. Articolul 
fusese scris de Deb Meyer, autoare a unei rubrici fixe de 
fapte senzaţionale din numerele de duminică, şi purta 
titlul: „JURNAL POSTUM PREZINTĂ ÎN AMĂNUNT 
LUMEA DE COŞMAR A VIOLENŢEI DIN SPATELE 
GRATIILOR”. 

Făcu clic pe bara „Afişează pe ecran” şi în câteva 
secunde apăru un facsimil al articolului. Era un material 
despre stilul de viaţă dintr-o rubrică din Sunday Metro. 
Antoine James, care ispăşea la Pelican Bay o pedeapsă de 
zece până la cincisprezece ani pentru jaf armat, fusese 
înjunghiat şi ucis într-o revoltă a deţinuţilor. El ţinuse un 
jurnal ce înfăţişa detaliat povestea tulburătoare a vieţii în 
puşcărie, afirmând că acolo există o rutină a delaţiunilor 
forţate, a atacurilor rasiale, a bătăilor aplicate de gardieni 
şi o violenţă permanentă a bandelor. 

Tipări articolul, se deconectă de la CAL şi îşi răsuci 
scaunul înapoi la birou. Se lăsă pe spate în scaun şi îşi 
aşeză picioarele pe un vraf de cărţi. Privi pagina căutând 
să vadă ceva care să-i atragă atenţia. 

„Din momentul în care eşti trecut prin uşile închisorii, 
viaţa în Pelican Bay e un război permanent între 
intimidarea din partea gardienilor şi violenţa bandelor, 
scrisese James într-un caiet negru. Bandele îţi asigură un 
statut, identitate şi protecţie. Toţi jură solemn şi, 
indiferent de grupul din care faci parte, ţi se comandă cine 
eşti şi ce se aşteaptă de la tine.” 

Ochii lui Cindy continuară să parcurgă în goană 
articolul. Puşcăria era un cuib de vipere, de găşti şi de 
răzbunări. Deţinuţii de culoare îi aveau pe Însângeraţii şi 
Pumnalele, precum şi pe Musulmani. Latinoamericanii, pe 
Nordişti, cu bentiţele lor roşii, şi pe Sudişti, cu cele 
albastre, iar Mafia mexicană îi avea pe Los Eme. Albii 
aveau Hamsterii, Motocicliştii şi nişte rasişti nenorociţi 
numiţi Gaşca Toaletei Impuţite... şi Arienii, care militau 


pentru supremaţia albilor. „Unele dintre grupuri erau 
ultrasecrete, scria James. Odată admis, nimeni nu te mai 
atingea. Unul dintre aceste grupuri era deosebit de 
periculos. Toţi tipii din această bandă aveau condamnări 
maxime, ispăşind pedepse pentru delicte înfiorătoare. Şi-ar 
înjunghia un confrate doar ca să vadă dacă au avut 
dreptate când au pariat pe ce a mâncat.” 

Adrenalina se împrăştie în trupul lui Cindy când ajunse 
la capătul propoziției următoare. 

James avea un nume pentru grup - Himera. 


Capitolul 57 


Eram pe punctul să-mi închei ziua de lucru - nimic în 
plus despre cele patru victime, iar creta albă continua să 
rămână un mister -, când mă sună Cindy. 

— Instituţia este tot în stare de asediu? glumi ea 
sarcastic, referindu-se la moratoriul primarului în ceea ce 
privea presa. 

— Crede-mă, nu e o treabă uşoară nici măcar pentru cei 
din interiorul sistemului. 

— Hai să ne întâlnim. Am ceva pentru tine. 

— Bine, unde? 

— Uită-te pe fereastră, sunt afară. 

Am privit iscoditor şi am zărit-o pe Cindy, sprijinindu-se 
de o maşină parcată în apropiere. Era aproape şapte. 
Mi-am strâns calabalâcul de pe birou, le-am adresat un 
„Noapte bună!” grăbit lui Lorraine şi lui Chin şi m-am 
strecurat pe uşa din spate. Am trecut strada în goană până 
la Cindy. Purta o fustă scurtă şi o jachetă de jeans brodată, 
iar pe umăr îşi aruncase un rucsac de culoare kaki 
spălăcit. 

— Repetiţii la cor? am întrebat-o făcându-i cu ochiul. 

— Tocmai tu te-ai găsit să vorbeşti. Data viitoare când te 
mai văd în echipament SWAT voi presupune că ai întâlnire 
cu tăticul tău. 

— Că tot veni vorba despre Marty, să ştii că i-am 
telefonat şi l-am invitat la mine mâine-seară. Deci, spioano, 
ce-i atât de important ca să ne întâlnim aici? 

— Veşti bune, veşti rele, spuse Cindy. Işi dădu jos 
rucsacul de pe umăr şi scoase un plic mare. Cred că am 
găsit asta, Lindsay. 

Mi-a înmânat plicul, iar eu l-am deschis: un articol din 
Chronicle datat cu doi ani în urmă şi care prezenta un 
jurnal de închisoare, „Gheena”, de un anume Antoine 
James. Câteva pasaje erau subliniate cu galben. Am 
început să citesc: 

„Arienii... mai rău decât Arienii. Toţi cu pedepse 
maxime. Albi, răi şi plini de ură. Nu ştiam pe cine urau mai 


mult, pe noi, viermii, cu care trebuiau să-şi împartă 
mâncarea, sau pe poliţiştii şi gardienii care-i băgaseră 
acolo. 

Aceşti sceleraţi îşi găsiseră un nume, îşi spuneau 
Himera...” 

Ochii îmi rămaseră fixaţi asupra cuvântului. 

— Sunt nişte bestii, Lindsay. Cei mai periculoşi 
răufăcători din sistemul penitenciar. Îşi iau chiar obligaţia 
de a executa loviturile unul pentru celălalt când ies din 
puşcărie. Asta e ştirea cea bună, îmi comunică ea. Cea rea 
e că vorbeam despre Pelican Bay. 


Capitolul 58 


În structura sistemului penitenciarelor de stat al 
Californiei, Pelican Bay era „locul în care soarele nu 
străluceşte niciodată”. 

Ziua următoare l-am luat pe Jacobi şi am cerut un 
elicopter al poliţiei pentru zborul de o oră în susul 
litoralului spre Crescent City, lângă graniţa cu statul 
Oregon. Mai fusesem la Pelican Bay de două ori înainte, ca 
să vorbesc cu un informator despre un caz de crimă şi să 
particip la o audiere pentru eliberarea condiţionată a unui 
individ pe care eu îl băgasem la răcoare. De fiecare dată 
când zburam deasupra pădurii dese de sequoia ce 
înconjura complexul de clădiri, simţeam un gol în capul 
pieptului. 

Dacă erai agent al forţelor de ordine - mai ales femeie -, 
ăsta era genul de loc unde nu ţi-ai fi dorit să mergi. Când 
eşti introdus pe poarta principală, vezi un indicator care te 
avertizează că, dacă eşti luat ostatic, eşti pe cont propriu. 
„Nu se vor purta negocieri.” 

Făcusem programare să mă întâlnesc cu adjunctul 
şefului închisorii Roland Estes în clădirea administrativă 
principală. Ne lăsă câteva minute să-l aşteptăm. Când 
apăru, am remarcat că Estes era înalt şi sobru, avea o 
figură dură şi ochi albaştri impenetrabili. Avea lipsa de 
sociabilitate a pumnului încleştat cu forţa şi încăpățânare, 
deprinsă de-a lungul anilor trăiţi în cea mai strictă 
disciplină. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, spuse aşezându-se pe 
un scaun în spatele biroului masiv de stejar. Am avut un 
incident în aripa O. Unul dintre deţinuţii Nordişti i-a luat 
gâtul unui rival. 

— De unde a avut cuțitul? întrebă Jacobi. 

— Ce cuţit? zâmbi Estes tăios. A folosit muchia ascuţită 
a unei săpăligi de grădinărit. 

Nu mi-aş fi dorit slujba lui Estes pentru nimic în lume, 
dar nici reputaţia acestui loc nu-mi plăcea din cauza 
bătăilor, intimidărilor şi a mottoului: „loarnă, obţine 


eliberarea condiţionată sau mori”. 

— Spuneaţi că vizita dumneavoastră are legătură cu 
uciderea comandantului Mercer, locotenente? 

Estes se aplecă în faţă. 

Am încuviinţat cu o înclinare a capului, în timp ce 
scoteam din geantă un dosar al cazului. 

— În legătură cu un posibil şir de crime. Mă interesează 
ce ştiţi despre o bandă din închisoare. 

Estes ridică din umeri. 

— Majoritatea deţinuţilor fac parte din bande de când 
aveau zece ani. Veţi descoperi că fiecare teritoriu al unei 
găşti din Oakland sau din estul Los Angeles-ului există şi 
aici. 

— Această bandă se numeşte Himera, i-am spus. 

Estes nu păru surprins pe moment. 

— Nu începeţi cu nimicuri, hm, locotenente? Ce doriţi să 
ştiţi? 

— Vreau să aflu dacă aceste omoruri ne conduc spre 
oamenii din Himera. Vreau să ştiu dacă sunt tot atât de 
groaznici pe cât se crede că sunt. Şi vreau să ştiu numele 
tuturor membrilor importanţi care se află în libertate 
acum. 

— Răspunsul la toate acestea e afirmativ. Estes îşi întări 
spusele cu o mişcare hotărâtă a capului. Este un fel de 
probă a focului. Puşcăriaşi care sunt în stare să suporte tot 
ceea ce le putem servi mai rău, cei care au fost la carceră 
o perioadă importantă de timp, sunt ridicaţi în rang şi 
câştigă anumite privilegii. 

— Privilegii? 

— Libertatea... aşa cum o înţelegem noi aici: libertatea 
de a nu fi interogaţi, de a nu fi forţaţi să toarne. 

— Aş dori o listă cu membrii acestei bande eliberaţi 
condiţionat. Estes zâmbi. 

— Nu obţin mulţi eliberarea condiţionată. Unii sunt 
transferați la alte închisori. Presupun că sunt ramificații 
ale Himerei în toate închisorile de maximă siguranţă din 
stat. Şi să ştiţi că nu avem un dosar despre cine este şi 
cine nu este membru. Ştim mai degrabă cine reuşeşte să 


stea alături de şeful bandei în sala de mese. 

— Dar îi ştiţi, nu? Ştiţi cine face parte din bandă. 

— Noi ştim, încuviinţă Estes legănându-şi capul. Se 
ridică în picioare de parcă discuţia noastră ar fi luat 
sfârşit. Va dura ceva timp. Trebuie să mă documentez în 
legătură cu unele chestiuni, dar mă voi strădui să văd ce 
pot să fac. 

— Dacă tot sunt aici, l-aş putea întâlni. 

— Pe cine, locotenente? 

— Pe marele nenorocit. Capul Himerei. 

Estes mă privi. 

— Regret, locotenente, nimeni nu o face. Nimeni nu 
intră în Bazin. 

L-am privit în ochi pe Estes. 

— Vreţi să mă întorc cu un ordin de la guvernator ca să 
terminăm odată? Ascultaţi, şeful poliţiei noastre e mort. 
Toţi politicienii din stat vor să-l prindem pe criminal. Am 
susţinere pe toată linia, ştiţi asta deja. Aduceţi-l sus pe 
nemernic! 

Încrâncenarea orgoliului lezat se risipi de pe faţa 
îngrijită a lui Estes. 

— Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, locotenente... 
dar nu pleacă el de acolo, vă duceţi dumneavoastră la el! 

Estes luă telefonul şi formă un număr. După o scurtă 
pauză, mârâi aspru: 

— Pregătiţi-l pe Weiscz. Are un vizitator. Este o femeie. 


Capitolul 59 


Am parcurs un pasaj subteran însoţiţi de Estes și de un 
gardian principal numit O'Koren, dotat cu o tonfa. Când 
am ajuns la o casă a scării ce era inscripționată SHU-C, 
Estes ne conduse la etaj după ce-şi trecu mâna peste un 
ecran de siguranţă. Printr-o uşă acționată cu aer 
comprimat, am pătruns într-o zonă ultramodernă a 
închisorii. 

Pe drum mi-a completat informaţiile. 

— Weiscz a ajuns aici de la o altă închisoare, Folsom, ca 
majoritatea deţinuţilor noştri. Era conducătorul Frăției 
Ariene de acolo, până când a strangulat un gardian de 
culoare. Se împlinesc optsprezece luni de când a fost izolat 
aici. Până când nu începem să trimitem oamenii la moarte 
în statul ăsta, nu mai avem ce să facem. 

Jacobi se aplecă şi şopti: 

— Eşti sigură că ştii ce cauţi aici, Lindsay? 

Nu eram sigură. Inima începuse să-mi galopeze şi 
palmele îmi transpiraseră de nervozitate. 

— De-asta te-am adus cu mine. 

— Zău, murmură Jacobi. 

Corpul carcerelor de la Pelican Bay nu semăna cu nimic 
din ce mai văzusem înainte. Totul era vopsit într-un alb 
mat, searbăd. Pretutindeni în jur se vedeau gărzi solide în 
uniforme, de ambele sexe, dar invariabil albi, oameni în 
posturi de control cu pereţi de sticlă. 

Pretutindeni se vedeau monitoare şi camere video de 
supraveghere... pretutindeni. 

Corpul ăsta avea configuraţia unei păstăi cu zece celule 
ale căror uşi care se blocau pneumatic; erau închise 
ermetic. 

Estes se opri în faţa unei uşi metalice cu geam mare. 

— Bine aţi venit la cota zero a speţei umane, îmi spuse. 

Un gardian chel, musculos, cu vizieră şi pistol cu şocuri 
electrice veni la noi. 

— Weiscz a trebuit să fie extras, domnule gardian-şef 
adjunct. Cred că va avea nevoie de câteva clipe să se 


liniştească. 

L-am privit pe Estes. 

— Extras? 

Estes pufni: 

— Vă închipuiţi că, după ce a fost închis în carceră două 
luni, va fi fericit să iasă de acolo. Aşa, că să ştiţi ce vă 
aşteaptă în continuare, aflaţi că Weiscz nu a fost 
cooperant. A trebuit să trimitem o echipă ca să-l dichisim 
pentru dumneavoastră. 

Cu o mişcare a capului mă îndemnă să privesc prin 
geamul uşii. 

— Iată-vă omul... 

Am păşit în faţa uşii solide, acţionate pneumatic. 

Un trup mătăhălos şi musculos stătea adus de spate pe 
scaunul metalic de care era legat; avea picioarele în 
lanţuri şi mâinile îi erau încătuşate la spate. Părul îi era 
unsuros, ciufulit şi purta un cioc neîngrijit. Era îmbrăcat 
cu un combinezon portocaliu cu mâneci scurte, deschis la 
piept,  dezvelind tatuaje complicate ce-i acopereau 
trunchiul şi braţele solide ce păreau umflate cu pompa. 

Estes zise: 

— Va fi un gardian aici cu dumneavoastră şi veţi fi 
monitorizaţi în permanenţă. Stati la distanţă de el. Nu vă 
apropiaţi la mai mult de un metru şi jumătate. Dacă-şi 
împinge chiar şi numai bărbia spre dumneavoastră, va fi 
imobilizat. 

— Dar tipul e înlănţuit, i-am spus. 

— Nenorocitul ăsta mănâncă lanţuri, mă atenţionă 
Estes. Credeţi-mă. 

— Îi pot promite ceva? 

— Înî, zâmbi Estes cu superioritate. Un Happy Meal. 
Sunteţi pregătiţi? 

I-am făcut semn cu ochiul lui Jacobi, a cărui expresie 
spunea că e nevoie să fim atenţi. Inima mi se opri de parcă 
o ţintă în mişcare ar fi explodat în aer. 

— Călătorie sprâncenată, bolborosi Estes. 

Apoi făcu semn către cabina de control. Se auzi un fâşâit 
puternic când se deschise uşa grea cu aer comprimat. 


Capitolul 60 


Am intrat în celula albă şi ostilă. Era aproape goală, cu 
excepţia mesei de metal, a celor patru scaune, toate fixate 
de podea, precum şi a celor două camere video de 
supraveghere amplasate sus pe pereţi. Intr-un colţ stătea 
în picioare un gardian cu buzele strânse, tăcut, care ţinea 
un pistol cu şocuri electrice. 

Weiscz aproape că nici nu mă băgă în seamă. Picioarele 
îi erau legate şi mâinile strâns încătuşate în spatele 
scaunului. Ochii lui aveau un aspect metalic, neomenesc. 

— Sunt locotenent Lindsay Boxer, i-am spus, oprindu-mă 
la doi metri de el. 

Weiscz nu răspunse nimic, doar îşi îndreptă privirea 
spre mine. Ochii îi erau nişte fante înguste, fosforescente. 

— Trebuie să discutăm despre nişte crime care s-au 
comis. Nu-ţi pot promite multe. Sper să mă asculţi până la 
capăt. Poate mă ajuţi. 

— Suge-mi-o, scuipă el cu o voce răguşită. 

Gardianul făcu un pas către el, şi Weiscz se încordă de 
parcă ar fi simţit şocul pistolului electric. Am ridicat mâna 
ca gardianul să se oprească. 

— Ai putea şti ceva despre ei, am continuat, simțind un 
fior ca de gheaţă străbătându-mi şira spinării. Vreau doar 
să ştiu dacă tu înţelegi ceva din aceste omoruri... 

Weiscz mă privi curios, probabil încercând să vadă dacă 
avea ceva de câştigat din asta. 

— Cine a murit? 

— Patru oameni. Doi poliţişti. Unul era şeful poliţiei 
noastre. O văduvă şi o fetiţă de unsprezece ani. Toţi de 
culoare. 

Un zâmbet amuzat se întinse pe faţa lui Weiscz. 

— În caz că n-ai remarcat, cucoană, alibiul meu e beton. 

— Speram să ştii măcar ceva despre ei. 

— De ce eu? 

Am scos din buzunarul jachetei aceleaşi două fotografii 
pe care i le arătasem lui Estes şi i le-am ţinut în faţa 
ochilor. 


— Criminalul lasă chestiile astea în urmă. Am 
convingerea că ştii ce înseamnă. 

Weiscz ricană arătându-şi toţi dinţii. 

— N-am idee ce cauţi aici, dar habar n-ai cât de tare mi 
se rupe de chestia asta. 

— Ucigaşul este un membru al Himerei, Weiscz. Dacă 
vei coopera, s-ar putea să-ţi recâştigi nişte avantaje. Te-ar 
putea scoate oricând din gaura asta. 

— Amândoi ştim că nu voi scăpa niciodată din gaura 
asta. 

— Se găseşte mereu ceva, Weiscz. Toată lumea doreşte 
ceva. 

— Ar fi o chestie, zise în cele din urmă. Apropie-te! 

Tot trupul mi se crispă. 

— Nu pot. Ştii asta. 

— Ai o oglindă, nu? 

I-am făcut semn din cap că da. Aveam în poşetă oglinda 
de la trusa de machiaj. 

— Lasă-mă să mă văd. 

Privii către gardian. Capul lui zvâcni, făcându-mi un 
semn ferm de nu. 

Pentru prima dată Weiscz mă privi în ochi. 

— Oglindeşte-mă în ea. Nu m-am mai văzut de un an. 
Chiar şi armăturile duşurilor sunt vopsite ca să nu vezi 
nicio imagine reflectată. Nenorociţii ăştia vor pur şi simplu 
să uiţi cine dracu' eşti. Vreau să mă văd. 

Gardianul făcu un pas înainte. 

— Ştii că e imposibil, Weiscz. 

— Du-te-n mă-ta, Labont. Răcni plin de ranchiună către 
camerele video. Şi pe tine te bag, bă, Estes, în mă-ta. Apoi 
se întoarse iar către mine. Nu te-au trimis aici cu prea 
multe chestii ca să te târguieşti cu mine, nu-i aşa? 

— Mi-au spus că te-aş putea scoate pentru un Happy 
Meal, i-am spus cu un zâmbet vag. 

— Doar noi doi, hm? 

M-am uitat către gardian. 

— Şi cu el. 

Barbişonul lui Weiscz se cutremură de râs. 


— Imbecilii ăştia chiar ştiu cum să distrugă totul. 

Stăteam acolo abia stăpânindu-mi nervii. Nu râdeam. Nu 
voiam să-i arăt nici cel mai mic semn de compasiune. 

Dar m-am aşezat la masă vizavi de Weiscz. Am cotrobăit 
în geantă şi mi-am scos pudriera. Aşteptam în orice minut 
să intervină prin interfon o voce puternică ori să se 
repeadă gardianul cu faţa ca de piatră şi să mi-o ia. Spre 
uimirea mea, nu se întâmplă nimic. Am deschis cutia de 
pudră compactă, l-am privit pe Weiscz, apoi am întors 
oglinda către el. 

Nu ştiu cum o fi arătat înainte, dar acum era o privelişte 
oribilă. Se privi cu ochii larg deschişi, realizând în ce hal 
l-a adus regimul sever de izolare. Se uita în oglindă de 
parcă era ultimul lucru pe care avea să-l vadă pe pământ. 
Apoi privi spre mine şi rânji. 

— Nu prea merită şi nici nu prea mai sunt multe de făcut 
pentru ciurucul ăsta, nu-i aşa? 

Nu ştiu de ce, dar i-am zâmbit cu părere de rău. Apoi îşi 
răsuci capul către camerele video. 

— Te bag în mă-ta, Estes, răcni el. Vezi? Tot aici sunt. 
Încerci să mă strângi cu uşa, dar tot aici mă aflu. Răfuiala 
merge înainte şi fără mine. Himera, iubiţel... Glorie celor 
nepătaţi a căror mână potoleşte prostimea şi gloata! 

— Cine ar face asta? l-am întrebat. Spune-mi, Weiscz. 

Ştia. Şi eu ştiam că el ştia. Era cineva cu care împărţise 
celula. Cineva cu care stătuse la poveşti în curtea 
închisorii. 

— Ajută-mă, Weiscz. O persoană pe care o cunoşti îi 
omoară pe aceşti oameni. De-acum încolo nu mai ai nimic 
de câştigat. 

Ochii i se aprinseră cu o furie bruscă. 

— Crezi că dau un rahat pe ciorile tale moarte? Pe 
gaborii tăi morţi? Oricum statul o să înceapă să îi adune 
curând. O să îi bage în cuşti. O curviştină neagră de doişpe 
ani, nişte maimuţoi îmbrăcaţi în poliţişti. Mi-aş dori totuşi 
să fi apăsat trăgaciul cu degetul meu. Amândoi ştim că, 
orice ţi-aş spune, nu o să obţin de la nenorociţii ăştia decât 
o mâncare de mâna a doua. În clipa când vei pleca, Labont 


o să mă curenteze, orice-ar fi. Ar fi mai mişto dacă mi-ai 
suge-o. 

Capul îmi zvâcni. M-am ridicat în picioare şi m-am 
îndreptat spre uşă. 

— Poate unuia dintre dobitocii ăia i-a venit mintea la 
cap, urlă el cu un zâmbet de superioritate. Poate despre 
asta e vorba, o treabă făcută dinăuntrul poliţiei. 

Un tremur stârnit de ură mă cuprinse. Weiscz era o 
bestie. Nu exista nicio fărâmă de omenie în el. Nu-mi 
doream decât să-i trântesc uşa în nas. 

— Eu ţi-am dat ceva, chiar dacă numai pentru o clipă, 
i-am spus. 

— Şi să nu fii chiar aşa de sigură că n-ai primit ceva în 
schimb. Nu o să îl prinzi niciodată. El e Himera... Weiscz 
îşi smuci capul către piept, făcându-mi semn la un tatuaj 
sus pe liniar. N-am reuşit să văd decât coada unui şarpe. 
Putem îndura cât ne puneţi în cârcă, muieruşcă în zale. 
Uită-te la mine... m-au băgat în Gheena asta, mă pun să-mi 
mănânc rahatul, dar încă mai pot câştiga. 

Deodată începu să vorbească tare, vulgar şi furios, 
zbătându-se să scape din legăturile ce-l imobilizau. 

— La sfârşit vine victoria. Mila Domnului este rasa albă. 
Trăiască Himera... 

M-am îndepărtat în timp ce Weiscz se răsucea 
provocator. 

— Şi cum rămâne cu Happy Meal, târfă? 

Când am ajuns la uşă, am auzit un „harşt” urmat de un 
geamăt întretăiat; m-am întors chiar când gardianul băga o 
mie de wati în pieptul chinuit de convulsii al lui Weiscz. 


Capitolul 61 


Ne-am înapoiat în oraş având cu noi câteva nume 
obţinute prin amabilitatea lui Estes. Erau deţinuţi recent 
eliberaţi condiţionat şi despre care se credea că erau 
membri ai Himerei. Când am ajuns înapoi la birou, Jacobi 
le-a arătat lista lui Cappy şi lui Chin. 

— O să încep să chem câţiva ofiţeri de supraveghere a 
deţinuţilor eliberaţi condiţionat, îmi zise. Vrei să ne ajuţi? 

L-am refuzat cu o mişcare hotărâtă a capului. 

— Trebuie să plec devreme, Warren. 

— Care-i treaba, să nu-mi spui că ai o întâlnire? 

— Ihi, am dat eu din cap. E de la sine înţeles că pe faţa 
mi-a răsărit un zâmbet cam ezitant. Am o întâlnire. 

Soneria de la parter s-a auzit cam pe la şapte. Când am 
deschis uşa, tata mă privea din spatele unei apărători de 
faţă pentru prinzătorii de baseball şi avea mâinile întinse 
într-un gest sugerând o simulată apărare. 

— Prieteni? mă întrebă în timp ce un zâmbet conciliant i 
se furişă pe faţă. 

— Cina... am zâmbit eu cu o urmă de amărăciune. Nu 
sunt în stare de mai mult. 

— E un început, rosti el în timp ce intra în cameră. 

Se ferchezuise. Purta o jachetă sport maro, pantaloni 
călcaţi şi cămaşă albă cu guler scrobit. Îmi dădu o sticlă de 
vin roşu înfăşurată în hârtie. 

— De ce te-ai deranjat, i-am spus în timp ce 
despachetam sticla, apoi am rămas cu gura căscată când 
am dat cu ochii de etichetă. Era un Bordeaux din prima 
cultură, Chateau Latour, anul 1965. 

L-am privit; 1965 era anul în care mă născusem. 

— L-am cumpărat la un an după ce te-ai născut. A fost 
unul dintre puţinele lucruri pe care le-am luat cu mine 
când am plecat. M-am gândit întotdeauna că îl vom bea la 
terminarea studiilor tale sau poate la nuntă. 

— L-ai păstrat toţi anii ăştia? l-am întrebat trădându-mi 
mirarea printr-o mişcare amplă a capului. 

Ridică din umeri. 


— Cum ţi-am spus, l-am cumpărat pentru tine. În orice 
caz, Lindsay, nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât 
să-l bem împreună aici, în seara asta. 

O senzaţie de căldură mă inundă. 

— Faci să-mi fie greu să te mai urăsc pe deplin. 

— Nu mă uri, Lindsay; îmi aruncă apărătoarea de 
baseball. Nu mi se potriveşte. Nici nu vreau să mai fie 
nevoie să mă folosesc de ea vreodată. 

L-am condus în camera de zi, i-am turnat o bere şi ne-am 
aşezat. Eram îmbrăcată cu un pulover Eileen Fisher de 
culoarea vinului şi-mi prinsesem părul într-o coadă de cal. 
Ochii tatei părură să clipească vesel spre mine. 

— Arăţi fantastic, Floricico, îmi spuse tata. 

Când m-am încruntat, el zâmbi. 

— N-am ce-i face, chiar arăţi splendid. 

O vreme am stat de vorbă, cu Martha întinsă alături de 
el, de parcă îi era un vechi prieten. Am discutat despre 
lucruri prozaice, pe care le ştiam. Cine a mai rămas în 
poliţie dintre vechile lui cunoştinţe. Cat şi fiica ei 
nou-născută pe care el n-o văzuse. 

Dacă Jerry Rice va renunţa. Am atins subiectul despre 
Mercer şi despre întregul caz. 

Mi s-a părut altfel decât mi-l imaginam. Nu era vorbăreţ, 
fanfaron şi preocupat de poveştile lui cum mi-l aminteam, 
ci modest şi rezervat. Aproape plin de mustrări de 
conştiinţă. Dar încă mai avea simţul umorului. 

— Trebuie să-ţi arăt ceva, i-am zis. 

M-am dus în cămara de pe coridor şi m-am întors cu 
jacheta de baseball din satin a echipei Giants pe care mi-o 
dăduse acum mai bine de douăzeci şi cinci de ani. Era 
brodată cu numărul 24 şi purta numele Mays în faţă, pe 
piept. De surpriză, ochii tatălui meu străluciră de emoție. 

— Uitasem de asta. Am primit-o de la responsabilul cu 
echipamentul în 1968. O întinse în faţă şi o privi îndelung 
ca pe o relicvă care făcea ca trecutul să pară deodată 
aievea. Îţi închipui cât trebuie să valoreze chestia asta azi? 

— Mereu am socotit-o moştenirea mea, i-am zis. 


Capitolul 62 


Am pregătit somon la grătar cu sos de ghimbir şi miso, 
orez prăjit cu ardei, praz şi mazăre. Ţineam minte că tatei 
îi place mâncarea chinezească. Am deschis sticla de Latour 
'65. Era un vin de vis, catifelat şi cristalin. Ne-am aşezat 
pe terasa care dădea spre golf. Tata îmi mărturisi că era 
cel mai bun vin pe care l-a gustat vreodată. 

Conversaţia alunecă treptat spre subiecte mai intime. 
Mă întrebă cu ce fel de om fusesem căsătorită şi am 
recunoscut că, din nefericire, cu unul care-i semăna. M-a 
întrebat dacă îi purtam resentimente, şi a trebuit să-i spun 
adevărul. 

— Mda. O mulţime, tăticule. 

Treptat am început să discutăm şi despre caz. l-am 
povestit cât era de greu de rezolvat, cât mă condamnam că 
nu eram în stare să îi dau de cap, că eram sigură că era un 
criminal în serie, dar, cu toate cele patru omucideri din 
acest caz, tot nu aveam nimic care să mă ajute. 

Am stat de vorbă încă trei ore, până după unsprezece, şi 
sticla de vin s-a golit, iar Martha a adormit la picioarele 
lui. Când şi când trebuia să-mi amintesc faptul că stăteam 
de vorbă cu tatăl meu, că mă aflam aşezată în faţa lui 
prima dată în viaţa mea de adult... şi, încet-încet, am 
început să înţeleg: era un biet om care greşise şi fusese 
pedepsit pentru asta. Nu mai era omul căruia să-i pot 
purta orbeşte ranchiună. Nu ucisese pe nimeni. Nu era 
Himera. După normele cu care aveam de-a face, păcatele 
lui erau pardonabile. Cu timpul, nu-mi mai puteam reţine 
întrebarea pe care tot dorisem să i-o pun atâţia ani. 

— Trebuie să aflu răspunsul la asta. De ce ne-ai părăsit? 

Luă o înghiţitură de vin şi se sprijini cu spatele de 
canapea. Ochii lui albaştri păreau foarte trişti. 

— Nu ţi-aş putea spune nimic convingător. Nu acum... 
Eşti femeie în toată firea. Lucrezi în poliţie. Ştii cum 
evoluează lucrurile. Eu şi maică-ta... hai să zicem, pur şi 
simplu, că n-am fost niciodată potriviţi, chiar după 
preceptele vremurilor de altădată. Risipisem cea mai mare 


parte din ce aveam pe jocuri de noroc. Aveam o mulţime 
de datorii, bani Împrumutați de pe stradă. Nu e chiar cuşer 
pentru un poliţist. Făcusem o mulţime de lucruri de care 
nu prea eram mândru... nici ca bărbat şi nici ca poliţist. 
Am observat că îi tremurau mâinile. Ştii cum uneori comiţi 
o infracţiune doar pentru că situaţia devine atât de 
încurcată şi atât de grea, încât opţiunile ţi se termină una 
câte una şi nu mai eşti în stare să faci altceva? Aşa s-a 
întâmplat cu mine. Datoriile, situaţia de la slujbă... n-am 
găsit nicio altă scăpare. Pur şi simplu, am plecat. Ştiu că e 
cam târziu să ţi-o spun, dar am regretat toată viaţa că am 
plecat. 

— Şi când s-a îmbolnăvit mama? 

— Mi-a părut rău că s-a îmbolnăvit, dar pe atunci aveam 
o nouă existenţă şi nimeni nu mă făcea să întrevăd că eram 
bine-venit dacă m-aş fi întors. M-am gândit că i-ar face mai 
mult rău decât ar ajuta-o. 

— Ştiu că mama îmi spunea mereu că erai mitoman. 

— Asta e adevărul, Lindsay, spuse tata. 

Imi plăcu faptul că recunoştea. De fapt, îl plăceam pe 
tata. Simţeam nevoia să mă ridic, să schimb subiectul. 
M-am hotărât să duc vasele la bucătărie. Pieptul îmi 
zvâcnea. Simţeam că eram pe punctul de a izbucni în 
plâns. Mi se întorsese tatăl şi începusem să înţeleg cât de 
mult îi dusesem dorul. Într-un fel ciudat, tot mai doream să 
fiu fetiţa lui. 

Tata mă ajută să car vasele. Le-am curăţat de grăsime, 
iar el le-a aşezat în maşina de spălat vase. Abia dac-am mai 
deschis gura. Tot trupul îmi fremăta de emoție. 

Când am terminat de spălat vasele, se întâmplă să ne 
întoarcem unul către celălalt şi privirile ni se întâlniră. 

— Şi unde stai? l-am întrebat. 

— La un amic al meu, fost poliţist, Ron Fazio. Era 
sergent la secţia de pe Sunset. Mă ţine pe canapeaua lui. 

Spălam o oală de paste. 

— Şi eu am o canapea, i-am zis. 


Capitolul 63 


Toată dimineaţa următoare am migălit la lista de nume 
pe care mi-o dăduseră Estes şi oamenii lui. Pe două le-am 
şters imediat. O verificare pe calculator ne indica faptul că 
îşi reocupaseră locurile în sistemul penitenciar californian, 
actualmente aflându-se în alte închisori. 

Ceva din ceea ce-mi spusese Weiscz cu o zi înainte îmi 
stăruia în gând. 

„Ţi-am dat ceva”, îi spusesem în timp ce puşcăriaşul 
făcea urlând apologia rasei albe. 

„Şi eu ţi-am dat ceva în schimb”, îmi răspunsese. 
Cuvintele îmi stăruiau în minte. Mi-au venit în gând mai 
întâi la ora două dimineaţa, dar am adormit la loc. Mă 
urmăriseră de dimineaţă în maşină pe drumul spre serviciu 
şi încă mă însoțeau. 

„Ţi-am dat ceva în schimb...” 

Mi-am scos pantofii şi priveam pe fereastră la asfaltul 
autostrăzii blocate de atâtea maşini. M-am străduit să 
reconstitui în minte întâlnirea cu Weiscz. 

Era o bestie care nu avusese de mult ocazia să vadă 
lumina zilei. Mă obseda gândul că, pentru o clipă, fusesem 
pe punctul de a simţi că între noi există o conexiune. Tot 
ce îşi dorea în Gheena aceea era să vadă cum arăta. „Ţi-am 
dat ceva în schimb.” 

„Ce-mi dăduse deci?” „Crezi că dau un rahat pe ciorile 
tale moarte? clocotise el. Trăiască Himera!” urlase în timp 
ce era redus la inconştienţă... Apoi gândul mi s-a oprit la 
asta. 

„Poate unuia dintre dobitocii aia i-au venit minţile la 
cap. Poate despre asta e vorba, o treabă făcută dinăuntrul 
poliţiei.” 

Nu ştiam dacă luasem o hotărâre în pripă. Căutam ceva 
ce nu exista? Îmi spunea Weiscz un lucru pentru care nu 
putea fi făcut răspunzător? 

„O treabă făcută din interior...” 

Am format numărul de telefon al lui Estes de la Pelican 
Bay. 


— Aţi avut printre deţinuţi vreun fost poliţist? l-am 
întrebat. 

— Poliţist? 

Estes făcu o pauză. 

— Da. 

I-am explicat de ce doream să ştiu. 

— Scuzaţi-mi expresia, replică Estes, dar Weiscz îşi 
bătea joc de dumneavoastră. Încerca să pătrundă în 
mintea dumneavoastră. Jigodia asta urăşte poliţiştii. 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare, i-am zis. 

— Un polițist? mormăi şi pufni batjocoritor Estes. Am 
avut un nenorocit de inspector de la Narcotice din Los 
Angeles, Bellacora. I-a împuşcat pe trei dintre informatorii 
lui, dar a fost transferat de aici şi, după câte ştiu, se află 
încă la Fresno. 

Îmi aminteam că citisem despre cazul Bellacora. Era cel 
mai murdar şi mai josnic incident în care fuseseră 
implicate forţele de ordine vreodată. 

— Am avut un inspector de vamă, Benes, care conducea 
pe ascuns o reţea de trafic de droguri la aeroportul San 
Diego. 

— Altcineva? 

— Nu, nu în cei şase ani de când sunt eu aici. 

— Dar înainte de asta, Estes? 

El bodogăni nervos: 

— Până unde vreţi să merg înapoi în timp, locotenente? 

— De când e Weiscz acolo? 

— De doisprezece ani. 

— Păi de-atunci vreau să aflu tot. 

Îmi era clar că Estes credea că sunt nebună. Termină 
convorbirea spunându-mi că mă va căuta. 

Am închis telefonul. Era o nesăbuinţă să mă încred în 
Weiscz, indiferent ce-ar fi. Îi ura pe poliţişti, şi eu eram 
una dintre ei. Probabil că ura şi femeile. 

Deodată, dădu buzna în biroul meu Karen, secretara. 
Arăta ameţită, şocată. 

— Secretara lui Jill Bernhardt mi-a telefonat că doamna 
Bernhardt a leşinat. 


— A leşinat? 

Karen îmi făcu neputincioasă semn cu capul. 

— E sus. Pierde sânge. Are nevoie de dumneavoastră 
acolo, acum. 


Capitolul 64 


Am alergat pe coridor către lift şi apoi înspre biroul lui 
Jill. Când am intrat ca din puşcă, ea stătea întinsă pe 
canapea. 

Din fericire, o echipă medicală de intervenţie care se 
aflase la morgă ajunsese deja la ea. Erau pretutindeni 
prosoape, prosoape însângerate, îndesate sub fusta ei 
bleumarin. Deşi era cu faţa întoarsă, mi-am dat seama că 
era pământie, absentă şi mai înspăimântată ca niciodată. 
Într-o secundă mi-a fost limpede ce se întâmplase. 

— O, Jill, am spus îngenunchind lângă ea. O, draga mea, 
sunt aici. 

Zâmbi când mă văzu, uşor circumspectă şi speriată. 
Ochii ei, de obicei de un albastru-intens, aveau culoarea 
cerului întunecat. 

— L-am pierdut, Lindsay, zise ea. Trebuia să fi renunţat 
la muncă, trebuia să-i fi ascultat pe ei şi pe tine. Credeam 
că îmi doream copilul mai mult decât orice altceva, dar se 
pare că nu era aşa; l-am pierdut. 

— O, Jill! Am prins-o de mână. Nu e vina ta. Nu spune 
asta. Au fost probleme medicale. Exista un asemenea risc. 
Ştiai despre ce e vorba. Mereu a existat pericolul ăsta. 

— E vina mea, Lindsay. Ochii i se umplură de lacrimi. 
Cred că nu mi l-am dorit suficient de mult. 

O asistentă mă ruga să mă dau deoparte şi o conectară 
pe Jill la perfuzii şi la un monitor. Eram cu tot sufletul 
alături de ea. De obicei Jill era foarte puternică şi 
independentă, dar remarcasem transformarea din ea: îşi 
dorise acest copil cu atâta ardoare! Cum de i-a fost dat săi 
se întâmple aşa ceva? 

— Unde e Steve, Jill? 

Trase o gură de aer. 

— La Denver. April l-a găsit. E pe drum, se întoarce. 

Claire intră pe neaşteptate în încăpere. 

— Am venit imediat ce am aflat, zise. 

Mă privi îngrijorată, şi apoi îi întrebă pe paramedici: 

— Care e situaţia? 


Fu informată că semnele vitale ale lui Jill erau bune, dar 
că aceasta pierduse sânge. Când Claire aminti despre 
copil, asistenta făcu un semn de negare din cap. 

— O, iubito! Claire cuprinse mâna lui Jill, îngenunchind 
lângă ea. Cum te simţi? 

Lacrimile se prelingeau pe faţa lui Jill. 

— O, Claire, l-am pierdut. Am pierdut copilul. 

Claire îndepărtă o buclă umedă de păr de pe fruntea lui 
Jill. 

— Totul va fi bine. Nu te îngrijora. O să avem grijă de 
tine. 

— Trebuie să o luăm acum, ne spuse asistenta. Am 
chemat-o pe doctoriţa ei. Ne aşteaptă la Cal Pacific. 

— Mergem cu tine, am spus. Îţi vom fi tot timpul alături. 

Jill schiţă un zâmbet forţat, apoi se încordă. 

— Îmi vor provoca un avort? 

— Nu cred asta, răspunse Claire. 

— Ştiu că asta vor face, o contrazise Jill cu o zvâcnire a 
capului. 

Avea mai multă voinţă decât oricine altcineva dintre cei 
pe care îi cunoşteam, dar îmi voi aminti toată viaţa 
imaginea ochilor ei îngroziţi. Se deschise uşa şi un alt 
paramedic aduse o targa pe roţi. 

— E vremea să plecăm, spuse asistenta care o îngrijise. 

M-am aplecat aproape de Jill şi i-am promis: 

— Vom fi împreună cu tine. 

— Nu mă lăsa, zise ţinându-mi mâna. 

— Nu scapi tu de noi aşa uşor. 

— Fetele de la Crime, nu-i aşa? murmură Jill cu un 
zâmbet chinuit. 

Fu aşezată pe targa. Eu şi Claire dădurăm şi noi o mână 
de ajutor. Un prosop plin de sânge căzu pe podeaua 
biroului imaculat. 

— Este băiat, şopti Jill lăsând să-i scape o răsuflare 
îndurerată. Imi doream un băiat. Cred că acum pot să 
recunosc asta. I-am prins mâinile încetişor şi i le-am aşezat 
în poală. Pur şi simplu, nu mi l-am dorit suficient de tare, 
spuse Jill şi, în cele din urmă, începu să plângă cu suspine 


fără să se poată opri. 


Capitolul 65 


Am condus în spatele ambulanţei care o ducea pe Jill la 
spital, am alergat pe lângă targă atunci când a fost dusă la 
Obstetrică şi am aşteptat tot timpul cât medicii au încercat 
să salveze copilul. 

Când au dus-o în sala de operaţii, s-a agăţat de mâna 
mea. 

— Par mereu să câştige, murmură. Indiferent câţi 
nenorociţi din ăştia îndepărtezi, găsesc ei mereu o cale să 
învingă. 

Cindy venise şi ea în mare viteză şi acum toate trei 
aşteptam să o vedem din nou pe Jill. Cam două ore mai 
târziu intră grăbit soţul ei, Steve. Ne-am îmbrăţişat cu 
stângăcie şi o parte din mine ar fi dorit să-i spună: „Cum 
dracului nu-ţi dai seama că acest copil era un dar pentru 
tine?” Când ieşi doctorul, îi lăsarăm singuri. 

Jill a avut dreptate. A pierdut copilul. Au spus că a fost o 
rupere de placentă, agravată de stresul activităţii lui Jill. 
Singura ştire îmbucurătoare era că fetusul fusese extras 
chirurgical şi Jill nu fusese nevoită să nască. 

După aceea, eu, Claire şi Cindy am părăsit spitalul şi am 
luat-o pe California Street. Niciuna dintre noi nu dorea să 
meargă acasă. În apropiere era un local japonez de care 
auzise Cindy. Ne-am dus acolo şi am zăbovit să bem bere şi 
sake. Era greu să acceptăm că lui Jill, care lucra fără să 
pregete la birou, care escalada piscurile din Moab şi 
mergea cu bicicleta pe terenul accidentat din Sedona, îi 
fusese refuzat de două ori să aibă un copil. 

— Biata fată e prea al naibii de severă cu ea însăşi, oftă 
Claire, în timp ce îşi încălzea mâinile cu ceaşca de sake. 
Toate i-am spus că trebuia s-o lase mai moale. 

— Jill nu poate, spuse Cindy. 

Am luat un corn şi l-am răsucit la nesfârşit în sos. 

— A făcut-o ca să-l facă fericit pe Steve. Se vedea pe faţa 
ei. Continua să muncească după acelaşi orar solicitant. Nu 
renunţa la nimic... iar el aleargă prin ţară căutând să 
atragă bancheri care vor să facă investiţii. 


— Îl iubeşte, protestă Cindy. Sunt o echipă. 

— Nu sunt o echipă, Cindy. Claire şi Edmund nu sunt o 
echipă. Ei doi sunt în competiţie. 

— E adevărat, recunoscu Claire. Fata asta trebuie să fie 
mereu numărul unu, n-are voie să dea greş. 

— Şi care dintre noi e altfel? se întrebă Cindy. Privi în 
jur şi aşteptă. 

Urmă un moment de linişte prelungită. Privirile noastre 
se întâlniră cu zâmbete resemnate. 

— Dar este mai serios de-atât, am remarcat. Jill e altfel. 
E tare ca piatra, dar în sufletul ei se simte singură. Oricare 
dintre noi putea fi în locul ei. Nu suntem invincibile. Cu 
excepţia ta, Claire. Ai acest mecanism care vă ţine la un 
loc pe tine, Edmund şi copiii voştri, ca iepuraşul ăla 
zăpăcit cu baterii care merge la nesfârşit?. 

Claire zâmbi. 

— Cineva trebuie să asigure echilibrul pe-aici. Te-ai 
întâlnit cu tatăl tău noaptea trecută, nu? 

I-am făcut semn din cap că da. 

— Cred că lucrurile s-au desfăşurat destul de bine. Am 
discutat, am lămurit unele aspecte. 

— Nu v-aţi luat la pumni? mă iscodi Cindy. 

— Nu ne-am luat la pumni, i-am spus zâmbind. Când am 
deschis uşa, purta o mască de prinzător de baseball... pe 
bune. 

Claire şi Cindy râdeau din toată inima. 

— Mi-a adus o sticlă de-aia de vin de calitate superioară, 
franțuzesc, din prima recoltă a anului 1965. A cumpărat-o 
când m-am născut. A păstrat-o toţi anii ăştia. Ce ziceţi de 
asta? Nici măcar nu ştia dacă mă va mai vedea vreodată. 

— Ştia că te va întâlni iar, spuse Claire surâzând. Îşi 
sorbi încetişor sake-ul... Doar eşti frumoasa lui fiică şi te 
iubeşte. 

— Şi cum a rămas, Lindsay? vru să ştie Cindy. 

— Bănuiesc că am putea zice că am stabilit o a doua 
întâlnire. De fapt, i-am spus că poate să locuiască la mine o 
vreme. 


2 Referire la reclama pentru bateriile Duracell. (n. red.). 


Cindy şi Claire clipiră uimite amândouă deodată. 

— Noi ţi-am spus să revii la sentimente mai bune şi să-l 
accepţi, Lindsay, pufni Cindy, nu sa-i ceri să faceţi chiria 
jumi-juma. 

— Ce să vă zic? Îl găzduia cineva pe o canapea. Mi s-a 
părut că asta trebuie să fac. 

— Aşa e, dulceaţo, zâmbi Claire. Să bem în sănătatea ta. 

— Nu, nu, am refuzat, să bem în sănătatea lui Jill. 

— Da, în sănătatea lui Jill, spuse Cindy ridicându-şi 
berea. Am ciocnit toate, apoi am păstrat tăcerea o clipă 
sau două. 

— N-am de gând să schimb subiectul, spuse Cindy, dar 
ne povesteşti şi nouă unde ai ajuns cu cazul? 

Le-am alungat temerile dând afirmativ din cap. 

— Verificăm numele membrilor Himerei pe care mi le-a 
dat Estes. Dar astăzi am formulat o nouă ipoteză. 

— O nouă ipoteză? încruntă Cindy din sprâncene. 

Am făcut semn cu capul să-mi dea voie să-mi prezint 
punctul de vedere. 

— Păi, uite, tipul ăsta e un trăgător antrenat. N-a făcut 
greşeli. A fost mereu cu un pas înaintea noastră la toate 
mişcările. Ştie cum acţionăm. 

Cindy şi Claire mă ascultau fără să rostească vreun 
cuvânt. Le-am relatat ce îmi spusese Weiscz: „O treabă 
făcută de cineva din interiorul poliţiei”. 

— Şi dacă Himera nu e un criminal rasist nebun 
dintr-unul dintre grupurile radicale? am spus eu 
aplecându-mă către ele. Dacă e poliţist? 


Capitolul 66 


Într-un bar întunecos, Himera îşi sorbea berea Guinness. 
„Ce-i mai bun pentru cel mai bun”, îşi spuse în sinea lui. 

Alături de el, un bărbat cu păr alb, cu o faţă 
congestionată şi uscată ca un pergament dădea pe gât 
sticle de Tom Collins, privind la televizor. Se transmiteau 
ştirile. Un reporter insipid prezenta cele mai recente 
informaţii despre cazul Himera, interpretând totul 
anapoda, insultând publicul, insultându-l pe el. 

Îşi ţinea ochii bine deschişi, urmărind strada prin 
fereastra largă a barului. Îşi urmărise viitoarea victimă 
până aici. Pe aceasta o va savura. Toţi poliţiştii aia căutând 
indicii pe piste greşite. Omorul ăsta o să îi pună cu botul 
pe labe. 

„Nu s-a terminat încă, bolborosi el în şoaptă. Şi să nu vă 
treacă prin cap că sunt previzibil, pentru că nu sunt.” 

Beţivul ramolit de lângă el îi făcu semn cu cotul. 

— Cred că nenorocitul ăla e unul de-al Zor, zise. 

— Unul de-al Jor? se miră Himera. ine-ţi coatele acasă. 
Şi despre ce mama dracului vorbeşti? N 

— Negru ca asul de pică, zise bătrânul. Intorc lumea cu 
susul în jos printre grupurile rasiste. Hm, asta da 
distracție! Aici e vorba de un băieţaş căruia îi filează o 
lampă. Probabil că joacă în Liga Naţională de Fotbal... 

— Pe ce te bazezi când spui asta? întrebă Himera, 
săgetând cu privirea partea opusă a străzii. 

Il interesa ce gândea publicul. Poate ar trebui să facă 
mai multe sondaje ca acesta printre oamenii de rând, de pe 
stradă. 

— Îţi închipui că unu’ întreg la minte ar lăsa astfel de 
indicii? îi şopti conspirativ bătrânul. 

— Cred că eşti sonat, tataie, râse forţat Himera în cele 
din urmă. Cred că ucigaşul e tare isteţ. 

— Cât de isteţ poate să fie un nenorocit de criminal? 

— Suficient cât să nu fie prins, răspunse Himera. 
Bărbatul privea încruntat ecranul televizorului. 

— E, bine-bine, când se va da de gol, o să te convingi. 


Ăştia caută la uşa cui nu trebuie. Vor avea o mare surpriză. 
Poate este drogatul de O.J. Hei, Ray, ar trebui să verifice 
cineva dacă e O.J. în oraş... 

Băuse până nu-l mai ţinuseră puterile, dar avea dreptate 
în legătură cu faptul că poliţiştii din San Francisco erau 
total dezorientaţi. 

„Să fiu al naibii, n-au niciun indiciu. Locotenentul 
Lindsay Boxer nu ştie nimic, nici măcar nu s-a apropiat de 
mine”, îşi zise Himera. 

— Fac pariu cu tine, rânji Himera către bătrân, 
aplecându-şi faţa către el şi bulbucându-şi ochii. Dacă îl 
vor prinde, pun pariu că are ochii verzi. 

Văzu deodată pe cealaltă parte a străzii apropiindu-i-se 
victima. „Ei, poate că asta o va ajuta pe domnişoara Boxer 
să o ia în direcţia corectă. O lovitură chiar lângă casă. O 
tentaţie secundară căreia nu-i putea rezista.” Aruncă într-o 
clipă câţiva dolari pe bar. 

— Hei, ce te grăbeşti? se întoarse bătrânul spre el. Hai 
să-ţi fac cinste cu ceva pileală... Măi, să fiu al dracu”, ai 
ochi verzi, amice. 

Himera îşi răsuci scaunul şi cobori de pe el. 

— Musai să plec. Mi-a sosit gagica. 


Capitolul 67 


Pe lungul drum cu maşina către casa, lui Claire 
Washburn îi revenea obsesiv în minte nenorocirea care i se 
întâmplase bietei Jill. Nu fu în stare să alunge gândul ăsta 
terifiant tot drumul făcut spre locuinţa ei din Burlingame. 

leşi de pe autostradă la Burlingame şi se strecură sus pe 
dealuri. Inima-i bătea obosită. Fusese o zi aşa de lungă. 
Aceste crime îngrozitoare  dezbinându-i pe locuitorii 
oraşului... Apoi Jill care pierduse copilul. 

Ceasul digital de pe tabloul de bord arăta ora 22.20. 
Edmund avea concert în această seară. Nu se va întoarce 
acasă până după unsprezece. Şi-ar fi dorit enorm să fie şi 
el acasă. În seara asta mai mult ca oricând. 

Claire întoarse pe Skytop şi, la câţiva metri mai încolo, 
intră pe aleea modernei sale locuinţe georgiene. Casa nu 
era luminată; aşa era de când Reggie plecase la colegiu. 
Willie, licean în anul al doilea, era fără îndoială în camera 
sa, jucându-se la computer. Nu mai dorea decât să scape 
de hainele de lucru şi să îşi îmbrace liniştită pijamaua; să 
încheie odată ziua asta groaznică... 

Când intră în casă, îl strigă pe Willie şi, neprimind niciun 
răspuns, aruncă o privire prin corespondenţa de pe masa 
din bucătărie; după ce o frunzări, o aduse în birou. Răsfoia 
absentă un catalog Ballard Designs. 

Sună telefonul. Claire lăsă deoparte catalogul şi ridică 
receptorul. 

— Alo... 

Urmă o pauză cavernoasă, ca şi cum cineva aştepta 
intenţionat. Poate vreunul dintre prietenii lui Willie. 

— Alo? repetă Claire. 

O dată, de două... ultima dată... Tot nu-i răspunse 
nimeni. 

— La revedere. 

Aşeză receptorul în furcă. O cuprinse o stare de agitaţie. 
Chiar după atâţia ani, când era singură în casă, un zgomot 
la care nu se aştepta, lumina aprinsă în subsol îi dădeau un 
fior de groază. 


Telefonul sună din nou. De data asta ridică repede. 

— Alo... 

Încă o pauză agasantă. Începuse s-o calce pe nervi. 

— Cine-i acolo? întrebă. 

— Ia ghici, îi răspunse o voce de bărbat. 

Lui Claire i se tăie respiraţia. Se uita la ecranul 
dispozitivului de identificare a apelantului. 

— Ascultă, 901-4476, zise ea, nu ştiu ce joc faci sau cum 
ai obţinut numărul nostru de telefon. Dacă ai ceva de spus, 
spune, dar repede. 

— Ai auzit de Himera? o întrebă vocea. Acum stai de 
vorbă cu el, nu te simţi onorată? 

Claire înlemni de groază. Se îndreptă în scaun. Gândul îi 
alerga nebuneşte: „Himera era numele unui serviciu al 
poliţiei”. Oare apăruse în vreo publicaţie? Cine ştia că este 
angrenată în derularea anchetei? Comută pe o linie 
separată, gata să formeze 911. 

— Ai face mai bine să-mi spui cine eşti de fapt, zise ea. 

— Ţi-am spus. Fetiţa de culoare din cor a fost numărul 
unu, îi replică vocea, căţeaua aia bătrână, polițistul grăsan 
luat prin surprindere, Barosanu'... doar ştii ce aveau în 
comun, nu? Gândeşte-te, Claire Washburn. Ai şi tu ceva în 
comun cu primele patru victime? 

Trupul lui Claire începu să tremure. Refăcu în gând 
imaginea împuşcăturilor elaborate care uciseseră două 
dintre victime. 

Privirea i se pierdu dincolo de fereastra biroului în 
întunericul ce-i înconjura casa. Vocea reluă: 

— Apleacă-te puţin la stânga, hm, doctore! 


Capitolul 68 


Claire se răsuci chiar când primul glonţ trecu prin sticla 
ferestrei. 

Un al doilea foc făcu ţăndări geamul biroului şi Claire 
simţi o durere acută ce-i pârjolea gâtul. Era la podea când 
a treia şi a patra împuşcătură explodară în cameră. Un 
urlet îngrozit îi ieşi din gât în timp ce sângele îi picura pe 
rochie şi pe mâini... Era sânge pe toată podeaua. Inima îi 
bătea nebuneşte. Cât de grav era? Îi secţionase artera 
carotidă? 

Privi apoi către uşă şi paraliză de frică. Willie... 

— Mamă! strigă el. 

Ochii păreau să-i sară din cap de groază. Purta doar un 
tricou şi chiloţi. Fra o țintă. 

— Willie, la pământ! strigă ea. Trage cineva în casa 
noastră. Băiatul se aruncă la pământ şi Claire se târi 
anevoios către el. 

— E în regulă. Doar să stai culcat. Stai să mă gândesc, 
şopti ea. Nu-ţi ridica niciun pic capul. 

Durerea din gât era insuportabilă, de parcă pielea i-ar fi 
fost smulsă. Dar putea să respire. Dacă glonţul i-ar fi 
perforat carotida, s-ar fi sufocat. Rana era de suprafaţă, 
probabil. 

— Ce se întâmplă, mamă? bâigui Willie tremurând ca o 
frunză. Nu-l văzuse niciodată aşa. 

— Nu ştiu... numai să rămâi jos. j 

Deodată, alte patru focuri de armă izbucniră de afară. Îşi 
tinu fiul strâns în braţe. Cel care trăgea o făcea orbeşte, 
încercând să nimerească orice. Oare ştia ucigaşul că ea 
mai era în viaţă? Intră în panică. Şi dacă intră în casă? Ştia 
criminalul despre fiul ei? Ştia numele ei! 

— Willie, rosti ea gâfâind şi acoperindu-i capul cu 
braţele ei, du-te jos în subsol. Încuie uşa. Sună la 911. 
Mergi târâş! Acum! Pe burtă! 

— Nu te părăsesc! strigă el. 

— Du-te! continuă vocea ei cu asprime. Du-te acum. Fă 
ce îți spun. Stai jos! Willie, te iubesc. 


Claire îl împinse pe Willie înainte. 

— Sună la 911, spune-le cine eşti şi ce se întâmplă; apoi 
sună-l pe tata la telefonul din maşină. Probabil că e în 
drum spre casă. 

Willy îi aruncă o ultimă privire imploratoare, dar 
înţelese. Se târi pe podea. Grozav băiat! „Mama ta n-a 
crescut nişte proşti.” 

O altă rafală veni de afară. Trăgând aer în piept, Claire 
imploră: „Te rog, Doamne, nu-l lăsa pe nenorocitul ăla să 
intre în casă. Nu lăsa să se întâmple aşa ceva”. 


Capitolul 69 


Himera mai goli patru încărcătoare prin fereastra făcută 
ţăndări, balansând încet puşca PSG-1 în mâini. 

Ştia că o nimerise. Nu cu prima împuşcătură; ea se 
răsucise în ultima clipă. Însă cu următoarea, când încerca 
să se arunce la pământ. Dar nu ştia dacă şi-a dus treaba la 
bun sfârşit. Dorea să-i trimită un mesaj locotenentului 
Lindsay Boxer şi nu era suficient doar să-i rănească 
prietena. Claire Washburn trebuia să moară. Stătea ascuns 
în întunericul străzii, iar ţeava armei ieşea pe geamul 
maşinii. Trebuia să se asigure că era moartă, dar, la naiba, 
nu voia să intre în casă. Victima avea un fiu care putea fi 
acolo. Unul dintre ei ar fi putut suna la 911. Pe 
neaşteptate, se aprinseră luminile de la o casă din josul 
străzii, iar la o alta cineva ieşi în faţă pe peluză. 

„La dracu', se agită el. Dobitoci.” O parte din el ar fi 
dorit să umple cu gloanţe fereastra spulberată şi să inunde 
camera cu un foc de baraj. Washburn trebuia să moară. Nu 
voia să plece fără să o dea gata. Se auzi un zgomot venind 
din spate. O maşină vira nebuneşte pe stradă, claxonând, 
aprinzând şi stingând farurile. Se apropie de el cu viteză 
meteorică, blocându-i vizibilitatea. „Ce naiba se mai 
întâmplă acum?” 

Poate chemase poliţia. Poate că imediat ce au auzit 
împuşcăturile, o făcuseră vecinii. Nu putea risca. Nu şi-ar 
fi pus viaţa în joc pentru ea. N-avea de gând să se lase 
prins. 

Maşina care claxona şi semnaliza cu farurile coti rapid 
pe aleea casei, oprind brusc cu un scârţâit de frâne. Din 
case începură să iasă vecini. 

Lovi volanul de necaz şi îşi trase arma în maşină. Băgă 
în viteză şi demară în trombă. Era pentru prima dată când 
dădea greş. Isuse, el nu greşea niciodată. 

„Ai noroc, doctore, însă oricum nu erai decât o ţintă de 
antrenament.” 

Aceea care conta cu adevărat era următoarea. 


Capitolul 70 


Mă demachiasem şi stăteam ghemuită în pat, urmărind 
ultimele ştiri ale zilei, când am primit telefonul de la 
Edmund. Soţul lui Claire era înnebunit, bolborosind 
cuvinte fără şir. Şocul incredibilei veşti pe care Edmund se 
chinuia să mi-o descrie mă lovi cu violenţa unui accident 
de tren. 

— O să fie bine, Lindsay. Acum e la Peninsula Hospital. 

Mi-am aruncat în viteză un pulover de lână pe mine şi cu 
o smucitură mi-am tras pantalonii de jeans; după aceea am 
trântit un girofar pe acoperişul maşinii şi am pornit în 
trombă spre Burlingame. Am străbătut cu maşina în 
douăzeci de minute o distanţă pe care în mod normal o 
parcurgeam în patruzeci. 

Am găsit-o pe Claire aşteptând încă într-un cabinet; 
şedea dreaptă, îmbrăcată în acelaşi costum ruginiu pe care 
îl purtase cu doar trei ore mai devreme. Un doctor îi pansa 
gâtul. Edmund şi Willie erau lângă ea. 

— Isuse, Claire... a fost tot ce am reuşit să rostesc, iar 
ochii îmi ardeau şi erau umezi. 

M-am apropiat de Edmund şi l-am strâns în cea mai 
afectuoasă şi profund  recunoscătoare  îmbrăţişare, 
lăsându-mi capul pe umărul lui. Apoi am cuprins-o în braţe 
pe Claire. 

— Las-o mai încet cu efuziunile astea sentimentale, 
drăgălaşo, zise Claire crispându-se şi ferindu-şi gâtul. Apoi 
reuşi să schiţeze un zâmbet. Ți-am tot zis eu că într-o zi 
celulele astea de grăsime o să pice la ţanc. E nevoie deo 
lovitură a dracului de măiastră ca să atingă vreun organ 
vital din mine. 

Continuam să o strâng în braţe. 

— Îţi dai seama ce norocoasă eşti? 

— Phi, mă asigură ea, golindu-şi aerul din piept. Citeam 
în ochii ei că aşa era. Crede-mă că ştiu. 

Glonţul doar o zgâriase. Doctorul de la Urgenţe îi 
curăţase rana, i-o pansase şi acum o lăsa să plece acasă 
fără să o ţină la spital peste noapte. 


— Încă un centimetru şi n-am mai fi stat de vorba acum. 
Claire îşi întinse mâinile după Edmund şi Willie... Zâmbi. 

— Bărbaţii mei s-au descurcat grozav, nu-i aşa? 
Amândoi. Maşina lui Edmund l-a speriat pe lunetist şi l-a 
făcut să fugă. 

Edmund făcu o grimasă. 

— Trebuia să-l urmăresc pe nemernicul ăla eu însumi. 
Dacă l-aş fi prins... 

— Culcat, tigrule, surâse Claire. Las-o pe Lindsay să fie 
polițistul, şi tu rămâi toboşarul. Mereu vă spuneam, zise ea 
strângându-i mâna, că l-o avea el pe Rahmaninov în cap, 
dar când e vorba de inimă, tipu’ e un căţeluş. 

Deodată realiză ceea ce ar fi putut să se întâmple. 
Bravada lui Edmund se risipi. Se aşeză, se lipi de Claire o 
vreme şi când încercă să vorbească, îşi acoperi ochii cu 
mâna. Claire îi prinse mâna fără să spună o vorbă. 

Cam o oră mai târziu, după ce am analizat întâmplarea 
cu poliţia din Burlingame, am verificat zona din exteriorul 
casei. 

— Ela fost, nu-i aşa, Claire? Himera a fost? 

Făcu din cap un gest afirmativ. 

— Chiar are sânge rece potaia asta fără suflet, Lindsay. 
L-am auzit spunându-mi: „Apleacă-te puţin la stânga, 
doctore!” Apoi a început să tragă. 

Poliţiştii locali şi cei de la biroul şerifului ținutului San 
Mateo încă răscoleau curtea şi casa lui Claire. Il 
chemasem deja pe Clapper să vină să dea o mână de 
ajutor. 

— De ce eu, Lindsay? întrebă Claire. 

— Nu ştiu, Claire. Eşti de culoare. Lucrezi în forţele de 
ordine. Chiar nu pot să înţeleg nici eu. De ce şi-ar schimba 
el obiceiurile? 

— Să stăm de vorbă calm şi raţional, Lindsay. Era ca şi 
cum s-ar fi jucat cu mine. M-a făcut să simt că era ceva... 
personal. 

Am zărit la ea ceva ce nu mai arătase niciodată: groaza. 
Cine ar putea-o învinovăţi? 

— Poate că ar trebui să-ţi iei un concediu, Claire, i-am 


zis. Dispari o vreme. 

— Îţi închipui că am să-l las să mă facă să mă ascund 
într-o gaură de şarpe? Aşa ceva iese din discuţie, Lindsay. 
În niciun caz nu o să îl las să câştige. 

Am îmbrăţişat-o cu drag. 

— Eşti bine? 

— Sunt bine. A avut ocazia. Acum o vreau pe a mea. 


Capitolul 71 


Cam pe la două dimineaţa m-am târât în sfârşit înapoi 
spre casă. 

Întâmplările dureroase ale acelei zile lungi şi oribile se 
succedaseră ca nişte secvenţe ale unui film de groază de 
pe vremuri: Jill pierzând copilul, incidentul cumplit prin 
care trecuse Claire. Criminalul pe urmele căruia mă 
tineam fusese cât pe ce să îmi ucidă cea mai bună 
prietenă. „De ce Claire? Ce-o fi însemnând?” O parte din 
mine se simţea vinovată, răspunzătoare, întinată de 
această fărădelege. 

Mă durea tot corpul. Voiam să dorm. Simţeam nevoia să 
uit ziua aceea. Uşa camerei de oaspeţi se deschise brusc şi 
tata ieşi târşâindu-şi picioarele. În nebunia zilei, aproape 
uitasem că era şi el pe-acolo. 

Purta un tricou lung alb şi pantaloni scurţi cu un 
imprimeu cu scoici. Cumva, din cauza oboselii provocate 
de lipsa de somn, situaţia mi se păru caraghioasă. 

— Porţi chiloţi de box, Boxer, i-am spus. Eşti un ticălos 
bătrân plin de haz. 

Apoi i-am povestit ce se întâmplase. Ca fost poliţist, va 
înţelege. În mod surprinzător, tata era un bun ascultător. 
Tocmai ce îmi trebuia mie atunci. 

Veni către partea mea de canapea. 

— Vrei o cafea? mă duc să ţi-o pregătesc, Lindsay. 

— Un brandy mi-ar prinde mai bine. Dar găseşti nişte 
ceai Sonata Lunii pe policioara, dacă ai de gând să mă 
serveşti. 

Era plăcut să am pe cineva lângă mine care părea 
nerăbdător să mă liniştească. 

M-am prăbuşit la loc pe canapea, am închis ochii şi am 
încercat să-mi imaginez ce voi face în continuare. 
„Davidson, Mercer şi acum Claire Washburn... De ce ar fi 
Himera pe urmele lui Claire? Ce-o fi însemnând?” Tata se 
întoarse, aducându-mi o ceaşcă de ceai şi un pahar cu vreo 
două degete de Courvoisier. 

— Îmi închipui că eşti fetiţă mare, aşa că de ce nu... 


amândoi? 

Am luat o gură de ceai, apoi am băut dintr-o duşcă 
jumătate din coniac. 

— Oh, cât îmi doream asta! Aproape la fel de mult pe cât 
aveam nevoie de şansa unei informaţii care să dea o 
întorsătură fericită lucrurilor. Criminalul lasă indicii, dar 
tot nu înţeleg. 

— Nu te mai frământa atâta, Lindsay, îmi spuse tata cu 
cea mai mângâietoare voce posibilă. 

— Ce faci, l-am întrebat, când toţi oamenii din lume stau 
cu ochii pe tine şi tu habar n-ai ce să faci în continuare? 
Când înţelegi că, indiferent ce faci, adversarul pe care îl 
înfrunţi nu se dă bătut, că te lupţi cu un monstru? 

— Păi când ajungeam aici, de regulă îi chemam în ajutor 
pe cei de la Omucideri, zise tata zâmbind. 

— Nu încerca să mă faci să râd, l-am rugat. 

Dar tata tot mă făcu să zâmbesc. Şi mai surprinzător 
pentru mine era că începeam să mă gândesc la el ca la 
tatăl meu. Schimbă brusc tonul: 

— Pot să-ţi spun ce am făcut când lucrurile s-au împuţit. 
Am uşchit-o. Tu n-o să faci asta, Lindsay. Ţi-o spun eu. Eşti 
cu mult mai bună decât mine. 

Mă privea fără să mai zâmbească. N-aş fi crezut 
niciodată ce s-a întâmplat apoi: braţele tatei s-au deschis 
şi, aproape fără nicio împotrivire, iată-mă căutând sprijin 
pe umărul lui. M-a cuprins în braţe, puţin cam nesigur la 
început, apoi, întocmai cum se întâmplă cu orice tată şi cu 
orice fiică, m-a strâns la piept cu duioşie. Nu m-am 
împotrivit. Simţeam în acea clipă mirosul parfumului cu 
care se dădea când eram copil. Părea să fie cel mai ciudat, 
dar şi cel mai normal lucru cu putinţă din lume. 

Îmbrăţişarea neaşteptată a tatei mă făcea să simt că 
straturi de suferinţă se desprindeau deodată de pe mine. 

— Îl vei prinde, Lindsay, l-am auzit pe tata şoptind, 
strângându-mă în braţe şi legănându-mă. O să reuşeşti, 
Floricico... 

Exact asta simţeam nevoia să aud. 

— O, tati! am spus. Nimic mai mult. 


Capitolul 72 


Brenda mă sună luni dimineaţa devreme. 

— Locotenent Boxer, domnul Estes de la Pelican Bay. Pe 
linia a doua. 

Am răspuns fără să mă aştept la prea multe. 

— M-ati întrebat dacă am avut vreodată un poliţist închis 
aici, îmi reaminti Estes. 

M-am înviorat imediat. 

— Şi? 

— Să-mi scuzaţi expresia, nu dau niciun rahat pe nişte 
aiureli urlate de un bezmetic ca Weiscz. Dar am verificat 
dosarele vechi. A fost un caz care ar putea să aibă 
legătură. Acum doisprezece ani. Eu eram gardian la 
Soledad, când a fost adus ticălosul aici. 

Am întrerupt difuzorul şi mi-am lipit receptorul de 
ureche. 

— L-au avut aici timp de cinci ani. Doi i-a petrecut în 
carceră. Apoi l-au trimis înapoi la Quentin. Un caz 
neobişnuit. Poate chiar vă amintiţi numele. 

Am luat un creion şi am început să mă scarpin în cap, 
storcându-mi creierul: un poliţist la Pelican? La Quentin? 

— Frank Coombs, îmi spuse Estes. 

Recunoşteam numele. Era parcă un titlu de articol care 
îmi trezea o amintire din tinereţe. „Coombs.” Fusese 
poliţist de stradă şi omorâse un puşti într-unul dintre noile 
cartiere acum vreo douăzeci de ani. A fost judecat, apoi 
închis. Pentru orice poliţist din San Francisco, numele lui 
era un semnal de alarmă împotriva folosirii excesive a 
forţei. 

— Coombs a devenit în închisoare o canalie şi mai mare 
decât era în libertate, continuă Estes. Şi-a strangulat un 
coleg de celulă în Quentin şi de-asta l-au transferat aici. 
După ce-a stat o vreme în carceră, au reuşit să-l scape de 
unele dintre tendinţele sale antisociale. 

„Coombs...” Am scris numele, dar nu îmi aminteam 
nimic despre caz cu excepţia faptului că strangulase şi 
ucisese un puşti de culoare. 


— Ce vă face să credeţi că el ar fi omul? 

— Cum v-am spus... îşi drese Estes vocea, nu prea îmi 
pasă de bălmăjelile lui Weiscz. V-am sunat pentru că am 
discutat cu câţiva dintre oamenii noştri. Când se afla aici, 
Coombs a fost membru fondator al micuţului 
dumneavoastră grup. 

— Grupul meu? 

— Corect, locotenente. Himera. 


Capitolul 73 


Cunoaşteţi proverbul: „Când ţi se trânteşte o uşă în faţă, 
ţi se deschide o alta”. O jumătate de oră mai târziu am 
bătut în fereastră ca să-l chem pe Jacobi. 

— Ce ştii despre Frank Coombs? l-am întrebat de cum a 
intrat în birou. 

Warren ridică din umeri. 

— Poliţist de stradă cu o tonă de rahat în cont. A 
strangulat cu ani în urmă un adolescent, într-o razie 
pentru descoperirea infractorilor din lumea drogurilor. 
Puştiul a murit. A fost un scandal monstru în departament 
când încă purtam uniformă. N-a petrecut nişte ani pe la 
Quentin? 

— Mda, douăzeci. l-am întins dosarul personal al lui 
Coombs. Şi acum, spune-mi ceva ce nu găsesc aici. 

Warren deschise dosarul. 

— Dacă îmi amintesc bine, tipul era un poliţist dur, 
decorat, cu o lungă listă de arestări efectuate, dar, în 
acelaşi timp, îmi închipui că în dosarul ăsta sunt şi 
suficiente mustrări pentru folosirea excesivă a forţei, care 
o concura pe aceea cu care a fost maltratat Rodney King. 

— Continuă, i-am spus, îndemnându-l cu o mişcare a 
capului. 

— Citeşte dosarul, Lindsay. A întrerupt un meci de 
baschet într-unul dintre cartierele noi. I s-a părut că 
recunoaşte un puşti pe care îl băgase la puşcărie, dar care 
fusese pus în libertate. Tânărul i-a spus ceva, apoi a plecat. 
Coombs s-a ţinut după el. 

— Vorbim despre un copil de culoare, am intervenit eu. 

— I-au dat de la cincisprezece la douăzeci de ani pentru 
omor de gradul al doilea. Jacobi clipi. Unde ajungem cu 
asta, Lindsay? 

— Weiscz, Warren. De la Pelican Bay. Am crezut că doar 
face panaramă, dar o chestie pe care a spus-o mi-a rămas 
în minte. Weiscz susţinea că mi-a dat ceva în schimb. Căi 
se părea că este o lovitură din interiorul poliţiei. 

— Ai dezgropat dosarul ăsta vechi doar pentru că Weiscz 


ţi-a zis că ar fi o lovitură dată din interiorul poliţiei? se 
încruntă Jacobi. 

— Coombs era membru al Himerei. A petrecut doi ani în 
carceră, la SHU. Ia priveşte. Tipul are pregătire SWAT. 
Era lunetist calificat. Era un rasist notoriu. Şi acum este 
liber. Coombs a fost eliberat de la San Quentin acum 
câteva luni. 

Jacobi mă privea cu o faţă împietrită. 

— Tot îţi lipseşte motivul, locotenente. Vreau să zic, dat 
fiind că gagiul era un nenorocit de prima mâna... dar era 
poliţist. Ce ar fi avut împotriva altor poliţişti? 

— A pledat pentru autoapărare, că adolescentul ar fi 
opus rezistenţă. Nimeni nu i-a susţinut versiunea: nici 
partenerul, nici ceilalţi ofiţeri de la locul crimei, nici restul 
poliţiei. Crezi că dau de ceva? Am înhăţat dosarul, m-am 
uitat prin el şi m-am oprit unde încercuisem ceva cu un 
marker roşu. Cum ziceai, Coombs a ucis un tânăr într-un 
cartier nou? 

Jacobi făcu un semn afirmativ cu capul. l-am împins 
foaia către el. 

— Bay View, Warren. La Salle Heights. Acolo l-a 
strangulat pe puşti. Acel cartier a fost demolat şi apoi 
reconstruit în 1990. A fost rebotezat... 

— ...Wbhitney Young, zise Jacobi. 

În apropiere de locul unde fusese omorâtă Tasha 
Catchings. 


Capitolul 74 


Următoarea mea mutare a fost să îi telefonez lui 
Madeline Akers, gardian-şef adjunct la închisoarea San 
Quentin. Maddie mi-era prietenă. Mi-a spus tot ce ştia 
despre Coombs. 

— Poliţist prost, om rău şi puşcăriaş foarte violent. O 
lichea lipsită de sentimente. 

Maddie spuse că se va interesa în legătură cu el. Poate 
Frank Coombs povestise cuiva ce pusese la cale să facă 
odată ce ieşea din închisoare. 

— Madeline, nu trebuie să transpire nimic, am insistat. 

— Mercer mi-a fost prieten, Lindsay. Voi face tot ce pot. 
Dă-mi două zile. 

— Să zicem una, Maddie. E vital. Va ucide din nou. 

Am stat îndelung la birou, încercând să însăilez bucăţile 
pe care le aveam. Nu puteam dovedi că Frank Coombs 
fusese la locul acestor crime. Nu aveam nicio armă. Nu 
ştiam nici măcar unde se afla. Dar, pentru prima dată de 
când fusese omorâtă Tasha Catchings, aveam sentimentul 
că am dat de ceva cât de cât valabil. 

Instinctul mă îndemna să o pun pe Cindy să caute prin 
arhiva de la Chronicle detalii despre întâmplări de demult. 
Aceste evenimente se petrecuseră cu mai bine de douăzeci 
de ani în urmă. Puţini dintre oamenii din acele vremuri mai 
erau încă în departament. 

Apoi mi-am amintit că unul dintre ei locuia chiar sub 
acoperişul meu. 

Când am intrat pe uşă, l-am găsit pe tata în faţa 
televizorului, urmărind ştirile de seară. 

— Hei, mi s-a adresat el. Ai venit acasă la o oră decentă. 
Ai rezolvat cazul? 

Mi-am schimbat îmbrăcămintea, am scos o bere din 
frigider, apoi mi-am tras un scaun în faţa lui. 

— Trebuie să discutăm despre ceva. L-am privit în ochi. 
Mai ţii minte un tip pe nume Frank Coombs? 

Tata făcu semn cu capul că da. 

— Nu am auzit de multă vreme numele ăsta. Sigur că 


mi-aduc aminte de el. Sticletele care a sugrumat un băiat 
în cartierul cel nou. L-au acuzat de crimă. L-au închis. 

— Erai în poliţie atunci, nu-i aşa? 

— Da, şi îl cunoşteam. Cel mai trist exemplu de poliţist 
pe care l-am văzut vreodată. Unii îl plăceau. Făcea 
arestări, rezolva cazurile. În felul său. Era altfel pe-atunci. 
Nu aveam comisii de control să ni se uite peste umăr. Nu 
tot ce făceam se publica. 

— Copilul pe care l-a sugrumat, tată, avea paisprezece 
ani. 

— De ce te interesează Coombs? E la răcoare. 

— Nu mai e. A ieşit. Mi-am tras scaunul mai aproape de 
al lui. Am citit despre Coombs că a susţinut că l-a ucis pe 
copil în legitimă apărare. 

— Ce poliţist nu ar face-o? Spunea că puştiul încercase 
să-l rănească folosind un obiect tăios despre care Coombs 
crezuse că era un cuţit. 

— Ţi-aduci aminte cine îi era partener pe vremea aceea, 
tată? 

— Isuse! Tata ridică din umeri. Stan Dragula, după câte 
îmi amintesc. Da, a depus mărturie la proces. Dar cred că 
a murit acum câţiva ani. Nimeni nu voia să lucreze cu 
Coombs. Te îngrozea de moarte să umbli prin cartiere cu 
el. 

— Era alb sau negru Stan Dragula? întrebai. 

— Stan era alb, îmi răspunse tata. Cred că era italian 
sau poate evreu. 

Nu mă aşteptam la răspunsul ăsta. Nimeni nu 
confirmase declaraţiile lui Coombs. Oare de ce ucidea 
oameni de culoare? 

— Tată, dacă omul care face chestiile astea e Coombs... 
Dacă acum urmăreşte vreun fel de răzbunare, de ce o 
îndreaptă împotriva negrilor? 

— Coombs era o bestie, dar să nu uităm că era şi poliţist. 
Lucrurile stăteau altfel atunci. Acel renumit zid albastru al 
tăcerii... Poliţiştii sunt învăţaţi la Academia de Poliţie să îşi 
ţină fleanca. Poliţia îţi va fi alături. Ei bine, pentru Frank 
Coombs n-a ţinut. Toate s-au întors împotriva lui. Toţi se 


bucurau să scape de el. Asta se întâmpla acum vreo 
douăzeci de ani, nu? Povestea aia cu acţiunea de afirmare 
a minorităţilor din cadrul forţelor poliţieneşti era serioasă. 
Poliţiştii de culoare şi latinoamericanii tocmai începuseră 
să fie plasați în funcţii importante. Exista acel grup de 
lobby al poliţiştilor de culoare, OPD... 

— Ofiţeri pentru Dreptate, am zis. Încă mai există. 

Tata clătină din cap cu tristeţe. 

— Tensiunile erau extreme. OPD-ul ameninţa că intră în 
grevă. Şi, în cele din urmă, s-a simţit şi presiunea oraşului. 
Indiferent ce-o fi fost, Coombs a fost convins că a fost 
abandonat, lăsat de izbelişte. 

Am început să înţeleg. Coombs avea sentimentul că 
fusese făcut colet de lobby-ul oamenilor de culoare din 
departament. Îşi clocise ura în închisoare. Acum, după 
douăzeci de ani, se întorsese pe străzile din San Francisco. 

— Poate altă dată o chestie ca asta ar fi fost trecută cu 
vederea, am zis. 

— Dar nu atunci. OPD-ul l-a răstignit. Deodată, mi-am 
dat seama de un lucru. 

— Earl Mercer a fost şi el implicat, nu? 

Tata îmi făcu semn afirmativ cu capul. 

— Mercer era locotenentul lui Coombs. 


Partea a treia 5 
ZIDUL ALBASTRU AL TACERII 


Capitolul 75 


Dimineaţa următoare, cazul lui Frank Coombs, care cu 
doar o zi înainte păruse şubred, începuse acum să prindă 
contur. Prindeam aripi. 

Mai întâi, Jacobi a bătut la uşa mea. 

— Un punct pentru tine, locotenente. Coombs e din ce în 
ce mai înfloritor. 

— Cum aşa? Ai făcut ceva progrese cu ofiţerul de 
supraveghere a eliberării condiţionate al lui Coombs? 

— Aşa s-ar zice. A dispărut, Lindsay. Conform ofițerului 
de supraveghere, Coombs şi-a părăsit adăpostul provizoriu 
de pe Eddy. Nu a lăsat nicio adresă, nu s-a prezentat la 
poliţie şi n-a luat legătura cu fosta soţie. 

Dispariţia lui Coombs mă dezamăgea, dar reprezenta şi 
un semn bun. l-am spus lui Jacobi să continue căutarea. 

Câteva minute mai târziu mă suna Madeline Akers de la 
San Quentin. 

— Cred că am ce doreşti, mă anunţă. 

Nu-mi venea să cred că îmi răspundea aşa curând. 

— În ultimul an, Coombs a avut patru colegi de celulă 
diferiţi. Doi dintre ei au fost eliberaţi condiţionat, dar am 
vorbit chiar eu cu ceilalţi doi. Unul din ei mi-a zis să mi-o 
bag undeva. Dar celuilalt, Toracetti... nici măcar n-a 
trebuit să îi spun ce căutam. Mi-a zis că, în clipa în care a 
auzit la ştiri despre Davidson şi Mercer, a ştiut că era 
mâna lui Coombs. Coombs îi spusese că avea de gând să 
dărâme şandramaua din nou. 

I-am mulţumit lui Maddie cum ştiam eu mai bine. 
„Tasha, Mercer, Davidson...” Începea să se lege. 

Dar ce căuta Estelle Chipman aici? 

Ceva puse stăpânire pe mine. Am ieşit şi am căutat 
printre dosarele cazurilor. Trecuseră săptămâni de când 
nu mă mai uitasem prin ele. Am descoperit dosarul care 
mă interesa îngropat la baza vrafului. Dosarul personal pe 
care îl cerusem de la arhivă: Edward C. Chipman. 

În cei treizeci de ani de muncă lipsită de strălucire în 
slujba poliţiei, un singur lucru ieşea în evidenţă. 


Fusese reprezentantul districtului în OPD... „Ofiţeri 
pentru Dreptate.” 

Era timpul să înregistrez asta la dosar. Am sunat la 
comandantul Tracchio. Secretara lui, Helen, care fusese şi 
secretara lui Mercer, îmi spuse că Tracchio era într-o 
şedinţă cu uşile închise. Am anunţat-o că urma să urc la el. 

Am înşfăcat dosarul lui Coombs şi am luat-o pe scări în 
sus către etajul cinci. Trebuia să-i spun asta. Am năvălit în 
biroul şefului. 

Apoi m-am oprit; îmi  pierdusem graiul. Spre 
surprinderea mea, în jurul mesei de conferinţe stăteau 
Tracchio, agenţii speciali Ruddy şi Hull de la FBI, 
purtătorul de cuvânt Carr şi şeful detectivilor, Ryan. Nu 
fusesem invitată la cea mai recentă adunare a grupului 
operativ. 


Capitolul 76 


— Asta e o măgărie, am zis. E o porcărie îngrozitoare. 
Ce e asta, vreun fel de club pentru bărbaţi? 

Tracchio, Ruddy şi Hull de la FBI, Carr, Ryan. Cinci 
băieţi aşezaţi la masă fără mine, femeia. 

Comandantul interimar se ridică în picioare. Era roşu la 
faţă. 

— Lindsay, tocmai voiam să te chemăm. 

Ştiam ce înseamnă asta. Ce se punea la cale. Tracchio 
avea de gând să transfere controlul asupra cazului. Cazul 
meu. El şi Ryan intenționau să-l predea FBI-ului. 

— Suntem într-un moment foarte important al acestui 
caz, spuse Tracchio. 

— Aveţi mare dreptate, l-am întrerupt. Îmi plimbam 
privirea peste grup. Stiu cine este. 

Brusc, toţi ochii se întoarseră spre mine. Băieţii tăceau. 
Era ca şi cum luminile ar fi fost date la maximum şi pielea 
mă înţepa de parcă ar fi fost arsă. Mi-am întors privirea la 
Tracchio. 

— Vreţi să vă prezint situaţia sau vreţi să plec? 

Aparent descumpănit, îmi trase un scaun. Nu m-am 
aşezat. Am rămas în picioare. Apoi le-am prezentat detaliat 
cazul şi asta... chiar mi-a făcut plăcere. Le-am spus că, 
iniţial, fusesem sceptică, dar că pe parcurs lucrurile 
începuseră să se potrivească. Himera... Pelican Bay... 
Ranchiuna lui Coombs faţă de poliţie. Când au auzit 
numele lui Coombs, ochii oamenilor din departament s-au 
deschis larg. Am făcut legătura între victime, pregătirea 
lui Coombs ca lunetist şi cum numai un puşcaş ar fi putut 
trage aceste focuri de armă. Când am încheiat, era din nou 
tăcere. Ei doar priveau. Imi venea să-mi declar victoria 
ridicând braţul în sus. 

Agentul Ruddy îşi drese glasul. 

— Până acum n-am auzit nimic care să indice o legătură 
directă între Coombs şi vreunul dintre locurile crimelor. 

— Mai lăsaţi-mă o zi sau două şi veţi auzi, am zis. 
Coombs este ucigaşul. 


Hull, partenerul cu umeri laţi al lui Ruddy, făcu un semn 
optimist către şef. 

— Vreţi să continuăm noi? 

Nu-mi venea să cred. Era cazul meu. Marea mea reuşită. 
Şi a Departamentului Omucideri. Oamenii noştri fuseseră 
asasinați. _ 

Tracchio părea să stea pe gânduri. Îşi ţuguie buzele 
groase de parcă ar fi supt un ultim strop printr-un pai. 
Apoi scutură din cap către omul FBl-ului. N 

— Nu va fi necesar, domnule agent special. Intotdeauna 
ăsta a fost un caz al oraşului. Il vom duce la bun sfârşit cu 
angajații oraşului. 


Capitolul 77 


Doar un lucru ne stătea acum în cale. Trebuia să-l găsim 
pe Frank Coombs. Dosarul de deţinut al lui Coombs 
menţiona o soţie, Ingrid, care divorțase când el era în 
puşcărie şi care se recăsătorise. Era o tentativă riscantă. 
Ofiţerul de supraveghere ne-a spus că nu menţinuseră 
legătura. Dar încercările cu puţini sorţi de izbândă de-abia 
acum veneau. 

— Hai, Warren, l-am înghiontit pe Jacobi. Tu vii cu mine. 
O să fie ca altădată. 

— Auuu, ce drăguţ! 

Ingrid 'Thiasson locuia dincolo de Lagună, pe o stradă 
plăcută. Am parcat vizavi, ne-am îndreptat spre casă şi am 
sunat la uşă. Nu a răspuns nimeni. Nu ştiam dacă soţia lui 
Coombs avea serviciu, iar pe aleea casei nu se vedea nicio 
maşină. 

Chiar când eram pe punctul de a pleca, un model vechi 
de Volvo combi trase pe alee. 

Ingrid Thiasson părea de vreo cincizeci de ani, avea păr 
negru tepos, iar de sub puloverul gros şi cenuşiu pe care îl 
purta îi ieşea o rochie albastră simplă, fără nicio formă. 
Cobori din maşină şi deschise portbagajul pentru a 
descărca nişte produse de băcănie. 

Ca nevastă de fost poliţist, ne-a identificat din clipa când 
ne-am îndreptat către ea. 

— Ce doriţi de la mine, oameni buni? ne întrebă. 

— Câteva minute. Încercăm să-i dăm de urmă fostului 
dumneavoastră soţ. 

— Aveţi tupeu să veniţi aici, ne privi ea urât în timp ce 
ridică două sacoşe. 

— Doar verificăm toate alternativele, zise Jacobi. 

Ea îi răspunse nervos: 

— Cum i-am spus şi ofițerului supraveghetor, n-am auzit 
nimic de la el de când a ieşit. 

— N-a venit să vă vadă? 

— O singură dată, când a ieşit. A venit să îşi ia nişte 
bunuri personale pe care credea că i le-am păstrat. l-am 


spus că am aruncat totul. 

— Ce bunuri? am întrebat-o. 

— Scrisori inutile, articole din ziar despre proces. 
Probabil armele vechi pe care le păstrase. Lui Frank i-au 
plăcut întotdeauna armele. Obiecte în care doar un om 
fără vreo realizare demnă de a-i justifica viaţa ar găsi ceva 
de preţ. 

Jacobi dădu din cap. 

— Şi ce-a făcut apoi? 

— Ce-a făcut? pufni Ingrid Thiasson. A plecat fără să 
întrebe măcar cum ne-am dus traiul în cei douăzeci de ani 
care au trecut. Fără un cuvânt despre mine sau despre fiul 
nostru. Vă vine să credeţi? 

— Şi nu aveţi idee unde l-am putea găsi? 

— Niciuna. Omul ăsta era o otravă. Am găsit pe cineva 
care mă tratează respectuos, care i-a fost tată fiului meu, 
aşa că nu vreau să-l mai văd pe Frank Coombs niciodată. 

— Ştiţi cumva dacă a păstrat legătura cu fiul 
dumneavoastră? am întrebat. 

— Nici vorbă. L-am ţinut tot timpul la distanţă. Fiul meu 
nu are nicio legătură cu tatăl său. Şi nu vă duceţi să faceţi 
vâlvă în jurul lui. E la colegiul Stanford. 

Am făcut un pas înainte. 

— Ar fi posibil să ştie cineva unde este? Doamnă 
Thiasson, ne-ar fi de ajutor. E vorba despre o crimă. 

Am observat o umbră de ezitare. 

— Am avut o viaţă bună timp de douăzeci de ani. Avem o 
familie acum. Nu vreau să ştie nimeni că aţi aflat de la 
mine. 

Am clătinat din cap cu un gest care să o liniştească. 
Simţeam că sângele îmi năvălea în cap. 

— Frank era prieten cu Tom Keating. Chiar şi când era 
la puşcărie. Dacă ştie cineva unde e Frank, acela e Tom 
Keating. 

Tom Keating. Numele îmi era cunoscut. 

Era un poliţist pensionar. 


Capitolul 78 


La mai puţin de o oră după aceea, eu şi Jacobi am oprit 
în faţa apartamentului 3A din complexul Blakesly 
Residential, pe coasta golfului Half Moon. Numele lui 
Keating îmi rămăsese întipărit în minte din copilărie. Era 
unul dintre clienţii obişnuiţi ai localului Alibi, unde venea 
când se termina schimbul de la nouă la patru şi unde, în 
multe după-amiezi, tata mă ridica pe un scaun de bar fără 
spetează. În amintirea mea, Keating avea tenul roşcat şi un 
ciuf de păr care albise înainte de vreme. „Dumnezeule, 
m-am gândit, asta se întâmpla în urmă cu aproape treizeci 
de ani.” 

Am ciocănit la uşa apartamentului modest. Ne răspunse 
o doamnă zveltă, agreabilă, cu păr grizonat. 

— Doamna Keating? Sunt locotenent Lindsay Boxer de la 
Departamentul omucideri din San Francisco. Acesta este 
inspectorul Jacobi. Soţul dumneavoastră e acasă? 

— Omucideri? întrebă mirată. 

— E vorba doar de un caz vechi, i-am spus zâmbindu-i. 

O voce o strigă dinăuntru: 

— Helen, nu găsesc nenorocita aia de telecomandă 
nicăieri! 

— O clipă, Tom. E în spate, ne spuse în timp ce ne 
conducea înăuntru. 

Am traversat casa sărăcăcios decorată şi am intrat într-o 
cameră cu pereţi din sticlă care dădea către o curte 
interioară mică. Pe pereţi se vedeau mai multe fotografii 
înrămate din care parcă ne măsurau cu privirea nişte 
grupuri de poliţişti. Keating era aşa cum mi-l aminteam, 
dar cu treizeci de ani mai bătrân. Slab, cu părul alb şi 
rărit, dar cu acelaşi ten roşcat. Urmărea, ca de obicei, 
ştirile de după-amiază cu banda cotaţiilor bursiere 
alunecând pe ecran. Mi-am dat seama că stătea într-un 
scaun cu rotile. 

Helen Keating ne prezentă şi, când găsi telecomanda, 
dădu sonorul mai încet. Keating părea încântat să aibă 
vizitatori din rândul poliţiei. 


— Nu prea mai am multe ocupaţii de când m-au lăsat 
picioarele. Artrita, se zice. Produsă de un glonţ în a patra 
vertebră lombară. Nu mai pot să joc golf. Chicoti. Dar încă 
mai pot urmări cum îmi creşte pensia. 

Am văzut că mă studiază. 

— Tu eşti fetiţa lui Marty Boxer, nu? 

Am zâmbit. 

— Barul Alibi... Câteva 5-0-1, nu-i aşa, Tom? 

Un 5-0-1 era o chemare pentru întăriri, şi aşa îşi numeau 
băutura preferată, un whisky irlandez cu o bere ca să te 
dregi. 

— Am auzit că eşti o persoană importantă acum, dădu 
Keating din cap adresându-mi un rânjet. Ce vă aduce pe 
voi, baştanii, să staţi de vorbă cu un poliţist de stradă 
bătrân? 

— Frank Coombs, l-am lămurit. 

Trăsăturile lui Keating se înăspriră brusc. 

— Ce e cu Frank? 

— Încercăm să-l găsim, Tom. Ni s-a spus că ai putea şti 
unde este. _ 

— De ce nu-l sunaţi pe ofiţerul lui supraveghetor? In 
orice caz nu-s eu ăla. 

— A dispărut, Tom. Sunt patru săptămâni de atunci. Şi-a 
părăsit slujba. 

— Şi acum au la Omucideri personal care să-i 
urmărească pe cei care nu respectă condiţiile eliberării? 

L-am privit în ochi pe Keating. 

— Ce ne spui, Tom? 

— Ce te face să crezi că am vreo idee? mă întrebă 
privindu-şi picioarele. Ce-a fost a fost. 

— Am auzit că voi doi ţineţi legătura. E ceva important, 
am continuat eu. 

— Păi vă pierdeţi timpul aici, locotenente, deveni el 
brusc oficial. 

Ştiam că minţea. 

— Când ai vorbit ultima dată cu Coombs? 

— Poate chiar imediat după ce a fost eliberat. S-ar putea 
să se fi întâmplat o dată sau de două ori de atunci. Avea 


nevoie să se pună pe picioare. Poate că i-am dat o mână de 
ajutor. 

— Şi unde locuia, intră Jacobi în vorbă, pe când îi dădeai 
tu mâna aceea de ajutor? 

Keating făcu o mişcare din cap în semn că nu ştia. g 

— Într-un hotel, undeva pe Eddy sau pe O'Farrell. În 
orice caz nu la St. Francis, ne lămuri. 

— Şi de atunci n-aţi mai discutat? 

Ochii mi se îndreptară către Helen Keating. 

— De fapt, ce vreţi de la om? ne întreba Keating ţâfnos. 
Şi-a ispăşit pedeapsa. De ce nu îl lăsaţi în pace? 

— Ne-ar fi mai uşor, Tom, dacă ai vrea să stai de vorbă 
cu noi, i-am zis. 

Keating îşi ţuguie buzele uscate încercând să se decidă 
cui trebuia să-i fie loial. 

— Ai lucrat treizeci de ani în poliţie, nu-i aşa? se interesă 
Jacobi. 

— Douăzeci şi patru. Se bătu uşor pe picior. Până la 
urmă mi l-au tăiat. 

— Douăzeci şi patru de ani merituoşi. Ar fi păcat să te 
faci de ruşine necooperând acum cu noi. 

Ne răspunse: 

— Vreţi să ştiţi cine era un expert al naibii de bun la 
refuzul de a coopera? Frank Coombs. Tipul îşi vedea doar 
de meseria lui, şi toate lichelele alea, presupuşii lui 
prieteni, se făceau că plouă. Poate că aşa faceţi voi treaba 
acum, cu întâlnirile voastre pentru acţiuni comunitare şi cu 
educarea sensibilităţii. Dar atunci trebuia să îndepărtăm 
canaliile de pe stradă. Cu mijloacele pe care le aveam. 

— Tom, ridică vocea soţia sa. Frank Coombs a omorât un 
băiat. Oamenii ăştia îţi sunt prieteni. Vor să stea de vorbă 
cu el. Nu ştiu până unde trebuie să mergi cu simţul 
datoriei şi al devotamentului. Datoria ta este aici. 

Keating o străfulgeră. 

— Da, sigur, datoria mea este aici. Luă telecomanda şi 
se întoarse spre mine. Stai aici toată ziua dacă vrei; n-am 
nici cea mai vagă idee unde se află Frank Coombs. 

Dădu sonorul televizorului tare. 


Capitolul 79 


— Să-l ia dracu' de cretin de modă veche! zise Jacobi în 
vreme ce părăseam casa lui Tom Keating. 

— Suntem deja la jumătatea peninsulei, i-am spus. Ce-ai 
zice să conduci până la Stanford? Să-i facem o vizită 
băiatului lui Frankie? 

— La naiba, fie, înălţă el nepăsător din umeri. Mi-ar 
prinde bine ceva școală. 

Am luat-o înapoi pe Autostrada 280 şi am ajuns la Palo 
Alto în jumătate de oră. Când am tras pe aleea campusului 
şi am văzut palmierii falnici ce străjuiau şoseaua, edificiile 
impunătoare de culoare ocru înălțându-și acoperişurile 
roşii, turnul Hoover care se ridica maiestuos deasupra 
ansamblului de clădiri din mijlocul campusului, mi-am 
amintit de farmecul vieţii studenţeşti. Fiecare dintre puştii 
ăştia era deosebit şi talentat. Eram chiar bucuroasă că fiul 
lui Coombs, în ciuda originii sale modeste, ajunsese aici. 

Ne-am prezentat la biroul administrativ din ansamblul 
central. Un prodecan ne-a spus că Rusty Coombs se afla 
probabil la antrenamentul de fotbal de la centrul sportiv. 
Ne-a zis că Rusty era student bun şi un extraordinar 
atacant de fotbal american. Am condus până la centrul 
sportiv, unde un student cu o şapcă roşie ne-a dus sus şi 
ne-a rugat să aşteptam în faţa sălii de forţă. 

Câteva minute mai târziu, un tânăr cu o constituţie 
solidă, cu păr roşcovan şi purtând un tricou Cardinals ieşi 
din sală. 

Rusty Coombs avea o faţă amabilă, stropită cu câţiva 
pistrui. Nu avea niciun pic din aerul întunecat, răzbunător, 
războinic, pe care îl remarcasem în fotografiile tatălui său. 

— Cred că știu de ce sunteţi aici, zise el venind spre noi. 
M-a sunat mama, mi-a spus. 

Sunetul greu al halterelor şi al aparatelor de forţă se 
auzea în fundal. I-am zâmbit prietenos. 

— Îl căutăm pe tatăl tău, Rusty. Ne întrebam dacă ai 
vreo idee unde ar putea fi. 

— Nu e tatăl meu, răspunse băiatul scuturând hotărât 


capul. Numele tatălui meu este Theodore Bell. El e cel care 
m-a crescut împreună cu mama. Teddy m-a învăţat cum să 
prind o minge de fotbal. El m-a convins că pot să reuşesc 
la Stanford. 

— Când ai auzit ultima dată vreo ştire de la Frank 
Coombs? 

— Dar ce-a făcut? Mama mi-a zis că sunteţi de la 
Omucideri. Ştim şi noi ce scriu ziarele. Toţi ştiu ce se 
întâmplă. Indiferent ce-o fi făcut înainte, şi-a ispăşit 
pedeapsa, nu? Nu se poate să credeţi că el e vinovat de 
crimele astea îngrozitoare doar pentru că a comis nişte 
fapte reprobabile acum douăzeci de ani. 

— N-am fi venit până aici dacă nu era important, spuse 
Jacobi. 

Jucătorul de fotbal se legăna în faţă şi în spate pe 
călcâie. Părea un puşti simpatic, cooperant. Işi freca 
mâinile între ele. 

— A venit aici o dată când a ieşit. l-am scris de vreo 
două ori când era în puşcărie. Ne-am întâlnit în oraş. Nu 
doream să-l vadă nimeni. 

— Ce ţi-a spus? l-am întrebat. 

— Cred că nu dorea decât să-şi descarce conştiinţa şi să 
afle ce gândeşte mama despre el. Nu mi-a zis nici măcar o 
dată: „Hei, bună treabă, Rusty. Uită-te la tine. Te-ai 
descurcat grozav”. Sau: „Hei, mă uit la meciurile tale...” 
Era mai interesat să afle dacă îi aruncase mama nişte 
catrafuse. 

— Ce catrafuse? l-am întrebat. 

Ce putea să fie atât de important ca să bată tot drumul 
până aici şi să stea faţă în faţă cu fiul său? 

— Calabalăc de poliţie, completă Rusty Coombs făcând 
un semn dispreţuitor cu capul. Poate armele sale. 

I-am zâmbit cu înţelegere şi încurajator. Ştiam cum e 
să-ţi priveşti tatăl cu orice altceva în afară de respect. 

— "Ţi-a dat vreun indiciu despre unde s-ar putea duce? 

Rusty Coombs negă mişcându-şi energic capul. Părea că 
stă să explodeze. j 

— Domnilor poliţişti, eu nu sunt Frank Coombs. li port 


numele, poate va trebui chiar să mă împac cu ce a făcut el, 
dar nu sunt el. Vă rog să ne lăsaţi familia în pace. Vă rog! 


Capitolul 80 


Ei bine, era urât din partea noastră. Faptul că i-am 
stârnit amintiri amare lui Rusty m-a făcut să mă simt 
îngrozitor. Şi pe Jacobi l-a încercat acelaşi sentiment. 

Ne-am întors la birou pe la patru. Ne deplasaserăm cu 
maşina tocmai până la Palo Alto, reuşind doar să nimerim 
iar pe un drum fără ieşire. Ce distracţie! 

Mă aştepta un mesaj telefonic de la Cindy. Am luat 
imediat legătura cu ea. 

— Pluteşte pe-aici un zvon cum că ai fi restrâns cercul 
suspecţilor la unul singur, zise. Adevăr sau provocare? 

— Avem un nume, Cindy, dar nu-ţi pot spune nimic. 
Vrem doar să-l aducem la sediu pentru câteva întrebări. 

— Deci n-aveţi mandat? 

— Cindy, până acum nu. 

— N-am de gând să scriu un articol, Lindsay. A fost pe 
urmele prietenei noastre, ţii minte? Dacă te pot ajuta... 

— Am o sută de poliţişti care lucrează la asta, Cindy. 
Unii dintre noi chiar au făcut o investigaţie sau doua până 
acum. Ai încredere în mine, te rog. 

— Dacă nu l-ai adus la voi, atunci nu l-ai găsit, corect? 

— Sau poate nu am descifrat cazul încă. Şi, Cindy, asta 
nu e pentru presă. 

— Stai de vorbă cu mine, Linds, cu Claire şi cu Jill. 
Suntem implicate în acest caz. Noi toate. 

Avea dreptate. Spre deosebire de toate celelalte cazuri 
de la Omucideri pe care le instrumentasem, acesta părea 
să ne privească din ce în ce mai mult. „De ce se întâmpla 
asta?” Pe Coombs nu-l aveam, nevoie de ajutor da. Atâta 
vreme cât era liber, se putea întâmpla orice. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Verifică dosarele vechi, 
Cindy. Nu ai cercetat destul de în urmă. 

Făcu o pauză, apoi sorbi o gură de aer. 

— Nu te înşelai, nu-i aşa? Individul e poliţist. 

— Nu te poţi folosi de ideea asta, dragă. Şi dacă ai 
face-o, ai greşi. Dar eşti al naibii de aproape. 

Mi-am dat seama că se gândea, muşcându-şi limba. 


— Dar tot ne vom întâlni, da? 

— Daaa, ne vom întâlni, am zâmbit eu. Suntem o echipă, 
mai mult ca niciodată. 

Eram gata să-mi strâng lucrurile şi să trag uşa după 
mine în acea seară, când pe linia mea ţârâi un apel. 
Stăteam pe gânduri, convinsă că Tom Keating ne minţise, 
că vorbise cu Coombs. Dar până nu veneam cu un mandat, 
Keating putea să tăinuiască orice dorea. Spre marea mea 
surpriză, la telefon era soţia lui. Aproape am scăpat 
receptorul din mână. 

— Domnişoară locotenent, soţul meu e un om 
încăpățânat, începu ea evident neliniştită, dar a purtat 
uniforma cu cinste. Nu i-am cerut niciodată să-mi explice 
nimic şi nu o să încep acum. Însă nu pot sta deoparte fără 
să fac ceva. Frank Coombs l-a ucis pe băiatul acela. Şi 
dacă a mai făcut altele, refuz ca tot restul vieţii să mă 
trezesc dimineaţa cu gândul că am încurajat un criminal. 

— Ar fi mai bine pentru toată lumea, doamnă Keating, 
dacă soţul dumneavoastră ne-ar povesti ce ştie. 

— Nu ştiu ce ştie, zise ea, şi îl cred când zice că nu a 
vorbit cu Coombs de ceva vreme, dar nu vă mărturiseşte 
tot adevărul, locotenente. 

— Atunci de ce nu începeţi dumneavoastră să o faceţi? 

— Coombs a fost pe-aici, ezită. O dată. Poate acum două 
luni. 

— Ştiţi unde este acum? 

Inima îmi zvâcnea. 

— Nu, îmi răspunse, dar am primit un mesaj de la el 
pentru Tom. Mai am numărul. 

Am bâjbâit după un creion. Mi-a citit numărul. 434-9117. 

— Sunt aproape sigură că era un fel de pensiune sau 
hotel. 

— Mulţumesc, Helen. 

Tocmai voiam să închid, când îmi spuse: 

— Ar mai fi ceva... Când soţul meu a zis că i-a dato 
mână de ajutor lui Coombs, nu vă împărtăşea toată 
tărăşenia. Tom i-a dat nişte bani şi l-a lăsat să scotocească 
prin nişte lucruri vechi din magazia noastră. 


— Ce fel de lucruri? o întrebai. 

— Obiectele lui vechi de polițist. Poate o uniformă veche 
şi o insignă. 

Deci asta căutase Coombs acasă la fosta lui soţie. 
Vechile lui uniforme de poliţist. 

Am făcut legătura. „Poate că aşa a ajuns atât de aproape 
de Chipman şi Mercer.” 

— Asta e tot? m-am interesat. 

— Nu, răspunse Helen Keating. Tom avea acolo arme. 
Coombs le-a luat şi pe alea. 


Capitolul 81 


În câteva minute, am depistat numărul pe care mi-l 
dăduse Helen Keating ca fiind al unei pensiuni de pe 
Larkin şi McAllister, hotelul William Simon. Sângele-mi 
zvâcnea nebuneşte. 

L-am sunat pe Jacobi, prinzându-l chiar când se pregătea 
să ia cina. 

— Vino la intersecţia dintre Larkin şi McAllister, la 
hotelul William Simon. 

— Vrei să ne întâlnim la un hotel? Marfă. Am zburat. 

— Cred că l-am găsit pe Coombs. 

Nu-l puteam aresta pe Frank Coombs pentru că nu 
aveam nicio probă cu care l-aş fi putut agăța direct de o 
crimă. Puteam totuşi să obţin un mandat de percheziţie şi 
să îi dărâm uşa. În momentul ăsta cel mai important lucru 
era să mă asigur că se mai află acolo. 

Douăzeci de minute mai târziu, ajungeam cu maşina în 
zona sărăcăcioasă dintre Centrul Civic şi Union Square. 
Hotelul William Simon era o bombă jerpelită cu un singur 
etaj având deasupra un panou publicitar cu o fată suplă 
care făcea reclamă la lenjerie intimă Calvin Klein. Cum ar 
spune Jill: „Bleah!” 

Nu aveam de gând să merg la recepţie fluturându-mi 
insigna şi fotografia lui, până nu eram pregătiţi să 
acţionăm. În cele din urmă mi-am zis „fie ce-o fi” şi am 
telefonat la numărul pe care mi-l dăduse Helen Keating. 
După trei ţârâituri, mi-a răspuns o voce de bărbat: 

— William Simon... 

— Frank Coombs? m-am interesat. 

— Coombs... 

Am ascultat cum recepţionerul foşnea o foaie cu nume. 

— Nu, îmi răspunse. 

— Rahat! 

I-am cerut să verifice încă o dată. Mi-a răspuns negativ. 

Chiar în clipa aceea se deschise uşa pasagerului de la 
Explorer-ul meu. Nervii îmi fremătau precum la atingerea 
corzilor unei chitare. 


Jacobi urcă în maşină. Purta o cămaşă de golf dungată şi 
o jachetă de club scurtă şi hidoasă. Burta i se revărsa. 
Rânji ca un fante. 

— Hei, coniţă, ce pot obţine în schimbul unei bancnote 
de douăzeci? 

— Cina, poate, dacă plăteşti tu. 

— L-am identificat? întrebă. 

Am negat clătinând din cap şi i-am povestit ce aflasem. 

— Poate s-a mutat, îmi sugeră Jacobi. Să intru şi să le 
arăt insigna? Cu poza lui Coombs? 

Am refuzat scuturând din cap. 

— Ce-ai zice să stăm aici şi să aşteptăm? 

Am aşteptat mai mult de două ore. Pândele sunt 
incredibil de obositoare. Un om normal ar înnebuni. 
Ţintuiam cu ochii larg deschişi hotelul William Simon, 
trecând în revistă totul, de la Helen Keating la ce îi servea 
soţia lui Jacobi la cină, de la echipa de fotbal american San 
Francisco 49ers la cine cu cine şi-o punea la Palatul de 
Justiţie. Jacobi o mai şi şterse până la un bufet de la 
metrou ca să cumpere două sandviciuri. 

La ora zece, Jacobi mormăi: 

— Poate dura o veşnicie. De ce nu-mi dai voie să intru 
acolo, Lindsay? 

Probabil că avea dreptate. Nici nu ştiam dacă numărul 
dat de Helen Keating mai era de actualitate. Il notase cu 
săptămâni în urmă. 

Era gata să renunţ, când un bărbat se ivi de după colţ pe 
Larkin şi se îndrepta spre hotel. M-am agăţat de braţul lui 
Jacobi. 

— Uită-te acolo! 

Era Coombs. L-am recunoscut imediat pe nemernic. 
Avea pe el o jachetă de camuflaj, îşi ţinea mâinile în 
buzunare şi îşi trăsese peste ochi o pălărie pleoştită. 

— Javră împuţită, mârâi Jacobi. 

M-am stăpânit din răsputeri ca să îl urmăresc pe ticălos 
fără să sar afară din maşină şi să-l izbesc de un zid. Mi-aş 
fi dorit enorm să-i pun cătuşele peste labe. Dar acum 
Himera era al nostru. Ştiam unde se afla. 


— Vreau să puneţi pe cineva să-l supravegheze douăzeci 
şi patru de ore din douăzeci şi patru, l-am atenţionat pe 
Jacobi. Dacă îşi dă seama că e filat, vreau să-l săltaţi. Ne 
vom gândi la acuzaţii după aia. 

Jacobi făcu un gest cu capul că a înţeles. 

— Sper să-ţi fi adus periuţa de dinţi, i-am zis şi i-am 
făcut cu ochiul. Eşti primul de planton. 


Capitolul 82 


În timp ce mergeau mână în mână spre apartamentul ei 
din Castro, Cindy recunoscu în sinea ei că îi era nespus de 
frică. Era a cincea oară când ea şi Aaron Winslow ieşiseră 
împreună în oraş. Îi ascultaseră pe Cyrus Chestnut şi 
Freddie Hubbard la Blue Door, merseseră la operă, 
traversaseră golful cu feribotul la o cafenea mică 
jamaicană pe care o ştia Aaron. În această seară văzuseră 
un film de vis, Chocolat. 

Indiferent cum avea să se sfârşească seara asta, era 
fericită să fie cu el. Era mai profund decât majoritatea 
bărbaţilor cu care se întâlnise înainte şi categoric mai 
sensibil decât ei. Nu numai că citea cărţi neobişnuite 
precum Dificila strădanie de a pune la încercare geniul a 
lui Dave Eggers ori Fiica familiei Bonesetter a lui Amy Tan, 
ci şi ducea viaţa pe care o propovăduia. Lucra între 
douăsprezece şi şaisprezece ore pe zi şi era iubit în cartier, 
dar reuşea să facă în aşa fel încât asta să nu i se urce la 
cap. Cindy o tot auzise de la oamenii pe care îi intervievase 
pentru articolele ei: Aaron Winslow era unul dintre eroii 
pozitivi. 

Însă Cindy presimţise tot timpul că acest moment urma 
să vină. Se apropia din ce în ce mai mult. „Ăsta e mersul 
firesc al lucrurilor”, îşi spuse ea. Cum ar zice Lindsay, 
tranşeea lor era gata să explodeze. 

— Pari cam tăcută în seara asta, remarcă Aaron. Te 
simţi bine, Cindy? 

— Grozav, minţi ea. 

Se gândea că era cel mai drăguţ om pe care îl întâlnise, 
dar „Isuse, Cindy, el e pastor. De ce nu te-ai gândit la asta? 
E o idee bună? Mai gândeşte-te. Nu-l răni şi nu-ți face 
singură rău”. 

Se opriră în faţa intrării clădirii lui Cindy şi stătură sub 
arcada luminată. El îi fredona un vers dintr-o melodie 
veche R&B: Un drum pe care-acum îl ştiu. Chiar avea voce 
plăcută. 

Nu avea rost să mai amâne. 


— Uite, Aaron, cineva trebuie să o spună. Vrei să urci? 
Mi-ar plăcea şi, sincer, aş regreta dacă nu ai face-o. 

Aaron oftă şi un zâmbet dezarmant i se aşternu pe faţă. 

— Nu ştiu exact cum să interpretez asta, Cindy. Sunt 
cam pe dinafară. Eu, hm, nu m-am mai întâlnit cu o blondă 
înainte. Nu mă aşteptam la nimic din ce se întâmplă. 

— Mie-mi spui? zâmbi ea. Dar nu mergem decât cu două 
etaje mai sus. Putem vorbi despre asta acolo. 

Lui Aaron îi tremura uşor buza şi, când atinse mâna lui 
Cindy, un fior o străbătu din cap până în picioare. 
Dumnezeule, chiar că îl plăcea. Şi avea încredere în el. 

— Simt că sunt pe punctul de a traversa hotarul, 
mărturisi el. Şi nu e un hotar pe care-l pot traversa la 
întâmplare. Deci trebuie să ştiu: suntem împreună? In 
acelaşi loc? 

Cindy se ridică pe călcâie şi îşi lipi buzele de gura lui. 
Aaron păru surprins şi întâi se încordă, dar încet îşi aşeză 
braţele în jurul ei şi se lăsă în voia sărutului. 

Era exact cum sperase ea acel prim sărut adevărat. 
Tandru şi tăindu-i respiraţia. li simţea prin jachetă inima 
bătând cu putere. li plăcea că şi lui îi era frică. O făcea să 
se simtă şi mai aproape de el. 

Când se despărţiră, îl privi în ochi şi îi zise: 

— Suntem aici. Ne aflăm în acelaşi loc. 

Scoase cheia şi îl conduse cele două etaje până la 
apartamentul ei. Inima îi bătea nebuneşte. 

— E grozav, remarcă el. Nu o spun doar de formă. Un 
perete întreg plin de rafturi de cărţi şi o bucătărie 
deschisă. [i se potriveşte... Cindy, pare o prostie că n-am 
venit aici până acum. 

— Nu că n-aş fi încercat să te aduc, zâmbi cu toată gura 
Cindy. 

Dumnezeule, era aşa de încordată. 

El o cuprinse din nou, de data asta sărutând-o mai 
prelung. În mod sigur ştia să sărute. Fiecare celulă din 
trupul ei vibra. Părul de pe braţe, căldura din coapsele ei; 
se strânse lângă el. Simţea nevoia să-l aibă aproape acum. 
Trupul lui era zvelt, dar, cu siguranţă, puternic. 


Cindy începu să zâmbească. 

— Aşadar, ce aştepţi? 

— Nu ştiu, poate vreun semn. 

Se lipi de el şi trupul i se contopi cu al lui, urmându-i 
făgaşele, simțind că s-a trezit la viaţă. 

— Fără un semn, spuse ea apropiindu-i-se de faţă. 

— Cred că secretul mi-a fost descoperit acum. Da, chiar 
îmi place de tine, Cindy. 

Deodată sună telefonul, aproape  spărgându-le 
timpanele. 

— O, Dumnezeule, gemu ea. Du-te, lasă-ne în pace. 

— Sper că ăsta nu e un alt semn, râse el. 

Fiecare ţârâit părea şi mai enervant decât precedentul. 
Din fericire, intră în sfârşit în funcţiune robotul telefonic. 

„Cindy, sunt eu, Lindsay, răsună vocea. Am ceva 
important. Te rog. Ridică.” 

— Du-te, o îndemnă Aaron. 

— Acum că suntem aici, nu profita de faptul că vorbesc 
la telefon ca să-ţi schimbi hotărârea. Işi întinse mâna în 
spatele canapelei, bâjbâind după receptor şi, după ce-l 
găsi, îl duse la ureche şi zise: N-aş face asta pentru nimeni 
în afară de tine, zise ea. 

— Ciudat, tocmai asta voiam să spun şi eu. Ascultă asta. 

Lindsay îi relată ştirile. Cindy se simţi copleşită de 
bucurie. Asta îşi dorise. Ideea ei o îndreptase pe Lindsay 
pe urmele lui. Da! 

— Pe mâine, zise ea. Şi mulţumesc pentru telefon. 

Aşeză receptorul la loc, se întoarse în braţele lui Aaron 
şi se uită în ochii lui. 

— Doreai un semn. Cred că l-am primit pe cel mai 
grozav din lume. O rază de speranţă îi lumina faţa. L-au 
găsit, Aaron. 


Capitolul 83 


Toată noaptea intrarea hotelului William Simon fu 
supravegheată. Neoficial. Deocamdată Coombs nu mai 
ieşise. Ştiam unde se afla. Tot ce îmi rămânea acum de 
făcut era să clarific situaţia. 

În acea dimineaţă Jill revenea la serviciu. Mă îndreptam 
spre biroul ei ca s-o pun la curent cu ultimele noutăţi. 
Când am ieşit din lift la etajul opt, m-am ciocnit de Claire, 
care avusese probabil aceeaşi idee. 

— Marile spirite... zise ea. 

— Am ştiri grozave, i-am spus, arzând de nerăbdare. 
Vino... Am ciocănit la uşă şi am găsit-o pe Jill la birou, 
puţin cam trasă la faţă. Vrafuri de acte şi dosare dădeau 
impresia că nu lipsise nicio zi. Când ne descoperi cu 
privirea, ochii ei albaştri se însufleţiră, dar când îşi întinse 
mâinile să ne îmbrăţişeze, Jilly porni să se mişte la 
jumătate din viteza ei obişnuită. 

— Nu, am strigat. M-am îndreptat spre ea şi am 
îmbrăţişat-o. Trebuie să o iei mai încet. 

— Sunt bine, replică ea repede. Abdomenul e puţin cam 
ţeapăn, inima niţel zdrobită. Dar sunt aici. Şi ăsta e cel mai 
bun lucru pe care-l puteam face pentru mine. 

— Eşti sigură că asta e cea mai înţeleaptă soluţie? 
întrebă Claire. A 

— Pentru mine, este, spuse Jill. Iți jur, doctore, sunt 
bine. Aşa că nu încerca să mă convingi de contrariu. Dacă 
vrei să mă ajuţi să mă vindec, pune-mă la curent cu ce se 
întâmplă. 

Deşi am privit-o cu oarecare scepticism, a trebuit să-i 
împărtăşesc vestea cea mare. 

— Cred că l-am găsit. 

— Pe cine? întrebă Jill. 

— Himera. Jubilam. 

Claire mă privi lung. Închise ochii o clipă, de parcă s-ar 
fi rugat, apoi îi deschise şi oftă. Jill părea emoţionată. 

— Isuse, voi, nenorocitelor, aţi fost tare ocupate cât am 
lipsit. 


Mi-au pus chiar întrebările la care aveam răspunsurile şi 
le-am expus tot ceea ce ştiam. Când le-am spus numele, Jill 
murmură: 

— Coombs... îmi amintesc de cazul ăsta din vremea când 
eram la facultate... 

O scânteie se aprinse în privirea ei tăioasă. 

— Frank Coombs. A omorât un adolescent. _ 

— Eşti sigură că el este? vru Claire să afle. Incă purta 
bandajul la gât. 

— Aşa sper, i-am spus. Apoi, fără nicio ezitare: Da, sunt 
sigură că el este. 

— Îl arestaţi? întrebă Claire. Pot să-l vizitez în celulă? 
Hm? Am acasă un baston de poliţist căruia voiam să-i fac 
safteaua. _ 

— Nu încă. S-a ascuns într-o speluncă din Tenderloin. Îl 
urmărim în permanenţă. M-am întors către Jill. Ce ziceţi, 
doamnă consilier? Vreau să-l aduc aici. 

Veni către mine cu prudenţă şi se sprijini de marginea 
biroului. 

— În regulă, spune-mi exact ce ai. 

I-am prezentat fiecare legătură: vagile conexiuni între 
cele trei victime, trecutul lui Coombs ca lunetist, 
ranchiuna sa dovedită contra negrilor, cum OPD îi 
pecetluise soarta. Dar, cu fiecare probă, vedeam cum îi 
scădea convingerea. 

— Jill, ascultă, am spus ridicând mâna. A luat pistolul de 
calibrul 38 de la un poliţist pensionar, şi Mercer a fost ucis 
cu un 38. Trei dintre victime au legătură directă cu 
trecutul lui. Am un individ la San Quentin care spune că 
s-a lăudat că se va răzbuna... 

— Pistoale de 38 poţi să cumperi la kil, Lindsay. Se 
potriveşte arma? 

— Nu, Jill, însă Tasha Catchings a fost omorâtă în acelaşi 
cartier în care lui Coombs i s-a înfundat acum douăzeci de 
ani. 

— Ce-ai zice de un martor care îl poate plasa la locul 
crimei? Un martor, Lindsay, mă întrerupse ea. 

Am făcut cu capul în semn că nu avem. 


— O amprentă, atunci, o bucată de material textil, ceva 
care să îl apropie de una dintre crime? 

— Nu, am răspuns eu respirând repede. 

— Probele indirecte pot trimite la închisoare, Jill, 
interveni Claire. Coombs e un monstru. Nu putem să-l 
lăsăm liber pe stradă. 

Jill se uita cu asprime la noi două. Isuse, aproape că era 
din nou Jill cea de altădată. 

— Nu credeţi că îl vreau la fel de mult ca voi? Nu credeţi 
că atunci când te privesc, Claire, mă gândesc cât de 
aproape a fost? Dar nu există arma, şi abia dacă poate fi 
vorba de un mobil. Nici măcar nu a fost observat în 
proximitatea vreunui loc al crimelor. Dacă intraţi cu forţa 
în camera lui şi nu găsiţi nimic, o să-l scăpaţi pentru 
totdeauna. 

— Coombs este Himera, Jill, am spus. Ştiu că nu am încă 
totul pus la punct, dar am găsit un motiv şi legături cu cele 
trei victime, precum şi o mărturie externă cazului, care îi 
confirmă intenţiile. 

— Mărturie din puşcărie, zise Jill. Juraţii râd de o astfel 
de chestie în zilele noastre. Se ridică, se apropie de noi şi 
ne luă de mână pe mine şi pe Claire. Uite, ştiu cât de mult 
vă doriţi să terminaţi. Sunt prietena voastră, dar, în acelaşi 
timp, reprezint legea. Aduceţi-mi orice, pe cineva care să-l 
fi văzut la unul dintre locurile asasinatelor. O amprentă 
lăsată pe o uşă. Daţi-mi orice, Lindsay, şi îi dărâm 
şandramaua la fel ca tine ca să ajung la el. Întoarceţi-l cu 
susul în jos, frecaţi-l până-i sar capacele. 

Stăteam acolo plină de frustrare şi mânie, dar ştiind că 
Jill avea dreptate. Am dat nemulțumită din cap şi m-am 
îndreptat spre uşă. 

— Ce vei face în continuare? mă întrebă Claire. 

— O să-l scutur pe nenorocit. O să-i dau viaţa peste cap. 


Capitolul 84 


Un sfert de oră mai târziu, eu şi cu Jacobi l-am luat pe 
Cappy de lângă William Simon şi am intrat în holul jerpelit 
al hotelului. În spatele recepţiei, un indian cu ochii cârpiţi 
de somn frunzărea un ziar în limba sa maternă. Jacobi îi 
vâri în faţa ochilor uluiţi insigna sa şi poza lui Coombs. 

— Ce cameră? 

Angajatului cu turban îi trebuiră vreo trei secunde să se 
uite la fotografie, să întoarcă foile unui registru negru şi să 
ne spună cu un accent agasat: 

— Trei-zero-şapte. E trecut cu numele Burns. Ne arătă 
cu degetul că liftul era la dreapta. 

Câteva clipe mai târziu, ne aflam pe coridorul soios cu 
zugrăveala coşcovită de la etajul trei, în faţa uşii lui 
Coombs, deblocând piedicile pistoalelor noastre automate. 

— Amintiţi-vă că suntem aici doar să stăm de vorbă, i-am 
atenţionat. Căscaţi ochii la tot ce ne-ar putea fi de folos. 

Jacobi şi Cappy înclinară capul în semn că au înţeles, 
apoi fiecare luă poziţie de câte o parte a uşii. Cappy 
ciocăni. Nu răspunse nimeni. Ciocăni din nou. 

— Domnule Frank Burns? 

În cele din urmă se auzi o voce puternică şi 
bombănitoare: 

— Du-te dracu’ d-aci! Şterge-o! Hai! Am plătit pentru 
vineri inclusiv. 

Jacobi strigă: 

— Poliţia din San Francisco, domnule Burns! V-am adus 
cafeaua de dimineaţă. 

Urmă o pauză lungă. Am auzit pe cineva mişcându-se 
înăuntru, hârşâitul unui scaun pe podea şi pocnetul unui 
sertar trântit. În final, târşâitul paşilor se apropie de uşă şi 
o voce lătră: 

— Ce mama dracu' vreţi? 

— Doar să vă punem câteva întrebări. V-ar deranja să ne 
deschideţi uşa? 

Se scurse aproape un minut de aşteptare în care tineam 
degetele încordate pe trăgaci, până ce scoase lanţul de la 


zăvor şi descuie. Uşa se deschise, dând la iveală un 
Coombs nervos. 

„Himera.” 

Avea o faţă rotundă, mare şi neplăcută, ochii ascunşi în 
orbite înfundate, păr cărunt, un nas mare, plat şi piele 
pătată. Era îmbrăcat într-o flanelă de corp albă, cu mâneci 
scurte, trasă peste pantalonii gri mototoliţi. In ochi îi 
ardeau ura şi disprețul. 

— Poftim... exclamă Jacobi pocnindu-l în piept cu un ziar 
Chronicle făcut sul. Ziarul dumneavoastră de dimineaţă. 
Vă deranjează dacă intru? 

— Da, mă deranjează, zise Coombs încruntându-se. 

Cappy zâmbi. 

— V-a mai spus cineva vreodată că semănaţi leit cu 
gagiul acela care lucra pe vremuri în poliţie? Care naiba 
era numele gagiului? Aaa, da, Coombs. Frank Coombs. V-a 
mai spus asta cineva? 

Coombs clipi nepăsător, apoi gura i se strâmbă într-un 
simulacru de zâmbet. 

— Ca să vezi, de la asemănarea asta mi se trage că pot 
eu să circul cu avionul în numele lui. 

Dacă îl recunoscuse pe Jacobi sau pe Cappy de pe 
vremea când era în poliţie, nu ne-a lăsat să o vedem, dar 
strecură o privire familiară când dădu cu ochii de mine. 

— Să nu-mi spuneţi că după atâta vreme voi, 
prostănacilor, sunteţi comitetul de primire al 
departamentului? 

— Ce-aţi zice să ne lăsaţi să intrăm? 

— Ce-aţi zice de-un mandat? se uită pieziş Coombs. 

— V-am vorbit frumos, noi doar vă aducem ziarul de 
dimineaţă. 

— Atunci dă-te dracu’ în spectacol! Hai! scrâşni Coombs 
printre dinţii încleştaţi. _ 

Ochii lui aveau ceva aparte. Îţi perforau craniul ca un 
sfredel de foc. 

Cappy împinse ferm uşa în faţa lui Coombs, apoi el şi 
Jacobi înlăturară obstacolul şi intrară în cameră. 

— Dacă tot suntem aici, v-am putea pune câteva 


întrebări. 

Coombs îşi frecă bărbia nebărbierită aruncându-ne 
săgeți otrăvite cu privirea. Trase un scaun de lemn de 
lângă o măsuţă şi se aşeză invers, prinzându-şi mâinile în 
jurul spătarului. 

— Nenorociţi, mormăi el. Găinaţuri fără rost. 

Incăperea mică era înţesată cu ziare, sticle de 
Budweiser aliniate pe pervaz, mucuri de ţigară în cutii de 
Coca-Cola. Aveam sentimentul că, dacă aş fi putut să-mi 
bag nasul pe-acolo, aş fi găsit ceva. 

— Dumneaei e locotenent Boxer de la Omucideri, zise 
Jacobi. Noi suntem inspectorii Jacobi şi McNeil. 

— Felicitări, rânji Coombs. Deja mă simt mai în 
siguranţă. Şi ce vreţi voi, comedianţilor? 

— Cum v-am spus, ar trebui să citiţi ziarele. Să fiţi la 
curent cu tot ce se întâmplă. Urmăriţi ştirile de obicei? 

— Dacă ai ceva de spus, spune, îi răspunse Coombs. 

— Ce-ar fi să începeţi prin a ne povesti unde aţi fost 
acum patru nopţi? am intervenit. Vineri, în jurul orei 
unsprezece seara? 

— Ce-ar fi să mă pupi în fund? râse Coombs batjocoritor. 
Vreţi să ne jucăm? Hai să ne jucăm! Am fost ori la vreun 
spectacol de balet, ori la vernisajul expoziţiei ăleia noi. 
Nu-mi aduc aminte, în ultimul timp am un program foarte 
încărcat. 

— Simplificaţi-l pentru noi, îi sugeră nervos Cappy. 

— Sigur. Da. De fapt, am fost cu nişte prieteni. 

— Prietenii ăştia, interveni Jacobi, au nume, numere de 
telefon? Sunt sigur că ar fi bucuroşi să vă confirme 
versiunea. 

— De ce? Gura lui Coombs se încreţi într-un rictus. Aveţi 
pe altcineva care zice că am fost în altă parte? 

— Cred că mă întrebam, i-am spus privindu-l în ochi, 
când aţi reuşit ultima dată să ajungeţi la Bay View. Fostele 
dumneavoastră teritorii, pe care le băteaţi cu pasul apăsat 
când eraţi nervos. Poate ar trebui să spun fostele 
dumneavoastră terenuri de strangulare? 

Coombs mă pârjoli cu privirea. Aş fi putut să jur că voia 


să mă strângă de gât. 

— Aşadar, citeşte ziarele, hohoti Cappy. 

Fostul puşcăriaş continuă să ne privească provocator. 

— Ce dracu', inspectore, mă crezi vreun fel de începător 
ai cărui genunchi încep să tremure când îţi legeni 
mădularul către el? Desigur, citesc ziarele. Voi, idioţilor, 
nu sunteţi în stare să rezolvaţi cazul şi veniţi până aici să 
mă frecaţi la melodie pentru vremurile din trecut. Nu mă 
aveţi cu nimic la mână, altfel n-aţi mai face striptease în 
faţa mea şi am purta discuţia asta la sediu. Dacă sunteţi 
convinşi că i-am ucis pe toţi smintiţii ăia, atunci 
închideţi-mă. Dacă nu, oh, ia te uită cât e ceasul... Mă 
aşteaptă limuzina. Am terminat? 

Îmi doream să-l înhaţ de gât şi să-i plesnesc faţa 
îngâmfată de perete. Însă Coombs avea dreptate. Nu 
puteam să-l arestăm. Nu cu ceea ce aveam. 

— Avem câteva întrebări la care va trebui să răspundeţi, 
domnule Coombs. Trebuie să ne spuneţi de ce trei oameni 
care aveau legătură cu acuzarea dumneavoastră de crimă 
de acum douăzeci de ani sunt morţi. Va trebui să 
răspundeţi ce făceaţi în serile când au fost omorâţi. 

Venele de pe fruntea lui Coombs începură să se umfle. 
Apoi se calmă şi strâmbă din gură cu dispreţ: 

— Locotenente, probabil că eşti aici pentru că ai nişte 
martori oculari care pot afirma că m-au văzut la unul 
dintre locurile crimelor. L-am privit lung, fără să îi 
răspund. Sau poate ai amprentele mele de pe vreo armă? 
Sau, nu-i aşa, fibre din covorul ăsta sau din hainele mele? 
Ori ai venit aici doar să mă faci să mă predau cu 
demnitate? 

Stăteam acolo, la câţiva centimetri de el, privindu-i 
rânjetul arogant. 

— Crezi că doar pentru că valeţii tăi vin aici şi se uită 
urât la mine o să mă pun cu fundul în sus şi o să zic: „Hai, 
bag-o aici”? Chiar îmi face bine să-i văd pe nenorociţii ăia 
căzând unul după altul. Mi-aţi furat viaţa. Dacă vreţi să mă 
faceţi să transpir, locotenente, prefaceţi-vă că sunteţi 
poliţişti adevăraţi. Găsiţi ceva care să ţină. 


Stăteam acolo privind în abisul ochilor lui reci şi 
dispreţuitori. Mă încerca grozav dorinţa să-l distrug. 

— Consideraţi-vă suspect de crimă, domnule Coombs. 
Cunoaşteţi rutina. Nu părăsiţi oraşul. Ne vom întoarce să 
vă vedem curând. 

Le-am făcut semn cu capul lui Cappy şi Jacobi. Ne-am 
îndreptat spre uşă. 

— Şi încă ceva, m-am întors spre el rânjind eu de data 
asta. Aşa, ca să ştiţi... de la Claire Washburn... „Apleacă-te 
puţin la stânga”, ce zici, nemernicule? 


Capitolul 85 


După program, eram într-o stare de încordare maximă, 
dar nu aveam cum să merg acasă şi să mă relaxez. 

Am pornit pe Brannan Street către Potrero, reluând în 
gând discuţia dezarmantă pe care o avusesem cu Coombs. 
Ne sfida, râzându-ne în nas, ştiind că nu-l puteam sălta. 

Stiam cine era Himera... dar nu mă puteam atinge de el. 

M-am oprit la un semafor, nedorindu-mi să merg acasă, 
dar neavând alt loc unde să mă duc. Cindy avea întâlnire; 
Jill şi Claire erau acasă cu soţii lor; sigur că m-aş fi putut 
întâlni şi eu cu cineva, dacă aş fi fost cât de puţin 
accesibilă. Mi-am zis să o sun pe Claire, dar telefonul 
celular era descărcat trebuia să încarc nenorocita aia de 
baterie. Îmi doream să fac ceva. Simţeam gheara 
nerăbdării sfâşiindu-mă. 

„Măcar dacă aş putea să intru în camera lui Coombs...” 
Ezitam între a mă duce acasă şi a comite poate cea mai 
mare greşeală din cariera mea. Vocea raţiunii îmi zicea: 
„Du-te acasă, Lindsay, înhaţă-l mâine... O să greşească el 
curând”. Zvâcnirea inimii îmi repeta: „Ehei, fetiţo... stai pe 
urmele lui. Scutură-l pe nenorocit”. 

Am cotit cu  Explorer-ul pe Seventh Street, 
îndreptându-mă spre districtul Tenderloin. Era aproape 
nouă. Maşina mea părea să meargă singură spre William 
Simon. Simţeam o apăsare şi o încleştare în piept. Pete 
Worth şi Ted Morelli erau în tura de noapte şi, când am 
oprit maşina, i-am zărit în Acura albastră. 

Aveau ordin ca, dacă Frank Coombs pleca, să-l 
urmărească şi să transmită informaţia prin radio. Mai 
devreme în acea zi, Coombs se plimbase pe îndelete, apoi 
făcuse scurte incursiuni în jurul blocului şi, în final, se 
aşezase într-o cafenea să îşi citească ziarul. Stia că-l 
urmărim. 

Am coborât din Explorer şi m-am dus la Worth şi 
Morelli. 

— Vreun semn? 

Morelli se aplecă pe fereastra de pe partea şoferului. 


— Nimic, locotenente. Cred că stă şi urmăreşte meciul 
celor de la Kings. Gunoiul. Ştie că nu ne putem mişca de 
aici. De ce nu vă duceţi acasă? Il supraveghem noi la 
noapte. 

Oricât n-aş fi vrut să o recunosc, probabil avea dreptate. 
Nu prea aveam ce face aici. 

Am pornit motorul şi le-am făcut cu mâna băieţilor când 
am trecut pe lângă ei, însă când am ajuns la colţ, pe Eddy, 
a pus stăpânire pe mine un imbold care m-a convins să nu 
plec, de parcă auzeam: „Ce cauţi se află aici. Ştie că e 
urmărit... Şi?... Vrea să ridiculizeze poliţia din San 
Francisco”. Am condus de-a lungul arterei Polk înapoi spre 
William Simon, am trecut pe lângă dughene de amanet, un 
magazin de băuturi non-stop, faţade de restaurante 
chinezeşti ce vindeau mâncare la pachet. La capătul 
blocului era parcată o maşină de patrulă a poliţiei. 

Am condus prin spatele hotelului. Mai multe cazane de 
gunoi zăceau prin preajmă. Nimic altceva. Strada era 
goală. Am stins farurile şi am rămas acolo. Nu am idee ce 
aşteptam să se întâmple, dar simţeam că înnebunesc. Am 
coborât din Explorer şi am intrat pe uşa din spate a 
hotelului. „Scutură-l pe nenorocit.” Mă gândeam să urc din 
nou să stau de vorbă cu Coombs. Da, am putea urmări 
împreună meciul echipei Kings. 

Din holul de la intrarea hotelului se ajungea într-un bar 
îngust şi soios. Am aruncat o privire scurtă prin bar şi am 
zărit o pereche de papiţoi, însă nu pe Frank Coombs. Fir-ar 
să fie, un criminal se afla în hotel, un ucigaş de poliţişti, iar 
noi nu puteam face nimic. 

O mişcare în apropierea scărilor din spate îmi atrase 
atenţia. M-am strecurat înapoi în barul slab luminat de la 
tonomatul dinspre care răsuna una dintre melodiile 
înduioşătoare de demult ale lui Sam and Dave, Soulman. 
Am urmărit o persoană care cobora scările şi arunca priviri 
scurte în jur, de parcă ar fi fost personajul principal din 
Evadatul. „Ce naiba se întâmplă?” 

Am recunoscut jacheta de camuflaj, pălăria moale trasă 
până peste ochi. M-am uitat bine ca să fiu sigură. Era 


Frank Coombs. Himera se pusese în mişcare. 


Capitolul 86 


Coombs se furişă în bucătăria slinoasă a unui restaurant 
lipit de hotel. Am aşteptat câteva secunde, apoi l-am 
urmat. 

Acum eu eram cea care ţinea capul în jos, aruncând 
priviri furişe. L-am văzut pe Coombs, dar se schimbase. 
Îmbrăcase un halat alb şi o bonetă unsuroasă de bucătar. 
Îmi veni în gând telefonul mobil apoi că era mort. Nu eram 
de serviciu; nu avusesem neapărat nevoie de el. . 

Coombs ieşi pe uşa din spate a hotelului. Înainte să 
ajung să fac semn maşinii de patrulă, în mod discret, porni 
pe furiş pe o alee. 

M-am uitat de-a lungul aleii şi am observat că făcea un 
unghi spre strada unde parcasem. Am fugit către maşină. 
Slavă Domnului, încă îl vedeam. Coombs traversă grăbit 
strada la mai puţin de şapte metri în faţa maşinii mele. 
Speram să am ocazia să semnalizez maşina de poliţie, dar 
n-am apucat. Coombs o luă printr-o zonă pustie ce ducea 
spre Van Ness. Eram furioasă pe oamenii noştri. Il lăsaseră 
să scape. Rataseră. 

Am aşteptat până nu l-am mai zărit, apoi am întors 
Explorer-ul şi m-am îndreptat spre intersecţie. La semafor 
am luat-o la dreapta şi am aprins farurile. Strada era 
intens circulată. Un centru Kinko, un birou Circuit City, 
trecători. M-am aşezat la pândă unde credeam că se 
sfârşeşte zona pe unde o luase şi priveam atent în susul şi 
în josul cvartalului. „Ar putea să mă învingă aici, afară? Ar 
fi putut să se strecoare prin mulţime? Rahat!” 

Deodată, tot înainte, am remarcat jacheta de camuflaj 
ieşind de pe o alee dintre Kinko şi un magazin de pantofi 
Favor. Scăpase de halat şi de boneta de bucătar. Ştiam 
sigur că nu mă văzuse. Privea în jurul său, în ambele 
direcţii, apoi, vârându-şi mâinile în buzunare, o luă spre 
sud, către Market Street. Mi-ar fi plăcut să-l calc cu 
maşina. La următoarea intersecţie, am întors Explorer-ul şi 
m-am îndreptat înapoi către cealaltă parte a străzii, la 
circa douăzeci de metri în spatele lui Coombs. Era foarte 


bun la asta. Se mişca bine. Era evident în formă. În sfârşit, 
părea satisfăcut că a realizat o evadare ca la carte. 
Aproape reuşise. 

Când ajunse pe Market Street, Coombs alergă pe 
mijlocul străzii către o staţie BART. Sări într-un autobuz 
care se îndrepta spre sud. 

Am mers în spatele autobuzului ce îşi continua drumul 
către sud pe Mission Street. De fiecare dată când se oprea, 
frânam,  întinzându-mi gâtul să văd dacă suspectul 
coborâse. N-a făcut-o. Părăsea centrul oraşului. Aproape 
de Bernal Heights, la staţia Glen Park, autobuzul întârzie 
în staţie câteva secunde. În clipa când se puse din nou în 
mişcare, Coombs sări. Era prea târziu să opresc. Nu 
puteam decât să trec mai departe. M-am ghemuit în 
maşină, cu nervii încordaţi la maximum. Fusesem la multe 
pânde, urmărisem zeci de maşini, dar nu riscasem 
niciodată aşa de mult. 

Coombs rămase pe peronul staţiei şi privi în ambele 
direcţii. N-aveam altă soluţie decât să îmi continui drumul. 
L-am urmărit în oglinda retrovizoare. Mi s-a părut că s-a 
uitat după maşina mea până ce a dispărut din vedere. 

„La naiba...” Nu-mi rămânea decât să conduc. Eram 
nespus de nervoasă şi dezamăgită. Când am fost sigură că 
nu mă mai vede, am accelerat, am urcat un deal pe care se 
aflau locuinţe, am tăiat-o pe o alee dintre case şi m-am 
rugat ca individul să fi rămas în acelaşi loc. Am parcurs 
strada accelerând şi am întors pe cealaltă parte, până când 
am ajuns în dreptul staţiei Glen Park. 

Ticălosul dispăruse! Am cercetat înnebunită în toate 
direcţiile, însă nici urmă de el. Am izbit volanul, enervată. 
„Nemernicul!” am ţipat. 

După aceea, cam la treizeci de metri în faţă, am zărit un 
Pontiac Bonneville de culoarea muştarului ieşind de pe o 
stradă laterală şi oprindu-se pe marginea drumului. Mi-a 
atras atenţia doar pentru că era singurul vehicul în 
mişcare. 

Deodată apăru Coombs. leşi de la adăpostul fațadei unui 
magazin şi intră în Bonneville pe uşa pasagerului. 


„Înapoi la tine”, mi-am spus. 
Bonneville-ul porni în viteză, şi eu la fel. 


Capitolul 87 


l-am urmărit de la o distanţă de vreo zece maşini. 
Bonneville-ul viră pe bucla de intrare pe Autostrada 280 şi 
o luă spre sud. Păstram distanţa, simțind cum pulsul mi se 
accelerase. Adrenalina mi se răspândea prin tot corpul. Nu 
aveam altă soluţie decât să mă ţin după Coombs cât de 
bine puteam. 

După câţiva kilometri, Bonneville-ul semnaliză şi luă 
curba spre ieşirea către sudul oraşului San Francisco. Se 
strecură prin zona muncitorimii din oraş, apoi pe o stradă 
în rampă pe care o ştiam ca South Hill. Străzile deveneau 
întunecoase... Am stins farurile. 

Bonneville-ul o luă pe o stradă neluminată şi izolată. 
Erau locuinţe muncitoreşti, lipite una de alta şi având 
mare nevoie de reparaţii. La capătul străzii opri pe aleea 
unei case cu faţada albă din lemn, cocoţată pe un deal ce 
domina valea. 

Locul era destul de frumos, dar casa era o ruină. 

Coombs şi partenerul său ieşiră din maşină discutând. 
Intrară în casă. Am întors pe o alee trei case mai încolo. 
Nu mă mai stăpânise niciodată până atunci sentimentul 
înfricoşător că eram cu adevărat singură, numai că nu-l 
puteam lăsa pe Coombs să dispară, nu-l puteam lăsa 
nicicum să ne scape. Mi-am scos Glock-ul din torpedo şi 
i-am controlat încărcătorul. Era plin. „Isuse Hristoase, 
Lindsay. Nu ai vestă, nu ai întăriri, telefonul mobil nu 
funcţionează.” 

M-am furişat de-a lungul trotuarului slab luminat către 
casa albă, cu pistolul automat la îndemână. Eram o 
trăgătoare bună, dar chiar atât de bună? În susul aleii erau 
parcate la întâmplare mai multe maşini şi camionete 
rablagite. Luminile de la parter erau aprinse. Se auzeau 
voci. „Ei bine, până aici m-am descurcat.” 

Mi-am continuat drumul pe calea îngustă de acces către 
garaj. Era doar pentru două maşini, şi o alee betonată îl 
despărţea de casa principală. Vocile răsunau tot mai tare. 
Am încercat să ascult, dar erau încă prea departe. Am 


inspirat adânc şi m-am mai apropiat puţin. Strecurându-mă 
pe lângă casă, am privit înăuntru pe fereastră. Dacă mi 
s-ar fi părut că Frank Coombs avea de gând să rămână 
acolo o vreme, aş fi putut chema întăriri. În jurul unei 
mese, şase tipi certaţi cu legea, sticle de bere, fum. 
Coombs era unul dintre ei. Pe mâna unuia dintre bărbaţi 
am zărit un tatuaj care limpezea situaţia. 

Un, cap de leu, unul de capră, o coadă de reptilă. 

Era o întrunire a Himerei. 

Am continuat să mă apropii, încercând să ascult. Brusc 
se auzi huruitul altei maşini care urca pe South Hill. Am 
încremenit. Mă tineam aproape de casă, fără să depăşesc 
spaţiul dintre clădirea principală şi garaj. Am auzit uşa 
maşinii închizându-se, apoi voci şi paşi apropiindu-se de 
mine. 


Capitolul 88 


Am văzut venind doi bărbaţi, unul cu barbă blondă şi 
coadă lungă de cal, celălalt, cu braţe masive tatuate, şi 
purtând o vestă de doc. N-aveam unde să mă duc. 

Mă priviră fix. 

— Cine dracu' eşti? 

Aveam două posibilităţi: să mă retrag cu pistolul 
îndreptat spre ei sau să mă opun şi să-l salt pe Coombs 
chiar acum. Cea de a doua idee îmi păru cea mai bună. 

— Poliţia! am strigat, făcându-i pe cei doi nou-veniţi să 
se oprească. Ţineam pistolul cu ambele mâini. Omucideri 
San Francisco! Mâinile sus! 

Cei doi bărbaţi avură o reacţie calmă, nepanicată. Se 
priviră unul pe celălalt cu prudenţă, apoi se uitară la mine. 
Eram convinsă că erau înarmaţi şi că şi cei dinăuntru 
aveau arme. Un gând înspăimântător mă fulgeră: „S-ar 
putea să mor aici”. 

Începură să se audă zgomote de pretutindeni. Alţi doi 
bărbaţi veniră dinspre stradă. M-am răsucit agitând 
pistolul către ei. Luminile din casă se stinseră pe 
neaşteptate. Întunericul se lăsă şi peste alee. „Unde o fi 
Coombs? Ce-o fi făcând?” M-am grăbit să iau poziţia de 
tragere la pământ. Nu îl mai aveam de înfruntat doar pe 
Coombs acum. 

Am auzit un zgomot în spatele meu. Cineva se apropia 
rapid. M-am întors în direcţia aceea şi altcineva mă lovi. Pe 
neaşteptate, m-au înşfăcat şi apoi m-au trântit la pământ. 
Am lovit solul cu putere sub greutatea celor câteva sute de 
kilograme prăvălite asupra mea. 

După aceea, priveam la o faţă pe care nu-mi doream să o 
văd. O faţă pe care o uram. 

— Ia te uită ce ne-au adus valurile, râse silit Frank 
Coombs. Îmi balansa un pistol de calibrul 38 prin faţă 
ochilor. Fetiţa lui Marty Boxer! 


Capitolul 89 


Coombs se lăsă pe vine lângă mine şi îmi aruncă o 
privire vorace şi răutăcioasă, însoţită de rânjetul acela 
sfidător, prefăcut binevoitor, pe care deja îl detestam. 
Himera era chiar acolo. 

— Se pare că tu eşti cea care se apleacă puţin către 
stânga acum. 

Eram suficient de conştientă să îmi dau seama de 
pericolul indescriptibil în care mă aflam. Totul îmi mersese 
mai prost decât îmi închipuisem. 

— Aici este vorba despre investigarea unei crime, le-am 
zis bărbaţilor din jurul meu. Frank Coombs este urmărit 
pentru patru crime, inclusiv omorârea a doi poliţişti. Doar 
nu vreţi să fiţi amestecați în aşa ceva. 

Coombs continua să rânjească. 

— Te oboseşti degeaba dacă îţi închipui că rahatul ăsta 
are vreo importanţă aici. Am auzit că ai stat de vorbă cu 
Weiscz. Mişto gagiul, nu? Prieten de-al meu. 

M-am ridicat anevoie în capul oaselor. Cum naiba ştia că 
fusesem la Pelican Bay? 

— Se ştie că sunt aici. 

Deodată, pumnul lui Coombs lovi fulgerător. M-a nimerit 
în plin în maxilar. Am simţit cum un lichid cald se 
prelingea, umplându-mi gura. Era sângele meu. Gândurile 
îmi alergau în căutarea unei căi de scăpare. 

Coombs continua să-mi zâmbească dispreţuitor. 

— O să-ţi fac ce mi-aţi făcut şi voi mie, nenorociţilor. O 
să-ţi iau ceva de preţ. Ceva ce nu mai poţi căpăta înapoi. 
Ceva ce nu înţelegi încă. 

— Înţeleg suficient. Ai ucis patru oameni nevinovaţi. 

Mâna lui aspră îmi lovi obrazul. Veninul din privirea sa, 
duritatea atingerii îmi făceau scârbă. 

Am auzit împuşcătura tare şi de aproape, numai că 
răcnetul a fost al lui Coombs, care îşi apucă umărul cu 
mâna. 

Bărbaţii se împrăştiară. În întuneric domnea haosul şi 
eram la fel de dezorientată ca toţi ceilalţi. Prin aer şuieră 


încă un glonţ. Un individ tatuat, slăbănog, cu chip de 
criminal, urlă şi se apucă de coapsă. Alte două focuri 
bufniră surd în peretele garajului. 

— Ce naiba se întâmplă? răcni Coombs. Cine trage? 

Alte împuşcături răsunară. Veneau dinspre partea 
cufundată în întuneric de la capătul aleii. M-am îndepărtat 
de casă alergând, uşor aplecată. Nu m-a oprit nimeni. 

— Aici, am auzit pe cineva strigându-mă. 

Mi-am luat picioarele la spinare spre locul de unde 
venea vocea. Cel care trăsese era ghemuit în spatele 
Bonneville-ului de culoarea muştarului. 

— Să mergem, strigă el. 

Nu-mi puteam crede ochilor. I-am întins mâna şi m-am 
prăbuşit în braţele tatălui meu. 


Capitolul 90 


Ne-am îndepărtat în viteză de casă şi am străbătut cea 
mai mare parte a drumului către San Francisco fără să 
putem scoate un cuvânt. În cele din urmă tata îşi opri 
maşina într-o parcare aglomerată a unui magazin 7-Eleven. 
M-am întors spre el, încă respirând greu şi cu inima 
galopându-mi. 

— Eşti bine? mă întrebă cu cea mai blândă voce pe care 
mi-o puteam imagina. 

Am clătinat din cap fără convingere, făcând inventarul 
părţilor dureroase: maxilarul... partea posterioara a 
capului... mândria. 

Incet-încet, întrebările ce aşteptau răspuns risipiră 
incertitudinea. 

— Ce căutai acolo? l-am întrebat. 

— Eram îngrijorat din cauza ta. Mai ales după ce a 
încercat cineva să-ţi omoare prietena, pe Claire. 

Următorul gând mă izbi cu putere. 

— M-ai urmărit? 

Imi pipăi colţul gurii cu degetul mare ca să şteargă o 
dâră de sânge. 

— Am fost poliţist douăzeci de ani. Te-am urmărit după 
ce ai plecat de la serviciu astă-seară. În regulă? 

Capul îmi zvâcnea şi nu puteam să cred, dar nici nu mai 
conta de fapt. Mi-am privit tatăl şi alt gând mă fulgeră. 
Ceva nu se lega. Mi-am amintit de Coombs, de felul cum 
mă privise de sus şi cu ură. 

— Ştia cine sunt. 

— Sigur că ştia. L-ai întâlnit faţă în faţă. Te ocupi de 
cazul lui. 

— Vreau să spun că mă cunoştea, dar nu din timpul 
anchetei, i-am zis. Te ştia pe tine. 

Privirea tatei părea confuză. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştia că sunt fiica ta. Ştia. Mi-a spus: „fetiţa lui Marty 
Boxer”. 

Becul unei reclame la bere dintr-o vitrină a magazinului 


pâlpâia, luminând faţa lui tata. 

— Ţi-am spus deja, zise. Eu şi Coombs ne cunoşteam. 
Toţi mă cunoşteau pe atunci. 

— Nu la asta se referea. El mi-a spus „fetiţa lui Marty 
Boxer”. Despre tine era vorba. 

Îmi reveni în minte întâlnirea avută în acea dimineaţă la 
hotel, când mă aflasem faţă în faţă cu Coombs. Avusesem 
acelaşi sentiment ciudat că mă cunoştea. Că între el şi 
mine există ceva. 

M-am tras deoparte, iar vocea mi-a devenit încordată, 
când l-am întrebat: 

— De ce mă urmăreai? Trebuie să ştiu totul. 

— Ca să te protejez, îţi jur. Ca măcar o dată să fac ceea 
ce trebuie. N 

— Tată, sunt polițistă, nu „Floricica” ta. Imi ascunzi 
ceva. Eşti implicat în asta cumva. Dacă vrei să faci măcar o 
dată ceea ce trebuie, asta e acea dată de la care trebuie să 
începi s-o faci. 

Tata îşi dădu capul pe spate, cu ochii aţintiţi înainte. 
Trase adânc aer în piept. 

— Coombs mi-a telefonat când a ieşit din puşcărie. A 
reuşit să-mi dea de urmă. 

— Ţi-a telefonat Coombs ție? i-am zis deschizând larg 
ochii, absolut şocată. De ce te-ar fi putut suna? 

— M-a întrebat cum m-am distrat în ultimii douăzeci de 
ani din viaţă cât a lipsit el. Dacă am reuşit să fac ceva din 
mine. Mi-a spus că era vremea să-mi plătească datoria. 

— Să-ţi plătească datoria? Ce datorie? 

Îndată ce am pus întrebarea, răspunsul mă copleşi. Am 
privit stăruitor în ochii nesinceri ai tatei. 

— Ai fost şi tu acolo în acea noapte, nu-i aşa? Ai fost şi tu 
implicat în întâmplarea aceea de acum douăzeci de ani. 


Capitolul 91 


Tata îşi feri ochii. Îi mai văzusem privirea aceea jenată şi 
vinovată de prea multe ori în copilărie. 

Începu să explice. „Iar o luăm de la început, tată?” 

— Şase dintre noi au ajuns la locul crimei, Lindsay. Am 
fost singurul care se afla acolo din întâmplare. li ţineam 
locul tipului ăluia, Ed Dooley. Noi am ajuns ultimii acolo. 
N-am văzut nici pe dracu'. Am ajuns după ce totul se 
terminase. Dar el ne tot terorizează pe toţi de atunci. 
Habar nu aveam că el e Himera, Lindsay, zise tata. Trebuie 
să mă crezi. N-am mai auzit vreodată de polițistul acela, 
Chipman, până acum câteva zile, când mi-ai spus tu. Îmi 
închipuiam că mă ameninţa doar pe mine. 

— Te ameninţa pe tine, tată? am clipit neîncrezătoare. 
Inima mi se frângea. Cu ce te ameninţa? Te rog, fă-mă să 
înţeleg. Acum vreau să înţeleg. 

— Zicea că o să mă facă să simt ce a simţit eJ toţi anii 
ăştia, văzând cum pierde totul. Spunea că era pe urmele 
tale. 

— De-asta te-ai întors, l-am întrebat oftând, nu-i aşa? 
Toată sporovăiala că vrei să îndrepţi lucrurile, să te 
revanşezi faţă de mine, nu era asta de fapt. 

— Nu, scutură el capul. Irosisem deja atât de mult. Nu-l 
puteam lăsa să îmi ia şi restul, ceea ce era bun. De-asta 
sunt aici, Lindsay. Jur. De data asta nu mint. 

Tâmplele îmi zvâcneau. Aveam un suspect de crimă în 
libertate. Fuseseră trase focuri de armă. Nu ştiam ce să 
mai cred. Ce să fac oare cu tata? Cât ştia de fapt? Cum să 
acţionez acum în privinţa lui Coombs? În privința Himerei? 

— Îmi spui adevărul? Măcar o dată? Ăsta e cazul meu, 
cazul meu cel mare, important. Trebuie să ştiu adevărul. 
Te rog să nu mă minţi, tată. 

— Jur, zise cu ochii plecaţi de ruşine. Ce-ai de gând să 
faci? 

Privirea mea îl străpunse. 

— În legătură cu ce? Cu Coombs sau cu noi? 

— În legătură cu toată nebunia asta. Cu ce s-a întâmplat 


astă-seară. 
— Nu ştiu, am spus înghițind în sec. Dar ştiu un lucru... 
dacă o să pot, o să-l arestez. 


Capitolul 92 


Până a doua zi dimineaţă la zece aveam în mână 
mandatul de percheziţie. Imi permitea accesul în camera 
de hotel a lui Coombs. Două maşini demarară în forţă, la 
bord aflându-se şase poliţişti. 

Coombs era deconspirat în mod public. Puteam să-l 
acuzăm de diferite infracţiuni, precum tentativa de omor 
asupra unui ofiţer de poliţie şi opunere de rezistenţă la 
arestare. L-am dat în consemn la toate echipajele de poliţie 
şi am trimis o echipă la casa de întâlnire de unde toţi se 
risipiseră cu o seară înainte. 

Am rugat-o pe Jill să vină cu mine şi cu Jacobi la William 
Simon. Speram, sfidând imposibilul, să descoperim în 
camera lui Coombs ceva care să-l asocieze cu vreuna 
dintre crime. Dacă reuşeam, doream să fie emis imediat un 
mandat de arestare. 

Acelaşi recepţioner indian ne dădu drumul în cameră. 
Era în dezordine, sticle de bere sparte şi cutii de suc erau 
înşirate pe pervazul ferestrei. Singurul mobilier consta 
dintr-un pat cu o ramă metalică şi cu o saltea subţire, o 
comodă pe care erau produse de igienă personală, un 
birou, o masă şi două scaune. 

— La ce te aşteptai, zâmbi scârbit Jacobi, la Holiday Inn? 

Peste tot erau împrăştiate ziare Chronicle şi Examiner. 
Nimic deosebit. Pe o poliţă de lângă pat am observat un 
trofeu de trăgător de elită, un lunetist culcat la pământ 
ţintind cu o armă ce purta inscripţia: „Campion regional de 
tir 50 de metri” şi numele lui Frank Coombs. Imi produse 
repulsie. 

M-am îndreptat către birou. Sub telefon erau înghesuite 
note de plată mototolite, câteva numere de telefon pe care 
nu le-am recunoscut şi o hartă a oraşului San Francisco şi 
a zonelor din împrejurimi. Am smucit sertarele biroului: un 
catalog Pagini Aurii de demult, câteva meniuri de la nişte 
restaurante locale care ofereau mâncare la domiciliu şi un 
ghid vechi al oraşului. 

„Nimic...” 


Jill mă privi, îşi scutură capul şi se strâmbă. Am 
continuat să scotocesc prin cameră. Trebuia să fie ceva 
pe-aici. 

„Himera e Coombs...” Am trântit un sertar, doborând 
abajurul unei veioze. Cu aceeaşi frustrare, am înhăţat 
salteaua şi plină de furie am tras-o de pe pat. 

— Jill, e aici. Ceva trebuie să fie. 

Spre surpriza mea, un plic de hârtie groasă, maro, care 
se afla între saltea şi rama somierei, căzu. L-am ridicat şi 
am împrăştiat conţinutul pe patul lui Coombs. Nu era o 
armă sau ceva luat de la victime... dar era o posibilă 
cronică a cazului Himera: articole din ziare şi reviste, 
unele dintre ele datând din urmă cu douăzeci şi doi de ani, 
de pe vremea procesului, şi unul din revista Time care 
prezenta cazul în detaliu. Un articol intitulat „GRUPUL DE 
LOBBY DIN POLIŢIE CERE ARESTAREA LUI COOMBS” 
era însoţit de o fotografie făcută în scuarul primăriei cu 
ocazia unei întruniri a  Ofiţerilor pentru Dreptate. 
Cercetându-l, privirea îmi fu atrasă de un cerc roşu tăiat 
făcut de Coombs pentru a pune în lumină un citat atribuit 
unui purtător de cuvânt al grupului, sergentul de patrula 
Edward Chipman. 

— Bingo, fluieră Jacobi. 

Continuând percheziţia, am găsit articole despre proces 
şi copii ale scrisorilor adresate de Coombs Asociaţiei 
Ofiţerilor de Poliţie prin care cerea rejudecarea cazului. O 
copie decolorată după raportul original al poliţiei asupra 
incidentului din Bay View. Pe margine, Coombs făcuse o 
mulţime de comentarii furioase.  Scrisese apăsat: 
„mincinosule” şi „laş nenorocit”. 

O paranteză roşie  îngroşată sublinia mărturia 
locotenentului Earl Mercer. 

O serie de articole urmăreau crimele recente: Tasha 
Catchings, Davidson, Mercer... o notă din Oakland Times 
despre Estelle Chipman cu un comentariu scris neglijent: 
„Un om nerespectat nu respectă nimic”. 

Am privit-o pe Jill. Nu era perfect, nu era ceva ce 
puteam lega direct de un caz de crimă, însă era suficient 


pentru a îndepărta orice îndoială că nu ne-am fi găsit omul. 

— E totul aici, i-am zis. Cel puţin putem face legătura cu 
uciderea lui Chipman şi a lui Mercer. 

Stătu o vreme pe gânduri, îşi strânse buzele şi îmi făcu 
semn cu capul că era mulţumită. In vreme ce împachetam 
dosarul la loc, frunzărind mecanic ultimele articole, ceva 
îmi atrase atenţia. Maxilarul mi se încleştă. 

Era o pagină decupată dintr-un ziar despre prima 
conferinţă de presă după uciderea Tashei Catchings. Poza 
îl înfăţişa pe comandantul Mercer în spatele mai multor 
microfoane. Jill observă că expresia feţei mi se schimbase. 
Îmi luă hârtia din mână. 

— O, Dumnezeule, Lindsay... 

În planul îndepărtat al fotografiei, în spatele lui Mercer 
se aflau mai multe persoane implicate în anchetă: 
primarul, şeful detectivilor, Ryan, Gabe Carr. Coombs 
desenase un cerc roşu îngroşat în jurul unei feţe. 

A mea. 


Capitolul 93 


Până la sfârşitul zilei, descrierea lui Frank Coombs era 
în mâinile tuturor poliţiştilor din oraş. Era un demers 
personal. Toţi doream să-l arestăm. Coombs nu avea 
bunuri, nici bani, nici vreo reţea de care să ştim. După 
toate calculele, ar fi trebuit să-l prindem curând. Le-am 
cerut fetelor să ne întâlnim în biroul lui Jill, după plecarea 
tuturor celorlalţi. Când am sosit, erau vesele şi zâmbitoare, 
intenţionând probabil să mă felicite. Pe prima pagina a 
ziarelor apărea fotografia lui Coombs. Arăta ca un ucigaş. 

M-am aşezat pe canapeaua de piele lângă Claire. 

— Ceva nu merge, zise. Cred că nu dorim să auzim asta. 

— Trebuie să vorbim despre ceva, le-am anunţat. 

Le-am povestit experienţa pe care o trăisem cu o noapte 
înainte. Adevărata versiune: cum urmărirea lui Coombs 
fusese riscantă şi impulsivă, cu toate că, de fapt, nu 
avusesem nicio alternativă; cum am fost prinsă în cursă; 
cum tata mă salvase când credeam că nu mai am nicio 
speranţă. 

— Isuse, Lindsay! exclamă Jill. Vrei, te rog, să încerci să 
fii mai atentă? 

— Ştiu, i-am răspuns. 

Claire îşi scutură capul. 

— Mi-ai spus acum câteva zile: „Nu ştiu ce m-aş face 
fără tine”, dar tu o ştergi asumânduc-ţi un asemenea risc. 
Nu crezi că e valabil şi pentru noi? Ne eşti ca o soră. Te 
rog, nu mai face pe eroina. 

— Un cowboy, zise Jill. 

— O cowgirl, răsună vocea melodioasă a lui Cindy. 

— Două secunde mai devreme sau mai târziu, am spus 
zâmbind, şi voi, fetelor, aţi ţine acum, în calitate de 
membre ale clubului, o întrunire comemorativă. 

Mă priveau triste şi grave. Apoi o cascadă de hohote de 
râs umplu încăperea. Gândul că le-aş fi putut pierde pe 
fete şi ele pe mine făcea să pară şi mai nebuneşti 
întâmplările de ieri. Acum era amuzant. 

— Slavă Domnului că a fost Marty acolo, exclamă Jill. 


— Da, bătrânul Marty, am oftat. Tata. 

Dându-şi seama că aveam sentimente contradictorii, Jill 
se aplecă spre mine. 

— N-a nimerit pe nimeni, nu? 

Am tras aer în piept. 

— Pe Coombs. Poate şi pe altcineva. 

— Era sânge la faţa locului? întrebă Claire. 

— Am verificat casa. O închiriase un găinar care între 
timp a dispărut. Erau urme de sânge pe alee. 

Mă priviră tăcute. Apoi Jill spuse: 

— Şi cum ai rezolvat-o, Lindsay? Cu departamentul? 

— N-am rezolvat-o. Nu l-am amestecat pe tata. 

— Isuse, Lindsay! se răsti Jill la mine. Poate că tatăl tău 
a împuşcat pe cineva. Şi-a băgat nasul într-o chestiune a 
poliţiei şi a tras cu arma. 

— Jill, mi-a salvat viaţa. Nu-l pot preda poliţiei, i-am spus 
privind-o în ochi. 

— Dar îţi asumi un risc enorm. Pentru ce? Are permis de 
portarmă. E tatăl tău şi te urmarea. Te-a salvat. Nu e nicio 
crimă în asta. 

— Adevărul e, am zis eu înghițind în sec, că nu sunt 
sigură dacă pe mine mă urmarea. 

Jill mă privi insistent şi îşi împinse scaunul pe rotile mai 
aproape de mine. 

— Şi iar vrei să trec repede peste asta? 

— Nu sunt sigură că mă urmarea pe mine, am repetat. 

— Atunci de ce dracu' era acolo? întrebă Cindy clătinând 
din cap descumpănită. 

Şi-au aţintit privirile asupra mea. Pas cu pas, le-am 
relatat schimbul de replici avut cu tata în maşină după 
atac. Le-am povestit că, după ce i-am pus întrebările, tata 
a recunoscut că fusese martor la cele petrecute în Bay 
View în urmă cu douăzeci de ani. 

— Se afla acolo cu Coombs. 

— La naiba, zise Jill cu o privire neputincioasă. O, Isuse, 
Lindsay! 

— De-asta s-a întors, am zis. Toate discuţiile alea 
înălţătoare despre reluarea legăturii cu fetiţa lui, Floricica 


lui... De fapt, îl ameninţa Coombs. S-a întors să-l facă praf. 

— Poate, zise Claire prinzându-mă de mână, dar îl 
ameninţa în legătură cu tine. S-a întors să te protejeze. 

Jill se aplecă înainte, ochii i se îngustară. 

— Lindsay, poate nu e vorba de a-ţi proteja tatăl. Poate 
ştia că Francisc Coombs ucide oameni şi nu a atras atenţia 
asupra acestui lucru. 

M-am uitat la ea. 

— Toate săptămânile astea, faptul că l-am avut din nou 
în viaţa mea a fost ca şi cum aş fi putut să dau dintr-odată 
la o parte tot ce-a făcut, suferinţa pe care mi-a provocat-o. 
Parcă ar fi fost un om care a făcut şi el nişte greşeli, dar 
care era simpatic, pocăit şi fericit alături de mine. Când 
eram mică, visasem să se întâmple aşa ceva, să mi se 
întoarcă tăticul. 

— Nu renunţa încă la el, mă sfătui Claire. 

— Dacă nu crezi că tatăl tău s-a întors pentru tine, 
Lindsay, ce o fi protejând el? 

— Nu ştiu. M-am uitat prin cameră şi ochii mi s-au oprit 
asupra feţei fiecăreia dintre prietenele mele. Asta e 
întrebarea! 

Jill se ridică în picioare, se îndreptă către măsuţa din 
spatele biroului şi luă un biblioraft mare. Pe prima copertă 
era scris: „Dosarul 2376544. Statul California împotriva lui 
Francis C. Coombs”. 

— Nici eu nu ştiu, zise Jill, lovind uşor biblioraftul cu 
palma. Dar pariez că răspunsul se află aici. 


Capitolul 94 


Imediat ce ajunse la birou în dimineaţa următoare, Jill 
deschise dosarul şi se cufundă în el. Îşi înştiinţă secretara 
să reţină toate telefoanele şi anulă ceea ce doar cu o zi 
înainte, ieri, păruse o întâlnire urgentă pentru un alt caz 
de omor la care lucra. 

Cu o cană de cafea pe birou şi cu jacheta ei DKNY 
aruncată pe speteaza scaunului, Jill ridică un prim dosar 
voluminos. Arhiva masivă a procesului pagini şi pagini de 
mărturii, moţiuni şi decizii judecătoreşti. De fapt, ar fi mai 
bine dacă n-ar găsi nimic. Marty Boxer să se dovedească a 
fi un tată care s-a întors să-şi protejeze copilul. Dar 
procurorul din ea nu era convins de acest lucru. 

Oftă şi începu să citească dosarul. 

Procesul ţinuse nouă zile. Îi luă restul dimineţii să-l 
parcurgă. Analiza audierile preliminare, alegerea juraţilor, 
expunerea preliminară a cazului de către apărare. Fusese 
prezentat dosarul anterior al lui Coombs. Numeroase 
mustrări pentru situaţii de tratament degradant aplicat 
oamenilor de culoare. Coombs era cunoscut pentru 
glumele ofensatoare cu substrat sexual şi pentru 
comentariile dispreţuitoare. Urmase o reconstituire plină 
de dificultăţi a nopţii în discuţie. 

Coombs şi partenerul său, Stan Dragula, patrulează prin 
Bay View. Dau peste un meci de baschet în curtea unei 
şcoli. Coombs îl zăreşte pe Gerald Sikes. Sikes e în esenţă 
un copil bun, comunica acuzarea. Merge la şcoală, face 
parte dintr-o formaţie; doar o învinuire când a fost 
surprins de o razie, cu două luni înainte, într-o descindere 
a poliţiei în cartierele noi, în căutare de dealeri. 

Jill continua să citească. 

Când Coombs întrerupe meciul, începe să-l ia peste 
picior pe Sikes. Scena devine amenințătoare. Mai sosesc 
două maşini de patrulă. Sikes îi strigă ceva lui Coombs, 
apoi pleacă. Coombs îl urmăreşte. Jill studie mai multe 
diagrame ilustrând scena. După ce grupul este potolit, alţi 
doi poliţişti pornesc în urmărire. Ofiţerul de patrulă Tom 


Fallone soseşte primul. Gerald Sikes e deja mort. 

Procesul şi notele însumează trei sute de pagini... 
treizeci şi şapte de martori. O adevărată harababură. Jill 
şi-ar fi dorit să fi fost ea procurorul. Dar nicăieri nu era 
nimic care să-l implice pe Marty Boxer. 

„Dacă era acolo în acea noapte, n-a fost chemat.” 

Până la prânz, Jill parcursese depoziţiile martorilor. 
Sikes fusese ucis pe o alee secundară, între clădirile A şi B 
din cartier. Locatarii au susţinut că au auzit încăierarea şi 
strigătele de ajutor ale băiatului. Citirea declaraţiilor o 
revolta pe Jill. Coombs era Himera; sigur el era. 

Era obosită şi descurajată. Îşi petrecuse o jumătate din 
zi citind dosarul. Ajunsese aproape la capătul lui, când 
dădu peste ceva ciudat. Un tip susţinea că fusese martor la 
crimă şi văzuse de la fereastra etajului patru ce se 
întâmplase. Kenneth Charles. 

Charles era şi el adolescent. Avea dosar la şcoala de 
corecție.  Infracţiuni, posesie de droguri. Avea toate 
motivele, considerase poliţia, să creeze probleme. 

Și nimeni nu confirmase spusele lui Charles. 

Citind mărturiile, Jill simţi că-i zvâcneau tâmplele. În 
definitiv, era o treabă necinstită, o lovitură dată pe la 
spate. Îşi sună secretara. 

— April, vreau sa-mi aduci un dosar de la serviciul 
personal al poliţiei. Unul vechi. De acum douăzeci de ani. 

— Spuneti-mi numele. Mă voi ocupa de asta. 

— Marty Boxer, răspunse Jill. 


Capitolul 95 


Jill se zgribulea pe cheiul de lângă staţia BART, în timp 
ce un vânt pătrunzător bătea năprasnic dinspre golf. 

Era trecut de şase. Bărbaţi în uniforme albastre, având 
încă pe cap şepci cu cozoroace scurte, ieşeau din curte la 
terminarea schimbului. Jill scruta grupul celor care ieşeau, 
căutând să descopere faţa cuiva. Poate că avea dosar la 
poliţie şi fusese la şcoala de corecție în urmă cu douăzeci 
de ani, dar îşi îndreptase viaţa pe calea cea bună. Fusese 
decorat în armată, era căsătorit şi în ultimii doisprezece 
ani lucrase ca mecanic la BART. Lui April îi trebuiseră 
doar câteva ore ca să-i dea de urmă. 

Un bărbat scund, îndesat, cu o şapcă neagră de piele şi 
un hanorac de suporter al echipei San Francisco 49ers îşi 
lua rămas-bun făcându-le cu mâna câtorva colegi de lucru 
şi apoi se îndreptă spre ea. O privi circumspect. 

— Şefu' mi-a zis că mă aşteptaţi. De ce? 

— Kenneth Charles? întrebă Jill. 

Bărbatul încuviinţă cu o mişcare a capului. Jill se 
prezentă şi îi înmână cartea ei de vizită. Charles făcu ochii 
mari. 

— Nu mă deranjează să vă spun că a trecut multă vreme 
de când nu a mai arătat nimeni interes faţă de mine de la 
Palatul de aşa-zisă Justiţie. 

— Nu dumneavoastră ne preocupaţi, domnule Charles, 
răspunse Jill străduindu-se să-l facă să se simtă la largul 
lui. E vorba de ceva la care aţi fost martor cu multă vreme 
în urmă. Vă deranjează dacă stăm de vorbă? 

Charles ridică indiferent din umeri. 

— Sunteţi de acord să facem câţiva paşi împreună? 
Maşina mea e chiar aici. 

O conduse printr-o poartă din plasă de sârmă spre o 
parcare de lângă chei. 

— Am scotocit prin nişte cazuri vechi, explică Jill. Am 
nimerit peste o depoziţie pe care aţi dat-o. Cazul lui Frank 
Coombs. La auzul numelui, Charles se opri din mers. V-am 
citit mărturia, continuă Jill. Ce aţi spus că aţi văzut. Aş 


vrea să-mi vorbiţi despre asta. 

Kenneth Charles dădu din cap uluit. 

— Nimeni n-a crezut nimic din ce am spus atunci. Nu 
m-au lăsat să vin la proces. Au zis că sunt un derbedeu. De 
ce vă interesează acum? 

— Eraţi un puşti cu dosar penal şi fuseserăţi închis de 
două ori, îi răspunse Jill cu sinceritate. 

— E adevărat, admise Kenneth Charles, dar am văzut ce 
am văzut. Oricum, a trecut multă vreme de atunci. M-am 
apropiat cu doisprezece ani de pensie. Dacă am înţeles 
corect, un om a fost închis douăzeci de ani pentru ce a 
făcut în acea noapte. 

Ochii lui Jill îi întâlniră privirea. 

— Cred că vreau să mă asigur că pentru acea noapte a 
făcut puşcărie adevăratul vinovat. Să ştiţi că nu a fost 
redeschis cazul. Nu fac nicio arestare. Dar aş vrea să aflu 
adevărul. Vă rog, domnule Charles! 

Charles îi povesti totul: el se uita la televizor fumând 
marijuana, a auzit busculada de dincolo de fereastra sa, 
cearta, strigătele, apoi nişte ţipete înfundate; când s-a 
uitat pe geam, l-a văzut pe puştiul acela care era 
strangulat. 

Pe măsură ce-i asculta povestirea, în mintea lui Jill toate 
datele iniţiale se modificară. Trase brusc aer în piept. 

— Erau doi oameni în uniformă. Doi poliţişti care îl 
ţineau pe Gerald Sikes la pământ, îi povesti Charles. 

— De ce n-aţi făcut ceva? vru Jill să afle. 

— Ar trebui să înţelegeţi cum era pe vremea aceea. 
Atunci, dacă purtai uniforma albastră, erai Dumnezeu. Eu 
eram doar un derbedeu, nu? 

Jill îl privi adânc în ochi. 

— Vă amintiţi figura celui de-al doilea poliţist? 

— Mi s-a părut că aţi spus că nu faceţi nicio arestare. 

— Nu fac. E ceva personal. Dacă v-aş arăta o fotografie, 
credeţi că l-aţi recunoaşte? 

Începură din nou să meargă şi ajunseră la o Toyota nouă 
şi strălucitoare. Jill deschise servieta şi scoase poza. I-o 
tinu în faţa ochilor. 


— Acesta e polițistul pe care l-aţi văzut, domnule 
Charles? El privi fotografia fix şi îndelung. Apoi spuse: 
— Asta e omul pe care l-am văzut. 


Capitolul 96 


Mi-am petrecut toată ziua la birou, vorbind la telefon cu 
echipa de cercetare la faţa locului sau studiind o 
hartă-grilă a oraşului, supervizând razia organizată pentru 
prinderea lui Frank Coombs. 

Am pus sub supraveghere mai multe dintre cunoştinţele 
pe care i le ştiam şi zonele spre care credeam că poate să 
fugă, inclusiv locuinţa lui Tom Keating. Am pus sub 
urmărire Bonneville-ul galben care-l luase pe Coombs şi 
am verificat numerele de telefon găsite pe biroul lui. Nu 
ne-a servit la nimic. Pe la ora patru, bărbatul care 
închiriase casa din sudul oraşului San Francisco se 
predase, insistând că era prima dată când îl întâlnise pe 
Coombs. 

Coombs nu avea bani, nici alte bunuri. Nu i se cunoştea 
nici vreun mijloc de transport. Toți poliţiştii din oraş aveau 
semnalmentele lui. Da' unde naiba e el? 

Unde e Himera? Şi ce urmează să facă? 

La şapte şi jumătate, când intra Jill la mine, mă aflam tot 
în faţa biroului. Ea abia ieşise de câteva zile din spital. 
Purta o pelerină impermeabilă călduroasă de culoare maro 
şi avea pe umăr o servietă. 

— Ce mai cauţi aici? am întrebat-o. Du-te acasă şi 
odihneşte-te! 

— Ai o clipă liberă? mă întrebă. 

— Sigur că da, trage-ţi un scaun. Mă tem că nu am nicio 
bere să-ţi ofer. 

— Nu-ţi face probleme, zâmbi ea deschizându-şi servieta 
şi scoțând două beri Sam Adams. Am adus eu. 

Întinse una spre mine. 

— La dracu', am oftat eu. 

Nu dădeam de nicio urmă a lui Coombs şi, judecând 
după faţa lui Jill, era clar că o frământa ceva. Îmi ziceam 
că probabil era vorba despre Steve, care se împovărase cu 
o nouă afacere şi o lăsase iar singură. 

Dar îndată ce a desfăcut fermoarul servietei, am zărit 
dosarul albastru de la personal. Apoi un nume: „Boxer, 


Martin C.” 

— Probabil că ţi-am spus, zise Jill în timp ce-şi deschidea 
berea şi se aşeza în faţa mea, că tata a fost avocat al 
apărării pe vremea când eram în Higland Park. 

— Doar de vreo sută de ori, i-am spus cu un zâmbet. 

— De fapt, era cel mai bun avocat pe care l-am văzut 
vreodată. Pregătit impecabil, neinfluenţat de rasă sau de 
cât putea plăti clientul. Tata era omul cu adevărat integru. 
Odată l-am urmărit lucrând acasă într-o speţă noapte de 
noapte timp de şase luni pentru a respinge condamnarea 
unui vânzător ambulant de lăptuci care fusese acuzat pe 
nedrept de viol. Pe vremea aia, o mulţime de lume îl 
îndemna să candideze pentru Congres. Îmi iubeam tatăl. Îl 
mai iubesc încă. 

Stăteam tăcută, privind-o cum i se umpleau ochii de 
lacrimi. Bău o înghiţitură mare de bere. 

— De-abia în ultimul an de colegiu am înţeles că 
nemernicul o înşelase pe mama timp de douăzeci de ani. 
Omul integru, respectat, eroul meu. 

Îmi apăru un zâmbet timid. 

— Marty m-a minţit tot timpul, nu-i aşa? 

Jill dădu din cap, împingându-mi peste birou dosarul 
tatălui meu şi cel de depoziţii, fixat cu o agrafă pentru a 
sta deschis la o pagină subliniată cu galben. 

— Ai putea s-o citeşti şi tu, Lindsay. 

M-am îmbărbătat şi, cu toată detaşarea de care eram în 
stare, am citit mărturia lui Kenneth Charles. Apoi am 
citit-o din nou. Tot timpul am avut un sentiment de 
profundă dezamăgire şi apoi de groază. Prima reacţie a 
fost să nu cred; m-a cuprins furia. Totuşi, ştiam că era 
foarte probabil să fie adevărat. Tata minţise şi se 
ascunsese toată viaţa. I-a înşelat, i-a amăgit şi dezamăgit 
pe toţi cei care l-au iubit vreodată. Ochii mi se 
împăienjeniră. Mă simţeam trădată. O lacrimă fierbinte mi 
se prelinse pe obraz. 

— Regret, Lindsay, crede-mă că nu-mi face plăcere să-ţi 
arăt asta. 

Jill îşi întinse mâna, şi eu i-am strâns-o cu putere. 


Pentru prima dată de când eram polițistă, nu ştiam ce să 
fac. Prăpastia se adâncea, dar nu o puteam astupa cu ceva 
asemănător simțului datoriei,  responsabilităţii ori 
corectitudinii. 

Am ridicat din umeri sorbind ce-mi rămăsese din bere. 
I-am zâmbit lui Jill. 

— Aşadar, ce i s-a mai întâmplat tatălui tău? Mai e 
împreună cu mama ta? 

— La dracu’, nu, zise ea. 

Era uneori atât de dură, atât de rece. Pur şi simplu o 
iubeam. 

— L-a aruncat pe uşă afară când eram la Facultatea de 
Drept. El locuieşte de atunci într-un apartament cu două 
camere în Las Colinas. 

Am izbucnit într-un râs amar ce se contopea cu 
dezamăgirea şi cu lacrimile. Când am tăcut, aveam inima 
zdrobită şi mă obsedau întrebările: „Cât ştiuse tata? Ce nu 
spusese? În definitiv, ce legătură există între el şi 
Himera?” 

— Mulţumesc, i-am spus. Am strâns-o încă o dată de 
mână pe Jill. Îţi rămân datoare, scumpo... 

— Ce ai de gând să faci, Lindsay? 

Mi-am luat jacheta pe mine. 

— Ce trebuia să fac de multă vreme. Am de gând să aflu 
adevărul. 


Capitolul 97 


Când am ajuns acasă, tata era în mijlocul unei partide de 
solitaire. Am încercat să-i evit privirea şi, târându-mi 
picioarele, am ajuns la bucătărie, unde mi-am scos un 
Black & Tan din Frigider. M-am întors şi m-am prăbuşit pe 
scaunul din faţa lui. 

Poate simțind fulgerele din ochii mei, îşi ridică privirea 
spre mine. 

— Bună, Lindsay. 

— Tată, mă gândeam... în legătură cu plecarea ta de 
atunci... 

Întorcea în continuare cărţile de joc. 

— De ce scormoneşti asta acum? 

Îmi ţintuiam privirea uimită asupra lui. 

— Mă duceai pe ponton să mâncăm îngheţată. Mai ţii 
minte? Eu da. Ne uitam la feriboturile care veneau de la 
Sausalito. Spuneai ceva de genul: „O să mă urc pe unul 
dintre ele peste câteva zile, Floricico, şi o vreme n-o să mă 
mai întorc”. Îmi ziceai că era ceva între tine şi mama. Şi o 
vreme am aşteptat. Dar ani de zile m-am întrebat ce te-a 
obligat să pleci. 

Buzele tatei se mişcară de parcă ar fi încercat să 
articuleze un răspuns, apoi renunţă. 

— Frai pătat, aşa e? Niciodată n-a fost vorba despre tine 
şi mama. Sau despre jocurile de noroc, sau despre pileală. 
L-ai ajutat pe Coombs să îl omoare pe băiatul ăla. Asta a 
fost problema de fapt. De ce ai plecat? De ce te-ai întors? 
Nimic nu are vreo legătură cu noi. Totul te priveşte pe 
tine. 

Tata clipi, străduindu-se să îmi dea un răspuns. 

— Nu... 

— Măcar mama a ştiut? Dacă da, mereu ne oferea 
varianta cu petrecerile, jocurile de noroc şi alcoolul. 

Puse jos pachetul de cărţi. Mâinile îi tremurau. 

— Poate n-o să crezi, Lindsay, dar am iubit-o tot timpul 
pe mama ta. 

Mi-am scuturat violent capul şi mi-aş fi dorit să mă ridic 


şi să-l lovesc. 

— E imposibil să o fi iubit. Nimeni nu ar fi capabil să 
facă atâta rău persoanei pe care o iubeşte. 

— Ba da, ar fi. Îşi umezi buzele. Ţi-am făcut rău ţie. 

Păstrarăm o tăcere glacială câteva clipe. Mânia 
înăbuşită atâţia ani mă zgândărea din nou. 

— Cum ai aflat? mă întrebă. 

— Ce contează? Oricum aflam. 

Părea năucit ca un luptător lovit de un upercut puternic. 

— Această încredere, Lindsay, a fost cea mai fericită 
întâmplare de care am avut parte în douăzeci de ani. 

— Atunci de ce a trebuit să te foloseşti de mine, tată? 
Te-ai folosit de mine ca să ajungi la Coombs. Tu şi Coombs 
l-aţi ucis pe băiatul ăla. 

— Nu l-am ucis eu, spuse tata agitându-şi capul. Doar că 
n-am făcut nimic să-l opresc. 

Îi scăpă un oftat pe care parcă l-ar fi ţinut închis în piept 
timp de douăzeci de ani. Îmi spuse că alergase după 
Coombs şi-l găsise pe alee. Mâinile lui Coombs erau 
încolăcite în jurul gâtului lui Gerald Sikes. 

— Ţi-am spus că lucrurile stăteau altfel atunci. Coombs 
voia să-l înveţe să acorde puţin respect uniformei de 
poliţist. Însă continua să-l strângă de gât. „Are ceva”, mi-a 
zis. „Dă-i drumul”, i-am strigat. Când mi-am dat seama că 
mersese prea departe, m-am dus după el. Coombs m-a luat 
în zeflemea: „Ăsta-i teritoriul meu, Marty, băiete. Dacă ţi-e 
frică, şterge-o dracului de-aici”. Nu ştiam că puştanul va 
muri... Când a sosit Fallone, Coombs i-a dat drumul 
băiatului la pământ şi a zis: „Jăvruţa asta încerca să bage 
cuțitul în mine”. Tom era vechi în poliţie. S-a prins repede. 
M-a sfătuit să mă cărăbănesc. Coombs s-a hlizit şi m-a 
îndemnat: „Valea...” Nimeni nu mi-a divulgat numele. 

Ochii îmi erau împăienjeniţi de lacrimi. Simţeam că 
inima mi se făcea praf şi pulbere. 

— O, cum ai fost în stare? Cel puţin Coombs şi-a asumat 
răspunderea. Dar tu... Tu ai fugit. 

— Ştiu că am fugit, mărturisi, dar acum câteva nopţi 
n-am făcut-o. Am fost lângă tine. 


Am închis ochii, apoi i-am deschis iar. 

— E momentul adevărului. Tu nu erai acolo din cauza 
mea. Îl urmăreai pe el. De-asta te-ai întors aici. Nu să mă 
aperi pe mine... ca să te aperi. Ai venit înapoi ca să-l omori 
pe Frank Coombs. E 

Faţa tatălui meu căpătă o paloare cadaverică. Îşi trecu 
mâna prin părul alb şi bogat. 

— Poate la început, spuse înghițind pentru a face loc 
vorbelor să-i iasă pe buze, dar nu acum... Situaţia s-a 
schimbat, Lindsay. 

Am dat din cap. Lacrimile îmi curgeau nestăvilite pe 
obraji, şi mi le-am şters plină de ciudă. 

— Ştiu că tu crezi că tot ce-mi iese din gură e minciună, 
dar nu e aşa. Acum câteva seri, mai exact în clipa în care 
te-am ajutat să scapi, a fost cel mai demn moment din 
viaţa mea. Eşti fiica mea. Te iubesc. Mereu te-am iubit. 

Ochii îmi erau încă plini de lacrimi şi aş fi vrut să-mi pot 
retrage cuvintele. 

— Vreau să pleci. Să-ţi faci bagajele şi să te întorci 
oriunde oi fi fost în ultimii douăzeci de ani. Sunt polițistă, 
tată, nu Floricica ta. Până acum au fost ucişi patru oameni. 
Oricum ar sta lucrurile, eşti implicat. Şi n-am idee cât de 
multe ştii sau ce ascunzi. 

Chipul lui se întunecă. Mi-am dat seama cât l-a durut 
după cum i s-a stins strălucirea din priviri. 

— Vreau să pleci, am repetat iar. Chiar acum. 

Stăteam cu Martha în braţe, în timp ce el se duse în 
camera de oaspeţi. Câteva minute mai târziu ieşi 
cărându-şi bagajele. Dintr-odată, păru mic şi singur. 

Martha îşi ciuli urechile. Simţea că era ceva în neregulă. 
Se duse la tata, şi el o mângâie uşor pe cap. 

— Lindsay, ştiu câte motive ţi-am dat să mă urăşti, dar 
nu face asta acum. Trebuie să te fereşti de Coombs. O să 
vină după tine. Te rog, lasă-mă să te ajut. 

Inima îmi exploda. În clipa când ieşi pe uşă ştiam că 
n-aveam să-l mai revăd vreodată. 

— N-am nevoie de ajutorul tău, l-am asigurat. Apoi am 
şoptit: Cu bine, tată! 


Capitolul 98 


Frank Coombs se sprijini de telefonul public de la colţul 
dintre Ninth Street şi Bryant. Ochii îi erau pironiţi asupra 
Palatului de Justiţie. Toate drumurile duceau aici. Durerea 
din umăr îi străpungea tot corpul ca şi cum cineva ar fi 
scormonit cu un bisturiu, căscându-i marginile rănii. 
Stătuse două zile la adăpost, se strecurase la San Bruno, 
ascunzându-se. Însă fotografia lui era pe prima pagina a 
tuturor ziarelor. N-avea bani. Nici măcar nu putea să se 
întoarcă să-şi ia lucrurile. Se făcuse aproape două. Soarele 
amiezii îi pătrundea prin ochelarii de culoare închisă. Pe 
treptele Palatului de Justiţie era lume. Avocaţi discutând în 
grupuri. 

Coombs inspiră pentru a-şi calma durerea. „Drace, de ce 
să-mi fie mie frică?” Îşi ţinu în continuare privirea aţintită 
spre Palatul de Justiţie. „Lor ar trebui să le fie frică.” 
Revolverul de rezervă îi era prins în tocul de la brâu, 
mulţumită vechiului şi credinciosului său prieten, Tom 
Keating. Încărcătorul era plin cu gloanţe explozive. Întinse 
braţul cu arma. „În regulă.” Putea s-o facă. 

Coombs se întoarse către telefonul public. Introduse în 
fantă o monedă de douăzeci şi cinci de cenți şi formă 
numărul. „Nici nu poate fi vorba de o a doua şansă. Gata 
cu aşteptarea... Acum e momentul. In sfârşit, după 
douăzeci şi doi de ani în iad.” 

La al doilea ţârâit îi răspunse o voce: „Departamentul 
omucideri.” 

— Faceţi-mi legătura cu locotenentul Boxer. 


Capitolul 99 


Aveam informaţii despre unul dintre tovarăşii de 
închisoare ai lui Coombs care o ştersese la Redwood City. 
Aşteptam un telefon de acolo. In decursul dimineţii 
avansasem cu cazul crimei în timp ce în adâncul minţii 
retrăiam scena devastatoare avută cu tata. Aveam oare 
dreptul să îl judec pentru evenimente de acum douăzeci de 
ani? Care era legătura tatei cu Himera? 

Eram pe punctul să-mi termin sandviciul când Karen îşi 
îţi capul. 

— Un telefon pe linia unu, locotenente. 

— Redwood City? am întrebat-o în timp ce întindeam 
mâna după telefon. 

Karen negă din cap. 

— Persoana zice că aţi cunoaşte-o, că e un vechi prieten 
al tatălui dumneavoastră. 

M-am încordat toată. 

— Fă-i legătura pe patru, i-am zis. Linia a patra era 
folosită de obicei de întregul birou. Porneşte localizarea 
apelului, Karen. Acum... 

Am sărit de pe scaun şi i-am făcut semn lui Jacobi, care 
se afla în camera cealaltă, că intervenise ceva urgent. I-am 
arătat patru degete, indicând spre telefon. In câteva 
secunde, în biroul nostru izbucni alarma. Toţi ştiau că la 
telefon era Himera. Aveam nevoie de nouăzeci de secunde 
pentru a obţine o identificare sigură a numărului. Şaizeci 
pentru a o restrânge la un sector al oraşului. Dacă suna 
din oraş. Lorraine, Morelli şi Chin intrară în goană, cu 
feţele încordate de îngrijorare. 

Am ridicat receptorul. Jacobi, din cealaltă cameră, lua şi 
el telefonul. 

— Boxer, am zis. 

— Regret că am ratat adevărata distracţie acum câteva 
seri, locotenente, râse Coombs. Voiam să te dau gata. În 
felul meu aparte. 

— De ce mă suni? l-am întrebat. Ce vrei, Coombs? 

— Am să-ţi spun lucruri importante. Te-ar putea ajuta să 


înţelegi ce s-a întâmplat în ultimii douăzeci de ani. 

— Sunt la curent cu tot ce s-a întâmplat pe parcursul lor, 
Coombs. Tu ai fost închis pentru crimă. 

Chicoti macabru. 

— Nu cei douăzeci de ani ai mei... ai tăi. 

Inima-mi sări din piept. Stăteam de vorbă cu un individ 
care-mi pusese pistolul la cap. Trebuia să-l incit, să-i atrag 
atenţia, să-l enervez... orice l-ar ţine pe blestemata aia de 
linie. 

Mi-am privit ceasul; trecuseră treizeci şi cinci de 
secunde. 

— Unde eşti, Coombs? 

— Tot conversații mărunte de departament, locotenente? 
Încep să pierd din respectul pe care ţi-l purtam. Lumea se 
aşteaptă să fii o puicuţă isteaţă. Să-l faci mândru pe Marty 
al tău. Aşa că spune-mi cum de au murit toţi oamenii ăia şi 
tu tot n-ai înţeles corect situaţia? 

Simţeam că îşi bate joc de mine. Doamne! Cât îl uram pe 
omul ăsta! 

— Ce e, Combs? Ce n-am înţeles? 

— Am aflat că tac-tu v-a lăsat de izbelişte cam pe vremea 
când am intrat eu la puşcărie, zise. 

Ştiam ce se pregătea să-mi spună. Trebuia totuşi să-l 
rețin pe linie. De dincolo, prin pereţii de sticlă, Jacobi 
asculta cu privirea ţintă la mine. 

Coombs râse mânzeşte. 

— Poate că îţi închipuiai că bătrânul tău se tăvălea cu 
vreo  barmaniţă sau că a lăsat nişte dovezi 
compromiţătoare pe stradă. Coombs îşi luă un glas de 
compasiune prefăcută. Doamne, cred că trebuie să fi fost 
îngrozitor când şi-a luat zborul şi maică-ta a murit. 

— O să-mi facă o plăcere deosebită să pun gheara pe 
tine, Coombs. O să fiu acolo când vor începe să-ţi facă 
injecţia letală la San Quentin. 

— Cam naşpa că n-ai tu bafta asta, gagico. Da' mă 
gândisem să-ţi spun ceva important. Ascultă, bătrânul tău 
a lăsat dovezi. Multe... Sunt ale mele... Eu am încasat 
lovitura pentru el. Pentru tot departamentul de poliţie. Ai 


mei sunt toţi. Am stat la închisoare, da' ia ghiceşte ce 
vreau să îţi spun, micuță Lindsay? Nu eram singur. 

Toţi muşchii corpului îmi erau încordaţi la maximum. 
Pieptul era gata să-mi explodeze de ură. M-am uitat la 
Jacobi. Îmi făcu semn cu capul ca pentru a-mi spune: 
„Câteva secunde... Mai ţine-l”. 

— Pe mine mă vrei, Coombs? Am văzut fotografia din 
camera ta. Ştiu ce vrei. Hai să ne întâlnim oriunde. 

— E aproape înduioşător cât de mult ţi-l doreşti pe 
ucigaş. Da' regret, trebuie să-ţi refuz invitaţia. Mai am o 
întâlnire. 

— Coombs, i-am zis privind ceasul, dacă pe mine mă 
vrei, hai să-i dăm drumul. Eşti în stare să baţi o femeie, 
Frank? Nu cred că eşti. 

— Îmi pare rău, locotenente, mulţumesc pentru 
conversaţia spirituală, dar se pare că la tot ceea ce se 
întâmplă ajungi cu o idee prea târziu. Eu tot cred că 
pipiţele n-au ce căuta în departament. E doar părerea mea. 

Se auzi un ţăcănit. Am ieşit alergând din biroul meu. 
Cappy avea pe o linie legătura cu dispeceratul. Speram cu 
disperare ca Frank Coombs să nu fi folosit un telefon 
celular. Celularele sunt cel mai greu de depistat. „Incă o 
întâlnire.” Nu ştiam cu ce naiba mă ameninţa. Ce urma? 
Ce? _ 

— E încă în oraş, îmi strigă Cappy. Întinse mâna după un 
creion. E într-o cabină telefonică. Ai noştri încearcă să 
restrângă aria. 

Detectivul începu să scrie, apoi îşi ridică privirea. Faţa i 
se schimonosi într-o expresie uluită. 

— Este într-o cabină... de pe colţul dintre Ninth Street şi 
Bryant. 

Ne-am uitat unii la alţii şi în secunda următoare ne-am 
pus cu toţii în mişcare. 

Coombs telefona de la distanţa de un bloc. 


Capitolul 100 


Mi-am fixat Glock-ul şi am dat ordin să fie chemată cea 
mai apropiată unitate disponibilă. Am ieşit ca din puşcă din 
birou, iar Cappy şi Jacobi ne-au urmat. 

„De la distanţă de un bloc... Ce avea de gând Coombs?” 

N-am aşteptat liftul. Am luat-o la goană pe scările din 
spate cu toată viteza de care îmi erau în stare picioarele. 
În holul principal de la parter mi-am croit drum printre 
angajaţii şi civilii care se găseau acolo şi, împingându-i, am 
năvălit prin uşa de sticlă ce dădea spre Bryant Street. 

Pe treptele de la intrare forfotea mulţimea obişnuită la 
ora prânzului: avocaţi, garanti şi detectivi. Mi-am îndreptat 
privirea către Ninth Street, întinzând capul să depistez pe 
oricine semăna cu Coombs. 

Nimic. 

Cappy şi Jacobi mă ajunseră din urmă. 

— O s-o iau înainte, spuse Cappy. 

Apoi m-am prins. Încă o întâlnire... Coombs era acolo, 
nu-i aşa? Era la Palatul de Justiţie. 

— Poliţia! am strigat, atrăgând atenţia mulţimii 
nebănuitoare. Toată lumea să fie cu ochii-n patru! 

Am scrutat masa de oameni uluiţi ca să văd dacă nu 
cumva printre ei se afla Coombs. Aveam Glock-ul pregătit. 
Spectatorii se uitau surprinşi la mine. Mai mulţi se 
ghemuiră la pământ sau începură să se îndepărteze. 

Din ce a urmat doar asta îmi aduc aminte: un poliţist în 
uniformă urca scările, îndreptându-se spre mine; eu îmi 
mijeam ochii să descopăr faţa lui Coombs; omul în 
uniformă ieşi din mulţime, cu faţa ascunsă în spatele 
ochelarilor de soare şi a cozorocului caschetei; ţinea mâna 
întinsă; îmi concentrasem atenţia dincolo de el şi 
urmăream cu grijă strada, căutând să-l văd pe Coombs; 
apoi am auzit pe cineva strigându-mi numele: 

— Hei! Boxer! 

Totul o luă razna pe treptele Palatului de Justiţie. Jacobi 
şi Cappy răcneau: 

— Armă... 


L-am săgetat cu privirea pe poliţist. În acel moment 
mi-am dat seama de cel mai straniu lucru cu putinţă. 
Uniforma lui albastră... Purta un model de uniformă pe 
care nu-l mai văzusem de multă vreme la unităţile de 
patrulă. L-am privit fix şi, spre stupoarea mea, am 
descoperit că era Coombs. Era Himera. Cu mine voia să se 
întâlnească. 

În timp ce-mi ridicam Glock-ul, cineva m-a răsucit din 
spate. 

— Hei! am ţipat. 

Am văzut pistolul lui Coombs împroşcând o lumină 
portocalie. De două ori. Nu puteam face nimic să o opresc. 
Apoi totul îmi deveni neclar. Haos. Teroare. 

Ştiu că am reuşit să trag un foc înainte ca întregul corp 
să-mi paralizeze de durere. 

L-am văzut pe Coombs aplecându-se în faţă şi ochelarii îi 
zburară în timp ce îşi îndrepta iar pistolul spre mine. Se 
clătina, dar continuă să vină către mine. Ochii îi scăpărau 
de ură. 

Apoi se dezlănţui un înspăimântător poligon de tragere. 
O suprapunere agasantă de zgomote discordante, de 
pocnituri înfundate... cinci, şase, şapte... în succesiune 
rapidă, venind din toate părţile. 

Oamenii ţipau, alergând în căutarea unui adăpost. 

Din uniforma albastra a lui Coombs ţâşneau şuvoaie de 
un roşu-aprins. Cappy şi Jacobi trăgeau în el. Corpul i se 
prăbuşi pe spate, zvâcnind la fiecare nouă împuşcătură. Pe 
faţă i se citea durerea cumplită. In aer plutea mirosul de 
cordită arsă. Ecoul fiecărui foc de armă îmi răsuna 
asurzitor în urechi. 

Apoi se lăsă o linişte neobişnuită. Tăcerea mi se părea 
înfricoşătoare. 

— O, Isuse, îmi amintesc că am spus, când m-am trezit 
zăcând pe treptele de beton. 

Nu-mi dădeam seama dacă fusesem împuşcată. Jacobi 
stătea aplecat deasupra mea. 

— Lindsay, rămâi aici. Nu te mişca. 

Îşi ţinea mâinile pe umerii mei şi vocea lui îmi reverbera 


în creier. 

Am dat din cap, încercând să văd dacă eram rănită. Se 
auzeau ţipete şi vaiete. Oameni alergau care-ncotro. Am 
întins mâna către braţul lui Warren şi m-am tras încet în 
sus. Încerca să-mi dea un ordin: 

— Lindsay, stai jos! Fă ce-ţi spun! 

Coombs era pe spate; din cămaşa lui albastră sfâşiată de 
gloanţe curgea întruna sânge. M-am împins către Jacobi. 
Trebuia să-l văd pe Coombs, trebuia să-l privesc în ochi. 
Speram să mai fie în viaţă, pentru că, atunci când monstrul 
îşi dădea ultima suflare, voiam să se uite la mine. 

Câţiva poliţişti făcuseră un zid circular de protecţie în 
jurul lui Coombs, dând tuturor ordin să stea la distanţă. 

Coombs era încă în viaţă şi din pieptul fremătând îi 
ieşeau cu greu sunete chinuite. O echipă de paramedici 
veni în goană, doi cărând aparatura. Unul din ei începu să 
sfâşie cămaşa însângerată a lui Coombs. Altul îi lua 
tensiunea şi îi punea o perfuzie. 

Ochii ni se întâlniră. Privirea lui Coombs era înceţoşată 
de ură, iar gura i se contractă într-un zâmbet dezgustător. 
Încerca să-mi spună ceva. Paramedicul le cerea oamenilor 
să se dea înapoi, strigând de-şi scuipa plămânii. 

— Trebuie să aud ce spune, i-am zis. Lasă-mă un minut 
aici. 

— Nu poate vorbi, răspunse. Lăsaţi-i spaţiu să respire, 
locotenente. Moare în faţa noastră! 

— Trebuie să aud, am insistat, apoi am îngenuncheat 
aproape de el. 

Cămaşa de uniformă a lui Coombs fusese tăiată, lăsând 
să se vadă un mozaic de răni oribile. Buzele îi tremurau. 
Încerca să vorbească. Ce voia să-mi spună? M-am aplecat 
lângă Coombs şi sângele lui îmi păta bluza. Nu-mi păsa. 
Mi-am apropiat urechea de el. 

— O ultimă... şopti el. 

Acum, se lupta pentru fiecare respiraţie. Aşa se termina? 
Cu Coombs luându-şi secretele cu el în iad? 

O ultimă...? O ultimă ţintă, o ultimă victimă? Am privit 
fix în ochii lui şi am văzut ura încă vie. 


— O ultimă ce, Coombs? îl întrebai. 

Sângele îi gâlgâia din gură. Inspiră adânc şi, cu ultimele 
puteri, se încorda contra iminenţei propriei morţi. 

— O ultimă surpriză. Zâmbi. 


Capitolul 101 


Himera murise. Se terminase, slavă Domnului. Nu-mi 
dădeam seama ce voise să-mi spună Coombs, dar îmi 
doream să-i arunc vorbele înapoi în faţă. „O ultimă 
surpriză...” Oricare o fi fost surpriza, Himera dispăruse. 
Nu ne mai putea face rău. 

Speram că nu intenţionase să spună că mai făcuse o 
victimă înainte de a muri. 

— Hai, locotenente, bâigui Jacobi. 

Mă ridică încetişor. Pe neaşteptate, picioarele mi se 
tăiară. Mă simţeam de parcă nu-mi mai puteam coordona 
partea inferioara a corpului. Am zărit expresia îngrijorată 
de pe faţa lui Warren. 

— Eşti rănită, rosti deschizând larg ochii. 

M-am uitat cum Jacobi îmi ridica jacheta şi pe partea 
dreaptă a abdomenului am zărit o plagă adâncă, acoperită 
de un lichid roşu. Imediat mă apucă ameţeala şi mi se făcu 
greață. 

— Avem nevoie de ajutor aici, ţipă Jacobi la o asistentă 
din echipa de paramedici. 

Ea şi Jacobi mă aşezară cu grijă înapoi pe jos. M-am 
trezit privindu-l ţintă pe Coombs în timp ce paramedicul 
care îl dezbrăcase de cămaşă venea grăbită spre mine. 
Dumnezeule, parcă visam. Mi-au scos jacheta, mi-au fixat 
în grabă pe mână tensiometrul. Mi se părea că totul se 
întâmplă altcuiva. 

Privirea îmi era fixată asupra criminalului, blestemata 
Himera. Era ceva ciudat, nelalocul său. Ce era? 

M-am eliberat din strânsoarea lui Jacobi. 

— Trebuie să văd ceva... Mă reţinu. 

— Trebuie să stai aici, Lindsay. Vine o ambulanţă. 

M-am îndepărtat de Jacobi. M-am ridicat şi m-am 
îndreptat către cadavru. Uniforma de poliţist îi fusese 
ridicată lui Coombs de pe piept şi braţe. Dar lipsea ceva; 
ceva era total aiurea. Ce era? 

— O, Dumnezeule, Warren, am şoptit. Priveşte! 

— Ce? se încruntă Jacobi. Ce dracu’ se-ntâmplă cu tine? 


— Warren, nu are niciun tatuaj! 

Mi-am amintit că prietena mea, Claire, descoperise 
pigment din tatuajul ucigaşului sub unghiile lui Estelle 
Chipman. L-am prins pe Coombs pe sub umeri şi l-am 
întors puţin. Nu avea nimic pe spate. Niciun tatuaj, 
nicăieri. 

Creierul îmi vâjâia. Era de neconceput. Totuşi, era 
imposibil ca Himera să fi fost Coombs. Apoi mi-am pierdut 
cunoştinţa. 


Capitolul 102 


Am deschis ochii într-o cameră de spital, simțind forţa 
cu care îmi limita mişcările perfuzia înfiptă în braţ. Claire 
stătea aplecată deasupra mea. 

— Eşti o fată norocoasă, zise. Am discutat cu doctorii. 
Glonţul ţi-a zgâriat partea dreapta a abdomenului, dar nu a 
penetrat. Ceea ce ai de fapt este una dintre cele mai urâte 
julituri pe care o vei vedea vreodată. 

— Am auzit că juliturile se asortează cu uniforma 
albastră străpunsă de gloanţe, ce zici? am spus încetişor, 
iar buzele mi se deschiseră într-un zâmbet vag. 

Claire dădu din cap, atingându-şi cu mâna bandajul de la 
gât. 

— Aşa am auzit. Oricum, felicitări... Ţi-ai făcut rost de o 
muncă de birou comodă şi plăcută pentru următoarele 
două săptămâni. 

— Am deja o muncă de birou, Claire, i-am spus. 

Am privit dezorientată camera de spital, apoi m-am 
ridicat în capul oaselor. Simţeam o durere vie, mistuitoare 
în partea laterală a corpului. 

— Te-ai descurcat bine, fetiţo. Claire îmi strânse 
afectuos braţul. Coombs a murit, şi acum e instalat comod 
în iad. Afară sunt o mulţime de oameni care doresc să 
discute cu tine. Va trebui să te obişnuieşti cu ceremoniile. 

Am închis ochii, gândindu-mă la atenţia deplasată care 
mi se acorda. Apoi, ca prin ceaţă, mi-am amintit ce 
descoperisem înainte să leşin. Mi-am încleştat degetele pe 
braţul lui Claire. 

— Frank Coombs nu avea tatuaj. 

Îşi scutură capul şi îmi întoarse privirea. 

— Şi ce-i cu asta? 

Nu puteam vorbi din cauza durerii, aşa că am rostit 
cuvintele în şoaptă: 

— Prima crimă, Claire. Estelle Chipman... a fost ucisă de 
un bărbat cu tatuaj. Tu ai spus asta. 

— Poate mă înşelasem. 

— Tu nu greşeşti niciodată. Am săgetat-o cu privirea. 


Se lăsă agale pe scaunul fără spetează şi se încruntă. 

— Îi vom face autopsia lui Frankie luni dimineaţa. S-ar 
putea să fie o secţiune foarte pigmentată a pielii sau vreo 
decolorare pe undeva. 

Am reuşit să surâd. 

— Autopsie...? Părerea mea profesională e că a fost 
împuşcat. 

— Mulţumesc, ricană Claire. Dar cineva trebuie să 
extragă gloanţele din el şi să le compare. Se va face o 
anchetă. 

— Mda, am spus şi mi-am lăsat capul să-mi cadă la loc 
pe pernă. 

Întregul incident, imaginea poliţistului venind spre mine, 
descoperirea faptului că era Coombs, explozia de lumină a 
pistolului său, totul îmi reveni în minte. 

Claire se ridică în picioare şi îşi netezi fusta taiorului. 

— Ar trebui să te odihneşti. Doctorul mi-a spus că te-ar 
putea externa mâine. Mă întorc să verific la biroul 
administrativ. 

Se aplecă şi mă sărută, apoi se îndreptă spre uşă. 

— Hei, Claire! 

Se întoarse. Aş fi vrut să-i spun cât de mult o iubeam, 
cât de recunoscătoare-i eram că-mi era aşa o bună 
prietenă, însă doar i-am zâmbit şi am rugat-o: 

— Cască bine ochii când cauţi tatuajul. 


Capitolul 103 


Am petrecut restul zilei încercând să mă odihnesc. Din 
păcate, o grămadă de poliţişti şi de reprezentanţi ai presei 
au defilat prin camera mea. Era vremea recunoaşterii 
meritelor prin asociere, era ora reclamelor. Toţi doreau 
să-şi facă o poză cu eroina rănită. 

Primarul trecu pe la mine, însoţit de ofiţerul de presă şi 
de comandantul Tracchio. Au ţinut o conferinţă de presă 
ad-hoc la spital, lăudându-mă, menţionând activitatea 
extraordinară desfăşurată de cei de la Departamentul 
omucideri al oraşului, aceeaşi unitate căreia aproape că-i 
retrăseseră cazul. 

După ce s-a domolit în sfârşit agitația, sosiră una după 
alta Jill şi Cindy. Jill mi-a adus un trandafir într-o vază de 
sticlă şi l-a aşezat pe noptieră. 

— N-o să stai aici suficientă vreme ca să meriţi mai 
mulţi, îmi zâmbi larg. 

Cindy îmi dădu o videocasetă ambalată. Am deschis-o. 
Xena, femeia războinică. Imi făcu semn cu ochiul. 

— Am aflat că şi ea îşi face singură cascadoriile. 

Mi-am ridicat braţele amorţite şi le-am îmbrăţişat. 

— Să nu mă strângeţi, le-am avertizat cu un zâmbet. 

— Îţi dau ceva pilule bune? mă întrebă Jill. 

— Mda. Percocet. Ar trebui să încerci şi tu cândva. În 
mod cert, merită să rişti. 

Timp de câteva clipe, nu ne-am vorbit. 

— Ai făcut-o, Lindsay, zise Cindy. Poate oi fi tu nebună 
de legat, dar nimeni nu poate spune că nu eşti un poliţist 
pe cinste. 

— Mulţumesc. 

— Să nu-ți închipui că povestea asta cu împuşcatul te 
scapă de un interviu în exclusivitate. O să-ţi acord ceva 
vreme să te restabileşti. Ce-ai zice de ora şase? 

— Bine, am chicotit. Adu-mi în schimb nişte enchilada de 
pui de la Susie. 

— Doctorul a spus că putem să stăm doar un minut, 
interveni Jill. O să te sunăm mai târziu. 


Zâmbiră amândouă şi se retraseră către uşă. 

— Ştiţi unde mă găsiţi, doamnelor. 

Jacobi şi Cappy îşi iţiră capetele cam pe la ora cinci. 

— Ne întrebam unde eşti, murmură Jacobi cu o expresie 
imobilă pe faţă. N-ai apărut la adunarea de după-amiază. 

Am  rânjit, apoi am coborât din pat. Aproape 
înţepenisem. 

— Voi, băieţi, sunteţi eroii. Eu n-am făcut decât să 
plonjez într-o parte ca să-mi salvez fundul. 

— Aiurea, înălţă Cappy din umeri. Noi doar voiam să-ţi 
spunem că, deşi primarul te propune pentru Medalia de 
Onoare, tot te iubim. 

Am surâs, mi-am tras halatul de spital şi m-am lăsat pe 
un scaun. 

— Aveţi vreo idee despre ce s-a întâmplat? 

— Himera a venit după tine, asta s-a întâmplat, rosti 
Jacobi. A tras, noi l-am eliminat. Sfârşitul poveştii. 

Încercam să-mi amintesc înşiruirea evenimentelor. 

— Cine a tras? 

— Eu am tras patru focuri, zise Jacobi. Tom Perez, de la 
Jafuri, era lângă mine. El a tras două. 

M-am uitat la Cappy. 

— Două, adăugă el. Da' veneau împuşcături de peste tot. 
Departamentul Afacerilor Interne ia declaraţii. 

— Mulţumesc, le-am spus, zâmbindu-le recunoscătoare. 
Apoi am redevenit serioasă. l-am privit pe amândoi. Cum 
vă explicaţi faptul că acelaşi individ care i-a omorât pe 
Tasha Catchings şi pe Davidson de la o sută de metri de 
parcă a aşezat gloanţele cu mâna, pe mine doar m-a 
zgâriat, cu toate că a tras de la mică distanţă? 

Jacobi se uita la mine puţin debusolat. 

— Încerci să ne spui ceva, Lindsay? 

Am oftat. 

— Tot timpul am căutat un individ tatuat, corect? Acelaşi 
ins care a ucis-o pe Estelle Chipman. Elementul-cheie al 
cazului. 

Dădură din cap pierduţi. 

— Coombs nu avea niciun tatuaj. Nicio urmă. 


Jacobi îi aruncă o privire lui Cappy, apoi din nou mie. 

— Ce vrei să spui? Că nu e Coombs omul nostru? Că 
l-am legat de fiecare crimă, că am găsit decupajele alea în 
camera lui, că a încercat să te împuşte nu o dată, ci de 
doua ori, dar că nu era el? 

Nu gândeam limpede. Întâmplările de peste zi, 
medicamentele. Era o nimica toată în comparaţie cu tot ce 
ne îndrepta clar către el. 

— Voiam să vă întreb dacă v-aţi gândit vreo clipă că s-ar 
fi putut ca buna mea prietena Claire Washburn să se fi 
înşelat? 

— Nu, zise Jacobi. Dar nici tu nu greşeşti prea des. 
Isuse, nu-mi vine să cred că ţi-am zis asta. 

Mă sfătuiră să dorm bine în acea noapte. 

— Convingerea mea, zise Jacobi întorcându-se din uşă, e 
că o să-ţi dai seama că ai făcut o treabă foarte bună, atunci 
când va trece efectul medicamentelor şi vei avea ocazia să 
analizezi tot ce s-a întâmplat la lumina zilei. 

Le-am zâmbit. 

— Noi toţi am făcut-o. 

N-am putut dormi în acea noapte. Stăteam întinsă pe 
pat, simțind cum îmi zvâcnea corpul, dar şi căldura 
moleşitoare a două pastile de Percocet. Priveam camera 
întunecată, ciudată, neobişnuită şi, treptat, am realizat cât 
eram de norocoasă că rămăsesem în viaţă. 

Jacobi avea dreptate; a fost o acţiune bună. Coombs era 
un criminal. Toate faptele o dovediseră. În ultima instanţă, 
a încercat să mă ucidă. Am închis ochii şi m-am străduit să 
adorm, dar o voce firavă îmi răsuna în cap. O voce care se 
insinua în tot ce era certitudine, în tot ce părea plauzibil. 
Încercam să mă forţez să adorm, dar vocea se auzea mai 
tare. 

„Cum de nu m-a nimerit?” 


Capitolul 104 


Am fost externată în dimineaţa următoare. Jill veni să 
mă ia. Işi trase BMW-ul la ieşirea din spitalul San 
Francisco General, în timp ce o infirmiera mă scotea din 
spital împingându-mi scaunul pe rotile. Presa era prezentă. 
Le-am făcut cu mâna tuturor noilor mei amici, dar n-am 
vrut să stau de vorbă cu ei. Următoarea oprire a fost 
acasă; o îmbrăţişare pentru Martha, un duş; mi-am 
schimbat hainele. 

Când am intrat luni dimineaţa în camera 350 de la 
Palatul de Justiţie, cu un mers uşor lipsit de supleţe, 
atmosfera de acolo sugera că activitatea se desfăşura ca 
de obicei: întregul colectiv mă întâmpină cu un ropot de 
aplauze. 

— Mingea de meci îţi aparţine, locotenente, mă anunţă 
Jacobi înmânându-mi buretele. 

— Hai lasă, le-am spus făcându-le semn cu mâna să 
înceteze, să aşteptăm rezultatele anchetei. 

— Ancheta? Ce-o să dovedească? întrebă. Fă onorurile. 

— Locotenente, spuse Cappy cu ochii strălucitori şi plini 
de mândrie, am păstrat asta pentru tine. 

— Fă-o, locotenente! 

Poate pentru prima dată de când mă avansase Mercer, 
simţeam că eram şeful de la Omucideri, că toate neliniştile 
referitoare la merit şi grad pe care le trăisem de-a lungul 
întregii cariere erau jaloane pe un drum vechi, rămase la 
kilometri în urmă. M-am îndreptat către panoul pe care 
erau trecute cazurile în lucru şi am şters numele Tashei 
Catchings şi pe al lui Art Davidson. Mă simţeam plină de o 
bucurie calmă, dar vibrantă. Eram mulţumită şi uşurată. 

Nu îi poţi aduce pe cei morţi înapoi. Nu poţi nici măcar 
să înţelegi de ce se petrec unele lucruri. Tot ce poţi să faci 
este să-i convingi pe cei rămaşi în viaţă că sufletele celor 
dispăruţi şi-au găsit liniştea. Detectivii făcuseră cerc în 
jurul meu şi mă priveau. 

Am şters numele lui Earl Mercer de pe panou. 


Capitolul 105 


În următoarele două ore am dat telefoane. Dar cea mai 
mare parte a timpului am stat pur şi simplu la birou, 
reflectând la depoziţia mea. Se organizase o anchetă în 
legătură cu atacul lui Coombs, o practică standard de 
fiecare dată când un ofiţer de poliţie îşi folosea arma. 
Întregul incident continua sa-mi fie neclar. Doctorii îmi 
spuseseră că s-ar putea să mi se întâmple pentru o vreme. 
Un fel de şoc reprimat. Mi-au venit în minte uniforma 
ieşită din uz şi ochii lui Coombs arzându-mă. Braţul lui 
întins, explozia portocalie din pistolul său. Eram sigură că 
îmi strigase cineva numele, probabil Cappy sau Jacobi, 
apoi altcineva mă atenţionase: „Armă...” Şi Glock-ul meu 
sărind în sus cu încetinitorul, ştiind că eram puţin în 
întârziere, văzând scăpărarea armei lui. Apoi împuşcăturile 
din toate direcţiile, pac, pac, pac, pac, pac... În cele din 
urma, am alungat totul din gând şi m-am apucat din nou de 
lucru. Peste aproape o oră, în timp ce frunzăream dosarul 
unui nou caz, Claire apăru la uşa mea. 

— Bună! 

— Bună şi ţie, Lindsay. 

O cunoşteam pe Claire... Ştiam cum arăta când 
descoperea ceva la care se aşteptase şi înlăturase orice 
urmă de îndoială. Îi ştiam expresia şi când situaţia nu era 
aşa de roz. 

De data asta clar nu avea expresia specifică situaţiei în 
roz. 

— N-ai găsit niciun tatuaj, adevărat? am întrebat-o. 

Scutură din cap. Nu ar fi părut mai tulburată nici dacă 
ar fi descoperit că Edmund sau unul dintre fiii ei ar fi fost 
în vreun fel vinovat de cele întâmplate. Am condus-o în 
birou şi am închis uşa. 

— În regulă, aşadar, ce ai găsit? 

Ridică din umeri îngrijorată. 

— Cred că am descoperit de ce nu te-a nimerit din plin 
Coombs. 


Capitolul 106 


Claire se aşeză şi începu să-mi explice: 

— Făceam o analiză histologică de rutină în substantia 
nigra... 

— Spune pe înţelesul meu, Claire. S'il vous plait! Por 
favor! am rugat-o zâmbind. 

— Am extras celule din mezencefal. Coombs a fost 
împuşcat de nouă ori. De opt ori din faţă. O dată din spate. 
Glonţul tras din spate l-a nimerit în coloana vertebrală. 
Este singurul motiv pentru care m-am ocupat de această 
rană mai întâi. Căutam cauza morţii. 

— Şi ce ai descoperit? 

Mă străpunse cu privirea. 

— O apreciabilă absenţă a neuronilor... celule nervoase 
vii. M-am ridicat drept în picioare. Eram cu inima la gură. 

— Ce înseamnă asta, Claire? 

— Înseamnă... Coombs avea Parkinson, Lindsay. Şi nu în 
fază incipientă. 

Parkinson... Primul gând a fost că de-asta nu m-a 
nimerit. De-asta fusesem aşa de al naibii de norocoasă... 
Apoi, văzând privirea impenetrabilă a lui Claire 
alarmându-se, mi-am dat seama că lucrurile nu erau aşa de 
simple. 

— Lindsay, cineva în stadiul de Parkinson al lui Coombs 
n-ar fi putut niciodată să tragă acele focuri de armă. 

Mi-am amintit scena de la biserica La Salle Heights... 
Tasha Catchings  doborâtă de acea incredibilă 
împuşcătură... şi Art Davidson, cu un singur orificiu de 
glonţ în cap... Proiectilul venise prin fereastră de pe un 
acoperiş alăturat, aflat la cel puţin o sută de metri 
distanţă. 

Am privit-o pe Claire în ochi. 

— Eşti sigură? 

Dădu încet din cap. 

— Nu sunt neurolog... Apoi adăugă fără să şovăie: Da, 
sunt sigură. Absolut sigură. Starea de sănătate a lui 
Coombs nu i-ar fi permis interacţiunea necesară între 


mână şi creier pentru a reuşi acele împuşcături. Era 
într-un stadiu prea avansat. 

Cutremurându-mă de groază, am trecut în revistă ce 
ştiam despre asasin. Fuseserăm siguri că Himera avea un 
tatuaj. Dar Coombs nu avea. Apoi, abia dacă mă zgâriase 
pe treptele Palatului de Justiţie, cu toate că trăsese asupra 
mea de la mică distanţă. Şi acum, boala Parkinson... 
Indiferent cine o fi fost Himera, era un lunetist de elită. 
Măcar acest lucru era de necontestat. Ne-am uitat una la 
alta şi am pronunţat impronunţabilul. 

— Isuse, Claire, nu Coombs e omul nostru. 

— Corect, spuse. Dar oare cine e, locotenente? 


Capitolul 107 


Am stat o vreme gândindu-ne la urmările acestei 
cumplite descoperiri. Am început să intrăm în panică. 

Ziarele, televiziunea, toţi oamenii cu mintea întreagă din 
oraş sărbătoreau moartea Himerei. Chiar în acea 
dimineaţă ştersesem cazurile de crimă de pe panou. 

— Înainte de a muri, Coombs încerca să-mi spună ceva, 
i-am zis lui Claire. „O ultimă” şoptise şi, când l-am 
întrebat: „O ultimă ce?”, el părea să zâmbească. „O ultimă 
surpriză.” Ştia că Himera era încă liber, Claire. Ştia că voi 
afla. Javra îmi râdea în faţă chiar când îşi dădea ultima 
suflare. Probabil că este altcineva din grupul lui. Alt 
nebun. 

Claire strânse din buze. 

— Lindsay, dacă aş fi putut să ajung la altă concluzie... 

Habar n-aveam cum să folosesc această nouă informaţie. 
Şablonul se potrivise aşa de bine. Bay View... Himera. 
Dosarul din camera lui Coombs. Şi felul în care venise 
după mine. Îmi era imposibil să cred că mă înşelasem 
cumva. Din nou întrebarea: „Dacă nu Coombs, cine?” 
Ultimul lucru pe care mi-aş fi dorit să-l fac era să urc şi să 
le stric petrecerea funcţionarilor şi a ofiţerilor. Dar în 
aceeaşi clipă, eu şi Claire am deschis gura fără să putem 
rosti un cuvânt, nevenindu-ne să credem; adevăratul 
ucigaş era liber, în apropiere, probabil având intenţia să 
dea o nouă lovitură. Isuse, nu înțelegeam nimic. 

— Vino cu mine, i-am spus, strâmbându-mă de durere. 

M-am îndreptat cu paşi mărunți pe coridor spre biroul 
lui Charlie Clapper. 

— Eroul care se întoarce acasă. Bărbatul plinuţ de la 
Departamentul de investigaţii la locul crimei se ridică în 
picioare şi îmi zâmbi. Nu prea poţi sta dreaptă, dar altfel 
arăţi excelent. 

— Charlie, i-am zis, cât durează până avem o identificare 
a armei? 

— Arma? se încruntă. 

— Pistolul lui Coombs, cât durează până îl comparăm cu 


pistolul care l-a ucis pe Mercer? 

— E puţin cam târziu, frumoaso, dacă încerci să 
restrângi cercul suspecţilor. Eu aş începe cu tipul de pe 
masa de autopsie a lui Claire. 

— Când, Charlie? l-am întrebat din nou. Cât durează 
până stabileşti corespondenţa? 

— Poate miercuri, zise şi ridică din umeri. Trebuie să 
examinăm amănunţit interiorul pistolului, să interpretăm... 

— Mâine, Charlie, i-am zis. Îmi trebuie până mâine. 

— Lindsay, îmi spuse el puţin încurcat, ce naiba se 
întâmplă? M-am întors spre Claire, simțind cum mă ia cu 
greață. 

— Trebuie să anunţăm asta la etaj. 

Am luat repede un lift până la etajul cinci. Eram aşa de 
uimită şi zguduită de emoție, că de-abia îmi simţeam 
durerea din partea laterală a corpului. Am intrat 
amândouă în biroul comandantului interimar Tracchio fără 
să batem la uşă. Scria grăbit ceva aşezat la birou. 

— Ce cauţi aici? se miră. Ar trebui să fii acasă. Pentru 
numele lui Dumnezeu, locotenente! Dacă merită cineva un 
concediu... 

L-am oprit la jumătatea propoziției, apoi i-am povestit ce 
descoperise Claire. Dintr-odată, faţa lui Tracchio se 
schimbă de parcă ar fi înghiţit o gură de stridii stricate. 

— Nu accept acest punct de vedere, locotenente, zise. Ai 
rezolvat cazul. S-a încheiat. 

— N-aveţi decât să nu-l acceptaţi, rosti Claire cu 
fermitate, dar n-am fost niciodată mai sigură de ceva în 
toată activitatea mea profesională. Nu se poate ca Frank 
Coombs să fi reuşit acele lovituri. 

— Dar asta e doar speculație, obiectă Tracchio. Verigile 
care-l leagă de uciderea lui Sikes... trecutul lui Coombs ca 
membru al Himerei... calificările sale în folosirea 
armamentului. Toate astea sunt fapte. Faptele descoperite 
de tine, locotenente. Işi agită degetul către mine, 
atacându-mă punct după punct chiar cu analiza mea. Ar fi 
imposibil ca altcineva să se potrivească profilului. Nu vă 
pot contrazice concluziile, doctore Washburn, dar să-l 


eliminăm pe Coombs... 

— Putem compara ADN-ul lui cu acela al eşantionului de 
piele găsit sub unghiile lui Estelle Chipman, îi răspunse 
Claire, ceea ce şi am intenţia să fac. Insă pariez pe 
reputaţia mea contra reputației dumneavoastră că nu 
coincid. 

— Între timp, trebuie să redeschidem cazul, am spus eu. 

— Să  redeschidem cazul? Tracchio deschise gura 
simțind că se sufocă. N-am de gând să dau un astfel de 
ordin! 

— Dacă Himera mai este în libertate, l-am zgândărit eu, 
poate pune la cale un alt atac chiar acum. Îl suspectez că o 
face. 

— Doar ieri, îmi aminti Tracchio, erai sută la sută sigură 
că Himera era Coombs. 

— Asta se întâmpla ieri, i-am zis. V-am spus de ce 
lucrurile s-au schimbat. În clipa asta sunt aproape sută la 
sută sigură că nu Coombs e Himera. 

— Ce mi-ai spus e o speculație medicală. Vreau o dovadă 
temeinică. Adu-mi rezultatul testului ADN. 

— Poate dura câteva zile, îl lămuri Claire. O 
săptămână... 

— Atunci faceţi probele balistice, ordonă Tracchio. 
Domnul comandant Mercer a fost omorât cu un 38. Vă 
garantez că şi Clapper vă va demonstra că e acelaşi pistol. 

— Mă voi ocupa de asta, dar între timp... 

— Nu există între timp, locotenente. În ce mă priveşte, 
ţi-ai făcut pe deplin datoria. Ţi-ai pus viaţa în pericol. Ce ar 
trebui să faci acum ar fi să îţi iei concediu medical, nu să 
porneşti o altă investigaţie. 

Eu şi Claire ne-am uitat una la cealaltă. Apoi Tracchio 
luă câteva documente aşa cum învaţă să facă 
personalităţile pentru a comunica faptul că o întâlnire s-a 
încheiat. „Să-l ia dracu'!” 

Când am ajuns iar pe coridor, am privit-o pe Claire. 

— Sunt pe cale de a-mi ridica tot oraşul în cap. Ai face 
bine să fii foarte sigură. 

— Bineînţeles că sunt, întări ea. Ce ai de gând să faci? 


— Voi aştepta examenul balistic, Claire, şi să mă rog ca 
între timp să nu se întâmple nimic. Şi o să-i pun din nou pe 
toţi să se ocupe de investigaţie. 


Capitolul 108 


— Cindy Thomas, tu eşti? 

Aaron Winslow aproape că nu-şi credea ochilor. Când 
Cindy deschise uşa apartamentului, purta un costum 
elegant, jachetă şi pantaloni, pantofi cu baretă la spate şi 
un colier cu un diamant. Chiar în spatele ei văzu 
sufrageria, lumânări aprinse, vase de porțelan, tacâmuri şi 
tăvi de argint, pahare de cristal. 

Cindy făcu un pas înainte şi îi dădu o sărutare lui Aaron. 
Apoi se trase într-o parte. Dumnezeule, chiar arăta 
fenomenal. Era de-a dreptul radioasă în acea seară. 

— În regulă, trebuie să-ţi mărturisesc ceva, zise ea. 
Costumul Armani îi aparţine prietenei mele Jill, jurista. Şi 
pantofii Ferragamo tot ai ei sunt. Dacă vărs ceva pe 
Armani sau măcar julesc pantofii, n-o să-mi mai vorbească 
niciodată. Cindy zâmbi şi îl luă pe Aaron de mână. Intră, nu 
te teme, deşi eu mă tem. În seara asta sărbătorim 
încheierea unui înfiorător atentat la viaţa noastră şi 
dispariţia de pe faţa pământului a unui neom. 

Aaron începu să râdă. 

— Chiar că eşti frumoasă cu ocazia acestei petreceri! 

Cindy continua să radieze. 

— Da, şi am pregătit pui în crustă cu sos de migdale, 
salată Romaine, paste orzo, cu mazăre şi mentă. 
Întâmplător puiul e unul dintre cele trei feluri de mâncare 
pe care ştiu să le gătesc. 

— Sinceritatea ta este revigorantă, zise Aaron. Ale cui 
sunt vasele de porțelan şi de cristal? 

Cindy râdea din toată inima în timp ce-l conducea în 
sufragerie. Isuse, se simţea puţin cam ca Bridget Jones. 

— Poţi să crezi sau nu, vasele de porțelan şi de cristal 
sunt toate ale mele. Mi le-a dat mama ca daruri înaintea 
nunţii încă pe când aveam optsprezece ani. M-am gândit 
că Wedgwood şi Waterford vor fi perfecte pentru seara 
noastră specială. Haleala şi pileala ne aşteaptă. Masa e 
gata. Să trecem la treabă! 

— Îmi permiţi să te ajut să serveşti festinul? vru Aaron 


să ştie. 

— Asta ar fi chiar perfect. Ca toate celelalte în această 
seară. De fapt, totul era şi, câteva minute mai târziu, se 
aşezaseră la masa din sufragerie având în faţa lor 
mâncarea cu aspect apetisant. Cindy îşi lovi paharul. 

— Vreau să ţin un toast, anunţă. 

Chiar în acea clipă, Aaron văzu ceva aflat în mişcare 
reflectându-se în oglinda de deasupra bufetului din spatele 
lui Cindy. Inima îi stătu în loc. Nu din nou; nu aici. 

— Cindy, nu! ţipă el. 

Pe neaşteptate, îşi părăsi scaunul şi plonjă cu capul 
înainte peste masa din sufragerie. Spera doar să o facă la 
timp. O trase jos pe Cindy şi, odată cu ea, majoritatea 
vaselor de porțelan şi cristal. Totul izbi podeaua cu un 
zăngănit de obiecte sparte, exact când primul foc de armă 
sfărâma fereastra sufrageriei. Mai multe împuşcături 
urmară în succesiune rapidă. O rafală. Himera era aici. 
Acum venea după ei. 

Cindy avu prezenţa de spirit să înşface firul şi să tragă 
telefonul de pe suport. Apăsă tasta patru pentru apelare 
rapidă, apoi cuplă difuzorul telefonului şi auzi vocea lui 
Lindsay. 

— E aici, în apartamentul meu. Acum trage în Aaron şi în 
mine, ţipă ea în telefon. Himera e aici şi continuă să tragă. 


Capitolul 109 


Era imposibil să se întâmple aşa ceva, şi totuşi se 
întâmpla. Am chemat toate unităţile disponibile, apoi am 
pornit în goană spre locuinţa lui Cindy. Am ajuns acolo cât 
de repede mi-a fost omeneşte posibil. Poate chiar ceva mai 
repede. I-am zărit pe Cindy şi Aaron stând pe veranda din 
faţă. Şase maşini de patrulă ale poliţiei erau parcate de jur 
împrejurul casei. Fără îndoială, ei rămâneau totuşi ţinte. 

Aveam mâinile încleştate în timp ce alergam spre Cindy. 
Mi-am îmbrăţişat prietena, care continua să tremure 
îngrozitor. N-o mai văzusem niciodată aşa de vulnerabilă, 
înspăimântată şi pierdută. 

— Slavă Domnului că o maşină de patrulă a fost aici în 
câteva minute, Lindsay. Ori l-a speriat şi l-a făcut să fugă, 
ori plecase deja. 

— Te simţi bine? Mi-am îndreptat atenţia către Aaron. 
Amândoi aveau pete pe îmbrăcăminte de parcă s-ar fi bătut 
cu mâncare. Ce naiba se întâmplase aici? 

— Aaron m-a salvat, şopti Cindy. 

El o ţinea de mână şi făcu doar o mişcare grăbită cu 
capul. Tandreţea lor m-a emoţionat profund. 

— Îşi pierde controlul, am murmurat mai mult pentru 
mine decât pentru vreunul dintre ei. 

Oricine o fi fost Himera, era clar că se înfuriase. 
Evident, voia să-mi facă rău mie sau oricui îmi era 
apropiat. Sau poate îl revolta legătura dintre Aaron 
Winslow şi Cindy. Putea fi un aspect al situaţiei. Acum 
nu-şi mai plănuia loviturile la fel de atent ca în trecut; era 
imprudent şi arogant, dar continua să fie foarte periculos. 
Și era în libertate pe-acolo pe undeva. Poate ne urmărea 
Chiar în acel moment. 

— Hai să ne întoarcem înăuntru, i-am îndemnat eu. 

— De ce, Lindsay? se interesă Cindy. Acolo a tras în noi. 
Cine naiba e tipul ăsta? Ce vrea? 

— Nu ştiu, Cindy. Te rog, intră, dragă. 

Inspectorii controlau deja de unde se trăsese. Unitatea 
de cercetare la faţa locului cauta să identifice calibrul 


armei. Dar eu ştiam. Şi mai ştiam că era el: Himera. „Sunt 
tot aici.” Asta ne transmitea. De fapt, îmi transmitea mie. 

Fordul albastru al lui Jacobi opri în faţa clădirii şi l-am 
văzut pe Warren coborând din maşină şi venind în grabă 
spre mine. 

— Cei doi sunt bine? 

— Mda. Acum sunt înăuntru. Isuse, Warren, într-un fel, 
ce s-a întâmplat are legătură cu mine. Sigur aşa stau 
lucrurile. Mi-am lăsat o clipă capul pe umărul lui. 
Lacrimile mi se adunaseră în ochi şi le-am simţit 
podidindu-mă. Îmi alunecau fierbinţi, dogorindu-mi obrajii. 
Am să-l omor pe individul ăsta, am şoptit. 

Jacobi mă strânse şi mai tare în braţe. Vechiul şi bunul 
meu prieten Warren! 

Trebuia s-o luăm de la capăt. N-aveam nicio idee cine 
era. Nu ştiam de unde să începem să-l căutăm. Un Lincoln 
Town Car negru se strecură pe strada baricadată şi se opri 
la bordură cu un sunet prelung, şuierat. Uşa se deschise şi 
comandantul 'Tracchio, cu o expresie hotărâtă pe chip, 
cobori să studieze locul atacului. 

Imi prinse privirea şi, cu un aer de vinovăţie, îşi înghiţi 
nodul din gât, în timp ce luminile intermitente de la locul 
faptei i se reflectau în lentilele ochelarilor. L.-am privit fără 
să spun nimic. „Suficientă dovada?” 


Capitolul 110 


În dimineaţa următoare, împreună cu aproape jumătate 
din personalul de la Omucideri, ne storceam creierii în sala 
de conferinţe, reexaminând fiecare probă, fiecare ipoteză 
de până atunci. Când s-a încheiat şedinţa, l-am luat pe 
Jacobi de-o parte. 

— Încă un lucru, Warren. Vreau să verifici ceva pentru 
mine. Asigură-te că Tom Keating e cu adevărat într-un 
scaun cu rotile. 

Pe la ora unu a trebuit să iau o pauză. Simţeam nevoia 
să gândesc în perspectivă. Ceva ne scapă. Trebuia să stau 
de vorbă cu fetele, aşa că le-am chemat să luăm o gustare 
la Rialto, vizavi de Palatul de Justiţie. Cindy spunea că va 
veni şi ea. A insistat chiar. Când am sosit la Rialto, am 
îmbrăţişat-o toate, iar mie mi-au dat şi lacrimile. Nici uneia 
dintre noi nu-i venea să creadă că Himera pornise după 
Cindy şi Aaron, dar în mod sigur o făcuse. 

— E curată demenţă, am spus pe când ne adunam în 
jurul mesei, ciugulind din salate şi din colţunaşi. Totul 
corespundea. Trecutul lui Coombs, Himera, incidentul din 
Bay View. Totul ne ducea într-acolo. Fra imposibil să ne 
înşelăm. 

— Ce trebuie să faceţi mai întâi, ne atenţionă Claire, e să 
puneţi capăt tensiunii ce vă stăpâneşte. Este oribil ce s-a 
întâmplat, totuşi nu trebuie să ne lăsăm copleşite de 
sentimente. 

— Ştiu, am spus oftând. Probabil că asta îşi doreşte 
criminalul. Isuse! 

Jill se foi pe scaun. 

— Ascultă, Coombs trebuie să fi fost amestecat. Prea 
multe lucruri se verifică. Poate n-a apăsat el pe trăgaci, 
dar dacă a pus pe altcineva s-o facă? N-ar putea să fie 
nenorociţii ăia de amici ai lui din sudul oraşului San 
Francisco? 

— Doi tot n-au apărut, am zis, dar instinctul îmi spune că 
nu e unul din ei. O, la dracu”, nu mai ştiu! Toţi cei de la 
Omucideri sunt puşi în încurcătură. Coombs era un nebun. 


Cine naiba e celălalt? 

— Ai verificat tot ce-ai găsit în camera lui de hotel? mă 
întrebă Cindy. 

Până în acea clipă fusese neobişnuit de tăcută. 

— Verificat şi răsverificat, am răspuns. 

Pentru a zecea oară, cred, gândul mă purtă înapoi spre 
dezordinea din camera de hotel, valiza plină cu obiectele 
din închisoare ale lui Coombs, decupajele ascunse sub 
saltea, numerele de telefon de pe birou, scrisorile lui... 

Numai că de data asta ceva mă puse în dilemă... 

De fapt, Cindy mă întreba dacă am luat vreodată în 
calcul ideea că poate cineva încerca să-i facă o înscenare 
lui Coombs, dar nu i-am răspuns. Mintea îmi era în altă 
parte, răscolind din nou camera aceea mizerabilă. Şirul de 
cutii de bere şi mucuri de ţigară de pe pervazul de 
deasupra patului. Mai era ceva acolo. Nu mă mai gândisem 
la asta. Mi-am închis pe jumătate ochii şi am privit în gol, 
încercând să vizualizez imaginea. Apoi am văzut ce căutam 
şi poate îmi scăpase din vedere. 

— Lindsay? îşi înălţă Claire capul. E totul în regulă? 

— Pământul către Lindsay... mă tachină Jill. 

Cindy îşi aşeză mâna pe încheietura pumnului meu. 

— Lindsay, ce se întâmplă? 

Mi-am înhăţat geanta şi m-am ridicat în picioare. 

— Trebuie să ne întoarcem la birou. Cred că tocmai am 
aflat explicaţia. 


Capitolul 111 


Probele luate în custodie sunt păstrate sub cheie într-un 
spaţiu de depozitare din subsolul Palatului de Justiţie. 

Fred Karl, ofiţerul de serviciu în acea zi, se uita cam 
agasat spre noi patru. 

— Ăsta nu-i spaţiu public, bodogăni, împingând către 
mine un clipboard pentru documente şi apăsând un buton 
care deschidea uşa din plasă de sârmă. Dumneavoastră şi 
doamna Bernhardt puteţi semna şi intra. Celelalte două 
vor trebui să aştepte afară. 

— Arestează-ne, Fred, i-am sugerat, invitând tot grupul 
să treacă. 

Obiectele din camera de hotel a lui Coombs fuseseră 
aşezate în cutii mari în partea din spate a depozitului. 
Le-am condus pe fete la locul respectiv şi mi-am atârnat 
jacheta de o stinghie, în timp ce trăgeam jos de pe raft 
câteva cutii inscripţionate cu numărul cazului lui Coombs. 
M-am apucat să scormonesc printre obiectele dinăuntru. 

— Ai vrea să ne spui şi nouă după ce naiba să ne uităm? 
întrebă Jill evident iritată. Ce mama naibii n-am văzut? 

— Ai văzut perfect, i-am zis în timp ce cotrobăiam prin 
lucrurile lui Frank Coombs. Şi eu am văzut, dar niciuna 
dintre noi n-am făcut legătura atunci. Ia uită-te! 

Am ridicat trofeul de bronz lustruit, un lunetist culcat la 
pământ ţintind cu o armă pe care scria: „Campion regional 
de tir 50 de metri”, de parcă era un potir de argint. Asta 
îmi amintea de prima dată când văzusem trofeul. Dar 
numele de pe el răsturnă totul. Frank L. Coombs... nu 
Frank C. Francis Laurence, nu Francis Charles. 

Rusty Coombs... trofeul îi fusese acordat fiului lui 
Coombs. 

Deodată, toate presupunerile şi convingerile mi-au fost 
date peste cap. Poate din cauza tuturor hârtiilor pe care le 
studiasem la birou în ultima vreme, numele complet al lui 
Coombs-tatăl mi se întipărise în minte. 

Frank C. era tatăl, Frank L. fiul. „Eu nu sunt tatăl meu”, 
mi l-am amintit spunând pe Rusty Coombs. În clipa asta 


parcă îi vedeam faţa, rolul interpretat convingător, pus în 
scenă pentru mine şi Jacobi. 

— Este fiul, am spus în şoaptă. Jill se aşeză uluită pe 
podea. 

— Vrei să-mi spui, Lindsay, că aceste crime 
înspăimântătoare au fost comise de fiul lui Coombs? 
Băiatul de la Stanford? 

— Credeam că-şi urăşte tatăl. Că nu păstraseră legătura, 
comentă Cindy. 

— Aşa credeam şi eu, am recunoscut. I-a tras în piept pe 
toţi, ce părere ai? 

Stăteam în camera slab luminată a subsolului uitându-ne 
una la alta. Era validă noua ipoteză? Rezista unei analize 
minuţioase? Îmi veni iar în minte, dubita albă, maşina cu 
care făptaşul fugise de la locul uciderii Tashei Catchings... 
Fusese furată de la Mountain View. Palo Alto şi Mountain 
View se aflau la câteva minute distanţă. 

— Proprietarul  furgonetei albe, am zis, predă 
antropologia la colegiul comunităţii de acolo. Spunea că 
primeşte şi studenţi de la alte şcoli. Uneori, pe unii dintre 
sportivi... 

Deodată, piesele de puzzle începură să se îmbine, 
căpătând înţeles. 

— Oare unul dintre ei era Rusty Coombs? 


Capitolul 112 


Am urcat înapoi în grabă. Primul lucru pe care l-am 
făcut a fost să-i telefonez profesorului Stasic de la colegiul 
din Mountain View. Nu am reuşit decât să-i accesez căsuţa 
vocală. l-am lăsat un mesaj în care-l rugam să mă sune 
urgent. Am introdus numele Francis L. Coombs în baza de 
date computerizată a echipei de investigare a 
infracţiunilor. Vechea condamnare a tatălui apăru, dar 
nimic despre fiu. Nu avea cazier. Eram convinsă că, dacă 
puştiul avea sânge rece pentru a comite aceste omoruri, 
trebuia să apară pe undeva. Am scris numele lui în baza de 
date a delincvenţilor minori. Aceste evidențe erau secrete, 
neputând fi folosite în faţa instanţei de judecată, dar noi 
aveam acces la ele. După câteva secunde, îmi apăru pe 
ecran un dosar. Unul lung... Nu puteam să-mi cred ochilor. 
Rusty Coombs avusese probleme cu legea de la vârsta de 
treisprezece ani de cel puţin şapte ori. 

În 1992 fusese adus în faţa unui tribunal pentru 
delincvenţi juvenili deoarece împuşcase cu un pistol cu 
alice câinele unui vecin. Un an mai târziu, fusese urmărit 
în justiţie pentru comportament deviant, ucigând o gâscă 
într-un parc. La vârsta de cincisprezece ani, el şi un 
prieten fuseseră acuzaţi de profanarea unui loc public 
pentru că scriseseră cu un spray lozinci antisemite pe 
pereţii unei sinagogi. Fusese acuzat, dar nu condamnat, că 
aruncase sticle de bere prin fereastra unui vecin. 
Reclamantul era un om de culoare. A fost bănuit că a făcut 
parte dintr-o bandă de liceeni, Kott Street Boys, cunoscută 
pentru atacurile împotriva persoanelor de culoare, 
împotriva hispanicilor şi a asiaticilor. _ 

Am continuat să citesc tot mai surprinsă informaţiile. În 
cele din urmă, l-am chemat pe Jacobi în biroul meu. I-am 
spus cum stăteau lucrurile: trecutul plin de acte de 
violenţă al lui Rusty Coombs, numele său pe trofeul de 
lunetist, dubiţa furată din Mountain View, nu departe de 
Palo Alto. 

— E clar că, de când am făcut eu cerere să fiu admis, a 


scăzut nivelul condiţiilor impuse pentru a intra la Stanford, 
pufni Jacobi. 

— Fără glume, Warren. Te rog. Ia zi, ce crezi? O iau 
razna, nu? M-am ţicnit? 

— Nu într-atât încât să nu-i mai facem o vizită puştiului, 
răspunse el. 

Puteam să facem altceva ca să fim siguri. Puteam 
aştepta să vedem dacă ADN-ul lui  Coombsc-tatăl 
corespundea cu acela din materia găsită sub unghiile lui 
Estelle Chipman. Dar asta dura. Cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât mai clar îmi era că raţionamentul conducea în 
mod logic spre Rusty Coombs. Creierul îmi huruia. 
Dintr-odată, mi-am dat seama de ceva. 

— O, Dumnezeule, Warren... Creta albă... Jacobi se 
aplecă în faţă şi miji ochii. 

— Ce-i cu asta? 

— Praful alb pe care l-a găsit Clapper la două dintre 
locurile crimelor. 

Îmi aminteam cum arăta Rusty Coombs, faţa lui 
pistruiată şi umerii laţi de jucător din prima linie în tricoul 
Cardinals impregnat de sudoare. Imaginea perfecta a unui 
puşti care-şi schimbase complet viaţa, corect? 

— Îţi aminteşti unde l-am întâlnit? 

— Bineînţeles, sala de sport de la Stanford. 

— Ridica greutăţi. Ce folosesc halterofilii, Warren, ca să 
prindă bara halterei fără să le alunece? 

M-am ridicat în picioare. Nu-mi puteam lua gândul de la 
imaginea plină de viaţă a lui Rusty Coombs frecându-şi una 
de alta mâinile albe şi groase. 

— Folosesc creta, bâigui Jacobi. 


Capitolul 113 


Rusty se întorcea alergând încet de la antrenamentul de 
după-masă şi o luă pe pista de şase kilometri jumătate de 
la centrul de antrenament, în jurul zonei de sud a 
campusului. Se hotărî să îşi folosească toată energia 
pentru a parcurge ultimii două sute de metri în sprint. O 
maşină de poliţie cu sirena pornită trecu pe lângă el. Încă 
o maşină de patrulă trecu în viteză. La început, văzându-le, 
a fost puţin contrariat, dar, pe măsură ce se îndepărtară, 
se linişti. Continuă să-şi mişte picioarele musculoase. 

„Totul e minunat, pur şi simplu minunat! Aici, la 
Stanford, sunt în siguranţă. Unul dintre cei câţiva 
privilegiați, nu?” 

Reveni la ceea ce gândea înainte ca poliţiştii să-l 
întrerupă. Dacă şi-ar putea reduce lipidele până la 7,8 şi să 
scadă timpul de parcurgere a probei de patruzeci cu încă 
una sau două zecimi, ar putea avansa în a treia rundă de 
selecţionare în Liga Naţională de Fotbal. A treia etapă 
însemna un bonus sigur. 

„Ţine-te de plan”, îşi spuse. Speranţele aveau şansa de a 
deveni realitate; cel puţin ale lui aveau. Rusty alerga 
răsuflând greu pe Santa Ynez, la distanţă de un cvartal de 
casa frăţiei în care locuiau el şi alţi jucători de fotbal. Când 
o luă în josul străzii, încremeni de uimire. 

„Ce mama mă-sii... pentru mine sunt aici!” 

Strada strălucea de lumini intermitente. Maşini de 
poliţie... trei şi două vehicule cafenii ale pazei campusului 
în faţa casei lui. O mulţime vânzolindu-se pe stradă. 
Poliţiştilor din oraş nu le era permis accesul în campus 
pentru chestiuni mărunte. Nu, aici era vorba de ceva mare, 
foarte important... 

Într-o clipă îşi dădu seama că totul se sfârşise. Nici 
măcar nu apucase să încheie socotelile cu târfa care îi 
omorâse tatăl. Continuă să alerge. Întrebările care-i 
treceau vertiginos şi obsedant prin cap erau: „Cum naiba 
ar fi putut să ştie? Cine şi-a dat seama? Doar nu Lindsay 
Boxer!” Un student cu aspect de tocilar, în pantaloni scurţi 


roşii şi cu un rucsac roşu aruncat pe umăr, venea în susul 
străzii către el. Rusty alerga tot pe loc. 

— Hei, ce naiba se întâmplă? 

— Poliţia caută pe careva, zise tipul. Trebe' să fie ceva 
serios pen' că se spune că o să mai vina nişte poliţişti din 
San Francisco. 

— Serios? mormăi Rusty. Tocmai de la San Francisco, 
zici? 

„Cu atât mai rău”, se gândi el. Era nervos. Regreta şi că 
trebuia să se sfârşească, dar mereu îşi imaginase cum se 
va termina totul. Se întoarse în direcţia opusă şi începu să 
alerge spre centrul campusului. Prinse viteză, uşor şi cu 
forţă. Rusty Coombs întoarse capul când încă o maşină de 
poliţie cu sirena urlând trecu în viteză pe lângă el. Nu mai 
avea rost să se ascundă. Poliţiştii erau în număr mare. 

Din fericire, avea pregătit sfârşitul perfect. 


Capitolul 114 


Eu şi Jacobi goneam de-a lungul Autostrăzii 101 către 
Palo Alto cu o viteză constantă de o sută treizeci de 
kilometri pe oră. Indicatoarele pentru Burlingame, San 
Mateo şi Menlo Park rămaseră rapid în urmă. Eram 
hotărâți să îl doborâm pe ticălos în mai puţin de o oră. 

Speram să-l luăm prin surprindere pe Rusty Coombs. 
Poate în clipa când ieşea de la un curs. Erau mii de 
studenţi în campusul de la Stanford. Era înarmat şi foarte 
periculos, aşa că, dacă se putea, aş fi dorit să evit 
confruntarea. Aranjasem să mă întâlnesc cu locotenentul 
Joe Kimes de la Departamentul infracţiuni cu violenţă din 
Palo Alto în biroul decanului. În timp ce ne apropiam de 
Palo Alto, Kimes ne telefonă din nou. Îmi raportă că Rusty 
Coombs nu era de găsit. Nu avea programate cursuri în 
acea după-amiază. Nu era la locuinţa lui sau la stadionul 
unde echipa de fotbal din Stanford îşi terminase 
antrenamentul cu aproximativ o oră înainte. 

— Ştie că e dat în consemn la echipajele de poliţie? l-am 
întrebat. Ce se întâmplă acum acolo, Joe? 

— E greu să treci neobservat aici, zise Kimes. S-ar putea 
să ne fi văzut maşinile. 

Am început să mă îngrijorez. Sperasem că vom reuşi să 
ajungem la Coombs înainte ca el să afle că vom veni. Îi 
plăcea să i se acorde atenţie voia să fie protagonistul. 

— Ce ne ceri să facem? întrebă Kimes. 


Capitolul 115 


Liftul urcă rapid şi, când se deschise uşa, Himera privi 
de pe platforma de observaţie a turnului Hoover, situată la 
mai bine de optzeci de metri deasupra ansamblului de 
clădiri din centrul Stanfordului. 

Nu era nimeni pe platformă. Nimeni să-l enerveze, 
nimeni pe care să-l ucidă pe loc. Doar cerul albastru 
nemărginit, domul de beton, uriaşele clopote cu acorduri 
diferite care răsunau atunci când erau trase ca un tunet de 
la un capăt la celălalt al campusului. 

Rusty (Coombs închise lovind uşor cu degetul 
comutatorul liftului, blocând uşile deschise. Apoi lăsă pe 
podea geanta neagră de voiaj pe care-o căra şi se lipi de 
peretele de beton, cu spatele spre una dintre cele opt 
ferestre cu gratii. Deschise geanta, scoase din ea PSG-1-ul 
demontat, luneta şi două pistoale de rezervă, precum şi 
încărcătoarele cu muniţie. Asta era cu totul altceva. Îţi tăia 
cu adevărat respiraţia. Bomba, corect? La sud şi la vest se 
vedeau munţii. lar suburbiile lui San Francisco la nord. 
Era o zi senină. Totul era calm, perfect. Campusul Stanford 
se întindea în faţa lui. Dedesubt, studenţii se târau ca nişte 
furnici. Era cel mai bun şi cel mai inteligent. 

Începu să monteze puşca, fixând, perfect strâns, cu un 
clinchet, ţeava în patul armei. Aşeză suportul făcut pe 
comandă pentru umăr până ce arma se potrivi în braţele 
sale ca un instrument muzical de preţ. O vrabie se cocoţă 
pe unul dintre clopote. Ţinti şi apăsă trăgaciul în gol. Clic. 
Apoi înşurubă luneta pe pat. Introduse cu un pocnet un 
încărcător de douăzeci de gloanţe. Se ghemui în spatele 
zidului de ciment. Vântul bătea dincolo de zid, cu un 
zgomot şuierat de hulă izbind o velă de canava. Cerul era 
de un superb albastru-turcoaz. „Am să mor, dar ştiţi ce? 
Chiar nu-mi pasă.” 

Studenţii traversau nepăsători pe trecerile de pietoni, 
leneveau, se odihneau şi citeau pe bănci. Cine ştia? Cine 
bănuia vreun pericol? Putea să aleagă. Putea să-l facă 
celebru pe oricare dintre ei. Rusty Coombs strecură ţeava 


armei printre barele de metal ale uneia dintre ferestrele 
înalte de aproape doi metri ale domului. Privi prin vizor, 
închizându-şi ochii pe jumătate, şi căută prima victimă. Pe 
neaşteptate, intrară în câmpul lui vizual studenţi: o 
japoneză drăguță cu păr castaniu şi cu ochelari fumurii 
care se hârjonea cu prietenul ei caucazian pe verdeață; un 
tocilar în trening galben mergând pe o bicicletă galbenă. 
Schimbă unghiul. O studentă de culoare cu cozi lungi 
împletite din şuviţe mergea către biblioteca studenţilor. 
Coombs zâmbi. Uneori se uluia şi pe sine de câtă ură avea 
în el. Avea destulă minte să ştie că nu-i dispreţuia doar pe 
ei, ci şi pe el însuşi. Îşi dispreţuia trupul de culoarea 
galben-deschis, precum pielea de căprioară, defectele pe 
care doar el şi le ştia, dar cel mai mult îşi ura gândurile, 
obsesiile, felul în care îi mergea mintea asta păcătoasă. Se 
simţise atât de singur, atât de blestemat de multă vreme. 
La fel ca acum. Zări în depărtare un Explorer albastru cu 
girofarul pornit. Se opri în faţa clădirii administraţiei. 
Căţeaua jigărită din San Francisco sări afară din maşină. 
Inima lui zvâcni. 

„Ea e aici.” La urma urmelor, va avea şansa s-o înfrunte. 
O luă în colimator pe japoneza cea drăguță care-şi 
giugiulea prietenul pe pajişte. Hristoase, îi ura pe 
amândoi. Işi făceau de ruşine rasele! Apoi, la o a doua 
privire, parcă răzgândindu-se, îndreptă arma către negresa 
cu părul împletit care mergea repede, făcând să i se 
legene la gât un pandantiv de aur în formă de inimă; în 
ochii ei căprui licărea o lumină. 

„Pur şi simplu am asta în sânge.” Zâmbi cu un aer 
superior, îndoindu-şi degetul pe trăgaciul rece de metal. 
Himera se apuca iar de treabă. 


Lă 


Capitolul 116 


Explorer-ul opri cu scrâşnituri de roţi în dreptul clădirii 
Administraţiei. Eu şi Jacobi am coborât şi am luat-o prin 
galeria spaniolă care se deschidea spre ansamblul central. 
Am dat chiar peste Kimes, care lătra ordine într-o staţie 
radio pe care o ţinea în mână. Împreună cu el era decanul 
Felix Stern, pe al cărui chip se citea îngrijorarea. 

— Tot nu l-am găsit pe Rusty Coombs, îmi spuse Kimes. 
A fost văzut în complexul central acum douăzeci de 
minute, dar a dispărut din nou. 

— Cum stăm cu echipa SWAT? l-am întrebat. 

— Sunt pe drum. Crezi că vom avea nevoie de ei? 

Am dat din cap. 

— Sper să nu. Nu am avea deloc nevoie de ei dacă Rusty 
Coombs s-ar speria şi ar şterge-o. 

Chiar în acel moment am auzit împuşcături. Ştiam că 
niciun poliţist nu ar fi tras el primul. In plus, suna ca un foc 
de puşcă. 

— Cred că e încă aici, zise Jacobi cu o expresie imobilă. 
Ecoul ţipetelor studenţilor panicaţi se răspândi în galerie. 

Apoi tinerii începură să fugă către noi, părăsind în viteză 
careul central. Cineva strigă: „Este în turnul Hoover, 
nemernicul, nebun nenorocit!” 

Eu, Jacobi şi Kimes ne ciocnirăm de studenţii care 
fugeau în dezordine. Joe Kimes comunica prin staţia radio: 

— Se trage! Tot personalul şi echipa de paramedici la 
turnul Hoover! Acţionaţi cu maximă prudenţă! 

Am ajuns la spaţiul verde în câteva secunde. Studenţii se 
ascundeau pe după copaci, stâlpi, ghivece mari de flori, în 
spatele a orice le putea asigura adăpost. 

Doi studenţi erau la pământ. Una dintre victime era o 
negresă cu pieptul plin de sânge. Blestemat să fie! 
Blestemat să fie Himera! 

— Lăsaţi-vă jos! Rămâneţi pe loc! am răcnit ca să mă fac 
auzită de toţi. Vă rog să ţineţi capetele jos! 

Dinspre turn bubui o împuşcătură. Apoi o a doua şioa 
treia. Un student se prăbuşi din spatele unei bănci de 


lemn. 

— Vă rog, rămâneţi la pământ! am strigat din nou. Staţi 
naibii jos! 

Mi-am aţintit privirea asupra clopotniţei din turn şi am 
încercat să descopăr o siluetă, o armă, orice pentru a 
stabili poziţia lui Rusty Coombs. 

Brusc, ecoul altor două focuri de armă se auzi dinspre 
turn. Cu siguranţă, Coombs se afla acolo sus. Era imposibil 
să protejăm aşa de mulţi oameni. Ne adusese unde dorise. 
Himera continua să câştige. 

L-am apucat de braţ pe Kimes şi l-am întrebat: 

— Cum aş putea ajunge acolo sus? 

— Nimeni nu se duce acolo, îmi răspunse dur Joe Kimes, 
fără o escortă SWAT. Avea ochii ca de gheaţă şi larg 
deschişi. Ţipă în staţia radio: Toate echipele SWAT şi de 
paramedici la careul central! Lunetistul trage din turnul 
Hoover. Cel puţin trei victime. 

L-am privit în ochi. 

— Cum ajung acolo, Joe? l-am întrebat. Oricum am să mă 
duc, aşa că spune ce mă sfătuieşti. 

— Există un lift la parter, interveni decanul Stern. 

Mi-am scos Glock-ul din toc şi am verificat pistolul mai 
mic Beretta pe care-l ţineam la gleznă. Himera era sus în 
dom şi ploua cu gloanţe peste noi. Ochii mi se fixară pe 
clădirea ce îmi putea asigura adăpost. Jacobi întinse mâna 
să mă oprească. 

— Vrei să-mi dai un minut să fac rost de câte o vestă 
pentru noi, locotenente? 

— Ne vedem acolo sus, Warren, i-am spus, făcându-i cu 
ochiul. 

Apoi am luat-o la fugă spre turn. 

Şi undeva în străfundul minţii mă întrebam nedumerită: 
„De ce fac eu asta acum?” 


Capitolul 117 


Isuse, el se simţea bine. 

Himera îşi trase arma şi se aşeză, lipindu-se de peretele 
dur de beton. Într-o clipă, în campus avea să se dezlănţuie 
iadul. Echipe SWAT, lunetişti, poate chiar elicoptere. Ştia 
că avantajul era de partea lui şi nu-i păsa dacă murea. 
Privi atent clopotele cu sonorități în acorduri diferite. li 
plăcuseră întotdeauna clopotele astea blestemate. Când 
erau trase, puteau fi auzite în tot campusul. Se întreba 
dacă atunci când se va încheia totul, când el nu va mai 
exista, ar putea să-i bată clopotele la înmormântare. Da, 
chiar aşa. 

Apoi îşi dădu seama că era singur în turn şi că tocmai 
ucisese cinci oameni. Ce zi nenorocită fusese asta, ce viaţă 
avusese. Avea să intre în istorie, fără îndoială. Se ridică şi 
privi atent peste marginea parapetului. Brusc, totul 
devenise cam tăcut acolo jos. Careul fusese evacuat. În 
curând o să vină la faţa locului o echipă SWAT cu 
tehnologie performantă, apoi tot ce-i va rămâne va fi să 
elimine cât mai mulţi reuşea. Hotărât lucru, vor trebui 
să-şi merite banii pentru ore suplimentare. 

Dar pentru moment, aici sus, nene, totul era minunat... 
După aceea o zări pe Lindsay Boxer! Privi prin luneta 
puştii ca să se asigure. „Poliţista eroina” care îi omorâse 
tatăl. Fugise de la adăpostul clădirii administrative şi 
alerga în zigzag, aplecată, spre turn. Era împăcat la gândul 
că ea era aici. Pe neaşteptate, totul se schimba. Mai putea 
prinde trenul ăsta... 

Urmări silueta gonind ca o săgeată şi închise încet 
ochiul stâng. Îşi controlă respiraţia. Se gândea că tatăl său 
fusese împuşcat de nouă ori. Tot de atâtea ori trebuia 
împuşcată şi ea. Inspiră şi îşi fixă cătarea pe bluza ei albă. 

„Eşti ca şi moartă.” 


Capitolul 118 


Era linişte în curtea campusului. Rusty Coombs îşi 
trăgea sufletul ori îşi reîncărca arma. 

„Să o facem. Între mine şi tine, amice.” 

M-am îndreptat spre clădirea din faţa mea. Simţeam un 
fel de isterie inclusă. Nu era semn bun. Imi dădeam seama 
că eram o ţintă şi că Rusty Coombs ştia să tragă. Pe 
neaşteptate, am auzit un foc de armă în spatele meu. Am 
aruncat o privire scurtă şi l-am văzut pe Jacobi trăgând 
înspre turn. Înainte să poată Coombs să-şi îndrepte arma 
asupra mea, am ţâşnit ca un fulger, găsindu-mi refugiu sub 
crengile dese ale unui plop, apoi pe după clădire, până la 
câţiva metri de baza turnului. M-am uitat în jurul meu şi 
i-am văzut pe Jacobi şi Kimes. Jacobi dădu îngrijorat din 
cap. Ştiam ce voia să spună. „Te rog, Lindsay, rămâi pe 
loc. Nu te mai pot acoperi după ce intri în turn.” I-am făcut 
cu ochiul. 

Am înconjurat turnul în viteză până ce am găsit o intrare 
pe partea de nord. Am luat-o pe trepte în sus şi m-am trezit 
într-un hol de marmură. Liftul era drept înainte. Am apăsat 
butonul liftului de nenumărate ori, cu pistolul îndreptat 
asupra uşilor. Nu se deschiseră. De neputinţă, mi-am izbit 
pumnul de uşile din crom lustruit. Am strigat: 

— Poliţia! 

Ţipătul răsună de-a lungul coridoarelor. Aveam nevoie 
de cineva, de oricine. Nu aveam nicio idee cum să ajung în 
vârful turnului. 

Un om de serviciu ieşi dintr-un coridor. Când îmi văzu 
arma, se trase înapoi. 

— Poliţia! am răcnit. Cum ajung acolo sus? 

— Omu' a blocat liftul, mă lămuri el. Nu puteţi să 
ajungeţi sus decât pe scara de serviciu. 

— Arătaţi-mi, vă rog. E o chestiune de viaţă şi de 
moarte. 

Ingrijitorul mă conduse printr-o uşă şi mă însoţi până la 
etajul trei, apoi de-a lungul unui coridor până la un şir de 
trepte înguste. 


— Trebuie să urcați treisprezece etaje. Uşa de evacuare 
în caz de incendiu e pe acoperiş. Se deschide din ambele 
părţi. 

— Aşteptaţi în holul de la parter şi spuneţi oricui vine că 
sunt sus, l-am rugat în timp ce mă îndreptam către spaţiul 
îngust ce adăpostea scara. Asta tot o chestiune de viaţă şi 
de moarte este. 

— Da, doamnă. Am înţeles. 

Am început să urc scările. Treisprezece etaje. Şi nu 
ştiam la ce să mă aştept când ajungeam sus. Inima îmi 
bătea să-mi spargă pieptul; bluza, leoarcă de transpiratie, 
mi se lipise de spinare. 

Norocosul 13. După fiecare etaj, pieptul mă durea tot 
mai tare şi respiram tot mai sacadat. Începură să mă doară 
şi picioarele de sus până jos, deşi alergam de patru ori pe 
săptămână. Nu ştiam dacă eram nebună că intrasem acolo 
fără acoperire. Nu, la dracu, ştiam că eram nebună. In cele 
din urmă m-am avântat dincolo de al doisprezecelea etaj şi 
am ajuns la acoperiş. Isuse. Doar o uşă de metal masiv mă 
despărţea de Himera. Inima stătea să-mi sară din piept. 
Am auzit prin uşă mai multe Împuşcături. Poc, poc, poc. lar 
trăgea. Mi-era groază că ar mai putea ucide pe cineva. 
Eram iritată, furioasă. Doream atât de mult să pun mâna 
pe el! Mi-am controlat Glock-ul şi am tras adânc aer în 
piept. „O, Dumnezeule, Lindsay... Indiferent ce vei face, 
fă-o repede.” 

Uşa de evacuare în caz de incendiu avea un mâner greu 
care trebuia tras cu forţa în jos pentru a se deschide. L-am 
apăsat şi m-am repezit pe platforma de observaţie. 


Capitolul 119 


Razele soarelui m-au izbit cu o lumină orbitoare. Apoi 
sunetele răspândind fiori ce-ţi îngheţau sângele în vine: 
ping, ping, ping... cartuşele aruncate afară din puşcă 
răpăind pe jos. 

De cum am dat buzna pe platformă, l-am văzut pe 
Coombs. Era îngenuncheat în faţa unei deschizături în zid 
şi întinsese puşca în afară, printre bare. 

Pe neaşteptate, pivotă înspre mine. Arma i se descărcă 
detunând în direcţia mea. O deflagraţie asurzitoare, sclipiri 
portocalii peste tot. Scrâşnete metalice. 

M-am aplecat şi m-am îndepărtat de uşă, lansând o 
rafală de patru focuri. Nu ştiam dacă îl nimerisem. Am tras 
aer în piept, aşteptând să simt o săgetare de durere dacă 
mă nimerise. Nu o făcuse. 

— E cu mult mai greu când trage şi în tine cineva, i-am 
strigat. 

Eram ghemuită în spatele unui grilaj înalt de metal. 
Adăpostea un ansamblu de şapte clopote masive. Mi se 
părea că fiecare dintre ele îmi putea sparge timpanele cu 
un singur dangăt. Restul platformei era doar o trecere nu 
mai lată de doi metri şi jumătate, înconjura clopotele şi 
avea guri de vizitare în zid, la distanţă de vreo doi metri 
între ele. 

Coombs se afla în partea opusă mie, clopotele 
asigurându-ne protecţie amândurora. Vocea lui îmi strigă 
numele cu un fornăit arogant şi calm. 

— Bun venit în Camelot, locotenente... Toate sculele alea 
de băgători de seamă importanţi sunt jos... şi acum tu urci 
tot drumul până aici doar ca să stăm la gargară. 

— Mi-am adus şi prietenii. Ei nu o să stea la taclale cu 
tine, Rusty. Abia aşteaptă să te doboare. De ce să mori 
aşa? 

— Ştiu şi eu, mie îmi pare un plan bun. Dacă vrei să mori 
aici sus alături de mine, eşti invitata mea, îmi răspunse 
Rusty Coombs. 

M-am uitat prin grilaj, străduindu-mă să îl localizez pe 


Coombs. L-am auzit dincolo de foişor cum introducea cu o 
izbitură un nou încărcător. 

— Mă bucur că ai venit. Adică aşa se cuvine, ce zici? Tu 
îl răstigneşti pe tata, iar acum ajung să îţi fac eu acelaşi 
lucru. 

Mi se părea că vocea era în mişcare, de parcă s-ar fi 
deplasat în cerc. 

Am început şi eu să mă rotesc, ţintind cu Glock-ul spre 
clopotniţă. 

— Eu nu vreau să mori aici sus în cer, Rusty. 

— Îţi pică mai greu fisa, aşa-i, locotenente? La fel ca 
întotdeauna. Ţi-am pus la dispoziţie tot ce mi-ar fi putut 
trece prin minte. Simbolurile Himerei, dubiţa, apelul la 
911... Ce trebuia să fac, să-ţi trimit un e-mail şi să spun: 
„Hei, băieţi, iată-mă!?” Ţi-a luat cam mult să te prinzi. 
Distracţia s-a plătit cu câteva vieţi. 

Brusc, o rafală scrijeli grilajul de fier, gloanţele zvâcnind 
cu un zăngănit metalic puternic atunci când se izbeau de 
clopote. M-am aplecat mult, ascunzându-mi capul între 
mâini. 

— Tatăl tău a murit, i-am strigat. Ce faci acum nu-l va 
aduce înapoi. 

„Unde o fi acum?” Am privit atentă prin grilaj. Am rămas 
mască. lată-l pe Rusty Coombs. Rânjea arogant, plin de 
ură, la fel ca tatăl său. Am văzut puşca îndreptată prin 
clopotniţă spre mine. 

În aceeaşi clipă am văzut o lumină vie, de scurtă durată 
şi am simţit reculul unei forţe brute. Apoi impactul 
puternic al împuşcăturii m-a azvârlit înapoi. 

Am căzut pe spate, m-am ridicat şi am luat-o la fugă, 
căutând un loc unde să mă adăpostesc, în timp ce Coombs 
ocoli în viteză ca să poată ţinti. Degetele îmi bâjbâiră în 
căutarea Glockului. Isuse, pistolul meu... nu mai era acolo. 

Impuşcătura lui Coombs mi-l smulsese din mână! 

Inaintă până ce ajunse lângă mine. Puşca îi era 
îndreptată spre pieptul meu. 

— Trebuie să recunoşti... ştiu să trag, hm? 

Mi se spulberară toate speranţele. Avea ochii verzi, şi în 


ei ardea o flacără lipsită de căldură, necruțătoare. 
Doamne, cât îl uram pe degeneratul ăsta! 

— Nu-ţi încărca şi cu alte crime conştiinţa, i-am zis 
simţindu-mi gura uscata ca iasca. Echipele SWAT sunt pe 
drum. Omoară-mă, şi vei muri şi tu la cinci minute după 
mine. 

Ridică indiferent din umeri. 

— Am ajuns atât de departe, încât nu mai pot da înapoi. 
Oamenii ca tine, îmi spuse privindu-mă cu răceală, voi 
n-aveţi nici cea mai vagă idee ce simţi când îţi pierzi tatăl. 
Voi, ticăloşilor, m-aţi lăsat fără tată. 

Îi urmăream degetul mişcându-se spre trăgaci şi, când 
am înţeles că aveam să mor, m-am rugat în gând şi mi-am 
spus: „Nu vreau să mor”. 

Apoi se dezlănţui un zgomot infernal, asurzitor. Avea 
forţa distrugătoare a huruitului cu care se prăbuşeşte o 
clădire la pământ. Unui dangăt răsunător îi urma altul, 
apoi altul. A trebuit să îmi acopăr urechile cu mâinile ca să 
nu îmi pierd auzul. 

Erau clopotele. Începură să bată şi făceau cel mai mare 
zgomot pe care îl auzisem vreodată. Vuietul zgudui tot 
turnul precum un tunet ce cutremură cerul pe timp de 
furtună. Faţa lui Coombs se schimonosi de consternare şi 
durere. Se clătină şi, cu un gest reflex, se făcu ghem 
pentru a se feri. Văzându-l încovoiat, am întins mâna în 
cracul pantalonilor şi am scos pistolul Beretta pe care-l 
aveam prins la gleznă. 

Totul se petrecu foarte rapid, ca într-un film în care 
acţiunea continua, dar sonorul are o distorsiune amplă, 
stridentă. 

Cum mă văzu, Coombs îşi pendulă arma încercând să 
deschidă focul. 

Am tras de trei ori, forţa împuşcăturii smucindu-mi 
mâna îndărăt. Clopotele continuau să bată... la nesfârşit. 

Trei răni stacojii apărură pe pieptul lat al lui Coombs. 
Forţa loviturilor îl rostogoli pe spate. 

Apoi se auziră clopotele din nou. La fiecare dangăt 
asurzitor mi se părea că un baros izbea mai să îmi despice 


ţeasta. 

Coombs rămase nemişcat. Aruncă o privire în jos şi îşi 
văzu trupul sfârtecat. Clipi, şi-n ochi îi licări ceva malefic. 
Îşi ridică arma spre mine. 

— Mori şi tu, târfă! 

Am apăsat trăgaciul pistolului Beretta. Clopotele 
dăngăniră când o ultimă explozie bubui în gâtlejul lui. 
Gemu tare şi-şi dădu ochii peste cap. 

Mi-am dat seama că mă ţineam cu mâinile de urechi. Îmi 
plesnea capul de durere. M-am târât până la Coombs şi, cu 
o lovitură de picior, am îndepărtat arma de lângă el. 
Clopotele încă răsunau, oferind, poate, un răspuns la 
rugăciunea mea. Când am îngenuncheat lângă Coombs, 
privirea îmi fu atrasă de ceva. „lat-o”, am şoptit. Colorată 
în roşu şi albastru, o coadă încolăcită de reptilă, ducând 
spre corpul unei capre cu două capete, unul fioros şi 
celălalt trufaş, al unui leu şi al unei capre. Himera... Unul 
dintre focurile mele de armă străpunsese trunchiul fiarei 
blestemate. Părea să fi murit şi ea. 

Am auzit strigăte venind din spate, dar am continuat să 
stau în genunchi, aplecată deasupra lui Coombs. Simţeam 
că trebuie să-i dau o replică la ceea ce spusese înainte să 
moară. „N-ai nici cea mai vagă idee ce simţi... când îţi 
pierzi tatăl...” 

— O, ba da, eu ştiu, le-am spus ochilor lui neclintiţi. 


Capitolul 120 


De data asta ziarele aveau dreptate: Himera era mort. 
Cazul multiplelor omucideri era închis. 

Nu se simţea prea mare bucurie în faţa rezultatului final, 
cel puţin nu o simţeam eu. Brigada omucideri nu s-a 
adunat să şteargă de pe panou numele celor ucişi. Fetele 
nu mai ţinuseră toasturi. Muriseră prea mulţi oameni. Am 
avut noroc să nu mă aflu printre ei. Noroc au avut şi 
Claire, şi Cindy. 

Mi-am luat câteva zile libere, ca să mi se vindece mâna 
şi abdomenul şi să le dau echipelor de la Afaceri Interne 
răgazul de a pune cap la cap ceea ce se întâmplase la 
locurile atacurilor armate. Am petrecut multă vreme 
împreună cu Martha, am făcut câteva plimbări lungi prin 
parcurile Marina Green şi Fort Mason până ce vremea s-a 
făcut rece şi umedă. 

Dar, mai ales, am retrăit incidentele acestui caz oribil. 
Mi se întâmpla pentru a doua oară să fiu obligată să lupt 
de una singură contra unui criminal. De ce? Oare ce 
însemna? Ce-mi spunea asta despre viaţa mea şi ce 
ajunsese ea? 

O clipă regăsisem o parte importantă din trecutul meu, 
un tată pe care nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat. 
Apoi darul mi-a fost luat înapoi. Tatăl meu a dispărut în 
golul întunecat din care ieşise când se furişase în viaţa 
mea. Ştiam că ar fi posibil să nu-l mai văd niciodată. 

În perioada aceea, dacă aş fi fost în stare să găsesc o 
soluţie raţională pentru a-mi schimba viaţa, s-ar fi putut 
întâmpla să spun: „Să facem o încercare!” Dacă aş fi ştiut 
să pictez sau dacă aş fi simţit vreun impuls tainic să-mi 
deschid un magazin sau să mă aliniez practicii de a câştiga 
bani scriind o carte... Dar îmi era greu să găsesc un indiciu 
oricât de firav care să mă facă să răspund afirmativ. 

Aşa încât, după nicio săptămână, m-am întors la muncă. 

Spre sfârşitul primei zile de lucru, am primit un telefon 
de la Tracchio, care mă invita să urc în biroul lui. Când am 
intrat la el, comandantul interimar s-a ridicat în picioare şi 


mi-a strâns mâna, mi-a spus ce mândru era de mine, iar eu 
aproape că l-am crezut. 

— Mulţumesc, am dat eu din cap şi chiar i-am zâmbit. 
Asta doreaţi să-mi spuneţi? j 

Tracchio îşi scoase ochelarii. Imi adresă un zâmbet 
spăşit. 

— Nu, ia loc, te rog, locotenente! 

Ridică de pe marginea biroului mare de nuc un dosar 
roşu. „Constatări preliminare asupra atacului armat al lui 
Coombs. Coombs Senior.” 

Am privit ezitând dosarul. Nu ştiam dacă vreun 
funcţionar de la Afacerile Interne găsise ceva suspect. 

— N-ai de ce să te îngrijorezi, mă asigură Tracchio. Totul 
se confirmă. Folosire justificată a armamentului din dotare. 

L-am aprobat cu o mişcare a capului. „Atunci, oare 
despre ce era vorba?” 

— Cu toate astea, un aspect rămâne nelămurit. Şeful se 
ridică în picioare şi se lăsă cu toată greutatea corpului pe 
palmele sprijinite de tăblia biroului. Medicii legişti au 
extras nouă gloanţe din corpul lui Coombs. Trei erau de la 
pistolul de 9 milimetri al lui Jacobi. Două proveneau din 
pistolul lui Cappy. Unu din Glock-ul tău. Două de 20 din 
arma lui Tom Perez de la „Furturi”. Asta înseamnă opt. 
Privirea scrutătoare i se îndreptă în jos, către mine. Al 
nouălea glonţ nu s-a potrivit nici uneia dintre aceste arme. 

— Nu s-a potrivit? m-am uitat mirată la el. Nu pricepeam 
nimic. Comisia avea toate armele poliţiştilor implicaţi în 
acest incident, inclusiv pe a mea. 

Tracchio întinse mâna spre un sertar al biroului. O trase 
înapoi ţinând în ea o punguliţă de plastic în care se afla un 
glonţ turtit de culoare cenuşie, asemănătoare nuanţei 
ochilor lui. Imi dădu punga. 

— Uită-te puţin... Calibrul 40. 

Mă trecură fiori ca nişte şocuri electrice. 

— Ce este ciudat, mă sfredeliră în continuare ochii lui, 
este că s-au potrivit cu astea. Scoase la iveală o a doua 
pungă conţinând încă patru gloanţe aplatizate, crestate. 
Le-am scos din garajul şi din trunchiurile copacilor din 


jurul casei aceleia din sudul oraşului San Francisco, unde 
l-ai urmărit tu pe Coombs. Tracchio nu-şi lua ochii de la 
mine. Înţelegi ceva? 

Am rămas cu gura căscată. Nu înţelegeam nimic, numai 
dacă nu cumva... Gândul mi se întoarse cu viteza luminii la 
scena de pe treptele Palatului de Justiţie. 

Coombs venind în goană spre mine, mâna lui întinsă; 
momentul acela stop-cadru de cristalizare în gheaţă de 
dinainte să-l privesc în ochi. Din spatele lui, acel ceva pe 
care mi-l aminteam mereu şi de care nu puteam să nu ţin 
seama: o voce, cineva care-mi striga numele. 

În învălmăşeală s-a auzit un „poc”... Apoi Coombs s-a 
clătinat. 

„Gloanţele nu s-au potrivit. Coombs fusese împuşcat cu 
un pistol de calibrul 40... Pistolul tatălui meu...” 

M-am gândit la Marty, la promisiunea pe care o făcuse 
în timp ce stătea în pragul uşii mele: „Lindsay, am hotărât 
să nu mai fug de-acum înainte”... Pe treptele acelea tata îl 
împuşcase pe Frank Coombs. Fusese acolo de dragul meu. 

— Nu mi-ai răspuns, locotenente. Înţelegi ceva? mă 
întrebă din nou Tracchio. 

Mi se părea că inima mi se zbătea atât de tare, încât se 
izbea de coşul pieptului. Nu aveam idee ce ştia Tracchio, 
dar eu eram polițistul erou. Prinderea Himerei va şterge 
cuvântul „interimar” din titulatura funcţiei sale. Şi, aşa 
cum recunoscuse şi el, a fost „folosire reglementară a 
armamentului din dotare”. 

— Nu, şefu', i-am răspuns. Nu înţeleg nimic. 

Tracchio mă privi fix, cântărind dosarul din mâna sa, 
apoi dădu mulţumit din cap şi-l aşeză lângă un teanc gros 
de rapoarte. 

— Ai făcut o treabă excelentă, locotenente. Nimeni n-ar 
fi putut-o face mai bine. 


_ Epilog 
IMI VOI LUA ZBORUL 


Patru luni mai târziu... 


Am revenit toţi la biserica La Salle Heights într-o după- 
amiază caldă şi senină de martie. La aproape cinci luni 
după acel prim atac sângeros, fiecare crăpătură din pereţii 
exteriori fusese reparată şi acoperită cu vopsea albă. 
Spaţiul boltit unde strălucise cândva superbul vitraliu era 
acoperit cu o draperie albă montată special pentru 
evenimentul de azi. 

În biserică personalităţi din conducerea administrativă a 
oraşului şedeau umăr lângă umăr cu enoriaşi demni şi cu 
familiile adunate aici cu ocazia acestei festivități. Camerele 
de luat vederi ale canalelor de ştiri montate pe intervalele 
laterale dintre şirurile de scaune şi ziduri înregistrau 
ceremonia pentru programele de ştiri de seară. 

Glasurile puternice ale coriştilor înveşmântaţi în alb 
cântau descătuşate II Fly Away şi capela, intrând în 
rezonanţă, părea să amplifice forţa biruitoare a vocilor 
înălțate. 

Unii oameni îşi loveau palmele în ritmul muzicii, alţii îşi 
ştergeau întristaţi ochii înlăcrimaţi. 

Stăteam împreună cu Claire, Jill şi Cindy în partea din 
spate a bisericii. Mă copleşise un sentiment neaşteptat de 
sfială şi smerenie. 

După ce corul a încetat să mai cânte, Aaron Winslow, 
impozant şi prezentabil, îmbrăcat ca de obicei într-un 
costum negru, s-a urcat în amvon. El şi Cindy erau tot 
împreună, şi noi ne bucuram pentru ei. Mulțimea s-a 
liniştit. El privi împrejur, la casa Domnului ticsită de 
oameni, zâmbi împăciuitor şi începu cu o voce gravă: 

— Cu doar câteva luni în urmă, jocul nevinovat al 
copiilor noştri a fost întrerupt de coşmarul unui nebun. Am 
văzut cum gloanţele ne-au profanat cartierul. Corul care va 
cânta azi a fost victima terorii. Toţi ne întrebam: „De ce...? 
Cum de a fost lovită doar cea mai mică şi cea mai 


nevinovată dintre noi?” 

De peste tot răsuna „Amin”. Cindy îmi şopti la ureche: 

— Este grozav, nu crezi? Cel mai grozav dintre toţi, aşa 
să ştii. 

— Şi răspunsul este... explica Winslow ascultătorilor 
tăcuţi, singurul răspuns ce poate exista este că s-a 
întâmplat pentru a ne netezi calea pe care trebuie să o 
urmăm. Ochii lui îi măsurară lăcaşul sfânt. Suntem cu toţii 
uniţi. Toţi cei de aici, familiile care au suferit pierderea 
celor dragi şi aceia care au venit doar să-i pomenească pe 
cei dispăruţi. Oameni de culoare sau albi, pe toţi ne 
degradează ura. Totuşi, cumva găsim un remediu. Mergem 
înainte. Ne continuăm viaţa. 

În acel moment făcu un semn cu capul unor copilaşi 
îmbrăcaţi în haine de duminică şi care stăteau de o parte şi 
de alta a cortinei albe imense. O fetiţă cu codițe, nu mai 
mare de zece ani, trase de un şnur şi pânza se desprinse şi 
se prăbuşi cu foşnet, lovind puternic podeaua. 

Biserica era poleită de razele strălucitoare ale soarelui. 
Capetele celor prezenţi se întoarseră, şi din piepturile 
tuturor se auzi un suspin. Acolo unde cioburile spulberate 
lăsaseră fereastra ca o gură ştirbă arătându-şi cei câţiva 
colţi de sticlă strălucea acum un splendid vitraliu. 
Răsunară ovaţii, apoi toată lumea izbucni în aplauze. Corul 
începu să murmure un imn. Era incredibil de frumos! 

Glasurile duioase mă tulburau. Le-am aruncat câte o 
privire lui Cindy, Claire şi Jill, retrăind şi reamintindu-mi 
tot ceea ce se întâmplase de când mă aflasem ultima dată 
în acest loc, de când Tasha Catchings fusese ucisă. Ochii 
mi s-au umplut de lacrimi şi am simţit degetele lui Claire 
căutându-mi mâna şi strângându-mi-o. Apoi Cindy îşi 
petrecu braţul pe după braţul meu, iar din spate, Jill îmi 
cuprinse umerii. _ 

— M-am înşelat, îmi şopti ea la ureche. În legătură cu 
ceea ce am spus când mă duceau cu targa în sala de 
operaţii. Nenorociţii nu câştigă. Ci noi. Trebuie doar să 
avem răbdare pentru a încheia partida. 

Toate patru priveam încremenite superbul vitraliu. Un 


Isus încântător şi grațios, purtând un anteriu şi având un 
nimb auriu în jurul capului, se îndrepta către apostoli. 
Patru sau cinci ucenici mergeau încet în urma lui. Unul 
dintre ei, o femeie, se întorsese să aştepte pe cineva şi 
întindea braţul... Mâna ei se îndrepta spre mâna întinsă a 
unei fetiţe de culoare. Fata semăna cu Tasha Catchings. 


Într-o vineri seara, două săptămâni mai târziu, le 
invitasem pe fete la mine la cină. Jill îmi spusese că avea 
ceva să ne comunice. 

Mă întorceam de la piaţă încărcată de sacoşe. Când am 
ajuns în holul de la intrare, am frunzărit corespondenţa. 
Erau ca de obicei cataloage şi note de plată. Mă 
pregăteam să urc, dar am observat un plic subţire, alb, 
modelul standard pentru poşta par avion, cu săgeți roşii şi 
albastre, de genul celor care se vând la oficiile poştale. 

Am recunoscut scrisul şi inima a început să-mi bată 
nebuneşte. Purta ştampila poştei Cabo San Lucas, Mexic. 
Am lăsat jos sacoşele, apoi m-am aşezat pe trepte şi am 
deschis plicul. Am scos o foaie de hârtie împăturită. În ea, 
o mică fotografie făcută cu un aparat Polaroid. 

„Superba mea fiică, începea epistola scrisă cu litere 
colţuroase, acum probabil că ştii deja totul. Am făcut cale 
lungă până aici, dar am încetat să mai fug. Fără îndoială, 
ai aflat ce s-a întâmplat în ziua aceea la Palatul de Justiţie. 
Voi, poliţiştii moderni, sunteţi altfel decât noi, mârţoagele 
bătrâne. Dar ce mi-aş dori să ştii e că nu mi-a fost frică să 
se descopere. Mai stau pe-aici câteva zile să văd dacă a 
răsuflat povestea. i-am dat şi un telefon la spital odată. 
Eu eram... Ştiam că nu voiai să auzi de mine, dar îmi 
doream să văd cum te simţeai. Şi, desigur, eşti bine. 
Cuvintele nu sunt îndeajuns de grăitoare pentru a-ţi arăta 
cât regret că te-am dezamăgit din nou. Am greşit în multe 
privinţe: una dintre ele era că tu nu poţi să laşi totul în 
urmă. Am ştiut acest lucru din clipa când te-am revăzut. 
De ce mi-a trebuit toată viaţa ca să îmi dea de gândit o 
lecţie atât de simplă? Dar am avut dreptate în legătură cu 
un lucru. Şi este mai important decât orice altceva. Nimeni 


nu e vreodată suficient de puternic încât să nu aibă nevoie 
din când în când de ajutor... fie chiar din partea unui tată.” 

Scrisoarea era semnată: „Prostănacul tău tătic”, apoi, 
dedesubt, „care te iubeşte cu adevărat...” 

Am mai citit scrisoarea o dată, reţinându-mi un val de 
lacrimi. Aşadar, Marty găsise în cele din urmă un loc unde 
să nu-l urmărească nimic. Unde să nu-l cunoască nimeni. 
Imi înăbuşeam cu greu lacrimile, mă sufoca trista 
descoperire că s-ar putea să nu-l mai văd. Am lovit 
fotografia cu degetul. Iată-l pe Marty... Într-o cămaşă 
hawaiană ridicolă, pozând în faţa unei rable de bărci de 
pescuit, lungă de vreo patru metri şi ridicată pe o schelă. 
În partea de jos a fotografiei era o mică însemnare: „Un 
nou început, o viaţă nouă. Am cumpărat această barcă. Am 
vopsit-o chiar eu. Într-o zi îţi voi pescui un vis...” 

La început am râs... „Ce lovitură”, m-am gândit şi am 
clătinat din cap. Ce naiba ştia el despre bărci sau despre 
pescuit? Tata nu se apropiase vreodată mai mult de ocean 
decât o făcuse pe vremea când îl însărcinaseră să 
controleze mulţimea de pe Pontonul Pescarilor. Dar 
imediat ceva mi-a atras privirea. În planul îndepărtat al 
pozei, în spatele siluetei ţanţoşe a tatei, pe fondul 
catargelor, al valurilor albastre din port şi al cerului 
minunat... am privit cu atenţie, încercând să înţeleg scrisul 
de pe carena proaspăt vopsită a bărcii lui noi. Singurul 
cuvânt scrijelit cu litere clare, albe, cu scrisul lui de mână 
simplu. 

Numele bărcii: Floricica.