James Patterson — [Alex Cross] 03 Detectivul Alex Cross

dilată a ei se 


———— 


Nr. 1 pe New York Times Bestseller List 


“JAMES PATTERSON 


DETECTIVUL 


James Patterson 


DETECTIVUL 
ALEX CROSS 


Traducere de 


Cristina-Teodora Brait 


Editura RAO 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 
PATTERSON JAMES 


2 


Detectivul Alex Gross / James Patterson; trad.: Cristina- 
Teodora Brait / Lingua Connexion. — Bucureşti: Editura 
RAO, 2012 


ISBN 978-606-609-310-1 
I. Brait, Cristina-Teodora (trad.) 
821.1 ll (73)-312.4= 135.1 


Editura RAO 
Grupul Editorial RAO 
Str. Turda nr. 117-119, Bucureşti, România 
www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


JAMES PATTERSON 
Cross 
Copyright OJames Patterson, 2006 
Ediţie publicată prin înţelegere cu Little, Brown 
and Company, New York, New York, USA 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
CRISTINA-TEODORA BRAIT / LINGUA CONNEXION 


© Editura RAO, 2012 
pentru versiunea în limba română 


2012 


ISBN 978-606-609-310-1 


Dedicată instituţiei de învățământ Palm Beach Day 
School; 
Lui Shirley și Directorului Jack Thompson 


Prolog 
Cum vă numiţi, domnule? 


THOMPSON: Sunt doctorul Thompson, de la Centrul 
Medical Berkshire. Câte focuri aţi auzit? 

CROSS: Mai multe. 

THOMPSON: Cum vă numiţi, domnule? 

CROSS: Alex Cross. 

THOMPSON: Aveţi dificultăţi în respiraţie? Dureri? 

CROSS: În abdomen. Simt că se mişcă ceva lichid 
înăuntru. Respir greu. 

THOMPSON: Ştiţi că aţi fost împuşcat? 

CROSS: Da. De două ori. E mort? Măcelarul? Michael 
Sullivan? 

THOMPSON: Nu ştiu. Au murit mai mulţi oameni. Bine, 
băieţi, daţi-mi o mască de oxigen simplă. Două perfuzii pe 
stative cu bază lată. Doi litri de soluţie salină intravenos. 
Acum! O să încercăm să vă mutăm, să vă ducem imediat la 
spital, domnule Cross. Staţi liniştit. Mă mai auziţi? Sunteţi 
conştient? 

CROSS: Copiii mei... Spuneţi-le că-i iubesc. 


Partea întâi 


NIMENI NU TE VA IUBI VREODATĂ 
CUM TE IUBESC EU 


— Sunt însărcinată, Alex. 

Tot ce ţine de acea noapte e atât de clar pentru mine! 
Încă mai e, după tot acest timp, după toţi anii care au 
trecut, după tot ce s-a întâmplat, criminalii îngrozitori, 
crimele uneori rezolvate, alteori nu. 

Eram în dormitorul întunecat cu braţele înlănţuite uşor 
în jurul taliei soţiei mele, Maria, cu bărbia pe umărul ei. 
Aveam treizeci şi unu de ani pe atunci şi nu fusesem 
niciodată mai fericit în viaţa mea. 

Nimic nu se putea compara măcar cu ce împărtăşeam 
noi, eu, Maria, Damon şi Jannie. 

Era în toamna lui 1993, cu un milion de ani în urmă, 
după cum mi se pare acum. 

Mai era şi trecut de două dimineaţa, iar micuța noastră 
Jannie tuşea ceva de groază. Biata fetiţă fusese trează cea 
mai mare parte din noapte, cea mai mare parte din 
ultimele nopţi, mare parte din tânăra ei viaţă. Maria o 
legăna uşor pe Jannie în braţe, murmurând cântecul Eşti 
atât de frumoasă, iar eu o cuprinsesem pe Maria în braţe, 
legănând-o la rândul meu. 

Eu mă trezisem primul, dar nu putusem să o adorm din 
nou pe Jannie, orice şmecherii aş fi încercat. Maria venise 
şi luase copilul cam după vreo oră. Amândoi trebuia să 
mergem la serviciu dimineaţa devreme. Eu lucram la un 
caz de crimă. 

— Eşti însărcinată? am zis eu cu gura pe umărul Mariei. 

— Prost moment, nu, Alex? Mai poţi să-ţi închipui tuse 
din asta pe viitor? Suzete? Alte scutece murdare? Nopți ca 
asta? 

— Nu-mi place mie prea mult partea asta. Să stau treaz 
până târziu, sau devreme, cum s-o zice. Dar iubesc viaţa 
noastră, Maria! Şi sunt încântat că o să mai avem un copil. 

Fără să mă desprind de Maria, am pornit muzica de la 


7 


caruselul muzical care atârna deasupra pătuţului lui 
Janelle. Am dansat fără să ne mişcăm din loc pe melodia 
Cineva care să mă vegheze. 

Apoi ea îmi întoarse un zâmbet frumos de-al ei, în parte 
timid, în parte jucăuş, cel de care mă îndrăgostisem poate 
chiar în prima seară când o văzusem. Ne întâlniserăm la 
camera de gardă a spitalului St. Anthony, în timpul unei 
urgenţe. Maria îl adusese pe unul dintr-o bandă, victimă a 
unei împuşcături, un client de-al ei. Era o asistentă socială 
foarte dedicată şi luase o atitudine protectoare - mai ales 
că eu eram un temut detectiv de la Omucideri, poliţia 
metropolitană, iar ea nu prea avea încredere în poliţie. De 
altfel, nici eu. 

Am strâns-o mai tare în braţe pe Maria. 

— Sunt fericit. Ştii asta. Mă bucur că eşti însărcinată. 
Hai să sărbătorim. Aduc nişte şampanie. 

— Îţi place să fii tătic, hm? 

— Da, îmi place. Nu ştiu exact de ce. Pur şi simplu îmi 
place. 

— Îţi plac bebeluşii care urlă în toiul nopţii? 

— Va trece şi asta. Nu-i aşa, Janelle? Domnișorico, cu 
tine vorbesc. 

Maria îşi întoarse capul de la copilul care plângea şi mă 
sărută dulce pe buze. Gura ei era moale, întotdeauna 
ispititoare, întotdeauna sexy. Adoram săruturile ei - 
oricând, oriunde. 

În cele din urmă se desprinse din braţele mele. 

— Intoarce-te înapoi în pat, Alex. N-are niciun rost să 
stăm amândoi treji. Dormi şi pentru mine. 

În acel moment, am observat şi altceva în dormitor şi am 
început să râd, nu m-am putut abţine. 

— Ce-i aşa de amuzant? zâmbi Maria. 

l-am arătat cu degetul şi a văzut şi ea. Trei mere - 
fiecare cu urma unei singure muşcături de copil. Merele 
erau sprijinite de picioarele a trei jucării de pluş, dinozauri 
Barney de diferite culori. Piesa fantezistă a micului Damon 
ni se dezvălui. Băieţelul nostru petrecuse ceva timp în 
camera surioarei sale, Jannie. 


8 


Când am ajuns în prag, Maria mi-a zâmbit din nou cu 
zâmbetul ei jucăuş. Şi mi-a făcut cu ochiul. Mi-a şoptit apoi 
- şi nu voi uita niciodată ce mi-a spus: 

— Te iubesc, Alex. Nimeni nu te va iubi vreodată cum te 
iubesc eu. 


2 


La şaizeci şi patru de kilometri nord de Washington, în 
Baltimore, doi ucigaşi de profesie plini de sine, doi bărbaţi 
cu părul lung, undeva între douăzeci şi cinci şi treizeci de 
ani,  ignorară semnul ACCESUL PERMIS DOAR 
MEMBRILOR şi intrară degajaţi în St. Francis Social Club 
de pe South High Street, nu departe de port. Amândoi 
erau înarmaţi până-n dinţi şi zâmbeau ca doi comedianţi de 
stand-up. 

Erau douăzeci şi şapte de capi şi soldaţi ai mafiei la club 
în acea seară. Jucau cărţi şi beau grappa şi espresso, în 
timp ce urmăreau la televizor echipa Bullets pierzând în 
favoarea celor de la Knicks. Dintr-odată, în sală se lăsă o 
tăcere tensionată. 

Nimeni nu intra pur şi simplu în clubul Sf. Francisc de 
Assisi, mai ales neinvitat şi înarmat. 

Unul dintre intruşii din prag, pe nume Michael Sullivan, 
salută calm grupul. Asta era al naibii de amuzant, se 
gândea Sullivan. Toţi mafioţii ăştia duri stând la taclale. 
Însoţitorul său sau compare, Jimmy „Pălărie“ Galati, 
arunca priviri celor din încăpere pe sub borurile unei 
pălării jerpelite, aidoma celei purtate de Squiggy în 
Laverne & Shirley. Clubul avea o înfăţişare destul de tipică 
- scaune cu spate drept de lemn, mese pentru jucat cărţi, 
un bar rudimentar, macaronari peste tot, mai ceva ca-n 
Nașul. 

— Ce? Nu avem comitet de întâmpinare? Fanfară? 
întrebă Sullivan, care trăia pentru confruntare de orice fel, 
verbală sau fizică. El şi Jimmy Pălărie înfruntaseră mereu 
lumea împreună, de pe vremea când aveau cincisprezece 


9 


ani şi fugiseră de la casele lor din Brooklyn. 

— Cine dracu' sunteţi voi? întrebă un individ, sărind ca 
ars de la una dintre mesele de joc şubrede unde jucau 
cărţi. 

Avea poate un metru optzeci şi şapte, păr negru ca 
smoala şi cântărea cam o sută de kilograme, făcute evident 
la sală. 

— El e Măcelarul din Sligo. Ai auzit vreodată de el? făcu 
Jimmy Pălărie. Suntem din New York City. Ai auzit 
vreodată de New York City? 


3 


Musculosul „soldat“ din mafie nu reacţionă, dar un 
bărbat mai în vârstă, într-un costum negru şi cămaşă albă 
încheiată până la guler, ridică o mână precum Papa şi 
vorbi rar şi cu hotărâre într-o engleză în care se simţea 
puternic accentul străin: 

— Cărui fapt datorăm această onoare? întrebă el. 
Bineînţeles că am auzit de Măcelar. Cum de vă aflaţi în 
Baltimore? Cu ce vă putem fi de folos? 

— Suntem doar în trecere, îi răspunse Michael Sullivan 
bătrânului. Domnul Maggione ne-a trimis cu o treabă în 
DC. Dumneavoastră, domnilor, aţi auzit de domnul 
Maggione? 

Mai multe capete din încăpere se înclinară în semn de 
încuviinţare. Esenţa conversaţiei de până acum sugera că 
era vorba cu siguranţă de afaceri serioase. Dominic 
Maggione controla Familia din New York, care conducea 
marea majoritate a Coastei de Est, cel puţin până la 
Atlanta, oricum. 

Toată lumea din încăpere ştia cine e Dominic Maggione 
şi că Măcelarul era cel mai necruţător ucigaş al său. Se 
presupunea că foloseşte cuțite de măcelărie, bisturie şi 
ciocane pe victimele sale. Un reporter de la Newsday 
scrisese despre una dintre crimele sale: „O fiinţă 
omenească nu ar fi putut face aşa ceva“. Măcelarul era 


10 


temut în cercurile mafiote, dar şi de poliţie. Aşa că pentru 
cei din încăpere fu o surpriză că ucigaşul era atât de tânăr 
şi că arăta ca un actor de cinema, cu părul său lung şi 
blond şi ochii de un albastru izbitor. 

— Deci unde e respectul? Aud de multe ori cuvântul 
ăsta, dar nu văd nici urmă de el în clubul vostru, continuă 
Jimmy Pălărie care, ca şi Măcelarul, era renumit că 
amputează mâini şi picioare. 

„Soldatul“ care se ridicase în picioare dădu brusc să-i 
atace, dar mâna Măcelarului zvâcni cu o mişcare prea 
rapidă s-o poată cineva vedea clar. li reteză omului vârful 
nasului, apoi lobul urechii. „Soldatul“ duse mâinile în cele 
două locuri şi se dădu înapoi atât de repede că-şi pierdu 
echilibrul şi căzu grămadă pe podeaua de scânduri. 

Măcelarul se mişca repede şi era evident la fel de bun pe 
cât promitea să fie, cu un cuţit în mână. Era ca vechii 
asasini din Sicilia, şi chiar aşa învățase să mânuiască 
cuțitul, de la unul dintre vechii soldaţi din South Brooklyn. 
Amputarea şi ruptul oaselor i se păreau uşoare. Le 
considera semnele sale distinctive, simboluri ale cruzimii 
sale. 

Jimmy Pălărie avea o armă la vedere, un pistol 
semiautomat de calibrul 45. Pălărie mai era cunoscut şi ca 
„Jimmy  Apărătorul“ şi păzea spatele  Măcelarului. 
Întotdeauna. 

Acum Michael Sullivan se plimba cu paşi rari prin 
încăpere. Răsturnă cu piciorul câteva mese de joc, închise 
televizorul şi scoase din priză aparatul de espresso. Toată 
lumea bănuia că totuşi cineva avea să moară. Dar de ce? 
De ce-şi dezlănţuise Dominic Maggione nebunul asupra 
lor? 

— Văd că unii dintre voi se aşteaptă la un mic spectacol, 
zise el. Văd asta în ochii voştri. Îi simt mirosul. Ei bine, ce 
naiba, nu vreau să dezamăgesc pe nimeni. 

Dintr-odată, Sullivan se lăsă într-un genunchi şi-l 
înjunghie pe „soldatul“ care zăcea pe podea. Il înjunghie 
pe bărbat în gât, apoi în faţă şi piept până când trupul nu 
mai făcu nicio mişcare. Era greu să numeri loviturile, dar 


11 


probabil fuseseră o duzină, poate mai multe. 

Apoi urmă cel mai straniu lucru dintre toate. Sullivan se 
ridică şi făcu o plecăciune peste cadavrul mortului. Ca şi 
când totul ar fi fost doar un spectacol pentru el, un rol pe 
care trebuia să-l joace. 

În sfârşit, Măcelarul se întoarse cu spatele la cei din 
încăpere şi se îndreptă nepăsător spre uşă. Fără să se 
teamă de nimeni şi de nimic. Le zise peste umăr: 

— Mi-a părut bine de cunoştinţă, domnilor! Data 
viitoare, să daţi dovadă de puţin respect. Pentru domnul 
Maggione, dacă nu pentru mine şi domnul Jimmy Pălărie. 

Jimmy Pălărie rânji la cei prezenţi şi duse mâna la 
pălărie. 

— Da, e chiar aşa de bun, făcu el. Dar ştiţi ceva? E şi mai 
bun cu o drujbă în mână. 


4 


Măcelarul şi Jimmy Pălărie se sparseră de râs vorbind 
despre vizita lor la St. Francis of Assisi Social Club mare 
parte a drumului pe autostrada I-95 către Washington, 
unde aveau de rezolvat o treabă dificilă într-o zi sau două. 
Domnul Maggione le ordonase să se oprească în Baltimore 
şi să facă impresie. Donul bănuia că unii dintre capii locali 
îl trăgeau pe sfoară. Măcelarul crezu că îşi îndeplinise 
misiunea. 

Asta făcea parte din renumele său crescând: nu numai 
că se pricepea să ucidă, dar era la fel de sigur ca un atac 
de cord în viitorul unui grăsan care se îndoapă cu bacon şi 
ouă prăjite. 

Tocmai intrau în DC, pe traseul pitoresc ce ducea pe 
lângă Monumentul Washington şi alte clădiri importante 
ce voiau să impresioneze. 

— Ţara mea, pe tine - cânta Jimmy Pălărie falsând 
straşnic. 

Sullivan râse zgomotos: 

— Mare figură eşti şi tu, James băiete! Unde naiba ai 


12 


învăţat asta? Țara mea pe tine te cânt? 

— La şcoala parohială St. Patrick din Brooklyn, New 
York unde am învăţat ABC-ul - scrisu', cititu' şi aritmetica 
- şi unde l-am întâlnit pe un nemernic nebun pe nume 
Michael Sean Sullivan. 

Douăzeci de minute mai târziu, îşi parcaseră Pontiacul 
Grand Am şi se alăturaseră paradei târzii de tineri care se 
plimbau fără ţel pe M Street în Georgetown. O liotă de 
studenţi  derbedei bătuţi de soartă şi doi ucigaşi 
profesionişti geniali, se gândi Sullivan. Deci cine ajunsese 
mai bine în viaţă? Cine se descurca şi cine nu? 

— Te-ai gândit vreodat' că ar fi trebuit să te duci la 
facultate? întrebă Pălărie. 

— Nu mi-aş fi permis reducerea de salariu. La opşpe ani, 
făceam deja şaptezeci şi cinci de miare pe an. Şi, pe lângă 
asta, îmi place la nebunie slujba mea! 

Se opriră la Charlie Malone's, o bodegă populară printre 
studenţii din Washington, deşi Sullivan nu-şi putea da 
seama de ce. Nici Măcelarul, nici Jimmy Pălărie nu 
ajunseseră mai departe de liceu, dar, în bar, Sullivan 
încropi uşor o conversaţie cu două studente, nu mai în 
vârstă de douăzeci de ani, probabil încă adolescente. 
Sullivan citea mult şi-şi amintea mare parte din ce citea, 
aşa că putea să discute cam cu oricine. Repertoriul său din 
această seară includea împuşcarea recentă a unor soldaţi 
americani în Somalia, vreo două filme noi în vogă, chiar şi 
ceva poezie romantică - Blake şi Keats, ceea ce păru să le 
facă plăcere domnişoarelor studente. 

Însă, pe lângă farmecul pe care-l avea, Michael Sullivan 
era şi arătos şi conştient de asta - slab, dar frumos tonifiat, 
unu optzeci şi cinci, păr blond destul de lung, un zâmbet 
care ar fi putut ului pe oricine ar fi ales acesta ca ţintă. 

Aşa că nu a fost nicio surpriză că Marianne Riley, de 
douăzeci de ani, din Burkittsville, Maryland, începu să-i 
facă ochi dulci într-un mod nu tocmai subtil şi să-l atingă 
aşa cum fac câteodată fetele îndrăzneţe. 

Sullivan se aplecă mai aproape de fată, care mirosea a 
flori de câmp. 


13 


— Marianne, Marianne... parcă era şi un cântec. O 
melodie în stil calypso? O ştii? Marianne, Marianne? 

— Era înainte să mă nasc eu, zise fata, apoi îi făcu cu 
ochiul. Avea nişte ochi verzi superbi, buze roşii şi pline şi o 
fundiţă ecosez adorabilă în păr. Sullivan decise pe loc ceva 
în legătură cu ea - Marianne era o mică perversă jucăuşă 
şi pe el nu-l deranja asta. Şi lui îi plăcea să se joace. 

— Înţeleg. Şi domnul Keats, domnul Blake, domnul 
Byron nu au trăit înainte să te naşti tu? o tachină el, 
zâmbindu-i larg cu zâmbetul său fermecător. 

Apoi luă mâna lui Marianne şi o sărută uşor. O trase de 
lângă taburetul de la bar şi o învârti strâns în stilul Lindy 
Hop pe melodia celor de la Stones care cânta la tonomat. 

— Unde mergem? întrebă ea. Unde crezi că mergem, 
domnule? 

— Nu prea departe, făcu Michael Sullivan. Domnişoară. 

— Nu prea departe? repetă Marianne întrebătoare. Ce 
înseamnă asta? 

— O să vezi. Nu-ţi face griji. Ai încredere în mine. 

Ea râse, îl sărută pe obraz şi continuă să râdă. 

— Cum aş putea eu să rezist ochilor tăi criminali? 


5 


Marianne se gândea că nu prea ar vrea să-i reziste 
tipului ăstuia drăguţ din New York City. Pe lângă asta, era 
în siguranţă în barul de pe M Street. Ce se putea întâmpla 
rău acolo? Ce putea să încerce careva? Să pună o melodie 
a celor de la New Kids on the Block la tonomat? 

— Nu-mi place să fiu în centrul atenţiei, zise el, 
conducând-o către partea din spate a încăperii. 

— Te crezi un fel de Tom Cruise, nu-i aşa? Zâmbetul ăla 
al tău funcţionează întotdeauna? Obţii ce vrei cu el? 
întrebă ea. 

Zâmbea şi ea, provocându-l să-i arate ce poate. 

— Nu ştiu, M.M. Câteodată cred că dă rezultate bune. 

Apoi o sărută pe holul prost iluminat din spatele barului, 


14 


iar sărutul se ridică la înălţimea speranţelor lui Marianne, 
fiind chiar dulce de fapt. Cu siguranţă, mai romantic decât 
s-ar fi aşteptat. Nu încercă să o pipăie în timpul sărutului, 
ceea ce poate n-ar fi deranjat-o, dar era mai bine aşa. 

— Uau... 

Ea expiră şi-şi făcu vânt cu mâna. Era o glumă, doar că 
nu chiar în totalitate. 

— E un pic cam cald aici, nu-i aşa? remarcă Sullivan şi 
zâmbetul înflori iar pe chipul studentei. Un pic cam strâmt, 
nu crezi? 

— Îmi pare rău - dar nu o să plec cu tine. Nici măcar nu 
suntem la o întâlnire. 

— Înţeleg, replică el. N-am crezut niciodată că o să pleci 
cu mine. Nici nu mi-a trecut prin minte. 

— Sigur că nu. Eşti prea gentleman pentru aşa ceva. 

El o sărută din nou şi sărutul fu mai profund. Lui 
Marianne îi plăcu că nu renunţa prea uşor. Nu conta însă - 
nu avea de gând să meargă nicăieri cu el. Nu făcea ea din 
astea, niciodată - ei bine, nu până în acel moment. 

— Ştii să săruţi destul de bine, zise ea. Trebuie să 
recunosc. 

— Şi tu îţi faci partea ta, o complimentă el. Săruţi 
extraordinar, de fapt. A fost cel mai grozav sărut din viaţa 
mea, glumi el. 

Sullivan se împinse într-o uşă din apropiere şi dintr- 
odată dădură năvală împleticindu-se în toaleta bărbaţilor. 
Apoi Jimmy Pălărie apăru şi stătu de pază afară. 
Intotdeauna îi păzea spatele Măcelarului. 

— Nu, nu, nu, făcu Marianne, dar nu se putu abţine să 
nu râdă la cele întâmplate. 

Toaleta bărbaţilor? Era destul de amuzant. O nebunie - 
dar o nebunie amuzantă. Genul de chestii pe care le fac 
studenţii. 

— Chiar crezi că poţi să faci orice, nu-i aşa? îl întrebă ea. 

— Răspunsul e da. Eu fac cam tot ce vreau, Marianne. Şi 
dintr-odată apăru un bisturiu, cu lama ascuţită scânteind 
nu departe de gâtul ei şi totul se schimbă într-o clipă. Şi ai 
dreptate, nu suntem la o întâlnire. Acum, să nu scoţi un 


15 


cuvânt sau va fi ultimul pe care-l spui pe lumea asta, jur pe 
ochii mamei mele. 


6 


— E deja sânge pe bisturiul ăsta, făcu Măcelarul cu o 
şoaptă răguşită menită să o sperie până-n pragul nebuniei. 
Vezi? 

Apoi îşi duse mâna în faţă la pantaloni. N 

— Lama asta însă n-o să doară aşa de tare. li flutură 
bisturiul prin faţa ochilor. Dar asta va durea mai mult. Îţi 
va desfigura fața aia drăguță pe viață. Să ştii că nu 
glumesc, studento. 

Îşi trase fermoarul blugilor şi apăsă bisturiul de gâtul lui 
Marianne Riley - dar nu o tăie. li ridică fusta, apoi îi dădu 
la o parte chiloţii albaştri. 

— Nu vreau să te tai. Iţi dai seama, nu-i aşa? 

Ea abia putu să îngaime: 

— Nu ştiu... 

— Ai cuvântul meu, Marianne. 

Apoi se împinse înăuntrul ei încet, ca şi cum n-ar fi vrut 
să o rănească. Ştia că nu ar fi trebuit să rămână mult timp 
acolo, însă nu vru să renunţe la interiorul ei strâmt. „Ce 
naiba, după seara asta, n-o s-o mai văd pe Marianne 
niciodată.“ 

Cel puţin fu destul de deşteaptă să nu strige sau să 
încerce să i se opună cu genunchii sau unghiile. Când îşi 
termină treaba, îi arătă câteva fotografii pe care le purta 
cu el. Doar ca să se asigure că ea înţelegea bine situaţia. 

— Le-am făcut eu însumi. UVită-te la fotografii, Marianne. 
Acum, să nu vorbeşti vreodată de seara asta. Cu nimeni, 
dar mai ales cu poliţia. Inţelegi? 

Ea dădu din cap fără să-l privească. 

— Vreau să rosteşti cuvintele, fetiţo. Vreau să te uiţi la 
mine, oricât de dureros ar fi. 

— Am înţeles, făcu ea. N-am să spun nimănui. 

— Uită-te la mine. 


16 


Ochii li se întâlniră, iar schimbarea prin care trecuse ea 
era uimitoare. Văzu frică şi ură, ceva ce îi făcea plăcere. 
Motivul era o poveste lungă, despre o copilărie în 
Brooklyn, o poveste despre un tată şi un fiu pe care 
prefera să o ţină pentru sine. 

— Cuminte fetiţă. Deşi pare ciudat - te plac. Vreau să 
zic, simt afecțiune faţă de tine. Adio, Marianne, Marianne. 

Înainte să iasă din baie, îi căută în poşetă şi-i luă 
portofelul. 

— Asigurare, explică el. Să nu vorbeşti cu nimeni. 

Apoi Măcelarul deschise uşa şi plecă. Marianne Riley se 
prăbuşi pe podeaua din baie, tremurând din toate 
încheieturile. Nu avea să uite niciodată cele întâmplate - 
mai ales fotografiile acelea îngrozitoare. 


7 


— Cine s-a trezit aşa de dimineață? Ei, Doamne, uite 
cine e. E cumva Damon Cross? Şi Janelle Cross? 

Buni sosi exact la şase treizeci ca să stea cu copiii, cum 
făcea în fiecare zi lucrătoare a săptămânii. Când ea dădu 
năvală pe uşa din bucătărie, eu tocmai îi dădeam lui 
Damon orez cu linguriţa, în timp ce Maria încerca să o facă 
pe Jannie să eructeze. Jannie plângea iar, biata fetiţă 
bolnavă. 

— Aceiaşi care au fost treji şi în toiul nopţii, i-am 
răspuns eu bunicii mele direcţionând o lingură plină-ochi 
cu piure spre guriţa mişcătoare a lui Damon. 

— Damon poate să facă asta şi singur, zise Buni, suflând 
din greu şi aşezându-şi sacoşa pe bufetul din bucătărie. 

Se părea că adusese biscuiţi calzi şi - se putea oare? - 
gem de piersici făcut în casă. Plus asortimentul de cărţi pe 
ziua respectivă. Afine pentru Sal, Darul Magilor, Noapte 
bună, Lună. 

I-am zis lui Damon: 

— Damon, Buni zice că poţi să mănânci singur, amice. 
Mie de ce nu mi-ai spus? 

17 


— Damon, ia lingura, îi ceru Buni. 

Şi, bineînţeles, făcu întocmai. Nimeni nu se punea cu 
Buni. 

— Fir-ai dumneata să fii, i-am zis eu şi am luat un 
biscuit. Lăudat fie Domnul, un biscuit fierbinte! Apoi urmă 
gustul cunoscut, delicios, de rai pe pământ. Fii 
binecuvântată, bătrânico! Fii binecuvântată! 

Maria interveni: 

— Alex nu prea ascultă în ultima vreme, buni. E prea 
ocupat cu anchetele sale de crimă. Eu i-am spus că Damon 
mănâncă singur. De cele mai multe ori, oricum. Când nu le 
dă şi pereţilor şi tavanului. 

Buni încuviinţă din cap. 

— Se hrăneşte el tot timpul. Doar nu vrea băiatu' să 
flămânzească. Vrei să flămânzeşti, Damon? Nu, sigur că nu 
vrei, puiule. 

Maria începu să-şi adune hârtiile de care avea nevoie în 
ziua respectivă. În seara trecută lucrase în bucătărie până 
după miezul nopţii. Lucra ca asistentă socială la primărie 
şi avea o agendă de coşmar. Îşi luă rapid o eşarfă violet de 
pe cuierul de lângă uşa din spate, împreună cu pălăria 
preferată, ca să se asorteze cu restul ţinutei care era 
predominant negru cu albastru. 

— Te iubesc, Damon Cross. Trecu ca-n zbor şi-i dădu un 
sărut băieţelului nostru. Te iubesc şi pe tine, Jannie Cross. 
Chiar şi după ce s-a întâmplat azi-noapte. O sărută pe 
Jannie de câteva ori pe amândoi obrajii. Apoi o apucă pe 
buni şi o sărută: Şi te iubesc şi pe dumneata. 

Bunica zâmbi din tot sufletul, ca şi cum tocmai l-ar fi 
întâlnit pe însuşi lisus sau poate pe Fecioara Maria. 

— Şi eu te iubesc, Maria. Eşti o minune. 

— Eu nici nu mă aflu aici, am zis de la postul meu de 
ascultare din cadrul uşii de la bucătărie. 

— O, ştiam deja asta, făcu Buni. 

Înainte să plec la serviciu, a trebuit să-i sărut şi să-i 
îmbrăţişez şi eu pe toţi şi să le spun: „Te iubesc“. 
Demodat, poate, dar un lucru bun, şi blestemat să fie cel 
care crede că familiile ocupate şi înfricoşător de stresate 


18 


nu pot avea parte de distracţie şi dragoste. Noi aveam cu 
siguranţă. 

— Pa, vă iubim, pa, vă iubim, am zis eu şi Maria în cor, 
în timp ce ieşeam împreună pe uşa din spate. 


8 


La fel ca în fiecare dimineaţă, am condus-o pe Maria la 
lucru, la Potomac Gardens, un complex de locuinţe 
subvenţionate pentru populaţia săracă. Era la doar 
cincisprezece sau douăzeci de minute de Fourth Street 
oricum şi aşa reuşeam să petrecem şi noi puţin timp 
singuri. 

Am mers cu Porsche-ul negru, ultima dovadă a banilor 
pe care îi câştigasem în cei trei ani în care lucrasem ca 
psiholog privat, înainte să trec la o poziţie full-time la 
Departamentul de poliţie din Washington. Maria avea o 
Toyota Corolla albă, care mie nu-mi prea plăcea, însă ei da. 

Părea însă să fie cu gândul în altă parte, în timp ce 
străbăteam G Street în acea dimineaţă. 

— Eşti bine? am întrebat-o. 

Ea râse şi-mi făcu cu ochiul ca întotdeauna. 

— Un pic obosită. Mă simt destul de bine, în situația 
dată. Mă gândeam la un caz la care am fost consultant, ca 
o favoare pentru Maria Pugatch. E vorba de o studentă de 
la Universitatea „George Washington“. A fost violată în 
toaleta bărbaţilor dintr-un bar de pe M Street. 

M-am încruntat şi am scuturat din cap: 

— Tipul era şi el student? 

— Ea zice că nu, dar nici nu ne-a spus mai multe în rest. 

Am ridicat din sprâncene. 

— Deci îl cunoştea probabil pe violator? Poate era un 
profesor. 

— Fata zice că sigur nu, Alex. Jură că nu e cineva 
cunoscut. 

— Tu o crezi? 

— Cred că da. Eu sunt credulă şi naivă, oricum. Pare un 


19 


copil aşa drăguţ... 

Nu voiam să-mi bag nasul prea tare în treaba Mariei. 
Noi doi nu ne făceam din astea unul altuia - cel puţin 
încercam din greu să nu ne comportăm aşa. 

— Vrei să fac ceva? am întrebat-o. 

Maria clătină din cap. 

— Eşti ocupat. Eu o să vorbesc cu fata - cu Marianne - 
din nou astăzi. Să sperăm că reuşesc s-o fac să se deschidă 
puţin. 

Câteva minute mai târziu, am oprit în faţa complexului 
Potomac Gardens de pe G Street, între Thirteenth Street şi 
Penn Street. Maria se oferise voluntar să vină aici, 
părăsind o slujbă mult mai confortabilă şi sigură în 
Georgetown. Cred că o făcuse pentru că locuise aici până 
la optsprezece ani, când plecase la Villanova. 

— Un sărut, zise Maria. Am nevoie de un sărut. Unul 
serios. Fără pupici pe obraz. Pe buze. 

M-am aplecat şi am sărutat-o - şi apoi am sărutat-o din 
nou. Ne-am giugiulit puţin în maşină şi nu am putut să nu 
mă gândesc la cât de mult o iubeam, la cât de norocos 
eram să o am. Şi ce era mai bine: ştiam că şi Maria simte 
la fel pentru mine. 

— Tre’ să plec, zise ea în cele din urmă şi se strecură 
afară din maşină. 

Se aplecă însă înapoi înăuntru: 

— Poate că nu se vede, dar sunt fericită, sunt aşa de 
fericită! 

Apoi mişcarea ei simpatică cu ochiul. 

Am privit-o îndreptându-se spre treptele abrupte din 
piatră ale blocului în care lucra. Uram să o văd plecând şi 
aveam acelaşi sentiment aproape în fiecare dimineaţă. 

Mă întrebam dacă se va întoarce să vadă dacă am 
plecat. Şi se întoarse - văzu că eram tot acolo, zâmbi şi-mi 
făcu cu mâna ca o nebună, sau cel puţin ca o femeie 
îndrăgostită nebuneşte. Apoi dispăru înăuntru. 

Făceam aceleaşi lucruri aproape în fiecare dimineaţă, 
însă eu nu mă puteam sătura de ele. Mai ales de felul în 
care Maria îmi făcea cu ochiul. „Nimeni nu te va iubi 


20 


vreodată cum te iubesc eu.“ 
Nu mă îndoiam de asta nicio clipă. 


9 


Eram un detectiv destul de tare în vremea aceea - rapid, 
alert, informat. Aşa că începusem să primesc deja cazuri 
de prestigiu, mai multe chiar decât ar fi trebuit. Ultimul nu 
se număra printre acestea, din păcate. 

Din câte avea cunoştinţă poliţia din Washington, mafia 
italiană nu avusese niciodată operaţiuni majore în oraş, 
probabil din pricina înțelegerilor pe care le făcuseră cu 
unele agenţii precum FBI şi CIA. De curând însă, cele cinci 
Familii se întâlniseră în New York şi se înţeleseseră să facă 
afaceri în Washington, Baltimore şi în câteva oraşe din 
Virginia. În mod deloc surprinzător, şefii crimei organizate 
locale nu fuseseră prea încântați de eveniment, mai cu 
seamă asiaticii care controlau comerţul cu cocaină şi 
heroină. 

Un baron chinez al drogurilor, pe nume Jiang An-Lo, 
executase doi emisari ai mafiei italiene cu o săptămână în 
urmă. Nu fusese o mişcare inteligentă. Şi se zvonea că 
mafia din New York însărcinase un asasin profesionist de 
top sau poate chiar o echipă să se ocupe de Jiang. 

Aflasem toate astea în timpul unei şedinţe de informare 
de o oră la sediul poliţiei. Acum eu şi John Sampson ne 
deplasam spre biroul lui Jiang An-Lo, dintr-un duplex din 
cărămidă, de la intersecţia dintre Eighteenth Street şi M 
Street, în partea de nord-est. Eram una din cele două 
echipe de detectivi însărcinaţi cu supravegherea de 
dimineaţă, căreia noi îi spuneam „Operaţiunea 
Supravegherea Lepădăturii“. 

Am parcat maşina între Nineteenth şi Twentieth Street 
şi am început supravegherea. Casa lui Jiang An-Lo era 
decolorată, zugrăveala galbenă se decojea şi clădirea arăta 
ponosită din afară. Curtea cu pământ era acoperită de 
gunoaie care păreau să fi căzut dintr-o pinata. Majoritatea 


21 


ferestrelor erau acoperite cu placaj sau tablă. Cu toate 
astea, Jiang An-Lo era un mahăr în comerţul cu droguri. 

Ziua se încălzea deja şi mulţi dintre locuitorii cartierului 
ieşiseră la plimbare sau se adunaseră pe scările clădirilor. 

— Cu ce se ocupă oamenii lui Jiang? Ecstasy, heroină? 
întrebă Sampson. 

— Mai pune şi PCP. Distribuie în sus şi-n jos pe Coasta 
de Est - Washington, Philadelphia, Atlanta, New York. E o 
operaţiune profitabilă, de aia vor şi italienii să se implice. 
Ce zici de numirea lui Louis Freech la FBI? 

— Nu-l cunosc pe tip. Dar dacă a fost numit înseamnă că 
nu e bun pentru slujba asta. 

Am râs de adevărul din spusele lui Sampson; apoi ne-am 
aşezat confortabil şi am aşteptat ca o echipă de asasini ai 
mafiei să apară şi să încerce să-l elimine pe Jiang An-lLo. 
Asta dacă informaţia noastră era corectă. 

— Ştim ceva despre asasinul ăsta? se interesă Sampson. 

— Se pare că e irlandez, am zis uitându-mă la John şi 
aşteptând o reacţie din partea lui. 

Sprâncenele i se arcuiră; apoi se întoarse spre mine: 

— Şi lucrează pentru mafia? Cum s-a întâmplat una ca 
asta? 

— Se pare că tipu’ e bun. Şi, de asemenea, ţăcănit. I se 
spune Măcelarul. 

Intre timp, un bătrân adus de spate dădu să traverseze 
M Street uitându-se cu atenţie în dreapta şi-n stânga. 
Trăgea încet dintr-o ţigară. Se intersectă cu un tip alb, 
slăbănog, cu un baston de aluminiu pe braţul îndoit. Cei 
doi rătăciţi dădură solemn din cap în semn de salut în 
mijlocul străzii. 

— Ce mai figuri şi ăştia! făcu Sampson şi zâmbi. Ăştia o 
să fim noi într-o bună zi. 

— Poate. Dacă avem noroc. 

Chiar atunci Jiang An-Lo alese să-şi facă apariţia. 


22 


10 


Jiang era înalt şi arăta aproape scheletic. Avea o bărbuţă 
stufoasă care-i atârna cale de cincisprezece centimetri de 
la bărbia-i de chinez. 

Baronul drogurilor avea o reputaţie de om viclean, 
competitiv şi rău, adesea în mod gratuit, ca şi cum totul nu 
ar fi fost decât un joc periculos pentru el. Crescuse pe 
străzile din Shanghai, apoi se mutase la Hong Kong, apoi 
la Bagdad şi, în cele din urmă, la Washington, unde 
conducea mai multe cartiere asemenea unui despot 
războinic chinez al lumii noi. 

Urmăream din ochi M Street în căutarea unor semne de 
pericol. Cei doi bodyguarzi ai lui Jiang păreau a fi în alertă 
şi mă întrebam dacă fusese avertizat - şi, dacă da, de către 
cine? Vreun om de-al său din poliţie? Era, cu siguranţă, 
posibil. 

Mă întrebam şi cât de bun era, de fapt, asasinul ăsta 
irlandez. 

— Ne-au văzut deja gărzile de corp? făcu Sampson. 

— Mă gândesc că da, John. Suntem aici ca să 
descurajăm o confruntare, în primul rând. 

— Ne-o fi văzut şi asasinul? 

— Dacă e aici. Şi dacă se pricepe. Dacă e un asasin plătit 
prin preajmă, probabil ne-a văzut şi el. 

Când Jiang An-Lo fu la jumătatea drumului către 
Mercedesul său negru strălucitor parcat lângă trotuar, o 
altă maşină, un Buick LeSabre, coti pe M Street. Acceleră, 
cu motorul urlând şi cauciucurile scrâşnind de la frecarea 
cu asfaltul. 

Bodyguarzii lui Jiang se întoarseră către maşina care 
gonea. Amândoi îşi scoseseră armele. Eu şi Sampson am 
deschis uşile maşinii. 

— Ce să-ţi spun ce descurajare! mormăi el. 

Jiang ezită, însă numai o clipă. Apoi porni cu paşi mari, 
nesiguri, ca şi cum ar fi încercat să fugă îmbrăcat c-o fustă 
lungă, înapoi spre casa de cărămidă din care ieşise. Şi-o fi 
dat seama, în mod corect, că era încă în pericol dacă 

23 


continua să fugă înspre Mercedes. 

Ne  înşelaserăm însă cu toţii. Jiang, bodyguarzii, 
Sampson şi eu. 

Împuşcăturile veneau din spatele traficantului de 
droguri, din partea opusă a străzii. 

Trei detunături puternice dintr-o armă cu ţeavă lungă. 

Jiang căzu şi rămase acolo pe trotuar, fără să se mişte 
deloc. Dintr-o parte a capului sângele ţâşnea ca dintr-un 
izvor. Mă îndoiam că mai trăia. 

M-am răsucit şi m-am uitat spre acoperişul unei case de 
piatră roşiatică, legată de alte acoperişuri ce se aliniau de- 
a lungul M Street, pe partea opusă. 

Am văzut un bărbat blond care recurse la un gest cum 
nu se poate mai ciudat: făcu o plecăciune în direcția 
noastră. Nu-mi venea să cred. Să facă o plecăciune? 

Apoi se lăsă jos în spatele unui parapet de cărămidă şi 
dispăru complet din vedere. 

Eu şi Sampson am traversat în goană strada şi am intrat 
în clădire. Am urcat într-un suflet cele patru etaje. Când 
am ajuns pe acoperiş, trăgătorul dispăruse. Nu se vedea 
nimeni nicăieri. 

Fusese oare asasinul irlandez? Măcelarul? Ucigaşul 
plătit trimis de mafia din New York? 

Cine naiba altul ar fi putut fi? 

Încă nu-mi venea să cred ce văzusem. Nu doar că 
ajunsese la Jiang An-Lo atât de uşor. Ci că făcuse o 
plecăciune după spectacol! 


11 


Măcelarului îi veni uşor să se amestece printre studenţii 
fiţoşi din campusul Universităţii „George Washington“. Era 
îmbrăcat cu blugi şi un tricou gri şifonat pe care scria 
„Athletic Department“ şi căra cu el un roman jerpelit de 
Isaac Asimov. Îşi petrecu dimineaţa citind Fundaţia aşezat 
pe diverse bănci, uitându-se după studente, dar mai ales 
căutând-o pe Marianne, Marianne. Bine, era puţin obsedat. 


24 


Cea mai mică dintre problemele sale. 

Chiar îi plăcea fata şi o urmărea de douăzeci şi patru de 
ore deja, iar ea îi frânsese inima. Mersese şi dăduse cu 
pliscul. Ştia asta sigur pentru că o auzise vorbind cu cea 
mai bună prietenă a sa, Cindi, despre un „consilier“ cu 
care discutase cu câteva zile în urmă. Apoi se întorsese 
pentru o a doua şedinţă de „consiliere“, contrar ordinelor 
şi avertismentelor sale clare. 

Greşeală, Marianne. 

După cursul pompos de literatură britanică din secolul al 
XVIII-lea, ce se ţinea la ora prânzului, Marianne, Marianne 
părăsi campusul, iar el o urmă în mijlocul unui grup de cel 
puţin douăzeci de studenţi. Îşi dădu imediat seama că se 
îndrepta spre apartamentul ei. Bună treabă. 

Poate că terminase pe ziua aceea sau poate avea o 
pauză mai lungă între ore. Oricum nu conta. Încălcase 
regulile şi trebuia să se ocupe de ea. 

Odată ce ştia unde merge, se hotări să i-o ia înainte. Ca 
studentă în an superior, putea să locuiască în afara 
campusului şi împărțea un mic apartament cu două 
camere în apropiere de Thirty-ninth Street pe Davis, 
împreună cu tânăra Cindi. Clădirea era un bloc cu patru 
etaje, fără lift, iar el intră fără probleme. Uşa de la intrare 
era încuiată cu cheia. Ce glumă bună! 

Se hotări să se facă comod cât aştepta, aşa că se 
dezbrăcă, îşi scoase pantofii şi toate hainele. Adevărul era 
că nu voia să se murdărească de sânge pe ţoale. 

Apoi o aşteptă pe fată, mai citi din carte, stătu şi el pe 
acolo. De îndată ce Marianne intră în dormitor, Măcelarul 
o înlănţui cu braţele şi-i puse bisturiul sub bărbie. 

— Bună, Marianne, Marianne, şopti el. Nu ţi-am spus să 
nu vorbeşti cu nimeni? 

— N-am spus nimănui, făcu ea. Te rog. 

— Minţi. Ţi-am spus ce-o să se-ntâmple. Ţi-am şi arătat, 
ce naiba! 

— N-am spus. Am promis. 

— Şi eu am promis ceva, Marianne. Pe ochii mamei 
mele. 


25 


Brusc, făcu o tăietură de la dreapta la stânga pe gâtul 
studentei. Apoi o tăie din nou, în celălalt sens. 

În vreme ce aceasta se zvârcolea pe podea, înecându-se, 
el făcu câteva fotografii. 

De premiat, fără îndoială. Nu voia să o uite niciodată pe 
Marianne, Marianne. 


12 


Seara următoare Măcelarul era tot în Washington. Ştia 
exact ce gândea Jimmy Pălărie, dar Jimmy era prea laş şi 
prea dornic să trăiască ca să întrebe: „Ai idee ce naiba o să 
faci acum? Sau de ce suntem încă în Washington?“ 

Ei bine, de fapt chiar avea. Conducea un Chevy Caprice 
cu geamuri fumurii printr-o zonă a Washingtonului 
cunoscută ca Southeast, căutând o casă anume, 
pregătindu-se să ucidă din nou, şi totul din cauza lui 
Marianne, Marianne şi gura ei spartă. 

Avea adresa în minte şi se gândea că se apropie acum. 
Mai avea o lovitură de care trebuia să se ocupe, apoi el şi 
Jimmy puteau să-şi ia zborul din Washington. Caz închis. 

— Străzile de aici îmi amintesc de casă, se băgă Jimmy 
Pălărie în seamă de pe scaunul din dreapta. 

Încerca să pară relaxat şi fără grijă în privinţa faptului 
că rămăseseră atât de mult în capitală după ce-l 
împuşcaseră pe chinez. 

— Ce zici acolo? întrebă Măcelarul ironic. 

Ştia ce avea să spună Jimmy. Ştia aproape întotdeauna. 
La drept vorbind, predictibilitatea lui Jimmy Pălărie venea 
ca o alinare pentru el de cele mai multe ori. 

— Totu’ se duce la dracu”, ştii, sub ochii noştri. Exact ca 
în Brooklyn. Şi uite acolo motivu’. li vezi pe cioroii care 
pierd vremea la fiecare colţ de stradă? Cine dracu' 
altcineva ar locui aici? Să trăiască aşa? 

Michael Sullivan zâmbi, dar nu era un zâmbet fericit. 
Pălărie putea fi tâmpit şi enervant câteodată. 

— Dacă ar vrea, politicienii ar putea rezolva toată 


26 


porcăria asta. Nu ar fi chiar aşa de greu, Jimmy. 

— O, Mikey, cum îi înţelegi tu pe toţi. Poate că ar trebui 
să intri în politică. 

Jimmy Pălărie clătină din cap şi se întoarse spre geamul 
din lateral. Ştia să nu întindă coarda. 

— Şi nu te întrebi ce naiba facem aici? Nu te gândeşti că 
sunt mai nebun ca unu' de la balamuc? Poate vrei să sari 
din maşină. Să mergi la Union Station şi să te sui într-un 
tren spre New York, Jimmy băiete. 

Măcelarul zâmbea când zise toate astea, aşa că Pălărie 
ştiu că probabil era în regulă să facă şi el la fel. Probabil. 
Dar în ultimul an îl văzuse pe Sullivan omorându-i pe doi 
dintre „prietenii“ lor, pe unul cu o bâtă de baseball, pe 
altul cu o cheie franceză. Trebuia să fii atent tot timpul. 

— Deci ce facem aici? întrebă Pălărie. De vreme ce ar 
trebui să fim la New York. 

Măcelarul ridică din umeri. 

— Caut casa unui poliţai. 

Pălărie închise ochii. 

— O, Doamne. Nu un poliţai. De ce un poliţai? Apoi îşi 
trase pălăria peste ochi. Să nu vezi nimic rău, mormăi el. 

Măcelarul ridică din umeri, dar era amuzat. 

— Ai încredere în mine. Te-am dezamăgit eu vreodată? 
Am mers eu vreodată prea departe? 

Amândoi începură să râdă la auzul replicii. A mers 
vreodată Michael Sullivan prea departe? Întrebarea mai 
potrivită era dacă s-a întâmplat vreodată să nu meargă. 

Mai dură douăzeci de minute până găsi casa pe care o 
căuta. Era o casă cu etaj şi acoperiş în două ape, arăta de 
parcă ar fi fost zugrăvită recent, cu flori la ferestre. 

— Aici locuieşte poliţaiul? N-arată prea rău, de fapt. A 
aranjat fain locul. 

— Mda, Jimmy. Da' mă tentează să intru frumos şi să fac 
puţin tam-tam. Poate să-mi folosesc drujba. Să fac nişte 
fotografii. 

Pălărie tresări: 

— E oare o idee chiar aşa de bună? Chiar vorbesc serios 
acum. 


27 


Măcelarul ridică din umeri: 

— Ştiu că vorbeşti serios. Se vede, James. Simt căldura 
care iese din creierul tău prea forţat. 

— Poliţaiul ăsta are un nume? întrebă Pălărie. Nu că ar 
conta. 

— Nu că ar conta. Îl cheamă Alex Cross. 


13 


Măcelarul parcă un cvartal mai încolo pe Fourth Street, 
apoi ieşi din maşină şi se îndreptă cu paşi grăbiţi înapoi, 
spre casa primitoare unde polițistul ocupa apartamentul de 
la parter. li fusese destul de uşor să obţină adresa corectă. 
Mafia avea legături cu FBI, la urma urmei. Mergea întins 
pe margine, încercând să nu fie văzut, dar fără să-i pese 
dacă s-ar fi întâmplat. Oamenii din cartierele astea nu 
vorbeau despre ce vedeau. 

Treaba asta avea să o facă repede acum. Să intre şi să 
iasă în câteva secunde. Apoi înapoi în Brooklyn, să 
sărbătorească ultima lovitură şi să-şi primească plata 
pentru ea. 

Călcă pe un strat des de Pachysandra care înconjurau 
veranda din spate, apoi se ridică cu un salt. Intră drept pe 
uşa de la bucătărie, care scânci ca un animal rănit. 

Nicio problemă până aici. Intră destul de uşor înăuntru. 
Se gândi că şi restul avea să fie floare la ureche. 

Nimeni în bucătărie. 

Nimeni acasă? 

Apoi auzi un copil plângând şi-şi scoase Beretta. Apucă 
cu degetele bisturiul din buzunarul stâng. 

Era o turnură promițătoare. Prezenţa copiilor în casă îi 
făcea pe toţi din jur neglijenţi. Mai omorâse oameni ca 
ăştia înainte, în Brooklyn şi Queens. Pe un turnător al 
mafiei îl tăiase bucățele în propria bucătărie, apoi îl 
îndesase în frigiderul familiei ca să transmită un mesaj. 

Străbătu un hol scurt, mişcându-se ca o umbră. Nu făcu 
niciun zgomot. 


28 


Apoi trase cu ochiul într-o living micuţ, sufragerie, ce 
naiba era. 

Nu era exact ce se aşteptase să vadă. Un bărbat înalt, 
chipeş care schimba scutecele la doi copii. Tipul părea că 
se şi pricepe. Sullivan ştia pentru că cu ani în urmă se 
ocupase de cei trei fraţi mucoşi ai săi în Brooklyn. 
Schimbase şi el o grămadă de scutece împuţite la viaţa sa. 

— Tu eşti doamna care locuieşte aici? întrebă el. 

Tipul îşi ridică privirea - detectivul Alex Cross - şi nu 
părea să se teamă de el. Nici nu păru surprins că 
Măcelarul se afla în casa sa, deşi ar fi trebuit să fie şocat şi 
probabil speriat. Deci poliţaiul avea boaşe. Neînarmat, 
schimbând scutecele copiilor, dar dând dovadă de 
atitudine, de caracter adevărat. 

— Tu cine eşti? întrebă detectivul Cross, aproape ca şi 
cum el ar fi fost stăpân pe situaţie. 

Măcelarul îşi încrucişă braţele, ascunzând pistolul de 
privirea copiilor. Ce naiba, n-avea nimic cu copiii. Cu 
adulţii avea probleme. Cei ca bătrânul său - ca să luăm un 
exemplu evocator. 

— Nu ştii de ce mă aflu aici? N-ai nici cea mai mică 
idee? 

— Ba poate că am. Bănuiesc că eşti ucigaşul de ieri. Dar 
de ce eşti aici? La mine acasă? Ceva nu e-n regulă. 

Sullivan ridică din umeri: 

— Bine? Rău? Cine poate spune? Se pare că sunt cam 
nebun. Cel puţin aşa-mi spune lumea. Se poate. Tu ce 
crezi? Mi se spune Măcelarul. 

Cross încuviinţă din cap. 

— Am auzit şi eu. Să nu le faci rău copiilor. Nu maie 
nimeni aici decât eu. Mama lor nu e acasă. 

— Acuma de ce aş face eu aşa ceva? Să le fac rău 
copiilor tăi? Sau să-ţi fac rău ţie în faţa lor? Nu-i stilul meu. 
Hai să-ţi spun ceva: eu am şters-o. Cum ziceam - nebun. Ai 
avut baftă. Pa, copilaşi. 

Apoi ucigaşul mai făcu o plecăciune, cum făcuse după ce 
îl împuşcase pe Jiang An-Lo. 

Măcelarul se întoarse şi părăsi apartamentul la fel cum 


29 


venise. Lasă-l pe detectivul ăla şmecher să-şi bată capul cu 
asta. Insă nebunia sa avea o logică - tot timpul exista una 
în fiecare mişcare a sa. Ştia ce face şi de ce, şi când. 


14 


Seara aceea cu Măcelarul m-a zguduit mai mult decât 
tot ce mi se întâmplase înainte în cariera mea de poliţist. 
Un ucigaş în casa mea. Chiar în camera de zi, cu copiii 
mei. 

Şi eu ce să înţeleg din toate astea? Că primisem un 
avertisment? Că eram norocos să fiu în viaţă? O, norocosul 
de mine? Asasinul îmi cruţase familia. Dar de ce venise 
totuşi la mine? 

A doua zi fu una dintre cele mai rele pe care le-am avut 
la serviciu. În vreme ce o maşină de poliţie îmi 
supraveghea casa, am fost chemat la trei întâlniri diferite 
în legătură cu chixul de la locuinţa lui Jiang An-Lo. Se 
vorbea despre o evaluare a departamentului, prima de 
când lucram eu. 

Din pricina şedinţelor neplanificate, plus surplusul de 
hârţogărie şi sarcinile mele obişnuite, am întârziat când 
trebuia să o iau pe Maria de la Potomac Gardens în acea 
seară. Mă simţeam vinovat din cauza asta. Nu mă 
obişnuisem ca ea să stea într-un loc ca Potomac Gardens, 
mai ales după lăsarea întunericului. Se făcuse deja 
întuneric. Şi Maria era însărcinată din nou. 

Era puţin trecut de ora şapte şi un sfert când am ajuns 
la complex în acea seară. Maria nu mă aştepta pe trepte ca 
de obicei. 

Am parcat şi m-am dat jos din maşină. Am pornit spre 
biroul ei, care era lângă camera de serviciu, la parter. În 
cele din urmă am început să alerg. 

Apoi am văzut-o pe Maria ieşind pe uşa din faţă şi dintr- 
odată totul a fost bine pe lume. Geanta îi era atât de plină 
cu hârtii că nici n-o putea închide. Mai avea şi un braţ de 
dosare care nu-i încăpuseră în geantă. 


30 


Reugşi însă şi să-mi facă cu mâna şi să-mi surâdă când mă 
văzu venind spre ea. Nu era aproape niciodată furioasă din 
pricina greşelilor pe care le făceam - cum ar fi să întârzii 
mai mult de jumătate de oră s-o iau cu maşina. 

Nu-mi păsa cât de sentimental şi de demodat era, dar 
eram emoţionat să o văd şi aşa stăteau lucrurile 
întotdeauna între noi. Imi orientasem priorităţile spre 
Maria şi familia noastră şi apoi spre slujbă. Mă simţeam 
bine, părea echilibrul potrivit. 

Maria obişnuia să mă strige pe nume într-un fel foarte 
entuziast: 

— Alex! Alex! zise ea şi-mi făcu cu mâna în vreme ce eu 
alergam să o întâmpin în faţa clădirii. 

Câţiva şmecheraşi din cartier sprijiniți de gardul din faţă 
se întoarseră spre noi, distrându-se pe seama noastră. 

— Bună, frumoaso, i-am zis eu. Scuze c-am întârziat. 

— Nicio problemă. Şi eu am avut de lucru. Hei, Reuben! 
Eşti gelos, chico? îi strigă ea unuia dintre tipii proptiţi de 
gard. 

Acesta râse şi-i strigă şi el: 

— Ai vrea tu, Maria. Ai vrea tu să mă ai pe mine în locul 
lui. 

— Da, sigur. În visele tale! 

Ne-am sărutat - nu ca la cinema, pentru că eram în faţa 
biroului ei şi şmecheraşii ne priveau, dar destul de 
pasional ca să se vadă că e pe bune. Apoi i-am luat 
dosarele şi ne-am îndreptat spre maşină. 

— Îmi duci cărţile, mă tachină Maria. Ce drăguţ, Alex! 

— Te duc şi pe tine pe sus, dacă vrei. 

— Mi-a fost dor de tine toată ziua. Chiar mai mult decât 
de obicei, zise ea şi zâmbi din nou. Apoi îşi ascunse faţa la 
pieptul meu. Te iubesc atât de mult! 

Maria se lăsă pe mine şi apoi am auzit împuşcăturile. 
Două detunături îndepărtate care nu păreau mare lucru. 
Nu l-am văzut pe cel care a tras, nici urmă de el. Nici 
măcar nu eram sigur din ce direcție veniseră 
împuşcăturile. 

Maria şopti: 


31 


— O, Alex, şi apoi deveni tăcută şi foarte liniştită. 

Nu ştiam dacă mai respiră. 

Inainte să-mi dau seama ce se întâmpla, îmi alunecă din 
braţe, pe trotuar. Am văzut că o nimerise în piept sau în 
partea superioară a stomacului. Era prea întuneric şi 
derutant ca să-mi dau seama sigur. 

Am încercat să o pun la adăpost, dar apoi am văzut că 
din rană îi curgea mult sânge, aşa că am ridicat-o în braţe 
şi am început să alerg. 

Şi eu eram acoperit peste tot cu sânge. Cred că strigam, 
dar nu sunt sigur ce s-a întâmplat exact după ce mi-am dat 
seama că Maria fusese împuşcată. 

In spate se ţineau aproape doi dintre golanii din cartier. 
Unul din ei era Reuben. Poate că voiau să dea o mână de 
ajutor. Dar nu ştiam dacă o mai putea ajuta ceva pe Maria 
acum. Mă temeam că era moartă în braţele mele. 


15 


Spitalul St. Anthony nu era departe şi eu alergam cât de 
repede puteam, cu Maria cuibărită şi atârnând greu în 
braţele mele. Inima, sângele care-mi alerga prin vine îmi 
răsunau ca un muget în urechi, ca şi cum aş fi fost prins 
sub sau poate în interiorul unui val oceanic care urma să 
se prăbuşească peste amândoi şi să ne înece pe străzile 
oraşului. 

Mă temeam să nu mă împiedic şi să cad fiindcă 
picioarele îmi erau slăbite şi tremurau. Dar ştiam că nu mă 
pot prăbuşi, că nu mă pot opri din fugă până când nu 
ajungeam la camera de gardă. 

Maria nu mai scosese niciun sunet de când îmi şoptise 
numele. Eram speriat, poate chiar în stare de şoc şi fără 
îndoială afectat de viziunea de tunel. Totul în jurul meu era 
în ceaţă, ceea ce făcea ca momentul să pară şi mai ireal. 

Insă alergam, cu siguranţă. 

Am ajuns pe Independence Avenue şi am văzut în sfârşit 
semnul roşu „URGENŢE“ de la St. Anthony la mai puţin de 


32 


un cvartal distanţă. 

Am fost nevoit să mă opresc din cauza traficului, care 
era aglomerat şi se mişca rapid. Am început să strig după 
ajutor. De unde eram, vedeam o grămadă de angajaţi ai 
spitalului adunaţi şi vorbind între ei, dar ei nu mă văzuseră 
încă şi nu mă puteau auzi peste zgomotul traficului. 

Nu aveam de ales, aşa că am început să traversez strada 
aglomerată. 

Maşinile virau brusc şi derapau în jurul meu, iar un 
combi argintiu se opri de-a binelea. La volan era un tată 
exasperat, iar copiii de pe bancheta din spate erau aplecaţi 
în faţă. Nimeni nu claxona, poate pentru că o văzuseră pe 
Maria la mine în braţe. Sau poate era expresia de pe chipul 
meu. Panică, disperare, ce-o fi fost. 

Mai multe maşini frânară ca să mă lase să trec. 

În sinea mea îmi spuneam: „O să reuşim!“ 

I-am spus Mariei: 

— Suntem la St. Anthony. O să fii bine, iubito! Aproape 
am ajuns. Rezistă, suntem aproape la spital. Te iubesc! 

Am ajuns de cealaltă parte a străzii, iar ochii Mariei s-au 
deschis larg S-a uitat la mine, m-a privit adânc în ochi. La 
început păru confuză, însă apoi s-au concentrat asupra 
feţei mele. 

— O, eu te iubesc, Alex, zise Maria şi-mi făcu cu ochiul 
în felul ei minunat. 

Apoi ochii iubitei mele dragi se închiseră pentru ultima 
oară şi mă părăsi pentru totdeauna. Chiar dacă eu eram 
acolo, agăţându-mă de ea din toate puterile. 


16 


Maria Simpson Cross a murit în braţele mele - o veste 
pe care nu am împărtăşit-o nimănui în afară de Sampson şi 
Buni Mama. 

Nu voiam să vorbesc despre aceste ultime clipe pe care 
le-am petrecut împreună; nu voiam mila nimănui, nici 
curiozitatea lor inoportună. Nu voiam să satisfac nevoia 


33 


oamenilor de bârfe meschine, să fiu subiectul celei mai noi 
poveşti dramatice rostite în şoaptă. Pe parcursul anchetei 
care s-a derulat în următoarele câteva luni, nu am discutat 
niciodată ce s-a întâmplat în faţa spitalului St. Anthony. 
Asta era între mine şi Maria. Eu şi Sampson am vorbit cu 
sute de oameni, dar nimeni nu ne-a dat niciun indiciu 
despre ucigaş. Pista s-a răcit repede şi aşa a rămas. L-am 
verificat şi pe nebunul de asasin al mafiei, dar am 
descoperit că plecase cu avionul la New York în seara de 
dinainte - pare-se părăsise oraşul la scurt timp după ce 
ieşise din bucătăria mea. FBI ne-a ajutat fiindcă fusese 
împuşcată soţia unui poliţist. Criminalul nu era Măcelarul. 

La ora două în dimineaţa de după moartea ei, eram în 
apartamentul nostru, încă echipat cu tocul şi pistolul, 
plimbându-mă prin sufragerie cu Janelle, care urla în 
braţele mele. Nu-mi puteam scoate din minte ideea că 
fetiţa noastră plânge după mama ei, care murise în acea 
seară la poarta spitalului St. Anthony, unde Jannie se 
născuse cu şase luni în urmă. 

Dintr-odată, din ochi începură să mi se prelingă lacrimi 
şi m-am simţit copleşit de cele întâmplate, de caracterul 
real şi în acelaşi timp ireal al evenimentelor. Nu puteam să 
fac faţă la toate astea, dar mai ales fetiţei pe care o ţineam 
în braţe şi pe care n-o puteam opri din plâns. 

— O să fie bine, puiule, o să fie bine, i-am şoptit eu bietei 
mele fetiţe, care avea colici şi care probabil voia să fie în 
braţele mamei sale mai degrabă decât în ale mele. O să fie 
bine, Jannie, o să fie bine, am repetat eu, deşi ştiam că era 
o minciună. 

„Nu e bine! Mama ta s-a dus. N-o s-o mai vezi niciodată. 
Şi nici eu.“ Draga, scumpa mea Maria care nu făcuse 
nimănui vreun rău şi pe care o iubeam mai mult decât 
propria viaţă. Fusese luată de lângă noi atât de brusc şi 
pentru un motiv pe care nimeni - nici măcar Dumnezeu - 
nu mi l-ar fi putut explica vreodată. 

„O, Maria, i-am vorbit în gând, în vreme ce mă plimbam 
încoace şi încolo cu copilul nostru în braţe, cum s-a putut 
întâmpla aşa ceva? Cum o să pot face ce am de făcut de 


34 


acum înainte? Nu-mi plâng de milă. Sunt doar înnebunit 
acum. O să mă adun. O să mă adun, îţi promit. Dar nu în 
seara asta.“ 

Ştiam că nu avea cum să-mi răspundă, dar îmi făcea 
bine să-mi imaginez că ar putea să zică şi ea ceva, că ar 
putea măcar să mă audă. li auzeam vocea, sunetul clar şi 
vorbele: „O să te descurci, Alex, pentru că îi iubeşti atât de 
mult pe copiii noştri“. 

— O, Jannie, biet pui! Te iubesc din tot sufletul, am 
şoptit eu cu gura lipită de creştetul ei umed şi fierbinte. 

Şi atunci am văzut-o pe Buni Mama. 


17 


Bunica mea stătea în pragul holului care ducea către 
cele două dormitoare mici ale apartamentului. Cu braţele 
încrucişate, mă privise în tot acest timp. Oare vorbisem 
singur? Cu voce tare? Habar n-aveam ce făcusem. 

— Te-am trezit, nu-i aşa? am zis eu în şoaptă, deşi nu era 
tocmai necesar având în vedere copilul care plângea. 

Buni era calmă şi părea stăpână pe sine. Rămăsese 
acasă la noi ca să mă ajute de dimineaţă cu copiii, dar 
acum se trezise, şi asta din vina mea şi a micuţei Jannie. 

— Eram trează, zise ea. Mă gândeam că tu şi copiii 
trebuie să veniţi să staţi cu mine, pe Fifth Street. E o 
locuinţă suficient de mare, Alex. E cea mai bună soluţie ca 
să meargă de acum înainte. 

— Ce să meargă? am întrebat-o eu, puţin confuz de ceea 
ce-mi spunea, mai ales cu Jannie care-mi urla la cealaltă 
ureche. 

Spatele lui Buni se arcui. 

— Ai nevoie să te ajut cu copiii ăştia, Alex. E clar ca 
lumina zilei. Şi accept. Vreau s-o fac şi o voi face. 

— Buni, am replicat eu, o să fim bine. O să ne descurcăm 
singuri. Lasă-mi doar un pic de timp să mă adun. 

Buni mă ignoră, continuând să-mi explice cum gândea 
ea: 


35 


— Sunt alături de tine, Alex, şi de copii. Aşa trebuie să 
fie acum. Şi nu vreau să mă mai contrazici. Aşa că 
încetează, te rog 

Veni spre mine şi apoi mă înconjură cu braţele sale 
slabe, mă îmbrăţişă mai strâns decât ai îi crezut că e în 
stare. 

— Te iubesc mai mult decât propria viaţă. Apoi adăugă: 
Am iubit-o şi pe Maria. Şi mie îmi lipseşte. Şi îi iubesc şi pe 
copiii ăştia, Alex. Acum mai mult ca niciodată. 

Amândurora ne-au dat lacrimile - acum plângeam toţi 
trei în sufrageria mică şi înghesuită a apartamentului. Buni 
avea dreptate într-o privinţă: locul ăsta nu ne mai putea fi 
cămin. Prea multe amintiri cu Maria sălășluiau acolo. 

— Acum dă-mi-o pe Jannie. Dă-o aici, zise ea, şi nu era 
tocmai o rugăminte. 

Am oftat şi i-am dat copilul acestei femei bătăioase de 
un metru cincizeci care mă crescuse de pe vremea când 
aveam zece ani şi eram deja orfan. 

Buni începu să o mângâie pe Jannie pe spate şi să-i 
maseze gâtul şi atunci bebeluşul scoase un râgâit sănătos. 
Amândoi am râs fără să vrem. 

— Nu prea frumos din partea unei doamne, şopti Buni. 
Acum, Janelle, încetează cu plânsul ăsta teribil. Auzi? Să 
încetezi chiar acum. 

Şi Jannie făcu întocmai cum îi spuse Buni Mama, şi ăsta 
fu începutul noii noastre vieţi. 


36 


Partea a doua 


CAZ NEREZOLVAT - 2005 


37 


18 


Astăzi am primit o scrisoare de la psihopatul de Kyle 
Craig care m-a lăsat mască. „Cum de-a reuşit să-mi trimită 
mie o scrisoare?“ Plicul sosise la casa de pe Fifth Street. 
Din câte ştiam eu, Kyle se afla încă într-o închisoare de 
maximă securitate din Florence, Colorado. Chiar şi aşa, 
era neplăcut să primeşti o scrisoare de la el. 

De fapt, mi s-a făcut chiar greață. 


Alex, 

Mi-ax lipsit mult în ultima vreme - discuțiile 
noaste obişnuite şi fleacurile - de unde şi această 
misivă. Ca să fiu sincer cu tine, ceea ce mă supără 
încă e cât de inferior îmi eşti atât în ceea ce 
priveşte intelectul, cât şi imaginaţia. Şi totuşi, tu 
ai fost cel care m-a prins şi m-a trimis aici, nu-i 
aşa? Circumstanţele şi rezultatul final m-ar putea 
face să cred în intervenţia divină, dar desigur că 
nu sunt încă atât de lipsit de capacități. 

În orice caz, ştiu că eşti un băiat ocupat (fără 
glumă), aşa că nu te mai rețin. Voiam doar să ştii 
că mă gândesc mereu la tine şi că sper să te revăd 
în curând. De fapt, poti fi sigur de asta. Plănuiesc 
să-i ucid pe Buni şi pe copii prima dată, şi tu să 
priveşti. De-abia aştept să vă revăd pe toți O să fac 
totul posibil - promit. 

K 


Am citit biletul de două ori, apoi l-am făcut bucăţi şi am 
încercat să fac exact opusul a ceea ce voia în mod evident 
Kyle de la mine. Nu m-am mai gândit la el. 

Oarecum. 

După ce am sunat la închisoarea de maximă securitate 


38 


din Colorado şi le-am spus despre scrisoare, iar ei m-au 
asigurat că Kyle Craig era încă acolo, în celula sa 
capitonată. 


19 


Oricum, era sâmbătă. Eram liber. Fără crimă şi 
pedeapsă astăzi. Fără psihopaţi la orizont, cel puţin unii de 
existenţa cărora să am habar. 

„Maşina de familie“ a clanului Cross era acum o Toyota 
Corolla veche, care fusese a Mariei. În afară de longevitate 
şi de valoarea sa sentimentală, după părerea mea nu era 
mare lucru de ea. Nici în ceea ce priveşte aspectul, nici 
funcţionalitatea - nici vopseaua  alb-murdar, nici 
numeroasele cicatrice de pe portbagaj şi capotă. Copiii îmi 
dăduseră câteva autocolante de ultima mea zi de naştere: 
„OI FI EU ÎNCET, DAR TOT SUNT ÎNAINTEA TA“ sau 
„ASCULTĂ-MI RUGĂCIUNEA, FURĂ-MI MAŞINA“. Nici lor 
nu le plăcea Corolla. 

Aşa că în acea zi luminoasă şi însorită de sâmbătă i-am 
luat pe Jannie, Damon şi pe micul Alex să cumpărăm o 
maşină. 

Pe drum, la CD player cânta Twista Overnight Celebrity, 
apoi Kanye West, All Falls Down. În tot acest timp copiii nu 
mai încetau să facă sugestii trăsnite despre maşina pe care 
trebuia s-o cumpărăm. 

Jannie era interesată de un Range Rover - dar asta n- 
avea să se întâmple din mai multe motive serioase. Damon 
încerca să mă convingă să iau o motocicletă, pe care, 
desigur, ar fi folosit-o el când împlinea optsprezece ani - 
adică peste patru ani -, ceea ce era atât de absurd, încât 
nici măcar nu a primit un răspuns din partea mea. Dacă nu 
cumva un mormăit poate fi considerat o formă de 
comunicare în ziua de azi. 

Micul Alex, sau Ali, era deschis la orice model de 
maşină, atâta vreme cât era roşu sau albastru strălucitor. 
Inteligent băiat, şi planul ăsta chiar ar fi putut funcţiona, 


39 


cu excepţia părţii cu „strălucitor“ şi „roşu“. 

Aşa că ne-am oprit la reprezentanța Mercedes din 
Arlington, Virginia, care nu era prea departe de casă. 
Jannie şi Damon ochiră un Cabriolet CLK500 argintiu, în 
timp ce eu şi Ali am testat locurile spaţioase ale unui R350. 
Eu mă gândeam că e o maşină de familie - siguranţă, 
frumuseţe, valoare la revânzare. Intelect şi emoție. 

— Îmi place asta, zise Ali. E albastră. E frumoasă. Exact 
cum trebuie. 

— Ai gusturi excelente în materie de automobile, amice. 
Asta are şase locuri, şi ce mai locuri! Uită-te la trapa aia 
din sticlă. Cred că are un metru jumate sau aşa ceva. 

— Frumos, repetă Ali. 

— Întinde-te. Uită-te cât loc ai la picioare, omuleţule! 
Asta înseamnă un automobil! 

O vânzătoare pe nume Laurie Berger stătuse alături de 
noi fără să ne preseze sau să vorbească prea mult. 
Apreciam asta. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe cei de la 
Mercedes! 

— Întrebări? zise ea. Vă interesează să ştiţi ceva? 

— Nu prea, Laurie. Dacă stai în R350-ul ăsta, vrei să-l 
cumperi pur şi simplu. 

— Îmi face munca uşoară. Mai avem şi unul de culoare 
negru obsidian, cu tapiţerie gri. R350 e numit vehicul mixt, 
doctore Cross. Ceva între Gombi şi SUV. 

— Şi combinaţia ia ce e mai bun din amândouă, am zis şi 
i-am zâmbit prietenos. 

În acel moment pagerul meu a început să bipăie, iar eu 
am mormăit suficient de tare ca să atrag priviri. 

— Nu şi sâmbăta! Şi nu când vreau şi eu să cumpăr o 
maşină. Nu tocmai când stau în Mercedesul ăsta superb! 

— Hopa, zise Ali şi făcu ochii mari. Pagerul lui tati! le 
strigă el lui Damon şi Jannie aflaţi de cealaltă parte a 
showroomului. A sunat pagerul lui tati! 

— M-ai turnat. Eşti un turnător nenorocit, am zis eu şi l- 
am sărutat apoi pe cap. 

E un gest pe care-l fac de cel puţin şase ori pe zi, în 
fiecare zi. 


40 


El chicoti şi mă lovi peste mână, continuând în acelaşi 
fel. Întotdeauna îmi gusta glumele. Nu era de mirare că 
noi doi ne înţelegeam atât de bine. 

Numai că mesajul ăsta probabil că nu era amuzant. 
Câtuşi de puţin. Am recunoscut imediat numărul şi nu 
credeam că era vorba de veşti bune. 

„Ned Mahoney de la Echipa de Salvare a Ostaticilor? 
Poate că mă invita la un grătar şi un dans la Quantico? 
Probabil că nu, totuşi...“ 

L-am sunat pe Ned de pe mobil: 

— Alex Cross sunt. Am primit mesajul, Ned. Cum de m-ai 
sunat? 

Ned trecu direct la subiect: 

— Alex, ştii Kentucky Avenue, lângă Fifteenth Street în 
Southeast? 

— Sigur că da. Nu e departe de casa mea. Dar eu sunt în 
Arlington acum. Sunt cu copiii. Vrem să cumpărăm o nouă 
maşină de familie. Tu ştii ce e aia familie, Ned? 

— Ne întâlnim acolo, la intersecţia dintre Kentucky şi 
Fifteenth. Am nevoie de ajutorul tău, de cunoştinţele tale 
asupra locului. 

Nu vreau să spun mai multe la telefon. Ned îmi mai dădu 
câteva detalii - dar nu suficiente. De ce oare? Ce nu-mi 
spunea? 

„O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne!“ 

— Cât de repede? Sunt cu copiii, Ned. 

— Îmi pare rău. Echipa mea o să ajungă acolo în zece, 
cincisprezece minute cel mult. Nu glumesc, e iadul pe 
pământ, Alex. 

Desigur că aşa era. Altfel de ce ar fi fost implicată 
Echipa de Salvare a Ostaticilor de la FBI chiar în 
Washington? Şi de ce altceva m-ar fi sunat Ned Mahoney 
într-o sâmbătă după-amiaza? 

— Ce s-a-ntâmplat? mă întrebă Alex, privindu-mă. 

— Trebuie să merg la un grătar. „Cred că eu sunt felul 
principal din frigare, omuleţule.“ 


41 


20 


I-am promis lui Laurie Berger că am să mă întorc în 
curând să văd vehiculul; apoi i-am dus pe copii acasă, iar ei 
au fost tăcuţi şi ţâfnoşi pe toată durata drumului. Ca şi 
mine. Mare parte din timpul călătoriei am condus în 
spatele unui combi cu un autocolant pe care scria „MAI 
ÎNTÂI IRAKUL, APOI FRANŢA“. Îl vedeam mult în ultima 
vreme peste tot prin oraş. 

Hoobastank răsuna enervant din CD player, ceea ce 
ajuta ca lucrurile să rămână în apropierea haosului, dar şi 
să existe totuşi o perspectivă. Ei erau copiii; eu eram tatăl; 
eu îi abandonam ca să merg la muncă. Nu conta pentru ei 
că trebuia să-mi câştig existenţa sau că s-ar putea să am o 
datorie serioasă de îndeplinit. Ce naiba se întâmpla la 
intersecţia dintre Kentucky şi Fifteenth? De ce trebuia să 
se întâmple astăzi - ce-o îi fost? Oricum nu ceva bine. 

— Îţi mulţumesc pentru o sâmbătă frumoasă, tati, făcu 
Jannie dându-se jos din maşină pe Fifth Street. Foarte 
frumoasă. Memorabilă. 

Tonul ei sarcastic şi enervant mă făcu să mă abţin de la 
a-mi cere scuze, cum plănuisem să fac pe drum spre casă. 

— Ne vedem mai târziu, copii, am zis eu în schimb. Apoi 
am adăugat: Vă iubesc. 

Şi chiar îi iubeam - profund. 

— Da, tati, mai târziu. Poate săptămâna viitoare, dacă 
avem noroc, continuă Jannie, aruncându-mi un salut furios. 

Îmi trecu ca o suliță prin inimă. 

— Îmi pare rău, am zis eu în cele din urmă. Îmi pare rău. 
Îmi pare rău, copii! 

Apoi m-am îndreptat spre Kentucky Avenue, unde 
trebuia să mă întâlnesc cu Ned Mahoney şi echipa sa de 
intervenţie de la Salvarea Ostaticilor şi să aflu mai multe 
despre urgenţa în desfăşurare. 

După cum se vedea, n-am putut nici măcar să mă apropii 
de Kentucky şi Fifteenth. Poliţia din oraş blocase fiecare 
stradă pe o distanţă de zece cvartale. Treaba părea, cu 
siguranţă, serioasă. 

42 


Aşa că am coborât în cele din urmă din maşină şi am 
luat-o pe jos. 

— Ce se petrece? Ai auzit ceva? L-am întrebat pe un 
bărbat care pierdea vremea prin preajmă, un tip pe care-l 
cunoşteam de la o patiserie din zonă unde lucra ca 
vânzător şi de unde eu cumpăram din când în când gogoşi 
cu jeleu pentru copii. Nu pentru mine, normal. 

— Festivalul porcilor, zise el. Poliţişti peste tot. Uită-te şi 
tu în jur, frate! 

Mi-am dat seama că el nu ştia că eu lucrasem ca 
detectiv la Omucideri, iar acum, la FBI. Am dat din cap 
aprobator la remarca sa, dar nu te obişnuieşti niciodată cu 
genul ăsta de resentiment şi de furie. „Porci“, „slănină“, 
sau oricum vor să ne spună unii, noi ne riscăm vieţile. 
Mulţi nu înţeleg ce înseamnă asta. Nu suntem nici pe 
departe perfecţi şi nici nu pretindem, dar e periculos pe 
teren. 

„Să încerci să vezi cum e să te împuşte cineva pe tine la 
lucru, patiserule“, am vrut să-i spun tipului, dar nu am 
făcut-o. Am mers mai departe, am strâns din dinţi încă o 
dată şi mi-am jucat rolul de Războinic Fericit. 

Măcar eram nervos când l-am văzut în cele din urmă pe 
Ned Mahoney. Mi-am scos legitimaţia de la FBI ca să mă 
pot apropia. Încă nu ştiam ce naiba se petrece, doar că 
nişte ostatici neidentificaţi erau reţinuţi în laboratorul unui 
dealer, unde se făceau şi se porţionau drogurile. Asta nu 
suna nici pe jumătate atât de rău pe cât arăta situaţia. 
Deci care era şmecheria? Trebuia să existe una. 

— Ce bucurie că te vede omu', zise Mahoney când mă 
văzu îndreptându-mă spre el. Alex, n-o să crezi rahatu' 
ăsta. Pe cuvânt, n-ai să crezi. 

— Punem pariu? am replicat eu. 

— Pe zece dolari că n-ai mai văzut asta. Scoate banii. 

Am dat mâna. Chiar nu voiam să pierd pariul ăsta. 


43 


21 


Ned îşi scărpină barba blondă şi ţepoasă nerasă de vreo 
două zile, în vreme ce vorbea în felul său precipitat care 
nu permitea nimănui să mai strecoare vreun cuvânt. Nu 
puteam să nu mă holbez la bărbia lui. Ned are pielea 
deschisă la culoare şi cred că era foarte impresionat că, în 
sfârşit, îi creştea şi lui ceva care semăna a barbă, acum că 
ajunsese la patruzeci de ani. Însă chiar îmi place de Ned 
Mahoney, oricât de nesuferit poate fi uneori. Îmi place 
tipul chiar foarte mult. 

— Nişte tipi, poate vreo şase - bine înarmaţi - au venit 
să jefuiască laboratorul traficantului, îmi explică el. Au dat 
de necazuri şi au rămas blocaţi înăuntru. În plus, mai sunt 
şi nişte oameni din cartier care lucrează la laborator, vreo 
cinci sau şase, din câte am înţeles. Şi ei sunt prinşi acolo. 
Asta e o altă problemă de care trebuie să ne ocupăm în 
cele din urmă. Apoi... 

Am ridicat o mână ca să pun capăt vorbăriei super- 
rapide a lui Ned. 

— Oamenii despre care ai zis că lucrează la laborator? 
Cei care împachetează drogurile? Sunt cumva majoritatea 
femei, mame, bunici? Asta e chestia? Traficanţilor le plac 
lucrătorii în care să aibă încredere cu marfa lor. 

— Înţelegi acum de ce am vrut să fii şi tu aici? făcu 
Mahoney şi zâmbi, sau cel puţin îmi arată dinţii din faţă. 

Tonul său îmi aminti de discursul lui Jannie de mai 
devreme. Un deştept care-şi ascundea vulnerabilitatea 
statutului de „bărbat de bărbat“. 

— Deci hoţii şi traficanţii de droguri sunt prinşi 
înăuntru? De ce nu-i lăsăm pur şi simplu să se împuşte 
reciproc? 

— S-a sugerat deja, replică Mahoney scurt. Dar acum 
ajungem la partea frumoasă, Alex. lată de ce te afli tu aici. 
Tipii foarte bine înarmaţi care au venit să jefuiască 
laboratorul sunt membri ai diviziei SWAT din Washington. 
Foştii tăi camarazi sunt ceilalți băieţi răi în episodul de 
astăzi din „Orice se poate întâmpla şi probabil aşa va fi!“ 

44 


Îmi datorezi zece parai. 

Iar mi se făcu rău. Aveam multe cunoştinţe în SWAT. 

— Eşti sigur de asta? 

— O, da. Câţiva agenţi de la patrulă au auzit 
împuşcături. Au mers să investigheze. Unul dintre ei a fost 
împuşcat în stomac. Ei i-au recunoscut pe cei din SWAT. 

Mi-am rotit capul. Brusc, parcă mi-a înţepenit gâtul. 

— Deci forţele FBI au venit ca să lupte cu cei din SWAT? 

— Cam aşa se pare, bărbate. Bine-ai venit în rahat şi alte 
alea. Ţi-a venit vreo idee genială până acum? 

Da, m-am gândit: „Să plec de aici chiar acum. Să mă 
întorc la copii. E sâmbătă. Sunt liber“. 

I-am dat lui Ned cei zece dolari de la pariul nostru. 


22 


Eu sigur nu vedeam vreo cale de ieşire din încurcătura 
asta nasoală, cum nu vedea nici altcineva. De asta mă 
chemase Mahoney, în speranţa că aş putea avea o idee 
care să-l salveze. 

Şi, desigur, suferinţei îi e dragă compania, mai ales într- 
o după-amiază însorită de sâmbătă, când toată lumea ar 
vrea să fie oriunde altundeva decât în mijlocul unui schimb 
de focuri în urma căruia aveau probabil să moară oameni. 

Prima informare asupra situaţiei avu loc în amfiteatrul 
unei şcoli din apropiere. Era ticsit de angajaţi ai poliţiei 
din Washington, dar de asemenea de agenţi FBI, inclusiv 
membri-cheie ai Echipei de Salvare a Ostaticilor. HRT! era 
gata de acţiune, dacă avea să se ajungă la asta, şi se părea 
că aşa va fi. 

Spre sfârşitul şedinţei, căpitanul Tim Moran, şeful 
divizei SWAT a poliţiei metropolitane, recapitulă datele 
problemei, aşa cum le cunoştea şi el. Probabil că era într-o 
stare de puternic stres emoţional, însă părea calm şi 
stăpân pe situaţie. Il ştiam pe Moran de pe vremea când 


1 HRT - Hostage Rescue Team (Echipa de Salvare a Ostaticilor) (n.tr.) 
45 


lucram în poliţie şi-i respectam curajul. Mai mult decât 
atât, îi respectam integritatea, şi niciodată mai mult decât 
în acea după-amiază, când era posibil să fie nevoit să-şi 
atace propriii oameni. 

— Ca să rezum situaţia, ţinta este o clădire cu patru 
nivele, unde heroina compactă este transformată în pudră 
pe bani mulţi. Avem cel puţin şase muncitori înăuntru, 
majoritatea femei. Avem paznicii laboratorului - bine 
înarmaţi şi prezenţi pe cel puţin trei etaje. Se pare că şi ei 
sunt cam tot pe-atâţia. Şi avem şase membri SWAT care au 
încercat un jaf şi au fost prinşi înăuntru. Se pare că au o 
oarecare cantitate de heroină şi de bani în posesie. Sunt 
blocaţi între traficanţii de droguri şi alţi muncitori de la 
etajele superioare, şi poate încă vreo şase paznici înarmaţi 
care şi-au făcut apariţia în timpul jafului. În momentul de 
faţă avem de-a face cu o confruntare mexicană. Am iniţiat 
contactul cu ambele părţi. Nimeni nu vrea să cedeze. 
Bănuiesc că se gândesc ce ar avea de pierdut sau de 
câştigat. Aşa că rămân pe poziţii. 

Tim Moran continuă pe un ton calm: 

— Pentru că sunt membrii SWAT înăuntru, având în 
vedere complicațiile acestui fapt, Echipa de Salvare a 
Ostaticilor va prelua comanda. Noi, cei de la 
metropolitană, vom coopera fără rezerve cu FBI. 

Sinteza căpitanului Moran era clară şi concisă şi era 
nevoie de ceva curaj să predea operaţiunea FBl-ului. Dar 
procedase corect dacă cineva trebuia să intre acolo şi 
poate să tragă în tipii de la SWAT. Chiar dacă nu erau 
poliţişti buni, erau totuşi poliţişti. Nu ne pica bine nici 
unuia dintre noi să tragem în fraţii noştri. 

Ned Mahoney se aplecă mai aproape de mine. 

— Şi acuma ce facem, Einstein? HRT e prinsă în mijlocul 
unui sendviş de rahat. Vezi de ce am vrut să vii şi tu? 

— Mda, scuză-mă dacă nu mă dau peste cap să-ţi 
mulţumesc. 

— A, oricum, cu plăcere, zise Mahoney şi-mi trase un 
pumn în braţ într-un gest tâmpit de camaraderie, care ne 
făcu pe amândoi să râdem. 


46 


23 


Era în sângele lui. 

Măcelarul avea obiceiul să monitorizeze transmisiunile 
poliţiei metropolitane ori de câte ori se afla în Washington, 
şi era greu să-ţi scape una ca asta. „Ce căcat de toată 
frumuseţea!“ se gândi el fără să vrea. SWAT împotriva 
celor de la Salvarea Ostaticilor. Îi plăcea la nebunie. 

In ultimii ani mai redusese din angajamentele pe care le 
lua, „muncea mai puţin, cerea mai mult“. Trei sau patru 
lovituri majore pe an, plus câteva favoruri pentru şefii 
mafioţi. Era mai mult decât suficient ca să-şi plătească 
facturile. Pe lângă asta, noul don, Maggione Jr, nu-l prea 
simpatiza. Singura problemă adevărată era că îi lipsea 
aventura, influxul de adrenalină, acţiunea constantă. Şi 
iată-l acum la Balul Poliţiştilor! 

Râdea în timp ce-şi parca Range Roverul la vreo 
douăsprezece străzi de potenţialul loc al schimbului de 
focuri. Da, ce-i drept, era mare zarvă în cartier. Chiar şi pe 
jos, nu putu să se apropie la mai mult de câteva cvartale 
distanţă pe Kentucky Avenue. Pe drumul către locul 
incidentului, numărase deja mai mult de douăzeci de 
autobuze ale poliţiei metropolitane parcate pe stradă. Plus 
mai multe duzini de maşini de poliţie. 

Apoi văzu hanoracele albastre ale celor de la FBI - 
probabil băieţii de la Salvarea Ostaticilor din Quantico. La 
naiba! Se zicea că sunt tari, printre cei mai buni din lume. 
Exact ca şi el. Era o treabă de toată frumuseţea şi n-ar fi 
ratat-o pentru nimic în lume, deşi era cam periculos pentru 
el să se afle acolo. Ochi apoi câteva vehicule care 
funcționau ca posturi de comandă. Iar în „zona îngheţată“ 
sau perimetrul interior i se păru că-l identifică pe 
„comandantul incidentului“. 

Apoi Michael Sullivan văzu ceva ce îl făcu să se 
oprească-n loc şi inima să-i bată un pic mai tare. Un tip în 
haine de stradă care vorbea cu unul dintre agenţii FBI. 

Sullivan îl ştia pe tipul ăsta, cel în haine civile. Îl chema 
Alex Cross şi, ei bine, el şi Sullivan se cunoşteau de mult. 


47 


Apoi îşi aminti altceva - Marianne, Marianne. Una dintre 
crimele şi fotografiile sale preferate. 

Situaţia devenea din ce în ce mai plăcută pe minut ce 
trecea. 


24 


Îmi dădeam bine seama de ce Mahoney voia să fiu şi eu 
prezent. 

O fabrică de heroină unde se estima că se afla peste o 
sută cincizeci de kile de otravă care valora şapte milioane 
pe stradă. Poliţişti contra poliţişti. Părea o situaţie 
perdantă pentru toţi cei implicaţi. L-am auzit pe căpitanul 
Moran zicând: 

— V-aş spune să vă duceţi la dracu’, dar acolo lucrez eu 
şi nu vreau să vă văd în fiecare zi. 

Cam ăsta era rezumatul lucrurilor. 

Nimeni dinăuntru nu dădea semne că s-ar preda - nici 
traficanţii de droguri, nici tipii de la SWAT. De asemenea, 
nu le permiteau nici muncitorilor prinşi la etajul patru să 
plece. Aveam numele şi vârsta aproximativă a unora dintre 
aceştia din urmă şi majoritatea erau femei, între 
cincisprezece şi optzeci de ani. Erau oameni din cartier 
care nu-şi găsiseră altceva de lucru, de obicei din pricina 
barierelor de limbă şi educaţie, dar care aveau nevoie şi 
voiau să lucreze. 

Nici eu nu reuşeam mai bine decât ceilalţi să găsesc o 
posibilă soluţie sau un plan alternativ. Poate că din cauza 
asta m-am şi decis, pe la ora zece, să fac o plimbare 
dincolo de baricade. Să încerc să-mi limpezesc mintea. 
Poate că îmi venea vreo idee dacă mă găseam fizic în afara 
situaţiei. 

Până la ora aceea se adunaseră deja sute de spectatori, 
inclusiv zeci de reporteri şi echipe de filmare. M-am 
plimbat câteva cvartale de-a lungul M Street, cu mâinile 
adânc vârâte în buzunare. 

Am ajuns la un colţ de stradă aglomerat, unde câţiva 


48 


oameni din cartier erau intervievaţi de televiziune. Mă 
pregăteam să trec pe lângă ei, pierdut în gânduri, când am 
auzit-o pe una dintre femei vorbind printre suspine 
sfâşietoare: 

— Acolo înăuntru e carne din carnea mea, sânge din 
sângele meu. Pe nimeni nu interesează. Nimănui nu-i pasă. 

M-am oprit să ascult interviul. Femeia nu putea să aibă 
mai mult de douăzeci de ani şi era însărcinată. După cum 
se vedea, trebuia să nască în orice moment. Poate chiar în 
seara aceea. g 

— Buna mea are şapteşcinci de ani. li înăuntru ca să 
facă bani să-mi trimit copiii la şcoala catolică. O cheamă 
Rosario. E femeie frumoasă. Buna mea nu merită să 
moară. 

Am mai ascultat câteva interviuri emoționale, 
majoritatea cu membri ai familiilor muncitorilor, dar şi 
vreo două cu copii şi soții ale traficanților de droguri. Unul 
dintre curierii dinăuntru avea doar doisprezece ani. 

În cele din urmă, m-am reîntors în spatele baricadelor, 
în perimetrul interior şi l-am căutat pe Ned Mahoney. L-am 
găsit împreună cu nişte funcționari, câțiva tipi în costume 
şi cu căpitanul Moran, lângă unul dintre posturile mobile 
de comandă. Discutau despre tăierea curentului în clădire. 

— Am o idee, i-am zis eu. 

— Păi, era şi timpul. 


25 


Măcelarul zăbovea încă în preajma barierelor poliţiei din 
Washington, deşi ştia că nu are ce căuta acolo. Trebuia să 
se fi întors acasă în Maryland de câteva ore bune. Dar 
merita. Toată nebunia întâmplării. Rătăci prin mulţimea de 
curioşi şi se simţea ca un copil scăpat de sub supraveghere 
într-un bâlci, sau cel puţin aşa cum credea el că s-ar fi 
simţit un copil la bâlci. 

Ce mai, erau prezenţi chiar şi vânzători de îngheţată şi 
hotdog acolo. Ochii oamenilor străluceau de încântare; 

49 


voiau să vadă nişte acţiune pe bune. Păi, ce naiba, şi el la 
fel. 

Era, cu siguranţă, un dependent de locurile unde se 
petreceau infracţiuni şi el credea că i se trage de pe 
vremea când locuia cu tatăl său în Brooklyn. Când era mic, 
tatăl lui îl ducea la intervenţii ale pompierilor şi poliţiei pe 
care acesta le intercepta pe staţia sa. Fusese cam singurul 
lucru bun pe care îl făcuse împreună cu bătrânul şi îşi 
închipuia că probabil tatăl său se gândise că n-o să aibă un 
aer de ciudat dacă duce un copil cu el. li plăcea să vadă 
cadavre, de orice fel - pe dalele trotuarului, înăuntrul unei 
maşini lovite, scoase afară dintr-o clădire în flăcări. Tatăl 
său nebun fusese originalul Măcelar din Sligo - şi mult, 
mult mai rău. Desigur, el era Măcelarul acum, unul dintre 
cei mai temuţi şi mai căutaţi asasini din lume. El era cel 
mai tare, nu? Putea face orice-şi dorea şi tocmai asta avea 
de gând acum. 

Michael Sullivan fu trezit din reveria sa de vocea cuiva 
care vorbea la un microfon la locul incidentului cu ostatici. 
Îşi ridică privirea şi iată-l din nou pe detectiv - Alex Cross. 
I se păru că e aproape mâna sorții, ca şi cum fantome din 
trecut l-ar fi strigat pe Măcelar. 


26 


Mi-am dat seama că ideea mea avea puţine şanse şi era, 
cu siguranţă, neaşteptată, dar merita dacă putea să 
salveze câteva vieţi. În plus, nimeni nu se gândise la o 
soluţie mai bună. 

Aşa că la miezul nopţii am plasat microfoane în spatele 
unei linii solide de maşini de poliţie şi autobuze pentru 
echipele de intervenţie parcate de cealaltă parte a 
Fifteenth Street. Locul arăta cel puţin impresionant şi 
echipele de televiziune erau grămadă pe chestiune, 
desigur. 

În următoarea oră, le-am condus pe rudele celor 
implicaţi să-şi spună povestea la microfon, să încerce să-i 


50 


convingă şi să-i roage pe bărbaţii dinăuntru să depună 
armele şi să iasă din clădire, sau cel puţin să-i lase pe 
muncitori să plece. Cei care vorbiră insistară asupra 
faptului că nu aveau nicio şansă dacă refuzau să se predea 
şi că, în caz contrar, mulţi dintre cei aflaţi înăuntru aveau 
să moară. Unele dintre poveştile spuse la microfon erau 
de-a dreptul sfâşietoare şi i-am văzut pe unii spectatori 
lăcrimând în vreme ce ascultau. 

Cele mai bune momente erau anecdote - un meci de 
fotbal de duminică pe care un tată trebuia să-l arbitreze; o 
nuntă programată peste mai puţin de o săptămână; o fată 
însărcinată care ar fi trebuit să se odihnească la pat, dar 
care venise să se roage de prietenul său, curierul de 
droguri. Amândoi aveau optsprezece ani. 

Apoi am primit un răspuns dinăuntru. 

Acesta veni tocmai când o fetiţă de doisprezece ani 
vorbea despre tatăl ei, unul dintre traficanţi. In clădire 
izbucniră focuri de armă! 

Schimbul de focuri dură cam cinci minute, apoi se opri. 
Nu aveam cum să ştim ce se întâmplase. Ştiam un singur 
lucru - cuvintele celor apropiaţi nu-i mişcaseră pe bărbaţii 
dinăuntru. 

Nimeni nu ieşise; nimeni nu se predase. 

— E în regulă, Alex, mă luă Ned deoparte. Poate că aşa 
am mai câştigat un pic de timp. Însă nu acesta era 
rezultatul pe care îl urmăream noi. Nici pe departe. 

La ora unu şi treizeci, căpitanul Moran închise 
microfoanele de afară. Se părea că nimeni n-are de gând 
să iasă. Se hotărâseră. 

Puțin după ora două, şefii deciseră ca Echipa de Salvare 
a Ostaticilor să intre prima în clădire. Aveau să fie urmaţi 
apoi de ofiţeri din poliţia metropolitană - dar de nimeni din 
SWAT. Era o decizie dură, însă aşa stăteau lucrurile acum 
în Washington - poate din pricina activităţii teroriste din 
ultimii ani. Oamenii nu mai păreau să vrea să negocieze 
ieşirea din situaţiile de criză. Nu eram sigur de care parte 
a disputei mă situam, dar le înţelegeam pe amândouă. 

Eu şi Ned Mahoney urma să facem parte din prima 


51 


echipă de asalt care intra. Eram adunaţi pe Fourteenth 
Street, chiar în spatele clădirii asediate. 

Majoritatea oamenilor noştri se plimbau încoace şi- 
ncolo, vorbind între ei, încercând să se concentreze. 

— Treaba e groasă, făcu Ned. Tipii de la SWAT ştiu cum 
gândim. Probabil, ştiu şi că intrăm în noaptea asta. 

— Cunoşti pe cineva? Din echipa SWAT dinăuntru? l-am 
întrebat. 

Ned clătină din cap. 

— De obicei, nu suntem invitaţi la aceleaşi petreceri. 


27 


Ne-am pus salopetele negre cu toate elementele de 
protecţie, iar eu şi Ned aveam amândoi câte un pistol- 
mitralieră MP5. Nu puteai niciodată să faci previziuni prea 
exacte despre un atac de noapte, mai ales în privinţa 
acestuia, cu oameni de la SWAT înăuntru şi Echipa de 
Salvare a Ostaticilor ca forţă potrivnică. 

Ned primi un mesaj prin cască şi se întoarse spre mine: 

— Pornim, Alex. Ţine-ţi capu' la cutie, amice! Tipii ăştia 
sunt la fel de buni ca şi noi. 

— La fel să faci şi tu. 

Însă atunci se produse ceva neaşteptat. Şi, de data asta, 
nu era de rău. 

Uşa de la intrare se deschise. Timp de câteva secunde, 
nu se văzu nicio mişcare la uşă. Ce se întâmpla acolo? 

Apoi o femeie în vârstă, îmbrăcată în uniformă de 
laborator, se aventură în luminile puternice aţintite asupra 
clădirii, îşi ţinea mâinile sus şi repeta întruna: 

— Nu trageţi în mine! 

O urmară alte femei în halate de laborator, şi tinere, şi 
bătrâne, alături de doi băieţi care păreau să aibă cel mult 
doisprezece sau treisprezece ani. 

Oamenii din spatele baricadelor strigau nume. Plângeau 
de bucurie, bătând nebuneşte din palme. 

Apoi uşa de la intrare se închise din nou. 


52 


Exodul se terminase. 


28 


Eliberarea a unsprezece muncitori opri asaltul Echipei 
de Salvare a Ostaticilor şi deschise din nou comunicarea. 
Şeful poliţiei şi cel al detectivilor îşi făcură apariţia la locul 
faptei şi vorbiră cu căpitanul Moran. La fel făcură şi vreo 
doi pastori din cadrul comunităţii. Cu toate că era târziu, 
echipele de la televiziuni erau tot acolo, filmând. 

Pe la ora trei am primit vorbă că aveam să intrăm în cele 
din urmă. Apoi se mai produse o întârziere. Grăbeşte-te şi 
aşteaptă, grăbeşte-te şi aşteaptă. 

La trei şi jumătate, veni ordinul de asalt. Ni se spuse că 
asta era hotărârea finală. 

La câteva minute după trei şi jumătate, eu şi Ned 
Mahoney fugeam către o intrare laterală în clădire; la fel 
făcură şi vreo duzină de alţi tipi de la HRT. Partea bună a 
echipamentului de protecţie e că poate opri un glonţ 
periculos sau mortal; partea proastă e că te încetineşte, te 
împiedică să fugi cât de repede e nevoie sau cât de repede 
ai vrea tu şi te forţează să respiri gâfâit, sacadat. 

Ţintaşii trăgeau în ferestre, încercând să menţină 
rezistenţa din interior la un nivel cât de scăzut cu putinţă. 

Lui Mahoney îi plăcea să numească procedura „cinci 
minute de panică şi senzaţii tari“, însă pe mine mă 
îngrozise întotdeauna. Din punctul meu de vedere era mai 
degrabă „cinci minute mai aproape de rai sau de iad“. Nu 
trebuia neapărat să fiu aici, însă eu şi Ned mai făcuserăm 
câteva intervenţii de genul ăsta împreună şi nu puteam sta 
deoparte. 

O explozie asurzitoare dărâmă uşa din spate. 

Dintr-odată, în jur se răspândiră nori rotitori de fum 
negru şi resturi de la explozie; pornirăm amândoi în fugă 
prin mijlocul lor. Eu nu speram decât să nu mă aleg cu un 
glonţ în cap sau în vreo altă parte expusă a corpului, în 
următoarele câteva minute. Speram să nu fie nevoie să 


53 


moară nimeni în acea seară. 

Eu şi Ned ne-am confruntat numaidecât cu focuri de 
armă şi nici măcar nu ne puteam da seama cine naiba 
trăgea în noi. Traficanţii de droguri sau tipii de la SWAT. 
Poate cu toţii. 

Pistoalele-mitralieră şi grenadele făceau un zgomot 
asurzitor pe holuri, în vreme ce noi ne apropiam pas cu pas 
de scările în spirală. Existau o groază de arme şi muniţie în 
clădire, poate prea multe ca aceasta să mai rămână în 
picioare. Din pricina nivelului de zgomot era dificil să 
gândeşti clar sau să te concentrezi. 

— Mă, nenorociţilor! am auzit pe cineva strigând de 
deasupra noastră. Urmă o rafală de gloanţe. Străfulgerări 
de lumină orbitoare în întuneric. 

Apoi Ned icni şi se rostogoli pe scări în jos. 

Nu mi-am dat seama din prima unde fusese lovit; apoi 
am văzut o rană lângă claviculă. Nu ştiam dacă fusese 
împuşcat sau lovit de resturi care zburau prin preajmă. 
Însă din rană curgea mult sânge. 

Am rămas acolo cu el şi am chemat ajutoare prin staţie. 
De sus se auzeau mai multe împuşcături, urlete, strigăte 
de femei şi de bărbaţi. Haos. 

Mâinile lui Ned tremurau şi nu-l mai văzusem vreodată 
să-i fie frică de ceva. Schimbul de focuri care se 
dezlănţuise în clădire nu făcea decât să sporească teroarea 
şi confuzia. Faţa lui Ned devenise palidă; nu arăta bine. 

— Vin să te ia, i-am spus eu. Rămâi cu mine, Ned. Mă 
auzi? 

— Prost ce sunt, zise el în cele din urmă, gemând. Am 
picat drept în capcană. 

— Simţi durerea? 

— Se putea şi mai rău. Se putea şi mai bine, totuşi. 
Apropo, făcu el, şi tu eşti rănit. 


29 


— Nu mor eu din asta, i-am răspuns eu lui Ned, 
54 


ducându-mă lângă el pe scări. 

— Da, nici eu. Probabil... 

Câteva minute mai târziu paramedicii erau alături de 
noi, în locul acela înghesuit. Până îl scoaseră ei pe Ned de 
acolo, schimbul de focuri părea să fi încetat. Exact cum 
spunea el - „cinci minute de panică şi senzaţii tari“. 

Oamenii începură să raporteze. Căpitanul Tim Moran 
îmi transmise chiar el cel mai recent raport. Atacul asupra 
fabricii de heroină se soldase cu urmări nedorite. 
Majoritatea dintre noi nu credeam că ar fi trebuit să 
intrăm aşa devreme - însă nu era decizia noastră. Doi 
agenţi de la poliţia metropolitană şi doi de la HRT erau 
răniţi dintre ai noştri. Pe Ned îl băgau în operaţie. 

Se înregistraseră şase morţi în rândul celor care 
intraseră în clădire, inclusiv doi oameni din SWAT. O fată 
de şaptesprezece ani, mamă a doi copii, se număra printre 
victime. Din oarece motiv, aceasta rămăsese înăuntru când 
muncitorii ieşiseră afară. Soţul fetei murise şi el. Avea 
şaisprezece ani. 

Am ajuns în cele din urmă acasă puţin după şase 
dimineaţa. Mă târâm, istovit, rupt de oboseală şi ceva din 
venirea acasă atât de târziu, sau de devreme, părea ireal. 

Dar lucrurile merseră tot înspre rău. Buni era trează şi 
mă aştepta în bucătărie. 


30 


Stătea cu pâinea prăjită şi cafeaua în faţă, cu o expresie 
stăpânită, însă eu ştiam mai bine. 

Băutura fierbinte scotea aburi, la fel şi ea. Nu-i trezise 
încă pe copii. Micul ei televizor era dat pe ştirile locale 
unde se vorbea despre acţiunea poliţiei din acea noapte la 
intersecţia dintre Kentucky şi Fifteenth. Mi se părea ireal 
să văd filmările chiar la noi în bucătărie. 

Ochii lui Buni se fixară pe julitura fruntea mea - asupra 
bandajului de acolo. 

— E doar o zgârietură, am zis eu. Nu-i mare lucru. Totul 


55 


e bine. Eu sunt bine. 

— Nu mă lua cu răspunsuri din astea ridicole, Alex! Nu- 
mi vorbi de sus, că nu-s proasta nimănui. Văd şi io 
traiectoria pe unde a trecut glonţul şi nu i-a lipsit mai mult 
de doi centimetri să-ţi zboare creierii şi să-i lase orfani pe 
copiii ăştia trei. Fără mamă, fără tată. Greşesc? Nu, sigur 
că nu. Însă aşa m-am săturat, Alex! Trăiesc cu groaza asta 
teribilă în fiecare zi de mai bine de zece ani. De data asta 
m-am săturat! Până peste cap. Chiar mi-a ajuns. Eu am 
terminat cu asta. Gata! Te las! Da, m-ai auzit bine. Te las şi 
pe tine, şi pe copii! Vă las! 

Eu mi-am ridicat mâinile în chip de apărare. 

— Buni, eram plecat cu copiii când am primit un apel de 
urgenţă. Nu ştiam că o să primesc apelul. De unde să ştiu? 
N-aveam ce face ca să împiedic ce s-a întâmplat. 

— Tu ai răspuns la apel, Alex. Apoi ai acceptat misiunea. 
Tot timpul faci aşa. Tu îi zici dedicare, datorie. Eu îi zic 
nebunie, demenţă. 

— Nu. Am. Avut. De. Ales. 

— Ba ai de ales, Alex. Tocmai asta vreau să-ţi spun. 
Puteai să zici nu, că eşti plecat cu copiii. Ce crezi că ar 
face, Alex, te-ar da afară că ai şi tu o viaţă a ta? Că eşti 
tată? Şi dacă printr-o întâmplare fericită chiar te-ar da 
afară, atunci asta e. 

— Nu ştiu ce ar putea să facă, Buni. În cele din urmă 
presupun că m-ar concedia. 

— Şi ar fi un lucru chiar aşa de rău? Ar fi? O, las-o baltă! 
făcu ea şi-şi trânti cana de cafea pe masă. Eu plec, zise. 

— O, pentru Dumnezeu, asta e ridicol, Buni. Sunt 
extenuat. Am fost împuşcat. Aproape. Discutăm despre 
asta mai târziu. Trebuie să dorm acum. 

Dintr-odată, Buni se ridică şi porni înspre mine. Chipul îi 
era răvăşit de furie, ochii ca nişte mărgele mici şi negre. 
Nu o mai văzusem în starea asta de ani de zile, poate de 
când eram şi eu mic şi nu prea cuminte. 

— Ridicol? Aşa numeşti tu asta? Cum îndrăzneşti să-mi 
spui aşa ceva? 

Buni începu să mă lovească în piept cu podul palmelor. 


56 


Loviturile nu dureau, însă intenţia lor da, la fel ca adevărul 
vorbelor sale. 

— Iartă-mă, am zis. Sunt doar obosit. 

— Să-ţi găseşti o menajeră, o dădacă sau ce-oi putea. Tu 
eşti extenuat? Fu sunt extenuată! Sunt sătulă şi extenuată, 
sătulă de moarte să-mi fac griji pentru tine! 

— Buni, îmi pare rău. Ce vrei să zic? 

— Nimic, Alex. Nu zice nimic. M-am săturat oricum să te 
ascult. 

Se îndreptă cu paşi grei spre camera sa, fără să mai 
rostească un cuvânt. Ei bine, măcar asta s-a terminat, m- 
am gândit eu, aşezându-mă la masa din bucătărie, obosit şi 
deprimat ca naiba acum... 

Însă nu se terminase. 

Câteva minute mai târziu, Buni îşi făcu din nou apariţia 
în bucătărie, trăgând după ea o valiză veche de piele şi o 
geantă de voiaj mai mică, pe roţi. Trecu pe lângă mine, 
prin sufragerie şi apoi pe uşa din faţă fără măcar o privire. 

— Buni, am strigat eu, sărind de pe scaun şi alergând 
după ea. Opreşte-te! Opreşte-te şi vorbeşte cu mine! Hai 
să vorbim. 

— Am terminat cu vorbitul! 

Ajuns la uşă, am văzut la stradă un taxi albastru-deschis 
al companiei DC Cabs, lovit şi zgâriat şi scoțând un nor de 
fum şi gaze. Unul dintre numeroşii ei veri, Abraham, era 
şofer la DC Cabs. li vedeam de pe verandă ceafa cu frizura 
retro afro. 

Buni se urcă în maşina aia albastră urâtă şi aceasta se 
îndepărtă în grabă, scuipând fum. 

Apoi am auzit o voce de copil: 

— Unde pleacă Buni? 

M-am întors şi l-am ridicat în braţe pe Ali, care se 
furişase în spatele meu pe verandă. 

— Nu, ştiu, omuleţule. Cred că tocmai ne-a părăsit. 

El păru şocat. 

— Buni a părăsit familia noastră?! 


57 


31 


Michael Sullivan se trezi speriat, tresărind îngrozitor şi 
ştiu imediat că nu avea să poată adormi la loc. Îl visase din 
nou pe tatăl său, nemermicul ăla înfricoşător, baubaul 
tuturor coşmarurilor sale. 

Când era mic, bătrânul îl ducea vara să lucreze cu el la 
măcelărie de două sau trei ori pe săptămână. Treaba asta 
durase de la vârsta de şase ani şi până la unsprezece, când 
încetase. Măcelăria ocupa parterul unei clădiri din 
cărămidă maro, cu etaj, între Quentin Road şi Thirty-sixth 
Street. „KEVIN SULLIVAN, MACELAR“ era recunoscut 
pentru că avea cele mai bune cărnuri din tot cartierul 
Flatlands din Brooklyn, dar şi pentru priceperea sa de a le 
face pe plac nu doar irlandezilor, ci şi italienilor şi 
germanilor. 

Rumeguşul de pe podea se găsea întotdeauna într-un 
strat gros şi era măturat în fiecare zi. Geamurile vitrinelor 
străluceau. lar Kevin Sullivan avea un gest al său - după ce 
prezenta unui client carnea pentru inspecţie, zâmbea şi 
făcea o plecăciune politicoasă. Mica lui plecăciune îi 
convingea de fiecare dată. 

Michael, mama sa şi cei trei fraţi cunoşteau însă şi o altă 
faţă a tatălui său. Kevin Sullivan avea nişte braţe masive şi 
cele mai puternice mâini imaginabile, mai ales în ochii 
unui băieţel. Odată prinsese un şobolan în bucătărie şi-l 
strivise cu mâinile goale. Le spunea fiilor săi că putea să le 
facă şi lor acelaşi lucru, să le zdrobească oasele făcându-le 
rumeguş, iar mama lor rareori scăpa o săptămână fără să-i 
apară vreo vânătaie undeva pe trupul ei slab şi fragil. 

Insă asta nu era partea cea mai rea şi nici motivul 
pentru care Sullivan se trezise în acea noapte şi de atâtea 
alte ori în viaţa sa. Adevărata poveste de groază începuse 
când el avea şase ani şi făceau curat prin măcelărie după 
ora închiderii. Tatăl său îl chemă în micul birou al firmei, 
unde se afla o masă de scris, un dulap cu dosare şi un pat 
de campanie. Kevin Sullivan era aşezat pe pat şi-i spuse lui 
Michael să se aşeze alături de el: 


58 


— Aici, băiete. Lângă mine. 

— Îmi pare rău, tată, zise Michael de îndată, ştiind că 
toată treaba avea probabil legătură cu vreo greşeală 
prostească pe care o făcuse în timp ce-şi îndeplinea 
îndatoririle. O să mă îndrept. O să fac mai bine. 

— Stai jos! repetă tatăl său. Ai destule lucruri pentru 
care să-ţi ceri iertare, dar nu despre asta e vorba. Acuma 
să mă asculţi. Să mă asculţi cu atenţie. 

Tatăl îşi puse mâna pe genunchiul băiatului. 

— Ştii cât de tare pot să te rănesc, Michael, începu el. 
Ştii asta, aşa-i? 

— Da, domnule, ştiu. 

— Şi chiar o voi face, continuă tatăl său, dacă spui cuiva 
pe lumea asta. 

„Ce să le spun?“ vru Michael să întrebe, însă ştia că e 
mai bine să nu zică nimic, să nu-şi întrerupă tatăl când 
acesta începea să vorbească. 

— Nimănui pe lume. 

Tatăl său îl strânse de picior până când ochii lui Michael 
se umplură de lacrimi. 

Apoi tatăl său se aplecă şi-l sărută pe băiat pe gură şi 
făcu alte lucruri pe care niciun tată nu ar trebui să i le facă 
vreodată fiului său. 


32 


Tatăl său era mort de multă vreme, însă nemernicul 
acela înfricoşător nu era niciodată prea departe de 
gândurile lui Sullivan şi, de fapt, Michael se gândise la 
nişte metode neobişnuite pentru a „scăpa“ de demonii din 
copilăria sa. 

A doua zi după-amiaza, în jurul orei patru, merse la 
cumpărături în Tysons Galleria din McLean, Virginia. 
Căuta ceva foarte special: fata potrivită. Voia să joace un 
joc numit Roşu - verde. 

Pe parcursul următoarei jumătăţi de oră petrecute la 
Galleria, el abordă câteva posibile partenere de joc în faţa 


59 


magazinului Saks Fifth Avenue, apoi lângă Neiman Marcus 
şi, în cele din urmă, la Lillie Rubin. 

Abordarea sa era directă şi mereu aceeaşi. Un zâmbet 
larg, apoi: 

— Bună. Numele meu e Jeff Carter. Pot să-ţi pun câteva 
întrebări? Dacă nu te superi. N-o să dureze mult, promit. 

Cea de-a cincea sau a şasea femeie pe care o opri avea o 
faţă foarte drăguță, inocentă - un chip de madonă? - şi 
ascultă ce avea el de spus. Patru dintre femeile la care se 
dăduse înaintea ei erau destul de plăcute. Una dintre ele 
chiar cochetă cu el, însă toate se îndepărtară apoi. Nu-l 
deranja câtuşi de puţin, îi plăceau oamenii deştepţi, iar 
femeile acelea erau doar prudente în privinţa agăţatului. 
Cum era zicala aia veche? Nu te atinge de aia, nu ştii pe 
unde a fost. 

— Ei bine, nu sunt tocmai întrebări, continuă el cu 
prezentarea gen agent de vânzări în faţa madonei de la 
Galleria. Să-ţi explic altfel. Dacă spun ceva ce te 
deranjează, mă opresc şi te las în pace. Ţi se pare corect? 
Ca în Roşu - verde. 

— E un pic cam ciudat, zise bruneta. 

Avea un chip cu adevărat superb şi un corp frumos, din 
câte-şi dădea seama. Vocea îi era cam monotonă - dar asta 
e, nimeni nu-i perfect. Poate doar el însuşi. 

— Dar e lipsit de orice pericol, continuă el. Apropo, îmi 
plac cizmele tale. 

— Nu mă deranjează să aud asta. Şi mie-mi plac. 

— Şi ai şi un zâmbet frumos? Stii asta, nu? Sigur că ştii. 

— Fii atent! Nu sări calul. 

Râseră amândoi. Se înțelegeau bine pentru început, îşi 
spuse Sullivan. Oricum, jocul începuse. Trebuia doar să 
evite culoarea roşie. _ 

— Pot să continui? întrebă el. „Intotdeauna să le ceri 
voie.“ Asta era regula lui oricând juca. „Fii întotdeauna 
politicos.“ 

Fata ridică din umeri, îşi dădu peste cap ochii căprui şi 
blânzi, mutându-şi greutatea de pe o cizmă pe cealaltă. 

— Păi, da, cred. Am ajuns până aici, nu-i aşa? 


60 


— O mie de dolari, zise Sullivan. În acest moment 
pierdeai sau câştigai la jocul ăsta de obicei. Chiar... acum. 

Zâmbetul madonei dispăruse - însă nu se îndepărtă. 
Inima lui Sullivan începu să bată cu putere. O urnise din 
loc, în direcţia dorită de el. Acum trebuia doar să încheie 
afacerea. 

— Nimic ciudat, îţi promit, zise Sullivan repede, fiind cât 
se poate de fermecător, însă fără a părea prea evident. 

Madona se încruntă. 

— Promiţi, zici? 

— O oră, continuă Sullivan. 

Şmecheria aici era cum spuneai asta. Trebuia să sune ca 
nefiind mare lucru, nimic ameninţător, nimic neobişnuit. 
„Doar o oră. Doar o mie de dolari. De ce nu? Ce-i rău în 
asta?“ 

— Roşu, zise ea şi se îndepărtă supărată, fără măcar să 
se mai uite înapoi. 

Vedea şi el că fata se enervase. 

Sullivan era furios, inima îi bătea încă tare şi mai era 
ceva ce devenise acum tare ca piatra. Voia să pună mâna 
pe madonă şi să o stranguleze în mijlocul mallului. S-o 
distrugă. Însă îi plăcea jocul ăsta pe care-l inventase. Roşu 
- verde. 

Jumătate de oră mai târziu, îşi încerca norocul lângă 
magazinul Victoria's Secret de la Tysons Corner Mall aflat 
în apropiere - obţinu „o oră“ cu o blondă superbă cu un 
tricou „Jersey Girl“ şi pantaloni scurţi. Avea nevoie de un 
succes, avea nevoie să şi-o tragă, avea nevoie de o doză de 
adrenalină. 

Următoarea fată pe care o abordă avea un păr frumos, 
roşcat şi strălucitor. Corp superb. Picioare lungi şi ţâţe 
Mici, vioaie, care se mişcau în ritmul vorbelor ei. La replica 
cu „o oră“, aceasta îşi încrucişă braţele subţiri pe piept. Ce 
mai limbaj al corpului! Însă roşcata nu se îndepărtă. 
Contrariată? Desigur. li plăcea asta la o femeie. 

— Tu deţii controlul tot timpul. Poţi să alegi un hotel sau 
la tine acasă. Ce vrei tu, ce îţi convine ţie. Totul depinde de 
tine. 


61 


Ea îl privi o clipă, tăcută, iar el ştiu că fata îl măsoară 
din priviri - când făceau asta toate te priveau în ochi. Îşi 
dădea seama că asta avea încredere în instinctele ei. Totul 
depinde de tine. Plus, fie că îşi dorea, fie că avea nevoie de 
mia de dolari. Şi, desigur, era simpatic. 

În cele din urmă, roşcata vorbi pe un ton scăzut, fiindcă 
nimeni nu trebuia să audă ce spunea, nu-i aşa? 

— Ai banii la tine? 

El îi arătă o rolă de bancnote de o sută. 

— Sunt toţi de o sută? întrebă ea. 

El îi arătă. 

— Te superi dacă te întreb cum te cheamă? zise el. 

— Sherry. 

— E numele tău adevărat? 

— O fi, Jef... Hai să mergem. Ceasul ticăie. Ora ta a 
început deja. 

Şi plecară împreună. 

După ce ora cu Sherry ajunse la final, deşi fusese mai 
aproape de o oră şi jumătate, Michael Sullivan nu mai 
trebui să-i dea bani. Nu o mie, nici măcar un cent. Tot ce 
trebui să facă fu să-i arate lui Sherry colecţia sa de 
fotografii şi un bisturiu pe care-l avea la el. 

Roşu - verde. 

Al naibii joc! 


33 


La două zile după ce ne lăsase baltă, Buni se întoarse 
acasă, slavă lui Dumnezeu şi îngerilor, care, fără îndoială, 
vegheau asupra noastră. Intreaga familie, dar mai ales eu, 
am învăţat o lecţie despre cât de mult o iubeam pe Buni şi 
câtă nevoie aveam de ea; câte lucruri mici, adesea trecute 
cu vederea şi neapreciate, făcea pentru noi în fiecare zi; 
cât de indispensabilă era şi câte sacrificii făcea. 

Nu că Buni ne-ar fi lăsat să-i uităm contribuţiile în 
condiţii normale. Insă era chiar mai bună decât îşi 
închipuia. 


62 


Când îşi făcu apariţia în bucătărie în acea dimineaţă, o 
prinse pe Jannie mâncând cereale cu ciocolată şi-i făcu 
prompt morală în stilul ei inimitabil: 

— Numele meu e Janelle Cross. Și sunt dependentă de 
substanţe nocive, făcu ea. 

Jannie îşi ridică amândouă mâinile deasupra capului, 
semn că se predă; apoi dădu fuga şi goli cutia fix la coşul 
de gunoi. O privi pe Buni în ochi şi zise: 

— Dacă te afli într-un vehicul care circulă cu viteza 
luminii, ce se întâmplă când aprinzi farurile? 

Apoi o îmbrăţişă pe Buni înainte să apuce să răspundă la 
întrebarea fără răspuns. 

Am îmbrăţişat-o şi eu pe Buni şi am fost suficient de 
deştept să tac din gură şi să rămân în expectativă. 

Când m-am întors în seara aceea de la lucru, bunica mă 
aştepta în bucătărie. Aha, m-am gândit eu, însă, în clipa în 
care dădu cu ochii de mine, Buni îşi deschise braţele 
pentru o îmbrăţişare, ceea ce mă surprinse. 

— Vino! mă îndemnă ea. 

Strângându-mă în braţe, îmi zise: 

— Îmi pare rău, Alex. Nu aveam niciun drept să plec şi 
să te las aşa. Am greşit. Mi s-a făcut dor de voi toţi de 
îndată ce am urcat în taxi cu Abraham. 

— Aveai tot dreptul... am început eu. 

Buni îmi tăie vorba: 

— Acuma, să nu mă contrazici, Alex. Măcar o dată în 
viaţă, renunţă cât eşti încă în avantaj. 

Am făcut ce mi-a spus şi mi-am ţinut gura. 


34 


Treburi mari - să-i dăm drumul. În acea săptămână, 
vineri dimineaţa, la ora nouă şi câteva minute, stăteam de 
unul singur în faţa biroului directorului Ron Burns, aflat la 
etajul nouă al clădirii Hoover, sediul central al FBI. 

Asistentul directorului, Tony Woods, îşi îţi faţa rotundă 
şi doar aparent angelică din anticamera lui Burns: 


63 


— Salut, Alex, ai ajuns. Ce-ar fi să intri? Bună treabă aţi 
făcut zilele astea pe Kentucky Avenue! Mai ales în 
condiţiile date. Directorul aşteaptă să-ţi vorbească despre 
asta şi despre alte chestii care îl preocupă. Am auzit că 
Ned Mahoney o să-şi revină complet. 

„Am făcut treabă excelentă - aproape că am reuşit să fiu 
omorât, m-am gândit eu urmându-l pe Woods în birou. Ned 
Mahoney a fost împuşcat în gât. Şi el ar fi putut să moară.“ 
Directorul mă aştepta acolo, în „Sfânta Sfintelor“. Ron 
Burns are un caracter interesant: e un tip dur, însă a 
învăţat să facă conversaţie de complezenţă şi să 
zâmbească larg înainte să treacă la afaceri. Asta e o 
cerinţă obligatorie la Washington, mai ales dacă ai de-a 
face cu atâţia politicieni alunecoşi cum are el. Ca mulţi 
bărbaţi care sunt în primul rând înzestrați pentru afaceri 
însă, Burns nu se prea pricepe la conversaţie politicoasă. 
Am sporovăit însă despre evenimentele sportive locale şi 
despre vreme cam vreo nouăzeci de secunde înainte să 
ajungem la adevăratul motiv al vizitei mele. 

— Deci, ce te mai preocupă în ultima vreme? mă întrebă 
Burns. Tony a zis că voiai să mă vezi, aşa că înţeleg că asta 
nu e în totalitate o vizită de curtoazie. Sunt şi câteva 
lucruri pe care aş vrea să le discut şi eu cu tine. O nouă 
misiune, pentru început: o serie de crime în Maine şi 
Vermont, din toate locurile din lume. 

Eu am încuviinţat din cap şi l-am lăsat pe Burns să-i dea 
înainte, însă m-am simţit brusc încordat şi nesigur pe 
mine. În cele din urmă, a trebuit să-l întrerup: 

— Nu am cum să deschid subiectul ăsta într-un mod 
potrivit, domnule director, aşa că am să vă spun pur şi 
simplu. Am venit să vă anunţ că plec de la FBI. E foarte 
dificil şi e jenant. Apreciez tot ce aţi făcut pentru mine, dar 
am luat o decizie pentru familia mea. E definitivă. N-am să 
mă răzgândesc. 

— Rahat! făcu Burns şi izbi cu palma în birou. Fir-ar să 
fie, Alex! De ce să pleci tocmai acum? N-are niciun sens. 
Eşti într-o poziţie bună pentru o avansare rapidă. Ştii asta, 
nu-i aşa? Ştii ce, nu am să-ţi dau voie să faci asta. 


64 


— N-aveţi cum să mă împiedicaţi, i-am zis eu. Îmi pare 
rău, însă sunt sigur că fac ceea ce trebuie. M-am gândit la 
asta de sute de ori în ultimele zile. 

Burns mă privi drept în ochi şi probabil că văzu 
hotărârea din ei, pentru că se ridică în picioare. Apoi ocoli 
biroul şi veni la mine cu mâna întinsă: 

— Faci o greşeală teribilă şi o mişcare îngrozitor de 
proastă pentru cariera ta, însă îmi dau seama că nu are 
sens să încerc să te contrazic. Mi-a făcut plăcere, Alex, şi 
am învăţat multe de la tine, zise el strângându-mi mâna. 
Am mai discutat, jenaţi, nimicuri preţ de câteva minute. 
Apoi m-am ridicat să plec. 

Când am fost la uşă, Burns zise: 

— Alex, sper că pot să te mai sun din când în când. Se 
poate, nu? 

Am izbucnit în râs fără să vreau, fiindcă remarca era 
atât de tipică pentru atitudinea lui Burns de „niciodată să 
nu renunţi“. _ 

— Puteţi să mă sunati, cândva. Însă hai să mai lăsăm să 
treacă câteva luni, bine? 

— Sau măcar câteva zile, insistă Burns, însă măcar îmi 
făcu cu ochiul când zise asta. 

Am râs amândoi şi atunci am realizat brusc că scurta şi 
oarecum ilustra mea carieră la FBI se încheiase pentru 
totdeauna. 

Şi, de asemenea, că eram şomer. 


35 


Nu-mi prea place mie să privesc înapoi la etapele vieţii 
mele cu un sentiment de regret şi, oricum, perioada pe 
care o petrecusem la FBI fusese în mare parte foarte bună 
şi probabil chiar valoroasă pe termen lung. Învăţasem 
unele lucruri, avusesem şi ceva realizări - cum s-a 
întâmplat când l-am prins pe un psihopat din mafia rusă, 
numit Lupul. Şi îmi făcusem şi câţiva prieteni buni - şeful 
de la Salvarea Ostaticilor, poate chiar şi directorul - ceea 

65 


ce nu putea să strice, ba chiar putea să-mi fie de folos într- 
o bună zi. 

Cu toate astea, nu eram pregătit pentru incredibilul 
sentiment de uşurare pe care l-am trăit în timp ce ieşeam 
cu o cutie de carton în braţe, plină cu lucruri personale, 
din clădirea FBI, în acea dimineaţă. Mi se părea că mi se 
ridicase de pe umeri un balast de cel puţin câteva sute de 
kilograme, o povară despre care nici nu ştiam că există. 
Nu eram sigur că am luat o decizie bună, însă, cu 
siguranţă, simţeam asta. 

Gata cu monştrii, umani sau de altă natură, mă gândeam 
eu. 

Gata cu monştrii pentru totdeauna. 

Am plecat spre casă cu puţin înainte de prânz. Liber, în 
sfârşit! Coborâsem geamurile maşinii şi ascultam la radio 
melodia lui Bob Marley, No Woman, No Cry, cuvintele 
„totul va fi bine“ răsunându-mi în urechi. Cântam şi eu. Nu 
aveam niciun plan în legătură cu ceea ce urma să fac în 
continuare, nici măcar pentru restul zilei - şi mă simţeam 
grozav. De fapt, îmi plăcea însăşi ideea de a nu face nimic 
o vreme şi începeam să cred că aveam să fiu foarte 
priceput la asta. 

Era însă ceva ce trebuia să fac acum, cât mai aveam încă 
chef. Am mers până la reprezentanța Mercedes şi am 
găsit-o pe agenta Laurie Berger. Am făcut un test drive cu 
R350, iar tot spaţiul ăla de la picioare era şi mai plăcut pe 
autostradă decât fusese în showroom. Îmi plăcea elanul 
maşinii şi climatizarea cu două zone, ceea ce avea să 
mulţumească pe toată lumea, chiar şi pe Buni. 

Însă, ce era mai important, venise timpul ca eu şi familia 
mea să ne despărţim de vechea maşină a Mariei. Era 
timpul, economisisem banii de pe cărţi, aşa că am 
cumpărat R350-ul şi am fost încântat în privinţa asta. 

Când am ajuns acasă, am găsit un bilet de la Buni pe 
masa din bucătărie. Era pentru Jannie şi Damon, însă l-am 
citit oricum: 


Să mai ieşiţi la aer. E coq au vin în oala sub 


66 


presiune. Delicios! Să puneţi voi masa, vă rog Şi 
să vă apucaţi de teme înainte de cină. Damon are 
cor diseară. Ține minte să-ţi „susţii respiraţia” 
tinere. Eu şi mătuşa Tia suntem cu Ali la zoo şi NE 
DISTRĂM DE MINUNE. 

Buni nu e aici, da’ sunt oricum Cu ochii pe voi! 


N-am putut să nu zâmbesc. Femeia asta mă salvase pe 
mine cu mult timp în urmă şi acum îi salva şi pe copiii mei. 

Speram să mai stau şi eu cu Ali, însă avea să fie destul 
timp pentru asta în viitorul apropiat. Aşa că mi-am pregătit 
un sendviş din friptura de porc rămasă şi salată de varză 
murată şi apoi, din nu ştiu ce motiv ciudat, am făcut 
floricele pentru o singură persoană. 

De ce? De ce nu! Mie nici măcar nu-mi prea plac 
floricelele, însă aveam brusc chef de ceva mâncare 
nesănătoasă şi fierbinte, cu unt. Liber să fiu eu însumi; 
liber să mă prostesc, dacă aveam chef. 

Am mâncat floricelele proaspăt făcute şi am cântat la 
pian vreo două ore în după-amiaza aceea - Duke Ellington, 
Jelly Roll Morton, Al Green. Am citit câteva capitole dintr-o 
carte intitulată Umbra vântului. Şi apoi am făcut ceva cu 
adevărat de neconceput - am tras un pui de somn în toiul 
zilei. Înainte să aţipesc, m-am gândit iar la Maria, la 
vremurile cele mai bune, luna noastră de miere la Sandy 
Lane, în Barbados. Ce bine ne distraserăm! Şi cât de dor 
îmi era încă de ea şi-mi doream să fie acum aici ca să audă 
veştile! 

Tot restul după-amiezii, telefonul nu sună nici măcar o 
dată. Nu mai aveam nici pager, şi - ca s-o citez pe Buni - 
mă distram de minune. 

Buni şi Ali se întoarseră acasă împreună, apoi veni 
Jannie şi în cele din urmă Damon. Sosirea lor decalată îmi 
oferi ocazia să mă laud cu noua noastră maşină de trei ori 
şi să primesc laudele şi aplauzele lor de trei ori. Ce zi 
frumoasă se dovedea a fi ziua aceea! 

În seara aceea la cină am băgat la burdihan deliciosul 
pui franțuzesc al lui Buni, iar eu am ţinut pentru mine 


67 


vestea cea mare până la sfârşitul mesei, după îngheţata de 
dovleac şi cafe au lait. 

Jannie şi Damon au vrut să mănânce şi s-o şteargă, însă 
eu i-am reţinut pe toţi la masă. Jannie voia să se întoarcă la 
cartea ei. O ţinea întruna cu Fragon la vremea aia, ceea ce 
era OK, cred, însă nu înţelegeam de ce puştii trebuie să 
citească aceeaşi carte de cinci ori. 

— Ce mai e acum? întrebă ea dându-şi ochii peste cap de 
parcă ştia deja răspunsul. 

— Vreau să vă dau nişte veşti, i-am răspuns eu, 
adresându-mă şi celorlalţi. 

Copiii se uitară unul la altul, iar Jannie şi Damon se 
încruntară şi clătinară amândoi din cap. Cu toţii credeau 
că ştiau ce avea să urmeze - că aveam să plec din oraş 
pentru o nouă anchetă, probabil nişte crime în serie. Poate 
chiar în seara asta, cum făceam eu de obicei. 

— Nu plec nicăieri, am continuat eu, rânjind larg. 
Dimpotrivă, chiar. De fapt, o să merg cu Damon la repetiţii 
în seara asta. Vreau să ascult şi eu zgomotul de bucurie. 
Vreau să văd cât de bine îşi susține respirația mai nou. 

— Mergi la repetiţii? se miră Damon. Ce, avem vreun 
criminal în cor? 

Eu o lungeam în mod intenţionat, trecând metodic cu 
ochii de la un chip la celălalt. Îmi dădeam seama că 
niciunul dintre ei nu avea habar ce va urma. Nici măcar 
şireata şi atotştiutoarea Buni nu-i dăduse încă de capăt. 

Jannie se uită în cele din urmă în jos, la Ali: 

— Fă-l să ne spună ce se întâmplă, Ali. Fă-l să 
vorbească. 

— Haide, tati, se rugă omuleţul, care era deja un 
manipulator priceput. Spune-ne. Înainte ca Janelle să o ia 
razna. 

— Bine, bine, bine. Uite care-i treaba. Mă tem că trebuie 
să vă anunţ că sunt şomer şi că suntem practic săraci. 
Bine, nici chiar aşa. Oricum, în dimineaţa asta mi-am dat 
demisia din FBI. Tot restul zilei n-am făcut nimic. Diseară 
e repetiţie pentru Cantate Domino. 

Buni şi copiii izbucniră în aplauze nebuneşti. 


68 


— Să-raci! Să-raci! începură copiii să intoneze. 
Şi ştiţi ce? Suna chiar bine. 
La fel ca „fără monştri.“ 


36 


De aici povestea se derulă în felul următor. John 
Sampson era vedetă în poliţia din Washington pe vremea 
aia. De când Alex părăsise departamentul şi trecuse la FBI, 
reputaţia lui Sampson sporea, nu că până atunci nu ar fi 
fost la un nivel ridicat, nu că Sampson nu ar fi fost 
respectat, dintr-o seamă de motive. Lucrul curios era însă 
că lui Sampson puţin îi păsa. Aprobarea colegilor nu prea 
însemnase niciodată nimic pentru Uriaş. Poate doar în 
cazul în care venea din partea lui Alex şi nici atunci de 
fiecare dată. 

Cel mai recent caz al său era însă, cu siguranţă, o 
provocare. Poate fiindcă îl ura pe şmecherul pe care 
încerca să-l înfunde. Gunoiul în cauză, Gino „Slinosu'“ 
Giametti deţinea localuri de striptease şi saloane de masaj 
până departe spre sud, la Ford Lauderdale şi Miami. 
Afacerea „secundară“ era să-i deservească pe perverşii 
care voiau fete adolescente, uneori chiar preadolescente. 
Giametti însuşi era obsedat de aşa-zisul complex Lolita. 

— Capo, murmură Sampson printre dinţi trecând cu 
maşina pe strada lui Giametti din simandicoasa zonă 
Kalorama din Washington. 

Cuvântul măgulitor venea de la capitano, căpitan în 
mafie. Gino Giametti avea venituri considerabile de ani de 
zile. Fusese printre primii care-şi dăduseră seama că se 
poate câştiga gras din aducerea în ţară a unor fete 
frumoase din fostul bloc sovietic, mai ales din Rusia, 
Polonia şi Cehoslovacia. Asta era specialitatea lui şi 
motivul pentru care Sampson stătea acum pe capul 
acestuia. Singurul lui regret era că Alex nu putea fi cu el 
când îl ridicau. Avea să fie o arestare frumoasă. 

Puțin după miezul nopţii, opri maşina în faţa casei lui 

69 


Giametti. Mafiotul nu trăia prea extravagant, însă nu-i 
lipsea nimic. Aşa avea mafia grijă de oamenii săi. 

Sampson privi în oglinda retrovizoare şi mai văzu două 
maşini care traseră lângă bordură, exact în spatele lui. 
Vorbi la un microfon prins de gulerul cămăşii: 

— Bună seara, lume. Cred că o să avem o noapte 
frumoasă. Am un presentiment. Hai să mergem să-l trezim 
pe Slinosu'. 


37 


Partenerul lui Sampson la acea vreme era un detectiv de 
douăzeci şi opt de ani, pe nume Marion Handler, un tip 
aproape la fel de masiv ca şi Sampson. Nu se putea însă 
compara cu Alex Cross. Locuia pentru moment cu o 
majoretă cu sânii mari şi mintea mică de la echipa 
Washington Redskins şi căuta să-şi câştige un renume la 
Omucideri. 

— O să avansez rapid, îi plăcea lui să-i spună lui 
Sampson, fără măcar o urmă de umor sau modestie. 

Numai să stai în preajma încrezutului de detectiv era 
extenuant şi, de asemenea, deprimant. Tipul era pur şi 
simplu prost; mai rău, era şi arogant în privinţa asta, 
lăudându-se cu desele sale scăpări de logică. 

— Merg eu primul, anunţă Handler când ajunseră pe 
veranda casei lui Giametti. Alţi patru detectivi, dintre care 
unul ţinea un berbec de asalt, aşteptau deja la uşă. Se 
uitară la Sampson pentru instrucţiuni. 

— Vrei în faţă? Nicio problemă, Marion. Chiar te rog, îi 
zise acesta lui Handler. Primul care intră, primul care 
ajunge la morgă. Apoi i se adresă detectivului care ţinea 
berbecul: Dărâmă uşa! Detectivul Handler intră primul. 

Uşa de la intrare se prăbuşi după două lovituri puternice 
cu berbecul. Sistemul de alarmă al casei începu să ţiuie şi 
detectivii se năpustiră înăuntru. 

Ochii lui Sampson scrutară bucătăria întunecată. Nu era 
nimeni acolo. Electrocasnice noi peste tot. Un iPod şi CD- 


70 


uri împrăştiate pe podea. Erau copii în casă. 

— E jos, le spuse Sampson celorlalţi. Giametti nu mai 
doarme cu soţia. 

Detectivii se grăbiră să coboare nişte trepte de lemn de 
cealaltă parte a bucătăriei. Nu se aflau în casă de mai mult 
de douăzeci de secunde. La subsol, dădură de o uşă şi o 
doborâră. 

— Poliţia metropolitană! Mâinile sus! Acum, Giametti! 
tună vocea lui Marion Handler. 

Slinosu' se trezi urgent. Se plasă într-o poziţie de 
apărare în colţul îndepărtat al patului său uriaş. Era un 
bărbat scund, burtos şi păros, la vreo patruzeci şi cinci de 
ani. Arăta ametit şi încă dus, poate chiar drogat. Însă John 
Sampson nu fu păcălit de aspectul său fizic - omul ăsta era 
un ucigaş cu sânge-rece. Şi mult mai rău. 

O tânără frumoasă, goală, cu părul lung şi blond şi 
pielea albă era încă pe pat. Încercă să-şi acopere sânii mici 
şi zona genitală rasă. Sampson ştia cum o cheamă, Paulina 
Sroka, şi că era originară din Polonia. Sampson ştiuse că 
aceasta avea să fie aici şi că se zvonea că Giametti era 
îndrăgostit nebuneşte de frumuseţea blondă pe care o 
„importase“ din Europa în urmă cu şase luni. Potrivit unor 
surse, Slinosu' o omorâse pe cea mai bună prietenă a fetei 
pentru că refuzase să facă sex anal cu el. 

— Nu trebuie să-ţi fie frică, îi zise Sampson Paulinei. 
Suntem poliţia din Washington. Nu avem nimic cu tine. Cu 
el avem. 

— Să taci dracului din gură! urlă Giametti la fată, care 
părea confuză şi speriată. Să nu le spui un cuvânt! Un 
cuvânt, Paulie! Te avertizez! 

Sampson se mişcă mai repede decât l-ai fi crezut în 
stare, îl aruncă pe Giametti la podea, apoi îi puse cătuşele 
ca unui taur la rodeo. 

— Să nu spui niciun cuvânt, continuă Giametti să strige, 
deşi faţa îi era presată de covorul lăţos. Să nu vorbeşti cu 
ei, Paulie! Te avertizez! M-ai auzit? 

Fata arăta jalnic şi pierdută stând între cearşafurile 
şifonate, încercând să se acopere cu o cămaşă bărbătească 


71 


pe care i-o dăduseră detectivii. 

Vorbi în cele din urmă, cu cea mai blândă şoaptă: 

— Pune să fac tot ce zice el. Face lucruri rele la mine. 
Ştiţi voi - tot ce poţi să imaginezi. Abia merg... Am 
paisprezece ani. 

Sampson se întoarse către Handler: 

— Poţi să preiei tu de aici, Marion. Ia-l naibii de aici. Nu 
vreau să mă ating de scârboşenii. 


38 


O oră mai târziu, Gino Giametti fu lăsat la marinat, apoi 
prăjit bine la lumina puternică din Camera de 
Interogatoriu nr. 1 de la secţia din Districtul Unu. 
Sampson nu-şi lua ochii de la gangsterul malefic, care avea 
un obicei deranjant de a-şi scărpina în mod obsesiv capul, 
destul de tare încât să sângereze. Giametti însă nu părea 
să bage de seamă. 

Marion Handler condusese până acum spectacolul, 
pusese întrebările preliminare, însă Giametti nu avu multe 
de spus. Sampson stătea deoparte şi observa, analizându-i 
pe cei doi bărbaţi. 

Deocamdată, Giametti câştiga. Era mult mai deştept 
decât părea. 

— M-am trezit şi Paulie dormea la mine în pat. Dormea - 
ca şi atunci când aţi dat voi buzna. Ce pot să vă spun? Are 
dormitorul ei sus. E o fetiţă speriată. Şi nebună, câteodată. 
Paulie face menaj şi alte porcării din astea pentru soţia 
mea. Am vrut să o trimitem la şcolile din zonă. La cele mai 
bune şcoli. Am lăsat-o însă să-şi îmbunătăţească engleza 
mai întâi. Hei, noi am încercat să ne comportăm frumos cu 
fata, aşa că de ce mă frecaţi la ouă? 

Sampson se împinse cu scaunul mai în faţă. Auzise 
destule minciuni în seara aceea. 

— Ţi-a spus vreodată cineva că ai putea să te apuci de 
stand-up? întrebă el. „Şi, Marion, tu ai putea să-i fii 
marionetă.“ 


72 


— De fapt, da, făcu Giametti şi rânji. Mi-au mai spus 
câţiva acelaşi lucru. Ştii ce? Cred că şi ăia erau poliţişti. 

— Paulina ne-a spus deja că te-a văzut când ai omorât-o 
pe prietena ei, Alexa. Alexa avea şaisprezece ani când a 
murit. Fata a fost sugrumată! 

Giametti izbi cu pumnul în masa din faţa lui. 

— Târfuliţa aia nebună! Paulie minte de rupe. Ce-aţi 
făcut, aţi ameninţat-o că o trimiteţi înapoi? Că o deportaţi 
în Polonia? De asta se teme cel mai tare. 

Sampson clătină din cap. 

— Nu, i-am spus că o s-o ajutăm să rămână în America, 
dacă putem. Să o trimitem la şcoală. La cea mai bună. Să 
ne purtăm frumos cu ea. 

— Minte şi e dusă. Vă spun eu, fetiţa aia drăguță e 
nebună de legat. 

Sampson dădu din cap. 

— Minte? Bine, atunci ce zici de Roberto Gallo? Şi el 
minte? Te-a văzut când ai omorât-o pe Alexa şi i-ai îndesat 
trupul în portbagajul Lincolnului. Asta a inventat-o el? 

— Sigur că a inventat-o! E o totală porcărie; un mare 
rahat. Voi ştiţi asta. Eu ştiu asta. Bobby Gallo o ştie. Alexa? 
Cine naiba e Alexa? Prietena imaginară a lui Paulie? 

Sampson ridică din umerii săi lati. 

— De unde să ştiu eu că povestea lui Gallo e o porcărie? 

— Pentru că nu s-a întâmplat niciodată, de aia! Fiindcă 
Bobby Gallo a căzut probabil la o înţelegere cu voi. 

— Vrei să zici că nu s-a întâmplat aşa? Gallo nu a fost 
martor ocular? Însă Paulina da. Asta vrei să zici? 

Giametti se încruntă şi scutură din cap. 

— Crezi că sunt prost, detective Sampson? Nu sunt! 

Sampson îşi desfăcu mâinile şi arătă mica şi foarte 
luminoasa cameră de interogatoriu: 

— Însă iată-te aici... 

Giametti reflectă la asta câteva secunde. Apoi arătă 
înspre Handler: 

— Spune-i Juniorului să plimbe ursu'. Vreau să vorbesc 
cu tine. Doar noi doi, uriaşule. 

Sampson se uită la Marion Handler. Ridică din umeri, 


73 


dându-şi ochii peste cap. 

— Ce-ar fi să iei o pauză, Marion? 

Lui Handler nu-i conveni treaba, însă se ridică şi părăsi 
camera de interogatoriu. Făcu mult tărăboi când ieşi, ca 
un licean cu toane care tocmai fusese pedepsit. 

Sampson nu zise nimic după ce rămase singur cu 
Giametti. Îl studia încă pe mafiot, încercând să intre pe sub 
pielea derbedeului. Tipul ăsta era un criminal - ştia asta 
sigur. Şi Giametti trebuia să ştie că era în rahat până la 
gât. Paulina Sroka avea paisprezece ani 

— Eşti tipu' puternic şi tăcut? rânji Giametti din nou. 
Aşa o arzi tu, băiete? 

Niciun cuvânt din partea lui Sampson. Situaţia continuă 
timp de câteva minute. 

În cele din urmă, Giametti se aplecă în faţă şi vorbi pe 
un ton scăzut, serios: 

— Uite ce e, ştii că treaba asta e un rahat, nu? Nu există 
arma crimei. Nu există cadavru. N-am hăcuit nicio 
poloneză mică pe nume Alexa. lar Paulie e nebună. Crede- 
mă pe cuvânt. E tânără la ani, da' nu e o fetiţă. Făcea 
trotuarul la ea în ţară. Ştiai asta? 

Sampson vorbi în sfârşit: 

— Uite ce ştiu eu şi ce pot dovedi: făceai sex cu o fată de 
paisprezece ani la tine acasă. 

Giametti clătină din cap: 

— Nu are paisprezece ani. E o târfa mică. Oricum, am 
ceva pentru tine, ceva de dat la schimb. E în legătură cu 
un prieten de-al tău - Alex Cross. Mă asculţi, domnule 
detectiv? Ascultă asta: ştiu cine i-a ucis nevasta. Ştiu şi 
unde se află criminalul acum. 


39 


John Sampson se dădu jos din maşină şi-şi târî picioarele 
pe aleea de piatră cunoscută, apoi pe treptele din faţa 
casei familiei Cross de pe Fifth Street. 

Zăbovi la uşă, încercând să-şi adune gândurile, să se 

74 


calmeze dacă putea. Nu avea să fie uşor şi nimeni nu ştia 
asta mai bine decât el. Ştia unele lucruri despre uciderea 
Mariei Cross pe care nici măcar Alex nu le ştia. 

În sfârşit, întinse mâna şi sună la sonerie. Probabil că 
făcuse asta de mii de ori în viaţa sa, însă niciodată nu se 
simţise cum se simţea acum. 

Nimic bun nu putea ieşi din vizita lui. Absolut nimic. Se 
putea chiar să pună capăt unei lungi prietenii. 

O clipă mai târziu, Sampson fu surprins că Buni deschise 
uşa. Bătrânica era îmbrăcată cu un halat negru cu flori şi 
arăta chiar mai micuță decât de obicei, ca o pasăre antică 
pe care se cuvine s-o venerezi. Şi în casa asta chiar era 
venerată, chiar şi de el. 

— John, ce s-a întâmplat? Ce-i? Aproape că mi-e frică să 
întreb. Păi, hai înăuntru, hai înăuntru. O să-i sperii pe 
vecini. 

— Sunt deja speriaţi, Buni, vorbi Sampson tărăgănat şi 
încercând un zâmbet. Locuiţi în Southeast, ai uitat? 

— Nu încerca s-o transformi într-o glumă, John. Să nu 
îndrăzneşti! Cum de-ai venit? 

Sampson se simţea din nou ca un adolescent, surprins 
de una dintre faimoasele priviri severe ale lui Buni. Ceva i 
se părea atât de al naibii de familiar la scena asta. [i 
amintea de vremea când, în şcoala generală, îi prinseseră 
pe el şi pe Alex furând discuri de la Grady's. Sau de 
vremea când fumau iarbă în spatele liceului John Carroll 
şi-i descoperise directorul adjunct, iar Buni trebuise să 
vină şi să-i ia. 

— Trebuie să vorbesc cu Alex, începu Sampson. E 
important, Buni. Trebuie să-l trezim. 

— Şi de ce, mă rog? întrebă ea bătând din picior. E trei 
şi un sfert noaptea. Alex nu mai lucrează pentru oraşul 
Washington. De ce nu-l lasă lumea în pace? Mai ales tu 
dintre toţi, John Sampson! Ştii bine că nu ai ce să cauţi 
acum, în toiul nopţii, să-i ceri iar ajutorul. 

Sampson nu o contrazicea de obicei pe Buni, dar de data 
asta o făcu: 

— Mă tem că nu pot aştepta, Buni. Şi nu eu am nevoie 


75 


de ajutorul lui Alex de data asta. El are nevoie de al meu. 
Apoi Sampson trecu pe lângă Buni şi intră neinvitat în 
casa familiei Cross. 


40 


Era aproape ora patru dimineaţa, iar eu şi Sampson ne 
duceam înapoi la secţia de poliţie din Districtul Unu cu 
maşina lui. Eram acum cât se poate de treaz şi în priză. 
Sistemul meu nervos parcă vibra. 

Ucigaşul Mariei? După atâţia ani? Exista oare chiar şi o 
posibilitate infimă ca ucigaşul soţiei mele să fie prins la 
mai mult de zece ani după ce soţia mea fusese împuşcată? 
Intreaga situaţie mi se părea ireală. La vremea când se 
întâmplase, stătusem la caz un an şi nu renunţasem 
niciodată complet la urmărire. Şi acum s-ar putea să găsim 
dintr-odată criminalul? Să fie posibil? 

Am ajuns la sediul de pe Fourth Street şi ne-am grăbit 
înăuntru, fără ca vreunul din noi să vorbească. O secţie de 
poliţie în timpul nopţii seamănă bine cu o cameră de 
gardă: niciodată nu ştii la ce să te aştepţi când calci 
înăuntru. De data asta, nu aveam nici cea mai mică idee, 
însă de-abia aşteptam să vorbesc cu Giametti. 

Locul părea neobişnuit de tăcut când am intrat pe uşa 
din faţă - însă asta nu dură mult. Fu evident şi pentru 
Sampson, şi pentru mine că era în neregulă ceva când am 
ajuns jos la celule. Vreo şase detectivi şi agenţi în uniformă 
stăteau în picioare. Păreau prea treji şi neliniştiţi la ora 
asta a dimineţii. Ceva se petrecea, cu siguranţă. 

Noul partener al lui Sampson, Marion Handler, ne văzu 
şi veni repede la John. Pe mine Handler mă ignoră, şi m-am 
străduit să nu-i acord nici eu atenţie. Vorbisem cu el de 
câteva ori şi credeam că tipul era un derbedeu lăudăros. 
Mă întrebam cum de îl suporta John. 

Poate că vedea la Handler ceva ce mie îmi scăpa sau 
poate că Sampson se înmuiase în sfârşit un pic. 

— N-o să-ţi vină să crezi rahatu' ăsta, îi zise el lui 

76 


Sampson. Cineva a ajuns la Giametti. Nu fac băşcălie, 
Sampson. E acolo, mort, în celulă. Cineva a ajuns la el aici. 

Mă simţeam tot amorţit când Handler ne-a condus la 
ultima celulă din blocul de detenţie. Nu-mi venea să cred 
ce auzisem. Mai întâi, primisem un pont despre unde s-ar 
putea afla ucigaşul Mariei, apoi bărbatul care ni-l dăduse 
fusese ucis? Aici? 

— Avea chiar celulă de o singură persoană, îi zise 
Handler lui Sampson. Cum să ajungă cineva la el aici? Sub 
nasul nostru? 

Eu şi Sampson am ignorat întrebarea şi am intrat în 
ultima celulă de pe dreapta. Erau acolo doi tehnicieni 
criminalişti care lucrau în jurul cadavrului, însă am putut 
vedea ce era nevoie. Cineva îi băgase lui Gino Giametti o 
daltă de spart gheaţa exact pe nas în sus. Se părea că 
unealta fusese folosită mai întâi pentru a-i scoate ochii. 

— Să nu vezi niciun rău, zise Sampson cu o voce 
profundă şi monotonă. Trebuie să fie mafia. 


41 


Când am ajuns acasă, mai târziu, în acea dimineaţă, 
ştiam că nu voi putea dormi foarte bine. Şi ce era nou în 
asta? Copiii erau la şcoală, Buni, plecată; casa, tăcută ca 
un mormânt. 

Buni pusese pe uşa frigiderului o altă „greşeală“ 
amuzantă din titlurile ziarelor, cum avea obiceiul: 
„TÂNĂRUL ESTE TATĂL BIOLOGIC AL FIULUI SĂU“. 
Destul de haios, însă eu nu aveam dispoziţie să zâmbesc, 
nici măcar pe seama jurnaliştilor. Am cântat la pian în 
verandă şi am băut un pahar de vin roşu, însă nimic nu 
părea să-mi fie de vreun folos. 

Vedeam faţa Mariei şi îi auzeam vocea în minte. M-am 
întrebat: „De ce începem să uităm, apoi ne amintim cu 
atâta claritate oamenii pe care i-am pierdut?“ Tot ce avea 
legătură cu Maria, cu timpul petrecut împreună părea să 
se agite din nou înlăuntrul meu. 


77 


În cele din urmă, pe la zece şi jumătate, m-am îndreptat 
spre camera mea de la etaj. Fuseseră prea multe zile şi 
nopţi ca asta. Aveam să urc în pat şi să dorm acolo singur. 
Cum aşa? 

M-am întins pe pat şi am închis ochii, însă nu mă 
aşteptam să dorm cu adevărat, ci doar să mă odihnesc. Mă 
gândeam la Maria de când plecasem de la secţia de pe 
Fourth Street. Unele dintre imaginile cu Maria pe care le 
vedeam erau de pe vremea când copiii erau mici - şi 
părţile bune, şi cele rele, nu doar amintiri selective ale 
momentelor sentimentale. 

Am simţit o stare de încordare gândindu-mă la ea şi am 
înţeles în cele din urmă ceva folositor despre prezent - că 
voiam ca viaţa mea să aibă din nou sens. Însă putea oare 
să se mai întâmple una ca asta? Puteam oare să merg mai 
departe? 

Ei bine, poate. Exista o femeie. Cineva la care ţineam 
destul pentru a face unele schimbări de dragul ei. Sau 
doar mă amăgeam singur, din nou? În cele din urmă am 
alunecat într-un somn neliniştit, fără vise, însă mai bine 
de-atât nu dormeam în ultima vreme. 


42 


Tot ce trebuia să fac era să merg mai departe, nu? Să 
fac nişte schimbări inteligente în viaţa mea. Scăpasem de 
rabla veche a Mariei şi avansasem la vehiculul nostru mixt. 
Ce putea fi aşa de greu să fac şi alte schimbări? Şi de ce 
eşuam mereu la treaba asta? 

„Alex are o întâlnire importantă“, mi-am spus eu în 
diverse momente ale zilei în vinerea următoare. De asta 
alesesem restaurantul New Heights pe de Calvert Street, 
în Woodley Park. New Heights era genul de restaurant 
unde mergeai pentru întâlnirile importante. Eu şi doctoriţa 
Kayla Coles trebuia să ne întâlnim acolo după ce ea ieşea 
de la lucru - devreme, după standardele ei - la ora nouă. 

M-am aşezat la masa noastră, în parte fiindcă mă 


78 


temeam că aveau să dea masa altcuiva dacă întârzia Kayla 
- ceea ce se şi întâmplă, ea ajungând acolo pe la nouă şiun 
sfert. 

Faptul că întârziase nu avea importanţă pentru mine. M- 
am bucurat pur şi simplu să o văd. Kayla era o femeie 
frumoasă, cu un zâmbet radios, însă, ce era mai important, 
îmi plăcea să-mi petrec timpul cu ea. Se părea că tot 
timpul aveam despre ce vorbi. Tocmai pe dos faţă de multe 
cupluri pe care le cunosc. 

— Uau! am zis eu şi i-am făcut cu ochiul când am văzut-o 
păşind elegant prin sală. 

Purta pantofi cu talpă joasă, poate pentru că avea un 
metru şaptezeci şi cinci fără ei sau poate fiindcă e 
sănătoasă la cap şi nu poate suporta disconfortul tocurilor. 

— Uau şi pentru tine! Şi tu arăţi bine, Alex. Şi priveliștea 
asta. Iubesc locul ăsta. 

Cerusem să fim aşezaţi lângă un rând de ferestre care 
dădeau spre parcul Rock Creek şi era destul de 
spectaculos, trebuie să recunosc. Acelaşi lucru se putea 
spune şi despre Kayla, care se gătise cu un sacou alb de 
mătase cu un camizol bej, pantaloni lungi negri şi o eşarfa 
aurie drăguță, legată în jurul taliei şi care cădea delicat 
într-o parte. 

Am comandat o sticlă de Pinot Noir după care a urmat o 
cină grozavă, compusă din salată de fasole neagră şi 
brânză de capră, păstrăv pentru ea, antricot de vită la 
grătar pentru mine şi tort de praline cu ciocolată dulce- 
amăruie pentru amândoi. Ne plăcea totul la restaurantul 
New Heights: cireşii din faţă, înfloriţi toamna; artă locală 
destul de interesantă pe pereţi; mirosuri delicioase de la 
gătit - chimen, usturoi prăjit - care se strecurau în sala de 
mese; lumânări aprinse oriunde vedeai cu ochii. In 
majoritatea timpului însă, ochii mei erau la Kayla, de 
obicei privindu-i pe ai ei, care erau căprui, frumoşi şi 
inteligenţi. 

După cină, ne-am plimbat peste podul Duke Ellington 
spre Adams Morgan şi Columbia Road. Ne-am oprit la unul 
dintre magazinele mele preferate din Washington, Crooked 


79 


Beat Records, şi i-am cumpărat nişte discuri cu Alex 
Chilton şi Coltrane de la Neil Becton, unul dintre 
proprietari şi un vechi prieten care scria pe vremuri pentru 
Post. Apoi eu şi Kayla am ajuns în Kabani Village, la doar 
câţiva paşi de stradă. 

Am băut mojito şi am urmărit un workshop de teatru 
timp de o oră. 

Pe drumul de întoarcere la maşină ne-am ţinut de mână 
şi am continuat să discutăm cu însufleţire. Apoi Kayla m-a 
sărutat - pe obraz. 

Nu am ştiut ce să înţeleg din asta. 

— Mulţumesc pentru seara asta, Alex, zise ea. A fost 
perfectă, Alex. Exact ca tine. 

— A fost plăcut, nu? am replicat eu, încă puţin confuz 
după sărutul frăţesc. 

Ea zâmbi. 

— Nu te-am văzut niciodată atât de relaxat. 

Cred că a fost cel mai bun lucru pe care-l putea spune şi 
compensă oarecum sărutul pe obraz. Oarecum. 

Atunci Kayla m-a sărutat pe gură, iar eu i-am răspuns la 
sărut. Aşa era mult mai bine şi la fel a fost şi restul nopţii 
pe care l-am petrecut la apartamentul ei din Capitol Hill. 
Pentru câteva ore măcar, m-am simţit ca şi cum viaţa mea 
ar fi început să aibă din nou un sens. 


43 


Măcelarul considerase întotdeauna că oraşul Veneţia din 
Italia era cam supraapreciat, ca să fim cinstiţi. 

Insă în ziua de azi, cu puhoiul fără sfârşit de turişti, mai 
ales americani aroganţi şi naivi fără speranţă, oricine avea 
un pic de creier ar fi fost de acord cu el. Sau poate că nu, 
având în vedere că majoritatea celor pe care îi cunoştea 
erau total imbecili, la urma urmei. Învăţase asta înainte să 
împlinească cincisprezece ani, când locuia pe străzile din 
Brooklyn, după ce fugise de acasă pentru a treia oară, fiind 
un adolescent, un tânăr cu probleme, o victimă a 


80 


circumstanțelor sau, poate, doar un psihopat din născare. 

Ajunsese lângă Veneţia cu maşina şi parcă în Piazzale 
Roma. Apoi, grăbindu-se să prindă un taxi pe apă către 
destinaţia sa, văzu încântarea sau poate chiar adoraţia 
pentru Veneţia pe aproape fiecare faţă pe lângă care trecu. 
„Măgari proşti şi oi ce sunteţi.“ Niciunul dintre ei nu 
avusese vreodată o idee originală şi nu ajunsese la vreo 
concluzie fără ajutorul unui ghid stupid. Totuşi, chiar şi el 
trebuia să admită că aglomerarea de vile vechi care se 
scufundau încet era o privelişte ce putea să te oprească-n 
loc, mai ales de la distanţă. 

Însă, odată ajuns la bordul taxiului, nu se mai gândi la 
nimic altceva decât la misiunea care-l aştepta - Martin şi 
Marcia Harris. 

Sau aşa credeau că-i cheamă vecinii şi prietenii lor 
neştiutori din Madison, Wisconsin. Nu conta cine era 
cuplul cu adevărat - deşi Sullivan le cunoştea identitatea. 
Ce era mai important decât atât, ei reprezentau o sută de 
mii de dolari deja viraţi în contul său din Elveţia, plus 
cheltuieli, pentru o muncă de doar câteva zile. Era 
considerat unul dintre cei mai de succes asasini din lume 
şi primeai exact serviciul pentru care plăteai, poate doar 
cu excepţia restaurantelor din Los Angeles. Fusese un pic 
surprins când John Maggione îl angajase, însă se simţea 
bine să lucreze din nou. 

Taxiul trase la mal pe Rio di San Moisè, un braţ al Canal 
Grande, iar Sullivan trecu pe lângă magazine înghesuite şi 
pe lângă muzee către celebra Piaţă San Marco. Ţinea 
legătura prin staţie cu un supraveghetor şi aflase astfel că 
soţii Harris se plimbau prin piaţă, admirând în voie 
împrejurimile. Era aproape ora unsprezece seara şi el se 
întreba ce anume aveau în program pe mai departe. 
Cluburi? O cină târzie la Cipriani? Un pahar la Harry's 
Bar? 

Atunci văzu cuplul - pe el, într-un trenci Burberry; pe ea, 
cu un şal de caşmir şi având în mână romanul lui John 
Berendt, Oraşul îngerilor căzuți. 

O luă pe urmele lor, ascuns în mulţimea jovială şi 


81 


zgomotoasă. Sullivan găsise de cuviinţă să se îmbrace ca 
un tip comun - pantaloni kaki, bluză de trening, pălărie de 
ploaie cu boruri lăsate. Pantalonii, bluza şi pălăria puteau 
fi date jos în interval de câteva secunde. Pe dedesubt purta 
un costum maro de tweed, cămaşă şi cravată şi avea la el o 
beretă. Astfel, avea să devină Profesorul. Una dintre 
deghizările sale preferate când călătorea prin Europa cu o 
misiune. 

Soții Harris nu se îndepărtară prea mult de San Marco, 
luând-o în cele din urmă pe Calle 13 Martiri. Sullivan ştia 
deja că stăteau la hotelul Bauer, ceea ce însemna că acum 
se îndreptau spre casă. 

— Aproape că-mi faceţi treaba prea uşoară, mormăi el 
pentru sine. 

Apoi se gândi: „Greşeală“. 


44 


Îi urmări pe Martin şi pe Marcia Harris care străbătură 
la braţ o alee venețiană întunecată, îngustă şi foarte 
specifică locului. Întrară apoi pe poarta hotelului Bauer. Se 
întrebă de ce John Maggione îi voia morţi, însă chiar nu 
conta pentru el. 

Câteva clipe mai târziu, stătea vizavi de ei la barul de pe 
terasa hotelului. Un loc drăguţ, confortabil ca un cuibuşor 
al dragostei, care dădea spre canal şi Chiesa della Salute. 
Măcelarul comandă un pahar de Bushmills, însă nu bău 
mai mult de o înghiţitură sau două, doar cât să se relaxeze 
un pic. Avea un bisturiu în buzunarul de la pantaloni şi se 
juca cu el în timp ce-i supraveghea pe soţii Harris. 

„Ce mai porumbei, nu putu el să nu observe când ei se 
sărutară lung la bar. Ce-ar fi să mergeţi în cameră, mai 
bine.“ Ca şi cum i-ar fi citit gândurile Măcelarului, Martin 
Harris achită nota de plată şi apoi cuplul părăsi terasa 
aglomerată luminată discret. Sullivan îi urmă. Hotelul 
Bauer era un palazzo venețian tipic, semănând mai mult cu 
o reşedinţă particulară decât cu un hotel, luxos şi opulent. 


82 


Soţiei sale, Caitlin, i-ar fi plăcut la nebunie, însă nu o va 
putea duce niciodată aici, şi nici măcar el nu putea să se 
mai întoarcă. 

Nu după seara acesta şi după tragedia de neînchipuit 
care avea să se petreacă aici în câteva minute. Fiindcă în 
asta se specializase Măcelarul - în tragedii, dintr-acelea de 
neimaginat. 

Ştia că erau nouăzeci şi şapte de camere de oaspeţi şi 
optsprezece apartamente la Bauer şi că soţii Harris 
stăteau în unul dintre apartamentele de la etajul trei. Îi 
urmă sus pe scările mochetate şi imediat se gândi: 
„Greşeală“. 

„Insă a cui - a mea sau a lor?“ O întrebare importantă la 
care să te gândeşti şi să fii gata să răspunzi. 

Ajuns în casa scărilor, dădu colţul şi de acolo întreaga 
situaţie se duse repede de râpă! 

Soții Harris îl aşteptau, amândoi cu armele scoase, iar 
Martin avea un rânjet răutăcios pe faţă. Cel mai probabil, 
aveau să-l ducă la ei în cameră şi să-l omoare acolo. Era în 
mod evident o capcană... din partea a doi profesionişti. 

Şi nici nu făcuseră o treabă prea proastă. Opt puncte din 
zece. 

Insă cine îi făcuse una ca asta? Cine îi întinsese o 
capcană ca să moară la Veneţia? Şi mai curios de atât - de 
ce era el o ţintă? De ce el? De ce acum? 

Nu că se gândea el la aşa ceva acum, pe coridorul slab 
luminat de la Bauer, cu două arme îndreptate împotriva 
lui. 

Din fericire, soţii Harris comiseseră mai multe greşeli 
până în acest punct: făcuseră urmărirea prea uşoară; 
fuseseră prea neglijenţi şi fără grijă; şi prea romantici, cel 
puţin după părerea sa de blazat, pentru un cuplu căsătorit 
de douăzeci de ani, chiar şi unul care se afla în vacanţă la 
Veneţia. 

Aşa că Măcelarul urcase scările cu pistolul scos şi, în 
clipa în care le văzu armele, trase. 

Nicio ezitare, nici măcar o fracțiune de secundă. 

Ca un porc misogin ce era, îl împuşcă întâi pe bărbat, 


83 


oponentul cel mai periculos după părerea sa. Îl nimeri pe 
Martin Harris în faţă, spărgându-i nasul şi buza de sus. O 
lovitură ucigaşă, fără-ndoială. Capul bărbatului se dădu pe 
spate şi peruca blondă căzu. 

Apoi Sullivan se lăsă în jos, se rostogoli către stânga, iar 
glonţul Marciei Harris îl rată cu vreo treizeci de centimetri 
sau chiar mai mult. 

Trase din nou şi o nimeri pe Marcia în partea laterală a 
gâtului; apoi înfipse un al doilea glonţ în pieptul ei care se 
înălța şi cobora zgomotos. Şi un al treilea în inimă. 

Măcelarul ştia că soţii Harris erau morţi pe hol, zăcând 
acolo ca nişte hălci de carne, însă nu fugi din hotel. 

În schimb, scoase bisturiul la iveală şi începu să le 
lucreze feţele şi gâturile. Dacă ar fi avut timp, le-ar fi cusut 
şi ochii, şi gurile - ca să transmită un mesaj. Apoi făcu vreo 
şase fotografii cu victimele, asasinii aspiranţi, pentru 
valoroasa sa colecţie foto. 

Într-o zi, nu prea îndepărtată, Măcelarul avea să-i arate 
pozele astea persoanei care plătise să fie ucis şi eşuase şi 
care acum era ca şi moartă. 

Persoana aceea era John Maggione, Donul însuşi. 


45 


Sub identitatea de Michael Sullivan, acesta avea obiceiul 
de a reflecta temeinic şi de mai multe ori la unele lucruri, 
şi asta nu numai în cazul misiunilor sale de asasin. 
Obiceiul acesta de-o viaţă includea şi aspecte legate de 
familia sa, detalii mărunte cum ar fi unde şi cum trăiseră şi 
cine ştia toate astea. De asemenea, îl însoțeau mereu 
imagini din măcelăria tatălui său din Flatlands: copertina 
de la intrare cu dungi late portocalii, albe şi verzi, culorile 
steagului Irlandei; albeaţa orbitoare a magazinului pe 
dinăuntru; zgomotosul tocător de carne electric care părea 
să cutremure toată clădirea de câte ori era pornit. 

Pentru această nouă viaţă a sa, departe de Brooklyn, 
alesese bogatul ţinut Montgomery din Maryland, locuit în 


84 


mare majoritate de albi. 

Mai exact, alesese oraşul Potomac. 

Pe la ora trei, în după-amiaza când se întorsese din 
Europa, acesta conducea cu exact cincizeci de kilometri la 
oră prin Potomac Village, oprindu-se ca orice alt bun 
cetăţean la semaforul care ţinea supărător de mult pe 
culoarea roşie, la intersecţia dintre River şi Falls Roads. 

Avea mai mult timp să gândească sau să dezvolte o 
obsesie, ceea ce de obicei îi făcea plăcere. 

Deci, cine pusese un preţ pe capul său? Fusese oare 
Maggione? Şi ce însemna asta pentru el şi familia sa? Era 
în siguranţă să se întoarcă acasă acum? 

Printre „înfăţişările“ sau „deghizările“ originale pe care 
le alesese cu grijă pentru familia sa se număra şi aceea a 
burghezului boem. Ironiile acestui stil de viaţă ales îi 
prilejuia un amuzament constant: unt fără grăsime, de 
pildă, şi postul naţional mereu pornit la radioul din SUV-ul 
trendy al soţiei sale; şi mâncăruri bizare - ca brioşe cu 
măsline şi ovăz. Toate astea i se păreau evident absurde şi 
hilare Măcelarului: bucuriile vieţii de carierist nu mai 
încetau. 

Cei trei băieţi ai săi învățau la şcoala privată Landor, 
unde socializau cu copiii bogaţilor din clasa de mijloc, în 
majoritate manieraţi, însă adesea destul de diabolici. Erau 
mulţi doctori bogaţi în ţinutul Montgomery, care lucrau 
pentru Institutul Naţional de Sănătate, Administraţia 
Alimentelor şi Medicamentelor şi Centrul Medical Naval 
Bethesda. Aşa că acum se îndrepta spre Hunt County, 
subdiviziunea simandicoasă unde locuia el, şi ce glumă 
bună şi doar de el înţeleasă era asta - Hunt County, adică 
Ţinutul Vânătorii, unde locuia Vânătorul. 

Şi în sfârşit, iată şi casa, scumpa lui casă, cumpărată în 
2002 cu un milion şi jumătate. Şase dormitoare mari, patru 
băi şi jumătate, piscină încălzită, saună, subsol amenajat în 
stil media room. Radioul prin satelit Sirius era ultima 
nebunie a lui Caitlin şi a băieţilor. Dulcea Caitlin, 
dragostea vieţii sale normale, care avea acum un consilier 
motivaţional şi un vindecător intuitiv, toţi plătiţi din munca 


85 


sa dubioasă de Vânătoare. 

Sullivan îi sunase din timp de pe mobil şi iată-i acolo pe 
peluza din faţă, gata să-l întâmpine şi să-l salute -, făcând 
cu mâna ca o familie mare şi fericită ce credeau că sunt. 
Nu aveau habar, nici cea mai mică idee că ei făceau parte 
din deghizarea sa, că erau doar o acoperire. Asta era tot, 
nu-i aşa? 

Sări jos din Cadillac, zâmbind de parcă era într-o 
reclamă la fast-food şi cântând cântecul său de fundal, 
clasica piesă a celor de la Shep and the Limelites, Daddy's 
Home. 

— Tati e acasă, tati aici rămâneee! 

Iar Caitlin şi copiii se porniră în cor: 

— Nu mai e la depărtare de kilometriii! 

Viaţa lui era cea mai grozavă, nu-i aşa? Cu excepţia 
faptului că acum cineva încerca să-l omoare. Şi desigur, 
mai erau şi trecutul său, felul în care crescuse în Brooklyn, 
tatăl său nebun, Omul cu Oasele, înfiorătoarea cameră din 
spatele magazinului, însă Măcelarul încercă să nu se 
gândească la asta acum. 

Era din nou acasă; supravieţuise - şi făcu o plecăciune 
frumoasă în faţa familiei sale care, bineînţeles, izbucni în 
urale pentru eroul lor care se întorsese. 

Asta era el, da, un erou. 


86 


Partea a treia 


TERAPIE 


87 


46 


— Alex! Hei, bună! Ce mai faci? Nu ne-am văzut de mult, 
băiete. Arăţi bine! 

l-am făcut cu mâna unei femei drăguţe, mignone, pe 
nume Malina Freeman, şi am continuat să alerg. Malina 
era o partidă în cartier, cam ca şi mine. Era cam de-o 
vârstă cu mine şi deţinea magazinul de ziare unde noi doi 
ne cheltuiam banii de alocaţie pe dulciuri şi suc când eram 
copii. Se zvonea că tipa mă place. Ei bine, şi mie îmi plăcea 
de Malina, întotdeauna îmi plăcuse. 

Picioarele mă îndreptară spre nord, pe Fifth Street, de 
parcă ar fi cunoscut drumul, lăsând cartierul în urmă. 
Aproape de Seward Square, am făcut la dreapta şi am luat- 
o pe ocolite. Nu era logic să fac asta, însă nu o făceam din 
motive logice. 

Noutăţile despre ucigaşul Mariei erau singurul lucru 
care mă mai trăgea înapoi acum. Acum evitam zona în care 
se întâmplase şi, în acelaşi timp, încercam din greu să mi-o 
amintesc pe Maria cum o ştiam, nu cum o pierdusem. De 
asemenea, în fiecare zi petreceam câtva timp încercând să 
dau de urma ucigaşului - acum că suspectam că era încă 
acolo, undeva. 

Am luat-o la dreapta pe Seventh, apoi m-am îndreptat 
spre National Mall, forțând un pic mai tare. Când am ajuns 
la clădirea mea de pe Indiana Avenue, am mai adunat 
exact atâta energie cât să urc cele patru şiruri de scări, 
câte două trepte odată. 

Biroul meu era o garsonieră transformată, o cameră 
mare cu o baie mică şi cu o chicinetă într-o parte. Lumina 
naturală se revărsa din belşug printr-un semicerc de 
ferestre din colţul rotunjit. 

Acolo instalasem două scaune confortabile şi o canapea 
mică pentru şedinţe de terapie. A 

Simplul fapt de a mă afla acolo îmi făcea plăcere. Imi 


88 


scosesem carneţelul şi eram gata să primesc primul 
pacient. 

Trei teancuri de dosare aşteptau pe birou, două de la 
FBI şi unul trimis de poliţia oraşului. Majoritatea dosarelor 
reprezentau posibile slujbe de consultanţă. Câteva crime 
de rezolvat? Un cadavru ocazional? Cred că era realist. 

Primul dosar la care m-am uitat era cazul unui criminal 
în serie din Georgia, cineva pe care mass-media îl numise 
„Oaspetele de la miezul nopţii“. Trei bărbaţi de culoare 
erau deja morţi, ucişi la intervale tot mai scurte. Era un 
caz bunicel pentru mine, cu excepţia celor aproape o mie 
de kilometri dintre Washington şi Atlanta. 

Am pus dosarul deoparte. 

Următorul dosar era mai aproape de casă. Doi profesori 
de istorie de la Universitatea din Maryland, posibil într-o 
relaţie intimă, fuseseră găsiţi morţi într-o sală de clasă. 
Trupurile fuseseră spânzurate de grinzile tavanului. Poliţia 
locală avea un suspect, însă voia să întocmească un profil 
înainte de a merge mai departe. 

Am pus dosarul înapoi pe birou, cu un sticker galben 
ataşat. 

Galben pentru poate. 

Cineva bătu la uşă. 

— E deschis, am strigat eu şi am devenit imediat 
suspicios, paranoic sau cum oi fi eu în majoritatea 
timpului. 

Ce-mi spusese Buni mai devreme, când plecasem de 
acasă? „Încearcă să nu te împuşte careva.“ 


47 


Vechile deprinderi dispar greu. Însă nu era Kyle Craig 
sau vreun alt diliu suferind de psihoze, venit să mă viziteze 
din negura trecutului. 

Era primul meu pacient. 

Vizitatoarea ocupa aproape tot cadrul uşii, unde zăbovea 
acum ca şi cum i-ar fi fost frică să intre. Colţurile gurii i se 


89 


lăsaseră, iar mâna îi era încleştată pe tocul uşii în timp ce 
încerca să-şi tragă sufletul şi să-şi păstreze o oarecare 
demnitate în acelaşi timp. 

— Instalaţi un lift în curând? întrebă ea abia răsuflând. 

— Îmi cer scuze pentru mulţimea de scări, am zis eu. 
Dumneavoastră trebuie să fiţi Kim Stafford. Eu sunt Alex 
Cross. Vă rog, intraţi. Este cafea sau pot să vă aduc apă. 

Primul pacient al noului meu cabinet intră împleticindu- 
se în birou. Era o femeie solidă, aproape de treizeci de ani, 
am ghicit eu, însă ar fi putut trece drept una de patruzeci. 
Era îmbrăcată foarte formal, cu fustă neagră şi bluză albă 
care păreau vechi, însă bine croite. O eşarfa de mătase 
albastră cu mov îi era legată cu grijă sub bărbie. 

— Spuneaţi în mesajul dumneavoastră că Robert 
Hatfield v-a trimis la mine? am întrebat-o. Am lucrat cu 
Robert în poliţie. Sunteţi prieteni? 

— Nu chiar. 

„OK, nu e o prietenă de-a lui Hatfield.“ Am aşteptat să 
mai spună ceva, însă nimic. Stătea pur şi simplu în picioare 
în mijlocul biroului, părând să examineze în tăcere toate 
obiectele din cameră. 

— Putem să ne aşezăm aici, am propus eu. 

Ea a aşteptat să mă aşez eu mai întâi, aşa că m-am 
conformat. 

Kim se aşeză şi ea în sfârşit pe marginea scaunului, ca şi 
cum ar fi vrut să-l încerce. Una din mâini îi flutura cu 
nervozitate în jurul nodului de la eşarfă. Cealaltă o ţinea 
strânsă. 

— Am nevoie de ajutor ca să încerc să înţeleg pe cineva, 
începu ea. Cineva care se înfurie uneori. 

— Acest cineva e un apropiat al dumneavoastră? 

Ea se încordă. 

— Nu vă spun numele lui. 

— Nu, am liniştit-o eu. Numele nu e important. Dar este 
un membru al familiei? 

— Logodnic. 

Eu am încuviinţat din cap. 

— De cât timp sunteţi logodiţi? Pot să întreb asta? 


90 


— De patru ani, răspunse ea. Vrea să mai slăbesc înainte 
să ne căsătorim. 

Poate că era puterea obişnuinţei, însă eu întocmeam 
deja un profil al logodnicului. Totul se întâmpla din vina ei 
în relaţie; el nu-şi asuma responsabilitatea pentru propriile 
acţiuni; greutatea ei era calea lui de scăpare. 

— Kim, când spui că se înfurie adesea - poţi să-mi spui 
mai multe despre asta? 

— Ei bine, e doar... 

Ea se opri să se gândească, însă sunt sigur că jena, iar 
nu lipsa de claritate o făcea să aibă reţineri. Lacrimile i se 
adunară ca nişte perle în colţurile ochilor. 

— A fost violent cu tine? am întrebat eu. 

— Nu, zise ea, un pic cam repede. Nu violent. Doar că... 
Ei bine, da. Cred că da. 

_ Cu o răsuflare tremurătoare, păru să renunţe la cuvinte. 
In schimb, îşi desfăcu eşarfa de la gât şi o lăsă să-i alunece 
în poală. 

Nu mi-a plăcut ce am văzut. Semnele de abuz erau 
evidente pe piele. Se întindeau ca nişte dungi întunecate în 
jurul gâtului ei. 

Mai văzusem eu urmele astea ca nişte striaţii. De obicei 
însă pe cadavre. 


48 


Trebui să îmi reamintesc: „Ai lăsat crimele în urma ta; 
asta e doar o şedinţă de terapie“. 

— Kim, de unde ai urmele alea pe gât? Povesteşte-mi 
atât cât poţi. 

Ea se strâmbă un pic de durere când îşi legă eşarfa la 
loc. 

— Dacă-mi sună telefonul, trebuie să răspund. El crede 
că sunt la mama, zise ea. 

Pe chipul ei a apărut o expresie îngrozită şi mi-am dat 
seama că era prea devreme să o întreb despre manifestări 
specifice de abuz. 


91 


Tot fără să mă privească, îşi descheie nasturii de la 
mânecă. Nu eram sigur ce vrea să facă până când nu am 
văzut inflamaţia roşie şi dureroasă pe antebraţ, deasupra 
încheieturii. Tocmai începea să se vindece. 

— E o urmă de arsură? am întrebat. 

— Fumează trabucuri, răspunse ea. 

Am tras aer în piept. Răspunsese atât de degajat. 

— Ai sunat la poliţie? 

Ea râse cu amărăciune. 

— Nu, nu am sunat. 

Îşi duse mâna la gură şi-şi feri din nou privirea. Era 
evident că bărbatul acesta o speriase ca să-l protejeze, 
orice s-ar întâmpla. 

Telefonul îi sună în geantă. 

Fără să-mi spună un cuvânt, scoase telefonul, se uită la 
număr şi răspunse: 

— Bună, iubire. Ce mai faci? Vocea îi era blândă şi 
relaxată şi pe deplin convingătoare. Nu, zise ea. Mama a 
ieşit să cumpere lapte. Sigur că sunt sigură. O să-i spun că 
ai salutat-o. 

Era fascinant să priveşti faţa lui Kim în timp ce vorbea. 
Nu juca un rol doar de dragul lui. O făcea şi pentru ea 
însăşi. Aşa reuşea să supravieţuiască, nu? 

Când închise în cele din urmă, mă privi cu un zâmbet 
foarte nelalocul lui, ca şi când conversaţia nu ar fi avut loc. 
Dură mai puţin de câteva secunde. Apoi izbucni dintr- 
odată. Un geamăt surd se transformă în suspine, 
scuturându-i trupul; se legăna înainte şi înapoi, cu mâinile 
încleştate în jurul mijlocului. 

— E-e aşa de greu, se înecă ea. Îmi pare rău. Nu pot s-o 
fac. Nu pot... să mă aflu aici. 

Când telefonul sună pentru a doua oară, fată sări de pe 
scaun. Telefoanele astea de supraveghere făceau prezenţa 
ei acolo dificilă - încercarea de a jongla cu stările de 
conştientizare şi de negare în acelaşi timp. 

Îşi şterse faţa ca şi când înfăţişarea ar fi avut vreo 
importanţă, apoi răspunse cu aceeaşi voce moale de mai 
înainte: 


92 


— Bună, iubire. Nu, mă spălam pe mâini. Îmi pare rău, 
iubire. Mi-a luat un pic să ajung la telefon. 

Îl auzeam urlând în legătură cu ceva în vreme ce Kim 
dădea răbdătoare din cap şi asculta. 

În cele din urmă, ridică un deget în semn să aştept puţin 
şi ieşi pe hol. 

M-am folosit de acest timp ca să mă uit peste câteva 
liste cu furnizori de servicii medicale şi să-mi domolesc 
propria furie. 

Când Kim se întoarse, am încercat să-i dau numele 
câtorva adăposturi din zonă, însă ea le refuză. 

— Trebuie să plec, zise ea deodată. Al doilea apel o 
făcuse să se închidă definitiv în sine. Cât vă datorez? 

— Să zicem că a fost un consult iniţial. Mă plăteşti la a 
doua vizită. 

— Nu vreau nimic de pomană. Oricum nu cred că pot să 
mă mai întorc. Cât e tariful? 

I-am răspuns fără tragere de inimă: 

— Începe de la o sută de dolari pe oră şi mai coboară, în 
funcţie de caz. Cincizeci ar fi de ajuns. 

Îi numără în faţa mea, cele mai multe bancnote de cinci 
şi de un dolar pe care probabil le pusese deoparte pe 
ascuns de-a lungul timpului. Apoi ieşi din birou. Prima mea 
şedinţă se încheiase. 


49 


„Greşeală. Una mare.“ 

Un şef mafiot din New Jersey şi fost asasin plătit cu 
numele de Benny „Goodman“ Fontana fluiera o melodie 
săltăreaţă de-a lui Sinatra, apropiindu-se agale de 
Lincolnul său albastru-închis, pe partea pasagerului; 
deschise uşa cu o emfază şi un zâmbet strălucitor care l-ar 
fi făcut mândru pe cântăreţul poreclit Ochi Albaştri. 

O blondă cu un bust generos cobori din berlină, 
întinzându-şi picioarele lungi ca şi cum ar fi dat o probă 
pentru o trupă de dans. Era o fostă candidată la titlul de 


93 


Miss Univers, de douăzeci şi şase de ani şi una dintre cele 
mai grozave bunăciuni pe care le puteai cumpăra cu bani. 
Era, de asemenea, şi prea elegantă şi sexy pentru ca 
mafiotul să fi pus laba pe ea fără ca banii să circule. 

Benny era un jucător dur, însă nu arăta tocmai ca un 
star de cinema, poate doar dacă ar fi să-l încadrăm în 
această categorie şi pe tipul care l-a jucat pe Tony 
Soprano. 

Măcelarul privea, uşor amuzat, din maşina sa parcată la 
vreo jumătate de cvartal mai încolo, pe aceeaşi stradă. Îşi 
închipuia că blonda îl costa pe Benny cam cinci sute pe 
oră, poate chiar şi două miare dacă se întâmpla cumva ca 
doamna Fontana să fie plecată din oraş în vizită la fiica lor, 
aceasta din urmă confortabil aranjată la şcoala Marymount 
din Manhattan. 

Michael Sullivan se uită la ceas. 

Şapte cincizeci şi doi. Asta era răzbunarea pentru ce se 
întâmplase în Veneţia. Sau cel puţin începutul răzbunării. 
Primul dintr-o serie de mesaje pe care plănuia să le 
trimită. 

La opt şi cincisprezece, îşi luă servieta de pe bancheta 
din spate, se dădu jos din maşină şi traversă strada, 
rămânând în umbra blândă a arţarilor şi ulmilor. Nu dură 
mult până când o femeie cu păr albastru, înfăşurată într-o 
blană, ieşi din bloc. Sullivan îi tinu uşa cu un zâmbet 
prietenos şi apoi intră în clădire. 

Totul era mai mult sau mai puţin aşa cum îşi amintea. 
Apartamentul 4C aparţinea Familiei de ani de zile, de când 
începuseră să apară în Washington oportunităţi de afaceri 
pentru mafie. Locul era foarte nimerit pentru oricine ar fi 
avut nevoie de puţină intimitate, din orice motiv. 
Măcelarul îl folosise şi el o dată sau de două ori pe vremea 
când executa lovituri pentru Benny Fontana. Asta fusese 
însă înainte ca John Maggione să preia conducerea de la 
tatăl său şi să înceapă să-l dea la o parte pe Măcelar. 

Chiar şi yala coreeană ieftină de la uşa de la intrare era 
la fel sau pe aproape. „O altă greşeală.“ Sullivan o 
deschise cu un şperaclu de trei dolari din atelierul său de 


94 


acasă. Puse unealta înapoi în servietă şi scoase lama 
chirurgicală, una foarte specială. 

Camera de zi era în mare parte cufundată în întuneric. 
Conuri de lumină se revărsau din două direcţii - dinspre 
bucătăria din stânga şi din dormitorul din dreapta sa. 
Gemetele insistente ale lui Benny îi dădeau de înţeles că 
partida se apropia de sfârşit. Călcând iute şi fără zgomot 
pe covorul din cameră, ajunse la uşa dormitorului şi 
aruncă o privire înăuntru. 

Miss Univers era deasupra - deloc surprinzător - cu 
spatele ei delicat spre el. 

— Aşa, iubito! Asta-mi place mie... făcea Benny şi apoi: 
O să-mi bag degetul... 

Amortizorul lui Sullivan scoase un sunet înăbuşit, doar 
unul singur. O împuşcă pe fosta concurentă la Miss 
Univers în ceafa, iar sângele şi creierii femeii se 
împrăștiară peste tot pe pieptul şi faţa lui Benny Fontana. 
Mafiotul urlă ca şi cum l-ar fi împuşcat pe el. 

Reuşi să se rostogolească de sub fata moartă şi apoi jos 
din pat, departe de noptieră şi de asemenea de arma sa. 
Măcelarul începu să râdă. Nu voia să arate lipsă de respect 
pentru şeful mafiot sau pentru cei morţi, însă Fontana nu 
făcuse nimic bine în seara asta. Se înmuiase, motiv pentru 
care Sullivan îl atacase pe el primul. 

— Salut, Benny. Ce mai faci? zise Măcelarul, aprinzând 
lumina din tavan. Trebuie să discutăm despre ce s-a 
întâmplat la Veneţia. 

Scoase un bisturiu care avea o lamă specială pentru 
tăiat muşchii. 

— De fapt, aş vrea să-i trimiţi un mesaj domnului 
Maggione din partea mea. Ai putea să faci asta, Benny? Să 
te faci mesager? Apropo, ai auzit vreodată de operaţia 
Syme, Ben? E o amputare de picior. 


50 


Michael Sullivan nu putea să meargă direct acasă la 
95 


familia sa din Maryland, nu după ce tocmai le făcuse ce le 
făcuse lui Benny Fontana şi prietenei sale. Era prea 
tulburat, îi clocotea sângele-n vine. li veneau din nou în 
minte scene din magazinul tatălui său din Brooklyn - 
rumeguş păstrat într-un butoi mare de carton, podeaua 
acoperită cu plăci de gresie cu rosturi albe, fierăstraie de 
mână, cuțite de dezosat, cârlige de carne în camera 
frigorifică. 

Aşa că rătăci o vreme pe străzile din Georgetown, 
căutând să dea de necazuri dacă putea găsi genul care să-i 
convină. Treaba era că îi plăceau femeile un pic mai 
aranjate. Mai ales genul de avocate, masterande în afaceri, 
genul profesoare-bibliotecare - îi plăceau ochelarii lor, 
hainele sobre, coafurile conservatoare. Tot timpul atât de 
sigure pe ele. 

li plăcea să le ajute să piardă un pic din acel control în 
vreme ce se descărca şi el, scăpând de stres, încălcând 
toate regulile societăţii ăsteia idioate. 

Georgetown era un teren bun de agăţat pentru el. 
Jumătate din gâsculiţele pe care le vedea pe stradă erau 
un pic cam înţepate. Nu că erau prea multe, să ai de unde 
alege, nu la ora asta din noapte. Insă el nu avea nevoie de 
prea multe opţiuni, doar de una bună. Şi poate că pusese 
deja ochii pe ea. Cel puţin aşa credea. 

Părea să fie ceva avocată pledantă, îmbrăcată ca să 
impresioneze în costumul ei de tweed. Tocurile băteau un 
ritm constant pe trotuar - stâng, drept, stâng, drept. 

În schimb, adidaşii Nike ai lui Sullivan nu făceau mai 
deloc zgomot. Cu o haină de trening cu glugă, era doar un 
tip obişnuit ieşit să alerge noaptea târziu prin cartier. Dacă 
cineva ar fi tras cu ochiul de la o fereastră, asta ar fi văzut. 

Insă nimeni nu se uita, şi cu atât mai puţin domnişoara 
Tweedy. „Păsărică Tweedy, se gândi el, rânjind. Greşeală. 
A ei“ 

Continua să meargă în ritmul alert de oraş, ţinând strâns 
geanta şi servieta de piele sub braţ ca şi cum ar fi fost 
cheia de la Codul lui Da Vinci şi păşind pe partea 
exterioară a trotuarului - toate acestea fiind măsuri 


96 


inteligente pentru o femeie care merge singură pe stradă 
noaptea târziu. Singura ei greşeală fu că nu privi cu 
destulă atenţie în jur, că nu realiză ce se întâmplă în 
preajma ei. Că nu-l zări pe alergătorul care mergea în 
spatele ei. 

Iar greşelile te pot ucide, nu-i aşa? 

Sullivan se retrase în umbră când Tweedy trecu pe sub 
un felinar. Braţe frumoase şi un fund grozav, observă el. 
Fără verighetă pe mâna stângă. 

Tocurile înalte ţinură ritmul pe trotuar încă vreo 
jumătate de cvartal; apoi ea încetini în faţa unei case 
elegante din cărămidă. Frumoasă locuinţă. Secolul al XIX- 
lea. După cum arăta însă, era una dintre clădirile ce 
fuseseră  măcelărite pe interior şi transformate în 
apartamente. 

Scoase un mănunchi de chei din geantă înainte chiar să 
ajungă la uşa de la intrare, iar Sullivan începu să-şi 
plănuiască abordarea. Băgă şi el mâna în buzunar şi 
scoase o bucată de hârtie. Un tichet pentru spălătorie? 
Oricum nu conta ce era. 

Ea introduse cheia în uşă, însă înainte să o deschidă, el 
zise cu o voce prietenoasă: 

— Scuzaţi-mă, domnişoară?  Domnişoară? De la 
dumneavoastră a căzut? 


51 


Nu era proastă, Păsărica Tweedy - n-o făcuse mă-sa 
idioată. Ştiu imediat că era în pericol, însă nu putu face 
prea multe în următoarele câteva secunde. 

El ajunse repede la trepte, înainte ca femeia să apuce să 
închidă uşa de sticlă dintre ei şi aceasta să se încuie 
automat, oferindu-i adăpost. 

O lampă pe gaz falsă de pe peretele holului scotea în 
evidenţă groaza din frumoşii ei ochi albaştri. 

De asemenea, aceasta arunca lumină şi asupra lamei 
bisturiului din mâna lui, îndreptat spre faţa femeii. 


97 


Măcelarul voia ca ea să vadă marginea ascuţită ca să se 
gândească la aceasta chiar mai mult decât la el. Aşa 
mergeau lucrurile, iar el ştia asta. Aproape nouăzeci la 
sută dintre oamenii care sunt atacați îşi amintesc detalii 
despre armă mai degrabă decât despre persoana care o 
mânuia. 

Tweedy nu reuşi mai mult decât să se împiedice, 
stângace, până ce Sullivan fu lângă ea pe hol, în uşă. 
Michael Sullivan se întoarse cu spatele la stradă, 
împiedicând-o să vadă ceva, în caz că cineva s-ar fi 
întâmplat să treacă pe lângă clădire. inu bisturiul la 
vedere cu o mână, iar cu cealaltă îi smulse cheile. 

— Să nu sufli o vorbă, îi porunci el, ducându-i lama la 
buze. Şi încearcă să nu uiţi - nu administrez anestezic 
pentru ăsta. Nici măcar local. Eu doar tai. 

Ea se ridică pe vârful picioarelor, cu spatele proptit de 
stâlpul balustradei. 

— Poftim. Îi împinse în braţe geanta mică, de firmă. Te 
rog. E a ta. Pleacă. 

— Nici gând. Nu vreau banii tăi. Acum, ascultă-mă. Mă 
asculţi? 

— Da. 

— Locuieşti singură? întrebă el. 

Avu efectul dorit. Pauza ei fu răspunsul pe care-l căuta. 

— Nu. 

Încercă prea târziu să se scoată. 

Erau trei căsuțe poştale pe perete. Doar numărul doi 
avea un singur nume: L. Brandt. 

— Haide să mergem sus, domnişoară Brandt. 

— Nu sunt... 

— Ba da, eşti. N-ai niciun motiv să minţi. Acum mişcă-ţi 
fundul. 

În mai puţin de douăzeci de secunde, erau în 
apartamentul ei de la etajul doi. Camera de zi, la fel ca L. 
Brandt, era curată şi organizată. Fotografii alb-negru ale 
unor scene de sărut erau agăţate pe pereţi. Postere cu 
filme - Nopti albe în Seattle, Ofiţer și gentleman. Fata era 
o romantică în adâncul sufletului, însă, din unele puncte de 


98 


vedere, şi Sullivan era la fel - sau cel puţin aşa se 
considera. 

Corpul ei era ţeapăn ca lemnul când el o ridică. Era tare 
micuță; nu fu nevoie decât de un braţ ca să o ducă în 
dormitor şi apoi să o pună pe pat, unde rămase întinsă, 
fără să se mişte. 

— Eşti o fată frumoasă, observă el. Absolut încântătoare. 
Ca o păpuşă minunată. Acum, dacă nu te superi, aş vrea să 
văd şi restul pachetului. 

Se folosi de bisturiu ca să taie nasturii de la costumul 
ăla scump de tweed pe care-l purta. L.. Brandt se prăbuşi 
odată ce-i fură îndepărtate hainele; trecu de la starea de 
paralizată la cea de fără viaţă, însă cel puţin nu trebuia să-i 
reamintească să păstreze liniştea. 

Se folosi de mâini pentru sutien şi chiloţii negri din 
dantelă. Si într-o zi de lucru. Nu purta ciorapi, iar 
picioarele ei erau superbe, suple şi uşor bronzate. Unghiile 
de la picioare erau date cu lac roşu aprins. Când încercă 
să-şi închidă strâns pleoapele, el o plesni suficient încât să- 
i capteze atenţia. 

— Nu mă părăsi, L. Brandt. 

Ceva de pe noptieră îi atrase atenţia. Ruj. 

— Ştii ce, ia dă-te cu nişte ruj. Şi cu un parfum ca lumea. 
Alege tu ceva. L. Brandt făcu ce i se spuse. Ştia că nu are 
de ales. 

El îşi ţinea scula într-o mână, bisturiul în cealaltă - o 
imagine pe care ea nu avea să o uite vreodată. Apoi se 
împinse cu forţă în ea. 

— Vreau să te implici şi tu, zise el. Prefă-te, dacă 
trebuie. Sunt sigur că ai mai făcut asta. Ea se strădui pe 
cât putu, arcuindu-şi pelvisul, gemând o dată sau de două 
ori, însă fără să-l privească. 

— Acum, uită-te la mine, îi ordonă el. Uită-te la mine. 
Uită-te la mine. Vită-te la mine! Aşa e mai bine. 

Apoi, se sfârşi pentru el. Pentru amândoi. 

— Să discutăm un pic înainte să plec, zise el. Şi, chiar 
dacă nu-ţi vine să crezi, am de gând să plec. N-am să te 
rănesc. Nu mai mult decât am făcut-o deja. 


99 


Îi găsi poşeta pe podea. Înăuntru se afla ceea ce căuta el 
- un permis de conducere şi o agendă cu coperţi negre. 
Ţinu permisul la lumina veiozei de pe noptieră. 

— Deci Lisa te cheamă. O poză foarte reuşită, având în 
vedere că e oficială. Desigur, eşti chiar mai frumoasă în 
realitate. Acum haide să-ţi arăt şi eu nişte poze de-ale 
mele. 

Nu adusese multe, doar patru, însă erau printre 
favoritele sale. Le ţinu în palmă ca pe un evantai. Lisa 
îngheţă din nou. I se părea aproape amuzant, ca şi cum 
dacă ar fi stat îndeajuns de nemişcată, s-ar fi putut ca el să 
nu-i observe prezenţa. 

li arătă pozele - una câte una. 

— Astea sunt persoane pe care le-am întâlnit de două 
ori. Noi doi, desigur, nu ne-am întâlnit decât o dată. Dacă o 
să ne mai întâlnim sau nu depinde în întregime de tine. Mă 
urmăreşti? M-am făcut înţeles? 

— Da. 

El se ridică şi se duse de cealaltă parte a patului, lângă 
ea, lăsându-i câteva momente ca să priceapă ce-i spusese. 
Ea se acoperi cu cearşaful. 

— M-ai înţeles, Lisa? Cu adevărat? Ştiu că se poate să-ţi 
fie cam greu să te concentrezi acum. Îmi imaginez că e 
aşa. 

— N-o să spun nimic, şopti ea. Promit. 

— Bine, te cred, răspunse el. Totuşi, pentru orice 
eventualitate, o să iau şi asta. 

Îi arătă agenda. Deschise la litera B: 

— Uite aici. Tom şi Lois Brandt. Mami şi tati? Vero 
Beach, Florida. Se zice că e tare frumos pe-acolo. Coasta 
Comorilor. 

— O, Doamne, te rog... începu ea. 

— Totul depinde de tine, Lisa. Desigur, dacă mă întrebi 
pe mine, ar fi păcat ca după toate astea să sfârşeşti ca 
fetele din fotografii. Ştii - în bucăţi, cusută la loc. Depinde 
ce am avut chef să fac. 

Ridică apoi cearşaful şi o privi încă o dată. 

— Ar fi bucăţi frumoase, în cazul tău, dar totuşi bucăți. 


100 


Şi cu aceste ultime cuvinte, o lăsă pe Lisa Brandt 
singură cu amintirea lui. 


52 


— De-asta nu port eu cravată. 

John Sampson trase şi rupse nodul nenorocit care-l 
strângea de gât. Îl aruncă în coşul de gunoi împreună cu 
ce mai rămăsese din cafeaua sa. Imediat, îşi dori să nu fi 
aruncat cafeaua. El şi Billie stătuseră treji jumătate din 
noapte cu micuța Djakata şi gripa ei. Un camion de cofeină 
era exact ce avea nevoie acum. 

Când telefonul de pe biroul lui sună, nu avea niciun chef 
să vorbească cu nimeni despre nimic: 

— Mda, ce e? 

De la celălalt capăt se auzi o voce de femeie: 

— Domnul detectiv Sampson? 

— Da, Sampson la telefon. Ce e? 

— Sunt detectiv Angela Susan Anton. De la Unitatea de 
Agresiuni Sexuale, responsabilă de Districtul Doi. 

— Aşa. 

Aşteptă ca ea să-i ofere mai multe informaţii. 

— Speram să ni te alături la un caz care nu ne dă pace, 
domnule detectiv. Ne lovim întruna de piste moarte. 

Sampson căută prin coşul de gunoi după recipientul de 
cafea. Perfect! Aterizase cu capacul în sus. 

— Ce caz? 

— Un viol. S-a întâmplat în Georgetown aseară. Femeia 
a fost tratată la Spitalul Universitar Georgetown, însă nu 
vrea să spună decât că a fost atacată. Nu vrea să-l 
identifice pe tip. Nici să-l descrie măcar. Am petrecut toată 
dimineaţa cu ea şi nu am ajuns nicăieri. N-am mai văzut 
niciodată ceva asemănător, domnule detectiv! Intensitatea 
fricii care se vede la femeia asta. 

Sampson prinse telefonul între umăr şi ureche şi 
mâzgăli nişte notițe într-un carneţel pe care scria sus 
„Carneţelul lui Tati“, un cadou primit de Ziua Tatălui de la 


101 


Billie. 

— Am înţeles până aici. Însă sunt curios de ce mă suni 
pe mine, doamnă detectiv. 

Sorbi din nou din cafeaua proastă şi brusc nu i se mai 
păru la fel de rea. 

Anton ezită o clipă înainte de a răspunde: 

— Am înţeles că Alex Cross îţi este prieten. 

Sampson puse jos stiloul şi se lăsă în scaun. 

— Acum înţeleg. 

— Speram să poţi... 

— Te-am înţeles perfect, doamnă detectiv Anton. Vrei să 
vă fac lipeala? 

— Nu, răspunse ea repede. Rakeem Powells mi-a spus că 
voi doi sunteţi extrem de buni când anchetați împreună 
infracţiuni în serie. Aş vrea să vă implicaţi amândoi în 
cazul ăsta. Uite, sunt sinceră. 

Sampson rămase tăcut, aşteptând să vadă dacă avea să 
se scoată sau să-şi sape în continuare groapa. 

— I-am lăsat domnului doctor Cross mesaje şi aseară, şi 
de dimineaţă, însă îmi închipui că o groază de oameni 
împreună cu familiile lor vor o bucăţică din timpul lui. 
Acum că e freelancer. 

— Ei bine, aici ai dreptate, toţi vor o bucăţică din el, 
replică el. Însă Alex e băiat mare. Poate să-şi poarte singur 
de grijă şi să ia decizii pe cont propriu. De ce nu mai 
încercaţi să-l găsiţi la telefon? 

— Domnule detectiv, agresorul ăsta e un ticălos foarte 
bolnav. Nu-mi permit luxul să irosesc timpul nimănui în 
acest caz, inclusiv al meu. Aşa că dacă te-am călcat cumva 
pe bătături, poate că ai putea să treci naibii peste asta, să 
laşi prostiile şi să-mi spui dacă mă ajuţi sau nu. 

Sampson recunoscu tonul şi-l făcu să zâmbească. 

— Ei bine, dacă pui astfel problema - da, bine. Nu pot 
să-mi iau un angajament pentru Alex. Însă o să văd ce pot 
face. 

— Grozav. Mulţumesc. O să-ţi trimit dosarele acum. 
Dacă nu cumva vrei să le iei de aici. 

— Stai un pic. Dosare? La plural? 


102 


— Vorbesc prea repede, domnule detectiv? Motivul 
pentru care te-am sunat e experienţa dumitale şi a 
doctorului Cross în ceea ce priveşte infracțiunile în serie. 

Sampson îşi frecă receptorul telefonului de tâmplă. 

— Da, cred că m-ai luat un pic cam repede. Vorbim şi 
despre crimă aici? 

— Nu crime în serie, replică Anton încordată. Violuri în 
serie. 


53 


— Ăsta nu e un consult, i-am zis lui Sampson. E o 
favoare. Pentru tine, personal, John. 

Sampson ridică din sprâncene înțelegând despre ce e 
vorba: 

— Cu alte cuvinte, i-ai promis lui Buni şi copiilor că nu 
mai faci muncă de teren. 

Eu i-am respins afirmaţia cu o mişcare a mâinii. 

— Nu, nu am promis nimănui nimic. Tu condu acolo şi fii 
atent să nu loveşti pe nimeni până ajungem acolo. Cel 
puţin, nu pe cineva care ne e simpatic. 

Ne aflam în McLean, Virginia, să o interogăm pe Lisa 
Brandt, care plecase din apartamentul ei din Georgetown 
ca să stea la o prietenă la ţară. Aveam dosarul cazului ei în 
poală, împreună cu alte trei, ale unor femei care fuseseră 
violate, însă nu voiau să spună nimic care să ajute 
investigația şi să-l oprească, poate, pe violator. Violatorul 
în serie. 

Acum aveam pentru prima dată ocazia să mă uit peste 
hârtii, însă nu mi-a luat mult să cad de acord cu concluzia 
detectivului care ne ceruse ajutorul. Atacurile acestea erau 
toate comise de un singur om care era, cu siguranţă, un 
psihopat. Supravieţuitoarele cunoscute se încadrau într-un 
tipar: femei albe, între douăzeci şi treizeci şi cinci de ani, 
necăsătorite, care locuiau singure în zona Georgetown. 
Fiecare era o femeie cu o carieră de succes - o avocată, o 
contabilă. Lisa Brandt era arhitectă. Erau toate femei 


103 


deştepte, ambiţioase. 

Şi niciuna dintre ele nu voia să spună un singur cuvânt 
împotriva sau despre bărbatul care o atacase. 

Agresorul nostru era în mod clar un animal înzestrat cu 
discernământ şi autocontrol care ştia să bage spaima în 
victimele sale şi să o facă să persiste. Şi nu doar o dată, ci 
de patru ori. Sau poate mai mult de patru. Pentru că 
existau şanse mari să fi avut şi alte victime, femei cărora le 
era prea frică să depună măcar plângere că fuseseră 
atacate. 

— Am ajuns, zise Sampson. Asta e locul unde se ascunde 
Lisa Brandt. 


54 


Mi-am ridicat privirea din teancul de dosare din poala 
mea tocmai când treceam prin deschizătura din gardul viu 
într-o alee lungă în formă de semilună şi pavată cu scoici 
sparte. Casa era o construcţie impunătoare în stilul 
Renaşterii greceşti, cu două etaje şi coloane albe în faţă şi 
arăta ca o fortăreață suburbană. Îmi dădeam seama de ce 
Lisa Brandt ar veni aici în căutarea refugiului şi siguranţei. 

Prietena ei Nancy Goodes răspunse la uşă şi apoi ieşi 
afară ca să vorbească cu noi în particular. Era o blondă 
subţirică şi părea cam de aceeaşi vârstă cu domnişoara 
Brandt, care potrivit dosarului avea douăzeci şi nouă de 
ani. 

— Nu trebuie să vă mai spun că Lisa a trecut printr-un 
adevărat iad, vorbi ea în şoaptă, ceea ce chiar nu era 
necesar afară pe verandă. Aţi putea să  scurtaţi 
interogatoriul pe cât este posibil? Mi-aş dori să plecaţi, pur 
şi simplu. Nu înţeleg de ce trebuie să mai vorbească şi cu 
alţi poliţişti. Îmi puteţi explica vreunul din voi? 

Prietena Lisei îşi puse mâinile peste piept ţinându-se de 
coate, evident stânjenită, însă forţându-se de asemenea să 
fie un bun apărător. Eu şi Sampson respectam asta, însă 
mai trebuia să avem în vedere şi alte considerente. 


104 


— O să fim cât de succinţi se poate, îi răspunse el. Însă 
violatorul acesta se află încă în libertate. 

— Să nu îndrăzniți să o faceţi să se simtă vinovată. Să nu 
cumva să îndrăzniţi! 

Am urmat-o pe doamna Goodes înăuntru, în holul 
pardosit cu marmură. O scară în spirală în dreapta noastră 
răspundea ca un ecou la curba candelabrului ce atârna 
deasupra. Când am auzit sporovăială unor voci de copii în 
partea stângă, mi s-a părut oarecum discordantă alături de 
formalitatea casei. Am început să mă întreb unde-şi ţineau 
oamenii ăştia dezordinea. 

Doamna Goodes oftă, apoi ne conduse într-un salon 
retras, unde Lisa Brandt stătea de una singură. Era 
micuță, însă drăguță, chiar şi acum, în aceste circumstanţe 
nefericite. Aveam impresia că se îmbrăcase ca să arate 
normal, cu blugi şi o cămaşă oxford în dungi, însă postura 
sa cocoşată - şi ochii ei - spuneau mai mult din poveste. 
Evident, nu ştia dacă durerea pe care o resimțea acum 
avea să treacă vreodată. 

Eu şi Sampson ne-am prezentat şi am fost invitaţi să 
luăm loc. Lisa chiar se forţă să zâmbească politicos înainte 
de a-şi întoarce din nou privirea. 

— Sunt frumoase, am zis eu, indicând o vază cu flori 
proaspete de rododendron de pe măsuţa de cafea dintre 
noi. 

Mi-a venit destul de uşor să spun asta pentru că era 
adevărat şi, sincer, nu ştiam de unde să încep. 

— A... Ea le privi absentă. Nancy se pricepe de minune 
la lucruri din astea. E o adevărată fată de la ţară acum, 
mămică. Mereu şi-a dorit să fie mamă. 

Sampson începu cu blândeţe: 

— Lisa, vreau să ştii cât de rău ne pare pentru ce ţi s-a 
întâmplat. Ştiu că ai vorbit deja cu o grămadă de oameni. 
O să încercăm să nu repetăm prea mult detaliile despre 
informaţiile de bază. E bine până aici? 

Lisa îşi ţinea privirea fixată într-un colţ al camerei. 

— Da. Vă mulţumesc. 

— Acum, înţeleg că ai primit îngrijirea necesară, însă ai 


105 


preferat să nu oferi nicio dovadă fizică în timpul 
consultaţiei de la spital. De asemenea, că ai ales pentru 
moment să nu dai nicio descriere a bărbatului care te-a 
violat. E adevărat? 

— Nu doar pentru moment, ci niciodată, răspunse ea. 

Clătină încet din cap de mai multe ori, ca un „nu“ slab 
repetat la nesfârşit. 

— Nu ai nicio obligaţie să vorbeşti, am asigurat-o eu. Şi 
nu suntem aici să obţinem informaţii pe care nu vrei să le 
divulgi. 

— Păstrând aceste lucruri în minte, continuă Sampson, 
să ştiţi că avem câteva presupuneri după care ne ghidăm. 
În primul rând, agresorul nu a fost o persoană cunoscută 
ţie. Şi în al doilea rând, că te-a ameninţat cumva ca să te 
împiedice să-l identifici sau să vorbeşti despre el. Lisa, te 
simţi în largul tău să ne spui dacă presupunerile acestea 
sunt sau nu corecte? 

Ea rămase nemişcată. Am încercat să-i citesc expresia 
feţei şi limbajul corpului, însă nu am identificat nimic. Nu 
răspunse întrebării lui Sampson, aşa că am încercat o altă 
abordare: 

— Te-ai mai gândit la ceva de când ai vorbit cu 
detectivii? Ai mai vrea poate să adaugi ceva? 

— Chiar şi un detaliu nesemnificativ ar putea să ne ajute 
în investigaţie, interveni Sampson, şi să-l prindem pe 
violator. 

— Nu vreau să se investigheze ce mi s-a întâmplat, 
izbucni ea. Nu am dreptul să aleg? 

— Mă tem că nu, zise Sampson pe cel mai blând ton pe 
care l-am auzit vreodată la el. 

— De ce nu? 

Vorbele ieşiră mai degrabă ca o pledoarie disperată 
decât ca o întrebare. 

Am încercat să-mi aleg cu grijă cuvintele: 

— Suntem destul de siguri că tot ce ţi s-a întâmplat ţie 
nu a fost un incident izolat, Lisa. Au mai fost şi alte femei... 

Auzind asta, îşi pierdu controlul. li scăpă un suspin 
înecat care dădu drumul la tot ceea ce se afla în spatele 


106 


lui. Apoi Lisa Brandt se îndoi de mijloc, plângând, cu 
mâinile încleştate strâns peste gură. 

— Îmi pare Tău, gemu ea. Nu pot să fac asta. Nu pot. Îmi 
pare rău, îmi pare rău. 

Doamna Goodes năvăli atunci în cameră. Probabil că 
ascultase afară, lângă uşă. Îngenunche în faţa lisei şi-şi 
puse braţele în jurul prietenei sale, şoptindu-i cuvinte de 
alinare. 

— Îmi pare rău, rosti din nou Lisa Brandt. 

— N-are de ce, draga mea. Absolut deloc. Aşa, descarcă- 
te, o mângâie Nancy Goodes. 

Sampson puse o carte de vizită pe măsuţa de cafea. 

— Nu e nevoie să ne conduceţi, zise el. 

Doamna Goodes îi răspunse fără a se întoarce de la 
prietena ei care plângea: 

— Plecaţi. Vă rog să nu vă întoarceţi. Lăsaţi-o în pace pe 
Lisa. Plecaţi. 


55 


Măcelarul avea o misiune - o lovitură, pentru o sumă de 
şase cifre. Printre altele, încerca să nu se gândească la 
John Maggione şi la durerea pe care voia să i-o cauzeze. 
Observa un bărbat mai în vârstă şi bine îmbrăcat, cu o 
tânără de decor la braţ. O „păsărică“ cum li se spunea pe 
vremuri aici, la Londra. 

El avea probabil vreo şaizeci de ani; ea maxim douăzeci 
şi cinci. Ciudat cuplu. „Sare în ochi“, ceea ce putea fi o 
problemă pentru el. 

Măcelarul îi urmări cu privirea în timp ce aceştia 
aşteptau în faţa aristocraticului hotel Claridges sosirea 
maşinii bărbatului. Aceasta trase în faţă, la fel ca seara 
trecută şi apoi din nou în jurul orei zece în acea dimineaţă. 

Nicio greşeală serioasă până acum din partea cuplului. 
Nimic de care să se poată agăța. 

Şoferul maşinii era gardă de corp şi purta armă. Şi era 
destul de bun în meseria sa. 


107 


Nu era decât o problemă cu garda de corp - în mod 
evident, fata nu dorea să se afle prin preajmă. Încercase, 
fără succes însă, să-l convingă pe bătrân să scape de el 
seara trecută, când participaseră la un eveniment la 
Saatchi Gallery. 

Ei bine, nu-i rămânea decât să vadă ce avea să se mai 
întâmple astăzi. Măcelarul porni de la câteva maşini 
distanţă de Mercedesul CL65 de un negru strălucitor. 
Merţanul era rapid, avea peste şase sute de cai-putere, 
însă asta n-avea să le folosească pe străzile aglomerate din 
Londra. 

Era un pic paranoic în legătură cu reluarea activităţii, şi 
din motive destul de întemeiate, însă primise misiunea asta 
printr-o persoană de legătură de încredere din zona 
Bostonului. Avea încredere în tip, în limitele rezonabilului. 
Şi avea nevoie de suma de şase cifre. 

O posibilă oportunitate se ivi pe Long Acre, lângă staţia 
de metrou Covent Garden. Fata sări din maşină la un 
semafor şi o luă pe jos, iar bărbatul mai în vârstă cobori şi 
el. 

Michael Sullivan trase imediat pe dreapta şi abandonă 
pur şi simplu maşina. O închinase şi oricum nu putea 
nimeni să facă legătura cu el pe baza acesteia. Mişcarea 
era una clasică prin faptul că mulţi nici nu s-ar gândi să o 
facă, însă lui puţin îi păsa că îşi lăsa pur şi simplu maşina 
în mijlocul Londrei. Maşina nu avea nicio relevanţă. 

Se gândi că şoferul-gardă de corp nu avea să facă la fel 
cu Mercedesul de două sute de mii de dolari şi că avea 
câteva minute la dispoziţie până când tipul avea să ajungă 
din nou la cei doi. 

Străzile din jurul Covent Garden Plazza erau înţesate de 
pietoni, însă el vedea cuplul, cu capetele înălțându-se şi 
coborând prin mulţime, râzând, probabil de „evadarea“ de 
sub protecţia gărzii de corp. li urmări pe James Street. 
Aceştia continuau să râdă şi să vorbească, fără nicio grijă 
pe lumea asta. 

„Mare, mare greşeală.“ 

Văzu în faţă o piaţă cu acoperiş de sticlă. Şi o mulţime 


108 


de oameni se adunaseră în jurul unor artişti de stradă 
costumaţi în statui albe de marmură care nu se mişcau 
decât atunci când cineva le arunca o monedă. 

Apoi, dintr-odată, avu o vedere bună asupra cuplului şi 
simţi că era momentul potrivit, aşa că îşi descărcă Beretta 
sa cu amortizor - două lovituri în inimă. 

Fata se prăbuşi ca şi cum cineva i-ar fi tras covorul de 
sub picioare. 

Nu avea idee cine era, cine o voia moartă şi de ce şi 
oricum nu-i păsa. 

— Infarct! Cineva a făcut infarct! strigă el, lăsând arma 
să-i cadă din mână, se întoarse şi dispăru în mulţimea tot 
mai deasă. 

O luă pe Neal Street, trecând pe lângă câteva puburi cu 
aspect victorian şi găsi maşina abandonată unde o lăsase. 
Ce surpriză plăcută! 

Era mai sigur să rămână la Londra peste noapte, însă a 
doua zi de dimineaţă luă avionul spre Washington. 

Bani câștigați uşor - ca întotdeauna sau cel puţin aşa 
stăteau lucrurile pentru el înainte de înscenarea de la 
Veneţia, întâmplare pentru care avea de gând să se 
răzbune în stil mare. 


56 


Eu şi John ne-am întâlnit în seara aceea pentru un 
antrenament uşor la Roxy Gym, după ultima mea şedinţă 
de terapie. Afacerea la cabinet creştea în mod constant, iar 
zilele pe care le petreceam acolo mă făceau fericit şi 
mulţumit pentru prima dată după mulţi ani. 

Ideea plăcută de normalitate îmi intrase acum în cap, 
deşi nu eram sigur ce însemna cu adevărat cuvântul. 

— Retrage-ţi coatele, zise Sampson, înainte să-ţi trag 
una direct în cap. 

Le-am retras. Asta nu mă ajută însă cine ştie ce. 

Bărbatul masiv mă prinse cu un bun croşeu de dreapta 
care duru cum numai un pumn sănătos putea să o facă. M- 


109 


am întors şi i-am tras un croşeu în lateral unde rămăsese 
descoperit, ceea ce păru să-mi provoace mie mai multă 
durere decât lui. 

Lupta continuă în acest fel încă o vreme, însă mintea 
mea nu fusese de la început în ring. După mai puţin de 
douăzeci de minute, mi-am ridicat mănuşile, simțind o 
durere în ambii umeri. 

— Knock-out tehnic, am zis eu prin gardă. Hai să 
mergem să bem ceva. 

Acel „ceva“ fură câteva sticle de Gatorade roşu pe 
trotuarul din faţa sălii. Nu la asta mă gândisem, dar era 
bine şi aşa. 

— Deci, începu Sampson, fie eu am devenit mult mai bun 
la box, fie tu ai fost cu mintea în altă parte în seara asta. 
Care e varianta corectă? 

— Nu ai devenit mai bun, i-am tăiat-o eu. 

— Încă te mai gândeşti la ziua de ieri? Ce e? Spune-mi. 

Amândoi ne simţeam nasol în legătură cu interogatoriul 
greu cu Lisa Brandt. Una e să forţezi mâna unui martor şi 
să ajungi undeva; şi alta să încerci din greu şi să nu obţii 
nimic. 

Am încuviinţat din cap. 

— Ieri, da. 

Sampson se lăsă jos pe lângă perete, ca să se aşeze 
alături de mine pe trotuar. 

— Alex, trebuie să te dai jos din trenul cu griji. 

— Frumos citat de lipit pe maşină, i-am răspuns eu. 

— Credeam că-ţi merge destul de bine, continuă el. Cel 
puţin în ultima vreme. 

— Chiar îmi merge, am zis. Cabinetul merge bine, chiar 
mai bine decât mă aşteptam. 

— Şi atunci care-i problema? Ţi s-a urât cu binele? Ce te 
doare, omule? 

Aveam răspunsul lung în minte. L-am ales însă pe cel 
scurt: 

— Maria. 

Ştia la ce mă refeream şi ştia şi de ce. 

— Ce s-a întâmplat ieri ţi-a amintit de ea? 


110 


— Da. În mod straniu, da, am zis eu. Mă gândeam la 
ceva. Îţi aminteşti de vremea când a fost ucisă? Şi atunci s- 
au petrecut o serie de violuri. Îţi aminteşti de asta? 

Sampson îşi miji ochii, privind undeva în depărtare. 

— Aşa e, acum că ai adus vorba. 

Mi-am frecat încheieturile care mă dureau. 

— În orice caz, asta vreau să zic. În ultima vreme e ca în 
teoria cu legăturile dintre toţi oamenii din lume. La orice 
mă gândesc îmi aduce aminte de Maria. Tot ce fac mă 
duce înapoi la cazul ei. Mă simt de parcă aş fi în 
purgatoriu şi nu ştiu cum ar trebui să reacţionez. 

Sampson aşteptă ca eu să termin. De obicei ştie când s-a 
făcut înţeles şi când să tacă. Nu mai avea nimic de spus 
pentru moment. În cele din urmă, am tras adânc aer în 
piept, ne-am ridicat şi am luat-o pe trotuar. 

— Ce-ai mai auzit de ucigaşul Mariei? Ceva nou? l-am 
întrebat eu. Sau Giametti se juca doar cu noi? 

— Alex, de ce nu treci peste asta? 

— John, dacă aş putea să trec peste asta, aş face-o. 
Bine? Poate că ăsta e felul în care fac eu asta. 

Rămase cu privirea în pământ cât am străbătut jumătate 
de cvartal. Când răspunse în cele din urmă, o făcu cam 
fără tragere de inimă: 

— Dacă aflu ceva despre ucigaşul ei, o să fii primul pe 
care-l anunţ. 


57 


Michael Sullivan se săturase să mai suporte rahaturi din 
partea cuiva pe la paisprezece sau cincisprezece ani. Toţi 
din familia lui ştiau că bunicul James avea o armă pe care 
o păstra în sertarul de jos al comodei din dormitorul său. 
Intr-o după-amiază de iunie, în ultima săptămână de 
şcoală, Sullivan sparse încuietoarea şi fură arma din 
apartamentul bunicului său. 

Tot restul zilei, hoinări prin cartier cu arma la brâu, 
ascunsă sub un tricou larg. Nu simţea nevoia să se dea 


111 


mare cu ea, însă descoperi că-i plăcea să o aibă, îi plăcea 
foarte mult. Aceasta schimbă complet lucrurile pentru el. 
Se transformă dintr-un copil dur într-unul invincibil. 

Sullivan pierdu vremea pe afară până pe la ora opt; apoi 
o luă pe Quentin Road spre magazinul tatălui său. Ajunse 
acolo când ştia că bătrânul avea să închidă. 

Un cântec pe care nu-l suporta, Crocodile Rock al lui 
Elton John, se auzea la radioul din maşina cuiva undeva pe 
stradă şi fu tentat să-l împuşte pe cel care asculta rahatul 
ăla. 

Uşa de la măcelărie era deschisă, iar când intră, tatăl 
său nici măcar nu-şi ridică privirea spre el - însă trebuie 
să-şi fi văzut fiul trecând prin faţa ferestrei. 

Teancul obişnuit de ziare Irish Echo era lângă uşă. 
Fiecare lucru la locul său nenorocit. Curat, aranjat şi un 
dezastru psihologic. 

— Ce vrei? mârâi tatăl său. 

Mătura pe care o folosea avea o lamă de răzuit pentru 
îndepărtarea grăsimii din rosturi. Era genul de muncă 
murdară pe care Sullivan o ura. 

— Pot vorbi cu dumneata? îl întrebă el pe tatăl său. 

— Dispari. Sunt ocupat, încerc să-mi câştig pâinea. 

— A! Chiar aşa? Ocupat cu curăţatul podelei? 

Braţul său lovi cu repeziciune. 

Şi asta fu prima dată când Sullivan îşi lovi tatăl - cu 
arma - în tâmplă, deasupra ochiului drept. Il lovi din nou, 
în nas, şi bărbatul masiv se prăbuşi în rumeguş şi 
rămăşiţele de carne, începu să geamă şi să scuipe rumeguş 
şi zgârciuri de porc. 

— „Ştii cât de tare pot să te rănesc?“ îşi întrebă Michael 
Sullivan tatăl aplecându-se. Mai ţii minte replica asta, 
Kevin? Eu da. N-o s-o uit niciodată cât voi trăi. 

— Să nu-mi spui tu mie Kevin, golanule! 

Îşi lovi tatăl din nou cu patul armei. Apoi îi trase un şut 
în testicule, iar acesta gemu de durere. 

Sullivan se uită prin magazin cu un dispreţ total. 
Răsturnă un raft cu pâine tradiţională irlandeză, doar aşa, 
ca să lovească ceva cu piciorul. Apoi puse arma la capul 


112 


tatălui său şi trase piedica. 

— Te rog, se rugă acesta trăgând aer în piept şi făcând 
ochii mari din pricina şocului şi a fricii şi a straniei 
conştientizări legate de natura fiului său. Nu. Nu face asta. 
Nu, Michael! 

Sullivan apăsă pe trăgaci - şi se auzi o pocnitură 
puternică de metal lovit de metal. 

Însă nicio explozie asurzitoare. Nicio lovitură care să-i 
zboare creierii. Se lăsă o tăcere totală, la fel ca într-o 
biserică. 

— Într-o bună zi, îi promise el tatălui său. Nu astăzi, ci 
când ai să te aştepţi mai puţin. Într-o zi când n-ai să vrei să 
mori, o să te omor. Şi o să ai o moarte grea, Kevin. Şi nu 
cu o armă de jucărie ca asta. 

Apoi ieşi din măcelărie şi deveni e/ Măcelarul din Sligo. 
Cu trei zile înainte de Crăciun, în anul când împlinea 
optsprezece ani, se întoarse şi-l omori pe tatăl său. Cum 
promisese, fără armă de foc. Se folosise de unul dintre 
cuţitele de dezosat ale acestuia şi făcu câteva fotografii cu 
un aparat Polaroid ca amintire. 


58 


În Maryland, unde locuia în prezent, Michael Sullivan 
duse la umăr o bâtă de baseball. Şi nu orice bâtă, ci un 
Louisville Slugger vintage, o bâtă de-a echipei Yankees din 
1986, mai exact. Dar la naiba cu colecţionarea, bucata asta 
solidă de frasin era făcută să fie folosită. 

— Bine, strigă Sullivan la pitcher. Hai să vedem de ce 
eşti în stare, băiete! Tremură hainele pe mine. Să te vedem 
ce poţi. 

Era greu de crezut că Mike Junior era destul de mare 
pentru a avea un avânt atât de fluid şi de bun, însă chiar 
aşa era. Şi aruncarea la viteză mai redusă era o 
capodoperă în miniatură. Sullivan o recunoscu doar fiindcă 
el însuşi îl învățase pe băiat cum să arunce. 

Totuşi, nu îi arăta milă fiului său mai mare. Asta ar fi 


113 


fost o insultă la adresa băiatului. Îi acordă aruncării 
fracțiunea de secundă necesară de care avea nevoie, apoi 
lovi cu putere şi nimeri mingea cu o pocnitură 
satisfăcătoare a bâtei. Îşi închipuia că mingea era capul lui 
John Maggione. 

— Şi şi-a luat zborul! se lăudă el. 

Parcurse toate bazele ca să se dea în spectacol în timp 
ce Seamus, mezinul, se căţără peste gardul de plasă al 
terenului ca să recupereze mingea de home-run. 

— Bună lovitură, tată! strigă el, ridicând mingea de unde 
aterizase. 

— Tată, ar trebui să plecăm. Fiul său mijlociu, Jimmy, îşi 
dăduse deja jos mănuşa şi masca de pe faţă. Trebuie să 
plecăm de acasă la şase jumate. Ai uitat, tata? 

După Sullivan însuşi, Jimmy era cel mai entuziasmat în 
legătură cu acea seară. Sullivan le făcuse rost de bilete la 
turneul „Vertigo“ al celor de la U2 la 1st Mariner Arena 
din Baltimore. Avea să fie o seară frumoasă, genul de 
activitate cu familia pe care o putea tolera. 

Pe drumul către concert, Sullivan cântă împreună cu 
casetofonul până când băieţii începură să ofteze şi să facă 
glume de pe bancheta din spate. 

— Vedeţi voi, băieţi, le spuse Caitlin, tatăl vostru se 
crede al doilea Bono. Dar sună mai mult ca... Ringo Starr? 

— Mamei voastre îi este ciudă, replică Sullivan, râzând. 
Voi şi cu mine, copii, avem mult sânge irlandez care ne 
curge prin vene. Ea nu are decât sicilian. 

— A, sigur. O singură întrebare: Ce v-ar plăcea mai 
degrabă - mâncare italienească sau irlandeză? Caz închis. 

Băieţii chiuiră şi bătură palma cu mama lor. 

— Hei, ce e ăsta, mami? întrebă Seamus. 

Caitlin se uită; apoi scoase un mic telefon argintiu cu 
clapetă de sub scaunul din faţă. Sullivan îl văzu şi i se 
întoarse stomacul pe dos. 

Era telefonul lui Benny Fontana. Sullivan îl luase cu el în 
noaptea când îl vizitase pe Benny şi de atunci îl tot 
căutase. Asta da greşeală. 

„Şi greşelile te vor ucide.“ 


114 


Îşi controlă perfect expresia feţei. 

— Pun pariu că e telefonul lui Steve Bowen, minţi el. 

— Al cui? întrebă Caitlin. 

— Steve Bowen. Clientul meu. L-am condus cu maşina la 
aeroport când a venit în oraş. 

Caitlin părea confuză. 

— De ce nu a încercat să şi-l recupereze? 

„Fiindcă omul nu există.“ 

— Probabil fiindcă acum e la Londra, continuă să 
improvizeze Sullivan. Pune-l în torpedou. 

Acum că avea telefonul însă, ştia ce vrea să facă cu el. 
De fapt, de-abia aştepta. Îşi duse familia cât putu de 
aproape de arenă, apoi trase pe dreapta. 

— Poftiţi - serviciu de la uşă la uşă. Nu găsiţi mai bun. 
Merg să parchez trăsurica şi ne întâlnim înăuntru. 

Nu dură mult să găsească o parcare supraetajată cu 
locurile libere. Urcă până la ultimul etaj, ca să aibă mai 
multă linişte şi un semnal mai bun. Numărul pe care îl voia 
era chiar în memoria telefonului. Îl formă. 

„Asta o să fie bună. Numai de-ar răspunde gunoiul ăla 
nenorocit.“ 

Şi să mai şi aibă sistem de afişare a numărului. 

Răspunse chiar John Maggione. 

— Cu cine vorbesc? întrebă el, părând deja să nu se 
simtă în largul lui. 

Bingo! Chiar omul său. Se urau reciproc de când tatăl lui 
Maggione îl lăsase pe Sullivan să se ocupe de câteva 
lovituri pentru el. 

— la ghiceşte, Junior! 

— Habar n-am. De unde ai numărul ăsta? Oricine ai fi 
eşti un om mort. 

— Atunci înseamnă că avem ceva în comun. 

Adrenalina zvâcnea în corpul lui Sullivan. Se simţea de 
neoprit în clipa asta. Era cel mai bun la treburi din astea: 
să stabilească ţinta, să se joace cu ea. 

— Exact, Junior. Vânătorul devine vânat. Michael 
Sullivan sunt. Mă mai ţii minte? Şi ştii ce? Tu eşti 
următoarea mea ţintă. 


115 


— Măcelarul? Tu eşti, golanule? Oricum voiam să te 
ucid, dar acum o să te fac să plăteşti pentru ce i-ai făcut lui 
Benny. Căcat ce eşti, o să te calc în picioare! 

— Ce i-am făcut lui Benny e nimic pe lângă ce-o să-ţi fac 
ţie! Am să te tai în două cu un fierăstrău de bucătărie şi o 
să-i trimit o jumătate mamei tale şi cealaltă soţiei. O să i-o 
arăt lui Connie exact înainte să i-o trag în faţa copiilor tăi. 
Ce părere ai de asta? 

Maggione explodă: 

— Eşti un om mort! Mort! Tot ce ai tu mai drag e... 
mort! O să te prind eu, Sullivan! 

— Da, păi, ia-ţi un bon de ordine. _ 

Închise clapeta telefonului, apoi se uită la ceas. Îi făcuse 
plăcere să-i vorbească astfel lui Maggione. Şapte cincizeci. 
Nu avea să piardă nici măcar trupa care cânta în 
deschiderea concertului U2. 


59 


Tocmai terminasem ultima şedinţă a zilei şi mă uitam 
din nou prin vechile dosare din cazul Mariei, când se auzi o 
bătaie puternică şi neaşteptată în uşa cabinetului. Ce se 
mai întâmplase acum? 

Am deschis-o ca să dau de Sampson în hol. 

Avea un bax cu douăsprezece sticle de Corona sub un 
braţ, dar acesta arăta ridicol de mic în comparaţie cu 
corpul său. Ceva nu era în regulă. 

— Îmi pare rău, am început eu. Nu permit să se consume 
alcool în timpul şedinţei. 

— Bine. Am înţeles. Atunci eu şi prietenii mei imaginari 
o să ne vedem de drum. 

— Însă văzând cât de multă nevoie aveţi de terapie, o să 
fac o excepţie doar de data asta. 

Îmi întinse o bere rece şi l-am lăsat să intre. Cu 
siguranţă, ceva nu era în regulă. Sampson nu mai fusese 
niciodată la mine la cabinet. j 

— Locul arată deja bine, observă el. Incă îți datorez o 


116 


plantă sau ceva de genul ăsta. 

— Să nu alegi ceva opere de artă pentru mine. Scuteşte- 
mă măcar de asta. 

Treizeci de secunde mai târziu, Commodores cântau la 
CD player - alegerea lui Sampson -, iar Sampson stătea 
prăbuşit pe canapeaua mea, care arăta ca un fotoliu sub el. 

Însă înainte să apuc măcar să mă relaxez, m-a lovit pe 
neaşteptate: 

— O cunoşti pe Kim Stafford? 

Fu nevoie de o înghiţitură bună de bere ca să-mi ascund 
reacţia. Kim fusese ultima mea pacientă pe ziua aceea. Era 
logic ca Sampson să o fi văzut plecând, însă cum de ştia 
cine e nu aveam idee. 

— De ce întrebi? 

— Aăă, eu sunt detectiv de poliţie... Tocmai am văzut-o 
afară. E o doamnă pe care e greu să n-o vezi. E iubita lui 
Jason Stemple. 

— Jason Stemple? 

Sampson o spusese de parcă ar fi trebuit să ştiu cine e. 
Şi într-o manieră bizară chiar îl cunoşteam, însă nu după 
nume. 

Mă bucuram că fata se întorsese pentru mai multe 
şedinţe, însă ţinuse cu fermitate să nu dezvăluie 
identitatea  logodnicului său, chiar dacă abuzurile 
domestice păreau să se înrăutăţească. 

— Lucrează în Districtul Şase, îmi explică Sampson. 
Cred că a intrat în poliţie după ce ai plecat tu. 

— Districtul Şase? Adică e poliţist? 

— Mda. Însă nu-i invidiez poziţia. E o zonă dură în ziua 
de azi. 

Rotiţele mi se învârteau şi mi se făcu un pic greață. 
Jason Stemple era poliţist? 

— Cum merge cazul din Georgetown? l-am întrebat eu 
pe Sampson, probabil ca să-l abat de pe calea pe care se 
îndreptase. 

— Nimic nou, răspunse el, alunecând imediat înspre 
noul subiect. M-am ocupat de trei dintre cele patru victime 
şi încă nu am avansat deloc. 


117 


— Deci nimeni nu vorbeşte nimic? După ce li s-a 
întâmplat? E greu de crezut. Nu crezi, John? 

— Ba da. O femeie cu care am vorbit astăzi, căpitan în 
armată, a recunoscut că violatorul a făcut o ameninţare 
urâtă la adresa familiei ei. Chiar şi atât a fost mai mult 
decât şi-ar fi dorit să spună. 

Ne-am terminat berile în tăcere. Mintea mea oscila între 
cazul lui Sampson şi Kim Stafford şi logodnicul ei poliţist. 

Sampson dădu pe gât ultima înghiţitură de Corona; apoi 
se ridică şi-mi oferi încă una. 

— Ascultă, reluă el. Mai am un interviu de făcut - 
avocata care a fost violată. Încă o şansă de a-i da, poate, 
de capăt chestiei ăsteia. 

„Aha, acu-i acu'.“ 

— Luni după-amiază? 

M-am rotit cu scaunul ca să-mi verific agenda de pe 
birou. Liber. 

— Fir-ar să fie, sunt plin. 

Am deschis a doua bere. O dâră lungă de lumină se 
prelingea prin obloanele de lemn, iar eu am urmărit-o din 
ochi până la locul unde şedea Sampson, uitându-se la mine 
cu privirea aceea greoaie a lui. Omul-munte, ăsta era unul 
dintre numele pe care i le dădusem. Dublu-John era altul. 

— La ce oră luni? am întrebat în cele din urmă. 

— La ora trei. O să te iau eu cu maşina, dulceaţă. Se 
întinse şi ciocni sticla de bere de a mea. Ştii, m-ai făcut să 
pierd şapte dolari. 

— Cum aşa? 

— Baxul de doişpe sticle, zise el. Aş fi luat unul de şase 
dacă ştiam că o să te laşi aşa de uşor. 


60 


Luni, ora trei. Nu ar trebui să fiu aici, dar iată-mă 
oricum. 

Din câte îmi puteam da seama până la acest punct, 
specialitatea juridică a firmei Smith, Curtis şi Brennan 


118 


erau familiile vechi cu bani. Zona recepţiei îmbrăcată în 
lambriuri de lemn şi exemplare din Golf Digest, Town & 
Country şi Forbes: de pe mesele laterale păreau să 
vorbească de la sine: clienţii firmei cu siguranţă nu 
proveneau din cartierul meu. 

Mena Sunderland era partener junior în firmă şi, de 
asemenea, a treia victimă de care ştiam noi, în ordine 
cronologică. Părea să se integreze perfect în birou, cu un 
costum gri de designer şi genul de reţinere demnă pe care 
o au uneori oamenii din Sud. Ne conduse într-o mică sală 
de şedinţe şi închise jaluzelele verticale pe peretele de 
sticlă înainte să dea voie conversatiei să înceapă. 

— Mă tem că vă irosiţi timpul, ne spuse ea. Nu am nimic 
nou să vă spun. l-am explicat asta şi doamnei detectiv. De 
mai multe ori. 

Sampson împinse o foaie de hârtie înspre ea: 

— Ne gândeam că asta v-ar putea ajuta. 

— Despre ce este vorba? 

— O schiţă de declaraţie de presă. Dacă vreo informaţie 
va fi făcută publică, asta va fi. 

Ea se uită peste declaraţie în timp ce el îi explica: 

— Plasează investigația pe un curs agresiv şi spune că 
niciuna dintre victimele cunoscute nu a vrut să identifice 
atacatorul sau să depună mărturie împotriva lui. 

— Chiar e adevărat? întrebă ea, ridicând ochii de pe 
hârtie. 

Sampson a dat să răspundă, însă, cuprins de o reacţie 
instinctuală, l-am întrerupt. Am început să tuşesc. O 
mişcare destul de stângace, însă a mers de minune. 

— Aţi putea, vă rog, să-mi aduceţi un pahar de apă? am 
rugat-o eu pe Mena Sunderland. Imi cer scuze. 

Când femeia a ieşit din cameră, m-am întors către 
Sampson: 

— Nu cred că ar trebui să ştie că doar de ea depinde 
totul. 

— Bine. De acord. Sampson încuviinţă din cap, însă 


? Reviste americane asociate cu stilul de viaţă şi preocupările clasei 
înstărite (n.tr.). 


119 


continuă: Dar dacă întreabă... 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc, i-am propus eu. Am un 
presentiment în legătură cu ea. 

Faimoasele mele „presentimente“ făceau parte din 
reputaţia mea, însă asta nu însemna că Sampson trebuia 
să-mi cânte în strună. Dacă am fi avut mai mult timp de 
discuţie, mi-aş fi făcut griji în privinţa asta, dar Mena 
Sunderland a revenit o secundă mai târziu cu două sticle 
de apă Fiji şi două pahare. A încercat chiar să zâmbească 
curajos. 

Sorbind din apa pe care mi-o adusese, am observat că 
Simpson se lăsase pe spătarul scaunului. Asta era semnalul 
ca să preiau conducerea. 

— Mena, am început eu, am vrea să încercăm să găsim 
un fel de teritoriu comun cu tine. Între informaţiile pe care 
te simţi în largul tău să le discuţii şi ce avem noi nevoie să 
ştim. 

— Cum adică? întrebă ea. 

— Adică nu avem în mod obligatoriu nevoie de o 
descriere a bărbatului acestuia ca să-l prindem. 

Am interpretat tăcerea ei ca o undă verde, oricât de 
nesigură. 

— Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări. Toate cu da sau nu. 
Poţi să răspunzi cu un singur cuvânt sau chiar doar să-ţi 
mişti capul, dacă doreşti. Şi dacă vreo întrebare e prea 
stânjenitoare, poţi să o ignori. 

Un zâmbet ameninţa să i se formeze la colţurile gurii. 
Tehnica mea era facilă şi ea ştia asta. Insă voiam ca 
întrevederea să pară cât mai lipsită de ameninţare cu 
putinţă. 

Îşi aranjă o şuviţă lungă de păr blond după ureche. 

— Continuati. Deocamdată. 

— În noaptea atacului, v-a amenințat acest bărbat în 
mod specific ca să vă împiedice să vorbiţi după plecarea 
sa? 

Ea încuviință prima dată din cap, apoi verbaliză 
răspunsul: 

— Da. 


120 


Brusc, am căpătat speranţă. 

— A făcut ameninţări şi la adresa altor cunoscuţi? 
Familie, prieteni, ceva de acest gen? 

— Da. 

— V-a mai contactat din acea seară? Sau şi-a mai făcut 
simțită prezenţa în vreun fel? 

— Nu. Mi s-a părut că l-am mai văzut o dată pe stradă. 
Probabil, nu era el. 

— Ameninţările astea au fost mai mult decât verbale? A 
mai făcut şi altceva ca să se asigure că nu veţi vorbi? 

— Da. 

Dădusem peste ceva. Eram sigur. Mena Sunderland îşi 
cobori privirea în poală pentru câteva secunde, apoi se uită 
din nou la mine. Încordarea de pe faţa ei lăsase locul la 
ceva ce semăna mai mult cu hotărârea. 

— Te rog, Mena. E important. 

— Mi-a luat Blackberry-ul, zise ea. Se opri câteva 
secunde, apoi continuă: Aveam în el toate informaţiile 
personale. Adrese, totul. Ale prietenilor, ale familiei mele 
din Westchester. 

— Înţeleg. 

Şi chiar înţelegeam. Se potrivea perfect cu profilul 
preliminar al monstrului. 

Am început să număr în gând până la zece. Când am 
ajuns la opt, Mena vorbi din nou. 

— Erau nişte poze, zise ea. 

— Scuză-mă? Poze? 

— Fotografii. Ale unor oameni pe care i-a ucis. Sau cel 
puţin a zis că i-a ucis. Şi - aici îşi luă un moment să-şi 
adune curajul pentru următoarea parte - mutilat. Mi-a 
vorbit despre fierăstraie de măcelărie, bisturie. 

— Mena, ai putea să-mi spui şi altceva despre pozele 
acelea pe care ţi le-a arătat? 

— M-a făcut să mă uit la mai multe, însă nu mi-o mai 
amintesc bine decât pe prima. A fost cel mai îngrozitor 
lucru pe care l-am văzut în viaţa mea. Apoi o amintire i se 
oglindi în ochi şi am văzut cum pune stăpânire pe ea. 
Groază pură. [Işi pierdu concentrarea. După câteva 


121 


secunde, îşi reveni şi vorbi din nou. Mâinile ei... începu ea, 
dar se opri. 

— Ce era cu mâinile ei, Mena? 

— Îi tăiase ambele mâini. Şi în poză era încă în viaţă. Se 
vedea că ţipă. Vocea ei se pierdu într-o şoaptă abia 
audibilă. Ajunsesem la limita de delimitare a pericolului; 
am simţit asta imediat. Îi spunea Beverly. Ca şi cum ar fi 
fost vechi prieteni. 

— Bine, am intervenit eu cu blândeţe. Ne putem opri aici 
dacă vrei. N 

— Vreau să mă opresc, zise ea. Insă... 

— Continuă, Mena. 

— În seara aceea... avea un bisturiu. Avea deja sângele 
cuiva pe el. 


61 


Asta era o descoperire uriaşă, însă şi o veste proastă în 
acelaşi timp. Sau cel puţin putea să fie. 

Dacă descrierea Menei Sunderland era corectă - şi de ce 
să nu fie? - nu mai vorbeam doar de viol în serie. Era un 
caz de crime în serie. Brusc, m-am gândit la cum fusese 
ucisă Maria, la cazul de viol în serie de la vremea aceea. 
Am încercat să mi-o scot pe Maria din minte pentru 
moment. Câte un caz pe rând. 

Mi-am notat tot ce mi-am putut aminti chiar după 
întâlnirea cu Mena, în timp ce Sampson mă ducea cu 
maşina acasă. Îşi luase şi el notițe în timpul interviului, 
însă transferul informaţiilor din minte pe hârtie mă ajută 
uneori să pun un caz cap la cap. 

Profilul preliminar al violatorului mi se părea din ce în 
ce mai logic. Să te bazezi pe primele impresii, nu asta ne 
învaţă bestseller-ul Blink? Fotografiile pe care Mena le 
descrisese - suvenire de orice fel - erau destul de comune 
în cazurile în serie, desigur. Fotografiile îl ajutau să treacă 
peste perioadele de inactivitate. Şi, printr-o întorsătură 
oribilă de situaţie, se folosise de aceste suvenire ca să-şi 


122 


menţină victimele în starea pe care şi-o dorea - paralizate 
de frică. 

Trecând cu maşina prin zona Southeast, Sampson rupse 
în cele din urmă tăcerea: 

— Alex, vreau să te implici în cazul ăsta. Oficial, adăugă 
el. Colaborează cu noi. Colaborează cu mine la asta. Oferă 
consultanţă. Cum vrei tu să-i spui. 

M-am uitat la el. 

— M-am gândit că poate o să fii un pic enervat că am 
preluat controlul discuţiei mai devreme. 

El ridică din umeri. 

— Nici gând. Nu pot să contrazic rezultatele. Pe lângă 
asta, deja eşti implicat, nu? Ai putea la fel de bine să fii şi 
plătit. N-ai putea să renunţi acum la caz nici dac-ai 
încerca. 

Am clătinat din cap, încruntându-mă, însă doar fiindcă 
avea dreptate. Simţeam în minte un zumzăit familiar - 
gândurile mele care se concentrau involuntar în jurul 
cazului. E unul dintre lucrurile care mă face să fiu bun în 
meseria mea, dar şi motivul pentru care îmi era imposibil 
să fiu doar oarecum implicat într-o investigaţie. 

— Şi ce să-i spun lui Buni? l-am întrebat eu, întrebare 
care era, cred, felul meu de a spune da. 

— Spune-i că investigația are nevoie de tine. Spune-i că 
Sampson are nevoie de tine. Coti la dreapta pe Fifth Street 
şi casa mea apăru în câmpul vizual. Ai face bine însă să te 
gândeşti repede la ceva. O să te miroasă cu siguranţă. O s- 
o citească în ochii tăi. 

— Vrei să intri? 

— Bună încercare! 

Lăsă motorul pornit când se opri lângă trotuar. 

— Am ajuns, am zis eu. Urează-mi noroc cu Buni. 

— Ei, băiete, nimeni nu a zis că munca de poliţist nu e 
periculoasă. 


123 


62 


Am lucrat la caz în seara aceea în biroul din pod. Era 
târziu când am decis că-mi ajunsese. 

Am coborât la parter şi am luat cheile - aveam obiceiul 
ca în cele mai multe seri să fac o plimbare în noul 
Mercedes, maşina mea mixtă. Te simţeai ca într-un vis 
când o conduceai, iar scaunele erau la fel de confortabile 
ca mobilierul din camera noastră de zi. Dai drumul la CD 
player, te laşi pe spate şi te relaxezi. Viaţă bună. 

Când m-am băgat în cele din urmă în pat în acea seară, 
gândurile m-au adus înapoi într-un loc pe care mai aveam 
nevoie să-l vizitez din când în când. Un sanctuar. Luna mea 
de miere cu Maria. Poate cele mai frumoase zece zile din 
viaţa mea. Totul era încă viu în mintea mea. 


Soarele tocmai apune în spatele  palmierilor, 
scufundându-se spre o linie orizontală de albastru, dincolo 
de balconul hotelului nostru. Locul gol din pat, de lângă 
mine, unde Maria stătuse întinsă până acum un minut, e 
încă cald. 

Acum e în picioare lângă oglindă. 

Frumoasă. 

Nu poartă decât o cămaşă de-a mea, deschisă în faţă şi 
se pregăteşte pentru cină. 

Ea zice întotdeauna că are picioarele prea subțiri, dar 
mie mi se par lungi şi încântătoare şi mă aprind doar 
privindu-le - privind-o pe ea în oglindă. 

O urmăresc pe Maria cum işi strânge la spate părul ei 
negru strălucitor cu o agrafă. li pune în evidenţă linia 
prelungă a gâtului. Dumnezeule, cât o ador. 

— Mai fă o dată aşa, o rog eu. 

Ea imi face pe plac fără niciun cuvânt. 

Când îşi înclină capul ca să-şi pună un cercel, privirea ei 
o întâlneşte pe a mea în oglindă. 

— Te iubesc, Alex. Se întoarce cu fața către mine. 
Nimeni nu te va iubi vreodată cum te iubesc eu. 

Privirea ei o susține pe a mea şi mi se pare că pot vedea 


124 


ce simte. Felul în care gândim e atât de incredibil de 
asemănător. Imi întind mâna către ea din pat şi-i spun... 


63 


Ceva din inimă. 

Însă acum nu puteam să-mi amintesc ce. 

M-am ridicat - singur în pat -, marcat de starea dintre 
somn şi trezie din care mă întorsesem. Memoria mea se 
lovise de un punct mort, ca o gaură în pământ care până 
atunci nu fusese acolo. 

Detaliile lunii noastre de miere din Barbados fuseseră 
întotdeauna clare în mintea mea. De ce nu puteam să-mi 
amintesc ce-i spusesem Mariei? 

Ceasul de lângă mine strălucea: 2.15. 

Eram foarte treaz însă. 

„Te rog, Doamne, am zis eu în gând, amintirile astea 
sunt tot ce mi-a rămas. Tot ce am. Nu mi le lua şi pe 
astea.“ 

Am aprins lumina. 

Statul în pat nu mai era o opţiune. Am ieşit pe hol, 
gândindu-mă să merg jos şi să cânt la pian. 

La capătul scărilor m-am oprit cu mâna pe balustradă. 
Sunetul uşor, răguşit, al respirației lui Ali mă ţintui în loc. 

Am intrat în cameră şi mi-am privit băieţelul din prag. 

Era doar o mogâldeaţă sub aşternuturi şi un picior gol 
care ieşea de sub ele; respiraţia lui suna ca un sforăit în 
miniatură. 

Lampa de noapte de la Blue's Clues arunca din perete 
suficientă lumină cât să i se vadă faţa. Sprâncenele 
micuţului Alex erau strâns împreunate, ca şi cum ar fi fost 
adâncit în gânduri, exact cum arăt şi eu uneori. 

Când m-am strecurat sub pătură, s-a cuibărit la pieptul 
meu şi şi-a aşezat capul în îndoitura mâinii mele. 

— Bună, tati, zise el pe jumătate treaz. 

— Bună, căţeluşule, am şoptit eu. Culcă-te la loc. 

— Ai visat urât? 

125 


Am zâmbit. Era întrebarea pe care i-o pusesem eu de 
nenumărate ori în trecut. Acum cuvintele se întorceau la 
mine ca o parte a fiinţei mele la care renunţasem. 

El a repetat cuvintele mele. Eu, pe ale Mariei: 

— Te iubesc, Ali. Nimeni nu te va iubi vreodată cum te 
iubesc eu. 

Băiatul stătea perfect nemişcat, probabil dormea deja. 
Am rămas întins acolo, cu mâna pe umărul lui până când 
respiraţia i-a revenit la ritmul uşor de dinainte. Şi cândva, 
în acest timp, m-am întors la Maria. 


64 


Amintirile despre tatăl său erau întotdeauna cât se poate 
de puternice când Michael Sullivan era împreună cu fiii 
săi. Măcelăria de un alb strălucitor, frigiderul din spate, 
Omul cu Oasele care venea o dată pe săptămână ca să 
ridice carcasele de animale, mirosurile de brânză irlandeză 
Carrigaline şi de cârnaţi şi caltaboşi. 

— Hei, tipul de la bătaie, tipul de la bătaie! auzi Sullivan 
şi cuvintele îl aduseră cu viteză în prezent - la terenul de 
joc lângă care locuia în Maryland. 

Apoi: 

— Tipu' ăsta nu poate lovi nimic! E un nimic! Al tău e! 

Seamus şi Jimmy erau cei cu huiduielile la meciurile de 
baseball în familie. Michael Jr era la fel de concentrat ca 
întotdeauna. Sullivan văzu asta în ochii de un albastru 
strălucitor ai fiului său mai mare - o nevoie să-şi elimine 
bătrânul tată din joc o dată pentru totdeauna. 

Fiul său îşi luă avânt şi lăsă mingea să zboare. O 
aruncare scurtă care avea să aterizeze brusc sau poate 
una mai înceată cu rotire. Sullivan expiră când se pregăti 
să lovească - apoi auzi pocnitura mingii care lovi mănuşa 
de prinzător a lui Jimmy în spatele său. Nenorocitul 
aruncase cu putere! 

Ceva asemănător cu haosul se dezlănţui pe terenul 
American Legion, de altfel pustiu, unde se antrenau ei. 


126 


Jimmy, prinzătorul, fugi în cerc în jurul tatălui său ţinând 
mingea în aer. 

Numai Michael Jr rămase calm şi stăpânit. Îşi îngădui un 
Trânjet uşor, însă nu-şi părăsi poziţia, nu sărbători 
împreună cu fraţii săi. 

Îşi privea doar cu superioritate tatăl, pe care nu reuşise 
niciodată să-l elimine până acum. 

Îşi lăsă bărbia în piept, gata să-şi ia din nou avânt - dar 
se opri apoi. 

— Ce e aia? întrebă el, uitându-se la tatăl său. 

Sullivan privi în jos şi văzu ceva mişcându-se pe pieptul 
său. Punctul roşu al unui laser de la o armă. 

Se aruncă la pământ lângă bază. 


65 


Bâta Louisville Slugger vintage, încă la el în mână, se 
făcu ţăndări înainte să cadă la pământ. Se auzi un ping 
puternic, metalic, când glonţul ricoşă în gardul din spate. 
„Cineva trăgea în el! Oamenii lui Maggione? Cine 
altcineva?“ 

— Băieți! Feriţi-vă! Acum! Fugiţi! Fugiţi! strigă el. 

Nu trebui să le spună de două ori. Michael Jr îl apucă de 
braţ pe fratele său mai mic. Toţi trei alergară ca vântul să 
se adăpostească, iuți micii golani, fugind de parcă tocmai 
ar fi furat portofelul cuiva. 

Măcelarul o luă la sănătoasa în direcţia opusă; voia să 
distragă împuşcăturile de la băieţi. 

Şi avea nevoie de arma din maşină! 

Humvee-ul era parcat la cel puţin cincizeci de metri 
depărtare, iar el fugi, pe cât îndrăzni, în linie dreaptă ca să 
ajungă acolo. Un alt glonţ trecu atât de aproape, că îl auzi 
vâjâindu-i pe lângă bărbie. 

Împuşcăturile veneau din pădurea din stânga terenului, 
de dincolo de drum. De asta era sigur. Însă nu se deranjă 
să se uite în jur. Nu încă. 

Când ajunse la Humvee, deschise larg uşa pasagerului şi 


127 


sări înăuntru. Urmă o explozie de sticlă. 

Măcelarul rămase la podea, cu faţa pe preş şi vâri mâna 
sub locul şoferului. 

Beretta fixată acolo reprezenta o promisiune încălcată 
faţă de Caitlin. Desprinse arma încărcată şi se uită în cele 
din urmă în sus. 

Erau doi, care acum ieşeau din pădure - doi dintre 
şmecherii lui Maggione, fără îndoială. Erau aici ca să-l 
elimine, nu-i aşa? Şi poate şi pe copiii săi. 

Deschise uşa şoferului şi se rostogoli afară pe pietriş şi 
praf. Uitându-se din întâmplare pe sub maşină, văzu o 
pereche de picioare venind în direcţia sa cu un mers 
târşâit. 

Nu era vreme de reflecţie sau de făcut planuri. Trase de 
două ori pe sub şasiu. Omul lui Maggione scheună când o 
înfloritură roşie îi apăru deasupra gleznei. 

Căzu grămadă la pământ, iar Măcelarul trase din nou 
chiar în faţa de două ori şocată a tipului. Acesta nu mai fu 
în stare de un alt foc, cuvânt sau gând. Insă asta era cea 
mai nesemnificativă din grijile sale acum. 

— Tată! Tată! Tată, ajutor! 

Era vocea lui Mike - venea din cealaltă parte a terenului 
şi era răguşită de panică. 

Sullivan sări în picioare şi-l văzu pe celălalt ucigaş 
îndreptându-se spre banca echipei, la o distanţă de poate 
şaptezeci de metri. Ridică arma, însă ştia că ar trage în 
acelaşi timp în direcţia băieţilor săi. 

Sări în maşină şi băgă Humvee-ul în viteză. 


66 


Apăsă acceleraţia până la podea, ca şi cum vieţile 
băieţilor săi ar fi depins de asta. Probabil că aşa şi era. 
Maggione era genul de laş care ti-ar ucide familia. Apoi îşi 
scoase Beretta pe geam, căutând un culoar liber. Avea să 
fie la milimetru. Nu aveai cum să prevezi deznodământul. 
Ce mai suspans! 


128 


Ucigaşul lui Maggione alerga peste zona de bătaie 
acum, avansând serios. Sullivan ghici că tipul fusese un 
sportiv bun când era mai tânăr. Şi asta nu cu mult timp în 
urmă. 

Michael Jr privea de pe treptele adăpostului pentru 
jucători. Puştiul avea sânge-rece, însă asta nu era neapărat 
de ajutor acum. Sullivan strigă la el: 

— Dă-te jos! Michael, jos! Acum! 

Asasinul profesionist ştia că Sullivan vine în spatele său, 
aşa că se opri şi se întoarse ca să tragă. 

„Greşeală! Posibil fatală.“ 

Făcu ochii mari chiar înainte ca grilajul Humvee-ul să-l 
lovească în piept, intrând în el cu mai mult de optzeci de 
kilometri pe oră. Maşina nu încetini până când nu-i oferi 
tipului o plimbare rapidă, apoi îl izbi în gardul de plasă din 
spatele prinzătorului. 

— Sunteţi bine, băieţi? strigă Sullivan, ţinându-şi ochii 
pe atacator. Acesta nu se mişca şi părea că va fi nevoie să 
fie răzuit de pe gard. 

— Suntem bine, răspunse Michael Jr, părând zdruncinat, 
dar totuşi stăpân pe sine. 

Sullivan se duse să se uite la golan sau la ce mai 
rămăsese din el, oricum. Singurul lucru care-l mai ţinea în 
picioare era sendvişul de oţel în care era prins. Capul îi 
atârna într-o parte. Părea să se uite în jur cu ochiul care 
nu-i era complet ascuns de sânge. 

Sullivan merse şi ridică rămăşiţele bâtei Louisville 
Slugger din praf. 

Lovi cu bâta o dată, de două ori, iar şi iar, marcând 
fiecare lovitură cu un strigăt: 

— Nu... te... lua... de... familia... mea! Niciodată! 
Niciodată! Niciodată! 

Ultima lovitură îi scăpă de sub control şi rată; Sullivan 
făcu un crater în capota maşinii. Însă asta îl ajută să-şi 
amintească unde se află. 

Urcă în Humvee şi dădu cu spatele până la locul unde 
băieţii săi priveau ca un grup de zombi la înmormântarea 
cuiva. Ajunşi în maşină, niciunul dintre ei nu vorbi, dar nici 


129 


nu plânse. 

— Totul e bine acum, îi linişti el. S-a terminat, băieţi. O 
să am eu grijă de asta. M-aţi auzit? Promit. Promit pe ochii 
mamei mele moarte! E 

Şi avea să se ţină de cuvânt. li atacaseră pe el şi pe 
familia sa, iar Măcelarul avea să-i atace pe ei. 

Mafia. 

Pe John Maggione. 


67 


Aveam o altă şedinţă cu Kim Stafford şi, când aceasta 
intră pe uşă, purta ochelari de soare negri şi arăta ca o 
fugară. Mi s-a pus un nod în stomac. Tocmai realizam că 
ambele mele profesii intrau în coliziune în acest caz. 

Acum că ştiam cine e logodnicul lui Kim, îmi era mai 
greu să-i respect dorinţa de a nu-l implica. Voiam să-i cer 
socoteală rahatului ăluia. 

— Kim, am zis eu la un moment dat, nu mult după 
începerea şedinţei, Sam ţine arme în apartament? 

Sam era numele pe care am căzut de acord să-l folosim 
în timpul şedinţelor; Sam era, de asemenea, şi numele unui 
buldog care o muşcase pe Kim când era mică. 

— Un pistol în noptieră, zise ea. 

Am încercat să nu las să mi se vadă îngrijorarea pe care 
o simţeam, alarma care-mi răsuna puternic în creier. 

— A îndreptat vreodată arma spre tine? Te-a ameninţat 
că o va folosi? 

— Doar o dată, zise ea şi începu să se joace cu 
materialul fustei. S-a întâmplat cu ceva timp în urmă. Dacă 
aş fi crezut că vorbeşte serios, l-aş fi părăsit. 

— Kim, aş vrea să discutăm despre un plan de siguranţă. 

— La ce te referi? 

— Să identificăm nişte măsuri de precauţie, i-am explicat 
eu. Să pui ceva bani deoparte; să ţii o valiză împachetată 
undeva; să găseşti un loc unde ai putea merge - în caz că o 
să fie nevoie să pleci în grabă. 


130 


Nu ştiu de ce şi-a scos ochelarii de soare tocmai în acel 
moment, însă atunci alese ea să-mi arate ochiul vânăt. 

— Nu pot, domnule doctor, zise ea. Dacă fac un plan, o 
să-l folosesc. Şi atunci chiar cred că o să mă omoare. 

După ultima şedinţă din ziua aceea, mi-am apelat căsuţa 
vocală înainte de a pleca. Aveam un singur mesaj. Era de 
la Kayla: 

— Bună, eu sunt. Deci, ţine-te bine, fiindcă Buni mă lasă 
să gătesc cina pentru toată lumea în seara asta. În 
bucătăria ei! Dacă nu aş fi moartă de spaimă, aş zice că 
abia aştept. Aşa că am de făcut câteva vizite la domiciliu şi 
apoi mă opresc la magazin. Apoi s-ar putea să mă-mpuşc în 
parcare. Dacă nu, ne vedem acasă pe la şase. Adică Ja tine 
acasă. 

Era deja ora şase când am primit mesajul. Am încercat 
să-mi înlătur din minte şedinţa tulburătoare cu Kim 
Stafford, însă n-am reuşit decât în parte. Speram să fie 
bine şi nu eram sigur dacă ar trebui să intervin. Până am 
ajuns eu pe Fifth Street şi m-am grăbit să intru în casă, 
Kayla se instalase confortabil în bucătărie. Purta şorţul 
favorit al lui Buni şi tocmai punea la cuptor o friptură cu 
costiţă. 

Buni stătea dreaptă la masa din bucătărie, cu un pahar 
neatins de vin alb în faţă. Acum asta chiar era interesant. 

Copiii se agitau şi ei prin bucătărie, probabil aşteptând 
să vadă cât mai putea Buni să stea nemişcată. 

— Cum ţi-a mers astăzi, tati? mă întrebă Jannie. Care e 
cel mai bun lucru care ţi s-a întâmplat? continuă ea. 

Asta aduse un zâmbet pe faţa amândurora. Era o 
întrebare pe care ne plăcea să o punem la cină uneori. 
Făceam asta de ani de zile. 

M-am gândit la Kim Stafford şi apoi la cazul de viol din 
Georgetown şi la reacţia lui Buni faţă de implicarea mea în 
investigaţie. Gândul la Buni mă readuse în prezent, la 
răspunsul meu la întrebarea lui Jannie. 

— Până acum? am zis eu. Asta. Să fiu aici cu voi e cel 
mai bun lucru. 


131 


68 


Lucrurile se încingeau acum. 

Măcelarul ura plaja; ura nisipul, mirosul de apă sărată, 
ambuteiajele, tot ce ţinea de o vizită pe litoralul ăla jalnic. 
Caitlin şi băieţii, cu excursiile lor din timpul verii la Cape 
May - puteau să şi le ţină şi să şi le bage undeva. 

Aşa că afacerile şi doar afacerile îl aduseseră la malul 
oceanului şi cu atât mai mult până la South Jersey. Era 
răzbunarea împotriva lui John Maggione. Cei doi se urau 
de când tatăl lui Maggione îi permisese acestui „irlandez 
nebun“ să devină ucigaşul său preferat. Apoi lui Sullivan i 
se ordonase să-l omoare pe unul dintre prietenii lui Junior, 
iar Măcelarul îşi făcuse treaba cu entuziasmul său 
obişnuit. Îl tăiase în bucăţi pe Rico Marinacci. 

John Maggione se cam dăduse la fund în ultima vreme - 
ceea ce nu era de mirare -, aşa că planul Măcelarului se 
schimbase puţin, deocamdată. Dacă nu putea reteza capul, 
avea să înceapă cu o altă parte a corpului. 

Partea, în acest caz, se numea Dante Ricci. Dante era cel 
mai tânăr barosan din sindicatul lui Maggione, un favorit 
personal al donului. Era ca un fiu pentru el. Gluma doar de 
ei ştiută era că John Maggione nu-şi lăsa un asociat nici să 
se şteargă la fund fără să se consulte cu Dante. 

Sullivan ajunse în oraşul Mantoloking, New Jersey, chiar 
înainte de apus. Traversând cu maşina Golful Barnegat, 
oceanul în depărtare părea aproape violet - frumos, dacă 
îţi plăceau genul de chestii precum vederile şi „momentele 
Kodak“. Sullivan ridică geamurile să nu mai simtă aerul 
sărat. De-abia aştepta să-şi termine treaba, apoi să se care 
naibii de aici. 

Oraşul în sine se întindea pe o fâşie scumpă de pământ 
de mai puţin de un kilometru şi jumătate de la un capăt la 
celălalt. Casa lui Ricci, pe Ocean Avenue, nu fu prea greu 
de găsit. Trecu cu maşina pe lângă poartă, parcă mai 
încolo pe drum şi se întoarse pe jos vreo trei sute de metri. 

Se părea că Ricci o ducea foarte bine. Clădirea 
principală era un căsoi în stil colonial: trei etaje, acoperiş 


132 


din ţiglă de lemn de cedru, totul perfect întreţinut şi chiar 
lângă apă. Garaj cu patru locuri, casă de oaspeţi, jacuzzi 
sus pe o dună de nisip. Şase milioane, lejer. Exact genul de 
obiect strălucitor pe care barosanii din ziua de azi îl 
fluturau pe sub nasul nevestelor ca să le distragă atenţia 
de la furturile şi omorurile comise zilnic ca să-şi câştige 
existenţa. 

Iar Dante Ricci era un ucigaş; la asta se pricepea cel mai 
bine. Ce mai, era Măcelarul în versiune nouă şi 
îmbunătăţită. _ 

Sullivan nu vedea mare lucru de unde se afla. Işi 
imagina că cea mai mare parte din casă era orientată în 
aşa fel încât să aibă vedere la ocean. Insă plaja nu-i oferea 
acoperire bună. Trebuia să se instaleze unde se găsea şi să 
nu se grăbească. 

Asta nu era o problemă pentru el. Avea tot ce îi trebuia 
ca să-şi facă treaba, inclusiv răbdare. O vorbă în limba 
irlandeză îi veni în minte, ceva ce obişnuia să spună 
bunicul lui, James: Coimhead fearg fhear na foighde sau un 
rahat de genul ăsta. „Fereşte-te de mânia omului 
răbdător.“ 

„Întocmai, se gândi Michael Sullivan aşteptând, perfect 
nemişcat în amurgul care se lăsa. Intocmai.“ 


69 


Îi luă o vreme ca să înţeleagă aşezarea casei de pe plajă 
şi ce se afla în imediata apropiere a acesteia. Nu era prea 
multă mişcare înăuntru, însă destulă ca să se vadă că 
familia era acasă: Dante, doi copii şi - cel puţin de la 
depărtarea asta - ceea ce părea a fi o soţie tânără şi sexy, 
o frumoasă italiancă blondă. 

Însă niciun vizitator, niciun bodyguard la vedere. Mai 
exact, nu era niciun F mare: Familia. Asta însemna că 
prezenţa armelor de foc înăuntru se limita la ce avea 
Dante Ricci la îndemână. Orice ar fi fost, probabil că nu 
avea să facă faţă pistolului-mitralieră de 9 milimetri pe 


133 


care Sullivan îl ţinea în toc. Și nici bisturiului său. 

În ciuda aerului rece, transpira sub jachetă şi o pată de 
sudoare străbătuse prin tricou acolo unde arma se lipea de 
corp. Briza oceanului nu-l răcorea nici ea deloc. Doar 
răbdarea îl ajuta să se stăpânească. Profesionalismul, îi 
plăcea lui să creadă. Trăsături pe care le moştenise, fără 
îndoială, de la tatăl său, Măcelarul original, care, dacă nu 
altceva, măcar fusese un nemernic răbdător. 

În sfârşit, se apropie de casa de pe plajă. Trecu pe lângă 
un Jaguar negru strălucitor de pe locul de parcare pavat cu 
cărămizi cafenii şi intră pe una dintre porţile garajului, 
unde un Jaguar alb stătea în spatele celui negru. 

„Mamă, Dante, da’ nu te dai deloc mare!“ 

Nu dură mult să găsească ceva util în garaj. Măcelarul 
luă un baros cu mâner scurt de pe masa de lucru din spate. 
Îl ridică şi-i simţi greutatea. Numai bun. Foarte frumos. 
Mamă, ce-i mai plăceau uneltele! Ca şi tatălui său. 

Va trebui să lovească cu stânga dacă voia să poată folosi 
şi arma, însă zona de acţiune ajungea până la, ei bine, 
parbrizul Jaguarului. 

Ridică barosul la umăr, se sprijini pe picioare şi făcu 
ţăndări sticla. 

O alarmă de maşină începu să ţiuie numaidecât, exact 
cum îşi dorise. 

Sullivan o luă imediat la picior spre curtea din faţă, cam 
la jumătatea drumului către şoseaua principală. Se 
ascunse după un stejar roşu ajuns la maturitate şi care 
părea să nu se potrivească în peisaj - ca şi el. Degetul era 
pe trăgaciul armei, însă nu. Fără împuşcături încă. Lasă-l 
pe Dante să creadă că fusese vreun căcăcios de hoţ din 
Jersey. Asta ar fi trebuit să-l scoată din casă fugind şi 
înjurând. 

Uşa de plasă din faţă se deschise câteva secunde mai 
târziu, izbindu-se cu putere de peretele casei. Două 
reflectoare se aprinseră. 

Sullivan miji ochii în faţa luminii. Însă putea să-l vadă pe 
bătrânu' Dante pe verandă - cu un pistol în mână. În 
pantaloni scurţi, nici mai mult, nici mai puţin, şi şlapi. 


134 


Musculos şi în formă, dar ce-are a face. Un nemernic 
înfumurat! 

„Greşeală.“ 

— Cine naiba e acolo? strigă mafiotul în întuneric. Cine-i 
acolo, am zis? Ai face bine s-o iei la picior! 

Sullivan zâmbi. Asta era ajutorul lui Junior? Noul 
Măcelar? Golanul ăsta musculos care locuia într-o casă de 
pe plajă? În bermude şi şlapi de plastic? 

— Ei, e doar Mike Sullivan! îi strigă el. 

Măcelarul ieşi la vedere, făcu o mică plecăciune şi apoi 
ciurui veranda înainte ca Dante să-şi dea seama de ce se 
va-ntâmpla. La drept vorbind, cine ar fi putut să-şi dea? 
Cine ar fi avut curajul să-l atace la el acasă pe un om care- 
şi câştigase o poziţie în mafie? Cine ar fi atât de nebun? 

— Asta e doar începutul! urlă Măcelarul în vreme ce 
jumătate de duzină de gloanţe îl nimeriră pe Dante Ricci în 
stomac şi piept. 

Mafiotul căzu în genunchi, se holbă la Sullivan şi apoi 
căzu cu faţa-n jos. 

Sullivan nu luă degetul de pe trăgaci şi găuri şi cele 
două Jaguaruri din garaj şi de pe alee. Mai multă sticlă 
făcută ţăndări. Rânduri ordonate de găuri apărură pe 
caroseria scumpă. li plăcu senzaţia. 

Când încetă să mai tragă, auzi zgomotele care veneau 
din interiorul casei. Femei, copii. Stinse reflectoarele de pe 
verandă cu două lovituri rapide, controlate. 

Apoi se apropie de casă, cu mâna pe bisturiu. De îndată 
ce ajunse la cadavru, ştiu că Dante Ricci era mort ca un 
peşte umflat adus de valuri pe plajă. Cu toate astea, 
rostogoli cadavrul pe spate şi tăie faţa mortului de vreo 
duzină de ori cu o lama ascuţită. 

— Nimic personal, Dante. Dar tu nu poţi să-mi iei locul. 

Se întoarse să plece. Dante Ricci primise mesajul şi 
foarte, foarte curând avea să-l primească şi Maggione 
Junior. 

Apoi auzi o voce venind din afara casei. O femeie. 

— L-ai ucis! Nenorocitule! L-ai omorât pe Dante al meu! 

Sullivan se întoarse şi o văzu pe soţia lui Dante stând 


135 


acolo cu o armă în mână. Femeia era mignonă, o blondă 
vopsită şi drăguță, care nu avea mai mult de un metru 
cincizeci. 

Soţia trase orbeşte în întuneric. Nu ştia să tragă, nici 
măcar nu putea să ţină arma cum trebuie. Însă avea ceva 
din sângele fierbinte al familiei Maggione în ea. 

— Intră înapoi în casă, Cecilia! urlă Sullivan. Sau îţi zbor 
creierii! 

— L-ai omorât! Gunoiule! Nenorocit împuţit! Cobori 
treptele de la verandă, înaintând spre curte. Femeia 
plângea,  bolborosind, căutându-l: idioata. Te omor, 
nenorocitule! 

Următorul foc făcu să explodeze o scăldătoare din beton 
pentru păsări, la doar un metru în dreapta lui Sullivan. 

Plânsul ei se transformase într-un vaiet ascuţit. Părea 
mai degrabă al unui animal rănit decât ceva omenesc. 

Apoi ceva din ea se frânse şi porni în forţă pe alee. Mai 
trase încă un glonţ înainte ca Sullivan să-i tragă două în 
piept. Se prăbuşi de parcă s-ar fi lovit de un perete, apoi 
rămase întinsă acolo, tremurând jalnic. O tăie şi pe ea. 

Odată ce ajunse în maşină, se simţi mai bine, mulţumit 
de sine însuşi. Drumul lung spre casă i se păru chiar bine- 
venit. Conducând pe autostradă, deschise toate geamurile 
şi dădu muzica mai tare, cântând din toţi rărunchii 
cuvintele lui Bono de parcă ar fi fost chiar ale sale. 


70 


Ziua următoare avea să fie înregistrată la categoria „Ce 
naiba o fi fost în capul meu?“ M-am prezentat la secţia 
Districtului Şase, unde lucra Jason Stemple şi am întrebat 
de el în stânga şi-n dreapta. Nu eram sigur ce aveam să fac 
dacă îl găseam, însă eram destul de neliniştit în privinţa lui 
Kim Stafford încât trebuia să încerc ceva, sau cel puţin aşa 
credeam. 

Nu mai purtam la mine acte sau insigna, însă mulţi 
poliţişti din DC ştiau cine eram, cine sunt. Se părea însă că 


136 


nu şi sergentul de la recepţie. 

M-a făcut să aştept în partea pentru civili, delimitată cu 
sticlă, mai mult decât mi-ar fi plăcut. Asta era în regulă, 
cred, nu era mare lucru. Am stat acolo, aruncând câte-o 
privire la Premiile  Anuale Pentru Reducerea 
Infracţionalităţii de pe perete, până când am fost informat 
în cele din urmă că i se ceruse permisiunea căpitanului ca 
să pot intra; apoi a apăsat pe buton şi mi-a dat drumul 
înăuntru. 

Un alt ofiţer în civil mă aştepta acolo. 

— Pulaski, ia-l pe domnul - şi se uită la foaia cu intrările 
- Cross şi du-l în spate, la vestiare. Îl caută pe Stemple. 
Credeam că a ieşit până acum. 

L-am urmat de-a lungul unui culoar aglomerat, prinzând 
din zbor frânturi de conversații poliţieneşti. Pulaski 
deschise împingând o uşă grea, batantă, care dădea în 
vestiar. Mirosul îmi era familiar, transpiraţie şi diverse 
antiseptice. 

— Stemple! Ai un vizitator. 

Un tip tânăr, între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, 
cam de înălţimea mea, însă mai greoi, privi spre noi. Era 
singur în faţa unui rând de dulapuri rablagite de culoare 
verde-închis şi tocmai îşi trăgea pe cap un pulover sport al 
echipei Washington Nationals. Vreo jumătate de duzină de 
poliţişti care ieşiseră din tură mai stăteau şi ei pe acolo, 
plângându-se şi râzând de starea sistemului juridic, care, 
cu siguranţă, era o glumă în zilele astea. 

M-am îndreptat spre Temple, care tocmai îşi punea 
ceasul pe mână şi practic încă mă ignora. 

— Putem vorbi o clipă? l-am întrebat eu. 

Încercam să fiu politicos, însă trebuia să fac un efort cu 
tipul ăsta căruia îi plăcea să-şi bată prietena. 

— Despre? 

Stemple abia dacă se uită în direcţia mea. 

Am coborât vocea: 

— Vreau să vorbim... despre Kim Stafford. 

Dintr-odată, atitudinea deloc prietenoasă se transformă 
în animozitate pură. Stemple se balansă pe călcâie şi mă 


137 


privi de sus până jos ca şi cum aş fi fost un vagabond care 
tocmai îi spărsese casa. 

— Totuşi, ce cauţi tu aici? Eşti poliţai? 

— Am fost, dar acum sunt terapeut. Lucrez cu Kim. 

Ochii lui Stemple ardeau şi aruncau săgeți. Începea să 
se prindă de situaţie şi nu-i plăcea ce vedea. Nici mie, 
pentru că mă uitam la un bărbat bine făcut care bătea 
femei şi câteodată le ardea cu obiecte fierbinţi. 

— Da, păi, am făcut o tură dublă şi acum plec. Tu să stai 
departe de Kim, dacă ştii ce e bine pentru tine. M-ai auzit? 

Acum că ne întâlniserăm, îmi formasem o opinie 
profesională despre Stemple: era un rahat. În vreme ce el 
se îndepărta, i-am zis: 

— O baţi, Stemple. Ai ars-o cu un trabuc. 

În vestiar se lăsă tăcerea, însă am observat că nimeni nu 
s-a grăbit să sară la mine, în apărarea lui Stemple. Ceilalţi 
priveau doar. Vreo doi dintre ei încuviinţară din cap, ca şi 
cum ştiau poate deja despre Stemple şi Kim. 

Se întoarse încet către mine umflându-şi pieptul: 

— Ce-ncerci să faci aici cu mine, găozarule? Cine naiba 
eşti tu? Şi-o pune cu tine? 

— Nu e vorba de aşa ceva. [i-am spus, am venit să 
vorbim doar. Şi dacă ştii ce e bine pentru tine, ar trebui să 
asculţi. 

Atunci Stemple aruncă primul pumn. M-am dat înapoi şi 
rată, însă nu cu mult. Era, cu siguranţă, temperamental şi 
puternic. 

Insă eu doar de atât aveam nevoie, poate doar atât şi 
voiam. M-am ferit în stânga, apoi am contraatacat cu un 
upercut în stomac. Aerul ieşi forţat din el. 

Apoi însă braţele sale puternice mă prinseră de mijloc. 
Stemple mă împinse cu forţă într-un rând de dulapuri. 
Metalul răsună la impact. Durerea îmi iradia prin partea 
superioară şi inferioară a spatelui. Speram să nu mi se fi 
rupt deja ceva. 

De îndată ce mi-am recăpătat poziţia, l-am împins înapoi, 
iar el se împletici, pierzând din puterea cu care mă 
strângea. Lovi din nou. De data asta îmi arse una în falcă. 


138 


I-am întors favoarea - un croşeu de dreapta în bărbie, 
urmat de unul cu stânga care îl nimeri deasupra 
sprâncenei. 

Una pentru mine, una pentru Kim Stafford. Apoi i-am 
tras cu dreapta una în maxilar. 

Stemple se întoarse de jumătate; apoi mă surprinse 
prăbuşindu-se pe podeaua vestiarului. Ochiul drept 
începea deja să i se închidă. 

Braţele îmi pulsau. Eram gata să-i mai dau câteva 
golanului, laşului ăstuia. Bătaia n-ar fi trebuit să înceapă, 
însă se întâmplase şi am fost dezamăgit când nu se mai 
ridică. 

— Aşa se întâmplă şi cu Kim? Ea te enervează, tu-i tragi 
una? 

Mormăi, însă nu-mi zise nimic mie. 

Am continuat: 

— Ascultă, Stemple. Vrei să ţin ce ştiu pentru mine, să 
nu merg mai sus cu treaba asta? Vezi să nu se mai 
întâmple din nou. Niciodată. Să nu te mai atingi de ea! 
Nici cu trabucurile. Ne-am înţeles? 

El rămase unde era şi asta îmi spuse ce voiam să ştiu. 
Eram la jumătatea drumului către ieşire, când unul dintre 
ceilalţi poliţişti îmi surprinse privirea. 

— Bine-ai făcut! zise acesta. 


71 


Dacă Buni ar fi lucrat la cazul din Georgetown, în stilul 
ei inimitabil, ar fi spus că lucrurile „fierbeau la foc scăzut“ 
acum. Eu şi Sampson aruncaserăm câteva ingrediente 
interesante în amestec şi dăduserăm focul mai tare. Acum 
era timpul să obţinem nişte rezultate. 

l-am aruncat o privire bărbatului masiv pe deasupra 
unei mese pline de rapoarte de crimă împrăştiate între noi. 

— N-am mai văzut niciodată atât de multă informaţie 
care să conducă la atât de puţin, am zis eu morocănos. 

— Acum ştii şi tu cu ce m-am confruntat eu în cazul ăsta, 


139 


zise el, strângând şi apoi dând drumul unei mingiuţe 
antistres pe care o avea în pumn. 

Mă mira faptul că jucărioara nu explodase în milioane de 
bucăţi până acum. 

— Tipul ăsta e atent, pare destul de deştept şi e crud. 
Are şi o poziţie puternică - se foloseşte de suvenire ca să le 
amenințe pe femeile astea. Face ca treaba să fie personală. 
În caz că nu ţi-ai dat deja seama de asta, am observat eu. 
Gândeam pur şi simplu cu voce tare. Câteodată ajută. 

Chestia pe care o făceam în ultimul timp, obiceiul meu, 
era să mă plimb de colo-colo. Probabil că parcursesem 
vreo zece kilometri în ultimele paisprezece ore, toţi în 
aceeaşi sală de conferinţe de la secţia Districtului Doi unde 
ne aciuaserăm. Picioarele mă cam dureau, însă aşa îmi 
tineam creierul activ. Aşa, şi cu bomboane Altoid cu gust 
de mere verzi. 

Incepuserăm dimineaţa respectivă comparând 
rapoartele de infracţiuni redactate de poliţiştii în uniformă 
în ultimii patru ani, căutând orice ar fi putut constitui o 
legătură. Având în vedere ce ştiam acum despre criminal, 
analizaserăm cazurile de femei dispărute, violuri şi mai 
ales crime care implicau şi mutilarea. Mai întâi în 
Georgetown, apoi în întreaga zonă metropolitană a 
Washingtonului. 

Ca să ne păstrăm cât de cât buna dispoziţie, ascultasem 
Elliot în the Morning la radio, însă nici chiar Elliot şi Diane 
nu ne putuseră înveseli în acea zi, oricât de bine s-ar fi 
priceput ei să distreze lumea. 

Ca să nu ne scape ceva, am mai făcut o încercare, 
verificând crimele nerezolvate în general. Rezultatul fu o 
listă de potenţiale piste pe cât de lungă, pe atât de 
nepromiţătoare. 

Un lucru bun se întâmplase totuşi în ziua aia. Mena 
Sunderland ne mai acordase un interviu în care merse atât 
de departe încât să ne dea câteva detalii descriptive 
despre violator. Era un bărbat alb, cam la patruzeci de ani, 
bănuia ea. Şi din ce am putut deduce de la Mena, era şi 
arătos, ceea ce nu-i fusese uşor să recunoască. 


140 


— Ştiţi, ne explicase ea, aşa cum şi Kevin Costner arată 
bine pentru un bărbat mai în vârstă. 

Pentru noi însă era o parte importantă a profilului pe 
care reuşiserăm s-o identificăm. Agresorii atrăgători aveau 
un avantaj care-i făcea şi mai periculoşi. Speranţa mea era 
că, dacă-i acordam puţin timp şi promisiunea unei protecţii 
foarte serioase, Mena avea să fie dispusă să vorbească în 
continuare cu noi. Ce aveam până acum nu era suficient 
pentru un portret folositor. De îndată ce am dispus de o 
descriere care nu se potrivea cu alte douăsprezece mii de 
feţe din Georgetown, eu şi Sampson am vrut să ne 
extindem. 

Sampson îşi lăsă scaunul pe spate şi-şi întinse picioarele 
lungi. 

— Ce zici dacă am dormi un pic şi să lăsăm restul pentru 
dimineaţă? Sunt terminat. 

Tocmai atunci Betsey Hall intră gâfâind şi părând mult 
mai trează decât oricare din noi. Betsey era un detectiv 
începător, pasionat, însă genul care ştia să ajute fără să-ţi 
stea în cale. 

— Aţi verificat doar cazurile în care victimele au fost 
femei când aţi făcut comparaţia? întrebă ea. Am dreptate, 
nu-i aşa? 

— De ce? se interesă Sampson. 

— Aţi auzit vreodată de Benny Fontana? 

Niciunul din noi nu auzise. 

— E un soldat al mafiei de nivel mediu, aghiotant cred că 
e termenul. A fost, cel puţin, explică Betsey. Ucis în urmă 
cu două săptămâni. Într-un apartament din Kalorama Park. 
De fapt, în noaptea în care Lisa Brandt a fost violată în 
Georgetown. 

— Şi? zise Sampson. Auzeam în vocea sa aceeaşi 
nerăbdare obosită pe care o simţeam şi eu. Şi? 

— Şi, asta. 

Betsey deschise un dosar şi întinse pe masă şase poze 
alb-negru. Înfăţişau un bărbat alb, poate de vreo cincizeci 
de ani, mort, întins pe spate într-o cameră, undeva. 
Amândouă picioarele îi era complet - şi proaspăt - retezate 


141 


pe la glezne. 

Dintr-odată, nu mai eram atât de obosit. Adrenalina îmi 
zvâcnea în tot corpul. 

— Dumnezeule, mormăi Sampson. 

Eram acum amândoi în picioare, privind de la o 
fotografie oribilă la alta şi repetând asta de câteva ori. 

— Raportul legistului spune că tăieturile pe domnul 
Fontana au fost făcute ante-mortem, adăugă Betsey. 
Posibil cu instrumente chirurgicale. Poate un bisturiu şi un 
fierăstrău. Expresia de pe faţa ei era plină de speranţă, 
cumva dulce şi naivă. Deci credeţi că e vorba de acelaşi 
făptaş? 

I-am răspuns: 

— Cred că aş vrea să aflu mai multe. Putem face rost de 
cheile de la apartament? 

Ea scoase un set din buzunar, scuturându-le cu mândrie: 

— M-am gândit că s-ar putea să mi le cereţi. 


72 


— Fi-ar să fie, Alex! Violuri multiple, crime multiple. Şi 
acum o legătură cu mafia? Sampson izbi cu pumnul în 
capota maşinii. Nu se poate ca totul să fie doar o 
coincidenţă. Nu se poate să fie! Nu se poate! 

— Ar putea fi ceva - dacă e acelaşi tip, i-am reamintit eu. 
Să vedem ce se întâmplă aici. Să încercăm să nu ne pripim. 

Clar, individul ăsta era dus bine de-acasă. Suspectul 
nostru arăta din ce în ce mai mult ca un monstru sadic cu 
un obicei foarte urât, foarte distinctiv. Problema nu era că- 
| căutaserăm în locul greşit, ci că nu îl căutaserăm în 
destule locuri. 

— Dar dacă iese ceva de-aici, continuă Sampson, fără 
telefoane la vechii tăi amici. Bine? Vreau să am puţin timp 
la dispoziţie cu treaba asta înainte să se amestece şi 
federalii. 

FBI trebuie să fi aflat de uciderea lui Fontana, 
presupunând că avea legătură cu mafia. Însă violurile erau 


142 


încă de competenţa departamentului de poliţie din DC. 
Chestii locale. 

— Nu ştii cu siguranţă că vor prelua cazul, i-am zis eu. 

— O, da. Sampson pocni din degete şi arătă spre mine. 
Uitasem. Ţi-au şters memoria când ai plecat de acolo, cum 
fac în Bărbaţi în negru. Ei bine, lasă-mă să-ţi readuc 
aminte - o să preia cazul. Le plac cazurile de genul ăsta. 
Noi facem toată treaba; federalii îşi asumă toate meritele. 

I-am aruncat o privire. 

— Când lucram eu la FBI, mi-ai purtat vreodată pică 
pentru că m-am implicat într-un caz? Am făcut eu din 
astea? 

— Dacă s-a întâmplat, nu-i nimic, răspunse el. Dacă ar fi 
meritat să avem o discuţie atunci despre asta, aş fi adus 
vorba. Pe naiba, nu te-ai băgat tu niciodată peste cazurile 
mele! 

Am tras pe dreapta în faţa unei clădiri cu apartamente 
din cărămidă de culoare cafenie vizavi de Kalorama Park. 
Era o locaţie bună; eram sigur că uciderea lui Fontana 
zguduise clădirea aia, dacă nu întreg cartierul. Se afla, de 
asemenea, la mai puţin de trei kilometri de locul unde Lisa 
Brandt fusese atacată nu mult după moartea lui Benny 
Fontana. 

Ne-am petrecut următoarea oră înăuntru, folosindu-ne 
de fotografii de la locul faptei şi de petele de sânge încă 
vizibile pe covor, ca să recreăm ce s-ar fi putut întâmpla. 
Nu ne-a dat nicio legătură concretă cu celelalte atacuri, 
însă era un început. 

După ce am plecat, am luat-o spre sud-vest către 
Georgetown, pe traseul cel mai logic către cartierul Lisei 
Brandt. Se făcuse deja miezul nopţii. Niciunul nu doream 
să ne oprim încă, aşa că am făcut un tur complet al 
cazului, trecând cu maşina pe lângă toate adresele unde 
avuseseră loc violurile, în ordine cronologică. Nu erau atât 
de departe unele de altele. 

La 2.30 noaptea eram într-un separeu la o cafenea non- 
stop. Aveam dosare împrăştiate peste tot pe masă şi ne 
uitam peste ele, prea prinşi ca să ne oprim, prea obosiţi ca 


143 


să plecăm acasă. 

Era prima ocazie pe care o aveam ca să analizez cu 
atenţie dosarul lui Benny Fontana. Citisem rapoartele 
poliţiei şi ale legistului de mai multe ori. Acum mă uitam 
pe lista de lucruri luate din apartament. La a patra sau a 
cincea lectură, ochii mi se opriră la un obiect anume: un 
colţ rupt dintr-un plic căptuşit cu folie. Il găsiseră sub 
canapea, la doar câţiva metri de corpul lui Fontana. 

M-am ridicat în picioare. Astea sunt momentele la care 
speri când ai un caz de crimă nerezolvat. 

— Trebuie să mergem undeva. 

— Ai dreptate. Trebuie să mergem acasă, fu de acord 
Sampson. 

Am strigat-o pe chelneriţă, care aproape dormea la 
tejghea. 

— E vreo farmacie non-stop prin apropiere? E important. 

Sampson era prea obosit ca să mă contrazică. Mă urmă 
doar când am ieşit afară din cafenea, am făcut colţul şi am 
mai mers câteva străzi până la o farmacie Walgreens 
intens luminată. O privire rapidă la rafturile din interior şi 
am găsit ce căutam. 

— Mena Sunderland zicea că pozele pe care le-a văzut 
erau Polaroid. Am rupt ambalajul unei cutii de film. 

— Trebuie să plătiţi mai întâi, strigă un angajat din faţă. 

L-am ignorat. 

Sampson clătină din cap. 

— Alex, ce naiba faci? 

— Lista cu probe de la locul crimei lui Fontana, i-am 
răspuns eu. Era şi un plic alb cu folie. Sau, mă rog, o 
bucată din el. 

Am scos plicul din cutie, am rupt un colţ şi i l-am arătat. 

— Exact ca ăsta. 

Sampson zâmbi. 

— A făcut poze cu Benny Fontana după ce l-a tăiat. E 
acelaşi tip, John. 


144 


73 


Am lucrat o tură lungă, lungă de zi, însă în seara 
următoare am fost pedepsit să rămân acasă. 

Buni preda un curs de citire la adăpostul de pe Fourth 
Street condus de Prima Biserică Baptistă, iar eu am rămas 
acasă cu copiii. Când sunt cu ei, nu aş vrea să mă aflu 
nicăieri altundeva. Problema, uneori, e doar să ajung la ei. 

Am făcut pe bucătarul în seara aceea. Am gătit 
mâncarea preferată a mea şi a copiilor, supă de fasole 
albă, împreună cu salată Cobb asortată şi cumpărasem şi 
nişte pâine cu cheddar proaspătă de la brutăria de lângă 
biroul meu. Supa era aproape la fel de gustoasă ca a lui 
Buni. Câteodată îmi vine să cred că are două versiuni 
pentru fiecare reţetă - cea din capul ei şi cea pe care mi-o 
împărtăşeşte mie, minus vreun ingredient-cheie ce rămâne 
secret. Face parte din aura ei de mister şi mă îndoiesc că 
s-a schimbat prea mult în ultima jumătate de secol. 

Apoi eu şi copiii am avut o întâlnire prea mult amânată 
cu sacul de box de la subsol. Jannie şi Damon traseră 
pumni cu rândul în pielea acestuia, în vreme ce Ali se juca 
cu camioanele de podeaua pe care o declarase autostrada 
I-95! 

După aceea am migrat la etaj pentru o lecție de înot cu 
frățiorul. Da, înot. Era o invenţie de-a lui Jannie, inspirată 
de rezervele lui Ali de a intra în cadă. Nu mai conta că era 
mai greu să-l scoţi de acolo după ce începuse. Distincția 
asta nu-l preocupa pe el şi făcea nazuri de fiecare dată, ca 
şi cum ar fi fost alergic la curăţenie. Fusesem sceptic cu 
privire la ideea lui Jannie, până când am văzut cum 
funcţiona. 

— Respiră, Ali! îl instruia ea de pe margine. Hai să 
vedem cum respiri, căţeluş. 

Damon îşi ţinea mâna sub burtica lui Ali în vreme ce 
acesta stătea cu faţa în jos deasupra apei, mai mult suflând 
balonaşe şi stropind în stânga şi-n dreapta. Era de-a 
dreptul hilar, însă nu am îndrăznit să râd de dragul lui 
Jannie. Eu stăteam la o distanţă sigură - adică uscată - 


145 


privindu-i de pe vasul de toaletă. 

— Ridică-l un pic, propuse Jannie. 

Damon îl ridică pe micuţ în picioare în cada retro. 

Ali clipi şi scoase pufnind o gură de apă, ochii 
strălucindu-i de bucuria jocului. 

— Înot, anunţă el. 

— Încă nu, îl contrazise Jannie, pusă pe treabă. Dar eşti, 
cu siguranţă, pe drumul cel bun, frăţioare. 

Ea şi Damon erau de fapt la fel de uzi ca şi el, însă 
nimănui nu părea să-i pese. Se distrau de minune. Jannie 
îngenunche chiar într-o băltoacă, în vreme ce Damon îmi 
aruncă o privire conspirativă de copil mai mare care parcă 
zicea: „Nu-i aşa că sunt nişte nebunatici?“ 

Când sună telefonul, amândoi o luară la goană către uşă. 

— Răspund eu, rostiră ei în cor. 

— Eu o să răspund, i-am oprit eu, tăindu-le calea. 
Sunteţi leoarcă amândoi. Nu mai înotaţi până nu mă 
întorc. 

— Haide, Ali, am auzit când ieşeam din baie. Să te 
spălăm pe cap. 

Fata era un geniu. 

Am străbătut holul cu paşi repezi ca să ridic receptorul 
înainte să intre robotul. 

— Sala de antrenament a familiei Cross, am zis eu, 
destul de tare să ajungă la urechile copiilor. 


74 


— Sunteţi Alex Cross? 

— Da, am zis eu. 

N-am recunoscut însă vocea de pe fir. Doar că aparţinea 
unei femei. 

— Annie Falk la telefon. 

— Annie, am zis eu, acum jenat. Bună, ce mai faci? 

Eram cunoştinţe, nu chiar prieteni. Fiul ei era la şcoală 
cu Damon, cu un an sau poate doi mai mare decât acesta. 
Annie era medic de urgenţe la St. Anthony. 


146 


— Alex, sunt la spital... 

Am făcut dintr-odată legătura şi inima îmi stătu în loc. 

— Buni e acolo? 

— Nu e Buni, zise ea. Nu am ştiut pe cine altcineva să 
sun. Kayla Coles tocmai a fost internată la St. Anthony. E 
aici la urgenţe. 

— Kayla? am întrebat eu, pe un ton crescând. Ce se 
întâmplă? Se simte bine? 

— Nu ştiu, Alex. Nu ştim încă suficient. Situaţia nu e 
bună însă. 

Nu era răspunsul la care mă aşteptam, nici cel pe care 
voiam să-l aud. 

— Annie, ce s-a întâmplat? Poţi să-mi spui măcar atât? 

— E greu de ştiut cu siguranţă. Ce e sigur e că a atacat- 
o cineva pe Kayla. 

— Cine? am strigat practic în telefon, având un 
sentiment oribil, ca şi când aş fi ştiut deja răspunsul la 
propria întrebare. 

Damon ieşise până la jumătatea holului şi se uita fix la 
mine, cu ochii mari şi speriaţi. Era o privire pe care o 
văzusem de mult prea multe ori la noi acasă. 

— Tot ce pot să-ţi spun e că a fost înjunghiată cu un 
cuţit. De două ori, Alex. E în viaţă. 

Înjunghiată? În mintea mea strigam cuvântul, însă m-am 
abținut. Am înghiţit cu putere. Dar e în viață. 

— Alex, nu ar trebui să vorbesc despre asta la telefon. Ar 
trebui să vii la spital cât de repede poţi. Poţi veni acum? 

— Am plecat deja. 


75 


Buni era încă la curs, însă nu dură decât vreo câteva 
minute ca s-o rog pe Naomi Harris de vizavi să stea cu 
copiii. Am sărit în maşină şi am condus cu viteză tot 
drumul până acolo. N-ar fi stricat o sirenă. 

Drumul către spital a fost rapid; asta e tot ce-mi 
amintesc şi faptul că m-am gândit la Kayla tot drumul. 


147 


Când am oprit în faţa camerei de gardă, maşina ei era 
parcată sub acoperişul de la intrare. 

Uşa şoferului era deschisă, iar când am trecut în fugă pe 
lângă ea şi m-am uitat înăuntru, am văzut sânge pe 
scaunul din faţă. Dumnezeule, condusese singură până 
aici! Cumva reuşise să scape de el. 

Sala de aşteptare era aglomerată, ca întotdeauna la St. 
Anthony. La recepţie se formase o coadă din oameni cu 
înfăţişări triste şi jerpelite: răniții care se puteau ţine pe 
picioare şi prietenii şi rudele lor. Maria fusese declarată 
moartă aici. 

— Domnule, nu puteţi... 

Insă eu mă strecurasem deja pe uşile cu senzori care 
duceau în zona de tratament înainte ca acestea să se 
închidă. Ajuns înăuntru, mi-am dat seama că era o altă 
noapte foarte aglomerată la St. Tony. Paramedici 
împingeau  tărgi; doctori, asistente şi pacienţi se 
intersectau din toate direcţiile în jurul meu. 

Un tânăr stătea întins pe un pat pliant cu o tăietură la 
cap, lângă linia părului, din care-i curgea sânge pe frunte. 

— O să mor? îi întreba acesta încontinuu pe toţi care 
treceau. 

— Nu, o să te faci bine, i-am zis eu, de vreme ce nimeni 
nu se oprea să vorbească cu el. Eşti bine, fiule. 

Unde era Kayla, totuşi? Totul se mişca mult prea repede. 
N-am găsit pe nimeni ca să întreb de ea. Atunci am auzit o 
voce care mă striga: 

— Alex, aici! 

Annie îmi făcea cu mâna de undeva mai încolo pe hol. 
Când am ajuns la ea, îmi luă mâna şi mă introduse într-o 
sală de tratament - o cameră cu două paturi separate de o 
perdea verde de plastic. 

Câţiva membri ai personalului medical stăteau în jurul 
patului. Mâinile li se mişcau rapid, multe cu mănuşi pătate 
de sânge. 

Alţi angajaţi ai spitalului veneau şi plecau, împingându- 
se pe lângă mine ca şi cum n-aş fi fost acolo. 

Asta însemna că femeia era încă în viaţă. Am presupus 


148 


că se afla aici ca să o stabilizeze, dacă e posibil, apoi să o 
ducă într-o sală de operaţie. 

Mi-am lungit gâtul cât am putut ca să văd, şi atunci am 
zărit-o pe Kayla. O mască îi acoperea gura şi nasul. Cineva 
tocmai îi ridica o compresă îmbibată în roşu de pe burtă, 
unde deja îi tăiaseră cămaşa. 

Medicul-şef, o femeie cam la treizeci de ani, zise: 

— Rană prin înjunghiere, în abdomen, posibilă perforare 
a splinei. 

Alte voci din cameră se învălmăşiră împreună şi am 
încercat să le înţeleg pe cât puteam, însă totul era o 
nebuloasă pentru mine. 

— Tensiunea şaptezeci, pulsul o sută douăzeci. 
Respirație treizeci şi patru. 

— Aspiraţie aici, vă rog! 

— E bine? am izbucnit eu. 

Mă simţeam ca într-un coşmar unde nimeni nu mă putea 
auzi. 

— Alex - mâna lui Annie era pe umărul meu. Trebuie să 
le laşi un pic de spaţiu. Nu ştim foarte multe încă. De 
îndată ce o să ştim, o să te anunţ. 

Mi-am dat seama că mă împinsesem înainte ca să ajung 
mai aproape de pat, de Kayla. Dumnezeule, mă durea 
sufletul pentru ea şi îmi venea greu să respir! 

— Sună la etajul şapte, spune-le că suntem gata, zise 
doctoriţa care părea să fie şefa acolo. Abdomen acut. 

Annie îmi şopti: 

— Asta înseamnă că are stomacul tare, digestia nu 
funcţionează. 

— Haideţi! Să ne grăbim, oameni buni! 

M-am trezit împins de la spate, şi nu cu blândeţe: 

— La o parte, domnule. Trebuie să vă daţi din cale. 
Starea pacientei e gravă. Poate să moară. 

M-am dat la o parte să le fac loc ca s-o scoată cu targa 
pe roţi pe culoar. Ochii Kaylei erau tot închişi. Ştia că mă 
aflu acolo? Sau cine i-a făcut asta? Am urmat convoiul cât 
de aproape am putut. Şi atunci, la fel de repede cum se 
mişcaseră şi înainte, o urcară într-un lift şi uşile de metal 


149 


se închiseră între noi. 

Annie era chiar lângă mine. Îmi indică un alt lift: 

— Te pot duce în sala de aşteptare de sus dacă vrei. 
Crede-mă, toată lumea se străduieşte din răsputeri. Toţi 
ştiu că Kayla e doctor. Şi toţi ştiu că e o sfântă. 


76 


„Starea pacientei e gravă. Poate să moară... Şi toţi ştiu 
că e o sfântă.“ 

Mi-am petrecut următoarele trei ore în sala de 
aşteptare, singur şi fără să am vreo veste despre Kayla. 
Ironia sorții era că doi dintre copiii mei se născuseră la St. 
Anthony. Maria fusese declarată moartă aici. Şi acum 
Kayla. 

Apoi Annie Falk fu din nou lângă mine, aplecată pe un 
genunchi, vorbind pe un ton scăzut, respectuos, care mă 
sperie mai mult decât ar fi putut-o face orice altceva în 
acel moment: 

— Vino cu mine, Alex. Haide, te rog. Repede. Te duc la 
ea. A ieşit din sala de operaţie. 

La început, am crezut că ea dormea încă în salonul de 
reanimare, însă se mişcă în momentul în care m-am 
apropiat. Deschise ochii şi mă văzu - mă recunoscu o clipă 
mai târziu. 

— Alex? şopti ea. 

— Bună, tu - am şoptit şi eu, luându-i cu blândeţe mâna 
într-ale mele. 

Păru foarte confuză şi pierdută pentru o clipă; apoi îşi 
închise strâns ochii. Lacrimi i se rostogoliră pe obraji şi 
aproape că am început şi eu să lăcrimez, însă m-am gândit 
că, dacă mă vede aşa, Kayla s-ar putea speria. 

— E în regulă, am liniştit-o eu. S-a terminat acum. Eşti la 
reanimare. 

— Am fost... aşa de speriată, îmi mărturisi ea vorbind ca 
o fetiţă, o parte înduioşătoare a Kaylei pe care nu o mai 
văzusem până atunci. 


150 


— Sunt sigur că ai fost, am zis eu şi mi-am tras un scaun 
fără să-i dau drumul la mână. Chiar ai condus singură până 
aici? 

Ea zâmbi, deşi privirea îi rămase uşor pierdută. 

— Ştiu cât de mult durează să-ţi vină o ambulanţă în 
cartierul ăsta. 

— Cine ţi-a făcut asta? am întrebat-o eu. Ştii cine a fost, 
Kayla? 

Ca răspuns la întrebare, ea închise din nou ochii. Mâna 
liberă mi se strânse făcându-se pumn. „Ştia cine o atacase 
şi-i era frică să spună? Fusese avertizată să nu 
vorbească?“ 

Am rămas tăcuţi o vreme - până când se simţi ea 
pregătită să spună mai multe. Nu aveam să o forţez, cum o 
forţasem pe biata Mena Sunderland. 

— Făceam o vizită la domiciliu, vorbi ea în cele din 
urmă, cu ochii încă închişi. M-a sunat sora tipului. E un 
drogat, încerca să facă dezintoxicare acasă. Când am ajuns 
acolo, mai avea un pic şi-şi ieşea din minţi. Nu ştiu cine 
credea că sunt. M-a înjunghiat... 

Vocea i se frânse. I-am netezit părul şi am mângâiat-o cu 
dosul palmei pe obraz. Am văzut cât de fragilă poate fi 
viaţa, însă nu e un lucru cu care te obişnuieşti, şi e altfel 
când e vorba de cineva la care ţii, când faptul e atât de 
personal. 

— Vrei să stai cu mine, Alex? Până adorm. Nu pleca. 

Vorbea din nou cu vocea de fetiţă. Kayla nu mi se păruse 
niciodată atât de vulnerabilă ca atunci, în acea clipă 
trecătoare în salonul de reanimare. Mi se rupea inima 
pentru ea şi pentru ce se întâmplase când încercase să 
facă un bine. 

— Bineînţeles, am zis. O să fiu aici. Nu plec nicăieri. 


77 


— Sunt deprimat de ceva vreme, după cum ştii. Tu, mai 
mult decât oricine. 


151 


— De mai bine de zece ani. Asta e într-adevăr ceva 
vreme, cred, Alex. 

Eram aşezat faţa în faţă cu doctorul meu favorit, 
psihiatrul meu personal, Adele Finaly. Adele îmi este de 
asemenea mentor din când în când. Ea e cea care mă 
încurajase să încep să practic din nou şi chiar îmi găsise 
câţiva pacienţi. „Porcuşori de Guineea“, cum îi place ei să 
le spună. 

— Trebuie să-ţi vorbesc despre câteva lucruri care mă 
deranjează mult, Adele. S-ar putea să fie nevoie de câteva 
ore. 

— Nicio problemă, spuse. 

Adele are părul şaten-deschis şi e trecută de patruzeci 
de ani, însă nu pare să fi îmbătrânit de când ne-am 
cunoscut. Nu e căsătorită acum şi din când în când mă 
gândesc la noi doi împreună, însă îmi îndepărtez apoi 
gândul din minte. E mult prea prostesc, prea nebunesc. 

— Dacă reuşeşti să înghesui câteva ore de aiureli în 
cincizeci de minute, continuă ea, spirituală ca întotdeauna, 
exact tonul care trebuia să-l adopte cu mine. 

— Se poate. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ai face bine să începi atunci. Am pornit ceasul. Ticăie. 

Am început prin a-i povesti ce se întâmplase cu Kayla şi 
despre sentimentele mele în legătură cu această situaţie, 
inclusiv faptul că ea se întorsese la casa părinţilor săi din 
Carolina de Nord pentru recuperare. 

— Nu cred că e vina mea. Aşa că nu mă simt vinovat 
pentru ce a păţit Kayla... Cel puţin, nu în mod direct. 

Adele nu se putu abtine, oricât de pricepută era -, astfel 
că sprâncenele ridicate îi trădară gândurile. 

— Şi indirect? 

Mi-am mişcat capul în sus şi-n jos: 

— Simt un fel de vină generalizată - ca şi cum aş fi putut 
face ceva să previn atacul. 

— De pildă? 

Am zâmbit. La fel şi Adele. 

— Ca să dau un exemplu, să elimin în totalitate 


152 


infracţionalitatea din zona DC, am zis. 

— Iar te ascunzi în spatele simțului umorului. 

— Sigur că da, şi uite care e partea cu adevărat nasoală. 
Oricât de raţional cred că sunt, eu chiar mă simt vinovat 
pentru că nu am putut-o proteja cumva pe Kayla. Şi da, 
ştiu cât de ridicol e, Adele. Să te gândești la asta. Şi să o 
spui cu voce tare. Insă asta e. 

— Spune-mi mai multe despre „protecţia“ asta pe care i- 
ai fi putut-o oferi cumva Kaylei Coles. Trebuie să aud asta, 
Alex. 

— Nu mă mai tachina pe tema asta. Şi nu cred că am 
folosit cuvântul protecție. 

— De fapt, chiar l-ai folosit. Oricum ar fi, explică-mi, te 
rog! Ai zis că vrei să-mi spui totul. Asta e probabil mai 
important decât crezi. 

— N-aş fi putut face nici pe dracu' s-o ajut pe Kayla. 
Acum eşti fericită? 

— Nu mai am mult până acolo, replică Adele, apoi 
aşteptă să zic mai multe. 

— Totul se leagă de noaptea aceea cu Maria, bineînţeles. 
Eram acolo. Am privit cum mi-a murit în braţe. N-am putut 
face nimic s-o salvez pe femeia pe care o iubeam. Nu am 
făcut nimic. Nici nu l-am prins măcar pe nenorocitul care a 
ucis-o. 

Adele tot nu zise nimic. _ 

— Şi ştii ce e cel mai rău? Întotdeauna o să mă întreb 
dacă glonţul acela nu-mi era destinat mie. Maria s-a întors 
la mine în braţe... Atunci a lovit-o. 

Am rămas în tăcere mult timp, chiar şi pentru noi, iar 
noi chiar ne pricepem la tăcerile lungi. Nu mai 
recunoscusem până acum asta faţă de Adele, n-o mai 
spusesem nimănui cu voce tare. 

— Adele, o să-mi schimb viaţa cumva. 

Nu răspunse nimic nici acum. Deşteaptă şi dură, aşa 
cum îmi plac mie psihiatrii şi cum aspir şi eu să fiu într-o zi 
când o să mă maturizez şi eu naibii. 

— Nu mă crezi? am întrebat eu. 

Ea vorbi, în sfârşit: 


153 


— Vreau să te cred, Alex. Sigur că da. Apoi adăugă: Tu 
chiar crezi ce spui? Tu crezi că ne putem schimba cu 
adevărat? Tu poţi? 

— Da, i-am replicat eu. Chiar cred că mă pot schimba. 
Dar sunt adeseori credul. 

Ea râse. Am râs amândoi. 

— Nu pot să cred că plătesc pentru porcăria asta, am zis 
eu la sfârşit. 

— Nici eu, fu de acord Adele. Dar ţi-a expirat timpul. 


78 


Mai târziu în acea după-amiază mă găseam în biserica 
St. Anthony - St. Tony, cum îi spuneam de pe vremea când 
eram copil în casa la fel de venerată a lui Buni aflată în 
apropiere. Biserica era situată cam la un cvartal de spitalul 
unde murise Maria. Îmi transferasem îngrijirea spirituală 
de la un doctor de cap la Capul universului şi speram să 
văd o îmbunătăţire, însă mi-am dat seama că se poate să 
nu fie chiar aşa. 

Am îngenuncheat în faţa altarului şi am lăsat mirosul 
prea dulceag de tămâie şi picturile cu Naşterea şi 
Răstignirea să treacă peste mine şi să-şi îndeplinească 
treaba murdară. Cel mai frapant lucru la cele mai 
frumoase biserici, pentru mine, e că au fost în mare parte 
proiectate de oameni inspirați de credinţa în ceva mai 
mare şi mai important decât ei înşişi şi aşa încerc să-mi 
călăuzesc şi eu viaţa. Mi-am înălţat privirea spre altar şi un 
suspin îmi scăpă de pe buze. În ce îl priveşte pe 
Dumnezeu, eu cred. E simplu şi aşa a fost dintotdeauna. 
Poate că simt că e puţin straniu sau îndrăzneţ să-ţi 
imaginezi că Dumnezeu gândeşte ca şi noi; sau că 
Dumnezeu are o faţă mare, blândă de om; sau că 
Dumnezeu este alb, maroniu, negru, galben, verde sau 
cum o fi; sau că Dumnezeu ne ascultă rugăciunile în orice 
moment din zi sau din noapte, sau că ni le ascultă 
vreodată. 


154 


Însă am rostit câteva rugăciuni pentru Kayla în rândul 
din faţă de la St. Tony - cerând nu doar să supravieţuiască 
rănilor, ci şi să se vindece din alte puncte importante de 
vedere. Oamenii reacţionează diferit la atacuri care pun în 
pericol viaţa propriei persoane, a membrilor familiei, a 
casei. Ştiu asta din experienţă. Şi acum, din nefericire, o 
ştia şi Kayla. 

Având dispoziţie pentru rugăciune, am spus câteva 
cuvinte personale şi pentru Maria, care-mi ocupase 
gândurile atât de mult în ultima vreme. 

Am vorbit chiar şi cu Maria, dacă se poate spune aşa. 
Speram că îi plăcea felul în care-i creşteam pe copii - un 
subiect frecvent în conversațiile noastre. Apoi am spus o 
rugăciune pentru Buni şi sănătatea ei fragilă; rugăciuni 
pentru copii; şi chiar câteva cuvinte pentru pisicuţa Rosie, 
care suferea de o răceală serioasă şi mă temeam că e 
pneumonie. Nu lăsa să moară pisica noastră. Nu acum. Și 
Rosie e o făptură bună. 


79 


Măcelarul se afla în Georgetown să elibereze un pic din 
tensiunea acumulată - altfel s-ar fi putut ca lucrurile să nu 
decurgă prea bine când avea să se întoarcă la Caitlin şi la 
copilaşi, la viaţa sa de pe calea cea dreaptă şi îngustă. De 
fapt, îşi dăduse seama cu mult timp în urmă că-i făcea 
plăcere să ducă o viaţă dublă. Cui naiba nu i-ar fi plăcut? 

Poate că astăzi se impunea un nou joc de Roşu - verde. 
De ce nu? Războiul cu Maggione Junior îl stresa foarte 
mult. 

Cvartalul 3 000 de pe Q, Street, pe unde se plimba acum 
cu paşi alerţi, era mărginit frumos cu copaci şi dominat de 
case atrăgătoare împărţite în apartamente şi de locuinţe 
chiar mai mari, de genul conacelor. Era cu precădere o 
zonă rezidenţială bogată, iar maşinile parcate vorbeau 
despre gusturile şi statutul social al celor care locuiau 
acolo: câteva Mercedesuri, un Range Rover, un BMW, un 


155 


Aston Martin, unul sau două Bentley-uri strălucitoare. 

În mare parte, circulaţia pietonilor se limita la cei care 
intrau sau ieşeau din casă. Treabă bună pentru scopurile 
sale de azi. Avea căştile pe urechi şi asculta o trupă din 
Scoţia care-i plăcea lui, Franz Ferdinand. În cele din urmă 
însă, opri muzica şi deveni serios. 

La casa de cărămidă roşie de la colţul Thirty-first şi Q, 
Street părea că se pregăteşte o cină festivă elaborată 
pentru acea seară. Bunătăţi asortate şi excesiv de scumpe 
erau transportate de la duba lungă inscripționată 
„Georgetown Valet“, iar felinarele de imitație pe gaz din 
faţa casei erau testate de muncitori. Luminile păreau să 
funcţioneze perfect. „Străluceşte, străluceşte.“ 

Atunci Măcelarul auzi tic-toc-ul tocurilor unei femei. 
Sunetul tentant, aproape ameţitor, venea din faţa lui, de pe 
trotuarul care era mai degrabă cărămidă decât asfalt şi se 
întindea prin cartier precum un colier lăsat să cadă pe o 
masă. 

În sfârşit, o văzu pe femeie din spate - o bucăţică bună, 
cu forme frumoase şi păr lung şi negru care-i atârna până 
la jumătatea spatelui. O irlandeză ca şi el? O fătucă 
frumoasă? N-aveai cum să-ţi dai seama sigur văzând-o 
doar din spate, însă urmărirea începuse. În curând avea să 
ştie câte îşi dorea de la ea. Simţea că deţine deja controlul 
asupra sorții ei, că ea îi aparţinea lui, Măcelarului, 
puternicul său alter ego sau poate adevăratei sale 
identități. Cine putea şti? 

Se apropia din ce în mai mult de femeia cu păr negru ca 
pana corbului, cercetând aleile înguste care se întindeau în 
spatele caselor mai mari, pâlcurile de copaci, căutând un 
loc bun - când văzu un magazin în faţă. Ce era asta? 

Singurul spaţiu comercial pe care-l întâlnise pe o 
distanţă de câteva cvartale. Părea aproape nelalocul lui în 
cartier. 

„SARAH'S MARKET“, zicea afişul de la intrare. 

Şi apoi frumuseţea cu păr negru intră înăuntru. 

— Blesteme! Planul mi-a fost zădărnicit, şopti Măcelarul 
şi rânji imaginându-se cum îşi răsucea o mustață de 


156 


personaj negativ. Îi plăcea genul ăsta de joc, rutina asta 
periculoasă şi provocatoare de-a şoarecele şi pisica în care 
el făcea toate regulile. Însă zâmbetul i se stinse pe loc - 
pentru că mai văzu ceva la Sarah's Market şi acest ceva 
nu-i fu pe plac. 

Ziare afişate pe stand - exemplare din Washington Post. 
Şi ştii ce? Îşi aminti brusc că domnul Bob Woodward însuşi 
locuia undeva în zonă - însă asta nu era partea 
problematică. 

Faţa sa era problema, sau oricum o aproximaţie, o schiţă 
deloc proastă a Măcelarului. Era postată chiar deasupra 
ştirilor zilnice, exact unde nu ar fi trebuit să se afle. 

— Dumnezeule, sunt celebru! 


80 


Nu era însă de glumit cu asta şi Michael Sullivan se 
îndreptă repede înapoi la locul unde-şi parcase maşina pe 
Q, Street. De fapt, ceea ce se întâmplase era cel mai 
dezastruos curs al evenimentelor pe care şi l-ar fi putut 
imagina. Nimic nu părea să-i mai iasă cum trebuie în 
ultima vreme. 

Stătu pe locul din faţă al Cadillacului şi analiză cu calm 
situaţia nefericită. 

Se gândi la posibilii „suspecți“, la femeia care trebuie să 
fi răspândit poveşti despre el. Poate chiar să fi dat o 
descriere poliţiei. Se gândi că era atacat din două părţi 
deodată, de către poliţia din Washington şi de către mafie. 
„Ce-i de făcut, ce-i de făcut?“ 

Când o posibilă soluţie îi veni în minte, aceasta fu 
satisfăcătoare şi aproape entuziasmantă, pentru că lui îi 
părea ca un joc nou. O altă întoarcere a butonului. 

Cei de la poliţia din DC credeau că ştiu cum arată, ceea 
ce putea să-i creeze probleme serioase, dar se putea de 
asemenea să-i facă neglijenţi sau chiar prea încrezători. 

„Greşeală. A lor.“ 

Mai ales dacă lua contramăsurile potrivite chiar acum, 


157 


ceea ce avea, cu siguranţă, de gând să facă. Dar care erau, 
mai exact, măsurile de apărare pe care trebuia să şi le ia? 

Primul pas îl duse pe Wisconsin Avenue, lângă Blues 
Alley - exact unde îşi amintea că era frizeria. Un frizer pe 
nume Rudy avea un scaun liber pentru el în mijlocul după- 
amiezii, aşa că Sullivan se instală confortabil pentru o 
tunsoare şi un bărbierit. 

Era relaxant şi destul de plăcut de fapt şi se întreba cum 
avea să arate după, dacă avea să-i placă noua lui 
înfăţişare. 

După alte zece sau douăsprezece minute, fapta fu 
comisă. „Scoate bandajele, doctore Frankenstein.“ Frizerul 
scund şi grăsuţ părea mulţumit de sine. 

„Dacă ai dat-o-n bară, eşti mort. Nu glumesc, Rudy, se 
gândi Măcelarul. O să te tai în bucăţi cu propriul brici. Să 
vedem ce o să aibă Washington Post de spus despre asta!“ 

Dar, ce să vezi! 

— Nu-i rău. Îmi place. Cred că semăn un pic cu Bono. 

— Sonny şi Cher - despre acel Bono vorbeşti? zise Rudy 
cel Prost. Nu ştiu ce să zic, domnule. Eu cred că sunteţi 
mai chipeş decât Sonny Bono. A murit, ştiţi? 

— Mă rog, făcu Sullivan şi-şi plăti nota, îi dădu frizerului 
un bacşiş şi se cără de acolo. 

Apoi merse cu maşina până în cartierul Capitol Hill din 
DC. 

Îi plăcuse dintotdeauna zona, i se părea excitantă. Cei 
mai mulţi oameni percepeau imaginea Capitoliului ca fiind 
compusă din treptele şi terasele graţioase ale fațadei de 
vest. Însă pe partea de est, în spatele Capitoliului, Curţii 
Supreme şi Congresului, se găsea un cartier rezidenţial 
aglomerat pe care îl cunoştea destul de bine. „Am mai 
bătut această cale.“ 

Măcelarul trecu prin Lincoln Park, care avea o vedere 
excepţională a domului Capitoliului, acum că frunzele 
începuseră să cadă. 

Fumă o ţigară şi-şi revăzu planul în faţa oarecum 
bizarului Memorial al Emancipării, care înfăţişa un sclav 
eliberându-se din lanţuri în vreme ce Lincoln citea 


158 


Proclamaţia de Emancipare:. 

„Lincoln, un om bun, potrivit multor surse. Eu, un om 
foarte rău. Mă întreb cum se întâmplă chestiile astea?“ 
cugetă el. Câteva minute mai târziu, intra prin efracţie 
într-o casă de pe C Street. Ştia pur şi simplu că asta era 
târfa care vorbise despre el. Simţea asta în oase, în sânge. 
Şi în curând avea să ştie cu siguranţă. 

O găsi pe Mena Sunderland adăpostită frumos în mica şi 
adorabila ei bucătărie. Era îmbrăcată în blugi, un tricou 
alb imaculat, saboţi uzaţi, pregătind paste pentru o 
persoană şi sorbind dintr-un pahar cu vin. „Frumuşică 
foc“, se gândi el. 

— Ţi-a fost dor de mine, Mena? Mie mi-a fost dor de tine. 
Şi ştii ce? Aproape uitasem cât de frumoasă eşti. 

„Însă n-am să te mai uit de acum înainte, fată dragă. Am 
adus o cameră să-ţi fac poze de data asta. O să fii până la 
urmă în minunata mea colecţie de fotografii. Da, da, o să 
fii!“ 

Şi îi făcu prima tăietură cu bisturiul. 


81 


Eram încă în biserică când îmi sună telefonul şi era 
vorba de probleme lângă Capitoliu. Am rostit o rugăciune 
scurtă pentru oricine ar fi fost în pericol şi ca să-l prindem 
curând pe ucigaşul-violator. Apoi am plecat în fugă de la 
St. Anthony. 

Eu şi Sampson ne-am grăbit spre cartierul din spatele 
Capitoliului în maşina sa, cu sirena urlând şi cu girofarul 
pornit. Banda galbenă a poliţiei era deja întinsă peste tot 
când am ajuns noi. Scena, fundalul unor clădiri 
guvernamentale importante, nu putea fi mai dramatică, mă 
gândeam eu, în vreme ce am parcurs în fugă, împreună cu 


3 Proclamaţie din 1862-1863 a preşedintelui american Abraham 
Lincoln prin care s-a pus capăt, cel puţin oficial, sclaviei în Statele 
Unite, (n.tr.) 


159 


Sampson, cele patru trepte de piatră din faţa unei case din 
cărămidă de culoare roşiatică. 

Face spectacol pentru noi? O face intenţionat? Sau, pur 
şi simplu, aşa s-a întâmplat? 

Am auzit o alarmă de maşină ţiuind şi m-am uitat înapoi 
spre stradă. Ce privelişte ciudată, curioasă: poliţie, 
reporteri, o mulţime crescândă de privitori. 

Frica era clar întipărită pe multe dintre feţe şi n-am 
putut să nu mă gândesc că acesta era un tablou familiar al 
epocii, privirea aceasta de spaimă, starea aceasta teribilă 
de spaimă de care părea să fie cuprinsă întreaga ţară - 
poate chiar întreaga lume se temea acum. 

Din nefericire, situaţia era şi mai gravă înăuntru. Locul 
faptei era deja controlat cu stricteţe de detectivi 
criminalişti şi tehnicieni cu feţe sumbre, însă Sampson fu 
lăsat să intre. Trecu peste obiecțiile unui sergent şi mă 
introduse şi pe mine. 

Am intrat în bucătărie. 

Incredibilul loc al crimei. 

Atelierul ucigaşului. 

Am văzut-o pe biata Mena Sunderland acolo unde zăcea 
întinsă pe gresia maro-roşcată. Ochii i se dăduseră peste 
cap dezvelindu-şi albul şi păreau să fie fixaţi pe un punct 
din tavan. Însă ochii Menei nu fură primul lucru pe care l- 
am observat. O, ce nemernic era criminalul ăsta! 

Un cuţit de tăiat carnea îi era înfipt în gât, poziţionat ca 
un ţăruş mortal. Avea răni multiple pe faţă, tăieturi adânci, 
pline de răutate fără rost. Bluza, un tricou alb, fusese 
smulsă. Blugii şi chiloţii îi fuseseră coborâţi până la glezne, 
dar nu daţi jos. Unul din pantofi îl avea încă în picior, unul 
nu, un sabot albastru-pal zăcând pe o parte în sânge. 

Sampson se uită la mine: 

— Alex, ce înţelegi din toate astea? Spune-mi. 

— Nu prea multe. Deocamdată. Nu cred că s-a deranjat 
s-o violeze, am speculat eu. 

— De ce nu? l-a dat jos pantalonii. 

Am îngenuncheat peste cadavrul Menei. 

— După natura rănilor. Atâta sânge. Desfigurarea. Era 


160 


prea furios pe ea. I-a spus să nu vorbească cu nimeni, iar 
ea nu l-a ascultat. Despre asta e vorba. S-ar putea ca noi să 
fim vinovaţi de moartea ei, John. 

Sampson reacţionă furios: 

— Alex, i-am spus să nu se întoarcă încă aici. l-am oferit 
supraveghere, protecţie. Ce puteam face mai mult? 

Am clătinat din cap: 

— S-o fi lăsat în pace, poate. Să fi prins ucigaşul înainte 
să ajungă la ea. Altceva, John, orice altceva în afară de 
asta. 


82 


Acum investigam cazul şi pentru Mena Sunderland, în 
memoria ei - cel puţin asta îmi spuneam, aşa raţionalizam 
eu. Făceam asta pentru Maria Cross şi Mena Sunderland, 
şi pentru toate celelalte. 

În următoarele trei zile am lucrat împreună cu Sampson 
în timpul zilei şi apoi ieşeam tot împreună pe străzi 
noaptea. Tura noastră ţinea de obicei de la zece până pe la 
două. Făceam parte din forţele de poliţie care patrulau în 
cartierele Georgetown şi Foggy Bottom, zone unde 
violatorul-ucigaş mai  lovise înainte. Emoţiile erau 
puternice, însă nimeni nu-l voia mai mult decât mine. 

Totuşi, mă străduiam cât puteam să păstrez perspectiva 
şi controlul asupra investigaţiei foarte tensionate. Aproape 
în fiecare seară reuşeam să iau cina cu Buni şi cu copiii. 
Am sunat-o pe Kayla Coles în Carolina de Nord să văd ce 
face şi părea mai bine. Am ţinut, de asemenea, şi vreo şase 
şedinţe cu pacienţii mei, inclusiv cu Kim Stafford care 
venea să mă vadă de două ori pe săptămână şi chiar 
observam un oarecare progres. logodnicul său nu-i 
pomenise niciodată despre „discuţia“ noastră. 

Ritualul de dimineaţă includea şi cumpărarea unei cafele 
de la Starbucks, care se afla chiar la mine în clădire, sau 
de la Au Bon Pain de la intersecţia dintre Indiana şi Sixth 
Street. Problema cu cei de la Au Bon Pain e că îmi plăceau 


161 


produsele lor de patiserie prea mult, aşa că trebuia să stau 
departe de locul ăla pe cât posibil. 

Kim era pacienta mea preferată. Terapeuţii au de obicei 
favoriţi, oricât ar încerca să nege acest lucru. 

— Mai ţii mine, ţi-am spus că Jason nu-i un tip aşa de 
rău? zise ea la vreo cincisprezece minute de la începerea 
şedinţei într-o dimineaţă. 

Mai ţineam minte, la fel cum mai ţineam minte cum îl 
bumbăcisem chiar în incinta secţiei unde lucra. 

— Ei bine, e pur şi simplu un gunoi fără cusur, doctore 
Cross. Mi-am dat seama de asta. Mi-a luat un pic mai mult 
decât ar fi trebuit. 

Am dat din cap şi am aşteptat să aud mai multe. Ştiam 
exact ce vreau să aud în clipa următoare. 

— M-am mutat de la el. Am aşteptat până a mers la 
lucru, apoi am plecat. Adevărul? Sunt speriată de moarte. 
Dar am făcut ceea ce trebuia să fac. 

Se ridică şi se duse la fereastra care dădea spre 
Judiciary Square. Se vedea şi Tribunalul Districtual din 
biroul meu. 

— De când eşti căsătorit? mă întrebă ea, aruncând o 
privire la verigheta pe care o purtam încă pe mâna stângă. 

— Am fost căsătorit. Nu mai sunt. 

I-am spus un pic despre Maria, despre ce s-a întâmplat 
cu mai bine de zece ani în urmă - versiunea prescurtată, 
nesentimentală. 

— Îmi pare rău, a zis ea când am terminat. Avea lacrimi 
în ochi, ultimul lucru pe care mi-l doream. În acea 
dimineaţă am trecut prin câteva momente grele, am făcut 
un oarecare progres. Apoi s-a întâmplat un lucru ciudat - 
mi-a strâns mâna înainte să plece. 

— Eşti un om bun, zise ea. La revedere, domnule doctor 
Cross. 

Şi m-am gândit că se putea să fi pierdut un pacient - 
primul - pentru că făcusem treabă bună. 


162 


83 


Ce s-a întâmplat în acea seară m-a lăsat mut de uimire. 
De fapt, fusese o seară întru totul plăcută până când 
lucrurile au luat o întorsătură proastă. Îi răsfăţasem pe 
Buni şi pe copii cu o cină specială la Kinkead's, în 
apropiere de Casa Albă, pe Pennsylvania Avenue, 
restaurantul nostru favorit din Washington. Marele 
cântăreţ de jazz Hilton Fenton veni la masa noastră şi ne 
spuse o poveste amuzantă despre actorul Morgan 
Freeman. Ajunşi acasă, am urcat scările abrupte de lemn 
către biroul meu din pod, blestemând treptele printre 
dinţi, una câte una. 

Am pus să ascult ceva de Sam Cooke, începând cu o 
melodie foarte populară, You Send Me. M-am cufundat 
apoi în dosarele vechi ale poliţiei de pe vremea când Maria 
fusese ucisă - sute de pagini. 

Căutam cazuri nerezolvate de viol de pe vremea aceea, 
mai ales care avuseseră loc în Southeast sau în apropiere. 
Lucram concentrat şi ascultam muzică şi am fost surprins 
când m-am uitat la ceas şi am văzut că era trei şi zece. 
Câteva lucruri interesante ieşiseră la iveală din cazul de 
violuri în serie care era în desfăşurare în preajma morţii 
Mariei. 

De fapt, violurile începuseră cu câteva săptămâni înainte 
ca Maria să fie împuşcată şi se opriseră imediat după 
crimă. Nu mai reîncepuseră apoi. Şi ce însemna asta - că 
violatorul era poate un vizitator al oraşului? 

Cel mai interesant pentru mine era faptul că nu exista o 
descriere a violatorului de la niciuna dintre victime. 
Primiseră îngrijiri medicale, însă refuzaseră să vorbească 
cu poliţia despre ce li se întâmplase. Asta nu dovedea 
nimic, însă mă făcu să răsfoiesc în continuare. 

Am trecut prin mai multe dosare şi tot n-am găsit nicio 
descriere din partea victimelor. 

Putea fi o coincidenţă? Mă îndoiam. Am citit mai 
departe. 

Atunci m-am oprit ca lovit de trăsnet din pricina unei 


163 


însemnări din rapoartele poliţiei. Un nume îmi sări în ochi. 

Maria Cross. 

Asistent social la Potomac Gardens. 

Un oarecare detectiv Alvin Hightower - eram destul de 
sigur că era mort acum - scrisese un raport cu date 
medicale despre violarea unei studente de la Universitatea 
„George Washington“. Atacul avusese loc într-un bar de pe 
M Street. 

Pe măsură ce citeam, îmi venea tot mai greu să respir. 
Îmi aminteam de o conversaţie pe care o avusesem cu 
Maria cu vreo două zile înainte să moară. Era despre un 
caz la care lucra, al unei fete care fusese violată. 

Potrivit raportului detectivului, fata îi dăduse o descriere 
a violatorului asistentei sociale - Maria Cross. Era un 
bărbat alb, puţin peste unu optzeci, posibil din New York. 
Când terminase cu fata, făcuse o plecăciune scurtă. 

Degetele îmi tremurau. Am întors pagina şi am verificat 
data raportului iniţial. Şi acolo era - ziua de dinaintea 
morții Mariei. 

Şi violatorul? 

Măcelarul. Ucigaşul mafiei pe care-l urmărisem. Mi-am 
amintit plecăciunea lui de pe acoperiş, vizita neaşteptată la 
mine acasă. 

Măcelarul. 

Aş fi pariat pe viaţa mea că el era. 


164 


Partea a patra 


UCIGAŞUL DE DRAGONI 


165 


84 


Buni ridică telefonul din bucătărie, unde familia se 
adunase să pregătească cina în seara aceea. Cu toţii 
aveam câte o sarcină pentru pregătirea mesei, de la 
curăţatul cartofilor la prepararea unei salate Caesar şi la 
pusul mesei cu tacâmurile bune de argint. Mă încordam 
însă de fiecare dată când suna telefonul. „Acum ce mai 
era? Aflase Sampson ceva despre Măcelar?“ 

Buni vorbi în receptor: 

— Bună, drăguță, cum mai eşti? Cum te simţi? O, asta e 
bine, mă bucur mult să aud. Stai să-l chem. Alex e aici, 
toacă legume de parcă ar lucra la cantină. O, da, se 
descurcă destul de bine. O să fie şi mai bine când o să-ţi 
audă vocea. 

Ştiam că trebuie să fie Kayla, aşa că am răspuns la 
telefonul din camera de zi. Făcând asta, m-am întrebat 
când am ajuns o familie cu telefoane aproape în fiecare 
cameră, ca să nu mai vorbim de mobilele pe care Damon şi 
Jannie le luau cu ei la şcoală acum. 

— Deci, cum te mai simţi, drăguță? am răspuns şi am 
încercat să imit tonul dulceag al lui Buni. Am răspuns, 
puteţi să închideţi în bucătărie, am adăugat eu pentru 
galeria de glumeţi care ascultau, chicotind şi râzând acolo. 

— Bună, Kayla! Pa, Kayla! rostiră copiii în cor. 

— Pa, Kayla, adăugă Buni. Te iubim. Să te faci bine 
repede. 

Amândoi auzirăm un clic şi atunci Kayla zise: 

— Sunt foarte bine. Pacienta se simte minunat. Aproape 
vindecată şi gata să tăbăcească din nou nişte funduri. 

Am zâmbit şi am simţit căldura curgând prin mine doar 
auzindu-i vocea, chiar şi aşa printr-un apel de la mare 
distanţă. 

— Păi, mă bucur să te aud din nou cu vocea care e gata 
să tăbăcească funduri. 


166 


_ — Si pe al tău, Alex. Şi pe al lui Buni şi pe ale copiilor. 
Imi pare rău că nu am sunat săptămâna trecută. Tata nu s- 
a simţit prea bine, însă începe să-şi revină acum. Şi mă 
cunoşti. Am mai făcut muncă pro bono prin cartier. Urăsc 
pur şi simplu să fiu plătită, ştii tu. 

Urmă o scurtă pauză, însă am umplut apoi intervalul cu 
întrebări insipide despre părinţii Kaylei şi despre viaţa în 
Carolina de Nord, unde ne-am născut amândoi. Între timp, 
mă calmasem un pic în legătură cu apelul neaşteptat de la 
Kayla şi eram iar eu însumi. 

— Şi cum eşti totuşi? am întrebat-o eu. Chiar te simţi 
bine? Aproape refăcută? 

— Da. Şi am o viziune mai clară despre unele lucruri 
decât am avut în ultima vreme. Am avut timp să procesez 
şi să reflectez, ceea ce e o schimbare. Alex, m-am gândit 
că... s-ar putea să nu mă mai întorc la Washington. Am 
vrut să discut cu tine înainte să spun altcuiva. 

Stomacul mi se prăbuşi ca un lift defect într-un zgârie- 
nori. Bănuisem eu că se putea să vină şi asta, dar tot m-am 
clătinat din pricina loviturii. 

Kayla continuă să vorbească: 

— Sunt multe de făcut aici. Mulţi bolnavi, desigur. Şi 
uitasem cât de drăguţ, cât de sănătos e locul ăsta. Imi pare 
rău, nu mă exprim... nu spun foarte bine ce am de spus. 

Am strecurat o idee glumeaţă: 

— Nu prea te pricepi la vorbe. Asta e problema cu voi, 
oamenii de ştiinţă. 

Kayla suspină adânc: 

— Alex, crezi că greşesc? Ştii ce vreau să zic? Sigur că 
ştii. 

Am vrut să-i spun Kaylei că se înşela cumplit, că ar fi 
trebuit să se grăbească înapoi în DC, însă n-am putut s-o 
fac. De ce oare? 

— Bine, ăsta e singurul răspuns pe care pot să-l dau, 
Kayla. Tu ştii ce e bine pentru tine. Nu aş încerca vreodată 
să te influenţez absolut deloc. Ştiu că n-aş putea nici dacă 
aş vrea. Nu ştiu dacă m-am exprimat cum trebuie. 

— O, cred că ai făcut-o. Tu eşti pur şi simplu sincer, zise 


167 


ea. Chiar trebuie să-mi dau seama ce e mai bine pentru 
mine. E în natura mea, nu-i aşa? A amândurora. 

Am continuat să vorbim o vreme, însă când am închis în 
cele din urmă, aveam un sentiment îngrozitor în legătură 
cu cele întâmplate. „Am pierdut-o, nu-i aşa? Ce-i cu mine? 
De ce nu i-am spus Kaylei că am nevoie de ea? De ce nu i- 
am spus să se întoarcă la Washington cât de repede poate? 
De ce nu i-am spus că o iubesc?“ 

După cină, m-am dus sus în pod, refugiul meu, locul meu 
de evadare, şi am încercat să mă pierd în dosarele vechi 
rămase de pe vremea morţii Mariei. Nu m-am gândit prea 
mult la Kayla. Mă gândeam fără încetare la Maria şi-mi era 
dor de ea mai mult decât îmi fusese în ani de zile, mă 
întrebam cum ar fi fost viaţa noastră dacă nu ar fi murit. 

Pe la ora unu dimineaţa, am coborât în cele din urmă în 
vârful picioarelor. M-am strecurat din nou în camera lui 
Ali. Silenţios ca un şoarece de biserică, m-am întins alături 
de băieţelul meu dulce şi visător. 

Am prins mâna micului Alex cu degetul mic şi am rostit 
fără sunet cuvintele: „Ajută-mă, căţeluş“. 


85 


Evenimentele evoluau cu rapiditate acum... fie spre mai 
bine, fie spre mai rău. Michael Sullivan nu mai fusese atât 
de implicat şi de plin de tensiune de ani buni şi, de fapt, îi 
plăcea sentimentul că era în viteză. Se întorsese, nu-i aşa? 
Da, la naiba, şi era şi în floarea vârstei. Nu fusese 
niciodată mai furios sau mai concentrat. Singura problemă 
reală era că simţea că are nevoie de mai multă acţiune, de 
orice fel se găsea. Nu mai putea sta liniştit în motelul 
acela, nu mai putea să se uite la episoade vechi din Lege şi 
ordine sau să mai joace fotbal şi baseball cu băieţii. 

Avea nevoie să vâneze; să se mişte încontinuu; avea 
nevoie ca dozele de adrenalină să fie mai aproape de el. 

„Greşeală.“ 

Aşa că iată-l din nou în DC - unde nu trebuia să fie -, nici 


168 


chiar cu părul tuns scurt şi o bluză cu glugă argintiu cu 
albastru a echipei de baschet Georgetown Hoyas ce îl 
făcea să arate ca un aspirant jalnic la statutul de carierist 
arogant care merita să fie pocnit în mutră şi lovit cu 
picioarele în cap când se află la pământ. 

Insă, fir-ar să fie, îi plăceau femeile de aici şi cel mai 
mult tipul de carieriste înţepate. Tocmai terminase de citit 
Satet de John Updike şi se întreba dacă bătrânul Updike 
era măcar pe jumătate la fel de excitat ca unele dintre 
personajele despre care scria. Nu scrisese oare şopârla aia 
pofticioasă şi Cupluri? În plus, Updike avea vreo şaptezeci 
şi ceva de ani şi tot vorbea despre sex ca şi cum ar fi fost 
un adolescent la o fermă din Pennsylvania, care şi-o punea 
cu toate vietăţile cu două, trei sau patru picioare. Dar cine 
ştie, poate că-i scăpa lui sensul cărţii. Sau poate că îi scăpa 
lui Updike. Era posibil? Ca scriitorul să nu înţeleagă prea 
bine ce scrie despre sine însuşi? 

Oricum, le simpatiza pe femeile simandicoase din 
Georgetown. Miroseau atât de bine, arătau foarte bine, 
vorbeau bine. Femeile din Georgetown, acum asta ar fi fost 
o carte faină să o scrie cineva, poate chiar Johnny U. 

Mamă, cel puţin lui i se părea că e amuzant. Pe drumul 
cu maşina din Maryland ascultase U2, iar Bono se văitase 
despre cum i-ar fi plăcut să petreacă o vreme înăuntrul 
minţii iubitei lui. Sullivan se întrebă - lăsând la o parte 
romantismul irlandez lacrimogen - dacă era chiar aşa o 
idee genială. Avea Cailtlin nevoie să intre în mintea lui? Cu 
siguranţă, nu. Avea el nevoie să fie în a ei? Nu, Pentru că 
nu prea agrea spaţiile mari şi goale. 

Deci unde dracu' se afla? 

A, Thirty-first Street. Pe Blues Alley, care era destul de 
pustie la acea oră din zi - spre deosebire de noapte, când 
se deschideau cluburile în partea aceasta a 
Washingtonului şi mulțimile ieşeau la iveală. li asculta pe 
James McMurtry şi Heartless Bastards. li plăcea CD-ul 
destul de mult ca să mai rămână câteva minute în maşina 


4 Bildungsroman al scriitorului american John Updike (1932-2009), 
concentrat, printre altele, asupra evoluţiei sexualităţii eroului (n.tr.) 


169 


parcată. 

În cele din urmă cobori, îşi întinse picioarele şi trase o 
gură de aer de oraş, moderat poluat. 

„Cine nu-i gata, îl iau cu lopata.“ Se hotări să o taie spre 
Wisconsin Avenue şi să vadă ce doamne erau pe acolo, 
poate să o atragă pe una dintre ele pe alee cumva. Şi apoi? 
Ce naiba, să facă orice avea el chef. Ei era Michael 
Sullivan, Măcelarul din Sligo, un nenorocit nebun cum nu 
s-a mai găsit altul pe globul ăsta rotitor de gaz şi rocă. 
Cum suna replica aia veche ce-i plăcea lui? „Trei dintre 
cele patru voci din mintea mea îmi zic să-i dau bătaie.“ 

Intrarea din Thirty-First Street pe alee era scăldată în 
strălucirea de un galben pal a luminilor de la un local 
specializat în spaghete numit Ristorante Piccolo. Multe 
dintre locurile intens frecventate de pe M Street, care se 
întindea în paralel cu aleea, aveau intrările de serviciu în 
partea aceea. 

Trecu pe lângă intrarea din spate a unui steakhouse, 
apoi a unui bistro francez şi ceva de gen fast-food cu 
burgeri care scuipa fum. 

Observă un tip intrând pe alee - apoi doi - şi care mai şi 
veneau în direcţia lui. 

Ce naiba era asta? 

Ce se întâmpla aici? 

Însă ştia ce era, nu-i aşa? Era capătul drumului. Cineva 
ajunsese în sfârşit cu un pas înaintea lui, în loc să se 
întâmple invers. Haine de piele. 

Genul de dpi puşi pe harţă, solizi. Cu siguranţă, nu erau 
nişte studenţi din Georgetown care o luaseră pe o 
scurtătură să îmbuce dintr-o vacă la Steak & Brew. 

Se întoarse înapoi spre Thirty-first - şi văzu încă doi dpi. 

„Greşeală. Mare. A mea.“ 

Il subestimase pe John Maggione. 


86 


— Domnul Maggione ne-a trimis, striga unul dintre durii 
170 


care se îndreptau către Michael Sullivan, venind cu 
îndrăzneală şi aroganță dinspre intrarea pe alee de pe 
Wisconsin. Gorilele se mişcau repede acum şi-l încolţiseră. 
Se duseseră intriga şi misterul acum, ca să nu mai 
pomenim că doi dintre ei aveau deja armele scoase, 
atârnând într-o parte, şi că Măcelarul nu era înarmat, cu 
excepţia bisturiului chirurgical din cizmă. 

Nici gând să-i poată da gata pe toţi patru, nu cu o lamă. 
Probabil, nici dacă ar fi avut o armă la el. Aşa că ce putea 
face? Să le facă o poză cu camera? 

— S-a exprimat greşit, Măcelarule. Domnul Maggione nu 
vrea să te vadă, zise un tip mai în vârstă. Vrea doar să 
dispari. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Astăzi, de 
pildă. Crezi că poţi să faci asta pentru domnul Maggione? 
Pun pariu că se poate. Apoi o să-ţi găsim soţia şi pe cei trei 
copii şi-i facem şi pe ei să dispară. 

Creierul lui Michael Sullivan gonea acum analizând 
toate posibilităţile. 

Poate că-l putea da gata pe unul dintre ei, pe ăla cu gura 
mare; atunci nu ar fi o pierdere totală. Să-i închidă fleanca 
aia spurcată o dată pentru totdeauna. Şi să-l şi taie bine. 

Dar ceilalţi trei? 

Poate că-i putea termina pe doi dintre ei, dacă lucra bine 
şi avea noroc. Dacă ar fi putut să-i facă să se apropie 
suficient ca să folosească lama, ceea ce n-avea să se 
întâmple. Probabil că erau ei proşti, dar nici în halul ăsta. 
Deci cum putea face să se întâmple ceva? Nu voia să 
moară fără să lupte, totuşi. 

— Eşti destul de bărbat să mă învingi singur? îi strigă el 
celui cu gura mare. Fi, babbo? Folosi termenul mafiei 
pentru idiot, găinar de doi bani. Încerca să-l stârnească, 
dacă putea. Ce dracu”, ar fi încercat orice acum. Avea să 
moară într-un minut sau cam aşa şi pur şi simplu nu era 
pregătit să se ducă încă. 

Gura ucigaşului se strâmbă într-un zâmbet sinistru: 

— Fără-ndoială. Te pot omori singur. Dar ia ghici, ghici 
cine e babbo astăzi? Îţi dau un indiciu. Probabil, l-ai şters 
la fund azi-dimineaţă. 


171 


Măcelarul băgă mâna în buzunarul puloverului sport şi o 
tinu acolo. 

Gorila cu gura mare se răzgândi imediat şi ridică mâna 
liberă. Ceilalţi se opriră din mers. Cu toţii îşi scoseseră 
armele, însă nu se apropiau mai mult de legendarul 
Măcelar. 

Vorbăreţul le indică oamenilor din spatele lui Sullivan să 
se mişte la dreapta, în vreme ce el şi al patrulea bărbat se 
dădură mai la stânga. Astfel aveau cu toţii un culoar liber 
de tragere. Deşteaptă mişcare. 

— Mick cel idiot. Ai încurcat-o de data asta, nu-i aşa? O 
întrebare: Te-ai gândit vreodată că o să se termine aşa? 

Sullivan trebui să râdă la replica asta. 

— Ştii ce? Nu m-am gândit vreodată că o să se termine. 
Nu mi-a trecut prin cap. Nici chiar acum. 

— O, ba o să se termine. Chiar aici, chiar acum. Tu 
vizionează doar filmul până când luminile cinematografului 
se vor stinge pentru tine! 

Ceea ce era evident adevărat, fără îndoială - însă atunci 
Măcelarul auzi ceva ce nu-i veni să-şi creadă urechilor. 

Venea din spate, aşa că trebui să se întoarcă să verifice, 
să vadă dacă e adevărat sau dacă era o glumă crudă pe 
care i-o făcea careva. 

Cineva striga la capătul îndepărtat al aleii - ăsta trebuia 
să fie un miracol dat naibii. 

Sau era cea mai norocoasă zi din viaţa lui. 

Poate ambele. 

Cavaleria sosise! 

Ia te uită cine era aici ca să salveze situaţia! 


87 


— Poliţia metropolitană! Toată lumea să pună armele 
jos. Acum! Suntem ofiţeri de poliţie. Armele jos la pământ! 
Sullivan văzu poliţiştii care păreau a fi detectivi, doi 
negri lucraţi, în haine civile. 
Veneau din spatele gorilelor mafiei care stăteau la 
172 


intrarea de pe Thirty-first, încercând să-şi dea seama ce 
naiba să facă acum, care era următoarea mişcare. 

La asta se gândea şi el. 

Ce privelişte să-i vezi pe cei doi poliţişti, totuşi, şi 
Sullivan se întrebă: Se poate oare să facă parte din 
echipele speciale desfăşurate în Georgetown ca să-l prindă 
pe violator, adică pe el? 

La dracu', putea paria pe tot ce vrei că era adevărat şi, 
dacă aşa stătea situaţia, el era singurul de pe alee care-şi 
dăduse deocamdată seama de asta. 

Unul din poliţişti chema deja ajutoare prin staţie. Atunci 
cei doi mafioţi de la intrarea dinspre Wisconsin se 
întoarseră pur şi simplu și plecară. 

Detectivii aveau armele scoase, însă ce să facă? Realist 
vorbind, ce puteau să facă? 

Sullivan aproape izbucni în râs, întorcându-se şi el agale 
şi pornind către Wisconsin. 

Apoi o luă la fugă, un sprint în toată puterea cuvântului 
către strada aglomerată. Nebun cum era, începu să se 
prăpădească de râs. Se hotări s-o şteargă, să fugă pur şi 
simplu. Ca pe vremuri, când era un puşti în Brooklyn, la 
prima crimă. „Fugi, Mikey, fugi. Fugi să-ţi salvezi viaţa.“ 

Ce puteau să facă poliţaii de la metropolitană? Să-l 
împuşte în spate? Pentru ce? Pentru că fugise? Pentru că 
era victima potenţială a patru bărbaţi înarmaţi pe o alee? 

Poliţiştii urlau, ameninţându-l, însă tot ce puteau face 
era să se uite cum le scapă. Cel mai amuzant lucru pe 
care-l văzuse de ani buni, poate chiar în toată viaţa lui. 
Cavaleria venise în ajutorul lui. 

„Greşeală uriaşă. A lor.“ 


88 


Şase ofiţeri în uniformă intrau şi ieşeau din secţia de pe 
Wisconsin Street, când eu şi Sampson am ajuns acolo în 
după-amiaza aceea. Un detectiv, pe nume Michael Wright, 
înţelesese în cele din urmă că el şi partenerul său tocmai 


173 


rataseră, probabil, capturarea violatorului din 
Georgetown, că se putea să fi ratat cea mai mare lovitură 
din carieră. Totuşi, reţinuseră doi oameni care puteau şti 
ce se întâmplă. Aveau nevoie de cineva să încheie jocul. 

Eu şi Sampson am intrat în sediu şi ne-am îndreptat 
către sălile de interogatoriu, care se găseau dincolo de 
birourile open space ale detectivilor. Locul arăta familiar - 
uzat, cu mese foarte murdare, computere vechi şi 
telefoane dintr-o altă eră, dulapuri burduşite cu 
documente. 

Inainte să intrăm în sala de interogatoriu, Wright ne 
informă că amândoi bărbaţii nu scoseseră o vorbă până 
acum, însă se găsiseră asupra lor pistoale Beretta şi nu se 
îndoia că erau asasini. 

— Distracţie plăcută, ne ură Wright; apoi eu şi John am 
intrat înăuntru. 

Sampson vorbi primul: 

— Sunt detectiv John Sampson. El e doctorul Alex Cross. 
Doctorul Cross e psiholog criminalist implicat în 
investigarea unei serii de violuri din zona Georgetown. 
Lucrez şi eu la caz ca detectiv. 

Niciunul din bărbaţi nu rosti niciun cuvânt, nici măcar o 
remarcă şmecheră ca să spargă gheaţa. Amândoi păreau 
să aibă în jur de treizeci şi ceva de ani, tipul clasic de 
gorile, cu rânjete permanente pe faţă. 

Sampson le mai puse câteva întrebări; apoi am stat pur 
şi simplu în tăcere la masă, vizavi de cei doi bărbaţi. 

În cele din urmă, o funcţionară bătu la uşă şi intră. Îi 
înmână lui Sampson două faxuri, încă fierbinţi din aparat. 

Citi paginile - apoi mi le dădu mie. 

— Nu credeam că mafia activează în zona DC, zise 
Sampson. Se pare că m-am înşelat. Sunteţi amândoi soldaţi 
în mafie. Are vreunul din voi ceva de zis despre cele 
întâmplate pe alee? 

Nu aveau şi erau enervant de satisfăcuţi că nu ne 
răspundeau la întrebări, prefăcându-se că nici măcar nu ne 
aflam în faţa lor. 

— Doctore Cross, poate că putem să rezolvăm asta fără 


174 


ajutorul lor. Ce crezi? mă întrebă Sampson. 

— Putem încerca. Zice aici că John „Săpătoru'“ Antonelli 
şi Joseph „Lamă“ Lanugello lucrează pentru Maggione din 
New York. John Maggione Jr adică. Maggione Sr a fost cel 
care a angajat un bărbat pe nume Michael Sullivan, 
cunoscut şi ca Măcelarul, să omoare pe cineva în DC cu ani 
în urmă. Mai ţii minte, John? 

— Da. A eliminat un traficant de droguri chinez. Soţia ta, 
Maria, a fost şi ea ucisă cam tot pe-atunci. Domnul 
Sullivan e acum suspect şi în acest caz. 

— Acelaşi Michael „Măcelarul“ Sullivan e suspect şi într- 
o serie de violuri din Georgetown şi cel puţin o crimă 
legată de acestea. Sullivan era cel pe care l-aţi încolţit pe 
Blues Alley? i-am întrebat eu pe ucigaşii mafiei. 

Niciun cuvânt nu ieşi de la niciunul din ei. Absolut nimic. 
Cu adevărat nişte dpi duri. 

Sampson se ridică în cele din urmă, frecându-şi bărbia: 

— Deci cred că nu mai avem nevoie de Săpătoru' şi de 
Lamă. Păi, ce să facem cu ei? Ia stai, am o idee. O să-ți 
placă asta, Alex, continuă Sampson şi chicoti ca pentru 
sine. 

Le făcu semn soldaţilor mafiei să se ridice. 

— Am terminat aici. Puteţi veni cu mine, domnilor. 

— Unde? rupse Lanugello în sfârşit tăcerea. Nu ne-ai 
acuzat încă. 

— Hai să mergem. Am o surpriză pentru voi. 

Sampson merse în faţa lor, iar eu i-am urmat. Nu părea 
să le placă să mă aibă în spate. Poate credeau că încă mai 
am resentimente în legătură cu cele întâmplate Mariei. Ei 
bine, poate că aveam. 

Sampson îi făcu semn unui gardian de la capătul holului 
şi acesta descuie uşa unei celule. Zona unde erau reţinuţi 
infractorii erau plină de deţinuţi care-şi aşteptau prima 
înfăţişare. Toţi erau negri, cu excepţia unuia. 

— O să staţi aici. Dacă vă răzgândiţi şi vreţi să vorbiţi cu 
noi, îi sfătui Sampson pe tipii mafiei, daţi un strigăt. Asta 
dacă eu şi doctorul Cross o să mai fim încă în clădire. Dacă 
nu, mai vedem de voi dimineaţă. In acest caz, vă doresc o 


It 


175 


noapte plăcută. 

Samspon bătu cu insigna de câteva ori în barele celulei. 

— Bărbaţii aceştia doi sunt suspecți într-o serie de 
violuri, îi anunţă el pe ceilalţi prizonieri. Femei de culoare 
din Southeast. Aveţi grijă, totuşi, tipii sunt nişte duri. Din 
New York. 

Am ieşit şi gardianul de serviciu trânti uşa celulei în 
urma noastră. 


89 


Ora patru într-o rece şi ploioasă dimineaţă, iar cei doi 
băieţi mai mici ai săi se înecau de plâns pe bancheta din 
spate. La fel şi Caitlin în faţă. Sullivan îi învinovăţea pe 
Maggione Junior şi La Cosa Nostra pentru tot, pentru 
încurcătura uriaşă şi urâtă care se desfăşura acum. 
Cumva, Maggione avea să plătească pentru asta, iar el 
aştepta cu nerăbdare ziua revanşei. 

La fel şi bisturiul şi fierăstrăul său de măcelărie. 

La două treizeci dimineaţa îşi adunase familia în maşină 
şi fugiseră pe ascuns dintr-o casă aflată la vreo zece 
kilometri de Wheeling, Virginia de Vest. Era a doua mutare 
în tot atâtea săptămâni, însă nu avea de ales. Le promisese 
băieţilor că aveau să se întoarcă în Maryland într-o bună 
zi, însă ştia că nu era adevărat. Sullivan primise deja o 
ofertă pentru casa de acolo. Avea nevoie de bani pentru 
planul de scăpare. 

Aşa că acum el şi familia sa fugeau ca să-şi salveze 
vieţile. Plecând de la „Casa“ lor „din Virginica de Vest“, 
cum îi spunea el, avea sentimentul că mafia îi va găsi din 
nou - că puteau să apară de după următoarea curbă. 

Însă luă următoarea curbă, apoi pe cea de după şi ieşi 
din oraş viu şi nevătămat şi într-o singură bucată. În 
curând cântau melodii de-ale celor de la Rolling Stones şi 
ZZ Top, inclusiv o versiune de vreo douăzeci de minute a 
piesei Legs, până când soţia sa puse piciorul în prag în faţa 
zgomotului non-stop alimentat de testosteron. Se opriră la 

176 


Denny's ca să ia micul dejun, la Micky D. pentru o a doua 
pauză de mers la toaletă şi, pe la ora trei după-amiază, se 
găseau undeva unde nu mai fuseseră niciodată. 

Sullivan spera că nu lăsase nicio urmă care să fie luată 
de o echipă de ucigaşi ai mafiei. Nicio firimitură de pâine, 
ca în Hansel şi Gretel. Partea bună era că nici el, nici 
familia sa nu mai fuseseră niciodată în acea regiune. Era 
teritoriu virgin, fără rădăcini sau legături. 

Trase maşina pe aleea unei case în stil victorian cu 
acoperiş de ţiglă înclinat, câteva turnulețe, chiar şi o 
fereastră cu vitralii. 

— Ce-mi place casa asta! se lăudă Sullivan, tot numai 
zâmbete false şi hiperentuziasm. Bine aţi venit în Florida, 
copilaşi, zise el. 

— Foarte amuzant, tată. Deloc, replică Mike Jr de pe 
bancheta din spate, unde toţi trei băieţii stăteau cu un aer 
sumbru şi deprimat. 

Se aflau în Florida, Massachusetts, iar Caitlin şi copiii 
mormăiră la auzul încă uneia dintre glumele sale proaste. 
Florida era o localitate mică de mai puţin de o mie de 
locuitori, situată în ţinutul Berkshire. Peisaje alpine 
uluitoare, dacă nu altceva. Şi fără ucigaşi ai mafiei care să 
te aştepte pe alee. Ce altceva îşi mai puteau dori? 

— Absolut perfect. Ce-ar putea fi mai bine de atât? 
continuă Sullivan să le spună copiilor, în timp ce aceştia 
începură să despacheteze din nou. 

Şi atunci de ce plângea Caitlin când îi arătă noua lor 
cameră de zi cu priveliştea panoramică a marelui munte 
Greylock şi a râului Hoosic? De ce minţea când îi spusese: 
„Totul o să fie bine, regina mea, lumina vieţii mele“? 

Poate pentru că ştia că nu era adevărat şi, probabil, şi ea 
la fel. El şi familia sa aveau să fie asasinați într-o bună zi, 
poate chiar în casa aceasta. 

Dacă nu făcea ceva dramatic ca să împiedice asta. Şi 
repede. Însă ce putea fi acel ceva? Cum să oprească mafia 
ca să nu-l mai hăituiască? 

„Cum să ucizi mafia?“ 


177 


90 


Două nopţi mai târziu, Măcelarul era din nou în mişcare. 
Doar el. Un singur om. 

Avea un plan acum şi călătorea către sud, spre New 
York City. Era încordat şi neliniştit, însă cânta împreună cu 
Springsteen, Dylan, Band, Pink Floyd. Nimic altceva decât 
cântece de aur pentru drumul de patru ore cu maşina 
către sud. Nu prea voia să-i lase pe Caitlin şi pe băieţi 
singuri în casa din Massachusetts, însă se gândea că 
probabil aveau să fie în siguranţă acolo deocamdată. Dacă 
nu, făcuse tot ce putuse pentru ei. Mai mult decât făcuse 
tatăl lui vreodată pentru el sau pentru mama şi fraţii săi. 

leşi în cele din urmă de pe autostrada West Side 
aproape de miezul nopţii; apoi merse drept la complexul de 
apartamente Morningside de pe West 107th Street. Mai 
stătuse acolo înainte şi ştia că locul era destul de ferit ca 
să servească scopurilor sale. Şi la îndemână, cu patru linii 
diferite de metrou care treceau pe la staţiile din apropiere. 

Nu era aer condiţionat în camere, îşi aminti el, însă asta 
nu conta în noiembrie. Dormi ca un copilaş adăpostit în 
pântecele mamei. Când Sullivan se trezi la şapte, acoperit 
de o peliculă subţire de transpiraţie, mintea îi era 
concentrată pe o singură idee: să se răzbune pe Maggione 
Junior. Sau poate una şi mai bună: să supraviețuiască celui 
mai bun şi mai puternic. 

În jur de ora nouă în acea dimineaţă, luă metroul ca să 
verifice o serie de posibile locaţii pentru crimele pe care 
intenţiona să le comită în viitorul apropiat. Avea o „listă cu 
dorinţe“ cuprinzând mai multe ţinte şi se întreba dacă 
totuşi careva dintre bărbaţii aceştia sau dintre cele două 
femei aveau idee că erau ca şi morţi, că depindea de el 
cine trăia şi cine murea, şi când, şi unde. 

Seara, pe la nouă, merse cu maşina în Brooklyn, vechiul 
loc unde obişnuia să-şi facă veacul. Chiar în cartierul lui 
John Maggione, pe terenul său de la Carroll Gardens. 

Se gândea la vechiul lui tovarăş, Jimmy Pălărie, fiindu-i 
un pic dor de el şi cugetând că tatăl lui Maggione îi făcuse 


178 


probabil felul. Cineva o făcuse oricum şi făcuse şi cadavrul 
să dispară, ca şi cum Jimmy nici măcar nu s-ar fi născut. 
Bănuise întotdeauna că Maggione Sr era vinovatul, aşa că 
ăsta era încă un cont pe care Măcelarul îl avea de reglat. 

Creştea în el furia asta cumplită. Legată de ceva. Poate 
de tatăl său - originalul Măcelar din Sligo, gunoiul ăla 
irlandez care-i distrusese viaţa înainte să aibă măcar zece 
ani. 

Viră pe strada lui Maggione şi trebui să zâmbească în 
sinea sa. Puternicul don încă trăia ca un instalator cu 
oarece succes sau poate un electrician într-o casă de două 
etaje din cărămidă galbenă. Şi, mai surprinzător, nu văzu 
niciun paznic postat la stradă. 

Deci fie Junior îl subestima serios, fie oamenii săi erau al 
naibii de buni la a se ascunde sub nasul tău. Cine ştie, 
poate cineva avea o puşcă cu lunetă aţintită asupra frunţii 
sale chiar acum. Poate că mai avea doar câteva secunde de 
trăit. 

Suspansul îl omora. Trebuia să vadă ce se întâmplă aici. 
Aşa că apăsă pe claxon o dată, de două ori, de trei ori şi nu 
se întâmplă nici pe dracu”. 

Nimeni nu-l împuşcă în ţeastă. Şi, pentru prima dată, 
Măcelarul îşi permise să se gândească: „S-ar putea ca 
totuşi să câştig lupta asta“. 

Dezlegase misterul: Maggione Junior îşi mutase familia 
din casă. Şi Maggione fugea. 

Apoi îşi opri şirul gândurilor cu doar un singur cuvânt: 
„Greşeală“. 

Nu-şi permitea să facă vreuna - niciun pas greşit de 
acum şi până se sfârşea totul. În caz contrar, era mort. 

Simplu. 

Sfârşitul poveştii. 


91 


Era târziu şi m-am hotărât să ies la o plimbare cu R350- 
ul. Imi plăcea la nebunie maşina. La fel şi copiilor. Chiar şi 


179 


Buni, lăudat fie Domnul. M-am trezit că mă gândeam din 
nou la Maria. La lunga investigaţie pe care o efectuasem în 
cazul morţii sale şi în care eşuasem. Mă jucam cu propria 
minte, încercând să-mi imaginez faţa ei, încercând să-i aud 
sunetul vocii exact cum era. 

Mai târziu în acea seară, întors acasă, am încercat să 
dorm, dar n-am putut. Situaţia era atât de gravă că am 
coborât şi m-am uitat din nou la Jurnalul unei negrese 
nebune. De fapt, m-am trezit că făceam galerie ca un 
nebun ecranului TV. Filmul lui Tyler Perry se potrivea 
perfect cu starea mea sufletească. 

L-am sunat pe Tony Woods de la biroul federal pe la ora 
nouă a doua zi dimineaţa. Apoi mi-am înghiţit mândria şi i- 
am cerut ajutorul lui Tony în cazul de viol şi crimă. Trebuia 
să ştiu dacă FBI avea ceva informaţii despre ucigaşul plătit 
poreclit Măcelarul, orice ne-ar fi putut ajuta pe mine şi pe 
Sampson - poate ceva confidenţial. 

— Ştiam că ne vei suna zilele astea, Alex. Directorul 
Burns de-abia aşteaptă să lucreze din nou cu tine. Vrei să 
faci ceva muncă de consultanţă? Doar ceva lejer. Depinde 
de tine ce şi unde, mai ales acum că te ocupi din nou de 
cazuri. 

— Cine a zis că mă ocup? Asta e o situaţie specială, i-am 
explicat lui Tony. Măcelarul a ucis-o probabil pe soţia mea 
cu ani în urmă. E singurul caz pe care nu-l pot lăsa 
nerezolvat. 

— Te înţeleg. Cu adevărat. Vom încerca să te ajutăm 
dacă putem. Îţi voi pune la dispoziţie tot ce ai nevoie. 

Tony aranjă să folosesc biroul unui agent care era plecat 
din oraş şi-mi spuse că pot să deschid, dacă vreau, un 
dialog cu un analist-cercetător de la FBI, pe nume Monnie 
Donnelley. 

— Am vorbit deja cu Monnie, i-am răspuns eu. 

— Ştim. Ne-a spus  Monnie. Acum i-am acordat 
permisiunea. Oficial. 

În următoarele două zile se poate spune că am locuit în 
clădirea FBI. S-a dovedit că Biroul poseda o mulţime de 
informaţii despre Michael Sullivan, Măcelarul. Dosarul său 


180 


conţinea zeci de fotografii. Una dintre probleme era că 
fotografiile aveau o vechime între cinci şi şapte ani şi se 
părea că nu mai exista nicio legătură recentă cu Sullivan. 
Unde dispăruse? Am aflat însă că Măcelarul crescuse într- 
o zonă din Brooklyn, numită Flatlands. Tatăl său chiar 
fusese măcelar acolo. Am aflat până şi numele unor 
cunoştinţe şi prieteni de-ai lui Sullivan de pe vremea când 
locuia în New York. 

Povestea lui Sullivan era una curioasă. Frecventase şcoli 
parohiale până în clasa a zecea şi fusese un elev bun, deşi 
nu părea să se fi străduit. Apoi renunţase la şcoală. Se 
înhăitase cu mafia şi fusese printre puţinii non-italieni 
acceptaţi în organizaţie. Nu era un „barosan“, însă era 
bine plătit. Sullivan câştiga sume de şase cifre la vârsta de 
douăzeci de ani şi devenise ucigaşul preferat al lui Dominic 
Maggione. Fiul său, donul actual, nu aprobase niciodată 
poziţia lui. 

Apoi ceva ciudat şi înfiorător pentru toţi cei implicaţi 
începu să se petreacă. Existau relatări conform cărora 
Michael Sullivan  torturase şi  mutilase cadavrele 
victimelor; că ucisese un preot şi un laic acuzaţi de abateri 
de conduită în relaţiile cu băieţii de la fosta sa şcoală; încă 
două lovituri în stil justiţiar; un zvon că Sullivan şi-ar fi 
omorât tatăl care a dispărut de la magazinul său într-o 
noapte şi că trupul lui nu a fost găsit niciodată. 

Apoi Sullivan părea să fi dispărut complet de pe radarul 
Biroului. Monnie Donnelley fu de acord cu evaluarea mea: 
că Sullivan se putea să fi devenit informatorul cuiva din 
cadrul Biroului. Era posibil ca FBI sau poliţia din New York 
să-l protejeze. Sau chiar să fie în Programul de protecţie a 
martorilor. Asta se întâmplase oare cu ucigaşul Mariei? 

Era turnătorul cuiva? Îl proteja oare FBI pe Măcelar? 


92 


John Maggione era un om mândru, prea ostentativ 
uneori, prea arogant, însă nu era prost şi de obicei nici 


181 


neglijent. Era conştient de situaţia actuală cu ţicnitul de 
ucigaş pe care tatăl său îl folosea pe vremuri - Măcelarul, 
un irlandez pe deasupra, însă chiar şi nebunul de taică-său 
încercase să-l elimine pe Michael Sullivan odată ce-şi 
dăduse seama cât era de periculos şi de imprevizibil. Acum 
treaba avea să fie făcută şi trebuia făcută bine. 

Sullivan era încă liber, Maggione ştia asta. Ca o măsură 
suplimentară de precauţie îşi mutase familia din casa din 
South Brooklyn. Locuiau într-un complex în Minola, Long 
Island. Era şi el acolo împreună cu ei. 

Casa era o clădire în stil colonial, la țărm, pe o stradă 
închisă la un capăt. Avea propriul doc la canal şi o barcă 
de viteză, Cecilia Theresa, botezată după numele primului 
copil. 

Deşi adresa complexului era foarte cunoscută, porţile 
din jurul ei erau sigure, iar Maggione îşi dublase numărul 
gărzilor de corp. Se simţea mulţumit de siguranţa familiei 
sale. Măcelarul nu era decât un singur om, la urma urmei. 
Realist vorbind, cât de mult rău putea să facă? Cât mai 
putea face? 

Junior plănuia să plece la muncă mai târziu în dimineaţa 
aceea, apoi să facă oprirea obişnuită la clubul de societate 
din Brooklyn. Era important pentru el să păstreze 
aparențele. In plus, era sigur că lucrurile era sub control 
acum. Primise asigurări de la oamenii lui: Sullivan avea să 
fie mort în curând şi la fel şi familia sa. 

La ora unsprezece dimineaţa, Maggione înota în piscina 
interioară a complexului. Făcuse deja treizeci de ture şi 
plănuia să mai facă încă cincizeci. 

Telefonul lui începu să sune pe şezlong. 

Nu era nimeni prin preajmă, aşa că se căţără în cele din 
urmă afară din piscină şi răspunse chiar el: 

— Da? Ce-i? 

— Maggione, auzi o voce de bărbat pe fir. 

— Cine naiba e la telefon? întrebă el, chiar dacă ştia 
răspunsul. 

— Se întâmplă să fie Michael Sullivan, şefu'. Ce tupeu pe 
obrăznicătură, hm? 


182 


Maggione era uluit că nebunul chiar îl sunase din nou. 

— Cred că ar fi bine să vorbim, îi zise el ucigaşului. 

— Păi, vorbim. Ştii de ce? Ai pus ucigaşi pe urmele mele. 
Mai întâi în Italia. Apoi aproape de casa mea din Maryland. 
Au tras în copiii mei. Apoi şi-au făcut apariţia în 
Washington şi m-au căutat. Pentru că eu mi-am pierdut 
controlul? Tu ţi l-ai pierdut, Junior! Tu eşti cel care trebuie 
pus la pământ. 

— Ascultă, Sullivan... 

— Nu, tu să asculţi, bulangiu tâmpit ce eşti! Tu să mă 
asculţi, Junior! Ai un pachet care trebuie să ajungă la 
fortăreaţa ta cam acum. Vezi ce e în el, şefu'. O să te 
prind! Nu mă poţi opri. Nimic nu mă poate opri; nimeni nu 
poate. Sunt nebun, nu? Să nu uiţi asta. Sunt cel mai mare 
nebun pe care l-ai cunoscut sau de care ai auzit. Şi ne vom 
întâlni din nou. 

Apoi Măcelarul îi închise în nas. 

Maggione Junior îşi puse un halat; apoi merse în partea 
din faţă a casei. Nu-i venea să creadă - cei de la FedEx 
făceau o livrare! 

Asta însemna că se putea ca nemernicul ăla nebun de 
Sullivan să-i supravegheze casa chiar în acest moment. Era 
posibil? Se putea să se întâmple aşa, cum spusese el? 

— Vincent! Mario! Mişcaţi-vă fundurile aici! strigă el la 
gărzile sale de corp, care veniră fugind de la bucătărie cu 
sendvişuri în mână. 

Îl puse pe unul dintre oamenii săi să deschidă cutia - în 
căbănuţa de lângă piscină. 

După câteva momente tensionate, tipul strigă: 

— Sunt poze, domnule Maggione. Nu chiar „momente 
Kodak“. 


93 


— Se poate să-l fi găsit, dulceaţă. 
O femeie pe nume Emily Corro tocmai îşi încheiase 
şedinţa de dimineaţă cu mine şi plecase la slujba sa de 


183 


profesoară, speram eu cu o imagine puţin mai bună despre 
sine. Acum vorbeam cu Sampson la telefon. Marele John 
nu se entuziasma de obicei, deci trebuia să fie ceva tare. 

După cum s-a văzut, chiar era. 

Târziu în acea după-amiază, eu şi Uriaşul am ajuns în 
zona Flatlands din Brooklyn. Încercam să localizăm o 
tavernă de cartier numită Tommy McGoey's. 

Pubul curăţel era aproape gol când am intrat înăuntru. 
Doar un barman irlandez cu o mutră dură şi un tip scund, 
bine făcut, probabil la vreo patruzeci şi cinci de ani, aşezat 
la capătul opus al barului din mahon bine lustruit. Îl chema 
Anthony Mullino şi era un artist grafic din Manhattan care 
fusese prieten foarte bun cu Michael Sullivan pe vremuri. 

Ne-am aşezat de o parte şi de alta a lui Mullino, 
prinzându-l la mijloc. 

— Fain, zise el şi zâmbi. Hei, n-am de gând să fug de voi. 
Am venit aici de bunăvoie. Încercaţi să nu uitaţi asta. Ce 
naiba, doi unchi de-ai mei sunt poliţişti aici în Crooklyn. 
Puteţi verifica dacă vreţi. 

— Am făcut-o deja, confirmă Sampson. Unul e la pensie, 
locuieşte în Myrtle Beach; unul e suspendat. 

— Păi, am avut dreptate pe jumătate. Nu stau aşa prost. 
Sunt totuşi la o oarecare înălţime. 

Eu şi Sampson ne-am prezentat şi la început Mullino era 
sigur că-l ştie pe John de undeva, însă nu-şi putea da 
seama de unde exact. Ne spuse că urmărise cazul unui cap 
mafiot rus poreclit Lupul, o investigaţie la care lucrasem 
pe vremea când eram la FBI şi care se desfășurase chiar 
aici, în New York. 

— Am citit despre tine şi într-o revistă, continuă el. Oare 
în care? 

— Nu am citit articolul, i-am răspuns eu. A apărut în 
Esquire. 

Mullino se prinse de glumă şi râse într-un fel care 
semăna cu o tuse rapidă. 

— Şi cum aţi aflat despre mine şi Sully? E cam trecută 
treaba. Poveste veche. 

Sampson îi spuse puţin din ceea ce ştiam - că FBI 


184 


supraveghease cu microfoane un club de societate 
frecventat de John Maggione. Ştiam că Maggione ordonase 
o lovitură împotriva lui Sullivan, probabil din pricina 
metodelor neortodoxe ale Măcelarului, iar Măcelarul se 
răzbunase. 

— Biroul a întrebat în stânga şi-n dreapta pe Bay 
Parkway. Numele tău a fost pomenit. 

Mullino nici măcar nu aşteptă ca Sampson să termine. 
Am observat că mâinile îi erau într-o continuă mişcare. 

— Exact, clubul de societate din Bensonhurst. Aţi fost 
acolo? Vechi cartier italian. Majoritatea clădiri cu etaj, 
magazine la parter, ştiţi şmenu'. A văzut şi zile mai bune, 
dar e încă destul de fain. Eu şi Sully am crescut nu departe 
de acolo. Şi totuşi, ce legătură am eu cu toate astea? Sunt 
puţin confuz în legătură cu rolul meu. Nu l-am mai văzut 
pe Mike de ani buni. 

— Dosarele FBI, i-am replicat eu. Sunteţi prieteni, nu? 

Mullino clătină din cap. 

— Când eram mici, eram mai apropiaţi. Asta a fost cu 
mult timp în urmă, băieţi. 

— Aţi fost prieteni până pe la douăzeci de ani. Şi încă 
mai ţine legătura cu tine, l-am contrazis. Astea sunt 
informaţiile pe care le-am primit noi. 

— Ah, felicitările de Crăciun, zise Mullino râzând. Ca să 
vezi. Sully e un tip complicat, total imprevizibil. Mai 
trimite câte o felicitare de sărbători, din când în când. Şi 
ce se mai întâmplă aici, totuşi? O să am probleme? Nu, nu-i 
aşa? 

— Ştim că nu ai nicio legătură cu mafia, domnule 
Mullino, îl linişti Sampson. 

— Mă bucur să aud asta, pentru că nu am, nu am avut 
niciodată. De fapt sunt cam sătul de tot rahatul ăsta care 
ne defăimează pe noi, italienii. Bada bing, porcăriile de 
genul ăsta. Unii tipi chiar vorbesc aşa. Ştiţi de ce? Pentru 
că aud la televizor. 

— Deci spune-ne despre Michael Sullivan, i-am zis. 
Trebuie să auzim tot ce ştii despre el. Chiar şi chestii din 
vremurile de demult. 


185 


Anthony Mullino comandă încă o băutură - apă minerală 
- de la Tommy McGoey însuşi. Apoi începu să vorbească cu 
noi şi îi veni uşor, cel puţin cuvintele îi veneau cu uşurinţă. 

— O să vă spun ceva amuzant, o poveste. Eram 
protectorul lui Mikey în şcoala primară. lImaculata 
Concepţie, aşa se numea. Fraţii Creştini Irlandezi. In 
cartierul nostru, trebuia să dezvolţi un simţ al umorului 
destul de bun ca să nu te baţi tot la două zile. Pe atunci, 
Sullivan nu prea avea aşa ceva - simţ al umorului. Mai 
avea şi o frică de moarte să nu-i scoată careva dinţii din 
faţă. Se gândea că ar fi putut fi vedetă de cinema sau ceva 
de genul ăsta, într-o bună zi. Jur că e adevărat. Verdad, 
nu? Taică-său şi mă-sa dormeau amândoi cu protezele într- 
un pahar cu apă lângă pat. 

Mullino ne mărturisi că Sullivan se schimbase când 
ajunseseră la liceu. 

— A devenit dur şi rău ca un şarpe. Dar şi-a dezvoltat un 
simţ al umorului destul de bun, pentru un irlandez, cel 
puţin. 

Se aplecă mai aproape de bar şi cobori tonul: 

— A omorât un tip în clasa a noua. Nick Fratello îl 
chema. Fratello lucra la magazinul de ziare, cu agenţii de 
pariuri. Obişnuia să se ia tot timpul de Mikey, să-l lovească 
la boaşe. Fără motiv. Aşa că Sully l-a omorât pur şi simplu 
cu un cutter! Asta a atras atenţia mafiei, a lui Maggione 
mai ales. Vorbesc despre Maggione Senior. Atunci a 
început Sully să piardă vremea pe la clubul din 
Bensonhurst. Nimeni nu ştia ce face exact. Nici măcar eu. 
Însă brusc avea bani în buzunar. La şaptişpe, poate optişpe 
ani, şi-a cumpărat un Grand Am, un Pontiac Grand Am. 
Maşină şmecheră la vremea aia. Maggione Jr l-a urât 
dintotdeauna pentru că a câştigat respectul bătrânului. 

Mullino îşi plimbă privirea de la faţa lui Sampson la a 
mea şi făcu un gest care voia să spună: „Ce altceva pot să 
vă mai spun? Pot să plec acum?“ 

— Când l-ai văzut ultima dată pe Michael Sullivan? îl 
întrebă Sampson. 

— Ultima dată? Mullino se lăsă un pic pe spate şi dădu 


186 


un mare spectacol încercând să-şi amintească. Apoi începu 
să dea din nou din mâini. Aş zice că la nunta lui Kate 
Gargan din Bay Ridge. Acu' şase, şapte ani. Cel puţin asta 
e ultima mea amintire. Desigur, aveţi voi probabil viaţa 
mea înregistrată audio şi video, nu-i aşa? 

— S-ar putea, domnule Mullino. Deci unde e Michael 
Sullivan acum? Felicitările de Crăciun? De unde erau 
trimise? 

Mullino ridică din umeri şi dădu din mâini ca şi cum 
conversaţia începea să-l exaspereze puţin: 

— Nu au fost decât vreo două felicitări. Trimise din New 
York, cred. Din Manhattan? Nu aveau adresa 
expeditorului, băieţi. Deci spuneţi-mi voi - pe unde umblă 
Sully acum? 

— E chiar aici în Brooklyn, domnule Mullino, i-am zis eu. 
L-ai văzut acu' două seri la Chesterfield Lounge pe 
Flatbush Avenue. 

Şi i-am arătat poza cu Michael Sullivan. 

Mullino ridică din umeri şi zâmbi. Ce mare lucru - îl 
prinsesem cu o minciună. 

— Am fost prieteni. M-a sunat, voia să vorbim. Ce 
puteam face, să-i dau cu tifla? N-ar fi fost o idee bună. Şi 
de ce nu l-aţi prins atunci? 

— Ghinion, am zis eu. Agenţii de supraveghere nu ştiau 
cum arată acum - freza de chelios, Jook-ul de punkist din 
anii şaptezeci. Deci acum trebuie să te întreb din nou - pe 
unde mai e Sully acum? 


94 


Michael Sullivan încălca obiceiurile îndelung onorate şi 
regulile nescrise ale Familiei, şi o ştia. Şi înţelegea prea 
bine şi consecinţele. Însă ei începuseră toată nebunia, nu-i 
aşa? Ei îl atacaseră pe el, şi o făcuseră în faţa copiilor săi. 

Acum avea să pună capăt nebuniei sau poate să moară 
încercând. Oricum ar fi fost, fusese o aventură dată naibii 
pentru el, pe bune. 


187 


Era ora zece şi jumătate, într-o sâmbătă dimineaţa, şi el 
conducea un camion UPS pe care-l deturnase cu mai puţin 
de douăzeci de minute în urmă. Mai întâi FedEx, apoi UPS, 
cel puţin era un deturnător care oferea oportunităţi egale. 
Şoferul era în spate, străduindu-se să-şi revină după ce-i 
tăiase gâtul. 

Pe bord se afla o poză cu prietena sau cu soţia sa, sau 
ce-o fi fost, iar doamna era aproape la fel de urâtă ca şi 
şoferul muribund. Măcelarului i se rupea de crima 
incidentală. Nu simţea nimic pentru acel străin şi, la drept 
vorbind, toţi erau străini pentru el, chiar şi propria familie, 
de cele mai multe ori. 

— Hei, te simţi bine acolo în spate? strigă el peste 
zăngănitul şi huruitul camionului. 

Niciun răspuns, nimic din spate. 

— Aşa mă gândeam şi eu, amice. Nu-ţi face griji - poşta 
şi scrisorile trebuie să meargă mai departe. Ploaie, zăpadă, 
lapoviţă, moarte, ce-o fi. 

Trase uriaşul camion maro de livrări în faţa unei case 
gen ranch din Roslyn. Apoi apucă două cutii voluminoase 
de pe etajera de metal din spatele locului şoferului. Se 
îndreptă spre uşa din faţă, mergând repede, grăbindu-se 
cum făceau întotdeauna Băieţii în Maro la televizor, chiar 
fluierând o melodie veselă. 

Măcelarul apăsă pe sonerie. Aşteptă. Fluierând în 
continuare. Jucându-şi rolul perfect, după părerea lui. 

O voce de bărbat se auzi la interfon: 

— Ce e? Cine-i? Cine-i acolo? 

— UPS. Colet. 

— Lasă-l acolo. 

— Am nevoie de semnătură, domnule. 

— Am zis să-l laşi, bine? Semnătura nu e o problemă. 
Lasă pachetul. La revedere. 

— Îmi pare rău, domnule, nu pot face asta. Chiar îmi 
pare rău. Imi fac doar treaba. 

Apoi nu se mai auzi nimic la interfon. Treizeci de 
secunde trecură, patruzeci şi cinci. Se putea să fie nevoie 
de un plan B. 


188 


În sfârşit, un bărbat masiv într-un trening Nike veni la 
uşă. Avea un fizic impresionant, ceea ce era logic având în 
vedere că pe vremuri jucase fotbal la New York Jets şi 
Miami Dolphins. 

— Eşti tare de urechi? sări acesta. i-am spus să laşi 
pachetul de verandă. Capisce? 

— Nu, domnule, eu sunt american de origine irlandeză. 
Nu pot lăsa pur şi simplu pachete valoroase fără 
semnătură. 

Măcelarul îi înmână tableta electronică şi fotbalistul cel 
uriaş mâzgăli furios un nume cu markerul. 

Măcelarul verifică - Paul Mosconi, care se întâmpla să 
fie un soldat al mafiei căsătorit cu sora mai mică a lui John 
Maggione. Ceea ce făcea contravenea atât de mult 
regulilor, dar ştii ce, mai existau oare reguli în ziua de azi? 
În mafie, în guvern, biserici, în întreaga societate dată 
peste cap? 

— Nu e nimic personal, zise Măcelarul. 

Poc. 

Poc. 

Poc. 

— Eşti mort, Paul Mosconi. Şi şeful cel mare o se 
enerveze la culme pe mine. Apropo, mai demult eram fan 
al celor de la Jets. Acum tin cu New England. 

Apoi Măcelarul se aplecă şi tăie fața bărbatului cu 
bisturiul din nou şi din nou. Apoi îi tăie gâtul, chiar 
deasupra mărului lui Adam. 

O femeie, cu părul negru încă pe bigudiuri, îşi strecură 
capul pe uşa camerei de zi şi începu să ţipe: 

— Pauli! Pauli, o, Dumnezeule! Vai, Pauli, vai, Pauli! Nu, 
nu, nu! 

Măcelarul făcu cea mai frumoasă plecăciune pentru 
văduva îndurerată. 

— Salută-l pe fratele tău din partea mea. El ţi-a făcut 
asta. Fratele tău mai mare l-a ucis pe Pauli, nu eu. Dădu să 
plece, apoi se întoarse: Condoleanţe. 

Şi mai făcu o plecăciune scurtă. 


189 


95 


Ăsta putea fi sfârşitul. Sfârşitul unui drum lung şi sinuos 
după moartea Mariei. 

Eu şi Sampson am luat-o pe autostrada spre Northern 
State, până la capătul lui Long Island. Am ţinut drumul pe 
Route 27 şi am găsit în cele din urmă orăşelul Montauk, 
care până atunci fusese doar un nume de care auzisem şi 
citisem ocazional. Însă aici era locul unde se ascundea 
Michael Sullivan împreună cu familia, potrivit lui Anthony 
Mullino. Se presupunea că tocmai se mutaseră aici în ziua 
respectivă. 

Am găsit casa după douăzeci de minute de căutări pe 
drumuri lăturalnice şi puţin cunoscute. Când am ajuns la 
adresa pe care o primisem, doi băieţi aruncau o minge de 
fotbal ce părea prea umflată pe o bucăţică de peluză. Nişte 
copii blonzi, cu aspect de irlandezi. Destul de buni sportivi, 
mai ales cel mai mic. Prezenţa copiilor putea însă complica 
lucrurile mult mai tare pentru noi. 

— Crezi că locuieşte aici? întrebă Sampson oprind 
motorul. Eram la cel puţin o sută de metri de casă şi destul 
de ascunşi vederii, mergeam pe precauţie. 

— Mullino zice că se mută adesea din loc în loc. Şi că 
acum e aici sigur. Copiii au vârsta potrivită. Mai e şi un 
băiat mai mare, Michael Jr. 

Am mijit ochii ca să văd mai bine. 

— Maşina de pe alee are numere de Maryland. 

— Probabil că nu e o coincidenţă aici. Se presupune că 
Sullivan locuia undeva în Maryland înainte de a fugi ultima 
dată. Ar fi logic să fie aproape de DC. Explică şi violurile 
din zonă. Piesele încep să se potrivească. 

— Copiii nu ne-au văzut încă. Să sperăm că nici Sullivan. 
Să avem grijă ca lucrurile să rămână aşa. 

Am luat-o din loc şi Sampson a parcat la două străzi 
distanţă; apoi am scos puşti şi pistoale din portbagaj. Am 
mers pe jos până în pădurea din spatele unui rând de case 
modeste, însă cu vedere la ocean totuşi. În locuinţa în care 
stătea familia Sullivan era întuneric şi nu mai zărisem pe 


190 


nimeni până acum. 

Nici urmă de Caitlin Sullivan, nici de Michael Sullivan 
sau, dacă erau în casă, stăteau departe de ferestre. Era 
logic, în plus, ştiam că Sullivan trăgea bine cu carabina. 

M-am lăsat jos cu spatele la un copac, ghemuit în faţa 
frigului cu o armă în poală. Am început să cuget la 
problema eliminării lui Sullivan fără a-i răni familia. In 
primul rând, se putea oare? După o vreme, gândurile mi-au 
zburat din nou la Maria. Mă apropiam oare în sfârşit de 
rezolvarea crimei? Nu ştiam sigur, dar aşa aveam 
impresia. Sau poate era doar o reflexie a dorinţei mele? 

Mi-am scos portofelul şi am luat o poză veche din 
învelitoarea de plastic. Încă îmi era dor de ea în fiecare zi. 
Maria urma să aibă mereu treizeci de ani în mintea mea, 
nu-i aşa? Câtă viaţă irosită! 

Acum însă mă condusese aici, nu-i aşa? De ce altceva am 
fi venit eu şi Sampson singuri ca să-l prindem pe Măcelar? 

Pentru că nu voiam să ştie nimeni ce aveam să-i facem. 


96 


Măcelarul vedea roşu înaintea ochilor şi asta nu era de 
obicei bine pentru populaţia lumii. De fapt, devenea tot 
mai nervos cu fiecare minut. Mai bine zis, secundă. Fir-ar 
să fie, îl ura pe John Maggione. 

Distracţiile îl ajutau întrucâtva. Vechiul cartier nu prea 
mai semăna cu ce-şi amintea Sullivan. Nu-i plăcuse atunci, 
iar acum îl agrea şi mai puţin. Cu un sentiment vag de déjà 
vu, o luă pe Avenue P, apoi făcu la stânga pe Bay Parkway. 

Din câte ştia el, zona aceea în general era încă centrul 
comercial principal din Bensonhurst. Stradă după stradă 
de clădiri de cărămidă, cu magazine la parter: restaurante 
de macaronari, brutării, fast-fooduri, toate deţinute de 
macaronari. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. 

Îi reveneau din nou în minte, ca o străfulgerare, imagini 
din magazinul tatălui său - totul strălucea în alb; 
congelatorul cu uşa albă emailată; înăuntru, cârlige de 


191 


care atârnau sferturi de vită; becuri în apărători de metal 
de-a lungul tavanului; cuțite, satâre şi fierăstraie peste tot. 
Tatăl său stând acolo cu mâna sub şorţ - aşteptând ca fiul 
său să i-o sugă. 

Făcu la dreapta pe Eighty-first Street. Şi iat-o. Nu 
vechea măcelărie - mai bine de-atât. Răzbunarea, servită 
cel mai bine fierbinte! 

Zări Lincolnul lui Maggione parcat în spatele clubului de 
societate. Număr - ACF3069. Era destul de sigur că era 
maşina lui Junior. 

„Greşeală? Insă a cui?“ se întrebă el, continuându-şi 
drumul pe Eighty-first Street. Era oare Junior un nenorocit 
atât de arogant încât să vină şi să plece când avea chef? 
Era posibil să n-aibă nicio frică de Măcelar? Niciun 
respect? Nici măcar acum? 

Sau îi întinsese o capcană? 

Poate că era un pic din ambele. Aroganţă şi prefăcătorie. 
Mărci ale lumii în care trăim. 

Sullivan se opri la un Dunkin' Donuts de la intersecţia 
New Utrecht şi Eighty-sixth Street. Bău o cafea neagră şi 
mâncă un covrig cu susan prea moale şi fără gust. Poate că 
genul ăsta de mâncare de rahat putea trece de bun undeva 
în America rurală, însă un covrig ordinar nu se cădea să fie 
comercializat în Brooklyn. Oricum, stătea la masă, privind 
luminile maşinilor care treceau în sus şi-n jos pe New 
Utrecht şi gândindu-se cât îşi dorea să intre în clubul de pe 
Eighty-first Street şi să înceapă să tragă. Insă ăsta nu era 
un plan - era doar o fantezie frumoasă şi violentă, pentru 
moment. 

Desigur, avea un plan adevărat în minte. 

Maggione Junior era un om mort acum şi probabil chiar 
mai rău decât atât. Sullivan zâmbi la acest gând, apoi privi 
în jur să se asigure că nu-l văzuse nimeni şi să creadă că-i 
nebun. Ei nu erau. El era. Situaţie convenabilă. 

Mai luă o sorbitură. De fapt, cafeaua de la Dunkin' nu 
era tocmai rea. Însă covrigul era de toată jena. 


192 


97 


Douăzeci de minute mai târziu, era pe poziţie. Şi iată 
care era chestia amuzantă: mai făcuse genul ăsta de razie 
comando pe vremea când era doar un puşti. El, Jimmy 
Pălărie şi Tony Mullino se cățăraseră pe o scară de 
incendiu şubredă de pe Seventy-eighth, apoi goniseră 
peste acoperişurile cu smoală până la o clădire de lângă 
clubul de societate. În plină zi. Fără frică. 

Îi „făceau o vizită“ unei fete pe care o ştia Tony şi care 
locuia în clădirea de lângă clubul de societate. Pe tipă o 
chema Annette Bucci. Annette era o italiancă focoasă care 
se culca cu iubiții ei când ei aveau toţi treisprezece, 
paisprezece ani. Se uitau la Happy Days şi Laverne & 
Shirley, ca nişte idioţi ce erau, fumau ţigări şi iarbă, beau 
din vodca tatălui ei şi şi-o trăgeau pe rupte. Nimeni nu 
trebuia să folosească prezervativ pentru că Annette le 
spusese că nu putea avea copii, ceea ce-i făcuse pe cei trei 
băieţi cei mai norocoşi golani din cartier în vara aceea. 

Oricum, actuala escapadă era mult mai uşoară, de 
vreme ce era noapte şi aproape lună plină. Desigur, nici nu 
se afla aici ca să i-o tragă lui Annette Bucci. 

Nu, avea treburi foarte serioase cu Maggione Junior, 
treburi neterminate care se întindeau până în trecut, la 
Maggione Sr, care-i făcuse felul amicului său, Jimmy 
Pălărie. Ce altceva i s-ar fi putut întâmpla lui Pălărie? Deci 
era vorba de răzbunare, care avea să fie atât de dulce, că 
Măcelarul aproape putea să-i simtă gustul. Il şi vedea pe 
Maggione Junior murind. 

Dacă planul din seara asta îi ieşea, avea să se vorbească 
despre asta în cartier ani de zile. 

Şi, bineînţeles, aveau să fie şi fotografii! 

Era plin de adrenalină, grăbindu-se peste acoperişurile 
vechi, sperând să nu-l audă nimeni de la etajele superioare 
şi poate să vină să arunce o privire sau chiar să cheme 
poliţia. În sfârşit, ajunse la casa din cărămidă maro de 
lângă clădirea clubului de societate. 

Nimeni nu părea să ştie că se află acolo sus. Se ghemui 


193 


şi-şi trase răsuflarea. Lăsă ritmul inimii să-i încetinească, 
însă nu-şi pierdu din furie. Faţă de Maggione? Faţă de 
tatăl său? Ce naiba mai conta? 

Stând acolo, Sullivan se întrebă dacă nu cumva avea 
tendinţe sinucigaşe la acest moment din viaţa lui. La un 
anumit nivel, cel puţin. Avea el o teorie că fumătorii sigur 
au astfel de tendinţe şi tâmpiţii care beau şi conduc prea 
repede şi oricine care a încălecat vreodată pe o 
motocicletă. Sau cineva care şi-a omorât propriul tată şi l-a 
dat hrană la peşti în Golful Sheepshead. Tendinţe 
sinucigaşe secrete, nu? 

Ca şi John Maggione. Fusese un nemernic toată viaţa. 
Pornise împotriva Măcelarului. Şi acum uite ce avea să 
păţească! 

Dacă planul funcţiona. 


98 


Pândă. Aşteptare. Joc de degete. Era exact ca pe 
vremuri, dar de data asta nu chiar aşa de rău. 

Stând împreună cu Sampson la mai puţin de o sută de 
metri de casa din Montauk, în zona South Fork din Long 
Island, deveneam tot mai entuziasmat în faţa posibilităţii 
de a-l elimina în scurt timp pe Măcelar. În acelaşi timp 
însă, nu puteam să scap de sentimentul că ceva era în 
neregulă. 

Poate chiar ştiam ce era: criminalul acesta nu mai fusese 
prins niciodată. Din câte ştiam, nimeni nici nu se apropiase 
măcar de o asemenea reuşită. Şi atunci, de ce credeam că 
l-am putea dobori acum? 

Pentru că eu eram Ucigaşul de Dragoni şi mai avusesem 
succes şi cu alţi criminali? Pentru că fusesem Ucigaşul de 
Dragoni? Pentru că în final viaţa era dreaptă şi criminalii 
trebuie prinşi, mai ales cel care îmi ucisese soţia? Ei bine, 
la naiba, viaţa nu era dreaptă. Aflasem asta în momentul 
când Maria se prăbuşise şi apoi murise la mine în braţe. 

— Nu crezi că se mai întoarce aici? mă întrebă Sampson. 

194 


La asta te gândeşti, dulceaţă? Crezi că a fugit din nou? Că 
e dus de mult? 

— Nu, nu chiar. Nu e vorba dacă Sullivan mai vine sau 
nu aici. Cred că poate o va face. Nu ştiu exact ce mă 
deranjează, John. Simt ceva... ca şi cum cineva ne-ar fi 
întins o cursă. 

Sampson se strâmbă: 

— Cine? De ce? 

— Nu ştiu răspunsul, din păcate. La niciuna din 
întrebările astea rezonabile. 

Era doar un presentiment ciudat în acel moment. Doar 
un sentiment, totuşi. Unul dintre faimoasele mele 
sentimente. Care erau de obicei corecte, însă nu 
întotdeauna, nu de fiecare dată. 

În vreme ce soarele începu să coboare şi se făcu mai 
frig, mă uitam la doi pescari nebuni pe malul oceanului. Se 
vedea apa din pădure. Erau îmbrăcaţi în cizme de neopren 
înalte până la piept şi probabil dădeau după vărgaţi în 
perioada asta a anului. Sacii cu momeală şi cârligele le 
erau prinse de mijloc şi unul din ei avea o lampă de miner 
ridicolă fixată pe şapca Red Sox. Bătea vântul foarte tare 
şi, cu cât vremea e mai vântoasă, cu atât mai bine merge 
pescuitul - sau cel puţin aşa mi s-a spus. 

Mi-a venit ideea că eu şi Sampson de fapt pescuiam, 
pescuiam mereu după orice rău fără sens s-ar fi ascuns în 
adâncuri. În vreme ce eu urmăream activitatea aparent 
liniştită ce se desfăşură pe țărm, unul din pescari alunecă 
sub un val şi apoi se luptă să-şi recapete puţină demnitate. 
Apa aia trebuia să fie al naibii de rece. 

Speram să nu ni se întâmple asta şi mie, şi lui Sampson 
în această seară. 

N-ar fi trebuit să ne aflam aici, aşa - însă iată-ne. 

Şi eram expuşi, nu-i aşa? 

lar criminalul acesta era unul dintre cei mai buni cu 
care ne confruntaserăm vreodată. Poate Măcelarul era 
chiar cel mai bun. 


195 


99 


Chestii simple de fapt, ingredientele de bază ale unei 
crime profesioniste, comise de un profesionist: de data 
asta era vorba de un bidon de benzină cu cifră octanică 
mare, propan, un baton de dinamită pentru aprindere. 
Nimic prea dificil de pregătit. Insă planul avea oare să 
funcţioneze? Asta era întrebarea de un milion de dolari. 

Într-un fel, Măcelarului i se părea aproape o farsă - o 
cascadorie pe care el şi Tony Mullino şi Jimmy Pălărie ar fi 
încercat să o pună la cale pe vremuri, în cartier. Să se 
strice de râs. Poate să-i scoată ochiul vreunui cretin cu 
artificii. Mare parte din viaţa lui i se păruse aşa - farse, 
cascadorii, răzbunare pentru rele din trecut. 

Aşa se întâmplase cu tatăl lui, aşa ajunsese să-l omoare 
pe nenorocitul ăla bolnav. Nu-i plăcea să se gândească 
prea mult la asta, aşa că evita, închidea pur şi simplu 
compartimentul, însă într-o noapte, cu mult timp în urmă 
în Brooklyn, îl tăiase pe originalul Măcelar din Sligo în 
bucăţi mărunte, apoi îl dăduse pe Kevin Sullivan hrană 
peştilor din golf. Zvonurile erau toate adevărate. Jimmy 
Pălărie fusese cu el pe barcă, la fel şi Tony Mullino. 
Oamenii săi de încredere. 

Seara asta nu era chiar atât de diferită dintr-un anumit 
punct de vedere - era vorba doar de răzbunare. Ce dracu', 
îl urâse pe Maggione Junior timp de douăzeci de ani. 

Cobori pe scara de incendiu de pe acoperişul clădirii de 
lângă clubul de societate. Odată ajuns jos, putu auzi vocile 
groase de bărbaţi din interiorul clubului. Era un meci - 
Jets şi Pittsburgh - pe ESPN. Poate meciul era motivul 
preocupării tuturor în această noapte noroasă de 
duminică. „Bollinger face paşi în spate! Bollinger rămâne 
în zona de siguranţă!“ 

Ei bine, şi el era în zona de siguranţă, se gândi 
Măcelarul. Protecţie perfectă pentru joc, tot timpul de care 
avea nevoie ca să-l execute. Şi-i ura pe nenorociţii ăştia de 
la club. Îi urâse dintotdeauna. Niciodată nu-i permiseseră 
să intre cu adevărat în mica lor societate, nici până-n ziua 


196 


de azi. Mereu fusese pe dinafară. 

Îşi poziţionă bomba plină de combustibil lângă un perete 
de lemn pe o alee care dădea în stradă. Pe alee îi văzu pe 
doi dintre soldaţii lui Maggione postați de cealaltă parte. 
Se sprijineau de capota unui Escalade negru. 

El îi vedea, însă ei nu puteau să-l vadă în întuneric. 

Se dădu încet în spate de pe alee şi se adăposti în 
spatele unui tomberon care puţea a peşte stricat. 

Un avion al companiei American Airlines trecu huruind 
pe deasupra, îndreptându-se spre aeroportul LaGuardia, 
scoțând un zgomot asemănător tunetului care zguduie 
cerul. Sincronizarea fu perfectă pentru ce urmă. 

Vuietul avionului fu nimic în comparaţie cu explozia 
asurzitoare de lângă peretele din spate al clubului; apoi 
veniră strigătele şi înjurăturile bărbaţilor dinăuntru. 

Şi foc! Iisuse! Flăcările dansau, scăpate rapid de sub 
control. 

Uşa din spate fu deschisă cu putere şi doi soldaţi, gărzile 
de corp personale ale lui Maggione, îl ţineau pe şeful lor ca 
şi cum ar fi fost preşedintele Statelor Unite, iar ei de la 
Serviciul Secret, ducându-l în grabă la adăpost. Gărzile de 
corp sângerau, tuşeau din pricina fumului, însă înaintau, 
îndreptându-se spre Lincolnul şefului. Incercau să-şi 
şteargă ochii de fum cu mâneca de la cămaşă. 

Sullivan ieşi din spatele tomberonului şi zise: 

— Hei, tâmpiţilor! Sunteţi de rahat! Trase patru gloanţe. 
Gărzile de corp căzură pe trotuar, unul lângă celălalt, 
morţi înainte de a lovi cimentul. Haina sport cu pătrăţele a 
unuia dintre ei ardea încă. 

Apoi fugi până lângă Maggione Junior, a cărui faţă era 
tăiată şi arsă. li băgă ţeava armei în obraz. 

— Îmi amintesc când nu erai decât un ţânc, Junior. Un 
căcat închipuit, răsfăţat pe atunci. Nimic nu s-a schimbat, 
hm? Urcă în maşină sau te las mort chiar aici pe aleea 
asta. Te împuşc între ochi, apoi ţi-i scot şi ţi-i îndes în 
urechi. Urcă în maşină până nu îmi pierd răbdarea! 

Şi atunci îi arătă lui Maggione bisturiul. 

— Urcă, înainte să-l folosesc! 


197 


100 


Sullivan îl conduse pe şeful mafiot pe străzile cunoscute 
din Brooklyn - New Utrecht Avenue, apoi Eighty-sixth 
Street - în maşina personală a donului, bucurându-se de 
fiecare minut. 

— O plimbare pe aleea amintirilor, îi oferi el un 
comentariu la plecare. Cine zice că nu te poţi întoarce din 
nou acasă? Ştii cine a zis-o pe asta, Junior? Citeşti şi tu 
câte-o carte? Ar fi trebuit. Acum e prea târziu. 

Trase lângă localul Dunkin’ Donuts de pe Eighty-sixth şi- 
l transferă pe Maggione în Fordul Taurus închiriat, care 
era practic o rablă, însă cel puţin nu avea să fie remarcat 
pe stradă. Apoi îi puse cătuşe la mâini. Din alea strâmte, 
din dotarea poliţiei. 

— Ce dracu' crezi că faci? mârâi Maggione în vreme ce 
cătuşele îi muşcau din încheieturi. 

Sullivan nu era sigur la ce se referea Junior - 
schimbarea maşinilor, bomba, următoarea jumătate de 
oră? Ce anume? 

— Tu m-ai atacat primul, mai ţii minte? Tu ai început 
toată chestia asta. Să-ţi spun ceva, eu am venit ca să-i pun 
capăt. Trebuia s-o fi făcut când eram amândoi copii. 

Donul se înroşi la faţă şi părea gata să sufere un atac de 
cord major în maşină. 

— Eşti nebun! Eşti smintit! strigă el la ieşirea din 
parcare. 

Sullivan aproape opri maşina în mijlocul străzii. Chiar 
striga Junior la el de parcă ar fi fost un lacheu? 

— Hei, n-am de gând să mă cert cu tine în legătură cu 
starea sănătăţii mele mintale. Sunt asasin plătit, aşa că se 
presupune că sunt puţin dus. Ar trebui să fiu nebun, nu? 
Am ucis până acum cincizeci şi opt de oameni. 

— Tu tai oamenii în bucățele, zise Maggione. Eşti scăpat 
de sub control, un dement. L-ai omorât pe un prieten de-al 
meu. Mai ţii minte? 

— Îmi îndeplinesc contractele la timp, de fiecare dată. 
Poate că sunt un pic prea profesionist pentru gustul unora, 


198 


însă nu-ţi uita gândul - despre tăierea cadavrelor în 
bucățele. 

— Despre ce dracu’ vorbeşti? Nu eşti chiar atât de 
nebun. Nimeni nu e atât de nebun. 

Era uimitor să vezi cum funcționa mintea lui Maggione 
sau cum nu funcţiona. Totuşi, Junior era un ucigaş cu 
sânge-rece, aşa că trebuia să fie atent. „Nicio greşeală 
acum.“ 

— Doar ca să ne înţelegem, zise Michael Sullivan, ne 
îndreptăm spre un dig pe care-l ştiu eu pe râul Hudson. 
După ce ajungem acolo, o să fac nişte fotografii artistice ca 
să te vadă toţi amicii tăi macaronari. O să le transmit un 
avertisment clar, pe care sper să-l înţeleagă şi să-mi lase 
familia în pace. 

Apoi Sullivan îşi duse degetul la buze: 

— Nu mai vorbi, îi ceru el. Aproape că începe să-mi pară 
un pic rău pentru tine, Junior, şi nu vreau să mă simt aşa. 

— Ce-mi pasă mie ce simţi, ahhh, făcu Maggione, din 
cauza faptului că Sullivan îi înfipsese în pântec lama unui 
briceag, până-n plăsele, apoi o retrase încet. 

— Asta pentru început, zise el cu o voce stranie, şoptită. 
De-abia mă încălzesc. 

Apoi Măcelarul făcu o plecăciune pe jumătate: 

— Chiar sunt atât de nebun. 


101 


Eu şi Sampson eram din nou la el în maşină, aşteptând 
ca Măcelarul să se întoarcă la casa sa din Montauk. 
Ajunseserăm să numărăm minutele. Mai devreme sau mai 
târziu trebuia să se întoarcă; doar că nu se întâmplase 
încă, iar eu şi Sampson eram obosiţi, înfriguraţi şi, sincer, 
dezamăgiţi. 

Un tip care livra pizza de la Papa John's îşi făcu apariţia 
pe la ora şapte treizeci. Însă nici urmă de Sullivan, de 
Măcelar; nu se întrevedea nicio uşurare şi nici pizza 
pentru noi. 


199 


— Hai să vorbim despre ceva, propuse Sampson. Ca să 
nu ne mai gândim la mâncare. Şi la frig. 

— Mă gândeam la Maria stând aici şi murind de frig, am 
zis eu urmărind mişcările băiatului cu pizza, un tip cu 
părul lung. Îmi trecuse prin cap că Sullivan s-ar fi putut 
folosi de o astfel de livrare ca să-i transmită un mesaj 
soţiei sale. Oare asta se întâmplase? N-aveam ce să-i 
facem. Dar se întâmplase oare? 

— Nu-i de mirare, dulceaţă, făcu Sampson. 

— Cele întâmplate în ultimele două luni au dezgropat 
multe lucruri din trecut pentru mine. Credeam că am jelit 
destul. Poate că totuşi nu. Psihiatra mea crede că nu. 

— Aveai doi copii mici în grijă atunci. Poate că erai un 
pic prea ocupat ca să jeleşti cât era nevoie. Îmi amintesc 
că treceam pe la voi seara. Mi se părea că nu dormi 
niciodată. Lucrai la crime. Incercai să fii tătic. Mai ţii 
minte paralizia lui Bell? 

— Acum că ai adus vorba. 

Suferisem de un tic facial o vreme după moartea Mariei. 
Un neurolog de la John Hopkins îmi spusese că poate să 
dispară sau să mă ţină cu anii. A durat un pic mai mult de 
două săptămâni şi era o unealtă eficientă în meseria mea. 
Îi speria ca dracu' pe infractorii pe care-i interogam la 
zdup. 

— Pe vremea aia îţi doreai atât de mult să-l prinzi pe 
ucigaşul Mariei, Alex! Apoi ai început să te preocupi 
obsesiv de alte cazuri de crimă. Atunci ai devenit tu un 
detectiv foarte bun. În opinia mea, cel puţin. Atunci când 
ai început să te concentrezi. Aşa ai devenit Ucigaşul de 
Dragoni. 

Mă simţeam ca în confesional. John Sampson era preotul 
meu. Asta nu era ceva nou. 

— Nu voiam să mă gândesc la ea tot timpul, aşa că 
probabil a trebuit să mă arunc în altceva. Aveam copiii şi 
aveam munca. 

— Şi ai jelit destul, Alex? De data asta? S-a terminat? 
Sau pe-aproape? _ 

— Sincer? Nu ştiu, John. Încerc să-mi dau seama de asta 


200 


acum. 

— Şi dacă nu-l prindem pe Sullivan de data asta? Dacă 
ne scapă? Dacă ne-a scăpat deja? 

— Cred că o să mă simt mai bine în privinţa Mariei. A 
murit de mult. M-am oprit, am tras aer în piept. Nu cred că 
a fost vina mea. N-aş fi putut să fac altceva când a fost 
împuşcată. 

— Ahhh, făcu Sampson. 

— Ahhh, am făcut şi eu. 

— Dar nu eşti complet sigur, nu-i aşa? Nu eşti convins 
încă. 

— Nu sută la sută. Apoi am râs. Poate dacă îl prindem în 
seara asta. Poate dacă-i zbor creierii. Atunci, cu siguranţă, 
o să fim chit. 

— De asta suntem aici, dulceaţă? Să-i zburăm creierii? 

Se auzi o bătaie în geamul lateral al maşinii şi m-am 
repezit după armă. 


102 


— Ce naiba caută ăsta aici? întrebă Sampson. 

Nimeni altul decât Tony Mullino stătea lângă maşină - 
pe partea mea. Chiar aşa, ce naiba făcea aici în Montauk? 

Am coborât încet geamul, sperând să aflu, să primesc un 
răspuns, poate chiar mai multe. 

— Puteam fi Sully, zise el, cu capul aplecat într-o parte. 
Aţi fi amândoi morţi acum. 

— Nu, tu ai fi mort, i-o întoarse Sampson. Îi zâmbi leneş 
lui Mullino şi-i arătă pistolul Glock. Te-am văzut venind din 
spate acum vreo două minute. Te-a văzut şi Alex. 

Eu nu-l văzusem, însă era bine de ştiut că Sampson îmi 
mai păzea încă spatele, că era cineva care o făcea, fiindcă 
poate începeam să-mi pierd puţin din concentrare - şi aşa 
poţi fi împuşcat. Sau mai rău. 

Mullino îşi freca mâinile. 

— Frig ca dracu' afară noaptea. Aşteptă, apoi repetă: 
Am zis că e al dracului de frig, de îngheți nu alta afară. 

201 


— Urcă, am zis eu. Hai înăuntru. 

— Promiţi să nu ne împuşti în spate? îl întrebă Sampson. 

Mullino ridică amândouă mâinile, cu un aer fie surprins, 
fie speriat. Câteodată era greu să-ţi dai seama în cazul lui. 

— Nici măcar nu port armă, băieţi. N-am purtat în viaţa 
mea. 

— Poate că ar trebui, la prietenii pe care-i ai, observă 
Sampson. Ar trebui să-ţi dea de gândit, frate. 

— Bine, frate, zise Mullino cu un râs răutăcios care mă 
făcu să-i reconsider caracterul. 

Deschise uşa şi se strecură pe bancheta din spate. 
Întrebarea era încă pe masă: De ce îşi făcuse apariţia aici 
şi ce voia? 

— Nu vine, am început eu, după ce închise uşa din spate 
în faţa frigului. Am dreptate? 

— Nu, nu vine, făcu Mullino. Nici nu intenţiona. 

— L-ai avertizat? am sărit eu. 

Îl priveam pe Mullino în oglinda retrovizoare. Ochii i se 
îngustară şi lăsară să se vadă o nervozitate extremă, ceva 
deranjant, nelalocul lui. 

— Nu a fost nevoie să-l avertizez. Sully e independent, 
îşi poartă şi singur de grijă. 

Vocea îi era joasă, aproape o şoaptă. 

— Sunt sigur, am zis eu. 

— Deci ce s-a întâmplat, Anthony? îl chestionă Sampson. 
Unde e băiatul tău acum? De ce ai venit aici? 

Vocea lui Mullino părea să vină de sub apă. Nu am auzit 
bine ce zicea de prima dată. 

Nici Sampson. 

— Va trebui să vorbeşti mai tare, îl îndemnă Sampson, 
întorcându-se spre el şi exemplificând. Mă auzi? Inţelegi 
cum funcţionează treaba? Trebuie să-ţi ridici vocea până la 
un anumit volum. 

— L-a omorât pe John Maggione în seara asta, ne 
dezvălui Mullino. L-a răpit, apoi l-a tăiat. Asta a fost 
pregătită de mult. 

În maşină se lăsă o linişte perfectă. Mă îndoiesc că ar fi 
putut spune ceva care m-ar fi surprins mai tare. Simţisem 


202 


mai devreme că ni se întinde o cursă şi avusesem dreptate. 

— Tu de unde ştii? am întrebat într-un final. 

— Locuiesc în zonă. Brooklynul e ca un orăşel uneori. 
Mereu a fost. Pe lângă asta, Sully m-a sunat după cea 
terminat. Voia să împărtăşească. 

Sampson se întoarse de tot cu faţa la el. 

— Deci Sullivan nu vine aici ca să-şi ia familia. Nu se 
teme pentru ei? 

Eu îl priveam în continuare pe Tony Mullino în oglindă. 
Credeam că ştiu ce avea să răspundă. 

— Asta nu e familia lui, zise el. Nici măcar nu-i cunoaşte. 

— Şi atunci cine e în casă? 

— Nu ştiu cine sunt. Actori. O familie care seamă cu a 
lui Sully. 

— Lucrezi pentru el? l-am interogat eu pe Mullino. 

— Nu. Dar mi-a fost prieten bun. Eu eram cel care se 
temea să nu-şi spargă faţa în şcoală, nu el. Sully mă apăra 
întotdeauna. Aşa că l-am ajutat. Aş face-o din nou. Ce 
naiba, l-am ajutat să-l omoare şi pe nebunu' de tăică-său. 

— De ce ai venit aici? l-am întrebat apoi. 

— Asta e uşor. Pentru că aşa mi-a zis el. 

— De ce? am insistat eu. 

— Va trebui să-l întrebaţi pe el. Poate fiindcă îi place să 
facă o plecăciune după o treabă bine făcută. Aşa face, să 
ştiţi. Face o plecăciune. N-aţi vrea s-o vedeţi. 

— Am văzut-o deja, i-am spus eu. 

Mullino deschise uşa din spate a maşinii, ne salută cu o 
înclinare a capului şi apoi dispăru în noapte. 

Şi la fel, ştiam eu, se întâmplase şi cu Măcelarul. 


103 


Cum e zicala aia veche sau nouă, mă rog? „Viaţa e ceea 
ce se întâmplă când tu eşti ocupat cu alte planuri.“ 

M-am întors la Washington în seara aceea pentru că 
voiam să-i văd pe copii, şi pentru Buni şi pentru că aveam 
pacienţi care contau pe mine şi erau programaţi pentru a 

203 


doua zi. Buni îmi ţinea mereu predici că e important ca eu 
să-i ajut pe oameni; îl numeşte blestemul meu. Are 
probabil dreptate. 

li vedeam limpede chipul lui Michael Sullivan, mica sa 
plecăciune şi muream de necaz ştiind că era încă în 
libertate undeva. Potrivit FBI, mafia pusese deja o 
recompensă de un milion de dolari pe capul său şi încă un 
milion pe familia sa. Aveam încă suspiciunea că se putea 
să fie un informator al FBI sau al poliţiei şi că unii sau alţii 
îl protejau, însă nu ştiam asta cu siguranţă şi poate nu 
aveam să aflu niciodată. 

Într-una dintre serile după ce Sullivan ne scăpase, zi de 
şcoală pentru copii, am stat pe verandă şi am cântat rock 
and roll la pian pentru Jannie şi Damon. Am cântat până s- 
a făcut aproape zece. Apoi le-am vorbit copiilor despre 
mama lor. Era timpul. 


104 


Nu ştiu sigur de ce simţeam nevoia să le spun copiilor 
despre Maria acum, însă voiam ca ei să ştie mai mult din 
adevărul despre ea. 

Poate că voiam ca ei să aibă parte de rezolvarea 
emoţională pe care eu nu o puteam afla. Nu-i minţisem 
niciodată pe copii în legătură cu Maria, însă le ascunsesem 
unele lucruri şi... nu, îi minţisem în legătură cu ceva. Le 
spusesem lui Damon şi lui Jannie că nu mă aflasem 
împreună cu Maria când fusese împuşcată, dar că 
ajunsesem la St. Anthony înainte să moară şi că acolo 
schimbaserăm ultimele cuvinte. Motivul era că nu voiam să 
fiu nevoit să le dezvălui detalii pe care nu mi le puteam 
nici eu scoate din cap: sunetul împuşcăturilor care o 
doborâseră pe Maria; gura de aer pe care o inspirase în 
momentul loviturii; felul în care alunecase din braţele mele 
pe trotuar. Apoi priveliştea de neuitat a sângelui curgând 
din pieptul Mariei şi realizarea că rănile ei erau fatale. Îmi 
aminteam încă toate astea cu o claritate de coşmar, după 


204 


mai bine de zece ani. 

— M-am gândit la mama voastră în ultima vreme, le-am 
mărturisit eu în seara aceea pe verandă. Mă gândesc mult 
la ea. Probabil că ştiţi asta deja. 

Copiii se strânseseră în jurul meu, bănuind că asta nu 
era una dintre conversațiile noastre obişnuite. _ 

— A fost o persoană deosebită în multe feluri. In foarte 
multe feluri, Damon şi Jannie. Ochii ei erau vioi şi 
întotdeauna sinceri. Îi plăcea să asculte. Şi ăsta e de obicei 
semnul unui om bun. Cel puţin eu aşa cred. li plăcea să 
zâmbească şi să-i facă şi pe alţii să zâmbească dacă-i 
stătea în putinţă. Obişnuia să zică: „Ai aici un pahar cu 
tristeţe şi unul cu bucurie, pe care-l alegi?“ Ea îl alegea 
aproape întotdeauna pe cel cu bucurie. 

— Aproape întotdeauna? întrebă Jannie. 

— Aproape întotdeauna.  Gândeşte-te, Janelle. Eşti 
deşteaptă. M-a ales pe mine, nu-i aşa? Dintre toţi băieţii 
drăguţi pe care i-ar fi putut avea, ea l-a ales pe pisoiul 
ăsta, pe morocănosul de aici. 

Janelle şi Damon zâmbiră; apoi Damon zise: 

— Pentru că s-a întors cel care a omorât-o? De asta 
vorbim despre mama acum? 

— În parte, Day. Însă în ultima vreme mi-am dat seama 
că între mine şi ea au rămas treburi neterminate. Şi între 
noi. De asta vorbim, bine? 

Damon şi Janelle ascultară în tăcere şi eu am vorbim 
vreme îndelungată. În cele din urmă, m-a podidit plânsul. 
Cred că era prima dată când îi lăsam să mă vadă plângând 
după Maria. 

— Am iubit-o atât de mult, am iubit-o pe mama voastră 
ca şi când ar fi fost, fizic, o parte din mine. Încă o mai 
iubesc, cred. O mai iubesc, știu asta. 

— Din cauza noastră? întrebă Damon. E vina noastră în 
parte, nu? 

— Ce vrei să zici, puiule? Nu sunt sigur că te înţeleg 
exact, i-am răspuns eu. 

— Îţi amintim de ea, nu-i aşa? Îţi amintim de mama în 
fiecare zi; în fiecare dimineaţă când ne vezi, îţi aminteşti 


205 


că ea nu e aici. Nu-i aşa? 

Am scuturat din cap. _ 

— Poate că e un pic de adevăr în asta. Însă îmi amintiţi 
într-un mod plăcut, cel mai plăcut cu putinţă. Credeţi-mă. 
Doar într-un mod plăcut. 

Copiii aşteptară să le mai vorbesc şi nu-şi dezlipiră ochii 
de la mine, ca şi cum s-ar fi putut să le scap cumva. 

— Multe lucruri se schimbă în viaţa noastră, le-am 
explicat eu. Îl avem pe Ali aici acum. Buni îmbătrâneşte. 
Eu am din nou pacienţi. 

— Îţi place? se interesă Damon. Să fii psiholog? 

— Da. Până acum. 

— Până acum. Tipic ţie, tati, zise Jannie. 

Am pufnit în râs, însă nu am căutat un compliment în 
spusele lui Jannie. Nu că aveam o aversiune totală faţă de 
complimente, însă exista un timp pentru toate şi acel timp 
nu era acum. [in minte că atunci când citisem 
autobiografia lui Bill Clinton, n-am putut să nu mă gândesc 
că atunci când a mărturisit că şi-a rănit soţia şi fiica, nici el 
n-a putut rezista să nu caute iertare şi chiar îmbrăţişări de 
la cititori. Pur şi simplu n-a putut rezista - poate fiindcă 
nevoia sa de dragoste era atât de mare. Şi poate de acolo 
vin şi empatia şi compasiunea sa. 

Apoi am făcut în sfârşit lucrul cel mai greu - le-am spus 
lui Jannie şi lui Damon ce se întâmplase cu Maria. Le-am 
spus copiilor mei adevărul aşa cum îl ştiam şi eu. Le-am 
împărtăşit majoritatea detaliilor legate de moartea Mariei, 
de crimă şi le-am spus că văzusem cum s-a petrecut, că 
fusesem cu ea când murise, îi simţisem ultima răsuflare pe 
acest pământ, îi auzisem ultimele cuvinte. 

Când am terminat, când n-am mai putut vorbi, Jannie 
şopti: 

— Priveşte râul cum curge, tati. Râul e adevăr. 

Asta fusese mantra mea pentru copii când erau mici şi 
Maria nu era cu ei. Îi duceam la râul Anacostia sau la 
Potomac şi-i puneam să se uite la apă, zicându-le: 

— Priviţi râul... râul e adevăr. 

Sau cel puţin atât de aproape de el cât se putea ajunge. 


206 


105 


Mă simţeam ciudat de sentimental şi de vulnerabil şi mi 
se pare, poate, viu în vremea aceea. 

Asta era şi bine, şi rău în acelaşi timp. 

Luam micul dejun cu Buni cam pe la cinci treizeci 
aproape în fiecare dimineaţă. Apoi alergam până la birou, 
mă schimbam şi-mi începeam şedinţele devreme, chiar pe 
la şase treizeci. 

Kim Stafford era primul meu pacient lunea şi joia. 
Întotdeauna era dificil să nu amestec sentimentele 
personale în şedinţe, cel puţin pentru mine, sau poate că 
îmi ieşisem eu din mână. Pe de altă parte, unii dintre 
colegii mei mi se păruseră întotdeauna prea clinici, prea 
rezervaţi şi distanţi. Ce trebuia să înţeleagă un pacient, o 
fiinţă umană din asta? Oh, nu-i nimic că am afectul unui 
nap; sunt terapeut. 

Aveam nevoie să fac asta în felul meu, cu căldură uneori, 
cu sentiment şi compasiune mai degrabă decât empatie; 
aveam nevoie să încalc regulile, să acţionez neortodox. 
Cum făcusem când l-am înfruntat pe Jason Stemple la 
secţie şi am încercat să-l snopesc pe gunoi. Asta numesc 
eu profesionalism. 

Aveam o pauză în program până la prânz, aşa că am 
hotărât să mă văd cu Monnie Donnelly de la Quantico. 
Făcea nişte cercetări pe o teorie pe care o formulasem eu 
despre Măcelar. Nu am apucat să zic mai mult de bună 
ziua, că Monnie mă întrerupse: 

— Am ceva pentru tine, Alex. Cred că o să-ţi placă. E 
ideea ta oricum, teoria ta. 

Monnie îmi spuse atunci că folosise notițele mele ca să 
descopere veşti despre soţia lui Sullivan printr-un soldat al 
mafiei care era în Programul de protecţie a martorilor şi 
locuia acum în Myrtle Beach, California. 

— Am urmat cărarea pe care ai trasat-o şi ai nimerit-o la 
fix. M-a condus la un tip care a fost la nunta lui Sullivan, 
care a fost restrânsă, după cum te şi poţi aştepta. Amicul 
din Brooklyn de care mi-ai zis, Anthony Mullino, a fost şi el 


207 


acolo. Aparent, Sullivan nu voia să ştie prea multă lume 
despre viaţa sa privată. Nici mama lui nu a fost invitată, 
iar tatăl său era mort, după cum ştii. 

— Da, ucis de fiul său şi câţiva tovarăşi. Ce ai aflat 
despre soţia lui Sullivan? 

— Păi, sunt chestii interesante şi nu ce te-ai aştepta. E 
originară din Colts Neck, New Jersey şi a predat la clasa 
întâi înainte de a-l cunoaşte pe Sullivan. Ce zici de asta? 
Salvatore Pistelli, tipul de la Protecţia martorilor, zice că 
era o fată de treabă. Că Sullivan căuta o mamă bună 
pentru copiii lui. Înduioşător, hm, Alex? Asasinul nostru 
psihopat are o slăbiciune. Numele soţiei este Caitlin 
Haney. Familia ei locuieşte tot în Colts Neck. 

Chiar în ziua aceea, am pus sub supraveghere 
telefoanele din locuinţa părinţilor lui Caitlin Sullivan. Şi, 
de asemenea, cele ale unei surori din Toms River, New 
Jersey şi unui frate, dentist în Ridgewood. 

Imi regăsisem puţină speranţă. Poate că puteam totuşi 
închide cazul şi să-l prindem pe Măcelar. 

Poate că aveam să-l revăd şi să fac eu o mică plecăciune. 


106 


Michael Sullivan folosea numele de Michael Morrissey 
de când locuia în Massachusetts, Morrissey fiind un golan 
pe care îl făcuse bucățele pe vremea când era un tânăr 
asasin. Caitlin şi băieţii îşi păstraseră prenumele, însă 
luaseră şi ei numele de Morrissey. Povestea pe care o 
învăţaseră pe de rost era că locuiseră în Dublin în ultimii 
câţiva ani, unde tatăl lor fusese consultant pentru mai 
multe companii irlandeze cu legături de afaceri în America. 

Acum făcea muncă de „consultanţă“ în Boston. 

Ultima parte se întâmpla să fie adevărată, dat fiind că 
Măcelarul tocmai făcuse rost de o slujbă prin intermediul 
unei vechi cunoştinţe din Boston. O slujbă - o lovitură, o 
crimă comisionată. 

leşi din locuinţa cu vedere la râul Hoosic la nouă, o oră 


208 


foarte civilizată. Apoi conduse către vest; se îndrepta spre 
autostrada Turnpike în noul lui Lexus. Avea uneltele în 
portbagaj - arme, un fierăstrău de măcelărie, un pistol de 
cuie. 

Nu puse muzică în prima parte a drumului, preferând să 
se piardă în amintiri. În ultima vreme, se gândise mult la 
loviturile sale din tinereţe: la tatăl lui, desigur; vreo două 
lovituri pentru Maggione Sr; şi un preot catolic pe nume 
Francis X. Conley. Părintele Frank X îşi făcuse de cap cu 
băieţii din parohie ani de zile. Zvonurile vuiau peste tot 
prin cartier, poveştile fiind ţesute cu destule detalii 
perverse, dezgustătoare. Lui Sullivan nu-i venea să creadă 
că unii dintre părinţi ştiau ce se întâmplă şi nu se 
ridicaseră niciodată să facă ceva ca să-l oprească. 

Pe vremea când avea nouăsprezece ani şi lucra deja 
pentru Maggione, s-a întâmplat să-l zărească pe preot la 
docuri, unde Conley ţinea o mică barcă pentru expediţii de 
pescuit. Câteodată lua şi câte un băiat de la strană cu el 
după-amiaza. O recompensă. O bucăţică de ceva dulce. 

În acea zi anume de primăvară, bunul părinte venise la 
doc ca să-şi pregătească barca pentru sezon. Lucra la 
motor când Sullivan şi Jimmy Pălărie urcară la bord. 

— Hei, părinte Frankie, îl atenţionă Jimmy dezvelind un 
zâmbet strâmb. Ce zici să facem noi o plimbărică cu barca 
azi? Să pescuim ceva? 

Preotul miji ochii la cei doi tineri derbedei şi se încruntă 
când îi recunoscu. 

— Nu cred, băieţi. Barca nu e gata de acţiune încă. 

Replica stârni râsul lui Pălărie, care repetă: 

— Gata de acțiune? Da, pricep ce zici. 

Apoi Sullivan făcu un pas în faţă. 

— Ba, e gata, popo. Facem o croazieră pe mare. Ştii 
cântecul ăla? Al lui Frankie Ford, Croaziera? Acolo 
mergem noi. Doar noi trei. 

Aşa că navigară frumos din radă şi nimeni n-a mai auzit 
vreodată de părintele Frank X. 

— Odihnească-i Dumnezeu sufletul nemuritor în iad, 
glumise Jimmy Pălărie la întoarcere. 


209 


Şi în dimineaţa aceea, pe drum către recenta sa misiune, 
Sullivan îşi aminti vechiul cântec al lui Frankie Ford - şi-şi 
aminti cum preotul acela jalnic îl implorase pentru viaţa 
sa, apoi pentru moarte, până când fusese tăiat ca mâncare 
pentru rechini. Însă mai presus de toate, se întreba dacă 
făcuse o faptă bună cu părintele Frank şi dacă era capabil 
de aşa ceva. 

Putea face ceva bun în viaţa lui? 

Sau era rău până-n măduva oaselor? 


107 


Ajunse în sfârşit în Stockbridge, aproape de graniţa 
dintre Massachusetts şi New York şi se folosi de GPS ca să 
descopere casa. Era pregătit să facă ce ştia el mai rău, să 
fie din nou Măcelarul, să-şi merite leafa. 

La dracu’ cu faptele şi gândurile bune, orice ar fi 
însemnând ele. Localiză casa care era foarte „rustică“ şi, 
se gândi el, făcută cu mult bun-gust. Era aşezată lângă un 
heleşteu liniştit, în mijlocul mai multor acri de arţari şi 
ulmi, şi pini. Un Porsche Targa, ca o sculptură modernă, 
era parcat pe alee. 

Măcelarului i se spusese că în casă se afla o femeie de 
patruzeci şi unu de ani pe nume Melinda Steiner - dar şi 
că aceasta avea un Mercedes decapotabil dichisit. Deci al 
cui era Porscheul negru? 

Sullivan parcă lângă drumul principal, după un pâlc de 
pini şi observă casa timp de vreo douăzeci de minute. Unul 
dintre lucrurile pe care le observă fu că uşa garajului era 
închisă. Şi poate că înăuntru era un frumos Mercedes roşu 
decapotabil. 

Deci - încă o dată - cine era proprietarul Porscheului? 

Având grijă să stea la adăpostul ramurilor dese, duse la 
ochi un binoclu nemţesc. Apoi studie încet ferestrele 
dinspre est şi sud ale casei, pe fiecare în parte. 

Nu părea să fie nimeni în bucătărie - care avea 
ferestrele întunecate, nicio mişcare. 


210 


Şi nici în camera de zi, care era de asemenea întunecată 
şi părea pustie. 

Îi găsi în sfârşit într-un dormitor de la etaj, pe colţ. 
Probabil dormitorul principal. 

Melinda sau Mei Steiner era acolo. 

Şi un tip blond. Probabil la vreo patruzeci şi ceva de ani, 
după aparenţe posesorul Porscheului. 

„Prea multe greşeli de luat în calcul, se gândi el. O 
grămadă de greşeli de căcat.“ 

Ce mai putea să calculeze era că tariful lui de şaptezeci 
şi cinci de mii de dolari tocmai se dublase, pentru că nu 
omora niciodată doi la preţ de unu. 

Măcelarul porni pe jos către casa de ţară, cu arma într-o 
mână şi cutia de unelte în cealaltă şi avea un sentiment 
plăcut în legătură cu lovitura asta, cu ziua asta, cu viaţa 
asta pe care o ducea. 


108 


Puţine lucruri în viaţă puteau întrece sentimentul 
încrederii în abilitatea proprie de a face o treabă cum 
trebuie. Michael Sullivan se gândea la adevărul acestor 
spuse apropiindu-se de casă. 

Era conştient de suprafaţa de pământ din jurul casei în 
stil colonial, trei sau patru acri de câmpie şi pădure 
izolată. În spate văzu un teren de tenis care părea acoperit 
cu zgură verde. Poate că era Har-lru, genul pe care 
păreau să-l prefere pasionaţii de tenis din Maryland. 

Însă în principal era concentrat pe munca sa, pe treaba 
pe care o avea de făcut, pe cele două componente ale sale. 

„Să ucizi pe cineva pe nume Melinda Steiner - şi pe 
amantul ei, de vreme ce îi stătea evident în cale. 

Şi să nu fii şi tu ucis. 

Fără greşeli.“ 

Deschise încet uşa de lemn a casei, care nu era încuiată. 
Lumea de la ţară făcea asta des, nu? „Greşeală.“ Şi era 
destul de sigur că nu avea să întâmpine prea multă 


211 


rezistenţă nici odată ajuns la etaj. 

„Totuşi, nu poţi şti niciodată, aşa că nu te umfla în pene, 
nu fi neglijent, nu te prosti, Mikey.“ 

Işi aminti fiascoul din Veneţia, în Italia, ce se întâmplase 
acolo. Toată încurcătura şi cum ar fi putut să şi-o ia. 

La Cosa Nostra îl căutau probabil peste tot acum şi într- 
o zi aveau să-l găsească. 

Aşa că de ce nu astăzi? De ce nu aici? 

Omul de legătură ce-i făcuse rost de angajament era un 
prieten vechi, însă mafia ar fi putut să ajungă uşor la el. Şi 
apoi să-i întindă o cursă Măcelarului. 

Nu credea totuşi să fie cazul. 

Nu astăzi. 

Uşa de la intrare nu era încuiată. Ar fi încuiat-o, mai ales 
dacă era o capcană şi ar fi vrut să arate bine. 

Cei doi pe care-i văzuse în dormitor arătau prea natural, 
prea prinşi de moment şi nu credea că cineva - poate doar 
cu excepţia lui - era destul de bolnav să creeze o astfel de 
înscenare şi să-l atragă ca pe o muscă la miere. Perechea 
care era sus şi-o trăgea de le mergeau fulgii; în mintea sa 
nu prea încăpea îndoială de asta. 

Urcând pe scările din faţă, auzea sunetele plăcute ale 
futaiului ajungând până la el. Arcurile care se comprimau 
şi se destindeau, tăblia patului lovindu-se de peretele 
dormitorului. 

Desigur, putea fi doar o înregistrare. 

insă Măcelarul se îndoia, iar instinctele sale erau de 
obicei foarte, foarte bune. Îl ţinuseră, cu siguranţă, în viaţă 
până acum şi îi omorâseră pe mulţi alţii. 


109 


Ajungând la etajul superior, inima îi bătea mult mai 
repede, gemetele şi zgomotele asortate ale acţiunii se 
auzeau mai tare şi începu să zâmbească fără să vrea. 

Straniu gând. Îşi amintea o scenă dintr-un film intitulat 
Sideways, care-l făcuse să se prăpădească de râs la 


212 


vremea aceea. Personajul mai scund, care era practic un 
beţiv, trebuia să recupereze portofelul celuilalt nătărău şi 
era nevoit să se strecoare într-un dormitor unde doi 
grăsuni vai de capul lor se împerecheau ca porcii în troacă. 
Scena era bestială - isterică şi total neaşteptată. Cum avea 
să fie şi asta. Pentru el cel puţin. 

Aşa că dădu colţul şi privi în dormitor, gândindu-se: 
„Surpriză, sunteţi morţi amândoi“. 

Bărbatul şi femeia erau în formă. Tonifiaţi şi atletici, 
funduri tari. Arătau sexy împreună. Cu zâmbetul pe faţă. 

Păreau să se agreeze, ceea ce făcea experienţa plăcută 
pentru ei. Poate că erau îndrăgostiţi. Cu siguranţă părea 
să le placă sexul, care era un exerciţiu bun, te făcea să 
transpiri. Blondul împingea adânc şi Melindei părea să-i 
convină de minune. Scena era destul de excitantă. Melinda 
purta şosete albe până la genunchi, ceea ce lui Sullivan îi 
plăcea grozav. „Oare le purta pentru el sau pentru ea 
însăşi?“ se întrebă el. 

După ce privi un minut sau două, îşi drese glasul: 

— Înâm, îhâm. Linişte în sala de futai! 

Perechea împerecheată se despărţi sărind la o parte, 
ceea ce nu era o schemă uşoară având în vedere poziţia de 
tirbuşon în care erau prinşi acu' câteva milisecunde. 

— Uau, voi doi, zise el şi zâmbi plăcut ca şi cum s-ar fi 
aflat acolo ca să facă un studiu al relaţiilor extraconjugale 
sau ceva de genu' ăsta. li daţi tare. Sunt impresionat. 

Îi cam plăcea de ei, de fapt, mai ales de Mel asta. Nu 
încape vorbă, arăta bine la vârsta ei. Corp şi faţă faine - o 
faţă dulce, se gândi el. 

Îi plăcu chiar şi faptul că nu se acoperi şi îl fixă cu 
privirea, ca şi cum ar fi zis: „Ce naiba crezi că faci aici? 
Asta e casa mea, aventura mea, n-ai tu nicio treabă, oricine 
naiba ai fi. Aşa că dispari!“ 

— Tu eşti Melinda Steiner, nu? întrebă el, îndreptând 
arma spre ea, însă nu într-un mod ameninţător. Ce rost 
aveau amenințările, să-i sperie mai mult decât trebuia? Nu 
avea nimic cu ăştia doi. Nu erau mafia; nu veniseră ei să 
tragă în el sau în familia lui. 


213 


— Da. Sunt Melinda Steiner. Tu cine eşti? Ce cauţi aici? 

Era cu siguranţă aprigă, însă fără să fie total nesuferită. 
Ce naiba, chiar era casa ei şi avea tot dreptul să ştie ce 
căuta acolo. 

Făcu câţiva paşi rapizi şi intră în cameră şi... 

Poc! 

Poc! 

Îl împuşcă pe bărbatul blond în gât şi frunte şi acesta 
căzu pe covoraşul în stil indian de pe podea. Şi se mai zice 
că, dacă te mentii în formă, trăieşti mult... 

Melinda îşi puse ambele mâini la gură şi trase aer în 
piept cu putere: 

— Dumnezeule! Însă nu strigă, ceea ce însemna că era 
vorba mai mult de sex. Şi-o trăgeau, însă domnii nu erau 
îndrăgostiţi, nici măcar pe departe. Uitându-se la faţa ei 
acum, parcă nici nu-i mai plăcea atât de mult Blondina. 

— Fată cuminte, Melinda. Gândeşti repede. Nu a simţit 
nimic. Nicio durere, promit. 

— Era arhitectul meu, zise ea, apoi adăugă repede: Nu 
ştiu de ce ţi-am spus asta. 

— Eşti doar emoţionată. Cine n-ar fi? Probabil că ţi-ai 
dat seama că am venit să te ucid pe tine, nu pe fostul tău 
iubit. 

Stătea cam la un metru de femeie şi arma îi era 
îndreptată în direcţia inimii, în general. Însă ea părea să se 
ţină tare - ceea ce lui i se păru impresionant. Genul de fată 
care-i plăcea lui. Poate că ea ar fi trebuit să fie capul 
mafiei. Poate că avea să-i recomande numele pentru post. 

Îi plăcea de ea cu siguranţă şi-l lovi brusc gândul că pe 
soţul ei nu-l prea simpatiza. Se aşeză pe pat cu arma 
aţintită asupra ei - ei bine, asupra ţâţei stângi. 

— Mel, uite care-i treaba. Soţul tău m-a trimis aici ca să 
te omor. Mi-a plătit şaptezeci şi cinci de mii de dolari, îi 
explică el. Improvizez acum, dar tu ai acces la bani 
personali? Poate că am putea cădea la o înţelegere. Există 
opţiunea asta? 

— Da, zise ea. Există. 

Atâta tot. 


214 


Înțelegerea fu făcută câteva minute mai târziu, iar 
tariful său crescu împătrit. „Mulţi nebuni pe lumea asta - 
nu-i de mirare că serialul Neveste disperate era aşa de 
cunoscut“, nu putu el să nu se gândească. 


110 


Eu şi Sampson nu mai fuseserăm în Massachusetts de 
câţiva ani, de când îl urmăriserăm pe un ucigaş dement 
poreclit Domnul Smith într-un caz cu numele de cod 
„Şoarecele şi Pisica“. Domnul Smith fusese probabil cel 
mai viclean dintre toţi psihopaţii pe care-i urmăriserăm 
până atunci. Aproape că mă omorâse. Aşa că nu prea 
aveam amintiri plăcute la care să ne gândim pe drumul de 
la Washington spre Berkshires, în maşina lui Sampson. 

Pe drum, ne-am oprit pentru o cină dumnezeiască şi 
convorbiri prieteneşti la restaurantul vărului meu Jimmy 
Parker, The Red Hat, din Irvington, New York. Mmm, 
mmm, bun. Altfel, călătoria a fost strict în interes de 
serviciu. Încă nu eram sigur ce aveam de gând să fac dacă- 
l găseam pe Măcelar. Dacă îl găseam; dacă nu fugise deja. 

Am ascultat nişte înregistrări vechi de-ale lui Lauryn Hill 
şi Erykah Badu şi n-am discutat prea mult despre Michael 
Sullivan, până am ajuns la locul unde autostrada Tumpike 
părăsea teritoriul  Connecticutului şi trecea în 
Massachusetts. 

— Şi ce facem totuşi aici, John? am spart eu gheaţa în 
privinţa subiectului. 

— Îl urmărim pe băiatul rău, ca întotdeauna, zise el. Nu 
s-a schimbat nimic, nu-i aşa? Tipu' e un ucigaş, un violator. 
Tu eşti Ucigaşul de Dragoni. Eu te însoțesc. 

— Doar eu şi cu tine, hm? Nu sunăm la poliţia locală? Nu 
implicăm FBl-ul? Ştii, tocmai am trecut de graniţa statului. 

Sampson dădu din cap. 

— M-am gândit că de data asta e ceva personal. Mă înşel 
cumva? În plus, merită să moară, dacă se ajunge la asta, 
ceea ce e foarte posibil. Probabil, aşa va fi. 


215 


— Sigur că e ceva personal. Nu a fost niciodată mai 
personal de-atât. Treaba clocoteşte de mult timp. Trebuie 
să se ajungă la un sfârşit. Dar... 

— Niciun dar, Alex. Trebuie să-l eliminăm. 

Am condus în tăcere câţiva kilometri. Însă aveam nevoie 
să mai discut puţin cu Samspon pe tema asta. Trebuia să 
stabilim nişte reguli de luptă. 

— N-am de gând să-l omor pur şi simplu - dacă e acolo. 
Nu sunt un justiţiar, John. 

— Ştiu asta, fu de acord Sampson. Ştiu cine eşti, Alex. 
Dacă ştie cineva, eu sunt acela. Să vedem cum se 
desfăşoară lucrurile. Poate că nici măcar nu e acolo. 

Am ajuns în oraşul Florida din Massachusetts cam pe la 
ora două după-amiaza; apoi am plecat în căutarea casei 
unde speram să-l găsim pe Michael Sullivan o dată pentru 
totdeauna. Simţeam cum se acumula tensiunea în mine 
acum. Ne mai luă încă o jumătate de oră să găsim locuinţa, 
care era construită de partea muntelui ce dădea spre un 
râu. Am supravegheat casa şi nu părea să fie nimeni acolo. 
Oare îl înştiinţase din nou cineva pe Sullivan? 

Dacă era adevărat, cine s-o fi făcut? FBl-ul? Era oare în 
Programul de protecţie a martorilor până la urmă? li 
păzeau spatele cei de la FBI? Ei îi avertizaseră că se putea 
să venim după el? 

Am mers cu maşina în centru şi am luat prânzul la 
Denny's. Eu şi Sampson nu am discutat prea mult în timp 
ce ne mâneam ouăle şi cartofii, ceea ce era neobişnuit 
pentru noi. 

— Eşti OK? întrebă el în cele din urmă, după ce sosi 
cafeaua. 

— Dacă o să-l prindem, o să mă simt mai bine. Asta 
trebuie să se sfârşească. Aici ai dreptate. 

— Atunci să mergem şi s-o facem. 

Ne-am întors la casă şi puţin după ora cinci un combi 
viră pe alee şi se opri chiar în faţa verandei. Era el? În 
sfârşit, Măcelarul? Trei băieţi năvăliră de pe bancheta din 
spate; apoi o brunetă frumoasă se dădu jos de pe partea 
şoferului. Era evident că se înţelegea bine cu băieţii. Se 


216 


hârjoniră pe peluză; apoi mărşăluiră înăuntru. 

Aveam o poză cu Caitlin Sullivan la mine, însă nu trebui 
să mă uit la ea. 

— E ea, cu siguranţă, i-am spus lui Sampson. Suntem 
unde trebuie de data asta. Aia sunt Caitlin şi băieţii 
Măcelarului. 

— O să ne vadă dacă stăm aici, observă Sampson. Nu 
suntem într-un film poliţist şi el nu e un drogat idiot care 
aşteaptă să fie prins. 

— Da, contez pe asta, am replicat eu. 


111 


Michael Sullivan nu era nici măcar aproape de casa din 
vestul statului Massachusetts. La ora şapte treizeci în acea 
seară intra într-o reşedinţă cu zece dormitoare din 
Wellesley, o suburbie bogată de lângă Boston. 

Mergea la câţiva paşi în spatele Melindei Steiner, care 
avea picioare lungi şi un funduleţ mic şi apetisant de privit. 
Melinda ştia şi ea asta. Înţelegea de asemenea cum să fie 
subtilă şi, în acelaşi timp, provocatoare cu datul din fund. 

Se vedea lumină în una dintre camerele cu intrare din 
holul lat - care avea trei candelabre într-o paradă 
curtenească, datorate Melindei şi decoratorului ei, fără 
îndoială. 

— Dragă, am ajuns acasă! strigă Melinda lăsând geanta 
de voiaj să cadă cu zgomot pe podeaua extrem de lustruită. 

Nicio urmă de ceva în neregulă în vocea ei. Nici urmă de 
spaimă sau avertizare, nicio tensiune, nimic decât 
cordialitatea unei neveste. 

„Lipa e al naibii de bună, nu putu Sullivan să nu se 
gândească. Mă bucur că nu-s însurat cu ea.“ 

Niciun salut nu veni din camera unde mergea 
televizorul. Nu veni nimeni să arunce o privire. 

— Puiule? striga ea din nou. Eşti acolo? Puiule? M-am 
întors de la ţară. Jerry? 

Asta trebuie să-l fi surprins pe nenorocit cu siguranţă. 


217 


„Puiule, sunt acasă! Puiule, sunt încă în viaţă!“ 

Un bărbat cu o înfăţişare obosită, într-o cămaşă cu dungi 
şifonată, boxeri şi şlapi albastru electric îşi făcu în cele din 
urmă apariţia în uşă. 

Acum - şi el era un actor destul de tare. Ca şi cum nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 

Cam până în acest moment, când îl văzu pe Măcelar 
urmând-o pas cu pas pe soţia lui iubită, pe care tocmai 
încercase să o omoare în casa lor de la ţară. 

— Bună, tu. Cine e ăsta, Mel? Ce se întâmplă? întrebă 
Jerry văzându-l pe Sullivan acolo în hol. 

Măcelarul îşi scosese deja arma şi era îndreptată spre 
tipul în chiloţi, în direcţia boaşelor, însă apoi Sullivan o 
mută mai sus, spre inimă, dacă ticălosul ăla uneltitor avea 
una. Să-ţi omori soţia? Ce porcărie lipsită de inimă era şi 
asta? 

— Schimbare de planuri, îi explică Sullivan. Ce pot să-ți 
spun? Se mai întâmplă. 

Soţul, Jerry, ridică mâinile în aer fără să i se ceară. Se 
trezea de-a binelea - şi destul de repede. 

— Ce spui acolo? Ce e asta, Mel? De ce e omul ăsta în 
casa noastră? Cine naiba e? 

O replică clasică şi o interpretare trăsnet. 

Acum era rândul Melindei să-şi rostească partea şi 
aceasta decise să strige răspunsul: 

— El e cel care trebuia să mă omoare, Jerry! Ai plătit să 
mă omoare, rahat mizerabil ce eşti! Eşti un gunoi bun de 
nimic şi mai eşti şi laş pe deasupra. Aşa că l-am plătit mai 
mult ca să te omoare pe tine. Asta e treaba, puiule. Cred 
că ai putea să-i zici un ucigaş cu schimbător de direcţie, 
încheie ea şi râse de propria glumă. 

Nimeni nu i se alătură - nici Jerry şi nici Sullivan. Era 
destul de amuzant de fapt, da' nu ca să te spargi de râs. 
Sau poate că n-o spusese ea bine, cam prea aspru, cu un 
pic prea mult adevăr în ea. 

Soţul sări înapoi în camera cu televizorul şi încercă să 
închidă uşa, însă n-avu nicio şansă. 

Măcelarul era rapid şi băgă un picior, un bocanc, în uşă. 


218 


Apoi o împinse cu umărul şi îl urmă pe Jerry înăuntru. 

Jerry, primul angajator, era un individ înalt, burtos, cu 
faţă de director general sau, mă rog, economic şi cu un 
început de chelie în vârful capului. În cabinet se simţea 
mirosul corpului său şi al unui trabuc care ardea într-o 
scrumieră pe canapea. O crosă şi două mingi Tideist 
zăceau pe covor. Bărbat de bărbat, tipul ăsta care plătise 
pe cineva să-i omoare nevasta şi acum îşi exersa loviturile 
ca să arate că nu-şi pierduse talentul. 

— Te plătesc mai mult decât poate ea! guiţă Jerry. 
Oricât ţi-a plătit căţeaua aia, dublez suma! Jur! Banii sunt 
acolo. Poţi să-i iei. 

„Uau - e din ce în ce mai bine“, se gândi Sullivan. 
Dăduseră un nou sens unui joc ca Jeopardy! sau Hai să 
facem un târg. 

— Rahat cu ochi ce eşti! lătră Melinda din uşă la soţul ei. 

Apoi dădu buzna în cameră şi-l pocni în falcă. Sullivan 
încă credea că era o doamnă grozavă din unele puncte de 
vedere, însă nu din toate. 

Se uită din nou la soţ. Apoi la Melinda. Interesant cuplu, 
fară-ndoială. 

— Sunt de acord cu Melinda, făcu Măcelarul. Însă Jerry 
zice bine ce zice, Mel. Poate că ar trebui să ţinem o mică 
licitaţie aici. Nu credeţi? Hai să discutăm ca nişte adulţi. 
Fără lovituri sau ofense. 


112 


Două ore mai târziu, licitaţia se încheiase şi Michael 
Sullivan conducea pe autostrada Turnpike din 
Massachusetts în Lexusul său. Maşina era rezonabil de 
agilă, iar drumul era neted ca fundul unui bebeluş sau 
poate că doar se simţea el bine pur şi simplu. 

Mai erau câteva detalii răzlețe de rezolvat, însă treaba 
era făcută. Jocul Hai să facem un târg îi adusese trei sute 
cincizeci de mii, sumă virată într-un cont la United Bank of 
Switzerland. La drept vorbind, nu se mai simţise atât de 


219 


sigur în privinţa banilor de mult timp, deşi probabil că 
legătura cu omul său din Boston se dusese naibii. Poate că 
trebuia şi să-şi mute din nou familia. Sau poate că era 
timpul să se elibereze şi să pornească la drum pe cont 
propriu, o treabă la care se gândise mult. 

Probabil că meritase - trei sute cincizeci de miare 
pentru o zi de muncă. Jerry Steiner câştigase licitaţia, însă 
îl găurise oricum pe nemernicul ăla idiot şi dezgustător. Cu 
Melinda era altă poveste. Îi plăcea de ea, nu voia să-i facă 
rău. Ce alternativă avea însă? Să o lase în viaţă ca să 
vorbească? Aşa că făcu astfel încât să nu simtă nicio 
durere - un glonţ în ceafa lui Mel. Apoi câteva poze ca să-i 
imortalizeze faţa aia drăguță pentru colecţia sa. 

Oricum, cânta o balada a celor de la Rolling Stones care- 
i plăcuse întotdeauna, Wild Horses, când ieşi de după 
curbă. lată casa lui pe deal, exact acolo unde o lăsase. 

„Şi - ce naiba era asta? Greşeală? Dar a cui?“ 

Stinse farurile la următoarea curbă mai mică a 
drumului. Apoi se strecură într-o fundătură de unde putea 
vedea mai bine casa şi locul din jur. 

Mamă, nu putea avea şi el o zi norocoasă! Nu putea fugi 
de trecut oricât de departe ar fi mers. 

Îi reperase imediat, într-o maşină albastru-închis, poate 
un Dodge, cu grilajul îndreptat spre casă ca o armă. 
Înăuntru se vedeau doi bărbaţi. Îl aşteptau pe el, fară- 
ndoială. 

„Greşeală. A lor!“ 

Însă cine dracu’ erau tipii ăştia doi pe care trebuia să îi 
omoare acum? 


113 


Păi, oricum nu prea conta. Erau doi oameni morţi - 
morţi degeaba, morţi pentru că erau nişte ratati 
nepricepuţi la slujba lor. Oameni morți care-i 
supravegheau casa, veniți să-l omoare pe el şi pe familia 
lui. 

220 


Sullivan ţinea o carabină Winchester, veche de trei ani, 
în portbagajul maşinii, pe care o păstra curată, unsă şi 
gata de acţiune. Deschise portbagajul şi scoase arma 
lungă. Apoi o încărcă cu gloanţe expandabile. 

Nu avea el chiar îndemânarea să fie trăgător de elită în 
armată, însă era destul de bun la ambuscade. 

Se instală în pădure între două conifere înalte şi cu 
coroane bogate care-i ofereau o acoperire în plus. Aruncă 
apoi o privire rapidă prin cătarea telescopică. Avea o ţintă 
rotundă, şi nu o cătare cu cui, adică exact cum îi plăcea 
lui. De fapt, Jimmy Pălărie fusese cel care-l învățase să fie 
lunetist. Jimmy fusese instruit la Fort Bragg în Carolina de 
Nord înainte de lăsarea ruşinoasă la vatră. 

Lasă ţinta să se odihnească pe capul şoferului şi atinse 
uşor trăgaciul cu degetul. Avea să fie uşor, fără probleme 
pentru el. 

Apoi îşi mută cătarea spre capul tipului de pe locul 
pasagerului. Oricine erau tipii, aveau să fie declaraţi morţi 
la sosirea ambulanţei. 

De îndată ce treaba era făcută, va trebui să-şi adune 
familia şi să se care de aici. Fără legături cu trecutul de 
acum încolo. Asta era greşeala, nu? Cineva de pe vremuri 
cu care păstraseră legătura? Poate familia lui Caitlin din 
New Jersey. Cineva urmărise probabil un telefon. Putea să 
pună pariu pe orice că aşa se întâmplase. 

„Greşeală, greşeală, greşeală.“ 

Şi Caitlin avea să tot greşească în continuare, nu-i aşa? 

Ceea ce însemna că trebuia să dispară Caitlin. Nu voia 
să se gândească prea mult la asta, însă şi Caitlin era pe 
ducă. Dacă nu pleca el de capul său. 

O mulţime de decizii de luat. Şi nu prea mult timp la 
dispoziţie. 

Fixă din nou ţinta pe capul şoferului. Era pregătit pentru 
două lovituri, şi amândoi bărbaţii din maşină erau morţi. 
Doar că nu o ştiau încă. 

Expiră încet până când trupul îi fu calm, nemişcat şi 
gata să acţioneze. 

Era conştient de ritmul inimii sale - încet, constant, 


221 


încrezător; încet, constant, încrezător. 

Apoi apăsă pe trăgaci şi auzi un trosnet ascuţit, 
satisfăcător în aerul nopţii. 

O secundă mai târziu, apăsă pe trăgaciul carabinei încă 
o dată. 

Apoi o a treia şi a patra oară. 

„Asta ar trebui să ajungă.“ 

Omorâse ce avusese de omorât şi acum trebuia să se 
care naibii de acolo, pronto. Cu sau fără Caitlin şi băieţii. 

Insă mai întâi trebuia să ştie pe cine tocmai omorâse şi 
poate să facă nişte poze cu răposaţii. 


114 


Eu şi cu Sampson am privit cum Măcelarul se apropia de 
maşină. Se pricepea să se furişeze, însă poate nu era atât 
de bun pe cât credea. Se mişca repede, aplecat în poziţie 
de tragere, gata să opună rezistenţă dacă era cazul. 

Avea să afle în curând că împuşcase o grămadă de haine 
şi pernute bine fixate cumpărate de la un Wal-Mart local. 
Eu şi Sampson eram ghemuiţi în pădure la mai puţin de 
treizeci de metri de maşina pe care tocmai o prinsese în 
ambuscadă. Deci cine era mai bun la jocul ăsta? Măcelarul 
sau noi? 

— E decizia ta, Alex, ce facem de aici, şopti Sampson din 
colţul gurii. 

— Nu-l omori, John, am zis şi l-am atins pe braţ. Doar 
dacă suntem nevoiţi. Doboară-l numai. 

— Decizia ta, repetă Sampson. 

Apoi totul o luă un pic razna, ca să folosim un eufemism. 

Dintr-odată, Măcelarul se întoarse pe călcâie - însă nu în 
direcţia noastră! În cea opusă! 

Ce naiba era asta? Ce se petrecea? 

Sullivan era cu faţa la pădurea deasă din dreapta, nu de 
unde veneam eu şi Sampson. Nu ne acorda nicio atenţie 
nouă acum. 

Trase două focuri rapide şi am auzit pe cineva gemând 


222 


în depărare. 

Un bărbat îmbrăcat în negru apăru pentru o clipă; apoi 
căzu la pământ. Cine era? Apoi încă cinci bărbaţi ieşiră în 
fugă din pădurea de la nord. Aveau arme de mână, Bull 
Pup, puteam distinge şi un Uzi. 

Cine erau tipii ăştia? 

Ca şi cum mi-ar fi răspuns la întrebare, unul dintre ei 
strigă: 

— FBI. Aruncă arma! FBI! 

N-am muşcat-o. 

— Mafia! i-am zis lui Sampson. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Apoi toată lumea începu să tragă în toată lumea, de 
parcă ne-am fi aflat pe străzile din Bagdad mai degrabă 
decât undeva în zona rurală a Massachusetts-ului. 


115 


Asasinii mafiei, dacă asta erau, au tras şi în noi. Eu şi 
Sampson le-am răspuns. La fel şi Măcelarul. 

Eu l-am nimerit pe un tip în haină lungă de piele - cel cu 
Uzi, prima mea ţintă. 

Omul se roti şi căzu la pământ, însă apoi ridică arma ca 
să tragă din nou. Fu lovit de un glonţ în piept, iar forţa 
împuşcăturii îl lăsă lat. Nu eu fusesem însă cel care-l 
împuşcase. Poate Sampson? 

Sau era Sullivan cel care trăsese? 

Întunericul era un pericol serios pentru toată lumea. 
Gloanţe zburau peste tot, bucăţi de plumb se izbeau de 
copaci, ricoşau din pietre. Era un haos şi o debandadă 
totală, o nebunie care-ţi ridica părul şi sfida moartea se 
desfăşura în întuneric. 

Gorilele mafiei se desfăşurau, încercând să lase spaţiu 
între ei, ceea ce însemna mai multe probleme pentru noi. 

Sullivan fugise în stânga şi se folosea de copaci şi de 
umbre pentru un oarecare adăpost. 


223 


Eu şi Sampson am încercat să ne ascundem cât de bine 
puteam în spatele copacilor subţiri. 

Îmi era teamă că aveam să murim acolo; părea posibil. 
Se trăgeau prea multe gloanţe într-o zonă prea restrânsă. 
Era o zonă de execuţie. Era ca şi cum ai fi fost înarmat la 
greu, dar în faţa unui pluton de execuţie. 

Un asasin al mafiei îşi goli arma Bull Pup în direcţia 
Măcelarului. Nu eram sigur, însă nu credeam că-şi 
nimerise ţinta. 

Nu o nimerise, fiindcă Sullivan ieşi imediat şi-l împuşcă 
pe mafiot în vreme ce acesta se precipita spre adăpostul 
pădurii. Acesta scoase un țipăt, apoi tăcu. Mă gândeam că 
trei dintre soldaţii mafiei fuseseră împuşcaţi până acum. 
Eu şi Sampson nu fuseserăm loviți, însă nu noi fuseserăm 
tinte principale. 

Şi acum? Cine avea să facă următoarea mişcare? 
Sullivan? John sau eu? 

Apoi ceva ciudat - am auzit vocea unui băiat. Un glas 
micuţ striga: 

— Tati! Tati! Unde eşti, tati? 


116 


Mi-am răsucit brusc capul şi am privit în direcţia casei 
de pe deal. I-am văzut pe doi dintre băieţii lui Sullivan 
alergând pe scările de la intrare. Erau îmbrăcaţi în 
pijamale şi cu picioarele goale. 

— Înapoi! urlă Sullivan la ei. Intraţi în casă, voi doi! 
Intraţi în casă! 

Atunci Caitlin Sullivan dădu buzna afară în halat de baie, 
încercând să-l reţină pe fiul cel mic, apoi luându-l în braţe. 
Striga din toate puterile la ceilalţi doi băieţi să intre înapoi 
în casă. 

Între timp, împuşcăturile se auzeau peste tot, detunături 
puternice care răsunau în noapte. Explozii strălucitoare 
iluminau copaci, bolovani, cadavre căzute pe iarbă. 

Sullivan urla în continuare: 


224 


— Intraţi înapoi în casă! înapoi! Caitlin, du-i înăuntru! 

Băieţii nu ascultară; veneau în continuare peste peluză 
către tatăl lor. 

Unul dintre asasini îşi întoarse arma către siluetele care 
fugeau şi l-am împuşcat într-o parte a gâtului. Se roti, căzu 
şi rămase la pământ. M-am gândit eu: „Tocmai le-am salvat 
viaţa băieţilor lui Sullivan“. Ce însemna asta? Că era chit 
pentru data când el venise la mine acasă şi nu omorâse pe 
nimeni? Trebuia să o împuşc pe Caitlin Sullivan acum s-o 
răzbun pe Maria? 

Nimic nu mi se părea să aibă sens pe peluza aceea 
întunecată, pătată de sânge. 

Un alt asasin se retrase rapid în zigzag până ajunse la 
pădure. Apoi se aruncă cu capul înainte în tufişuri. Un 
ultim asasin mai rămase în câmp deschis. El şi Sullivan se 
înfruntară şi traseră unul asupra celuilalt. Soldatul se 
întoarse şi căzu, cu sângele şiroind din rana deschisă de la 
faţă. Sullivan rămase în picioare. 

Se întoarse către mine şi către Sampson. 


117 


Impas - cel puţin pentru moment. Câteva secunde? Şi 
apoi ce se va întâmpla? 

Mi-am dat seama că maşina lui Sampson nu mai servea 
drept scut între mine şi Sullivan. Fiii lui se opriseră în 
sfârşit din fugă. Caitlin Sullivan îi ţinea strâns în braţe pe 
cei doi mai mici. Băiatul cel mare stătea lângă ea, cu un 
aer protector, semănând bine cu tatăl lui. Mă rugam ca 
băiatul să nu se mai amestece şi de data asta. 

— Eu sunt Alex Cross, i-am spus lui Sullivan. Ai venit la 
mine acasă o dată. Apoi mi-ai ucis soţia. O mie nouă sute 
nouăzeci şi trei, Washington, DC. 

— Ştiu cine eşti, răspunse el tare. Nu ţi-am ucis soţia. Eu 
ştiu pe cine am ucis. 

Apoi Măcelarul o luă la fugă cu viteză spre pădure. L-am 
ţintit în spate - asta era -, însă nu am apăsat pe trăgaci. 

225 


Nu am putut s-o fac. 

Nu în spate. Nu cu soţia şi copiii lui aici, nu în aceste 
circumstanţe. 

— Tati! strigă din nou unul dintre băieţi când eu şi 
Sampson am luat-o pe urmele lui. Nu te opri! Nu te opri! 

— E un criminal, Alex, zise Sampson în timp ce fugeam 
peste terenul accidentat acoperit cu iarbă înaltă, pietre 
colţuroase şi rădăcini de copaci. Trebuie să-l omorâm. Ştii 
că aşa e. Nu arăta milă diavolului. 

Nu era nevoie să-mi aducă aminte; nu aveam să fiu 
neglijent însă nu trăsesem când putusem. Nu-l doborâsem 
pe Michael Sullivan când avusesem ocazia. 

Pădurea era întunecată, însă lumina lunii era îndeajuns 
ca să distingi forme şi unele detalii mai fine. Poate că noi 
puteam să-l vedem pe Sullivan, dar la fel de bine putea şi 
el. 

Impasul continua. Însă unul dintre noi avea să moară în 
seara asta. Ştiam asta şi speram să nu fiu eu. Însă trebuia 
ca asta să se termine acum. De mult ne îndreptaserăm 
spre acest moment. 

Mă întrebam încotro fuge - dacă avea un plan de 
scăpare sau dacă ne aştepta o ambuscadă. 

Nu-l mai văzusem pe Sullivan de când trecuse de linia 
copacilor. Poate că era rapid sau poate cotise brusc într-o 
altă direcţie. Cât de bine cunoştea pădurea? 

Oare ne privea acum? Se pregătea să tragă? Să răsară 
din spatele unui copac? 

În sfârşit, am văzut mişcare - cineva care fugea tare în 
faţă. Trebuia să fie Sullivan! Dacă nu cumva era mafiotul 
care supravieţuise. 

Oricine ar fi fost, nu aveam linie de tragere. Prea multe 
trunchiuri de copaci, crengi şi ramuri în cale. 

Răsuflăm scurt şi din greu. Eram în formă, aşa că era 
probabil din cauza stresului celor întâmplate. Îl urmăream 
pe nemernicul care o omorâse pe Maria. Il urâsem mai 
bine de zece ani de zile şi îmi dorisem să vină şi ziua asta. 
Mă rugasem chiar să se întâmple. 

Însă nu trăsesem când avusesem ocazia. 


226 


— Unde e? Sampson era lângă mine. Niciunul nu-l 
vedeam pe Măcelar. Acum nu-l mai auzeam nici fugind. 

Apoi am auzit zgomotul unui motor - în pădure! Un 
motor? Ce fel de motor? 

Faruri luminară brusc - doi ochi înflăcăraţi aţintiţi drept 
asupra noastră. 

O maşină se apropia repede, cu Sullivan sau altcineva 
ghemuit la volan, pe o cărare pe care şoferul o cunoştea 
bine. 

— Trage! strigă Sampson. Alex, trage! 


118 


Sullivan ascunsese o maşină în pădure, probabil pentru 
o ieşire de urgenţă de genul ăsta. Am rămas pe poziţie şi 
am înfipt unu, două, trei gloanţe în parbriz pe partea 
şoferului. 

Însă Măcelarul continua să se apropie! 

Maşina era o berlină închisă la culoare. Dintr-odată, 
încetini. Oare îl nimerisem? 

Am alergat înainte, m-am împiedicat de o piatră, am 
înjurat cu voce tare. Nu mă gândeam ce să fac, ce să nu 
fac, doar că asta trebuia să se termine. 

Apoi l-am văzut pe Sullivan ridicându-se în maşină, iar el 
mă văzu venind în direcţia lui. Mi se păru că văd cum gura 
i se curbează într-un rânjet când ridică arma. M-am ferit 
tocmai când trase. Trase din nou, însă acum eram la vreo 
câţiva centimetri de linia sa de tragere. 

Maşina începu din nou să se mişte, cu motorul turat 
puternic. Mi-am pus arma rapid în toc şi l-am lăsat să 
treacă pe lângă mine; apoi m-am aruncat pe portbagaj. Am 
apucat marginile şi m-am ţinut strâns, cu faţa apăsată de 
metalul rece. 

— Alex! l-am auzit pe Sampson strigând în spatele meu. 
Dă-te jos! 

Nu voiam - nu puteam să fac asta. 

Sullivan acceleră, însă erau prea mulţi copaci şi bolovani 


227 


ca să poată merge foarte repede. Maşina dădu într-o piatră 
şi se ridică de bot; amândouă roţile din faţă erau în aer. 
Aproape am fost aruncat din spate, însă am reuşit să mă 
ţin cumva. 

Apoi Sullivan puse frână. Brusc! M-am uitat în sus. 

Se întoarse pe scaunul din faţă. Pentru o fracțiune de 
secundă, ne-am fixat cu privirea, la un metru şi jumătate 
depărtare, nu mai mult. Am văzut că o parte a feţei îi era 
mânjită de sânge. Fusese lovit, poate de unul dintre 
gloanţele mele. 

Arma lui se ridică din nou şi acesta trase tocmai când eu 
am sărit din spatele maşinii. Am aterizat pe pământul tare 
şi am continuat să mă rostogolesc. 

M-am ridicat în genunchi. Am scos arma şi am aţintit-o 
asupra maşinii. 

Am tras de două ori prin geamul lateral. Strigam la 
Sullivan - la Măcelar - sau cine naiba era. Îl voiam mort şi 
voiam ca eu să fiu cel care-l omoară. 

Trebuie să se sfârşească. 

Chiar aici, Chiar acum. 

Cineva moare. 

Cineva trăieşte. 


119 


Am tras din nou în monstrul care o ucisese pe soţia mea 
şi pe atâţia alţii, de obicei în feluri de neînchipuit, cu 
ciocane, fierăstraie şi cuțite de măcelărie. „Michael 
«Măcelarul» Sullivan, mori! Mori, nenorocitule! Dacă 
cineva merită să moară pe lumea asta, tu eşti acela!“ 

leşea din maşină acum. 

Ce se întâmpla? Ce făcea? 

Incepu să şchiopăteze în direcţia soţiei şi a celor trei fii. 
Sângele îi curgea pe cămaşă, pătrunzând prin material, 
picurând-i pe pantaloni şi pantofi. Apoi Sullivan se prăbuşi 
pe peluză lângă familia sa. Îi strânse lângă el. 

Eu şi Sampson am înaintat alergând uşor, nedumeriţi de 

228 


ce se întâmpla, nesiguri de ce să facem în continuare. 

Se vedeau urme de sânge pe hainele băieţilor şi ale lui. 
Era sângele tatălui lor, al Măcelarului. Când m-am 
apropiat, am văzut că arăta ametit, ca şi cum avea să 
leşine sau chiar să moară. Apoi mi se adresă mie: 

— Ea e un om bun. Nu ştia cu ce mă ocup, nici acum nu 
ştie. Băieţii ăştia sunt copii buni. Ia-i de aici, scapă-i de 
mafie. 

Încă voiam să-l omor şi mă temeam că poate avea să 
trăiască, însă mi-am coborât arma. Nu puteam să o îndrept 
împotriva soţiei şi copiilor lui. 

Sullivan râse şi ridică brusc arma la capul soţiei lui. O 
smulse cu o smucitură de la pământ. 

— Lasă arma jos sau o omor, Cross. Aş face-o fără să 
clipesc. O omor. Chiar şi pe băieţi. Nu e problemă pentru 
mine. Ăsta sunt eu. 

Expresia de pe chipul lui Caitlin Sullivan nu era atât de 
surpriză şi de şoc, cât o tristeţe şi o dezamăgire teribilă 
faţă de bărbatul acesta pe care probabil îl iubea sau cel 
puţin îl iubise cândva. Băiatul cel mai mic striga la tatăl lui 
de ţi se rupea inima: 

— Nu, tati, nu! Nu o răni pe mami! Tati, te rog! 

— Puneti armele jos! urlă Sullivan. 

Ce puteam face? Nu aveam de ales. Nu după mintea 
mea, nu în universul meu etic. Am dat drumul pistolului 
Glock. 

Şi Sullivan făcu o plecăciune. 

Apoi un foc explodă din arma sa. 

Am simţit o lovitură puternică în piept şi m-am ridicat pe 
jumătate de pe sol. Preţ de o secundă poate, stăteam pe 
vârfurile picioarelor. Dansând? Levitând? Murind? 

Am auzit o a doua explozie - şi apoi nu mai fu mare 
lucru. Ştiam că aveam să mor, că nu aveam să-mi revăd 
niciodată familia şi că eu eram singurul vinovat. 

Fusesem avertizat de destule ori. Insă pur şi simplu nu 
ascultasem. 

Nu mai eram Ucigaşul de Dragoni. 


229 


120 


M-am înşelat. Nu am murit în noaptea aceea lângă casa 
Măcelarului, deşi n-aş putea spune că am scăpat uşor. 

Am fost rănit grav şi am petrecut următoarea lună la 
spitalul Massachusetts General din Boston. Michael 
Sullivan îşi făcuse plecăciunea, însă Sampson îl împuşcase 
apoi de două ori în piept. A murit chiar acolo, lângă casă. 

Nu-mi pare rău. Nu am nicio înţelegere pentru Măcelar. 
Şi asta înseamnă probabil că nu m-am schimbat cât aş fi 
vrut, că încă sunt Ucigaşul de Dragoni. 

Zilele astea, aproape în fiecare dimineaţă, după 
întâlnirile cu pacienţii, am o şedinţă cu Adele Finaly. Se 
ocupă de mine cât de bine ar putea-o face cineva. Într-o zi 
îi spun despre ultima confruntare la casa lui Sullivan şi 
despre cum îmi doream satisfacția răzbunării şi a dreptăţii, 
însă nu am primit-o. Adele zice că mă înţelege, dar că nu 
ne compătimeşte, nici pe Sullivan, şi nici pe mine. Amândoi 
vedem legăturile evidente dintre mine şi Sullivan. Apoi 
unul din noi moare sub ochii familiei. 

— Mi-a zis că nu el a omorât-o pe Maria, îi spun eu 
Adelei în timpul şedinţei. 

— Şi ce-i cu asta, Alex? Ştii că era un mincinos. Un 
psihopat. Ucigaş. Sadic. Rahat. E 

— Da, toate astea şi încă altele pe deasupra. Însă cred 
că spunea adevărul. Da. Doar că încă nu înţeleg ce 
înseamnă. Un alt mister de rezolvat. 

Intr-o altă şedinţă vorbim despre o călătorie pe care am 
făcut-o la Wake Forest, Carolina de Nord, care e la nord de 
Raleigh. Am luat noul R350, maşina de familie, vehiculul 
mixt. Am mers până acolo să o vizitez pe Kayla Coles, să 
discut cu ea, să o privesc în ochi când vorbeşte cu mine. 

Kayla era într-o formă grozavă fizică şi psihică şi îmi 
spuse că-i plăcea viaţa de acolo mai mult decât se 
aşteptase. L.ocuia în Raleigh. 

— Sunt mulţi oameni care au nevoie de ajutor aici în 
Carolina de Nord, Alex, zise ea. Şi calitatea vieţii, pentru 
mine cel puţin, e mai bună decât la Washington. Mai rămâi 


230 


o vreme să vezi cum e. 

— Era o invitaţie din partea Kaylei? mă întreabă Adele 
după câteva momente de tăcere. 

— Se poate. O invitaţie pe care ştia că nu am s-o accept. 

— Fiindcă? 

— Fiindcă? Fiindcă... sunt Alex Cross, îi răspund eu. 

— Şi asta nu are să se schimbe, nu? întreb doar. Nu în 
calitate de terapeut, Alex, ci ca o prietenă. 

— Nu ştiu dacă are să se schimbe. Vreau să schimb 
unele aspecte ale vieţii mele. De asta mă aflu aici. În afara 
faptului că îmi cam place să pălăvrăgesc cu tine. Bine, 
răspunsul e nu, nu am să mă schimb foarte mult. 

— Pentru că eşti Alex Cross? 

— Da. 

— Bine, zice Adele. E un început. Şi... Alex... 

— Da? 

— Şi mie îmi face plăcere să pălăvrăgesc cu tine. Eşti un 
exemplar unic. 


121 


Încă un mister de rezolvat. 

Într-o noapte de primăvară, eu şi Sampson mergeam pe 
Fifth Street, pierzând şi noi vremea. În largul nostru, cum 
eram întotdeauna împreună. Aveam o pungă cu două beri. 
Sampson purta ochelari de soare Wayfarer şi o şapcă 
Kagol veche pe care n-o mai văzusem pe capul lui mare de 
ani de zile. 

Treceam pe lângă case vechi de şindrilă care se aflau 
acolo de pe vremea când eram copii şi nu arătau deloc 
altfel, deşi o mare parte a Washingtonului s-a schimbat 
enorm, în bine şi în rău, şi în ceva între cele două. 

— Mi-am făcut griji pentru tine când erai în spitalul ăla, 
zise el. _ 

— Şi eu mi-am făcut griji pentru mine. Incepusem să 
capăt un accent de Massachusetts. Cu „a“-ul lor larg. Şi să 
devin adept al corectitudinii politice. 


231 


— Vreau să vorbesc ceva cu tine. M-am gândit mult la 
asta. 

— Ascult. E o noapte frumoasă pentru o discuţie. 

— Cam greu să intru în subiect, să încep. S-a întâmplat 
la poate două, trei luni după moartea Mariei, continuă 
Sampson. Îl mai ţii minte pe un tip din cartier, Clyde Wills? 

— ÎI ţin foarte bine minte pe Wills. Curier de droguri cu 
aspirații înalte. Până când l-au omorât şi l-au aruncat într- 
un tomberon în spatele unui restaurant Popeyes Chicken, 
dacă îmi amintesc bine. 

— Exact. Wills era informatorul lui Rakeem Powell pe 
vremea când Rakeem era detectiv la secţia 103. 

— Aha. Nu mă surprinde, Wills juca în ambele tabere. 
Unde vrei să ajungi cu asta? 

— Tocmai asta vreau să-ţi spun, dulceaţă. Asta încerc să 
fac. Clyde Wills a aflat unele lucruri despre Maria - cum ar 
fi cine a ucis-o, continuă Sampson. 

Nu am zis nimic, însă un fior îmi trecu pe şira spinării. 
Am continuat să merg, cu paşii puţin nesiguri. 

— Nu a fost Michael Sullivan? l-am întrebat. Exact cum 
a zis el. 

— Avea un partener în vremea aia, zise Sampson. Un 
dur din vechiul lui cartier Brooklyn, pe nume James 
„Pălărie“ Galati. Galati a fost cel care a împuşcat-o pe 
Maria. Sullivan nu era de faţă. Se poate ca el să-l fi 
însărcinat pe Galati. Sau poate Galati te ţintea pe tine. 

Nu am zis nimic. Sincer să fiu, nu puteam. În plus, voiam 
să-l las pe Sampson să termine ce avea de spus. El privi 
doar înainte în timp ce mergea şi vorbea, fără să se uite la 
mine nici măcar o dată. 

— Eu şi Rakeem am investigat. Ne-a luat câteva 
săptămâni, Alex. Am lucrat din greu la caz. Am mers chiar 
în Brooklyn. Însă nu am putut găsi nicio dovadă solidă 
împotriva lui Galati. Ştiam însă că el era vinovat. Vorbise 
despre lovitură cu prieteni din New York. Galati fusese 
antrenat ca lunetist militar la Fort Bragg. 

— Te-ai întâlnit şi cu Anthony Mullino atunci, nu-i aşa? 
De aia te-a ţinut minte? 


232 


Sampson încuviinţă din cap. 

— Deci uite care e chestia, care e lucrul pe care-l port ca 
o povară de atunci. Mi-e greu s-o şi spun acum. Noi am 
omorât potaia, Alex. Eu şi Rakeem l-am omorât pe Jimmy 
Galati într-o noapte în Brooklyn. N-am putut să-ţi spun 
până acum. Am încercat atunci. Am vrut să o fac când am 
început să-l căutăm din nou pe Sullivan. Dar n-am putut. 

— Sullivan era un ucigaş, unul rău, am zis eu. Şi trebuia 
prins. 

Sampson nu mai zise nimic, şi nici eu. Am mai mers o 
vreme; apoi el se îndepărtă şi se îndreptă spre casă, cred, 
pe aceleaşi străzi pe care am crescut împreună. Se 
ocupase de ucigaşul Mariei în locul meu. Făcuse ce 
crezuse el că era bine, însă ştia că eu n-aş fi putut trăi cu 
asta. Aşa că nu mi-a spus niciodată, nici măcar când îl 
urmăream pe Sullivan. Nu am înţeles exact partea asta, 
însă niciodată nu poţi să înţelegi totul. Poate că o să-l 
întreb pe John altădată. 

În noaptea aceea nu am putut dormi şi nici gândi 
limpede. În sfârşit, am mers şi m-am culcat din nou cu Ali 
în pat. Dormea ca un îngeraş, fără nicio grijă pe lumea 
asta. 

Am stat întins acolo şi m-am gândit la ce îmi spusese 
Sampson şi la cât de mult îl iubeam, orice s-ar fi întâmplat. 
Apoi m-am gândit la Maria şi la cât de mult o iubeam pe 
ea. 

„M-ai ajutat atât de mult, am şoptit eu amintirii ei. Mi-ai 
alungat tristeţea. M-ai învăţat să cred în dragoste, să ştiu 
că există, oricât de greu ar fi să dai de ea. Aşa că ajută-mă 
acum, Maria... Trebuie să te uit, fata mea dragă. Ştii ce 
vreau să zic. Trebuie să te uit ca să pot să iau viaţa de la 
capăt.“ 

Dintr-odată, am auzit o voce în întuneric şi am tresărit 
fiindcă eu fusesem altundeva cu mintea, departe de 
prezent. 

— Tati, eşti bine? 

L-am strâns uşor pe Ali la pieptul meu. 

— Sunt bine acum. Sigur că sunt. Mulţumesc de 


233 


întrebare. Te iubesc, amice. 
— Te iubesc, tati. Eu sunt omuleţul tău, zise el. 
Da. Doar asta contează. 


234 


Epilog 


ZIUA DE NAŞIERE A CUIVA 


235 


122 


Deci aşa începe noua mea viaţă sau poate doar continuă 
de la poveste la poveste. In principal, e bine şi frumos 
astăzi pentru că e ziua lui Buni, deşi ea refuză să spună a 
câta sau măcar al câtelea deceniu. 

Mă gândesc că ar trebui să fie într-o etapă a vieţii sale 
când să-şi dorească să se laude cu longevitatea ei, însă nu 
e cazul. 

Oricum, asta e, cu siguranţă, seara ei, săptămâna ei de 
naştere, zice ea, şi poate face tot ce pofteşte. Exact ca în 
oricare altă zi din an, îmi spun în sinea mea - şi-mi păstrez 
remarca pentru mine. 

Porunca înălţimii Sale e ca „băieţii“ să prepare cina, aşa 
că eu, Damon şi Ali luăm maşina familiei şi mergem la 
supermarket şi folosim o parte din cei doi metri şi jumătate 
cubi de spaţiu de depozitare. Apoi petrecem cea mai mare 
parte a după-amiezii pregătind două feluri de pui prăjit, 
biscuiţi de casă, porumb fiert întreg, fasole uscată, aspic 
de roşii. 

Cina se serveşte la ora şapte şi include un Bordeaux 
bun, chiar şi o înghiţitură pentru copii. 

— Felicitări pentru cei o sută de ani, îi urez eu şi ridic 
paharul. 

— Am şi eu nişte toasturi de făcut, zice Buni şi se ridică 
de pe scaun. Mă uit în jurul mesei şi trebuie să spun că 
iubesc familia noastră mai mult decât oricând şi că mă 
simt mândră şi norocoasă să fac parte din ea. Mai ales la 
vârsta mea. Oricare ar fi ea, adică nu o sută de ani. 

— Bravo, bravo! aprobăm noi, şi batem din palme ca 
maimuţicile alea cu talerele. 

— În cinstea lui Ali, care citeşte cărţi singur şi care ştie 
să se lege la şireturi ca un adevărat campion, continuă 
Buni. 

— În cinstea lui Ali! În cinstea lui Ali! repet eu. Ai dat 


236 


gata şireturile. 

— Damon are atâtea opţiuni minunate pe care să le ia în 
considerare în viaţă. E un minunat, minunat cântăreţ şi un 
elev excelent - când se străduieşte. Te iubesc, Damon. 

— Te iubesc, Buni. Ai uitat de NBA, adăugă Damon. 

— Nu am uitat Asociaţia Naţională de Baschet. Buni 
înclină capul în direcţia lui. Ai o stângă slăbănoagă. Să 
munceşti la asta ca posedat de diavol dacă vrei să joci la 
un nivel mai înalt. 

Apoi continuă: 

— Fetiţa mea, Janelle, e şi ea o elevă foarte bună şi nu 
învaţă pentru mine sau pentru tatăl ei - învaţă de una 
singură, pentru ea însăşi. Sunt mândră să spun că Janelle e 
propria ei stăpână. 

Apoi Buni se aşază la loc şi suntem cu toţii puţin 
surprinşi, însă mai ales eu, de vreme ce nici măcar nu am 
fost menţionat. Nici nu ştiam până acum că sunt pus la 
colţ. 

Apoi se ridică din nou cu un zâmbet şiret pe faţa ei mică, 
ascuţită. 

— Oh, era să uit de cineva. Alex a făcut schimbări mai 
profunde decât oricine anul ăsta şi ştim cu toţii cât de greu 
îi este omului ăstuia să se schimbe. Lucrează din nou la 
cabinet şi nu mai ţine totul în el. Lucrează şi în bucătăria 
de la St. Anthony, deşi e greu să-l urnesc la mine în 
bucătărie. 

— Cine a gătit cina asta? 

— Băieţii au făcut o treabă splendidă, cu toţii. Sunt atât 
de mândră de familia noastră şi ştiu că mă repet. Alex, 
sunt foarte mândră de tine. Eşti o enigmă. Însă eşti o 
continuă încântare pentru mine. Intotdeauna ai fost. 
Dumnezeu să binecuvânteze familia Cross! 

— Dumnezeu să binecuvânteze familia Cross! am fost 
noi de acord la unison. 

Mai târziu, în acea seară, îl culc pe Ali ca de obicei în 
ultima vreme şi mai stau în patul lui câteva minute în plus. 
Băiatul a avut o zi mare şi adoarme imediat. 

Apoi telefonul sună ca o alarmă şi sar repede şi mă 


237 


grăbesc în hol. Îl iau de pe suportul şubred. 
— Reşedinţa familiei Cross, răspund eu, în spiritul zilei. 
— A avut loc o crimă, aud şi simt un gol în stomac. 
Aştept un moment înainte să zic ceva. 
— De ce mă sunaţi pe mine? întreb eu. 
— Pentru că eşti doctorul Cross, iar eu sunt criminalul. 


238 


Mulţumiri 


Multe mulţumiri lui Fern Galperin şi Mary Jordan pentru 
ajutorul lor în cercetare; şi lui Chris Tebbetts, care a 
completat munca de cercetare şi a ajutat la redactarea 
unei secţiuni a poveştii. Şi, în sfârşit, lui Steve Bowen, care 
ajută Hollywoodul să vadă încet-încet ceea ce e evident, 
lucru deloc uşor. 


239