Graham Green — Crima din Bayswater

4 HORROR ° 


CRAN 


Bays ater 


pn = 
Pava d II 


EDITIRA 
MILITARĂ 


Colecţia Argus 


McCloor trase de trei ori. Gloanţele îl răsturnară pe Weles pe 
divan, îl proiectară în perete. Ochii i se deschiseră brusc, 
holbaţi. Buzele rânjiră, dând la iveală dinții până la gingii. Îi ieși 
limba. Apoi capul îi căzu în fată și nu se mai clinti. 


Fraser puse receptorul în furcă și exclamă tare: „De ce mi s-a 
întâmplat asta? De ce tocmai mie? S-ar putea să fie totuși un 
vis!”. Dar aplecându-se spre mica oglindă de deasupra 
aparatului telefonic, își zări fața stropită de sânge, de niște 
picături foarte mici, ca dintr-un pulverizator. Îşi aminti cu groază 
și dezgust de barba umedă a omuletului. Incepu să strige: „Nu 
vreau să ajung nebun! Sunt în toate mințile! Nu vreau să ajung 
nebun!” În câteva clipe, fu înconjurat de un mic grup, în timp ce 
se apropia un poliţist. 


Crima din Bayswater 
O antologie de povestiri horror și polițiste 


Însușirile minţii noastre, pe care le denumim analitice, nu 
prea sunt făcute pentru a fi supuse analizei. Le apreciem numai 
după efectele lor. Ceea ce știm, printre altele, despre ele e că 
sunt, pentru cel ce le are într-o măsură neobișnuită, un izvor de 
bucurii din cele mai mari. Așa cum omul voinic se bucură de 
puterea lui trupească și se complace în exerciţii care îi pun 
mușchii în mișcare, tot astfel analistul se mândrește cu acea 
ușurință a cugetului său de a descurca lucrurile, Îi fac plăcere 
până și cele mai neînsemnate prilejuri care îi pun la încercare 
talentul. E îndrăgostii de tot ce e enigmă, rebus, hieroglife și dă 
dovadă în dezlegarea lor de o istețime atât de deosebită, încât 
pare supranaturală în ochii celor ce n-au decât o inteligență 
obișnuită. Rezultatele dobândite prin chiar spiritul și esența 
metodei sale par într-adevăr a fi rodul unei intuitii. 


Crimele din Rue Morgue, E.A. POE 


Graham Green 
Crima din Bayswater 


James Fraser străbătu perdeaua îngustă a ploii, depășind 
nepăsător statuia lui Achile. Își ridicase gulerul impermeabilului 
închizându-i în jurul gâtului. În vreme ce se plimba aparent fără 
vreo treabă, se pomeni brusc obsedat de scene amoroase. Din 
nefericire însă, singurele-i amintiri sentimentale se rezumau la 
nimicurile scabroase consumate de cele mai multe ori pe 
băncile grădinilor publice. Era conștient că, printre altele, 
dragostea se cumpără cu bani. Pretinzând totodată un costum 
bine croit, o mașină, un apartament sau, în lipsa acestora, un 
hotel bun; or, el fiind om sărac, singurul lucru pe care și-l putea 
oferi era desfrâul murdar.” Dragostea se cere ambalată în 
celofan”, concluzionă el amărăt. 

luțind pasul, ieși în Edgware Road. Cunoștea bine zona din 
preajma acestei străzi. Când se afla în proastă dispoziţie, se 
plimba până se simţea cu totul epuizat, uitându-se cu coada 
ochiului la imaginea sa oglindită în vitrinele marilor magazine 
sau ale restaurantelor. În consecinţă, remarcă fără niciun fel de 
dificultăţi afişele lipite în fața teatrului aflat în vecinătate. Era 
anunțată prima stagiune a „Clasicilor cinematografiei” (o 
expresie pretenţios intelectuală, constată el), căci localul fusese 
transformat de către un om orbit de optimism (în speranţa de a 
câștiga bani) într-un „Cămin al filmului mut”. Docurile nu erau 
scumpe și, deoarece se simțea obosit, merita să cheltuiască o 
sumă modică pentru a ședea și a se adăposti de ploaie. Fraser 
cumpără un bilet și pătrunse în bezna sălii de spectacole. 

În întunericul dens, un pian treiera ceva monoton, aducător 
de liniște. Fraser se așeză pe un fotoliu la marginea culoarului 
central și avu deodată impresia că e înconjurat de vid. Pe ecran, 
o femeie mătăhăloasă, îmbrăcată într-un soi de togă, își frângea 
mâinile, împleticindu-se, cu pași nefiresc de sacadaţi, spre un 
divan. Se așeză pe el și începu să arunce niște priviri fioroase, 
de câine ciobănesc, printre șuvițele încâlcite ale părului ei negru 
și aspru. Un subtitlu încerca să-i lămurească pe spectatori: 
„Părăsită de iubitul ei, August, Lavinia încearcă să-și pună capăt 
suferințelor”. lar apoi: „Sclav al viciului său, August poruncește 
să i se aducă vin”. 

Un actor antipatic și destul de copt, cu figură de neamţ, ședea 


rezemat într-un cot, ținând celălalt braţ încolăcit după umerii 
femeii masive, îmbrăcată într-o cămașă de noapte scurtă. 

Cineva, croindu-și drum prin întuneric, atinse genunchii lui 
Fraser și trecu de el pipăind; era un bărbat mic de statură. 
Fraser avu senzaţia neplăcută că în timp ce omul cel scund 
trecea, gura îi fusese ștearsă ușor de o barbă foarte mare. Auzi 
apoi un oftat prelung, în momentul când noul venit se așeză în 
fotoliul de alături, în timp ce pe ecran evenimentele se 
desfășurau cu atâta viteză, încât Lavinia se și înjunghiase - cel 
puţin așa bănuia Fraser - și zăcea întinsă, formă planturoasă și 
lipsită de viaţă, între sclavele sale care plângeau. 

— Ce se întâmplă? Doarme, nu? șopti o voce groasă și gâfâită 
în urechea lui Fraser. 

— Nu. E moartă. 

— Asasinată? întrebă vocea pe un ton plin de interes. 

— Nu cred. S-a sinucis. 

Nimeni nu făcu „sst!”. Pe nimeni nu interesa această poveste 
în așa măsură încât să pretindă liniște. Despărţiţi prin locurile 
libere, spectatorii erau încremeniţi în poziţii ce trădau nepăsarea 
și plictiseala de care erau stăpâniţi. Numai omuleţul cu barbă 
din fotoliul învecinat părea a fi mult interesat de moartea 
Laviniei. Cazul care i se înfățișa exact în acel moment îl fascina 
vizibil. Continuă să mormăie singur, cu aceeași voce gâfâită, și 
Fraser îl auzi repetând cuvântul” coincidenţă”, apoi „absurd, 
dacă te gândești”, iar în continuare „și niciun pic de sânge”. 
După un timp se pomeni că vecinul său i se adresează direct. 

— Poftim? răspunse Fraser. Ce-aţi spus? 

— Curge mai mult sânge decât vă puteţi imagina! 

— Despre ce vorbiţi? 

Când omul se întoarse spre el, Fraser avu senzația neplăcută 
că răsuflarea lui umedă îl stropește. Avea un fel de gâtuire în 
voce, un soi de gâlgâit. 

— Când ucizi un bărbat... răspunse el. 

— Dar asta-i femeie, zise Fraser enervat. 

— E totuna. 

— Și-apoi, nu e vorba de un asasinat. 

— Nu interesează. 

Făcea impresia că s-au angajat într-o luptă inutilă și absurdă. 

— Ei bine, eu știu, declară omulețul bărbos pe un ton de 
nemărginită vanitate. 


— Ce anume știți? 

— Treburile astea, răspunse cu o ambiguitate dictată de 
prudență. 

Fraser se întoarse spre el, încercând să-l vadă mai bine. Să fie 
oare un nebun? Să fi fost oare în aceste cuvinte fără noimă 
bolborosite de un necunoscut, la cinematograf, vreo prorocire 
despre ceea ce ar fi putut să i se întâmple lui într-o zi? Incercând 
să-l vadă, se gândea: drace, doar sunt încă în toate minţile. 
Vreau să-mi păstrez toată raţiunea. Nu putu distinge decât un 
mic trup negru, ghemuit. Omul reîncepu să vorbească singur. 

— Aiurea! spuse. Ce baliverne! Auzi, cică a făcut-o pentru 
cincizeci de livre. Dar e o balivernă! Pretexte, iarăși pretexte! Și 
întotdeauna îl arestează pe primul venit. Nu cercetează mai 
departe. Ce naivitate... 

Și așa mai departe, mereu pe acest ton lipsit de nuante, pe 
acea voce gâfâită. lată deci cum arată nebunia. Pe măsură ce își 
dădea seama, Fraser își impunea să nu-și piardă raţiunea. Apoi 
omulețul se întoarse iar spre el și-l acoperi cu stropi de salivă. 

— Aţi spus că s-a sinucis? Dar cum poți fi sigur? Nu ajunge să 
știi ce mână a ţinut cuțitul! 

Cu un gest neașteptat, de încredere, își așeză mâna pe aceea 
a lui Fraser: degetele îi erau umede și lipicioase. Sporindu-i 
teama de eventualitatea unei explicaţii, Fraser îl întrebă: 

— Ce vreţi să spuneţi? g 

— Eu știu, replică omulețul. In situația mea, ajungi să știi 
aproape tot. 

— Ce situație? spuse Fraser, care, simțind încă mâna 
lipicioasă așezată pe a sa, se întrebă dacă-și pierduse minţile 
sau nu... La urma urmei, puteau exista numeroase explicații... 

— Poate veţi spune despre situaţia mea că e destul de 
disperată... 

Din când în când, vocea părea că i se pierde cu totul în gâtlej. 
Pe ecran, se derulau scene fără înțeles. O tânără în cămașă de 
noapte făcea impresia că plânge în braţele unui centurion 
roman: „In braţele tale, o, Lucius, nu mă mai tem de moarte”. 

Omuleţul rânji tăcut. Işi reluă apoi monologul. l-ar fi fost 
foarte ușor să-și imagineze că nu e acolo, fără această mână 
lipicioasă care sfârși prin a se ridica. Apoi mâna păru a căuta să 
se sprijine pe speteaza scaunului din faţă, în timp ce capul 
necunoscutului începu să cadă brusc într-o parte, ca al unui 


copil idiot. Omuletțul pronunţă, cu voce limpede, aceste cuvinte 
neașteptate: 

— Drama din Bayswater. 

— Cum? întrebă Fraser tresărind. 

Înainte de a ajunge în apropierea teatrului, citise aceste 
cuvinte pe panoul unui chioșc de ziare. 

— Ce? 

— Aţi spus: drama. 

— Inchipuie-ţi, domnule, că au plasat fundătura Cullen în 
Bayswater! 

Pe neașteptate, omuleţul începu să tușească cu faţa întoarsă 
spre Fraser; își îndreptă tușea spre el, vrând parcă să se 
răzbune. Apoi, cuprins parcă de nerăbdare, se ridică de pe 
scaun. 

— Hait!... umbrela mea... 

— N-aţi avut umbrelă. 

— Umbrela mea, repetă el, umbrela... mal rosti stins, ca și 
cum și-ar fi pierdut glasul definitiv. Pipăind, se strecură prin faţa 
genunchilor lui Fraser. 

Acesta îl lăsă să plece, dar înainte ca omuleţul să fi atins 
draperiile murdare de la ieșire, ecranul deveni deodată de un 
alb strălucitor - filmul se rupsese. Un candelabru acoperit de 
praf se aprinse brusc pe plafon, răspândind o lumină îndeajuns 
de puternică pentru ca Fraser sa poată distinge petele care-i 
mânjeau mâna. Nu, nu era o halucinație: întâmplarea se 
petrecuse acolo. El nu era nebun; șezuse doar lângă un nebun, 
un nebun care într-o fundătură... Fraser părăsi sala în goană: 
omul dispăruse având de ales între trei direcţii. In loc să se 
decidă pentru una, la întâmplare, Fraser intră într-o cabină 
telefonică, unde cu o luciditate și o hotărâre neașteptate pentru 
el formă numărul Scotland Yard-ului. | se răspunse cu un interes 
și multă bunăvoință. Da, fusese comis un asasinat într-o 
fundătură, Cullen News. Un bărbat căruia i se retezase gâtul de 
la o ureche până la cealaltă, cu un cuţit de tăiat pâine. Fraser 
începu să relateze că șezuse la cinematograf chiar lângă asasin, 
căci nu putea fi decât el; el însuși, Fraser, se alesese cu pete de 
sânge pe mâini. Dar vocea de la Scotland Yard îl întrerupse:” 
Oh, nu, auzi el, asasinul e în mâinile noastre... fără niciun dubiu. 
Cadavrul e cel care a dispărut!” Fraser puse receptorul în furcă 
și exclamă tare: „De ce mi s-a întâmplat asta? De ce tocmai 


mie? S-ar putea să fie totuși un vis!” Dar aplecându-se spre 
mica oglindă de deasupra aparatului telefonic, își zări faţa 
stropită de sânge, de niște picături foarte mici, ca dintr-un 
pulverizator. Işi aminti cu groază și dezgust de barba umedă a 
omulețului. Începu să strige: „Nu vreau să ajung nebun! Sunt în 
toate minţile! Nu vreau să ajung nebun!” În câteva clipe, fu 
înconjurat de un mic grup, în timp ce se apropia un poliţist. 


E.F. Benson 
Sălașul groazei 


Satul Maxley unde, vara și toamna trecuta, s-au petrecut 
aceste stranii întâmplări, se întinde pe o zonă înaltă, cotropită 
de iarbă și pini, din Sussex. În toată Anglia nu se află un loc mai 
dulce și mai sănătos. Când vântul bate dinspre sud, e împovărat 
de miresmele mării; dinspre est, înălțimile apără satul de 
capriciile lui martie; dinspre vest și nord, adierile ajung aici după 
ce au străbătut mile de păduri îmbălsămate și de pajiști. Satul în 
sine e destul de neînsemnat ca populaţie. La jumătatea 
singurului drum, cu trotuare largi și zone spaţioase de iarbă pe 
fiece parte, se înalță mica biserică normandă și străvechiul 
cimitir de mult părăsit; în rest sunt vreo duzină de case 
georgiene micute, potolite, din cărămidă roșie, cu ferestre 
înalte, fiecare cu o grădină de flori în faţă; câteva magazine și 
de două ori pe-atâtea cabane cu acoperiș de stuf ale lucrătorilor 
de pe moșiile din jur completează tabloul pașnicei noastre 
așezări. Pacea generală e totuși, din păcate, întreruptă sâmbăta 
și duminica, pentru că ne aflăm pe una din principalele șosele ce 
leagă Londra de Brighton și strada noastră cea liniștită se 
transformă în pistă de curse pentru mașini și biciclete 
zburătoare. Indicatorul de la intrarea în sat, care îi imploră să 
meargă încet, pare doar a-i încuraja să-și înteţească viteza, dat 
fiind că drumul e drept și deschis și chiar nu există niciun motiv 
pentru care ar face altminteri. In semn de protest, doamnele din 
Maxley își acoperă nasul și gura cu batistele îndată ce văd că se 
apropie o mașină deși, fiindcă e asfalt, nu au în realitate nevoie 
de asemenea precauțiuni împotriva prafului. Dar duminica 
seara, târziu, după ce hoarda de extravaganţi a trecut, ne 
pregătim iarăși pentru cele cinci zile de izolare veselă și tihnită. 
Grevele căilor ferate, care tulbură atât de mult ţara, pe noi ne 


lasă nepăsători deoarece majoritatea locuitorilor din Maxley nu-l 
părăsesc niciodată. 

Eu sunt norocosul posesor al uneia dintre acele micuţe case în 
stil georgian și mă consider la fel de norocos având un vecin 
atât de interesant și incitant ca Francis Urcombe care, fapt 
confirmat de localnici, n-a dormit niciodată în altă parte decât în 
casa lui (situată aproape de a mea) de circa doi ani când, deși 
încă în puterea vârstei, a demisionat de la catedra de psihologie 
a Universității (Cambridge, dedicându-se studierii acelor 
fenomene curioase și enigmatice care par a interesa deopotrivă 
latura fizică și pe cea psihică a naturii umane. Într-adevăr, 
retragerea sa nu a fost fără legătură cu pasiunea pentru 
straniile teritorii neexplorate ce se întind dincolo de hotarele 
științei și a căror existenţă e cu încăpățânare negată de minţile 
înguste, precum viziunile din momentul morţii, casele bântuite 
de stafii, vampirism și multe altele. 

— Sigur că nimeni nu mă ascultă - îmi spune - pentru că de 
nimic nu se tem mai tare sălașele acestea ale învăţăturii decât 
de cunoaștere iar, drumul cunoașterii trece și prin studiul unui 
asemenea gen de lucruri. Funcţiile sistemului uman sunt, în 
genere cunoscute. Ele reprezintă o ţară care a fost explorată și 
înscrisă în grafice și hărţi. Dar în afara ei se află teritorii uriașe, 
nedescoperite, care cu certitudine există, iar adevărații pionieri 
ai cunoașterii sunt aceia care, chiar cu riscul de a fi socotiți 
creduli sau superstițioși, vor să pătrundă în acele locuri 
încețoșate și pesemne primejdioase. Eu consider că aș fi mai 
folositor afară, fără compas ori raniță, în ceţuri, decât într-o 
colivie ca un canar, să ciripesc despre ceea ce e deja 
binecunoscut. În plus, să-i înveţe pe alţii e extrem de dificil 
pentru un om care știe doar să învețe el însuși; ca să-i înveți pe 
alţii nu e nevoie decât să fii un măgar îngâmfat. 

lată deci că Francis Urcombe era un vecin minunat pentru 
cineva care, ca mine, avea o curiozitate neliniștită și arzătoare 
privitor la ceea ce el numea „locuri înceţoșate și primejdioase”; 
iar vara trecută am primit o întărire dintre cele mai binevenite, 
în persoana doamnei Amworth, văduva unui funcţionar de stat 
indian. Soţul ei fusese judecător în provinciile nord-vestice și, 
după moartea lui, survenită la Peshawar, ea s-a reîntors în 
Anglia; un an petrecut la Londra în păcle și murdăria citadină, i- 
a redeschis pofta de aerul proaspăt și soarele de la ţară. De 


asemenea, avea un motiv întemeiat să se stabilească în Maxley; 
strămoșii ei, până acum o sută de ani, se născuseră aici și, în 
vechea curte a bisericii, multe pietre funerare poartă numele ei 
de fată: Chaston. Robustă și energică, personalitatea ei 
viguroasă și veselă a trezit iute satul Maxley la cel mai înalt 
nivel de sociabilitate cunoscut vreodată. Majoritatea era - 
burlaci, celibatari sau oameni mai în vârstă - prea puţin înclinată 
spre strădania de a cheltui și a depune efortul impus de legile 
ospitalităţii și până atunci veselia unui mic party cu ceai, un 
bridge după și galoși (când era umezeală) meniţi excursiei spre 
casă, unde ne aștepta o cină solitară, constituiau culmea 
festivităților noastre mondene. Doamna Amworth însă ne-a 
dezvăluit un mod de trai mai gregar și a organizat spre 
exemplificare petreceri cu gustări și cine frugale, pildă pe care 
am început să o urmăm. În serile când nu se aranjau asemenea 
petreceri, unui om singur ca mine îi făcea plăcere să știe că un 
telefon la casa doamnei Amworth, situată la nicio sută de iarzi, 
și o întrebare despre dacă aș putea veni după cină la un joc de 
pichet înainte de culcare s-ar solda cu un răspuns de bun-venit. 
Ea aștepta acolo cu un zel amical de companie și tot acolo 
așteptau o sticlă de porto și o ceașcă de cafea, la care se 
adăugau o ţigară și un joc de pichet. Cânta la pian într-o 
manieră degajată și exuberantă și avea o voce încântătoare; și, 
cum zilele se lungeau, iar lumina zăbovea până târziu, jucam 
cărți în grădina ei pe care, în câteva luni, o transformase dintr-o 
creșă pentru limacși și melci într-un petic strălucitor de tufe 
înflorite luxuriant. Intotdeauna era binedispusă și fermecătoare; 
o interesa totul, iar în muzică, grădinărit, jocuri de tot felul era 
un interlocutor competent. Toată lumea (cu o excepţie) o 
plăcea; toţi simțeau cum aduce cu sine voioșia unei zile însorite. 
Excepţia era Francis Urcombe; deși mărturisise că n-o place, 
admitea că îi stârnea totuși interesul în cel mai înalt grad. Mi s-a 
părut un lucru bizar pentru că, așa plăcută și jovială cum era, nu 
vedeam ce anume ar fi putut isca suspiciuni sau bănuieli, într- 
atât era de sănătos și deschis chipul pe care ni-l arăta. Dar 
interesul lui Urcombe era autentic, fără niciun dubiu; putea fi 
observat, urmărind-o și scrutând-o. În privinţa vârstei ea 
mărturisise franc că avea patruzeci și cinci de ani; dar 
vioiciunea,  neastâmpărul, pielea netedă, părul negru ca 
tăciunele făceau greu de crezut că nu adopta un procedeu 


insolit și-și adăuga zece ani la vârstă în loc să-i scadă. 


Și deseori, când prietenia noastră s-a mai copt, doamna 
Amworth mă suna şi-mi propunea să mă viziteze. Dacă eram 
ocupat cu scrisul, îi dădeam - așa căzusem la învoială - un 
răspuns negativ și-i auzeam râsul plăcut și urarea de a lucra cu 
succes în seara respectivă. Câteodată, înainte de a sosi 
propunerea ei, Urcombe urma să traverseze de la el de acasă ca 
să fumăm și să mai tăifăsuim, iar ea, auzind cine avea să fie 
musafirul meu, stăruia să fie invitată. Urcombe nu protesta; ea 
și cu mine urma să ne jucăm pichetul, spunea, iar el o să se uite 
la noi, dacă nu aveam nimic împotrivă, ca să mai înveţe câte 
ceva despre joc. Dar mă îndoiesc că era foarte atent la joc, 
pentru că nimic nu putea fi mai limpede decât că, de sub 
streașină frunţii și a sprâncenelor stufoase, atenţia nu-i era 
fixată asupra cărţilor, ci asupra unuia dintre jucători. Insă părea 
să-i facă plăcere să petreacă astfel o oră cu noi și, deseori, până 
într-o anume seară de iulie, o urmărea pe doamna Amworth cu 
aerul unui om care are în faţă o problemă extrem de complicată. 
Ea, prinsă de joc, părea să nu-l observe cum o scrutează. Apoi a 
venit acea seară când - asta văd în lumina evenimentelor 
ulterioare - s-a smuls un pic, pentru prima oară, din vălul ce 
ascundea de ochii mei oroarea secretă. Atunci n-am sesizat, dar 
mi-am dat seama totuși că, mai apoi, dacă îmi telefona și-mi 
propunea să vină pe la mine, negreșit mă întreba nu numai dacă 
aveam răgaz, ci și dacă domnul Urcombe era la mine. Dacă era, 
zicea, n-o să strice șueta unor burlaci bătrâni și, râzând, îmi ura 
noapte bună. Urcombe, în seara despre care povestesc, venise 
cu vreo jumătate de ceas înainte de apariția doamnei Amworth 
şi-mi  vorbise despre credințele medievale privitoare la 
vampirism, unul dintre acele subiecte de frontieră insuficient 
studiate până să fie repudiate de medicină și discreditate ca 
simple superstiții. Şedea în scaun, sever, și expunea, cu 
limpezimea lucidă care făcuse din el în perioada Cambridge un 
conferenţiar admirabil, istoria acelor misterioase apariţii. In 
toate se regăseau trăsături generale tipice: un spirit vampiric își 
făcea sălaș în trupul unui bărbat sau ai unei femei în viaţă, 
conferindu-i puterea supranaturală de a zbura ca un liliac și de a 
se hrăni în sângeroase ospeţe nocturne. Când” gazda” lui 
moare, spiritul continuă să locuiască în acel trup care nu 


putrezește. Ziua se odihnește, noaptea părăsește mormântul și- 
și continuă înfiorătoarele rătăciri. Se pare că în evul mediu nicio 
țară europeană nu le-a scăpat; chiar și mai demult pot fi găsite 
indicii despre ei, în istoria romană, greacă și ebraică. 

— De obicei, toate dovezile astea se presupune că sunt 
viziuni datorate luminii înșelătoare a lunii, spunea. Sute de 
mărturii independente, în perioade diferite, au atestat apariţia 
acestor fenomene și nu există explicaţie cunoscută mie care să 
acopere absolut toate faptele. Și, dacă ești înclinat să spui „De 
ce, atunci dacă acestea sunt fapte reale, nu dăm și noi peste ele 
acum?”, îţi poţi da două răspunsuri. Unul e că în evul mediu 
bântuiau boli cunoscute, ca de pildă ciuma neagră, care sigur că 
a dispărut, dar din această pricină nu afirmăm că nici n-a 
existat. Exact așa cum ciuma neagră a vizitat Anglia și a 
decimat populaţia din Norfolk, la fel aici, chiar în acest district, 
acum vreo trei sute de ani, a existat o epidemie de vampirism, 
iar Maxley a fost centrul ei. Al doilea răspuns e chiar mai 
convingător pentru că îţi voi spune că în niciun caz vampirismul 
nu s-a stins. O izbucnire de vampirism a avut loc în India, acum 
doi ani. 

In acel moment am auzit ciocănelul de la ușă bătând în 
maniera optimistă și decisă în care doamna Amworth își anunța 
de obicei sosirea și m-am dus să-i deschid. 

— Intră repede, i-am zis, și salvează-mă să nu-mi îngheţe 
sângele în vene! Domnul Urcombe încearcă cu tot dinadinsul să 
mă bage în sperieți. 

instantaneu, prezenţa ei vitală, voluminoasă, păru să umple 
încăperea. 

— Oh, ce drăguţ! zise. Îmi place la nebunie să-mi îngheţe 
sângele în vene. Continuă-ţi povestea cu fantome, domnule 
Urcombe! Ador poveștile cu fantome. 

Ca de obicei, el o observa cu o nespusă atenție. 

— Nu era chiar o poveste cu fantome, replică. Îi spuneam 
gazdei noastre doar că vampirismul încă nu a dispărut. Îi 
spuneam că a răbufnit în India, acum câţiva ani. 

A urmat o pauză mai mult decât perceptibilă și am văzut că, 
dacă Urcombe o observa, și ea, pe de altă parte, îl fixa cu ochi 
mari și gura întredeschisă. Apoi râsul ei drăgălaș invadă liniștea 
cam tensionată. 

— O, ce păcat! zise. N-o să-mi îngheţe deloc sângele în vene. 


De unde a-i scos asemenea povești, domnule Urcombe? Am trăit 
ani de zile în India și n-am auzit absolut nimic despre astfel de 
lucruri. Trebuie s-o fi scornit vreun născocitor de basme de prin 
bazare; sunt celebri. 

Urcombe era pe punctul de a spune ceva, dar se opri brusc. 

— Da, pesemne așa e, zise. 

Însă ceva anume ne-a tulburat în acea seară obișnuita 
întrunire pașnică și ceva anume a întunecat buna-dispoziție 
uzuală a doamnei Amworth. Nu mai avea chef de pichet și a 
plecat după abia două-trei jocuri. Urcombe tăcuse tot timpul și a 
deschis gura numai după ce am rămas singuri: 

— Ce ghinion ca răbufnirea de... hai să-i zicem „a acelei boli 
foarte misterioase” a avut loc tocmai la Peshawar, unde locuia 
cu soțul ei. Și... 

— Ei? 

— El a fost una dintre victime. Firește, am uitat asta total 
când am deschis discuţia. 

Vara a fost irațional de fierbinte și secetoasă, iar Maxley 
suferea mult din pricina arșiţei, dar și din pricina invaziei unor 
țânțari mari și negri, a căror pișcătură era foarte iritantă și 
virulentă. Veneau seara, se așezau pe piele atât de ușor încât 
nu-i simţeai până când un junghi ascuţit nu te anunţa că ai fost 
mușcat. Nu mușcau de față sau de mâini, ci alegeau pentru 
ospăț întotdeauna gâtul și, pe măsură ce otrava s-a răspândit, 
majoritatea am adoptat câte o gușă în plus, temporară. Apoi, 
spre mijlocul lui august, a apărut primul caz al acelei boli 
misterioase pe care doctorul nostru local a atribuit-o căldurii 
sufocante, cuplate eu mușcătura acelor insecte veninoase. 
Pacientul era un băiat de șaisprezece sau șaptesprezece ani, fiul 
grădinarului doamnei Amworth, iar Simptomele erau: paloare 
anemică și apatie, însoţite de o mare somnolenţă și poftă de 
mâncare. Și el avea pe gât două înţepături micuţe unde, așa 
presupunea doctorul Ross, îl mușcase unul din țânțarii aceia 
uriași. Bizar era că în jurul mușcăturii nu apăruse nicio umflătură 
sau iritație. La vremea aceea căldura începuse deja să se 
ostoiască, însă răcoarea n-a izbutit să-l întremeze și băiatul, în 
ciuda mâncării înghiţite cu lăcomie, ajunsese numai piele și os. 

M-am întâlnit cu doctorul Ross pe stradă într-o după-amiază 
și, ca răspuns la întrebările mole despre pacientul său, mi-a 
spus că se teme că băiatul nu mai avea zile multe. Cazul - mi-a 


mărturisit - îl zăpăcise complet; o formă obscură de anemie 
pernicioasă era tot ce putea diagnostica. Dar se întreba dacă 
domnul Urcombe n-ar consimţi să-l vadă pe băiat, în speranţa 
de a arunca o nouă lumină asupra cazului și cum Urcombe cina 
cu mine în seara aceea, i-am propus doctorului Ross să vină și 
el. Nu putea, dar urma să treacă mai târziu. 

Când a sosit, Urcombe a acceptat pe dată să-și pună 
cunoștințele la dispoziţie și au plecat. Fiind văduvit de 
companie, i-am telefonat doamnei Amworth să aflu dacă 
puteam să dau o raită pe la ea pentru vreo oră. A urmat, firește, 
un bun-venit în chip de răspuns și, între pichet și muzică, ora s-a 
lungit la două ore. Mi-a povestit despre băiatul care zăcea fără 
speranţă răpus de misterioasa boală și mi-a spus că ea însăși 
fusese să-l vadă deseori, cu mâncăruri hrănitoare și delicate. 
Dar azi - și ochii ei blânzi s-au umezit - îi era teamă că-l vizitase 
pentru ultima oară. Cunoscând antipatia dintre ea și Urcombe, 
nu i-am spus că prietenul meu fusese chemat la o consultațţie. 
Când m-am întors, a venit cu mine doar ca să maiia o gură de 
aer din răcoarea nopţii și ca să împrumute o revistă cu un articol 
despre grădinărit pe care dorea să-l citească. 

— Ah, minunat aerul acesta al nopţii! zise adulmecând 
pofticios răcoarea. Aerul nopţii și grădinăritul sunt cele mai 
tonice. Nimic nu te stimulează mai bine decât contactul direct 
cu pământul mamă. Niciodată nu te simţi mai înviorat decât 
după ce ai săpat în grădină: mâini negre, unghii negre și pantofi 
plini de noroi. 

Izbucni într-un râs jovial: 

— Sunt. Lacomă de aer și pământ. Nu aștept cu frică moartea, 
fiindcă atunci am să fiu îngropată și o să mă învăluie bunul 
pământ. N-am nevoie de sicriul de plumb... am dat indicaţii 
explicite. Dar cu aerul ce-am să fac? Ei bine, presupun că nimeni 
nu poate avea totul. Revista? Mii de mulțumiri, o să ţi-o înapoiez 
negreșit. Noapte bună; apucă-te de grădinărit, stai cu ferestrele 
deschise și n-ai să faci anemie. 

— Întotdeauna dorm cu fereastra deschisă, i-am spus. 


M-am dus direct în dormitor (una din ferestre dă spre stradă) 
și, în vreme ce mă dezbrăcăm, am avut impresia că aud niște 
voci. Nu le-am dat atenţie, am stins lumina și m-am cufundat în 
cel mai oribil vis, fără îndoială o sugestie deformată a ultimelor 


cuvinte schimbate cu doamna Amworth. Am visat că mă 
trezeam și descopeream că amândouă ferestrele dormitorului 
erau închise. Pe jumătate sufocat, am visat că săream din pat și 
mă duceam să le deschid. Dar storurile celei dintâi erau lăsate 
și, când le ridicam, vedeam cu groaza unui coșmar fața doamnei 
Amworth suspendată aproape de ochiul geamului, în întunericul 
de afară, clătinându-se. Trăgeam la loc storurile ca să 
îndepărtez teroarea și alergam la a doua fereastră, pe partea 
cealaltă a încăperii, și iarăși dădeam de chipul doamnei 
Amworth. Apoi panica m-a cuprins ca o rafală de vânt; mă 
sufocam în încăperea fără aer și orice fereastră aș fi deschis, 
faţa doamnei Amworth plutea dând să între, la fel ca acei țânțari 
negri și tăcuţi care te mușcau până să iei seama. Coşmarul s-a 
întețit până la nivelul urletului și, cu ţipete strangulate, m-am 
trezit și mi-am regăsit încăperea răcoroasă și pașnică, cu 
amândouă ferestrele deschise și storurile ridicate. Și cornul lunii, 
sus pe cer, trasa pe pardoseală o lumină lungă și liniștitoare. 
Dar chiar și treaz persista groaza și m-am zvârcolit mult fără să 
pot dormi la loc. Pesemne dormisem mult înainte de coșmar, 
pentru că acum aproape se iveau zorii și curând, la răsărit, 
pleoapele somnoroase ale dimineţii au început să se ridice. 


Abia coborâsem - am dormit târziu după ce a răsărit soarele - 
când a sunat Urcombe să afle dacă putea să mă vadă imediat. A 
intrat, sever și preocupat, și am observat că trăgea cu nesaţ 
dintr-o pipă pe care nici măcar n-o umpluse. 

— Am nevoie de ajutorul tău, mi-a zis, așa că ţie trebuie să-ţi 
spun primul ce s-a întâmplat acasă. M-am dus cu micul nostru 
doctor să-i văd pacientul și l-am găsit mai mult mort decât viu. 
De îndată am diagnosticat în sinea mea ce însemna anemia asta 
inexplicabilă. Băiatul e victima unui vampir. 

Și-a pus pipa goală pe masa pe care tocmai îmi adusesem 
micul dejun, și-a încrucișat braţele și a început să se uite la mine 
fix pe sub sprâncenele stufoase. 

— Și acum, ce-i cu seara trecută, zise. Am insistat ca băiatul 
să fie mutat din cabana tatălui său la mine acasă. Și, când îl 
căram pe o targă, cu cine ne întâlnim dacă nu cu doamna 
Amworth? S-a arătat extrem de șocată că-l mutam. Acuma, tu 
de ce crezi că s-a purtat așa? 

Cu un început de oroare m-a invadat amintirea coșmarului și 


am simţit cum mi se strecoară în minte o idee atât de absurdă și 
inimaginabilă, încât am alungat-o imediat. 

— N-am nici cea mai mică idee, i-am spus. 

— Atunci ascultă ce s-a întâmplat mai departe! Am stins toate 
luminile din camera unde culcasem băiatul și m-am așezat la 
pândă. O fereastră rămăsese un pic deschisă și cam pe la 
miezul nopţii am auzit ceva afară, de parcă cineva încerca s-o 
deschidă de tot. Am ghicit cine - da, e pe puţin la șase metri 
deasupra solului - și am tras cu ochiul de după storuri. Exact 
acolo plutea faţa doamnei Amworth și-și pusese și o mână pe 
pervaz. M-am furișat mai aproape și am trântit fereastra cu 
toată puterea; cred că i-am prins vârful unui deget. 

— Imposibil! am tipat. Cum să plutească în aer? Și de ce să fi 
venit? Nu-mi mai spune asemenea... 

Încă o dată mă izbi amintirea coșmarului. 

— iți spun doar ce am văzut, zise el. Şi toată noaptea, până 
aproape s-a luminat de zi, a fluturat afară ca un ţânțar teribil, 
încercând din răsputeri să între. Acum pune cap la cap tot ce ți- 
am spus! 

Și începu să numere pe degete: 

— Unu: o boală similară cu a băiatului a izbucnit la Peshawar 
și domnul Amworth a murit din pricina ei. Doi: doamna Amworth 
s-a opus să mut băiatul la mine. Trei: ea sau demonul din trupul 
ei, o creatură puternică și mortală, încearcă să intre în casă. Și 
mai adaugă și asta: în evul mediu a fost o epidemie de 
vampirism aici, la Maxley. Vampirul - așa zice povestea - s-a 
dovedit a fi fost Elizabeth Chaston... Văd că-ţi amintești numele 
de fată al doamnei Amworth... În fine, băiatul e mai bine azi- 
dimineaţă. Cu siguranţă n-ar mai fi fost în viaţă dacă l-ar fi văzut 
iarăși. Și ce rezultat îţi dă? 

A urmat o lungă tăcere, în decursul căreia incredibila grozăvie 
a prins să capete nuanțele realității. 

— Am ceva de adăugat, i-am zis, care ar putea sau nu să 
cântărească oarece. Spui că... spectrul a dispărut la ivirea 
zorilor? 

— Da. 

I-am povestit visul și a zâmbit rece: 

— Ai făcut bine că te-ai trezit. Așadar, trebuie să mă ajuţi din 
două motive: unu: ca să-i salvăm pe ceilalţi; doi: ca să te salvezi 
pe tine. 


— Ce trebuie să fac? 

— Întâi de toate să mă ajuţi să-l păzim pe băiat și să ne 
asigurăm că nu se mai apropie de el. in cele din urmă să mă 
ajuţi să o prindem, să o demascăm și să o distrugem. Nu e om; 
e un fel de diavol încarnat. Încă nu știu cum o să procedăm 
exact. 

Era deja unsprezece dimineaţa și am traversat la el acasă, 
gata pentru o veghe de douăsprezece ceasuri, timp în care 
Urcombe să se odihnească pentru a-și prelua din nou postul 
noaptea, așa că în următoarele douăzeci și patru de ore 
Urcombe sau eu am fost în camera în care zăcea băiatul. 

Ziua următoare a fost duminică cu o dimineață strălucitoare și 
când mă duceam la el să-mi iau postul în primire, șuvoiul 
mașinilor deja începuse să curgă spre Brighton. În aceeași clipă 
i-am zărit ieșind din casă pe Urcombe, cu o faţă veselă care 
prevestea vești bune despre pacientul său, și pe doamna 
Amworth, care-mi făcea semne de salut, cu un coș în mână, 
mergând pe banda lată de iarbă care mărginea strada. Acolo ne- 
am întâlnit toţi trei. Am observat (și am văzut că și Urcombe a 
observat) că un deget de la mâna ei stângă era bandajat. 

— Bună dimineaţa la toată lumea, zise ea. Și aud că pacientul 
dumitale e mai bine, domnule Urcombe. Trebuie să vin să-i aduc 
un borcan de dulceaţă și să mai stau și cu el vreo oră. Suntem 
buni prieteni. Sunt grozav de fericită că s-a înzdrăvenit. 

Urcombe a tăcut o clipă, ca și cum ar fi luat o hotărâre, apoia 
îndreptat un deget spre ea: 

— Îţi interzic cu desăvârșire! Nici n-ai să stai cu el, nici n-ai să- 
| vezi. Și știi de ce la fel de bine ca mine. 

Niciodată n-am văzut o schimbare mai oribilă pe o faţă de om 
ca aceea care i-a schimonosit ei chipul; pielea i s-a făcut precum 
scrumul. Și-a ridicat mâna ca o pavăză împotriva acelui deget 
acuzator și s-a dat înapoi spre stradă. A urmat un sunet sălbatic 
de claxon, un scrâșnet de frâne, un urlet - prea târziu - dintr-o 
mașină care trecea și un țipăt lung, brusc întrerupt. Trupul ei 
sări de pe drum după ce prima și a doua roată trecuse peste el. 

A fost îngropată trei zile mai târziu în cimitirul din afara 
satului, conform dorințelor pe care îmi spusese că te înscrisese 
în testament, iar șocul pricinuit micii noastre comunităţi de 
moartea ei neașteptată și înfiorătoare începu să se domolească. 
Doar pentru doi oameni, Urcombe și cu mine, șocul fusese de la 


bun început atenuat de ușurarea adusă de moartea ei; însă - 
lucru lesne de înțeles - nu ne-am dat în vileag secretul și nicio 
aluzie la ce grozăvie și mai mare fusese evitată astfel nu ne-a 
scapat niciodată. Dar, destul de bizar - cel puţin așa mi se părea 
mie - Urcombe tot nu era mulțumit de ceva ce o privea și nu-mi 
răspundea la întrebări. Și apoi, când zilele blânde ale lui 
septembrie și octombrie au început să zboare precum frunzele 
copacilor îngălbeniţi, s-a liniștit, însă chiar la începutul lui 
noiembrie aparenta liniște s-a transformat în uragan. 

Cinam într-o seară în capătul satului și pe la unsprezece seara 
mă întorceam acasă. Luna strălucea neobișnuit și lumina toată 
contururile clar, ca într-o gravură. Ajunsesem în apropierea 
casei în care locuise doamna Amworth, când am auzit țăcănitul 
porţii din față și în clipa următoare am înghețat și m-am 
cutremurat până-n rărunchi; ea stătea acolo. li vedeam profilul 
bine luminat și nu era nicio îndoială. Păru să nu mă zărească (și 
într-adevăr umbra gardului de tisă din faţa grădinii mă învăluia 
în întuneric), păși rapid și intră în curtea casei de peste drum. 
Apoi am pierdut-o complet din ochi. 

Mi se tăiase respiraţia de parcă aș fi alergat - și acum chiar 
alergam, aruncând priviri îngrozite în urmă, de-a lungul celor o 
sută de iarzi care mă despărţeau de casa mea și a lui Urcombe. 
Spre a lui m-au dus pașii și un minut mai târziu eram înăuntru. 

— Ce-ai venit să-mi spui? mă întrebă. Sau să ghicesc? 

— N-ai să ghicești. 

— Nu, nu-i o ghicitoare. S-a întors și ai văzut-o. Povestește- 
mi! 

l-am povestit. 

— E casa maiorului Pearsall, zise. Hai repede acolo! 

— Și ce să facem? 

— N-am nicio idee. Asta trebuie să aflăm. 

Intr-un minut eram în fața casei. Când trecusem eu pe acolo, 
fusese cufundată în beznă; acum licăreau lumini la câteva 
ferestre și maiorul Pearsall a năvălit afară pe poartă. Ne-a văzut 
și s-a oprit. 

— Mă duc la doctorul Ross, zise grăbit. Soţia mea s-a 
îmbolnăvit brusc. Se culcase de un ceas când am urcat și am 
găsit-o albă ca o stafie și complet epuizată. Adormise, cred... Mă 
scuzați! 

— O clipă, domnule maior, zise Urcombe. Are vreo urmă pe 


gât? 

— Cum de-ai ghicit? Are un ţânţar din aceia fioros, cred că a 
pișcat-o de două ori. li curgea sânge. 

— Și a rămas cineva cu ea? întrebă Urcombe. 

— Da, am trimis camerista. 

Plecă, iar Urcombe se întoarse spre mine. 

— Acum știu ce avem de făcut. Schimbă-ţi hainele, vin să te 
iau de acasă. 

— Ce se întâmplă? am întrebat. 

— O să-ţi spun pe drum. Mergem la cimitir. 


Când ne-am reîntâlnit, căra un târnăcop, o lopată și o 
șurubelniţă și pe umăr ducea un colac de frânghie. Pe drum mi-a 
făcut rezumatul teribilei ore care ne aștepta. 

— Ce o să-ţi spun o să ţi se pară acum prea fantastic ca să-mi 
dai crezare, dar înainte de ivirea zorilor o să vedem dacă 
depășește realitatea. Printr-o preafericită întâmplare ai văzut 
spectrul, trupul astral sau cum vrei să-i spui, al doamnei 
Amworth îndreptându-se spre treburile ei oribile și, prin urmare, 
fără niciun dubiu, spiritul vampirului care a sălășluit în ea în 
timpul vieţii o animă din nou și în timpul morţii. Asta nu e ieșit 
din comun... într-adevăr, toate săptămânile care au trecut de la 
moartea ei am așteptat să se întâmple. Dacă am dreptate, o să-i 
găsim trupul nedescompus și nealterat. 

— Dar e moartă de aproape două luni! 

— Să fie moartă de doi ani și tot așa ar rămâne dacă vampirul 
e înlăuntrul ei. Deci, ţine minte: orice ai să vezi că fac, n-am să-i 
fac ei care, în ordinea firească a lucrurilor, acum ar fi trebuit să 
hrănească iarba de deasupra mormântului, ci unui spirit de o 
nespusă răutate și foarte primejdios, care dă trupului ei o viață 
fantomatică. 

— Ce-am să te văd făcând? 

— O să-ţi spun. Ştim amândoi că, în clipa asta, vampirul 
înveșmântat în aparenţa ei de muritor a ieșit; ia cina în oraș. Dar 
trebuie să se întoarcă înainte de ivirea zorilor și să intre în forma 
materială care zace în mormânt. Noi trebuie să așteptăm s-o 
facă și apoi să săpăm împreună și să-i scoatem trupul. Dacă am 
dreptate, ai s-o vezi ca și cum ar fi încă în viață, cu toată 
vigoarea înfricoșătorului aliment pulsându-i în vene. Și apoi, 
când se luminează și vampirul nu mai poate părăsi sălașul 


trupului ei, am s-o lovesc cu asta - și-mi arătă târnăcopul - 
drept în inimă. Și ea, care revine la viață doar animată de acel 
spirit malefic, ea și partenerul ei împelițat or să moară cu 
adevărat. Apoi s-o îngropăm la loc, în sfârșit eliberată. 


Am ajuns la cimitir și, în lumina lunii, nu a fost dificil să-i 
identificăm mormântul. Se afla la vreo cinci metri de capela cea 
mică, sub porticul căreia ne-am ascuns, în beznă. De acolo 
vedeam limpede mormântul și urma să așteptăm vizitatorul 
infernal să se întoarcă acasă. Noaptea era caldă și potolită, dar 
chiar dacă ar fi suflat un vânt îngheţat cred că nu aș fi simţit 
nimic, atât eram de preocupat de ce avea să se întâmple. In 
turnulețul capelei un clopot bătea din sfert în sfert de oră și m-a 
uluit cât de repede se succedau bătăile. 

Luna apusese, dar câteva stele încă mai luceau șters pe cerul 
clar, când bătu de ora cinci. După câteva minute am simţit că 
mă atinge ușor mâna lui Urcombe; m-am uitat în direcţia pe 
dare mi-o indica degetul lui și am văzut cum conturul unei femei 
înalte și robuste se apropie din dreapta. Fără zgomot, mai 
degrabă alunecând și plutind decât pășind, se îndreptă spre 
mormântul pe care îl pândeam. Se mișcă în jurul lui ca și cum ar 
fi vrut să fie sigură că e cel căutat și o clipă se opri cu faţa spre 
noi. În lumina cenușie cu care ochii mi se obișnuiseră, i-am 
distins ușor chipul și i-am recunoscut trăsăturile. 

Își trecu mâna peste gură, de parcă s-ar fi șters, și izbucni 
într-un asemenea hohot de râs, că îmi făcu părul măciucă. Apoi 
sări pe mormânt, cu mâinile ridicate deasupra capului și, 
centimetru cu centimetru, se scufundă în pământ. Mâna lui 
Urcombe stătuse pe braţul meu ca un ordin de a rămâne 
nemișcat; acum și-o lua. 

— Haide, zise. 

Cu târnăcopul, sapa și frânghia ne-am îndreptat spre 
mormânt. Pământul era moale și nisipos, așa că după vreo șase 
lovituri am dat de capacul sicriului. Cu târnăcopul, Urcombe a 
dat deoparte pământul din jur, am potrivit frânghia și am 
încercat să-l ridicăm. A fost o treabă complicată și de lungă 
durată; lumina începuse să vestească ziua la răsărit înainte de a 
fi scos sicriul lângă mormânt. Urcombe a deschis închizătorile 
capacului cu șurubelniţa și l-a împins la o parte; am stat să o 
privim pe doamna Amworth. Ochii ei, închiși odată de moarte, 


erau acum deschişi, obrajii îmbujoraţi, iar gura roșie, cu buze 
cărnoase, părea să zâmbească. 

— O lovitură și se termină totul, zise Urcombe. Nu-i nevoie să 
te uiţi. 

În timp ce spunea asta a luat târnăcopul și, punând vârful pe 
pieptul ei, în stânga, și-a măsurat distanţa. Și, deși știam ce-o să 
facă, n-am putut să întorc capul în altă parte... 

A apucat târnăcopul cu amândouă mâinile, l-a ridicat ca să-și 
ia avânt și l-a înfipt cu toată forța în pieptul ei. Un șuvoi de 
sânge (cu toate că era moartă de atâta vreme) a izbucnit în aer 
și a căzut cu un plescăit înfundat pe lințoliu și, în aceeași clipă, 
de pe buze i-a ţâșnit un țipăt lung, îngrozitor, crescând ca un 
muget de sirenă, apoi brusc s-a stins. Fulgerător, aripa morții i-a 
atins chipul, culoarea a pălit, obrajii s-au stafidit, gura i-a căzut. 

— Bine că s-a terminat, zise Urcombe și, fără să-mi dea răgaz, 
ne-am apucat să punem capacul la loc. 

Se lumina repede de ziuă; am muncit ca niște apucaţi să 
punem sicriul înapoi în groapă și să-l acoperim cu pământ... 
Păsările erau ocupate cu cel dintâi ciripit când ne întorceam pe 
drumul spre Maxley. 


Ray Bradbury 
Coasa 


Drumul se termina brusc. Alerga prin vale, ca orice alt drum, 
între povârnișuri pe pământ pietros, neroditor, printre stejari, 
apoi peste un lan de grâu larg, singuratic, sălbatic. Ajungea 
până la o căsuţă albă ce părea a lanului de grâu, apoi dispărea 
ca și cum n-ar mai fi fost nevoie de el. 

Oricum tot nu conta prea mult, pentru că nu mai avea nicio 
picătură de benzină. Drew Erickson opri mașina veche și rămase 
privindu-și mâinile mari și aspre de ţăran. 

Molly vorbi, fără să se miște din colţul de alături. 

„Trebuie s-o fi luat pe un drum greșit la ultima bifurcaţie”. 

Drew dădu din cap. 

Buzele lui Molly erau aproape la fel de albe ca și obrazul. Atât 
doar că erau uscate, în timp ce pielea obrazului era jilavă de 
sudoare. Vocea era albă, fără expresie. 

„Drew” - spuse - „Drew, ce-o să facem acum?” 

Drew își privea mâinile. Mâini de ţăran al cărui pământ se 


stinsese sub ele de arșiţă, de vânt flămând, pământ care nu le-a 
dăruit niciodată destulă mâncare. 

Copiii aflaţi în spate se treziseră și priveau afară de pe 
grămada de legături prăfuite. Ridicară capul peste spătarul 
banchetei și spuseră: 

„De ce ne-am oprit, tăticule? Mâncăm? Ne e îngrozitor de 
foame”. 

Drew închise ochii. Își ura mâinile. 

Degetele lui Molly îi atinseră încheietura. Ușor. Abia simţit. 
„Drew, poate cei din casă ne vor da ceva de mâncare”. O dungă 
albă, de furie, apăru în jurul gurii bărbatului.” Să cerșim - spuse 
aspru - neam de neamul nostru n-a cerșit vreodată. Și nici n-o s- 
o facem”. 

Ea îi strânse mâna. El se întoarse și-i văzu ochii. Văzu ochii lui 
Susie și pe ai micului Drew privindu-l. Toată înţepeneala din 
spinare și din gât îi pieri. Obrazul se albi și rămase fără expresie. 
Parca fusese bătut prea mult, prea tare. leşi din mașină și o 
porni pe potecă, spre casă. Mersul îi era nesigur, ca al unui 
bolnav sau ca al unui orb. 

Ușa era deschisă. Drew bătu de trei ori. Nimic, doar liniște și o 
perdea albă care flutura în aer ușor și fierbinte. Știuse încă 
înainte să între. Știuse că în casă se află moartea. Era liniștea 
aceea. 

Străbătu un salon mic și curat, apoi un mic coridor. Nu se 
gândea la nimic. Era dincolo de gând. Se îndreptă spre bucătărie 
orbește, ca un animal. 

Atunci, printr-o ușă deschisă, zări mortul. 

Era un bătrân întins pe un pat alb, curat. Nu murise de mult, 
în orice caz nu destul de demult ca să-și fi pierdut privirea 
liniștită. Trebuie să fi știut că moare, pentru că purta hainele de 
înmormântare: un costum vechi negru, periat și călcat, o 
cămașă albă, curată și cravată neagră. 

Coasa era sprijinită de perete, lângă pat. Între mâinile 
bătrânului era un snop de grâu proaspăt; un snop de grâu copt, 
auriu și greu. 

Drew intră în dormitor mergând încet. Îl trecu an. Fior rece. Își 
scoase pălăria spartă și prăfuită și stătu lângă pat privind în 
pământ. 

Hârtia se afla pe pernă, lângă capul bătrânului. Era pusă acolo 
pentru a fi citită. Erau poate dorinţe legate de înmormântare ori 


poate de a chema vreo rudă. Drew își cobori privirea încruntată 
asupra cuvintelor, mișcându-și buzele palide și uscate. 

„Către acela care stă alături de mine, lângă patul meu de 
moarte. 

În deplinătatea facultăţilor mele mintale și singur pe lume, 
așa cum mi-a fost dat, eu, John Buhr, dau și las moștenire 
această fermă cu tot ce-i aparţine omului care va veni. Orice 
nume ar purta și oricare i-ar fi originea, n-are importanţă. Ferma 
și grâul sunt ale lui; coasa și datoria poruncită de aceasta. Este 
deci liber s-o ia sau nu, dar să ţină minte că eu, John Buhr, sunt 
doar acel ce dă, nu și cel ce poruncește. 

Drept pentru care semnez, în această a treia zi de aprilie 
1938 (semnătura) John Buhr”. 


Drew străbătu din nou case și, deschizând ușa, de plasă, 
spuse:” Molly, vino înăuntru. Copii, voi rămâneţi în mașină”. 

Molly intră. O duse în dormitor. Ea privi testamentul, coasa, 
lanul de grâu mișcându-se în bătaia vântului fierbinte. Faţa i se 
boti și-și mușcă buzele. „E prea frumos ca să fie adevărat. 
Trebuie să fie ceva necurat la mijloc”. 

„Ni s-a schimbat norocul, spuse Drew. Asta-i tot. Vom avea ce 
munci, mâncare din belșug, un acoperiș care să ne apere de 
ploaie”. Luă coasa. Strălucea ca luna. Erau câteva cuvinte 
scrijelite pe lamă: „CINE MĂ MÂNUIEȘTE - COSEȘTE LUMEA!” Nu 
însemna nimic pentru el, cel puţin atunci. 

„Drew - întrebă Molly, privind la mâinile încleștate ale 
bătrânului - de ce strânge bătrânul așa de tare snopul de grâu?” 

Chiar atunci liniștea grea a fost ruptă de gălăgia copiilor pe 
prispa din faţă. Molly suspină. 


S-au mutat în casă. L-au înmormântat pe bătrân pe deal și au 
rostit câteva cuvinte la căpătâiul lui. S-au întors acasă, au 
curățat-o, au descărcat mașina și au mâncat câte ceva. Era o 
mulțime de mâncare în bucătărie. N-au făcut nimic altceva timp 
de trei zile, doar au aranjat casa, au privit lanul, s-au culcat în 
paturi confortabile, s-au uitat unul la altul uimiţi de ce îi se 
întâmpla, dar burțţile erau pline, iar Drew avea și câte o ţigară 
bună, seara. 

In spatele casei era un grajd, în el un taur și trei vaci; mai era 
și o pivniță sub câţiva copaci mari care-i făceau umbră, iar 


înăuntru erau bucăţi mari de carne de vită, șuncă și carne de 
porc și de oaie, destul ca să hrănească o familie de cinci ori mai 
mare, un an, doi, poate chiar trei. Mai era o putină și o cutie cu 
brânză și niște bidoane mari, metalice, cu lapte. 

În cea de-a patra zi, stătea în pat privind coasa când Drew 
Erickson și-a dat seama că era timpul să se apuce de lucru, era 
grâu copt în lan; îl văzuse cu ochii lui și nu voia să lenevească. 
Trei zile de lenevie erau destul pentru un bărbat. Se sculă singur 
la primele semne ale zorilor, luă coasa privind-o mereu în drum 
spre lan. O ţinea în mâini și o legăna. 

Era un lan întins. Prea mare pentru un om, și totuși unul 
singur îl îngrijise. 

La sfârșitul primei zile de muncă se întoarse cu coasa pe 
umăr, cu privirea unui om nedumerit. Era un grâu cum nu mai 
văzuse până atunci. Se cocea în mănunchiuri separate, la 
distanţă unele de celelalte. Nu era firesc să se întâmple așa. Nu 
i-a spus lui Molly. Cum nu i-a spus nici alte lucruri despre grâu. 
Nu i-a spus, de exemplu, că grâul încolţește la câteva ore după 
de e tăiat. Nici asta nu era normal. Prea îngrijorat nu era. Avea 
ce mânca și asta era important. 


A doua zi grâul pe care îl lăsa încolţțind se ridica formând mici 
zone verzi. 

Drew Erickson își frecă bărbia, se întrebă ce, de ce și cum de 
se întâmplă așa și la ce bun nu putea să vândă atât. De câteva 
ori în cursul zilei urcă până departe pe deal, la mormântul 
bătrânului, numai ca să se asigure că acesta mai este acolo, 
poate cu ideea vagă că ar putea afla câte ceva despre grâu. 
Privise în zare și văzuse cât de mult pământ avea. Grâul se 
întindea trei mile spre munte de o lăţime de doi acri. In unele 
locuri grâul era abia răsărit, în altele era auriu; pete verzi, altele 
cenușii abia cosite de el. Bătrânul, însă, nu i-a spus nimic; era o 
mulțime de țărână și de pietre deasupra lui. Mormântul stătea în 
soare, vânt și liniște. Drew Erickson s-a întors la muncă simțind 
o plăcere ciudată, i se părea important ce face. Nu-și dădea 
seama de ce, dar așa simţea. Foarte, foarte important. Nu putea 
lăsa grânele în picioare. Apăreau mereu noi zone de grâu copt 
și, văzându-le, își spunea: „Dacă tai grâul în următorii zece ani, 
după cum se coace, nu cred să trec de două ori prin același loc. 
Blestemat de mare câmp!” Dădu din cap. Parcă-i un făcut! Nu-i 


niciodată prea mult, așa încât pot cosi tot ce-i copt în fiecare zi. 
Nu rămân decât spicele verzi. Și mâine, cu siguranţă, altă zonă 
tocmai bună...” 

Era o nebunie să tai spicele, fiindcă ele creșteau la fel de 
repede pe cât le tăiai. La sfârșitul săptămânii se gândi să lase 
grâul în pace câteva zile. 

Rămase în pat până târziu, ascultând doar liniștea din casă. 
Nu era nici pe departe liniștea morții, ci liniștea unor oameni 
care trăiau bine și erau fericiţi. 

Se dădu jos din pat, se îmbrăcă, își luă micul dejun fără să se 
grăbească. Stătu pe prispă fumând o ţigară, se plimbă prin 
ogradă, apoi se întoarse și o întrebă pe Molly ce să facă. 

„Mulge vacile”. 

„A, da!”. leși din nou. Găsi vacile așteptând să fie mulse. Le 
mulse, apoi duse bidoanele în pivniță. Era însă cu gândul în altă 
parte. La grâu. La coasă. 

Toată dimineaţa a stat pe prispa din spate răsucind ţigări. A 
făcut o jucărie pentru micul Drew și una pentru Susie, a bătut 
niște lapte și a făcut unt. Dar soarele era de-abia la amiază, 
dureros. Foame nu-i era. Privi grâul pe care vântul îl legăna, îl 
învolbura. Braţele i se încordau, degetele i se crispau, îl mâncau 
palmele, îl ardeau. Se ridică, își frecă mâinile de pantaloni, se 
așeză iar, încercă să mai răsucească o ţigară, dar se înfurie și o 
aruncă, înjurând. Avea simţământul că o a treia mână îi fusese 
tăiată, ori că pierduse ceva din fiinţa lui. 

Auzea vântul șoptind în grâu. 

Pe la ora unu umbla în sus și-n jos, gândindu-se să sape un 
șanț de irigație, dar, de fapt, era cu gândul tot la grâu, la cât de 
frumos era înălțându-se parcă doar pentru a fi tăiat. 

„Blestemat să fie!” 

Se năpusti în dormitor, luă coasa. Rămase așa, ţinând-o în 
mâini. Se simțea iarăși bine. Mâinile nu-i mai erau crispate. 
Capul nu-l mai durea. Cel de-al treilea braţ era la locul lui. Se 
simţea iar întreg. 

Fusese instinctul! llogic precum fulgerul care lovește fără să 
rănească. În fiecare zi trebuia să taie grâul. Grâul trebuia Tăiat! 
De ce? Ei bine, trebuia, asta era tot. Zâmbi coasei pe care o 
ținea încă în mâinile lui mari. Apoi, fluierând, ieși în lanul copt 
care-l aștepta și se apucă de treabă. Gândi că-i puţin nebun. Pe 
dracu, era un lan destul de obișnuit! Aproape! 


Zilele alergau ca niște căluţi blânzi. 

Drew începu să-și simtă munca asemenea cu o durere uscată, 
ca pe o foame cumplită, ca pe o necesitate de neînlăturat. 
Lucrurile începeau să prindă contur în mintea lui. 

Intr-o zi, la prânz, micul Drew și Susie râdeau și se jucau cu 
coasa în timp ce tatăl lor își lua prânzul în bucătărie. l-a auzit. A 
ieșit și le-a luat coasa. Nu s-a răstit la ei. l-a privit foarte 
îngrijorat și de-atunci a încuiat coasa ori de câte ori n-o folosea. 

N-a existat zi să nu cosească. 

Sus. Jos. 

Sus. 

Se gândea la bătrân și la grâul pe care acesta îl ţinuse în 
mâini când murise. 

Jos. 

Gândea la bătrânul mort și la grâul care creștea pe el. 

Sus. 

La zonele nefirești de grâu copt și verde, în felul cum acesta 
creștea! 

Jos. 

Se gândea la... 

Grâul s-a învolburat ca un val galben în gleznele sale. Cerul s- 
a înnegrit. Drew Erickson a scăpat coasa din mână, și s-a 
încovoiat ţinându-se cu mâinile de pântece. Ochii i se învârteau 
în cap. Toată lumea se învârtea cu el. 

„Am ucis pe cineva!” - icni, izbindu-se în piept, căzând în 
genunchi. „Mulţi am ucis!” 

Cerul se frământa, se învârtea precum călușeii albaștri de la 
bâlciul din Kansas. Dar fără muzică. Numai un șuierat ascuţit în 
urechi. 

Molly stătea la masa albastră din bucătărie curățând cartofi, 
când el dădu buzna înăuntru, târând coasa după el. 

„Molly!” 

Ea pluti în lacrimile din ochii lui. Stătea acolo privindu-l și 
așteptând ca el să spună ceva. 

„Impachetează!” - zise privind podeaua. 

„De ce? 

„Plecăm!” - spuse prostește. 

„Plecăm?” 

„Bătrânul... știi ce făcea? Grâul, Molly, și coasa asta... ori de 


câte ori cosești grâul, mii de oameni mor. Pe ei îi tai...” 

Molly se ridică, puse cuțitul de-o parte și cartofii de alta și 
spuse înţelegătoare: „Am umblat mult, dar n-am mâncat 
niciodată destul până acum o lună, aici, tu ai muncit din greu, zi 
de zi și ești obosit”. 

„Aud glasuri, glasuri triste. Spune-mi să mă opresc! Spune-mi 
să nu-i mai omor!” 

„Drew!” 

El continuă ca și cum n-ar fi auzit-o: „Grâul crește sălbatic, 
nebunește. Nu ţi-am spus până acum, dar nu e bine”. 

ÎI privi. Ochii ei erau albaștri, sticloși, goi. 

„Crezi că sunt nebun, dar așteaptă să-ţi spun. Oh, 
dumnezeule, Molly, ajută-mă: mi-am ucis mama”. 

„Oprește-te!” - spuse ea hotărât. 

„Am tăiat un snop de grâu și am ucis-o. Am simţit-o murind, 
așa am aflat, chiar acum”. 

„Drew!” Vocea ei era o zgârietură pe obraz, furioasă și 
speriată. „Taci!” 

„Oh, Molly!” - murmură. 

Coasa îi scăpă din mâini izbindu-se de podea. Ea o ridică cu 
un gest mânios și o puse într-un colţ. „Zece ani am fost cu tine. 
Uneori n-am avut în gură decât praf și rugăciuni. Acum, tot 
acest noroc, dintr-o dată și nu poţi să-l suporţi!” 

Aduse Biblia din dormitor. 

Dădu foile. Acestea fâșâiau ca grâul în adierea unui vânt ușor. 
„Stai jos și ascultă!” 

Dinspre soare se auzea gălăgie. Copiii râdeau la umbra 
stejarul cel mare din faţa casei. 

Ea citi din Biblie, privindu-l din când în când, să vadă ce se 
mai petrece cu el. 


Apoi îi citi în fiecare zi din Biblie. În miercurea următoare, 
când Drew merse la oraș să vadă dacă primiseră ceva poștă, 
găsi o scrisoare. 

Când reveni, era cu o sută de ani mai bătrân. Îi arătă 
scrisoarea lui Molly și-i spuse ce scria cu o voce care nu mai 
avea nimic omenesc în ea. „Mama s-a dus, marţi la ora unu, 
inima”. 

Tot ce Drew Erickson ar fi trebuit să spună ar fi fost: „Urcă 
copiii în mașină, umple-o cu mâncare, mergem mai departe, în 


California”. 

„Drew!” 

„Vezi și tu” - spuse el - ăsta-i un pământ sărac și totuși uite 
cum crește grâul. Nu ţi-am spus tot. Se coace pe porțiuni, câte 
un pic în fiecare zi. Nu-i normal. Imediat după ce-l tai încolțește. 
În dimineaţa următoare se și ridică, crește iar. Marţea trecută, 
acum o săptămână, pe când coseam a fost ca și cum aș fi tăiat 
din propria mea carne. Am auzit pe cineva ţipând. Ca și cum... și 
azi, scrisoarea asta... 

„Rămânem aici”. 

„Molly!” 

„Rămânem aici unde avem ce mânca, avem unde pune capul, 
unde putem trăi bine și mult. N-am să-mi mai înfometez copiii 
niciodată!” 

Cerul se zărea albastru prin ferestre. Soarele cobora ușor 
iluminând figura liniștită a femeii făcând să-i strălucească ochii 
albaștri. Câteva picături de apă sclipiră pe robinetul de la 
bucătărie, apoi căzură. Drew suspină. Un suspin adânc, 
resemnat, obosit. Dădu din cap privind aiurea. „Bine rămânem”. 

Apucă coasa fără vlagă. Cuvintele gravate-n metal aruncau 
sclipiri reci. CINE MĂ MÂNUIEȘTE - COSEȘTE LUMEA! 

„Rămânem...” 


În dimineaţa următoare se duse la mormântul bătrânului. 
Acolo, un mănunchi de grâu creștea chiar pe mijlocul 
mormântului. Același mănunchi pe care bătrânul îl avusese în 
braţe cu câteva săptămâni în urmă. Renăscuse. 

Vorbi bătrânului, dar nu primi niciun răspuns.” Ai cosit acest 
câmp toată viaţa pentru că a trebuit s-o faci. Într-o zi ai dat 
peste propria ta viaţă. Ştiai că e viața ta. Ai trăit-o. Ai mers 
acasă, ţi-ai pus hainele de înmormântare, apoi inima ţi s-a oprit 
și ai murit. Așa a fost, nu-i așa? Și mi-ai lăsat mie pământul și 
când eu am să mor va veni altul”. Vocea lui Drew era 
temătoare. „Cât o să mai meargă așa? Fără ca nimeni să știe de 
câmp, doar cel cu coasa?” 

Dintr-o dată se simţi foarte bătrân. Valea însăși părea veche, 
mumificată, uscată, dar puternică. Când indienii dansau în 
preerie dansul bizonului, câmpul se afla aici. Același cer, același 
vânt, același grâu. Dar înaintea indienilor? Niște Cro-Magnoni 
grosolani și ciufuliţi, cosind cu coase de lemn, ori umblând 


creanga prin grâul viu. 

Drew se întoarse la lucru. Sus, jos. Sus. Jos. Obsedat de ideea 
că este mânuitorul coasei. El, nimeni altul. Grâul creștea 
nebunește în jurul lui, sălbatic, ca un val de forţă și spaimă. 

Sus. CINE MĂ MÂNUIEȘTE! Jos. COSEȘTE LUMEA! 

Trebuia să-și accepte munca cu înțelepciune. Era pur și 
simplu felul lui de a-și câștiga hrana și locuința pentru el și 
familia lui. După atâţia ani grei, meritau și ei să mănânce și să 
trăiască decent. 

Sus și jos. Fiecare spic - o viaţă pe care o curma. Dacă 
proceda cu grijă - privi grâul - el, Molly și copiii ar putea trăi 
veșnic. 

De îndată ce va afla unde este grâul care înseamnă Molly, 
Susie și micul Drew, nu-l va tăia niciodată. 


Brusc, ca la un semn, apăru. 

Chiar acolo în fața lui. 

O lovitură de coasă și i-ar fi tăiat. 

Molly, Drew, Susie. Era sigur. Tremurând, îngenunche și privi 
spicele de grâu. Radiară la atingerea lui. 

Suspină ușurat. Ce-ar fi fost dacă le-ar fi tăiat fără să fi bănuit 
vreodată! 

Respiră adânc, se ridică, luă coasa și se îndepărtă de grâul 
acela, privindu-l îndelung. 

Molly observă că arată extrem de ciudat atunci când se 
întoarse acasă și-l sărută pe obraz, fără niciun motiv. 

La cină, Molly îl întrebă: „De ce ai venit astăzi așa de 
devreme? Se mai strică grâul pe câmp?” 

El dădu din cap și-și mai luă mâncare. 

„Ar trebui să scrii celor de la Agricultură să vină să vadă 
despre ce e vorba”. 

„Nu!” 

„A fost doar o părere”. 

Ridică privirea. „Trebuie să stau toată viaţa aici. Nu pot să las 
pe nimeni să-și bage nasul în grâul ăsta: n-ar ști unde să taie și 
unde nu. Ar putea să taie unde nu trebuie”. 

„Unde nu trebuie?” 

„Nimic - spuse încet - absolut nimic”. 


Trânti furculita pe masă. „Cine știe ce le-ar trece prin cap să 


facă! Ar putea să are tot câmpul!” 

Molly dădu din cap. „Este exact ce-ar trebui făcut. Și s-o luăm 
de la capăt cu seminţe noi”. 

„N-am de gând să scriu nimănui, n-am să dau lanul ăsta pe 
mâna nimănui, nici unui străin și cu asta basta!” Și ușa bufni în 
urma lui. 

Ocoli locul în care viețile copiilor și a soţiei creșteau spre 
soare și cosi în cel mai îndepărtat colț al lanului, unde era sigur 
că nu poate greși. 

Munca însă nu-i mai făcea nicio plăcere. După o oră, știa că-și 
omorâse trei vechi și dragi prieteni din Missouri. Le desluși 
numele în grâul tăiat și nu mai putu lucra. 

Incuie coasa în pivniţă și puse cheia deoparte. Gata cu 
cositul! Gata pentru totdeauna. 

Işi fuma pipa de seară pe prispa din faţă și le povesti copiilor 
ca să-i audă râzând. Dar ei nu râseră prea mult. Păreau retrași, 
obosiţi și caraghioși parcă nu mai erau copiii lui. Molly se 
plângea de dureri de cap, deretică un pic prin casă și se culcă 
devreme adormind adânc. Și asta era caraghios; Molly stătea 
întotdeauna până târziu. 

Lanul unduia sub razele lunii ca o mare. 

Trebuia cosit. Anumite locuri trebuiau cosite ACUM. Drew 
Erickson stătea stăpânindu-și emoția, încercând să nu privească 
lanul. 

Ce s-ar, întâmpla cu Lumea dacă nu s-ar mai duce să 
cosească? Ce s-ar întâmpla cu cei care erau gata să moară care 
așteptau trecerea coasei. 

Va aștepta și va vedea. 

Molly respira ușor când el suflă în lampă și se culcă. Nu reuși 
să doarmă. Auzea vântul foșnind în grâu, simţea o dorinţă 
nestăpânită de a ieși la cosit. 


În plină noapte se trezi umblând prin lan cu coasa în mână. Ca 
un nebun. Speriat. Ca un somnambul. Nu-și amintea cum a 
deschis ușa pivniţei și a luat coasa, dar acum era în lumina lunii, 
mergând printre spice. Intre acestea multe erau bătrâne, 
veștejite, dorindu-și odihna. Somnul aceia lung, nevegheat de 
lună. 

Coasa prinsese viaţă în mâinile lui și-l sileau să meargă 
înainte. Luptând, se eliberă. O azvârli cât colo și începu să 


alerge prin grâu. Se opri și căzu în genunchi. 

„Nu mai vreau să ucid. Dacă mai pun mâna pe coasă, trebuie 
s-o omor pe Molly și pe copii. Doamne, nu-mi cere să fac asta!” 

Stelele străluceau impasibile. 

Undeva, în spate, auzi un zgomot înfundat. De după deal ceva 
țâșni spre cer. Ceva viu cu brațe incandescente, mistuindu-se 
spre stele. Scântei fierbinţi îi căzură pe obraz. Un miros încins de 
foc ajunse la el. 

Casa! 

Strigând, sări în picioare privind incendiul. Căsuţa albă mugea 
în pălălaia fierbinte. Arșiţa se rostogolea pe deal, iar el înota 
sufocându-se în ea, poticnindu-se, înecându-se. 

Cât timp coborâse dealul nu mai rămăsese scândură 
nemistuită de flăcări. Se auzeau pârâituri, scrâșnete, pocnituri. 

Nu tipa nimeni. Nimeni nu se vedea alergând. Nimeni nu 
plângea. 

Urlă: „Molly! Susie! Drew!” 

Nu primi niciun răspuns. Se apropie până își pârli sprâncenele 
și pielea i se încinse și se scoroji ca hârtia arsă, ridicându-se în 
pliuri strânse, aspre. 

„Molly! Susie!” 

Focul se potolea. Drew alergă de câteva ori în jurul casei 
străduindu-se să găsească o intrare. Se așeză apoi acolo unde 
simțea arșița mai tare și aşteptă până se prăbușiră toți pereţii 
bufnind, până când ultimul tavan căzu acoperind podelele cu 
resturi fumegânde. Flăcările muriră, fumul se risipi și zorii se 
iviră încet; nu mai era nimic, doar, cenușă și mirosul iute de 
ars... 

Neluând în seamă fierbinţeala, Drew intră între ruine. Era încă 
prea întuneric ca să vadă ceva. Rămase ca un străin pe un 
pământ necunoscut. Aici - bucătăria; mese și scaune arse, 
cuptorul de fier, dulapurile. Aici - holul. Acolo - salonul și acolo 
dormitorul unde... 


Unde Molly trăia. Dormea printre grinzi prăbușite și printre 
bucăţi de metal îndoite parcă cu furie. 

Dormea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mâinile mici și 
albe atârnau de o parte și de alta a patului. Pe obrazul liniștit 
odihnea o șipcă arsă. Lui Drew nu-i venea să creadă. In mijlocul 
ruinelor, ea dormea într-un pat plin de scrum, cu pielea 


neatinsă, cu pieptul ridicându-se și coborând regulat, respirând. 

„Molly!” 

Vie, dormind, după ce totul arsese în jurul ei, după ce zidurile 
se prăbușiră, după ce tavanul căzuse peste ea și flăcările 
dansaseră în jurul ei. 

Pantofii lui abureau printre resturile fumegânde. l-ar fi putut 
arde picioarele până la glezne și n-ar fi băgat de seamă. 

„Molly...” 

Se aplecă deasupra ei! Ea nu se mișcă, nu-l auzi, nu vorbi. Nu 
era moartă. Nici nu trăia. Stătea acolo, întinsă, cu focul în jurul 
ei fără s-o fi atins, fără să-i fi făcut vreun rău. Cămașa de noapte 
din bumbac era plină de funingine, dar nu arsese. Părul negru 
era întins pe o grămadă de cărbuni... 

li atinse fața și era rece, rece în mijlocul iadului. Respirația 
ușoară făcea să-i tremure buzele deschise într-un zâmbet ușor. 

Copiii erau și ei acolo. In spatele vălului de fum desluși două 
figuri mai mici înfundate în cenușă, dormind. Îi duse pe toţi trei 
la marginea lanului de grâu. Respirau, dar nu se mișcau, 
continuau să doarmă. 

„Copii, treziţi-vă! Mama este...” Moartă! Nu, nu este moartă, 
dar... 

Scutură copiii cu riscul ca aceștia să-i spună lucruri neplăcute. 
Nu reacţionează în niciun fel. Erau ocupați să viseze. Îi lăsă în 
pace și rămase privindu-i încruntat. 

Inţelegea cum de dormiseră, în ciuda focului, și mai continuau 
să doarmă. Știa de ce Molly continua să trăiască, deși nu va mai 
râde niciodată. 

Puterea grâului și a coasei. 

Vieţile lor care trebuiau să se sfârșească ieri, 30 mai 1938, 
fuseseră prelungite pentru că el, pur și simplu, refuzase să mai 
taie grâul. Ar fi trebuit să moară în timpul incendiului. Așa era 
scris să se întâmple. Dar, fiindcă nu tăiase grâul, nimic n-a putut 
să le facă vreun rău. Casa arsese și se prăbușise peste ei și 
totuși trăiau opriţi undeva, la jumătatea drumului, nici vii, nici 
morți. Așteptând. Și în întreaga lume mii și mii, întocmai ca ei, 
victime ale accidentelor, incendiilor, bolilor, sinuciderilor 
așteptau, dormeau întocmai ca Molly și copiii. Incapabili să 
moară, incapabili să trăiască. Toţi la fel, din cauza unui om 
incapabil să-și facă datoria; să cosească grâul copt. Din cauza 
unui om care credea că se poate opri din cosit, că nu va mai 


cosi niciodată. 

Privi iar spre copii. Trebuia să-și facă treaba, zi de zi, fără să 
se oprească vreodată, să meargă mereu înainte fără oprire, 
cosind mereu, mereu, mereu. 

„Bine - gândi - bine, voi cosi!” 


N-a spus adio familiei. S-a întors, mânia mocnindu-i în suflet, 
a găsit coasa și s-a pornit grăbit să cosească, să alerge cu 
salturi mari prin lan, simțind dorința crescându-i în braţe pe 
măsură ce grâul cădea secerat la picioare. lzbea cu putere 
urlând. Apoi se opri. 

„Molly!” - ţipă, ridică coasa și lovi. „Susie! Drew!” și lovi iar și 
iar. 

Cineva gemu. Nu se întoarse să se uite cine. 

Plângând nestăpânit, se aruncă asupra spicelor, iar și iar, 
tăind în stânga și-n dreapta, și la dreapta și la stânga. Mereu, 
mereu, mereu. Secera grâu copt și grâu verde fără grijă, fără să 
se uite, pășind mereu înainte, asudând, râzând. Lama coasei se 
ridica spre soare și se prăbușea șuierând, cântând. Jos! 

Bombele spulberau Londra, Moscova și Tokyo. 

Coasa șuiera nebunește... 

Se aprindeau cuptoarele de la Belsen și Buchenwald. 

Coasa fluiera umedă... 

Ciupercile atomice orbeau soarele la White Sands, Hiroshima 
și Bikini. 

Spicele plângeau cu lacrimi verzi, prăbușindu-se... 

Coreea, Egipt, Indochina, India se zguduiau; Asia se înfiora; 
Africa își pierdea somnul. 

Coasa continua ridicându-se și secerând cu furie, cu turbarea 
unui om care pierduse atât de mult, încât nu-i mai păsa ce se 
întâmplă cu lumea. 

O singură dată, de-a lungul anilor, o rablă de mașină se abătu 
de la drumul principal, care ducea spre California și se opri în 
faţa unei căsuțe albe, aflate la capătul unui drum pietros și 
murdar, pentru a cere informaţii de la ţăranul care se vedea 
muncind pe câmp. Unul care muncea nebunește, sălbatic, fără 
să se oprească, zi și noapte, într-un nesfârșit lan de grâu. 

N-au obţinut niciun răspuns. Omul era prea ocupat. După 
atâţia ani, era încă prea ocupat să culce la pământ grâul verde 
în locul celui copt. 


Drew Erickson își mișca coasa mereu, cu privirea ca un foc alb 
în ochii săi neadormiţi, mereu, mereu, mereu... 


James Thurber 
Domnul Herb se descotorosește de Soţie 


Domnul Herb era un bărbat rotofei, între două vârste, jurist 
consult la o prosperă firmă din marele oraș situat pe malurile 
Tamisei. De multe ori obișnuia să glumească cu secretara sa - o 
femeie tânără și frumoasă -, spunându-i să fugă cu el în lume. 

— Hai să fugim împreună, să părăsim pentru totdeauna orașul 
ăsta puturos. Vom găsi poate un loc în care să ne simţim bine, îi 
tot zicea el, ori de câte ori se oprea din dictat. 

— Hai, îi răspundea femeia, mai în glumă, mai în serios. 

Într-o după-amiază ploioasă, dl. Herb vorbi mai serios ca de 
obicei. 

— Hai să fugim împreună, spuse el arătându-se aproape 
hotărât. 

— Hai, răspunse secretara. 

DL Herb își zăngăni cheile în buzunar, privind apoi pe 
fereastră. 

— Nevastă-mea s-ar bucura să scape de mine. 

— Ti-ar acorda divorțul? 

— Nu prea cred. 

Tânăra femeie râse: 

— Păi atunci va trebui să te descotorosești de ea. 

În seara aceea, la cină, domnul Herb era neobișnuit de tăcut. 
Cam la vreo jumătate de oră după ce băură cafeaua, deschise 
gura fără să-și ridice nasul din ziar: 

— Haidem în pivniţă, îi zise el soției. 

— Ce să căutăm acolo? întrebă ea fără să-și ridice nasul din 
carte. 

— A, nu prea știu. Dar, oricum, n-am mai coborât de mult în 
pivniță și știi că altădată mergeam destul de des. 

— Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată împreună în pivniţă. 
Nu cred că ar însemna ceva deosebit, dacă n-aș cobori niciodată 
în acel loc. 

— Dar dacă ţi-aș spune că pentru mine înseamnă foarte mult? 

— Dar ce-ţi veni? întrebă surprinsă femeia. În pivniţă e frig și, 
în plus, n-avem absolut nimic de făcut acolo. 


— Am putea să adunăm resturi de cărbuni, spuse domnul 
Herb cu un glas ce dorea să pară convingător. Sau am putea să 
găsim un joc... 

— l-a ascultă, n-am chef de niciun fel de joc. Oricum pentru 
moment citesc. 

— De ce nu vrei să mergi în pivniţă? zise bărbatul părând 
deodată nervos, ridicându-se brusc și plimbându-se cu mâinile 
la spate prin cameră. La urma urmei poţi să citești și acolo. 

— Nu e bună lumina. Și... nu vreau să merg. Să-ţi intre bine în 
cap chestia asta, încercă femeia să pună punct discuţiei. 

— Ei, poftim! nu se lăsă domnul Herb, dând cu piciorul într-o 
carpetă. Alte neveste coboară mereu în pivniță. Eu mă întorc 
obosit de la birou, iar tu nu vrei să-mi faci acest mic hatâr. Și 
doar, Domnul mi-e martor, nu e la capătul lumii. 

— Uite, n-am poftă! 

— Bine, bine! încercă să o liniștească bărbatul, așezându-se și 
luând iar ziarul în mână. Nu doream decât să-ţi fac o surpriză. 

— Nu vrei să lași baltă subiectul ăsta? 

— Ascultă, se enervă din nou domnul Herb, sărind în picioare. 
La urma urmei aș putea să-ți spun adevărul decât să vorbesc 
așa pe ocolite. Vreau să mă descotorosesc de tine și să mă însor 
cu secretara. Nu văd nimic deosebit în asta. Astfel de chestii se 
petrec aproape zilnic. Eşti, cred, convinsă - dragostea nu poate 
fi ținută în frâu... 

— Am mai discutat chestia asta de nu știu câte ori și n-am de 
gând s-o iau de la capăt. 

— Am vrut doar să știi cum stăm. Dar tu întotdeauna iei orice 
lucru așa, mot à mot. Dumnezeule măre, chiar ţi-ai imaginat că 
doream să mergem împreună în pivniţă ca să ne jucăm așa ca 
tâmpiţii? 

— Asta n-am crezut-o nici măcar o fracțiune de secundă. Am 
știut de la început că vrei să mă duci acolo ca să mă omori și 
apoi să mă îngropi. 

— Ei da, sigur! Acum îţi convine să faci pe deșteapta după ce 
ţi-am spus eu. 

— Nu mi-ai spus nimic, te-am tras eu de limbă. Află că mi-am 
dat seama că vrei să mă omori chiar în clipa în care ai intrat în 
casă astă seară. 

— Asta e o exagerare scârboasă, îi replică dl. Herb foarte 
iritat. Habar n-ai avut de nimic. De fapt nici mie nu mi-a venit 


gândul decât acum câteva minute. 

— Să mori de râs, nu alta. Auzi vorbă! De altfel, de omorât mă 
poți omori, dar cu divorțul nu sunt de acord, chiar dacă te văd 
crăpând. 

— Asta știe și secretara mea! l-am spus-o demult... Adică i-am 
zis că n-o să obțin divorțul niciodată. 

— Aha, probabil i-ai spus și că o să mă îngropi. 

— Nu-i adevărat! răspunse cu demnitate domnul Herb. Asta e 
o taină care rămâne între noi doi. 

— AȘ, ai fi în stare să te lauzi la toată lumea. Nu mai îmi 
spune mie că știu eu ce gură spartă ești. 

— Ce n-aș da, spuse dl. Herb pufăind din trabuc, să te știu 
gata îngropată ca să termin bâlciul. 

— Ascultă, găgăuță! Nu-ţi dai seama cât de ușor te-ar prinde? 
Toţi care fac astfel de lucruri sunt prinși până la urma. De ce nu 
te duci să te culci? Te montezi singur în prostiile astea. 

— N-am chef să mă culc. În schimb, am chef să te îngrop în 
pivniţă. În privinţa asta m-am hotărât. Cred că mai limpede 
decât ţi-am spus-o nu se poate. 

— la ascultă! strigă femeia, aruncând cât colo cartea. Dacă 
merg acum în pivniţă, o să fii mulţumit și ai să taci dracului din 
gură? Pot să am și eu parte de puţină liniște, dacă îţi îndeplinesc 
dorința? După aceea mă lași în pace? 

— Da. Însă dacă adopţi atitudinea asta, îmi strici toată 
plăcerea. 

— Da, sigur, sigur, întotdeauna eu sunt aceea care strică 
totul. Mă opresc din citit la mijlocul unui capitol. Niciodată nu 
ajung să aflu cum se sfârșește povestea, dar ţie puţin îţi pasă. 

— Dar ce, eu te-am pus să citești cartea aia? 

Când deschise ușa pivniţei, o invită cu o voce scăzută: 

— Poftim, treci tu înainte. 

— Brr! făcu doamna Herb, începând să coboare treptele. Ce 
frig e aici. Tocmai în anotimpul ăsta ţi-a venit ideea strălucită să 
coborâm în pivniţă. Orice alt soț și-ar fi ucis și îngropat nevasta 
vara. 

— Ei, de! Nu poţi aranja asemenea lucruri atunci când ai chef! 
De fata asta m-am îndrăgostit abia la începutul iernii. 

— Dumnezeule, dar ce murdărie e aici! Ce-i aia din mâna ta? 

— Lopata cu care am să te pocnesc în cap. 

— Ei, nu zău! Scoate-ţi din cap prostiile astea. Ce, ești nebun 


să lași un indiciu atât de evident, mare cât toate zilele, ca să-l 
descopere primul copoi care va veni să-și bage nasul? leși în 
stradă și găsește o bucată de fier sau... mă rog, un obiect care 
nu-ţi aparţine. 

— Bine, bine, fac cum zici tu... dar în stradă n-am să găsesc 
nicio bucată de fier. 

— Dacă ai s-o cauţi unde trebuie, ai s-o găsești. Și te rog să 
nu lipsești multă vreme. Să nu zăbovești pe la vreun bar ca să 
stau toată noaptea să îngheţ în infecta asta de pivniță. 

— Bine, bine, am să mă grăbesc. 

— Și închide dracului ușa aia după tine! strigă femeia în urma 
lui. Unde dracu te-ai născut, într-un hambar? 


Léon Bloy 
Băutura ucigașă 


Jack Williamson se considera pur și simplu un nemernic. | se 
părea odios să rămână în umbră, ca un spion, în vreme ce 
această femeie, absolut necunoscută lui, se spovedea. Ar fi 
trebuit să plece imediat ce preotul a apărut cu ea, sau cel puţin 
să fi făcut zgomot, pentru ca ei să fie avertizaţi de prezenţa unui 
străin. Acum însă era prea târziu, iar oribila indiscreţie nu putea 
decât să se agraveze. Într-o zi atât de toridă, avusese fantezia, 
puţin cam neobișnuită pentru el, să intre în bătrâna biserică, 
unde se așezase într-un cotlon întunecat, în spatele acestui 
confesional, pentru a medita în liniște la necazurile sale. După 
câteva minute, fără a ști cum sau de ce, deveni cu totul 
involuntar martorul unei spovedanii. Ce-i drept, cuvintele nu 
ajungeau distinct până la el, fiind sesizată numai o vagă 
șușoteală. Dar, spre sfârșit, discuția deveni mai animată. La un 
moment dat, tânărul bărbat care, printr-o minune, era tocmai 
opusul unui om necioplit, se sperie foarte serios la gândul că era 
pe cale de a surprinde niște mărturisiri ce nu-i erau în niciun caz 
destinate. 

Pe neașteptate, această supoziţie i se adeveri. Strivit de 
groază, Jack auzi următoarele cuvinte rostite cu vădită 
nervozitate: 

— Dar v-am spus, părinte, că i-am turnat otravă în tizană!. 


1 'Tizană, băutură obţinută dintr-o infuzie de plante medicinale sau de 
cereale. 


Apoi nimic. Femeia, căreia nu i se vedea fața, se ridică de pe 
scăunelul de rugăciune și dispăru neauzită. Cât privește preotul, 
rămase nemișcat ca un mort, scurgându-se câteva minute 
interminabile până când să părăsească incinta bisericii cu pași 
grei, ca un om zdrobit. 

Trebui să asculte  zăngănitul persistent al cheilor 
paracliserului și dispoziţia de a ieși, repetată îndelung în naos, 
pentru ca în cele din urmă să se ridice el însuși năucit de acele 
cuvinte ce răsunau în el ca un strigăt. 

Recunoscuse fără niciun dubiu vocea mamei sale! Oh! 
Imposibil să se înșele. Îi recunoscuse mersul, când umbra femeii 
se oprise la doi pași de el. 

Dar, atunci, totul s-a spulberat, totul s-a sfârșit, totul n-a fost 
decât o minciună monstruoasă! 

Trăia singur cu această mamă, care nu vedea aproape pe 
nimeni și nu ieșea decât pentru a se duce la biserică. Se 
obișnuise să o venereze din tot sufletul, ca pe un exemplar unic 
al dreptăţii și al bunătăţii. Atât cât putuse cunoaște el din trecut, 
nimic nu se arăta neclar, nimic necinstit, niciun secret, nici 
măcar un singur fapt dubios. O frumoasă cale imaculată cât 
vedeai cu ochii... Pentru că existenţa bietei femei era umbrită de 
o mare tristețe. 

După moartea soţului ei ucis în război, pe care tânărul Jack cu 
greu și-l mai amintea, nu încetase să poarte doliu, ocupându-se 
exclusiv de educaţia fiului său, pe care nu-l părăsise nici măcar 
o singură zi. Nu acceptase să-l trimită la școală, pentru a-l feri 
de anumite legături; în același timp, și-a asumat răspunderea 
instruirii lui, oţelindu-i sufletul cu frânturi din sufletul ei. Dar tot 
datorită acestui regim, Jack devenise de o sensibilitate 
alarmantă, având nervii extrem de slabi, care adesea îl 
expuneau la suferinţe ridicole, poate și la adevărate primejdii. 

În fine, toată lumea vorbea despre ea cu respect, și astăzi 
tocmai el, fiul ei drag, se vedea silit s-o dispreţuiască. 

Într-adevăr, îi venea să înnebunească, să urle în plină stradă. 
Mama sa! O ucigașă! O nesăbuită, de un milion de ori absurdă, 
una absolut de necrezut și, totuși, neîndoielnic. N-a purces ea 
însăși să declare asta? li venea să-și sfâșie obrajii. 

Dar, ucigașă cui? Dumnezeule mare! Nu cunoștea pe nimeni 
din anturajul său care să fi murit otrăvit. Nu era nici tatăl său, 
care căzuse la datorie, secerat de gloanţele unei mitraliere. Și 


nici el nu putea fi acel om pe care femeia să se fi gândit să-l 
ucidă. El n-a avut niciodată nevoie de tizană și, în plus, se știa 
adorat. Când întârziase prima oară seara - firește, nu din cauza 
lui, mama sa fusese pur și simplu bolnavă de neliniște. Să fi fost 
vorba despre un fapt petrecut înainte de a se naște el? Tatăl lui 
o luase de soţie pentru marea-i frumusețe când ea avea cam 
douăzeci de ani. Să fi fost această căsătorie precedată de vreo 
întâmplare care implicase o crimă? 

Totuși, nu. Trecutul acesta limpede îi era cunoscut; i se 
povestise de nenumărate ori și dovezile rămâneau în afara 
oricărui dubiu. Și atunci, de ce această declaraţie înfricoșătoare? 
De ce, mai ales, a fost nevoie ca el să fie martor la așa ceva? 

Cuprins de groază și disperare, se întoarse acasă. Mama sa îl 
întâmpină îngrijorată: 

— Vai, ce târziu te-ai întors, dragul meu băiat! Ești bolnav? 

— Nu, dar căldura asta insuportabilă m-a stors, așa încât cred 
că nu voi putea mânca nimic. Dar dumneata, mamă, ai fost 
desigur plecată să iei puţin aer... Mi s-a părut că te-am zărit, de 
departe, pe chei. 

— Am fost plecată, într-adevăr, dar n-aveai cum să mă vezi 
pe chei. Am fost să mă spovedesc, treabă pe care tu cred că n- 
ai mai făcut-o cam de mult, păcătosule! 

Jack rămase uluit că nu s-a sufocat, că nu a căzut lat acolo, în 
faţa ei. Era deci adevărat că fusese să se spovedească. Nu se 
prăbuși, dar deveni și mai palid. Mama sa păru că se sperie: 

— Totuși, ce ai micul meu Jack? exclamă ea. Suferi, ascunzi 
ceva mamei tale. Ar trebui să ai mai multă încredere în propria- 
ţi mamă... Vai, cum mă priveşti! comoara mea scumpă... Hai, 
spune-mi totuși ce ai?! 

Și îi cuprinse cu dragoste în braţe. 

— Oh, copil mare ce ești! Ascultă ce-ţi spun. Nu sunt o ființă 
curioasă și nu ţin să te trag de limbă. Nu-mi spune nimic, dacă 
nu vrei, dar lasă-mă să te îngrijesc. Du-te și întinde-te pe pat 
chiar acum. Intre timp, eu am să-ți prepar o gustare bună și 
foarte uşoară... lar dacă noaptea asta vei avea febră, îţi voi face 
o TIZANA... De data asta Jack se prăbuși. 

— In sfârșit! suspină femeia, cu o ușoară oboseală în glas. 

Jack Williamson suferea de un anevrism foarte grav, iar mama 
lui avea un amant care nu voia să-i fie tată vitreg... 


_ Ray Bradbury 
In arșiţa unei nopţi de vară 


Era o seară fierbinte vară în inima orășelului izolat, dăruit cu 
un râu, o pădure și o râpă. Trotuarele dogoreau încă după 
zăpușeala zilei. Magazinele se închideau și străzile se întunecau. 
Vedeai două luni: una formată de cadranul luminos al orologiului 
de la tribunalul negru și solemn și alta, cea adevărată, de 
culoarea vaniliei, care urca încet pe firmamentul albastru închis. 

In „drugstore” ventilatoarele băzâiau și la umbra marchizelor 
rococo erau așezați oameni invizibili. Copiii se jucau pe șoseaua 
pietruită pe care soarele-și arunca razele crepusculare de 
purpură. Ușile scârțâiau și se închideau cu un zgomot sec. larba 
și pomii strigau de căldură. 

Singură, Lavinia Nebbs era instalată pe peronul din faţa casei. 
La 37 de ani era încă foarte dreaptă și foarte suplă. Din când în 
când, sorbea din paharul de limonadă pe care-l ţinea între 
degetele ei albe. Aștepta. 

— lată-mă, Lavinia. 

Lavinia se întoarse. O văzu pe Francine în mijlocul rondurilor 
de cârciumărese și de arbori tropicali care înmiresmau apusul. 
Toată în alb, părea o tânără fată, deși avea 35 de ani. 

Domnișoara Lavinia Nebbs se ridică, încuie ușa cu cheia și își 
lăsă paharul gol pe marginea terasei. 

Ce seară frumoasă de mers la cinema! 

— Unde vă duceţi, duduilor? strigă bunica Hanson, instalată în 
faţa casei, de cealaltă parte a străzii. 

li răspunseră de dincolo de marea de tenebre care le 
despărțea: 

— La cinematograful £E/ite, să-l vedem pe Harold Lloyd în 
Trăiască pericolul! 

— Ei bine, într-o asemenea noapte, n-aș merge cu voi! 
suspină bunica Hanson... Mai ales cu Vagabondul care 
strangulează femeile. Eu mă încui și-mi scot și pușca... 

Bătrâna a trântit ușa și s-a auzit cheia în broască. 

Cele două femei au pornit. Lavinia simțea suflul arzător al 
nopţii de vară, care emana din trotuar, ca dintr-un cuptor încins. 

Sub pași, asfaltul crăpa asemenea cojii de pâine prea coaptă. 
Căldura se ridica pe picioare, se insinua pe sub fuste. 

— Lavinia, crezi tot ce se spune despre Vagabond? 


— Ştii și tu ce mult le place femeilor să-și dea drumul la gură! 

— Și totuși, Hattie Medollis a fost omorâtă acum o lună; 
Roberta Ferry, cu două luni în urmă. Și acum a dispărut Eliza 
Ramsel.... 

— Pariez că Hattie Medollis a fugit cu un comis voiajor. 

— Bine, dar celelalte... care au fost strangulate... patru femei. 
Se spune că le-au găsit cu faţa vânătă și limba ieșită din gură. 

Sosiseră la marginea râpei care tăia orașul în două. În spatele 
lor se aflau casele luminate și de departe se auzea muzica 
aparatelor de radio. 

In fața lor, o groapă adâncă, umedă, înecată în întuneric. 

— Poate că ar fi mai bine să nu mergem la cinema, a spus 
Francine. E în stare să ne urmărească și să ne omoare. Nu-mi 
place râpa asta. Uite ce întunecată este și ce ciudat miroase. Și 
ia ascultă! 

Din fundul râpei în care stagnau cețuri misterioase și fetide, 
se ridica un băzâit de muște și de țânțari. 

— In orice caz, nu eu am să fiu victima, a reluat Francine. 
Pentru că nu eu am să trec prin râpa asta groaznică la noapte, 
târziu. Tu ai să fii aceea, Lavinia. Ai să cobori treptele care duc 
la podeţul acela șubred și ai să mergi pe el până ajungi de 
partea cealaltă... Și poate că Omul o să fie ascuns după un 
copac și o să te pândească. Nu m-aș fi dus nici moartă la 
biserică astăzi, dacă ar fi trebuit să trec singură prin râpa asta, 
fie și în plină zi. 

— Prostii, spuse Lavinia Nebbs. 

— Tu ai să fii cea care, singură pe cărare, ai să-ţi auzi 
zgomotul pașilor, nu eu. Și pe urmă vor fi și umbrele... Lavinia, 
cum poţi tu să suporţi singurătatea și să trăieşti izolată în casa 
aia? 

— Fetelor bătrâne le place să trăiască singure, spuse Lavinia. 

Apoi arătă spre o potecuţă întunecată și dogoritoare. 

— S-o luăm pe scurtătură. 

— Mi-e frică. 

— E încă devreme. Vagabondul iese mai târziu. 

Lavinia, rece ca gheaţa, își luă prietena de braţ și o antrenă 
spre poteca întortocheată, de unde se auzeau greierii, broaștele 
și ţânţarii. 

— Să fugim, gâfâi Francine. 

— Nu. 


Dacă Lavinia n-ar fi întors capul în acea clipă, n-ar fi văzut 
nimic. Dar, a întors capul și atunci a văzut. Francine s-a uitat și 
ea și a trebuit să vadă. Au rămas nemișcate pe cărare, 
necrezându-și ochilor. 

În noaptea adâncă, în mijlocul unui pâlc de copăcei, pe 
jumătate ascunsă, dar culcată astfel încât ai fi putut crede că 
vroia să se bucure de blânda lumină a stelelor, se afla Eliza 
Ramsell. 

Francine urlă. 

Femeia zăcea pe pământ ca și când ar fi plutit pe apă: luna îi 
pusese pete argintii pe obraz, ochii îi erau ca de marmoră albă, 
limba îi era înțepenită între buze. 

Lavinia simţi că râpa se învârtește cu ea ca atunci când te dai 
în lanţuri. Francine gâfâia, se sufoca. Trecu mult timp până când 
Lavinia se auzi vorbind: 

— Trebuie să anunțăm poliţia. 

— Ţine-mă Lavinia, te rog, sustine-mă. Mi-e frig. O! De iarna 
trecută încoace nu mi-a fost niciodată atât de frig. 

Lavinia o susținea pe Francine, iar polițiștii se răspândiseră în 
toată râpa. Se aprindeau lanterne, vocile se amestecau. Se 
făcuse aproape opt și jumătate. 

— Am nevoie de jachetă, ca în decembrie, spuse Francine, 
care-și închisese ochii și-și lipise faţa de umărul Laviniei. 

Polițistul a spus: 

— Acum puteți pleca, domnișoarelor. Am să vă rog să treceţi 
mâine pe la comisariat pentru informaţii suplimentare. 

Lavinia și Francine se depărtară de polițiști și de corpul întins 
pe iarba râpei, pudic acoperit cu un cearșaf. 

Lavinia simţea că-i bate inima. Îi era frig și ei, ca în luna 
februarie. Avea senzaţia că niște fulgișori de zăpadă i se lipeau 
de piele și că în bătaia lunii, degetele ei lungi și subţiri erau 
galbene ca ceara. Își aminti că ea fusese cea care răspunsese la 
toate întrebările, în timp ce Francine plângea în hohote. 

Se auzi vocea unui polițist: 

— Vreţi să fiți însoţite, domnișoarelor? 

— Nu, nu este cazul, a răspuns Lavinia. 

Și ele își continuară drumul. 

„Nu pot să-mi amintesc nimic în momentul acesta”, gândi ea 
„nu pot nici măcar să-mi amintesc cum arata, întinsă pe jos, 
cum era. Nici nu pot să cred că s-a întâmplat. Am și început să 


uit. Mă forţez să uit”. 

— N-am văzut niciodată un mort, a spus Francine. 

Lavinia se uită la ceas. 

— Nu e decât opt și jumătate. Trecem s-o luăm pe Helen și ne 
ducem la cinema. 

— La cinema! 

— Bineînţeles, asta ne trebuie. 

— Lavinia, ce-ţi trece prin cap? 

— Trebuie să uităm. Nu servește la nimic să-ţi aduci aminte. 

— Dar Eliza acolo și... 

— Avem nevoie să râdem. O să mergem la cinema ca și când 
nu s-ar fi întâmplat nimic. 

— Dar Eliza a fost prietena ta, a mea... 

— Nu putem face nimic pentru ea. Pentru noi trebuie să 
facem ceva. Insist. N-am de gând să mă întorc acasă și să 
bocesc. Nu vreau să mă gândesc la asta. Mă ocup de orice dar 
nu de asta. 

Începură să urce pe o cărare pietroasă prin întuneric. Au auzit 
voci și s-au oprit. Mai jos, lângă apele învolburate, o voce 
murmură: 

— Sunt Vagabondul. Sunt Vagabondul. Ucid oameni. 

— Și eu sunt Eliza Ramsell. Priviţi-mă, sunt moartă. Uitaţi-vă 
la limba care-mi iese din gură... 

Francine strigă: 

— Scârboșilor, copii răi ce sunteți! Duceţi-vă acasă, ieșiți din 
râpă, mă auziţi? Duceţi-vă acasă, duceţi-vă acasă! 

Copiii și-au lăsat joaca și au luat-o la fugă. Râsul lor se stingea 
în noapte, în timp ce se întorceau spre căldura orașului. 

Francine începu din nou să plângă și-și continuă drumul. 


— Credeam că n-o să mai sosiți niciodată, duduilor! exclamă 
Helen Greer, coborând treptele verandei sale. N-aţi întârziat 
decât cu un ceas, vă dați seama? 

— Noi... începu Francine. 

Lavinia o ciupi de braţ. 

— Toţi am avut un șoc. Eliza Ramsell a fost găsită moartă în 
râpă. Helen sughiţă: 

— Cine a descoperit-o? 

— Nu știm nimic. 

Cele trei femei rămaseră nemișcate, uitându-se una la 


cealaltă, în frumoasa noapte de vară. 

— Sunt hotărâtă să mă înculi în casă, spuse în sfârșit Helen. 

Dar până la urmă, se duse să-și ia jacheta și, în lipsa ei, 
Francine murmură cu o voce crispată: 

— De ce nu i-ai spus? 

— La ce bun s-o tulbur? Mâine are tot timpul să afle, replică 
Lavinia. 

Cele trei femei o luară pe strada mărginită de copaci 
întunecaţi, în acel oraș în care ușile se trânteau și fiecare se 
încuia bine, blocând ferestrele, trăgând obloanele, stingând 
luminile. 

Simţeau că erau privite de după perdelele trase. 

„Ce ciudat”, se gândea Lavinia Nebbs. „In seara asta copiii ar 
trebui să alerge în voie și să se îndoape cu îngheţată. Când colo, 
îi închide în casă, cu toate ușile și ferestrele zăvorâte. Mingile de 
baseball zac pe peluzele pe unde nimeni nu mai calcă. Un 
șotron desenat cu creta stă degeaba pe trotuarul care dogorește 
încă”. 

— Suntem nebune că umblăm pe afară într-o asemenea 
noapte, spuse Helen. 

— Strangulatorul nu va ucide trei femei deodată, răspunse 
Lavinia. Faptul că suntem trei ne va salva. In plus, e mult prea 
devreme. Crimele se produc doar o dată pe lună. 

Trecu o umbră. O siluetă nedefinită. Ca și cum ar fi fost lovite, 
cele trei femei începură să urle. 

— V-am păcălit strașnic! De după un copac apăru un bărbat în 
bătaia luminii: începu să râdă. 

— Sunt Vagabondul! 

— Tom Dillon! 

— Tom! 

— Tom, a spus Lavinia, dacă mai faci vreodată o glumă atât 
de proastă, îţi urez să fii ciuruit de gloanţe din greșeală. 

Francine se puse pe plâns. 

Lui Tom Dillon îi pieri surâsul: 

— Îmi pare foarte rău. 

— Ştii ce s-a întâmplat cu Eliza Ramsell? interveni Lavinia. A 
murit și dumneata te distrezi speriind femeile. Ar trebui să-ţi fie 
rușine. Nu mai vorbim niciodată cu dumneata. 

— 01... 

A vrut să le urmeze. 


— Staţi unde sunteți, domnule Vagabond și speriaţi-vă singur, 
a spus Lavinia. Duceţi-vă să vedeţi faţa moartei și o să-mi 
spuneţi dacă vi se pare amuzant! 

Le conduse pe celelalte două pe strada luminată de stele. 
Francine era tot cu batista pe obraz. 

— Francine, o imploră Helen, nu era decât o glumă. De ce-o fi 
plângând atât de tare? 

— Mai bine să-ţi spun, Helen. Pe Eliza noi am descoperit-o. Și 
nu a fost un spectacol plăcut. Facem tot ce putem să uităm. De 
aceea ne ducem la cinema. Nu mai vrem să vorbim despre asta. 
Nu mai suportăm. Pregătește banii de bilet că ne apropiem. 


În „drugstore” niște ventilatoare mari, cu pale de lemn 
învârteau aerul greu, încărcat de mirosuri de limonadă și de 
whisky care ajungeau până în stradă. 

— De zece cenți, pastile cu mentă, spuse Lavinia 
vânzătorului. 

Fața acestuia era palidă și trasă, ca fețele tuturor celor pe 
care le întâlniseră pe străzile jumătate goale. 

— O să le mâncăm la cinema, explică ea vânzătorului care 
punea bomboanele într-o pungă de hârtie. 

— Arătaţi bine în seara asta spuse el. Eraţi atât de proaspătă, 
domnișoară Lavinia, la ora douăsprezece când aţi venit să 
cumpăraţi bomboane de ciocolată, și atât de drăguță, încât 
cineva s-a interesat de dumneavoastră. 

— Zău, ce spui? 

— Deveniţi celebră. Un bărbat care stătea la bar s-a uitat 
când aţi ieșit și mi-a spus: 

„la spune-mi, cine este?” 

În timp ce vorbea, mai punea pastile de mentă în pungă. 

— Era un bărbat într-un costum de culoare închisă, cu o faţă 
slabă și palidă. „Asta-i bună, este Lavinia Nebbs, cea mai 
drăguță fată din oraș”, am răspuns eu. „E frumoasă, zice el. 
Unde stă?” 

În acea clipă, vânzătorul se opri și întoarse capul jenat. 

— Doar nu i-oi fi dat adresa? gemu Francine. Vai de mine, 
sper că nu i-ai dat-o, vai de mine. 

— Cum să vă spun, nu mi-am dat seama. l-am spus: 
„Locuiește undeva în Park Street, știi dumneata, lângă râpă”. Nu 
mi-am dat seama atunci. Dar acum, în seara asta, când s-a găsit 


cadavrul... Acum o clipă am aflat și eu și mi-am spus: „Ce-ai 
făcut?”. 

l-a întins punga plină. 

— Idiotule! urlă Francine și ochii i se umplură de lacrimi. 

— Îmi pare foarte rău dar poate că nu se întâmplă nimic. 

— Ce vorbești?! zise Francine. 

Lavinia stătea nemișcată sub privirea fixă a celorlalţi. N-ar fi 
fost în stare să spună ce simţea. De fapt, nu simţea nimic, decât 
poate niște ușoare furnicături nervoase în gât. intinse banii 
mașinal. 

— Bomboanele de mentă sunt cadoul meu. 

Vânzătorul lăsă capul în jos și începu să-și facă de lucru cu 
niște hârtii. 

— Ei, bine, știu ce-o să facem, și asta chiar acum, a spus 
Helen ieșind din magazin. Ne întoarcem direct acasă. N-am 
niciun chef să iau parte la vânătoarea bărbatului ăluia unde 
vânatul o să fii tu, dragă Lavinia. Pentru că bărbatul de tine s-a 
interesat. Deci tu ești următoarea victimă. Vrei să fii găsită 
moartă în râpă? 

— Aș! Era un bărbat ca toți bărbaţii, spuse Lavinia șoptit. 

— Tom Dillon este și el bărbat ca toţi bărbaţii. „Urmăritorul” 
poate fi chiar el. 

— Cred că toate trei suntem sleite, spuse Lavinia cu 
înțelepciune. Eu vreau să mă duc la cinema. Dacă trebuie să fiu 
viitoarea victimă, cu atât mai rău! O femeie are atât de puţine 
motive să iubească viața, mai ales o fată bătrână ca mine, de 
treizeci și șapte de ani! Așa că, dacă nu vă supăraţi, lăsaţi-mă 
să mă distrez. Doar am destulă minte. Mi se pare raţional să 
cred că nu poate ieși în seara asta, imediat după asasinatul 
Elizei. Peste o lună, nu zic nu. Atunci poliţia o să-și slăbească 
supravegherea și pe el o să-l apuce pofta să mai ucidă o dată. 
Știți, trebuie să ai poftă ca să ucizi un om. Cel puţin pentru 
genul ăsta de asasini. Pentru moment, se odihnește. Oricum, n- 
am deloc intenţia să stau singură acasă și să fierb în suc 
propriu. 

— Dar nu-ţi amintești de faţa Elizei, zăcând în râpă? 

— Nu m-am uitat la ea decât o dată. N-am privit-o cu lăcomie, 
vă rog să mă credeți. Sunt în stare să văd un lucru și după 
aceea să-mi impun gândul că nu l-am văzut niciodată. Acum 
puteţi să vă daţi seama cât sunt de tare. Și oricum, discuţia asta 


e caraghioasă pentru că eu nu sunt fata aia drăguță... 

— Ba da, Lavinia, ești drăguță. Eşti cea mai drăguță fată din 
oraș acum când Eliza... Francine se opri brusc, apoi continuă: 

— Dacă ai fi fost mai puţin distantă, te-ai fi măritat de mult. 

— Nu te miorlăi, Francine. Uite c-am ajuns la cinema. Helen și 
cu tine n-aveţi decât să vă întoarceţi acasă. Eu am să mă duc 
singură la cinema și am să mă întorc acasă tot singură. 

— Lavinia, ești nebună. N-o să te părăsim aici... 

Discutară câteva minute. Helen dădu să plece, apoi se 
întoarse când o văzu pe Lavinia că scoate banii să plătească 
biletul. Helen și Francine intrară după ea în sală. 

Prima parte a spectacolului se terminase. In cinematograful 
slab luminat, în care plutea un miros de vopsea, directorul se 
urcă pe scenă și anunţă în faţa perdelelor uzate, de catifea 
roșie: 

— Poliţia ne-a cerut să închidem devreme în seara asta. Deci, 
toată lumea va putea să se întoarcă acasă la o oră convenabilă. 
N-o să mai dăm filmele scurte, vom proiecta direct lung 
metrajul. Spectacolul se termină la ora unsprezece. Vă sfătuim 
să vă duceți direct acasă, să nu vă mai opriţi pe drum. Nu 
dispunem de prea mulţi polițiști și cei câţiva agenţi pe care-i 
avem vor fi în post, pe diferite străzi. 

— Discursul ăsta e pentru noi, Lavinia. Pentru noi. 

Lavinia simţi că cele două fete se lipesc de ea. 

În întuneric cuvintele” TRĂIASCĂ PERICOLUL” se aprinseră pe 
ecran. 

— Lavinia, murmură Helen. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Când am intrat în sală, un bărbat îmbrăcat într-un costum 
de culoare închisă a traversat strada după noi. E aici și el. S-a 
așezat în spatele nostru. 

— Mai termină Helen! 

— Acum este exact în spatele nostru. 

Lavinia privea ecranul. 

Helen se întoarse încet ca să se uite pe furiș în spate. 

— Am să-l chem pe director, urlă ea sărind în picioare. Opriţi 
proiecția! Aprindeţi lumina! 

— Helen, stai jos, îi zise Lavinia, și închise ochii. 


Și-au pus cana goală pe masă și fiecare dintre ele avea o 


mustață de cacao pe buza de sus. Au început să râdă și s-au 
șters cu limba. 

— Vă daţi seama cât de stupidă a fost scena asta, a spus 
Lavinia. Tot scandalul ăsta degeaba. Tare mi-a fost rușine! 

Orologiul cofetăriei arăta unsprezece și douăzeci și cinci. 
leșiră de la cinema râzând și distrându-se. Până și Helen făcea 
haz de purtarea ei. 

Lavinia a spus: 

— Când ai fugit prin mijlocul sălii strigând „lumina”, am crezut 
c-o să mor. 

— Bietul băiat! 

— Era fratele directorului. 

— Mi-am cerut scuze, spuse Helen. 

— Ai văzut ce face panica? 

Ventilatoarele mari se învârteau, împrospătând aerul cald al 
nopţii și răspândind mirosuri de vanilie, zmeură, mentă și 
dezinfectant. 

— N-ar fi trebuit să ne oprim aici, poliţia a spus... 

— Dă-o naibii de poliţie, râse Lavinia. Nu mi-e frică de nimic. 
Vagabondul e la milioane de kilometri. Nu se întoarce el decât 
peste câteva săptămâni. O să-l aresteze poliţia, ai să vezi. Filmul 
a fost grozav, nu-i așa? 

Străzile erau curate și pustii. Nicio mașină, niciun camion, 
nicio ființă omenească... Luminile strălucitoare din vitrinele 
magazinelor lăsau să se vadă manechinele de ceară. Ochii lor 
goi le urmăriră pe cele trei femei, care mergeau pe stradă. 

— Crezi că ar face ceva dacă am striga? 

— Cine? 

— Manechinele... Astea din vitrine. 

— Vai, Francine! 

— Ei... 

Erau mii de oameni în vitrine, oameni țepeni și tăcuți și numai 
trei persoane mergeau prin oraș, trei persoane ai căror pași 
răsunau ca niște împușcături atunci când tocurile loveau 
pavajul. 

O firmă roșie cu neon clipea și bâzâia ca o insectă în agonie. 
Cele trei o depășiră. 

Albă și caldă, aleea cea lungă se ivi în fața lor. Copaci înalți, 
ușor legănaţi de vânt, stăteau de strajă de-o parte și de alta, 
încadrându-le. 


— Mai întâi o să te conducem pe tine, Francine. 

— Ba, nu, eu am să vă conduc. 

— Nu fi caraghioasă. Tu locuiești cel mai aproape. Dacă mă 
conduceţi acasă, la întoarcere o să trebuiască să traversaţi râpa 
singure. Dacă vă atinge o frunză, o să muriţi pe loc. 

Francine a spus: 

— Pot să rămân noaptea la tine. Pentru că tu ești cea mai 
drăguță. 

— Nu. 

Păreau trei forme îmbrăcate, plutind deasupra unei mări 
albite de lună. Lavinia, care vedea copacii întunecaţi defilând la 
dreapta și la stânga și care auzea vocile prietenelor sale fără să 
le asculte, avea impresia că noaptea se grăbeşte. Inaintau încet 
și, în același timp, păreau că aleargă. Toate obiectele aveau 
culoarea unei zăpezi arzătoare. 

— Să cântăm, a spus Lavinia. 

Începură să cânte încet, liniștit, ţinându-se de braţ, fără să se 
uite în urmă. Sub pașii lor trotuarul se mișca, se mișca răcindu- 
se. 

— Ascultaţi, spuse Lavinia. 

Ascultară noaptea de vară, greierii, sunetul îndepărtat al 
orologiului de la tribunal care bătea douăsprezece fără un sfert. 

— Ascultati. 

Ușa unei verande scârţăi în întuneric. Domnul Terle stătea 
tăcut și singur în fața casei, fumându-și ultima ţigară de foc. Ele 
îi zăriră licărirea care se ivea când la dreapta, când la stânga. 

Luminile se stingeau unele după altele. Acum toate erau 
stinse: ale caselor mici, ale caselor mari, ale lumânărilor, ale 
lămpilor, ale verandelor. Și totul părea închis între ziduri de 
bronz, de fier și de oțel. „Totul, gândi Lavinia, este ambalat, pus 
în ladă, aranjata își închipuia oamenii culcaţi în paturile lor, 
luminați de razele lunii: toate suflările se amestecau în noaptea 
de vară; fiecare se simţea probabil în siguranţă. „Și noi, gândi 
ea, iata că ascultăm zgomotul pașilor noștri singuratici, 
răsunând pe trotuarele care păstrează încă soarele după- 
amiezii. Deasupra noastră lampadarele străzii agită milioane de 
umbre fantastice care se reflectă pe șosea”. 

— Ai ajuns acasă Francine, noapte bună. 

— Lavinia, Helen, rămâneți la mine în noaptea asta. E târziu. 
E aproape douăsprezece. Doamna Murdock are o cameră în 


plus. Am să vă pregătesc o ceașcă de cacao caldă și o să ne 
distrăm minunat. 

— Nu, mulțumesc, spuse Lavinia. 

Și Francine se puse iarăși pe plâns. 

— Te rog Francine, nu începe iar, spuse Lavinia. 

— Nu vreau să vă văd moarte, hohoti Francine cu obrajii plini 
de lacrimi. Sunteţi atât de frumoase și atât de drăguţe cu mine. 
Vreau să trăiţi, vă implor, vă implor. 

— Francine, nu mi-am dat seama că ai fost chiar atât de 
impresionată. Îţi promit că te sun, cum ajung acasă. 

— Sigur? 

— Sigur și am să-ți spun că am ajuns cu bine. Mâine o să 
mergem la iarbă verde, în parc. Vrei? O să mâncăm sandvișuri 
cu şuncă, pregătite de mine. Ce zici de asta? Ai să vezi, sunt o 
fiinţă nemuritoare. 

— Ai să-mi telefonezi? 

— Păi nu ţi-am promis? 

— Noapte bună, noapte bună. 

Francine a dispărut într-o clipă și a încuiat ușa de două ori. 

— Acum, i-a spus Lavinia lui Helen, am să te duc acasă. 

Orologiul tribunalului sună de douăsprezece ori. Zgomotul 
răsună printr-un oraș pustiu, mai pustiu decât fusese vreodată. 
Traversară străzile goale, maidanele goale, peluzele goale. 

— Zece, unsprezece, douăsprezece, numără Lavinia pe care 
Helen o ţinea strâns de brat. 

— Nu simţi că se întâmplă un lucru ciudat? 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că noi suntem pe stradă și mergem pe sub 
copaci în timp ce toată lumea s-a culcat, este la adăpost în case. 
Pariez că suntem singurele care umblăm noaptea. 

Zgomotul râpei adânci, întunecate și calde se auzea tot mai 
aproape. 

Peste câteva clipe erau în faţa casei lui Helen. S-au privit 
lung. Vântul răspândea în jurul lor parfumul ierbii cosite și al 
liliacului umed. Luna stătea sus, pe un cer unde se adunau norii. 

— Cred că-i inutil să te rog să rămâi la mine, Lavinia. 

— Am să-mi continui drumul. 

— Uneori... 

— Uneori, ce? 

— Uneori mă gândesc că oamenii vor să moară. Te-ai purtat 


foarte ciudat toată seara. ă 

— Nu mi-e frică, asta este, spuse Lavinia. In plus, probabil că 
sunt și curioasă. Apoi raţionez. Logic vorbind, nu e posibil ca 
Ucigașul să se găsească prin împrejurimi. Cu toată poliţia... 

— Poliţia noastră, micuța noastră poliţie formată din moșnegi? 
Poliţiştii sunt acasă, în patul lor, cu capul ascuns sub pătură. 

— Atunci să spunem că mă distrez, modest dar sigur. Dacă ar 
fi cel mai mic risc, poți să fii convinsă c-aș rămâne la tine. 

— Poate că în subconștientul tău, nu ţii să mai trăiești. 

— Tu și cu Francine mă faceţi să râd! 

— Mă simt vinovată. Am să beau o cafea până ce-o să ajungi 
în josul râpei și o să traversezi podul pe întuneric. 

— Bea o ceașcă în sănătatea mea. Noapte bună! 

Lavinia Nebbs înainta prin tăcerea nopţii de vară. 

Vedea casele cu ferestre întunecate și, de departe, auzea 
lătratul unui câine.” Peste cinci minute, se gândea ea, am să fiu 
acasă în siguranţă. Peste cinci minute am să-i telefonez micuţei 
și stupidei Francine”. 

Deodată, a auzit vocea unui bărbat care cânta ceva mai 
departe, sub copaci. 

A grăbit pasul. 

Un bărbat venea spre ea, vag luminat de razele lunii. Venea 
încet și dezinvolt. 

„Dacă e nevoie, se gândea Lavinia, pot oricând să fug și să 
bat la una dintre ușile astea”. 

Bărbatul cânta: „Luminează, luminează lună a recoltelor” și 
avea un băț gros în mână. 

— Ei, asta da surpriză, exclamă el. Domnișoara Nebbs, ce 
faceţi pe stradă la ora asta? 

— Inspectorul Kennedy! 

Căci el era, sigur că da. Inspectorul Kennedy care-și făcea 
rondul. 

— Ar fi bine să vă conduc acasă. 

— Nu-i nevoie, mă descurc eu singură. 

— Dar locuiţi de cealaltă parte a râpei. 

„Da, gândea ea, dar pentru nimic în lume n-aș traversa râpa 
cu un bărbat. De unde să știu eu care dintre ei este 
Strangulatorul?” 

— Nu, mulțumesc, spuse. 

— Eu stau aici, a spus el. Dacă aveţi nevoie de ajutor, ţipaţi 


cât puteţi. Am să alerg cât pot de repede. 

Își continuă drumul, lăsându-l pe Kennedy singur sub un 
felinar, fluierând. 

„Am ajuns”, gândi ea. 

Râpa. 

Era pe prima din cele o sută treisprezece trepte care coborau 
pe panta acoperită cu tufe de mure; jos era podul șubred, lung 
de vreo sută de metri care ducea spre niște dâmburi întunecate, 
puţin înainte de Park Street. Un singur felinar ca să lumineze 
drumul. „Peste trei minute, gândea ea, am să bag cheia în 
broasca ușii. Nu se poate întâmpla nimic în o sută optzeci de 
secunde”. 

„Una, două, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, nouă trepte” 
murmură ea. 

Avea impresia că aleargă și totuși nu alerga. 

„Cincisprezece, șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, 
nouăsprezece”, numără ea cu voce tare. 

„Am făcut o cincime din drum”, își spuse. 

Râpa era adâncă, adâncă și neagră, neagră. Lumea 
dispăruse. Lumea în care oamenii dormeau în siguranţă. Ușile 
încuiate, orașul, drugstor-ul, cinematograful, luminile, totul 
dispăruse. Nu mai exista decât râpa. Numai râpa neagră și 
imensă, trăia, o strângea. 

„Nu s-a întâmplat nimic, nu-i așa? Nu este nimeni, nu-i așa? 
Douăzeci și patru, douăzeci și cinci de trepte. Ți-aduci aminte de 
vechea poveste cu fantome pe care ne-o povesteam, pe când 
eram copii?” 

Asculta zgomotul pașilor ei pe trepte. 

„Povestea cu omul negru care intra în casă și venea în 
camera de culcare. Acum, e pe prima treaptă a scării care duce 
la cameră. Acum, e pe a doua. Acum, e pe a treia, a patra, a 
cincea. Cum mai râdeam și cum mai ţipam auzind povestea 
asta! Și iată-l pe omul cel groaznic pe cea de-a douăsprezecea 
treaptă, deschizând ușa camerei și apropiindu-se de pat: «Gata, 
am pus mâna pe tine!»” 

Urlă. Niciodată de când se știa nu mai auzise un asemenea 
țipăt. Niciodată nu uriașe atât de tare. Se opri, îngheţată de 
groază, agățându-se de rampa de lemn. Inima-i bătea să i se 
spargă. Zgomotul bătăilor sale înspăimântate umplea lumea 
întreagă. 


„Acolo, acolo, strigă ea însăși, în josul scării. Un bărbat în 
lumină. Nu, acum a plecat. Dar aștepta acolo”. 

Trase cu urechea. 

Liniște. Podul era gol. 

„Nu este nimic, gândi ea, apăsându-și mâna pe inimă. Nu este 
nimic. Stupid. Ce poveste am putut să-mi amintesc. Caraghios. 
Ce să fac acum?” 

Bătăile inimii se liniștira. 

„Oare să-l chem pe inspector? O fi auzit ţipătul meu? Ori n-am 
strigat cu voce tare?” 

Ascultă. Nimic. Absolut nimic. 

„Am să mă întorc la Helen să dorm la ea”. Dar în timp ce-și 
spunea asta, continua să coboare. „Nu, gândi ea, sunt mai 
aproape de casa mea, acum. Treizeci și opt, treizeci și nouă de 
trepte. Atenţie. Nu cădea. O, sunt nebună. Patruzeci de trepte. 
Patruzeci și una. Acum sunt aproape la jumătatea drumului”. Și 
din nou simţi ca îngheață de frică. 

„Așteaptă”, și-a spus oprindu-se. 

Apoi a înaintat cu un pas. Un ecou. A mai făcut un pas. Alt 
ecou... la o fracțiune de secundă mai târziu. 

„Cineva mă urmărește, murmură ea râpei, greierilor negri, 
broaștelor de un verde închis și aburilor întunecați. Cineva 
coboară scara după mine. Nu îndrăznesc să mă întorc”. 

Încă un pas. Încă un ecou. „De câte ori înaintez, - înaintează 
și el” 

Un pas și un ecou. 

Se adresă râpei cu o voce tremurată: 

— Dumneata ești, inspectore Kennedy? 

Brusc, greierii tăcură. Greierii ascultau. Noaptea asculta și ea. 
O clipă, toate peluzele parfumate de noaptea de vară, toți 
copacii mângâiaţi de vântul nocturn tăcură. Frunzele, tufișurile, 
stelele, ierburile au rămas nemișcate ca să asculte inima 
Laviniei Nebbs. Și poate că la mii de kilometri depărtare, într-o 
gară singuratică, părăsită de trenuri, un călător noptatic și 
solitar, care-și citea ziarul la lumina unui bec, ridicase capul ca 
să asculte: „Ce să fie? s-a întrebat el. O veveriță, desigur, care 
sare de pe o creangă pe alta”. Dar, de fapt, era Lavinia Nebbs. 
Inima Laviniei Nebbs. 

Mai repede. Și mai repede. Cobora scara și fugea. 


A auzit muzică. O muzică nebună care o cuprindea și o 
inunda. Deodată, în timp ce fugea, își dădu seama că 
reconstituise în mintea ei, dramatizând-o, partitura muzicală a 
unui film văzut mai de mult. Muzica se învolbura, o strângea, o 
ducea spre fundul râpei. 

„Mai fă câţiva pași, se rugă ea. O sută zece, unsprezece, 
douăsprezece şi... treisprezece trepte! Fundul râpei. Acuma 
fugi! Traversează podul!” 

Vorbea cu picioarele ei, cu braţele ei, cu corpul ei, cu spaima 
ei. In acea clipă teribilă, implora tot ce făcea parte din ea însăși. 
Traversă în fugă podul cu scândurile șubrede, care trecea peste 
ape stătute. In urma ei, pașii necunoscuţi și muzica o urmăreau. 

„Mă urmărește. Nu te întoarce. Nu te uita. 

Dacă-l vezi, n-ai să mai poţi înainta. Ai să fii îngrozită. Ai să fii 
îngheţată de groază. „Fugi... Fugi... Fugi!” 

Fugi peste pod. 

„O, doamne, doamne, fă să trec peste dâmb. Poteca, drumul. 
O, doamne, cât e de întuneric și totul e atât de departe. Dacă aș 
striga acum n-ar servi la nimic. Oricum nu sunt în stare să strig. 
Uite capătul potecii, uite strada. Din fericire sunt fără tocuri. Pot 
să fug, să fug. O, doamne fă să ajung întreagă. Dacă ajung 
acasă întreagă, n-am să mai plec niciodată singură. Am fost 
nebună. Da, recunosc, am fost nebună. Nu știam ce este 
spaima. Refuzam să mă gândesc la ea dar dacă ajung acasă, n- 
am să mai ies niciodată fără Helen sau Francine. Uite strada”. 

Traversă strada și urcă pe trotuar. 

” O, doamne, peronul, casa mea!” 

Zări paharul gol de limonadă pe care-l lăsase pe balustradă 
acum câteva ore, când totul era liniștit și calm și minunat. Ar fi 
dorit din toată inima să se întoarcă în timp, să fie din nou 
așezată pe verandă, cu paharul în mână, la începutul serii. 

„O, fă să pot intra, să încui ușa și să fiu în sfârșit în 
siguranţă!” 

Işi auzi pașii nesiguri pe peron, își simţi mâinile bâjbâind după 
broască. Își auzi bătăile inimii. Auzi strigătele vocii sale 
lăuntrice. 

Cheia intră în broască. 

„Deschide ușa, repede, repede!” 

Ușa se deschise. 

„Acum, intră. Trântește ușa”. 


„Acum încuie de două ori, strigă ea cu o voce tremurătoare. 
De două ori și de trei ori”. 

Ușa a fost închisă și încuiată de două ori și de trei ori. 

Muzica s-a oprit. 

Şi-a. Ascultat, inima. Bătăile nu se mai auzeau. 

In sfârșit era acasă. Era acasă întreagă și nevătămată. Se lipi 
cu spatele de ușă. Intreagă și nevătămată. Ascultă. Nici cel mai 
mic zgomot. Întreagă și nevătămată, mulțumescu-ţi ție doamne, 
întreagă și nevătămată la ea acasă. „N-am să mai ies niciodată 
noaptea”. Intreagă și nevătămată la ea acasă. Ce fericire, să fii 
acasă. Baricadată înăuntru, cu ușa încuiată. „la stai, gândi ea, 
să mă uit pe geam”. 

S-a uitat pe geam mai mult de o jumătate de minut. 

„Asta-i bună, nu-i nimeni! Absolut nimeni. Nu mă urmărea 
nimeni. Nimeni nu alerga după mine”. 

Işi ţinu răsuflarea și râse de ea. 

„E la mintea cocoșului. Dacă un bărbat m-ar fi urmărit, m-ar fi 
prins. Nu-s în stare să fug prea repede. Nu era nimeni nici pe 
peron, nici în curte. Ce proastă am fost! Nu fugeam de nimeni 
decât de mine însămi! Râpa era fără niciun pericol. În orice caz, 
tare te simţi bine acasă. Nimic nu se compară cu casa ta. Este 
singurul loc unde te simţi în voie”. 

Întinse mâna către întrerupător și se opri. 

— Ce e? întrebă ea. Ce e? Ce se întâmplă? 

In spatele ei, în camera obscură, cineva își dregea glasul... 


Dashiell Hammet 
Hârtia de muște 


Era vorba de-o daraveră de dispariţie. 

Hambletonii erau de mai multe generaţii o familie din New 
York bogată și relativ cunoscută. Nimic în istoria Hambletonilor 
nu putea să explice atitudinea lui Sue, mezina clanului. Ea ieșise 
din copilărie cu o proastă deprindere care generase dezgustul 
pentru tot ceea ce era convenabil și gustul pentru ceea ce nu 
era. Când a atins vârsta de 21 de ani, în 1926, a preferat 
deschis cea de-a Zecea stradă celei de-a Cincea, pe escroci 
bancherilor și pe Hymnie Pistolarul onorabilului Cecil Windown 
care-i ceruse mâna. 

Hambletonii încercau să-i impună o conduită decentă, dar era 


prea târziu. Era din punct de vedere legal, majoră. Când, într-un 
sfârșit, ea hotărî să-i trimită la naiba și o șterse de acasă, familia 
n-avu ce-i face. Tatăl ei, maiorul Waldo Hambleton, renunțase la 
toate speranțele pe care le avusese vreodată de-a o salva, dar 
nu ţinea ca ea să-și atragă tot felul de neplăceri nedorite. Se 
adresă, deci, agenţiei detective „Continental” din New York și 
ceru ca ea să fie urmărită cu discreție. 

Hymnie Pistolarul era un scandalagiu din Philadelfia care, 
după o neînțelegere cu asociaţii săi, urcase spre nord și spre 
marele oraș înzestrat cu o mitralieră Thompson învelită într-o 
bucată de pânză cerată cu carouri albastre. Thompsonul 
rămăsese nefolosit aproape un an, timp în care Hymnie își 
asigura viaţa datorită unui pistol automat luând bir micilor 
jucători de „passe anglaise” din Harlem. 

Trei sau patru luni după ce Sue a început să facă menaj 
comun cu Hymnie, acesta a iniţiat tratative care păreau să-i 
ofere perspective promițătoare cu reprezentanţii echipei care 
venea de la Chicago la New York pentru a organiza orașul la 
scară occidentală. Dar băieţii din „Chi” nu pe Hymnie îl voiau, ci 
Thompsonul. Când l-a arătat, ca atu major al cererii sale de 
angajare, ei îi transformară creștetul capului în strecurătoare și 
plecară cu mitralieră cu tot. Sue Hambleton îl îngropa pe 
Hymnie, petrecu două săptămâni în singurătate, în timpul 
cărora își amanetă un inel, ca să aibă ce să mănânce, apoi găsi 
o slujbă de animatoare într-un „speakeasy” ţinut de un grec pe 
nume Vassos. 

Unul dintre clienţii lui Vassos era Babe McCloor, o sută zece 
kile de oase și mușchi irlando-indo-scoţieni, un uriaș bronzat cu 
părul negru și ochi albaștri care se odihnea după ce făcuse 
cincisprezece ani la Seaven pentru că devalizase cele mai multe 
oficii de poștă între New Orleans și Omaha. In timp ce se 
odihnea, Babe își câștiga băutura fugărind trecătorii pe 
străduțele întunecate. Sue îi plăcea lui Babe. Sue îi plăcea lui 
Vassos. Babe îi plăcea lui Sue. Treaba asta nu-i plăcea lui 
Vassos. Gelozia tulbură judecata grecului. El închise ușa 
localului într-o seară, când Babe voia să între. Babe intră luând 
în trecere bucăţi din ușă. Vassos scoase pistolul, dar nu reuși s-o 
desprindă pe Sue agăţată de braţul lui. Încerca să facă sforțări 
în această direcţie în clipa în care Babe îl lovi cu bucata de ușă 
în care se găsea mânerul de aramă. Babe și Sue plecară 


împreună de la Vassos. 

Până atunci, biroul de la New York reușise să păstreze 
contactul cu Sue. Nu era supravegheată permanent: mama ei n- 
o dorea. Era vorba doar ca în fiecare săptămână să fie trimis în 
recunoaștere un om care să vadă dacă fata mai e în viață și să 
culeagă câteva informaţii de la prieteni și vecini, bineînţeles fără 
ca ea să observe că e filată. Toată treaba asta era relativ 
ușoară, dar, când ea și Babe plecară, după devastarea 
bistroului, dispărură cu totul din circulaţie. După ce răscoli tot 
orașul, biroul din New York trimise un raport asupra afacerii la 
celelalte sucursale din ţară, dând informaţiile necesare și 
adăugând la dosar: fotografiile și semnalmentele lui Sue și ale 
noului ei partener. Asta se petrecea spre sfârșitul lui 1927. 
Aveam la dispoziţia noastră suficiente copii fotografice și, în 
luna următoare, toţi cei care aveam un pic de timp liber ni-l 
petreceam căutând la San Francisco și Oakland cuplul dispărut. 
N-am reușit să-i găsim. Agenţii din alte orașe, îndeplinind 
aceeași misiune, n-au avut mai mult noroc. Pe urmă, aproape un 
an mai târziu, ne-a sosit o telegramă de la biroul din New York. 
Decodificată, suna așa: „Maiorul Hambleton a primit azi o 
telegramă de la fiica sa din San Francisco. Textul: «Trimite 
telegrafic te rog o mie dolari, apartament 206 Eddis Street, 
număr 601, Stop. Mă întorc acasă dacă permiţi; Stop. Te rog 
spune dacă pot veni, dar trimite banii totuși». Sfârșitul citatului. 
Hambleton autorizează vărsarea imediată a sumei. Stop. Dacă e 
posibil, să fie însoţită de un bărbat și o femeie de la agenţie. 
Stop. Hambleton, îi telegrafiază. Stop. Adresaţi imediat raport 
prin telegraf”. 

Bătrânul mi-a dat telegrama și un cec, spunându-mi: 

— Cunoști situaţia, descurcă-te! 

M-am prefăcut că-s de acord, m-am dus la bancă, am 
schimbat cecul pe un teanc de bancnote de diferite valori, am 
luat un tramvai și m-am dus la Eddis Street 601, un imobil 
destul de mare situat la colț de Larkin. Numele de pe cutia de 
scrisori a apartamentului 206 era J.M. Wales. Am apăsat pe 
buton la 206. Când intrarea automată s-a deschis, am pătruns în 
imobil, am trecut prin fața ascensorului și am urcat un etaj pe 
scară, 206 era la colțul palierului. 

Un om înalt și slab, de aproximativ 30 de ani, în costum de 
culoare închisă bine cusut, mi-a, deschis ușa. Avea ochi negri 


înguști, într-o față palidă. Câteva fire cenușii îi stricau părut 
negru, lipit de craniu. 

— Miss Hambleton? am spus. 

— Mm... In legătură cu ce? 

Vocea era onctuoasă, dar nu chiar neplăcută. 

— AŞ vrea s-o văd. 

Pleoapele au coborât și sprâncenele s-au apropiat. 

— În legătură cu?... a întrebat și s-a oprit, cercetându-mă cu 
atenție. 

Am păstrat tăcere. Atunci și-a terminat întrebarea: 

— În legătură cu o telegramă? 

— Da. 

Fata-i lungă s-a luminat imediat. 

— Veniţi din partea tatălui ei? a întrebat. 

— Da. 

Dându-se înapoi cu un pas, a deschis ușa larg și a spus: 

— Intraţi. A primit chiar acum telegrama maiorului 
Hambleton. Spunea c-o să vină cineva. 

Am străbătut un mic culoar care dădea într-un living-room 
însorit, sărăcăcios mobilat, dar bine întreținut și curat. 

— Luaţi loc, spuse omul arătându-mi un balansoar cafeniu. 

M-am așezat. El se așeză pe divanul acoperit cu pânză, din 
față. Am aruncat o privire prin încăpere. N-am remarcat nimic 
care ar fi putut indica că o femeie locuia acolo. Tipul își frecă 
vârful nașului lung cu un deget și mai lung și întrebă rar: 

— Aţi adus banii? 

l-am răspuns că aș prefera să vorbesc în prezenţa fetei. El își 
examină degetul cu care-și masase nasul, apoi înălță privirea 
spunând încetișor: 

— Dar eu sunt prietenul ei. 

— Ah, așa? replicai eu. 

— Da, repetă el. (încruntă ușor sprâncenele și colţurile 
buzelor subțiri se strâmbară.) V-am întrebat doar dacă ați adus 
banii. 

Nu i-am răspuns. 

— Înţelegeţi, reluă pe un ton conciliant, dacă aţi adus banii, 
ea contează pe faptul că nu-i veți da altcuiva decât ei în 
persoană. Dacă nu i-aţi adus nu vrea să vă vadă. Nu cred că 
poate fi determinată să-și schimbe părerea. Pentru asta v-am 
întrebat dacă i-aţi adus. 


— l-am adus. 

M-a privit cu un aer neîncrezător. l-am arătat banii pe care îi 
scosesem de la bancă. Dintr-un salt s-a ridicat de pe divan. 

— V-o aduc în câteva minute, spuse peste umăr în vreme ce 
picioarele lungi îl purtau către ușă. (Ajuns în prag, se opri.) O 
cunoașteți? întrebă el. Sau trebuie să-i spun să aducă o probă a 
identităţii? 

— Ar fi mai bine, i-am răspuns. 

leși, lăsând deschisă ușa spre culoar. Cinci minute mai târziu 
era înapoi cu o fată blondă și cam de douăzeci și trei de ani, 
îmbrăcată în mătase verde-pal. Aerul vicios al gurii mici, 
cearcănele de sub ochii albaștri nu erau încă destul de 
pronunţate pentru a o urâţi. M-am ridicat. 

— lat-o pe miss Hambleton, spuse el. 

Ea îmi acordă o privire scurtă, apoi își aplecă din nou ochii 
jucându-se nervos cu cureaua genţii pe care o ţinea. 

— Puteţi să vă probati identitatea? am întrebat-o. 

— Bineînţeles, zise bărbatul. Arată-i, Sue. 

Ea deschise geanta, scoase câteva hârtii și mi le întinse. 

— Ședeţi, ședeţi! spuse bărbatul în timp ce le luam. 

Se instalară pe divan. Eu m-am așezat din nou pe balansoar și 
am cercetat hârtiile pe care mi le dăduse ea. Erau două scrisori 
adresate lui Sue Hambleton la adresa unde ne aflam, telegrama 
tatălui ei rugând-o să se întoarcă acasă, două facturi achitate la 
un mare magazin, un permis de conducere și o scrisoare de la 
bancă care o anunţa că nu mai are în cont decât 10 dolari. Când 
mi-am terminat inspecția, jena fetii dispăruse. Mă spiona atentă, 
ca și bărbatul așezat alături de ea. M-am căutat prin buzunare, 
am scos fotografia pe care New York-ul mi-o trimisese la 
începutul cercetărilor și am cercetat rând pe rând clișeul și fata. 

— Gura probabil vi s-a micșorat, am spus, dar cum s-a putut 
ca nasul să se lungească atâta? 

— Dacă nasul meu nu vă place poate vă place să vă duceţi 
dracului, zise fata. 

Se făcuse foarte roșie. 

— Problema nu se pune așa. Nasul dumneavoastră este 
fermecător, dar nu este nasul lui Sue. (l-am întins fotografia.) 
Priviţi. 

Aplecă asupra fotografiei o privire furibundă pe care a înălțat- 
o apoi asupra bărbatului: 


— A, ești tare deștept tu, îi declară ea. 

El mă privi cu ochii negri care luceau cu o sclipire fragilă între 
pleoapele micșorate. Continuă să mă privească în timp ce 
răspunse fetei sec, din vârful buzelor: 

— Ține-ți gura! 

Ea și-o ţinu. Nemișcat, mă privea. Nemișcat, îl priveam. O 
pendulă picura secundele în spatele meu. Privirea-i începu să 
rătăcească de la un ochi al meu la celălalt. Fata suspină. 

— Atunci? spuse ea cu voce coborâtă. 

— Aţi apucat-o pe un drum greșit, am spus. 

— Ce poţi scoate din asta? întrebă el pe un ton neglijent. 

— Tentativă de extorsiune. 

Fata se ridică dintr-un salt și-l lovi pe umăr iritată cu dosul 
palmei. 

— Da, tare mai ești de m-ai băgat într-o încurcătură ca asta! 
Totul era asigurat, nu? Împachetat și legat cu panglicuţă, așa 
ziceai... Și acum, privește! N-ai destul curaj să-l arunci pe tip de- 
aici! Se întoarse ca să-mi stea în față, agresivă, cu fața 
împurpurată, - eram tot pe balansoar - și răcni: Ei, ce mai 
aștepți? Să te pupăm înainte de plecare? Nu-ţi datorăm nimic, 
nu-i așa? Nici nu ne-am atins de banii tăi împuţiţi, nu? Atunci, 
afară! lute! 

— Pune-ţi surdina, copilă, am mormăit eu. O să-ţi plesnească 
o arteră. 

— Doamne, Peggy, interveni bărbatul, termină cu lătratul și 
lasă un pic oamenii să discute. (Se întoarse spre mine.) Atunci, 
ce mai vrei? 

— Cum aţi ajuns în afacerea asta? l-am întrebat. 

Îmi răspunse grăbit: 

— Un anume Kenny mi-a dat hârtiile și mi-a vorbit de Sue, 
zicându-mi că bătrânul ei e putred de bani. Mi-am spus că 
merită să încerc. Mă gândeam că bătrânul ori o să trimită un 
mandat, ori nimic. Nu m-am gândit c-o să-mi expedieze un tip. 
Pe urmă, când a venit telegrama, zicând c-o să vie o persoană s- 
o văd, ar fi trebuit să las totul baltă. Dar, Dumnezeule, iată un 
tip care descinde cu o mie de foiţe! Ocazia era prea frumoasă. 
Poate aveam totuși o șansă să-i luăm, și-am rugat-o pe Peggy să 
joace rolul lui Sue. Dacă tipul venea astăzi, probabil că era de 
aici, de pe Coastă, și puteam paria că n-o cunoaște pe Sue, avea 
doar semnalmentele. După ce mi-a spus Kenny despre ea, știam 


că fizicul lui Peggy mergea cu semnalmentele. Nu pricep cum ți- 
ai procurat poza. Doar ieri i-am telegrafiat bătrânului Am trimis 
două scrisori pe adresa asta tot ieri, ca să le avem cu celelalte 
hârtii de identificare să putem încasa mandatul. 

— Kenny ţi-a dat doar adresa tatălui? 

— Păi, sigur! 

— El ţi-a dat-o și pe-a lui Sue? 

— Nu! 

— Cum și-a procurat Kenny hârtiile? 

— Nu mi-a spus! 

— Unde-i Kenny acum? 

— Nu știu! Pleca spre Est cu alte combinaţii și nu putea să-și 
piardă timpul cu asta. De-aia mi-a vândut mie pontul. 

— „Kenny inimă largă”, am remarcat. O cunoști pe Sue 
Hambleton? 

— Nu, răspunse pe un ton categoric. Nici măcar n-am auzit 
vorbindu-se de ea înainte să mă pună Kenny la curent. 

— Nu-mi place deloc acest Kenny, am remarcat, cu toate că 
fără el istoria voastră are câteva elemente interesante. N-ai 
putea să mi-o repovestești lăsându-l deoparte? 

Scutură rar din cap de la stânga la dreapta zicând: 

— N-ar avea nimic de-a face cu felul în care s-au petrecut 
lucrurile. 

— Într-adevăr, păcat! Tentativele de  extorsiune mă 
interesează mult mai puţin decât s-o recuperez pe Sue. Ne-am fi 
putut aranja... 

Scutură încă o dată din cap, dar privirea îi deveni gânditoare 
și buza inferioară, împinsă înainte, schiță o grimasă de îndoială. 
Fata se dăduse înapoi ca să poată să ne observe pe amândoi, în 
timp ce vorbeam. Faţa ei, pe care se citea doar aversiunea pe 
care i-o inspiram, se întorcea când spre unul când spre celălalt, 
pe măsură ce vorbeam. În sfârșit, privirea i se fixă pe tovarășul 
său, în timp ce o lucire de mânie i se aprinse în ochi. M-am 
ridicat și i-am spus interlocutorului meu: 

— Cum vrei. Dar dacă vrei să joci cu cărțile astea sunt nevoit 
să vă îmbarc pe amândoi. 

Tipul surâse, își mușcă buzele și se ridică. 

Fata se aruncă între noi privindu-l în față: 

— Ah! Momentul e nemaipomenit ca să-mi ţin gura, îi scuipă 
ea. Varsă, nenorocitule, ori o fac eu! Dacă-ţi imaginezi c-o să las 


să cad mesa cu tine, nu ești zdravăn! 

— Taci! îi spuse el din fundul gâtlejului. 

— Fă-mă să tac! 

Încercă, cu amândouă mâinile. Pe deasupra umerilor fetei îl 
apucai de o încheietură și îi proiectai cealaltă mână în aer; 
alunecând printre noi, ea alergă în spatele meu urlâna: 

— Joe o cunoaște bine. Ea i-a vândut pontul. E la St. Martin, în 
O'Farrell Street. Ea și Babe McCloor. 

În timp ce ascultam această tiradă a trebuit să dau capul la o 
parte pentru a permite croșeului de dreapta să mă rateze, i-am 
răsucit brațul stâng la spate, am pivotat pe un șold ca să 
încasez lovitura de genunchi, i-am aplicat palmă stângă sub 
bărbie. Mă pregăteam să-i servesc scuturătură japoneză, când a 
încetat să lupte și a mormăit: 

— Lasă-mă să-ţi povestesc. 

— Atunci, mișcă, am consimţit, lăsându-l și dându-mă la o 
parte. Își frecă încheietura pe care i-o răsucisem aruncând o 
privire amenințătoare spre fată, în spatele meu. O gratifică cu 
patru epitete zbârnâitoare dintre care cel mai dulce era... și îi 
spuse: 

— Tipul blufa vorbind de închisoare. Îţi imaginezi că bătrânului 
Hambleton îi arde de publicitate la ziar? 

Nu era o supoziţie proastă! 

Se instală din nou pe divan continuând să-și frece mâna. Fata 
rămase în cealaltă parte a camerei, considerându-l cu un rictus 
ironic. 

— Hai, daţi-i drumul unul din voi. 

— Ştii tot ce e de știut, mormăi el. Am pus mâna pe chestiile 
astea săptămâna trecută într-o vizită la Babe pentru că știam 
povestea și mi se rupea inima să scap o ocazie interesantă. 

— Ce face Babe în momentul de față? 

— Nu știu. 

— Lucrează tot în dinamitarea seifurilor? 

— Nu știu. 

— Nu mai spune! 

— Nu, e adevarat, insistă el. Dacă l-ai cunoaște pe Babe, ai ști 
că nu poţi să-l tragi de limbă despre ce face. 

— EI și Sue, de când sunt aici? 

— Aproape șase luni, după câte știu. 

— Cu cine e în trampă? 


— Nu știu. Când Babe lucrează cu o bandă e doar cât dă o 
lovitură, între două etape. 

— Are bani? 

— Nu știu. E totdeauna de halit și de băut în hogeacul lor. 

O jumătate de oră de dialog de tipul ăsta m-a convins că nu 
voi găsi nicio informaţie, despre clienţii mei. M-am dus pe culoar 
să telefonez la agenţie. Băiatul de la standard îmi comunică că 
Mac-Man se află în biroul anchetatorilor. L-am rugat să-i spună 
să mă ajungă din urmă și m-am întors în living-room. Joe și 
Peggy se depărtară unul de celălalt la intrarea mea. 

Mac-Man sosi în mai puţin de 10 minute. l-am deschis ușa și i- 
am zis: 

— Tipul zice că-l cheamă Joe Wales și fata se pare că e Peggy 
Carrol care locuiește deasupra, la 421. l-am prins cu tentativă 
de extorsiune dar am făcut un târg cu ei. Acum mă duc să văd 
cum se prezintă situaţia. Rămâi aici, cu ei în cameră. Nimeni nu 
intră, nimeni nu. lese, și nimeni în afară de tine, nu se servește 
de telefon. E o scară de incendiu în fața ferestrei. Fereastra e 
închisă deocamdată. De-aș fi în locul tău, aș lăsa-o așa. Dacă 
târgul e valabil îi las în pace, dar dacă îţi fac necazuri după 
plecarea mea nu te jena să le dai câteva. 

Mac-Man dădu din capu-i rotund și tare și-și instală un scaun 
între ei și ușă. Mi-am luat pălăria. 

— la spune, îmi aruncă Joe Wales, n-o să mă torni la Babe, ce 
zici? Asta face parte din târg. 

— Doar dacă sunt silit. 

— Mai bine o încasez. Cel puţin la pârnaie sunt în siguranţă. 

— Îţi voi lăsa toate șansele posibile, i-am promis, doar trebuie 
să joc cu cărțile pe care le am servite. 

Ducându-mă pe jos la St. Martin - doar la șase blocuri 
distanță de Wales - am hotărât să mă prezint la McCloor și la 
fată ca un agent de la Continental care l-ar bănui pe Babe că a 
participat la hold-up-ul unei bănci la Almeda săptămâna trecută. 
Cum nu luase parte la lovitură - dacă semnalmentele bandiţilor 
furnizate de cei de la bancă erau cât de cât corecte - așa-zisele 
mele bănuieli nu riscau să-l neliniștească. Ce voiam în primul 
rând era să arunc o privire spre fată, pentru a putea semnala 
tatălui său că am văzut-o. N-aveam niciun temei să cred că ea și 
Babe știau că taică-său încerca s-o supravegheze. Babe avea un 
cazier judiciar încărcat. Era destul de normal ca sticleţii să 


treacă din timp în timp și să încerce să-i pună în spinare o 
afacere sau alta. Am apăsat pe butonul soneriei. Nu s-a 
întâmplat nimic. Nimic nu s-a petrecut de patru ori, cât am 
sunat. Am apăsat atunci pe butonul indicând „Portăreasă”. Ușa 
s-a deschis cu un pocnet. Am intrat. O femeie buhăită în rochie 
de bumbac cu dungi roz care avea urgentă nevoie de un fier de 
călcat apăru în pragul unui apartament chiar lângă ușa de 
intrare. 

— Locuiesc aici unii pe nume McCloor? am întrebat. 

— La 313, spuse. 

— Sunt aici de multă vreme? 

Gura ei groasă făcu o strâmbătură. Mă privi insistent, ezită, 
apoi în final răspunse: 

— Din luna iunie. 

— Ce știți despre ei? 

Dădu înapoi în faţa întrebării, înălțându-și deodată și 
sprâncenele și bărbia. 

Fără să-mi asum riscuri prea mari, i-am arătat legitimaţia care 
se potrivea aproape perfect cu pretextul pe care speram să-l 
utilizez sus. 

Faţa ei, când și-o înălță după ce examinase legitimaţia, lucea 
de curiozitate. 

— Intraţi pe-aici, șușoti cu o voce răgușită, intrând de-a- 
ndărătelea în apartament. 

Am urmat-o, ne-am așezat pe o canapea. 

— Despre ce e vorba? murmură ea. 

— Probabil, nimic. (Intrând în joc, urmai cu voce scăzută.) A 
fost deja condamnat pentru spargere de seif. Pentru moment 
încerc să mă informez asupra lui pentru eventualitatea c-ar fi 
participat la o lovitură. Nu știu dacă-i cazul. Și-a cumpărat poate 
o mașină... se știe ceva? (Am scos o fotografie, față-profil, luată 
la Leavenworth.) El este? 

O înhăţă cu lăcomie, aprobă din cap, iar apoi răspunse: „Da, 
chiar el e”; întoarse clișeul ca să citească inscripţia de pe dos și 
repetă: „Da, da, chiar el”. 

— Nevastă-sa e cu el? 

Aprobă viguros. 

— N-o cunosc, spusei. Cum arată? 

Îmi descrise o fată care ar fi putut foarte bine să fie Sue 
Hambleton. Nu puteam să-i arăt fotografia, m-ar fi trădat în caz 


că Sue și Babe ar fi aflat. 

Am întrebat-o pe femeie ce știa despre familia McCloor. De 
fapt, nu știa mare lucru: își plăteau chiria la termen; aveau orar 
neregulat, din timp în timp își ofereau seri de beție și se certau 
mult. 

— Credeţi că acum sunt acasă? am întrebat. Am sunat dar n-a 
răspuns nimeni. 

— Nu știu, a șușotit. Nu i-am mai văzut nici pe ea, nici pe el 
de alaltăieri seară, când s-au certat. 

— O ceartă violentă? 

— Nu mai rău ca de obicei. 

— Aţi putea merge să vedeţi dacă sunt acolo? am întrebat. M- 
a privit cu coada ochiului. 

— Nu vreau să aveți neplăceri, am asigurat-o. Dar, dacă au 
șters-o, aș vrea s-o știu și dumneavoastră la fel, presupun. 

— Bine, mă duc. (S-a sculat și a bătut peste un buzunar în 
care zornăiră cheile). Așteptaţi aici. 

— Am să urc cu dumneavoastră până la etajul doi și o să 
aștept fără să mă arăt. 

— De acord, spuse, nemulțumită. 

La etajul doi m-am oprit aproape de ascensor. A dispărut la 
colțul culoarului prost luminat și curând a răsunat o sonerie 
înăbușită. A sunat de trei ori. l-am auzit cheile apoi scârțâitul 
uneia din ele în broască. Pe urmă a ajuns până la mine sunetul 
cheii răsucite și zgomotul clanței care se deschidea. 

Liniștea lungă care urmă fu ruptă de un urlet care se 
repercută în culoar de la un zid la altul. 

Am ţâșnit spre colț, l-am depășit, am văzut o ușă deschisă în 
față, am intrat și am trântit-o în urma mea. 

Urletul încetase. 

Mă găseam într-un vestibul mic, întunecos, cu trei uși în afara 
celei pe care intrasem. Una din ele era închisă. Alta dădea în 
sala de baie. 

M-am îndreptat spre cea de-a treia. 

Portăreasa cea grasă era plantată chiar la intrare, cu spatele 
întors. Am înconjurat-o și am văzut la ce privea. 

Sue Hambleton, în pijama galben-deschis brodată cu dantelă 
neagră, zăcea de-a curmezișul patului. Era culcată pe spate, cu 
un picior îndoit sub ea, altul alungit, talpa goală odihnea pe 
podea. Acest picior gol era mult mai alb decât poate fi un picior 


viu; fața îi era la fel de albă, cu excepţia unei porţiuni tumefiate 
și învineţite care se întindea de la sprânceana dreaptă la 
pometele drept și a urmelor întunecate din jurul gâtului. 

— Cheamă poliţia, am spus femeii și am început să cotrobăi 
prin unghere, prin dulapuri și sertare. 

După-amiaza era pe sfârșite când am ajuns la agenţie. Am 
întrebat la tipul de la arhivă dacă avem ceva, orice în legătură 
cu Joe Wales și Peggy Carrol, apoi am intrat în biroul Bătrânului. 

A lăsat rapoartele pe care le citea, m-a invitat printr-un semn 
din cap să mă așez și a întrebat: 

— Ai văzut-o? 

— Da. E moartă. 

— Într-adevăr? a făcut bătrânul, ca și cum l-aș fi anunţat că 
plouă și mi-a surâs cu o atenţie politicoasă, în timp ce-i 
povesteam întreaga istorie, din momentul în care sunasem la 
Wales, până când venisem după portăreasa grăsană în 
apartamentul moartei. 

— Fusese un pic zgâlţâită și avea urme la faţă și la gât, am 
spus în concluzie. Dar nu asta a omorât-o. 

— Crezi c-a fost asasinată? m-a întrebat, surâzând în 
continuare cu blândețe. 

— Nu știu. După doctorul Jordan, ar putea fi vorba de arsenic. 
Tocmai caută urmele. Am găsit o chestie bizară în apartament. 
Câteva foi groase de hârtie gri închis puse într-o carte - Contele 
de Monte Cristo - învelită într-un ziar vechi de o lună și îndesată 
într-un colţ întunecos, între mașina de gătit și zidul bucătăriei. 

— Ah: hârtie de muște cu arsenic, murmură bătrânul. Hârtia 
Maybrick-Seddons. Infuzată în apă, poţi scoate de la 24 la 36 
miligrame de fiecare foaie, destul să omori două persoane. 

Am aprobat și am continuat: 

— Am lucrat la un caz de genul ăsta la Louisville, în 1936. 
Portarul mulatru l-a văzut pe McCloor ieșind la nouă și jumătate 
ieri dimineaţă. Fără îndoială că ea era deja moartă. Nimeni nu l- 
a mai văzut de atunci. Un pic mai devreme, în aceeași 
dimineaţă, oamenii care locuiesc în apartamentul vecin au auzit 
fata gemând. 

Dar se certau prea des ca vecinii să le mai acorde atenție. 
Portăreasa mi-a spus că se certaseră și seara. Acum îl caută 
poliția. 

— Ai spus la poliţie cine era ea? 


— Nu. Ce facem în privința asta? Nu putem să le vorbim de 
Wales fără să le spunem totul. 

— Afacerea cu siguranţă va izbucni la lumina zilei, observă el 
gânditor. Mă duc să telegrafiez la New York. 

Am ieșit din birou. Băiatul de la arhivă mi-a dat două tăieturi 
de ziar. Din prima am aflat că, în urmă cu cincisprezece luni, 
Joseph Wales, alias Holy Joe, fusese arestat în urma unei 
plângeri depuse de un cultivator de pământ numit Toomey și 
care afirmă că Wales și încă trei oameni îl escrocaseră de 2500 
dolari, propunându-i o așa-zisă „afacere grozavă”. A doua 
tăietură declara că afacerea fusese clasată pentru că Toomey 
nu se prezentase la proces, cumpărat în maniera clasică prin 
restituirea unei părţi sau a întregii sume. 

Asta era tot ce conţineau dosarele noastre asupra lui Wales și 
nu exista nimic despre Peggy Carrol. 

Mac-Man îmi deschise ușa când m-am întors la Wales. 

— Ce-i nou? am întrebat. 

— Nimic, doar că n-au încetat să bombănească. Wales înaintă, 
întrebând pe un ton presant: 

— Ei, sunteţi mulțumit? 

Nu i-am răspuns. 

— Aţi găsit-o? reluă Wales, încruntând sprâncenele. Era într- 
adevăr unde v-am spus? 

— Mda, am făcut. 

— Atunci e bine. (Păru să se însenineze.) Asta ne 
dezvinovăţește, pe Peggy și pe mine, nu-i...? Se întrerupse, își 
trecu limba peste buza de jos, își prinse bărbia între degete și 
întrebă pe un ton brusc: Le-aţi vorbit despre mine, nu-i așa? 

Am clătinat din cap. 

Și-a lăsat bărbia și a întrebat iritat: 

— Dar, atunci, ce aveţi? Pentru ce faceţi mutra asta? 

În spatele lui fata exclamă cu amărăciune: 

— Știam bine că așa o să sfârșească! Știam că n-o să scăpăm 
așa de ușor! Ce să zic, de șmecher nu te întrece nimeni! 

— Du-o pe Peggy în bucătărie și închide amândouă ușile, i-am 
spus lui Mac-Man. Holy Joe și cu mine o să avem o șuetă pe- 
ndelete. Fata ieși fără să se lase rugată dar, în momentul în care 
Mac-Man închidea ușa, își strecură capul în cameră pentru a-i 
spune lui Wales. 

— Sper c-o să te jupoaie dacă nu spui tot. 


Mac-Man închise ușa. 

— Micuța prietenă pare să creadă că ști ceva. Wales 
contemplă ușa cu o mutră sumbră și bombăni: 

— Mă ajută ca funia pe spânzurat! (Se întoarse spre mine, 
sforțându-se să ia un aer franc și amical.) Ce mai doriţi? Am fost 
sincer cu dumneavoastră adineauri. Ce se petrece acum? 

— Tu ce crezi? 

Își strânse buzele între maxilare. 

— Vreţi să mă joc de-a ghicitul? întrebă. Nu vreau decât să fiu 
parolist. Da’ ce pot face dacă nu îmi spuneți ce vreţi? Nu pot să 
vă citesc gândurile. 

— Ce te-ai mai distra dacă ai putea s-o faci... 

Clătină din cap obosit și se întoarse spre divan unde se așeză, 
plecat în faţă, cu mâinile între genunchi. 

— Bine, suspină el. Intrebaţi-mă pe îndelete. Sunt gata să 
aștept. 

M-am așezat în faţa lui, i-am luat bărbia între degetul mare și 
degetele mâinii stângi, i-am înălţat capul și mi l-am plecat pe-al 
meu până când nasurile ni s-au atins aproape. 

— Greșeala ai făcut-o, Joe, când ai trimis telegrama chiar 
după asasinat. 

— Tipul e mort? 

Aceste trei cuvinte îi ţâșniră de pe buze înainte chiar ca ochii 
să i se rotunjească de uimire. 

Intrebarea m-a zăpăcit. A trebuit să fac un efort să nu înalt 
sprâncenele și pe un ton prea calm l-am întrebat: 

— Cine e mort? 

— Cine? Cum să știu? Ce vreți să spuneţi? 

— După părerea ta, despre cine vorbeam? am insistat. 

— Ce știu eu. Bine, fie! Bătrânul Hambleton, tatăl lui Sue. 

— Asta e, am spus, și i-am lăsat bărbia. 

— Și spuneţi că a fost asasinat? (Nu mișcase capul din poziţia 
în care îl lăsasem.) Cum? 

— Hârtie de muște cu arsenic. 

— Hârtie de muște cu arsenic? (Avea un aer gânditor.) 
Nostimă idee! 

— Da, foarte nostimă. Cum ai face să cumperi, dacă ai vrea? 

— Să cumpăr? Nu știu. N-am mai văzut de când eram puști. 
Oricum nimeni nu mai folosește la San Francisco. Nu mai sunt 
destule muște. 


— Cineva a folosit aici, am spus, asupra lui Sue. 

— Sue? 

Tresări așa de tare că divanul scârțâi sub el. 

— Da. Asasinată ieri dimineaţă. Hârtie de muște cu arsenic. 

— Amândoi? întrebă, cu voce neîncrezătoare. 

— Cine, amândoi? 

— Ea și taică-su. 

— Da. 

Își aplecă bărbia în piept și frecă dosul mâinii cu palma 
celeilalte. 

— Atunci, clar, sunt la strâmtoare, articula cu lentoare în glas. 

— Cum ai spus, m-am apropiat, jovial. Vrei să te explici un 
pic, ca să încerci să ieși? 

— Lasă-mă să reflectez. 

L-am lăsat să reflecteze, ascultând tic-tacul pendule! în timp 
ce el medita. Reflexia făcea să izvorască picături de sudoare pe 
fruntea-i plumburie. În sfârșit, se îndreptă pe scaun și-și șterse 
faţa cu batista multicoloră. 

— Am să vorbesc, spuse. Nu mai am încotro. Sue se pregătea 
să-l lase pe Babe. Ea și cu mine, trebuia să plecăm împreună. 
Ea... Uite, o să vă arăt... 

Băgă mâna în buzunar și scoase o foaie groasă de hârtie 
îndoită. 

Am luat-o și am citit: 


„Dragă Joe, 

Nu mai rezist mult timp, trebuie să fugim cât mai curând 
posibil. Babe m-a bătut din nou astă seară. Te implor, dacă mă 
iubești cu adevărat, să plecăm repede. 


LU 


Sue”. 


— Pentru asta am încercat să-l fac pe Hambleton să” verse” 
1000 de dolari, spuse el. Eram complet lefter de două luni și, 
când a sosit ieri scrisoarea, trebuia neapărat să găsesc undeva 
bani ca să pot s-o iau. Dar cum n-ar fi acceptat niciodată să-l 
tapeze pe tat-su, am încercat lovitura fără să-i spun. 

— Când ai văzut-o ultima oară? 

— Alaltăieri, în ziua în care mi-a trimis scrisoarea. Numai că 
eu am văzut-o după-amiaza - a venit ea aici - și scrisoarea a 
scris-o seara. 


— Babe bănuia ce puneaţi la cale? 

— Nu, după părerea noastră. Nu știu. Totdeauna a fost 
dement de gelos, cu sau fără motiv. 

— Și avea motive? 

Wales m-a privit drept în ochi și mi-a răspuns: 

— Sue era o fată bună. 

— Ei bine, a fost asasinată, am spus. 

Nu mi-a răspuns. 

Ziua scădea o dată cu lăsarea serii. M-am îndreptat spre ușă 
și am răsucit comutatorul. În timp ce făceam asta, nu l-am 
pierdut din ochi pe Wales. 

În momentul în care îmi îndepărtam degetul de comutator, un 
zornăit a răsunat în geam. Un zornăit sec și puternic. 

M-am întors spre fereastră. 

Un om ghemuit pe scara de incediu privea în încăpere prin 
geam și prin perdeaua de dantelă. Era bronzat, cu trăsături 
greoaie și gabaritul lui permitea să-l identific ca fiind Babe 
McCloor. 

Teava unui pistol automat mare atingea geamul în care lovise 
ca să ne atragă atenția. 

De atras, ne-o atrăsese. 

În momentul acela, nu puteam face nimic. Nemișcat îl 
observam. Nu puteam vedea dacă se uita la mine sau la Wales. 
Silueta îi era foarte clară, dar perdeaua de dantelă mă împiedica 
să disting amănuntele. Mi-am imaginat că ne supraveghea pe 
amândoi și că ecranul de dantelă nu-i ascundea mare lucru. Se 
găsea mai aproape de perdea decât noi și tocmai aprinsesem 
lumina. 

Wales, înlemnit pe divan, îl privea pe McCloor. O expresie 
ciudată, morocănoasă și înțepenită îi era fixată pe față. Avea 
privirea fixă. Nu respira. McCloor lovi ușor geamul cu ţeava 
pistolului. Un triunghi de sticlă se desprinse și căzu zornăind pe 
podea. Zgomotul produs nu era suficient, mă temeam, pentru a- 
| alarma pe Mac-Man în bucătărie. Două uși închise despărțeau 
cele două încăperi. 

Wales contemplă un moment geamul spart, apoi închise ochii. 
Îi închise încet, puţin câte puţin, exact ca și cum ar fi adormit. Își 
păstra faţa morocănoasă și înţepenită întoarsă spre fereastră. 

McCloor trase de trei ori. 

Gloanţțele îl răsturnară pe Wales de pe divan, îl proiectară în 


perete. Ochii i se deschiseră brusc, holbați. Buzele rânjiră, dând 
la iveală dinţii până la gingii. Îi ieși limba. Apoi capul îi căzu în 
faţă și nu se mai clinti. 

M-am năpustit spre fereastră în momentul în care McCloor se 
îndepărta printr-un salt. Cât am tras perdeaua, cât am deschis 
fereastra, i-am și auzit picioarele lovind cimentul curții. 

Mac-Man deschise ușa și se năpusti în cameră, cu fata după 
el. 

— Ocupă-te de asta, i-am poruncit, încălecând pervazul 
ferestrei. McCloor l-a doborât. 

Apartamentul lui Wales era la primul etaj. Scara de incendiu 
se termina printr-un element lestat cu fontă, care, sub greutatea 
unui om bascula deasupra unei curți pavată cu ciment. 

Am coborât pe același drum cu Babe, m-am legănat pe ultima 
treaptă până am reușit să sar. O singură străduță dădea în 
curte. Am luat-o pe acolo. 

Un omuleț speriat, oprit în mijlocul drumului, în apropierea 
curții, m-a privit cu ochii holbaţi. 

L-am prins de braţ și l-am scuturat. 

— Un tip solid care alerga (probabil urlam) în ce parte a luat- 
0? 

Încercă să vorbească, nu reuși, dar mișcă braţul în direcţia 
unui panou de afișaj care mărginea un maidan de cealaltă parte 
a străzii. În graba mea am uitat să-i mulţumesc. 

M-am strecurat pe sub panou în loc să-l ocolesc pe dreapta ori 
stânga, pe unde se găseau deschizături. Terenul era destul de 
mare și năpădit de buruieni destul de înalte ca să poată ascunde 
un om așezat pe burtă, decis să-și atace urmăritorul. Il puteau 
ascunde chiar pe Babe McCloor. 

În timp ce urmăream această eventualitate, am auzit un câine 
lătrând într-o margine a maidanului. Poate lătra la un om care 
trecuse în fugă. M-am aruncat într-acolo. Câinele se afla într-o 
curte înconjurată de gard, în unghiul unei ulicioare strâmte care, 
pornind din maidan, dădea într-o altă stradă. 

Înălțându-mă pe vârful picioarelor, am zărit peste gard un fox- 
terrier slab singur în curte și am început să alerg de-a lungul 
ulicioarei, în timp ce câinele se repezi către locul unde mă 
arătasem. 

Mi-am pus pistolul în buzunar înainte de a ajunge în stradă. 

O mașină mică era garată lângă trotuar în faţa unui debit la 


patru-cinci metri de ulicioară. În pragul debitului, un poliţist 
discuta cu un bărbat slab cu faţa bronzată. A 

— Tipul înalt care a ieșit din ulicioară adineauri... am spus. În 
ce parte a fugit? 

Polițistul părea complet imbecil. Individul slab mi-a arătat 
spre stradă cu capul, zicând „pe acolo” și reluându-și 
conversaţia. 

— Mulţumesc, am spus, și am înaintat până la colț. Acolo era 
un telefon și două taxiuri care așteptau. La distanţă de un bloc 
se îndepărta un tramvai. 

— Tipul înalt care a trecut acum un minut a luat un taxi sau 
tramvaiul? i-am întrebat pe cei doi șoferi care stăteau rezemaţți 
de una din mașini. 

— A luat un taxi. 

— Am să iau și eu unul. Prinde din urmă tramvaiul. 

Tramvaiul era deja la o distanţă de trei blocuri când am 
demarat, Strada nu era destul de degajată ca să văd cine vine, 
cine urcă și cine coboară din el. L-am ajuns la staţia Market 
Street. 

— Urmează-mă, i-am spus șoferului, coborând dintr-un salt. 
Am privit prin geam pe platforma din spate. Nu erau decât opt, 
zece persoane. 

— S-a urcat un tip solid la Hyde Street, am spus controlorului. 
Unde a coborât? 

Controlorul privi dolarul de argint pe care îl răsuceam între 
degete și-și aminti că tipul a coborât la Taylor Street. Asta îi 
aduse un dolar. 

Am sărit din tramvai în momentul în care cotea în Marcket 
Street. Taxiul care mergea chiar în spate a încetinit și și-a 
deschis portiera. 

— La colțul între strada a Șasea și Mission Street, zisei 
urcând. 

Plecând din Taylor Street, McCloor putea să se topească în 
oricare direcţie. Trebuia să mă lansez în presupuneri. După cea 
mai logică ar fi trebuit să se care spre capătul lui Marcket 
Street. 

Se făcuse noapte. Eram obligaţi să coborâm până în strada a 
Cincea, pentru a părăsi Marcket Street, s-o luăm apoi pe Mission 
Street și să urcăm spre a Șasea. Sosirăm pe strada a Șasea fără 
să-i fi zărit pe McCloor. Nu era nici urmă de el nici pe strada a 


Șasea, nici la un capăt, nici la altul. 

— Urcă spre a Noua, i-am spus șoferului și în timp ce rulam i- 
am explicat ce tip de om căutam. 

Am ajuns pe a Noua. McCloor nu era. Am scos o înjurătură și 
am pus la lucru celulele cenușii. _ 

Colosul era un spărgător de case de bani nomad. Incepea să 
fie un pic prea cald pentru el la San Francisco. Instinctul îl 
împingea să folosească calea dură ca să scape de necazuri. 
Depoul de trenuri de marfă se găsea în acest cartier. Poate că 
era destul de isteț să facă pe mortu’ în loc să încerce să fugă. In 
acest caz, fără îndoială că nu traversase Marcket Street. Dacă 
se ascundea, mai era o șansă să-l înhăţăm a doua zi. Dacă avea 
de gând s-o întindă trebuia prins acum ori niciodată. 

— Spre Harisson, i-am spus șoferului. 

Am ajuns la Harisson Street, apoi am coborât până la strada a 
Treia, am urcat pe Bryant până într-a Opta, am coborât pe 
Brannan pentru a ajunge din nou la a Treia, am traversat până 
la Towsend, fără să-l vedem deloc pe McCloor. 

— Totuși e cam nasol, mă compătimi șoferul, în timp ce 
opream în faţa gării de plecare a Southern Pacificului. 

— Mă duc să mă uit prin gară, am spus. Intre timp, deschide 
ochii. 

Când, în gară, am expus problema unui poliţist m-a prezentat 
imediat la doi sticleţi în civil care fuseseră puși acolo să 
pândească o eventuală apariţie a lui McCloor. Această măsură 
fusese luată după descoperirea cadavrului lui Sue. Ei nu știau 
până atunci că Holy Joe Wales fusese lichidat. 

Am ieșit din gară și am găsit taxiul chiar în faţa intrării. 
Claxonul era în plină funcţiune, dar era prea astmatic ca să fie 
auzit și în interior. Șoferul cu față de șoarece era în culmea 
excitării. 

— Un tip cum spuneaţi tocmai a apărut pe strada a Treia și a 
sărit în 16 în momentul în care demara, spuse. 

— În ce direcţie? 

— Pe aici și arătă spre sud-est. 

— Prinde-l, făcui urcându-mă. 

Tramvaiul dispăruse la o curbă pe strada a Treia, două blocuri 
mai departe. Când am luat virajul, tramvaiul tocmai încetinea. 
Abia începu să frâneze când un om s-a aplecat în afară și a sărit 
din mers. Era înalt, dar nu părea din cauza lăţimii excepţionale a 


umerilor. În loc să-și oprească elanul, îl amplifică pentru a 
traversa trotuarul și a dispărut. Oprirăm în locul unde omul 
sărise din tramvai. 

l-am dat niște bani în plus șoferului și i-am spus: 

— Întoarce-te în Towsend Street și explică poliţistului din gară 
că îl urmăresc pe Babe McCloor în depozitele South Pacificului. 

Credeam că înaintez fără zgomot printre cele două rânduri de 
vagoane, dar n-am făcut nici șase metri când un fascicul 
luminos a fost îndreptat spre mine și o voce tăioasă mi-a 
poruncit: 

— Stai! 

M-am oprit. Câţiva oameni au ţâșnit de sub vagoane. Unul mi- 
a pronunţat numele și a exclamat: 

— Ce dracu cauţi aici? Te-ai rătăcit? 

Era Harry Pebble, un inspector de poliție. 

Am răsuflat cu încetinitorul și i-am zis: 

— Salut, Harry. ÎI cauţi pe Babe? 

— Da. Percheziţionăm toate garniturile. 

— E acolo. Eram pe urmele lui în stradă acum două minute. 

Pebble scoase o înjurătură și stinse lanterna. 

— Fii atent, Harry, l-am sfătuit, nu te juca cu el. Are toată 
artileria cu el și a mai lichidat un tip astă seară. 

— O să vezi cum o să mă distrez, promise Pebble, și ceru 
unuia din oamenii care îl însoțeau să-i anunţe pe cei care se 
găseau în cealaltă parte a depoului și să ceară întăriri prin 
telefon. 

— O să rămânem la margini și îl vom prinde aici. 

Metoda părea cea mai bună. Ne-am împrăștiat și am așteptat. 
La un moment dat, Pebble și cu mine l-am întors pe un 
vagabond slăbănog care încerca să se fofileze în depou printre 
noi doi, și un pic mai departe unul dintre oamenii noștri a 
adunat un copilandru îngrozit care încerca și el să iasă. Altfel 
nimic altceva nu s-a petrecut până la sosirea locotenentului Duff 
care aduse două mașini pline cu polițiști. 

Grosul trupei noastre formă un cordon în jurul depoului. 
Restul, împărţit în grupe mici, începu să cerceteze depoul 
controlând fiecare vagon, rând pe rând. 

Am adunat câţiva vagabonzi pe care Pebble și oamenii lui îi 
scăpaseră mai înainte, dar nu l-am găsit pe McCloor. 

N-am găsit nici urmă de el până când unul s-a împiedicat de 


un vagabond încovrigat în umbra unei platforme. Ne-a trebuit 
mai mult de două minute ca să-l readucem în simţire; din 
nefericire nu putea vorbi. Avea falca fracturată. Când l-am 
întrebat dacă McCloor l-a lovit, a dat din cap, iar când l-am 
întrebat încotro a luat-o, a întins cu greutate mâna în direcția 
est. Am trecut să cercetăm depoul Santa Fe. 

Nu l-am găsit pe McCloor. 

Duff m-a adus la Palatul de Justiţie, Mac-Man se afla în biroul 
căpitanului cu trei sau patru polițiști. 

— Wales e mort? am întrebat. 

— Da. 

— A spus ceva înainte de a muri? 

— A crăpat înainte să sări pe fereastră. 

— l-ai dat drumul fetei? 

— E aici. 

— A spus ceva? 

— Te așteptam să începem s-o prelucrăm, interveni sergentul 
detectiv O'Gar, pentru că nu știu nimic despre ea. 

— Aduceţi-o. N-am mâncat încă. Ce rezultat a dat autopsia lui 
Hambleton? 

— Otrăvire cronică cu arsenic. 

— Cronică? Asta înseamnă că i s-a dat în doze mici, nu 
deodată? 

— După urmele găsite în rinichi, intestine, ficat, stomac și 
sânge, Jordan consideră că avea în corp nu mai puţin de șase 
miligrame. Era suficient s-o lichideze. Dar spune că a găsit 
arsenic și-n firele de păr, la vârf, și trebuie să i se fi dat de cel 
puţin o lună ca să-i ajungă acolo. 

— E vreo posibilitate să nu fi murit din cauza arsenicului? 

— Nu, doar dacă Jordan e un șarlatan. 

O matroană de la poliţie intră în compania lui Peggy Carrol. 
Fata blondă era obosită. Pleoapele, colţurile buzelor, tot corpul îi 
trăda un fel de prăbușire generală. Abia i-am împins un scaun că 
s-a și lăsat să cadă pe el. 

O'Gar mi-a făcut un semn cu capul lui cărunt în formă de ou. 

— Acum, Peggy, începui eu, spune-ne ce rol ai jucat în tot 
haloimăsul ăsta. 

— Niciun rol. (Nici nu ridică capul. Vocea îi era obosită). Joe m- 
a vârât. V-a spus. 

— Eşti concubina lui? 


— Dacă vreţi, admise ea. 

— Eşti geloasă? 

Deconcertată ridică ochii spre mine. 

— Ce legătură are? întrebă ea. 

— Sue Hambleton se pregătea s-o şteargă cu el când a fost 
asasinată. 

Fata se îndreptă în scaun și declară pe un ton hotărât: 

— Jur în faţa lui Dumnezeu că nu știam că a fost asasinată! 

— Dar știai că e moartă, am insistat categoric. 

— Nu replică, la fel de categoric. 

l-am dat un cot lui O'Gar. Se aplecă asupra ei cu falca scoasă 
înainte și lătră: 

— Pe cine vrei să duci cu preșu'? Ştiai că e moartă. Cum 
puteai s-o omori fără s-o ști? 

În timp ce ea îl privea, i-am chemat cu un gest pe ceilalţi. Se 
îngrămădiră în jurul ei și reluară refrenul lansat de sergent. În 
minutele următoare, fu copleșită de lătrături, mugete, mâărâituri. 

În momentul în care renunţase să se mai apere am intervenit. 

— Așteptați, am zis foarte convins. Poate că n-a omorât-o ea! 

— Nu mai spune! se încăpăţână O'Gar, păstrând rolul 
principal astfel încât ceilalţi să se poată depărta fără ca 
retragerea lor să pară prea artificială. 

— Nu ţi-am spus că n-a făcut-o, am subliniat eu. Am spus că 
poate nu e ea. 

— Atunci, cine? 

Am pasat întrebarea fetei. 

— Cine? 

— Babe! răspunse imediat. 

O'Gar ricană plin de scepticism. 

O întrebai, ca și cum, într-adevăr aș fi fost nedumerit. 

— Cum ști asta dacă nu știai că e moartă? 

— Sare-n ochi că e el, spuse fata. Oricine își dă seama. A 
descoperit că voia să fugă cu Joe, atunci a omorât-o și pe urmă 
a venit la Joe și l-a omorât și pe el. E tocmai reacţia pe care 
trebuie s-o fi avut Babe când a aflat totul. 

— A, da? Și tu atunci de când știai c-or să fugă împreună? 

— De când s-a hotărât, Joe mi-a spus acum o lună sau două. 

— Și-ţi era egal? 

— N-aţi înțeles nimic, răspunse ea. Bineînțeles că-mi era egal. 
Trebuia sa-mi pice și mie ceva. Știţi că taică-su era plin de 


parale. Asta îl interesa pe Joe. Ea nu era pentru el decât un 
mijloc să-și strecoare mâna în buzunarul bătrânului. lar eu 
aveam partea mea. Doar n-o să credeți că eram așa de 
înnebunită de Joe să fac o tâmpenie ca asta. L-au scos din minţi 
pe Babe și i-a lichidat pe amândoi. Asta e... 

— Zău? Și după părerea ta cum i-a lichidat Babe? 

— Tipul? Doar n-o să credeți că... 

— Vreau să zic: cum a omorât-o? 

— O, (înălţă din umeri!). Cu mâinile probabil. 

— Odată luată hotărârea a folosit o metodă rapidă și brutală? 
i-am sugerat. 

— E genul lui Babe. 

— Dar nu ţi-l închipui otrăvind-o pe-ndelete, timp de-o lună? 

O sclipire de neliniște îi trecu prin ochii albaștri. Își mușcă 
buza, apoi răspunse cu pauze: 

— Nu. Nu-l văd făcând asta. Nu Babe. 

— Și pe cine vezi făcând așa ceva? 

Ea deschide ochii mari și întrebă: 

— Vreţi să spuneţi că Joe?... 

Nu i-am răspuns. 

— Joe ar fi fost în stare, spuse pe un ton viclean. Dumnezeu 
știe de ce ar fi făcut asta, pentru ce ar fi vrut să scape de o vacă 
așa bună de muls. Da, uneori îţi venea greu să înţelegi ce vrea. 
Făcea tot felul de porcării. Era prea șmecher fără să fie de- 
adevăratelea inteligent. Dar dacă ar fi trebuit s-o omoare, în 
orice caz, cam așa ar fi făcut-o. 

— El cu Babe erau prieteni? 

— Nu. 

— Se ducea des la Babe? 

— Niciodată, cât știu eu. Îi era prea frică de Babe ca să riște 
să-l prindă acolo. De asta ne-am mutat sus, ca să poată să se 
vadă la noi cu Sue. 

— Atunci cum a putut Joe să ascundă la ea hârtia de muște cu 
care a omorât-o? 

— Ce hârtie de muște?... 

Stupoarea ei părea relativ sinceră. 

— Arată-i, i-am spus lui O'Gar. 

Dintr-un sertar al biroului, el scoase o foaie și-o bagă sub 
nasul fetei. Ea privi fix un moment apoi sări de pe scaun și se 
agăţă cu amândouă mâinile de braţul meu. 


— Nu știam ce e, spuse pe un ton surescitat. Joe o avea 
aproape de două luni. Odată când am intrat tocmai se uita la ea. 
L-am întrebat la ce-i trebuie, a surâs superior și mi-a spus: „Ca 
să faci îngerași”, a împachetat-o, și a pus-o în buzunar. Nu prea 
i-am dat atenţie. Tot timpul punea la cale vreo afacere care ar fi 
trebuit să-i umple buzunarele, da' mereu s-alegea praful. 

— Ai revăzut hârtia asta? 

— Nu. 

— O cunoșteai bine pe Sue? 

— N-o cunoșteam deloc. Ba chiar n-am văzut-o niciodată. 
Stăteam pe tușă ca să nu stric jocul lui Joe. 

— Dar îl cunoști pe Babe. 

— Da, am fost la două petreceri la care era și el. Dar nu-l 
cunoșteam de-aproape. 

— Cine a omorât-o pe Sue? 

— Joe, spuse. Nu el avea hârtia asta cu care ziceţi că a fost 
omorâtă? 

— Și pentru ce a ucis-o? 

— Nu știu. | se-ntâmplă să facă tâmpenii. 

— N-ai omorât-o tu? 

— Nu, nu, nu! 

l-am făcut lui O'Gar un semn din colţul gurii. 

— Minţi, ameninţă el, fluturând hârtia pe sub nasul fetei. Tu ai 
omorât-o. 

Restul echipei o luă din nou în antrepriză, bombardând-o cu 
întrebări. Continuarăm circul până când fu destul de groggy ca 
matroana de la poliţie să se neliniștească. 

Am intervenit cu voce iritată. 

— Foarte bine, aruncaţi-o în celulă și lăsaţi-o să reflecteze. (M- 
am întors spre ea). Îţi amintești ce ţi-a spus Joe azi după-amiază. 
Nu-i momentul să-ţi ţii gura. Încearcă noaptea asta să-ţi pui la 
lucru meningele. 

— Vă jur că n-am ucis-o, spuse fata. 

l-am întors spatele. Matroana a scos-o. 

— Aaah! căscă O'Gar. A fost bine, chiar dacă a fost scurt. 

— Nu prea rău, am aprobat. Dacă ar fi fost oricare alt suspect 
aș fi zis că n-a ucis-o pe Sue. Dar dacă spune adevărul, atunci 
Joe a dat lovitura. Și pentru ce ar fi otrăvit găina cu ouă de aur 
așa de drăguţe? Cum și de ce a ascuns otravă în apartamentul 
lor? Babe avea un scop, da’ nici eu nu-l văd în pielea unuia care 


otrăvește pe-ndelete. Dar nici asta nu poți ști; el și Holy Joe 
puteau fi înţeleși. 

— Probabil, zise Duff. Dar îţi trebuie o grămadă de imaginaţie 
ca să crezi asta. Poţi întoarce chestia pe toate fețele, Peggy 
rămâne pentru moment atu-ul nostru principal. Mâine dimineaţă 
o fierbem din nou la foc mic? 

— De acord, am spus. Și trebuie găsit Babe. 

Ceilalți deja mâncaseră. Mac-Man și cu mine ne-am dus să 
mâncăm ceva. Când ne-am întors după o oră biroul 
inspectorilor, aproape toată echipa obișnuită plecase. 

— Au întins-o toţi la cheiul 42; li s-a vândut pontul că ar fi 
acolo McCloor, ne-a anunţat Steve Ward. 

— De mult timp? 

— De zece minute. 

Mac-Man și cu mine luarăm un taxi pentru cheiul 42. N-am 
ajuns niciodată la cheiul 42. Pe strada Unu, la jumătate de bloc 
de debarcader, taxiul se opri brusc în scrâșnet de frâne. 

— Ce s-a?... începui, și văzui un om care se ţinea în fața 
mașinii, un uriaș înarmat cu un pistol enorm. „Babe”, am 
mormăit și-am pus mâna pe braţul lui Mac-Man să-l împiedic să- 
și scoată arma. 

— Conduceţi-mă la... era pe cale să spună McCiloor șoferului 
înspăimântat, când ne-a zărit. A înconjurat taxiul ca să vină pe 
partea mea și a deschis portiera ţinându-mă sub ameninţarea 
pistolului. Cu capul gol, avea părut umed lipit de craniu. 
Izvorâse de apă i se scurgeau pe faţă. Hainele-i erau muiate. 

Ne-a privit uimit și-a ordonat: 

— Coborâţi! 

În vreme ce ne executam, a bombănit la adresa șoferului: 

— Ce dracu nu stângi lumina dacă ai clienţi? Șoferul nu mai 
era acolo. Coborâse pe partea cealaltă și galopa în lungul străzii. 
McCloor îl înjură și mă împinse ușor cu ţeava armei mormăind: 

— Hai, Ștergeţi-o! 

Părea că nu mă recunoscuse. Lumina era îndoielnică și acum 
eram cu pălărie. Nu mă zărise decât câteva secunde în camera 
lui Wales. 

M-am îndepărtat cu un pas. De cealaltă parte, Mac-Man a 
înaintat. 

McCloor dădu înapoi ca să ne împiedice să-l încadrăm și 
scoase o exclamaţie iritată. 


Am expediat un pumn în falca lui McCloor. Nici nu se 
sinchisea ca și când aș fi dat într-altul. Dintr-un dos de palmă 
mă îndepărtă și-i arse una peste gura lui Mac-Man. Mac-Man, 
proiectat înapoi, se opri în taxi, scuipă un dinte și porni din nou 
la atac. 

Încercai și eu la fel din flancul stâng. Mac-Man, îl atacă din 
dreapta, nu reuși să se ferească de o lovitură cu patul pistolului, 
și încă drept în creștet, și se prăbuși cu zgomot rămânând la 
podea. l-am dat lui McCloor una-n gleznă, n-am reușit să secer; 
i-am expediat o dreaptă la rinichi cu mâna stângă. L-am prins de 
părul ud trăgând din toate puterile. A scuturat din cap ridicându- 
mă de la pământ. 

Mi-a aplicat apoi un swing în coaste și le-am simţit lipindu-se 
de mate ca foile unei cărți. 

ÎI lovii cu pumnul în ceafă, ceea ce îi displăcu. Emise un 
grohăit din fundul pieptului, îmi zobi umărul cu mâna stângă și 
abătu asupra mea arma pe care o ţinea în dreapta. l-am aruncat 
o lovitură de picior la întâmplare și l-am atins din nou la ceafă. 

În capătul străzii, la Debarcader, se înălţă trilul unui fluier de 
poliţie. Oamenii urcau în fugă strada Unu, venind spre noi. 

McCloor, suflând ca o locomotivă, încercă să scape de mine. 
Nu voiam să-l las și mă cramponam de el din răsputeri. Sfârși 
prin a mă arunca cât colo și o luă la galop. 

M-am pus grăbit pe picioare și m-am aruncat în urmărirea lui, 
scoțându-mi pistolul. La primul colţ de stradă se opri ca să tragă 
în direcția mea trei gloanţe. Trăsei și eu în el. Niciunul din cele 
patru lovituri nu-și atinse ţinta. 

Dispăru la colțul străzii. Am luat virajul foarte larg așa ca să 
fiu pregătit în cazul că m-ar fi așteptat lipit de zid. Nu era cazul. 
Treizeci de metri mai departe sprinta într-un spaţiu gol, între 
două hangare. M-am năpustit în urma lui și am ieșit pe cealaltă 
parte, înaintând mult mai repede cu cele optzeci și cinci de kile 
ale mele, decât el cu o sută zece. Traversă o stradă și o luă oblic 
îndepărtându-se de chei. În colţ se înălța un felinar. În momentul 
în care ajungeam sub conul de lumină se răsuci și îndreptă arma 
asupra mea. N-am auzit ţăcănitul, dar am înțeles că era goală 
când mi-a aruncat-o în cap. 

Pistolul mă rată cu cincizeci de centimetri și lovi cu mare 
gălăgie o ușă din spatele meu. 

McCloor se întoarse și o luă iar la goană, urcând strada. O 


urcai Urmărindu-l. Am tras un glonte în direcţia lui pentru a 
indica celorlalţi pe unde eram. La colțul următor se pregăti s-o ia 
la stânga, se răzgândi și o ţinu drept. 

Am grăbit ritmul, reducând distanţa dintre noi la cincizeci de 
metri și am urlat: 

— Stai sau trag! 

Dintr-un salt lateral s-a mistuit pe o străduță îngustă. 

Am depășit-o în viteză, am constatat că nu mă pândea și am 
intrat la rândul meu. Era destulă lumină ca să putem să ne 
vedem și să distingem decorul înconjurător. Aleea sfârșea într-o 
fundătură închisă pe fiecare parte de ziduri și în fund de o 
faţadă înaltă de beton cu obloane metalice și uși închise. 

McCloor mă aștepta, la mai puţin de zece metri, cu bărbia 
înainte, cu braţele atârnând, ușor îndepărtate, cu capul ghemuit 
între umeri. 

— Mâinile sus! am ordonat ochindu-l. 

— Cară-te din calea mea, stârpitură, a mormăit făcând un pas 
spre mine, cu trupul ţeapăn. Am să te înghit cu pene cu tot. 

— Continuă să te apropii și te curăţ, am spus. 

— Încearcă. (A înaintat încă cu-n pas, ghemuit tot). Pot să te 
ajung chiar dacă mă nimerești. 

— Nu acolo unde știu eu. (Mă arătam vorbăreţ, sperând să-l 
fac să aștepte până la sosirea celorlalţi. Nu voiam să fiu obligat 
să-l împușc. Am fi putut s-o facem în taxi). Eu nu sunt Annie 
Oakley, dar dacă nu pot să-ţi zbor rotulele din două focuri de la 
distanţa asta, atunci zic „pas”. Dacă îţi imaginezi că e nostim să 
ai rotulele bucățele, fă o încercare. 

— Ah! Rahat! făcu și se năpusti. 

l-am zdrobit genunchiul drept. 

Clătinându-se merse înainte. 

l-am zdrobit genunchiul stâng. 

Se prăbuși. 

— Ce-ai căutat, ai găsit, m-am plâns. 

S-a răsucit din mijloc și, sprijinindu-se pe amândouă braţele, 
ajunse să se ridice în capul oaselor. 

— Nu credeam, că te ţin bateriile s-o faci, spuse el cu dinții 
strânși. 

l-am vorbit lui McCloor la spital. Era culcat pe spate, cu capul 
ridicat pe două perne. Avea pielea cenușie și trasă în jurul gurii 
și ochilor, dar nimic altceva nu arăta cât suferă. 


— Al dracului m-ai zdrobit! spuse el la intrarea mea. 

— Îmi pare rău, dar... 

— Nu mă plâng. Am căutat-o cu lumânarea. 

— Pentru ce l-ai omorât pe Holy Joe? am zis, fără nicio 
introducere, trăgând un scaun lângă pat. 

— Tt, tt... ai greșit numărul. 

Am început să râd și i-am spus că eu eram în camera lui Joe 
când s-a întâmplat treaba asta. 

McCloor surâse și replică: 

— Îmi tot spuneam eu că te-am mai văzut pe undeva. Asta 
era. Nu mă prea interesa moaca ta atât timp cât nu mișcat 
labele. 

— De ce l-ai ucis? 

Făcu o mutră, încreţi ochii, gândi un moment și răspunse: 

— A mierlit o gagică pe care o cunoșteam. 

— El a ucis-o pe Sue Hambleton? am întrebat. 

Mă privi lung înainte de a răspunde: 

— Mda. 

— Cum îţi explici asta? 

— Rahat! Ca să-mi explic? Sue mi-a spus. Dă-mi o ţigară. 

l-am dat, i-am aprins-o cu bricheta și am obiectat: 

— Asta nu se potrivește cu alte detalii pe care le știu. De fapt, 
ce s-a petrecut și ce ţi-a spus ea? Poate poţi începe de la seara 
când i-ai făcut o vânătaie. 

Cu un aer gânditor, lăsă fumul să se prelingă încet pe nări, 
apoi declară: 

N-ar fi trebuit s-o plesnesc peste ochi, asta așa e. Dar bagă de 
seamă, toată după-amiaza fusese naiba știe unde și nu voia să- 
mi spună unde a fost, atunci ne-am luat la harţă. Ce zi e... joi 
dimineaţă? Atunci, luni a fost. După meci, am plecat și am 
petrecut noaptea într-o camera mobilată pe Army Street. M-am 
întors pe la 7 a doua zi dimineaţă, Sue era bolnavă ca un câine, 
dar n-a vrut să chem doctorul. Da' să știi că era tare ciudat, căci 
murea de frică. 

Gânditor, McCloor se scărpină în creștet și trase cu sete din 
țigară că nu mai rămase nimic din ea. Lăsă fumul să se filtreze 
printre buze și pe nări, privindu-mă posomorât prin norul 
albăstrui. Apoi, declară cu bruschețe: 

— Scurt, a dat ortul popii. Da'nainte mi-a spus că a fost 
otrăvită de Holy Joe. 


— Ţi-a zis cum? 

— Am întrebat-o de mai multe ori ce are și nu scotea o vorbă. 
Deodată începe să geamă c-a fost otrăvită. „Sunt otrăvită 
Babe”, schiaună. „Cu arsenic. Porcu de Holy Joe!”, zice. Și pe 
urmă n-a mai scos o vorbă. 

— A, da? Și tu, ce-ai făcut atunci? g 

— M-am dus să-l caut pe Holy Joe ca să-l împușc. Il 
cunoșteam, dar nu știam unde are hogeacul și nu l-am găsit 
până ieri. Erai acolo când am apărut. Zulisem o mașină și am 
garat în Turk Street ca să pot s-o șterg. Când m-am întors era un 
sticlete lângă ea. Mi-am zis că poate știe că-i furată și așteaptă 
să vadă cine vine, atunci n-am atins-o și am luat un tramvai 
spre docuri. Acolo am căzut peste o grămadă de copoi și a 
trebuit să mă arunc în China Basin, am înotat până la un ponton 
unde alt gardian era cât pe-aici să mă vadă și m-am bălăcit 
până la altul. Acolo, în fine, am reușit să trec barajul da' înc- 
odată n-am avut noroc. Niciodată n-aş fi făcut semn unui taxi 
ocupat. 

— Știai că Sue voia să te lase și să fugă cu Joe? 

— Nici acum n-o știu, mi-o întoarse el. Știam al dracului de 
bine că mă traduce, nu cu cine. 

— Și dacă ai fi știut-o, ce-ai fi făcut? l-am întrebat. 

— Eu? (Avu un rânjet de lup). Exact ce-am făcut. 

— l-ai fi lichidat pe amândoi, am spus. 

Își frecă buza de jos cu degetul și întrebă calm: 

— Crezi c-am omorât-o pe Sue? 

— Tu ai omorât-o. 

— Mă doare-n cot, zise. M-am tâmpit la bătrâneţe. 

Dracu’ mă pune să pălăvrăgesc c-un poliţai? Asta n-a adus 
nimănui nimic, decât necazuri. Ei bine, băiete, ai face mai bine 
s-o întinzi. Am terminat conversaţia. 

Și era adevărat. N-am mai scos un cuvânt de la el. 

x 

Bătrânul mă asculta ciocănind încet în birou cu vârful unui 
creion lung și galben și ochii lui binevoitori, albaștri, în spatele 
ochelarilor fără montură, priveau în gol undeva deasupra 
capului meu. Când am adus povestea la zi, m-a întrebat cu 
amabilitate: 

— Ce face Mac-Man? 

— A pierdut doi dinţi, dar capul nu-i spart. Va fi pe picioare în 


două, trei zile. 

Bătrânul aprobă din cap și întrebă: 

— Ce rămâne de făcut? 

— Nimic. Putem s-o strângem cu ușa pe Peggy Carroll, dar e 
puţin probabil c-o să mai scoatem ceva de la ea. Afară de asta, 
avem toate rapoartele. 

— Și ce concluzie tragi? 

— Sinucidere. 

Bătrânul îmi adresă un surâs politicos, dar sceptic. 

— Nici mie nu-mi place, am mormăit eu. Și nu sunt încă gata 
să fac raportul. Dar e singura concluzie la care putem ajunge 
ținând seama de toate elementele de care dispunem. Hârtia de 
muște era ascunsă în spatele mașinii de gătit. Nu-i nimeni așa 
de nebun să încerce să ascundă ceva de-o femeie în propria ei 
bucătărie. Dar femeia însăși poate alege această ascunzătoare. 

După Peggy, Holy avea hârtie. Dacă Sue a ascuns-o. O avea 
de la el. Ei proiectau să plece împreună și mai așteptau doar ca 
Joe, care era lefter, să găsească destui bani. Poate că Babe îi 
îngrozea și păstrau otrava pe aproape să-i administreze o doză, 
dacă afla de proiectul lor. De altminteri, poate că oricum voiau 
să i-o dea. 

Când am început să-i vorbesc lui Holy Joe de omor, a crezut 
că Babe a mierlit-o. Era poate surprins, dar surprins că asta a 
venit așa repede. A fost și mai tare când a aflat că și Sue e 
moartă, dar mult mai puţin ca atunci când l-a văzut pe McCloor 
viu la fereastră. 

Ea a murit blestemându-l pe Holly Joe și știa că a fost otrăvită 
și n-a vrut ca McCloor să cheme un doctor. Oare asta n-ar putea 
însemna că s-a întors împotriva lui Joe și a înghiţit ea însăși 
otrava în loc să i-o dea lui Babe? Otrava ascunsă pentru ca Babe 
să n-o găsească. Dar chiar de ar fi găsit-o, nu-l văd în rolul de 
otrăvitor. E prea violent. Doar dacă nu a surprins-o încercând să- 
| otrăvească și atunci a silit-o să înghită ea otrava. Dar asta nu 
explică urmele de arsenic din păr, vechi de o lună. 

— Și ipoteza sinuciderii explică? întrebă Bătrânul. 

— N-ar fi imposibil, am zis. Nu începeţi să-mi demolaţi teoria. 
Șchioapătă destul și așa. Dar dacă s-a sinucis de data asta, 
poate că a mai încercat și înainte, - să zicem, după o ceartă cu 
Joe, acum o lună, - și a ratat. Prin urmare ar fi avut arsenic în 
corp. Nu există nicio probă valabilă că a mai înghiţit de acum o 


lună până ieri. 

— Nicio probă valabilă, protestă politicos Bătrânul, în afara 
raportului de autopsie: otrăvire cronică. 

Nu eram genul care să se lase tulburat de concluziile 
experților. 

— Se bazează pe o mică cantitate găsită în corp - inferioară 
dozei mortale. Și cantitatea găsită în stomac după moarte 
depinde de ce a vomitat înainte de a muri. 

Bătrânul îmi surâse cu blândeţe. 

— Dar nu ești gata - așa spui - să-ți expui teoria într-un 
raport? Între timp ce-ţi propui să faci? 

— Dacă nu-i nimic de făcut aici, m-aș duce acasă să faco 
ședință de afumarea creierului cu ţigări Fatimas și să încerc să 
fac un bilanţ al întregii daraveri. Cred că o să-mi procur un 
exemplar din „Contele de Monte Cristo” și am să-mi arunc ochii 
prin el. Nu l-am mai citit de când eram puști. Se pare că cartea 
fusese învelită în hârtia de mușcate, doar ca să facă un pachet 
destul de gros ca să poată fi bine înțepenit între zid și mașina de 
gătit, ca să nu cadă. Dar poate e totuși ceva în carte. Oricum, 
vreau să verific. 

— E ceea ce am făcut ieri seară, murmură Bătrânul. 

— Și? am întrebat. 

Scoase o carte din sertarul biroului, o deschise la o pagină 
marcată cu o foaie de hârtie și mi-o întinse, indicându-mi cu 
degetul rozaliu un paragraf. 

— Să presupunem că iei un miligram din această otravă în 
prima zi, două miligrame în a doua zi și așa mai departe. După 
zece zile ai absorbit un centigram: după douăzeci de zile, 
mărind doza cu un alt miligram vei fi absorbit trei sute de 
centigrame. Adică, o doză pe care o vei suporta fără niciun 
inconvenient și care ar fi extrem de periculoasă pentru oricare 
altă persoană ce n-ar fi luat aceleași precauțiuni. Astfel, la 
sfârșitul lunii, bând apă dintr-o carafă, ai putea ucide persoana 
care ar bea și ea această apă, fără ca tu însuţi să observi, - în 
afara unei ușoare indispoziţii, - că o substanţă otrăvitoare era 
amestecată în apă. 

— Deci, iată explicaţia, am spus. Asta e. Le era frică să fugă 
fără să-l ucidă pe Babe, știind foarte bine că-i va urmări. Ea a 
încercat să se imunizeze cu arsenic obișnuindu-și organismul cu 
doze din ce în ce mai puternice ceea ce i-ar fi permis, când ar fi 


strecurat o doză bună în mâncarea lui Babe, să mănânce și ea 
fără niciun pericol. Ar fi fost bolnav, dar ar fi scăpat și poliţia n- 
ar fi putut să-i pună în spinare moartea lui Babe, pentru că ea 
înseși ar fi consumat din hrana otrăvită. 

Toate astea se potrivesc perfect. După cearta de luni seara, 
când i-a scris un bilet lui Joe, implorându-l să grăbească 
plecarea, a încercat să accelereze imunizarea și a crescut rapid 
dozele și așa a luat o doză prea mare. Pentru asta l-a blestemat 
pe Joe înainte de a muri; planul era al lui. 

— Poate că a exagerat doza ca să activeze procesul, 
încuviinţă Bătrânul, dar nu neapărat. Există oameni care posedă 
facultatea de a putea înghiţi cantităţi excesive de arsenic fără 
primejdie dar se pare că e un fel de dar natural, o singularitate a 
constituţiei lor. Normal, orice persoană care-și asumă acest risc 
va ajunge la același rezultat ca și Sue Hambleton: se va intoxica 
lent până când rezultatul cumulat va fi destul de violent pentru 
a-i provoca moartea. 

Babe McCloor a fost spânzurat pentru uciderea, lui Holy Joe 
Wales șase luni mai târziu. 


Constantin Alexe 
Antipatie la prima vedere 


1 


Este cât se poate de adevărat, se putea spune că la vârsta 
mea - nu mai mult de 40 de ani - realizasem aproape tot ce-și 
poate dori un bărbat modest, cu o doză apreciabilă de bun simț. 
Faima mea de avocat era recunoscută, înfățișarea - mai mult 
decât agreabilă. In consecinţă, reflectam - nu de puţine ori - că 
norocul a fost darnic cu mine. 

Cu puţini ani în urmă o cunoscusem pe Stela - frumoasa 
Stela, cum îi spuneau mai în glumă, mai în serios, prietenii. Și, 
slavă Domnului, de așa ceva nu ducea lipsă, lucru ce nu-mi era 
indiferent. În scurtă vreme ne-am căsătorit. În ceea ce mă 
privește, eram fericit, iar Stela părea să fie, sau cel puţin așa îmi 
spunea mie. 

Un singur lucru, minor de altfel, umbrea într-o anumită 
măsură existenţa noastră. Pe vremea când am cunoscut-o, Stela 
avea o prietenă, Clara, o fată de aceeași vârstă, dar cu totul 


altfel decât cea care avea să-mi devină soţie. Clara nu era 
calmă, ci, dimpotrivă, avea o fire energică - chiar repezită, fapt 
ce nu părea ca pentru Stela - înaltă și suplă, cu un aer de 
manechin, dar cu un suflet de înger - să fie deranjant. Un mic 
renghi al soartei, bombăneam eu uneori, fără a încerca să 
influențez relaţiile dintre ele, deși respectiva îmi era antipatică. 

Ca și în alte veri, în anul acela ne-am hotărât să ne petrecem 
concediul la Neptun, perlă a litoralului românesc al Mării Negre. 
Ca de obicei, Stela a plecat înaintea mea cu două săptămâni, 
însoţită de prietena ei, Clara, ce urma să-i ţină de urât, până la 
venirea mea. Mi-a trimis vreo două ilustrate cu banalele 
„Vremea este frumoasă”, și „Te aștept cu nerăbdare”. Ziua când 
trebuia să plec se apropia, bagajele erau făcute, când... 

Într-o dimineaţă, telefonul zbârnâi agasant: 

— Alo, domnul Sorescu? O chestiune urgentă. Vă rog să m- 
ascultați. Știu că urmează să plecaţi în concediu, dar, cu scuzele 
de rigoare, aș insista să mă apăraţi într-un proces... Numele 
meu este Barbu, Nicolae Barbu, și ţin în mod deosebit la 
asistența dumneavoastră. Sunt învinuit de comiterea unei crime 
și... sunt nevinovat. (Interlocutorul meu ezită puţin, bănuind 
probabil zâmbetul meu neîncrezător). 

— Dar, domnule, nu vă cunosc. Cine v-a îndreptat spre mine? 

— Nimeni, în afara faimei dumneavoastră. Vă implor să nu mă 
refuzați. 

Evident, a trebuit să mă predau - fie vorba între noi, 
devenisem curios -, așa încât, o jumătate de oră mai târziu, 
aveam în faţă un tânăr de 28-30 de ani, cu o înfățișare de atlet 
și cu o privire pe care aș fi catalogat-o imediat drept cinică. 
Intrând direct în subiect, omul îmi spuse că era acuzat de 
asasinarea prietenei sale, o anume Roxana, care fusese găsită 
moartă în apartamentul ei, ca urmare a unei lovituri de cuțit 
bine plasată, în noaptea de 2-3 iulie. 

— Dar, de fapt, o iubeai pe această Roxana? 

— Să fim serioși, domnule avocat. Roxana nu era genul de 
femeie pe care s-o iubești... Este adevărat, te incita, te făcea 
eventual gelos, dar nu reușea să-ţi stârnească o reală pasiune. 
Mai mult decât atât; pentru ea, fidelitatea în dragoste era numai 
o jalnică prejudecată. Mi-a plăcut, recunosc, dar de aici și până 
la crimă este o distantă mare. Vedeţi... știam că mă înșală, dar 
aceasta nu era nici pe departe un motiv pentru a comite un act 


disperat. 

Și totuși, se părea că poliţia judeca altfel. 

— Domnule Barbu, ce-ai făcut dumneata în noaptea cu 
pricina? Se pare că anchetatorii nu au fost mulţumiţi de alibiul 
pe care l-ai oferit... _ 

— Ce să vă spun... (omul părea puţin dezorientat). In noaptea 
de 2 spre 3 iulie, mă întorceam de la Neptun, unde dădusem o 
raită, după o discuţie destul de aprinsă cu Roxana. 

— Ai fost singur acolo? 

— Din păcate, da! 

— Ei, chiar așa? mă arătai eu neîncrezător. Nu găsești nici 
măcar un cunoscut care să fie martorul prezenţei dumitale în 
acel loc, și încă în plin sezon? Este cât se poate de ciudat. 

— Ciudat sau nu, asta-i realitatea. N-am stat acolo nici măcar 
24 de ore, răstimp în care n-am întâlnit niciun cunoscut. Dar... 
staţi o clipă! Tânărul părea că gândește intens. Ceva, ceva tot s- 
a întâmplat. Dar nu știu dacă-mi va fi de folos, păru el 
descurajat. 

— Spune, totuși! 

— Să vedeți... Plimbându-mă. Pe plajă, după miezul nopţii, o 
blondă, cum poţi întâlni cu zecile în timpul sezonului, singură, 
mi-a cerut o ţigară. Am servit-o, i-am aprins-o, după care m-am 
așezat lângă ea. Eram într-o stare de spirit contradictorie. Nu 
știam care era starea ei de spirit, dar fără prea multe vorbe sau 
formalităţi - ca să mă exprim mai delicat - a fost... a mea. 

— Era o profesionistă obișnuită? Ţi-a spus cum o cheamă? 

— Nu cred; nu numai că nu mi-a cerut nimic, dar - la plecare 
-, când am dorit să-i aflu numele, m-a refuzat. Reţin că venise 
cu un Ford de culoare bej și că... pe coapsă, avea o aluniţă ceva 
mai mare, care prin forma ei mi-a sugerat un cap de câine. Nu 
purta verighetă; probabil nu era căsătorită. La plecare, i-am 
lăsat ca amintire un breloc, în forma unui disc solar. Fleacuri, 
nu-i așa? Nimic din care să poți încropi un alibi! 


2 


Așadar, poliția îl acuza pe Nicolae Barbu, fiindcă găsise 
amprentele lui în toată casa (era normal, de luni de zile o vizita 
foarte des pe Roxana), pentru că femeia îl înșela evident și 
pentru că împricinatul nu putea justifica cum a petrecut noaptea 


de 2 spre 3 iulie, răstimp în care prietena sa fusese asasinată. 
Dacă Nicolae Barbu putea să dovedească prezența sa la Neptun, 
era salvat! 

Cu modestele mele posibilităţi, am reușit să amân începerea 
procesului, grăbindu-mă să ajung acolo unde Stela mă aștepta. 
Am  regăsit-o bronzată, caldă, prevenitoare și parcă mai 
frumoasă decât în urmă cu 15 zile. Era exact ce-mi trebuia după 
agitația din Capitală și a tribunalelor, după un an de muncă 
epuizantă. Înţelegând necesitatea de a-și îndepărta prietena cel 
puţin un timp, chiar în prima seară Stela a organizat o cină 
simplă, dar foarte plăcută, în doi, în camera hotelului. Mai târziu, 
la lumina slabă a veiozei, admirându-i suplețea și tinerețea 
trupului, am remarcat puţin tulburat faptul că pe coapsa dreaptă 
avea o aluniţă care, într-un fel, semăna cu un minuscul cap de 
câine. În mintea mea plutea impresia, că, de curând, cineva îmi 
vorbise de acest lucru, dar nu-mi aminteam cu precizie. Când 
aproape renunţasem să mă mai gândesc, copleșit poate și de 
frumusețea și prospeţimea femeii de lângă mine, mi-am adus 
aminte de cel care îmi devenise client. Brusc, am privit mâna 
Stelei și am încremenit - verigheta lipsea. 

Am început să gândesc în viteză: Stela venise într-adevăr aici 
cu un Fort bej; Stela era blondă, de o frumuseţe un pic standard, 
cum găsești cu zecile pe litoral; Nicolae Barbu îmi vorbise de o 
tânără blondă, fermecătoare, ce părea necăsătorită... M-am 
auzit întrebând ca un dobitoc: 

— Draga mea, niște cunoscuţi - care credeau că mă găsesc 
cu tine aici - mi-au spus că m-au căutat în noaptea de 2 spre 3 
iulie și nu m-au găsit. Cum se face că n-au dat de tine? 

— De asta îţi arde ţie acum, când suntem împreună după 
atâta vreme, răspunse femeia întorcându-se pe-o parte. In 
noaptea de 2 spre 3? Probabil că am fost, ca de obicei, cu Clara, 
să mâncăm undeva și apoi ne-am plimbat pe faleză. Așa că nu 
este de mirare... g 

Într-adevăr, nu era de mirare. În ceea ce mă privește, eram 
aproape sigur că mă înșelase cu Nicolae Barbu. Îmi imaginam 
tot felul de scene, una mai deochiată decât alta, dar asta poate 
că era numai în imaginaţia mea. Din scenariul construit de mine 
însumi poate că lipseau anumite elemente, pe care numai eu 
trebuia să le deduc. Voi avea această putere? Probabil că da - 
tot eu am fost acela care mi-am dat răspunsul cât mai potrivit în 


aceste împrejurări. lată de ce, nu-mi mai rămânea decât să 
găsesc - scotocind prin lucrurile ei - brelocul de care-mi vorbise 
cel care la un moment dat, poate că fără să vrea, mi-a tulburat 
liniștea, o liniște instaurată printr-o conviețuire pe care eu o 
consideram normală de ani buni. Dar mă puteam înșela, aspect 
ce nu-mi era deloc străin. Am căutat cu o anumită discreţie timp 
de câteva zile, dar nu am găsit ceea ce - după părerea mea - 
trebuia. In pofida lipsei acestei probe - pe care o consideram 
finală - liniștea mea, încrederea mea se pulverizaseră ca și când 
n-ar fi existat. Mi-am amintit, poate fără să vreau, că ei îi 
displăceau multe lucruri: să petreacă câteva zile singură pe 
litoral, să evite să meargă de una singură în localurile de 
noapte, chiar dacă atracțiile erau bine dimensionate, iar banii - 
de ce să-l mânii pe Cel de Sus - nu lipseau. Incepuse, din 
nefericire, să-mi fie clar: din teama de a nu da ochii cu 
partenerii aventurilor ei fugitive. Convingerea mea este că asta 
era realitatea, o realitate care - de ce să mint - mă exaspera. 
Totuși, mă perpeleam de unul singur - și nu-mi era deloc ușor -, 
fără a-mi exterioriza gelozia care mă sfâșie precum o gheară 
nevăzută. lată însă că atunci când mă așteptam mai puţin, veni 
și lovitura de graţie. Într-o dimineaţă, Stela mă părăsi moţăind la 
soare și se duse pentru a se încredința îmbrăţișării calde a 
valurilor. La întoarcere, cu o fizionomie radioasă, îmi arătă în 
palmă un breloc auriu, ca un soare miniatural sclipitor, 
spunându-mi: - Uite ce am găsit pe plajă! Iți place? In momentul 
respectiv am avut nu numai confirmarea faptului că nu-l uitase 
pe Nicolae Barbu, dar am înţeles că păstra acel blestemat 
obiect, pentru că amintirea bărbatului - fie el iubit de o clipă - 
nu i se ștersese din minte. Se pare că în acea clipă m-am 
hotărât s-o omor. Eram probabil singurul om din Univers care 
știam precis că Nicolae Barbu este nevinovat, și aveam să 
distrug dovada, chiar dacă eu eram cel care voi deveni 
incriminat. 


3 


Apoi, cele ce au urmat s-au derulat cu repeziciune, ca un vis 
urât, din nefericire bine programat și pus la punct. Eram doar 
avocat, un om obișnuit cu procesele, cu anchetele, probe și 
expertize. Știam cum trebuie să procedez, astfel încât să ofer 


impresia unui accident nenorocit. 

Așadar, în zilele următoare, am închiriat un mic vas cu pânze 
și m-am îndepărtat împreună cu ea spre un mic golf pe care, în 
mod obișnuit, turiștii îl evitau, întrucât acolo erau nenumărate 
stânci. După ce m-am îndepărtat la o distanţă apreciabilă de 
mal, asigurându-mă de singurătatea locului, am manevrat în 
mod complicat și contradictoriu, până când barca s-a răsturnat. 
Evident, Stela - care nu știa să înoate - a fost aruncată de valuri 
spre malul stâncos. După câtva timp, fiind sigur că nu mai 
trăiește, am început să mă agit și să ţip, chemând ajutoare. Ele 
au apărut, dar dacă în ceea ce mă privește au putut face ceva, 
scoțându-mă epuizat din apă, referitor la Stela orice încercare 
de readucere la viaţă a fost sortită eșecului. Moartă părea și mai 
nevinovată, dar eu mi-am propus să nu mă mai las impresionat. 
Formalităţile cu poliţia au fost relativ facile: eram cunoscut ca 
un soț iubitor, la prima vedere accidentul părea unul simplu, în 
general, nici nu cred că a existat măcar suspiciunea că mi-aș fi 
asasinat soţia. 

M-am întors în Capitală și, după scurt timp, mi-am reluat 
activitatea. Intenţionam să-mi desăvârșesc răzbunarea apărând 
prost pe cel care, oricum, avea să fie condamnat, întrucât alibiul 
lipsea. 

Triumfam în ceea ce mă privește, când o probă neașteptată, 
zdrobitoare, avea să conducă la acuzarea mea de omor: un film, 
un banal film tras de un amator ascuns după stânci, situat însă 
prea departe pentru a putea interveni. Amatorul nu era altul 
decât Clara, prietena răposatei mele soţii, care - în calitatea sa 
de martor ocular - a întărit cele dovedite îndeajuns de peliculă. 
De ce îl oferea așa de târziu justiţiei? Din pură perversiune - 
este impresia mea. Nu a intenţionat altceva decât să mă lase să 
mă bucur de triumful meu, să cred că am reușit să păcălesc 
toată lumea, în așa fel încât lovitura să fie cât mai bine 
percepută. 

Înainte de a fi judecat și condamnat, am aflat că poliţia 
dăduse de urma adevăratului asasin al Roxanei și că Nicolae 
Barbu fusese eliberat. 

Și toate acestea mi s-au tras din pricina Clarei, pe care - 
instinctiv - n-am putut s-o sufăr din prima clipă în care am 
cunoscut-o. 


Agatha Christie 
O pereche abilă 


— E foarte ciudat, spuse Joyce Lempriere, dar nu-mi face prea 
mare plăcere să vă povestesc întâmplarea asta. S-a petrecut 
demult, mai precis acum cinci ani, dar mea mă urmărește. lar 
tabloul pe care l-am pictat atunci, în acel loc, păstrează în 
întregime atmosfera în care am trăit. La prima vedere pare doar 
o schiță a unei stradele în pantă din Cornwall. Imaginea e 
însorită, dar îndărătul veseliei, a strălucirii se ascunde ceva 
sinistru, care nu poate să nu ţi se strecoare în suflet. N-am vrut 
să vând tabloul, îl păstrez pentru mine, dar nu-l privesc 
niciodată. 

Povestea s-a petrecut la Rathole, un mic sat din Cornwall, un 
loc foarte pitoresc, chiar prea pitoresc. 

— Da, îl știu, oftă Raymond West, foarte pitoresc, dar 
neadăpostit și cu niște drumuri foarte înguste. 

— Da, toate drumurile care duc acolo sunt înguste și 
accidentate... Dar să ne întoarcem la ce vă spuneam. Mă 
dusesem în Cornwall pentru cincisprezece zile ca să pictez. La 
Rathole există un vechi han cu numele de The Polharwith Arms. 
Se spune că este singura clădire rămasă în picioare după 
bombardamentul spaniol de pe la o mie cinci sute și nu știu cât. 

— Un bombardament, protestă Raymond, încruntându-se. 
Caută și tu să respecţi cât de cât istoria! 

— In orice caz, au debarcat cu tunuri undeva pe coastă, au 
tras și au distrus case. Dar asta n-are importanţă. Hanul e 
încântător, păstrează stilul epocii și are în față, la intrare, o mică 
verandă susţinută de patru stâlpi. Descoperisem un colț 
minunat și mă pregăteam să pictez, când pe colină apăru o 
mașină care cobora. Desigur că avea să se oprească la han, 
chiar în clipa când asta mă deranja cel mai mult. 

Un bărbat și o femeie coborâră din mașină. Nu le-am dat 
atenţie; am remarcat doar că ea purta o rochie de stambă mov 
și o pălărie de aceeași culoare. Spre marea mea bucurie, 
bărbatul se înapoie la mașină pentru a o duce puţin mai departe 
pe chei, unde o lăsă. 

La înapoiere, trecu prin spatele meu, se îndreptă spre intrarea 
hanului. Chiar în clipa aceea apăru o altă mașină veche, 
prăpădită, condusă de o femele îmbrăcată într-o rochie înflorată, 


de un roșu aprins cum nu mai văzusem niciodată și cu o pălărie 
de paie cu boruri foarte mari. 

Nu opri în faţa hanului ci își continuă drumul în direcţia unde 
se afla cealaltă mașină. Acolo opri și cobori. Văzând-o, bărbatul 
care trecuse prin spatele meu exclamă puternic, entuziasmat: 

— Carol! Extraordinar, minunat! Nici nu mi-ar fi trecut prin 
minte să te întâlnesc în acest colț îndepărtat. Sunt ani de când 
nu ne-am mai văzut! Tocmai am sosit și eu cu Margery... soţia 
mea, înţelegi. Trebuie să vii să ţi-o prezint. 

Urcară strada împreună și se îndreptară spre han. În clipa 
aceea, cealaltă femeie ieși și se opri în faţa lor. Abia am putut-o 
zări pe aceea care se numea Carol, când au trecut prin dreptul 
meu. Mi-a fost destul însă ca să remarc un chip puternic fardat 
și o gură de un roșu violent. Mă întrebam doar dacă lui Margery 
îi va face mare plăcere să se afle în tovărășia ei. N-o văzusem 
de aproape, dar de la distanță părea lipsită de elegantă, 
ţeapănă și cu ifose vulgare. 

Firește, asta nu mă privea. Dar se întâmplă uneori să prinzi în 
fugă aspecte ale vieţii care te îndeamnă la unele presupuneri. 
Din locul unde se aflau nu ajungeau până la mine decât frânturi 
de conversaţie. După câte am înțeles era vorba să meargă să 
facă o baie în mare. Soţul, care cred că se numea Denis, le 
propunea să ia un vapor și să facă o plimbare de-a lungul 
coastei. La vreo 500 metri - spunea el - se afla o grotă 
interesantă pe care ar fi ţinut să o viziteze. Carol era și ea 
dornică să vadă grota, dar întrucât îi displăceau vapoarele, 
prefera să meargă până acolo pe faleză. Până la urmă au 
hotărât ca cei doi soți să meargă cu vaporul, iar Carol, pe jos, pe 
faleză. 

Auzindu-i vorbind, mi-a venit și mie poftă să fac o baie. Era 
foarte cald, mă simțeam moleșită și nu lucram bine. Mi-am luat 
deci lucrurile și m-am instalat pe plajă, într-un colț mai retras, în 
dreptul grotei. Am făcut o baie minunată, urmată de un dejun 
excelent iar după aceea m-am apucat de lucru cu mult 
entuziasm. 

Intregul sat părea adormit. Nu mă păcălisem; umbrele 
deveniseră acum mult mai expresive. Hanul forma obiectul 
principal al tabloului meu. O rază care cădea oblic lumina solul 
din faţa lui, producând un efect eu totul deosebit. 

Imi spuneam că baia și expediţia la grotă a celorlalţi trebuie 


să se fi terminat cu bine. Două maiouri, unul roșu și altul 
albastru închis, atârnate pe balcon, se uscau la soare. 

Un mic detaliu al tabloului mă supăra. M-am aplecat să-l 
îndrept, iar când ridicai capul, am văzut un bărbat apărut ca din 
pământ, rezemat de unul din stâlpii de la intrarea hanului. Purta 
îmbrăcăminte pescărească și avea o barbă neagră lungă. Dacă 
aș fi căutat un model pentru un căpitan spaniol crud n-aş fi 
putut găsi altul mai bun. Mă apucai să-l desenez în grabă, până 
ce nu pleca. Dar el se mișcă din locul unde era și veni spre mine 
ca să-mi vorbească. Și încă în ce chip! 

— Rothole a fost cândva un loc fără pereche! 

O știam deja și deși i-am spus asta, nu l-am împiedicat să-mi 
depene toată povestea eu bombardamentul... vreau să spun 
distrugerea satului și a hangiului, ultimul om ucis de sabia unui 
căpitan spaniol chiar în pragul hanului. Sângele lui a curs pe 
trotuar și nici până acum, după sute de ani, petele nu s-au șters. 

În timp ce îmi vorbea, continuam să lucrez. Deodată însă îmi 
dădui seama că ascultându-i povestea, pictasem un lucru care 
nu exista. Pe porțiunea albă de trotuar din fața hanului, aflată în 
bătaia soarelui, pictasem niște pete de sânge. Mă gândeam cât 
de ușor poate fi abătut spiritul omenesc de influenţe din afară. 
Dar ridicând capul, încercai o nouă emoție. Mâna mea nu făcuse 
decât să reproducă ceea ce văzuseră ochii: sânge pe trotuarul 
alb. 

Am rămas o clipă nemișcată, cuprinsă de groază. Apoi am 
închis ochii, spunându-mi în sinea mea: „Nu fii proastă... nu-i 
absolut nimic”. Am deschis ochii din nou. Petele erau tot acolo. 

Simţeam că nu mai puteam suporta. Oprii brusc torentul de 
cuvinte al pescarului: 

— Eu nu văd prea bine. Nu-i așa că acelea de acolo de pe 
trotuar sunt pete de sânge? 

El se întoarse către mine surâzând blând, îngăduitor: 

— Nu e sânge de acum, doamnă. Ceea ce vă povestesc s-a 
petrecut acum aproape cinci sute de ani. 

— Bine, bine, dar acum... pe trotuar... și cuvintele mi s-au 
oprit în gât. 

Știam, știam bine că ei n-are să vadă ceea ce vedeam eu. 

Mă ridicai și cu mâna tremurând începui să-mi strâng 
lucrurile. În acel moment însă tânărul sosit de dimineaţă cu 
mașina ieși din han și privi în stradă îngrijorat. Soţia sa apăru pe 


balcon și luă costumele de baie. Tânărul porni către mașina sa, 
apoi se întoarse brusc, traversă strada și se opri în fața 
pescarului: 

— Spuneţi-mi, vă rog, nu știți cumva dacă doamna aceea care 
a sosit azi dimineaţă eu cea de a doua mașină s-a întors? 

— Cine? Doamna aceea cu rochia înflorată? Nu, domnule, n- 
am văzut-o. S-a dus la grotă pe drumul de pe faleză. 

— Știu, știu, am făcut baie împreună. Apoi s-a despărţit de noi 
și s-a întors singură. Dar nu știu de ce întârzie atâta? Credeţi că 
i s-a putut întâmpla ceva? 

— Păi știu și eu? 

Tânărul se repezi spre han și începu: să o strige pe soţia sa: 

— Margery! Carol nu s-a întors încă. Nu ţi se pare ciudat? 

N-am auzit ce i-a răspuns ea. Soţul ei însă continuă: 

— Nu putem să mai așteptam mult. Trebuie să mergem la 
Penrithar. Ești gata? Mă duc să întorc mașina. 

Între timp încercam să mă conving că ceea ce mi se păruse 
era cu totul ridicol. Când mașina cu cei doi soţi plecă, mă 
apropiai de han și începui să cercetez trotuarul cu atenţie; 
desigur, nici urmă de sânge. Eram încă aplecată asupra 
trotuarului când auzii vocea pescarului: 

— Credeţi că o să vedeţi petele de sânge? 

ÎI privi nedumerită. El continuă calm: 

— Se spune pe aici că dacă cineva vede petele de sânge, asta 
înseamnă... 

Pescarul se opri. 

— Ce înseamnă? îl întrebai îngrijorată. 

— Înseamnă că moare cineva în 24 de ore. 

Mă trecu un fior. Nu credeam în astfel de lucruri, dar nu-mi 
dădeam seama ce se petrece cu mine. M-am despărţit de 
pescar și am plecat buimăcită spre vila unde stăteam. In 
momentul când am ajuns, am zărit-o în depărtare pe femeia cu 
numele de Carol. Silueta ei se contura pe fondul cenușiu al 
stâncilor ca o floare roșie otrăvitoare. Pălăria ei avea culoarea 
sângelui. Mă cutremurai. În adevăr, peste tot vedeam numai 
sânge. 

Mai târziu mașina ei trecu prin faţa vilei. Mă întrebam dacă și 
ea se ducea tot la Penrithar. Dar mașina coti spre stânga în 
direcție opusă. O priveam cum urca pentru ca apoi să dispară 
după colină. Respirai ușurată. Mi se părea că Rathole redevenea 


un mic loc liniștit, adormit. 

— Dacă asta e toată povestea, spuse Raymond West, pot să 
dau verdictul. Petele acelea de sânge după un prânz excelent nu 
înseamnă altceva decât proastă digestie. 

— Stai că n-am terminat, răspunse Joyce. Trebuie să asculţi 
cele ce au urmat. Le-am citit după două zile într-un ziar, sub 
titlul: Baie de mare fatală. Se relata cum doamna Dacre, soţia 
căpitanului Denis Dacre, se înecase aproape de Lander Cove, 
deci la o mică distanţă pe coastă. Ea și soțul ei locuiau la hotel și 
proiectaseră să facă o baie. Cum deodată se porni un vânt 
puternic, soțul se răzgândi și se duse la o partidă de golf cu 
niște prieteni. Doamna Dacre s-a dus deci singură să facă baie. 

Văzând că întârzie, soţul ei cobori pe plajă împreună cu 
prietenii lui și îi găsiră hainele lângă o stâncă. Dar nici urmă de 
doamna Dacre. Asta au spus ziarele imediat, dar corpul nu a fost 
găsit decât după o săptămână, împins de valuri la o distanţă 
bună de țărm. Avea pe cap urmele unei lovituri. Fără îndoială, 
purtată de valuri, se izbise de o stâncă. După câte am înţeles, 
murise exact la 24 de ore după ce văzusem eu petele de sânge. 

— lmi pare rău, spuse Sir Henry, dar asta e doar o poveste cu 
fantome. 

Domnul Petherick tuși de două ori ca de obicei și apoi 
interveni calm: 

— Totuși există un detaliu care îmi dă de gândit: acea lovitură 
de la cap. Evident, nu putem înlătura ipoteza unei crime, dar nu 
văd niciun punct de reper. Halucinaţia domnișoarei Lempriere 
sau, dacă vreţi, viziunea sa, este desigur interesantă, dar nu 
duce la nimic. 

— Proastă digestie și coincidenţă, spuse Raymond. Și în orice 
caz, nu putem fi siguri că personajele au fost aceleași. 

— În ce mă privește, spuse Sir Henry, împrejurările îmi par 
dubioase, dar ca și domnul Petherick nu găsesc niciun punct de 
reper. 

Joyce privi atunci întrebător spre domnișoara Marple care îi 
răspunse surâzând: 

— Și eu, dragă Joyce, găsesc că n-ai fost deloc precisă. Dar, 
firește, văd lucrurile în chip diferit. Fiind femei, ne putem da 
seama de valoarea detaliului vestimentar. E o problemă care nu 
poate fi supusă unui bărbat. Trebuie că a fost o schimbare 
foarte rapidă. Ce femeie rea! Și ce bărbat ticălos! 


Joyce își aținti privirea asupra ei: 

— Domnișoara Marple, vreau să spun... cred... sunt convinsă 
că dumneavoastră cunoașteţi adevărul. 

— Realitatea este că mie mi-e mult mai ușor să trag unele 
concluzii, decât dumitale. Fiind artistă, te integrezi în atmosferă, 
pe când eu văd faptele. Picăturile de sânge au căzut pe trotuar 
de la costumul de baie care atârna deasupra. Și costumul fiind 
roșu, nu și-au putut da seama nici chiar criminalii. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, domnişoară Marple, interveni Sir Henry, 
dar am impresia că dumneavoastră și domnișoara Lempriere 
știți despre ce e vorba, pe când noi, ceilalţi, plutim în 
necunoscut. 

— Lăsaţi-mă deci să vă spun sfârșitul poveștii, zise Joyce. Un 
an mai târziu, mă aflam într-o mică staţiune balneară pe coasta 
de est, când deodată am avut emoția ciudată pe care o încerc 
ori de câte ori mi se întâmplă să retrăiesc un fapt din trecut. În 
fața mea, pe trotuar, se aflau o femeie și un bărbat care salutau 
pe o a treia persoană, îmbrăcată într-o rochie roșie înflorată: 
„Carol - spuse bărbatul - extraordinar, minunat! Nici nu mi-ar fi 
trecut prin minte să te întâlnesc după atâţia ani în acest colț 
îndepărtat. O cunoști pe soţia mea? Joan, iată o prietenă bună. 
Domnișoara Harding”. 

Pe bărbat l-am recunoscut imediat. Era același Denis pe care 
îl văzusem la Rathore cu un an în urmă. Dar soţia era alta și se 
numea Joan, nu Margery. Era însă același tip de femeie tânără, 
ștearsă și îmbrăcată fără gust. l-am auzit și de astă dată vorbind 
despre o baie în mare. 

Și atunci n-am mai stat pe gânduri și m-am dus glonț la 
poliţie. Îmi spuneam că vor crede despre mine că mi-am pierdut 
minţile, dar nu-mi păsa. lar cele ce au urmat au dovedit pe 
deplin că aveam dreptate. 

Se afla acolo un detectiv de la Scotland Yard, sosit anume 
pentru această afacere. Poliţia îl suspecta de mai mult timp pe 
Denis Dacre. De fapt acesta nu era numele său adevărat. Își 
schimba numele de fiecare dată când urma să dea o lovitură. Își 
căuta victimele în rândul fetelor tinere, timide și fără multe rude 
sau cunoștințe. De asemenea, se căsătorea cu ele, după câtva 
timp făcea o asigurare de viață pe o sumă importantă în folosul 
său iar după aceea... ah, ce îngrozitor! 

Tânăra cu numele de Carol era adevărata lui soţie și erau 


complici. Societăţile de asigurare au început să aibă unele 
bănuieli și astfel a pornit urmărirea. Denis sosea în câte o mică 
stațiune balneară împreună cu noua lui soţie. Apoi sosea și 
cealaltă femeie și porneau să facă baie împreună. Acolo cei doi 
complici ucideau victima. Carol își trăgea repede pe ea 
îmbrăcămintea acesteia și astfel travestită se întorcea cu 
vaporul împreună cu Denis. Tot împreună părăseau localitatea 
după ce se interesau îngrijorați de soarta așa-zisei Carol. Ajunsă 
într-un loc unde nu putea fi văzută, femeia cobora, își îmbrăca 
straiele ei de un roșu aprins, își refăcea la loc machiajul bătător 
la ochi și se întorcea pe jos să-și ia mașina. 

Aveau grijă întotdeauna să observe sensul curenților apei 
pentru a hotărî locul unde așa-zisul accident putea avea loc. 
Cred că atunci când au ucis-o pe biata Margery sângele a ţâșnit 
pe costumul de baie al lui Carol și acesta fiind roșu - așa cum 
spunea adineauri domnișoara Marple - nu l-au observat. Când 
au pus costumele pe balcon la uscat, sângele s-a scurs. Ah, îl 
văd încă! 

— Exact, spuse Sir Henry, îmi amintesc acum foarte bine. 
Individul se numea în realitate Davis. Uitasem că printre 
numeroasele sale nume false, figura și acela de Dacre. Da, o 
pereche extraordinar de abilă. M-am întrebat cum de nu au fost 
remarcate acele multiple schimbări de identitate. Cred în adevăr 
- așa cum spunea domnișoara Marple - că îmbrăcămintea e mai 
ușor de identificat decât figurile. Era un aranjament foarte subtil 
și, deși bănuit, Davis se facea ușor confundat cu alte personaje; 
în plus, se punea întotdeauna la adăpostul unor alibiuri de 
neînlăturat. 

— Domnișoara Marple, spuse Raymond, cum se face că deși 
duceţi o viaţă atât de liniștită nu vă surprinde nimic? 

— Cred că în lumea aceasta lucrurile se petrec de multe ori în 
același chip, răspunse domnișoara Marple. Vă amintiţi de acea 
doamnă Green? Işi îngropase cinci copii și fiecare avea viaţa 
asigurată în folosul ei. Asemenea situaţii este imposibil să pară 
curate. 

Apoi oftă adânc: 

— Se petrec multe lucruri urâte în micile noastre sate. Poate 
că sunteţi prea tineri ca să vă daţi seama până unde poate 
merge uneori răutatea omenească. 


loan Georgescu 
Nu poţi să te-ascunzi...! 


1 


Inginerul Sorin Lupaşcu depunea eforturi vizibile pentru a-şi 
estompa emoția ce se dovedea tot mai copleșitoare. Pentru el, 
în acele clipe, era vital să aibă mintea limpede. Dorea să 
înțeleagă... să găsească cele mai potrivite răspunsuri la 
întrebările care-l chinuiau. Nu putea să îndepărteze imaginea 
soţiei sale moarte în patul conjugal, a camerei într-o cumplită 
dezordine, a inelului cu pietre preţioase pe care îl dăruise cu 
atâta plăcere și dragoste cu puţine săptămâni în urmă, cadou 
costisitor prilejuit de aniversarea căsătoriei lor... Apoi cordonul 
telefonului strâns în jurul gâtului ei, chipul crispat până la 
desfigurare al soţiei sale, ușa dinspre etajul al doilea deschisă... 
Acum nu mai simțea decât o durere cruntă în cap și niște 
crampe puternice în stomac. Ca prin vis auzea vocea prietenului 
său, Radu Petrescu, care răspundea la întrebările ofițerului de 
poliție. 

— Dacă am văzut starea în care era Sorin, spunea Radu 
Petrescu pe un ton puţin nesigur, ei bine, l-am dus acasă. 

— La ce oră aţi ajuns la domiciliul domnului Lupaşcu? 

— Cred că era nouă și jumătate. Imi amintesc că am aruncat 
o privire la pendula de pe perete când am părăsit barul. Arăta 
ora nouă. lar ca să ajungi din centru la locuinţa prietenului meu 
durează aproximativ o jumătate de oră. 

— Așadar, după opinia dumneavoastră, domnul Lupașcu se 
întrecuse cu băutura și a fost necesar să-l conduceţi până acasă. 

— Este absolut exact, domnule căpitan. 

— Soţia lui era acasă? 

— Ce să vă spun... nu mi-am dat seama. 

Răspunsul lui Radu îl determină pe Sorin Lupașcu să tresară. 
Până în acel moment nu fusese capabil să urmărească decât 
frânturi din relatarea prietenului său, dar de această dată fu 
surprins. 

— Luminile erau aprinse în casă? 

— Da! După toate probabilitățile Angela era acasă. Jos era 
lumină, dar pe ea n-am văzut-o. 

— Deci, ceea ce v-a determinat să credeţi că totuși Angela 


Lupașcu era acasă este faptul că lumina era aprinsă jos, 
concluzionă căpitanul. 

— Cred că da. 

„Radule, ar fi dorit să spună Sorin Lupașcu, ea era acasă. Am 
văzut-o la fereastră după ce am coborât din mașină. Imi 
amintesc bine că privea afară”. 

„Dar dacă totuși Radu n-a observat-o? Totodată, este posibil 
ca ea să nu fi fost la fereastră și mie să mi se fi părut numai că o 
văd. După ce băusem atât de mult, acest lucru ar fi fost posibil. 
Fără îndoială, Radu a spus adevărul. Nu avea motiv să mintă”, 
completă, mai liniștit, în gândul său Sorin Lupașcu. 

— Foarte bine, spuse polițistul. Și după ce aţi ajuns acasă...? 

— Am intrat în biroul lui Sorin, l-am așezat pe o canapea, l-am 
învelit cu ce am găsit la îndemână, după care am plecat acasă. 
Angela nu a apărut și nici n-am auzit-o. Apoi, astăzi după- 
amiază am primit telefonul lui Sorin. 

— Domnul Lupașcu? 

Sorin tresări iarăși, fixându-și privirea asupra bărbatului care 
stătea la birou. Ținuta sa era impecabilă. Avea ochi albaștri, 
care nu clipiră când întrebă: 

— Sunteţi de acord cu afirmaţiile domnului Petrescu? 

Sorin Lupașcu ridică din umeri ușor descumpănit: 

— Nu... Nu știam că avea un amant, îngână el, mirându-se 
singur că poate spune ceva. 

— Lăsaţi asta... Vom discuta mai târziu pe o astfel de temă. 
Avem timp suficient. Spuneţi-mi acum dacă aveţi ceva împotriva 
celor declarate de prietenul dumneavoastră. 

— Îmi amintesc cu certitudine că am intrat împreună în bar 
pentru a servi un păhărel. De asemenea, știu că m-am urcat în 
mașina lui Radu. Despre tot ceea ce a urmat nu sunt însă sigur. 
Eram atât de confuz! 

— Domnule Petrescu, spuse căpitanul, vă mulțumesc că aţi 
venit. 

— Domnule căpitan, credeţi că prietenul meu va fi reţinut 
mult timp aici? 

— Nu știu ce să vă răspund... Aș dori să ascult și versiunea sa. 

— Totuși, dacă nu vă inoportunez, pot să aştept? 

— Nu este nicio problemă, numai că s-ar putea să aveţi cam 
mult de așteptat. 

— Atunci... Radu ezită câteva minute, după care privi spre 


prietenul său. Sorine, cred că mă înţelegi, mă voi duce acasă... 
Mioara, copiii... Mioara are să fie îngrijorată. 

— Sigur că da, Radu! 

— Când termini, te rog să ne dai un telefon. Sau, mai bine, ia 
un taxi și vino la noi! Te așteptăm... 

— Bine, voi lua un taxi, Radule. Îţi mulțumesc! 

— Domnule căpitan... Radu Petrescu era încurcat și căuta cele 
mai potrivite cuvinte pentru a-și exprima gândurile. Domnule 
căpitan, vă voi atrage atenţia asupra unui aspect pe care 
trebuie să-l reţineţi. Sorin și cu mine ne cunoaștem de mult 
timp... Suntem foarte legaţi sufletește. Dar Anglea, soţia lui 
Sorin, și cu mine aveam vederi diferite în foarte multe privințe. 
Acesta este motivul pentru care aseară nu m-a preocupat ideea 
de a vedea dacă era acasă. Am socotit că îl pot așeza pe Sorin 
pe canapeaua din birou și... Radu se opri și ezită din nou... în 
realitate, nu era un conflict fățiș, nimic serios. Dar eram firi 
diferite, fiecare își avea personalitatea sa. 

— Da, știu cum se petrec lucrurile în asemenea situații. 

Radu Petrescu se îndreptă spre ușă, se opri o clipă, privi rapid 
spre Sorin și apoi părăsi biroul. 

Inginerul Sorin Lupașcu îl privea fix pe poliţist în vreme ce 
acesta schimba banda din magnetofon. Durerea de cap se 
accentuase, iar junghiurile din abdomen deveniră și mai 
ascuţite. Regreta faptul că băuse atât de mult alcool. 

— Și acum, domnule Lupașcu, spuse căpitanul Mircea Sava, 
preferi să-ți pun eu întrebări sau poţi să-mi relatezi singur 
lucrurile, așa cum le cunoști dumneata? 

— De unde să încep? 

— Să zicem de ieri. Mai precis de când te-ai trezit în 
dimineaţa zilei de ieri. 


2 


Sâmbătă fusese o zi însorită, liniștită, o zi bună pentru o 
partidă de tenis, dar mai rămăseseră unele treburi neterminate 
în cursul săptămânii. In plus, se ivise perspectiva unui nou 
client. Sorin Lupașcu se trezise pe la ora nouă presentimentul că 
va avea o zi bună. Rămase câtva timp în pat, cu ochii aţintiţi 
spre tavan, fumând prima ţigară a zilei și ascultând respiraţia 
liniștită a soţiei sale, care dormea în patul alăturat. Apoi se dădu 


jos din pat, făcu un duș, se bărbieri și își pregăti micul dejun. 

Angela intră în bucătărie în momentul când își turna cea de a 
doua ceașcă de cafea. Purta o pijama și un halat foarte strâns 
pe talie. Părul îi era zbârlit, iar buzele nerujate lăsate în jos îi 
dădeau o expresie de nemulţumire. Îi întinse o ceșcuţă ca să-i 
toarne și ei cafea. 

— lar mă doare spatele, se văită ea, întinzându-și oasele ca o 
pisică, înainte de a se așeza la masă și de a lua de pe scrumieră 
ţigara pe care o fuma el. Trase adânc un fum și începu să 
tușească. 

— Îţi spun Sorine, dacă nu cumpărăm alte saltele... 

Fu primul semn prevestitor al unei zile rele. Buna dispoziţie cu 
care se sculase, începea să se destrame. 

— Te dulci la birou? întrebă ea. 

— Da, am ceva de rezolvat. 

— Opresc mașina pentru mine. 

— Desigur, e sâmbătă. 

— Am de făcut o mulţime de lucruri. 

— Nu uita să umpli rezervorul de benzină. E aproape gol. 

— Mă aşteptam. Așa se-ntâmplă întotdeauna. Lasă-mi ceva 
bani! 

Sorin o privi mirat: 

— Dar nu ţi-a mai rămas nimic din ce ţi-am dat ieri? 

— Ştii că ai haz! N-oi fi vrând să cumpăr lumea întreagă cu 
ceea ce mi-ai lăsat tu! Au fost cumpărături la băcănie, la 
măcelărie, curăţenia în casă, rufele, mașina... Ce-oi fi crezând? 

Sorin scoase din portofel câteva bancnote și le puse pe masă. 

— Cred că are să-ţi ajungă, Angela. Ştii că ultimele două 
săptămâni au fost cam grele. 

— Bine, dă-mi o ţigară! 

Angela luă ziarul de pe masă, îl desfăcu și parcurse în grabă 
prima pagină. Luă ţigara de la Sorin fără să-și ridice ochii de pe 
ziar. 

— La ce oră te întorci? întrebă ea când se pregătea să iasă 
din bucătărie. 

— Nu știu, răspunse acesta în silă. 

Autobuzul întârzia. Sorin Lupașcu aștepta nerăbdător în staţia 
de la intersecţie. Simțea o neliniște surdă, mocnită. Se bătu cu 
palma pe picior. Poate că ar fi mai bine să le lase pe toate baltă 
și să se ducă să bea. Cel puţin Angela ar avea un motiv de 


gâlceavă. A 

Autobuzul se opri scârțâind, iar Sorin urcă. In afară de el mai 
erau puţini pasageri, fapt ce-i reaminti că era sâmbătă și că ar fi 
trebuit să fie în drum spre terenul de tenis. Trecu prin faţa 
staţiei service unde lucra prietenul său Radu Petrescu, dar pe el 
nu îl văzu. 

La birou se cufundă într-o serie de socoteli încurcate. Cifrele 
nu se potriveau și se încăpăţână să refacă toate calculele. La 
ora prânzului se ridică necăjit și se duse la un expres să guste 
ceva. Rezistă ispitei de a intra într-un bar. Apoi se înapoie la 
lucru la fel de plictisit. Pauza de la prânz nu-i schimbase starea 
de spirit. 

Deodată fu cuprins de o dorinţă nestăvilită de a bea. Avea 
nevoie de o băutură tare, care să-l zgâlțâie puţin și să-l readucă 
la o altă stare de spirit. Îl trecu un fior. 

Ştia că nu se poate opri la un singur pahar. Incepu iar să 
lucreze, dar după o oră renunţă. Strânse toate hârtiile. Se hotărî 
să-i telefoneze Angelei. Poate că s-a îmbunat între timp și ar 
vrea să meargă cu el să bea acel pahar de care avea atâta 
nevoie. Poate că l-ar asculta. Cu ea alături, s-ar opri la timp. 

Telefonul sună. Auzi vocea lui Radu: 

— Sorine, trebuie neapărat să te văd! 

Vocea lui Radu era tremurătoare. Fără îndoială, se întâmplase 
ceva. 

— Ce s-a întâmplat, Radule? întrebă Sorin alarmat. 

— Îţi telefonez din oraș. În zece minute pot să fiu la tine. 
Trebuie să-ţi vorbesc. 

Radu Petrescu sosi imediat. Se așeză într-un fotoliu alăturat și 
aprinse nervos o ţigară. Era îmbrăcat în costumul său de lucru. 

— N-are să-ţi facă plăcere deloc, spuse el în cele din urmă. 
Poate că n-ar trebui să mă amestec eu în asemenea lucruri. 

— Hai, dă-i drumul! Spune tot ce ai pe suflet! 

— Bine, Angela a trecut pe la mine la staţie nu cu mult timp în 
urmă. Tocmai își luase benzină și... 

— Cred că face asta aproape în fiecare sâmbătă. _ 

— Da, dar astăzi a trebuit să fac un drum în oraș. Indată ce a 
plecat Angela, am primit un telefon de la o cunoștință care 
rămăsese în pană în apropierea hotelului Continental. Înţelegi? 
Nu chiar în fața hotelului, dar destul de aproape ca să pot vedea 
foarte bine intrarea principală. 


— ȘI... şi... 

— Ei bine, tocmai înlocuiam o baterie la mașina aceea, când a 
apărut Angela. 

Sorin aștepta urmarea cu un presentiment sumbru. 

— Firește, am recunoscut îndată mașina ta. Dar nu puteam 
să-mi explic de ce Angela parca mașina în zona rezervată 
hotelului. 

— Deci după aceea ai văzut-o coborând din mașină. Nu? 
Continuă! 

— l-a ieșit în întâmpinare un individ, chiar în faţa hotelului. 
Individul ieșea din hotel. S-au sărutat și după aceea au intrat... 

— Să se sărute în stradă! Imposibil, nu era Angela. Te înșeli. 

— Nu Sorine, era ea. Pot să jur. Dar cine m-a pus să vin să-ți 
spun toate astea! Văd că ești gata să explodezi. 

Mânia lui Sorin era ca un torent interior violent și tumultuos, 
ca un râu, gata să-și reverse apele cu furie. 

— Ce-ai de gând să faci? Unde te duci? 

Sorin Lupașcu nu-și dăduse seama că se ridicase de la birou. 
Era acum cu mâna pe clanța ușii, cu ochii pironiţi încă asupra 
prietenului său. 

— N-ar fi trebuit! N-ar fi trebuit să-ţi spun. Dar nu m-a răbdat 
inima când am văzut-o cu un alt bărbat după atâţia ani de 
căsnicie. Am făcut rău? 

— Ne vedem mai târziu. 

— Ce-ai de gând să faci? Parc-ai vrea să... 

— S-o omor? 

— S-ar putea. Cred că ar trebui să merg cu tine. Să te ajut să 
te mai liniștești. 

— Ca să-mi ţii mâna stângă în timp ce-i înfig cuțitul cu 
dreapta? 

— Nu, Sorine, nu vorbi așa! 

— Să mă îmbăt, Radu. Asta-i tot ce vreau să fac. Să beau în 
neștire. Nu sunt un asasin. 


3 


Sorin Lupaşcu simţea ochii albaștri ai poliţistului scrutându-l 
stăruitor. Se cufundă mai adânc în fotoliu, încercând să-și rețină 
senzația de greață care-i venea de la crampele abdominale 
amestecate cu durerea cruntă de cap. 


— lată, domnule căpitan, reuși el să spună. Asta a fost ziua de 
sâmbătă. Radu v-a povestit restul. O zi rea. 

— Și spui că după ce ai fost la bar, nu-ți mai amintești nimic? 

— Totul e foarte tulbure, domnule căpitan. Mi se pare că văd 
câte ceva, dar în realitate nu e nimic. Îmi amintesc vag că m-am 
urcat în mașina lui Radu. Cred că îmi amintesc și că am ajuns 
acasă. Dar din momentul când am intrat... 

— Nimic după aceea? 

— Nimic. Un gol întunecos... până azi. 

— Înţeleg. Căpitanul Mircea Sava făcu o pauză. Atunci, astăzi! 
Spune-mi ce s-a întâmplat astăzi! 

— Oare ziua de astăzi există cu adevărat? Continui să cred că 
am să mă trezesc la un moment dat și că totul nu e decât un 
coșmar. 

— Pentru moment, spuse polițistul, caută să te concentrezi 
asupra dimineţii de astăzi. Când te-ai trezit în birou, știai unde 
te aflai? 

— Da, știam. 

Sorin Lupașcu se străduia să-și pună ordine în idei, dar îi era 
greu din cauza durerii cumplite de cap și a crampelor. După un 
efort continuă: 

— M-am trezit cu o durere de cap îngrozitoare, una din cele 
mai îngrozitoare dureri de cap din viaţa mea. M-am dat jos din 
pat și m-am dus să-mi fac o cafea. Asta mi-a făcut bine. Ceva 
mai târziu, m-am întins pe pat și am adormit din nou. Când m- 
am trezit era ora unu și jumătate. Durerea de cap reîncepuse. 
Am luat aspirină. Un flacon întreg, dar nu mi-a făcut inimic. 

— Și descoperirea corpului soţiei? întrebă căpitanul pe un ton 
apăsat. 

— Da, mi-am dat seama cât era ceasul. Am început să o caut 
pe Angela. Am căutat-o în camerele de jos. Atunci m-am 
înfuriat. Mi-am adus aminte de cele ce-mi spusese Radu ieri. Am 
urcat și... și am găsit-o. 

— Îţi iubeai soţia, domnule Lupaşcu. 

— V-aş spune, răspunse Sorin după o îndelungată tăcere, că 
eram căsătoriţi de douăzeci de ani. 

— Dar o iubeai? Infidelitatea ei nu a... 

— Angela în braţele altui bărbat! Angela sărutându-se cu un 
alt bărbat! Evident, un asemenea lucru m-a zdruncinat. Mariajul 
nostru nu a fost dintre cele mai fericite, domnule căpitan. 


Vorbind deschis, soția mea nu era o ființă agreabilă. N-avea 
dușmani, dar nu avea niciun prieten. Era o fiinţă dominatoare, 
egoistă, invidioasă. 

Dacă este posibil ca un bărbat să iubească o astfel de femeie, 
atunci pot să spun că o iubeam. 

— A fost vreodată vorba de divorț? 

— O dată sau de două ori. 

— Și cine a vrut să divorțeze? 

— Ea. 

— De ce? Căpitanul devenea din ce în ce mai insistent. 

— Beau din când în când. 

— Cei mai mulţi bărbaţi beau. 

— Da, dar nenorocirea este că nu ţin la băutură. Mă dă peste 
cap imediat. Complet. 

— După cele ce s-au spus aci azi după-amiază, am și eu 
aceeași impresie, confirmă ofiţerul. 

— În mod obișnuit beau de unul singur și mă trezesc într-un 
hotel, sau mai știu eu unde, fără bani, doborât, bolnav... Și nu- 
mi mai reamintesc nimic. Este ca și când s-ar fi lăsat o cortină. 

— Și nu te întrebi niciodată ce-ai făcut, pe cine ai întâlnit sau 
unde... 

— Până în prezent nu. 

— Și de ce îţi pui acum asemenea întrebări? 

— Fiindcă am senzaţia că mă bănuiţi că mi-aş fi omorât soţia. 

— Și ai omorât-o? 

— AŞ bănui mai degrabă pe un răufăcător neidentificat. 

— Crezi deci că efectiv cineva a intrat în casă. S-a căţărat pe 
spalierul viței de vie, a urcat pe balcon și a intrat în casă pe ușa 
ce fusese lăsată deschisă ca să intre puţin aer în acea noapte 
călduroasă. Boabele de struguri verzi care au fost găsite strivite 
fac să se creadă că cineva... 

— Da și starea camerei. S-a scotocit peste tot. Și nu uitaţi 
inelul care i-a fost scos de pe deget. Ea nu-l scotea niciodată. 

— Domnule Lupaşcu, ce l-ar fi făcut pe un hoţ să intre în casa 
d-tale? Ai reputaţia unui om atât de bogat? 

Această întorsătură bruscă a sensului întrebărilor îl luă pe 
Sorin prin surprindere. Trebui să facă un efort pentru a se 
adapta la aspectul nou al discuţiei. În cele din urmă spuse: 

— Trebuie să recunoașteţi, domnule căpitan că locuinţa mea 
are o înfățișare deosebită. Este posibil ca răufăcătorul s-o fi 


privit din afară și să-l fi ispitit. El n-a avut de unde să știe că am 
la C. E. C. O sumă modestă... Nu cunoaște datoriile pe care 
trebuie să le achit, n-a știut că nu mi-am permis până de curând 
să-mi cumpăr o mașină. 

— Totuși, casa are fără îndoială un aspect deosebit de plăcut. 

— Am cumpărat-o în primii ani de căsătorie, când treburile 
mergeau altfel. Angela ţinea mult să aibă o casă frumoasă. 

— Soţia d-tale avea un cont personal la C.E.C.? 

Sorin Lupașcu păru surprins: 

— Știaţi acest lucru? 

— Am găsit un carnet de cecuri în cutia de bijuterii. 

— Da, Angela era un spirit independent. Ținea să aibă banul 
ei. li dădeam când puteam. Nu în mod regulat. Au fost 
săptămâni când n-am putut să-i dau nimic. 

— Domnule Lupaşcu, cred că ţi-ai omorât soţia. Cred că ai 
fost adus acasă într-o stare gravă de către Radu Petrescu, dar în 
același timp cred că ai simulat în mare măsură această stare. 
Cred că ai așteptat până dimineaţa foarte devreme, din moment 
ce ai urcat pe spalierul viței de vie, că ai pătruns prin ușa 
deschisă de la balcon și ţi-ai ucis soţia în timp ce dormea. Apoi 
ai răvășit toată încăperea și i-ai smuls inelul ca să lași impresia 
că mobilul crimei a fost jaful și că ea a fost săvârșită de un 
bandit. Cred că ai coborât apoi în birou și ai dormit tot restul 
nopţii și chiar după aceea. In fine, după-amiază l-ai chemat pe 
Radu Petrescu la telefon, afectând o criză de nervi. 

— Era mai mult decât o criză de nervi, domnule căpitan, eram 
doborât, abrutizat complet. 

— Eşti arestat, domnule Lupaşcu! 

— Dar de ce l-aș fi chemat pe Radu dacă o omorâsem? De ce 
l-aş fi grăbit să vă anunţe? De ce n-am fugit? 

— E lămurit. Să zicem că n-ai știut că ai omorât-o și că nu-ţi 
dai seama de asta nici acum. Admit chiar că te găseai în starea 
despre care mi-ai vorbit. Dar crima rămâne. Ţi-ai ucis soția! 

— Motivul? 

— Celălalt bărbat. 

— S-ar putea susţine și asta, spuse Sorin Lupaşcu privind în 
gol. 

_ Apoi, dintr-un salt ajunse la ușă. Străbătu coridorul în fugă. 
Intâlni un poliţist în uniformă și îl îmbrânci. Ajunse afară, în plină 
lumină a soarelui. li atrase atenţia un taxi care staționa. Fugi 


spre el, sări înăuntru și îi spuse gâfâind șoferului: 

— La aeroport! Repede de tot! 

Taxiul porni în mare viteză. Dar după câteva sute de metri, 
într-un cartier de locuinţe, îi spuse șoferului să oprească, plăti și 
coborî. Înaintă în grabă vreo cincizeci de metri, coti pe o alee 
până în spatele unei case care avea o scară de incendiu. Urcă 
până la acoperișul-terasă al clădirii și se așeză cu spatele 
rezemat de parapet. Respira normal pentru prima dată în cursul 
acelei mizerabile zile. 

Rămase așa, lipit de parapetul acoperișului, cu picioarele 
aduse lângă corp, încercând să-și adune gândurile. Unde putea 
să fugă? Există o limită în posibilităţile unui om de a se face 
nevăzut. Își scoase portofelul și fu cuprins de o descurajare 
profundă. Cu banii pe care îi avea la el, nu putea ajunge prea 
departe. Era duminică după-amiază și la C. E. C. Era închis. Casa 
lui era desigur supravegheată de poliţie. Nu-și putea lua nici 
mașina, nici banii, nici alte lucruri. Singura lui nădejde rămăsese 
Radu. 


4 


Radu îl privea pe prietenul său fără să-i vină să creadă 
ochilor. Îl invită repede în bucătărie, unde Mioara, soţia lui, 
rămăsese pe scaunul ei. Era în așteptarea unui copil și se mișca 
greu. 

— Ce... Ce-i cu tine aici? 

Sorin Lupașcu se duse precipitat la fereastră, dădu perdeaua 
puţin deoparte și privi în curtea din spatele casei. Era liniște, 
casa nu părea să fie supravegheată. Se întoarse cu spatele spre 
fereastră. Radu stătea acum în spatele soției lui, cu mâinile pe 
umerii ei și cu degetele încleștate. Părea înspăimântat. 

Mi-a telefonat căpitanul Sava chiar acum câteva minute. Știm 
totul. Poate c-ar fi mai bine să dispari fără întârziere. 

— N-am omorât-o pe Angela, Radule! 

— Nici nu poate fi vorba de așa ceva, dar... 

— Unde sunt copiii? 

— La mama, spuse Mioara. Vrei să-ţi fac o cafea? 

Luă ibricul și îl puse pe un reșou electric. Apoi scoase o 
ceașcă dintr-un dulap. 

— Se pare că ai nevoie de ceva, îi spuse ea când îi turna 


cafeaua. 

li era sete. Se simţea istovit. Cafeaua fierbinte îi făcea bine. 

— A venit poliţia pe aici? 

— Nu, răspunse Sorin Lupașcu. 

— In cazul ăsta nu pot rămâne. Au să vină, sigur că au să mă 
caute acasă, la birou, aici și oriunde or socoti că... 

— Dar te putem ascunde Sorine, zise Mioara. 

— Mioara! izbucni soțul ei. 

Femeia rămase înlemnită. 

— Dacă noi nu l-am ajuta! 

— Bine, bine, dar... 

— L-ai ajutat pe Sorin ieri. Ai avut grijă de el noaptea. 

— Adevărat, dar... 

— Nu trebuia să-l duci acasă. Ştiai doar ce făcea Angela când 
auzea că a băut. Mai bine îl aduceai la noi, decât să fi stat acolo 
până după miezul nopţii. Ne-am fi ocupat amândoi de el și n-ar 
mai fi avut toată povestea asta de azi. 

— Mioara, am mai discutat deja chestia asta. N-are niciun 
rost. 

— Nu, nu rămân, Radu. Nu vreau să aveţi necazuri din pricina 
mea. Însă am nevoie neapărat de ceva bani. Îmi trebuie pentru 
drum. Vreau să plec din oraș. 

Radu tresări, dar nu spuse nimic. 

— Nu mult, n-am nevoie de mult. Doar ca să mă văd ieșit din 
oraș. Pe urmă am să văd ce-oi face. 

— Să trecem în camera din faţă! spuse Mioara. 

— Nu e timp, răspunse Sorin. Trebuie să plec repede. 

— Putem sta de vorbă acolo, tot atât de bine ca și aici. Nu mă 
simt prea bine, s-ar putea să mi se facă rău. Dacă vine poliţia, 
pot să-i rețin. 

incăperea din faţă era foarte curată, bine îngrijită. Într-un colţ 
se afla un baston solid, noduros - o amintire de la bunicul 
Mioarei. Radu îl luă în mod inconștient și începu să-l bată cu 
palma nervos. 

Sorin se duse la fereastră și privi afară. Strada era liniștită. Nu 
se vedea decât un copil într-o curte, agitându-se pe o tricicletă, 
și o fetiță care traversa strada. 

— Radu! 

— Urletul Mioarei îl puse pe Sorin în gardă. Se dădu deoparte, 
se lăsă pe vine, iar vâjâitul bastonului îi răsună puternic în 


urechi. Nu-l lovise, ci îi trecuse doar foarte aproape peste 
creștetul capului. Se lăsă și mai jos, se răsuci pe picioare și îl 
lovi puternic pe Radu în abdomen, mai întâi cu pumnul drept, 
apoi cu stângul. 

Acesta se prăbuși pe covor, ţinând încă în mână bastonul care 
nu-i mai servea la nimic. Gâfâia din greu și rostea printre dinţi: 

— Poliţia...! Au să-l găsească...! A omorât-o! Noi nu trebuie să 
fim amestecați în ticăloșia asta! 

Sorin aruncă în treacăt o privire către Mioara, care stătea în 
genunchi lângă soțul ei. 

— Bine i-am făcut! O merita! spuse el răstit. Multă sănătate, 
ție și copilului pe care îl aștepți! 

Mioara cobori capul întristată. Plângea. 

— Mult noroc, Sorin! Să ai noroc oriunde te-ai duce! Și-mi 
pare râu de cele întâmplate. 


Recepţionerul astmatic cu faţa plină de coșuri de la acel hotel 
de mâna a doua fu încântat să primească de la Sorin un bacșiș 
gras și îl înscrise de formă în registru. 

Apoi îl conduse într-o cameră de la etajul doi... 

Când se trezi, știa unde se afla, chiar fără să deschidă ochii. 
Se simţea totuși istovit. Dar trebuia să fugă cu orice preţ. leși 
din cameră. La biroul din hol nu era nimeni. Deci, nu avea cine 
să spună mai târziu poliţiei la ce oră părăsise hotelul. Merse pe 
jos vreo două sute de metri. Soarele era fierbinte. Se aștepta ca 
oamenii de pe stradă să-l remarce, să întoarcă după el capul, 
să-l fixeze curioși, dar nimeni nu-i acorda nicio atenţie. La colțul 
unei stradele văzu o camionetă care staționa. Motorul nu fusese 
oprit și vibra surd. Să fie oare camioneta salvarea lui? Se opri, 
camioneta era goală. Inima îi bătea puternic. Sări în camionetă 
și porni în viteză. Din stradă se auzeau strigăte de protest. 

Trebuia acum să-și încerce norocul. Camioneta furată va fi cu 
siguranţă identificată, dar avea nevoie de ea, ca să iasă din 
oraș. Intoarse după un colţ și înaintă pe o arteră principală unde 
circulația era foarte intensă. Ştia că se află la câţiva kilometri de 
staţia service unde lucra Radu Petrescu. Poate că, de voie, de 
nevoie, Radu îl va ajuta. Acesta părea să fie singur când opri 
camioneta în fața pompelor de benzină. Ridicându-se de la 
masa de lucru unde studia un prospect, Radu ieși și se îndreptă 
spre camionetă nu prea încântat. 


„Radu - își spunea Sorin în gând - dacă ar fi Mioara în locul 
tău! Ea a vrut să mă ajute, a vrut să mă ascundă ieri. Ti-a făcut 
reproșuri pentru că m-ai dus acasă sâmbătă seara. A spus că...” 

Se crispă când îi veniră în minte cuvintele Mioarei: „Mai bine îl 
aduceai la noi, decât să stai acolo până după miezul nopţii.” 

Când Radu ajunse la camionetă, Sorin cobori brusc. Erau 
acum faţă în faţă, corp la corp. Radu se trase un pas îndărăt, 
Sorin îl prinse cu mâna stângă de reverul hainei și ridică pumnul 
drept ameninţător. 

— Ai minţit la poliție, Radu! Ai spus că m-ai dus acasă la nouă 
și jumătate, că m-ai așezat în pat și că ai plecat imediat acasă. 
Dar ieri Mioara spunea că te-ai întors târziu, după miezul nopţii. 
De ce ai minţit? Radu se îngălbeni la față, fălcile i se contractară 
și îl apucă pe Sorin strâns de mână. Atunci Sorin auzi niște pași 
în spatele lui. Se răsuci brusc. Bărbatul care stătea în fata 
camionetei ținea în mână un revolver îndreptat spre el. 

— Stai, domnule Lupașcu! spuse el poruncitor. 

Sorin aștepta ca glonţul să iasă din revolver. Dar la un 
moment dat simţi o lovitură puternică în cap. Făcu trei pași 
clătinându-se și se prăbuși. Văzu doi oameni aplecaţi asupra lui. 
Unul avea un revolver în mână, iar celălalt un baston de 
cauciuc. După aceea, n-a mai văzut nimic. 


5 


Sorin își reveni. Era lumină. 

Lângă patul lui se aflau căpitanul Sava și un alt bărbat 
îmbrăcat în alb. Ofiţerul surâse blajin: 

— Ne-aţi dat mult de furcă, domnule Lupașcu. 

— Am fost operat? 

Sorin își dădea seama că fusese operat, dar ţinea să i se 
confirme. 

— Da, aţi avut o apendicită. Vă supăra de mai mult timp, nu? 

— Da, dar nu știam... 

— Radu Petrescu a omorât-o pe soția d-voastră. Nu știați? 
După cele ce v-au auzit spunând cei care se aflau la staţie... 

— Imi dădeam seama că minţise. Asta era tot. 

— Da, Petrescu era amantul soţiei d-voastră, domnule 
Lupașcu. Povestea cu întâlnirea de la hotel a născocit-o el ca să 
vă deruteze. Ştia cum veți reacţiona. Ştia că vă veţi găsi refugiul 


în băutură și ţinea să vă aflaţi acasă beat în timp ce el avea să 
urce pe spalierul viței de vie și s-o omoare. De asemenea, ţinea 
ca d-voastră să-i găsiți dimineaţa corpul neînsufleţit. Și mai ales 
ținea ca d-voastră și noi să credem că aţi ucis-o în timp ce eraţi 
beat. 

— Radu și Angela? 

— Nu se mai văzuseră de mult timp, mai precis de opt luni. 
Dar până atunci se întâlneau cu regularitate. Când Radu 
Petrescu a aflat că va fi tată al unui alt copil s-a hotărât să rupă. 
Asta a determinat-o pe soţia d-voastră să recurgă la șantaj. L-a 
ameninţat că se va duce la Mioara și îi va spune totul. Așa-zisul 
d-voastră prieten a obţinut tăcerea ei în schimbul sumei de 
1000 lei pe săptămână pe care i-o dădea în fiecare sâmbătă 
după-amiază când d-voastră o trimiteaţi cu mașina ca să facă 
plinul. Apoi, în fiecare luni, soția d-voastră depunea banii în 
contul ei de la C. E. C. Extrasul de cont confirmă aceste 
depuneri efectuate regulat în cursul ultimelor opt luni și nu a 
fost nicio retragere în această perioadă. 

Sorin respiră adânc. 

— Dar cum aţi aflat toate acestea, domnule căpitan? 

— Mai întâi, am respins din capul locului povestea cu 
răufăcătorul care s-ar fi introdus în casă. Sunt poliţist vechi și 
știu cum lucrează hoţii. Camera era răvășită, dar se vedea clar 
că nu fusese un jaf. În afară de inelul care fusese scos de pe 
degetul soţiei d-voastră, nu lipsea nimic. 

— Și inelul? L-a oprit el? 

— Nu, l-a aruncat într-un canal. Cutia era la locul ei, încuiată. 
Mai târziu am găsit în ea un carnet de cecuri și zece bancnote 
de câte o sută de lei. N-a mai apucat să le depună la contul pe 
care-l avea la C. E. C. Vă amintiţi de insistența mea în legătură 
cu situația d-voastră financiară și cu locuinţa pe care o ocupați. 

— Da, spuse Sorin. 

— Ei bine, în momentul acela vă socoteam asasinul soţiei d- 
voastră, dar m-am mirat când mi-aţi spus că nu-i dădeaţi o 
sumă fixă în fiecare săptămână. Mi-aţi spus acest lucru din 
proprie iniţiativă, fără să vă întreb. Aveam deja cutia de bijuterii 
și carnetul de cecuri și mă întrebam dacă soția d-voastră nu 
avea anumite venituri care vă erau necunoscute. Am verificat și 
situaţia contului d-voastră de la C.E.C. și m-am convins că 
informaţiile pe care mi le dăduserăţți erau exacte. Aceasta mi-a 


mărit curiozitatea asupra depunerilor săptămânale pe care le 
făcea soția d-voastră. Avea vreo slujbă care îi aducea acel 
venit? Sau poate că avea un amant care îi furniza fonduri? Radu 
Petrescu mi-a spus și mie că a văzut-o sărutându-se în stradă cu 
un individ și apoi intrând cu el la hotel. O întâlnise într-o 
sâmbătă după-amiază când avea mașina la dispoziţia ei, situaţia 
părea foarte probabilă și explica și sursa din care proveneau 
depunerile acelea în fiecare luni. Apoi am mai făcut o 
descoperire, domnule Lupașcu. Am aflat că Radu Petrescu 
minţise în legătură cu cele petrecute sâmbătă. 

— Mioara? îngăima Sorin. 

— Da, am interogat-o și pe ea ca să aflu cum și-a petrecut 
domnul Petrescu timpul sâmbătă. La urma urmelor, s-ar fi putut 
ca el să vă fi adus acasă și să fi urcat apoi la ea în dormitor, în 
timp ce d-voastră dormeaţi. Mi se părea improbabilă această 
presupunere, dar în asemenea afaceri nicio ipoteză nu poate fi 
exclusă din capul locului. Soţia lui mi-a confirmat însă că el 
stătuse la d-voastră acasă până după ora două noaptea. Și mă 
întrebam de ce un om n-ar spune tot adevărul, când ia iniţiativa 
de a da o informaţie. Asta m-a făcut să-mi pun unele întrebări în 
legătură cu Radu Petrescu. Eram în posesia mai multor fapte. 
Eraţi pe de o parte d-voastră, un om care nu rezistă la băutură și 
după propria mărturisire, beat în seara aceea. Era soţia d- 
voastră, care depunea aceeași sumă la C. E. C. In fiecare 
săptămână. Exista faptul că ea încasa probabil acești bani 
sâmbăta după-amiaza când se ducea să-și umple rezervorul de 
benzină. Și acum, presupunând că Radu Petrescu era sau fusese 
amantul ei, că înscenase povestea cu întâlnirea din fața 
hotelului, că banii proveniţi din șantaj puteau fi încasaţi de la 
el... 

— Radu este acum arestat? 

— Da. 

— Și a mărturisit? 

— Imediat. 

— Azi dimineaţă la staţie, spuse Sorin erau doi bărbaţi. 
Veniseră să-l aresteze pe Radu? Nu cumva eu... 

— Nu, îl întrerupse căpitanul Sava, continuam încă să verific 
presupunerile pe care le făcusem. Cei doi oameni aveau sarcina 
de a-l supraveghea. Aveam alţi oameni prin preajma casei d- 
voastră, a casei lui Radu Petrescu și în alte câteva locuri. Așa se 


obișnuiește. 

Sorin rămase tăcut. Era copleșit de gândurile care se 
învălmășeau în mintea lui. 

— Deci, eu nu mai sunt implicat cu nimic în această afacere. 

— Poate ca martor. Dar nu vă faceţi griji. Aţi scăpat de orice 
neplăcere, chiar și de durerile acelea din abdomen. 

— Da, dar capul tot mă doare. 

Căpitanul Sava îl privi îndelung, înţelegător, fără să spună 
niciun cuvânt. 


Kate Chopin 
O bucurie... ucigătoare 


Cunoșteam foarte îndeaproape - nu, nu puteam fi bănuit de 
ceva relaţii intime, pentru că nu era genul meu o astfel de 
legătură cu soţia unui prieten - că doamna Galland avea ceva 
probleme cu inima. Tocmai din acest motiv eram conștient de 
faptul că decesul atât de neașteptat al soțului ei trebuie să-i fie 
adus la cunoștință cu cât mai multe menajamente. lată că 
această sarcină dureroasă îmi revenea mie, deși nu o doream în 
niciun fel. Totuși, cineva mi-o luase înainte, pentru că - nu este 
o regulă - dar mai sunt oameni de acest gen, care nu au auzit 
de faptul că tăcerea poate fi de aur. lar atunci când este vorba 
de o femeie, chiar dacă aceasta este atrăgătoare, multe lucruri 
se explică. Nu vă temeti, pentru că - din punctul meu de vedere 
- nu este vorba despre doamna Galland, care - ce-i drept - avea 
farmecul ei, pentru mine oarecum însă enigmatic, ci de sora sa, 
Karen, ce era tocmai pe placul meu din mai multe motive pe 
care nu are rost să le enumăr aici. Ei bine, tocmai aceea care-mi 
plăcea - Karen, deci - i-a comunicat în propoziţii scurte adevărul 
despre soțul ei, ascunzând acel adevăr doar pe jumătate. Lângă 
ea mă aflam chiar eu, unul dintre cei mai buni prieteni ai 
domnului Joseph Galland, dar credeţi că atunci când o femeie - 
fie ea chiar fermecătoare - deschide gura mai poţi spune ceva? 

Pe scurt, mă găseam în acea dimineaţă însorită în biroul meu, 
la redacţia ziarului la care lucram de puţine luni - prietenul meu 
intervenise pentru a fi angajat acolo -, când se primise știrea 
despre acel accident rutier în care Joseph Galland își pierduse 
viața. Fără a pune sub semnul întrebării veridicitatea acestui 
mesaj care mi-a stricat toată ziua - și veţi vedea cum -, m-am 


grăbit spre locuința familiei Galland în ideea de a o lua înaintea 
oricărui alt prieten mai puţin grijuliu în transmiterea tristei vești. 
Dar am făcut o mică eroare: am sunat-o în prealabil pe Karen. 

Doamna Galland a recepționat frazele oarecum redundante, 
dar conţinând totuși informaţia utilă ce o privea în mod direct, 
nicidecum cu abilitate, ci cu un torent de lacrimi, după care - eu 
având o semnificaţie în mare măsură neglijabilă - se aruncă în 
brațele surorii sale. După ce deznădejdea s-a mai atenuat, urcă 
în camera ei fără a permite nimănui să o urmeze. 


Locul acţiunii se schimbă, ea având acum ca decor camera 
elegantă, mobilată confortabil, a doamnei Isabelle Galland. In 
faţa ferestrei larg deschise spre o pajiște acoperită cu verdele 
crud al primăverii se afla într-un dulce repaus un fotoliu 
capitonat, care peste câteva momente adăpostea nu fără a 
geme oarecum nemulțumit din arcuri trupul copleșit de 
osteneală psihică aparţinând doamnei Galland. Privea aproape 
fără adresă pe deasupra copacilor înmuguriţi; sunetele unui 
cântec pe care cineva îl fredona în depărtare ajungeau la ea ca 
mângâierea blândă a unei șoapte, iar nenumărate vrăbii 
ciripeau, lipsite de orice grijă, sub streșini. Capul ei se sprijinea 
pe perna fotoliului; femeia - tânără, de obicei cu o faţă calmă, 
deschisă, ale cărei linii dovedeau de regulă reţinere și chiar tărie 
sufletească - stătea acum nemișcată, cu o privire mohorâtă, 
fixată undeva printre peticele de albastru ale cerului. Din când 
în când, numai suspinele ei scuturau trupul oarecum firav, poate 
dornic de-o îmbrățișare cu adevărat bărbătească, ca pe al unui 
copil ce a adormit cu obrazul brăzdat de lacrimile supărării. 

În atmosfera calmă ce-o înconjura fără a-i păsa de zbuciumul 
tinerei femei, ceva - care o învăluia încetul cu încetul -, mult 
prea subtil pentru a fi delimitat, curgea, se târa spre ea prin 
mirosurile și culorile ce umpleau văzduhul. În cele din urmă, acel 
„ceva”, pe care nu fără frică încerca să-l izgonească cu toată 
fermitatea, începea să aibă contururi din ce în ce mai clare. 

Într-un târziu, ridicându-și capul de pe perna fotoliului, cu 
privirea lipsită de expresia iniţială de prostraţie și de teama ce-i 
urmase, un cuvânt abia șoptit îi scăpă printre buzele 
întredeschise. Acum ochii îi erau plini de strălucire, iar sângele 
clocotitor al anilor tineri îi încălzea trupul în mod plăcut. Cu 
răsuflarea tăiată, repetă acel cuvânt, care - se pare - pentru ea 


reprezenta foarte mult: „Liberă, liberă, liberă!” 

Nu-și punea nicidecum întrebarea asupra  eventualei 
monstruozităţi a bucuriei care o însufleţea. De altfel, o percepţie 
curată și înălțătoare o determina să considere lipsită de 
trivialitate o astfel de întrebare. 

Dincolo de mâinile reci, altădată tandre și bune, acum 
încrucișate pe piept, dincolo de chipul celui care-i fusese soț, 
acum imobil, pământiu, ea vedea cu bucuria pe care ţi-o conferă 
doar tinereţea lunga înșiruire a anilor care urmau și care îi vor 
aparţine integral numai ei. Numai ei și celui care-i va fi iubit... îl 
va chema nu peste mult timp, îl va avea mereu în apropierea ei, 
îl va păstra doar pentru ea. Ştia unde să-l găsească, fusese de 
multe ori în casa lor, se plăcuseră, dar puţinele clipe petrecute 
împreună le lăsaseră amândurora numai gustul neputinței și al 
dragostei neîmplinite... 

„Liberă! În sfârșit, liberă!”, continuă ea să șoptească. 


Îngenuncheată în faţa ușii închise, cu gura lipită de gaura 
cheii pentru a fi auzită mai bine, Karen cerea voie să pătrundă în 
camera surorii sale: 

— Isabelle, deschide ușa! Te implor... deschide ușa... O să te 
îmbolnăvești... Ce faci, Isabelle? Pentru numele lui Dumnezeu, 
deschide ușa! 

— Lasă-mă, te rog! Nu mi-e rău, mă simt mai bine. 

Da, este adevărat, se simțea mult mai bine pentru că se 
gândea la viața viitorilor ani, pentru că, prin fereastra larg 
deschisă a camerei sale sorbea cu nesaț și speranţă însuși 
elixirul vieţii. 

Imaginaţia îi zburda spre acele zile care nu vor înceta să i se 
aștearnă în cale. Zile de primăvară, zile de vară, tot felul de zile 
numai ale ei și ale iubitului său. De pe acum îi simţea sărutările 
fierbinţi, de dor nestins, și un fior îi scutură trupul. Murmură în 
gând o rugăciune ca viaţa să-i fie cât mai lungă... Numai până 
acum puţine ore se gândea cu groază că viaţa i-ar putea fi 
lungă... 

La insistenţele surorii sale deschise în cele din urmă ușa, 
după care coborâră amândouă treptele. Le așteptam jos, în 
capul scărilor, rămânând contrariat atunci când în ochi i-am citit 
triumful. 


Brusc, un zgomot mi-a atras atenţia: cineva depunea eforturi 
pentru a descuia ușa de la intrarea locuinţei. 

Era însuși Joseph Galland, puţin cam murdar de pe urma 
călătoriei, în mână cu o mică valiză și nelipsita-i umbrelă. Se 
aflase departe de scena accidentului și nici măcar nu știa că 
avusese loc vreun accident. Se opri uimit de ţipătul soţiei sale, 
ca și de mișcarea bruscă cu care încercam să-l ascund de 
privirile ei. Dar m-am mișcat mult prea încet... 

Când - după puţin timp - a venit, medicul a constatat că 
numita Isabelle Galland decedase în urma unui atac de inimă 
provocat de o bucurie... ucigătoare. 


Robert Pohl 
Capcana 


Soții Emory Sinclair ar fi trebuit să fie o pereche fericită. Erau 
proprietarii casei din New York în care locuiau, precum și ai unei 
somptuoase vile la Palm Beach, unde-și petreceau iernile. lar 
bani aveau cu nemiluita. 

Dar Emory Sinclair, care făcuse o mare avere înainte de a 
împlini treizeci și cinci de ani, încerca acum, la patruzeci și cinci, 
să o dubleze. Drept care, Helen Sinclair se simțea neglijată și 
plictisită și, ca să scape de urât, frecventa zilnic saloanele de 
înfrumusețare, unde se lăsa masată, coafată, ajustată. In 
consecinţă, deși avea treizeci și șase de ani, nimeni nu i-ar fi dat 
o zi peste treizeci. 

Toate ar fi fost bune dacă Emory Sinclair nu și-ar fi concediat 
secretara. Nutrind convingerea că toate femeile sunt imbecile 
din născare, i-a făcut vânt fetei și l-a angajat în locul ei pe Paul 
Fanion. Doamnei Sinclair nu i-a trebuit mult până să remarce că 
tânărul secretar era un bărbat foarte atrăgător și necăsătorit. 

Din biroul său de la etajul trei al imobilului în care locuia, 
Emory Sinclair mânuia mari fonduri valutare. Investindu-și vastul 
capital în toate colțurile globului, miza pe informaţii legate de 
iminenţa prăbușire a unui guvern, de asasinarea unui dictator, 
sau de ruinarea recoltei din cutare ţară. Și, pentru ca secretarul 
particular să-i fie oricând la îndemână, a ţinut mortis să-l 
instaleze în locuința lui. 

Paul Fanton, pe lângă îndeletnicirile sale obișnuite, avea grijă 


și de conturile doamnei Sinclair. Și cum era plăcut la înfățișare și 
bine îmbrăcat, familia Sinclair îl invita adeseori la dineuri dacă 
se întâmpla ca numărul musafirilor să fie fără soț. Uneori, când 
Emory Sinclair era prea covârșit de treburi, Paul o însoțea pe 
doamna la teatru. 

N-a trecut mult timp când intuiţia feminină a lui Helen a 
avertizat-o de cele ce se întâmpla. Paul era foarte amuzant, dar 
Helen știa bine ce riscă înșelându-l pe Emory. Primejdia adăuga 
o nouă savoare la întreaga aventură. 

Din legătura lor, începută ca un flirt banal, a izbucnit însă o 
pasiune mistuitoare, care i-a luat pe amândoi prin surprindere; i- 
a copleșit, au devenit conștienți că nu pot trăi unul fără de 
celălalt. Paul ar fi dorit să se ducă la Emory Sinclair și să-i spună 
totul, pe față, deși asemenea declaraţie ar fi atras după sine 
pierderea slujbei. Helen însă l-a oprit. In aparenţă, nu era decât 
o femeiușcă obișnuită, drăguță; totuși bărbia ei delicată trăda 
oarecare dârzenie, iar ochii de un albastru profund ascundeau 
sub privirea lor catifelată o bine tăinuită viclenie. Helen nu-și 
făcea iluzii cu privire la reacţia lui Emory Sinclair, dacă i-ar fi 
cerut să divorțeze. Și apoi ea nu dorea niciun fel de avere 
personală, iar Paul beneficia de salariu doar atâta timp cât își 
păstra slujba. lubire într-un apartament mizer, fără apă caldă, 
nu era o treabă pe gustul lui Hellen. Pe de altă parte, nu avea 
chef să se despartă de o avere care, după câte știe, depășea un 
milion de dolari. 

În următoarele câteva săptămâni chibzui asupra a ceea ce era 
de făcut: de fapt, gândul acesta nu o părăsise niciun moment. 
Uneori, avea impresia că pe faţa rotofeie și trandafirie a lui 
Emory adie un zâmbet batjocoritor și în acele clipe se întreba 
dacă nu cumva știe totul și se amuză în sinea lui; îl credea în 
stare să se joace de-a șoarecele și pisica. Acest fapt îi sporea 
senzaţia de frustrare și-i crea o stare de furie înăbușită. In 
mintea ei porniră să încolțească tot felul de idei cum să se 
descotorosească de el (se ferea de cuvântul „omor”, care nu-i 
plăcea), numai că nu găsea o cale care să nu fie violentă și să 
nu atragă bănuielile asupra ei. Dar Helen Sinclair nu se lăsa cu 
una cu două și, în cele din urmă, ticlui un plan ingenios. 

Prilejul de a-l pune în aplicare se ivi în ziua când urmau să 
închidă casa din New York pentru lunile de iarnă. Helen se afla 
în biroul de la etajul trei, așteptând în timp ce Emory Sinclair 


revedea împreună cu Paul niște hârtii. În mai puţin de o oră 
urmau să plece. Totul era pregătit: mobila fusese acoperită cu 
huse, valizele așteptau jos în hol, servitorii își primiseră 
simbriile. 

— Acesta este biletul dumneavoastră de avion, doamnă 
Sinclair, îi spuse Paul îndreptându-se spre ea. 

Helen văzu că Emory îi urmărea faţa. Cum îi mai ura zâmbetul 
zeflemitor! Niciodată nu puteai ști ce gândește omul ăsta: o 
enigmă vie. 

— Mulţumesc. Paul, răspunse ea, zâmbindu-i grațios. 

— Paul trebuie să se ducă imediat în oraș cu hârtiile astea pe 
care le așteaptă Lazard, interveni Emory, așa că i-am cerut lui 
Johnson să-l conducă cu mașina. Noi n-o să mai avem nevoie de 
ea, o să luăm un taxi până la aeroport. Apoi, întorcându-se spre 
Paul: Spune-i lui Barton să cheme un taxi peste cincisprezece 
minute. 

În timp ce Paul îi dădea valetului dispoziţii la telefonul interior, 
mintea lui Helen lucra cu rapiditate. După ce Paul va fi plecat, 
ea va rămâne singură cu Emory în casă. Se ridică de pe scaun și 
se îndreptă spre ușă. Inima îi bătea cu furie, dar își păstra o 
aparenţă foarte calmă când spuse: 

— Atunci îl anunţ pe Barton că poate să plece. După ce 
cheamă taxiul, nu mai avem nevoie de el. 

Intră în camera ei, aflată cu un etaj mai jos, și ascultă cu 
nervii încordaţi. În aceste clipe de așteptare, revăzu în minte tot 
ce avea de făcut după plecarea lui Paul. Se stabilise ca ea și 
Emory să se ducă împreună la aeroport, de unde Helen urma să 
ia avionul spre Florida, pentru a face o vizită familiei Henderson, 
la care avea să stea timp de o lună, înainte de a-și deschide vila 
de la Palm Beach. Emory pleca la Chicago, unde urma să 
locuiască trei săptămâni la clubul Monahan, după care avea să 
vină s-o ia pe Helen de la Hendersoni. Paul se ducea în 
Philadelphia, la familia lui. Totul era perfect. 

Timp de trei săptămâni nimeni nu va afla nimic. Cei de la 
clubul Monahan, când vor constata că Emory nu a sosit, își vor 
închipui că și-a schimbat planul. Și în momentul când se va 
constata că nu e nicăieri de găsit va fi deja prea târziu. Ceea ce- 
i rămânea ei acum de făcut era foarte simplu, o chestiune de 
sincronizare. Și când totul se va termina, nu va avea decât să 
trimită niște telegrame. Metoda era cu totul lipsită de primejdii 


pentru ea. 

Zgomotul ușii din faţă care se deschise și se închise o făcu să 
se ridice în picioare. Când ajunse la fereastră, mașina tocmai 
demara. Acum că Paul plecase, trebuia să scape de Barton. Işi 
luă în grabă mantoul, poșeta și mănușile. O ultimă privire în 
oglindă, o ușoară rearanjare a căciuliţei de blană, ca să arate și 
mai cochetă, și apoi intră în liftul cu care cobori la parter. 

— Barton, domnul Sinclair s-a răzgândit, îi spuse valetului. Va 
pleca mai târziu. Lasă-i valizele aici în hol, iar pe ale mele du-le 
la taxi. Spune-i șoferului să aștepte câteva minute. 

Barton se întoarse după ce-i executase ordinele, dar Helen îl 
asigură că nu mai e nevoie să aștepte. După plecarea valetului, 
încercă ușa din față, pentru a se convinge că e bine închisă. 

Își consultă ceasul. Urmau să plece spre aeroport la zece 
treizeci. Acum era zece și douăzeci și patru de minute. Se 
îndreptă spre coridorul care ducea din hol la bucătărie, aprinse 
lumina şi deschise un dulăpior, a cărui ușă masca 
întrerupătoarele și tabloul electric. Pe un raft, sub tablou, se 
găsea o cutie de carton cu felurite siguranţe. Le cercetă: unele 
erau noi, altele arse. Scoase o siguranţă arsă și o așeză la 
îndemână pe raft, apoi se întoarse în hol și așteptă lângă ușa 
liftului. Întreaga casă părea moartă, cufundată în tăcere. Avea 
impresia că așteptarea nu va mai lua sfârșit. Se străduise să nu 
se gândească la nimic, dar imaginaţia ei o lua razna. Când simţi 
că începe să tremure, se întrebă dacă va avea tăria să ducă 
totul la bun sfârșit. 

Înţepeni brusc când auzi ușa biroului lui Emory închizându-se 
cu zgomot și apoi pașii lui grei îndreptându-se spre lift. Așteptă 
să audă bâzâitul motorului, după care se repezi în coridor, la 
tabloul electric, întinse mâna, demontă siguranţa pe care scria 
„Ascensor”, și introduse în locul ei siguranţa arsă; pe cea bună o 
trânti în cutie și închise ușa dulăpiorului. Respiră adânc. Acum 
urma partea cea mai cumplită. 

În timp ce străbătea în goană coridorul, îl auzi bătând de zor 
în ușa liftului oprit între ziduri. Când ajunse în hol, bubuiturile se 
reverberau în tot puţul liftului, asurzind-o, înnebunind-o. Dar 
când tocurile pantofilor ei ţăcăniră pe dalele de marmură din 
hol, izbiturile în ușă încetară brusc. Pe măsură ce se apropia 
însă de ușa de la intrare, bubuiala reîncepu violent, umplând 
întreaga casă de larmă; deodată, un răcnet înfiorător făcu să-i 


îngheţe sângele în vine. Deschise ușa smucind-o, apoi o trânti în 
urma ei și se opri pe prima treaptă, trăgând adânc aer în piept. 
Îl văzu pe șoferul taxiului holbându-se la ea. E posibil să fi auzit? 
se întrebă îngrozită. Rămase locului, ascultând atentă, în timp 
ce se prefăcea că scotocește prin poșetă. Nu era cu neputinţă să 
se fi auzit ceva până acolo și apoi ușa nu fusese deschisă decât 
o frântură de secundă. Işi recăpătă stăpânirea de sine, cobori 
scările în fugă și urcă în mașină. 

— Te rog, grăbește-te, că pierd avionul, rosti cu o voce 
gâfâită. 

În avion luă o pilulă de dormit și-i ceru stewardesei să nu fie 
deranjată. Se trezi când aterizau în Florida. Soții Henderson o 
întâmpinară la aeroport și o conduseră la casa lor de pe plaja 
scăldată în soare. 

În primele câteva zile, Helen Sinclair își alungă orice gând din 
minte. Înota; juca tenis; făcea cumpărături. Nicio clipă nu era 
singură. În fiecare seară se dădea câte o petrecere pe undeva, 
iar când se ducea la culcare lua somnifere. Se dovedea capabilă 
să-și menţină conștiința liniştită. În cea de-a șasea noapte, visă 
însă că cineva izbea cu pumnii în ușa camerei ei, că se târî până 
la ușă, dar când încercă s-o deschidă, rămase cu clanţa în mână. 
Bănuielile continuau fără oprire. Înnebunită de spaimă, se 
năpusti în ușă, agăţându-se cu unghiile de ea. Dar ușa rămase 
neclintită ca o stană de piatră. 

Se deșteptă ţipând, leoarcă de sudoare. Câtva timp stătu în 
capul oaselor, ascultând. Casa era învăluită în liniște deplină. 
Nimeni n-o auzise strigând. Întrebarea pe care zile întregi 
încercase să o înăbușe ţâșni acum la suprafaţă. Oare Emory 
murise sau mai trăia încă? Această întrebare nu se mai lăsa 
ocolită; mintea ei părea să aibă o viaţă proprie asupra căreia își 
pierduse controlul. Cu o înfiorătoare limpezime îl vedea în fața 
ochilor pe Emory, întemnițat în cușca liftului, strigând după 
ajutor, ghemuit pe podea, izbind cu pumnii în ușă; și murind 
lent, inexorabil. 

Helen simţea că nu mai poate îndura. De-ar reuși măcar să 
povestească cuiva. Privirile îi lunecară spre telefonul de pe 
noptieră. Se întrebă dacă va avea curajul să-l cheme pe Paul. 
Ridică receptorul și formă numărul pentru a cere o convorbire 
interstatală, dar înainte ca operatoarea să-i răspundă, lăsă din 
nou receptorul în furcă. Ar fi fost prea periculos. Iși dădea seama 


că era vorba de un lucru pe care va trebui să-l păstreze numai 
pentru sine, pe vecie. 

Dar pe măsură ce treceau zilele, conștiința lui Helen Sinclair 
se despovăra. Și după trei săptămâni, întreaga întâmplare 
lunecase în trecut, încetând să o mai tortureze. 

In acea seară, Hendersonii dădeau o petrecere pentru a 
sărbători ziua ei de naștere. Se afla în mașină cu Lois 
Henderson, amândouă ducându-se la coafor, când prietena ei o 
întrebă: 

— La ce oră va sosi Emory? 

Helen tresări. Aproape uitase că astăzi era ziua în care Emory 
ar fi trebuit să vină. 

— Bănuiesc că în cursul după-amiezii, răspunse. 

— Mă rog, dac-o fi semănând cu bărbatu-meu, o să-și 
amintească la anul că a fost ziua ta, comentă Lois. 

— Exact așa-i și Emory, râse Helen. 

Işi aduse aminte, cu o ironie crispată, că în urmă cu două luni 
admiraseră împreună un superb colier de smaragde; Emory 
decretase însă că e prea scump, dar Helen își făgădui să și-l 
cumpere de îndată ce se va întoarce la New York. 

După masă urcă în camera ei să se odihnească puţin înainte 
de petrecere și-și repetă în gând cum trebuie să se comporte 
când Emory nu se va arăta. Va trebui să-i lase pe Hendersoni să 
vadă că e îngrijorată, dar nu va întreprinde nimic până a doua 
zi. Dimineaţă va telefona la clubul Monahan în Chicago și lui 
Paul în Philadelphia. O să-l anunţe pe Paul că se reîntoarce la 
New York și o să-i ceară să-i comunice lui Barton să redeschidă 
casa. O să-i mai ceară lui Paul să anunţe dispariţia lui Emory. 
Totul o să meargă ca pe roate. Și până o să ajungă ea la New 
York, partea neplăcută se va fi terminat. Începu să viseze cu 
ochii deschiși la o călătorie în Europa, la Paul, la o cununie 
discretă. 

Mai târziu, după ce se îmbrăcă și cobori scările, intră în salon 
și se pomeni față-n faţă cu Emory Sinclair. Rămase împietrită, 
simțind că se făcuse albă ca varul. Avu impresia că o să leșine. 
Se căzni să vorbească. Buzele i se mișcară, dar nu reuși să 
articuleze niciun sunet. Emory stătea în picioare, cu un pahar în 
mână, și o privea zâmbind în felul lui batjocoritor. 

— Bună, Helen, îi zise, arăţi de parc-ai fi văzut un strigoi. 

Se uită la el, mută, întrebându-se ce s-o fi întâmplat. Nu era 


cu putință să se fi salvat singur din lift. Probabil că l-a scos 
șoferul de taxi sau Barton. Da, asta era - Barton. El era singurul 
care avea o cheie a casei. Probabil că uitase ceva și se 
întorsese. Helen se prăbuși într-un fotoliu. 

— Nu mă simt bine, încercă să spună, dar nu izbuti decât să 
scoată un murmur indistinct. 

Fără să rostească o vorbă, Emory se îndreptă spre bar, turnă 
o băutură și i-o oferi. Whisky sec. Helen îl sorbi până la ultima 
picătură. 

— Nu încerca să vorbești, îi spuse el și, așezându-se alături, 
își aprinse un trabuc. 

Helen rămase liniștită, simțind cum, treptat îi revin puterile. 
Privindu-l pe sub gene, încerca să citească pe faţa lui 
dezlegarea misterului.” Mă ţine în șah”, își spuse ea. 

— Acum ţi-ai mai revenit, i se adresă Emory după un timp. 
Crezi că poţi rezista la o surpriză? 

Se înclină în faţă, urmărind-o, dar Helen nu-i răspunse. 

Emory își lăsă trabucul într-o scrumieră și își vâri mâna în 
buzunarul hainei. 

— De data asta n-am uitat că-i ziua ta. Scoase din buzunar o 
cutie neagră și i-o întinse, deschizând capacul. Îţi aparţine, 
adăugă el. 

Helen întinse o mână șovăitoare. Pe un culcuș de satin alb 
scânteia colierul de smaragde. Se uită la colier, apoi din nou la 
fața lui Emory, încercând, descumpănită, să-i scruteze taina. 

— Când l-ai... 

— L-am cumpărat când m-am dus în oraș, în dimineața 
plecării. Țineam să-l iau înainte de a pleca la Chicago. 

— Te-ai dus în oraș în dimineața aceea? se auzi ea întrebând. 

— Da, de asta nu am venit cu tine la aeroport, îi răspunse, 
însoţindu-și cuvintele de un zâmbet ciudat. l-am cerut lui Paul să 
te anunţe că m-am dus eu în locul lui cu hârtiile acelea pe care 
le aștepta Lazard. Nu voiam să ai vreo bănuială. Doream ca 
darul să fie o adevărată surpriză. 

Helen scoase un țipăt: 

— Paul rămăsese sus, în biroul tău? 

— Desigur, l-am lăsat să pună hârtiile la punct. 

Helen se ridică în picioare, tremurând toată, și se încleștă de 
speteaza unui scaun ca să nu se prăbușească. 

Emory o privi amuzant, batjocoritor. 


— Pe urmă m-am întors acasă, să-mi iau valizele, și Paul mai 
era acolo. 

ÎI privi cu ochii dilataţi de groază, amuţită, și cu faţa ca de 
cenușă. 

— Și când am plecat, încă mai era acolo, adăugă Emory cu 
calm. 


Pat McGerr 
Falsa valoare a unei iluzii 


1 


În vreme ce dormea adânc, James Brock fu năpădit pe nepusă 
masă de unul din acele vise grele, care îl urmăreau de atâta 
vreme. Strigătul cumplit pe care îl percepu cu întreaga sa ființă 
făcea parte tot din visul acela. Trezindu-se brusc, realiză că de 
fapt fusese glasul real al soției sale, pătrunzător şi plin de 
groază. Observă imediat că Sally se afla lângă el, în patul 
conjugal, apăsându-și gura cu o mână, iar cu cealaltă arătând 
spre birou. In clipa aceea se auzi o împușcătură, iar femeia se 
prăbuși pe pernă. 

instinctiv, Brock dădu pătura la o parte și se aruncă după 
umbra întunecată de lângă birou. Din nou răsună o împușcătură, 
glontele rănindu-l la umărul stâng. Aflat în plin avânt, el se 
azvârli cu atâta furie asupra intrusului, încât arma îi zbură 
acestuia din mână, căzând apoi ceva mai departe. Străinul - cu 
dorinţa de a se face cât mai repede nevăzut - se smulse din 
strânsoarea lui Brock și dispăru pe ușa deschisă pe care de 
altfel și venise. Urmăritorul său. Se lovi cu piciorul stâng, 
desculț, de pistolul căzut pe podea, se opri, ridică arma, 
apropiindu-se apoi de fereastră. Apucă să observe cum intrusul 
se făcea nevăzut printre copacii ce înconjurau clădirea, urmele 
pașilor lui observându-se foarte clar la lumina lunii, pe stratul 
subțire de zăpadă. Gândindu-se instinctiv la soția lui, realiză 
faptul că de acum înainte nu se vor mai certa niciodată... 

„Sally e moartă, iar eu...”, își zise el în gând. 


2 


— Apoi cred că am leșinat. 


Brock trebui să repete mereu și mereu întâmplarea cu pricina, 
mai întâi la poliţie, apoi avocatului său și în cele din urmă în fața 
tribunalului. 

— După ce mi-am revenit, a trebuit să mă lungesc pe 
canapea, deoarece capul îmi vâjâia nebunește. Mi-am adunat 
toate puterile și am încercat s-o observ pe Sally. Am constatat 
că nu mai respira. Apoi am sunat la poștă, dar se pare că nu am 
fost prea clar. Totuși, domnișoara aceea a înţeles despre ce este 
vorba și a informat pe cine trebuia. Eu nu a trebuit decât să 
aștept... 

Unul dintre polițiști, un căpitan trecut de vârsta a doua, 
asculta cu un aer prietenesc, punându-i doar câteva întrebări. A 
manifestat o anume bănuială numai atunci când Brock î 
descrise pe intrus. 

— Afară, pe zăpadă, se văd urmele. Vă pot spune ele ceva 
despre cât era el de înalt? Nu cumva v-ar putea ajuta să-l 
identificaţi? 

— Dar nu se vede nicio urmă, răspunse căpitanul. Și chiar 
dacă ar fi existat niște urme, le-ar fi acoperit zăpada... 

— Ce neșansă, își spuse Brock, gândindu-se în momentul 
acela la cu totul altceva. 

— Așa cum bine știți, la sfârșitul lui noiembrie pe acolo nu 
prea mai sunt oaspeți. Locuinţa dumneavoastră este singura 
ocupată până la această dată. 

— Cunosc, răspunse Brock. Familia Glessing, vecinii noștri s- 
au întors în oraș încă de acum zece zile. Cred că acel care ne-a 
agresat a mizat pe faptul că acolo totul era pustiu, fapt ce 
constituia pentru el un bun prilej de a fura câte ceva. 

— S-ar putea, gândi cu voce tare căpitanul. 

În acel moment, din dormitor își făcu apariţia doctorul, pe 
care căpitanul îl întrebă: 

— Totul este în regulă, doctore? 

— Da, tocmai am terminat. Dar a fost un nonsens să chem 
salvarea aici până a nu se lumina de ziuă. 

— ÎI las aici pe sergentul Tate, zise căpitanul. Dumneavoastră, 
domnule Brock, ce aveţi de gând să faceţi? Rămâneți sau 
mergeţi cu noi în oraș? 

— Rămân aici, deși poate că v-aș putea fi de folos în 
urmărirea și prinderea făptașului. 

— Treaba asta lăsaţi-o pe seama noastră. Dacă el se mai află 


A 


încă în pădure, îl găsim până dimineaţă. Dacă a reușit să o 
șteargă, atunci treaba o să dureze ceva mai mult. Sunteţi gata, 
doctore? Putem pleca? 

— Da. Domnule Brock, continuă el, nu trebuie să vă faceţi griji 
din pricina rănii de la umăr. Pansamentul pe care vi l-am aplicat 
este suficient. Cel puţin de această dată norocul a fost de partea 
dumneavoastră. 

„Ce să spun, am avut noroc, gândi Brock în vreme ce urmărea 
mașina poliţiei care cobora pe serpentina îngustă. Încerca să nu 
se gândească la faptul că în dormitor somnul de veci al soţiei 
sale era vegheat de un tânăr sergent de poliţie. 


3 


A doua zi, căpitanul începu să se intereseze de cu totul alte 
lucruri, părând că părăsește pentru moment problema depistării 
asasinului. 

— Este al cincilea an de când vă petreceţi vara aici, nu-i așa 
domnule Brock? De fiecare dată aţi rămas până în noiembrie? 

— Nu. Până acum ne-am întors în oraș de fiecare dată la 
sfârșitul lui octombrie. Ştiţi, soția mea iubea viaţa în mijlocul 
naturii. Nu se sătura niciodată să umble hai-hui pe dealurile 
împădurite sau să pescuiască în pârâie. În acest an a hotărât să 
rămânem aici cât timp ne va permite vremea. 

— Dar dumneavoastră nu erați grăbit să vă întoarceți la 
slujbă? 

_ — Păi, ce să vă spun? Slujba mea putea aștepta mult și bine. 
In glasul bărbatului domina un vădit ton de amărăciune. Știţi, 
lucrez la firma familiei. 

— A familiei dumneavoastră? 

— Nu, a familiei soţiei. 

În cele din urmă, sesizând lipsa de tact a întrebărilor 
formulate de căpitan, Brock izbucni: 

— La dracu, unde vreţi să ajungeţi cu întrebările astea, 
căpitane? Soţia mea a fost ucisă, în vreme ce dumneavoastră vă 
băgaţi în viața mea personală. Credeţi cumva că punându-mi tot 
felul de întrebări indiscrete veţi reuși să-l prindeţi pe asasin? 

— O să-i găsim noi, nu vă fie frică, raspunse polițistul. Știu că 
vă aflaţi într-o pasă proastă, dar noi trebuie să luăm în 
considerare toate posibilităţile. 


În consecinţă, James Brock trebui să răspundă la tot felul de 
întrebări, în aparenţă fără niciun rost, până când discuţia le-a 
fost întreruptă de sosirea fratelui lui Sally. James și Richard 
schimbară câteva fraze de condoleanţe și abordară probleme 
legate de înmormântare. Deși cei doi nu se prea iubeau, acum 
erau însă reținuți, date fiind împrejurările morții sărmanei Sally. 


4 


Ce este drept, Brock nu bănuia nimic despre situația 
periculoasă în care ajunseseră lucrurile. El a înţeles acest fapt 
numai după ce a trecut în revistă ediţiile de seară ale ziarelor: 

In ceea ce privește relatarea lui despre intrusul înarmat, 
ziarele conţineau remarci sceptice, de genul! „după cum afirmă 
Brock”, „zice Brock”, „după presupunerea lui Brock...” etc. 

„Ah, Doamne! zise Brock pentru sine, cu glas tare totuși. 
Gazetele scriu ca și când aș fi premeditat nenorocirea, ca și 
când n-ar fi existat niciun asasin, ca și când... Ah, Doamne!” 

Panica de care părea brusc invadat se risipi însă cu 
repeziciune. In acest sens a fost ajutat de faptul că îl văzuse cu 
ochii lui pe asasin. „Se înţelege că-l vor găsi, gândi el, și eu asta 
toate se vor lămuri... Am arma cu care s-a tras... în mod sigur, 
trebuie să-i afle proveniența. Mai ales că asasinul și-a lăsat 
amprentele pe ea”. 


5 


La următoarele interogatorii, james Brock rezistă cu mult 
calm. Comportamentul său s-a păstrat în aceeași notă chiar 
după înmormântarea soției sale, când - de altfel - fără să 
înțeleagă motivul, a fost arestat. Năucit, învinuit de uciderea lui 
Sally, medita cuprins de neîncrederea în dreptate într-o mică 
celulă a închisorii locale. Nu aștepta ajutorul nimănui, fiind 
convins că trăiește un vis urât, al cărui sfârșit îl aștepta totuși cu 
înţeleasă nerăbdare. 

Gravitatea situaţiei i-a fost cât se poate de clară în momentul 
când s-a aflat în prezenţa avocatului trimis de cumnatul său. 

Omul legii îl puse la curent cu câteva noutăţi. Problema 
provenienţei armei ucigașe fusese lămurită pe deplin. Ea 
aparținea vecinului său. 


— Cum? Pistolul lui Jeff Glassing? întrebă Brock înnebunit. 
Bine, dar n-are nicio legătură logică... 

— Au forţat broasca ușii locuinței lui Glassing și au răscolit 
toată casa. Proprietarul a declarat că păstra arma într-un sertar 
al biroului. 

— Asta înseamnă că individul îl furase de acolo mai înainte de 
a veni la noi! zise Brock, aflat acum într-o dispoziție mult 
îmbunătăţită. E posibil, nu? Este cea mai relevantă dovadă că a 
existat un răufăcător, chiar dacă poliţia nu a reușit încă să-i dea 
de urmă. Atunci din ce motiv sunt ţinut la închisoare? 

— Poliţia are altă teorie, spuse avocatul. Glassing afirmă că 
știaţi și dumneavoastră de pistolul lui... 

— Desigur, știam. Glassing putea sosi acolo, la casa lui de 
odihnă, numai la sfârșit de săptămână, iar soţia sa - cam 
nervoasă - se temea când trebuia să rămână acolo singură. Din 
acest motiv i-a cumpărat pistolul cu pricina. Bun, și ce-i cu asta? 
Nu cumva poliția crede că eu am devastat casa lui Glassing, că 
eu aș fi sustras pistolul, urmărind apoi să... Bine, dar asta-i 
adevărată demenţă! 

— Situaţia trebuie apreciată foarte exact, zise avocatul. 
Familia Glassing o părăsit locuinţa de vacanţă în urmă cu zece 
zile. Așa încât, acolo sus pe deal aţi rămas cam singur, având 
deci suficient timp pentru a putea pregăti totul și pentru a pune 
în aplicare planul pe care l-aţi elaborat. Cel puţin așa privește 
poliţia chestia asta... 

— La toţi dracii, să vă spun eu cum vede poliţia treaba asta! 
Ea trebuie să-l prindă pe asasin, numai că asasinul s-a făcut 
nevăzut. În această situaţie, poliţia nu dorește nimic mai mult 
decât să aibă pe cineva după gratii pentru a putea declara 
închis acest caz, fără ca dumnealor, poliţaii, să-și fi ridicat măcar 
fundul de pe scaun. Căutările pentru prinderea acelui individ au 
fost oprite, nu? 

— Am convingerea că n-au fost oprite, încercă să-l liniștească 
avocatul, dar speranţa de a-l găsi este din ce în ce mai mică. 

— Chiar nu i-au găsit amprentele? 

— Nu, probabil că făptașul avea mănuși. 

Veștile proaste curgeau una după alta. Niciun fel de 
amprente! Pistolul furat din locuinţa vecinului! Și zăpada care a 
acoperit urmele pașilor! Și, mă rog, ce mai are poliţia împotriva 
mea? 


— Pe pijamaua dumneavoastră, în jurul rănii primite, s-au 
găsit urme de praf de pușcă. După părerea poliţiei, aceste urme 
constituie dovada cea mai sigură că este vorba despre o rană pe 
care v-aţi provocat-o singur. In cel mai rău caz, ea 
demonstrează că s-a tras foarte de aproape. 

— Ce să vă spun... Auzi, că s-a tras foarte de aproape! 
exclamă Brock. Păi dacă tocmai fugeam spre derbedeul ăla care 
a tras! Dumnezeule! Am senzaţia că mă scufund tot mai adânc 
în mocirlă! Se pare că nimic nu mă mai poate salva! 


6 


Acum, toate știrile publicate în ziare referitoare la acest caz 
erau cât se poate de clare. Ele nu vorbeau decât despre 
vinovăția lui Brock, dar lăsau să se înțeleagă faptul că nu există 
nicio dovadă despre existența acelui individ, în afara afirmației, 
nedovedite, a lui Brock. 

Chiar și datele cele mai simple din biografia lui James Brock - 
cel puţin așa i se părea lui - erau astfel stilizate și aduse din 
condei, încât și acestea erau în defavoarea lui. 

— Membrii juriului trebuie să vină la tribunal fără a fi 
influenţaţi în prealabil și fără să fie porniţi împotriva cuiva! 
strigă Brock, aruncând pe masă un braţ de ziare, atunci când 
avocatul său îl vizită din nou. Dacă ziarele vor continua să 
prezinte lucrurile pe acest ton, cetăţenii întregii ţări vor fi 
asmuţiți împotriva mea. Cum este posibil una ca asta?! 

— Ce să vă spun, domnule Brock. De asta n-avem cum ne 
apăra. În ciuda faptului că ziarele au făcut publice unele lucruri 
neadevărate. 

— Bine, dar procedându-se astfel adevărul va fi falsificat. Asta 
urmăresc ziariștii noștri? zise Brock repezindu-se asupra ziarelor 
pe care le mototoli și le aruncă într-un colț. Nu neg că Sally era 
bogată iar eu sărac. Un agent fără nicio importanţă la o mică 
dar prosperă societate; da, ăsta eram când am început să umblu 
cu Sally. lar apoi m-am trezit dintr-o dată vicepreședintele 
firmei. Dar nu ăsta a fost motivul pentru care m-am căsătorit cu 
Sally! În niciun caz! Dar și dacă ar fi fost, de la căsătorie din 
interes la crimă este o cale foarte lungă, nu găsiţi? 

— Ba da, desigur, fu de acord avocatul. 

— La început, între noi doi... Sally și cu mine, adică, a fost 


ceva aparte, ceva frumos, continuă Brock. Numai că asta n-a 
durat prea mult. Motivul principal l-a constituit Richard, 
cumnatul meu. El voia să mă ocup mult de fericirea lui Sally și 
mai puţin de întreprindere, unde ideile mele erau în permanenţă 
tratate cu suficiență. Au apărut discuţiile, iar Sally a alunecat în 
patima beției, eu urmând-o aproape imediat. Dar sunt convins 
că toate acestea le-aţi aflat deja de la Richard. 

— Da, e adevărat, Richard m-a introdus puţin în viața 
dumneavoastră particulară. 

— Despre viaţa noastră particulară știu mulţi oameni; vreau 
să spun, dintre cei care au fost martori. Numai că acum asta nu- 
mi este de niciun folos, știți? 

— Este adevărat, acum nu v-ar putea ajuta nici măcar 
martorii care ar fi în stare să demonstreze că în căsnicia aceasta 
eșuată dumneavoastră nu purtaţi nicio vină. Atâta vreme cât 
adevăratul asasin nu va fi prins, nimeni nu vă poate ajuta. Am 
însă o veste bună pentru dumneavoastră. Domnul Richard 
Stevenson, cumnatul dumneavoastră. A angajat un detectiv 
particular pentru a ajuta poliţia. 

— Asta-i foarte frumos din partea lui, deși mă surprinde puţin. 
Nu sunt prea bucuros să primesc dovezile de dragoste pe care 
mi le arată. Mă îndoiesc însă că ar pune la bătaie banii lui Sally 
pentru a mă scoate din închisoare. Dumneavoastră ce credeți? 

— Posibilitatea asta nu vă surâde, într-adevăr, zise avocatul. 
Atâta vreme cât sunteţi suspectat de uciderea soției 
dumneavoastră, n-o puteți moșteni... 

— Da, da... Dacă voi fi eliberat, mie îmi va reveni tot ce 
aparținuse până acum lui Sally, în primul rând jumătate din 
întreprinderea „Stevenson Company”. În cazul însă că voi fi 
condamnat, totul îi va rămâne lui Richard. 

— Domnul Stevenson este convins de nevinovăția 
dumneavoastră, îl asigură avocatul. Am discutat serios această 
problemă înainte de a mă hotărî să accept acest caz. El vrea ca 
asasinul sorei lui să fie prins și tradus în fața tribunalului. Se- 
nțelege că domnul Stevenson este interesat ca povestea asta să 
nu degenereze într-un scandal, care ar fi de neevitat dacă 
dumneavoastră ați apărea în fața tribunalului și aţi fi condamnat 
pentru crimă. 

— O chestie tipică pentru iubitul nostru Richard, continuă 
Brock spusele avocatului. Dacă ești asasinat de un străin, asta 


nu-i nicio problemă, dar dacă crima se petrece în familie, ea 
trebuie să rămână ascunsă pentru vecie. Cu toate astea trebuie 
să recunosc că Richard este de partea mea. Dar ce se va 
întâmpla dacă își. Schimbă poziţia? 

— Cunoașteţi vreo situaţie care l-ar determina să-și schimbe 
părerea? 

— Nu, spuse Brock cu glas ferm. Nu există nicio dovadă reală 
pentru învinuirea asta caraghiosă de a fi comis crima... Tot ce va 
reuși poliţia să afle de la acest detectiv particular nu va putea 
decât să confirme faptul că în locuința mea de vacanţă s-a aflat 
într-adevăr un intrus care a împușcat-o pe Sally. 


7 


Totuși, investigaţiile detectivului particular nu au dus la 
rezultatele scontate. Și ca mâine urinează să aibă loc înfățișarea 
în faţa tribunalului... 

Că într-un vis se vedea șezând în sala tribunalului alături de 
avocatul apărării și faţă în faţă cu procurorul. Gândurile lui se 
întoarseră chiar la începutul poveștii, în clipa când s-a trezit 
brusc, când l-a văzut pe necunoscutul acela lângă birou... Apoi 
fulgerul acela... 

„Totul o să fie din nou în ordine, își zise în timp ce încerca cu 
disperare să-și domine neliniștea. Da, totul o să fie în ordine... 
Numai să le spun cum s-au petrecut lucrurile și totul o să fie în 
ordine... O să le înfățișez întregul caz și ei o să mă creadă. 
Trebuie să mă creadă”. 

Da, dar el povestise toate acestea la poliţie și, totuși, fusese 
arestat sub acuzaţia de crimă. Le relatase și ziariştilor, ale căror 
articole erau însă pline de tot felul de aluzii la așa-zisa lui 
vinovăţie. 

— Insul acela... zise el încetând să se mai stăpânească. Insul 
acela, repetă el printre dinţi, aplecându-se spre avocat, de ce nu 
poate fi găsit?! Doar există! 

Nu l-au găsit pe cel în cauză. În schimb, au găsit o femeie. 

Într-adevăr, în a treia zi a procesului, Mary a apărut ca martor 
al acuzării. Când a văzut-o, Brock își dădu seama că era pe cale 
să piardă partida. 

Cu mici ezitări, Mary începu să povestească. De fapt, ezitarea 
ei provenea din grija pentru propria-i reputaţie și nicidecum 


pentru soarta celui acuzat. Pentru o clipă el îi surprinse privirea; 
femeia însă se uită repede în altă parte. Privirea ei era cât se 
poate de edificatoare; îi spunea - ca, de altfel, toți ceilalți - că, 
la rândul ei, crede că el își ucisese cu sânge rece soția și că o 
făcuse din cauza ei, a lui Mary, și că se temea de ea. Cu toate 
acestea simţi aproape involuntar o dorinţă nebună de ao 
cuprinde și a o strânge în braţe. 

La întrebările procurorului, Mary relată aproape totul despre 
relaţiile ei cu inculpatul. Rezulta foarte clar că fusese iubita lui, 
dar Brock nu-și putu da seama de impresia pe care acest lucru o 
făcu asupra membrilor juriului. 

La un moment dat, întrebarea procurorului sună ca o sentință: 

— Aţi avut vreun motiv să credeţi că acuzatul ar avea de gând 
să se căsătorească cu dumneavoastră? 

— Oh, desigur! Mi-a promis chiar de la început că va divorța 
pentru a se căsători cu mine. Zicea că este nevoie de puţin timp 
pentru asta și că trebuie să am răbdare. 

— Și cum aţi procedat atunci când v-aţi dat seama că divorțul 
lui nu avansează? 

— l-am spus în mod direct că între noi totul s-a sfârșit și că nu 
vreau să-l mai văd niciodată. 

Brock își aminti foarte bine cearta lor din seara aceea. Multe, 
multe vorbe urâte rostite de o parte și de alta. Femeia se arătă 
nerăbdătoare, iar el încerca să temporizeze. Până la urmă, fără 
niciun fel de menajamente, i-a fost arătată ușa. Părăsi locuința 
lui Mary, dar în aceeași seară hotărî să se ducă cu Sally, soţia 
lui, la locuinţa lor de vacanţă din munți. 

După câteva săptămâni, începu să-și zică cum că Mary nu se 
gândise în mod serios la despărțire. O iubea aproape cu 
disperare, momentele lor de adâncă intimitate fiindu-i întipărite 
adânc în memorie. Nu-și făcea prea multe procese de conștiință, 
întrucât - mai ales din cauza pretențiilor cumnatului său de a 
conduce întreprinderea, el trebuind să se declare mulțumit cu 
locul doi oferit cu multă larghețe - relaţiile cu soţia sa se 
răciseră aproape până la punctul de îngheţ. 

După ce chibzuise o bună bucată de vreme, Brock îi scrisese 
lui Mary. Nu a primit însă niciun răspuns. Din acest motiv era 
obsedat de dorința de a se întoarce în oraș. Era convins că Sally 
îi va reproșa acest lucru, dar ce mai conta... 


8 


Aici, în sala tribunalului, își dădu seama cu groază că 
scrisoarea pe care i-o expediase lui Mary va fi folosită drept 
probă! Oare ce scrisese în ea? Încercă cu disperare să-și 
amintească măcar câteva fraze: „Îmi lipsești cumplit de mult!”, 
„Te iubesc!”. Și mai ce, încă? Ah, da: „iți promit, draga mea, că 
voi lua rapid toate măsurile pentru a putea trăi împreună de 
acum încolo”. Este cât se poate de adevărat. Era hotărât să-și 
găsească o slujbă care să-i permită să divorţeze de Sally, și să 
se căsătorească cu Mary. 

După ce Mary și-a terminat depoziţia, pe Brock îl cuprinse 
disperarea. Era și firesc, întrucât pentru juriu Mary reprezenta 
întruchiparea perfectă a motivării crimei. Ca s-o obţină pe Mary 
trebuia ca mai întâi să scape de soţia lui și; să pună mâna pe 
banii ei. Cum altfel decât așa, ar fi putut judeca membrii 
juriului? Işi dădea seama că spusele lui nu convingeau pe 
nimeni. 

La un moment dat, procurorul îl întrebă: 

— Domnule Brock, vreţi să credem că individul acela 
necunoscut, care s-a dovedit un maestru al artei tirului, ţintind 
atât de exact asupra soţiei dumneavoastră, a fost totuși un 
amărât de începător când a tras în dumneavoastră? 

— Nu-mi dau seama dacă a fost un trăgător excelent... 

— Atunci îmi permit să vă împrospătez puţin memoria. Unul 
dintre gloanţe a fost găsit de poliţie în tăblia patului conjugal. 
Altul v-a lovit în umăr... Și dumneavoastră vreţi să credem că 
acest presupus trăgător a reușit să o lovească pe soţia 
dumneavoastră exact în inimă, în timp ce pe dumneavoastră, 
trăgând de la aceeași distanță, nu v-a nimerit? 

— Când a tras asupra mea eu m-am mișcat... 

— Da, desigur, v-aţi mișcat. În felul acesta, prima lovitură ce 
vă era destinată a intrat în tăblia patului. Din această cauză, 
individul a tras a doua oară. Și doriţi să credem că v-a lovit 
absolut din întâmplare în locul care abia sângerează, rana abia 
zărindu-se... Fiţi amabil, domnule Brock, chiar speraţi să vă 
creadă cineva? 

— Nu am nimic de adăugat... Lucrurile s-au petrecut așa cum 
v-am Spus. 

— După părerea mea, ţinu să concluzioneze procurorul, 


dumneavoastră singur v-aţi ucis soţia, după care tot 
dumneavoastră aţi tras al doilea glonte în tăblia patului, iar cu al 
treilea v-aţi rănit la umar pentru ca versiunea cu intrusul să pară 
cât mai demnă de crezare. 

— Nu eu m-am împușcat, strigă Brock. Criminalul acela m-a 
rănit! 

Așezându-se din nou pe bancă, Brock avu convingerea că 
nimeni nu dădea crezare spuselor sale, că judecătorul considera 
că în realitate nu a existat niciun intrus și că deci nimeni nu 
trebuia căutat. James Brock aștepta cu nerăbdare cuvântul 
avocatului său. Alocuţiunea sa a fost însă axată numai și numai 
pe mărturia lui Brock, fundamentându-se pe afirmaţia despre 
intrusul în a cărui existenţă nu credea nimeni. 

Rechizitoriul procurorului a fost cuprinzător și convingător. 
Dacă s-ar referi la altcineva - își zise Brock - aș crede tot ce 
spune; că tipul acela mânat de dorința aprinsă de frumoasa lui 
iubită, a pregătit asasinarea soţiei sale, că el a intrat în casa 
părăsită de vecinii săi de unde a furat un pistol, despre a cărui 
existenţă știa dinainte, că și-a ucis soţia cu acest pistol... 

— Desigur, aș fi putut face tot ceea ce a spus procurorul, îi 
zise Brock avocatului său în timp ce aștepta pronunţarea 
sentinţei. În acest caz aș fi știut să-mi trag singur capul în lat. 
Dar să inventez un intrus care nu a existat niciodată, asta ar fi 
fost o chestie prea primitivă. Necunoscutul acela despre care 
am pomenit nu este o inovaţie a mea. El există și trebuie 
căutat! 

— Vom încerca să-l găsim, îl asigură avocatul. 

Sentința, pronunţată rapid, nu a constituit o surpriză pentru 
nimeni: VINOVAT. Pentru crimă - moartea! 

— O să facem recurs, zise avocatul. Deja am vorbit cu domnul 
Stevenson pentru o recompensă consistentă celui care ne va 
pune pe urmele adevăratului făptaș. Încă nu suntem la pământ! 


9 


Resemnarea lui Brock era atât de accentuată, încât cu zece 
zile înainte de execuţie, când avocatul îi aduse vestea dătătoare 
de speranţă, abia avu putere să-l asculte. 

— Desigur, s-au prezentat numeroși oameni, în primul rând 
cei nedemni de încredere, care sunt vânduți banului - zise 


avocatul - și este de la sine înțeles că numai recompensa 
substanţială l-a condus la noi și pe individul acela care n-are o 
faimă prea bună. Ceea ce a spus el este foarte promiţător și 
corespunde celor spuse de dumneavoastră. Pe la orele trei 
noaptea, când a fost comisă crima, omul acela se deplasa pe 
șoseaua din care se desprinde drumul ce duce spre locuinţa 
dumneavoastră. Poliţia a primit mesajul dumneavoastră pe la 
orele două și cincizeci de minute. Dacă acceptăm ipoteza că 
asasinului i-a trebuit cam o jumătate de oră pentru a ajunge pe 
drumul înzăpezit de la casa dumneavoastră la șosea, atunci ar 
merge. Ce ziceți de asta? 

— Cred că ar merge. Eu însă nu m-am uitat deloc la ceas. 

— Omul acela, care a venit de bunăvoie, a spus că nu departe 
de drumul care duce spre locuința dumneavoastră de vacanţă 
stătea un tânăr care i-a făcut semn să oprească. Omul a oprit și 
l-a luat pe tânăr cu el. Zicea că arăta cam la douăzeci, douăzeci 
și cinci de ani. Nu era înalt, în schimb era zvelt și purta blugi 
bleumarin și o geacă de piele. Și aceste elemente concordă cu 
descrierea făcută de dumneavoastră. 

— Era ceva mai scund decât mine, întări Brock. 

— Martorul nostru zice că băiatul acela era foarte nervos și că 
mormăia ceva de neînțeles... Cum că trebuia s-o șteargă cât mai 
repede din ţinut... Mai departe, martorul susține că tânărul avea 
pe obrazul stâng o zgârietură prelungă, care sângera. Se pare 
că era făcută de o unghie... 

— Cum? Era zgâriat? Da... desigur... Și pentru prima dată de 
la pronunțarea sentinţei Brock simţi că i se aprinde o luminiţă de 
speranţă. „Amintește-ţi, pentru Dumnezeu - își zise în sinea sa 
-, amintește-ţi cum s-a întâmplat. Te-ai aruncat asupra lui 
prinzându-i faţa cu mâna... Da, zgărietura aia tu i-ai putut-o face 
Brock”, își mai zise în gând. „Da, cred că eu i-am făcut-o. Cu 
mâna dreaptă, pentru că la umărul stâng fusesem atins de 
glonte... Mâna stângă nici nu mi-o puteam mișca măcar. In cazul 
acesta ar fi trebuit ca zgărietura să fie pe obrazul stâng!”. Apoi 
continuă cu voce tare. Martorul spune adevărul! El l-a întâlnit pe 
asasin și l-a luat în mașina lui, crezându-l autostopist... Da, el 
poate dovedi că am spus adevărul! Ah, Doamne, acum totul o să 
fie iarăși în ordine... 

— Sper să fie, îi spuse avocatul oarecum reţinut. 


10 


Pentru Brock speranţa începuse să renască. În a șaptea zi 
însă lovitura pe care o primi se dovedi cu atât mai dureroasă. 
Examinând cu atenţie noile date ale problemei, judecătorul 
hotări în cele din urmă că ele nu sunt suficiente pentru 
repunerea pe rol a procesului. 

— Bine, dar nu-i posibil! protestă Brock. Am un martor ocular 
care poate întări afirmaţiile mele. Ce interes ar avea să mintă? 

— Ce nu face omul pentru o recompensă frumușică... Din 
nefericire, martorul nostru are un trecut plin de păcate. A fost 
condamnat în două rânduri pentru tăinuire de probe și o dată 
pentru mărturie falsă. Judecătorul și procurorul sunt de părere 
că băiatul ăsta este în stare de orice pentru câţiva dolari... 

— Dar el l-a văzut pe asasin! o ţinu Brock pe a lui. 

— El l-a lăsat undeva în faţa gării, iar într-o gară cine ar putea 
spune dacă l-a văzut pe tinerelul acela... Era probabil un tânăr 
inventiv, cum sunt astăzi atâţia... Pur și simplu nu avem nicio 
urmă, nici măcar una singură... 


11 


Din clipa aceea nu a mai fost decât o problemă de timp - 
așteptarea zilei de pe urmă, ziua execuţiei. Lui James Brock îi 
reveniră în minte toate elementele legate de acel caz. Dintr-o 
dată i să păru totul foarte simplu. 

„„Statea la fereastra locuinţei sale de vacanţă și privea 
urmele întipărite pe zăpadă. Cu fiecare secundă se simţea tot 
mai liniștit, ba chiar mulțumit de moartea soţiei sale. Se întoarse 
de la fereastră și se îndreptă spre telefon. 

— A șters-o deja? auzi el deodată glasul soţiei. L-ai văzut 
fugind? 

— Da... da... a fugit... Eu... eu am crezut că te-a omorât... 

— Am căzut pe pat mai înainte ca individul să fi apucat să 
tragă. M-a salvat o fracțiune de secundă. Femeia aprinse veioza 
și pe figură îi apăru un zâmbet. Eşti decepţionat, nu-i așa? Mai 
mult ca sigur că ai și văzut banii pe care urma să-i moștenești, 
pe care să-i foloseşti cu frumoasa aia a ta, nu-i așa? Cum ti-ar 
mai fi facilitat băiatul acest lucru în cazul că m-ar fi nimerit... 

„Acolo afară, undeva... gândi Brock, acolo se află individul 


care a venit cu pistolul pentru a o împușca pe Sally. Dacă îl vor 
găsi și îi vor spune că e moartă, n-ar putea nega că el a 
împușcat-o...” 

Brock ridică mâna cu pistolul, ochi cu grijă și observă liniștit, 
dar cu răutate, cum zâmbetul de pe chipul soţiei sale se 
transforma într-o grimasă a spaimei de moarte. Atunci când 
Sally deschise gura pentru a striga după ajutor, el apăsă pe 
trăgaci... 


Nick Templeton 
Casa ostilă 


1 


De la primele ore ale dimineții, razele fierbinți ale soarelui 
mângâiau Ondon City, prevenind locuitorii marelui oraş să se 
pregătească pentru o zi caniculară. Nicio adiere nu agita 
frunzele copacilor din Green Parck. 

Dacă vreți alt decor, mai răcoros și poate mai intim, am putea 
plasa acțiunea seara ori noaptea. Am vorbi atunci de luna 
rotundă ca obrajii unei babe dolofane care nu-și mărturisește 
vârsta nici la tribunal, de stele care strălucesc ca ochii unei 
fecioare ce se droghează și, ca să punem vârf acestui decor atât 
de îmbietor, am putea adăuga o cucuvea pe creanga uscată a 
unui copac. 

Din numeroasele mele lecturi, am observat că mulţi pretinși 
sau veritabili autori de romane polițiste își încep cam în acest 
gen operele lor nemuritoare. Dacă subiectul este plin de un 
optimism mai mult sau mai puţin robust, debutează cu soarele; 
dacă, dimpotrivă, este vorba de o dramă zguduitoare, de nu îţi 
vii în fire trei zile după ce o lecturezi, îi plasează acţiunea într-un 
decor nocturn. 

Întrucât eu nu sunt scriitor, ci - aţi ghicit, nimic nu vi se poate 
ascunde -, un pârlit de detectiv particular, încep prin a vă 
mărturisi bucuria mea că vă găsesc în deplină sănătate și 
prosperitate. Satisfacţia pe care o încerc este îndoită, când 
constat că sunteți pregătiţi pentru a mai schimba câteva vorbe 
menite să ne mai scoată din plictisul acestei vieți incolore, în 
care ne zbatem, dovedindu-ne nouă înșine și apoi rudelor 
iubitoare, ce așteaptă cu nerăbdare să ne moștenească, dar și 


dușmanilor, că mai trăim încă și ne simţim bine mersi. 

În ziua aceea - nu este necesar să precizez nici luna și nici 
anul - sosisem ceva mai târziu (nu știu cu cât, numai în romane 
și în filme detectivii se uită la ceas de trei ori pe secundă) la 
biroul meu sărăcăcios, dar nu destul de târziu ca să ajung după 
venirea secretarei, când soneria telefonului încercă să spargă o 
liniște ce tindea să devină apăsătoare. In speranţa unui client 
dispus să-și lase o parte din economii pe biroul meu sub forma 
unui cec cu mai mult de două zerouri - vechiul meu vis încă 
neîmplinit -, am ridicat receptorul. 

— Bună ziua! sună o voce acră, bătrânească. 

— Bună ziua! răspunsei pe un ton neutru. 

— Sunteţi domnul Nick Tempest? Sunteţi singur? 

Mă uitai în jur și apoi, prin ușa deschisă, în anticameră. 
Secretara nu-și făcuse încă apariţia. 

— Sunt singur, spusei precaut, fără a-mi declina identitatea. 
Mi s-a întâmplat de câteva ori ca, după ce am confirmat cine 
sunt, să fiu înjurat sau împroșcat cu murdării de către dementi 
care nu pot dormi noaptea și nu lasă nici pe alţii să se 
odihnească. 

— Știţi, eu mă numesc Maltopoulos, Aristide Maltopoulos, 
bancher retras din afaceri. Mi-aţi fost recomandat de cineva, nu 
mai ţin minte de cine, dar precis mi-aţi fost recomandat 
călduros. ` 

M-aș fi mirat să mă recomande cineva, și călduros încă. Imi 
luase numele din cartea de telefon, fără îndoială. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Când îmi puteţi rezerva câteva minute din timpul 
dumneavoastră? 

— Depinde de problemă... Sunt extrem de ocupat. 

Minţeam cu nerușinare. Aveam atâta timp de pierdut, cât un 
milionar bani la cursele de trap, dar se impunea să salvez 
aparențele. Domnul Aristide Maltopoulos nu trebuia să știe că în 
ziua aceea nu aveam nimic de făcut, în afară de nervi, pe care 
să mă calce cu seninătate secretara, sau să controlez dacă vreo 
muscă nu a căzut în plasa păianjenului de deasupra obenlihtului. 

— O problemă de mare însemnătate pentru mine, de care 
depinde fericirea mea. 

Vocea bătrânească avea ceva patetic, suna ca și cum omul de 
la capătul firului avea o suferință ascunsă, care mă mișcă. Știţi, 


trebuie să vă mărturisesc că sunt un Sentimental încă de la 
naștere, iar suferințele semenilor mei mă determină să regret că 
nu le pot lua pe toate asupra mea. 

— Vă convin orele 18-19, astăzi? S-a întâmplat tocmai să am 
o fereastră în programul meu de lucru. 

— Desigur, domnule Tempest, nesperat de bine, se bucură cel 
care depunea atâtea eforturi să-mi devină client. Voi fi cât se 
poate de punctual. La revedere! 

Domnul Maltopoulos închise telefonul și după tonul cu care 
vorbise îmi dădeam seama că era destul de mulțumit. Eu eram 
mai puţin, deoarece acum mă căiam că fixasem întâlnirea mult 
prea degrabă. Această nesăbuinţă putea să mă coste, mai bine 
zis pe el să-l coste, un zero mai puţin pe nota de plată. 

Am lăsat un bilețel secretarei să nu mă aștepte - nu mă 
aștepta niciodată -, întrucât nu voi reveni decât spre seară, mi- 
am luat pălăria și pardesiul, îndreptându-mă apoi spre barul lui 
Fred Device. Am stat un timp cu el la taifas - eram cunoștințe 
vechi - și am băut câte un scotch, apoi încă unul. Am vorbit de 
unele și de altele și, către sfârșit - sfârșitul celui de-ai doilea 
pahar - l-am întrebat ca din întâmplare dacă a mai trecut pe 
acolo Ken Snag, de meserie gouge, adică pungaș, pe care-l 
cunoscusem cândva. Imi făceam pe atunci unul din obișnuitele 
mele stagii - scurte, din mila Domnului și a procurorului -, la 
Penal Colony - colonia deţinuţilor - din Denver. 

Stătusem câteva zile în aceeași celulă. El m-a găsit acolo, dar 
a rămas mult după plecarea mea. În orice caz, ne-am 
împrietenit și am rămas amici, mai ales că la plecare m-a rugat 
să-i fac un comision. Pe scurt, era vorba să merg într-un anumit 
loc, să spun o parolă, după care urma să primesc o sumă de 
bani, pe care să o predau Ednei Page, o hooker, adică o femeie 
ușoară, iubita lui Ken Snag. 

M-am achitat de comision și mi-am câștigat recunoștinţa și 
prietenia lui Ken. 

Fred, barmanul, tocmai îmi spunea că nu-l mai văzuse pe 
Snag de peste două săptămâni, când o voce de femeie, cu tonul 
puţin ridicat, încerca să pună la punct un bărbat insistent. 

— Este pentru ultima oară, să fim bine înțeleși, rostea femeia 
ce urma să-mi stârnească interesul. 

M-am răsucit în scaunul de la bar și la o masă nu prea 
îndepărtată am văzut o tânără. Avea stofă în ea, se vedea bine, 


deși era destul de simplu îmbrăcată; stând în picioare, vorbea 
cu un individ, în care am recunoscut o veche cunoștință de-a 
mea. 

Era - nici mai mult, nici mai puţin - Marlowe, Charley 
Marlowe, știut în cercul său de amici, dacă-i avea, mai mult 
după poreclă - Snappy, adică Fercheșul, un mărunt șantajist, 
care își făcuse în două rânduri stagiul la închisoarea din Ondon 
City, a doua oară eliberat înainte de termen pe cauţiune. Vă las 
să ghiciţi dacă am contribuit cu ceva la ambele întemniţări ale 
sus-numitului. 

Pe tânără nu o cunoșteam decât din vedere, mai bine zis din 
vederea nenumăratelor ei fotografii publicate în diferite ziare și 
reviste. Era, nu vă vine să credeți - nici mie nu-mi venea, dar 
aceasta era realitatea -, Sandra, unica fiică a milionarului John 
Massinger. 

Ce căuta aici Sandra Massinger și ce putea să aibă de împărțit 
cu un gangster ca Marlowe? Că era unica fiică a unui milionar 
văduv, că era alintată, că ducea o viaţă dezordonată, care de 
multe ori friza buna cuviinţă, că fusese uneori amestecată în 
câteva hai să le zicem încurcături de ordin sentimental, că 
fusese eroina unor bârfe ale diferitelor fițţuici de șantaj, știam. 
Dar nu mă așteptam să o găsesc în acest bar nefrecventat de 
lumea ei și încă într-o asemenea societate... 

Conflictul, dacă a fost conflict, se aplanase când m-am 
apropiat de masa lor. Marlowe se îndepărta, introducând un plic 
în buzunarul de la piept, plic pe care îl primise de la Sandra. 

Când îmi amintesc - când este cazul, firește - știu și pot fi 
gentleman din cap până în picioare: Așa că m-am luat repejor 
după Marlowe, ajungându-i aproape de ieșire. Cu o mișcare 
rapidă a braţelor - sunt meșter în asemenea mișcări, dar nu vă 
spun câte scrânteli și încheieturi dislocate am suportat până am 
ajuns la o asemenea măiestrie - l-am imobilizat. Snappy, cu 
braţul stâng aproape scos din articulaţie - știam că era stângaci 
-, sta cuminte, cu fruntea rezemată de perete. Eram convins că 
va fi liniștit, dar pentru a-i aminti că trebuia să facă dovada, i- 
am ars una cu vârful pantofului peste gleznă, nu-mi amintesc 
care. A gemut, dar nu a mișcat. 

Intr-o clipă, după ce l-am lăsat orfan de revolver, am 
transferat în buzunarul meu plicul pe care abia îl primise. L-am 
dădăcit cu simţ de răspundere asupra comportării pe care 


trebuia să o aibă față de o doamnă, conducându-l apoi de braţ - 
cel stâng, firește - la masa pe care o părăsise de câteva minute. 

— Mult  stimată miss Massinger, permiteţi  umilului 
dumneavoastră servitor să se prezinte, mă adresai fiicei 
milionarului, aplecându-mă cu eleganţă și zâmbind cuceritor cu 
toată gura, așa cum zâmbește un congressman la întâlnirile cu 
alegătorii, ori când i se ia un interviu televizat asupra 
mortalităţii infantile, chiar dacă îl dor măselele. Numele meu 
este Nick Tempest, detectiv particular, la dispoziția 
dumneavoastră. Prietenul nostru comun, Charley Marlowe, fiind 
o fire neobişnuit de timidă pentru vremurile noastre, m-a rugat 
insistent să-i însoțesc, pentru a-l încuraja și pentru a fi martor la 
prezentarea scuzelor sale, pe care este conştient că vi le 
datorează, ca urmare a comportării ce o găseşte acum - mi-a 
mărturisit cu lacrimi în ochi - nedemnă de un gentleman. Hai, 
dă-i drumul, ce mai aștepți? Îl îndemnai eu părintește, 
schimbând tonul și atitudinea, pe Snappy, care nu mai arăta 
fercheș, dezminţindu-și porecla. 

— Domnișoară, rosti acesta cu un ton de parcă ar fi avut gura 
plină cu miere, vă rog să-mi scuzaţi comportarea și tonul pe 
care l-am folosit faţă de dumneavoastră. Am fost total deplasat 
și neinspirat. O dată cu iertarea, vă cer și permisiunea dea mă 
retrage. 

După ce spuse toate acestea, fără a aștepta un gest ori un 
răspuns din partea domnișoarei Massinger, sau aprobare de la 
mine, făcu o reverență ca un chelner stilat și se topi parcă, 
lăsându-mă cu gura căscată. Unde învățase coţcarul să 
vorbească așa și să se comporte cu atâta stil? Nu cred că la 
pârnaie, în numeroasele lui retrageri la odihnă binemeritată. 

— Domnule Tempest, vă rămân îndatorată, nu știu cum să vă 
multumesc, mi se adresă cu cea mai vie recunoștință tânăra din 
faţa mea. 

Mi-a zâmbit ca zorile senine după o noapte de coșmar. lar 
ochii, ochii, când mă priviră - albaștri, nevinovaţi, imenși - mă 
făcură să-mi tremure genunchii și de nu ar fi fost scaunul liber în 
care mai mult am căzut decât m-am așezat, m-aș fi năruit cât 
eram de lung pe podeaua barului, la picioarele nimfei. 

— Vă rog să luaţi loc, domnule Tempest. lertaţi-mă că v-am 
ținut în picioare până acum, rosti ea, zăpăcindu-mă de tot cu 
uşorul sarcasm din glasul ei. Nu vă simţiţi bine, adăugă Sandra 


Massinger și glasul ei era atât de plin de compasiune, aproape 
dureros de dulce, încât dacă ar fi fost soră de caritate aș fi vrut 
să zac în grija ei toată viaţa. 

Cu o sforțare uriașă mi-am mai revenit, am făcut un semn 
știut lui Fred, barmanul, care se grăbi să-mi aducă un whisky 
dublu, fără gheaţă, pe care îl dădui peste cap. 

Revenit la viaţă, m-am ridicat de pe scaun, am scos plicul luat 
de la Marlowe și l-am pus pe masă în faţa zânei. 

— Prietenului nostru, Charley, i-a fost rușine să vă înapoieze 
plicul pe care i l-aţi încredinţat cu atâta ușurință și m-a rugat 
insistent să vi-l înmânez. Vă rog să controlaţi dacă sunt toţi banii 
înăuntru. Dacă lipsește ceva din suma pe care i-aţi împrumutat- 
o, vă rog să-mi spuneți deoarece chiar astăzi mă voi întâlni cu el 
și îi voi adresa aspre imputări. 

Nu minţțeam, deoarece ideea reîntâlnirii cu Fercheșul îmi 
venise pe moment. 

— Repet, sunteţi foarte drăguţ domnule Tempest și vă rog să 
acceptați invitația mea de a ne revedea la locuinţa noastră; stau 
împreună cu tata, în Pearl Street. Locul îl recunoașteți fără 
dificultăţi; este o vilă cam anacronică în ceea ce privește 
arhitectura, deosebindu-se de toate celelalte din jur. Locuim la 
numărul 12 bis, vila Sky-Blue. Numele ei este tot atât de 
demodat ca și locuinţa, dar așa erau gusturile pe vremea 
bunicilor. Vom avea câteva lucruri serioase de discutat, mai 
adăugă ea ridicându-se, cum imediat am procedat și eu. 
Rămâne stabilit pe mâine la orele 18 spuse, depărtându-se, 
după ce mă lăsă să strâng cea mai perfectă mâna din câte mi se 
întinseseră vreodată. 

Să vă spun cum mergea? De prisos. Aveţi, sunt sigur, mult 
mai mult bun gust, spirit critic și experiență decât mine, în a 
aprecia și a acorda, indiscutabil pe merit, sufragiile 
dumneavoastră unanime. 

După plecarea Sandrei Massinger nu m-am lăsat cuprins de 
reverie, mirându-mă numai cât de repede am trecut de la 
adoraţie la o neașteptată indiferenţă. Sau eu aveam acest dar 
de a mă adapta imediat situaţiilor sau Sandra Massinger era una 
din extrem de rarele femei care nu rămân mult în simţurile și 
memoria bărbaţilor, în ciuda farmecului lor cu totul ieșit din 
comun. 

După nici cinci minute îmi luam rămas bun de la Fred Device, 


barmanul, m-am urcat în mașină și m-am dus în Molehill, 
cartierul cel mai uitat de zei și de City Fathers - edilii orașului -, 
cunoscut mai ales sub numele de Tin-Pot-Town într-atât semăna 
cu o aglomerare uriașă de cocioabe, case vechi, dărăpănate, 
magherniţe. Existau, este drept,în Molehill, și clădiri mai 
arătoase și curate, sclipind de reclame luminoase. Acestea erau 
localurile de noapte, tripouri, sau așa-zisele cluburi, unde se 
jucau pe mize mari averi întregi. 

Noaptea, mai ales, străzile erau înţesate de grupuri de 
toxicomani, pungași, escroci, haimanale, proxeneţi ori femei de 
stradă. Din loc în loc patrula câte un poliţist sau își făcea rondul, 
mai ales noaptea, Panda Cars, mașinile de supraveghere ale 
poliţiei din Ondon City. 

Bine, bine, mă veţi întreba, dar oameni cumsecade, în afară 
de personalul Secret Court-ului, nu existau în acest cartier? 
Sigur că da, însă aceștia erau ocupați toată ziua în fabricile și 
atelierele din Ondon City ori în birourile cu diferite destinaţii din 
Civic Centre. Noaptea, ei bine, închipuiţi-vă, acești oameni 
cumsecade dormeau somnul binecuvântat al celor onești, când 
nu întrețineau interminabile discuţii în contradictoriu, să nu le 
spunem certuri, cu soțiile sau prietenele. 

Ştiam ce căutam în acest cartier. Mai întâi, trebuia să-l 
întâlnesc pe prietenul meu de detenţie, Ken Snag. Dacă nu era 
la barul Hell, care arăta cu adevărat ca un iad, o speluncă - așa 
cum îl da în vileag și numele, parcă predestinat -, atunci în mod 
cert se afla în sânul familiei, adică la Edna Page, statornica lui 
iubită. 

De cum am intrat, am avut norocul să-l găsesc singur la o 
masă, cu nelipsitu-i pahar de whisky. M-a observat imediat. 
Dacă aș fi avut vreo îndoială, plecarea lui intempestivă era cei 
mai bun indiciu. La două minute eram la volan. Știam că în 
spate, lungit pe banchetă, cu faţa acoperită de un ziar, mă 
aștepta Ken. 

— Nu v-am văzut de mult, șefule, mă întâmpină el de cum am 
închis portiera. Avea glasul puţin răgușit, asemănător cu cel al 
oamenilor care fumează mult și beau băuturi tari. 

— Am o trebușoară cu tine, Ken. Îmi pare rău, dar nu am prea 
mult timp să depănăm amintiri comune din tinerețe. Spune-mi, 
unde îl pot găsi pe prietenul nostru, Snappy? 

— Șefule, știi că nu sunt denunţător! Drept cine mă iei? 


Mi-am dat seama că nu începusem cum trebuie. Ken era un 
om onest în felul său. Pâra, trădarea nu făceau casă bună cu 
preceptele lui morale, cât timp acestea nu erau adormite. O 
bancnotă strecurată în direcţia lui fu prinsă cu dexteritate. 

— Snappy se dă mare, șefule. S-a ajuns, nu știu cum, dar are 
acum lovele să le mănânce cu lingura. Toţi îi spun acum domnul 
Marlowe, iar porecla îi este uitată. Stă nu departe de aici. Are o 
garsonieră potrivită cu noua lui situaţie, într-un bloc pe Dewey 
Street, la numărul 140, etajul trei. Pe placa de pe ușă scrie 
Charley Marlowe și dedesubt agent de bursă, deși nu cred că a 
călcat pe la bursă în viaţa lui. 

— Mulţumesc, Ken, mi-ai spus ce mi-a trebuit. Acum te duc 
până acasă, dacă vrei. 

— Nu, șefule, sunt silit să vă refuz. Mi-aș pierde bunul renume 
dacă aș sosi cu așa o limuzină și cu un asemenea însoțitor. Nu 
vreau să dau naștere la bârfe. In mahala sunt un om respectabil, 
mai spuse el cu demnitate, coborând din mașină. 

Am demarat, zâmbind la gândul respectabilităţii lui Ken. În 
cinci minute am fost pe Dewey Street și am oprit la numărul 
138, aproape de colț. Am făcut drumul pe jos până la numărul 
140, am intrat ca orice cetăţean onorabil pe ușa principală și, 
nezărit de nimeni, am ajuns la etajul trei, în dreptul ușii cu placa 
pe care tronau numele celui căutat și denumirea onorabilei sale 
îndeletniciri. 

Am sunat în repetate rânduri, aproape cinci minute. Niciun 
sunet nu răzbătea din garsonieră. Am apăsat clanţa și spre 
surpriza mea ușa s-a deschis. Am intrat într-un hol mic, după 
care am pătruns în cameră. Am pășit, mergând în vârful 
picioarelor, pe lângă pereți. Ajuns în spatele biroului, cu spatele 
spre fereastra dinspre balcon, mi-am scos pantofii și am înaintat 
până la masă. Pe un scaun, plasat în faţa biroului, cu capul lăsat 
pe piept, cu o gaură urâtă în tâmplă, zăcea Charley Marlowe. M- 
am apropiat de cel ucis, căci fără îndoială era vorba de un 
asasinat, deoarece nu am găsit nici urmă de revolver. Nu m-am 
atins de nimic, dar privirea mi-a fost atrasă de sertarul biroului, 
ușor întredeschis. Am înfășurat mâna în batistă, am tras sertarul 
și am observat imediat un minimagnetofon, pe care l-am 
introdus grăbit în propriu-mi buzunar. Tocmai am finalizat 
această utilă operaţie, când am distins urletele inconfundabil ale 
sirenelor aflate în dotarea mașinilor poliţiei. 


Am făcut un salt până la pantofi, am sărit în ei, ca un pompier 
în cizme, când se declară un incendiu la primărie și, fără să-i 
mai închei, am ţâșnit afară pe ușă, închizând-o, după care am 
șters bine clanţa cu batista. 

Eram deja la 20 de metri de casă, când la intrarea imobilului 
stopară cu scrâșnete de frâne două mașini ale poliţiei, urmate 
imediat de o salvare. 

Peste o jumătate de oră mă aflam în biroul meu. Sigur, 
dactilografa nu mă așteptase; de altfel am priceput că nici nu 
venise, deoarece biletul pe care i-l lăsasem la plecare zăcea 
nedesfăcut pe măsuţa din anticameră. 

M-am așezat la masa de lucru, am tras ușa de la dulăpiorul 
din dreapta, am scos o sticlă plată, pe jumătate plină cu White 
Horse. Fără să torn în pahar, am băut direct din sticlă câteva 
înghiţituri bune, am pus sticla la loc și, cu moralul ridicat, cu 
plinul de combustibil făcut, m-am rezemat de spătarul 
scaunului, mi-am aprins o ţigaretă, din cele bune, firește, și am 
început să mă gândesc și să-mi pun întrebări. 

Cine îl omorâse pe Charley Marlowe? In orice caz, fusese ucis 
cu puţin timp înainte de venirea mea, deoarece sângele ce se 
scursese din rană nu era încă închegat. De ce? Se vede că 
Marlowe îl găsise în garsonieră pe asasin, ori acela sosise după 
venirea Fercheșului. Ce putea fi comun între cei doi, între ucigaș 
și victima? De ce, dacă l-a ucis, asasinul a anunţat poliţia? 
Desigur, nu pentru a fi surprins asupra faptului. Fără îndoială că 
se grăbea; ca probă, nu cotrobăise prin cameră și nici nu îi 
atrăsese atenţia sertarul întredeschis. Altfel, ar fi descoperit 
magnetofonul miniatural. 

Ajuns aici cu raţionamentul am sărit ca ars. Păi, cu 
magnetofonul trebuia să încep. A fost o chestie de secunde 
până l-am pus în funcţiune. Incepusem să ascult cu atenție. 


2 


— Ce ai făcut? întreba o voce de om matur, dură. Unde sunt 
banii? 

— Nu am niciun ban. Plicul cu bani i-a fost înapoiat femeii de 
băgăreţul ăla de Nick Tempest, care m-a surprins tocmai când îl 
săltam de la Sandra Massinger. 

— Ce căuta acolo Tempest? 


— Mă tem că Sandra era în înţelegere cu el. 

— Se prea poate. Ce ai vorbit cu Tempest? Nu cumva te-a tras 
de limbă? Ai ciripit ceva? 

— Nu s-a născut încă acela care să mă tragă de limbă, 
domnule Zest. 

Auzind acest nume la care mă așteptam cel mai puţin, am 
tresărit involuntar, am scos din nou sticla de White Horse și am 
făcut apel la liniștitorul lichid pe care îl conţinea. De la nașterea 
lui Christos nu știu să se mai fi făcut minuni decât la Lourdes, ori 
din câte știam, mister Zest era paralitic. Cât despre Lourdes nici 
nu auzise, eram sigur. 

Am trăit s-o văd și pe asta, o minune la sfârșitul secolului 
nostru, dar pe care nu a făcut-o Cel-de-Sus ci Cel-de-jos, cel 
negru și cu coarne. Un paralitic care nu este paralitic, care se 
deplasează fără cârje și fără cărucior în nobilul scop de a face să 
treacă banii, cât mai mulţi bani, de la cei care îi au și nu-i 
merită, la cei care au mai puţini și nu-i merită deloc. 

— Charley, vino mai aproape și stai jos, doar ești la tine 
acasă! 

Urmă o pauză ca și când Zest ar fi așteptat ca Marlowe să dea 
curs invitaţiei și să se așeze pe scaun. 

— Ai procedat ca un gură-cască, ca un ageamiu. Ce să iau de 
bun din tot ce mi-ai vrăjit? Dacă m-ai vândut blestematului de 
copoi? 

Vocea lui Zest era acum puţin răgușită, dar nu agresivă, ci 
aproape îmbietoare, când vorbi din nou. 

— O să mori ca un prost, Snappy, și acum ia-ţi plata. 

— Nu! Nu, domnule Zest!... 

Strigătul alarmant, de deznădejde, al Fercheșului fu acoperit 
de o detunătură surdă, după care banda se derută în tăcere. 
Arma ucigașă avusese, fără îndoială, surdină. 

Am rămas pe gânduri și după un timp hotărârea mea era 
luată. M-am uitat la ceas. Până la venirea domnului Aristide 
Maltopoulos, cu care urma să mă întâlnesc în curând, mai erau 
aproape două ore. 

Am coborât, m-am urcat în mașină și m-am dus direct la 
poșta centrală. Acolo am închiriat o căsuță pe numele meu 
adevărat, adică Nick Tempest, altul nu am, în care am depus 
banda de magnetofon. Cât despre magnetofon, l-am închis într- 
unul din sertarele biroului meu. 


La puţin timp după ce m-am întors, domnul Maltopoulos și-a 
făcut apariţia. 

Era un bărbat scund, trecut de 50 de ani, cu o burtă în 
ofensivă, umeri înguști, căzuţi, și o chelie care, dacă ai fi fost 
distrat, te-ar fi făcut să-i iei capul drept o bilă de biliard și nu se 
știe ce ar fi ieșit în situația că ai fi avut tacul în mână. Purta un 
costum elegant și scump de după-amiază, cu o batistă de 
mătase în buzunarul de sus al hainei. Costumul era în dungi și 
cusut la un rând de nasturi. Avea o față roz-pal, nu prea mult 
ridată și ochi negri, ușor încercănaţi. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, domnule Tempest, spuse el, 
întinzându-mi o mână plinuţă, fleșcăită, care nu fu în stare să o 
strângă pe a mea. Dacă nu i-aș fi prins-o la timp, ar fi scăpat-o 
pe jos fără să bage de seamă. 

L-am invitat să ia loc în fotoliul din faţa mesei de lucru, i-am 
oferit o ţigară de foi, i-am aprins-o și am așteptat în tăcere să 
tragă primul fum. 

— Cu ce vă pot servi, domnule Maltopoulos? Am impresia că 
vă apasă unele griji de care nu puteţi scăpa, am rostit eu, deși, 
aparent, nu lăsa impresia că ar avea vreo problemă care să îi 
provoace insomnie. 

Nu-mi răspunse la întrebare, dar îmi întinse în tăcere o 
fotografie, format 6x9, pe care o scosese cu multă grijă din 
portofel, de parcă i-ar fi fost teamă să nu o spargă. M-am grăbit 
să o iau și tot atât de grăbit m-am uitat la ea. 

Trebuie să fie cineva detectiv particular, așadar un om cu 
nervi de fier, ca mine, de exemplu - nu am găsit altul mai 
potrivit pentru comparaţie -, ca să te poţi stăpâni în orice 
împrejurare. Din fotografie îmi surâdea cuceritoare, goală, plină 
de sex-appeal, vampa-vampelor, Cynthia Blair, regina strip- 
tease-ului de la REVE. Nu o mai văzusem de vreo doi ani pe 
scenă, spre regretul tuturor ramoliţilor și imberbilor, care nu mai 
aveau unde să-și risipească banii și nici nu știau cum să-i 
cheltuiască mai cu folos. 

Fusesem de câteva ori, în diferite ocazii, în apropierea ei, dar 
nu primejdios de aproape ca să o iau razna. 

Nu am arătat, după cum v-am spus - dacă nu, o fac acum - că 
aș fi fost surprins. M-am mai uitat o dată la fotografie, ca și când 
originalul nu l-aș fi văzut în viaţa mea, după care am pus-o pe 
birou în fața lui Maltopoulos, fără să spun o vorbă. Trebuie să fi 


fost grec sau evreu, dacă umbla cu fotografia soției lui goală - 
soţia, nu fotografia, firește. 

— Ce părere aveţi? Numai așa se fotografiază, spuse el cu 
glasul puţin răgușit și ușor dezamăgit, ca și când s-ar fi așteptat 
să cad în delir sau să mă prăbușesc de pe scaun la vederea 
vampei. 

— Despre ce? întrebai liniștit. Nu mi-aţi spus nici ce reprezintă 
fotografia, sau modelul, pentru dumneavoastră și nici pentru ce 
aţi dorit să avem această discuţie. 

— Să vedeţi, eu... Dar mai bine să încep cu începutul. 

Și domnul Maltopoulos prinse a-și depăna povestea, mult 
asemănătoare cu a altor sute sau mii ca el, care dacă nu erau 
nebuni de legat la vârsta lor, când vedeau o astfel de femeie, 
luau totuși foc, incendiu pe care nicio divizie de pompieri 
voluntari nu îl putea stinge, decât atunci când cei în cauză își 
epuizau toate rezervele bănești. 

Pe scurt, amorezat lulea la anii lui de Cynthia Blair, o 
înduplecase să-l ia de bărbat, femeia fiind în cele din urmă 
înduioșată de materializarea sentimentelor lui printr-o depunere 
la bancă pe numele ei a sumei de două milioane de dolari. S-a 
semnat de ambele părţi și un act legalizat prin care, în cazul în 
care el ar fi divorţat de ea, i-ar fi asigurat o despăgubire 
substanţială, la care se adăuga o rentă viageră ce i-ar fi permis 
să trăiască două sute de ani, fără grija zilei de mâine. lar dacă el 
murea înaintea ei - în privinţa asta nu încăpea îndoială -, fostei 
stele de music-hall îi reveneau atâţia bani, încât ar fi avut 
posibilitatea să-și satisfacă toate fanteziile unei văduve 
neconsolate, cu imaginaţie și dragoste de viață debordante. 

Nu se putea plânge de ea, îmi mărturisi el, era o soție atentă, 
tandră și, mai ales, îl respecta ca pe un tată. Duceau o viaţă 
retrasă, adică primeau puţină lume și, firește, numai cunoștințe 
de-ale lui. Călătoreau mult, în special vara, mai ales în Europa, 
unde frecventau cele mai căutate plaje și case de joc. 

De aproape un an de zile, Cynthia se schimbase. Era tot atât 
de atentă cu el, îl respecta tot atât de mult, dar ceva în 
comportarea ei începuse să-i dea de gândit. Nu putea preciza ce 
anume, era ceva așa ca o înstrăinare și o grijă ascunsă. Această 
schimbare începuse să se petreacă din momentul când pe plaja 
de la Acapulco cunoscuseră familia Massinger, tatăl și fiică. 

Relaţiile dintre cele două familii începuseră să se strângă și 


mai mult după întoarcerea acasă. Își făceau vizite reciproce, de 
multe ori Cynthia rămânea peste noapte la Sandra Massinger. 
leșeau deseori împreună, ele două, în oraș, unde întârziau 
uneori până a doua zi. 

Peste noapte, după spusele ei, rămâneau în apartamentul 
Sandrei, până se refăceau după oboseala unei nopţi nedormite, 
după care fiecare revenea la casa ei. 

De câteva luni, Cynthia părea apăsată de o grijă pe care nu o 
mărturisea. Periodic, contul ei din bancă scădea cu aceeași 
sumă: 10.000 dolari. 

In încheiere, soțul îngrijorat mă ruga să accept să întreprind 
unele cercetări discrete, se înțelege, și în cazul în care viata, 
liniștea și viitorul amândurora ar fi amenințate, să acționez în 
consecinţă. Pentru osteneală mi-a înmânat un cec de 15000 de 
dolari. 

Mărturisesc că am fost surprins. Domnul Maltopoulos făcea 
risipă de bani. În primul rând că un detectiv particular de duzină 
ar fi acceptat cu ochii închiși această generoasă remuneraţie, ca 
să nu zic mană cerească. Eu, sunteţi încredințaţi de altfel, nu 
sunt de duzină. În al doilea rând, treaba era sub nivelul 
preocupărilor mele. A urmări o femeie care înțelegea să-și 
petreacă o anumită parte din viaţă anume numai pentru ea 
însăși, chiar dacă aceasta se conturează după viziunea unei 
specialiste în strip-tease, nu este o sarcină care să mi se 
încredințeze. 

Pe de altă parte, suina era ademenitoare. Situaţia mea 
financiară era oarecum îngrijorătoare. Am acceptat să mă ţin de 
coada sirenei. Aţi fi acceptat și dumneavoastră. 

Urma ca a doua zi să mă prezint la domnul Maltopoulos în 
calitate de prieten de club - ambii soți nu-și cunoșteau și nici 
nu-și cultivau în permanenţă prietenii. Voi avea de aici înainte 
mână-liberă, având posibilitatea de a acţiona după cum îmi vor 
dicta împrejurările. 

Se făcuseră orele 20, când domnul Maltopoulos aprecie că 
este cazul să se retragă, spre deplina mea satisfacţie. Nu mai 
avea nimic să-mi spună, eu nici atât. Începusem să-mi formulez 
primele concluzii. Le-aţi fi sesizat, sunt sigur, și dumneavoastră, 
fără să fi fost versațţi în materie. 

După plecarea oaspetelui am stat și am cumpănit întreaga 
situaţie. Se impunea să nu stau pasiv și să aştept evenimentele, 


ci să le ies în întâmpinare. 

Astfel se făcu că în jurul orelor 21 dădeam târcoale 
garsonierei în care, cu multe ore în urmă, locuise Marlowe. 
Asigurându-mă că la intrare era postat un curcan, din cei ce 
umpleau poiata numită Secret Court, am intrat ca orice om 
cinstit în curtea vecină. Odată ajuns aici, protejat de întuneric, 
am sărit în grădina imobilului în care era situată garsoniera cu 
pricina. După miros - cei ca mine au un asemenea simţ foarte 
dezvoltat - am depistat scara de incendiu, pe care am început 
să o escaladez. Ajuns la etajul ce mă interesa, am sărit pe 
balcon. 

Binecuvântat fie arhitectul care a inventat acest supliment 
estetic la o construcţie, adaos atât de necesar hoţilor și 
detectivilor. Ar mai avea un rol, dar acesta este căzut în 
desuetudine, de când au dispărut scările de frânghie, pe care se 
cățărau Romeo și confrații săi, ca să ajungă la regina inimilor 
lor, numai și numai ca să admire luna împreună. 

Deci, am sărit pe balcon, am intrat prin fereastra-ușă care era 
deschisă și iată-mă în camera în care a fost ucis Marlowe. 
Lucrurile erau lăsate în general așa cum le știam; numai ici-colo 
semne făcute cu creta, câteva mucuri de ţigară de proastă 
calitate, de bună seamă ale echipei de cercetare, căci înainte nu 
existaseră. Am pus în sertarul mesei minimagnetofonul - fără 
bandă, se înțelege - și am rămas câteva clipe nemișcat, 
încercând să mă orientez. 

Strigătul lui Marlowe, înainte de a fi împușcat, constituia o 
implorare ori un avertisment? Degeaba îmi storceam creierul, 
nici măcar apă nu picura din el. Am scotocit metodic - lumina 
fusese lăsată aprinsă de oamenii de la Secret Court -, am 
cercetat fiecare centimetru pătrat de podea, dulapuri, birou, 
pat, baie, chicinetă, micul hol și chiar W.C.-ul, fără să găsesc 
ceva interesant. 

În fond, ce căutam? Fără îndoială, un indiciu cât de mic, care 
să mă pună pe urmele criminalului. 

Să mă tăiaţi, să mă spânzurați, dar nu puteam crede că 
mister Zest, un paralitic, s-ar fi deplasat în camera cu pricina, pe 
cărucior sau în cârje, l-ar fi ucis pe Marlowe și ar fi plecat 
neobservat. În plus, nu ar fi avut cum să știe că mă aflam pe 
urmele Fercheșului. 

Că obiectul întrevederii dintre Charley și Sandra Massinger 


fusese șantajul, nu încăpea îndoială. Existau acel plic și strigătul 
plin de indignare cu care încheiase convorbirea. 

Bine, bine, dar Zest, paraliticul? Cum a ajuns în garsoniera cu 
pricina, cum a dispărut, ce reprezintă el în această afacere de 
șantaj? Să fie el un șantajist? Șef sau, la rându-i, executor? 

Existau multe întrebări demne de a fi formulate, dar toate 
fără șansă de a căpăta un răspuns. Mi-am dat într-un târziu 
seama că pierdusem inutil vremea. 

Am făcut calea întoarsă, de data aceasta mai ușor decât la 
venire și - odată ajuns la sol - piciorul meu a călcat pe ceva 
rotund și tare. M-am aplecat, am pipăit cu mâinile înmănușate și 
nu m-am mirat când am găsit un obiect mic, cilindric, 
confecționat după toate aparențele din metal. După formă și 
mărime, puteam pune mâna în foc că ceea ce găsisem era un 
tub gol de cartuș de revolver; unul, unul singur. Așa și trebuie să 
fie, un singur foc se trăsese asupra lui Marlowe. 

Am ajuns acasă fără incidente, am analizat tubul cartușului, 
care la prima vedere aparţinea unui Thunder, un revolver de 
dimensiuni mici, incredibil de precis, căruia i se putea atașa și o 
surdină. Am ascuns tubul, astfel încât să nu poată fi găsit cu 
ușurință de eventualii curioși. 

Sub un impuls de moment - am și de acestea, mai rar, este 
drept - mi-am luat pălăria și m-am dus la poșta centrală, de 
unde am scos din căsuţa închiriată banda de magnetofon. M-am 
întors acasă și am ascultat de nenumărate ori la rând, cu 
diverse turaţii, respectiva bandă, în ideea că voi depista ceva. 
Rezultatul a fost egal cu zero. 

Pentru că socoteam că era încă prea devreme pentru a mă 
culca, m-am îmbrăcat cu un costum de seară și, cu gândul la 
noul meu angajament, m-am dus la REVE să mă deconectez. Și 
m-am deconectat. Cu morbul cercetării în sânge, nu m-am putut 
abţine și am făcut, de la portar, la director și până la personalul 
mărunt, o mică anchetă asupra fostei miss Blair, steaua de 
necontestat a ceea ce cunoscătorii în ale artei scenice elevate 
numesc strip-tease. 

Nu am aflat decât că o rupsese definitiv cu scena și că nu mai 
călcase pe acolo, pierzându-i-se urma. Numai o garderobieră, o 
femeie în vârstă, cu o privire isteaţă, care aproape că a ghicit ce 
hram purtam, îmi spuse că o văzuse pe Cynthia o singură dată 
de când părăsise scena, acum două luni. Era însoţită de o tânără 


de o frumuseţe rară, foarte elegantă, faţă de care părea că 
nutrește un simțământ de un ordin special și că acest sentiment 
părea să fi fost împărtășit. 

— Știţi ce înseamnă asta, mai spuse ea, de parcă mi-ar fi 
destăinuit secretul Atlantidei, este ceva obișnuit între femei în 
lumea stelelor. 

Desigur că știam, dar nu cunoșteam cine era prietena. 

Așa că am petrecut o seară de neuitat, dar nu la REVE, ci la 
barul SHE and HE, adică EA și EL, unde am avut surpriza și 
plăcerea de a întâlni un vechi prieten, ajuns mare boss la FBI. În 
decursul anilor ne făcusem, firește, unele servicii reciproce. 
Printre nenumăratele pahare pe care le-am băut, de diferite 
licori, mai mult sau mai puţin alambicate, ţin minte că i-am 
promis că în curând îi voi da un telefon sau am să-i fac o vizită 
la biroul lui din centrală. O făcusem din pură curtoazie, nu știam 
atunci că acest lucru se va adeveri curând. Pentru a anticipa 
puţin evenimentele, vă marturisesc că de fapt am fost dus, sau 
adus, la el în niște circumstanțe total defavorabile mie, de către 
gorilele de la Secret Court. 

La plecare, după îmbrăţișări neprotocolare, ne-am despărțit 
cu lacrimi în ochi, eu urmând curând, cum se spune la noi, to 
sleep oneself sober, adică pe înţelesul dumneavoastră, să dorm 
până mă voi trezi din beție. 

Nu ţin minte când și cum am ajuns acasă, când și cum m-am 
culcat. De trezit, m-am trezit dezbrăcat de tot, nu în patul meu 
însă, cum ar fi fost normal. 

Nu vă pregătiţi doamnelor și domnișoarelor să auziţi lucruri ce 
v-ar dogori obrajii și v-ar scandaliza. M-am trezit pur și simplu la 
picioarele patului - al meu, subliniez - și singur, dar de mi-ar fi 
povestit altul așa ceva, aș fi crezut și eu ce credeţi 
dumneavoastră. 

Un tanc îmi manevra zgomotos în cap cu motorul la turație 
maximă. Niște clopote asurzitoare băteau în dungă, mai să-mi 
perforeze timpanele. V-aţi fi trezit și dumneavoastră. 

Am încercat să deschid ochii. Zadarnic efort; ceva îmi apăsa 
pleoapele, ca o cortină de fier. Cu greutate am întins una din 
mâini, nu știu exact care, și, cu eforturi supraomenești, am 
ridicat cortina, pe care, cu toată greutatea ei, am izbutit să o ţin 
deasupra capului. Am deschis ochii; minune, am văzut că 
tineam în mână pantalonii de pijama. Ceilalţi, de la costum, nu 


știam pe unde erau. Nu mi-am venit în fire decât atunci când 
dangătul de clopote a devenit mai precipitat și mai strident. 

Mi-am revenit complet când mi-am dat seama că suna 
telefonul. M-am ridicat cu nesfârșite precauţii și m-am apropiat 
de noptieră. Am ridicat receptorul și, deodată, confuzia din cap 
și durerea violentă din tâmple s-au risipit. 

Un gingaș ciripit de păsărele în crângul raiului m-a făcut să 
trec din nou în lumea visului pentru o secundă, ca apoi să îmi 
revin. Stăpânirea de sine, curajul, mintea limpede, ca și reacţiile 
rapide ce caracterizează bărbaţii din neamul meu erau 
recunoscute încă de pe vremea războiului de secesiune și se 
transmiseseră nealterate, din generaţie în generaţie, până la 
umila mea persoană. Mai departe nu garantez. 

— Vă vorbește Sandra Massinger. Bună dimineaţa, mai bine 
zis bună ziua, deoarece sunt orele 11, 30. Secretarul tatălui 
meu, domnul Ron Webster, a încercat de două ori să ia legătura 
cu dumneavoastră. Acum fac și eu același lucru și se vede că 
am mai mult noroc. Vreau să vă amintesc că ieri v-am făcut o 
invitaţie, pe care acum o reînnoiește și tata. Așa că vă așteptăm 
la ora stabilită. Pentru a fi siguri că nu veți avea dificultăţi ca să 
ne găsiţi, vă trimitem șoferul nostru - cu mașina, firește -, să vă 
conducă la vila în care locuim. 

Înainte de a da măcar un semn că nu am părăsit această 
lume cu receptorul în mână, se auzi un declic și legătura s-a 
întrerupt. 

După încă două ore de somn, în pat ca toţi oamenii, am dat 
un telefon la birou și i-am comunicat dactilografei că era liberă 
în ziua aceea, de parcă n-ar fi fost liberă și până atunci. 

După alte două ore petrecute la baia de abur, un prânz 
copios, udat cu apă minerală și suc de roșii, eram complet 
refăcut și pus pe fapte mari. 

Până la orele 17,30 m-am deconectat complet, lecturând cât 
se poate de dezinteresat buletinul de bursă, întrucât nu 
posedam până la ora respectivă acele valori instabile care dau 
atâta bătaie de cap celor care dacă nu șchioapătă, își bat singuri 
cuie în talpă. 

Am spus că m-am dedicat acestei instructive lecturi până la 
17, 30, deoarece exact la amintita oră a sunat la ușă un tânăr 
frumușel, zvelt, cu alură de fost campion la nu știu ce disciplină 
olimpică, îmbrăcat într-o uniformă cum ne-au obișnuit filmele de 


la Hollywood și care-i stătea bine - ce e al lui, e al lui. S-a 
prezentat de cum i-am deschis: 

— Mă numesc Leslie Cowper și sunt șoferul domnișoarei 
Massinger. Din ordinul domnișoarei vă stau la dispoziţie. Vă 
aștept jos la mașină. 

S-a înclinat și, înainte de a apuca să deschid gura, dispăru. 
Desigur, m-am grăbit să dau curs invitaţiei domnișoarei 
Massinger și peste două minute eram în Cadillacul care mă 
aștepta, cu șofer cu tot, în fața blocului. 

Pe drum nu am discutat nimic și peste puţin timp mașina a 
oprit în faţa unei porţi masive, care s-a deschis la un anumit 
semnal dat cu ajutorul claxonului. Am depășit poarta și ne-am 
angajat pe o alee pavată cu dale de marmură albă și azurie, 
străjuită pe ambele părţi de niște copaci exotici, care nu-mi 
fuseseră cunoscuţi până atunci și nici eu lor, ceea ce ne lăsa 
indiferenți și pe mine și pe ei. 

După ce a parcurs aproximativ 50 de metri, limuzina a stopat 
în fața unei uși masive, ca de cetate. Se vede că eram așteptat, 
deoarece aceasta se deschise și ne permise intrarea într-un hol 
uriaș, în care ar fi încăput un salon internaţional de automobile 
cu prezentatoare cu tot și ar mai fi rămas loc și pentru o 
recepţie intimă. 

— Fiţi bine venit în casa noastră, domnule Tempest, răsună o 
voce din umbra unei uriașe plante exotice, una din multele care 
împodobeau holul. Să spun că nici pe acestea nu le cunoșteam, 
ar însemna să arăt ce gol imens exista în cunoștințele mele de 
botanică. Dar pentru dumneavoastră o fac, dar numai pentru 
dumneavoastră. 

Apăru, în sfârșit, și stăpânul vilei, în persoana domnului John 
Massinger. L-am recunoscut imediat, deoarece îl văzusem 
adesea filmat, fotografiat sau televizat. 

— Vă rog să mă urmaţi în birou, unde o vom aștepta pe fiica 
mea, cu care, din câte știu, aţi făcut cunoștință încă de ieri, în 
niște împrejurări speciale. 

L-am urmat în tăcere, m-am instalat - la invitaţia sa - într-un 
fotoliu care ar fi putut rezolva necesităţile de cazare ale unei 
familii numeroase și am acceptat, se înţelege, o havană și un 
pahar de coniac franțuzesc. 

— Fiica mea, reluă amfitrionul, mi-a povestit modul plin de 
tact în care aţi intervenit ieri, când se afla într-o situaţie 


penibilă. Desigur, după cum este obiceiul ei, nu mi-a explicat 
cum de se găsea într-o astfel de ipostază. 

— Domnule Massinger, luai cuvântul pentru prima dată de la 
sosire, deoarece nu sunt însărcinat nici de miss Massinger și nici 
de dumneavoastră de a apăra interesele uneia dintre părţi, nu 
pot adăuga nimic la cele ce știți, cu riscul de a vă dezamăgi. 

— Imi place francheţea dumitale și din acest moment te poți 
considera ca angajat să ne aperi interesele, mie și fiicei mele, să 
zicem pentru 20000 de dolari. 

Trebuie să vă mărturisesc că mi-au plăcut atât modul direct, 
fără ocolișuri, de a mi se adresa, cât - mai ales - suma pe care o 
fixase pentru a mă considera omul său în elucidarea unei 
probleme de care încă nu mi se amintise. Mi-a plăcut mai puţin 
faptul că nici măcar nu mi s-a cerut consimțământul și nu am 
ezitat să subliniez acest lucru. 

— Ca să fiu sincer, începui eu, nu sunt obișnuit să mă las 
angajat, indiferent în ce problemă, fără să mi se ceară acordul 
și, mai ales, fără a ști despre ce este vorba. Cât despre sumă, 
nu discut. Fiindcă suntem la capitolul sinceritate, vă mărturisesc 
că suma pe care mi-o oferiţi este mai mare decât aceea pe care 
aș fi stabilit-o eu. 

— Atunci ne-am înțeles. Voi fi franc, la rândul meu. lată 
despre ce este vorba. Știţi, cred, că sunt un om foarte bogat. 
După moartea soţiei mele, nu m-am mai însurat și mi-am 
crescut fiica așa cum m-am priceput. Nu cred că am reușit în 
totalitate, cel puţin în privinţa educaţiei pe care am intenţionat 
să i-o dau. Fiica mea are 23 de ani, este de o frumuseţe 
deosebită, dar cu o inteligenţă medie. A moștenit unele tare pe 
linie genetică de la înaintașii decedatei mele soţii. Mai bine zis, 
are unele deficienţe psihice și de comportament care nu se 
observă la prima vedere. Vedeți, nu vă ascund nimic. Nici nu am 
intenţionat pe dată ce v-am invitat să stăm de vorbă. 

— Ce doriţi sau ce vă așteptați să fac eu în acest caz de ordin 
patologic, dacă am înţeles bine. 

— Să o aperi! Da, să o aperi, întări mister Massinger. Cu firea 
ei, cu frumusețea ei, este extrem de vulnerabilă la tentaţii de tot 
soiul și fără apărare în faţa oricărui răuvoitor, profitor, escroc 
sau criminal. 

Gazda tăcu și trase adânc un fum din havana pe cale să se 
înece în scrumul ce se formase. Am profitat de această pauză 


pentru a-mi reconsidera poziţia. Avea personalitate domnul John 
Massinger, personalitatea miliardarului, sigur pe el și pe 
miliardele sale. Mă luase de la început ca din oală, pentru a 
folosi o expresie cât se poate de plastică. Mi se impusese și îmi 
impusese argumentele și hotărârile sale, ba - mai mult - luase 
hotărârea în locul meu, ca și când părerea mea nu conta. 

După o tăcere care și mie mi se păru exagerat de lungă, m- 
am decis să accept. De altfel, nu aveam niciun argument 
împotrivă. 

— Domnule Massinger, cred că ne-am înţeles, voi prelua, nu 
zic cazul, ci misiunea umanitară pe care mi-o încredinţaţi. 
Asupra sumei nu discut, mă satisface. Problema, mai bine zis 
problemele, îmi sunt clare, în afară de una, de care, iertaţi-mă, 
nu mi-aţi amintit. 

— Nu cred să vă fi ascuns ceva cu bună știință. 

— Nu mi-aţi spus nimic despre faptul că asupra fiicei 
dumneavoastră se încearcă anumite presiuni, pe care legea le 
condamnă. Mai exact, asupra fiicei dumneavoastră un 
blackmailer - adică șantajist - sau mai mulţi exercită, sau 
încearcă să-și exercite meseria lor murdară. Scena la care am 
luat parte ieri, într-un anumit local, este o dovadă în acest sens. 
Trebuie să mai știți că individul de ieri, pe nume Charley 
Marlowe, cunoscut mai ales după porecla de Snappy, adică 
Fercheșul, a fost asasinat de către unul din complicii săi, sau 
poate de patron. 

— Sunt foarte surprins de cele ce-mi spuneţi, zise amfitrionul 
meu, deși după chip și ton nu arăta să fie contrariat de spusele 
mele. 

— Da, ai dreptate domnule Tempest. Nu am pomenit nimic de 
faptul că Sandra este de câtva timp victima unui șantajist, 
pentru că am considerat că știți deja acest lucru fie de la fiica 
mea, fie datorită faptului că aţi acționat ieri cu atâta succes în 
beneficiul ei. Acum, cu voia dumitale, să trecem la lucruri ceva 
mai practice, spuse mister Massinger, ordonând apoi prin 
interfon secretarului să vină în birou cu cele necesare. 

În curând, cel chemat își făcu apariţia, ducând în mână o 
mapă de piele. 

— Domnule Tempest, dă-mi voie să ţi-l prezint pe domnul Ron 
Webster, avocatul și secretarul meu. 

Cel astfel numit se înclină și se așeză pe un scaun tapiţat de 


lângă masa de lucru, atât de mare, că pe ea ar fi putut avea loc, 
în bune condiţii, un marș organizat de Armata Salvării. 

Era un bărbat nu cu mult peste 30 de ani, cam de talia mea, 
brunet, aproape măsliniu. Avea desigur mult sânge sudic în 
vene, cred că după mamă, și - trebuie să mărturisesc - era un 
bărbat bine, care doar dacă nu voia nu avea succes la femei, 
sau dacă femeile - oare? - sunt sătule de bărbaţi frumoși, 
standard. 

— Ron, fii, te rog, bun și aşterne pe hârtie condiţiile în care 
între domnul Tempest și mine are loc înţelegerea despre care ţi- 
am vorbit. 

— Aveţi aici actul dactilografiat în trei exemplare, domnule 
Massinger. 

Imi plăcea cum decurgeau lucrurile în casa aceasta. Nici nu 
mă văzuseră, nici nu mă cunoscuseră măcar din auzite, nu știau 
nici dacă voi accepta sau nu, ei și pregătiseră contractul. De 
altfel, era prima dată când urma să semnez un contract prin 
care îmi luam anumite obligaţii faţă de o anumită parte. În afară 
de aceasta, în meseria mea nu se încheie asemenea 
documente. Suma era prea mare însă ca să nu fiu receptiv la 
această inovaţie. 

Webster ne puse în faţă câte un exemplar al contractului, pe 
care-l parcurserăm în câteva minute. Prin acest act îmi legam 
mâinile și picioarele, dar merita. Garantam, nici mai mult nici 
mai puţin, că o voi pune la adăpost pe Sandra Massinger de 
orice agresiune din afară - fizică sau psihică -, de orice 
încercare de șantaj și alte mărunțișuri de felul acesta. 

Mă credeţi sau nu, dar am semnat. Era ceva nou pentru mine 
și, în afară de aceasta, mândria mea de detectiv era pusă la 
încercare, amorul meu propriu îmi era zgânadărit. 

Abia am semnat contractul și în încăpere intră soarele, adică 
pardon, Sandra Massinger. 

Imi întinse mâna ca unui vechi cunoscut și se așeză cuminte 
pe un fotoliu, aproape de fereastră, astfel încât ultimele raze de 
soare reliefau profilul ei de madonă și scăldau în auriu părul ei 
ondulat care, după cât îmi dădeam seama, era natural. O rază 
rătăcită făcu să sclipească inelul ei de platină, a cărui parte 
plată, lucru puţin obișnuit la femei, reprezenta capul unui bizon 
cu coarnele bine conturate, ochii având în orbite două mari 
diamante. 


— V-aș ruga să binevoiţi, domnilor, să-mi spuneţi ce aţi 
hotărât în privinţa mea, rosti ea cu cel mai suav glas ce am 
auzit vreodată și, curios, privirea nu i se fixă nici pe tatăl ei și 
nici pe mine. Se uita întrebătoare la Ron Webster, ca pentru a 
ghici cu o secundă mai devreme ceea ce se stabilise. 

Chipul secretarului ilustra când speranţă, când încurcătură, 
când durere. Se uita la ea cu privirea pierdută ca în așteptarea 
unei minuni, care întârzia să se producă. 


3 


— Domnul Tempest îţi va explica, fiica mea, ce am hotărât în 
privinţa siguranței tale. De altfel, în pofida meseriei sale, 
domnul Tempest este un gentleman și un om de inimă - mă 
ghicise bătrânul, ce era al lui era al lui - și s-a aliat cu trup și 
suflet intenţiei mele de a te pune la adăpost de surprize 
neplăcute. De altfel, domnul Tempest, sunt sigur, îţi va explica 
singur poziţia sa, atunci când îi vei da ocazia să o facă. Și cu cât 
mai repede, cu atât mai bine. 

— Tată, sunt convinsă că voi trei îmi vreți binele și vă sunt 
nespus de îndatorată tuturor. Dar, întrucât pe domnul Tempest 
îl cunosc, dacă pot să spun așa, de scurt timp, aș vrea să am cu 
dânsul o discuţie între patru ochi, în apartamentul meu. 

M-am uitat la chipurile celor doi bărbaţi și privirea mi-a rămas 

fixată pe faţa secretarului. Am zărit - fugar, e drept - ceea ce nu 
am înţeles atunci, gelozie poate. O iubea cumva pe Sandra cu o 
iubire împărtășită, care i-ar fi dat dreptul să fie gelos? O iubea 
nebunește, fără speranță? Dar cine putea să nu iubească acea 
apariţie ce punea în umbră orice fiinţă cu care natura ne-a 
blagoslovit cu atâta zgârcenie. 
_ Cât despre mine, dacă mă zăpăcise cumva, eram vindecat. 
Incepusem să văd ceea ce îmi fusese ascuns până atunci: 
privirea ochilor căzuți în orbită, în momentul acela, tenul ușor 
străveziu și pal, bolnăvicios, colțurile gurii ușor lăsate. Dar 
trebuia să fii un observator avizat și cu experienţă ca mine, o 
spun fără falsă modestie. Eu întotdeauna dau cezarului ce este 
al cezarului. 

Sandra Massinger se ridică din fotoliu cu graţie firească și 
străbătu încăperea, fără să aștepte răspunsul la cererea ei. M- 
am ridicat, evident, și la fel procedară și ceilalți doi bărbaţi. 


— Ron, fii amabil și condu-l pe domnul Tempest în 
apartamentul Sandrei, spuse amfitrionul, iar secretarul porni 
spre ușă ca și cum ar fi fost sigur, și putea fi, că îl urmez. 

Se opri, ca și mine de altfel, întrucât Sandra se întoarse și se 
adresă tatălui ei: 

— Tată, dar pentru astăzi nu ne-am făcut antrenamentul. 
Socot că nu ne putem lipsi de el și poate așa ceva l-ar interesa 
și pe domnul Tempest. 

— Desigur, Sandra, venim cu toţii la sala de tir. Este de altfel 
ora, își exprimă acordul John Massinger. 

Și iată-ne pe toți, inclusiv șoferul, la standul de tragere, situat 
într-o sală special amenajată. 

După explicaţiile gazdei urma ca fiecare să tragă câte cinci 
focuri la ţintă fixă. Cel ce va câștiga urma să ofere tuturor câte o 
cupă de șampanie. 

Desigur că nu puteam fi decât de acord. Am pus însă o 
condiție, echitabilă din punctul meu de vedere, aceea de a trage 
pe rând, fiecare, câte un foc, până la executarea celor cinci, cu 
pistoalele schimbate. Adică, fiecare să tragă câte un foc, 
folosind succesiv revolverele celorlalți. 

Propunerea mea a fost acceptată. Rezultatul întrecerii pe 
primul loc s-au situat secretarul și șoferul, la egalitate de 
puncte; pe locul doi Sandra, iar pe locul trei, tot la egalitate de 
puncte, mister Massinger și umila mea persoană. 

Vă fac o mărturisire, dar asta rămâne între noi. Nu am urmărit 
în mod special să mă evidenţiez, mai ales după ce am avut în 
mână al treilea pistol care, firește, nu-mi aparținea. 

După ce am băut o cupă de șampanie, al cărei cost a fost 
suportat de câștigători, conform înţelegerii, iată-mă singur, de 
fapt nu singur, în alcovul Sandrei Massinger. Nu îl descriu; las 
imaginaţia dumneavoastră să și-l închipuie, să-l mobileze și să-l 
decoreze. 

M-am așezat cuminte pe un taburet, în timp ce pe marginea 
patului cu baldachin sta picior peste picior, într-o atitudine 
degajată, Sandra Massinger. Nu-mi puteam dezlipi privirile de la 
picioarele acelea zvelte, perfecte, de culoarea fildeșului, ca ale 
zeiței Diana, care se agitau într-un ritm ameţitor, lăsând să se 
vadă carnaţia superbă, dincolo mult de genunchi. 

— Așadar, domnule Tempest, iată-vă angajat pe post de 
dădacă. Sunt sigură, în meseria dumneavoastră nu v-aţi găsit 


într-o asemenea postură. Nu știu ce explicaţii, ce motivații v-au 
prezentat tata și Ron, de aceea mă simt obligată să vă vin în 
ajutor. 

Femeia se opri, părând încurcată sau în căutare de a prezenta 
o realitate în propria-i concepţie. Mi-am dezlipit privirea de la 
genunchii ei jucăuși și am privit-o în ochi. Mă speria, acesta-i 
cuvântul. Faţa îi era ca a unui suferind de o boală grea, iar ochii, 
adânciţi în orbite, fără strălucire, păreau pierduţi. Faţa îi era 
palidă și, mi se părea sau era o realitate, la tâmple îi apăruseră 
broboane mici de sudoare. 

— Mă scuzaţi că sunt o gazdă atât de neatentă, spuse ca și se 
ridică brusc, ieșind din încăpere fără a închide ușa. 

— Cu mult zahăr sau fără, sună întrebarea din chicineta unde 
se dusese. Ghicind că era vorba de o cafea, am acceptat o 
ceașcă din băutura oferita, fără zahăr. 

Apăru curând cu o servantă, pe care abureau ceștile de cafea 
și licăreau îmbietoare paharele cu Go/d Ring, una din băuturile 
mele favorite. Lângă pahare odihnea dătătoare de optimism sau 
de dureri de cap o sticlă aproape plină cu aceeași băutură. 

O dată cu venirea tinerei femei, aerul a fost agresat de un 
miros ciudat, amestec de parfum foarte scump, alcool și ceva 
nedeterminat, dulceag și totodată insuportabil. 

Privirile Sandrei străluceau de tinerețe, pielea i se colorase 
într-o nuanță naturală, mișcările îi erau sigure și vocea, după 
cum mi-am dat seama imediat, caldă și mângâietoare. Se 
schimbase și îmbrăcase o rochie de interior, care o făcea și mai 
ispititoare. 

— Vă rog să vă serviţi, domnule Tempest, și să vă socotiți pe 
cât se poate ca la dumneavoastră acasă. Fiţi binevenit în 
această casă, care nu a mai cunoscut pacea, siguranţa și buna 
dispoziție de mult timp. 

Abia la apropierea ei mi-am dat seama de mirosul ciudat, 
dulceag. Emana de la ea și nu era altceva decât o miasmă de 
eter. M-am speriat și parcă ceva s-a rupt în mine. 

— În sănătatea dumitale, mai spuse ea și ciocni un pahar de 
celălalt. 

Am ridicat paharul din faţa mea și am luat doar o înghiţitură, 
în timp ce ea, cu o singură mișcare a încheieturii mâinii, 
răsturnă paharul, dându-i pe gât. Am rămas, după cum vă 
închipuiţi, cu gura căscată în fața acestei performanţe. Fără să 


pară că a observat efectul ce l-a avut asupra mea o astfel de 
operaţie întreprinsă cu atâta ușurință, își umplu din nou paharul, 
după care îl umplu și pe al meu. 

— Sunt o ființă părăsită de noroc și lipsită de dragoste, începu 
ea seria confesiunilor pe care le bănuiam și le aşteptam să se 
producă. Am gustat și gust din viaţă tot ceea ce mi se oferă. Nu 
admit și nici nu pot să înțeleg amestecul, brutal și iresponsabil, 
în existenţa mea. Din acest punct de vedere, nu-i înțeleg, nici pe 
tata, nici pe Ron, vreau să spun, pe domnul Webster, și nici 
chiar pe dumneavoastră. Cât privește pe nefericitul de șantajist, 
filfizonul acela de Marlowe, nu am putut să i-o iert. Pe dumneata 
nu te pot pricepe. De ce pentru suma derizorie de câteva zeci 
de mii de dolari ai acceptat să faci pe dădaca, gata oricând să- 
mi schimbi scutecele și să-mi dai biberonul? Mă pot apăra și 
singură și o voi dovedi. Nimeni nu-mi poate rezista, femeie ori 
bărbat! 

Era măreață, ce să vă spun, și tragică totodată. Vedeam în ea 
drama unui semen de al nostru, conștient că se degradează cu 
fiecare zi ce trece, că este inutil să lupte împotriva acestui 
proces ireversibil, dar care încearcă din toate puterile să tragă 
de timp, să se bucure de fiecare clipă, să soarbă maximum din 
ce i se oferă și din ce poate lua. 

Se ridică de pe pat și se apropie de mine. 

— Știu să dau vieţii dreptul ei și știu să cer de la viaţă tot 
ceea ce mi se cuvine, mai spuse ea, iar eu sesizai în ochii ei, 
acum imenși, o lumină ciudată. 

Luă din nou paharul, îl goli cu aceeași nonșalanţă și, dintr-o 
singură mișcare a umerilor, își îndepărtă rochia care îi căzu la 
picioare. Rămase goală ca o statuie antică și îmbietoare ca Eva 
după ce a gustat din fructul oprit. 

Mi-am oprit cu greu un nod ce mi se urca în gât, în timp ce 
brațele ei m-au cuprins posesiv. Gura ei își puse pecetea 
arzătoare pe gura mea, în vreme ce eu simţeam cum se 
învârtește pământul cu mine și... 

Îmi pare rău, domnilor, că vă dezamăgesc, așa cum am 
dezamăgit-o și pe tânăra și nefericita Sandra Massinger. 

Pare ridicol și, în același timp, de necrezut, dar în fața 
capitulării ei totale am procedat cum, cred, nimeni nu a mai 
procedat. Am desfăcut cu toată delicatețea de care eram 
capabil braţele ei înlănţuite, am luat-o în braţe - era ca în 


transă, cu ochii închiși și cuprinsă de fiori - și am așezat-o cu 
gingășie pe pat. Peste ea am aruncat rochia pe care tocmai o 
dezbrăcase, așa încât acoperea în mare parte ce trebuia 
acoperit. 

M-am ferit la timp de braţele ei, care încercară din nou să mă 
cuprindă, am tușit ușor și cu un ton pe care-l doream ferm am 
spus: 

— Domnișoară Massinger, vă rog să credeţi că îmi vine 
nespus de greu să nu preţuiesc avansurile dumneavoastră, dar 
înainte de toate am o conștiință profesională. Puteţi să mă 
taxaţi de demodat, cretin, insensibil ori cum veţi crede, dar etica 
mea îmi interzice să am alte legături decât de afaceri cu cei 
care mă plătesc. Indiferent care sunt sentimentele mele sau ale 
lor. 

Abia am terminat, că miss Massinger sări de pe pat și, așa 
goală cum era, cu faţa contractată de o furie oarbă, îmi arătă cu 
un gest ușa. 

— Ești un mare dobitoc! Făcând pe moralistul cu mine m-ai 
insultat în mândria mea de femeie, m-ai dezamăgit și mi-o vei 
plati. leși! 

Ce să vă spun, era măreaţă, cu toată nuditatea ei, sau poate 
tocmai de aceea. 

M-am înclinat fără o vorbă și, tocmai când să pun mâna pe 
clanță, ușa s-a deschis, iar în prag s-a ivit protocolar șoferul. 
Cuprinse dintr-o privire toată scena și, fără să pară că a 
observat ceva anormal, mă anunţă cu un glas de gheaţă: 

— Am dispoziţie de la domnul Massinger să vă conduc la 
locuinţa dumneavoastră. 

Se dădu la o parte, lăsându-mă să ies, închise ușa, mă depăși, 
iar eu îl urmai pe scări, până la mașina în care urcarăm fără să 
rostim o vorbă. 

Aproape de locuința mea, glasul lui se făcu auzit, mai mult ca 
o șoaptă: 

— Domnule Tempest, nu vă uitaţi că sunt o otreapă faţă de 
dumneavoastră, dar îmi permit să vă dau un sfat. Nu-i răpiți 
domnișoarei Massinger bunurile vieţii, mai bine zis bucuriile, nu 
o dezamăgiţi și nu o supăraţi. Aceste lucruri se plătesc, mai 
devreme sau mai târziu, și mi-ar părea rău pentru 
dumneavoastră. 

L-am privit insistent, dar pe faţa lui nu am reușit să citesc 


decât respect și satisfacția unei datorii împlinite. Totuși, din 
glasul său răzbătea un ecou slab de deznădejde și devotament 
de câine. 

Când am coborât din mașină, Leslie Cowper - șoferul - rosti 
plin de demnitate: 

— Vă rog să mă scuzaţi dacă am fost deplasat și poate v-am 
ofensat cu sinceritatea mea. Noi cu toţii ţinem foarte mult la 
domnișoara Massinger, o iubim și nu vrem să se simtă 
nefericită. Vă mulţumesc pentru răbdarea cu care m-ați 
ascultat. Noapte bună, domnule Tempest! 

Am urcat la mine și, în dormitor, am procedat ca toţi detectivii 
care se respectă - am privit pendula. Arăta orele 21,30; deci, 
mai aveam timp să acţionez. 

Am răsfoit cartea de telefon, am avut o scurtă convorbire, am 
făcut un duș, mi-am schimbat rufăria și costumul, am controlat 
din obișnuinţă să văd dacă am cartuș pe țeava revolverului și, 
asigurat din acest punct de vedere, am coborât și am traversat 
strada. 

Am dat să intru în blocul de vis-ă-vis, dar am trecut repede 
mai departe. Din el tocmai ieșea Ron Webster, secretarul 
domnului Massinger. L-am lăsat să se îndepărteze în direcţie 
opusă și m-am înapoiat la intrarea imobilului ce mă interesa. În 
timp ce pătrundeam în hol, mă gândeam la ciudăţenia de a 
vedea ieșind de la această adresă pe bunul domn Webster. Am 
urcat la etajul patru, am străbătut un culoar larg și m-am oprit în 
dreptul garsonierei 412. Pe ușă, pe o placă de aramă, sta scris 
cu litere mari V/CTOR ZEST și sub nume, cu litere mici, 
cercetător. 

Așadar, aici locuia vecinul meu de peste drum, domnul Zest, 
de meserie cercetător, observator al cerului și, mai ales, al 
apartamentelor apropiate, care se deplasa în interiorul locuinţei 
cu ajutorul cârjelor sau în cărucior, dar care în afara casei 
umbla, cum era normal, pe cele două picioare, ca toţi oamenii. 
Meseria lui de bază o fi fost cândva aceea de cercetător, dar 
acum investigaţiile sale aveau un scop mult mai lucrativ. Era - 
nici mai mult, nici mai puţin - un șantajist ordinar, preocupare 
care în anumite condiţii poate fi destul de bănoasă. 

Ce căutam la ora aceea la el? Vroiam să-i amintesc de 
convorbirea pe care o avusese cu răposatul Charley Marlowe, zis 
Snappy, adică Fercheșul, să-i mai pun vreo două întrebări în 


legătură cu activitatea lui, să mă uit la colecţia sa de fotografii 
compromiţătoare, să controlez dacă revolverul lui era de același 
calibru cu cartușul pe care-l găsisem la piciorul scării de 
incendiu. Mai aveam și alte întrebări drăguţe și nevinovate pe 
care i le-aș fi putut pune. 

Am sunat și mă pregăteam să pun piciorul în ușă dacă ar fi 
fost cazul, dar nimeni nu a venit să-mi deschidă. Am încercat 
clanţa - aveam ca întotdeauna în asemenea ocazii mănușile pe 
mâini -, am împins, dar ușa nu s-a deschis. 

Șperaclul m-a servit prompt, ca și în alte situaţii 
asemănătoare, și - odată intrat - am încuiat din nou ușa. 

Un miros ușor de identificat plutea în aer. O armă se 
descărcase nu de mult în locuinţă. Mirosea a praf de pușcă. 

Am pășit, mergând pe lângă pereţi, cât îmi permitea mobila, 
și am intrat în camera de la stradă, acea încăpere de unde 
locatarul cerceta bolta cerească și spiona apartamentele vecine, 
pentru a imortaliza pe peliculă scenele care îl interesau din 
punctul de vedere al meseriei sale. 

Desigur, activitatea lui de șantaj ist nu s-ar fi putut limita 
numai la scenele de alcov; ea era extinsă și în alte sfere, unde 
complicii lui, niște mărunți slickers - escroci - căutau mereu 
surse pe care, prin șeful lor, să le exploateze. 

În cameră nu era nimic deranjat. M-am apropiat de fotoliu, 
ocolind scaunul pe rotile, am sărit peste o pereche de cârje 
căzute pe jos ori poate aruncate, și l-am zărit pe Victor Zest. 

Așa cum zăcea, cu gaura de glonţ în tâmpla dreaptă, nu mai 
încăpea nicio îndoială că era mort de curând, deoarece sângele 
nu apucase să se închege. 

L-am căutat atent prin buzunare, i-am cercetat portofelul, dar 
nu am găsit nimic din ce m-ar fi interesat. M-am uitat atent la 
revolverul pe care-l avea în buzunarul de la haina de casă ce-i 
servise ca ultim veșmânt și l-am pus la loc. Nu mă interesa, 
eram lămurit. 

Am trecut în laborator, am scotocit în sertarele unor dulapuri 
cu uși gen rulouri, în ideea că poate voi găsi fotografii care mi-ar 
putea stârni interesul. Căutam cu o anumită încordare ceva 
clișee ori fotografii de-ale Sandrei Massinger și am găsit mai 
multe decât îmi trebuiau. Dar am avut și o surpriză. Singură, sau 
împreună cu Sandra, era Cynthia Blair, Maltopoulos prin 
căsătorie. Și una și alta erau goale, în niște poziţii care nu lăsau 


nicio îndoială asupra îndeletnicirilor lor intime. 

Am pus toate aceste lucruri într-o geantă mică, pe care am 
luat-o de pe masă. Mi s-a părut ciudat că nu am găsit fotografia 
nici unui bărbat, singur sau în prezența uneia din cele două 
femei. 

La o cercetare mai atentă, am găsit totuși unele clișee în 
care, împreună cu Sandra Massinger, apăreau unul sau chiar doi 
bărbaţi. Cât despre semnificaţia îndeletnicirii protagoniștilor 
prefer să nu vă vorbesc, pentru că mi s-ar colora obrajii de 
rușine. Pe bărbaţi îi cunoșteam, nu mai încăpea nicio îndoială. 
Totuși, curios sau nu, niciunul din clișee nu o surprinsese și pe 
Cynthia Maltopoulos în asemenea situaţii mai mult decât 
delicate și compromiţătoare. 

Am consultat registrul în care șantajistul ţinea evidenţa la zi a 
tuturor afacerilor sale. Am mai găsit un carnetțel cu diferite 
adrese, pe care nu aveam nici timp și nici de ce să le cercetez. 
Registrul și carneţelul, împreună cu restul de fotografii și de 
filme care cel puţin pentru mine nu prezentau interes le-am 
aruncat în crematoriul electric ce deservea apartamentul. Am 
stat răbdător până ce totul a fost carbonizat, am răscolit cu simţ 
de răspundere cenușa și am părăsit laboratorul. 

M-am apropiat din nou de fotoliu, am scos filmul din aparatul 
fotografic și l-am voalat. Privirea mi-a fost atrasă de lunetă și 
am fost curios să știu ce punct al cerului studia Zest, cu puţin 
timp înainte de moarte. 

Am privit și m-am cutremurat de oroare și dezgust. Înlănţuite 
ca două iedere, într-o postură care nu admitea niciun dubiu, cu 
privirile pierdute, Sandra Massinger și Cynthia Maltopoulos se 
dedau unor exerciţii izvorâte din patima anormală de care erau 
stăpânite. 

Am dereglat luneta și i-am îndreptat obiectivul spre bolta 
cerească. 

Am făcut calea întoarsă, manifestând aceleași precauţiuni ca 
la venire, am descuiat ușa cu șperaclul, după care am încuiat-o. 
Totul părea în ordine. M-am întrebat de ce asasinul încuiase ușa 
și luase cheia cu el. 

La ieșirea din imobil, am aruncat o privire spre hotelul lipit de 
blocul în care locuiam, așteptându-mă să zăresc mașina Sandrei 
Massinger. Într-adevăr, luxosul automobil era acolo, iar șoferul - 
aflat la volan - părea că dormitează. 


Odată ajuns în apartamentul meu, după ce mi-am venit în fire 
cu ajutorul câtorva pahare de brandy, m-am așezat într-unul din 
cele două fotolii din biblioteca-salon, sau salonul-bibliotecă, 
ceea ce era totuna, și - cu ochii pironiţi în tavan - am început să 
mă gândesc. 

Trebuie să știți că eu nu sunt un tip spontan, ceea ce este rău 
pentru un detectiv. Eu trebuie să gândesc profund tot ce fac, ce 
plănuiesc, ceea ce este bine pentru un ins cu meseria mea. Dar 
nu neg că și gândirea spontană este de multe ori salutară, în 
timp ce cu cealaltă poţi avea toate șansele să pierzi vremea, 
fiind mai câștigat dacă ai tăia frunze la câini. 

După nu știu cât timp am hotărât că este cazul să trag 
concluziile. 

Cine îl omorâse pe Marlowe? Acum știam precis că nu Zest. 
Revolverul lui avea alt calibru și era de alt tip. Strigătul pe care 
îl scosese fusese de avertisment. El îl văzuse pe cel care îi 
curmase zilele, trăgând de pe balcon prin fereastra deschisă. 
Fusese un revolver cu surdină, altcum detunătura ar fi fost 
auzită în bloc sau în stradă. 

Ştia asasinul că voi veni la Marlowe? M-a urmărit, ori fusese 
informat de către cineva? Oricum, asasinul anunţase telefonic 
primului post de poliţie săvârșirea faptei, intenţionând fără 
niciun dubiu ca eu să fiu surprins în flagrant delict. 

Cine îl omorâse pe Zest? Cel care îl asasinase și pe Marlowe, 
ori poate altcineva? De ce aceste asasinate au fost presărate în 
drumul meu, ca și când s-ar fi urmărit compromiterea mea? 

În concluzie, în afară de faptul că fuseseră uciși doi șantajiști, 
că cele două femei pe care urma să le protejez erau lesbiene, că 
cel puţin una - Sandra - era toxicomană, că atât șoferul, cât și 
secretarul lui Massinger erau îndrăgostiți de fiica acestuia și nu 
numai atât, că eu - prin refuzul de a mă supune farmecelor ei - 
mi-o făcusem probabil dușman, nu mai știam nimic. 

Ce cunoșteam era aproape tot atât de puţin ca atunci când 
îmi băgasem nasul în această afacere, adică spre a vă reaminti, 
când intrasem în barul lui Fred Device și asistasem la sfârșitul 
întrevederii dintre fiica lui Massinger și Marlowe. Și asta se 
cheamă interferenţă; cu alte cuvinte a te băga pe fir, a te 
amesteca în treburile altora, iar eu eram un afurisit de băgăreț. 
Nu o făceam pentru prima oară, dar nici pentru ultima. 

După o concluzie atât de optimistă m-am culcat, aducându-mi 


aminte abia atunci că noaptea este cel mai bun sfetnic. 

M-am trezit destul de târziu, constatând fără să mă mir că 
noaptea trecuse fără să-mi fi dat un sfat sau ceva asemănător. 
Dormisem tun și fără vise. 

M-am bărbierit, am făcut un duș, am băut o cafea și mi-am 
aprins o ţigaretă, prima din ziua aceea. Am deschis ziarele de 
dimineaţă, pe care ca în fiecare zi le-am luat din cutia de poștă. 
Foarte ciudat, nu se relata mai nimic despre cele două crime, iar 
ceea ce am citit era redactat în niște termeni vagi și cu o totală 
indiferență. Așa se întâmpla ori de câte ori poliția orașului se 
găsea într-o oarecare derută. 

Am socotit că ar fi cazul să merg la birou; nu de alta, dar 
poate voi avea fericitul prilej să găsesc pe masă demisia 
dactilografei mele, pe motiv de prea mult plictis. 

La birou nu mă aștepta nimic bun; dactilografa nu numai că 
nu-și dăduse demisia, dar nici măcar nu venise la lucru, ceea ce 
pentru mine constituia un motiv de satisfacție, întrucât aveam 
privilegiul să gândesc în liniște. Și, Credeţi-mă, aveam la ce mă 
gândi. 

Am mai fumat o ţigaretă și am încercat să privesc într-un mod 
mai optimist realitatea înconjurătoare. Această realizare epocală 
a fost favorizată de filtrarea pe gât a patru înghiţituri bune dintr- 
o anume băutură, pe lângă care nitroglicerina este aidoma unui 
ceai de tei îndulcit cu zaharină. Cineva, cu o imaginație 
debordantă, a numit-o Rotten Luck, pe limba iniţiaţilor vrând să 
însemne ghinion. După această gargară deosebit de eficientă, 
am hotărât ca în continuare să dau dovadă de maturitate - era 
și cazul - în aprecierea evenimentelor și să acţionez cu mult 
discernământ, intuiţie și mai ales inteligență. După cum cred că 
v-aţi convins, de inteligenţă nu prea duceam lipsă. Mai aveam 
chiar și niște rezerve pe undeva, dar nu știam unde le-am pus. 

Nu am rezolvat nimic notabil până la orele, 17,00, când m-am 
deplasat cu propria-mi limuzină la reședința familiei Massinger. 

Am fost primit ca și în ajun, mai întâi de domnul Massinger, 
după care restrânsei societăţi s-a alăturat și Ron Webster, 
secretarul, pe care aţi avut placerea să-l cunoașteţi. După scurt 
timp a fost rândul lui miss Massinger să ne onoreze cu prezența 
și să însenineze puţin atmosfera cam apăsătoare. 

Domnul Massinger purta cu greutate o conversaţie care nu 
interesa pe nimeni, iar secretarul părea absorbit de o problemă 


ce îi dădea mult de lucru. Eu căutam să fac față situaţiei, 
pivotând între cei doi bărbați. 

Am afirmat că venirea fiicei amfitrionului înseninase cumva 
atmosfera și nu m-am înșelat. Toată lumea deveni interesată, 
sau păru că devine, când ea îmi puse direct întrebarea dacă de 
ieri până acum cercetările mele înaintaseră, la care am răspuns 
că nu numai că nu am înaintat, dar, se pare, că mă aflu în 
preajma unui impas. 

— Cum se poate? întrebă ușor dezamăgit domnul Massinger. 

Inainte de a-i putea răspunde, Sandra interveni: 

— Sunt până acum doi morți în această dramă de bulevard. 
Nu-i așa, devotatul meu cavaler al Mesei Rotunde? 

Era răutăcioasă, nu-i trecuse încă veninul după înfruntarea 
din ajun. Îmi păstrai calmul și nu mă lăsai provocat. Mi-am notat 
încă un punct în avantajul meu: de unde știa Sandra Massinger 
de moartea lui Victor Zest, falsul paralitic, șantajistul de 
profesie? Cunoșteam precis că niciun, ziar nu legase cele două 
decese cu un singur nod. Poliţia, poate. Eu nu scosesem nicio 
vorbă până atunci. 

— Nu am cunoștință să se fi înfăptuit un nou asasinat în 
afacerea pe care, prin bunăvoința dumneavoastră, o cercetez, 
mă adresai domnului Massinger. Dacă miss Sandra știe mai mult 
decât mine, nu pot decât să o felicit și o rog să se bizuie de 
acum înainte numai pe sursele proprii de informare. Din acest 
moment vă rog să luaţi act că mi-am depus mandatul. 

— Sub niciun motiv, sub niciun. Motiv nu putem accepta acest 
lucru, interveni ușor alarmat domnul Massinger. Înțelegerea 
noastră cuprinde o sferă mult mai largă de probleme, care, după 
părerea mea, depășesc ca importanţă unele întâmplări 
marginale. Cât privește afirmaţia fiicei mele, cred că ea ar trebui 
să fie mai explicită. 

Amfitrionul nostru continuă apoi, îndreptându-și privirea ușor 
nedumerită spre Sandra: 

— Care este temeiul afirmației tale că s-ar mai fi comis un 
asasinat în afacerea pe care o investighează domnul Tempest? 
Nu ai vrea să ne spui și nouă? 


4 


Departe de a părea încurcată, femeia nici nu clipi. Se uită 


puţin provocator la cei de față, apoi privirea i se opri 
cercetătoare pe chipul lui Ron Webster, secretarul și avocatul 
familiei. 

Abia acum observai pe umărul obrazului stâng al acestuia o 
pată vânătă, perforată de două mici găuri, cu marginile sângerii. 
Fără voie, gândul mă duse la inelul Sandrei, cel cu capul de 
bizon cu coarnele în relief. 

Webster se feri parcă și se întoarse trecător spre mine. 
Pleoapele i se zbătură și fața i se făcu mai palidă. 

Să se fi petrecut o scenă brutală între cei doi? Să fi devenit el 
prea insistent în dimineaţa aceasta? leri seara și astă noapte nu 
putea fi vorba, eu știind unde fusese ea și cu cine. Desigur că se 
petrecuse ceva între ei în intervalul dintre orele 10-11 
dimineața și până la întrunirea noastră. Poate o rundă de 
dragoste furtunoasă, în care Sandra să fi întrecut măsura și 
alintările ei să fi devenit, cum să zic, prea brutale, mergând 
până la lovire? Nu m-ar fi mirat deloc o astfel de ipoteză, fiind 
convins că în funcţie de împrejurări secretarul ar fi putut să 
satisfacă și în acest mod dorinţele ei și pe ale lui: 

— Domnilor, nu-mi cereţi să vă divulg sursele mele de 
informare, răspunse fiica domnului Massinger. Acesta să fie 
secretul meu, pe care mă oblig să-l păstrez. Sunt sigură că și 
domnul Tempest păstrează unul sau două pentru sine. 

Am răspuns că înțelegerea noastră scrisă numai că îmi dădea 
mână liberă să îmi aleg metodele de investigare, dar îmi și 
cerea să fac cunoscute numai anumite lucruri, pe care le 
consideram oportune. 

Webster intră și el în vorbă și admise că din punct de vedere 
juridic procedasem just și nu conta dacă erau două victime sau 
mai multe. Principalul era ca eu să mă achit de sarcinile 
contractuale, indiferent de căile pe care le-aș fi urmat pentru a- 
mi atinge scopul. 

In momentul acela intră în încăpere șoferul, Leslie Cowper, 
care anunţă că micul poligon de tragere este pregătit. V-am mai 
spus că în casa aceea exista obiceiul ca zilnic să se desfășoare 
exerciţii de tragere cu pistolul, la care luau parte în egală 
măsură gazde și invitaţi. 

Ne-am deplasat oarecum satisfăcuţi că am evadat dintr-o 
atmosferă ce tindea să devină încărcată și ne-am dedat cu 
pasiune, aș zice, jocului practicat în acea ilustră casă. 


Am respectat condiţiile din ajun: fiecare a tras, pe rând, câte 
un foc, folosind armele celorlalți patru. De data aceasta, ca un 
punct inedit în regulamentul stabilit adhoc, a avut loc tragerea 
la sorți în ceea ce privește ordinea în care urma să aibă loc 
întrecerea. Formalitatea fiind îndeplinită, totul a decurs normal, 
iar rezultatele din ziua precedentă s-au repetat, la fel ca și 
surpriza pe care am avut-o atunci. Numai că de data aceasta, ea 
s-a ivit o dată cu cea de a doua armă cu care am tras. 

La întoarcerea în biroul lui mister Massinger, atmosfera s-a 
mai destins. Motivul consta poate în aceea că după câteva 
minute Sandra, pretextând treburi urgente - coafor, croitoreasă 
și altele de acest gen - a ieșit din încăpere. Nu după mult timp 
s-a auzit mașina ei rulând pe aleea care ducea la poartă. 

Nu am mai zăbovit nici eu și mi-am luat rămas bun. Se 
apropia momentul când trebuia să mă prezint la domnul 
Maltopoulos. 

La ora fixată eram instalat comod într-un fotoliu din camera 
de zi a milionarului, sau miliardarului - nu am putut niciodată 
să-i deosebesc pe unii de alţii -, în fața unei măsuţe joase pe 
care erau puse într-o dezordine aparentă pahare, trei sticle cu 
lichide diferit colorate, etichete pretenţioase și densități pe care 
le consideram apreciabile. Erau scumpe și, probabil, bune, dar 
nu asta conta. O cutie deschisa, plină cu ţigări de foi, și alta, mai 
mare, compartimentată, plină cu țigarete de diferite mărci mi-au 
stârnit brusc pofta de a fuma. 

Nu ne-am instalat bine, că a și trebuit să ne ridicăm pentru a 
saluta intrarea, oarecum studiată - nici că se putea altfel - a 
fostei stele de varieteu Cynthia Blair, regina strip-tease-ului. 
Pășea asemeni actriţelor, aducând fiecare călcâi exact în faţa 
vârfului pantofului de la piciorul opus. O făcea cu multă 
siguranţă, cu graţie și lipsă de afectare. Era ceva intrat în reflex, 
de parcă de la Eva încoace femeile ar fi exersat toată ziua soiul 
acesta de mers. Rochia foarte decoltată, aș spune generos de 
decoltată, atât în față, cât și în spate, dar și scurtimea ei îi 
evidenţiau fără putinţă de tăgadă corpul fără de cusur și acel 
sex-appeal care o făcuse atât de cunoscută. 

— Draga mea, am plăcerea să ţi-l prezint pe tânărul meu 
prieten, despre care ţi-am vorbit adeseori, Nick Tempest, de 
profesie jurist. 

Pură invenţie acel” de care ţi-am vorbit adeseori”. Cât despre 


ocupaţia mea nu mai vorbesc. Și proaspătul meu amic continuă 
tot atât de ceremonios. 

— Nick, ţi-o prezint pe soţia mea legitimă, Cynthia, spuse el și 
se uită la mine de parcă s-ar fi așteptat să cad din picioare. Nu 
am făcut așa ceva, spre marea insatisfacţie a interlocutorului 
meu. De mirat m-am mirat numai de acel cu totul surprinzător” 
soția mea legitimă”, expresie ce nu se obișnuiește a fi folosită în 
lumea lor nici măcar în glumă și care lăsa să se înțeleagă că 
până atunci îmi prezentase toate soțiile lui fără cununie. 

După ce ne-am strâns mâinile și amândoi am rostit acel 
obișnuit și formal „ce mai faci”, doamna, cu un gest de regină 
desprinsă parcă din filme, ne-a invitat să luăm loc. A urmat un 
șir de banalităţi - vreme, piese vizionate, călătorii și altele 
asemănătoare - care, dacă nu angajează, salvează aparențele și 
dau impresia că nicicând nu a existat o atmosferă mai caldă, 
mai lipsită de încorsetare. 

Pe neașteptate, spun asta întrucât fuseseră golite câteva 
păhărele, iar câte două țigarete se prefăcuseră în scrum prin 
contribuţia noastră - toţi trei fumam - domnul Maltopoulos îmi 
puse o întrebare: 

— Nick - eram deci prieteni -, în practica ta de om al legii ai 
avut de a face cu felurite specimene de infractori. Care, după 
părerea dumitale, sunt cei mai periculoși și mai detestabili? 

— In afară de ucigași, nu este nimic mai murdar, mai de 
condamnat decât șantajul, am răspuns cu promptitudine. 

— Ai întâlnit multe astfel de cazuri în activitatea dumitale? 
întrebă doamna Maltopoulos. 

— Destule ca să te dezguste de viață, stimată doamnă. 

— Știu că, de curând, una din prietenele mele v-a rugat să o 
puneţi la adăpost de eventualele încercări de a fi șantajată. Aţi 
întreprins ceva cercetări în acest sens? 

Pe cât era de frumoasă, pe atât era de naivă în anumite 
privinţe. Nu mai vorbesc de lipsa de tact care constituia de altfel 
unul din punctele nevralgice ale lumii celor cu bani. 

— Doamnă Maltopoulos... 

— Spune-mi Cynthia, te rog, dacă vrei să-mi faci plăcere, 
ganguri ea, arborând cu surâs grațios ca pe vremea când era 
miss Blair și se debarasa pe rând și fără grabă de tot ceea ce 
pentru orice femeie constituie îmbrăcăminte, indiferent cât este 
de sumară. Numai că unele o fac în public, iar altele în situaţii 


total diferite, departe de a constitui un spectacol public. 

— Dragă Nick, răsună vocea lui Maltopoulos, fă-i plăcere soţiei 
mele. Știi, este o femeie greu de refuzat. 

Admiteam că el avea dreptate. Soţia lui era o femeie greu de 
refuzat, mai ales când se uita pe sub sprâncene drept în ochii tăi 
și avea glasul stră-străbunicii noastre când i-a dat un anumit 
fruct interzis lui Adam. 

— Cynthia, mă executai și trebuie să mărturisesc că o făceam 
cu plăcere, te rog să mă crezi că ceea ce voi spune nu este o 
încercare de punere la punct; ești prea neștiutoare în asemenea 
probleme. Sunt un detectiv particular. Soţul tău a intenţionat fie 
să mă măgulească, fie să-ţi menajeze cumva auzul; oricum, a 
cam exagerat. De la jurist la un biet copoi este o cale lungă, mai 
lungă decât de la crimă la scaunul electric. Mi-ai cerut să-ți 
divulg anumite date dintr-un caz pe care îl cercetez. Etica 
noastră profesională și legile în vigoare ne interzic să discutăm, 
să interpretăm sau să dam anumite informaţii persoanelor 
necalificate atât despre cazul în sine, cât și despre cei care ne- 
au solicitat sprijinul. 

— Nu sunt supărată decât pe mine, Nick. Ca o ignorantă ce 
sunt, m-am pus într-o situație nedorită. Am socotit însă că dacă 
prietena mea, singura mea prietenă, Sandra Massinger, nu a 
făcut niciun secret din asta, mărturisindu-mi totodată că până 
acum sunt doi morți în această scandaloasă afacere, atunci nu 
văd nimic rău în a-mi satisface propria-mi curiozitate. 

— Să considerăm incidentul închis, dacă a fost vreunul, 
interveni neutru proaspătul meu prieten, ridicând paharul și 
închinându-l soției, apoi mie. 

A urmat o serie de nimicuri, timpul a trecut destul de repede 
și plăcut, astfel încât, atunci când mi-am luat rămas bun, parcă 
îmi părea rău că plec. 

Mi-am luat la revedere, trebuind totuși să promit că voi reveni 
peste două zile, la aceeași oră. Dar atunci nu știam că 
evenimentele ce aveau să se deruleze îmi vor fi într-o anumită 
măsură potrivnice. Nu doresc însă să anticipez... 

Se făcuseră orele 19, 30, când am plecat de la familia 
Maltopoulos. Era încă devreme pentru ceea ce plănuisem să fac, 
astfel încât am oprit mașina în dreptul restaurantului SHE and 
HE, un local - după cum parcă v-am mai spus - fără prea multe 
pretenţii, intim și cu, mâncare bună. 


Nu am pierdut mult timp. Am fost servit repede și bine - eram 
un client destul de constant al localului. Nu am așteptat nici 
programul de la orele 20,30 și am plecat fiindcă aveam treburile 
mele. Poate că mi s-a părut, dar odată ajuns la intrarea în blocul 
în care am plăcerea să locuiesc, eram aproape sigur că fusesem 
urmărit. 

Am mers pe jos până la blocul următor, despre care știam că 
adăpostește un hotel, am intrat în hol și am căutat biroul 
detectivului, după ce am făcut un semn liniștitor recepţionerului. 
Era un bărbat miop, judecând după ochelarii ce-i purta. Am 
localizat biroul persoanei căutate, am bătut la ușă și, la o incertă 
invitaţie, am intrat. 

O namilă de peste 120 kilograme sta pe un scaun, ce părea 
prea firav ca să susţină o asemenea povară, și se uita la mine cu 
niște ochi bulbucaţi, ca de broscoi. Privea și nu zicea nimic. Nu 
era grăbit. Nici eu nu eram. Ne-am admirat așa, preț de vreo 
două minute, după care un glas piţigăiat mă întrebă cine sunt și 
ce hram port. Glasul, incredibil, trebuie că era al lui, deoarece în 
cameră eram numai noi doi, iar eu încă nu deschisesem gura. 

— Sunt Nick Tempest, detectiv. lată legitimaţia mea. 

Îi arătai o bucăţică de plastic albăstruie, cam cât o carte de 
vizită, cu fotografia mea, firește, cu ştampila FBI și semnătura 
prietenului meu, care cum v-am mai spus, era Big Bug, adică 
grangur, pe înțelesul tuturor muritorilor de rând, la această 
binecuvântată instituţie de îmblânzit leii turbaţi, iar în lipsă de 
această materie primă, de tăiat frunze la câini. 

Nici nu a catadicsit să se uite la ea, în schimb, îmi flutură 
convingător palma dreaptă spre buzunar, adică să o pun în 
portofel, că el nu are ce să facă cu ceea ce îi arătasem. 

— Și cu ce vă pot fi de folos, domnule Tempest? se auzi iar 
glasul pițigăiat, luându-mă din nou prin surprindere, deoarece 
nu văzusem buzele mișcându-i-se sub faldurile de grăsime care 
îi acopereau gura. Bănuiam că dacă vroia să mănânce, trebuie 
să-și elibereze gura cu ambele mâini de valurile de grăsime și 
altcineva să-i bage mâncare pe gât. 

Oricum, trebuia să-i răspund. De aceea venisem: să întreb, să 
mi se răspundă și să răspund, la rândul meu, dacă voi fi 
întrebat. 

— Domnule, hm... regret că nu v-am reţinut numele, începui 
eu, dinadins șovăitor. 


— Spuneţi-mi Hunter, așa mă numesc. Scuze. 

— Domnule Hunter, sunt în cercetarea unui caz încurcat, care 
ar putea provoca câteva scandaluri în lumea bună, dacă nu este 
rezolvat rapid. Ar face o proastă reclamă hotelului 
dumneavoastră și ar putea aduce necazuri cu totul nedorite 
unor oameni care nu au cu acest caz nici în clin nici în mânecă. 

— Concret! se auzi iarăși glasul de soprană al interlocutorului 
meu. 

— Aţi închiriat un apartament unor persoane care se află sub 
supravegherea noastră. Aceste persoane se dedau unor practici 
care frizează morala și, în plus, consumă droguri. Ca detectiv al 
acestui hotel aveţi obligaţia să știți cui se închiriază 
apartamentele și în cazul în care constataţi fapte sau practici 
care contravin legilor în vigoare, să anunţaţi pe cei în drept. 

Se înţelege că după ce am reperat apartamentul în care cele 
două femei se dedau exerciţiilor pe care le preferau - datorită 
lunetei și fotografiilor deloc regretatului Zest - am dat un telefon 
prietenului meu. V-am mai spus, dacă nu, vă spun acum. 

Intr-o jumătate de oră aveam un permis, care mă îndreptățea 
să fac o descindere în apartamentul respectiv. Mai primisem și 
două mandate de arestare în alb, pe care socoteam să le 
folosesc a doua zi. 

— Concret! cârâi din nou stăpânul, dând tonului ce se voia 
imperativ tăria unei brize ușoare. 

— Am intrat numai să te anunţ că voi face o descindere în 
apartamentul cu pricina și că voi rămâne mai mult. Eu voi urca 
și dacă vine cineva, din cei ce au închiriat apartamentul, până la 
plecarea dumitale, îi lași să urce. Dacă sunt necunoscuți, mă 
anunţi la telefon. Nu-mi trebuie cheia, am cu ce descuia. Uite, 
aici ai autorizaţia de percheziţie, dacă vrei să te zgâiești la ea, 
mai spusei, punându-i în faţă o hârtie împăturită, pe care o 
scosesem din buzunar. 

De data aceasta se uită la hârtie, o împături la loc și mi-o 
întinse fără o vorbă. 

— Faceţi ce știți, dar nu vreau să fiu amestecat în ciorbă. Am 
fost amestecat odată și m-am fript. De atunci suflu și în iaurt. Eu 
plec la orele 24 zero, zero. Dar să știți, aici nu este vorba numai 
de femei, ci și de bărbaţi. Ele vin amândouă, uneori seara, 
alteori după-amiaza. Când sunt și bărbaţi, aceștia vin doar câte 
unul sau câte doi, împreună cu una din ele. Cea brună nu vine 


cu bărbați niciodată. Cel puţin nu am văzut-o cu vreunul. Noroc, 
mai spuse el și tăcu epuizat de atâtea vorbe. Glasul i se stinse 
încet, ca flacăra unei lumânări în care sufli ușor. Peste un 
moment sforăia și pufăia ca o Locomotivă cu aburi sub presiune. 

Am urcat la etajul patru și m-am oprit în dreptul 
apartamentului 413. Știam că nu am de ce să mă feresc; 
apartamentele sau garsonierele de la acest etaj erau închiriate 
pe termene scurte unor voiajori, oameni de afaceri veroși, femei 
cu trecut bogat, tinere sau rămase tinere în propriii lor ochi sau 
ai celor interesaţi, perechi care se întâlneau pentru scurt timp, 
pentru a nu se mai revedea de cele mai multe ori, spre paguba 
nimănui. 

Am descuiat ușa cu credinciosul meu șperaclu, am încuiat-o 
apoi la loc, am tras perdelele la toate ferestrele și am făcut o 
recunoaștere succintă a locului în care mă găseam. O ușă mai 
îngustă da din bucătărie într-un balcon, din care cobora scara de 
incendiu. Cele două încăperi din compunerea apartamentului - 
un dormitor spaţios și o cameră de zi - aveau ferestrele la 
stradă. Și aici exista un balcon spaţios de lățimea dormitorului. 
Totul era mobilat modern și cu gust. Frigiderul conţinea tot felul 
de băuturi, care de care mai sofisticate, sosuri și carne în cutii, 
diferite alte produse alimentare. Congelatorul era plin cu carne 
de vită și de porc tranșată. 

Pe pereţi am văzut, printre alte lucruri de mai puţină valoare, 
trei reproduceri foarte bune, două nuduri remarcabile și un alt 
tablou, o reproducere, Leda și lebăda, de o acurateţa și colorit 
admirabile. 

Celelalte fleacuri răspândite peste tot - pe scaune, fotolii, pe 
patul uriaș, pe măsuţe - dovedeau că aici o femeie era stăpână, 
o femeie plină de imaginaţie și de bun gust. Totul era de bună 
calitate și dovedea în același timp că proprietara nu se uita la 
bani și că avea și de ce să nu se uite. 

In locuință domnea o ordine exemplară, așa cum numai o 
femeie știe să o facă. In această atmosferă de liniște, de 
curățenie ca de farmacie, peste un miros subtil de parfum fin, se 
suprapunea mirosul acela dulceag, pe care îl simţisem în 
budoarul Sandrei Massinger. Și acolo, ca și aici, fără îndoială, se 
consuma eter, sub diferite forme. 

Eram în camera de zi și mă uitam plin de curiozitate la cele 
câteva sute de cărţi, toate legate în piele. Am fost întotdeauna 


de părere, mai sunt și acum, că o colecţie de cărţi trădează nu 
numai pregătirea, gustul proprietarului, dar și ceva din firea, 
caracterul ori personalitatea lui. 

Cărţi de medicină, romane clasice în diferite limbi, o 
enciclopedie, o biblie, o serie de romane de duzină, cu titluri 
bombastice și subiecte de un erotism greţos și două colecții de 
stampe japoneze, privind diferite tehnici amoroase. 

Biblioteca era leit oglinda stăpânei. La așa ceva mă gândeam, 
în timp ce puneam la loc volumul pe care îl ţinusem în mână, 
când o voce suavă mă făcu să tresar. 

— Aici un bărbat nu intră singur niciodată. Te pot ajuta cu 
ceva? Interesante cărţile Sandrei, nu? Mai ales stampele 
japoneze. 

Mă întorsei fără grabă și în faţa mea sta, toată numai zâmbet 
și ochi negri strălucitori, Cynthia Maltopoulos, fostă Blair etc., 
etc. Inutil să spun că sex-appeal-ul nu-l lăsase acasă, închis cine 
știe unde, cu șapte lacăte. 

Purta o rochie de seară atât de strânsă pe corpul ei sculptural, 
încât mă întrebam cum o putuse îmbrăca. De dezbrăcat, după 
cum aveam să mă conving, era mult mai simplu. În părul de 
culoarea abanosului avea o diademă cu al cărei cost s-ar fi putut 
sătura o mahala de săraci, aflaţi într-o stare de foamete 
cumplită. 

Cerceii și colierul, în același ton și montură cu diadema, cât și 
inelele din degete, totul transformat în monedă forte, ar fi putut 
susține mișcarea de eliberare a unei naţiuni subjugate. 
Bineînțeles că pe proprietară o reţinea numai problema 
imixtiunii în treburile altui stat, dacă nu-și valorificase încă 
odoarele pe care le expunea ca o vitrină de bijuterii. 

Dacă am ramas mut de admiraţie? Și dumneavoastră ați fi 
rămas; mă adresez bărbaţilor, firește. Cât despre 
dumneavoastră, stimate doamne, nu mi-o luaţi în nume de rău, 
ați fi pălit de invidie și aţi fi scos un oftat adânc, gândindu-vă ce 
strâmb este construită lumea. 

M-am aplecat protocolar și am vrut, galant, să-i sărut mâna, 
deși în ţara noastră așa ceva nu se mai obișnuiește de la 
razboiul dintre nord și sud. 

Și-a retras mâna cu un gest delicat, mi-a zâmbit fermecător, a 
intrat în dormitor și s-a așezat pe patul uriaș. 

Am intrat și eu după ea. Curios, în loc să pară pierdută în 


imensitatea patului, părea că îl completează și găseam că 
numai acolo îi era locul. 

— Vino, Nick, stai jos, uite pe scaunul acesta, și trage-l mai 
aproape, mă invită ea. 

Eu i-am dat ascultare și, luându-mi privirile de pe fața ei, am 
luat cuvântul pentru prima dată. Este mai mult un fel de a 
spune, deoarece nu-mi mai recunoșteam vocea; mai mult am 
bolborosit ceva, nici eu nu știu ce, în orice caz o inepţie, pentru 
că o văzui zâmbind. 

— Am trecut întâmplător pe aici. Am apelat la bunăvoința 
prietenei mele Sandra, ca să-mi împrumute mașina ei, cu șofer 
cu tot, deoarece soţul meu a plecat cu câţiva prieteni de club la 
ferma unuia din ei, pentru a vâna și a juca nesuferitele lor 
partide de golf. Am dat drumul șoferului și mașinii, se înţelege, 
eu urmând să rămân peste noapte aici. Scuză-mă că mi-am 
uitat datoria de gazdă, spuse ridicându-se. Ce preferi, te rog? 

— Las la aprecierea ta, spusei eu, revenindu-mi în fire. Că ne 
tutuiam cred că nu vă miraţi. Am făcut acest lucru prin consens, 
de când ne-am cunoscut, dacă vă mai amintiţi. 

Apăru curând, venind din bucătărie, cu o servantă pe care, în 
afară de câteva gustări ușoare, erau câteva sticle conţinând 
diferite băuturi și două pahare de cristal. 

— Servește-te și, din ce bei și tu, toarnă-mi și mie. 

Mă executai și turnai în amândouă paharele din prima sticlă 
ce îmi veni la îndemână. li oferii un pahar, pe care după ce ÎI 
ciocni cu al meu îl duse la buze, uitându-se la mine, cu ochii ei 
mari negri, în care privind aveam impresia că mă pierd ca 
hipnotizat. 

— Cynthia, spusei eu după ce băusem, sunt dator să-ţi 
motivez prezenţa mea aici, în apartamentul domnișoarei 
Massinger. Tatăl ei - am continuat eu, văzând că fermecătoarea 
mea interlocutoare tace și mă privește cu vag interes - m-a 
angajat să o apăr de insistențele unor șantajiști. Soţul tău mi-a 
cerut, plin de îngrijorare pentru tine, să verific dacă în viața ta 
nu s-a strecurat vreun fapt, eveniment sau individ răuvoitor, 
care să-i amenințe liniștea căminului. După anumite cercetări, 
urmărind doi indivizi certaţi cu legea, doi șantajiști ordinari, am 
ajuns la acest apartament, în care, numai în interesul 
investigaţiilor mele, am intrat fără voia voastră. Totuși, sunt în 
posesia unui mandat legal, în baza căruia puteam să fac acest 


lucru. Te asigur că, în prezent, cauza neliniștii ambelor familii a 
fost înlăturată. 

Vorbisem fără să o privesc. Când am terminat mă uitai drept 
în ochii ei, măriţi de mirare sau de spaimă, ori poate de 
curiozitate. 

— Sandra mi-a spus câte ceva; a pomenit chiar și de doi 
morţi. Pesemne că ai asigurat-o că nu o mai paște niciun pericol, 
din care motiv s-a liniștit, deoarece mi-a mărturisit în seara 
aceasta, când i-am cerut mașina, că mâine după-amiază pleacă 
la Reno, unde - conform spuselor ei - va face să explodeze o 
bombă față de care surata ei atomică este un abecedar pe 
lângă o enciclopedie. 

Nu am întrerupt-o pe Cynthia, deoarece informaţia pe care 
mi-o da confirma în cea mai mare măsură concluziile la care 
ajunsesem. 

Una din fotografiile găsite de mine la locuinţa lui Zest, falsul 
paralitic, o arăta pe Sandra într-o ipostază echivocă alături de 
un bărbat ce îmi atrăsese atenţia încă de acum două zile, bărbat 
pe care îl cunoașteți. 

Am mai servit un pahar și apoi încă unul, fără să simt nimic 
decât că începusem să o văd pe Cynthia cu alţi ochi; aș spune - 
dacă nu m-aţi socoti un om pierdut - cu ochi păgâni. 

— Te uiţi la mine, recepţionai eu un glas cântat asemănător 
cu cel al unei sirene, ca un... ca un... dar hai să mai bem ceva. 

Turnai din nou în pahare, de data aceasta un Bingo sec. 
Simţeam nevoia de ceva tare. Ciocnirăm și cutezai să o privesc, 
fără voia mea, așa cum îmi erau gândurile. Ca tata Noé uitându- 
se la fiicele sale, când acestea l-au îmbătat, după ce ela 
evacuat arca la încetarea potopului. Dar Cynthia nu era fiica 
mea. 

Mă uitam la ea - curios, îmi dădeam seama - cu priviri 
păcătoase de care nu-mi era rușine. Ea se așeză picior peste 
picior, privindu-mă fix, așa cum un șarpe se uită la victima sa, 
înainte de a se înfășură în jurul ei. Îi vedeam liniile corpului, ușor 
estompate, dar cu atât mai vii, prin rochia-i strâmtă ce-i 
accentua și mai mult curbele perfecte. 

Cynthia se ridică, se apropie de mine, mă prinse de umeri. 
Sub ușoara presiune a mâinilor ei, mă ridicai și ne găsirăm faţă 
în faţă, la o distanţă care abia ar fi permis ca între noi să 
pătrundă o foiţă de hârtie. 


— You want to sleep together, don't you? adică, pe înțelesul 
dumneavoastră, mă întreba dacă vroiam să mă culc cu ea, 
întrebare pe care o pusese nici ea nu mai știa de câte ori, pe 
vremea când era stea în diversele localuri de noapte pe care le 
frecventase în bogata-i existenţă. Dar acum în glasul ei, puţin 
răgușit, nu mai era profesionalism, ci patimă adevărată, cel 
puţin așa îmi. Plăcea să cred. 

Mă luptai cu ultimele scrupule, făcui apel la ceea ce mi se 
topise din voinţa proverbială. 

— Cynthia, bolborosii eu, niciodată nu mă culc cu clientele 
mele. Este o problemă de etică profesională. 

— Prostule, cine spune că vrei să te culci cu mine? Eu vreau 
să mă culc cu tine, ceea ce nu este același lucru. 

Spunând acestea, cu o singură mișcare, rochia ce părea 
sudată pe ea, îi căzu la picioare și rămase, ea, nu rochia, cum se 
spune Skay-Clad, adică goală-goluţă, așa cum o făcuse mama ei 
acum nu știu câți ani. Un bikini transparent evidenția ceea ce 
nimeni într-o asemenea situaţie nu ar fi dorit să rămână ascuns. 

Braţele ei deveniră liane, gura ca o ventuză puse stăpânire pe 
a mea, în timp ce, în loc să închidă ochii cum fac 99, 9 la sută 
dintre femei, mă privea flămândă cu pupilele dilatate. 

A urmat așa, ca un taifun și o erupție vulcanică îngemănate, 
de m-am mirat mai târziu cum de lucrurile din dormitor au 
rămas tefere la locurile lor. 

— O cafea și o ţigară? răsună într-un târziu glasul ei ca de 
violoncel. Îl auzeam ca din depărtare mângâietor ca o briză ce-ţi 
răscolește cele mai tainice gânduri. _ 

După câteva minute cafeaua îmi fu servită la pat. In acest 
răstimp, Cynthia intră în dormitor numai o singură dată, 
oferindu-mi o ţigaretă. O dată cu cafeaua îmi servi și un pahar 
de Bingo. 

Umbla goală, fără acea falsă pudoare pe care o cunoscusem 
în săraca mea experienţă, naturală ca natura însăși și 
provocatoare din instinctul de femeie ce se știe dorită și vrea să 
fie dorită. 

Am golit pe nerăsuflate paharul, am tras două înghiţituri bune 
de cafea și m-am oprit. Avea un gust nedefinit, la care se 
adăuga acum și mirosul slab de eter. Am simţit-o prăbușindu-se 
peste mine și din nou eram în centrul unui ciclon, fără busolă, 
pe valurile răzvrătite ale oceanului. 


Mi-am revenit într-un târziu, cu o accentuată durere de cap. 
Nu se făcuse încă ziuă. Am deschis ochii: eram cu faţa în sus și 
priveam în tavan. Brusc mi-am dat seama unde mă găseam, 
cum ajunsesem acolo și, mai ales, ce se petrecuse până la un 
moment dat. 

Am întins mâna dreaptă și degetele mele au palpat un umăr 
catifelat, călduţ încă. Am răsucit capul. Lângă mine, cu ochii larg 
deschiși, zăcea moartă Cynthia Blair, fosta stea a strip-tease- 
ului. Din tâmpla stângă, unde putea fi observată o gaură urâtă, 
roșie, se scurgea încă sângele, ce e drept, acum vâscos. 


5 


Am simțit cum mi se face părul măciucă. Am sărit ca ars și am 
început să mă îmbrac, cu viteza pompierilor aflați în stare de 
alarmă. Eram gata, când se auzi un scrâșnet și ușa de la intrare 
zbură din balamale, în dormitor năvăliră câţiva bărbaţi, unii în 
uniformă. Era dreptul lor, din care motiv nu i-am întrebat ce 
căutau acolo. Printre ei l-am recunoscut pe amicul meu Hunter, 
înecat în osânză, detectivul hotelului. Se mișca cu graţia unei 
balene într-un acvariu și cu iuţeala unui melc aflat la o cursă 
contra-cronometru. 

Printre cei veniţi am recunoscut un vechi” prieten” de la 
Secret Court, sergentul Fawner, cu care avusesem nu de puţine 
ori unele discuţii ce depășiseră nota obișnuitului. 

— Acesta este, strigă cu glas piţigăiat detectivul hotelului, 
indicându-mă cu unul dintre degetele lui boante, îngălbenite de 
nicotină. Mi-a arătat o hârtie din care se înțelegea că este 
îndreptăţit să facă o descindere în acest apartament. Nimeni nu 
a intrat aici, în afară de el, aș fi știut, mai spuse și se lăsă să 
cadă epuizat de atâta efort pe un scaun, care gemu, dar spre 
lauda lui, nu se frânse sub povară. 

Ce a urmat nu am memorat exact, nu mă puteam concentra, 
parcă fusesem drogat; și de fapt am fost, s-a constatat pe urma. 

Fotografi și tehnicieni de la Secret Court își făceau meseria și 
cu toată mahmureala mea îmi dădeam seama că știau să și-o 
facă. 

— Așadar, Tempest, fiule, mi se adresă sergentul Fawner, de 
ce ţi-a fost teamă nu ai scăpat. Ai ajuns în mâinile noastre și vei 
merge acolo unde îţi este locul de drept și pe merit. 


Îmi dădeam seama că nu mergea totul cum trebuie, ca la 
carte, dar fiecare cu metodele lui, așa că mă lăsai în voia 
valurilor. Nu este o figură de stil, chiar simţeam cum, cu 
adevărat, eram purtat de valuri, când încolo, când încoace. 

— Acum; să rezumăm, fiule, continuă sergentul Fawner, cu o 
neascunsă satisfacţie. Ai fost găsit în aceeași încăpere cu o 
femeie goală, asasinată cu un glonț de revolver. Arma îţi 
aparţine, ai recunoscut-o mai înainte. (în ceea ce mă privește, 
nu îmi aminteam și pace.) Poartă, fără îndoială, amprentele tale. 
Victima este, cum o demonstrează actele din poșetă, o doamnă 
din lumea mare, nu este nevoie să o numim aici. Întrebarea 
este, și va trebui să răspunzi de vrei ori nu vrei, DE CE Al UCIS- 
O? 

Îmi mai venisem în fire, măcar atât ca să-mi dau seama că 
era în joc capul meu și nu al sergentului Fawner, de pildă. 

— Dacă spun că nu am omorât-o, aţi leșina de râs, pentru că 
oricum aparențele sunt împotriva mea. Că sunt copleșit de 
această întâmplare, că este vorba de un complot urzit împotriva 
mea, menit nu numai să mă compromită, ci să mă ducă la 
scaunul electric, cred că nu-mi va fi greu să demonstrez. Declar 
de la bun început că nu voi face nicio depoziţie legată de 
această dramă și că nu voi răspunde la nicio întrebare, 
indiferent dacă am sau nu avocat și indiferent ce mă va sfătui 
acesta, în cazul în care veți numi unul din oficiu. Este dreptul 
meu să cer să am o convorbire telefonică... Nu, nu vă temeţi, nu 
cu președintele S. U. A., ci cu un prieten bun și, într-un fel, 
superiorul dumitale, Fawner. 

— Să nu umbli cu fofârlica, Tempest! Te știu uns cu toate 
alifiile și, deși totul este împotriva ta, ca să nu spui că nu 
suntem umani și că nu-ţi dăm o șansă, uite, poftim telefonul. 
Condiţionez numai ca subsemnatul să asculte această 
convorbire, ca nu cumva, vulpe bătrână, să strecori ceva ce ne 
va băga bețe în roate în activitatea noastră. 

Am acceptat, firește, puteam să fac altceva? Așa că am 
ridicat telefonul din furcă și, după ce am văzut prin ușa deschisă 
că sergentul Fawner ridică celălalt aparat, am format un număr. 
Imediat, ca întotdeauna, vocea prietenului meu s-a auzit 
distinctă, marcată de o indiferenţă totală, ca și când el nu ar fi 
dat nici doi bani pe ceea ce auzea și nici pe cel care îi vorbea. 

— Ce-i bătrâne? întrebă el după ce mă prezentai. De ce mă 


scoli la o asemenea oră și de ce mă suni acasă? 

— Am făcut-o lată, mister Cunning - numele lui conspirativ -, 
răspunsei protocolar, ca și când nu ne-am fi numărat amândoi 
cucuiele după antrenamentele de box și karate. După părerea 
sergentului Fawner de la Secret Court mă paște scaunul 
electric... Da, desigur, te mai îndoiești, sunt nevinovat 100%. 
Numai unor împrejurări potrivnice le datorez situaţia de 
neinvidiat în care mă găsesc. S. O. S.! 

— Maimuţoiule, dă-mi la telefon pe sergentul Fawner! 

Nu știu ce au vorbit, că nu am mai ascultat, simţeam că mă 
părăsesc puterile. Cu mare greutate m-am lăsat, mai mult am 
căzut, pe un scaun și am închis ochii. 

Am dormit, am leșinat? Nu știu. Mi-am venit în fire când m-a 
scuturat Fawner. Tinea în mână o hârtie cu vreo trei peceţi și o 
semnătură indescifrabilă, în faţa căreia se închinară cu toţii. 

— FBI ne face cunoscut prin acest act că a preluat cazul tău, 
că trebuie să ne purtăm cu tine ca și cu un ou, nu cumva să-ți 
spargi dovleacul coborând scările sau să îţi scrântești cataligele 
la trecerea pragului. Au trimis, pentru mai multă siguranță - a 
ta, firește - limuzina lor de lux, Black Maria - duba -, ca să ai tot 
confortul. Nu-ţi zic la revedere, ci adio, şi-mi pare rău că șeful și 
cu mine nu te-am putut găzdui la Secret Court măcar o noapte. 
Umflaţi-l! ordonă el. 

Și m-au umflat, ca să folosesc expresia plastică, de largă 
circulaţie la Secret Court și poate nu numai acolo. 

Se înţelege că mai întâi m-a văzut un medic, care mi-a 
administrat niște otrăvuri ce m-au pus rapid pe picioare. Apoi 
am stat până la ziuă la taifas cu prietenul meu, Punându-l la 
curent cu toate amănuntele cazului la care lucram. În final, am 
conturat un plan de acţiune, dragul meu amic asigurându-mă că 
în ceea ce-l privește va lua măsurile necesare pentru a 
preîntâmpina un eventual eșec. 

Se înţelege că m-a lăsat liber; mi-a înmânat cu un zâmbet de 
care numai el era în stare o copie după ordinul de punere în 
libertate, originalul urmând să fie trimis în dimineaţa aceea la 
Secret Court. 

M-am dus acasă să mă culc și, în afară de surpriza ulterioară 
a unui somn fără vise, am avut una chiar la sosirea în 
apartament. Totul era răscolit, de parcă ar fi trecut pe acolo o 
ceată de nebuni furioși, scăpată de la un azil de alienaţi, firește. 


Știam de ce au scotocit și nu m-am apucat să caut să văd 
dacă au găsit ceva, din simplul motiv că obiectul căutării lor 
febrile se afla depus în cutia mea de la oficiul poștal din Newark 
Street. Fără să pun nimic la loc, m-am culcat și am adormit 
imediat. 

Când m-am trezit erau orele prânzului, judecând după 
semnalele pe care mi le expedia neîncetat stomacul. Am luat la 
nimereală ceva din frigider și o cutie de bere, pe care am dat-o 
pe gât înainte de a începe să mănânc. După ce am servit masa 
ca un pompier între două incendii, am mai sacrificat o cutie de 
bere, pe care am trimis-o după cealaltă, așa, pentru echilibru. 
Remontat într-o anumită măsură, am început să gândesc cu 
repeziciune. Nu avea niciun sens să-i telefonez domnului 
Maltopoulos. Eram sigur că FBI îi adusese la cunoștință, cu toate 
menajamentele de rigoare, tragicul deces al soţiei sale. Conform 
versiunii oficiale, de care eu nu eram străin, Cynthia Blair murise 
asasinată de unul sau mai mulţi necunoscuți în apartamentul din 
oraș al prietenei sale, Sandra Massinger, cercetările aflându-se 
în curs de desfășurare. Domnul Nick Tempest, adică eu, a fost 
găsit în nesimţire în camera de zi a apartamentului în cauză, 
unde venise pentru unele cercetări. Pentru mai multă siguranţă, 
domnul Tempest a fost internat în spitalul nostru și nu. Poate fi 
vizitat. 

Se prezentau încă o dată condoleanţe, iar nefericitul văduv 
era invitat la morgă pentru identificarea cadavrului, după care 
avea permisiunea să ridice corpul defunctei. 

Telefonic, m-am anunţat domnului Massinger, solicitându-i o 
întâlnire; cel în cauză a fost imediat de acord, spunându-mi că. 
Dacă nu sunam eu, m-ar fi invitat el, deoarece s-au petrecut 
evenimente neprevăzute, situaţia impunând prezența mea. 

Știam despre ce este vorba. Domnul Massinger, fiica sa și Ron 
Webster au fost desigur vizitaţi de un inspector FBI, care le-a 
pus diferite întrebări în legătură cu uciderea Cynthiei 
Maltopoulos. 

Am luat dintr-un sertar un revolver, pe care l-am băgat în 
buzunar. Pe celălalt - de serviciu, ca să spun așa - îl aveam la 
locul lui, în ham. 

Am trecut pe Newark Street, am intrat la poștă și am scos din 
cutia mea patru plicuri ce conţineau clișeele și fotografiile făcute 
de Zest, falsul paralitic, pe care, dacă vă amintiţi, le-am 


confiscat din laboratorul acestuia. 

Am ajuns peste trei sferturi de oră la vila Sky-B/vue, unde eram 
așteptat de către domnul Massinger. Era singur, în bibliotecă, 
fumând nervos o havană. Mi-a oferit și mie una, pe care am 
refuzat-o, dar am acceptat una din ţigaretele sale. 

— Ce ne aduci nou, prietene? începu gazda și cuvântul 
prieten m-a uns la inimă, întrucât cei care îmi spun astfel nu se 
prea îmbulzesc. Cred că din timiditate, ori poate că meseria 
mea; le creează complexe. 

— Noutăţile oficiale le cunoașteţi, domnule Massinger. Am 
venit să vă spun ceea ce nu știți, dar înainte aș vrea să cunosc 
dacă domnișoara Sandra și domnul Webster sunt acasă. 

— Nu știu să fi plecat undeva. Cu Ron am vorbit acum zece 
minute. Sandra este, cred, în apartamentul ei. Știu că nu este 
plecată. A dat ordin șoferului să pregătească mașina pentru 
orele 18. Știu acest lucru chiar de la șofer, care îmi comunică 
totdeauna, cel puţin așa cred, ce deplasări face cu Sandra. De 
data aceasta nu a putut să-mi spună unde vor pleca, dara 
accentuat că fiica mea a stăruit ca rezervorul să fie plin. 

— Domnule Massinger, înainte de a trece la treburile noastre, 
nu aţi vrea să convocați în sala de tir pe toţi participanţii la 
disputele noastre sportive de până acum? 

— Nu te întreb scopul, deși, fără îndoială, ai motivele 
dumitale, excluzându-le pe cele sportive. 

Spunând acestea, domnul Massinger ridică telefonul din furcă 
și invită mica noastră societate sportivă să fie prezentă peste 
cinci minute la standul de tir. 

Noi ne-am dus direct acolo și, după scurgerea timpului 
precizat, sosiră în ordine Ron Webster, Sandra și, în sfârșit Leslie 
Cowper, șoferul. 

Dacă cineva era mirat că mă vede acolo, nu arăta nici prin 
vreun gest de surpriză, nici prin vreun comentariu, fie el cât de 
succint. 

Fără prea multe vorbe, am purces la tragerea la sorți. De data 
aceasta am „aranjat-o” eu, astfel încât să fiu ultimul care să 
intru în posesia revolverului-surpriză. 

Rezultatele au fost cu totul diferite faţă de probele anterioare. 
Cel mai bun mi-a aparținut, poate și datorită faptului că nu mai 
aveam de ce să mă prefac. După mine s-a clasat mister 
Massinger, urmat de Ron Webster. Ultimii au fost Sandra 


Massinger și Leslie Cowper. 

Și de această dată am constatat aceleași ciudăţenii în ceea ce 
privește revolverul cu pricina. 

Mă simt obligat să vă fac o mărturisire. După ce am tras 
ultimul cu revolverul ce-mi atrăsese atenţia încă de la prima 
întrecere provocată nu de mine, cred că vă amintiţi, mi l-am 
însușit fără scrupule, înlocuindu-l cu cel adus de acasă în 
buzunarul hainei. 

Totul a fost extrem de simplu. Am așa câteodată o iuţeală de 
mână de mă mir și eu de unde îmi vine. Moștenisem vreun 
străbun sau era rezultatul deselor mele exerciţii menite să-mi 
menţină în formă această iuțeală. Oricum, obiceiul s-a dovedit și 
de această dată salutar, ca și în unele mici răfuieli cu cei certați 
cu legea - gangsteri, ori simpli borfași sau măsluitori de cărţi. 

Micul nostru grup tocmai era gata să se împrăștie, când cu un 
gest i-am oprit pe cei ce vroiau să părăsească standul de tir. 

— Mister Massinger, domnișoară și dumneavoastră domnilor, 
v-aș ruga să mai rămâneţi câteva minute, pentru a vă face 
unele comunicări de cea mai mare importanţă. 

În glasu-mi am descoperit, nu degeaba eram detectiv, un ușor 
tremur de emoție. 

— Dacă nu ne va răpi mult timp comunicarea dumitale, 
propun să rămânem. Și așa, se pare, nu avem de ales, spuse 
Sandra Massinger, oprindu-se lângă ușă și luând mâna de pe 
clanţă. 

Şoferul era lângă ea. 

— Deși nu îmi convine, deoarece am niște acte urgente de 
rezolvat, nu am încotro și sunt de acord, rosti Ron Webster, 
vizibil nervos. 

— Dacă domnul Tempest nu ne anunţă sfârșitul lumii, propun 
să îi dăm ascultare. Păcat că nu avem aici confortul cerut de o 
asemenea reuniune. Vorbise calm ca întotdeauna, domnul 
Massinger. 

— Nu voi anunţa sfârșitul lumii, ci numai sfârșitul misiunii 
mele, care - după părerea mea - va înceta de îndată ce voi 
termina ceea ce doresc să vă spun. Am fost angajat să aflu 
pricina necazurilor pe care le avea fiica domnului Massinger. 
Fără să vreau, am început investigaţiile îndată ce am cunoscut- 
o, la barul lui Fred Device, înainte ca angajamentul meu să fi 
intrat în vigoare. Prin intermediul unui pârlit de „amic”, Ken 


Snag, am dat de urmele lui Charley Marlowe, individul care o 
șantaja pe domnișoara Sandra. Sosit la locuinţa acestuia, am 
avut surpriza să-l găsesc mort, împușcat în cap. M-am grăbit să 
plec, deoarece asasinul - ce nu se îndepărtase prea mult de 
locul crimei -, văzând că îmi fac simțită prezența, a anunţat 
poliția. Am avut totuși timpul necesar să iau din sertarul unei 
mese un mic magnetofon. După plecarea poliţiei și sigilarea 
casei, m-am întors la locul crimei. Am urcat pe scara de incendiu 
și m-am furișat în apartament prin fereastra dintre balcon și 
cameră, fereastră care întâmplător sau nu rămăsese deschisă. 
Nu am sesizat nimic demn de a fi semnalat, dar la plecare, când 
am refăcut drumul în sens invers, am găsit, la piciorul scării, un 
tub gol de cartuș, pe care l-am luat cu mine. Se pare că, atunci 
când a coborât, asasinul l-a avut în posesia sa, dar l-a pierdut. 
Acasă, firește, am fotografiat amprentele de pe tubul gol. La 
derularea benzii, de magnetofon, am avut surpriza să constat 
că, înainte de a fi ucis, Marlowe avusese o convorbire, în camera 
în care și-a dat obștescul sfârșit, cu un anume Zest, Victor Zest, 
cunoscut ca șantajist notoriu. După ce am trecut pe l-a 
dumneavoastră, în urma înțelegerii încheiate prin intermediul 
telefonului, prilej cu care am finalizat angajamentul meu care 
mă obliga să pun capăt activităţii șantajiștilor, am avut 
nefericirea, spre regretul meu, să o supăr pe miss Sandra. 

— Ai făcut o grosolănie incalificabilă, interveni cu răceală, 
plină de dispreț, Sandra Massinger. Te-am urât atunci de moarte 
și nici acum nu te iert domnule, care îţi bagi nasul unde nu-ţi 
fierbe oala. 

— Sandra, ce-i cu tine? întrebă tatăl ei, fără să ridice tonul, 
afișând totuși poza unui om indignat. Vei cere scuze imediat 
acestui domn! 

— Imi cer scuze, domnule Tempest, ca să-l ascult pe tata. 
Sper că asta nu mă angajează cu nimic faţă de dumneata, mai 
adăugă ea. 

— Seara, reluai șirul relatării mele, fără să dau atenţie celor 
rostite de miss Massinger, l-am vizitat pe bătrânul șantajist. Am 
avut surpriza să-l găsesc asasinat cu un foc de revolver. Am 
percheziționat încăperea, sesizând doar faptul că asasinul 
lucrase cu mănuși, deoarece eventualele amprente digitale 
lipseau. Am plecat după ce am luat cu mine toate cilișeele și 
fotografiile care după părerea mea constituiseră obiectul 


șantajului. Aș fi putut veni cu toate acestea aici, afirmând că 
domnișoara Sandra nu mai are de ce să se teamă. Nu am putut 
să procedez astfel, deoarece am fost împiedicat de asasinul 
celor doi, care însă nu avea nicio legătură eu autorul sau autorii 
șantajului.  Urmărindu-mă, asasinul m-a văzut intrând în 
apartamentul dumneavoastră, domnişoară, unde voiam să fac 
unele cercetări, apartament care constituia oaza în care vă 
petreceați timpul când nu erati la vilă. 

Pe faţa Sandrei Massinger nu se putea citi nimic din ceea ce 
gândea sau poate că simţea în acele momente deloc favorabile. 
Nu spunea nimic, sta ca împietrită, privindu-mă ca pe un stâlp 
proaspăt vopsit, de care trebuie să te ferești, pentru a nu te 
murdări. 

— În timpul cercetărilor, reluai cu un ton egal, am fost 
surprins de doamna Maltopoulos, care venise și ea aici, 
gândindu-se probabil la momentele de relaxare pe care le 
petreceați împreună. Spunând aceste vorbe, am riscat o privire 
dojenitoare aruncată spre domnișoara Massinger. Cred că m-a 
înțeles, deși nu lăsa să se vadă, sau poate că era o simplă 
părere. 

— Pe scurt, doamna Maltopoulos a fost ucisă cu un glonte de 
revolver, iar eu, ajuns inofensiv înainte de asasinarea ei, nu am 
avut posibilitatea să intervin. Autorul omorului nutrea nădejdea 
ca, o dată crima descoperită, eu să fiu acuzat de moartea 
doamnei Maltopoulos, deoarece revolverul cu care se trăsese un 
singur foc îmi aparținea. Dar deși avea același calibru cu cel al 
armei folosite până atunci de două ori, nu revolverul meu 
constituia arma crimei. Cartușul care fusese tras cu revolverul 
meu găurise niște rufe murdare și, împreună cu acestea, se 
găsea ascuns în crematoriul apartamentului, unde asasinul nu 
mai avusese timpul necesar să aprindă focul. A fost scos de 
acolo de un amic de-al meu de la FBI și constituie unul din 
motivele pentru care nu am fost acuzat de omucidere. 

— Știţi cine este asasinul? întrebă cu o voce, de dată aceasta 
gâtuită de emoție, domnul Massinger. 

— Și, mai ales, aveţi vreo probă împotriva lui? întrebă cu un 
ton indiferent șoferul. 

— Să mă ierte domnișoara Sandra, dar sub influenţa ei, 
asasinul - nutrindu-i o dragoste oarbă, de sclav aflat totdeauna 
pe urmele sale - a intenţionat să o protejeze, să înlăture pe acei 


care într-un fel sau altul i-ar fi ameninţat liniștea și onoarea. Așa 
se face că l-a ucis pe Charley Marlowe, apoi pe Victor Zest și s- 
ar fi putut opri aici. Dar ura pe care mi-o purta miss Sandra, 
dintr-un motiv care o pune în situaţie delicată... 

— Spune mai bine că am vrut să mă culc cu tine și m-ai 
refuzat, mă completă furioasă femeia. 

— Miss Sandra, continuai ca și cum nu aș fi auzit intervenția 
ei care mă vexase într-o anumită măsură, l-aţi determinat pe 
asasin să mă pună într-o situaţie fără ieșire, menită să mă ducă 
direct la scaunul electric. Pentru a-mi rezerva acest sfârșit, l-aţi 
pus să o ucidă și pe prietena dumneavoastră, urmând ca 
acuzaţia de asasinat să-mi fie adusă mie. 

— Cum puteţi dovedi cine este asasinul? întrebă Ron Webster. 

— Aţi putea să ne spuneţi, domnule secretar, răspunsei la 
întrebare tot printr-o întrebare, ce căutaţi într-o anumită seară, 
la o anumită oră, într-un anumit bloc în care, în jurul acelei 
anumite ore, s-a produs un asasinat? 

— Cum de m-aţi văzut? 

Intrebarea înlătura orice dubiu, era o recunoaștere. 

— Cum de m-aţi văzut, repet? 

— Pentru că nu v-aţi ferit și pentru că anumite interese mă 
obligau să fiu acolo inclusiv la acea oră. V-am răspuns și vă rog 
să apreciați că acum eu sunt cel care întreabă, iar 
dumneavoastră trebuie să răspundețţi cu toată sinceritatea. 

— Imi permit să nu răspund la întrebarea pe care anticipez că 
mi-o veți pune. Legea îmi dă acest drept, nu credeţi? 

— De scutul legii beneficiază orice cetăţean. Dar nu vă voi 
chestiona. Sunt pe deplin lămurit acum. Am dat un telefon, unde 
trebuia și vă cunosc taina. Este adevărat; uneori dragostea - fie 
ea chiar împărtășită - pretinde să fie ajutată material. 
Cunoșteaţi că există un anume testament și aţi vrut să fiţi sigur 
ce riscați să pierdeţi sau să câștigați. Nu ați primit informaţiile 
pe care le doreațţi, cu toate că în schimbul lor ați oferit o sumă 
apreciabilă. Sunt în posesia declaraţiei persoanei pe care aţi 
avut imprudenţța să o sondaţi. 

— Să trag concluzia că voi fi arestat? 

— Concluziile le voi trage eu peste câteva momente. Nu vă 
grăbiţi. Vă cer, nu spun vă rog, să rămânetți la dispoziţia 
organelor care au căderea să hotărască în cazul pe care l-am 
anchetat. 


Secretarul se înclină tăcut și făcu, aparent fără intenţie, un 
pas spre ușă. A crezut că nu observ această manevră. 

— M-aţi întrebat cine este asasinul, nu-i așa, mister Webster? 
Și fără să aștept confirmarea, continuai. Acum. Mi se pare foarte 
simplu. Vă amintiţi că am intrat în posesia unui cartuș gol de pe 
care, am conservat amprentele. Am găsit amprente 
asemănătoare și pe câteva din fotografiile luate din laboratorul 
lui Zest. 

— Numai atât? 

Intrebarea fusese formulată de șoferul familiei Massinger cu 
un ton neutru, părând cu totul dezinteresată. 

— Le vom lua și de pe degetele asasinului, l-am liniștit eu. Mai 
știu că asasinul, după un obicei împământenit printre unii 
criminali sau aventurieri, sapă pe patul revolverului câte o 
crestătură pentru fiecare victimă pe care o face. La prima 
noastră întrecere de tir, după moartea lui Marlowe, am remarcat 
o asemenea crestătură pe un revolver cu care am tras. Mi-am 
spus că era o simplă întâmplare. La a doua întrecere am 
observat o nouă crestătură. Astăzi, după cum veţi vedea, mai 
apare pe revolver o a treia crestătură. Vă rog să vă convingeţi 
domnule Massinger, mai spusei, scoțând arma pe care am 
prezentat-o gazdei. Observaţi aici toate cele trei crestături, 
ultima marcând asasinarea doamnei Maltopoulos. 

— Atunci cine este asasinul? întrebă uluit, pentru prima oară 
de când îl cunoșteam, domnul Massinger. 

— Este în fața noastră, am răspuns întorcându-mă spre ușă. 
Sus mâinile, Leslie Cowper! strigai, ducând mâna spre revolver. 

Nu am terminat bine somaţia și nici nu am finalizat gestul, că 
șoferul, mai iute decât mine, își scoase propria-i armă și trase în 
direcția mea, în timp ce restul asistenței preferă să ia contact cu 
podeaua. 

Se înţelege că nu am căzut. Încărcasem revolverul ce înlocuia 
arma ucigătoare o șoferului - după ultima tragere, am uitat să v- 
o spun - cu gloanţe oarbe. 

Nu am mai apucat să mă arunc asupra criminalului, întrucât 
ușa larg deschisă de Sandra îl lăsă să scape, după ei 
strecurându-se în mare grabă și femeia. Un scrâșnet de broască 
și ne trezirăm sechestraţi în standul de tir. În curând, zgomotul 
unui motor ne vesti că fugarii se îndepărtau cu mașina. 

Până să deschid ușa cu credinciosul meu șperaclu, până să 


ajung afară la mașina mea, s-a scurs un timp suficient pentru ca 
fugarii să se îndepărteze. Am comutat emițătorul de la mașină 
pe o anumită lungime de undă și am comunicat la FBI ce se 
întâmplase. Am primit asigurări că echipajele vor fi la datorie pe 
traseul pe care-l cunoșteam eu și cei solicitaţi de mine, dar 
poate nu și dumneavoastră, stimaţii mei prieteni și, îndrăznesc 
să spun, prietene. 

Domnișoara Massinger și Cowper se duceau la Reno, 
localitate cunoscută pentru facilitatea cu care dezlega și încheia 
căsătoriile. Ştiam acest lucru din discuţia purtată cu răposata 
regină a  strip-tease-ului, Cynthia Blair, Maltopoulos prin 
căsătorie, înainte de a fi ucisă. 

Am pornit mașina și, ca urmărit de diavoli sau de agenții de la 
Secret Court, ceea ce era cam același lucru, m-am îndreptat 
spre direcţia cunoscută. 

La ieșirea din oraș i-am zărit. Mașina albastră a Sandrei apăru 
la vreo două sute de metri, înaintea mea. Mergea cam cu vreo 
120 km pe oră, viteză cu care, datorită rezervelor de cai putere 
ai motorului mașinii mele, nu îmi puteau scăpa. 

Incet, încet, începui să mă apropii de ei, deși șoseaua urca o 
pantă ce o ridica, la circa 100 de metri faţă de nivelul lui Ondon 
River, într-un ţinut de unde începea, curiozitate a naturii, 
muntele, care parcă creștea din apă. 

Incepui să aud - la o intersecţie cu un drum secundar - 
sirenele mașinilor poliţiei, iar, în spate mă urmau, vedeam prin 
oglindă, două mașini ale FBI. _ 

In curând fugarii nu vor mai avea de ales. In faţă, la câţiva 
kilometri, se întindea podul Lancelor de pe Ondon River, unde 
știam că drumul era blocat de poliţie, conform planului pus la 
punct cu prietenul meu. 

Inainte cu 150 de metri de a se înscrie pe pod, șoseaua făcea 
o curbă pronunţată, ce obliga șoferii să reducă simţitor viteza. 

Mai erau aproape 50 de metri și aș fi ajuns mașina fugarilor, 
când aceasta, parcă prinzând aripi, oscilă puţin pe direcţie, apoi 
se înscrise în curbă cu maximum de viteză. 

Automobilul tăie curba cam la jumătate, ieși de pe axul 
șoselei și plonjă în gol. Pluti parcă timp de câteva secunde, după 
care se prăbuși. 

Am oprit lângă locul accidentului și m-am repezit pe povârniș. 
Ajuns la locul impactului, am rămas împietrit. Un maldăr de 


fierăraie era tot ceea ce rămăsese din elegantul autovehicul. 
Îngrozit am privit în jurul meu. 

Alături de rămășițele de tablă îndoită, zăcea Sandra 
Massinger. Nu mai avea nevoie de niciun ajutor. Sufletul, ca și 
corpul ei zbuciumat de patimi mistuitoare își găsiseră liniștea. 
Era zdrobită toată, cu excepţia feţei, care, curios, nu suferise 
nicio vătămare exterioară. Pentru prima dată, în ochii ei larg 
deschiși, viorii, am putut citi liniștea cerului senin. 

Pe Leslie Cowper l-am găsit mai departe. Incă nu murise, dar 
își trăia ultimele clipe. 

— M-a sărutat la intrarea în curbă, gemu el și cu un fior 
înțepeni. 

Mașinile poliției se auzeau din ce în ce mai aproape. 


ISBN 973-32-0378-5 


A apucat târnăcopul cu amândouă 
mâinile, l-a ridicat ca să-şi ia avânt şi 
l-a înfipt cu toată forța în pieptul ei. 
Un șuvoi de sânge (cu toate că era 
moartă de atâta vreme) a izbucnit în 

„ger şi a căzut cu un plescăit infundat 
pe linţoliu și, în aceeași clipă, de pe 
buze i-a ţâşnit un țipăt lung, îngrozitor, 
crescând ca un muget de sirenă, apel: 

brusc s-a “Un edr aripa morții 


| 
| 
| 
| 
| 
| 
|