Margaret Millar — In fiecare zi e iarna

margaret millar 


în fiecare zi e iarnă 


Roman 
Traducere de CONST. POPESCU 


BUCUREŞTI 
1992 


Titlul originalului: Vanish in an Instant 
© Messie and Hugheslnc., London 
Dell Books, 1963 
Consilier literar: H. GRĂMESCU 


Coperta de GH BALTOC 


ISBN 673—95 702—4—0 


Zăpada adusă de Vântul din Canada a adunat 
funingine pe drum. 


Era frig în iarna aceea la Arbana, lângă 
Detroit. 


Era frig şi în sufletele lor şi toţi voiau să uite. 


VIRGINIA BARKELEY voia să fugă de acasă 
în ultimul vagon, al ultimului marfar, 
spre un ţinut unde clima era plăcută. 

Voia să uite că poate ea l-a asasinat pe 
Margolis, amantul ei. 


DOAMNA HAMILTON, mama Virginiei, voia 
să cumpere pentru fiica ei o fericire 
imposibilă. Şi să uite c-a fost amestecată 
într-o crimă. 


EARL LOFTUS visa să plece cu Birdie la 
volanul unui Cadillac. Să uite scadenţa 
nemiloasă care îl aştepta. 


DOAMNA LOFTUS, mama lui Earl, visa să 
plece într-o zi să-şi vadă fiul. Dar până 
atunci bea ca să-şi amintească de el. Sau 
ca să uite de Birdie. Iar o doamnă nu bea 
decât rom ieftin. 


ERIC MEECHAM încearcă să desfacă 
nodurile 
unei afaceri prea simplă pentru a fi 
adevărată.Dar adevărul, o dată aflat, nu 
e simplu, iar rezolvarea juridică nu e 
întotdeauna şi una umană. 


Zăpada murdară, adusă de Vântul din 
Canada, avea să se topească într-o zi. 
Oamenii de zăpadă, din faţa 
casei Barkeley, aveau să se topească şi ei. 


Morala: Nicio primăvară nu poate topi 
gheaţa 
din sufletele unor oameni pentru care 


ÎN FIECARE ZI E IARNĂ. 


ÎN FIECARE ZI E IARNĂ 


Dedicaţie: 


Iubiţilor mei Mill şi Linda 


UNU 


ZĂPADA şi funinginea erau presărate că sarea şi piperul 
pe şoseaua betonată. La treizeci de kilometri spre răsărit, 
Detroit, un oraş de fum şi lumini. La treizeci de kilometri 
spre apus, orăşelul Arbana, care nu se vedea deloc, deşi 
doamna Hamilton privi mai întâi spre apus, ca şi cum ar fi 
sperat să-i surprindă o scurtă şi miraculoasă imagine. 

Pe terasa de observaţie, situată deasupra aeroportului, 
zărea chipurile celor ce aşteptau să ia avionul, să 
întâmpine pe cineva, sau pur şi simplu aşteptau şi priveau 
fiindcă n-aveau unde pleca, şi atunci cel mai bun lucru era 
să-i urmărească pe alţii cum plecară. În lumina orbitoare a 
lămpilor, feţele lor păreau şiraguri de legume din ceară, ca 
cele din vitrinele magazinelor universale de acasă. 
Doamna Hamilton scrută chipurile, întrebându-se care era 
al ginerelui ei Paul. Nu era sigură c-avea să-l recunoască 
— în mintea ei Paul nu căpătase niciodată o formă fizică, 
era doar soţul Virginiei — şi nici nu credea că el avea s-o 


recunoască. 

— Eu una, desigur, nu m-am schimbat, zise cu voce tare, 
aproape stridentă. 

Însoţitoarea sa se întoarse cu un aer surprins. O fată 
firavă, care nu depăşise cu mult pragul celor douăzeci de 
ani, destul de drăguță, deşi părul blond şi sprâncenele 
foarte deschise îi dădeau o înfăţişare incoloră. Avea ochi 
rotunzi, de un albastru profund, încât părea întotdeauna 
puţin curioasă, asemenea unui copil pentru care totul e 
nou. 

— Aţi spus ceva, doamnă Hamilton? 

— Oamenii nu se schimbă prea mult într-un an, doar 
dacă au un an rău. lar eu n-am avut chiar un an rău până... 
până acum. 

Fata îşi exprimă compasiunea printr-o exclamaţie la care 
doamna Hamilton reacţionă violent. li displăcea puternic şi 
detesta compasiunea. În contrast cât trupul ei plinuţ, cu 
oase mici, avea un temperament energic şi viguros. Işi 
strânse la subţioară poşeta mare şi neagră, şi traversă 
banda curată de beton ce ducea spre ieşire. Când trecu pe 
lângă terasă de observaţie, ridică din nou privirea spre 
chipurile ca nişte legume. 

— Nu-l văd pe Paul. Îl vezi cumva, Alice? 

— S-ar putea s-aştepte înăuntru, răspunse fata. E frig. 

— Ţi-am spus să ai grijă şi să-ţi cumperi un palton destul 
de călduros. 

— Paltonul e destul de călduros. Dar vântul e rece. 

— Californienii s-au învăţat rău. Pentru iarnă, vremea e 
foarte blândă. Buzele i se tiviseră însă cu albastru iar în 
mănuşile albe de căprioară degetele îi înţepeniseră, parcă 
erau în ghips. 

— Nu i-am cerut în telegramă să mă aştepte. Hai să 
luăm un taxi până la Arbana. Cât e ceasul? 

— Aproape nouă. 

— E prea târziu. Probabil că n-au să mă lase s-o văd în 


seara asta pe Virginia. 

— Probabil că nu. 

— Cred că... Cred că şi ei au ore de vizită, ca la spital. 
Pronunţă cuvântul ei, ca şi cum ar fi avut de-a face cu un 
exploziv care trebuia mânuit cu atenţie. 

La biroul de bagaje se formase coadă, aşa că se aşezară 
la rând. Doamnei Hamilton, foarte sensibilă la atmosferă, 
încăperea imensă i se păru plină de o agitaţie lâncedă, de 
o aşteptare înăcrită de realitate. 

Sfârşitul călătoriei, îşi spuse. Se simţea şi ea lâncedă şi 
înăcrită, iar senzaţia îi aminti de Virginia; Virginia la 
Crăciun, când avea opt ani. Copilul visase această zi 
săptămâni de-a rândul, ca apoi, în dimineaţa de Crăciun, 
să se trezească şi să descopere că era o zi ca oricare alta. 
Fireşte, primise daruri, dar nu erau, nu puteau fi atât de 
mari, emoţionante şi de misterioase ca pachetele în care 
veniseră. După-amiază, Virginia plânsese şi se legănase 
amărâtă în balansoar. 

„Vreau din nou Crăciunul meu. Vreau Crăciunul meu!” 
Doamna Hamilton îşi dădu seama că Virginia îşi dorise din 
nou speranţele nebune, minunate, cutiile nedeschise, cu 
panglicile încă legate în funde. 

În curând, mai precis peste două săptămâni, era iarăşi 
Crăciunul. Se întrebă necăjită dacă Virginia avea să 
plângă, dorind ca sărbătoarea să revină. 

— Trebuie să fiţi obosită, îi spuse Alice. Staţi mai bine 
jos şi lăsaţi-mă să aştept eu la coadă. 

Primi un răspuns tăios şi brusc. 

— Eu, mulţumesc. La vârsta mea refuz să fiu tratată ca o 
femeie bătrână. 

— Willett mi-a cerut să am grija, să mă ocup cum trebuie 
de dumneavoastră. 

— Fiul meu Willett e o fată bătrână. Nu-mi fac nicio 
iluzie în privinţa copiilor mei. Şi nici nu mi-am făcut 
vreodată. Ştiu că Virginia e plină de nervi. Dar asta-i tot. 


Nu e în stare de cel mai mic rău. Îşi şterse cu batista 
fruntea umedă şi palidă, încăperea îi păru deodată 
insuportabil de încinsă şi doamna Hamilton, extrem de 
obosită, se crezu datoare să continue conversaţia: — 
Acuzaţia e falsă, ridicolă. Într-un orăşel ca Arbana, poliţia 
e incapabilă şi probabil coruptă. Au făcut o greşeală 
absurdă.. 

Rostise aceleaşi cuvinte de zece ori în ultimele zece ore. 
Tot repetându-le, acuzațiile căpătaseră forță şi goneau la 
vale ca o maşină scăpată de sub control, gata să se 
zdrobească de primul obstacol. 

— Aşteaptă s-o întâlneşti, Alice. Ai să-ți dai singură 
seama. 

— Sunt sigură. Totuşi, cu cât doamna Hamilton vorbea 
mai mult despre Virginia, cu atât Virginia devenea mai 
ştearsă; se ascundea ca un animal necunoscut într-un desiş 
de cuvinte. 

— Nu-mi fac iluzii, repetă bătrână. Este nervoasă, uneori 
chiar îşi iese din sărite, dar nu e în stare să rănească pe 
cineva intenţionat. 

Alice murmură un răspuns neclar, de îmbărbătare. 
Observă deodată că e obiectul atenţiei cuiva. Se întoarse şi 
se uită peste umărul doamnei Hamilton spre uşa de la 
ieşire. O urmărea cu privirea un bărbat. Avea vreo treizeci 
şi cinci de ani, era înalt, cam încovoiat, ca şi cum ar fi 
lucrat prea mult la birou, şi puţin crispat, de parcă nu s-ar 
fi simţit la largul său. Purta un palton de tweed ce părea 
nou, o pălărie moale, gri şi pantofi maron englezeşti. 

— Cred că tocmai a intrat ginerele dumneavoastră. 

Doamna Hamilton se întoarse la rândul ei şi aruncă o 
privire scurtă bărbatului. 

— Nu-i Paul. E prea bine îmbrăcat. Paul arată 
întotdeauna ca şi cum ar fi stat la coadă la supa săracilor. 

— Se uită atât de fix la dumneavoastră, încât am 
impresia că vă cunoaşte. 


— Prostii. Nu mai fi atât de modestă. Se uită la tine. Eşti 
doar o fată drăguță. 

— Nu cred că sunt drăguță. 

— Nici o femeie nu se crede drăguță, dacă n-are un 
bărbat lângă ea. Şi eu mă credeam drăguță odinioară deşi, 
fireşte, n-am fost niciodată. 

Era adevărat. Nu fusese niciodată drăguță, nici chiar ca 
fată. Avea capul prea mare pentru trupul ei şi disproporţia 
era accentuată de părul des, şaten, care lucea acum ca un 
foc de paie, lăsând să se vadă dâre de cenuşă. — Trebuie 
să înveţi să te prefaci, Alice. La urma urmei, nu mai eşti 
învăţătoare. Eşti o tânără din lumea bună, călătoreşti, ţi se 
pot întâmpla diverse lucruri interesante. N-ai acest 
sentiment? 

— Nu, răspunse Alice simplu. 

— Ei bine, încearcă. 

Bărbatul de la uşă se hotărî. Traversă vioi încăperea şi, 
în timp ce mergea, îşi scoase pălăria. 

— Doamna Hamilton? 

Doamna Hamilton îl măsură cu privirea şi-şi încreţi uşor 
fruntea între sprâncene. Întâlnirea, indiferent de scopul ei, 
nu intra în planurile sale. N-avea timp de pierdut şi nici 
energie de cheltuit cu un necunoscut. Strânse mai tare 
poşeta, ca şi cum necunoscutul ar fi avut de gând să i-o 
fure. 

— Da, sunt doamna Hamilton. 

— Eric Meecham. M-a rugat doctorul Barkeley să vă 
aştept. 

— Ah! Bună ziua. 

— Bună ziua. Avea un timbru jos, cu o vagă notă de 
nerăbdare. 

— Sunteţi prieten cu Paul? 

— Nu. 

— Atunci? 

— Sunt avocat. Am fost angajat s-o apăr pe fiica 


dumneavoastră. 

— Cine v-a angajat? 

— Doctorul Barkeley. 

— I-am dat instrucţiuni în telegramă să aştepte sosirea 
mea. 

Meecham se încruntă la rândul lui. 

— Ei bine, n-a aşteptat. Mi-a cerut să încerc s-o scot 
imediat din închisoare. 

— Şi-aţi scos-o? 

— Nu. 

— De ce nu? Dacă-i vorba de bani, am... 

— Nu-i vorba de bani. O pot reţine la poliţie patruzeci şi 
opt de ore fără să formuleze o acuzare. Se pare că asta au 
de gând să facă. 

— Dar cum pot să reţină o fată nevinovată? Meecham 
abordă întrebarea cu atenţie ca şi cum ar fi fost încărcată 
cu dinamită. 

— De fapt, n-a susţinut că e nevinovată. 

— Ce... Ce susţine? 

— Nimic. Nu neagă nimic, nu admite nimic, nu vrea 
nimic, punct. E... Dibui după un cuvânt şi, dintre mai multe 
care îi veniră în minte, îl alese pe cel mai puţin insultător: 
E oarecum dificilă. 

— E speriată, sărmanul copil. Când e speriată e 
întotdeauna dificilă. 

— Înţeleg. Cei trei rămăseseră singurii la coadă. 
Meecham se uită întrebător la Alice, apoi se întoarse spre 
doamna Hamilton: Aţi venit singură? 

— Nu. Nu, iertaţi-mă. Am uitat să fac prezentările. Alice, 
îţi prezint pe domnul Meecham. Domnule Meecham, 
domnişoara 
Dwyer. 

Meecham dădu din cap. 

— Buză ziua. 

— Alice e o prietenă, explică doamna Hamilton. 


— De fapt, îi ţin companie, zise Alice. 

— A, da? Daţi-mi chitanţele de la bagaje; vi le scot eu şi 
le duc în maşina mea. 

Doamna Hamilton îi înmână chitanţele. 

— Sunteţi prea amabil că vă deranjaţi atât de mult. 

— Nu-i niciun deranj. Cuvintele erau politicoase, dar 
sunau neconvingător. 

Duse cele patru valize la maşină şi le îngrămădi în 
portbagaj. Maşina era nouă, dar stropită cu noroi; aripa 
stângă din spate era ciocnită. 

Cele două femei luară loc pe bancheta din spate a 
maşinii lăsându-l pe Meecham singur în faţă. Parcurseră 
mai mulţi kilometri fără ca cineva să scoată vreo vorbă. Pe 
şosea circulaţia era densă, iar betonul devenise alunecos 
din pricina zăpezii topite. 

Alice privea ţinutul luminat de fascicolele orbitoare ale 
farurilor. Era sinistru şi plat, pătat cu petice de zăpadă 
cenuşie. O inundă un val de dor, amestecat cu un 
sentiment mult mai puternic şi mai violent decât dorul. Ura 
locurile astea şi îl ura şi pe avocat fiindcă locuia aici. Era 
tot atât de necioplit şi de ţeapăn ca şi peisajul, la fel de 
neplăcut ca vremea. 

Doamna Hamilton părea să-i împărtăşească 
sentimentele. 

Se aplecă brusc şi o mângâie pe Alice pe mână. Apoi se 
îndreptă şi i se adresă lui Meecham cu glasul ei limpede şi 
hotărât: 

— În fond, ce calificare aveţi ca să vă ocupați de această 
afacere, domnule Meecham? 

— Mi-am luat diploma în drept la universitatea de aici şi 
am făcut practica la „Post and Cranston” până când au 
constatat că le sunt indispensabil şi mi-au trecut numele 
pe o uşă. Asta doreaţi să ştiţi? 

— Doresc să ştiu ce experienţă aveţi în procesele penale. 

— N-am pledat niciodată într-un proces în care e vorba 


de o crimă, dacă asta vă interesează, răspunse el sincer. 
Astfel de afaceri nu abundă pe aici. Cunoaşteţi Arbana? 

— Am vizitat-o. Demult. 

— Atunci ştiţi că e un orăşel universitar şi nu atinge 
procentul de crime din Detroit. Problema cea mai 
importantă pentru poliţie o constituie circulaţia după 
meciurile de fotbal. Fireşte, există unele cazuri: furturi de 
automobile, spargeri, afaceri de moravuri; cam asta e tot. 
De doi ani încoace n-a mai avut loc nici o crimă. 

— Şi-au arestat-o pe fiica mea. 

— Da. 

— Nu pot, pur şi simplu nu pot să cred. N-aveau decât să 
se uite bine la Virginia ca să-şi dea seama că e... că eo 
fată simpatică, bine crescută. 

— Şi alte fete simpatice au dat de bucluc. 

Se aşternu o scurtă tăcere. 

— Vorbiţi ca şi cum aţi crede că e vinovată. 

— Nu mi-am format o părere. 

— Ba da. O simt. Doamna Hamilton se aplecă înainte, şi 
lăsă o mână pe spătarul banchetei lui Meecham. — lertaţi- 
mă dacă par nepoliticoasă, spuse ea încet, dar nu cred că 
sunteţi omul potrivit pentru a vă ocupa de acest caz. 

— Nici eu nu cred, dar am să încerc. 

— Fireşte c-o să încercaţi. Dacă totuşi crimele sunt atât 
de rare în orăşelul ăsta, aşa cum pretindeţi, o să vă faceţi o 
bună reclamă susţinând apărarea, nu? 

— S-ar putea. 

— Nu mi-ar plăcea să ştiu că vă faceţi reclamă, jucându- 
vă cu soarta fetei mele. 

— Şi ce propuneţi, doamnă Hamilton? 

— Să vă retrageţi de bună voie. 

— Nu mă retrag de bună voie, răspunse Meecham. 

— Foarte bine, am să discut cu Paul astă-seară. 

Se apropiau de oraş. Pe cer se ivise o văpaie roşie de 
neon, iar staţiile de benzină şi gheretele cu cârnaţi prăjiţi 


se înşiruiau pe şosea la intervale tot mai dese. 

— Nu c-aş avea ceva personal împotriva dumneavoastră, 
domnule Meecham, vorbi din nou doamna Hamilton. 

— Nu. 

— Atât doar că nu există pe lume ceva la care să ţin mai 
mult ca la fiica mea. Nu pot să risc. 

Meecham se gândi la o groază de răspunsuri, dar nu 
dădu niciunul. li părea sincer rău de doamna Hamilton, 
sau de orice altă persoană pentru care Virginia Barkeley 
reprezenta cel mai important lucru de pe lume. 


DOI 


O ARIPĂ a casei era cufundată în întuneric, dar din 
cealaltă aripă se revărsau prin toate ferestrele fâşii de 
lumină ca nişte panglici aurite. 

Casa era mai mare decât îşi închipuise Meecham iar 
acoperişul turtit şi ferestrele uriaşe nu se prea potriveau 
cu decorul de iarnă. Era clădită în stilul vilelor din sudul 
Californiei, din lemn de sequoia şi piatră necioplită. 
Meecham se întrebă dacă Virginia proiectase premeditat 
casa astfel, fiindcă îi amintea de propriul ei cămin, sau o 
făcuse inconştient, ca un simbol al refuzului ferm de a se 
adapta noului cadru. 

Aleea care ducea la intrare trecea printr-un patio ce 
despărţea cele două aripi. Şi aici ardeau luminile, 
dezvăluind coşuri de răchită, suspendate, cu plante uscate, 
ghivece pline cu zăpadă şi o nişă cu un grătar înfundat, 
tivit cu ţurţuri minusculi. 

Doamna Hamilton strânse pleoapele, ca şi cum i-ar fi 


venit să plângă la vederea patioului din casa Virginiei, 
clădit pentru soare şi vară şi abandonat în noaptea de 
iarnă. Cobori tăcută din maşină şi se îndreptă spre casă. 

Meecham îşi împinse pălăria pe ceafă cu un gest de 
uşurare. 

— E nemaipomenită, nu? 

— Eu ţin la doamna Hamilton. Cu mine e foarte bună. 

— A, da? îi făcu loc lui Alice să coboare la rândul ei din 
maşină.— Eşti cam tânără ca să ţii companie cuiva. De cât 
timp te-ai angajat? 

— De vreo lună. 

— De ce? 

— De ce? Păi... Roşi iar. — Ce întrebare stupidă. Trebuie 
să-mi câştig existenţa. 

— Vreau să spun că-i o meserie cam ciudată pentru o 
fată tânără. 

— Am fost învăţătoare. Dar n-am întâlnit... niciun tânăr 
cu care să mă mărit, fură cuvintele ce-i veniră pe buze, dar 
în locul lor spuse: — Simţeam că mă anchilozez, aşa că m- 
am hotărât să-mi schimb meseria un an sau doi. 

Meecham o privi pieziş şi ocoli maşina ca să descuie 
portbagajul. Doamna Hamilton intrase în casă, lăsând uşa 
deschisă. 

Avocatul lăsă cele patru valize pe aleea curățată de 
zăpadă şi încuie portbagajul. 

— Bănuiesc că-ţi dai seama în ce te vâri. 

— Fireşte. Natural. 

— Natural. Avocatul vorbea uşor ironic. — Am înţeles că 
n-ai cunoscut-o pe Virginia. 

— Nu. Am auzit totuşi multe despre ea de la fratele ei 
Willett şi de la doamna Hamilton. Se pare că e...căeo 
persoană oarecum nefericită. 

— Trebuie să fii foarte nefericită ca să înjunghii un om 
de şase ori în ceafă, zise Meecham. Sau n-ai ştiut? 

— Am ştiut. Voia să pară foarte sigură, ca doamna 


Hamilton, dar vocea i se strânse într-o şoaptă stinsă şi 
încordată. — Fireşte c-am ştiut. 

— Natural. 

— Sunteţi absolut nesuferit. 

— Aşa sunt eu când oamenii nu vor să aibă de-a face cu 
mine, răspunse Meecham. Apropo, am uitat cum te 
cheamă. Care ţi-e numele? 

În loc să-i răspundă, Alice luă două valize şi porni spre 
casă. 

Doamna Hamilton o auzi venind şi îi strigă: 

— Alice? Sunt aici, în living-room. Roagă-l pe domnul 
Meecham să între. Poate vrea o cafea. 

Alice se uită cu răceală la Meecham care o urmase. 

— Vreţi o cafea? 

— Nu, mulţumesc, Alice. 

— Nu îngădui celor ce nu mă cunosc să-mi spună Alice. 

— Am înţeles, fetiţo. li veni să râdă, dar se abţinu. Spuse 
în schimb: — Am impresia c-am pornit amândoi pe picior 
greşit. 

— Cum nu mergem nicăieri împreună, ce importanţă 
are? _ 

— Cum vrei. Işi puse pălăria. — Spune-i doamnei 
Hamilton că ne întâlnim mâine dimineaţă la nouă şi 
jumătate la închisoarea ținutului. O s-o vadă atunci şi pe 
Virginia. 

— Nu poate să-i telefoneze astă-seară, sau să facă 
altceva? _ 

— Fata e la închisoare. Nu e la hotelul Waldorf. În timp 
ce se îndrepta spre uşă îi spuse peste umăr: — Noapte 
bună, fetiţo. 

— Alice, repetă doamna Hamilton. A, eşti aici. Unde-i 
domnul Meecham? 

— A plecat. 

— Poate c-am fost cam brutală cu el spunându-i că mă 
îndoiesc de capacitatea lui. Stătea în faţa căminului, 


îmbrăcată cu paltonul şi având pălăria pe cap; îşi freca 
mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se încălzească, deşi focul nu 
ardea. — Mă tem că mi l-am făcut duşman. Nu m-am putut 
abtine. Am simţit că are o atitudine ostilă faţă de Virginia. 

Camera era foarte încăpătoare şi atrăgătoare, cu fotolii 
de răchită şi bambus, şi cu mese de sticlă, ca o seră 
tropicală. Pretutindeni se vedeau plante; filodendroni şi 
iederă atârnau din suporturi de alamă aninate pe pereţi. 
Pe console, pe rafturi, pe masă se aflau azalee în ghivece 
strălucitoare de coral, ciclame, coleus şi Saintpaulia. Aerul 
era umed şi mirosea a pământ jilav, ca un câmp după o 
ploaie de primăvară. 

Întreaga cameră degajă o frumuseţe imposibilă şi 
extravagantă, ca şi cum locatarul ei ar fi trăit în vis. 

— Îi plac florile, spuse doamna Hamilton. Nu seamănă 
cu fiul meu Willett. Pe el nu-l interesează decât banii. 
Virginia e cu totul altfel. Şi când era copilă se purta foarte 
frumos cu florile, cu păsările, cu animalele. E foarte blândă 
şi înţelegătoare... 

— Doamnă Hamilton... 

— „ca şi cum ar fi fost oameni şi ar fi putut să simtă. 

— Doamnă Hamilton, repetă Alice, şi bătrână clipi parcă 
abia s-ar fi trezit. De ce-i Virginia la închisoare? Ce-a 
făcut? 

Se trezise complet; întrebările îi biciuiseră trupul 
vulnerabil aşa cum o grindină biciuieşte un lan de grâu, 
încins de soare. 

— Virginia n-a făcut nimic. A fost arestată din greşeală. 

— Dar de ce? 

— Ţi-am spus că telegrama trimisă de Paul era sumară. 
Nu cunosc amănunte. 

— Aţi fi putut să-i întrebaţi pe domnul Meecham. 

— Prefer să primesc amănuntele de la cineva mai 
apropiat mie şi Virginiei. 

— Nu ţine deloc să afle faptele, se gândi Alice. Nu vrea 


decât s-o recapete pe Virginia, copilul bun, care iubeşte 
animalele şi florile. 

O femeie de vârstă mijlocie, cu ochelari cu rame de baga 
şi îmbrăcată într-o uniformă albă, intră în odaie ţinând o 
ceaşcă de cafea, pe jumătate vărsată pe farfurioară. 
Şchiopăta, dar se mişca foarte repede, de parcă şi-ar fi 
închipuit că graba maschează defectul. Pe pomeţi avea 
câte o pată rotundă ca o monedă. 

— Beţi! O să vă încălzească. Vorbea cam tare, 
mascându-şi jena prin intensitatea vocii, aşa cum încerca 
să-şi ascundă şchiopătatul prin mersul iute. 

Doamna Hamilton îi mulţumi cu o mişcare a capului. 

— Carney, ţi-o prezint pe Alice Dwyer. Alice, doamna 
Carnova. 

Femeia îi strânse viguros mâna lui Alice. 

— Spune-mi Carney. Toţi îmi spun aşa. 

— Carney, explică doamna Hamilton, e soră la cabinetul 
lui Paul şi o veche prietenă de-a mea. 

— A telefonat doctorul acum câteva minute de la spital. 
E în drum spre casă. 

— Suntem vechi prietene, nu-i aşa, Carney? 

Petele de pe pomeţii femeii se lăţiră. 

— Fireşte. Desigur că suntem prietene. 

— Atunci de ce eşti atât de nervoasă? 

— Nervoasă? Toată lunea se enervează din când în când, 
nu? Am avut o zi grea şi-am rămas după orele de serviciu 
ca să vă primesc, să vă instalez şi să văd de ce mai aveţi 
nevoie. Sunt doar obosită. 

— Oare? 

Cele două femei uitaseră de Alice. Carney privea 
duşumeaua, iar roşeaţa i se răspândise pe întreaga faţă, 
până în vârful urechilor mari şi palide. 

— De ce-aţi venit? N-aveţi ce face. 

— Ba da. Şi am să fac... 

— Nu ştiţi care e situaţia. 


— Atunci spune-mi dumneata. 

— Situaţia e proastă, chiar foarte proastă. Ştiam că se 
întâlneşte cu Margolis. Am prevenit-o. l-am spus c-am să 
vă scriu; c-am să vă rog să veniţi să-i faceţi morală. 

— Şi nu mi-ai scris. 

— Cum as fi putut? spuse Carney şi îşi întinse mâinile. 
Are douăzeci şi şase de ani; e prea mare ca s-o mai pot 
dădăci şi ameninţa c-o spun mamei. 

— Paul ştia despre... acest bărbat? 

— Nu sunt sigură. Poate că ştia. N-a spus nimic. Rupse o 
frunză uscată dintr-o plantă yam care atârna de pe suport. 
— Virginia nu mai vrea să mă asculte. Nu mă poate suferi. 

— Ce prostie. A ţinut întotdeauna la dumneata. 

— Dar nu mai ţine. Săptămână trecută m-a făcut căţea 
bătrână şi spioană. A mai spus că atunci când am solicitat 
această slujbă, n-am făcut-o fiindcă mă părăsise soţul meu 
la Detroit, lăsându-mă pe drumuri, ci fiindcă m-aţi trimis 
dumneavoastră aici ca s-o spionez. 

— Ridicol, răspunse tăios doamna Hamilton. Am să 
discut mâine cu Virginia şi-am s-o rog să-ţi ceară scuze. 

— Să-şi ceară scuze! Dar ce vă închipuiţi că s-a 
întâmplat! Că e doar o distracţie sau aşa ceva? O, 
Dumnezeule! izbucni Carney. Îşi acoperi faţa cu mâinile, 
pe jumătate râzând, pe jumătate plângând, apoi începu să 
sughiţă tare şi repede. — O, la dracu, la dracu ! 

Doamna Hamilton se întoarse spre Alice. 

— Toţi avem nevoie de puţină odihnă. Hai cu mine să-ţi 
arăt camera ta. 

— Am să i-o arăt... eu. 

— Perfect, Du-te cu Carney. Alice. Eu aştept să discut cu 
Paul. 

Alice păru jenată. 

— Îmi pare rău c-am fost de faţă la această discuţie. 
Vreau să spun, când aţi discutat despre Virginia. 

— Nu-i nimic, n-ai avut ce face. Pe alee înainta o maşină 


care se opri într-un scrâşnet de frâne. — Uite, c-a venit 
Paul. Carney, dacă nu te superi, doresc să discut singură 
cu el. 

— De ce... să... mă supăr? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, suflă într-o pungă sau 
fă ceva, ca să nu mai sughiţi. Noapte bună! 

După plecarea lor, doamna Hamilton rămase o clipă în 
mijlocul camerei, cu degetele apăsate pe tâmple şi cu ochii 
închişi. Se simţea sfârşită, nu din pricina nopţii nedormite 
sau a călătoriei cu avionul, ci din cauza încordării şi a 
nesiguranţei; a acelei încordări şi mai îngrozitoare, când 
îşi dăduse silinţa să creadă că totul se va aranja, că se 
săvârşea o greşeală ce putea fi uşor remediată. 

Se duse să deschidă uşa lui Paul. 

Paul intră, scuturându-şi zăpada de pe picioare — un 
bărbat vânjos, bine clădit, îmbrăcat cu un pardesiu 
mototolit şi purtând pe cap o pălărie gri, udă şi informă. 
Semăna cu un fermier roşu în obraji, ce se întoarce acasă 
după ce şi-a terminat treburile seara, ducând o trusă 
medicală în loc de felinar. 

La subţioară avea un ziar împăturit. Doamna Hamilton 
se uită la ziar, apoi schimbă privirea. 

— Bună seara, Paul. Îşi strânse scurt mâna. 

— Mă bucur c-ai venit. Vocea îi era foarte adâncă şi 
caldă; vorbea rar, cântărind cu grijă fiecare cuvânt, ca şi 
cum ar fi scris o reţetă. — Imi pare rău că n-am putut să te 
întâmpin... mamă. 

— Ştii, nu-i nevoie să-mi spui mamă, dacă te deranjează. 

— Atunci n-am să-ţi mai spun. 

Îşi lăsă pălăria şi pardesiul pe un scaun şi puse deasupra 
trusa. Ţinu însă ziarul în mână, înfăşurându-l foarte strâns, 
ca şi cum ar fi dorit să-l folosească drept armă, să 
strivească o muscă sau să cuminţească un căţel 
neastâmpărat. 

Doamna Hamilton se aşeză brusc şi greoi, de parcă 


ziarul ar fi fost îndreptat împotriva ei. Lumina izvorâtă din 
lampa de răchită îi lovi obrazul cu violenţa unei palme. 

— Ce ziar e acela pe care-l ţii în mână? 

— Un cotidian din Detroit. 

— Scrie în el... 

— Da, cuprinde tot. Dar nu pe prima pagină. 

— Sunt şi fotografii? 

— Da. 

— De-ale Virginiei? 

— Una. 

— Dă-mi să văd. 

— Nu-i foarte plăcut, zise el. Ai face mai bine dacă nu te- 
ai uita. 

— Trebuie s-o văd. 

— Perfect. 

Fotografiile ocupau pagina a doua în întregime. Erau în 
număr de trei. Prima, cu subtitlul, Coliba morții, 
reprezenta un cottage cu acoperişul încărcat de zăpadă 
proaspăt căzută şi cu ferestrele opace din cauza gheţei. 
Cea de a doua fotografie înfăţişa un bărbat mlădios şi 
brunet, ce zâmbea aparatului fotografic. Se spunea că este 
Claude Ross Margolis, în vârstă de patruzeci şi doi de ani, 
un antreprenor cu vază, victima loviturilor fatale de cuţit. 

Cea de-a treia fotografie era a Virginiei, deşi nimeni n-ar 
fi recunoscut-o. Stătea ghemuită pe un fel de bancă, 
acoperindu-şi faţa cu mâinile, în timp ce o cascadă de păr 
negru i se revărsa peste încheieturi. Avea pantofi de seară, 
unul din ei fără toc, o rochie lungă şi vaporoasă şi un 
mantou de culoare deschisă. Pe mantou, pe rochie, ca şi pe 
unul dintre pantofi, se vedeau pete întunecate, semănând a 
noroi. Deasupra fotografiei seria: Reținută pentru 
cercetări, iar dedesubt se preciza că Virginia fusese 
identificată a fi doamna Paul Barkeley, în vârstă de 
douăzeci şi şase de ani, soţia unui doctor din Arbana, 
amestecată probabil în asasinarea lui Claude Margolis. 


Doamna Hamilton vorbi în sfârşit strident tremurător. 

— Am văzut mii de fotografii deastea oribile în viaţa 
mea, dar niciodată n-am crezut că într-o zi una din ele va fi 
altfel decât celelalte, că va reprezenta un lucru atât de 
îngrozitor pentru mine. 

Ridică privirea spre Barkeley. Faţa lui Paul rămăsese 
neschimbată, nu părea să fie conştient de faptul că fata din 
fotografie era soţia lui. În mintea doamnei Hamilton începu 
să clocotească o uşoară indignare. Nu-i pasă... ar fi trebuit 
să aibă mai multă grijă de Virginia... atunci acest accident 
nu s-ar fi petrecut... niciodată. De ce nu era cu eă? Sau de 
ce n-a tinut-o acasă? 

Vorbi fără a mai încerca să-şi ascundă indignarea: 

— Unde erai când s-a întâmplat asta, Paul? 

— Chiar aici, acasă. În pat. 

— Ştiai că e plecată? 

— Pleca foarte des în ultima vreme. 

— Şi ai rămas indiferent? 

— Fireşte că n-am rămas indiferent. Din nenorocire, 
trebuie să-mi câştig existenţa. Nu-mi pot îngădui s-o 
urmăresc pretutindeni pe Virginia ca să strâng dovezi. Se 
apropie de barul zidit în perete, în colţul sudic al camerei. 
— Hai să mai bem un ultim whisky înainte de culcare. 

— Nu, mulţumesc. Eu... petele astea de pe haine, Sunt 
pete de sânge? 

— Da. 

— Al cui e sângele? 

— Al lui. Al lui Margolis. 

— De unde ştii ? 

— Există probe de laborator pentru a determina dacă 
sângele e omenesc şi cărei grupe aparţine. 

— Ei bine, la urma urmei, mă bucur că nu-i al ei. Ezită, 
se uită din nou la ziar, apoi îşi mută privirea, ca şi cum ar 
fi vrut să citească articolul, dar se temea. — A fost rănită? 

— Nu. Era beată. 


— Beată? 

— Da. Îşi turnă puţin whisky într-un pahar şi adăugă 
apă. Ridică paharul spre lumină, de parcă ar fi căutat 
microbi într-o eprubetă. — A cules-o o maşină a poliţiei 
rutiere. Au găsit-o rătăcind la vreo patru sute de metri de 
cottage-vi lui Margolis. Ningea din belşug. Se pare că s-a 
rătăcit... 

— Rătăcea prin zăpadă doar în mantoul acela subţire şi 
în pantofii de seară? O, Dumnezeule, nu mai suport. 

— Va trebui să suporţi, spuse el calm. Virginia se bizuie 
pe dumneata. 

— Ştiu. Ştiu că se bizuie. Spune-mi... şi restul. 

— Nu-i prea mult. Cadavrul lui Margolis a fost 
descoperit între timp fiindcă s-a defectat căminul din 
cottage. leşea o groază de fum, cineva a anunţat poliţia, 
iar brigada rutieră l-a găsit înăuntru pe Margolis 
înjunghiat cu propriul lui cuţit. Locuia în cottage-ul aflat 
chiar în afara marginilor oraşului fiindcă îşi închisese casa. 
Soţia lui e plecată în Peru, în vacanţă. 

— Soţia lui! Era căsătorit? 

— Da. 

— Au copii? 

— Doi. 

— Beată, şopti doamna Hamilton. Şi încurcată cu un 
bărbat căsătorit. Trebuie să fie o greşeală, neapărat, e 
neapărat o greşeală. 

— Nu e nicio greşeală. Am văzut-o chiar eu. Mi-a 
telefonat şeriful pe la trei azi-noapte, mi-a spus c-a fost 
reţinută şi de ce. Ţi-am telegrafiat imediat şi-am plecat la 
închisoarea ținutului, unde o transportaseră. Era încă 
beată, nici nu m-a recunoscut. Sau s-a prefăcut că nu mă 
recunoaşte. Cum poţi să-ţi dai seama cu Virginia când 
joacă teatru şi când e serioasă? 

— Eu pot. 

— A, da? Sorbi din băutură. — Şeriful împreună cu 


câţiva agenţi au încercat să obţină o declaraţie de la ea. 
Fireşte, n-au reuşit. Le-am spus că e o prostie să continue 
anchetarea unui om beat în aşa hal; în cele din urmă au 
lăsat-o să se culce din nou. 

— Într-o celulă? Laolaltă cu hoţi, prostituate şi... 

— E singură. Celula, camera mai bine-zis, e curată. Am 
văzut-o. lar paznica, sau mi se pare că se numeşte agentă, 
pare o tânără destul de cumsecade. Cadrul nu e chiar cel 
cu care s-a obişnuit Virginia, dar nu suferă. Nu-ţi face griji 
în privinţa asta. 

— Tu unul nu pari să-ţi faci griji deloc. 

— De foarte mult timp sunt mereu preocupat. Ezită; se 
uită de-a lungul camerei spre ea, de parcă s-ar fi întrebat 
cât voia să audă din adevăr. 

— E mai bine să afli de pe acum... Virginia are să-ţi 
spună... că acest prim an al căsătoriei noastre a mers 
prost. Cel mai prost an din viaţa mea şi poate şi cel mai 
nenorocit din viaţa Virginiei. 

Faţa doamnei Hamilton păru că se mototoleşte ca o 
hârtie strânsă în palmă. 

— De ce nu mi-a spus şi mie cineva? Virginia mi-a scris; 
Carney mi-a scris. Nimeni nu mi-a spus nimic. Mi-am 
închipuit că lucrurile merg bine, că Virginia s-a cuminţit 
alături de tine şi că în sfârşit e fericită. Acum descopăr c- 
am fost înşelată. Nu s-a cuminţit. Se întâlnea cu bărbaţi 
căsătoriţi, se îmbăta, se purta ca o prostituată de rând. lar 
acum, ruşinea asta îngrozitoare. Pur şi simplu nu ştiu ce să 
fac, ce să cred. 

Paul îi sesiză întrebările din privire şi se întoarse 
ridicând iar paharul în lumină. 

— Am făcut tot ce-am putut. Am angajat un avocat. 

— Dar ce avocat ! Un om fără experienţă. 

— Mi-a fost recomandat. 

— Nu-i destul de bun. Virginia trebuie să-i aibă pe cel 
mai bun. 


— Ar trebui, într-adevăr, spuse el sec. Din păcate nu-mi 
pot îngădui să-l angajez pe cel mai bun. 

— Eu una pot. Banii nu contează. 

— Chestia asta cu banii-nu-contează e puţin cam 
demodată, mă tem. Lăsă jos paharul gol. — Mai eo 
problemă. Dacă Virginia e nevinovată, n-are nevoie de cel 
mai bun avocat. Acum, iartă-mă, dar mă duc să mă culc. 
Trebuie să mă scol devreme. Cred că ţi-a arătat Carney 
camera dumitale? 

— Da. 

— Fă-te comod. Casa e a dumitale, adăugă el cu un 
zâmbet uşor şi ironic. Ca şi ipoteca şi toate celelalte. 
Noapte bună, doamnă Hamilton. 

— Noapte bună. Ezită o fracțiune de secundă înainte de 
a adăuga: băiatul meu. 

Paul ieşi din încăpere. Doamna Hamilton îl urmări cu 
privirile; ochii i se uscaseră cu desăvârşire, erau duri şi 
cenuşii ca granitul. 

Fermier-cu-mutră-roşie, îşi spuse ea cu răutate. 


TREI 


VARA, cărămizile roşii ale tribunalului erau acoperite de 
iederă murdară, iar iarna de zăpadă murdară. Clădirea 
fusese ridicată într-o piaţă largă, odinioară în plin centrul 
oraşului. Dar oraşul se mutase la apus, abandonând 
tribunalul ca pe un copil vitreg urât, lăsându-l în partea 
răsăriteană, să se descurce printre depozitele de mobilă, 
staţiile de benzină şi birturile cu bere şi sanvişuri. 


Peste drum de intrarea principală se afla un magazin 
general. Meecham îşi parcă maşina în faţa acestuia. Deşi 
uşile magazinului erau încă închise, înăuntru se vedea 
mişcare. Vânzătorii se învârteau apatici printre standuri, 
leneviţi de somn şi de tristeţea dimineţii de iarnă, cu nimic 
diferită de cea a nopţii. Felinarele ardeau încă, cerul era 
întunecat, aerul greu şi umed. 

Meecham traversă strada. Se simţea toropit şi ar fi dorit 
să fi rămas în pat până s-ar fi luminat de ziuă. 

În faţa tribunalului fusese ridicat un pom de Crăciun de 
vreo zece metri; patru deţinuţi de la închisoarea ținutului 
orânduiau sub supravegherea unui agent, şiraguri de 
becuri colorate. Agentul purta urechelnițe portocalii 
flauşate şi bătea ritmic, cu picioarele, trotuarul, fie ca să 
se încălzească, fie că n-avea altceva de făcut. 

Când se apropie Meecham, cei patru deţinuţi se opriră 
să-l privească, aşa cum se opreau să privească pe oricine 
trecea, fiindcă ştiau că au tot timpul la dispoziţie şi nu 
pierd nimic dacă întârzie. 

— Daţi-i bătaie, băieţi. Agentul îşi frecă mâinile. 

— Ce-ai păţit, Joe, ai paralizat, sau ce s-a întâmplat? 

Joe se uită în jos din vârful scării, râse şi îşi arătă dinţii 
de sus, îmbrăcaţi în aur. 

— Nu ti-ar plăcea, Huggins, să fii acasă şi să bei un rom 
fierbinte pe cinste? Ce zici? 

— Nu mă ating de băutură, răspunse Huggins. Bună 
dimineaţa, Meecham. 

— Bună dimineaţa, rosti Meecham, dând din cap. 

— Te-ai sculat devreme ca să prinzi viermi pentru 
pescuit? 

— Chiar aşa. 

Huggins arătă cu degetul mare spre scară. 

— Eu unul încerc să vâr în ticăloşii ăştia spiritul 
sărbătorii Crăciunului. 

Trei din oameni râseră. Cel de al patrulea scuipă în 


zăpadă. 

Meecham intră în tribunal. Caloriferele mergeau din plin 
şi radiatoarele demodate zdrăngăneau ca nişte fantome ce- 
şi agită lanţurile. Meecham transpirase până să ajungă la 
mijlocul coridorului, iar traheea îi eră fierbinte şi uscată, 
parcă ar fi respirat foc. 

Coridorul principal mirosea a lemn şi a ceară proaspătă 
dar, când cobori la stânga scărilor, apăru un alt miros, 
copleșindu-le pe celelalte, mirosul de dezinfectant. 

Uşa pe care stătea scris $eriful ținutului, era deschisă. 
Meecham intră în anticameră şi se aşeză pe unul din 
scaunele tari, aliniate lângă perete, ca nişte deţinuţi muţi 
şi nemişcaţi. Anticamera era goală, deşi într-un colţ 
atârnau într-un cuier un palton şi o pălărie bărbătească, 
iar într-o scrumieră de pe ghişeul de lemn zgâriat se 
consuma un chiştoc. Meecham se uită la ţigară dar nu făcu 
niciun gest ca s-o stingă. 

Uşa de la biroul şerifului se deschise brusc şi zgomotos, 
şi Cordwink apăru. Era un bărbat înalt, subţire ca un 
chibrit, cu părul cărunt tăiat scurt, ca să-i ascundă 
cârlionţii. Având genele creţe. Cei cinzeci de ani de viaţă 
grea nu se vedeau decât când era obosit, când se certa cu 
nevasta pe chestiuni de bani sau din pricina vreunuia din 
copii. 

— Ce cauţi pe aici aşa devreme? întrebă Cordwink. 

— Vreau să-ţi urez cel dintâi sărbători fericite. 

— Voi, avocaţii ăştia tineri şi deştepţi, mă scoateţi din 
sărite. Da. Se strâmbă văzând ţigarea care fumega în 
scrumieră. 

— Ce dracu faci, vrei să dai foc clădireii? 

— Nu-i ţigara mea... 

— Doar aşa ai putea să-ţi scoţi clienta de-aici. 

— A, da? Meecham îşi aprinse o ţigară şi folosi chibritul 
ars ca să strivească resturile de tutun din scrumieră. — Ai 
mai dezgropat informaţii noi? 


— Merită să-ţi spun? zise Cordwink şi râse. Voi, avocaţii 
ăştia blestemaţi, n-aveţi decât să vă bateţi singuri capul. 

— Eşti cam acru în dimineaţa asta, şerifule. 

— Am o meserie acră. Am de-a face cu oameni acri, aşa 
că şi eu sunt acru. Deci? 

— Deci n-ai obţinut o declaraţie de.la doamna Barkeley. 

— Fireşte c-am obţinut. 

— Ce fel? 

— Cum că-s un caraghios, un analfabet, o scârba. 
Meecham rânji. — Ţi se pare comic, nu Meecham? 

— Nu prea. 

— Ei bine, află c-am absolvit Universitatea din 
Wisconsin, seria 1922. 

— Curios, eu mi-am închipuit c-ai studiat la Harvard. Te 
porţi şi vorbeşti ca un... 

— Voi, avocaţii ăştia tineri şi deştepţi mă scoateţi din 
sărite. Bombăni. — Da. Ei bine, nu-mi pasă dacă dă sau nu 
o declaraţie. O avem aici... 

— Poate. 

— Până şi tu ar trebui să fii atât de deştept ca să-ţi dai 
seama. Mai bine ai începe să consulţi codurile ca să 
găseşti justificări fanteziste pentru legitimă apărare. Ai 
grijă să-ţi asiguri un juriu simpatic şi stupid, apoi înjură-i 
pe poliţişti, dă drumul la lacrimi şi plasează câteva citate 
din Biblie — să fiu al dracului! Mi-e greață. Ce mod şi ăsta 
de a-ţi câştiga existenţa, să pui piedici în calea justiţiei! 

— Am mai auzit placa asta, şerifule. Hai să renunţăm la 
ultimul refren. 

— Crezi că sunt scrântit? 

— Fireşte. 

Cordwink apăsă pe o sonerie de pe ghişeu. 

— N-o să-ţi meargă să pledezi pentru legitimă apărare. 
Fata n-are niciun semn pe ea, nici o tăietură, nici o 
zgârietură, nici o vânătaie. 

— Nu e nevoie să dovedesc că primejdia pe care a 


înfruntat-o era în mod obiectiv reală şi iminentă, ci doar că 
Virginia şi-a închipuit că avea motive să creadă că era 
reală şi iminentă. 

— Nu eşti la tribunal, aşa că slăbeşte-mă cu jargonul 
ăsta. Mi-e silă. 

Şeriful apăsă din nou pe o sonerie şi o clipă mai târziu o 
tânără într-o rochie verde intră veselă în cameră, învârtind 
în mână un inel cu chei. 

Îl salută pe Meecham, dezgolindu-și dinţii albi şi 
frumoşi. 

— lar aţi venit, domnule Meecham. 

— Exact. 

Ar trebui să vă mutaţi aici. Îşi îndreptă zâmbetul către 
Cordwink. — Nu-i aşa, şerifule? 

— Perfect adevărat, zise Cordwink. Drept ar fi să fie plin 
de avocaţi pe aici. Se îndreptă spre biroul lui. — 
Domnişoară Jennings, condu-l pe domnul în budoarul 
doamnei Barkeley. 

— Bine. Cordwink trânti uşa în urma lui, iar domnişoara 
Jennings adăugă şoptind teatral: Dumnezeule, dar nervoşi 
mai suntem în dimineaţa asta! 

— O fi din cauza vremii. 

— Să ştiţi că şi eu cred la fel, domnule Meecham. Pe 
mine una vremea nu mă deranjează. Nu ţin seama de ea. 
Când vine iarna, ştiu că primăvara nu-i departe. 

— Frumoase cuvinte. 

— Shakespeare. Ador poezia. 

— Bravo. Bravo. Porni în urma ei pe coridor. 

— Ce face doamna Barkeley? 

— A dormit bine şi a luat un mic-dejun copios. Cred că i- 
a trecut mahmureala. Dumnezeule, a fost groaznic. 
Descuie uşa din capătul coridorului şi o ţinu deschisă astfel 
ca Meecham să poată intra primul. — Mi-a cerut rujul. E 
semn bun. 

— Poate. Dar nu ştiu ce fel de semn bun. 


— O, sunteţi cinic, asta e. Foarte mulţi oameni sunt 
cinici. Mama îmi spune adeseori: „Mollie, dragă, te-ai 
născut zâmbind şi probabil că ai să mori cu zâmbetul pe 
buze”. 

Meecham tresări. 

— Eşti o fată norocoasă. 

— Da, Sunt norocoasă. Pur şi simplu nu mă pot să nu 
văd partea veselă a lucrurilor. 

— Ce bine pentru dumneata! 

Secţia de femei a blocului era goală, cu excepţia 
Virginiei. Domnişoara Jennings descuie uşa celulei. 

— Doamnă Barkeley, iar a venit domnul acela. 

Virginia stătea pe patul ei strâmt de campanie şi citea 
sau se prefăcea că citeşte o revistă. Avea pe ea o rochie 
galbenă de lână şi sandale maron, aduse de Meecham în 
după-amiaza din ajun; îşi periase cu grijă părul negru de 
pe fruntea înaltă. Işi făcuse buzele artistic cu rujul 
domnişoarei Jennings, desenând o linie mai plină şi mai 
largă a buzelor decât era în realitate. La lumina unicului 
bec din tavan pielea îi părea netedă şi rece ca marmora. 
Lui Meecham îi fu cu neputinţă să-şi închipuie ce emoţii 
simţea, sau ce se petrecea în dosul ochilor ei distanţi şi 
frumoşi. 

Virginia îşi înălţă capul şi îl fixă lung şi duşmănos, ceea 
ce îi aminti de doamna Hamilton, deşi între mamă şi fiică 
nu exista nici cea mai mică asemănare fizică. 

— Bună dimineaţa, doamnă Barkeley. 

— De ce nu mă scoţi de aici? răspunse ea sec. 

— Incerc s-o fac. 

Păşi în celulă şi domnişoara Jennings închise uşa după 
el, fără însă s-o încuie. Se retrase într-un colţ al camerei şi 
se aşeză pe o bancă, lângă uşă. Fredonă câteva măsuri, cu 
un aer foarte degajat, ca să arate lui Meecham şi Virginiei 
că n-avea intenţia să tragă cu urechea. 

— Am s-o aplic pe şosea... 


— Auzi cum cânta, zise Virginia. Fluieră. Citează versuri. 
E aşa de veselă că mă înnebuneşte. Trebuie neapărat să 
mă scoţi deaici. 

— Încerc. 

— Ai mai spus-o. 

— Şi o repet. Îmi permiţi să stau jos? 

— Mi-e indiferent. 

Se aşeză la capătul patului pliant. 

— Ţi-a trecut mahmureala? 

— Mă simt perfect. Dar sunt purici pe aici, sau altceva. 
Am gleznele pline de băşici roşii. N-ai uitat s-aduci DDT? 

— Am adus. Scoase din buzunarul paltonului o sticluţă 
cu DDT şi i-o înmână. 

Virginia citi eticheta şi se încruntă. 

— Nu-i decât o soluţie de doi la sută. 

— N-am putut s-aduc alta mai tare. 

— Ba da. 

— Să zicem, dar n-am adus. 

— Ce, ţi-a fost frică c-am s-o beau într-o criză de 
remuşcări? 

— M-am gândit şi la asta, zise Meecham. Nu te enerva. 
Mama dumitale are să vină în curând. 

— Când ? 

— La nouă şi jumătate. 

— Arăt ca lumea ? 

— Superb. Absolut superb. 

— Nu spune asta. Ştiu că nu sunt drăguță. 

— Avem păreri opuse în atâtea privinţe, încât hai să fim 
măcar acum de acord, zise Meecham zâmbind. Cum de ţi-a 
venit ideea trăsnită că nu eşti drăguță? 

— Ştiu eu că nu sunt. Să nu mai discutăm. 

— Foarte bine. Îi oferi o ţigară, dar ea clătină din cap. 

— Să vorbim despre Cordwink. Dacă-i dai astăzi o 
declaraţie, te eliberează. 

— N-am să-i dau nici bună ziua. 


— De ce nu? 

— Ştiu eu ce fac, zise ea şi strânse buzele. Dacă refuz să- 
i declar ceva lui Cordwink, n-are cu ce să mă înfunde mai 
târziu. 

— Raționamentul e sănătos, deşi oarecum limitat. 

— În afară de asta, acum, c-a venit mama, are ea grijă 
de toate. 

— A, da? 

— Aşteaptă şi-ai să vezi. 

— Mama dumitale, zise Meecham foarte sec, e fără 
îndoială o femeie energică şi perseverentă, dar nu poate 
juca pe degete întregul departament al şerifului. 

— Crede în mine, răspunse ea şi-l privi cu încăpățânare. 

— Nu-mi pasă  dacă-şi închipuie că eşti regina 
primăverii, convingerea unei mame nu-i suficientă ca să te 
bazezi pe ea la tribunal. 

— Nici n-ajung la tribunal. 

— Serios? 

— Nu sunt vinovată. Nu l-am ucis eu. Ridică vocea. — Ai 
auzit, domnişoară — care-tragi-eu-urechea? Nu l-am ucis 
eu pe Margolis. 

Domnişoara Jennings începu să fredoneze din nou Tar tu 
ai s-o apuci pe drum în jos... 

— Asta tot e ceva, zise Meecham. O negare. O poţi 
susţine? 

— Deocamdată atât declar. 

— De ce? 

— D-aia. 

— Fiindcă nu mai ţii minte, zise Meecham. După testul 
laboratorului, aveai 2,23 alcool în sânge. 

— Ce înseamnă asta? 

— Că erai beată criţă. 

Obrajii Virginiei se colorară uşor. 

— Mama ştie? 

— Trebuie să fi aflat până la ora asta. 


— O să fie furioasă. E abstinentă. Vorbi foarte serios, ca 
şi cum ar fi fost acuzată de beţie şi nu de crimă. 

— Deci nu-i dai o declaraţie lui Cordwink? 

— Nu pot. Nu pricepi? Nu pot să-i spun că nu-mi 
amintesc nimic, o să-mi arunce cu dosarul în cap. 

— Asta o va face oricum. 

— Recunosc c-am fost cam ameţită sâmbătă seara, zise 
ea şi-şi muşcă buza inferioară. 

— Ai fost beată criţă, doamnă Barkeley. Nu doar 
ameţită. 

— Încetează s-o mai repeţi! Ce cauţi aici, la urma urmei? 
N-am nevoie să-mi spui ce să fac. 

— Eşti sigură? 

Se aşternu tăcerea. Domnişoara Jennings căscase ochii 
de curiozitate, dar continua să fredoneze curajos, bătând 
tactul cu piciorul stâng. 

— N-ai fost beată toată seara de sâmbătă. Ce s-a 
întâmplat mai devreme, înainte de a fi fost ucis Margolis? 

— Am dansat şi-am comandat ceva de mâncare. 

— V-aţi certat pe la unsprezece şi jumătate. 

— Claude şi cu mine eram foarte buni prieteni, zise ea 
rigid. 

— E trecut în declaraţie, doamnă Barkeley. O chelnăriţă 
de la restaurantul „Top Hat” îşi aminteşte de voi; te-a 
identificat după fotografie. În mijlocul certei te-ai sculat şi- 
ai plecat; peste câteva minute Margolis te-a urmat. Unde 
v-aţi dus? Sau vrei să-ţi spun eu? 

— Fiindcă îţi place să vorbeşti atâta, spune-mi. Cuvintele 
erau arogante, fără a fi însă rostite arogant. Vocea îi 
tremura şi Meecham se întrebă dacă Virginia se speriase 
la gândul că se va întâlni cu mama ei. Până atunci nu 
trădase nici un semn de teamă. 

— Te-ai dus la un restaurant unde se serveşte bere şi 
covrigi, câteva case mai jos, pe aceeaşi stradă. Localul era 
plin de studenţi care vin sâmbătă seara. Acolo te-a ajuns 


din urmă Margolis. Stăteai la bar şi vorbeai cu un bărbat 
când a venit Margolis. Te-ai ridicat şi-ai plecat împreună 
cu Margolis, iar celălalt bărbat s-a ridicat şi a plecat şi el, 
după cum declară unul din barmani, care însă nu ştie dacă 
bărbatul a plecat cu dumneata sau dacă pur şi simplu a 
plecat acasă fiindcă se apropia ora de închidere a localului. 
Care-i adevărul? 

— Încetează! Virginia lovi cu pumnul marginea patului 
pliant. — Trebuie să intri în toate amănuntele astea? 

— Trebuie s-o facă cineva. Nu putem sta aici degeaba, 
doar spre a ne îngriji amnezia. 

— Eşti foarte obraznic pentru un avocat plătit. 

— lar dumneata eşti foarte puţin dispusă să colaborezi; 
uiţi că următorii douăzeci de ani ai putea să ţi-i petreci 
alegând rufele murdare la spălătoria închisorii. 

— Urâtă remarcă. Fata se făcuse albă ca hârtia, iar 
pielea i se întinsese parcă, devenind transparentă pe 
pomeţi. — N-am s-o uit. 

— Sper că nu, zise Meecham. Există un amănunt foarte 
interesant legat de descoperirea cadavrului lui Margolis. [i 
lipseşte portvizitul. 

— Şi ce importanţă are? 

— Prietenii lui pretind c-avea întotdeauna asupra lui o 
mare sumă de bani. 

— E adevărat. 

— Asta mă face să mă gândesc la străinul necunoscut de 
la bar. Presupun că nu i-ai luat dumneata portvizitul lui 
Margolis. 

— De ce să i-l iau? 

— Fiindcă eşti lefteră. 

— Aşadar ai verificat. Ți-e teamă că n-ai să fii plătit? 

— Da, am verificat. N-ai plătit nici maşina, casa e 
ipotecată, soțul dumitale e... 

— Nu-l vâri pe Paul în treaba asta! se răsti ea. Şi să-ţi 
între bine în cap un lucru... dacă aş avea nevoie de bani, n- 


aş fi obligată să fur portvizite. 

— Poţi să ceri de la mama dumitale. 

— Da, pot să-i cer. 

— Uite, ai prilejul. Meecham se uită la ceas. 

— Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. 

Lumina de deasupra se stinse brusc, iar razele slabe ale 
soarelui se  strecurară printre gratiile ferestrei ca 
speranţele timide. 

Virginia se sculă şi se uită pe fereastră la micul pătrat 
de cer. 

— Nu pot să mă întâlnesc cu ea aici. Trebuie să găsim 
alt loc. 

— Să văd ce se poate face. Meecham deschise uşa 
celulei, şi ieşi. — Domnişoară Jennings! 

Domnişoara Jennings se apropie învârtind cheile. 

— Aţi terminat deocamdată? 

— Mama doamnei Barkeley vine s-o viziteze. Nu s-au 
văzut de un an. Mă gândesc dacă n-am putea să trecem în 
altă cameră pentru o vreme, domnişoară Jennings. 

— Cred că da. Am să mă interesez. La urma urinei e 
mama ei bună. Se uită nesigură la Virginia. — Va trebui să 
stau cu dumneavoastră tot timpul. Domnul Meecham poate 
să discute cu dumneata în particular, fiindcă e avocatul 
dumitale. Dar oricine altul... Sunt reguli, chiar când e 
vorba de o mamă. 

— Ce crezi c-o să facă, zise Virginia, o să-mi strecoare o 
pâine cu o pilă înăuntru? 

Domnişoara Jennings râse înfundat. 

— Face nişte glume grozave, nu-i aşa, domnule 
Meecham? 

— Absolut grozave. Avocatul o preveni din priviri pe 
Virginia, care se duse şi se aşeză din nou pe patul pliant, 
cu spatele la cei doi. 

Domnişoara Jennings încuie uşa celulei. 

— Mă duc să-l întreb pe şerif dacă putem folosi biroul lui 


personal. Dar nu garantez nimic. În dimineaţa asta nu e în 
toane bune. 

— Oricum, îţi mulţumesc că încerci. După plecarea 
domnişoarei Jennings se adresă printre gratii Virginiei: — 
Cred c-a venit timpul să cauţi să-ţi câştigi câţiva prieteni şi 
să-i convingi pe oameni. 

— Serios? 

— Prefă-te. Eşti o fiinţă nevinovată, ai făcut o porcărie, 
iar acum bătrâna şi scumpa dumitale mamă a venit să te 
vadă de pe dealurile îndepărtate. 

— Ce prostie! E o farsă greu de înghiţit. 

— Prostie sau nu, încearcă totuşi, spuse Meecham. 
Apropo. O cunoști pe nevasta lui Margolis ? 

— Am întâlnit o. Are un ten urât. 

— Cum ai întâlnit-o? 

— Nu te priveşte. 

— Tot ce e în legătură cu dumneata ma priveşte până 
când ieşi definitiv de aici. Cum l-ai întâlnit pe Margolis? 

— Mi-a construit casa. Adică pentru mine şi pentru Paul. 

Domnişoara Jennings se întoarse şi deschise din nou uşa 
celulei. 

— Doamnă Barkeley, mama dumitale te aşteaptă în 
biroul  şerifului. Dumnezeule, nu seamănă deloc cu 
dumneata, poate doar la ochi. Mă fascinează asemănările 
de familie. Uite, ia pudriera mea ca să vezi cum arăţi. 

— Ştiu cum arăt, zise Virginia. 

— De ce nu eşti mai amabilă? Zâmbind vesel, 
domnişoara Jennings vâri în buzunar pudriera — Arăţi 
prost dispusă, dacă vrei să ştii adevărul. 

Virginia deschise gura ca să-i răspundă, dar surprinse o 
nouă privire prevenitoare din partea lui Meecham şi se 
răzgândi. O urmă tăcută pe domnişoara Jennings de-a 
lungul coridorului. Era calmă la faţă, aproape împietrită, 
deşi mergea ca şi cum şi-ar fi păstrat cu greu echilibrul. 

— Să rămân? o întrebă Meecham. 


Virginia se întoarse pe jumătate şi îi răspunse peste 
umăr: 

— La ce bun? Iată răspunsul meu. 

— Foarte bine. 

Rămase în urma celor două femei. Când ajunseră 
aproape de biroul şerifului, Virginia o luă înainte, alergând 
cu paşi mici şi repezi. 

— Mămico! Mămico! 

Meecham se întrebă amărât dacă purtarea ei era 
sinceră, sau dacă nu era o farsă greu de înghiţit. Trecu 
încet mai departe de uşa deschisă. Doamna Hamilton o 
ţinea pe Virginia în braţe, legănându-se tristă şi fericită. 
Plângea: plângea şi Virginia, iar faţa domnişoarei Jennings 
se boţise de parcă se pregătea şi ea să plângă. Toate trei 
arătau atât de comic încât, o clipă, lui Meecham îi veni să 
râdă. 

Clipa trecu. 

— Ginny, scumpo! Fetiţă scumpă! 

Dumnezeule, îşi spuse Meecham, şi se îndepărtă cât 
putu de repede ca să nu le mai audă. 

La picioarele scărilor care duceau la primul etaj şedea 
pe o bancă un bărbat cu spatele rezemat de perete. 

Meecham îl privi lung şi curios; trecu pe lângă el, iar 
bărbatul îi întoarse privirea inconştient, ca unul obişnuit să 
atragă atenţia. În ciuda iernii, nu purta nici palton şi nici 
pălărie, iar pielea îi era foarte palidă, ca şi cum ar fi trăit 
mult timp într-o pivniţă, departe de lumina soarelui. Era 
încă tânăr. La chip arăta chiar mai tânăr decât Meecham, 
dar trupul era al unui bătrân, care a dus o viaţă 
destrăbălată — umeri gârboviţi, încheieturile ca nişte 
scoabe, o burtă uriaşă şi căzută, pe care încerca s-o 
ascundă ţinându-şi braţele încrucişate în faţă. 

Îl privi pe Meecham cu ochii lui enormi, înfipţi în faţa-i 
slabă şi inteligentă, se sculă opintit şi penibil, ca o femeie 
însărcinată în ultimele luni, şi o porni pe coridor. 


Meecham urcă scările. Afară, luminile din pomul de 
Crăciun fuseseră orânduite şi aprinse, dar nu se vedeau 
prea bine fiindcă strălucea soarele. 


PATRU 


CÂND Meecham sosi la casa Virginiei, aproape că se 
lăsase întunericul iar zăpada cădea din nou, o zăpadă fină 
şi strălucitoare, o pulbere de diamante. 

Alice îl întâmpină în uşă. Cu toate că n-o mai văzuse 
decât o singură dată în noaptea trecută, îi părea foarte 
cunoscută, ca o soră mai mică. Se uită de sus la ea, cu o 
privire critică, frăţească. Fata purta o rochie vişinie, care 
nu o prindea; liniile erau prea drepte, iar culoarea prea 
vie. 

— Să intru? întrebă Meecham. 

— Da, aşa cred. 

— Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă. 

— Nu Atât că nu-s decât eu acasă. Doctorul Barkeley şi 
doamna Hamilton sunt plecaţi. 

— Perfect. Poate c-am venit prea devreme. 

— Devreme? 

— Am fost invitat la ceai. Se uită la ceas. — La cinci. E 
cinci acum. 

— Nu mi-a spus nimeni. Doamna Hamilton a lipsit toată 
ziua. 

Meecham îşi scoase paltonul şi îl aşeză pe un scaun în 
timp ce Alice îl urmărea, părând încă intrigată şi oarecum 


neprietenoasă. 

— De ce v-a invitat la ceai? 

— Poate că doreşte să-mi ghicească în frunzele de ceai. 
Ar fi foarte interesant, adăugă el cu un zâmbet sec. S-ar 
putea să fiu pe cale să primesc nişte bani, sau să cunosc o 
blondă scundă şi bănuitoare. 

— Nu sunteţi spiritual. 

— Atunci încetează de-a mai face pe bănuitoarea. 

— Nici nu o fac. 

— Cum vrei. 

Traversă camera şi rămase cu spatele spre cămin, 
sprijinindu-și o parte din greutate pe braţul stâng. Nu-şi 
ţinea niciodată trupul absolut drept. Când mergea se 
ghemuia, iar când stătea în picioare se sprijinea 
întotdeauna de ceva, de parcă ar fi petrecut prea mult timp 
într-o maşină sau la birou. 

— Unde-i doamna Hamilton? 

— La cinema. A telefonat la prânz şi mi-a comunicat că 
are intenţia să rămână în oraş la dejun, să facă nişte 
cumpărături şi să între la un cinema. Părea foarte veselă şi 
vioaie, ca şi cum s-ar fi dus să chefuiască. 

— Poate că s-a dus. 

— A, nu. Nu bea. 

— Nu m-am gândit la un astfel de chef. 

— Atunci de ce nu spuneţi ce gândiţi? 

— Poate c-am să spun într-o bună zi. 

— Mor de nerăbdare. 

— De ce eşti atât de agresivă? 

— Sunteţi atât de condescendent... 

— Nu cred, spuse el grav. De fapt, de asta sunt derutat. 
Dacă mă duc la capătul străzii A Cincea şi mă uit pe 
fereastra unei case, a oricărei case, pot să-ţi spun foarte 
multe despre cei care locuiesc înăuntru. Nu sunt însă 
obişnuit cu astfel de case, cu fete ca Virginia sau cu femei 
ca doamna Hamilton. 


— Sau ca mine? întrebarea scăpă involuntar, ca aţa de 
pe mulineta unei undiţe într-o clipă de neatentie. 

— Cred că ştiu destule despre dumneata. Alice. 

— A, da ? Aţi întâlnit zeci ca mine, cred? 

— Câteva. 

Alice se întoarse ca să nu i se vadă roşeaţa care, de 
furie, îi năpădise fata. 

Meecham nu i-o văzu, dar îi bănui prezenta. 

— De ce te-ai supărat? 

— Nu m-am supărat. 

— Ai vrea să fii absolut unică, nu-i aşa? Un vițel cu trei 
capete sau cam aşa ceva? 

— Nu. Aş vrea totuşi, îşi spuse violent, aş vrea să fiu 
absolut unică. 

— Îmi pare rău dacă te-am jignit, spuse el cu un zâmbet 
slab. Atât doar c-am văzut o dată un vițel cu trei capete 
care n-a dorit altceva decât să fie o fiinţă obişnuită. 

— Ce conversaţie ridicolă, spuse Alice. Mai bine v-aţi 
vedea mai departe de treabă, uitându-vă pe ferestrele 
casei de la capătul străzii A Cincea, domnule Meecham. 

— Nu mă uit prin case... 

— Aţi spus-o totuși... 

— Am spus că aş putea să mă uit. 

— Orice se poate. Nu-i nevoie de pregătire specială ca 
să tragi cu ochiul pe ferestre. 

— Nu trag cu ochiul pe ferestre. 

— Aşa aţi spus. 

— N-am spus că... 

— V-am auzit foarte limpede. 

Meecham clătină din cap exasperat. 

— Perfect. Perfect. Trag cu ochiul pe fereastră. 

— Vă cred în stare. 

— Cred că mi-am schimbat părerea în privinţa dumitale, 
Alice. Eşti într-adevăr unică. Absolut unică şi imposibilă. 

Alice îl privi lung şi cu milă. 


— Prefer să fiu imposibilă, decât banală. Doamna 
Hamilton spune că pot fi orice aş vrea. 

— Doamna Hamilton e o expertă în chestii de astea? 

— Este expertă în multe lucruri. 

— Eu n-aş fi prea sigur. Nu te bizui prea tare pe cucoana 
asta. Ar putea să te lase baltă. 

De afară se auzi zgomotul unor paşi trecând prin patio. 
Peste o clipă, uşa de la intrare se deschise violent şi 
doamna Hamilton năvăli în odaie. Mantoul îi flutura 
descheiat, iar pălăria îi alunecase pe ceafă. Părea agitată, 
îmbătrânită şi speriată. 

Când se întoarse să închidă uşa, pachetele pe care le 
ducea îi scăpară din braţe şi căzură jos. Se auzi un pocnet 
înfundat de sticlă spartă şi, aproape imediat, un miros de 
liliac se răspândi puternic în încăpere, ca o amintire a 
primăverii. 

— Stinge luminile, Alice, spuse ea. Nu pune întrebări. 
Stinge-le. 

Alice făcu aşa cum i se ceruse. Pe întuneric, mirosul de 
liliac părea şi mai apăsător, iar răsuflarea gâfâită a 
doamnei Hamilton se înălța şi cobora în beznă. 

— E cineva afară. Un bărbat. Mă urmăreşte. 

Meecham tuşi discret. Doamna Hamilton luă tusea lui ca 
un semn de neîncredere. 

— Nu, nu aiurez, domnule Meecham, se răsti ea. M-a 
urmărit de la staţia autobuzului. N-am putut să iau un taxi 
în centru aşa c-am venit cu autobuzul. M-a urmărit. Cred 
că vrea să mă jefuiască. 

— Poate că locuieşte într-una din casele de prin 
apropiere, zise Meecham. 

— Nu. A venit după mine vădit şi fără să se ascundă. 
Când am iuţit pasul, l-a iuţit şi el, iar când m-am oprit, s-a 
oprit şi el. Atitudinea lui are ceva sadic. 

— E probabil vreun vecin care se amuză speriind 
femeile, zise Meecham. Sau un polițist, îşi spuse el, poate 


unul din oamenii lui Cordwink. 

— Ultima oară când l-am văzut se ascunsese în dosul 
gardului de cedri. Traversă camera îndreptându-se spre 
fereastră şi arătă cu degetul. — Chiar la intrarea aleii. Ar 
putea să fie încă acolo. 

— Am să ies să mă uit. 

— Şi dacă-i primejdios? Ar fi mai bine să telefonăm la 
poliţie. 

— Mai întâi să vedem dacă mai e acolo, zise Meecham. 

Afară continua să ningă. Meecham se simţi bine după 
căldura din casă. Trecu prin patio şi pe alee, puţin 
nedumerit, conştient că cele două femei îl urmăreau de la 
fereastră şi nesigur cât de departe vedeau, întrucât nu era 
complet întuneric. 

Până să ajungă la cotitura aleii, zăpada încetă să-i mai 
pară atât de plăcută. Cu o insistenţă calmă, i se infiltrase 
în pantofi, în mânecile paltonului şi pe sub guler. li era 
frig, se simţea ud şi caraghios. 

Spuse cu o voce tare, dar nu atât de tare şi de fermă 
cum intenţionase: 

— Hei! Tu, ăla din dosul gardului! Ce faci acolo? 

Nu-i răspunse nimeni. Nici nu se aşteptase. Bătrână 
probabil că-şi  închipuise întreaga poveste. Bezna, 
oboseala, o stradă pustie, paşi în urmă — toate la un loc 
constituiau o hrană bogată pentru imaginaţie. 

Îşi ridică gulerul de la palton ca să se apere de zăpadă şi 
era pe punctul să se întoarcă spre casă, când, din umbra 
gardului se desprinse un om. Se mişca asemeni unui 
bătrân, părul şi sprâncenele îi erau albe, dar albeaţa se 
datora zăpezii. Stătea cu spatele spre un felinar, aşa încât 
faţa i se vedea vag în amurgul tot mai întunecat. Paltonul 
prea mare, de culoare deschisă, atârna pe el ca un cort. 

— Ce fac aici? spuse el. Aştept doctorul. 

— În dosul gardului viu? 

— Nu, domnule. Avea un glas uşor strident, serios, ca al 


unui şcolar. — Am avut intenţia să mă duc la el, la cabinet, 
dar m-am gândit mai bine să stau aici şi să admir noaptea. 
Îmi plac nopţile de iarnă. 

— E cam frig, nu? 

— Mie nu mi-e frig. Şi apoi îmi place mirosul de cedru, 
îmi aminteşte de Crăciun. N-am să sărbătoresc Crăciunul 
anul ăsta. Îşi şterse zăpada din sprâncene cu dosul mâinii 
goale. — Fireşte, nu-l aştept de fapt pe doctor. 

Privirea lui Meecham deveni atentă şi bănuitoare. 

— A, da? 

— Desigur c-am să-l văd. În fond aştept... cum aşteptaţi 
şi dumneavoastră, dacă aţi şti... o destinaţie, o finalitate, 
sfârşitul unui anume lucru. Cazul meu e oarecum special. 
Aştept sfârşitul fricii. 

Aveam dreptate, îşi spuse Meecham. E un ţicnit de prin 
apropiere. 

— Mai bine ţi-ai alege un alt loc mai plăcut de aşteptat! 
Pleacă de aici. Nu vrem niciun fel de încurcături. 

Omul păru că nu-l aude. 

— Am murit de o mie de ori de frică. O mie de morţi, 
când şi una ar fi fost de ajuns. Ce imensă ironie! 

— Mai bine ai pleca, du-te acasă şi încearcă să te culci. 
Ai familie? 

— Familie? Tânărul râse. Am o mare familie. 

— Poate că te aşteaptă. 

— Nu mă duc acasă în seara asta. 

— Nu poţi să stai aici. Meecham aruncă o privire scurtă 
către pantofii bărbatului. Păreau noi ca şi paltonul. — Pot 
să-ţi dau câţiva dolari. 

— Dar ce vă închipuiţi? Că sunt un vagabond care 
aşteaptă de pomană? Nu sunt vagabond. 

O maşină dădu colţul străzii. Farurile ei cercetară o 
clipă faţa omului, ca nişte ochi mari şi orbi. Meecham îl 
recunoscu pe loc. Îl văzuse în aceeaşi dimineaţă la 
închisoarea ținutului — tânărul bătrâncios, cu faţa 


inteligentă şi cu trupul umflat şi descompus. Corpul îi era 
acum ascuns de cortul pardesiului. Figura îi era blândă şi 
fără cute, iar zăpada care cădea îi  împodobise 
sprâncenele. Ochii arătau limpezi şi nevinovaţi. Meecham 
îşi spuse că trebuia să aibă vreo douăzeci şi opt de ani. 

— Ne-am mai întâlnit. 

— Da. Ştiu. Ştiu cine sunteţi. 

— Serios? 

— Sunteţi domnul Meecham, avocatul fetei. 

Meecham încercă un sentiment brusc şi inexplicabil de 
jenă. Acelaşi sentiment, ca atunci când te răsuceşti 
deodată pe călcâie într-o noapte întunecoasă şi descoperi 
în urmă un câine rău şi tăcut: nu latră, nu te atacă; 
plimbarea continuă, cu câinele în urmă, iar înapoia 
câinelui frica se ţine şi de el şi de tine. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Meecham. 

— Loftus. Earle Duane Loftus. Tânărul clipi şi zăpada îi 
căzu din sprâncene pe obraji ca o avalanşă în miniatură. — 
Mai bine v-aţi duce şi aţi chema poliţia. Nu vă supăraţi 
dacă am să aştept în casă până la venirea ei? Nu mi-e frig, 
nu mă supără frigul, dar aş vrea să stau jos. Obosesc 
repede. 

— De ce să chem poliţia? 

— Vreau să dau o declaraţie. 

— Ce declaraţie? 

— Am săvârşit o crimă. 

— Oh. 

— Nu mă credeţi. 

— Ba da, desigur că te cred. 

— Nu. Îmi dau eu seama. La început aţi crezut că sunt 
vagabond, acum credeţi că sunt ţicnit. 

— Nu cred, minţi Meecham fără convingere. 

— Ei bine, de fapt nu vă aduc nicio vină. Cred ca la 
fiecare afacere criminală apar o groază de informaţii şi 
mărturii din partea unor ţicniţi, oameni care doresc să fie 


pedepsiţi, să-şi facă reclamă sau să-şi ispăşească păcatele. 
Nu intru în niciuna din aceste categorii, domnule 
Meecham. 

— Fireşte, minţi Meecham din nou, dorind să apară o 
maşină a poliţiei, sau ca tânărul să plece liniştit şi fără să 
provoace scandal. 

— Văd că sunteţi încă sceptic. Nu m-aţi întrebat nici 
măcar pe cine am omorât. 

Meecham simţi să-i cuprinde frigul şi oboseala şi deveni 
puţin nerăbdător. 

— Ce te face să crezi c-ai omorât pe cineva? 

— Corpul. Cadavrul. Degetele lungi şi slabe ale lui 
Loftus pipăiră nervos reverele paltonului. — N-am venit 
aici ca s-o urmăresc până acasă pe bătrână doamnă. Am 
avut o destinaţie comună, asta-i tot. Am voit să-l văd pe 
doctor şi să-i spun lui mai întâi. Nu soţia lui l-a omorât pe 
Margolis, ci eu. 

Nerăbdarea lui Meecham crescuse o dată cu senzaţia de 
frig. 

— Cum l-ai omorât, cu o puşcă pe când se ducea la poştă 
să pună o scrisoare? 

Loftus clătină foarte serios din cap. 

— Nu, domnule. Nu. L-am înjunghiat în ceafă. De patru 
sau de cinci ori cred. 

— De ce? 

— Am avut motive temeinice. Se aplecă spre Meecham 
într-un fel aproape confidenţial. — Vă par cam straniu, nu? 
Gândiţi la fel ca mulţi, că un om care arată aşa de ciudat 
trebuie să fie şi ţicnit. E foarte important cum arăţi. Dar şi 
foarte  înşelător. Sunt perfect sănătos, chiar foarte 
inteligent. Doar un singur lucru mă supără: sunt pe cale să 
mor. 

— De ce-mi spui astea? 

— M-ati întrebat de ce l-am omorât pe Margolis. Ei bine, 
iată unul din motive. Când am descoperit anul trecut cât 


mai am de trăit, am început să cântăresc situaţia. Cum am 
să mor oricum, m-am gândit să iau pe cineva cu mine, să 
scap lumea de un om de care se poate lipsi, de un criminal 
incorigibil sau de un politician primejdios. Când s-a ivit 
momentul şi am avut prilejul, l-am ucis pe Margolis. Aş fi 
vrut să fie altcineva mai important. Margolis era un 
oarecare. 

— Avea soţie şi doi copii. 

Calmul lui Loftus rămase neclintit. 

— N-au să-i simtă lipsa. Le-am făcut un serviciu. 

— Foarte bine, zise Meecham liniştit. Hai înăuntru şi stai 
jos. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

Merseră împreună spre casă. Lui Meecham i se păru că-i 
cea mai lungă şi mai stranie plimbare pe care o făcuse 
vreodată. 


CINCI 


LOFTUS se uită la ceasul de pe consolă. Era şase şi 
zece. Aşadar ceasul mergea, într-adevăr, timpul se 
scurgea, dar încet şi tăcut. Nu-i auzi ticăitul. Ceasul din 
camera lui ticăia atât de tare, încât îl ţinea deseori treaz. 
Câteodată, în toiul nopţii, se scula şi îl acoperea cu un 
clopot de sticlă, cumpărat dintr-un magazin de fleacuri. 
Sticla, înăbuşea, zgomotul dar nu ascundea cadranul 
ceasului. 

Camera era cufundată în linişte. Doamna Hamilton şi 
fata blondă se duseseră într-o altă parte a casei, doctorul 
venise şi după o lungă discuţie în şoaptă, ţinută în hol, 
plecase iarăşi. Nu mai rămăseseră decât ei patru, cei doi 
poliţişti, Meecham şi Loftus. 

— Loftus. 

Loftus se întoarse. 

— Da, domnule. 

Nu era sigur dacă aşa trebuie să se adreseze unui şerif. 
Nu mai vorbise niciodată până atunci cu un astfel de 
personaj. 

— Când ai scris asta? întrebă Cordwink. 

— Azi după-amiază. 

— De ce? 

— M-am gândit că-i mai bine s-o aştern pe hârtie, să 
limpezesc lucrurile. Sunt limpezi! nu? 

Cordwink scoase un hârâit din fundul gâtlejului. 

— La dracu, limpezi! Te-ai gândit la toate, Loftus. 

— Aşa am încercat. 

— Mă face să mă întreb dacă n-ai primit cumva o mână 
de ajutor. 

— De la cine? 

— Asta-i bună. Meecham, aici de faţă, e gata oricând să- 
ţi dea o mână de ajutor, mai ales dacă... 

— Eşti sărit bine, Cordwink, zise Meecham sec: Nu l-am 
văzut până azi pe omul ăsta. 


— A, nu? 

— Nu. Şi ce vrei să spui prin „l-am ajutat”? Vorbeşti 
parcă am fi doi elevi, iar eu i-am făcut celuilalt lecţia sau 
aşa ceva. 

Cordwink făcu să foşnească hârtiile din mână. Erau opt 
la număr scrise mărunt. Loftus mişcă încet capul şi reuşi s- 
o vadă pe cea de deasupra. Fusese cea mai greu de scris. 
O copiase de atâtea ori, încât o ştia pe dinafară. „Mă 
numesc Earl Duane Loftus. Scriu aceste rânduri nesilit de 
nimeni, fără a fi îmboldit de cineva şi în deplină cunoştinţă 
că pot fi folosite la tribunal ca dovadă...” 

Cordwink spuse: 

— Declaraţia asta vine într-un moment convenabil 
pentru dumneata, Meecham. Clienta ţi-e la închisoare, 
există o grămadă de dovezi împotriva ei... 

— Datorită unui concurs de împrejurări... 

— ... Când deodată, ca din senin, soseşte un răspuns 
perfect la toate problemele dumitale. 

— Dar n-a picat din senin, spuse Loftus, clipind nervos. 
Absolut deloc, domnule. Aveam intenţia să recunosc totul 
de la bun început, dar mi-a luat niţel timp. A trebuit să 
termin câteva lucruri cu caracter personal. Mă tem că nu 
m-a preocupat destul faptul că doamna Barkeley e la 
închisoare. Dar, nu i-au făcut niciun rău, nu? E niţel cam 
răsfăţată. 

— Crezi? 

— Aşa mi se pare. 

Cordwink strânse buzele. 

— Nu există nimic în ce-ai scris aici care să arate că o 
cunoşteai mai înainte de sâmbătă seara, săptămână 
trecută. 

— N-o cunoşteam, n-o cunoşteam direct. Am văzut-o o 
dată, acum un an. Venisem să-l consult pe doctoral 
Barkeley. Mă simţeam atât de obosit şi de greoi şi căldura 
mă supăra aşa de rău. Am... Se opri, îşi încrucişă braţele 


ca să-şi ascundă burta. Burta mă supără, îşi spuse el. 
Începuse să se umfle tot mai mult. Aveam coşmare că sunt 
o stârpitură hidoasă, singurul bărbat de pe lume care a 
născut vreodată un copil. Nu era niciun copil, dar eram o 
stârpitură, de acord. Pe atunci n-o ştiam. Am spus: «Sânt 
nervii, doctore, poate că am nevoie de odihnă, de o 
schimbare de climă». „Ai nevoie de tratament la spital”, a 
zis el. M-am dus la el de trei ori şi a treia oară mi-a spus ce 
am. Pe atunci n-a fost decât un cuvânt pentru mine, un 
cuvânt frumos ca un nume de fată. Leucemia, Leucemia 
Smith, Leucemia Ann Johnson. Leucemie cronică mieloidă. 
Nu mi-a spus că sânt pe moarte. Dar mi-am dat seama. Nu 
mi-a trimis niciodată nota de plată”. 

— Loftus, zise Cordwink. 

Loftus îşi azvârli capul în sus. 

— Da, domnule. 

— Continuă. Ce spuneai? 

— Am... A, da. Da. Am văzut-o o dată pe doamna 
Barkeley când m-am dus.la cabinetul doctorului. Se afla în 
grădină şi grebla frunzele. 

— I-ai vorbit? 

— O, nu. Am trecut doar pe alături. 

— Te-a observat? 

— Nu cred. 

— Ai vorbit vreodată cu ea? 

— Doar sâmbătă seara; a fost singura dată. 

Cordwink se întoarse spre agentul pe care îl adusese cu 
el, un tânăr cu aer concentrat, îmbrăcat într-un costum de 
tweed. 

— Dunlop, notezi totul? 

— Da, domnule, zise Dunlop. „Doar sâmbătă seara; a 
fost singura dată”. 

— Loftus, când a intrat doamna Barkeley în bar, ai 
recunoscut-o? 

— Fireşte. E foarte drăguță. 


— Cum se numeşte barul? 

— E scris acolo, în declaraţie. 

— Spune-mi totuşi. 

— Barul lui Sam. 

— Eşti sigur? Credeam că e barul lui Joe. 

Loftus clătină din cap. 

— Al lui Sam. Dacă încercaţi să mă încurcaţi, n-o să 
reuşiţi. Îmi amintesc totul foarte clar. N-am băut decât un 
pahar de bere. Tocmai îl terminasem de băut, când s-a 
apropiat doamna Barkeley de bar şi s-a aşezat alături. E 
scris totul pe hârtie, dar cred că vreţi să vă repet, doar 
aşa, ca să mă puneţi la încercare, nu? 

— Continuă. 

— Mi-a zâmbit şi m-a salutat. Am fost măgulit, gândindu- 
mă că poate şi-a amintit de mine. Apoi mi-am dat seama că 
era beată; avea ochii sticloşi şi se uita aiurea, zâmbea fals, 
un zâmbet ca cel al păpuşilor. 

— Ce-a mai spus? 

— Vreţi să vă repet exact cuvintele ei? 

— Da. 

Loftus reflectă o clipă. 

— A spus: „Dumnezeule, localul ăsta pute”. 

Meecham scoase un sunet ce semăna a râs, dar şi-l 
înăbuşi cu o tuse. Cordwink se întoarse şi îl privi lung. 

— Te amuză ceva Meecham? 

— Nu, zise Meecham şi tuşi iar. Sunt cam răcit. 

— Într-adevăr? Dunlop! 

— Da, domnule, răspunse Dunlop. 

— Recitește. Domnul Meecham vrea să se distreze. 

Dunlop se aplecă peste notele lui. 

— „Dumnezeule locul ăsta pute.” 

— Bun. E aşa de comic cum ţi-ai închipuit, Meecham? 

Meecham păru că intenţionează să-i răspundă tăios, dar 
se abţinu. 

— Nu. 


— Perfect, atunci. Ce altceva ţi-a mai spus doamna 
Barkeley, Loftus? 

— Zicea că doreşte să bea ceva, dar îşi uitase poşeta în 
maşină. I-am oferit o bere. Tocmai începuse s-o bea când a 
intrat Margolis. Era un bărbat impunător. L-am mai văzut 
înainte, la spitalul ținutului unde mă duc pentru tratament 
de raze X şi injecții. Firma lui construia noua aripă pentru 
t.b.c. şi el dădea mereu târcoale pe acolo şi discuta cu 
surorile. Şi Margolis şi-a amintit de mine. Sunt o 
stârpitură. Se uită în jos. — Margolis i-a cerut doamnei 
Barkeley să plece. Ea i-a răspuns că nu voia să se ducă 
acasă, şi c-ar fi mai bine să mergem toţi trei la un alt local 
să mai bem ceva. Margolis i-a făcut pe plac. Când ea a 
pornit spre uşă, Margolis mi-a spus să vin şi eu, fiindcă are 
să mă conducă acasă cu maşina. Am primit. Doream să mă 
duc acasă cu maşina, dar mai era ceva la mijloc. Eram 
agitat, emoţionat, ca un şcolar, fiindcă participam deodată 
la toată acea... splendoare, cred că aşa trebuie numită. Nu 
mi-am dat seama până am ajuns la maşină că oferta lui 
Margolis de a mă conduce acasă nu reprezenta chiar un 
gest dezinteresat. Avea nevoie de mine ca s-o transporte 
pe doamna Barkeley, care leşinase pe bancheta din spate. 
Margolis a clătinat-o, a înjurat-o, dar ea era moale ca o 
cârpă. 

Se opri ca să-şi şteargă cu batista sudoarea de pe faţă. 

— ...„a înjurat-o”, spuse Dunlop rapid, cu o voce 
monotonă şi lipsită de interes, „dar ea era moale ca o 
cârpă”. 

Loftus se adresă lui Cordwink: 

— Am recunoscut totul. De ce trebuie să noteze tot ce 
spun? 

— Din obligaţie profesională, pe de o parte. Pe de alta, 
declaraţia pe care o dai acum va fi confruntată cu cea 
scrisă, pentru ca să vedem dacă nu se contrazic. 

— Dar sunt vinovat, am... 


— Chiar dacă ai dat cinci sute de declaraţii, tot va trebui 
să fii judecat de tribunal pentru a ţi se stabili gradul de 
vinovăţie. 

— Da. Da. Înţeleg. N-am ştiut. Par atât de sfios, îşi spuse 
Loftus. Nu arat deloc a criminal. Poate c-aş fi mai 
convingător dacă m-aş purta agresiv, dar habar n-am cum 
s-o fac. 

— Eşti gata să continui, Loftus? 

— Eu... da, fireşte. Margolis a zis că nu putea s-o ducă 
acasă pe doamna Barkeley chiar aşa şi m-a întrebat dacă 
vreau să-l ajut, s-o scoatem din maşină, o dată ajunşi la 
cottage-ul lui. Pe la spital umblau zvonuri. Am fost acolo de 
atâtea ori, încât am ajuns să cunosc multe surori; aşa am 
aflat de Margolis şi de aventurile lui. Cottage-ul se afla 
dincolo de marginea oraşului, pe malul râului. Nu arăta 
cine ştie ce pe dinafară, dar era bine amenajat pe 
dinăuntru — mobilă de piele, un cămin de piatră şi câteva 
reproduceri bune, atârnate pe pereţi; ţin minte că una din 
ele era un Van Gogh. 

— Descrie-l mai departe, zise Cordwink. 

— Ei bine, pe perete, deasupra căminului era o pereche 
de undiţe puse cruciş, iar pe consolă mai multe căni mari, 
nemţeşti, de bere, ca şi două cuțite de vânătoare în tecile 
lor de piele. 

— Dunlop! Cordwink se întoarse pe jumătate. A fost 
descris cumva în vreun ziar interiorul cottage-ului lui 
Margolis? 

Dunlop lăsă jos creionul. 

— Câteva ziare din Detroit an publicat fotografii ale 
interiorului, iar Tribune a dat şi o poză a duşumelii unde a 
fost găsit Margolis, pete de sânge etc. 

— În fotografii nu apărea căminul? 

— Deloc. 

Loftus zâmbi nerăbdător. 

— În orice caz, nu citesc Tribune, domnule. 


— Foarte bine. Continuă. 

— L-am ajutat pe Margolis s-o ducă înăuntru şi s-o aşeze 
pe o canapea. Era încă leşinată. Margolis se înfuriase 
foarte tare între timp. Cred că amândoi trebuie să se fi 
certat devreme în acea seară şi leşinul ei era picătura care 
deşertase cupa pentru Margolis. A început iarăşi s-o înjure 
şi s-o zgâlţâie. O scenă urâtă. M-am gândit la tot ce 
auzisem pe seama lui Margolis la spital. M-am gândit... ei 
bine, nu contează ce-am gândit. M-am apropiat de cămin. 
Inăuntru ardea focul şi camera începuse să se încălzească 
tare. Am luat unul din cuţitele de vânătoare şi l-am scos 
din teacă. Margolis nu mi-a dat nici o atenţie. Uitase că mă 
aflam acolo. Eram doar un vagabond, un oarecare, un... 
Apoi, l-am omorât. l-am înfipt cuțitul în ceafă. Nu sunt 
foarte puternic şi-am crezut că ceafa e locul cel mai 
vulnerabil. N-a fost uşor. A trebuit să-l înjunghii de patru 
sau de cinci ori. S-a prăbuşit după prima lovitură, dar n-a 
murit imediat. A continuat să se zvârcolească pe jos. 
Sângele era îngrozitor. M-am umplut de el pe mănuşi, pe 
palton, pe pantaloni. Şi mirosul... am început să vomit. M- 
am repezit la uşă şi-am fugit cât m-au ţinut picioarele. Mi- 
am pierdut capul, am uitat de fată, am uitat de tot. Nu mai 
doream decât să mă îndepărtez de acel sânge, de acel 
miros. M-am dus acasă pe străzi lăturalnice. Nu mai ştiu 
cât am mers, trei sau patru kilometri. Nimeni nu m-a 
observat în mod special. Era târziu. Ningea şi fulgi mari şi 
pufoşi îmi atârnau pe haine şi îmi ascundeau petele. Când 
am sosit acasă, luminile erau stinse. Am intrat în camera 
mea, m-am dezbrăcat de hainele pline de sânge şi le-am 
pus în fundul dulapului. Sunt şi acum acolo. 

— În dulap? zise Cordwink. 

— Da, pe Division Street, numărul 611, camera de la 
stradă, în stânga. Are intrare separată, de aceea 
administratoarea o numeşte garsonieră. 

— Ce-ai făcut duminică? 


— M-am simţit foarte slăbit şi a trebuit să stau în pat. 

— Ai văzut vreun ziar? 

— Doar luni dimineaţă, cu alte cuvinte astăzi. Cum am 
aflat că doamna Barkeley e reţinută, m-am dus la 
închisoare să vă văd. Eraţi foarte ocupat şi-am aşteptat pe 
coridor. M-a văzut acolo domnul Meecham. 

— Da, l-am văzut, zise Meecham şi dădu din cap. 

— Ei bine, eu nu l-am văzut, zise Cordwink. Ce s-a 
întâmplat, Loftus? Te-au lăsat nervii? 

— Nu. Mi-am dat seama brusc, în timp ce stăteam acolo, 
că nu mă îngrijisem de multe lucruri, şi dacă mărturiseam, 
nu mai puteam să fac nimic. Aşa c-am plecat din nou. 

— Multe lucruri de care nu te îngrijeşti. De pildă? 

— Chestiuni personale. Am lichidat contul de la Bancă, 
mi-am vândut maşina, cam astfel de lucruri. 

— Ascultă, Loftus, zise Cordwink şi dădu paginile înapoi 
până găsi ce căuta: „L-am înjunghiat pe Margolis cu 
premeditare din dorinţa de a-l ucide, şi nu ca s-o apăr pe 
doamna Barkeley sau pe mine”. Mai susţii încă asta? 

— Mai bine gândeşte-te înainte de-a răspunde, zise 
Meecham. Acea declaraţie despre premeditare şi intenţia 
de-a ucide o să... 

— Nu te băga, Meecham, zise Cordwink şi se strâmbă. 
Nu oşti avocatul lui. 

— Are nevoie de un avocat. 

— O să i se angajeze unul. Cordwink se adresă din nou 
lui Loftus: Ai ceva bani? 

— Da, puţini. În ultimele luni ani putut să muncesc. Sunt 
contabil. De asta m-am tratat, nu ca să-mi prelungesc 
existenţa, ci ca să pot continua să lucrez, să trăiesc mai 
bine. 

— Câţi bani ai? Două mii de dolari? O mie? 

— O, nu aşa de mult. 

— Avocaţii costă scump. Cu cât sunt mai escroci, cu atât 
cer mai mult. Uite de ce nu apucă să între la zdup, fiindcă 


îşi lecuiesc rănile de pe conştiinţă cu bancnote de o sută 
de dolari. 

Loftus păru mirat. 

— Ei bine, dacă trebuie să am avocat, domnul Meecham 
îmi convine perfect. A fost extrem de amabil. 

— Amabil? Cordwink înălţă exagerat din sprâncene. Nu- 
mi vine să cred. 

— Crezând că sunt vagabond, mi-a oferit doi dolari. 

— Nu mai spune? De unde ai avut doi dolari, Meecham? 
Ai vândut false acţiuni petroliere văduvelor de război? 

Meecham zâmbi puţin încordat. 

— Refuz să răspund la întrebare pe motivul că tinde să 
intimideze şi ţinteşte la o concluzie. 

Dunlop îşi lăsă jos creionul şi întrebă behăind slab: 

— Dacă toată lumea continuă să vorbească astfel, nu mai 
ştiu ce să notez. N-ar trebui să se vorbească astfel. 

— Nu mai nota nimic, zise Cordwink. Cheamă o maşină 
de-a poliţiei, ia-l pe Loftus la închisoare şi fă-i formele de 
internare. 

Am să merg la închisoare, se gândi Loftus. Deşi nu-i 
venea încă să creadă. Închisoarea era pentru criminali, 
pentru hoţi, pentru gangsteri, pentru cei brutali, furioşi şi 
nelegiuiţi. Vorbi cu glas surprins şi vădit neîncrezător: 

— Am să merg la... la închisoare? 

— Deocamdată da. 

— Ce înseamnă deocamdată? 

— La închisoare nu avem posibilitatea să ne îngrijim de 
un om pe moa... de un bolnav. Există o secţie a închisorii la 
spitalul ținutului. Eventual, ai să fii transferat acolo. 

— Spitalul ținutului. Loftus râse, ţinându-şi mâinile pe 
burtă. Îl durea când râdea, dar nu se putea abţine. — E 
nostim, nu? Ce ironie! După câte s-au întâmplat, am să 
termin cum am început, într-o secţie la spitalul ținutului. 

Ecoul râsului se stinse, deşi buzele continuară să 
rânjească. Văzu că Meecham schimbă cu Cordwink priviri 


neliniştite. 

— Sunteţi jenaţi, nu? Sunteţi tulburaţi? Aţi vrea să nu 
mă fi văzut niciodată? Acelaşi lucru se întâmplă 
pretutindeni unde mă duc, oamenii se simt jenaţi. N-am 
niciun prieten. Nimeni nu vrea să se apropie de mine, 
oamenilor le e teamă să stea în preajma cuiva care se află 
la un pas de moarte. Le amintesc prea mult de propriul lor 
destin şi din cauza asta mă urăsc. Nu-i condamn, zău. Îmi 
dau seama ce simt. Mă urăsc pe mine însumi mai mult 
decât m-ar putea uri oricine. Urăsc acest trup în 
descompunere, în care sunt prins ca într-o capcană, o 
capcană din care nu mai sper să mai scap. Trupul ăsta 
caraghios nu este al meu; trupul ăsta e închisoarea mea. 
Ce închisoare mai îngrozitoare îmi puteţi oferi 
dumneavoastră? 

Nu-şi dădu seama că plânge decât când simţi înţepătura 
sărată a lacrimilor pe buze. Plângea uneori când era singur 
noaptea, iar ceasurile i se păreau ironic de nesfârșite; 
niciodată însă nu plânsese de faţă cu cineva; nu plânsese 
nici în faţa soţiei lui în ziua când îl părăsise. Îşi şterse ochii 
cu mâneca hainei, ruşinat că îl lăsaseră nervii în faţa 
acestor trei oameni. 

Cordwink se uita fix pe fereastră, nemişcat, cu chipul de 
granit. Simţi că ceva se mişcă în el, ca o gheară de oţel, 
întinzându-se, apucându-i stomacul şi strângând. S-ar 
putea să fiu eu. Sau Alma şi copiii. Să nu ni se întâmple aşa 
ceva. Mie, Almei sau copiilor. 

Două faruri măturară aleea. Cordwink se uita la Loftus 
din cealaltă parte a camerei. Tânărul se prăbuşise în 
fotoliu acoperindu-şi ochii cu mâinile. Ceafa arăta foarte 
tânără, ceafa unui copil, subţire, vulnerabilă şi albă ca 
ceara. 

— Loftus. 

Nu primi niciun răspuns. Loftus nu reacţionă prin nici o 
mişcare la chemarea lui. 


— Loftus, rosti Cordwink din nou. A sosit maşina. 

Loftus ridică încet capul. Părea ametit, ca şi cum ar fi 
fugit de la închisoare, ar fi mers kilometri întregi şi ani de- 
a rândul, iar acum se întorcea ca un suflet în iad. 

— Sunt Gata, zise Loftus. 


ŞASE 


LA numărul 611 pe Division Street, la periferia zonei 
universitare, se află o casă cu trei etaje din cărămidă roşie. 
De la aproape fiecare fereastră se revărsau lumini şi 
zgomote. La etajul al doilea, doi tineri stăteau aplecaţi 
deasupra unui microscop. În camera de alături, la o masă 
lângă fereastră, şedea un tânăr, cu capul lăsat pe o carte 
deschisă, absorbit de urletele radioului de lângă el. 
Meecham nu putea să vadă ce se întâmplă în camerele de 
la ultimul etaj, dar se părea că acolo are loc o petrecere. 
Se auzea tot timpul o hărmălaie; întretăiată de hohote 
bruşte de râsete. 

Partea din stânga a parterului era adâncită în întuneric. 
Ferestrele aveau jaluzelele trase. 

Urmându-l pe Cordwink pe trotuar, Meecham îşi spuse: 
Ciudată locuinţă pentru Loftus. Un om pe moarte în 
mijlocul acestui zgomot şi acestor tineri. 

Trotuarul se bifurcă spre stânga. O cărare de cel mult 
treizeci de centimetri fusese croită prin zăpadă şi 
presărată cu resturi de cărbuni arşi. lată intrarea privată a 
lui Loftus. 

Cordwink scoase inelul cu chei pe care i-l dăduse Loftus. 

— Tot mai ţii să intri, Meecham? 

— Desigur. 


— Ce te aştepţi să găseşti? 

— Hainele pătate de sânge, pe care le-a purtat sâmbătă 
seara. 

— Se pare că acorzi mare încredere declaraţiei lui. Ai 
vrea să fie aşa, Meecham? 

— S-ar putea. 

— Dumneata şi Loftus parc-aţi fi prieteni, deşi sunteţi 
doi tipi care până acum n-aţi avut habar unul de altul. 

— Sunt prieten cu toată lumea. 

— Mda. Ai o inimă de aur, nu? Rece şi galbenă. 

— Eşti cel mai acru individ din câţi am întâlnit vreodată. 

Cordwink vâri una din chei în broască. Nu se potrivi; cea 
de a doua însă era bună. Uşa subţire, cu o perdea sus, se 
dădu în lături. 

— Apropo, n-ar fi prea moral să-ţi iei un nou client atât 
timp cât primul e încă la închisoare. 

— N-o sa mai stea multă vreme. Cele patruzeci şi opt de 
ore ale dumitale aproape că s-au scurs, Cordwink. Mâine 
dimineaţă va trebui fie s-o trimiţi în judecată, fie s-o 
eliberezi. 

— lar dacă are să fie eliberată, ai să preiei un caz 
pierdut, ca cel al lui Loftus? 

— O dată spui că declaraţia lui e falsă, o dată că e un caz 
pierdut. Hotărăşte-te. 

— Oricum pentru dumneata e un caz pierdut. N-are 
mulţi bani. 

— Ei şi? 

— Sau cel puţin aşa susţine. Cordwink  răsuci 
comutatorul din dosul uşii, dar nu se uită în odaie. Il 
urmărea pe Meecham. — Să presupunem c-ai fi în situaţia 
lui L.oftus şi c-ai av ea nevoie de bani. 

— Banii nu-i sunt de mare folos acolo unde va merge el. 

— Să presupunem că nu-i vrea pentru el. Pentru o rudă 
poate, sau pentru un prieten apropiat. Mi se pare că Loftus 
are ceva de mare valoare de vânzare — certitudinea fermă 


că va muri în orice caz. Indiferent de ce face, n-are nimic 
de pierdut. 

— Aşa crezi? 

— Aşa că a săvârșit o crimă. Pentru bani. 

— Ai cui bani? 

— Ai Virginiei Barkeley. 

— Mi se pare destul de verosimil, răspunse Meecham 
calm, cu excepţia câtorva amănunte. Mai întâi, doamna 
Barkeley, nu l-a întâlnit pe Loftus decât o dată, într-un bar, 
şi doar pentru cinci minute. Nu-i suficient ca să pui la cale 
o afacere în stil mare, cum ar fi o crimă. 

— S-ar fi putut să-l cunoască mai dinainte. Fireşte, ar 
nega amândoi dacă ar fi la mijloc o înţelegere. 

— În al doilea rând, dacă ea l-a plătit ca să-l omoare pe 
Margolis, n-ar fi aranjat lucrurile încât să fie prinsă, aşa 
cum s-a şi întâmplat. 

— Poate că e foarte, foarte subtilă. 

— În al treilea rând, nici doamna Barkeley şi nici soţul ei 
n-au niciun ban. Am verificat. Trăiesc la limită, casa e 
ipotecată, iar mobilierul n-a fost încă achitat. 

— Există tot felul de mijloace pentru a face rost de bani. 

— Iar în al patrulea rând, nici măcar nu ştii dacă Loftus 
are vreun ban. 

— Am să descopăr. 

— Nenorocirea dumitale, Cordwink, este că suferi de 
încăpățânare. Ai fost convins că doamna Barkeley e 
vinovată şi nu vrei să recunoşti că te-ai înşelat nici acum 
când declaraţia lui Loftus îţi stă în faţă. 

— Ce-mi stau mie în faţă sunt o groază de coincidente, 
ciudate, iar la mijloc un avocat Meecham. 

— Ai vreo dovadă? 

— Mai întâi asta. Mai e un fapt la care tocmai m-am 
gândit. Să presupunem că Loftus a fost plătit pentru 
servicii aduse cuiva. Ce-a făcut cu banii? 

— A săpat o groapă în dosul curţii şi i-a îngropat, spuse 


Meecham plictisit. 

— Bănuiesc că i-a dat cuiva, fie celui pentru care i-a 
dorit mai ales, fie unui intermediar. 

— Mie, de pildă? 

— Dumitale. 

— Între cine intermediez sau pentru cine intermediez ? 
La dracu! Ştii foarte bine că nu l-am mai văzut pe Loftus 
până azi. 

— Asta-i versiunea dumitale. 

— E şi a lui. 

— Ar fi, desigur, dacă voi doi lucraţi mână în mână. 

Meecham îşi aprinse o ţigară. Nu văzu nicio scrumiera 
în cameră aşa încât vâri în buzunar chibritul ars. 

— Aşa ai scornit şi povestea cu destinaţia banilor, şi ei 
tot de dumneata inventaţi. Vrei să-ţi arăt portvizitul? 
Carnetul de cecuri? Sau poate îţi închipui că port bani la 
brâu. De ce nu controlezi? 

— Nici o teamă, am s-o fac. Toate la timpul lor. 

— Ai să pierzi o groază de vreme umblând după 
potcoave de cai morţi. Cordwink. 

— Îmi place mişcarea. 

Meecham înălţă capul. Văzu că şeriful arăta destul de 
încântat de sine şi se întrebă dacă Cordwink credea serios 
în propria lui teorie, sau doar îl necăjea. Cordwink detesta 
avocaţii, aşa că ura lui nu era îndreptată numai împotriva 
lui Meecham. Era o chestiune de principiu. Ura avocaţii 
fiindcă îşi închipuia că singurul lor ţel era să ocolească 
legea. 

Cordwink începu să dea târcoale prin încăpere, 
plimbându-și atent privirea de la un obiect la altul. 
Încăperea era destul de mare şi mobilată pentru un menaj 
de o persoană. Într-un colţ, ascunse pe jumătate în dosul 
unui paravan de carton pictat, se aflau o mică chiuvetă, un 
aragaz şi o masă. Deasupra patului, — un studio, acoperit 
frumos cu o cuvertură albastră şi galbenă din catifea — 


erau bătute în cuie, sus de tot, în perete, trei fanioane de 
colegiu. 

Illinois. Arbana. Yale. 

Fanioanele erau foarte vechi şi foarte prăfuite. Probabil 
că nici nu aparţineau lui Loftus, îşi spuse Meecham. Se 
aflaseră pe perete când se mutase în cameră şi le lăsase 
acolo, fiindcă erau prea sus ca să ajungă la ele. În orice 
caz, prezenţa lor sublinia atmosfera de provizorat a 
camerei, simbolul unor studenţi care nu mai erau copii, al 
unor echipe de fotbal uitate, al unor cărţi lăsate să 
mucegăiască, cu gândaci striviţi între pagini. 

O cameră pentru chiriaşi în trecere, Loftus fiind ultimul, 
cel mai în trecere dintre toţi. Se părea că-şi dăduse seama 
şi se străduise să-şi şteargă urmele. Întreaga odaie, în 
afara fanioanelor, era de-o curăţenie scrupuloasă. Nici 
haine şi nici pantofi aruncaţi anapoda; pe birou doar un 
deşteptător acoperit de un glob de sticlă: coşul de hârtii de 
alături era gol. Orice ar fi conţinut — scrisori, note de 
plată, cotoare de chitanţe, pagini dintr-un jurnal intim — 
dispăruse. Niciun semn care sa trădeze preocupările lui 
Loftus sau personalitatea lui, cu excepţia cărţilor, ticsite 
într-o bibliotecă înaltă şi îngustă. 

Volume de tot felul: câteva romane, două antologii de 

poezie, Cum să câştigi la canastă, o biografie a lui Pasteur, 
o Biblie. Majoritatea însă tratau probleme de psihologie şi 
medicină. 
Manualul de medicină, de Cecil, Cancerul şi cauzele lui, 
Personalitatea neurastenică a vremii noastre, Liniştea 
mintală, Eliberarea de frică, Alcoolismul şi cauzele lui, 
Alcoolismul şi alergia, O nouă perspectivă asupra 
alcoolismului, Cum să tratăm  alcoolicii, Problemele 
ridicate de băutură, Deficienţele glandulare la alcoolici. 

Cordwink se uită lung la cărţi. 

— Nu pare un beţiv, spuse el în cele din urmă. 

— Nu. 


— Nu-ţi poţi da totuşi seama întotdeauna. Unul din cei 
mai înrăiţi beţivi din câţi am cunoscut avea obiceiul să 
strângă cheta la o biserică metodistă. Nimeni nu ştia că 
bea, până într-o seară când a început să ţopăie în jurul 
casei, încercând să scape de peşti. Îşi închipuia că pe jos 
se zbat peştişori. Lilieci, şerpi şi cărăbuşi, de aşa ceva am 
mai auzit, dar niciodată de peştişori. Era sinistru, m-a 
trecut un fior din tălpi până-n creştet. Nostim, nu? 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A înnebunit de-a binelea ceva mai târziu. A nimerit la 
închisoare de patru sau de cinci ori în acelaşi an, fiindcă 
nu-şi mai ajuta familia, făcea scandal şi se apucase de 
găinării. Găsea totdeauna o groază de justificări. Beţivii 
sânt cei mai formidabili mincinoşi din lume. 

— Loftus nu-i beţiv. 

— Poate că nu. 

Camera nu avea dulap în perete, dar între dormeză şi 
paravanul care ascundea aragazul, lipit de perete era un 
şifonier de nuc, înalt de vreo doi metri. O mobilă masivă cu 
broască mare, simplă şi demodată. Niciuna din cheile de 
pe inel, primite de la Loftus nu se potrivea, aşa încât 
Cordwink forţă broasca cu lama mică a briceagului. Când 
deschise uşa mirosul pătrunzător al naftalinei năvăli în 
cameră. Cordwink strănută de câteva ori. 

În şifonier erau prea puţine haine ca să justifice risipa 
de naftalină — două costume, purtate mult, dar curate şi 
călcate, un jerseu, pantofi, o pereche de galoşi, o şapcă 
kaki de  basseball, câteva pijamale. lar jos, trei 
geamantane. Două din ele goale. Cordwink îl scoase pe cel 
de-ai treilea şi îl aşeză pe dormeză. 

Pe capac era lipită o etichetă decolorată, a oficiului de 
bagaje de la Railway Express. Din partea doamnei Charles 
E. Loftus, Oak Street nr. 231, Kincaid, Michigan, pentru 
domnul Earle Duane Loftus, nr. 611, Division Street, 
Arbana, Michigan. Valoarea conţinutului: 50 de dolari. 


— Mama lui, zise Cordwink. Sau poate cumnata. Sau 
poate ca nici nu contează. 

Valoarea conţinutului original ar fi putut fi de cincizeci 
de dolari. Conţinutul actual avea o mică valoare — un 
pardesiu vechi, un costum albastru de serj, o pereche de 
pantofi maron, toate pătate de sânge. 

Cordwink apăsă pe capacul geamantanului. 

— As vrea să vorbesc cu administratoarea. Loftus a spus 
că se numeşte doamna Hearst. Du-te şi caut-o, te rog. 

— De ce nu te duci dumneata? Ai tot dreptul. 

— Hainele constituie dovezi. N-am încredere să te las 
singur cu ele. 

— Dar ce dracu îţi închipui c-am să fac? Am să le iau şi- 
am să fug cu ele în America de Sud? spuse Meecham şi 
roşi. 

— Nu ştiu şi n-am chef să descopăr. Fii băiat cuminte, 
Meecham, şi cooperează, poate că într-o zi ai să ajungi 
procuror districtual, şi atunci n-ai decât să mă plesneşti 
peste gură, dacă o să-mi mai rămână între timp vreun 
dinte. 

— Pe mine mă duci? Nu mai ai de pe acum niciun dinte. 

Cordwink făcu ochii mici, dar nu răspunse. Traversă 
odaia spre uşa care dădea în coridorul casei, o descuie, şi 
îl invită cu o scurtă clătinare a capului să iasă. 

Meecham părăsi camera aproape timid. Se simţea 
penibil din pricina glumei lui în legătură cu dinţii lui 
Cordwink. Mai tot oraşul ştia că într-o încăierare cu doi 
marinari brutali, înarmaţi cu boxuri, Cordwink îşi pierduse 
dinţii din faţă. Marinarii, ajunseseră la închisoarea 
militară, Cordwink la dentist, iar boxurile în grămada lui 
de arme confiscate, unde găseai tot felul de obiecte, de la 
revolvere cu ţeava retezată până la bricege de tăiat 
unghiile. 

Meecham străbătu coridorul până la o sufragerie cu 
tavan înalt, apoi intră într-o bucătărie. Era o încăpere 


mare, de modă veche, destinată nu numai pregătirii 
mâncării, dar şi reuniunilor familiale. Înăuntru o masă de 
jucat cărţi, cu pachete de cărţi din material plastic, pentru 
o canastă, un balansoar, un picup, o bibliotecă şi o sofa, 
având la un capăt un pled împăturit frumos. La chiuvetă 
stătea o femeie care spăla farfurii şi fredona. 

Părea destul de tânără şi la trup şi la chip; părul blond 
era tăiat scurt, ca al unei fete şi cu bucle strânse. Când se 
întoarse la auzul paşilor, avocatul îşi dădu seama că femeia 
avea vreo patruzeci de ani. Părul îi era cărunt şi nu blond, 
cum i se păruse la început, iar pielea din jurul ochilor 
albaştri şi pătrunzători se încreţise şi se uscase ca hârtia 
creponată. 

Femeia zâmbi în timp ce-şi trăgea în jos mânecile rochiei 
şi şi le prindea în nasturii de la manşete. Zâmbetul nu era 
chiar artificial, dar facil, ca şi cum ar fi fost obişnuită să 
zâmbească în toate împrejurările şi la tot felul de oameni. 

— Căutaţi pe cineva? 

— Da, pe proprietarul casei. 

— E proprietatea Băncii, spuse ea tăios. „Arbana Trust 
and Savings”. Eu o administrez. 

— Sunteţi doamna Hearst? 

— Da. 

— Eric Meecham. Sunt prieten cu domnul Loftus. 

— Cu Earl? îmi pare bine, vă rog să mă credeţi. Din 
obişnuinţă vorbea cam apăsat, încât entuziasmul ei sincer 
suna forţat. — O clipă am crezut c-aţi venit să-mi vindeti 
cava. Nu că n-aş dori să cumpăr, dar nimeni nu se 
îmbogăţeşte de pe urma studenţilor. Sunt băieţi simpatici, 
toţi, băieţi de familie cumsecade. Dar cu taxele de azi... Se 
opri şi se încruntă brusc. — Nu sunteţi din oraş? 

— Ba da, locuiesc aici. 

— Mă miră. Earl nu mi-a pomenit de dumneavoastră. N- 
are mulţi prieteni şi de obicei îmi spune tot. Ce s-a 
întâmplat? Unde-i Earl? Unde-i, spuneţi-mi? 


— Nu pot să vă spun precis. N 

— Am ştiut eu că s-a întâmplat ceva. Intotdeauna, lunea 
lua masa de seară cu mine. Azi n-a venit şi nici n-a 
telefonat. Am aşteptat o oră. S-a stricat toată mâncarea. 
Unde-i? 

— La închisoare. 

— La închisoare? Ce nebunie! Vă asigur, Earl e unul din 
cei mai liniştiţi, din cei mai rafinați... 

— Şeriful e în odaia lui. Vrea să vă vorbească. 

— Mie? Un şerif? Păi... nu ştiu ce să spun. Nu-i cumva o 
glumă pusă la cale de unul din băieţii mei? Imi joacă 
uneori farse, dar fără intenţii rele. 

— Nu-i nicio farsă, zise Meecham. Am terminat de mult 
universitatea. 

— Un şerif, repetă ea cu o voce gâtuită. Am să vorbesc 
cu el, dacă trebuie. Dar n-am să-i declar nimic. Earl e un 
gentleman perfect. Mai mult chiar. Il cunoaşteţi doar 
acum, când e bolnav. Ezită, ca şi cum ar fi voit să adauge 
ceva despre Loftus, dar trase concluzia că nu era nici 
momentul şi nici locul potrivit. — Foarte bine, am să 
vorbesc cu şeriful. Sunt sigură că e la mijloc o greşeală. 

Porni înaintea lui Meecham pe coridor, ştergându-şi cu 
nervozitate mâinile de şorţ şi aruncând priviri neliniştite în 
susul scării din stânga, evident înspăimântată la gândul că 
vreunul din „băieţii de familie cumsecade” are să coboare 
şi-are s-o vadă vorbind cu un poliţist. 

Meecham o urmă în camera lui Loftus şi închise uşa. 

— Doamnă Hearst, vi-l prezint pe şerif, domnul 
Cordwink. 

Cordwink răspunse la prezentare cu o scurtă înclinare a 
capului. 

— Luaţi loc, doamnă Hearst. Vreau să verific câteva 
lucruri în privinţa lui Earl Loftus. 

Femeia nu se aşeză. Nici măcar nu înaintă în încăpere, 
ci rămase ţeapănă, cu spatele sprijinit de perete şi cu 


mâinile strânse ghem în buzunarele şorţului. 

— Nu înţeleg ce căutaţi aici. Earl a... făcut cumva ceva? 

— Asta încerc şi eu să aflu, zise Cordwink. De cât timp 
locuieşte aici? 

— La mine? De un an, de aproape un an. 

— Îl cunoaşteţi foarte bine în cazul acesta? 

— E... da. Suntem prieteni. 

— Vi se destăinuie? 

— Să vedeţi, cu el nu mă port ca o mamă, aşa cum o fac 
cu ceilalţi băieţi. Vă asigur că nu: Earl e altfel, e mai 
matur. Vorbeşte la fel de matur ca orice persoană de... 
vârsta mea. 

— Am observat că are telefonul lui şi cutie personală de 
scrisori. 

— Da, această mică garsonieră e complet separată de 
restul casei. 

— Atunci, desigur că nu puteţi să-l controlaţi atât de 
strict ca pe chiriaşii obişnuiţi. 

Gura doamnei Hearst se posomori. 

— Nu controlez mișcările nimănui. 

— Voiam să spun că... 

— Ştiu ce voiaţi să spuneţi. Cu alte cuvinte, dacă trag cu 
urechea la conversațiile telefonice ale altora sau dacă le 
deschid scrisorile. Nu, n-o fac. Iar în cazul lui Earl nici nu-i 
nevoie. Îmi spune totul. 

Se aşternu o scurtă tăcere. Cordwink vorbi iar, cu glas 
liniştit şi amabil. 

— La suprafaţă, pare un tânăr cu totul excepţional. 

— Nu numai la suprafaţă. Este excepţional întrutotul. 
Earl e foarte inteligent, foarte politicos şi plin de respect, 
nu bea, nu fumează şi nu se înhăitează cu femei. 

— E căsătorit, nu? 

— Căsătorit? Fireşte că nu. Mi-ar fi spus, desigur, dar nu 
mi-a pomenit niciodată. N-o are decât pe mama lui. E 
devotat mamei sale, care locuieşte în alt oraş, dar care a 


venit să-l vadă vara trecută, o femeie foarte rafinată. E mai 
tot timpul bolnavă, iată de ce nu vine să-l vadă mai des. 
Earl, nici el nu-i foarte... foarte sănătos.. 

— Da, ştiu. Cordwink se apropie de sofa şi ridică încet 
capacul geamantanului. — Bănuiesc că ştiţi care sunt 
hainele lui Loftus. 

— Hainele lui? Ce întrebare caraghioasă. Nu pricep. 

Cordwink ridică pardesiul mototolit şi pătat de sânge cu 
un gest extrem de firesc şi de nepăsător, ca şi cum ar fi 
fost o haină oarecare. În mişcările şi expresia lui nu se 
zărea niciun semn al scârbei imense la vederea sângelui, al 
sentimentului pe care i-l stârnea, de pierdere, de inutilitate 
şi de vulnerabilitate. Sângele de pe acest pardesiu tocit şi 
murdar reprezenta moartea unui om şi mai putea să 
însemne şi sfârşitul altuia. 

— Recunoaşteţi acest pardesiu, doamnă Hearst? întrebă 
el. 

— Nu... nu ştiu. E atât de mototolit. Nu pot... Ce sunt 
petele alea? 

— Sânge. 

Doamna Hearst îşi tinu brusc răsuflarea, gâfâind ca un 
înotător epuizat. 

— Nu-mi place treaba asta. Repet, nu-mi place treaba 
asta. Unde-i Earl? Unde-i, spuneţi-mi? N-aveţi niciun drept 
să-i cotrobăiţi prin lucruri! De unde ştiu că sunteţi 
poliţişti? Cum pot eu să ştiu dacă nu sunteţi nişte... 

— Uitaţi legitimaţia. Cordwink îşi scoase insigna din 
buzunar şi i-o arătă. — Domnul Meecham nu-i poliţist, ci 
avocat. Cât priveşte cotrobăitul în lucrurile lui Loftus, am 
făcut-o cu consimţământul lui. Uitaţi cheile. El mi le-a dat. 

Femeia se aşeză brusc şi greoi. 

— Ce-a... ce-a făcut Earl? 

— Susţine c-a omorât un om. 

Doamna Hearst se uită lung, cu o privire sticloasă, în 
colţul odăii. 


— Aici? Chiar aici, în casă? 

— Nu. 

— Earl n-a omorât pe nimeni... Nu-i în stare... E cu 
neputinţă. 

— El zice c-a omorât. 

— Dar nu-l puteţi crede. M-am gândit deseori, m-am 
gândit tot timpul, că într-o bună zi boala lui îngrozitoare 
are să-i tulbure mintea, c-o să... 

— Mintea lui pare destul de limpede, zise Cordwink. 

— Nu-l cunoaşteţi cu adevărat pe Earl. Nu poate să facă 
nici cel mai mic rău cuiva. Nu concepe să omoare o 
vietate. Păi... păi avea un şoricel în cameră... Toamna 
trecută... am vrut să pun o cursă, dar nu m-a lăsat. A spus 
că şoricelul era atât de mic şi de neputincios. 

— Doamnă Hearst ! 

— Credeţi-mă, vă rog. Earl pur şi simplu n-a vrut. 

— Asta-i pardesiul lui, nu? 

Doamna Hearst întoarse capul şi se uită fix la perete. 

— Da. 

— Uitaţi costumul lui, pantofii lui, nu? Vă rog să vă uitaţi 
la aceste lucruri, doamnă Hearst. Nu le puteţi identifica 
dacă nu le priviţi. 

Doamna Hearst aruncă o privire rapidă asupra 
costumului şi pantofilor, apoi întoarse din nou capul. 

— Sunt ale lui Earl. 

— Nu aveţi nicio îndoială? 

— Am spus că sânt ale lui Earl. Pot să plec? Am avut un 
şoc puternic, un şoc îngrozitor. 

— O clipă doar, spune Cordwink. Pardesiul şi costumul 
de serj... erau hainele pe care le purta Loftus de obicei 
când ieşea seara în oraş? 

— De ce întrebaţi? zise ea cu amărăciune. Vă închipuiţi 
că nu sunt destul de arătoase ca să le poarte seara? Ei 
bine, poate că nu sunt! Dar erau singurele pe care le avea. 
Nu-şi putea cumpăra altele. 


— Când l-am văzut acum o oră avea palton nou, costum 
nou şi pantofi noi. Toate păreau foarte scumpe. 

— Nu-mi pasă! Nu ştiu ce vreţi să insinuaţi şi nici nu-mi 
pasă! 

— I-aţi împrumutat vreodată bani, doamnă Hearst? 

— Eu? Nu! Niciodată! Nu i-ar fi primit, n-ar fi 
împrumutat niciodată bani de la o femeie. Niciodată! 

— În regulă, zise Cordwink. În sinea sa se întrebă cât 
împrumutase şi când. — Aşadar nu i-aţi împrumutat bani, 
să spunem, azi-dimineaţă? 

— Nu 

— L-aţi văzut azi-dimineaţă? 

— Da 

— Când? 

— Dădeam zăpada de pe alee pe la şapte şi jumătate. 

— Ce i-aţi spus exact? 

— Am spus... am spus: „Earl, nu poţi să pleci aşa, doar 
într-un jerseu şi pantaloni, e iarnă, ai să răceşti”. 

— Şi ce-a răspuns? 

— Că şi-a dat paltonul la curăţat şi că oricum, nu-i era 
frig. L-am întrebat unde se duce aşa devreme. Mi-a spus că 
în centru ca să vadă dacă nu-şi poate vinde maşina. Mi-a 
mai spus că nu mai mergea prea bine, că-i dădea bătaie de 
cap iarna, aşa că se gândise s-o vândă, iar la primăvară, 
poate că... se va simţi mai bine, o să poată munci mai mult 
şi o să-şi cumpere... Alta nouă. l-am spus în glumă: „De ce 
nu un Cadillac, să mă poţi lua şi pe mine la plimbare”. Iar 
el mi-a răspuns... că în afara mea, n-o să ia pe nimeni la 
plimbare în Cadillac. 

Doamna Hearst se uită spre fereastră, ca şi cum ar fi 
încercat să se vadă, nu în bezna unei nopţi de iarnă, ci într- 
o dimineaţă de primăvară, împreună cu Earl, din nou 
sănătos, la volanul noii sale maşini. 

— După câte vedeţi, zise Cordwink, nu şi-a dat paltonul 
la curăţat. Paltonul a rămas aici tot timpul, încuiat în 


garderob. A avut la dispoziţie aproape patruzeci de ore ea 
să scape de el, dar se vede că n-a încercat. Ciudat, nu 
credeţi, doamnă Hearst? 

— Ciudat? repetă ea trist. Da. Ciudat. Totul e ciudat. 

— Dumneavoastră deretecaţi prin ea... garsoniera lui 
Loftus? 

— Nu va jenaţi... Spuneţi-i cameră. Ştiu că-i doar o 
cameră, ştie şi Earl, ştie toată lumea... Se opri şi-şi duse 
dosul mâinii la gură. — Deretic de două ori pe săptămână, 
marţea şi sâmbăta. Nu-s obligată, nu intră în chirie. O fac 
pentru că... pentru că îmi place, adăugă ea sfidător. Imi 
place să deretic. 

— Mai aruncaţi o privire prin odaie, doamnă, Hearst. 
Aşa arată de obicei? 

— Nu. 

— Ce e schimbat? 

— Au dispărut câteva din lucrurile lui. 

— Haine? 

— Nu. Fleacuri, ca serviciul de birou, de pildă. Avea un 
serviciu de birou foarte frumos, din onix, extrem de 
preţios. I l-a dat mama lui. A dispărut şi fotografia mamei 
lui, era într-o ramă de argint. Şi aparatul de radio, avea 
obiceiul să-l ţină pe măsuţa de colo. 

— Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu obiectele dispărute? 

— Poate au fost... Furate. 

Se poticni în răspuns. Era evident atât pentru Meecham, 
cât şi pentru Cordwink că ea nu crede că articolele 
dispărute ar fi fost furate. 

— Au fost amanetate, zise Cordwink. Avea obiceiul să 
amaneteze lucruri? 

— Când n-avea încotro, când era disperat. A avut nişte 
cheltuieli îngrozitoare. Apoi îi trimite bani mamei lui. 
Toamna trecută a trăit extrem de modest şi a făcut 
economii ca să-i trimită bani, şi după ce i-a trimis, ea i-a 
cheltuit pe toţi... s-a dus şi a cumpărat serviciul de birou 


de care v-am pomenit; şi i l-a expediat prin poştă. Un gest 
frumos, desigur, dar ce lucru ridicol. Vedeţi însă, e foarte 
rafinată, nu-şi dă seama că oamenii trebuie să muncească 
din greu astăzi ca să câştige bani. 

— Credeţi atunci că Loftus şi-a amanetat lucrurile lipsă? 

— Da. 

— Ştiţi cumva unde? 

— La o prăvălioară în capătul de răsărit al oraşului, 
alături de popicărie. Se cheamă prăvălia lui Devine. 

— V-a spus Loftus că acolo şi le amaneta de obicei? 

— Oh, nu. Nu mi-a spus, Rosi. — Am găsit o dată, pe 
când îi ştergeam de praf biroul, o chitanţa de la prăvălia 
de amanet. Era pentru ceasul de la mână. Nu l-a mai scos. 
Mi-a spus că l-a pierdut. Nu era chiar o minciună. Earl nu 
minte niciodată. Era doar un pretext pentru a-şi apăra 
mândria. Dacă eşti sărac, spuse ea, şi trebuie să-ţi 
amanetezi lucrurile, n-are de ce să-ţi fie ruşine. Dar Earl 
nu era obişnuit să-şi amaneteze lucrurile, ca alţii. Tatăl lui 
era înstărit, agent de bursă la Detroit, până să moară, şi 
fireşte că atunci când Earl muncea susţinut, avea salariu 
foarte bun. Sărăcia e o noutate pentru Earl. Boala l-a 
dărâmat, boala lui şi ma... Nu. Nu vreau să spun asta. 
Mama lui n-are nicio vină, e foarte rafinată. 

Cordwink aprinse o ţigară. Fuma rareori şi pachetul din 
care scoase ţigara părea să fi zăcut în buzunarul lui de luni 
de zile. Spuse: 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe Loftus îmbrăcat cu 
acest pardesiu? 

— Sâmbătă seara. Mă duceam la meciul de hochei, unul 
din băieţii din casă joacă în echipă. L-am întâlnit pe Earl 
pe trotuar, în faţa casei. M-am oprit să schimbăm o vorbă, 
ca întotdeauna, şi Earl mi-a spus că tocmai îşi luase masa 
în centru şi se ducea la culcare fiindcă era foarte obosit. 

— După ce s-a terminat meciul v-aţi întors acasă pe la 
ora... 


— Unsprezece, era aproape unsprezece. Earl se culcase 
între timp. 

— Sunteţi sigură? 

— Ei bine, cred că se culcase. Nu m-am gândit o clipă că 
nu s-ar fi culcat; luminile erau stinse. 

— L-aţi văzut cumva duminică? 

— Nu. Duminica e ziua mea liberă. Mă duc întotdeauna 
la Chelsea s-o vizitez pe sora mea şi pe copiii ei. M-am 
certat cu ea, nimic serios, dar am plecat mai de vreme ca 
de obicei. Am ajuns acasă pe la opt şi jumătate. La Earl 
ardea lumina. Am văzut dâra pe sub uşă când am intrat în 
hol. M-am gândit să-i fac o scurtă vizită, eram necăjită şi 
Earl mă încurajează întotdeauna. Dar când m-am oprit la 
uşă, l-am auzit vorbind la telefon, aşa c-am urcat la mine în 
cameră. 

— Cât timp aţi rămas în hol? 

— Cel mult o jumătate de minut. 

— Şi l-aţi auzit vorbind? 

— Da. 

— Poate că nu vorbea la telefon. 

— Nu... Nu sunt absolut sigură că vorbea la telefon 
dar... 

— De fapt, poate că era cineva la el în cameră. 

— Fireşte, nu pot să jur, dar sunt sigură că nu era 
nimeni. Earl nu primeşte vizite. 

— N-are prietene? 

— Nu, niciuna, se încruntă doamna Hearst. De asta sunt 
sigură. Nu-şi pierde vremea cu fete, cu fetişcane. 

— Din pricina banilor? 

— Nu. Earl se consideră — cum să zic — diform. Mi-a 
spus o dată că nu se aştepta ca vreo femeie să iasă în oraş 
cu o stârpitură ca el. Se frecă la ochi cu colţul şortului. Nu- 
i stârpitură. Mă durea când îl auzeam spunând asta. Nu-i 
deloc  stârpitură. Multe femei ar fi fericite... să-l 
îngrijească, să-l hrănească bine şi să nu-l lase să se plimbe 


afară prin frig, fără galoşi şi palton. Multe femei ar fi... ar 

Îşi ascunse faţa în şorţ, cuprinsă de o durere tăcută. 
Meecham o privi şi se întrebă dacă durerea era pentru 
Loftus, sau pentru toate femeile care la fel ca ea doreau un 
bărbat pe care să-l îngrijească. 

Se uită la Cordwink care se întunecase la faţă şi îşi 
muşcase ţigara ca şi când ar fi fost de foi. Cordwink 
deschise gura şi Meecham crezu că vrea să-i spună ceva 
femeii. Dar şeriful nu vorbi. În schimb, se apropie şi o ajută 
pe doamna Hearst să se ridice din fotoliu şi o conduse pe 
coridor, de parcă ar fi fost oarbă. 

Când se înapoie, trânti uşa şi se uită furios la Meecham. 

— Ei, n-ai de gând să faci nişte bancuri bune, Meecham? 

— Nu. 3 

— Perfect, fiindcă n-am chef să le ascult. Inchise 
geamantanul cu o bufnitură, îl ridică şi stinse lumina. — 
Am să te las în faţa casei familiei Barkeley, ca să-ți poţi lua 
maşina. 

— Mulţumesc. 

Cordwink nu mai scoase niciun cuvânt până nu se urcă 
în maşină şi demară de la trotuar. 

— Adevărul e că mă emoţionez foarte uşor când e vorba 
de femei, spuse el. 


ŞAPTE 


LUMINA dimineţii se strecura murdară printre gratiile 


ferestrei, iar de-a lungul coridorului sufla la întâmplare un 
vânt rece şi umed, când într-o parte, când într-alta. 

Domnişoara Jennings purta un jerseu gros peste rochia 
cafenie şi în loc să-şi strângă părul în coc, pe creştet, ca de 
obicei, îl lăsase în această dimineaţă să-i atârne pentru a-i 
feri ceafa de curent. Aşa cum obişnuia să spună, oricui o 
asculta cu interes şi chiar celor care o ignorau, vremea n-o 
deranja niciodată şi nu o lua în seamă. Păcănitul tocurilor 
răsuna vesel pe dalele de piatră: fredona fals şi pe un ritm 
greşit, dar cu mult antren. 

Virginia se prefăcu a nu-i auzi paşii şi nici fredonatul. O 
ignoră până în ultima clipă: apoi îi fu cu neputinţă, fiindcă 
domnişoara Jennings apucă inelul cu chei şi îl plimbă 
jucăuş şi cu zgomot de-a lungul gratiilor celulei, ca un 
copil care se distrează trăgând un băț peste un gard pe 
fier. 

— Bună ziua! Domnișoara Jennings se adresa 
întotdeauna deţinuţilor ei cu un glas tare şi ferm, ca şi cum 
ar fi avut convingerea că arestul, ca şi bătrâneţea, 
afectează auzul. — Ei, văd că te-ai şi dichisit. Mă bucur 
fiindcă a venit cineva să te vadă chiar acum. 

— Dacă e javra aceea slinoasă de psihiatru, spune-i să se 
care şi să-şi vândă marfa în altă parte. 

— Hai, fii serioasă. Nu trebuie să vorbeşti aşa despre 
simpaticul doctor Maguire. În afară de asta, nu e el. Ci 
domnul Meecham. Are o mare surpriză pentru dumneata. 

— M-aş mira. 

— Şi totuşi are. Ia ghiceşte. 

— Nu-mi place să mă joc de-a ghicitul. 

— Nu fii urâcioasă. Ghiceşte! 

— Îmi dă drumul acasă, zise Virginia. 

— Exact! Ce părere ai, nu eşti fericită? Nu te surprinde? 

— M-a anunţat mama aseară. Ca şi Meecham. 

— Ei bine, jiu puteau totuşi să fie siguri. Nu veniseră 
încă analizele de la laborator, probele de sânge şi restul. 


— Care sânge? 

— De pe hainele lui. Erau pline de sânge, ca şi ale 
dumitale. Se spune că e un tânăr foarte simpatic, fără 
cazier judiciar. Mă uimeşte cât sânge poate fi într-un om, 
pur şi simplu mă uimeşte. 

— Aş prefera, să nu discut despre asta. 

— Perfect. 

Domnişoara Jennings zâmbi, ignorând sângele cum 
ignorase şi vremea. 

Descuie uşa celulei şi Virginia ieşi pe coridor. Era 
palidă, pielea din jurul ochilor părea albastră, ca şi cum s- 
ar fi învineţit apăsată de degetele mari. 

— Doamne, Doamne, zise domnişoara Jennings. Nu pari 
deloc fericită. Mărturiseşte cel puţin acum că regreti 
plecarea de la noi. 

— Desigur. 

— Ai fost tratată bine, nu? 

—  Formidabil. Absolut formidabil. Am să recomand 
închisoarea tuturor prietenilor mei. 

Domnişoara Jennings zâmbea încă, dar zâmbetul i se 
şifona ca o rochie roasă. — Eşti o scârba mică şi ironică, 
nu? 

— Serios? 

— Îţi închipui tot timpul că eşti grozav de deşteaptă. O 
ţii întruna cu ironiile. Să ştii c-am auzit ce i-ai spus 
domnului Meecham ieri despre mine. 

— Am văzut ce-i în dosul mutrei tale, Jennings. Buzele 
domnişoarei Jennings se tiviră cu o dungă subţire şi albă. 

— Te cunosc eu şi ştiu de ce eşti în stare. Ironizezi tot 
timpul. Ilronizezi oamenii cumsecade, respectabili, pe cei 
care muncesc din greu. Te urăsc! M-auzi?Pur şi simplu te 
urăsc! 

— Scutește-mă, zise Virginia. Nici nu-mi pasă! 

— Îmi pare rău că pleci. Sper c-ai să te întorci, iar data 
viitoare ai să stai mai mult. Descuie uşa de pe coridorul 


principal, iar cheile de pe inelul mare zdrăngăniseră urât. 
— N-ai decât să mergi singură mai departe. 

— Mulţumesc. 

— Fetelor care pleacă de aici încerc să le pregătesc o 
despărţire plăcută. Ţie însă, nici măcar nu-ţi spun la 
revedere. Eşti o scârbă rea, cu suflet rece, du-te dracului! 

Trânti uşa dintre ele cu o pocnitură zdravănă. Tot 
drumul, pe coridor, Virginia auzi zdrăngănitul metalului 
lovit de metal. I se părea că domnişoara Jennings 
zdrăngănea cheile de perete ca să ţină ritmul cu furia din 
inima ei. 

Nu sânt o scârba rea cu suflet rece, îşi spuse Virginia. 

Uşa de la biroul şerifului era deschisă: înăuntru o 
aştepta Meecham cu servieta la subţioară. Era şi Cordwink 
de faţă, ghemuit la un birou plin cu hârtii. Pe o bancă de 
lângă perete stătea un tânăr alb la faţă, îmbrăcat în 
uniforma cenuşie de închisoare. Tânărul o pironi pe 
Virginia cu o intensitate stranie. Fata avu sentimentul 
neliniştitor că privirea transmitea un mesaj, că încerca să-i 
comunice sau s-o întrebe ceva. 

Nu avu loc nicio prezentare. Nu se pronunţă niciun 
cuvânt până când Cordwink vorbi cu vocea lui joasă şi 
grea: 

— Îl recunoaşteţi pe acest om, doamnă Barkeley? 

— Nu după nume. Deşi am impresia că l-am mai văzut? 

— Unde? 

— Nu mai ţin minte. Oriunde. Pe stradă, la cabinetul lui 
Paul, într-un bar. Frecventez destule locuri. 

— Într-un bar, spuse Loftus foarte repede. Barul lui Sam, 
sâmbătă seara, mi-aţi vorbit... 

— Nu te amesteca, Loftus. 

Cordwink bătu în birou pentru a sublinia ordinul. Loftus 
clipi nervos, dar continuă. 

— Încerc doar s-o ajut, domnule Cordwink. Ce 
importanţă are dacă îşi aminteşte de mine? Am recunoscut 


de cincizeci de ori că eu l-am ucis pe Margolis. Toate 
întrebările şi confruntările şi testele... nu pot să schimbe 
nimic. Se întoarse spre Virginia. — L-am rugat pe domnul 
Meecham să vă spună, dar acum vă pot spune chiar eu. Îmi 
pare rău c-aţi stat câteva zile la închisoare. 

— Nu-i nimic. În lumina orbitoare din tavan, Virginia era 
la fel de albă la faţă ca Loftus, iar cearcănele o făceau să 
arate bătrână, obosită şi dură. Se întoarse şi îl înfruntă pe 
Meecham. — Aş... am putea să plecăm de aici? Vreau să 
ies neapărat de aici. 

— Foarte bine, zise Meecham. De acord, Cordwink? 

— N-am încotro. Cordwink se ridică. — Hârtiile s-au 
semnat toate, nimic nu vă mai opreşte, ușa e deschisă, n- 
aveţi decât să plecaţi. 

— Unde-i valiza. Virginia? 

— Dă-o dracului de valiză! replică Virginia violent. Vreau 
să plec imediat de aici! 

Ieşirea ei avu loc la fel de tăcută ca şi intrarea. Nimeni 
nu-şi luă rămas bun, nimeni nu-i spuse: „Ne vom revedea” 
sau „Mi-a părut bine să vă cunosc”. Virginia trecu pragul şi 
o apucă pe coridor atât de repede, încât Meecham trebui 
să grăbească pasul ca s-o ajungă din urmă. Virginia nu se 
opri ca să-şi pună paltonul nici după ce ajunse la uşa de la 
intrare. Îl ţinea pe umeri şi când ieşi, în vântul ce începuse 
să bată, mânecile i le bălăbăneau înainte şi înapoi, cu 
gesturi mici, ridicole, inerte. 

Trotuarul era murdar de zăpada topită, iar pe şosea 
maşinile treceau sfârâind şi împroşcau cu noroi. Până şi 
vântul era murdar. Undeva, din nordul Canadei, pornise 
curat dar pe drum adunase praf, murdărie, fum şi 
funingine. 

Stăteau tăcuţi alături, la intersecţie, până ce lumina 
semaforului trecu pe verde. Apoi traversară şoseaua şi se 
îndreptară spre terenul de parcare, unde îşi lăsase 
Meecham maşina. 


Automobilul era încuiat. Cu o uşoară ezitare, Meecham 
descuie întâi uşa de la volan şi intră înăuntru. Se aplecă 
apoi peste banchetă şi descuie şi Virginiei cealaltă uşă. 
Micile formalităţi de politeţe păreau la fel de nepotrivite şi 
de inutile ca şi în biroul şerifului. 

Meecham îşi puse servieta pe banchetă, între ei, şi dădu 
drumul la motor şi la aparatul de încălzit. O adiere rece 
izbucni cu un şuierat din dispozitivul de încălzire. Virginia 
se întinse şi-l închise. 

— Face prea mult zgomot. 

— Bine. 

— Vezi c-am spus întocmai ce mi-ai cerut. Nu? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Am spus că mi se pare cunoscut şi că l-am mai văzut. 
Nu la asta te-ai referit în nota pe care mi-ai trimis-o 
aseară? Meecham dădu din cap. 

— Şi totuşi nu-i adevărat. Nu l-am mai văzut, nici la 
barul lui Sam, nici în alt bar, nicăieri de fapt. 

— Ai avut destule lapsusuri sâmbătă seara. 

— Ţin minte c-am vorbit cu cineva la barul lui Sam, da 
nu cu acest om. Mi-aş fi amintit, fiindcă seamănă cu 
Willett, înainte ca Willett să fi început să se îngrașe. 

— Cine-i Willett? 

— Fratele meu mai mare. Când întâlneşti pe unul care 
seamănă cu fratele tău mai mare, nu-l uiţi, nu-i aşa? 

— Eu n-am fraţi. 

— Ştii ce vreau să spun. Nu mai fi atât de groaznic de 
agasant, Meecham. 

— Eu, agasant? La prima intersecţie o apucă la stânga. 
Şoferul din urma lui începu să claxoneze furios. 

— N-ai semnalizat, spuse Virginia. Dacă conversaţia îţi 
distrage atenţia de la condus... 

— Conversaţia cu dumneata mă zăpăceşte, răspunse 
Meecham acid. Unele lucruri le uiţi, altele ţi le aminteşti. 
Cele care ar trebui să ţi le aminteşti le uiţi, iar cele pe care 


ar trebui să le uiţi, ţi le aminteşti. 

— N-am ce face. 

— Ascultă, de-abia ai ieşit de zece minute de la 
închisoare. Vrei să ajungi, tot vorbind aşa, îndărăt în 
celulă? 

— Mi-am închipuit că eşti avocatul meu. Nu trebuie să 
destăinui totul avocatului tău? 

— Teoretic, da. Dar să lămurim un lucru. Mi-ai spus 
chiar acum — şi foarte sigură că nu l-ai mai văzut niciodată 
pe Loftus. Poate că-i adevărat, deşi eu nu cred. Dovezile 
pledează împotrivă. Fiindcă ai băut zdravăn toată seara, 
memoria dumitale e în orice caz nesigură. Apoi e 
declaraţia lui Loftus, cu menţionarea unor cuvinte pe care 
le-ai spus. Loftus pretinde că i-ai spus printre altele: 
„Dumnezeule, localul ăsta pute”. Unul dintre barmanii din 
localul lui Sam a auzit replica şi te-a recunoscut. Barul îi 
aparţine pe jumătate şi cred că s-a simţit jignit. Ascultă, 
eşti sigură că nu l-ai mai văzut pe Loftus până azi 
dimineaţă? 

— Sunt convinsă. 

— Cunosc o definiţie a convingerii; să te înşeli vorbind 
tare. 

— Ascultă, poate mă înşel. Părea deprimată, agitată. 

— Oricum, nu contează prea mult, nu-i aşa? Când îl 
îngroapă pe Claude? 

— Azi după-amiază. Meecham o auzea pentru prima oară 
pronunțând numele de botez al lui Margolis, sau 
manifestând vreun interes pentru el. 

— Nu m-aş duce la înmormântare, nici dacă aş putea. 
Urăsc morţii. Se ghemui, scuturată de frisoane, în mantoul 
mare, cu pătrate. — Ţin minte pe vremuri, când eram la 
şcoală, a murit mama uneia dintre prietene, şi m-am dus la 
ea acasă s-o îmbărbătez. Mama ei era depusă la pompe 
funebre, nu terminaseră încă s-o aranjeze. Fata i-a 
pieptănat părul şi i-a potrivit ochelarii. Blestemaţii ăia de 


ochelari alunecau mereu pe faţa moartă, iar fata îi aşeza 
mereu la loc. Era sinistru. Îmi venea să urlu. Ai o ţigară? 

— Poftim. 

— Mulţumesc. Să-ţi aprind şi dumitale una? 

— Te rog. 

Virginia aprinse două ţigări şi îi dădu una. 

— Spune-mi, Meecham, eşti onest? 

— Dacă pui o întrebare stupidă, ai să primeşti un 
răspuns stupid. Fireşte că sunt. 

— Nu este o întrebare atât de stupidă. Cred că treci prin 
multe şi întâlneşti o sumedenie de oameni ciudaţi. 

— Adevărat, zise Meecham sec. 

— Fiindcă veni vorba de mama, cât îţi plăteşte? 

— Pentru ce? 

— Îţi plăteşte, nu-i aşa? 

— S-a oferit. Nu i-am trimis încă nota. 

— Cât ai de gând să-i ceri? 

— Nu ştiu încă. 

— Ei bine, gândeşte-te acum. Cât? 

— Ce importanţă are, la urma urmei? zise Meecham 
întorcând capul şi aruncându-i o privire scurtă. Cât poate 
să plătească? 

— Are mai multe blocuri. Două case cu apartamente de 
închiriat la Pasadena, una la Westwood şi multe altele. 

— De ce îmi spui? 

— Ca să ştii că e în stare să plătească... destui bani. 

— Trebuie să-i cer o groază de bani, nu? 

— li dă mâna, ascultă-mă pe mine. 

— Atunci, la Crăciun, peste câteva săptămâni, îţi trimit 
un mic cadou, drept recunoştinţă, nu? 

— N-ar strica. 

— Urâtă poveste, zise Meecham. Şi dumneata ai un fel 
urât de a vorbi. 

— Pare mai urât decât în realitate. O iubesc pe mama. 
Nu încerc s-o înşel în niciun chip. Pot să scot oricând bani 


de la ea numai că nu-mi place să-i cer. Vrea să ştie 
întotdeauna cum îi folosesc. De fapt, e aceeaşi sumă, atât 
doar că nu mai trebuie să-i răspund la întrebări. 

— Altă poveste urâtă. De ce ai nevoie de bani? 

— Tot pui la întrebări. Nimeni n-are încredere în mine. 

— De ce ai nevoie de bani? 

— Ca să fug de-acasă, răspunse ea serios. 

— Unde să fugi? 

— Dacă ţi-aş spune unde, ar însemna să nu mai fug. În 
afară de asta, nu m-am hotărât încă, şi mi-e indiferent atât 
timp cât e departe de aici şi e o climă plăcută. 

Meecham îi aruncă o nouă privire. Agitaţia Virginiei 
dispăruse, părea foarte sinceră şi plină de încredere în 
ceea ce priveşte noul ei proiect de a fugi. Era doar o 
speranţă copilărească, fără un plan precis sau o bază. 
Undeva „departe“ i-ar fi plăcut tocmai fiindcă nu era „aici”. 

— Ar fi bine pentru mine, pentru moralul meu, să plec, 
zise Virginia. Carney crede că sunt rea, iar Paul că sunt 
proastă.Amândoi sunt foarte cumsecade, plini de virtuţi. E 
greu să trăieşti însă alături de cineva care-ţi fixează un 
nivel la care n-ai să ajungi niciodată. Se opri că să tragă 
din ţigară. — Iar acum asta. Afacerea cu Claude. N-o să mă 
liniştesc niciodată. Nimeni n-o să creadă că n-am fost una 
dintre amantele lui. Nici dumneata nu crezi, Meecham, nu- 
i aşa? 

— Eu te-aş crede. 

— N-am fost amanta lui. Am ieşit cu el de câteva ori 
fiindcă dansa superb. 

Nu era foarte convingător, ţinând seama de cearta lor de 
sâmbătă seara. Meecham nu răspunse. 

Sosiră la o intersecţie de cale ferată, chiar când 
semaforul trecea pe roşu, iar barierele coborau. Un marfar 
începu să înainteze foarte încet de-a lungul şinelor, către 
apus. Virginia se aplecă înainte, pe banchetă şi privi 
încordată trenul, urmărind alunecarea fiecărui vagon, ca şi 


cum ar fi dorit să se afle într-unul din ele, îndreptându-se 
şi ea spre apus, acolo unde clima era plăcută. 

Meecham o compătimi. Sentimentul îl tulbură şi atunci 
îşi concentra atenţia asupra inscripţiilor de pe pereţii 
vagoanelor. Michigan Central Rock Island, Burlington, 
Atchison. Topeka and Santa Fe. Union Pacific. Grand 
Rapide. Nu fiti trişti. lar scris cu creta pe burta umflată a 
unei cisterne: Kilroy a fost aici, urmat de un răspuns 
spiritual: Cine n-a fost? Joe şi Howie. 

O sută de vagoane — petrol, cherestea, automobile, fier 
vechi, fertilizatoare, explozibile şi oameni — un imens 
amalgam de tot ce vrei, dar rămânând întotdeauna loc şi 
pentru altcineva, pentru Virginia. 

Ultimul vagon trecu, bariera se ridică şi Virginia se lăsă 
pe spate, cu ochii strălucitori şi respirând mai repede. 
Trenul o înviorase — posibilităţile oferite, destinaţia lui, 
până şi mişcarea lui. Îşi ridică, cu o mişcare impulsivă, 
mâinile şi salută ultimul vagon, în timp ce acesta dispărea 
pe şine. 


OPT 


MEECHAM opri maşina pe alee şi cobori. Îşi strânse 
gulerul paltonului în jurul gâtului, ocoli maşina pe din dos 
şi îi deschise Virginiei uşa. 

— Am sosit. Îţi doresc noroc. 

Virgini a, surprinsă, ridică ochii spre el. 

— Nu intri? 

— Nu. 

— Dar vrea să te vadă mama, să-ţi mulţumească. 

— N-are de ce să-mi mulţumească. Întreaga afacere a 
fost o plăcere pentru mine. 

— Te-ai supărat, nu? Doar fiindcă am pomenit de bani. 


— Nu m-am supărat, răspunse Meecham. Trebuie să mă 
întorc la închisoare să-l văd pe Loftus. 

— De ce? 

— Fiindcă m-a rugat. 

— De ce te-a rugat? 

— Nu ştiu şi probabil nici n-am să-ţi spun. 

— Ei bine, mulţumesc pentru că m-ai adus cu maşina. Se 
dădu jos şi se îndreptă spre uşa principală a casei. Înainte 
de-a străbate jumătate din drum, uşa se deschise şi 
doamna Hamilton ieşi. 

Virginia se repezi în braţele mamei sale, iar doamna 
Hamilton o strânse la piept, legănând-o. Era o repetiţie, 
aproape identică a scenei din seara precedentă, din biroul 
lui Cordwink.. 

— Mămico! 

— Ginny, scumpo! Fetiţă scumpă! 

— O, mămico! 

Meecham le urmări, dar de data asta se simţi complet 
detaşat, impasibil. Se întrebă cum ar reacţiona doamna 
Hamilton dacă ar afla în ce chip şi în ce scop încercase 
Virginia să facă rost de bani. 

Se strecură foarte discret la volan şi apăsă pe 
accelerator. La acest zgomot doamna Hamilton reacţionă 
prompt şi exagerat, ca o actriţă amatoare la indicaţiile 
prea tardive ale suflerului. 

— Domnule Meecham! O, domnule Meecham, stai o 
clipă! 

Resemnat,Meecham închise contactul, puse frână de 
siguranţă şi se dădu jos din maşină a doua oară. 

Doamna Hamilton se apropie de el, cu mâna dreaptă 
întinsă în semn de salut. 

— Plecai? 

— Da. Am nişte tre... 

— Intră, te rog, să bem o cafea. Doar o ceaşcă. Treburile 
pot să aştepte. E un prilej atât de fericit pentru mine... 


Fata mea s-a întors acasă teafără. 

Teafără. Lui Meecham îi veni să se strâmbe la acest 
cuvânt, care i se păru ridicol. Bănui că doamna Hamilton 
sesizase şi ea, iar cuvântul îi scăpase ca o ironie 
inconştientă. 

— Aş bea cu plăcere o cafea, zise Meecham. E amabil că 
mă invitaţi. 

Virginia intrase în casă. Mantoul îi căzuse de pe un umăr 
şi poalele lui atârnau în zăpada murdară. 

— Arată îngrozitor, spuse doamna Hamilton cu voce 
schimbată. Ca şi cum n-ar fi mâncat şi n-ar fi dormit. 

— Dumneavoastră aţi mâncat şi aţi dormit? 

— Oarecum. Slavă Domnului că totul s-a terminat, în 
orice caz. S-a terminat, nu-i aşa? 

— Da. 

— Omul e vinovat, a dovedit-o? 

— Din câte ştiu, da. Şeriful nu-mi face mărturisiri. 

Răspunsul păru s-o satisfacă. 

— Cred că ne-aţi adus noroc, domnule Meecham. 

În casă era umed şi mirosea frumos, ca la florărie. 
Meecham văzu că în aşteptarea întoarcerii Virginiei, 
plantele fuseseră udate, dar din abundență, ca şi cum se 
încercase să se repare neglijenţa de mai înainte. 
Farfurioarele de sub ghivece erau pline ochi, iar de pe una 
din iederele fixate pe un suport agăţat în perete cădeau 
picături mici şi clare pe pardoseala de dale cernite. 

Doamna Hamilton nu băgă de seamă că picură. Luă 
mantoul Virginiei şi-l atârnă în dulapul din perete. Se purta 
faţă de haină cu un fel de afecţiune nervoasă, ca şi cum ar 
fi avut o mare valoare şi n-ar fi fost sigură cum să umble cu 
ea. Pentru prima oară, Meecham privi atent mantoul. 
Desenul îndrăzneţ în alb şi negru te ameţea, dar materialul 
era ieftin. 

Niciuna din cele două femei nu schiţă vreun gest de a-i 
lua paltonul sau pălăria, aşa că şi le lăsă pe un scaun. Era 


puţin iritat, fiind sigur că gestul însemna mai mult decât o 
lipsă de maniere. Era expresia inconştientă a adevăratelor 
lor sentimente în privinţa lui. Se întrebă din nou de ce-l 
invitase doamna Hamilton la o cafea şi de ce acceptase 
împotriva voinţei. 

— Ar trebui să organizăm ceva ca să sărbătorim 
evenimentul, spuse doamna Hamilton. Poate o mică 
petrecere astă-seară. i-ar plăcea, Ginny? 

Virginia ignoră sau nu auzi întrebarea. Se uita lung şi 
gânditor la Meecham, strângându-şi o parte din buza 
inferioară. 

— Meecham, am o idee. 

— Domnul Meecham, draga mea, o corectă doamna 
Hamilton. Domnule. Sună atât de grosolan să... 

— Mămico, te rog. Eu vorbesc. 

— Atunci vorbeşte ca lumea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mămico, e un lucru 
important. Se întoarse din nou către Meecham. — Cred c- 
am să-i dau în judecată fiindcă m-au arestat degeaba. Am 
trecut prin umilinţe oribile, nu? Mi-a fost ştirbită reputaţia. 
Am suferit prejudicii importante etc., etc. Ce părere ai, 
Meecham? 

— Nu-i o idee prea grozavă, spuse Meecham. 

— Ba da. E minunată. Aş putea să primesc o avere, dacă 
am să câştig procesul. 

— Nu poţi să-l câştigi pentru că n-ai de ce să-i dai în 
judecată. Nu te-au persecutat, n-au fost răuvoitori, iar 
şeriful avea motive să te aresteze... 

— Încetează! Doamna Hamilton vorbi încet, dar cu o 
astfel de forţă şi de mânie rece, încât Meecham se 
întrerupse la mijlocul frazei, iar Virginia se întoarse uimită, 
s-o privească. 

— Mi-e ruşine de tine, Virginia! Ruşine. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mămico, e dreptul meu 
şi... 


— Să nu mai discutăm despre asta niciodată. Faţa 
doamnei Hamilton se făcu din albă roșie, apoi la loc albă, 
ca şi cum s-ar fi petrecut ceva cu sistemul de circulaţie al 
sângelui, care ar fi răspuns prea repede şi prea violent la 
schimbările emotive. — Nu mai reluăm această discuţie 
niciodată. Ai înţeles, Virginia? Şi dumneata, domnule 
Meecham? 

— Întregul proiect era, oricum, o himeră, răspunse 
Meecham 

— Fireşte. Fireşte. Redeveni stăpână pe sine. 

— Ai auzit, Virginia! 

— Am auzit. 

— Atunci fii cuminţişi du-te şi salut-o pe Carney. Nu 
poate să plece de la bucătărie. 

Virginia se întoarse ascultătoare şi se îndepărtă, dar nu 
mai înainte de a-i arunca lui Meecham o privire limpede 
cum că o-să-mai-vorbim-noi-de-asta. Doamna Hamilton, 
trebuie să fi interceptat privirea şi s-o fi interpretat, dar nu 
spuse nimic până nu se aşeză împreună cu Meecham în 
faţa căminului. 

Între ei, atât de aproape încât avocatul de-abia îşi putea 
mişca picioarele, se afla o imensă masă de sticlă, pe trei 
etaje, care părea să cântărească o tonă. Fotoliul în care se 
scufundase Meecham era adânc, moale şi jos — unul din 
acele fotolii din care e greu să te scoli, chiar dacă nu ai 
înainte o masă ce-ţi blochează drumul. 

Pe Meecham îl cuprinse pe neaşteptate şi fără niciun 
motiv, teama. Sentimentul îl năpădi ca un val, accelerându- 
i bătăile inimii şi brobonindu-i fruntea; simţi ceva umed şi 
rece la ceafă. Trebui să-şi controleze un impuls ca să nu 
doboare cu o lovitură de picior masa uriaşă, să nu verse 
cafeaua din cafetiera de argint, să nu spargă serviciul de 
porțelan şi etajele de sticlă. Violenţa e reacţia instinctivă a 
fricii. Dar pentru că frica nu avea un izvor şi nici nu era 
iminentă, violenţa era vagă şi iraţională. Scăpă din mână o 


scrumieră. O scăpă cu totul neintenţionat şi când văzu că 
se sparge nu încercă niciun sentiment de satisfacţie, iar 
bătăile inimii îi deveniră iar normale. 

Doamna Hamilton îi înlătură scuzele cu un gest. Părea 
iritată, dar nu de spargerea scrumierei, ci de faptul că-i 
întrerupsese gândurile. 

— Înţelegi, nu, Virginiei îi vin câteodată idei cam 
trăsnite, spuse ea calm şi ferm. Nu trebuie să le iei în 
serios. 

— Nici nu le iau. 

— Povestea aceea cu arestarea pe degeaba n-o să 
meargă, înţelegi. 

— Înţeleg perfect. 

Nu era cazul să-i reamintească totuşi că spusese chiar el 
acelaşi lucru cel puţin de două ori. 

— Virginia poate fi foarte uşor convinsă. Te rog, te rog 
stăruitor nu da atenţie cuvintelor ei. Nu-i conştientă de 
consecinţe — din nou publicitatea, o altă anchetă, poliţai 
care îşi vâră nasul peste tot. 

— În ce, de pildă? 

— În toate, zise ea, răşchirându-şi mâinile mici şi 
plinuţe. Paul a suferit destul. Telefoane de la nebuni, 
ziarişti care îl opresc pe stradă... 

— Are să treacă. 

— N-o să treacă, dacă Virginia mai face vreo prostie. De 
exemplu, procesul pe care intenţionează să-l intenteze. 

— Niciun avocat n-are s-o apere. 

Era pentru a treia sau a patra oară că-i dădea asigurări. 

— Slavă Domnului, spuse ea şi Meecham îşi închipui că 
subiectul s-a închis, dar doamna Hamilton adăugă: De ce 
vrea Virginia bani cu atâta disperare? 

— Mai bine aţi întreba-o pe ea. 

— O să mă mintă. 

— Poate. 

— Nu c-ar fi o mincinoasă, o adevărată mincinoasă, dar 


uneori e plină de secrete, fiindcă nu înţelege ce mult ţin la 
ea. Repetă cuvântul mult cu emfază, ca şi cum ar fi negat 
acuzaţia nerostită de a fi lipsită de afecţiune. — O înţeleg, 
e fiica mea. Am fost întotdeauna foarte apropiate. 

— Înţeleg. 

— Spune sincer, domnule Meecham. Ai cercetat vreunul 
din rapoartele privitoare la Virginia? 

— Care rapoarte? 

— În timp ce se afla la... În timp ce era... acolo, trebuie 
să i se fi pus întrebări, luat testuri, lucruri d-astea. Se fac 
de obicei, nu? 

— Da. 

— Nu ştii ce-au... descoperit? 

— Nu. 

— Mi-am închipuit că întrucât erai... Ei bine, de fapt n- 
are nicio importanţă. Fireşte, Virginia e normală. Putin, 
răsfăţată, dar complet normală. 

— De acord, spuse Meecham. Era inutil să mai adauge 
ceva. 

Doamna Hamilton îl privi recunoscătoare. Primise 
răspunsul pe care îl dorea, iar acum venise vremea să 
schimbe subiectul mai înainte ca Meecham să-şi retragă 
sau să-şi modifice răspunsul. — Sordidă afacere! Mă bucur 
că s-a terminat şi presupun că şi dumneata te bucuri. 

— Într-un fel. 

— Trimite-mi imediat nota de plată. Nu ştiu cât mai stau 
aici. Îţi pot plăti chiar acum, bani gheaţă, dacă vrei. 

— Nu-i nevoie. 

Undeva în casă sună de două ori telefonul. 

— Vii la petrecerea de astă-seară, domnule Meecham? 

— Mulţumesc, dar mă tem că n-am să pot. Nu mai voia 
să pună piciorul în acea casă, să fie prizonierul unui fotoliu 
moale, al unei mese de sticlă şi al unei femei liniştite, dar 
impulsive. — Am unele treburi. 

— Fireşte. Ai, cu siguranţă şi alţi clienţi. Sute. 


— Oricum, am câţiva. 

— Loftus ăsta... Are să primească, desigur, un avocat 
bun? 

— Fie că are sau nu bani, o să primească totuşi un 
avocat.. 

— De ce spui fie că e vorba de bani sau nu! 

— Dacă nu are posibilitatea să plătească, tribunalul are 
să numească doi avocaţi ca să-l apere din oficiu. Noi nu 
avem aici apărător din oficiu, ca la Los Angeles. 

— Nici n-am ştiut că există aşa ceva. N-am avut 
niciodată ocazia să mă interesez de... astfel de probleme. 

În hol răsunară paşi uşori şi repezi, iar peste o clipă 
Alice apăru în prag. Părea să fi muncit. Îşi strânsese părul 
peste urechi şi îl legase cu o panglică albastră, iar şorţul îi 
ajungea până aproape de glezne. Era încinsă la faţă, roşie 
şi drăguță. 

Doamna Hamilton se încruntă uşor, dar vizibil la Alice, 
ca o mamă care face o fetiţă să tacă, prevenind-o să nu 
întrerupă discuţia adulţilor. Sau, dacă ţine s-o întrerupă, 
să-şi scoată mai întâi şorţul. 

— Dragă Alice, zise ea, ce-ai făcut? 

— Am dereticat. 

— Ştii foarte bine că nu-ţi cere nimeni să faci treabă în 
casă. 

— Nu mă deranjează. Şi era nevoie de curăţenie. 

Doamna Hamilton se întoarse către Meecham cu un 
zâmbet care părea forţat. 

— Ce te faci cu o astfel de fată? 

— Nu ştiu, răspunse Meecham. Îşi dădea seama aproape 
irațional că apariţia lui Alice modificase ceva în cameră, 
zdrobise încordarea, rupsese un fir invizibil. Se sculă din 
fotoliu şi împinse masa de sticlă până ce picioarele ei de 
bambus începură să geamă în semn de protest. Masa era 
mai uşoară decât îşi închipuise. 

Alice îl urmărea din prag cu un aer grav. 


— S-a telefonat de la biroul dumneavoastră, domnule 
Meecham. 'Treceţi pe acolo după discuţia cu Loftus. 

— Mulţumesc. 

În tăcerea care se lăsă, Meecham auzi iedera de pe 
perete picurând foarte încet şi foarte moale, ca ultimele 
picături de sânge dintr-o rană mortală. 

Doamna Hamilton se ridicase şi ea gata să-l înfrunte pe 
Meecham. 

— Cred că eşti o fiinţă foarte abilă şi ascunsă, domnule 
Meecham. 

— Aşa e şi dihorul, dar n-am să mă deranjez spre a vă 
mulţumi pentru comparaţie, doamnă Hamilton. 

— M-ai păcălit tot timpul, zise ea cu un glas rece şi plat. 
Ai de gând să fii avocatul lui Loftus, nu? 

— Nu. 

— Nu mă minţi. Spune mai departe. Toţi ceilalţi mint. 

— Eu nu mint. 

— Cum pot să te cred? Cum pot să mai cred pe cineva? 
Traversă încăperea, înaintând cu o încetineală chinuitoare, 
ca un vânător de perle ce-şi târăşte, pe fundul oceanului, 
picioarele legate cu plumb şi se luptă cu o presiune pe 
care n-o vede şi n-o înţelege. — Eu... Alice, cred c-am să 
mă duc la mine în cameră să mă odihnesc niţel. Ai grijă de 
domnul Meecham. 

Meecham o urmări până când dispăru după colţul 
holului. Apoi întoarse capul şi o privi pe Alice; avu în acea 
clipă două dorinţe contradictorii, dar cu un scop comun: s- 
o ia cu el pe Alice din acea casă. Prima dorinţă ar fi fost să 
aibă un tată, sau o mamă, sau o familie, ca s-o poată invita 
pe Alice să stea cu ei. Dar cum n-avea familie, ar fi dorit ca 
doamna Hamilton să ia împreună cu Alice primul avion şi 
să plece acasă. Într-o zi, într-o zi îndepărtată, când va avea 
mai mult timp şi bani la dispoziţie, s-ar putea duce s-o 
vadă. Poate atunci ar găsi-o măritată şi cu mai mulţi copii: 
o mamă liniştită şi mulţumită de sine, — făcând 


cumpărături, ducându-se la cinema, la plajă. Această 
proiecţie fu atât de vie, sentimentul pierderii fu atât de 
acut, încât simţi cum îl năpădeşte un val de furie, ca un 
flux şi reflux, lăsând în urmă un gust amar. 

— Când pleci acasă? întrebă el brusc. 

— Vreţi să spuneţi la Los Angeles? 

— Da 

— Nu ştiu. Doamna Hamilton nu mi-a spus. 

— Ai putea să-i spui tu. Spune-i că vrei să pleci. 

— Dar nu vreau, protestă ea. 

— Ai văzut-o pe Virginia. 

— Da, acum câteva clipe. Era cu Carney. 

— Să zicem că ţi-aş spune că Virginia e primejdioasă? 

— Încercaţi să mă speriaţi? Nu înţeleg. Totul s-a aranjat, 
nu? Totul a fost pus la punct? Se retrase un pas de lângă 
el. — Sau nu-i adevărat? De ce vreţi să-l vedeţi pe Loftus, 
dacă nu sunteţi avocatul lui? 

— Fiindcă m-a rugat. 

— În calitate de vechi prieten? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Până aseară nu l-aţi mai văzut: cum de sunteţi vechi 
prieteni? 

— Crede că am figură de om cinstit, zise Meecham, aşa 
că m-am împrietenit imediat. Se mai întâmplă, în special 
cu cei singuratici şi la ananghie. Şi eu sunt singuratic, şi 
am fost la ananghie aşa că ştiu câte ceva despre aceste 
lucruri. Îşi îmbrăcă paltonul. — Se pare că nu-i place 
nimănui ideea mea de-a discuta cu Loftus. Mă întreb de ce. 

— Pe mine nu mă interesează, în orice caz. M-am mirat 
doar. Îşi vâri adânc mâinile în buzunarele şorţului prea 
mare. — Cred că bănuiesc pe toată lumea. Nu ştiu de ce. 

— Asta-i Alice, nenorocirea cu bănuiala, infectează, până 
şi pe cei mai simpatici oameni. La revedere, Alice. 

— La revedere. 

Meecham se aplecă şi o sărută încet pe frunte. Alice nu 


reacţionă deloc. Rămase nemişcată, părând surprinsă şi 
puţin nedumerită. 

Când se afla pe la jumătatea drumului spre centru îşi 
aminti că nu-şi băuse cafeaua. Dori să vireze şi să se 
întoarcă, nu din cauza cafelei pe care o uitase, ci pentru că 
dezlegarea problemei îi apăruse brusc. Era foarte simplă: 
vila aceea trebuia abandonată ca o corabie care se 
scufundă sub greutatea unei încărcături exagerate. Alice şi 
doamna Hamilton trebuiau să plece acasă, Carney să-şi 
găsească alt post, iar Paul să închirieze un cabinet undeva 
în centru. lar Virginiei — nu exista decât o singură soluţie 
cu Virginia — să i se dea bani să fugă departe ele tot, într- 
un loc unde clima era mai plăcută. 

Işi aminti expresia ei când urmărise trenul ce trecea 
repede şi salutase cu mâna ultimul vagon. Mişcarea, 
schimbarea, viteza iată elementele esenţiale pentru 
Virginia. Ar fi trebuit să se afle veşnic într-un tren în 
mişcare, un tren care ocolea lumea, la infinit, şi care nu se 
oprea niciodată. 


NOUĂ 


MEECHAM nu se duse direct la închisoare. Prăvălia pe 
care dorea s-o viziteze mai întâi se afla în drum. O găsi, în 
sfârşit, după ce trecu de două ori de ea — o prăvălie mică, 
cu o singură vitrină, vârâtă discret între o popicărie şi o 


tutungerie. 

Pe firma de deasupra uşii era scris cu litere verzi şi albe: 
Doug Devine, Prop. Nu exista alt semn de identificare şi 
nici nu era nevoie. În vitrină se îngrămădeau până sus de 
tot diverse fleacuri, speranţe şi lucruri inutile, dorinţele, 
temerile, îngrijorările şi răutăţile fiinţelor omeneşti. 
Verighete şi revolvere automate, mătănii şi cuțite de 
vânătoare, pantofi purtaţi şi viori; iar în fundul vitrinei, 
cadranul blând, străvechi al unei pendule. Pendula mergea 
şi arăta ora exactă: zece şi treizeci şi cinci de minute. 

În prăvălie, un om de vârstă mijlocie şedea într-un 
fotoliu de răchită, şi cerceta o puşcă. Puşca era veche şi 
ruginită. Zece sau cincisprezece centimetri din ţeavă 
fuseseră retezaţi, iar restul cârpit cu izolier negru. O armă 
a disperaţilor, o armă care mai degrabă exploda când 
apăsai pe trăgaci, decât să tragă un glonte. Meecham se 
întrebă ce disperat o cumpărase şi o vânduse şi ce alt 
disperat la rândul lui avea s-o cumpere şi să adauge un alt 
capitol la istoria ei tenebroasă şi semnificativă. 

Devine îşi ridică privirea de pe puşcă. Era un irlandez 
brunet, cu păr aspru şi cârlionţat, cu ochi strălucitori ca 
nişte răgace. 

— Funcţionează, zise el scurt. Am încercat-o. 

— A, da? 

— Desigur. Dar nu poţi să ştii niciodată ce-ai să 
nimereşti cu ea. [inteşte-ţi nevasta şi rişti să împuşti 
peştele roşu, pasiunea vecinului. 

— N-ar fi rău. 

— Te cred. Nici nu încape discuţie. Nu există nicio lege 
care să-ţi interzică să împuşti peştii roşii. Se sculă şi aşeză 
cu atenţie puşca pe fotoliul de răchită. — Vă pot servi cu 
ceva? 

— Poate. 

— Aţi venit să vindeţi sau să cumpăraţi? 

— Să cumpăr. 


— Am bănuit că sunteţi detectiv de la asigurări, zise 
Devine. M-am înşelat? 

— Da. 

— Fac rămăşag că nu prea mult. 

— Foarte puţin. 

— Ghicesc întotdeauna destul de bine. În fond, singurul 
lucru la care mă pricep pe lumea asta aiurită sunt oamenii, 
dar nu m-aleg cu nimic. Spuneţi-mi ce vă interesează. Dacă 
vreţi să luaţi lecţii de muzică, am un clarinet simpatic. 

— Nu, mulţumesc. Mă... 

— Tipul care mi l-a vândut mi-a spus c-a aparţinut lui 
Benny Goodman. Ciudat cum o groază de oameni toarnă 
aceeaşi poveste, închipuindu-și că-i nouă. Nu există un 
clarinet în vreuna din prăvăliile de amanet din partea de 
răsărit a San-Francisco-ului la care să nu fi cântat Benny 
Goodman sau Artie Shaw. Avem nişte chilipiruri în materie 
de bijuterii. 

— Mă gândeam la o ramă de tablou. 

— Doar rama? 

— Da. 

— Avem câteva tablouri în ulei, de primă mână, câteva 
Manderheim autentice. 

— N-am auzit de Manderheim. 

— Nici eu, dar o să vă surprindă câte tablouri am 
vândut. Arătă spre un tablou cu o vază cu trandafiri şi 
iederă, proptit pe picioarele unui scaun întors. — Îl vedeţi? 
Dacă aş spune clienţilor că l-a pictat mătuşa Agnes a unui 
oarecare pe masa ei din bucătărie, nu l-ar cumpăra. Dar 
Manderheim, e altceva, e absolut de valoare. Chiar 
romantic. Vreţi să ştiţi de ce nu şi-a semnat tablourile? Ei 
bine, fiindcă a fugit cu nevasta unuia şi nu voia să fie 
recunoscut, deoarece soţul umbla după el să-l împuște. Da, 
domnule, oamenii sunt în stare sa creadă orice dacă e 
destul de ridicol. Adăugă cu o notă de tristeţe: Curios, 
până şi eu eram cât pe-aci să cred în Manderheim. 


Şi Meecham era gata să creadă. 

— Cu alt prilej poate c-am să cumpăr un Manderheim. 
Acum însă nu caut decât o ramă. Prietena mea s-a 
fotografiat săptămână trecută. Printr-o ciudată coincidenţă 
o cheamă tot Manderheim. 

Devine nu mai zâmbea. 

— Doriţi o ramă de argint? 

— Da. 

— Cam de douăzeci pe douăzeci şi cinci de centimetri? 

— Cam aşa. 

Devine rămase o clipă tăcut şi îşi frecă marginea bărbiei. 
Avea pielea aspră ca şmirghelul. 

— Eu fac un comerţ straniu, domnule, şi mă pomenesc 
aici cu oameni stranii, căutând lucruri stranii. Evident, nu 
e nimic straniu în legătură cu o ramă de argint. Cumpăr 
ocazional câte una şi vând tot ocazional câte una. E straniu 
însă că de azi-dimineaţă, nu-i nicio oră de atunci, au venit 
trei care căutau o ramă de argint. Dumneavoastră sunteţi 
al treilea. Al doilea a fost un poliţist, iar primul o doamnă. 

— Ce doamnă! 

— Spuneţi-mi ce doriţi, domnule. 

Meecham scoase o carte de vizită din portvizit. 

Devine o luă, o citi, mârâi şi o aruncă. 

— l-am spus poliţistului şi-am să vă spun şi 
dumneavoastră. Habar n-am cine era. 

— Ai spus că te pricepi la oameni. Trebuie să fi observat 
ceva la ea. 

— Fireşte, fireşte. Am bănuit că-i soră de spital, sau 
poate profesoară. Era comună, nici frumoasă, nici urâtă, 
nici bine îmbrăcată, nici prost îmbrăcată. Părea plânsă sau 
răcită bine. Era la intrare când am deschis la ora nouă. Mi- 
a spus că dorea, câteva fleacuri pentru casă şi mi-a cerut 
îngăduinţa să se uite. A răscolit toată prăvălia foarte 
metodic, ca cineva obişnuit să caute un lucru. I-au trebuit 
vreo douăzeci de minute să găsească ce căuta — o ramă de 


argint, un aparat de radio şi un serviciu de birou din onix. 
Toate la un loc 48,40 de dolari. Pomană. 

— Ai citit ziarele de azi-dimineaţă? 

— Am patru copii, zise Devine. Când ai patru copii nu 
apuci să citeşti ziarul decât seara, când s-au culcat cu toţii. 
De ce? 

Meecham nu răspunse. 

— Să presupunem că-ţi aminteşti cine a vândut 
articolele pe care le-a cumpărat femeia. 

— Sigur că-mi amintesc. Îmi amintesc şi-am şi scris în 
registru. E un tânăr, am mai făcut afaceri cu el. Uneori 
amanetează câteva lucruri, alteori le vinde de-a binelea, ca 
ieri de pildă, îl cheamă Desmond, Duane Desmond. Îl 
scrută pe Meecham. 

— Un escroc, nu? Mi-am închipuit eu. Cum îl cheamă, de 
fapt? 

— Earl Loftus. 

— Şi de ce interesul ăsta subit pentru el? A murit sau ce 
s-a întâmplat? 

— E arestat. 

— Sigur? Devine nu păru surprins. — După cum se 
spune, se întâmplă şi în cele mai bune familii. Cine-i 
doamna care a cumpărat lucrurile vândute de el? 

— Am crezut c-ai s-o recunoşti, spuse Meecham, 
zâmbind uşor şi sarcastic. A fost amanta lui Manderheim. 

Devine se înroşi ca o fată. 

— Ei, lăsaţi astea. Ce dracu! Îl întovărăşi pe Meecham 


până la uşă. — Lucrurile pe care le-am cumpărat de la 
Desmond... Loftus vreau să zic, sunt cu încurcături? 
— Nu. 


— M-am liniştit. Mă întreb de ce le-a cumpărat femeia? 

— Poate ca să i le restituie. Poate ea să-şi amintească de 
el cu ajutorul lor, adăugă el încet. Îşi aduse aminte cum o 
văzuse în camera lui Loftus, cu capul în mâini, cufundată 
într-o durere tăcută. 


— Nu era nicio fotografie în ramă? 

— Ba da. O femeie simpatică, de vreo şaizeci de ani, cu 
păr alb. Mi-am închipuit că trebuie să fie mama lui Loftus. 
L-am întrebat de ce nu scoate fotografia s-o păstreze, iar el 
a spus că nu vrea. Aşa că bănuiesc că nu era mama lui. 

— Eu cred că ea era. 

— Ca să vezi, ce ciudat. Eram convins că toată lumea 
tine să păstreze portretul mamei. 

Era ciudat. Cu totul ciudat în cazul lui Loftus, fiul 
devotat. 

— Ce-ai făcut cu fotografia? 

— Am aruncat-o. Nu era o vampă, ce-aţi fi vrut să fac cu 
ea? 

— Poate că-ţi aminteşti unde ai aruncat-o. 

— Fireşte, dar la ce bun? Am aruncat-o în incinerator şi 
a ars cu restul de gunoaie. Era doar o fotografie obişnuită, 
a unei femei obişnuite. De unde să ştiu c-o s-o vrea cineva? 
De fapt, pentru ce vă trebuie? 

— Nu-mi trebuie. Aş vrea doar să ştiu de ce n-a mai 
păstrat-o Loftus. 

— Poate că era supărat pe ea. Şi eu mă supăr pe mama. 

— S-ar putea să ai dreptate. Meecham deschise uşa. 
După atmosfera mucegăită din prăvălie, vântul de iarnă i 
se păru proaspăt şi curat. — Mulţumesc pentru informaţii. 

— Cu plăcere. Mai veniţi. 

— Am să vin. 

Meecham ieşi în stradă şi rămase o clipă în faţa vitrinei 
ticsite pentru a-şi încheia paltonul. Când se uită din nou în 
prăvălie, văzu că Devine se întorsese la fotoliul de răchită 
şi stătea cu puşca veche pe genunchi. 


ZECE 


ÎL GĂSI pe Loftus într-o cămăruţă în faţa holului care 
ducea la biroul şerifului. Era singur şi foarte relaxat, deşi 
foarte relaxat, deşi înaintea uşii, pe coridor, se afla un 
poliţist. 

Meecham îl cunoştea pe poliţist. Se numea Samuels. Se 
apropia de vârsta pensionării, picioarele şi labele 
picioarelor îl dureau şi mai avea şi crize de sughiţ, care 
uneori ţineau ore întregi. De câte ori îl apucau, colegii 
încercau să-l sperie, jucându-i farse complicate şi uneori 
hilariante. Însă fără vreun efect. 

— Salut, Samuels, zise Meecham. Ce mai faci? 

— Bău. Ai sosit tocmai la vreme. Îţi ia băiatul de aici. 

— Unde-l duc? 

— Doctorul spune că trebuie dus la spital. Aşa că de 
îndată ce primesc hârtiile de transfer, îl duc acolo, în altă 
regiune. 

— Am să vorbesc mai întâi cu el. Te superi dacă închid 
uşa? 

Samuels dădu din umeri, un gest de o indiferenţă 
supremă, care trăda că în ceea ce-l priveşte fiecare uşă 
trebuia închisă, iar întreaga clădire aruncată în aer. 

Meecham intră şi închise uşa. Camera era foarte mică, 
mobilată cu o masă de jucat cărţi, trei scaune pliante, 
fiecare altfel, o lampă cu picior pentru bridge, o canapea 
cu două arcuri rupte şi un scaun rotativ tapiţat cu piele 
crăpată şi roasă. Toate obiectele din încăpere păreau 
aduse din alte camere şi birouri, până şi portretele aliniate 
pe pereţii fără ferestre — fotografii ale echipei Red Wings 
din Detroit, fotografia lui Abraham Lincoln, a unei bărci cu 
pânze, a lui Dizzy Dean şi a unei puzderii de magistrați şi 
judecători anonimi şi uitaţi. 


Loftus stătea pe unul din scaunele pliante, cu privirea 
aţintită la ventilatorul din tavan, cu ochii obosiţi şi 
imploratori, ca şi cum dincolo de ventilator ar fi zărit cerul; 
iar dincolo de cer, imensa gaură a eternității, veşnic 
deschisă pentru el. 

Loftus gemu slab, sunetul de protest al unui om care 
revine dintr-un vis. 

— Îmi pare rău, Loftus, c-am întârziat. Te simţi bine? 

— Am încercat să mă rog la Dumnezeu. Dar mintea nu 
mă ajută, zboară tot timpul, zboară prin spaţiu. Işi cobori 
capul şi privirea lui o întâlni pe cea a lui Meecham. — Mă 
iau de aici. Cred că sunt pe moarte. 

Ventilatorul fâlfâia ca nişte aripi. 

— Nu, nu eşti pe moarte, Loftus. Cordwink crede c-ai să 
te simţi mai bine la spital, ai să te bucuri de o mai atentă 
îngrijire, de o hrană mai bună. Vorbi prea inimos, 
încercând să-şi ascundă convingerea că atât confortul cât 
şi grija de la spital erau tardive, iar hrana oricum inutilă 
pentru un om care nu putea să mănânce. 

— Nu vreau să mă duc la spital. Vă rog. Nu vreau să mă 
duc, domnule Meecham. 

— Nu-i pot împiedica să ia cele mai bune măsuri pentru 
dumneata. 

— Nu sunt cele mai bune măsuri. Urăsc aerul de spital, 
mirosul de boală. Eu... ei bine, am să merg, desigur. Am să 
merg. N-am de ales. Se uită în jos la valiza de lângă 
picioare. Meecham o observă prima oară. — A venit Emmy 
să mă vadă azi-dimineaţă. 

— Doamna Hearst? 

— Da. N-au voit s-o lase să între, dar mi-au îngăduit să 
primesc lucrurile aduse de ea, nişte haine de-ale mele şi 
aparatul de radio. L-am vândut ieri. 

— L-a cumpărat înapoi de la Devine azi-dimineaţă. 

— Ea? Dumnezeule! Trebuie să fi descoperit ce nume am 
folosit. 


— Poate că nu, spuse Meecham. Deşi eu am descoperit. 

— Duane Desmond. Cum vă place numele ăsta pentru un 
om în toată firea? E caraghios, nu? Nu ştiu ce m-a apucat. 
Duane Desmond. Dumnezeule! Bătu cu pumnul în masa 
şubredă. Unul dintre picioarele mobilei se prăbuşi, masa o 
apucă într-o parte, dar nu căzu. Loftus se aplecă şi 
îndreptă piciorul, părând puţin ruşinat. — Nu-i spuneţi, vă 
rog lui Emmy. 

— De ce să-i spun? E 

— Nu trebuie să afle. Nu ştie că sunt un caraghios. Işi 
lăsă capul în mâini. Meecham zări urme de dinţi pe pumnii 
lui Loftus. Chiar şi la lumina slabă şi galbenă a vechii 
lămpi cu picior se distingeau limpede urmele de dinţi, iar 
într-un loc sângerau. Pentru Meecham sângele arăta ca 
oricare altul. Ştia că acest sânge e venin, că lunga noapte 
— când Loftus zăcuse pradă unei agitaţii tăcute, 
muşcându-şi pumnii — era doar începutul unei alte nopţi şi 
mai lungi. 

Pe Meecham îl cuprinse un sentiment de disperare 
neputincioasă. Dorea să comunice cu Loftus, să-şi exprime 
simpatia şi prietenia lui, dar cuvintele ce-i veneau erau la 
fel de nepotrivite, cum sunt de nepotrivite cele din 
apropierea imanentă a morţii. Pentru întâi a oară în viaţă, 
Meecham încercă un sentiment religios, şi anume că 
singura cale prin care el şi Loftus puteau comunica, era 
prin intermediul unei a treia fiinţe, un translator al 
spiritului. 

Loftus întoarse brusc capul: 

— Aţi fost la prăvălia lui Devine ca să mă verificaţi, 
domnule Meecham. 

— A trebuit să aflu ce s-a întâmplat cu articolele care 
lipseau din camera dumitale, dacă le-ai dat cadou, le-ai 
amanetat sau le-ai vândut. 

— E aşa de important? 

— E important fiindcă Cordwink crede, sau credea, că 


cineva te-a plătit ca să-l omori pe Margolis. 

— Credeţi şi dumneavoastră? 

— Nu. Eu cred c-ai vândut lucrurile acelea lui Devine 
fiindcă erai lefter. Dacă n-aveai bani înseamnă că n-ai fost 
plătit. 

— Aş fi putut să vi-o spun. 

— Fireşte. Ai fi putut să-mi spui orice, dar asta nu 
înseamnă că era neapărat adevărat. 

— Mă credeţi mincinos, domnule Meecham? 

— Eşti o fiinţă omenească. 

— Nu trebuia să verificaţi. Nu cer favoruri. Sunt vinovat 
şi vreau să-mi primesc pedeapsa. Dar aceste scormoneli... 
nu erau necesare. 

— Afirmațiile dumitale nu constituie o dovadă dacă nu 
sunt sprijinite de fapte. 

— Bănuiesc că aveţi dreptate. Dar indiferent de ce veţi 
descoperi, nu-i spuneţi lui Emmy. 

— Ce dracu să descopăr? 

Loftus nu răspunse. Îşi rodea din nou pumnii sângerânzi. 

— Ține foarte mult la dumneata, Loftus. 

— Da, ştiu. Sunt sigur că ţine. Ce... ce-aţi vorbit cu ea 
aseară, ce-a zis de mine? 

— A avut, fireşte, numai elogii. Cât eşti de amabil şi de 
atent şi mi-a povestit câte ceva din viaţa dumitale. 

Pe coridor, în dreptul uşii, răsunară paşi. Se auziră slab, 
apoi se pierdură. 

— E greu de recunoscut că eşti o nulitate, spuse Loftus. 
O recunosc acum. Viaţa mea a fost lipsită de sens, de scop 
sau de satisfacţii. N-ar fi trebuit să mă nasc. Tata nu voia 
copii, iar mama se simţea înlănţuită de răspunderi. 
Întreaga poveste a fost o greşeală de la început şi până la 
sfârşit. Mă tem de clipa când am să mor, mă tem 
îngrozitor. Dar sânt felicit c-am să mor. Citiţi versuri, 
domnule Meecham? 

— Nu. 


— Există o frază de Yeats. Am notat-o în carnet. 

Scoase din buzunarul de la piept un carneţel negru şi îl 
răsfoi. Meecham observă că fiecare pagină era ticsită de 
sus până jos cu un scris atât de mărunt, încât părea cu 
neputinţă de citit cu ochiul liber. Se întrebă dacă o fi 
scrisul firesc al lui Loftus, sau dacă scria aşa dinadins ca 
să câştige spaţiu în carneţel. 

— Uite, zise Loftus. Nu sunt absolut sigur ce înseamnă, 
dar în ultima vreme m-a urmărit mereu fraza; e ruptă din 
context: „lar această lume ticăloasă, pragmatică şi 
ridicolă, în care oamenii sunt atât de vulgari, dispare într-o 
clipă, dacă schimbi şirul gândurilor”. „O lume ticăloasă, 
pragmatică şi ridicolă”, spuse el scuipând cuvintele, ca pe 
nişte sâmburi pe care i-a mestecat prea mult. Descrie 
starea mea. Am să fiu fericit să mor. 

Se cufunda din nou în tăcere. În cameră nu se auzea 
decât bâzâitul ventilatorului, deşi exista o senzaţie de 
sunet şi de mişcare, ca şi cum dincolo de uşa închisă se 
petreceau multe lucruri, multe lucruri ridicole. 

— De ce m-ai chemat? îl întrebă Meecham. 

— Vreau să vă angajez ca avocat. O, nu ca să mă apăraţi, 
n-o să fie nevoie. Dar sunt câteva amănunte de care n-am 
să mă pot ocupa. Aş vrea să vă interesaţi dumneavoastră 
pentru mine. 

— Ce, de pildă? 

— Am nişte bani. Mi-am vândut maşina şi nişte fleacuri. 
Suma totală se ridică la 716 dolari. Vreau să-i primească 
mama. 

— Unde-s banii? 

— Are să vi-i dea Emmy. Sunt într-un plic într-un maldăr 
de scrisori. Reţineţi-vă onorariul, oricât ar fi, şi daţi mamei 
restul de bani şi scrisorile. Sânt scrisorile ei. Mi le-a scris 
când am venit aici. Spuneţi-i că... Ezită, încleștându-și şi 
descleştându-şi pumnii. — Spuneţi-i să le citească din nou, 
pe fiecare, să vadă... Nu, nu-i spuneţi, Lăsaţi-o să facă ce 


vrea cu ele. Oricum, e prea târziu. Daţi-i doar banii şi 
spuneţi-i să se ducă undeva o vreme. 

— De ce să se ducă? 

— Nu prea poate să facă faţă lucrurilor. Mai bine dacă 
pleacă. li găsiţi adresa într-un ziar de dimineaţă. Imi pare 
rău. Poate c-au încolţit-o ziariştii. Ei bine, Kincaid e un 
oraş mic şi crud. 

— Am să-i transmit mesajul. Nu garantez însă c-am s-o 
conving să plece. 

— Vă rog să încercaţi. Uite, am să vă scriu adresa ei. 

— Lasă, am văzut-o în ziare, zise Meecham. Îşi aminti 
adresa, dar nu din vreun ziar, ci de pe eticheta de la biroul 
de expediţie Railway Express, lipită pe geamantanul lui 
Loftus: „De la doamna Charles E, Loftus, Oak Street, nr. 
231, Kincaid, Michigan, pentru domnul Earl Duane Loftus, 
Division Street, nr. 611, Arbana. Michigan. Valoarea 
conţinutului: 50 de dolari”. 

— Ştiu că vă cer o groază de servicii, domnule 
Meecham. Aţi putea pleca astăzi, să treceţi mai întâi pe la 
ea, e numa la o sută cincizeci kilometri de aici. 

— Am să mă duc astăzi. 

— Vă mulţumesc. Loftus se ridică greoi, sprijinindu-se cu 
o mână de masa de jucat cărţi şi cu cealaltă de spătarul 
scaunului. — Vă mulţumesc foarte mult. 

— De ce n-ai păstrat fotografia ei, Loftus? 

— Am vrut să fiu singur. Cu desăvârşire, fără nicio 
fotografie. Puteţi să înţelegeţi? 

— Nu-i bine să fii singur. Rudele sar în ajutor la nevoie. 
N-ai absolut pe nimeni, cu excepţia mamei dumitale? 

— Am avut odinioară o soţie. M-a părăsit, a divorţat. Nu- 
i aduc o învinuire. Era o femeie voinică, înaltă, sănătoasă. 
Cel puţin aşa era pe atunci. N-am mai văzut-o de mult. 

— Nu ţi-a trecut prin minte că mama dumitale ar dori să 
vină să te vadă ? 

Loftus dădu indiferent şi plictisit din umeri: 


— N-are să vină. Oh, o să vrea să vină, poate chiar, o să 
plănuiască, să aranjeze totul. Ar putea chiar să ajungă 
până la autogară. Acolo are să tragă o duşcă să-şi destindă 
nervii. Puteţi ghici restul. 

— Da. Îşi aminti de numărul mare de cărţi despre 
alcoolism din camera lui Loftus. 

— S-a împotrivit întotdeauna, din răsputeri, alcoolului. 
Nici nu s-a atins de el până a ajuns aproape de cincizeci de 
ani. Tata o părăsise şi într-o bună zi mama s-a dus să 
cumpere o sticlă de vin ca să-şi calmeze nervii. Totul s-a 
petrecut, fulgerător. O înghiţitură şi s-a îmbătat. Fusese o 
beţivană aproape treizeci de ani, dar nu şi-a dat seama 
decât atunci. Pentru ea lumea a dispărut în acea clipă. N-a 
mai văzut-o. Şi nici n-are s-o mai vadă. 

— Poate există tratamente. Loftus se mulţumi să clatine 
din cap. — Dacă ţii, am să mă îngrijesc personal să vină să 
te vadă. 

— Nu, mulţumesc, spuse Loftus politicos. Nu vreau să 
văd pe nimeni. 

Uşa de pe coridor se deschise şi intră Samuels. Luase 
cătuşele din tocul de piele, prins la curea, şi se juca cu ele, 
strângându-le şi desfăcându-le tot timpul, cum se jucase şi 
domnişoara Jennings cu inelul ei de chei, pentru acelaşi 
motiv, căci era plictisit şi puţin jenat. 

— Aţi terminat, domnule Meecham? Am primit ordin să 
plecăm. 

— Eşti gata! îl întreba Meecham pe Loftus, întorcându- 
se spre el. 

— Cred că da, spuse Loftus. a 

— Anunţă-mă, dacă se întâmplă ceva. În orice caz am să 
vin să te văd, după ce termin afacerea pe care am discutat- 
o. Poate mâine dimineaţă devreme. 

— Vă mulțumesc. 

— Mă duc chiar acum s-o văd pe Emmy. 

— Spuneţi-i să nu fie îngrijorată. Totul are să se 


aranjeze. A 

— Am să-i spun. Îţi doresc noroc. 

Meecham rămase în pragul cămăruţei fără ferestre şi 
urmări pe cei doi cum înaintează pe coridor, încătuşaţi 
împreună, păşind încet şi în acelaşi ritm. Apoi se întoarse 
brusc şi o apucă, cât putu de repede, în direcţia opusă şi 
ieşi pe uşa din dos. 

Venise amiaza, dar soarele nu apăruse. Cerul atârna jos, 
peste oraşul fumuriu, ca un vârf de cort ce se dezumflă şi 
are să răbufnească într-o zi, dezgolind bezna imensă a 
văzduhului. 

Meecham aşteptă să se schimbe lumina semaforului. O 
maşină trecu pe galben şi aproape că rase o alta. Amândoi 
şoferii începură să înjure inutil, prin geamurile închise, ca 
nişte puşti care se ameninţă, aflaţi în siguranţă pe treptele 
casei lor. O femeie ieşi din magazinul general de peste 
drum, trăgând de braţ un ţânc ce plângea şi mergea 
împleticit în urma ei. Un bătrân în cârje înaintă pe 
trotuarul îngheţat, ajunse la margine şi rămase cu ochii 
aţintiţi, plini de ură şi furie, asupra maşinilor ce treceau în 
goană. 

O coloană de amărăciune se înălţă ca mercurul în 
gâtlejul lui Meecham. O lume ticăloasă, îşi spuse el, o lume 
ticăloasă şi ridicolă. 


UNSPREZECE 


CÂND Meecham sună la uşă, îi deschise chiar Emmy 
Hearst, atât de repede, de parcă ar fi stat la pândă în dosul 


perdelelor de dantelă ale ferestruicii, aşteptând pe cineva 
care n-avea să vină niciodată. Ochii i se limitaseră atât de 
rău încât nu mai semănau cu ochi omeneşti, ci cu două 
băşici de arsuri. Când vorbi, îşi duse mâna la gât, ca şi 
cum ar fi vrut să înnăbuşe o durere. 

— L-aţi văzut? 

— Da, răspunse Meecham dând din cap. 

— Am încercat şi eu. N-au voit să mă lase. Au spus că nu 
am niciun drept. 


Se agăţă de uşă să se sprijine — o femeie înaltă şi 
voinică, ce ajunsese brusc, într-o singură zi, la capătul 
forţelor. 


— L-au transferat la spital, spuse Meecham. 

— O să fie bine îngrijit acolo. Nu-i aşa? 

— Desigur. 

Dintr-una din camerele de la etajul doi izbucni un hohot 
de râs bărbătesc. 

Doamna Hearst se uită nervoasă la casa scării. 

— Nu vă pot invita înăuntru. Sunt... sunt ocupată. Am 
treabă. 

— În orice caz nu puteam să stau, zise Meecham. Loftus 
m-a rugat să iau un teanc de scrisori pe care doreşte să le 
aduc mamei lui. g 

— Mama lui, spuse ea cu voce slabă. Intotdeauna mama 
lui. E ca un bolovan atârnat de gâtul lui, îl îneacă, e ca o... 
Da, am scrisorile. Sunt în bucătărie. Am să vi le aduc. 

O apucă prin hol, ieşi pe uşile batante şi intră în 
bucătărie. Meecham o auzi scoțând o exclamaţie de 
surprindere. 

— Am... am crezut că eşti sus. 

— Fi bine, nu sunt sus. Te supără? 

Uşile încetară să se mai bălăngăne şi se închiseră, 
înăbuşind valurile de sunete cu lemnul lor gros de stejar. 
Exclamaţia de surprindere a femeii răsuna mai departe, ca 
un semn de întrebare făcut din fum, apoi se destramă. 


Meecham aştepta neliniştit şi deprimat. Uşa de la 
intrare era încă deschisă; îşi dădea seama că doamna 
Hearst o lăsase înadins aşa. Vântul suflă prin hol şi urcă 
scările, mișcând perdelele de dantelă, paltoanele şi 
jerseele atârnate în cuierul demodat din hol. Jos, lângă 
cuier se află un maldăr de şoşoni şi de galoşi, o pereche de 
patine rablagite şi un pantof de gimnastică, având scris 
înăuntru cu cerneală numele Kryboski. 

Meecham se uită la ceas, apoi tuşi, o tuse lungă şi 
intenţionată. După o clipă, uşa batantă se deschise din nou 
şi doamna Hearst înainta, cu un pachet cafeniu la 
subţioară. Se clătina uşor, de parcă ar fi cărat în pachet 
sau în suflet un obiect greu, care o făcea să-şi piardă 
echilibrul. 

Îi vâri pachetul în mână. Era foarte uşor. 

— Uitaţi-l. Plecaţi, vă rog. Vă rog! 

— Fireşte, spuse Meecham. Dar era cam târziu. Din 
bucătărie tocmai ieşise un bărbat, un bărbat solid, roşu la 
faţă şi blond. Din capătul holului, părea destul de distins şi 
de energic. Dar în timp ce se apropia, raza de lumină din 
uşa deschisă dezvălui înşelătoria, ca un aparat de 
fotografiat de precizie. Trupul avea tendinţă spre 
îngrăşare, chipul îi era brăzdat de cute de nehotărâre şi de 
îndoială, ambiția i se acrise ca şi viaţa. Ochii spălăciţi îi 
jucau tot timpul, ca nişte păsări pe mare, căutând un 
morman de ierburi marine pe care să se odihnească. Unul 
din acei oameni pe care Meecham îl identifică drept un tip 
comun: băiatul mătăhălos, a cărui minte şi emoţii nu 
reuşiseră niciodată să ţină păsul cu procesul de maturizare 
al corpului. O dată cu trecerea anilor, prăpastia se 
adâncea şi personalitatea se îngusta. Avea probabil 
patruzeci şi cinci de ani. 

La apropierea lui, doamna Hearst întoarse capul 
ostentativ. Când vorbi din non nu se uită la niciunul dintre 
cei doi bărbaţi, ci păru că se adresează crinilor întunecaţi 


de murdărie ce se cățărau pe tapet.. 

— Soţul meu, Jim. 

— Ascultă, ce înseamnă povestea asta? spuse Hearst. Ce 
Dumnezeu înseamnă? Pachete misterioase, poliţai, Emmy 
bocindu-se prin casă. Omul are dreptul să ştie, nu? 

Trase, fără să-şi dea seama, de cravată. Costumul 
cadrilat îl strângea la şolduri, mânecile îi erau prea scurte, 
aşa încât încheieturile îi ieşeau mult în afară; nu erau însă 
firave, ca nişte ţevi, aşa cum sunt cele ale unui băiat în 
creştere, ci groase, acoperite cu păr aspru şi blond. 
Purtarea lui, expresia, toate trădau aerul unui ratat cronic 
— aerul unuia care a încercat şi a părăsit o sută de meserii 
într-o sută de locuri, veşnic incapabil şi inadaptabil. 

— Da'ce, doar eu vorbesc aici? Nu că n-aş fi în stare să 
vorbesc doar eu. Am destule de spus şi de asemenea 
destule de întrebat. 

— Gura, Jim! spuse doamna Hearst fără să se întoarcă. 

— Acum îmi spune să-mi ţin gura. Să-mi văd de treabă, 
zice el. Poate că asta-i nenorocirea mea, că mi-am văzut de 
treabă. Am închis ochii la prea multe. Se uită la soţia lui. — 
La unele lucruri destul de nostime, nu, Emmy? 

— Gura! repetă ea apatic. Domnul nu e poliţist, e avocat. 
Iar pachetul... Spuneţi-i, domnule Meecham. Spuneţi-i ce-i 
în pachet, fiindcă pe mine n-are să mă creadă. 

— Sunt scrisori, răspunse Meecham. Scrise lui Loftus de 
mama lui. Le înapoiez mamei sale, la cererea lui Loftus. 

Hearst păru dezamăgit. 

— Doar un vraf de scrisori vechi, ai? 

— Exact. 

— Vreţi să spuneţi că n-au decât o valoare pur 
sentimentală? 

— Da. 

Meecham nu pomeni de banii care se aflau într-unul din 
plicuri. Avea impresia că dacă Hearst ar şti că sunt bani la 
mijloc, va încerca să-i obţină, chiar cu preţul unui scandal. 


Un scandal nu lipsit de sens, întrucât pachetul fusese lăsat 
la el în bucătărie, iar Meecham nu avea niciun drept să-l 
ia, nefiind avocatul lui Loftus, şi pe deasupra nici măcar nu 
putea dovedi că pachetul îi aparţinea lui Loftus. 

Dar Hearst pierduse tot interesul pentru pachet. O 
pândea pe soţia lui, mişcând mai tot timpul ochii, dar 
ţinând-o totuşi în raza lor. 

— Loftus ăsta, e un tip foarte sentimental. Ce rău că nu 
sunt şi eu un tip sentimental, genul după care înnebunesc 
femeile. E şi bine crescut, are maniere cu adevărat 
frumoase, aşa că în preajma lui un om obişnuit se simte ca 
un vagabond. Eu unul nu sunt vagabond. Sunt un diamant 
brut, desigur, şi nici nu umblu cu cerşetoria. Nu, Emmy? 

— Nu ştiu ce faci când nu eşti în oraş, spuse ea clar. Şi 
nici nu-mi pasă. 

— Muncesc. Asta fac. Eu unul muncesc. Cuvintele 
păreau că-l îmboldesc să continue. Se întoarse înflăcărat 
brusc către Meecham. — Chiar acum fac reclama unui 
produs nou, pe care tocmai l-am lansat, un săpun fără 
spumă. Cel mai bun articol de pe piaţă. Se numeşte 
Noscrub. Sunt însărcinat cu reclama lui în afara oraşului. 

— Imparţi mostre pe la uşi, spuse soţia lui, vorbind cu 
acelaşi glas limpede şi distinct, întocmai ca un profesor 
care corectează minciunile repetate ale unui copil mic. 

— Aşa, calomniază-mă. Nemaipomenit. Ciudat cum e 
cineva în stare să-l apere pe Loftus, numai fiindcă citeşte 
cărţi în loc să muncească la fel ca orice bărbat. Cărţi şi 
cuvinte frumoase... 

— Muncă de bărbat. Şi un copil de doi ani poate fi 
învăţat să împartă mostre pe la uşi. 

Hearst se înroşi şi păru gata s-o lovească. Pentru prima 
oară arăta hotărât, sigur pe situaţie şi pe drepturile lui. 
Dar furia, întocmai ca şi alte emoţii de-ale lui, nu se 
maturizase destul. Se întoarse împotriva lui, devenind 
propria-i victimă. 


— Aşteaptă să prindă noul articol, zise el. Aşteaptă doar. 

— Da, Jim. 

— Am să fiu directorul propagandei comerciale. Weber 
şi-a dat cuvântul de onoare. 

— Da, Jim. 

— Da, Jim, da, Jim, da, Jim. Clătină din cap, cuprins din 
nou de furie şi de o veche disperare. 

— Ce dracu, încurajează-mă, Emmy! Încurajează-mă ca o 
adevărată soţie. 

— Cu cât am să te încurajez mai tare, cu atât ai să pici 
mai repede. 

— Dar pe el l-ai încurajat. Earl încoace, Earl pe dincolo, 
Earl eşti minunat... 

— N-am spus niciodată că-i minunat. 

— Ba da. Te-am auzit eu. 

— Cei care trag cu urechea pe la uşi aud orice, iar cei 
care nu aud, scornesc. 

— Nu era nevoie să trag cu urechea. I-ai spus chiar aici, 
sub nasul meu. Îşi mută privirea la Meecham. — Ce părere 
aveţi! Ţii în casă un tip, te porţi cu el cum te-ai purta cu o 
rudă... 

— Nu i-ai spus în viaţa ta un cuvânt frumos. Doamna 
Hearst se uita din nou la tapet. — Niciun cuvânt frumos. 

— I-ai spus tu destule pentru amândoi, nu? Ce, crezi c-ar 
fi trebuit să-i strâng mâna fiindcă mă făcea să mă simt ca 
un vagabond? 

— N-am avut un prieten de când am terminat liceul, 
bărbat sau femeie, niciun prieten. Uite ce-a reprezentat 
Earl pentru mine, un prieten. 

— Am văzut multe în viaţa mea şi ştiu una şi bună, nu 
există prietenie între un bărbat şi o femeie. Nu scrie 
nicăieri. E împotriva naturii. 

— Împotriva naturii tale. Nu... 

— Împotriva naturii oricui! 

— Nu tipa. Au să te-audă băieţii. 


— N-au decât. Mai află şi ei unele lucruri. 

— Dacă nu vă supăraţi, spuse Meecham, eu am să plec. 

Niciunul nu-i dădu vreo atenţie. Erau absorbiți, ca doi 
boxeri pe ring, fiecare căutând punctele slabe ale 
adversarului şi momentele de neatenţie. 

Doamna Hearst îşi încrucişase braţele la piept, ca şi cum 
ar fi vrut să apere un punct vulnerabil. 

— De ce mă acuzi! Spune! 

— Am să-ţi spun. 

— Foarte bine, spune. Spune-o în faţa domnului 
Meecham. E avocat. 

— Sigur c-am să spun. Nu-mi pasă nici dac-ar fi 
preşedintele Statelor Unite. 

— Ei, ce te măi opreşte? Hai, spune. 

— Era amantul tău, spuse Hearst. Stârpitura aia 
nenorocită era amantul tău. 

— Eşti un prost. Eşti îngrozitor de prost. 

Începu să plângă foarte încet, apăsându-şi fruntea de 
perete. Din ochii umflaţi îi izbucniră lacrimi care 
împroşcară crinii murdari de pe tapet. Mişcă din cap, 
clătinându-l dintr-o parte într-alta, cu un gest dureros de 
negaţie. 

— Emmy? 

— Pleacă. 

— Eu-i adevărat, atunci, nu, Emmy? 

— Ce-ţi închipui? Un om bolnav... pe moarte... ce-ţi 
închipui? 

— Eu... ei bine... 

Se uită cu o nesiguranţă patetică la Meecham, ca un 
copil care a făcut-o pe mama lui să plângă şi caută să se 
încredinţeze că se va opri, în sfârşit, şi că totul va reintra 
în normal. 

— Emmy? O atinse prudent pe umăr. — N-am vorbit 
serios, Emmy. Mă ştii tu, mă înfurii şi spun prostii, dar nu 
sunt în stare să-ţi fac cel mai mic rău. Dac-ai fi sinceră cu 


mine, Emmy. Dac-ai fi sinceră... 

Meecham ieşi pe uşă cu pachetul la subţioară. Niciunul 
din cei doi nu-l observară şi nici nu le pasară. 

Afară vântul sufla proaspăt, dar avocatul simţi în gâtlej 
şi în piept o senzaţie de greutate apăsătoare, ca şi cum 
feliile de viaţă pe care le văzuse în acea dimineaţă erau 
prea tăioase şi prea noduroase ca să poată fi înghiţite.. 


DOISPREZECE 


ŞOSEAUA numărul 12 se îndrepta la apus, de la Arbana 
spre Kincaid, un drum de vreo 75 de kilometri, printr-un 
ţinut plat de ţară. În condiţii mai prielnice ar fi fost 
parcursă într-o oră. Dar camioanele grele şi vremea rea 
stricaseră şi desfundaseră şoseaua, iar dincolo de Jackson 
începu să ningă cu fulgi imenşi, care se lipeau de parbriz 
ca un clei. Din două în două minute, Meecham trebuia să 
încetinească pentru ca ștergătoarele să recapete forţă şi 
viteză. 

Se făcuse cinci când ajunse la Kincaid, iar felinarele se 
aprinseseră. Ici şi colo în vederea Crăciunului, câteva case 
se şi împodobiseră de-a lungul verandelor cu ghirlande de 
becuri colorate, cu buchete de crengi de pin şi cu conuri 
agăţate la uşi. Prăvăliile şi străzile furnicau de oameni, iar 
mulţimea părea veselă, de parcă ar fi fost primenită de o 
zăpadă proaspătă. 

Găsi uşor Oak Street. Traversă şoseaua principală la un 
semafor din centrul oraşului. 

La numărul 232 era o clădire cu două etaje, un bloc de 


piatră albă, într-un cartier cu aer pretenţios, dar şi 
părăginit, infectat de mahalalele dimprejur. Meecham 
parcă maşina şi trecu strada, ţinând la subsuoară pachetul 
cafeniu. Clădirea era bine întreţinută, iar la uşa de la 
intrare, alături de o ghirlandă de Crăciun, bătută în cuie, 
se afla o sonerie roşie de celuloid, înconjurată de ramuri 
de măceş artificial. Zăpada făcea ca ramurile şi măceşul să 
pară vii. 

În holul mic văzu un şir de cutii de scrisori încuiate, iar 
pe zid o săgeată neagră îndreptată spre subsol şi un anunţ: 
Biroul administratorului. Cea de-a treia cutie de scrisori 
era a mamei lui Loftus: Doamna C. E. Loftus, apartamentul 
5; 

Meecham trecu prin hol. Covorul era tocit, dar curat iar 
în aer plutea un miros puternic de vopsea. Cineva din 
clădire avea evident o slăbiciune pentru anunţuri. 
Pretutindeni pe pereți se vedeau indicații minuțios 
caligrafiate: Apartamentele 1—5. Pe aici. Nu fumaţi pe 
coridoare. Vă rugăm să dați radioul încet după ora 11. 
Cerşitul interzis. Vă rugăm, folosiţi soneria de noapte doar 
când e nevoie. Soneria de noapte. 

Apartamentul numărul 5 avea un stingător de incendiu 
atârnat de zid, chiar lângă uşa de intrare. Meecham apăsă 
pe sonerie, aşteptă o jumătate de minut, apoi apăsă iar, de 
două ori. Nu răspunse nimeni. Se înapoie în hol şi cobori 
treptele de la subsol, urmărind săgeata îndreptată spre 
biroul administratorului. 

Un omuleţ trecut de vârsta mijlocie, cu o şapcă ascuţită 
de zugrav şi o salopetă pătată, stătea pe vine în faţa uşii şi 
învelea clanţa cu fâşii de leucoplast. Când auzi paşii lui 
Meecham se întoarse fără să se ridice sau să-şi piardă 
echilibrul nici măcar o secundă. Avea spinarea dreaptă ca 
o scândură. 

— Ce doriţi, domnule ? 

— Eşti administratorul? 


— Da. Victor Garino. 

— O caut pe doamna Loftus. Eu sunt Bric Meecham, un 
prieten al lui Earl, fiul ei. 

În dosul ochelarilor, fără rame, ochii lui Garino păreau 
ceţoşi. 

— A, da? Earl e un băiat simpatic. Aţi încercat la uşa ei? 

— Da. 

— Intraţi atunci, intraţi, vă rog. Deschise uşa, iar 
Meecham îl urmă într-o mică sufragerie. Camera era atât 
de ticsită de mobilă şi de fleacuri, că de-abia aveai loc să te 
mişti. Lângă un radiator electric, într-o lădiţă, erau mai 
mulţi pisoi abia fătaţi, care mieunau, în vreme ce pisica 
mamă dădea târcoale, cu demnitate şi mânie, de parcă s-ar 
fi ruşinat de purtarea puilor ei faţă de străin. 

— Vă plac pisicile, domnule Meecham? 

— Foarte mult. Nici nu-i plăcuseră, nici nu-i displăcuseră 
pisicile, dar la vederea trupurilor minuscule şi păroase se 
simţi emoţionat. 

— Da, îmi plac toate animalele, dar pisicile sunt liniştite 
şi iuți, şi nu le ţii degeaba. Nu primim niciodată plângeri 
că avem şobolani, adăugă Garino cu mândrie. Niciodată. 
Vreţi să luaţi loc? Atunci am să stau şi eu. Aşa, e mai bine. 
Aţi venit din partea lui Earl? Ce mai face? 

— Ca de obicei. 

— A, da? Aţi... Bătut în uşă foarte tare, nu? Câteodată 
aude greu. Doarme dusă şi... 

— Se îmbată. 

— E adevărat, spuse Garino cu o voce melancolică. Se 
îmbată foarte rău. Am intrat de multe ori cu cheia mea în 
camera ei, ca să văd dacă n-a dat foc la casă sau mai ştiu 
eu ce. E o doamnă simpatică, dar e o problemă. 

— Imi dau seama. 

— Să vedeţi cum am aflat, eu şi nevastă-mea; datorită 
crematoriului de gunoi. Sticlele de rom. Veneau pe jgheab 
sticle de rom tot timpul şi făceau zgomot. Nevastă-mea a 


zis că sunt de la doamna Loftus. „Nu, am spus eu. Nu se 
poate ca o doamnă atât de simpatică şi de distinsă să bea 
tot romul ăla!” Nevastă-mea a avut totuşi dreptate. Ochii 
lui Garino erau trişti ca ai unui câine. — M-am dus sus şi- 
am rugat-o pe doamna Loftus să nu mai arunce sticlele de 
rom pe jgheab. La început a negat, a părut de-a dreptul 
scandalizată. „Ascultă, Victore, a spus ea, ascultă Victore, 
ştii prea bine că eu nu mă ating de băutură. Trebuie să fie 
cuplul de însurăţei de la etaj”, a spus ea. 

Pisica-mamă, care se aşezase alături de Garino pe 
canapea, începu să toarcă în somn. 

— După aceea, spuse Garino, n-am mai găsit sticle de 
rom în crematoriu. Le lua cu ea şi le arunca în altă parte. 
Am văzut-o deseori plecând de acasă cu o sacoşă plină cu 
sticle. Ce caraghios, o doamnă, mergând pe stradă ca să-şi 
arunce „gunoiul”. Ne-a părut rău, şi mie şi nevesti-mii. 
Sticlele nu făceau cine ştie ce tămbălău, am fi lăsat-o să le 
arunce mai departe în crematoriul de gunoi. 

— Poate că n-ar fi stricat. 

— E prea târziu acum. Dacă m-aş duce şi i-aş spune că n- 
are decât să folosească crematoriul, nu s-ar mai putea 
preface, nu i-ar mai rămâne niciun dram de mândrie. N-ar 
fi bine. Oricum — Garino îşi întinse mâinile — nu ne dă 
prea mare bătaie de cap. Chiria ei e plătită cu regularitate, 
mi-o trimite Earl. Iar ea e liniştită. Nu face petreceri, nu 
aduce pe nimeni. Stă singură. Câteodată când uită să 
mănânce, îi duce nevastă-mea câte ceva sus, pe o farfurie. 
Nu e o beţivă ordinară, mă înţelegeţi. E o doamnă zdrobită 
de prea multe dureri. Pe unii durerile îi întăresc. Pe alţii îi 
frâng, ca pe nişte crăcuţe, îi zdrobesc, nu-i vina lor. 

— Care dureri? 

— Mai întâi şi-au pierdut averea, apoi soţul a plecat de 
acasă într-o după-amiază, când ea era la cinema. După 
aceea, a plecat fiul ei şi s-a căsătorit. A lăsat-o singură. A 
rămas aşa aproape un an, apoi Earl şi soţia s-au întors şi- 


au locuit împreună în apartamentul 5. A fost mai rău decât 
când trăia singură, fiindcă se certau mereu, doar cuvinte, 
dar cuvinte violente şi urâte, între Earl şi soţia lui, între 
Earl şi mama lui, între mama lui Earl şi soţia lui. Certuri, 
certuri din orice. 

— Cum o chema pe soţia lui? 

— Îi spunea Birdie.! Ce nume caraghios. Nu semăna 
deloc cu o păsărică. Era o femeie voinică, mai în vârstă 
decât Earl şi destul de simpatică, dacă n-o supărai. Avea 
nişte crize groaznice, absolut groaznice. Poate că toate s- 
ar fi aranjat, dacă n-ar fi locuit laolaltă, dacă n-ar fi fost 
gelozie între cele două femei. Aşa încât Birdie a plecat din 
oraş — n-a stat aici decât vreo lună — iar în curând Earl a 
primit înştiinţare legală că Birdie a divorţat de el în alt 
Stat, cred că în Nevada. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum vreo doi ani. S-a hotărât şi-a plecat la fel de 
neaşteptat ca şi domnul Loftus-tatăl. Earl a început apoi să 
se schimbe. Nimeni nu ştia că-i bolnav, se făcea tot mai 
liniştit şi nu mai ieşea din casă. La început am crezut că-i 
era dor de Birdie. O iubise la nebunie, iar când Birdie era 
bine dispusă se juca cu el de parcă ar fi fost un copil, îl 
răsfăţa ca o adevărată mamă. Mama lui nu-l trata ca pe un 
copil, fiindcă şi ea e destul de copilăroasă. Da, am crezut 
că Earl suferă din cauza dragostei. Dar el nu s-a mai 
vindecat. Într-o zi s-a dus la Arbana, voia să cerceteze 
nişte cărţi din biblioteca Facultăţii, era întotdeauna nebun 
după cărţi. Nu s-a mai întors. li scria mamei lui, îi plătea 
chiria, relaţiile dintre ei erau prieteneşti, dar nu s-a mai 
întors. Poate că-i adevărat ce mi-a spus doamna Loftus — 
că trebuia să stea acolo pentru tratament la spital. Dar 
avem şi aici spital. Aşa că... — suspină. Ei bine, Sunt un 
bătrân flecar. Trăncănesc tot mai mult. Se sculă de pe 
canapea, se aplecă şi mângâie pisica pe cap, ca şi cum s-ar 


1 Birdie — păsărică (engl.). 


fi scuzat că face o mişcare prea bruscă. — Mă duc s-o 
întreb pe nevastă-mea dacă n-a văzut-o pe doamna Loftus 
plecând. 

Când deschise uşa bucătăriei, un miros puternic de ulei 
şi de usturoi se răspândi în încăpere, înecând pe cel al 
vopselei. Meecham se apropie de lada cu pisoi şi 
îngenunche alături. Pisoii adormiseră, aşezaţi alandala, 
unul peste altul, într-un colţ. Mângâie cu degetul mijlociu, 
foarte încet, pe unul din pisoi, iar pisica sări lângă ladă, cu 
aerul vigilent, dar şi nepăsător al unui poliţist care nu vrea 
să înceapă el scandalul, dar care are intenţia să stea prin 
apropiere în cazul când s-ar dezlănţui vreunul. 

Garino se întoarse, urmat de o femeie micuță şi 
bondoacă, îmbrăcată într-un capot de bumbac. Te izbea 
faptul că nu era italiancă, la fel ca soţul ei. Avea păr 
castaniu, ochi verzi, se mişca şi vorbea brusc, trudind o 
oarecare nerăbdare. 

Garino începu să spună: 

— Nevastă-mea zice că doamna Loftus a plecat devreme 
azi-dimineaţă. S-a dus la băcănie, aşa crede nevastă-mea, 
doar că nevastă-mea crede c-o să se întoarcă şi... 

— Lasă că-i spun eu, Victore, zise soţia lui. Aruncă o 


privire lui Meecham. — La urma urmei, am şi eu gură. 
Bănuiesc că v-a vorbit Victor despre ea? 
— Da. 


— Ei bine, asta e. Când pleacă doamna Loftus de acasă 
nu ştiu niciodată când are să se întoarcă, sau cum are să 
se întoarcă, şi nici măcar dacă are să se mai întoarcă. 
Nimeni nu ştie. Nici ea nu ştie. Doamna Garino îşi 
încrucişă braţele la piept cu un gest agresiv, uşor 
exagerat. — A lipsit toată ziua. Ştii ce înseamnă asta, 
Victore? 

— Da, draga mea. 

Îţi aminteşti data trecută? 

— Da, da draga mea. 


— Ai face mai bine să pleci şi să începi s-o cauţi. 

Garino îl privi pe Meecham cu aerul că-şi cere scuze. 

— De obicei rămâne la ea în cameră şi bea liniştită de 
una singură. Dar alteori... 

— Ca acum! se răsti la el soţia lui. Puneţi haina, Victore. 
Ai s-o găseşti. Avem şi alţi chiriaşi de care trebuie să ţinem 
seama. Ţii minte data trecută? 

— Ce s-a-ntâmplat data trecută? îl întrebă Meecham pe 
Garino. 

G arino îşi privi mâinile. 

— A dat de încurcături, a fost arestată. După asta a stat 
în spital vreo două săptămâni. A fost bolnavă. 

— A avut delirium tremens. Faţa doamnei Garino se 
înăssprie. — Grăbeşte-te, Victore. 

— Am înţeles, am înţeles. 

— Am să merg şi eu cu dumneata, zise Meecham. 
Oricum, trebuie s-o găsesc. 

Femeia se întoarse şi-i aruncă o privire lungă şi directă. 

— De ce? 

— Am să-i dau ceva. 

— Bani? 

— Da. 

Garino plecase în cealaltă cameră să-şi ia haina. 

— O să-i cheltuiască în două zile, spuse doamna Garino 
cu glas scăzut. Victor socoate că mă înăcresc. Da, poate că 
m-am înăcrit. Trebuie să ţin seama şi de mine. Toată 
munca asta, în plus şi necazurile nu-mi folosesc la nimic şi 
fireşte că mă înăcresc. Victor însă — ha, Victor o consideră 
o „doamnă” şi doamnele nu ajung niciodată nişte beţivane 
ordinare. Ha, ha! Victor e aici, în ţară, de douăzeci de ani 
şi încă mai gândeşte ea un italian, încă mai pomeneşte de 
„doamne”. Oamenii sunt la fel. Toţi oamenii. 

Garino rămase în prag, cu pălăria şi cu haina pe el: se 
legase la gât cu un fular gros de lână. 

— Vorbeşti prea mult, draga mea. Apoi se adresă lui 


Meecham: Scoţienele sunt geloase. 

Doamna Garino se făcu albă la faţă. 

— Geloasă! Eu, geloasă ! 

— Da, eşti geloasă. Garino se apropie de ea şi-o sărută 
drăgăstos pe frunte. — Am să mă întorc de îndată ce-am să 
pot. 

— Crezi că-mi pasă. 

— Ai putea să faci nişte cafea şi s-o ţii caldă. 

— Nu-ţi fac cafea nici pentru toţi banii din lume. 

— Nu-ţi ofer niciun ban. 

— Eu, geloasă! Asta-i bună! Să-ţi fie ruşine! 

— Ascultă, draga mea, vrei să-mi aduci o batistă curată? 
Doamna Garino intră bombănind în camera alăturată. 
Când se întoarse, nu-i dădu batista, ci i-o aruncă din prag. 
Garino o prinse din zbor şi ieşi pe uşă zâmbind. Meecham 

în urmă în sus, pe trepte, prin hol şi apoi în stradă. 

Garino continua să zâmbească. 

— Nu trebuie să vă simtiti stingherit, domnule 
Meecham. N-a fost o ceartă. Suntem căsătoriţi de douăzeci 
şi unu de ani. Când am să vin acasă am să găsesc cafea 
proaspătă, pe sobă, am să-i spun nevestei c-o iubesc, iar ea 
o să recunoască că e niţel geloasă. 

— Asta-i tot, deci? 

— La început n-a fost numai atât. Dar după douăzeci şi 
unu de ani am ajuns să ne înţelegem. Avem sistemul 
nostru. 

— Maşina mea e vizavi, spuse Meecham. 

— Putem să mergem pe jos. Cunosc câteva localuri unde 
se duce, Sunt la două, sau trei străzi de aici. Sau poate nu 
vă place să mergeţi pe jos? 

— E foarte sănătos pentru femei şi copii. 

Traversară strada şi se urcară în maşina lui Meecham. 


TREISPREZECE 


LA opt şi jumătate căutau încă, iar lui Garino i se făcuse 
foame şi începuse să se teamă de ce-o să-i spună soţia 
când va ajunge acasă. 

— Până acum am găsit-o întotdeauna, zise Garino. Nu 
merge dintr-un local într-altul, o băutură aici, o băutură 
colo, ca unii. E timidă cu străinii. Nu se duce decât la vreo 
două, trei baruri mai mici. 

Cele două sau trei baruri mici deveniseră douăzeci, de 
toate mărimile. Nimeni n-o văzuse şi nici nu-şi amintea s-o 
fi văzut pe doamna Loftus. 

Meecham luă o hotărâre bruscă şi întoarse maşina la 
colţul străzii. 

— Te duc acasă, Garino, trebuie s-o... 

— Nu, nevastă-mea a zis s-o găsesc. Trebuie... 

— N-are niciun sens să ne pierdem vremea amândoi şi 
chestiunea mă priveşte pe mine, nu pe dumneata, zise 
Meecham. 

De fapt, deşi se bucura de tovărăşia lui Garino, acesta îl 
făcea să întârzie; părea a cunoaşte toată lumea din oraş, se 
oprea să discute, să dea mâna, să se intereseze de neveste 
şi de copii, ca un politician ce face turul oraşului, care nu 
uită amănuntele, în ciuda unor probleme mai importante 
ce-l frământă. Nerăbdarea lui Meecham se accentuase nu 


numai datorită vremii rele şi orăşelului urât, ci şi din 
pricina celor doi Garino şi a doamnei Loftus. Femeia era o 
fiinţă demnă de milă, dar însăşi situaţia ei jalnică îl apăsa 
şi îl plictisea. Meecham dori să nu fi auzit de ea. 

— E treaba mea, repetă el. Dumneata ai făcut ce-ai 
putut, Garino. 

— Am făcut destul de puţin, răspunse Garino posomorât. 
Doamna Loftus nu mai are niciun prieten. 

— Am să te conduc acasă. 

— Ca să fiu drept, am crampe la stomac. A, da, şi 

pisicile. 
Trebuie să am grijă de pisici. Ca şi de cazanul caloriferului; 
cred că trebuie curăţat şi soţia mea n-o poate face ca 
lumea, şi apoi încep să curgă plângerile, că nu-i căldură, 
că nu-i apă caldă... 

Vocea i se stinse. Meecham o luă la stânga, în direcţia 
lui Oak Street, în timp ce Garino stătea ţeapăn şi jenat, de- 
abia atingând cu spatele spătarul banchetei, de parcă nu 
era obişnuit să meargă cu maşina şi se temea că la primul 
colţ îl pândeşte o nenorocire. 

— Credeţi c-o s-o găsim? întrebă Garino. 

— Da. 

— Şi-apoi? Apoi o s-o aduceţi acasă, o să se culce, iara 
doua zi dimineaţa o s-o ia de la început. Toate zilele sunt la 
fel pentru ea. Câteodată, adăugă el posomorât, câteodată 
mă gândesc... ducă-se la naiba toată povestea asta. 

Meecham opri maşina în faţa blocului de cărămidă albă. 
O văzu pe doamna Garino uitându-se pe furiş pe fereastra 
demisolului. Îşi lipise chipul de geam, cu mâinile adunate 
în jurul ochilor, ca să se ferească de lumina bucătăriei din 
spatele ei. Când văzu maşina şi pe Garino coborând, îşi 
retrase capul cu o grabă plină de vinovăţie. 

— Sper s-o găsiţi în curând, spuse Garino nervos. 

— Sper şi eu. 

— N-am să mă culc, am să aştept să văd ce se întâmplă. 


Unde vă duceţi? 

— Nu ştiu bine, răspunse Meecham. 

Era destul de sigur, totuşi. Demară şi încercă să-şi 
reamintească cuvintele lui Loftus despre mama lui: „Poate 
c-ar vrea sa vină, poate c-ar pregăti totul, poate c-ar 
ajunge chiar până la autogară”. 

Autogara se afla pe o străduţă în partea de apus a 
oraşului.Jumătatea din săliţa de aşteptare era plină de 
şiruri de bănci, iar cealaltă se aflau ştanduri cu ziare şi o 
tejghea de bar. Un autobuz tocmai plecase, sau se umpluse 
şi se pregătea de plecare, fiindcă băncile erau goale cu 
excepţia unui bărbat şi a unei fetiţe de vreo zece ani. Atât 
bărbatul cât şi fetiţa erau cufundaţi în lectura unor 
comicsuri. 

Meecham se aşeză la tejghea şi comandă o cafea. Nu 
mai era decât un singur client, un tânăr cu privire fixă, cu 
coşuri pe faţă şi îmbrăcat într-o uniformă de şofer de 
autobuz. 

— Mai am câteva minute, zise el. Mai dă-mi o Coca 
Cola,Charley. 

— Bei atâta, încât ai să-ţi îngroşi maţele. Charley îi aşeză 
băutura pe tejghea şi îşi şterse mâinile pe şorţ. Era un tip 
voinic, mătăhălos, cu o faţă rotundă şi cu un zâmbet slab şi 
trist. — Am auzit la radio c-o să ningă iar. 

— Zăpada nu mă deranjează. Ci ăia care tot pun la 
întrebări, îşi sucesc gâtul mereu şi vor să conducă ei 
autobuzul. 

— Ascultă, s-a urcat în autobuz cucoana aia bătrână? 

— N-am văzut nicio cucoană bătrână. 

— A cumpărat bilet. Poate că e la toaletă şi n-a auzit 
când am anunţat plecarea. Du-te mai bine şi vezi, Roy. 

— Ascută, Charley, eu conduc autobuzul şi nu cucoane 
bătrâne acasă. Dacă ai chef să vezi, n-ai decât să te duci 
tu. 

— Dumnezeule, doar eu trebuie să mă deranjez aici. 


Charley îşi scoase şorţul, tichia şi se îndreaptă spre 
toaletă.Meecham se ridică şi îl urmă. 

— Te-am auzit discutând, spuse Meecham. Despre o 
cucoană bătrână. 

Charley se opri la uşa toaletei, cu mâna pe clanţă: 

— Ei şi? 

— Caut pe mama unui prieten, o femeie de aproape 
şaptezeci de ani, cu părul alb, cu o înfăţişare simpatică, o 
femeie distinsă. 

— S-ar putea să fie ea. Eu unul nu prea urmăresc 
cucoanele bătrâne. 

Charley se uită cu atenţie de jur-împrejur ca să se 
încredinţeze că nu mai intrase nimeni, că bărbatul şi fetiţa 
nu-l urmăreau şi doar atunci deschise uşa de la toaletă. 

Era o cămăruţă păstrată, mobilată cu un scaun şi o 
canapea mâncată de molii, totul mirosind violent a 
prosoape de hârtie ude şi a dezinfectant. 

Femeia zăcea pe canapea, culcată pe spate, cu ochii 
închişi — o femeie micuță, slabă până la atrofiere. Chipul 
trăda aceeaşi expresie de fragilitate şi nevinovăție ca şi cel 
al fiului ei, pomeţi înalţi, obraji scobiţi, o frunte largă şi 
senină, gene şatene dese şi ţepene ca nişte peri. Era 
îmbrăcată ca pentru iarnă, cu un palton negru de stofă, cu 
guler de miel, cu cizme înalte de catifea, căptușite cu 
blană de iepure vopsită în negru. În locul unde cişmele se 
frecau de pulpele ei firave, blana se rosese cu totul. La 
picioarele canapelei, pe jos, se găseau o pungă de hârtie şi 
o poşetă de vițel pătată şi jerpelită, cu un lanţ în chip de 
mâner. 

— N-am intrat niciodată aici, zise Charley curios. Sper 
că femeile nu scriu porcării pe pereţi. 

— Doamnă Loftus, zise Meecham. 

Respirația femeii se opri la pronunţarea numelui doar o 
fracțiune de secundă, apoi continuă ca mai înainte, grea şi 
inegală. Îşi ţinea mâinile pe lângă trup, cu palmele în sus, 


într-un gest de implorare, ca şi cum ar fi cerşit ajutor, 
milă, bani, dragoste sau o nouă băutură. Purta mănuşi 
scurte de piele de căprioară, iar din mănuşa dreaptă îi 
ieşea biletul de autobus. Nu-l pusese în poşetă, cum ar fi 
făcut orice femeie adultă, ci în mănuşă, ca să nu-l piardă. 
Meecham îşi reaminti de colecta de la Şcoala duminicală, 
când era mic şi ducea în vârful mănuşii într-unul din 
degete sau în vârful pantofilor bănuţul de zece cenți; îşi 
reaminti de senzaţia neplăcută, dar minunat de înălţătoare 
că are în vârful pantofului un bănuţ pentru Dumnezeu. 
Bătrână doamnă şi vechile amintiri îl pătrunseră ca nişte 
săgeți, trase dintr-un arc lung. 

— Hei, cucoană! zise Charley. Scoală-te! îţi pleacă 
autobusul. 

Doamna Loftus îşi lăsă capul într-o parte, pălăria îi 
alunecă şi îi apăru părul alb şi mătăsos, îngălbenit ici şi 
colo din cauza neglijenţei şi a fierului de frizat. Charley se 
întinse să ridice pălăria dar nu ajunse până la ea. Se 
îndreptă bombănind mirat: 

— Ce dracu, e beată. Mirosiţi-i răsuflarea. E criţă. 

Şoferul intrase şi el în cameră. Se uită în jos la femeie şi 
îşi strâmbă buzele palide, în semn de dezaprobare. 

— Frumos, nu, ca astfel de oameni să dea târcoale 
autogării? 

— Hai, cucoană. Scoală-te, acu... 

— Nu-ţi mai bate capul, Charley. N-am de gând s-o iau în 
autobusul meu, nici dac-ar avea treizeci de bilete. 

— Pliscul! Fă-i bătrânei un serviciu. E mama cuiva. 

— Câtă vreme nu-i mama mea, zise şoferul, cred că n-ar 
strica să chemăm poliţia. Ştiu ei cum să se poarte cu d- 
ăştia. 

Faţa lui Charley se înăspri. A 

— Dacă chemi poliţia, te cotonogesc. Întinde-o. 

— Nu-ţi dau voie... 

— Cară-le. Hai, cară-te... 


Şoferul ieşi de-a-ndăratelea din odaie, continuând să 
vorbească, dar bombănind neclar. 

— Craiul ăsta împuţit, zise Charley. Am mare chef să-l 
pocnesc, dar nu vreau să-mi învineţesc pumnii. 

Meecham se aplecase peste doamna Loftus. li scoase 
mănuşile şi îi freca mâinile mici şi osoase. Simţea pielea 
foarte uscată şi rece, ca o frunză de toamnă. 

— Doamnă Loftus, mă auziţi? 

Bătrâna se mişcă slab şi rosti un nume, fără să deschisă 
ochii: 

— Tu eşti, Victore? 

— Vă duc acasă, doamnă Loftus. 

Bătrână nu-i răspunse. 

— N-ar strica să deschid fereasta, spune Charley, o să-şi 
revină mai repede. 

— Bună idee. 

Charley se duse şi ridică fereastra de deasupra 
chiuvetei. Zăpada proaspătă de pe pervaz pătrunse în 
cameră, asemeni unui zbor de insecte cu aripi albe, venite 
să se odihnească. 

— Vedeţi, n-am ştiut că-i beată. A intrat aici de mai 
multe ori azi, am crezut că aşteaptă pe cineva şi că nu ştia 
cu ce autobus o să vină. Apoi, cam acum o oră, a intrata 
treia oară, a cumpărat un bilet pentru Arbana şi s-a aşezat 
să aştepte. M-am uitat din când în când la ea, fiindcă părea 
bolnavă şi se purta ca o bolnavă; tot intra la toaletă şi 
ieşea. N-am bănuit o clipă că se îmbată. 

Meecham ridică punga de jos şi se uită înăuntru, văzu o 
sticlă de trei sferturi, plină pe jumătate, cu rom ieftin. 
Inchise punga la loc şi-i dădu drumul în lada de metal 
pentru gunoaie. 

— Nu vreau să vă scot cu forţa de aici, domnule, zise 
Charley. Nici nu-mi trece prin gând. Atât că dacă e mama 
unui prieten, cum aţi spus, poate c-ar trebui să-i telefonaţi 
prietenului. 


— E plecat din oraş Am s-o duc chiar eu acasă. 

— Nu vreau să vă grăbesc. Ştiu că sunteţi într-o situaţie 
neplăcută. Atât doar că dincolo e o fetiţă cu tatăl ei. Ştiţi 
cum sunt copiii, mereu vor afară. Dacă intră aici şi-o vede 
pe bătrână, s-ar putea speria. 

Meecham îşi aminti de coperta oribilă a comicsului pe 
care îl citea fetiţa, dar răspunse amabil. 

— Da, s-ar putea speria. Am să fac tot ce e cu putinţă. 

O privi din nou pe doamna Loftus, căzută în coma ei, 
provocată de rom şi de ruina fizică. Se întrebă dacă 
Virginia nu arătase la fel în noaptea când fusese asasinat 
Margolis, iar Loftus văzând-o, o identificase inconştient cu 
mama lui şi îl atacase pe Margolis, socotindu-l duşmanul 
lui, rivalul lui. Meecham avu sentimentul că această idee 
explica mai bine crima, că sintetiza motivele cam vagi şi 
filosofice ale lui Loftus într-o justificare mai serioasă şi mai 
convingătoare din punct de vedere sentimental. Loftus era 
un om pasiv, un om al ideilor. Ca să devină agresor, ca să 
comită un act atât de hotărât şi de definitiv cum e o crimă, 
însemna c-a avut un motiv bine determinat; nu de ordinul 
banilor, cum credea Cordwink şi nici pretextul copilăresc 
că ar scăpa lumea de un tip nesuferit: ci ura, contrariul 
fricii şi al mâniei, contrariul neputinței. 

— Tu eşti, Victore? întrebă doamna Loftus din nou. 

Îşi deschisese ochii şi se uita lung la tavan, într-un punct 
anume, ca şi cum şi-ar fi dat seama că se află într-un loc 
străin, şi se temea să arunce o privire împrejur ca să 
descopere unde se găseşte. 

— Victor nu e aici, zise Meecham. Vă aşteaptă acasă. Am 
să vă conduc eu. 

— Sunt la spital? 

— Nu, la autogară. 

— Autobuzul? Autobuzul? Se strădui să se ridice, dar îşi 
pierdu echilibrul şi se aşeză din nou, greoi, pe canapea. — 
Biletul meu de autobuz! Unde-i biletul de autobuz? Trebuie 


să plec să-l văd pe Earl. Trebuie să-mi văd băiatul! 

Meecham îşi lăsă mâna pe braţul ei pentru a o sprijini; îl 
simţi descărnat ca o coadă de mătură. _ 

— Autobuzul a plecat, doamnă Loftus. În afară de asta, 
nu vă simţiţi destul de bine ca să călătoriţi singură. 

— Nu mă simt bine. Ochii ei rotunzi căpătară o expresie 
şireată. — Sunt bolnavă, nu? 

— Da. 

— Am leşinat. Îmi amintesc. M-am simţit aşa de slăbită, 
încât m-am întins şi m-am odihnit o clipă până ce-a trecut 
criza. E firesc, nu? 

— Desigur. 

— Nu uitări să-i spuneţi lui Victor. Victor a început să-şi 
facă unele idei foarte ciudate. Işi ridică de jos poşeta, 
ţinându-se de mâneca lui Meecham ca să-şi păstreze 
echilibrul când se aplecă. — Unde mi-e bagajul? 

— Nu l-am văzut, răspunse Meecham. Poate l-aţi lăsat la 
biroul de bagaje... 

— L-am avut cu mine. Într-o pungă de hârtie. Nu mi-am 
găsit geamantanul, aşa c-am împachetat câteva lucruri 
într-o pungă mare de hârtie. Începu să tremure violent, din 
tot trupul. Genunchii, gura, mâinile şi umerii i se zbăteau, 
iar capul i se bălăbănea, ca şi cum gâtul i-ar fi fost prea 
firav ca să-l mai susţină, alunecând nesigur, ca o minge pe 
nasul unei foci dresate. — Nu erau cine ştie ce lucruri, 
peria de dinţi, prosopul, câteva fleacuri de-astea... Dar e o 
problemă de principiu. Îmi vreau bagajul. Vreau bagajul 
meu! Se uită direct la Charley — Dumneata eşti îngrijitorul 
de aici? 

— Eu? întrebă Charley. A, da, eu sânt. 

— Du-te, te rog şi spune-i şefului autogării că vreau să-i 
vorbesc. 

— Nu-i aici. 

— Atunci am să aştept. Nu-mi place să insist, dar nu pot 
să trec cu vederea aşa ceva. Imi vreau bagajul. E o 


problemă de principiu. Vreau... 

— Ce se tot smiorcăie, zise Charley, daţi-i o dată sticla 
aia... 

O clipă se lăsă o tăcere de moarte. Apoi doamna Loftus 
se aşeză la loc şi îşi acoperi ochii cu mâini tremurătoare. 

— Vă rog. Îmi vreau bagajele. 

— Am să arunc o privire, să văd dacă nu vi le găsesc eu, 
zise Meecham. Se prefăcu că se uită sub canapea şi 
deasupra raftului cu prosoape de hârtie. Apoi se aplecă 
spre lada de gunoi şi trase dinăuntru punga. 

— Asta e, doamnă Loftus? 

Doamna Loftus înălţă capul şi privi punga cu 
nervozitate, dar şi cu ură. 

— Da, asta e. Daţi-mi-o. 

Nu aşteptă ca să i-o dea. Se ridică şi merse împleticit 
spre Meecham, cu braţele întinse înainte. Înşfacă punga. O 
pipăi neliniştită, apoi uşurată, ca o mamă care pipăie 
oasele unui copil ce-a căzut şi poate s-a rănit. 

— Da, asta e. Sunt toate înăuntru — peria de dinţi, 
prosopul, vă mulţumesc, domnule. Încetase să mai tremure 
violent. Vederea sticlei o mai liniştise, aşa cum vederea 
uscatului linişteşte un marinar bolnav de rău de mare. Vă 
mulţumesc, foarte, foarte mult. 

— N-aveţi pentru ce, zise Meecham. 

— Acum, vă rog să mă iertaţi, vreau să mă aranjez niţel. 
La urma urmei, suntem la toaleta doamnelor. În primul 
rând nici nu ştiu cum de-aţi intrat aici! Administraţia 
trebuie să fie foarte neglijentă. 

Cei doi bărbaţi ieşiră în sala de aşteptare. Charley se 
îndreptă spre tejghea, iar Meecham spre una din băncile 
tari de lemn. Se aşeză, îşi aprinse o ţigară şi rămase cu 
ochii la uşa pe care stătea scris Doamne. 

Doamna Loftus ieşi după cinci minute. Îşi pusese pălăria, 
mănuşile şi se rujase. Indiferent cât înghiţise din sticlă în 
decursul celor cinci minute, băutura exercitase asupra ei 


un efect magic şi tenebros. Părea stăpână pe sine şi când 
se apropie de Meecham, mergea vioi, ca o tânără fată. 
Această maimuţăreală a tinereţii, la o femeie bătrână cu 
un trup ruinat şi lacom de băutură era grotescă. 

— Aici erai, tinere. Vorbea rar, pronunţând cu grijă 
fiecare consoană, ca un pescar care trage un năvod încetul 
cu încetul, nesigur de ce va găsi pe fundul lui. — Sunt gata 
de plecare, dacă eşti şi dumneata. 

— Maşina mea e peste drum. 

— Ce bine! Nu va mai trebui să plătesc un taxi. De câte 
ori am una din micile mele crize, mă caută Victor şi luăm 
un taxi. Eu nu ţin să merg cu taxiul. Şoferii pot fi extrem 
de nepoliticoşi. 

leşiră împreună din autogară. Când traversară strada, se 
tinu de braţul lui Meecham. Era uşoară ca o păsărică, dar 
Meecham avea senzaţia că târăşte un bolovan, cărat vreme 
îndelungată de mulţi alţii, astfel încât se făcuse tot mai 
mare şi mai greu, adunând pe drum la murdării, încât 
ajunsese să atârne, ca acum, o tonă. 


PAISPREZECE 


GARINO aştepta la uşa de la intrare. Toate luminile 
ardeau în hol şi pe verandă, iar aleea fusese curăţata de 
zăpadă şi presărată cu cenuşă. Când văzu că maşina 
opreşte, cobori treptele şi deschise uşa doamnei Loftus. 

— Uite-l pe Victor, zise ea, de parcă l-ar fi căutat prin 
întregul oraş. 

— Da, eu sunt, răspunse Garino cam supărat. Aţi 
mâncat? E ora noua. 

— S-a făcut nouă? Dumnezeule. Mă mir ce repede trec 
zilele. Pur şi simplu... 


— Aţi mâncat? 

— Nu mi-e foame. 

— Am să vă aduc sus, ceva. 

— Am spus că nu mi-e foame, Victore. 

— Foarte bine, să intrăm. 

Meecham îi urmă în hol, ţinând la subţioară pachetul cu 
scrisori. 

— Acest gentleman, extrem de amabil, m-a condus 
acasă. Mi-e cu totul necunoscut. Dar mi se pare totuşi că 
necunoscuţii sunt deseori mai amabili. 

— Unde aţi fost? 

— Unde să fiu, dragă Victore? Am fost la autogară, 
fireşte. Când trebuie să iei un autobuz, te duci la autogară. 

— Care autobuz? 

— Autobuzul de Arbana, ca să-l văd pe Earl. Am primit 
scrisoarea aceea ciudată, de la el azi-dimineaţă şi-am tras 
concluzia că Earl are nevoie de mine. Un fiu are nevoie de 
mama lui când intră în încărcături. 

— Ce încurcături? 

— N-a pomenit nimic clar, dar ştiu să citesc printre 
rânduri. Era cum nu se poate mai limpede. „Earl are 
nevoie de mine” mi-am zis. Nu-mi pot abandona fiul. 
Trebuie să mă duc şi să-l ajut. Dar... Vocea i se împletici 
iar faţa i se schimonosi de stupefacţie. — Dar nu m-am mai 
dus. Nu m-am dus, nu-i aşa? 

— Bine aţi făcut. E mult mai bine dacă staţi aici. 

— Dar fiul meu... 

— Earl e băiat cuminte. N-o să între niciodată în 
încurcături. 

Garino descuie uşa camerei ei, o împinse cu cotul drept 
şi întoarse comutatorul cu mâna stângă, cu mişcări uşoare, 
de expert, de parcă le-ar mai fi practicat de sute de ori. 

— Domnule Meecham, vă rog să intraţi. N 

Meecham intră, dar nu închise uşa în urmă. În cameră 
domnea un miros insuportabil. Era evident că cineva — 


probabil chiar Garino — încercase să strângă prin cameră 
în grabă şi nu mai avusese timp să curețe căminul. Era plin 
cu tot felul de gunoaie: mucuri, ziare, coceni de mere, o 
portocală întreagă mucegăită, o frunză de salată chircită, o 
sticlă de ketchup goală şi înnegrită de foc, o felie de 
brânză, pătată de ulei. Fiecare mobilă purta cicatricele 
luptelor zilnice ale doamnei Loftus cu sine — arsuri, pete, 
zgârieturi, găuri şi arcuri rupte. 

— Dumnezeule, spuse bătrână, doamnă. Ce bine e acasă. 
Cred c-am să mă duc să fac nişte cafea. O luă spre 
bucătărie, ţinând strânsă la piept cu amândouă mâinile 
punga, de parcă ar fi dansat cu ea. 

Garino o opri la uşă. 

— Fac eu cafeaua. Staţi jos. 

— Dar vreau s-o fac eu. Mă simt foarte bine... 

— Dati-mi sticla, zise Garino. 

— Care sticlă? 

— Daţi-mi-o. 

— Dacă vorbeşti de siropul de tuse pe care l-am 
cumpărat azi după-masă... ştii că am o tuse. Nu mă simt 
bine, Victore, ştii tu. Nu mă simt bine. Am avut o criză la 
autogară. Întreabă-l pe tânăr. Are să-ţi confirme. 

Garino se uită la Meecham întrebător peste capul 
bătrânei doamne. Avocatul dădu neputincios din umeri şi 
se depărtă. 

— Da, zise Garino. Cred c-aţi avut o criză. 

— Te asigur c-am avut, Victore. Am presimţit-o de la 
prânz. Am început să tuşesc. Ştii ce tuse urâtă am şi ţii 
minte că mi-ai spus întotdeauna să cumpăr un sirop 
împotriva ei? 

— Da, spuse el. Da. 

— Ei bine, în cele din urmă am cumpărat. Vezi? i-am 
urmat sfatul. Mă port tot mai frumos, nu? 

— Da, fireşte. 

Din hol se auzi un zgomot. Meecham ridică privirea şi o 


văzu pe doamna Garino în prag cu un pulovăr vechi de 
lână aruncat pe umeri. Nu vorbi, şi nici nu-şi trădă 
prezenţa. Stătea şi îi urmărea pe soţul ei şi pe doamna 
Loftus cu ochi plaţi, duri şi metalici, ca nişte monede. 

— Dar siropul nu mi-a priit. Am început să mă simt tot 
mai slabă. Apoi am leșinat, Victore. 

— Leşinaţi deseori, spuse doamna Garino liniştit. 

Doamna Loftus se întoarse cu o smucitură şi scoase o 
exclamaţie de surpriză. 

— A, ai venit, Ella! Tocmai îi spuneam lui Victor că... 

— V-am auzit. 

— Trebuie să faci cunoştinţă cu acest tânăr simpatic, 
Ella. Nu ştiu cum te numeşti, tinere, dar îţi prezint pe una 
din cele mai bune prietene ale mele. N 

Doamna Garino nu se uită la Meecham. Inaintă prin 
cameră strângând la piept pulovărul vechi. 

— Aşadar aţi leşinat iar. 

— Da. Da. Am leşinat, într-adevăr, Ella. Îți jur că... 

— Scumpa mea, zise Garino. Te rog, du-te acasă. 

— Nu încă. 

— Te rog, nu trebuie să... 

— Ce nu trebuie? 

— Mai bine să nu spun. 

— Asta a fost metoda ta mereu. Ţi-a reuşit grozav, nu? 

Garino se uită în jos, tăcut. 

— Când au să înceteze toate astea, Victore? Toată 
prefăcătoria, toată farsa asta stupidă şi ridicolă pe care am 
jucat-o? Crezi că-i foloseşte la ceva? Aruncă-ţi o privire 
prin camera asta împuţită şi dezordonată. Uite cum 
miroase. 

— Liniștește-te, te implor, spuse Garino. O să-ţi pară rău 
după aceea, ai să... 

— Pe cine vrea să păcălească, la urma urmei? Dureri de 
cap; tuse, nevralgii, crize de leşin, tot ce vrei. Orice, mai 
puţin adevărul. Nu poate să continue astfel la infinit. Intr-o 


bună zi cineva trebuie să-i spună adevărul. 

— Cred că adevărul poate să aştepte până mâine, zise 
Meecham. 

— Am aşteptat ani de zile, răspunse doamna Garino, 
adresându-se însă soţului ei. Hai, spune-i, Victore. 

— Nu! Nu, linişteşte-te ! 

— Spune-i că-i o beţivană. Spune-i că ştii, că şi eu ştiu, 
că ştim de ani de zile şi că fel ştie toată lumea din oraş. 

Radiatorul începu să zdrăngăne ca nişte ţimbale care 
anunţă adevărul. i 

— Şi mai întreab-o şi altceva. Intreab-o de ce-a plecat 
Earl, de ce-a plecat Birdie, de ce-au plecat toți, cu excepția 
noastră ! A dat vina pe Birdie fiindcă se certa cu ea, nu-i 
aşa? Aşa cum dă acum vina pe mine. Ei bine, nu există 
decât un singur vinovat. Uite-l! Întinse mâna şi smulse 
punga de hârtie din mâna doamnei Loftus — Vite-l/ 

— Nu, nu! Doamna Loftus se clătină ca un turn din 
cuburi colorate, gata să se prăbuşească. — Dă-mi-o! E 
doctoria mea. 

— Doctoria! Pe cine credeţi că păcăliţi cu excepţia 
dumneavoastră? Uneori mi se pare c-aș putea să suport 
orice, mai puţin înşelătoria asta continuă. De ce nu vreţi să 
recunoaşteţi măcar o dată ceva, o vorbă adevărată? Ce e în 
sticlă? Gin? Whisky? Alcool de frecţii? 

Bătrână doamnă se îndreptă încet spre un scaun şi-l 
apucă de spătar cu amândouă mâinile, agăţându-se de el 
ca o balerină în vârstă, de o bară, ca să-şi recapete 
încrederea în sine şi forţe noi. 

— Nu te porţi ca o doamnă, Ella, spuse ea în şoaptă. Faci 
observaţii calomnioase. 

Doamna Garino îşi aruncă capul pe spate şi începu să 
râdă; întreg trupul i se zgudui de râsul metalic şi aspru. 
Garino nu scoase nicio vorbă. Se apropie de ea, îi luă 
punga din mână şi o puse pe masă. Apoi o apucă cu braţul 
de talie şi ieşiră amândoi în hol, Garino potrivindu-și paşii 


după ai ei. 

În clipa când uşa se închise, doamna Loftus scoase sticla 
din pungă, o destupă şi o duse la gură cu un gest foarte 
delicat: o doamnă rafinată care soarbe ceai dintr-o ceaşcă 
de porțelan fin. Se petrecu o schimbare bruscă, aceeaşi pe 
care o observase Meecham şi la autogară; o revitalizare, 
roşeaţa ce-i năvăli în obraji, ca şi cum băutura înghițită ar 
fi fost sânge injectat direct în vene. 

Doamna Loftus lăsă sticla jos şi se uită cruciş prin 
cameră la Meecham, cu ochii strânşi ca o dungă, încercând 
să-şi concentreze privirea. 

— Eşti încă aici? 

— Da. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu acum, mulţumesc. 

— E rom, răspunse ea, Ella s-a înşelat. Nu mă înşel pe 
mine şi nu mă deranjează să recunosc în faţa celor care 
merită că mai iau câte o înghiţitură din când în când, dacă 
se face frig afară. 

Sau dacă se face cald, adăugă Meecham în gând, sau 
dacă bate vântul, sau e uscat; în zilele de primăvară 
ploioasă, sau în după-amiezile însorite, în dimineţile 
fumurii de toamnă, în zilele excepţional de calde, pe la 
sfârşitul toamnei, sau de Paşte. 

În orice anotimp e frig, în fiecare zi e iarnă. 

Meecham se duse şi se aşeză în vechiul fotoliu balansoar 
din lemn de cireş, în faţa doamnei Loftus. 

— Ştiu că e târziu, dar am venit să vă vorbesc. M-a rugat 
Earl. 

— Earl? Repezi o mână la gât, de parcă numele ar fi 
înţepat-o ca un ac. — Autobuzul meu! Am pierdut 
autobuzul. Trebuie... 

— Mai sunt şi alte autobuze, zise Meecham. Chiar dacă 
ar fi fost o mie de alte autobuze, n-avea să mai ia vreunul. 
Îşi dădu seama cât de disperată era misiunea lui; n-o putea 


convinge să părăsească oraşul, cum voia Loftus, şi nici nu-i 
putea da banii, fiindcă se dovedea evident incapabilă să-i 
folosească. 

— Da, desigur, mai sunt şi alte autobuze, nu? Am să plec 
mâine dimineaţă devreme. Dar, mai întâi, trebuie să 
deretic niţel. Nu vreau ca individe ca Ella să-mi calomnieze 
casa. Ai auzit ce-a zis? 

— Da. 

— A minţit şi în privinţa plecării lui Birdie. Birdie n-a 
plecat; eu am gonit-o. „Nu eşti destul de bună pentru fiul 
meu Earl. Fă-ţi bagajele şi cară-te, n-avem nevoie de 
ajutorul tău ca să ne descurcăm”, i-am spus. 

— Ce fel de ajutor? 

— Bani. Earl n-a avut o vreme servici — firma la care 
lucra şi-a încetat activitatea — iar Birdie s-a angajat 
chelneriță. Atunci au venit sa locuiască la mine. Birdie 
ţinea toţi banii, nu mă lăsa să fac o cumpărătură, mă trata 
ca pe un copil. Îmi dădea o alocaţie. Vrei să ştii cât îmi 
dădea? Un dolar. Un dolar pe săptămână. Mi-l dădea în 
fiecare sâmbătă şi-mi spunea sarcastic: „Nu-l cheltui pe tot 
într-un singur loc”. Un dolar. Ce poţi să cumperi cu un 
dolar? 

Două sticle de vin roşu prost, îşi spune Meecham. 

— Apoi a început să mă acuze că-i şterpelesc, că-i iau 
bani din poşetă. I-a spus lui Earl, Earl a venit la mine, şi i- 
am spus: „Earl, eu sunt doar mama ta, dar am unele 
drepturi şi ce vrei să fac când n-am un cent? Nu-i frumos 
să-i ceri bietului băieţel cu ziare să vină mereu, când 
poşeta lui Birdie îmi stă în faţă”, i-am spus. Earl a priceput 
perfect. Ştii ce s-a întâmplat? Râsul ei semăna a croncănit. 
— Mi-au ridicat alocaţia la cinci dolari. Am învins-o pe 
Birdie cu propriile ei arme, nu? 

— Cred că da, răspunse Meecham. 

Mica povestire, cu amănuntele ei false şi adevărate, 
umoristice şi sordide, era apăsătoare. Bătrână doamnă 


insistase zdrobitor de convinsă că are dreptate şi că actele 
ei sunt justificate. Să se ocupe ea cu găinării ? Niciodată. Îl 
scutea doar pe sărmanul băieţel cu ziare de a mai veni o 
dată. Fireşte. Meecham simţi un val de simpatie pentru 
Birdie cea dispărută. 

Doamna Loftus destupă din nou sticla. De data asta nu 
mai sorbi delicat ca mai înainte, şi nici reacţia nu se dovedi 
atât de rapidă şi de vizibilă. Se făcu simțită treptat, în felul 
de-a vorbi al doamnei Loftus, în purtarea ei; uneori rostea 
„s”-urile ca pe „ş”, astfel încât nu se mai auzeau ultimele 
consoane ale unui cuvânt, făcea gesturi măreţe, dar vagi, 
iar ochii i se deschideau şi i se îngustau întruna, încercând 
să şteargă de pe pleoape un voal care nu se afla acolo. 
Meecham ar fi vrut să-i ia sticla şi s-o ascundă undeva, cel 
puţin pentru o vreme, ca să nu se îmbete prea rău şi să nu 
mai poată vorbi. Il cuprinse o dorinţă ciudată şi iraţională 
de a afla şi altele despre Loftus şi Birdie, ca şi cum 
legătura lui Earl cu soţia şi cu mama lui i-ar fi oferit date 
suplimentare asupra asasinării lui Margolis. Era totuşi 
sigur că nu exista nicio legătură, cel mult una psihologică 
— efectul lui A şi B asupra lui C determinase purtarea lui C 
asupra lui D. 

— Te asigur c-am învins-o cu propriile ei arme. Da, 
domnule, continuă bătrână doamnă. Birdie nu m-a dus 
niciodată. Am dibuit-o de când am văzut-o prima oară. N- 
avea douăzeci şi opt de ani, cum i-a spus lui Earl, şi nici nu 
era fecioară. Orice femeie ar fi dibuit-o, dar nu Earl. Earl a 
fost întotdeauna băiat bun, un băiat pur, semăna cu cei din 
familia mea. Nu fuma, nu bea ca alţii, nu mergea la 
chefuri. Stătea noaptea acasă şi citea, sau jucam cărţi. 
Ducea o viaţă cuminte şi nevinovată până în ziua când a 
întâlnit-o pe Birdie. Nu mi-a spus c-a întâlnit-o, n-a suflat o 
vorbă despre ea până când a adus-o acasă şi mi-a spus: 
„[i-o prezint pe soţia mea”. Chiar aşa. „[i-o prezint pe 
soţia mea”. Iar ea stătea acolo, cu părul vopsit în roşu şi cu 


mutra aia aspră; avea patruzeci de ani, cel puţin patruzeci, 
iar el era doar un copil. 

Se şterse la ochi cu dosul mâinii, un gest lipsit de orice 
semnificaţie. Lacrimile pe care le vărsase se uscaseră 
demult şi formaseră o crustă de sare peste o emoție de 
mult moartă. 

— Dacă l-ai cunoaşte pe Earl cât e de bun, cât de adânc 
e sentimentul de dragoste din inima lui... Dar l-a dăruit pe 
tot lui Birdie. N-a văzut-o niciodată cum era în realitate, o 
femeie dură şi trecută prin multe. In ziua când a primit 
hârtiile de divorţ trimise de ea din Nevada, a rămas în 
camera lui. A stat acolo toată ziua, şi s-a uitat pe fereastră. 
Ai fi crezut c-aşteaptă s-o vadă trecând prin faţa casei. Ei 
bine, n-a trecut. N-avea cum. Era în Nevada. Nu-i aşa? Ei, 
ce zici? 

— Cred că aveţi dreptate. 

— Nici vorbă că am. Bine că am scăpat de femeia asta 
vulgară. „Cară-te”, i-am spus. Şi s-a cărat. S-a... Mâna îi 
căzu de-a lungul trupului. 

— Cară-te şi dumneata. Sunt obosită. Pleacă acasă. 

— Am să plec imediat. Aţi mai primit veşti de la Birdie 
de când a plecat? 

— Nu. 

— Nici Earl? 

— Earl? De ce? De ce să primească Earl? 

— l-a scris cumva lui Earl? întrebă Meecham plin de 
răbdare. 

— Nu era în stare să-şi scrie nici măcar numele. O 
ignorantă, pricepi? O ignorantă. De ce nu te cari acasă, la 
dumneata? 

— Plec. Îşi lua paltonul şi pachetul de scrisori. Rupse 
ambalajul de hârtie cafenie. lnăuntru se aflau vreo 
cincizeci sau şaizeci de scrisori, aranjate, după cum putu 
Meecham să-şi dea seama, cronologic. Erau adresate lui 
Earl Loftus, şi scrise cu litere largi şi tremurătoare, ca ale 


unui şcolar. „Spuneţi-i să le recitească” îl rugase Loftus, 
apoi se răzgândise. „Nu, nu-i spuneţi nimic”. 

Unul dintre plicuri era alb şi nou, şi mai greu decât 
celelalte. Meecham îl vâri în buzunar. Îl cuprinse un fel de 
furie neputincioasă împotriva lui Loftus fiindcă îl 
însărcinase să dea banii, ca şi împotriva doamnei Loftus, 
care bâjbâia în lumea ei crepusculară, acolo unde banii nu 
puteau cumpăra decât un singur lucru: bezna. 

Bătrână doamnă închisese ochii; capul, ca al unei 
broaşte țestoase, i se cufundă în gulerul de blană tocit al 
paltonului. 

— Doamnă Loftus, mai ascultaţi-mă o clipă. 

— De ce nu te cari acasă? 

— Am aici scrisorile dumneavoastră. Vi le las pe masă. 
Am şi nişte bani pentru dumneavoastră. Am să-i dau lui 
Garino să-i ţină. De fapt, aţi avut dreptate în privinţa lui 
Earl. Are încurcături. În orice caz, o să auziţi de ele foarte 
curând. Dacă e mai uşor pentru dumneavoastră, am să vi 
le comunic chiar acum, pe loc. Doamnă Loftus! Hei, 
doamnă Loftus! 

Bătrână doamnă scoase un sforăit delicat. Bezna fusese 
cumpărată. 

Blestemând în surdină, Meecham îşi îmbrăcă paltonul, 
stinse plafoniera şi ieşi în hol. Doamna Garino tocmai urca 
scările locuinţei ei de la demisol. Arăta palidă şi liniştită, 
ca o mare după furtună. Ducea o tava de metal, cu o 
ceaşcă de cafea şi un sandviş tăiat artistic, asemeni unui 
diamant şi împodobit cu o ridiche crestată în formă de 
trandafir. 

— A adormit, spuse Meecham. 

— Am s-o trezesc. Trebuie să mănânce. 

— Ar trebui internată în spital. 

— Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă să obţii hârtiile de 
internare pentru beţie cronică? Cămaşa de forţă, asta 
înseamnă, adăugă ea cu amărăciune. l-aţi dat banii pe care 


i-aţi adus? 

— Nu. 

— Câţi sunt? 

— Peste şapte sute de dolari. 

— De unde a făcut Earl rost de atâţia bani? 

— Şi-a vândut maşina, răspunse Meecham. Şi alte câteva 
lucruri. 

— Dar Earl o cunoaşte pe mama lui. N-are sens să-şi 
vândă lucrurile şi să-i trimită atâţia bani deodată. Ştie ce 
are să facă cu ei. 

— Voia ca mama lui să ia banii şi să plece din oraş 
pentru o vreme, să-şi ia o mică vacanţă. 

— O vacanţă? Unde? 

— N-are nicio rudă pe care s-o viziteze? 

— Pentru Dumnezeu, domnule Meecham! Dacă ar fi 
rudă cu dumneavoastră, aţi invita-o să vă viziteze? Earl 
trebuie să fie înnebunit. O vacanţă! Trebuie să... 

— În ce priveşte banii, spuse Meecham, nu vreau să-i ţin 
eu. De-abia îl cunosc pe Earl, nu-i clientul meu, şi nu 
primesc niciun sfanţ pentru drumul ăsta. 

Doamna Garino îl privi bănuitor. 

— Cred că aveţi unele motive, devreme ce-aţi venit. 

— Să spunem că am făcut-o din curiozitate. Oricum, am 
venit şi n-am realizat nimic. 

— Aţi găsit-o şi aţi adus-o acasă. Asta înseamnă mult şi 
vă sunt recunoscătoare. Dar ştiu ce aveţi de gând în 
privinţa banilor şi refuz să-i ţin eu. N-am s-o fac pentru ea. 

— A fost doar o idee care mi-a trecut prin minte, spuse 
Meecham sec. 

— De ce să-i ţin? Ca să-i dau cu ţârâita, câte zece sau 
douăzeci şi cinci de cenți, să vină la mine cerşind? Nu, nu 
vreau. Duceţi-l banii înapoi lui Earl. Sau trimiteţi-i câte 
puţin de fiecare dată, să nu moară de foame. 

— Chiria e plătită? 

— Până la Anul Nou. 


— Am să vă plătesc atunci şi pe ianuarie, şi-am să vă dau 
o sumă pentru hrana ei. 

— Îi plăteşte Earl chiria. 

— N-o să i-o mai plătească. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? 

Meecham îi povesti, în timp ce ea rămase cu tava 
sprijinită de balustrada scării. Nu trăda nici uimire, nici 
neîncredere, cum se aşteptase el şi cum manifestaseră alţii 
care îl cunoscuseră pe Loftus. 

Când Meecham termină, doamna Garino spuse calm: 

— Ia-ţi spus şi ei? 

— Am încercat. A adormit. 

— Mai bine. 

— Va. Trebui să afle într-o zi. Scrie probabil în ziarul de 
astă seară din orașul dumneavoastră. 

— Poate. Nu l-am citit încă. Oftă şi se întoarse. — Am să- 
i spun chiar eu, mâine. 

— S-ar putea să se resimtă după această ştire. 

— Credeţi? Vă înşelaţi. Nu mai are sentimente umane. E 
asemenea acelor fiinţe monstruoase de la bâlci, conservate 
în sticle cu spirt. Nu ştiu de ce mă chinui s-o mai ţin în 
viaţă. Se uită posomorâtă la tavă. — Nu ştiu. 

Meecham scoase o hârtie de o sută de dolari din plic şi o 
puse pe tavă. 

— Să vă dau chitanţă, zise doamna Garino. Aşteptaţi o 
clipă. 

— Nu-i nevoie. 

— Ciudat fel de-a face afaceri. 

— Nu e chiar o afacere. Nu-i afacere, îşi spuse el, e 
viață; şi nu sunt hani la mijloc, ci ființe omeneşti. Sandvişul 
frumos, împodobit cu o ridiche crestată în formă de 
trandafir ar fi putut fi cumpărat nici cu o mie de dolari. 


CINCISPREZECE 


A DOUA zi dimineaţa,Meecham ajunse la birou puţin 
după ora zece. Secretara, care lucra şi pentru ceilalţi doi 
asociaţi ai firmei, bătea la maşină. Era o fată vioaie, 
subţirică, cu păr aspru şi purta ochelari! 

Îl privi pe Meecham cu o surprindere exagerată. 

— Dumnezeule, iată-l pe domnul Meecham. Mai să nu vă 
recunosc, aşa de mult aţi lipsit. 

— Sunt prea obosit ca să apreciez glumele în dimineaţa 
asta, doamnă Christy. 

— Aţi petrecut azi-noapte? 

— Nebuneşte. 

— La vârsta dumneavoastră! Foarte bine. Iată agenda de 
azi: domnul Cranstom e formidabil de furios fiindcă soţia 
lui a cumpărat un secretaire, domnul Post a plecat acasă 
cu dureri de cap, iar procesul Dorsetto a fost anulat. In 
birou vă aşteaptă o fată, blondă. 

— Cine e? 

— O oarecare domnişoară Dwyer. Aşteaptă de aproape o 
oră. l-am dat un număr din Fortune să citească. Pare să fie 
intelectuală. 

— Nue. 

Deschise uşa cu geam opac de la biroul lui. Pe ea, scria 
numele său, Eric J.Meecham, cu litere negre, ferme, şi de 
câte ori le citea se simţea şi el mai ferm, mai energic, mai 
limpezit la minte. 

Biroul era mic, încărcat cu mobilă, dar avea o fereastră 
largă, o banchetă capitonată cu piele, lungă cât o sofa, pe 
care puteai sta şi urmări ce se petrece pe stradă, cinci 
etaje mai jos, sau cerul, la o aruncătură de piatră. 


Alice se uita în stradă, ţinându-şi bărbia în palmă. 
Soarele dimineţii îi transformase părul în beteală, iar 
Meecham se întrebă dacă nu şi-l decolora niţel. Se bucură 
la gândul că fata era în stare de această mică înşelătorie. I 
se părea încântător şi feminin ca o femeie să corecteze 
natura. 

— Bună! 

Alice sări sprintenă la sunetul vocii lui şi dădu să se 
ridice. 

— Nu, nu te mişca, spuse Meecham. Ce frumos arăţi! 

— Serios? 

— Sunt gata să te angajez să vii aici şi să stai cu ora. 

Alice îl privi fără să zâmbească. 

— N-aş vrea să-mi mai spuneţi amabilităţi. 

— De ce nu? 

— Mă jenează, mă face să cred că sunteţi un om 
obişnuit. Oricine poate spune amabilităţi, nu-s decât vorbe 
goale. 

— Eşti supărată fiindcă te-am făcut să mă aştepţi. 

— Poate, spuse ea puţin supărată. 

Avocatul se aşeză alături, pe prichiciul ferestrei. 

— N-ar trebui să fii supărată. 

— Am pândit să vă aud paşii. E semn rău, nu? 

— Foarte rău. 

Îi luă mâinile şi i le strânse la piept. Se uitară împreună 
ca îngerii de pe un nor la strada de dedesubt, îndepărtată 
şi senină. 

Alice se desprinse cea dintâi. 

— Natural, n-are niciun sens. 

— Natural. Ce n-are sens? 

— Ştiţi... Chiar dacă aveţi aceleaşi sentimente ca mine. 
Totul e împotriva noastră. Nu-mi place oraşul, clima e 
oribilă şi sunt atât de departe de acasă. Nu sunteţi prea 
tânăr şi se spune că un bărbat cu cât e mai în vârstă, cu 
atât se adaptează mai greu menajului. Natural, n-are sens. 


— Natural. 

— Nu trebuie să repetaţi mereu acest cuvânt. 

— De acord cu tine. Dar ce să fac, eşti o fată atât de 
inteligentă! Fireşte, mai sunt şi alte criterii, de care n-ai 
pomenit. Mai întâi, nu ştii să găteşti. Pe urmă îţi decolorezi 
părul. 

De unde ştiţi? Oricum, e doar uşor decolorat. 

— Apoi, bătrânul meu unchi James era ţicnit. N-am nici 
măcar casă. N-am mulţi bani şi... 

— O, Meecham... 

— Am uitat ceva ? 

— O, Meecham, te iubesc. 

— În clipa asta cred c-ar trebui să te sărut, dacă n-aş fi 
cu un picior în groapă. 

— N-am spus că eşti cu un picior în groapă. Am spus că 
nu eşti foarte tânăr şi maleabil şi... 

— Primesc scuzele. 

O luă în braţe şi o sărută îndelung, de pavea n-ar mai fi 
sărutat nicio fată mai înainte, atât era de ciudat şi de 
perfect acest simţământ. 

Alice stătea foarte solemn. 

— Am să te iubesc veşnic, Meecham. 

— N-ar fi rău. Eşti fericită? 

Alice clătină din cap. 

— Dar bine, pentru numele lui Dumnezeu, exclamă el 
disperat, de ce nu eşti? 

— Pur şi simplu, nu sunt fericită. Mă simt îngrozitor. 

— Dar, pentru... 

— N-am ce-i face. Toate poveştile acelea dulcege scrise 
despre dragoste, şi uite cum mă simt eu, absolut 
îngrozitor. Sufăr, îmi simt stomacul gol, de parcă aş mânca 
la nesfârșit, atât că nimic nu mă satură, iar vederea 
mâncării îmi face greață. Am să mor probabil de foame. 
Oricum sunt şi prea slabă. 

— Nu eşti prea slabă. Eşti perfectă. 


— Nu, nu sunt. N-am o siluetă grozavă, ştii? 

— Nu prea mă pricep. 

— Arăt oribil în rochie de seară, fără bretele. Am 
încercat o dată una într-un magazin. Mi se văd claviculele. 

— Culmea e că mie îmi plac la nebunie claviculele care 
se văd. Am dezvoltat un adevărat complex... 

— Ştii la ce mă refer. Vreau să fiu perfectă pentru tine. 
Aş vrea să fiu perfectă şi toate lucrurile să fie perfecte. 

— Dacă şi tu şi toate celelalte lucruri ar fi perfecte, nu 
te-ai mai uita a doua oară la mine. 

— Ba da, răspunse ea cu pasiune. Te iubesc prea mult. 

— Oraşul nu e atât de rău. Există regiuni cu climă şi mai 
neplăcuta şi n-ai decât să te duci acasă când vrei să-i vezi 
pe ai tăi... 

— Ştiu. 

— Putem aranja. Nimic nu se aranjează de la sine. 

Alice ridică privirea spre el, încă palidă şi încă solemnă. 

— Iar pe deasupra, eşti simpatic, nu-i aşa? 

— Aşa cred şi eu câteodată. Dar nu prea des. 

— Clima... e un lucru cu care te obişnuieşti, nu? Şi sunt 
sigură că-i foarte frumos aici primăvara, nu? 

— Foarte frumos. 

— Pretutindeni pomi înmuguriţi şi boboci de flori. Cred 
că asta o să-mi placă cel mai mult. 

— Sunt sigur. 

— Oricum, nu mai mă simt atât de singură. 

— Îmi pare bine. 

Îi ridică părul ca beteala şi îi sărută unduitura cefei. Cu 
buzele lipite de pielea ei, i se păru că iubeşte toate femeile, 
tocmai fiindcă o iubea pe Alice. 

— N-am avut nici măcar o întâlnire, spuse ea. Nu-i 
ciudat, Meecham? 

— Ba da. 

— N-am avut prilejul să ne îndrăgostim. Ce s-a 
întâmplat? Cum a fost cu putinţă? 


— Dac-aş şti, m-aş duce şi aş spune la toată lumea. 
Soneria de pe birou zbârnâi brutal şi neaşteptat, ca un 
deşteptător care te trezeşte din vis. 

Meecham se aplecă şi deschise interfonul. 

— Da. 

— La telefon e o doamnă Hamilton, spuse doamna 
Christy. Vreţi să vorbiţi cu ea?: 

— Nu vreau, dar am să vorbesc. 

— Perfect, aveţi legătura. 

Închise interfonul şi întinse mâna după telefon. Alice îşi 
lăsă mâna pe braţul lui ca să-l oprească. 

— A spus că-i... doamna Hamilton? 

— Da. 

— Spune-i că nu sânt aici. Spune-i că nu m-ai văzut şi că 
n-ai auzit de mine. 

— Foarte bine, dacă aşa vrei. Ridică receptorul. 

— Alo! 

— Domnule Meecham, aici e doamna Hamilton. Ce mai 
faci? 

— Bine. Dar dumneavoastră? 

— Bine şi eu. Totul e bine. Buna ei dispoziţie suna atât 
de fals încât se întrebă dacă situaţia era atât de bună pe 
cât voia tonul ei s-o arate. — Se pare că legătura e proastă, 
domnule Meecham. Vreţi să vorbiţi mai tare? 

— De acord. 

— De fapt, am o mică îngrijorare. Cred că e absurd să te 
necăjeşti din pricina unei fete inteligente cum e Alice. Dar 
se întâmplă ca şi cei inteligenţi să facă şi să spună prostii, 
nu? 

— Uneori. 

— Ai văzut-o cumva azi-dimineaţă? 

— Nu, n-am văzut-o. Se uită peste birou la Alice. Se 
aşezase iar pe prichiciul ferestrei, cu ochii ei mari şi 
neliniştiţi aţintiţi asupra lui. Îi zâmbi încurajator, dar fata 
nu-i întoarse zâmbetul. — Ce vă nelinişteşte, doamnă 


Hamilton? 

— Poate că n-am motiv. Nu sunt sigură. Alice se poartă 
ciudat. 

— Cum adică? 

— E greu de... Ei bine, cred că mă evită. Azi-dimineaţă, 
de pildă, a plecat de acasă fără să-şi ia micul dejun, fără să 
spună cuiva o vorbă. Pur şi simplu a dispărut. 

— Probabil că e în centru, după cumpărături. 

— Atunci de ce nu mi-a spus unde pleacă? Desigur, ar fi 
fost lucrul cel mai firesc. Luam micul dejun în sufragerie, 
împreună cu Virginia şi Paul, iar Alice a ieşit pe uşă şi de- 
atunci n-am mai văzut-o. Ciudat, nu? 

— Totul pare ciudat până se explică. 

— In afara celor din familie, dumneata eşti singurul pe 
care îl cunoaşte în oraş. Mi-a trecut prin minte c-ar putea 
să vină la dumneata, dacă se întâmplă ceva... dacă ar fi 
preocupat-o ceva. 

— Ce s-o preocupe? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Era o afirmaţie fermă, şi 
totuşi neconvingătoare. 

— S-ar putea să vină aici. Dacă are să vină, am să vă 
anunţ. N 

— Îţi mulţumesc. Îţi dai seama că ţin foarte mult la Alice, 
e o fată foarte scumpă. Se opri. O pauză semnificativă, îşi 
spuse Meecham, şi aşteptă să audă cuvântul dar... 
Cuvântul veni. 

— Dar n-am angajat-o ca să fugă în chipul acesta. 

Sublinie cu mare grijă angajat-o, de parcă ar fi vrut s-o 
pună pe Alice la locul ei, îşi spuse Meecham, pe care îl 
indispuse tonul; dar, mai puternic decât indispoziţia, era 
sentimentul că doamna Hamilton era o femeie disperată, 
care luptă cu spatele la zid împotriva unor umbre invizibile 
pentru Meecham şi a unor siluete pe care nu le 
recunoştea. Se gândi la doamna Loftus pierdută în lumea 
ei crepusculară, unde totul era o umbră, iar siluetele se 


vedeau difuz şi vag. Cele două femei nu aveau comun 
decât disperarea. Şi totuşi, undeva, parcă, într-un punct 
oarecare, lumile lor diferite se ciocniseră ca nişte planete 
rătăcitoare; una din ele îşi pierduse o parte din substanţă, 
iar cealaltă pleznise în două. 

— Domnule Meecham, eşti încă la telefon? 

— Da. 

— O să mă anunţi dacă apare Alice? 

— Am să vă anunţ. La revedere. 

— La revedere, domnule Meecham. 

Meecham aşeză receptorul la loc pe birou, îl privi 
gânditor apoi mută telefonul cu un centimetru mai la 
dreapta. 

— Ar fi trebuit să-i spui că te duci după cumpărături. 

— N-am vrut să dau ochii cu ea. 

— De ce? 

— Nu mai am încredere în ea. S-a schimbat. 

— De-asta ai venit atunci aici, ca să-mi spui. Că s-a 
schimbat? 

— Nu. Alice se întoarse şi se uită în jos la strada plină de 
trecători. 

— A venit un om s-o vadă aseară. L-am văzut şi cred că 
ştie că l-am văzut. 

— Cine era? 

— Nu ştiu. Dar sunt sigură că nu voia să-l văd, că 
întâlnirea trebuia să fie tainică. 

— Cum ai apucat să-l vezi? 

— Am auzit o lovitură în uşa de la intrare şi nu soneria, o 
lovitură scurtă, ca un semnal. Stăteam în pat, la mine în 
odaie, analizând situaţia. Când am auzit lovitura, m-am 
sculat ca să deschid fiindcă... ei bine, m-am gândit c-ai 
putea să fii tu. Alt semn rău, nu? De câte ori sună 
telefonul, bate cineva la uşă sau aud paşi pe trotuar, de 
fiecare dată când se opreşte o maşină îmi închipui că s-ar 
putea să fii tu. 


— Din ce în ce mai rău, spuse el zâmbind. Continuă. 

— Mi-am pus halatul şi papucii şi-am hol. Am ajuns până 
la colţul holului, şi atunci am auzit voci. M-am uitat după 
colţ şi-am văzut-o pe doamna Hamilton în prag vorbind cu 
un om, un necunoscut. Fără să vreau, mi-am dat deodată 
seama că spionez. Dar nu spionam şi nici nu trăgeam cu 
urechea. Nici măcar nu auzeam ce spuneau. Am avut 
sentimentul că întâlnirea era oarecum ciudată şi că omul 
n-ar fi trebuit să fie acolo la acea oră din noapte. 

— Ce oră era? 

— Aproape unsprezece. 

— Unde se aflau ceilalţi din casă? 

— Carney doarme în altă parte, iar bucătăreasa era în 
camera ei. Are un televizor din faţa căruia nu se clinteşte. 
Virginia plecase cu Paul la cinema. Petrecerea dată în 
cinstea eliberării ei din închisoare a eşuat lamentabil. 
Virginia a fost îngrozitor de nervoasă, aşa că cineva a 
propus să mergem cu toţii la cinema. 

— Cine anume a propus? ’. 

— Cred că la început doamna Hamilton. Virginia a admis 
că-i o idee excelentă şi m-a invitat să-i însoțesc. Foarte abil 
din partea ei, nu? 

— Foarte. Dar mă întreb în ce constă abilitatea. 

— Vrei să spui că Virginia şi doamna Hamilton încercau 
să scape de mine în acea seară? 

— Nu ştiu. E cu putinţă. E, de asemenea, cu putinţă ca 
Virginia să te fi invitat fiindcă a apucat-o simpatia faţă de 
tine. Are reacţii imprevizibile. 

— N-a apucat-o nimic faţă de mine, nici simpatie, nici 
antipatie. M-a ignorat până s-a ivit propunerea cu filmul; 
atunci a încercat să fie foarte amabilă şi prietenoasă. Nu 
ştiu, poate că era într-adevăr amabilă şi prietenoasă. Nu- 
mi dau seama. Nu mai sânt în stare să-i judec pe alţii, aşa 
că nu pot să mă încred în... 

— Nu te enerva. Îi puse mâna pe umăr ca s-o liniştească. 


— Ai refuzat invitaţia? 

— Da. I-am spus că mă duc devreme la culcare, şi chiar 
m-am dus. Dar n-am putut să adorm. Mă gândeam la tine 
şi la ce mi-ai spus, să mă întorc acasă cât mai repede cu 
putinţă. Nu mă necăjea gândul că încercaseră să scape de 
mine în acea seară. Mă necăjea doar faptul că tu încercai 
să scapi definitiv de mine. 

— Se pare că n-am reuşit. 

— Absolut deloc. 

— E cel mai plăcut eşec al meu de până acum. S-ar 
putea să regreti totuşi. 

— Meecham, încerc să-ţi spun ceva, am impresia că totul 
se învârtește în jurul nostru. Se încruntă. — Ar trebui să 
fiu impersonală, nu crezi f 

— Neapărat. Fii impersonală. 

— Eu... Atunci nu te uita la mine. 

— Am înţeles. Se uită spre perete. — Continuă... 

— Ei bine, au rămas în hol şi au discutat mai departe. 
Omul putea fi oricine, un prieten sau un agent care vinde 
asigurări, cărţi poştale de Crăciun, sau ceva asemănător. 
Dac-ar fi venit ziua nu l-aș fi remarcat, nici nu m-aş fi 
gândit de două ori la el. Aerul lor tainic m-a neliniştit... ora 
târzie, lovitura uşoară din uşă, în loc să sune, vocile 
scăzute şi grăbite. N-am încercat să aud ce spuneau. M-am 
dus înapoi la culcare. Apoi, peste câteva minute, doamna 
Hamilton a traversat foarte încet holul. Dacă n-aş fi tras cu 
urechea, cred că n-aş fi auzit-o. Nu s-a dus direct la ea în 
cameră. S-a oprit la uşa mea. l-am auzit până şi respiraţia, 
foarte grea, o respiraţie chinuită, ca a cuiva căruia i s-a 
tăiat aerul, care se înăbuşe. Nu cred... Nu cred totuși că se 
înăbuşea. 

— Dar ce crezi? 

— Că primise un şoc, un şoc puternic şi că mă controla 
ca să se încredinţeze dacă am văzut sau am auzit ceva. 

— Dar n-ai auzit nimic. 


— Nu. 

— Şi n-ai zărit decât un necunoscut la uşă. Lumina din 
hol era aprinsă? 

— Doar o lampă. 

— Atunci înseamnă că l-ai văzut foarte clar. 

— Numai o clipă. Era un bărbat înalt, destul de arătos, 
blond şi cu faţă roşcovană. Cred că avea vreo patruzeci de 
ani şi purta un palton verde aprins, în carouri. Nu m-am 
gândit până acum, dar s-ar putea să fi fost un poliţai. 

— Nu-i exclus, zise Meecham. Ştia însă că nu fusese un 
poliţai. Îşi aminti de bărbat şi îşi aminti de paltonul verde 
în carouri, atârnând alături de altele în cuierul din hol, şi 
clătinându-se în vântul ce pătrundea prin uşa deschisă. 
„Soţul meu, Jim”. 

Jim Hearst şi doamna Hamilton. O altă ecuaţie ce 
trebuia rezolvată, îşi spuse Meecham, iar fiecare ecuaţie 
nouă conducea la o alta, şi aşa mai departe, până la 
infinitul minţii omeneşti. Se simţi năucit, dezorientat, un 
inginer fără riglă de calcul, un chimist fără formule. 

— Fireşte că era un poliţai, spuse Alice, cu voce irațional 
de încântată, de parcă ar fi descoperit o ecuaţie şi o 
rezolvase simplu de tot, numărând pe degete. Cred c-am 
fost doar deprimată şi-am visat toate prostiile astea, nu? 

O clipă, Meecham nu putu să-i răspundă. Fu era hotărât 
să-i spună despre ce era vorba, de fapt se întreba cât de 
mult ştia el însuşi. 

— Nu, Meecham? 

— Cred că da. 

— Lucrurile par mult mai negre noaptea, în beznă. 

— E adevărat, mai ales când eşti singură.. 

— N-are să-mi fie niciodată frică alături de tine, 
Meecham. 

— Nu. 

O luă în braţe. Era caldă şi moale în inocenţa ei, 
pasionată în dragostea ei nouă, care avea să ţină o 


veşnicie, să ardă în întunericul nopţii ca şi în frigul iernii. 
Meecham se întrebă, cu o detaşare mai crudă faţă de el 
decât faţă de ea, cât are să ţină dragostea lor. 

— Mai bine ai pregăti o poveste pentru doamna 
Hamilton, zise el. 

— De acord. Ce să-i spun? 

— Că te-ai dus la coafor să-ţi faci un permanent. 

— Dar nu l-am făcut. 

— Atunci. Du-te şi fă-l. 

— Bine, spuse ea supusă. Meecham, de unde ai ştiut? 
Vreau să spun de unde ai ştiut că-mi decolorez părul? 

— Mi-au spus păsărelele mele care spionează prin tot 
oraşul. 

— Nu. Vorbesc serios. Cum de-ai ştiut? 

— Am spus-o la întâmplare, draga mea. 

— N-aş vrea să-mi închipui că ştii prea multe despre 
femei, spuse ea încruntându-se. Despre alte femei, vreau 
să spun. Nu-mi pasă ce ştii pe seama mea. Fireşte, uneori 
am să încerc să fiu misterioasă. 

— Când ai s-o faci, îţi promit c-am să mă las păcălit. 

— O, Meecham. Mă simt, mă simt zdrobită sub atâta 
dragoste. Crezi că fac o greşeală fiindcă îţi spun asta? N-ar 
trebui să te las să ghiceşti? 

— E cam târziu pentru aşa ceva, răspunse Meecham. Pe 
deasupra, am obosit tot ghicind. Ar trebui să-mi cumpăr o 
riglă de calcul nouă, sau să încep, să număr pe degete, ca 
tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. O sărută uşor pe tâmplă. — Fugi şi fă-ţi un 
permanent. 

— Când te mai văd? N-am putea să luăm masa de prânz 
împreună? 

— Nu azi. Trebuie să mă duc la spital, să-l văd pe Loftus. 

— Iar Loftus, spuse ea plictisită. 

— lar Loftus. 


— De ce te duci? 

— Am nişte bani care îi aparţin. Vreau să ştiu ce să fac 
cu ei. 

— Dar de ce ţi-a dat banii! De ce te mai amesteci cu el în 
chestiuni d-astea? 

— Nu mă amestec deloc. 

Ştia totuşi că se amestecă. Se amesteca în primul rând 
din punct de vedere moral şi psihologic apoi, treptat, şi 
fizic, prins într-o reţea de legături umane. Oricum se 
întorcea, găsea alte noduri în reţea. Nu putea să lupte 
împotriva ei să scape prin argumente sau să-şi asigure 
scăparea plătind cu bani; fiecare nod, mai strâns şi mai 
încâlcit decât cel dinainte trebuia desfăcut fir cu fir — 
bătrână doamna, familia Garino, Virginia, şi mama ei, 
Margolis cel mort, Emmy Hearst şi soţul pe care îl 
dispreţuia, şi chiar Loftus, primul şi ultimul nod, cel mai 
dificil din toate. 


ȘAISPREZECE 


SPITALUL regional era compus dintr-un grup eterogen 
de clădiri noi şi vechi, cam la vreo cinci kilometri la sud de 
oraş. 

Aşa-numitul spital al închisorii nu era un spital propriu-zis, 
ci o clădire din cărămidă galbenă cu două etaje, despărțită 
de celelalte corpuri printr-un teren lat de vreo cincizeci de 
metri şi printr-un gard de oţel. La început, locuise acolo 
familia directorului spitalului, dar întrucât se ivise 
necesitatea unor spaţii suplimentare pentru spital, 


directorul se mutase, iar casa era folosită ca pavilion 
pentru bolnavii foarte contagioși, suferind de difterie sau 
febră tifoidă. Imunizarea dusese la o descreştere treptată a 
bolilor, până aproape de dispariţie, dar nu se descoperise 
şi o imunizare împotriva criminalităţii, iar numărul 
deţinuţilor din regiune crescuse considerabil. Unii din ei 
sufereau de boli fizice şi solicitau atenţie, alţii de maladii 
nervoase, ce solicitau o atenţie şi mai mare. După o serie 
de discuţii înverşunate, după articole de fond în ziare şi o 
declaraţie iritată a unui membru al congresului din 
localitate, care candida din nou în alegeri, autorităţile 
recunoscusem ca există o problemă a bolnavilor mintali. 

Trecerea de la apărarea societăţii împotriva difteriei la 
apărarea ei împotriva criminalilor, a bastarzilor, se 
efectuase cu mare economie. La ferestre fuseseră scoase 
perdelele şi puse în schimb bare; se construise un gard; 
locul surorilor îl luaseră infirmierii, iar încăperea care 
servise pe vremuri drept birou directorului, şi mai târziu 
de sală pentru copii, fusese transformată acum într-o 
cameră cu fişiere, birou şi salon pentru infirmieri. 

Pe uşă o invitaţie: Sunaţi şi intraţi. Meecham sună şi 
intră. 

Infirmierul de garda şedea la un mic birou într-un colţ şi 
citea o fişă. 

— Bună dimineaţa, Gill, zise Meecham. 

Gill ridică ochii de pe fişa şi se încruntă. 

— Cum ai trecut de poartă? 

— Portarul e un vechi prieten de-al meu. 

— Avem regulament, Meecham, ştii bine. 

— N-am călcat regulamentul. 

Meecham îl cunoştea pe Gill de mai bine de un an. 
Infirmierul era un tânăr îndesat, foarte preocupat de boli. 
Era singurul angajat al spitalului dispus să asculte cu mare 
interes plângerile şi simptomele fiecărui pacient aflat în 
grija lui. Se bucura deci de o largă popularitate, fiind mult 


mai folositor decât îşi putea închipui. Urechea atentă a lui 
Gill receptase durerile de cap şi crampele stomacale, 
atacurile de astmă şi cardiospasmele şi multe temeri se 
domoliseră în faţa ochilor săi căprui şi umezi. 

La cererea lui fusese transferat la spitalul închisorii, 
deoarece dorea să studieze corelaţia dintre crimă şi boală. 
Era foarte conştiincios în îndatoririle lui; ţinea un carneţel 
unde îşi nota tot felul de date medicale şi simptome, ca şi 
observaţii asupra pacienţilor. Deocamdată nu trăsese nicio 
concluzie, în afara faptului că prizonierii erau în general 
mult mai liniştiţi şi se plângeau mai puţin de durerile lor 
decât bolnavii din alte pavilioane. 

— Vreau să-i vorbesc numai o clipă, zise Meecham. 

Gill pipăi stetoscopul pe care îl purta la gât. Îi aparţinea, 
îl cumpărase cu o săptămână în urmă, iar un intern îl 
învățase cum să-l folosească şi cum să asculte cu el. Îl 
purta foarte mândru şi plin de importanţă, ca pe un colier 
de diamante. 

— Ţi-am spus la telefon Meecham, nu-i voie să-i faci 
vizite. Băiatul e grav bolnav. 

Pentru Gill toţi pacienţii lui, indiferent de vârstă, erau 
copii, ca şi cum îmbolnăvindu-se ar fi regresat în copilărie. 
Meecham se întrebă dacă Gill îşi dădea seama cât era de 
aproape de adevăr. 

— Am venit în vizită. 

— Aseară a trebuit să i se facă o transfuzie. I-au luat un 
test când l-au adus ieri dimineaţă; am constatat că 
procentul de mileo... mieloblaste era foarte ridicat. 

— Ce este o mieloblastă? 

— E semn rău, oricum, foarte rău spuse Gill şi roşi. 
Totuşi transfuzia l-a remontat. Apoi a devenit agitat, nu se 
putea calma şi nu reuşea să adoarmă. Voia să discute, aşa 
c-am stat cu el. 

— Toată noaptea? 

— Desigur. N-aveam poftă să dorm; afară de asta n-am 


întâlnit până acum un caz de leucemie. Cred că de fapte o 
boală în răspândire, aşa că vreau să aflu cât mai multe 
despre ea. Când am să strâng bani, şi am să mă duc la 
facultate, o să ştiu o groază de lucruri, pe care ceilalţi 
studenţi nu le cunosc, lucruri într-adevăr precise. 

— Ca mieloblastele, zise Meecham. Despre ce voia să 
discute aseară? 

— Despre ce discută cei mai mulţi băieţi. Despre el şi 
despre femei. 

— Ce femei? 

— Mama lui, de pildă. Se pare că mama lui e alcoolică. 
Am observat eu deseori că alcoolismul joacă un rol în cele 
mai multe... 

— Şi cealaltă femeie? 

— Îi spunea Birdie. Era soţia lui, dar s-a purtat rău cu ea 
şi Birdie l-a părăsit. Ascultă, de ce vrei să afli astfel de 
lucruri? 

— Fiindcă mă interesează. Pe tine te interesează 
mieloblastele lui Loftus, iar pe mine nevasta lui. 

— Încerci cumva s-o găseşti? 

— Doar de curiozitate, da. 

— Trebuie să fii groaznic de curios ca să vrei să te duci 
unde e ea. 

— Unde e? 

— E moartă, zise Gill. A murit într-un accident de maşină 
la Las Vegas acum un an şi jumătate. 

— A murit? 

— Nu imediat. Peste câteva zile, într-un spital. 

Meecham se simţi puţin ameţit şi dezechilibrat, ca şi 
cum unul din nodurile din reţea i s-ar fi tăiat de sub mână, 
lăsându-l să se bălăbăne în aer. 

Birdie era moartă, murise demult. Nu dispăruse pentru o 
clipă după colţul străzii, ci păşise şi se topise în umbrele 
unor străzi stranii. 

— Îmi pare foarte rău, spuse Meecham în cele din urmă. 


— Te cred. 

— Nu mi-a pomenit de moartea ei. 

— Mie îmi spun o groază de lucruri, nu ştiu nici eu de 
ce. 

Dar n-am auzit niciodată pe cineva vorbind aşa de mult 
ca Loftus aseară. Trebuie s-o fi iubit la nebunie pe femeia 
aia. Birdie încoace, Birdie încolo, să mă ia dracu dacă nu 
era să adorm de câteva ori, dacă n-aş fi stat pe un scaun 
aşa de tare. Partea cea mai caraghioasă e că n-a suflat o 
vorbă din ce pricină e aici, până nu l-am întrebat. Iar apoi 
am avut impresia că asasinatul i se părea o bagatelă, ca 
atunci când parchezi în loc interzis. Am avut câţiva 
psihopaţi; tot aşa se purtau. Loftus însă nu arată deloc 
psihopat. Afară de o anumită amnezie, ca atunci când a 
comis crima, e un om moral şi plin de simţul răspunderii. O 
cunoşti pe mama lui? 

— Am întâlnit-o. 

— Din câte am auzit, e un adevărat caz clinic, nu? Ştii, 
am reflectat azi-dimineaţă şi îmi spuneam că atunci când o 
să am destui bani şi am să merg la facultate, n-ar strica să 
mă dedic psihiatriei. 

N-am prea multă învăţătură, ce-am cules pe ici, pe colo, 
dar dumneata, care eşti un om instruit, nu crezi că 
psihiatria e de mare viitor? 

— Poate folosi tuturor niţel. 

— La asta mă refeream Când au să ajungă să ţină în 
eprubetă toate bolile fizice, eu am să rămân cu psihiatria 
mea, şi n-am să şomez. 

— Am să fiu primul tău pacient, dacă mă laşi să-l văd pe 
Loftus, zise Meecham. 

— Nu pot, Meecham. Băiatul e bolnav. E serios bolnav, 
nu ca unul din prefăcuţii de aici. 

— Ştiu. 

— În afară de asta, doarme. l-am dat un sedativ acum 
trei ore. 


— Am să aştept, zise Meecham. Se aşeză pe marginea 
biroului şi îşi aprinse o ţigară. Dacă e atât de bolnav încât 
nu poate să vorbească, perfect, îţi promit că n-am să-l 
întreb nimic. E destul de rezonabil ce-ţi propun, nu? La 
urma urmei, vederea mea nu-i de natură să-l sperie de 
moarte. Am să intru uşurel şi, dacă doarme, ies tiptil. 
Unde-i? 

— În camera însurăţeilor, spuse Gill. 

Denumirea de „camera însurăţeilor” pierduse demult 
orice urmă de umor, devenind o expresie comună, folosită 
pentru a desemna singura cameră de o persoană din 
clădire, unde erau ţinuţi pacienţii foarte grav bolnavi sau 
cei de la reanimare. 

— ţi baţi grozav capul, doar de curiozitate, nu? 

— Uneori. 

— Pentru cine lucrezi? 

— Numai pentru mine. 

— Atunci să mergem. Să văd dacă s-a deşteptat. 

— Mulţumesc, Gill. Vino la biroul meu pe la jumătatea 
lui februarie şi-am să te ajut să-ţi calculezi impozitul pe 
venit. 

— Pe cine vrei să duci! Gill vâri mâna într-un sertar şi 
scoase un inel cu chei. Nu era atât de mare ca cel al 
domnişoarei Jennings, de la închisoarea ținutului, dar avea 
mai multe chei, de toate mărimile şi formele. — Ştii că mi 
se face silă să tot încui peste tot. Incuie uşile, încuie 
ferestrele, încuie closetul, încuie termometrele, alcoolul de 
frecţii, farfuriile, până şi lingurile. 

Meecham îl urmă la uşă. 

— De ce şi lingurile? 

— Acum câţiva ani au adus aici un tip, bătut-măr într-un 
scandal de familie. A încercat să se înăbușe, înghițind coji 
de portocale şi împingându-le pe gât cu o lingură. Aşa că 
adio linguri şi portocale. 

Descuie o uşă care dădea pe un coridor lung şi strâmt. 


În ciuda soarelui a aerului, a vopselei şi a 
dezinfectantelor, mirosul de lemn putred stăruia în casa 
veche. Bântuia de-a lungul coridorului, în susul şi în josul 
scării, ca stafia neliniştită a directorului, căutându-şi 
urmele. 

La primul etaj se aflau patru camere. Trei dintre ele 
aveau uşile scoase şi înlocuite până la toc cu grilaje, 
confecţionate din acelaşi material ca şi gardul care 
împrejmuia curtea. 

Din dosul unui grilaj un om începu să geamă cuprins de 
o disperare neaşteptată. 

— Încetează, Billings, zise Gill prietenos, şi se opri în 
faţa celulei lui. Fii băiat cuminte. 

Băiatul era un negru bătrân, cu o barbă pătată de tutun 
şi cu un păr alb, ce-i atârna până la umeri. 

— Prunele alea de la micul dejun mi-au căzut greu în 
stomac, ca nişte bile de biliard. 

— Vorbeşte frumos. Ultima oară când te-au adus aici 
vorbeai de parcă ai fi fost student la Yale. 

— Prunele mi se mişcă în burtă. 

— Am să-ţi dau imediat ceva. 

— Ascultă. Vino încoa şi ascultă, băiatule alb. 

— Acum nu pot, Billings. Am treabă. 

— Ascultă. Sunt un păcătos. Prunele mi se mişcă în 
burtă. O, Isuse, opreşte-le, fă ca bilele de biliard să nu se 
mai ciocnească în burta mea. 

— N-ai bile de biliard în burtă, zise Gill. Ai gaze. 

— Nu-s decât un negru bătrân, Isuse, dar am să mă rog 
la tine. Vor să mă tundă, să-mi taie barba, să-mi ia ce-i al 
meu prin lege, spunând că am păduchi. N-am avut, 
Doamne, niciodată păduchi, n-am decât bolboroseala asta 
din burtă. 

— N-ai auzit, Billings? Toată lumea poartă azi părul 
scurt, până şi femeile. 

— Băiatule alb, ai să te zvârcolești în focul iadului, iar eu 


am să mă urc călare la cer. 

Bătrânul negru se răsuci pe patul lui, cu faţa la zid şi îşi 
reluă gemetele joase şi melodioase. 

Gill se îndepărtă dând din umeri; îşi continuă drumul pe 
coridor. 

Cea de-a patra cameră îşi păstrase uşa originală de lemn 
de stejar, dar în ea fusese scobită, la înălţimea ochiului o 
mică gaură rectangulară pentru observaţie. Gill se uită 
prin ea mai înainte de şi descuia uşa. 

Obloanele fuseseră lăsate, iar camera era aproape 
cufundată în întuneric, aşa încât singurele obiecte vizibile 
rămăseseră cele de culoare deschisă: patul, chiuveta, o 
ladă de gunoi acoperită, un scaun alb, răsturnat într-un 
colţ, iar deasupra scaunului chipul lui Loftus. Crescuse 
imens în timpul nopţii. Faţa îi ajungea aproape până la 
tavan. 

Bătrânul negru gemea şi-l chema pe blândul Isus, Gill 
răsufla ca un cal obosit, iar de geam se loviră niște crăci. 

Gill traversă încăperea şi trase obloanele. Apoi se duse 
în colţ şi atinse una din mâinile lui Loftus, ce atârnau. 
Loftus începu să se bălăbăne foarte încet, ca şi cum l-ar fi 
legănat un vânt slab. 

— Nu-i vina mea, zise Gill. Dacă ţin morţiş să moară, n-ai 
cum să-i împiedici. Nu-i vina mea. l-am dat sedativele, a 
promis că le ia şi a zis c-o să doarmă. 

„Şi-a ţinut în parte promisiunea”, reflectă Meecham, dar 
cele două capsule galbene se găseau încă pe masa de 
metal de lângă pat. 

— Băiatule alb! Eşti acolo, băiatule alb? Am vorbit cu 
bunul Dumnezeu, băiatule alb, şi mi-a spus că eşti un 
păcătos, a spus că n-ar fi trebuit să-i dai unui biet negru 
prune la micul dejun. Mă asculţi, băiatule? 

— Cum aş fi putut să-l opresc? zise Gill. Cum aş fi 
putut ? Poate că azi-noapte, în timp ce vorbea, făcea 
planuri, se uita primprejur să vadă de ce să se folosească. 


Odaia nu conţinea niciun obiect ascuţit sau tăios, nimic 
care să poată fi rupt, ca să formeze o muche ascuţită. Până 
şi becurile erau la o înălţime inaccesibilă. Loftus însă, ca 
mulţi disperaţi, găsise o soluţie. Desfăcuse mânerul de 
sârmă împletită al lăzii de gunoi şi-l legase de gaura de 
aerisire, din zid, aproape de tavan. De mâner legase o fâşie 
ruptă din pătura cenuşie a spitalului, de pe pat. Se urcase 
pe un scaun şi îşi legase celălalt capăt al fâşiei împrejurul 
gâtului. Stătuse astfel un minut sau două, sau poate chiar 
o oră, înainte de a împinge scaunul cu piciorul. 

Murise liniştit, fără să se zbată. Pe zidul alb din spatele 
lui nu se vedeau urme de picioare, lovituri disperate, 
datorită sforţărilor de a se sprijini de zid pentru a uşura 
apăsarea din jurul gâtului. Pe gât nu se vedeau zgârieturi 
şi urme de unghii. Părea că murise datorită doar voinţei, 
mai înainte ca frânghia să-i fi tăiat răsuflarea. 

Faţa nu i se decolorase şi, deşi ţinea gura uşor deschisă, 
limba nu-i ieşea din gură. Arăta foarte liniştit, ca şi cum 
lunga noapte de care se temea se împlinise frumos, iar 
visele erau plăcute. Umbrele acestei nopţi nu ascundeau 
spaime, iar căile ei erau aceleaşi căi stranii pe care se 
plimbase şi Birdie. 

— Te aud, băiatule alb, te aud vorbind şi şoptind. 
Îngenunchează şi roagă-l pe bunul Isus să te scape de 
diavolul din tine, fiindcă stai acolo şi vorbeşti în şoaptă 
despre maţele unui sărman negru. 

Gill se întoarse brusc şi urlă spre uşa deschisă: 

— Gura! Gura! Ți-am spus! 

— Şopteşti şi râzi... 

— Gura, blestematule! 

— Blestemi, ţipi şi vorbeşti în şoaptă... 

— Am să vin şi-am să-ţi sparg ţeasta, blestematule! 

— Ameninţi, ameninţi un biet bătrân plin de păcate şi 
păduchi, şi care o să fie tuns. Îngenunchie, băiatule alb, şi 
roagă-te lui Dumnezeu să te izbăvească de diavol. 


Gill rămase cu pumnii apăsaţi pe coaste, iar mâinile i se 
înălbiră. 

— Foarte bine, Billings, zise el în sfârşit. Am 
îngenunchiat şi-am scăpat de diavol. 

— Zi, aleluia! 

— Aleluia! zise Gill, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe faţă. 
Aleluia! 


ŞAPTESPREZECE 


STRADA se afla la cinci etaje mai jos, dar cerul părea 
mai aproape decât dimineaţă. Acum, la asfinţit, pe 
fereastra biroului lui Meecham, apăsa o masă informă şi 
schimbătoare, de culoarea pielii învineţite. 

Terminându-şi lucrul, doamna Christy plecase. Telefonul 
sună. O notă bătută la maşină stătea proptită de lampa de 
pe biroul lui Meecham, iar avocatul o citi înainte de a 
întinde mâna după telefon. 

EJ.M.: Au telefonat următorii: 11,35 — Cordwink; 12,10 
— doamna Hamilton; nu a lăsat niciun mesaj; 1,15 — 
domnul Geo Loesser,; va telefona din nou; 1,40 — Checker 
Cab, cererea pentru o nouă judecată a fost respinsă; 3,10 
— domnişoara McDaniel nu găseşte copia după testament; 
3,15 — Curăţătoria Sweeney, covorul va intra neapărat la 
apă şi refuză să plătească despăgubiri; 3,45 — doamna 
Alistair, în chestiunea actelor de proprietate; 4,05 — 
domnul Loesser, să-i telefonaţi la 5—5988, înainte de ora 
şase; 4,33 — domnul Post nu va veni mâine, L.E. Christy. 

Ridică receptorul. 


— Alo, Meecham la telefon. 

— Aici e George Loesser, domnule Meecham. Poate că 
mă înşel, dar cred că ne-am întâlnit acum un an sau doi la 
o adunare la Chicago. Loesser vorbea cu o voce subţire şi 
nervoasă, cu un uşor accent din New England. — Iți aduci 
aminte? 

— S-ar putea, răspunse Meecham. Să venim la chestiuni 
mai recente. 

— Absolut. Ei bine, acum lucrez la o firmă din Detroit, 
„Lewenstein, Adler şi Brich”. Mă aflu aici pentru că a 
trebuit să întâlnesc o clientă la aeroport azi-dimineaţă şi s- 
o conduc în oraş. Clienta ţine morţiş să te întâlnească. 

— Ca avocat? 

— Nici vorbă, replică Loesser înţepat. Firma mea se 
ocupă cu toate afacerile ei. E o chestiune cu totul diferită, 
una personală. Vrea să vorbească cu dumneata, pentru că 
şeriful a pomenit numele dumitale în legătură cu Virginia 
Barkeley. Te-ai ocupat de afacerile doamnei Barkeley, nu? 

— O vreme. 

— Clienta mea a Lily Margolis. 

— Ah! 

— S-ar putea să ştii, în momentul morţii domnului 
Margolis se afla la Lima în vizită la sora ei. 

— Da, ştiam. 

— S-a întors de îndată ce-a putut. A discutat cu şeriful 
azi-dimineaţă şi puţin după-amiază. Fireşte, n-a avut multe 
să-i spună. A fost doar p formalitate. 

— Dacă a discutat cu Cordwink, de ce mai vrea să mai 
vorbească cu mine? 

— Sincer, nu ştiu nici eu. Loesser părea cu adevărat 
nedumerit. — Probabil din curiozitate. Cordwink nu i-a 
spus prea multe, şi ştii cum sunt femeile, le plac 
amănuntele, nu se plictisesc niciodată de ele. E de 
neînțeles, fireşte, în cazul lui Lily. Nu s-a mai lovit până 
acum de aşa ceva. A dus o viaţă foarte tihnită, s-ar putea 


spune, iar afacerea asta a fost un mare şoc pe plan emotiv, 
mai ales din pricina copiilor. Desigur, am făcut tot ce-am 
putut pentru ca nici ea şi nici copiii să nu fie pomeniţi în 
ziare. 

— Am observat că s-a ocupat cineva de asta. 

Loesser avusese succes. Nicio poză sau vreun 
instantaneu de-al lui Lily Margolis sau de-al copiilor ei nu 
apăruse în vreun ziar, şi nu se pomeniseră decât foarte 
puţine fapte despre viaţa ei personală. 

Se pare totuşi că nu prea aveau ce să pomenească; Lily 
Margolis era una din acele femei şterse şi virtuoase, 
interesate doar de creşterea copiilor şi de treburile 
casnice. Meecham întâlnise foarte multe femei de acest 
gen şi uneori aerul lor şters şi chiar virtutea lor era doar o 
pojghiţă, un strat subţire de gheaţă, peste un râu 
primejdios de trecut. 

— Părerea mea în această problemă, zise Loesser, este 
că ar fi preferabil sa uite întreaga chestiune. De fapt, îţi 
telefonez acum împotriva voinţei mele. N-am voit s-o fac, şi 
nici nu cred că se realizează ceva răscolind amănuntele 
sordide. Dar Lily a insistat. Dacă vii şi discuţi cu ea, vei fi, 
desigur, răsplătit pentru timpul pierdut... 

— Îţi dai seama că afacerea s-a închis. 

— Evident. Întrucât tânărul s-a sinucis azi-dimineaţă... 

— Cum ai aflat? 

— Destul de ciudat: Lily era în biroul şerifului când s-a 
comunicat telefonic. N-a putut să n-audă. Loesser tuşi, dar 
tuşea lui semăna mai mult a tic nervos, decât a tuse 
adevărată. — Am înţeles că erai prieten cu acel tânăr. 

— L-am cunoscut. 

— E o afacere deosebit de tristă, mai ales pentru Lily şi 
cei doi copii. Din fericire, au rămas cu o situaţie materială 
bună. Unul din puţinele lucruri inteligente făcute de 
Margolis în viaţă a fost să contracteze o asigurare 
serioasă. 


— Îndemnizaţia dublă? a vindecat multe inimi zdrobite. 

— Fireşte, şi de ce nu? îi luă Loesser apărarea. 

— De ce nu, într-adevăr. Meecham se uită la ceasul de 
pe birou: 5,10. Am să fiu încântat s-o văd pe doamna 
Margolis. Când? 

— Astă-seară după cină, dacă-ţi convine. Sau chiar acum 
dacă preferi. 

— Ar fi mai bine acum. 

— În clipa aceasta sunt acasă la Lily. Ştii unde se află 
Lancaster Drive, aproape de terenul de golf? 

— Da. 

— Numărul 1 206, o casă în stil colonial, în verde şi alb, 
ai s-o remarci. Copiii s-au jucat toată după-amiaza, şi-au 
făcut nişte oameni de zăpadă la intrarea în alee. 

— Am să fiu acolo în douăzeci de minute. 


Lampa era îndreptată asupra porţii, iar oamenii de 
zăpadă stăteau ca nişte statui funebre de o parte şi de alta. 
Loesser se înşelase în privinţa lor. Nu erau bărbaţi de 
zăpadă. Unul era o doamnă, având peste pieptul voluminos 
un şorţ trandafiriu şi mototolit, şi legată la cap cu un batic, 
pentru a-i ascunde chelia. Unul din ochii de cărbune îi 
căzuse din orbita ce se înmuiase. Avea nas de vrăjitoare, 
făcut dintr-un morcov şi gură umedă, dintr-o sfeclă, iar în 
piept era înfipt un ţurţure lung, care picura şi lucea în 
lumină ca un stilet cu mânerul bătut în pietre preţioase. 
Doamna de zăpadă părea conştientă de rană; gura ei de 
sfeclă era îndurerată, iar singurul ochi privea fix şi 
disperat în noapte. 

Meecham apăsă pe accelerator şi roţile maşinii se 
învârtiră un moment în zloată, apoi înaintară. Aleea urca 
destul de abrupt şi nu fusese curățată de zăpadă. Ca, de 


2 Formulă contractuală a societăţilor americane de asigurare pe viaţă, 
care prevede că în caz de asasinat, familia victimei primeşte o sumă 
dublă faţă de cea contractată. 


altfel, nici treptele casei sau veranda cu stâlpi albi. 
Pretutindeni se-auzea cum picură, ca într-o seră. 

Aproape fiecare fereastră era luminată şi larg deschisă, 
ca şi cum camerele ar fi fost aerisite după o perioadă de 
boală. N 

Loesser personal deschise uşa. În contrast cu vocea lui 
la telefon, nervoasă şi ascuţită, era un bărbat cu o față 
rotundă ca luna, vânjos, de peste patruzeci de ani, cu un 
surâs care apărea şi dispărea cu precizia unui semafor de 
circulaţie. Avea maniere de avocat de tribunal şi un fel de 
a vorbi fără să-şi privească interlocutorul, de parcă şi-ar fi 
îndreptat cuvintele către un juriu nevăzut şi extrem de 
pretenţios. 

— Îmi pare bine c-ai venit, Meecham. Cei doi bărbaţi îşi 
strânseră mâna. — Dă-mi paltonul. Servitoarea e sus cu 
copiii. 

Luă paltonul lui Meecham şi îl atârnă într-un mic dulap 
în peretele din hol. Meecham observă că dulapul era gol, 
cu excepţia unei perechi de şoşoni de copil. 

— Lily n-a avut încă timp să despacheteze sau să 
aranjeze prin casă, zise Loesser. De altminteri, sunt vărul 
ei, în cazul când te întrebi ce caut în povestea asta. 

— Nu m-am întrebat foarte tare. 

— Nu? Aşa am avut impresia. De fapt, spuse el şi se 
trase de cravată, de fapt am asistat-o pe Lily în toţi anii ei 
nenorociţi de căsătorie. 

Era genul de remarcă ce cerea un răspuns: A, da? Ce 
interesant, Oare? Frumos din partea dumitale, amice. Ce 
om de încredere! Meecham se mulţumi să scoată un sunet 
confuz. 

— Ei bine, Lily te aşteaptă în birou, spuse Loesser. E 
singura cameră din casă care nu miroase a naftalină. Vila a 
fost închisă, ştii. 

Biroul nu era ceea ce se aşteptase Meecham judecând 
după nume — un sanctuar cu pipe şi cărţi, pentru un 


bărbat — ci o cămăruţă în partea de sud-est a casei, 
mobilată pentru lucru, şi nu pentru odihnă. Inăuntru se 
aflau o maşină de cusut, o tablă de scris, un mic război 
manual, un manechin de croitoreasă, ca şi o masă de lemn 
lunga şi nevopsită, plină de jucării de copii. Pereţii erau 
acoperiţi cu desene de copii, în cărbune şi acuarele, ca şi 
de picturi cu degetul, unele atârnând înrămate de cornişă, 
iar altele prinse de perete în pioneze. Desenele erau toate 
semnate, cele mai multe chiarpe mijloc: Ann M. sau 
Georgie. 

Activitatea din încăpere îi dăduse un aer de dezordine 
plăcută. Lily Margolis nu avea însă nimic dezordonat în 
persoana ei. Era o femeie subţirică, musculoasă şi tânără, 
îmbrăcată într-un taior de tweed, în nuanţe de albastru, 
care se asociau de minune cu ochii. Părul şaten era tăiat 
scurt, în rânduri de bucle atât de uniforme, încât părea că 
le-a cântărit şi măsurat pe fiecare înainte de-a apărea în 
public. Avea faţa foarte bronzată, astfel că ochii păreau, 
prin contrast, foarte strălucitori şi limpezi, iar dinţii foarte 
albi. Trăsăturile erau banale, dar taiorul de tweed ales cu 
grijă, ca şi tenul la fel de grijuliu bronzat, îi dădea o 
înfăţişare izbitoare. 

Repetă cuvintele lui Loesser, dar accentul ei din New 
England se dovedi mai puternic decât al lui, ca şi cum ar fi 
încercat în mod premeditat să-şi manifeste disprețul 
pentru Middle West. 

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că aţi 
venit, domnule Meecham. Vă rog să luaţi loc. George, vrei 
să fii aşa de gentil să ne aduci ceva de băut? 

Loesser se ridică ascultător, dar păru uşor jenat când, 
odată ajuns la uşă, se întoarse ca să-i arunce doamnei 
Margolis o privire: „nu-ispune-nimie-interesant-până-ce-nu- 
mă-înţorc. 

Lily Margolis se aşeză la loc pe banca de lemn, de lângă 
tabla de scris, unde stătuse înainte de-a se ridica pentru a-l 


primi pe Meecham. Se aşeză ţeapănă şi dreaptă, cu 
tocurile de la pantofi bine înfipte în covor şi cu mâinile 
mari şi pricepute strânse pe genunchi. 

— Vedeţi, domnule Meecham, nu prea îmi dau seama ce 
s-a întâmplat, şi nici de ce. Totul e confuz şi încurcat. 
Parcă aş încerca să pricep coşmarul altuia. 

Coşmarul altuia, remarcă Meecham, nu coşmarul ei. 
Afirmația se potrivea cu ideea pe care şi-o formase înainte 
asupra ei. Lily Margolis părea să sufere de schizofrenia 
profesională a secretarelor perfecte, o purtare care rezolva 
orice, combinată cu o încredere deplină în propria ei 
superioritate. Da, patroane, pe de o parte, ce tip stupid, pe 
cealaltă. Poate nu era o soţie perfectă. 

Se aplecă uşor spre Meecham, dar fără să-şi îndoaie 
spatele. 

— Am dus copiii la Lima ca să-şi petreacă acolo 
Crăciunul cu sora mea — soţul ei e inginer de mine. Nu 
trecuseră două săptămâni, când am primit vestea că soţul 
meu a suferit un accident. O formulare delicată, nu 
credeţi, pentru ceea ce s-a întâmplat? 

— Văd că aţi suportat bine şocul, spuse Meecham. 

— Când ai trecut prin atâtea şocuri ca mine în ultimii 
opt ani, unul în plus aproape că nu mai contează. Pot să 
încasez ca un boxer bătrân. Zâmbi, fără amărăciune, fără 
să trădeze vreun sentiment. — Am trăit cu atâta 
incertitudine... Acum, cel puţin, lucrurile s-au aranjat. Nu 
trebuie să mă mai întreb unde o fi Claude sau ce-o fi 
făcând. Nu mai e cazul să hotărăsc dacă trebuie să 
divorţez de dragul copiilor, sau să nu divorţez, tot de 
dragul copiilor. Soarta a intervenit şi a pus capăt luptei, ca 
un arbitru. Nu-mi pare rău şi nici n-am să mă prefac că-mi 
pare rău. Claude a fost un prost fără pereche. Numai un 
prost fără pereche... 

Se opri, dar ideea era limpede; numai un prost fără 
pereche putea să fie asasinat. Într-un fel, Meecham îi dădu 


dreptate; victima ca şi asasinul, avuseseră la dispoziţie, o 
oarecare alegere a sorții, o alegere a împrejurărilor. 

Loesser se întoarse cu o carafă cu Martini. li turnă un 
pahar lui Meecham, apoi îşi turnă şi lui unul. 

— Iertaţi-mă, domnule Meecham, spuse Lily Margolis, 
eu nu beau. 

— li face rău, explică Loesser. 

— Nu-mi face câtuşi de puţin rău, George. Aş vrea să nu 
mai spui asta la toată lumea. 

— Dar îţi face într-adevăr rău. Eu am... 

— George, dragă, ce-o să creadă domnul Meecham 
despre noi, dacă ne complăcem într-o ceartă stupidă de 
familie? 

Loesser se uită lung şi cu un zâmbet vag împietrit la 
peretele din dosul ei. Doamnelor şi domnitor jurați, 
martorul afirmă că ea minte, că efectul alcoolului asupra 
sistemului ei nervos este extrem de primejdios şi că, de 
fapt, îi face rău. 

Meecham se foi jenat, pe scaun. Pe masă, chiar în faţa 
lui, se afla un castron cu mere ruset, iar vederea şi mirosul 
lor îi stârni o foame care îi răscoli stomacul. Avea impresia 
că venise la un banchet ca invitat să vorbească şi îşi 
pierdea vremea cu prezentări, în timp ce mâncarea se 
răcea. 

Deocamdată, doamna Margolis nu-i pusese nicio 
întrebare în legătură cu moartea soţului ei, iar Meecham 
era aproape sigur că ea nici nu intenţiona; îl invitase nu ca 
să vorbească ci ca să asculte. 

— George, nu are niciun sens să mai rămâi, spuse 
deodată doamna Margolis. Ai un drum lung cu maşina 
până acasă şi ştiu că lui Marion nu-i place să întârzii la 
masă. 

Loesser înghiţi în sec. 

— E de datoria mea să rămân. E o chestiune familială. 

— 'Ţi-e teamă c-am să spun vreo prostie? 


— Nu. Te asigur că nu. 

Doamna Margolis râse şi i se adresă lui Meecham: 

— Îi e teamă. Îi e teamă c-am să fac o remarcă 
calomnioasă la adresa Virginiei. Am s-o fac totuşi. 

— Ascultă, Lily, protestă Loesser. Propun să uităm ce s-a 
întâmplat. 

Doamna Margolis îl ignoră. 

— Virginia e clientul dumneavoastră, după câte înţeleg, 
domnule Meecham. 

— A fost. 

— A pomenit de mine? 

— A spus că vă cunoaşte. 

— Mă cunoaşte pe mine? Îmi vine să râd. Ei bine, într- 
adevăr mă cunoaşte. Am avut o ceartă fioroasă înainte de-a 
pleca la Lima. 

Loesser păru extrem de jenat. 

— N-aş spune c-a fost chiar o ceartă. 

— A fost o ceartă. M-a făcut mincinoasă şi a încercat să 
mă pălmuiască şi să mă tragă de păr, dar am apucat-o de 
încheietura mâinilor şi n-a reuşit. Sunt destul de voinică. 

— Joacă tenis, explică Loesser. Multă... 

— George, aş vrea să pleci acasă. 

— Ştiu ce-ai vrea, răspunse el posac. Dar nu plec. Eşti 
obosită şi emoţionată şi-ai putea să-ţi rişti gâtul, fără să 
vrei. 

— E gâtul meu. 

— A fost şi al lui Claude. 

— Ce lucru îngrozitor spui. 

— Iartă-mă. Îmi pare rău, dar dă-o dracului, Lily, n-ai să 
fii atentă, afară numai... Oricum, am uitat că acolo a fost... 

— Nu ajungem nicăieri cu discuţia, îi întrerupse 
Meecham. 

— Am ajunge, dacă George ar pleca acasă. 

— N-am de gând să plec, afirmă răspicat Loesser. 

— Bine, atunci stai liniştit. O venă de pe tâmpla doamnei 


Margolis începu să pulseze violent, bătând ritmic sub 
piele. — N-am avut intenţia sa mă cert cu Virginia. M-am 
dus la ea acasă dintr-un sentiment de datorie. Ştiam că 
iese cu Claude, fiindcă servitoarea mea, Rose, i-a văzut 
împreună la un local cu tonomat în afara oraşului. Rose se 
duce la doctorul Barkeley să-i facă injecții împotriva unei 
alergii; a recunoscut-o pe Virginia imediat. Aşa că m-am 
dus s-o văd. Se juca distrat cu verigheta de aur, trăgând-o 
peste încheietura degetului şi înapoi. — l-am spus 
adevărul, că-şi pierdea vremea cu Claude, că el întreținea 
o altă femeie, o întreținea de ani de zile, poate chiar 
dinainte de-a ne căsători. De ani de şi ani, repetă ea. 
Fetele astea caraghioase ca Virginia erau doar un paravan. 
Le scotea la dans sau la dineu. Cu cealaltă însă n-a fost 
niciodată văzut. Era a lui... era adevărata lui dragoste. 

Controlul ei ceda ca un fermoar sub o presiune prea 
mare. 

— Adevărata lui dragoste. Nu-i nostim? Un om ca Claude 
să iubească atâţia ani o femeie? Stăteam noaptea trează şi 
mă minunam. Cum o fi arătând? Ce avea ea şi eu nu? 
Despre ce vorbeau împreună? 

— Lasă, Lily, zise Loesser. N-ai absolut nicio dovadă că 
Claude o cunoştea de mai mult timp, sau că o întreţinuse, 
în ce-l priveşte pe Claude, ai avut întotdeauna o imaginaţie 
nebună. E posibil ca ei doi să fi fost doar buni prieteni. 

Gura doamnei Margolis se curbă într-un zâmbet vag şi 
urât. 

— Prieteni de şcoală. Inteligentă idee, George. 

— Ce dracu, am avut impresia că domnişoara Falconer 
este o persoană extrem de respectabilă. 

— Ai cunoscut-o? îl întrebă Meecham. 

— Da, ca să zic aşa. Cu totul întâmplător, acum vreo 
două luni. M-am dus la magazinul Hudson la prânz să iau o 
carte pentru soţia mea. L-am văzut pe Claude la raionul de 
mănuşi şi m-am apropiat să-l salut; gândindu-mă că am 


putea lua prânzul împreună, şi că aş avea prilejul să-i 
vorbesc despre Lily. Nu venea în oraş prea des, şi când 
venea mă ocolea. Ştia ce părere am despre purtarea lui, 
mai ales de la ultima lui aventură cu Virginia Barkeley. 

Doamna Margolis se aplecase spre el captivată, ca o 
fetiţă care nu se plictiseşte niciodată auzind mereu aceeaşi 
poveste şi vrea să i se repete cuvânt cu cuvânt. 

— Fireşte, nu mi-am dat seama că Claude mai era cu 
cineva decât când a fost prea târziu ca să mă mai fi putut 
retrage politicos. Mi-a prezentat-o drept domnişoara 
Falconer. Era o persoana înaltă, destul de oarecare ca 
înfăţişare şi cam de aceeaşi vârstă cu Claude. Ştiam că Lily 
bănuia de la o vreme că soţul ei avea o amantă 
permanentă, dar nu mi-a venit să cred că era tocmai 
această domnişoară Falconer. Nu era tipul, iar pe de altă 
parte, Claude n-a părut câtuşi de puţin jenat. 

Doamna Margolis vorbi pe un ton dispreţuitor. 

— Claude nu s-ar fi jenat, nici dacă l-ai fi prins făcând 
amor pe treptele primăriei. Nu poţi să jenezi un nesimţit 
din punct de vedere moral. 

— Acordă-i cel puţin creditul unui oarecare bun simţ. 
Cum am spus, am avut impresia că atât el cât şi femeia 
erau buni prieteni. Se purtau foarte degajat şi... 

— Aşa sunt amanţii. 

— Da, dar domnişoară Falconer nu se potriveşte deloc 
rolului. Nu-i tânără şi nici atrăgătoare. E cu zece ani mai 
bătrână decât tine, Lily, şi nici pe departe atât de drăguță. 

— Îţi mulţumesc, spuse ea indispusă. lţi mulţumesc 
foarte mult, George. 

— Zău, vorbesc serios, e o femeie cu totul comună. 

— Comună. Asta e tot ce ştii despre ea. Cum poţi să-ţi 
dai seama dacă-i comuna sau nu? Nu faptul că e comună 
mi se pare important... ci sentimentele pe care i le inspira 
lui Claude. Aşa trebuie să fie când te îndrăgosteşti, când 
întâlneşti pe cineva lângă care te simţi bine, care îţi 


îndeplineşte dorinţele. Se uită la umbra ei de pe podea. — 
Eu n-am descoperit niciodată ce dorinţe avea Claude. 

Loesser se apropie de ea şi o bătu prieteneşte pe umăr. 

— Nu-i vina ta. Poate că Claude avea un fel de 
dezechilibru glandular. 

— Dezechilibra glandular, spuse doamna Margolis şi 
izbucni în râs. Asta-i bună, Dezechilibru glandular. 

— Trebuie să-ţi spun că nu găsesc nimic deosebit de râs 
în asta. Se întoarse cu spatele la ea şi i se adresă lui 
Meecham. — Ei bine, aşa stau lucrurile. I-am spus lui Lily 
c-am întâlnit-o pe domnişoara Falconer, iar Lily a tras pe 
loc propriile ei concluzii, cum fac femeile de obicei, şi a 
hotărât să plece o vreme din oraş. Inainta de-a pleca s-a 
dus s-o vadă pe Virginia Barkeley. Cunoşti urmarea vizitei. 

— Da, spuse Meecham şi dădu din cap. 

— Nu Sunt convinsă că ştiţi, spuse doamna Margolis. 

— Aţi afirmat c-a avut loc o ceartă. 

— Ăsta a fost doar unul din rezultate. Celălalt rezultat a 
fost asasinarea lui Claude. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că nu m-am lăsat păcălită de 
mărturisirea unui dezechilibrat, cu un complex de 
vinovăţie. Ştiu cine l-a omorât pe soţul meu, ştie şi George 
şi... 

— Pe mine să mă scoţi din istoria asta, zise Loesser. 

— Au dus-o pe Virginia la închisoare, acolo unde trebuia. 
De ce n-au tinut-o? 

— Fiindcă n-au putut, îi explică Loesser cu răbdare dar 
şi agasat. Au reţinut-o pentru cercetări, cât aveau dreptul, 
patruzeci şi opt de ore. După aceea trebuiau s-o acuze de 
crimă sau s-o elibereze. Fireşte, au eliberat-o fiindcă 
Loftus a dovedit că el e asasinul. 

— A dovedit, George? A dovedit oare? Mestecă cuvântul, 
de parcă ar fi fost o gumă de mestecat, foarte gustoasă. — 
Multe lucruri, care nu sunt adevărate pot fi dovedite, iar 


altele, adevărate, nu pot fi dovedite. Nu pot să dovedesc că 
soţul meu întreținea de ani de zile o anume domnişoară 
Falconer, dar ştiu că o făcea, tot aşa cum ştiu că Loftus a 
minţit. De ce-a minţit? Fiindcă nu era în toate minţile? 
Pentru bani? Sau din ambele motive? L.-aţi cunoscut, 
domnule Meecham, mi-a spus George că l-aţi cunoscut. De 
ce-a minţit? 

Meecham se uită la castronul cu mere de pe masă. 

— Nu există nici o dovadă c-a fost plătit, că era nebun 
sau c-a minţit. 

— Nu există nicio dovadă, dar există bun-simţ. Spuneți- 
mi, domnule Meecham, n-aţi fost surprins de povestea lui 
Loftus? 

— Nu mă aşteptam, răspunse Meecham. Nu mai ştia 
precis cât fusese de surprins, deşi îşi amintea viu scena. 
Loftus, pe jumătate în dosul gardului, cu părul albit de 
zăpada care cădea. „Am murit de o mie de ori de frică, 
spuse el. O mie de morţi când şi una ar fi fost de ajuns. Ce 
mare ironie!” Cuvintele se învârteau în mintea lui 
Meecham ca nişte pietricele într-un râu. 

— Cineva ştia. Cineva n-a fost surprins, zise Lily 
Margolis. De ce să fie surprinsă? Il plătise. Cumpărase 
mărturisirea, cum cumperi de la măcelar o jumătate de 
kilogram de cârnaţi. Şi asta n-a cumpărat, cârnaţi! A 
cumpărat o mărturisire... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte-te Lily! spuse 
Loesser, care începuse să transpire. Nu-ţi dai seama de 
seriozitatea celor... 

— N-am să mă liniştesc! Am dreptul să-mi exprim o 
părere. 

— Exprim-o atunci ca pe o părere. 

— Foarte bine. După părerea mea, Virginia Barkeley mi- 
a ucis soţul într-o criză de gelozie. E un motiv obişnuit, şi 
pentru o femeie ca ea presupun că e destul de puternic. 
Are un temperament incontrolabil. Ştie toată lumea. 


— Presupus incontrolabil, spuse Loesser. 

— Foarte bine, presupus! strigă doamna Margolis. Se 
presupune că era furioasă şi geloasă şi că a reacţionat în 
faţa lui Claude, cum a reacţionat şi în faţa mea în ziua 
când i-am spus de Claude şi de domnişoara Falconer. L-a 
atacat, cum m-a atacat şi pe mine. După părerea mea! Du- 
te dracului, George! Du-te dracului! N-am să schimb tot ce 
spun, să nuanţez mereu! 

— Nu rişti nimic atât timp cât mă dai pe mine dracului, 
zise Loesser. Continuă. _ 

Doamna Margolis se întorsese către Meecham. În ochi îi 
apăruse o lucire sticloasă, ca şi cum ar fi consumat-o lent o 
febră de furie şi răzbunare, ce-i otrăvea de ani de zile 
organismul. 

— Era acolo, în cameră, nu? Credeţi c-ar fi putut să 
doarmă după crimă? Cât e de liniştit un criminal? Credeţi 
că Claude n-ar fi luptat, dacă un străin l-ar fi atacat cu 
cuțitul? 

— Nu există nicio urmă de luptă, spuse Meecham. 

— Despre asta vorbeam. Nu există nicio urmă de luptă 
fiindcă nu a avut loc nici o luptă. Claude a fost atacat prin 
surprindere. Nu de un străin ca Loftus. Ci de către cineva 
în care avea încredere, de către, cineva care, aşa cum şi-a 
închipuit el, se juca doar cu cuțitul. Claude era voinic. L-ar 
fi putut rupe pe Loftus în bucăţi. Vă aşteptaţi să cred c-a 
stat pe loc şi s-a lăsat omorât? 

— Atacul a fost rapid, spuse Meecham, iar soţul 
dumneavoastră băuse bine. Ca şi Virginia. De fapt, 
procentul de alcool din sângele ei era atât de ridicat, încât 
e îndoielnic că avea destulă forţă şi control ca să 
folosească cuțitul. 

Doamna Margolis înghiţi în sec, cu mâna la gât. 

— N-am nicio dovadă, nimic. Dar simt în suflet că ea l-a 
omorât. Nu ştiu cum, dar ea e răspunzătoare. 

— După părerea ta, spuse Loesser. 


— După părerea mea, zise ea şi îşi frecă vâna ce-i pulsa 
pe tâmplă. 

— Eşti extenuată, Lily. Ia mai bine o cină caldă împreună 
cu copiii şi du-te apoi la culcare. N-a dormit toată noaptea 
în avion, au nimerit într-o furtună, în Sud, îi spuse el lui 
Meecham. 

— Înţeleg. 

— Fireşte, nu vede lucrurile în perspectiva lor exactă. 
Eu sunt convins că Loftus a dat o explicaţie perfect sinceră 
a afacerii, apoi s-a sinucis cuprins de remuşcări. Nu crezi 
la fel, domnule Meecham? 

— Mi se pare rezonabil, răspunse Meecham, deşi nu era 
de acord nici cu versiunea excesiv simplificată a lui 
Loesser şi nici cu punctul de vedere subiectiv şi exagerat 
de fantezist al doamnei Margolis. Adevărul era undeva 
între aceste două extreme, ca o insulă netrecută pe hartă, 
între două ţărmuri. Meecham spera că într-o bună zi avea 
să descopere insula, cu ajutorul stelelor sau al busolei, sau 
dintr-un noroc chior. — l-aţi spus şerifului bănuielile 
dumneavoastră? 

— Am avut intenţia. Dar nu m-a lăsat George. A zis c-o 
să-mi creeze neplăceri. 

— Ce dracu, Lily! spuse Loesser şi roşi. Am vrut să spun 
că te expui atât pe tine cât şi pe copii unor neplăceri mai 
mari decât Virginia. Altă publicitate, alt scandal... Nu 
trebuie să ţii seama numai de sentimentele tale, ci şi de 
copii. Ei sunt cei mai nefericiţi în această afacere murdară. 

— Şi eu am fost niţel nefericită, spuse ea sec. Ca şi 
Claude. 

Și foarte mulţi alţii, adăugă Meecham în gând. Unii mai 
importanți, alţii mai puţin importanţi. Gill care ar putea să- 
şi piardă slujba, domnişoara Falconer care şi-a pierdut 
iubitul, Loftus care a pierdut totul. Familia Garino, 
doctorul Barkeley doamna Hearst, rece şi amărâtă în 
durerea ei, mama lui Loftus, cumpărând bezna cu ajutorul 


unui litru de rom, urmărind trenurile ce treceau pe alături. 

Se gândi apoi la femeia de zăpadă de la intrare, cu 
ţurțurele înfipt în inimă şi se întrebă dacă Loesser n-avea 
dreptate la urma urmei, că totuşi copiii erau adevărații 
nefericiţi. Ei aveau să poarte cel mai mult cicatricele 
durerii, fără să priceapă cele petrecute. 

Loesser îl întovărăşi până la intrare. Părea mult mai 
relaxat o dată cu încheierea discuţiei şi considerarea 
afirmațiilor drept păreri şi presupuneri. 

— Sper că n-ai luat-o pe Lily prea în serios, Meecham. 

— Nu. 

— Tragedia a dezechilibrat-o, dar e în toate minţile. Ştii 
cum sunt majoritatea femeilor, au emoţii directe şi clare, 
cum e whisky-ul. Nu suferă de mahmureală după beţie. In 
câteva luni are să uite de Virginia şi de domnişoara 
Falconer şi de rest. 

— Presupun că nu te-ai dus niciodată la această 
domnişoară Falconer. 

— Nu, dar am încercat să aflu unde locuieşte, din 
curiozitate. În cartea de telefon din 1950 sau 1951 din 
Arbana nu există trecută nicio domnişoară Falconer sau 
Faulkner. Cartea de telefon din 1948 menţionează o 
domnişoară Jemima Falconer, secretară, locuind cred pe 
Katherine Avenue. S-ar putea sau nu să fie aceeaşi 
persoană, iar pe deasupra multe se pot întâmpla în patru 
ani. 

— Ai controlat şi în vecinătatea Detroit-ului? 

— Am găsit mai multe nume ortografiate în ambele 
feluri, aşa că n-am ajuns la niciun rezultat. N-am avut nici 
timpul şi nici cheful să încerc să depistez femeia, cu atât 
mai mult cu cât singura dovadă a legăturii ei cu Claude era 
întâlnirea întâmplătoare din magazinul Hudson şi 
bănuielile lui Lily. Ai avut, fără îndoială, de-a face cu 
bănuielile femeieşti, atât la tribunal cât şi în afară. Sunt la 
fel de înşelătoare ca frunzele de ceai sau cucuiele. 


Scoase paltonul şi pălăria lui Meecham din dulap. 

— Repet, a fost drăguţ din partea dumitale c-ai venit să 
discuţi cu Lily. Cred că acum, după ce-a spus ce-o apăsa pe 
suflet, are să se simtă mai bine. 

— Probabil. 

— Trimite-mi nota de plată. Te rog, nu ezita. Aşa ne-am 
înţeles la telefon. 

— Lasă, zise Meecham. S-ar putea să am nevoie într-o zi 
de un serviciu din partea dumitale. 

— Pofteşte oricând. Am biroul în „First Naţional 
Building” iar adresa de acasă e la Grosse Point. 

— Am să ţin minte. 

Se despărţiră după o energică strângere de mână, ca doi 
colegi de universitate când se întorc de acasă. 

Meecham traversă aleea umedă şi se sui în maşină. 
Merse încet, coborând panta până la poartă. 

În timpul orei petrecute în casă, doamna de zăpadă se 
topise ca untul la soare în aerul călduţ. Ţurţurele îi mai 
atârna încă de inimă, cu toate că nasul şi singurul ochi 
rămas îi căzuseră, iar baticul stătea jilav pe capul în 
descreştere. Până dimineaţa, dacă vremea se menținea la 
fel, avea să se prăbuşească — un morman de zloată 
cenuşie, nedefinită — şi, cu excepţia copiilor, nimeni n- 
avea să-şi mai amintească de existenţa ei. 

OPISPREZECE 


RESTAURANTUL Gurton se afla pe State Street Main, 
între un magazin de lenjerie şi nu magazin general. Gurton 
se instalase acolo de treizeci de ani, bucătarul de aproape 
douăzeci, iar de cinci ani Meecham îşi lua masa de prânz 
de mai multe ori pe săptămână. Cunoştea meniurile, 
chelnerii, pe copiii lui Gurton şi pe copiii acestora, ca şi 
fiecare tablou de pe perete. Când restaurantul se închidea, 


o dată pe an pentru a fi spoit, Meecham îi simţea lipsa. Îi 
evocam un cămin, un fel de permanenţă socială, unica de 
care se bucurase în viaţa lui singuratică. 

Gurton ieşi în prag să-l întâmpine, mirosind violent a 
cuişoare, pe care le mesteca întotdeauna. 

— Ce-ai mai făcut, Meech? 

— Bine. 

— Cineva ţi-a ocupat masa. 

— În regulă, am să stau la alta. 

— Am crezut că nu vii. Mi-am închipuit că eşti plecat din 
oraş. N-ai mai fost pe aici. 

— Am avut treabă. 

Gurton era uriaş. Mânca prea mult şi bea prea mult în 
orele libere şi singurele exerciţii pe care şi le îngăduia 
erau de-a se târî până la uşă ca să-şi întâmpine prietenii şi 
număratul banilor noaptea, când se închidea restaurantul. 
Îi plăcea să-şi numere banii şi lua cu el acasă suma 
adunată zilnic. Pentru a se apăra, avea asupra lui un 
revolver Colt automat. Ştia în teorie cum să-l folosească, 
dar era mai înspăimântat de armă decât de bandiți. Gurton 
era convins că într-o bună zi, în ciuda siguranţei de la 
revolver, arma avea să se descarce accidental şi să-l 
rănească grav, sau să explodeze în buzunar şi să-l facă 
bucăţi. Gurton încărcase pistolul cu toate neliniştile şi 
temerile lui. 

— Te pomeneşti în ziarul de astă-seară, spuse el. 

— A, da? 

— Am telefonat tuturor copiilor mei şi le-am spus: „E 
pomenit Meech în ziar”. Vrei să vezi ziarul? 

— Nu. 

— Nu-i normal. Gurton clătină din cap şi fălcile i se 
bălăbăniră ca o guşă de curcan. — L-am cunoscut pe tipul 
ăsta, Loftus, pe care l-au găsit mort. Nu după nume, dar 
cum i-am văzut fotografia, l-am şi recunoscut. Obişnuia să 
vină pe aici acum vreo doi-trei ani, cu o prietenă, o 


roşcovană înaltă şi arătoasă. Stăteau şi beau cafea, n-am 
văzut în viaţa mea un cuplu care să bea aşa de multă 
cafea. După o vreme n-au mai venit şi mi-am zis că trebuie 
să se fi despărţit, sau să se fi căsătorit. 

— S-au căsătorit, zise Meecham, Şi s-au mutat în alt 
oraş. 

— Adevărat? Nu pomeneşte de asta în ziar. 

— Au divorţat la scurt timp, iar femeia a murit într-un 
accident de maşină în partea de apus a ţării. 

— Îmi pare foarte rău. Îmi pare întotdeauna rău când 
oamenii divorţează, sau nu se căsătoresc deloc, ceea ce e 
şi mai rău. 

Meecham ştia unde bate şi încercă să evite discuţia, 
luând meniul. 

Replica veni totuşi. 

— N-are niciun sens ca un bărbat să rămână mereu 
singur. Ar trebui să te căsătoreşti, Meech, să faci câţiva 
ţânci, să dai un impuls vieţii, să ai ce lăsa de pe urma ta. 
Uită-te la Loftus, ce-a lăsat în urmă, eh? 

— Şapte sute şaisprezece dolari. 

Gurton păru dezamăgit. Nu se aşteptase şi nici nu dorise 
un răspuns. 

— De unde ştii? 

— Devii curios, Gurton. 

— Am fost întotdeauna curios. 

— Nu-i bine pentru afaceri. Meecham puse la loc meniul 
în rama de metal. — Am să iau cotlet de vițel. Îmi dai voie 
să telefonez din biroul tău? 

— N-ai decât. Cotletele nu sunt bune, nu-i sezonul 
pentru cotlete de vițel. 

— Nu contează. 

— Asta îmi aduce aminte de ce i-a spus popa unui 
măcelar care s-a dus să se spovedească. l-a spus că dă 
lipsă la toate. 

— O glumă proastă. 


— Mie mi se pare nostimă, replică Gurton cu demnitate. 
Slavă Domnului că nu mă prăpădesc muncind, ca să-mi 
pierd simţul umorului ca unii. 

Biroul lui Gurton era o cămăruţă la mezanin. Spre 
deosebire de bucătăria de la parter unde domnea o 
curăţenie desăvârșită, în birou zăceau în dezordine scrisori 
şi ziare, reviste, cecuri achitate, plicuri de chibrituri, 
pachete de ţigări pe jumătate goale. 

Meecham închise uşa şi se aşeză pe fotoliul turnant din 
dosul biroului. li trebuiră cinci minute ca să găsească 
cartea de telefon, căzută într-un coş de hârtii. Hearst era 
trecut la Jameson B. Hearst, Division Street, nr. 611. 
Formă 2—6306. 

Răspunse Emmy Hearst. Se părea că plânsese din nou şi 
Meecham îşi dădu seama că trebuie să fi aflat între timp de 
moartea lui Loftus. 

— Alo. 

— Alo. Doamna Hearst? 

— Da. 

Undeva în cameră se auzea un zumzet de activitate, 
voci, muzică şi hohote de râs. Era ora şapte, toţi „băieţii” 
doamnei Hearst se găseau desigur acasă. Meecham îşi 
aminti de prima noapte când se dusese să vadă camera lui 
Loftus; ce caraghios i se păruse că Loftus locuia într-o casă 
plină de atâta tinereţe şi vitalitate. 

— La telefon e Eric Meecham. Domnul Hearst e acasă? 
Aş vrea să-i vorbesc. 

— În ce privinţă? Jim nu ştie nimic. 

— Un fleac, răspunse Meecham, sperând că era într- 
adevăr un fleac. Nu vreau să vă plictisesc, aţi avut destule 
necazuri. 

— Aş vrea să mor, spuse ea cu voce joasă şi plată. Aş 
vrea să mor. 

— Consolările nu folosesc la prea multe, ştiu, dar aş vrea 
să vă asigur că n-a suferit. L-am văzut după ce s-a sinucis. 


— A lăsat vreo notă, vreun mesaj? 

— Nu. 

— Scria în ziar c-a discutat cu paznicul toată noaptea. 

— Da, cu infirmierul, nu cu paznicul. 

— A discutat despre... mine? 

— Cred c-a discutat despre toate. 

Nu-i putea mărturisi adevărul brutal, că Loftus discutase 
doar despre Birdie. Doamna Hearst nici măcar nu ştia de 
existenta lui Birdie. În prima noapte, când vorbise cu 
Cordwink despre Loftus, spusese: „Earl îmi spune totul şi 
nu mi-a pomenit niciodată de o soţie”. Ar fi fost o lovitură 
crudă pentru ea să afle de Birdie. Meecham îşi dădea 
totuşi seama că putea să afle întâmplător. 

— Ştiu că e greu să fii realist într-o astfel de situaţie, 
doamnă Hearst. Dar, de fapt, Earl mai avea doar puţin de 
trăit, oricum. Ar fi murit în curând. 

— Nu pot... să mai vorbesc despre asta. Am să-l... să-l... 
chem pe Jim. 

Urmă o pauză lungă, apoi zgomotul a două uşi trântite 
brusc după care zgomotele îndepărtate încetară. 

— Da? spuse Hearst. Cine-i acolo ? 

— Eric Meecham. 

— Avocatul? 

— Da. 

— Nu înţeleg. Mă aşteptam să-mi telefoneze chiar ea. 

Meecham scoase o exclamaţie de surpriză, pe care o 
acoperi cu o tuşă. 

— N-a reuşit... prea multă lume prin apropiere. 

— Nu trebuia să apeleze la un avocat pentru treaba asta. 
Nu-mi place. Se aşternu tăcere. — înţelegerea e gata? 

— Mai reflectează încă. Nu era sigur cine era „ea”, 
Virginia sau doamna Hamilton şi n-avea habar despre ce 
înţelegere era vorba. Spuse la întâmplare. — Ai cerut o 
sumă prea mare. 

— Nici n-am pomenit de bani, zise Hearst. Sunt cinstit. 


Minte dacă a zis c-am cerut bani. N-aş lua un cent de la ea. 
Puneţi-mă la încercare. Oferiţi-mi bani şi n-am să-i iau, 
vedeţi? 

— Ce vrei atunci exact? 

— l-am spus ce vreau. 

— Nu mi-a explicat prea limpede. Era tulburată. 

— Vreau să-mi dea o şansă. Să-mi fac un viitor. lar un 
om ca mine n-are nici un viitor într-un orăşel ca ăsta. Sunt 
în stare de multe, dacă mi se dă o şansă. 

— Ce fel de şansă? 

— Păi, să zicem că-şi cumpără, o maşină nouă şi are 
nevoie de şofer care s-o conducă înapoi în California. 

— Atunci i-o conduci dumneata. 

— Exact. lar când o să ajungem în California, prin 
relaţiile ei numeroase ar putea să-mi găsească şi mie o 
slujbă, poate pe la un studio de cinematograf, sau ca 
şoferul ei permanent. 

— Mi se pare rezonabil. 

— Sigur că-i rezonabil, domnule Meecham. Părea 
aproape demn de milă în strădania lui. — Nu-i decât un 
serviciu pentru serviciul pe care i-l fac. 

— Nu mi-a spus în ce consta acel servici. 

Hearst ezită, asemeni unui copil care joacă cărţi şi vrea 
să câştige conform regulilor, dar e şi ispitit să arate 
celorlalţi ce cărţi bune are. 

— E o chestiune personală de familie. 

— Înţeleg, spuse Meecham, sigur acum că „ea” era 
doamna Hamilton, iar „familia”, Virginia; singura legătură 
dintre ele şi Hearst se făcea prin Loftus. Dar nu cunoştea 
legătura. Loftus nu fusese prieten cu Hearst şi nu i-ar fi 
mărturisit nimic; de fapt, nu mărturisise nici măcar 
doamnei Hearst vreo părticică de adevăr. 

— Eu, unul, nu vreau decât o înţelegere, spuse Hearst. 

— Ce fel de înţelegere? 

— Una bătută la maşină şi legală, ca un contract. 


— Va trebui să specifici termenii exacţi. Nu pot să fac un 
contract fără... 

— Desigur, desigur. Îmi dau seama. 

— Mai bine să discutăm altădată despre asta, zise 
Meecham, pe un ton premeditat evaziv. 

— Altă dată? Ascultaţi, ce vă închipuiţi? 

— Ce zici de poimâine pe la patru sau în primele zile din 
săptămână viitoare? 

— Nu mă mai perpeliţi. Acum, ori niciodată, în ce mă 
priveşte. Vreau acea înţelegere. 

— În regulă. Hearst reacţionase cum se aşteptase 
Meecham. — Te iau cu maşina şi mergem la mine la birou. 
Să zicem cam într-o jumătate de oră? 

— Am să fiu gata. 

— Bine. 

Meecham atârnă receptorul în furcă, puse cartea de 
telefon unde o găsise, în coşul de hârtii şi cobori la masa 
lui. Dejunul îl aştepta, dar nu cotletele de vițel comandate, 
ci un pui fript, în jurul căruia Gurton dădea târcoale şi 
cotcodăcea ca o găină grasă şi bătrână. 

— Gurton. 

— Ascultă, Meech, cotletele nu erau deloc bune, pricepi? 
Nici măcar pentru soacră-mea. Dar pentru un... 

— Mai ai la tine Coltul ăla automat? 

— Sigur că-l am. 

— Ce-ar fi să mi-l împrumuţi astă-seară? 

— De ce? 

— Fac o vizită unor prieteni. 

— Cu un revolver, Meech? N-are sens. Nu, domle, n-am 
să-ţi dau arma, cum nu ţi-am servit nici cotletele alea. 
Dacă se descarcă şi te nimereşte în picior, şi pe urmă îţi 
taie piciorul? Ce părere ai? Şi oricum, ce fel de prieteni 
sunt ăia la care te duci cu revolverul? 

— Păi asta încerc şi eu să descopăr. 

— Eşti sigur că nu te-ai amestecat cu nişte tipi suspecți? 


— Unii dintre ei sunt suspecți. Alţii sunt foarte serioşi. 

— La naiba, Meech, am impresia că râzi de mine. N-ai 
nevoie de arma mea. Armele sunt bune pentru escroci, 
pentru demenţi şi pentru fraieri ca mine, care duc asupra 
lor bani în nopţile întunecoase. Ştiu una şi bună — pe 
întuneric nimeni nu ţi-e prieten. Văd un tip venind pe alee 
când mă duc acasă, îl cunosc, el mă cunoaşte, dar nu-i un 
prieten, pricepi? Totdeauna îmi vine să mă întorc şi să o 
rup la fugă. Uite ce simt eu pe întuneric. 

— Sau ce simţi din cauza banilor. 

— Oricum, mă bucur că ai glumit. O clipă am crezut că 
vorbeşti foarte serios. 

— Şi eu am crezut, zise Meecham. 

În timpul mesei se întrebă ce impuls nebunesc îl făcuse 
să-i ceară lui Gurton revolverul. 

— Sunt nervos, îşi spuse el, ca Gurton care îşi duce banii 
acasă prin întuneric. N-am prieteni. Cunosc pe unii, mă 
Cunosc şi ei dar îmi vine să mă întorc şi s-o rup la fugă. 


NOUĂSPREZECE 


NOAPTEA se răcea, iar un vânt proaspăt şi puternic 
sufla pe stradă. În lumina felinarelor caldarâmurile şi 
trunchiurile pomilor străluceau îngheţate. 

Meecham se îndreptă ţeapăn spre casă, ţinând în mână 
servieta. În ultima oră, când vremea se schimbase, unii 
dintre băieţii doamnei Hearst făcuseră o gheţuşcă, lungă 
de vreo trei, patru metri, de la trotuar până la treptele 


verandei. Lui Meecham i-ar fi plăcut să se dea pe 
gheţuşcă, dar servieta era prea grea, şi se simţea greoi. Îşi 
spuse: Dacă ar fi o altă casă şi Alice ar fi cu mine, am 
încerca amândoi să ne dăm pe ghețușcă. 

Pe verandă, sub fereastra sufrageriei, se afla o scară de 
lemn, culcată jos ca şi cum cineva ar fi început să 
împodobească locuinţa în vederea Crăciunului, iar apoi i-a 
trecut cheful. Jaluzelele de la sufragerie erau trase, iar 
candelabrul de cristal, din mijlocul tavanului, scânteia. Un 
grup de băieţi şi fete stăteau în jurul unei mese şi jucau 
cărţi. 

Meecham urcă treptele şi apăsă pe sonerie. Lumina de 
pe verandă se aprinse imediat deasupra capului, ca un 
reflector. Rămase aprinsă câteva clipe apoi se stinse; 
Emmy Hearst deschise uşa. Avea încă ochii umflaţi de 
plâns, dar se fardase şi se îmbrăcase într-o rochie neagră 
strâmtă, ce părea nouă şi îi sublinia linia zveltă. 

— Intraţi. 

— Vă mulţumesc. 

— Va trebui să discutăm în bucătărie. Unul dintre băieţi 
dă o petrecere. 

Închise uşa în urmă şi îl conduse prin hol. Meecham o 
urmă, încercând acelaşi sentiment de tinereţe şi energie, 
ca atunci când o văzuse prima oară, stând la chiuvetă şi 
fredonând. Atunci avusese un şoc, ca şi acum, când se 
întoarse şi faţa îi trăda anii de amărăciune. 

— Nu-i aici, izbucni ea. A trebuit să plece în centru. Mi- 
a spus să vă rog să-l aşteptaţi. 

— Cât lipseşte? 

— N-a spus. 

— Aveam impresia că dorea să mă vadă cât mai repede 
cu putinţă. 

Doamna Hearst îşi strânse braţele la piept, ca şi cum s- 
ar fi pregătit să primească o lovitură. 

— În ce privinţă? 


— Întrebaţi-l mai bine pe el. 

— L-am întrebat, dar nu vrea să-mi spună. E grav, nu? 

— Nu putem chiar să discutăm... 

— Cât de grav!? 

— Nu ştiu, îi răspunse el sincer 

— E în legătură cu crima, nu? 

— Aşa mi se pare. 

Doamna Hearst se aşeză pe canapea şi începu să smulgă 
fire de lână din pledul care o acoperea. Podeaua era plină 
cu scame, parcă femeia şi-ar fi petrecut ceasuri întregi 
ciugulind pledul, ca o pasăre conştiincioasă, ce adună 
material pentru viitorul cuib. Vorbi apatic, fără să înalțe 
capul. 

— După ce l-aţi chemat, a mai telefonat cuiva. 

— Cui? 

— L-am auzit formând numărul, dar n-am reţinut 
cuvintele. 

După aceea s-a întors şi mi-a spus că se duce în centru ca 
să-şi cumpere un pachet de ţigări. 

— Şi eu trebuie să stau aici şi să aştept până se întoarce! 

Doamna Hearst întoarse pledul şi începu să ciugulească 
şi cealaltă parte. 

— Nu cred că se mai întoarce. 

— De ce? 

— Când s-a îndreptat spre uşă am avut sentimentul că n- 
am să-l revăd. 

O şuviţă de sudoare alunecă pe obrazul lui Meecham, 
lăsând o urmă rece şi umedă ca a unei omizi. 

— Cred că aş face mai bine să încerc să-l găsesc. 

— Nu. Lăsaţi-l să plece. 

— Deţine unele informaţii de care am nevoie. 

— Informaţii, repetă ea. V-a păcălit. Ce informaţii să 
deţină.? Era aici, chiar aici când a fost ucis Margolis. 
Dormea. 

— Sunteţi sigură *? 


— L-am văzut. Era în noaptea când m-am tăiat la braţ. 
Uitaţi, mai e încă bandajat. 

Incepu să-şi tragă mâneca stângă în sus, dar Meecham o 
opri. 

— Da, îmi amintesc de bandaj. 

— Da, accidentul a avut loc în noaptea când s-a comis 
crima, într-o sâmbătă. Mă sculasem ca să iau un somnifer. 
Unul dintre băieţi spărsese robinetul de porțelan al 
chiuvetei cu o săptămână în urmă, iar eu m-am împiedicat 
de el pe întuneric şi m-am tăiat. M-am dus la Jim în cameră 
să văd dacă nu mă poate ajuta să mă bandajez. Dar 
dormea dus şi n-am vrut să-l trezesc. Era douăsprezece şi 
jumătate noaptea. Doamna Hearst se aplecă înainte, 
privindu-l neliniştită. — Nu-l înţelegeţi pe Jim. E ca un 
copil şi când s-a ivit această... această afacere, n-am fost 
amestecați, dar lui Jim i s-a suit la cap. E în stare să spună 
orice ca să fie la curent, ca să participe la un eveniment. 

— Cineva ar putea să-l ia în serios. 

— Nu-l ia nimeni dintre cei care îl cunosc. 

— Mulţi nu-l cunosc, răspunse Meecham. Nici chiar eu 
îşi spuse el. Fu îl iau în serios. — Am să mai aştept 
cincisprezece minute. Dacă nu apare, mă duc să-l caut. 

— Nu-mi pasă. Doamna Hearst clătină din cap. 

— Oricum, căsătoria noastră s-a destrămat. Plec. Maşina 
e a mea. Am plătit-o singură. Am să mă sui în ea şi-am să 
plec de aici, am să plec undeva, nu-mi pasă unde am să-mi 
închei călătoria. 

Erau cuvintele Virginiei, dar le pronunţă cu mai mare 
hotărâre şi încredere decât Virginia. Virginia ar fi fost în 
stare să viseze că pleacă, să-şi împacheteze planuri vagi 
între rânduri de speranţe frumos împăturite. Emmy însă 
avea să plece de-a binelea, să se suie în maşină şi să 
dispară, fără să arunce o privire înapoi. Era o femeie 
energică, iar Meecham se gândi cât de tragi-comic e faptul 
că astfel de femei trebuie să aleagă întotdeauna oameni 


schilodiţi sufleteşte ca Hearst, sau schilodiţi fiziceşte ca 
Loftus. 

— Am să stau cu sora mea în Chelsea o vreme, apoi, nu 
mai ştiu. Totul e atât de vag şi de inutil. Când trăia Earl, 
indiferent cât de rău mergeau lucrurile, aveam o rațiune 
de-a trăi. Se aplecă brusc şi mai mult şi adună cu degetele 
nervoase toate scamele de pe jos şi le făcu ghem. — L-am 
iubit pe Earl. A fost singura persoană pe care am iubit-o în 
viaţa mea. Era... perfect. 

— Nu, spuse Meecham, nu era. 

— Pentru mine era. Se duse la chiuvetă şi aruncă 
ghemul de scame în lada de gunoi, ca şi cum s-ar fi 
îndepărtat premeditat de o discuţie în contradictoriu. 
Farfuriile de la masa de seară zăceau încă pe grătarul de 
uscat, două pahare, două farfurii, câte două din toate.Ale 
lui şi ale lui Emmy, îşi spuse Meecham ironic. Ale lui şi ale 
ei. 

— L-aţi idealizat pe Loftus, spuse el. Are să vă fie şi mai 
greu dacă nu înfruntaţi realitatea. 

— Nu-mi pasă. 

— Nu vă pasă astă-seară poate, dar o să vă peste 
săptămâna viitoare, anul viitor. O să vă duceţi viaţa mai 
departe, o să munciţi, o să cunoaşteţi alţi oameni. Dar n-o 
să mai întâlniți niciodată un om viu, care să fie atât de 
perfect ca imaginea unuia mort. Aşa că va trebui să 
schimbaţi acea imagine, s-o reduceţi la dimensiunile ei 
reale. 

Doamna Hearst se întoarse şi se uită lung la el. 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule Meecham? 

— Loftus era om. Avea lipsuri şi calităţi. 

— Nu-mi puteţi zdruncină încrederea în el. 

— Ba da, zise Meecham. Cred că va trebui. 

— Încercaţi, Vorbiti, încercaţi. 

— V-a pomenit vreodată de Birdie? 

— Birdie? Un puls începu să-i zvâcnească în gâtlej şi 


ridică mâna ca să-l ascundă. — Cine era... Birdie? 

— Soţia lui. 

— Nu, n-a avut niciodată o soţie. 

— S-a căsătorit cu ea acum doi ani. Au divor... 

— Vă rog, spuse ea, vă rog. Nu-mi spuneţi. 

— Au divorţat... cred că din pricina unor încurcături 
datorate maniei lui, iar mai târziu Birdie a murit într-un 
accident în partea de apus a ţării. 

Doamna Hearst nu vorbi şi nici nu se mişcă aproape un 
minut. Apoi mătură brusc cu mâna furioasă toate farfuriile 
de pe grătar drept în chiuvetă. Pocnetul vaselor sfărâmate 
despică aerul şi cioburile săriră din chiuvetă pe jos, ca apa 
dintr-o fântână. 

Unele cioburi o loviră, dar nici nu clipi, şi nici nu le băgă 
în seamă. Se întoarse şi se îndepărtă de dezordinea 
provocată, părând foarte stăpână pe sine. 

Se opri în prag şi i se adresă lui Meecham cu glas rece şi 
sec: 

— Cele cinsprezece minute ale dumneavoastră au trecut. 
Noapte bună, domnule Meecham. 


DOUĂZECI 


ORA opt; un clopot de biserică suna o colindă de 
Crăciun, când aspru, când delicat, în timp ce vântul relua 
melodia ca un copil plin de zel, din corul bisericesc. 

O, mic oraş din Bethleem... Trecând pe lângă biserică, 


Meecham cânta o dată cu clopotele, un cântec nervos şi 
obsedant, care n-avea nimic de-a face cu muzica, fiind doar 
o expresie a neliniştii. Oamenii se adunaseră pe treptele 
bisericii, strânşi în grupuri mici ca pentru a se apăra 
împotriva vremii şi a presiunii altor grupuri. O, mic oraş... 

Două străzi dincolo de biserică, Meecham văzu, în 
lumina orbitoare a farurilor, o femeie care mergea singură 
pe drum. Şchiopăta înfruntând vântul, în timp ce paltonul 
şi fularul îi fluturau inutil pe umeri, ca pânzele rupte pe un 
catarg. Meecham trase maşina la trotuar. Femeia se 
întoarse brusc, se uită la maşină prin ochelarii cu rame de 
baga, apoi îşi văzu de drum, cu paşi săltăreţi, inegali, ca 
cineva obişnuit să meargă pe gheaţă. 

Meecham conduse câţiva metri înaintea ei, opri maşina, 
se aplecă şi deschise fereastra care dădea spre trotuar. 

— Carney! 

Femeia se apropie, clipind des pentru a-şi scutura 
zăpada adunată pe gene. Obrajii, bărbia şi vârful nasului i 
se înroşiseră şi îi străluceau de frig. 

— Mă duceţi până acasă cu maşina? 

— Suie-te. 

Deschise portiera, iar Carney se urcă în maşină. Se lăsă 
pe spate şi îşi duse mâinile înmănuşate la faţă ca să 
atenueze durerea provocată de frig. 

— Îngheţ. 

— Se vede. 

— N-am reuşit să găsesc un taxi, aşa că m-am hotărât să 
merg pe jos. Ochelarii i se aburiseră datorită căldurii din 
maşină, astfel că părea oarbă. Nu făcu niciun gest ca să şi- 
i scoată sau să-i şteargă; deocamdată arăta mulţumită că 
nu vede nimic, că se odihneşte în dosul ceţei, ca un vapor 
ancorat. 

Maşina porni, împinsă de roţile din spate. 

— Încotro? o întrebă Meecham. 

— Acasă. A telefonat Alice şi mi-a cerut să vin. A zis că s- 


a întâmplat ceva neaşteptat. 

— Ce anume? 

Carney izbucni într-un râs rapid şi nervos. 

— Orice se poate întâmpla. Unii trec de la o întâmplare 
la alta, iar alţii ca mine, stau gata să le sară în ajutor la 
necazuri. 

— Ce s-a întâmplat, Carney? 

— Au plecat, asta s-a întâmplat. Amândouă. Virginia şi 
mama ei. 

— Când? 

— Recent. Au trimis-o pe Alice în oraş şi când s-a întors 
acasă, plecaseră. Mi-a telefonat imediat şi-a încercat să vă 
telefoneze şi dumneavoastră şi lui Paul. 

— Cum au plecat? 

— Cu maşina. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama că-i ceva 
necurat la mijloc cu maşina aia. Doamna Hamilton, n-are 
obiceiul să se ducă şi să cumpere ceva, fără să se 
intereseze şi în alte părţi. Nu din zgârcenie, dar e grijulie 
când cumpără un lucru; nu-i place să fie păcălită. 

— De unde a cumpărat maşina? 

— Direct dintr-o vitrină. Cunoaşteţi sucursala lui 
„ Kaiser-Frazer” aproape de stadion. S-a dus acolo cu 
taxiul azi-dimineaţă împreună cu Virginia. Virginia s-a 
întors cu ea la volanul unei limuzine Frazer, galbenă. 

— Acum au dispărut, desigur. 

— Da. A controlat Alice. 

— De ce-i aşa de convinsă că n-au să se mai întoarcă? 

— Fiindcă i-au lăsat într-un plic nişte bani, salariul ei şi 
destul ca să se întoarcă acasă. Scoase o exclamaţie de 
mânie şi clătină violent din cap, ca un şoricar ud, care îşi 
scutură apa de pe urechi. — Cum pot să fie atât de 
stupide? O femeie matură şi fiica ei căsătorită fug ca nişte 
copii. De ce? De ce fug? 

— Ghiceşte. 

— Nu, nu vreau. E la mijloc ceva grav, nu? 


— Cât se poate de grav. 

— A, Dumnezeule, am obosit. Am obosit de atâtea 
întâmplări. Am obosit să tot fac pe mătuşa necăsătorită. 
Când se întâmplă un pocinog, chemaţi-o pe Carney. Aşa s-a 
întâmplat de când le cunosc. Respiră adânc. — Ei bine, 
acum au făcut într-adevăr un pocinog şi nu le mai pot fi de 
niciun ajutor. 

La primul colţ, Meecham vira la stânga. O parte din casa 
familiei Barkeley se vedea din capătul străzii, dar restul 
era ascuns de gardul de tuia, acolo unde stătuse pitit 
Loftus în prima noapte. Părea să se fi scurs multă vreme 
de atunci. 

— Ai bănuit că intenționau să plece? întrebă avocatul. 

— Nu, dar am mirosit că se pregăteşte ceva. Maşina 
nouă, apoi telegrama de azi-dimineaţă... 

— Ce telegramă? 

— De la Willett, fiul ei, care e la Los Angeles. A trimis 
telegrafic o mie de dolari mamei lui. A trebuit să se ducă 
până la birourile lui „Western Union” ca să-i încaseze. 
Spuneţi-mi, de ce a trebuit să-i trimită Willett atâţia bani? 

— Fiindcă i-a cerut ea. 

— Se poate... zise Carney. Dar de ce? Avea o groază de 
bani la ea când a venit. [in minte c-am întrebat-o despre 
Willett în seara când a sosit, şi a spus ceva, că Willett 
rămâne tot Willett, că fusese nervos deoarece purta asupra 
ei aşa de mulţi bani. 

— Cât de mulţi? 

— Nu pot să vă dau o cifră exactă, dar ştiu că avea 
întotdeauna sume foarte mari de bani. Nu-i era niciodată 
teamă că are să fie jefuită, cum mi-ar fi mie. Din contră, îi 
dădea un fel de sentiment de siguranţă. 

Opri maşina pe alee, dar nu coborî. Spuse în schimb: 

— Ce s-a întâmplat cu banii? 

Carney ezită. Îşi scoase ochelarii şi îi vântură. 

— l-a dat, cred. 


— Cui? 

— Păi, Virginiei. Ea... 

— Virginia n-are un sfanţ, spuse Meecham. A încercat şi 
cu mine să inventeze o poveste ca să scoată bani pentru a 
fugi de-acasă. 

— Nu ştiu, nu reuşesc să pricep. Nimic nu-i logic. Nimic 
nu pare cu adevărat logic. 

— Nu pare încă. 

Se dădură jos din maşină şi se îndreptară spre casă, 
păşind strâns alături, într-o ciudată intimitate, ca doi ciocli 
ce se apropie de un mormânt. Dar mormântul nu era decât 
patio-ul Virginiei, clădit pentru soare şi vară, iar acum 
cufundat în întuneric şi cu totul inutil — scaunele din brad 
roşu, acoperite de o glazură de gheaţă, grătarul pentru 
fripturi, murdărit de funinginea iernii, plantele moarte 
aţinând în ghivecele lor. 

În casă era foarte cald, dar Alice şi Barkeley purtau 
paltoane groase, ca şi cum, în încordarea clipei, uitaseră 
de confortul lor. 

Alice părea gata să plângă, dar pe figura lui Barkeley nu 
se citea niciun semn de emoție, cu excepţia unui dispreţ 
obosit. 

— Ei, ce facem, chemăm poliţia ? îl întrebă el pe 
Meecham. 

— Poate că-i cea mai bună idee. 

— N-aş vrea, dar nu văd altă alternativă. 

— Ai putea să încerci să le ajungi din urmă. 

— Cum? 

— Ştim că se îndreaptă spre Apus. E cel mai important 
indiciu. De aici şi până la Morrisburg, şoseaua 12 e 
singura cale de acces spre Apus. La Morrisburg, o pot 
apuca pe şoseaua 60 spre sud-vest. Aşa că problema e să 
le prindem înainte de-a ajunge la Morrisburg. 

— Am să scot maşina, zise Barkeley. Era aproape de uşă 
când îşi termină fraza. Pentru prima oară Meecham îl văzu 


că se mişcă iute. 

Carney se aşezase şi îşi scoase galoşii. 

— Eu una nu vin. Alice n-are decât, dar eu nu vin. Cum 
v-am spus, am obosit de atâtea întâmplări neprevăzute. 

— Vrei să vii? o întrebă Meecham pe Alice, privind-o. 

— Nu sunt hotărâtă. 

— Mai bine rămâi acasă. Drumurile nu sunt bune şi-o să 
gonim. 

Alice îi atinse timid mâneca. 

— Ar fi mai rău dacă aş rămâne aici şi m-aş întreba dacă 
nu ţi s-o fi întâmplat ceva. 

— N-o să mi se întâmple nimic. Vreau să rămâi aici cu 
Carney. 

— Am înţeles. 

— Bine, zise Carney cu un zâmbet discret şi ciudat. Deci 
aşa stau lucrurile. 

Meecham confirmă cu capul. 

— Ei bine, vă doresc noroc la amândoi. Poate că n-o s- 
aveţi nevoie de atât de mult ca mine, dar nu strică. 

Meecham o văzu pentru ultima oară aşezată cu 
genunchiul drept peste cel stâng şi masându-şi laba 
schilodită a piciorului. Arăta bătrână, înveninată şi dură, 
ca şi cum în ciuda rolului jucat de ea, de mătuşa 
necăsătorită, toate nepoatele şi nepoţii ieşiseră nişte 
neisprăviţi, făcând-o să-şi piardă încrederea sau mila. 


Cei doi bărbaţi şedeau pe bancheta din faţă. La început 
erau prea încordaţi ca să vorbească; se uitau lung la 
drumul dinainte, în timp ce ştergătoarele de parbriz 
păcăneau şi se mişcau ca un metronom. Ningea uşor, dar 
ninsoarea nu se aşternea pe jos, ci mătura şoseaua de-a 
lungul ei în rafale şi de-a curmezişul, astfel încât la un 
moment dat nu se mai vedeau decât nişte pale albe, pentru 
ca în clipa următoare, când vântul contenea, aerul să se 
limpezească şi totul să devină de două ori mai limpede — 


reclamele de pe marginea drumului, stâlpii de telefon ca şi 
nămeţii presăraţi după ultimul viscol pe fiecare parte a 
şoselei de către plugul de deszăpezire. 

— N-au s-ajungă departe pe o vreme ca asta, zise 
Barkeley în cele din urmă. Virginia conduce îngrozitor. 

— Nu conduce Virginia, răspunse Meecham. 

— Trebuie să conducă ea. Mama ei nu ştie să conducă. 

— Au un prieten cu ele. Un anume Hearst. 

Singura reacţie de surprindere a lui Barkeley a fost de a 
strânge volanul mai bine: 

— Cine-i Hearst? 

— Locuieşte în casa în care a locuit şi Loftus, lucrează 
pentru o societate de detergenţi şi vrea să meargă în 
California. 

— Asta nu-mi spune multe. 

— Atât ştiu precis. Bănuiesc că e un şantajist oarecare, 
unul care ştie ceva, un lucru despre care soţia şi soacra 
dumitale nu vor să se afle. Aşa că l-au luat pe Hearst cu 
ele, nu pentru călătorie, ci ca să-l îndepărteze cât mai mult 
de oraş. 

— Ce ştie Hearst? 

— După câte îmi pot da seama din dovezile materiale — 
timp, loc, fapte — un singur lucru. În momentul când a fost 
ucis Margolis sâmbătă seara, Hearst se afla acasă. Ca şi 
Loftus. 

— Ca şi... Nu. Nu e cu putinţă. 

— Il spiona pe Loftus fiindcă, era gelos pe el, Hearst e 
comis-voiajor şi lipseşte de acasă toată săptămână. Avea 
destul timp ca să clocească bănuieli în privinţa soţiei sale 
şi a lui Loftus, şi nu lipsite de oarecare temei. Sâmbătă 
seara, doamna Hearst a plecat de acasă pe la şapte şi 
jumătate, l-a întâlnit pe Loftus pe trotuar, în drum spre 
casă, după ce-şi luase masa de seară în centru, apoi femeia 
şi-a văzut de drum, la un meci de hochei. Asta-i versiunea 
ei, dar Hearst n-o credea. El era ferm convins că ea avea 


intenţia să se întâlnească cu Loftus, undeva, în cursul serii. 
Ar fi putut să-şi urmărească, desigur, soţia. Dar Hearst e 
leneş, laş. li venea mai uşor să rămână acasă şi să-l ţină pe 
Loftus sub supraveghere. Cred că asta a şi făcut. L-a 
spionat pe Loftus, şi Loftus n-a plecat de acasă. 

— N-ai nicio dovadă. 

— E numai o părere, spuse Meecham. Cuvântul îi aminti 
viu de scena dintre Lily Margolis şi vărul ei, Loesser, 
câteva ceasuri mai înainte. „N-am să stau liniştită, George. 
Am dreptul să-mi exprim o părere”. „Exprim-o atunci ca pe 
o părere”. „Foarte bine. După părerea mea, Virginia 
Barkeley l-a ucis pe soţul meu într-o criză de gelozie!” 
Spuse cu voce tare: 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată adevărul asupra 
celor întâmplate. Poate că nu există un adevăr complet 
asupra niciunui lucru, ci doar multe versiuni, de culori 
diferite şi cu gust diferit, ca îngheţata, şi-l alegi pe cel mai 
gustos. Vrei o ţigară? 

— Nu în timp ce conduc. 

Meecham îşi aprinse una, făcându-şi mâinile căuş în 
jurul brichetei, astfel încât flacăra bruscă să nu-i distragă 
privirea lui Barkeley de la şosea. Vântul slăbise, iar fulgii 
de zăpadă deveniseră mai mari, coagulându-se din cauza 
umezelii în ghemotoace pufoase şi groase, care se lipeau 
pe orice cădeau. Ştergătoarele de parbriz îşi pierduseră 
ritmul. Se opintiră, încetiniră şi se opriră, apoi porniră în 
goană, ca un om hărțuit. 

Meecham vorbi din nou. 

— Aşa cum spune Carney, nimic nu mi se pare logic. 
Loftus era un tânăr inteligent, de caracter, şi totuşi a 
acceptat bani ca să mărturisească poliţiei o crimă pe care 
n-a înfăptuit-o şi să inventeze destule dovezi materiale 
pentru a o susţine — hainele pătate de sânge, informaţiile 
despre interiorul cottage-ului lui Margolis, ce fel de cuţit a 
fost folosit, de unde l-a luat, temperatura camerei, de câte 


ori a fost înjunghiat Margolis şi aşa mai departe. Nu putea 
să le inventeze pe toate fără ajutorul cuiva. 

— Al cui ajutor? 

Meecham nu răspunse. 

— Te gândeşti la ajutorul dat de soţia mea, spuse 
Barkeley. Nu? 

— Mi se pare logic. 

— Dar sângele de pe hainele lui — cum a aranjat Loftus 
asta? Şeriful a afirmat chiar el că sângele n-a fost pus pe 
haine, că a ţâşnit dintr-o rană, un sfert de litru, sau mai 
mult. 

— Sunt câteva lucruri pe care sper să le lămuresc în 
curând. De unde provine sângele şi unde au dispărut banii. 

— Crezi că soţia mea ştie? 

— E foarte posibil. 

— Ai putea să transformi bănuiala într-o părere sigură, 
Meecham? Se pare că ai păreri în toate privinţele. 

— Nu le-am cules din pomi, răspunse Meecham. Mi-au 
căzut în poală. 

— Despre mine nu ţi-ai format încă nici o părere? 

— Niciuna. 

— Ciudat. Aveam un motiv serios, ştii. Soţia mea a fost 
amanta lui Margolis. 

— Nu cred că-i adevărat. 

— Oricum, e foarte politicos din partea dumitale că-mi 
spui. 

— Nu-i politeţe. O cred pe cuvânt pe Lily Margolis. 
Margolis avea o dragoste adevărată — e fraza ei — însă nu 
era Virginia. 

— Puțin contează în ce măsură m-a înşelat Virginia, nu? 

— Am crezut că s-ar putea să te intereseze. 

— Da, mă interesează, spuse Barkeley calm. Sunt 
dezamăgit, de asemenea, că Virginia nu s-a ales cu niciun 
dram de fericire din toată durerea pe care ne-a pricinuit-o. 
Ai fi tentat să crezi că cineva trebuie să se aleagă cu ceva. 


Dar, nu, Margolis e mort, Virginia a fugit, eu fug după ea, 
contrar voinţei mele şi fără nicio speranţă. Ei şi ce dacă o 
găsesc? Ce-o să se întâmple? repetă el. Pur şi simplu, 
habar n-am. 

Nici Meecham n-avea habar. Ora următoare părea la fel 
de imponderabilă şi de îndepărtată ca şi anul viitor. 

Treceau printr-un orăşel identificat prin semnul de 
deasupra staţiei de benzină ca fiind Algonquin. Un strat de 
zăpadă proaspătă îi ascundea urâţenia, ca o glazură pe o 
prăjitură veche. 

— Morrisburg e numai la patruzeci şi cinci de kilometri, 
zise Barkeley. N-o să-i mai prindem. 

— Cred că s-ar putea. 

— Nu cred. 

Se înşela. Meecham zărise limuzina Frazer, de un galben 
viu, la vreo opt sute de metri dincolo de Algonquin. Capota 
era pe jumătate îngropată într-un nămete, lăsat de pluguri 
la marginea şoselei. Un camion-remorcă era parcat 
înaintea maşinii, iar lumina semnalizatoare de la spate 
clipea ca un semafor, ca să avertizeze maşinile ce se 
apropiau. 

Barkeley opri la câţiva metri înaintea camionului- 
remorcă, iar Meecham se dădu jos şi o luă înapoi. 

O femeie căruntă şi cu o mutră furioasă şedea la volanul 
camionului, cu braţele strânse agresiv la piept. Un băiat 
sub douăzeci de ani, cu o şapcă de piele şi un vindiac lucra 
cu o lopată la scoaterea zăpezii de sub bara de şoc a 
limuzinei. 

— Ai cumva nevoie de ajutor? spuse Meecham. 

Băiatul ridică privirea şi clătină din cap. 

— Nu. 

— Urât accident pentru o maşină nouă. 

— Nu-s mari pagube. N-a lovit decât zăpada. 

— Ce vrea ăsta, Billy? 

— Nimic. 


— Nu-i cumva de la asigurări? 

— De unde să ştiu? 

— Gândeşte-te doar, spuse femeia cu amărăciune 
gândeşte-te ce-ar fi fost dacă taică-tu ar fi stat acasă astă- 
seară, aşa cum se cuvine. Dar el nu. El a trebuit să plece 
şi să... 

— Pentru Dumnezeu, mamă lasă bombănitul. 

Buzele femeii continuară să se mişte, dar nu se mai auzi 
ce spunea fiindcă închisese din nou fereastra. 

— A fost cineva rănit în accident? îl întrebă Meecham pe 
băiat. 

— Una dintre femeile care erau în faţă s-a lovit cu capul 
de parbriz. Nu grav. 

— Unde sunt? 

— Aşteaptă să le vină maşina la garajul lui tăticu, cam la 
vreo cinci sute de metri mai sus, pe drum. Avem un garaj 
şi un bufet cu cârnaţi. 

— Bine, am să trec şi eu. 

Băiatul reluă curăţatul zăpezii, iar Meecham se întoarse 
la maşină. 

Femeia deschise din nou fereastra camionului. 

— Fac prinsoare că era unul din tipii ăia de la asigurări. 

— Oricum, nu contează. 

— E după ora opt. Am pierdut emisiunea cu „Vedeta 
invitată”. Taică-tu ştie că miercurea e programul cel mai 
bun. Iar eu stau aici, în mijlocul viscolului, când aş putea 

Zăpada îi acoperi treptat glasul, aşa cum acoperea şi 
urmele de pisică. 


DOUĂZECI ŞI UNU 


BUFETUL se afla într-o încăpere mare, construită în faţa 
unei vechi ferme din cărămidă. Avea trei mese acoperite 
cu muşama, vreo zece scaune şi o tejghea lungă de lemn. 
La un capăt al ei, pe un raft grosolan, din perete, se găsea 
un mic televizor cu ecranul spre uşă. Se vedea un meci de 
box: doi boxeri se ţineau unul de altul cu braţele, iar 
capetele li se atingeau. Păreau că plâng unul pe umărul 
celuilalt. 

O chelneriţă cu ochii nedezlipiţi de ecran ştergea cu 
gesturi plictisite un morman de ceşti şi de farfurioare. 

Hearst şedea singur la tejghea. Avea în faţă un sandviş 
şi o ceaşcă de cafea, dar meciul îl absorbise prea tare ca să 
mai bea sau să mănânce. Pe figura lui, ca şi pe cea a 
chelneriţei, se citea o stupoare stranie, parcă ar fi fost 
amândoi narcotizaţi de mişcările de pe ecran, nu întoarse 
capul şi nici nu clipi când se deschise uşa şi intrară 
Meecham şi Barkeley. 

Nu se vedea nici urmă de Virginia sau de mama ei. 

— Unul dintre ei e plin de sânge, spuse chelneriţa, 
aparent către Hearst, deşi nu se uita la el. Hai să căutăm 
ceva mai vesel, nu vrei? 

— Lasă emisiunea, zise Hearst. Oricum, nu e adevărat ce 
se vede. 

Barkeley şi Meecham luară loc la tejghea. Chelneriţa nu- 
i observă, sau se prefăcu a nu-i observa. 

— Pare adevărat, zise ea. 

— Totul e o înşelătorie, ca şi la lupte. Dau cu zeamă de 
roşii, pentru sânge. 

— Eşti sigur? 

— Te cred. Cunosc pe unul din ştabii de la cea mai mare 


staţie de televiziune din Detroit. 

— Ei nu? 

— Te asigur. 

— Eu una aş prefera să-mi curgă pe față sânge, decât 
zeamă de roşii. Urăsc mirosul de zeamă de roşii. Imi 
aminteşte de fiecare local în care am lucrat. Se suci brusc 
şi îi spuse lui Meecham: Nu avem meniuri, doar ce e scris 
pe oglindă, acolo sus. 

Hearst se întoarse în aceeaşi clipă şi îl recunoscu pe 
Meecham. 

— Salut, Hearst, spune Meecham. 

Expresia de apatie de pe faţa lui Hearst nu se modifică. 
Nu făcea niciodată ceva ca lumea şi nici nu se aştepta să 
facă ceva ca lumea, aşa încât eşecurile nu-l surprindeau. 
Îşi drese glasul. 

— Nu ştiam că mă aude cineva. Eu... 

— Unde-i doamna Hamilton 9 

— La toaletă. E şi fata acolo. Se spală, bănuiesc. Se uită 
la Barkeley, ca la un poliţist. — N-am stricat prea rău 
maşina. Poate că s-au spart farurile, dar nu-i vina mea. 
Maşina a derapat. 

— Te-ai născut într-un derapaj, spuse Meecham, şi 
niciodată n-ai ieşit din el. 

Hearst ignoră remarca şi continuă să se adreseze lui 
Barkeley pe un ton de ipocrizie serioasă, ca un hoţ prins cu 
o găinărie, în vreme ce se pregătea să comită o spargere. 

— N-am furat maşina. Doamna Hamilton m-a angajat s-o 
conduc până în California. Am aici, în buzunar, contractul 
dintre noi. E pus pe hârtie. Ce e consemnat acolo e legal, 
nu-i aşa domnule Meecham? 

— Ia să-l văd. 

„Contractul” era o foaie de hârtie, ruptă dintr-o mapă. 
Semnătura aparţinea doamnei Hamilton, dar restul fusese, 
evident, scris de către Hearst, într-o grafie 
neîndemânatică, atât de greoaie în unele locuri, încât 


cerneala se întinsese, iar peniţa rupsese hârtia. Eu, 
subsemnata, în acest decembrie, 1950, sunt de acord să-l 
angajez pe Janson Ralph Hearst ca şofer la maşina mea 
nouă Frazer şi să folosesc de serviciile lui pe o perioadă de 
doi ani cu un Salariu de 150 de dolari pe lună, plus 
întreținerea completă (casă şi masă). Semnat: Rachel Mills 
Hamilton. 

Hearst îl pândi pe Meecham în timp ce acesta citea 
scrisoarea. 

— E legală, nu? Am compus-o eu, dar e legală. 

— Ai făcut o treabă pe cinste. Meecham împături hârtia 
şi o vâri în buzunar. 

— Hei, dă-mi-o îndărăt. E contractul meu. Am nevoie de 
el. Când am să ajung în California... 

— N-ai s-ajungi în California. 

Hearst păru puţin dezgustat. 

— Ba da. O dată şi o dată tot am să ajung. O dată şi o 
dată tot am să... 

— Foarte bine, o dată şi o dată, zise Meecham. Toate 
zilele lui Hearst erau „o dată şi o dată”, îşi spuse el. Nu 
exista „ziua de mâine”, sau „peste două săptămâni”, ci 
doar un lung şir de „o dată şi o dată”. 

Virginia ieşi de la toaletă, urmată de mama ei. Virginia 
avea pe partea dreaptă a frunţii un cucui vineţiu, iar pielea 
din jurul ochiului drept se înnegrise uşor. Părul era neted; 
se pudrase şi se rujase proaspăt. Arăta la fel de cochetă şi 
de lipsită de viaţă ca şi un cadavru care aşteaptă slujba 
divină. Când îl văzu pe Barkeley se întoarse imediat, trecu 
pe lângă mama ei, intră din nou la toaletă şi închise uşa. 

Doamna Hamilton îşi continuă drumul spre cei trei 
bărbaţi de la tejghea, călcând nesigur şi negăsindu-şi 
echilibrul, ca şi cum s-ar fi dat tocmai atunci jos dintr-un 
vapor şi nu s-ar fi obişnuit cu stabilitatea uscatului. 

Purta o haină de castor, de culoare închisă, ce părea să 
fi aparţinut Virginiei. Sus îi ajungea până la urechi, iar 


tivul era la nivelul şoşonilor. Strângea pe ea cu amândouă 
mâinile haina de blană ce nu i se potrivea, ca şi cum blana 
groasă şi grea ar fi fost o nouă piele care îi susţinea trupul. 

Zâmbea, dar zâmbetul, ca şi haina, păreau să aparţină 
altcuiva. 

— Paul, nu mă aşteptam să te văd aici. 

— Cred că nu, răspunse Barkeley. 

— Nu prea ştiu ce să... să spun. Vreau să... 

— Te simţi bine? 

— Fi-fireşte că mă simt bine. Splendid. 

— Nu arăţi, spuse Barkeley tăios. Vă duc acasă chiar 
acum, pe toţi trei. 

— Pe mine nu, interveni Hearst. 

— Ba şi pe dumneata. 

— Nu, domle. Am ajuns până aici. Nu mă întorc. l-a spus 
lui Emmy că n-o să mă mai vadă. Crezi c-am să intru iar pe 
uşa ei şi-am să-i spun că sunt un ratat? Nu, domle! Rămân 
aici. Am un contract legal. 

Doamna Hamilton se întoarse spre el. 

— Domnule Hearst, te rog. Trebuie să înţelegi că nu ne 
putem continua călătoria. Poate... poate mai târziu. Altă 
dată. j 

— Am ajuns până aici. Nu vreau să mă întorc. Îşi şterse 
sudoarea de pe frunte cu mâneca hainei. Pe stofa lucioasă 
de serj bleu rămase o pată murdară şi umedă. — Nu vreau 
să mai calc pe uşa aia de la intrare şi să dau ochii cu ea, ca 
un ratat care n-a putut să se descurce singur. 

— Toti trebuie să ne întoarcem, spuse doamna Hamilton 
blând, ca şi cum s-ar fi adresat unui animal ce nu pricepea 
cuvintele, ci doar tonul cu care sunt spuse. Mă duc s-o 
aduc pe Virginia. 

— Nu, lasă că mă duc eu, spuse Barkeley. Dumneata stai 
jos şi linişteşte-te. Meecham, vezi să bea un pahar cu lapte. 

Barkeley se îndreptă spre toaletă. Uşa n-avea broască, ci 
doar o gaură, unde fusese broasca. 


— Virginia. 

Împinse încet uşa. Virginia stătea nemişcată la chiuvetă, 
privindu-se în oglinda ieftină şi prăfuită de deasupra, cu 
pumnii încleştaţi pe burtă, ca şi cum şi-ar fi potolit o 
crampă. Oglinda ca şi cucuiul de pe frunte îi strâmbau 
trăsăturile. 

— Oglinda minte. 

— Crezi? Oare? 

— Da. 

Virginia îşi lăsă capul înainte şi înapoi, cu un gest lent şi 
melancolic. 

— Nu, n-ai dreptate. Nu pot să dau vina pe oglindă. E 
prea simplu. 

— Niciodată nu faci ceva simplu, spuse el. Fugi prea 
repede şi te împiedici. Apoi trebuie să vină alţii să te ridice 
de jos. _ 

— De asta ai venit... să mă ridici de jos? li zâmbi şi fata 
urâtă din oglindă zâmbi şi ea, o figură de două ori strâmbă. 
— Nu-ţi face griji. Îmi place să zac pe jos. Eu şi Hearst, doi 
neisprăviţi. Poate că noi doi ar fi trebuit să ne vedem de 
drum spre California. 

— N-aţi fi ajuns prea departe. 

— O să trimiţi poliţia după mine? 

— Mă tem că va trebui. 

— Din cauza lui Claude. 

— Da. Întinse mâna şi desenă eu degetul arătător un X 
pe praful oglinzii, apoi o întreagă serie de XXX-uri. — Crezi 
că eu l-am ucis? 

— Nu ştiu. 

— De ce n-o întrebi pe mama? O să-ţi spună. Ştie totul. 
Tu şi cu mama faceţi o pereche la fel de potrivită cum fac 
eu şi cu Hearst. Splendidă combinaţie, nu? Inegalabilă. Nu 
pot să vă întrec şi am renunţat. Nu pot să mă adaptez 
vouă, oameni politicoşi şi plini de virtuţi, care nu greşesc, 
şi nici măcar n-au chef să greşească! 


Barkeley o prinse de umeri şi o întoarse astfel încât să 
se uite la el, şi nu la fata urâtă din oglindă. 

— De unde ţi-a venit ideea că există numai sfinţi şi 
păcătoşi pe lume? 

Virginia îl privi lung, tăcută şi îndurerată. 

— E un criteriu după care e imposibil să trăieşti, 
Virginia. Nu mai rămâne loc pentru obişnuitele greşeli 
omeneşti. 

— Cum ar fi Claude? 

— Cum ar fi Claude. 

Gura începu să-i tremure, lipsită de control, ca şi cum 
muşchii din jurul ei ar fi fost întinşi prea mult şi ar fi 
plesnit brusc, ca nişte fâşii de cauciuc. 

— Niciodată... n-am însemnat ceva pentru el. Mama nu 
vrea să creadă. Spune că mă crede, spune întotdeauna că 
are încredere în mine, dar ştiu că nu-i adevărat. După cum 
se uită la mine, aşteptând întotdeauna să fi făcut ceva, ştie 
că sunt soi rău. lar lucrul cel mai îngrozitor e că nu mă pot 
abţine să nu simt că are dreptate, că sunt într-adevăr soi 
rău. Sunt aşa de când ţin minte. 

— Nu eşti soi rău, spuse el. Şi eu te cred. Orice ai spune 
despre Margolis, te cred. 

— Mă crezi sincer? 

— Da. 

Era conştient de trecerea timpului, de cei trei care îl 
așteptau în camera de alături, dar nu voia să iasă. În tot 
anul cât fusese căsătorit, nu înţelesese atât de complet 
firea Virginiei şi nici nu se simţise atât de apropiat de ea, 
ca acum, în această toaletă sordidă şi mică. 

— Dacă Glande ar trăi, spuse ea, aş putea dovedi c-am 
fost doar prieteni, că ne petreceam doar timpul împreună. 
N-aveam nimic de făcut, Claude o aştepta pe soţia lui, aşa 
că avea mult timp la dispoziţie. 

Işi frecă violent vânătaia pe frunte cu vârful degetelor. 
Lui Barkeley i se păru că gestul, ca numeroase gesturi, 


acţiuni şi cuvinte d-ale Virginiei reprezentau o 
autopedepsire. 

— Te doare rău capul? întrebă el. 

— Da. 

— Atunci nu-l mai freca aşa. 

— Îl frecam în mod inconştient. 

Îi apucă amândouă mâinile şi i le ţinu strâns. 

— Pe cine aştepta Claude? 

— Pe o femeie, Lily Margolis mi-a vorbit prima oară de 
ea. Lily a venit într-o zi la mine acasă şi mi-a spus că 
Claude era îndrăgostit de o altă femeie. A început să 
povestească destul de calm, dar apoi s-a înflăcărat de 
propriile ei cuvinte şi a început să mă înjure. Mă temeam 
ca nu cumva Carney sau cineva din biroul tău s-o audă, aşa 
că i-am pus mâna pe gură ca s-o opresc. Bănuiesc că 
versiunea ei e diferită, dar asta s-a întâmplat cu adevărat... 
Eram speriată şi jenată, şi a trebuit s-o fac să tacă.. Carney 
a auzit totul, desigur, adăugă ea cu o urmă de amărăciune. 
Aude întotdeauna. A zis că dacă nu mă port cum trebuie, o 
să-i scrie mamei. Carney nu mă poate suferi. Se preface. E 
ca mama, se preface tot timpul. Scena de veselie, jucată de 
ea, îngăduinţa ei amabilă, totul e o farsă. 

Barkeley nici nu recunoscu, nici nu tăgădui, şi după o 
vreme Virginia începu să vorbească iar: 

— Mai târziu l-am întrebat pe Claude dacă e adevărat că 
fusese îndrăgostit mult timp de altcineva, iar el a spus că 
da, era adevărat, dar femeia îl părăsise şi se temea că n- 
avea să se mai întoarcă la el. Nu ne-am certat deloc din 
pricina asta. Mi-a părut chiar rău de el. Ştiam ce înseamnă 
să aştepţi pe cineva care nu vine. 

— M-ai aşteptat deseori, Virginia? 

— Ştii că te-am aşteptat. 

— Am venit întotdeauna totuşi. Nu uita, data viitoare 
când ai să aştepţi. 

— Îţi promit că am să ţin minte. 


— Hai, Virginia, acum mergem acasă. 

— Te rog. Nu pot să ies aşa. 

— Trebuie. 

— Nu ştiu ce are să se întâmple. Ce-au să-mi facă? Ce-au 
să-i facă mamei? 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. 

li ţinu uşa deschisă să iasă, iar ea trecu încet, pe lângă 
el, cu o mână pe cucuiul de pe frunte, ca şi cum ar fi fost o 
excrescenţă a răului, ce avea să cedeze sub durerea 
ispăşirii. 


DOUĂZECI ŞI DOI 


MEECHAM nu fusese niciodată în acea cameră din 
spatele casei Barkeley. Era mică, pătrată şi aproape goală. 
Nici cărţi, nici tablouri, iar singura mobilă — o lampă 
fluorescentă şi o canapea cu un scaun asortat, care trebuia 
tapiţat din nou. Fereastra — un perete de sticlă — dădea la 
lumina zilei spre dealurile din dosul oraşului, dar acum, 
noaptea, nu reflecta decât odaia, pe mamă şi pe fiică, 
aşezate la capetele opuse ale canapelei, ca doi străini. Se 
uitau amândouă lung, la Meecham, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat ca el să le prezinte una alteia. Se întrebă dacă ar 
fi fost în stare, dacă ştia combinaţia potrivită de cuvinte 
care să însemne: Vi le prezint pe Virginia şi pe doamna 
Rachel Hamilton. 

— Aş vrea să vorbesc cu fiecare în particular, spuse 
Meecham. Aveţi dreptul şi privilegiul să consultaţi un 
avocat înainte de-a face vreo declaraţie oficială. Niciuna 


dintre cele două femei nu părea să-l asculte, dar continuă: 
Domnul Hearst mi-a declarat între timp ce ştie, că Loftus 
n-a plecat din casă sâmbătă seară, că el, Hearst, a venit la 
dumneavoastră ieri seară, iar dumneavoastră, doamnă 
Hamilton, aţi consimţit să-l angajaţi ca şofer, cu condiţia să 
nu divulge informaţia. E adevărat? 

Doamna Hamilton vorbi cu buzele ei uscate şi ţepene. 

— Ştii că-i adevărat. 

— Aţi consimţit? 

— N-am voit să se redeschisă afacerea. 

— De unde erati sigură că Hearst spune adevărul? 

— Păi... pur şi simplu, l-am crezut, asta-i tot. 

— Aveţi motive întemeiate să-l credeţi, zise Meecham. 
Aţi ştiut de la bun început că Loftus e nevinovat. 

Doamna Hamilton nu-i răspunse. 

— Cine a avut ideea să plecaţi în California? 

— Eu. 

— Aţi crezut c-o să scăpaţi, c-o să staţi departe, şi aşa o 
să se încheie afacerea? 

— Am crezut că-i cu putinţă. 

— Ştiţi cine l-a ucis pe Margolis? 

Doamna Hamilton nu se uită la Virginia, dar ridică mâna 
dreaptă pe jumătate, într-un gest inconştient de apărare. 

— Nu ştiu nimic. 

— Continuă, spuse Virginia. Spune-i că eu l-am omorât. 

— Nu te vâri în asta, Virginia. 

— Te-ai ocupat până acum de toate, am şi eu dreptul... 

— Taci din gură, proasto! adăugă pe un ton mai blând, 
ca şi cum ar fi regretat cuvintele: Nu pricepi că încerc să 
te ajut? 

— Paul a spus să declar adevărul, să fiu cinstită. 

— Cinstită... Nu crezi, că toată lumea ar vrea să fie 
cinstită? Celor mai mulţi nu le dă mâna. Nu le dă mâna 
decât să fie puţin cinstiţi şi încă din când în când, şi numai 
cu anumiţi oameni. 


— Eu sunt unul dintre ei, spuse Meecham. 

— Nu prea îmi vine să cred, domnule Meecham. 

— Nu poţi să-l minţi, în ce priveşte vârsta, pe cineva 
care deţine o fotocopie a certificatului tău de naştere, 
doamnă Hamilton. 

— Dumneata ai o astfel de fotocopie? 

— Mai multe. Oricum, echivalentul a mai multe. 

— Înţeleg. În lumina fluorescentă a lămpii faţa ei părea 
translucidă şi totuşi solidă, ca şi cum pielea ar fi fost 
turnată în cuarţ, iar ochii în agată. Până şi vocea se 
cristalizase, ascuţită şi dură. — Vreau să pricepi un lucru, 
domnule Meecham. În tot timpul acestei afaceri nefericite, 
am acţionat în interesul major al fiicei mele. Din prima 
clipă când am auzit c-a dat de buclucuri, am început să fac 
planuri, aşa cum am făcut de multe ori în viaţă, în ciuda 
duşmăniei ei tot mai mari. 

Vorbea fără să se uite la Virginia, sau să trădeze în 
vreun fel că-şi dădea seama de prezenţa acesteia în 
cameră. 

— Toată viaţa mea am făcut tot ce-a fost cu putinţă 
pentru ea. A fost greu s-o cresc, îngrozitor de greu. Din 
ziua când s-a născut, crizele s-au succedat, şi am rezistat 
fiecăreia cu toată forţa de care dispuneam. Acum nu mai 
am destulă forţă ca să continui. Sunt bătrână şi obosită. 
Virginia își are viaţa ei. Când săvârşeşte o greşeală, 
trebuie s-o repare singura. Eu n-o mai pot ajuta. 

Se lăsă o tăcere încordată. Singurele zgomote din odaie 
erau stinse şi îndepărtate, zgomotele respirației, ale 
vântului zguduind cercevelele, apoi bâzâitul slab al lămpii. 

— Dormeam când a sosit telegrama lui Paul în acea 
noapte. 

Pare că s-a scurs mult timp de atunci, dar asta n-a fost 
decât sâmbătă sau mai degrabă duminică dimineaţă, pe la 
unu, după orarul coastei apusene. Am trimis imediat două 
telegrame, una Virginiei, alta lui Paul, sfătuindu-i să nu 


spună şi să nu facă nimic până la venirea mea. N-aveam 
niciun plan exact de acţiune în minte, nu ştiam nici măcar 
dacă Virginia era vinovată sau nu. Ştiam doar că intrase în 
încurcături şi că aveam datoria s-o ajut. Nu m-am culcat în 
acea noapte. Mi-am rezervat un loc la avion, mi-am făcut 
valiza, am verificat contul de la Bancă şi i-am telefonat 
fiului meu Willett. A doua zi dimineaţa Willett m-a condus 
cu maşina la Bancă şi-am scos zece mii de dolari, o mie de 
dolari numerar, iar restul în cecuri la purtător. Willett şi-a 
închipuit că sunt nebună, dar eu mi-am dat seama că toate 
cheltuielile aveau să fie enorme, indiferent de ce s-a 
întâmplat. Aşa c-am venit pregătită. Am sosit duminică 
seara, iar a doua zi dis-de-dimineaţță m-am dus s-o văd pe 
Virginia. Am fost îngrozită. 

Pentru prima oară se uită direct la Virginia, apoi repetă 
cuvintele: 

— Am fost îngrozită. Mă aşteptam... cel puţin la un 
sfârşit al îndoielilor mele. Dar nu exista niciun sfârşit. Nu- 
şi putea aminti ce se întâmplase, fiindcă fusese beată. Nu 
putea să afirme sau să nege nimic. Am încercat să nu-mi 
trădez îngrijorarea, dar eram disperată. Dovezile împotriva 
ei păreau atât de zdrobitoare, iar ea se purta cum se 
poartă întotdeauna când e speriată de moarte — obraznică 
şi dispreţuitoare, făcându-şi dinadins duşmani din cei care 
îi puteau fi de folos, ca şeriful, gardiana şi chiar dumneata, 
domnule Meecham. Da, chiar şi din mine. Nu-i de mirare c- 
am fost disperată când am plecat de la ea în acea primă 
dimineaţă. Am ieşit pe coridor. Exact în faţa uşii şerifului 
stătea pe bancă un tânăr. Nu-l mai văzusem până atunci şi 
nici el pe mine. Mi-am dat seama că trebuie să fi stat acolo 
mult timp ascultând. 

— El era, spuse Meecham. L-am văzut şi eu când am 
plecat. 

— Atunci ştiţi despre cine e vorba. 

— Da. 


— Mi s-a adresat — a spus ceva despre vreme — apoi m- 
a întrebat dacă sunt mama Virginiei Barkeley. Când i-am 
confirmat, mi-a declarat că vrea să discute cu mine o 
chestiune foarte importantă în legătură cu Virginia. 

— Loftus a avut ideea? întrebă Meecham. 

— Da. Chiar dacă mi-ar fi venit mie, mi-ar fi fost cu 
neputinţă s-o duc la bun sfârşit, să dau raita prin oraş, 
căutând pe cineva dispus şi capabil să facă ce-a făcut 
Loftus. 

— Ideea vi s-a părut logică? 

— Pe atunci da! 

— Nu v-aţi temut, sau n-aţi avut bănuieli? N-aţi crezut 
că-i nebun? 

— L-aţi cunoscut, domnule Meecham. Nu era nebun. N- 
avea nimic de pierdut, cu excepţia vieţii lui, care era ca şi 
pierdută, iar eu n-aveam nimic de pierdut, afară de nişte 
bani, pe care îmi dădea mâna să-i pierd. Acestea au fost 
chiar cuvintele lui. În dispoziţia mea de atunci, îmi păreau 
foarte logice. Dar nu-mi mai par logice. Îşi apăsă fruntea 
cu dosul palmei, ca şi cum ar fi vrut să-şi domolească 
durerea pricinuită de o amintire. — Am ajuns la o 
înţelegere. L-am cumpărat, aşa cum te duci şi cumperi un 
câine. C-a dorit astfel, nu-i o scuză pentru mine. 

— Pentru ce avea nevoie de bani? 

— Pentru cineva. 

— N-a spus pentru cine? 

— Nu, a spus doar că banii au să ajute pe cineva să ducă 
o viaţă decentă. Mă întreb acum, aşa cum m-am întrebat 
deseori în ultimele zile, dacă banii au să ajute într-adevăr. 
Mâinile i se agitau nervoase, le încleşta şi le descleşta. — 
Loftus a zis că are să aranjeze el toate amănuntele, iar eu 
trebuia să-l întâlnesc, cu banii, la ora patru şi jumătate, în 
staţia autobuzului la Arbor şi Pontiac. 

— E doar o stradă depărtare de aici. 

— Da. 


— V-a cerut, vreo informaţie în privinţa crimei, o 
informaţie pe care o putea folosi ca, de pildă, despre 
cuţitele de vânătoare ale lui Margolis, cum era mobilat 
cottage-ul etc.? 

— Nu. Nici nu i-aş fi putut spune, de fapt, fiindcă habar 
n-aveam. 

Meecham întoarse capul spre Virginia. 

— Dumneata ştiai. 

— Da, am mai fost în cottage, spuse ea. Dacă la asta te 
referi. Dar nu i-am spus nimic lui Loftus. Cum aş fi putut? 
Ieri dimineaţă l-am văzut pentru prima oară în camera 
aceea cu dumneata şi cu şeriful. Ţii minte? Şeriful m-a 
întrebat dacă îl cunosc pe Loftus, şi i-am spus ca l-am 
văzut pe undeva. 

— Iar Loftus a zis că a fost sâmbătă seara într-un bar. 
Barul lui Sam. 

— Da. 

— Nu era adevărat, nu? 

— Nu cred. 

— Şi totuşi Loftus ştia că erai la bar şi c-ai vorbit în 
treacăt cu un bărbat. Ştia precis ce-ai vorbit: 
„Dumnezeule, localul ăsta pute”. Cum ar fi putut să te 
audă spunând asta, şi totuşi să fie acasă, în timp ce Hearst 
îl pândea? 

— Habar n-am. 

— Trebuie să i-o fi spus cineva. Cineva care era la bar, 
care te-a văzut şi te-a auzit, care poate te-a urmărit. Cine 
avea interesul să te urmărească? Cine era interesat să te 
urmărească pe dumneata şi pe Margolis, Virginia? 

— Nimeni. 

— Nu-ti vine nimeni în gând? 

— Nu! 

— Mie îmi vine cineva, zise Meecham. Lily Margolis, de 
pildă. Dar se afla din întâmplare la mai multe mii de 
kilometri. Sau, prietena lui Margolis, domnişoara Falconer. 


Sau Carney. Carney era foarte interesată să te ajute. Şi o 
altă posibilitate: Paul Barkeley. 

— Dacă Paul ar fi fost acolo, l-aş fi văzut, spuse Virginia 
calm. Nu încerca să-l vâri şi pe el în porcăria asta. Din 
pricina mea s-au întâmplat toate şi vreau să suport 
consecinţele... eu şi mama. Nu, mamă? 

Cele două femei se priviră ca prin periscopurile unor 
submarine duşmane, într-o mare fără fund, violentă. Apoi 
doamna Hamilton se întoarse suspinând. 

— Da, da, Virginia. 

— Paul nu ştia nimic despre crimă, sau despre 
aranjamentul cu Loftus, nu, mamă? 

— Nu, draga mea. Absolut nimic. Îşi strângea mâinile 
mici în poală, de parcă ar fi ţinut două animale 
neastâmpărate, liniştindu-le cu forţa. — L-am întâlnit pe 
Loftus la patru şi jumătate în staţia autobuzului. Aveam 
banii cu mine. Încasasem şase cecuri la purtător, la trei 
bănci diferite, ca să evit întrebări inutile sau bănuieli. l-am 
telefonat lui Alice şi i-am spus că mă duc la un cinema cu 
două filme în program, apoi ţi-am telefonat ca să te invit la 
ceai, domnule Meecham. Loftus a avut ideea să fii acolo, 
când avea... când avea să joace farsa. Cred că dorea să 
încerce întâi cu dumneata, mai înainte de-a vorbi cu 
şeriful. 

— Ca o repetiţie, spuse Meecham. Ei bine, i-a mers. 

— Da, totul a mers ca pe roate. Până aseară, când am 
vorbit cu Hearst. A venit aici, acasă, şi-am discutat. Şi 
atunci mi-am dat seama că trebuie s-o iau pe Virginia din 
acest oraş. Dacă e vinovată sau nu n-am să aflu niciodată. 
Memoria ei poate rămâne sigilată pe vecie, sau s-ar putea 
trezi din visul ei într-o noapte, şi să-şi amintească totul clar 
şi amănunţit. Uită-te la ea, domnule Meecham. Uită-te la o 
fată frumoasă. Undeva, în dosul acestor ochi blânzi e 
înregistrat totul, ce-a văzut, ce-a atins, ce-a auzit, ce-a 
simţit sau ce-a făcut. Totul e acolo, dar rupt din context, 


din timp, din câmpul vizual. 

Virginia se uită lung la mama ei cu ochi care nu erau 
deloc blânzi. 

— Vorbeşti despre mine parcă aş fi un copil, sau o 
nevropată. 

— Eşti copilul meu. 

— Oare? 

Deşi cele două femei stăteau la distanţă de un braţ, 
Meecham simţi că între ele se afla o mare întindere, un 
adevărat ocean dezlănţuit, prea violent pentru a fi parcurs 
cu o barcă, un munte imposibil de escaladat, o scurgere de 
ani prea lungă pentru a şi-o mai aminti. 

Doamna Hamilton întinse braţul peste prăpastie. 

— Virginia... 

— Dacă am să visez ceva într-o noapte, n-am să-ţi spun 
niciodată, zise Virginia. Îţi promit. 

— Draga mea. 

— N-am să spun nimănui. 

— Eu... Da. Da, poate că-i cea mai bună cale. Se uită la 
Meecham. — Ce facem acum, domnule Meecham? 

— Va trebui să-l chemaţi pe şerif. 

— Inteleg. Şi apoi? 

— Va hotări ce-i de făcut. Aţi ascuns dovezi în privinţa 
unei crime. O ilegalitate gravă. 

— A, da? Auzi, am comis o ilegalitate gravă. Willett o să 
fie foarte surprins, spuse ea aproape veselă. Ei bine, atunci 
presupun că va trebui să angajez un avocat. 

— Da. 

— Dar nu pe dumneata, domnule Meecham. 

— Perfect, răspunse Meecham cu un zâmbet uşor. Nu pe 
mine. 

— Cred că eşti foarte obosit de noi toţi. Crezi că am 
creat greutăţi acolo unde nu există niciuna, că 
încurcăturile noastre nu sunt la fel de reale ca un picior 
rupt, ca pojarul sau ca altceva care se vede. Se ridică şi se 


îndreaptă spre uşă. — Ai să ai grijă de Alice? 

— Am să încerc. 

— Alice e o fată bună, spuse ea gânditoare. Aş fi vrut să 
ştiu cum... Ei bine, am să mă duc să telefonez şerifului. 
Nu-i nevoie să aştepţi, domnule Meecham. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

leşi pe uşă şi trecu prin hol. Nu se uită înapoi, dar ştia 
că doamna Hamilton îl urmăreşte cu privirea. li simţea 
ochii pironiţi în ceafă, reci şi neplăcuţi cum e contactul cu 
gheaţa. 


DOUĂZECI ŞI TREI 


ALICE îl aştepta în maşina lui; părul strălucitor îi era 
acoperit cu o eşarfă neagră, aşa încât Meecham nu o văzu 
decât când deschise uşa. 

— Bună, spuse Meecham. 

— Bună. 

— Unde mergem? 

— Mi-e indiferent, răspunse ea. Unde vrei tu. 

— Foarte bine. 

Conduse maşina pe alee şi cobori în stradă. Simţea în 
trup o agitaţie puternică, ca şi cum sute de roţi s-ar fi 
învârtit în toate direcţiile. Se ferea aproape să vorbească, 
de teama efectului roţilor asupra vocii. Dar când în cele 
din urmă se hotărî, vorbi calm şi detaşat. 

— Mă duc acasă. 

— Atunci merg şi eu. 

— Poate c-ar fi mai bine să nu vii. 

— Am douăzeci şi trei de ani, spuse ea cu mândrie naivă, 


ca şi cum douăzeci şi trei de ani ar fi fost o vârstă specială, 
ce conferea purtătorului o mare înţelepciune şi dreptate. 

— Şi eu am avut odinioară douăzeci şi trei de ani, zise 
Meecham, ca şi mulţi alţii. Am făcut deseori greşeli. 

— Eu una n-am să fac. 

Circulaţia în centrul oraşului era aglomerată, de maşini 
care alunecau fantomatic pe străzi şi de studenţii 
încotoşmănaţi ca nişte mumii. Ceasul turnului bătu nouă şi 
un sfert când Meecham opri maşina în faţa unei case mici 
şi albe, cu două aripi identice. 

Păşiră mână în mână pe trotuarul necurăţat de zăpadă, 
până ajunseseră la treptele verandei din partea dreaptă a 
clădirii. Pe o carte de vizită deasupra uşii stătea scris: Eric 
Meecham. Două sticle de lapte ieşeau dintr-un morman de 
zăpadă de lângă uşă.Laptele îngheţase şi ţâșnise din gura 
sticlelor, ca un muşchi straniu şi alb, care izbucneşte peste 
noapte, în urma unei ploi de vară. 

— Cred c-am uitat să iau laptele, zise Meecham. 

— Ți se întâmplă întotdeauna iarna? 

— Când e foarte frig. 

— Ciudat. Va trebui să mă obişnuiesc cu multe lucruri 
ciudate, nu, Meecham? 

— Da. 

Încercă să descuie uşa, dar cheia se înţepeni şi nu mai 
vru să se mişte. Incercă de trei ori până se deschise şi un 
curent de aer cald îi întâmpină ca o gazdă prietenoasă. 

Meecham aprinse lumina din hol. 

— Cred că nu e foarte curat. Mie mi se pare destul de 
curat, dar unei femei... 

— E foarte curat. 

— Serios? 

— Zău, nu văd cum s-ar putea să fie mai curat. Eu... O, 
Meecham. Lapte îngheţat, o locuinţă curată... ce mai 
contează? 

Avocatul îi deznodă eşarfa legată sub bărbie şi o lăsă să 


cadă moale şi neobservată, ca o frunză. 

— Eşti frumoasă, Alice. 

— O, aşa sper. N-aş putea să trăiesc dacă nu ti-ar plăcea 
cum arăt. 

Se agăţă de el cu toată forţa, ca o iederă crescută 
singură şi ale cărei antene atinseseră în sfârşit un pom. 
Meecham o ţinu strâns în braţe şi o sărută, iar roţile din el 
începură să se învârtească cu o viteză atât de dementă, 
încât zgomotul lor îi vâjâia şi îi răbufnea în urechi. Când 
sună telefonul, recunoscu cu greu apelul ca un zgomot nou 
şi separat, dar insistența brutală a aparatului îi pătrunse 
încetul cu încetul în minte, ca o durere. 

Alice tresări în braţele lui şi clătină din cap, ca şi cum ar 
fi vrut să respingă pe intrus. 

— Cred că-i telefonul. 

— Lasă-l să sune, spuse el. 

— Te caută deseori alte femei? 

— Uneori. 

Telefonul continuă să sune de cinci, şase, şapte ori. 

— Ai putea să răspunzi, zise ea, iar dacă-i o altă femeie, 
spune-i că eşti foarte ocupat, şi-ai să fii foarte ocupat mult 
timp. 

— Cât de mult? 

— Ani. O veşnicie. 

— Foarte bine. Ridică receptorul de pe masa din hol. 
Mâinile îi tremurau şi genunchii îi slăbiseră, i se 
înmuiaseră. 

— Alo. 

— Dumneavoastră, sunteţi, domnule Meecham? 

— Da. 

— Aici e Victor Garino. Vă amintiţi? 

— Desigur. De unde telefonezi? 

— De acasă. De la Kincaid. Am încercat să obţin legătura 
cu dumneavoastră înainte de ora cinei. Nevastă-mea şi cu 
mine avem mari încurcături cu doamna Loftus. Din pricina 


banilor. 

— Care bani? 

— Restul din cei şapte sute de dolari ai lui Loftus. N-ar fi 
trebuit să-i trimiteţi banii, domnule Meecham. 

Meecham pipăi în buzunarul dinăuntru al hainei. Plicul 
cu restul de bani ai lui Loftus se afla încă acolo. 

— A înnebunit, zise Garino. Cumpără nu numai băutură, 
ci tot felul de lucruri, orice vede. Discuri, zeci de discuri şi 
n-are picup. Şi o rochie pentru nevastă-mea, o rochie atât 
de mare, că nevastă-mea intră în ea de două ori. lar pentru 
mine o pălărie nouă, o lampă, o ladă cu sticle de vin, o ladă 
întreagă... 

— Şi ce vrei să fac eu? zise Meecham. 

— Să veniţi şi să luaţi înapoi banii care i-au mai rămas. I- 
am cerut să mi-i dea să-i ţin, nu i-aş da decât câte un dolar, 
ca pe vremuri, când Birdie îi fixase o alocaţie. N-am niciun 
drept să-i iau banii... Dar dumneavoastră aveţi, domnule 
Meecham. l-aţi trimis banii şi-i puteţi lua înapoi. Ar fi legal, 
nu? 

— Nu, n-ar fi, pentru că nu i-am trimis niciun ban. 

La celălalt capăt al firului se aşternu liniştea. Apoi din 
nou glasul lui Garino, vorbind nu la telefon, ci cuiva de 
alături. 

— Zice că nu i-a trimis el, draga mea. 

— El i-a trimis, sigur. Cine altul... 

— Poate că i-a împrumutat. 

— De la cine? Cine îi dă ei bani cu împrumut? 

— Nu-i capabilă să fure. 

Se aşternu din nou tăcere, apoi doamna Garino vorbi cu 
o voce stinsă. 

— Nu-mi las niciodată portofelul din mână. 

Meecham vorbi tare în receptor. 

— Garino? 

— Sunt aici, domnule Meecham. Vorbeam cu nevastă- 
mea. 


Spune să vă comunic că ne pare foarte rău că v-am 
deranjat şi... ce altceva, draga mea! 

— Sărbători fericite, spuse doamna Garino. 

— Da, da, sărbători fericite, zise Garino grav. 

— Stai o clipă, Garino. 

— Este penibil; am impresia că am făcut o mare 
greşeală, crezând ca dumneavoastră i-aţi trimis... 

— Lasă asta. Doamna Loftus e acasă? 

— Da. 

— 'Ţine-o acolo. 

— S-a îmbătat prea rău ca să mai poată ieşi. 

— Vreau să discut cu ea, zise Meecham. E foarte 
important. Plec chiar acum şi-am să sosesc acolo cam într- 
o oră. 

Puse telefonul în furcă şi se întoarse spre Alice. Fata îi 
zâmbea, dar nu foarte convingător. 

— M-ai lăsat o dată singură în astă-seară, spuse ea. Nu 
vreau să mă laşi şi a doua oară. 

— Îţi plac drumurile lungi cu maşina, la ţară, iarna? 

— Foarte mult. 

— Eşti sigură? 

— Le ador. Se aplecă încet, îndoind genunchii şi ridică 
eşarfa de jos. Spuse fără să se ridice: Altminteri aş fi în 
stare să stau aici şi să încep să urlu. 

— Te rog să n-o faci. O trase încet în sus. — Nu uita, ai 
douăzeci şi trei de ani. 

— Râzi de mine. 

— Nu. Uite, îţi pun eu eşarfa. Mă laşi? 

— Mda. Îl privi când îi înnodă neîndemânatec eşarfa sub 
bărbie. — Meecham, trebuie neapărat să plecăm? 

— Trebuie. 

Stinse lumina din hol şi rămaseră o clipă amândoi pe 
întuneric, faţă în faţă, fără să se atingă unul pe celălalt. 

— Nu te-ai supărat? 

— Nu. Îşi clătină capul cu o mişcare destul de tristă. — 


Dar nu cred că mai am douăzeci şi trei de ani. Cred că sunt 
mai bătrână. 


DOUĂZECI ŞI PATRU 


ÎN apartamentul de la demisol al lui Garino ardea 
lumina. De pe trotuar, Meecham şi Alice vedeau drept în 
bucătărie. 

Doamna Garino stătea singură la o masă mare, acoperită 
cu o muşama, stătea nemişcată, ca şi cum ar fi aşteptat să 
audă un zgomot sau să se întâmple ceva. 

Garino le deschise uşa. Avea la subţioară un pisoi 
adormit. 

— Aţi venit repede, domnule Meecham. 

— Da. Domnişoara Dwyer, domnul Garino. Domnişoara 
Dwyer, e logodnica mea. A venit cu mine. 

— Intraţi, intraţi! Garino se dădu la o parte ca să le facă 
loc; la mişcarea lui, pisoiul se trezi şi începu să-şi scoată şi 
să-şi vâre ghearele în lâna aspră a pulovărului lui Garino. 
Ghearele intrau şi ieşeau ca nişte ace irizate, înfipte şi 
scoase din perniţe de catifea trandafirie. — Am să-mi aduc 
cheile. 

— Pot să ţin eu pisoiul în locul dumitale? spuse Alice 
timid. 

— Vă plac pisicile? 


— La nebunie. 

— Asta e cel mai mic. E întotdeauna ultimul la mâncare, 
şi când doarme, e la fundul grămezii, aşa că-l mai răsfăţ 
niţel, drept compensație. Alice se aşeză în vechiul 
balansoar de răchită, iar Garino îi puse în poală pisoiul 
supărat. — Mă duc să-i spun soţiei mele să facă nişte 
cafea. 

— Am şi pus de cafea, spuse doamna Garino din 
bucătărie; părea supărată fiindcă se găsise cineva care să-i 
amintească de cafele. 

— Vino aici o clipă, draga mea. 

— Nu sunt îmbrăcată pentru musafiri. Veni totuşi în 
prag, netezindu-şi fusta pe şolduri. — Avem multe 
necazuri. N-am avut vreme să mă îmbrac. 

Meecham făcu prezentările între cele două femei, care 
se examinară cu zâmbete furişe, mai înainte de a-şi 
manifesta sentimentele. 

— Domnişoara poate să rămână aici cu mine, spuse 
doamna Garino către soţul ei. N-o să vrea să urce la acea... 

— Draga mea... 

— De câte ori pe zi trebuie să-mi tot spui aşa: „draga 
mea”? 

Ai putea să fii cinstit şi să spui: „Taci din gură!”. 

— Asta n-ar fi prea politicos, răspunse Garino cu o voce 
blândă. 

Cei doi bărbaţi ieşiră în hol, iar Garino închise uşa. 

— E încă în apartamentul ei? întrebă Meecham. 

— Da. M-am dus acolo acum un sfert de oră să verific. 
Fireşte, e beată, dar nu aşa de rău cum mă aşteptam. Am 
auzit-o din dosul uşii mergând prin cameră şi vorbind de 
una singură. 

— Ştie că Earl a murit? 

— N-am putut să-i spun. A fost atât de fericită astăzi, 
cheltuind banii ăia, cum să-i stric plăcerea? E mult de când 
n-a mai avut bani de cheltuit şi i s-a suit la cap. Când n-ai 


niciodată mai mult de un dolar, o sută de dolari ţi se pare 
c-au să ţină o veşnicie. 

— Dacă ghicesc eu bine e mai mult de o sută de dolari la 
mijloc. 

— Atunci de unde-a făcut rost de ei? 

— Nu ştiu, răspunse Meecham. Dar ştiu de unde provin 
iniţial. 

— Sper că nu i-a furat? 

— Nu. 

— Nici eu n-am crezut. Părea uşurat totuşi sufleteşte. 

Uşa apartamentului doamnei Loftus era încuiată. Cu 
toate că Garino avea în mână o cheie ca s-o descuie, bătu o 
dată, şi încă o dată, înainte de a o folosi. 

Bătrână stătea într-o rână pe canapeaua hodorogită, cu 
picioarele ridicate, cu gleznele încrucişate şi cu spatele la 
uşă. Fuma o ţigară pusă într-un ţigaret lung de argint, 
ţinând degetele întinse elegant. 

Vorbi fără să-şi mişte capul. 

— Nu mai am dreptul să stau singură? 

Garino păli uşor. 

— V-am rugat să nu fumaţi când beti. 

— Eşti cicălitor, Victore. Aşa le spuneam unora ca 
dumneata în tinereţea mea. Ce mai vrei? 

— Am adus pe cineva care vrea să vă vadă. 

— A mai fost cineva. 

Scutură cenuşa ţigării în direcţia vagă a unei scrumiere. 
O parte din cenuşă căzu pe jos, iar restul pe rochie. 
Meecham observă că rochia avea două sau trei urme de 
pârlit, deşi părea nouă-nouţă. Fiecare lucru de pe ea părea 
nou-nouţ — rochia de un roşu spre mov, în talie cu o floare 
de catifea purpurie, ciorapi de mătase negri, sandalele de 
antilopă neagră, ca şi pălăria din pene negre, lucioase. 
Nimic nu-i venea bine. Pălăria îi atârna pe cap ca un corb 
furios, ciorapii i se încreţiseră în cute, iar fusta se detaşa 
țeapănă de pe şoldurile descărnate, ca un tutu de balerină. 


Camera mirosea a whisky şi a fum, un fum mai acru 
decât cel de ţigară. Meecham observă abia atunci că 
bătrână arsese ceva în cămin. Obiectul din foc se calcinase 
transformându-se într-o pojghiţă neagră-cenuşie, dar de 
jur-împrejur se vedea ceva care mai fumega încă. 

— N-am ştiut că vreţi să ieşiţi, spuse Garino. 

Doamna Loftus îşi aplecă încet capul spre el ca şi cum ar 
fi voit să nu-şi sperie corbul de pe cap. 

— Nici n-am să ies, Victore. 

— N-aş vrea să ieşiţi. 

— Am spus... 

— E foarte frig şi târziu, iar de altfel barurile se vor 
închide foarte curând. 

Ochii bătrânei doamne tresăriră. 

— Dar bine, nici n-aş visa să ies pe o asemenea noapte. 

— Promiteţi-mi că nu veţi ieşi. 

— Nici nu m-am gândit să ies într-o noapte ca asta. De 
fapt eram pe cale să mă retrag, când am hotărât să-mi 
probez rochiile noi. 

— E o rochie frumoasă. 

— Îţi place sincer? Nu-i măsura mea, dar n-am 
cumpărat-o să-mi vină turnată. Am cumpărat-o, adăugă ea 
pe un ton destul de rezonabil, pentru culoare. Are o 
culoare atât de veselă, încât mă trezeşte la viaţă. 

— V-o poate strâmta Ella. 

Doamna Loftus îl privi rece. 

— Aşadar, nu-ţi place sincer. 

— A, ba da, dar... 

— N-ai dreptul să intri cu forţa la mine în casă şi să-mi 
impui părerile dumitale asupra rochiilor mele, domnule 
Garino. 

— Mai bine v-aţi duce la culcare înainte de-a... zise 
Garino uitându-se în jos, la mâini. 

— Înainte de ce, domnule Garino? 

— Mai înainte de a vă duce Ella la culcare. 


Femeia reflectă o clipă liniştită, apoi rosti cu un aer 
triumfător: 

— Nu mă pot duce la culcare. Am musafiri. Arătă cu 
ţigaretul spre Meecham. 'Ţigara arsese până la capăt şi se 
stinsese. 

— Cine eşti dumneata, musafirule? 

Meecham îşi repetă numele. 

— Ei bine, ia loc atunci şi-o să mai bem câte un pahar. Şi 
dumneata, Victore. 

— Nu, eu nu vreau să beau, vă mulţumesc, spuse Garino. 

— Nu-i nevoie să te prefaci în faţa mea că nu bei. Am 
aflat, din întâmplare, că bei tot timpul, pe ascuns. Mulţi 
oameni o fac. Miliarde. Toarnă-ne şi nouă, câţiva din acele 
miliarde, câte un pahar, Victore. 

Rădăcina nasului lui Garino şi vârfurile pomeţilor, deşi 
întunecate la culoare, se roşiră de furie. 

— Lăsaţi pentru mai târziu. 

— Nu vreau să las. Am nevoie de forţă. Whisky-ul e 
combustibilul trupului. Am citit în ziare. Nu văd niciun 
motiv pentru care să nu folosesc combustibilul pentru trup. 

— Intenţionaţi să ieşiţi, nu! întrebă Garino. Nu aveţi de 
gând să vă probaţi rochiile. 

— Vai, ce idee absurdă! 

— Unde vă duceţi! 

— Dă-mi să beau. 

— Unde vă duceţi? 

— Venetic împuţit. 

Ochii lui Garino străluciră ca o pată de ulei pe o apă în 
mişcare. 

— Măsuraţi-vă vorbele. Sunt singurul dumneavoastră 
prieten. 

— Oh, nu-i adevărat. Am o groază de prieteni. 

Meecham se aşeză şi o privi în faţă. Măsuţa pentru 
servit cafea, zgâriată şi rahitică, părea un pod şubred între 
ei, ce trebuia trecut cu atenție, pas cu pas. 


— Cine sunt aceşti prieteni? întrebă el. 

— Nu te priveşte. Eu nu mă duc pe la alţii să-i întreb : 
Cine sunt prietenii voştri? Cine sunt prietenii voştri? 

— V-au dat prietenii ceva bani? 

Doamna Loftus înălţă capul şi încercă să se arate 
arogantă: 

— Nici nu-mi trece prin minte să primesc de pomană. 
Sunt o femeie cu venituri. 

— Înţeleg, fireşte, spuse Meecham. Dar n-aţi refuzat 
banii trimişi de Earl? l-aţi primit de la Earl? 

— Nu mă mai plictisi. Sunt obosită şi simt nevoia unui 
combustibil pentru trup. 

— Am priceput. 

Meecham dădu din cap spre Garino, iar acesta se duse 
tăcut şi cu buzele strânse la bucătărie. Se întoarse 
aducând cu el un pahar de plastic plin ochi cu whisky. 

Doamna Loftus îi dădu pe gât din trei înghiţituri. 

— Ziarul ăla avea dreptate. E un combustibil. Simt că m- 
am încălzit. 

— Earl a murit, doamnă Loftus, spuse Meecham. 

Bătrână doamnă începu să tremure, iar Meecham crezu 
o clipă că are să reacționeze violent la această veste. Dar 
prea multe nervuri de comunicaţie fuseseră tăiate între ea 
şi lumea de afară. Durerea era amortizată, iar bucuria 
rămăsese departe. 

— M-ati auzit, doamnă Loftus? 

— Nu vreau s-aud nimic. Lasă-mă în pace. 

— Înainte de a muri, Loftus avea peste şase mii de 
dolari, zise Meecham. Câţi aţi primit din ei? 

— Am uitat cum arăta la faţă. Era simpatic, dar l-am 
uitat. Nu mi-l mai pot închipui. 

— Cine v-a trimis banii? Sau, cine i-a adus? 

Deşi gura i se mişcă, în primul moment nu articulă 
niciun sunet, iar când o făcu, nu formulă un răspuns la 
întrebările lui Meecham, ci la întrebări ce se înălţau în 


mintea ei ca fumul unui foc abandonat. 

— Ce viaţă grea, ce viaţă îngrozitoare! Earl are noroc. 
N-am fost o mamă bună cu el. S-a întâmplat ceva cu mine. 
Ce oare? Nu-mi amintesc. S-a întâmplat totuşi ceva. Cred 
c-am fost bolnavă şi prea obosită ca să-mi mai pese. 

Meecham îşi aduse aminte de cuvintele semnificative 
folosite de Earl în privinţa mamei lui: „O singură băutură şi 
se îmbată. A fost o beţivă timp de treizeci de ani şi n-a 
descoperit decât atunci. Pentru ea lumea a dispărut în 
acea clipă. N-a mai văzut-o de atunci. Şi nici n-are s-o mai 
vadă”. 

— Earl m-a înţeles, şopti ea. Mi-a scris uneori lucruri 
brutale, a spus că mi-am călcat promisiunile, a spus că n- 
am luptat destul de energic. l-am ars toate scrisorile. 
Birdie mi-a cerut. 

— Cine? 

— Birdie. In astă-seară. Stăteam aici şi deodată a intrat 
pe uşă Birdie, ca o fantomă. Se uită plină de speranţe la 
uşa încuiată, ca şi cum ar fi dorit să se materializeze din 
nou fantoma, o fantomă prietenoasă, mai reală decât 
umbrele printre care trăia ea. 

— Vă rog, doamnă Loftus! se răsti Meecham la ea. 
Calmaţi-vă. Spuneţi-mi... 

— Uită trecutul, a spus Birdie. Arde toate scrisorile. Şi 
are dreptate. De acum înainte lucrurile au să fie altfel. Am 
să plec, am să încep o nouă viaţă. Birdie mi-a spus că nu-i 
bine să trăiesc aici fără un sfanţ, într-un orăşel plin de 
intrigi. Birdie a spus şi Birdie spune... Cuvintele păreau s-o 
hipnotizeze ca o nouă religie, ca un imn deosebit. — Birdie 
spune c-ar trebui să trăiesc la ţară, într-o casă mare, cu o 
puzderie de pomi şi de flori, şi cu câini în curte. 

Meecham se aplecă spre ea peste masă, încercând să-i 
capteze atenţia. 

— A fost Birdie aici astă-seară? 

— Nu cred c-ar trebui să-ţi spun. Nu vreau să ştie Victor, 


nu-mi plac oamenii care spionează. 

— Nu spionez. Dar cred că faceţi o greşeală, doamnă 
Loftus. Nu putea fi Birdie. 

— O cunosc pe Birdie. Am recunoscut-o de îndată, nici n- 
a trebuit să deschid gura. 

— Earl susţinea c-a murit într-un accident în partea de 
apus a ţării. 

Doamna Loftus nu păru surprinsă. 

— Câteodată Earl spune baliverne. 

— Nu-i o balivernă. Dacă a minţit în privinţa morţii ei, 
înseamnă că a încercat, cu premeditare, să împiedice pe 
orice cale de-a fi găsită. 

— Ei bine, eu am găsit-o fără s-o caut. E într-adevăr vie. 
Trebuie să recunosc totuşi că-şi arată vârsta, adăugă cu 
viclenie doamna Loftus. A, da, a mai îmbătrânit. Şi între 
timp a mai încasat câteva lovituri, aşa că acum înţelege 
mai bine necazurile oamenilor de seama mea. Birdie s-a 
schimbat. Spune că şi eu m-am schimbat. Îşi înclină capul 
spre Garino. — Crezi că m-am schimbat, Victore? 

— A, da. Garino arăta scârbit. Foarte mult. 

— Nu-mi faci un compliment, — nu? spuse ea încet. 

— Aşa am intenţionat. 

— Eu, una, cel puţin nu m-am lăbărţat. Multe femei 
bătrâne se lăbărţează. 

„Dacă nu se hrănesc cum trebuie”, îşi spuse Meecham. 

— Birdie v-a dat bani? 

— Mi i-a trimis. Au sosit azi-dimineaţă prin poştă, un cec 
şi o notiţă. Două sute de dolari. 

— Şi apoi? 

— Apoi ce? I-am cheltuit, fireşte. 

— Pe toţi? 

— Nu chiar pe toţi, răspunse ea dispreţuitoare. Nu sunt 
ţicnită. Mi-au mai rămas doisprezece dolari. 

— Cât timp au să vă ajungă doisprezece dolari dacă vreţi 
să luaţi o casă mare la ţară? 


— Birdie spune să nu-mi fac griji. Are ea grijă de toate. A 
rugat-o Earl. Ştie unde-i casa. O să mă ducă acolo cu 
maşina astă-seară. S-ar putea să fie un drum foarte lung. 
Mai îmi dai să beau un pahar, Victore? 

— Ar fi bine să nu mai beţi, răspunse Garino. 

— Doar unul. Pe urmă arunc sticla. Ştii — să mă las de 
băutură. Îţi promit. I-am promis şi lui Birdie şi-ţi promit şi 
dumitale. 

Garino aduse sticla din bucătărie şi-i mai turnă, un 
pahar, în timp ce bătrână bea, Garino rămase aplecat 
asupra ei, cu o răbdare plină de înduioşare, ca o găină ce 
cloceşte un ou stricat. 

— Acum am să arunc sticla, o să vedeţi, aşa cum am 
promis. Dă-mi-o. 

Garino băgă dopul la loc în sticla pe jumătate plină şi i-o 
aşeză în poală. Apoi întinse braţul, iar doamna Loftus se 
ridică agăţându-se de mânecă vechiului pulovăr. Se 
împletici spre cămin, bălăbănindu-se pe sandalele ei noi, 
cu tocuri ascuţite, ca un copil pe picioroange. 

— Nu crezi c-am să-mi ţin promisiunea, zi? Ei bine, te-ai 
înşelat, Victore. 

Cu atenţie exagerată puse sticla în picioare în mijlocul 
grătarului de la Cămin, în care focul se stinsese. Apoi se 
întoarse la canapea, răsuflând greu şi zgomotos, ca şi cum 
ar fi parcurs pe jos nu lăţimea camerei, ci o imensă 
distanţă, de-a lungul a mai multor ani. 

Se aşeză cu grijă, evitând privirea lui Garino. Acesta nu 
spuse nimic. Se duse la cămin, luă sticla şi intră din nou cu 
ea în bucătărie. Tăcerea din încăpere devenise 
insuportabilă, tăcerea unor cuvinte îngrozitoare, încă 
nerostite. 

— N-ar fi trebuit să faci asta, Victore, spuse ea în cele 
din urmă. 

Faţa lui Garino era de nepătruns. 

— Aţi putea să aruncaţi clădirea în aer. E combustibil. 


Vă amintiţi? 

— Acum eşti şi dumneata împotriva mea. 

— Nu vreau să sară clădirea în aer. 

— Şi dumneata şi Ella, amândoi. Nu mi-a mai rămas 
decât un singur prieten. 

— Birdie nu v-a fost niciodată prietenă, zise Garino. Ţin 
minte cum vă certaţi, cum vă certaţi tot timpul, amândouă. 

— Lucrurile s-au schimbat. 

— Unde-i casa aia mare unde vă duce, cu pomi, cu flori 
şi cu câini în curte? 

— Nu ştiu exact. 

— E o casă particulară? 

— Cum adică particulară? Fireşte că e... ce vrei să spui? 

— Am crezut că-i un loc unde-i îngrijesc pe bătrâni şi pe 
alţii. 

— Un azil. 

— Nu, nu vorbeam de un azil... 

— De azil vorbeai! strigă ea ascuţit. Earl n-ar îngădui! 
Mă auzi? N-ar îngădui niciodată! 

— Earl e mort. 

— Dar i-a dat bani să aibă grijă de mine, iar ea i-a 
promis. 

— Promisiunile se înmulţesc ca puricii în familia 
dumneavoastră. 

— Pleacă! se jelui ea. Nu vreau să te mai ascult. 

— Ce se întâmplă dacă Birdie nu mai vine? Ce-o să 
faceţi? O să fiţi foarte mulţumită să staţi aici, chiar dacă 
locuinţa nu-i destul de bună pentru dumneavoastră. Şi nici 
eu nu sunt destul de bun, un venetic împuţit. 

— Vă rog, vă rog pe amândoi, spuse Meecham. Cearta 
asta nu duce nicăieri. Doamnă Loftus, mă ascultați? 

Bătrână doamnă îşi înălţă capul încet, ca un animal 
bolnav. 

— Birdie are să vină să mă ia, nu? 

—O să sosească sigur, răspunse Meecham cu 


convingere. V-aţi făcut bagajele şi sunteţi gata de plecare? 

— Da. 

— Spuneti-mi mai întâi unde aţi încasat cecul pe care vi 
l-a trimis? 

— La un mic local pe stradă. 

— Un magazin sau un bar? 

— 0... o cârciumă. Tocmai treceam pe alături când... 

— Da. Ştiu. Cum se numeşte localul? 

— Cârciuma lui Peterson. Nu era un cec fals, nu-i aşa? 
Am cheltuit banii. N-aș mai putea să-i restitui. Nu vreau să- 
l înşel pe domnul Peterson. M-a ajutat când am... când am 
fost bolnavă. 

— Cecul e probabil bun. 

— Trebuie să fie. La început n-a vrut să-l primească, 
fiindcă i-am spus că-i de la nora mea, iar el a zis cum putea 
să fie, că doar nu era semnat doamna Loftus. A trebuit să-i 
explic că Loftus şi Birdie au divorţat, iar Birdie şi-a reluat 
numele ei de Falconer. 

— Ce nume? 

Pronunţă cuvintele atât de violent, încât bătrână doamnă 
se trase înapoi de frică. 

— Poate că lui Birdie nu-i place că-ţi spun atât de multe. 

— Cum a semnat cecul? 

— Jemima Falconer. 

— Jemima Falconer, repetă Meecham. Numele i se părea 
foarte îndepărtat şi totuşi cunoscut, ca ecoul vocii unui 
prieten. ; 

— N-a dat voie nimănui să-i spună Jemima. Îşi închipuia 
că sună ca un nume de negresă. li spuneam Birdie... asta i- 
a fost porecla la şcoală. Meecham îşi aminti de descrierea 
lui Birdie din cele auzite de la diferite persoane. Garino: „li 
spuneau Birdie. Ce nume caraghios. Nu semăna deloc cu o 
păsărică. Era o femeie voinică, mai în vârstă decât Earl şi 
destul de simpatică dacă n-o supărai... avea nişte nervi 
groaznici”. Doamna Loftus în noaptea când o găsise la 


autogară: „N-a pomenit o vorbă de ea până a adus-o acasă 
şi-a spus: «Uite-o pe soţia mea.» lar ea stătea acolo, cu 
părul ei vopsit în roşu, cu mutra ei dură, trecută bine de 
patruzeci de ani, iar el doar un copil”. L.oesser, acasă la 
Lily Margolis: „Impresia mea e că-i o femeie foarte 
respectabilă. Ştiu că Lily se gândise de mult că Claude 
avea o amantă permanentă, dar nu mi-a venit să cred că-i 
această Falconer”. Gurton la restaurant: „Acum vreo doi- 
trei ani Loftus venea des aici cu prietena lui, o roşcovană 
înaltă care părea să fie inteligentă”. Gill, infirmierul care 
petrecuse ultima noapte cu Loftus, ascultându-l cum 
vorbeşte: „Birdie încoace, Birdie încolo. Trebuie să fi fost 
nebun după femeia asta”. 

În acea noapte, când propria lui moarte era mulată, 
turnată şi îl aştepta ca o fecioară din fier, Loftus încercase 
s-o apere pe Birdie cu singurele arme care-i mai 
rămăseseră — minciunile. Inventase moartea ei într-un 
accident de automobil în partea apuseană a ţării, astfel ca 
nimeni să n-o caute, sau să descopere unde se afla şi cine 
era, de fapt. O acoperise cu minciuni, aşa cum zăpada 
acoperă pe cei ce se plimbă în nopţile de iarnă, şi le şterge 
urmele paşilor. 

Acum, din această harababură, Birdie ieşise clar, precis 
şi real, cu sânge în vene, cu bani în mână şi cu promisiuni 
pe buze. O casă mare cu pomi şi o viaţă nouă, plină de 
speranţe; Birdie a spus şi Birdie spune. De ce? De ce se 
întorsese ca să mai spună ceva? Meecham se uită la 
bătrâna doamnă. Era ocupată să vâre o nouă ţigară în 
ţigaretul de argint, cu mintea şi trupul concentrate în 
această mică îndeletnicire atât de uşoară pentru oricine 
altul, şi atunci îşi dădu seama de inutilitatea de a-i mai 
pune întrebări. 

— Vă ajut eu, spuse el. 

— Lasă-mă în pace. Pot şi singură. De ce nu pleci? 

— N-ar fi o idee rea. 


— O idee excelentă. Ex-ee-len-tă. 

Meecham se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

— Sper c-o să lăsaţi noua dumneavoastră adresă 
domnului Garino. 

— Poate că da, poate că nu. 

— Hai Garino. 

Garino rămase pe loc. 

— N-o putem lăsa aşa. Rămân să aranjez lucrurile. Nu 
am încredere în... 

— Are să se aranjeze totul. Hai să mergem. 

— Dar... 

— Îmi port eu singură de grijă, Victore, spuse hotărât 
bătrâna doamnă. Sunt o femeie cu ex-pe-rien-ţă. 

— Noapte bună, atunci. 

Nu le răspunse. Se uita concentrată la mica pendulă de 
pe consola căminului, îngustându-şi ochii pentru a şi-i 
pironi mai bine. Era ora unsprezece. Sau poate 
douăsprezece. Sau zece? Arătătoarele tremurau, când într- 
o parte, când într-alta. Zece, douăsprezece, unsprezece, 
zece... 

— Hotărăşte-te o dată, îi spuse ea pendulei. 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


DUPĂ ceasul lui Meecham era unsprezece şi jumătate. 
De aproape treizeci de minute aştepta în întuneric pe 
treapta de jos a scărilor ce duceau la demisol, cu umărul 
sprijinit de vechea rampă de lemn. Din această poziţie nu 
putea vedea uşa de la intrarea din faţă, fiindcă scările 
descriau o spirală, dar auzea tot ce se întâmpla în holul de 


deasupra. O auzea chiar foarte slab pe doamna Loftus 
plimbându-se în apartamentul ei, făcând ultimele pregătiri 
pentru călătorie.  Umărul şi ceafa lui  Meecham 
înţepeniseră şi-l dureau când îl lovea curentul. Se uită din 
nou la ceas. Un alt minut se târî, lent şi greoi, ca un animal 
leneş. Nu vine, îşi spuse el. Poate că Birdie s-a speriat şi a 
plecat, sau poate că întreaga afacere fusese ceea ce 
crezuse el de la bun început, o fantezie a unei minţi 
ametite. 

Apoi auzi deschizându-se uşa de la intrare şi paşi 
liniştiţi, dar fermi înaintând pe covorul subţire. O pauză, 
clin căitul unei clanțe, apoi vocea plângăreață a bătrânei 
doamne. 

— Am crezut că nu mai vii, Birdie. 

— Ei, cum să nu mai vin? 

— E aşa de târziu. 

— Am avut unele neplăceri cu maşina. Vocea femeii era 
la fel de liniştită şi de fermă ca şi paşii ei. — Asta-i 
geamantanul? 

— Da. 

— Îl iau eu. Încheie-ţi paltonul. E o noapte friguroasă. 
Apoi, după o clipă de tăcere: Ai băut. 

— Doar o picătură. N-ai spus chiar tu că e o noapte 
friguroasă? 

— N-ai spus la nimeni că pleci, n-ai vorbit de mine? 

— Fireşte că nu, minţi solemn bătrână doamnă. 

— Ai ars totul? 

— Da. 

— Atunci, hai. 

Paşi în hol. 

Meecham se sculă încet şi începu să urce treptele. Când 
să dea cotul scării se opri. Cele două femei se aflau la uşa 
de la intrare, Birdie aplecată sub greutatea geamantanului, 
iar bătrână doamnă, înfofolită ca o mumie şi agăţându-se 
de braţul liber al lui Birdie. 


— Unde mergeţi? întrebă Meecham. 

Amândouă se smuciră înapoi, iar Meecham simţi o 
coloană de emoție urcându-i-se dens, în gâtlej. Stupefacţie, 
apoi mânie, şi tristeţe. În acea scurtă clipă când Birdie se 
întoarse, trei femei se contopiră în ea şi deveniră una, se 
contopiră inevitabil şi firesc, ca atomii ce formează o 
moleculă. 

Figura ei îi era la fel cunoscută ca a lui Alice — bărbia 
pătrată şi energică, gura blândă şi ochii încă umflaţi de 
văpaia lacrimilor. Se gândi la ultimul prilej când o văzuse, 
când aruncase toate farfuriile în chiuvetă, măturându-le cu 
o mişcare furioasă a mâinii, şi la cioburile ce ţâşniseră ca 
apa dintr-o fântână. 

Birdie se uită la bătrână doamnă cu un fel de milă în 
privire. 

— I-ai spus. Sărmană proastă. 

— Nu, Birdie, nu i-am spus. 

— Bine. 

— Te-ai supărat pe mine. N-ai să mă iei cu tine. 

— Nu sunt supărată, Clara. Nu m-am aşteptat niciodată 
ca vreun plan să reuşească. 

Meecham urcă şi restul de trepte, iar doamna Loftus îl 
urmări încotoşmănată, ca o cârtiţă într-un canal, jumătate 
ameţită, jumătate oarbă. 

— Pleacă! Pleacă! Ne strici călătoria. Birdie, spune-i să 
plece! Ce facem cu călătoria, Birdie? 

— Cred că va trebui s-o amânăm, spuse doamna Hearst 
calm. Domnul Meecham vrea să-mi vorbească. 

— E cicălitor. — Da, aşa cred şi eu. Hai, hai, să ne 
întoarcem mai bine în apartament. 

Cu un gest hotărât ridică geamantanul şi o luă înapoi 
prin hol, în timp ce bătrâna doamnă se împleticea şi 
scheuna în urma ei: 

— Vreau să stau la ţară. Vreau să am câini în curte. 
Vreau... 


— Sssst! Sssst! 

— Mi-ai promis. 

— Am să-mi ţin promisiunea, spuse doamna Hearst. Dar 
nu în astă-seară, Clara. 

Deschise uşa apartamentului şi se opri o clipă în prag, 
clătinându-se uşor, ca şi cum valuri solide de timp i-ar fi 
scăldat picioarele. 

— Am locuit aici pe vremuri, îi spuse ea lui Meecham. 
Earl şi cu mine. Ştiaţi? 

— Da. 

— Nu mi-am dat seama cât de multe aţi aflat pe seama 
mea până aseară, când aţi venit să-l vedeţi pe Jim. Atunci 
am ştiut că trebuie să vin cu maşina aici şi să-mi şterg 
urmele, într-un fel. Traversă camera ajunse la vechiul 
balansoar de răchită, de lângă fereastră, şi atinse cu mâna 
spătarul pentru cap. — Scaunul lui Earl. Era ca un copil, 
legănatul îi domolea durerile. 

Meecham îşi aminti de balansoarul din bucătăria familiei 
Hearst şi se întrebă dacă doamna Hearst îl ţinuse acolo 
pentru Earl, când venea să discute cu ea seara. 

— Ne certam des când locuiam aici. Am avut ghinion. 
Earl era şomer şi eu încercam sa asigur întreţinerea 
pentru toţi trei. M-am angajat chelnăriţă. Într-un orăşel ca 
ăsta, nu sunt multe slujbe, primeşti ce găseşti. Totul a ieşit 
pe dos. Earl se socotea un ratat, Clara bea mereu, iar 
pentru mine era un iad. Eram mai tânără pe atunci. 
Credeam că am învăţat ce înseamnă iadul. Se uita la 
bătrâna doamnă care şedea ţeapănă pe canapea, cu un 
zâmbet îngheţat, ca o surdo-mută ce încearcă să pară 
interesată de o conversaţie. — Clara ştie. 

— Ce-ai zis, Birdie? 

— Nimic. Vrei o băutură? 

— Am să mă servesc singură. O să sărbătorim vremurile 
de odinioară. Porni spre bucătărie, cu braţele întinse ca un 
acrobat amator ce se plimbă pe frânghie. — Nu vreau să vă 


tulbur discuţia. Îmi place să ascult o discuţie frumoasă. 

Meecham privi cele două femei şi îi fu cu neputinţă să-şi 
închipuie „vremurile de odinioară”, când cele două 
personalităţi puternice se ciocniseră. Nu se mai înfruntau; 
una era prea slabă ca să mai scoată un sunet; o tobă 
spartă. 

— Ei bine, am divorţat de Earl. Am împrumutat bani de 
la sora mea şi-am luat autobuzul de Las Vegas. Când m-am 
întors la Arbana, eram iarăşi liberă. Am deschis o pensiune 
şi aşa l-am cunoscut pe Jim. Mă simţeam atât de pustiită 
sufleteşte, atât de bătrână, atât de... Oricum, ne-am 
căsătorit. Cred că sunt genul de femeie care nu ştie cum să 
trăiască, dacă n-are un bărbat pe care să-l mulţumească, 
să-l îngrijească şi pentru care să gătească. 

A doua oară în acea noapte Meecham se gândi că era 
păcat că o astfel de femeie energică se legase întotdeauna 
de bărbaţi slabi fizic sau psihic, ca Hearst sau Loftus. 

Bătrână doamnă se tot mişca prin bucătărie, 
zdrăngănind farfuriile şi deschizând şi închizând uşile 
dulapurilor. 

— Jim şi cu mine ne-am descurcat destul de bine. Nimic 
deosebit, dar bine. Pe urmă, cam acum un an, l-am întâlnit 
pe Earl pe stradă. De-abia l-am recunoscut, aşa de mult se 
schimbase. Am rămas pe loc în faţa magazinului Kregs. 
Ningea şi Earl nu avea pălărie, părul i se udase, şi mi-a 
spus că e bolnav. Tocmai aflase de ce boală suferă şi se 
plimba pe străzi, încercând să judece situaţia. Astea au 
fost cuvintele lui, să judece situaţia. 

L-am luat acasă, am stat în bucătărie, şi el m-a întrebat 
dacă n-am o cameră în care să locuiască. S-a mutat în 
săptămână următoare. Nu i-am spus nici lui Jim şi nici 
altcuiva cine era. Sora mea a descoperit şi ne certam 
deseori din pricina asta. Dar eu am socotit că am procedat 
foarte bine. Nu trăiam ca soţ şi soţie, ci ca doi prieteni 
care au nevoie unul de altul. Vorbea cu mine când mă 


simţeam tulburată sau singură, iar eu îl îngrijeam când era 
bolnav, îi ţineam camera curată şi îi dădeam de mâncare. 
Earl şi cu mine am avut parte de multă fericire şi linişte. 
Îmi stăruia veşnic în minte speranţa că într-o zi o să se 
găsească un remediu miraculos pentru boala lui. Cu cât 
boala se înrăutăţea, cu atât speram mai mult, până am 
ajuns să nu mă mai gândesc decât la asta, să-l fac să 
trăiască. 

Se uită pe fereastră, în jos, la strada pustie şi 
întunecată. 

— Dacă n-aş fi sperat atât de tare, ar mai trăi. 

— Nu vă înţeleg, spuse Meecham. 

— M-am dus la Claude să-i cer bani. 

— Pentru Loftus? 

— Da, ca să-l iau de aici. Am citit în ziare despre o 
clinică de canceroşi, la New York, unde se fac studii 
asupra bolii lui Loftus şi m-am gândit că dacă reuşeam să-l 
duc acolo, ar mai fi avut o şansă. N-aveam un sfanţ, nimic 
ce vinde, cu excepţia unei maşini vechi, şi nici de la cine 
împrumuta. Doar de la Claude. Cu cât mă gândeam mai 
mult să mă duc la Claude, cu atât mi se părea gestul mai 
logic. Ne cunoscusem bine, vreme îndelungată, mult mai 
înainte de a se căsători cu Lily, şi când ne-am despărţit nu 
ne-am certat, pur şi simplu ne-am despărţit. Aşa că mi-a 
venit gândul să apelez la el. 

M-am dus la biroul lui acum o săptămână şi l-am 
aşteptat afară. Ne-am instalat în maşina lui şi i-am povestit 
totul. Ce greşeală îngrozitoare! spuse ea cu amărăciune. 
Dacă i-aş fi cerut să-mi împrumute bani să-mi iau o casă 
nouă, sau să călătoresc, cred că mi-ar fi dat. Dar Claude 
era vanitos. Nu-i venea să creadă că puteam iubi alt 
bărbat, şi că era o dragoste cum noi nu avusesem 
niciodată. O ţinea întruna cum că ştiuse c-o să vin să-l văd, 
iar eu încercam să-i spun ce simţeam pentru Earl şi ce rău 
era bolnav. Claude nici n-a voit s-audă. M-am dat jos din 


maşină şi-am mers până acasă. Fierbeam de furie, capul 
îmi plesnea, simţeam c-am să explodez. Poţi să fii mai 
furios pe altul decât pe tine. 

Meecham ştia că are dreptate. Ascultând-o, simţi şi el în 
cap o apăsare de furie şi de ură împotriva lui Margolis, ca 
şi împotriva tuturor tiraniilor şi tiranilor care îi chinuie pe 
cei slabi. 

— În următoarele două zile mi-am văzut mai departe de 
treabă ca de obicei. Cred c-am făcut lucrurile obişnuite, 
dar nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la bani, cât 
de uşor i-ar fi fost lui Claude să-mi împrumute, dacă ar fi 
voit, şi ce mult ar fi însemnat acest lucru pentru Earl. 
Sâmbătă noaptea, Jim a venit acasă, după o săptămână rea 
petrecută pe drumuri. A început să mă acuze că-i dau prea 
multă importanţă lui Earl. A trebuit să plec de acasă şi m- 
am dus singură la meciul de hochei. Până aici tot ce v-am 
spus mai înainte e adevărat. După meci am plecat cu 
maşina prin oraş, spre casă, când l-am văzut pe Claude. 
Tocmai ieşea din maşina lui, în faţa barului „Top Hat”. Era 
însoţit de o fată pe care n-o cunoşteam, împopoţonată ca 
un pom de Crăciun. Am oprit maşina. Nu aveam niciun 
plan, nimic în minte. Cred că m-am oprit fiindcă nu voiam 
să mă duc acasă şi fiindcă eram curioasă. Întâi asta a fost, 
eram curioasă. 

Au intrat împreună la „Top Hat” iar eu am aşteptat. Am 
aşteptat mult timp, văzându-i în imaginaţie pe amândoi 
împreună, bând, râzând şi dansând, aşa cum n-o pot face 
decât acei care sunt sănătoşi şi au bani. Am încercat să-mi 
închipui cum ar fi fost dacă eu şi Earl ne-am fi aflat şi noi 
înăuntru, petrecând, şi aproape c-am pufnit în râs, atât era 
de comic. Mi-au trecut prin minte planuri nebuneşti în 
timp ce stăteam în maşină. M-am gândit să intru şi să-l 
sfidez pe Claude, să-i cer bani chiar în faţa acestei fete. 
Maşina lui Claude era parcată peste drum pe stradă şi mi- 
am zis să mă sui la volan, să plec cu ea şi s-o când, 


închipuiţi-vă un furt! Mai înainte de asta nu mă gândisem 
niciodată să fur, nici când eram mică, dar în acea clipă m-a 
tentat. Totul începuse să devină foarte clar şi detaşat, aşa 
că am simţit că orice aş face pentru Earl era bine făcut şi 
că orice ar fi încercat cineva împotriva lui era rău. 

Poate c-aş fi furat maşina, nu ştiu. Dar n-am făcut-o, 
fiindcă fata a ieşit de la „Top Hat”. Era singură şi mi-am 
dat seama când a trecut pe lângă mine că era beată. 
Mergea împleticindu-se şi vorbea singură. A luat-o pe 
stradă, a intrat în alt bar. Am urmărit-o. Stătea la tejghea 
când am intrat. Vorbea cu un bărbat. Am auzit-o spunând 
că voia o bere şi că-şi uitase portofelul în alt local şi că 
ăsta era un bar îngrozitor. 

— Că de fapt putea, adăugă Meecham. 

— Da, astea au fost cuvintele ei. 

— Aşa a ştiut deci Loftus exact ce s-a întâmplat la bar, 
nu fiindcă s-ar fi aflat acolo, ci fiindcă i-ai spus dumneata. 

— Eu i-am spus, zise ea cu durere. M-a silit. A pus totul 
la cale de cum a aflat ce-am făcut. 

— Margolis a intrat în bar? 

— Da, dar n-a rămas. A luat fata de braţ şi a tras-o afară. 
Era aproape de ora închiderii. Plecau mulţi, aşa că am 
plecat şi eu. Când am ieşit, l-am văzut pe Claude încercând 
s-o vâre în maşină. Fata se împleticise şi lui Claude îi 
venea greu s-o vâre, fiindcă nu era micuță, cum e Clara. M- 
am întrebat cine o fi fata. M-am gândit că trebuie să aibă 
pe cineva, părinţi, rude, ori vreun soţ, cărora nu le-ar fi 
plăcut s-o vadă cu un bărbat de teapa lui Claude. Apoi mi-a 
venit ideea c-aş putea să-i urmăresc, şi poate profitând de 
situaţie să-i smulg ceva bani pentru Earl. 

Continua să vorbească încet şi serios, ca şi cum ar fi fost 
important să explice totul şi să-şi limpezească motivele. 
Lui Meecham i se păru că explicaţia nu i se adresa lui sau 
ei, ci lui Earl. 

— S-au dus la cottage-ul lui Claude, pe malul râului. Am 


intrat peste ei, în casă. Fata era adormită pe o sofa, iar 
Claude aprindea focul în cămin. „Cum dracu ai ajuns aici”? 
a zis Claude. Nu i-am răspuns. l-am spus din nou că aveam 
nevoie de nişte bani şi că dacă nu mi-i dă am să-i telefonez 
lui Lily, la poliţie şi părinţilor fetei, tuturor celor la care mă 
puteam gândi. A râs de mine. A spus că poliţia n-o să fie 
interesată, că fata nu avea părinţi şi că Lily se afla în 
America de Sud. Când am auzit, am simţit că nu-mi 
rămâne nimic, nicio speranţă, nicio şansă, nimic, întreaga 
lume se ridica împotriva mea şi a lui Earl, întreaga lume îşi 
bătea joc de noi, ca şi Claude. M-am apropiat de cămin. 
Claude se întorsese cu spatele şi răscolea în jăratic. „Îţi 
arăţi vârsta, Emmy mi-a spus el. Ai face mai bine să-ţi 
vopseşti părul”. Au fost ultimele lui cuvinte. Când l-am 
înjunghiat, s-a sucit şi aproape că a căzut peste fată. 
Sângele a ţâşnit pe rochia ei şi pe mantou, dar fata nu s-a 
trezit. L-am înjunghiat din nou, de trei sau de patru ori, 
apoi am rămas în picioare, urmărindu-l cum moare. Nu mi- 
a părut rău de el şi nici nu mi-a fost frică. Mă simţeam într- 
un fel uşurată sufleteşte, ca şi cum o apăsare îngrozitoare 
mi s-a ridicat de pe suflet. 

Pomenea a doua oară de forţa mâniei. Meecham îşi 
dădea seama totuşi că în dosul mâniei, ca un cor pierdut în 
umbrele scenei când reflectorul urmăreşte pe actorul 
principal, existau alte forţe: un cor întreg de forţe, alese la 
întâmplare din fiecare perioadă a vieţii ei, fără repetiţii, 
dansând în afara ritmului şi a timpului şi cântând fals. 

— N-am plănuit nimic, spuse ea. Totul s-a întâmplat pur 
şi simplu atât de repede, mai repede, decât vă povestesc. 

— Îi lipsea portvizitul. 

— Eu l-am luat. L-am furat. Uneori am mai mari 
remuşcări în privinţa asta decât că l-am omorât. Am fost 
crescută foarte sever. În copilărie n-am furat niciodată şi 
nici n-am minţit. Am găsit în portvizit şase mii de dolari. 
Am reţinut banii şi am aruncat portvizitul în zăpadă, în 


drum spre casă. Ningea serios. Am avut noroc, fiindcă nu 
m-am gândit niciodată la urmele de roţi, de paşi, sau la 
altceva. Nu m-am gândit nici că fata rămâne singură acolo, 
alături de cadavrul lui Claude. La început, când a fost 
arestată, mi s-a părut că am noroc. N-am visat niciodată că 
lucrurile au să evolueze astfel, că am să rămân cu banii pe 
care îi aveam pentru Earl, că Earl era pierdut, şi că banii 
deveneau astfel inutili. Şase mii de dolari şi fără Earl. 

Din bucătărie răbufni zgomotul de sticlă spartă, iar 
vocea bătrânei doamne, îngroşată de somnul pe care îl 
ademenea şi îl respingea ca pe un amant: 

— Ce harababură, ce harababură îngrozitoare, trebuie 
să strâng înainte de-a vedea Victor. 

— Nu mi-a fost frică până am ajuns acasă, şi atunci mi- 
am dat seama de ce-am făcut. Revelația m-a lovit, aşa cum 
l-am lovit şi eu pe Claude, tare şi repede, încât cu greu m- 
am strecurat în casă. Toată lumea dormea şi luminile erau 
stinse. Am ciocănit uşor în uşa lui Earl şi el mi-a dat 
drumul în cameră. l-am spus ce s-a întâmplat. Nu s-a 
enervat, spunea mereu că totul are să se aranjeze. Mi-a 
făcut o cafea şi după ce-am băut-o m-a silit să-i spun tot ce- 
am văzut, ce-am auzit şi ce-am făcut, fiecare amănunt. A 
notat într-un carnet fiecare detaliu. N-am ştiut ce urmărea, 
n-am ştiut până ce-a spus: „De unde facem rost de sânge? 
De unde facem rost de sânge?” repetă ea mohorât. 

— De unde aţi făcut rost ? 

— De la mine. Din braţul meu. V-am spus că m-am tăiat 
la braţ la chiuveta spartă. A trebuit să vă spun ceva. Ştiam 
c-aţi văzut bandajul. Dar nu eu m-am tăiat, ci Earl, A ţinut 
aşa de mult ca să adunăm destul sânge şi lui Earl i s-a 
făcut rău că m-a rănit. Dar aveam nevoie de sânge ca să 
pătăm hainele, şi trebuia să fie de-al meu, deoarece era din 
aceeaşi categorie cu al lui Claude. 

— De unde ştiţi? 

— Cu mulţi ani în urmă a fost rănit pe când muncea şi a 


trebuit să suporte o transfuzie. Au folosit sânge de-al meu, 
deci ştiam că era din aceeaşi categorie. Trebuia să riscăm, 
oricum, Earl m-a bandajat la braţ. Cred că am avut o criză 
de nervi şi am început să urlu, dar Earl mi-a pus mâna la 
gură şi mi-a repetat: „Eu l-am ucis pe Margolis, tu erai 
acasă în pat, nu ştii nimic despre asta, eu l-am ucis”. 

Înnebunisem de frică, dar lui Earl nu-i era teamă. 
Spunea că niciun juriu n-avea să-l condamne fiindcă avea 
să susţină că l-a omorât pe Margolis pentru a o apăra pe 
fată, iar poliţia n-o să poată dovedi alt motiv, fiindcă nu 
exista. Cu mine era altceva, a spus Earl. Puteau să 
cerceteze şi să descopere legătura mea cu Claude, puteau 
să stabilească cincizeci de motive în ceea ce mă priveşte. 

Nu ştiu cum am petrecut noaptea. A doua zi dimineaţă 
m-am dus la sora mea în Chelsea, cum mi-a cerut Earl. Era 
duminică şi Earl trebuia să aştepte până luni pentru a se 
duce la poliţie, fiindcă voia să vândă ce mai avea de vândut 
înainte de a fi închis. N-am aflat că fata a fost arestată 
decât duminică seara. M-am întors cu maşina ca să discut 
cu Earl. Earl a spus că arestarea ei n-o să-i schimbe 
planurile. Se înşela. Niciunul nu şi-a închipuit cât de rău se 
înşela, cât de mult avea să ne afecteze nu numai pe noi 
doi, ci pe toţi cei din jur. 

Luni dimineaţa, Earl a plecat devreme de acasă ca să-şi 
vândă vechiul Chevrolet, să amaneteze ce putea, apoi s-a 
dus la biroul şerifului cu mărturisirea scrisă în buzunar şi 
bine memorată. Ştiţi ce a urmat. A întâlnit-o pe mama 
fetei, doamna Hamilton, pe coridor. Earl nu fusese 
niciodată abil, nu dorise niciodată ceva pe gratis. Avea însă 
un plan când şi-a dat seama că doamna Hamilton îşi 
închipuia că fiica ei e vinovată. S-a întors acasă înainte de 
masă, teribil de enervat. Mi-a povestit totul, cum că fata 
fiind suspectă avea să-mi ofere o protecţie dublă, şi că 
banii primiţi vor fi de folos Clarei şi mie. M-a obligat să-i 
promit c-am să mă îngrijesc de Clara, indiferent de ce are 


să se întâmple. 

A adus banii târziu, după-amiază, şase mii de dolari. O 
avere. A doua zi dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut 
a fost să mă duc la Devine şi să scot obiectele amanetate 
de Earl. Erau amintirile lui Earl, şi mi-am spus c-am să le 
ţin ca să-l aştepte; o mică surpriză, când are să iasă de la 
închisoare. 

Cu restul de bani am făcut ce mi-a cerut Earl. Am depus 
o parte pe un vechi cont, pe numele meu de fată şi am 
ascuns restul. M-am socotit în siguranţă. Totul părea fără 
greşeală. Chiar dacă mărturisirea lui Earl ar fi fost 
dovedită falsă, bănuiala n-ar fi căzut asupra mea, ci asupra 
fetei. Da, m-am socotit în siguranţă, şi chiar plină de 
speranţe. Earl avea să fie achitat de către juriu, aveam să 
plecăm în altă parte, iar el avea să se vindece. 

Ce visuri nebune, ca pe vremea când eram tânără! Cred 
că Earl nu-şi făcea niciun vis. Azi-dimineaţă s-a spânzurat. 

Vocea bătrânei doamne pătrunse din cealaltă cameră: 

— Birdie, eşti acolo? 

— Sunt aici. 

— Mă duc să mă culc, Sunt foarte obosită. 

— Am să te ajut. 

O întâmpină pe bătrâna doamnă la uşa bucătăriei, şi o 
apucă, de braţ. Cele două femei se mişcară încet prin 
cameră. 

— Nu pot să rămân astă-seară cu tine, Clara. Totuşi am 
să te ţin la curent. Trebuie să lipsesc o vreme, dar am să 
mă întorc, nu te îngrijora. Am să mă întorc, nu-i aşa, 
domnule Meecham? 

Meecham era sigur că avea să se întoarcă. 


Nu mai ningea. Aerul era tăios şi limpede, iar luna de la 
miezul nopţii îi însoțea pe şosea. 

Ieşirea din Kincaid. Altitudine 300 metri, Populaţie 10 
550. Întoarceţi-vă în curând! 


— Are să se întoarcă, spuse Meecham. Într-un an, doi, 
poate chiar mai devreme. 

Alice se strânse în el, ca şi cum simpla pomenire de 
plecări şi de întoarceri ar fi reprezentat ameninţarea unei 
despărţiri. 

— Ce-are să se întâmple cu ea? Cum are să fie? 

— Are să fie la fel. Evoluţia va fi aceeaşi — pentru 
Birdie, pentru domnişoara Falconer, pentru Emmy Hearst. 

Alice dădu din cap în semn de protest. 

— Nu, este prea cinic. Oamenii se schimbă, te asigur. 

— Oare? Luminile din Kincaid nu se mai vedeau, deşi 
văpaia lor mai strălucea pe cer. — Are să se întoarcă, 
repetă el. Dacă Jim va mai fi aici, are să reia legătura cu el. 
Dacă nu, are să găsească pe altcineva, un bărbat care să 
depindă de ea, un fiu rătăcitor, căruia să-i ţină loc de 
mamă. 

— Trebuie să crezi în soartă, Meecham, spuse ea grav. 

— Poate. 

— Atunci bănuiesc că tu eşti soarta mea. Nu eu te-am 
ales. Te-ai înălţat brusc ca... un ghețar uriaş. 

— Frumoasă imagine. 

— Am spus-o intenţionat. 

Meecham îşi mută o clipă privirea de pe şosea şi se uită 
la ea. Faţa lui Alice era o pată vagă şi albă, anonimă, în 
beznă; nu mai era faţa lui Alice, ci a oricărei femei. Se 
întrebă, cu un ciudat sentiment de emotie, câţi ghețari va 
avea de înfruntat Birdie şi dacă, cu toată îndemânarea dar 
şi nesăbuinţa sa, avea să treacă de ei. 

Orice se va întâmpla, Birdie va supravieţui. Gândindu-se 
la ea şi la fata din preajma sa, Meecham se simţi inundat 
de un imens val de energie şi forţă, ca şi cum ar fi fost în 
stare să conducă maşina veşnic, fără să doarmă sau să 
mănânce.