Agatha Christie — La Hotelul Bertram

Agatha Christie 


Agatha Christie 


LA HOTELUL BERIRAM 


CAPITOLUL. | 

În MIJLOCUL West - Endului există multe locuri liniştite, 
necunoscute aproape tuturora, cu excepţia'taximetriştijor, 
care le traversează cu măiestrie, ajungând astfel mult mai 
repede în Park Lane, Berkeley Square sau South Audley 
Street. 

Dacă o apuci pe o stradă modestă după ce ieşi din parc şi 
ocoleşti o dată sau de două ori la stingă şi la dreapta, ajungi 
într-o alee liniştită, cu hotelul Bertram pe partea dreaptă. 

Hotelul Bertram e de multă vreme în acel loc. În timpul 
războiului au fost de. Molate casele din dreapta şi, puţin 
mai jos, casele din stânga lui, dar hotelul a rămas 
nevătămat. Desigur, aşa cum ar spune agenţii de imobile, el 
n-a putut scăpa neatins şi nescrijelit, dar cu o sumă 
frumuşică a fost restaurat aşa cum era la început, în 1955 
arăta exact ca în 1939 - demn, lipsit de ostentaţie, discret şi 
scump. 

Aşa a fost hotelul Bertram, patronat de mulţi ani de 
„eşaloane” mai înalte ale clerului, de văduve din aristocrație 
venind de la ţară, de fete tinere ce plecau în vacanţă din 
internatele scumpe în care îşi încheiau educaţia. („Sunt atât 
de puţine locuri la Londra, unde o fată poate locui singură, 
dar la Bertram acest lucru era cu putinţă. Noi înşine am 
locuit acolo ani de zile”.) 

Mai fuseseră, desigur, şi multe alte hoteluri în stilul lui 
Bertram. Unele mai existau, dar aproape toate suferiseră 
schimbări cu vremea. Au fost nevoite să se modernizeze şi 
să servească o clientelă nouă. Şi Bertram a trebuit să se 


schimbe, dar o făcuse cu atâta înţelepciune încât nici nu se 
observa la o primă privire superficială. 

Pe scările de afară, ducând spre uşile mari, turnante, 
stătea un bărbat, ce părea a fi la prima vedere cel puţin un 
feldmareşal. Pieptul său viril era împodobit cu fireturi de 
aur şi cu panglici de decoraţii. Avea o comportare perfectă. 
Primea cu grijă binevoitoare vizitatorii când îi vedea 
coborând greoi şi reumatici din taxiuri sau din automobile 
particulare, îi conducea pe scări şi îi pilota prin uşa 
turnantă a hotelului. 

În interior, dacă intrai pentru prima oară la Bertram, 
simţeai cu un sentiment de alarmă că ai intrat într-o lume 
de mult dispărută. Părea că timpul se întorsese cu mult în 
urmă. Ile pomeneai deodată în Anglia din vremea regelui 
Eduard. 

Hotelul avea, bineînţeles, încălzire centrală invizibilă, în 
holul central se aflau, ca pe vremuri, două şemineuri 
splendide, în care ardeau cărbuni; lângă ele, căldări de 
aramă, pline cu cărbuni, străluceau ca atunci când le 
lus'truiau subretele hotelului, în timpul domniei lui Eduard 
şi ele erau umplute exact cu cantitatea corespunzătoare de 
cărbune. Catifele roşii, bogate, canapele moi de pluş creau 
o atmosferă de confort. Fotoliile nu erau de pe vremea 
noastră. Ele erau la o înălţime potrivită de parchet, astfel 
încât bătrânele doamne reumatice nu trebuiau să facă 
eforturi, nedemne de ele, ca să se poată ridica în picioare. 
Fundul scaunelor nu ajungea între genunchi şi coapsă, ca la 
lăudatele fotolii moderne, pentru a incomoda pe cei 
suferinzi de artrită sau de sciatică; şi nu erau toate de 
acelaşi model. Unele erau cu spetează dreaptă, altele cu ea 
înclinată, având lățimi diferite, potrivite atât pentru 
persoane zvelte cât şi pentru cei obezi. Orice proporţii ar fi 
avut, clienţii găseau la hotelul Bertram un scaun 
confortabil. 

Din moment ce era ora ceaiului, holul era plin. Asta nu 
însemna că holul ar fi fost singurul loc unde se putea lua 


ceaiul. Exista un salon (acoperit cu cretonă), un fumoar 
(rezervat printr-o favoare specială numai pentru domni), 
unde scaunele, încăpătoare, erau din piele fină; două 
camere apoi pentru scrisul corespondenţei, în care puteai 
invita un prieten ca să pălăvrăgeşti într-un colţişor liniştit şi 
unde puteai chiar să scrii o scrisoare, dacă doreai, în afară 
de aceste locuri confortabile din epoca regelui Eduard, 
erau şi alte camere retrase, cunoscute numai de cei ce 
aveau nevoie de ele. Era un bar dublu, cu doi barmani, unul 
american pentru ca americanii să se simtă ca acasă şi să fie 
serviţi cu burbon, secară şi orice fel de cocktail, şi un 
barman englez, ştiind să servească un sherry şi o băutură 
numărul |, favorită a lui Pimm, să discute ca un cunoscător 
despre caii ce alergau la Ascot şi Newbury, cu domnii între 
două vârste care veneau să locuiască la hotelul Bertram, 
anume pentru a întâlni jucători serioşi de curse. Mai era, 
undeva la capătul unui coridor, ţinută cu totul secret, o 
cameră cu televizor, pentru cei ce-ar fi dorit. 

Dar marele hol de la intrare era locul favorit pentru ceaiul 
de după-amiază. Doamnelor mai în vârstă le plăcea să vadă 
cine intră şi cine iese, să recunoască prieteni vechi şi să 
discute nefavorabil despre cât îmbătrâniseră. Mai erau şi 
vizitatori americani, fascinaţi de nobilimea engleză luându- 
şi tradiționalul ceai de după masă. Căci ceaiul de după- 
amiază constituia una din atracțiile Bertram-ului. 

Era într-adevăr splendid. Ritualul îl prezida Henry, un 
bărbat înalt, bine zidit, în vârstă de aproape cincizeci de 
ani, cu aere protectoare, amabil, cu manierele curtenitoare 
ale spiţei lui de mult dispărute: majordomul perfect. Dirija 
auster câţiva chelneri tineri şi zvelţi, care-i executau 
ordinele. Ceaiul era servit pe tăvi mari de argint cu blazon, 
în ceainice, tot de argint, din epocă georgiană. 
Porţelanurile, chiar dacă nu erau veritabile, Rockingham 
sau Davenport, semănau cu ele. Iacâmurile, sculptate, erau 
cele potrivite. Ceaiul era preparat din cele mai bune 


calităţi: Indian, Ceylon, Darjeeling, Lapsang etc. În privinţa 
mâncărurilor, puteai comanda orice doreai - şi erai servit! 

În această zi anume de 17 noiembrie, lady Selina Hazy, în 
vârstă de şaizeci şi cinci de ani, din Leicestershire, mânca 
nişte turtite cu mult unt, numite muffins, delicioase şi se 
delecta ca o doamnă de vârstă sa. 

Mânca, dar nu era într-atât de preocupată încât să nu 
privească atent de fiecare dată când uşile turnante se 
deschideau pentru a lăsa să intre un nou venit. 

Aşa se făcu că bătrâna doamnă zâmbi şi dădu din cap ca 
să-l salute pe colonelul Luscombe - un domn cu prestanţă 
de militar, cu ţinută dreaptă şi cu binoclu de curse atârnat 
după glt. Ca adevărată autocrată, ce era, îi făcu un semn 
imperios cu mâna şi, după un minut sau două, Luscombe se 
apropie de ea. 

— Hallo, Selina, ce te-aduce în capitală? 

— Dentistul, spuse lady Selina, cam mormăit, din cauza 
turtiţei pe care o mânca. Şi m-am gândit că dacă tot am 
venit la Londra, n-ar fi rău să mă duc să consult doctorul 
acela din Harley Street în privinţa artritei mele. Ştii despre 
cine vorbesc. 

Cu toate că Harley Street era locuit de câteva sute de 
medici la modă, pentru fiecare boală în parte şi pentru 
toate bolile laolaltă, Luscombe ştia despre cine era vorba. 

— Te ajută? Întrebă el. 

— Cred că da, spuse lady Selina cu ciudă. E un tip 
extraordinar. M-a apucat de gât, când nici nu mă aşteptam, 
şi mi l-a sucit ca la un pui. Bătrâna doamnă îşi mişcă gâtul 
cu prudenţă. 

— Te-a durut? 

— Probabil... Dacă l-a sucit atât de tare, dar zău că nici n- 
am avut timp să-mi dau seama. Continuă să-şi mişte gâtul 
cu prudenţă. Acum mă simt parcă mai bine. Pot chiar să 
privesc peste umărul drept, pentru prima oară după ani de 
zile. 

Dovedi numaidecât cum se putea mişca şi exclamă: 


— Ia te uită, cred că asta-i bătrâna Jane Marple! Credeam 
că a murit demult. Arată de o sută de ani. 

Colonelul L.uscombe aruncă o privire, fără să fie ->rea 
interesat, în direcţia Janei Marple care reînviase: la 
Bertram găsea veşnic doamne bătrâne pe care le poreclise 
bătrâne pisicuţe pufoase. 

Lady Selina îşi continuă observaţiile. 

— E singurul loc din Londra unde mai poţi obţine muffins 
adevărate. Ştiţi, anul trecut când am fost în America, m-au 
servit cu ceva pe care ei îl numeau muffins pe menu-ul 
micului dejun. Nu semăna câtuşi de puţin. Era un fel de 
cake cu stafide. De ce-i mai spun muffins? 

Puse ultima bucăţică de unt în gură şi privi alene în jur. 
Henry se înfiinţa îndată. Nu era grăbit, nici repezit. 
Apăruse lângă ea pe neaşteptate. 

— Pot să vă mai aduc ceva, doamnă? Poate vreun fel de 
cake? 

— Cake? Lady Selina se gândi, ezita. 

— Un cake cu chimion foarte bun. Vi-l recomand, doamnă. 

— Cake cu chimion? N-am mâncat de ani de zile cake-ul 
ăsta. E un chimion adevărat? 

— Da, desigur, doamnă. Bucătarul are reţeta de ani de 
zile. O să vă placă sunt sigur. 

Henry aruncă o privire unui tânăr din suita sa şi flăcăul 
plecă să aducă cake-ul. 

— Presupun că ai fost la Newbury, Derek? 

— Da. Al naibii frig, n-am mai aşteptat ultimele două 
alergări. O zi dezastruoasă. lapa aceea a lui Henry n-a fost 
deloc în formă. 

— Nici nu mi-am închipuit că va fi. Şi cu Swanhilda, ce-i? 

— A terminat a patra. Luscombe se ridică. Trebuie să văd 
ce cameră am. 

Traversă biroul spre camera de recepţie, în trecere se uita 
la mese şi la cei ce le ocupau. Uimitor de mulţi oameni 
veneau să ia ceaiul aici. Exact ca în zilele de demult. De 
când cu războiul, se cam demodase acest ceai ca oră de 


masă. Dar, evident, nu la „Bertram”. Cine erau toţi aceşti 
oameni? Doi canonici şi diaconul de la Chislehampton. Da, 
şi-acolo în colţ, altă pereche de picioare cu ghetre: cel puţin 
un episcop! Simpli vicari se vedeau rar pe-aici. „lrebuie să 
fii cel puţin canonic ca să-ţi poţi permite să stai la Bertram”, 
se gândi el. Preoţimea mai de rând şi duzină, sărmana de ea 
nu avea ce căuta aici. Şi cu privire la acest amănunt, se 
întrebă cum naiba de-şi permit acest lux oameni ca bătrâna 
Selina Hazy. N-avea la sufletul ei decât vreo doi periny pe 
an. Mai erau apoi bătrâna lady Berry şi doamna 
Posselthwaite din Somerset şi Sybil Kerr - toate sărace ca 
nişte şoareci de biserică. 

Tot gândindu-se la ele, ajunse la ghişeu, unde domnişoara 
Gorringe, recepţionera, îl salută amabil. Domnişoara 
Gorringe era o veche prietenă. Cunoştea fiecare client şi, 
aidoma familiei regale, nu uita niciodată un obraz pe care îl 
cunoscuse. Era o fiinţă îmbufnată dar respectabilă. Cu 
părul creţ, gălbui (amintea de moda veche a cleştelui), o 
rochie neagră de mătase, iar p”e corsajul ei înalt se 
odihneau un medalion mare de aur şi o broşa cu camee. 

— Numărul paisprezece, spuse domnişoara Gorringe. 
Cred că rândul trecut aţi avut camera paisprezece, colonele 
Luscombe, şi v-a plăcut. E liniştită. 

— Nu-mi pot închipui, d-ră Gorringe, cum izbuteşti să-ţi 
aminteşti toate lucrurile astea. 

— Ne place să asigurăm confortul vechilor noştri prieteni. 

— Când vin aici, îmi amintesc de multe. Nimic nu pare să 
se fi schimbat. 

Se întrerupse când domnul Humfries ieşi dintr-un birou 
interior pentru a-l saluta. 

Cei neiniţiaţi îl luau adesea pe domnul Humfries drept 
domnul Bertram în persoană. Cine era adevăratul domn 
Bertram, sau dacă existase cu adevărat vreodată un domn 
Bertram, lucrul acesta se pierduse în negura vremif. 
Hotelul fiinţa cam din 1840, dar nimeni nu se gândise 
vreodată să-i cerceteze trecutul. Exista pur şi simplu acolo, 


solid, o realitate. Când i se spunea domnul Bertram, domnul 
Humfries nu corecta niciodată impresia celui ce i se adresa. 
Dacă doreau ca el să fie domnul Bertram, era domnul 
Bertram. Colonelul Luscombe îi cunoştea însă numele, cu 
toate că nu era sigur dacă Humfries era directorul sau 
patronul hotelului. T se părea mai degrabă că era ultimul. 

Domnul Humfries era un bărbat de vreo cincizeci de ani. 

Avea maniere frumoase şi înfăţişare de ministru adjunct. 
Putea oricând să pară a fi ceea ce credea lumea... Putea să 
discute cu un specialist despre curse, cricket, politică 
externă, să spună anecdote despre familia regală, să dea 
informaţii despre expoziţii de maşini, ştia care sunt piesele 
de teatru cele mai interesante ce se jucau - să-i sfătuiască 
pe americani ce anume să vadă neapărat în Anglia, oricât 
de puţin timp stăteau. Ştia să dea informaţii despre locurile 
potrivite unde pot lua masa persoane cu gusturi felurite şi 
cu venituri diferite, Şi cu toate acestea, nu era prea 
familiar. Nu era totdeauna dispus să fie interogat. 
Domnişoara Gorringe era în măsură să dea aceste 
informaţii la fel de bine şi putea mulţumi eficient clientela. 
La intervale scurte, domnul Humfries îşi făcea apariţia ca 
soarele la orizont şi flata pe câte cineva, acordându-i 
atenţia sa directă. 

De data aceasta, onorat în acest chip era colonelul 
Luscombe. Au schimbat câteva platitudini despre alegeri, 
dar colonelul era preocupat de o problemă. 1 se păru că 
Humfries era omuj care i-ar putea da răspunsul. 

— Spune-mi, Humfries, cum de le convine tuturor 
bătrânelor astea să locuiască aici? 

— Oh! V-aţi pus această întrebare? Domnul Humfries 
părea amuzat. Ei bine, răspunsul e simplu. Nu le convine. 
Dacă nu... 

Făcu o mică pauză. 

— Însă le faceţi preţuri speciale? Aşa e? 

— Mai mult sau mai puţin. De regulă, ele nu ştiu că li se 
fac preţuri speciale sau dacă îşi dau seama, cred că asta se 


întâmplă fiindcă sunt cliente vechi. 

— Şi nu-i din pricina asta? 

— Ei, bine, domnule colonel, eu administrez un hotel. Nu 
mi-aş putea permite să pierd bani. 

— Dar atunci cum ieşi la socoteală? 

— E chestiune de atmosferă... Străinii care vin în. (ara 
noastră (americanii mai ales, pentru că ei sunt cei cu bani) 
nutresc idei destul de stranii despre felul cum se trăieşte în 
Anglia. 

Nu vorbesc de multimilionari, de oamenii de afaceri care 
trec mereu Atlanticul. Aceştia merg de obicei la Savoy sau 
la Dorchester. Doresc un decor modern, mâncare 
americană, tot ceea ce îi poate face să se simtă ca acasă. 
Dar sunt o mulţime de oameni care vin în străinătate la 
intervale rare şi care se aşteaptă ca ţara asta să fie - mă 
TOg, nu vreau să mă întorc până în vremea lui Dickens - dar 
care au citit romanul „Cranford” şi pe Henry James şi nu 
vor deloc să găsească ţara asta la fel ca a lor! Când ajung 
acasă spun: „Există un loc minunat la Londra: se cheamă 
hotelul Bertram. E ca şi cum te-ai întoarce cu o sută de ani 
în trecut. E într-adevăr vechea Anglie! Şi ce oameni 
locuiesc acolo! Oameni pe care nu-i poţi întâlni decât acolo. 
Ducese bătrâne foarte distinse. Se mănâncă toate 
mâncărurile englezeşti de pe vremuri, un pudding cu 
beefsteak minunat, ca odinioară! N-ai gustat niciodată aşa 
ceva! Şi nişte muşchi de vacă imens, şi pulpă de oaie, şi 
ceaiul servit după moda veche, şi micul dejun 
nemaipomenit! Şi bineînţeles că există tot Ceea ce-ţi poţi 
dori, tot confortul. Şi ce cald e! Focuri mari cu buturugi”. 

Domnul Humfries se opri din povestit şi îşi îngădui chiar să 
zâmbească oarecum. 

— Pricep, spuse Luscombe pe gânduri. Aceşti aristocrați 
decăzuţi, membrii scăpătaţi ai vechilor familii de la ţară, 
sunt un fel de „mise en scene”? 

Domnul Humfries dădu din cap aprobator. 


— Mă mir că nu s-au gândit şi alţii la asta. Desigur, eu am 
găsit hotelul aşa cum este, ca să spunem aşa. A avut nevoie 
numai de o restaurare destul de costisitoare. 'Ioţi cei care 
vin aici îşi închipuie că ei l-au descoperit şi că nimeni în 
afară de ei nu ştie de el. 

— Presupun, spuse Luscombe, că restaurarea a fost destul 
de scumpă? 

— Da, desigur. Hotelul trebuie neapărat să arate ca pe 
vremea lui Eduard, dar are nevoie de tot confortul modern 
de care nu ne putem lipsi în zilele noastre. Simpaticii noştri 
bătrâni - dacă-mi îngăduiţi să mă exprim astfel despre ei - 
trebuie să simtă că nu s-a schimbat nimic de la sfârşitul 
secolului trecut, iar călătorii care sunt clienţii noştri să-şi 
dea seama că au în jurul lor obiecte de epocă şi că pot trăi 
totuşi ca acasă, fără să fie nevoiţi să renunţe la felul lor de a 
trăi! 

— Vă e greu, câteodată? Întrebă Luscombe. 

— Nu prea. Să luăm, de-pildă, încălzirea centrală. 
Americanii cer - au nevoie, aş spune - cu cel puţin zece 
grade Fahrenheit mai mult decât englezii. Avem deci două 
serii, cu totul diferite de dormitoare. Punem pe englezi într- 
o parte, iar pe americani într-alta. Camerele arată toate la 
fel, dar sunt pline de lucruri diferite - aparate de ras 
electrice, duşuri şi cadă în unele băi şi, dacă doresc un mic 
dej un american, îl capătă - supă de cereale cu suc de 
portocale la gheaţă şi tot ce vor - sau, dacă preferă, pot 
avea un mic dejun englezesc. 

— Ouă cu slănină? 

— Precum spuneţi - şi mai mult, dacă doriţi. Scrumbii 
afumate, rinichi şi slănină, găinuşe de baltă ca friptură rece, 
şuncă de York, marmeladă Oxford. 

— Trebuie să-mi amintesc toate astea mâine dimineaţă. Nu 
mai văd aşa ceva pe-acasă, acum. 

Humfries zâmbi. 

— Majoritatea domnilor cer numai ouă cu slănină. Cum să 
vă spun, s-au dezobişnuit să se mai gândească la lucrurile 


bune de altădată. 

— Da, da... Îmi amintesc când eram copil... Gemeau 
bufetele de feluri de mâncare. Da, era o viaţă luxoasă... 

— Noi ne străduim să dăm oamenilor tot ce doresc. 

— Inclusiv cake cu chimion şi muffins - da, pricep. 
Fiecăruia după nevoile sale - pricep... Da după Marx. 

— Cum aţi spus, vă rog? 

— M-am gândit la ceva, Humfries. Extremele se întâlnesc. 
Colonelul Luscombe se îndepărtă, după ce-şi luă cheia pe 
care i-o oferi domnişoara Gorringe. Un băiat a sărit iute şi l- 
a condus la lift. În trecere, observă că lady Selina Hazy 
stătea acum la taifas cu prietena ei, Jane şi mai nu ştiu cum. 

CAPITOLUL. 2 

— ŞI CRED că locuieşti tot în dragul nostru ăla de St. Mary 
Mead? Întrebă lady Selina. Un sat atâl de dulce şi de 
neschimbat. Mă gândesc adeseori la el. Veşnic acelaşi, nu? 

— Ei bine, nu chiar. Miss Marple se gândi la anumite 
aspecte ale Socului de baştină. Noul Building Estate. 
Adăugirile aduse primăriei, nnfăţişarea schimbată a străzii 
principale, cu vitrinele magazinelor loderne - şi suspină. 
Sânlem nevoiţi să acceptăm schimbări. 

— Progresul, spuse lady Selina vag. Cu toate că adeseori 
am impresia că nu-i ăsta progresul. 'Toate instalaţiile de 
igienă de astăzi. 

De toate nuanțele, superbe ca „finisaj” - se zice - dar 
găseşti oare vreuna care să funcţioneze cu-adevărat? Ori 
tragi, ori împingi, după cum le e felul. De câte ori te duci la 
un prieten, găseşti câte un mic afiş în clo.: „Apăsaţi tare şi 
daţi drumul” - sau „Trageţi spre stânga” - sau „Daţi drumul 
repede”. Pe vremea mea, trăgeai de miner cum îţi venea 
bine şi ţâşneau pe loc cataracte de apă. Ah,. Uite-l, pe 
dragul de episcop de Medmenham, se întrerupse din 
povestit lady Selina, când un cleric prezentabil, mai în 
vârstă, trecu pe lângă ele. Cred că-i orb de-a binelea. E însă 
un preot plin de vocaţie. 


Urmă o mică discuţie despre clerici, întretăiată de 
exclamaţiile lady-ei Selina când recunoştea diferiţi prieteni 
şi cunoştinţe, mulţi dintre ei nefiind persoanele pe care le 
credea ea că sunt. 

Ea şi Miss Marple au evocat puţin „zilele de odinioară”, cu 
toate că educaţia lui Miss Marple fusese, bineînţeles, cu 
totul alta decât aceea a lady-ei Selina şi amintirile lor se 
mărgineau mai cu seamă la cei câţiva ani în care lady 
Selina, acum o-văduvă cu mijloace foarte restrânse, luase o 
căsuţă în satul St. Mary Mead pentru timpul cât al doilea fiu 
al ei făcea serviciul militar la un aeroport din apropiere. 

— Locuieşti întotdeauna aici, când vii în oraş, Jane? Curios 
că nu te-am văzut până acum. 

— O nu, asta nu. Nii mi-aş putea permite şi oricum mi-e 
tare greu să plec de-acasă zilele astea. Nu, o nepoată foarte 
drăguță s-a gândit că ar fi pentru mine o bucurie să fac o 
scurtă vizită la Londra. Joan e o fetiţă foarte bună - adică 
nu mai poate fi numită „fetiţă”. Miss Marple se gândi, cu un 
fior, că Joan se apropie de cincizeci de ani. E pictoriţă, ştii. 
Destul de cunoscută, o cheamă Joan West. A avut o 
expoziţie nu de mult. 

Lady Selina nu se prea interesa de pictori şi în general de 
nimic în legătură cu arta. Îi considera pe scriitori, pictori şi 
pe muzicieni ca o specie inteligentă de animale dresate; era 
dispusă să fie indulgentă cu ei, dar se mira de fapt de ce 
vroiau să facă şi ceea ce” făceau. 

— Aila asta modernă - presupun, spuse ea lăsându-şi ochii 
să rătăcească. Uite-o pe Cicely Longhurst - iar şi-a vopsit 
părul, după cum văd. 

— Într-adevăr, mi-e teamă că draga mea Joan e cam 
modernă, însă aici Miss Marple greşea. Joan West fusese 
modernă cu douăzeci de ani în. Urmă, dar acum era 
considerată de către tinerii artişti „arivişti” întru totul 
demodată. 

Aruncând o scurtă privire asupra părului Cicely-ei 
Longhurst, Miss Marple îşi aminti cu plăcere cât de bună 


fusese Joan. Joan spusese soţului ei: 

— Aş vrea să facem ceva pentru sărmana şi bătrâna 
mătuşă Jane. Nu pleacă niciodată de acasă. Crezi că ar 
distrao să plece la Bournemouth pentru o săptămână sau 
două? 

— Bună idee! Îi răspunse Raymond West. Ultima lui carte 
avusese succes şi se simţea înclinat spre generozitate. 

— S-a bucurat de călătoria în Indiile de Vest, deşi e păcat 
că a fost amestecată în crima aceea. La vârstă ei nu era 
tocmai de dorit. 

— Asemenea lucruri i se cam întâmplă. 

Raymond îşi iubea mult bătrâna mătuşă şi se gândea 
mereu să-i facă bucurii şi îi trimitea cărţi care socotea el c- 
ar putea s-o intereseze. Se mira când ea îi refuza politicos, 
adeseori, cadourile şi cu toate că-i scria întotdeauna că 
erau „atât de interesante” cărţile, bănuia că nici nu le citea. 
Ştia însă că o cam lăsase vederea. 

Dar aici greşea. Miss Marple avea o vedere remarcabilă 
pentru vârstă ei, şi în momentul de faţă înregistra tot ce se 
petrecea în jurul ei, cu un interes şi o plăcere deosebite. 

Când Joan îi oferise să stea o săptămână sau două la unul 
dintre cele mai bune hoteluri din Bournemouth, ezitase 
murmurând: 

— E foarte, foarte amabil din partea voastră, draga mea, 
dar zău nu cred că... 

— Dar îţi va face bine, mătuşă Jane. E bine să pleci din 
când în când de”acasă. Îţi dă idei noi şi te vei putea gândi la 
atâtea lucruri noi. 

— De, aici aveţi dreptate şi mi-ar place o mică vizită, aşa 
ca să mai fac o schimbare. Dar poate nu la Bournemouth. 

Jban fusese uşor surprinsă. Se gândise că Bournemouth ar 
fi fost un fel de Mecca pentru mătuşa Jane. 

— Atunci poate Eastbourne? Sau Torgquay? 

— Ce mi-ar place cu-adevărat... Miss Marple ezită. 

— Da? 

— Mi-e teamă că veţi crede că e o prostie. 


— Nu, sunt sigură că nu voi gândi astfel (oare unde voia să 
meargă, drăguţa de ea?) 

— Mi-ar place cu adevărat să stau la hotelul Bertram - la 
Londra. 

— Hotelul Bertram? Numele îi păru vag cunoscut. Şi Miss 
Marple se grăbi să explice: 

— Am stat acolo odată - când aveam paisprezece ani. Cu 
unchiul şi cu mătuşa mea. Unchiul Thomas era canonic la 
Ely. N-am să uit niciodată. De-aş putea sta acolo - mi-ar 
ajunge o săptămână, două ar fi prea scump. 

— E în regulă. Te vei duce bineînţeles acolo. Ar fi trebuit să 
mă gândesc că ţi-ar face plăcere să pleci la Londra - să vezi 
magazinele şi tot ce se poate vedea. Vom aranja totul - dacă 
mai există hotelul Bertram. Au dispărut atâtea hoteluri, ori 
bombardate în timpul războiului ori desfiinţate. 

— Nu, se întâmplă să ştiu că hotelul Bertram mai 
funcţionează. Am primit o scrisoare de acolo - de la 
prietena mea americană, Amy McAllister din Boston. Locuia 
acolo cu soţul ei. 

— Bun, atunci încep chiar acum formalităţile pentru 
şederea ta acolo, Joan adăugase cu blândeţe: „Mă tem că-l 
vei găsi mult schimbat de când l-ai cunoscut. Să nu fi 
deziluzionată”. 

Dar hotelul Bertram nu se schimbase. Era exact aşa cum 
fusese întotdeauna. După părerea lui Miss Marple, un 
adevărat miracol. De fapt se cam întreba cum de... 

Într-adevăr, părea prea frumos ca să fie adevărat. Ştia 
foarte bine, cu bunul ei simţ clarvăzător, că dorea numai să- 
şi reînvie amintirile trecutului în culorile lor adevărate. 
Petrecuse o mare parte din viaţă amintindu-şi bucurii 
trecute. Dacă putea găsi pe cineva cu care să le redeştepte, 
atunci fericirea era întreagă, în zilele noastre lucrul acesta 
nu era uşor de făcut; ea supravieţuise majorităţii 
contemporanilor ei. Dar ea mai exista şi-şi amintea. Era 
straniu, dar aşa redevenea - Jane Marple din trecut, o fetiţă 
entuziastă, îmbujorată... O fetiţă atât de proastă uneori... 


Cine fusese oare acel tânăr nepotrivit, al cărui nume -vai, 
nu şi-l putea măcar aminti acum! Cât de înţeleaptă fusese 
mama ei când pusese capăt de la bun început acestei 
prietenii, îl întâlnise după mulţi ani - şi era un tip într- 
adevăr îngrozitor! Dar pe vremuri “e culcase plângând din 
pricina lui o săptămână întreagă! 

Sărmanele fete - gândea ea - din zilele noastre! Unele 
dintre ele aveau mame, dar nişte mame care nu păreau 
bune de nimic - mame cu totul neputincioase să-şi apere 
fiicele de încurcături, de copii nelegitimi, de căsătorii 
timpurii şi nenorocite. Totul era foarte trist! 

Vocea prietenei sale îi întrerupse aceste meditații. 

— Zău, n-aş fi crezut! Este - da, într-adevăr Bess 
Sedgwick, uite colo! M-aş fi aşteptat s-o văd oriunde... ,,. 

Miss Marple ascultase doar în parte comentariile lady-ei 
Selina despre ceea ce se petrecea în jur. Ea şi Miss Marple 
frecventau cercuri complet diferite, aşa încât Miss Marple 
nu putea fi la curent cu bârfele despre diferitele prietene 
sau cunoştinţe pe care lady Selina le recunoştea sau credea 
că le recunoaşte. 

Dar Bess Sedgwick era cineva cu totul deosebit. Bess 
Sedgwick era un nume cunoscut de aproape toată lumea în 
Anglia. De mai bine de treizeci de ani, Bess Sedgwick 
apărea în presă pentru câte o faptă extraordinară sau 
ultragioasă. Aproape tot timpul războiului * fusese în 
rezistenţa franceză şi se zicea că posedă o armă pe care 
făcuse şase crestături, fiecare reprezentând un neamţ ucis. 
Zburase de una singură peste Atlantic, cu ani în urmă, 
mersese călare prin Europa şi se trezise la lacul Van, în 
Turcia. Condusese maşini de curse şi salvase odată doi copii 
dintr-o casă în flăcări; se căsătorise de mai multe ori, spre 
lauda şi ruşinea ei, şi se spunea că este a doua femeie bine 
îmbrăcată din Europa. Se spunea, de asemenea, că izbutise 
să se strecoare la bordul unui submarin nuclear care-şi 
făcea călătoria de încercare. 


lată de ce Miss Marple se sprijini în scaun ca să privească 
avid, cu cel mai mare interes, pe noua venită. Se aşteptase 
să vadă multe la Bertram, dar în nici un caz pe Bess 
Sedgwick. Gama largă a intereselor ei ar fi putut s-o ducă 
mai curând la un select club de noapte sau la locul de 
întâlnire al unor camionagii. Părea deplasată în acest hotel 
de modă veche, atât de respectabil şi cu totul străin de 
obiceiurile ei. 

Şi totuşi era acolo - nu putea fi nici un fel de îndoială! Nu 
trecea o lună fără ca chipul cunoscut al lui Bess Sedgwick 
să nu apară în revistele la modă sau în marile cotidiene. Se 
afla aici în carne şi oase, fuma iute, nerăbdătoare şi se uita 
surprinsă la o tavă mare de ceai din faţa ei, de parcă nu mai 
văzuse una niciodată. Comandase gogoşi - Miss Marple îşi 
aţinti bine ochii ca să vadă, deoarece şedea cam departe de 
ea - da, comandase gogoşi. Foarte interesant! 

Cum o privea, Bess Sedgwick îşi stinse ţigara în farfurie, 
luă o gogoaşă şi muşcă o gură plină din ea. Umplutura 
îmbelşugată de gem de căpşuni i se prelinse pe bărbie. Bess 
îşi dădu capul pe spate şi râse; un râs atât de vesel şi 
zgomotos nu se auzise de mult în holul hotelului Bertram. 

Henry se apropie repede şi-i oferi un şervet mic şi delicat. 
Ea îl luă, îşi frecă bărbia cu gestul unui şcolar şi exclamă: 
„Asta zic şi eu gogoaşă. Superbă!” 

Aruncă şerveţelul pe tavă şi se sculă. Ca de obicei, toţi 
ochii erau aţintiţi asupra ei. Era obişnuită cu asta. Poate că-i 
plăcea chiar, sau poate că nici nu observa. Merita să fie 
privită - era o femeie extravagantă, mai curând decât 
frumoasă. Părul, platinat în cea mai palidă nuanţă îi cădea 
neted şi moale pe umeri. Forma capului şi a feţei era 
minunat de* frumoasă. Nasul îl avea uşor acvilin, ochii 
adânciţi în orbite erau de un cenuşiu plăcut. Avea gura 
mare a unei artiste înnăscute. Purta o rochie atât de simplă 
încât uimea majoritatea bărbaţilor: arăta ca sacul cel mai 
ordinar, nu avea nici un fel de ornament, nu părea măcar să 
aibă cusături de vreun fel. Dar femeile se pricepeau. Până şi 


simpaticele bălrâne din provincie care locuiau la Bertram 
ştiau precis că reprezenta o avere! 

Mergând cu paşi mari prin hol spre lift, trecu destul de 
aproape de lady Selina şi de Miss Marple şi o salută pe cea 
dintâi. 

— Hello, lady Selina. Nu v-am mai văzut de când am fost la 
familia Cruft. Ce mai face familia Borzoi? 

— Ce dracu cauţi aici, Bess? 

— Locuiesc aici. Am venit cu maşina de la Land's End. Am 
făcut patru ore şi trei sferturi. Nu e rău. 

— Ai să te sinucizi într-una din zile. Sau ai să omori pe alţii. 

— O! Sper că nu'! 

— Dar de ce stai tocmai aici? 

Bess Sedgwick aruncă o privire iute în jur. Părea a 
înţelege surpriza bătrânei doamne şi a recunoaşte, cu un 
surâs ironic, că avea dreptate. 

— Cineva mi-a spus că ar trebui să încerc. Cred că-mi 
place. Tocmai am mâncat cea mai grozavă gogoaşă. 

— Draga mea, au şi muffins adevărate. 

— Muffins! Spuse lady Sedgwick pe gânduri. 

Da, părea că înţelesese - „muffins”! Dădu din cap şi se 
îndreptă spre Lift. 

— Ce fată extraordinară! Spuse lady Selina. Pentru ea ca 
şi pentru Miss Marple, orice femeie sub şaizec-de ani era o 
fată. Am cunoscut-o de copil. Nimeni n-o puter. Îmblânzi. A 
fugit cu un grăjdar irlandez, la vârsta de şaisprezece ani. 
Au izbutit s-o aducă înapoi -la timp sau poate nu chiar la 
timp. În orice caz, i-au dat bani grăjdarului şi au măritat-o 
repede cu bătrânul Coniston - cu treizeci de ani mai în 
vârsta decât ea - un moşneag îngrozitor, nebun după ea. 
Căsnicia n-a durat mult. A fugit cu Johnnie Sedgwick. Şi 
asta ar fi durat, dacă Johnnie nu şi-ar fi rupt gâtul sărind 
obstacole. Apoi s-a măritat cu Ridgway Becker, proprietarul 
american de yahturi. El a divorţat acum trei ani şi aud că ea 
s-a încurcat cu un şofer de curse automobilistice - un 
polonez sau aşa ceva. Nu ştiu dacă s-a măritat din nou sau 


nu. După divorţul de american, s-a întors la numele de 
Sedgwick. Umblă cu oamenii cei mai obişnuiţi. Se spune 
chiar că se droghează... Nu ştiu precis. 

— Mă întreb dacă e fericită, spuse Miss Marple. 

Lady Selina, care nu-şi pusese niciodată astfel de 
întrebări, păru cam mirată. 

— Are bani câţi vrea, presupun, spuse ea cam nesigură... 
Pensie alimentară şi toate astea. Bineînţeles că asta nu e 
totul. 

— Nu, desigur. 

— Şi de obicei are câte un bărbat - sau mai mulţi - pe 
care-i târâie după ea. 

— Da? 

— Unele femei, când ajung la o anumită vârstă, nu vor 
decât asta... Dar, într-un fel... 

Se opri o clipă. 

— Nu, spuse Miss Marple. Nu cred în bârfele astea. 

Unii ar fi râs cu îngăduinţă de vorbele acestei bătrâne de 
modă veche, care nu putea fi nicidecum o autoritate în ceea 
ce priveşte nimfomania, şi într-adevăr cuvântul ăsta n-ar fi 
fost întrebuințat de Miss Marple. Ea ar fi spus - „îndrăgeşte 
prea mult bărbaţii”. Lady Selina acceptă însă părerea ei ca 
o confirmare la ceea ce gândea şi ea. 

— Au fost mulţi bărbaţi în viaţa ei, insistă ea. 

— O da, cred, însă nu eşti de părere că bărbaţii au fost o 
aventură pentru ea, nu o nevoie? 

Şi-apoi, se gândea Miss Marple, care femeie ar veni la 
Bertram pentru o întâlnire cu un bărbat? Nu era locul 
potrivit. Dar pentru o fiinţă ca Bess Sedgwick ar putea fi, ar 
fi chiar motivul pentru care alesese acest hotel. 

Suspină ridicând ochii spre ceasul mare şi frumos ce se 
afla într-un colţ şi ticăia decorativ. Se ridică apoi, cu efortul 
obişnuit al persoanelor reumatice. Se îndreptă încet spre 
lift. Lady Selina aruncă o privire în jur şi se năpusti spre un 
domn mai în vârstă, ce părea să fi fost militar, care citea 
ziarul „Spectator”. 


— Ce bine-mi pare că vă revăd. Sunteţi generalul 
Arlington, nu-i aşa? 

Dar cu mare curtoazie, bătrânul domn negă a fi generalul 
Arlington. Lady Selina se scuză, dar nu se simţi deloc 
jenată. Combina miopia cu optimismul şi, fiindcă bucuria ei 
cea mai mare era să întâlnească vechi prietene şi 
cunoştinţe, făcea mereu asemenea greşeli. Multă lume 
greşea la fel ca ea, deoarece lumina era plăcut difuză şi 
redusă mult de abajururi. Dar nimeni nu se supăra, ba 
uneori păreau să se şi amuze. 

Miss Marple zâmbea în timp ce aştepta să coboare liftul. 
Aşa era SelinalVeşnic convinsă că recunoaşte pe toată 
lumea. Nu se putea lua la întrecere cu ea. O singură dată 
interpelese pe cineva, atunci când se adresase elegantului 
şi distinsului episcop de Westchester, spunându-i afectuos 
„dragă Robbie” şi acesta îi răspunsese la fel de afectuos, 
povestindu-i amintiri din copilăria lui petrecută într-un sat 
din Hampshire şi strigând vesel: „Fii crocodil, mătuşă Jane. 
Fii crocodil şi mănâncă-mă!” 

Liftul cobori şi liftierul, un bărbat de vârstă mijlocie, în 
uniformă, deschise uşa. Spre surpriza d-rei Marple, 
persoana care cobora efa Bess Sedgwick, pe care abia o 
văzuse urcând cu un minut sau două mai înainte. 

Şi apoi Bess Sedgwick nu făcu mai mult de un pas şi se 
opri brusc, atât de brusc încât o surprinse şi o făcu pe Miss 
Marple să ezite. Bess Sedgwick privea peste umărul ei atât 
de concentrată încât bătrâna doamnă întoarse capul. 

Comisionarul tocmai împingea cele două uşi turnante ale 
hotelului şi le ţiaea deschise spre a lăsa să intre două femei 
în hol. Una din ele era o doamnă aferată, de yârstă mijlocie, 
purtând o pălărie cam caraghioasă, cu flori violete, cealaltă 
era o fată înaltă, îmbrăcată simplu dar elegant, de vreo 
şaptesprezece sau optsprezece ani, eu păr lung, lins şi 
blond, de culoarea inului. 

Bess Sedgwick se stăpâni, se întoarse brusc şi intră înapoi 
în lift. Apoi se adresă d-rei Marple care o urmase, 


scuzându-se. 

— Îmi pare rău. Aproape că v-am lovit! Avea o voce caldă, 
prietenoasă. Mi-am amintit deodată că am uitat ceva. Pare 
absurd, dar în realitate nu e. 

— Etajul doi? Întrebă liftierul. Miss Marple zâmbi şi dădu 
din cap în semn că acceptă scuzele, ieşi din lift şi merse 
încet spre camera ei, gândindu-se cu plăcere la lucruri fără 
însemnătate pe care le rumega cum obişnuia adeseori. 

De pildă, ceea ce spusese lady Sedgwick nu era adevărat. 
Abia se urcase în camera ei, „şi-şi amintise probabil atunci 
că uitase ceva” (dacă era un adevăr în ceea ce spunea) şi 
coborâse să-l găsească. Sau poale coborâse să înlâlnească 
ori să caute pe cineva? Dacă era aşa, ceea ce a văzut când 
s-a deschis uşa liftului a speriat-o şi-a zdruncinat-o, încât s-a 
întors imediat în lift şi a urcat din nou tocmai spre a nu se 
întâlni cu persoana pe care o zărise. 

Trebuie să fi fost cele două doamne nou venite. Doamna de 
vârstă mijlocie şi fata. Mamă şi fiică? Nu, Miss Marple se 
gândi că nu erau marnă şi fiică. 

Chiar şi la Beriram, se gândi Miss Marple, din fericire se 
pot întâmpla lucruri interesante. 

CAPITOLUL 3 

— EH... Sunteţi colonelul Luscombe...? 

Femeia cu pălărie violetă era la recepţie. Domnişoara 
Gorringe îi zâmbea a bun venit şi un băiat, care aştepta 
ordinele ei, a fost trimis să-l caute, dar n-a mai trebuit să-şi 
îndeplinească însărcinarea deoarece chiar în acea clipă 
colonelul Luscombe în persoană intră în hol şi se apropie 
repede de recepţie.” 

— Bună ziua, doamnă Carpenter. li dădu politicos mâna şi 
se întoarse apoi spre fată. 

— Draga mea Elvira. Îi luă afectuos amândouă mâinile. 
Bine, bine, ce drăguţ! Splendid, splendid! Veniţi să slăm jos. 
Le conduse spre nişte scaune şi le pofti să şadă. Bine, bine, 
ce drăguţ, repetă el. 


Efortul pe care-l făcea vădea cât era de jenat. Nu putea să 
spună întruna ce drăguţ era. Cele două doamne nu-l ajutau 
deloc. Elvira zâmbea foarle dulce. Doamna Carpenter râse 
fără noimă, netezinduşi mănuşile. 

— Aţi călătorit bine, da? 

— Da, mulţumesc, spuse Elvira. 

— N-a fost ceaţă? Nimic de genul ăsta? 

— O, nu. 

— Am ajuns cu cinci minute mai devreme, spuse doamna 
Carpenter. 

— Da, da. Bine, foarte bine. Apoi, făcând un efort: 

— Sper că hotelul vă convine? 

— O, sunt sigură că e foarle bun, spuse doamna Carpenter 
privind bucuroasă în jurul ei. Foarte confortabil. 

— Mă tem că e cam de modă veche, zise colonelul 
scuzându-se. Cam mulţi bălrânei. Nici un fel de... Dans sau 
ceva asemănător. 

— Nu, presupun că nu, spuse Elvira. 

Ea aruncă o privire lipsită de expresie în jur. Într-adevăr, 
părea imposibil să asocieze holelul Beriram cu dansul. 

— Mă lem că sânl cam mulţi bălrânei, se repelă colonelul 
Luscombe. Ar fi lrebuil poale să vă duc într-un loc mai 
modern. Nu prea sunt la curent cu lucrurile astea, ştiţi. 

— E foarte drăguţ şi aici, spuse Elvira politicos. 

— E doar pentru câteva nopţi, continuă colonelul 
Luscombe. Mam gândit că am putea merge la un spectacol 
astă-seară. Un varieteu - rosti cuvântul cu oarecare 
îndoială, nesigur dacă folosea lermenul potrivit. „Lăsaţi-vă 
părul pe umeri, fetelor”. Sper că spectacolul ăsta vă 
convine... 

— Delicios! Exclamă d-na Carpenter. Vom petrece bine, nu, 
Elvira? 

— Foarte bine, spune Elvira nepăsătoare. 

— Şi după asia vom lua masa? La Savoy? 

D-na Carpen ler exclamă din nou. Aruncând o privire spre 
Elvira, colonelul Luscombe-se mai învioră puţin. ] se păru 


mulţumilă, cu loaie că părea holărâlă să nu exprime mai 
mull decât o încuviinţare politicoasă la cele ce spunea 
doamna Carpenter. „Şi are perfectă dreptate!” se gândi în 
sinea lui. 

Se adresă doamnei Carpenter: 

— Poate că vreţi să vă vedeţi camerele... Dacă vă plac şi 
dacă aveţi tot... 

— O, sunt sigură că totul e în regulă. 

— Ei bine, dacă nu vă place ceva, putem cere să se facă 
modificări. Sunt cunoscut aici foarte bine. 

D-ra Gorringe, care era de serviciu, se arătase foarte 
primitoare. Camerele 28 şi 29, la etajul doi, cu baie alături. 
— Mă duc sus să despachetez, spuse doamna Carpenter. 
Poate că tu, Elvira, şi colonelul Luscombe doriţi să staţi 

puţin de vorbă. 

Are tact.se gândi colonelul Luscombe. Puţin cam 
insistentă, poate, dar oricum scăpăm câtva timp de ea. Cu 
toate că nu avea habar despre ce ar putea vorbi cu Elvira. 
O fată cu maniere frumoase, dar nu era obişnuit cu tinerele 
fete. Nevasta lui murise la naştere şi copilaşul, un băiat, 
fusese crescut de familia ei, în timp ce o soră mai mare de-a 
lui venise să-i-conducă gospodăria. Fiul său se însurase şi 
plecase să locuiască în Kenya iar cei trei nepoţei - aveau 
unsprezece, cinci şi doi ani şi jumătate - îl distraseră, la 
ultima lor vizită, vorbindu-i despre fotbal, despre ştiinţa 
spaţială, despre trenuri electrice, şi le dăduse voie să-i 
călărească piciorul. Asta era uşor! Dar cu fetele tinere? 

O întrebă pe Elvira dacă ar dori să bea ceva. Era tocmai 
să-i propună un suc de lămâie, bere de ienupăr sau 
oranjadă, când Elvira i-o luă înainte: 

— Da, mulţumesc, aş vrea un gin cu vermut. 

Colonelul Luscombe o privi cam cu îndoială. Nu-şi 
închipuise că fetele de - cât o fi având - şaisprezece, 
şaptesprezece ani beau gin cu vermut. Dar se linişti, 
gândindu-se că Elvira ştie să păstreze o oarecare bună 


cuviinţă. Comandă gin cu vermut şi un sherry sec, îşi drese 
glasul şi o întrebă: 

— Cum a fost în Italia? 

— Foarte frumos, mulţumesc. 

— Şi-acolo, unde-ai stat, la contesa aceea -cum o cheamă? 
Nu era prea mohorât? 

— E cam severă. Dar asta nu m-a supărat... 

EI o privi, nefiind prea sigur dacă răspunsul ei nu era uşor 
ambiguu. 

Apoi îi spuse - bâlbâindu-se puţin - dar mai firesc decât 
înainte: 

— Mă tem că nu ne cunoaştem atât de bine cât ar trebui, 
eu fiindu-ţi tutore şi naş. E greu pentru mine, ştii - e greu 
pentru un bărbat, un bătrân singuratic ca mine... Să ştie ce 
şi-ardori o fată. Vreau să spun, ce-ar trebui să facă o fată. 
Şcoală, şi după şcoală - ceea ce pe vremea mea se numea 
un finisaj. Cred însă că acum totul e mai serios. Cariere, nu- 
i aşa? Slujbe? Toate astea? Va trebui să discutăm toate 
astea într-o zi. Ai dori să faci ceva în mod special? 

— Cred că voi urma un curs pentru secretara, răspunse 
Elvira fără entuziasm. 

— O, vrei să fii secretară? 

— Nu în mod special... 

— Aşa, bine, atunci... 

— Cu asta porneşti la început, explică Elvira. 

Colonelul Luscombe avea ciudatul simţământ că i se dădea 
de înţeles să-şi vadă de treabă. 

— Verii mei, familia Melford. Crezi că o să-ţi placă să stai la 
ei? Dacă nu... 

— Da. Îmi place mult Nancy. Şi verişoara Mildred e foarte 
drăguță. 

— Atunci e în regulă? ** Absolut, pentru moment. 

Luscombe nu ştia ce să spună, în timp ce el se gândea ce 
să mai zică, Elvira începu să vorbească. Cuvintele ei erau 
simple şi directe. 

— Am ceva bani? 


EI şovăi iar, înainte de a răspunde, şi o studie cu atenţie. 
Apoi spuse: 

— Da, ai o mulţime de bani. Adică, îi vei avea la vârsta de 
douăzeci şi unu de ani. 

— Cine are acum aceşti bani? El zâmbi: 

— Sunt păstraţi la bancă pentru tine; în fiecare an se 
scade o sumă din acest venit pentru întreţinerea şi educaţia 
ta. 

— Şi dumneata eşti custodele? 

— Unul dintre ei. Suntem trei. 

— Ce se întâmplă dacă eu mor? 

— Lasă, lasă, Elvira, nu vei muri. Ce prostie! 

— Sper că nu - dar nu se ştie niciodată, nu-iaşa.? 1 Un 
avion s-a prăbuşii chiar săptămâna trecută şi toţi au murit. 

— Ei, asta nu ţi se va întâmplă ţie, spuse Luscombe 
hotărât. 

— Dar nu poţi să ştii precis, spuse Elvira. Mă tot întreb 
cine ar căpăta banii mei dacă aş muri? 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse colonelul iritat. De 
ce mă întrebi? 

— Ar putea să fie interesant, spuse Elvira pe gânduri. Mă 
întrebam dacă cineva ar profita dacă m-ar ucide. 

— Serios, Elvira! E o discuţie absolut inutilă. Nu pot 
înţelege de ce te frământă asemenea lucruri. 

— O, nişte idei de-ale mele. Aş vrea să ştiu cum stau cu 
adevărat. 

— Te gândeşti cumva la „Mafia” - sau la ceva de felul ăsta? 

— O, nu. Asta ar fi o prostie. Cine ar/căpăta banii mei dacă 
m-aş mărita? 

— Presupun că soţul tău. Dar zău... 

— Eşti sigur de asta? 

— Nu. Nu sunt deloc sigur. Depinde de ce hotărăsc 
custozii tăi. Dar nu eşti măritată, aşa că de ce te frămânţi? 

Elvira nu răspunse. Părea cufundată în gânduri. În sfârşit 
ieşi din transa ei şi întrebă: 

— O vezi vreodată pe mama? 


— Uneori. Nu prea des. 

— Unde-i acum? 

— În străinătate. 

— Unde în străinătate? 

— Franţa, Portugalia. Nu ştiu precis. 

— Vrea uneori să mă vadă? 

Privirea ei limpede o întâlni pe-a lui. El nu ştia ce să-i 
răspundă. Era oare momentul să-i spună adevărul? Să 
rămână iarăşi nedesluşit? Să spună o minciună sfruntată? 
Ce putea spune unei fete care punea o întrebare atât de 
simplă, când răspunsul era atât de complicat? Nefericit, îi 
răspunse: 

— Nu ştiu. 

— Ochitei îl cercetau cu seriozitate. Luscombe se simţea 
total stingherit, încurcase totul. Desigur că e surprinsă, 
probabil că se mira de el. Orice fată s-ar mira. 

Spuse: 

— Nu trebuie să te gândeşti... Vreau să zic, că e greu de 
explicat. Vezi, mama ta e altfel decât... 

Elvira dădu energic din cap. 

— Şttu. Citesc mereu în ziare despre ea. E cu totul 
deosebită, nu-i aşa? De fapt e o fiinţă absolut minunată. 

— Da, încuviinţă colonelul. Asta e drept. E un om 
excepţional. Făcu o pauză, apoi continuă: Dar un om 
excepţional e adeseori... Se opri şi o luă altfel: nu-i 
întotdeauna o fericire să ai un om excepţional ca mamă. Poţi 
să mă crezi, fiindcă îţi spun adevărul. 

— Nu prea îţi place să-mi spui adevărul, nu-i aşa? Cred 
însă că ceea ce mi-ai spus acum e adevărat. 

Şedeau amândoi şi priveau fix uşile mari, turnante, 
încadrate în alamă, ce duceau spre lumea din afară. 

Deodată uşile fură împinse cu violenţă - o violenţă 
neobişnuită la hotelul Bertram -şi intră un tânăr care 
înainta drept spre masa de recepţie. Purta o haină neagră 
de piele. Vitalitatea lui era atât de puternică încât făcea ca 
hotelul să pară, prin contrast, un muzeu. Clienţii semănau 


acum cu nişte relicve prăfuite. El se aplecă spre domnişoara 
Gorringe şi întrebă: 

— Lady Sedgwick locuieşte aici? D-ra Gorringe de data 
asta nu mai zâmbi primitor. Ochii ei scăpărau. Răspunse: 

— Da. Apoi, cu o rea-voinţă decisă, întinse mâna spre 
telefon. Doriţi să...? 

— Nu, spuse tânărul. Nu vreau decât să-i las un bilet. 

Îl scoase dinir-un buzunar al hainei sale de piele şi ii 
lunecă pe tejgheaua de mahon. 

— Voiam numai să mă asigur că ăsta-i hotelul în care 
locuieşte. Părea să existe o oarecare neîncredere în voce în 
timp ce privi în jur, apoi se îndreptă spre ieşire. Privirile 
sale trecură cu nepăsare peste cei din hol. Trecură şi peste 
Luseombe şi Elvira, în acelaşi fel, şi Luseombe se înfurie pe 
neaşteptate. „Naiba să-l ia! Gândi el. Elvira e o fată 
frumoasă. Când eram tânăr, aş fi observat o fată drăguță, 
mai cu seamă printre atâtea fosile”. Dar tânărul nu părea să 
aibă priviri de risipit pentru fete drăguţe. Se întoarse la 
recepţie şi întrebă, ridicând tonul uşor ca să atragă atenţia 
d-rei Gorringe: 

— Ce număr de telefon aveţi aici? 1129, nu-i aşa? 

— Nu, spuse d-ra Gorringe. 3925. 

— Regent? 

— Nu. Mayfair. 

Tânărul dădu din cap. Apoi păşi grăbit spre uşă şi ieşi, 
trântind-o în urma lui, în aceeaşi manieră explozivă ca 
atunci când intrase. 

Cei prezenţi răsuflară uşuraţi şi îşi reluară cam greu 
conversațiile întrerupte. 

— Ei bine, spuse colonelul Luseombe pe neaşteptate de 
parcă nu-şi găsea cuvintele. Ei, bine! Tinerii ăştia din zilele 
noastre... 

Elvira zâmbea. 

— L-ai recunoscut, nu? Întrebă ea. Ştiţi cine este? Vorbea 
cu un ton uşor îngrozit. Continuă ca să-l lumineze. E 
Ladislaus Malinowski. 


— Hm, individul acela. Numele îi păru oarecum cunoscut 
colonelului Luseombe. Şofer de curse. 

— Da. Campion mondial doi ani la rând. A avut un accident 
grav acum un an. A fost rănit rău. Dar cred că acum 
conduce iar. Ea ridică capul să asculte. E o maşină de curse 
pe care o conduce acum. 

Duduitul motorului pătrunsese în hotelul Bertram de afară 
din stradă. Colonelul Luseombe înţelese că Ladislaus 
Malinowski era unul dintre eroii Elvirei. Bun, se gândi el. 
Mai bine ăsta decât unul dintre cântăreții aceia pop sau tip 
beatles, cu părul lung sau cum îşi mai zic. Luseombe avea 
vederi învechite despre tineri. 

Uşile turnante se deschiseră iar. Atât Elvira cât şi colonelul 
Luseombe s-au uitat cu încordare, dar hotelul revenise la 
normal. Intrase doar un preot bătrân, cu părul alb. Se opri 
o clipă să privească cu un aer uşor uimit în jur, ca unul care 
nu izbuteşte să-şi dea” eama unde se află şi cum de-a ajuns 
aici. Asta i se mai întâmplase canonicului Pennyfather. 1 se 
întâmpla în tren, când nu-şi amintea de unde venea şi unde 
se ducea sau de ce plecase de acasă! I se * întâmplase când 
mergea pe stradă, i se întâmplase când se afla într-un 
comitet. I se întâmpla chiar în amvonul catedralei unde 
oficia, când nu-şi mai amintea dacă ţinuse predica ori dacă 
era pe cale s-o ţină. 

— Cred că-l cunosc pe bătrânelul acesta, spuse Luseombe, 
privindu-l atent. Cine-o fi, oare? Vine des aici. Abercrombie? 
Arhidiaconul Abercrombie nu, nu e Abercrombie, cu toate 
că seamănă puţin cu Abercrombie. 

Elvira îi aruncă canonicului Pennyfather o privire lipsită de 
interes, în comparaţie cu pilotul de curse, nu prezenta nici 
un fel de atracţie. N-o interesau clericii de loc, cu toate că 
de când fusese în Italia avea un fel de admiraţie pentru 
cardinali, pe care cel puţin îi găsea pitoreşti. 

Obrazul canonicului Pennyfather se lumină şi el dădu din 
cap bucuros. Recunoscuse locul în care se afla. Desigur, la 
hotelul Bertram; unde avea să petreacă o noapte în drum 


spre - ia să vedem, oare unde se ducea? Chadminster? Nu, 
nu, de acolo tocmai venea. Se ducea - desigur - la 
Congresul din-Lucerna. Păşi înainte, încântat, spre recepţie 
şi d-ra Gorringe îl salută cu multă căldură. 

— Mă bucur că vă văd, canonic Pennyfather. Ce bine 
arătaţi! 

— Mulţumesc - vă mulţumesc. Am fost foarte răcit 
săptămâna trecută, dar acum mi-a trecut. Aveţi o cameră 
pentru mine. Cred că v-am scris, nu? 

D-ra Gorringe îl linişti. 

— Desigur, părinte Pennyfather, am primit scrisoarea 
dumneavoastră. V-am rezervat numărul 19, camera pe care 
aţi avut-o data trecută. 

— Mulţumesc, mulţumesc. Să vedem, da, am nevoie de ea 
pentru patru zile. De fapt plec la Lucerna şi voi lipsi o 
noapte, dar vă rog să reţineţi camera. Am să las aproape 
toate lucrurile aici şi voi lua doar o valiză mică cu mine, în 
Elveţia. Cred că nu aveţi nimic împotrivă? 

D-ra Gorringe îl linişti din nou. 

— Totul va fi în regulă. Ne-aţi explicat foarte clar în 
scrisoare. Alţi oameni n-ar fi folosit cuvântul „elar”, ci ar fi 
spus „pe îndelete”, deoarece el trimisese o scrisoare foarte 
lungă. 

Liniştit pe deplin acum, canonicul Pennyfather a răsuflat 
uşurat şi fu transportat, împreună cu bagajele sale, la 
camera 19. 

În camera 28, d-na Carpen ter îşi scoase de pe cap 
coroana de violete şi-şi aşeză cu grijă cămaşa de noapte pe 
perna de pe pat. Ridică ochii când o auzi pe Elvira intrâpd. 

— Ah, ai venit, draga mea. Vrei să-ţi ajut la despachetat? 

— Nu, mulţumesc, spuse Elvira politicos. Nu voi 
despacheta prea multe, ştii. 

— Ce dormitor preferi? Baia se află între amândouă. Le- 
am spus să-ţi pună bagajele în camera mai îndepărtată. Mă 
gândeam că asta ar putea fi cam zgomotoasă. 


— Foarte amabil din partea dumitale, spuse Elvira cu 
vocea ei indiferentă. 

— Eşti sigură că nu vrei să te ajut? 

— Nu, mulţumesc, nu vreau. Cred că aş putea face o baie. 

— Da, cred că e o idee foarte bună. Vrei să faci baie 
prima? Pentru că eu aş vrea să termin cu aranjatul 
lucrurilor. 

Elvira dădu din cap. Intră în baia alăturată, închise uşa în 
urma ei şi trase zăvorul. Se duse în camera ei, deschise 
valiza şi aruncă câteva lucruri pe pat. Apoi se dezbrăcă, îşi 
puse un capot, intră în baie şi deschise robinetele. Se 
întoarse în cameră şi se aşeză pe pat lângă telefon. Ascultă 
o clipă, două, să vadă dacă nu va fi deranjată, apoi ridică 
receptorul. 

— Aici camera 29. Puteţi să-mi daţi Regent 1129, vă rog. 

CAPITOLUL 4 

În INTERIORUL Scotland Yardu-lui tocmai avea loc o 
şedinţă. Nu era o conferinţă formală. Şase sau şapte 
bărbaţi şedeau în jurul unei mese şi fiecare dintre cei şase 
bărbaţi era un om cu oarecare greutate în specialitatea sa. 
Subiectul care solicita atenţia acestor apărători ai legii era 
unul ce căpătase o însemnătate teribilă în ultimii doi, trei 
ani. Viza o ramură a crimei în creştere neliniştitoare. 

Tâlhăria pe scară mare se extindea. Bănci atacate, salarii 
furate, bijuterii trimise prin poştă sustrase, trenuri prădate. 
Nu trecea o lună în care să nu aibă loc o lovitură 
nemaipomenit de îndrăzneață, operată cu deplin succes. 

Şir Ronald Graves, comisar şef la Scotland Yard, prezida în 
fruntea mesei. După obiceiul său, mai mult asculta decât 
vorbea, în conferinţă nu s-au prezentat nici un fel de 
rapoarte oficiale de această dată. Ele aparţineau rutinei 
obişnuite a C. I. D. Reuniunea de faţă era însă o consultare 
la nivel înalt, o adâncire generală a ideilor între oameni ce 
priveau situaţiile din diferite puncte de vedere. Şir Ronald 
Graves examina cu atenţie micul său grup, apoi făcu semn 
cu capul către un bărbat din partea cealaltă a mesei. 


— Ei bine, Părinte, spuse el, să auzim câteva bancuri 
deştepte... Omul căruia i se adresase cu „Părinte” era 
inspectorul şef Fred Davy. Se afla în preajma pensionării şi 
părea chiar mai în vârstă decât era. De aici porecla sa de 
„Părinte”. Era corpolent şi avea un fel de a fi atât de bonom 
şi de amabil, încât mulţi criminali fuseseră decepţionaţi 
constatând că putea fi un om mai puţin sociabil şi drăguţ 
decât păruse la început. 

— Da, Părinte, spune-ne părerea dumitale, interveni alt 
inspector şef. 

— E o treabă serioasă, spuse inspectorul şef Davy, cu un 
suspin adânc. Da, serioasă. Poate din ce în ce mai serioasă. 

— Când afirmi asta, vrei să spui că numărul infractorilor e 
în creştere? 

— Da, asta vreau să spun. 

Un alt poliţist, Comstock, cu o faţă ascuţită de vulpe şi ochi 
ageri, îl întrerupse: 

— Eşti de părere că e în avantajul lor? 

— Da şi nu, spuse Părintele. Ar putea fi un dezastru. Dar 
până în prezent, lua-i-ar dracu, ştiu să ţină bine totul sub 
control. 

Superintendenlul Andrews, un om blond şi subţirel, cu un 
aer visător, le atrase atenţia: 

— M-am gândit întotdeauna că e mai bine să dirijezi o 
afacere mare. Dacă e bine condusă şi are măsură potrivită, 
are câştigul asigurat, însă dacă o ramifici, o faci să crească 
şi îi sporeşti per- 31 

Sonalul, s-ar putea să meargă deodată prost şi să se dea 
de-a dura. Acelaşi lucru se întâmplă cu un lanţ mare de 
prăvălii. Sau cu un imperiu în industrie. Dacă e destul de 
mare, va reuşi. Dacă nu-i destul de mare, nu are şanse. 
Fiecare lucru trebuie să aibă mărimea potrivită. Dacă are 
mărimea potrivită şi e bine administrat, ajunge în topuri. 

— Şi cam cât crezi tu că se-ntinde povestea asta? Îl întrebă 
aspru Şir Ronald. 


— Mai mult decât am crezut noi la început, spuse 
Comstock. Un om cu aspect sever, inspectorul McNeill, 
întări: 

— E adevărat că ia amploare. Părintele are dreptate. 
Creşte tot timpul. 

— Poate că-i bine, spuse Davy. Poate că va creşte un pic 
prea repede şi le va scăpa din mână. 

— Întrebarea e, Şir Ronald, spuse McNeill, pe cine 
înhăţăm şi când? 

— Sunt vreo duzină pe care i-am putea prinde, arătă 
Comstock. Grupul lui Harris e şi el amestecat, o ştim prea 
bine. Mai există un loc vulnerabil, jos la Lutton-way. Garajul 
acela de la Epsom, o cârciumă lângă Maidenhead şi o fermă 
pe Marea şosea a Nordului. 

— Merită vreunul să fie luat în consideraţie? 

— Nu prea cred. Mărunţişuri. Oameni de legătură. Inele 
dintr-un lanţ, ici şi colo. Un loc unde se preschimbă maşinile 
furate şi se vând repede; o cârciumă respectabilă, unde se 
aduc mesaje; o prăvălie de haine vechi unde îţi poţi schimba 
înfăţişarea, un costumier de teatru în East End, care îi 
ajută. Cu toţii oameni plătiţi. Plătiţi bine, dar în realitate n- 
au habar de ce se petrece! 

Superintendentul Andrews, visătorul, spuse şi el: 

— Avem de-a face cu câteva creiere inteligente, încă nu le- 
am dibuit. Cunoaştem câteva din filierele lor şi asta-i tot. 
Cum vă spuneam, grupul lui Harris e şi el băgat, şi finanţele 
lor le administrează Marks. Contractele străine se fac prin 
Weber, dar el e un simplu agent, în realitate, nu putem 
acuza de nimic pe niciunul dintre ei. Ştim că au cu toţii 
mijloace de a menţine legătura între ei şi cu diferite 
sucursale ale concernului, damu ştim exact cum 
procedează, îi urmărim şi îi spionăm şi ei ştiu că o facem. 
Undeva există un mare cuib central. Ce vrem noi, e să 
ajungem la conducători. 

Comstock observă: 


— E ca o reţea uriaşă. Sunt de acord că undeva trebuie să 
existe un cartier general al operaţiunilor. Un loc unde se 
întocmeşte, detaliat şi bine organizat, planul fiecărei 
lovituri. Undeva un om concepe acţiunea şi emite o 
circulară de lucru pentru Operaţiunea Poştă sau 
Operaţiunea Salarii. Ăştia sunt oamenii pe care trebuie să 
punem mâna. 

— S-ar putea să nu fie nici măcar în ţară, spuse Părintele 
cu linişte în glas. 

— Nu cred că e adevărat. Poate că sunt undeva într-un 
iglou sau într-un cort în Maroc sau într-un castel în Elveţia. 

— Nu cred de loc în aceste minţi de maeştri, spuse McNejll 
scuturând din cap: toate astea sunt frumoase într-o 
poveste. Trebuie să existe un şef, desigur, dar nu cred într- 
un „Maestru criminal”. Aş spune mai curând că există un 
comitet mic de conducere foarte inteligent în spatele 
acestor crime. Sunt plănuite la un centru, cu un preşedinte. 
Au dat de un sistem bun şi-şi îmbunătăţesc întruna tehnica. 
Şi totuşi... 

— Da? Spuse Şir Ronald, încurajându-l. 

— Chiar şi într-o echipă foarte restrânsă există probabil 
sacrificați. Ceea ce numesc principiul rusesc. Din când în 
când, dacă simt că le dăm de urmă, aruncă pe unul dintre ai 
lor, unul pe care îşi pot permite să-l arunce. 

— Pot îndrăzni să facă asta? N-ar fi un risc prea mare? 

— Se poate face în aşa fel încât cel ce cade nici nu-şi dă 
seama că a fost împins. Ar crede pur şi simplu că a căzut 
singur. Şi ar sta liniştit pentru că s-ar gândi că va fi plătit 
dacă tace. Şi-ar avea dreptate. Au o groază de bani şi-şi pot 
permite să fie generoşi. Familia lui ar fi întreţinută, în cazul 
când are una, cât timp se află în închisoare. Poate că i s-ar 
aranja şi o evadare. 

— Am avut prea multe evadări din astea, spuse Comstock. 

— Cred că vă daţi seama, spuse Şir Ronald, că nu are rost 
să reluăm toate aceste presupuneri. Spunem mereu acelaşi 
lucru. 


McNeill râse. 

— Ei bine... Şir Ronald se gândi o clipă, suntem cu toţii de 
acord, în linii mari, spuse el încet. Suntem de acord cu ceea 
ce avem de făcut şi ceea ce încercăm să facem. Cred că ar fi 
profitabil să ne ocupăm puţin şi de lucruri mai mărunte, 
lucruri de mai mică însemnătate, dar care sunt un pic mai 
neobişnuite. E greu de explicat ce vreau să spun, dar e ceva 
ca în cazul Culver, de. Acum câţiva ani. O pată de cerneală. 
Vă amintiţi? O pată de cerneală în jurul unei găuri de 
şoarece. Gândiţi-vă, cui i-ar veni în gând să toarne o sticlă 
de cerneală în gaura unui şoarece. Nu părea important. Nu 
reuşeam să găsim o explicaţie, dar când ani dat de ea, ne-a 
condus spre ceva. Astea sunt lucrurile la care mă refer. 
Lucruri stranii. Să nu vă sfiiţi să raportați, dacă daţi peste 
ceva anost şi totuşi neobişnuit. Fleacuri, dacă vreţi, dar 
enervante pentru că nu se potrivesc cu ce căutăm noi. Văd 
că Părintele e de acord. 

— Sunt absolut de acord cu dumneavoastră, spuse 
inspectorulşef Davy. Haideţi, băieţi, încercaţi să găsiţi ceva! 
Chiar dacă n-ar fi decât un bărbat care poartă o pălărie 
caraghioasă. 

Nu răspunse nimeni. Cu toţii păreau nesiguri şi plini de 
îndoială. 

— Haide, spuse Părintele, mă bag eu primul să vă 
povestesc o istorie curioasă, într-adevăr, dar ca să vedeţi 
cum stau uneori lucrurile. Atacul de la London and 
Metropolitan Bank. Sucursala din strada Cormolly. Vă 
aduceţi aminte? Am făcut atunci o listă întreagă cu 
numerele, culorile. Şi mărcile automobilelor. Am apelat la 
toată lumea ca să ne ajute. Ni s-a răspuns - şi încă cum! O 
sută cincizeci de informaţii care ne-au indus în eroare! Până 
la urmă, prin eliminare, am ajuns la şapte maşini care 
fuseseră văzute în vecinătate, şi oricare dintre ele ar fi 
putut avea legătură cu atacul banditesc. 

— Da, spuse Şir Ronald, continuă! 


— Au fost una sairdouă maşini pe care nu le-am putut 
identifica. Se părea că numerele fuseseră schimbate. Nimic 
neobişnuit. Se întâmplă adesea. Până la. Urmă le-am 
descoperit pe toate. Vă voi da un exemplu. Un Morris 
Oxford limuzină neagră, numărul CMG 256, văzută de un 
ofiţer de poliţie. El susţinea că maşina fusese condusă de 
domnul judecător Ludgrove. 

Privi în jur. Era ascultat, dar fără prea mult interes. 

— Ştiu, continuă el, era o greşeală ca de obicei. Domnul 
judecător Ludgrove e un bătrânel de vază, urât ca păcatul. 
Dar nu putea fi judecătorul Ludgrove, deoarece exact în 
timpul acela se găsea în tribunal. E proprietarul unui 
Morris Oxford, dar numărul maşinii lui nu este CMG 256. 
Privi iar în jurul său. În regulă, veţi zice, totul era fără rost. 
Dar ştiţi care era acest număr? CMG 265. Destul de 
aproape, nu-i aşa? O greşeală pe care o poţi face când 
încerci să-ţi aminteşti numărul unei maşini. 

— Îmi pare rău, spuse Şir Ronald, nu văd... 

— Într-adevăr, ' spuse inspectorul-şef Davy, nu e nimic de 
văzut, nu? Numai că prea semăna numărul 265 cu 256 
CMG. O perfectă coincidenţă ca un Morris Oxford, de 
aceeaşi culoare, având numărul greşit doar cu o cifră, şi cu 
un om înăuntru care să semene exact cu proprietarul 
maşinii. 

— Vrei să spui...? 

— O diferenţă doar de o cifră. „O greşeală făcută 
dinadins”. Aşa părea. 

— Regret, Davy, dar tot nu pricep. 

— O! Nu cred că-i ceva de priceput în treaba asta. O 
maşină Morris Oxford CMG 265 trece de-a lungul străzii, 
exact la două minute şi jumătate după ce banca a fost 
prădată. Şi înăuntru, polițistul recunoaşte pe domnul 
judecător Ludgrove. 

— Vrei să spui că era cu adevărat domnul judecător 
Ludgrove? Haida de, Davy! 


— Nu, nu vreau să spun că era judecătorul Ludgrove şi că 
era amestecat în prădarea băncii. Locuia în hotelul 
Bertram, pe Pond Street, şi era la tribunal în timpul 
atacului. Totul a fost dovedit. Vreau să spun că numărul 
maşinii, marca de fabricaţie şi, identificarea făcută de un 
ofiţer al poliţiei care-l cunoaşte bine din vedere pe bătrânul 
Ludgrove, sunt coincidenţe care ar trebui să însemne ceva. 
Dar se pare că nu înseamnă nimic. Păcat! 

Comstock se mişcă jenat. 

— A mai fost un caz care seamănă un pic cu ăsta, în 
legătură cu afacerea aceea cu bijuterii din Brighton. Era 
vorba despre un bătrân amiral sau cam aşa. Am uitat 
numele lui. O femeie l-a identificat cu certitudine, afirmând 
că l-a văzut la faţa locului. 

— Şi nu fusese? 

— Nuj se afla la Londra în noaptea aceea. Fusese la un 
dineu oferit de marină, sau aşa ceva, cred. 

— Locuise la clubul său? 

— Nu, la un hotel - cred că acela care l-aţi menţionat 
adineauri, Părinte. Bertram - nu-i aşa? Un loc liniştit. O 
mulţime de ofiţeri pensionari se duc acolo, cred. 

— Hotelul Bertram! Spuse inspectorul-şef Davy, pe 
gânduri. 

CAPITOLUL 5 

MISS MARPLE se trezi devreme pentru că aşa obişnuia, îi 
plăcea şi patul. Era foarte confortabil. 

Cu paşi mărunți, se îndreptă spre fereastră şi trase 
perdelele, dând voie luminii palide a zilei londoneze să 
pătrundă. 'Iotuşi, nu stinse încă lumina electrică, îi 
dăduseră un dormitor foarte frumos, cu toiul în tradiţia 
hotelului Bertram. Tapet cu trandafiri, un scrin încăpător 
din mahon lustruit - o masă de toaletă care se asorta cu el. 
Două scaune drepte şi un scaun uşor de o înălţime 
rezonabilă faţă de podea. O uşă conducea spre baia 
modernă, dar tapetată cu trandafiri, evitând astfel impresia 
unei igiene prea debile. 


Miss Marple se culcă din nou, îşi aşeză pernele, privi la 
ceas, era şapte şi jumătate, îşi luă cărticica de rugăciuni ce 
o însoțea întotdeauna şi începu să citească o pagină şi 
jumătate, porţia pentru ziua aceea. Apoi îşi luă andrelele şi 
începu să tricoteze, mai întâi încet, deoarece degetele îi 
erau ţepene şi reumatice când se trezea, da* foarte curând 
ritmul crescu şi degetele nu-i mai erau atât de rigide şi nu o 
mai dureau. 

— Încă o zi! Îşi spuse Miss Marple, întâmpinând-o cu 
plăcerea, blândă obişnuită, încă o zi - şi cine ştie ce mai 
putea aduce? 

Relaxându-se, Miss Marple lăsă lucrul din mână şi dădu 
voie gândurilor să se depene alene... Selina Hazy... Ce 
căsuţă drăguță avusese în St. Mary Mead! Şi-acum cineva îi 
pusese un acoperiş verde atât de urât... Muffins... Turiiţele 
acelea... Prea se risipea untul... Dar erau foarte bune... Şi 
ce nostim că serveau cake cu chimion! Nu se aşteptase nici 
o clipă ca lucrurile să se petreacă exact aşa ca pe vremuri... 
Pentru că, la urma urmei... Timpul nu stă pe loc... Şi ca să-l 
faci să stea pe loc, trebuie să cheltuieşti o mulţime de 
bani... În tot hotelul nu era nimic fabricat din plastic...! 
Probabil că le convenea, se gândea ea. Întoarcerile în trecut 
aveau pitorescul lor... Oamenii preferau acum trandafirii 
demodaţi şi dispreţuiau ceaiurile hibride...! Nimic nu părea 
real aici... Mă rog, şi de ce să pară? Erau cincizeci - nu - la 
drept vorbind, şaizeci de ani de când locuise aici. Şi nu i se 
părea real, pentru că se aclimatizase cu „anul Domnului” 
care era în curs. Aici totul îţi dădea prilejul să te gândeşti la 
atâtea şi atâtea lucruri... Atmosfera şi oamenii... Degetele 
d-rei Marple împinseră cât colo lucrul. 

— Lacune, spuse ea cu voce tare... Cred că există goluri şi 
sunt destul de greu de explicat... 

Poate din cauza asta încercase acel simţământ de nelinişte 
în noaptea trecută? Senzaţia aceea că ceva nu era în 
regulă... 


Persoanele acelea mai toate în vârstă - care semănau atât 
de bine cu cei pe care îi întâlnise aici cu cincizeci de ani în 
urmă. Atunci toţi fuseseră naturali - acum însă nu păreau 
foarte naturali. Oamenii mai în vârstă din zilele noastre nu 
aduc cu bătrânii de atunci - au o privire absorbită de griji 
domestice, cărora le fac cu greu faţă, sau de nu, sunt activi 
şi aleargă pe la fel de fel de comitete încercând să pară 
aferaţi şi competenţi, ori îşi vopsesc părul într-p nuanţă 
albastră, sau poartă peruci, iar mâinile lor nu seamănă de 
loc cu mâinile de care îşi amintea, mâini delicate, 
transparente - erau asprite de spălatul cu detergenţi... 

lată de ce - ei bine - oamenii aceştia nu păreau reali. Dar 
era vădit că existau. Selina Hazy exista doar. Şi bătrânelul 
acela prezentabil, cu aspect de militar, din colţ, era şi el real 
- îl întâlnise o dată, cu toate că nu-şi mai amintea numele lui 
- şi episcopul (dragul de Robbie!) care murise. 

Mis& Marple îşi privi ceasul. Era opt şi jumătate. Ora 
micului dejun. 

Citi instrucţiunile hotelului. Tipărite cu litere mari şi 
frumoase, încât nu aveai nevoie să-ţi pui ochelarii. 

Prânzurile puteau fi comandate prin telefon, cerând 
„Serviciul în cameră”, sau apăsând pe butonul cu eticheta 
„cameristă”. 

Miss Marple apăsă pe buton. Se fiştâcea întotdeauna când 
vorbea cu „Serviciul în cameră”. 

Rezultatul a fost excelent. Auzi îndată o ciocănitură în uşă 
şi intră o cameristă foarte prezentabilă. Era într-adevăr o 
cameristă, dar nu părea reală, purtând o rochie imprimată, 
de culoare lavandă, în dungi, şi chiar o boneţică proaspăt 
spălată şi scrobită. Avea obrajii zâmbitori şi trandafirii ai 
unei fete de la ţară (unde găseau astfel de oameni?) 

Miss Marple îşi comandă micul dejun. Ceai, ochiuri fierte 
în apă, cornuri proaspete. Camerista era atât de stilată 
încât nici nu pomeni de supă de cereale sau de suc de 
portocale. 


După cinci'minute, micul dejun fu adus. O tavă încăpătoare 
cu un ceainic pântecos, lapte gros ca smântâna şi o cană de 
argint cu apă fierbinte. Pe pâinea prăjită erau două ouă 
făcute ochiuri, dar fierte bine şi acoperite cu albuşul lor 
coagulat, nu gloanţe tari şi în cupe de cositor, un cocoloş de 
unt, de mărime respectabilă, ştampilat cu o păpădie. 
Marmeladă, miere şi gem de căpşuni. Cornuri cu aspect 
delicios, nu din acelea tari şi cu miezul ca hârtia - miroseau 
a pâine proaspătă (cel mai delicios miros din lume!) Mai 
erau un măr, o pară şi o banană. 

Delicat dar cu încredere, Miss Marple a înfipt cuțitul. N-a 
fost dezamăgită. Ţâşni un gălbenuş bogat şi galben-roşcat, 
gros ca o cremă. Ouă adevărate! 

Totul era fierbinte. Nici ea nu l-ar fi pregătit mai bine, dar 
ce bine că nu trebuise să-l pregătească! Îi fusese adus - nu 
ca unei regine - ci parcă ar fi fost o doamnă de vârstă 
mijlocie care locuia într-un hotel bun şi nu prea scump. De 
fapt - ca şi cum ar şi fost în 1909. Miss Marple rosti tare 
această apreciere şi camerista răspunse zâmbind: 

— O! Da, doamnă, bucătarul e foarte meticulos în privinţa 
micului dejun. 

Miss Marple o studie cu admiraţie. Hotelul Bertram putea 
întradevăr să facă minuni. O cameristă adevărată! Miss 
Marple o ciupi pe ascuns de braţul stâhg. 

— Eşti de mult aici? O întrebă ea. 

— Mai bine de trei ani, doamnă. 

— Şi înainte de-a veni aici? 

— Am fost la un hotel, la Eastbourne. Foarte modern şi la 
curent cu toate - dar eu prefer un hotel de modă veche ca 
acesta. 

Miss Marple sorbi din ceai. Îşi dădu seama că fredonează 
vag nişte cuvinte dintr-un cântec uitat de mult: „Oh! Unde 
ai fost o viaţă întreagă...” Camerista o privea cam uluită. 

— Mi-am amintit un cântec vechi, ciripi Miss Marple 
scuzându-se. Era foarte răspândit pe vremuri. 


Şi începu iar să fredoneze:” Oh, unde ai fost o viaţă 
întreagă...!” 

— Îl ştii, poate? O întrebă ea pe cameristă. 

— Nu-l ştiu... Camerista părea că vrea să se scuze. 

— E drept, e prea vechi pentru dumneata, spuse Miss 
Marple. Ei, bine, îţi aminteşti o mulţime de lucruri - într-un 
loc ca ăsta. 

— Da, doamnă, cred că multe din doamnele care stau aici 
simt ceea ce simţiţi dumneavoastră. 

— De asta şi vin aici, cred, spuse Miss Marple. 

Camerista ieşi. Se vedea că era obişnuită cu doamnele în 
vârstă, vorbăreţe şi cu amintiri. 

Miss Marple îşi termină micul dejun şi se sculă alene, îşi 
făcuse planul să-şi petreacă dimineaţa plăcut, târguind. Nu 
prea mult - ca să nu se obosească. Pe Oxford Street, azi, 
poate. Şi mâine la Knightsbridge. Continuă să-şi facă 
planuri fericită. 

Era aproape ora zece când ieşi din camera ei, deplin 
îmbrăcată: pălărie, mănuşi, umbrelă - în cazul când... cu 
toate că vremea era frumoasă - poşetă şi cea mai frumoasă 
geantă pentru târguieli... 

A doua uşă de pe coridor se deschise brusc şi cineva 
scoase capul. Era Bess Sedgwick. Se retrase apoi în cameră 
şi trânti uşa tare. 

Miss Marple cobori scările, mirându-se. Prefera să meargă 
pe scări şi nu cu liftul, dimineaţa. Asta o ajuta să se simtă 
mai suplă. Dar îşi încetini din ce în ce paşii şi... se opri. 

II 

Când colonelul Luscombe trecu prin coridor, ieşind, din 
camera sa, se deschise brusc o uşă în vârful scărilor, şi lady 
Sedgwick îi vorbi: 

— Iată că ai apărut, în sfârşit! 'le-am pândit - aşteptând să 
mă năpustesc asupra dumitale. Unde putem merge să stăm 
de vorbă? Adică, fără să dăm în fiecare secundă peste 
vreuna dintre pisicuţele bătrâne. 


— Ca să spun drept, Bess, nu prea ştiu. Cred că la mezanin 
e un fel de cameră pentru scris scrisori. 

— Mai bine vino aici, la mine. Acum, repede, până nu 
prinde de veste camerista. 

Fără a fi prea încântat, colonelul Luscombe trecu pragul şi 
închise uşa bine în urma lui. 

— Nu mi-aş fi închipuit că ai putea locui aici, Bess. N-am 
avut habar că eşti aici. 

— Cred că n-ai ştiut. 

— Vreau să spun... N-aş fi adus-o niciodată pe Elvira aici. 
Ştii că e aici? 

— Da, am văzut-o cu dumneata seara trecută. 

— Eu însă nu ştiam că erai aici. Pare un loc atât de 
nepotrivit pentru tine. 

— Nu văd de ce, spuse Bess Sedgwick rece. E de departe 
cel mai confortabil hotel din Londra. De ce n-aş locui aici? 

— Trebuie să înţelegi că eu n-am avut habar de... Vreau să 
spun... Ea îl privi şi începu să râdă. Era gata de plecare, 
îmbrăcată într-un taior de culoare închisă, bine croit, şi 
purta o bluză de un verde strălucitor ca smaraldul. Era 
veselă şi foarte vioaie. Faţă de ea, colonelul Luscombe 
părea ofilit şi foarte bătrân. 

— Dragul meu Derek, nu face o mutră atât de îngrijorată. 
Nu te acuz că ai vrea să înscenezi o întâlnire sentimentală 
între mamă şi fiică. Se înlâmplă uneori ca oamenii să se 
întâlnească în locurile cele mai neobişnuite. Dar trebuie s-o 
scoţi pe Elvira de aici, Derek. Trebuie s-o scoţi imediat din 
acest hotel - azi! 

— Să ştii că pleacă. Vreau să spun, am adus-o aici numai 
pentru o noapte sau două. Să vadă un spectacol - sau mai 
ştiu eu ce. Pleacă mâine la familia Melford, la ţară. 

— Biata fată, ce plictisitor pentru ea! Luscombe o privi 
îngrijorat. 

— Crezi că se va plictisi? Lui Bess îi fu milă de el. 

— Poate că nu, după viaţa severă din Italia. Poate va găsi 
chiar că e teribil de interesant. 


Luscombe îşi adună tot curajul şi spuse: 

— Uite ce e, Bess, am fost uimit că te găsesc aici, dar nu 
crezi c-ar putea fi - într-un fel, opera destinului? Cred că ar 
fi un prilej - nu-mi închipui că-ţi dai seama ce-ar simţi fata. 

— Ce vrei să spui, Derek? 

— Uite, eşti doar mama ei - ştii asta! 

— Desigur că sunt mama ei. E fiica mea. Şi la ce ne-a slujit 
asta, şi ei şi mie, sau la ce ne va sluji de-acum încolo? 

— Nu poţi fi atât de sigură. Cred, cred că ea simte nevoia 
unei mame. 

— Ce te face să crezi asta? Se răsti Bess Sedgwick. 

— A spus ceva ieri. M-a întrebat unde eşti, ce faci? 

Bess Sedgwick se îndreptă spre fereastră. Stătu acolo o 
clipă, bătând uşor cu degetul în geam. 

— Eşti atât de drăguţ, Derek, spuse ea. Ai idei atât de 
frumoase. Dar nu merg, sărmanul jneu înger păzitor! 
Trebuie să fii convins. Ideile tale nu sunt potrivite şi ar 
putea fi primejdioase. 

— Haida de, Bess, primejdioase? 

— Da, da, da. Primejdioase. Eu sunt primejdioasă. Am fost 
întotdeauna primejdioasă. 

— Când mă gândesc la câte ai făcut, spuse colonelul 
Luscombe. 

— Asta mă priveşte pe mine, răspunse Bess Sedgwick. A 
devenit un fel de obicei al meu să mă arunc în mijlocul 
pericolului. Nu, n-ar trebui să spun obicei; m-am dedat 
pericolului. De parcă aş lua droguri. Ca acea mică picătură 
de heroină pe care cei ce se droghează trebuie s-o bea atât 
de des pentru ca viaţa să li se pară frumoasă, veselă şi 
demnă de trăit. Ei bine, e adevărat! Astea sunt funerariile 
mele - sau poate nu - după cum va fi cazul. N-am luat 
niciodată droguri - n-am simţit niciodată nevoia lor. Drogul 
meu a fost întotdeauna riscul. Însă oamenii care trăiesc 
cum trăiesc eu pot fi un izvor de rele pentru alţii. le rog să 
nu fi un bătrân încăpățânat şi prost, Derek. Ţine fata pe cât 
poţi departe de mine. Nu-i pot face nici un bine. Numai rău. 


Dacă e posibil, nici să nu ştie că locuiesc în acelaşi hotel. 
Telefonează la familia Melford şi du-o acolo chiar azi. 
Scuzate spunând că a intervenit ceva urgent... 

Colonelul Luscombe ezita, trăgându-se de mustață. 

— Cred totuşi că greşeşti, Bess. Suspină. A întrebat unde 
eşti. I-am spus că eşti în străinătate. 

— Voi fi peste douăsprezece ore, aşa că se potriveşte 
perfect. Se apropie de el, îl sărută pe vârful b. Ărbiei, îl făcu 
să se întoarcă de parcă voia să se joace „de-a baba oarba” 
cu el, deschise uşa şi-l împinse cu blândeţe afară, pe 
coridor. Când uşa se închise în urma lui, colonelul 
Luscombe zări o bătrânică care tocmai urca scările. 
Bombănea de una singură şi căuta ceva în poşetă. 

— Vai de mine! Cred că am lăsat-o în cameră. Vai de mine! 
Trecu pe lângă colonelul Luscombe, în aparenţă fără a-i da 
atenţie, dar în timp ce el cobora scările, Miss Marple se opri 
la uşa camerei ei, şi-i aruncă o privire străpungătoare. Se 
uită apoi spre uşa lui Bess Sedgwick. „Aha, deci pe elîl 
aştepta”, îşi spuse Miss Marple. „Mă întreb de ce”. 

III 

Canonicul Pennyfather, după ce mai prinsese puteri la 
micul dejun, traversă holul, îşi aminti că trebuie să lase 
cheia la recepţie, ieşi prin uşa turnantă şi se lăsă băgat într- 
un taxi de către comisionarul irlandez a cărui slujbă era să 
facă asemenea servicii. 

— În ce direcţie, domnule? 

— Vai, dragă, spuse canonicul Pennyfather, subit întristat. 
Stai să văd - unde mă duceam oare? 

Traficul de pe Pond Street se opri timp de câteva minute, 
în vreme ce canonicul Penryfather şi comisionarul 
dezbăteau această chestiune încâlcită. 

În sfârşit, canonicul avu o iluminare şi taxiul se îndreptă 
spre British Museum. 

Comisionarul rămase rânjind pe marginea trotuarului, şi 
deoarece nu mai ieşea nimeni, începu să se plimbe de-a 
lungul fațadei hotelului, fluierând încet o melodie veche. 


Una din ferestrele de la parterul hotelului Bertram se 
deschise brusc, dar comisionarul nu întoarse capul până 
când nu auzi deodată o voce prin fereastra deschisă. 

— Va să zică aici ai aterizat, Micky. Ce dracu te-a adus aici? 

— El se întoarse speriat şi privi în sus. 

Lady Sedgwick îşi scoase capul prin fereastra deschisă: 

— Ce, nu mă recunoşti? Întrebă ea. 

O expresie de iluminare se întipări pe obrazul omului. 

— Ia te iută, zău că-i micuța Bessie! Nemaipomenit! După 
atâţia ani. Micuța Bessie! 

— Nimeni în afară de tine nu mi-a zis Bessie. E un nume 
revoltător, Ce-ai făcut în anii ăştia? 

— Şi una şi alta, răspunse Micky cu oarecare rezervă. Nu 
mi s-a făcut publicitate ca ţie. Am citit despre tine, din când 
în când, prin ziare. 

Bess Sedgwick râse: 

— Oricum, m-am ţinut mai bine decât tine. Tu bei prea 
mult. Întotdeauna ai băut prea mult. 

— Te-ai ţinut bine fiindcă ai fost plină de bani. 

— Ţie nu ţi-ar fi ajutat banii. Ai fi băut şi mai mult şi te-ai fi 
dus dracului de-a binelea. Da, da, chiar aşa! Ce cauţi aici? 
Asta aş vrea să ştiu. Cum de te-au angajat într-un loc ca 
ăsta? 

— Aveam nevoie de slujbă. Le-aveam pe astea... Mâna lui 
se plimbă peste şirul de decoraţii. 

— Da, înţeleg. Ea căzu pe gânduri. Sper că sunt autentice, 
nu? 

— Sigur că sunt. De ce n-ar fi? 

— O, te cred. Ai avut întotdeauna curaj. Ai fost întotdeauna 
un bun luptător. Da, armata îţi convenea. De asta sunt 
sigură! 

— Armata e bună în timp de război, dar când e pace n-ai 
ce face cu ea. 

— Aşa că te-ai apucat de meseria asta. Şi eu habar n- 
aveam... Se opri. 

— Cum adică nu aveai habar, Bessie? 


— Nimic. Totuşi e ciudat să te revăd după atfţia ani. 

— Eu n-am uitat, spuse omul. Nu te-am uitat niciodată, 
micuță Bessie. Ah, ce fată drăgălaşă erai! O fetiţă dulce de 
tot! 

— O proastă afurisită, asta am fost, spuse lady Sedgwick. 

— Asta cam aşa-i. Nu prea aveai minte. Dacă aveai - nu te- 
ai fi încurcat cu mine. Ce îndemânatică erai cu caii! Îţi 
aminteşti de iapa aceea - cum o chema oare? Molly O'Flynn. 
Ah ce drac împieliţat era! 

— Numai tu puteai s-o încaleci, observă lady Sedgwick. 

— M-ar fi aruncat jos, dac-ar fi putut. Dar când şi-a dat 
seama că nu poate - a cedat. Doamne, ce frumuseţe era! 
Dar fiindcă vorbim despre cai - nu exista în împrejurimi 
femeie care să călărească ca tine. Ce frumos încălecai, ce 
mână aveai. Nici pic de teamă, nici măcar o clipă! Şi-aşa ai 
fost mereu de atunci, îmi închipui. Avioane, maşini de curse. 

Bess Sedgwick râse. 

— Trebuie să-mi termin corespondenţa. Se retrase de la 
fereastră. 

Micky se aplecă peste balustradă: 

— N-am uitat ce s-a întâmplat la Ballygowlan, spuse el cu 
subiînţeles. Uneori m-am gândit să-ţi scriu... 

Vocea lui Bess Sedgwick deveni aspră. 

— Ce vrei să spui cu asta, Mick Gorman? 

— Să spun doar că n-am uitat - nimic. Voiam să-ţi aminteşti 
un pic. 

Bess Sedgwick avea aceeaşi asprime în glas: 

— Dacă ai avea în cap ceea ce cred eu că ai, îţi dau un sfat. 
Dacă-mi faci vreun necaz, te împuşc cum aş împuşca un 
şobolan. Am mai împuşcat eu bărbaţi... 

— Prin străinătate, poate... 

— În străinătate sau aici - e totuna pentru mine. 

— Doamne sfinte, să ştii că te cred - eşti în stare! Vocea lui 
era plină de admiraţie. La Ballygowlan... 

— La Ballygowlan, îl întrerupse ea, te-au plătit să-ţi ţii 
gura şi te-au plătit bine. Ai luat banii. Alţii de la mine nu 


vezi - să nu-ţi faci iluzii! 

— Ar fi o poveste frumoasă şi romantică pentru ziarele de 
duminică... 

— Ai auzit ce-am spus. 

— Ah! Spuse el râzând, glumeam. N-aş face niciodată ceva 
care s-o supere pe micuța mea Bessie. Am să-mi ţin gura. 

— Ai grijă să nu uiţi! Spuse lady Sedgwick. 

Ea închise fereastra. Privind spre biroul din faţă, se uită la 
scrisoarea ei neterminată de pe mapa de scris. O luă, o 
reciti, o mototoli şi o aruncă în coşul de hârtii. Apoi se ridică 
brusc şi ieşi din cameră, înainte de a ieşi, nu aruncase nici 
măcar o privire în jur. 

La Bertram, camerele mici, în care se putea scrie în linişte, 
păreau adeseori goale, chiar când nu erau. Două mese de 
scris erau aşezate lângă ferestre, la dreapta se afla o masă 
cu reviste ilustrate, la stingă două fotolii cu speteze înalte şi 
orientate spre focul din şemineu. 

Acestea erau locurile favorite unde după-amiaza se 
înfundau de obicei militari mai în vârstă sau ofiţeri de 
marină şi adormeau fericiţi până la ora ceaiului. Cine ar fi 
intrat să scrie o scrisoare, nici nu i-ar fi observat, în timpul 
dimineţii, fotoliile nu erau prea solicitate. 

Totuşi în dimineaţa aceea s-a întâmplat să fie ocupate 
amândouă. Într-unul şedea o doamnă bătrână, iar în celălalt 
o fată tânără. Tânăra se ridică în picioare. Stătu o clipă 
privind nehotărâtă spre uşa prin care ieşise lady Sedgwick, 
apoi se îndreptă încet spre ea. Faţa Elvirei Blake arăta 
palidă ca moartea. 

După cinci minute, s-a ridicat şi doamna cea bătrână. Miss 
Marple hotărâse că momentele de odihnă pe care şi le 
rezerva după ce se îmbrăca şi cobora scările duraseră 
destul. Era timpul să iasă şi să se bucure de plăcerile 
Londrei. Se gândea că s-ar putea duce până în Piccadilly, 
luând autobuzul 9, până la High Street, Kensington sau ar 
putea merge pe jos până în Bond Street ca să-lia pe 25 
până la magazinele „Marshall şi Snelgrove”, sau ar putea să 


ia un autobuz 25 în sens invers, care, după câte îşi amintea, 
ar duce-o până la marile magazine „Army and Navy”. 
Trecând prin uşile turnante se gândea cu plăcere la această 
călătorie. Comisionarul irlandez, care se întorsese la 
datorie, o ajută să se hotărască. 

— Aveţi nevoie desigur de un taxi, doamnă, spuse el cu 
autoritate. 

— Nu prea, răspunse Miss Marple. Cred că aş putea lua 
autobuzul 25 chiar de aici - sau pot să-liau pe 2 din Park 
Lane. 

— N-aveţi nevoie de autobuz, spuse comisionarul cu 
hotărâre. E periculos să te caţeri în autobuz când eşti puţin 
mai în vârstă. Când pornesc sau opresc te zdruncină de te 
aruncă jos. Şoferii ăştia n-au pic de inimă. Lăsaţi, fluier eu 
un taxi, şi puteţi merge oriunde doriţi, ca o regină. 

Miss Marple se gândi şi consimţi. 

— Ai dreptate, spuse ea, poate că e mai bine să iau un taxi. 
Comisionarul nu avu nevoie să fluiere. Pocni din degete şi 
apăru ca prin minune un taxi. Cu mare grijă, o ajută pe Miss 
Marple să se urce. Ea se hotări pe loc să viziteze magazinul 
„Robinson şi Cleaver” şi să admire sorturile de cearşafuri 
din pânză veritabilă. Şedea fericită în taxi şi se simţea într- 
adevăr ca o regină, aşa cum îi promisese comisionarul. Se 
gândea cu o anticipație plăcută la cearşafurile de pânză, la 
feţele de pernă, la cârpele de bucătărie pentru pahare şi 
vase fără desene cu banane, smochine şi câini de rasă sau 
cine ştie ce alte năzbâtii pictate, care să te enerveze când 
ştergi vasele. Lady Sedgwick se apropie de recepţie. 

— Domnul Humfries e la el în birou? 

— Da, lady Sedgwick. D-ra Gorringe părea mirată. 

Lady Sedgwick trecu în spatele ei, ciocăni la uşă şi intră 
fără să aştepte un răspuns. 

DI. Humfries o privi uimit. 

— Ce... 

— Cine l-a angajat pe individul acela... Michael Gorman? 
D-nul Humfries se bâlbâi puţin. 


— Parfitt ne-a părăsit... A avut un accident de maşină 
acum o lună. A trebuit să-l înlocuim repede. Omul ăsta 
părea potrivit. Are referinţe, a fost în armată - certificate 
bune. Poate nu e prea deştept - dar asta e uneori mai 
bine... Ştiţi ceva rău despre el? 

— Destul ca să nu-l mai văd pe aici. 

— Dacă insistaţi, spuse Humfries încet, îi vom da preaviz... 

— Nu, spuse lady Sedgwick încet. Nu, e prea târziu acum. 
N-are importanţă. 

CAPITOLUL. 6 

— ELVIRA! 

— Hello, Bridget. 

Elvira Blake intră împingând uşa din faţă de la numărul 
180 din Onslow Square pe care prietena ei, Bridget, 
coborâse în goană s-o deschidă. 

— Deoarece o văzuse de la fereastră venind. 

— Să mergem sus, spuse Elvira. 

— Da, e mai bine. Altfel ne încurcăm aici cu mama. 

Cele două fete au urcat în fugă scările, scăpând astfel de 
mama Bridget-ei, care ieşi un pic mai târziu din dormitorul 
ei pe palier. 

— E un noroc că nu ai mamă, spuse Bridget, gâfâind, în 
timp ce-şi conducea prietena în camera ei de dormit şi 
închidea bine uşa. Vreau să zic, mama e tare drăguță şi 
bună, dar ce mai întrebări poate să-mi pună! Dimineaţa, la 
prânz şi seara. Unde te duci şi pe cine ai întâlnit? Dacă 
cumva sunt verii lui cutare, cu acelaşi nume, din Yorkshire. 
Vreau să spun, cât de inutil e totul. 

— Probabil că nu mai are la ce să se gândească, spuse 
Elvira, vag. Uite ce e, Bridget, trebuie să fac ceva teribil de 
important şi tu trebuie să mă ajuţi. 

— Ei bine, te ajut dacă pot. Cine e - un bărbat? 

— Nu, de fapt nu. Bridget o privea deziluzionată. Trebuie 
să plec în Irlanda pentru douăzeci şi patru de ore sau poate 
mai mult şi tu trebuie să mă acoperi. 

— În Irlanda? De ce? 


— Nu-ţi pot spune acum. N-am timp. Mă întâlnesc cu 
tutorele meu, colonelul Luscombe, la Prunier, la prânz, la 
unu şi jumătate. 

— Ce-ai făcut cu Carpenter? 

— l-am tras chiulul, la Debenham. Bridget chicoti. 

— Şi după prânz trebuie să plec la familia Melford. Voi sta 
la ei până la vârsta de douăzeci şi unu de ani. 

— Îngrozitor! 

— Am să mă descurc. Pe verişoara Mildred o pot înşela 
uşor. S-a hotărât să viu în oraş, pentru cursuri şi nu mai ştiu 
ce. Există o societate „World of Today”. Te duc la conferinţe, 
la muzee şi la galerii de pictură, la Casa Lorzilor şi la câte şi 
mai câte. Esenţialul e să nu ştie nimeni dacă eşti, unde ar 
trebui să fii sau nu. Vom izbuti să facem o mulţime de 
lucruri. 

— Bineînţeles, spuse Bridget chicotind. Am reuşit în Italia, 
nu-i aşa? Bătrâna Martinelli se credea atât de severă. 
Habar n-avea ce puteam face când voiam. 

Râdeau amândouă amintindu-şi răutăţile săvârşite în 
trecut. 

— Totuşi a fost nevoie de multă chibzuială, spuse Elvira. 

— Şi de nişte minciuni grozave, adăugă Bridget. Ai veşti de 
la Guido? 

— Oh da, mi-a scris o scrisoare lungă, semnată Ginevra, 
parcă ar fi fată. Dar, te rog, nu mai vorbi atât, Bridget. 
Avem multă treabă şi nu dispunem decât de o oră şi 
jumătate. Mai întâi de toate, ascultă. Vin mâine în oraş, am 
oră la dentist. Asta-i uşor, pot să amân prin telefon - sau 
poţi să-l suni tu de aici. Apoi, pe la amiază, suni la familia 
Melford, spui că eşti mama ta şi explici că dentistul are 
nevoie de mine a doua zi şi că rămân să stau la voi. 

— Asta merge de minune. Au să spună chiar vai ce amabil 
şi mai ştiu eu ce. Dar, să presupunem că nu le-ai întors a 
doua zi. 

— Atunci va trebui să telefonezi din nou. Bridget nu păru 
prea convinsă. 


— Vom avea timp destul să ne gândim la ceva, spuse Elvira 
cu nerăbdare. Ce mă îngrijorează acum, sunt banii. 
Presupun că nici tu n-ai, nu-i aşa? Elvira o întrebase fără 
speranţă. 

— Doar vreo două lire. 

— Nu-s bune de nimic. Trebuie să-mi cumpăr bilet de 
avion. M-am interesat ce curse sunt. Călătoria durează 
numai două ore. Depinde de cât timp îmi va trebui când 
ajung acolo. 

— Nu-mi poţi spune ce vrei să faci? 

— Nu, nu pot. Dar e teribil, teribil de important! 

Vocea Elvirei era atât de neobişnuită, încât Bridget o privi 
cu oarecare surprindere. 

— S-a întâmplat ceva serios, Elvira? 

— Da. 

— Ceva pe care nu trebuie să-l ştie nimeni? 

— Da, cam aşa. E îngrozitor, îngrozitor de secret! Trebuie 
să descopăr dacă un lucru e sau nu adevărat. Ce plictiseală 
cu banii ăştia! Şi când te gândeşti că în realitate sunt 
bogată. Mi-a spus tutorele meu. Dar tot ce capăt e o sumă 
derizorie pentru rochii. Şi banii ăştia dispar îndată ce pun 
mâna pe ei. 

— Dar tutorele tău - colonelul Cutărică - n-ar putea să-ţi 
împrumute nişte bani? 

— Nu mi-ar conveni. Mi-ar pune o mulţime de întrebări, 
vrând să. Ştie de ce am nevoie de bani. 

— Vai, dragă, cred şi eu că ar vrea să ştie. Nu înţeleg de ce 
toată lumea pune atâtea întrebări. Când mă sună cineva la 
telefon, mama trebuie neapărat să întrebe cine e. Când în 
realitate, nu-i de loc treaba ei! 

Elvira se gândea la altceva, dar era convinsă că e aşa. 

— Bridget, ai amanetat vreodată ceva? 

— Niciodată. Nu ştiu cum se procedează. 

— E foarte uşor, bănuiesc, spuse Elvira. Te duci la un fel de 
giuvaergiu care are deasupra uşii o firmă cu trei mingi, nu-i 
aşa? 


— Nu prea posed ceva care ar merita să fie dus la un 
cămătar, zise Bridget. 

— N-are mama ta nişte bijuterii pe undeva? 

— E mai bine să nu-i cerem să ne ajute. 

— Nu, poate că nu... Dar am putea să-i şterpelim ceva. 

— O, nu cred că am putea face aşa ceva, spuse Bridget 
şocată. 

— Nu? Bine. Poate că ai dreptate. Dar aş paria că nici nu 
va observa. Le punem la loc înainte de-a băga de seamă că-i 
lipsesc. Ştiu ce facem. Mergem la domnul Bollard. 

— Cine e domnul Bollard? 

— E un fel de bijutier al familiei. La el îmi duc ceasul la 
reparat. Mă ştie de când aveam şase ani. Haide, Bridget, 
mergem direct la el. Avem exact timpul necesar. 

— Mai bine să ieşim pe uşa din spate, spuse Bridget, astfel 
mama nu ne va mai întreba unde ne ducem. 

Stând în faţa vechii firme „Bollard şi Whitley” din Bond 
Street, cele două fete făcură ultimele pregătiri. 

— Eşti sigură că înţelegi, Bridget? 

— Cred că da, spuse Bridget cu o voce care nu era de loc 
fericită. 

— Mai întâi, spuse Elvira, să ne sincronizăm ceasurile. 
Bridget se mai lumină la faţă. Aceste cuvinte atât de 
familiare aveau pentru ea un efect încurajator, îşi potriviră 
ceasurile cu un fel de solemnitate, Bridget potrivindu-l pe al 
ei cu un minut. 

— Ora zero va fi exact peste douăzeci şi cinci de minute, 
spuse Elvira. Voi avea timp suficient. Poate chiar mai mult 
decât am nevoie, 

Dar e mai bine aşa. 

— Dar să presupunem... Începu Bridget. 

— Să presupunem, ce? Întrebă Elvira. 

— Ei bine, vreau să zic, dacă maşina mă calcă cu-adevărat. 

— E sigur că nu te va călca, spuse Elvira, ştii doar cât de 
iute eşti de picioare şi toată circulaţia din Londra e 
obişnuită să oprească brusc. Totul va fi în regulă. 


Bridget nu părea deloc convinsă. 

— Bridget, n-ai să mă laşi acum, când mi-e greu, nu-i aşa? 

— Bine, se învoi Bridget. N-am să te las de căruţă. 

Bridget traversă Bond Street, iar Elvira deschise uşa 
prăvăliei domnilor „Bollard şi Whitley”, bijutieri şi 
ceasornicari stabiliţi de mult în această stradă, în interior, 
atmosfera era plăcută şi liniştită 

Un bărbat în frac se apropie de Elvira şi o întrebă cu ce-i 
poate fi de folos. 

— Aş putea să-l văd pe domnul Bollard? 

— Domnul Bollard. Pe cine să anunţ? 

— D-ra Elvira Blake. 

Omul dispăru şi Elvira se apropie de o tejghea pe care 
erau expuse pe o catifea de nuanţă potrivită - sub cristal - 
broşe, inele şi brățări de toată frumuseţea. Domnul Bollard 
îşi făcu apariţia. Era asociatul mai în vârstă al firmei, un om 
de vreo şaizeci de ani. O salută pe Elvira cu căldură şi 
prietenie. 

— Ah! D-ra Blake, sunteţi deci la Londra. Mă bucur că vă 
văd. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

Elvira scoase un cesuleţ elegant de seară. 

— Ceasul ăsta nu merge cum trebuie, spuse Elvira. Aţi 
putea să-i faceţi ceva? 

— Da, desigur. E uşor pentru noi. D-l Bollard luă ceasul. La 
ce adresă să-l trimit? 

Elvira dădu adresa. 

— Şi mai e ceva, spuse ea. Tutorele meu, colonelul 
Luscombe, ştiţi... 

— Da, da, desigur. 

— M-a întrebat ce mi-ar place să primesc ca dar de 
Crăciun, continuă Elvira. Mi-a spus să vin aici să-mi arătaţi 
diferite lucruri. M-a întrebat dacă ţin să vină cu mine şi i-am 
spus că e mai bine să vin singură la început - pentru că e 
cam greu să te hotărăşti, nu-i aşa? Vreau să zic, când e 
vorba de preţuri şi de toate astea. 


— Da, aşa e, spuse domnul Bollard, privind-o cu ochi 
îngăduitori. Cam la ce v-aţi gândit, d-ră Blake? O broşa, o 
brățară sau un inel? 

— Cred că broşele sunt mai folositoare, spuse Elvira. Dar 
aş putea să văd mai multe? Îl privea atât de rugător. El îi 
zâmbi înţelegător. 

— Desigur, desigur. Nu simţi nici o plăcere când trebuie să 
te decizi prea repede, nu-i aşa? 

Următoarele cinci, şase minute au trecut foarte agreabil. 
Nimic nu însemna prea mare deranj pentru domnul Bollard. 
Aducea bijuterii dintr-o cutie sau din alta, broşe şi brățări, 
şi le îngrămădea pe bucata de catifea întinsă în faţa Elvirei. 
Fata se uita din când în când în oglindă, încercând fie o 
broşa, fie un pandantif. În sfârşit, cam nesigură, puse 
deoparte un mic breloc, un cesuleţ cu diamante şi două 
broşe. 

— Vom face o notă, spuse domnul Bollard, şi când colonelul 
Luscombe va veni la Londra la va vedea şi va hotări el însuşi 
ce-i face plăcere să vă ofere. 

— Cred că e foarte bine, spuse Elvira. Va avea astfel 
impresia că mi-a ales chiar el cadoul, nu? Ochii ei limpezi şi 
albaştri erau aţintiţi spre bijutier. Cu aceeaşi privire se 
uitase la ceas, un minut mai înainte, şi observase că ora era 
exact şi douăzeci şi cinci de minute. 

Afară se auzi un scârţâit ascuţit de frâne şi ţipătul îngrozit 
al unei fete. Inevitabil privirile celor din magazin se 
îndreptară spre ferestrele care dădeau în Bond Street. 
Mişcarea pe care mâna Elvirei o făcu spre tejgheaua din 
faţa ei şi apoi spre buzunarul taiorului elegant a fost atât de 
rapidă şi de ascunsă, încât n-ar fi fost observată chiar dacă 
cineva ar fi privit spre fată în clipa aceea. 

— Vai, vai, spuse domnul Bollard care se întoarse de la 
fereastra ce dădea spre stradă. Cât pe-aci să fie un 
accident. Ce fată proastă! Să traverseze în felul ăsta! 

Elvira se îndreptă spre uşă. Îşi privi ceasul de mână şi 
scoase o exclamaţie: 


— Dumnezeule, am stat prea mult. Pierd trenul cu care 
trebuie să mă întorc la ţară. Vă mulţumesc mult de toi, 
domnule Bollard, şi nu veţi uita cele patru bijuterii, nu-i 
aşa? 

Într-un minut ieşi pe uşă. O luă repede la stânga, apoi iar 
la stânga, şi se opri în faţa unei prăvălii de pantofi, în vreme 
ce Bridget, gâfâind, o ajunse din urmă. 

— Ce spaimă am tras, spuse Bridget. Am crezut că voi fi 
ucisă. Şi, pe deasupra, mi-am făcut o gaură în ciorap. 

— N-are importanţă, spuse Elvira şi îşi împinse repede 
prietena de-a lungul străzii, după colţ, la dreapta. 

— Haide! 

— A mers bine? 

Elvira îşi strecură mâna în buzunar şi-i arătă o brățară de 
diamante şi safire. 

— Vai, Elvira, cum ai îndrăznit? 

— Acum să te duci la magazinul acela de amanetat, de 
care am vorbit. Vezi cât poţi să capeţi. Cere o sută. 

— Crezi că - să presupunem... Vreau să zic c-ar putea fi pe 
lista obiectelor furate... 

— Nu fi proastă! Cum ar putea fi aşa de repede? Nici n-au 
observat că lipseşte. 

— Dar, Elvira, când vor observa că lipseşte vor zice... Vor 
şti precis „că tu ai luat-o. 

— S-ar putea să creadă, dacă descoperă repede. 

— Atunci se vor duce la poliţie şi... 

Se opri văzând că Elvira dădea din cap încet, legănându-şi 
părul galben deschis, cu un zâmbet enigmatic, care-i ridica 
colţurile gurii. 

— Nu vor merge la poliţie, Bridget. Cu siguranţă că nu, 
dacă se vor gândi că eu am luat-o. 

— Vrei să zici câ...? 

— Aşa cum ţi-am spus. Voi avea mulţi bani când am să 
împlinesc douăzeci şi unu de ani. Am să pot cumpăra multe 
bijuterii de la ei. Nu vor face scandal. Du-le repede şi fă rost 
de bani. Apoi du-te la Aer Lingus şi cumpără biletul. Eu 


trebuie să iau un taxi până la Prunier. Am şi întârziat zece 
minute. Voi fi la tine mâine dimineaţă, la ora zece şi 
jumătate. 

— Vai, Elvira, tare aş fi vrut să nu-ţi asumi asemenea 
riscuri groaznice, ' se jeli Bridget. Dar Elvira chemase, un 
taxi. 

II 

Miss Marple a petrecut de minune în magazinul „Robinson 
şi Cleaver”. Pe lingă faptul că-i plăcea să cumpere 
cearşafuri scumpe şi frumoase - prefera cearşafurile de 
pânză pentru țesătura şi răcoarea lor - se bucura că găsise 
cârpe pentru şters pahare, de calitate bună, cu margine 
roşie. Era atât de greu să găseşti în zilele acelea cârpe 
bune pentru pahare! [i se ofereau fel de fel de lucruri ce 
semănau mai curând a feţe de mese de ornament, decorate 
cu ridichi, cu homari, cu turnul Eiffel, sau cu Trafalgar 
Square, când nu erau împănate cu lămâi şi portocale. După 
ce şi-a dat adresa de acasă, din St. Mary Mead, Miss Marple 
a găsit un autobuz direct spre marile magazine „Army and 
Navy”. 

Magazinele „Army and Navy” erau, pe vremuri, vizitate 
foarte des de o mătuşă a d-rei Marple. Acum, fireşte, nu mai 
arătau ca pe vremuri. Miss Marple îşi aminti că mătuşa 
Helen îşi căuta întotdeauna vânzătorul ei, şi, cu boneta pe 
cap, îmbrăcată în ceea ce numea ea „mantia neagră de 
poplin”, se aşeza confortabil într-un scaun. Petrecea acolo o 
oră şi mai bine, răstimp în care nimeni nu se grăbea şi în 
care mătuşa Helen avea timp să se gândească la toate 
sorturile ctesarlicole de băcănie ce puteau fi cumpărate şi 
puse bine la păstrat. Se aproviziona pentru Crăciun şi 
privea chiar mai departe, spre cumpărăturile de Paşti. Jane, 
pe atunci încă tânără şi nerăbdătoare, era trimisă să 
admire articolele de la secţia de sticlărie, ca să se mai 
amuze. 

Când termina cumpărăturile, mătuşa Helen începea să 
pună întrebări peste întrebări vânzătorului despre mama, 


nevasta lui, Despre al doilea băieţel pe care îl avea şi 
despre o cumnată infirmă. 

După o dimineaţă atât de plăcută, mătuşa Helen obişnuia 
să spună, cu tonul acela de glumă în care se vorbea pe 
atunci: „Ei, cum s-ar simţi o fetiţă mică la gândul unui 
prânzuleţ bun?” Apoi urcau cu liftul la etajul patru şi luau 
masa care se încheia aproape întotdeauna cu îngheţată de 
căpşuni. Apoi mai cumpărau un sfert de kilogram de 
bomboane de ciocolată cu cafea şi se urcau într-o trăsură 
spre a merge la un spectacol de matineu. 

De atunci, fireşte, magazinul „Army and Navy” suferise 
mai multe operaţii estetice. Era aproape de nerecunoscut 
faţă de trecut. Arăta mai vesel, mai luminos. Cu toate că 
privea cu drag şi cu îngăduinţă spre trecut, Miss-Marple nu 
dispreţuia nici confortul oferit de prezent. Exista şi acum un 
restaurant şi se îndreptă într-acolo ca să-şi ia prânzul. 

În timp ce controla menu-ul cu grijă ca să aleagă ce dorea, 
ochii ei rătăceau prin încăpere şi deodată ridică 
sprâncenele uimită. Extraordinară coincidenţă! Din nou, 
femeia pe care n-o văzuse niciodată până ieri - cu toate că-i 
găsise fotografiile prin ziare, înfăţişând-o la curse, în 
Bermude sau stând lângă automobilul sau avionul ei 
particular. leri o văzuse în carne şi oase, pentru prima oară. 
Cum se întâmplă uneori, coincidenţa făcea să dea din nou 
de ea, în locul cel mai neaşteptat. Pentru că nu putea să 
asocieze restaurantul de la „Army and Navy” cu Bess 
Sedgwick. N-ar fi fost surprinsă dacă ar fi văzut-o ieşind 
dintr-o dugheană din Soho, sau coborând scările operei 
Covent Garden, în rochie deseară, cu o tiară de diamante în 
păr. Dar nicidecum în restaurantul magazinului „Army and 
Navy”, care în mintea d-rei Marple era şi întotdeauna va fi 
legat de militari cu nevestele, cu fiicele şi mătuşile, ba chiar 
cu bunicele lor. Şi totuşi Bess Sedgwick, foarte şic ca de 
obicei, într-un taior negru, cu bluză verde ca smaraldul, sta 
la masă cu un bărbat. Un bărbat tânăr, cu trăsături ascuţite 
şi privire de uliu purtând o haină neagră de piele; Stăteau 


aplecaţi unul spre celălalt, adânciţi într-o discuţie serioasă, 
în vreme ce mâncau de parcă nu-şi dădeau seama 
cemănâncă.,. 

O întâlnire de îndrăgostiţi, probabil? Da, probabil o 
întâlnire. Bărbatul părea cu vreo cincisprezece sau 
douăzeci de ani mai tânăr, dar Bess Sedgwick era o femeie 
de o frumuseţe magnetică. Miss Marple îl privi cu atenţie pe 
tânăr şi hotărî că era într-adevăr ceea ce numea ea „un 
bărbat bine”. Dar în acelaşi timp se gândi că nu-i place. 
Exact ca Harry Russel, îşi zise Miss Marple comparându-l 
cu cineva pe care-l cunoscuse mai demult. „Fusese un 
înrăit. Nici o femeie care avusese de-a face cu el nu sfârşise 
bine”. 

— N-ar primi sfaturi de la mine, se gândea Miss Marple, 
dar aş putea să-i dau câteva. În orice caz, nu o interesau 
întâlnirile de dragoste ale altora, şi oricum Bess Sedgwick 
ştia să se descurce foarte bine şi singură când era vorba de 
dragoste. 

Miss Marple suspină, sfârşi de mâncat şi se gândi c-ar fi 
bine să viziteze şi secţia de papetărie. 

Curiozitatea, sau cum prefera ca să-i zică - „interesul” 
pentru treburile altora - era fără doar şi poate una din 
trăsăturile d-rei Marple. 

Îşi lăsă dinadins mănuşile pe masă, se sculă şi se îndreptă 
spre casă pe o rută foarte aproape de masa lady-ei 
Sedgwick. După ce-şi plăti nota, „descoperi” lipsa mănuşilor 
şi se întoarse să le ia - lăsând, din nefericire, să-i scape 
poşeta în mers. Poşeta se deschise şi căzură din ea fel de fel 
de mărunţişuri. O chelnăriţă se repezi s-o ajute şi Miss 
Marple se prefăcu că-i tremură mâinile şi lăsă să-i cadă, 
pentru a doua oară, nişte monede şi nişte chei. 

Aceste subterfugii n-au fost zadarnice, cu toate că nu se 
alesese cu cine ştie ce de pe urma lor - şi interesant că 
niciuna dintre cele două persoane care-i stârneau 
curiozitatea, nu aruncă măcar o privire spre bătrânica 
agitată, ce-şi scăpa mereu lucrurile pe jos. 


Aşteptând liftul, Miss Marple memoriza frânturile de 
conversaţie pe care le auzise. 

— Şi ce facem cu vremea? 

— O. K. Nu e ceaţă. 

— E totul gata pentru Lucerna? 

— Da. Avionul pleacă la 9,40. 

Acestea le auzise prima dată. La întoarcere, auzise ceva 
mai mult. Bess Sedgwick spusese cu mânie: 

— Ce ţi-a venit să treci pe la hotelul Bertram ieri? N-ar fi 
trebuit să te apropii de locul ăsta! 

— E-n regulă. Am întrebat dacă locuieşti acolo, toată 
lumea ştie că suntem prieteni intimi... 

— Nu-i vorba de asta. Bertram e bun pentru mine - dar nu 
pentru tine. Prea sari în ochi. Toată lumea se zgâieşte la 
tine! 

— N-au decât! 

— Eşti un idiot! De ce - de ce ai venit? Ce motive ai avut? 
Pentru că ai avut un motiv. le cunosc eu... 

— Linişteşte-te, Bess. 

— Mincinosule! 

Asta era tot ce putuse să audă. Găsea că era interesant. 

CAPITOLUL 7 

ÎN SEARA zitei de 19 noiembrie, canonicul Pennyfather îşi 
sfârşise masa de seară devreme, la Athenaeum, întâlnise 
unul sau doi prieteni şi, după o discuţie plăcută şi caustică 
în legătură cu amănunte privind vechimea sulurilor găsite 
la Marea Moartă, se uită la ceas şi văzu că e timpul să plece 
spre a prinde avionul de Lucerna. Trecând prin hol, a fost 
salutat de încă un prieten, doctorul Whittaker, de la S. O. A. 
S., care i se adresă vesel: 

— Ce mai faci, Pennyfather? Nu te-am văzut de mult. Cum 
a fost la congres? S-a discutat ceva interesant? 

— Sunt sigur că vor fi lucruri interesante. 

— Abia te-ai întors, nu? 

— Nu, nu. Mă pregătesc să plec acolo. Astă seară iau 
avionul. 


— Aşa, înţeleg. Whittaker părea cam surprins. Nu ştiu cum 
se face, dar am crezut că azi a avut loc congresul. 

— Nu. Mâine, în 19. 

Canonicul Pennyfather ieşi din hotel, în vreme ce prietenul 
său îl petrecu cu privirea, spunându-i din urmă: 

— Dar, dragul meu prieten, astăzi suntem în 19. 

Canonicul Pennyfather nu-l mai auzi. Opri un taxi în Pali 
Mall şi fu dus la aeroport în Kensington. Era destul de multă 
lume în seara aceea. Se apropie de ghişeu şi, după un timp, 
îi veni şi lui rândul. Arătă biletul, paşaportul şi toate actele 
de voiaj. Fata din spatele ghişeului era cât pe-aci să 
ştampileze documentele, când se opri deodată. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, aveţi un bilet greşit. 

— Nu e bun biletul? Nu, nu se poate. Zborul o sută şi - mă 
TOg, nu pot să desluşesc bine fără ochelari - o sută şi ceva... 
Spre Lucerna. 

— Data plecării, domnule. Biletul dumneavoastră e pentru 
miercuri 18. 

— Nu, nu se poate. Vreau să spun că astăzi e miercuri 18. 

— Îmi pare rău, domnule. Astăzi e 19. 

— 19! Canonicul era consternat. Scoase din buzunar o 
agendă şi începu să-i întoarcă paginile, în cele din urmă, 
trebui să se convingă. Era în 19. Avionul pe care voise să-l 
ia plecase ieri. 

— Asta înseamnă, vai de mine, înseamnă că congresul de 
la Lucerna a avut loc astăzi! 

Stătea şi privea adânc mâhnit spre ghişeu; dar erau mulţi 
alţi călători; canonicul cu nedumeririle lui a fost dat la o 
parte. Stătea trist, cu biletul nefolosit în mână. În mintea lui 
se perindau diferite soluţii. Poate s-ar putea schimba 
biletul? Ar fi fost însă inutil - cât o fi ceasul acum? Aproape 
nouă? Conferinţa avusese de fapt loc; începuse la ora zece 
dimineaţa. Acum înţelese ce-i spusese Whittaker la clubul 
Athenaeum. El credea că Pennyfather fusese la congres. 

— Vai de mine, exclamă canonicul Pennyfather. Ce 
încurcătură am făcut din toate astea! Trist şi tăcut, se 


îndreptă spre Cromwell Road, care nu era nici pe departe 
un loc vesel. 

Mergea de-a lungul străzii, târându-şi sacul de voiaj şi 
gândindu-se perplex la cele întâmplate. Când înţelese, în 
cele din urmă, cu oarecare uşurare, diferitele motive 
pentru care greşise ziua plecării, scutură trist din cap. 

— Acum, îşi spuse el, ia să văd, e după nouă, da, cred c-ar 
fi bine să mănânc ceva. 

I se păru curios că nu simţea că-i e foame. 

Tot umblând necăjit pe Cromwell Road, se hotări să intre 
într-un mic restaurant în care se serveau mâncăruri 
indiene. I se părea că, deşi nu-i era atât de foame pe cât ar 
fi trebuit, avea să ia ceva ca să se mai învioreze, şi după 
aceea să găsească un hotel. Dar nu, nu era nevoie să facă 
asta. Avea un hotel! Bineînţeles, locuia la Bertram; şi-şi 
rezervase camera pentru patru zile. Ce noroc! Un noroc 
adevărat! Deci acolo îl aştepta camera lui. Trebuia să ceară 
numai cheia la recepţie şi-aci fu asaltat de o altă amintire. 
Ceva greu în buzunarul său? 

Băgă mâna şi scoase una din acele chei mari şi solide, 
făcute anume ca să-i descurajeze pe clienţii ce-ar fi avut 
chef să le pună în buzunar. Dar pe canonic asta nu-l 
împiedicase să ia cheia cu el! 

— Numărul 19, spuse el fericit c-o recunoaşte. E în regulă, 
îmi pare bine că nu trebuie să mă duc să caut o cameră de 
hotel. Toţi spun că sunt foarte aglomeraţi. Da, asta spunea 
şi Edmund la Athenaeum în seara asta. Îi era tare greu să 
găsească o cameră. 

Încântat că se gândise să reţină camera, canonicul uită să- 
şi mănânce felul comandat, dar îşi aminti să plătească şi ieşi 
în Cromwell Road. 

Era anost să se întoarcă la hotel, când ar fi trebuit să 
cineze la Lucerna şi să dezbată acolo probleme atât de 
fascinante. Deodată, fu izbit de reclama unui cinematograf: 
„Zidurile din lericho”. Părea un titlu foarte potrivit. Ar fi 
interesant de văzut dacă a fost păstrată acurateţea biblică. 


Îşi cumpără un bilet şi intră, poticnindu-se prin întuneric. 
Filmul îi plăcu, deşi nu părea să aibă nici o legătură cu 
povestea din Biblie. 

Omiseseră să-l introducă chiar şi pe Joshua. Zidurile din 
lericho erau folosite simbolic, spre a aminti jurămintele de 
credinţă făcute la cununie de o tânără doamnă. După ce 
acestea s-au năruit de câteva ori, frumoasa film-star s-a 
înlâlnit cu eroul dur şi neînfricoşat, pe care îl iubise mereu 
în taină şi amândoi şi-au propus să le înalțe iar, în aşa fel 
încât să reziste mai bine în viitor. Nu era un film să placă 
unui preot bătrân, dar canonicul Pennyfather s-a amuzat 
foarte bine. Nu era genul de film cu care era obişnuit şi 
simţea, văzându-l, că-şi lărgeşte cunoştinţele despre viaţă. 
Filmul s-a sfârşit, s-au aprins luminile, s-a cântat imnul 
naţional şi canonicul Pennyfather a ieşit poticnindu-se pe 
străzile luminate ale Londrei, oarecum consolat de tristele 
evenimente prin care trecuse seara mai devreme. 

Era o noapte frumoasă şi o luă pe jos spre hotelul 
Bertram, după ce mai întâi se urcase într-un autobuz care 
mergea în direcţie opusă. Până ajunse la hotelul Bertram se 
făcuse miezul nopţii, oră la care toată lumea era culcată de 
obicei şi hotelul avea o înfăţişare austeră. Liftul era oprit la 
un etaj mai sus, astfel încât canonicul urcă scările pe jos. 
Ajunse în dreptul camerei lui, băgă cheia în broască, 
împinse uşa şi intră. 

Dumnezeule, avea oare vedenii? Dar cine? Cum? Văzu 
braţul ridicat asupra-i prea târziu... Stele verzi explodară, 
ca un foc de artificii la sărbătoarea lui Guy Fawkes, în capul 
său... 

CAPITOLUL. 8 

TRENUL de Irlanda gonea prin noapte. Mai bine-zis, prin 
cenuşiul ceasurilor dinaintea zorilor. 

În răstimpuri, locomotiva Diesel scotea un strigăt straniu 
de strigoi. Mergea cu peste optzeci de mile pe oră. Şi era 
punctuală. 


Apoi, pe neaşteptate, viteza se miqoră şi frânele intrară în 
funcţiune. Roţile scânteiară, zgâriind şina. Încet... Mai 
încet. 

Însoţitorul scoase capul pe fereastră şi, în timp ce privea 
semnalul roşu, trenul se opri de-a binelea. Câţiva dintre 
pasageri se treziră. Majoritatea însă continua să doarmă. 

O doamnă mai în vârstă, alarmată de oprirea bruscă, 
deschise uşa şi privi de-a lungul coridorului. Puțin mai 
încolo, se vedea o uşă deschisă. Un cleric mai în vârstă, cu 
părul alb şi des, se căţăra în tren. Bjitrâna bănui că se 
dăduse jos ca să vadă ce se petrece. 

Aerul dimineţii era din cale-afară de răcoros. Cineva, la 
capătul coridorului, spuse: „A fost doar un semnal”. Bătrâna 
doamnă se retrase în compartimentul ei şi încercă să 
adoarmă din nou. 

De-a lungul liniei venea alergând un om, cu o lanternă în 
mână, dinspre cabina de semnalizare. Fochistul cobori de 
pe locomotivă, însoţitorul, care coborâse şi el, privea în 
direcţia cabinei. Omuloi lanterna se apropie gâfâind şi 
spuse: 

— O ciocnire gravă mai sus... A deraiat un tren de marfă... 

În spatele trenului, şase bărbaţi, care tocmai se căţăraseră 
pe terasament, se urcară în tren printr-o uşă deschisă 
anume pentru ei, în ultimul vagon. Şase pasageri, ce 
călătoriseră în vagoane diferite, îi întâmpinară. Într-un 
răstimp scurt şi bine chibzuit, au pus stăpânire pe vagonul 
poştal, izolându-l de restul trenului. Doi indivizi cu căşti 
metalice stăteau de pază, cu arme în mâini, în faţa 
vagonului. 

Un om în uniformă de feroviar înainta pe coridorul 
trenului şi dădea explicaţii celor ce le cereau. 

— Un bjocaj pe linie, întârziere de zece minute, nu mai 
mult... Vorbea prieteneşte şi liniştitor. 

Lângă locomotivă, mecanicul şi fochistul zăceau întinşi, 
legaţi şi cu căluş în gură. Omul cu lanternă strigă: 

— Totul în ordine aici! 


Însoţitorul era şi el întins lângă terasament, legat şi cu 
căluş în gură. 

Experții spărgători din vagonul poştal îşi îndepliniseră 
misiunea. Alte două trupuri zăceau legate pe podea. Prin 
fereastră zburau sacii speciali de poştă spre alţi oameni 
care îi prindeau pe terasament. 

În compartimentele lor, pasagerii bombăneau: căile ferate 
nu mai erau ca altădată. Apoi, după ce s-au culcat iar, prin 
întuneric se auzi un vuiet puternic. 

— Doamne, murmură o femeie. Să fie un avion supersonic? 

— O maşină de curse, aş zice. Vuietul pieri încet... 

Pe şoseaua Bedhampton, la nouă mile distanţă, un şir 
strâns de autocamioane se îndrepta spre nord. O maşină 
albă şi mare de curăe trecu ca fulgerul pe lângă ele. 

După zece minute, maşina părăsi autostrada. 

Garajul de la bifurcația B a şoselei purta o pancartă pe 
care sta scris „închis”, dar uşile mari se deschiseră şi 
maşina cea albă intră fără a mai opri. Uşile se închiseră 
după ea. 

Trei oameni se puseră la iuţeală pe lucru. Noi tăblițe de 
înmatriculare fură aplicate automobilului; şoferul îşi 
schimbă haina şi şapca. Purtase o blană albă de oaie. Acum 
era îmbrăcat cu o haină de piele neagră. Scoase maşina şi 
porni. La trei minute după el, un Morris Oxford vechi, 
condus de un preot, ieşi duduind pe şosea şi-şi continuă 
drumul cotind pe nişte poteci întortocheatejde ţară. 

Un automobil tip station-wagon, ce venea şi el pe un drum 
de ţară, încetinii când se apropie de vechiul Morris Oxford, 
pe care preotul bătrân îl oprise lângă un gard viu. 

Şoferul de pe automobil scoase capul pe fereastră. 

— Aveţi necazuri? Pot să vă ajut? 

— Sunteţi foarte amabil. Am farurile defecte. 

Cei doi şoferi se apropiară unul de celălalt şi traseră cu 
urechea. Totul era în ordine. 

Au fost apoi transferate, din automobilul Morris Oxford în 
cealaltă maşină, mai multe lăzi grele, de format american. 


La o milă sau două mai încolo, automobilul coti pe un drum 
ce arăta neumblat, dar care se transformă pe neaşteptate 
într-o cale de acces spre intrarea din dos a unui conac mare 
şi luxos, într-un şopron ce fusese grajd cândva, se afla un 
Mercedes mare alb. Omul de pe station deschise 
portbagajul Mercedesului şi mută aici lăzile, apoi se urcă în 
maşina lui şi plecă. 

În apropiere, la o fermă, se auzi cântatul unui cocoş. 

CAPITOLUL. 9 

ELVIRA BLAKE ridică ochii spre cer, observă că-i o 
dimineaţă frumoasă şi intră într-o cabină telefonică. Făcu 
numărul lui Bridget, din Onslow Square. Mulțumită că-i 
răspunde, spuse: 

— Hello, Bridget? 

— Oh, Elvira, tu eşti? Vocea ei părea agitată. 

— Da, totul a mers bine? 

— Oh, nu. A fost îngrozitor. Verişoara ta, d-na Melford, a 
sunat-o ieri după masă pe mămica. 

— În legătură cu mine? 

— Da. Am crezut că rezolvasem totul când am sunat eu la 
ora prânzului. Dar era îngrijorată din cauza dinţilor tăi. Se 
gândea că ţi s-a întâmplat ceva. Abcese sau cine ştie ce. A 
chemat cabinetul dentistului şi a descoperit, bineînţeles, că 
nici n-ai dat pe acolo. Aşa că a sunat la noi şi, din nefericire, 
mămica era chiar lângă telefon. N-am putut ajunge eu 
prima. Şi, fireşte, mămica a spus că nu ştie nimic şi că 
precis nu locuieşti aici. N-am ştiut ce să fac. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am pretins că nu ştiu nici eu nimic. Am spus că mi se 
pare că ai spus ceva cum că ai sta la nişte prieteni, la 
Wimbledon. 

— De ce Wimbledon? 

— Era primul loc care mi-a trecut prin minte. Elvira 
suspină: 

— Mă rog, va trebui să inventez ceva. O fostă guvernantă, 
poate, care locuieşte la Wimbledon. Toată zarva asta 


complică grozav lucrurile. Sper ca verişoara Mildred să nu 
se facă de râs, să nu cheme poliţia sau mai ştiu eu ce. 

— Pleci acum acolo? 

— Nu, diseară. Mai am încă multă treabă. 

— Ai fost în Irlanda - ai rezolvat? 

— Am aflat ce-am vrut să ştiu. 

— Pari tristă... 

— Sunt supărată. 

— Pot să te ajut, Elvira? Aş putea face ceva? 

— Nimeni nu poate să mă ajute... E un lucru pe care 
trebuie să4 fac singură. Sperasem că ceva nu este 
adevărat, dar este adevărat. Şi nu ştiu de loc ce să fac. 

— Eşti în pericol, Elvira? 

— Nu fi melodramatică, Bridget! Trebuie să fiu prudentă, 
asta-t tot. Va trebui să fiu foarte prudentă. 

— Atunci eşti în pericol. 

După o mică pauză, Elvira spuse: poate că sunt nişte 
închipuiri, cine ştie? 

— Elvira, ce ai de gând să faci în privinţa brăţării? 

— Oh, fii liniştită. Am aranjat să primesc nişte bani de Ia 
cineva, aşa că pot - cum se cheamă - s-o scot de la 
amanetat Şi nu rămâne decât s-o duc înapoi, la Bollard. 1 

— Crezi că nu vor zice nimic? Nu, mămico, a chemat de la 
spălătorie. Zic căji-am trimis cearşaful acela. Da, mămico, 
da, voi spune patroanei, în regulă. 

La capătul celălalt al firului Elvira zâmbi şi puse jos 
receptorul. Deschise portofelul, căută prin mărunţiş, 
numără monedele şi le orândui în faţa ei, apoi formă alt 
număr. Când obţinu numărul pe care-l vroia, introduse 
monedele necesare, apăsă butonul A şi vorbi cu o voce 
subţire, răsuflând greu. 

— Hello, verişoara Mildred. Da, eu sunt... Îmi pare rău... 
Da, ştiu... Tocmai era să... Da, buna şi bătrâna mea Maddy, 
bătrâna noastră mademoiselle... Da, am scris o carte 
poştală, dar am uitat s-o pun la poştă. O am şi acum în 
buzunar... Să vezi, era bolnavă, n-avea pe nimeni s-o 


îngrijească şi am trecut să văd cum îi merge. Da, trebuia să 
mă duc la Bridget, dar asta mi-a schimbat planurile... Nu 
înţeleg ce mesaj ai primit. Cineva a încurcat lucrurile... Da, 
am să-ţi explic când mă voi întoarce..., da, după masă. Nu, 
aştept până vine infirmiera care o va îngriji pe Maddy - nu 
chiar o soră de spital. Ştii - un fel de ajutoare de soră. Nu, 
ar trebui să se interneze... Îmi pare rău, verişoara Mildred, 
îmi pare foarte, foarte rău. Puse receptorul jos şi suspină cu 
exasperare. „De, n-ar trebui, murmură ea, să spun atâtea 
minciuni tuturor.” 

leşi din cabina telefonică şi observă peste tot afişe pe care 
era scris: „Mare jaf într-un tren. Trenul de Irlanda atacat de 
bandiți”. 

II 

Domnul Bollard tocmai servea o clientă, când uşa 
magazinului se deschise. Ridică ochii şi o văzu intrând pe 
Elvira Blake. 

— Nu, spuse ea unui vânzător care îi ieşi în întâmpinare. 
Aştept până va fi liber domnul Bollard. 

Domnul Bollard sfârşi îndată cu clienta şi Elvira se aşeză 
pe locul ei. 

— Bună dimineaţa, domnule Bollard, spuse ea. 

— Mi-e teamă că ceasul dumneavoastră nu eincă gata, d- 
ră Elvira, spuse domnul Bollard. 

— O, nu e vorba de ceas, spuse Elvira. Voiam să-mi cer 
scuze. S-a întâmplat un lucru îngrozitor. Deschise poşeta şi 
scoase o cutie mică. Din ea luă o brățară cu diamante şi 
safire. Vă amintiţi că am venit cu ceasul la reparat, am ales 
cadouri pentru Crăciun şi în stradă a avut loc un accident. A 
fost cineva călcat, mi se pare, sau aproape. Avusesem 
brăţara în mână şi probabil că am pus-o în buzunarul 
hainei, fără să mă gândesc; am găsit-o abia azi de 
dimineaţă. Aşa că am venit în goană s-o aduc înapoi, îmi 
pare nespus de rău, domnule Bollard. Nu ştiu cum de-am 
putut face un lucru atât de odios. 


— Nu-i nimic, acum totul s-a aranjat, domnişoară Elvira, 
spuse domnul Bollard încet. 

— Presupun că aţi crezut că a furat-o cineva, spuse Elvira. 
Ochii ei albaştri şi limpezi îl priveau ţintă. 

— Am descoperit lipsa ei, spuse domnul Bollard. Vă 
mulţumesc foarte mult, domnişoară Elvira, că aţi adus-o 
atât de repede înapoi. 

— M-am simţit îngrozitor când am găsit-o, spuse Elvira. 
Bine, vă mulţumesc foarte mult, domnule Bollard, fiindcă 
sunteţi atât de drăguţ. 

— Se întâmplă o mulţime de greşeli stranii, spuse domnul 
Bollard. Îi zâmbi într-un fel patern. Să nu ne mai gândim la 
asta. Dar te rog să nu mai faci aşa. Râse cu aerul unuia care 
a făcut o mică glumă reuşită. 

— O nu, spuse Elvira, voi fi foarte atentă în viitor, îi zâmbi, 
se întoarse şi părăsi magazinul. 

„Stau şi mă întreb”, îşi spuse domnul Bollard, „stau pur şi 
simplu şi mă întreb...” 

Unul dintre asociaţii săi care fusese pe-aproape veni lângă 
el. 

— Aşa-i că ea a luat-o? Întrebă el. 

— Da. Ea a luat-o, răspunse d-l Bollard.' ţ - 

— Dar a adus-o înapoi, spuse asociatul. 

— A adus-o înapoi, încuviinţă d-l Bollard. Nu mă aşteptam 
de fapt la asta. 

— Vreţi să spuneţi că nu vă aşteptaţi s-o aducă înapoi? 

— Nu, dacă o luase ea. 

— Credeţi c-a spus adevărul? Întrebă asociatul curios. 
Vreau să zic, că i-a alunecat brăţara în buzunar din 
greşeală? 

— Posibil, spuse d-l Bollard pe gânduri. 

— Sau că e o cleptomană, poate. 

— Sau că e o cleptomană, încuviinţă Bollard. Dar e mai 
probabil c-a luat-o dinadins... Dar dacă e aşa, de ce a aduş-o 
înapoi atât de repede? E straniu... 

— Bine că n-am anunţat poliţia. Admit că am vrut s-o fac. 


— Ştiu, ştiu. N-ai experienţa mea. În cazul ăsta, mai bine 
că n-am făcut-o, spuse Bollard şi adăugă încet, ca pentru 
sine: Totuşi e interesant. Foarte interesant. Mă întreb câţi 
ani are? Şaptesprezece sau optsprezece, aşa cred. Cine ştie 
în ce încurcătură o fi intrat. 

— Spuneaţi, mi se pare, că se scaldă în bani. 

— Poţi fii o moştenitoare bogată şi să te scalzi în bani, 
spuse Bollard. Dar la şaptesprezece ani nu poţi să pui mâna 
pe ei. Şi curios că moştenitoarele de regulă sunt ţinute fără 
bani, mai rău decât un sărăntoc. Nu-i o situaţie prea 
fericită. Oricum, presupun că nu vom şti niciodată adevărul. 

Puse brăţara la locul ei, în cutie, şi închise capacul. 

CAPITOLUL 10 

BIROURILE firmei „Egerton, Forbes şi Wilborough” erau 
în Bloomsbury, în unul din acele scuaruri impozante, pline 
de demnitate, care n-au simţit încă vântul schimbărilor. 
Placa de alamă a firmei era uzată tocmai atât cât trebuia ca 
să fie ilizibilă. Firma fiinţa de mai bine de o sută de ani şi o 
mare parte din nobilimea de ţară a Angliei era clientela ei. 
Nu mai exista nici un Forbes la firmă şi nici un Wilborough. 
În schimb erau doi Atkinsoni, tată şi fiu, un Lloyd galez şi un 
McAllister din Scoţia. Dar mai exista un Egerton totuşi, 
descendentul acelui Egerton care o înființase. Acest anume 
Egerton era un bărbat de cincizeci şi doi de ani, consilierul 
mai multor familii ce fuseseră, în epoci diferite, sfătuite de 
bunicul, de unchiul şi de tatăl său. 

În acest moment, şedea la un birou mare de mahon, în 
camera sa frumoasă de la etajul întâi, discutând amabil dar 
ferm cu un client ce părea abătut. Richard Egerton era un 
bărbat prezentabil, înalt, cu părul negru, uşor încărunţit la 
tâmple şi cu ochii cenuşii, foarte şireţi. Sfatul său era 
întotdeauna bun, dar nu menaja niciodată clientul. 

— Să fim cinstiţi, Freddie, n-ai nici un fel de temei, spunea 
el. Nici cu scrisorile acelea pe care le-ai scris. 

— Nu crezi că... Murmură Freddie amărât. 


— Nu, nu cred, spuse Egerton. Singura soluţie e să vă 
înţelegeţi, fără a ajunge la tribunal. Aş spune chiar c-ai 
putea fi acuzat de crimă şi judecat ca atare. 

— Uite ce-i, Richard, asta merge puţin prea departe. 

Pe biroul lui Egerton sună discret telefonul. El ridică 
încruntat receptorul. 

— Am spus să nu fiu deranjat, nu-i aşa? 

Un murmur se auzi la celălalt capăt. Egerton răspunse: O, 
da, pricep. Spune-i, te rog, să aştepte. 

Puse la loc receptorul şi se întoarse din nou spre clientul 
său care părea nenorocit. 

— Uite, Freddie, spuse el. Cunosc legea şi tu n-o cunoşti. 
Ai intrat într-o încurcătură groaznică. Voi face tot ce pot ca 
să te salvez, dar te va costa puţin. Mă îndoiesc dacă ei se 
vor mulţumi cu mai puţin de douăsprezece mii. 

— Douăsprezece mii! Nenorocitul de Freddie părea 
înspăimântat. Ascultă... Richard, nici nu-i am! 

— Ei bine, ai să faci rost atunci. Există întotdeauna căi şi 
posibilităţi. Dacă ea se mulţumeşte cu douăsprezece mii, ai 
noroc, iar dacă recurgi la proces te va costa mult mai mult. 

— Voi, avocaţii! Exclamă Freddie. Sunteţi cu toţii nişte 
rechini! El se ridică. Bine, spuse, fă tot posibilul să iasă 
bine, bătrâne Richard! 

Plecă, dând abătut din cap. Richard Egerton elimină din 
minte pe Freddie cu treburile lui şi se gândi la clientul 
următor, îşi spuse încetişor: „Elvira Blake. Cum o fi 
arătând...?”. Ridică receptorul: „A plecat lord Frederick. 
Trimiteţi-o sus pe d-ra Blake, vă rog”. 

În timp ce aştepta, făcea mici socoteli pe sugativa de pe 
birou. Citi ani or fi de când...? Trebuie să aibă 
cincisprezece-şaptesprezece ani - poate chiar mai mult. 
Timpul a trecut atât de repede. „Fiica lui Coniston, se gândi 
el, şi fiica lui Bess. Mă întreb cu care din ei seamănă?” 

Uşa se deschise, funcţionara o anunţă pe d-ra Elvira Blake 
şi fata intră în cameră. Egerton se sculă şi înainta spre ea. 
La prima vedere, se gândi el, nu seamănă cu niciunul dintre 


părinţii ei. Înaltă, zveltă, foarte blondă, cu tenul lui Bess, 
dar nicidecum cu vitalitatea lui Bess, cu un aer puţin 
demodat; era greu să-ţi făşi o opinie, totuşi, mai ales acum 
că se purtau volane şi pieptare cu platcă, ca la copii. 

— Ei, ce surpriză, spuse în timp ce dădeau mâna. E o 
surpriză. Ultima dată când te-am văzut, aveai unsprezece 
ani. Vino şi stai. Îi trase un scaun şi ea se aşeză. 

— Presupun, spuse Elvira cam nesigură, că ar fi trebuit să 
vă scriu mai întâi, să scriu ca să stabilim o întâlnire. Cam 
aşa ceva, dar m-am hotărât deodată şi mi s-a părut un prilej 
nimerit fiindcă eram la Londra. 

— Şi ce faci la Londra? 

— Îmi îngrijesc dantura. 

— Ah, dinţii ăştia, spuse Egerton, ne supără din leagăn 
până la mormânt. Eu sunt recunoscător însă dinţilor tăi 
dacă îmi dau prilejul să te văd. Ia spune-mi, ai fost în Italia, 
nu-i aşa, ca să-ţi termini educaţia, la una din acele şcoli în 
care sunt trimise fetele azi,? 

— Da, spuse Elvira. La contesa Martinelli. Dar am plecat 
definitiv de-acolo. Stau cu familia Melford, în Kent, până ce 
mă voi hojări să fac ceva. 

— Ei, sper că vei alege ceva mulţumitor. Te gândeşti 
cumva la universitate sau la ceva de genul ăsta? 

— Nu, spuse Elvira. Nu sunt destul de deşteaptă pentru 
asta. Se opri, apoi continuă: Bănuiesc că trebuie să am 
avizul dumneavoastră în cazul în care mă voi hotări. 

Ochii inteligenţi ai lui Egerton o priveau cu atenţie. 

— Sunt unul dintre tutorii tăi şi custode, prin testamentul 
tatălui tău. Da, ai orâcând dreptul să vii să mă întrebi. 

Elvira spuse politicos: Vă mulţumesc. Egerton o întrebă: 

— E ceva care te îngrijorează? 

— Nu. Nu, la drept vorbind. Dar vedeţi, eu nu ştiu nimic. 
Nimeni nu mi-a spus niciodată nimic. Nu e plăcut să fii 
nevoită să pui întrebări. 

EI o privi cu atenţie. 

— Vrei să spui, întrebări despre tine? 


— Da, spuse Elvira. Sunteţi foarte amabil că mă înţelegeţi. 
Unchiul Derek.! Ea ezită. 

— Derek Luscombe, vrei să spui? 

— Da. l-am spus întotdeauna unchi. 

— Înţeleg. 

— E foarte bun, continuă Elvira, dar nu-i stă în fire să-mi 
destăinuie vreodată ceva. Se ocupă de toate şi e necâjit 
când nu sunt mulţumită. Desigur că ascultă de o mulţime de 
oameni, vreau să zic de femei - care îi dau fel de fel de 
sfaturi. Contesa Martinelli, de exemplu. Mă trimite la şcoli 
sau în locuri unde să-mi desăvârşesc educaţia. 

— Şi nu te-a trimis unde ai fi vrut? 

— N-am vrut să spun asta. Au fost destul de bune. Pe care, 
mai mult sau mai puţin, le urmează toată lumea. 

— Pricep. 

— Dar nu ştiu nimic despre mine, de ce bani dispun, citi 
am şi ce-aş putea face cu ei dacă aş vrea. 

— De fapt, spuse Egerton cu zâmbetul său atrăgător, vrei 
să discuţi afaceri. Aşa e? Cred că ai dreptate. la să vedem. 
Citi ani ai? Şaisprezece - şaptesprezece? 

— Aproape douăzeci. 

— Vai de mine! N-aş fi crezut. 

— Vedeţi, explică Elvira. Mă simt tot timpul ocrotită şi 
protejată. E plăcut într-unfel, dar poate deveni foarte 
sâcâitor. 

— E o atitudine cam demodată, încuviinţă Egerton, dar îmi 
dau seama că lui Derek Luscombe îi convine. 

— E un om tare drăguţ, spuse Elvira, dar foarte greu se 
poate vorbi serios cu el. 

— Da, pot să înţeleg asta. Ei bine, cât ştii despre tine 
însuţi, Elvira? Despre circumstanţele tale familiale? 

— Ştiu că tata a murit când aveam cinci ani şi că mama a 
fugit cu cineva când aveam numai doi ani. Nu-mi aduc deloc 
aminte de ea. Abia dacă îmi amintesc de tata Era foarte 
bătrân, ţinea mereu un picior ridicat pe un scaun. Obişnuia 
să înjure. Mi-era cam frică de el. După ce a murit, am stat 


mai întâi la o mătuşă sau o vară, apoi cu o rudă de-a tatei, 
până ce a murit şi ea, apoi am stat cu unchiul Derek şi cu 
sora lui. Sora lui a murit şi eu am plecat în Italia. Acum, 
unchiul Derek a aranjat să stau cu verii lui, familia Melford. 
Sunt foarte amabili şi drăguţi şi au două fete cam de vârsta 
mea. 

— Eşti fericită la ei? 

— Nu ştiu încă. Abia am trecut pe acolo. Sunt toţi cam 
mohorâţi. Dar aş vrea să ştiu de câţi bani dispun în 
realitate. 

— Doreşti deci informaţii financiare. 

— Da, spuse Elvira. Ştiu că am ceva bani. Sunt mulţi? 
Egerton deveni serios acum. 

— Da, spuse el. Ai mulţi bani. Tatăl tău a fost un om foarte 
bogat. «Eşti singurul lui copil. Când a murit, titlul şi moşia 
au revenit unui văr. Lui nu i-a plăcut acest văr, aşa că şi-a 
lăsat toată proprietatea personală care era considerabilă 
fiicei sale - adică ţie, Elvira. Eşti o femeie foarte bogată, sau 
vei fi, când vei împlini douăzeci şi unu de ani. 

— Vreţi să spuneţi că acum nu sunt bogată? 

— Da, spuse Egerton. Eşti şi acum bogată, dar nu poţi 
dispune de bani până când nu vei împlini douăzeci şi unu de 
ani sau te vei căsători. Până atunci banii sunt în mâinile 
custozilor tăi. Luscombe, eu şi încă cineva, îi zâmbi. Să ştii 
că nu i-am irosit deloc. Capitalul tău există. Ba a şi crescut 
considerabil în investiţii. 

— Cât voi avea? 

— La douăzeci şi unu de ani sau când te vei căsători, vei 
intra în posesia unei sume care la o estimare aproximativă 
este de şase sau şapte sute de mii de lire sterline. 

— E într-adevăr foarte mult, spuse Elvira, impresionată. 

— Da, e mult. Probabil pentru că sunt atât de mulţi, nu ţi-a 
vorbit nimeni de banii tăi. 

O privea în timp ce ea reflecta asupra a ceea ce aflase. 
Interesantă fată, se gândi el. Părea o fetiţă naivă, dar era 
mai mult. Mult mai mult. Îi spuse cu un surâs cam ironic: 


— Eşti mulţumită de averea ta? Fata zâmbi pe neaşteptate. 

— Ar trebui să fiu, nu? 

— În orice caz e mai bine decât să câştigi la curse, spuse 
el. 

Fata dădu din cap, dar gândurile ei erau departe. Apoi 
întrebă brusc: 

— Cine va intra în posesia banilor dacă eu mor? 

— Cum stau lucrurile acum, ruda cea mai apropiată. 

— Vreau să zic-n-aş putea face un testament acum? Ci 
doar când voi avea douăzeci şi unu de ani. Aşa mi-a spus 
cineva. 

— A avut dreptate. 

— Asta-i foarte neplăcut. Dacă aş fi măritată şi aş muri, 
bănuiesc că soţul meu ar moşteni banii. 

— Da. 

— Şi dacă n-aş fi măritată, i-ar primi mama mea, ca ruda 
cea mai. Apropiată. Se pare că am foarte puţine rude. Nici 
măcar nu-mi cunosc mama. Cum arată? 

— E o femeie remarcabilă, spuse Egerton scurt. Toată 
lumea e de acord cu asta. 

— N-a vrut să mă vadă niciodată? 

— Poate că da... E posibil să fi vrut. Dar pentru că - într-un 
fel - şi-a stricat singură viaţa, s-o fi gândit că-i mai bine 
pentru tine să fii crescută departe de ea. 

— Sunteţi sigur că gândeşte aşa? 

— Nu. La drept vorbind, nu ştiu nimic în privinţa asta. 
Elvira se sculă. 

— Vă mulţumesc, spuse ea. E foarte amabil din partea dv. 
Că mi-aţi spus toate astea. 

— Ar fi fost mai bine dacă ţi s-ar fi spus mai înainte 
anumite lucruri, spuse Egerton. 

— E cam umilitor să nu ştii ce-i cu tine, spuse Elvira. 
Unchiul Derek bineînţeles mă crede un copil. 

— Nu-i nici el un om prea tânăr. El şi cu mine suntem la o 
vârstă destul de respectabilă. Trebuie să ne scuzi dacă 
privim lucrurile din punctul de vedere al vârstei noastre. 


Elvira îl privi o clipă sau două. 

— Dar dumneavoastră nu mă credeţi un copil, nu-i aşa? 
Spuse ea cu şiretenie şi adăugă: Păreţi un om care ştie mai 
multe despre fete decât unchiul Derek. Ela trăit numai pe 
lângă sora lui. Apoi îi întinse mâna şi spuse drăgălaş. Vă 
mulţumesc mult de tot. Sper că nu v-am întrerupt într-o 
lucrare importantă pe care o aveaţi de făcut, şi ieşi. 
Egerton privi îndelung uşa care se închisese după ea. Îşi 
țuguie buzele, fluieră o clipă, scutură din cap şi se aşeză, 
luă un toc şi ciocăni în masă, dus pe gânduri. Încercă să 
adune nişte hârtii, apoi le aruncă şi ridică telefonul. 

— D-ra Cordell, caută-l pe colonelul Luscombe, te rog. 
Încearcă mai întâi la clubul lui. Şi apoi la adresa din 
Shropshire. 

Puse la loc receptorul. Trase iar hârtiile spre el şi începu 
să le citească, dar nu se putea concentra. Telefonul începu 
să sune. 

— Colonelul Luscombe e pe fir, domnule Egerton. 

— În regulă. Dă-mi legătura. Hello, Derek. Aici Richard 
Egerton. Cum te simţi? Tocmai m-a vizitat cineva pe care-l 
cunoşti. M-a vizitat pupila dumitale. 

— Elvira? Derek Luscombe părea foarte surprins. 

— Da. 

— De ce dracu - pentru ce a venit la tine? Nu cumva are 
supărări? 

— N-aş putea spune asta. Dimpotrivă, părea destul de 
mulţumită de ea. Dorea să ştie totul despre situaţia ei 
financiară. 

— Sper că nu i-ai spus, făcu colonelul Luscombe alarmat. 

— De ce nu? E un secret? 

— Uite ce-i, nu pot să nu gândesc că nu-i înţelept ca o fată 
să ştie că va avea atât de mulţi bani. 

— Altcineva i-ar fi spus, dacă nu-i spunem noi. Trebuie 
într-un fel să fie pregătită. Banii sunt o răspundere. 

— Da, dar e încă un copil. 

— Eşti sigur de asta? 


— Ce vrei să zici? Fireşte că-i un copil. 

— Eu n-aş spune asta despre ea. Cine e prietenul ei? 

— Pardon? 

— Am spus cine e prietenul ei? Trebuie să aibă vreunul pe 
undeva, nu-i aşa”? 

— Nu. Nicidecum. Ce dracu te face să crezi asta? 

— Nimic din ce mi-a spus ea. Dar am şi eu puţină 
experienţă, ştii doar. Cred că vei descoperi că există un 
prieten. 

— Ei, bine, te asigur că greşeşti. Vreau să spun că a fost 
crescută cu mare grijă la şcoli foarte severe, a fost şi la 
şcoala aceea selectă în Italia. Aş şti dacă ar fi ceva de genul 
ăsta. Presupun că a întâlnit unul sau doi tineri plăcuţi, în 
fine, şi toate astea, dar sunt sigur că n-a fost nimic de felul 
la care faci aluzie. 

— Ei bine, diagnosticul meu e un prieten - şi probabil unul 
nepotrivit. 

— Dar de ce Richard, de ce? Ce ştii tu despre fetele 
tinere? 

— Destul de mult, spuse Egerton pe un ton sec. Am avut 
trei cliente anul trecut, două dintre ele au fost puse sub 
tutela organelor judiciare şi a treia şi-a terorizat părinţii ca 
să consimtă la o căsătorie care cu siguranţă va fi 
dezastruoasă. Fetele nu mai sunt supravegheate ca 
altădată. Condiţiile sunt de aşa natură încât e foarte greu să 
le supraveghezi cât de cât... 

— Dar te asigur că Elvira a fost supravegheată foarte 
atent. 

— Ingeniozitatea unei tinere de genul ăsta întrece orice ţi- 
ai putea închipui. Fii cu ochii pe ea, Derek. Ihformează-te 
un pic ca să vezi ce-a făcut în ultimul timp. 

— Prostii! Nu-i decât o fetiţă dulce şi nevinovată. 

— Cu ceea ce nu ştii tu despre fetele dulci şi nevinovate s- 
ar putea umple un album. Mama ei a fugit şi a făcut un 
întreg scandal - îţi aminteşti? 


— Când era mai tânără decât e Elvira acum. Cât despre 
bătrânul Coniston, a fost unul dintre cei mai mari desfrânaţi 
ai Angliei. 

— Sunt consternat, Richard. M-ai necâjit foarte mult. 

— E mai bine să fii prevenjt. Ceea ce nu prea mi-a plăcut, a 
fost una dintre întrebările pe care mi le-a pus. De ce 
doreşte atât de mult să ştie cine o va moşteni dacă va muri? 

— E curios ceea ce-mi spui, pentru că mi-a pus şi mie 
aceeaşi întrebare. 

— Adevărat? De ce s-ar gândi oare la o moarte 
prematură? A propos, m-a întrebat şi despre mama ei. 

În vocea colonelului Luscombe se desluşi îngrijorare când 
spuse: lare aş vrea ca Bess să se apropie de fata ei. 

— L-ai vorbit despre asta - lui Bess, adică? 

— Ei bine, da... l-am vorbit. Am întâlnit-o din întâmplare. 
Locuim în acelaşi hotel, de fapt. Am îndemnat-o pe Bess să 
facă nişte aranjamente să se vadă cu fata. 

— Şi ce-a spus? Întrebă Egerton curios. 

— A refuzat categoric. A spus, mai mult sau mai puţin, că e 
prea primejdioasă pentru ca fata ei s-o cunoască. 

— Privită dintr-un anumit punct de vedere, cred că are 
dreptate, spuse Egerton. E încurcată cu alergătorul acela 
de curse, nu-i aşa? 

— Am auzit şi eu nişte zvonuri. 

— Da. Am auzit şi eu. Nu ştiu cât sunt de întemeiate. Poate 
că sunt şi de aceea nu vrea să se vadă cu fata. Bess are 
uneori prieteni foarte dubioşi. Dar ce femeie e, Derek! Ce 
femeie! 

— A fost întotdeauna propriul ei duşman şi cel' mai rău, 
spuse Derek Luscombe îmbufnat. 

— E cu adevărat o remarcă drăguță şi convenţională, 
observă Egerton. Îmi pare rău că te-am necăjit, Derek, dar 
fii atent la cei indezirabili din preajma fetei. Şi să nu spui că 
nu te-am prevenit. 

Puse la loc telefonul şi luă iar hârtiile. De data asta izbuti 
să fie atent la ceea ce făcea. 


CAPITOLUL 11 

D-NA MCCRAE, menajera canonicului Pennyfather, 
comandase un somri de Dover pentru seara când trebuia el 
să se întoarcă. Peştele ăsta avea multiple însuşiri. Putea să 
nu fie pus la grătar sau în tigaie până în minutul când 
canonicul intra pe uşă. Putea, de asemenea, să fie păstrat 
pentru ziua următoare, dacă era necesar. Canonicului îi 
plăcea somnul de Dover; dar dacă cumva un telefon sau o 
telegramă ar fi informat-o pe d-na McCrae că stăpânul ei nu 
va fi acasă în seara aceea, s-ar fi bucurat căci şi ei îi plăcea 
acest somn de Dov”r. Acum totul era pregătit pentru 
întoarcerea canonicului. După peşte se vor servi clătite. 
Peştele se afla pe masa din bucătărie şi amestecul pentru 
clătite aştepta pregătit, într-un bol rotund de porțelan. 
Totul era gata. Alămurile luceau, argintul sclipea, nu se 
vedea nici un firicel de praf. Lipsea un singur lucru. 
Canonicul însuşi. 

Trebuia să sosească cu trenul de Londra la ora 6,30. 

La ora şapte nu se întorsese încă. Fără îndoială că trenul 
avusese o întârziere. La 7,30 încă nu venise. D-na McCrae 
suspină ofensată. Il suspecta că-i face iar bucata. Se făcuse 
ora 8 şi nu venise. Doamna McCrae suspină îndelung, 
exasperată. Se gândea că va primi curând un telefon, cu 
toate că era posibil să nu se întâmple nici asta. Poate că îi 
scrisese. Scrisese fără îndoială, dar uitase de bună seamă 
să pună scrisoarea la poştă. 

— Vai, vai! Exclamă d-na McCrae. 

La ora 9, îşi făcu trei clătite din aluatul pregătit. Peştele îl 
pusese deoparte, cu grijă, în frigider. „Mă întreb unde-o fi 
nimerit omul şi de data asta”, îşi spuse ea. Ştia din 
experienţă că putea să fie oriunde. Unde mai pui că s-ar 
putea să-şi descopere greşeala şi să-i telegrafieze sau să-i 
telefoneze, înainte ca ea să se culce. „Am să stau trează 
până la 11, nu mai mult”, îşi spuse d-na McCrae. Ora ei de 
culcare era zece şi jumătate şi considera că era de datoria 
ei să prelungească această ora până la 11, dar dacă până la 


11 n-avea nici 0 veste sau nici un cuvânt din partea 
canonicului, atunci d-na McCrae va încuia casa şi se va duce 
Ia culcare. 

Nu se poate spune că era din cale afară de îngrijorată. 
Acest lucru 1 se mai întâmplase şi altă dată. Nu putea să 
facă altceva decât să aştepte veşti, oricare ar fi ele. 
Posibilităţile erau nenumărate. Canonicul Pennyfather 
putea să fi greşit trenul, fără să-şi dea mult timp seama, 
până ajungea la capătul lumii sau la pastele cailor, sau să 
mai fie încă la Londra şi să fi greşit data plecării, fiind astfel 
convins că nu trebuie să se întoarcă decât a doua zi. Poate 
să se fi întâlnit cu un prieten, sau cu mai mulţi la conferinţa 
aceea din străinătate, unde se dusese, şi se hotărâse să 
rămână şi pentru weekend. Probabil că avusese intenţia s-o 
înştiinţeze, dar uitase cu totul de ea. Aşa că nu era prea 
îngrijorată. Peste două zile sosea în vizită prietenul 
canonicului, arhidiaconul Simmons, ca să stea la ei. Lucrul 
ăsta canonicul şi-l amintea sigur, astfel că va trimite o 
telegramă şi va fi acasă cel târziu peste o zi sau de nu, va 
trimite o scrisoare. 

Veni şi dimineaţa zilei următoare, dar nici o veste. Pentru 
prima oară, d-na McCrae începu să fie neliniştită. De la 9 
a.m. Până la lp.m. Stătu cu ochii pe telefon. Era un 
instrument căruia îi recunoştea utilitatea, dar nu-l iubea. 
Uneori îşi făcea târguielile prin telefon, deşi prefera să le 
facă personal, încredinţată fiind că dacă nu vedeai ce ţi se 
vinde, cu siguranţă negustorul va încerca să te înşele, în 
chestiuni de gospodărie telefonul era totuşi util. Câteodată, 
destul de rar, telefona prietenelor sau rudelor din 
vecinătate. Se simţea însă stânjenită când era vorba să dea 
un telefon la Londra sau mai departe. Era o risipă de bani 
inadmisibilă. Totuşi începu să se gândească la ceea ce ar 
trebui să facă. 

În sfârşit, când trecu încă o zi fără nici un fel de ştire de la 
el, se hotări să acţioneze. Ştia unde locuia canonicul când 
mergea la Londra: hotelul Bertram. Un loc plăcut şi de 


modă veche. Poate că ar fi bine să sune şi să întrebe. 
Probabil că cei de acolo ştiau unde putea fi canonicul. Nu 
era un hotel oarecare. Va cere să vorbească cu d-ra 
Gorringe. D-ra Gorringe era atentă întotdeauna şi 
săritoare. Canonicul s-ar putea întoarce şi cu trenul de 
douăsprezece şi treizeci, în cazul ăsta putea să sosească din 
clipă în clipă. 

Dar minutele treceau şi nu sosea nici un canonic. D-na 
McCrae respiră adânc, prinse curaj şi ceru o convorbire cu 
Londra. Aştepta, muşcându-şi buzele şi ţinând receptorul 
foarte aproape de ureche. 

— Hotel Bertram, la dispoziţia dumneavoastră, spuse o 
voce. 

— Vă rog, aş dori să vorbesc cu d-ra Gorringe, spuse d-na 
McCrae. 

— O clipă. Ce nume, vă rog? 

— Aici menajera canonicului Pennyfather, d-na McCrae. 

— Un moment, vă rog. 

Imediat auzi pe fir vocea calmă şi sigură a d-rei Gorringe. 

— Aici d-ra Gorringe. Sunteţi menajera canonicului 
Pennyfather? 

— Da, eu sunt. D-na McCrae. 

— O, da. Bineînţeles. Ce pot face pentru dumneavoastră, 
doamnă McCrae? 

— Canonicul mai locuieşte încă la hotel? 

— Îmi pare bine că aţi sunat, spuse d-ra Gorringe. Eram 
foarte îngrijoraţi, neştiind ce să facem - exact. 

— 1 s-a întâmplat ceva canonicului Pennyfather? A avut un 
accident? 

— Nu, nimic de felul acesta. Dar îl aşteptam să se întoarcă 
de la Lucerna vineri sau sâmbătă. 

— Da, e adevărat. 

— Dar n-a sosit. Desigur că nu ne-am mirat prea tare. A 
angajat camera, a reţinut-o până ieri. Nu s-a întors însă ieri, 
n-a trimis vorbă şi lucrurile sunt încă la noi. Adică 
majoritatea bagajelor sale. N-am fost prea siguri cum să 


procedăm. Bineînţeles, se grăbi să spună d-ra Gorringe, îl 
ştim pe canonic - şi cum uită. 

— Asta aşa e! 

— Dar e cam greu pentru noi. Avem toate camerele 
rezervate. Camera lui e reţinută de fapt de alt client. 
Adăugă: N-aveţi idee unde poate fi? 

D-na McCrae spuse cu amărăciune: 

— Omul ăsta poate fi oriunde! Apoi cu alt ton: în orice caz, 
vă mulţumesc, d-ră Gorringe. 

— Cu plăcere, oricând va pot servi... D-ra Gorringe încerca 
să fie de ajutor. 

— Presupun că voi afla destul de repede ce-i cu el, spuse 
d-na McCrae. Mulţumi iar d-rei Gorringe şi închise 
telefonul. 

Şedea lângă telefon consternată. Nu se temea pentru 
persoana canonicului. Dacă i s-ar fi întâmplat vreun 
accident, ar fi fost înştiinţată până la ora aceea. Era sigură 
de asta. El era ceea ce d-na McCrae numea un „zăpăcit”. ŞI 
zăpăciţii au un fel de providenţă a lor care-i fereşte. Fără să 
se gândească, fără să le pese pot supravieţui chiar dacă le- 
ar fi ieşit în cale un urs Panda. Nu şi4 închipuia pe 
canonicul Pennyfather undeva într-un spital, gemând. Era 
el, pesemne, într-un locşor unde, fără îndoială, pălăvrăgea 
fericit şi nevinovat cu vreun prieten. Poate se afla încă în 
străinătate. Dificultatea era că arhidiaconul Simmons sosea 
chiar în seara asta şi se aştepta să găsească gazda să-l 
primească. Nu putea amâna venirea arhidiaconului, pentru 
că nu ştia unde se afla. 'Totul era încurcat, dar ca în orice 
încurcătură exista şi un punct luminos. Acest punct luminos 
era arhidiaconul Simmons. Arhidiaconul Simmons va şti ce 
trebuie făcut. Va lăsa deci totul în seama lui. 

Arhidiaconul Simmons era cu totul altă fire decât stăpânul 
ei. Ştia unde se duce. Ştia ce are de făcut, era întotdeauna 
vesel, sigur de el, că făcea numai ce trebuie. Un cleric cu 
multă încredere în el însuşi. Arhidiaconul Simmons când 


sosi şi fu întâmpinat de d-na McCrae cu explicaţii, scuze şi 
jeliri, se dovedi puternic ca un turn. Nu era nici el alarmat. 

— Nu-ţi face griji, doamnă McCrae, spuse el în felul său 
binevoitor, aşezându-se la masa frumos pregătită pentru 
sosirea sa. Îl găsim noi pe distratul nostru. Ai auzit vreodată 
povestea aceea despre Chesterton? G. K. Chesterton, 
scriitorul, ştii. A telegrafiat nevesti-şi, o dată, când era 
plecat într-un turneu pentru un ciclu de conferinţe: „Sunt la 
gara Crewe. Unde ar trebui să fiu?” 

Râse. D-na McCrae zâmbi a îndoială. Nu vedea nimic 
Comic, pentru că exact la fel ar fi putut proceda şi canonicul 
Pennyfather. 

— Ah, exclamă arhidiaconul Simmons cu plăcere, grozav 
cotlet de vițel! Eşti o bucătăreasă minunată, d-nă McCrae. 
Sper că bătrânul meu prieten te apreciază. 

După cotletele de vițel au urmat nişte budinci cu sos de 
mure, de care d-na McCrae îşi amintise că erau uneâe din 
dulciurile preferate ale arhidiaconului. Apoi, omul ăsta 
cumsecade se apucă cu toată seriozitatea să dea de urma 
prietenului său absent. Folosi telefonul cu energie, complet 
nepăsător de costul convorbirilor, ceea ce o făcu pe d-na 
McCrae să-şi ţuguie. Buzele cu îngrijorare, dar nu cu 
dezaprobare, pentru că, în definitiv, trebuia să afle ce s-a 
întâmplat cu stăpânul ei. 

După ce arhidiaconul a sunat mai întâi la sora prietenului 
său, căreia nu-i prea păsa de plecările şi întoarcerile 
fratelui ei, şi a aflat că n-avea ca de obicei idee pe unde era 
sau ar fi putut fi canonicul, îşi extinse cercetările. Se adresă 
încă o dată hotelului Bertram şi obţinu amănunte precise. 
Canonicul plecase în mod sigur seara, devreme, pe data de 
19. Avea cu elun mic sac de voiaj marcat B. E. A, dar restul 
bagajului rămăsese în camera pe care o reţinuse. Spusese 
că pleacă la o conferinţă oarecare, la Lucerna. De la hotel 
nu plecase direct la aeroport. Comisionarul, care-l cunoştea 
bine din vedere, îl urcase într-un taxi, dăduse şoferului 
adresa arătată de canonic - clubul Athenaeum. Asta fusese 


ultima oară când cineva îl văzuse, la hotelul Bertram, pe 
canonicul Pennyfather. O, da, un mic amănunt - uitase să 
lase cheia, şi o luase cu el. Nu se întâmpla pentru prima 

oară. 

Arhidiaconul Simmons făcu o pauză de câteva minute, ca 
să reflecteze înainte de î forma alt număr. Se gândea să 
cheme aeroportul din Londra. Fără îndoială, avea să-i ia 
ceva timp. Poate exista o cale mai scurtă, îl sună pe Dr. 
Weissgarten, un savant în ebraică, care participase aproape 
sigur la conferinţă. 

Dr. Weissgarten era acasă, îndată ce auzi cine era la 
telefon se lansă într-un torent de critici privitoare mai ales 
la două comunicări ce fuseseră prezentate la conferinţa de 
la Lucerna. 

— Lipsit de rațiune, individul ăsta Hogarov, spuse el, 
absolut neraţional. Nu ştiu cum i se tolerează! Nu este 
măcar un savant. Ştii ce-a putut să afirme de fapt? 

Arhidiaconul suspină şi se hotări să fie ferm cu el. Altfel 
avea toate şansele să petreacă restul serii ascultând critica 
tuturor savanților participanţi la conferinţa de la Lucerna. 
Izbuti cu greu să-l aducă pe Dr. Weissgarten la chestiuni 
mai personale. 

— Pennyfather? Spuse el, Pennyfather? Ar fi trebuit să fie 
acolo. Nu pricep de ce n-a fost. Spunea că va participa. Mi-a 
spus cu o săptămână înainte, când l-am întâlnit la 
Athenaeum. 

— Vreţi să spuneţi că n-a fost la conferinţă deloc? 

— Întocmai. Ar fi trebuit să fie acolo. 

— Ştiţi cumva de ce n-a fost? S-a scuzat în vreun fel? 

— De unde să ştiu? Spunea mereu că va lua parte. Da, 
acum îmi amintesc. Era aşteptat. Mai mulţi au remarcat 
absenţa lui. S-au gândit că a răcit, poate. E o vreme atât de 
nesigură. Era gata să se întoarcă la critica colegilor săi, dar 
arhidiaconul Simmons închise telefonul. 

Aflase un lucru precis, dar ceea ce aflase îi trezi pentru 
prima dată un simţământ de îngrijorare. Canonicul 


Pennyfather nu fusese la conferinţa de la Lucerna. 
Intenţionase să se ducă la conferinţă. Arhidiaconului îi păru 
extraordinar faptul că nu fusese acolo. Probabil că greşise 
avionul, cu toate că în general, B. E. A. Avea grijă de clienţii 
ei şi îi îndruma unde trebuie. E posibil ca Pennyfather să fi 
uitat ziua exactă a conferinţei? Asta se putea orâcând, se 
gândi el. Dar dacă era aşa, unde se dusese, în schimb? 

Se 'adresă staţiei terminus de la aeroport. A fost nevoit 
însă să aştepte îndelung pentru a i se da legătura din secţie 
în secţie, în cele din urmă, află un fapt concret. Canonicul 
Pennyfather îşi rezervase un loc în avionul care pleca la 
21,40 spre Lucerna, în ziua de 18, dar nu se urcase în 
avion. 

— Facem progrese, spuse arhidiaconul Simmons d-nei 
McCrae, care stătea în spatele lui. la să vedem. Pe cine să 
încerc să chem acum? 

— Să ştiţi că telefoanele astea vor costa o groază de bani, 
se plânse d-na McCrae. 

— Da, mi-e teamă şi mie. Mă tem că aşa e, spuse 
arhidiaconul Simmons. Dar, ştiţi, trebuie să-i dăm de urmă. 
Nu mai e un om tânăr. 

— Vai, domnule, nu cumva credeţi cu-adevărat că i s-a 
întâmplat ceva? 

— Mă rog, sper că nu... Nu cred, fiindcă mă gândesc că vi 
s-ar fi dat de ştire. Avea adresa şi numele său la el, nu? 

— Da, desigur, avea cărţi de vizită. Şi-avea şi scrisori şi tot 
felul de alte lucruri în port-vizit. 

— Ei bine, atunci nu cred că e la spital, spuse arhidiaconul. 
Ia să văd. Când a plecat din hotel a luat un taxi spre 
Athenaeum. De data asta chem clubul. 

Aici primi informaţii mai precise. Canonicul Pennyfather, 
bine cunoscut acolo, luase masa la 7,30, în seara zilei de 19. 
Atunci, arhidiaconul îşi dădu seama că pierduse ceva 
important din vedere. Biletul de avion fusese pentru ziua de 
18, dar canonicul părăsise hotelul Bertram şi mersese cu 
taxiul spre Athenaeum, spunând că pleacă la conferinţa de 


la Lucerna, în ziua de 19. Începea să vadă clar. „Ce măgar 
bătrân”, se gândi arhidiaconul Simmons, dar avu grijă să nu 
spună tare faţă de d-na McCrae. „A încurcat datele. 
Conferinţa a fost pe 19. Sunt sigur de asta”. Trebuie să fi 
crezut că pleacă pe 18. Deci greşise cu o zi. 

Reflectă cu multă! grijă la ceea ce se întâmplase. 
Canonicul se dusese deci la Athenaeum, luase masa acolo, 
apoi plecase la aeroportul Kensington. Acolo i s-a spus, fără 
îndoială, că biletul său a fost valabil cu o zi înainte, iar el şi- 
a dat seama că întrunirea la care se ducea se terminase. 

— Aşa s-au petrecut lucrurile, spuse arhidiaconul 
Simmons, sunt sigur de asta. El explică d-nei McCrae şi ea 
fu de acord că aşa trebuie să se fi întâmplat. Ce-o fi făcut 
apoi? Spuse el. 

— S-a întors la hotel, răspunse d-na McCrae. 

— Nu s-ar fi gândit să vină direct aici - adică - nu s-ar fi 
dus direct la gară, vreau să spun. 

— Nu, din moment ce bagajul era la hotel, în orice caz, ar 
fi trecut pe acolo să-şi ia valizele. 

— Destul de adevărat, spuse Simmons. Foarte bine. Atunci 
să continuăm în felul următor. A părăsit aeroportul cu sacul 
de voiaj şi s-a întors la hotel, sau în orice caz a pornit spre 
hotel. Poate, că s-a dus să ia masa - nu, mâncase la 
Athenaeum. În regulă, s-a întors la hotel. Dar n-a ajuns 
niciodată acolo. Se opri o clipă, două, apoi spuse cu îndoială 
în glas: Să'se fi întors cumva? Nimeni nu pare să-l fi văzut 
acolo. Ce i s-o fi întâmplat pe drum? 

— Poate că s-a întâlnit cu cineva, spuse d-na McCrae, 
ezitând. 

— Da. Bineînţeles, e o posibilitate. Vreun prieten vechi, pe 
care nu l-a văzut de multă vreme... Poate că s-a dus cu 
prietenul la hotelul acestuia sau poate acasă la el, dar n-ar 
fi stat acolo trei zile, nu-i aşa? El n-ar fi uitat vreme de trei 
zile că bagajele lui sunt încă la hotel. Ar fi chemat la telefon, 
ar fi cerut să-i fie trimise valizele sau dacă ar fi fost culmea 


de distrat cum e, ar fi venit direct acasă. Dar trei zile de 
tăcere. Asta-i prea de neînțeles. 

— Dacă a avut un accident... 

— Da, d-nă McCrae, sigur că e posibil. Putem încerca 
spitalele. Spuneaţi că are destule documente la el ca să 
poată fi identificat? Hm - mai există o singură posibilitate. 

D-na McCrae îl privi cu teamă. 

— Cred că bănuiţi, spuse arhidiaconul cu blândeţe. 
Trebuie să mergem la poliţie. 

CAPITOLUL 12 

NU I-A FOST deloc greu d-rei Marple să se bucure de 
şederea ei la Londra. A făcut o mulţime de lucruri pe care 
nu avusese timp să le facă până atunci, cu prilejul scurtelor 
ei vizite în capitală. Poate că-i regretabil că n-a profitat de 
amplele posibilităţi culturale ce-i stăteau la îndemână. N-a 
vizitat galerii de pictură şi nici muzee. Ideea de a vedea o 
paradă de modă nu i-ar fi trecut nicidecum prin cap. Ceea 
ce a vizitat au fost secţiile cu sticlărie şi porţelanuri din 
marile magazine şi secţiile cu pânzeturi şi a mai frecventat 
şi unele cu stofe de mobilă. După ce a cheltuit ceea ce 
socotea a fi o sumă rezonabilă pentru aceste investiţii 
casnice, şi-a îngăduit diferite plimbări de una singură. A 
vizitat locuri şi magazine de care îşi aducea aminte din 
tinereţe, uneori numai din curiozitatea de a vedea dacă mai 
existau. Nu avusese timp să le descopere cu alte prilejuri şi 
drumurile acestea îi produceau o bucurie vie. După ce 
dormea puţintel după dejun, obişnuia să iasă, ferindu-se 
când era cu putinţă de atenţiile comi— 

* sionarului, căruia prea-i intrase în cap că o doamnă 
fragilă şi de vârsta ei trebuie numaidecât să folosească 
taxiul, se ducea la staţia de autobuz sau de metrou. 
Cumpărase un mic ghid pentru autobuze şi rutele lor şi o 
hartă pentru transportul cu metroul; obişnuia să-şi planifice 
excursiile cu grijă, într-o după-amiază se plimba fericită şi 
plină de nostalgie prin Evelyn Gardens sau prin Onslow 
Square, murmurând pentru sine: „Da, asta era casa d-nei 


Van Dylen. Desigur, acum arată cu totul altfel. Parcă au 
reconstruit-o. Vai de mine! Văd că are patru sonerii la 
intrare. Presupun că-s patru apartamente. Era aici un scuar 
atât de frumos, pe vremuri!” 

Cam ruşinată, intră şi în muzeul cu figuri de ceară al d-nei 
Tussaud, una din plăcerile care-i aminteau atât de bine de 
copilărie. 

— În cartierul Westbourne Groave căută zadarnic blănăria 
lui Bradley. Mătuşa se ducea întotdeauna la Bradley pentru 
jacheta ei din piei de focă. 

Pe Miss Marple n-o prea interesau, în general, vitrinele, 
dar se amuza perfect umblând prin magazine ca să adune 
modele de tricotaje, calităţi noi de lână pentru tricotat şi 
alte lucruri plăcute. Făcu o expediţie specială până la 
Richmond ca să revadă casa în care locuise fratele bunicii, 
unchiul Thomas, amiralul în retragere. Terasa aceea 
frumoasă mai exista, dar şi aici casa părea să fi fost 
împărţită în apartamente. Mult mai dureros de privit era 
casa din Lowndes Square, în care o verişoară mai 
îndepărtată, lady Merridew dusese pe vremuri o viaţă în stil 
mare. Aici se ridica un vast zgârâie nori modern. Miss 
Marple dădu din cap cu tristeţe şi-şi spuse ferm: „în fond 
trebuie să fie şi progresul. Dacă ar şti verişoară Ethel, s-ar 
răsuci în mormânt, sunt sigură.” într-o anumită după- 
amiază caldă şi plăcută, Miss Marple se îmbarcă într-un 
autobuz care o duse până la Battersea Bridge. Dorea să 
îmbine mulţumirea de a privi evocativ clădirile de la Princes 
Terrace Mansions, unde locuise odată o bătrână guvernantă 
de-a ei, cu plăcerea de a vizita parcul Battersea. Prima 
parte a acestei intenţii nu se împlini. Locuinţa d-rei Ledbury 
dispăruse fără urme şi fusese înlocuită cu o masă de beton 
lucios. Miss Marple intră în parcul Battersea. Îi plăcuse 
întotdeauna să meargă mult, dar trebuia să recunoască că 
în prezent n-o mai ţineau puterile ca înainte. Era de ajuns o 
jumătate de milă ca să se simtă obosită. Se gândea cava 
izbuti să traverseze parcul ca să ajungă la Chelsea Bridge, 


pentru a găsi un autobuz potrivit, dar paşii ei încetiniră 
treptat şi îi făcu plăcere să dea de o mică ceainărie situată 
pe marginea lacului. 

Ceaiul se servea încă afară, în ciuda răcelii toamnei. Nu 
era multă lume, câteva mame cu cărucioare şi câteva 
perechi de tineri îndrăgostiţi. Miss Marple luă o tavă cu ceai 
şi două bucăţi de pandişpan. Duse cu grijă tava la o masă şi 
se aşeză. Ceaiul era tocmai ce-i trebuia. Fierbinte, tare şi 
înviorător. Simţindu-se mai bine, privi în jur şi, deodată, 
aţintindu-şi privirea spre o masă din apropiere, simţi nevoia 
să se sprijine de spătarul scaunului, într-adevăr, 'ciuda ta 
coincidenţă! Foarte ciudată, într-adevăr. Mai întâi în 
magazinul „Army and Navy”, şi-acum aici. Oamenii ăştia îşi 
alegeau locuri cu totul neobişnuite! Dar nu! 1 se păru că 
greşeşte. Miss Marple scoase din poşetă o a doua pereche 
de ochelari mai tari. Da, greşise. Era, ce-i drept, o oarecare 
asemănare. Părul acela lung şi blond, dar nu era Bess 
Sedgwick. Era cineva cu mult mai tânăr. Desigur! Era fiica! 
Tânăra fată care. Venise la Bertram cu prietenul lady-ei 
Selina Hazy, colonelul Luscombe. Dar bărbatul era acelaşi 
om cu care lady Sedgwick luase prânzul la „Army and Navy 
Stores”. Nu exista nici o îndoială, acelaşi bărbat frumos cu 
privire de uliu, la fel de svelt, de dur şi - da, aceeaşi atracţie 
puternică şi virilă. 

— Rău îşi spuse Miss Marple. E rău până în măduva 
oaselor! Crud! Fără scrupule. Nu-mi place deloc ceea ce 
văd. Mai întâi mama, apoi fiica. Ce-o fi însemnând asta? 

Nu însemna nimic bun. Miss Marple era sigură de asta. 
Miss Marple, rareori binecuvânta pe cineva cu îndoiala; 
credea întotdeauna ce era mai rău şi, în nouă cazuri din 
zece, aşa pretindea ea, avea toate motivele s-o facă. Ambele 
întâlniri, era sigură, erau mai mult sau mai puţin întâlniri 
secrete. Observă că tinerii se aplecau peste masă, unul spre 
celălalt, încât capetele lor aproape că se atingeau; 
seriozitatea cu care vorbeau. Obrazul fetei - Miss Marple îşi 
scoase ochelarii, frecă lentilele cu grijă şi îi puse iar pe nas. 


Da, fata era îndrăgostită. Cu disperare, aşa cuin pot fi 
îndrăgostiţi numai tinerii. Ce păzeau oare cei ce 
răspundeau de ea, de o lăsau să hoinărească prin Londra şi 
să aibă asemenea întâlniri clandestine în Bâttersea Park? O 
fată atât de bine crescută şi cu maniere frumoase! Prea 
frumos crescută, fără îndoială! Familia credea probabil că 
ea se află cu totul în altă parte. Era obligată să spună 
minciuni. 

La plecare, Miss Marple trecu pe lângă masa la care 
şedeau ei, încetinind paşii cât putu, fără să bată la ochi. Din 
nenorocire”, tinerii vorbeau pe şoptite şi ea nu putu auzi ce 
ziceau. Bărbatul îi vorbea, fata asculta, pe jumătate 
încântată şi speriată în acelaşi timp. „le pomeneşti că 
plănuiesc să fugă împreună”, gândi Miss Marple. „Şi ea e 
încă minoră.” * 

Miss Marple ieşi pe o portiţă a gardului viu, care ducea 
într-o alee lăturalnică din parc. Acolo erau parcate maşini, 
dar ea se opri lângă una anume dintre ele. Miss Marple nu 
se prea pricepea la automobile, dar una ca asta nu vedea 
des, aşa că o observase mai de mult şi o ţinea minte. 
Dobândise unele noţiuni despre maşini de genul ăsta de la 
un strănepot foarte versat. Era un automobil de curse. O 
marcă străină - nu-şi putea aminti numele. Dar mai era 
ceva, văzuse acest automobil, sau unul exact la fel, abia ieri, 
într-o stradă lăturalnică, aproape de hotelul Bertram. Îl 
observase, nu numai din cauza mărimii neobişnuite, a 
formei lui puternice, dar şi pentru că numărul îi trezise o 
amintire vagă, o urmă de asociaţie: FÂN 2266. O făcuse să 
se gândească la verişoara ei, Fanny Godfrey. Biata Fanny, 
bâlbâita: „Am do-do-două pe-pe-jete...” 

Se apropie şi privi mai bine numărul automobilului. Da, 
avusese dreptate. FÂN 2266. Era aceeaşi maşină. Picioarele 
o dureau acum mai tare pe Miss Marple şi ajunse cu greu, 
adâncită în gânduri, pe partea cealaltă a podului Chelsea 
Bridge şi istovită, chemă hotărâtă primul taxi care îi ieşi în 
cale. Era îngrijorată, avea simţământul că trebuie să facă 


ceva. Dar ce anume,? Şi care erau lucrurile care o 
îngrijorau? Totul era atât de încâlcit. Ochii ei întâlniră nişte 
afişe de ziare cu ultimele noutăţi: „Amânunte senzaţionale 
despre atacul banditesc din tren”; „Maărturisirile 
mecanicului”, spunea un altul. Astea erau titlurile. Într- 
adevăr, se gândi Miss Marple, aproape zilnic auzi de un 
atac la o bancă, ori asupra unui tren, sau furtul salariilor 
unor funcţionari. 

Crimele se înmulţeau peste măsură. 

CAPITOLUL 13 

AMINTIND vag de un bondar uriaş, inspectorul-şef Fred 
Davy mormăia în timp ce umbla în jurul clădirii 
Departamentului de investigaţie criminalistică. Era un 
obicei al său bine cunoscut şi nu-l mai lua nimeni în seamă. 
Spuneau doar: „Părintele dă iar târcoale”. 

Târcoalele astea l-au dus în cele din urmă în încăperea în 
care inspectorul Campbell şedea plictisit la biroul său. 
Inspectorul Campbell era un tânăr ambițios, pentru care 
cele mai multe dintre îndatoriri se. Arătau extrem de 
plicticoase. Făcea faţă totuşi îndatoririlor încredințate şi 
obținuse chiar multe succese. Superiorii îl aprobau şi din 
când în când îl ajutau cu cuvinte de încurajare şi de laudă. 

— Bună dimineaţa, domnule, zise inspectorul Campbell 
respectuos, când Părintele intră în camera sa. Natural, şi el 
îi spunea inspectorului şef Davy - „Părinte”, ca toţi ceilalţi, 
dar în spate; nu se simţea destul de important ca să-l 
numească în faţă. 

— Vă pot fi de folos cu ceva? Întrebă el. 

— La, la, bum, bum, fredona inspectorul-şef, puţin cam 
fals. „De ce trebuie să mi se spună Mary, când numele meu 
e d-ra Gibbs?”. 

După ce reînvie astfel neaşteptat o melodie de operetă de 
mult uitată, îşi trase un scaun şi se aşeză. 

— Eşti ocupat? Întrebă el. 

— Aşa şi aşa. 


— 'Te ocupi de un caz de dispariţie, nu? La un hotel. Care i- 
o fi numele? Bertram. Ăsta e? 

— Da, domnule. Hotelul Bertram. 

— Contravine orei de deschidere? Are fete? 

— O, nu, domnule, spuse inspectorul Campbell, puţin şocat 
că hotelul Bertram putea fi acuzat de asemenea lucruri. E 
un loc foarte plăcut şi liniştit, de modă veche. 

— Aşa o fi acum? Făcu Părintele. Hm, aşa o fi acum? În 
orice caz e interesant. 

Inspectorul Campbell se întreba ce putea fi atât de 
interesant. Nu-i convenea să pună întrebări, deoarece şefii 
se înfuriau repede în ultima vreme, mai ales după atacul 
banditesc din tren, care fusese un succes spectaculos 
pentru bandiți. Privea obrazul mare, greoi şi bovin al 
Părintelui şi se mira, ca şi o dată sau de două ori înainte, 
cum de ajunsese inspectorul şef Davy să aibă rangul pe 
care-l avea şi să fie atât de stimat în sferele înalte ale 
departamentului. „O fi fost grozav pe vremea lui, se gândi 
inspectorul Campbell, dar atâţia băieţi capabili ar putea să 
fie înaintați în grad, dacă scăpăm de. Fosilele astea”, între 
timp, „fosila” începuse alt cântec. Îl fredona, cu câte un 
cuvânt pe ici, pe colo: „Spune-mi străină frumoasă, mai 
sunteţi multe ca tine pe-acasă?”, intona Părintele, apoi cu o 
voce în falsetto: „Câteva, bunule domn, şi fete mai frumoase 
n-ai cunoscut vreodată”. Nu, ia să vedem, mi se pare că am 
încurcat sexele. Se numea „Floradora”. Ce spectacol bun 
era! 

— Cred că am auzit de el, spuse inspectorul Campbell. 

— Ţi-l cânta mama în leagăn, bănuiesc, spuse inspectorul- 
şef Davy. Uite ce e, ia spune-mi, ce se petrece la hotelul 
Bertram? Cine a dispărut, cum şi de ce? 

— Un canonic Pennyfather, domnule. Un cleric mai în 
vârstă. 

— Un caz plictisitor, nu? Inspectorul Campbell zâmbi. 

— Da, domnule, într-un fel cam plictisitor. 

— Cum arăta? 


— Canonicul Pennyfather? 

— Da. Presupun că aveţi semnalmentele? 

— Desigur. Campbell răsfoi câteva hârtii şi citi: „înălţime 5 
picioare şi 8 inches. Păr des, mare, alb. - adus de spate...”. 

— Şi a dispărut de la hotelul Bertram - când? 

— Acum o săptămână - noiembrie 19. 

— Şi-au anunţat abia acum. Nu s-au grăbit, nu-i aşa? 

— Ei, cred că, în general, se aşteptau să se întoarcă. 

— Ai vreo idee ce se ascunde în spate? Întrebă Părintele. 
S-ar putea ca acest om cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, 
să fi fugit cu soţia vreunui epitrop. Sau poate că bea în 
secret sau a şterpelit fondurile bisericii. Ori e tipul perfect 
al bătrânului distrat, căruia i se întâmplă astfel de lucruri? 

— După câte am auzit, domnule, aş zice că e ultima. A mai 
făcut din astea şi înainte. 

— Ce, a mai dispărut din vreun hotel respectabil din West 
End? 

— Nu, nu chiar asta, dar nu s-a întors întotdeauna acasă 
când era aşteptat. S-a întâmplat câteodată să vină să stea la 
prieteni când nu era invitat, sau să nu vină când fusese 
invitat. Cam aşa ceva. 

— Da, spuse Părintele. Da. Toate astea par foarte frumoase 
şi naturale şi conform planului, nu-i aşa? Când ai spuscăa 
dispărut, exact? 

— Joi, 19 noiembrie. Trebuia să ia parte la un congres la... 

EI studia nişte hârtii de pe masa de scris— M'da, Lucerna. 
„Societatea de Studii Istorice din Biblie”, asta ar fi 
denumirea în engleză. Cred însă că e de fapt o societate 
germană. 

— Şi se ţinea la Lucerna? Bătrânelul - presupun că-i 
bătrân, nu? 

— Şaizeci şi trei de ani, domnule, după cât am aflat. 

— Bătrânelul nu s-a prezentat, nu? 

Inspectorul Campbell îşi adună hârtiile şi dădu Părintelui 
toate informaţiile pe care le deţinea şi fuseseră confirmate. 


— Nu pare să fi fugit cu vreun băiat din corul bisericii, 
observă inspectorul-şef Davy. 

— Cred că se va întoarce cu bine, spuse Campbell. Dar, 
fireşte, facem cercetări. Vă interesează cazul ăsta în mod 
special? Îşi înfrâna cu greu curiozitatea în legătură cu asta. 

— Nu, spuse Davy gânditor. Nu mă interesează cazul ăsta. 
Nu văd de ce m-ar interesa. 

Urmă o pauză, o tăcere care sugera foarte limpede un „Ei 
bine, şi-atunci?” cu un semn de întrebare din partea 
inspectorului Campbell, prea bine educat spre a rosti 
această întrebare cu voce tare. 

— Ceea ce mă interesează, la drept vorbind, spuse 
Părintele, e data. Şi bineînţeles hotelul Bertram. 

— E bine administrat dintotdeauna. N-au existat niciodată 
nereguli. 

— Asta-i foarte frumos, desigur, spuse Părintele şi adăugă 
gânditor: Mi-ar plăcea să arunc o privire în acest hotel. 

— Desigur, domnule, spuse inspectorul Campbell. Oricând 
doriţi. Tocmai mă gândeam să merg şi eu acolo. 

— Atunci aş vrea să te însoțesc, spuse Părintele. Nu ca să 
mă amestec, fireşte. Aş vrea însă să văd şi eu cum arată 
hotelul şi acest dispărut arhidiacon al dumitale, sau ce este 
ne oferă cea mai bună scuză. Nu e nevoie să-mi spui mereu 
„domnule”, când vom fi acolo - îţi asumi toată autoritatea. 
Eu nu voi fi decât ajutorul dumitale. 

Inspectorul Campbell începu să fie interesat. 

— Credeţi că am putea descoperi un indiciu în legătură cu 
altceva? 

— Nu suntem încă îndreptăţiţi să credem asta, spuse 
Părintele. Dar ştii cum se întâmplă. Uneori ai anumite - nu 
ştiu cum să le zic - capricii, poate? Hotelul Bertram pare 
aproape prea perfect ca să fie adevărat. 

Şi începu iar s-o facă pe bondarul, fredonând: „Să mergem 
cu toţii în jos, spre Ştrand”. 

Cei doi ofiţeri detectivi plecară împreună, Campbell foarte 
şic îmbrăcat cu un costum de comandă (avea o siluetă 


frumoasă) şi inspectorul-şef Davy, în hainele lui de tweed, 
având aerul unui om de la ţară. Arătau de fapt aşa cum 
trebuia. Dar ochiul isteţ al d-rei Gorringe, atunci când 'âl 
ridică de pe registru, îi evalua exact la valoarea lor. Fiindcă 
ea fusese aceea care anunţase dispariţia canonicului 
Pennyfather şi discutase cu un ofiţer de poliţie mai mic în 
grad, se aştepta la o asemenea vizită. 

Şopti ceva unei fete cu înfăţişare serioasă care d'ajuta, 
lăsându-i serviciul recepţiei, astfel că d-ra Gorringe se mută 
încet mai departe spre capătul mesei şi se uită la cei doi 
bărbaţi. Inspectorul Campbell îşi pusese cartea de vizită, în 
faţa ei, pe masă şi ea dădu din cap. Apoi privindu-l pe 
bărbatul îmbrăcat în costum de tweed, observă că 
rămăsese mai la o parte şi contempla holul şi pe cei ce-l 
ocupau, cu o plăcere în aparenţă naivă, încântat să vadă 
cum se comportă lumea aristocrată şi bine educată. 

— Doriţi să intrăm în birou? Întrebă d-ra Gorringe. Acolo 
putem vorbi mai bine. 

— Da, cred că ar fi cel mai nimerit. 

— Aveţi un loc frumos, spuse bărbatul cel gras şi cu 
obrazul mare, bovin, întorcând capul spre ea. Confortabil, 
adăugă el, privind aprobator focul din şemineu. Confort de 
modă veche. 

D-ra Gorringe zâmbi încântată. 

— Da, într-adevăr. Ne mândrim că reuşim să asigurăm 
confortul musafirilor noştri, spuse ea. Se întoarse apoi spre 
ajutoarea ei: Vrei să continui tu, Alice? Ai registrul acolo. 
Curând va sosi lady Jocelyn. Sigur că va dori să schimbe 
camera, îndată ce-o va vedea, dar să-i explici că suntem 
aglomeraţi până la refuz. Dacă e necesar, poţi să-i arăţi 
numărul 340, la etajul trei, 'şi să i-o oferi în schimb. Nu-i o 
cameră prea plăcută şi sunt sigură, când o va vedea, că se 
va mulţumi cu cea pe care o are. 

— Da, d-ră Gorringe. Am să fac aşa, d-ră Gorringe. 

— Şi aminteşte-i colonelului Mortimer că binoclul lui e aici. 
M-a rugat să i-l ţin azi dimineaţă. Nu-l lăsa să plece fără el. 


— Bine, d-ră Gorringe. 

După ce şi-a îndeplinit aceste îndatoriri, d-ra Gorringe îi 
privi pe cei doi domni, ieşi de după masa de recepţie şi se 
îndreptă spre o uşă de. Mahon, pe care nu era nici o 
inscripţie. D-ra Gorringe o deschise şi intrară într-un birou 
Mic, cu aspect trist. Luară loc, toţi trei. 

— Dacă am înţeles bine, cel care a dispărut e canonicul 
Pennyfather, spuse inspectorul Campbell, îşi consultă 
notițele. Am aici raportul sergentului Wadell. Ar fi bine să- 
mi relatezi d-ta personal ce s-a întâmplat. 

— Eu nu cred că Pennyfather a dispărut cu adevărat, în 
sensul în care e folosit de obicei cuvântul, spuse d-ra 
Gorringe. Cred, ştiţi, că s-a revăzut undeva cu cineva, vreun 
prieten-vechi sau cu altcineva, şi a plecat probabil cu el la 
vreo întâlnire sau reuniune de savanţi, ori ceva de felul 
acesta, pe continent... E atât de împrăştiat! 

— Îl cunoaşteţi de multă vreme? 

— Da, obişnuieşte să vină aici - staţi să vad. 

— Oh, de cel puţin cinci sau şase ani, aşa cred. 

— Şi dumneata eşti de multă vreme aiciinterveni deodată 
în discuţie inspectorul - şef Davy. 

— Sunt, să mă gândesc, de patrusprezece ani, răspunse d- 
ra Gorringe. 

— Frumos hotel, repetă Davy. Şi canonicul Pennyfather 
locuia de obicei aici când venea la Londra? Da? 

— Da. Venea întotdeauna la noi. Ne scria dinainte să-i 
reținem o cameră, în scris era mai precis decât în viaţa de 
toate zilele. A cerut o cameră pentru perioada de la 17 şi 
până la 21. Ne-a spus că va lipsi în acest interval o noapte 
sau două şi a explicat că dorea să-şi păstreze camera câl 
timp era plecat. Proceda adesea în felul ăsta. 

— Când a început să vă îngrijoreze absenţa lui? Întrebă 
Campbell. 

— La drept vorbind, n-am fost îngrijorată. E jenant să 
recunosc, desigur. Camera lui a fost dată la data de 23 şi 


când mi-am dat seama - căci n-am ştiut de la început - că 
nu se întorsese de la Lugano... 

— La mine în note, scrie Lucerna, spuse Campbell. 

— Da, da, cred că era Lucerna. Un congres de arheologie 
sau cam aşa. În orice caz, când mi-am dat seama că nu s-a 
întors şi că bagajele lui mai erau în cameră, situaţia a 
început să se complice. Ştiţi, în perioada asta a anului toate 
camerele sunt rezervate şi aveam pe altcineva pentru 
camera lui. D-na Saunders, care locuieşte la Lyme Regis. Ea 
o ocupă întotdeauna. Tocmai atunci a sunat menajera lui. Se 
arăta îngrijorată. 

— Numele menajerei e doamna McCrae, aşa a comunicat 
arhidiaconul Simmons. O cunoaşteţi? 

— Personal, nu, dar am mai vorbit cu ea la telefon 6 dată 
sau de două ori. Cred că-i o femeie de încredere, lucrează 
la canonicul Pennyfather de câţiva ani. Era, bineînţeles, 
îngrijorată. Presupun că ea şi arhidiaconul Simmons au luat 
legătura cu diverşi prieteni şi rude, dar nimeni nu ştia nimic 
despre plimbările canonicului Pennyfather. Şi deoarece îl 
invitase pe arhidiacon să loouiască la el, părea foarte ciudat 
- şi e ciudat - că nu s-a întors acasă. 

— Întotdeauna e atât de distrat canonicul ăsta? Întrebă 
Părintele. D-ra Gorringe îl ignoră. Omul ăsta voluminos, 
probabil sergentul însoțitor al inspectorului, prea se băga în 
toate. 

— Am aflat acum, continuă d-ra Gorringe, cu o voce 
plictisită, am aflat de la arhidiaconul Simmons că nici n-a 
fost la conferinţa de la Lucerna. 

— A trimis vreun mesaj că nu va lua parte? 

— Nu cred... De aici, în orice caz, nu. Nici telegramă, nici 
altceva. Nu ştiu nimic despre Lucerna... Mă îngrijorează 
situaţia noastră. Ziarele de seară au publicat unele ştiri, 
vreau să spun faptul că a dispărut. N-au precizat că locuia 
„aici”. Sper că n-o vor face. Nu vrem să vină presa aici, n-ar 
fi pe placul musafirilor noştri. Dacă-i puteţi ţine departe de 


noi, inspectore Campbell, v-am fi foarte recunoscători. De 
fapt, nici n-a dispărut de aici. 

— Bagajele lui mai sunt aici? 

— Da, în camera pentru bagaje. Dacă nu s-a dus la 
Lucerna, vă gândiţi cumva să nu fi fost victima unui 
accident? Aşa ceva? 

— Nu i s-a întâmplat asta. 

— E într-adevăr ciudat, foarte ciudat, spuse d-ra Gorringe, 
schimbându-şi aerul plictisit cu o licărire de interes. Te 
pune realmente pe gânduri şi te întrebi unde s-a putut duce 
şi de ce? 

Părintele o privea înţelegător. ” 

— Fireşte, spuse el. Dumneata te gândeşti la acest caz din 
punctul de vedere al hotelului. E foarte firesc. 

— După câte înţeleg, spuse inspectorul Campbell, 
cons'ultânduşi încă o dată notele, canonicul Pennyfather a 
părăsit hotelul seara, pe la 6,30, joi 19. Avea cu el un mic 
sac de voiaj, a plecat cu taxiul şi a dat comisionarului pentru 
şofer adresa clubului Athenaeum. 

D-ra Gorringe dădu din cap afirmativ. 

— Da, lua masa la clubul Athenaeum. Arhidiaconul 
Simmons mi-a spus că acolo a fost văzut ultima oară. 

Era o fermitate în vocea d-rei Gorringe, ca şi cum ea 
transfera responsabilitatea vederii canonicului, ultima dată, 
de la hotelul Bertram spre clubul Athenaeum. 

— Bine, mă bucur că m-am lămurit asupra faptelor, spuse 
Părintele cu voce blinda. Acum sunt corecte. Deci, a plecat 
având cu el un sac mic, albastru, cu B.O.A.C. 

— Sau ce-o mai fi avut la el - era o geantă albastră, cu B, 
O. A. C, nu-i aşa? A plecat şi nu s-a mai întors, asta-i. 

— Cum vedeţi, nu vă pot fi de folos, spuse d-ra Gorringe, 
pregătindu-se să se ridice şi să se întoarcă la treabă,. 

— Nici nu cred că ne-ai putea ajuta, spuse Părintele, dar 
poate altcineva, adăugă el. 

— Altcineva? 


— Da, desigur, spuse Părintele. Altcineva din administraţie 
poate. 

— Nu cred că ştie cineva ceva; mi-ar fi raportat, cu 
siguranţă. 

— Poate că da. Poate că nu. Vreau să spun, v-ar fi raportat 
dacă ar fi ştiut precis ceva. Mă refeream la ceva ce-ar fi 
putut spune canonicul. 

— Ce-ar fi putut spune? Întrebă d-ra Gorringe confuză. 

— Cine ştie, vreun cuvânt care ar putea fi un indiciu. Ceva 
ca: „mă duc diseară să văd un prieten vechi, pe care nu l- 
am văzut de când ne-am întâlnit în Arizona”. Ceva cam aşa. 
Sau: „Săptămâna viitoare mă duc în vizită la o nepoată de-a 
mea, pentru confirmarea fiicei ei”. Ştiţi, când avem de-a 
face cu oameni distraţi, ne poate ajuta orice amănunt. Ele 
pot dezvălui ce-i în capul persoanei în cauză. Poate că, după 
ce a luat masa de seară la Athenaeum, s-a urcat în taxi şi s-a 
gândit: „Ei, acum unde mă duc?” Să zicem că se gândea la 
nepoata lui şi a plecat crezând că acolo trebuie să se ducă. 

— Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi, răspunse d-ra Gorringe, 
cu îndoială în glas. Pare puţin probabil. 

— O, niciodată nu-ţi cunoşti norocul, spuse Părintele voios. 
Apoi mai sunt şi diferiţii clienţi ce locuiesc aici. Presupun că 
Pennyfather cunoştea pe unii dintre ei, din moment ce 
venea atât de des aici. 

— Da, fireşte, spuse d-ra Gorringe. L-am văzut vorbind - 
da, cu lady Selina Hazy. Apoi cu episcopul de Norwich. Sunt 
prieteni vechi, cred. Au fost la Oxford împreună. Şi cu d-na 
Jameson, cu fiicele ei. Sunt din acelaşi loc. Da, a vorbit cu o 
mulţime de oameni. 

— Vedeţi? Făcu Părintele. S-ar putea să fi spus ceva unuia 
dintre ei. Să fi menţionat ceva care ar putea constitui o 
indicație. Mai stă cineva acum, aici, pe care canonicul îl 
cunoaşte foarte bine? 

D-ra Gorringe se încruntă din pricina efortului. 

— Da, cred că generalul Radley mai este aici. Şi mai e şi o 
doamnă bătrână de la ţară - care obişnuia să locuiască la 


noi când era fetiţă, aşa mi-a povestit. Ia să văd, nu-mi pot 
aminti numele ei, în clipa asta, dar îl pot găsi pentru 
dumneavoastră. Ba da, Miss Marple, ăsta-i numele ei. Cred 
că ea îl cunoştea. 

— Ei bine, am putea începe cu ei doi. Şi mă gândesc că 
trebuie să fie şi o cameristă. 

— Da, spuse d-ra Gorringe. Sergentul Wadell deja i-a luat 
un interogatoriu. 

— Ştiu. Dar nu din unghiul nostru de vedere. Şi chelnerul 
care l-a servit la masă, sau poate chelnerul-şef? 

— Îl avem pe Henry, bineînţeles, spuse d-ra Gorringe. 

— Cine e Henry? Întrebă Părintele. 

D-ra Gorringe păru aproape şocată. Pentru ea era cu totul 
iihposibil ca cineva să nu-l cunoască pe Henry. 

— Henry lucrează de atâţia ani aici încât nu-mi pot aminti, 
le spuse ea. Trebuie că l-aţi văzut servind ceaiul când aţi 
intrat. 

— Un fel de personalitate, spuse Davy. Îmi amintesc că l- 
am văzut. 

— Nu ştiu ce ne-am face fără Henry, spuse d-ra Gorringe 
sentimental. E, realmente, minunat. El dă tonul acestui 
local, să ştiţi. 

— Poate că nu i-ar displace să-mi servească şi mie un ceai, 
spuse inspectorul-şef Davy. Am văzut că are turtite. Mi-ar 
place să mai mănânc o datş „muffins” bune. 

— Desigur, dacă doriţi, spuse d-ra Gorringe cu răceală. Să 
comand două ceaiuri pentru dumneavoastră, servite în hol? 
Adăugă ea, întorcându-se spre inspectorul Campbell. 

— Asta ar fi... Începu să spună inspectorul, când deodată 
oşa se deschise şi d-l Humfries apăru, în maniera sa 
olimpiană. 

Păru uşor surprins, apoi privi întrebător spre d-ra 
Gorringe. Dra Gorringe îi explică: 

— Domnii sunt de la Scotland Yard. 

— Detectivul inspector Campbell' spuse Campbell. 


— Da, ştiu. Da, desigur, spuse d-l Humfries. În chestiunea 
canonicului Pennyfather, presupun. Un caz extraordinar. 
Sper că nu i s-a întâmplat nimic bietului bătrân. 

— Sper şi eu, spuse d-ra Gorringe. Un bătrân atât de 
drăguţ! 

— Unul din şcoala veche, spuse d-l Humfries aprobator. 

— Se pare că aveţi mulţi musafiri de şcoală veche, observă 
inspectorul-şef Davy. 

— Cred că da, cred că da, spuse d-l Humfries. Da, în multe 
privinţe, suntem nişte supraviețuitori. 

— Sunt clienţii noştri permanenţi, spuse d-ra Gorringe. 
Vorbea mândră. Aceiaşi oameni vin an de an. Avem o 
mulţime de americani. Oameni din Boston şi Washington. 
Oameni foarte liniştiţi, foarte drăguţi. 

— Le place atmosfera noastră tipic englezească, spuse d-l 
Humfries, arătându-şi printr-un zâmbet dinţii foarte albi. 

Părintele îl privea cu atenţie. Inspectorul Campbell spuse: 

— Sunteţi absolut siguri că n-aţi primit nici un mesaj din 
partea canonicului? Poate că l-a primit altcineva, o fi uitat 
să noteze sau să comunice. 

— Toate mesajele prin telefon sunt notate cu mare grijă, 
spuse d-ra Gorringe cu o voce glacială. Nu pot concepe ca 
un mesaj să nu fie comunicat, mie mai înainte sau persoanei 
care e de serviciu. 

Îl privea cu ochi mânioşi. 

Inspectorul Campbell părea cam încurcat. 

— Ştiţi, noi am răspuns la toate aceste întrebări mai 
înainte, jspuse d-l Humfries, pe un ton de asemenea glacial. 
Am dat toate informaţiile de care dispunem sergentului d- 
voastră - nu-mi pot aminti numele lui în momentul de faţă. 

Părintele se foi puţin, apoi spuse pe un ton amabil: 

— Vedeţi d-voastră, situaţia a început să devină mai 
serioasă. Pare a fi la mijloc mai mult decât o simplă 
distracţie de om bătrân. Din această cauză cred că ar fi mai 
bine să stăm de vorbă cu una sau două din persoanele pe 
care le-aţi menţionat - generalul Radley şi Miss Marple. 


— Doriţi să vă aranjez o întrevedere cu ei? Domnul 
Humfries părea cam nefericit. Generalul Radley e foarte 
surd. 

— Nu cred că-i nevoie să luăm lucrurile prea formal, spuse 
inspectorul-şef Davy. Noi nu vrem să supărăm oamenii. 
Lăsaţi totul pe seama noastră. Arătaţi-ne doar pe'-cei doi pe 
care i-aţi menţionat. S-ar putea ca din întâmplare canonicul 
Pennyfather să le fi împărtăşit vreo intenţie sau să le fi 
pomenit de o persoană pe care urma s-o întâlnească la 
Lucerna sau care pleca cu ella Lucerna, în orice caz, 
merită să încercăm. 

D-l Humfries părea oarecum uşurat. 

— Vă mai putem fi cu ceva de folos? Întrebă el. Sunteţi 
convinşi că dorim să vă aj utăm în toate privinţele, dar vă 
daţi seama că n-am vrea nici un fel de publicitate în presă. 

— Absolut, făcu inspectorul Campbell. 

— Aş vrea să pun o întrebare cameristei, spuse Părintele. 

— Fireşte, dacă doriţi, dar mă îndoiesc foarte mult că vă 
poate spune ceva. 

— Probabil că nu. Dar ar putea să existe un detaliu. Vreo 
remarcă de-a canonicului despre o scrisoare sau o întâlnire. 
Nu se ştie niciodată. 

D-l Humfries se uită la ceas. 

— Va fi de serviciu la ora şase, spuse el. Etajul doi. Poate, 
între timp, doriţi să beţi un ceai? 

— Perfect, spuse Părintele prompt. Apoi ieşiră cu toţii din 
birou. 

D-ra Gorringe explică: Generalul trebuie să fie în camera 
pentru fumători. Prima cameră de pe coridor, la stânga. 
Probabil că stă în faţa şemineului cu ziarul „Ilimes”. Şi 
adăugă cu discreţie: S-ar putea să fi adormit. Nu doriţi să- 
ss 

— Nu, lăsaţi, am eu grijă, spuse Părintele. Şi ce e cu 
persoana cealaltă, doamna aceea bătrână? 

— E acolo lângă şemineu, spuse d-ra Gorringe. 


— Aceea cu părul alb, creţ, care tricotează? Întrebă 
Părintele, privind-o. Ar putea face teatru, pare făcută 
pentru rolul universal de soră a bunicii. Nu găsiţi? 

— Nu mai sunt în zilele noastre bătrâne ca ea, spuse d-ra 
Gorringe. Nici bunicile, nici” străbunicile noastre, la drept 
vorbind. Am avut ieri, aici, pe marchiza'de Barlowe. E 
străbunică. Vă spun cinstit, n-am recunoscut-o când a 
intrat. Tocmai se întorcea de la Paris. Obrazul ei era ca o 
mască roză şi albă, avea părul blond platinat, şi era toată 
dichisită artificial - dar arăta minunat. 

— Ah, în ceea ce mă priveşte, prefer genul ăsta de modă 
veche, spuse Părintele. Vă mulţumesc, în orice caz, doamnă. 
Se întoarse spre Campbell. Am eu grijă de asta, domnule, 
ştiu că aveţi o întâlnire importantă. 

— Aşa e, spuse Campbell - înțelegând pe loc. Nn cred că 
va ieşi ceva din asta, dar merită să încerci. 

D-l Humfries dispăru în adâncurile sanctuarului său, 
spunând: 

— D-ră Gorringe, un moment, vă rog. 

D-ra Gorringe îl urmă şi închise uşa în urma ei. 

Humfries umbla de colo-colo. O întrebă răstit: 

— Pentru ce vor s-o vadă pe Rose? Wadell i-a pus toate 
întrebările necesare. 

— Presupun că-i o chestiune de rutină, răspunse nesigur 
d-ra Gorringe. 

— Ar fi bine să stai dumneata de vorbă cu ea mai întâi. D- 
ra Gorringe păru surprinsă. 

— Dar desigur că inspectorul Campbell... 

— Pe mine nu mă îngrijorează Campbell. E vorba de 
celălalt. Ştii cine e? 

— Nu şi-a spus numele. Cred că e sergent. Arată ca un 
ţarănoi. 

— 'Ţărănoi, asta s-o crezi dumneata! Spuse d-l Humfries, 
părăsind aerul său distins. E inspectorul-şef Davy, o vulpe 
bătrână, mai isteaţă decât toţi. E respectat la Scotland 


Yard. Tare aş vrea să ştiu ce caută aici, de-şi bagă nasul 
peste tot şi face pe deşteptu'. Asta nu-mi place deloc. 

— Doar nu credeţi... 

— Nu ştiu ce să cred. Dar îţi spun că nu-mi place deloc. A 
cerut să mai vadă pe cineva, în afară de Rose? 

— Cred că vrea să discute puţin şi cu Henry. Domnul 
Humfries râse. D-ra Gorringe râse şi ea. 

— De Henry nu trebuie să ne facem griji. 

— Adevărat. 

— Şi clienţii care-l cunosc pe canonicul Pennyfather? 
Domnul Humfries râse din nou. 

— Sper să se amuze cu bătrânul Radley. Va trebui să urle 
să dărâme hotelul şi n-o să scoată nimic de la el. N-are 
decât să-l interogheze pe Radley şi pe găina aia bătrână şi 
caraghioasă, Miss Marple. Totuşi, nu-mi prea place că-şi 
vâră el nasul în... 

CAPITOLUL 14 

— ŞTIŢI, spuse inspectorul - şef Davy gânditor, nu-mi prea 
place individul ăsta, Humfries. 

— Credeţi că nu-i ceva în regulă cu el? Întrebă Campbell. 

— Ei bine... Părintele părea că-şi caută cuvintele. Presimt 
că-i un tip imposibil. Mă întreb dacă el e proprietarul sau 
numai administratorul. 

— Aş putea să-l întreb, spuse Campbell, vrând să se 
îndrepte spre recepţie. 

— Nu-l întreba, zise Părintele. Află... Discret. Campbell îl 
privi curios. 

— Suspectaţi ceva? 

I - Nimic special, răspunse Părintele. Mă gândesc doar că 
mi-ar/plăcea să obţin mai multe informaţii despre acest loc. 
Aş vrea să ştiu cine e în spatele lui, care e situaţia lui 
financiară. Lucruri de felul ăsta. 

Campbell dădu din cap. 

N - Aş fi zis, dacă în toată Londra există un loc mai presus 
de orice bănuială... 


— Ştiu, ştiu, spuse Părintele. Şi ce util e să ai o asemenea 
reputaţie! Campbell scutură din cap şi plecă. Părintele o luă 
pe coridor, spre camera de fumat. Generalul Radley tocmai 
se trezea. Ziarul „Limes” alunecase de pe genunchii săi şi se 
despăturise uşor. Părintele îl ridică, adună foile şi i le 
înmână. 

— Vă mulţumesc, domnule. Foarte amabil, zise generalul 
ursuz. 

— Generalul Radley? 

— Da. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse Părintele, ridicând tonul. Aş 
dori să vorbesc cu dumneavoastră în legătură cu canonicul 
Pennyfather. 

— Ce anume? Generalul îşi puse mâna pâlnie la ureche. 

— Canonicul Pennyfather! Urlă Părintele. 

— Father... Ah! Tata e mort de mult. 

— Canonicul Pennyfather! 

— A, ce-i cu el? L-am văzut zilele trecute. A locuit aici. 

— Trebuia să-mi dea o adresă. Spunea că o lasă la d- 
voastră. Asta a fost şi mai greu de înţeles, dar până la urmă 
generalul izbuti să înţeleagă. 

— Nu mi-a dat niciodată o adresă. Probabil că m-a 
confundat cu altcineva. E un zăpăcit bătrân. Aşa a fost 
întotdeauna. Un tip studios, ştiţi. Aştia sunt cu toţii nişte 
distraţi. 

Părintele a mai perseverat o vreme, dar s-a convins 
curând că o conversaţie cu generalul Radley era un lucru 
cu neputinţă şi cu totul inutil. Se duse să se aşeze în holla o 
masă apropiată de Miss Jane Marple. 

— Ceai, domnule? 

Părintele ridică ochii. Se simţi, ca toţi, impresionat de 
personalitatea lui Henry. Cu toate că era un bărbat 
impunător şi solid, părea o întruchipare a lui Ariei, care se 
putea materializa sau putea dispărea după cum vroia. 
Părintele comandă ceai. 


— Am văzut că aveţi „muffins” aici? Întrebă el. Henry 
zâmbi binevoitor. 

— Da, domnule. Şi sunt foarte bune turtiţele noastre, 
dacă-mi pot permite s-o spun. Ioată lumea le savurează. Să 
vă comand „muffins”, domnule? Doriţi ceai indian sau 
chinezesc? 

— Indian, spuse părintele. Sau Ceylon, dacă aveţi?! 

— Desigur că avem, domnule. 

Henry făcu un gest aproape imperceptibil cu degetul şi 
ajutorul lui, un tânăr palid, plecă să aducă ceaiul de Ceylon 
şi „muffins”. Henry se depărta cu graţie în altă parte. 

„Eşti Cineva, zău că da! Gândi Părintele. Mă întreb cum 
de-au pus mâna pe tine şi cu cât te plătesc. Un maldăr de 
bani, aş paria, şi cred că îi şi meriţi”, îl văzu pe Henry 
aplecându-se”patern asupra unei doamne în vârstă. Se 
întrebă ce-o fi în capul lui Henry şi dacă gândea ceva 
despre el. Părintele considera că Henry se potrivea perfect 
cu hotelul Bertram. Putea fi luat drept un fermier bogat sau 
poate chiar un „pair” al regatului, cu înfăţişarea unui agent 
comercial. Părintele cunoştea doi pairi, care semănau cu el. 
La urma urmei, se gândea el, trecuse examenul în faţa lui 
Henry, dar se putea să nu fi reuşit să-l înşele. „Eşti Cineva, 
zău că da”, gândi iar Părintele. 

Au fost aduse ceaiul şi „muffins”. Părintele muşcă cu poftă 
din ele. Untul îi curgea pe bărbie. Se şterse cu o batistă 
mare. Bău două ceşti de ceai cu zahăr mult. Apoi se aplecă 
în faţă spre doamna care şedea în scaunul de lângă el. 

— Vă rog să mă scuzaţi, spuse el. Nu cumva sunteţi Miss 
Marple? Miss Marple îşi ridică ochii de pe lucrul său şi-l 
privi pe inspectorul-sefDavy. 

— Da, spuse ea. Sunt Miss Marple. 

— Sper că nu vă supăraţi că vă vorbesc. Ca să vă spun 
adevărul, sunt ofiţer de poliţie. 

— Da? Nădăjduiesc că nu s-a întâmplat nimic grav aici. 
Părintele se grăbi s-o liniştească în felul său patern. 


— Nu vă îngrijoraţi, Miss Marple, spuse el. Nu e deloc 
ceea ce-aţi putea crede. Nici o spargere, nimic de felul ăsta. 
Avem mici dificultăţi cu un preot distrat, asta-i tot. Cred că 
vă e prieten. Canonicul Pennyfather. 

— O! Canonicul Pennyfather. Era pe-aici zilele trecute. Da, 
îl cunosc oarecum de mulţi ani. După cum spuneţi, e foarte 
distrat, adăugă ea şi întrebă interesată: Ce-a făcut acum? 

— S-ar zice că s-a făcut nevăzut. 

— Vai de mine, spuse Miss Marple. Unde-ar trebui să fie? 

— Acasă la el, în incinta catedralei, spuse Părintele, dar nu 
e acolo. 

— Mi-a spus că se duce la o conferinţă, la Lucerna. Ceva în 
legătură cu sulurile găsite la Marea Moartă. Ştiţi, e un 
adevărat savant în ebraică şi aramaică. 

— Da, confirmă Părintele. Acolo, de, ar fi trebuit să se 
ducă. 

— Vreţi să spuneţi că n-a ajuns acolo? 

— Nu, n-a ajuns. 

— O, atunci, spuse Miss Marple, bănuiesc că a încurcat 
zilele. 

— Foarte probabil, foarte probabil. 

— Mi-e teamă, continuă Miss Marple, că asta nu i se 
întâmplă pentru prima oară. O dată m-am dus să iau ceaiul 
la el, la Chadminster. Nici măcar nu era acasă. Şi menajera 
lui mi-a povestit atunci cât e de distrat. 

— Nu v-a spus, când locuia aici, ceva care ar putea fi un 
indiciu pentru noi? Întrebă Părintele pe un ton prietenos şi 
confidenţial. 

Cred că ştiţi ce vreau să spun: un prieten vechi pe care 
urma să-l întâlriească sau ce planuri îşi mai făcuse în afara 
conferinţei de la Lucerna? 

— Nu. Mi-a vorbit numai despre conferinţa de la Lucerna. 
Cred că mi-a spus că avea loc pe ziua de 19. Nu-i aşa? 

— Da, asta a fost data conferinţei de la Lucerna. 

— N-am reţinut data în mod special... Vreau să zic... ca 
multe doamne bătrâne, Miss Marple începu să se încurce. 


Cred că a zis 19, se prea poate să fi zis 19, dar în acelaşi 
timp se poate să fi spus 19 şi să fi fost de fapt 20. Adică, 
vreau să zic că el ar fi putut să creadă că ziua de 20 era 19 
sau invers, că ziua de 19 era 20. 

— Mă rog - făcu Părintele uşor cam încurcat. 

— Nu mă exprim bine, spuse Miss Marple, dar vreau să 
zic, se întâmplă ca oameni ca Pennyfather să spună că se 
duc undeva în ziua de joi şi să descoperi că nu vroia să 
spună joi, ci altă zi, ca miercuri sau vineri. De obicei îşi 
revin la timp, dar uneori nu. Atunci când l-am vizitat, am 
crezut că aşa s-au petrecut lucrurile. 

Părintele o privi cam uimit. 

— Vorbiţi de parcă ştiaţi dinainte, Miss Marple, că 
reverendul Pennyfather n-a fost la Lucerna. 

— Ştiam că n-a fost la Lucerna în ziua de joi, spuse Miss 
Marple. A fost aici toată ziua - sau o mare parte din zi. De 
asta crezusem, desigur, deşi spusese că pleacă joi, că voia 
să spună vineri. De aici, a plecat sigur joi seara, ducând un 
sac de voiaj marcat B. E. A. 

— Asta e corect. 

— Am înţeles că pleca spre aeroport, spuse Miss Marple. 
De asta m-am mirat aşa de tare când am văzut că s-a întors. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar ce vreţi să spuneţi cu „s-a 
întors”? 

— Păi, că s-a întors aici, vreau să spun. 

— Trebuie să lămurim lucrul ăsta, spuse Părintele cu o 
voce agreabilă şi blândă, ca şi cum chestiunea n-ar fi fost 
prea importantă. L-aţi văzut pe bătrânul idio... L-aţi văzut 
pe canonic plecând aşa cum credeaţi spre aeroport cu sacul 
de voiaj, seara, devreme. Aşa e? 

— Da, cam pe la şase şi jumătate, aş zice, sau şapte fără un 
sfert. 

— Dar susţineţi că a venit înapoi! 

— Poate că a pierdut avionul. Asta ar fi fost explicaţia. 

— Când s-a întors? 


— Păi la drept vorbind, nu ştiu exact. Nu l-am văzut venind 
înapoi. 

— Aşa, făcu Părintele mirat. Mi s-a părut că aţi spus că l-aţi 
văzut. 

— Da, l-am văzut mai târziu, spuse Miss Marple. Vreau să 
zic nu l-am văzut, de fapt, când a intrat în hotel. 

— L-aţi văzut mai târziu? Când? Miss Marple a stat să se 
gândească. 

— la să văd. Era cam pe la trei dimineaţa. N-am putut să 
dorm foarte bine. Nişte zgomote. Sunt atâtea zgomote 
ciudate în Londra! M-am uitat la cesuleţul meu, era trei şi 
zece minute. Nu ştiu din ce pricină - n-aş putea spune exact 
- m-am simţit neliniştită. Poate nişte paşi, afară, pe lângă 
uşa mea. Când trăieşti la ţară şi auzi paşi în. Mijlocul nopţii, 
devii nervos. Aşa că am deschis uşa şi m-am uitat afară. L- 
am văzut pe canonicul Pennyfather ieşind din camera lui - e 
uşă în uşă cua mea - şi coborând pe scări îmbrăcat cu 
pardesiul său. 

— A ieşit din cameră îmbrăcat în pardesiu şi a coborât 
scările la ora 3 dimineaţa? 

— Da, spuse Miss Marple şi adăugă: Mi s-a părut curios 
atunci. Părintele o privi câteva clipe. 

— Miss Marple, întrebă el, de ce n-aţi spus lucrul ăsta 
nimănui pânăacum? 

— Nu m-a întrebat nimeni, răspunse simplu Miss Marple. 

CAPITOLUL 15 

PĂRINTELE respiră adânc. 

— Nuspuse el. Nu, nimeni nu s-ar fi gândit să vă întrebe. E 
prea simplu. 

Tăcu iarăşi. 

— Credeţi că i s-a întâmplat ceva, nu-i aşa? Întrebă Miss 
Marple. 

— A trecut o săptămână de atunci, spuse Părintele. N-a 
avut o congestie cerebrală şi n-a căzut pe stradă. N-a fost 
accidentat, fiindcă nu e în spitale. Deci, unde e? Dispariţia 


lui a fost anunţată în presă, dar nimeni n-a dat încă nici un 
fel de relaţie. 

— Poate că n-au văzut-o. Nici eu n-am citit. 

— Lasă impresia - lasă, cu adevărat impresia... Părintele 
îşi urmărea gândurile - că a dispărut intenţionat. Să 
părăseşti hotelul în mijlocul nopţii. Sunteţi sigură de asta, 
nu-i aşa? O întrebă el aspru. N-aţi visat cumva? 

— Sunt absolut sigură, spuse Miss Marple cu fermitate. 
Părintele se ridică greoi. 

— Aş face bine să mă duc să văd camerista, spuse el. 
Părintele o găsi pe Rose Sheldon la datorie şi o privi cu ochi 
aprobatori - era drăguță. 

— Îmi pare rău că te deranjez, spuse el. Ştiu că ai mai 
vorbit şi cu sergentul nostru. E vorba de domnul acela care 
lipseşte. Canonicul Pennyfather. 

— Da, domnule, un om foarte plăcut. Locuieşte des aici. 

— Cam distrat, spuse Părintele. 

Rose Sheldon lăsă să apară un zâmbet discret pe masca 
respectuoasă a feţei ei. 

— la să vedem. Părintele se prefăcu că-şi reciteşte nişte 
notițe. Ultima oară când l-ai văzut pe canonic era... 

— Joi dimineaţa, domnule. Joi, 19. Mi-a spus că nu se 
întoarce în noaptea aceea şi poate nici a doua noapte. Cred 
că pleca la Geneva. Undeva în Elveţia, în orice caz. Mi-a dat 
două cămăşi la spălat şi i-am spus că vor fi gata în 
dimineaţa zilei următoare. 

— E ultima oară când l-ai văzut, da? 

— Da, domnule. Vedeţi, eu nu sunt de serviciu după- 
amiezile. Mă întorc la ora şase. La ora aceea trebuie să fi 
fost plecat sau, în orice caz, era jos. Nu în camera lui. Aici 
lăsase două valize. 

— Exact, spuse Părintele. Conţinutul valizelor a fost 
examinat, dar nu ne-a dat nici o lămurire folositoare. Apoi, 
continuă: L-ai trezit în dimineaţa următoare? 

— Să-l trezesc? Nu, domnule, era plecat. 


— Ce răceai de obicei? Îi duceai ceaiul devreme? Micul 
dejun? 

— Ceaiul de dimineaţă, domnule. Micul dejun îl lua jos, 
totdeauna. 

— Aşa că în toată ziua următoare n-ai intrat în camera lui. 

— Ba da, domnule. Rose părea jignită. Am intrat în cameră 
ca de obicei. I-am dus cămăşile. Şi, bineînţeles, am şters 
praful. Noi desprăfuim zilnic în toate camerele. 

— Dormise cineva în pat? Ea îl privi cu ochii mari. 

— În pat, domnule? Nu. 

— Era mototolit în vreun fel? Ea scutură din cap. 

— Şi cum era baia? 

— Era un prosop umed, domnule, care fusese folosit. 
Bănuiesc că în seara dinainte. Poate că şi-a spălat mâinile 
înainte de plecare. 

— Şi nu se vedea nimic care să dovedească că se întorsese 
în cameră - poate chiar foarte târziu - după miezul nopţii? 
Femeia îl fixa cu un aer zăpăcit. Părintele deschise gura, 
dar renunţă. Ori nu ştia nimic despre întoarcerea 

canonicului, ori era o actriţă de mâna întâi. 

— Ce s-a întâmplat cu hainele - costumele lui? Erau 
împachetate în valize? 

— Nu, domnule, atârnau în dulapuri. Ştiţi, domnule, că-şi 
păstrase camera. 

— Cine le-a împachetat? 

— D-ra Gorringe a dat dispoziţii, domnule. Când a fost 
nevoie de cameră pentru doamna care sosea. 

O relatare destul de coerentă. Dar dacă bătrâna doamnă 
fusese corectă când a declarat că-l văzuse vineri la ora trei 
dimineaţa pe canonicul Pennyfather, părăsindu-şi camera, 
atunci trebuia să se fi reîntors cândva. Nimeni nu-l văzuse 
intrând în hotel. Să fi evitat, din cine ştie ce motive, să fie 
văzut? Nu lăsase urme în camera sa. Nici nu se culcase în 
pat. Visase Miss Marple totul? La vârsta ei, era posibil. 
Deodată îi veni o idee. 

— Unde i-o fi sacul de voiaj? 


— Cum aţi spus, domnule? 

— Un sac mic, albastru închis - un sac B.E.A. Sau B.O.A. 
C. 

— Trebuie să-l fi văzut. 

— Da, domnule. Dar cu siguranţă că l-a luat cu el în 
străinătate. 

— Dar el n-a plecat în străinătate, în cele din urmă, nu s-a 
dus niciodată în Elveţia. Aşa că trebuie să-l fi lăsat aici. Sau 
poate că s-a întors şi l-a lăsat cu celălalt bagaj. 

— Da, da. 

— Nu sunt sigură - cred că l-a lăsat. 

Părintelui îi trecu numaidecât prin minte: „Aici nu te-au 
învăţat cum să-mi răspunzi, nu-i aşa?” 

Rose Sheldon se arătase calmă şi sigură până în acel 
moment. Dar întrebarga asta o descumpănise. Nu ştia care 
e răspunsul potrivit. Dar ar fi trebuit să ştie. 

Canonicul îşi luase sacul de voia* afaeroport, fusese însă 
respins la aeroport. Dacă se întorsese la Bertram, ar fi avut 
sacul cu el. Însă Miss Marple nu pomenise de el cina îl 
descrisese pe canonic ieşind din camera sa şi coborând 
scările. 

Poate că fusese lăsat în dormitor, dar nu fusese pus în 
camera de bagaje împreună cu valizele. De ce? Pentru că se 
presupunea că Pennyfather plecase în Elveţia? 

Mulţumi sincer lui Rose şi cobori. 

Canonicul Pennyfather! Era o adevărată enigmă acest 
canonic Pennyfather. Vorbise peste tot de plecarea în 
Elveţia, încurcase lucrurile în aşa chip încât nu mai plecase, 
ise întorsese la hotelul său atât de discret, încât nimeni nu l- 
a văzut, şi l-a părăsit iar dimineaţa devreme. (Ca să se ducă, 
unde? Ca să facă, ce anume?) 

Se putea pune lotul numai pe seama faptului că era 
distrat? 

Dacă nu, atunci ce învârtea canonicul Pennyfather? Şi, mai 
important, unde se afla acum? 


De sus, de pe scări, Părintele aruncă o privire plină de 
invidie asupra celor ce şedeau în hol, şi se întrebă dacă 
vreunul dintre ei era ceea ce părea a fi. Cobori pe sqenă. 
Oameni vârstnici, oameni de vârsta mijlocie (nimeni foarte 
tânăr), oameni de modă veche, aproape toţi înstăriți şi 
extrem de respectabili. Funcţionari superiori, avocaţi, 
clerici; nişte americani, soţ şi soţie, lângă uşă, o familie de 
francezi lingă şemâneu. Nimeni nu era deplasat, nimeni nu 
bătea la ochi; majoritatea savurau ceaiul englezesc de după 
masă, ca în vremurile de demult. Ar putea fi oare ceva 
serios în neregulă'cu un loc în care se mai serveau ceaiurile 
astea de altădată? 

Francezul îi spuse soţiei sale câteva cuvinte care se 
potriveau destul de bine cu gândurile sale. 

— Five o'clock! Spunea el: asta e tipic englezesc, nu? Şi 
privi în jurul său aprobator. 

— Five o'clock, se gândi Davy, trecând în stradă prin uşile 
turnante. Individul ăsta nu ştie că la noi five o'clock-ul a 
murit ca pasărea Dodo, a cărei specie s-a stins! 

Afară tocmai se încărcau într-un taxi nişte cufere 
americane enorme şi nişte valize. Se părea că domnul şi 
doamna Elmer Cabot plecau la hotelul „Vendâme” din Paris. 

Lângă el, pe trotuar, doamna Elmer Cabot îi împărtăşea 
soţului ei câteva impresii. 

— Familia Pendlebury a avut dreptate în privinţa hotelului 
ăsta, Elmer. Reprezintă într-adevăr vechea Anglie. E atât de 
autentic! Am sentimentul că Eduard al şaptelea ar putea să 
intre în orice clipă, să se aşeze şi să-şi bea ceaiul de după- 
amiază. Trebuie să venim şi la anul - vorbesc serios. 

— Dacă vom pune deoparte un milion sau două, răspunse 
soţul ei pe un ton sec. 

— Haide, Elmer, n-a fost chiar aşa de pipărai! 

Bagajele au fost încărcate iar comisionarul cel înalt, care a 
ajutat şi el, a îngăimat un „Mulţumesc, domnule”, când 
domnul Cabot a făcut gestul aşteptat. Taxiul a pornit. 
Comisionarul şi-a îndreptat atenţia spre Părinte. 


— Un taxi, domnule? Părintele îl privi. 

Avea peste un metru optzeci. Un individ frumos. Cam 
trecut însă. Ofiţer în rezervă. Cu o mulţime de medalii - 
probabil autentice. Cam nesigur pe picioare. Bea prea mult. 

Îi spuse cu voce tare: „Ofiţer în rezervă?” 

— Da, domnule, la gărzile irlandeze. 

— Medalia militară. Unde ai căpătat-o? 

— Birmania. 

— Cum te cheamă? 

— Michael Gorman. Sergent. 

— Ai un post bun aici? 

— E un loc paşnic.; 

— N-ai prefera să fii la Hilton? 


— Nu. Îmi place aici. Vin oameni drăguţi şi o mulţime de 
domni care joacă la curse - la Ascot şi Newbury. Mai aflu 
din când în când câte un pont bun. 

— Aha, va să zică eşti irlandez şi jucător, aşa-i? 

— De! Ce-ar mai fi viaţa fără jocuri de noroc? 

— Paşnică şi plictisitoare, spuse inspectorul-şef Davy. La fel 
ca a mea. 

— Într-adevăr, domnule? 

— Poţi să ghiceşti care-i profesiunea mea? Întrebă 
Părintele. Irlandezul rânji. 

— Fără supărare, domnule, dacă-mi daţi voie, aş spune că 
sunteţi copoi. 

— Ai ghicit de la prima vedere, spuse inspectorul-şef Davy. 
Îţi aminteşti de canonicul Pennyfather? 

— Canonicul Pennyfather, uite, nu prea-mi pasă de nume... 

— Un cleric mai în vârstă. Michael Gorman râse. 

— Să ştiţi că aici clericii sunt mulţi ca mazărea în păstaie! 

— Ăsta a dispărut de-aici. 

— O, acela! Comisionarul părea cam surprins. 

— L-ai cunoscut? 

— Nu mi-aş fi amintit de el, dacă nu m-ar fi întrebat atâţia. 
Tot ce ştiu eu, e că l-am urcat într-un taxi şi că se ducea la 
clubul Athenaeum. Atunci l-am văzut ultima oară. Cineva 
mi-a spus că plecase în Elveţia, dar aud că n-a ajuns 
niciodată acolo. S-a pierdut, se pare. 

— Nu l-ai văzut în ziua aceea, mai târziu? 

— Mai târziu? Nu, nicidecum. 

— Când ieşi din serviciu? 

— La unsprezece şi treizeci. 

Inspectorul-şef Davy dădu din cap, refuză taxiul şi plecă 
încet spre Pond-Street. Un automobil dudui pe lingă el şi se 
opri, aproape de trotuar, scrâşnind din frâne, chiar în faţa 
hotelului Bertram. Inspectorul-” ef Davy întoarse capul 
sobru şi citi numărul: FÂN 2266. Îi amintea parcă ceva 
numărul ăsta, cu toate că nu-şi putea aminti, pentru 
moment, ce anume. 


Se întoarse încet din drum. Nu ajunse bine la intrare, când 
conducătorul automobilului, care intrase pe uşă pentru o 
clipă sau două, ieşi. Se potrivea cu maşina lui. Era o maşină 
de curse albă, cu linia lungă, lucioasă. Tânărul avea ca şi ea 
aspectul unui ogar nerăbdător, o faţă frumoasă şi trupul 
fără nici un muşchi de prisos. 

Comisionarul îi deschise uşa maşinii, tânărul sări în ea, îi 
aruncă o monedă comisionarului şi porni brusc, cu o 
zvâcnire a motorului său puternic. 

— Ştiţi cine e? Îl întrebă Michael Gorman pe Părinte. 

— In orice caZj un şofer primejdios. 

— Ladislaus Malinowski. A câştigat Grand Prix-ul acum doi 
ani - a fost campionul lumii. A avut un accident grav anul 
trecut. Se zice că e din nou în formă. 

— Nu cumva vrei să-mi spui că şi el locuieşte la Bertram. 
Absolut nepotrivit. 

Michael Gorman rânji. 

— Nu, nu locuieşte aici. Dar o prietenă de-a lui da... Făcu 
cu ochiul. 

Un hamal, purtând un şorţ în dungi, ieşi cărând alte 
bagaje americane luxoase. 

Părintele le privea distrat în timp ce bagajele erau urcate 
în Daimlerul închiriat, în timp ce încerca să-şi amintească ce 
ştie despre Ladislaus Malinowski. Un tip îndrăzneţ - 
încurcat, se spune, cu o femeie celebră - care i-o fi numele? 
Contemplând distrat un cufăr elegant, se pregătea să plece, 
când deodată se răzgândi şi intră iar în hotel. 

Se duse la masa de recepţie şi ceru d-rei Gorringe 
registrul hotelului. D-ra Gorringe era ocupată cu americanii 
care plecau şi împinse registrul spre el. Îl răsfoi. Lady 
Selina Hazy, Little Cottage, Merryfield, Hants. D-l şi d-na 
Hennessy King, Elderberries, Essex. Şir John Woodstock, 5 
Beaumont Crescent, Cheltenham. Lady Sedgwick, 
Hurstings House, Northumberland. D-l şi d-na Elmer Cabot, 
Connecticut. Generalul Radley, 14, The Green, Chichester. 
D-l şi d-na Woolmer Pickington, Marble Head, Connecticut. 


Contesse de Beauville, les Sapins, St. Germain en Laye. 
Miss Jane Marple, St. Mary Mead, Much Benham. Colonelul 
Luscombe, Little Green, Suffolk. D-na Carpenter, Honorable 
Elvira Blake. Canon Pennyfather, the Close Chadminster. D- 
na Holding, d-ra Audrey Holding, The Manor House, 
Carmanton. D-l şi d-na Ryesville, Valley Forge, Pennsylvania. 
Ducele de Bamstable, Doone Castle, N. Devon... Erau numai 
o parte dintre cei care locuiau la hotelul Bertram. 1 se 
păreau cu toţii un fel de mostre... 

Când să închidă registrul, un nume de pe o pagină de la 
început, îi reveni în memorie: Şir William Ludgrove. 

D-l judecător Ludgrove, care fusese recunoscut de un 
ofiţer de poliţie în preajma unei bănci unde se comisese o 
spargere. D-l judecător Ludgrove - canonicul Pennyfather - 
amândoi locuiau la hotelul Bertram... 

— Sper că v-a plăcut ceaiul, domnule? Spuse Henry care 
stătea lângă el. Vorbea curtenitor, cu solicitudinea unei 
gazde perfecte. 

— Cel mai bun ceai de ani de zile, răspunse inspectorul-şef 
Davy. Îşi aduse aminte că nu plătise. Voi să achite, dar 
Henry ridică mâna cu un gest de refuz. 

— O, nu, domnule. Mi s-a dat de înţeles că ceaiul v-a fost 
oferit de hotel. Ordinul d-lui Humfries. 

Henry se îndepărtă. Părintele se întrebă dacă ar fi trebuit 
să-i dea un bacşiş sau nu. II sâcâia faptul că Henry ştia mult 
mai bine decât el răspunsul la o astfel de problemă socială! 
În timp ce înainta pe stradă, se opri brusc. Scoase carnetul 
cu notițe şi scrise un nume şi o adresă - nu avea timp de 
pierdut. Se îndreptă spre o cabină telefonică. Avea de gând 
să acţioneze. Iad sau sfârşitul lumii, avea să pornească la 
atac. 

CAPITOLUL 16 

ŞIFONIERUL îl supăra pe canonicul Pennyfather. Îl 
supărase şi înainte, când nu se trezise de tot. Apoi uită de el 
şi adormi din nou. Dar când deschisese din nou ochii, îşi 
dădu seama că şifonierul nu era la locul în care trebuia să 


fie. El era culcat pe stingă, cu faţa spre fereastră, şi 
şifonierul ar fi trebuit să fie acolo, între el şi fereastră, lângă 
peretele din stingă. Dar nu era. Era la dreapta. Asta îl 
necăjea, îl necăjea atât de tare, încât îl obosea. Simţea că-l 
doare rău capul, şi, peste toate, mai era şi şifonierul ăsta 
într-un loc greşit, închise iar ochii. 

Când se trezi a doua oară, era mai multă lumină în 
cameră, încă nu se făcuse ziuă. Se zărea doar lumina 
nedesluşită a zorilor. „Vai de mine, îşi spuse canonicul 
Pennyfather, rezolvând deodată pf oblema şifonierului. Ce 
prost sunt! Fireşte, nu sunt acasă!” 

Se mişcă cu precauţiune. Nu, ăsta nu era patul său. Era 
plecat de acasă. Era... Unde era? Ah, desigur. Plecase la 
Londra, nu-i aşa? Era la hotelul Bertram, dar nu, nu era la 
hotelul Bertram! 

La hotelul Bertratfi palul său se afla în faţa ferestrei. Astfel 
că greşea din nou. 

— Vai de mine, unde sunt oare? Se întrebă canonicul 
Pennyfather. 

Apoi îşi aminti că plecase la Lucerna. „Desigur, îşi spuse, 
el, sunt la Lucerna!” începu să se gândească la lucrarea pe 
care trebuia s-o citească. Dar nu se gândi multă vreme. 
Cum se gândea la lucrarea sa, îl apuca iar durerea de cap, 
aşa că adormi din nou. Când se trezi iarăşi, îşi simţi capul 
mai limpezit. Şi în odaie era mai multă lumină. Nu era 
acasă, nu era la hotelul Bertram şi era aproape sigur că nu 
se afla nici la Lucerna. Asta nu era nicidecum o cameră de 
hotel. Cercetă odaia mai amănunţit, îi era cu totul străină, 
cu foarte puţină mobilă. Un fel de bufet (pe care-l luase 
drept garderobă) şi o fereastră cu perdele înflorate, prin 
care pătrundea lumina. Un scaun, o masă şi un scrin cu 
sertare, într-adevăr, cam asta era tot. 

— Vai de mine, spuse canonicul Pennyfather, este foarte 
ciudat. Unde mă aflu? 

Se gândi să se scoale spre a investiga, dar când încercă să 
se ridice, durerea de cap reîncepu, aşa că se culcă la loc. 


— Trebuie c-am fost bolnav, hotărî canonicul Pennyfather. 
Da, desigur c-am fost bolnav. Se gândi o clipă, două, apoi îşi 
sptise: De fapt, poate că mai sunt încă bolnav. Gripă, 
probabil. Se zice că gripa te apucă aşa, din senin. Poate 
că... Poate că m-a apucat la masa de la Athenaeum. Da, aşa 
trebuie să fi fost. Îşi aducea aminte că luase masa la 
Athenaeum. 

Se auzeau mişcări prin casă. Poate că a fost internat într- 
un sanatoriu. Dar nu, nu credea că e un sanatoriu. Acum, 
când se lumina mai bine, îşi dădea seama că se găsea într- 
un mic dormitor sărăcăcios şi prost mobilat. Se auzeau 
mereu mişcări. Jos, în faţă o voce exclamă: „La revedere, 
răţuştelor. Cârnaţi şi piure, diseară.” 

Canonicul Pennyfather chibzui la asta. Omaţi şi piure. 

Cuvintele astea sunau destul de agreabil. 

— Da, îşi spuse el. Cred că mi-e foame. 

Uşa se deschise. Intră o femeie de vârstă mijlocie, se duse 
spre perdele, le trase puţin şi se apropie de pat. 

— A, v-aţi trezit, spuse ea. Cum vă simţiţi? 

— Nu prea ştiu, răspunse canonicul Pennyfather, cu o voce 
slabă. 

— De, cred şi cu că nu ştiţi. V-a fost tare rău. Medicula 
spus c-aţi fost lovit cu ceva tare. Automobiliştii ăştia! Nici nu 
opresc după ce te-au trântit. 

— Am avut un accident? Întrebă canonicul Pennyfather. Un 
accident de automobil? 

— Da, spuse femeia. V-am găsit la marginea drumului când 
ne întorceam acasă. La început am crezut că eraţi beat. 
Chicotea cu plăcere, amintindu-şi. Soţul meu a zis că-ima'i 
bine să verifice. Poate că a fost un accident. Nu miroseaţi 
deloc a băutură. Nu era nici urmă de sânge. În orice caz, 
eraţi leşinat şi ţeapăn ca o buturugă. Aşa că soţul meu a zis: 
„Nu-l putem lăsa să zacă aici”, şi v-a cărat încoace, 
pricepeţi? 

— Vai, făcu canonicul Pennyfather, oftând, copleşit de cele 
aflate. Un bun samaritean. 


— Apoi a văzut că sunteţi cleric, aşa că mi-a spus: „e un om 
respectabil”. S-a gândit să nu cheme poliţia, pentru că 
sunteţi cleric şi poate că nu v-ar fi convenit. Adică, s-ar fi 
putut să fiţi beat, fără să mirosiţi a băutură. Ne-am dus deci 
la doctorul Stockes şi l-am rugat să vină să vă vadă. Noi îi 
zicem doctorul Stockes, cu toate că a fost şters din 
controalele medicale. E un om foarte de treabă, puţin cam 
acrit, fireşte, fiindcă a fost scos din meserie. Asta-i din 
pricina inimii lui bune; ajuta o mulţime de fete care nu erau 
chiar cum trebuiau, în orice caz, e un medic bun şi l-am 
adus să vă vadă. A spus că nu aveţi nimic grav, doar o 
contuzie uşoară. Iot ce trebuie e să staţi culcat, în linişte, 
pe întuneric. „Băgaţi de seamă, a zis el, nu mi-am spus nici 
o părere. Vizita mea nu-i oficială. N-am dreptul să prescriu 
nimic ori să mă pronunţ. De fapt, cred că ar trebui să 
raportați poliţiei dar, dacă nu vreţi, nu văd de ce s-o faceţi? 
Daţi bietului bătrânel o şansă” - a mai zis el. Scuzaţi-mă 
dacă vorbesc nerespeetuos. Doctorul spune ce are pe 
limbă, aşa-i el. Ce-ar fi să vă aduc puţină supă fierbinte sau 
lapte cald cu pâine? 

— Orice ar fi binevenit, spuse canonicul Pennyfather, cu 
voce slabă. 

Căzu înapoi pe perne. Un accident? Va să zică asta era. Un 
accident şi el nu-şi putea aminti deloc. 

Peste câteva minute, femeia se întoarse aducând o tavă cu 
un bol, din care ieŞeau aburi. 

— O să vă simţiţi mai bine după asta, spuse ea. Aş fi vrut să 
adaug o picătură de whisky sau de coniac, dar medicul a 
spus că n-aveţi voie nimic din astea. 

— Desigur că nu, spuse canonicul Pennyfather, când ai o 
contuzie. N-ar fi bine. 

— Să-ţi mai pun o pernă la spate, ce zici, scumpule? Aşa! 
Acum e bine? 

Canonicul Pennyfather păru cam uimit că i se adresă cu 
„scumpule”. Dar îşi spuse că avea intenţii bune. 

— Uşurel, spuse femeia, s-a făcut. 


— Da, dar unde suntem? Întrebă canonicul Pennyfather. 
Vreau să spun unde mă aflu? Cum se numeşte locul ăsta? 

— Milion St. John, răspunse femeia. Nu ştiai? 

— Mil'ton St. John, repetă canonicul Pennyfather. Scutură 
din cap. N-am auzit niciodată numele ăsta. 

— De, nu-i cine ştie ce. E doar un sat. 

— Aţi fost foarte bună cu mine, spuse canonicul 
Pennyfather. Pot să vă întreb cum vă cheamă? 

— D-na Wheeling. Emma Wheeling. 

— Sunteţi foarte amabilă, spuse iar canonicul Pennyfather. 
Dar accidentul ăsta... Pur şi simplu, nu-mi pot aminti... 

— Lasă, iubiţelule, mai întâi fă-te bine şi-apoi ai să-ţi 
aminteşti. 

— Milton St. John, repetă canonicul Pennyfather, cu un ton 
mirat. Numele ăsta nu-mi spune absolut nimic. Foarte 
curios! 

CAPITOLUL 17 

SIR RONALD Graves desena o pisică pe mapa cu sugativă. 
Privi spre inspectorul-şef Davy, care şedea în faţa lui, atât 
de prezentabil şi de voinic, şi desenă un bulldog. 

— Ladislaus Malinowski? Întrebă el. S-ar putea. Ai ceva 
dovezi? 

— Nu. Dar ar fi tocmai omul potrivit, nu-i aşa? 

— Al dracului de îndrăzneţ. N-are nervi. A câştigat 
campionatul mondial. Anul trecut a avut un accident grav. 
Reputaţie proastă în privinţa femeilor. Surse de venit 
îndoielnice. Cheltuieşte mulţi bani aici şi în străinătate. 
Pleacă încolo şi încoace pe continent. Crezi că el e omul din 
umbră care organizează aceste mari jafuri? 

— Nu cred că el le organizează. Dar bănuiesc că lucrează 
cu ei. 

— De ce? 

— Mai întâi de toate foloseşte acest Merccdes-Otto. Model 
de curse. O maşină ca asta a fost văzută lângă Bedhampton, 
în dimineaţa atacului asupra trenului. Purta alt număr-dar 
suntem obişnuiţi cu asta. FÂN 2299, în loc de 2266. Nu 


există multe maşini Mercedes-Otto de tipul ăsta la noi. Una 
aparţine lady-ei Sedgwick şi una tânărului lord Merrivale. 

— Nu cumva crezi că acest Malinowski conduce banda? 

— Nu - sunt convins că există alte minţi mai înzestrate 
decât a lui în vârf. Dar e implicat. M-am uitat în dosare. Să 
reconsiderăm numai atacul de la Midland şi cel de la West 
London. S-a întâmplat - nu ştiu cum s-a întâmplat - că trei 
autocamioane au blocat o anumită stradă. Un Mercedes- 
Otto, aflat acolo, a reuşit să dispară mulţumită acestei 
blocări. 

— A fost oprit mai târziu? 

— Da. Şi i s-a dat un certificat de bună purtare. Mai ales că 
cei ce au descris-o nu erau siguri de număr, întâi s-a 
raportat că era FAM 

— Malinowski avea numărul de înregistrare FÂN 2266. 
Toate se fac în felul ăsta. 

— Şi dumneata stărui să le pui mereu în legătură cu 
hotelul Bertram. Au sosit nişte informaţii despre Bertram 
pentru dumneata. 

Părintele se lovi peste buzunarul lui. 

— Le am aici. E o societate înregistrată şi cu toate formele 
legale. Bilanţ - capital depus - directori etc. Etc. Etc. Dar 
asta nu înseamnă nimic! Exhibiţiile astea financiare sunt 
toate la fel - nişte şerpi care se înghit unii pe alţii! Companii 
peste companii de asigurare - de te doare şi capul. 

— Haide, Părinte. Aşa se obişnuieşte în City. Asta se 
întâmplă din pricina impozitelor... 

— Ceea ce mă interesează pe mine sunt şefii reali. Dacă 
mi-aţi da o hârtiuţă, domnule, m-aş duce să consult pe unul 
dintre cei mai mari. 

Superiorul său A. C. (Ante Christus) îl privi atent. 

— Ce înţelegi prin şefii cei mari? Părintele spuse un nume. 

A. C. Păru stânjenit. Nu cred că se poate. Nu văd cum am 
putea îndrăzni să ne adresăm lui. 

— Ar putea fi foarte util. 


Urmă o pauza. Cei doi bărbaţi se priveau. Părintele avea o 
mutră bovină, indiferentă şi răbdătoare. A. C. Cedă. 

— Eşti un drac bătrân şi încăpățânat, Fred, spuse el. Fă 
cum vrei. Du-te şi bată-le la cap pe creierele astea 
superioare care stau în spatele bancherilor internaţionali ai 
Europei. 

— El trebuie să ştie, spuse inspectorul-şef Davy. Şi dacă nu 
ştie, poate afla - fie apăsând pe un buton de la masa de 
scris, fie chemând pe cineva la telefon. 

— Nu cred că va fi prea bucuros. 

— Probabil că nu, spuse Părintele. Dar nu-i va lua mult 
timp. Am nevoie de o autoritate în spatele meu, totuşi. 

— Crezi chiar serios că e ceva cu hotelul Bertram, nu-i 
aşa? Pe ce te bazezi, la urma urmei? E bine administrat, are 
o clientelă respectabilă - nici un fel de supărări cu legile. 

— Ştiu, ştiu. Nici băuturi, nici droguri, nici jocuri de noroc, 
nici ascunzători pentru criminali. Sunt imaculaţi ca zăpada. 
Nici beatnici, nici trişori, nici delicvenţi. Numai doamne 
sobre de pe vremea reginei Victoria şi a luiEduard, familii 
de la ţară, turişti din Boston sau din alte părţi şi mai 
respectabile ale S. U. A. Totuşi, un canonic venerabil al 
bisericii a fost văzut furişi*du-se la ora trei dimineaţa din 
hotel, într-o manieră frauduloasă... 

— Cine a văzut asta? 

— O doamnă mai în vârstă. 

— Cum de-a putut să-l vadă? De ce nu era în pat şinu 
dormea? 

— Aşa sunt doamnele bătrâne, domnule. 

— Nu cumva vorbeşti de - cum îi zice - canonicul 
Pennyfather. 

— Da, de el e vorba. Dispariţia lui a fost anunţată şi 
Campbell se ocupă de acest caz. 

— Ce coincidenţă comică - numele lui tocmai a apărut şi în 
legătură cu atacul banditesc asupra trenului la 
Bedhampton. 

— Adevărat? Cum adică, domnule? 


— O altă doamnă bătrână, mai bine - zis de vârstă mijlocie. 
Când trenul a fost oprit la semnal de către bandiți, mulţi 
dintre călători s-au trezit şi au privit pe coridor. Această 
femeie care locuieşte la Chadminster şi-l cunoaşte pe 
canonicul Pennyfather din vedere, susţine că l-a văzut 
urcându-se în tren prin una din uşi. Ea crezuse căa 
coborât, ca să vadă ce se întâmplase, şi că se întorcea. Am 
vrut să aflăm amănunte, dată fiind dispariţia lui, care fusese 
anunţată... 

— la să vedem - trenul a fost oprit la 5,30 a.m. Canonicul 
Pennyfather a părăsit hotelul Bertram după ora trei 
dimineaţa. Da, s-ar putea să fie aşa. Dacă a fost duscuo 
maşină până acolo, să zicem - o maşină de curse... 

— Aşa că iar ne întoarcem la Ladislaus Malinowski! 

— A. C. Îşi privea desenele făcute pe mapa cu sugativă. Ce 
bulldog eşti, Fred spuse el. 

O jumătate de oră mai târziu, inspectorul-şef Davy intra 
într-un birou liniştit şi cam sărăcăcios. 

Bărbatul înalt care şedea în spatele mesei de scris se 
ridică şi îi întinse mâna. 

— Inspectorul-şef Davy? Ia loc, te rog, spuse el. O ţigară? 
Inspectorul-şef Davy refuză cu o mişcare a capului. 

— Trebuie să vă cer scuze, spuse el cu vocea sa adâncă de 
ţăran, pentru că vă răpesc din timpul dumneavoastră 
preţios. 

D*”1 Robinson zâmbi. Era un om gras şi foarte bine 
îmbrăcat... Avea obrazul gălbui, ochii îi erau negri şi trişti, 
gura mare şi generoasă. Zâmbea mereu, arătându-şi dinţii 
peste măsură de mari, ca şi când ar fi vrut să spună: „Sunt 
mari ca să te mănânc mai bine”, îi veni în minte 
inspectorului-şef Davy. Vorbea o engleză perfectă, fără 
urmă de accent, dar nu era englez. Părintele se miră, cum 
se miraseră şi alţii înaintea lui, întrebându-se care o fi 
adevărata naţionalitate a domnului Robinson. 

— Ei bine, ce pot face pentru dumneata? 


— Aş vrea să ştiu, spuse inspectorul-şef Davy, cine e 
proprietarul hotelului Bertram? 

Expresia de pe obrazul d-lui Robinson nu se schimbă. Nu 
se arată surprins auzind numele hotelului şi nu lăsă să se 
vadă că l-ar fi cunoscut. Spuse foarte atent: 

— Vrei să ştii cine e proprietar la hotelul Bertram? Acela 
din Pond Street, Piccadilly, dacă nu mă înşel? 

— Întocmai, domnule. 

Am locuit şi eu câteodată acolo. Un loc liniştit. Bine 
administrat. 

— Da, spuse Părintele, deosebit de bine administrat. 

— Vrei să ştii al cui e? Uşor de aflat, desigur. 

Era o uşoară nuanţă de ironie în zâmbetul său. 

— Vă referiţi la căile obişnuite? Da, sigur. Părintele scoase 
din buzunar o bucăţică de hârtie şi citi trei sau patru nume 
şi adrese. 

— Văd, spuse d-l Robinson, că cineva şi-a dat osteneala. 
Irtteresant! Şi-acum veniţi la mine? 

— Dacă e cineva care ştie, dumneavoastră sunteţi acela, 
domnule. 

— Pentru moment, nu ştiu. E adevărat că am mijloace 
pentru a obţine informaţii. Am şi eu - ridică din umerii săi 
laţi şi graşi - am şi eu „contactele mele”. 

— Fireşte, domnule, spuse Părintele cu o expresie de 
nedesluşit. * Domnul Robinson îl privi şi ridică telefonul de 
pe masa de scris. 

— Sonia? Dă-mi-l pe Carlos. Aşteptă un minut sau două, 
apoi vorbi din nou: Carlos? Rosti iute vreo jumătate de 
duzină de propoziţiuni într-o limbă străină . Părintele nu 
putu nici măcar să recunoască ce limbă era. 

Părintele putea conversa într-o bună franceză cu iz 
britanic. Avea idee de italiană şi se putea descurca în 
germana vorbită de turiştii mai simpli. Ştia cum sună 
spaniola, rusa şi araba, cu toate că nu le înţelegea. Limba în 
care vorbise d-l Robinson nu era niciuna dintre ele. 
Mergând la nimereală, se încumetă să presupună că ar fi 


putut să fie turca, persana ori armeana, dar nu era deloc 
sigur. D-l Robinson puse receptorul la loc. 

— Nu cred, spuse el amabil, că vom avea mult de aşteptat. 
Să ştii că mă interesează. Mă interesează chiar foarte mult. 
M-am întrebat şi eu uneori... 

Părintele îl privi întrebător. 

— În legătură cu hotelul Bertram, continuă d-l Robinson. 
Din punct de vedere financiar, bineînţeles. E de mirare cum 
de face faţă plăţilor. Deşi nu e treaba mea. Este apreciat... 
El dădu din umeri - un hotel confortabil, cu un personal şi 
administraţie deosebit de versate... Da, m-am mirat, îl privi 
pe Părinte. Ştii cum şi de ce? 

— Încă nu, spuse Părintele, dar am intenţia să aflu. 

— Sunt mai multe posibilităţi, spuse d-l Robinson dus pe 
gânduri. E ca în muzică. Există numai câteva note într-o 
octavă, dar se pot combina - cum să zic - în mai multe 
milioane de feluri. Un muzician mi-a spus odată că nu 
izbuteşte să realizeze de două ori aceeaşi melodie. Foarte 
interesant! 

Se auzi un bâzâit uşor pe birou şi el ridică iar receptorul. 

— Da? Ai fost foarte prompt. Sunt mulţumit. Pricep. Oh! 
Amsterdam, da... Ah... Mulţumesc... Da. Eşti bun să 
silabiseşti? Bine! 

Scrise repede ceva pe un carnet la îndemână. 

— Nădăjduiesc că asta îţi va fi de folos, spuse el, rupând 
foaia şi dând-o peste masă Părintelui, care citi numele cu 
voce tare: Wilhelm Hoffman. 

— Elveţian de naţionalitate, spuse d-l Robinson. Deşi nu 
cred că este născut în Elveţia. Se bucură de mare influenţă 
în cercurile bancare şi, cu toate că se ţine strici de partea 
legii, se află în spatele multor afaceri îndoielnice. Operează 
însă numai pe continent şi nu în această ţară. 

— Aşa! - 

— Dar, are un frate, spuse d-l Robinson, Robert Hoffman. 
Locuieşte la Londra - negustor de diamante - afacere foarte 
respectabilă... Soţia lui e olandeză. Are şi birouri la 


Amsterdam... Poate că oamenii dumitale deţin informaţii 
despre el. Cum spun, lucrează mai ales cu diamante, dar e 
foarte bogat, posedă o mulţime de proprietăţi şi nu 
întotdeauna pe numele lui. Da, se află în spatele unui mare 
număr de întreprinderi. El şi cu fratele său sunt adevărații 
proprietari ai hotelului Bertram. 

— Vă mulţumesc, domnule. Inspectorul-şef Davy se ridică. 
Nu e nevoie să vă repet că vă sunt foarte îndatorat. E 
minunat, adăugă el, arătând mai mult entuziasm decât îşi 
îngăduia de obicei. 

— E minunat că ştiu? Întrebă d-l Robinson, zâmbind 
cu” zâmbetul lui larg. Dar asta e una din specialităţile mele: 
informaţia, îmi place să ştiu. De asta ai venit la mine, nu-i 
aşa? 

— Da, spuse inspectorul-şef Davy. Noi ştim de 
dumneavoastră. Ministerul de Interne, Secţia specială şi tot 
ce depinde de ea. Adăugă aproape cu naivitate: A fost cam 
îndrăzneţ din partea mea încercând să ajung la d-voastră. 

D-l Robinson zâmbi din nou. 

— Găsesc că eştk) personalitate interesantă, domnule 
inspectorşef Davy, spuse el. Îţi doresc succes în tot ce vei 
întreprinde. 

— Vă mulţumesc, domnule. Voi avea într-adevăr nevoie. A 
propos, fraţii ăştia... Aţi putea spune că sunt oameni 
violenţi? 

— Cu siguranţă că nu, spuse d-l Robinson. Ar fi cu totul 
împotriva politicii lor. Fraţii Hoffman nu fac uz de violenţă în 
afaceri. Au alte metode care-i slujesc mai bine. Se 
îmbogăţesc an de an, cel puţin aşa sunt informat din cercuri 
bancare elveţiene. 

— Elveţia este o ţară folositoare, remarcă inspectorul-şef 
Davy. 

— Da, într-adevăr. Ce ne-am face cu toţii fără ea, nu ştiu! 
Atâta1l corectitudine! Un simţ atât de fin al afacerilor! Da, 
noi, oamenii de afaceri, trebuie să fim cu toţii recunoscători 
Elveţiei. Eu însumi, adăugă el, am o părere foarte bună şi 


despre Amsterdam. Privi intens spre Davy şi zâmbi din nou. 
Inspectorul-şef plecă. 

Când se întoarse la cartierul general, găsi o notiţă care-l 
aştepta. 

Canonicul Pennyfather fusese găsit - viu, dar nu şi 
nevătămat. A fost, se pare, accidentat de o maşină, la Milion 
St. John, şi avea o comoţie. 

CAPITOLUL 18 

CANONICUL Pennyfather se uita la inspectorul-şef Davy, 
care împreună cu inspectorul Campbell, îl priveau la rându- 
le. Canonicul Pennyfather era iarăşi acasă. Stătea în fotoliul 
său mare din bibliotecă, cu capul pe o pernă şi cu picioarele 
rezemate pe alta, cu o cuvertură pe genunchi, totul ca să 
sublinieze starea sa de invaliditate. 

— Mi-e teamă, spuse el politicos, că nu-mi amintesc pur şi 
simplu nimic. 

— Nu vă amintiţi accidentul, când v-a izbit maşina? 

— Mă tem că nu. 

— Atunci de unde ştiţi că aţi fost lovit de o maşină? Întrebă 
inspectorul Campbell mai aspru. 

— Femeia aceea de acolo, d-na... D-na... Cred că o chema 
Wheeling, mi-a povestit asta. 

— Şi ea cum de-a ştiut? Canonicul Pennyfather îi privi 
uimit. 

— Vai de mine, aveţi dreptate. Ea nu avea cum să ştie - nu- 
i aşa? Bănuiesc că a presupus că s-a întâmplat aşa. 

— Şi dumneata nu poţi deloc să-ţi aminteşti cum a fost? 
Cum de-ai ajuns la Milton St. John? 

— Habar n-am, spuse canonicul Pennyfather. Chiar numele 
ăsta mi-e absolut necunoscut. 

Exasperarea inspectorului Campbell creştea, dar 
inspectorul-şef Davy interveni cu o voce plăcută şi 
liniştitoare: 

— Relataţi-ne vă rog, din nou, ultimul lucru de care vă 
amintiţi, domnule. 


Canonicul Pennyfather se întoarse spre el uşurat. Se 
simţea neliniştit de scepticismul cam sec al inspectorului 
Campbell. 

— Mă duceam la Lucerna, la un congres. Am luat un taxi 
spre aeroport, adică până la aeroportul Kensington. 

— Da. Şi-apoi? 

— Asta-i tot. Altceva nu pot să-mi amintesc. Ceea ce-mi 
amintesc e doar şifonierul... 

— Ce şifonier? Întrebă inspectorul Campbell. 

— Nu era la locul lui. 

Inspectorul ar fi dorit să lămurească chestiunea cu 
şifonierul care nu era la locul lui, dar inspectorul-şef Davy îl 
întrerupse: 

— Vă amintiţi când aţi ajuns la aeroport, domnule? 

— Cred că da, răspunse canonicul Pennyfather, cu aerul că 
se îndoieşte foarte tare de cele ce afirma. 

— Şi aţi zburat, aşa cum intenţionaţi, la Lucerna? 

— Am zburat? Nu-mi amintesc dacă am zburat sau nu. 

— Vă amintiţi că v-aţi întors noaptea la hotelul Bertram? « 
-Nu. 

— Dar de hotelul Bertram? 

— Desigur. Locuiam acolo. Foarte confortabil. Mi-am 
reţinut camera. 

— Vă amintiţi să fi călătorit cu trenul? 

— Cu trenul? Nu, nu-mi amintesc de nici un tren. 

— A avut loc un hold-up. Trenul a fost prădat. Desigur, asta 
aţi putea să vă amintiţi. 

— Ar trebui, nu-i aşa? Dar într-un fel - făcu canonicul 
Pennyfather, scuzându-se parcă - nu-mi aduc aminte. Se 
uita de la unulla altul la cei doi'ofiţeri de poliţie cu un 
zâmbet şters şi blând. 

— Deci susţineţi că nu vă amintiţi nimic din ce s-a 
întâmplat după ce v-aţi urcat într-un taxi, pentru aeroport, 
şi până când v-aţi trezit în căsuţa familiei Wheeling, la 
Milton St. John. 


— Nu-i nimic neobişnuit în asta, îl asigură canonicul. Se 
întâmplă foarte des în cazuri de comoţie. 

— Ce-aţi presupus că vi s-a întâmplat, când v-aţi trezit? 

— Aveam o durere de cap atât de puternică, încât nu mă 
puteam gândi la nimic. Apoi, fireşte m-am întrebat unde 
sunt, şi d-na Wheeling mi-a explicat şi mi-a adus o supă 
excelentă. Mi-a zis „iubiţelule”, „drăguţă” şi „scumpule”, 
adăugă canonicul cu oarecare dezgust, dar a fost foarte 
bună cu mine. Într-adevăr foarte bună. 

— Ar fi trebuit să raporteze poliţiei accidentul. Aţi fi fost 
dus la spital şi îngrijit cum trebuie, spuse Campbell. 

— M-a îngrijit foarte bine, protestă cu însufleţire 
canonicul, şi după câte ştiu, în cazul unei comoţii, n-ai 
altceva de făcut decât să-l ţii pe pacient liniştit. 

— Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog... Canonicul îl 
întrerupse. 

— Separe că am pierdut patru zile bune din viaţă, spuse 
el. Foarte curios. Într-adevăr, foarte curios. Tare aş vrea să 
ştiu unde-am fost şi ce-am făcut. Doctorul spune că s-ar 
putea să-mi reamintesc totul. Pe de altă parte, e posibil să 
nu-mi amintesc nimic. E posibil să nu aflu niciodată ce mi s- 
a întâmplat în cele patru zile. Începu să i se închidă ochii. 
Vă rog să mă scuzaţi. Sunt cam obosit, cred. 

— Ajunge deocamdată, spuse d-na McCrae, care stătuse 
lângă uşă, gata să intervină dacă credea'necesar. Se 
apropie de ei şi spuse ferm: Doctorul nu îngăduie să fie 
deranjat. 

Poliţiştii se ridicară şi se îndreptară spre uşă. Doamna 
McCrae îi conduse spre hol, asemenea unui câine 
credincios care mână oile spre ţarc. Canonicul murmură 
ceva şi inspectorul-şef Davy, care ieşea ultimul, se întoarse 
brusc şi întrebă: 

— Ce-a fost asta? Întrebă el, dar ochii canonicului 
rămaseră închişi. 

— Ce crezi c-o fi spus? Întrebă Campbell, în timp ce 
părăseau casa, după ce refuzară pe d-na McCrae, care le 


oferise, fără să insiste prea mult, o gustare. 

Părintele spuse gânditor: 

— Am crezut că a spus „Zidurile din Iericho”. 

— Ce-a vrut să spună cu asta? 

— Sună ca din Biblie, explică Părintele. 

— Credeţi că vom afla vreodată, întrebă Campbell, cum 
de-a ajuns bătrânelul ăsta din Cromwell Road la Milton St. 
John? 

— Nu prea cred să ne fie de folos acest canonic, încuviinţă 
Davy. 

— Femeia aceea care susţine că l-a văzut în tren, după 
atac, să fi avut dreptate? S-ar putea oare ca el să fie 
implicat în vreun fel în aceste tâlhării? Pare imposibil.'E un 
bătrân atât de respectabil. Nu-i cu putinţă să suspectăm un 
canonic al catedralei Chadminster şi să-l acuzăm că a luat 
parte la un atac banditesc asupra unui tren, nu? 

— Nu, întări Părintele, reflectând, nu. Aşa cum nu-ţi poţi 
imagina pe domnul judecător Ludgrove amestecat în jaful 
unei bănci. 

Inspectorul Campbell îşi privi curios superiorul. Expediția 
la Chadminster se încheie cu o întrevedere scurtă şi inutilă 
cu doctorul Stockes. 

Doctorul Stockes se arătă agresiv, necooperant şi 
nepoliticos: 

— Am cunoscut familia Wheeling mai de mult. Sunt nişte 
vecini dcrai mei. Adunaseră un bătrânel de pe drum. Nu 
ştiau dacă-i mort de beat sau bolnav. M-au rugat să vin să-l 
văd. Le-am spus că nu-i beat - că avea o comoţie... 

— Şi l-aţi tratat. 

— Deloc. Nu l-am tratat, nu i-am prescris nimic şi nu l-am 
ajutat. Eu nu sunt medic - am fost odată - dar nu mai sunt... 
Le-am spus ceea ce trebuie să facă, adică să anunţe poliţia. 
Dacă au făcut-o sau nu, nu mai ştiu. Nu e treaba mca. Sunt 
cam încuiaţi amândoi - dar oameni miloşi. 

— D-ta nu te-ai gândit să anunţi poliţia, d-ta personal? 


— Nu, nu m-am gândit. Nu sunt medic. Nu-i treaba mea. 
Ca om însă i-am sfătuit să nu-i toarne whisky pe gât şi să-l 
lase să stea întins, liniştit până vine poliţia. 

Îi privi cu ostilitate şi, vrând-nevrând, au trebuit să-i dea 
pace. 

CAPITOLUL 19 

D-L HOFFMAN era un om înalt şi solid. Lăsa impresia că-i 
sculptat în lemn dur, preferabil de tek. * 

Obrazul său era atât de lipsit de expresie, încât te făcea să 
te întrebi 

— E în stare omul ăsta să gândească - să simtă emoţii? 
Lucrul părea cu neputinţă. 

Manierele lui erau impecabile. 

Se ridică, se înclină şi întinse o mână aidoma unei pene de 
despicat buturugi. 

— Inspectorul-şef Davy? Sunt câţiva ani de când am avut 
plăcerea 

— Poate că nu vă mai amintiţi... 

— Ba da, domnule Hoffman. Cazul diamantelor, 
Aaronberg. Aţi fost martor al coroanei - un martor excelent, 
trebuie să recunosc. Apărarea n-a fost deloc în stare să vă 
intimideze. 

— Nu pot fi intimidat uşor, spuse d-l Hoffman cu gravitate. 
El nu arăta a fi un om uşor de intimidat. 

— Ce pot face pentru dumneavoastră? Continuă el. Sper 
că nu am necazuri... Vreau să fiu întotdeauna în armonie cu 
poliţia. Am cea mai mare admiraţie pentru superba d- 
voastră forţă de poliţie. 

— Oh! Nu e vorba de supărări. Aş dori să ne confirmaţi o 
mică informaţie. 

— Voi fi încântat să vă ajut cum voi putea mai bine. După 
cum v-am spus, am cea mai bună părere despre forţa 
poliţiei londoneze. Aveţi oameni de mare clasă. Plini de 
integritate, cinste, dreptate. 

— Mă faceţi să mă jenez, spuse Părintele. 

— Sunt la dispoziţia d-voaslră. Ce doriţi să aflaţi? 


— Voiam să vă rog să-mi daţi nişte informaţii în legătură cu 
hotelul Bertram. 

Faţa d-lui Hoffman nu se schimbă. Părea doar că toată 
atitudinea lui devenise, timp de o clipă sau două, şi mai 
statică decât înainte - atât şi nimic mai mult. 

— Hotelul Bertram! Spuse el. 

Vocea era întrebătoare, uşor nedumerită. Parcă n-ar fi 
auzit vreodată de hotelul Bertram sau nu-şi prea putea 
aminti dacă ştia de hotelul Bertram sau nu. 

— Aveţi legătură cu el, nu-i aşa, domnule Hoffman? D-l 
Hoffman dădu din umeri. 

— Am atâtea afaceri, spuse el. Nu-ţi poţi aminti de toate. 
Atâtea afaceri, atâtea. Sunt un om foarte ocupat. 

— Sunteţi amestecat într-o mulţime de afaceri, ştiu asta. 

— Da. D-l Hoffman zâmbi cu un zâmbet dur ca lemnul. 
Scot multe castane din foc, asta vreţi să spuneţi. Deci d- 
vgastră credeţi că am interese legate de acest - hotel 
Bertram? 

— Eu nu le-aş numi doar simple interese. De fapt, 
dumneavoastră sunteţi proprietarul, nu? Spuse Părintele 
deschis. 

De data asta d-l Hoffman deveni şi mai rigid. 

— Mă întreb cine v-a spus asta, zise el încet. 

— Dar e adevărat, nu-i aşa? Făcu inspectorul-şef Davy, cu 
voioşie. Aş zice că e plăcut să fii proprietarul unui local ca 
ăsta. De fapt, trebuie să fiţi chiar mândru de el. 

— Da, desigur, spuse d-l Hoffman. Ştiţi - nu mi-am putut 
aminti pentru moment - vedeţi - zâmbea dispreţuitor. 

— Am atât de multe proprietăţi în Londra. Este o investiţie 
bună - proprietatea. Dacă s. Iveşte ceva de vânzare, într-un 
loc potrivit, şi am prilejul să pun mâna pe ceva ieftin, 
investesc. 

— Şi hotelul Bertram a fost ieftin? ' 

— Mergea prost, spuse d-l Hoffman, dând din cap. 

— Dar l-aţi pus pe picioare, replică „Părintele. Am fost 
acolo, alaltăieri. M-a impresionat foarte mult atmosfera. 


Clientelă bună, de modă veche, încăperi confortabile ca 
altădată, nimic care nu e la locul său, şi un lux care nu bate 
la ochi. 

— Nu prea ştiu personal ce-i pe-acolo, explică d-l Hoffman. 
E doar una dintre investiţiile mele, dar cred că merge bine. 
— Da, se pare că aveţi un director de mâna întâi. Cum îl 

cheamă? Humfries? Da, Humfries. 

— Excelent om, confirmă d-l Hoffman. Las totul în seama 
lui. Mi-arunc doar ochii pe bilanţ, o dată pe an, ca să văd 
dacă totul e în ordine. 

— Hotelul era plin de nume mari, spuse Părintele. Şi de 
călători americani bogaţi. Dădu din cap meditativ. O 
combinaţie reuşită. 

— Spuneaţi că aţi fost pe acolo zilele trecute? Întrebă d-l 
Hoffman. Nu în mod oficial sper. 

— Nimic serios, încerc să lămuresc o mică enigmă. 

— O enigmă? La hotelul Bertram? 

— Da. Cazul clericului dispărut - aşa l-am putea eticheta. 

— Asta-i o glumă, spuse d-l Hoffman. E limbajul d-voastră î 
la Sherlock Holmes. 

— Clericul ăsta a plecat într-o seară de la hotel şi n-a mai 
fost văzut de-atunci. 

— Straniu, spuse domnul Hoffman, dar se pot întâmpla 
asemenea lucruri, îmi amintesc, cu mulţi ani în urmă, de-o 
mare senzaţie: Colonelul - staţi să-mi amintesc numele - 
colonelul Fergusson, cred că era unul dintre cavalerii 
însoțitori ai reginei Mary. A plecat întf-o noapte de la clubul 
său şi nici el n-a mai fost văzut. 

— Fireşte, observă Părintele suspinând, multe din aceste 
dispariţii sunt voluntare. 

— Despre asta sunteţi mai informat decât mine, scumpul 
meu inspector-şef, spuse d-l Hoffman. Adăugă: Sper că aţi 
primit ajutorul cuvenit la hotelul Bertram. 

— Cum nu se poate mai amabili, îl asigură Părintele. D-ra 
aceea, Gorringe, e de mult la d-voastră, cred? 


— 'Tot ce se poate. Ştiu foarte puţin despre lucrurile astea. 
Nu mă interesează personal, înţelegeţi? De fapt - avu un 
zâmbet dezarmant - am fost surprins că ştiaţi că hotelul îmi 
aparţine. 

Nu suna ca o întrebare; dar încă o dată în ochii lui se 
vedea o uşoară nelinişte. Părintele o observă, fără să pară 
că a văzut-o. 

— Ramificaţiile astea din City sunt aidoma unui joc de copii 
cu cuburi sau cartonaşe - un fel de ghicitoare. M-ar apuca 
durerea de cap dacă ar trebui să mă ocup şi de asemenea 
lucruri. După câte ştiu, o companie - Mayfair Holding Trust, 
sau cum îi spune - e proprietarul înregistrat. Ea, la rându-i, 
aparţine altei societăţi, şl-aşa mai departe. Dar adevărul 
adevărat e că vă aparţine. Simplu de tot. Am dreptate? 

— Directorii mei şi cu mine suntem, cum aţi spune 
dumneavoastră, în spatele lor, da, admise d-l Hoffman fără 
bunăvoință. 

— Directorii dumneavoastră? Şi cine ar putea fi? 
Dumneavoastră cred, şi un frate. 

— Fratele meu Wilhelm mi-e asociat în această 
întreprindere. 

— Trebuie să înţelegeţi că hotelul Bertram e numai o parte 
dintr-un lanţ de diferite hoteluri, birouri, cluburi şi alte 
proprietăţi din Londra. 

— Mai sunt şi alţi directori? 

— Lordul Pomfret, Abel Isaacstein. Vocea lui Hoffman 
devenise deodată tăioasă. Aveţi neapărat nevoie să ştiţi 
toate astea? Numai ca să lămuriţi „Cazul clericului 
dispărut?” 

Părintele scutură din cap, vrând parcă să se scuze. 

— În realitate e pură curiozitate. Tot căutându-l pe clericul 
meu dispărut, am ajuns la Bertram, şi atunci - cum să vă 
spun - cazul a început să mă intereseze mai mult - dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Uneori un lucru te poate 
conduce spre altul, nu-i aşa? 


— Presupun că da. Şi-acum, spuse el zâmbind, curiozitatea 
dumneavoastră e satisfăcută? 

— Când vrei informaţii, nimic nu e mai util decât să iei 
lucrurile de la temelie, spuse Părintele cu sinceritate. Se 
ridică. 

Un lucru aş vrea să-l ştiu precis şi nu cred că mi-l veţi 
spune. 

— Ba da, inspectore-şef. Vocea lui Hoffman era plictisită. 

— De unde face rost hotelul Bertram de personalul pe 
care-l are? Minunat! Individul acela - cum îl cheamă - 
Henry! Arată ca un arhiduce sau ca un arhiepiscop, nu sunt 
sigur care. În orice caz are un fel de a servi ceaiul şi-acele 
„Mmuffins...” grozav de savuroase „muffins!” O experienţă 
care au se poate uita. 

— Vă plac turtiţele cu mult unt, da? Privirea lui Hoffman 
întârzie o clipă pe rotunjimile corporale ale Părintelui, cu 
dezaprobare. 

— Cred că se poate vedea că-mi plac, recunoscu Părintele. 
Ei bine, nu trebuie să vă mai rețin. Bâănuiesc că sunteţi 
foarte ocupat cu preluarea unor oferte avantajoase sau 
lucruri de felul asta. 

— Ah! Vă place să pretindeţi că nu vă pricepeţi la toate 
aceste lucruri. Nu, nu sunt ocupat. Nu îngădui afacerilor să 
mă absoarbă prea mult. Am gusturi simple. Trăiesc simplu, 
îmi îngădui răgaz, cultiv trandafiri şi mă ocup de familia 
mea, căreia îi sunt devotat. 

— Sună ideal, îi spuse Părintele. Aş dori să pot trăi şi eu la 
fel. D-l Hoffman zâmbi şi se ridică încet, ca să-i dea mina. 

— Sper că-l veţi găsi foarte curând pe clericul dispărut. 

— Oh! Îmi pare rău că nu v-am explicat mai bine. A fost 
găsit. Un caz care m-a deziluzionat, într-adevăr. A suferit un 
accident şi s-a ales cu o comoţie - asta-i tot. 

Părintele se îndreptă spre uşă, apoi se întoarse şi întrebă: 

— Î propos, e şi lady Sedgwick unul dintre directorii 
companiei dumneavoastră? 


— Lady Sedgwick? Hoffman se codi o clipă sau două. Nu. 
De ce ar fi? 

— O, bine, circulă unele zvonuri. E numai acţionară? 

— Ea... Da. 

— Bine. La revedere, d-le Hoffman. Vă mulţumesc mult. 
Părintele se întoarse la Scolland Yard şi se duse direct la 
AC. 

— Fraţii Hoffman sunt în spatele hotelului Bertram din 
punct de vedere financiar. 

— Ce? Nemernicii ăştia? Întrebă Şir Ronald. 

— Da. 

— Au păstrat bine secretul. 

— Da - şi Robert Hoffman n-a fost deloc încântat că l-am 
descoperit. A fost un şoc pentru el. 

— Ce-a spus? 

— O, a fost o discuţie în limitele politeţei şi ale convenției. 
A încercat, fără să insiste, să afle cum de-am descoperit 
toate astea. 

— Şi presupun că nu i-ai procurat plăcerea să-l 
informezi... 

— Desigur că nu. 

— Cu ce pretext te-ai dus la el? 

— N-am dat niciunul, spuse Părintele. 

— Nu s-a gândit că e cam neobişnuit? 

— Probabil că da. Dar, cum vedeţi, totul a fost bine 
înscenat, domnule. 

— Dacă fraţii Hoffman sânrân-spatele acestei afaceri, 
atunci înţeleg o mulţime de lucruri. Ei nu se bagă niciodată 
în afaceri dubioase - vai, nu! Ei nu organizează crime - dar 
le finanţează! 

Wilhelm se ocupă de afacerile bancare în Elveţia. El a fost 
în spatele acelor fraude cu devize străine comise îndată 
după război. Ştiam de ele - dar nu le puteam dovedi. Cei doi 
fraţi controlează fonduri uriaşe şi le utilizează ca să sprijine 
tot soiul de întreprinderi - unele legale, altele nu. Dar sunt 
prevăzători - cunosc fiecare chiţibuş în meserie. Comerţul 


cu diamante al lui Robert e destul de corect - dar asta ne dă 
o imagine sugestivă: diamante - fonduri bancare, 
proprietăţi - cluburi, fundaţii culturale, clădiri cu birouri, 
restaurante, hoteluri - toate în aparenţă proprietatea 
altcuiva. 

— Credeţi că Hoffman e cel ce concepe jafurile astea 
organizate? 

— Nu, cred că cei doi fraţi le finanţează doar. Nu, 
organizatorul trebuie căutat în altă parte. Pe undeva 
lucrează un creier de mâna întâi! 

CAPITOLUL. 20 

CEAŢA ÎNVĂLUI deodată Londra în seara aceea. 
Inspectorulşef Davy îşi ridică gulerul hainei şi se îndreptă 
spre Pond Street. Aşa cum mergea, încet şi îngândurat, nu 
părea să aibă o ţintă anumită, dar cine-l cunoştea bine şi-ar 
fi dat seama că mintea sa era în alertă. Inspectorul-şef 
dădea târcoale locului ca o pisică gata să sară asupra prăzii. 

Pe Pond Street era linişte în seara aceea. Circulau maşini 
puţine. Ceaţa care se înteţise pe alocuri, la început, acum, 
după ce se mai limpezise, se îngroşa din nou. Zgomotul 
făcut de circulaţia din Park Lane se auzea domolit, ca dintr- 
o stradă din suburbie. Cele mai multe din autobuze se 
retrăseseră. Din timp în timp, maşini particulare îşi croiau 
drum cu un optimism îndârijit. Inspectorul-şef Davy ajunse 
într-o fundătură, merse până la capătul ei şi se opri. O luă 
înapoi, la dreapta, apoi la stânga, iar înapoi, dar nu fără o 
ţintă. Târcoalele acestea de motan îl ţineau mereu în jurul 
unei anumite clădiri: hotelul Bertram. Cercetă cu atenţie 
tot ceea ce se găsea în estul, vestul, nordul şi sudul 
hotelului. Examina maşinile care erau parcate lângă trotuar 
şi pe cele adăpostite în fundătură. Examina, cu multă grijă, 
o alee. Se opri în faţa unei maşini care îl interesa. Ţuguie 
buzele şi murmură: Va să zică eşti iar aici, frumoaso! Îşi 
notă numărul şi se bucură: FAN-2266, aşa te cheamă în 
seara asta, ai? Se aplecă, îşi trecu delicat degetele peste 


plăcuţa numărului şi dădu din cap aprobator: Au făcut o 
treabă bună cu asta, îşi spuse el. 

Continuă să umble şi ieşi în partea cealaltă a aleii, o luă la 
dreapta, apoi iar la dreapta şi ajunse în Pond Street din 
nou, cam la patruzeci de metri de intrarea hotelului 
Bertram. Se opri din nou să admire liniile frumoase ale altei 
maşini de curse. 

— Şi tu eşti o frumuseţe, spuse inspectorul-şef Davy. 
Acelaşi număr ca şi data trecută, când te-am văzut. Mă 
întreb dacă porţi acelaşi număr şi asta înseamnă... Se 
întrerupse sau poate că nu? 

— Murmură el. Privi în sus, spre ceea ce s-ar fi putut numi 
cer. Se înteţeşte ceața, îşi spuse el. 

Afară, la intrarea hotelului Bertram, comisionarul irlandez 
îşi lovea violent braţele pe piept şi de spate, ca să se 
încălzească. Inspectorul-şef Davy îi spuse bună seara. 

— Bună seara, domnule. Urâtă noapte. 

— Da. Nu cred că cineva ar dori să iasă în seara asta, dacă 
n-ar trebui. 

Uşile turnante se deschiseră şi o femeie de vârstă mijlocie 
apăru nehotărâtă pe peron. 

— Doriţi un taxi, doamnă? 

— Vai, mă gândeam să merg pe jos. 

— N-aş face asta în locul d-voastră. E o vreme foarte rea, 
cu ceața asta. Nici cu taxi-ul nu va fi uşor. 

X - Crezi că-mi poţi găsi un taxi? Întrebă doamna 
nesigură. 

— Am să încerc. Intraţi şi staţi la căldură. Am să vin să vă 
anunţ, dacă găsesc unul. Vocea sa avea un ton convingător 
şi plăcut. Numai dacă trebuie neapărat, doamnă. Eu n-aş 
ieşi deloc în seara asta. 

— Vai, da. Poate că ai dreptate. Dar mă aşteaptă nişte 
prieteni, în Chelsea. Nu ştiu ce să fac. Cred că va fi foarte 
greu să mă întorc, nu? -' 

Michael Gorman îi spuse cu hotărâre: 


— În locul d-voastră, d-nă, aş telefona prietenilor. Nu e 
bine pentru dumneavoastră să ieşiţi pe o astfel de vreme. * 

— Da, într-adevăr, cred că ai dreptate. D-na intră iar în 
hotel. 

— Trebuie să am grijă de ele, explică Micky Gorman 
Părintelui. Aşa cum o vedeţi, pe o ceaţă ca asta, o să-i 
şterpelească sigur poşeta, dacă umblă prin Chelsea, prin 
West Kensington, sau pe oriunde s-ar duce. 

— Bănuiesc că ai multă experienţă cu aceste doamne 
bătrâioare? Spuse Davy. 

— Da, desigur. Aici e ca într-un cămin, ca la ele acasă, 
binecuvântate fie bietele bătrâsele! Şi d-voastră, domnule? 
Doreaţi poate un taxi? 

— N-aş crede că poţi face rost de unul, chiar dacă aş avea 
nevpie, spuse Părintele. Nu umblă multe pe o vreme ca 
asta. Şi nu le-pot condamna. 

— Totuşi, eu aş putea găsi unul pentru d-voastră. Cunosc 
un loc, după colţ, unde de obicei parchează un taxi al cărui 
şofer se încălzeşte şi bea o înghiţitură, ca să gonească 
frigul. 

— N-am ce face cu un taxi, spuse Părintele cu un suspin. 
Arătă cu degetul spre hotelul Bertram. 

— Trebuie să intru aici. Am o treabă. 

— "Tocmai acum. Tot mai aveţi de furcă cu canonicul 
dispărut? 

— Nu. A fost găsit. 

— Găsit? Omul se zgâi mirat. Găsit? Unde? 

— Se rătăcise, cu o comoţie cerebrală, în urma unui 
accident. 

— Nici nu mă miră din partea lui. O fi traversat strada fără 
să se uite, îmi închipui. 

— Aşa mi se pare şi mie, spuse Părintele. 

Dădu din cap şi intră prin uşile turnante, în hotel. Nu erau 
mulţi oameni în hol în seara aceea. O văzu pe Miss Marple 
şezând într-un scaun, lângă foc, şi Miss Marple îl văzu pe el. 
Nu schiţă însă nici un gest de recunoaştere. El se îndreptă 


spre recepţie. Ca de obicei, d-ra Gorringe se afla în spatele 
registrelor ei. Părea uşor nemulțumită că-l vede. Reacţia ei 
fusese imperceptibilă, dar nu-i scăpă inspectorului-şef. 

— Mă ţineţi minte, d-ră Gorringe? Spuse el. Am fost aici, 
zilele trecute. 

— Da, desigur, îmi amintesc de dumneavoastră, d-le 
inspectorşef. Mai doriţi să aflaţi ceva? Vreţi să-l vedeţi pe d-l 
Humfries? 

— Nu, mulţumesc. Nu cred că va fi necesar. Aş vrea să mai 
arunc o privire în registrul dumitale, dacă-mi îngădui. 

— Desigur. D-ra Gorringe împinse registrul spre el. 
Inspectorul îl deschise şi cercetă atent paginile, de sus în 
jos. 

D-rei Gorringe i se păru că omul caută o anumită 
persoană, în realitate nu era aşa. Părintele avea o calitate, 
deprinsă devreme în viaţă, şi care devenise la el un fel de 
artă. Putea să-şi amintească nume şi adrese, cu o fidelitate 
absolut fotografică. Reţinea tot ceea ce văzuse în decurs de 
douăzeci şi patru sau chiar patruzeci şi opt de ore. 

— Scutură din cap, închise registrul şi îl înapoie. 

— Canonicul Pennyfather li-a venit azi, nu? Întrebă el cu 
indiferenţă. 

— Canonicul Pennyfather? 

— Ştiţi că a reapărut? 

— Adevărat? Nu ştiam. Nu mi-a spus nimeni. Unde? 

— Undeva la ţară. Se pare că a avut un accident de 
maşină, dar nu ni s-a raportat. Un bun samaritean l-a cules 
din drum şi l-a îngrijit. 

— Vai, ce bine îmi pare! Îmi pare bine cu adevărat. Eram 
îngrijorată din pricina lui. 

— Şi prietenii lui erau îngrijoraţi, spuse Părintele. Tocmai 
căutam să văd dacă vreunul dintre ei locuieşte acum aici. 
Arhidiaconul - arhidiaconul... Nu pot să-mi amintesc 
numele lui, dar dacă l-aş vedea scris, l-aş recunoaşte. 

— Tomlinson? Spuse d-ra Gorringe săritoare. Trebuie să 
sosească săptămâna viitoare. Din Salisbury. 


— Nu, nu 'Tomlinson. Nu-i nimic, lăsaţi. Şi plecă, în hol era 
linişte în seara aceea. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, cu chip de ascet, citea o 
lucrare prost dactilografiată şi din când în când făcea 
adnotaţii cu un scris mărunt şi chircit, aproape de necitit. 
După fiecare adnotaţie, zâmbea cu o mulţumire acră. 

Mai erau vreo două perechi de căsătoriţi mai de mult, care 
nu simțeau nevoia conversaţiei. Câteva grupuri de doi, trei 
inşi discutau despre vreme, întrebându-se cu îngrijorare 
cum vor ajunge ei sau familiile lor la locurile unde voiau să 
se ducă. 

— Am sunat-o pe Suzan şi am rugat-o să nu vie cu 
maşina... Vine pe ruta M. I. Şi e întotdeauna periculos pe 
ceaţă... 

— Se zice că e mai clar în Midlands... 

Trecând pe lângă ei, inspectorul-şef Davy îi privi. Fără să 
se grăbească şi fără să pară a avea o ţintă anume, ajunse la 
obiectivul său. 

Miss Marple şedea lângă foc şi-l observa în timp ce se 
apropia de ea. 

— Mai sunteţi aici, Miss Marple? Îmi pare bine. 

— Plec mâine, răspunse Miss Marple. 

Se vedea, după felul cum stătea pe scaun, că e gata de 
plecare. Nu sta relaxată, ci dreaptă, aşa cum şezi într-o sală 
de aşteptare, la aeroport sau în sala de aşteptare de la 
gară. Sigur că-şi făcuse bagajele, nu mai avea de 
împachetat decât obiectele de toaletă şi cămaşa de noapte. 

— Vacanţa mea de două săptămâni s-a încheiat, explică ea. 

— Sper că v-aţi amuzat bine? 

Miss Marple nu răspunse numaidecât. 

— Într-un fel, da... Se opri. 

— Într-alt fel, nu? 

— E greu să vă explic ceea ce vreau să zic... 

— Nu staţi cumva prea aproape de foc? E cam cald aici. N- 
ar fi bine să ne mutăm - în colţul acela de pildă? 


Miss Marple privi spre colţul indicat şi apoi la inspectorul- 
şef Davy. 

— Cred că aveţi dreptate, spuse ea. 

O ajută să se ridice, îi luă poşeta şi cartea, şi o instala în 
colţul liniştit pe care i-l arătase. 

— Vă simţiţi bine? 

— Foarte bine. 

— Ştiţi de ce v-am sugerat să ne mutăm? 

— V-aţi gândit, cu multă amabilitate, că mi-e prea cald 
lângă foc. În afară de asta, adăugă ea, aici nu poate asculta 
nimeni conversaţia noastră. 

— Aveţi ceva să-mi spuneţi, Miss Marple? 

— De ce credeţi lucrul ăsta? 

— Aveţi aerul c-aţi dori să-mi comunicaţi ceva, explică 
Davy. 

— Îmi pare rău că se vede aşa de uşor, spuse Miss Marple. 
Naveam intenţia s-o fac. 

— Ei bine, despre ce este vorba? 

— Nu ştiu dacă fac bine că vă spun. Aş vrea să credeţi, 
inspectore, că nu-mi place să mă amestec. Sunt împotriva 
amestecului în treburile altora. Chiar când vine din intenţii 
bune, el poate pricinui supărări serioase. 

— Se. Întâmplă, da? Pricep. E o problemă pentru 
dumneavoastră. 

— Observi uneori că oamenii fac lucruri neînţelepte - chiar 
primejdioase. Dar ai oare dreptul să te amesteci? De obicei, 
cred că nu. 

— Vorbiţi de canonicul Pennyfather? 

— Canonicul Pennyfather? Miss Marple păru surprinsă. 
Nu, vai de mine, nu-i deloc vorba de el. E vorba de... O fata. 

— Aşa? De o fată? Şi credeţi că v-aş putea fi de folos? 

— Nu ştiu, spuse Miss Marple. Pur şi simplu, nu ştiu. Dar 
sunt îngrijorată, foarte îngrijorată. 

Părintele n-o zori. Stătea la locul său, arătând masiv, 
mulţumit şi cam stupid. O lăsă să-şi adune gândurile. 
Fusese drăguță, dorise să-l ajute cât mai bine, şi-acum era 


şi el gata să facă orice ca s-o ajute. Poate că nu era deosebit 
de interesat. Pe de altă parte, nu se ştie niciodată. 

— Ziarele scriu mereu, spuse Miss Marple, cu o voce 
reţinută dar limpede, despre câte se întâmplă la tribunale; 
despre tineri, copii şi fete care au nevoie de grijă şi 
protecţie. Asta pare un fel de expresie oficială, dar ar putea 
să însemne ceva real. 

— Fata asta, de care vorbiţi, credeţi că are nevoie de grijă 
şi de protecţie? 

— Da, aşa cred. 

— E singură pe lume? 

— Nu, spuse Miss Marple. Nicidecum, dacă pot să zic aşa. 
După toate aparențele arată că e foarte bine supravegheată 
şi îngrijită. 

— Sună interesant, făcu Părintele. 

— Locuieşte aici, la hotel, spuse Miss Marple, cu o doamnă 
Carpenter, cred eu. M-am uitat în registru să văd cum o 
cheamă. Numele fetei e Elvira Blake. 

Părintele o privi cu un aer interesat. 

— E o fată drăgălaşă. Foarte tânără, cocoloşită şi 
protejată. Tutorele ei, colonelul Luscombe, este un om 
foarte drăguţ. Chiar fermecător. Desigur, mai în vârstă şi, 
după cum mi se pare, nemaipomenit de naiv. 

— Tutorele sau fata? 

— Tutorele, zic, făcu Miss Marple. Pe fată n-o cunosc 
personal. Dar cred că-i în pericol. Am dat peste ea, absolut 
din întâmplare, în Battersea Park. Era într-o cofetărie cu un 
tânăr. 

— Va să zică asta-i, nu? Spuse Părintele. Indezirabil, un 
beatnic, lefter, trişor... 

— Un bărbat foarte frumos, spuse Miss Marple. Nu chiar 
atât de tânăr. Vreo treizeci de ani şi e felul de bărbat care, 
aş zice, place femeilor, dar are o figură de om rău. Crud ca 
un uliu, ca o pasăre de pradă. 

— Poate că nu-i atât de rău cum pare, remarcă Părintele 
ca s-o liniştească. 


— Dacă nu cumva e mai rău decât arată, spuse Miss 
Marple. Sunt convinsă de asta. Conduce o maşină mare de 
curse. 

Părintele o privi cu atenţie mărită. 

— O maşină de curse? 

— Da, am văzut-o de vreo două ori parcată lângă acest 
hotel. 

— Nu cumva vă amintiţi numărul maşinii? 

— Ba da, FÂN 2266. Aveam o verişoară bâlbâită, explică 
Miss Marple. De asta mi-l amintesc. 

Părintele căscă ochii, uimit. 

— Ştiţi cine e? Întrebă Miss Marple. 

— De fapt, ştiu, spuse Părintele încet. E jumătate francez, 
jumătate polonez. Un automobilist de, curse bine cunoscut, 
a fost campion mondial, acum trei ani. Numele lui e 
Ladislaus Malinowski. Aveţi dreptate în cele ce gândiţi 
despre'el. Are o reputaţie proastă în privinţa femeilor. 
Adică, nu-i un prieten potrivit pentru o fată tânără. Dar nu e 
uşor să te amesteci în astfel de lucruri. Probabil că se 
întâlnesc pe furiş, nu? 

— Aproape sigur, spuse Miss Marple. 

— Aţi vorbit cu tutorele ei? 

— Nu-l cunosc” răspunse Miss Marple. Am făcut 
cunoştinţă odată printr-un prieten comun. Nu-mi convine să 
merg la el, ca s-o pârăsc. Mă întrebam dacă d-voastră n-aţi 
putea, într-un fel sau altul, să faceţi ceva în privinţa asta. 

— Pot să încerc, spuse Părintele. Î propos, m-am gândit că 
v-ar face plăcere să aflaţi că prietenul d-voastră, canonicul 
Pennyfather, a fost” găsit. 

— Într-adevăr? Miss Marple părea foarte bucuroasă. 
Unde? 

— Într-un loc numit Milton St. John. 

— Foarte curios. Ce făcea acolo? Ştia de ce se afla acolo? 

— În aparenţă - inspectorul-şef Davy insistă asupra 
cuvântului - avusese un accident. 

— Ce fel de accident? - 


— A fost lovit de o maşină - o comoţie - sau poate că a fost 
lovit în cap cu ceva tare. 

— Pricep, spuse Miss Marple şi întrebă: El nu ştie precis? 

— Susţine - şi inspectorul-şef insistă iar asupra cuvântului 
- că nu ştie nimic! 

— Foarte interesant! 

— Nu-i aşa? Ultimul lucru de care-şi aminteşte e că 
plecase cu taxiul la aeroportul Kensington. 

Miss Marple dădu din cap nedumerită. 

— Ştiu ce se întâmplă când ai o comoţie, murmură ea. Nu 
v-a spus nimic util? e 

— A bolborosit ceva despre „Zidurile din lericho”. 

— Joshua? Întrebă Miss Marple, ori săpături arheologice? 
Sau îmi amintesc de o piesă de teatru, mai de demult, scrisă 
de d-l Sutro, aşa cred. 

— Şi toată săptămâna asta a rulat la cinematograful 
Gaumont, la nord de Tamisa, „Zidurile din lericho”, cu Olga 
Radbourne şi Bart Levinne, spuse Părintele. 

Miss Marple îl privi bănuitoare. 

— Poate că s-a dus la filmul ăsta, în Cromwell Road. A ieşit 
pe la vreo unsprezece şi s-a întors -dar atunci cineva ar fi 
trebuit să-l vadă - poate că era cu mult înainte de miezul 
nopții. 

— A luat un autobuz în direcţie inversă, sugeră Miss 
Marple, sau ceva în felul ăsta... 

— Să zicem că a ajuns aici după miezul nopţii, spuse 
Părintele. El ar fi putut urca în camera lui, fără să fie văzut. 
Dar dacă e aşa, ce s-a întâmplat atunci - şi de ce a ieşit din 
nou după trei ore? 

Miss Marple îşi căuta cuvintele. 

— Singura idee care-mi vine în minte este - oh! Sări în sus 
când răsună, din stradă, o detunătură. 

— Rateuri, spuse Părintele ca s-o liniştească. 

— Vă rog să mă iertaţi că sunt atât de nervoasă, în seara 
asta sunt nervoasă - am un fel de presimţire... 

— Că se va întâmplă ceva? Nu trebuie să vă îngrijoraţi. 


— Niciodată nu mi-a plăcut ceața. 

— Vreau să ştiţi, spuse inspectorul-şef Dftyy, că m-aţi 
ajutat foarte mult. Lucrurile pe care le-aţi observat aici — 
lucruri mărunte - adunate însă au fost utile. 

— Deci ceva nu e în regulă cu Motelul ăsta? 

— Totul a fost şi este în neregulă aici. Miss Marple suspină. 

— La început părea minunat - neschimbat, ştiţi - parcă 
păşeam înapoi în. Trecut - în acel trecut pe care l-am iubit 
şi de care m-am bucurat. 

Făcu o pauză. 

— Dar desigur că în realitate nu era aşa. Mi-am dat seama 
(de fapt, cred că ştiam de mult) că nu te poţi întoarce în 
trecut, că nici nu trebuie să încerci să te întorci-că esenţa 
vieţii este să mergi înainte. Viaţa este într-adevăr o stradă 
Cu sens unic, nu-i aşa? 

— Cam aşa, încuviinţă Părintele. 

— Îmi amintesc, spuse Miss Marple care divaga, cum i se 
întâmpla uneori de la ce vorbise înainte: îmi amintesc de 
când eram la Paris, cu mama şi cu bunica, şi ne-am dus să 
luăm ceaiul la hotelul Elys6e. Bunica s-a uitat în jur şi a 
spus deodată: „Clara, cred că sunt singura femeie aici care 
poartă bonetă!” Şi chiar aşa era! Când a ajuns la hotel şi-a 
împachetat toate bonetele şi toate mantiile cu mărgele - şi 
le-am trimis acasă... 

— La haine vechi? Întrebă Părintele cu înţelegere. 

— O, nu! Nu le-ar fi primit la haine vechi. Le-a donat unei 
societăţi artistice de teatru. Le-au apreciat foarte mult. Dar 
- Miss Marple se întoarse la subiect - despre ce vorbeam? 

— Despre hotelul ăsta. 

— Da. Părea în regulă - dar nu era. Erau amestecați atât 
oameni reali cât şi oameni nereali. Nu puteau fi deosebiți 
totdeauna. 

— Ce vreţi să spuneţi prin nereali? 

— Erau militari pensionari, dar întâlneam de asemenea, 
bărbaţi care păreau doar a fi militari, dar nu fuseseră 
niciodată în armată. Şi preoţi care nu erau preoţi. Şi amirali 


şi căpitani de vapor care nu fuseseră niciodată în marină. 
Prietena mea, Selina Hazy, mă amuza la început încercând 
să recunoască oameni pe care îi cunoscuse cândva (ceva cu 
totul natural) şi greşea, căci nu erau cine credea ea că sunt. 
Dar prea se întâmpla des. Aşa că m-a pus pe gânduri. Chiar 
şi Rose, camerista - atât de drăguță - dar începusem să 
cred şi despre ea că nu e reală. 

— Dacă vreţi să ştiţi, e o fostă actriţă. Una bună. Primeşte 
un salariu cum n-a avut niciodată pe scenă. 

— Dar - de ce? 

— Aşa, mai ales ca decor. Poate şi pentru altceva. 

— Îmi pare bine că plec de aici, spuse Miss Marple. Se 
înfiora: înainte de a se întâmpla ceva. 

Inspectorul-şef Davy o privi curios. 

— Ce credeţi c-o să se întâmple? Întrebă el. 

— Vreo catastrofă, răspunse Miss Marple. 

— Asta-i cam exagerat... 

— Credeţi că e prea melodramatic? Dar eu am ceva 
experienţă de viaţă - ş-apoi am fost - atât de des - în 
contact cu crime. 

— Crime? Inspectorul-şef Davy scutură din cap. Nu 
suspectez pe nimeni de crimă. Doar să adun frumuşel nişte 
criminali foarte deştepţi... 

— Asta nu e acelaşi lucru. Crima - dorinţa de a ucide -e cu 
totul altceva. Ea? 

— Cum să zic? 

— Sfidează pe Dumnezeu. 

O privi pe bătrânică şi dădu din cap a încuviinţare. 

— Nu vor fi nici un fel de omoruri, spuse el. 

O detunătură, mai tare decât cea de dinainte, se auzi de- 
afară. Apoi un țipăt şi încă o detunătură. 

Inspectorul-şef Davy sări în picioare, mişcându-se cu o 
iuţeală surprinzătoare pentru un om atât de voluminos, în 
câteva secunde ieşise pe uşile turnante, în stradă. 

| 


Ţipătul - al unei femei - străpungea ceața, cu o nuanţă de 
spaimă în el. Inspectorul-şef Davy alergă în jos, pe Pond 
Street, în direcţia ţipătului. Putu să vadă, nedesluşit, o 
femeie rezemată de un gard de fier. După câţiva paşi; 
ajunse la ea. Purta o haină de blană lungă, de culoare 
deschisă, şi părul blond strălucitor îi atârna de-a lungul 
obrajilor. O clipă crezu că o recunoaşte, apoi îşi dădu seama 
că e doar o fetiţă. Prăbuşit la picioarele ei, pe pavaj, se afla 
trupul unui bărbat în uniformă. Inspectorul-şef Davy îl 
recunoscu. Era Michael Gorman. 

Când Davy se apropie de fată, ea se agăţă de el, 
tremurând toată şi bolborosind frânturi de propoziţii. 

— Cineva a încercat să mă omoare... Cineva... Ei au tras în 
mine... De n-ar fi fost el... Arătă spre omul nemişcat de la 
picioarele ei. M-a împins şi s-a aşezat în faţa mea - şi-atunci 
a doua împuşcătură a venit şi el a căzut... Mi-a salvat viaţa! 
Cred că e rănit... Rănit râu... 

Inspectorul-şef Davy îngenunche. Aprinse o lanternă 
electrică. Comisionarul cel înalt, irlandezul, căzuse ca un 
soldat. Pe partea stingă a tunicii sale, era o pată care 
creştea în timp ce sângele se împrăştia pe haină. Davy îi 
ridică pleoapa, îi pipăi pulsul. Se ridică în picioare.* 

— A fost lovit rău, spuse el. 

— Fata scoase un țipăt ascuţit. Vreţi să spuneţi că a murit? 
Vai, nu! Nu se poate să fi murit. 

— Cine a tras în dumneata? 

— Nu ştiu... Tocmai îmi lăsasem maşina după colţ şi 
bâjbâiam de-a lungul zăbrelelor de fier - mă duceam la 
hotelul Bertram. Deodată am auzit o împuşcătură şi un 
glonte mi-a trecut pe lângă obraz ş-apoi - el, portarul de la 
Bertram, a venit alergând în josul străzii spre mine, m-a 
împins în spatele lui şi apoi altă împuşcătură... Cred, cred 
că cel care a tras trebuie să fi fost ascuns prin partea aceea. 

Inspectorul-şef Davy privi spre locul pe care-l arăta fata. 
Partea aceea a hotelului Bertram era veche, situată sub 
nivelul străzii, cu o poartă şi câteva trepte ce mergeau în 


jos. Deoarece dădea numai spre nişte magazii, era rar 
folosită. Dar un om putea să se ascundă acolo destul de 
uşor. 

— Nu L-ai văzut? 

— Nu prea. A trecut pe lângă mine ca o umbră. E o ceaţă 
atât de groasă. 

Davy dădu din cap. 

Fata începu să plângă isteric, cu suspine. 

— Dar cine vrea să mă ucidă? Pentru ce vrea cineva să mă 
omoare? E a doua oară. Nu înţeleg... De ce? 

Ţinând un braţ pe umărul fetei, inspectorul-şef Davy bâjbâi 
prin buzunar cu cealaltă mână. 

Şuierăturile ascuţite ale fluierului de poliţie străpunseră 
ceața. 

II 

În holul hotelului Bertram, d-ra Gorringe ridicase speriată 
ochii de pe masa de recepţie. 

Unul sau doi dintre clienţi s-au alarmat şi ei. Cei mai în 
vârstă şi cei surzi nici n-au ridicat ochii. Henry, care era pe 
punctul de a aşeza un pahar cu coniac vechi pe o masă, se 
opri cu el în mână. 

Miss Marple se îndreptă, apucând strâns braţele 
scaunului. Un amiral pensionar spuse în silă: 

— Un accident! Cred că s-au ciocnit nişte maşini prin 
ceaţă. Uşile glisante fură împinse dinspre stradă. Prin ele îşi 
făcu loc un poliţist uriaş, ce părea mult mai înalt decât unul 
real. 

Sprijinea o fată într-o blană de culoare deschisă. Fata nu 
părea în stare să meargă. Polițistul privea în jur după 
ajutor, neştiind ce să facă. 

D-ra Gorringe ieşi de după masa de recepţie, gata să-i ia în 
primire, în clipa aceea liftul cobori. O siluetă înaltă apăru şi 
fata se smuci din braţele poliţistului şi traversă în fugă holul 
înnebunită. 

— Mamă, strigă ea. O, mamă, mamă... Se aruncă hohotind 
în braţele lui Bess Sedgwick. 


CAPITOLUL 21 

INSPECTORUL.-ŞEF Davy se aşeză în scaun şi privi la cele 
două femei aşezate în faţa lui. Era trecut de miezul nopţii. 
Veniseră şi plecaseră reprezentanţi ai poliţiei. Veniseră 
medici, specialişti pentru amprente, o ambulanţă să 
transporte trupul; şi acum totul se restrânsese la această 
singură cameră ce fusese pusă la dispoziţia poliţiei de către 
hotelul Bertram. Inspectorulşef Davy stătea de o parte a 
mesei - Bess Sedgwick'şi Elvira de partea cealaltă. Lângă 
perete, mai retras, un poliţist scria. Sergentul detectiv 
Wadell stătea lângă uşă. 

Părintele se uită atent la cele două femei din faţa sa: 
mama şi fiica. La prima vedere, era o asemănare vădită 
între ele. Înţelegea de ce pentru o clipă o luase, în ceaţă, pe 
Elvira Blake drept Bess Sedgwick. Dar acum, privindu-le, 
era mai curând izbit de multiplele deosebiri dintre ele, 
decât de trăsăturile comune. Nu semănau cu-adevărat 
decât la culoarea feţei. Privindu-le, avea impresia unei 
versiuni pozitive şi a uneia negative ale aceleiaşi 
personalităţi. Totul în Bess Sedgwick era pozitiv. Vitalitatea, 
energia, atracţia ei magnetică. O admira pe lâdy Sedgwick. 
O admirase întotdeauna, îi admirase curajul şi fusese 
entuziasmat de faptele ei cutezătoare; spusese, citind 
ziarele de duminică: „Nu mai scapă de data asta”, şi, 
invariabil, ea ieşea cu bine. Nu crezuse cu putinţă să ajungă 
la capătul călătoriei şi ajunsese. O admira pentru că era de 
neînvins. Avusese un accident de avion, mai multe accidente 
de automobil, fusese azvârlită la pământ de două ori de pe 
calul ei, dar se afla teafără, aici, în faţa lui. Vibra, plină 
deviată, o personalitate pe care n-o puteai ignora în nici un 
fel. În gând, inspectorul-şef Davy îşi scoase pălăria în faţa 
ei. Într-o zi, probabil, ceva îi va veni de hac. Puteai să duci o 
existenţă miraculoasă, dar nu atât de mult timp. Ochii lui 
trecură de la mamă, la fiică, şi se miră. Se miră chiar foarte 
mult. 


La Elvira Blake totul era interiorizat. Bess Sedgwick 
trecuse prin viaţă impunându-şi voinţa. După cum i se 
părea lui, Elvira trecea altfel prin viaţă. Ea se supunea 
parcă. Era ascultătoare. Zâmbeşte de parcă-i de acord cu 
tine, şi-ţi lunecă printre degete. E şireată, îşi spuse. Nu ştie 
să se comporte altfel, aşa cred. Nu ştie să fie obraznică şi 
nici să se impună. lată de ce, bănuiesc, cei însărcinaţi cu 
supravegherea ei n-au habar de ceea ce e în stare să facă. 

Se întrebă ce căutase ea noaptea târziu, prin ceaţă, când 
se furişa de-a lungul străzii spre hotelul Bertram. Avea de 
gând s-o întrebe. Se gândea că foarte probabil răspunsul nu 
va fi adevărul adevărat. „Bietul copil”, gândi el, „se apără în 
felul ăsta”. Venise oare ca să-şi întâlnească mama sau să-şi 
găsească mama? Posibil, dar nu credea. Nu crezuse nici un 
moment, în schimb, îl punea pe gânduri maşina cea mare 
de curse, ascunsă după colţautomobilul cu numărul: FAN 
2266. Ladislaus Malinowski trebuia sa fie pe undeva pe- 
aproape, dacă maşina lui era acolo. 

— Ei bine! Spuse Părintele, adresându-se Elvirei, cu o voce 
cât mai paternă, Cum te simţi acum? 

— Mă simt mai bine, răspunse Elvira. 

— Aş dori să-mi răspunzi la câteva întrebări, dacă te simţi 
în stare, pentru că, vezi, timpul joacă un mare rol în 
asemenea cazuri. S-a tras de două ori asupra dumitale şi un 
om a fost ucis. Avem nevoie de cât mai multe informaţii 
pentru a da de cel care l-a ucis. 

— Vă voi spune ce ştiu, dar totul s-a întâmplat atât de 
neaşteptat! Şi în ceața asta nu se vedea nimic. N-am idee 
cine ar putea fi - sau cum arată. De asta e aşa de îngrozitor. 

— Ai spus că e a doua oară când cineva încearcă să te 
ucidă. A mai fost un atentat la viaţa dumitale? 

— Am spus eu asta? Nu-mi amintesc, îl privea stânjenită. 
Nu cred să fi spus asta. 

— Totuşi, ai spus-o, întări Părintele. 

— Poate că am spus aşa din pricină că eram isterică. 


— Nu, zise Părintele. Nu cred că eşti isterică. Ai vrut să 
spui exact ce-aispus. 

— Poate că mi-am închipuit unele lucruri, spuse Elvira. 
Ochii ei nu-l priveau direct în faţă. 

Bess Sedgwick făcu o mişcare. Zise liniştită: 

— Ar fi mai bine să-i spui, Elvira. 

Elvira aruncă mamei sale o privire iute, stânjenită. 

— Nu trebuie să fii îngrijorată, spuse Părintele, ca s-o 
liniştească. Noi, cei din poliţie, ştim foarje bine că fetele nu 
spun totul mamei sau tutorelui lor. Nu luăm lucrurile astea 
prea în serios, dar trebuie să le aflăm, pentru că, vezi, ne 
ajută în muncă. 

Bess Sedgwick întrebă: 

— S-a petrecut în Italia? 

— Da, spuse Elvira. 

Părintele interveni: Acolo ai fost la o şcoală, nu-i aşa? Un 
loc de perfecţionare sau cum se numeşte o astfel de 
instituţie astăzi? 

— Da. Am fost în pensionul contesei Martinelli. Eram vreo 
18- 20 de fete. 

— Şi-acolo ai avut impresia că cineva vrea sa te omoare. 
Cum asta? 

— Să vedeţi, am primit o cutie mare cu ciocolată şi 
dulciuri, în ea se mai afla o carte de vizită, scrisă în italiană, 
cu litere înflorite. Ştiţi cum se obişnuieşte: „Pentru 
bellissima Signorina” sau cam aşa ceva. Prietenele mele şi 
cu mine - ei bine - am râs şi ne-am întrebat cine o fi trimis- 
0. 

— A venit prin poştă? 

— Nu. Nu putea să fi venit prin poştă. Am găsit-d în 
cameră, pur şi simplu. Cineva trebuie că a pus-o acolo. 

— Pricep. A mituit pe unul dintre servitori, cred eu... Îmi 
închipui că n-aţi pomenit nimic despre asta contesei - cum îi 
zice? 

Un surâs aproape imperceptibil apăru pe buzele Elvirei. 


— Nu, sigur că nu. Am deschis cutia şi în ea erau nişte 
bomboane de ciocolată splendide. De diferite feluri, ştiţi, 
unele chiar cu cremă violetă. Adică din acelea care au 
deasupra o violetă din zahăr. Bomboanele mele preferate. 
Aşa că am mâncat una sau două numaidecât. Şi după aceea, 
noaptea, m-am simţit foarte rău. Nu m-am gândit că era din 
cauza ciocolatei. Mi-am spus că mâncasem poate ceva la 
cină. 

— S-a mai îmbolnăvit cineva? 

— Nu, numai eu. Mi-a fost grozav de rău, dar până a doua 
zi m-am simţit mai bine. Apoi, după o zi sau două, am mai 
mâncat o bomboană de acelaşi fel şi s-a întâmplat acelaşi 
lucru. Aşa că i-am vorbit prietenei mele, Bridget, despre 
asta. Bridget era prietena mea cea mai bună. Ne-am uitat la 
ciocolată şi'am văzut că în crema violetă era o mică 
perforaţie care fusese închisă proaspăt, aşa că ne-am 
gândit că cineva a pus otravă în ciocolatele cu cremă 
violetă, pe care le mâncam numai eu. 

— Nu s-a mai îmbolnăvit nimeni? 

— Nu.e-! 

— Adică n-a mai gustat nimeni din crema violetă? 

— Nu. Nu cred că ar fi făcut-o. Era cadoul meu şi ştiau că- 
mi plac cele cu cremă violetă, aşa că mi le-au lăsat mie. 

— Oricine o fi fost, individul a riscat foarte mult, spuse 
Părintele. Putea să otrăvească pe toată lumea. 

— E absurd, spuse lady Sedgwick cu asprime. Cu totul 
absurd! N-am auzit niciodată de atâta cruzime. 

Inspectorul-şef Davy făcu un gest uşor cu mâna. „Vă rog”, 
spuse el, apoi se adresă în continuare Elvirei: „Cât despre 
mine, găsesc că e foarte interesant, d-ră Blake. Şi, n-aţi 
spus nimic contesei?” 

— Nu. Ar fi făcut un scandal teribil. 

— Ce-aţi făcut cu bomboanele de ciocolată? 

— Le-am aruncat, răspunse Elvira. Erau delicioase, 
adăugă ea cu supărare în glas. 


— N-aţi încercat să descoperiţi cine le-a trimis? Elvira 
părea încurcată. 

— Vedeţi, am crezut c-ar fi putut să fie Guido. 

— Da? Făcu inspectorul-şef Davy, vesel. Şi cine e Guido? 

— O, Guido... Elvira se opri. Se uita la mama ei. 

— Nu fii proastă, zise Bess Sedgwick. Spune-i 
inspectoruluişef Davy totul în legătură cu Guido ăsta. 
Fiecare fată la vârsta ta are un Guido. Presupun că l-ai 
întâlnit acolo? 

— Da. Când am fost la operă. Mi-a vorbit. Era drăguţ. 
Foarte atrăgător, îl vedeam uneori după orele de studii, îmi 
trimitea bileţele. 

— Şi bănuiesc, spuse Bess Sedgwick, c-ai spus o mulţime 
de minciuni şi ai făcut mici aranjamente cu prietenele ca să 
poţi ieşi să-l întâlneşti. Aşa e? 

Elvira păru uşurată că mărturisirile ei luau calea asta. 

— Guido reuşea uneori să... 

— Care e celălalt nume al lui Guido? 

— Nu ştiu; spuse Elvira. Nu mi l-a spus niciodată. 
Inspectorul-şef Davy îi zâmbi. 

— Adică, nu vrei să ne spui? N-are importanţă. Am 
impresia că vom descoperi noi şi asta, fără ajutorul 
dumitale, dacă va fi nevoie. Dar de ce crezi dumneata că 
acest tânăr, care probabil te plăcea, ar fi avut intenţia să te 
omoare? 

— Pentru că obişnuia să mă amenințe în felul ăsta. Vreau 
să spun, ne certam din când în când. Uneori aducea câţiva 
prieteni şi eu mă prefăceam că-mi place. Unul dintre ei, mai 
mult decât el şi atunci se înfuria, devenea foarte, foarte 
sălbatic, îmi spunea să iau seama la ce fac. Zicea că nu voi 
scăpa de el cu una, cu două! Că dacă nu-i sunt credincioasă, 
mă omoară! Mă gândeam că joacă teatru, că e 
melodramatic. Elvira zâmbi pe neaşteptate. Totul era însă 
foarte amuzant. Nu m-am gândit c-ar putea fi ceva adevărat 
sau serios. 


— Bine, spuse inspectorul-şef Davy. Nu cred că-i cu putinţă 
ca un tânăr, aşa cum îl descrii dumneata, să otrăvească 
bomboane de ciocolată şi să ţi le trimită. 

— Drept să vă spun, nici eu nu cred, replică Elvira, dar 
trebuie să fi fost el, pentru că nu văd altul. M-a îngrijorat. 
Apoi, când m-am întors în ţară, am primit un bileţel... Se 
opri. 

— Ce fel de bileţel? 

— A venit într-un plic şi era bătut la maşină. Scria în el: 
„Fii atentă. Cineva vrea să te omoare!” 

Inspectorulşef Davy se încruntă. 

— Adevărat? Foarte curios! Da, foarte curios! Şi te-ai 
speriat? Te-a înfricoşat? 

— Da. Am început să mă întreb cine ar vrea să mă înlăture. 
De asta am încercat să descopăr dacă eram într-adevăr 
bogată. 

— Continuă! 

— Zilele trecute mi s-a întâmplat altceva la Londra. Eram 
în metrou şi pe platformă se aflau o mulţime de oameni. Am 
avut impresia că cineva a încercat să mă împingă jos pe 
şine. 

— Dragul meu copil! Exclamă Bess Sedgwick. Lasă 
romantismele! Părintele făcu din nou un gest cu mâna. 

— Da, spuse Elvira, scuzându-se. Poate că mi-am închipuit 
toate astea, dar nu ştiu - vreau să spun, după cele 
întâmplate astă seară, se pare, nu-i aşa, că totul ar putea să 
fie adevărat? 

Se întoarse deodată spre Bess Sedgwick şi i se adresă 
insistent: 

— Mamă! Tu ai putea să ştii. Vrea cineva să mă omoare? 
Ar putea fi cineva? Am vreun duşman? 

— Evident că n-ai nici un duşman, spuse Bess Sedgwick cu 
nerăbdare. Nu fii idioată! Nimeni nu vrea să te omoare. De 
ce ar face-o? 

— Atunci cine a tras în mine astă seară? 


— Cu ceața asta, spuse Bess Sedgwick, te-o fi luat drept 
altcineva. E posibil, nu credeţi? Întrebă ea întorcându-se 
spre Părinte. 

— Da, s-ar putea, spuse inspectorul-şef Davy. 

Bess Sedgwick îl privea insistent. Inspectorului i se păru 
că desluşeşte pe buzele ei cuvintele „mai târziu”. 

— Bine, spuse el voios. Să ne ocupăm de alte câteva 
detalii. De unde veneai astă seară? De ce te plimbai pe Pond 
Street pe o seară atât de ceţoasă? 

— Dimineaţă m-am dus la o lecţie de artă, la Galeriile 'Ţaţe. 
Apoi am luat masa cu prietena mea, Bridget. Locuieşte în 
Onslow Square. Ne-am dus la un film şicând am ieşit, era o 
ceaţă groasă care se înteţea mereu şi m-am gândit să nu 
merg acasă cu maşina. 

— Conduci? 

— Da. Am luat examenul de conducere vara trecută. 
Numai că nu conduc atât de bine şi nu-mi place să conduc 
pe ceaţă. Aşa că mama Bridget-ei a zis că pot să rămân la ei 
în noaptea asta. Am chemat-o la telefon pe verişoara 
Mildred - la ea locuiesc în Kent... 

Părintele dădu din cap afirmativ. 

— Şi i-am spus că rămân peste noapte la ele. Mi-a răspuns 
că e foarte înţelept din partea mea. 

— Ce s-a întâmplat după asta? Întrebă Părintele. 

— Mi s-a părut că ceața s-a mai ridicat. Ştiţi cum e ceața, 
se ridică pe alocuri. M-am hotărât să plec totuşi cu maşina 
spre Kent. M-am despărţit de Bridget şi am pornit. Apoi 
ceața a coborât iar. Nu mi-a plăcut. Am intrat într-o pâclă 
groasă şi am pierdut drumul, nu mai ştiam unde sunt. După 
aceea, mi-am dat seama că eram în colţ la Hyde Park şi mi- 
am zis: „Zău, nu se poate să merg până în Kent în felul 
ăsta”. La început m-am gândit să mă întorc acasă, la 
Bridget, dar mi-am amintit că nu mai ştiam drumul. Mi-am 
dat seama că eram foarte aproape de acest hotel simpatic, 
unde m-a adus unchiul Derek când m-am întors din Italia. 
„Mă voi duce acolo, m-am gândit eu, sunt sigură că-mi vor 


găsi o cameră”. Aşa era comod, am găsit un loc unde să 
garez maşina şi m-am îndreptat, pe jos spre hotel. 

— Ai întâlnit sau ai auzit pe cineva în apropierea dumitale? 

— E curios ce spuneţi, pentru că mi s-a părut că cineva 
mergea în urma mea. Desigur că multă lume merge pe jos 
în Londra. Dar pe o ceaţă ca asta, devii nervos când te 
urmăreşte cineva. Am aşteptat, am ascultat, dar n-am mai 
auzit paşi şi am crezut că a fost doar o închipuire. Eram 
destul de aproape de hotel atunci. 

— Şi-atunci? 

— Şi-atunci, deodată, s-a auzit o împuşcătură. După cum v- 
am spus, glontele mi-a trecut pe lângă ureche. 
Comisionarul din faţa hotelului a alergat spre mine, m-a 
împins în spatele lui şi apoi, apoi... A răsunat cealaltă 
împuşcătură... El... Ela căzut jos şi eu am ţipat. Fata 
tremura. Mama ei îi spuse: 

— Linişteşte-te, fetiţo! Spuse Bess cu vocea ei joasă şi 
fermă. Linişteşte-te odată! Era vocea pe care Bess 
Sedgwick o avea când vorbea cu caii ei, şi nu rămase fără 
efect nici asupra fiicei sale. Elvira clipi din ochi, îşi îndreptă 
puţin ţinuta şi se linişti. 

— Apoi aţi venit d-voastră, spuse Elvira Părintelui. Aţi 
fluierat, i-aţi spus poliţistului să mă ducă în hotel, îndată ce 
am intrat, am văzut-o... Am văzut-o pe mama. Se întoarse şi 
o privi pe Bess Sedgwick. 

— Şi aşa ajungem, de bine de rău, la clipa de faţă, spuse 
Părintele, îşi mişcă în scaun trupul masiv. 

— Cunoşti un bărbat numit Ladislaus Malinowski? Întrebă 
el. Avea o voce egală, fără nici un fel de inflexiuni. Nu se 
uita la fată, dar îşi dădu seama, deoarece ciulise urechile, 
că respira mai greu. Ochii lui nu erau îndreptaţi spre fiică, 
ci spre mamă. 

— Nu, spuse Elvira, care aşteptase un pic prea mult 
pentru a răspunde. Nu, nu-l cunosc. 

— Aşa? Făcu Părintele. Mi s-a părut că-l cunoşti. Am crezut 
că s-ar putea să fi fost aici în seara asta. 


— De ce să fie aici? 

— Automobilul lui este aici, spuse Părintele. De asta am 
crezut c-ar putea fi şi el. 

— Nu-l cunosc! Repetă Elvira. 

— Atunci am greşit, spuse Părintele. Se întoarse spre Bess 
Sedgwick: Dar dumneavoastră îl cunoaşteţi, desigur. 

— Bineînţeles, răspunse ea. Îl cunosc de ani de zile. 
Adăugă zâmbind uşor: E un nebun. Conduce ca un înger 
sau ca un drac - o să-şi frângă gâtul într-una din zile. Acum 
optsprezece luni a avut un accident grav. 

— Da, îmi amintesc că am citit în ziare, spuse Părintele. Nu 
cumva ia parte la alergări, acum? 

— Nu, încă nu. Poate că nu va mai participa niciodată. 

— Aş putea să mă duc la culcare? Întrebă Elvira cu o voce 
plângăreaţă. Sunt foarte obosită. 

— Desigur. Se vede că eşti, zise Părintele. Ne-ai spus tot 
ce-ţi aminteşti? 

— O, fireşte. - 

— Vin cu tine sus, spuse Bess. Mama şi fata ieşiră 
împreună. 

— Fata îl cunoaşte foarte bine, spuse Părintele. 

— Credeţi înlr-adevăr? Întrebă sergentul Wadell. 

— Ştiu precis. A luat ceaiul cu el, în Battersea Park, acum 
o zi-două. 

— Cum de-aţi descoperit? 

— Mi-a spus o doamnă bătrână, afectată de asta. Se 
gândea că nu-i un prieten potrivit pentru o fată tânără. Şi 
nici nu este. 

— Mai ales dacă el şi mama... Wadell se opri din delicateţe. 
Se cam zvoneşte despre ei... 

— Da. Poate că-i adevărat şi poate că nu. Probabil că este. 

— În cazul ăsta, după care din ele aleargă la urma urmei? 
Părintele se făcu că nu aude. Spuse: 

— Vreau să-l prindeţi, îl vreau neapărat. Maşina lui este 
aici - exact după colţ. 

— Credeţi că ar putea locui de fapt în acest hotel? 


— Nu cred. Nu s-ar potrivi cu ambianța. Dacă venea pe- 
aici, venea s-o întâlnească pe fată. Ea a venit în mod sigur 
să-l întâlnească pe el, aşa cred eu. 

Uşa se deschise şi Bess Sedgwick apăru din nou. 

— M-am întors, spuse ea, pentru că voiam să vă vorbesc. 
Privi spre ceilalţi doi poliţişti. 

— Am putea vorbi între patru ochi? V-am dat toate 
informaţiile pe care le am; dar aş dori să vă spun ceva în 
particular. 

— Nu văd de ce nu? Spuse inspectorul-şef Davy. Făcu 
semn cu capul şi tânărul detectiv îşi luă carnetul şi ieşi. 
Wadell îl urmă. Ei bine? Spuse inspectorul-şef Davy. 

Lady Sedgwick se aşeză în faţa lui. 

— Povestea aceea stupidă cu ciocolata otrăvită, spuse ea. 
E o prostie. E absolut ridicolă! Nu cred că s-a întâmplat aşa 
ceva. 

— Nu credeţi* da? 

— Dar dumneavoastră? Părintele dădu din cap cu îndoială: 

— Credeţi că fiica d-voastră a inventat totul? 

— Da. Dar de ce? 

— Mă rog, dacă dumneavoastră nu ştiţi, răspunse 
inspectorulşef Davy, de unde să ştiu eu? E fiica 
dumneavoastră. Probabil că o cunoaşteţi mai bine decât 
mine. 

— N-o cunosc deloc, spuse Bess cu amărăciune. N-am 
văzut-o şi n-am avut nici o legătură cu ea de când avea doi 
ani, de când am fugit de la soţul meu. 

— Da. Ştiu toate astea. Găsesc că e ciudat. Vedeţi, lady 
Sedgwick, de obicei tribunalul dă mamei, chiar dacă e 
vinovată la divorţ, * custodia unui copil atât de mic, dacă ea 
o cere. Probabil că dv. N-aţi cerut. N-aţi vrut. 

— M-am gândit că mai bine nu. 

— De ce? 

— Mă gândeam că nu e în siguranţă la mine. 

— Sub aspect moral? 


— Nu. Nu sub aspect moral. Sunt destule adultere în zilele 
noastre. Copiii trebuie să afle de ele şi să se obişnuiască. 
Nu. Adevărul e că eu nu sunt un om cu care să te poţi &mţi 
în siguranţă. Viaţa pe care o duc eu nu este o viaţă liniştită. 
Nuţi poţi schimba firea cu care te-ai născut. Eu am fost 
născută să trăiesc în pericol. Nu respect legile şi ceea ce e 
convenţional. M-am gândit că ar fi mai bine pentru Elvira, 
că ar fi mai fericită să primească o educaţie engleză, 
corectă. Să fie apărată, îngrijită... 

— Dar lipsită de dragostea mamei? 

— M-am gândit că dacă se va deprinde să mă iubească, va 
avea numai supărări. Poate că nu mă credeţi, dar aşa am 
simţit. 

— Mai credeţi că aţi avut dreptate? 

— Nu, răspunse Bess. Cred că am greşit total. 

— Fiica dumneavoastră îl cunoaşte pe Ladislaus 
Malinowski. 

— Sunt sigură că nu. V-a spus doar. Aţi auzit-o. 

— Da, am auzit-o. 

— Ei, şi-atunci? 

— Era înspăimântată, ştiţi, cândjtătea aici. În profesia 
noastră ne dăm seama când cuiva îi este frică. De ce i-a fost 
frică? Cu sau fără ciocolată, s-a atentat la viaţa ei. Povestea 
cu metroul poate şi ea să fie destul de adevărată... 

— A fost de-a dreptul ridicolă, ca în romanele 
senzaţionale... 

— Se prea poate. Dar astfel de lucruri se întâmplă, lady 
Sedgwick. Mai des decât vă închipuiţi. Puteţi să-mi daţi 
vreun indiciu despre cel care vrea s-o omoare pe fiica 
dumneavoastră? 

— Nimeni - absolut nimeni! Rostise cuvintele cu 
vehemenţă. Inspectorul-şef Davy suspină şi dădu din cap. 

CAPITOLUL 22 

INSPECTORUL-ŞEF DAVY aşteptă răbdător până ce 
doamna Melford sfârşi ce avea de spus. Fusese o 
întrevedere inutilă. Verişoara Mildred se arătase 


incoerentă, neîncrezătoare şi, în general, superficială. Cel 
puţin aşa credea Părintele. li povestise ce copil manierat şi 
ce bună era Elvira, câte supărări avusese cu dinţii, că se 
scuzase destul de straniu prin telefon şi că se întrebase 
adesea dacă Bridget era cu adevărat o prietenă potrivită 
pentru ea. Ioate astea le povestise inspectorului-şef Davy 
într-un fel de talmeşbalmeş general. D-na Melford nu ştia 
Nimic, nu auzise nimic, nu văzuse flimic şi aparent, 
dedusese foarte puţin. 

Mai dădu un telefon tutorelui Elvirei, colonelul Luscombe, 
care se dovedi a fi şi mai puţin în temă, dar, din fericire, fu 
mai scurt la vorbă. Spuse sergentului, „când închise 
telefonul: „Sunt aidoma maimuţelor din fabula chinezească: 
Să nu vezi ce e rău, să nu auzi ce e rău şi să nu vorbeşti de 
rău! 

Ceea ce mă supără, e că cine a avut de-a face cu fata asta 
a fost foarte drăguţ - dacă mă înţelegi. Atâţia oameni 
drăguţi în jurul ei, care n-au habar de ce înseamnă răul. Nu 
ca bătrânica mea”. 

— Aceea de la hotelul Bertram? 

— Da, ea. A trăit mult şi i-a observat pe cei răi, i-a 
suspectat şi a înţeles să lupte împotriva lor. Să vedem ce 
putem afla de la prietena Elvirei - fata aceea Bridget. 

Greutățile întâmpinate în această întrevedere s-au 
datorat, la început, la sfârşit şi aproape tot timpul, mamei 
Bridget-ei. Ca să poată vorbi cu Bridget, în absenţa mamei, 
inspectorul-şef Davy a trebuit să recurgă la tot felul de 
trucuri şi complimente, în orice caz, trebuie să admitem că 
a fost ajutat energic de Bridget. După întrebări stereotipe, 
după exclamări îngrozite din partea mamei Bridget-ei, când 
a auzit că Elvira a fost la doi paşi de moarte, Bridget a spus: 
„Mămico, ştii, e timpul să te duci la întrunirea aceea a 
comitetului. Ai spus că e foarte important”. 

— Vai, vai, făcu mama ei. 

— Ştii în ce încurcătură se vor afla fără tine, mămico! 

— Da, desigur. Dar poate că artrebui... 


— Lăsaţi, d-nă, totul e-n regulă, spuse inspectorul-şef Davy 
- privind-o părinteşte. Vă rog să nu vă îngrijoraţi. Plecaţi 
liniştită. Am discutat tot ce a fost mai important. Mi-aţi spus 
tot ce am vrut să ştiu. Au mai rămas doar una sau două 
chestiuni de rutină, despre nişte oameni din Italia. Cred că 
fiica d-voastră, d-ra Bridget, ar putea să ne ajute. 

— Bine, Bridget, dacă zici că poţi face faţă... 

— Desigur, mămico, mă descurc eu, spuse Bridget. 

În sfârşit, după multă agitaţie, mama Bridget-ei a plecat la 
comitetul ei. 

— Vai de mine, oftă Bridget când se întoarse după ce 
închise uşa de la intrare. Pe cuvânt, mamele astea sunt tare 
dificile! 

— Aşa am auzit şi eu, spuse inspectorul-şef Davy. O 
mulţime de fete tinere pe care le cunosc au supărări cu 
mamele lor. 

— Am crezut că veţi spune invers, remarcă Bridget. 

— Spun şi eu aşa, zise Davy. Dar tinerele fete nu spun ca 
mine. Ei, acum poţi să-mi povesteşti şi mie mai multe. 

— Nu puteam să vorbesc deschis în faţa mamei, se explică 
Bridget. Dar cred că-i foarte important să ştiţi cât mai mult 
în chestiunea asta. Ştiu că Elvira era grozav de necăjită şi 
speriată de ceva. N-a vrut să recunoască că-i un pericol, dar 
era. 

— Am şi eu impresia asta. Fireşte, n-am vrut să-ţi pun prea 
multe întrebări în faţa mamei. 

— Da, desigur, spuse Bridget. Nu e bine ca mămica să ştie. 
Se sperie groaznic şi e în stare să povestească la toată 
lumea. Vreau să spun că Elvirei nu i-ar face plăcere să ştie 
toată lumea... 

— Întâi de toate, spuse inspectorul-şef Davy, vreau să aflu 
adevărul în privinţa acelei cutii cu bomboane de ciocolată 
din Italia. Am * înţeles că i s-a trimis o cutie care ar fi putut 
fi otrăvită. 

Bridget făcu ochii mari. 

— Otrăvită? Spuse ea. Vai, nu. Nu cred asta. Cel puţin... 


— A fost> într-adevăr? 

— Da. A primit o cutie cu bomboane de ciocolată şiElvira a 
mâncat cam multe şi noaptea i-a fost rău. Foarte rău. 

— Dar n-a suspectai că sunt otrăvite? 

— Nu. Cel puţin... Adică da, a spus că cineva încearcă să 
otrăvească pe una dintre noi, şi ne-am uitat la bomboane să 
vedem, ştiţi, 4acă au fost injectate cu ceva. 

— Şi au fost? e 

— Nu, n-au fost, spuse Bridget. Cel puţin cât ne-am dat noi 
seama. 

— Dar poate prietena d-tale, d-ra Elvira, a continuat să 
creadă? 

— Se poate, dar n-a mai vorbit niciodată de asta. 

— Crezi că-i era frică de cineva? 

— Atunci nu m-am gândit la aşa ceva şi n-am observat 
nimic. Abia mai târziu, aici. 

— Ce e cu tânărul acela, Guido? Bridget chicoti. 

— E mort după Elvira, spuse ea. 

— Şi dumneata şi Elvira obişnuiaţi să vă întâlniți cu el? 

— Mă rog, nu am nimic împotrivă să vă spun d-voastră, 
răspunse Bridget. La urma urmei, reprezentaţi poliţia. 
Pentru d-voastră nu este important şi am impresia că 
înţelegeţi. Contesa Martinelli era îngrozitor de severă - sau 
cel puţin credea că este. Şi, bineînţeles că făceam tot felul 
de escapade. Ne ajutam între noi. Ştiţi cum e. - 

— Şi spuneaţi minciunile potrivite, bănuiesc? 

— Mă tem că da, răspunse Bridget. Dar ce poţi să faci 
dacă oamenii sunt atât de suspicioşi? 

— Aşa că vă înlâlneaţi cu Guido în toată regula. Şi el 
obişnuia s-o amenințe pe Elvira? 

— O, nu în serios, nu cred. 

— Poate că mai era cineva cu care se întâlnea? 

— O, asta nu ştiu. 

— Te rog să-mi spui, d-ră Bridget. Ar putea să fie vital, 
înţelegi? 


— Da. Îmi dau seama. Ei bine, mai era cineva. Nu ştiu cine 
era, dar era altcineva - cineva de care îi păsa într-adevăr. 
Era foarte serioasă. Vreau să spun că pentru ea era foarte 
important. 

— Îşi dădea întâlniri cu el? 

— Cred că da. Adică, ne spunea că se întâlneşte cu Guido, 
dar nu era întotdeauna Guido. Era celălalt bărbat. 

— Ai vreo idee cine era? 

— Nu. Bridget şovăia. 

— Nu cumva era automobilistul acela, Ladislaus 
Malinowski? Bridget îl privi mirată. 

— Ştiţi deci? 

— Am dreptate? 

— Da, aşa cred. Avea o fotografie de-a lui, decupată dintr- 
un ziar. O ţinea în dulap, sub ciorapi. 

— Poate că era numai un fel de cult al eroului, nu ţi se 
pare? 

— S-ar putea, dar nu cred să fi fost aşa. 

— Nu ştiţi cumva dacă l-a întâlnit şi aici, în ţară? 

— Nu ştiu. Să vedeţi, de când s-a întors din Italia nu mai 
ştiu ce face. 

— Avenit la Londra pentru dentist, o ajută Davy. Sau, aşa 
spunea, în realitate, venea la dumneata. O suna pe d-na 
Melford şi-i spunea poveşti despre o bătrână guvernantă. 

Bridget chicoti din nou. 

— Aşa-i că nu era adevărat? Întrebă inspectorul-şef 
zâmbind. Unde s-a dus în realitate? 

Bridget şovăi, apoi răspunse: 

— A plecat în Irlanda. 

— În Irlanda, chiar aşa? De ce? 

— N-a vrut să-mi spună. Pretindea că trebuie să descopere 
ceva. 

— Ştii unde s-a dus îr Irlanda? 

— Nu prea exact. A spus ea un nume, Bally, sau cam aşa. 
Ballygowlan, aşa cred că a spus. 

— Înţeleg. Eşti sigură că a fost în Irlanda? 


— Am condus-o la aeroportul Kensington. A plecat cu Aer 
Lingus. 

— Şi când s-a întors? 

— În ziua următoare. 

— "Tot cu avionul? 

— Da. 

— Eşti absolut sigură că s-a întors pe calea aerului? 

— Eu... Presupun că da! 

— Luase bilet dus şi întors? 

— Nu. Nu luase, îmi amintesc bine. 

— Poate că s-a întors pe un alt drum, nu? 

— Da. Cred că da. 

— S-ar fi putut să se fi întors cu trenul special Irish Mail? 

— Asta nu mi-a spus. 

— Dar n-a spus că a venit cu avionul, nu-i aşa? 

— Nu, recunoscu Bridget. Dar de ce să se întoarcă cu 
vaporul sau cu trenul, în loc să vină cu avionul? 

— Dacă a descoperit ce-a vrut să ştie, şi nu avea unde să 
locuiască, s-o fi gândit poate că e mai bine să se întoarcă cu 
un tren de noapte. 

— Aşa-i, cred că aşa a făcut. Davy zâmbi imperceptibil. 

— Voi, fetele din ziua de azi, nici nu concepeţi să plecaţi 
undeva fără să luaţi avionul, nu? 

— Întocmai, încuviinţă Bridget. 

— În orice caz, s-a întors în Anglia. Ce s-a întâmplat după 
asta? A venit la dumneata sau te-a chemat la telefon? 

— M-a chemat la telefon. 

— Când? 

— O, dimineaţa. Trebuie să fi fost 11 sau 12, aşa cred. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— M-a întrebat dacă totul a decurs în ordine. 

— Şi aşa a fost? 

— Nu, de fel, pentru că, să vedeţi, d-na Melford a sunat la 
telefon şi a răspuns mămica, şi lucrurile s-au încurcat rău, 
iar eu nu ştiam ce să spun. Elvira mi-a spus atunci că nu va 


mai veni la Onslow Square, dar că o va chema la telefon pe 
verişoara Mildred şi va încerca să scornească o poveste. 

— Asta-i tot ce-ţi poţi aminti? 

— Da, spuse Bridget - cu oarecare rezervă. Se gândea la 
dl. Bollard şi la brățară. Era un lucru care nu se putea 
spune unui inspector-şef. Părintele a simţii însă pe loc căi 
se tâinuieşte ceva. Dar spera că nu este ceva prea 
important pentru anchetă. O întrebă iar: 

— Crezi că prietenei d-tale îi era frică de cineva sau de 
ceva? 

— Da. 

— "Ţi-a vorbit ea de asta sau dumneata ai întrebat-o? 

— O, am întrebat-o numaidecât. La început a spus că nu, 
apoi a recunoscut că e speriată. Ştiu precis că era, continuă 
Bridget cu violenţă în voce. Era în pericol. Era sigură de 
asta. Dar nu ştiu de ce, nu ştiu cum şi n-aş putea spune ce 
anume o ameninţa. 

— Certitudinea asta a pericolului s-a confirmat pentru 
dumneata în dimineaţa aceea misterioasă, când prietena d- 
tale s-a întors din Irlanda. 

— Da, atunci am fost sigură că e ameninţată. 

— În dimineaţa când ea ar fi putut să se fi întors cu trenul 
de Irlanda. 

— Nu cred că s-a întors astfel. De ce n-o întrebaţi? 

— Până la urmă, am s-o întreb, probabil. Dar nu vreau să 
atrag atenţia asupra acestui lucru. Cel puţin în clipa de faţă. 
Ar putea să sporească pericolul în care se află. 

Bridget făcu ochii mari. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Poate că nu-ţi aminteşti, d-ră Bridget, dar noaptea 
aceea sau mai degrabă dimineaţa devreme a fost noaptea 
atacului banditesc asupra trenului de Irlanda. 

— Vreţi să spuneţi că Elvira este amestecată şi nu mi-a 
spus nimic? 

— Sunt de acord că pare improbabil, spuse Părintele. M- 
am gândit însă că ar fi putut să vadă ceva sau pe cineva, ori 


vreun incident putea să aibă legătură cu acest atac. De 
pildă, ar fi putut să recunoască pe cineva şi asta ar însemna 
că se află în pericol. 

— Vai! Exclamă Bridget. Apoi se gândi şi spuse: Adică 
cineva pe care ea îl cunoaşte e amestecat în acest atac? 

Inspectorul-şef Davy se sculă. 

— Cred că asta-i tot, spuse el. Eşti sigură că nu mai ai sămi 
spui nimţc? Nu ştii unde s-a dus prietena dumitale în ziua 
aceea? Sau în ziua dinainte? 

În faţa ochilor Bridget-ei apăru d-l Bollard şi magazinul de 
bijuterii din Bond Street.,. 

— Nu, făcu ea. 

— Bănuiesc totuşi că există ceva despre care nu mi-ai 
vorbit, spuse inspectorul-şef Davy. 

Bridget se agăţă recunoscătoare de aceste cuvinte. 

— Oh, am uitat, spuse ea. Da, ştiu că s-a dus la nişte 
avocaţi. Avocaţi care sunt şi tutorii ei, ca să afle ceva. 

— Cunoşti cumva numele lor? 

— Numele lor sunt Egerton... Forbes Egerton şi nu mai 
ştiu cum, spuse Bridget. Au o mulţime de nume. Cred că pe 
astea le-am reţinut bine. 

— Va să zică a vrut să afle ceva, nu? 

— Voia să ştie câţi bani are, preciza Bridget. Sprâncenele 
inspectorului-şef Davy se ridicară. 

— Adevărat? Spuse el. Interesant! Cum de nu ştia câţi bani 
are? 

— Nimeni nu i-a spus vreodată ceva despre banii ei, 
răspunse Bridget. Se pare că dumnealor îşi închipuie că e 
rău pentru o fată tânără să ştie câţi bani are. 

— Şi dorea mult să afle, nu-i aşa? 

— Da, spuse Bridget. Cred că pentru ea era important. 

— Ei bine, eu îţi mulţumesc, încheie inspectorul-şef Davy. 
M-ai ajutat foarte mult. 

CAPITOLUL 23 

RICHARD EGERTON privi din nou legitimaţia şi apoi în 
sus, spre faţa inspectorului-şef. 


— Curioasă treabă, spuse el. 

— Da, domnule, confirmă inspectorul-şef Davy. E într- 
adevăr o chestiune foarte serioasă. 

— Hotelul Bertram, continuă Egerton, şi ceața asta. Da, 
noaptea trecută a fost o ceaţă afurisită. Bănuiesc că vi se 
întâmplă des asemenea lucruri câml”te ceaţă, nu-i aşa? 
Furtişaguri de poşete, atacuri şi altele? 

— N-a fost nimic de felul ăsta, spuse Părintele. Nimeni n-a 
intenţionat să fure ceva domnişoarei Blake. 

— De unde a venit împuşcătura? 

— Din cauza ceţei, nu putem B siguri. Nici ea nu ştie 
precis <te unde s-a tras. Credem însă - şi această supoziţie 
pare cea mai bună - că omul care a tras a stat în curtea 
hotelului. 

— A tras de două ori, nu? 

— Da. Primul glonte nu şi-a atins ţinta. Comisionarul s-a 
năpustit spre ea, din locul unde stătea, în faţa hotelului, şi s- 
a interpus, înainte de a se fi tras cel de-al doilea glonte. 

— Astfel că el a fost cel lovit, nu? 

— Da. 

— Un tip foarte curajos. 

— Da. Era curajos, spuse inspectorul-şef. Se distinsese şi 
în armată. Un irlandez. 

— Cum îl cheamă? 

— Gorman. Michael Gorman. 

— Michael Gorman. Egerton se încruntă o clipă. Nu, spuse 
el. Am crezut un moment că numele ăsta îmi aminteşte 
ceva. 

— E un nume foarte comun, în orice caz a salvat viaţa 
fetei. 

— Şi pentru ce anume aţi venit la mine, domnule 
inspectorşef? 

— Nădăjduiesc că-mi veţi da câteva informaţii. Ne place să 
avem informaţii complete în legătură cu victima unui 
atentat criminal. 


— Bineînţeles. Bineînţeles. Dar eu am văzut-o pe Elvira 
numai de două ori de când era copil. 

— Aţi văzut-o acum o săptămână, când v-a vizitat, nu-i aşa? 

— Da, întocmai. Ce doriţi să ştiţi anume? Dacă e în 
legătură cu personalitatea ei sau cine-i sunt prietenii şi 
adoratorii, sau despre certurile ei cu aceştia - în fine, 
lucruri de felul ăsta - e mai bine săA vă adresaţi unei femei. 
Există o doamnă Carpenter care a adus-o înapoi din Italia, 
aşa cred, şi mai e şi d-na Melford, la care locuieşte în Kent. 

— Am fost la d-na Melford. 

— Aşa! 

— Absolut fără folos. Şi nu ţin să aflu mai multe lucruri de 
acest gen despre fată - mai ales că am văzut-o şi am auzit- 
ce-mi poate spune - sau mai curând, ce vrea ea să 
mărturisească... 

După o mişcare iute a sprâncenelor lui Egerton, 
inspectorul şi-a dat seama că acesta a sesizat accentul pus 
pe cuvântul „vrea”. 

— Mi s-a spus că e preocupată, îngrijorată, speriată de 
ceva şi convinsă că viaţa sa e în pericol. Aţi avut impresia 
asta când v-a vizitat? 

— Nu, răspunse Egerton încet. N-aş merge chiar aşa 
departe. Totuşi a spus câteva lucruri care mi s-au părut cam 
ciudate. 

— De pildă? 

— Ei bine, dorea să ştie cine ar beneficia dacă ea ar muri 
subit. 

— A, făcu inspectorul-şef Davy. Va să zică în mintea ei 
există, această posibilitate, nu? De a muri subit. Interesant! 

— Îşi băgase ceva în cap, dar nu ştiu ce. Dorea, de 
asemenea, să ştie câţi bani are - sau câţi va avea la vârsta 
de douăzeci şi unu de ani. Asta e, poate, mai uşor de înţeles. 

— Mi se pare că are o mulţime de bani. 

— Da, o avere considerabilă, domnule inspector-şef. 

— De ce credeţi că a vrut să ştie? 

— Despre bani? 


— Da, şi despre eventualul ei moştenitor? 

— Nu ştiu, răspunse Egerlon. N-am idee. A pomenit ceva 
despre căsătorie... 

— Aveţi impresia că în preocupările ei intră vreun bărbat? 

— N-am dovezi, însă... Da, m-am gândit că există un 
bărbat. Am avut convingerea că trebuie să fie pe undeva un 
prieten. De obicei există câte unul! Luscombe - adică 
colonelul Luscombe, tutorele ei, nu ştie nimic în legătură cu 
asta. Nici nu mă miră din partea bătrânului Derek 
Luscombe. A fost de-a dreptul supărat când i-am sugerat că 
s-ar putea să aibă pe cineva şi probabil pe cineva absolut 
nepotrivit. 

— E într-adevăr nepotrivit, spuse inspectorul-şef Davy. 

— O, atunci ştiţi cine e? 

— Pot ghici fără să greşesc: Ladislaus Malinowski. 

— Automobilistul? Adevărat? E un individ îndrăzneţ şi 
frumos. Femeile se dau în vânt după el. Mă mir cum de-a 
ajuns la Elvira. Nu prea văd unde s-au putut întâlni 
drumurile lor - afară de - da, cred că a fost la Roma acum 
câteva luni. Poate că l-a întâlnit acolo. 

— Da, tot ce se poate. Ori l-a cunoscut prin mama ei? 

— Ce, prin Bess? Nu cred să fie posibil. Davy tuşi. 

— Lady Sedgwick şi Malinowski sunt prieteni foarte 
apropiaţi, aşa se spune. 

— Da, da, ştiu de bârfa asta. Posibil să fie adevărat, poate 
să nu fie. Sunt prieteni apropiaţi - i-a apropiat viaţa pe care 
o duc. Bess a avut aventurile ei, bineînţeles; cu toate că să 
ştiţi, nu e tipul de nimfomană. Asta se spune uşor despre o 
femeie, dar în cazul ei nu este adevărat. Oricum, după câte 
ştiu, Bess nici nu se prea cunoaşte cu fiica ei. 

— Asta mi-a spus-o şi lady Sedgwick. Şi credeţi? Egerton 
dădu dâri cap. Afirmativ. 

— Ce rude mai are d-ra Blake? 

— Din câte se ştie, niciuna. Cei doi fraţi ai mamei ei au fost 
ucişi în război - şi ea este unicul copil al bătrânului 
Coniston. D-na Melford, cu toate că fata îi zice „verişoara 


Mildred”, e de fapt verişoară cu colonelul Luscombe. Acesta 
a făcut tot ce a putut pentru fată, în felul lui conştiincios şi 
demodat, dar este greu... Pentru un bărbat. 

— Aţi spus că d-ra Blake a adus vorba de căsătorie. E 
cumva posibil ca ea să fie căsătorită? 

— E minoră - ar trebui să aibă asentimentul tutorelui şi al 
custodelui averii ei. 

— Tehnic, da. Dar fetele nu prea aşteaptă asentimentele... 
Spuse Părintele. 

— Ştiu. E regretabil. Trebuie să treci prin tot aparatul legii 
şi să te pui sub tutela justiţiei. Formalităţile astea prezintă 
destule greutăţi. 

— Şi odată căsătoriţi, sunt căsătoriţi de-a binelea, spuse 
Părintele. Presupun că, dacă ar fi măritată, şi ar muri subit, 
soţul ei ar moştenio? 

— Ideea asta cu căsătoria e foarte puţin probabilă. A fost 
supravegheată cu grijă şi... Seopri văzândzâmbetul sceptic 
al inspectorului-şef Davy. 

Oricât de bine fusese supravegheată Elvira, ea reuşise să 
facă cunoştinţa acestui atât de nepotrivit Ladislaus 
Malinowski. Egerton spuse pe un ton nesigur: 

— E drept că şi mama ei a fugit cu unul. 

— Mama ei a fugit, da - asta nu mă miră la ea - dar d-ra 
Blake este de un tip diferit. Ea e hotărâtă să meargă pe un 
drum al ei, dar într-alt chip decât mama sa. 

— Nu cumva credeţi... 

— Încă nu cred nimic, spuse inspectorul-şef Davy. 

CAPITOLUL. 24 

LADISLAUS MALINOW SKI privi pe rând pe cei doi ofiţeri 
de poliţie, îşi lăsă capul pe spate şi râse. 

— 'Teribil de amuzant! Spuse el. Sunteţi solemni ca nişte 
bufniţe. E ridicol să mă chemaţi aici şi să-mi puneţi 
întrebări. Nu aveţi nimic împotriva mea, nimic. 

— Noi credem că aţi putea să ne ajutaţi în anchetă, 
domnule Malinowski. Inspectorul-şef Davy vorbi pe un ton 


blând, dar oficial. Aveţi un automobil de curse, Mercedes- 
Otto, cu numărul de înregistrare FAN 2266. 

— Şi de ce n-aş avea o maşină ca asta, există vreun 
impediment? 

— Nicidecum, domnule. Numai că avem o oarecare 
nelămurire în legătură cu numărul corect ăl maşinii. Maşina 
d-voastră a fost văzută pe şosea M.7 şi plăcuţa de 
înregistrare purta alt număr cu acea ocazie. 

— Prostii! Trebuie c-a fost altă maşină. 

— Nu sunt multe de modelul ăsta. Pe celelalte le-am 
verificat. 

— D-voastră credeţi tot ce vă spune poliţia de circulaţie, 
nu? E comic! Unde s-au întâmplat toate astea? 

— Locul unde aţi fost oprit de poliţie şi unde vi s-a cerut 
permisul de conducere, nu este departe de Bedhampton. 
Era în noaptea atacului banditesc asupra trenului de 
Irlanda. 

— Zău că mă faceţi să rid, spuse Ladislaus Malinowski. 

— Purtaţi revolver? 

— Fireşte, am revolver şi un pistol automat. Am şi 
permisele în regulă. 

— Chiar aşa. Aveţi amândouă permisele? 

— Desigur. 

— V-am prevenit, domnule Malinowski. 

— Faimoasa prevenire a poliţistului! „Orice veţi spune va fi 
notat şi folosit împotriva dumneavoastră, la proces!” 

— Nu sună chiar aşa, îl corectă Părintele cu răbdare. 
„Folosit” da - dar nu „împotriva”. Nu doriţi să se legalizeze 
afirmaţiile d-voastră? 

— Nu, nu doresc. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi să-l chemaţi pe avocatul 
dumneavoastră? 

— Nu-mi plac avocaţii. 

— Da, unora nu le plac. Unde sunt armele acum? 

— Bănuiesc că ştiţi prea bine, domnule inspector-şef. 
Pistolul cel mic e în buzunarul de la portiera maşinii, acel 


Mercedes-Otto, al cărui număr de înregistrare este, după 
cum v-am spus, FÂN 2266. Revolverul e într-un sertar din 
apartamentul meu. 

— Aveţi dreptate în privinţa revolverului din apartament, 
spuse Părintele, dar celălalt - pistolul - nu e în maşina 
dumneavoastră. 

— Ba da. În buzunarul din stingă. 

Părintele scutură din cap. Poale că a fost acolo. Acum nu e. 
Să fie ăsta, domnule Malinowski? 

Îi întinse, peste masă, un mic pistol automat. Ladislaus 
Malinowski îl luă cu un aer foarte mirat. 

— A, da. Ăsta e. Va să zică, dumneavoastră l-aţi luat din 
maşină? 

— Nu, spuse Părintele. Nu l-am luat din maşină. Nu era în 
maşină. L-am găsit în altă parte. 

— Unde l-aţi găsit? 

— L-am găsit într-o curte pe Pond Street - cum ştiţi foarte 
bine, lingă Park Lane. Putea să fi fost aruncat acolo de un 
om care mergea în josul străzii sau care poate alerga în 
direcţia aceea. 

Ladislaus Malinowski ridică din umeri. 

— N-am nimic de-a face cu asta. Nu l-am pus eu acolo. 
Acum 0 zi, două, era în maşină. Nu te uiţi întruna să vezi 
dacă un lucru este unde l-ai pus. Presupui că-i la locul lui. 

— Ştiţi, d-le Malinowski, că ăsta este pistolul cu care a fost 
împuşcat Michael Gorman, în noaptea de 26 noiembrie? 

— Michael Gorman? Nu cunosc nici un Michael Gorman. 

— Comisionarul de la hotelul Bertram. 

— Da, acela care a fost împuşcat. Am citit despre asta. Şi 
spuneţi că a fost împuşcat cu pistolul meu? Prostii! 

— Nu sunt prostii. Experții balistici l-au examinat. Ştiţi 
destul despre arme de foc, ca să vă daţi seama că ne putem 
baza pe mărturia lor. 

— Încercaţi să mă înfundaţi! Vă cunosc eu pe voi, cei de la 
poliţie! 


— Cred că cunoaşteţi poliţia din ţara asta mai bine decât 
vreţi să mărturisiţi, domnule Malinowski. 

— Vreţi să insinuaţi că eu l-am ucis pe Michael Gorman? 

— Deocamdată vă cerem numai o declaraţie. Nu v-am 
acuzat încă. 

— Dar asta gândiţi - că eu l-am împuşcat pe acel militar 
deghizat atât de ridicol? De ce aş fi făcut-o? Nu-i datoram 
bani, nu-i purtam pică. 

— S-a tras asupra unei tinere fete. Gorman a alergat s-o 
protejeze şi a primit al doilea glonţ în piept. 

— O fata? 

— O fată pe care cred că o cunoaşteţi. D-ra Elvira Blake. 

— Spuneţi că a încercat cineva s-o omoare pe Elvira cu 
pistolul meu? 

Părea neîncrezător. 

— Poate că v-aţi certat... 

— Credeţi că m-am certat cu Elvira şi am împuşcat-o? Ce 
nebunie! De ce să împuşc fata cu care vreau să mă însor? 

— Asta face parte din declaraţia d-voastră? Că intenţionaţi 
să vă căsătoriţi cu Elvira Blake? 

Vreme de o clipă sau două, Ladislaus ezită. Apoi dădu din 
umeri şi spuse: 

— E încă foarte tânără. Mai rămâne să discutăm. 

— Poate că a promis să se căsătorească cu dumneata - 
apoi s-a răzgândit. Se temea de cineva. Poate de dumneata, 
domnule Malinowski? 

— De ce aş dori ca ea să moară? Ori o iubesc şi vreau să 
mă însor cu ea, ori dacă nu vreau să mă însor cu ea,nu mă 
însor şi gata. E simplu. Şi-atunci de ce s-o ucid? 

— Nu sunt mulţi oameni atât de apropiaţi care să dorească 
s-o omoare. 

Davy aşteptă o clipă apoi spuse, aşa la întâmplare: 

— Mai e, desigur, şi mama ei. 

— Ce? Malinowski sări în sus. Bess? Bess să-şi ucidă 
propria sa fiică? Sunteţi nebun! De ce ar ucide-o Bess pe 
Elvira? 


— Fiind ruda cea mai apropiată, ar moşteni o avere 
enormă. 

— Bess? Credeţi că Bess ar ucide pentru bani? Are destui 
bani în America de la fostul ei soţ. În orice caz, destui bani. 

— Destul” nu este sinonim cu „mult”, spuse Părintele. 
Oamenii pot ucide pentru averi mari. S-au văzut mame care 
şi-au ucis copiii şi copii care şi-au ucis mamele. 

— Vă spun că sânteji nebun! 

— Aţi spus că s-ar putea să vă însuraţi cu d-ra Blake. Poate 
că v-aţi şi însurat cu ea? Dacă e aşa, atunci dumneavoastră 
puteţi fi cel care moşteneşte averea asta enormă. 

— Ce tâmpenii, ce aiureli puteţi inventa! Nu, nu sunt 
însurat cu Elvira. E o fată drăguță, îmi place, şi ea mă 
iubeşte. Da. Admit asta. Am întâlnit-o în Italia. Ne-am 
amuzat - dar asta-i tot. Nimic mai mult, înţelegeţi? 

— Într-adevăr? Adineauri, domnule Malinowski, aţi spus 
foarte clar că ea e fata pe care o veţi lua în căsătorie. 

— Ei, asta... 

— Da, întocmai. 

— Am spus aşa pentru că... Suna mai respectabil. Sunteţi 
atât de pudici în ţara asta! 

— Nu mi se pare o explicaţie destul de clară. 

— Nu înţelegeţi nimic. Mama ei şi cu mine suntem amanți 
- n-am vrut să v-o spun. Şi-atunci v-am dat de înţeles că 
fiica ei şi cu mine suntem logodiţi şi că ne vom căsători. Asta 
pare cumsecade, pare englezesc. 

— Mă tem că mie mi se pare şi mai încurcat şi neserios. 
Dumneata ai mare nevoie de bani, nu-i aşa, domnule 
Malinowski? 

— Dragul meu inspector-şef, eu am întotdeauna nevoie de 
bani. E un lucru foarte trist. 

— Acum câteva luni, după câte am aflat, azvârleaţi cu 
nepăsare banii în toate părţile. 

— Am dat o lovitură norocoasă. Sunt jucător de cărţi. 
Recunosc. 

— Asta-i uşor de crezut. Si unde-aţi dat lovitura? 


— Nu vă puteţi aştepta să vă spun! 

— Nici nu mă aştept. 

— Asta-i tot ce doriţi să mă întrebaţi? 

— Pentru moment, da. Aţi identificat pistolul ca fiind al d- 
voastră. E un lucru util. 

— Nu înţeleg - nu pot concepe... Se întrerupse şi întinse 
mâna: Vă rog să mi-l daţi. 

— Îmi pare rău, dar deocamdată trebuie să rămână la noi, 
astfel că o să vă dau o recipisă în locul lui. 

Şi îi înmână o hârtie. Malinowski plecă trântind uşa. 

— Un tip cu temperament, spuse Părintele. 

— N-aţi stăruit asupra numărului fals al maşinii şi n-aţi mai 
pomenit de Bedhampton? 

— Nu. Am vrut să-l zgândăr un pic. Dar nu prea rău. i 
oferim câte un lucru la care să mediteze - a şi început să fie 
îngrijorat. 

— Şeful vrea să vă vadă, îndată ce terminaţi. Inspectorul 
şef Davy dădu din cap şi se îndreptă spre biroul lui Şir 
Ronald. 

— Ah! Părinte. Faci progrese? 

— Da. Înaintez bine - am prins în plasă o mulţime de peşti. 
Dar numai peşti mici, până acum. Dar de-acum ne dăm la 
cei mari. Totul e pe cale bună. 

— Îţi urez succes, Fred! Spuse A. C. 

CAPITOLUL 25 

MISS MARPLE cobori din tren la Paddington şi zări silueta 
voluminoasă a inspectorului-şef Davy, care aştepta pe 
peron. 

— Foarte amabil din partea d-voastră, Miss Marple, o 
întâmpină el. Apoi o luă de braţ şi o conduse spre ieşire, 
unde îi aştepta o maşină. Şoferul deschise uşa, Miss Marple 
urcă, inspectorul-şef Davy urcă şi el, şi maşina porni. 

— Unde mă duceţi, domnule inspector-şef Davy? 

— La hotelul Bertram. 

— Vai de mine, iar la hotelul Bertram. De ce? 


— Oficial sună cam aşa: pentru că poliţia crede că d- 
voastră ne puteţi ajuta la anchetă. 

— Ştiu cum sunt anchetele, însă le găsesc sinistre. Adesea 
sunt preludiul unei arestări, nu? 

— N-am să vă arestez, Miss Marple, spuse Părintele 
zâmbind. 

Aveţi un alibi. 

Miss Marple se gândi câteva clipe, apoi spuse: 

— Înţeleg. 

Ajunseră în tăcere la hotelul Bertram. Când intrară, d-ra 
Gorringe ridică ochii spre ei, dar inspectorul-şef Davy o 
conduse pe Miss Marple direct spre lift. 

— Etajul doi. 

Liftul urcă, se opri, şi Părintele o conduse pe Miss Marple 
de-a lungul coridorului. 

În timp ce deschidea uşa camerei 18, Miss Marple îi spuse: 

— E camera pe care am avut-o când am stat aici înainte. 

— Da, confirmă Părintele. Miss Marple se aşeză în fotoliu. 

— O cameră foarte confortabilă, spuse ea privind în jur şi 
oftând uşor. 

— Aici se ştie ce înseamnă confortul, încuviinţă Părintele. 

— Pari obosit, inspectore-şef, spuse Miss Marple, pe 
neaşteptate. 

— Am avut mult de umblat. Ca să spun drept, abia m-am 
întors din Irlanda. 

— Adevărat? De la Ballygowlan? 

— Dar cum dracu ştii dumneata de Ballygowlan? Vă rog să 
mă scuzaţi - vă cer iertare. 

Miss Marple zâmbi îngăduitor. 

— Presupun că Michael Gorman v-a spus că era de-acolo, 
nu? 

— Nu, nu tocmai, răspunse Miss Marple. 

— Atunci, dacă-mi permiteţi să vă întreb, cum de-aţi ştiut? 

— Vai de mine, spuse Miss Marple, e foarte jenant. Să 
vedeţi cum a fost: eu, din înlâmplare, am tras cu urechea. 

— Aşa, înţeleg. 


— N-am ascultat la gaura cheii. Era într-un loc public, cel 
puţin aşa l-am considerat eu. Cinstit vorbind, mă amuză să 
ascult ce spun oamenii. E firesc. Mai ales când eşti bătrână 
şi nu prea ieşi prin lume. Vreau să zic, dacă se vorbeşte 
lingă mine, eu ascult. 

— Da, mi se pare cu totul natural, spuse Părintele. 

— Până la un punct, da, spuse Miss Marple. Când oamenii 
vorbesc tare, se poate crede că nu le pasă dacă sunt auziţi. 
Uneori se întâmplă că, deşi se află într-un local public, cei 
care stau de vorbă atât de tare nici nu-şi dau seama că mai 
e şi altă lume, care i-ar putea auzi. Şi a*unci trebuie să te 
hotărăşti cum să te comporţi. Să te scoli şi să tuşeşti, ori să 
stai liniştită nădăjduind că nu-şi vor da seama că ai fost de 
faţă. În orice caz, e foarte jenant. 

Inspectorul-şef Davy se uită la ceas. 

— Uite ce e, aş vrea să ascult ce povestiţi, dar trebuie să 
sosească canonicul Pennyfather din moment în moment şi 
trebuie să-l întâmpin. Sper că n-aveţi nimic împotrivă. 

Miss Marple spuse că nu are nimic împotrivă. Inspectorul- 
şef Davy părăsi camera. 

II 

Canonicul Pennyfather intră prin uşile turnante ale 
hotelului Bertram. Se încruntă uşor, uimit că hotelul i se 
părea altfel decât de obicei. Poate că fusese zugrăvit din 
nou sau aranjat altfel? Scutură din cap. Nu, şi totuşi ceva 
era. Nu-şi dădu seama că deosebirea era în faptul că la uşă 
stătea acum un comisionar mai mărunt de statură, cu 
umerii lăsaţi, cu faţa pistruiată şi păr de culoarea nisipului, 
care-i ieşea de sub şapcă, şi că nu mai fusese întâmpinat de 
comisionarul înalt, cu ochi albaştri şi păr negru. Simţea 
doar că ceva se schimbase. Nesigur, ca de obicei, îşi croi 
drum până la masa de recepţie. D-ra Gorringe era acolo şi-l 
salută: 

— Canonicul Pennyfather! Ce plăcere că vă văd! Aţi venit 
după bagaje? Sunt pregătite. Dacă ne-aţi fi înştiinţat, vi le- 
am fi trimis la orice adresă aţi fi dorit. 


— Vă mulţumesc, spuse canonicul Pennyfather, vă 
mulţumesc foarte mult. Sunteţi întotdeauna atât de 
amabilă, d-ră Gorringe! Dar fiindcă a trebuit să vin astăzi la 
Londra, m-am gândit că pot să le iau chiar eu. 

— Am fost atât de îngrijoraţi în privinţa dumneavoastră, 
spuse d-ra Gorringe. Aţi lipsit, ştiţi, şi n-a putut nimeni să vă 
găsească. Am auzit că aţi avut un accident de automobil. 

— Da, răspunse canonicul Pennyfather. Da, oamenii 
conduc mult prea repede în zilele noastre. Foarte -riscant. 
Nu prea pot să-mi amintesc de accident. Am fost lovit la 
cap. Comoţie, spune medicul. Ce să-i faci, când înaintezi în 
vârstă, memoria... Scutură trist din cap., Şi cum vă simţiţi 
d-voastră, d-ră Gorringe? 

— O, mulţumesc, bine, răspunse d-ra Gorringe. 

În clipa aceea, canonicul fu izbit de un lucru: d-ra 
Gorringe i se păru şi ea schimbată. O privi stăruitor, 
încercând să-şi dea seama în ce consta schimbarea. Poate 
părul ei? Era ca de obicei. Chiar puţin mai creţ. Rochie 
neagră, centură lată, broşa cu camee. Totul era la ea ca de 
obicei. Dar exista totuşi o deosebire. Poate că slăbise puţin? 
Sau poate că... Da, arăta foarte îngrijorată. Nu i se întâmpla 
des canonicului să observe dacă oamenii sunt sau nu 
îngrijoraţi. Nu prea era omul care să descopere emoţii pe 
faţa altora, dar astăzi îl izbise expresia ei, poate tocmai 
fiindcă, de-a lungul anilor, d-ra Gorringe arătase clienţilor, 
invariabil, aceeaşi expresie. 

— Sper că n-aţi fost bolnavă? O întrebă el cu solicitudine. 
Parcă aţi slăbit. 

— Da, am avut o mulţime de jriji. 

— Într-adevăr! Într-adevăr! Îmi pare rău şi sper că nu 
datorită dispariţiei mele. 

— O, nu, spuse d-ra Gorringe. Am fost îngrijoraţi, fireşte, 
dar îndată ce-am auzit că nu vi s-a întâmplat nimic grav... 
Se întrerupse şi spuse: E vorba... Poate că aţi citit în ziare, 
că Gorman, portarul nostru de afară, a fost ucis. 


— Da, răspunse canonicul Pennyfather. Acum îmi amintesc. 
Am văzut în ziare că s-a comis o crimă aici, la hotel. 

D-ra Gorringe se cutremură la auzul cuvântului crimă. 
Tremura toată şi rochia sa neagră odată cu ea. 

— Îngrozitor, făcu ea, îngrozitor! Nu s-a întâmplat 
niciodată ceva asemănător la Bertram. Vreau să spun, noi 
nu suntem un hotel în care se pot întâmpla crime. 

— Nu, desigur, spuse repede canonicul Pennyfather. 
Fireşte că nu. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte ideea 
că aici s-ar putea petrece un astfel de lucru. 

— E drept că nu s-a întâmplat în hotel, spuse d-ra 
Gorringe, înviorându-se un pic, în timp ce-şi dădea seama 
de acest aspect al întâmplării. S-a petrecut afară, în stradă. 

— Astfel că n-are nimic comun cu dumneavoastră, spuse 
canonicul, voind să-i vină în ajutor. 

Dar nu fuseseră, se pare, cuvintele cele mai potrivite. 

— A avut totuşi legătură cu hotelul. A trebuit să vină 
poliţia, să interogheze lumea, fiindcă cel ucis era 
comisionarul nostru. 

— Va să zică, aveţi un om nou afară. Ştiţi, mi-am dat seama 
că ceva nu e în regulă. 

— Da. Nu ştiu dacă va corespunde. Nu-i genul pe care 
obişnuim să-l avem. Dar am fost nevoiţi să angajăm repede 
pe cineva. 

— Acum îmi amintesc totul, spuse canonicul Pennyfather, 
adunând amintiri fugare din ce citise prin ziare cu o 
săptămână în urmă. Dar am crezut că s-a tras într-o fată. 

— Vorbiţi de fiica lady-ei Sedgwick. Vă amintiţi că aţi 
văzut-o aici cu tutorele ci, colonelul Luscombe. Se pare că a 
fost atacată de cineva în ceaţă. Cred că a vrut să-i fure 
poşeta. A tras în ea şi Gorman, care fusese soldat şi era un 
bărbat cu multă prezenţă de spirit, a alergat spre ea şia 
fost împuşcat în locul ei, sărmanul. 

— Foarte trist, foarte trist! Spuse canonicul şi scutură din 
cap. 


— Totul s-a complicat nespus, se plânse d-ra Gorringe. 
Adică, poliţia intră şi iese aici tot timpul, în asemenea 
cazuri, e inevitabil, dar nouă nu ne place, deşi trebuie să 
spun că inspectorul-şef Davy şi sergentul Wadell sunt 
oameni foarte respectabili. Sunt în civil, manieraţi, nu din 
cei cu cizme şi impermeabile, cum se văd în filme. Sunt 
aproape ca noi. 

— Mda, făcu canonicul Pennyfather. 

— A trebuit să vă internaţi în spital? Întrebă d-ra Gorringe. 

— Nu, răspunse canonicul, nişte oameni foarte drăguţi - 
întradevăr buni samariteni - un zarzavagiu cred - m-au 
ridicat şi nevasta lui m-a îngrijit şi m-a făcut bine. Le sunt 
foarte recunoscător şi îndatorat. E o fericire să vezi că mai 
există oameni buni în lumea asta. Nu sunteţi de aceeaşi 
părere? 

D-ra Gorringe fu cu totul de acord şi împărtăşi mulţumirea 
lui. 

— Citim atâtea despre înmulţirea crimelor, adăugă ea, 
despre tinerii aceia îngrozitori care sparg băncile, pradă 
trenurile şi atacă oameni la drumul mare. Ridicând ochii, d- 
ra Gorringe îi atrase atenţia: inspectorul-şef Davy coboară 
scările chiar acum. Cred că doreşte să vă vorbească. 

— Nu ştiu de ce ar dori să-mi vorbească, spuse canonicul 
Pennyfather mirat. A fost la mine în vizită, ştiţi, la 
Chadminster. A rămas foarte dezamăgit. Cred că nu i-am 
putut spune nimic folositor. 

— Într-adevăr? 

Canonicul dădu din cap întristat. 

— Nu-mi puteam aminti. Accidentul s-a petrecut undeva 
lângă un loc numit Bedhampton, şi nu pot înţelege ce-am 
căutat eu acolo. Inspectorul-şef mă tot întreba de ce 
fusesem acolo şi n-am putut să-i spun. Foarte curios, nu-i 
aşa? Credea că am condus o maşină, de undeva de pe lângă 
gară, până la casa parohiei. 

— Tot ce-i posibil, zise d-ra Gorringe. 


— Deloc, spuse canonicul Pennyfather. Vreau să spun - ce 
puteam căuta cu maşina într-un loc pe care nu-l cunosc? 

Inspectorul-şef Davy se apropie de ei. 

— lată-vă şi aici, canonic Pennyfather, spuse el. Vă simţiţi 
bine? 

— Da, mă simt foarte bine, spuse canonicul, dar am mereu 
dureri de cap şi mi s-a recomandat să nu fac eforturi, încă 
nu-mi pot aminti ce s-a întâmplat şi doctorul spune că s-ar 
putea să nu-mi amintesc niciodată. 

— Ce să-i faci, spuse inspectorul-şef Davy, nu trebuie să 
pierdem + speranţa. 

Şi-l conduse pe canonic câţiva paşi, în hol. 

— Vreau să încerc o mică experienţă cu dumneavoastră, 
spuse el. Sper că n-aveţi nimic împotrivă să-mi daţi o mână 
de ajutor, nu-i aşa? 

III 

Când inspectorul-şef Davy deschise uşa camerei cu 
numărul 18, Miss Marple mai şedea încă în fotoliul de lângă 
fereastră. 

— E multă lume pe stradă azi, spuse ea. Mai multă ca de 
obicei. Da, desigur, e o stradă de trecere spre Berkeley 
Square şi Shepherd Market. Şi sunt nu numai trecători; 
oameni care repară şoseaua, o camionetă cu utilaj pentru 
reparatul telefoanelor, o maşină cu carne, câteva maşini 
particulare... 

— Şi, mă rog - dacă-mi permiteţi să întreb - ce deduceţi 
din asta? 

— N-am spus că deduc ceva. Părintele o privi, apoi spuse: 

— Vreau să mă ajutaţi... 

— Bineînţeles. De asta şi sunt aici. Ce trebuie să fac? 

— Exact ceea ce aţi făcut în noaptea de 19 noiembrie. 
Dormeaţi, v-aţi trezit - poate din cauza unor zgomote 
neobişnuite. Aţi aprins lumina, v-aţi uitat la ceas, aţi coborât 
din pat, aţi deschis uşa şi v-aţi uitat afară. Puteţi repeta 
aceste acţiuni? 


— Desigur, răspunse Miss Marple. Se sculă şi se îndreptă 
spre pat. 

— Numai o clipă! 

Inspectorul-şef Davy ciocăni în peretele camerei 
învecinate. 

— Trebuie să bateţi mai tare, îl preveni Miss Marple. 
Hotelul acesta e bine construit. 

Inspectorul-şef bătu cu mai multă putere. 

— l-am spus canonicului Pennyfather să -numere până la 
zece, spuse el uitându-se la ceas. Acum! Începeţi! 

Miss Marple atinse lampa electrică, se uită la un ceas 
imaginar, se ridică, merse spre uşă, o deschise şi privi afară. 
La dreapta ei, canonicul Pennyfather ieşise din cameră şi 
mergea spre capul scărilor. Ajuns acolo, începu să coboare. 
Privindu-l, Miss Marple respiră mai greu. Se întoarse în 
cameră. 

— Ei? Întrebă inspectorul-şef Davy. 

— Omul pe care l-am văzut în noaptea aceea n-a fost 
canonicul Pennyfather, spuse Miss Marple. Nu, dacă cel de 
acum e canonicul Pennyfather. 

— Am crezut că aţi spus... 

— Ştiu. Arăta la fel ca Pennyfather. Părul, hainele şi restul. 
Dar nu mergea ca el. Cred... Cred că trebuie să fi fost un 
om mai tânăr. Îmi pare rău, foarte rău că v-am indus în 
eroare, dar să ştiţi că nu pe canonicul Pennyfather l-am 
văzut eu în noaptea aceea. Acum sunt foarte sigură. 

— Sunteţi realmente sigură de asta, Miss Marple? 

— Da, răspunse Miss Marple. Îmi pare rău, adăugă ea din 
N0u, v-am indus în eroare. 

— Aţi avut aproape întru totul dreptate, în noaptea aceea 
canonicul Pennyfather s-a întors la hotel. Nimeni nu l-a 
văzut venind - dar asta n-avea importanţă. A venit după 
miezul nopţii. A urcat scările, a deschis uşa camerei sale, 
cea de alături, şi a intrat. Ceea ce a văzut sau s-a întâmplat 
apoi, nu ştim, pentru că nu poate sau nu vrea să ne spună. 


Dacă ar exista o modalitate oarecare de a-i zgâlţâi 
memoria... 

— Cuvântul acela german, desigur, spuse Miss Marple, pe 
gânduri. 

— Ce cuvânt german? 

— Vai de mine, l-am uitat, dar... Cineva bătu în uşă. 

— Pot să intru? Întrebă canonicul Pennyfather. Aţi fost 
mulţumit? 

— Foarte mulţumit, zise Părintele. Tocmai spuneam d-rei 
Marple... O'cunoaşteţi pe Miss Marple? 

— Da, fireşte, spuse canonicul Pennyfather, nu prea sigur 
dacă o cunoştea sau nu. 

— Tocmai spuneam d-rei Marple cum am izbutit să aflăm 
pe unde aţi umblat. V-aţi întors la hotel în noaptea aceea, 
după miezul nopţii. Aţi urcat, aţi deschis uşa camerei şi aţi 
intrat... Se opri. 

Miss Marple scoase o exclamaţie: 

— Îmi amintesc, spuse ea, îmi amintesc cuvântul acela 
german: „Doppelgănger” - un tiz! 

Canonicul Pennyfalher se învioră deodată. 

— Da, fireşte, spuse el, fireşte! Cum de-am uitat? Aveţi 
completă dreptate. După filmul acela, „Zidurile din lericho”, 
m-am întors aici, am urcat, am deschis uşa şi-am văzut - 
extraordinar” ! 

— M-am văzut foarte clar pe mine, şezând pe scaunul din 
faţa mea. După cum spuneţi, dragă doamnă, un tiz. 
Remarcabil! Şi-apoi, ia să văd... Ridică ochii în plafon, 
încercând să-şi amintească. 

— Apoi, spuse Părintele, când v-au văzut, s-au speriat 
îngrozitor, deoarece credeau că sunteţi cu siguranţă la 
Lucerna, şi v-au lovit în cap. * 

CAPITOLUL. 26 

CANONICUL Pennyfather fusese expediat cu un taxi la 
British Museum. Miss Marple fusese pironită într-un fotoliu 
în hol de către inspectorul-şef. Cu rugămintea să nu se 
supere şi să-l aştepte vreo zece minute. Miss Marple nu s-a 


supărat. Se bucura că putea sta liniştită şi că are prilejul să 
mai privească în jurul ei şi să' mediteze. 

Hotelul Bertram. Atâtea amintiri... Trecutul se amesteca 
cu prezentul, îşi amintea de un proverb francez care spune: 
„Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât rămân 
neschimbate”. Ea îl inversă în gând: „Cu cât lucrurile par 
mai asemănătoare, cu-atât sunt mai diferite”. Amândouă 
sunt adevărate, se gândi ea. 

O cuprinse o tristeţe pentru hotelul Bertram şi pentru ea 
însăşi. Se întreba ce-o fi vrând inspectorul-şef Davy de la ea. 
Simţea la el nerăbdarea de-a atinge un ţel. Era un om ale 
cărui planuri trebuiau în sfârşit să dea roade. Era ziua D. A 
inspectorului-şef Davy. 

Viaţa continua normal la hotelul Bertram. Nu, hotărî Miss 
Marple - nu continua ca de obicei. Exista acum o deosebire, 
cu toate că n-ar fi putut spune în ce constă această 
deosebire. O nelinişte ascunsă poate. 

— In regulă? I se adresă el jovial. 

— Unde mă duceţi acum? 

— Mergem să facem o vizită lady-ei Sedgwick. 

— Locuieşte” ici? 

— Da, cu fiica ei. 

Miss Marple se ridică în picioare. Aruncă o privire în jur şi 
murmură: „Bietul Bertram!” 

— Ce vreţi să spuneţi prin „bietul Bertram”? 

— Cred că ştiţi foarte bine. 

— Mda, privind lucrurile din punctul d-voastră de vedere, 
poate că ştiu. 

— E întotdeauna trist când trebuie să distrugi o operă de 
artă. * 

— Numiţi acest hotel o operă de artă? 

— Desigur. Şi d-voastră îl consideraţi astfel. 

— Pricep ce vreţi să spuneţi, admise Părintele. 

— E la fel ca într-o grădină, când pământul e învechit şi 
prea folosit: n-ai încotro - nu poţi decât să-l sapi şi să-l 
înlocuieşte 


— Nu prea mă pricep la grădini. Dar dacă aţi modifica 
metafora şi aţi spune: „e ca un putregai uscat şi inutil”, aş fi 
de acord. 

Au urcat cu liftul şi-au mers de-a lungul coridorului în care 
lady Sedgwick şi fiica ei ocupau un apartament. 

Inspectorul-şef Davy bătu la uşă. Îi răspunse o voce şi el 
intră urmat de Miss Marple. 

Bess, Sedgwick şedea pe un scaun cu spetează înaltă, 
lângă fereastră. Avea o carte pe genunchi, dar nu citea. 

— Aţi venit iar, domnule inspector-şef? Ochii ei se 
îndreptară spre Miss Marple şi păru oarecum surprinsă. 

— E Miss Marple, o lămuri inspectorul-şef Davy. Miss 
Marple - Lady Sedgwick. 

— V-am mai întâlnit, spuse Bess Sedgwick. Eraţi cu Selina 
Hazy, zilele trecute, nu-i aşa? Vă rog să luaţi loc. Apoi se 
întoarse spre inspectorul-şef Davy: Aveţi vreo noutate 
despre cel care a tras în Elvira? 

— Nu, ceea ce s-ar putea numi „o noutate”. 

— Mă îndoiesc că veţi avea vreodată. Pe o ceaţă ca cea de 
atunci, tot soiul de indivizi dau târcoale femeilor care umblă 
singure. 

— Asta e adevărat până la un punct, spuse Părintele. Cum 
se simte fiica d-voastră? 

— Oh, Elvira s-a făcut bine. 

— E aici cu dumneavoastră? 

— Da. L-am chemat la telefon pe colonelul Luscombe - 
tutorele ei. A fost încântat că m-am hotărât să mă ocup eu 
de ea. Râse subit. Sărăcuţul de el! Ţinea întotdeauna ca 
mama să-şi regăsească fiica. 

— Poate că are dreptate, spuse Părintele. 

— Nu, n-are dreptate. Dar în momentul de faţă cred că e 
mai bine aşa. Întoarse capul ca să privească afară, pe 
fereastră, şi spuse cu o voce schimbată: Aud că aţi arestat 
pe un prieten de-al meu - pe Ladislaus Malinowski. De ce 
anume îl învinuiți? 

Inspectorul-şef Davy o corectă. 


— Nu l-am arestat, ne ajută doar în cercetările noastre. 

— Mi-am însărcinat avocatul să aibă grijă de el. 

— Foarte înţelept, spuse Părintele pe un ton aprobator. 
Oricine are vreun diferend cât de mic cu poliţia e în dreptul 
său să-şi cheme avocatul. Altfel ar putea uşor să declare ce 
nu trebuie. 

— Chiar dacă-i absolut nevinovat? 

— În acest caz, poate fi şi mai necesar, spuse Părintele. 

— Sunteţi un cinic, nu-i aşa? Şi în legătură cu ce îl 
interogaţi, dacă mi-e îngăduit să întreb? 

— Mai întâi am vrea să ştim exact unde se afla în noaptea 
în care a murit Michael Gorman. 

Bess Sedgwick se îndreptă în scaun. 

— E ridicol! Nu cumva credeţi că Ladislaus a tras 
gloanţele acelea în Elvira? Nici nu se cunoşteau. 

— Ar fi putut s-o facă. Maşina lui era după colţ. 

— Prostii! Spuse lady Sedgwick cu tărie. 

— Cât de speriată aţi fost noaptea trecută când s-a tras, 
lady Sedgwick! 

Ea îl privi cu o uşoară surprindere. 

— Am fost speriată, fireşte, văzând că fiica mea abia 
scăpase cu viaţă. Dumneavoastră la ce vă aşteptaţi? 

— Voiam să întreb cât de mult v-a afectat moartea lui 
Michael Gorman? 

— Mi-a părut foarte rău. Era un om curajos. 

— Asta-itot? 

— Ce-aţi mai vrea să spun? 

— Îl cunoşteaţi, nu-i aşa? 

— Desigur. Lucra aici. 

— Îl cunoşteaţi niţel mai bine, totuşi, nu? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Haide, lady Sedgwick. Fusese soţul d-voastră, nu-i aşa? 
Nu răspunse o clipă, cu toate că nu se citea pe chipul ei nici 
emoție şi nici surpriză. 

— Multe mai ştiţi, d-le irispector-şef. Suspină şi se aşeză 
iar în scaun. Nu-l văzusem vreme de - să mă gândesc - mai 


bine de douăzece de ani. Şi deodată, uitându-mă pe 
fereastră, l-am recunoscut pe Micky. 

— V-a recunoscut şi el? 

— E într-adevăr surprinzător că ne-am recunoscut, spuse 
Bessl Sedgwick. Am fost împreună doar o săptămână. Apoi 
ne-a prins familia, i-au dat bani lui Micky şi m-au dus acasă 
ruşinată. 

' Lady Sedgwick suspină. 

— Eram foarte tânără când am fugit cu el. Ştiam foarte 
puţine lucruri. Eram o fetiţă proastă, cu capul plin de idei 
romantice. Pentru «mine, el era un erou, mai ales datorită 
măiestriei lui de călăreț. Nu ştia ce-i frica. Şi era frumos şi 
vesel, avea limbuţia irlandezilor. Cred că am fugit cu-el din 
dragoste. Lui nu i-ar fi dat prin cap asta. Dar eram sălbatică 
şi încăpăţânată, îndrăgostită ca o nebună de el! Dar, spuse 
ea, dând din cap, n-a durat mult... Primele douăzeci şi patru 
de ore au fost de ajuns ca să mă deziluzioneze. Bea, era 
vulgar şi brutal. Când a venit familia să mă ia acasă, le-am 
fost recunoscătoare. N-am mai vrut să aud de el sau să-l 
mai văd vreodată. 

— Familia ştia că eraţi căsătoriţi? 

— Nu. 

— Nu le-aţi spus? 

— Nu credeam de fapt că eram măritată. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Ne-am căsătorit la Ballygowlan, dar când a apărut 
familia mea, Micky mi-a spus că ceremonia fusese doar o 
înscenare. O aranjase el cu prietenii. Bănuiam că un om ca 
el nici nu putea să procedeze în alt chip. Fie că voia banii 
care i-au fost oferiţi, fie că se temea că se însurase cu mine, 
împotriva legilor, eu fiind minoră... Nu ştiu. În orice caz, o 
clipă nu m-am îndoit de cele ce-mi spusese atunci. 

— Şi mai târziu? Rămase pe gânduri. 

— Abia după mulţi ani, când am deprins viaţa mai bine şi- 
am cunoscut şi legile, mi-a trecut prin minte că s-ar putea 
să fiu totuşi măritată legal cu Micky Gorman. 


— De fapt, când v-aţi căsătorit cu lordul Coniston aţi comis 
o bigamie.” 

— Şi când m-am măritat cu Johnny Sedgwick, iarăşi. Apoi, 
când m-am măritat cu soţul meu american, Ridgway Becker, 
din nou. Îl privi pe inspectorul-şef Davy şi râse, de parcă se 
amuza. Atâta bigamie, zău că pare ridicol! 

— Nu v-aţi gândit niciodată să obţineţi divorţul? Ea ridică 
din umeri. 

— Totul părea un vis stupid. Lia ce să-l mai zgândărim? Lui 
Johnny i-am spus bineînţeles. Vocea i se făcuse mai blinda şi 
mai moale când rostise acest nume. 

— Şi ce-a spus? 

— Nu-i păsa. Nici pe Johnny şi nici pe mine nu ne-au prea 
impresionat legile. 

— Există anumite pedepse pentru bigamie, lady Sedgwick. 
Ea îl privi şi râse. 

— Cui îi păsa de un lucru întâmplat în Irlanda, cu atâţia ani 
în urmă? Totul era încheiat şi uitat. Micky îşi luase banii şi 
plecase, înţelegeţi? Nu fusese decât un mic incident stupid. 
Un incident pe care doream să-l uit. L-am clasat în rând cu- 
atâtea alte supărări, care nu mai contează în viaţă. 

— Apoi, spuse Părintele cu o voce liniştită, într-o zi, în 
noiembrie, a apărut Michael Corman şi a vrut să vă 
şantajeze. 

— Prostii! Cine spune că a vrut să mă şantajeze? 

Încet, ochii Părintelui s-au întors spre bătrâna doamnă 
care stătea liniştită şi foarte dreaptă în scaunul ei. 

— Dumneata? Bess Sedgwick o privi fix pe Miss Marple. 
Ce poţi să ştii dumneata despre toate astea? 

Vocea ei părea mai mult curioasă decât acuzatoare. 

— Spetezele scaunelor din holelul ăsta sunt foarte înalte, 
spuse Miss Marple. Sunt chiar confortabile. Şedeam în faţa 
focului, în camera de scris. Mă odihneam, înainte de a ieşi 
pentru plimbarea de dimineaţă. Aţi intrat să scrieţi o 
scrisoare. Presupun că nu v-aţi dat seama că mai era cineva 


în cameră. Şi astfel am auzit conversaţia pe cate aţi avut-o 
cu acest Gorman. 

— Aţi tras cu urechea? 

— Da, spuse Miss Marple. De ce nu? Eram într-o încăpere 
publică. Când aţi ridicat fereastra şi aţi strigat la omul de 
afară, nici nu mi-a trecut prin cap că va avea loc o discuţie 
cu totul particulară. 

Bess o privi fix o clipă, apoi dădu încet din cap. 

— Da, destul de corect, recunoscu ea. Totuşi, aţi înţeles 
greşit ceea ce aţi auzit. Micky nu m-a şantajat. S-a gândit 
poate s-o facă - dar l-am prevenit, înainte de a fi încercat. 

Buzele ei se răsfrânseră în acel zâmbet generos care 
dădea atâta farmec obrazului ei. 

— L-am speriat de-a binelea! 

— Da, încuviinţă Miss Marple. Cred că l-aţi speriat. L-aţi 
ameninţat că-l veţi împuşca. Aţi rostit această ameninţare. 

— Dacă nu socotiți impertinent că v-o spun - cu multă 
abilitate. 

Bess Sedgwick ridică din sprâncene, de parcă s-ar amuza. 

— Dar n-am fost singura persoană care v-a auzit, continuă 
Miss Marple. 

— Doamne Dumnezeule! Nu cumva asculta tot hotelul? 

— Şi celălalt fotoliu din faţa focului era ocupat. 

— De cine? 

— De cine? 

Miss Marple strânse din buze. Se uita la inspectorul-şef 
Davy cu o privire care aproape că-l implora: „Dacă tot 
trebuie spus, spune-o dumneata”, voiau să zică privirile ei. 
„Eu nu pot...” 

— Fiica dumneavoastră era în celălalt scaun, spuse 
inspectorul-şef Davy. 

— Elvira? Vai, nu...! Strigă ascuţit Bess Sedgwick. Acum 
înţeleg. Da, înţeleg. Probabil că ea a crezut... 

— A crezut destul de serios cele auzite, căci a plecat în 
Irlanda, ca să afle adevărul. Şi nu i-a fost greu să-l 
descopere. 


Bess Sedgwick spuse încet: 

— Sărmanul copil... Şi nu mi-a pus nici o întrebare. A 
păstrat taina zăvorită în inima ei. Dacă mi-ar fi spus, cel 
puţin aş fi putut să-i explic totul. I-aş fi arătat că totul nu are 
nici un fel de însemnătate. 

— Dar poate că n-ar fi fost de acord cu dumneavoastră, 
spuse inspectorul-şef Davy. Se întâmplă un lucru foarte 
curios... 

Continuă să vorbească într-un fel plin de reminiscenţe şi 
cu o nuanţă de clevetire. Arăta ca un fermier bătrân care 
discută despre pământul şi vitele sale. 

— Am învăţat, după mulţi ani de încercări şi de greşeli, să 
nu mă mai încred în aparenţe. Prea par bune ca să fie 
adevărate. Modul în care s-a comis crima din noaptea 
trecută a fost prea simplu. Fata susţine că a tras cineva în 
ea şi că n-a nimerit-o. Comisionarul a venit în goană s-o 
salveze şi a încasat al doilea glonte. Toate astea s-ar putea 
să fie adevărate. Dar în realitate, în spatele aparenţelor, 
lucrurile ar putea sta cu totul altfel. Aţi afirmat cu multă 
convingere, chiar în momentul de faţă, Lady Sedgwick, că 
n-ar exista nici un motiv pentru care Ladislaus Malinowski 
să atenteze la viaţa fiicei dumneavoastră. Foarte bine, voi fi 
de acord cu dumneavoastră: nu cred că avea vreun motiv. E 
din acei tineri care se ceartă cu o femeie, apoi scoate cuțitul 
şi îl înfige în ea. Dar nu cred că s-ar ascunde într-o curte 
dosnică, pândind cu sânge rece, ca s-o omoare. Să 
presupunem însă că a vrut să ucidă pe altcineva, 
împuşcături şi ţipete, da, dar ceea ce s-a întâmplat într- 
adevăr e că Michael Gorman a fost ucis. Poate că tocmai 
asta trebuia să se întâmple. Malinowski a plănuit totul cu 
grijă. A ales o noapte cu ceaţă, s-a ascuns în curtea aceea 
dosnică şi a aşteptat până ce fiica dumneavoastră a venit 
spre hotel. Ştia că vine, pentru că aşa potrivise el lucrurile. 
A tras o dată. N-a avut intenţia să lovească fata. A avut 
chiar grijă ca glontele să nu treacă prea aproape de ea, dar 
fata a crezut că a, fost îndreptat asupra ei. A ţipat, Portarul 


hotelului a venit în goană şi Malinowski a tras atunci în 
omul pe care venise să-l ucidă, în Michael Gorman. 

— Nu cred nici un cuvânt din cele ce spuneţi! De ce dracu 
să îl ucidă Ladislaus pe Micky Gorman? 

— Un mic şantaj, poate, spuse Părintele. 

— Credeţi că Micky îl şantaja pe Ladislaus? Cu ce anume? 

— Poate, explică Părintele, în legătură cu cele ce se petrec 
la Bertram. Poate că Michael Gorman, a descoperit o 
mulţime de lucruri. 

— Lucruri care se petrec la hotelul Bertram? Ce vreţi să 
spuneţi? 

— O înscenare magistrală, spuse Părintele. Bine plănuită şi 
frumos executată. Dar nimic nu durează veşnic. Miss 
Marple, pe care o vedeţi aici, m-a întrebat ce anume nu e în 
regulă la hotelul ăsta. Ei bine, voi răspunde acum la această 
întrebare. Hotelul Bertram este cartierul general al celui 
mai mare sindicat al crimei cunoscut în ultimii ani. 

CAPITOLUL, 27 

S-A AŞTERNUI o linişte desăvârşită timp de un minut şi 
jumătate. Apoi, Miss Marple vorbi. 

— Foarte interesant, zise ea ca şi când ar fi continuat o 
simplă conversaţie. 

Bess Sedgwick se întoarse spre ea: t—Nu păreţi de loc 
surprinsă, Miss Marple. 

— Nu sunt, într-adevăr. S-au petrecut atâtea lucruri 
ciudate, care nu se potriveau. Totul era prea frumos ca să 
fie adevărat, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Era, ceea ce 
s-ar numi în teatru, o adevărată performanţă. Dar un 
spectacol - şi nu ceva real. Şi unele amănunte care te 
izbeau, de pildă oameni cărora li se părea că recunosc un 
prieten sau o cunoştinţă - şi care-şi dădeau seama că au 
greşit. 

— In fond, lucruri fireşti, spuse inspectorul-şef Davy, dar 
prea se întâmplau des. Aşa e, Miss Marple? 

— Da, încuviinţă Miss Marple. Oameni ca Selina Hazy pot 
face greşeli de felul ăsta. Dar atâţia alţii greşeau şi ei. Nu se 


putea să nu observ astfel de greşeli. 

— Miss Marple are spirit de observaţie, spuse inspectorul- 
şef Davy către Bess Sedgwick, de parcă s-ar fi lăudat cu 
căţeluşul lui favorit, care arată ce ştie. 

Bess Sedgwick i se adresă aspru: 

— Ce-aţi vrut să spuneţi când aţi afirmat că aici se află 
cartierul general al sindicalului crimei? Eu aş fi crezut că 
hotelul Bertram e locul cel mai respectabil din lume. 

— Absolut firesc, spuse Părintele. Trebuia să arate aşa. S- 
au cheltuit o mulţime de bani, s-a folosit timp şi gândire, ca 
să-l facă ceea ce este. Veritabilul şi improvizaţia au fost 
îmbinate într-un chip maestru. Aveţi un director care-i actor 
magnific - el conduce reprezentaţia - domnul Henry. Apoi 
un individ, cu totul plauzibil - 

Humfries. În ţară, n-are dosar la poliţie, dar e băgat în 
diverse afaceri dubioase cu hoteluri în străinătate. Aveţi 
câţiva actori foarte buni, care joacă roluri diferite. Voi 
admite, ca să vă fac plăcere, că nu-mi pot înfrâna admiraţia 
pentru întreaga distribuţie. Dar ţara asta a plătit greu 
pentru ea. lar poliţia de aici, ca şi cea din provincie, au avut 
destule dureri de cap. De fiecare dată când credeam că am 
ajuns să punem degetul pe un punct vulnerabil - se 
dovedea un incident fără însemnătate, ce nu ducea la nimic. 
Dar am lucrat înainte, adunând câle o bucăţică aici, alta 
djncolo. Am descoperit un garaj cu stive întregi de plăci cu 
numere de automobil, puţind fi aplicate într-o clipă pe 
vehicule. Apoi am dat de o' firmă de camioane pentru 
mobilă, un camion de măcelar, unul de băcănie, chiar unul 
sau două camioane poştale aurite; un alergător de curse, cu 
o maşină puternică, care putea să parcurgă distanţe 
incredibil de mari în câteva minute şi, pe de altă parte, un 
preot bătrân care se lăsa zgâlţăâit la volanul unui Morris - 
Oxford; o căsuţă cu un cultivator de zarzavaturi ce putea da 
ajutoare de primă urgenţă, şi care se află în legătură cu un 
medic util. Nu e nevoie să insist, să povestesc totul. 
Ramificaţiile sunt nesfârşite. Şi asta-i numai jumătate din ce 


ştiu. Cealaltă jumătate o formează vizitatorii străini care 
trag la Bertram. Mai ales din America şi din dominioane. 
Oameni bogaţi, deasupra oricăror suspiciuni, care descind 
cu o mulţime de bagaje luxoase şi pleacă cu o mare 
cantitate de bagaje luxoase ce seamănă cu acelea cu care 
au venit, dar în realitate nu sunt aceleaşi. Turiştii bogaţi 
care vin din Franţa nu sunt sâcâiţi prea mult de autorităţile 
vamale, pentru că acestea nu vor să plictisească pe cei ce 
aduc bani în ţară. Dar nu vin de prea multe ori aceiaşi 
turişti. Ulciorul nu trebuie să meargă prea des la fântână, 
ca să nu se spargă. Nimic din toate astea nu poate fi uşor 
dovedit şi pus în legătură cu faptele, dar până la urmă totul 
se înnoadă de la sine. Am făcut uri pas înainte. De pildă, 
familia Cabot... 

— Ce-i cu ei, întrebă Bess aspru. 

— Vi-i amintiţi? Nişte americani foarte drăguţi. Au stat aici 
anul trecut şi-au venit şi anul acesta. A treia oară n-ar fi 
venit. Nimeni nu vine aici mai mult decât de două ori pentru 
aceeaşi treabă. Da, i-am arestat când au aj uns la Calais. O 
treabă bună, valiza garderob pe care o aveau cu ei! Erau în 
ea, bine dosite, peste trei sute de mii de lire sterline; prada 
de pe urma atacului asupra trenului, la Bedhampton. Dar, 
fireşte, asta era numai o picătură dintr-un ocean. Daţi-mi 
voie să vă spun că hotelul Bertram este cartierul general al 
întregii organizaţii! Jumătate din personal face parte din el. 
Unii dintre musafirii hotelului sunt şi ei în bandă. Unii 
dintre clienţi sunt întradevăr cine spun că sunt - alţii însă 
nu. Adevăraţii Cabot, de pildă, se află acum în Yucatan. Apoi 
comedia mistificării identităţilor. De pildă, judecătorul 
Ludgrove: un obraz cunoscut, nas bulbucat şi cu un neg pe 
deasupra. Uşor de imitat. Canonicul Pennyfather: un preot 
blând de ţară, cu un smoc mare de păr alb şi cu o 
comportare de om distrat. Ticurile lui, felul cum privea 
peste ochelari - toate puteau fi uşor imitate de un actor 
bun. 

— Şi la ce slujeau toate acestea? Întrebă Bess. 


— Chiar nu pricepeţi? Nu bate la ochi? D-l judecător 
Ludgrove e văzut la locul unde s-a comis spargerea băncii. 
Cineva îl recunoaşte şi declară că l-a văzut. Noi controlăm. 
E o eroare: era cu totul în altă parte în timpul acela. 

Dar a durat mult până ne-am dat seama că toate acestea 
erau nişte „greşeli intenţionate”. Nimeni n-are cum să 
observe prea bine pe cel ce semănase aşa de tare cu el, şi 
care în realitate nu-i seamănă de loc; îşi scoate machiajul şi 
nu-şi mai joacă roliil. Toate acestea aduc confuzie. O dată a 
apărut astfel un judecător de la curtea supremă, apoi un 
arhidiacon, un amiral, un general-maior - cu toţii văzuţi pe 
undeva lângă locul crimei. 

După prădarea trenului, la Bedhampton, s-au folosit cel 
puţin patru vehicule pentru ca banii furaţi să ajungă la 
Londra. O maşină de curse condusă de Malinowski a luat şi 
ea parte, un autocamion deghizat, un Daimler, tip vechi, 
având ca pasager un amiral, şi un cleric bătrân cu un smoc 
de păr alb, într-un Morris-Oxford. A fost o operaţie splendid 
organizată, cum nu se poate mai bine pusă la punct. 

Dar banda a avut parte într-o zi de un mic ghinion. 
Canonicul 'acela bătrân şi zăpăcit, Pennyfather, a greşit 
ziua plecării cu avionul, l-au refuzat la aeroport, a umblat 
prin Cromwell Road, s-a dus să vadă un film şi s-a întors la 
hotel, după miezul nopţii; s-a urcat în camera sa, căci avea 
cheia în buzunar, a deschis uşa şi a avut cel mai mare şoc 
din viaţă, văzându-se pe el însuşi stând pe scaun şi privindu- 
Il! Banda nu se aştepta să-l vadă pe adevăratul canonic, pe 
care-l ştia sigur la Lucerna. Dublura sa se pregătea tocmai 
să plece pentru a-şi juca rolul la Bedhamplon, când fără 
veste adevăratul canonic a intrat pe uşă. Au rămas 
stupefiaţi, dar unul dintre ei a avut un reflex. Presupun că 
Humfries. L-a lovit pe bătrân în cap şi acesta a căzut în 
nesimţire. Cred că cineva din bandă s-a supărat pe chestia 
asta. S-a supărat foarte tare. Dar după ce l-au examinat pe 
bătrân şi au constatat că era numai leşinat, şi că-şi va 
reveni, şi-au văzut mai departe de treburile lor. Falsul 


canonic Pennyfather a părăsit camera, a ieşit din hotel şi a 
plecat spre locul unde avea să-şi joace rolul, în cursa cu 
releuri. Ce-au făcut cu adevăratul canonic Pennyfather, nu 
ştiu., Pot numai să ghicesc. Presupun că ceva mai târziu l-au 
scos şi l-au dus cu o maşină la căsuţa grădinarului, care nu 
se afla prea departe de locul unde trebuia să fie atacat 
trenul şi unde doctorul putea să vadă de el. Dacă cineva ar 
fi informat că l-a văzut pe canonicul Pennyfather prin 
vecinătate, s-ar fi potrivit de minune. Probabil că au fost 
foarte îngrijoraţi cu toţii până ce canonicul şi-a revenit şi-au 
constatat că lovitura îi ştersese cel puţin trei zile din 
memorie. 

— Altfel l-ar fi ucis? Întrebă Miss Marple. 

— Nu, spuse Părintele. Nu cred că l-ar fi omorât. Cineva n- 
ar fi îngăduit asta. Apare limpede acum că cel care conduce 
toată reprezentaţia e împotriva omorului. 

— Totul pare fantastic, spuse Bess Sedgwick. Teribil de 
fantastic! Şi nu cred că aveţi dovezi spre al implica pe 
Ladislaus Malinowski în toată nebunia asta! 

— Am o mulţime de dovezi împotriva lui Ladislaus 
Malinowski, răspunse Părintele. Să ştiţi că e cam neglijent. 
S-a învârtit pe aici, când n-ar fi trebuit. Prima dată a venit 
să stabilească o întâlnire cu fiica dumneavoastră. Aveau un 
cod al lor, aranjat. 

— Prostii! V-a mărturisit chiar ea că nu-l cunoaşte. 

— Probabil că mi-a spus, dar nu-i adevărat. E îndrăgostită 
de el. Şi vrea ca individul să se căsătorească cu ea. 

— Asta n-o cred! 

— Nici nu mă miră, făcu inspectorul-şef Davy. Malinowski 
nu este omul care să-şi vânture secretele, iar pe fiica 
dumneavoastră n-o cunoaşteţi de loc. Asta aţi recunoscut 
singură. Aţi fost furioasă, nu-i aşa, când aţi descoperit că 
Malinowski a venit aici, la hotelul Bertram? 

— De ce aş fi fost furioasă? 

— Pentru că dumneavoastră sunteţi creierul întregului 
spectacol, spuse Părintele. Dumneavoastră şi Henry. Partea 


financiară o dirijează fraţii Hoffman. Ei au întreprins toate 
operaţiile cu băncile de pe continent, calculul financiar şi 
tot restul, dar adevăratul şef, creierul care conduce tot şi 
concepe planurile, sunteţi dumneavoastră, lady Sedgwick. 

Bess îl privi şi râse. 

— N-am auzit niciodată ceva atât de ridicol! Spuse ea. 

— Nu, nu-i deloc ridicol. Sunteţi inteligentă, curajoasă şi 
plină de îndrăzneală. Aţi întreprins multe lucruri; aţi vrut să 
vă încercaţi nuna şi la crimă. E palpitant, fiindcă-i plin de 
riscuri. Nu banii v-au atras, aş spune, ci faptul că vă amuza. 
Dar n-aţi îngăduit omorul ori violenţa inutilă. Deci n-au avut 
loc ucideri şi nici atacuri brutale, ci numai lovituri aplicate 
ştiinţific în capul oamenilor, când era necesar. Sunteţi o 
femeie foarte inteligentă, să ştiţi! Unul dintre puţinii 
criminali într-adevăr interesanţi. 

Câteva minute a fost linişte. Apoi Bess Sedgwick s-a ridicat 
în picioare. 

— Sunteţi nebun! Puse mâna pe telefon. 

— Aveţi de gând să chemaţi avocatul? E bine s-o faceţi 
până nu spuneţi prea multe. —', 

Cu un gest brusc, ea trânti receptorul înapoi în furcă. 

— La drept vorbind, urăsc avocaţii... Foarte bine. Faceţi 
cum doriţi. Da, eu am dirijat tot spectacolul. Şi aveţi 
dreptate când spuneţi că m-am amuzai. Mi-a plăcut fiecare 
clipă pe care am'petrecut-o în felul ăsta. Era amuzant să iau 
bani cu lopata din bănci, din trenuri, poate din aşa-zisele 
vagoane blindate! Era amuzant să fac planuri, să iau 
hotărâri; amuzant şi minunat, şi-mi pare bine că am 
profitat. Să fi mers ulciorul prea des la apă? Aşa aţi spus? 
Cred că da. Dar pentru banii mei am petrecut de minune! 
Greşiţi însă în privinţa lui Ladislaus Malinowski. Nu el l-a 
împuşcat pe Michael Gorman. Nu el l-a împuşcat, ci eu! 
Râse deodată, cu un râs strident şi isteric. N-are 
însemnătate ce-a făcut şi cu ce m-a ameninţat... l-am spus 
că-l voi împuşca - Miss Ma'rple m-a auzit - şi l-am împuşcat. 
Am făcut exact ce aţi crezut că a făcut Ladislaus. M-am 


ascuns în curtea din spate. Când a trecut Elvira, am tras la 
nimereală, şi când ea a ţipat şi Micky s-a apropiat alergând, 
l-am încolţit unde am vrut eu, şi-am tras în el! Bineînţeles că 
am chei pentru toate intrările hotelului. M-am strecurat 
prin uşa din spate şi m-am urcat la mine în cameră. Nu mi-a 
dat prin cap că veţi identifica pistolul ca fiind al lui 
Ladislaus - sau că l-aţi putea suspecta, îl şterpelisem de la 
el, din maşină, fără să ştie. În nici un caz, vă asigur, ca să 
arunc bănuiala asupra lui. 

Se întoarse brusc spre Miss Marple: Sunteţi martoră la 
cele ce-am spus, amintiţi-vă! Eu l-am ucis pe Gorman! 

— Sau poate spuneţi asta pentru că-l iubiţi pe Malinowski, 
sugeră Davy. 

— Nu-liubesc. Răspunsul venise răstit. Sunt bună prietenă 
cu el, asta-i tot. Da, desigur, am fost amarrţi, aşa 
întâmplător, dar nu sunt îndrăgostită de el. În toată viaţa 
mea h-am iubit decât un singur om - pe John Sedgwick. 
Vocea i se schimbă, îndulcindu-se la pronunţarea acestui 
nume. Dar Ladislaus mi-e prieten. Nu vreau să fie acuzat de 
ceva ce n-a făcut. Eu l-am omorât pe Michael Gorman! Am 
mai spus-o şi Miss Marple m-a auzit... Şi-acum, dragul meu 
inspector-şef Davy - vocea ei crescu enervată şi râsul ei 
răsună puternic - prinde-mă dacă poţi! 

Cu o mişcare violentă a braţului, aruncă telefonul greu în 
geam, pe care-l sparse şi, înainte ca Părintele să se poată 
ridica, ieşi pe fereastră şi se îndepărtă pe marginea 
parapetului îngust, de-a lungul zidului. Cu o iuţeală 
surprinzătoare, în ciuda volumului său, Părintele ridică 
fereastra cealaltă şi în acelaşi timp suflă din fluierul pe 
carc-l scosese din buzunar. 

Miss Marple, care se ridicase la rându-i, dar mai greu, veni 
lângă el. Priveau amândoi de-a lungul fațadei hotelului 
Bertram. 

— Va cădea! Se urcă pe burlanul de scurgere! Exclamă 
Miss Marple. Dar de ce se urcă? 


— Spre acoperiş. E singura ei şansă şi ştie lucrul ăsta. 
Doamne, ia priviţi-o! Se'caţără ca o pisică. Arată ca o muscă 
pe un perete oblic. Ce îndrăzneală! 

Miss Marple murmură cu ochii pe jumătate închişi: o să 
cadă... nu va izbuti... 

Femeia pe care o urmărea cu privirea dispăruse din raza 
ochilor lor. Părintele se trase înapoi în cameră. Miss Marple 
îl întrebă: 

— Nu vă duceţi să... Părintele scutură din cap. 

— Ce pot să fac, gras cum sunt? Mi-am postat oamenii, 
sunt pregătiţi pentru astfel de lucruri. Ştiu ei ce au de 
făcut. Vom şti şi noi peste câteva minute... Nu m-aş mira să-i 
ducă de nas pe toţi! E o femeie fără egal. O sălbatică. Apar 
câteva femei ca ea, la fiecare generaţie. Nu le poţi îmblânzi, 
nu le poţi face să trăiască normal, în colectivitate, în ordine 
şi în respectul legilor. Ele îşi au drumul lor neabătut. Dacă 
sunt nişte sfinte, se duc şi îngrijesc de leproşi sau devin 
martire în Junglă. Dacă sunt rele, comit atrocități de care e 
mai bine să nu auzi. Uneori sunt numai sălbatice, nimic 
altceva! Ar fi trăit bine în alte epoci, când fiecare lupta să 
supravieţuiască şi să-şi păstreze sângelc în vine. Într-un 
mediu al nesiguranţei, al riscului, ele însele fiind nişte 
primejdii pentru alţii. Asta era lumea potrivită lor, acolo s-ar 
fi simţit bine. Lumea noastră nu e pentru ele. 

— Bănuiaţi că va proceda în felul ăsta? 

— La drept vorbind, nu. E unul din talentele ei. Să facă 
ceea ce nu te aştepţi. Trebuie că s-a gândit la o astfel de 
scăpare. Ştia că voi sfârşi prin a o acuza, aşa că aştepta, ne 
pândea şi, în acelaşi timp, medita la o soluţie. Se gândea, 
concepea un plan. Cred că... Ah! Se întrerupse deodată, 
când de afară se auzi un păcănil de eşapament, scârţâitul 
unor roţi de maşină puternică de curse. Inspectorul se 
aplecă peste geam: a izbutit, a ajuns la automobilul ei. 

Zgomotul se înteţi când maşina coti după colţ, numai pe 
două roţi, şi monstrul frumos şi alb se năpusti, într-un 
zgomot puternic, şi dispăru. 


— O să ucidă pe cineva, spuse Părintele, o să ucidă o 
mulţime de oameni... Dacă nu chiar pe ea însăşi. 

— M-aş mira, spuse Miss Marple. 

— Da. Conduce al naibii de bine! Conduce al naibii de 
bine! Uf! Era cit pe-aci... 

Auziră duduitul maşinii care gonea claxonând cu furie, 
îndepărtându-se. Apoi izbucniră ţipete şilrâne apăsate, 
maşini care claxonau şi se opreau şi, în sflrşit, geamătul 
surd al unor roţi şi al unui eşapament şi... 

— S-a sfărâmat, spuse Părintele. 

Stătea acolo, foarte calm, aşteptând cu acea linişte 
indulgentă a fiinţei sale voluminoase şi răbdătoare. Miss 
Marple rămase tăcută lângă el. Apoi, ca la o cursă cu 
releuri, vestea se propagă de-a lungul străzii. Un om de pe 
trotuarul din faţă privi în sus, spre inspectorulşef Davy şi 
făcu semne repezi cu mâinile. 

— S-a sfârşit cu ea, spuse Părintele. E moartă. A intrat cu 
o viteză de nouăzeci de mile pe oră în grilajul parcului. Nu 
sunt alte victime, afară de câteva ciocniri uşoare. A condus 
teribil. Dar a murit. Se întoarse în cameră şi continuă cu o 
voce apăsată. Ştiţi bine că a mărturisit. Aţi auzit-o. 

— Da, spuse Miss Marple. Am auzil-o. Făcu o pauză. 
Fireşte că n-a spus adevărul, adăugă ea foarte liniştită. 

Părintele o privi. N-aţi crezut-o, aşa-i? 

— Dar dumneavoastră aţi crezut-o? 

— Nu, spuse Părintele. N-a spus adevărul. A inventat totul, 
ca să se potrivească cu ce-am spus eu, dar nu-i ăsta 
adevărul. Nu ea l-a împuşcat pe Michael Corman. Ştiţi 
cumva cine l-a împuşcat? 

— Desigur că ştiu, spuse Miss Marple. Fata. 

— Aşa? Şi când aţi început să vă gândiţi la asta? M-am 
gândit mereu, răspunse Miss -Marple. 

— Şi eu la fel, spuse Părintele. Prea era înfricoşată în 
noaptea aceea. Şi minciunile pe care le debita, erau prea 
simple. Nu găseam însă nici un motiv, la început. 


— Vedeţi, asta mă uimea, spuse Miss Marple. Descoperise 
că mama ei era bigamă, dar pentru asta o fată din zilele 
noastre nu comite o crimă. N-o fi fost vorba de bani, în toată 
afacerea asta? 

— Da, de bani era vorba, confirmă inspectorul - şef Davy. 
Tatăl ei îi lăsase o avere colosală. Când a descoperit că 
mama ei fusese măritată cu Michael Gorman, şi-a dat seama 
că acea căsătorie cu Coniston nu fusese legală. Şi a înţeles 
că banii nu-i vor reveni - deşi era fiica lui, dar nu fiică 
legitimă. Se înşela în privinţa asta. Am mai avut un caz 
asemănător. Depinde de felul în care a conceput 
testamentul. Coniston i-a lăsat banii ei, numind-o cu numele 
adevărat. Ea ar fi moştenit banii, dar nu ştia asta. Şi nu 
avea de gând să piardă o avere. 

— De ce avea nevoie de atâţia bani? Inspectorul - şef 
zâmbi trist: 

— Ca să-l cumpere pe Ladislaus Malinowski. Pentru banii 
pe care-i avea, s-ar fi căsătorit cu ea. Dar fără ei, n-ar fi 
luat-o. Nu era proastă, fata. Ştia. Dar îl voia cu orice preţ. 
Era nebună după el. 

— Ştiu, spuse Miss Marple. Apoi explică: i-am văzut 
expresia feţei în ziua aceea, în Battersea Park... 

— Ştia că dacă va avea banii, îl va avea şi pe el, dar fără ei 
îl va pierde, repetă Părintele. Şi-atunci a plănuit cu sânge 
rece o crimă. Nu s-a ascuns de fel în curticică. Nu era 
nimeni acolo. Astat pur şi simplu lângă grilaj, a tras un foc, 
a ţipat şi când Michael Gorman a venit alergând dinspre 
hotel. A tras în el de aproape. Apoi a continuat să ţipe. Avea 
sânge rece. Dar nu se gândise că ar putea să-l inculpe pe 
tânărul Ladislaus. Îi şterpelise pistolul, pentru că era 
singurul mod pentru ea de a face rost de unul şi nu se 
aştepta ca el să fie suspectat de această crimă, sau că ar 
putea fi pe undeva pe-aproape în noaptea aceea. Se gândea 
că omorul va fi pus pe seama vreunei haimanale, care 
profitase de ceaţă. Da, avea sânge rece. Dar mai târziu - i-a 
fost tare frică. Şi mamei ei i-a fost frică pentru ea... 


— Şi-acum ce veţi face? 

— Ştiu că ea a comis crima, spuse Părintele, dar n-am 
dovezi. Poate că va avea norocul începătorului... Chiar 
legea, se pare, adoptă acum principiul că o dată. O singură 
dată, se poate lăsa un câine să muşte - tradus în termeni 
umani. Un apărător cu experienţă ar putea susţine o 
pledoarie excelentă, cu plânsete, invocând tinereţea fetei, 
educaţia ei nereuşită - şi mai e şi frumoasă, ştiţi asta. 

— Da, spuse Miss Marple. Copiii lui Lucifer sunt adeseori 
frumoşi şi - după cum bine ştim - prosperă şi se înmulţesc. 

— Dar cum spun, nu se va ajunge probabil până acolo - nu 
avem dovezi. Dumneavoastră, de pildă, veţi fi chemată ca 
martoră, martoră la cele spuse de mama ei, la destăinuirea 
crimei comise de ea. 

— Ştiu, spuse Miss Marple. A insistat asupra faptului că 
sunt prezentă, nu-i aşa? A ales moartea cu preţul libertăţii 
fiicei ei. M-a silit să promit, de parcă ar fi fost ultima ei 
dorinţă... 

Uşa de legătură cu dormitorul se deschise. Intră Elvira 
Blake. Purta o rochie albastru deschis. Părul ei cădea liber, 
de-a lungul obrajilor. Arăta aidoma unui înger din picturile 
italiene timpurii, îi privi pe amândoi şi spuse: 

— Am auzit o maşină ciocnindu-se şi oameni strigând... A 
fost un accident? 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, d-ră Blake, zise 
inspectorul - şef Davy cu un ton formal, mama dumitale a 
murit. 

Elvira scoase un suspin. „Vai, nu”, şopti ea. Dar protestul ei 
păru slab, nesigur. 

— Înainte de-a fugi, continuă inspectorul - şef Davy - 
pentru că a vrut să scape - a mărturisit că ea l-a ucis pe 
Michael Gorman. 

— Vreţi să spuneţi că.,„a declarat câ... L-a... 

— Da, spuse Părintele, Asta a spus. Mai aveţi ceva de 
adăugat? Elvira îl privi îndelung. Dădu foarte slab din cap. 


— Nu, răspunse ea. N-am nimic de adăugat! Apoi se 
întoarse şi ieşi din cameră. 

— Ei bine, spuse Miss Marple, aveţi de gând s-o lăsaţi să 
scape atât de uşor? 

După o clipă de tăcere, Părintele lovi cu pumnul în masă. 
— Nu! Urlă el... Pentru numele lui Dumnezeu! N-am s-o 
las! Miss Marple dădu din cap, încuviinţând liniştit şi grav. 

— Doamne, ai milă de sufletul ei, spuse ea. 


SFÂRŞIT