Agatha Christie — Miss Marple,Ultimele Cazuri

Agatha Christie 


Miss Marple 
Ultimele Cazuri 


CUPRINS: 


Sanctuarul 1 

O glumă ciudată 12 

Crimă cu metrul de croitorie 19 
Cazul sermitoarei pertecte 258 
Cazul intendentei 33 

Miss Marple povestegte 40 
Păpuga croitoresei 45 

Oglinda prevestitoare 35 


Sanctuarul, 

Soța mearului dădu colțul bigericu cu brațele pline de crizanterne, 
De ghetele ei solide se prinsese mult pământ din grădină şi câteva 
urme se aflau şi pe nasul ei, dar de azta ea nu avea câtuşi de puțin 
habar, 

Se chinui puțin să deschidă poarta de la biserică, ce atârna 
ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O baare de vânt îi agită 
pălăria ponoşită, făcând-o să-i gadă gi rnai aiurea decât până atunci, 
„Mau du-te la naiba! spuse Bunch, 

Botezată de părinţu său optirugti Diana, doamna Harmon devenise 


Agatha Christie 
Miss Marmple 


Ultimele Cazuri 


CUPRINS: 

Sanctuarul 1 

O glumă ciudată 12 

Crimă cu metrul de croitorie 19 
Cazul servitoarei perfecte 26 
Cazul intendentei 33 

Miss Marple povesteşte 40 
Păpuşa croitoresei 45 

Oglinda prevestitoare 55 


Sanctuarul. 

Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de 
crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ 
din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de 
asta ea nu avea câtuşi de puţin habar. 

Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce 
atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de 
vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai 
aiurea decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse 
Bunch. 

Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon 
devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum 
evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. 
Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi 
de-acolo spre uşa bisericii. 


Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau 
cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era 
întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor. 

— Brrr! se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu 
asta. Nu vreau să mor de frig. 

Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele 
necesare: vaze, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se 
gândi Bunch în sinea ei. „Mă obosesc crizantemele astea 
uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase. 

Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, 
deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, 
nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, 
plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul 
bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela 
soarele ieşi dintre nori. 

Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, 
prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi 
roşu - darul unui membru bogat al parohiei din epoca 
victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata 
sa opulenţă. „Ca bijuteriile” se gândi Bunch. Deodată se 
opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o 
formă întunecată ghemuită. 

Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se 
aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch 
îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu 
faţa în sus. Îi luă pulsul - era slab, se pierdea, vorbind 
despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape 
verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul 
era pe moarte. 

Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum 
uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase 
pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea 
încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape 
observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare 
pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui 


lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept 
sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se. 

Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul 
acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu 
erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi 
inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă 
cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un 
singur cuvânt „Sanctuar”. 

I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce 
pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu 
el, pentru că, după o clipă, repetă „sanctuar”... 

Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. 
Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum 
era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă. 

— Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după 
ajutor. 

Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi 
fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin 
fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. 
Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei. 

— Julian? întrebă ea. Ai venit aici după Julian? 

Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, 
respirând încet, fără vlagă. 

Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la 
ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul 
Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva 
minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată 
sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în 
cabinetul medicului. 

— Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în 
biserică. 

Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din 
genunchi, după o sumară examinare. 

— Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea 
consulta mai bine acolo - nu că i-ar folosi la ceva! 


— Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să 
pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă 
ajute să-l căraţi. 

— Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o 
ambulanţă, dar mă tem că până vine... 

Nu-şi termină fraza. Bunch spuse: 

— Hemoragie internă? 

Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă: 

— Cum naiba de a ajuns aici? 

— Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de 
părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica 
dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea. 

După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul 
la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde 
rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. 
Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă 
cu el, după ce doctorul îl examinase. 

— Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o 
ambulanţă şi am anunţat poliţia. 

Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu 
ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, 
spasmodic lângă coaste. 

— A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de 
aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană 
ca să oprească sângerarea. 

— După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? 
întrebă Bunch. 

— O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a 
ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece 
minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, 
nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. 
Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi 
împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de 
ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială. 

— O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”. 


Doctorul se uită uimit la ea. 

— Sanctuar? 

— A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când 
auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici! 

Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa 
rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai 
bătrân decât era în realitate. 

— Vai de mine! exclamă Julian Harmon, privind uimit şi 
îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa. 

Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte: 

— Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, 
Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele. 

Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund: 

— Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. 
Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată. 

În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă 
o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta 
la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. 
Griffiths înaintă. 

— Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat. 

Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un 
ton slab: „Vă rog... vă rog...” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi 
dădu sufletul... 

Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi 
întoarse pagina carnetului. 

— Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă 
Harmon? 

— Asta-i tot! confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din 
buzunarele hainei sale. 

Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un 
portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu inițialele W. S. Şiun 
bilet de întors spre Londra. Nimic altceva. 

— Aţi descoperit cine e? întrebă Bunch. 

— Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El 
este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de 
câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi 


mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a 
mai întors. A luat un pistol cu el. 

— Şi a venit încoace să se împuşte cu el? întrebă Bunch. 
De ce? 

— Ştiţi, era deprimat... 

Bunch îl întrerupse. 

— Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici? 

Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident, nu 
cunoştea răspunsul la asta, îi oferi unul colateral: 

— A ajuns aici cu autobuzul 510. 

— Bine, spuse Bunch din nou. Dar de ce? 

— Nu ştiu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu 
avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era 
afectat... 

Burich termină fraza în locul lui: 

— Putea s-o facă oriunde. Dar, totuşi, mie mi se pare inutil 
să iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca 
aceasta. Nu cunoştea pe nimeni de pe aici? Chiar? 

— Pe nimeni, după câte ştim până acum, zise sergentul 
Hayes. Tuşi ca un om stânjenit şi adăugă, în timp ce se 
ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă 
Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără. 

— Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. 
Aş vrea numai să le pot spune ceva. 

— De acum plec, o anunţă sergentul Hayes. 

— Sunt atât de mulţumită că n-a fost crimă, spuse Bunch, 
conducându-l la uşa din faţă. 

O maşină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la 
ea, sergentul Hayes remarcă: 

— Doamnă, se pare că domnul şi doamna Eccles vin chiar 
acum să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

Bunch se pregăti sufleteşte să reziste la ceea ce, simţea 
ea, părea să fie o încercare cam dificilă. „Iotuşi, se gândi, 
pot să-l chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este 
de mare ajutor când oamenii sunt în doliu.” 


Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi aşteptat să 
arate domnul şi doamna Eccles, dar era conştientă, când îi 
întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un 
bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât 
veselă şi glumeaţă. Doamna Eccles părea puţin plinuţă. 
Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea 
ei era subţire, piţigăiată. 

— A fost un şoc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteţi 
imagina, spuse aceasta. 

— O, ştiu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luaţi 
loc. Pot să vă ofer, da, poate e puţin prea devreme pentru 
ceai... 

Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă. 

— Nu, nu, nu vă deranjaţi pentru noi. Sunteţi foarte bună, 
vă mulţumesc. Vroiam doar să... ei bine... ce-a spus bietul 
William şi chestii de astea, ştiţi? 

— A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles 
şi cred că trebuie să fi trăit nişte evenimente neplăcute. De 
când s-a întors acasă a fost foarte liniştit şi deprimat. 
Spunea că nu merită să trăieşti în lumea asta şi că nu mai 
avea nimic de aşteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a 
fost un om posomorât. 

Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fără să vorbească. 

— A luat revolverul soţului meu, aşa a făcut, continuă 
doamna Eccles. Fără ca noi să ştim. Apoi, se pare, c-a venit 
aici cu autobuzul. Mi se pare c-a fost foarte frumos din 
partea lui... că n-a vrut s-o facă în casa noastră. 

— Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. 
Nu se face să-l judecăm. 

Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles 
întrebă: 

— A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul 
acesta? 

Ochii lui strălucitori şi mari o cercetau îndeaproape pe 
Bunch. Şi doamna Eccles se aplecă în faţă, nerăbdătoare 
după un răspuns. 


— Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe 
moarte, pentru sanctuar. 

Doamna Eccles spuse pe un ton uimit: 

— Sanctuar? Nu cred că... 

Domnul Eccles o întrerupse. 

— Locul sfânt; draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să 
spună soţia vicarului. Este un păcat - sinuciderea, ştii. Cred 
că vroia să se spovedească. 

— A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le 
povesti Bunch. A început cu, „vă rog”, dar n-a putut să mai 
continue. 

Doamna Eccles şi-a dus batista la ochi şi a smiorcăit: 

— O, doamne, e teribil de trist, nu-i aşa? 

— Haide, haide, Pam, o potoli soţul. Nu pune la inimă. N-ai 
cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie. Oricum, acum 
s-a liniştit. Bine, vă mulţumim foarte mult, doamnă Harmon. 
Sper că nu v-am deranjat. Ştim că soţia unui vicar este o 
femeie ocupată. 

Au dat mâna cu ea şi apoi familia Eccles s-a întors deodată, 
ca să întrebe: 

— O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, 
nu-i aşa? 

— Haina lui? se încruntă Bunch. 

Doamna Eccles spuse: 

— Am dori toate lucrurile lui, ştiţi, din sentimentalism. 

— A avut un ceas, un portmoneu şi un bilet de cale ferată 
în buzunare, zise Bunch. I le-am dat sergentului Hayes. 

— Atunci, totul e în regulă, declară domnul Eccles. Ni le va 
da el, cred. Actele lui trebuie să fie în portmoneu. 

— Era o bancnotă de o liră, preciză Bunch. Nimic mai 
mult! 

— Nici un fel de scrisori? Nimic de genul ăsta? 

Bunch negă. 

— Bine, vă mulţumim din nou, doamnă Harmon. Haina pe 
care o purta, poate că e tot la sergent, nu? 

Bunch se încruntă, făcând un efort să-şi amintească. 


— Nu, spuse ea. Nu cred... ia să văd. Doctorul şi cu mine i- 
am scos haina ca să-i examineze rana. Se uită, în trecere, 
prin cameră. Trebuie s-o fi dus sus cu prosoapele şi 
ligheanul. 

— Doamnă Harmon, dacă nu vă supăraţi, aţi putea... Am 
vrea haina lui, ştiţi, ultimul lucru pe care l-a purtat. Soţia 
mea e o fire foarte sentimentală! 

— Desigur, încuviinţă Bunch. Aţi dori s-o curăţ mai întâi? 
Mă tem că e cam... pătată. 

— O, nu, nu, nu, asta nu contează. 

Bunch se încruntă. 

— Mă întreb unde... scuzaţi-mă o clipă! 

Se duse sus şi după câteva minute se reîntoarse. 

— Îmi pare tare rău, spuse ea gâfâind, servitoarea trebuie 
s-o fi pus laolaltă cu alte lucruri pe care le-am dat la 
curăţat. Mi-a luat o mulţime de timp s-o găsesc. Poftiţi! Să 
vi-o împachetez? 

Fără să ţină seama de protestele lor, ea o împachetă; apoi 
îşi luară, din nou, la revedere şi soţii Eccles plecară. 

Bunch traversă încet holul şi intră în bibliotecă. 
Reverendul Julian Harmon îşi ridică privirea şi faţa i se 
lumină. Scria o predică şi se temea că se îndepărtase de la 
subiect din cauza interesului pentru relaţiile politice dintre 
Iudeea şi Persia, în timpul domniei lui Cirus1. 

— Da, dragă, o întrebă el afectuos. 

— Julian, ce e un sanctuar, în mod exact? 

Julian Harmon, încântat, îşi puse deoparte hârtiile cu 
predica. 

— Ei bine, începu el, în templele romane şi greceşti, 
sanctuar se folosea pentru „cella” unde era statuia zeului. 
Cuvântul latin pentru altar, „ara” înseamnă protecţie. 
Continuă în maniera asta doctă. În anul 399 e.n., dreptul la 
sanctuar în bisericile creştine a fost, în cele din urmă, 
recunoscut în mod definitiv. Prima menţiune a dreptului la 
un sanctuar în Anglia se află în Codul de legi publicat de 
Ethelbert în anul şase sute... 


Câtva timp continuă cu expunerea sa, dar era, adesea, 
încurcat de cum recepționa soţia lui informaţiile sale de 
erudit. 

— Dragă, îl opri ea. Eşti un scump. 

Aplecându-se, îl sărută pe vârful nasului. Julian se simţi în 
pielea unui câine care fusese felicitat pentru că îi reuşise o 
figură de dresaj. 

— Familia Eccles a fost aici, îl informă Bunch. 

Vicarul se încruntă. 

— Familia Eccles? Nu-mi prea amintesc. 

— Nu-i cunoşti. Sunt sora şi cumnatul omului din biserică. 

— Draga mea, trebuia să mă fi chemat. 

— N-a fost nevoie, îl asigură Bunch. Nu căutau consolare. 
Acum stau şi mă întreb... Se încruntă. Dacă-ţi las mâine un 
vas de Jena cu mâncare în cuptor, crezi că o să te descurci 
Julian? Cred că am să mă duc până la Londra după 
cumpărături. 

— Cumpărături? Soţul se uită descumpănit la ea. le 
gândeşti la vreo barcă, iaht sau ceva de genul ăsta? 

Bunch râse. 

— Nu, dragă. E o zi în care se vând convenabil albituri la 
magazinul „Burrows and Portman”. Ştii, cearşafuri, feţe de 
masă, prosoape şi cârpe de bucătărie. Ce să mă fac cu 
cârpele astea de bucătărie care se rup întruna. După aceea, 
adăugă, pe gânduri, am să trec să o văd pe mătuşa Jane. 

Acea doamnă în vârstă, blândă, Miss Jane Marple, tocmai 
se bucura de plăcerile oferite de metropolă, instalată de 
vreo două săptămâni, confortabil, în apartamentul 
nepotului ei. 

— Ce drăguţ din partea lui Raymond, murmură ea. El şi cu 
Joan au plecat în America pentru 14 zile şi au insistat să vin 
aici şi să mă distrez. Şi acum, dragă Bunch, spune-mi, te 
TOg, ce te preocupă. 

Bunch era fina favorită a lui Miss Marple şi bătrâna 
doamnă o privi cu mare afecţiune cum ea îşi împinse mai pe 


spate cea mai bună pălărie de fetru, începându-şi 
povestirea. 

Relatarea lui Bunch a fost concisă şi clară. Miss Marple 
încuviinţă din cap când Bunch termină. 

— Înţeleg, zise ea. Da, înţeleg. 

— De aceea am simţit că trebuia să te văd, o asigură 
Bunch. După cum ştii, eu nefiind prea deşteaptă... 

— Dar, draga mea, eşti deşteaptă. 

— Nu, nu sunt. Nu la fel de inteligentă ca Julian. 

— Sigur că Julian are o inteligenţă foarte deosebită, spuse 
Miss Marple. 

— Asta e, conchise Bunch. Julian are minte, dar, pe de altă 
parte, eu am simţurile mele. 

— Ai foarte mult bun simţ, Bunch, şi eşti foarte inteligentă. 
— Ştii, nu prea îmi dau seama ce ar trebui să fac. Nu pot 
să-i cer lui Julian pentru că, ei bine, mă înţelegi, Julian face 

atâta caz de corectitudine... 

Această afirmaţie păru să fie înţeleasă perfect de Miss 
Marple, care-i spuse: 

— Dragă, ştiu ce vrei să spui. Noi, femeile... suntem altfel. 
Şi continuă: mi-ai povestit ce s-a întâmplat Bunch, dar aş 
vrea să cunosc întâi, exact, ceea ce crezi tu. 

— Totul e de-a-ndoaselea, se plânse Bunch. Omul care era 
acolo, pe moarte, în biserică ştia totul despre sanctuar. A 
spus-o întocmai ca Julian, mă refer la faptul că era unul 
citit, educat. Şi dacă se împuşcase, nu s-ar fi târât, apoi, 
până la biserică pentru a spune „sanctuar”. Sanctuar 
înseamnă că eşti urmărit şi când intri într-o biserică eşti în 
siguranţă. Urmăritorii tăi nu se mai pot atinge de tine. Într- 
o vreme, nici legea nu-ţi putea face nimic. 

Se uita întrebătoare la Miss Marple. Aceasta îi dădu 
dreptate. Bunch continuă: 

— Oamenii aceia, familia Eccles, erau alt soi: ignoranţi şi 
grosolani. Şi mai e un lucru. Ceasul acela - ceasul mortului. 
Purta inițialele W. S. Pe spate. Dar înăuntru - l-am deschis - 
era scris foarte mic: „Lui Walter de la tatăl său” şi o dată. 


Walter. Dar cei doi Eccles vorbeau despre el tot timpul ca 
despre William sau Bill. 

Miss Marple părea pregătită să intervină, dar Bunch se 
repezi cu precizarea: 

— O, ştiu că nu ţi se spune întotdeauna pe numele cu care 
ai fost botezat. Adică, înţeleg că ai fi putut fi botezat William 
şi numit „Porgy” sau „Carrots”. Sau altfel. Dar sora ta nu ţi- 
ar zice William ori Bill dacă numele tău era Walter. 

— Vrei să zici că nu era sora lui? 

— Sunt aproape sigură că nu era soră cu el. Erau oribili, 
amândoi. Au venit la casa parohială să-i ia lucrurile şi să afle 
dacă spusese ceva înainte de a muri. Când le-am confirmat 
că n-o făcuse am observat o uşurare pe feţele lor. În sinea 
mea cred că Eccles l-a împuşcat, termină Bunch. 

— Crimă? întrebă Miss Marple. 

— Da, zise Bunch. Crimă. De aceea am venit la tine, draga 
mea. 

Afirmația lui Bunch ar fi putut părea nepotrivită unui 
ascultător neavizat, dar, în anumite cercuri, Miss Marple 
avea reputaţia de a trata cazuri criminalistice. 

— A spus „vă rog” către mine, înainte de a muri, adăugă 
Bunch. Dorea să fac ceva pentru el. Partea proastă e că n- 
am idee ce anume! 

Miss Marple rămase pe gânduri câteva clipe după care se 
concentră asupra aceluiaşi aspect ce o preocupase deja pe 
Bunch. 

— Dar de ce a venit tocmai acolo? întrebă ea. 

— Te gândeşti, zise Bunch, că, dacă doreşti un sanctuar, ai 
putea intra într-o biserică de oriunde. Nu e nevoie să ieiun 
autobuz, care merge numai de patru ori pe zi, pentru a 
ajunge într-un loc retras ca al nostru! 

— Trebuie să fi venit acolo în mod special, se gândi Miss 
Marple. Trebuie să fi venit să vadă pe cineva. Chipping 
Clegghorn e o localitate micuță, Bunch. Sunt sigură că ai 
idee pe cine venise să vadă! 


Bunch îi trecu în revistă în gând pe locuitorii satului său, 
înainte de a da din cap, plină de îndoială, că nu era sigură. 

— De fapt, spuse ea, putea fi oricine. 

— N-a menţionat niciodată vreun nume? 

— A spus Julian, sau mi s-a părut că a spus Julian. Ar putea 
fi Julia, cred. După câte cunosc, nu trăieşte nimeni cu 
numele de Julia în Chipping Clegghorn. 

Strânse puţin ochii în timp ce încerca să-şi rememoreze 
scena. Bărbatul zăcând acolo pe treptele altarului. Razele 
soarelui pătrunzând prin fereastra cu bijuteriile ei de 
lumină roşie şi albastră. 

— Bijuterii2, spuse Miss Marple, cufundată în gânduri. 

— Acum ajung, o întrerupse Bunch din reverie, la cel mai 
important lucru din toate. Motivul pentru care am venit, de 
fapt, astăzi, aici. Ştii, familia Eccles a făcut mare caz să le 
dau haina lui. Am scos-o când doctorul l-a examinat. Era o 
haină veche, ponosită, nu exista nici o rațiune pentru care 
ei să fi vrut s-o aibă. Pretindeau că din sentimentalism, dar 
asta e o prostie. 

Oricum, m-am dus sus s-o caut şi, în timp ce urcam scările, 
mi-am reamintit cum el a făcut un fel de gest cu mâna, ca şi 
cum se căuta prin haină. Aşa că, atunci când am luat haina, 
am studiat-o cu foarte multă atenţie şi am observat că, într- 
un loc, căptuşeala fusese cusută la loc cu aţă de altă 
culoare. Am descusut-o şi am găsit înăuntru o bucăţică de 
hârtie. Am scos-o şi am cusut căptuşeala frumos, cu aţă 
potrivită. Am fost grijulie şi nu prea cred că familia Eccles o 
să-şi dea seama că eu am făcut-o. Eu nu cred, dar nu pot fi 
sigură. După aceea, am coborât cu haina şi mi-am cerut 
scuze pentru întârziere. 

— Şi bucata de hârtie? întrebă Miss Marple. 

Bunch îşi deschise geanta. 

— Nu i-am arătat-o lui Julian, spuse ea pentru că el ar fi 
fost de părere că eu ar fi trebuit să le-o dau celor doi 
Eccles. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să ţi-o aduc ţie. 


— Un tichet de bagaje, anunţă Miss Marple, uitându-se la 
ea. Gara Paddington. 

— El avea un bilet de întoarcere către Paddington, în 
buzunar, spuse Bunch. 

Ochii celor două femei se întâlniră. 

— Asta reclamă acţiune, spuse repezit Miss Marple. Dar 
cred c-ar fi necesară multă prudenţă. Ai observat cumva, 
dragă Bunch, dacă te urmărea cineva când ai venit azi la 
Londra? 

— Să fiu urmărită! exclamă Bunch. Doar nu crezi... 

— Ba cred că e posibil, întări Miss Marple. Când orice este 
posibil, ar trebui să ne luăm măsuri de precauţie. Se ridică 
cu o mişcare rapidă. Ai venit cu pretextul de-a te duce după 
cumpărături. De aceea, cred că lucrul cel mai bun de făcut 
este să plecăm după ele. Dar înainte de a porni, trebuie să 
facem vreo două mici aranjamente. Nu cred, adăugă Miss 
Marple pe gânduri, că voi avea nevoie chiar acum de haina 
mea de stofă cu picăţele şi guler de castor. 

După vreo oră şi jumătate cele două doamne, îmbrăcate în 
ce aveau mai prost şi mai ponosit, dar ţinând amândouă 
pachete cu albituri pentru casă abia cumpărate, se aşezară 
la un mic restaurant retras, numit „Lhe Apple Bough” 
pentru a-şi reface forţele cu o friptură şi un pudding cu 
rinichi, urmate de tartă cu mere şi cremă făcute din ouă şi 
lapte. 

— Într-adevăr, prosoape de faţă de calitatea celor dinainte 
de război, spuse gâfâind Miss Marple. Şi cu un „]” pe ele. 
Ce bine îmi pare că pe soţia lui Raymond o cheamă Joan. 
Am să le pun deoparte până când o să aibă, cu adevărat, 
nevoie de ele şi atunci i le voi da ei, dacă mă ţin mai mult 
cele vechi. 

— Aveam, într-adevăr, nevoie de cârpe de bucătărie, spuse 
Bunch. Şi-au fost foarte ieftine, deşi nu la fel ca acelea pe 
care femeia aia cu părul roşcat a reuşit să mi le smulgă. 

O tânără elegantă, cu ruj aplicat din abundență pe buze, 
intră în momentul acela în „The Apple Bough”. După ce se 


uită vag împrejur, pentru o clipă sau două, se îndreptă 
grăbită spre masa lor. Aşeză un plic lângă cotul lui Miss 
Marple. 

— Poftim, domnişoară, spuse ea iute. 

— O, mulţumesc Gladys, spuse Miss Marple. Îţi mulţumesc 
foarte mult. Eşti aşa de drăguță. 

— Îmi face întotdeauna plăcere să vă servesc, o asigură 
Gladys. Ernie îmi spune mereu: „lot ce ştii mai bine ai 
învăţat de la Miss Marple aceea a ta, cât ai fost în serviciul 
ei” şi-mi face întotdeauna plăcere să vă servesc. 

— E o fată atât de bună, zise Miss Marple când Gladys se 
îndepărtă. 'Tot timpul aşa de bună şi îndatoritoare. 

Se uită în plic şi apoi i-l dădu lui Bunch. 

— Acum fi foarte prevăzătoare dragă, o avertiză ea. 
Apropo, mai e încă inspectorul acela drăguţ la Melchester? 

— Nu ştiu, cred că da. 

— Bine, dacă nu, o asigură Miss Marple gânditoare, îl pot 
suna oricând pe inspectorul şef. Cred că-şi va aduce aminte 
de mine. 

— Fii sigură de asta! Toţi îşi aduc aminte, de tine. Eşti pur 
şi simplu unică! exclamă Bunch. 

Se ridică. 

Ajunsă la Paddington, Bunch se duse la biroul de bagaje şi 
arătă tichetul. Câteva clipe mai târziu, un geamantan vechi 
şi cam uzat îi fu înmânat şi, luându-l cu ea, se îndreptă spre 
peron. 

Călătoria spre casă a decurs normal. Bunch se ridică 
atunci când trenul se apropie de Chipping Clegghorn şi 
apucă valiza cea veche. Tocmai coborâse din vagon, când un 
bărbat, alergând pe peron i-o smulse, deodată, din mână şi 
fugi cu ea. 

— Opriţi-l! strigă Bunch. Opriţi-l, opriţi-l! Mi-a furat valiza! 

Controlorul de bilete care, la această gară rurală, era un 
om cam molâu, abia începuse să spună: „Hei, ascultă, nu 
poţi face asta...”, când o lovitură precisă aplicată în piept îl 
împinse într-o parte şi omul cu valiza ieşi din gară. Se 


îndreptă spre o maşină care-l aştepta. Aruncând valiza 
înăuntru, era pe punctul de-a se urca şi el, dar înainte de-a 
putea face vreo mişcare, o mână îl apucă de umăr şi vocea 
inspectorului de poliţie Abel răsună: 

— Ia ascultă, ce înseamnă toate astea? 

Bunch sosi gâfâind din gară. 

— Mi-a smuls valiza. Tocmai coborâsem cu ea din tren. 

— Prostii, spuse bărbatul. Nu ştiu ce vrea să zică doamna 
asta. E valiza mea. Eu tocmai am coborât cu ea din tren. 

Se uită la Bunch cu o privire bovină, inexpresivă. Nimeni 
n-ar fi ghicit că inspectorul de poliţie Abel şi doamna 
Harmon petrecuseră timp îndelungat în orele libere ale 
inspectorului, discutând despre meritele respective ale 
îngrăşămintelor şi chimicalelor pentru tufele de trandafiri. 

— Doamnă, spuneţi că aceasta este valiza dumneavoastră? 
întrebă inspectorul de poliţie Abel. 

— Da, categoric! 

— Şi dumneata, domnule? 

— Eu zic că asta-i valiza mea. 

Bărbatul era înalt, brunet şi bine îmbrăcat cu o voce 
afectată şi care-şi dădea aere. O voce feminină din maşină 
interveni: 

— Da bineînţeles că-i valiza ta, Edwin. Nu ştiu ce vrea să 
zică femeia asta. 

— Trebuie să clarificăm, stabili inspectorul de poliţie Abel. 
Dacă este valiza dumneavoastră doamnă, spuneţi-mi ce 
conţine? 

— Haine, răspunse Bunch: o haină lungă în picăţele cu un 
guler de castor, două jachete de lână şi o pereche de 
pantofi. 

— Da, e destul de clar, constată inspectorul de poliţie Abel. 
Se întoarse către celălalt. 

— Sunt costumier la teatru, spuse tipul cel brunet dându- 
şi importanţă. Această valiză conţine recuzita ce aparţine 
teatrului pe care am adus-o aici pentru spectacolul unor 
amatori. 


— E-n regulă, domnule, spuse inspectorul de poliţie Abel. 
Atunci să ne uităm înăuntru şi să vedem, nu-i aşa? Putem 
merge la poliţie sau, dacă vă grăbiţi, ducem valiza înapoi la 
gară şi-o deschidem acolo. 

— Îmi convine, încuviinţă brunetul. Mă numesc Moss, de 
fapt Edwin Moss. 

Polițistul, ţinând valiza, se întoarse la gară. 

— O ducem la mesagerie, George, îi spuse impiegatului. 

Inspectorul de poliţie Abel puse valiza pe tejgheaua 
oficiului de mesagerie şi apăsă pe încuietoare. Valiza se 
deschise. Bunch şi domnul Edwin Moss stăteau de o parte şi 
de alta a poliţistului, uitându-se răzbunător unul la altul. 

— Ah! exclamă Abel când fu ridicat capacul. 

Înăuntru, îndoită cu grijă se afla o haină lungă de stofă 
cam uzată cu un guler din blană de castor. Mai erau două 
pulovere din lână şi o pereche de pantofi fără toc. 

— Exact cum aţi spus, doamnă, zise satisfăcut polițistul, 
întorcându-se spre Bunch. 

Nimeni n-ar fi putut zice că domnul Edwin Moss a pus 
ceva la cale. Regretul şi scuzele sale au fost magnifice: 

— Îmi cer scuze, zise el. Vă rog să primiţi scuzele mele. 
Credeţi-mă, doamnă dragă, când vă spun cât de rău îmi 
pare. Purtarea mea a fost lipsită de orice scuză, pur şi 
simplu de neiertat. Se uită la ceas. Acum trebuie să mă 
grăbesc. Probabil valiza mea a rămas în tren. Ridicându-şi 
încă o dată pălăria, îi spuse mieros lui Bunch: mii de scuze 
şi ieşi în grabă din mesagerie. 

— Ai de gând să-l laşi să-ţi scape? îl întrebă Bunch 
conspirativ pe inspectorul de poliţie Abel. 

Acesta din urmă îi făcu încet cu ochiul. 

— N-o să ajungă prea departe, doamnă, o asigură el. 
Adică, n-o să ajungă departe neobservat, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— O! făcu Bunch uşurată. 

— Doamna aceea bătrână a telefonat, spuse Abel, cea care 
a fost aici acum câţiva ani. E deşteaptă, nu-i aşa? A fost o 


întreagă vânzoleală toată ziua. Nu m-aş mira dacă 
sergentul sau inspectorul şef n-o să treacă pe la 
dumneavoastră mâine dimineaţă. 

Inspectorul şef, pe nume Craddock, de care Miss Marple 
îşi amintea, fu cel care veni. O salută pe Bunch cu un 
zâmbet, ca pe o veche prietenă. 

— Din nou crimă în Chipping Clegghorn, spuse el vesel. 
Nu duceţi lipsă de senzaţie aici, nu-i aşa, doamnă Harmon? 

— M-aş putea lipsi de aşa ceva, răspunse Bunch. Aţi venit 
să-mi puneţi întrebări sau îmi povestiţi altceva în schimb? 

— Întâi, am să vă spun unele lucruri, îi explică inspectorul. 
Pentru început, domnul şi doamna Eccles sunt de câtva 
timp sub supravegherea noastră. Avem motive să credem 
că au avut legătură cu mai multe jafuri în partea asta a 
lumii. Apoi, deşi doamna Eccles are un frate pe nume 
Sandbourne, ce s-a întors recent din străinătate, bărbatul 
muribund, pe care l-aţi găsit ieri în biserică, nu era în mod 
sigur Sandbourne. 

— Ştiam că nu e, spuse Bunch. De fapt numele lui era 
Walter, nu William. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. 

— El se numea Walter St. John şi a scăpat acum 48 de ore 
din închisoarea Charrington. 

— Desigur, îşi spuse Bunch ca pentru ea, el era urmărit de 
justiţie şi s-a dus spre sanctuar. Apoi întrebă: ce făcuse? 

— Trebuie să mă întorc cu mult timp în urmă. E o poveste 
complicată. În urmă cu mulţi ani a existat o anume 
dansatoare care avea numere în music-hall-uri. Nu cred c- 
aţi auzit vreodată de ea, dar se specializase într-o poveste 
de sorginte arabă, „Aladin în peştera bijuteriilor”. Purta 
strasuri şi nimic altceva. 

Nu era, cred, o dansatoare grozavă, în schimb era 
atractivă. Oricum, o anumită personalitate regală asiatică 
se îndrăgostise de ea nebuneşte. Printre alte lucruri, i-a 
dăruit un magnific colier din smaralde. 


— Bijuteriile strămoşeşti ale unui rajah? murmură Bunch 
uluită. 

Inspectorul Craddock tuşi. 

— Da, o versiune oarecum mai modernă, doamnă Harmon. 
Legătura n-a durat foarte mult, s-a terminat când atenţia 
nobilului nostru a fost atrasă de un anumit star de cinema 
ale cărei cereri nu erau chiar atât de modeste. 

Zobeida, ca să-i spunem dansatoarei pe numele ei de 
scenă, îşi păstră colierul dar, cum era de aşteptat, acesta i-a 
fost furat. A dispărut din cabina ei de la teatru şi în mintea 
autorităţilor a domnit suspiciunea că ea însăşi ar fi pus la 
cale furtul acestuia. Asemenea lucruri s-au cunoscut din 
publicitatea care li s-a făcut sau din motive mai puţin 
cinstite. 

Colierul n-a fost niciodată recuperat, dar în timpul 
investigaţiei, atenţia poliţiei a fost atrasă de acest om, 
Walter St. John. Era un bărbat educat şi de familie bună 
care cam decăzuse, aşa că el se angajase ca bijutier la o 
firmă puţin cunoscută, suspectată de a juca rolul de 
paravan pentru furturile de bijuterii. 

S-a dovedit că acest colier trecuse prin mâinile sale. 
Totuşi, el a fost, în cele din urmă, judecat, condamnat şi 
trimis la închisoare în legătură cu furtul altor bijuterii. Nu 
mai avea foarte mult timp de ispăşit pedeapsa, aşa încât 
evadarea lui a fost oarecum o surpriză. 

— Dar de ce a venit aici? întrebă Bunch. 

— Şi noi am vrea foarte mult să ştim asta, doamnă 
Harmon. Luându-i urmele, se pare că s-a dus, mai întâi, la 
Londra. Nu a vizitat pe niciunul din vechii lui asociaţi, ci o 
femeie în vârstă, o doamnă Jacobs, care fusese mai înainte o 
cabinieră la teatru. Ea nu a vrut să ne spună nici un cuvânt 
pentru ce motiv a venit el, dar, potrivit altor locatari din 
casă, a plecat cu o valiză. 

— Înţeleg, spuse Bunch. A lăsat-o la oficiul de bagaje din 
Paddington şi apoi a venit încoace. 


— În timpul acesta, spuse inspectorul Craddock, familia 
Eccles şi omul care îşi zice Edwin Moss erau pe urmele sale. 
Ei vroiau valiza aceea. L-au văzut urcându-se în autobuz. 
Trebuie să fi mers cu maşina înaintea lui şi să-l fi aşteptat 
când a coborât din autobuz. 

— Şi a fost ucis? întrebă Bunch. 

— Da, spuse Craddock. A fost împuşcat. Cu revolverul lui 
Eccles, dar cred mai degrabă că Moss e ucigaşul. Acum, 
doamnă Harmon, ceea ce dorim noi să aflăm este unde se 
află valiza pe care Walter St. John a depus-o, de fapt, la 
gara Paddington? 

Bunch zâmbi. 

— Îmi închipui că mătuşa Jane a şi luat-o deja, zise ea. 
Vreau să spun Miss Marple. lată care a fost planul ei: a 
trimis o fostă servitoare de-a ei cu o valiză în care-şi pusese 
lucruri de-ale sale la mesageria din Paddington şi noi am 
schimbat între noi tichetele. Eu am luat valiza ei şi-am venit 
cu ea în tren. Ea părea să se aştepte ca cineva să încerce să 
mi-o fure. 

Acum a fost rândul inspectorului Craddock să zâmbească. 

— Aşa mi-a şi zis când a telefonat. Mă duc cu maşina la 
Londra s-o văd. Doriţi să veniţi, doamnă Harmon? 

— Ei bine, zise Bunch, cântărind lucrurile. De fapt, este o 
ocazie foarte fericită. M-a durut un dinte noaptea trecută, 
aşa încât ar trebui să mă duc la Londra la dentist, nu-i aşa? 

— Absolut, spuse inspectorul Craddock. 

Miss Marple se uită de la Craddock la faţa nerăbdătoare a 
lui Bunch Harmon. Valiza se afla pe masă. 

— Sigur că n-am deschis-o, îi asigură bătrâna doamnă. Nu 
m-am gândit să fac aşa ceva până nu vine cineva oficial. Şi 
apoi, adăugă ea cu un zâmbet ce ascundea o modestie 
afectată de tip victorian: e închisă! 

— Aţi vrea să ghiciţi ce e înăuntru, Miss Marple? întrebă 
inspectorul: 

— Îmi imaginez, zise Miss Marple, că sunt costumele de 
teatru ale Zobeidei. Doriţi o daltă, inspectore? 


Dalta dădu imediat rezultate. Amândouă femeile 
exclamară uimite când capacul fu ridicat. Lumina soarelui, 
care pătrundea prin fereastră, făcea să strălucească ceea 
ce părea o comoară inestimabilă de bijuterii scânteietoare, 
roşii, albastre, verzi, portocalii. 

— Peştera lui Aladin, spuse Miss Marple. Bijuteriile 
lucitoare pe care le purta fata când dansa. 

— Ah, zise inspectorul Craddock. Bine, dar ce e aşa de 
preţios la asta, când te gândeşti că un om a fost omorât 
pentru ca să i se ia valiza? 

— Cred că a fost o fată şireată, spuse Miss Marple 
gânditoare. A murit, nu-i aşa, inspectore? 

— Da, a murit acum trei ani. 

— A avut acel colier din smaralde foarte preţioase, se 
gândi cu glas tare Miss Marple. A dat să i se scoată pietrele 
preţioase din montura lor şi le-a fixat pe ici, pe colo, pe 
costumul ei da teatru, unde toţi le considerau drept simple 
strasuri colorate. Apoi, a dat să i se facă o copie a colierului 
adevărat şi, bineînţeles, asta a fost furată. Nu e de mirare 
că nu a apărut niciodată pe piaţă. Curând, hoţul şi-a dat 
seama că pietrele erau false. 

— Iată un plic, anunţă Bunch, dând la o parte unele pietre 
strălucitoare. 

Inspectorul Craddock îl luă şi scoase din el două hârtii 
care păreau oficiale. Citi cu glas tare: 

— Certificat de căsătorie între Walter Edmund St. John şi 
Mary Moss”. Acesta era numele real al Zobeidei. 

— Deci erau căsătoriţi, spuse Miss Marple. Înţeleg! 

— Şi cealaltă hârtie? întrebă Bunch. 

— Un certificat de naştere a unei fetiţe Jewel. 

— Jewel? strigă Bunch. Deci, aşa! Jewel! Jill! Asta-i! Acum 
înţeleg de ce a venit la Chipping Clegghorn... E ceea cea 
încercat să-mi spună: Jewel. Familia Mundy, îi ştiţi de la 
Laburnum Cottage. Îngrijeau de fetiţa cuiva. Ţin mult la ea. 
Le-a fost ca o nepoată. Da, îmi amintesc acum că numele ei 
e Jewel, numai că, bineînţeles, o strigă Jill. 


Doamna Mundy a avut o congestie cerebrală acum o 
săptămână şi bătrânul e foarte bolnav de pneumonie. 
Urmau să fie amândoi internaţi. Mi-am dat toată silinţa să 
găsesc undeva o familie pentru Jill. Nu vroiau să fie dusă la 
un cămin. 

Cred că tatăl ei a auzit de astea în închisoare, a reuşit să 
evadeze, să ia valiza de la bătrâna cabinieră la care el sau 
soţia o lăsase. Presupun că dacă bijuteriile au aparţinut, cu 
adevărat, mamei, ele pot fi folosite acum pentru copil. 

— Aşa cred şi eu, doamnă Harmon, dacă sunt aici. 

— O, sigur că se află aici, spuse veselă Miss Marple. 

— Slavă Domnului că te-ai întors, dragă, zise reverendul 
Julian Harmon, întâmpinându-şi soţia cu dragoste şi suflând 
uşurat. Doamna Burt încearcă întotdeauna să-şi dea 
osteneala, când eşti plecată, dar mi-a făcut pentru la prânz 
nişte plăcintă cu peşte cu totul deosebită. N-am vrut s-o 
jignesc şi i-am dat-o lui Tiglath Pileser, dar nici el n-a voit s- 
o înfulece, aşa că am aruncat-o pe fereastră. 

— Tiglath Pileser, zise Bunch, mângâind motanul din casa 
parohială, care torcea pe genunchii ei, este foarte 
pretenţios în legătură cu peştele pe care-l mănâncă. Mereu 
îi spun că s-a boierit! 

— Cei cu dintele tău, dragă? Te-a văzut stomatologul? 

— Da, spuse Bunch. Nu m-a durut mai deloc şi i-am făcut 
iar o vizită mătuşii Jane... 

— Bătrânica aia scumpă, spuse Julian, sper că nu-i slăbesc 
puterile. 

— Câtuşi de puţin, zâmbi Bunch. 

În dimineaţa următoare, Bunch duse un buchet de 
crizanteme proaspete la biserică. Soarele păâtrundea din 
nou prin fereastra de est şi Bunch rămase în lumina 
sclipitoare, pe treptele altarului. Spuse foarte încet, în 
şoaptă: „lotul va fi bine cu fetiţa ta. Eu o să am grijă. 
Promit”. 

Apoi aranjă prin biserică, luă loc în strană şi, pentru 
câteva clipe, se rugă, după care se întoarse la casa 


parohială să atace treburile gospodăreşti care se adunaseră 
în ultimele două zile. 

O glumă ciudată 

— Şi aceasta este Miss Marple, spuse Jane Helier, încheind 
prezentările. 

Ca artistă, ştia să obţină efectul dorit. Era, cu siguranţă, 
punctul culminant, finalul triumfător! Ionul ei era pe 
jumătate plin de admiraţie politicoasă, pe jumătate plin de 
satisfacţie. 

Partea nostimă era că persoana prezentată cu atâta 
pompă era doar o fată bătrână în vârstă, gentilă. În ochii 
celor doi tineri care, prin bunăvoința Janei, tocmai făcuseră 
cunoştinţă cu ea, se citeau uimire şi o nuanţă de 
dezamăgire. Erau amândoi drăguţi - fata, Charmian 
Stround, subţire şi brunetă, bărbatul - Edward Rossiter, un 
tânăr uriaş blond, amabil. 

Charmian spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Oh, ne pare grozav de bine să vă cunoaştem. 

Dar ochii ei exprimau îndoială. Îi aruncă o privire 
fulgerătoare, întrebătoare Janei Helier. 

— Dragă, spuse Jane, răspunzându-i la privire, e absolut 
minunată. Las-o în seama ei. V-am spus că am s-o aduc aici 
şi am reuşit. Il se adresă domnişoarei Marple: O să le-o 
descurci; sunt sigură. Vă va fi uşor. 

Miss Marple îşi întoarse ochii ei bleu-verzi calzi către 
domnul Rossiter. 

— Vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? întrebă ea. 

— Jane este prietenă cu noi, intră în vorbă, nerăbdătoare, 
Charmian. Edward şi cu mine suntem la ananghie. Jane ne- 
a spus că dacă venim la petrecerea ei, o să ne facă 
cunoştinţă cu cineva care a fost... care ar fi... care ar 
putea... 

Edward îi sări în ajutor: 

— Jane ne-a spus că sunteţi o somitate în materie, Miss 
Marple! 

Ochii bătrânei doamne sclipiră, dar protestă cu modestie: 


— Oh, nu, nu! Nici vorbă. Numai când cineva trăieşte la 
ţară ca mine ajunge să cunoască atât de multe despre 
natura umană. Dar m-aţi făcut chiar curioasă. Hai spuneţi- 
mi ce problemă aveţi. 

— Mă tem că-i teribil de banală - o comoară îngropată, 
spuse Edward. 

— Chiar? Dar asta pare grozav de interesant! 

— Ştiu. Precum „Comoara din insula piraţilor”3. Dar 
problema noastră n-are tenta romantică obişnuită. Nici un 
reper pe o hartă indicat printr-un craniu şi oase încrucişate, 
nici o indicație de genul: „patru paşi la stânga, la vest prin 
nord”. Este teribil de prozaică - doar unde să săpăm. 

— Aţi încercat cumva? 

— Aş zice că am săpat vreo doi acri şi mai bine! Iot locu-i 
răscolit, numai bun de zarzavaturi. Tocmai întrebam ce să 
punem - dovlecei sau cartofi. 

Charmian spuse deodată: 

— Putem chiar să vă povestim totul? 

— Dar, desigur, draga mea. 

— Atunci, haideţi să găsim un loc liniştit. Vino, Edward. 

Ea îi scoase din camera aglomerată şi plină de fum, urcară 
scările până la un salon de la etajul doi. După ce s-au 
aşezat, Charmian începu brusc: 

— Să începem. Povestea porneşte de la unchiul Mathew, 
stră-stră-unchiul amândurora. Era teribil de bătrân. 
Edward şi cu mine suntem singurele sale rude. 'Ținea la noi 
şi, întotdeauna, a spus că, atunci când va muri, ne va 
împărţi averea sa. Ei bine, a murit în martie şi a lăsat ca tot 
ce avea să fie împărţit, în mod egal, între Edward şi mine. 
Ceea ce v-am spus sună destul de dur - nu vreau să credeţi 
că ne pare bine că a murit - ne era, într-adevăr, drag. Dar 
fusese bolnav în ultimul timp. Problema e că „tot” ce ne-a 
lăsat s-a dovedit a fi practic absolut nimic. Şi, ca să fiu 
sinceră, asta a fost o lovitură pentru amândoi, nu-i aşa, 
Edward? 

Edward, amabil, încuviinţă. 


— Ştiţi, spuse el, ne-am bazat puţin pe ea. Vreau să zic, 
când ştii că o mare sumă de bani îţi va reveni, nu te dai în 
vânt după muncă, încerci să te descurci doar. Sunt în 
armată - şi nu e cazul să vă spun cum sunt plătit, nici 
Charmian n-o duce mai strălucit. Lucrează ca regizor tehnic 
într-un teatru repertorial - foarte interesant şi-i place, dar 
nu prea scoate bani. Ne-am gândit să ne căsătorim şi nu 
prea ne-am făcut griji cu partea materială fiindcă amândoi 
ştiam că, într-o zi, vom fi bogaţi. 

— Şi acum, vă daţi seama, nu suntem! spuse Charmian. 
Mai mult, Ansteys - casa familiei - la care şi eu şi Edward 
ţinem, va trebui, probabil, să fie vândută. Edward şi cu 
mine simţim că nu putem suporta asta! Dar, dacă nu găsim 
banii unchiului Mathew va trebui s-o vindem. 

Edward interveni: 

— Ştii, Charmian, încă n-am ajuns la punctul principal. 

— Vorbeşte, atunci. 

Edward se adresă domnişoarei Marple: 

— Uitaţi despre ce e vorba. Când unchiul Mathew a 
îmbătrânit a devenit tot mai suspicios. Nu mai avea 
încredere în nimeni. 

— Foarte înţelept din partea lui, spuse Miss Marple. 
Defectele naturii umane sunt de necrezut. 

— Da, poate aveţi dreptate. Oricum, unchiul Mathew 
credea asta. Avea un prieten care îşi pierduse banii într-o 
bancă şi un alt prieten care a fost ruinat de un avocat care 
a fugit cu banii; şi el însuşi a pierdut bani din cauza unei 
companii frauduloase. Ajunsese să susţină, cu toată 
convingerea, că singurul loc sigur şi sănătos era să-ţi 
transformi banii în lucruri solide şi să le îngropi. 

— Ah! făcu Miss Marple. Încep să înţeleg. 

— Da. Prietenii l-au contrazis, arătându-i că, în felul ăsta, 
nu obţine nici o dobândă, dar el susţinea că asta nu prea 
conta. Majoritatea banilor, spunea el, „ar trebui ţinuţi într-o 
cutie sub pat sau îngropaţi în grădină”. Astea erau propriile 
lui cuvinte. 


Charmian continuă: 

— Şi când a murit n-a lăsat aproape nimic în acţiuni, deşi 
era foarte bogat. De aceea credeam că aşa trebuie să fi 
făcut. 

Edward explică: 

— Am aflat că îşi vânduse acţiunile, scosese sume mari de 
bani din când în când şi nimeni nu ştie ce a făcut cu ele. Dar 
pare probabil că a trăit potrivit principiilor sale - cumpăra 
aur şi-l îngropa. 

— N-a spus nimic înainte de a muri? N-a lăsat nici o 
hârtie? Nici o scrisoare? 

— Asta-i partea înnebunitoare a chestiunii. Nu a lăsat. 
Fusese inconştient timp de câteva zile, dar şi-a revenit 
înainte de a muri. S-a uitat la noi doi şi a chicotit - un chicot 
slab, pierdut. A spus: „Sunteţi aranjaţi, porumbeii mei 
drăgălaşi”. Apoi, s-a bătut cu mâna pe ochi - ochiul drept - 
şi ne-a făcut cu ochiul. Şi apoi a murit... Unchiul nostru cel 
bătrân Mathew, bietul de el. 

— S-a bătut cu mâna pe ochi, spuse Miss Marple dusă pe 
gânduri. 

Edward interveni nerăbdător: 

— Vă spune asta ceva? Asta m-a făcut să mă gândesc la 
povestea cu Arsene Lupin4 în care era ceva ascuns în ochiul 
de sticlă al unui om. Dar unchiul Mathew nu avea nici un 
ochi de sticlă. 

Miss Marple scutură din cap: 

— Nu, nu pot să mă gândesc la nimic, deocamdată. 

Charmian spuse dezamăgită: 

— Jane ne-a spus c-o să ne arătaţi de îndată unde să 
săpăm! 

Domnişoara Marple zâmbi. 

— Ştiţi, nu sunt chiar un scamator. Nu l-am cunoscut pe 
unchiul vostru, nu ştiu ce fel de om era şi nu am idee de 
casă sau de teren. 

Charmian spuse: 

— Dacă le-aţi ştii? 


— Ei bine, atunci trebuie să fie destul de simplu, nu-i aşa? 
zise Miss Marple. 

— Simplu! spuse Charmian. Veniţi la Ansteys să vedeţi 
dacă e simplu! 

E posibil ca ea să nu fi lansat, în mod serios, invitaţia, dar 
Miss Marple spuse repede: 

— Da, dragă, foarte drăguţ din partea voastră. Mi-am dorit 
întotdeauna să am şansa de a căuta comori ascunse. Şi 
adăugă, uitându-se la ei cu un zâmbet strălucitor de epocă 
victoriană târzie, cu o dobândă frumugşică! 

— Vedeţi! spuse Charmian, făcând gesturi dramatice. 

Tocmai dăduseră o raită prin Ansteys. Făcuseră turul 
grădinii din spatele bucătăriei - care era toată răscolită. Au 
colindat prin pădurice, unde, în jurul fiecărui copac mai 
mare, se săpase şi, acum se uitau trişti la biata suprafaţă 
care fusese odată uniform înverzită. Se urcară în pod, unde 
geamantane şi cutii vechi fuseseră golite de conţinutul lor. 
Coborâră în beciuri, unde unele pietre fuseseră smulse cu 
greu din locurile lor. Au măsurat şi au ciocănit în toate 
zidurile şi domnişoarei Marple i s-a arătat fiecare piesă 
veche de mobilă care conţinea sau putea fi suspectată de a 
poseda un sertar secret. 

Pe o masă, în camera de dimineaţă, se afla o grămadă de 
hârtii, toate documentele pe care răposatul Mathew 
Stround le lăsase. Nu fusese distrusă nici o hârtie, iar 
Charmian şi Edward aveau predilecţia de a se întoarce 
mereu la ele, parcurgând, cu seriozitate, chitanţe, invitaţii 
şi scrisori de afaceri, în speranţa de a localiza pe undeva un 
indiciu. 

— Credeţi că mai e ceva la care nu ne-am uitat? întrebă 
Charmian cu o undă de speranţă. 

Miss Marple dădu din cap că nu: 

— Se pare că aţi căutat temeinic, dragă. Poate, dacă îmi 
permiteţi, prea temeinic. Mă gândesc, întotdeauna, că un 
om îşi face un plan. Ca prietena mea, doamna Eldritch; ea a 
avut o servitoare mică, atât de drăguță, care lustruia 


linoleumul frumos, dar ea făcea treaba asta aşa de temeinic 
încât a lustruit duşumeaua de la baie prea mult, astfel că, 
atunci când doamna Eldritch a ieşit din baie, ştergătorul de 
plută i-a alunecat de sub picioare, a căzut foarte rău şi şi-a 
rupt, pur şi simplu, piciorul! Foarte neplăcut, pentru că, 
bineînţeles, uşa de la baie era închisă, grădinarul a trebuit 
s-aducă o scară şi să intre pe fereastră - teribil de jenant 
pentru doamna Eldritch, care a fost, întotdeauna, o femeie 
foarte pudică. 

Edward dădea semne de nerăbdare. Miss Marple spuse 
imediat: 

— Vă rog să mă iertaţi. Sunt grozavă, ştiţi, în a mă abate 
de la subiect. Dar un lucru îţi aminteşte de altul. Şi 
câteodată e util. Tot ce vroiam să vă spun e că, poate, dacă 
încercăm să ne ascuţim mintea şi să ne gândim la un loc 
probabil... 

Edward spuse supărat: 

— Gândiţi-vă dumneavoastră, Miss Marple. Creierul meu şi 
al lui Charmian sunt tabula rasa! 

— Dragă, dragă. Ştiu... e foarte obositor pentru voi. M-aş 
uita prin astea. 

Arătă hârtiile de pe masă. 

— Doar dacă nu e ceva personal... Nu vreau să par 
indiscretă. 

— Oh, câtuşi de puţin. Dar mă tem că n-o să găsiţi nimic. 
Se aşeză la masă şi, în mod metodic, cercetă tot maldărul 
de documente. Cum lua unul îl şi sorta automat, făcând mici 
grămăjoare. După ce termină, rămase privind fix înainte 

câteva minute. 

Edward întrebă cu o uşoară undă de maliţiozitate: 

— Ei, ce ziceţi, Miss Marple? 

Aceasta îşi reveni, tresărind: 

— Pardon, vă rog? 

— Aţi găsit ceva relevant? 

— Oh, nu, nimic de genul ăsta. Cred că ştiu ce fel de om 
era unchiul vostru, Mathew. Asemănător unchiului meu 


Henry, cred. Îi plăceau glumele simple. Burlac, evident - mă 
întreb de ce? Pesemne o dezamăgire în tinereţe? Metodic 
până la un punct, dar nu-i plăcea să fie încorsetat - aşa sunt 
unii burlaci! 

În spatele domnişoarei Marple, Charmian îi făcu un semn 
lui Edward. Vroia să zică că e „sisi”. 

Miss Marple continua să flecărească, plină de voioşie, 
despre răposatul ei unchi Henry. 

— Îi plăceau foarte mult jocurile de cuvinte. Şi unor 
oameni, jocurile de cuvinte li se par plicticoase din cale- 
afară. Un joc de cuvinte poate fi foarte iritant. Era şi un om 
foarte suspicios. Era tot timpul convins că servitorii îl furau. 
Şi câteodată, desigur, aşa şi făceau, dar nu totdeauna. Asta 
devenise o obsesie pentru el, bietul om. Spre sfârşit, îi 
bănuia că-i umblă şi-i falsifică mâncarea şi, în cele din urmă, 
refuză să mai mănânce altceva decât ouă fierte! Spunea că 
nimeni nu putea să umble în interiorul unui ou fiert. Dragul 
de el, unchiul Henry, fusese atât de vesel odinioară - îi 
plăcea foarte mult cafeaua după ce servea masa. Obişnuia 
să spună: „Cafeaua asta nu-i apă de mare”, vrând să zică, 
înţelegeţi, că ar vrea-o mai mare. 

Edward simţea că, dacă mai aude ceva de unchiul Henry, 
înnebuneşte. 

— Îi plăceau şi tinerii, continuă Miss Marple, dar avea o 
înclinaţie în a-i tachina puţin, înţelegeţi la ce mă refer. 
Obişnuia să pună pungile cu dulciuri unde un copil nu putea 
să ajungă. 

Lăsând politeţea la o parte, Charmian zise: 

— Cred că asta-i oribil! 

— Oh, nu, dragă, era doar un burlac în vârstă, ştii, şi nu 
cunoştea copiii. De fapt, nu era deloc prost. Ţinea o groază 
de bani în casă şi instalase un seif. Făcea mare caz de el - 
ce sigur era. Ca urmare a faptului că trăncănise atâta, 
bandiții i-au spart casa într-o noapte şi au făcut, pur şi 
simplu, o gaură în seif cu ajutorul unei substanţe chimice. 

— Aşa i-a trebuit, spuse Edward. 


— Oh, dar nu era nimic în seif, spuse Miss Marple. Ştiţi, de 
fapt, ţinea banii în altă parte - în spatele unor volume de 
rugăciuni, în bibliotecă, chiar aşa. Spunea că oamenii n-ar 
lua niciodată o carte de genul ăsta de pe vreun raft! 

Edward o întrebă înviorat de idee: 

— Asta-i! Ce-ar fi să ne uităm în bibliotecă? 

Dar Charmian clătină din cap dispreţuitoare. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta? Am căutat în toate 
cărţile, marţea trecută, când ai fost plecat la Portsmouth. 
Le-am scos pe toate, le-am scuturat. Nu-i nimic acolo. 

Edward oftă. Apoi, ridicându-se, încercă să se 
descotorosească, cu tact, de musafira lor ce-i dezamăgise: 

— A fost grozav de drăguţ din partea dumneavoastră să 
veniţi şi să încercaţi să ne ajutaţi. Păcat că n-a ieşit nimic. 
Mă tem că v-am răpit prea mult timp. Totuşi, vă duc cu 
maşina şi o să puteţi prinde trenul de trei şi jumătate... 

— Oh, făcu Miss Marple, dar trebuie să găsim banii, nu-i 
aşa? Nu trebuie să renunţaţi, domnule Rossiter. Dacă, la 
început, nu reuşiţi, încercaţi, încercaţi din nou. 

— Vreţi să spuneţi că o să mai... încercăm? 

— De fapt, spuse Miss Marple, eu încă nu am început. 
„Întâi prinde iepurele”5, cum spune doamna Beeton în 
cartea ei de bucate - o carte minunată, dar cumplit de 
costisitoare; majoritatea reţetelor încep cu: „Luaţi 250 de 
grame de smântână şi o duzină de ouă”. Ia să văd, unde 
eram? Oh, da. Ei bine, am prins, ca să zicem aşa, iepurele - 
iepurele fiind, bineînţeles, unchiul vostru, Mathew, şi 
trebuie doar să hotărâm acum unde şi-o fi ascuns banii. 
Trebuie să fie foarte simplu. 

— Simplu? întrebă Charmian. 

— Oh, da, dragă. Sunt sigură că trebuie să fi făcut un lucru 
evident. Un sertar secret - asta-i soluţia mea. 

Edward îi replică sec: 

— Nu poţi pune lingouri de aur într-un sertar secret. 

— Nu, nu, sigur că nu. Dar nu avem nici un motiv să 
credem că banii sunt sub formă de aur. 


— Spunea întotdeauna... 

— Aşa făcea şi unchiul meu Henry cu seiful lui! Aşa încât 
bănuiesc foarte serios că o spunea numai de formă. 
Diamante - astea s-ar putea afla foarte uşor într-un sertar 
secret. 

— Dar ne-am uitat în toate sertarele secrete. Am adus şi 
un tâmplar să examineze mobila. 

— Chiar, dragă? Asta a fost foarte înţelept din partea 
voastră. V-aş sugera faptul că biroul unchiului vostru ar fi 
locul cel mai probabil. A fost escritoire-ul acela înalt de la 
perete? 

— Da. O să vă arăt. 

Charmian se duse la el. Lasă în jos tăblia. Înăuntru erau 
sertăraşe şi sertărele. Deschise o uşiţă din centru şi apăsă 
un buton de la sertarul din stânga. Fundul ascunzătorii din 
centru scoase un clinchet şi avansă spre ea. Charmian îl 
scoase, lăsând să se vadă bine un gol sub el. Nu era nimic. 

— Vedeţi, nu-i asta o coincidenţă? exclamă Miss Marple. 
Unchiul Henry avea un birou exact ca ăsta, numai că al lui 
era furniruit cu nuc şi ăsta-i din mahon. 

— Oricum, zise Charmian, nu-i nimic înăuntru, după cum 
vedeţi. 

— Cred că tâmplarul vostru, observă Miss Marple, era 
tânăr. El nu ştia totul. Oamenii erau foarte dibaci când 
făceau, odinioară, ascunzători. Există aici un astfel de lucru: 
un loc secret în altul secret. 

Scoase un ac de păr din colanul ei aranjat din păr cărunt. 
După ce îl îndreptă, îi înfipse vârful în ceea ce părea o 
găurică într-o parte a locului secret din centru. Cu puţină 
greutate trase un sertăraş. Înăuntrul lui era o legătură de 
scrisori şi o hârtie împăturită. 

Edward şi Charmian se năpustiră asupra lucrurilor. Cu 
degete tremurătoare, Edward despături hârtia. Îi dădu 
drumul cu un gest de dispreţ. 

— O reţetă de bucătărie. Şuncă prăjită! 


Charmian desfăcea funda cu care erau legate scrisorile. 
Scoase una şi se uită la ea: „Scrisori de dragoste”! 

Miss Marple reacţiona în stil victorian: 

— Ce interesant! Poate este motivul pentru care unchiul 
vostru nu s-a căsătorit niciodată. 

Charmian citi cu glas tare: „Dragul meu Mathew, trebuie 
să-ţi mărturisesc că mi se pare foarte mult timp de când am 
primit ultima ta scrisoare. Încerc să-mi umplu timpul cu 
diferite scrisori ce-mi sunt încredințate şi, adesea, îmi spun 
că sunt cu adevărat norocoasă să văd atâtea lucruri de pe 
glob, deşi nici nu mă gândeam când am plecat în America 
că trebuia să voiajez până în insulele astea îndepărtate!” 

Charmian se întrerupse: „De unde este? Oh, Hawaii”? Ea 
continuă: „Dar vai, băştinaşii sunt încă departe de a vedea 
lumina credinţei. Sunt dezbrăcaţi, în stare de sălbăticie şi-şi 
petrec majoritatea timpului înotând şi dansând, 
împodobindu-se cu ghirlande de flori. Domnul Gray i-a 
convertit pe câţiva, dar este o muncă titanică, iar el şi 
doamna Gray sunt trişti şi descurajaţi încerc să fac tot ce 
pot să-l înveselesc şi să-l încurajez, dar şi eu sunt adesea 
tristă pentru un motiv pe care-l poţi ghici, dragă Mathew. 
Vai, lipsa ta este o încercare grea pentru o inimă care 
iubeşte. Jurămintele tale reînnoite şi protestele că ţii la 
mine m-au bucurat foarte mult. Acum şi pentru totdeauna 
inima mea credincioasă şi devotată îţi aparţin, dragă 
Mathew, şi rămân... 

Dragostea ta adevărată, Betty Martin. 

P. S. Pun scrisoarea pe adresa prietenei noastre comune, 
Matilda Graves, ca de obicei. Sper ca Cerul să ne ierte acest 
mic subterfugiu”. 

Edward fluieră. 

— O femeie misionar! Deci, asta era iubirea unchiului 
Mathew. De ce nu s-or fi căsătorit niciodată? 

— Se pare că ea a cutreierat toată lumea, spuse Charmian, 
uitându-se prin scrisori. Mauritius... tot felul de locuri. 
Probabil a murit de friguri galbene sau de altceva. 


Un chicotit slab îi făcu să tresară. Aparent, Miss Marple 
tare se amuza. 

— Hai, hai, ia uite ce avem aici! zise ea. 

Citea reţeta pentru şuncă prăjită. Observând privirile lor 
întrebătoare, citi cu glas tare: „Şuncă prăjită cu spanac. 
Luaţi o bucată bună de şuncă, umpleţi-o cu căţei de usturoi 
şi acoperiţi-o cu zahăr neprelucrat, roşiatic. Coaceţi încet în 
sobă. Serviţi cu o garnitură de piure de spanac”. 

— Ce mai credeţi despre asta? 

— Cred că sună groaznic, spuse Edward. 

— Nu, nu, de fapt ar putea fi foarte gustos, dar ce credeţi 
de toată treaba asta? 

Deodată, o rază de lumină îi inundă faţa lui Edward. 

— Credeţi că este vreun cod... vreo criptogramă de vreun 
fel? 

I-o smulse din mână. 

— Priveşte, Charmian, ar putea fi, ştii! Altfel, n-are nici un 
rost să pui o reţetă de bucătărie într-un sertăraş secret. 

— Exact, spuse Miss Marple. Foarte, foarte semnificativ. 

Charmian spuse: 

— Ştiu ce ar putea fi... cerneală invizibilă! Hai s-o încălzim. 
Aprinde soba electrică. 

Edward aşa făcu. Dar nici un semn de scris nu apăru la 
acest tratament. 

Miss Marple tuşi. 

— Ştiţi, de fapt cred că vă complicaţi prea mult. La drept 
vorbind, reţeta este numai o indicație. Cred că scrisorile 
sunt semnificative. 

— Scrisorile? 

— În special semnătura, spuse Miss Marple. 

Dar Edward abia că o auzi. O chemă emoţionat pe 
Charmian: 

— Vino aici! Are dreptate. Uite... plicurile sunt foarte 
vechi, dar scrisorile sunt scrise mult mai târziu. 

— Exact, spuse Miss Marple. 


— Sunt doar aparent vechi. Pariez pe orice că bătrânul 
unchi Mathew le-a falsificat el însuşi... 

— Cu siguranţă, zise Miss Marple. 

— Toată afacerea este o plăcere. N-a existat niciodată o 
femeie misionar. Trebuie să fie un cod. 

— Dragii mei, dragi copii... nu trebuie să complicaţi totul 
atât de mult. Unchiul vostru era, de fapt, un om foarte 
simplu. Ela vrut să facă o mică glumă, asta-i tot. 

Pentru prima dată, i-au acordat întreaga lor atenţie. 

— De fapt ce doriţi să spuneţi exact, Miss Marple? întrebă 
Charmian. 

— Vreau să spun, dragă, că de fapt ţii banii în mâna ta în 
această clipă. 

Charmian se holbă la reţetă. 

— Semnătura, dragă, asta explică totul. Reţeta este doar o 
indicație. Dacă dăm la o parte toţi căţeii de usturoi şi 
zahărul şi restul, ce rămâne de fapt? Ce, şuncă şi spanac, 
nu? Şuncă şi spanac! Însemnând - nimic6! Aşadar este clar 
că scrisorile sunt importante. Şi apoi, dacă luaţi în 
considerare ce a făcut unchiul vostru chiar înainte de a 
muri, el s-a bătut uşor la ochi aţi zis. Deci, asta e... ăsta este 
indiciul, vedeţi? 

Charmian zise: 

— Noi suntem nebuni sau dumneata? 

— Dar, draga mea, trebuie să fi auzit expresia folosită când 
ceva nu e veritabil sau nu mai are nici o valoare în zilele 
noastre: „all my eye and Betty Martin”7. 

Edward rămase cu gura căscată, ochii căzându-i pe 
scrisoarea din mână. „Betty Martin...” 

— Dar, desigur, domnule Rossiter. Aşa cum tocmai aţi spus 
nu există... nu a existat o asemenea persoană. Scrisorile au 
fost scrise de unchiul dumneavoastră şi cred că s-a distrat 
grozav scriindu-le. Aşa cum ziceţi, scrisul de pe plicuri este 
mult mai vechi... de fapt, plicurile nu puteau să aparţină în 
nici un fel scrisorilor, deoarece timbrul de pe una pe care o 
ţineţi este din o mie opt sute cincizeci şi unu. 


Făcu o pauză şi explică subliniind cu emfază: o mie opt 
sute cincizeci şi unu. Şi asta explică totul, nu-i aşa? 

— Mie nu, zise Edward. 

— Ei bine, înţeleg, spuse Miss Marple, aş zice că nici eu n- 
aş fi înţeles dacă n-ar fi fost nepoţelul meu, Lionel. Un 
băieţel atât de scump şi atât de pasionat colecţionar de 
timbre. Ştie totul despre timbre. El mi-a povestit despre 
timbre rare şi scumpe şi că o descoperire nouă, minunată a 
fost scoasă la licitaţie. Şi îmi aduc chiar aminte că a 
menţionat un timbru - unul albastru de doi cenți din o mie 
opt sute cincizeci şi unu. Valora circa douăzeci şi cinci de 
mii de dolari, cred. Închipuiţi-vă! Îmi imaginez că şi 
celelalte timbre sunt la fel de rare şi valoroase. Fără 
îndoială, le-a cumpărat prin intermediari şi a avut grijă să 
şteargă urmele, cum se spune în povestirile detective. 

Edward gemu. Se aşeză şi-şi îngropă faţa în mâini. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Charmian. 

— Nimic. Mi-a trecut prin cap gândul groaznic că, dacă n- 
ar fi fost Miss Marple, am fi putut arde scrisorile astea din 
decenţă şi cavalerism! 

— Ah, spuse Miss Marple, tocmai asta nu-şi dau, niciodată, 
seama aceşti gentlemeni bătrâni cărora la place să facă 
farse. Îmi amintesc că unchiul meu Henry i-a trimis unei 
nepoate favorite o bancnotă de cinci lire drept cadou de 
Crăciun. A pus-o într-o felicitare pe care a lipit-o şi a scris 
deasupra: „Cu dragoste şi cele mai bune urări. Din păcate, 
asta-i tot ce-mi pot permite în acest an”. Biata fată, 
supărată de ceea ce credea că-i doar zgârcenia lui, aruncă 
totul, direct în foc. Aşa încât, bineînţeles, el a trebuit să-i 
dea o altă bancnotă. 

Sentimentele lui Edward faţă de unchiul Henry au suferit 
o schimbare bruscă şi completă. 

— Miss Marple, spuse el, mă duc să aduc o sticlă de 
şampanie. Să bem cu toţii în sănătatea unchiului Henry. 

Crimă cu metrul de croitorie. 


Domnişoara Politt puse mâna pe ciocănel şi bătu uşurel în 
uşa casei. Lăsă să treacă ceva timp şi bătu din nou. Pachetul 
de sub braţul ei stâng se mişcă puţin în timpul acesta şi ea îl 
îndreptă. În pachet se afla noua rochie verde de iarnă, gata 
de probă, a doamnei Spenlow. În mâna stângă a 
domnişoarei Politt se bălăbăânea o geantă de mătase neagră 
în care se găseau un metru de croitorie, o pernuţă cu 
bolduri şi o foarfecă mare, bună la lucru. 

Domnişoara Politt era înaltă şi slăbănoagă, cu un nas 
ascuţit, buzele strânse pungă şi păr rărit, cărunt, făcut cu 
fierul. Ezită, înainte de a lovi a treia oară cu ciocănelul. 
Aruncând o privire pe stradă, zări o siluetă ce se apropia 
grăbită. Domnişoara Hartnell, veselă, cu pielea asprită de 
vânt, 45 de ani, strigă ca de obicei tare cu vocea sa groasă: 
„Bună ziua, domnişoară Politt!” 

Croitoreasa răspunse: „Bună ziua, domnişoară Hartnell”. 
Vocea sa era extrem de slabă şi moale. Începuse să lucreze 
ca fată în casă la o lady. „Scuză-mă, continuă ea, nu ştiţi 
cumva dacă doamna Spenlow este acasă”? 

— N-am nici cea mai mică idee, zise domnişoara Hartnell. 

— Mi se pare ciudat. Trebuia să-i probez doamnei Spenlow 
noua sa rochie în după-amiaza asta. La ora 3 şi 30 de 
minute, mi-a zis. 

Domnişoara Hartnell se uită la ceasul ei de mână: 

— A trecut puţin de jumătate. 

— Da, am bătut de trei ori şi n-am primit nici un răspuns, 
aşa că mă gândesc că poate doamna Spenlow ar fi putut să 
plece şi să uite. De obicei nu uită de întâlniri şi vrea să 
poarte rochia poimâine. 

Domnişoara Hartnell intră pe poartă, străbătu poteca şii 
se alătură domnişoarei Politt la uşa casei Laburnam. 

— De ce nu deschide Gladys uşa, întrebă ea. Oh, nu, 
desigur, e joi - ziua liberă a lui Gladys. Cred că doamna 
Spenlow a adormit. N-ai ciocănit destul de tare. 

Apucând ciocănelul lovi - pac, pac, pac - de te asurzea şi, 
în plus, bătu în rama uşii. Şi mai strigă cu o voce de stentor: 


„Hei, nu-i nimeni pe-acasă”? 

Nu răspunse nimeni. 

Domnişoara Politt murmură: 

— Oh, cred că doamna Spenlow trebuie să fi uitat şi să fi 
plecat. Mai trec altă dată. Începu să se îndepărteze pe 
potecă. 

— Prostii, spuse ferm domnişoara Hartnell. Nu poate să fi 
plecat, aş fi întâlnit-o. Am să mă uit prin ferestre să văd 
dacă pot zări vreun semn de viaţă. 

Râse ca de obicei, din toată inima, ca să sugereze că era o 
glumă şi aruncă o privire de mântuială prin cea mai 
apropiată fereastră, deoarece ştia prea bine că uşa din faţă 
era rareori folosită, domnul şi doamna Spenlow preferând 
salonaşul din spate. 

De mântuială cum fusese, totuşi îşi atinse scopul. 
Domnişoara Hartnell nu văzu nici un semn de viaţă. 
Dimpotrivă, prin geam, o zări pe doamna Spenlow zăcând 
moartă pe covoraşul din faţa căminului. 

— Desigur, zise domnişoara Hartnell, când povesti ulterior, 
am reuşit să-mi păstrez calmul. Biata aia de Politt n-ar fi 
ştiut, în ruptul capului, ce să facă. „Trebuie să ne ţinem 
firea” - i-am spus. Stai aici şi eu mă duc la polițistul Palk. A 
spus ceva că nu vrea să rămână singură, dar nu i-am dat 
nici o atenţie. Trebuie să fi ferm cu astfel de persoane. Am 
considerat întotdeauna că le place să facă tărăboi. Tocmai 
mă îndepărtam, când, în aceeaşi clipă, chiar, domnul 
Spenlow dădu colţul casei. 

Aici, domnişoara Hartnell făcu o pauză semnificativă. Asta 
le-a permis ascultătorilor săi să întrebe pe nerăsuflate: 
„Spune cum arăta”? Domnişoara Hartnell continuă: Ca să 
fiu sinceră, am bănuit imediat ceva! Era prea din cale afară 
de calm. Nu a părut câtuşi de puţin surprins. Şi puteţi 
spune ce voiţi, nu e firesc ca un bărbat să afle că nevasta i-a 
murit şi să nu dea nici un semn de emoție. 

Toată lumea era de acord cu această observaţie. 


Şi poliţia a fost de acord. Atât de suspectă s-a considerat 
detaşarea domnului Spenlow, încât poliţiştii n-au pierdut 
timpul şi au stabilit ce-i revine domnului ca urmare a 
decesului soţiei sale. Când au descoperit că doamna 
Spenlow fusese bogată şi că banii îi reveneau soţului, 
potrivit unui testament întocmit imediat după căsătoria lor, 
au devenit şi mai suspicioşi. 

Miss Marple, acea domnişoară bătrână cu faţa blândă (şi, 
după unii, cu limba ascuţită), care locuia în casa de lângă 
cea a pastorului, a fost chestionată foarte rapid după 
jumătate de oră de la descoperirea crimei. Ea a fost 
abordată de polițistul Palk, care arăta, cu importanţă, cu 
degetul într-un carneţel. 

— Dacă nu vă supăraţi, doamnă, am câteva întrebări să vă 
pun. 

Miss Marple zise: 

— În legătură cu uciderea doamnei Spenlow? 

Palk tresări. 

— Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, de unde ştiţi? 

— Peştele, spuse Miss Marple. 

Răspunsul era cu totul de neînțeles pentru polițistul Palk. 
El a presupus corect că băiatul vânzătorului de peşte 
adusese ştirea împreună cu masa de seară pentru Miss 
Marple. 

Miss Marple continuă blând: 

— Să zacă pe duşumeaua din salon, strangulată - probabil 
cu un cordon foarte îngust. Dar ce-o fi fost, a fost luat. 

Pe faţa lui Palk i se citea furia. Cum de reuşeşte tânărul 
Fred să le ştie pe toate... 

Miss Marple i-o reteză scurt. Spusse: 

— E un bold în tunica dumitale. 

Polițistul Palk se uită în jos, surprins. Spuse: 

— Se zice: „Vezi un bold şi îl ridici, toată ziua bine-o duci”. 

— Sper să se adeverească. Acum, ce doriţi să vă spun? 

Polițistul Palk tuşi, îşi luă un aer important şi-şi consultă 
carneţelul: 


— Am declaraţia domnului Arthur Spenlow, soţul moartei. 
Domnul Spenlow spune că la două şi jumătate, după câte 
poate aprecia, a primit un telefon de la Miss Marple care l-a 
întrebat dacă ar putea veni la trei şi un sfert, deoarece 
dorea să-l consulte într-o problemă. Ei, doamnă, este 
adevărat? 

— Bineînţeles că nu, spuse Miss Marple. 

— Nu l-aţi sunat pe domnul Spenlow la două şi jumătate? 

— Nici la două şi jumătate şi nici la vreo altă oră. 

— Ah, făcu polițistul Palk şi-şi muşcă mustaţa, cu deosebită 
satisfacţie. 

— Ce-a mai zis domnul Spenlow? 

— Domnul Spenlow a declarat că a venit aici, cum i s-a 
cerut, plecând de-acasă la trei şi zece minute; că, sosind 
aici, a aflat de la servitoare că Miss Marple „nu-i acasă”. 

— Până aici e adevărat, zise Miss Marple. A venit, dar 
eram la adunarea de la Institutul Femeilor. 

— Ah, făcu din nou polițistul Palk. 

Miss Marple exclamă: 

— Spune-mi, te rog, domnule, îl suspectezi pe domnul 
Spenlow? 

— În acest stadiu nu vă pot spune, dar mi se pare că 
cineva, cumva, fără să spun nume, a încercat să fie şiret. 

Miss Marple spuse gânditoare: 

— Domnul Spenlow? 

Îi plăcea de domnul Spenlow. Era mărunt, uscăţiv, rezervat 
şi preţios în vorbire, culmea respectabilităţii. Părea ciudat 
că venise să locuiască la ţară; se vedea că trăise toată viaţa 
la oraş. Îi mărturisise motivul domnişoarei Marple. Spusese: 
„Întotdeauna mi-am dorit, încă din copilărie, să trăiesc într- 
o zi la ţară şi să am o grădină a mea. Mi-au plăcut, 
întotdeauna, foarte mult, florile. Ştiţi, soţia mea a avut o 
florărie. Acolo am văzut-o prima dată”. 

O mărturisire clară, dar deschidea perspectiva unei 
poveşti de dragoste. O doamnă Spenlow mai tânără, mai 
drăguță, pe un fundal de flori. 


Totuşi, domnul Spenlow nu ştia mai nimic despre flori. N- 
avea idee de seminţe, de tăieri, de îmbobociri, de plante 
anuale sau perene. Avea doar un vis - visul unei căsuțe cu o 
grădină plină de flori frumos colorate şi parfumate. El 
ceruse, aproape patetic, instrucţiuni de la Miss Marple şi-şi 
notase răspunsurile sale într-un carneţel. 

Era un om metodic. Poate din cauza acestei trăsături, 
poliţia s-a oprit asupra lui când soţia i-a fost găsită ucisă. Cu 
răbdare şi perseverenţă, poliţiştii au aflat o mulţime de 
lucruri despre fosta doamnă Spenlow şi, curând, întreg 
satul St. Mary Mead ştiu totul. 

Răposata doamnă Spenlow îşi începuse viaţa într-o casă 
mare ca fată bună la toate, care trebuia s-o ajute şi pe 
cameristă şi pe bucătăreasă. Plecase de-acolo după ce se 
căsătorise cu ajutorul grădinarului şi, împreună, 
deschiseseră o florărie la Londra. Prăvălia prosperase. Nu 
tot astfel şi grădinarul, care, curând, se îmbolnăvi şi muri. 

Văduva sa s-a îngrijit de florărie şi a dezvoltat-o cu multă 
ambiţie. A continuat să se îmbogăţească. Apoi, a vândut-o la 
un preţ bun şi s-a căsătorit a doua oară, cu domnul 
Spenlow, un giuvaergiu între două vârste care moştenise o 
afacere mică, nu prea strălucită. Nu mult timp după aceea 
au vândut-o şi s-au stabilit la St. Mary Mead. 

Doamna Spenlow era o femeie înstărită. Profitul de pe 
florărie îl investise „sub îndrumarea spiritelor”, cum explica 
tuturor fără excepţie. Spiritele o sfătuiseră cu o neaşteptată 
perspicacitate. 

Toate investiţiile ei prosperaseră, unele într-o manieră 
destul de senzaţională. Totuşi, în loc ca aceasta să-i 
sporească încrederea în spiritism, doamna Spenlow, în mod 
nerecunoscător, se ţinea departe de medium-uri şi şedinţe 
de spiritism şi se afundase, din toată inima, pentru scurt 
timp, într-o religie necunoscută, cu afinități indiene, care se 
baza pe diferite forme de respiraţie adâncă8. Totuşi, când a 
sosit la St. Mary Mead, recidivă într-o perioadă de aderare 
la biserica anglicană. Petrecea mult timp la casa parohială 


şi participa, cu asiduitate, la slujbele religioase. Ea patrona 
prăvăliile din sat, o interesau evenimentele locale şi juca 
bridge. 

O viaţă monotonă, obişnuită. Şi, deodată, crima. 

Colonelul Melchett, şeful poliţiei, îl chemase pe inspectorul 
Slack. 

Slack era un tip care nu-şi făcea probleme. Când îi căşuna 
pe cineva o ţinea una şi bună. Acum, de pildă, era sigur: 
„Soţul a comis-o, sir”, zise el. 

— Aşa crezi tu? 

— Sunt sigur. E de-ajuns să te uiţi la el. N-a arătat 
niciodată vreun semn de amărăciune sau emoție. S-a întors 
acasă ştiind că era moartă. 

— N-ar fi încercat cel puţin să joace rolul soţului disperat? 

— El nu, domnule. Prea plin de el. Unii bărbaţi nu se pot 
preface. Prea crispat. După câte cred eu, se cam săturase 
de nevastă-sa. Ea avea banii şi, aş zice, era o femeie dificilă, 
greu de trăit cu ea - mereu se apuca de un „ism” sau ceva 
cam aşa9. Ela hotărât, cu sânge rece, să scape de ea şi să 
trăiască confortabil singur. 

— Da, presupun că aşa ar putea deveni cazul. 

— Depindea de ea, asta e. Şi-a făcut planurile cu grijă. A 
pretins că a primit un telefon... 

Melchett l-a întrerupt: 

— Telefonul n-a fost confirmat? 

— Nu, domnule. Aceasta înseamnă ori că ela minţit, ori că 
s-a sunat de la o cabină telefonică publică. Singurele două 
telefoane publice din sat sunt la gară şi la poştă. De la poştă 
n-a dat în mod sigur. Doamna Blande îi vede pe toţi cei care 
intră. De la gară s-ar putea. Trenul soseşte la două şi 
douăzeci şi şapte şi atunci e puţină agitaţie. Dar, lucru 
important e faptul că el spune că Miss Marple l-a sunat şi 
asta nu-i deloc adevărat. Nu s-a sunat din casa ei şi ea 
însăşi era plecată la Institut. 

— Nu ai în vedere posibilitatea ca soţul să fie, în mod 
deliberat, scos din cauză, de cineva care dorea s-o ucidă pe 


doamna Spenlow? 

— Vă gândiţi la tânărul Ted Gerard, nu-i aşa, domnule? L- 
am anchetat şi ne-am lovit de lipsa de motivaţie. El nu ar fi 
avut nimic de câştigat. 

— Are un caracter îndoielnic, totuşi. Odată şi-a însuşit, în 
mod fraudulos, o sumă considerabilă de bani ce-i fusese 
încredinţată. 

— Nu spun că nu-i băiat rău. Totuşi s-a dus la şeful lui şi a 
mărturisit totul despre afacere. Şi şefii săi nu ştiau încă 
NIMIC 

— Un membru al Grupului Oxford10, spuse Melchett. 

— Da, domnule. A devenit membru şi s-a dus să facă ce 
trebuia mărturisind că furase banii. Nu zic, să ştiţi, că n-ar 
fi putut fi şi o doză de viclenie - el s-ar fi putut gândi că e 
suspectat şi s-a decis să facă pe pocăitul cinstit. 

— Eşti un sceptic, Slack, zise colonelul Melchett. Apropo, 
ai vorbit cu Miss Marple? 

— Ce are ea de-a face cu asta, domnule? 

— Oh, nimic. Dar ea aude lucruri, ştii. De ce nu te duci să 
stai puţin de vorbă cu ea? E o bătrână foarte deşteaptă. 

Slack schimbă subiectul: 

— Un lucru vroiam să vă întreb, domnule. Slujba aia de 
servitoare cu care răposata şi-a început cariera - casa 
domnului Robert Abercrombie. Acolo s-a comis un furt de 
bijuterii - smaralde. Valorau o groază. Niciodată nu le-a mai 
recuperat. Am controlat, trebuie să se fi întâmplat când 
femeia aceea, Spenlow, era acolo, deşi s-ar fi putut să fie 
doar o fetiţă pe vremea aia. Nu credeţi că a fost implicată, 
domnule? Ştiţi, Spenlow a fost unul din bijutierii aceia mici 
- tocmai tipul potrivit ca paravan. 

Melchett dădu neîncrezător din cap: 

— Doar nu crezi că e ceva în asta. Ea nici nu-l cunoştea pe 
Spenlow pe vremea aceea. Îmi amintesc cazul, în cercurile 
poliţieneşti părerea era că un fiu era amestecat în treaba 
asta - Jim Abercrombie - un tânăr groaznic de cheltuitor. 
Avea o grămadă de datorii şi, abia după jaf, au fost toate 


plătite - de-o femeie bogată, se zicea, dar nu ştiu - bătrânul 
Abercrombie s-a eschivat puţin în legătură cu cazul - a 
încercat să îndepărteze poliţia. 

— A fost doar o idee, domnule, zise Slack. 

Miss Marple îl primi pe inspectorul Slack cu satisfacţie, 
mai ales când a auzit că fusese trimis de colonelul Melchett. 
— Da, într-adevăr, e foarte drăguţ din partea colonelului 

Melchett. Nu ştiam că-şi mai aminteşte de mine. 

— Îşi aminteşte de dumneavoastră foarte bine. Mi-a zis că 
ceea ce nu cunoaşteţi că se întâmplă în St. Mary Mead nu 
merită cunoscut. 

— Tare drăguţ din partea lui, dar, zău, nu ştiu absolut 
nimic. Despre crimă, vreau să zic. 

— Ştiţi ce se discută. 

— Desigur, dar nu e cazul să repeţi vorbe goale, nu se 
face. 

Slack zise, cu un efort de bună dispoziţie: 

— Ştiţi, asta nu-i o conversaţie oficială. Este, aş zice, 
confidențială. 

— Chiar doriţi să ştiţi ce vorbesc oamenii? Dacă e vreun 
sâmbure de adevăr sau nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei, bine, se vorbeşte mult şi se fac tot felul de speculaţii. 
Există deja două tabere distincte, dacă mă înţelegeţi. Primii 
sunt cei ce cred că soţul a făcut-o. Bărbatul sau nevasta 
sunt persoane uşor de suspectat, nu credeţi? 

— Poate, spuse inspectorul reţinut. 

— Parteneri atât de apropiaţi, ştiţi. Şi, apoi, aspectul 
acesta al banilor. Aud că doamna Spenlow era cea cu banii 
şi, deci, domnul Spenlow o moşteneşte după moarte. În 
această lume rea, mă tem că presupunerile cele mai 
nemiloase sunt adesea justificate. 

— Moşteneşte o avere destul de mare, asta-i sigur. 

— Exact. Ar părea destul de plauzibil, nu-i aşa, ca el s-o 
stranguleze, să plece din casă prin uşa din spate, să 
traverseze câmpul până la casa mea şi să pretindă că a 


primit un telefon de la mine, apoi să se întoarcă şi să-şi 
găsească soţia ucisă în absenţa lui, sperând, desigur, că 
omorul va fi pus pe seama vreunui vagabond sau tâlhar. 

Inspectorul încuviinţă: 

— Dacă luaţi în considerare aspectul banilor... şi dacă erau 
în relaţii proaste în ultimul timp... 

Dar Miss Marple îl întrerupse: 

— Oh, dar ei nu erau. 

— Ştiţi precis? 

— Toată lumea ar fi ştiut dacă ei s-ar fi certat! Servitoarea, 
Gladys Brent, ar fi dus repede zvonul în sat. 

Inspectorul spuse încet: 

— Ea s-ar fi putut să nu ştie. 

Dar i se zâmbi compătimitor în chip de răspuns. Miss 
Marple continuă: 

— Şi, apoi, mai e cealaltă şcoală de gândire. Ted Gerard. 
Un tânăr arătos. Cred că ştiţi că o înfăţişare plăcută are 
darul de a influenţa mai mult decât trebuie. Penultimul 
nostru pastor exercita o influenţă magică! Toate fetele 
veneau la biserică - la vecernie, ca şi la slujba de dimineaţă. 
Şi multe femei mai în vârstă au devenit neobişnuit de des 
văzute la activităţile parohiale - şi ce papuci şi şaluri i se 
mai făceau! Foarte stânjenitor pentru bietul tânăr. Dar 
unde eram? Ah, da, la tânărul Ted Gerard. Bineînţeles, s-a 
vorbit pe seama lui. O vizita atât de des! Deşi însăşi doamna 
Spenlow mi-a mărturisit că el era membru în ceea ce cred 
că se numeşte „Oxford Group”. O mişcare religioasă. Sunt 
sinceri şi serioşi, cred, şi doamna Spenlow a fost 
impresionată de asta. 

Miss Marple respiră adânc şi continuă: 

— Nu cred că există vreun motiv să se bănuiască că ar fi 
altceva în plus în asta, dar, ştiţi, cum sunt oamenii. Foarte 
mulţi sunt convinşi că doamna Spenlow era îndrăgostită de 
tânăr şi că îi împrumuta o mulţime de bani. 

Şi e absolut adevărat că a fost într-adevăr văzut la gară în 
ziua aceea. În trenul de ora două şi douăzeci şi şapte de 


minute. Dar, desigur, ar fi destul de uşor, nu-i aşa, să te 
strecori de partea cealaltă a trenului şi s-o iei pe scurtătură, 
peste gard, de-a lungul gardului viu şi să nu ieşi deloc pe 
uşa gării? Aşa că putea să nu fie văzut ducându-se spre 
casa aceea. Şi, sigur, oamenii consideră că doamna Spenlow 
era îmbrăcată într-un mod cu totul deosebit. 

— Deosebit? 

— Într-un kimonou. Nu într-o rochie. 

Miss Marple se înroşi. 

— Lucrul ăsta, ştiţi, e, poate, cam sugestiv pentru unii 
oameni. 

— Credeţi că era sugestiv? 

— Oh, nu, eu nu cred. Mi se pare absolut natural. 

— Credeţi că era natural? 

— În aceste împrejurări, da. 

Privirea domnişoarei Marple era rece şi dusă departe. 
Inspectorul Slack zise: 

— Ne-ar putea da încă un motiv în cazul soţului: gelozia. 

— Oh, nu, domnul Spenlow nu e un tip gelos. Nu e omul 
care să vadă lucrurile. Dacă nevastă-sa l-ar fi părăsit şi ar fi 
lăsat un bilet, pe pernuţa de ace, abia atunci el ar fi aflat 
prima dată de chestia asta. 

Inspectorul Slack era uimit de intensitatea cu care ea îl 
privea. Avea impresia că toată povestirea ei tindea să-i 
sugereze ceva ce el nu înţelegea. Acum spuse cu oarecare 
emfază: 

— N-aţi găsit indicii, inspectare, la faţa locului? 

— În zilele noastre, oamenii nu mai lasă amprente şi 
mucuri de ţigări, Miss Marple. 

— Dar cred că asta a fost o crimă în stil clasic, sugeră ea. 

Slack zise repezit: 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Miss Marple remarcă rar: 

— Cred că ştiţi că polițistul Palk v-ar putea ajuta. El a fost 
prima persoană la... la „locul crimei”, cum se spune. 


Domnul Spenlow stătea jos. Arăta uluit. Spuse cu glasul 
său slab, precis: 

— Pot, desigur, să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Nu mai 
aud la fel de bine ca mai înainte. Dar sunt sigur că am auzit 
un băieţel strigând după mine: „Hei, cine-i Crippen? 11” 
Asta... asta mi-a lăsat impresia că el credea că eu mi-am... 
am omorât-o pe draga mea soţie. 

Miss Marple, tăind grijuliu, cu foarfecă floarea veştejită a 
unui trandafir, zise: 

— Fără îndoială că asta-i impresia pe care a vrut s-o lase. 

— Dar cum a putut să-i treacă aşa ceva unui copil prin 
cap? 

Miss Marple tuşi: 

— A auzit, fără îndoială, părerile părinţilor săi. 

— Credeţi... credeţi cu adevărat că şi alţi oameni gândesc 
acest lucru? 

— Aproape jumătate din locuitorii din St. Mary Mead. 

— Dar, draga mea doamnă, ce oare a putut să stârnească o 
asemenea părere? Eu am ţinut sincer la soţia mea. Din 
păcate, ei nu i-a plăcut să trăiască la ţară aşa cum am 
sperat, dar un acord perfect asupra tuturor lucrurilor este 
un ideal imposibil. Te asigur că-i simt foarte acut lipsa. 

— Probabil. Dar scuză-mă când îţi zic că nu prea se simte 
din spusele dumitale. 

Domnul Spenlow îşi ridică făptura subţire la întreaga sa 
statură. 

— Doamnă dragă, cu mulţi ani în urmă, am citit despre un 
anume filosof chinez care, atunci când adorata sa soţie i-a 
fost luată, a continuat calm să bată gongul pe stradă - 
probabil o distracţie obişnuită chinezească - aşa cum făcea 
de obicei. Oamenii din oraş au fost foarte mult impresionați 
de tăria sa sufletească. 

— Dar, observă Miss Marple, oamenii din St. Mary Mead 
reacţionează oarecum diferit. Ei nu cunosc filosofia 
chinezească. 

— Dar înţelegeţi? 


Miss Marple încuviinţă din cap. 

— Unchiul meu, Henry, îi explică ea, era un om cu o 
stăpânire de sine neobişnuită. Motto-ul său era: „Niciodată 
nu da frâu emoţiei”. Şi el îndrăgea foarte mult florile. 

— Mă gândeam, spuse domnul Spenlow cu o oarecare 
nerăbdare, că aş putea, poate, pune o pergolă în partea de 
vest a casei. Trandafiri roz şi, poate, „Wisteria”. Şi mai e o 
floare albă, în formă de stea, al cărei nume îmi scapă pentru 
moment... 

Pe tonul în care se adresa nepotului ei de trei ani, Miss 
Marple spuse: 

— Am un catalog foarte frumos aici, cu poze. Poate vrei să 
te uiţi prin el... Eu mă duc în sat. 

După ce îl lăsă pe domnul Spenlow să stea fericit în 
grădină cu catalogul său, Miss Marple se urcă în camera ei, 
împachetă în grabă o rochie într-o bucată de hârtie cafenie 
şi, părăsind casa, merse repede spre poştă. Domnişoara 
Politt, croitoreasa, locuia în camerele de deasupra oficiului 
poştal. 

Dar Miss Marple nu intră pe dată pe uşă şi nu urcă scările. 
Era exact două şi jumătate şi după un minut autobuzul de 
Much Benham12 se opri la uşa poştei. Era unul din 
evenimentele zilei la St. Mary Mead. Poştăriţa ieşi grăbită 
cu pachete; pachetele erau legate şi de obligaţiile ei de 
serviciu în magazin, deoarece poşta avea şi raioane de 
dulciuri, cărţi ieftine şi jucării pentru copii. 

Timp de patru minute, Miss Marple se află singură în 
oficiul poştal. 

Numai după ce poştăriţa se întoarse la locul său, Miss 
Marple urcă şi îi explică domnişoarei Politt că dorea să-i 
modifice rochia ei gri de crep, să i-o facă mai modernă dacă 
se putea. Domnişoara Politt a promis să vadă ce poate face. 

Şeful poliţiei a fost destul de mirat când i-a fost anunţat 
numele domnişoarei Marple. Intră, cerându-şi multe scuze: 

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău că vă deranjez. Sunteţi 
atât de ocupat, ştiu, dar aţi fost întotdeauna atât de bun, 


colonele Melchett, încât mi-am zis că aş putea veni la 
dumneata mai degrabă decât la inspectorul Slack. Ştiţi, n- 
aş vrea ca polițistul Palk să aibă necazuri. Sincer vorbind, 
presupun că nu ar fi trebuit să se atingă de nimic. 

Colonelul Melchett era uşor uimit. Spuse: 

— Palk? E polițistul din St. Mary Mead, nu-i aşa? Ce-a 
făcut? 

— A luat un bold, ştiţi. Era în tunica lui. Şi mi-a trecut 
atunci prin minte că era foarte probabil ca el să-l fi luat de 
pe jos din casa doamnei Spenlow. 

— Probabil, probabil. Dar, de fapt, ce mare lucru credeţi 
că e un bold? De fapt l-a ridicat de pe jos, chiar de lângă 
cadavrul doamnei Spenlow. A venit şi i-a spus asta ieri lui 
Slack - dumneata l-ai determinat, după câte îmi dau seama. 
Nu se cuvine să se atingă de nimic, desigur, dar, aşa cum 
am mai spus, ce-i un ac? Era unul obişnuit. Un ac din cele 
pe care le are orice femeie. 

— Oh, nu, colonele Melchett, aici greşeşti. Pentru un 
bărbat, poate arată ca un ac obişnuit, dar nu e aşa.E un 
bold special, unul foarte fin, din acelea pe care le cumperi 
cu cutia, de felul celor folosite, cel mai adesea, de 
croitorese. 

Melchett făcu ochii mari, o licărire că a înţeles, îl 
străfulgera un gând. Miss Marple clătină din cap, de câteva 
ori, aprobator. 

— Da, desigur. Mi se pare clar. Ea era în kimono pentru că 
urma să-şi probeze rochia cea nouă şi s-a dus în camera din 
faţă, iar domnişoara Politt a spus ceva despre luat măsura şi 
i-a pus metrul în jurul gâtului - şi, apoi, tot ce mai avea de 
făcut era să-l răsucească şi să tragă - foarte uşor, aşa am 
auzit. Şi apoi, bineînţeles, a ieşit, a tras uşa şi a rămas 
acolo, bătând, ca şi cum tocmai sosise. Dar acul arată că ea 
fusese deja în casă. 

— Şi domnişoara Politt a fost cea care i-a telefonat lui 
Spenlow? 


— Da. De la poştă, la două şi jumătate - chiar când vine 
autobuzul şi oficiul poştal e gol. 

Colonelul Melchett zise: 

— Dar, draga mea Miss Marple, de ce? În numele 
Domnului, de ce? Nu poţi comite o crimă fără motiv. 

— Ei bine, cred că ştiţi, colonele Melchett, din ceea ce am 
auzit, crima datează de mult timp în urmă. Îmi reaminteşte, 
ştiţi, de cei doi veri ai mei. Anthony şi Gordon. De tot ce se 
apuca Anthony ieşea bine şi de ce se apuca bietul Gordon - 
mergea prost: caii de curse îşi rupeau piciorul, cursul 
acţiunilor scădea, preţul proprietăţilor se deprecia... După 
mine, cele două femei erau amestecate. 

— În ce? 

— Jaful. De acum mult timp. Smaralde foarte valoroase, 
după câte am auzit. Camerista doamnei şi fata bună la toate 
în casă. Pentru ca un lucru nu şi-a găsit explicaţia - cum, 
când fata bună la toate în casă s-a căsătorit cu grădinarul, 
au avut destui bani să deschidă o florărie? 

— Răspunsul este că a avut partea ei din... din şterpeleală, 
cred că e cea mai potrivită expresie. De tot ce s-a apucata 
mers bine. Banii făceau bani. Dar cealaltă, camerista 
doamnei, trebuie să fi fost ghinionistă. A ajuns să fie doar o 
croitoreasă într-un sat. Apoi s-au reîntâlnit. La început, 
toate au mers bine, cred, până când a intrat în scenă 
domnul Ted Gerard. Ştiţi, doamna Spenlow avea deja 
mustrări de conştiinţă şi înclinații religioase. Fără îndoială 
că tânărul o îndemna „să mărturisească”, „să se elibereze” 
şi cred că era tentată s-o facă. Dar domnişoara Politt nu 
vedea lucrurile în felul ăsta. Tot ceea ce vedea era faptul că 
avea să meargă la închisoare pentru un furt pe care-l 
comisese cu mulţi ani în urmă. Aşa că s-a hotărât să 
oprească totul. Mă tem că ştiţi că a fost, întotdeauna, o 
femeie rea. Nu cred că i-ar fi păsat, nici negru sub unghie, 
dacă acel blând şi stupid domn Spenlow ar fi fost spânzurat. 

Colonelul Melchett spuse încet: 


— Putem... verifica teoria dumneavoastră... până la un 
punct. Identitatea femeii aceleia, Politt, cu a cameristei 
doamnei Abercrombie, dar... 

Miss Marple îl asigură: 

— Va fi destul de uşor. E tipul de femeie care se înmoaie de 
îndată ce e confruntată cu adevărul. Şi, apoi, vedeţi, i-am 
luat metrul. L-am şterpelit ieri, când m-am dus să fac o 
probă. Când îşi va da seama că nu-l mai are se va gândi că e 
la poliţie... ei bine, e o femeie destul de proastă şi va crede 
că va fi, într-un fel, o dovadă împotriva ei. 

Ea îi zâmbi încurajator: 

— N-o să aveţi probleme, vă asigur. 

Era tonul cu care mătuşa sa favorită îl asigurase, odată, că 
va reuşi să treacă examenul de admitere la Royal Military 
Academy din Sandhurst. 

Şi fusese admis. 

Cazul servitoarei perfecte 

— Oh, vă rog, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? 

S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de 
vreme ce Edna, mica servitoare de la Miss Marple, stătea 
de fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment. 

Recunoscând, totuşi, obişnuinţa, Miss Marple spuse 
prompt: 

— Desigur, Edna. Vino şi închide uşa. Despre ce e vorba? 

Închizând ascultătoare uşa, Edna păşi în cameră, împături 
colţul şorţului ei între degete şi înghiţi de câteva ori. 

— Zi, Edna! spuse Miss Marple încurajatoare. 

— Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verişoara mea, Gladdie. 
Ştiţi, şi-a pierdut slujba. 

— Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul 
cel mare, nu-i aşa, la domnişoara... doamna... Skinner? 

— Da, doamnă, exact, doamnă. Şi Gladdie este foarte 
necăjită din cauza asta, grozav de necâjită. 

— Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuşi, nu-i 
aşa? 


— Aşa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu 
amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul 
aşezată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar, întotdeauna, 
ea a fost cea care a anunţat că pleacă, ştiţi! 

— Şi de data aceasta e invers? întrebă Miss Marple scurt. 

— Da, doamnă, şi asta a supărat-o pe Gladdie de groază. 

Miss Marple arăta uşor surprinsă. Îşi amintea de Gladys, 
care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în „zilele ei 
libere”, ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament 
foarte echilibrat. 

Edna continuă: 

— Să vedeţi, doamnă, cum s-a întâmplat - cum consideră 
domnişoara Skinner. 

— Cum consideră domnişoara Skinner? întrebă Miss 
Marple cu răbdare. 

De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga 
tărăşenie. 

— Oh, doamnă, a fost aşa un şoc pentru Gladdie. Ştiţi, una 
din broşele domnişoarei Emily a dispărut şi s-a făcut atâta 
caz şi zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui 
nu-i place să i se întâmple aşa ceva; este îngrijorător, 
doamnă, ştiţi ce vreau să spun. Şi Gladdie a ajutat să se 
cerceteze peste tot şi domnişoara Lavinia spunea că se 
duce la poliţie să anunţe şi atunci broşa a apărut: căzuse în 
spatele sertarului de la toaletă şi Gladdie a fost foarte 
mulţumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart şi 
domnişoarei Lavinia îi sări ţandăra s-o dea afară şi i-a spus 
lui Gladdie că-i dă un preaviz de o lună. Şi Gladdie crede că 
nu e vorba de o farfurie, că domnişoara Lavinia se foloseşte 
de asta ca un pretext şi că trebuie să fie din cauza broşei şi 
că ele îşi închipuie că ea a luat-o şi a pus-o înapoi când s-a 
ameninţat cu poliţia, şi Gladdie n-ar face un asemenea 
lucru, n-ar face niciodată. Şi crede că zvonul se va răspândi 
şi va fi împotriva ei şi ăsta-i un lucru foarte serios pentru o 
fată, după cum ştiţi, doamnă. 


Miss Marple încuviinţă. Deşi nu-i plăcea în mod deosebit 
Gladys, cea dată afară şi care avea propriile ei opinii, era 
aproape sigură de cinstea perfectă a fetei şi-şi putea prea 
bine imagina că afacerea trebuie să o fi necâjit. 

Edna spuse pe un ton rugător: 

— Se poate, doamnă, să faceţi ceva în legătură cu asta? 

— Spune-i să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. 
Dacă nu a luat ea broşa, fapt de care sunt sigură, atunci n- 
are nici un motiv să fie necăjită. 

— Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată. 

Domnişoara Marple spuse: 

— Am... am... să mă duc acolo după-amiază. Am să vorbesc 
cu domnişoara Skinner. 

— Oh, vă mulţumesc, doamnă, spuse Edna. 

Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, înconjurată 
de pădure şi de un parc. De când se dovedise de neînchiriat 
şi de nevândut după cum era, un întreprinzător speculativ îl 
împărţise în patru apartamente cu un sistem central de 
încălzire şi cu folosirea „domeniului” în comun de către 
chiriaşi. Experimentul fusese satisfăcător. O bătrână 
doamnă bogată şi excentrică împreună cu camerista ei 
ocupau un apartament. Bătrâna doamnă avea o pasiune 
pentru păsări şi întreținea în fiecare zi o adunare a 
înaripatelor la mese. Un judecător indian la pensie şi soţia 
sa au închiriat un al doilea. Un cuplu foarte tânăr, recent 
căsătorit, l-a ocupat pe al treilea şi cel de al patrulea fusese 
luat, numai cu două luni în urmă, de două tinere pe nume 
Skinner. Chiriaşii erau în relaţii foarte distante unii cu alţii, 
întrucât nu aveau nimic în comun. Proprietarul fusese auzit 
spunând că acesta era un lucru excelent. El se temea de 
prietenii, urmate de certuri şi plângerile de rigoare ce i s-ar 
fi adresat. 

Miss Marple îi cunoştea pe toţi chiriaşii, deşi nu ştia pe 
niciunul dintre ei prea bine. Domnişoara Skinner, cea mare, 
domnişoara Lavinia era ceea ce se poate spune membrul 
conducător al firmei. Domnişoara Emily, cea mică, îşi 


petrecea majoritatea timpului în pat, suferind de variate 
boli care, în opinia celor din St. Mary Mead, erau mai mult 
imaginare. Numai domnişoara Lavinia credea cu toată 
devoţiunea în martiriul şi răbdarea cu care suferea sora sa 
şi alerga pe dată, bătând satul de la un capăt la altul, după 
comisioane şi lucruri pe care „sora mea şi le doreşte 
deodată”. 

În St. Mary Mead se credea că, dacă domnişoara Emily 
suferea pe jumătate pe cât susţinea, ar fi trimis de mult 
după doctorul Haydock. Dar domnişoara Emily, când i se 
sugera acest lucru, îşi închidea ochii cu un aer superior şi 
murmura că în cazul ei nu era uşor - cei mai buni specialişti 
din Londra fuseseră derutaţi - şi un nou venit minunat în 
breaslă îi prescrisese cel mai modern tip de tratament şi ea 
spera cu adevărat că starea sănătăţii i se va ameliora 
mulţumită acestuia. Nici un medic generalist nu-i putea 
înţelege deloc cazul. 

— După părerea mea, spunea sincera domnişoară 
Hartnell, ea e foarte înţeleaptă că nu-l cheamă. Dragul de 
el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită i-ar putea 
spune că n-are nimic, să se dea jos din pat şi să nu mai facă 
atâta caz! I-ar face foarte mult bine! 

Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnişoara 
Emily continuă, aşadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare 
cu cutiuţe pline de pastile ciudate şi să respingă aproape 
tot ce i se gătea şi să ceară altceva - de obicei ceva dificil şi 
care nu era la îndemână de obţinut. 

Uşa i-o deschise domnişoarei Marple, Gladdie care arăta 
mai deprimată decât ar fi crezut vreodată Miss Marple că e 
capabilă. În sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese 
împărţită în sală de masă, salon, baie şi coşul de rufe pentru 
servitoare), domnişoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe 
Miss Marple. 

Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă de 
vreo cincizeci de ani. Avea o voce arţăgoasă şi o purtare 
repezită. 


— Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat... se 
simte rău astăzi, biata de ea. Spera să vă vadă, ceea ce ar 
reconforta-o, dar sunt momente când nu se simte în stare 
să vadă pe nimeni. Draga de ea, e tare răbdătoare. 

Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele era 
principala temă de conversaţie în St. Mary Mead, aşa încât 
nu-i fu greu să dirijeze discuţia în direcţia asta. Miss Marple 
spuse că auzise că fata aia drăguță, Gladys Holmes, urma să 
plece. 

Domnişoara Lavinia îi confirmă spusele. 

— De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, ştiţi. Nu 
putem permite aşa ceva. 

Miss Marple oftă şi-şi dădu cu părerea că toţi trebuie să ne 
obişnuim astăzi cu lucruri de-astea. E atât de greu să faci 
servitoarele să vină la ţară. Credea domnişoara Skinner că 
era într-adevăr bine să se despartă de Gladys? 

— Ştiu că e greu să găseşti servitoare, încuviinţă 
domnişoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni 
dar nici nu mă mir - se ceartă tot timpul, jazz toată 
noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu ştie cum se 
ţine o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Şi apoi, familia 
Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea 
judecătorului şi dorinţa lui de a i se pregăti Chota Hazril3, 
cum îi zice el, la ora şase dimineaţa şi doamna Larkin care e 
mereu nemulțumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet 
de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar 
după mine este o femeie foarte dezagreabilă şi o înfruntă 
pe bătrâna doamnă. 

— Atunci, nu credeţi că ar trebui să reveniţi asupra 
deciziei în privinţa Gladysei? E o fată tare bună. Îi cunosc 
întreaga familie; oameni foarte cinstiţi şi de calitate. 

Domnişoara Lavinia se împotrivi: 

— Am motivele mele, spuse ea dându-şi importanţă. 

Miss Marple murmură: 

— V-a lipsit o broşă, am auzit... 


— Cine-a trăncănit? îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt 
aproape sigură că ea a luat-o. Şi apoi s-a speriat şi a pus-o 
la loc, dar, vedeţi, nu poţi spune nimic dacă nu eşti sigur. 
Schimbă subiectul. Veniţi s-o vedeţi pe domnişoara Emily, 
Miss Marple. Sunt sigură c-o să-i facă bine. 

Miss Marple o urmă docilă la o uşă, unde domnişoara 
Lavinia bătu, fu invitată să intre şi-şi introduse musafira în 
cea mai bună cameră din apartament în care lumina nu 
pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate 
trase. Domnişoara Emily stătea culcată în pat, bucurându- 
se, după toate aparențele, de penumbră dar şi de 
suferinţele sale nedefinite. 

Lumina slabă o făcea să pară o fiinţă subţire, cu o alură 
imprecisă, cu o grămadă de păr blond-cenuşiu neîngrijit în 
jurul capului, din care se desprindeau cârlionţi, totul 
arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s- 
ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un 
miros de apă de colonie, biscuiţi râncezi şi camfor. 

Cu ochii pe jumătate închişi şi cu o voce slabă, subţiratică, 
Emily Skinner le explică că era „una din zilele ei proaste”. 

— Cel mai rău lucru când eşti bolnav e faptul că îţi dai 
seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnişoara 
Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine. 
Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar 
dacă ai umple sticla cu apă fierbinte aşa cum îmi place - 
dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă 
nu e suficient de plină, se răceşte imediat! 

— Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puţin. 

— Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus14 în 
casă, nu-i aşa, nu, nu contează. Pot şi fără asta. Nişte ceai 
slab şi o feliuţă de lămâie - n-avem lămâi? Chiar? Nu pot să 
beau ceai fără lămâie. Cred că laptele s-a tăiat puţin azi 
dimineaţă. M-a făcut să nu mai am chef să-mi pun lapte în 
ceai. Nu contează. Pot să trăiesc şi fără ceaiul meu. Numai 
că mă simt atât de slăbită. Se spune că stridiile sunt 
hrănitoare. Mă întreb dacă aş încerca câteva. Nu, nu, prea 


multă bătaie de cap să le cumperi la ora asta înaintată. Pot 
să rabd până mâine. 

Lavinia ieşi din cameră murmurând ceva incoerent despre 
dusul cu bicicleta până în sat. 

Domnişoara Emily zâmbi alene musafirei sale şi sublinie că 
nu-i plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap. 

Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că 
misiunea sa eşuase. 

Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea 
Gladysei circulau deja în sat. 

La poştă, domnişoara Wetherby o abordă: 

— Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se 
spune că este binevoitoare, sobră şi respectabilă, dar nu se 
arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! 
Mă tem că e ceva în legătură cu broşa. Cred că trebuie să 
fie ceva în chestia asta, ştii, deoarece nimeni nu dă drumul 
azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi 
foarte greu să găsească pe alta. Fetele, pur şi simplu, nu se 
duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă 
în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să 
găsească pe altcineva şi atunci, poate, sora aia teribil de 
ipohondră se va da jos din pat şi va pune mâna să facă ceva! 

Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că 
domnişoarele Skinner angajaseră, de la o agenţie, o 
servitoare nouă, care, după toate relatările, era un model 
de cinste şi virtute. 

— O recomandare după trei ani de slujbă, foarte 
călduroasă, preferă provincia şi cere un salariu mai mic 
decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc. 

— Chiar, adevărat? întrebă Miss Marple căreia i se 
aduseră la cunoştinţă aceste detalii de către domnişoara 
Lavinia în magazinul negustorului de peşte. 

— Pare prea bună ca să fie adevărat. 

Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de 
cinste şi virtute s-a răzgândit în ultima clipă şi nu a mai 
sosit. 


Niciunul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuşi, şi 
satul luă cunoştinţă de comoara domestică pe nume Mary 
Higgins care trecu prin localitate în taxi spre conacul cel 
vechi. Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. 
O femeie cu o înfăţişare foarte respectabilă, foarte corect 
îmbrăcată. 

La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la 
conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei 
sărbători în parohie (la care cine vroia îşi vindea lucruri), 
Mary Higgins deschise uşa. Era, cu siguranţă, o servitoare 
cu un aer superior, cam de vreo patruzeci de ani, cu păr 
negru lins, obraji roşii, o siluetă plinuţă, mascată discret în 
negru cu un şorţ alb şi bonetă - „exact tipul de servitoare 
bună, de modă veche”, cum explică mai târziu Miss Marple 
şi cu vocea potrivită, amabilă, respectuoasă, atât de diferită 
de accentele tari, nazale ale vocii Gladysei. 

Domnişoara Lavinia arăta mult mai puţin hărţuită ca de 
obicei şi, deşi a regretat că n-a putut să-şi ia şi ea un stand, 
din cauza grijii pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, 
totuşi participă cu o sumă frumuşică şi a promis să 
contribuie cu seturi de sugative şi şosete pentru bebeluşi. 

Miss Marple comentă alura ei de bunăstare. 

— Simt că-i datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de 
mulţumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary 
este cu adevărat o comoară. Găteşte bine, serveşte frumos 
la masă şi păstrează, cu scrupulozitate, curăţenia în micul 
nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Şi se 
poartă minunat cu Emily! 

Miss Marple întrebă imediat de Emily. 

— Oh, draga de ea. S-a simţit foarte rău din cauza vremii, 
în ultimul timp. N-are încotro, asta-i, câteodată face puţin 
lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva 
şi, apoi, când e servită, spune că nu poate să mănânce acum 
şi apoi vrea din nou, după jumătate de oră şi totul s-a răcit 
şi trebuie reîncălzit, Asta cere muncă, nu glumă, dar, din 


fericire, Mary nu le pune la inimă. E obişnuită să îngrijească 
invalizi, aşa zice, şi-i înţelege. Este mare lucru. 

— Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple. 

— Chiar aşa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns 
la o rugăciune. 

— Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse 
Miss Marple. Aş fi, aş fi puţin atentă, dacă aş fi în locul tău. 

Lavinia Skinner nu prinse nuanţa din această remarcă. Ea 
spuse: 

— Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu ştiu 
ce m-aş face dacă ar pleca. 

— Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, 
adăugă Miss Marple şi o privi cu înţeles pe gazda sa. 

Domnişoara Lavinia spuse: 

— Când nu ai griji gospodăreşti, asta îţi ia aşa o greutate 
de pe inimă, nu-i aşa? Cum se poartă micuța Edna? 

— Se descurcă destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar 
eu ştiu totul despre Edna pentru că e o fată din sat. 

Când ieşi în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton 
ridicat: 

— Ai lăsat compresa asta să se usuce... doctorul Allerton a 
spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. 
Bine, bine, las-o. Vreau o ceaşcă cu ceai şi un ou fiert... fiert 
numai trei minute şi jumătate, ţine minte şi trimite-o pe 
domnişoara Lavinia la mine. 

Mary cea eficientă apăru din dormitor şi îi spuse Laviniei: 
„Domnişoara Emily vă cheamă, doamnă”, deschise uşa 
pentru Miss Marple, o ajută să-şi pună haina şi-i înmână 
umbrela în maniera cea mai ireproşabilă. 

Miss Marple luă umbrela, o scăpă, încercă s-o ridice şi îi 
căzu geanta care se deschise. Mary, politicoasă, adună 
diferite flecuşteţe - o batistă, un carneţel cu adrese, un 
portmoneu de piele demodat, doi şilingi, trei penny şi o 
bucată de baton dulce de mentă, în dungi. 

Miss Marple primi ultimul obiect cu oarecare jenă. 


— Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băieţelului doamnei 
Clement. El îl sugea şi-mi amintesc că mi-a luat geanta să se 
joace cu ea. Eltrebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de 
lipicios aşa? 

— Să-l iau, doamnă? 

— Oh, dacă vrei? Mulţumesc foarte mult. 

Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară şi după ce o primi, 
Miss Marple exclamă încântată: 

— Ce noroc că nu s-a spart. 

După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la uşă 
ţinând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o 
expresie deosebită pe faţă. 

Timp de zece zile, St. Mary Mead a trebuit să îndure, să 
audă calităţile comorii domnişoarei Lavinia şi a domnişoarei 
Emily. 

În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet. 

Mary, modelul de cinste şi virtute dispăruse! Patul ei era 
neatins şi uşa din faţă a fost găsită dată la perete. Se 
strecurase în linişte, în timpul nopţii. 

Şi nu numai Mary lipsea! Două broşe şi cinci inele ale 
domnişoarei Lavinia, trei inele, un pandantiv, o brățară şi 
patru broşe ale domnişoarei Emily lipseau de asemenea! 

Era începutul catastrofei. 

Tânăra doamnă Devereusx îşi pierduse diamantele pe care 
le ţinea într-un sertar deschis, ca şi nişte blănuri de valoare 
primite ca dar de nuntă. Judecătorului şi soţiei sale li se 
luaseră bijuterii şi o anumită sumă de bani. Doamna 
Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că 
avea nişte bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ţinea şi 
o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. 
Fusese seara liberă a Janettei şi stăpâna sa obişnuia să se 
plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările şi 
presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea 
cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate 
apartamentele! 


Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacţie cam 
deplasată în St. Mary Mead. Domnişoara Lavinia se lăudase 
atât de mult cu miraculoasa ei Mary. „Şi tot timpul ăsta, 
dragă, fusese o hoaţă obişnuită!” spuneau oamenii. 

Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary 
dispăruse în neant, dar agenţia, care o trimisese şi 
garantase recomandările, se alertă când descoperi că Mary 
Higgins, care le ceruse de lucru şi ale cărei recomandări 
fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor 
căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora 
adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia 
liniştită într-un loc prin Cornwall. 

— Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Şi 
dacă vreţi să ştiţi de la mine, femeia asta lucrează cu o 
bandă. S-a mai întâmplat un caz de acelaşi fel în 
Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost 
găsite niciodată şi nici ea n-a fost prinsă. Totuşi, stăm mai 
bine decât cei din Much Burham! 

Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine. 

Totuşi, săptămânile treceau şi Mary Higgins rămânea 
triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack15 îşi 
dublă energia care-i lipsea numelui său. 

Domnişoara Lavinia plângea tot timpul. Domnişoara Emily 
era aşa de tulburată şi se îngrijoră atât de mult de starea ei, 
încât trimise imediat după doctorul Haydock. 

Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el 
despre bolile de care pretindea că suferă domnişoara Emily, 
dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Ştiri satisfăcătoare 
se răspândiră totuşi în legătură cu asta, prin domnul Meek, 
asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea 
doamnei Price-Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock 
prescrisese un amestec de asafoetidă16 şi valeriană care, 
potrivit domnului Meek, era remediul universal pentru 
soldaţii ce simulează boli! 

Curând după aceea, s-a aflat că domnişoara Emily, fără să 
renunţe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat 


că în starea de sănătate în care se afla simţea că e de 
datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce 
înţelegea cazul ei. Era bine şi pentru Lavinia, spunea ea. 

Apartamentul a fost subinchiriat. 

Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată şi 
agitată, făcu o vizită poliţiei din Much Burham şi întrebă de 
inspectorul Slack. 

Inspectorului Slack nu-i plăcea de Miss Marple. Dar era 
conştient că şeful poliţiei, colonelul Melchett nu-i 
împărtăşea opinia. De aceea, cam bombănind, o primi. 

— Bună ziua, Miss Marple, Cu ce vă pot fi de folos? 

— Oh, dragă, mă tem că te grăbeşti, spuse Miss Marple. 

— O groază de treabă, dar îmi puteţi răpi câteva momente, 
spuse inspectorul Slack. 

— Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ţi pot explica pe 
înţeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? 
Nu, poate pentru dumneata nu e. Dar ştii, nefiind educată 
în stil modern, am avut o guvernantă, care mă învăţa datele 
despre regii Angliei şi cunoştinţe generale şi cum se fac 
acele de cusut şi chestii de astea. La grămadă, înţelegi, nu 
te învăţa să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. 
Este vorba de fata domnişoarei Skinner, Gladys, pe care o 
cunoşti. 

— Mary Higgins, spuse inspectorul Slack. 

— Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys 
Holmes, o fată cam impertinentă şi cam prea plină de ea, 
dar, de fapt, foarte cinstită şi este foarte important ca acest 
lucru să fie recunoscut. 

— Nu-i nici o plângere împotriva ei până acum, după câte 
ştiu, spuse inspectorul. 

— Nu, ştiu că nu este nici o plângere, dar asta este partea 
proastă. Pentru că, vedeţi, oamenii continuă să creadă 
anumite lucruri. Oh, dragă... ştiu că mă exprim rău. Ceea ce 
de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o găsim 
pe Mary Higgins. 


— Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveţi vreo idee în 
privinţa asta? 

— Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o 
întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos? 

— Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă 
pentru noi. Îşi făcea toată treaba cu mănuşi de cauciuc sau 
cu mănuşi de servitoare, se pare. Şi ea a fost foarte 
precaută... a şters toate lucrurile din dormitorul ei şi de pe 
chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată 
casa. 

— Dacă aţi avea amprentele ei, asta v-ar ajuta? 

— S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland 
Yard. Nu e prima ei lovitură, aş zice! 

Miss Marple încuviinţă încurajată. Îşi deschise geanta şi 
scoase o mică cutie de carton. Înăuntru, învelită în vată era 
o oglinjoară. 

— Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele 
servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare... ea a 
atins o substanţă extrem de lipicioasă o clipă mai înainte. 

Inspectorul Slack se uita uluit. 

— I-aţi luat amprentele în mod intenţionat? 

— Desigur. 

— Atunci o bănuiaţi? 

— Ei bine, ştiţi, m-a uimit că era puţin prea bună ca să fie 
adevărată. De fapt, i-am şi spus domnişoarei Lavinia. Dar 
ea, pur şi simplu, nu a reţinut aluzia! Ştii, inspectore, mă 
tem că nu cred în modele de cinste şi demnitate. 
Majoritatea dintre noi avem defectele noastre... şi slujba în 
gospodărie le scoate la iveală foarte repede. 

— Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-şi, mă simt 
obligat faţă de dumneavoastră, cu siguranţă. Le vom trimite 
la Scotland Yard şi vom vedea ce au de spus. 

EI se opri. Miss Marple îşi lăsase capul puţin pe o parte şi-l 
privea cu mult subînţeles. 

— Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauţi puţin 
mai aproape? 


— Ce vreţi să spuneţi, Miss Marple? 

— E foarte dificil de explicat, dar când dai peste un lucru 
deosebit îl observi. Deşi, adesea, lucruri deosebite pot fi 
doar nişte fleacuri. Ştiţi, am simţit asta tot timpul; vreau să 
zic despre Gladys şi broşă. Ea este o fată cinstită; ea nu a 
luat broşa. Atunci de ce a crezut domnişoara Skinner că a 
luat-o? Domnişoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de 
asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe fată 
să plece când aceasta era o servitoare bună şi servitoarele 
sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, ştiţi. Aşa că m- 
am întrebat. M-am tot întrebat. Şi am observat un alt lucru 
deosebit! Domnişoara Emily este ipohondră, dar este prima 
ipohondră care nu a trimis după vreun doctor imediat. 
Ipohondrilor le plac doctorii. Domnişoarei Emily nu. 

— Unde vreţi să ajungeţi, Miss Marple? 

— Ei bine, ştiţi, vreau să vă sugerez că domnişoara Lavinia 
şi domnişoara Emily sunt persoane speciale. Domnişoara 
Emily îşi petrece aproape tot timpul într-o cameră 
întunecată şi dacă părul ăla nu-i o perucă, atunci eu îmi 
înghit propria mea meşă de la spate! Şi ceea ce vreau să 
spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, 
cu părul cărunt, suferindă să fie una şi aceeaşi cu femeia 
brunetă, îmbujorată şi plinuţă. Şi nimeni din câte ştiu nu le- 
a văzut pe domnişoara Emily şi pe Mary Higgins în unul şi 
acelaşi loc. Au avut o mulţime de timp să facă dubluri după 
toate cheile, o mulţime de timp să afle totul despre ceilalţi 
chiriaşi şi apoi să scape de fata din partea locului. 
Domnişoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o 
noapte şi soseşte la gară ca Mary Higgins a doua zi. Şi apoi, 
la momentul potrivit, Mary Higgins dispare şi toţi se pun cu 
surle şi trâmbiţe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteţi găsi, 
inspectore; pe sofaua domnişoarei Emily Skinner. Luaţi-i 
amprentele, dacă nu mă credeţi, şi veţi descoperi că am 
dreptate! O pereche de hoaţe deştepte, asta sunt 
domnişoarele Skinner... şi, fără îndoială, în legătură cu un 
complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de 


data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las ca cinstea 
unei fete de caracter din satul nostru să fie terfelită în halul 
ăsta! Gladys Holmes este cât se poate de cinstită şi toată 
lumea trebuie s-o ştie! Bună ziua! 

Miss Marple ieşise demnă, înainte ca inspectorul Slack să- 
şi revină. 

— Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate... 

Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate. 

Colonelul Melchett l-a felicitat pe Slack pentru eficienţa sa 
şi Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna 
şi i-a vorbit, în mod serios, să nu-şi mai schimbe slujba de 
îndată ce va obţine una. 

Cazul intendentei 

— Ei bine îşi întrebă doctorul Haydock pacienta. Cum ne 
simţim astăzi? 

Miss Marple îi zâmbi fără putere dintre perne. 

— Cred că ceva mai bine, admise ea, dar sunt grozav de 
deprimată. Mă tot gândesc că ar fi fost mai bine dacă aş fi 
murit. În fond, sunt o femeie bătrână. Nimeni nu mai are 
nevoie de mine, nimănui nu-i mai pasă de mine. 

Doctorul Haydock o întrerupse cu bruscheţea sa obişnuită. 

— Da, da, o reacţie tipică după acest gen de gripă. Aveţi 
nevoie de ceva care să vă abată de la gândurile 
dumneavoastră. Un tonic mental. 

Miss Marple oftă şi clătină din cap. 

— Şi ceea ce-i mai bine, continuă doctorul Haydock, e c-am 
adus doctoria cu mine! 

Aruncă un plic lung pe pat. 

— Exact lucrul care vă trebuie. Un caz de dezlegat care e 
în stilul dumneavoastră. 

— De dezlegat? Miss Marple se uită plină de interes. 

— Un efort literar de-al meu, explică doctorul înroşindu-se 
puţin. Am încercat s-o expun ca pe o poveste cu „ela spus”, 
„ea a zis”, „fata s-a gândit” etc. Faptele sunt adevărate. 

— Dar de ce trebuie dezlegată? întrebă Miss Marple. 

Doctorul Haydock zâmbi. 


— Pentru că interpretarea trebuie s-o faceţi 
dumneavoastră. Vreau să văd dacă sunteţi la fel de 
inteligentă ca de obicei. 

După această explicaţie terminată în coadă pe peşte, el 
plecă. 

Miss Marple luă manuscrisul şi începu să-l citească. 

— Şi unde este mireasa? întrebă domnişoara Harmon cu 
blândeţe. 

Tot satul era nerăbdător s-o vadă pe tânăra, frumoasa şi 
bogata soţie pe care Harry Laxton o adusese din 
străinătate. Sentimentul general dominant era că Harry - 
puşlamaua aia rea - avusese noroc. Toţi fuseseră indulgenţi 
cu Harry. Chiar şi proprietarii geamurilor care suferiseră de 
pe urma folosirii necontrolate de către el a praştiei simțeau 
că li se risipeşte indignarea în faţa expresiei dureroase de 
regret de pe faţa micului Harry. Spărsese ferestre, furase 
de prin livezi, şterpelise iepuri şi mai târziu făcuse datorii, 
se încurcase cu fata tutungiului din localitate, fusese 
despărţit de ea şi trimis în Africa şi satul, reprezentat de 
diferite bătrâne în vârstă, hotărâse cu indulgență: „Ei bine, 
îşi face de cap, dar se va aşeza la casa lui”! 

Şi-acum, poftim, derbedeul se întorsese, nu amărât, ci plin 
de glorie. Harry Laxton „dăduse lovitura”, cum se spune. Se 
adunase, muncise din greu şi, în cele din urmă, întâlnise şi-i 
făcuse curte cu succes unei tinere anglo-franceze care 
poseda o avere considerabilă. 

Harry ar fi putut locui la Londra sau să cumpere un 
domeniu într-un ţinut la modă unde să vâneze, darela 
preferat să se întoarcă în această parte a lumii unde se 
născuse. Şi acolo, în modul cel mai romantic a cumpărat 
domeniul părăsit ce reprezenta partea din zestrea unei 
văduve unde-şi petrecuse copilăria. 

Kingsdean House nu mai fusese ocupată de vreo 70 de ani. 
Decăzuse treptat. Un intendent în vârstă cu soţia sa locuia 
într-o aripă a imobilului. Era o vilă uriaşă, neatrăgătoare ca 


aspect, grădinile fuseseră invadate de o vegetaţie sălbatică 
şi copacii arătau ca din lăcaşul unui vrăjitor întunecat. 

Casa văduvei era plăcută, nepretenţioasă şi fusese 
închiriată pe termen lung maiorului Laxton, tatăl lui Harry. 
Copil fiind, Harry cutreierase tot domeniul Kingsdean, 
cunoştea fiecare inch din pădurea sa deasă şi vila cea veche 
îl fascinase întotdeauna. 

Maiorul Laxton murise de câţiva ani, aşa încât se credea 
că Harry nu mai avea pentru cine să se întoarcă şi totuşi, 
Harry îşi aducea mireasa în casa copilăriei sale. Kingsdean 
House, bătrână şi în ruină, a fost dărâmată. O armată de 
constructori şi furnizori mişunau pe acolo şi într-un interval 
de timp miraculos de scurt - dar ce minuni nu face banul - 
noua casă se ridică albă şi strălucitoare printre pomi. 

Apoi sosi o echipă de grădinari şi după ei o procesiune de 
camionete cu mobilă. Casa era gata. Servitorii sosiră. În 
cele din urmă, o limuzină scumpă îi depuse pe Harry şi pe 
doamna Harry la uşa principală. Satul se grăbi să se invite 
şi doamna Price, care era proprietara celei mai mari case şi 
se considera stâlpul societăţii din localitate, trimise invitaţii 
la o petrecere „pentru întâmpinarea miresei”. 

Era un mare eveniment. Mai multe doamne şi-au făcut 
rochii noi cu această ocazie. Toată lumea era excitată, 
curioasă, nerăbdătoare să vadă această fiinţă fabuloasă. 
Toţi ziceau că era ca într-un basm. 

Domnişoara Harmon, o fată bătrână inimoasă, cu faţa 
asprită de vânt, întrebă ceva în timp ce-şi croia drum prin 
uşa sufrageriei aglomerate. Micuța domnişoară Brent, o 
fată bătrână subţire plină de spirit, îi oferi pe dată 
informaţiile necesare: 

— O, draga mea, încântătoare. Ce maniere frumoase. Şi 
destul de tânără. Ştii, cum să nu devii invidioasă când vezi 
pe cineva care are de toate. Frumuseţe, bani şi educaţie - 
deosebit de distinsă, cât se poate de rafinată - şi dragul 
Harry ţine aşa de mult la ea! 

— Ah, zise domnişoara Harmon, sunt încă la început! 


Nasul domnişoarei Brent se mişcă aprobator. 

— O, draga mea, chiar crezi... 

— Ştim cu toţii ce poamă-i Harry, continuă domnişoara 
Harmon. 

— Ştim cum e! Dar mă aştept ca acum... 

— Ah, exclamă domnişoara Harmon, bărbaţii nu se 
schimbă. Odată crai, rămâne crai pentru toată viaţa. Îi 
cunosc eu. 

— Vai, vai. Biata tânără. Domnişoara Brent părea mult mai 
fericită. Da, cred că o să aibă de furcă cu el. Cineva ar 
trebui s-o pună în gardă. Mă întreb dacă a auzit ceva 
despre povestea cea veche? 

— Nu e deloc corect, adăugă domnişoara Brent ca ea să 
nu ştie nimic. E aşa de nefiresc. Mai ales când ai o singură 
farmacie în sat. 

Pentru că fata de odinioară a tutungiului era acum 
căsătorită cu domnul Edge, farmacistul. 

— Ar fi mult mai bine, fu de părere domnişoara Brent, ca 
doamna Laxton să se ducă la farmacistul Boots din Much 
Benham. 

— Îmi închipui, zise domnişoara Harmon, că Harry Laxton 
îi va sugera asta el însuşi. 

Şi din nou, cele două se uitară semnificativ una la alta. 

— Dar totuşi mă gândesc, insistă domnişoara Harmon, că 
ea ar trebui să ştie. 

— Bestii! strigă indignată Clarice Vane către unchiul ei, 
doctorul Haydock. Unii oameni sunt adevărate bestii. 

O privi curios. 

Era o fată înaltă, brunetă, frumoasă, pătimaşă şi impulsivă. 
Ochii ei mari, negri se aprinseseră acum de enervare când 
rosti: 

— Toate jigodiile astea spun lucruri, fac aluzii. 

— La Harry Laxton? 

— Da, în legătură cu el şi fata tutungiului. 

— O, chestia aia! Doctorul ridică din umeri. O mulţime de 
tineri au încurcături de felul ăsta. 


— Bineînţeles. Şi totul s-a terminat. Şi atunci de ce s-o mai 
dezgropi? După atâţia ani? Ca vampirii care petrec cu 
morţii. 

— Draga mea, ştiu că aşa vezi tu lucrurile. Dar, înţelegi, n- 
au despre ce să discute aici, aşa încât mă tem că sunt 
înclinate să răscolească scandaluri vechi. Dar eu sunt curios 
să ştiu de ce te supără asta pe tine atât de mult? 

Clarice Vane îşi muşcă buza şi se înroşi. Zise pe un ton 
ciudat, înăbuşit: 

— Par... par atât de fericiţi. Mă refer la familia Laxton. 
Sunt tineri şi îndrăgostiţi. Şi totul e atât de frumos pentru 
ei. Nu pot să sufăr să mă gândesc ca viaţa să le fie tulburată 
de bârfeli, aluzii, şoapte şi, în general, de porcării. 

— Hm. Înţeleg. 

Clarice continuă: 

— Chiar acum a stat de vorbă cu mine. E aşa de fericit, de 
încântat, mulţumit şi fermecat că s-a îndeplinit visul vieţii 
sale de a reclădi Kingsdean. Se poartă ca un copil. Şiea, ei 
bine, nu cred că i s-a întâmplat vreun rău în toată viaţa ei. A 
avut întotdeauna tot ce şi-a dorit. Ai văzut-o. Ce crezi 
despre ea? 

Doctorul nu răspunse de îndată. Pentru alţi oameni, Louise 
Laxton putea fi invidiată. Un copil plin de noroc. Lui îi 
venise în minte doar refrenul unui cântec popular auzit cu 
mulţi ani în urmă: „Săraca fetiţă bogată...” 

O siluetă mică, delicată, cu păr cârlionţat, cam înţepenit în 
jurul feţei şi ochi mari albaştri, visători. 

Louise începuse să se sature. Şirul lung al felicitărilor o 
obosise. Spera că va sosi timpul să plece. Poate, chiar acum, 
Harry s-ar putea hotări. Se uită la el cum stătea alături. Aşa 
de înalt şi lat în umeri, bucurându-se nespus de această 
petrecere oribilă, plictisitoare. 

„Săraca fetiţă bogată...” 

— Of! Era un oftat de uşurare. 

Harry se întoarse şi se uită amuzat la soţia sa. Erau în 
maşină, după ce plecaseră de la petrecere. Ea zise: 


— Dragă, ce groaznic! 

Harry râse. 

— Da, chiar teribil. Nu-i nimic, scumpa mea. Ştii, trebuia 
să aibă loc. Toate bătrânicele astea mă ştiu de când eram 
un băieţel. Ar fi fost groaznic de dezamăgite să nu te vadă 
de aproape. 

Louise se strâmbă. Întrebă: 

— Va trebui să le vizităm pe multe? 

— Ce? O, nu. Vor veni protocolar cu cărţi de vizită, şi tu te 
vei duce pe la ele, după care nu va mai trebui să-ţi baţi 
capul. Poţi să-ţi aduci propriile prietene şi să faci ce-ţi place. 

După un minut, două, Louise întrebă: 

— Nu e nimeni amuzant care locuieşte aici? 

— O, da. Ştii, e şeful ținutului. Dar o să ţi se pară şi familia 
lui puţin plicticoasă. Îi interesează mai ales bulbii de floare, 
câinii şi caii. O să călăreşti, bineînţeles. Asta o să-ţi placă. E 
un cal la Eglinton pe care aş vrea să-l vezi. Un animal 
frumos, perfect dresat, nu-i rău, doar vioi. 

Maşina încetini ca să intre pe porţile de la Kingsdean. 
Harry smuci de volan şi trase o înjurătură când o siluetă 
grotescă sări în mijlocul drumului şi el abia reuşi s-o evite. 
Stătea acolo, ameninţându-i cu pumnul şi strigând după ei. 

Louise îl strânse de braţ. 

— Cine e aia, bătrâna aia groaznică? 

Harry se întunecase la faţă. 

— E bătrâna Murgatroyd. Ea împreună cu soţul au fost 
intendenţii casei celei vechi. Au locuit acolo aproape 
treizeci de ani. 

— De ce te ameninţă cu pumnul? 

Harry se făcu roşu la faţă. 

— Ei bine, ea... ea are un resentiment deoarece casa a fost 
dărâmată. Bineînţeles c-a fost concediată. Soţul ei a murit 
de doi ani. Se spune că a devenit puţin ciudată după 
moartea lui. 

— Poate că... Poate că... moare de foame? 


Ideile Louisei erau vagi şi oarecum melodramatice. 
Bogăția te împiedică să vii în contact direct cu realitatea. 
Harry se înfurie. 

— Doamne Sfinte, Louise, ce idee! I-am dat o pensie, 
desigur, şi încă frumuşică! I-am găsit o căsuţă nouă cu tot 
ce avea nevoie. 

Louise întrebă uimită. 

— Atunci de ce-i supărată? 

Harry se încruntase de tot. 

— De unde să ştiu eu? Nebunie! [inea la casă. 

— Dar era o ruină, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, făcută praf, cu acoperişul găurit, mai mult 
sau mai puţin nesigură. Totuşi, cred că a însemnat ceva 
pentru ea. A stat acolo mult timp. O, nu ştiu! Cred că 
bătrâna s-a smintit. 

Louise spuse necăjită: 

— Ea... cred că ea ne-a blestemat. O, Harry, aş vrea să n-o 
fi făcut. 

Louisei i se părea că noua sa casă era atinsă şi otrăvită de 
silueta răuvoitoare a unei bătrâne nebune. Când pleca cu 
maşina, când se ducea să călărească, când ieşea cu câinii, o 
aştepta întotdeauna silueta aceea. Ghemuită, cu o pălărie 
ponosită peste laţele ei de păr cărunt, murmurând încet 
blesteme. 

Louise începu să creadă că Harry avea dreptate - bătrâna 
era nebună. Iotuşi, asta nu uşura lucrurile. Doamna 
Murgatroyd nu se apropia niciodată de casă, nu folosea nici 
ameninţări clare, nici nu trecea la violenţă. Silueta ei 
chircită rămânea întotdeauna pe un teren în afara porţilor. 
Ca să apelezi la poliţie ar fi fost inutil şi, în orice caz, Harry 
Laxton era împotriva unei asemenea măsuri. Spunea că 
asta ar fi stimulat simpatia localnicilor pentru bătrână. 
Privea lucrurile cu mai multă linişte decât Louise. 

— Nu te îngrijora, dragă. O să obosească din cauza 
afacerii ăsteia urâte de a blestema. Probabil, o apucă 
câteodată. 


— Nu-i aşa, Harry. Ea... ea ne urăşte! O simt. Ne doreşte 
numai răul. 

— Dragă, nu e vrăjitoare, deşi poate că arată aşa! Nu fi 
aşa credulă. 

Louise era liniştită. După ce primele emoţii ale aşezării 
trecuseră, acum se simţea curios de singură şi părăsită 
complet. Fusese obişnuită cu viaţa din Londra şi de pe 
Riviera. Nu cunoştea şi nu gustase viaţa englezească de la 
ţară. Nu se pricepea la grădinărit, cu excepţia actului final 
de a „face un buchet”. Nu ţinea prea mult la câini. O 
plictiseau vecinii de tipul celor pe care îi întâlnea. Cel mai 
mult îi plăcea să călărească, câteodată cu Harry, alteori, 
când el era ocupat eu moşia, singură. 

Străbătea pădurile şi pajiştile, bucurându-se de mersul 
uşor al frumosului cal pe care Harry îl cumpărase pentru 
ea. Chiar şi Prince Hal, cel mai sensibil dintre armăsari, se 
ferea şi necheza când îşi ducea stăpâna pe lângă silueta 
ghemuită a bătrânei rău intenţionate. 

Într-o zi, Louise îşi strânse tot curajul. leşise la plimbare. 
Trecuse pe lângă doamna Murgatroyd prefăcându-se că nu 
o observă, dar, deodată se răsuci şi se îndreptă spre ea. O 
întrebă pe nerăsuflate: 

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Ce doreşti? 

Bătrâna o privi clipind. Avea o faţă vicleană, negricioasă, 
laţe de păr cenuşiu şi ochi suspicioşi, tulburi. Louise se 
gândi că era beată. 

Îi răspunse pe un ton sigur, ameninţător. 

— Mă întrebi ce vreau? Cum adică ce! Ceea ce mi s-a luat. 
Cine m-a dat afară din Kingsdean House? Am locuit acolo, 
ca fată şi femeie aproape patruzeci de ani. A fost o faptă 
mârşavă să fiu dată afară şi asta vă va aduce numai ghinion 
ţie şi lui! 

Louise zise: 

— Ai primit o căsuţă frumoasă şi... 

Se întrerupse. Bătrâna îşi ridicase braţele. 'Ţipa: 


— Ce-mi trebuie mie aia? Vreau locuinţa mea şi focul meu 
lângă care am stat toţi anii ăştia. Cât despre tine şi el, vă 
spun că nu o să aveţi nici o umbră de fericire în noua 
voastră casă frumoasă. Numai necazuri să se abată asupra 
voastră! Necazuri, moarte şi blestemul meu. Să-ţi 
putrezească oasele! 

Louise se întoarse şi o luă la sănătoasa. Se gândea 
„Trebuie să plec de aici! Trebuie să vindem casa! Trebuie să 
plecăm!” 

În clipa aceea, o asemenea soluţie i se părea simplă. Totala 
neînțelegere manifestată de Harry o surprinse. El exclamă: 

— Să plec de-aici? Să vând casa? Din cauza amenințărilor 
unei nebune scrântite? Trebuie să fii nebună. 

— Nu, nu sunt. Dar ea... ea mă sperie, ştiu că se va 
întâmpla ceva. 

Harry Laxton spuse abătut: 

— Las-o pe doamna Murgatroyd în seama mea. Am s-o 
aranjez eu! 

O prietenie se înfiripă între Clarice Vane şi tânăra doamnă 
Laxton. Cele două erau aproape de aceeaşi vârstă, deşi se 
deosebeau ca fire şi gusturi. În compania Claricei, Louise se 
găsea în siguranţă. Clarice era atât de încurajatoare, aşa 
sigură de sine. Louise îi povesti despre doamna Murgatroyd 
şi amenințările acesteia, dar Clarice păru să considere 
chestiunea mai mult agasantă decât înfricoşătoare. 

— Aşa o chestie este stupidă, zise ea, şi foarte supărătoare 
pentru tine. 

— Ştii, Clarice, mă simt câteodată aşa de speriată. Îmi sare 
inima din piept groaznic. 

— Prostii, nu trebuie să laşi să te deprime un lucru aşa de 
idiot. În curând o să-i treacă. 

Pentru că rămăsese tăcută mai mult timp, Clarice o 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

Răspunsul veni fulgerător: 


— Urăsc locul ăsta! Urăsc totul de aici. Pădurea şi casa 
asta, liniştea groaznică a nopţii, zgomotele ciudate pe care 
le fac bufniţele. O, şi oamenii. 

— Oamenii. Care oameni? 

— Cei din sat. Fetele alea bătrâne iscoditoare şi bârfitoare. 

— Ce ţi-au spus ele, o întrebă Clarice aspru? 

— Nu ştiu. Nimic deosebit. Dar se gândesc numai la 
murdării. Când vorbeşti cu ele simţi că nu poţi avea 
încredere în niciuna, în absolut niciuna. 

— Nu te mai gândi la ele, îi spuse Clarice pe un ton 
hotărât. N-au nimic altceva de făcut decât să bârfească. Şi 
majoritatea pălăvrăgelilor le inventează. 

— Aş fi vrut să nu fi venit niciodată aici, zise Louise. Dar 
Harry adoră locul ăsta; şi vocea fetei se înmuie. 

Clarice se gândi: „Cât de mult îl adoră”. Apoi brusc îşi luă 
la revedere. 

— Te trimit înapoi cu maşina. Mai vino curând pe la mine. 

Clarice îi promise. Louise se simţea liniştită după vizita noii 
sale prietene. Harry a fost încântat s-o găsească mai veselă 
şi atunci o îndemnă s-o invite pe Clarice des la ei acasă. 
Apoi, într-o zi îi aduse la cunoştinţă: 

— Am veşti bune pentru tine, draga mea. 

— O, ce anume? 

— Am aranjat-o pe Murgatroyd. Ştii, are un fiu în America. 
Ei bine, m-am interesat şi poate să plece la el. Eu am să-i 
plătesc drumul. 

— O, Harry, ce minunat. Cred că până la urmă aş putea 
reuşi să-mi placă Kingsdean. 

— Să-ţi placă? Dar este cel mai minunat loc din lume! 

Louise se cutremură uşor. Nu putea scăpa aşa repede de 
frica ei superstiţioasă. 

Dacă doamnele din St. Mary Mead speraseră să aibă 
plăcerea de a-i furniza informaţii despre trecutul soţului 
tinerei mirese, de această plăcere au fost lipsite de însuşi 
gestul prompt al lui Harry Lixton. 


Domnişoara Harmon şi Clarice Vane se aflau în farmacia 
domnului Edge, una cumpărând naftalină şi cealaltă acid 
boric, când Harry Laxton şi soţia sa intrară. 

După ce le salută pe ceje două doamne, Harry se întoarse 
spre tejghea şi tocmai cerea o perie de dinţi când se opri 
brusc şi exclamă vesel: „la uită-te, pe cine vedem noi aici! 
Jur că-i Bella”. 

Doamna Edge, care se grăbise să iasă din salonul din 
spate ca să ajute la descongestionarea treburilor, se lumină 
la faţă, se înveseli şi-şi arătă dinţii ei albi mari. Fusese o fată 
frumoasă, brunetă şi era încă o femeie destul de arătoasă, 
deşi se îngrăşase şi trăsăturile feţei i se înăspriseră, dar 
ochii ei mari, negri erau plini de căldură când răspunse: 
„Eu sunt, Bella, domnule Harry şi mă bucur să vă văd după 
toţi anii aceştia”. 

Harry se întoarse către soţia sa. 

— Bella este o veche iubire de-a mea, Louise. Am fost 
îndrăgostit lulea de ea, nu-i aşa, Bella? 

— Asta o spuneţi dumneavoastră, zise doamna Bella. 

— Soţul meu e foarte fericit să-şi revadă toţi vechii săi 
prieteni, zise Louise râzând. 

— Ah, adăugă doamna Edge, noi nu te-am uitat, domnule 
Harry. Ni se pare un basm că te-ai căsătorit şi-ai construit o 
casă nouă în locul ruinelor de la Kingsdean House. 

— Arăţi foarte bine şi înfloritoare, zise Harry. 

Doamna Edge râse şi spuse că totul e-n regulă cu ea şi ce-i 
cu peria de dinţi? 

Clarice, observând privirea dezumflată a domnişoarei 
Harmon, îşi zise în sinea ei încântată: „Bine-ai procedat, 
Harry. Le-ai înfundat puştile”. 

— Ce-s prostiile alea în legătură cu bătrâna doamnă 
Murgatroyd, care bântuie pe la Kingsdean, ameninţă cu 
pumnul şi îi blestemă pe noii locatari? o întrebă pe 
neaşteptate doctorul Haydock pe nepoata sa. 

— Nu-i nici o prostie. E chiar adevărat. A supărat-o foarte 
mult pe Louise. 


— Spune-i că nu trebuie să se îngrijoreze; când soţii 
Murgatroyd erau intendenţi s-au văietat tot timpul din 
cauza casei; au rămas acolo numai pentru că Murgatroyd 
se îmbăta şi nu putea să-şi găsească o altă slujbă. 

— Am să-i spun, dar nu sunt sigură că o să te creadă. 
Bătrâna ţipă al naibii de furie. 

— A ţinut întotdeauna la Harry când era mic. Nu înţeleg 
de ce. 

— O, bine, o să scape în curând de ea. Harry îi plăteşte 
drumul până în America. 

Trei zile mai târziu, Louise a fost aruncată jos de cal şi a 
murit. 

Doi bărbaţi de la maşina brutăriei au fost martori la 
accident. Au văzut-o pe Louise ieşind călare pe poartă, pe 
bătrână sărind în mijlocul drumului, fluturându-şi braţele şi 
urlând, pe cal tresărind, smucindu-se şi luând-o înnebunit la 
sănătoasa după ce o aruncase peste cap pe Louise Laxton. 

Unul dintre oameni se aplecase peste trupul femeii aflate 
în inconştienţă, fără să ştie ce să facă, în timp ce al doilea se 
repezi în casă după ajutor. 

Harry Laxton ieşi în fugă alb la faţă. Bărbaţii scoaseră o 
portieră de la maşină, au întins pe ea trupul femeii şi au 
dus-o în casă. Louise a murit fără să-şi mai revină şi înaintea 
sosirii doctorului. 

(Sfârşitul manuscrisului doctorului Haydock) 

Când doctorul Haydock sosi în ziua următoare, a fost 
încântat să observe o umbră de roşeaţă în obraji la Miss 
Marple şi un comportament în mod clar, mult mai animat 
din partea ei. 

— Deci, întrebă el, care este verdictul? 

— Care este problema, doctore Haydock? contraatacă 
Miss Marple. 

— O, draga mea doamnă, doar n-am ajuns eu să ţi-o spun? 

— Cred, începu Miss Marple, că este curioasă purtarea 
intendentei. De ce se purta ea în felul acela ciudat? Oamenii 
se supără când sunt daţi afară din casele lor vechi. Dar aia 


nu era casa ei. De fapt, obişnuia să se plângă şi să se vaite 
cât timp a stat acolo. Da, pare, într-adevăr foarte straniu. 
Apropo, ce s-a întâmplat cu ea? 

— A fugit la Liverpool. Accidentul a speriat-o. S-a gândit că 
trebuie să aştepte acolo vaporul. 

— "Totul foarte convenabil pentru cineva, spuse Miss 
Marple. Da, cred că „Problema comportamentului 
intendentei” poate fi soluţionată destul de uşor. Şantaj, nu-i 
aşa? 

— Asta e soluţia pe care aţi găsit-o? 

— Dacă nu era firesc ca ea să se poarte în felul acela, ea 
trebuie să fi interpretat un rol, cum se spune, şi asta 
înseamnă că cineva a plătit-o ca să facă ceea ce făcea. 

— Şi ştiţi cine a fost acel cineva? 

— O, cred că da. Mă tem că din nou e vorba de bani. Şi am 
observat întotdeauna că bărbaţii tind să admire acelaşi tip 
de femei. 

— Acum încep să mă luminez. 

— Nu, nu, toate se leagă. Harry Laxton o admira pe Bella 
Edge, tipul de brunetă, vivace. Nepoata dumitale, Clarice 
este de acelaşi tip. Dar biata soţioară era cu totul diferită - 
blondă şi neajutorată - câtuşi de puţin tipul său. Aşa că el 
trebuie să se fi însurat cu ea pentru bani. Şi a omorât-o tot 
pentru banii ei! 

— Folosiţi cuvântul „a omori”? 

— Ei bine, el pare tipul potrivit. Atrăgător pentru femei şi 
cam lipsit de scrupule. Cred că vroia să păstreze banii soţiei 
şi să se însoare cu nepoata dumitale. Poate să fi fost văzut 
vorbind cu doamna Edge. Dar nu cred că mai ţinea la ea. 
Deşi ar fi putut s-o facă pe biata femeie să creadă lucrul 
ăsta pentru propriile sale interese. Cred că foarte repede a 
pus stăpânire pe ea. 

— Mai exact, cum credeţi că a ucis-o? 

Miss Marple se uită, timp de câteva minute, cu gândurile 
duse departe, visând cu ochii ei mari, albaştri, deschişi. 


— A fost foarte bine cronometrat, cu maşina brutăriei, ca 
martoră. Cei doi bărbaţi au putut-o vedea pe bătrână şi 
bineînţeles, au pus pe seama ei sperietura calului. Dar eu 
mi-aş imagina că o puşcă cu aer comprimat sau, poate, o 
praştie. Da, tocmai când calul ieşea pe poartă. El s-a repezit 
ca o săgeată şi doamna Laxton a căzut. Se opri, 
încruntându-se. 

Căzătura ar fi putut-o ucide. Dar el n-ar fi putut fi sigur de 
asta. Pare tipul de bărbat care-şi pregăteşte planurile cu 
grijă şi nu lasă nimic la întâmplare. În fond, doamna Edge 
putea să-i dea ceva potrivit fără ştirea soţului. Altfel, de ce 
şi-ar fi bătut Harry capul cu ea? Da, cred că a avut un 
medicament puternic la îndemână, care putea fi administrat 
înainte să sosiți. Şi-apoi, dacă o femeie este aruncată de pe 
cal şi are răni grave şi moare fără să-şi recapete cunoştinţa, 
un doctor n-ar avea, în mod normal, de ce să fie suspicios, 
nu-i aşa? Ar pune-o pe seama şocului sau cam aşa ceva. 

Doctorul Haydock dădu din cap aprobator. 

— De ce l-ai bănuit? întrebă Miss Marple. 

— N-a fost datorită inteligenţei mele deosebite, mărturisi 
doctorul Haydock. A fost doar faptul banal, binecunoscut că 
un ucigaş este atât de încântat de deşteptăciunea sa încât 
nu-şi ia precauţiuni necesare. Tocmai îi spuneam câteva 
cuvinte de consolare soţului îndoliat, părându-mi al naibii 
de rău pentru individ, când el se aruncă pe o sofa ca să-mi 
facă o mică scenă de durere şi o siringă hipodermică îi căzu 
din buzunar. 

O ridică şi păru atât de speriat, încât am început să 
meditez. Harry Laxton nu se droga; era perfect sănătos; ce 
făcea cu o siringă hipodermică? Am făcut autopsia, 
gândindu-mă la anumite posibilităţi. Am găsit strofantină1 7. 
Restul a fost uşor. S-a găsit strofantină în posesia lui Laxton 
şi Bella Edge, anchetată de poliţie, a cedat şi a recunoscut 
că ea i-a furnizat-o. Şi în cele din urmă, bătrâna doamnă 
Murgatroyd a mărturisit că Harry Laxton fusese cel care o 
pusese să joace rolul femeii care blesteamă. 


— Şi nepoata dumitale şi-a revenit? 

— Da, ea era atrasă de individ, dar nu mersese departe. 

Doctorul şi-a luat manuscrisul. 

— Cele mai mari note pentru dumneata, Miss Marple şi 
note mari pentru mine, pentru că ţi-am „prescris” 
manuscrisul. Aproape ţi-ai revenit şi arăţi la fel de bine ca 
înainte. 

Miss Marple povesteşte. 

Nu cred că v-am povestit vreodată, dragii mei, ţie, 
Raymond, şi ţie, Joan, despre micul incident curios care s-a 
întâmplat cu câţiva ani în urmă. Nu vreau să par vanitoasă 
în nici un fel - sigur că ştiu că nu sunt deloc deşteaptă în 
comparaţie cu voi tinerii. Raymond scrie cărţile acelea 
foarte moderne despre bărbaţi şi femei cam neplăcute şi 
Joan pictează tablouri cât se poate de remarcabile cu 
oameni pătraţi, având curioase umflături pe ei; foarte 
inteligent din partea ta, dragă, dar aşa cum spune Raymond 
întotdeauna (atât de drăguţ, pentru că el este cel mai 
drăguţ dintre nepoți), sunt o victoriană fără şanse de 
izbăvire. Îi admir pe Alma-Tadema18 şi pe Frederic 
Leighton19 şi cred că vouă vi se par şi ei vieux jeu fără 
şanse de izbăvire; ia să văd, ce vroiam să zic? O, da, că nu 
vreau să par vanitoasă, dar nu pot să mă rețin să nu fiu 
puţintel încântată de mine însămi - măcar în sensul obişnuit 
al bunului simţ - când cred că am rezolvat într-adevăr o 
problemă care a încuiat minţi mult mai isteţe decât a mea. 
Deşi, ar fi trebuit să consider întreaga afacere ca evidentă 
de la bun început. 

Ei bine, am să vă spun o istorioară a mea şi, dacă credeţi 
că sunt înclinată să fiu prea înfumurată, trebuie să ţineţi 
minte că cel puţin am ajutat o fiinţă care era la mare 
ananghie. 

Prima dată am aflat de această afacere într-o seară pe la 
ora nouă, când Gwen (vă amintiţi de Gwen, mica mea 
servitoare cu părul roşu?), ei bine, când Gwen a intrat şi mi- 
a spus că domnul Petherick, împreună cu un alt bărbat, 


veniseră în vizită la mine. Gwen îi condusese imediat în 
salon. Eu stăteam în sufragerie pentru că, la începutul 
primăverii, mi se pare o risipă să faci două focuri. 

I-am spus fetei să aducă coniacul şi nişte pahare şi m-am 
grăbit spre salon. Nu ştiu dacă vă amintiţi de domnul 
Petherick? A murit acum doi ani, dar ne-a fost prieten timp 
de mulţi ani şi s-a ocupat de toate treburile mele juridice. 
Un avocat foarte dibaci şi într-adevăr inteligent. Fiul său se 
ocupă de treburile mele acum - un bărbat foarte drăguţ şi 
foarte modern - dar nu ştiu de ce, nu mai simt aceeaşi 
încredere pe care o aveam în domnul Petherick. 

I-am explicat domnului Petherick despre economia de foc 
în camere şi mi-a spus imediat că el şi prietenul său vor veni 
în sufragerie, moment în care mi l-a prezentat pe domnul 
Rhodes. Era un om încă tânăr, puţin trecut de patruzeci de 
ani şi mi-am dat seama pe dată că ceva nu era în regulă. 
Purtarea sa era nefirească. Ai fi zis că este un necioplit, 
dacă nu înţelegeai că bietul om se afla într-o stare mare de 
tensiune. 

Când ne-am aşezat în sufragerie şi Gwen a adus coniacul, 
domnul Petherick mi-a împărtăşit motivul vizitei sale. 

— Miss Marple, a început el, să-mi fie scuzată îndrăzneala 
pe care mi-am permis-o în calitate de vechi prieten. Dar am 
venit aici pentru o consultaţie. 

N-am înţeles nimic ce vroia să zică şi el a continuat: 

— În cazul unei boli sunt preferate două păreri - cea a 
unui specialist şi cea a doctorului familiei. La modă e să 
consideri prima mai valoroasă, dar eu nu prea sunt cu totul 
de acord. Specialistul are experienţă numai în propriul sau 
domeniu, medicul familiei deţine, poate, mai puţine 
cunoştinţe, dar dispune de o mai mare experienţă. 

Ştiam ce vrea să zică, pentru că o nepoată mai mică de-a 
mea se grăbise, nu cu mult timp în urmă, să-şi ducă copilul 
la un foarte renumit dermatolog, fără să-şi consulte 
propriul ei doctor, pe care îl considera un bătrân ramolit şi 
specialistul îi prescrisese un tratament foarte costisitor, ca 


mai târziu să descopere că era o formă cu totul neobişnuită 
de pojar de care suferea copilul. 

Amintesc asta, deşi am oroare de digresiuni, numai ca să 
vă arăt că eram de acord cu punctul de vedere al domnului 
Petherick, dar încă nu aveam nici o idee la ce se referea. 

— Dacă domnul Rhodes e bolnav... am zis eu şi m-am oprit, 
pentru că bietul om a izbucnit în râs, zicând: 

— Cred că am să mor frângându-mi gâtul peste câteva 
luni. 

Şi-atunci totul a devenit clar. Fusese comisă o crimă recent 
la Barnchester, un oraş situat la douăzeci de mile 
depărtare. Mă tem că nu i-am acordat multă atenţie atunci, 
pentru că eram foarte preocupaţi în sat în legătură cu sora 
noastră de district şi cu nişte evenimente externe ca un 
cutremur în India, aşa că o crimă la Barnchester, deşi, 
desigur, mult mai importantă cedase locul micilor noastre 
probleme de la ţară. Mă tem că aşa se întâmplă în sate. 
Totuşi, îmi aminteam să fi citit despre o femeie înjunghiată 
într-un hotel, dar nu-i reţinusem numele. Acum se părea că 
femeia fusese soţia domnului Rhodes - şi ca şi cum nu era 
suficient de rău pentru el, se mai şi bănuia c-ar fi ucis-o el 
însuşi. 

Domnul Petherick mi-a explicat toate astea foarte clar 
spunând că, deşi juraţii dăduseră un verdict de crimă 
comisă de o persoană sau persoane necunoscute, domnul 
Rhodes avea motive să creadă că va fi, probabil, arestat 
într-o zi, două, fapt pentru care se dusese la domnul 
Petherick şi-şi încredinţase soarta în mâinile lui. Domnul 
Petherick continuă, povestindu-mi că în după-amiaza aceea 
îl consultaseră pe Malcolm Olde şi că, în eventualitatea 
ajungerii în faţa tribunalului, acesta se oferise să-l apere pe 
domnul Rhodes. 

Malcorn Olde era un om tânăr, foarte modern în metodele 
sale şi care le indicase o animită cale de apărare. Dar, 
domnul Petherick mărturisi că nu era în întregime 
satisfăcut de aceasta. 


— Vedeţi, doamnă dragă, este marcată de ceea ce eu 
numesc punctul de vedere al specialistului. Daţi-i lui 
Malcolm Olde un caz şi el are o singură părere, cea mai la 
îndemână metodă de apărare. Dar şi cea mai bună cale de 
apărare poate ignora complet, după părerea mea, lucrul 
esenţial. Ea nu ţine seama de ceea ce s-a întâmplat de fapt. 

Apoi, a continuat spunând nişte lucruri drăguţe şi flatante 
despre spiritul meu de observaţie, judecată şi cunoaşterea 
de către mine a naturii umane şi mi-a cerut permisiunea să 
povestească întâmplarea în speranţa că aş putea sugera 
vreo soluţie, Mi-am putut da seama că domnul Rhodes era 
cât se poate de sceptic în privinţa capacităţii mele de a fi de 
vreun folos şi se plictisea că-l adusese aici. Dar domnul 
Petherick nu-i acordă nici o atenţie şi începu relatarea 
faptelor petrecute în noaptea de 8 martie. 

Domnul şi doamna Rhodes stăteau la hotelul „Crown” din 
Barnchester. Doamna Rhodes, care (aşa am înţeles din 
exprimarea grijulie a domnului Petherick) avea o uşoară 
înclinaţie spre ipohondrie, se dusese la culcare imediat 
după cină. Ea şi soţul ocupau două camere alăturate unite 
printr-o uşă. Domnul Rhodes, care scrie o carte despre 
epoca preistorică, s-a aşezat la lucru în camera alăturată. 
La ora unsprezece şi-a strâns lucrurile şi s-a pregătit să se 
ducă la culcare. Înainte de asta, a aruncat o privire în 
camera soţiei să vadă dacă ea nu vroia ceva. A descoperit 
lumina electrică aprinsă şi soţia zăcând în pat înjunghiată în 
inimă. Murise de cel puţin o oră, poate de mai mult timp. S- 
au făcut următoarele observaţii: exista încă o uşă care 
ducea din camera doamnei Rhodes pe coridor; această uşă 
era închisă şi cu lanţul tras pe dinăuntru; singura fereastră 
din cameră era şi ea închisă şi blocată. Potrivit domnului 
Rhodes, nimeni nu a trecut prin camera prin care stătea, cu 
excepţia cameristei care adusese sticle cu apă fierbinte. 
Arma găsită era un pumnal gen stilet, care se aflase pe 
masa de toaletă a doamnei Rhodes. Ea avea obiceiul s-o 
folosească ca un coup-papier. Nu s-au găsit amprente pe el. 


Situaţia s-a învârtit în jurul faptului că nimeni în afara 
domnului Rhodes şi a cameristei nu intrase în camera 
victimei. 

Am întrebat cum era camerista. 

— Aceasta a fost şi prima noastră pistă de cercetare, zise 
domnul Petherick. Mary Hill era o femeie din partea locului. 
Era cameristă la „Crown” de zece ani. Nu părea să aibă 
absolut nici un motiv pentru care să fi comis un atac brusc 
asupra unei cliente. În orice caz, este deosebit de proastă, 
aproape idioată. Invariabil a spus acelaşi lucru. I-a adus 
doamnei Rhodes sticla cu apă fierbinte şi aceasta era pe 
punctul de a adormi. Sincer să fiu, nu pot să cred şi sunt 
sigur că nici un jurat nu va crede că ea a comis crima. 

Domnul Petherick a mai menţionat câteva amănunte 
suplimentare. În capul scării din hotelul „Crown” există un 
hol în miniatură unde oamenii stau câteodată şi-şi servesc 
cafeaua. De aici un coridor merge la dreapta şi ultima uşă e 
cea de la camera ocupată de domnul Rhodes. Apoi coridorul 
o ia brusc la dreapta din nou şi prima uşă de după colţ e cea 
de la camera doamnei Rhodes. În felul acesta, ambele uşi 
au putut fi văzute de martori. Prima uşă, cea de la camera 
domnului Rhodes, pe care am s-o numesc A a fost văzută de 
patru persoane - doi negustori şi un cuplu mai în vârstă 
care stătea la cafea. Potrivit acestora, nimeni nu a intrat sau 
a ieşit pe uşa A, cu excepţia domnului Rhodes şi a 
cameristei. În ceea ce priveşte cealaltă uşă de pe coridorul 
B, acolo lucra un electrician care jură că nimeni nu a intrat 
sau nu a ieşit pe uşa B, cu excepţia cameristei. 

Era desigur un caz foarte curios şi interesant. În aparenţă, 
părea că domnul Rhodes trebuie să-şi fi omorât soţia. Dar 
mi-am dat seama că domnul Petherick era foarte convins de 
nevinovăția clientului său şi el era un avocat foarte 
perspicace. 

La anchetă, domnul Rhodes relatase o poveste incoerentă 
şi neconvingătoare despre o anumită femeie care-i scrisese 
bilete de ameninţare soţiei sale. Am priceput că mărturia sa 


fusese cât se poate de superflue. Întrebat de domnul 
Petherick, el se scuză astfel: 

— Sincer să fiu, n-am crezut niciodată. M-am gândit că 
Any inventase totul. 

Aşa am realizat că doamna Rhodes era una dintre acele 
mincinoase romantice care trec prin viaţă înflorind tot ce li 
se întâmplă. Numărul de aventuri care, după socoteala ei 
proprie, i se întâmpla într-un an, era, pur şi simplu, 
incredibil. Dacă aluneca pe o bucăţică de coajă de banană 
devenea un caz că aproape scăpase de la moarte. Dacă 
abajurul lua foc, ea fusese salvată dintr-o clădire în flăcări şi 
se aflase la un pas de moarte. Soţul ei se obişnuise să nu 
mai aibă încredere în afirmaţiile pe care le făcea. Povestea 
despre o anumită femeie al cărui copil îl rănise într-un 
accident de automobil şi care jurase că o să se răzbune pe 
ea; ei bine, domnule Rhodes, nici nu ţinuse cont de aceasta. 
Incidentul avusese loc înainte de căsătorie şi, deşi ea îi 
citise scrisori în care cineva se exprima în limbajul unui 
nebun, el bănuise că le compunea singură. Făcuse, într- 
adevăr, aşa ceva o dată sau de două ori mai înainte. Era o 
femeie cu tendinţe spre isterie, care visa neîncetat 
evenimente excitante. 

Acum, la drept vorbind, asta mi se părea foarte firesc, şi 
noi avem o tânără în sat care face cam acelaşi lucru. 
Pericolul pentru asemenea oameni este că atunci când ceva 
cu totul extraordinar li se întâmplă în realitate, nimeni nu-i 
mai crede că spun adevărul. Mi se părea că exact asta se 
petrecuse şi în acest caz. Am înţeles că la poliţie s-a crezut 
că domnul Rhodes a inventat povestea sa neconvingătoare 
cu scopul de a îndepărta bănuielile ce planau asupra lui. 

Am întrebat dacă erau femei singure care locuiau la hotel. 
Se pare că erau două: o doamnă, Granby, văduvă anglo- 
indiană şi o domnişoară, Carruthers, o fată bătrână ca o 
iapă care-l înghiţea pe „g”. Domnul Petherick a mai adăugat 
că cercetările cele mai minuţioase au eşuat în a descoperi 
pe vreuna din ele care să fi fost văzută aproape de scena 


crimei şi că nimic nu le lega în vreun fel de aceasta. L-am 
rugat să le descrie. Mi-a spus că doamna Granby avea părul 
roşu, aranjat cam neîngrijit, era galbenă la faţă şi în jur de 
cincizeci de ani. Hainele sale cam pitoreşti erau făcute mai 
ales din mătase indiană etc. Domnişoara Carruthers avea 
vreo patruzeci de ani, purta pince-nez, părul tuns scurt şi 
haine ca un bărbat. 

— Doamne Sfinte, am exclamat, asta îngreunează foarte 
mult lucrurile. 

Domnul Petherick mă privi iscoditor, dar n-am vrut să spun 
mai multe atunci, aşa că am întrebat ce sugerase Malcolm 
Olde. 

Acesta era încredinţat că va putea pune totul pe seama 
unor stări medicale conflictuale şi a sugerat o modalitate de 
a eluda dificultatea cu amprentele. L-am întrebat pe 
domnul Rhodes ce părere avea şi mi-a spus că toţi doctorii 
erau la fel, dar că el nu credea câtuşi de puţin că soţia sa îşi 
putuse lua singură viaţa. „Nu era tipul ăla de femeie”, a 
subliniat el şi l-am crezut. De obicei, oamenii isterici nu se 
sinucid. 

M-am gândit un minut şi apoi am întrebat dacă uşa de la 
camera doamnei Rhodes dădea direct în coridor. Domnul 
Rhodes a spus că nu, există un mic vestibul cu cameră de 
baie şi chiuvetă. Uşa de la dormitor spre vestibul era cea 
închisă pe dinăuntru. 

— În acest caz, am zis eu, totul este remarcabil de simplu. 

Şi zău, ştiţi, aşa era... Cel mai simplu lucru din lume. Şi 
totuşi nimeni nu părea să-şi fi dat seama. Atât domnul 
Petherick cât şi domnul Rhodes mă priveau ţintă încât m-am 
simţit cam încurcată. 

— Poate, Miss Marple n-a luat în considerare toate 
dificultăţile, vorbi atunci domnul Rhodes. 

— Ba da, am zis, cred că am ţinut seama de ele. Există 
patru posibilităţi. Doamna Rhodes a fost omorâtă de soţul ei 
ori de cameristă, sau s-a sinucis, ori a fost omorâtă de 


cineva din afară pe care nimeni nu l-a văzut intrând sau 
ieşind. 

— Şi asta-i imposibil, izbucni domnul Rhodes. Nimeni nu 
putea să intre sau să iasă din camera mea fără să-l văd şi 
chiar dacă cineva reuşea să intre în odaia soţiei mele fără 
ca electricianul să-l vadă, cum dracu putea să iasă din nou 
lăsând uşa închisă pe dinăuntru? 

— Ei, Miss Marple? mă întrebă domnul Petherick, uitându- 
se la mine într-o manieră încurajatoare. 

— Aş vrea să vă pun o întrebare, domnule Rhodes, cum 
arăta camerista? 

Afirmă că era sigur că aceasta părea înaltă, dar că nu-şi 
amintea dacă era blondă sau brunetă. M-am întors către 
domnul Petherick şi i-am pus aceeaşi întrebare. Mi-a zis că 
avea o înălţime mijlocie, părul blondin, ochi albaştri şi faţa 
cam roşie. 

— Eşti un observator mai bun decât mine, Petherick, 
interveni domnul Rhodes. 

Le-am mărturisit că nu sunt de acord. L-am întrebat apoi 
pe domnul Rhodes dacă ar putea-o descrie pe fata din casa 
mea. Nici el, nici domnul Petherick n-au reuşit. 

— Înţelegeţi acum ce înseamnă asta? Amândoi aţi venit 
aici ocupați de propria dumneavoastră problemă şi 
persoana care v-a dat drumul înăuntru era numai o 
servitoare. Acelaşi lucru este valabil pentru domnul Rhodes 
la hotel. Ei a văzut halatul şi şorţul ei. Era adâncit în 
lucrarea sa. Dar domnul Petherick a stat de vorbă cu 
aceeaşi femeie într-o calitate diferită. El a privit-o ca pe o 
persoană. Pe aceasta s-a bazat femeia care a comis crima. 

Cum ei încă nu înțelegeau, a trebuit să le explic: 

— Cred că s-a întâmplat cam aşa. Camerista a intrat pe 
uşa A, a trecut prin camera domnului Rhodes în cea a soţiei 
sale cu sticla de apă fierbinte şi a ieşit prin vestibul în 
coridorul B; aş numi-o pe ucigaşa noastră X, a intrat pe uşa 
B în vestibul, s-a ascuns, ei bine, undeva şi a aşteptat până 
când a ieşit camerista. Atunci a intrat în camera doamnei 


Rhodes, a luat stiletul de pe masa de toaletă (cercetase, 
fără îndoială, camera mai devreme, în timpul zilei), s-a dus 
la pat a înjunghiat-o pe femeia care dormea, a şters 
mânerul stiletului, a închis uşa pe care intrase şi, apoi, a 
ieşit prin camera unde lucra domnul Rhodes. 

— Dar aş fi văzut-o. Electricianul ar fi văzut-o intrând, 
strigă acesta. 

— Nu. Aici greşiţi. N-o vedeaţi dacă era îmbrăcată ca o 
camefistă. I-am lăsat să i se întipărească în minte, după 
care am continuat: eraţi absorbit în munca dumneavoastră, 
cu coada ochiului aţi văzut o cameristă intrând, mergând în 
camera soţiei, întorcându-se şi ieşind. A fost acelaşi costum, 
dar nu aceeaşi femeie. Asta au văzut oamenii care stăteau 
la cafea: o cameristă intrând şi una ieşind. Cu electricianul 
s-a întâmplat la fel. Sigur, dacă ar fi fost drăguță camerista, 
un domn i-ar fi observat faţa - aşa-i natura umană - dar 
cum ea era o femeie obişnuită, între două vârste, atunci nu-i 
vedeţi decât costumul de cameristă, nu şi femeia însăşi. 

— Cine-a fost? strigă domnul Rhodes. 

— Ei bine, asta va fi puţin mai dificil. Trebuie să fie ori 
doamna Granby, ori domnişoara Carruthers. Doamna 
Granby pare ca şi cum ar fi putut purta o perucă de obicei, 
aşa că ar fi avut propriul său păr când şi-a pus hainele de 
cameristă. Pe de altă parte, domnişoara Carruthers, cu 
părul ei tuns scurt ca bărbaţii, şi-ar fi putut pune cu 
uşurinţă o perucă pentru a-şi interpreta rolul. O să găsiţi 
destul de uşor care dintre ele este. Personal înclin să cred 
c-a fost domnişoara Carruthers. 

Şi, într-adevăr, dragii mei, acesta este sfârşitul povestirii. 
Carruthers era un nume fals, dar ea a fost făptaşa. 

Erau bolnavi mintali în familia ei. Doamna Rhodes, care 
era o şoferiţă cât se poate de nesăbuită şi periculoasă, îi 
călcase fetiţa şi asta o înnebunise pe biata femeie. Ea şi-a 
ascuns nebunia cu multă viclenie, în afara faptului că-i 
adresa scrisori clar de om nebun celei pe care o alesese ca 
victimă. O urmărea de câtva timp şi-şi făcuse planuri foarte 


inteligente. Peruca şi halatul de cameristă le-a împachetat 
şi le-a trimis cu prima poştă în dimineaţa următoare. Când i 
s-a adus la cunoştinţă tot adevărul, ea a clacat şi a 
mărturisit de îndată. Biata de ea este acum la 
Broadmoor20. Complet dezechilibrată, dar o crimă foarte 
inteligent plănuită. 

Domnul Petherick m-a vizitat după aceea şi mi-a adus o 
scrisoare foarte drăguță de la domnul Rhodes ce m-a făcut 
chiar să roşesc. 

— Numai un lucru, mă întrebă vechiul mei prieten, de ce 
ai crezut că era mai probabil să fie Carruthers decât 
Granby? Nu le-ai văzut niciodată pe vreuna dintre ele. 

— Ei bine, din cauza literei „g”. Ai zis că-l înghiţea pe „g”. 
Ştii, lucrul ăsta se întâmplă în romane o mulţime de 
personaje urmărite, dar eu nu cunosc mulţi oameni care s-o 
facă în realitate şi în nici un caz cineva sub şaizeci de ani. 
Femeia aceea avea patruzeci. Faptul că îl înghiţea pe „g” m- 
a dus cu gândul că se prefăcea şi chiar prea mult. 

N-am să vă povestesc ce a mai zis domnul Petherick şi 
despre asta, dar mi-a făcut foarte multe complimente şi, 
zău, că n-am putut să mă rețin să nu mă simt doar puţintel 
de tot încântată de mine însumi. 

Şi, extraordinar ce turnură fericită iau lucrurile pe lumea 
asta. Domnul Rhodes s-a recăsătorit cu o fată aşa de 
drăguță şi de bun simţ... au un copilaş aşa de drăgălaş... Şi 
ce credeţi? M-au rugat să fiu naşa lui. N-a fost frumos din 
partea lor? Acum, sper să nu credeţi că m-am lungit prea 
mult... 

Păpuşa croitoresei. 

Păpuşa stătea în fotoliul mare de catifea. Nu era prea 
multă lumină în cameră; cerul Londrei era întunecat, în 
atmosfera cenuşiu-verzuie, scoarţele, draperiile şi preşurile 
de culoarea sălciei, toate se armonizau unele cu altele. Şi 
păpuşa se integra. Stătea lungită, inertă, lăfăindu-se în 
hainele ei de catifea verde, cu pălărie de catifea şi chipul 
pictat. Era păpuşa favorită care împodobea saloanele 


femeilor bogate, păpuşa ce se răsfăţa lângă telefon sau 
printre pernele de pe divan. Şedea tolănită acolo, mereu 
lipsită de viaţă şi, totuşi, ciudat de însufleţită. Arăta ca un 
produs decadent al secolului XX. 

Sybil Fox, intrând grăbită cu nişte tipare şi o schiţă, privi 
păpuşa cu un uşor sentiment de surpriză şi uimire. Se 
întreba, dar ce se întreba nu ajungea şi să exprime. În 
schimb, se gândi în sinea ei: „Ce s-o fi întâmplat cu tiparul 
de catifea albastră? Unde l-am pus? Sunt sigură că l-am 
avut acum o clipă”. leşi pe palier şi strigă spre camera de 
lucru: 

— Elspeth, Elspeth, e la tine tiparul albastru? Doamna 
Fellows-Brown trebuie să sosească într-o clipă! 

Intră din nou şi aprinse lumina. Se uită iar la păpuşă. 
„Unde naiba, ah, uite-l”. Ridică tiparul de unde-l scăpase de 
fapt. Afară se auzi obişnuitul scârţâit al liftului care se oprea 
în dreptul palierului şi, de îndată, doamna Fellows-Brown, 
însoţită de pechinezul ei, intră pufăind în cameră asemenea 
sâcâitorului tren local care opreşte într-o gară de pe 
parcurs. 

— Are să toarne cu găleata, spuse ea, pur şi simplu, să 
toarne! 

Îşi aruncă mănuşile şi o blană. Apăru şi Alicia Coombe. Nu 
mai venea oricând în ultimul timp, numai când soseau 
oaspeţi deosebiți şi doamna Fellows-Brown era o astfel de 
clientă. 

Elspeth, supraveghetoarea atelierului, aduse rochia şi 
Sybil i-o trase pe cap doamnei Fellows-Brown. 

— Poftiţi, zise ea, cred că vine bine. Da, e într-adevăr, 
reuşită. 

Doamna Fellows-Brown se întoarse într-o parte şi se uită 
în oglindă. 

— Trebuie să-ţi spun că rochiţele tale îmi micşorează 
fundul. 

— Sunteţi mult mai subţire decât acum trei luni, o asigură 
Sybil. 


— Nici vorbă, zise doamna Fellows-Brown, deşi recunosc 
că arăt aşa. E ceva în felul cum croieşti care îmi micşorează 
fundul. Arăt de parcă nici nu l-aş avea - vreau să spun doar 
unul cum îl au majoritatea. Oftă şi-şi mângâie cu grijă 
partea ce o necăjea a anatomiei sale. Întotdeauna mi-am 
făcut probleme, zise ea. Sigur, ani de zile, l-am putut 
ascunde, ştiţi, ridicându-mi în faţă bustul. Da, dar acum, nu 
mai pot face aşa pentru că am şi burtă şi fund. Vedeţi, nu-ţi 
poţi ascunde ambele părţi, nu-i aşa? 

Alicia Coombe zise: 

— Ar trebui să le vedeţi pe unele dintre clientele mele! 

Doamna Fellows-Brown se învârtea încolo şi încoace. 

— Să ai burtă e mai rău decât să ai fund, zicea ea. Se vede 
mai bine. Sau poate ţi se pare, pentru că, atunci când stai 
de vorbă cu oamenii eşti cu faţa la ei şi, în momentul acela, 
ei nu-ţi pot vedea fundul, dar îţi observă burta. În orice caz, 
am hotărât să-mi strâng burta şi să las fundul în pace. Îşi 
răsuci gâtul şi mai tare şi apoi se repezi deodată: o, păpuşa 
aia a voastră! Mă face să mă treacă toţi fiorii. De când o 
aveţi? 

Sybil se uită nesigură către Alicia Coombe, care arăta 
uimită şi oarecum tristă. 

— Nu ştiu exact... de câtva timp, cred... niciodată nu ţin 
minte. E îngrozitor acum... pur şi simplu, nu ţin minte. 
Sybil, de când o avem? 

Sybil spuse scurt: 

— Nu ştiu! 

— Ei bine, repetă doamna Fellows-Brown, mă face să mă 
înfior. Ciudat! Se uită, ştiţi, ca şi cum ne-ar studia pe toate 
şi ar râde între mânecile alea de catifea. Aş scăpa de ea 
dacă aş fi în locul vostru. Se scutură cuprinsă de teamă, 
după care reveni la detaliile de croitorie. Să-şi scurteze sau 
nu mânecile cu vreun inci? Dar lungimea? Când toate 
aceste probleme importante au fost soluționate în mod 
satisfăcător, doamna Fellows-Brown îşi îmbrăcă hainele cu 


care venise şi se pregăti să plece. Cum trecea pe lângă 
păpuşă, îşi întoarse capul. 

— Nu, zise ea, nu-mi place păpuşa asta. Arată parcă ar fi 
dintre ai casei. Nu e sănătos. 

— Ce-o fi vrut să spună? întrebă Sybil, după ce doamna 
Fellows-Brown cobori treptele. Înainte ca Alicia Coombe să 
aibă răgazul de a răspunde, doamna Fellows-Brown se 
întoarse, băgându-şi capul pe uşă. 

— Doamne Sfinte, am uitat cu totul de Fou Ling. Unde eşti 
iubiţelule? Dar n-aş fi crezut vreodată! 

Rămase cu gura căscată, ca şi celelalte două femei. 
Pechinezul stătea lângă fotoliul de catifea verde, cu ochii 
aţintiţi la păpuşa fără viaţă, tolănită pe el. Nu era nici o 
expresie, nici de plăcere, nici de furie, pe mutrişoara lui, 
numai ochi. El doar o privea. 

— Haide, dragul mamei, îl chemă doamna Fellows-Brown. 

Dragul mamei nu-i acorda nici o atenţie. 

— Se face pe zi ce trece mai neascultător, remarcă 
doamna Fellows-Brown, cu aerul uneia care cunoaşte 
gradele de comparaţie ale acestei calităţi. Haide, Fou Ling, 
cuţu-cuţu, fustangiule! 

Fou Ling îşi întoarse puţin capul spre stăpâna sa, după 
care, cu dispreţ, îşi reluă contemplarea păpuşii. 

— Ea l-a impresionat cu siguranţă, opină doamna Fellows- 
Brown. Nu cred că a observat-o până acum. Nici eu. Era 
aici ultima dată când am venit? 

Celelalte două femei se uitau una la alta. Acum Sybil era 
încruntată şi Alicia Coombe răspunse, ridicând din 
sprâncene: 

— Vă spun că nu mai am ţinere de minte de la o vreme. De 
când e la noi, Sybil? 

— De unde o aveţi? întrebă doamna Fellows-Brown. Aţi 
cumpărat-o? 

— O, nu! Alicia Coombe păru oarecum şocată de idee. O, 
nu. Cred... cred că mi-a dăruit-o cineva. Clătină din cap. E 


înnebunitor, exclamă ea. Absolut înnebunitor, când totul îţi 
iese din minte exact în momentul în care s-a întâmplat. 

— Hai, nu te prosti, Fou Ling, se răţoi doamna Fellows- 
Brown. Haide, am să te iau în braţe. 

— Şi-l ridică. Fou Ling lătră protestând viguros. Părăsiră 
camera, Fou Ling cu capul întors peste umărul său pufos, 
privind încă cu intensă atenţie păpuşa din fotoliu... 

— Păpuşa aia de-acolo, zise doamna Groves, pe cinstite, 
mă înfioară, chiar aşa! 

Doamna Groves era femeia de servici. Tocmai spălase 
duşumeaua pe mijloc, înspre uşă. Acum se ridicase şi 
ştergea încet praful în jurul camerei. 

— Nostimă treabă, spuse doamna Groves, niciodată nu i- 
am luat seama cu adevărat până ieri. Şi deodată mă izbi 
brusc, cum s-ar zice. 

— Nu-ţi place? o întrebă Sybil. 

— Vă spun, doamnă Fox, mă face să mă înfior, se plânse 
servitoarea. Nu e firească, dacă mă înţelegeţi ce vreau să 
spun. Picioarele alea lungi care-i atârnă, felul în care şade 
acolo şi privirea şireată. Ceva nu este sănătos, asta-i 
părerea mea! 

— Niciodată n-ai spus aşa ceva despre ea, remarcă Sybil. 

— Vă repet, n-am observat-o niciodată... până azi- 
dimineaţă. Sigur că ştiu că e aici de câtva timp dar... Se 
opri şi o expresie de uimire se întipări pe faţa sa. E ca un 
lucru pe care-l visezi noaptea! 

Îşi strânse mai multe lucruri de făcut curăţenie, părăsi 
camera de probă şi traversă palierul spre încăperea din 
partea cealaltă. 

Sybil se uită la păpuşa relaxată. O expresie de uimire 
crescândă i se putea citi pe faţă. Alicia Coombe intră şi Sybil 
se întoarse brusc. 

— Domnişoară Coombe, de când ai creatura asta? 

— Ce, păpuşa? Draga mea, ştii că nu-mi reamintesc 
lucrurile. leri - e aşa o prostie! - plecasem la conferinţa 
aceea şi abia mersesem jumătate de drum pe stradă când, 


deodată, mi-am dat seama că nu aveam idee unde mă 
duceam. M-am gândit şi tot m-am gândit. În cele din urmă, 
mi-ara zis că trebuie să fie Fortnums. Ştiam că era ceva pe 
care vroiam să-l iau de la Fortnums. Ei bine, n-o să-ţi vină să 
crezi, abia după ce m-am întors acasă şi mi-am băut ceaiul, 
mi-am reamintit de conferinţă. Desigur, am auzit de multe 
ori că oamenii devin senili cu cât înaintează în vârstă, dar 
mie mi se întâmplă mult prea repede. Acum am uitat unde 
mi-am pus geanta, ca şi ochelarii. Unde am pus ochelarii 
ăia? Îi aveam acum o clipă... citeam ceva în „The Times”. 

— Ochelarii sunt aici, pe şemineu, spuse Sybil, întinzându- 
i. De unde ai păpuşa? Cine ţi-a dat-o? 

— Nici asta nu-mi amintesc, răspunse Alicia Coombe. 
Cineva mi-a dat-o sau mi-a trimis-o, cred... Oricum, pare să 
se asorteze foarte bine cu camera, nu-i aşa? 

— Chiar foarte bine, fu de acord Sybil. Nostim e faptul că 
nu-mi pot reaminti când am observat prima dată aici. 

— Acum nu te lua după mine, îi reproşă Alicia Coombe. În 
fond, eşti încă tânără. 

— Dar zău, domnişoară Coombe, nu-mi amintesc. Vreau să 
zic, m-am uitat ieri la ea şi mi s-a părut că are ceva, aşa cum 
spune doamna Groves, care ţi dă fiori. Şi apoi mi-a trecut 
prin cap că mai gândisem astfel şi am încercat să-mi 
amintesc când am simţit prima dată aşa şi, ei bine, nu mi- 
am putut aduce aminte de nimic! 

Într-un fel, era ca şi cum n-aş fi văzut-o niciodată mai 
înainte, numai că nu simţeam în modul acesta, aveam 
sentimentul că era de mult timp aici şi că eu doar n-o 
observasem. 

— Poate c-a venit într-o zi pe fereastră pe o coadă de 
mătură, glumi Alicia Coombe. Oricum, acum, aici e locul ei. 
Se uită împrejur. Nici nu ţi-ai putea imagina camera fără ea, 
nu-i aşa? 

— Aşa-i, recunoscu Sybil uşor înfiorată, dar mai degrabă 
aş dori să pot. 

— Să poţi ce? 


— Să-mi închipui camera fără ea. 

— O să ne ţicnim cu toatele din cauza păpuşii ăsteia? 
întrebă Alicia Coombe supărată. Ce nu vă place la biata de 
ea? Arată ca o varză stricată, dar poate, adăugă ea, e din 
cauză că nu mi-am pus ochelarii. Şi-i puse la ochi şi se uită 
hotărâtă la păpuşă. Da, recunoscu ea, înţeleg ce vrei să 
spui. Îţi dă puţin fiori... Arată tristă dar, cum să zic, şireată 
şi destul de hotărâtă. 

— Nostim, îi aminti Sybil, că doamna Fellows-Brown şi-a 
manifestat în mod atât de violent faptul că nu-i place. 

— Ea e una căreia nu-i pasă niciodată să spună ce 
gândeşte, observă Alicia Coombe. 

— Dar e ciudat, insistă Sybil, că păpuşa asta i-a lăsat o aşa 
impresie. 

— Ştii, uneori, oamenilor le displac, dintr-odată, unele 
lucruri. 

— Poate, zise Sybil râzând, că păpuşa asta n-a fost aici 
niciodată până ieri... Poate că, aşa cum spui, a intrat în zbor 
pe fereastră şi s-a aşezat în fotoliu. 

— Nu, o contrazise Alicia Coombe, sunt sigură că e de mai 
mult timp. Poate că a devenit vizibilă abia ieri. 

— Ăsta-i şi sentimentul meu, adăugă Sybil, că e aici de 
câtva timp... dar, totodată, nu-mi reamintesc s-o fi văzut cu 
adevărat până ieri. 

— Hai dragă să ne oprim acum, se hotări Alicia Coombe 
brusc. Mă faci să mă simt ciudat şi să mă treacă fiori pe 
spinare. N-ai de gând să inventezi o mulţime de chestii 
supranaturale despre creatura asta, nu-i aşa? 

Apucă păpuşa, o scutură, îi aranjă umerii şi-o puse într-un 
alt fotoliu. Imediat, păpuşa se întinse uşor şi se relaxă. 

— N-are nici urmă de viaţă în ea, conchise Alicia Coombe 
privind cu atenţie păpuşa. Şi totuşi, într-un fel nostim, pare 
vie, nu-i aşa? 

— 0o, m-a speriat de-a binelea, exclamă doamna Groves, 
când se duse prin camera de probă pentru a şterge praful. 


Aşa o sperietură că n-aş mai vrea să calc vreodată în cabina 
de probă. 

— Ce te-a speriat de-a binelea? întrebă domnişoara 
Coombe, care stătea la un birou în colţ, ocupată cu diferite 
note de plată: „Femeia asta, adăugă ea mai mult pentru 
sine decât pentru doamna Groves, crede că îşi poate face, 
în fiecare an, două rochii de seară, trei rochii de cocteil şi 
un taior fără să-mi plătească un penny pentru ele! Zău, unii 
oameni”... 

— E vorba de păpuşa aia, spuse doamna Groves. 

— Ce, iar cu păpuşa noastră? 

— Da, stă acolo la birou, ca o fiinţă omenească. Oo, m-am 
speriat de-a binelea! 

— Ce tot spui? 

Alicia Coombe se ridică, traversă camera, palierul şi intră 
în cealaltă încăpere, cea de probă. Era un mic birou 
Sheraton într-un colţ şi la el, stând rezemată pe scaun, cu 
lungile ei braţe pe mapă, se afla păpuşa. 

— Se pare că cineva vrea să se distreze, zise Alicia 
Coombe. I-a venit s-o aşeze în felul ăsta. Adevărat, pare 
destul de naturală. Sybil Fox cobora pe trepte, în momentul 
acesta, ducând o rochie care urma să fie probată în 
dimineaţa aceea. 

— Vino aici, Sybil. Uită-te la păpuşa noastră cum stă la 
biroul meu personal şi scrie acum scrisori. 

Cele două femei o priveau. 

— Zău, zise Alicia Coombe, e prea ridicol! Mă întreb cine-a 
proptit-o acolo aşa? Tu? 

— Nu, n-am făcut-o eu, răspunse Sybil. Trebuie să fi fost 
una dintre fetele de sus. 

— Zău că e un soi de glumă proastă, remarcă Alicia 
Coombe. 

Luă păpuşa de la birou şi-o aruncă înapoi pe sofa. 

Sybil aşeză cu grijă rochia pe un scaun şi apoi se duse în 
atelier. 


— Ştiţi păpuşa, începu ea, păpuşa de catifea din camera 
domnişoarei Coombe, din camera de probă? 

Supraveghetoarea şi trei fete ridicară privirea. 

— Da, domnişoară, sigur că o ştim. 

— Cine a aşezat-o dimineaţa asta la birou din glumă? 

Cele trei fete se uitau la ea, apoi Elspeth, 
supraveghetoarea, zise: 

— S-o aşez la birou? Eu n-am făcut-o. 

— Nici eu, spuse una dintre fete. Tu ai făcut-o, Marlene? 

Marlene dădu din cap negativ. 

— Elspeth, ai vrut să te distrezi? 

— Nici vorbă, răspunse Elspeth, o femeie sobră, care 
arăta, ca şi cum avea întotdeauna gura plină cu ace cu 
gămălie. Am destulă treabă de făcut decât să mă joc cu 
păpuşi şi să le aşez la birouri. 

— Uite ce e, spuse Sybil şi, spre surpriza ei, vocea îi 
tremura uşor. A fost... a fost o glumă destul de bună, numai 
că aş vrea să ştiu cine a făcut-o. 

Cele trei fete se supărară. 

— V-am spus, doamnă Fox. Niciuna dintre noi n-a făcut-o, 
nu-i aşa, Marlene? 

— Eu n-am făcut-o, confirmă Marlene; dacă Nellie şi 
Margaret spun că nici ele n-au făcut-o, ei bine, atunci 
niciuna dintre noi nu-i de vină. 

— Aţi auzit ce-am avut de spus, adăugă Elspeth. Dar, ce-i 
ce toate astea, doamnă Fox? 

— Poate că a fost doamna Groves, spuse Marlene. 

Sybil dădu din cap: 

— Nu putea să fie doamna Groves. A speriat-o de-a 
binelea. 

— Am să vin să văd cu ochii mei, spuse Elspeth. 

— Acum nu mai e acolo, zise Sybil. Domnişoara Coombe a 
luat-o de la birou şi a aruncat-o înapoi pe sofa. Ei bine. - 
făcu o pauză - ceea ce vreau să spun e că cineva trebuie s-o 
fi aşezat în scaunul de la birou, gândindu-se că e nostim. 
Aşa cred. Şi... şi nu văd de ce n-ar recunoaşte. 


— V-am spus de două ori, doamnă Fox, interveni Margaret. 
Nu înţeleg de ce continuaţi să ne acuzaţi de minciună. 
Niciuna dintre noi n-ar face o prostie ca asta. 

— Îmi pare rău, zise Sybil, n-am vrut să vă supăr. Dar... 
dar cine altcineva ar fi putut s-o facă? 

— Poate că s-a ridicat şi s-a dus singură, chicoti Marlene. 

Pentru nu ştiu ce motiv, Sybilei nu-i plăcu ideea. 

— O, toate-s nişte prostii, zise şi se retrase. 

Alicia Coombe fredona ceva destul de vesel. Se uita prin 
cameră. 

— Mi-am pierdut ochelarii din nou, dar nu prea contează. 
Deocamdată nu vreau să văd nimic. Necazul e, însă, că 
atunci când nu vezi mai deloc, ca mine şi ţi-ai pierdut 
ochelarii, dacă nu ai o altă pereche pe care să ţi-o pui ca să 
te ajute să-i găseşti, atunci nu le dai de urmă pentru că nu 
poţi vedea. 

— Îi caut eu, se oferi Sybil. a-ţi avut acum o clipă. 

— M-am dus în camera cealaltă când tu ai fost în atelier. 
Cred că i-am luat acolo cu mine. 

Se duse spre cealaltă cameră. 

— Aşa mă plictiseşte, spuse Alicia Coombe. Vreau să 
continui cu notele astea de plată. Cum să fac dacă n-am 
ochelarii? 

— Mă duc sus să vă aduc a doua pereche din dormitor, 
hotări Sybil. 

— În prezent nu mai am o a doua pereche, spuse Alicia 
Coombe. 

— De ce; ce s-a întâmplat cu ei? 

— Cred că i-am pierdut ieri când am ieşit în oraş să iau 
masa de prânz. Am telefonat de acolo şi am mai telefonat şi 
din două magazine în care am intrat. 

— O, dragă, spuse Sybil, cred că va trebui să aitrei 
perechi. 

— Dacă aş avea trei perechi de ochelari, comentă Alicia 
Coombe, mi-aş petrece întreaga viaţă căutând una sau alta. 


Cred că cel mai bine e să ai numai una singură. Atunci 
trebuie s-o cauţi până o găseşti. 

— Bine, trebuie să fie undeva, zise Sybil. Nu te-ai 
îndepărtat de camerele astea. Cu siguranţă nu sunt aici, aşa 
că trebuie să-i fi scos în camera de probă. 

Se întoarse, se uită cu atenţie împrejur. În cele din urmă, 
cu o ultimă idee, ridică păpuşa de pe sofa. 

— l-am găsit, strigă ea. 

— O, unde erau, Sybil? 

— Sub preţioasa noastră păpuşă. Cred că i-ai aruncat când 
ai pus-o înapoi pe sofa. 

— Ba nu. Sunt sigură că nu-i aşa. 

— O, exclamă Sybil exasperată. Atunci cred că păpuşa i-a 
luat şi îi ascundea de dumneavoastră! 

— Ştii, răspunse Alicia, uitându-se gânditoare la păpuşă, 
zău că nu i-am pus lângă ea. Păpuşa pare foarte inteligentă, 
nu-i aşa, Sybil? 

— Nu-mi place faţa ei, răspunse Sybil. Arată ca şi cum ar 
şti ceva pe care noi îl ignorăm. 

— Nu ţi se pare că într-un fel e tristă şi drăgălaşă? întrebă 
Alicia Coombe pledând în favoarea păpuşii, dar fără 
convingere. 

— Nu mi se pare câtuşi de puţin drăgălaşă, o contrazise 
Sybil. 

— Nu... poate că ai dreptate... O, bine, să ne întoarcem la 
treburile noastre. Lady Lee va sosi peste zece minute. 
Vreau numai să termin notele astea de plată şi să le trimit la 
poştă. 

— Doamnă Fox, doamnă Fox? 

— Da, Margaret, răspunse Sybil. Ce e? 

Sybil se întinsese peste masă ca să taie o bucată de şaten. 

— O, doamnă Fox, e din nou păpuşa aia. Am dus rochia 
cafenie, cum aţi spus şi păpuşa stă din nou la birou. Şi n-am 
aşezat-o eu, niciuna dintre noi. Vă rog, doamnă Fox, serios 
că noi n-am face aşa ceva. 

Sybilei îi alunecă foarfeca din mână. 


— Uite, spuse ea supărată, uite că am tăiat prost. Bine, nu- 
i nimic, îndrept eu. Acum, ce-i cu păpuşa? 

— Stă din nou la birou. 

Sybil se duse iarăşi în camera de probă. Păpuşa stătea ia 
birou exact ca mai înainte. 

— Eşti foarte hotărâtă, nu-i aşa? i se adresă Sybil păpuşi. 

O înşfăca şi o puse înapoi pe sofa. 

— Asta ţi-e locul, fetiţo, zise ea. Să stai aici. 

Se îndreptă spre cealaltă cameră. 

— Domnişoară Coombe! 

— Da, Sybil? 

— Cineva îşi bate joc de noi. Păpuşa stătea din nou la 
birou. 

— Cine crezi că poate fi? 

— Trebuie să fie una dintre cele trei fete. Zise Sybil, îşi 
închipuie că e nostim. Bineînţeles că toate se jură pe sfânta 
cruce că n-o fac ele. 

— Cine crezi că e - Margaret? 

— Nu, nu cred că e Margaret. Arăta cam ciudat când a 
venit şi mi-a spus. S-ar putea să fie Marlene, care tot 
chicoteşte. 

— Oricum e o mare prostie pe care o face. 

— Bineînţeles, e o idioţenie. Dar, adăugă Sybil supărată, 
am de gând să-i pun capăt. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— O să vedeţi, răspunse Sybil. 

Seara când plecă, închise camera de probă. 

— Închid uşa asta, zise ea, şi iau cheia cu mine. 

— O, înţeleg, zise Alicia Coombe, cu un uşor aer amuzat. 
Începi să crezi că eu sunt, nu-i aşa? Crezi că sunt atât de 
distrată încât intru acolo şi mă gândesc să scriu la birou, 
dar în schimb iau păpuşa şi o aşez să scrie în locul meu. La 
asta te gândeşti? Şi apoi uit totul! 

— Ar fi o posibilitate, recunoscu Sybil. Dar, oricum, vreau 
să fiu sigură că nu ni se joacă nici o festă proastă la noapte. 


În dimineaţa următoare, cu buzele strânse, primul lucru 
pe care-l făcu Sybil când sosi a fost să deschidă uşa camerei 
de probă şi să intre. Doamna Groves. Cu o expresie 
necăjită, cu o perie cu coadă pentru şters pardoseala şi o 
cârpă de praf o aştepta pe palier. 

— Acum o să vedeţi! spuse Sybil. 

Apoi se dădu înapoi cu o uşoară exclamaţie de uimire. 

Păpuşa stătea la birou. 

— Ooo! făcu doamna Groves în spatele ei. E straniu! Asta 
e. Vai, doamnă Fox, arătaţi cam palidă, ca şi cum v-aţi 
speriat. Aveţi nevoie de câteva picături de ceva. Are 
domnişoara Coombe ceva picături pe sus, nu ştiţi? 

— Mă simt bine, zise Sybil. 

Se îndreptă spre păpuşă, o ridică cu grijă şi traversă 
camera cu ea. 

— Cineva v-a jucat din nou o festă, zise doamna Groves. 

— Nu ştiu cum ar fi putut să mi-o joace de data asta, 
răspunse încet Sybil. Am închis uşa aseară. Ştii doar 
singură că nimeni n-ar putea intra. 

— Poate că cineva mai are o cheie, dori s-o ajute doamna 
Groves. 

— Nu cred, răspunse Sybil. Niciodată nu ne-am bătut 
capul să închidem uşa asta. E o cheie din alea de modă 
veche şi există numai una. 

— Poate se potriveşte cheia cealaltă - de la uşa de dincolo! 

Imediat încercară toate cheile, dar niciuna nu se potrivi la 
camera de probă. 

— E ciudat, domnişoară Coombe, i se adresă Sybil, mai 
târziu, când luau masa împreună. 

Alicia Coombe arăta destul de încântată. 

— Draga mea, răspunse, cred că e aşa de extraordinar. Ar 
fi cazul să le scriem cercetătorilor din domeniul psihiatriei. 
Ştii, s-ar putea să trimită un specialist, un medium sau pe 
altcineva să vadă dacă are ceva deosebit camera. 

— Nu prea vă pasă deloc, constată Sybil. 


— De fapt, într-un fel mă cam distrează, răspunse Alicia 
Coombe. Crede-mă, la vârsta mea, e nostim când se 
întâmplă câte aşa ceva! Totuşi, nu, nu prea-mi place, 
adăugă pe gânduri. Adică, păpuşa aia se întrece cu măsura, 
nu-i aşa? 

În seara aceea, Sybil şi Alicia Coombe închiseră din nou 
uşa. 

— Încă mai cred că cineva ar putea să facă o glumă şi atât, 
deşi, nu prea înţeleg de ce? se întrebă Sybil. 

— Crezi că va fi la birou din nou mâine dimineaţă? se 
interesă Alicia. 

— Da, aşa cred, se înfioră Sybil. 

Dar s-au înşelat. Păpuşa nu era la birou. În schimb, era pe 
pervaz, uitându-se afară pe stradă. Şi iar avea o poziţie de o 
deosebită naturaleţe. 

— E o prostie înfiorătoare, nu-i aşa? zise Alicia Coombe, în 
timp ce serveau la repezeală un ceai în după-amiaza aceea. 
De comun acord se hotărâseră să nu-l bea, ca de obicei, în 
camera de probă, ci în încăperea proprie, de vizavi, a 
doamnei Coombe. 

— Prostie, în ce sens? 

— Adică, e ceva de care nu te poţi lega. E doar o păpuşă 
pe care o găseşti mereu în alt loc. 

Pe zi ce trecea, observaţia aceasta se dovedea a fi cât se 
poate de adevărată. Acum, păpuşa se muta nu numai în 
timpul nopţii. Ori de câte ori intrau în camera de probă, 
după ce lipsiseră doar câteva minute, puteau găsi păpuşa în 
alt loc. O lăsau pe sofa şi o descopereau în fotoliu. Apoi se 
aşeza pe un alt scaun. Alteori, stătea pe cel de la fereastră 
sau de la birou. 

— Se mută după cum îi place, constată Alicia Coombe. Şi 
cred, Sybil, că asta o amuză. 

Cele două femei stăteau uitându-se jos la silueta inertă, 
tolănită, din catifea, cu faţa de mătase pictată. 

— Câteva bucățele de catifea, mătase şi puţină vopsea - 
asta-i tot, zise Alicia Coombe. Vorbea supărată. Ştii, am 


putea, da, am putea să ne descotorosim de ea. 

— Ce înţelegeţi prin a ne descotorosi de ea? o întrebă 
Sybil. O spunea pe un ton speriat. 

— Ei bine, îi explică Alicia Coombe, am putea-o arunca în 
foc, dacă s-ar face foc. Vreau să zic s-o ardem ca pe o 
vrăjitoare... Sau, pur şi simplu, zise pe un ton indiferent, am 
putea s-o punem în lada cu gunoi. 

— Nu cred că merge, se îndoi Sybil. Cineva o va lua, 
probabil, şi ne-o va aduce înapoi. 

— Sau s-o trimitem undeva, continuă Alicia Coombe. La 
una din societăţile acelea care ne scriu mereu şi ne cer câte 
ceva pentru a vinde sau a organiza un bazar. Cred că-i cea 
mai bună idee. 

— Nu ştiu... spuse Sybil. Mi-ar fi cam frică să fac asta. 

— Frică? 

— Da, pentru că s-ar putea întoarce! 

— Adică, să se întoarcă aici? 

— Da! 

— Ca un porumbel călător? 

— Da, aşa cred! 

— Îmi închipui că nu ne-am scrântit, nu? se răsti Alicia 
Coombe. Poate că m-am ramolit de tot şi tu îţi baţi joc de 
mine, aşa-i? 

— Nu, se scuză Sybil. Dar am sentimentul înfricoşător şi 
neplăcut, un sentiment nesuferit că ea e prea puternică 
pentru noi. 

— Ce? Grămada aia de cârpe? 

— Da, grămada aia groaznică de cârpe neînsufleţite. 
Pentru că, vedeţi, ea e aşa de hotărâtă! 

— Hotărâtă? 

— Să facă ce vrea! Asta-i camera ei acum... 

— Da, o aprobă Alicia Coombe, aşa e, zău! De fapt, a fost 
întotdeauna, dacă stai şi te gândeşti - culorile şi toate 
celelalte... Se potriveşte aici sau, mai bine zis, camera asta i 
se potriveşte ei, sublinie croitoreasa cu o nuanţă de 
enervare în glas; e pur şi simplu absurd când o păpuşă vine 


şi pune stăpânire pe lucruri în felul acesta. Ştii, doamna 
Groves nU mai vrea să intre să curețe. 

— Spune că îi e frică de păpuşă? 

— Nu, doar caută tot felul de tertipuri ca să se scuze. Apoi, 
Alicia adăugă cuprinsă de panică: ce ne facem, Sybil? Mă 
deprimă. N-am mai fost în stare să desenez nici un model în 
ultimele săptămâni. 

— lar eu nu pot să mă concentrez să croiesc aşa cum 
trebuie, mărturisi Sybil. Fac tot soiul de greşeli prosteşti. 
Poate, zise ea nesigură, ideea dumneavoastră de a scrie 
cercetătorilor din domeniul psihiatriei s-ar dovedi bună. 

— Ne-ar considera două proaste, pufni Alida Coombe. N- 
am vorbit în mod serios. Nu, cred că trebuie să continuăm 
până... 

— Până când? 

— O, nu ştiu, râse, în neştire, Alicia. 

Când veni a doua zi, Sybil găsi închisă uşa de la camera de 
probă. 

— Domnişoară Coombe, cheia e la dumneavoastră? Aţi 
închis-o aseară? 

— Da, zise Alicia Coombe. Am închis-o şi va rămâne aşa! 

— Dar de ce? 

— Pentru că am renunţat la cameră. Poate să-l rămână 
păpuşii. N-avem nevoie de două. Vom face probele aici. 

— Dar e propriul dumneavoastră salon! 

— Ei bine, nu mai am nevoie de el. Am un dormitor foarte 
drăguţ. Pot să-l transform în cameră de zi, nu-i aşa? 

— Vreţi să spuneţi că nu veţi mai intra niciodată în camera 
de probă? întrebă Sybil, fără să-i vină să creadă. 

— Întocmai! 

— Dar, cum rămâne cu făcutul curăţeniei? O să ajungă 
într-o stare deplorabilă. 

— Las-o! hotărî Alicia Coombe. Dacă locul acela suferă de 
dragul unei păpuşi, foarte bine, să rămână în posesia ei. Şi 
să-şi facă singură ordine în cameră. Apoi adăugă: să ştii că 
ne urăşte! 


— Cum adică? Păpuşa ne urăşte? întrebă Sybil. 

— Da, o asigură Alicia. Nu ştiai? Trebuia să-ţi fi dat seama. 
Să fi observat când te uitai la ea. 

— Adevărat, recunoscu Sybil gânditoare. Îmi închipui că 
mi s-a părut că simt tot timpul asta - că ne urăşte şi vrea să 
plecăm de aici. 

— E un lucruşor răutăcios, zise Alicia Coombe. Oricum, 
poate să fie mulţumită acum. 

După aceea, evenimentele s-au desfăşurat mai paşnic. 
Alicia Coombe îşi anunţă personalul că a renunţat să mai 
folosească, deocamdată, camera de probă; zise că erau 
prea multe camere de curăţat şi desprăfuit. 

Dar o surprinse pe una dintre lucrătoare spunându-i 
alteia, în seara aceleeaşi zile: „Chiar e într-o ureche, 
domnişoara Coombe acum. Întotdeauna mi s-a părut puţin 
ciudată, după felul cum pierde şi uită lucrurile. Dar asta le-a 
întrecut pe toate, nu-i aşa? I-a căzut cu tronc păpuşa aia”! 
Cealaltă fată exclamă: „Ooo, doar nu crezi că e, cu 
adevărat, alături cu drumul? Ar putea să ne înjunghie sau 
mai ştiu eu?” 

Trecură pălăvrăgind şi Alicia se îndreptă în scaun plină de 
indignare. „Chiar să sunt într-o ureche”! se gândi ea, după 
care adăugă tristă: „Dacă n-ar fi Sybil, m-aş crede şi eu 
alături cu drumul. Dar şi eu şi Sybil şi chiar doamna Groves 
- pare să fie ceva la mijloc. Dar nu înţeleg cum se va 
termina?” 

Trei săptămâni mai târziu, Sybil îi spuse Aliciei Coombe: 

— Trebuie să intrăm o dată în camera aia. 

— De ce? 

— Ei bine, cred că trebuie să fie într-o stare de mizerie. 
Moliile or fi intrat în lucruri şi chestii de astea. Ar fi cazul să 
ştergem praful şi să măturăm, după care o închidem la loc. 

— Mai bine am ţine-o închisă şi nu ne-am duce acolo, fu de 
părere Alicia Coombe. 

— Ştiţi, sunteţi chiar mai superstiţioasă decât mine, 
observă Sybil. 


— Cred că sunt, răspunse Alicia. Am fost mult mai înclinată 
decât tine să cred în toate astea, dar, la început mi s-a părut 
emoţionant, într-un mod ciudat. Nu ştiu. Acum mi-e cam 
frică şi nu-mi vine să mai intru în odaia aia. 

— Bine, eu vreau şi am să mă duc, se hotări Sybil. 

— Ştii ce-i cu tine? o întrebă Alicia Coombe. Eşti tare 
curioasă, asta-i tot? 

— Aşa-i, sunt curioasă. Vreau să văd ce a făcut păpuşa. 

— Cred, totuşi, că e mult mai bine s-o lăsăm în pace. De 
cum am plecat din cameră ea a fost mulţumită. Las-o în voia 
ei! Oftă exasperată. Vorbim numai prostii! 

— Da, ştiu că vorbim prostii, dar dacă mi-aţi spune cum să 
procedez altfel, atunci, haideţi acum, daţi-mi cheia! 

— Bine, bine! 

— Cred că vă temeţi că-i dau drumul sau aşa ceva. Dar eu 
mă gândesc că e tipul care poate trece prin uşi sau ferestre. 

Sybil deschise uşa şi intră. 

— Ce teribil de ciudat! exclamă ea. 

— Ce-i ciudat? întrebă Alicia Coombe, trăgând cu ochiul 
peste umărul ei. 

— În cameră nu pare să fie deloc praf, nu-i aşa? Când te 
gândeşti că a stat închisă atâta timp... 

— Da, e ciudat. 

— Iat-o! spuse Sybil. 

Păpuşa era pe sofa. Nu stătea lungită în poziţia sa 
obişnuită, inertă. Şedea cu bustul ridicat, rezemată de o 
pernă. Avea aerul stăpânei casei care aşteaptă să 
primească oaspeţi. 

— Deci, se simte ca la ea acasă, observă Alicia Coombe, 
nu-i aşa? Aproape că-mi vine să-mi cer scuze că am pătruns 
aşa. 

— Să mergem, spuse Sybil. 

Se dădu înapoi, trase uşa şi o încuie la loc. 

Cele două femei se uitară una la alta. 

— Aş vrea să ştiu, începu Alicia Coombe, de ce ne sperie 
aşa de tare... 


— Doamne Sfinte, cine nu s-ar speria? 

— În fond, ce se întâmplă? Nimic altceva decât faptul că 
un soi de păpuşă se plimbă prin cameră. Nici nu cred că e 
păpuşa însăşi, ci un poltergeist21. 

— Asta-i o idee bună. 

— Da, dar nu prea cred în ea. Trebuie să fie păpuşa. 

— Sunteţi sigură că nu ştiţi de unde provine? 

— N-am nici cea mai mică idee, spuse Alicia. Şi cu cât mă 
gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai sigură că n-am 
cumpărat-o şi că nimeni nu mi-a dat-o. Cred că ea...eaa 
venit uite aşa! 

— Credeţi că va pleca vreodată? 

— De fapt, zise Alicia, nu văd de ce ar face-o... are tot ce-şi 
doreşte. 

Dar se părea că păpuşa nu obținuse tot ceea ce dorea. A 
doua zi, când Sybil intră în sala cu exponate, rămase cu 
gura căscată. Apoi îşi strigă patroana. 

— Domnişoară Coombe, domnişoară Coombe, veniţi, vă 
rog, jos! 

— Ce s-a întâmplat? 

Alicia Coombe, care se trezise târziu, cobori şchiopătând 
puţin, pentru că suferea de reumatism la genunchiul drept. 

— Ce ţi s-a întâmplat, Sybil? 

— Uitaţi-vă! Uitaţi-vă ce-a făcut acum! 

Rămaseră în pragul sălii cu exponate. Stând pe o sofa, 
rezemată comod pe un braţ al acesteia, se afla păpuşa. 

— A ieşit, izbucni Sybil. A ieşit din cameră! Vrea şi sala 
asta! 

Alicia Coombe se aşeză lângă uşă. 

— În cele din urmă, va dori tot atelierul. 

— S-ar putea, încuviinţă Sybil. 

— Animal obraznic, rău şi viclean, se adresă Alicia păpuşi, 
de ce vrei să ne necăjeşti peste tot? Nu avem nevoie de 
tine. 

I se păru atât ei cât şi Sybilei că păpuşa se mişcă foarte 
încet. Era ca şi cum membrele i se relaxau şi mai mult. Un 


braţ lung şi-l pusese pe cel al sofalei şi faţa sa, pe jumătate 
ascunsă, arăta ca şi cum trăgea cu ochiul pe sub el.O 
privire şireată, răutăcioasă! 

— Creatură oribilă! exclamă Alicia. Nu o suport! Nu o mai 
suport! 

Deodată, luând-o complet prin surprindere pe Sybil, se 
repezi în sală, apucă păpuşa, alergă spre fereastră, o 
deschise şi o aruncă afară, pe stradă. Sybil încremeni de 
groază. 

— O, Alicia, nu trebuia să fi făcut asta. Sunt sigură că nu 
trebuia s-o fi făcut. 

— N-am avut încotro. Pur şi simplu, nu mai suportam! 

Sybil se duse lângă ea la fereastră. Pe trotuar, păpuşa 
zăcea cu faţa în jos, cu membrele inerte. 

— Ai omorât-o! şopti Sybil. 

— Nu fi proastă... Cum să omor ceva făcut din bucățele de 
catifea şi mătase. Nu e reală! 

— E teribil de reală, o contrazise Sybil. 

Abia îşi ţinu răsuflarea. 

— Doamne Sfinte. Copilul acela... 

O fetiţă mică, prost îmbrăcată, se aplecase asupra păpuşii 
de pe trotuar. Se uită de-a lungul străzii ce nu părea prea 
aglomerată în momentul acela al dimineţii, deşi era ceva 
trafic de vehicule; apoi, satisfăcut, copilul se aplecă, luă 
păpuşa şi traversă în fugă strada. 

— Stai, stai! strigă Alicia. 

Se întoarse către Sybil. 

— Copilul ăla nu trebuie să ia păpuşa. Nu trebuie! Păpuşa 
e periculoasă, reprezintă Răul. Trebuie s-o oprim. 

Nu ele o opriră. Ci traficul. În clipa aceea trei taxiuri 
veneau dintr-o direcţie şi două microbuze de marfă din 
cealaltă. Copilul fu prins în mijlocul drumului. Sybil se 
repezi jos pe scară cu Alicia Coombe după ea. Făcându-şi 
drum printre un microbuz şi un automobil, Sybil şi Alicia 
sosiră înainte ca fetiţa să se poată strecura până în partea 
opusă. 


— Nu poţi să iei păpuşa asta, zise Alicia Coombe. Dă-mi-o 
înapoi! 

Copilul se uită la ea. Era o fetiţă slăbuţă de vreo opt ani cu 
o privire uşor saşie. Se uita sfidător. 

— De ce să ţi-o dau? întrebă ea. Ai aruncat-o pe fereastră, 
aşa ai făcut, te-am văzut eu. Dacă i-ai făcut vânt pe 
fereastră, înseamnă că n-ai nevoie de ea, aşa că acum e a 
mea! 

— Îţi voi cumpăra o altă păpuşă, îi promise convingător 
Alicia. Mergem la un magazin de jucării, oriunde îţi place şi 
am să-ţi cumpăr cea mai frumoasă păpuşă pe care o putem 
găsi. Dar, dă-mi-o înapoi pe asta! 

— Nu vreau, răspunse copilul. 

Braţele ei strânseră protector la piept păpuşa de catifea. 

— Trebuie s-o dai înapoi, interveni Sybil. Nu este a ta. 

Se întinse să ia păpuşa de la copil şi, în momentul acela, 
fetiţa o călcă pe picior, se întoarse şi ţipă la ele. 

— Nu v-o dau! Nu v-o dau! Nu v-o dau! Ea estea mea. Eu 
o iubesc. Voi n-o iubiţi. Voi o urâţi. Dacă n-aţi fi urât-o, n-aţi 
fi aruncat-o pe fereastră. Eu o iubesc, aşa vă spun şi asta 
vrea ea. Ea vrea să fie iubită. 

Ş-apoi, ca un ţipar, alunecând printre vehicole, copilul 
traversă strada, o luă pe o alee şi dispăru înainte ca cele 
două femei mai în vârstă să se hotărască să-şi croiască 
drum printre maşini şi s-o urmărească. 

— A dispărut, spuse Alicia. 

— A spus că păpuşa dorea să fie iubită, spuse Sybil. 

— Poate, adăugă Alicia, poate că asta şi-a dorit tot timpul... 
Să fie iubită... 

În mijlocul traficului din Londra, cele două femei 
înfricoşate se uitau încremenite una la alta. 

Oglinda prevestitoare. 

N-am nici o explicaţie pentru această povestire. N-am nici 
o teorie cu privire la cauzele şi împrejurările ei. E doar un 
lucru care s-a întâmplat. 


Totuşi, mă întreb câteodată câte lucruri s-ar fi schimbat 
dacă s-ar fi observat atunci acel singur detaliu esenţial a 
cărui importanţă nu am apreciat-o decât mulţi ani mai 
târziu. Dacă l-aş fi observat, ei bine, cursul a trei vieţi ar fi 
fost cu totul altul. Într-un fel, acesta-i un gând înfricoşător. 

Pentru început, trebuie să mă întorc în vara anului 1914, 
chiar înainte de izbucnirea războiului, când m-am dus la 
Badgeworthy cu Neil Carslake. Cred că Neil era cel mai 
bun prieten al meu. Îl cunoscusem şi pe fratele său, Alan, 
dar nu la fel de bine. Pe Sylvia, sora lor, n-o văzusem 
niciodată. Ea era cu doi ani mai mică decât Alan şi cu trei 
decât Neil. De două ori, în timp ce am fost împreună la 
Universitate, m-am dus să petrec o parte din vacanţă la 
Badgeworthy şi de două ori ceva s-a întâmplat. Aşa se face 
că aveam 23 de ani când am văzut prima dată casa lui Neil 
şi Alan. Urmam să fim un grup mare acolo. Sora lui Neil, 
Sylvia, tocmai se logodise cu un individ numit Charles 
Crawley. El era, aşa zicea Neil, cu mult mai în vârstă decât 
ea, dar un tip foarte de treabă şi pe deasupra înstărit. 

Îmi amintesc că am sosit pe la ora şapte seara. Fiecare s-a 
dus în camera lui să se îmbrace pentru cină. 

Neil m-a condus la a mea. Badgeworthy era o casă veche 
atrăgătoare, cam dărăpănată. Fusese extinsă la întâmplare 
în ultimele trei secole şi era plină de trepte înguste în sus şi 
în jos şi de scări neaşteptate. Era tipul de casă în care nu 
era uşor să-ţi găseşti camera. [in minte că Neil mi-a promis 
că vine să mă ia când avea să coboare la cină. Mă simţeam 
puţin timorat la ideea de a mă întâlni, pentru prima dată, cu 
părinţii săi. Îmi amintesc că i-am spus râzând că era o casă 
în care te aşteptai să întâlneşti fantome pe culoare şi el mi-a 
zis, într-o doară, că se vorbea că locul ar fi bântuit, dar 
nimeni nu văzuse vreodată ceva şi nici nu ştia ce formă ar fi 
putut lua fantoma. 

Apoi plecă grăbit şi eu m-am apucat să-mi scot din valize 
hainele de seară. Familia Carslake nu era bogată; ea se 
ţinea cu dinţii de casa asta veche, dar nu mai erau servitori 


care să-ţi despacheteze lucrurile sau vreun valet pentru 
fiecare. 

Ei bine, tocmai ajunsesem în stadiul de a-mi lega cravata. 
Stăteam în faţa oglinzii. Îmi vedeam faţa, umerii şi în 
spatele lor peretele camerei - o bucată simplă de perete 
care încadra o uşă - şi tocmai când terminasem de aranjat 
cravata, am observat că uşa se deschidea. Nu ştiu de ce nu 
m-am întors, cred că ăsta ar fi fost lucrul cel mai natural; 
oricum, n-am făcut-o. Am privit cum uşa se deschidea uşor 
şi în timpul ăsta am observat camera de dincolo. 

Era un dormitor, o cameră mai mare ca a mea, cu două 
paturi alăturate şi, deodată, mi-am reţinut răsuflarea. 
Pentru că lângă unul dintre aceste paturi era o fată şi pe 
gâtul ei mâinile unui bărbat care o împingea cu forţa pe 
spate, strângând-o în aşa fel încât tânăra să se sufoce încet. 

Nu exista nici o posibilitate să greşesc. Ceea ce vedeam 
era perfect clar. Ceea ce se întâmpla era crimă. 

Puteam vedea bine faţa fetei, părul ei auriu, strălucitor, 
agonia care-i cuprinsese chipul său frumos ce se colora 
treptat în roşu-vânăt. De la bărbat puteam zări spinarea, 
mâinile şi o cicatrice care pornea de pe obrazul stâng şi se 
lăsa în jos pe gât. 

Îţi ia ceva timp să povesteşti, dar, în realitate, doar o clipă, 
două au trecut cât am privit stupefiat. Apoi m-am răsucit să 
sar în ajutor... Şi peretele din spatele meu, peretele 
reflectat în oglindă nu-mi înfăţişă decât o garderobă din 
mahon în stil victorian. Nici o uşă deschisă, nici o scenă de 
violenţă. M-am răsucit spre oglindă. Ea reflecta numai 
garderoba... 

M-am frecat la ochi. Apoi am străbătut camera, am 
încercat să trag garderoba şi în momentul acela Neil a 
intrat pe cealaltă uşă dinspre coridor, întrebându-mă ce 
dracu vreau să fac. 

Trebuie să mă fi crezut puţin sărit de pe fix când m-am 
întors spre el şi l-am întrebat dacă exista o uşă în spatele 
garderobei. El mi-a răspuns că da, exista o uşă care ducea 


în camera vecină. l-am cerut să-mi spună cine locuia 
întrânsa şi el mi-a precizat că o familie Oldam - maiorul 
Oldam şi soţia sa. Atunci l-am mai chestionat dacă doamna 
Oldam era foarte blondă şi s-a răstit că era brunetă, ceea ce 
m-a determinat să mă tem că începusem să mă fac de râs. 
Mi-am revenit, i-am dat nişte explicaţii vagi şi am coborât 
împreună. Mi-am spus că trebuie să fi avut un fel de 
halucinaţii şi m-am simţit, în general, cam ruşinat şi cam 
dobitoc. 

Şi-atunci... şi-atunci Neil a spus: „Sora mea Sylvia” şi eu 
mă uitam la faţa frumoasă a fetei pe care tocmai o văzusem 
cum cineva o strangula ca s-o omoare şi i-am fost prezentat 
logodnicului ei, un bărbat înalt, brunet cu o cicatrice pe 
partea stângă a feţei. 

Ei bine, asta este. Aş vrea să vă gândiţi şi să-mi spuneţi ce 
aţi fi făcut în locul meu. Iată fata, aceeaşi fată şi bărbatul pe 
care-l văzusem sugrumând-o şi ei urmau să se căsătorească 
peste o lună... 

Aveam sau nu o viziune profetică a viitorului? Vor veni 
Sylvia şi soţul său aici, cândva, peste ani şi li se va da 
camera aceea (cea mai bună pentru musafiri), iar scena la 
care fusesem martor va avea loc, din păcate, cu adevărat? 

Ce puteam face? Dar puteam face ceva? Mă va crede 
cineva - Neil sau chiar fata - mă vor crede? 

Am cercetat problema pe toate faţetele în săptămâna cât 
m-am aflat acolo. Să vorbesc sau nu? Şi aproape imediat s-a 
ivit o altă complicaţie. M-am îndrăgostit de Sylvia Carslake 
din prima clipă în care am văzut-o... O doream mai mult 
decât orice pe pământ... Şi într-un fel asta mi-a închis gura. 

Şi, totuşi, dacă nu spuneam nimic, Sylvia avea să se mărite 
cu Charles Crawley şi Crawley ar fi ucis-o... 

Aşa că în ziua dinaintea plecării, i-am mărturisit totul. Mă 
aşteptam să mă creadă paranoic sau cam aşa ceva, dar am 
jurat solemn că văzusem lucrurile exact cum i le povestisem 
şi că simţeam că, dacă ea era hotărâtă să se căsătorească 


cu Crawley, era de datoria mea să-i aduc la cunoştinţă 
strania mea experienţă. 

A ascultat foarte liniştită. A fost ceva în ochii ei ce nu am 
înţeles. Nu s-a supărat deloc. Când am terminat doar mi-a 
mulţumit pe un ton grav. Repetam întruna ca un smintit: 
„Am văzut. Am văzut cu adevărat” şi ea a zis: „Sunt sigură 
dacă îmi spui. Te cred.” 

Ei bine, concluzia este că am plecat fără să ştiu dacă 
făcusem bine sau mă dădusem în spectacol şi, o săptămână 
mai târziu, Sylvia a rupt logodna cu Charles Crawley. 

După aceea izbucni războiul şi n-am avut răgaz să mă 
gândesc la altceva. O dată sau de două ori, când am fost în 
permisie, am întâlnit-o pe Sylvia, dar am încercat, pe cât mi- 
a fost posibil, s-o evit. 

O iubeam şi o doream la fel de mult ca la început, dar 
simţeam, într-un fel, că trebuia să-mi ascund sentimentele. 
Datorită mie ea rupsese logodna cu Crawley şi îmi tot 
repetam în sinea mea că-mi puteam justifica acţiunea 
întreprinsă doar adoptând o atitudine rece şi distantă. 

Apoi, în 1916, Neil a căzut în război şi mi-a revenit mie 
sarcina să-i povestesc Sylviei ultimele sale clipe. Nu puteam 
rămâne în relaţii formale după asta. Sylvia îl adorase pe 
Neil şi el fusese cel mai bun prieten al meu. Îmi era atât de 
dragă văzând-o cât suferă, atât de dragă... Abia am izbutit 
să-mi ţin gura şi am plecat din nou, rugându-mă ca un 
glonte să pună capăt întregului meu chin. Viaţa fără Sylvia 
nu avea nici un rost. 

Dar n-a fost să fie nici un glonte cu numele meu peel. 
Unul era să mă doboare trecându-mi pe sub urechea 
dreaptă şi altul a ricoşat din cauza tabacherei din buzunar, 
dar am supravieţuit nevătămat. Charles Crawley a fost ucis 
pe câmpul de bătaie la începutul lui 1918. 

Într-un fel, asta a schimbat situaţia. Am fost lăsat la vatră 
în toamna lui 1918, chiar înainte de încheierea armistiţiului, 
m-am dus direct la Sylvia şi i-am spus că o iubesc. 


N-aveam mari speranţe ca ea să ţină imediat la mine aşa 
încât m-aţi fi doborât cu un deget când m-a întrebat de ce 
nu-i spusesem până atunci. Am bolborosit ceva despre 
Crawley şi ea a zis: „Dar ce ai crezut când am sfârşit-o cu 
el?” Atunci mi-a mărturisit că se îndrăgostise de mine exact 
ca eu de ea - chiar din prima clipă. 

I-am povestit că am crezut că-şi rupsese logodna din cauza 
celor ce-i relatasem, dar a râs cu dispreţ, spunând că atunci 
când iubeşti un bărbat nu poţi fi atât de laşă, ne-am 
reamintit împreună de acea veche viziune de-a mea şi am 
convenit că era ciudată şi cu asta basta. 

Ei bine, nu am prea multe de povestit despre perioada 
care a urmat. Sylvia şi cu mine ne-am căsătorit şi eram 
foarte fericiţi. Dar mi-am dat seama, de îndată ce a fost cu 
adevărat a mea, că nu eram destinat să fiu cel mai bun 
dintre soţi. O iubeam pe Sylvia din toată inima, dar eram 
gelos, absurd de gelos pe oricine, chiar şi numai dacă îi 
zâmbea cuiva. La început, asta a amuzat-o, cred că i-a 
plăcut chiar. Dovedea, cel puţin cât de credincios îi eram. 

În ceea ce mă priveşte, înţelegeam destul de bine şi fără 
să mă înşel că mă puneam nu numai într-o lumină proastă, 
dar periclitam liniştea şi fericirea vieţii noastre conjugale. 
Ştiam, dar nu mă puteam schimba. Ori de câte ori Sylvia 
primea o scrisoare pe care nu mi-o arăta mă întrebam de la 
cine e. Dacă râdea şi vorbea cu vreun bărbat deveneam 
morocănos şi-o urmăream cu privirea. 

După cum spuneam, la început Sylvia a râs de mine. 
Credea că este o glumă nemaipomenită. Apoi, gluma nu i s- 
a mai părut aşa de nostimă. În cele din urmă, a încetat să o 
mai considere aşa... 

Şi treptat, a început să se îndepărteze de mine. Nu în 
vreun fel fizic, dar îşi ascundea gândurile. Nu mai ştiam la 
ce meditează. Era blândă dar tristă, cu mintea dusă 
departe. 

Încetul cu încetul, mi-am dat seama că nu mă mai iubea. 
Dragostea ei murise şi eu fusesem cel care i-o ucisese... 


Următorul pas a fost inevitabil, m-am trezit aşteptându-l, 
îngrozindu-mă de el... 

Atunci Derek Wainwright intră în viaţa noastră. Poseda 
toate calităţile pe care eu nu le aveam. Era inteligent şi 
vorbea înţelept. Era şi frumos - sunt forţat să o recunosc - 
un băiat, într-adevăr, excelent. Îndată ce l-am văzut, mi-am 
zis: „Acesta-i bărbatul potrivit pentru Sylvia...” 

Ea a luptat împotriva sentimentului. Ştiu că s-a luptat... 
Dar nu i-am dat nici un ajutor. Nu puteam. Eram închistat în 
rezerva mea morocănoasă, întunecoasă. Sufeream 
îngrozitor şi nu puteam să întind un deget să mă salvez. N- 
am ajutat-o. Am făcut lucrurile să meargă şi mai rău. Într-o 
zi m-am descărcat în faţa ei, jignind-o în mod sălbatic şi fără 
motiv. Eram aproape nebun de gelozie şi de supărare. 
Lucrurile pe care i le-am spus erau crude, neadevărate şi 
ştiam, în timp ce le rosteam, cât de crude şi neadevărate 
erau. Şi totuşi mi-a făcut o plăcere diabolică să i le arunc în 
faţă... 

Îmi aduc aminte cum Sylvia s-a înroşit şi s-a chircit... 

O împinsesem până la marginea a ceea ce putea să îndure. 

Ţin minte că a spus: „Asta nu poate continua...” 

Când m-am întors în seara aceea, casa era goală - goluţă. 
Am găsit un bilet în maniera obişnuită. 

În el îmi scria că mă părăseşte pentru totdeauna. Că se 
duce la Badgeworthy pentru o zi sau două. Că după aceea 
se va duce la singura persoană care o iubea şi avea nevoie 
de ea. Trebuia să consider că ăsta era sfârşitul. 

Presupun că până atunci nu crezusem cu adevărat în 
propriile mele bănuieli. Această confirmare negru pe alb a 
celor mai rele temeri ale mele m-au înnebunit de tot. M-am 
repezit la Badgeworthy după ea cât de repede a putut să 
mă ducă maşina. 

Îmi amintesc că abia îşi schimbase rochia pentru cină când 
am năvălit în cameră. Îi văd faţa tresărind, frumoasă, 
speriată. 


I-am spus: „Niciunul în afară de mine n-o să te aibă 
vreodată. Niciunul.” 

Şi-am prins-o cu mâinile de gât şi-am împins-o pe spate. 

Deodată am văzut reflectarea noastră în oglindă. Sylvia 
sufocându-se, pe mine ştrangulând-o şi cicatricea de pe 
obraz unde glontele mă atinsese sub urechea dreaptă. 

Nu, n-am omorât-o. Acea revelaţie bruscă m-a paralizat, i- 
am dat drumul şi am lăsat-o să cadă pe podea. 

Şi-atunci, am clacat. Şi ea a început să mă mângâie... Da, 
ea mă mângâia. 

I-am povestit totul şi ea mi-a spus că prin cuvintele 
„singura persoană care o iubea şi avea nevoie de ea” se 
referise la fratele ei, Alan... Ne-am destăinuit unul altuia în 
noaptea aceea şi nu cred că, din acel moment, ne-am mai 
îndepărtat vreodată unul de altul... 

E un gând ciudat care să te însoţească toată viaţa - acela 
că prin voia Domnului şi a unei oglinzi, cineva ar putea fi 
ucigaş... 

Un lucru a murit în noaptea aceea - gelozia infernală de 
care suferisem atâta timp... 

Câteodată stau şi mă întreb: Să presupunem că n-aş fi 
făcut greşeala aceea iniţială, cu cicatricea de pe obrazul 
stâng, când, în realitate, era pe cel drept, inversată de 
oglindă... Aş fi fost eu atât de sigur că bărbatul era Charles 
Crawley? Aş fi avertizat-o pe Sylvia? Ar fi ea căsătorită cu 
mine sau cu el? 

Sau trecutul şi viitorul sunt totuna? 

Sunt un om simplu şi n-am pretenţia să înţeleg aceste 
lucruri, dar am văzut ceea ce am văzut şi datorită celor 
văzute, Sylvia şi cu mine suntem împreună, după expresia 
tradiţională, până când moartea ne va despărţi. Poate şi 
după aceea... 


SFÂRŞIT 


1 Cirus II cel Mare, rege persan (559-530 î.e.n.) din 
dinastia Ahemenizilor, fondatorul Imperiului persan; a 
cucerit Media (550 î.e.n.), Lidia (547 î.e.n.) şi Babilonul 
(539 î.e.n.); Iudeea, stat constituit în c. 926 î.e.n. Fusese 
ocupat în 587 î.e.n. De babilonieni. 

2 Există o oarecare asemănare între pronunția cuvintelor 
Julian şi jewels (bijuterii, pietre preţioase, rubine la un 
ceas). 

3 Referire la romanul cu acelaşi nume (1882) de Robert 
Louis Stevenson (1850-1894). 

4 Principalul personaj în povestirile detective ale 
scriitorului francez Maurice Leblanc (1864-1941) ale cărui 
cărţi s-au bucurat de popularitate. 

5 Aluzie la zicătoarea „întâi prinde iepurele şi apoi 
găteşte-1” (engl.: First catch your hare, then cook him). 

6 (engl.) Gammon and spinach! Meaning nonsense! 
Gammon: a) slănină afumată, slănină cu şorici, partea din 
şuncă care are şi grăsimea; b) pălăvrăgeală cu intenţia de a 
înşela pe cineva. Spinach: a) spanac; b) ceva inexistent. 

7 (aprox.) „Wax Albina”. 

8 Referire la yoga. 

9 Referire la yogism, anglicanism şi, mai departe, la 
Buchananism. 

10 O mişcare religioasă, fondată de evanghelistul 
american Frank Buchanan la Universitatea Oxford în 1921, 
care propovăduia: „cinste, puritate, dragoste şi altruism 
absolute”. 

11 Referire la Hawley Harvey Crippen (1862-1920); 
arestat pentru că şi-a otrăvit soţia, a fost spânzurat, după 
unul dintre cele mai senzaţionale procese ale secolului. 

12 O localitate imaginară. 

13 Un fel uşor de mâncare pentru dimineaţa devreme (în 
anglo-indiană). 

14 O plantă. 


15 Slack - moale, neglijent, inactiv (engl.). 

16 O substanţă închisă la culoare obţinută din nişte plante 
din Irak şi vestul Indiei şi folosită în medicină ca 
antispasmodic. 

17 Substanţă albă cristalină otrăvitoare, folosită ca tonic 
pentru inimă, obţinută din diferite specii de „strophanthus”, 
plante ce cresc în zonele tropicale din Africa şi Asia. 

18 Sir Lawrence Alma-Tadema (1836-1912), pictor de 
subiecte clasice, născut în Olanda şi naturalizat ca englez. 

19 Frederic, baron Leighton de Stretton (1830-1896), 
pictor englez şi preşedinte al Academiei Regale. 

20 Azil în Berkshire pentru nebuni-criminali. 

21 (germ.) În spiritism, nume dat unui presupus agent, 
responsabil pentru manifestări ca răsturnarea mobilei, 
spargerea vaselor; fantomă zgomotoasă.