Agatha Christie — Miss Marple povestiri

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Miss Marple - Povestiri 


Povestiri din volumele "The Thirteen Problems" aka "The 
Tuesday Club Murders" (1932) şi "Miss Marple's Final 
Cases and Two Other Stories" (1979) 


CUPRINS: 

Casa Idolului Astartei. 1 

Trotuarul pătat cu sânge. 8 

Moştenirea. 13 

Semnul degetului cel mare al Sf. Petru. 19 
Cei patru suspecți. 26 

Iarba morţii. 33 

Sanctuarul. 41 

O glumă ciudată. 52 

Cazul servitoarei perfecte. 58 


Casa Idolului Astartei 

— Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti? 

Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe. 

— Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au 
întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când 
eram tânăr, am trecut printr-o experienţă foarte stranie şi 
tragică. 

— Chiar? exclamă Joyce Lempriere în mod încurajator. 

— N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a 
impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor 
efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de 
groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla 
îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv 
aparent. 

— Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry. 


— Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci 
nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. 
Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate 
cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simțită puterea. 

— Casa aceea, "The Larches", aduce multă nefericire, 
remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut 
toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia 
Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt 
piciorul aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în 
sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce 
priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit 
că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând. 

— Cred că sunt prea multe superstiții în legătură cu 
treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe 
proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în 
circulaţie fără temei sau din prostie. 

— Am cunoscut una sau două "fantome" care aveau o 
personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind. 

— Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem 
domnului Pender să-şi continue povestirea. 

Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să 
fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu. 

— Atmosferă, zise ea. Acum putem continua. 

Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, 
după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un 
ton blând, evocator. 

— Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi 
Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe 
malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi 
fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise 
cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar 
priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele 
trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om 
pe nume Haydon - sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în 
timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, 
păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu 


plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se 
numea noua sa proprietate. 

Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard 
Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o 
lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume 
Violet. 

Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de călărie, cu 
feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru cai şi 
vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds şi o 
domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. 
Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate şi 
se număra printre frumuseţile celebre ale vremii. 
Înfăţişarea era cu totul izbitoare. 

Brunetă, înaltă, cu tenul frumos, de un alb palid, pe când 
ochii ei negri, pe jumătate închişi, uşor oblici îi dădeau un 
curios aer picant oriental. Avea de asemenea, o voce 
minunată, profundă, dar ca un clopoțel. 

Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon 
era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga 
adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. 
Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era 
capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea 
numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, 
în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot şi 
părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume 
Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai 
fermecătoare liniştitului şi retrasului dr. 

Symonds. 

În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a 
arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil - 
o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. 
Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era 
romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau 
vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate 
pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu 
Tor-uri* bătute de vreme. 


Pe pantele celui mai apropiat 'Tor se găseau diferite 
cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de 
piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată. o movilă în 
care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon 
începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de 
antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi entuziasm. 
Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în 
mărturii despre trecut. 

Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale 
primilor fenicieni puteau fi găsite. 

— Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a 
spus el. l-aţi reţinut numele - 

Silent Grove*. Ei bine, e destul de uşor să-ţi dai seama de 
unde i se trage denumirea. 

Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era 
necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă 
sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu 
copaci îndesiţi unul în altul. 

— O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. 
Copacii au murit şi alţii au fost plantați în loc, dar, în 
general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară - poate 
pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi! 

L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă 
tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o 
pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. 
Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe 
Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios. 

— Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? mă întrebă 
el. Antagonism cumva? Sau nelinişte? 

— Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit. 

— Eşti în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreaţa unuia 
dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este 
Crângul lui Astarte*. 

— Astarte? 

— Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i 
zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în 


ţară, un Crâng al Astartei cunoscut - la nord de Wall. N-am 
nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un 
adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc 
dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre. 

— Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători 
priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau? 

— Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, 
căpitanul Roger. Şi persoane destul de abile, îmi închipui. 

Haydon nu-i acordă atenţie. 

* deal stâncos sau pisc, în special în Devon şi Cornwall. 

* (engl.) crângul liniştit 

* Astarte, Ashtaroth, Ashtoreth, Ishtar, echivalentul 
oriental al Afroditei, zeiţa iubirii şi rodirii. 

— În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse 
el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu 
puţin imaginaţia la contribuţie. 

În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul 
copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de 
vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare 
spre Haydon. 

— O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa 
Idolului lui Astarte. 

Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de 
abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o 
femeie cu coarne, călare pe un leu. 

— Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeița Lunii. 

— Zeița Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe 
cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la 
lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei. 

Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, 
se întoarse repede spre mine. 

— Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i aşa? 

— Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav. 

Se uită la mine în mod curios. 

— Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă 
acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie 


de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă 
ar fi fost. 

— Dacă ar fi fost? 

— Ei bine. râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de- 
astea, nu-i aşa? Dumneata, un pastor! 

— Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în 
asta. 

— Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de 
mult. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând 
cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt 
un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest 
crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi 
ameninţarea în jurul meu. 

Privi, din nou stânjenit, peste umăr. 

— Da, spuse, este. este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să 
spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să 
ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds? 

Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi 
spuse liniştit: 

— Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel 
sau altul, nu-mi place. 

În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine. 

— Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim 
de-aici! 

Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana 
Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi 
am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate 
la imaginea dinăuntru. 

Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că 
propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere 
costumată în seara aceea a fost bine primită. Obişnuitele 
râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret - am avut parte 
de toate - şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au 
izbucnit ca de obicei strigăte de veselie. 


Rogers şi soţia sa erau "îmbrăcaţi" ca locuitori ai colibelor 
din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor 
din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un 
marinar fenician, iar vărul său - şeful unei bande de hoti; 
doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering 
pe o soră de spital şi fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am 
travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a 
coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era 
înfăşurată într-un domino* negru inform. 

— Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, 
pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă. 

* îmbrăcăminte de bal costumat. 

După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, 
blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi 
timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră 
când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi. 

— Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard 
Haydon. 

Violet Mannering clătină din cap: 

— O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în 
direcţia aceea, acum vreun sfert de oră. 

În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila 
negru şi plin de umbre în lumina lunii. 

— Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur 
că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem! 

Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de 
curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. 
Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere 
de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. 
Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă 
îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât 
oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre 
ceilalţi simțeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost 
dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii 
de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde. 


Se auzeau mai multe sunete în jurul nostru - şoapte şi 
oftaturi. Aveam sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa 
că din spirit de conservare, am rămas cu toţii grupaţi. 

Deodată, am dat de poiana din mijlocul crângului şi am 
rămas încremeniţi de uimire, întrucât în pragul Casei 
Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, 
purtând două coarne proeminente care se ridicau din masa 
neagră a părului ei. 

— Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se 
umplu de sudoare. 

Dar Violet Mannering era mai perspicace. 

— E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată 
oarecum altfel! 

Silueta din prag îşi ridică mâinile. Înaintă un pas şi cântă 
pe un ton înalt, plăcut. 

— Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveţi grijă cum vă 
apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea. 

— Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toţi 
fiorii, să ştii! 

Haydon sări spre ea. 

— Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată! 

Ochii mei se obişnuiseră de-acum cu lumina lunii şi 
puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese Violet, ea arăta 
schimbată. Faţa era mult mai oriental conturată, ochii - 
nişte deschizături oblice - degajau o oarecare cruzime în 
strălucirea lor şi ciudatul zâmbet ce i se citea pe buze nu-l 
mai văzusem niciodată. 

— Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiaţi 
de zeiţă. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare. 

— Eşti minunată, Diana, strigă şi Haydon, dar termină! Nu 
ştiu cum, dar. nu-mi prea place! 

El se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o mână. 

— Opreşte-te, strigă ea. Încă un pas şi te voi lovi cu magia 
Astartei. 

Richard Haydon râse şi grăbi pasul, când, deodată, un 
lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se 


împiedică şi căzu lat. 

Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ. 

Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot 
straniu, oribil, care tulbura liniştea poienii. 

Cu o înjurătură, Elliot se repezi în faţă. 

— Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule! 

Şi totuşi, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot 
Haydon se apropie, îngenunche lângă el şi-l întoarse încet 
cu faţa-n sus. Se aplecă peste el, uitându-se la faţa acestuia. 

Apoi se ridică brusc şi rămase clătinându-se puţin. 

— Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred. cred 
că e mort. 

Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse 
încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe 
care nu l-am înţeles. 

În clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic: 

— L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l- 
am omorât! 

Şi leşină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în 
picioare. 

Doamna Rogers urlă ca scoasă din minţi: 

— O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate 
întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător! 

Elliot mă apucă de umăr. 

— Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că nu se 
poate! Un om nu poate fi ucis aşa. 

E.e împotriva Naturii. 

Am încercat să-l liniştesc. 

— Există vreo explicaţie, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi 
suferit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a inimii. 
Şocul şi excitarea. 

Elmă întrerupse: 

— Nu înţelegi. Îşi ridică mâinile să le văd şi am observat 
pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost 
lovit. lovit în inimă şi nu există nici o armă. 


L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se 
ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta spre noi. 
Era palid şi tremura tot. 

— Am înnebunit cu toţii? spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât 
lucruri de acest gen se pot întâmpla aici? 

— Deci e adevărat? am întrebat eu. 

Dădu din cap că da. 

— Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subţire, 
dar. nu-i nici un stilet acolo. 

Ne-am uitat cu toţii unii la alţii. 

— Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să 
fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să 
cercetăm! 

Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse 
deodată: 

— Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. 
L-am zărit strălucind când îl ameninţa. 

Elliot Haydon clătină din cap: 

— Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă 
el. 

Lady Mannering se aplecase peste fata care leşinase. 

— N-are nimic în mână acum, ne informă ea, şi nu văd 
nimic pe pământ. Eşti sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu |- 
am văzut. 

Doctorul Symonds se apropie de fată. 

— Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă 
ajuţi? 

Am cărat fata leşinată în casă. Apoi ne-am întors şi-am luat 
cadavrul lui sir Richard. 

Dr. Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne privi pe 
toţi pe rând. 

— Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită 
influenţei romanelor detective. Orice băiat de pe stradă ştie 
că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găseşte. Dar, pe 
timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că am dus 
trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa 


pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă 
să aducă poliţia, de la vreo 12 mile depărtare. 

Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte. 

— Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea 
trebuie găsită. 

— Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic. 

Mă apucă de braţ şi mă trase cu furie. 

— "Ţi-a intrat superstiţia aia în cap. Crezi că moartea lui a 
fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu. 

Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l împiedic. Simpla idee 
a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam 
presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de- 
a binelea. Cred că şi el era speriat, dar nu vroia s-o 
recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul. 

A fost o noapte foarte înfricoşătoare; niciunul dintre noi nu 
putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, 
poliţiştii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au 
exprimat dorinţa puternică de a o ancheta îndeaproape pe 
domnişoara Ashley, dar apoi s-au izbit de doctorul Symonds, 
care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnişoara Ashley îşi 
revenise din leşin sau din transă şi el îi administrase un 
somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia 
tulburată până a doua zi. 

Nimeni nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot 
Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am 
explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă a lui Symonds căpătă 
un aer şi mai grav. 

— Aş vrea să nu se fi dus. E. e o prostie, spuse el. 

— Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău? 

— Sper că nu. Padre, cred că dumneata şi cu mine am face 
mai bine să ne ducem să vedem. 

Ştiam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul 
de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am 
pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela 
blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am 


primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de 
poiana care părea palidă şi fantomatică în lumina dimineţii 
care abia mijea. Symonds mă apucă de braţ şi eu am scos o 
exclamaţie înăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina 
lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în iarbă. 
Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor 
noştri. Elliot Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care 
fusese vărul său. 

— Doamne Sfinte! spuse Symonds. L-a răpus şipe el! 

Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, 
dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială 
în privinţa cauzei tragediei: o armă lungă şi subţire din 
bronz rămăsese în rană. 

— L-a lovit prin umăr, nu prin inimă. Asta-i norocul, 
comentă doctorul. Pe cinstea mea, nu ştiu ce să cred. În 
orice caz n-a murit şi el ne va putea povesti ce s-a 
întâmplat. 

Dar tocmai asta e, că Elliot Haydon n-a fost în stare. 
Relatarea sa a fost cât se poate de vagă. Căutase fără 
succes stiletul şi, în cele din urmă, renunțând să mai 
bâjbâie, se apropie de Casa Idolului. Abia atunci, începu să 
intuiască tot mai clar că cineva îl urmărea cu privirea dintre 
copaci. A încercat să alunge această impresie, dar n-a putut 
s-o îndepărteze cu totul. A descris cum un vânt rece, ciudat 
a început să bată. Părea că nu vine dinspre copaci, ci din 
interiorul Casei Idolului. Se întoarse şi se uită înăuntru. A 
văzut mica siluetă a Zeiţei şi a simţit că se înşela din punct 
de vedere optic. Silueta părea să crească tot mai mare. 
Apoi, deodată, a primit o lovitură ce a simţit-o între tâmple 
şi care l-a făcut să se dea înapoi, dar atunci când a căzut, a 
fost conştient de o durere adâncă, usturătoare în umărul 
său stâng. 

Stiletul a fost identificat de data aceasta ca fiind identic cu 
cel descoperit în săpăturile din movila de pe deal şi care 
fusese cumpărat de Richard Haydon. Unde îl ţinuse, în 


locuinţă sau în Casa Idolului din crâng, nimeni nu părea să 
ştie. 

Poliţiştii au fost de părere şi aşa va rămâne pe veci că ela 
fost înjunghiat, în mod deliberat, de domnişoara Ashley, dar, 
luând în considerare depoziţiile noastre, ale celorlalţi, că ea 
s-a aflat la trei iarzi depărtare de el, ei n-au putut s-o 
inculpe. Şi, aşa, afacerea este şi va rămâne un mister. 

Se aşternuse liniştea. 

— Se pare că nu e nimic de zis, încercă Joyce Lempriere, 
în cele din urmă. Totul e atât de oribil şi straniu! N-aţi găsit 
personal nici o explicaţie, dr. Pender? 

Bătrânul dădu afirmativ din cap. 

— Da, spuse el. Am o explicaţie, adică un fel de explicaţie. 
Una cam curioasă - dar mi se pare că nu acoperă toate 
aspectele. 

— Am fost la şedinţe de spiritism, spuse Joyce, aşa că 
puteţi spune ce doriţi, dar se întâmplă lucruri foarte 
ciudate. Bănuiesc că pot fi explicate printr-un anume fel de 
hipnotism. 

Fata s-a transformat cu adevărat într-o Preoteasă a 
Astartei şi presupun că, într-un fel sau altul, ea trebuie să-l 
fi înjunghiat. Poate că ea a aruncat stiletul pe care 
domnişoara Mannering l-a văzut în mâna ei. 

— Sau o fi fost vreo suliță, sugeră Raymond West. În fond, 
lumina lunii nu e foarte puternică. Ea s-ar fi putut să aibă 
un fel de lance în mâna şi l-a lovit de la distanţă; apoi, 
presupun că trebuie să ţinem seama şi de hipnotism în 
masă. Vreau să zic că eraţi cu toţii pregătiţi să-l vedeţi 
doborât prin mijloace supranaturale şi aşa aţi văzut că s-a 
întâmplat. 

— Am asistat la multe lucruri minunate făcute cu arme şi 
cuțite la circ sau varietăţi, spuse sir Henry. Cred că e posibil 
ca un om să se fi putut ascunde printre copaci şi de acolo să 
fi aruncat un cuţit sau un stilet cu destulă dexteritate, 
bineînţeles dacă era un profesionist. 


Recunosc că este cam deplasată, dar pare singura teorie 
cu adevărat credibilă. Vă amintiţi că celălalt om a avut clar 
impresia că se ascundea cineva în crâng şi-l supraveghea. 
În ceea ce priveşte faptul că domnişoara Mannering a spus 
că Diana Ashley avea un stilet în mână, pe când ceilalţi au 
contrazis-o, asta nu mă surprinde. Dacă aţi avea experienţa 
mea, v-aţi da seama că relatările a cinci persoane privitoare 
la acelaşi lucru diferă atât de mult încât frizează 
incredibilul. 

Domnul Petherick tuşi. 

— Dar în toate aceste teorii se pare să trecem cu vederea 
un fapt esenţial, remarcă el. Ce s-a întâmplat cu arma? 
Domnişoara Ashley nu s-ar fi putut descotorosi de o suliță, 
aşa cum stătea în mijlocul luminişului şi dacă un ucigaş 
ascuns ar fi aruncat stiletul, atunci acesta ar fi rămas în 
rană când omul a fost răsucit. Cred că trebuie să renunţăm 
la toate teoriile fanteziste şi să ne limităm la fapte concrete. 

— Şi unde ne duc faptele concrete? 

— Ei bine, un lucru pare destul de clar. Nimeni nu a fost în 
apropierea omului când acesta a fost doborât, aşa că 
singura persoană care ar fi putut să-l înjunghie a fost el 
însuşi. De fapt, sinucidere. 

— Dar de ce naiba să fi vrut să se sinucidă? întrebă 
Raymond West, neîncrezător. 

Avocatul tuşi din nou. 

— Ah, asta iar e o problemă de teorie, spuse el. 
Deocamdată, nu mă interesează teoriile. 

Excluzând supranaturalul, în care nu cred nici o clipă, mi 
se pare că este singura modalitate în care lucrurile s-ar fi 
putut întâmpla. Şi-a înfipt pumnalul în piept şi, când a 
căzut, braţele i s-au desfăcut, scoţându-l din rană şi 
aruncându-l departe printre copaci. Cred că este, deşi 
oarecum improbabilă, o întâmplare posibilă. 

— Deşi nu vreau să mă amestec, spuse Miss Marple, totul 
mi se pare cât se poate de uluitor. Dar lucruri curioase se 
întâmplă, să ştiţi. La petrecerea de anul trecut din grădina 


doamnei Sharpley, omul care aranja ceasul pentru golf, a 
sărit peste ceva, şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit 
decât după cinci minute. 

— Da, dragă mătuşă, spuse Raymond cu blândeţe, dar el 
nu a fost înjunghiat, nu-i aşa? 

— A, sigur că nu, dragă, răspunse Miss Marple. Tocmai 
asta vă spuneam. Bineînţeles că nu există decât un singur 
mod în care acel biet sir Richard ar fi putut fi înjunghiat, 
dar tare aş vrea să ştiu ce l-a făcut întâi să se împiedice. Ar 
fi putut fi, desigur, rădăcina unui pom. El se uita numai la 
fată şi la lumina lunii dai peste lucruri fără să vrei. 

— Spuneţi că există doar un singur mod în care sir 
Richard ar fi putut fi înjunghiat, Miss Marple? întrebă 
pastoral, uitându-se curios la ea. 

— E foarte trist şi nu-mi place să mă gândesc la asta. Omul 
era dreptaci, nu-i aşa? Vreau să zic, pentru a se răni la 
umărul stâng trebuia să fie. Mi-a părut întotdeauna atât de 
rău de bietul Jack Baynes pentru ceea ce a păţit în timpul 
războiului! Vă amintiţi, s-a împuşcat în picior, 7 după lupte 
foarte grele la Arras. Mi-a povestit despre asta când m-am 
dus să-l văd la spital; şi-i era tare ruşine. Nu cred că acest 
biet individ, Elliot Haydon, a profitat mult după urma crimei 
sale oribile. 

— Elliot Haydon, strigă Raymond. Crezi că el e făptaşul? 

— Nu văd cum ar fi putut-o face altcineva, spuse Miss 
Marple, uşor surprinsă, făcând ochii mari. Vreau să zic 
dacă, aşa cum subliniază foarte înţelept domnul Petherick, 
luăm în considerare faptele concrete şi ignorăm acea 
atmosferă cu zeițe păgâne despre care nu cred că e prea 
plăcută. Elliot s-a dus întâi la el de l-a întors cu faţa în sus şi, 
desigur, pentru a face acest lucru trebuie să fi fost cu 
spatele la toţi, iar îmbrăcămintea de şef de briganzi îi 
impunea să aibă o armă de orice fel la brâu. Îmi aduc 
aminte că am dansat cu un bărbat îmbrăcat ca şef de 
briganzi când eram tânără. Avea cinci feluri de cuțite şi 


stilete şi nu pot să vă povestesc cât de ciudate şi incomode 
erau pentru partenera sa. 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra dr. Pender. 

— Am aflat adevărul, spuse acesta, cinci ani după ce s-a 
întâmplat tragedia. Dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o 
Elliot Haydon. Scria în ea că îşi imagina că eu l-am 
suspectat întotdeauna. Mai zicea că a fost o tentaţie 
spontană. Şi el o iubea pe Diana Ashley, dar era doar un 
biet avocat pledant sărac care se lupta să supravieţuiască. 
Odată Richard eliminat din cale, moştenindu-i titlul şi 
moşiile, vedea deschizându-i-se frumoase perspective. 
Stiletul îi ieşise din cingătoare când se aplecase jos lângă 
vărul său şi, aproape înainte de a avea timp să se 
gândească ce face, îl înfipse şi-l puse înapoi în cingătoarea 
sa. El însuşi s-a înjunghiat mai târziu pentru a înlătura orice 
bănuială. Mi-a scris în ajunul plecării într-o expediţie spre 
Polul Sud, în caz, cum zicea, că s-ar putea să nu se mai 
întoarcă niciodată. Nu cred că avea de gând să se mai 
întoarcă şi ştiu că, aşa cum s-a exprimat Miss Marple, n-a 
profitat deloc după urma crimei. "Timp de cinci ani, scria el, 
am trăit ca în iad. Sper, cel puţin, că voi putea să-mi 
ispăşesc pedeapsa, murind în mod onorabil". 

Se aşternu tăcerea. 

— Şi el a murit într-adevăr onorabil, spuse sir Henry. Ai 
schimbat numele în povestea ta, dr. Pender, dar cred că L- 
am recunoscut pe omul la care te-ai referit. 

— Cum vă spuneam, continuă bătrânul prelat, nu cred că 
vreo explicaţie acoperă chiar toate aspectele. Îmi închipui 
însă, că exista o influenţă rea în acel crâng, o influenţă care 
l-a determinat pe Elliot Haydon să acţioneze. Chiar şi până 
în ziua de astăzi nu pot să mă gândesc la Casa Idolului 
Astartei fără să mă cutremur. 

Trotuarul pătat cu sânge 

— E curios, spuse Joyce Lempriere, dar nu-mi prea place 
să vă relatez povestea mea. S-a întâmplat demult, mai exact 
acum cinci ani, dar m-a obsedat tot timpul de atunci. Partea 


frumoasă, liniştită de deasupra şi cea ascunsă, macabră de 
dedesubt. Şi lucru ciudat e că schiţa pe care am pictat-o 
atunci s-a îmbibat de aceeaşi atmosferă. Când te uiţi prima 
dată la ea, e doar o schiţă neterminată a unei străzi în 
pantă din Cornwall, luminată de razele soarelui. Dar, dacă 
te uiţi mai mult timp, ceva sinistru se strecoară în ea. N-am 
vândut-o, dar nici nu mă uit vreodată la ea. Se află în colţul 
studioului, cu faţa la perete. 

Numele localităţii este Rathole. E un mic sat pescăresc 
ciudat din Cornwall, foarte pitoresc, poate prea pitoresc. A 
conservat cam mult din atmosfera tipică pentru "La 
ceainăria voastră veche". Are prăvălii cu fete tunse scurt, în 
bluze de pânză groasă, care decorează motouri pe 
pergament. Totul e drăguţ şi ciudat, dar şi plin de orgolii. 

— Ce, nu ştiu eu? remarcă, mormăind dezaprobator, 
Raymond West. Blestemul autocarului pentru excursii, îmi 
închipui. Indiferent cât de îngust e drumul care duce la ele, 
nici un sat pitoresc nu e sigur. 

Joyce îi dădu dreptate. 

— Sunt drumuri foarte înguste care duc la Rathole şi în 
pantă, ca acoperişul casei. Ei bine, dar să-mi continui 
povestirea. Mă dusesem în Cornwall pentru două 
săptămâni, ca să pictez. 

Există un han vechi la Rathole numit “The Polharwith 
Arms". Se zice că fusese singura clădire care rămăsese în 
picioare, după ce spaniolii bombardaseră cu obuze 
localitatea, prin 1500 şi ceva. 

— Nu cu obuze, observă Raymond West, încruntându-se. 
Te rog, încearcă să fii mai exactă cu istoria, Joyce. 

— În orice caz, spaniolii au descărcat tunuri undeva, de-a 
lungul coastei şi au tras în ei şi casele s-au făcut praf. Dar, 
oricum, nu despre asta e vorba. Hanul era un loc vechi, 
minunat, cu un fel de portal susţinut de patru stâlpi. Mă 
instalasem foarte bine şi tocmai m-apucasem de lucru, când 
un automobil se zări târându-se şi răsucindu-se în jos pe 
deal. Sigur că avea să se oprească în faţa hanului, tocmai 


unde mă stânjenea cel mai mult. Coborâră un bărbat şi o 
femeie - nu le-am luat seama în mod deosebit. Ea purta un 
soi de rochie mov din pânză şi o pălărie de aceeaşi culoare. 

Imediat, bărbatul ieşi din nou şi, spre marea mea 
satisfacţie, mută maşina jos, pe chei şi o lăsă acolo. Se 
întoarse la han, trecând pe lângă mine. Chiar în momentul 
acela, o altă maşină nenorocită sosi, coborând pe drumul 
răsucit şi din ea ieşi o femeie îmbrăcată în rochie de creton 
foarte extravagantă, de o culoare ţipătoare, roşie cu 
poinsettia*, ce purta o pălărie mare de pai cubaneză, nu-i 
aşa? - de un roşu foarte aprins. 

Femeia aceasta n-a oprit în faţa hanului, ci a condus 
automobilul mai jos pe stradă, spre celălalt. Când bărbatul 
a văzut-o, a strigat uimit: "Carol, pe cinstea mea, nu-mi 
imaginam să te întâlnesc în locul ăsta uitat de lume. Nu te- 
am văzut de ani de zile. Hei uite-o pe Margery, soţia mea. 
Trebuie să vii s-o cunoşti”. 

Au urcat împreună spre han şi am zărit-o pe cealaltă 
femeie ieşind pe uşă şi îndreptându-se către ei. Am văzut-o 
în trecere pe cea cu numele de Carol. Suficient să observ o 
bărbie bine pudrată în alb şi o gură rujată în roşu aprins şi 
m-am întrebat, doar m-am întrebat, dacă Margery va fi prea 
încântată s-o cunoască. N-am putut să mă uit de aproape la 
Margery, dar, de la depărtare, părea să arate prost 
îmbrăcată şi cu o purtare nefiresc de stângace. 

Bineînţeles că asta nu era treaba mea, dar, câteodată, 
observi frânturi foarte ciudate de viaţă şi, fără să vrei, le 
interpretezi. De unde stăteau ei n-am putut prinde decât 
momente din discuţia care ajungea până la mine. Se 
gândeau să facă baie. Soţul, al cărui nume părea să fie 
Denis, vroia să ia o barcă şi să vâslească de-a lungul coastei. 
Spunea că era o peşteră faimoasă cam la o milă, care 
merita să fie vizitată. Carol dorea şi ea să vadă peştera, dar 
fu de părere să se plimbe pe stânci şi să ajungă la ea pe 
uscat. Zicea că nu poate suferi bărcile. În cele din urmă, 
rămaseră înţeleşi aşa. Carol avea s-o ia pe poteca de pe 


stânci şi să se întâlnească cu ei la peşteră, în timp ce Denis 
şi Margery luau o barcă şi ajungeau acolo vâslind. 

Auzindu-i vorbind de făcut baie, m-a apucat şi pe mine 
cheful să fac una. Era o dimineaţă foarte călduroasă şi nu 
prea aveam spor la tabloul meu. M-am gândit că lumina 
soarelui de după-amiază va avea un efect mai reuşit. Aşa că 
mi-am adunat lucrurile şi m-am dus spre o plajă micuță, pe 
care o descoperisem, ce se afla în partea opusă peşterii. Am 
tras o baie grozavă, am mâncat de prânz - limbă conservată 
şi două roşii - şi m-am întors după-masă plină de încredere 
şi entuziasm să-mi continui schiţa. 

Totul în Rathole părea să fie adormit. Avusesem dreptate 
în privinţa soarelui, umbrele erau mult mai pronunţate. 
Hanul "The Polharwith Arms" era în centrul tabloului. O 
rază de soare cobori oblic, lumină trotuarul din faţă, având 
un efect destul de curios. Am ghicit că cei trei se 
întorseseră cu bine, deoarece două costume de baie - unui 
roşu şi altul bleumarin - atârnau pe balcon, uscându-se la 
soare. 

Ceva se întâmplase cu un colţ al schiţei aşa că m-am 
aplecat câteva momente să-l îndrept. 

Când am ridicat din nou privirea, o siluetă se sprijinea de 
unul din stâlpii de la "The Polharwith 

* specie mexicană cu frunze mari roşii care înconjoară flori 
mici galbene (bot. Euphorbia pulcherrima); denumire de la 
]. R. Poinsett, ambasador american în Mexic, care a 
descoperit-o. 

Arms", părând să fi aterizat acolo ca prin farmec. Era 
îmbrăcat ca pentru mers pe mare şi mi-am închipuit că e 
pescar. Dar purta o barbă lungă neagră şi dacă aş fi căutat 
un model pentru un căpitan spaniol rău, nu aş fi găsit unul 
mai potrivit. M-am apucat să lucrez febril, înainte ca el să se 
mişte din loc, deşi, din atitudinea lui rezulta, că era prea 
bine pregătit să sprijine stâlpii pe vecie. 

Totuşi, s-a dezlipit din locul acela, dar, din fericire, nu 
înainte să prind ceea ce vroiam. 


Veni spre mine şi începu să vorbească. O, dar cum mai 
vorbea omul ăla! 

— Rathole, spunea, a fost un loc foarte interesant. 
Aflasem deja lucrul acesta şi, deşi l-am aprobat, nimic nu 
m-a salvat. Am înghiţit toată povestea cu bombardamentul, 
adică cu distrugerea satului şi cum proprietarul de la “The 

Polharwith Arms" a fost ultimul om ucis. Străpuns pe 
propriul său prag de sabia unui căpitan spaniol şi cum 
sângele său s-a împrăştiat pe trotuar şi pata n-a putut fi 
spălată timp de o sută de ani. 

Totul se potrivea de minune cu atmosfera adormită, 
languroasă a după-amiezii. Vocea omului era foarte blândă 
şi, totuşi în acelaşi timp, se simţea în ea ceva cam 
înfricoşător. Deşi avea o purtare foarte plăcută, simţeam că 
din fire era crud. Mi-a povestit cu lux de amănunte despre 
inchiziţie şi teroarea răspândită de faptele spaniolilor, 
făcându-mă să le înţeleg mai bine decât până atunci. 

Tot timpul cât mi-a vorbit am continuat să pictez şi, 
deodată, mi-am dat seama că, ascultându-i cu emoție 
povestirea, introdusesem ceva ce nu era acolo. Pe acel 
pătrat alb de trotuar pe care căzuseră mai înainte razele de 
soare, în faţa uşii de la "The Polharwith Arms", pictasem 
nişte pete de sânge. Părea extraordinar că mintea putea 
juca asemenea feste mâinii, dar, când m-am uitat din nou în 
direcţia hanului, am simţit un al doilea şoc. Mâna trasase 
numai ceea ce ochii văzuseră: picături de sânge pe trotuar. 

M-am uitat încremenită câteva clipe. Apoi, am închis ochii 
şi mi-am zis în sinea mea: "Nu fii aşa de proastă, nu-i nimic 
acolo, cu adevărat", după care i-am deschis, dar petele de 
sânge erau încă în locul acela. 

Deodată, am simţit că nu mai puteam rezista. l-am 
întrerupt pescarului şuvoiul său de cuvinte. 

— Spuneţi-mi, n-am vederea foarte bună. Acolo sunt pete 
de sânge pe trotuar? 

Mă privi cu indulgență şi bunătate. 


— Nu mai sunt pete de sânge în zilele noastre, doamnă. 
Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat acum cinci sute de ani. 

— Da, i-am răspuns, dar în momentul ăsta, pe trotuarul - 
cuvintele îmi îngheţară pe buze. 

Ştiam, ştiam că el nu vedea ceea ce eu vedeam. M-am 
ridicat şi, cu mâinile care-mi tremurau, am început să-mi 
adun lucrurile. În momentul acela, tânărul care sosise cu 
maşina de dimineaţă ieşi pe uşa hanului, privi în sus şi-n jos 
pe stradă, cu totul uluit. În balconul de deasupra, soţia lui 
ieşi şi strânse costumele de baie. O luă în jos, spre maşină, 
dar, brusc, se întoarse şi traversă drumul îndreptându-se 
către pescar. 

— Spune-mi, domnule, nu ştii dacă femeia care a venit cu a 
doua maşină nu s-a întors încă? 

— Doamna în rochia înflorată? Nu, domnule, n-am văzut-o. 
A plecat pe stânci spre peşteră, de dimineaţă. 

— Ştiu, ştiu. Am făcut toţi trei baie acolo şi, după aceea, a 
plecat pe jos încoace şi de atunci n-am mai văzut-o. Nu 
putea să-i ia atâta timp să ajungă. Stâncile de pe-aici nu 
sunt periculoase, nu-i aşa? 

— Depinde, domnule, pe ce drum apuci. Cel mai bine e să 
iei un însoțitor care cunoaşte locurile. 

Fără îndoială, se referea la el însuşi şi începu o întreagă 
dizertaţie pe această temă, dar tânărul i-o reteză nu prea 
politicos, se întoarse alergând spre han şi-i strigă soţiei sale 
din balcon. 

— Auzi, Margery, Carol încă nu s-a întors. Ciudat, nu-i aşa? 

Nu i-am auzit răspunsul lui Margery, dar soţul continuă: 

— Ştii, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne grăbim spre 
Penrithar. Eşti gata? Am să întorc maşina. 

A făcut aşa cum a zis şi, imediat, cei doi au plecat, între 
timp, încercasem, în mod hotărât, să-mi dovedesc cât de 
ridicole erau închipuirile mele. După ce maşina a plecat, m- 
am îndreptat spre han şi am examinat îndeaproape 
trotuarul. Bineînţeles că nu erau pete de sânge. Nu, absolut 
totul fusese rezultatul imaginaţiei mele care o luase razna. 


Totuşi, într-un fel lucrul părea să fie şi mai înfricoşător. În 
timp ce stăteam acolo, auzii vocea pescarului. 

Se uita la mine într-un mod curios. 

— V-aţi gândit că aţi văzut picături de sânge aici, da, 
doamnă? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Asta-i foarte curios, asta-i foarte curios. Există o 
superstiție la noi, doamnă. Dacă cineva vede petele acelea 
de sânge. 

Se opri. 

— Da? l-am întrebat. 

Continuă pe tonul acela moale, cu intonaţie de Cornwall, 
dar, fără să-şi dea seama, limpede, cu o pronunție corectă, 
complet lipsit de întortocherile de vorbire regională. 

— Doamnă, se spune că, dacă cineva vede petele acelea de 
sânge, va avea loc un deces în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Înfiorător! Mă trecu un fior pe la spate. 

Continuă cu convingere: 

— Există o tăbliță foarte interesantă în biserică despre 
moartea. 

— Nu, mulţumesc, am spus hotărâtă, m-am întors rapid pe 
călcâie şi am luat-o în sus pe stradă spre căsuţa unde 
locuiam. Exact când am ajuns, am văzut în depărtare pe 
femeia pe care o chema Carol, coborând pe poteca dintre 
stânci. Se grăbea. Pe fundalul cenuşiului stâncilor, semăna 
cu o floare roşie, otrăvitoare. Pălăria ei era de culoarea 
sângelui. 

M-am cutremurat. Într-adevăr mi se urcase tot sângele la 
cap. Mai târziu am auzit zgomotul făcut de maşina ei. M-am 
întrebat dacă şi ea se ducea la Penrithar; dar ea apucă 
drumul la stânga, în direcţie opusă. Am urmărit maşina cum 
a urcat dealul şi a dispărut, răsuflând parcă mai uşurată. 
Rathole apăru din nou în aerul său liniştit, somnoros. 

— Dacă asta-i tot, sublinie Raymond West când Joyce se 
opri, îmi voi da imediat verdictul: indigestie, puncte în faţa 


ochilor după mese. 

— Asta nu-i tot, reîncepu Joyce. Trebuie să ascultați 
urmarea. Am citit-o în ziar, două zile mai târziu, sub titlul 
"Fatalitatea unei băi în mare". Se arăta cum doamna Dacre, 
soţia căpitanului Denis Dacre, s-a înecat, din nenorocire, la 
Landeer Cove, puţin mai departe, pe coastă. Ea şi cu soţul 
locuiau atunci la hotelul de acolo şi-şi exprimaseră dorinţa 
de a face baie, dar un vânt rece se porni. Căpitanul Dacre 
apreciase că era prea frig, aşa încât el împreună cu alţii din 
hotel se duseseră pe terenul de golf din partea stângă. 
Totuşi, doamna Dacre spusese că nu era prea rece pentru 
ea şi se îndreptase singură spre golful mării. Când nu s-a 
întors, soţul ei s-a alarmat şi, însoţit de prietenii săi, s-a dus 
pe plajă. I-au găsit hainele lângă o stâncă, dar n-au dat de 
urma nefericitei doamne. Cadavrul ei s-a găsit abia după o 
săptămână, când a fost adus la mal, la o oarecare distanţă, 
mai jos pe coastă. Prezenta o lovitură puternică în cap, 
care-i precedase moartea şi se agrea teoria că ea trebuie să 
se fi aruncat în mare şi să se fi lovit cu capul de vreo stâncă. 
După câte am putut afla, moartea ei survenise exact la 
douăzeci şi patru de ore după ce văzusem petele de sânge. 

— Protestez, zise sir Henry. Asta nu e o problemă, e o 
poveste cu fantome. Domnişoara Lempriere este, evident, 
un medium. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei. 

— Un lucru mă intrigă, interveni el, acea lovitură în cap. 
Cred că nu trebuie să excludem posibilitatea unei farse. Nu 
avem suficiente date la îndemână pentru asta. 

Halucinaţia sau viziunea domnişoarei Lempriere este, 
desigur, interesantă, dar nu-mi dau seama prea clar asupra 
cărui punct doreşte ea să ne pronunţăm. 

— Indigestie şi coincidenţă, zise Raymond, şi oricum nu 
poţi fi sigură că erau aceiaşi oameni. Pe lângă aceasta, 
blestemul, sau orice ar fi fost, se aplică numai locuitorilor 
din prezent de la Rathole. 


— Presimt, spuse sir Henry, că sinistrul pescar are ceva 
de-a face cu această povestire. Dar sunt de acord cu 
domnul Petherick că domnişoara Lempriere ne-a dat foarte 
puţine date. 

Joyce se întoarse spre dr. Pender care, zâmbind, dădu 
neştiutor din cap. 

— E o poveste foarte interesantă, zise el, dar mă tem că sir 
Henry şi domnul Petherick au dreptate că există prea 
puţine date pe care să ne bazăm. 

Joyce se uită atunci curioasă la Miss Marple, care îi zâmbi. 

— Şi eu cred, Joyce dragă, că eşti puţin şireată. Desigur, 
eu văd altfel lucrurile. Vreau să zic că noi, ca femei, 
apreciem amănuntul legat de haine. Dar nu cred că eo 
problemă cinstită să i-o pui unui bărbat. Trebuie să fi avut 
loc o mulţime de schimbări rapide. Ce femeie rea! Şi un 
bărbat încă şi mai rău. 

Joyce se uită surprinsă la ea. 

— Mătugşă Jane, exclamă ea, vreau să zic Miss Marple, 
cred, sunt convinsă că ştii adevărul. 

— Ei bine, dragă, recunoscu Miss Marple, e mult mai uşor 
pentru mine, care stau aici liniştită, decât a fost pentru tine, 
tu fiind şi o pictoriţă atât de sensibilă la atmosferă, nu-i aşa? 

Stând aici şi împletind vezi clar faptele. Picăturile de sânge 
cădeau pe trotuar din costumul de baie care atârna 
deasupra; acesta fiind roşu, bineînţeles, criminalii înşişi nu 
şi-au dat seama că era pătat de sânge. Biata fată, atât de 
tânără, biata de ea! 

— Scuză-mă, Miss Marple, zise sir Henry, dar dumneata 
cunoşti totul în timp ce eu sunt încă complet nelămurit. 
Dumneata şi domnişoara Lempriere păreţi să ştiţi despre 
ceea ce vorbiţi, dar noi, bărbaţii, suntem în necunoştinţă de 
cauză. 

— Am să vă spun acum sfârşitul povestirii, zise Joyce. Era 
un an mai târziu. Mă aflam întro mică staţiune pe coasta de 
Est şi pictam, când, deodată, am avut acel sentiment straniu 
pe care-l simţi când ţi se repetă ceva ce ţi s-a întâmplat mai 


înainte. Erau două persoane, un bărbat şi o femeie, pe 
trotuarul din faţa mea şi ei întâmpinau o a treia persoană, o 
femeie îmbrăcată într-o rochie roşie de creton cu 
poinsettia: "Carol, ce splendid! Ce întâmplare să te 
întâlnesc după atâţia ani. O cunoşti pe soţia mea? Joan, 
aceasta este o veche prietenă, domnişoara Harding". 

L-am recunoscut de îndată pe bărbat. Era acelaşi Denis pe 
care-l văzusem la Rathole. Soţia era alta, adică era o Joan în 
loc de o Margery; dar ea era de acelaşi tip, tânără, cam 
prost îmbrăcată şi foarte ştearsă. Am crezut pentru o clipă 
că înnebunesc. Au început să vorbească despre înot. Am să 
vă spun ce-am făcut. Atunci m-am dus ca din puşcă la 
poliţie. Îmi închipuiam că o să socotească că sunt, probabil, 
cam ţicnită, dar nu-mi păsa. Şi totul s-a întâmplat să fie în 
regulă. Acolo era un om de la Scotland Yard, care venise 
exact pentru lucrul acesta. Se părea - o, e groaznic să 
vorbesc despre asta - că poliţia avea bănuieli în privinţa lui 
Denis Dacre. Acesta nu era numele său real, lua diferite 
nume pentru diverse ocazii. Făcea cunoştinţă cu fete, de 
obicei cât se poate de şterse, fără multe rude sau prieteni, 
se însura cu ele, le asigura viaţa pentru mari sume de bani 
şi apoi, o, e oribil! Femeia pe nume Carol era soţia lui 
adevărată şi puneau întotdeauna în aplicare acelaşi plan. 
De fapt, aşa au şi reuşit să-l prindă. 

Companiile de asigurare au devenit suspicioase. El venea 
într-o staţiune liniştită de la mare cu noua sa soţie, apoi 
apărea cealaltă femeie şi se duceau toţi trei să înoate. Soţia 
era ucisă, Carol se îmbrăca în hainele ei şi se întorcea în 
barcă cu el. Apoi, plecau din localitate, oricare ar fi fost, 
după ce întrebau despre presupusa Carol şi, când ajungeau 
în afara satului, Carol îşi punea în grabă, înapoi, rochia ei 
roşie ţipătoare, se machia strident, se întorcea în sat şi 
pleca cu propria ei maşină. Căutau să afle în ce direcţie o 
lua curentul apei şi presupusul deces se întâmpla în 
următorul loc de înot de-a lungul coastei, dar în direcţia 
curentului. Carol juca rolul 12 soţiei, se ducea singură spre 


o plajă mai ferită, lăsa lucrurile soţiei lângă o stâncă şi pleca 
în rochia ei de creton înflorată aşteptând liniştită până când 
soţul ei putea s-o reîntâlnească. 

Presupun că atunci când a ucis-o pe biata Margery, ceva 
sânge trebuie să fi pătat costumul de baie al Carolei şi, 
acesta fiind roşu, ei n-au observat, aşa cum spune Miss 
Marple. Dar când l-au atârnat peste balcon, a început să 
picure. Ah! se cutremură. Încă îl mai văd. 

— Desigur, spuse sir Henry, acum îmi reamintesc foarte 
bine. Davis era numele adevărat al bărbatului. Am scăpat 
din vedere că unul din multele sale nume fictive fusese 
Dacre. Formau o pereche extraordinar de vicleană, 
întotdeauna mi s-a părut atât de uimitor că nimeni nu a 
sesizat schimbarea de identitate. De acord cu Miss Marple 
că hainele sunt mult mai uşor de descoperit decât feţele; 
dar a fost o schemă foarte inteligentă, deoarece, deşi îl 
suspectam pe Davis, nu ne-a fost uşor să-l acuzăm de crimă, 
întrucât, întotdeauna, părea să aibă un alibi ireproşabil. 

— Mătuşă Jane, spuse Raymond, uitându-se la ea curios, 
cum de reuşeşti? Ai dus o viaţă atât de liniştită şi, totuşi, 
nimic nu pare să te surprindă. 

— Întotdeauna mi se pare că un lucru seamănă foarte mult 
cu un altul, în lumea asta, sublinie Miss Marple. Ştiţi, a fost 
o doamnă Green care şi-a înmormântat cinci copii şi toţi 
asiguraţi pe viaţă. Natural, cineva a început să devină 
bănuitor. 

Dădu din cap dezaprobator: 

— Există extrem de multă răutate în viaţa de la ţară. Sper 
că voi, dragi tineri, să nu mai cunoaşteţi cât de rea este 
lumea! 

Moştenirea. 

Domnul Petherick tuşi dându-şi mai multă importanţă ca 
de obicei. 

— Mă tem că mica mea problemă vi se va părea tuturor 
cam blândă, spuse el în chip de scuză, după senzaţionalele 
povestiri pe care le-am auzit. Nu-i nici o vărsare de sânge, 


dar mi se pare o afacere interesantă, destul de ingenioasă 
şi, din fericire, ştiu răspunsul corect la ea. 

— Nu e vorba de ceva grozav de juridic, nu-i aşa? întrebă 
Joyce Lempriere. Vreau să zic treburi legate de legi şi 
scandaluri de genul Barnaby împotriva lui Skinner din anul 
1881. 

Domnul Petherick se lumină plin de admiraţie, uitându-se 
la ea pe deasupra ochelarilor. 

— Nu, nu, dragă domnişoară. Nu trebuie să te temi de aşa 
o subtilitate. Povestea pe care am de gând s-o relatez este 
cât se poate de simplă şi directă şi poate fi urmărită de 
orice om care n-a făcut studii de drept. 

— Fără echivocuri juridice, da? spuse Miss Marple, 
ameninţându-l cu o andrea. 

— Fără, n-aveţi grijă, o asigură domnul Petherick. 

— Bine, nu sunt chiar aşa de sigură, dar hai să ascultăm 
povestea. 

— E în legătură cu un fost client de-al meu. Am să-i spun 
Clode - Simon Clode. Era un om extrem de bogat şi locuia 
într-o casă mare nu foarte departe de aici. Avusese un fiu, 
ucis în război şi de la acest băiat îi rămăsese un singur 
copil, o fetiţă. Mama ei murise la naştere şi, după moartea 
tatălui, venise să locuiască cu bunicul său care, pe dată, s-a 
ataşat extrem de mult de ea. Micuța Chris putea face orice 
vroia din bunicul ei. Niciodată nu mi-a fost dat să văd un om 
atât de complet vrăjit de un copil şi nu pot să vă descriu 
durerea şi disperarea când, la vârsta de 11 ani, fetiţa a 
făcut pneumonie şi a murit. 

Bietul Simon Clode era de neconsolat. Un frate îi murise 
recent în circumstanţe tragice şi atunci Simon Clode le 
oferise, cu generozitate, o casă copiilor fratelui său - două 
fete, Grace şi Mary şi un băiat, George. Dar, deşi era bun şi 
generos cu nepotul şi nepoatele sale, bătrânul nu le-a 
arătat niciodată aceeaşi dragoste şi ataşament ca micuţei 
sale nepoţele. Pentru George Clode s-a găsit o slujbă la o 
bancă din apropiere şi Grace s-a căsătorit cu un tânăr 


cercetător chimist inteligent, numit Philip Garrod. Mary, 
care era o fată liniştită, reţinută, rămase acasă şi avea grijă 
de unchiul ei. Cred că-l îndrăgea în felul ei calm, 
neostentativ. Şi după toate aparențele, lucrurile mergeau 
foarte bine. Trebuie să vă spun că, după moartea micuţei 
Christobel, Simon Clode a venit la mine cu instrucţiuni să 
redactez un nou testament. Prin acest 13 document, averea 
sa, care era uriaşă, urma să fie împărţită egal între nepoți, 
câte o treime fiecăruia. 

Timpul trecea. Întâlnindu-l, din întâmplare, într-o zi, pe 
George Clode l-am întrebat ce face unchiul său, pe care nu-l 
mai văzusem de câtva timp. Spre surpriza mea, George se 
întunecă la faţă: "Aş vrea să-l treziţi la realitate pe unchiul 
Simon", spuse el necăjit. Faţa sa cinstită, dar nu prea 
inteligentă, arăta speriată şi îngrijorată: "Acest spirit al 
afacerilor merge din ce în ce mai rău". "Ce spirit al 
afacerilor?" am întrebat eu foarte surprins. 

Atunci George mi-a povestit totul. Cum domnul Clode 
începuse treptat să se intereseze de subiect şi cum, când 
era în formă maximă, se întâmplase să întâlnească un 
medium american, o anume doamnă Eurydice Spragg. 
Această femeie, pe care George nu ezită s-o caracterizeze 
ca pe o escroacă din toate punctele de vedere, câştigase o 
influenţă imensă asupra lui Simon Clode. Ea era practic 
pretutindeni în casă, ţinea multe şedinţe în care spiritul lui 
Christobel apărea bunicului său iubitor. 

Recunosc că nu sunt dintre aceea care ridiculizează sau 
dispreţuiesc spiritismul. După cum v-am spus, cred în 
dovezi. Şi cred că, atunci când avem o minte imparţială în 
care dovada este în favoarea spiritismului, rămân multe 
lucruri care nu pot fi puse pe seama fraudei sau trecute cu 
vederea. Aşadar, cred şi nu prea. Există anumite dovezi pe 
care nu poţi să-ţi permiţi a le dezaproba. 

Pe de altă parte, spiritismul duce foarte uşor la fraudă şi 
impostură şi, din ceea ce tânărul George Clode mi-a vorbit 
despre această doamnă, Eurydice Spragg, m-am convins tot 


mai mult că Simon Clode se afla pe mâini rele şi că doamna 
Spragg era probabil o impostoare de cea mai proastă speţă. 
Bătrânul, aşa abil cum era el în afaceri, putea uşor fi 
influenţat când venea vorba despre dragostea pentru 
nepoata sa moartă. 

Întorcând lucrurile pe toate faţetele, mă simţeam tot mai 
neliniştit. Îmi erau dragi tinerii din familia Clode, Mary şi 
George, şi mi-am dat seama că această doamnă Spragg, cu 
influenţa sa asupra unchiului lor, le-ar putea cauza necazuri 
în viitor. 

Cu prima ocazie, m-am folosit de un pretext pentru a-i face 
o vizită lui Simon Clode. Am găsit-o pe doamna Spragg 
instalată ca un musafir căruia i se aduceau toate onorurile 
şi era privit cu prietenie. De îndată ce-am văzut-o, am fost 
cuprins de cele mai rele presimţiri. Era o femeie înaltă, de 
vârstă mijlocie, îmbrăcată ţipător. La tot pasul trântea 
expresii despre "dragii noştri care au trecut în neființă " şi 
alte lucruri de genul acesta. 

Şi soţul ei stătea în casă, pe nume Absalom Spragg, un 
bărbat înalt şi slăbănog, cu o expresie melancolică şi ochi 
extrem de şireţi. De-ndată ce am putut rămâne singur cu 
Simon Clode, i-am vorbit, tacticos, despre acest subiect. El 
se manifestă plin de entuziasm. Eurydice Spragg era 
minunată! Îi fusese trimisă direct, în urma unei rugăciuni! 
Nu-i păsa deloc de bani, pentru ea era suficientă bucuria de 
a ajuta o inimă îndurerată. Avea chiar un sentiment matern 
pentru micuța Chris. Începuse s-o considere aproape ca pe 
o fiica. Apoi continuă să-mi de-a amănunte: cum auzise 
vocea lui Chris, cât de bine şi fericită se simţea cu tatăl şi 
mama ei. Îmi mai vorbi despre alte sentimente exprimate 
de copil, care, comparându-le cu amintirile mele despre 
micuța Christobel, îmi păreau cât se poate de nepotrivite. 
Ea sublinia faptul că “tata şi mama o iubesc pe draga 
doamnă Spragg'. 

— Dar, sigur, izbucni el, Petherick tu eşti un zeflemist. 


— Nu, nu sunt zeflemist. Departe de mine aşa ceva. Unii 
dintre cei care au scris pe această temă sunt oameni ale 
căror dovezi le-aş accepta fără să ezit şi aş acorda, oricărui 
medium recomandat de către ei, respect şi credit. Îmi 
închipui că această doamnă Spragg prezintă multe garanţii. 

Simon era extaziat după doamna Spragg. Îi fusese trimisă 
de bunul Dumnezeu. Dăduse peste ea pe plaja unde 
petrecuse două luni vara. O întâlnire întâmplătoare cu un 
rezultat atât de minunat! 

Am plecat foarte nemulţumit. Mi se împliniseră temerile 
cele mai rele, dar nu-mi dădeam seama ce puteam face. 
După ce m-am gândit şi am chibzuit îndelung, i-am scris lui 
Philip 14 

Garrod care, aşa cum v-am spus, se căsătorise cu cea mai 
mare dintre fetele Clode, Grace. I-am expus cazul, 
bineînţeles, în termenii cei mai prudenţi cu putinţă. Am 
subliniat pericolul ca o asemenea femeie să pună stăpânire 
pe mintea bătrânului. Şi i-am sugerat ca domnul Clode să 
fie pus în contact, dacă era posibil, cu unele cercuri 
reputate de spiritism. M-am gândit că aceasta nu va fi o 
treabă prea dificilă pentru Philip Garrod s-o aranjeze. 

Garrod a acţionat cu promptitudine. El şi-a dat seama, 
spre deosebire de mine, că sănătatea lui Simon Clode se 
afla într-o stare precară şi, ca om practic, n-avea intenţia 
să-şi lase soţia, cumnata sau cumnatul să fie spoliaţi de 
moştenirea care li se cuvenea de drept. Veni în săptămâna 
următoare, aducând cu el ca musafir pe celebrul profesor 
Longman. Acesta era un om de ştiinţă de primă clasă a 
cărui performanţă în spiritism te obliga să-l tratezi cu 
respect. 

Era nu numai un savant strălucit, dar şi un om deo 
deosebită corectitudine şi probitate. 

Rezultatul vizitei a fost cât se poate de nefericit. Se pare 
că Longman spusese foarte puţine lucruri cât timp stătuse 
acolo. Au fost ţinute două şedinţe, în condiţii pe care nu le 
cunosc. Cât timp s-a aflat în casă, Longman nu s-a 


pronunţat, dar, după plecarea sa, i-a trimis o scrisoare lui 
Philip Garrod. În ea, recunoştea că nu putuse să detecteze 
vreo înşelătorie la doamna Spragg, dar că, totuşi, după 
părerea sa personală, fenomenele nu erau reale. Domnul 
Garrod, mai scria el, putea să arate această scrisoare 
unchiului său, dacă aprecia potrivit şi mai sugera că el 
însuşi l-ar putea pune pe domnul Clode în legătură cu un 
medium de o perfectă integritate. 

Philip Garrod îi duse scrisoarea direct unchiului său, dar 
rezultatul nu a fost cel la care se aşteptase. Bătrânul a făcut 
un tărăboi grozav. Totul nu era decât o intrigă care s-o 
discrediteze pe doamna Spragg, o sfântă nedreptăţită şi 
jignită! Ea îi povestise deja de câtă amară invidie suferea în 
ţara aceasta. Sublinie că Longman a fost forţat să spună că 
nu a detectat vreo escrocherie. Eurydice Spragg venise la 
el în momentul cel mai dificil al vieţii sale, îl ajutase şi-l 
alinase şi el era pregătit să-i susţină cauza, chiar dacă asta 
însemna să se certe cu toţi membrii familiei sale. Ea 
reprezenta mai mult pentru el decât oricine pe lumea asta. 

Philip Garrod fu poftit afară din casă, fără prea multă 
ceremonie, dar, ca urmare a furiei sale, sănătatea lui Clode 
se înrăutăţi definitiv. O lună întreagă stătuse aproape tot 
timpul în pat şi se părea că era foarte posibil să rămână 
invalid, legat de pat până când ceasul morţii l-ar fi eliberat. 
La două zile după plecarea lui Philip, am fost chemat urgent 
şi m-am grăbit într-acolo. 

Clode se afla în pat şi arăta, chiar şi după părerea mea de 
avocat, într-adevăr foarte rău. Abia putea respira. 

— Mi se apropie sfârşitul, spuse el. Îl simt. Nu mă 
contrazice, Petherick. Dar înainte de a muri vreau să-mi 
îndeplinesc datoria faţă de fiinţa care a făcut mai mult 
pentru mine decât oricine în lumea asta. Vreau să redactez 
un nou testament. 

— Desigur, am consimţit eu, dacă-mi dai instrucţiunile 
acum, am să-ţi fac o ciornă şi ţi-o trimit mâine. 


— Nu aşa, spuse el. Ştii de ce, omule, pentru că s-ar putea 
să mor în noaptea asta. Am scris aici ceea ce vreau - căută 
sub pernă - şi tu să-mi spui dacă e bine. 

Scoase o foaie de hârtie cu câteva cuvinte mâăzgălite cu 
creionul. Era simplu şi cât se poate de clar. Lăsa câte 5.000 
de lire nepoatelor şi nepotului iar restul din vasta sa avere 
Eurydicei Spragg "în semn de gratitudine şi admiraţie”. 

Nu mi-a plăcut, dar asta era. Nu se punea problema de 
senilitate, bătrânul era cât se poate de sănătos. 

Sună clopoţelul după doi servitori. Veniră imediat. Fata în 
casă, Emma Gaunt, era o femeie înaltă, între două vârste, 
care se afla acolo de mulţi ani şi-l îngrijise pe Clode cu mult 
devotament. Împreună cu ea veni bucătăreasa, o tânără cu 
piept plin, de vreo 30 de ani. Simon Clode le privi pe 
amândouă pe sub sprâncenele lui stufoase. 

— Vreau să-mi fiţi martore la testamentul meu. Emma adu- 
mi stiloul. 

Emma se duse ascultătoare spre birou. 

— Nu în sertarul acela din stânga, fată, spuse iritat 
bătrânul Simon. Nu ştii că este în cel din dreapta? 

— Nu, e aici, domnule, spuse Emma, scoţându.-l. 

— Atunci trebuie să-l fi pus tu greşit ultima oară, mormăi 
bătrânul. Nu suport ca lucrurile să nu stea la locul lor. 

Încă mormăind, luă stiloul de la ea şi îşi copie ciorna, 
aprobată de mine, pe o foaie de hârtie curată. Apoi se 
semnă. Emma Gaunt şi bucătăreasa Luci David, semnară şi 
ele. Am îndoit testamentul şi l-am introdus într-un plic lung, 
albastru. Înţelegeţi că a fost scris pe o foaie de hârtie 
obişnuită. 

Tocmai când servitoarele se întorceau să părăsească 
încăperea, Clode căzu pe pernă abia respirând şi cu faţa 
schimonosită. M-am aplecat asupra lui îngrijorat şi Emma 
Gaunt se întoarse repede. Totuşi, bătrânul îşi reveni şi 
zâmbi slab. 

— E în regulă, Petherick, nu te speria. În orice caz am să 
mor liniştit acum după ce am făcut ceea ce vroiam. 


Emma Gaunt se uită întrebătoare la mine să ştie dacă 
putea să părăsească încăperea. Am dat din cap încurajând- 
O şi ea ieşi, mai întâi oprindu-se să ridice plicul albastru 
care-mi alunecase pe jos în clipa când fusesem îngrijorat. 
Mi-l înmână şi eu îl strecurai în buzunarul de la haină, după 
care ea plecă. 

— Eşti supărat, Petherick, spuse Simon Clode. Eşti plin de 
prejudecăţi, ca toţi ceilalţi. 

— Nu este o chestiune de prejudecată, i-am răspuns. 
Doamna Spragg poate fi tot ceea ce susţine că este. N-aş 
face nici o obiecţie dacă i-ai lăsa o mică moştenire ca 
amintire a recunoştinţei tale, dar îţi spun sincer, Clode, că e 
rău să-ţi dezmoşteneşti propriile tale rude de sânge în 
favoarea unui străin. 

Cu asta, m-am întors şi am plecat. Făcusem ce am putut ca 
să-mi exprim protestul. 

Mary Clode ieşi din sufragerie şi mă întâlni în hol. 

— Luaţi ceaiul înainte de a pleca, nu-i aşa? Veniţi aici! şi ea 
mă conduse în sufragerie. 

Focul ardea în cămin, iar camera arăta plăcută şi veselă. 
Îmi luă haina tocmai când fratele ei, George, intră în 
cameră. Acesta o luă şi-o puse peste un scaun din capătul 
încăperii, apoi reveni în faţa focului, unde se servea ceaiul. 
În timpul acesta se ridică o problemă privind moşia. Simon 
Clode spusese că nu vroia să fie deranjat şi îl lăsase pe 
George să hotărască. 

George era cam nervos privind decizia pe care trebuia s-o 
ia de unul singur. La sugestia mea, după ceai, ne-am dus în 
birou şi am cercetat documentele respective. Mary Clode 
ne-a însoţit. 

După un sfert de oră mă pregăteam de plecare. 
Amintindu-mi că-mi lăsasem haina în sufragerie, m-am dus 
acolo s-o iau. Singura persoană în cameră era doamna 
Spragg, care îngenunchease lângă scaunul pe care se 
aflase aceasta. Părea să îndrepte ceva care nu era necesar 


la husa de creton. Când intrarăm, se ridică şi avea faţa 
foarte roşie. 

— Husa asta niciodată nu stă ca lumea, se plânse ea. Zău, 
aş putea să fac eu una mai bună. 

Mi-am luat haina şi m-am îmbrăcat. În timpul ăsta am 
observat că plicul care conţinea testamentul căzuse din 
buzunar şi se afla pe duşumea. L-am pus la loc în buzunar, i- 
am spus "la revedere" şi am plecat. 

Când am sosit la biroul meu. Am să vă descriu următoarele 
mele acţiuni cu grijă. Mi-am scos haina şi-am luat 
testamentul din buzunar. Îl ţineam în mână şi stăteam lângă 
masă când funcţionarul intră. Cineva dorea să-mi vorbească 
la telefon şi derivaţia de la biroul meu era deranjată. Ca 
urmare, l-am însoţit în biroul din faţă şi-am rămas acolo 
vreo cinci minute, angajat în discuţia de la telefon. 

Când am ieşit, mi-am găsit funcţionarul aşteptându-mă. 

— Domnul Spragg doreşte să vă vadă, domnule. L-am 
condus în biroul dumneavoastră. 

M-am dus acolo şi l-am găsit pe domnul Spragg stând la 
masă. Se ridică şi mă salută într-o manieră oarecum 
mieroasă, apoi îmi ţinu o cuvântare lungă şi fără noimă. 
Esenţialul părea să fie o justificare inabilă a lui şi a soţiei 
sale. Se temea că oamenii spuneau etc., etc. Soţia sa fusese 
cunoscută încă din copilărie pentru puritatea inimii sale şi a 
motivelor ei. Ş.a.m.d. 

Ş.a.m.d. Mă tem că am fost c-am rece cu el. În cele din 
urmă, cred, şi-a dat seama că vizita sa 16 eşuase şi plecă 
oarecum brusc. Atunci mi-am reamintit că lăsasem 
testamentul pe masă. L-am luat, am sigilat plicul, am scris al 
cui era şi l-am pus în seif. 

Acum ajung la capătul povestirii mele. Două luni mai 
târziu, domnul Simon Clode a murit. 

N-am să intru în detalii anevoioase, am să vă relatez 
adevărul gol-goluţ. Când plicul sigilat, care conţinea 
testamentul, a fost deschis s-a descoperit că nu conţinea 
decât o foaie de hârtie albă. 


Se opri, uitându-se în jur la feţele curioase. Zâmbi 
încântat. 

— Desigur, că apreciaţi poanta? Timp de două luni, plicul 
sigilat se aflase în seiful meu. 

Nu putuse fi modificat atunci. Nu, intervalul a fost foarte 
scurt: între momentul în care testamentul a fost semnat şi 
cel în care l-am închis în seif. Acum, cine avusese prilejul şi 
în interesul cui se făcuse asta? 

Am să vă recapitulez punctele principale într-un scurt 
rezumat: lestamentul a fost semnat de domnul Clode şi pus 
de mine într-un plic. Până aici toate bune. Apoi l-am pus în 
buzunarul de la haină. Aceasta mi-a fost luată de către 
Mary şi înmânată de ea lui George, eu fiind de faţă în timp 
ce el îmi aşeză haina. Câtă vreme m-am aflat în birou, 
doamna Eurydice Spragg ar fi avut o mulţime de timp să 
scoală plicul din buzunarul de la haină, să-i citească 
conţinutul şi, de fapt, găsind plicul pe jos şi nu în buzunar 
dovedeşte că aşa ar fi procedat. Dar aici ajungem la un 
punct curios: ea a avut prilejul de a substitui testamentul cu 
o hârtie albă, dar nu avea motiv. 

Acesta era în favoarea ei; şi făcând substituirea se 
deposeda de moştenirea pe care o dorea cu atâta 
nerăbdare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul domnului 
Spragg. Şi el a avut prilejul. A fost lăsat singur cu 
documentul în discuţie vreo două, trei minute în biroul meu. 
Dar, din nou, nu era în avantajul său să procedeze aşa. 
Suntem confruntaţi cu această problemă curioasă: doi 
oameni care au avut prilejul de a introduce o foaie albă de 
hârtie, dar fără vreun motiv, şi alţi doi oameni ce aveau 
motivul, dar nu şi prilejul. Apropo, n-aş exclude s-o bănuiesc 
pe servitoarea Emma Gaunt. Aceasta le era devotată 
tinerilor stăpâni şi detesta familia Spragg. 

Sunt sigur că ar fi fost tentată să încerce substituirea dacă 
s-ar fi gândit la asta. Dar, deşi a pus mâna într-adevăr pe 
plic, când l-a ridicat de pe duşumea şi mi l-a înmânat, cu 


siguranţă, n-a avut prilejul să umble la conţinutul său şi n-ar 
fi putut înlocui plicul printr-o iuţeală de mână 

(de care, oricum, n-ar fi capabilă) deoarece plicul a fost 
adus în casă de mine şi nimeni de-acolo n-ar fi putut avea 
un duplicat. 

Se uită la cei din jur încântat. 

— Poftiţi, asta este mica mea problemă. Sper că am expus- 
o clar. M-ar interesa să aud părerile voastre. 

Spre uimirea tuturor, Miss Marple izbucni într-un hohot 
prelung de râs. Ceva părea s-o amuze extraordinar de mult. 

— Ce s-a întâmplat, mătuşă Jane? Nu ne spui şi nouă 
gluma? întrebă Raymond. 

— Mă gândeam la micul Tommy Simonds, un băieţel cam 
obraznic, dar câteodată foarte amuzant. Unul dintre acei 
copii cu feţe inocente, care sunt întotdeauna puşi pe făcut 
şotii. Mă gândeam cum, săptămâna trecută, la Şcoala de 
Duminică el a întrebat: " Doamnă profesoară, se spune 
albuşul de ouă este alb sau albuşul de ouă sunt albe? " Şi 
domnişoara Durston îi explică acestuia că oricine ar spune " 
albuşurile de ouă sunt albe sau albuşul de ou este alb", la 
care obraznicul de Tommy a spus: " Bine, atunci am să spun 
că albuşul de ou este galben! " A fost o obrăznicie din 
partea lui, bineînţeles, dar veche de când lumea. O ştiam de 
când eram copil. 

— Foarte nostim, dragă mătuşă Jane, zise cu bunăvoință 
Raymond, dar sigur asta n-are nimic de-a face cu povestea 
foarte interesantă pe care domnul Petherick ne-a spus-o. 

— Ba da, are, îl contrazise Miss Marple. E o capcană! 
Precum şi povestea domnului Petherick. Aşa sunt avocaţii! 
Ah, dragă prietene! Şi ea îi făcu semn din cap a reproş. 

— Chiar ştii despre ce c vorba? se minună avocatul, 
făcându-i cu ochiul. 

Miss Marple scrise câteva cuvinte pe o bucăţică de hârtie, 
o împături şi o trimise din mână în mână. Domnul Petherick 
o deschise, citi ce era scris pe ea şi se uită cu apreciere la 
Miss Marple. 


— Dragă prietenă, remarcă el, există oare ceva ce nu 
cunoşti? 

— O ştiu de copil, răspunse Miss Marple. M-am şi jucat cu 
ea. 

— Habar n-am despre ce este vorba, spuse sir Henry. Sunt 
sigur că domnul Petherick are vreo scamatorie juridică 
inteligentă în mânecă. 

— Nici vorbă, făcu domnul Petherick. Nici vorbă. Este o 
chestiune cât se poate de clară şi directă. Nu trebuie să-i 
acordaţi atenţie domnişoarei Marple. Ea are felul ei propriu 
de a privi lucrurile. 

— Ar trebui să găsim adevărul, spuse Raymond West, uşor 
vexat. Faptele, desigur, par destul de simple. În fond, cinci 
persoane au atins plicul acela. Familia Spragg ar fi putut, în 
mod clar, umbla în el, dar e la fel de clar că n-au făcut-o. 
Rămân ceilalţi trei. Acum, când vezi mijloacele minunate 
prin care conspiratorii fac un lucru în faţa ta, cred că hârtia 
ar fi putut fi extrasă şi înlocuită cu alta de către George 
Clode, în timp ce ducea haina spre capătul camerei. 

— Ei bine, eu cred c-a fost servitoarea, spuse Joyce. Ea a 
alergat şi i-a spus lui Mary ce se întâmplase şi aceasta a luat 
un alt plic albastru şi doar le-a înlocuit. 

Sir Henry clătină din cap. 

— Nu sunt de acord cu niciunul dintre voi, spuse el rar. 
Astfel de lucruri sunt făcute de conspiratori, pe scenă şi în 
romane, dar cred că sunt imposibile în viaţa reală, mai ales, 
sub privirea versată a unui om ca prietenul meu, domnul 
Petherick. Dar, mi-a venit o idee, e doar o idee şi nimic mai 
mult. Noi ştim că profesorul Longman tocmai fusese acolo 
în vizită şi că vorbise foarte puţin. E destul de rezonabil să 
presupunem că cei doi Spragg au fost foarte neliniştiţi de 
rezultatul acelei vizite. Dacă Simon Clode nu le-a mărturisit 
Nimic, ceea ce e foarte probabil, ei ar fi interpretat sosirea 
domnului Petherick dintr-un cu totul alt unghi de vedere. 

Ei credeau, probabil, că domnul Clode îşi făcuse deja 
testamentul în beneficiul doamnei Eurydice Spragg şi că cel 


nou ar fi putut fi schimbat exact în scopul de a o înlătura de 
la moştenire, ca urmare a revelaţiilor profesorului Longman 
sau, altfel zis, aşa cum spuneţi voi avocaţii, că Philip Garrod 
îl impresionase pe unchiul său cu sentimentele faţă de 
rudele sale de sânge. În acest caz, să presupunem că 
doamna Spragg era pregătită să înlocuiască documentul. 

Asta şi face, dar domnul Petherick intră într-un moment 
nefericit, încât ea nu are timp să-l citească pe cel adevărat 
şi-l aruncă în grabă în foc ca avocatul să nu descopere lipsa 
lui. 

Joyce respinse foarte hotărâtă din cap toată pledoaria. 

— Nu l-ar arde niciodată fără să-l citească. 

— Soluţia e una simplă, admise sir Henry. Presupun că. 
domnul Petherick nu a ajutat el însuşi providenţa. 

Sugestia era doar o glumă, dar micul avocat se îndreptă în 
scaun ca un om a cărui demnitate fusese ofensată. 

— O sugestie cât se poate de nelalocul ei, remarcă el cu 
asprime. 

— Ce părere are doctorul Pender? întrebă sir Henry. 

— Nu pot să spun că am vreo idee clară. Cred că 
substituirea trebuie să fi fost efectuată ori de doamna 
Spragg, ori de soţul ei, foarte posibil pentru motivul arătat 
de sir Henry. Dacă nu a citit testamentul decât după 
plecarea domnului Petherick, atunci trebuie să fi fost pusă 
într-o dilemă, de vreme ce el n-a putut să acţioneze cum 
vroia. E posibil ca ea să fi băgat testamentul printre 
documentele domnului Clode, acolo unde se gândea că 
acesta ar fi fost găsit după decesul lui. Dar nu ştiu de ce nu 
a fost descoperit. Asta ar putea fi doar o simplă speculație, - 
că Emma Gaunt a dat peste el - şi, dintr-un devotament 
deplasat faţă de stăpânii săi, l-a distrus cu bună ştiinţă. 

— Consider că soluţia doctorului Pender este cea mai bună 
dintre toate, spuse Joyce. E adevărat, domnule Petherick? 

Avocatul dădu din cap negativ. 

— Voi continua de unde am rămas. Am fost consternat şi la 
fel de derutat ca voi toţi. Nu cred c-aş fi aflat vreodată 


adevărul - probabil niciodată - dar m-am luminat. S-a 
procedat şi în mod inteligent. 

M-am dus şi am luat cina cu Philip Garrod o lună mai 
târziu, şi, în timpul conversaţiei noastre, el mi-a povestit un 
caz interesant,de care aflase recent. 

— Aş vrea să vi-l povestesc, Petherick, bineînţeles, în mod 
confidenţial. 

— Foarte bine, i-am răspuns eu. 

— Un prieten de-al meu, care se aştepta la o moştenire din 
partea uneia dintre rudele sale, a fost foarte deprimat când 
a aflat că acea rudă se gândea să lase ce i se cuvenea unei 
persoane cu totul nemerituoase. Mă tem că prietenul meu e 
puţin cam fără scrupule în metodele sale. În casă era o 
servitoare foarte devotată intereselor părţii legitime, dacă 
aş putea s-o numesc aşa. 

Prietenul meu i-a dat instrucţiuni foarte simple şi un stilou 
umplut aşa cum trebuia. Ea urma săl pună într-un sertar de 
la biroul din camera stăpânului ei, dar nu în sertarul 
obişnuit în care era ţinut stiloul în general. Dacă stăpânul îi 
cerea să fie martoră la semnarea oricărui document şi 
dorea să-i aducă stiloul, ea trebuia să i-l dea nu pe cel 
adevărat, ci duplicatul acestuia. Asta era tot ce avea ea de 
făcut. Nu-i dădu alte amănunte. Servitoarea era o fiinţă 
devotată şi-i duse la îndeplinire instrucţiunile în cel mai mic 
detaliu. 

Se opri şi adăugă: 

— Sper că nu vă plictisesc, Petherick? 

— Absolut deloc, am zis. Sunt cât se poate de interesat. 

Ochii noştri se întâlniră. 

— Desigur, prietenul meu îţi este cu totul necunoscut, 
spuse el. 

— Desigur, i-am răspuns eu. 

— Atunci totul este în regulă, conchise Philip Garrod. Făcu 
o pauză şi-apoi, spuse zâmbind: 

— Aţi înţeles poanta? Stiloul era umplut cu ceea ce în mod 
obişnuit se numeşte cerneală care dispare - o soluţie de 


amidon şi apă la care au fost adăugate câteva picături de 
iod. Astea produc un lichid de un albastru foarte închis, dar 
scrisul dispare în întregime după patru sau cinci zile. 

Miss Marple chicoti. 

— Cerneală care dispare, zise ea. O ştiu. De multe ori m- 
am jucat cu ea când eram copil. 

Şi ea se uită strălucind de satisfacţie la toţi cei din jur, 
oprindu-se, pentru a-i face încă o dată cu degetul domnului 
Petherick. 

— Cu toate astea, este un clenci, domnule Petherick, spuse 
ea. Exact ca un avocat. 

Semnul degetului cel mare al Sf. Petru 

— Şi acum, mătuşă Jane, e rândul dumitale, spuse 
Raymond West. 

— Da, mătuşă Jane, aşteptăm ceva cu totul picant, răsună 
vocea lui Joyce Lempriere. 

— Ei acum, râdeţi de mine, dragii mei, oftă liniştită Miss 
Marple. Credeţi că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume 
toată viaţa n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri 
foarte interesante? 

— Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viaţa de la 
ţară aşa de liniştită şi monotonă, se scuză Raymond plin de 
fervoare. Nu după oribilele revelații pe care le-am auzit de 
la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând şi 
paşnic în comparaţie cu St. Mary Mead. 

— Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura 
umană este cam aceeaşi peste tot şi, fireşte, ai prilejul s-o 
observi mai îndeaproape într-un sat. 

— Eşti într-adevăr unică, mătuşă Jane, strigă Joyce. Sper 
să nu te superi că-ţi spun mătuşă Jane? adăugă ea. Nu ştiu 
de ce-o fac. 

— Nu ştii, dragă? întrebă Miss Marple. 

O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată 
să se înroşească toată. Raymond West se frământă în scaun 
şi tuşi oarecum stânjenit. 


Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou şi-şi 
concentră atenţia asupra tricotatului. 

— E-adevărat, desigur, că am dus o viaţă care se poate 
numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă 
experienţă în rezolvarea a diferite mici probleme care se 
ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar 
avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de 
lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat 
plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce 
doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de 
blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru 
oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe 
care mi-o amintesc şi care v-ar trezi interesul este cea 
privitoare la soţul bietei mele nepoate Mabel. 

S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă şi, din fericire, 
totul s-a terminat şi lumea a uitat. 

Oamenii au memorii foarte scurte - mare noroc, mi-am zis 
întotdeauna. 

Miss Marple se opri şi murmură pentru sine. 

— Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreşterea e 
puţin mai dificilă. 1, 2, 3, 4, 5 şi apoi trei ochiuri luate; e în 
ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata 
Mabel. 

Mabel era nepoata mea. O fată drăguță, cu adevărat o fată 
foarte drăguță, dar nu mai puţin cam ceea ce s-ar putea 
numi prostuţă. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică şi să 
se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era 
necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn 
Denman şi mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită. 

Sperasem foarte mult ca ataşamentul dintre ei să nu ducă 
la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un 
temperament foarte violent - nu tipul de om care ar fi avut 
răbdare cu fanteziile lui Mabel - şi am mai aflat că fuseseră 
şi nebuni prin familia lui. Totuşi, fetele erau la fel de 
încăpăţânate pe vremea aceea ca şi acum, aşa cum vor fi 
întotdeauna. Şi Mabel s-a căsătorit cu el. 


N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la 
mine o dată sau de două ori şi m-au invitat la ei de câteva 
dăţi, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele 
altor oameni şi am reuşit întotdeauna să găsesc o scuză 
plauzibilă. Erau căsătoriţi de zece ani, când domnul 
Denman a murit subit. Nu au avut copii şi eli-a lăsat toţi 
banii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă 
duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns 
printr-o scrisoare de foarte mult bun simţ şi am înţeles că 
nu era chiar copleşită de amărăciune. 

M-am gândit că era firesc deoarece ştiam că de la un timp 
nu se prea înțelegeau. Abia după trei luni am primit o 
scrisoare cât se poate de isterică de la Mabel, implorându- 
mă să mă duc la ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce 
mai rău şi că ea nu mai rezistă. 

Aşa că, bineînţeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de 
concediu Clarei, am trimis argintăria şi cana mare de bere 
a regelui Charles la bancă spre depozitare şi-am plecat de 
îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. 
Casa, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte 
confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă şi o 
infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul 
Mabelei, care era ceea ce se numeşte "un om nu prea în 
toate minţile". Destul de liniştit şi bine crescut, dar 
câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni 
prin familie. Am fost foarte şocată când am văzut cât se 
schimbase Mabel. Era toată numai nervi, tremurând şi mi-a 
fost cât se poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce 
necaz dăduse. Am aflat, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu 
astfel de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre nişte 
prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia 
Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-i vedea 
foarte rar atunci. Când i-am menţionat alţi prieteni am 
primit acelaşi răspuns. l-am vorbit atunci despre nebunia 
de a se închide în sine, de a se izola şi a sta numai pe 


gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de 
prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul. 

— Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să 
vorbească acum cu mine. Când mă duc pe strada mare, toţi 
o iau într-o altă direcţie, în aşa fel încât să nu fie obligaţi să 
mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de 
leproasă. Este îngrozitor şi nu mai pot să suport. Va trebui 
să vând casa şi să plec în străinătate. Totuşi, de ce trebuie 
să fiu izgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic. 

Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. 
Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă 
Hay şi, în agitația mea, am scăpat două ochiuri şi n-am 
descoperit asta decât mult timp mai târziu. 

— Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimeşti. Dar, care este 
cauza acestor lucruri? 

Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât 
se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la 
întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuţii 
răutăcioase şi oameni indolenţi care n-aveau nimic mai bun 
de făcut decât să vorbească şi despre unii care băgau idei 
în capul celorlalţi. 

— Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, 
circulă o poveste în legătură cu tine. 

Dar care e povestea trebuie s-o ştii la fel de bine ca toată 
lumea. Şi te rog să mi-o spui. 

— E aşa de răutăcioasă, gemu Mabel. 

— Bineînţeles, că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-i 
nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, 
care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o 
engleză clară ce spun oamenii despre tine? 

Atunci am aflat totul. 

Se părea că moartea lui Geoffrey Denman fiind "bruscă şi 
neaşteptată" a dat naştere la diferite zvonuri. De fapt, ca s- 
o spunem drept, aşa cum i-am spus-o şi ei, oamenii vorbeau 
că ea îşi otrăvise soţul. 


Acum, după cum îmi închipui că ştiţi, nimic nu este mai 
crudă decât calomnia şi nimic mai dificil de combătut. Când 
oamenii te vorbesc pe la spate nu poţi respinge sau nega 
nimic şi zvonurile cresc în intensitate, fără ca cineva să le 
poată opri. Sigură eram de un lucru: Mabel era incapabilă 
să otrăvească pe cineva. Şi nu înţelegeam de ce să i se 
ruineze viaţa şi casa să-i devină insuportabilă numai pentru 
că, după toate probabilitățile, făcuse ceva prostesc şi lipsit 
de sens. 

— Nu iese fum fără foc, i-am spus. Acum, Mabel, trebuie 
să-mi povesteşti ce i-a stârnit pe oameni să însăileze o 
asemenea poveste. Trebuie să fi fost ceva. 

Mabel a fost foarte incoerentă şi a declarat că nu s-a 
întâmplat nimic, absolut nimic, cu excepţia faptului că, 
desigur, moartea lui Geoffrey fusese instantanee. Păruse că 
se simte foarte bine la supeu în seara aceea şi se 
îmbolnăvise violent în timpul nopţii. Chemase doctorul, dar 
bietul om murise la câteva minute după sosirea medicului. 
Se considerase că decesul survenise ca urmare a ingerării 
unor ciuperci otrăvitoare. 

— Bine, am zis, îmi închipui că o moarte violentă de acest 
fel ar putea face limbile să trăncănească, dar, sigur, nu fără 
alte fapte suplimentare. Te-ai certat cu Geoffrey sau ceva de 
genul acesta? 

Ea recunoscu că se certase cu el în dimineaţa precedentă 
la micul dejun. 

— Şi servitorii au auzit, nu-i aşa? am întrebat-o. 

— Nu erau în cameră. 

— Nu, draga mea, dar ei erau probabil foarte aproape, 
afară lângă uşă. 

Cunoşteam prea bine forţa vocii isterice ascuţite a 
Mabelei. Geoffrey Denman era şi el un om obişnuit să ridice 
glasul când se supăra. 

— Pentru ce v-aţi certat? 

— O, lucruri obişnuite. Erau întotdeauna mereu şi mereu 
aceleaşi lucruri. Câte un fleac ne deranja şi atunci Geoffrey 


devenea imposibil aruncând lucruri îngrozitoare şi eu îi 
spuneam ce credeam despre el. 

— Atunci v-aţi certat o mulţime? am întrebat eu. 

— N-a fost vina mea. 

— Dragă copilă, i-am zis, nu contează a cui a fost vina. Nu 
contează ce discutăm. Într-un loc ca acesta, viaţa 
particulară a fiecăruia constituie mai mult sau mai puţin 
proprietate publică. 

Tu şi soţul tău v-aţi certat tot timpul. Aţi avut o ceartă 
deosebit de puternică într-o dimineaţă şi în noaptea aceea 
soţul ţi-a murit brusc şi misterios. Asta-i tot, sau mai e şi 
altceva? 

— Nu ştiu ce vrei să spui prin altceva, zise Mabel 
morocănoasă. 

— Exact ceea ce spun, draga mea. Dacă ai făcut vreo 
prostie, pentru numele lui Dumnezeu nu mi-o ascunde. Eu 
vreau să fac tot ce pot ca să te ajut. 

— Nimeni şi nimic nu mă poate ajuta, doar moartea, se 
răsti Mabel. 

— Trebuie să ai puţin mai multă încredere în Providenţă, 
dragă, i-am spus. E-n regulă acum, Mabel, ştiu perfect de 
bine că mai e ceva pe care mi-l ascunzi. 

Întotdeauna ştiam, încă de când era mică, când îmi spunea 
tot adevărul. Îmi lua mult timp, dar până la urmă tot îl 
scoteam de ia ea. În dimineaţa fatală se dusese la farmacist 
şi cumpărase nişte arsenic. Bineînţeles că trebuise să 
semneze în registru pentru el. Firesc, farmacistul povestise 
despre asta. 

— Cine-i doctorul tău, am întrebat-o. 

— Dr. Rawlinson. 

Îl ştiam din vedere. Mabel mi-l arătase cu o zi mai înainte. 
Ca să vă spun într-un limbaj cât se poate de simplu, el era 
ceea ce aş descrie un bătrân care abia se ţine pe picioare. 
Am prea multă experienţă de viaţă ca să cred în 
infailibilitatea doctorilor. Unii sunt oameni deştepţi, alţii nu; 
şi cei mai buni dintre ei, jumătate din timp nu ştiu de ce 


suferi. Eu nu am de-a face cu doctorii şi nici cu 
medicamentele lor. 

Am meditat la situaţie, mi-am pus boneta şi m-am dus să-i 
fac o vizită dr. Rawlinson. Era exact cum mi-l închipuisem - 
un bătrân drăguţ, bun, vorbea neclar şi atât de miop că ţi se 
făcea milă, puţin surd şi pe deasupra sensibil şi sentimental 
în cel mai înalt grad. Se înflăcără de îndată ce am adus în 
discuţie moartea lui Geoffrey Denman, mi-a vorbit o 
mulţime despre diferitele soiuri de ciuperci, comestibile şi 
otrăvitoare. O întrebase pe bucătăreasă şi ea recunoscuse 
că una sau două ciuperci gătite fuseseră "puţin ciudate", 
dar cum erau trimise de la magazin crezuse că nu aveau 
nimic. Cu cât se gândea la ele, cu atât mai mult era 
convinsă că aparenţa lor era neobişnuită. 

— S-ar putea, am zis eu. Pentru început arată ca ciupercile 
obişnuite şi termină prin a fi portocalii cu pete roşii. Nu-i 
nimic de care categoria asta de oameni să nu-şi 
reamintească dacă încearcă. 

Am înţeles că Denman nu mai putea să vorbească când 
doctorul a ajuns la el. Era incapabil să înghită şi murise 
după câteva minute. Medicul părea perfect satisfăcut de 
certificatul pe care-l dăduse. Dar cât de mult din asta era 
încăpățânare şi cât certitudine, nu puteam fi sigură. 

M-am întors direct acasă şi-am întrebat-o de îndată pe 
Mabel de ce cumpărase arsenic. 

— Trebuie să-ţi fi trecut vreo idee prin cap, am insistat. 

Mabel a izbucnit în plâns. 

— Vroiam să mă sinucid, gemu ea. Eram, prea nefericită. 
Credeam că termin cu toate. 

— Mai ai arsenicul? am întrebat-o. 

— Nu, l-am aruncat. 

Am rămas întorcând problema pe toate feţele. 

— Ce s-a întâmplat când s-a îmbolnăvit? Te-a chemat? 

— Nu. Dădu din cap. A sunat clopoţelul violent. Trebuie să 
fi sunat de mai multe ori. Până la urmă, Dorothy, camerista, 
l-a auzit, a trezit bucătăreasa şi au coborât. Când Dorothy |- 


a văzut, s-a speriat. El se zbuciuma şi delira. A lăsat-o pe 
bucătăreasă cu el şi s-a repezit la mine. 

M-am sculat şi m-am dus la el. Desigur, mi-am dat seama 
imediat că era groaznic de bolnav. 

Din nefericire Brewster, care are grijă de bătrânul domn 
Denman, era plecată în noaptea aceea, aşa că nu era 
nimeni care să ştie ce să facă. Am trimis-o pe Dorothy după 
doctor, pe când bucătăreasa şi cu mine am rămas cu el, dar 
după câteva minute n-am mai putut suporta; era prea 
îngrozitor. Am alergat în camera mea şi am închis uşa. 

— Foarte rău şi egoist din partea ta, i-am spus eu; şi, fără 
îndoială, purtarea ta de atunci nu te-a ajutat cu nimic, poţi 
fi sigură de asta. Bucătăreasa trebuie s-o fi povestit peste 
tot. Bine, bine, asta-i o treabă proastă. 

Apoi am stat de vorbă cu servitorii. Bucătăreasa vroia să- 
mi vorbească despre ciuperci, dar am oprit-o. Mă 
săturasem de ciupercile alea. În schimb, le-am întrebat pe 
bucătăreasă şi pe 22 cameristă, în amănunt, despre starea 
stăpânului lor în noaptea aceea. Amândouă au spus la fel că 
el părea să se afle în agonie, că nu era în stare să înghită, 
că putea vorbi numai cu o voce strangulată şi când spunea 
ceva erau numai frânturi, nimic de înţeles. 

— Ce spunea când vorbea incoerent? am întrebat 
curioasă. 

— Ceva despre un fel de peşte, nu-i aşa? spuse 
bucătăreasa întorcându-se către cealaltă. 

Dorothy îi întări spusele. 

— O grămadă de peşte", zise ea, nişte prostii ca astea. Mi- 
am dat seama imediat că nu era în toate minţile, bietul 
domn. 

Nu părea să găsesc vreun înţeles în lucrurile astea. Ca o 
ultimă scăpare, m-am dus sus s-o văd pe Brewster, o femeie 
deşelată de vreo 50 de ani. 

— E păcat că n-am fost aici în noaptea aceea, zise ea. 
Nimeni nu pare să fi încercat să facă ceva pentru el până 
când a sosit doctorul. 


— Mi se parc că delira, am spus cu îndoială în glas; dar 
acesta nu-i un simptom de otrăvire cu ptomaină, nu-i aşa? 

— Depinde, răspunse Brewster. 

Am întrebat-o cum îi merge pacientului ei. Dădu din cap 
tristă. 

— Cam rău! 

— E slăbit? 

— O, nu, e destul de puternic din punct de vedere fizic, cu 
excepţia ochilor. Ei îl lasă din ce în ce mai mult. S-ar putea 
să ne supravieţuiască tuturora, dar mintea i se sclerozează 
foarte repede acum. Le-am spus domnului şi doamnei 
Denman c-ar trebui internat într-o instituţie, dar doamna 
Denman nu vrea să audă de aşa ceva cu nici un preţ. 

Trebuie să vă spun că Mabel a avut întotdeauna o inimă 
bună. 

Ei bine, aşa stăteau lucrurile. M-am gândit la toate 
aspectele şi, în cele din urmă, am decis că rămânea un 
singur lucru de făcut. Având în vedere zvonurile care 
circulau, trebuia cerută permisiunea pentru exhumarea 
cadavrului, întocmit un certificat post-mortem adecvat 
pentru ca să punem capăt odată pentru totdeauna 
calomniilor. Desigur, Mabel, a făcut scandal, mai ales din 
motive sentimentale - să tulburi mortul din pacea 
mormântului său etc. etc. - dar eu m-am ţinut fermă pe 
poziţie. 

N-o să mă lungesc prea mult cu partea asta a povestirii. 
Am obţinut permisiunea, au făcut autopsia sau cum îi zic, 
dar rezultatul n-a fost atât de satisfăcător cum ne-am fi 
aşteptat. Nu era nici o urmă de arsenic - asta tot era bine - 
dar concluzia raportului suna "că nu există nimic care să 
indice prin ce mijloace decedatul murise". 

Aşadar, vedeţi, asta nu ne-a scos deloc din necaz. Oamenii 
au continuat să vorbească despre otrăvuri rare, imposibil 
de detectat şi prostii de felul ăsta. Discutasem cu patologul 
care scrisese certificatul şi i-am pus mai multe întrebări: el 
şi-a dat toată silinţa să se eschiveze de a răspunde la 


majoritatea, dar am aflat de la el că, după părerea sa, era 
cât se poate de improbabil ca ciupercile otrăvite să fi cauzat 
decesul. O idee îmi trecu prin cap şi l-am întrebat ce otravă, 
dacă exista vreuna, ar fi putut fi folosită pentru obţinerea 
acelui rezultat. Mi-a explicat îndelung, dar trebuie să 
recunosc că nu prea l-am urmărit, dar în rezumat totul 
ducea la concluzia aceasta: moartea ar fi putut surveni ca 
urmare a unui puternic alcaloid vegetal. 

Ajunsesem la următoarea idee: presupunând că tenta de 
nebunie se afla şi în sângele lui Geoffrey Denman, n-ar fi 
putut el să se sinucidă? Într-o anumită perioadă a vieţii, el 
studiase medicina şi cunoştea foarte bine otrăvurile şi 
efectele acestora. 

Nu credeam că era un lucru foarte probabil, dar nu mă 
puteam gândi la altceva. Şi aproape îmi pierdusem 
răbdarea, vă spun sincer. Acum, aş zice că voi, tinerii de 
astăzi, veţi râde. Dar eu când mă aflu într-adevăr la 
ananghie îmi spun întotdeauna o mică rugăciune, oriunde, 
când mă plimb pe stradă sau mă aflu într-un bazar şi 
întotdeauna obţin un răspuns. Acesta poate fi un fleac, 
aparent fără nici o legătură cu subiectul, dar iată despre ce 
este vorba. Am avut acest text prins cu ace deasupra 
patului meu când eram mică: "întreabă şi ţi se va 
răspunde"! În dimineaţa 23 de care vă povesteam, mă 
plimbam pe strada principală şi mă rugam din toate 
puterile. Am închis ochii şi când i-am deschis, ce credeţi că 
a fost primul lucru pe care l-am văzut? 

Feţele a cinci persoane, manifestând diferite grade de 
curiozitate, se întoarseră spre Miss Marple. Totuşi, trebuie 
să nu ne îndoim vreo clipă că niciunul n-ar fi ghicit 
răspunsul corect la întrebare. 

— Am văzut, continuă Miss Marple convingătoare, vitrina 
de la magazinul vânzătorului de peşte. Era un singur lucru 
în ea, un haddock proaspăt. 

Se uită în jur triumfătoare. 


— O, dumnezeule! exclamă Raymond West. Un răspuns la 
o rugăciune - un haddock proaspăt! 

— Da, Raymond, zise Miss Marple severă, şi n-are rost să 
fii profan. Mâna Domnului este pretutindeni. Primul lucru 
pe care l-am văzut acolo au fost petele negre - semnele 
degetului cel mare al Sf. Petru. Aşa e legenda, o ştiţi. 
Degetul cel mare al Sf. Petru. Şi asta m-a făcut să înţeleg. 
Aveam nevoie de credinţă, de credinţa adevărată 
dintotdeauna a Sf. Petru. Am legat cele două lucruri, 
credinţă şi peşte. 

Sir Henry îşi suflă nasul în grabă. Joyce îşi muşcă buza. 

— Acum, ce mi-a dat prin gând? În mod sigur, atât 
bucătăreasa cât şi camerista menţionaseră că peştele 
fusese unul dintre lucrurile despre care vorbise 
muribundul. Eram convinsă, absolut convinsă că exista o 
anumită soluţie pentru mister în aceste cuvinte. M-am 
întors acasă hotărâtă să dau de capătul afacerii. 

Se opri. 

V-a trecut vreodată prin minte, continuă bătrâna doamnă, 
cât de mult ignorăm ceea ce se numeşte, cred, contextul? 
Este un loc pe lângă Dartmoor numit Grey Wethers. Dacă 
vorbeşti cu un fermier de acolo şi menţionezi Grey Wethers, 
el va conchide, probabil, că te referi la cercurile acelea din 
piatră, deşi e posibil ca să vorbeşti despre starea vremii; şi, 
la fel, dacă te referi la cercurile de piatră, un străin, care ar 
auzi un fragment din conversaţie, ar putea crede că te 
referi la starea vremii. Deci, când repetăm o conversaţie, de 
regulă, nu repetăm cuvintele exacte; adăugăm alte cuvinte 
care ni se par c-ar însemna exact acelaşi lucru. 

Am stat de vorbă separat cu bucătăreasa şi cu Dorothy. Am 
întrebat bucătăreasa dacă era pe deplin sigură că stăpânul 
ei menţionase cu adevărat heap of fish, adică o grămadă de 
peşte. 

Ea a spus că era sigură. 

— Acestea au fost cuvintele lui exacte, am întrebat-o, sau a 
menţionat un anume soi de peşte? 


— Asta e, spuse bucătăreasa, era un soi deosebit de peşte, 
dar nu-mi pot reaminti acum care. O grămadă de. ce era? 
Nu peşte de făcut mâncare. Să fi fost biban. sau ştiucă? Nu. 
Nu începea cu p*. 

Dorothy şi-a reamintit, de asemenea, că stăpânul ei 
menţionase un fel special de peşte. "Era un tip străin de 
peşte", spuse ea. A pile ofadică o grămadă de. ce a ziscă 
era? 

— A spus el heap sau pile? am întrebat-o“. 

— Cred că a spus pile. Dar, vedeţi, nu prea sunt sigură, e 
atât de greu să-ţi aminteşti cuvintele exacte, nu-i aşa, Miss 
Marple, în special când nu par să aibă vreun sens. Dar 
acum, când stau şi mă gândesc sunt aproape sigură că a 
spus pile şi peştele începea cu C; dar nu era nici cod, nici 
langustă*. 

Ceea ce urmează este partea de care sunt într-adevăr 
mândră, se însenină Miss Marple, pentru că, bineînţeles, nu 
ştiu nimic despre medicamente, care mi se par lucruri 
neplăcute, periculoase. Am păstrat de la bunica mea o 
veche reţetă pentru ceai din tanacetum care valorează cât 
un munte din medicamentele voastre. Ştiam că erau mai 
multe volume de 

* în engleză biban (perch) şi ştiucă (pike) încep cu aceeaşi 
literă. 

* "Heap" şi "pile"“sunt sinonime şi înseamnă grămadă. 

* în engleză "crayfish" medicină în casă şi într-unui din ele 
se afla un index de medicamente. Ştiţi, părerea mea era că 
Geoffrey luase o anumită otravă şi încerca să-i spună 
numele. 

Ei bine, m-am uitat întâi la lista cu H, începând cu He. 
Nimic acolo care să sune apropiat; apoi am început cu P Şi 
aproape imediat am dat de. ce credeţi? 

Se uită roată, amânându-şi momentul său de triumf. 

Pilocarpină. N-aţi putea înţelege un om care abia vorbeşte 
şi încearcă cu greu să pronunţe cuvântul! Cum i-ar suna 


unei bucătărese care n-a auzit niciodată cuvântul? Nu i-ar 
lăsa impresia de pile of carpi adică o grămadă de crap? 

— Pe cinstea mea! exclamă sir Henry. 

— Nu m-aş fi gândit o clipă la asta, zise doctorul Pender. 

— Extrem de interesant, remarcă domnul Petherick. Chiar 
extraordinar. 

— Am răsfoit repede la pagina arătată de index. Am citit 
despre pilocarpină şi efectele ei asupra ochilor şi ale altor 
organe care nu păreau să aibă vreo legătură cu acest caz, 
dar, în cele din urmă, am ajuns la o propoziţie cât se poate 
de semnificativă: "A fost testată cu succes ca antidot pentru 
otrăvirea cu atropină'. 

Nu pot să vă spun cât m-am luminat atunci. Nu mă 
gândisem niciodată că Geoffrey Denman s-ar fi putut 
sinucide. Nu, această nouă soluţie era nu numai probabilă, 
dar şi cea corectă, pentru că îmi dădeam seama că toate 
elementele se potriveau în mod logic. 

— N-am de gând să încerc să ghicesc, interveni Raymond. 
Continuă, mătuşă Jane şi explică-ne ce era atât de uimitor 
de clar pentru dumneata. 

— Evident că eu nu mă pricep deloc la medicină, 
recunoscu Miss Marple, dar s-a întâmplat să ştiu un lucru, 
că atunci când vederea a început să mă lase, doctorul mi-a 
prescris să pun picături de sulfat de atropină în ei. M-am 
dus direct sus în camera bătrânului Denman. L-am luat la 
sigur. 

— Domnule Denman, ştiu totul. De ce v-aţi otrăvit fiul? 

Mă privi câteva minute - era un bătrân destul de frumos în 
felul său - şi apoi izbucni în râs. A fost unul dintre cele mai 
urâte hohote de râs pe care le-am auzit în viaţa mea. Vă pot 
asigura că mi s-a făcut pielea găină. Mai auzisem aşa ceva 
numai o singură dată înainte, când biata doamnă Jones s-a 
scrântit la cap. 

— Da, recunoscu el, i-am făcut felul lui Geoffrey. Am fost 
mai deştept decât Geoffrey. 


Avea de gând să mă ducă de aici, nu-i aşa? Să mă închidă 
într-un azil? I-am auzit vorbind despre asta. Mabel este o 
fată bună. Mabel mi-a ţinut partea, dar ştiam că nu va fi în 
stare să i se opună lui Geoffrey. În cele din urmă ar fi făcut 
cum vroia el; întotdeauna a procedat aşa. Dar l-am aranjat. 
l-am aranjat pe bunul, iubitul meu fiu! Ha, ha! M-am 
strecurat noaptea. A fost foarte uşor. Brewster era plecată. 
Dragul meu fiu dormea; avea un pahar cu apă lângă pat; se 
trezea întotdeauna în mijlocul nopţii şi-l bea. Am vărsat-o. 
ha, ha! Şi am turnat sticluţa cu picături de ochi în pahar. El 
avea să se trezească şi să-l dea peste cap înainte de a-şi da 
seama ce era. Doar o lingură de picături. suficient, 
suficient. Şi aşa a făcut! Au venit la mine dimineaţa şi mi-au 
adus vestea cu foarte multă grijă. Se temeau să nu mă 
supere. Ha! Ha! Ha! 

Ha! Ha! 

— Ei bine, zise Miss Marple, acesta este sfârşitul povestirii. 
Desigur, bietul bătrân a fost internat într-un azil. Nu era 
chiar responsabil pentru ceea ce făcuse, adevărul a fost 
dezvăluit şi toată lumea s-a întristat pentru Mabel şi nu mai 
ştiau ce să facă să se împace cu ea pentru bănuielile lor 
nejuste. Dar, dacă Geoffrey nu şi-ar fi dat seama ce lucru 
înghiţise şi n-ar fi încercat să facă pe toată lumea să 
înţeleagă să-i aducă antidotul repede, n-am fi descoperit 
niciodată. Cred că sunt simptome foarte clare ale atropinei 
- pupilele dilatate ale ochilor şi chestii din astea, dar, sigur, 
aşa cum am spus, dr. Rawlinson era foarte miop, bietul 
bătrân. Şi în aceeaşi carte de medicină, pe care am 
continuat s-o citesc - şi o parte din ea a fost cât se poate de 
interesantă - se descriau simptomele otrăvirii cu ptomaină 
şi atropină şi ele nu se deosebesc. 

Dar vă pot asigura că niciodată n-am văzut o grămadă de 
haddock proaspăt fără să mă gândesc la semnul degetului 
cel mare al Sf. Petru. 

Urmă o tăcere foarte lungă. 


— Draga mea prietenă, spuse domnul Petherick, draga 
mea prietenă eşti într-adevăr uluitoare. 

— Voi recomanda Scotland Yard-ului să vină la dumneata 
să-ţi ceară sfaturi, zise sir Henry. 

— Bine, în orice caz, mătuşă Jane, spuse Raymond, e un 
lucru pe care nu-l ştii. 

— O, ba da, îl ştiu, dragă, spuse Miss Marple. S-a întâmplat 
chiar înainte de cină, nu-i aşa? 

Când ai condus-o pe Joyce să admire apusul de soare. 
Acela este un loc preferat. Acolo, aproape de gardul viu din 
iasomie. Unde lăptarul a întrebat-o pe Annie dacă poate să 
anunţe căsătoria. 

— La naiba, mătuşă Jane, sări Raymond, nu ne strica 
povestea noastră de iubire. Joyce şi cu mine nu suntem ca 
lăptarul şi Annie. 

— Vezi, aici greşeşti, dragă, zise Miss Marple. Toată lumea 
se aseamănă foarte mult, zău. 

Dar, din fericire, poate nu-şi dau seama de asta. 

Cei patru suspecți. 

DISCUȚIA se învârtea în jurul unor crime nedescoperite şi 
rămase nepedepsite. Fiecare îşi spunea părerea: colonelul 
Bantry, soţia lui grăsuţă şi blajină, doctorul Lloyd şi chiar 
bătrâna Miss Marple. Singurul care nu vorbea, deşi era cel 
mai îndreptăţit s-o facă, după cum credeau cu toţii, era Sir 
Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard. Acesta 
tăcea şi îşi răsucea mustaţa zâmbind uşor de parcă se 
gândea la ceva şi-i venea să râdă. 

— Sir Henry, a zis doamna Bantry, de ce nu spui nimic, 
zău, îmi vine să urlu, rămân atâtea crime nepedepsite, ce 
ziceţi despre asta? 

— Vă referiţi la titlurile de o şchioapă din ziare, de felul 
acesta: SCOTLAND YARD AT FAULT AGAIN urmate de o 
listă de misterioase cazuri nerezolvate? 

— Şi care alcătuiesc doar un mic procentaj faţă de cele 
petrecute în întreaga lume, a zis dr. 

Lloyd. 


— Asta cam aşa este. Sutele de crime rezolvate şi sutele de 
făptaşi pedepsiţi rareori sunt trâmbiţate în ziare. Dar nu 
despre asta vorbeam. Când vorbim de crime nedescoperite 
şi nepedepsite, avem în vedere două lucruri total diferite. În 
prima categorie intră toate crimele despre care Scotland 
Yardul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au 
întâmplat. 

— Cred că nu sunt prea multe de felul acesta, a zis 
doamna Bantry. 

— Nu sunt? 

— Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sunt atât de 
multe? 

— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de 
cazuri, a zis Miss Marple gânditoare. 

Bătrâna domnişoară, de modă veche, cu un farmec aparte, 
cu un aer imperturbabil, a spus acest lucru pe un ton cât se 
poate de calm. 

— Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry. 

— Bineînţeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni 
sunt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sunt 
proşti şi te cutremuri când te gândeşti ce pot înfăptui dacă 
nu au puternice principii morale. 

— Da, a zis Sir Henry, sunt mulţi isteţi. Adeseori, când o 
crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îţi 
zici tot timpul: dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi 
ştiut niciodată. 

— Da, e într-adevăr ceva serios, Clithering, a zis colonelul 
Bantry. Chiar foarte serios! 

— Aşa crezi? 

— Ce vrei să spui? Sigur că e ceva foarte serios. 

— Spuneţi că rămân crime nepedepsite, dar oare aşa să 
fie? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul 
lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează 
răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie, după părerea 
mea, lucrurile nu stau chiar aşa. 


— Se poate, se poate, a zis colonelul Bantry, dar asta nu 
schimbă gravitatea problemei. A făcut o pauză. 

Sir Henry Clithering a zâmbit. 

— Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gândesc, fără 
îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că 
cel mai important e să dovedeşti nevinovăția, nu vina. La 
lucrul acesta nu se gândeşte nimeni. 

— Eu nu înţeleg, a spus Jane Helier. 

— Eu înţeleg, a zis Miss Marple. Când doamna Trent a 
observat că-i lipsea o jumătate de coroană din poşetă, cea 
suspectată a fost femeia de serviciu, doamna Arthur. Soții 
Trent erau convinşi că ea a fost, dar fiind oameni 
cumsecade şi ştiind că are o familie mare şi că soţul ei era 
beţiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat 
altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă când 
erau plecaţi, ceea ce o făcea să fie foarte nedumerită; şi alţii 
au început să aibă o rezervă faţă de ea. Şi deodată au 
descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o 
văzuse în oglindă prin uşa întredeschisă. Norocul, mai bine 
zis providenţa. lată ce vrea Sir Henry să spună. Mulţi cred 
că cel mai condamnabil lucru e să fure cineva bani, asta se 
vede şi în povestirile cu detectivi! Dar pentru doamna 
Arthur adevărul era o problemă de viaţă şi de moarte, ea nu 
era vinovată cu nimic. Asta voiaţi să spuneţi, Sir Henry, nu-i 
aşa? 

— Miss Marple, aţi ghicit exact ceea ce voiam să spun. 
Menajera despre care vorbiţi a avut noroc, nevinovăția ei a 
ieşit la iveală. Dar mulţi oameni trăiesc toată viaţa sub 
apăsarea unei suspiciuni care în realitate nu se bazează pe 
NIMIC. 

— Vă gândiţi la o anumită întâmplare, Sir Henry? a 
întrebat doamna Bantry insinuant. 

— La drept vorbind, mă gândesc la un caz foarte ciudat. E 
un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici 
to şansă să o dovedesc vreodată. 


— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a şoptit Jane, ceva care 
e foarte greu de descoperit. 

Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap: 

— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de săgeata otrăvită a 
indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E 
mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim 
făptaşul. Un bătrân a căzut din capul scărilor şi şi-a frânt 
gâtul; unul din acele regretabile accidente care se întâmplă 
zilnic. 

— Dar ce s-a întâmplat în realitate? 

— Cine poate şti? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-l fi 
împins cineva? O sfoară întinsă chiar în capul scărilor şi 
luată apoi cu mare grijă? Nu vom putea şti niciodată. 

— Dumneavoastră nu credeţi că a fost un accident? De ce? 
a întrebat doctorul. 

— E o poveste lungă, dar. sunt sigur că nu avem nici o 
şansă să găsim pe cineva vinovat, ar fi neîntemeiat. Dar 
există o altă faţă a lucrurilor despre care aş vrea să 
vorbesc. Vedeţi, sunt patru oameni care i-ar fi putut juca 
această festă bătrânului. Numai unul dintre ei e vinovat, iar 
ceilalţi trei au mâinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar 
ieşi la lumină, toţi trei ar rămâne acoperiţi de o umbră de 
suspiciune. 

— Ar fi bine să ne spuneţi toată istoria, a zis doamna 
Bantry. 

— Nu vreau s-o lungesc prea mult, dar nu pot trece peste 
începutul acestei poveşti. E vorba despre o afacere legată 
de o organizaţie germană secretă - Schwarze Hand - ceva 
asemănător cu organizaţia teroristă italiană, Camorra. 
Contrabandişti şi terorişti. A apărut imediat după primul 
război şi luase mare amploare. Mulţi oameni au fost 
victimele acestei organizaţii. 

Autorităţile n-au reuşit să intre în legătură cu ei pentru că 
îşi păstrau cu străşnicie secretele, a 1 Camorra - 
organizaţie teroristă secretă italiană. Îşi are originile în 
Neapole, în anii 1830. 


Operațiunile sale au inclus activităţi criminale de diferite 
feluri, ca jafuri, şantaje, tâlhării la drumul mare. La sfârşitul 
anilor 1840, Camorra a cucerit o mare putere politică, dar 
apoi a pierdut terenul. În 1911, guvernul italian i-a aplicat o 
lovitură puternică. Totuşi, organizaţia nu este încă lichidată. 

fost imposibil să găsească printre ei un trădător. În Anglia 
nu s-a auzit nimic despre această organizaţie, dar în 
Germania a avut urmări groaznice. Până la urmă au fost 
descoperiţi şi obligaţi să se împrăştie, graţie efortului unui 
bărbat, doctorul Rosen, care era pe atunci o figură bine 
cunoscută în serviciul secret. El a devenit membru al 
organizaţiei, a pătruns în cele mai secrete cercuri şi a fost 
cel care a contribuit la prăbuşirea lor. În urma acestui fapt, 
era mai înţelept să plece din Germania o vreme, pentru că 
se găsea chiar sub ochii lor. A venit în Anglia, adusese şi 
recomandări de la poliţia din Berlin. Chiar eu am avut o 
întrevedere personală cu el. Era descurajat şi resemnat, nu 
se îndoia de ceea ce îl aştepta. „Mă vor găsi, Sir Henry, fără 
îndoială”. Era un bărbat impunător, cu un cap frumos, o 
voce profundă, uşor guturală, care îi trăda originea. 

„Totul e dinainte prevăzut, dar nu-i nimic, eu mă aştept la 
orice. Mi-am asumat acest risc atunci când m-am vârât în 
afacere. Am făcut tot ce am putut. Organizaţia nu se va mai 
reface niciodată, dar mulţi dintre membrii ei sunt în 
libertate şi singura revanşă ar fi pentru ei viaţa mea. E doar 
o chestiune de timp, dar aş vrea ca acest timp să fie cât mai 
lung cu putinţă. Ştiţi, eu am adunat şi am publicat unele 
materiale foarte interesante, rezultatul muncii mele de o 
viaţă. Mi-ar plăcea să pot să-mi închei munca”. 

Vorbea simplu, cu oarecare grandilocvenţă pe care nu 
puteam să n-o admir. l-am spus că vom lua toate precauţiile, 
dar el n-a dat atenţie cuvintelor mele. 

„Într-o zi, mai devreme ori mai târziu, mă vor prinde, a 
repetat el. Când ziua aceea va veni, nu trebuie să vă faceţi 
reproşuri Nu mă îndoiesc că veţi face tot ce vă stă în 
putinţă”. 


Apoi a început să-mi înşire planurile sale care erau cât se 
poate de simple. Şi-a propus să-şi cumpere o căsuţă la ţară, 
unde ar fi putut să trăiască liniştit şi să-şi continue munca. A 
ales pentru asta un sat în Somerset, King's Gnaton, cam la 
zece kilometri de calea ferată, ce nu era atins de civilizaţie. 
A cumpărat o căsuţă splendidă, i-a adus unele modificări şi 
îmbunătăţiri şi s-a stabilit acolo foarte mulţumit. În casa lui 
locuiau: nepoata sa, Greta, secretarul său, o bătrână 
servitoare din Germania care îl slujise, cu credinţă aproape 
patruzeci de ani şi un servitor foarte îndemânatic pentru 
curte şi grădină, care era din King's Gnaton. 

— Cei patru suspecți, a zis încet dr. Lloyd. 

— Exact. Patru suspecți. Atât şi nimic mai mult. Timp de 
cinci luni viaţa a decurs paşnic la King's Gnaton, până când 
s-a întâmplat nenorocirea. Într-o dimineaţă dr. Rosen s-a 
prăbuşit de pe scări şi l-au găsit mort după o jumătate ele 
oră. Când a avut accidentul, Gertrud era în bucătărie, cu 
uşa închisă, şi n-a auzit nimic - cel puţin aşa susţinea ea. 
Frăulein Greta era în grădină ocupată cu plantatul florilor, 
cum spusese chiar ea. Grădinarul Dobbs era în seră, unde 
tocmai îşi lua gustarea de la ora unsprezece, după cum 
zicea el. Secretarul era la plimbare, deci nu putea să spună 
o vorbă despre cele întâmplate. Niciunul nu avea un alibi şi 
nu putea corobora povestea sa cu a altuia. Un lucru e sigur: 
nimeni din afară n-ar fi putut face lucrul acesta, pentru că 
un străin, în sat, n-ar fi trecut neobservat. Ambele uşi, din 
faţă şi din spate, erau închise, fiecare dintre ai casei avea 
cheia lui. Cum vedeţi, lucrurile sunt împotriva celor patru. 
Fiecare pare să fie dincolo de orice bănuială. Greta era fiica 
unicului său frate; Gertrud îl slujise cu credinţă timp de 
patruzeci de ani; Dobbs nu ieşise niciodată din sat, iar 
Charles Templeton, secretarul. 

— Da, a zis colonelul Bantry, ce-i cu el? Îmi pare suspect. 
Ce ştii despre el? 

— Ceea ce ştiu despre el îl disculpă de orice acuzare. Ştiţi, 
Charles Templeton a fost unul dintre oamenii mei. 


— Oh! a exclamat colonelul Bantry, dând vădit înapoi. 

— Da, aveam nevoie ele unul, dar nu voiam să se ştie în 
sat. Lui Rosen îi trebuia un secretar, aşa că i l-am 
recomandat pe 'lempleton. E un gentleman, un tip foarte 
priceput şi vorbeşte germana curent. 

— Dar atunci pe cine bănuiţi? a întrebat doamna Bantry 
foarte încurcată. Toţi par nevinovaţi, ceea ce e imposibil. 

— Da, aşa se pare, dar să privim lujrurile şi din alt unghi. 
Frăulein Greta era o fată în-cântătoare, dar războiul ne-a 
demonstrat mereu că poate întoarce pe frate contra 
fratelui, pe tată contra fiului şi aşa mai departe, ne-a 
demonstrat că cele mai simpatice şi mai încântătoare fete 
au făcut lucrurile cele mai uimitoare. Lucrul acesta s-ar 
potrivi şi lui Gertrud, cine ştie ce alte forţe s-au declanşat în 
cazul ei? Poate o ceartă cu stăpânul sau poate un 
resentiment mocnit născut din lunga ei servitute. Femeile 
de teapa ei pot fi, uneori, uimitor de înverşunate. Dar 
Dobbs? Ar putea fi exclus pentru că nu avea legături cu cei 
din familie? Banii pot face multe Dobbs ar fi putut fi atras şi 
cumpărat cu bani. 

Un lucru e sigur: un mesaj sau un ordin a venit dinafară, 
pentru că altfel nu s-ar explica cele cinci luni de imunitate. 
Agenţii organizaţiei lucrau. Nu erau încă siguri de trădarea 
lui Rosen, au amânat lucrurile până când n-au mai avut nici 
o îndoială cu privire la trădarea lui. 

Când toate îndoielile au fost date la o parte, au trimis un 
mesaj spionului din casă, un mesaj care spunea: Moarte! 

— Ce mârşăvie! a zis Jane Helier îngrozită. 

— Dar cum a ajuns mesajul? E o treabă pe care încerc s-o 
clarific şi care e singura speranţă de a descoperi vinovatul. 
Unul dintre cei patru a intrat în legătură cu ei şi comunica 
într-un anumit fel cu aceştia. Nu era timp de pierdut şi, 
sigur, în momentul în care a primit ordinul, a trecut la fapte. 
E grăitor pentru organizaţia Schwarze Hand. 

Mă apropii de problemă pe o cale care vi se va părea 
ridicol de meticuloasă. Cine a fost pe la ei în dimineaţa 


aceea? Am aici lista, nu mi-a scăpat niciunul. 

A scos un plic din buzunar, a luat o hârtie şi a citit: 

— Măcelarul a adus carne de oaie, am cercetat şi 
corespunde realităţii; băiatul de la prăvălie i-a adus făină de 
porumb, două livre de zahăr, o livră de unt şi o livră de 
cafea, am cercetat şi corespunde realităţii. Poştaşul i-a adus 
două prospecte lui Frâulein Rosen, o scrisoare din localitate 
pentru Gertrud, trei scrisori pentru dr. Rosen, una cu 
timbru străin şi două scrisori pentru domnul Templeton, 
una tot cu ştampilă din străinătate. 

Sir Henry s-a oprit şi a scos un teanc de hârtii din plic. 

— Ar fi interesant de văzut. Mi le-au dat diverşi tipi care 
le-au descoperit şi cules de la coşul de gunoi. Vă spun 
drept, au fost cercetate de specialişti în scrisul cu cerneală 
simpatică şi aşa mai departe. N-am nici o îndoială asupra 
acestui fapt. 

Toţi s-au adunat în jurul lui să se uite. Prospectele veneau 
de la un grădinar şi de la o cunoscută firmă de blănuri din 
Londra. Cele două facturi adresate doctorului Rosen erau, 
una din localitate în legătură cu seminţele pentru grădină şi 
alta de la o firmă de papetărie din Londra. Scrisoarea, care 
îi era adresată, suna astfel: „Dragul meu Rosen, Abia m-am 
întors de la Dr. Helmuth Spath's. L-am văzut pe Edgar 
Jackson alaltăieri. El şi Amos Ptrry abia s-au întors de la 
Tsingtau. Îţi spun cu toată Onestitatea că nu-i invidiez 
pentru călătorie. Dă-mi veşti despre tine cât se poate de 
repede. Şi cum ţi-am mai spus: păzeşte-te de un anumit tip. 
Ştii ce vreau să spun, chiar dacă nu eşti de acord. 

A dumneavoastră, Georgina” 

— Corespondenţa lui Templeton constă din această factură 
de la croitorul său şi o scrisoare venită de la un prieten din 
Germania, a continuat Sir Henry. Scrisoarea, din nefericire, 
a rupt-o pe când se plimba. În sfârşit, iată scrisoarea 
primită de Gertrud: „Dragă doamnă Schwartz, Sperăm că 
puteţi veni la întrunirea de vineri seara, vicarul speră să 
veniţi cu toţii, veţi fi bine veniţi. Reţeta pentru şuncă a fost 


foarte bună, vă mulţumesc pentru ea. Sper că sunteţi 
sănătoasă şi, până la revederea de vineri seara, rămân a 
dumitale, Emma Greene” 

Dr. Lloyd a zâmbit uşor, la fel a făcut şi doamna Bantry. 

— Cred că ultima scrisoare nu poate fi luată în 
considerare, a zis dr. Lloyd. 

— Aşa cred şi eu, a zis Sir Henry, dar cu o rezervă: am luat 
toate măsurile de precauţie să văd dacă era vorba de o 
întrunire religioasă şi dacă doamna Greene există. Trebuie 
să fim foarte atenţi. 

— Aşa cum spune mereu prietena noastră, Miss Marple, a 
zis dr. Lloyd zâmbind. Ai căzut în reverie, Miss Marple, la ce 
te gândeşti? 

Miss Marple a tresărit. 

— Ce prostie! Tocmai mă întrebam de ce cuvântul 
Onestitate e scris cu literă mare în scrisoarea adresată 
doctorului Rosen. 

Doamna Bantry a întărit ideea: 

— Aşa e, a zis ea, oh! 

— Da, dragii mei, a zis Miss Marple, cred că aţi observat. 

— În scrisoare îl previne de ceva, a zis colonelul Bantry. E 
primul lucru care mi-a atras atenţia. Am băgat de seamă 
mai mult decât credeţi. Da, îl previne clar. Împotriva cui? 

— E ceva curios cu scrisoarea aceasta, a zis Sir Henry. 
După cum spune lempleton, dr. 

Rosen a deschis scrisoarea la micul dejun şi a azvârlit-o, 
zicând că nu ştie cine e tipul care i-a scris. 

— Nu era un „tip”, a zis Jane Helier, era semnată de una 
Georgina. 

— E greu de spus asta, poate fi Georgey, tot aşa de bine, a 
zis dr. Lloyd, deşi pare să fie mai repede Georgina. Ceea ce 
mă izbeşte, însă, e că scrisul aparţine unui bărbat. 

— Să ştiţi că lucrul acesta e foarte interesant, a zis 
colonelul Bantry. A azvârlit scrisoarea pretinzând că nu ştie 
de la cine era. Voia să citească ceva pe chipul cuiva. Al cui? 
Al fetei ori al bărbatului? 


— Ori pe al menajerei, şi-a spus părerea doamna Bantry. 
Poate tocmai intrase în cameră aducând dejunul. E ceva 
foarte deosebit aici, nu ştiu ce poate fi. 

Apoi s-a uitat peste scrisoare. Miss Marple a venit mai 
aproape de ea, a pipăit hârtia cu degetele şi au început să 
vorbească în şoaptă. 

— Dar de ce secretarul a rupt cealaltă scrisoare? a 
întrebat deodată Jane Helier. Lucrul acesta pare foarte, 
foarte curios. De ce a primit o scrisoare din Germania? 
Deşi, după cum spuneţi, el e în afară de orice bănuială. 

— Dar Sir Henry n-a spus aşa ceva, a zis repede Miss 
Marple, întrerupând discuţia şoptită cu doamna Bantry. El 
ne-a spus că sunt patru suspecți, aşa că în piesa acasta 
joacă şi Templeton. Nu-i aşa, Sir Henry? 

— Aşa e, Miss Marple. Am învăţat un lucru dintr-o amară 
experienţă: să nu te grăbeşti niciodată să spui că cineva e în 
afară de orice bănuială. Până acum v-am dat motive să 
credeţi că trei dintre ei pot fi vinovaţi, deşi e puţin probabil 
să fie. N-ar trebui ca acest lucru să fie valabil şi în cazul lui 
Templeton. Dar, urmând cele spuse mai înainte, am fost 
forţat să recunosc că în fiecare armată, în marină şi în 
poliţie există un număr de trădători din rândurile acesteia, 
chiar dacă nu ne convine să admitem această idee. Am 
examinat la rece cazul lui Charles Templeton. M-am 
întrebat adeseori, ceea ce domnişoara Helier a întrebat 
adineaori. De ce el a fost singurul dintre cei din casă care 
nu a putut arăta scrisoarea pe care o primise, scrisoare 
care, pe deasupra, mai avea şi un timbru german? De ce să 
primească scrisori din Germania? 

Ultima întrebare e naivă, fără îndoială, dar i-am pus-o şi 
lui. Mi-a răspuns destul de simplu: mama lui avea o soră 
măritată cu un german, scrisoarea era de la verişoara lui. 
Am aflat ceva ce nu ştiusem înainte - că Templeton avea 
rude în Germania, ceea ce m-a făcut să-l pun hotărât 30 pe 
lista celor suspecți. Era omul meu, aveam mare încredere şi 


ţineam la el; dar, urmând calea justiţiei şi a cinstei, trebuie 
să admit că el e cap de listă. 

Dar e ceva aici, nu ştiu ce, nu ştiu. Şi, după toate 
probabilitățile, n-o să ştiu niciodată. Nu problema pedepsirii 
ucigaşului, o altă problemă mi se pare de o mie de ori mai 
importantă: a distruge întreaga carieră a unui om cinstit 
din cauza unei suspiciuni de care nu pot să nu ţin seama. 

Miss Marple şi-a dres glasul şi a zis cu blândeţe: 

— Sir Henry, dacă am înţeles exact, tânărul Templeton e 
singurul la care vă gândiţi atât de mult? 

— Într-un fel, da. Teoretic aş putea să mă gândesc la toţi 
patru, dar nu e cazul. De pildă, Dobbs. Îl pot bănui cât 
vreau, asta nu i-ar afecta cu nimic cariera. lot satul ştie că 
moartea doctorului Rosen a fost un accident. Gertrud e 
ceva mai mult afectată. Ar putea duce la o schimbare în 
atitudinea domnişoarei Rosen faţă de ea, lucru care n-ar 
avea cine ştie ce importanţă pentru ea. 

În legătură cu Greta Rosen, ei bine, aici e greutatea 
problemei. Greta e o fată foarte frumoasă şi Charles 
Templeton e un tânăr foarte atrăgător şi vreme de cinci luni 
au stat împreună, fără alte distracţii din afară. Ceea ce era 
de aşteptat, s-a întâmplat. S-au îndrăgostit unul de altul, 
chiar dacă nu şi-au mărturisit acest lucru. Apoi a venit 
nenorocirea. Acum trei luni, după vreo două zile de la 
întoarcerea mea, m-a căutat Greta Rosen. Vânduse căsuţa şi 
voia să se întoarcă în Germania, încheiase toate afacerile 
unchiului său. A ţinut să vină neapărat la mine, deşi ştia că 
mă retrăsesem din poliţie. Voia să mă vadă într-o chestiune 
absolut personală. Mai întâi m-a luat pe departe, apoi a 
revenit la subiect. Ce părere aveam? Scrisoarea cu marcă 
din Germania, aceea pe care Charles a rupt-o, era în 
regulă? Ar fi vrut să fie în regulă, ea credea tot ce-i spusese 
el, dar dacă ar putea să ştie sigur! 

Vedeţi? Acelaşi lucru: să poţi avea încredere, dar bănuiala 
oribilă stă la pândă, ţi se înfige în creier, nu te lasă în pace. 


I-am vorbit absolut deschis şi am rugat-o să facă la fel. Am 
întrebat-o până unde au ajuns, dacă ţineau unul la altul. 

„Eu aşa cred, mi-a spus ea, din câte ştiu eu eram foarte 
fericiţi, fiecare zi trecea atât de plăcut. Amândoi ştiam asta, 
dar nu ne grăbeam, aveam destul timp înainte. Într-o bună 
zi mi-ar fi spus că mă iubeşte şi eu i-aş fi spus la fel. Oh, vă 
puteţi închipui că acum totul s-a schimbat. 

Nori negri plutesc între noi, când ne întâlnim nu ştim ce să 
ne spunem. Amândoi gândim acelaşi lucru: o, dacă aş fi 
sigură! lată de ce vă rog, Sir Henry, să-mi spuneţi: «Fii 
sigură că cel care l-a ucis pe unchiul tău nu e Charles 
Templeton!» Spuneţi-mi lucrul acesta, vă rog spuneţi-mi 
asta!” 

Nu puteam să-i spun aşa ceva. Şi ei se vor îndepărta unul 
de celălalt cu bănuiala între ei ca o fantomă pe care n-o vor 
putea alunga niciodată. 

S-a lăsat pe spatele scaunului, arăta obosit şi palid şi 
dădea din cap descurajat. 

— Nu mai e nimic de făcut, afară de cazul în care Miss 
Marple ar putea să ne ajute. Aţi putea, Miss Marple? Am 
presimţirea că scrisoarea vă spune ceva, aceea despre 
întrunirea religioasă. Nu vă aminteşte de cineva sau de 
ceva limpede ca lumina zilei? Aţi putea să ajutaţi doi tineri 
disperaţi să fie iar fericiţi? 

Dincolo de aspectul bizar al lucrurilor, era ceva cinstit în 
apelul său. Ajunsese să aibă o impresie foarte bună despre 
posibilităţile mentale ale acestei domnişoare - bătrână, 
fragilă şi demodată. S-a uitat la ea cu un fel de speranţă în 
priviri. 

Miss Marple a început să tuşească, în timp ce îşi netezea 
dantelele rochiei. 

— Îmi aminteşte, a recunoscut ea, întru-câtva de Annie 
Poultny. Scrisoarea e cât se poate de limpede pentru mine şi 
doamna Bantry. Nu vorbesc despre scrisoarea referitoare la 
întrunirea religioasă, ci despre alta. Trăind atâta timp la 


Londra şi neocupându-vă cu grădinăritul, Sir Henry, nu aţi 
putut observa ceva? 

— Ei? a zis Sir Henry, ce să observ? 

Doamna Bantry a întins mâna şi a luat un prospect. L-a 
deschis şi a început să citească cu glas tare şi răspicat: „Dr. 
Helmuth Spath. Liliac, flori splendide, susţinute de o tulpină 
foarte lungă şi dură. 

Efect decorativ în grădină. O noutate foarte frapantă”; 
„Edgar Jackson. Splendide crizanteme de culoare 
cărămizie”; „Amos Perry. Roşu aprins, efect decorativ 
deosebit”; „Isingtau. Roşu-portocaliu strălucitor, plantă de 
grădină de mare efect, florile tăiate rezistă mult timp 
proaspete”; „Honestyl1, cu literă mare în scrisoare, vă 
amintiţi? Flori roz şi albe, bogate, enorme”. 

Doamna Bantry a azvârlit catalogul şi a zis cu o voce care 
parcă tuna: Dalii! 

— Dalii! 

— Şi litera iniţială înseamnă moarte2, a adăugat Miss 
Marple. Acesta era şi avertismentul. 

Ce putea să facă el cu o scrisoare primită de la cineva pe 
care nu-l cunoştea, încărcată de nume pe care nu le ştia? A 
aruncat-o pur şi simplu secretarului său. 

— Aşadar. 

— Oh, nu, a zis Miss Marple, nu secretarul, lucrurile sunt 
clare, el nu e vinovat. Dacă ar fi fost vinovat n-ar fi lăsat să 
fie găsită această scrisoare şi n-ar fi rupt niciodată 
scrisoarea primită de el din Germania. Într-adevăr, 
nevinovăția lui, daţi-mi voie s-o spun - e bătătoare la ochi. 

— Atunci, cine? 

— Ei bine, e sigur, atât cât poate fi sigur un lucru pe lumea 
aceasta, că mai era cineva la micul dejun care ar fi putut, în 
anumite împrejurări, să pună mâna pe scrisoare şi s-o 
citească. 

Numai aşa poate să fie. Vă amintiţi că a primit prospectul 
pentru flori de la acelaşi poştaş. 


— Greta Rosen, a zis Sir Henry încet. Atunci vizita pe care 
mi-a făcut-o. 

— Bărbaţii nu înţeleg niciodată lucrurile astea, a zis Miss 
Marple. Mă tem că ei cred, adeseori, că noi femeile bătrâne 
suntem ca pisicile care văd pe întuneric. Asta aşa e! Din 
nefericire ştim foarte multe despre semenele noastre. Nu 
mă îndoiesc că ceva stătea între ei. 

Tânărul a simţit brusc o repulsie inexplicabilă, o suspecta 
fără să vrea şi nu-şi putea ascunde suspiciunea. Şi cred că 
vizita fetei la dumneata arată o curată duşmănie. Se simţea 
destul de sigură pe ea, dar s-a băgat la apă inutil, încercând 
să te facă să-ţi îndrepţi bănuiala definitiv asupra bietului 
Templeton. 

Niciodată n-ai fost atât de sigur de asta, ca după vizita 
fetei. 

— Sunt sigur că nu s-a trădat cu nimic. a început Sir 
Henry. 

— Bărbaţii, a zis Miss Marple, calmă, nu înţeleg niciodată 
lucrurile astea. 

— Şi fata asta., a zis el şi s-a oprit. A comis o crimă cu 
sânge rece şi mai vrea să iasă basma curată! 

— Nu, Sir Henry, a zis Miss Marple, nu va ieşi basma 
curată. Niciunul dintre noi nu crede asta. Aminteşte-ţi ce ai 
spus mai înainte. Nu. Greta Rosen îşi va primi răsplata. A 
intrat în horă, trebuie să joace şi va juca cu oameni foarte 
suspecți, cu contrabandişti şi terorişti, o tovărăşie care n-o 
va duce la bine şi care îi rezervă un sfârşit amar. 

Aşa cum spuneaţi, trebuie să ne pese de cel nevinovat, nu 
de cel vinovat. Templeton se va căsători, cred eu, cu 
verişoara sa din Germania, gestul de a rupe scrisoarea, ei 
bine, deşi pare suspect, are cu totul alt înţeles decât cel pe 
care i l-am atribuit în seara asta. A rupt-o de teamă că 
cealaltă fată o va vedea şi îi va cere să i-o arate. Da, pentru 
că cred că între ei s-a înfiripat o idilă. Cu Dobbs nu-i nici o 
problemă, el nu avea altceva în cap decât gustarea de la ora 
unsprezece. Mai rămâne biata Gertrud - cea care îmi 


aminteşte de Annie Poultny. După ce a slujit-o cu credinţă 
vreme de cincizeci de ani, a fost suspectată că a furat 
testamentul domnişoarei Lamb, deşi nu avea nici o dovadă 
împotriva ei. Cât pe ce să moară de inimă rea. 

Numai după ce a murit, adevărul a ieşit la iveală din cutia 
în care ţinea ceaiul, unde bătrâna domnişoară Lamb îl 
pusese bine. Dar era prea târziu pentru biata Annie. De 
aceea sunt 1 Onestitate în engleză, dar şi dalie 

2 Death, în engleză. 

Îngrijorată în cazul bătrânei nemţoaice. Când eşti bătrân, 
eşti uşor de lovit. Mi-e mai mare mila de ea, mai mult decât 
de 'lempleton care e tânăr, arătos şi, după cum se vede, 
favoritul femeilor. 

Vă rog să-i scrieţi, Sir Henry, şi să-i spuneţi că nevinovăția 
ei e în afară de orice îndoială. 

Stăpânul ei a murit şi ea trăieşte şi se gândeşte tot timpul 
că e suspectată de. Oh! Nu suport nici să mă gândesc la aşa 
ceva. 

— O să-i scriu, Miss Marple, o să-i scriu, a zis Sir Henry şi 
s-a uitat la ea într-un fel foarte curios. Ştiţi, nu vă pot 
înţelege. Punctul dumneavoastră de vedere e totdeauna cu 
totul altul decât m-aş aştepta. 

— Mă tem că punctul meu de vedere e fără importanţă, a 
zis Miss Marple cu modestie. 

Rareori plec din St. Mary Mead. 

— Şi totuşi aţi rezolvat un caz care putea să constituie un 
mister de ordin internaţional, a zis Sir Henry. Am 
convingerea că dumneavoastră l-aţi rezolvat. Miss Marple s- 
a înroşit toată, apoi s-a pornit iar: 

— Cred că am primit o educaţie potrivită pentru ziua de 
azi. Eu şi sora mea am avut o guvernantă din Germania - o 
Frăulein, o fiinţă foarte sentimentală. Ne-a învăţat limbajul 
florilor - ceva care azi nu se mai învaţă nicăieri, dar care e 
ceva foarte interesant. De pildă, o lalea galbenă înseamnă 
„iubire fără speranţă”, pe când în China înseamnă „mor de 
gelozie la picioarele tale”. Scrisoarea era semnată 


„Georgina”, cuvânt care în germană înseamnă „dalie”, ceea 
ce face totul foarte limpede. Încerc să-mi amintesc ce 
înseamnă dalie, dar îmi scapă. 

Memoria mea nu mai e ca mai demult. Dar, oricum, nu 
înseamnă moarte. Sigur nu înseamnă moarte. Ce lucruri 
triste se petrec pe lume! 

— Aşa e, a zis doamna Bantry suspinând. Noroc cu florile 
şi cu prietenii! 

— Ne-a pus la urmă, observați, a zis dr. Lloyd. 

— Pe vremuri cineva îmi trimitea în fiecare seară la teatru 
orhidee mov, a zis Jane visătoare. 

— Aş vrea să intru în grațiile tale”, a zis Miss Marple, asta 
înseamnă orhidee. 

Sir Henry a tuşit într-un fel aparte şi şi-a întors capul. 

Domnişoara Marple a strigat deodată: 

— Îmi amintesc! Dalie înseamnă „trădare şi inducere în 
eroare”. 

— Minunat, a zis Sir Henry, absolut minunat! 

Şi a oftat uşurat. 

Iarba morţii 

— Atunci, e rândul doamnei B., spuse încurajator Sir 
Henry Clithering. 

Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproş. 

— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi Doamna B. Sună 
prea impunător. 

— Fiţi atunci Şeherezada. 

— Chiar dacă aş fi Şehe. Cum aţi spus? Tot nu vă pot 
povesti nimic; întrebaţi-l pe Arthur, dacă nu mă credeţi. 

— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai 
imaginaţie, zise colonelul Bantry. 

— Aşa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de 
bulbi pe care-l păstra pe masa din faţa ei. V-am ascultat pe 
toţi şi nu pricep cum faceţi. „Unul spune ceva, altul 
răspunde, unii întreabă, unii gândesc, toată lumea este 
implicată” - eu n-aş putea aşa ceva! În plus, nu am nici un 
subiect în jurul căruia să ţes o poveste. 


— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. 
Clătină din capul cărunt a neîncredere. 

Bătrâna Miss Marple spuse cu o voce blândă: 

— Fireşte, dragă. 

Doamna Bantry se scuză în continuare: 

— Nu ştiţi ce viaţă banală duc eu. Necazurile cu 
servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraş la 
târguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care 
Arthur le urăşte aşa de mult, sau grădinăritul. 

— Ah, zise dr. Lloyd. Grădina. Ştim cu toţii că este marea 
dumneavoastră pasiune. 

— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise 
Jane Helier, tânăra şi frumoasa actriţă. Adică, atâta vreme 
cât nu trebuie să sapi sau să-ţi murdăreşti mâinile. Şi eu 
ador florile. 

— Grădina, repetă Sir Henry. N-am putea-o lua drept 
punct de pornire? Încercaţi, doamnă B. Bulbii otrăviţi, 
narcisele letale, iarba morţii! 

— E ciudat că spuneţi aceste lucruri, zise doamna Bantry. 
Îmi amintesc eu de ceva acum. 

Arthur, mai ţii minte afacerea de la Clodderham Court? 
Ştiţi doar, bătrânul Sir Ambrose Bercy. 

Îţi aminteşti ce bătrân amabil şi curtenitor îl crezusem cu 
toţii? 

— Desigur. Da, a fost o întâmplare tare ciudată. Continuă, 
Dolly. 

— Spune-o tu mai bine, dragule. 

— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai 
decât să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea. 

Doamna Bantry inspiră adânc. Îşi împreună mâinile şi pe 
faţa ei se aşternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede şi 
Cursiv. 

— Nu sunt prea multe de spus. larba morţii - de aici am 
pornit să fac legătura, deşi în mintea mea îi zic salvie şi 
ceapă. 

— Salvie şi ceapă, se minună dr. Lloyd. 


Doamna Bantry confirmă. 

— Iată cum s-a întâmplat, explică ea. Şedeam, eu şi Arthur, 
cu Sir Ambrose Bercy la Clodderham Court, şi într-o zi, din 
greşeală (într-un mod de-a binelea prostesc), odată cu 
salvia s-a cules şi un mănunchi de frunze de degeţelu-roşu. 
În seara respectivă, la cină rațele au fost umplute cu ele şi 
toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tânără, sărmana - pupila 
lui Sir Ambrose Bercy - a şi murit. 

Se opri. 

— Doamne, doamne, ce tragic, spuse Miss Marple. 

— Nu-i aşa? 

— Ei, şi ce-a mai urmat? întrebă Sir Henry. 

— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot. 

A urmat un suspin general. Deşi fuseseră avertizaţi de 
dinainte, nu se aşteptaseră ca povestea să fie atât de 
scurtă. 

— Dar, draga mea doamnă, protestă Sir Henry, asta nu 
poate fi tot. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră este o 
întâmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă. 

— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aş 
spune şi acest lucru, aţi ghici imediat ce-a fost. 

Apoi privi sfidător la cei adunaţi şi le aminti: 

— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care 
să pară verosimilă. 

— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod şi-şi 
potrivi lornionul. Să ştii, Şeherezada, că e cel mai 
reconfortant aşa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu sunt 
sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula 
curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de 
întrebări”. Miss Marple, aţi vrea să începeţi 
dumneavoastră? 

— Eu aş vrea să ştiu ceva despre bucătăreasă, zise Miss 
Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau 
neexperimentată. 

— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plâns mult după 
aceea zicând că frunzele i-au fost culese şi aduse drept 


salvie şi ea nu avea de unde să ştie acest lucru. 

— A fost una care nu prea gândeşte, adăugă Miss Marple. 
Probabil o femeie mai în vârstă şi o bucătăreasă bună, mă 
gândesc, nu? 

— O, una excelentă, zise doamna Bantry. 

— E rândul dumneavoastră, domnişoară Helier, i se adresă 
Sir Henry. 

— Oh, vreţi să spuneţi că e rândul meu să pun o întrebare? 
Urmă o pauză în care Jane reflectă şi în final spuse 
neajutorată: De fapt, nici nu ştiu ce să întreb. 

Ochii ei frumoşi îl priveau rugător pe Sir Henry. 

— De ce nu întrebaţi asupra „dramatis personae”, 
domnişoară Helier? sugeră acesta, zâmbind. 

Jane îl privi cu nedumerire. 

— Personajele în ordinea apariţiei lor, clarifică Sir Henry 
cu amabilitate. 

— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane. 

Doamna Bantry începu imediat să numere pe degete 
persoanele implicate. 

— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o 
prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele 
fete negricioase şi urâte, dar care totuşi impresionează - 
niciodată n-am înţeles cum de reuşesc să impresioneze. 
Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despre 
cărţi cu Sir Ambrose - niscaiva cărţi rare, ciudăţenii în 
latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry 
Lorimer, un fel de vecin. Reşedinţa sa, Fairlies, se învecina 
cu proprietatea lui Sir Ambrose. Şi-apoi mai era doamna 
Carpenter, un gen de femeie pisicuţă, între două vârste, 
răsfăţată; era un fel de,dame de compagnie” pentru Sylvia, 
mi se pare. 

— Dacă acum e rândul meu, şi mi se pare că aşa este, zise 
Sir Henry, pentru că stau lângă domnişoara Helier, aş dori 
foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale 
tuturor celor care s-au perindat prin casă. 

— Dar., doamna Bantry ezită. 


— Începeţi cu Sir Ambrose, continuă Sir Henry. Cum era 
el? 

— Era un bătrân foarte distins, de fapt nici nu era chiar 
aşa de bătrân, nu cu mult peste şaizeci, cred. Era foarte 
delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, îşi 
montase un lift în acest scop, aşa că părea mai bătrân decât 
era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, 
rafinat - acesta este cuvântul care l-ar descrie cel mai 
exact. Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea 
un păr alb frumos şi o voce nespus de plăcută. 

— Bun, zise Sir Henry. Mi-l imaginez deja pe Sir Ambrose. 
Şi acum fata, Sylvia, sau cum spuneţi că se numea? 

— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. 
Blondă şi cu un ten splendid. Nu prea deşteaptă. De fapt, 
chiar proastă. 

— Ei, lasă, lasă Dolly, protestă soţul ei. 

— Bineînţeles, Arthur nu e de aceeaşi părere, zise sec 
doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un 
lucru demn de ascultat. 

— Era una dintre fiinţele cele mai graţioase pe care le-am 
văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioşie. S-o fi 
văzut când juca tenis - era pur şi simplu încântătoare. Şi 
plină de umor, o fiinţă amuzantă. Şi cu maniere alese. 
Garantez că toţi tinerii o vedeau aşa. 

— Aici greşeşti, interveni doamna Bantry. Juvenalitatea în 
sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai 
ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează aşa în privinţa 
tinerelor. 

— A fi tânăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai şi S. A. 

— Ce înseamnă S. A.? întrebă Miss Marple. 

— Sex appeal, o lămuri Jane. 

— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea,a avea pe 
vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple. 

— Nu e rea treaba cu descrierile, zise Sir Henry. 
Doamna,de compagnie” aţi descris-o, dacă nu mă-nşel 
doamnă Bantry, drept genul pisicuţă, nu? 


— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană 
„torcătoare”, dacă mă-nţelegeţi, răspunse doamna Bantry. 
Întotdeauna amabilă. Aşa era Adelaide Carpenter. 

— Cam câţi ani avea? 

— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de când Sylvia 
avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din 
acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice dar 
cu 35 prea puţini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu 
mi-au plăcut niciodată oamenii cu degete lungi şi albe. Şi nu 
mi-au plăcut nici pisicuţele. 

— Dar domnul Curie? 

— O, un bătrânel din aceia gârboviţi de ani, care seamănă 
atâta între ei că aproape nu-i deosebeşti. Se înflăcăra 
numai când era vorba despre cărţile lui vechi, niciodată 
altcândva. Nu cred că Sir Ambrose îl cunoştea mai 
îndeaproape. 

— Dar vecinul Jerry? 

— Un băiat foarte încântător. Era logodit cu Sylvia. De 
aceea, toată povestea a fost atât de tristă. 

— Mă întreb..., începu Miss Marple dar se opri. 

— Ce? 

— Nimic, dragă. 

Sir Henry o privi curios pe bătrânică. Apoi adăugă 
îngândurat: 

— Deci tinerii erau logodiţi. De multă vreme? 

— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe 
motivul că Sylvia era prea tânără. 

Dar, după un an de logodnă, cedă şi căsătoria urma să aibă 
loc curând. 

— Dar, spuneţi, tânăra avea vreun venit? 

— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an. 

— Nimic suspect până acum. Clithering, zise colonelul 
Bantry şi râse. 

— E rândul doctorului să întrebe, zise Sir Henry. Eu mă 
aşez. 


— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul 
Lloyd. Mi-ar plăcea să ştiu ce diagnostic s-a stabilit la 
anchetă, adică, vreau să spun dacă vă amintiţi sau ştiţi 
cumva. 

— Ştiu cu aproximaţie, zise doamna Bantry. S-a vorbit de 
otrăvire cu digitalină, aşa se spune? 

Dr. Lloyd aprobă din cap. 

— Agentul activ al digitalinei are efect asupra inimii şi 
este, de fapt, un medicament bun în unele forme de 
tulburări cardiace. E un caz curios. N-aş crede, totuşi, că 
mâncând cineva un preparat din digitală ar putea avea un 
efect fatal. Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea 
unor frunze sau fructe dăunătoare. Puţini oameni îşi dau 
seama că agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă şi 
trebuie preparat. 

— Doamna MacArthur i-a trimis, zilele trecute, nişte bulbi 
speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. lar 
bucătăreasa doamnei 'Toomie i-a luat drept cepe şi a reuşit 
să îmbolnăvească toată familia 'Toomie. 

— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd. 

— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple. 

— Eu am cunoscut o fată care a murit intoxicată cu 
ptomaină, îşi aminti Jane Helier. 

— Să continuăm investigarea crimei, sugeră Sir Henry. 

— Crimă? se minună Jane. Credeam că e vorba de un 
accident. 

— Dacă ar fi fost un accident, spuse Sir Henry, nu cred că 
doamna Bantry ne-ar fi relatat acest caz. Din cele spuse 
până acum, îmi dau seama că a fost un accident doar în 
aparenţă; în esenţă a fost ceva mai cumplit, îmi amintesc de 
un alt caz: diverşi musafiri discutau după cină la un party. 
Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de arme vechi. Vrând să 
facă o glumă, unul dintre meseni apucă un pistol vechi şi 
ţinti spre un alt comesean ameninţându-l că-l împuşcă. În 
acel moment, pistolul s-a descărcat şi l-a ucis pe cel ţintit. În 
acest caz, a trebuit în primul rând să constatăm cine a 


încărcat arma şi, mai apoi, cine a condus în aşa fel 
conversaţia, încât rezultatul a fost acest joc grotesc, pentru 
că omul care a ţintit era absolut inocent. 

— Se pare că ne confruntăm cu aceeaşi problemă şi acum. 
Frunzele acelea de digitală au fost amestecate voit cu cele 
de salvie, ştiindu-se dinainte ce se poate întâmpla. Dacă o 
scoatem din discuţie pe bucătăreasă - şi o scoatem, nu? - 
rămâne următoarea întrebare: cine a cules frunzele cu 
pricina şi le-a dus la bucătărie. 

— Foarte simplu de răspuns, zise doamna Bantry. Sylvia 
însăşi a dus frunzele în bucătărie. 

Era una din treburile ei să culeagă, pentru salate, diverse 
ierburi, morcovi, mă rog, tot soiul de verdeţuri pe care 
grădinarii nu le culeg cum trebuie. Ei îndeobşte se tem să-ţi 
dea ceva proaspăt şi crud; aşteaptă să fie bine coapte. 
Sylvia şi doamna Carpenter obişnuiau să se îndeletnicească 
cu aceste treburi. Iar în colţul cu salvie, într-adevăr, creştea 
şi digitală, aşa că greşeala a fost firească. 

— Dar Sylvia le-a cules ea însăşi? 

— Asta nimeni nu mai ştie. Dar aşa s-a presupus. 

— Presupunerile sunt întotdeauna periculoase, interveni 
Sir Henry. 

— Cert este că nu doamna Carpenter le-a cules, zise 
doamna Bantry. Pentru că, întâmplător, s-a plimbat cu mine 
pe terasă în acea dimineaţă. Am ieşit împreună după micul 
dejun. Era neobişnuit de cald şi senin pentru o zi de 
primăvară timpurie. Sylvia a coborât singură în grădină, 
dar ceva mai târziu, am văzut-o la braţ cu Maud Wye. 

— Erau prietene bune, nu-i aşa? întrebă Miss Marple. 

— Da, răspunse doamna Bantry. Păru că mai vrea să 
adauge ceva, dar se opri. 

— De când se afla prietena ei acolo? continuă Miss Marple. 

— De vreo două săptămâni, zise doamna Bantry. 

În vocea ei se strecură o uşoară tulburare. 

— Nu vă plăcea domnişoara Wye, sugeră Sir Henry. 

— O, cum să nu. 


Tulburarea din vocea ei se accentuă. 

— Ne ascundeţi ceva, doamne Bantry, spuse Sir Henry 
uşor acuzator. 

— Mă gândeam la ceva, dar parcă n-aş mai vrea să insist, 
zise Miss Marple. 

— La ce? 

— La faptul că aţi spus că tinerii erau logodiţi şi că de aici 
provenea marea tristeţe. Dar vocea dumneavoastră nu suna 
prea convingător când aţi spus asta, înţelegeţi? 

— Ce persoană chiţibuşară sunteţi, zise doamna Bantry. Le 
ştiţi întotdeauna pe toate. Da, într-adevăr mă gândeam la 
ceva dar nu ştiu dacă ar trebui s-o spun sau nu. 

— Trebuie s-o spuneţi, zise Sir Henry. Oricâte scrupule aţi 
avea, nu trebuie să ne ascundeţi nimic. 

— Atunci, iată despre ce e vorba: într-o seară, de fapt 
chiar în seara premergătoare tragediei, m-am plimbat 
întâmplător pe terasă înainte de cină. Fereastra camerei de 
zi era deschisă. Şi i-am văzut pe Jerry Lorimer şi pe Maud 
Wye. El. el o săruta. Nu ştiam dacă e ceva întâmplător sau, 
mă rog, chiar ştiu eu ce altceva. Ştiam că lui Sir Ambrose 
nu i-a plăcut niciodată Jerry Lorimer, deci îl cunoştea ce fel 
de tânăr era. Dar de un lucru sunt sigură: fata aceea, Maud 
Wye, îl iubea nespus de mult. De-aţi fi văzut-o cum îl privea 
când nu îi observa nimeni. Şi cred, de fapt, că erau mai 
potriviţi ei doi decât Sylvia cu el. 

— Vreau să vă întreb ceva înainte!ca Miss Marple să aibă 
cuvântul, zise Sir Henry. Vreau să ştiu dacă, după tragedie, 
Jerry Lorimer s-a căsătorit cu Maud Wye? 

— Da, după şase luni, confirmă doamna Bantry. 

— Şeherezado, Şeherezado, şi când mă gândesc ce simplu 
ne-ai spus această poveste la început. Şi uite ce palpitantă a 
devenit, zise Sir Henry. Oase goale şi când te gândeşti câtă 
carne găsim acum pe ele. 

— Nu vorbi aşa, spuse doamna Bantry. Şi nu folosi 
cuvântul carne. Vegetarienii o fac. Ei obişnuiesc să 
spună:eu nu mănânc niciodată carne”, o spun într-un fel de- 


ţi taie cheful să-ţi mai mănânci friptura. Domnul Curie era 
vegetarian. El mânca ceva foarte special la micul dejun. 
Bătrâneii aceştia cu bărbi sunt întotdeauna ciudaţi. Au şi un 
fel de lenjerie de corp. 

— Ce naiba, Dolly, spuse soţul ei, ce ştii tu despre lenjeria 
de corp a domnului Curie? 

— Nimic, zise doamna Bantry cu demnitate. Doar stăteam 
şi mă gândeam. 

— Îmi schimb afirmaţia anterioară, spuse Sir Henry. 
Prezentarea personajelor e foarte interesantă, parcă le şi 
văd aievea. Miss Marple, aveţi cuvântul. 

— Firea omului e întotdeauna foarte curioasă, Sir Henry. E 
ciudat să vezi cum anumite tipuri tind întotdeauna să 
acţioneze în acelaşi fel. 

— Două femei şi un bărbat, vechiul şi eternul triunghi 
uman, continuă Sir Henry, îmi imaginez că aceasta este 
baza cazului nostru. 

Dr. Lloyd îşi drese vocea. 

— Mă gândeam la ceva. Doamnă Bantry, spuneţi că şi 
dumneavoastră aţi fost bolnavă? 

— Ba bine că nu! Şi Arthur! Si toţi ceilalţi. 

— Deci toţi, zise doctorul. Înţelegeţi la ce mă gândesc? 
Cine a plănuit totul a acţionat ciudat: fie că a mers la 
marele risc, fie că n-a ţinut cont de viaţa niciunuia. E greu 
de crezut că un om poate, în mod voit, să otrăvească opt 
oameni în scopul înlăturării unuia singur. 

— Înţeleg unde bateţi, zise Sir Henry meditativ. 
Mărturisesc că şi eu m-am gândit la acest aspect. 

— Putea să se otrăvească şi pe sine, adăugă Jane Helier. 

— A lipsit cineva de la masă în seara aceea? întrebă Miss 
Marple. 

Doamna Bantry clătină din cap: 

— Toată lumea a fost acolo. 

— În afară de domnul Lorimer, presupun, draga mea. El 
nu locuia în casă, nu? 


— Nu, dar în seara aceea a cinat cu noi, zise doamna 
Bantry. 

— Aha! Miss Marple îşi schimbă vocea: Asta-i cu totul 
altceva. 

Se arătă încruntată şi uşor agitată. 

— Ce proastă sunt, murmură ea, chiar proastă. 

— Vă mărturisesc că acest aspect mă surprinde, Lloyd, 
zise Sir Henry. Cum se putea asigura cineva că fata şi numai 
fata va primi doza fatală? 

— Nu putea, zise doctorul. Asta mă face să cred altceva. 
Dar dacă presupunem că nu fata a fost victima prevăzută? 

— Cum? 

— În toate cazurile de otrăvire cu mâncare rezultatul este 
nesigur. Câţiva oameni mănâncă aceeaşi mâncare. Ce se 
întâmplă? Unul sau doi sunt uşor bolnavi, doi sau mai mulţi 
sunt serios afectaţi, iar unul moare. Cam aşa e: nimic nu e 
sigur. Dar există cazuri unde intervine un alt factor. 
Digitalina este un medicament care acţionează direct 
asupra inimii - după cum v-am mai spus, este şi prescris în 
unele cazuri. Acum, în casă exista o singură persoană care 
suferea de inimă. Dacă el era victima aleasă? Doza care 
pentru ceilalţi nu ar fi fost fatală ar fi fost fatală pentru el - 
cam aşa trebuie să fi gândit ucigaşul. Că lucrurile s-au 
întâmplat altfel, este dovada a ceea ce tocmai vă spuneam - 
nesiguranța şi imprevizibilitatea efectului medicamentelor 
asupra omului. 

— Deci, dumneavoastră credeţi că Sir Ambrose a fost 
persoana vizată? întrebă Sir Henry. 

Da, da, şi fata să fi fost omorâtă din greşeală. 

— Cui îi reveneau banii după moartea lui? se interesă 
Jane. 

— lată o întrebare bună, domnişoară Helier. Una din 
primele care obişnuiam să le pun în vechea mea profesie, 
spuse Sir Henry. 

— Sir Ambrose avea un fiu, zise doamna Bantry. Dar se 
certaseră cu câţiva ani în urmă. 


Cred că băiatul era nebun. Totuşi, nu sta în puterea lui Sir 
Ambrose să-l dezmoştenească. 

Clodderham Court era o moştenire inalienabilă. Martin 
Bercy urma să capete titlul de proprietar al întregii averi. 
Ar mai fi fost nişte bunuri pe care Sir Ambrose se hotărâse 
să le lase drept moştenire Sylviei. Ştiu toate acestea, pentru 
că Sir Ambrose a murit la mai puţin de un an de la tragica 
întâmplare despre care vă povesteam şi nu şi-a reînnoit 
testamentul după dispariţia fetei. Cred că banii au fost 
transferați Coroanei sau probabil că i-a moştenit tot fiul 
său, în calitate de ruda cea mai apropiată, nu ştiu exact cum 
a fost. 

— Deci moartea lui ar fi interesat doar un fiu care, oricum, 
nu era prezent şi pe fata care a murit, se gândi Sir Henry 
cu voce tare. Asta nu lămureşte prea mult situaţia. 

— Dar femeia cealaltă, pe care doamna Bantry a numit-o 
pisicuţă, ea nu se alegea cu nimic? întrebă Jane. 

— Ea nu a fost menţionată în testament, preciză doamna 
Bantry. 

— Miss Marple, nici măcar nu ne ascultați, observă Sir 
Henry. Sunteţi cu gândul departe de noi. 

— Mă gândeam la bătrânul domn Badger, farmacistul, zise 
Miss Marple. Avea o menajeră foarte tânără, îndeajuns de 
tânără să-i poată fi nu numai fiică, ci chiar nepoată. N-a 
spus nimănui nici un cuvânt, familiei sau nepoților care 
trăiau în aşteptarea unei moşteniri, iar când a murit, ce 
credeţi? Erau căsătoriţi de doi ani, fără ştirea nimănui. 
Fireşte, domnul Badger era farmacist şi un bătrân destul de 
necioplit, pe când Sir Ambrose Bercy era un gentleman 
perfect, după cum spune doamna Bantry, dar, cu toate 
acestea, natura umană este aceeaşi peste tot. 

Se lăsă un moment de linişte. Sir Henry aruncă o privire 
aspră către Miss Marple care îi răspunse cu blândeţea 
ochilor ei albaştri, uşor exoftalmici. Jane Helier sparse 
tăcerea. 

— Spuneţi-mi, această doamnă Carpenter arăta bine? 


— Da, în felul ei, dar. nimic deosebit. 

— Avea o voce plăcută, îşi aminti colonelul Bantry. 

— De felină, că altfel nu-i pot spune. Era o pisicuţă, 
aprecie doamna Bantry. 

— Şi ţie ti se va spune aşa într-o bună zi, Dolly. 

— Nu-mi displace să fiu o pisicuţă în cercul prietenilor mei, 
zise doamna Bantry. Dar, oricum, eu nu agreez femeile, ştii 
şi tu. Prefer bărbaţii şi florile. 

— Aveţi excelente gusturi, n-am ce spune, interveni Sir 
Henry. Mai ales, în a-i pune pe bărbaţi pe primul loc. 

— O chestiune de tact, lămuri doamna Bantry. Ei, dar să 
revenim la problema noastră. 

Cred că v-am relatat totul corect, nu, Arthur? 

— Da, draga mea. Oricum, nu cred că cineva se îndoieşte 
de acest lucru. 

— Şi acum, dumneavoastră. Doamna Bantry arătă cu 
degetul înspre Sir Henry. 

— O s-o iau mai pe ocolite, pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, nu am certitudinea cazului. 

Să-l luăm pe Sir Ambrose. El n-ar fi apelat la această 
modalitate de sinucidere; pe de altă parte, nu ar fi câştigat 
nimic de pe urma morţii fetei. Deci, îl scoatem de pe lista 
suspecţilor. Domnul Curie. N-avea nici un motiv să dorească 
moartea fetei. lar dacă ţinta otrăvirii ar fi fost Sir Ambrose, 
motivul ar fi că furase vreun manuscript rarisim. Nu stă în 
picioare, deci şi domnul Curie este scos de pe lista 
suspecţilor, în pofida suspiciunilor doamnei Bantry. 
Domnişoara Wye. N-ar fi avut nici un motiv să-l omoare pe 
Sir Ambrose, în schimb ar fi putut dori moartea Sylviei. 
Râvnea la inima şi la mâna logodnicului acesteia, după cum 
am aflat şi din cele relatate de doamna Bantry. Ea a fost cu 
Sylvia dimineaţa în grădină, aşa că a avut posibilitatea să 
culeagă frunzele otrăvitoare. Domnişoara Wye rămâne pe 
listă. Tânărul Lorimer. Avea motive pentru ambele cazuri. 
Dacă scăpa de fată, putea să se însoare cu cealaltă. Deşi e 
cam drastic să ucizi pentru un asemenea motiv când o 


logodnă se desface atât de uşor în zilele noastre. Dacă ar fi 
murit Sir Ambrose, s-ar fi însurat cu o fată bogată, nu cu 
una săracă. Acest aspect are importanţă sau nu, în funcţie 
de situaţia lui financiară. Dacă se descoperă că proprietatea 
lui era ipotecată şi doamna Bantry ne-a ascuns acest lucru, 
aş cere penalizarea ei pentru acţiune incorectă. Şi-acum, 
doamna Carpenter. Să ştiţi că o suspectez pe această 
doamnă. O dată, pentru mâinile ei albe, mai apoi pentru 
alibiul excelent avut pentru momentul când s-au cules 
ierburile. N-am niciodată încredere în alibiuri. Şi mai am un 
motiv pentru care o suspectez, dar deocamdată îl păstrez 
numai pentru mine. Totuşi, pentru că trebuie să-mi exprim 
părerea, o consider pe domnişoara Maud Wye autoarea 
crimei pentru că există mai multe probe împotriva ei decât 
a celorlalţi. 

— Următorul. Doamna Bantry arătă spre doctorul Llyod. 

— Cred că greşiţi, Clithering, în a menţine părerea că 
moartea fetei a fost premeditată. Sunt convins că ucigaşul 
voia să-l lichideze pe Sir Ambrose. Pe tânărul Lorimer nu-l 
cred în stare de aşa ceva pentru că avea prea puţine 
cunoştinţe. Sunt înclinat să cred că vinovata este doamna 
39 

Carpenter. Ea trăia de mulţi ani în familie, cunoştea starea 
sănătăţii lui Sir Ambrose şi putea foarte bine să aranjeze 
astfel lucrurile ca Sylvia să fie cea care să culeagă frunzele 
(aţi spus şi dumneavoastră că fata nu era prea deşteaptă). 
Motivul, vă mărturisesc, nu-l văd; dar mă aventurez să 
presupun că Sir Ambrose întocmise odată un testament în 
care şi ea figurase. Cam asta pot spune. 

Doamna Bantry îşi îndreptă degetul arătător spre Jane 
Helier. 

— Nu ştiu ce să spun, decât atât: de ce să nu fie chiar fata 
vinovată? Ea a dus frunzele în bucătărie, la urma urmei. Aţi 
spus că Sir Ambrose se opusese căsătoriei ei. Dacă el 
murea, ea căpăta banii şi se putea mărita. Şi ştia la fel de 


bine care este starea sănătăţii lui Sir Ambrose ca şi doamna 
Carpenter. 

Degetul doamnei Bantry se îndreptă acum spre Miss 
Marple. 

— Şi-acum, atoateştiutoarea noastră prietenă, zise ea. 

— Sir Henry a explicat totul foarte clar, începu Miss 
Marple. Doctorul Lloyd a avut perfectă dreptate în tot ce a 
spus. Pentru ei, totul este foarte limpede. Mă întreb însă 
dacă doctorul Lloyd a sesizat un aspect al spuselor sale. 
Vedeţi dumneavoastră, nefiind medicul curant al lui Sir 
Ambrose, nu putea şti ce fel de boală a inimii avea acesta, 
nu-i aşa? 

— Nu prea văd ce vreţi să spuneţi, Miss Marple, o 
întrerupse doctorul Lloyd. 

— Dumneavoastră presupuneţi, nu-i aşa, că Sir Ambrose 
avea o afecţiune în care digitalina era dăunătoare. Dar n- 
avem nici o dovadă că ar fi aşa. Ar putea la fel de bine să fie 
şi invers. 

— Invers? 

— Da, n-aţi spus dumneavoastră că este deseori prescrisă 
în bolile cardiace? 

— Tot nu înţeleg. Miss Marple, unde vreţi să ajungeţi? 

— S-ar fi putut foarte bine ca Sir Ambrose să aibă 
digitalină în permanenţă, fără să trebuiască s-o justifice. 
Ceea ce încerc să spun (întotdeauna mă exprim greoi) este 
aceasta: să presupunem că cineva vrea să otrăvească pe 
altcineva cu o doză fatală de digitalină. Cel mai simplu lucru 
nu e oare să aranjeze în aşa fel, încât toată lumea să fie 
otrăvită cu frunze de digitalină? În niciunul din cazuri nu va 
fi fatală, fireşte, dar în acelaşi timp, nimeni nu va fi surprins 
să existe o victimă; după cum spunea şi doctorul Lloyd, 
aceste lucruri sunt incerte. 

Nimeni nu se va întreba dacă fata a mâncat o doză fatală 
de digitalină sau ceva de felul acesta. 

Putea foarte bine să-i fi fost amestecată într-un cocteil, sau 
în cafea, sau chiar să-i fi fost administrată sub forma unei 


băuturi tonice. 

— Vreţi să spuneţi că Sir Ambrose şi-a otrăvit pupila, pe 
fata încântătoare pe care o iubea? 

— Exact, spuse Miss Marple. Vedeţi cazul domnului 
Badger şi al menajerei sale tinere. Să nu-mi spuneţi că-i un 
lucru absurd ca un bărbat de şaizeci de ani să se 
îndrăgostească de o fată de douăzeci. Se întâmplă în fiecare 
zi. Îndrăznesc să spun că în cazul unui autocrat ca Sir 
Ambrose este nebunie curată, cum deseori se întâmplă în 
asemenea împrejurări. El n-a putut suporta gândul de ao 
vedea măritată - s-a şi opus cât a putut - şi a cedat. Gelozia 
lui nebunească a luat asemenea proporţii încât a preferat s- 
o omoare decât s-o lase lângă tânărul Lorimer. Probabil că 
avea de mult în cap acest gând, devreme ce frunzele de 
degeţel creşteau printre salvii. Le-ar fi cules chiar el, la un 
moment dat, şi le-ar fi trimis la bucătărie chiar prin ea. E 
groaznic să te gândeşti la asta, dar cred că trebuie să 
privim mai compătimitor această situaţie. Bărbaţi, onorabili 
chiar, la vârsta aceasta devin ciudaţi, mai ales când e vorba 
de tinere. 

Ultimul nostru organist. o, dar să nu mai bârfesc. 

— Doamna Bantry, ăsta-i adevărul? întrebă Sir Henry. 

Doamna Bantry aprobă din cap. 

— Da. Niciodată nu mi-aş fi imaginat această întâmplare 
altfel decât ca pe un accident. Pe urmă, după moartea lui 
Sir Ambrose, am primit o scrisoare. Lăsase instrucţiuni să- 
mi fie trimisă. În ea mi-a dezvăluit tot adevărul. Nu ştiu de 
ce, dar noi doi întotdeauna ne-am înţeles foarte bine. 

În tăcerea care se lăsă, simţi o obiecţiune mută şi se grăbi 
să adauge: 40 

— Să nu credeţi că trădez secrete. Am schimbat toate 
numele personajelor. N-aţi observat ce uimit a fost Arthur 
când am rostit numele de Sir Ambrose? N-a înţeles de la 
început. Am schimbat totul. Este ca în cărţi, când la început 
scrie: „Ioate personajele din această nuvelă sunt fictive”. 
Niciodată nu afli cine sunt de fapt. 


Sanctuarul. 

Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de 
crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ 
din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de 
asta ea nu avea câtuşi de puţin habar. 

Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce 
atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de 
vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai 
aiurea decât până atunci. "Mai du-te la naiba!" spuse 
Bunch. 

Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon 
devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum 
evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. 
Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi 
de-acolo spre uşa bisericii. 

Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau 
cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era 
întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor. 

— Brrr! se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede cu 
asta. Nu vreau să mor de frig. 

Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele 
necesare: vaze, sticle, apă. "Aş fi vrut să fi avut crini" se 
gândi Bunch în sinea ei. "Mă obosesc crizantemele astea 
uscăţive". 

Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase. 

Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, 
deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, 
nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, 
plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul 
bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela 
soarele ieşi dintre nori. 

Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, 
prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi 
roşu - darul unui membru bogat al parohiei din epoca 
victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata 
sa opulenţă. "Ca bijuteriile " se gândi Bunch. Deodată se 


opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o 
formă întunecată ghemuită. 

Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se 
aplecă deasupra-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch 
îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu 
faţa în sus. 

Îi luă pulsul - era slab, se pierdea, vorbind despre starea 
omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape verzuie a feţei. 
Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul era pe moarte. 

Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum 
uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase 
pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea 
încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape 
observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare 
pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui 
lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept 
sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se. 

Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul 
acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu 
erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi 
inteligenţi. 

Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă cuvintele, 
sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un singur cuvânt 
"Sanctuar'. 

I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce 
pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu 
el, pentru că, după o clipă, repetă "sanctuar". 

Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. 
Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum 
era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă. 

— Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după 
ajutor. 

Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi 
fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin 
fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. 
Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului ei. 


— Julian? întrebă ea. Ai venit aici după Julian? 

Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, 
respirând încet, fără vlagă. 

Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la 
ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul 
Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva 
minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată 
sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în 
cabinetul medicului. 

— Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în 
biserică. 

Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din 
genunchi, după o sumară examinare. 

— Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea 
consulta mai bine acolo - nu că i-ar folosi la ceva! 

— Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să 
pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă 
ajute să-l căraţi. 

— Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o 
ambulanţă, dar mă tem că până vine. 

Nu-şi termină fraza. Bunch spuse: 

— Hemoragie internă? 

Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă: 

— Cum naiba de a ajuns aici? 

— Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de 
părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica 
dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea. 

După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul 
la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde 
rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. 
Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă 
cu el, după ce doctorul îl examinase. 

— Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o 
ambulanţă şi am anunţat poliţia. 

Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu 
ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, 


spasmodic lângă coaste. 

— A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de 
aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană 
ca să oprească sângerarea. 

— După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? 
întrebă Bunch. 

— O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a 
ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece 
minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, 
nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. 
Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi 
împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de 
ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială. 

— O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: "Sanctuar". 

Doctorul se uită uimit la ea. 

— Sanctuar? 

— A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când 
auzi paşii soţului în hol. Julian! 

Vino aici! 

Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa 
rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai 
bătrân decât era în realitate. 

— Vai de mine! exclamă Julian Harmon, privind uimit şi 
îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa. 

Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte: 

— Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, 
Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele. 

Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund: 

— Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. 
Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată. 

În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă 
o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta 
la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. 
Griffiths înaintă. 

— Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat. 


Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un 
ton slab: "Vă rog. vă rog." Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi 
dădu sufletul. 

Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi 
întoarse pagina carnetului. 

— Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă 
Harmon? 

— Asta-i tot! confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din 
buzunarele hainei sale. 

Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un 
portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu inițialele W. S. şi un 
bilet de întors spre Londra. Nimic altceva. 

— Aţi descoperit cine e? întrebă Bunch. 

— Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El 
este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de 
câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi 
mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a 
mai întors. A luat un pistol cu el. 

— Şi a venit încoace să se împuşte cu el? întrebă Bunch. 
De ce? 

— Ştiţi, era deprimat. 

Bunch îl întrerupse. 

— Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici? 

Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident,nu 
cunoştea răspunsul la asta,îi oferi unul colateral: 

— A ajuns aici cu autobuzul 510. 

— Bine, spuse Bunch din nou. Dar, de ce? 

— Nu ştiu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu 
avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era 
afectat. 

Burich termină fraza în locul lui: 

— Putea s-o facă oriunde. Dar, totuşi, mie mi se pare inutil 
să iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca 
aceasta. Nu cunoştea pe nimeni de pe aici? Chiar? 

— Pe nimeni, după câte ştim până acum, zise sergentul 
Hayes. Tuşi ca un om stânjenit şi adăugă, în timp ce se 


ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă 
Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără. 

— Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. 
Aş vrea numai să le pot spune ceva. 

— De acum plec, o anunţă sergentul Hayes. 

— Sunt atât de mulţumită că n-a fost crimă, spuse Bunch, 
conducându-l la uşa din faţă. 

O maşină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la 
ea, sergentul Hayes remarcă: 

— Doamnă, se pare că domnul şi doamna Eccles vin chiar 
acum să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

Bunch se pregăti sufleteşte să reziste la ceea ce, simţea 
ea, părea să fie o încercare cam dificilă. "Totuşi, se gândi, 
pot să-l chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este 
de mare ajutor când oamenii sunt în doliu." 

Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi aşteptat să 
arate domnul şi doamna Eccles, dar era conştientă, când îi 
întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un 
bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât 
veselă şi glumeaţă. Doamna Eccles părea puţin plinuţă. 
Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea 
ei era subţire, piţigăiată. 

— A fost un şoc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteţi 
imagina, spuse aceasta. 

— O, ştiu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luaţi 
loc. Pot să vă ofer, da, poate e puţin prea devreme pentru 
ceai. 

Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă. 

— Nu, nu, nu vă deranjaţi pentru noi. Sunteţi foarte bună, 
vă mulţumesc. Vroiam doar să. 

ei bine. ce-a spus bietul William şi chestii de astea, ştiţi? 

— A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles 
şi cred că trebuie să fi trăit nişte evenimente neplăcute. De 
când s-a întors acasă a fost foarte liniştit şi deprimat. 
Spunea că nu merită să trăieşti în lumea asta şi că nu mai 


avea nimic de aşteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a 
fost un om posomorât. 

Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fără să vorbească. 

— A luat revolverul soţului meu, aşa a făcut, continuă 
doamna Eccles. Fără ca noi să ştim. 

Apoi, se pare, c-a venit aici cu autobuzul. Mi se pare c-a 
fost foarte frumos din partea lui. că n-a vrut s-o facă în casa 
noastră. 

— Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. 
Nu se face să-l judecăm. 

Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles 
întrebă: 

— A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul 
acesta? 

Ochii lui strălucitori şi mari o cercetau îndeaproape pe 
Bunch. Şi doamna Eccles se aplecă în faţă, nerăbdătoare 
după un răspuns. 

— Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe 
moarte, pentru sanctuar. 

Doamna Eccles spuse pe un ton uimit: 

— Sanctuar? Nu cred că. 

Domnul Eccles o întrerupse. 

— Locul sfânt; draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să 
spună soţia vicarului. Este un păcat - sinuciderea, ştii. Cred 
că vroia să se spovedească. 

— A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le 
povesti Bunch. A început cu, "vă rog", dar n-a putut să mai 
continue. 

Doamna Eccles şi-a dus batista la ochi şi a smiorcăit: 

— O, doamne, e teribil de trist, nu-i aşa? 

— Haide, haide, Pam, o potoli soţul. Nu pune la inimă. N-ai 
cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie. Oricum, acum 
s-a liniştit. Bine, vă mulţumim foarte mult, doamnă Harmon. 
Sper că nu v-am deranjat. Ştim că soţia unui vicar este o 
femeie ocupată. 


Au dat mâna cu ea şi apoi familia Eccles s-a întors deodată, 
ca să întrebe: 

— O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, 
nu-i aşa? 

— Haina lui? se încruntă Bunch. 

Doamna Eccles spuse: 

— Am dori toate lucrurile lui, ştiţi, din sentimentalism. 

— A avut un ceas, un portmoneu şi un bilet de cale ferată 
în buzunare, zise Bunch. I le-am dat sergentului Hayes. 

— Atunci, totul e în regulă, declară domnul Eccles. Ni le va 
de el, cred. Actele lui trebuie să fie în portmoneu. 

— Era o bancnotă de o liră, preciză Bunch. Nimic mai 
mult! 

— Nici un fel de scrisori? Nimic de genul ăsta? 

Bunch negă. 

— Bine, vă mulţumim din nou, doamnă Harmon. Haina pe 
care o purta, poate că e tot la sergent, nu? 

Bunch se încruntă, făcând un efort să-şi amintească. 

— Nu, spuse ea. Nu cred. ia să văd. Doctorul şi cu mine i- 
am scos haina ca să-i examineze rana. Se uită, în trecere, 
prin cameră. Trebuie s-o fi dus sus cu prosoapele şi 
ligheanul. 

— Doamnă Harmon, dacă nu vă supăraţi, aţi putea. Am 
vrea haina lui, ştiţi, ultimul lucru pe care l-a purtat. Soţia 
mea e o fire foarte sentimentală! 

— Desigur, încuviinţă Bunch. Aţi dori s-o curăţ mai întâi? 
Mă tem că e cam. pătată. 

— O, nu, nu, nu, asta nu contează. Bunch se încruntă. 

— Mă întreb unde. scuzaţi-mă o clipă! 

Se duse sus şi după câteva minute se reîntoarse. 

— Îmi pare tare rău, spuse ea gâfâind, servitoarea trebuie 
s-o fi pus laolaltă cu alte lucruri pe care le-am dat la 
curăţat. Mi-a luat o mulţime de timp s-o găsesc. Poftiţi! Să 
vi-o împachetez? 

Fără să ţină seama de protestele lor, ea o împachetă; apoi 
îşi luară, din nou, la revedere şi soţii Eccles plecară. 


Bunch traversă încet holul şi intră în bibliotecă. 
Reverendul Julian Harmon îşi ridică privirea şi faţa i se 
lumină. Scria o predică şi se temea că se îndepărtase de la 
subiect din cauza interesului pentru relaţiile politice dintre 
Iudeea şi Persia, în timpul domniei lui Cirus*. 

— Da, dragă, o întrebă el afectuos. 

— Julian, ce e un sanctuar, în mod exact? 

Julian Harmon, încântat, îşi puse deoparte hârtiile cu 
predica. 

— Ei bine, începu el, în templele romane şi greceşti, 
sanctuar se folosea pentru "cella" unde era statuia zeului. 
Cuvântul latin pentru altar, "ara" înseamnă protecţie. 
Continuă în maniera asta doctă. În anul 399 e.n., dreptul la 
sanctuar în bisericile creştine a fost, în cele din urmă, 
recunoscut în mod definitiv. Prima menţiune a dreptului la 
un sanctuar în Anglia se află în Codul de legi publicat de 
Ethelbert în anul şase sute. 

Câtva timp vorbi tot astfel, în manieră de expozeu, dar era, 
adesea, încurcat de cum recepționa soţia lui informaţiile 
sale de erudit. 

— Dragă, îl opri ea. Eşti un scump. 

Aplecându-se, îl sărută pe vârful nasului. Julian se simţi în 
pielea unui câine care fusese felicitat pentru că îi reuşise o 
figură de dresaj. 

— Familia Eccles a fost aici, îl informă Bunch. 

Vicarul se încruntă. 

— Familia Eccles? Nu-mi prea amintesc. 

— Nu-i cunoşti. Sunt sora şi cumnatul omului din biserică. 

— Draga mea, trebuia să mă fi chemat. 

— N-a fost nevoie, îl asigură Bunch. Nu căutau consolare. 
Acum stau şi mă întreb. Se încruntă. Dacă-ţi las mâine un 
vas de Jena cu mâncare în cuptor, crezi că o să te descurci 
Julian? Cred că am să mă duc până la Londra după 
cumpărături. 

— Cumpărături? Soţul se uită descumpănit la ea. Te 
gândeşti la vreo barcă, iaht sau ceva de genul ăsta? 


Bunch râse. 

— Nu, dragă. E o zi în care se vând convenabil albituri la 
magazinul “Burrows and Portman". Ştii, cearşafuri, feţe de 
masă, prosoape şi cârpe de bucătărie. Ce să mă fac cu 
cârpele astea de bucătărie care se rup întruna. După aceea, 
adăugă, pe gânduri, am să trec să o văd pe mătuşa Jane. 

Acea doamnă în vârstă, blândă, Miss Jane Marple, tocmai 
se bucura de plăcerile oferite de metropolă, instalată de 
vreo două săptămâni, confortabil, în apartamentul 
nepotului ei. 

— Ce drăguţ din partea lui Raymond, murmură ea. El şi cu 
Joan au plecat în America pentru 14 zile şi au insistat să vin 
aici şi să mă distrez. Şi acum, dragă Bunch, spune-mi, te 
TOg, ce te preocupă. 

Bunch era fina favorită a lui Miss Marple şi bătrâna 
doamnă o privi cu mare afecţiune cum ea îşi împinse mai pe 
spate cea mai bună pălărie de fetru, începându-şi 
povestirea. 

Relatarea lui Bunch a fost concisă şi clară. Miss Marple 
încuviinţă din cap când Bunch termină. 

— Înţeleg, zise ea. Da, înţeleg. 

* Cirus II cel Mare, rege persan (559-530 î.e.n.) din 
dinastia Ahemenizilor; fondatorul Imp. persan; a cucerit 
Media (550 î.e.n.), Lidia (547 î.e.n.) şi Babilonul (539 î.e.n.); 
Iudeea, stat constituit în c. 926 î.e.n. 

fusese ocupat în 587 î.e.n. de babilonieni. 

— De aceea am simţit că trebuia să te văd, o asigură 
Bunch. După cum ştii, eu nefiind prea deşteaptă. 

— Dar, draga mea, eşti deşteaptă. 

— Nu, nu sunt. Nu la fel de inteligentă ca Julian. 

— Sigur că Julian are o inteligenţă foarte deosebită, spuse 
Miss Marple. 

— Asta e, conchise Bunch. Julian are minte, dar, pe de altă 
parte, eu am simţurile mele. 

— Ai foarte mult bun simţ, Bunch, şi eşti foarte inteligentă. 


— Ştii, nu prea îmi dau seama ce ar trebui să fac. Nu pot 
să-i cer lui Julian pentru că, ei bine, mă înţelegi, Julian face 
atâta caz de corectitudine. 

Această afirmaţie păru să fie înţeleasă perfect de Miss 
Marple, care-i spuse: 

— Dragă, ştiu ce vrei să spui. Noi, femeile. suntem altfel. Şi 
continuă: mi-ai povestit ce s-a întâmplat Bunch, dar aş vrea 
să cunosc întâi, exact, ceea ce crezi tu. 

— Totul e de-a-ndoaselea, se plânse Bunch. Omul care era 
acolo, pe moarte, în biserică ştia totul despre sanctuar. A 
spus-o întocmai ca Julian, mă refer la faptul că era unul 
citit, educat. Şi dacă se împuşcase, nu s-ar fi târât, apoi, 
până la biserică pentru a spune "sanctuar". 

Sanctuar înseamnă că eşti urmărit şi când intri într-o 
biserică eşti în siguranţă. Urmăritorii tăi nu se mai pot 
atinge de tine. Într-o vreme, nici legea nu-ţi putea face 
NIMIC. 

Se uita întrebătoare la Miss Marple. Aceasta îi dădu 
dreptate. Bunch continuă: 

— Oamenii aceia, familia Eccles, erau alt soi: ignoranţi şi 
grosolani. Şi mai e un lucru. 

Ceasul acela - ceasul mortului. Purta inițialele W. S. pe 
spate. Dar înăuntru - l-am deschis - era scris foarte mic: 
"Lui Walter de la tatăl său" şi o dată. Walter. Dar cei doi 
Eccles vorbeau despre el tot timpul ca despre William sau 
Bill. 

Miss Marple părea pregătită să intervină, dar Bunch se 
repezi cu precizarea: 

— O, ştiu că nu ţi se spune întotdeauna pe numele cu care 
ai fost botezat. Adică, înţeleg că ai fi putut fi botezat William 
şi numit “Porgy" sau “"Carrots". Sau altfel. Dar sora ta nu ţi- 
ar zice William ori Bill dacă numele tău era Walter. 

— Vrei să zici că nu era sora lui? 

— Sunt aproape sigură că nu era soră cu el. Erau oribili, 
amândoi. Au venit la casa parohială să-i ia lucrurile şi să afle 
dacă spusese ceva înainte de a muri. Când le-am confirmat 


că n-o făcuse am observat o uşurare pe feţele lor. În sinea 
mea cred că Eccles l-a împuşcat, termină Bunch. 

— Crimă? întrebă Miss Marple. 

— Da, zise Bunch. Crimă. De aceea am venit la tine, draga 
mea. 

Afirmația lui Bunch ar fi putut părea nepotrivită unui 
ascultător neavizat, dar, în anumite cercuri, Miss Marple 
avea reputaţia de a trata cazuri criminalistice. 

— A spus "vă rog" către mine, înainte de a muri, adăugă 
Bunch. Dorea să fac ceva pentru el. Partea proastă e că n- 
am idee ce anume! 

Miss Marple rămase pe gânduri câteva clipe după care se 
concentră asupra aceluiaşi aspect ce o preocupase deja pe 
Bunch. 

— Dar de ce a venit tocmai acolo? întrebă ea. 

— Te gândeşti, zise Bunch, că, dacă doreşti un sanctuar, ai 
putea intra într-o biserică de oriunde. Nu e nevoie să ieiun 
autobuz, care merge numai de patru ori pe zi, pentru a 
ajunge într-un loc retras ca al nostru! 

— Trebuie să fi venit acolo în mod special, se gândi Miss 
Marple. Trebuie să fi venit să vadă pe cineva. Chipping 
Clegghorn e o localitate micuță, Bunch. Sunt sigură că ai 
idee pe cine venise să vadă! 

Bunch îi trecu în revistă în gând pe locuitorii satului său, 
înainte de a da din cap, plină de îndoială, că nu era sigură. 

— De fapt, spuse ea, putea fi oricine. 

— N-a menţionat niciodată vreun nume? 

— A spus Julian, sau mi s-a părut că a spus Julian. Ar putea 
fi Julia, cred. După câte cunosc, nu trăieşte nimeni cu 
numele de Julia în Chipping Clegghorn. 

Strânse puţin ochii în timp ce încerca să-şi rememoreze 
scena. Bărbatul zăcând acolo pe treptele altarului. Razele 
soarelui pătrunzând prin fereastra cu bijuteriile ei de 
lumină roşie şi albastră. 

— Bijuterii*, spuse Miss Marple, cufundată în gânduri. 


— Acum ajung, o întrerupse Bunch din reverie, la cel mai 
important lucru din toate. 

Motivul pentru care am venit, de fapt, astăzi, aici. Ştii, 
familia Eccles a făcut mare caz să le dau haina lui. Am scos- 
o când doctorul l-a examinat. Era o haină veche, ponosită, 
nu exista nici o rațiune pentru care ei să fi vrut s-o aibă. 
Pretindeau că din sentimentalism, dar asta e o prostie. 

Oricum, m-am dus sus s-o caut şi, în timp ce urcam scările, 
mi-am reamintit cum ela făcut un fel de gest cu mâna, ca şi 
cum se căuta prin haină. Aşa că, atunci când am luat haina, 
am studiat-o cu foarte multă atenţie şi am observat că, într- 
un loc, căptuşeala fusese cusută la loc cu aţă de altă 
culoare. Am descusut-o şi am găsit înăuntru o bucăţică de 
hârtie. Am scos-o şi am cusut căptuşeala frumos, cu aţă 
potrivită. Am fost grijulie şi nu prea cred că familia Eccles o 
să-şi dea seama că eu am făcut-o. Eu nu cred, dar nu pot fi 
sigură. După aceea, am coborât cu haina şi mi-am cerut 
scuze pentru întârziere. 

— Şi bucata de hârtie? întrebă Miss Marple. 

Bunch îşi deschise geanta. 

— Nu i-am arătat-o lui Julian, spuse ea pentru că el ar fi 
fost de părere că eu ar fi trebuit să le-o dau celor doi 
Eccles. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să ţi-o aduc ţie. 

— Un tichet de bagaje, anunţă Miss Marple, uitându-se la 
ea. Gara Paddington. 

— El avea un bilet de întoarcere către Paddington, în 
buzunar,spuse Bunch. 

Ochii celor două femei se întâlniră. 

— Asta reclamă acţiune, spuse repezit Miss Marple. Dar 
cred c-ar fi necesară multă prudenţă. Ai observat cumva, 
dragă Bunch, dacă te urmărea cineva când ai venit azi la 
Londra? 

— Să fiu urmărită! exclamă Bunch. Doar nu crezi. 

— Ba cred că e posibil, întări Miss Marple. Când orice este 
posibil, ar trebui să ne luăm măsuri de precauţie. Se ridică 
cu o mişcare rapidă. Ai venit cu pretextul de-a te duce după 


cumpărături. De aceea, cred că lucrul cel mai bun de făcut 
este să plecăm după ele. Dar înainte de a porni, trebuie să 
facem vreo două mici aranjamente. Nu cred, adăugă Miss 
Marple pe gânduri, că voi avea nevoie chiar acum de haina 
mea de stofă cu picăţele şi guler de castor. 

După vreo oră şi jumătate cele două doamne, îmbrăcate în 
ce aveau mai prost şi mai ponosit, dar ţinând amândouă 
pachete cu albituri pentru casă abia cumpărate, se aşezară 
la un mic restaurant retras, numit "The Apple Bough" 
pentru a-şi reface forţele cu o friptură şi un pudding cu 
rinichi, urmate de tartă cu mere şi cremă făcute din ouă şi 
lapte. 

— Într-adevăr, prosoape de faţă de calitatea celor dinainte 
de război, spuse gâfâind Miss Marple. Şi cu un ']" pe ele. Ce 
bine îmi pare că pe soţia lui Raymond o cheamă Joan. Am să 
le pun deoparte până când o să aibă, cu adevărat, nevoie de 
ele şi atunci i le voi da ei, dacă mă ţin mai mult cele vechi. 

— Aveam, într-adevăr, nevoie de cârpe de bucătărie, spuse 
Bunch. Şi-au fost foarte ieftine, deşi nu la fel ca acelea pe 
care femeia aia cu părul roşcat a reuşit să mi le smulgă. 

O tânără elegantă, cu ruj aplicat din abundență pe buze, 
intră în momentul acela în "The Apple Bough". După ce se 
uită vag împrejur, pentru o clipă sau două, se îndreptă 
grăbită spre masa lor. Aşeză un plic lângă cotul lui Miss 
Marple. 

— Poftim, domnişoară, spuse ea iute. 

— O, mulţumesc Gladys, spuse Miss Marple. Îţi mulţumesc 
foarte mult. Eşti aşa de drăguță. 

* Există o oarecare asemănare între pronunția cuvintelor 
Julian şi jewels (bijuterii, pietre preţioase, rubine la un 
ceas). 

— Îmi face întotdeauna plăcere să vă servesc, o asigură 
Gladys. Ernie îmi spune mereu: "Tot ce ştii mai bine ai 
învăţat de la Miss Marple aceea a ta, cât ai fost în serviciul 
ei" şi-mi face întotdeauna plăcere să vă servesc. 


— E o fată atât de bună, zise Miss Marple când Gladys se 
îndepărtă. 'Tot timpul aşa de bună şi îndatoritoare. 

Se uită în plic şi apoi i-l dădu lui Bunch. 

— Acum fi foarte prevăzătoare dragă, o avertiză ea. 
Apropo, mai e încă inspectorul acela drăguţ la Melchester? 

— Nu ştiu, cred că da. 

— Bine, dacă nu, o asigură Miss Marple gânditoare, îl pot 
suna oricând pe inspectorul şefi. 

Cred că-şi va aduce aminte de mine. 

— Fii sigură de asta! Toţi îşi aduc aminte, de tine. Eşti pur 
şi simplu unică! exclamă Bunch. 

Se ridică. 

Ajunsă la Paddington, Bunch se duse la biroul de bagaje şi 
arătă tichetul. Câteva clipe mai târziu, un geamantan vechi 
şi cam uzat îi fu înmânat şi, luându-l cu ea, se îndreptă spre 
peron. 

Călătoria spre casă a decurs normal. Bunch se ridică 
atunci când trenul se apropie de Chipping Clegghorn şi 
apucă valiza cea veche. Tocmai coborâse din vagon, când un 
bărbat, alergând pe peron i-o smulse, deodată, din mână şi 
fugi cu ea. 

— Opriţi-l! strigă Bunch. Opriţi-l, opriţi-l! Mi-a furat valiza! 

Controlorul de bilete care, la această gară rurală, era un 
om cam molâu, abia începuse să spună: "Hei, ascultă, nu 
poţi face asta.", când o lovitură precisă aplicată în piept îl 
împinse într-o parte şi omul cu valiza ieşi din gară. Se 
îndreptă spre o maşină care-l aştepta. Aruncând valiza 
înăuntru, era pe punctul de-a se urca şi el, dar înainte de-a 
putea face vreo mişcare, o mână îl apucă de umăr şi vocea 
inspectorului de poliţie Abel răsună: 

— Ia ascultă, ce înseamnă toate astea? 

Bunch sosi gâfâind din gară. 

— Mi-a smuls valiza. Tocmai coborâsem cu ea din tren. 

— Prostii, spuse bărbatul. Nu ştiu ce vrea să zică doamna 
asta. E valiza mea. Eu tocmai am coborât cu ea din tren. 


Se uită la Bunch cu o privire bovină, inexpresivă. Nimeni 
n-ar fi ghicit că inspectorul de poliţie Abel şi doamna 
Harmon petrecuseră timp îndelungat în orele libere ale 
inspectorului, discutând despre meritele respective ale 
îngrăşămintelor şi chimicalelor pentru tufele de trandafiri. 

— Doamnă, spuneţi că aceasta este valiza dumneavoastră? 
întrebă inspectorul de poliţie Abel. 

— Da, categoric! 

— Şi dumneata, domnule? 

— Eu zic că asta-i valiza mea. 

Bărbatul era înalt, brunet şi bine îmbrăcat cu o voce 
afectată şi care-şi dădea aere. O voce feminină din maşină 
interveni: 

— Da bineînţeles că-i valiza ta, Edwin. Nu ştiu ce vrea să 
zică femeia asta. 

— Trebuie să clarificăm, stabili inspectorul de poliţie Abel. 
Dacă este valiza dumneavoastră doamnă, spuneţi-mi ce 
conţine? 

— Haine, răspunse Bunch:o haină lungă în picăţele cu un 
guler de castor, două jachete de lână şi o pereche de 
pantofi. 

— Da, e destul de clar, constată inspectorul de poliţie Abel. 
Se întoarse către celălalt. 

— Sunt costumier la teatru, spuse tipul cel brunet dându- 
şi importanţă. Această valiză conţine recuzita ce aparţine 
teatrului pe care am adus-o aici pentru spectacolul unor 
amatori. 

— E-n regulă, domnule, spuse inspectorul de poliţie Abel. 
Atunci să ne uităm înăuntru şi să vedem, nu-i aşa? Putem 
merge la poliţie sau, dacă vă grăbiţi, ducem valiza înapoi la 
gară şi-o deschidem acolo. 

— Îmi convine, încuviinţă brunetul. Mă numesc Moss, de 
fapt Edwin Moss. 

Polițistul, ţinând valiza, se întoarse la gară. 

— O ducem la mesagerie, George, îi spuse impiegatului. 


Inspectorul de poliţie Abel puse valiza pe tejgheaua 
oficiului de mesagerie şi apăsă pe încuietoare. Valiza se 
deschise. Bunch şi domnul Edwin Moss stăteau de o parte şi 
de alta a poliţistului, uitându-se răzbunător unul la altul. 

— Ah! exclamă Abel când fu ridicat capacul. 

Înăuntru, îndoită cu grijă se afla o haină lungă de stofă 
cam uzată cu un guler din blană de castor. Mai erau două 
pulovere din lână şi o pereche de pantofi fără toc. 

— Exact cum aţi spus, doamnă, zise satisfăcut polițistul, 
întorcându-se spre Bunch. Nimeni n-ar fi putut zice că 
domnul Edwin Moss a pus ceva la cale. Regretul şi scuzele 
sale au fost magnifice: 

— Îmi cer scuze, zise el. Vă rog să primiţi scuzele mele. 
Credeţi-mă, doamnă dragă, când vă spun cât de rău îmi 
pare. Purtarea mea a fost lipsită de orice scuză, pur şi 
simplu de neiertat. 

Se uită la ceas. Acum trebuie să mă grăbesc. Probabil 
valiza mea a rămas în tren. Ridicându-şi încă o dată pălăria, 
îi spuse mieros lui Bunch: mii de scuze şi ieşi în grabă din 
mesagerie. 

— Ai de gând să-l laşi să-ţi scape? îl întrebă Bunch 
conspirativ pe inspectorul de poliţie Abel. 

Acesta din urmă îi făcu încet cu ochiul. 

— N-o să ajungă prea departe, doamnă, o asigură el. 
Adică, n-o să ajungă departe neobservat, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— O! făcu Bunch uşurată. 

— Doamna aceea bătrână a telefonat, spuse Abel, cea care 
a fost aici acum câţiva ani. E deşteaptă, nu-i aşa? A fost o 
întreagă vânzoleală toată ziua. Nu m-aş mira dacă 
sergentul sau inspectorul şef n-o să treacă pe la 
dumneavoastră mâine dimineaţă. 

Inspectorul şef fu cel care veni, pe nume Craddock, de 
care Miss Marple îşi amintea. O salută pe Bunch cu un 
zâmbet, ca pe o veche prietenă. 


— Din nou crimă în Chipping Clegghorn, spuse el vesel. 
Nu duceţi lipsă de senzaţie aici, nu-i aşa, doamnă Harmon? 

— M-aş putea lipsi de aşa ceva, răspunse Bunch. Aţi venit 
să-mi puneţi întrebări sau îmi povestiţi altceva în schimb? 

— Întâi, am să vă spun unele lucruri, îi explică inspectorul. 
Pentru început, domnul şi doamna Eccles sunt de câtva 
timp sub supravegherea noastră. Avem motive să credem 
că au avut legătură cu mai multe jafuri în partea asta a 
lumii. Apoi, deşi doamna Eccles are un frate pe nume 
Sandbourne, ce s-a întors recent din străinătate, bărbatul 
muribund, pe care l-aţi găsit ieri în biserică, nu era în mod 
sigur Sandbourne. 

— Ştiam că nu e, spuse Bunch. De fapt numele lui era 
Walter nu William. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. 

— El se numea Walter St. John şi a scăpat acum 48 de ore 
din închisoarea Charrington. 

— Desigur, îşi spuse Bunch ca pentru ea, el era urmărit de 
justiţie şi s-a dus spre sanctuar. 

Apoi întrebă: ce făcuse? 

— Trebuie să mă întorc cu mult timp în urmă. E o poveste 
complicată. În urmă cu mulţi ani a existat o anume 
dansatoare care avea numere în music-hall-uri. Nu cred c- 
aţi auzit vreodată de ea, dar se specializase într-o poveste 
de sorginte arabă, "Aladin în peştera bijuteriilor". Purta 
strasuri şi nimic altceva. 

Nu era, cred, o dansatoare grozavă, în schimb era 
atractivă. Oricum, o anumită personalitate regal-asiatică se 
îndrăgostise de ea nebunegşte. Printre alte lucruri, i-a dăruit 
un magnific colier din smaralde. 

— Bijuteriile strămoşeşti ale unui rajah? murmură Bunch 
uluită. 

Inspectorul Craddock tuşi. 

— Da, o versiune oarecum mai modernă,doamnă Harmon. 
Legătura n-a durat foarte mult, s-a terminat când atenţia 


nobilului nostru a fost atrasă de un anumit star de cinema 
ale cărei cereri nu erau chiar atât de modeste. 

Zobeida, ca să-i spunem dansatoarei pe numele ei de 
scenă, îşi păstră colierul dar, cum era de aşteptat, acesta i-a 
fost furat. A dispărut din cabina ei de la teatru şi în mintea 
autorităţilor a domnit suspiciunea că ea însăşi ar fi pus la 
cale furtul acestuia. Asemenea lucruri s-au cunoscut din 
publicitatea care li s-a făcut sau din motive mai puţin 
cinstite. 

Colierul n-a fost niciodată recuperat, dar în timpul 
investigaţiei, atenţia poliţiei a fost atrasă de acest om, 
Walter St. John. Era un bărbat educat şi de familie bună 
care cam decăzuse, aşa că el se angajase ca bijutier la o 
firmă puţin cunoscută, suspectată de a juca rolul de 
paravan pentru furturile de bijuterii. 

S-a dovedit că acest colier trecuse prin mâinile sale. 
Totuşi, el a fost, în cele din urmă, judecat, condamnat şi 
trimis la închisoare în legătură cu furtul altor bijuterii. Nu 
mai avea foarte mult timp de ispăşit pedeapsa, aşa încât 
evadarea lui a fost oarecum o surpriză. 

— Dar de ce a venit aici? întrebă Bunch. 

— Şi noi am vrea foarte mult să ştim asta, doamnă 
Harmon. Luându-i urmele, se pare că s-a dus, mai întâi, la 
Londra. Nu a vizitat pe niciunul din vechii lui asociaţi, ci o 
femeie în vârstă, o doamnă Jacobs, care fusese mai înainte o 
cabinieră la teatru. Ea nu a vrut să ne spună un cuvânt 
pentru ce motiv a venit el, dar, potrivit altor locatari din 
casă, a plecat cu o valiză. 

— Înţeleg, spuse Bunch. A lăsat-o la oficiul de bagaje din 
Paddington şi apoi a venit încoace. 

— În timpul acesta, spuse inspectorul Craddock, familia 
Eccles şi omul care îşi zice Edwin Moss erau pe urmele sale. 
Ei vroiau valiza aceea. L-au văzut urcându-se în autobuz. 
Trebuie să fi mers cu maşina înaintea lui şi să-l fi aşteptat 
când a coborât din autobuz. 

— Şi a fost ucis? întrebă Bunch. 


— Da, spuse Craddock. A fost împuşcat. Cu revolverul lui 
Eccles, dar cred mai degrabă că Moss e ucigaşul. Acum, 
doamnă Harmon, ceea ce dorim noi să aflăm este unde se 
află valiza pe care Walter St. John a depus-o, de fapt, la 
gara Paddington? 

Bunch zâmbi. 

— Îmi închipui că mătuşa Jane a şi luat-o deja, zise ea. 
Vreau să spun Miss Marple. lată care a fost planul ei: a 
trimis o fostă servitoare de-a ei cu o valiză în care-şi pusese 
lucruri de-ale sale la mesageria din Paddington şi noi am 
schimbat între noi tichetele. Eu am luat valiza ei şi-am venit 
cu ea în tren. Ea părea să se aştepte ca cineva să încerce să 
mi-o fure. 

Acum a fost rândul inspectorului Craddock să zâmbească. 

— Aşa mi-a şi zis când a telefonat. Mă duc cu maşina la 
Londra s-o văd. Doriţi să veniţi, doamnă Harmon? 

— Ei bine, zise Bunch, cântărind lucrurile. De fapt, este o 
ocazie foarte fericită. M-a durut un dinte noaptea trecută, 
aşa încât ar trebui să mă duc la Londra la dentist, nu-i aşa? 

— Absolut, spuse inspectorul Craddock. 

Miss Marple se uită de la Craddock la faţa nerăbdătoare a 
lui Bunch Harmon. Valiza se afla pe masă. 

— Sigur că n-am deschis-o, îi asigură bătrâna doamnă. Nu 
m-am gândit să fac aşa ceva până nu vine cineva oficial. Şi 
apoi, adăugă ea cu un zâmbet ce ascundea o modestie 
afectată de tip victorian: e închisă! 

— Aţi vrea să ghiciţi ce e înăuntru, Miss Marple? întrebă 
inspectorul: 50 

— Îmi imaginez, zise Miss Marple, că sunt costumele de 
teatru ale Zobeidei. Doriţi o daltă, inspectore? 

Dalta dădu imediat rezultate. Amândouă femeile 
exclamară uimite când capacul fu ridicat. 

Lumina soarelui, care pătrundea prin fereastră, făcea să 
strălucească ceea ce părea o comoară inestimabilă de 
bijuterii scânteietoare, roşii, albastre, verzi, portocalii. 


— Peştera lui Aladin, spuse Miss Marple. Bijuteriile 
lucitoare pe care le purta fata când dansa. 

— Ah, zise inspectorul Craddock. Bine, dar ce e aşa de 
preţios la asta, când te gândeşti că un om a fost omorât 
pentru ca să i se ia valiza? 

— Cred că a fost o fată şireată, spuse Miss Marple 
gânditoare. A murit, nu-i aşa, inspectore? 

— Da, a murit acum trei ani. 

— A avut acel colier din smaralde foarte preţioase, se 
gândi cu glas tare Miss Marple. A dat să i se scoată pietrele 
preţioase din montura lor şi le-a fixat pe ici, pe colo, pe 
costumul ei da teatru, unde toţi le considerau drept simple 
strasuri colorate. Apoi, a dat să i se facă o copie a colierului 
adevărat şi, bineînţeles, asta a fost furată. Nu e de mirare 
că nu a apărut niciodată pe piaţă. Curând, hoţul şi-a dat 
seama că pietrele erau false. 

— Iată un plic, anunţă Bunch, dând la o parte unele pietre 
strălucitoare. 

Inspectorul Craddock îl luă şi scoase din el două hârtii 
care păreau oficiale. Citi cu glas tare: 

— Certificat de căsătorie între Walter Edmund St. John şi 
Mary Moss". Acesta era numele real al Zobeidei. 

— Deci erau căsătoriţi, spuse Miss Marple. Înţeleg! 

— Şi cealaltă hârtie? întrebă Bunch. 

— Un certificat de naştere a unei fetiţe Jewel. 

— Jewel? strigă Bunch. Deci, aşa! Jewel! Jill! Asta-i! Acum 
înţeleg de ce a venit la Chipping Clegghorn. E ceea ce a 
încercat să-mi spună: Jewel. Familia Mundy, îi ştiţi de la 
Laburnum Cottage. Îngrijeau de fetiţa cuiva. Ţin mult la ea. 
Le-a fost ca o nepoată. Da, îmi amintesc acum că numele ei 
e Jewel, numai că, bineînţeles, o strigă Jill. 

Doamna Mundy a avut o congestie cerebrală acum o 
săptămână şi bătrânul e foarte bolnav de pneumonie. 
Urmau să fie amândoi internaţi. Mi-am dat toată silinţa să 
găsesc undeva o familie pentru Jill. Nu vroiau să fie dusă la 
un cămin. 


Cred că tatăl ei a auzit de astea în închisoare, a reuşit să 
evadeze, să ia valiza de la bătrâna cabinieră la care el sau 
soţia o lăsase. Presupun că dacă bijuteriile au aparţinut, cu 
adevărat, mamei, ele pot fi folosite acum pentru copil. 

— Aşa cred şi eu, doamnă Harmon, dacă sunt aici. 

— O, sigur că se află aici, spuse veselă Miss Marple. 

— Slavă Domnului că te-ai întors, dragă, zise reverendul 
Julian Harmon, întâmpinându-şi soţia cu dragoste şi suflând 
uşurat. Doamna Burt încearcă întotdeauna să-şi dea 
osteneala, când eşti plecată, dar mi-a făcut pentru la prânz 
nişte plăcintă cu peşte cu totul deosebită. N-am vrut s-o 
jignesc şi i-am dat-o lui Tiglath Pileser, dar nici el n-a voit s- 
o înfulece, aşa că am aruncat-o pe fereastră. 

— Tiglath Pileser, zise Bunch, mângâind motanul din casa 
parohială, care torcea pe genunchii ei, este foarte 
pretenţios în legătură cu peştele pe care-l mănâncă. Mereu 
îi spun că s-a boierit! 

— Cei cu dintele tău, dragă? Te-a văzut stomatologul? 

— Da, spuse Bunch. Nu m-a durut mai deloc şi i-am făcut 
iar o vizită mătuşii Jane. 

— Bătrânica aia scumpă, spuse Julian, sper că nu-i slăbesc 
puterile. 

— Câtuşi de puţin, zâmbi Bunch. 

În dimineaţa următoare, Bunch duse un buchet de 
crizanteme proaspete la biserică. Soarele pătrundea din 
nou prin fereastra de est şi Bunch rămase în lumina 
sclipitoare, pe treptele altarului. Spuse foarte încet, în 
şoaptă: "Totul va fi bine cu fetiţa ta. Eu o să am grijă. 
Promit". 

Apoi aranjă prin biserică, luă loc în strană şi, pentru 
câteva clipe, se rugă, după care se întoarse la casa 
parohială să atace treburile gospodăreşti care se adunaseră 
în ultimele două zile. 

O glumă ciudată 

— Şi aceasta este Miss Marple, spuse Jane Helier, încheind 
prezentările. 


Ca artistă, ştia să obţină efectul dorit. Era, cu siguranţă, 
punctul culminant, finalul triumfător! lonul ei era pe 
jumătate plin de admiraţie politicoasă, pe jumătate plin de 
satisfacţie. 

Partea nostimă era că persoana prezentată cu atâta 
pompă era doar o fată bătrână în vârstă, gentilă. În ochii 
celor doi tineri care, prin bunăvoința Janei, tocmai făcuseră 
cunoştinţă cu ea, se citeau uimire şi o nuanţă de 
dezamăgire. Erau amândoi drăguţi - fata, Charmian 
Stround, subţire şi brunetă, bărbatul - Edward Rossiter, un 
tânăr uriaş blond, amabil. 

Charmian spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Oh, ne pare grozav de bine să vă cunoaştem. 

Dar ochii ei exprimau îndoială. Îi aruncă o privire 
fulgerătoare, întrebătoare Janei Helier. 

— Dragă, spuse Jane, răspunzându-i la privire, e absolut 
minunată. Las-o în seama ei. V-am spus că am s-o aduc aici 
şi am reuşit. | se adresă domnişoarei Marple: O să le-o 
descurci; sunt sigură. Vă va fi uşor. 

Miss Marple îşi întoarse ochii ei bleu-verzi calzi către 
domnul Rossiter. 

— Vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? întrebă ea. 

— Jane este prietenă cu noi, intră în vorbă, nerăbdătoare, 
Charmian. Edward şi cu mine suntem la ananghie. Jane ne- 
a spus că dacă venim la petrecerea ei, o să ne facă 
cunoştinţă cu cineva care a fost. care ar fi. care ar putea. 

Edward îi sări în ajutor: 

— Jane ne-a spus că sunteţi o somitate în materie, Miss 
Marple! 

Ochii bătrânei doamne sclipiră, dar protestă cu modestie: 

— Oh, nu, nu! Nici vorbă. Numai când cineva trăieşte la 
ţară ca mine ajunge să cunoască atât de multe despre 
natura umană. Dar m-aţi făcut chiar curioasă. Hai spuneţi- 
mi ce problemă aveţi. 

— Mă tem că-i teribil de banală - o comoară îngropată, 
spuse Edward. 


— Chiar? Dar asta pare grozav de interesant! 

— Ştiu. Precum "Comoara din insula piraţilor'*. Dar 
problema noastră n-are tenta romantică obişnuită. Nici un 
reper pe o hartă indicat printr-un craniu şi oase încrucişate, 
nici o indicație de genul: "patru paşi la stânga, la vest prin 
nord". Este teribil de prozaică - doar unde să săpăm. 

— Aţi încercat cumva? 

— Aş zice că am săpat vreo doi acri şi mai bine! Tot locu-i 
răscolit, numai bun de zarzavaturi. Tocmai eu întrebam ce 
să punem - dovlecei sau cartofi. 

Charmian spuse deodată: 

— Putem chiar să vă povestim totul? 

— Dar, desigur, draga mea. 

— Atunci, haideţi să găsim un loc liniştit. Vino, Edward. 

Ea îi scoase din camera aglomerată şi plină de fum, urcară 
scările până la un salon de la etajul doi. După ce s-au 
aşezat, Charmian începu brusc: 

* referire la romanul cu acelaşi nume (1882) de Robert 
Louis Stevenson (1850-1894). 

— Să începem. Povestea porneşte de la unchiul Mathew, 
stră-stră-unchiul amândurora. Era teribil de bătrân. 
Edward şi cu mine suntem singurele sale rude. 'Ținea la noi 
şi, întotdeauna, a spus că, atunci când va muri, ne va 
împărţi averea sa. Ei bine, a murit în martie şi a lăsat ca tot 
ce avea să fie împărţit, în mod egal, între Edward şi mine. 
Ceea ce v-am spus sună destul de dur - nu vreau să credeţi 
că ne pare bine că a murit - ne era, într-adevăr, drag. Dar 
fusese bolnav în ultimul timp. Problema e că "tot" ce ne-a 
lăsat s-a dovedit a fi practic absolut nimic. 

Şi, ca să fiu sinceră, asta a fost o lovitură pentru amândoi, 
nu-i aşa, Edward? 

Edward, amabil, încuviinţă. 

— Ştiţi, spuse el, ne-am bazat puţin pe ea. Vreau să zic, 
când ştii că o mare sumă de bani îţi va reveni, nu te dai în 
vânt după muncă, încerci să te descurci doar. Sunt în 
armată - şi nu e cazul să vă spun cum sunt plătit, nici 


Charmian n-o duce mai strălucit. Lucrează ca regizor teh- 
nic într-un teatru repertorial - foarte interesant şi-i place, 
dar nu prea scoate bani. Ne-am gândit să ne căsătorim şi 
nu prea ne-am făcut griji cu partea materială fiindcă 
amândoi ştiam că, într-o zi, vom fi bogaţi. 

— Şi acum, vă daţi seama, nu suntem! spuse Charmian. 
Mai mult, Ansteys - casa familiei 

— la care şi eu şi Edward ţinem, va trebui, probabil, să fie 
vândută. Edward şi cu mine simţim că nu putem suporta 
asta! Dar, dacă nu găsim banii unchiului Mathew va trebui 
s-o vindem. 

Edward interveni: 

— Ştii, Charmian, încă n-am ajuns la punctul principal. 

— Vorbeşte, atunci. 

Edward se adresă domnişoarei Marple: 

— Uitaţi despre ce e vorba. Când unchiul Mathew a 
îmbătrânit a devenit tot mai suspicios. 

Nu mai avea încredere în nimeni. 

— Foarte înţelept din partea lui, spuse Miss Marple. 
Defectele naturii umane sunt de necrezut. 

— Da, poate aveţi dreptate. Oricum, unchiul Mathew 
credea asta. Avea un prieten care îşi pierduse banii într-o 
bancă şi un alt prieten care a fost ruinat de un avocat care 
a fugit cu banii; şi el însuşi a pierdut bani din cauza unei 
companii frauduloase. Ajunsese să susţină, cu toată 
convingerea, că singurul loc sigur şi sănătos era să-ţi 
transformi banii în lucruri solide şi să le îngropi. 

— Ah! făcu Miss Marple. Încep să înţeleg. 

— Da. Prietenii l-au contrazis, arătându-i că, în felul ăsta, 
nu obţine nici o dobândă, dar el susţinea că asta nu prea 
conta. Majoritatea banilor, spunea el, "ar trebui ţinuţi într-o 
cutie sub pat sau îngropaţi în grădină". Astea erau propriile 
lui cuvinte. 

Charmian continuă: 

— Şi când a murit n-a lăsat aproape nimic în acţiuni, deşi 
era foarte bogat. De aceea credeam că aşa trebuie să fi 


făcut. 

Edward explică: 

— Am aflat că îşi vânduse acţiunile, scosese sume mari de 
bani din când în când şi nimeni nu ştie ce a făcut cu ele. Dar 
pare probabil că a trăit potrivit principiilor sale - cumpăra 
aur şi-l îngropa. 

— N-a spus nimic înainte de a muri? N-a lăsat nici o 
hârtie? Nici o scrisoare? 

— Asta-i partea înnebunitoare a chestiunii. Nu a lăsat. 
Fusese inconştient timp de câteva zile, dar şi-a revenit 
înainte de a muri. S-a uitat la noi doi şi a chicotit - un chicot 
slab, pierdut. 

A spus: "Sunteţi aranjaţi, porumbeii mei drăgălaşi". Apoi, 
s-a bătut cu mâna pe ochi - ochiul drept - şi ne-a făcut cu 
ochiul. Şi apoi a murit. Unchiul nostru cel bătrân Mathew, 
bietul de el. 

— S-a bătut cu mâna pe ochi, spuse Miss Marple dusă pe 
gânduri. 

Edward interveni nerăbdător: 

— Vă spune asta ceva? Asta m-a făcut să mă gândesc la 
povestea cu Arsene Lupin* în care era ceva ascuns în ochiul 
de sticlă al unui om. Dar unchiul Mathew nu avea nici un 
ochi de sticlă. 

Miss Marple scutură din cap: 

— Nu, nu pot să mă gândesc la nimic, deocamdată. 

Charmian spuse dezamăgită: 

— Jane ne-a spus c-o să ne arătaţi de îndată unde să 
săpăm! 

Domnişoara Marple zâmbi. 

— Ştiţi, nu sunt chiar un scamator. Nu l-am cunoscut pe 
unchiul vostru, nu ştiu ce fel de om era şi nu am idee de 
casă sau de teren. 

Charmian spuse: 

— Dacă le-aţi ştii? 

— Ei bine, atunci trebuie să fie destul de simplu, nu-i aşa? 
zise Miss Marple. 


— Simplu! spuse Charmian. Veniţi la Ansteys să vedeţi 
dacă e simplu! 

E posibil ca ea să nu fi lansat, în mod serios, invitaţia, dar 
Miss Marple spuse repede: 

— Da, dragă, foarte drăguţ din partea voastră. Mi-am dorit 
întotdeauna să am şansa de a căuta comori ascunse. Şi 
adăugă, uitându-se la ei cu un zâmbet strălucitor de epocă 
victoriană târzie, cu o dobândă frumugşică! 

— Vedeţi! spuse Charmian, făcând gesturi dramatice. 

Tocmai dăduseră o raită prin Ansteys. Făcuseră turul 
grădinii din spatele bucătăriei - care era toată răscolită. Au 
colindat prin pădurice, unde, în jurul fiecărui copac mai 
mare, se săpase şi, acum se uitau trişti la biata suprafaţă 
care fusese odată uniform înverzită. Se urcară în pod, unde 
geamantane şi cutii vechi fuseseră golite de conţinutul lor. 
Coborâră în beciuri, unde unele pietre fuseseră smulse cu 
greu din locurile lor. Au măsurat şi au ciocănit în toate 
zidurile şi domnişoarei Marple i s-a arătat fiecare piesă 
veche de mobilă care conţinea sau putea fi suspectată de a 
poseda un sertar secret. 

Pe o masă, în camera de dimineaţă, se afla o grămadă de 
hârtii, toate documentele pe care răposatul Mathew 
Stround le lăsase. Nu fusese distrusă nici o hârtie, iar 
Charmian şi Edward aveau predilecţia de a se întoarce 
mereu la ele, parcurgând, cu seriozitate, chitanţe, invitaţii 
şi scrisori de afaceri, în speranţa de a localiza pe undeva un 
clu, un indiciu. 

— Credeţi că mai e ceva la care nu ne-am uitat? întrebă 
Charmian cu o undă de speranţă. 

Miss Marple dădu din cap că nu: 

— Se pare că aţi căutat temeinic, dragă. Poate, dacă îmi 
permiteţi, prea temeinic. Mă gândesc, întotdeauna, că un 
om îşi face un plan. Ca prietena mea, doamna Eldritch; ea a 
avut o servitoare mică, atât de drăguță, care lustruia 
linoleumul frumos, dar ea făcea treaba asta aşa de temeinic 
încât a lustruit duşumeaua de la baie prea mult, astfel că, 


atunci când doamna Eldritch a ieşit din baie, ştergătorul de 
plută i-a alunecat de sub picioare, a căzut foarte rău şi şi-a 
rupt, pur şi simplu, piciorul! Foarte neplăcut, pentru că, 
bineînţeles, uşa de la baie era închisă, grădinarul a trebuit 
s-aducă o scară şi să intre pe fereastră - teribil de jenant 
pentru doamna Eldritch, care a fost, întotdeauna, o femeie 
foarte pudică. 

Edward dădea semne de nerăbdare. Miss Marple spuse 
imediat: 


— Vă rog să mă iertaţi. Sunt grozavă, ştiţi, în a mă abate 
de la subiect. Dar un lucru îţi aminteşte de altul. Şi 
câteodată e util. Tot ce vroiam să vă spun e că, poate, dacă 
încercăm să ne ascuţim mintea şi să ne gândim la un loc 
probabil. 

Edward spuse supărat: 

— Gândiţi-vă dumneavoastră, Miss Marple. Creierul meu şi 
al lui Charmian sunt tabula rasa! 

— Dragă, dragă. Ştiu. e foarte obositor pentru voi. M-aş 
uita prin astea. 

Arătă hârtiile de pe masă. 

* principalul personaj în povestirile detective ale 
scriitorului francez Maurice Leblanc (1864-1941) ale cărui 
cărţi s-au bucurat de popularitate. 

— Doar dacă nu e ceva personal. Nu vreau să par 
indiscretă. 

— Oh, câtuşi de puţin. Dar mă tem că n-o să găsiţi nimic. 
Se aşeză la masă şi, în mod metodic, cercetă tot maldărul 
de documente. Cum lua unul îl şi sorta automat, făcând mici 
grămăjoare. După ce termină, rămase privind fix înainte 

câteva minute. 

Edward întrebă cu o uşoară undă de maliţiozitate: 

— Ei, ce ziceţi, Miss Marple? 

Aceasta îşi reveni, tresărind: 

— Pardon, vă rog? 

— Aţi găsit ceva relevant? 

— Oh, nu, nimic de genul ăsta. Cred că ştiu ce fel de om 
era unchiul vostru, Mathew. 

Asemănător unchiului meu Henry, cred. Îi plăceau glumele 
simple. Burlac, evident - mă întreb de ce? Pesemne o 
dezamăgire în tinereţe? Metodic până la un punct, dar nu-i 
plăcea să fie încorsetat - aşa sunt unii burlaci! 

În spatele domnişoarei Marple, Charmian îi făcu un semn 
lui Edward. Vroia să zică că e "sisi”. 

Miss Marple continua să flecărească, plină de voioşie, 
despre răposatul ei unchi Henry. 


— Îi plăceau foarte mult jocurile de cuvinte. Şi unor 
oameni, jocurile de cuvinte li se par plicticoase din cale- 
afară. Un joc de cuvinte poate fi foarte iritant. Era şi un om 
foarte suspicios. Era tot timpul convins că servitorii îl furau. 
Şi câteodată, desigur, aşa şi făceau, dar nu totdeauna. Asta 
devenise o obsesie pentru el, bietul om. Spre sfârşit, îi 
bănuia că-i umblă şi-i falsifică mâncarea şi, în cele din urmă, 
refuză să mai mănânce altceva decât ouă fierte! Spunea că 
nimeni nu putea să umble în interiorul unui ou fiert. Dragul 
de el, unchiul Henry, fusese atât de vesel odinioară - îi 
plăcea foarte mult cafeaua după ce servea masa. Obişnuia 
să spună: "Cafeaua asta nu-i apă de mare", vrând să zică, 
înţelegeţi, că ar vrea-o mai mare. 

Edward simţea că, dacă mai aude ceva de unchiul Henry, 
înnebuneşte. 

— Îi plăceau şi tinerii, continuă Miss Marple, dar avea o 
înclinaţie în a-i tachina puţin, înţelegeţi la ce mă refer. 
Obişnuia să pună pungile cu dulciuri unde un copil nu putea 
să ajungă. 

Lăsând politeţea la o parte, Charmian zise: 

— Cred că asta-i oribil! 

— Oh, nu, dragă, era doar un burlac în vârstă, ştii, şi nu 
cunoştea la copii. De fapt, nu era deloc prost. '[inea o 
groază de bani în casă şi instalase un seif. Făcea mare caz 
de el - ce sigur era. Ca urmare a faptului că trăncănise 
atâta, bandiții i-au spart casa într-o noapte şi au făcut, pur 
şi simplu, o gaură în seif cu ajutorul unei substanţe chimice. 

— Aşa i-a trebuit, spuse Edward. 

— Oh, dar nu era nimic în seif, spuse Miss Marple. Ştiţi, de 
fapt, ţinea banii în altă parte - în spatele unor volume de 
rugăciuni, în bibliotecă, chiar aşa. Spunea că oamenii n-ar 
lua niciodată o carte de genul ăsta de pe vreun raft! 

Edward o întrebă înviorat de idee: 

— Asta-i! Ce-ar fi să ne uităm în bibliotecă? 

Dar Charmian clătină din cap dispreţuitoare. 


— Crezi că nu m-am gândit la asta? Am căutat în toate 
cărţile, marţea trecută, când ai fost plecat la Portsmouth. 
Le-am scos pe toate, le-am scuturat. Nu-i nimic acolo. 

Edward oftă. Apoi, ridicându-se, încercă să se 
descotorosească, cu tact, de musafira lor ce-i dezamăgise: 

— A fost grozav de drăguţ din partea dumneavoastră să 
veniţi şi să încercaţi să ne ajutaţi. 

Păcat că n-a ieşit nimic. Mă tem că v-am răpit prea mult 
timp. Totuşi, vă duc cu maşina şi o să puteţi prinde trenul de 
trei şi jumătate. 

— Oh, făcu Miss Marple, dar trebuie să găsim banii, nu-i 
aşa? Nu trebuie să renunţaţi, domnule Rossiter. Dacă, la 
început, nu reuşiţi, încercaţi, încercaţi din nou. 

— Vreţi să spuneţi că o să mai. Încercăm? 

— De fapt, spuse Miss Marple, eu încă nu am început. 
"Întâi prinde iepurele"*, cum spune doamna Beeton în 
cartea ei de bucate - o carte minunată, dar cumplit de 
costisitoare; majoritatea reţetelor încep cu: "Luaţi 250 de 
grame de smântână şi o duzină de ouă". Ia să văd, unde 
eram? Oh, da. Ei bine, am prins, ca să zicem aşa, iepurele - 
iepurele fiind, bineînţeles, unchiul vostru, Mathew, şi 
trebuie doar să hotărâm acum unde şi-o fi ascuns banii. 
Trebuie să fie foarte simplu. 

— Simplu? întrebă Charmian. 

— Oh, da, dragă. Sunt sigură că trebuie să fi făcut un lucru 
evident. Un sertar secret - asta-i soluţia mea. 

Edward îi replică sec: 

— Nu poţi pune lingouri de aur într-un sertar secret. 

— Nu, nu, sigur că nu. Dar nu avem nici un motiv să 
credem că banii sunt sub formă de aur. 

— Spunea întotdeauna. 

— Aşa făcea şi unchiul meu Henry cu seiful lui! Aşa încât 
bănuiesc foarte serios că o spunea numai de formă. 
Diamante - astea s-ar putea afla foarte uşor într-un sertar 
secret. 


— Dar ne-am uitat în toate sertarele secrete. Am adus şi 
un tâmplar să examineze mobila. 

— Chiar, dragă? Asta a fost foarte înţelept din partea 
voastră. V-aş sugera faptul că biroul unchiului vostru ar fi 
locul cel mai probabil. A fost escritoire-ul acela înalt de la 
perete? 

— Da. O să vă arăt. 

Charmian se duse la el. Lasă în jos tăblia. Înăuntru erau 
sertăraşe şi sertărele. Deschise o uşiţă din centru şi apăsă 
un buton de la sertarul din stânga. Fundul ascunzătorii din 
centru scoase un clinchet şi avansă spre ea. Charmian îl 
scoase, lăsând să se vadă bine un gol sub el. 

Nu era nimic. 

— Vedeţi, nu-i asta o coincidenţă? exclamă Miss Marple. 
Unchiul Henry avea un birou exact ca ăsta, numai că al lui 
era furniruit cu nuc şi ăsta-i din mahon. 

— Oricum, zise Charmian, nu-i nimic înăuntru, după cum 
vedeţi. 

— Cred că tâmplarul vostru, observă Miss Marple, era 
tânăr. El nu ştia totul. Oamenii erau foarte dibaci când 
făceau, odinioară, ascunzători. Există aici un astfel de lucru: 
un loc secret în altul secret. 

Scoase un ac de păr din colanul ei aranjat din păr cărunt. 
După ce îl îndreptă, îi înfipse vârful în ceea ce părea o 
găurică într-o parte a locului secret din centru. Cu puţină 
greutate trase un sertăraş. Înăuntrul lui era o legătură de 
scrisori şi o hârtie împăturită. 

Edward şi Charmian se năpustiră asupra lucrurilor. Cu 
degete tremurătoare, Edward despături hârtia. Îi dădu 
drumul cu un gest de dispreţ. 

— O reţetă de bucătărie. Şuncă prăjită! 

Charmian desfăcea funda cu care erau legate scrisorile. 
Scoase una şi se uită la ea: "Scrisori de dragoste"! 

Miss Marple reacţiona în stil victorian: 

— Ce interesant! Poate este motivul pentru care unchiul 
vostru nu s-a căsătorit niciodată. 


Charmian citi cu glas tare: "Dragul meu Mathew, trebuie 
să-ţi mărturisesc că mi se pare foarte mult timp de când am 
primit ultima ta scrisoare. Încerc să-mi umplu timpul cu 
diferite scrisori ce-mi sunt încredințate şi, adesea, îmi spun 
că sunt cu adevărat norocoasă să văd atâtea lucruri de pe 
glob, deşi nici nu mă gândeam când am plecat în America 
că trebuia să voiajez până în insulele astea îndepărtate!" 

Charmian se întrerupse: "De unde este? Oh, Hawaii"? Ea 
continuă: "Dar vai, băştinaşii sunt încă departe de a vedea 
lumina credinţei. Sunt dezbrăcaţi, în stare de sălbăticie şi-şi 
petrec majoritatea timpului înotând şi dansând, 
împodobindu-se cu ghirlande de flori. Domnul Gray i-a 
convertit pe câţiva, dar este o muncă titanică, iar el şi 
doamna Gray sunt trişti şi descurajaţi 

* aluzie la zicătoarea "întâi prinde iepurele şi apoi găteşte- 
1" (engl.: First catch your hare, then cook him). 

Încerc să fac tot ce pot să-l înveselesc şi să-l încurajez, dar 
şi eu sunt adesea tristă pentru un motiv pe care-l poţi ghici, 
dragă Mathew. Vai, lipsa ta este o încercare grea pentru o 
inimă care iubeşte. Jurămintele tale reînnoite şi protestele 
că ţii la mine m-au bucurat foarte mult. Acum şi pentru 
totdeauna inima mea credincioasă şi devotată îţi aparţin, 
dragă Mathew, şi rămân. 

Dragostea ta adevărată, 

Betty Martin. 

P. S. Pun scrisoarea pe adresa prietenei noastre comune, 
Matilda Graves, ca de obicei. Sper ca Cerul să ne ierte acest 
mic subterfugiu". 

Edward fluieră. 

— O femeie misionar! Deci, asta era iubirea unchiului 
Mathew. De ce nu s-or fi căsătorit niciodată? 

— Se pare că ea a cutreierat toată lumea, spuse Charmian, 
uitându-se prin scrisori. 

Mauritius. tot felul de locuri. Probabil a murit de friguri 
galbene sau de altceva. 


Un chicotit slab îi făcu să tresară. Aparent, Miss Marple 
tare se amuza. 

— Hai, hai, ia uite ce avem aici! zise ea. 

Citea reţeta pentru şuncă prăjită. Observând privirile lor 
întrebătoare, citi cu glas tare: "Şuncă prăjită cu spanac. 
Luaţi o bucată bună de şuncă, umpleţi-o cu căţei de usturoi 
şi acoperiţi-o cu zahăr neprelucrat, roşiatic. Coaceţi încet în 
sobă. Serviţi cu o garnitură de piure de spanac". 

— Ce mai credeţi despre asta? 

— Cred că sună groaznic, spuse Edward. 

— Nu, nu, de fapt ar putea fi foarte gustos, dar ce credeţi 
de toată treaba asta? 

Deodată, o rază de lumină îi inundă faţa lui Edward. 

— Credeţi că este vreun cod. vreo criptogramă de vreun 
fel? 

I-o smulse din mână. 

— Priveşte, Charmian, ar putea fi, ştii! Altfel, n-are nici un 
rost să pui o reţetă de bucătărie într-un sertăraş secret. 

— Exact, spuse Miss Marple. Foarte, foarte semnificativ. 

Charmian spuse: 

— Ştiu ce ar putea fi. cerneală invizibilă! Hai s-o încălzim. 
Aprinde soba electrică. 

Edward aşa făcu. Dar nici un semn de scris nu apăru la 
acest tratament. 

Miss Marple tuşi. 

— Ştiţi, de fapt cred că vă complicaţi prea mult. La drept 
vorbind, reţeta este numai o indicație. Cred că scrisorile 
sunt semnificative. 

— Scrisorile? 

— În special semnătura, spuse Miss Marple. 

Dar Edward abia că o auzi. O chemă emoţionat pe 
Charmian: 

— Vino aici! Are dreptate. Uite. plicurile sunt foarte vechi, 
dar scrisorile sunt scrise mult mai târziu. 

— Exact, spuse Miss Marple. 


— Sunt doar aparent vechi. Pariez pe orice că bătrânul 
unchi Mathew le-a falsificat el însuşi. 

— Cu siguranţă, zise Miss Marple. 

— Toată afacerea este o plăcere. N-a existat niciodată o 
femeie misionar. Trebuie să fie un cod. 

— Dragii mei, dragi copii. nu trebuie să complicaţii totul 
atât de mult. Unchiul vostru era, de fapt, un om foarte 
simplu. El a vrut să facă o mică glumă, asta-i tot. 

Pentru prima dată, i-au acordat întreaga lor atenţie. 

— De fapt ce doriţi să spuneţi exact, Miss Marple? întrebă 
Charmian. 

— Vreau să spun, dragă, că de fapt ţii banii în mâna ta în 
această clipă. 

Charmian se holbă la reţetă. 

— Semnătura, dragă, asta explică totul. Reţeta este doar o 
indicație. Dacă dăm la o parte toţi căţeii de usturoi şi 
zahărul şi restul, ce rămâne de fapt? Ce, şuncă şi spanac, 
nu? Şuncă şi spanac! Însemnând - nimic*! Aşadar este clar 
că scrisorile sunt importante. Şi apoi, dacă luaţi în 
considerare ce a făcut unchiul vostru chiar înainte de a 
muri, el s-a bătut uşor la ochi aţi zis. 

Deci, asta e. ăsta este clu-ul, vedeţi? 

Charmian zise: 

— Noi suntem nebuni sau dumneata? 

— Dar, draga mea, trebuie să fi auzit expresia folosită când 
ceva nu e veritabil sau nu mai are nici o valoare în zilele 
noastre: "all my eye and Betty Martin". 

Edward rămase cu gura căscată, ochii căzându-i pe 
scrisoarea din mână. "Betty Martin." 

— Dar, desigur, domnule Rossiter. Aşa cum tocmai aţi spus 
nu există. nu a existat o asemenea persoană. Scrisorile au 
fost scrise de unchiul dumneavoastră şi cred că s-a distrat 
grozav scriindu-le. Aşa cum ziceţi, scrisul de pe plicuri este 
mult mai vechi. de fapt, plicurile nu puteau să aparţină în 
nici un fel scrisorilor, deoarece timbrul de pe una pe care o 
ţineţi este din o mie opt sute cincizeci şi unu. 


Făcu o pauză şi explică subliniind cu emfază: o mie opt 
sute cincizeci şi unu. Şi asta explică totul, nu-i aşa? 

— Mie nu, zise Edward. 

— Ei bine, înţeleg, spuse Miss Marple, aş zice că nici eu n- 
aş fi înţeles dacă n-ar fi fost nepoţelul meu, Lionel. Un 
băieţel atât de scump şi atât de pasionat colecţionar de 
timbre. Ştie totul despre timbre. El mi-a povestit despre 
timbre rare şi scumpe şi că o descoperire nouă, minunată a 
fost scoasă la licitaţie. Şi îmi aduc chiar aminte că a 
menţionat un timbru - unul albastru de doi cenți din o mie 
opt sute cincizeci şi unu. Valora circa douăzeci şi cinci de 
mii de dolari, cred. Închipuiţi-vă! Îmi imaginez că şi 
celelalte timbre sunt la fel de rare şi valoroase. 

Fără îndoială, le-a cumpărat prin intermediari şi a avut 
grijă să şteargă urmele, cum se spune în povestirile 
detective. 

Edward gemu. Se aşeză şi-şi îngropă faţa în mâini. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Charmian. 

— Nimic. Mi-a trecut prin cap gândul groaznic că, dacă n- 
ar fi fost Miss Marple, am fi putut arde scrisorile astea din 
decenţă şi cavalerism! 

— Ah, spuse Miss Marple, tocmai asta nu-şi dau, niciodată, 
seama aceşti gentlemeni bătrâni cărora la place să facă 
farse. Îmi amintesc că unchiul meu Henry i-a trimis unei 
nepoate favorite o bancnotă de cinci lire drept cadou de 
Crăciun. A pus-o într-o felicitare pe care a lipito şi a scris 
deasupra: "Cu dragoste şi cele mai bune urări. Din păcate, 
asta-i tot ce-mi pot permite în acest an". Biata fată, 
supărată de ceea ce credea că-i doar zgârcenia lui, aruncă 
totul, direct în foc. Aşa încât, bineînţeles, el a trebuit să-i 
dea o altă bancnotă. 

Sentimentele lui Edward faţă de unchiul Henry au suferit 
o schimbare bruscă şi completă. 

— Miss Marple, spuse el, mă duc să aduc o sticlă de 
şampanie. Să bem cu toţii în sănătatea unchiului Henry. 

Cazul servitoarei perfecte 


— Oh, vă rog, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? 

S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de 
vreme ce Edna, mica servitoare de la Miss Marple, stătea 
de fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment. 

Recunoscând, totuşi, obişnuinţa, Miss Marple spuse 
prompt: 

* (engl.) Gammon and spinach! Meaning nonsense! 
Gammon: a) slănină afumată, slănină cu şorici, partea din 
şuncă care are şi grăsimea; b) pălăvrăgeală cu intenţia de a 
înşela pe cineva. Spinach: a) spanac; b) ceva inexistent. 

* (aprox.) "Wax Albina“; “Spanac pe bâţ'. 

— Desigur, Edna. Vino şi închide uşa. Despre ce e vorba? 

Închizând ascultătoare uşa, Edna păşi în cameră, împături 
colţul şorţului ei între degete şi înghiţi de câteva ori. 

— Zi, Edna! spuse Miss Marple încurajatoare. 

— Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verişoara mea, Gladdie. 
Ştiţi, şi-a pierdut slujba. 

— Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul 
cel mare, nu-i aşa, la domnişoara. doamna. Skinner? 

— Da, doamnă, exact, doamnă. Şi Gladdie este foarte 
necăjită din cauza asta, grozav de necâjită. 

— Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuşi, nu-i 
aşa? 

— Aşa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu 
amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul 
aşezată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar, întotdeauna, 
ea a fost cea care a anunţat că pleacă, ştiţi! 

— Şi de data aceasta e invers? întrebă Miss Marple scurt. 

— Da, doamnă, şi asta a supărat-o pe Gladdie de groază. 

Miss Marple arăta uşor surprinsă. Îşi amintea de Gladys, 
care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în "zilele ei 
libere", ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament 
foarte echilibrat. 

Edna continuă: 

— Să vedeţi, doamnă, cum s-a întâmplat - cum consideră 
domnişoara Skinner. 


— Cum consideră domnişoara Skinner? întrebă Miss 
Marple cu răbdare. 

De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga 
tărăşenie. 

— Oh, doamnă, a fost aşa un şoc pentru Gladdie. Ştiţi, una 
din broşele domnişoarei Emily a dispărut şi s-a făcut atâta 
caz şi zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui 
nu-i place să i se întâmple aşa ceva; este îngrijorător, 
doamnă, ştiţi ce vreau să spun. Şi Gladdie a ajutat să se 
cerceteze peste tot şi domnişoara Lavinia spunea că se 
duce la poliţie să anunţe şi atunci broşa a apărut: căzuse în 
spatele sertarului de la toaletă şi Gladdie a fost foarte 
mulţumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart şi 
domnişoarei Lavinia îi sări ţandăra s-o dea afară şi i-a spus 
lui Gladdie că-i dă un preaviz de o lună. Şi Gladdie crede că 
nu e vorba de o farfurie, că domnişoara Lavinia se foloseşte 
de asta ca un pretext şi că trebuie să fie din cauza broşei şi 
că ele îşi închipuie că ea a luat-o şi a pus-o înapoi când s-a 
ameninţat cu poliţia, şi Gladdie n-ar face un asemenea 
lucru, n-ar face niciodată. Şi crede că zvonul se va răspândi 
şi va fi împotriva ei şi ăsta-i un lucru foarte serios pentru o 
fată, după cum ştiţi, doamnă. 

Miss Marple încuviinţă. Deşi nu-i plăcea în mod deosebit 
Gladys, cea dată afară şi care avea propriile ei opinii, era 
aproape sigură de cinstea perfectă a fetei şi-şi putea prea 
bine imagina că afacerea trebuie să o fi necâjit. 

Edna spuse pe un ton rugător: 

— Se poate, doamnă, să faceţi ceva în legătură cu asta? 

— Spune-i să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. 
Dacă nu a luat ea broşa, fapt de care sunt sigură, atunci n- 
are nici un motiv să fie necăjită. 

— Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată. 

Domnişoara Marple spuse: 

— Am. am. să mă duc acolo după-amiază. Am să vorbesc 
cu domnişoara Skinner. 

— Oh, vă mulţumesc, doamnă, spuse Edna. 


Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, Înconjurată 
de pădure şi de un parc. De când se dovedise de neînchiriat 
şi de nevândut după cum era, un întreprinzător speculativ îl 
împărţise în patru apartamente cu un sistem central de 
încălzire şi cu folosirea "domeniului" în comun de către 
chiriaşi. Experimentul fusese satisfăcător. O bătrână 
doamnă bogată şi excentrică împreună cu camerista ei 
ocupau un apartament. Bătrâna doamnă avea o pasiune 
pentru păsări şi întreținea în fiecare zi o adunare a 
înaripatelor la mese. Un judecător indian la pensie şi soţia 
sa au închiriat un al doilea. Un cuplu 59 foarte tânăr, recent 
căsătorit, l-a ocupat pe al treilea şi cel de al patrulea fusese 
luat, numai cu două luni în urmă, de două tinere pe nume 
Skinner. Chiriaşii erau în relaţii foarte distante unii cu alţii, 
întrucât nu aveau nimic în comun. Proprietarul fusese auzit 
spunând că acesta era un lucru excelent. El se temea de 
prietenii, urmate de certuri şi plângerile de rigoare ce i s-ar 
fi adresat. 

Miss Marple îi cunoştea pe toţi chiriaşii, deşi nu ştia pe 
niciunul dintre ei prea bine. 

Domnişoara Skinner, cea mare, domnişoara Lavinia era 
ceea ce se poate spune membrul conducător al firmei. 
Domnişoara Emily, cea mică, îşi petrecea majoritatea 
timpului în pat, suferind de variate boli care, în opinia celor 
din St. Mary Mead, erau mai mult imaginare. 

Numai domnişoara Lavinia credea cu toată devoţiunea în 
martiriul şi răbdarea cu care suferea sora sa şi alerga pe 
dată, bătând satul de la un capăt la altul, după comisioane 
şi lucruri pe care "sora mea şi le doreşte deodată". 

În St. Mary Mead se credea că, dacă domnişoara Emily 
suferea pe jumătate pe cât susţinea, ar fi trimis de mult 
după doctorul Haydock. Dar domnişoara Emily, când i se 
sugera acest lucru, îşi închidea ochii cu un aer superior şi 
murmura că în cazul ei nu era uşor - cei mai buni specialişti 
din Londra fuseseră derutaţi - şi un nou venit minunat în 
breaslă îi prescrisese cel mai modern tip de tratament şi ea 


spera cu adevărat că starea sănătăţii i se va ameliora 
mulţumită acestuia. Nici un medic generalist nu-i putea 
deloc înţelege cazul. 

— După părerea mea, spunea sincera domnişoară 
Hartnell, ea e foarte înţeleaptă că nu-l cheamă. Dragul de 
el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită i-ar putea 
spune că n-are nimic, să se dea jos din pat şi să nu mai facă 
atâta caz! I-ar face foarte mult bine! 

Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnişoara 
Emily continuă, aşadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare 
cu cutiuţe pline de pastile ciudate şi să respingă aproape 
tot ce i se gătea şi să ceară altceva - de obicei ceva dificil şi 
care nu era la îndemână de obţinut. 

Uşa i-o deschise domnişoarei Marple, Gladdie care arăta 
mai deprimată decât ar fi crezut vreodată Miss Marple că e 
capabilă. În sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese 
împărţită în sală de masă, salon, baie şi coşul de rufe pentru 
servitoare), domnişoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe 
Miss Marple. 

Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă de 
vreo cincizeci de ani. Avea o voce arţăgoasă şi o purtare 
repezită. 

— Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat. se 
simte rău astăzi, biata de ea. 

Spera să vă vadă, ceea ce ar reconforta-o, dar sunt 
momente când nu se simte în stare să vadă pe nimeni. 
Draga de ea, e tare răbdătoare. 

Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele era 
principala temă de conversaţie în St. 

Mary Mead, aşa încât nu-i fu greu să dirijeze discuţia în 
direcţia asta. Miss Marple spuse că auzise că fata aia 
drăguță, Gladys Holmes, urma să plece. 

Domnişoara Lavinia îi confirmă spusele. 

— De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, ştiţi. Nu 
putem permite aşa ceva. 


Miss Marple oftă şi-şi dădu cu părerea că toţi trebuie să ne 
obişnuim astăzi cu lucruri de-astea. E atât de greu să faci 
servitoarele să vină la ţară. Credea domnişoara Skinner că 
era într-adevăr bine să se despartă de Gladys? 

— Ştiu că e greu să găseşti servitoare. Încuviinţă 
domnişoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni 
dar nici nu mă mir - se ceartă tot timpul, jazz toată 
noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu ştie cum se 
ţine o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Şi apoi, familia 
Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea 
judecătorului şi dorinţa lui de a i se pregăti Chota Hazri*, 
cum îi zice el, la ora şase dimineaţa şi doamna Larkin care e 
mereu nemulțumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet 
de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar 
după mine este o femeie foarte dezagreabilă şi o înfruntă 
pe bătrâna doamnă. 

* (în anglo-indiană) un fel uşor de mâncare pentru 
dimineaţa devreme. 

— Atunci, nu credeţi că ar trebui să reveniţi asupra 
deciziei în privinţa Gladysei? E o fată tare bună. Îi cunosc 
întreaga familie; oameni foarte cinstiţi şi de calitate. 

Domnişoara Lavinia se împotrivi: 

— Am motivele mele, spuse ea dându-şi importanţă. 

Miss Marple murmură: 

— V-a lipsit o broşă, am auzit. 

— Cine-a trăncănit? îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt 
aproape sigură că ea a luat-o. Şi apoi s-a speriat şi a pus-o 
la loc, dar, vedeţi, nu poţi spune nimic dacă nu eşti sigur. 
Schimbă subiectul. Veniţi s-o vedeţi pe domnişoara Emily, 
Miss Marple. Sunt sigură c-o să-i facă bine. 

Miss Marple o urmă docilă la o uşă, unde domnişoara 
Lavinia bătu, fu invitată să intre şi-şi introduse musafira în 
cea mai bună cameră din apartament în care lumina nu 
pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate 
trase. Domnişoara Emily stătea culcată în pat, bucurându- 


se, după toate aparențele, de penumbră dar şi de 
suferinţele sale nedefinite. 

Lumina slabă o făcea să pară o fiinţă subţire, cu o alură 
imprecisă, cu o grămadă de păr blond-cenuşiu neîngrijit în 
jurul capului, din care se desprindeau cârlionţi, totul 
arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s- 
ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un 
miros de apă de colonie, biscuiţi râncezi şi camfor. 

Cu ochii pe jumătate închişi şi cu o voce slabă, subţiratică, 
Emily Skinner le explică că era "una din zilele ei proaste". 

— Cel mai rău lucru când eşti bolnav e faptul că îţi dai 
seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnişoara 
Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine. 
Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar 
dacă ai umple sticla cu apă fierbinte aşa cum îmi place - 
dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă 
nu e suficient de plină, se răceşte imediat! 

— Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puţin. 

— Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus* în 
casă, nu-i aşa, nu, nu contează. 

Pot şi fără asta. Nişte ceai slab şi o feliuţă de lămâie - n- 
avem lămâi? Chiar? Nu pot să beau ceai fără lămâie. Cred 
că laptele s-a tăiat puţin azi dimineaţă. M-a făcut să nu mai 
am chef sămi pun lapte în ceai. Nu contează. Pot să trăiesc 
şi fără ceaiul meu. Numai că mă simt atât de slăbită. Se 
spune că stridiile sunt hrănitoare. Mă întreb dacă aş 
încerca câteva. Nu, nu, prea multă bătaie de cap să le 
cumperi la ora asta înaintată. Pot să rabd până mâine. 

Lavinia ieşi din cameră murmurând ceva incoerent despre 
dusul cu bicicleta până în sat. 

Domnişoara Emily zâmbi alene musafirei sale şi sublinie că 
nu-i plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap. 

Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că 
misiunea sa eşuase. 

Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea 
Gladysei circulau deja în sat. 


La poştă, domnişoara Wetherby o abordă: 

— Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se 
spune că este binevoitoare, sobră şi respectabilă, dar nu se 
arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! 
Mă tem că e ceva în legătură cu broşa. Cred că trebuie să 
fie ceva în chestia asta, ştii, deoarece nimeni nu dă drumul 
azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi 
foarte greu să găsească pe alta. Fetele, pur şi simplu, nu se 
duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă 
în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să 
găsească pe altcineva şi atunci, poate, sora aia teribil de 
ipohondră se va da jos din pat şi va pune mâna să facă ceva! 

Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că 
domnişoarele Skinner angajaseră, de la o agenţie, o 
servitoare nouă, care, după toate relatările, era un model 
de cinste şi virtute. 

— O recomandare după trei ani de slujbă, foarte 
călduroasă, preferă provincia şi cere un salariu mai mic 
decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc. 

* e o plantă 

— Chiar, adevărat? întrebă Miss Marple căreia i se 
aduseră la cunoştinţă aceste detalii de către domnişoara 
Lavinia în magazinul negustorului de peşte. 

— Pare prea bună ca să fie adevărat. 

Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de 
cinste şi virtute s-a răzgândit în ultima clipă şi nu a mai 
sosit. 

Niciunul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuşi, şi 
satul luă cunoştinţă de comoara domestică pe nume Mary 
Higgins care trecu prin localitate în taxi spre conacul cel 
vechi. 

Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. O 
femeie cu o înfăţişare foarte respectabilă, foarte corect 
îmbrăcată. 

La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la 
conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei 


sărbători în parohie (la care cine vroia îşi vindea lucruri), 
Mary Higgins deschise uşa. Era, cu siguranţă, o servitoare 
cu un aer superior, cam de vreo patruzeci de ani, cu păr 
negru lins, obraji roşii, o siluetă plinuţă, mascată discret în 
negru cu un şorţ alb şi bonetă - "exact tipul de servitoare 
bună, de modă veche", cum explică mai târziu Miss Marple 
şi cu vocea potrivită, amabilă, respectuoasă, atât de diferită 
de accentele tari, nazale ale vocii Gladysei. 

Domnişoara Lavinia arăta mult mai puţin hărţuită ca de 
obicei şi, deşi a regretat că n-a putut să-şi ia şi ea un stand, 
din cauza grijii pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, 
totuşi participă cu o sumă frumuşică şi a promis să 
contribuie cu seturi de sugative şi şosete pentru bebeluşi. 

Miss Marple comentă alura ei de bunăstare. 

— Simt că-i datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de 
mulţumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary 
este cu adevărat o comoară. Găteşte bine, serveşte frumos 
la masă şi păstrează, cu scrupulozitate, curăţenia în micul 
nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Şi se 
poartă minunat cu Emily! 

Miss Marple întrebă imediat de Emily. 

— Oh, draga de ea. S-a simţit foarte rău din cauza vremii, 
în ultimul timp. N-are; încotro, asta-i, câteodată face puţin 
lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva 
şi, apoi, când e servită, spune că nu poate să mănânce acum 
şi apoi vrea din nou, după jumătate de oră şi totul s-a răcit 
şi trebuie reîncălzit, Asta cere muncă, nu glumă, dar, din 
fericire, Mary nu le pune la inimă. E obişnuită să îngrijească 
invalizi, aşa zice, şi-i înţelege. Este mare lucru. 

— Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple. 

— Chiar aşa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns 
la o rugăciune. 

— Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse 
Miss Marple. Aş fi, aş fi puţin atentă, dacă aş fi în locul tău. 

Lavinia Skinner nu prinse nuanţa din această remarcă. Ea 
spuse: 


— Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu ştiu 
ce m-aş face dacă ar pleca. 

— Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, 
adăugă Miss Marple şi o privi cu înţeles pe gazda sa. 

Domnişoara Lavinia spuse: 

— Când nu ai griji gospodăreşti, asta îţi ia aşa o greutate 
de pe inimă, nu-i aşa? Cum se poartă micuța Edna? 

— Se descurcă destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar 
eu ştiu totul despre Edna pentru că e o fată din sat. 

Când ieşi în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton 
ridicat: 

— Ai lăsat compresa asta să se usuce. doctorul Allerton a 
spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. 
Bine, bine, las-o. Vreau o ceaşcă cu ceai şi un ou fiert. fiert 
numai trei minute şi jumătate, ţine minte şi trimite-o pe 
domnişoara Lavinia la mine. 

Mary cea eficientă apăru din dormitor şi îi spuse Laviniei: 
"Domnişoara Emily vă cheamă, doamnă", deschise uşa 
pentru Miss Marple, o ajută să-şi pună haina şi-i înmână 
umbrela în maniera cea mai ireproşabilă. 

Miss Marple luă umbrela, o scăpă, încercă s-o ridice şi îi 
căzu geanta care se deschise. 

Mary, politicoasă, adună diferite flecuşteţe - o batistă, un 
carneţel cu adrese, un portmoneu de piele demodat,doi 
şilingi, trei penny şi o bucată de baton dulce de mentă, în 
dungi. 

Miss Marple primi ultimul obiect cu oarecare jenă. 

— Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băieţelului doamnei 
Clement. El îl sugea şi-mi amintesc că mi-a luat geanta să se 
joace cu ea. Eltrebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de 
lipicios aşa? 

— Să-l iau, doamnă? 

— Oh, dacă vrei? Mulţumesc foarte mult. 

Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară şi după ce o primi, 
Miss Marple exclamă încântată: 

— Ce noroc că nu s-a spart. 


După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la uşă 
ţinând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o 
expresie deosebită pe faţă. 

Timp de zece zile, St. Mary Mead a trebuit să îndure, să 
audă calităţile comorii domnişoarei Lavinia şi a domnişoarei 
Emily. 

În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet. 

Mary, modelul de cinste şi virtute dispăruse! Patul ei era 
neatins şi uşa din faţă a fost găsită dată la perete. Se 
strecurase în linişte, în timpul nopţii. 

Şi nu numai Mary lipsea! Două broşe şi cinci inele ale 
domnişoarei Lavinia, trei inele, un pandantiv, o brățară şi 
patru broşe ale domnişoarei Emily lipseau de asemenea! 

Era începutul catastrofei. 

Tânăra doamnă Devereusx îşi pierduse diamantele pe care 
le ţinea într-un sertar deschis, ca şi nişte blănuri de valoare 
primite ca dar de nuntă. Judecătorului şi soţiei sale li se 
luaseră bijuterii şi o anumită sumă de bani. Doamna 
Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că 
avea nişte bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ţinea şi 
o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. 
Fusese seara liberă a Janettei şi stăpâna sa obişnuia să se 
plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările şi 
presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea 
cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate 
apartamentele! 

Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacţie cam 
deplasată în St. Mary Mead. 

Domnişoara Lavinia se lăudase atât de mult cu 
miraculoasa ei Mary. "Şi tot timpul ăsta, dragă, fusese o 
hoaţă obişnuită!" spuneau oamenii. 

Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary 
dispăruse în neant, dar agenţia, care o trimisese şi 
garantase recomandările, se alertă când descoperi că Mary 
Higgins, care le ceruse de lucru şi ale cărei recomandări 
fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor 


căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora 
adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia 
liniştită într-un loc prin Cornwall. 

— Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Şi 
dacă vreţi să ştiţi de la mine, femeia asta lucrează cu o 
bandă. S-a mai întâmplat un caz de acelaşi fel în 
Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost 
găsite niciodată şi nici ea n-a fost prinsă. Totuşi, stăm mai 
bine decât cei din Much Burham! 

Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine. 

Totuşi, săptămânile treceau şi Mary Higgins rămânea 
triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack* îşi dublă 
energia care-i lipsea numelui său. 

Domnişoara Lavinia plângea tot timpul. Domnişoara Emily 
era aşa de tulburată şi se îngrijoră atât de mult de starea ei, 
încât trimise imediat după doctorul Haydock. 

Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el 
despre bolile de care pretindea că suferă domnişoara Emily, 
dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Ştiri satisfăcătoare 
se răspândiră totuşi în legătură cu asta, prin domnul Meek, 
asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea 
doamnei Price-Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock 
prescrisese un 

* (engl.) slack - moale, neglijent, inactiv. 

amestec de asafoetidă* şi valeriană care, potrivit domnului 
Meek, era remediul universal pentru soldaţii ce simulează 
boli! 

Curând după aceea, s-a aflat că domnişoara Emily, fără să 
renunţe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat 
că în starea de sănătate în care se afla simţea că e de 
datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce 
înţelegea cazul ei. Era bine şi pentru Lavinia, spunea ea. 

Apartamentul a fost subînchiriat. 

Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată şi 
agitată, făcu o vizită poliţiei din Much Burham şi întrebă de 
inspectorul Slack. 


Inspectorului Slack nu-i plăcea de Miss Marple. Dar era 
conştient că şeful poliţiei, colonelul Melchett nu-i 
împărtăşea opinia. De aceea, cam bombănind o primi. 

— Bună ziua, Miss Marple, Cu ce vă pot fi de folos? 

— Oh, dragă, mă tem că te grăbeşti, spuse Miss Marple. 

— O groază de treabă, dar îmi puteţi răpi câteva momente, 
spuse inspectorul Slack. 

— Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ţi pot explica pe 
înţeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? 
Nu, poate pentru dumneata nu e. Dar ştii, nefiind educată 
în stil modern, am avut o guvernantă, care mă învăţa datele 
despre regii Angliei şi cunoştinţe generale şi cum se fac 
acele de cusut şi chestii de astea. La grămadă, înţelegi, nu 
te învăţa să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. 
Este vorba de fata domnişoarei Skinner, Gladys, pe care o 
cunoşti. 

— Mary Higgins, spuse inspectorul Slack. 

— Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys 
Holmes, o fată cam impertinentă şi cam prea plină de ea, 
dar, de fapt, foarte cinstită şi este foarte important ca acest 
lucru să fie recunoscut. 

— Nu-i nici o plângere împotriva ei până acum, după câte 
ştiu, spuse inspectorul. 

— Nu, ştiu că nu este nici o plângere, dar asta este partea 
proastă. Pentru că, vedeţi, oamenii continuă să creadă 
anumite lucruri. Oh, dragă. ştiu că mă exprim rău. Ceea ce 
de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o găsim 
pe Mary Higgins. 

— Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveţi vreo idee în 
privinţa asta? 

— Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o 
întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos? 

— Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă 
pentru noi. Îşi făcea toată treaba cu mănuşi de cauciuc sau 
cu mănuşi de servitoare, se pare. Şi ea a fost foarte 
precaută. a şters toate lucrurile din dormitorul ei şi de pe 


chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată 
casa. 

— Dacă aţi avea amprentele ei, asta v-ar ajuta? 

— S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland 
Yard. Nu e prima ei lovitură, aş zice! 

Miss Marple încuviinţă încurajată. Îşi deschise geanta şi 
scoase o mică cutie de carton. 

Înăuntru, învelită în vată era o oglinjoară. 

— Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele 
servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare. ea a atins 
o substanţă extrem de lipicioasă o clipă mai înainte. 

Inspectorul Slack se uita uluit. 

— I-aţi luat amprentele în mod intenţionat? 

— Desigur. 

— Atunci o bănuiaţi? 

— Ei bine, ştiţi, m-a uimit că era puţin prea bună ca să fie 
adevărată. De fapt, i-am şi spus domnişoarei Lavinia. Dar 
ea, pur şi simplu, nu a reţinut aluzia! Ştii, inspectore, mă 
tem că nu cred în modele de cinste şi demnitate. 
Majoritatea dintre noi avem defectele noastre. şi slujba în 
gospodărie le scoate la iveală foarte repede. 

* o substanţă închisă la culoare obţinută din nişte plante 
din Irak şi vestul Indiei şi folosită în medicină ca 
antispasmodic. 

— Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-şi, mă simt 
obligat faţă de dumneavoastră, cu siguranţă. Le vom trimite 
la Scotland Yard şi vom vedea ce au de spus. 

EI se opri. Miss Marple îşi lăsase capul puţin pe o parte şi-l 
privea cu mult subînţeles. 

— Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauţi puţin 
mai aproape? 

— Ce vreţi să spuneţi, Miss Marple? 

— E foarte dificil de explicat, dar când dai peste un lucru 
deosebit îl observi. Deşi, adesea, lucruri deosebite pot fi 
doar nişte fleacuri. Ştiţi, am simţit asta tot timpul; vreau să 
zic despre Gladys şi broşă. Ea este o fată cinstită; ea nu a 


luat broşa. Atunci de ce a crezut domnişoara Skinner că a 
luat-o? Domnişoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de 
asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe fată 
să plece când aceasta era o servitoare bună şi servitoarele 
sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, ştiţi. Aşa că m- 
am întrebat. M-am tot întrebat. Şi am observat un alt lucru 
deosebit! Domnişoara Emily este ipohondră, dar este prima 
ipohondră care nu a trimis după vreun doctor imediat. 
Ipohondrilor le plac doctorii. Domnişoarei Emily nu. 

— Unde vreţi să ajungeţi, Miss Marple? 

— Ei bine, ştiţi, vreau să vă sugerez că domnişoara Lavinia 
şi domnişoara Emily sunt persoane speciale. Domnişoara 
Emily îşi petrece aproape tot timpul într-o cameră 
întunecată şi dacă părul ăla nu-i o perucă, atunci eu îmi 
înghit propria mea meşă de la spate! Şi ceea ce vreau să 
spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, 
cu părul cărunt, suferindă să fie una şi aceeaşi cu femeia 
brunetă, îmbujorată şi plinuţă. Şi nimeni din câte ştiu nu le- 
a văzut pe domnişoara Emily şi pe Mary Higgins în unul şi 
acelaşi loc. Au avut o mulţime de timp să facă dubluri după 
toate cheile, o mulţime de timp să afle totul despre ceilalţi 
chiriaşi şi apoi să scape de fata din partea locului. 
Domnişoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o 
noapte şi soseşte la gară ca Mary Higgins a doua zi. Şi apoi, 
la momentul potrivit, Mary Higgins dispare şi toţi se pun cu 
surle şi trâmbiţe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteţi găsi, 
inspectore; pe sofaua domnişoarei Emily Skinner. Luaţi-i 
amprentele, dacă nu mă credeţi, şi veţi descoperi că am 
dreptate! O pereche de hoaţe deştepte, asta sunt 
domnişoarele Skinner. şi, fără îndoială, în legătură cu un 
complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de 
data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las ca cinstea 
unei fete de caracter din satul nostru să fie terfelită în halul 
ăsta! Gladys Holmes este cât se poate de cinstită şi toată 
lumea trebuie s-o ştie! Bună ziua! 


Miss Marple ieşise demnă, înainte ca inspectorul Slack să- 
şi revină. 

— Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate. 

Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate. 

Colonelul Melchett l-a felicitat pe Slack pentru eficienţa sa 
şi Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna 
şi i-a vorbit, în mod serios, să nu-şi mai schimbe slujba de 
îndată ce va obţine una. 


SFÂRŞIT