Agatha Christie — Miss Marple,13 probleme

Agatha Christie 


Agatha Christie 


„Lhe Thirteen Problems” 


Clubul de marţi seara - Mistere nerezolvate... 


CUPRINS: 

Clubul de marţi seara 1 
Casa Idolului Astartei 6 
Lingouri de aur 14 
Trotuarul pătat cu sânge 20 
Motiv contra ocazie 25 
Semnul degetului cel mare al Sf. Petru 31 
Mugşcata albastră 38 
Doamna de companie 46 
Cei patru suspecți 55 

O tragedie de Crăciun 62 
Iarba morţii 71 

Afacerea de la bungalou 79 
Moarte prin înec 87 


Raymond West scoase un nor de fum şi repetă cuvintele cu 
un soi de plăcere deliberată. 

— Mistere nerezolvate... 

Privi în jur cu mulţumire. Camera era veche, cu traverse 
late, negre de-a lungul tavanului şi mobilată cu piese vechi 
care-i aparținuseră de la început. De aici privirea mulţumită 
a lui Raymond West. De profesiune era scriitor şi-i plăcea ca 
atmosfera să n-aibă hibe. Casa mătuşii sale Jane fusese 
întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi 
spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al 
bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte 
strâmtă în talie. Dantelă „Mechlin” era aranjată în cascadă 
în faţă. Avea un şal de dantelă neagră şi o bonetă neagră, 


tot din dantelă, îi acoperea părul argintiu strâns sus. 
Tricota ceva alb, moale din lână. Ochii săi de un albastru 
pal, binevoitori şi tandri îl priveau pe nepot şi pe musafirii 
acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi asupra 
lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra pictoriţei 
Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns şi ochi verzi, 
ciudaţi, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, sir 
Henry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, 
doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei şi domnul 
Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscăţiv, cu 
ochelari, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss 
Marple le acordă un moment de atenţie tuturora, după care 
se reîntoarse la tricotat, zâmbind uşor. 

Domnul Petherick tuşi ca, de obicei, când îşi prefața 
remarcile. 

— Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha. - şi ce-i 
cu ele? 

— Nu-i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi 
place doar sunetul cuvintelor şi felul cum le pronunţă el. 

Raymond West îi aruncă o privire de reproş, la care ea îşi 
dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— Este un farsor, nu-i aşa, Miss Marple? întrebă ea. Sunt 
sigură că ştiţi asta. 

Miss Marple îi zâmbi cu blândeţe, dar nu-i răspunse. 

— Viaţa însăşi este un mister nerezolvat, comentă clericul 
pe un ton grav. 

Raymond se ridică în scaun şi-şi dădu la o parte ţigara cu 
un gest impulsiv. 

— Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă 
gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s- 
au întâmplat şi nimeni nu le-a explicat vreodată. 

— Ştiu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss 
Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o 
experienţă foarte ciudată ieri dimineaţă. A cumpărat 
aproape trei sute de grame de creveţi curăţaţi de la 
magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine şi 


când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveţii la ea. S- 
a întors la cele două magazine, pe la care fusese, dar 
creveţii ăştia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul 
ieşit din comun. 

— O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, 
grav. 

— Există, desigur, tot felul de explicaţii posibile, continuă 
Miss Marple, obrajii îmbujorându-i-se de emoție. De 
exemplu, altcineva... 

— Dragă mătuşă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu 
m-am referit la tipul ăsta de incident sătesc. Mă gândeam la 
crime şi dispariţii, tipul de lucruri despre care sir Henry ne- 
ar putea povesti acum dacă ar vrea. 

— Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise 
sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre 
cazurile mele. 

Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la 
Scotland Yard. 

— Îmi închipui că rămân o mulţime de crime şi alte chestii 
de astea nerezolvate de poliţie, interveni Joyce Lempriere. 

— Cred că e un lucru subînţeles, opină domnul Petherick. 

— Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îţi 
trebuie ca să reuşeşti să rezolvi cel mai bine un mister? Ne 
gândim cel mai adesea că obişnuiţii detectivi de la poliţie 
duc lipsă de imaginaţie. 

— Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry 
pe un ton rece. 

— Cred că aveţi nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru 
psihologie şi imaginaţie trebuie să vă adresaţi scriitorului... 

Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta 
rămase serios. 

— Arta de a scrie îţi oferă posibilitatea de introspecţie în 
natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive 
pe care omul obişnuit le ignoră. 

— Ştiu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl 
lăudă Miss Marple. Dar chiar eşti convins că oamenii sunt 


atât de nesuferiţi după cum îi înfăţişezi? 

— Dragă mătuşă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte 
Cel de Sus dacă aş putea să le zdruncin în vreun fel. 

— Am vrut să zic, se încruntă puţin Miss Marple, în timp 
ce-şi număra ochiurile de pe andrea, că mulţi oameni nu mi 
se par nici râi, nici buni, ci doar foarte proşti. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei: 

— Nu crezi, Raymond, că acorzi prea multă importanţă 
imaginaţiei? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care 
noi, avocaţii, îl cunoaştem prea bine. Pentru a putea păstra 
dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, 
cum sunt - acestea compun singura metodă logică de a 
ajunge la adevăr. Din propria mea experienţă mai confirm 
că e şi singura care dă rezultate. 

— Ei, nu spune! exclamă Joyce, dând din cap indignată. 
Pariez că v-aş putea întrece pe toţi. Sunt nu numai femeie şi 
puteţi spune ce vreţi, dar femeile au intuiţie care le lipseşte 
bărbaţilor - dar şi pictoriţă. Văd lucruri pe care voi nu le 
vedeţi. Şi apoi, în această ultimă calitate, am dat peste tot 
felul de tipuri şi personaje. Cunosc viaţa aşa cum draga 
noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s-o înfrunte aici. 

— E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă 
lucruri foarte dureroase şi triste. 

— Îmi daţi voie? le întrerupse dr. Pender zâmbind. Ştiu că 
e la modă astăzi să-i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar 
nouă ni se spun intimităţi, cunoaştem o parte a caracterului 
care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur. 

— De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de 
reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce-ar fi dacă am forma un 
club? Ce este astăzi? Marţi? O să-l numim „Clubul de marţi 
seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână şi fiecare, pe 
rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl 
cunoaşte personal şi îi ştie, desigur, şi soluţia. Câţi suntem? 
Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim şase. 

— Pe mine m-ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple. 

Joyce fu uşor surprinsă, dar îşi ascunse repede uimirea: 


— Ar fi minunat, Miss Marple. N-am ştiut că vrei să intri în 
joc. 

— Cred c-ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai 
ales atâţia gentlemeni inteligenţi de faţă. Mă tem că nu sunt 
prea deşteaptă, dar trăind atâţia ani în St. Mary Mead am 
început să cunosc firea omenească. 

— Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte 
valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie. 

— Cine începe? întrebă Joyce. 

— Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când 
avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins 
de clasa lui sir Henry... 

Nu-şi termină fraza, înclinând politicos capul în direcţia 
acestuia. 

Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se 
aşeză picior peste picior şi începu. 

— Mi-e puţin cam greu să aleg problema pe care o doriţi, 
dar, dacă stau şi mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce 
ar satisface condiţiile impuse. Trebuie să fi observat câte 
ceva în legătură cu acest caz în ziarele de acum un an. 
Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar 
s-a întâmplat ca soluţia să-mi pice pe birou acum câteva 
zile. 

Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la cină, 
printre alte feluri, langustă conservată. În timpul nopţii, toţi 
trei s-au simţit rău, aşa încât un doctor a fost chemat în 
grabă. Doi şi-au revenit, al treilea a murit. 

— Aha! exclamă Raymond, ca şi cum se edificase asupra 
subiectului. 

— Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau 
foarte simple. S-a considerat că decesul s-a datorat otrăvirii 
cu ptomaină, un certificat a fost eliberat în acest sens şi 
victima îngropată. Dar lucrurile nu s-au rezumat la asta. 

Miss Marple încuviinţă din cap: 

— Bineînţeles că a început să se vorbească, aşa se 
întâmplă de obicei. 


— Şi acum trebuie să vi-i descriu pe actorii acestei mici 
drame. Am să-i numeasc pe soţi, domnul şi doamna Jones. 
Şi pe însoţitoarea soţiei, domnişoara Clark. Domnul Jones 
era comis-voiajor pentru o firmă de medicamente. Era un 
bărbat arătos, de felul lui nerafinat, cu tendinţă de 
îngrăşare, în jur de cincizeci de ani. Soţia era o femeie cu o 
înfăţişare ştearsă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. 
Însoţitoarea, domnişoara Clark, de şaizeci de ani, o femeie 
voinică şi veselă, cu o faţă rotunjoară şi îmbujorată. 
Niciunul, aţi zice, prea interesant. 

Necazurile au fost stârnite într-un mod foarte curios. 
Domnul Jones locuise, în noaptea anterioară, într-un mic 
hotel frecventat de negustori din Birmingham. S-a 
întâmplat ca sugativa de la tampon să fie schimbată a doua 
zi şi ca femeia de serviciu, neavând altceva mai bun de 
făcut, să se amuze studiind sugativa în oglindă, exact după 
ce domnul Jones terminase o scrisoare. După câteva zile a 
apărut în ziare ştirea despre decesul doamnei Jones, ca 
urmare a ingerării langustei conservate, şi atunci camerista 
le-a povestit celorlalţi servitori cuvintele pe care le 
descifrase pe sugativă. Sunau astfel: „Depind în întregime 
de soţia mea... când va muri eu voi... sute şi mii”. 

Poate vă aduceţi aminte că mai fusese un caz al unei soţii 
otrăvite de bărbatul ei. N-a trebuit prea mult ca imaginaţia 
fetelor să se aprindă. Domnul Jones plănuise, aşadar, să-i 
facă de petrecanie nevestei şi să moştenească sute de mii 
de lire! Una dintre servitoare avea nişte rude care locuiau 
în târguşorul din care provenea familia Jones. Ea le-a scris 
şi acesteia i-au răspuns. Se pare că domnul Jones fusese 
foarte atent cu fiica doctorului din localitate, o tânără 
frumoasă de 33 de ani. Scandalul a început să mocnească. 
Ministrul de interne a primit o depeşă. Numeroase scrisori 
anonime au început să curgă la Scotland Yard, prin care 
domnul Jones era acuzat că şi-ar fi ucis soţia. Fireşte, ne-am 
zis că nu-i altceva decât pălăvrăgeală şi bârfă ieftină de la 
ţară. Totuşi, pentru a calma opinia publică s-a dat ordinul 


de exhumare a cadavrului. Ştiţi, era unul din acele cazuri 
de superstiție populară crasă, fără nici o bază solidă, dar 
care s-a dovedit, în mod cu totul surprinzător, adevărat. 
Rezultatul autopsiei a indicat suficient arsenic care să 
convingă că acesta provocase moartea doamnei. A căzut în 
sarcina Scotland Yard-ului să colaboreze cu autorităţile 
locale pentru a se dovedi cum a fost administrat arsenicul şi 
de către cine. 

— Îmi place! Aşa zic şi eu problemă! exclamă Joyce. 

— Normal, bănuiala a căzut asupra soţului. El beneficia de 
pe urma morţii soţiei sale. Nu o sumă de sute de mii de lire, 
cum şi-a imaginat romanţioasa cameristă de la hotel, totuşi 
o sumă frumugşică de opt mii de lire. El nu avea alţi bani 
proprii în afară de ceea ce câştiga şi era un bărbat cu 
obiceiuri cam extravagante, cu o predilecție spre compania 
femeilor. Am cercetat cât se poate de discret zvonul privitor 
la ataşamentul său faţă de fiica doctorului; deşi părea clar 
că existase, într-o vreme, o prietenie foarte strânsă între cei 
doi, avusese loc o ruptură totală cu două luni mai înainte şi 
de atunci nu mai fuseseră văzuţi împreună. Chiar şi 
doctorul, un om în vârstă, sincer şi deschis, a rămas 
consternat de rezultatul autopsiei. El fusese cel chemat 
noaptea la căpătâiul persoanelor suferinde. Îşi dăduse 
imediat seama de starea gravă a doamnei Jones şi trimisese 
la dispensar după nişte pastile cu opium, pentru a-i alina 
suferinţa. În pofida eforturilor sale, ea sucombă, dar nici o 
clipă nu a bănuit că ceva era în neregulă. Era convins că 
moartea se datora unei forme de botulism. Cina din seara 
aceea constase din langustă conservată şi salată, papanaşi, 
pâine şi brânză. Din nefericire, nu rămăsese nici urmă de 
langustă - totul fusese mâncat şi cutia aruncată. Doctorul o 
întrebase pe fata de serviciu din casă, Gladys Linch. Ea era 
groazav de răvăşită, plânsă şi agitată şi lui i-a fost foarte 
greu să obţină ceva de la ea, dar aceasta susţinea hotărâtă 
că, în nici un fel, cutia nu fusese umflată şi că langusta i se 
păruse cât se poate de bine conservată. 


Acestea erau faptele pe care trebuia să ne bazăm. Dacă 
Jones îi administrase în mod criminal arsenic soţiei, era clar 
că n-ar fi putut-o face în vreunul din felurile servite la cină, 
întrucât toate cele trei persoane mâncaseră împreună. Şi 
încă un amănunt - Jones se întorsese de la Birmingham 
tocmai când cina era pe punctul de a fi servită, aşa încât nu 
avusese timpul să otrăvească ceva în prealabil. 

— Dar însoţitoarea, femeia cea voinică cu faţa veselă? 
întrebă Joyce. 

Sir Henry înclină din cap. 

— Nu am trecut-o cu vederea pe domnişoara Clark, vă 
asigur. Dar părea fără noimă ca ea să fi avut vreun motiv 
pentru crimă. Doamna Jones nu i-a lăsat nimic şi ca urmare 
a decesului stăpânei sale, ea a trebuit să-şi caute o altă 
slujbă. 

— Asta pare s-o excludă, sublinie Joyce adâncită în 
gânduri. 

— Unul dintre inspectorii mei a descoperit curând un 
element semnificativ, continuă sir Henry. După cina din 
seara aceea, domnul Jones coborâse în bucătărie şi ceruse 
un bol cu mucilagiu din orez pentru că soţia se plângea că 
nu se simte bine. A aşteptat în bucătărie până când Gladys 
Linch l-a preparat şi apoi l-a dus sus în camera soţiei. 
Recunosc că asta părea să facă lumină în problemă. 

Avocatul îl susţinu aprobând din cap: 

— Motivul - spuse el, arătând pe degete. Ocazia - în 
calitate de comis-voiajor pentru o firmă de farmacişti avea 
acces uşor la otravă. 

— Şi un bărbat de o moralitate anemică, sublinie prelatul. 

Raymond West se uită ţintă la sir Henry: 

— E o cursă pe undeva. De ce nu l-aţi arestat? 

Sir Henry zâmbi cam stânjenit. 

— Asta e partea nefericită a cazului. Totul mersese ca pe 
roate când ne-am împotmolit. Jones n-a fost arestat pentru 
că atunci când am anchetat-o pe domnişoara Clark, aceasta 
ne-a povestit că ea băuse tot conţinutul bolului şi nu 


doamna Jones. Da, se pare că s-a dus în camera doamnei 
Jones aşa cum îi era obiceiul. Aceasta stătea în pat, în capul 
oaselor şi bolul se afla lângă ea. 

— Nu mă simt deloc bine, Milly. Aşa îmi trebuie dacă 
mănânc langustă seara. L-am rugat pe Albert să-mi aducă 
un bol cu mucilagiu, dar acum nu mai am chefdeel. 

— E păcat, a comentat domnişoara Clark, e aşa de bine 
făcut, fără gogoloaşe. Gladys e într-adevăr o bună 
bucătăreasă. În zilele noastre, puţine fete mai sunt în stare 
să facă un bol cu mucilagiu aşa de reuşit. Vă spun că îmi 
face poftă, sunt o pofticioasă. 

— Nu cred că o să scapi de metehnele tale, spuse doamna 
Jones. 

— Trebuie să vă explic, se întrerupse sir Henry, că 
domnişoara Clark, îngrijorată că lua în greutate, ţinea o 
cură de slăbire. 

— N-are nici un rost, Milly, îi zise doamna Jones. Dacă 
Domnul te-a făcut voinică înseamnă că aşa a vrut el - să fii 
voinică. Bea bolul ăla. O să-ţi facă cât se poate de bine. 

Şi imediat, domnişoara Clark se aşeză şi bău bolul. 

— Aşa că, după cum vedeţi, asta a zdrobit toată acuzaţia 
împotriva soţului. Întrebat în legătură cu semnificaţia 
cuvintelor de pe sugativă, Jones ne-a oferit pe dată 
explicaţia. Scrisoarea era un răspuns către fratele său din 
Australia care-i ceruse nişte bani. El îi arăta că era cu totul 
dependent de soţia sa. Când aceasta avea să moară, el ar fi 
intrat în posesia banilor şi, dacă ar fi putut, şi-ar fi ajutat 
fratele. Regreta incapacitatea sa de-ai fi de folos, dar 
sublinia că se aflau sute şi mii de persoane în lume în 
aceeaşi situaţie nefericită. 

— Aşa că acuzaţia a căzut? remarcă dr. Pender. 

— Aşa că acuzaţia a căzut, confirmă sir Henry pe un ton 
grav. Nu ne-am putut asuma riscul de a-l aresta pe Jones 
fără nici un temei legal. 

Se lăsă tăcerea şi atunci Joyce spuse: 

— Şi asta-i tot? 


— Aşa arăta cazul anul trecut. Rezolvarea se află acum în 
mâinile Scotland Yardului şi peste vreo două-trei zile veţi 
afla amănunte din ziare. 

— Rezolvarea, repetă Joyce pe gânduri. Ştiu eu? Haideţi să 
ne gândim cu toţii timp de cinci minute şi apoi să ne 
spunem părerea. 

Raymond West dădu din cap aprobator şi măsură timpul 
după ceasul său. Când cele cinci minute se scurseră, îşi 
îndreptă privirea spre dr. Pender. 

— Vorbiţi dumneavoastră primul? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Mărturisesc, zise el, că sunt cu totul depăşit. Cred doar 
că soţul trebuie să fie în vreun fel vinovat, dar nu-mi pot 
imagina cum a făcut-o. V-aş sugera că el i-a administrat 
otrava într-un mod care n-a fost încă descoperit, deşi, 
atunci, nu-mi dau seama cum de au găsit otrava după atâta 
timp. 

— Joyce? 

— Însoţitoarea! răspunse Joyce hotărâtă. 

— Însoţitoarea fără doar şi poate! De unde ştim ce motiv 
să fi avut? Numai pentru că era bătrână, voinică şi urâtă - 
asta nu înseamnă că nu era îndrăgostită şi ea de Jones. 
Trebuie să-i fii urât soţia pentru o pricină oarecare. Gândiţi- 
vă ce înseamnă a fi damă de companie - să fii întotdeauna 
plăcută şi ascultătoare, să te închizi în tine şi să ascunzi tot 
ce simţi. Într-o zi n-a mai putut răbda şi atunci a ucis-o. 
Probabil că a pus arsenicul în bolul cu mucilagiu şi a minţit 
când a povestit că l-a mâncat ea. 

— Domnul Petherick? 

Avocatul îşi strânse vârfurile degetelor ca un profesionist 
ce era: 

— Nu prea am ce comenta. Pe baza acestor fapte nu prea 
am ce zice. 

— Dar trebuie, domnule Petherick, insistă Joyce. Nu puteţi 
rămâne imparţial şi afirma „fără a vătăma vreo parte”, asta 
pentru că sunteţi avocat. Aţi intrat în joc. 


— Luând în considerare faptele, se conformă domnul 
Petherick, se pare că nu-i nimic de zis. Asta e părerea mea 
personală, după ce am văzut o mulţime de cazuri de acest 
tip în care soţul era vinovat. Singura explicaţie convenabilă 
ar fi aceea că domnişoara Clark îl apără în mod deliberat 
pentru un motiv oarecare. Trebuie să existe vreo înţelegere 
între ei privind nişte fonduri. El şi-a dat seama c-ar fi putut 
fi suspectat şi ea, văzând deschizându-i-se în faţă 
perspectiva sărăciei, a fost de acord să afirme că a mâncat 
mucilagiul în schimbul unei sume substanţiale pe care avea 
s-o încaseze. Dacă aşa s-a întâmplat e cât se poate de 
incorect. Cât se poate de incorect! 

— Nu sunt de acord cu dumneata, spuse Raymond. Aţi 
uitat un element important din acest caz: fata doctorului. 
Am să vă înfăţişez cum văd eu cazul. Langusta conservată 
era alterată. Asta explică simptomele de otrăvire. A fost 
chemat doctorul. Acesta o găseşte pe doamna Jones, care 
mâncase mai multă langustă decât ceilalţi doi, într-o stare 
foarte gravă şi trimite, aşa cum ne-aţi spus, după nişte 
pastile cu opium. Nu se duce el, ci trimite pe altcineva. Cine 
îi dă mesagerului pastilele? Evident, propria sa fiică. E 
foarte probabil ca ea să-i ţină evidenţa medicamentelor. E 
îndrăgostită de Jones şi, în acest moment, toate instinctele 
ei rele ies la suprafaţă când îşi dă seama că mijloacele de a-l 
elibera se găsesc în mâinile ei. Pastilele pe care le dă conţin 
arsenic pur, alb. Asta este rezolvarea pe care o văd eu. 

— Spuneţi-ne acum, sir Henry, sări Joyce nerăbdătoare. 

— O clipă, protestă acesta, Miss Marple încă nu şi-a spus 
părerea. 

Miss Marple dădea trist din cap: 

— Vai, dragă, iar mi-a scăpat un ochi. Am fost atât de 
intens adâncită în povestire. Un caz trist. Foarte trist. Îmi 
aduce aminte de bătrânul domn Hargraves care locuia în 
localitatea vecină Mount. Soţia lui nu a avut niciodată nici 
cea mai mică bănuială, până când ela murit lăsându-şi 
toată averea unei femei cu care trăise şi cu care avea cinci 


copii. Aceasta fusese într-o vreme servitoarea lor. O fată aşa 
de drăguță, obişnuia să spună doamna Hargraves - în care 
puteai avea încredere deplină că întoarce saltelele, în 
fiecare zi, cu excepţia zilelor de vineri, bineînţeles. Şi 
bătrânul Hargraves a întreţinut-o pe femeia asta într-o casă 
din orăşelul învecinat, continuând să fie „un stâlp al 
bisericii” şi să stea în capul mesei în fiecare duminică. 

— Dragă mătuşă Jane, o întrerupse Raymond cu oarecare 
nerăbdare. Ce are de-a face acest Hargraves, numai oale şi 
ulcele, cu acest caz? 

— Biată fata aia, Gladys Linch - cea care era atât de teribil 
de agitată când doctorul a stat de vorbă cu ea - avea şi de 
ce să fie, săraca. Sper ca banditul acela de Jones să fie 
spânzurat pentru că a făcut din fata asta o ucigagă. Dar 
cred că o s-o spânzure şi pe ea, sărmana. 

— Mi se pare, Miss Marple, că încurci puţin lucrurile, 
începu domnul Petherick. 

Dar Miss Marple respinse cu hotărâre acuzaţia şi se uită 
spre sir Henry. 

— Am dreptate, nu-i aşa? Sute şi mii - şi papanaşii - ăştia 
nu pot fi trecuţi cu vederea. 

— Ce-i cu papanaşii, cu sutele şi miile? se repezi Raymond. 

Mătuşa sa se întoarse spre el. 

— Bucătăresele pun, aproape întotdeauna, sute şi mii pe 
papanaşi: garniturile acelea mici din zahăr roz şi alb. De 
îndată ce am auzit c-au servit papanaşi la cină şi că soţul 
scrisese cuiva despre sute şi mii, am şi făcut legătura dintre 
cele două lucruri. Acolo s-a aflat arsenicul - în garnitura de 
unu urmat de zerouri. ] l-a dat fetei şi i-a spus să-lpună pe 
papanaşi. 

— Dar e imposibil, spuse Joyce repede. Au mâncat cu toţii 
papanaşi. 

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Însoţitoarea ţinea cură 
de slăbire, vă amintiţi. Niciodată nu mănânci ceva 
asemănător papanaşilor dacă vrei să nu te îngraşi. Şi cred 
că Jones a dat doar la o parte garnitura, aşezând-o pe 


marginea farfuriei sale. A fost o idee inteligentă, dar cât se 
poate de odioasă. 

Ochii celorlalţi se fixaseră asupra lui sir Henry. 

— E un lucru foarte curios, spuse el încet, dar s-a 
întâmplat ca Miss Marple să descopere adevărul. Jones a 
lăsat-o grea pe Gladys Linch, cum se spune. Ea era aproape 
disperată. El vroia să scape de nevastă-sa şi i-a promis 
celeilalte că o ia în căsătorie, după moartea soţiei. El a pus 
arsenicul în garnitură şi a învăţat-o cum s-o folosească. 
Gladys Linch a murit acum o săptămână. Copilul a murit la 
naştere şi Jones o părăsise pentru o altă femeie. Pe patul de 
moarte, ea a mărturisit totul. 

Se aşternu din nou tăcerea, apoi Raymond spuse: 

— Ei bine, mătuşă Jane, e unu la zero pentru dumneata. 
Nu-mi dau seama cum naiba de i-ai dat de capăt. Nu m-aş fi 
gândit niciodată că mica bucătăreasă e implicată în acest 
caz. 

— Sigur că nu, pentru că nu cunoşti la fel de bine viaţa ca 
mine. Un bărbat de tipul lui Jones - bădăran şi jovial. Cum 
am auzit că era o fată drăguță în casă am şi fost sigură că el 
n-avea s-o lase în pace. Totul e foarte trist şi dureros şi n-ai 
pe cine să vorbeşti de bine. Nu pot să vă spun ce şoc a fost 
pentru doamna Hargraves şi cât timp s-au mai minunat cei 
din sat. 

Casa Idolului Astartei 

— Ei acum, doctore Pender, ce o să ne povesteşti? 

Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe. 

— Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au 
întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când 
eram tânăr, am trecut printr-o experienţă foarte stranie şi 
tragică. 

— Chiar? exclamă Joyce Lempricre în mod încurajator. 

— N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci m-a 
impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor 
efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de 
groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla 


îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv 
aparent. 

— Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry. 

— Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci 
nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. 
Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate 
cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simțită puterea. 

— Casa aceea, „Ihe Larches”, aduce multă nefericire, 
remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut 
toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia 
Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări, şi-a rupt 
piciorul, aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în 
sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce 
priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit 
că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând. 

— Cred că sunt prea multe superstiții în legătură cu 
treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe 
proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în 
circulaţie fără temei sau din prostie. 

— Am cunoscut una sau două „fantome” care aveau o 
personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind. 

— Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-i permitem 
domnului Pender să-şi continue povestirea. 

Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să 
fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu. 

— Atmosferă, zise ea. Acum putem continua. 

Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, 
după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un 
ton blând, evocator. 

— Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi 
Dartmoor-ul. Localitatea de care vă vorbesc este situată pe 
malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi 
fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise 
cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar 
priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele 
trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om 


pe nume Haydon - sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în 
timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, 
păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu 
plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se 
numea noua sa proprietate. 

Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard 
Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o 
lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume 
Violet. Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de 
călărie, cu feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru 
cai şi vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds şi o 
domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din urmă. 
Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta societate şi 
se număra printre frumuseţile celebre ale vremii. 
Înfăţişarea era cu totul izbitoare. Brunetă, înaltă, cu tenul 
frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe jumătate 
închişi, uşor oblici îi dădeau un curios aer picant oriental. 
Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar ca un 
clopoțel. 

Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon 
era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga 
adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. 
Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era 
capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea 
numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, 
în ziua următoare îl prefera pe vărul acestuia, Elliot şi 
părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume 
Richard, ca, în continuare, să-i dedice zâmbetele cele mai 
fermecătoare liniştitului şi retrasului dr. Symonds. 

În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a 
arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil - 
o clădire solidă, bine construită, din granit de Devonshire. 
Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era 
romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau 
vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate 


pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu 
Tor-uril bătute de vreme. 

Pe pantele celui mai apropiat 'Tor se găseau diferite 
cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de 
piatră. Pe un alt deal era un gorgan ce fusese recent 
excavat, în care se găsiseră anumite obiecte din bronz. 
Haydon începuse să manifeste interes pentru lucrurile 
legate de antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi 
entuziasm. Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de 
bogat în mărturii despre trecut. 

Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale 
primilor fenicieni puteau fi găsite. 

— Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a 
spus el. l-aţi reţinut numele - Silent Grove2. Ei bine, e 
destul de uşor să-ţi dai seama de unde i se trage 
denumirea. 

Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era 
necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă 
sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu 
copaci îndesiţi unul în altul. 

— O relicvă din cele mai vechi timpuri, spuse Haydon. 
Copacii s-au uscat şi alţii au fost plantați în loc, dar, în 
general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară - poate 
pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi! 

L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă 
tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o 
pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. 
Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe 
Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios. 

— Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? mă întrebă 
el. Antagonism cumva? Sau nelinişte? 

— Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit. 

— Ai dreptate întrutotul. Aceasta a fost fortăreaţa unuia 
dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este 
Crângul lui Astarte3. 

— Astarte? 


— Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-i 
zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în 
ţară, un Crâng al Astartei cunoscut - la nord de Wall. N-am 
nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un 
adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc 
dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre. 

— Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători 
priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau? 

— Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, 
căpitanul Roger. Şi chestii nemaipomenite, îmi închipui. 

Haydon nu-i acordă atenţie. 

— În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse 
el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu 
puţin imaginaţia la contribuţie. 

În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul 
copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de 
vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare 
spre Haydon. 

— O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa 
Idolului lui Astarte. 

Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de 
abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o 
femeie cu coarne, călare pe un leu. 

— Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeița Lunii. 

— Zeița Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe 
cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la 
lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei. 

Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, 
se întoarse repede spre mine. 

— Nu vă plac toate astea, Padre, nu-i aşa? 

— Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav. 

Se uită la mine în mod curios. 

— Dar nu-i decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă 
acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie 
de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă 
ar fi fost... 


— Dacă ar fi fost? 

— Ei bine... râse el stingherit. Doar nu crezi în chestii de- 
astea, nu-i aşa? Dumneata, un pastor! 

— Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în 
asta. 

— Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de 
mult. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând 
cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt 
un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest 
crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi 
ameninţarea în jurul meu. 

Privi, din nou stânjenit, peste umăr. 

— Da, spuse, este... este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să 
spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să 
ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds? 

Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi 
spuse liniştit: 

— Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel 
sau altul, nu-mi place. 

În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine. 

— Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim 
de-aici! 

Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana 
Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi 
am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate 
la imaginea dinăuntru. 

Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că 
propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere 
costumată în seara aceea a fost bine primită. Obişnuitele 
râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret - am avut parte 
de toate - şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au 
izbucnit ca de obicei strigăte de veselie. 

Rogers şi soţia sa erau „îmbrăcaţi” ca locuitori ai colibelor 
din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor 
din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un 


marinar fenician, iar vărul său - şeful unei bande de hoti; 
doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering 
pe o soră de spital şi fata ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am 
travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a 
coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era 
înfăşurată într-un domino4 negru inform. 

— Necunoscuta, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, 
pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă. 

După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, 
blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi 
timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră 
când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi. 

— Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard 
Haydon. 

Violet Mannering clătină din cap: 

— O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în 
direcţia aceea, acum vreun sfert de oră. 

În timp ce vorbea, indica crângul de copaci care se profila 
negru şi plin de umbre în lumina lunii. 

— Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur 
că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem! 

Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de 
curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. 
Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere 
de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor de rele. 
Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă 
îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât 
oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre 
ceilalţi simțeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost 
dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii 
de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde. Se auzeau 
mai multe sunete în jurul nostru - şoapte şi oftaturi. Aveam 
sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa că din spirit de 
conservare, am rămas cu toţii grupaţi. 

Deodată, am dat de poiana din mijlocul crângului şi am 
rămas încremeniţi de uimire, întrucât în pragul Casei 


Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, 
purtând două coarne proeminente care se ridicau din masa 
neagră a părului ei. 

— Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se 
umplu de sudoare. 

Dar Violet Mannering era mai perspicace. 

— E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată 
oarecum altfel! 

Silueta din prag îşi ridică mâinile. Înaintă un pas şi cântă 
pe un ton înalt, plăcut. 

— Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveţi grijă cum vă 
apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea. 

— Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toţi 
fiorii, să ştii! 

Haydon sări spre ea. 

— Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată! 

Ochii mei se obişnuiseră de-acum cu lumina lunii şi 
puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese Violet, ea arăta 
schimbată. Faţa era mult mai oriental conturată, ochii - 
nişte deschizături oblice - degajau o oarecare cruzime în 
strălucirea lor şi nul mai văzusem niciodată ciudatul zâmbet 
ce i se citea pe buze. 

— Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiaţi 
de zeiţă. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare. 

— Eşti minunată, Diana, strigă şi Haydon, dar termină! Nu 
ştiu cum, dar... nu-mi prea place! 

El se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o mână. 

— Opreşte-te, strigă ea. Încă un pas şi te voi lovi cu magia 
Astartei. 

Richard Haydon râse şi grăbi pasul, când, deodată, un 
lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se 
împiedică şi căzu lat. 

Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ. 

Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot 
straniu, oribil, care tulbura liniştea poienii. 

Cu o înjurătură, Elliot se repezi în faţă. 


— Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule! 

Şi totuşi, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot 
Haydon se apropie, îngenunche lângă el şi-l întoarse încet 
cu faţa-n sus. Se aplecă peste el, uitându-se la faţa acestuia. 

Apoi se ridică brusc şi rămase clătinându-se puţin. 

— Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred... 
cred că e mort. 

Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse 
încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe 
care nu l-am înţeles. 

În clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic: 

— L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l- 
am omorât! 

Şi leşină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în 
picioare. 

Doamna Rogers urlă ca scoasă din minţi: 

— O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate 
întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător! 

Elliot mă apucă de umăr. 

— Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că nu se 
poate! Un om nu poate fi ucis aşa. E... e împotriva Naturii. 

Am încercat să-l liniştesc. 

— Există vreo explicaţie, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi 
suferit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a inimii. 
Şocul şi excitarea... 

Elmă întrerupse: 

— Nu înţelegi. Îşi ridică mâinile să le văd şi am observat 
pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost 
lovit... lovit în inimă şi nu există nici o armă. 

L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se 
ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta spre noi. 
Era palid şi tremura tot. 

— Am înnebunit cu toţii? spuse el. Ce-i cu locul ăsta, încât 
lucruri de acest gen se pot întâmpla aici? 

— Deci e adevărat? am întrebat eu. 

Dădu din cap că da. 


— Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subţire, 
dar... nu-i nici un stilet acolo. 

Ne-am uitat cu toţii unii la alţii. 

— Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să 
fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să 
cercetăm! 

Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse 
deodată: 

— Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. 
L-am zărit strălucind când îl ameninţa. 

Elliot Haydon clătină din cap: 

— Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă 
el. 

Lady Mannering se aplecase peste fata care leşinase. 

— N-are nimic în mână acum, ne informă ea, şi nu văd 
nimic pe pământ. Eşti sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu l- 
am văzut. 

Doctorul Symonds se apropie de fată. 

— Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă 
ajuţi? 

Am cărat fata leşinată în casă. Apoi ne-am întors şi-am luat 
cadavrul lui sir Richard. 

Dr. Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne privi pe 
toţi pe rând. 

— Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită 
influenţei romanelor detective. Orice băiat de pe stradă ştie 
că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găseşte. Dar, pe 
timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că am dus 
trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa 
pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă 
să aducă poliţia, de la vreo 12 mile depărtare. 

Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte. 

— Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea 
trebuie găsită. 

— Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic. 

Mă apucă de braţ şi mă trase cu furie. 


— Ţi-a intrat superstiţia aia în cap. Crezi că moartea lui a 
fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu. 

Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l împiedic. Simpla idee 
a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam 
presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de- 
a binelea. Cred că şi el era speriat, dar nu vroia s-o 
recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul. 

A fost o noapte foarte înfricoşătoare; niciunul dintre noi nu 
putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, 
poliţiştii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au 
exprimat dorinţa puternică de a o ancheta îndeaproape pe 
domnişoara Ashley, dar apoi s-au izbit de doctorul Symonds, 
care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnişoara Ashley îşi 
revenise din leşin sau din transă şi el îi administrase un 
somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia 
tulburată până a doua zi. 

Nimeni nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot 
Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am 
explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă a lui Symonds căpătă 
un aer şi mai grav. 

— Aş vrea să nu se fi dus. E... e o prostie, spuse el. 

— Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău? 

— Sper că nu. Padre, cred că dumneata şi cu mine am face 
mai bine să ne ducem să vedem. 

Ştiam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul 
de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am 
pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela 
blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am 
primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de 
poiana care părea palidă şi fantomatică în lumina dimineţii 
care abia mijea. Symonds mă apucă de braţ şi eu am scos o 
exclamaţie înăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina 
lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în iarbă. 
Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor 


noştri. Elliot Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care 
fusese vărul său. 

— Doamne Sfinte! spuse Symonds. L-a răpus şipe el! 

Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, 
dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială 
în privinţa cauzei tragediei: o armă lungă şi subţire din 
bronz rămăsese în rană. 

— L-a lovit prin umăr, nu prin inimă. Asta-i norocul, 
comentă doctorul. Pe cinstea mea, nu ştiu ce să cred. În 
orice caz n-a murit şi el ne va putea povesti ce s-a 
întâmplat. 

Dar tocmai asta e, că Elliot Haydon n-a fost în stare. 
Relatarea sa a fost cât se poate de vagă. Căutase fără 
succes stiletul şi, în cele din urmă, renunțând să mai 
bâjbâie, se apropie de Casa Idolului. Abia atunci, începu să 
intuiască tot mai clar că cineva îl urmărea cu privirea dintre 
copaci. A încercat să alunge această impresie, dar n-a putut 
s-o îndepărteze cu totul. A descris cum un vânt rece, ciudat 
a început să bată. Părea că nu vine dinspre copaci, ci din 
interiorul Casei Idolului. Se întoarse şi se uită înăuntru. A 
văzut mica siluetă a Zeiţei şi a simţit că se afla sub influenţa 
unei iluzii optice. Silueta părea să crească tot mai mare. 
Apoi, deodată, a primit o lovitură ce a simţit-o între tâmple 
şi care l-a făcut să se dea înapoi, dar atunci când a căzut, a 
fost conştient de o durere adâncă, usturătoare în umărul 
său stâng. 

Stiletul a fost identificat de data aceasta ca fiind identic cu 
cel descoperit în săpăturile din movila de pe deal şi care 
fusese cumpărat de Richard Haydon. Unde îl ţinuse, în 
locuinţă sau în Casa Idolului din crâng, nimeni nu părea să 
ştie. 

Poliţiştii au fost de părere şi aşa va rămâne pe veci că ela 
fost înjunghiat, în mod deliberat, de domnişoara Ashley, dar, 
luând în considerare depoziţiile noastre, ale celorlalţi, că ea 
s-a aflat la trei iarzi depărtare de el, ei n-au putut s-o 
inculpe. Şi, aşa, afacerea este şi va rămâne un mister. 


Se aşternuse liniştea. 

— Se pare că nu e nimic de zis, încercă Joyce Lempricre, 
în cele din urmă. Totul e atât de oribil şi straniu! N-aţi găsit 
personal nici o explicaţie, dr. Pender? 

Bătrânul dădu afirmativ din cap. 

— Da, spuse el. Am o explicaţie, adică un fel de explicaţie. 
Una cam curioasă - dar mi se pare că nu acoperă toate 
aspectele. 

— Am fost la şedinţe de spiritism, spuse Joyce, aşa că 
puteţi spune ce doriţi, dar se întâmplă lucruri foarte 
ciudate. Bănuiesc că pot fi explicate printr-un anume fel de 
hipnotism. Fata s-a transformat cu adevărat într-o 
Preoteasă a Astartei şi presupun că, într-un fel sau altul, ea 
trebuie să-l fi înjunghiat. Poate că ea a aruncat stiletul pe 
care domnişoara Mannering l-a văzut în mâna ei. 

— Sau o fi fost vreo suliță, sugeră Raymond West. În fond, 
lumina lunii nu e foarte puternică. Ea s-ar fi putut să aibă 
un fel de lance în mâna şi l-a lovit de la distanţă; apoi, 
presupun că trebuie să ţinem seama şi de hipnotism în 
masă. Vreau să zic că eraţi cu toţii pregătiţi să-l vedeţi 
doborât prin mijloace supranaturale şi aşa aţi văzut că s-a 
întâmplat. 

— Am asistat la multe lucruri minunate făcute cu arme şi 
cuțite la circ sau varietăţi, spuse sir Henry. Cred că e posibil 
ca un om să se fi putut ascunde printre copaci şi de acolo să 
fi aruncat un cuţit sau un stilet cu destulă dexteritate, 
bineînţeles dacă era un profesionist. Recunosc că este cam 
deplasată, dar pare singura teorie cu adevărat credibilă. Vă 
amintiţi că celălalt om a avut clar impresia că se ascundea 
cineva în crâng şi-l supraveghea. În ceea ce priveşte faptul 
că domnişoara Mannering a spus că Diana Ashley avea un 
stilet în mână, pe când ceilalţi au contrazis-o, asta nu mă 
surprinde. Dacă aţi avea experienţa mea, v-aţi da seama că 
relatările a cinci persoane privitoare la acelaşi lucru diferă 
atât de mult încât frizează incredibilul. 

Domnul Petherick tuşi. 


— Dar în toate aceste teorii se pare să trecem cu vederea 
un fapt esenţial, remarcă el. Ce s-a întâmplat cu arma? 
Domnişoara Ashley nu s-ar fi putut descotorosi de o suliță, 
aşa cum stătea în mijlocul luminişului şi dacă un ucigaş 
ascuns ar fi aruncat stiletul, atunci acesta ar fi rămas în 
rană când omul a fost răsucit. Cred că trebuie să renunţăm 
la toate teoriile fanteziste şi să ne limităm la fapte concrete. 

— Şi unde ne duc faptele concrete? 

— Ei bine, un lucru pare destul de clar. Nimeni nu a fost în 
apropierea omului când acesta a fost doborât, aşa că 
singura persoană care ar fi putut să-l înjunghie a fost el 
însuşi. De fapt, sinucidere. 

— Dar de ce naiba să fi vrut să se sinucidă? întrebă 
Raymond West, neîncrezător. 

Avocatul tuşi din nou. 

— Ah, asta iar e o problemă de teorie, spuse el. 
Deocamdată, nu mă interesează teoriile. Excluzând 
supranaturalul, în care nu cred nici o clipă, mi se pare că 
este singura modalitate în care lucrurile s-ar fi putut 
întâmpla. Şi-a înfipt pumnalul în piept şi, când a căzut, 
braţele i s-au desfăcut, scoţându-l din rană şi aruncându-l 
departe printre copaci. Cred că este, deşi oarecum 
improbabilă, o întâmplare posibilă. 

— Deşi nu vreau să mă amestec, spuse Miss Marple, totul 
mi se pare cât se poate de uluitor. Dar lucruri curioase se 
întâmplă, să ştiţi. La petrecerea de anul trecut din grădina 
doamnei Sharpley, omul care aranja ceasul pentru golf, a 
sărit peste ceva, şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit 
decât după cinci minute. 

— Da, dragă mătuşă, spuse Raymond cu blândeţe, dar el 
nu a fost înjunghiat, nu-i aşa? 

— A, sigur că nu, dragă, răspunse Miss Marple. Tocmai 
asta vă spuneam. Bineînţeles că nu există decât un singur 
mod în care acel biet sir Richard ar fi putut fi înjunghiat, 
dar tare aş vrea să ştiu ce l-a făcut întâi să se împiedice. Ar 


fi putut fi, desigur, rădăcina unui pom. El se uita numai la 
fată şi la lumina lunii dai peste lucruri fără să vrei. 

— Spuneţi că există doar un singur mod în care sir 
Richard ar fi putut fi înjunghiat, Miss Marple? întrebă 
pastoral, uitându-se curios la ea. 

— E foarte trist şi nu-mi place să mă gândesc la asta. Omul 
era dreptaci, nu-i aşa? Vreau să zic, pentru a se răni la 
umărul stâng trebuia să fie. Mi-a părut întotdeauna atât de 
rău de bietul Jack Baynes pentru ceea ce a păţit în timpul 
războiului! Vă amintiţi, s-a împuşcat în picior, după lupte 
foarte grele la Arras. Mi-a povestit despre asta când m-am 
dus să-l văd la spital; şi-i era tare ruşine. Nu cred că acest 
biet individ, Elliot Haydon, a profitat mult după urma crimei 
sale oribile. 

— Elliot Haydon, strigă Raymond. Crezi că el e făptaşul? 

— Nu văd cum ar fi putut-o face altcineva, spuse Miss 
Marple, uşor surprinsă, făcând ochii mari. Vreau să zic 
dacă, aşa cum subliniază foarte înţelept domnul Petherick, 
luăm în considerare faptele concrete şi ignorăm acea 
atmosferă cu zeițe păgâne despre care nu cred că e prea 
plăcută. Elliot s-a dus întâi la el de l-a întors cu faţa în sus şi, 
desigur, pentru a face acest lucru trebuie să fi fost cu 
spatele la toţi, iar îmbrăcămintea de şef de briganzi îi 
impunea să aibă o armă de orice fel la brâu. Îmi aduc 
aminte că am dansat cu un bărbat îmbrăcat ca şef de 
briganzi când eram tânără. Avea cinci feluri de cuțite şi 
stilete şi nu pot să vă povestesc cât de ciudate şi incomode 
erau pentru partenera sa. 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra dr. Pender. 

— Am aflat adevărul, spuse acesta, cinci ani după ce s-a 
întâmplat tragedia. Dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o 
Elliot Haydon. Scria în ea că îşi imagina că eu l-am 
suspectat întotdeauna. Mai zicea că a fost o tentaţie 
spontană. Şi el o iubea pe Diana Ashley, dar era doar un 
biet avocat pledant sărac care se lupta să supravieţuiască. 
Odată Richard eliminat din cale, moştenindu-i titlul şi 


moşiile, vedea deschizându-i-se perspective frumoase. 
Stiletul îi ieşise din cingătoare când se aplecase jos lângă 
vărul său şi, aproape înainte de a avea timp să se 
gândească ce face, îl înfipse şi-l puse înapoi în cingătoarea 
sa. El însuşi s-a înjunghiat mai târziu pentru a înlătura orice 
bănuială. Mi-a scris în ajunul plecării într-o expediţie spre 
Polul Sud, în caz, cum zicea, că s-ar putea să nu se mai 
întoarcă niciodată. Nu cred că avea de gând să se mai 
întoarcă şi ştiu că, aşa cum s-a exprimat Miss Marple, n-a 
profitat deloc după urma crimei. „imp de cinci ani, scria el, 
am trăit ca în iad. Sper, cel puţin, că voi putea să-mi 
ispăşesc pedeapsa, murind în mod onorabil”. 

Se aşternu tăcerea. 

— Şi el a murit într-adevăr onorabil, spuse sir Henry. Ai 
schimbat numele în povestea ta, dr. Pender, dar cred că L- 
am recunoscut pe omul la care te-ai referit. 

— Cum vă spuneam, continuă bătrânul prelat, nu cred că 
vreo explicaţie acoperă chiar toate aspectele. Îmi închipui 
însă, că exista o influenţă rea în acel crâng, o influenţă care 
l-a determinat pe Elliot Haydon să acţioneze. Chiar şi până 
în ziua de astăzi nu pot să mă gândesc la Casa Idolului 
Astartei fără să mă cutremur. 

Lingouri de aur 

— Nu ştiu dacă povestea pe care vreau să o spun îşi are 
rolul aici, spuse Raymond West, deoarece nu cunosc 
rezolvarea ei. Totuşi, faptele au fost atât de interesante şi 
curioase încât aş vrea să v-o prezint ca pe o problemă şi, 
poate, cu toţii vom ajunge la vreo concluzie logică. 

Aceste întâmplări au avut loc cu doi ani în urmă când m- 
am dus să petrec weekendul la un om numit John Newman, 
în Cornwall. 

— Cornwall? întrebă Joyce Lempricre pe un ton ascuţit. 

— Da. De ce? 

— Nimic. Numai că e ciudat. Povestea mea este despre un 
loc tot din Cornwall - un mic sat de pescari numit Rathole. 
Să nu-mi spui că al tău e acelaşi? 


— Nu. Satul meu se numeşte Polperran. Este situat pe 
coasta de vest a Cornwallului; un loc foarte sălbatic şi 
stâncos. Îl cunoscusem cu câteva săptămâni înainte şi mi s-a 
părut o persoană cât se poate de interesantă. Un om 
inteligent şi independent care avea o imaginaţie romantică. 
Drept urmare a ultimului său hobby, închiriase „Pol House”. 
Era specialist în epoca elizabethană şi mi-a descris într-un 
limbaj vioi şi colorat ruta Armadei Spaniole. Era atât de 
entuziasmat, încât ţi-ai fi putut aproape imagina că el ar fi 
fost martor ocular al scenei. E ceva adevărat în 
reîncarnare? Mă întreb... tare mult mă întreb. 

— Eşti aşa de romantic, dragă Raymond, zise Miss Marple, 
uitându-se binevoitoare la el. 

— Romantic este ultimul lucru care mi se potriveşte, 
răspunse Raymond West, uşor sâcâit. Dar tipul acesta, 
Newman, era îmbibat de asta şi el mă interesa pentru acest 
motiv, ca un curios supravieţuitor al trecutului. Se pare că 
un anumit vas aparţinând Armadei, ştiut fiind faptul că 
ducea o imensă cantitate de tezaur sub formă de aur din 
Spania, a naufragiat pe coastele Cornwallului pe faimoasele 
şi amăgitoarele Serpent Rocks. Timp de câţiva ani, aşa mi-a 
spus Newman, s-au făcut încercări de salvare a vasului şi 
recuperare a comorii. Cred că astfel de poveşti nu sunt 
neobişnuite, deşi numărul miturilor despre vasele cu comori 
îl depăşeşte cu mult pe cel al vaselor adevărate. Fusese 
alcătuită o companie care dăduse faliment şi Newman a 
putut cumpăra drepturile asupra operaţiei - sau cum s-o 
numi asta - pe un fleac. Vorbea foarte entuziasmat despre 
toate astea. După el, era doar o chestiune de utilaj modern, 
de ultimul răcnet al tehnicii. Aurul se afla acolo şi nu se 
îndoia câtuşi de puţin că putea fi recuperat. 

În timp ce-l ascultam, mă gândeam cât de des se întâmplă 
lucrurile în felul acesta. Un om bogat precum Newman 
reuşeşte, aproape fără efort, ca, după toate probabilitățile, 
adevărata valoare în bani a descoperirii sale să însemne 
puţin pentru el. Trebuie să mărturisesc că ardoarea lui m-a 


cuprins şi pe mine. Vedeam galioane îndreptându-se spre 
coastă, luptându-se cu furtuna, naufragiate şi sfărâmate de 
stâncile negre. Simplul cuvânt galion are o rezonanţă 
romantică. Cuvintele „aur spaniol” îl înfioară pe orice elev 
ca şi pe un om matur. Mai mult, lucram atunci la un roman 
şi câteva scene din el se petreceau în secolul al XVI-lea, aşa 
că am văzut perspectiva de a găsi culoare locală veritabilă 
din partea gazdei mele. 

Am plecat vineri dimineaţă din Paddington într-o foarte 
bună dispoziţie, aşteptând cu nerăbdare excursia. 
Compartimentul era gol, cu excepţia unui om care stătea cu 
faţa la mine în colţul opus. Era un bărbat înalt, cu înfăţişare 
de ofiţer şi aveam impresia că îl mai văzusem undeva 
anume. Mi-am stors creierii pentru un timp degeaba, dar în 
cele din urmă mi-am reamintit. lovarăşul meu de călătorie 
era inspectorul Badgworth şi îl cunoscusem când scrisesem 
o serie de articole despre cazul dispariţiei lui Everson. 

I-am reamintit cine sunt şi foarte curând săteam discutând 
în mod plăcut. Când i-am spus că mă duceam la Polperran, 
a remarcat că era o coincidenţă ciudată, pentru că şi el 
avea aceeaşi destinaţie. Nu vroiam să par băgăreţ, aşa încât 
am avut grijă să nu-l întreb ce-l determina să se ducă acolo. 
În schimb, i-am vorbit despre propriul meu interes pentru 
locul acela şi am menţionat galionul spaniol naufragiat. 
Spre surprinderea mea, inspectorul părea să ştie totul 
despre el. 

— Acela trebuie să fie „Juan Fernandez”, zise el. Prietenul 
dumitale nu e primul care azvârle cu banii, încercând să 
scoată bani din el. Este o idee romantică. 

— Şi, probabil, întreaga poveste este o legendă, am zis eu. 
Nici o corabie nu a naufragiat vreodată acolo. 

— O, vasul s-a scufundat, bineînţeles, spuse inspectorul, 
împreună cu multe altele. Aţi fi surprins dacă aţi şti câte 
epave există lângă coasta aceea. De fapt, asta mă şi 
determină să mă duc acolo. Cu şase luni în urmă, tot acolo, 
a naufragiat „Otranto”. 


— Îmi amintesc că am citit despre asta, i-am zis. N-a murit 
nimeni, mi se pare. 

— Nu s-au pierdut vieţi omeneşti, preciză inspectorul; 
altceva s-a pierdut. În general, nu se cunoaşte, dar 
„Otranto” ducea lingouri de metale preţioase. 

— Chiar? am întrebat foarte interesat. 

— Normal, am pus scafandrii la lucru în operaţiuni de 
salvare, dar... aurul a dispărut, domnule West. 

— Dispărut! am exclamat, privindu-l uluit. Cum poate să 
dispară? 

— Asta-i întrebarea, zise inspectorul. Stâncile au făcut o 
gaură mare în cală. A fost destul de uşor pentru scafandri 
să intre pe acolo, dar au găsit cala goală. Problema este 
dacă aurul a fost furat înainte sau după naufragiu? S-a aflat 
vreodată în cală? 

— Pare un caz curios, am zis eu. 

— Este un caz foarte curios, când te gândeşti cum sunt 
lingourile din aur. Nu este un colier de diamante pe care l- 
ai putea vâri în buzunar. Când ştii că sunt atât de 
voluminoase şi grele, ei bine, totul ţi se pare absolut 
imposibil. Trebuie să fi fost un hocus-pocus înainte de 
plecarea vasului; dar, dacă nu-i aşa, ele trebuie să fi fost 
luate în ultimele şase luni şi eu mă duc acolo să cercetez 
chestiunea. 

L-am găsit pe Newman aşteptându-mă la gară. Şi-a cerut 
scuze că nu avea maşina sa, pe care o trimisese la Truro 
pentru nişte reparaţii. În schimb, avea cu el un camion de la 
fermă care aparţinea moşiei. 

M-am urcat lângă el şi ne-am strecurat cu grijă printre 
străzile înguste ale satului de pescari. Am luat-o în sus, pe o 
pantă abruptă de douăzeci de grade, aş zice, am parcurs o 
mică distanţă pe un drum sinuos şi am ajuns la porţile cu 
stâlpi din granit de la „Pol House”. 

Casa era încântătoare; situată sus pe stânci, cu o privelişte 
frumoasă spre mare. O parte din ea era de vreo 300-400 de 


ani vechime şi o aripă modernă îi fusese adăugată. În spate 
dispunea de pământ fertil de vreo 7-8 acri. 

— Bine ai venit la „Pol House”! zise Newman. Şi la semnul 
„Galionului de aur”. 

El m-a îndemnat să privesc deasupra uşii de la intrare, 
unde atârna o reproducere perfectă a unui galion spaniol 
cu toate pânzele ridicate. 

Prima mea seară a fost cât se poate de încântătoare şi 
instructivă. Gazda mi-a arătat vechile manuscrise privitoare 
la „Juan Fernandez”. Derulă hărţi, îmi indică pe ele poziţii 
cu linii punctate şi scoase planuri ale unui aparat 
submersibil care, recunosc, m-a uluit absolut complet. 

I-am povestit despre întâlnirea mea cu inspectorul 
Badgworth, care l-a interesat foarte mult. 

— Sunt oameni ciudaţi pe coasta asta, zise el dus pe 
gânduri. Jaful şi căutarea epavelor le stă în sânge. Când un 
vas se scufundă lângă coasta lor, îl consideră aproape ca o 
pradă legală, menită să umple buzunarele lor. Există un tip 
aici pe care aş vrea să-l vezi. Este un supravieţuitor 
interesant. 

A doua zi, dimineaţa era luminoasă şi clară. Am fost dus jos 
la Polperran şi prezentat scafandrului lui Newman, un om 
pe nume Higgins. Era un individ cu faţa ca de piatră, 
extrem de taciturn şi participarea lui la conversaţie a 
constat mai mult din monosilabe. După ce-am purtat o 
discuţie asupra unor aspecte foarte tehnice, ne-am mutat la 
„Three Anchors”. O cană mare de bere a mai dezlegat puţin 
limba valorosului individ. 

— Un gentleman detectiv din Londra a sosit, mormăi el. 
Susţine că vasul care s-a scufundat acolo în noiembrie 
ducea o grămadă uriaşă de aur. Ei bine, nu e primul care se 
scufundă şi nici ultimul. 

— Aşa, aşa, strigă proprietarul de la „Ihree Anchors”. Ai 
spus-o pe cea dreaptă, Bill Higgins. 

— Aşa e, domnule Kelvin, zise Higgins. 


L-am privit cu o oarecare curiozitate pe proprietar. Era un 
bărbat cu o înfăţişare deosebită, brunet şi oacheş, cu umeri 
curios de laţi. Ochii săi erau injectaţi şi avea un mod ciudat 
de rapid de a evita privirea cuiva. Am bănuit că acesta 
trebuia să fie omul la care se referise Newman când 
spusese că era un supravieţuitor interesant. 

— Nu avem nevoie ca străinii să se amestece pe coasta 
asta zise el, oarecum, brutal. 

— 'Te referi la poliţie? întrebă Newman zâmbind. 

— Mă refer la poliţie... şi la alţii, zise Kelvin în mod 
semnificativ. Şi nu uita asta, domnule. 

— Ştii, Newman, mi s-a părut că sună ca o ameninţare, i- 
am spus când urcam iar dealul spre casă. 

Prietenul meu râse. 

— Prostii, nu le fac oamenilor de aici nici un rău. 

Am dat din cap plin de îndoială. Era ceva sinistru şi 
necivilizat la Kelvin. Simţeam că mintea lui ar putea s-o 
apuce pe căi ciudate, necunoscute. 

Cred că din acel moment am început să nu mă simt în 
apele mele. Dormisem foarte bine în prima noapte, dar 
noaptea următoare somnul mi-a fost tulburat şi întrerupt. 

Dimineaţa de duminică a început întunecoasă şi 
morocănoasă, cu cerul acoperit şi cu ameninţări de tunete 
în aer. Nu prea m-am priceput vreodată să-mi ascund 
sentimentele şi Newman a observat la mine schimbarea. 

— Ce-i cu tine, West? eşti un pachet de nervi în dimineaţa 
asta. 

— Nu ştiu, am mărturisit, dar am sentimentul groaznic că 
se va întâmpla ceva rău. 

— E din cauza vremii. 

— Da, poate. 

N-am mai spus nimic. După-amiază am plecat cu barca cu 
motor a lui Newman, dar ne-a prins o ploaie aşa de 
puternică, încât am fost bucuroşi să ne întoarcem la țărm şi 
să ne punem haine uscate. 


Şi, în seara aceea neliniştea mea crescu. Afară furtuna 
urla şi vâjâia. Către ora zece, vijelia se linişti. Newman se 
uită pe fereastră. 

— Se înseninează, zise el. Nu m-aş mira dacă va fi o 
noapte extrem de furtunoasă peste o jumătate de oră. Dacă 
e aşa, am să mă duc să fac o scurtă plimbare. 

— Mi-e grozav de somn, am căscat eu. Nu prea am dormit 
noaptea trecută. Cred că în seara asta am să mă duc 
devreme la culcare. 

Aşa am şi făcut. În noaptea precedentă dormisem puţin. În 
noaptea aceea am dormit greoi ca un buştean. Totuşi, 
somnul nu a fost odihnitor. Eram încă apăsat de o groaznică 
presimţire rea. Am avut nişte vise teribile: despre prăpăstii 
înfricoşătoare şi vaste hăuri, prin care hoinăream, ştiind că 
un pas greşit însemna moartea. Când m-am trezit, ceasul 
meu arăta ora opt. Capul mă durea rău şi groaza 
coşmarurilor încă mă urmărea. 

Atât de puternică era aceasta, încât, atunci când m-am dus 
la fereastră şi am ridicat-o, m-am tras înapoi cu un nou 
sentiment de spaimă, pentru că primul lucru pe care l-am 
văzut sau m-am gândit că l-am văzut, era un om care săpa 
un mormânt. 

Mi-au trebuit câteva minute ca să mă adun; apoi, mi-am 
dat seama că cioclul era grădinarul lui Newman şi că 
„mormântul” era destinat să primească trei noi tufe de 
trandafiri ce zăceau alături, așteptând momentul să fie 
plantate în siguranţă în pământ. 

Grădinarul ridică privirea, mă văzu şi-şi atinse pălăria. 

— Bună dimineaţa, domnule. Frumoasă dimineaţă, 
domnule. 

— Cred că aşa este, i-am răspuns nesigur, fiind încă 
incapabil să înlătur complet deprimarea mea. 

Totuşi, aşa cum spusese grădinarul, era, cu siguranţă o 
dimineaţă frumoasă. Soarele strălucea şi cerul de un 
albastru palid, clar promitea vreme frumoasă toată ziua. 
Am coborât la micul dejun fluierând o melodie. Newman nu 


avea servitoare care să locuiască în casă. Două surori, între 
două vârste, care trăiau într-o casă din apropiere, veneau 
zilnic ca să aibă grijă de gospodărie. Una dintre ele punea 
cafetiera pe masă când am intrat în cameră. 

— Bună dimineaţa, Elizabeth, am zis. Domnul Newman nu 
a coborât încă? 

— Trebuie să fi plecat foarte devreme, domnule, răspunse 
ea. Nu era în casă când am sosit noi. 

Instantaneu, neliniştea mă cuprinse din nou. În cele două 
dimineţi anterioare, Newman coborâse la micul dejun 
oarecum târziu; şi nu mi-am imaginat niciodată că era unul 
care să se scoale devreme. Îmboldit de acele presentimente 
sumbre, am alergat sus la dormitorul său. Era gol şi, mai 
mult, patul era nedesfăcut. La o sumară examinare a 
camerei, mi-am dat seama de alte două lucruri. Dacă 
Newman ieşise pentru o scurtă plimbare, trebuie să se fi 
dus în hainele sale de seară, pentru că ele lipseau. 

Acum eram sigur că reaua mea premoniţie a fost 
îndreptăţită. Newman plecase, aşa cum spusese, să facă o 
plimbare de seară. Pentru un oarecare motiv nu se 
întorsese. De ce? Avusese vreun accident? Căzuse de pe 
stânci? Trebuia căutat imediat. În câteva ore strânsesem un 
mare grup de ajutoare şi cu toţii am cercetat în toate 
direcţiile, stâncile şi pe sub ele. Dar n-am dat de nici o urmă 
a lui Newman. 

În cele din urmă, disperat, l-am căutat pe inspectorul 
Badgworth. Faţa lui deveni foarte gravă. 

— Mi se pare că e ceva necurat la mijloc, zise el. Sunt nişte 
clienţi nu prea scrupuloşi prin părţile acestea. L-ai văzut pe 
Kelvin, proprietarul de la „Ihree Anchors”? 

I-am spus că-l văzusem. 

— Ştiaţi că a stat patru ani în închisoare, pentru violenţă? 

— Nu mă surprinde, i-am răspuns convins. 

— Părerea generală pe aici pare să fie aceea că 
prietenului dumitale îi place puţin cam mult să se amestece 
în treburi care nu-l privesc. Sper să nu fi păţit ceva serios. 


Am continuat cercetările cu şi mai multă vigoare. Abia 
târziu în după-amiaza aceea, eforturile ne-au fost răsplătite. 
L-am descoprit pe Newman într-un şanţ adânc, în colţul 
propriei sale moşii. Era legat zdravăn la mâini şi la picioare 
şi îi băgaseră o batistă în gură ca să fie siguri că asta o să-l 
împiedice să strige. Era grozav de extenuat şi avea dureri 
mari; după frecţionarea încheieturilor de la mâini şi 
picioare, şi după câteva înghiţituri de whisky, a fost în stare 
să ne povestească ce i se întâmplase. 

Vremea liniştindu-se, ieşise la o plimbare pe la ora 
unsprezece. Străbătuse ceva drum de-a lungul stâncilor 
până la un loc cunoscut, în general, sub numele de „Grota 
tâlharilor”, datorită marelui număr de peşteri care se 
găseau acolo. Observase nişte oameni care descărcau ceva 
dintr-o bărcuţă şi coborâse ca să vadă ce se întâmpla. 
Indiferent ce marfă era, părea foarte grea şi era dusă 
întruna dintre cele mai adânci peşteri. 

Fără să bănuiască în mod serios că ceva nu era în regulă, 
totuşi Newman era contrariat. Se apropiase chiar foarte 
mult fără să fie observat. Deodată cineva dădu alarma şi, de 
îndată, doi marinari puternici se aruncară asupra lui şi-l 
făcuseră să-şi piardă cunoştinţa. Când îşi reveni, se trezi 
zăcând într-un vehicul de un anumit fel, care mergea 
hurducându-se, după cum îşi putea da seama, în sus pe 
drumul care ducea de la coastă spre sat. Spre marea sa 
surpriză, camionul intră pe poarta propriei sale case. Acolo, 
după ce discutară în şoaptă între ei, în cele din urmă, 
bărbaţii îl dădură jos şi-l aruncară într-un şanţ, într-un loc 
unde adâncimea acestuia făcea ca el să fie descoperit cu o 
anumită întârziere. Apoi camionul a plecat şi el s-a gândit c- 
a ieşit pe o altă poartă cam la vreun sfert de milă mai 
aproape de sat. Nu putea să-i descrie pe atacatorii săi, cu 
excepţia faptului că erau, în mod sigur, marinari şi că după 
limbaj erau din Cornwall. 

Inspectorul Badgworth a fost foarte interesat. 


— De asta depinde unde a fost ascunsă marfa! strigă el. 
Într-un fel sau altul, ea a fost scoasă din epavă şi depozitată, 
undeva, într-o peşteră părăsită. Se ştie că noi le-am 
cercetat pe toate cele de la „Grota tâlharilor” şi nu mai 
continuăm mai departe, aşa că ei, evident, mutau marfa, 
noaptea, într-o peşteră care fusese deja cercetată şi 
probabil că nu s-ar mai fi umblat la ea din nou. Din 
nefericire, au avut la dispoziţie un avans de cel puţin 
optsprezece ore ca să manevreze marfa. Dacă l-au prins pe 
domnul Newman aseară, mă îndoiesc că vom mai găsi ceva 
din ea acolo, în momentul acesta. 

Inspectorul plecă în grabă să facă cercetări. Obţinu dovezi 
suficiente că lingourile de aur fuseseră ascunse, aşa cum 
bănuia, dar acestea au fost din nou transferate şi nu exista 
nici un indiciu în privinţa noii ascunzători. 

Totuşi un indiciu exista şi inspectorul însuşi mi l-a indicat 
în dimineaţa următoare. 

— Drumul acela este foarte puţin folosit de vehicule, 
observă el şi în vreo două locuri urmele pneurilor sunt 
foarte clare. Unuia dintre pneuri îi lipseşte o bucăţică în 
formă de triunghi, ceea ce lasă o urmă absolut 
inconfundabilă. Se vede că a mers spre poartă; ici şi colo 
mai e câte o urmă slabă că a ieşit pe poarta cealaltă, aşa 
încât nu este nici o îndoială că noi căutam vehiculul 
adevărat. Acum, de ce au ieşit pe poarta cea îndepărtată? 
Mi se pare foarte clar că acel camion venea dinspre sat. Şi 
nu sunt mulţi oameni care posedă un camion, doar vreo doi, 
trei. Kelvin, proprietarul de la „Three Anchors”, are unul. 

— Care a fost prima profesie a lui Kelvin? întrebă 
Newman. 

— E curios că mă întrebaţi asta, domnule Newman. În 
tinereţe Kelvin a fost un scafandru profesionist. 

Newman şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Afacerea 
părea să se clarifice treptat. 

— Nu l-aţi recunoscut pe Kelvin printre oamenii de pe 
plajă? întrebă inspectorul. 


Newman dădu din cap. 

— Mă tem că nu pot să precizez aşa ceva, zise el cu regret. 
Nu prea am avut timp să văd mare lucru. 

Inspectorul, foarte amabil, mi-a permis să-l însoțesc la 
„Three Anchors”. Garajul se afla mai sus pe stradă. Uşile 
sale mari erau închise, dar, luând-o pe o mică alee laterală, 
am găsit o uşă mică, ce ducea înăuntru, şi aceasta era 
deschisă. O foarte scurtă examinare a pneurilor îi fu 
suficientă inspectorului. 

— Pe cinstea mea, l-am prins, exclamă el. lată semnul 
mare de-o şchioapă la roata stângă din spate. Ei, domnule 
Kelvin, nu cred că vei fi destul de isteţ să scapi de asta. 

Raymond West se opri. 

— Şi? întrebă Joyce. Până acum nu văd nimic care să facă 
din asta o problemă, doar dacă n-au găsit niciodată aurul. 

— Bineînţeles că n-au găsit niciodată lingourile de aur, 
anunţă Raymond. Şi nu l-au prins nici pe Kelvin. Cred că el 
era prea deştept pentru ei, dar nu prea îmi dau seama cum 
de a scăpat. A fost imediat arestat pe baza dovezii semnului 
de la pneuri. Dar, se ridică un extraordinar obstacol. Vizavi 
de marile uşi ale garajului se afla o căsuţă închiriată pentru 
vară de o doamnă pictoriţă. 

— O, aceste doamne pictoriţe! zise Joyce, râzând. 

— Aşa cum spui, „O, aceste doamne pictoriţe!” Ei bine, 
aceasta era bolnavă de câteva săptămâni şi, ca urmare, 
două surori de la spital o îngrijeau. Cea care era de serviciu 
noaptea îşi trăsese fotoliul lângă geam, unde oblonul era 
ridicat. Ea a declarat că acel camion n-ar fi putut părăsi 
garajul fără ca ea să-l vadă şi a jurat că, de fapt, nu ieşise 
din garaj în noaptea aceea. 

— Nu cred că asta constituie vreo problemă, zise Joyce. 
Sora, pesemne, adormise. Întotdeauna li se întâmplă. 

— Se ştie că... li se întâmplă, interveni domnul Petherick, 
convins; mi se pare că acceptăm fapte fără să le examinăm 
suficient. Înainte de a accepta mărturia sorei de spital, ar 
trebui să cercetăm foarte amănunţit buna ei credinţă. 


Alibiul care vine cu o promptitudine atât de mare poate 
inspira anumite îndoieli. 

— Mai este şi mărturia doamnei pictoriţe, adăugă 
Raymond. Ea a declarat că avea dureri, a stat trează 
aproape toată noaptea şi că ar fi auzit în mod sigur 
camionul, ce ar fi făcut un zgomot neobişnuit într-o noapte 
atât de liniştită după furtună. 

— Hm, zise reverendul Pender, acesta este, fără îndoială, 
un fapt în plus. Avea Kelvin vreun alibi? 

— Ela declarat că a stat acasă, în pat, după ora zece, dar 
nu a putut aduce martori care să-i susţină afirmaţia. 

— Sora a adormit, repetă Joyce, ca şi pacienta. Oamenii 
bolnavi întotdeauna cred că n-au închis un ochi toată 
noaptea. 

Raymond West se uită întrebător la dr. Pender. 

— Ştiţi, îmi pare foarte rău pentru acel Kelvin. Mi se pare 
că mergem prea departe în a-l învinovăţii. Kelvin făcuse 
închisoare. Pe lângă urma de pe pneu, care pare prea ieşită 
din comun ca să fie o coincidenţă, nu prea sunt elemente 
împotriva sa, cu excepţia trecutului său nefericit. 

— Ce ziceţi, sir Henry? 

Sir Henry dădu din cap. 

— Se întâmplă, zise el zâmbind, să ştiu ceva despre acest 
caz. Atât de bine încât nu trebuie să vorbesc. 

— Bine, continuă mătuşa Jane, ce ai de zis? 

— Doar o clipă, dragă, zise Miss Marple. Mă tem că am 
numărat greşit. Două ochiuri pe dos, trei pe faţă, iau unul, 
două pe dos... da, e în regulă. Ce spuneai, dragă? 

— Ce părere ai? 

— Nu o să-ţi cam placă părerea mea, dragul meu. Observ 
că tinerilor nu le place niciodată. Mai bine nu spun nimic. 

— Prostii, mătuşă Jane, hai spune! 

— Ei bine, dragă Raymond, zise Miss Marple, lăsându-şi în 
poală lucrul şi uitându-se aspru la nepotul său, cred c-ar 
trebui să fii mai grijuliu când îţi alegi prietenii. Eşti atât de 
credul, dragă, aşa de uşor de păcălit. Îmi imaginez că asta ţi 


se întâmplă că eşti scriitor şi ai atât de multă imaginaţie. 
Toată povestea aceea cu galionul spaniol! Dacă ai fi fost mai 
în vârstă şi ai avea mai multă experienţă de viaţă, ai fi fost 
suspicios imediat. Şi apoi, un bărbat pe care îl cunoşteai 
abia doar de câteva săptămâni! 

Sir Henry izbucni deodată într-un hohot mare de râs şi se 
lovi peste genunchi. 

— Ţi-a zis-o de data asta, Raymond. Miss Marple, sunteţi 
minunată. Prietenul tău, Newman, băiete, avea un alt nume, 
de fapt mai multe. În prezent, el nu mai e în Cornwall, ci în 
Devonshire, la Dartmoor, ca să fiu mai exact, puşcăriaş la 
închisoarea Princetown. Nu l-am prins în legătură cu 
afacerea lingourilor de aur furate, ci când a vrut să 
jefuiască o bancă din Londra. Atunci i-am cercetat trecutul 
şi am descoprit o bună parte din aurul furat, îngropat în 
grădina de la „Pol House”. A fost o idee destul de isteaţă. 
De-a lungul întregii coaste din Cornwall se povestesc 
întâmplări despre galioane scufundate pline cu aur. Asta l-a 
acoperit pe scafandru şi mai târziu lingourile. Dar le trebuia 
un ţap ispăşitor şi Kelvin era ideal în acest scop. Newman 
şi-a jucat comedioara foarte bine, şi prietenul nostru 
Raymond, cu celebritatea sa de scriitor, a reprezentat un 
martor care nu putea fi pus sub acuzare. 

— Dar urma pneului? obiectă Joyce. 

— O, mi-am dat seama imediat, dragă, deşi nu ştiu despre 
maşini, zise Miss Marple. Oamenii schimbă câte o roată, 
ştiţi i-am văzut adesea făcând asta şi, bineînţeles, puteau să 
ia o roată de la camionul lui Kelvin s-o scoată pe poarta 
mică dinspre alee, s-o pună la camionul domnului Newman, 
să iasă cu maşina acestuia pe poarta dinspre plajă, s-o 
umple cu lingourile de aur şi să revină pe cealaltă poartă; 
după aceea, trebuie să fi adus roata înapoi şi s-o plaseze la 
camionul domnului Kelvin, în timp ce, cred, altcineva îl lega 
pe domnul Newman într-un şanţ. Foarte neconfortabil 
pentru el şi, probabil, a durat mai mult decât se aştepta 


până a fost găsit. Mai cred că omul care se prezentase 
drept grădinar avea grijă de aspectul acesta al afacerii. 

— De ce spui „se prezentase drept grădinar”, mătuşă 
Jane? o întrebă Raymond curios. 

— Ei bine, nu putea să fi fost un grădinar adevărat, nu-i 
aşa? zise Miss Marple. Grădinarii nu lucrează în lunea de 
după Rusalii. Toată lumea ştie asta. 

Ea zâmbi şi-şi strânse lucrul de mână. 

— De fapt, acest mic amănunt mi-a dat de gândit, zise ea. 

Se uită aspru la Raymond. 

— Când ai o gospodărie, dragă, şi o grădină proprie o să 
cunoşti aceste mici amănunte. 

Trotuarul pătat cu sânge 

— E curios, spuse Joyce Lempricre, dar nu-mi prea place 
să vă relatez povestea mea. S-a întâmplat demult, mai exact 
acum cinci ani, dar m-a obsedat tot timpul de atunci. Partea 
frumoasă, liniştită de deasupra şi cea ascunsă, macabră de 
dedesubt. Şi lucru ciudat e că schiţa pe care am pictat-o 
atunci s-a îmbibat de aceeaşi atmosferă. Când te uiţi prima 
dată la ea, e doar o schiţă neterminată a unei străzi în 
pantă din Cornwall, luminată de razele soarelui. Dar, dacă 
te uiţi mai mult timp, ceva sinistru se strecoară în ea. N-am 
vândut-o, dar nici nu mă uit vreodată la ea. Se află în colţul 
studioului, cu faţa la perete. 

Numele localităţii este Rathole. E un mic sat pescăresc 
ciudat din Cornwall, foarte pitoresc, poate prea pitoresc. A 
conservat cam mult din atmosfera tipică pentru „La 
ceainăria voastră veche”. Are prăvălii cu fete tunse scurt, în 
bluze de pânză groasă, care decorează motouri pe 
pergament. Totul e drăguţ şi ciudat, dar şi plin de orgolii. 

— Ce, nu ştiu eu? remarcă, mormăind dezaprobator, 
Raymond West. Blestemul autocarului pentru excursii, îmi 
închipui. Indiferent cât de îngust e drumul care duce la ele, 
nici un sat pitoresc nu e sigur. 

Joyce îi dădu dreptate. 


— Sunt drumuri foarte înguste care duc la Rathole şi în 
pantă, ca acoperişul casei. Ei bine, dar să-mi continui 
povestirea. Mă dusesem în Cornwall pentru două 
săptămâni, ca să pictez. Există un han vechi la Rathole 
numit „Lhe Polharwith Arms”. Se zice că fusese singura 
clădire care rămăsese în picioare, după ce spaniolii 
bombardaseră cu obuze localitatea, prin 1500 şi ceva. 

— Nu cu obuze, observă Raymond West, încruntându-se. 
Te rog, încearcă să fii mai exactă cu istoria, Joyce. 

— În orice caz, spaniolii au descărcat tunuri undeva, de-a 
lungul coastei şi au tras în ei şi casele s-au făcut praf. Dar, 
oricum, nu despre asta e vorba. Hanul era un loc vechi, 
minunat, cu un fel de portal susţinut de patru stâlpi. Mă 
instalasem foarte bine şi tocmai m-apucasem de lucru, când 
un automobil se zări târându-se şi răsucindu-se în jos pe 
deal. Sigur că avea să se oprească în faţa hanului, tocmai 
unde mă stânjenea cel mai mult. Coborâră un bărbat şi o 
femeie - nu le-am luat seama în mod deosebit. Ea purta un 
soi de rochie mov din pânză şi o pălărie de aceeaşi culoare. 

Imediat, bărbatul ieşi din nou şi, spre marea mea 
satisfacţie, mută maşina jos, pe chei şi o lăsă acolo. Se 
întoarse la han, trecând pe lângă mine. Chiar în momentul 
acela, o altă maşină nenorocită sosi, coborând pe drumul 
răsucit şi din ea ieşi o femeie îmbrăcată în rochie de creton 
foarte extravagantă, de o culoare ţipătoare, roşie cu 
poinsettia5, ce purta o pălărie mare de pai cubaneză, nu-i 
aşa? - de un roşu foarte aprins. 

Femeia aceasta n-a oprit în faţa hanului, ci a condus 
automobilul mai jos pe stradă, spre celălalt. Când bărbatul 
a văzut-o, a strigat uimit: „Carol, pe cinstea mea, nu-mi 
imaginam să te întâlnesc în locul ăsta uitat de lume. Nu te- 
am văzut de ani de zile. Hei uite-o pe Margery, soţia mea. 
Trebuie să vii s-o cunoşti”. 

Au urcat împreună spre han şi am zărit-o pe cealaltă 
femeie ieşind pe uşă şi îndreptându-se către ei. Am văzut-o 
în trecere pe cea cu numele de Carol. Suficient să observ o 


bărbie bine pudrată în alb şi o gură rujată în roşu aprins şi 
m-am întrebat, doar m-am întrebat, dacă Margery va fi prea 
încântată s-o cunoască. N-am putut să mă uit de aproape la 
Margery, dar, de la depărtare, părea să arate prost 
îmbrăcată şi cu o purtare nefiresc de stângace. 

Bineînţeles că asta nu era treaba mea, dar, câteodată, 
observi frânturi foarte ciudate de viaţă şi, fără să vrei, le 
interpretezi. De unde stăteau ei n-am putut prinde decât 
momente din discuţia care ajungea până la mine. Se 
gândeau să facă baie. Soţul, al cărui nume părea să fie 
Denis, vroia să ia o barcă şi să vâslească de-a lungul coastei. 
Spunea că era o peşteră faimoasă cam la o milă, care 
merita să fie vizitată. Carol dorea şi ea să vadă peştera, dar 
fu de părere să se plimbe pe stânci şi să ajungă la ea pe 
uscat. Zicea că nu poate suferi bărcile. În cele din urmă, 
rămaseră înţeleşi aşa. Carol avea s-o ia pe poteca de pe 
stânci şi să se întâlnească cu ei la peşteră, în timp ce Denis 
şi Margery luau o barcă şi ajungeau acolo vâslind. 

Auzindu-i vorbind de făcut baie, m-a apucat şi pe mine 
cheful să fac una. Era o dimineaţă foarte călduroasă şi nu 
prea aveam spor la tabloul meu. M-am gândit că lumina 
soarelui de după-amiază va avea un efect mai reuşit. Aşa că 
mi-am adunat lucrurile şi m-am dus spre o plajă micuță, pe 
care o descoperisem, ce se afla în partea opusă peşterii. Am 
tras o baie grozavă, am mâncat de prânz - limbă conservată 
şi două roşii - şi m-am întors după-masă plină de încredere 
şi entuziasm să-mi continui schiţa. 

Totul în Rathole părea să fie adormit. Avusesem dreptate 
în privinţa soarelui, umbrele erau mult mai pronunţate. 
Hanul „Ihe Polharwith Arms” era în centrul tabloului. O 
rază de soare cobori oblic, lumină trotuarul din faţă, având 
un efect destul de curios. Am ghicit că cei trei se 
întorseseră cu bine, deoarece două costume de baie - unui 
roşu şi altul bleumarin - atârnau pe balcon, uscându-se la 
soare. 


Ceva se întâmplase cu un colţ al schiţei aşa că m-am 
aplecat câteva momente să-l îndrept. Când am ridicat din 
nou privirea, o siluetă se sprijinea de unul din stâlpii de la 
„The Polharwith Arms”, părând să fi aterizat acolo ca prin 
farmec. Era îmbrăcat ca pentru mers pe mare şi mi-am 
închipuit că e pescar. Dar purta o barbă lungă neagră şi 
dacă aş fi căutat un model pentru un căpitan spaniol rău, nu 
aş fi găsit unul mai potrivit. M-am apucat să lucrez febril, 
înainte ca el să se mişte din loc, deşi, din atitudinea lui 
rezulta, că era prea bine pregătit să sprijine stâlpii pe vecie. 

Totuşi, s-a dezlipit din locul acela, dar, din fericire, nu 
înainte să prind ceea ce vroiam. Veni spre mine şi începu să 
vorbească. O, dar cum mai vorbea omul ăla! 

— Rathole, spunea, a fost un loc foarte interesant. 
Aflasem deja lucrul acesta şi, deşi l-am aprobat, nimic nu 
m-a salvat. Am înghiţit toată povestea cu bombardamentul, 
adică cu distrugerea satului şi cum proprietarul de la „Ihe 

Polharwith Arms” a fost ultimul om ucis. Străpuns pe 
propriul său prag de sabia unui căpitan spaniol şi cum 
sângele său s-a împrăştiat pe trotuar şi pata n-a putut fi 
spălată timp de o sută de ani. 

Totul se potrivea de minune cu atmosfera adormită, 
languroasă a după-amiezii. Vocea omului era foarte blândă 
şi, totuşi în acelaşi timp, se simţea în ea ceva cam 
înfricoşător. Deşi avea o purtare foarte plăcută, simţeam că 
din fire era crud. Mi-a povestit cu lux de amănunte despre 
inchiziţie şi teroarea răspândită de faptele spaniolilor, 
făcându-mă să le înţeleg mai bine decât până atunci. 

Tot timpul cât mi-a vorbit am continuat să pictez şi, 
deodată, mi-am dat seama că, ascultându-i cu emoție 
povestirea, introdusesem ceva ce nu era acolo. Pe acel 
pătrat alb de trotuar pe care căzuseră mai înainte razele de 
soare, în faţa uşii de la „The Polharwith Arms”, pictasem 
nişte pete de sânge. Părea extraordinar că mintea putea 
juca asemenea feste mâinii, dar, când m-am uitat din nou în 


direcţia hanului, am simţit un al doilea şoc. Mâna trasase 
numai ceea ce ochii văzuseră: picături de sânge pe trotuar. 

M-am uitat încremenită câteva clipe. Apoi, am închis ochii 
şi mi-am zis în sinea mea: „Nu fii aşa de proastă, nu-i nimic 
acolo, cu adevărat”, după care i-am deschis, dar petele de 
sânge erau încă în locul acela. 

Deodată, am simţit că nu mai puteam rezista. l-am 
întrerupt pescarului şuvoiul său de cuvinte. 

— Spuneţi-mi, n-am vederea foarte bună. Acolo sunt pete 
de sânge pe trotuar? 

Mă privi cu indulgență şi bunătate. 

— Nu mai sunt pete de sânge în zilele noastre, doamnă. 
Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat acum cinci sute de ani. 

— Da, i-am răspuns, dar în momentul ăsta, pe trotuarul - 
cuvintele îmi îngheţară pe buze. Ştiam, ştiam că el nu vedea 
ceea ce eu vedeam. M-am ridicat şi, cu mâinile care-mi 
tremurau, am început să-mi adun lucrurile. În momentul 
acela, tânărul care sosise cu maşina de dimineaţă ieşi pe 
uşa hanului, privi în sus şi-n jos pe stradă, cu totul uluit. În 
balconul de deasupra, soţia lui ieşi şi strânse costumele de 
baie. O luă în jos, spre maşină, dar, brusc, se întoarse şi 
traversă drumul îndreptându-se către pescar. 

— Spune-mi, domnule, nu ştii dacă femeia care a venit cu a 
doua maşină nu s-a întors încă? 

— Doamna în rochia înflorată? Nu, domnule, n-am văzut-o. 
A plecat pe stânci spre peşteră, de dimineaţă. 

— Ştiu, ştiu. Am făcut toţi trei baie acolo şi, după aceea, a 
plecat pe jos încoace şi de atunci n-am mai văzut-o. Nu 
putea să-i ia atâta timp să ajungă. Stâncile de pe-aici nu 
sunt periculoase, nu-i aşa? 

— Depinde, domnule, pe ce drum apuci. Cel mai bine e să 
iei un însoțitor care cunoaşte locurile. 

Fără îndoială, se referea la el însuşi şi începu o întreagă 
dizertaţie pe această temă, dar tânărul i-o reteză nu prea 
politicos, se întoarse alergând spre han şi-i strigă soţiei sale 
din balcon. 


— Auzi, Margery, Carol încă nu s-a întors. Ciudat, nu-i aşa? 

Nu i-am auzit răspunsul lui Margery, dar soţul continuă: 

— Ştii, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne grăbim spre 
Penrithar. Eşti gata? Am să întorc maşina. 

A făcut aşa cum a zis şi, imediat, cei doi au plecat, între 
timp, încercasem, în mod hotărât, să-mi dovedesc cât de 
ridicole erau închipuirile mele. După ce maşina a plecat, m- 
am îndreptat spre han şi am examinat îndeaproape 
trotuarul. Bineînţeles că nu erau pete de sânge. Nu, absolut 
totul fusese rezultatul imaginaţiei mele care o luase razna. 
Totuşi, într-un fel lucrul părea să fie şi mai înfricoşător. În 
timp ce stăteam acolo, auzii vocea pescarului. 

Se uita la mine într-un mod curios. 

— V-aţi gândit că aţi văzut picături de sânge aici, da, 
doamnă? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Asta-i foarte curios, asta-i foarte curios. Există o 
superstiție la noi, doamnă. Dacă cineva vede petele acelea 
de sânge... 

Se opri. 

— Da? l-am întrebat. 

Continuă pe tonul acela moale, cu intonaţie de Cornwall, 
dar, fără să-şi dea seama, limpede, cu o pronunție corectă, 
complet lipsit de întortocherile de vorbire regională. 

— Doamnă, se spune că, dacă cineva vede petele acelea de 
sânge, va avea loc un deces în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Înfiorător! Mă trecu un fior pe la spate. 

Continuă cu convingere: 

— Există o tăbliță foarte interesantă în biserică despre 
moartea... 

— Nu, mulţumesc, am spus hotărâtă, m-am întors rapid pe 
călcâie şi am luat-o în sus pe stradă spre căsuţa unde 
locuiam. Exact când am ajuns, am văzut în depărtare pe 
femeia pe care o chema Carol, coborând pe poteca dintre 
stânci. Se grăbea. Pe fundalul cenuşiului stâncilor, semăna 


cu o floare roşie, otrăvitoare. Pălăria ei era de culoarea 
sângelui. 

M-am cutremurat. Într-adevăr mi se urcase tot sângele la 
cap. Mai târziu am auzit zgomotul făcut de maşina ei. M-am 
întrebat dacă şi ea se ducea la Penrithar; dar ea apucă 
drumul la stânga, în direcţie opusă. Am urmărit maşina cum 
a urcat dealul şi a dispărut, răsuflând parcă mai uşurată. 
Rathole apăru din nou în aerul său liniştit, somnoros. 

— Dacă asta-i tot, sublinie Raymond West când Joyce se 
opri, îmi voi da imediat verdictul: indigestie, puncte în faţa 
ochilor după mese. 

— Asta nu-i tot, reîncepu Joyce. Trebuie să ascultați 
urmarea. Am citit-o în ziar, două zile mai târziu, sub titlul 
„Fatalitatea unei băi în mare”. Se arăta cum doamna Dacre, 
soţia căpitanului Denis Dacre, s-a înecat, din nenorocire, la 
Landeer Cove, puţin mai departe, pe coastă. Ea şi cu soţul 
locuiau atunci la hotelul de acolo şi-şi exprimaseră dorinţa 
de a face baie, dar un vânt rece se porni. Căpitanul Dacre 
apreciase că era prea frig, aşa încât el împreună cu alţii din 
hotel se duseseră pe terenul de golf din partea stângă. 
Totuşi, doamna Dacre spusese că nu era prea rece pentru 
ea şi se îndreptase singură spre golful mării. Când nu s-a 
întors, soţul ei s-a alarmat şi, însoţit de prietenii săi, s-a dus 
pe plajă. I-au găsit hainele lângă o stâncă, dar n-au dat de 
urma nefericitei doamne. Cadavrul ei s-a găsit abia după o 
săptămână, când a fost adus la mal, la o oarecare distanţă, 
mai jos pe coastă. Prezenta o lovitură puternică în cap, 
care-i precedase moartea şi se agrea teoria că ea trebuie să 
se fi aruncat în mare şi să se fi lovit cu capul de vreo stâncă. 
După câte am putut afla, moartea ei survenise exact la 
douăzeci şi patru de ore după ce văzusem petele de sânge. 

— Protestez, zise sir Henry. Asta nu e o problemă, e o 
poveste cu fantome. Domnişoara Lempricre este, evident, 
un medium. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei. 


— Un lucru mă intrigă, interveni el, acea lovitură în cap. 
Cred că nu trebuie să excludem posibilitatea unei farse. Nu 
avem suficiente date la îndemână pentru asta. 

Halucinaţia sau viziunea domniţoarei Lempricre este, 
desigur, interesantă, dar nu-mi dau seama prea clar asupra 
cărui punct doreşte ea să ne pronunţăm. 

— Indigestie şi coincidenţă, zise Raymond, şi oricum nu 
poţi fi sigură că erau aceiaşi oameni. Pe lângă aceasta, 
blestemul, sau orice ar fi fost, se aplică numai locuitorilor 
din prezent de la Rathole. 

— Presimt, spuse sir Henry, că sinistrul pescar are ceva 
de-a face cu această povestire. Dar sunt de acord cu 
domnul Petherick că domnişoara Lempricre ne-a dat foarte 
puţine date. 

Joyce se întoarse spre dr. Pender care, zâmbind, dădu 
neştiutor din cap. 

— E o poveste foarte interesantă, zise el, dar mă tem că sir 
Henry şi domnul Petherick au dreptate că există prea 
puţine date pe care să ne bazăm. 

Joyce se uită atunci curioasă la Miss Marple, care îi zâmbi. 

— Şi eu cred, Joyce dragă, că eşti puţin şireată. Desigur, 
eu văd altfel lucrurile. Vreau să zic că noi, ca femei, 
apreciem amănuntul legat de haine. Dar nu cred că eo 
problemă cinstită să i-o pui unui bărbat. Trebuie să fi avut 
loc o mulţime de schimbări rapide. Ce femeie rea! Şi un 
bărbat încă şi mai rău. 

Joyce se uită surprinsă la ea. 

— Mătugşă Jane, exclamă ea, vreau să zic Miss Marple, 
cred, sunt convinsă că ştii adevărul. 

— Ei bine, dragă, recunoscu Miss Marple, e mult mai uşor 
pentru mine, care stau aici liniştită, decât a fost pentru tine, 
tu fiind şi o pictoriţă atât de sensibilă la atmosferă, nu-i aşa? 
Stând aici şi împletind vezi clar faptele. Picăturile de sânge 
cădeau pe trotuar din costumul de baie care atârna 
deasupra; acesta fiind roşu, bineînţeles, criminalii înşişi nu 


şi-au dat seama că era pătat de sânge. Biata fată, atât de 
tânără, biata de ea! 

— Scuză-mă, Miss Marple, zise sir Henry, dar dumneata 
cunoşti totul în timp ce eu sunt încă complet nelămurit. 
Dumneata ţi domniţoara Lempricre păreţi să ştiţi despre 
ceea ce vorbiţi, dar noi, bărbaţii, suntem în necunoştinţă de 
cauză. 

— Am să vă spun acum sfârşitul povestirii, zise Joyce. Era 
un an mai târziu. Mă aflam într-o mică staţiune pe coasta de 
Est şi pictam, când, deodată, am avut acel sentiment straniu 
pe care-l simţi când ţi se repetă ceva ce ţi s-a întâmplat mai 
înainte. Erau două persoane, un bărbat şi o femeie, pe 
trotuarul din faţa mea şi ei întâmpinau o a treia persoană, o 
femeie îmbrăcată într-o rochie roşie de creton cu 
poinsettia: „Carol, ce splendid! Ce întâmplare să te 
întâlnesc după atâţia ani. O cunoşti pe soţia mea? Joan, 
aceasta este o veche prietenă, domnişoara Harding”. 

L-am recunoscut de îndată pe bărbat. Era acelaşi Denis pe 
care-l văzusem la Rathole. Soţia era alta, adică era o Joan în 
loc de o Margery; dar ea era de acelaşi tip, tânără, cam 
prost îmbrăcată şi foarte ştearsă. Am crezut pentru o clipă 
că înnebunesc. Au început să vorbească despre înot. Am să 
vă spun ce-am făcut. Atunci m-am dus ca din puşcă la 
poliţie. Îmi închipuiam că o să socotească că sunt, probabil, 
cam ţicnită, dar nu-mi păsa. Şi totul s-a întâmplat să fie în 
regulă. Acolo era un om de la Scotland Yard, care venise 
exact pentru lucrul acesta. Se părea - o, e groaznic să 
vorbesc despre asta - că poliţia avea bănuieli în privinţa lui 
Denis Dacre. Acesta nu era numele său real, lua diferite 
nume pentru diverse ocazii. Făcea cunoştinţă cu fete, de 
obicei cât se poate de şterse, fără multe rude sau prieteni, 
se însura cu ele, le asigura viaţa pentru mari sume de bani 
şi apoi, o, e oribil! Femeia pe nume Carol era soţia lui 
adevărată şi puneau întotdeauna în aplicare acelaşi plan. 
De fapt, aşa au şi reuşit să-l prindă. Companiile de 
asigurare au devenit suspicioase. El venea într-o staţiune 


liniştită de la mare cu noua sa soţie, apoi apărea cealaltă 
femeie şi se duceau toţi trei să înoate. Soţia era ucisă, Carol 
se îmbrăca în hainele ei şi se întorcea în barcă cu el. Apoi, 
plecau din localitate, oricare ar fi fost, după ce întrebau 
despre presupusa Carol şi, când ajungeau în afara satului, 
Carol îşi punea în grabă, înapoi, rochia ei roşie ţipătoare, se 
machia strident, se întorcea în sat şi pleca cu propria ei 
maşină. Căutau să afle în ce direcţie o lua curentul apei şi 
presupusul deces se întâmpla în următorul loc de înot de-a 
lungul coastei, dar în direcţia curentului. Carol juca rolul 
soţiei, se ducea singură spre o plajă mai ferită, lăsa 
lucrurile soţiei lângă o stâncă şi pleca în rochia ei de creton 
înflorată aşteptând liniştită până când soţul ei putea s-o 
reîntâlnească. 

Presupun că atunci când a ucis-o pe biata Margery, ceva 
sânge trebuie să fi pătat costumul de baie al Carolei şi, 
acesta fiind roşu, ei n-au observat, aşa cum spune Miss 
Marple. Dar când l-au atârnat peste balcon, a început să 
picure. Ah! se cutremură. Încă îl mai văd. 

— Desigur, spuse sir Henry, acum îmi reamintesc foarte 
bine. Davis era numele adevărat al bărbatului. Am scăpat 
din vedere că unul din multele sale nume fictive fusese 
Dacre. Formau o pereche extraordinar de vicleană, 
întotdeauna mi s-a părut atât de uimitor că nimeni nu a 
sesizat schimbarea de identitate. De acord cu Miss Marple 
că hainele sunt mult mai uşor de descoperit decât feţele; 
dar a fost o schemă foarte inteligentă, deoarece, deşi îl 
suspectam pe Davis, nu ne-a fost uşor să-l acuzăm de crimă, 
întrucât, întotdeauna, părea să aibă un alibi ireproşabil. 

— Mătuşă Jane, spuse Raymond, uitându-se la ea curios, 
cum de reuşeşti? Ai dus o viaţă atât de liniştită şi, totuşi, 
nimic nu pare să te surprindă. 

— Întotdeauna mi se pare că un lucru seamănă foarte mult 
cu un altul, în lumea asta, sublinie Miss Marple. Ştiţi, a fost 
o doamnă Green care şi-a înmormântat cinci copii şi toţi 


asiguraţi pe viaţă. Natural, cineva a început să devină 
bănuitor. 

Dădu din cap dezaprobator: 

— Există extrem de multă răutate în viaţa de la ţară. Sper 
că voi, dragi tineri, să nu mai cunoaşteţi cât de rea este 
lumea! 

Motiv contra ocazie. 

Domnul Petherick tuşi dându-şi mai multă importanţă ca 
de obicei. 

— Mă tem că mica mea problemă vi se va părea tuturor 
cam blândă, spuse el în chip de scuză, după senzaţionalele 
povestiri pe care le-am auzit. Nu-i nici o vărsare de sânge, 
dar mi se pare o afacere interesantă, destul de ingenioasă 
şi, din fericire, ştiu răspunsul corect la ea. 

— Nu e vorba de ceva grozav de juridic, nu-i aşa? întrebă 
Joyce Lempriere. Vreau să zic treburi legate de legi şi 
scandaluri de genul Barnaby împotriva lui Skinner din anul 
1881. 

Domnul Petherick se lumină plin de admiraţie, uitându-se 
la ea pe deasupra ochelarilor. 

— Nu, nu, dragă domnişoară. Nu trebuie să te temi de aşa 
o subtilitate. Povestea pe care am de gând s-o relatez este 
cât se poate de simplă şi directă şi poate fi urmărită de 
orice om care n-a făcut studii de drept. 

— Fără echivocuri juridice, da? spuse Miss Marple, 
ameninţându-l cu o andrea. 

— Fără, n-aveţi grijă, o asigură domnul Petherick. 

— Bine, nu sunt chiar aşa de sigură, dar hai să ascultăm 
povestea. 

— E în legătură cu un fost client de-al meu. Am să-i spun 
Clode - Simon Clode. Era un om extrem de bogat şi locuia 
într-o casă mare nu foarte departe de aici. Avusese un fiu, 
ucis în război şi de la acest băiat îi rămăsese un singur 
copil, o fetiţă. Mama ei murise la naştere şi, după moartea 
tatălui, venise să locuiască cu bunicul său care, pe dată, s-a 
ataşat extrem de mult de ea. Micuța Chris putea face orice 


vroia din bunicul ei. Niciodată nu mi-a fost dat să văd un om 
atât de complet vrăjit de un copil şi nu pot să vă descriu 
durerea şi disperarea când, la vârsta de 11 ani, fetiţa a 
făcut pneumonie şi a murit. 

Bietul Simon Clode era de neconsolat. Un frate îi murise 
recent în circumstanţe tragice şi atunci Simon Clode le 
oferise, cu generozitate, o casă copiilor fratelui său - două 
fete, Grace şi Mary şi un băiat, George. Dar, deşi era bun şi 
generos cu nepotul şi nepoatele sale, bătrânul nu le-a 
arătat niciodată aceeaşi dragoste şi ataşament ca micuţei 
sale nepoţele. Pentru George Clode s-a găsit o slujbă la o 
bancă din apropiere şi Grace s-a căsătorit cu un tânăr 
cercetător chimist inteligent, numit Philip Garrod. Mary, 
care era o fată liniştită, reţinută, rămase acasă şi avea grijă 
de unchiul ei. Cred că-l îndrăgea în felul ei calm, 
neostentativ. Şi după toate aparențele, lucrurile mergeau 
foarte bine. Trebuie să vă spun că, după moartea micuţei 
Christobel, Simon Clode a venit la mine cu instrucţiuni să 
redactez un nou testament. Prin acest document, averea sa, 
care era uriaşă, urma să fie împărţită egal între nepoți, câte 
o treime fiecăruia. 

Timpul trecea. Întâlnindu-l, din întâmplare, într-o zi, pe 
George Clode l-am întrebat ce face unchiul său, pe care nu-l 
mai văzusem de câtva timp. Spre surpriza mea, George se 
întunecă la faţă: „Aş vrea să-l treziţi la realitate pe unchiul 
Simon”, spuse el necâjit. Faţa sa cinstită, dar nu prea 
inteligentă, arăta speriată şi îngrijorată: „Acest spirit al 
afacerilor merge din ce în ce mai rău”. „Ce spirit al 
afacerilor?” am întrebat eu foarte surprins. 

Atunci George mi-a povestit totul. Cum domnul Clode 
începuse treptat să se intereseze de subiect şi cum, când 
era în formă maximă, se întâmplase să întâlnească un 
medium american, o anume doamnă Eurydice Spragg. 
Această femeie, pe care George nu ezită s-o caracterizeze 
ca pe o escroacă din toate punctele de vedere, câştigase o 
influenţă imensă asupra lui Simon Clode. Ea era practic 


pretutindeni în casă, ţinea multe şedinţe în care spiritul lui 
Christobel apărea bunicului său iubitor. 

Recunosc că nu sunt dintre aceea care ridiculizează sau 
dispreţuiesc spiritismul. După cum v-am spus, cred în 
dovezi. Şi cred că, atunci când avem o minte imparţială în 
care dovada este în favoarea spiritismului, rămân multe 
lucruri care nu pot fi puse pe seama fraudei sau trecute cu 
vederea. Aşadar, cred şi nu prea. Există anumite dovezi pe 
care nu poţi să-ţi permiţi a le dezaproba. 

Pe de altă parte, spiritismul duce foarte uşor la fraudă şi 
impostură şi, din ceea ce tânărul George Clode mi-a vorbit 
despre această doamnă, Eurydice Spragg, m-am convins tot 
mai mult că Simon Clode se afla pe mâini rele şi că doamna 
Spragg era probabil o impostoare de cea mai proastă speţă. 
Bătrânul, aşa abil cum era el în afaceri, putea uşor fi 
influenţat când venea vorba despre dragostea pentru 
nepoata sa moartă. 

Întorcând lucrurile pe toate faţetele, mă simţeam tot mai 
neliniştit. Îmi erau dragi tinerii din familia Clode, Mary şi 
George, şi mi-am dat seama că această doamnă Spragg, cu 
influenţa sa asupra unchiului lor, le-ar putea cauza necazuri 
în viitor. 

Cu prima ocazie, m-am folosit de un pretext pentru a-i face 
o vizită lui Simon Clode. Am găsit-o pe doamna Spragg 
instalată ca un musafir căruia i se aduceau toate onorurile 
şi era privit cu prietenie. De îndată ce-am văzut-o, am fost 
cuprins de cele mai rele presimţiri. Era o femeie înaltă, de 
vârstă mijlocie, îmbrăcată ţipător. La tot pasul trântea 
expresii despre „dragii noştri care au trecut în neființă „şi 
alte lucruri de genul acesta. 

Şi soţul ei stătea în casă, pe nume Absalom Spragg, un 
bărbat înalt şi slăbănog, cu o expresie melancolică şi ochi 
extrem de şireţi. De-ndată ce am putut rămâne singur cu 
Simon Clode, i-am vorbit, tacticos, despre acest subiect. El 
se manifestă plin de entuziasm. Eurydice Spragg era 
minunată! Îi fusese trimisă direct, în urma unei rugăciuni! 


Nu-i păsa deloc de bani, pentru ea era suficientă bucuria de 
a ajuta o inimă îndurerată. Avea chiar un sentiment matern 
pentru micuța Chris. Începuse s-o considere aproape ca pe 
o fiica. Apoi continuă să-mi de-a amănunte: cum auzise 
vocea lui Chris, cât de bine şi fericită se simţea cu tatăl şi 
mama ei. Îmi mai vorbi despre alte sentimente exprimate 
de copil, care, comparându-le cu amintirile mele despre 
micuța Christobel, îmi păreau cât se poate de nepotrivite. 
Ea sublinia faptul că „tata şi mama o iubesc pe draga 
doamnă Spragg”. 

— Dar, sigur, izbucni el, Petherick tu eşti un zeflemist. 

— Nu, nu sunt zeflemist. Departe de mine aşa ceva. Unii 
dintre cei care au scris pe această temă sunt oameni ale 
căror dovezi le-aş accepta fără să ezit şi aş acorda, oricărui 
medium recomandat de către ei, respect şi credit. Îmi 
închipui că această doamnă Spragg prezintă multe garanţii. 

Simon era extaziat după doamna Spragg. Îi fusese trimisă 
de bunul Dumnezeu. Dăduse peste ea pe plaja unde 
petrecuse două luni vara. O întâlnire întâmplătoare cu un 
rezultat atât de minunat! 

Am plecat foarte nemulţumit. Mi se împliniseră temerile 
cele mai rele, dar nu-mi dădeam seama ce puteam face. 
După ce m-am gândit şi am chibzuit îndelung, i-am scris lui 
Philip Garrod care, aşa cum v-am spus, se căsătorise cu cea 
mai mare dintre fetele Clode, Grace. l-am expus cazul, 
bineînţeles, în termenii cei mai prudenţi cu putinţă. Am 
subliniat pericolul ca o asemenea femeie să pună stăpânire 
pe mintea bătrânului. Şi i-am sugerat ca domnul Clode să 
fie pus în contact, dacă era posibil, cu unele cercuri 
reputate de spiritism. M-am gândit că aceasta nu va fi o 
treabă prea dificilă pentru Philip Garrod s-o aranjeze. 

Garrod a acţionat cu promptitudine. El şi-a dat seama, 
spre deosebire de mine, că sănătatea lui Simon Clode se 
afla într-o stare precară şi, ca om practic, n-avea intenţia 
să-şi lase soţia, cumnata sau cumnatul să fie spoliaţi de 
moştenirea care li se cuvenea de drept. Veni în săptămâna 


următoare, aducând cu el ca musafir pe celebrul profesor 
Longman. Acesta era un om de ştiinţă de primă clasă a 
cărui performanţă în spiritism te obliga să-l tratezi cu 
respect. Era nu numai un savant strălucit, dar şi un om de o 
deosebită corectitudine şi probitate. 

Rezultatul vizitei a fost cât se poate de nefericit. Se pare 
că Longman spusese foarte puţine lucruri cât timp stătuse 
acolo. Au fost ţinute două şedinţe, în condiţii pe care nu le 
cunosc. Cât timp s-a aflat în casă, Longman nu s-a 
pronunţat, dar, după plecarea sa, i-a trimis o scrisoare lui 
Philip Garrod. În ea, recunoştea că nu putuse să detecteze 
vreo înşelătorie la doamna Spragg, dar că, totuşi, după 
părerea sa personală, fenomenele nu erau reale. Domnul 
Garrod, mai scria el, putea să arate această scrisoare 
unchiului său, dacă aprecia potrivit şi mai sugera că el 
însuşi l-ar putea pune pe domnul Clode în legătură cu un 
medium de o perfectă integritate. 

Philip Garrod îi duse scrisoarea direct unchiului său, dar 
rezultatul nu a fost cel la care se aşteptase. Bătrânul a făcut 
un tărăboi grozav. Totul nu era decât o intrigă care s-o 
discrediteze pe doamna Spragg, o sfântă nedreptăţită şi 
jignită! Ea îi povestise deja de câtă amară invidie suferea în 
ţara aceasta. Sublinie că Longman a fost forţat să spună că 
nu a detectat vreo escrocherie. Eurydice Spragg venise la 
el în momentul cel mai dificil al vieţii sale, îl ajutase şi-l 
alinase şi el era pregătit să-i susţină cauza, chiar dacă asta 
însemna să se certe cu toţi membrii familiei sale. Ea 
reprezenta mai mult pentru el decât oricine pe lumea asta. 

Philip Garrod fu poftit afară din casă, fără prea multă 
ceremonie, dar, ca urmare a furiei sale, sănătatea lui Clode 
se înrăutăţi definitiv. O lună întreagă stătuse aproape tot 
timpul în pat şi se părea că era foarte posibil să rămână 
invalid, legat de pat până când ceasul morţii l-ar fi eliberat. 
La două zile după plecarea lui Philip, am fost chemat urgent 
şi m-am grăbit într-acolo. Clode se afla în pat şi arăta, chiar 


şi după părerea mea de avocat, într-adevăr foarte rău. Abia 
putea respira. 

— Mi se apropie sfârşitul, spuse el. Îl simt. Nu mă 
contrazice, Petherick. Dar înainte de a muri vreau să-mi 
îndeplinesc datoria faţă de fiinţa care a făcut mai mult 
pentru mine decât oricine în lumea asta. Vreau să redactez 
un nou testament. 

— Desigur, am consimţit eu, dacă-mi dai instrucţiunile 
acum, am să-ţi fac o ciornă şi ţi-o trimit mâine. 

— Nu aşa, spuse el. Ştii de ce, omule, pentru că s-ar putea 
să mor în noaptea asta. Am scris aici ceea ce vreau - căută 
sub pernă - şi tu să-mi spui dacă e bine. 

Scoase o foaie de hârtie cu câteva cuvinte mâăzgălite cu 
creionul. Era simplu şi cât se poate de clar. Lăsa câte 5000 
de lire nepoatelor şi nepotului, iar restul din vasta sa avere 
Eurydicei Spragg „în semn de gratitudine şi admiraţie”. 

Nu mi-a plăcut, dar asta era. Nu se punea problema de 
senilitate, bătrânul era cât se poate de sănătos. 

Sună clopoţelul după doi servitori. Veniră imediat. Fata în 
casă, Emma Gaunt, era o femeie înaltă, între două vârste, 
care se afla acolo de mulţi ani şi-l îngrijise pe Clode cu mult 
devotament. Împreună cu ea veni bucătăreasa, o tânără cu 
piept plin, de vreo 30 de ani. Simon Clode le privi pe 
amândouă pe sub sprâncenele lui stufoase. 

— Vreau să-mi fiţi martore la testamentul meu. Emma, 
adu-mi stiloul. 

Emma se duse ascultătoare spre birou. 

— Nu în sertarul acela din stânga, fată, spuse iritat 
bătrânul Simon. Nu ştii că este în cel din dreapta? 

— Nu, e aici, domnule, spuse Emma, scoţându.-l. 

— Atunci trebuie să-l fi pus tu greşit ultima oară, mormăi 
bătrânul. Nu suport ca lucrurile să nu stea la locul lor. 

Încă mormăind, luă stiloul de la ea şi îşi copie ciorna, 
aprobată de mine, pe o foaie de hârtie curată. Apoi se 
semnă. Emma Gaunt şi bucătăreasa Luci David, semnară şi 
ele. Am îndoit testamentul şi l-am introdus într-un plic lung, 


albastru. Înţelegeţi că a fost scris pe o foaie de hârtie 
obişnuită. 

Tocmai când servitoarele se întorceau să părăsească 
încăperea, Clode căzu pe pernă abia respirând şi cu faţa 
schimonosită. M-am aplecat asupra lui îngrijorat şi Emma 
Gaunt se întoarse repede. Totuşi, bătrânul îşi reveni şi 
zâmbi slab. 

— E în regulă, Petherick, nu te speria. În orice caz am să 
mor liniştit acum după ce am făcut ceea ce vroiam. 

Emma Gaunt se uită întrebătoare la mine să ştie dacă 
putea să părăsească încăperea. Am dat din cap încurajând- 
O şi ea ieşi, mai întâi oprindu-se să ridice plicul albastru 
care-mi alunecase pe jos în clipa când fusesem îngrijorat. 
Mi-l înmână şi eu îl strecurai în buzunarul de la haină, după 
care ea plecă. 

— Eşti supărat, Petherick, spuse Simon Clode. Eşti plin de 
prejudecăţi, ca toţi ceilalţi. 

— Nu este o chestiune de prejudecată, i-am răspuns. 
Doamna Spragg poate fi tot ceea ce susţine că este. N-aş 
face nici o obiecţie dacă i-ai lăsa o mică moştenire ca 
amintire a recunoştinţei tale, dar îţi spun sincer, Clode, că e 
rău să-ţi dezmoşteneşti propriile tale rude de sânge în 
favoarea unui străin. 

Cu asta, m-am întors şi am plecat. Făcusem ce am putut ca 
să-mi exprim protestul. 

Mary Clode ieşi din sufragerie şi mă întâlni în hol. 

— Luaţi ceaiul înainte de a pleca, nu-i aşa? Veniţi aici! şi ea 
mă conduse în sufragerie. 

Focul ardea în cămin, iar camera arăta plăcută şi veselă. 
Îmi luă haina tocmai când fratele ei, George, intră în 
cameră. Acesta o luă şi-o puse peste un scaun din capătul 
încăperii, apoi reveni în faţa focului, unde se servea ceaiul. 
În timpul acesta se ridică o problemă privind moşia. Simon 
Clode spusese că nu vroia să fie deranjat şi îl lăsase pe 
George să hotărască. George era cam nervos privind 
decizia pe care trebuia s-o ia de unul singur. La sugestia 


mea, după ceai, ne-am dus în birou şi am cercetat 
documentele respective. Mary Clode ne-a însoţit. 

După un sfert de oră mă pregăteam de plecare. 
Amintindu-mi că-mi lăsasem haina în sufragerie, m-am dus 
acolo s-o iau. Singura persoană în cameră era doamna 
Spragg, care îngenunchease lângă scaunul pe care se 
aflase aceasta. Părea să îndrepte ceva care nu era necesar 
la husa de creton. Când intrarăm, se ridică şi avea faţa 
foarte roşie. 

— Husa asta niciodată nu stă ca lumea, se plânse ea. Zău, 
aş putea să fac eu una mai bună. 

Mi-am luat haina şi m-am îmbrăcat. În timpul ăsta am 
observat că plicul care conţinea testamentul căzuse din 
buzunar şi se afla pe duşumea. L-am pus la loc în buzunar, i- 
am spus „la revedere” şi am plecat. 

Când am sosit la biroul meu... Am să vă descriu 
următoarele mele acţiuni cu grijă. Mi-am scos haina şi-am 
luat testamentul din buzunar. Îl ţineam în mână şi stăteam 
lângă masă când funcţionarul intră. Cineva dorea să-mi 
vorbească la telefon şi derivaţia de la biroul meu era 
deranjată. Ca urmare, l-am însoţit în biroul din faţă şi-am 
rămas acolo vreo cinci minute, angajat în discuţia de la 
telefon. 

Când am ieşit, mi-am găsit funcţionarul aşteptându-mă. 

— Domnul Spragg doreşte să vă vadă, domnule. L-am 
condus în biroul dumneavoastră. 

M-am dus acolo şi l-am găsit pe domnul Spragg stând la 
masă. Se ridică şi mă salută într-o manieră oarecum 
mieroasă, apoi îmi ţinu o cuvântare lungă şi fără noimă. 
Esenţialul părea să fie o justificare inabilă a lui şi a soţiei 
sale. Se temea că oamenii spuneau etc., etc. Soţia sa fusese 
cunoscută încă din copilărie pentru puritatea inimii sale şi a 
motivelor ei... Ş.a.m.d. Ş.a.m.d. Mă tem că am fost c-am 
rece cu el. În cele din urmă, cred, şi-a dat seama că vizita sa 
eşuase şi plecă oarecum brusc. Atunci mi-am reamintit că 


lăsasem testamentul pe masă. L-am luat, am sigilat plicul, 
am scris al cui era şi l-am pus în seif. 

Acum ajung la capătul povestirii mele. Două luni mai 
târziu, domnul Simon Clode a murit. N-am să intru în detalii 
anevoioase, am să vă relatez adevărul gol-goluţ. Când plicul 
sigilat, care conţinea testamentul, a fost deschis s-a 
descoperit că nu conţinea decât o foaie de hârtie albă. 

Se opri, uitându-se în jur la feţele curioase. Zâmbi 
încântat. 

— Desigur, că apreciaţi poanta? Timp de două luni, plicul 
sigilat se aflase în seiful meu. Nu putuse fi modificat atunci. 
Nu, intervalul a fost foarte scurt: între momentul în care 
testamentul a fost semnat şi cel în care l-am închis în seif. 
Acum, cine avusese prilejul şi în interesul cui se făcuse 
asta? 

Am să vă recapitulez punctele principale într-un scurt 
rezumat: lestamentul a fost semnat de domnul Clode şi pus 
de mine într-un plic. Până aici toate bune. Apoi l-am pus în 
buzunarul de la haină. Aceasta mi-a fost luată de către 
Mary şi înmânată de ea lui George, eu fiind de faţă în timp 
ce el îmi aşeză haina. Câtă vreme m-am aflat în birou, 
doamna Eurydice Spragg ar fi avut o mulţime de timp să 
scoală plicul din buzunarul de la haină, să-i citească 
conţinutul şi, de fapt, găsind plicul pe jos şi nu în buzunar 
dovedeşte că aşa ar fi procedat. Dar aici ajungem la un 
punct curios: ea a avut prilejul de a substitui testamentul cu 
o hârtie albă, dar nu avea motiv. Acesta era în favoarea ei; şi 
făcând substituirea se deposeda de moştenirea pe care o 
dorea cu atâta nerăbdare. Acelaşi lucru este valabil şi în 
cazul domnului Spragg. Şi el a avut prilejul. A fost lăsat 
singur cu documentul în discuţie vreo două, trei minute în 
biroul meu. Dar, din nou, nu era în avantajul său să 
procedeze aşa. Suntem confruntaţi cu această problemă 
curioasă: doi oameni care au avut prilejul de a introduce o 
foaie albă de hârtie, dar fără vreun motiv, şi alţi doi oameni 
ce aveau motivul, dar nu şi prilejul. Apropo, n-aş exclude s-o 


bănuiesc pe servitoarea Emma Gaunt. Aceasta le era 
devotată tinerilor stăpâni şi detesta familia Spragg. Sunt 
sigur că ar fi fost tentată să încerce substituirea dacă s-ar fi 
gândit la asta. Dar, deşi a pus mâna într-adevăr pe plic, 
când l-a ridicat de pe duşumea şi mi l-a înmânat, cu 
siguranţă, n-a avut prilejul să umble la conţinutul său şi n-ar 
fi putut înlocui plicul printr-o iuţeală de mână (de care, 
oricum, n-ar fi capabilă) deoarece plicul a fost adus în casă 
de mine şi nimeni de-acolo n-ar fi putut avea un duplicat. 

Se uită la cei din jur încântat. 

— Poftiţi, asta este mica mea problemă. Sper că am expus- 
o clar. M-ar interesa să aud părerile voastre. 

Spre uimirea tuturor, Miss Marple izbucni într-un hohot 
prelung de râs. Ceva părea s-o amuze extraordinar de mult. 

— Ce s-a întâmplat, mătuşă Jane? Nu ne spui şi nouă 
gluma? întrebă Raymond. 

— Mă gândeam la micul Tommy Simonds, un băieţel cam 
obraznic, dar câteodată foarte amuzant. Unul dintre acei 
copii cu feţe inocente, care sunt întotdeauna puşi pe făcut 
şotii. Mă gândeam cum, săptămâna trecută, la Şcoala de 
Duminică el a întrebat: „Doamnă profesoară, se spune 
albuşul de ouă este alb sau albuşul de ouă sunt albe?” Şi 
domnişoara Durston îi explică acestuia că oricine ar spune 
„albuşurile de ouă sunt albe sau albuşul de ou este alb”, la 
care obraznicul de Tommy a spus: „Bine, atunci am să spun 
că albuşul de ou este galben! „A fost o obrăznicie din 
partea lui, bineînţeles, dar veche de când lumea. O ştiam de 
când eram copil. 

— Foarte nostim, dragă mătuşă Jane, zise cu bunăvoință 
Raymond, dar sigur asta n-are nimic de-a face cu povestea 
foarte interesantă pe care domnul Petherick ne-a spus-o. 

— Ba da, are, îl contrazise Miss Marple. E o capcană! 
Precum şi povestea domnului Petherick. Aşa sunt avocaţii! 
Ah, dragă prietene! Şi ea îi făcu semn din cap a reproş. 

— Chiar ştii despre ce e vorba? se minună avocatul, 
făcându-i cu ochiul. 


Miss Marple scrise câteva cuvinte pe o bucăţică de hârtie, 
o împături şi o trimise din mână în mână. Domnul Petherick 
o deschise, citi ce era scris pe ea şi se uită cu apreciere la 
Miss Marple. 

— Dragă prietenă, remarcă el, există oare ceva ce nu 
cunoşti? 

— O ştiu de copil, răspunse Miss Marple. M-am şi jucat cu 
ea. 

— Habar n-am despre ce este vorba, spuse sir Henry. Sunt 
sigur că domnul Petherick are vreo scamatorie juridică 
inteligentă în mânecă. 

— Nici vorbă, făcu domnul Petherick. Nici vorbă. Este o 
chestiune cât se poate de clară şi directă. Nu trebuie să-i 
acordaţi atenţie domnişoarei Marple. Ea are felul ei propriu 
de a privi lucrurile. 

— Ar trebui să găsim adevărul, spuse Raymond West, uşor 
vexat. Faptele, desigur, par destul de simple. În fond, cinci 
persoane au atins plicul acela. Familia Spragg ar fi putut, în 
mod clar, umbla în el, dar e la fel de clar că n-au făcut-o. 
Rămân ceilalţi trei. Acum, când vezi mijloacele minunate 
prin care conspiratorii fac un lucru în faţa ta, cred că hârtia 
ar fi putut fi extrasă şi înlocuită cu alta de către George 
Clode, în timp ce ducea haina spre capătul camerei. 

— Ei bine, eu cred c-a fost servitoarea, spuse Joyce. Ea a 
alergat şi i-a spus lui Mary ce se întâmplase şi aceasta a luat 
un alt plic albastru şi doar le-a înlocuit. 

Sir Henry clătină din cap. 

— Nu sunt de acord cu niciunul dintre voi, spuse el rar. 
Astfel de lucruri sunt făcute de conspiratori, pe scenă şi în 
romane, dar cred că sunt imposibile în viaţa reală, mai ales, 
sub privirea versată a unui om ca prietenul meu, domnul 
Petherick. Dar, mi-a venit o idee, e doar o idee şi nimic mai 
mult. Noi ştim că profesorul Longman tocmai fusese acolo 
în vizită şi că vorbise foarte puţin. E destul de rezonabil să 
presupunem că cei doi Spragg au fost foarte neliniştiţi de 
rezultatul acelei vizite. Dacă Simon Clode nu le-a mărturisit 


Nimic, ceea ce e foarte probabil, ei ar fi interpretat sosirea 
domnului Petherick dintr-un cu totul alt unghi de vedere. 

Ei credeau, probabil, că domnul Clode îşi făcuse deja 
testamentul în beneficiul doamnei Eurydice Spragg şi că cel 
nou ar fi putut fi schimbat exact în scopul de a o înlătura de 
la moştenire, ca urmare a revelaţiilor profesorului Longman 
sau, altfel zis, aşa cum spuneţi voi avocaţii, că Philip Garrod 
îl impresionase pe unchiul său cu sentimentele faţă de 
rudele sale de sânge. În acest caz, să presupunem că 
doamna Spragg era pregătită să înlocuiască documentul. 
Asta şi face, dar domnul Petherick intră într-un moment 
nefericit, încât ea nu are timp să-l citească pe cel adevărat 
şi-l aruncă în grabă în foc ca avocatul să nu descopere lipsa 
lui. 

Joyce respinse foarte hotărâtă din cap toată pledoaria. 

— Nu l-ar arde niciodată fără să-l citească. 

— Soluţia e una simplă, admise sir Henry. Presupun că... 
domnul Petherick nu a ajutat el însuşi providenţa. 

Sugestia era doar o glumă, dar micul avocat se îndreptă în 
scaun ca un om a cărui demnitate fusese ofensată. 

— O sugestie cât se poate de nelalocul ei, remarcă el cu 
asprime. 

— Ce părere are doctorul Pender? întrebă sir Henry. 

— Nu pot să spun că am vreo idee clară. Cred că 
substituirea trebuie să fi fost efectuată ori de doamna 
Spragg, ori de soţul ei, foarte posibil pentru motivul arătat 
de sir Henry. Dacă nu a citit testamentul decât după 
plecarea domnului Petherick, atunci trebuie să fi fost pusă 
într-o dilemă, de vreme ce el n-a putut să acţioneze cum 
vroia. E posibil ca ea să fi băgat testamentul printre 
documentele domnului Clode, acolo unde se gândea că 
acesta ar fi fost găsit după decesul lui. Dar nu ştiu de ce nu 
a fost descoperit. Asta ar putea fi doar o simplă speculație. - 
că Emma Gaunt a dat peste el - şi, dintr-un devotament 
deplasat faţă de stăpânii săi, l-a distrus cu bună ştiinţă. 


— Consider că soluţia doctorului Pender este cea mai bună 
dintre toate, spuse Joyce. E adevărat, domnule Petherick? 

Avocatul dădu din cap negativ. 

— Voi continua de unde am rămas. Am fost consternat şi la 
fel de derutat ca voi toţi. Nu cred c-aş fi aflat vreodată 
adevărul - probabil niciodată - dar m-am luminat. S-a 
procedat şi în mod inteligent. 

M-am dus şi am luat cina cu Philip Garrod o lună mai 
târziu, şi, în timpul conversaţiei noastre, el mi-a povestit un 
caz interesant, de care aflase recent. 

— Aş vrea să vi-l povestesc, Petherick, bineînţeles, în mod 
confidenţial. 

— Foarte bine, i-am răspuns eu. 

— Un prieten de-al meu, care se aştepta la o moştenire din 
partea uneia dintre rudele sale, a fost foarte deprimat când 
a aflat că acea rudă se gândea să lase ce i se cuvenea unei 
persoane cu totul nemerituoase. Mă tem că prietenul meu e 
puţin cam fără scrupule în metodele sale. În casă era o 
servitoare foarte devotată intereselor părţii legitime, dacă 
aş putea s-o numesc aşa. Prietenul meu i-a dat instrucţiuni 
foarte simple şi un stilou umplut aşa cum trebuia. Ea urma 
să-l pună într-un sertar de la biroul din camera stăpânului 
ei, dar nu în sertarul obişnuit în care era ţinut stiloul în 
general. Dacă stăpânul îi cerea să fie martoră la semnarea 
oricărui document şi dorea să-i aducă stiloul, ea trebuia să 
i-l dea nu pe cel adevărat, ci duplicatul acestuia. Asta era 
tot ce avea ea de făcut. Nu-i dădu alte amănunte. 
Servitoarea era o fiinţă devotată şi-i duse la îndeplinire 
instrucţiunile în cel mai mic detaliu. 

Se opri şi adăugă: 

— Sper că nu vă plictisesc, Petherick? 

— Absolut deloc, am zis. Sunt cât se poate de interesat. 

Ochii noştri se întâlniră. 

— Desigur, prietenul meu îţi este cu totul necunoscut, 
spuse el. 

— Desigur, i-am răspuns eu. 


— Atunci totul este în regulă, conchise Philip Garrod. Făcu 
o pauză şi-apoi, spuse zâmbind: 

— Aţi înţeles poanta? Stiloul era umplut cu ceea ce în mod 
obişnuit se numeşte cerneală care dispare - o soluţie de 
amidon şi apă la care au fost adăugate câteva picături de 
iod. Astea produc un lichid de un albastru foarte închis, dar 
scrisul dispare în întregime după patru sau cinci zile. 

Miss Marple chicoti. 

— Cerneală care dispare, zise ea. O ştiu. De multe ori m- 
am jucat cu ea când eram copil. 

Şi ea se uită strălucind de satisfacţie la toţi cei din jur, 
oprindu-se, pentru a-i face încă o dată cu degetul domnului 
Petherick. 

— Cu toate astea, este un clenci, domnule Petherick, spuse 
ea. Exact ca un avocat. 

Semnul degetului cel mare al Sf. Petru 

— Şi acum, mătuşă Jane, e rândul dumitale, spuse 
Raymond West. 

— Da, mătuşă Jane, aşteptăm ceva cu totul picant, răsună 
vocea lui Joyce Lempricre. 

— Ei acum, râdeţi de mine, dragii mei, oftă liniştită Miss 
Marple. Credeţi că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume 
toată viaţa, n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri 
foarte interesante? 

— Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viaţa de la 
ţară aşa de liniştită şi monotonă, se scuză Raymond plin de 
fervoare. Nu după oribilele revelații pe care le-am auzit de 
la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând şi 
paşnic în comparaţie cu St. Mary Mead. 

— Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura 
umană este cam aceeaşi peste tot şi, fireşte, ai prilejul s-o 
observi mai îndeaproape într-un sat. 

— Eşti într-adevăr unică, mătuşă Jane, strigă Joyce. Sper 
să nu te superi că-ţi spun mătuşă Jane? adăugă ea. Nu ştiu 
de ce-o fac. 

— Nu ştii, dragă? întrebă Miss Marple. 


O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată 
să se înroşească toată. Raymond West se frământă în scaun 
şi tuşi oarecum stânjenit. 

Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou şi-şi 
concentră atenţia asupra tricotatului. 

— E-adevărat, desigur, că am dus o viaţă care se poate 
numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă 
experienţă în rezolvarea a diferite mici probleme care se 
ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar 
avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de 
lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat 
plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce 
doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de 
blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru 
oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe 
care mi-o amintesc şi care v-ar trezi interesul este cea 
privitoare la soţul bietei mele nepoate Mabel. 

S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă şi, din fericire, 
totul s-a terminat şi lumea a uitat. Oamenii au memorii 
foarte scurte - mare noroc, mi-am zis întotdeauna. 

Miss Marple se opri şi murmură pentru sine. 

— Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreşterea e 
puţin mai dificilă. 1, 2, 3, 4, 5 şi apoi trei ochiuri luate; e în 
ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata 
Mabel. 

Mabel era nepoata mea. O fată drăguță, cu adevărat o fată 
foarte drăguță, dar nu mai puţin cam ceea ce s-ar putea 
numi prostuţă. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică şi să 
se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era 
necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn 
Denman şi mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită. 

Sperasem foarte mult ca ataşamentul dintre ei să nu ducă 
la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un 
temperament foarte violent - nu tipul de om care ar fi avut 
răbdare cu fanteziile lui Mabel - şi am mai aflat că fuseseră 
şi nebuni prin familia lui. Totuşi, fetele erau la fel de 


încăpăţânate pe vremea aceea ca şi acum, aşa cum vor fi 
întotdeauna. Şi Mabel s-a căsătorit cu el. 

N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la 
mine o dată sau de două ori şi m-au invitat la ei de câteva 
dăţi, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele 
altor oameni şi am reuşit întotdeauna să găsesc o scuză 
plauzibilă. Erau căsătoriţi de zece ani, când domnul 
Denman a murit subit. Nu au avut copii şi eli-a lăsat toţi 
banii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă 
duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns 
printr-o scrisoare de foarte mult bun simţ şi am înţeles că 
nu era chiar copleşită de amărăciune. M-am gândit că era 
firesc deoarece ştiam că de la un timp nu se prea 
înțelegeau. Abia după trei luni am primit o scrisoare cât se 
poate de isterică de la Mabel, implorându-mă să mă duc la 
ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce mai rău şi că eanu 
mai rezistă. 

Aşa că, bineînţeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de 
concediu Clarei, am trimis argintăria şi cana mare de bere 
a regelui Charles la bancă spre depozitare şi-am plecat de 
îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. 
Casa, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte 
confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă şi o 
infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul 
Mabelei, care era ceea ce se numeşte „un om nu prea în 
toate minţile”. Destul de liniştit şi bine crescut, dar 
câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni 
prin familie. Am fost foarte şocată când am văzut cât se 
schimbase Mabel. Era toată numai nervi, tremurând şi mi-a 
fost cât se poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce 
necaz dăduse. Am aflat, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu 
astfel de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre nişte 
prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia 
Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-i vedea 
foarte rar atunci. Când i-am menţionat alţi prieteni, am 
primit acelaşi răspuns. l-am vorbit atunci despre nebunia 


de a se închide în sine, de a se izola şi a sta numai pe 
gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de 
prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul. 

— Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să 
vorbească acum cu mine. Când mă duc pe strada mare, toţi 
o iau într-o altă direcţie, în aşa fel încât să nu fie obligaţi să 
mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de 
leproasă. Este îngrozitor şi nu mai pot să suport. Va trebui 
să vând casa şi să plec în străinătate. Totuşi, de ce trebuie 
să fiu izgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic. 

Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. 
Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă 
Hay şi, în agitația mea, am scăpat două ochiuri şi n-am 
descoperit asta decât mult timp mai târziu. 

— Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimeşti. Dar, care este 
cauza acestor lucruri? 

Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât 
se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la 
întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuţii 
răutăcioase şi oameni indolenţi care n-aveau nimic mai bun 
de făcut decât să vorbească şi despre unii care băgau idei 
în capul celorlalţi. 

— Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, 
circulă o poveste în legătură cu tine. Dar care e povestea, 
trebuie s-o ştii la fel de bine ca toată lumea. Şi te rog să mi- 
o spui. 

— E aşa de răutăcioasă, gemu Mabel. 

— Bineînţeles că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-i 
nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, 
care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o 
engleză clară ce spun oamenii despre tine? 

Atunci am aflat totul. 

Se părea că moartea lui Geoffrey Denman fiind „bruscă şi 
neaşteptată” a dat naştere la diferite zvonuri. De fapt, ca s- 
o spunem drept, aşa cum i-am spus-o şi ei, oamenii vorbeau 
că ea îşi otrăvise soţul. 


Acum, după cum îmi închipui că ştiţi, nimic nu este mai 
crudă decât calomnia şi nimic mai dificil de combătut. Când 
oamenii te vorbesc pe la spate, nu poţi respinge sau nega 
nimic şi zvonurile cresc în intensitate, fără ca cineva să le 
poată opri. Sigură eram de un lucru: Mabel era incapabilă 
să otrăvească pe cineva. Şi nu înţelegeam de ce să i se 
ruineze viaţa şi casa să-i devină insuportabilă numai pentru 
că, după toate probabilitățile, făcuse ceva prostesc şi lipsit 
de sens. 

— Nu iese fum fără foc, i-am spus. Acum, Mabel, trebuie 
să-mi povesteşti ce i-a stârnit pe oameni să însăileze o 
asemenea poveste. Trebuie să fi fost ceva. 

Mabel a fost foarte incoerentă şi a declarat că nu s-a 
întâmplat nimic, absolut nimic, cu excepţia faptului că, 
desigur, moartea lui Geoffrey fusese instantanee. Păruse că 
se simte foarte bine la supeu în seara aceea şi se 
îmbolnăvise violent în timpul nopţii. Chemase doctorul, dar 
bietul om murise la câteva minute după sosirea medicului. 
Se considerase că decesul survenise ca urmare a ingerării 
unor ciuperci otrăvitoare. 

— Bine, am zis, îmi închipui că o moarte violentă de acest 
fel ar putea face limbile să trăncănească, dar, sigur, nu fără 
alte fapte suplimentare. Te-ai certat cu Geoffrey sau ceva de 
genul acesta? 

Ea recunoscu că se certase cu el în dimineaţa precedentă 
la micul dejun. 

— Şi servitorii au auzit, nu-i aşa? am întrebat-o. 

— Nu erau în cameră. 

— Nu, draga mea, dar ei erau probabil foarte aproape, 
afară lângă uşă. 

Cunoşteam prea bine forţa vocii isterice ascuţite a 
Mabelei. Geoffrey Denman era şi el un om obişnuit să ridice 
glasul când se supăra. 

— Pentru ce v-aţi certat? 

— O, lucruri obişnuite. Erau întotdeauna mereu şi mereu 
aceleaşi lucruri. Câte un fleac ne deranja şi atunci Geoffrey 


devenea imposibil aruncând lucruri îngrozitoare şi eu îi 
spuneam ce credeam despre el. 

— Atunci v-aţi certat o mulţime? am întrebat eu. 

— N-a fost vina mea... 

— Dragă copilă, i-am zis, nu contează a cui a fost vina. Nu 
contează ce discutăm. Într-un loc ca acesta, viaţa 
particulară a fiecăruia constituie mai mult sau mai puţin 
proprietate publică. Tu şi soţul tău v-aţi certat tot timpul. 
Aţi avut o ceartă deosebit de puternică într-o dimineaţă şi în 
noaptea aceea soţul ţi-a murit brusc şi misterios. Asta-i tot, 
sau mai e şi altceva? 

— Nu ştiu ce vrei să spui prin altceva, zise Mabel 
morocănoasă. 

— Exact ceea ce spun, draga mea. Dacă ai făcut vreo 
prostie, pentru numele lui Dumnezeu nu mi-o ascunde. Eu 
vreau să fac tot ce pot ca să te ajut. 

— Nimeni şi nimic nu mă poate ajuta, doar moartea, se 
răsti Mabel. 

— Trebuie să ai puţin mai multă încredere în Providenţă, 
dragă, i-am spus. E-n regulă acum, Mabel, ştiu perfect de 
bine că mai e ceva pe care mi-l ascunzi. 

Întotdeauna ştiam, încă de când era mică, când îmi spunea 
tot adevărul. Îmi lua mult timp, dar până la urmă tot îl 
scoteam de ia ea. În dimineaţa fatală se dusese la farmacist 
şi cumpărase nişte arsenic. Bineînţeles că trebuise să 
semneze în registru pentru el. Firesc, farmacistul povestise 
despre asta. 

— Cine-i doctorul tău? am întrebat-o. 

— Dr. Rawlinson. 

Îl ştiam din vedere. Mabel mi-l arătase cu o zi mai înainte. 
Ca să vă spun într-un limbaj cât se poate de simplu, el era 
ceea ce aş descrie un bătrân care abia se ţine pe picioare. 
Am prea multă experienţă de viaţă ca să cred în 
infailibilitatea doctorilor. Unii sunt oameni deştepţi, alţii nu; 
şi cei mai buni dintre ei, jumătate din timp nu ştiu de ce 


suferi. Eu nu am de-a face cu doctorii şi nici cu 
medicamentele lor. 

Am meditat la situaţie, mi-am pus boneta şi m-am dus să-i 
fac o vizită dr. Rawlinson. Era exact cum mi-l închipuisem - 
un bătrân drăguţ, bun, vorbea neclar şi atât de miop că ţi se 
făcea milă, puţin surd şi pe deasupra sensibil şi sentimental 
în cel mai înalt grad. Se înflăcără de îndată ce am adus în 
discuţie moartea lui Geoffrey Denman, mi-a vorbit o 
mulţime despre diferitele soiuri de ciuperci, comestibile şi 
otrăvitoare. O întrebase pe bucătăreasă şi ea recunoscuse 
că una sau două ciuperci gătite fuseseră „puţin ciudate”, 
dar cum erau trimise de la magazin crezuse că nu aveau 
nimic. Cu cât se gândea la ele, cu atât mai mult era 
convinsă că aparenţa lor era neobişnuită. 

— S-ar putea, am zis eu. Pentru început arată ca ciupercile 
obişnuite şi termină prin a fi portocalii cu pete roşii. Nu-i 
nimic de care categoria asta de oameni să nu-şi 
reamintească dacă încearcă. 

Am înţeles că Denman nu mai putea să vorbească când 
doctorul a ajuns la el. Era incapabil să înghită şi murise 
după câteva minute. Medicul părea perfect satisfăcut de 
certificatul pe care-l dăduse. Dar cât de mult din asta era 
încăpățânare şi cât certitudine, nu puteam fi sigură. 

M-am întors direct acasă şi-am întrebat-o de îndată pe 
Mabel de ce cumpărase arsenic. 

— Trebuie să-ţi fi trecut vreo idee prin cap, am insistat. 

Mabel a izbucnit în plâns. 

— Vroiam să mă sinucid, gemu ea. Eram prea nefericită. 
Credeam că termin cu toate. 

— Mai ai arsenicul? am întrebat-o. 

— Nu, l-am aruncat. 

Am rămas întorcând problema pe toate feţele. 

— Ce s-a întâmplat când s-a îmbolnăvit? Te-a chemat? 

— Nu. Dădu din cap. A sunat clopoţelul violent. Trebuie să 
fi sunat de mai multe ori. Până la urmă, Dorothy, camerista, 
l-a auzit, a trezit bucătăreasa şi au coborât. Când Dorothy |- 


a văzut, s-a speriat. El se zbuciuma şi delira. A lăsat-o pe 
bucătăreasă cu el şi s-a repezit la mine. M-am sculat şi m- 
am dus la el. Desigur, mi-am dat seama imediat că era 
groaznic de bolnav. Din nefericire Brewster, care are grijă 
de bătrânul domn Denman, era plecată în noaptea aceea, 
aşa că nu era nimeni care să ştie ce să facă. Am trimis-o pe 
Dorothy după doctor, pe când bucătăreasa şi cu mine am 
rămas cu el, dar după câteva minute n-am mai putut 
suporta; era prea îngrozitor. Am alergat în camera mea şi 
am închis uşa. 

— Foarte rău şi egoist din partea ta, i-am spus eu; şi, fără 
îndoială, purtarea ta de atunci nu te-a ajutat cu nimic, poţi 
fi sigură de asta. Bucătăreasa trebuie s-o fi povestit peste 
tot. Bine, bine, asta-i o treabă proastă. 

Apoi am stat de vorbă cu servitorii. Bucătăreasa vroia să- 
mi vorbească despre ciuperci, dar am oprit-o. Mă 
săturasem de ciupercile alea. În schimb, le-am întrebat pe 
bucătăreasă şi pe cameristă, în amănunt, despre starea 
stăpânului lor în noaptea aceea. Amândouă au spus la fel că 
el părea să se afle în agonie, că nu era în stare să înghită, 
că putea vorbi numai cu o voce strangulată şi când spunea 
ceva erau numai frânturi, nimic de înţeles. 

— Ce spunea când vorbea incoerent? am întrebat 
curioasă. 

— Ceva despre un fel de peşte, nu-i aşa? spuse 
bucătăreasa întorcându-se către cealaltă. 

Dorothy îi întări spusele. 

— O grămadă de peşte”, zise ea, nişte prostii ca astea. Mi- 
am dat seama imediat că nu era în toate minţile, bietul 
domn. 

Nu părea să găsesc vreun înţeles în lucrurile astea. Ca o 
ultimă scăpare, m-am dus sus s-o văd pe Brewster, o femeie 
deşelată de vreo 50 de ani. 

— E păcat că n-am fost aici în noaptea aceea, zise ea. 
Nimeni nu pare să fi încercat să facă ceva pentru el până 
când a sosit doctorul. 


— Mi se pare că delira, am spus cu îndoială în glas; dar 
acesta nu-i un simptom de otrăvire cu ptomaină, nu-i aşa? 

— Depinde, răspunse Brewster. 

Am întrebat-o cum îi merge pacientului ei. Dădu din cap 
tristă. 

— Cam rău! 

— E slăbit? 

— O, nu, e destul de puternic din punct de vedere fizic, cu 
excepţia ochilor. Ei îl lasă din ce în ce mai mult. S-ar putea 
să ne supravieţuiască tuturora, dar mintea i se sclerozează 
foarte repede acum. Le-am spus domnului şi doamnei 
Denman c-ar trebui internat într-o instituţie, dar doamna 
Denman nu vrea să audă de aşa ceva cu nici un preţ. 

Trebuie să vă spun că Mabel a avut întotdeauna o inimă 
bună. 

Ei bine, aşa stăteau lucrurile. M-am gândit la toate 
aspectele şi, în cele din urmă, am decis că rămânea un 
singur lucru de făcut. Având în vedere zvonurile care 
circulau, trebuia cerută permisiunea pentru exhumarea 
cadavrului, întocmit un certificat post-mortem adecvat 
pentru ca să punem capăt odată pentru totdeauna 
calomniilor. Desigur, Mabel, a făcut scandal, mai ales din 
motive sentimentale - să tulburi mortul din pacea 
mormântului său etc. Etc. - dar eu m-am ţinut fermă pe 
poziţie. 

N-o să mă lungesc prea mult cu partea asta a povestirii. 
Am obţinut permisiunea, au făcut autopsia sau cum îi zic, 
dar rezultatul n-a fost atât de satisfăcător cum ne-am fi 
aşteptat. Nu era nici o urmă de arsenic - asta tot era bine - 
dar concluzia raportului suna „că nu există nimic care să 
indice prin ce mijloace murise decedatul”. 

Aşadar, vedeţi, asta nu ne-a scos deloc din necaz. Oamenii 
au continuat să vorbească despre otrăvuri rare, imposibil 
de detectat şi prostii de felul ăsta. Discutasem cu patologul 
care scrisese certificatul şi i-am pus mai multe întrebări: el 
şi-a dat toată silinţa să se eschiveze de a răspunde la 


majoritatea, dar am aflat de la el că, după părerea sa, era 
cât se poate de improbabil ca ciupercile otrăvite să fi cauzat 
decesul. O idee îmi trecu prin cap şi l-am întrebat ce otravă, 
dacă exista vreuna, ar fi putut fi folosită pentru obţinerea 
acelui rezultat. Mi-a explicat îndelung, dar trebuie să 
recunosc că nu prea l-am urmărit, dar în rezumat totul 
ducea la concluzia aceasta: moartea ar fi putut surveni ca 
urmare a unui puternic alcaloid vegetal. 

Ajunsesem la următoarea idee: presupunând că tenta de 
nebunie se afla şi în sângele lui Geoffrey Denman, n-ar fi 
putut el să se sinucidă? Într-o anumită perioadă a vieţii, el 
studiase medicina şi cunoştea foarte bine otrăvurile şi 
efectele acestora. 

Nu credeam că era un lucru foarte probabil, dar nu mă 
puteam gândi la altceva. Şi aproape îmi pierdusem 
răbdarea, vă spun sincer. Acum, aş zice că voi, tinerii de 
astăzi, veţi râde. Dar eu când mă aflu într-adevăr la 
ananghie îmi spun întotdeauna o mică rugăciune, oriunde, 
când mă plimb pe stradă sau mă aflu într-un bazar şi 
întotdeauna obţin un răspuns. Acesta poate fi un fleac, 
aparent fără nici o legătură cu subiectul, dar iată despre ce 
este vorba. Am avut acest text prins cu ace deasupra 
patului meu când eram mică: „întreabă şi ţi se va 
răspunde”! În dimineaţa de care vă povesteam, mă 
plimbam pe strada principală şi mă rugam din toate 
puterile. Am închis ochii şi când i-am deschis, ce credeţi că 
a fost primul lucru pe care l-am văzut? 

Feţele a cinci persoane, manifestând diferite grade de 
curiozitate, se întoarseră spre Miss Marple. Totuşi, trebuie 
să nu ne îndoim vreo clipă că niciunul n-ar fi ghicit 
răspunsul corect la întrebare. 

— Am văzut, continuă Miss Marple convingătoare, vitrina 
de la magazinul vânzătorului de peşte. Era un singur lucru 
în ea, un haddock6 proaspăt. 

Se uită în jur triumfătoare. 


— O, dumnezeule! exclamă Raymond West. Un răspuns la 
o rugăciune - un haddock proaspăt! 

— Da, Raymond, zise Miss Marple severă, şi n-are rost să 
fii profan. Mâna Domnului este pretutindeni. Primul lucru 
pe care l-am văzut acolo au fost petele negre - semnele 
degetului cel mare al Sf. Petru. Aşa e legenda, o ştiţi. 
Degetul cel mare al Sf. Petru. Şi asta m-a făcut să înţeleg. 
Aveam nevoie de credinţă, de credinţa adevărată 
dintotdeauna a Sf. Petru. Am legat cele două lucruri, 
credinţă şi peşte. 

Sir Henry îşi suflă nasul în grabă. Joyce îşi muşcă buza. 

— Acum, ce mi-a dat prin gând? În mod sigur, atât 
bucătăreasa cât şi camerista menţionaseră că peştele 
fusese unul dintre lucrurile despre care vorbise 
muribundul. Eram convinsă, absolut convinsă că exista o 
anumită soluţie pentru mister în aceste cuvinte. M-am 
întors acasă hotărâtă să dau de capătul afacerii. 

Se opri. 

— V-a trecut vreodată prin minte, continuă bătrâna 
doamnă, cât de mult ignorăm ceea ce se numeşte, cred, 
contextul? Este un loc pe lângă Dartmoor numit Grey 
Wethers. Dacă vorbeşti cu un fermier de acolo şi menţionezi 
Grey Wethers, el va conchide, probabil, că te referi la 
cercurile acelea din piatră, deşi e posibil ca să vorbeşti 
despre starea vremii; şi, la fel, dacă te referi la cercurile de 
piatră, un străin, care ar auzi un fragment din conversaţie, 
ar putea crede că te referi la starea vremii. Deci, când 
repetăm o conversaţie, de regulă, nu repetăm cuvintele 
exacte; adăugăm alte cuvinte care ni se par c-ar însemna 
exact acelaşi lucru. 

Am stat de vorbă separat cu bucătăreasa şi cu Dorothy. Am 
întrebat bucătăreasa dacă era pe deplin sigură că stăpânul 
ei menţionase cu adevărat heap of fish, adică o grămadă de 
peşte. Ea a spus că era sigură. 

— Acestea au fost cuvintele lui exacte, am întrebat-o, sau a 
menţionat un anume soi de peşte? 


— Asta e, spuse bucătăreasa, era un soi deosebit de peşte, 
dar nu-mi pot reaminti acum care. O grămadă de... ce era? 
Nu peşte de făcut mâncare. Să fi fost biban... sau ştiucă? 
Nu. Nu începea cu p7. 

Dorothy şi-a reamintit, de asemenea, că stăpânul ei 
menţionase un fel special de peşte. „Era un tip străin de 
peşte”, spuse ea... A pile ofadică o grămadă de... ce aziscă 
era? 

— A spus heap sau pile? am întrebat-o8. 

— Cred că a spus pile. Dar, vedeţi, nu prea sunt sigură, e 
atât de greu să-ţi aminteşti cuvintele exacte, nu-i aşa, Miss 
Marple, în special când nu par să aibă vreun sens. Dar 
acum, când stau şi mă gândesc sunt aproape sigură că a 
spus pile şi peştele începea cu C; dar nu era nici cod, nici 
langustă9. 

Ceea ce urmează este partea de care sunt într-adevăr 
mândră, se însenină Miss Marple, pentru că, bineînţeles, nu 
ştiu nimic despre medicamente, care mi se par lucruri 
neplăcute, periculoase. Am păstrat de la bunica mea o 
veche reţetă pentru ceai din tanacetum care valorează cât 
un munte din medicamentele voastre. Stiam că erau mai 
multe volume de medicină în casă şi într-unul din ele se afla 
un index de medicamente. Ştiţi, părerea mea era că 
Geoffrey luase o anumită otravă şi încerca să-i spună 
numele. 

Ei bine, m-am uitat întâi la lista cu H, începând cu He. 
Nimic acolo care să sune apropiat; apoi am început cu P Şi 
aproape imediat am dat de... ce credeţi? 

Se uită roată, amânându-şi momentul său de triumf. 

Pilocarpină. N-aţi putea înţelege un om care abia vorbeşte 
şi încearcă cu greu să pronunţe cuvântul! Cum i-ar suna 
unei bucătărese care n-a auzit niciodată cuvântul? Nu i-ar 
lăsa impresia de pile of carpi, adică o grămadă de crapi? 

— Pe cinstea mea! exclamă sir Henry. 

— Nu m-aş fi gândit o clipă la asta, zise doctorul Pender. 


— Extrem de interesant, remarcă domnul Petherick. Chiar 
extraordinar. 

— Am răsfoit repede la pagina arătată de index. Am citit 
despre pilocarpină şi efectele ei asupra ochilor şi ale altor 
organe care nu păreau să aibă vreo legătură cu acest caz, 
dar, în cele din urmă, am ajuns la o propoziţie cât se poate 
de semnificativă: „A fost testată cu succes ca antidot pentru 
otrăvirea cu atropină”. 

Nu pot să vă spun cât m-am luminat atunci. Nu mă 
gândisem niciodată că Geoffrey Denman s-ar fi putut 
sinucide. Nu, această nouă soluţie era nu numai probabilă, 
dar şi cea corectă, pentru că îmi dădeam seama că toate 
elementele se potriveau în mod logic. 

— N-am de gând să încerc să ghicesc, interveni Raymond. 
Continuă, mătuşă Jane şi explică-ne ce era atât de uimitor 
de clar pentru dumneata. 

— Evident că eu nu mă pricep deloc la medicină, 
recunoscu Miss Marple, dar s-a întâmplat să ştiu un lucru, 
că atunci când vederea a început să mă lase, doctorul mi-a 
prescris să pun picături de sulfat de atropină în ei. M-am 
dus direct sus în camera bătrânului Denman. L-am luat la 
sigur. 

— Domnule Denman, ştiu totul. De ce v-aţi otrăvit fiul? 

Mă privi câteva minute - era un bătrân destul de frumos în 
felul său - şi apoi izbucni în râs. A fost unul dintre cele mai 
urâte hohote de râs pe care le-am auzit în viaţa mea. Vă pot 
asigura că mi s-a făcut pielea găină. Mai auzisem aşa ceva 
numai o singură dată înainte, când biata doamnă Jones s-a 
scrântit la cap. 

— Da, recunoscu el, i-am făcut felul lui Geoffrey. Am fost 
mai deştept decât Geoffrey. Avea de gând să mă ducă de 
aici, nu-i aşa? Să mă închidă într-un azil? l-am auzit vorbind 
despre asta. Mabel este o fată bună... Mabel mi-a ţinut 
partea, dar ştiam că nu va fi în stare să i se opună lui 
Geoffrey. În cele din urmă ar fi făcut cum vroia el; 
întotdeauna a procedat aşa. Dar l-am aranjat... l-am aranjat 


pe bunul, iubitul meu fiu! Ha, ha! M-am strecurat noaptea. 
A fost foarte uşor. Brewster era plecată. Dragul meu fiu 
dormea; avea un pahar cu apă lângă pat; se trezea 
întotdeauna în mijlocul nopţii şi-l bea. Am vărsat-o... ha, ha! 
Şi am turnat sticluţa cu picături de ochi în pahar. El avea să 
se trezească şi să-l dea peste cap înainte de a-şi da seama 
ce era. Doar o lingură de picături... suficient, suficient. Şi 
aşa a făcut! Au venit la mine dimineaţa şi mi-au adus vestea 
cu foarte multă grijă. Se temeau să nu mă supere. Ha! Ha! 
Ha! Ha! Ha! 

— Ei bine, zise Miss Marple, acesta este sfârşitul povestirii. 
Desigur, bietul bătrân a fost internat într-un azil. Nu era 
chiar responsabil pentru ceea ce făcuse, adevărul a fost 
dezvăluit şi toată lumea s-a întristat pentru Mabel şi nu mai 
ştiau ce să facă să se împace cu ea pentru bănuielile lor 
nejuste. Dar, dacă Geoffrey nu şi-ar fi dat seama ce lucru 
înghiţise şi n-ar fi încercat să facă pe toată lumea să 
înţeleagă să-i aducă antidotul repede, n-am fi descoperit 
niciodată. Cred că sunt simptome foarte clare ale atropinei 
- pupilele dilatate ale ochilor şi chestii din astea, dar, sigur, 
aşa cum am spus, dr. Rawlinson era foarte miop, bietul 
bătrân. Şi în aceeaşi carte de medicină, pe care am 
continuat s-o citesc - şi o parte din ea a fost cât se poate de 
interesantă - se descriau simptomele otrăvirii cu ptomaină 
şi atropină şi ele nu se deosebesc. Dar vă pot asigura că 
niciodată n-am văzut o grămadă de haddock proaspăt fără 
să mă gândesc la semnul degetului cel mare al Sf. Petru. 

Urmă o tăcere foarte lungă. 

— Draga mea prietenă, spuse domnul Petherick, draga 
mea prietenă eşti într-adevăr uluitoare. 

— Voi recomanda Scotland Yard-ului să vină la dumneata 
să-ţi ceară sfaturi, zise sir Henry. 

— Bine, în orice caz, mătuşă Jane, spuse Raymond, e un 
lucru pe care nu-l ştii. 

— O, ba da, îl ştiu, dragă, spuse Miss Marple. S-a întâmplat 
chiar înainte de cină, nu-i aşa? Când ai condus-o pe Joyce să 


admire apusul de soare. Acela este un loc preferat. Acolo, 
aproape de gardul viu din iasomie. Unde lăptarul a 
întrebat-o pe Annie dacă poate să anunţe căsătoria. 

— La naiba, mătuşă Jane, sări Raymond, nu ne strica 
povestea noastră de iubire. Joyce şi cu mine nu suntem ca 
lăptarul şi Annie. 

— Vezi, aici greşeşti, dragă, zise Miss Marple. Toată lumea 
se aseamănă foarte mult, zău. Dar, din fericire, poate nu-şi 
dau seama de asta. 

Mugşcata albastră 

— Când am venit aici anul trecut... spuse Henry Clithering 
şi se opri. 

Gazda sa, doamna Bantry, se uită la el curioasă. 

Fostul inspector al Scotland Yard-ului stătea la vechii săi 
prieteni, colonelul şi doamna Bantry care locuiau lângă St. 
Mary Mead. 

Doamna Bantry, cu stiloul în mână, tocmai îi ceruse sfatul 
pe cine să invite în calitate de al şaselea musafir la cina din 
seara aceea. 

— Da, spuse Bantry încurajatoare. Deci, când ai fost aici 
anul trecut...? 

— Spune-mi, reluă sir Henry, cunoşti o Miss Marple? 

Doamna Bantry rămase surprinsă. Era ultima persoană la 
care s-ar fi aşteptat. 

— Dacă o cunosc pe Miss Marple? Dar cine n-o cunoaşte! 
Fata bătrână tipică din romane. Adorabilă, dar cu totul 
demodată. Ai vrea s-o invit pe ea la cină? 

— 'Te surprinde? 

— Trebuie să mărturisesc că, puţin, da. Nici nu m-aş fi 
gândit că tu... Dar poate că există vreo explicaţie? 

— Explicaţia e cât se poate de simplă. Când am fost aici 
anul trecut, aveam obiceiul să discutăm mistere nerezolvate 
- eram cinci sau şase. Raymond West, romancierul, a 
început. Fiecare dintre noi spunea o poveste al cărui 
deznodământ îl ştia, dar ceilalţi nu. L-am considerat un 


exerciţiu al capacităţii noastre de deducție ca să vedem cine 
s-ar putea apropia cel mai mult de adevăr. 

— Şi? 

— Exact ca în basme, nu ne dădeam seama că Miss Marple 
se distra; dar eram cu toţii foarte politicoşi pentru că nu 
doream să-i rănim sentimentele dragei noastre bătrânici. 
Şi-acum vine poanta glumei. Bătrâna doamnă ne-a întrecut 
de fiecare dată! 

— Poftim? 

— Vă asigur, mergea drept la adevăr ca un porumbel 
acasă. 

— Dar e cu totul extraordinar! Cum, bătrâna Miss Marple 
care abia a ieşit de câteva ori din St. Mary Mead? 

— Ah! După părerea ei, asta i-a oferit prilejuri nelimitate 
de a observa natura umană, ca şi cum ar fi pus-o sub 
MiCroscop. 

— Cred că trebuie să fie ceva la mijloc, conchise doamna 
Bantry. S-ar putea să cunoască cel puţin partea meschină a 
oamenilor. Dar, nu cred că avem printre noi chiar criminali 
adevăraţi. Ar trebui s-o punem la încercare, după cină, cu 
povestea fantomei lui Arthur. I-aş fi recunoscătoare dacă i- 
ar găsi o soluţie. 

— Nu ştiam că Arthur crede în fantome! 

— O, nu! Asta-l îngrijorează aşa de mult. Şi i s-a întâmplat 
unui prieten de-al său, George Pritchard, o persoană cât se 
poate de obişnuită. Este o adevărată tragedie pentru bietul 
George. Ori povestea asta extraordinară este adevărată, 
ori... 

— Ori? 

Doamna Bantry n-a răspuns. După vreun minut, două 
spuse la modul general: 

— Ştiţi, mie îmi place de George, toţi îl plac. N-ai putea 
crede că el... dar oamenii fac câteodată asemenea lucruri 
extraordinare. 

Sir Henry dădu din cap afirmativ. El ştia mai bine decât 
doamna Bantry ce lucruri extraordinare sunt în stare să 


facă oamenii. 

Aşa că se întâmplă ca în seara aceea doamna Bantry să se 
uite în jurul mesei sale (tremurând puţin în timpul ăsta, 
pentru că sufrageria, ca majoritatea sufrageriilor 
englezeşti, era extrem de rece) şi să-şi fixeze privirea 
asupra bătrânei doamne foarte rigide care stătea la 
dreapta soţului ei. Miss Marple purta mitene de mătase 
neagră; un vechi şal de mătase îi acoperea umerii şi o altă 
bucată de mătase se ridica deasupra părului ei alb. Vorbea 
animată cu doctorul bătrâior, Lloyd, despre azilul de săraci 
şi despre defectele pe care le suspectau la sora medicală a 
districtului. 

Doamna Bantry se minună din nou. Ea chiar se întrebă 
dacă sir Henry făcuse o glumă straşnică, dar nu prea-i 
dădea de căpătâi. Incredibil ca ceea ce spusese să poată fii 
chiar adevărat. 

Privirea ei se deplasă şi se opri plină de afecţiune la soţul 
ei roşu la faţă, lat în umeri, care-i povestea despre cai 
frumoasei şi popularei actriţe, Jane Helier. Jane, mai 
frumoasă (dacă asta-i posibil) în realitate decât pe scenă, 
făcea ochii mari şi murmura la anumite intervale: „Chiar?” 
„Ei zău!” „Extraordinar!” Nu ştia absolut nimic despre cai şi 
nu-i păsa deloc. 

— Arthur, îi sării în ajutor doamna Bantry, o plictiseşti pe 
biata Jane la nebunie. Lasă caii ăia şi povesteşte-i în schimb, 
afacerea cu fantoma. Ştii... George Pritchard. 

— Ce Dolly? O, dar nu ştiu... 

— Şi sir Henry doreşte s-o audă. I-am povestit ceva despre 
ea azi dimineaţă. Ar fi interesant să vedem ce părere are 
fiecare despre ea. 

— O, povestiţi-o! spuse Jane. Ador poveştile cu fantome. 

— Bine... colonelul Bantry ezita. Niciodată n-am crezut în 
supranatural, dar asta... nu ştiu că vreunul dintre 
dumneavoastră îl cunoaşte pe George Pritchard. Este unul 
dintre cei mai buni. Soţia sa, ei bine, ea a murit, biata 
femeie. Aş zice doar atât: nu prea-i făcea viaţa uşoară lui 


George cât a trăit el. Ea era una dintre acei invalizi... Cred 
că avea ceva cu adevărat, dar indiferent de ce suferea se 
folosea de asta la maximum. Era capricioasă, închipuită, 
nerezonabilă. Se plângea de dimineaţa până seara. George 
trebuia s-o servească în toate împrejurările şi, indiferent ce 
făcea, ieşea întotdeauna pe dos şi era făcut de două parale. 
Cei mai mulţi bărbaţi, sunt cu totul convins, ar fi decapitat-o 
de mult. Spune Dolly, nu-i aşa? 

— Era o femeie îngrozitoare, confirmă doamna Bantry cu 
convingere. Dacă George Pritchard ar fi decapitat-o şi în 
juriu s-ar fi aflat vreo femeie, ar fi fost achitat în mod 
triumfal. 

— Nu prea ştiu cum a început toată povestea. George a 
fost cam vag în legătură cu asta. Dar mi se pare că doamna 
Pritchard a avut întotdeauna o slăbiciune pentru cei care 
ghicesc viitorul, ghicesc în palmă, prevestesc lucruri şi 
chestii de soiul ăsta. Lui George nu-i păsa. Dacă ea se 
amuza aşa, totul era în regulă. Dar el refuza să se implice în 
rapsodii de genul ăsta şi acest lucru era la originea altor 
necazuri. 

Mai multe sore de spital au trecut prin casă, deoarece 
doamna Pritchard, de obicei, devenea nemulțumită de ele 
după câteva săptămâni. O soră tânără fusese foarte atentă 
în privinţa acestei slăbiciuni a ghicitului viitorului şi, pentru 
o vreme, doamna Pritchard fusese foarte ataşată de ea. 
Apoi, deodată, se supără şi insistă ca ea să plece. Aduse 
înapoi o altă soră care mai fusese la ea, o femeie mai în 
vârstă, cu experienţă şi tact în a trata pacienţi psihopaţi. 
Potrivit lui George, sora Copling era de foarte bună calitate, 
o femeie cu mult bun simţ. Ea făcea faţă supărărilor şi 
ieşirilor nervoase ale doamnei Pritchard cu completă 
indiferenţă. 

Doamna Pritchard lua întotdeauna prânzul sus şi, de 
obicei, în acest moment al zilei, George şi sora cădeau la 
înţelegere în privinţa după-amiezii. În general, sora era 
liberă între ora două şi patru, dar „din amabilitate”, cum se 


spune, îşi lua, câteodată, timpul liber după ceai, dacă 
George dorea să plece după-amiaza. Cu una din aceste 
ocazii, ea menţionă că se duce să-şi viziteze o soră la 
Golders Green şi că ar putea să întârzie puţin. George se 
întristă, întrucât aranjase să joace o partidă de golf. Sora 
Copling îi dădu toate asigurările: 

— Nu se va simţi lipsa nici unuia dintre noi, domnule 
Pritchard. O luminiţă se aprinse în ochii ei. Doamna 
Pritchard va avea o companie mult mai excitantă decât a 
noastră. 

— Pe cine? 

— Aşteptaţi o clipă. Ochii sorei Copling străluceau mai 
mult decât oricând. Să vă spun exact: Zarida, prezicătoare 
psihică a viitorului. 

— O, Doamne! mormăi George. Asta-i una nouă, nu-i aşa? 

— Absolut. Cred că sora Carstairs, care a fost înaintea 
mea, a trimis-o aici. Doamna Pritchard n-a văzut-o încă. Mi- 
a spus să-i scriu pentru a-i fixa o întâlnire în această după- 
amiază. 

— Bine, oricum, am să mă duc la golf, spuse George, 
plecând cu cele mai afectuoase sentimente faţă de Zarida, 
prezicătoarea viitorului. 

Când s-a întors acasă a găsit-o pe doamna Pritchard într-o 
stare de mare agitaţie. Zăcea, ca de obicei, pe sofaua ei cu 
o sticluţă de săruri din care inhala destul de des. 

— George, exclamă ea. Ce ţi-am spus eu despre casa asta? 
Din momentul în care am intrat am simţit că ceva nu era în 
ordine! Nu ţi-am spus-o atunci? 

Reprimându-şi dorinţa de a răspunde: „O spui 
întotdeauna”, George zise: 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Tu nu-ţi aminteşti niciodată nimic din ce are legătură cu 
mine. Bărbaţii sunt extraordinari de duri, dar cred că tu 
eşti chiar mai insensibil decât majoritatea. 

— Ei, bine Mary dragă, nu-i frumos să vorbeşti aşa! 


— După cum îţi spuneam, femeia asta şi-a dat seama 
imediat! Ea... ea pur şi simplu a tresărit de frică - înţelegi 
ce vreau să spun - de cum a ajuns la uşă, s-a dat înapoi şia 
spus: „Aici e ceva rău, rău şi periculos. Îl simt”. 

George râse, ceea ce nu a fost prea înţelept din partea sa. 

— Bine, a meritat să dai banii în după-amiaza aceasta. 

Soţia îşi închise ochii şi trase îndelung pe nas din sticluţa 
cu săruri. 

— Cât mă urăşti! Ai glumi şi ai râde dacă aş fi pe moarte. 

George o contrazise, dar după câteva minute ea continuă: 

— N-ai decât să râzi, dar îţi voi povesti totul, casa asta 
este, în mod clar, periculoasă pentru mine, femeia a spus-o. 

Sentimentele bune de mai înainte pe care le simţise 
George faţă de Zarida se schimbară în mod radical. Ştia că 
soţia sa era în stare să insiste pentru a se muta într-o casă 
nouă, dacă-i venea capriciul ăsta. 

— Altceva ce a mai spus? întrebă el. 

— N-a putut să-mi spună foarte multe. Era atât de 
neliniştită. Un lucru mi-a zis. Aveam nişte violete într-un 
vas. A arătat cu degetul spre ele şi a strigat: 

— la-le de aici. Nici o floare albastră, niciodată să nu ţineţi 
flori albastre. Florile albastre vă sunt fatale, ţineţi minte 
asta. 

— Doar ştii, adăugă doamna Pritchard, întotdeauna ţi-am 
spus că albastrul e o culoare care-mi repugnă. Simt ceva 
instinctiv împotriva ei. 

George era prea înţelept ca să comenteze că n-o auzise 
niciodată până atunci spunând aşa ceva. În schimb, întrebă 
cum arată misterioasa Zarida. Doamna Pritchard se lansă 
cu plăcere în descrierea acesteia: 

— Păr negru, cu bucle pe urechi, ochii îi erau pe jumătate 
închişi, mari cearcăne negre în jurul lor, avea un văl negru 
pe gură şi bărbie şi vorbea ca şi cum ar fi cântat cu un 
accentuat aer străin, spaniol, cred... 

— De fapt, ca toţi cei ce practică meseria asta, conchise 
George vesel. 


Soţia sa îşi închise imediat ochii. 

— Mă simt extrem de rău, spuse ea. Sună după soră. 
Răutatea mă deprimă, după cum o ştii prea bine. 

Două zile mai târziu, sora Copling se duse la George cu o 
faţă gravă. 

— Vreţi să veniţi la doamna Pritchard, vă rog. A primit o 
scrisoare care o nelinişteşte foarte mult. 

Îşi găsi soţia cu scrisoarea în mână. I-o întinse. 

— Citeşte-o, spuse ea. 

George o citi. Era o hârtie foarte parfumată, cu un scris 
mare şi negru. 

„Am citit viitorul. Vă avertizez înainte de a fi prea târziu. 
Fiţi atentă la luna plină. Primula albastră înseamnă 
avertisment; nalba albastră de grădină înseamnă pericol; 
muşcată albastră înseamnă moarte...” 

Tocmai când era pe punctul de a izbucni în râs, George 
observă că sora Copling îi face un gest iute ca să-l 
împiedice. Spuse oarecum nesigur: 

— Probabil că femeia încearcă să te sperie, Mary. Oricum, 
nu există asemenea lucruri ca primule albastre şi muşcate 
albastre. 

Dar doamna Pritchard începu să plângă şi să spună că 
zilele îi sunt numărate. Sora Copling ieşi cu George pe 
palier. 

— Atâtea idioţenii la un loc, izbucni el. 

— Cred că aşa e. 

Ceva din tonul sorei îl surprinse şi o privi uimit. 

— Soră, doar nu crezi... 

— Nu, nu, domnule Pritchard. Nu cred în prezicerea 
viitorului - e o prostie. Ceea ce mă uluieşte pe mine este 
înţelesul scrisorii. Ghicitoarele pun mâna de obicei pe ce 
pot. Dar femeia asta pare să o sperie pe doamna 
Pritcheard, fără să tragă nici un folos pentru ea. Asta nu 
înţeleg. Şi mai e un lucru... 

— Da? 


— Doamna Pritchard susţine că ceva la Zarida îi e 
oarecum familiar. 

— Chiar? 

— Ei bine, nu-mi place, domnule Pritchard, asta-i tot. 

— Soră, nu ştiam că eşti atât de superstiţioasă. 

— Nu sunt superstiţioasă, dar ştiu când un lucru este 
straniu. 

După vreo patru zile avu loc primul incident. Ca să vi-l 
explic, va trebui să descriu camera doamnei Pritchard... 

— Mai bine lasă-mă pe mine s-o fac, îl întrerupse doamna 
Bantry. Era tapetată cu material nou peste care poţi să 
aplici buchete de flori ca să-i faci un fel de bordură de 
verdeață. Efectul este asemănător cu acela dintr-o grădină, 
numai că, bineînţeles, ceva nu-i în regulă cu florile. Mă 
refer la faptul că ele nu pot fi toate înflorite în acelaşi timp. 

— Lasă-ţi pasiunea ta pentru acuratețe horticolă, Dolly, i se 
adresă soţul. Ştim cu toţii că eşti un grădinar entuziast. 

— Bine, dar este absurd, protestă doamna Bantry. Să ai 
narcise, zambile, nalbe de grădină, lupinus albus şi 
margarete de toamnă, toate grupate laolaltă. 

— Cât se poate de neştiinţific, remarcă sir Henry. Dar să 
continuăm povestirea. 

— Ei bine, printre aceste flori îngrămădite se aflau 
primule, buchete de primule galbene şi roşii şi... o, continuă 
Arthur, asta-i povestirea ta... 

Colonelul Bantry reluă firul acţiunii: 

— Într-o dimineaţă, doamna Pritchard sună violent din 
clopoţelul ei. Toată casa veni în fugă, crezând că îşi dădea 
duhul; câtuşi de puţin. Ea era extrem de agitată şi arăta cu 
degetul spre tapet; acolo se vedea destul de clar o singură 
primulă albastră în mijlocul celorlalte... 

— O, îmi dă fiori! exclamă domnişoara Helier. 

Problema era dacă primula cea albastră fusese tot timpul 
acolo? Aşa au fost de părere George şi sora. Dar doamna 
Pritchard n-a vrut în ruptul capului să accepte sugestia 
asta. Ea nu o observase niciodată până în dimineaţa aceea 


şi cu o noapte înainte fusese lună plină. Era foarte 
înnebunită din cauza asta. 

— L-am întâlnit pe George Pritchard în aceeaşi zi şi el mi-a 
povestit, interveni doamna Bantry. M-am dus s-o vizitez pe 
doamna Pritchard şi mi-am dat toată osteneala să 
ridiculizez întreaga afacere, dar fără succes. Am plecat 
serios preocupată şi îmi amintesc că m-am întâlnit cu Jean 
Instow şi i-am spus şi ei. Jean este o fată ciudată. Ea a zis: 
„Deci, chiar este afectată de asta?” Am asigurat-o că 
începusem să cred că femeia era pur şi simplu capabilă să 
moară de frică, era superstiţioasă din cale-afară. Îmi 
reamintesc că Jean m-a cam surprins cu ceea ce a declarat 
apoi: „Ei bine, asta ar putea să fie spre binele tuturor, nu-i 
aşa?” Tonul era aşa de rece, atât de indiferent încât m-a 
şocat cu adevărat. Sigur că ştiu cum se întâmplă în zilele 
noastre - să fii brutal şi direct, dar nu mă pot deloc obişnui 
cu asta. Jean îmi zâmbi cam ciudat şi adăugă: „Nu vă place 
că spun asta, dar e adevărat. La ce-i mai foloseşte viaţa 
doamnei Pritchard? La nimic şi e un iad pentru George 
Pritchard. Să-i moară soţia de frică - ăsta ar fi lucrul cel mai 
bun care i s-ar putea întâmpla”. Eu i-am răspuns: „George a 
fost întotdeauna extrem de bun cu ea”. Jean a răspuns: „Da, 
el merită o recompensă, bietul de el. Este un bărbat foarte 
atractiv, George Pritchard. Aşa credea ultima soră, cea 
drăguță, cum o chema? Carstairs. Asta a fost cauza certei 
dintre ea şi doamna Pi”. Ştiţi, nu mi-a plăcut s-o aud pe Jean 
vorbind astfel. Sigur că m-am întrebat... 

Doamna Bantry se opri în mod intenţionat. 

— Da, dragă, spuse Miss Marple liniştită. Întotdeauna te 
întrebi. Domnişoara Instow e o fată drăguță? Joacă cumva şi 
golf? 

— Da. E bună la toate jocurile. Şi arată foarte bine, 
atractivă, foarte blondă, cu o piele sănătoasă şi ochii mari, 
frumoşi, albaştri. Sigur că noi întotdeauna am simţit că ea şi 
George Pritchard - vreau să spun că dacă lucrurile ar fi stat 
altfel - sunt foarte potriviţi. 


— Sunt prieteni? întrebă Miss Marple. 

— O, da. Prieteni foarte buni. 

— Dolly, întrebă colonelul Bantry pe un ton mieros, crezi 
că aş putea să-mi continui povestirea? 

— Arthur, spuse doamna Bantry resemnată, vrea să se 
întoarcă la fantomele sale. 

— Restul povestirii am aflat-o de la însuşi George, continuă 
colonelul. Nu e nici o umbră de îndoială că doamna 
Pritchard o luase razna rău de tot spre sfârşitul lumii 
următoare. Înseamnă pe un calendar când era lună plină şi 
în noaptea aceea i-a ţinut pe soră şi pe George în camera ei 
şi i-a pus să studieze tapetul cu grijă. Erau nalbe de grădină 
roz şi roşii, dar niciuna albastră printre ele. Apoi, după ce 
George a plecat din cameră, ea a închis uşa... 

— Şi dimineaţa a apărut o mare nalbă albastră de grădină, 
spuse veselă domnişoara Helier. 

— Exact, confirmă colonelul Bantry. Sau, în orice caz, cam 
aşa ceva. O floare de nalbă, chiar deasupra capului ei, se 
făcuse albastră. Asta îl impresionă pe George şi, bineînţeles, 
cu cât îl intriga mai mult, cu atât refuza să ia lucrurile în 
serios. A insistat că toată afacerea era un fel de glumă. A 
ignorat dovada că uşa fusese închisă şi faptul că doamna 
Pritchard a descoperit schimbarea înaintea tuturor, chiar 
înainte ca sora Copling să intre în cameră. 

Lucrul acesta îl ului pe George şi-l făcu să se piardă cu 
firea. Soţia sa dorea să părăsească locuinţa şi el nu vroia. 
Pentru prima dată, era înclinat să creadă în supranatural, 
dar îi era ruşine s-o recunoască. De obicei, ceda în favoarea 
soţiei sale, dar, de data asta, refuză. Spunea că Mary n-o să- 
şi bată joc de el. Întreaga afacere era o prostie infernală. 

Şi aşa se scurse luna următoare. Doamna Pritchard 
protesta mai puţin decât şi-ar fi imaginat cineva. Cred că 
era aşa de superstiţioasă încât se convinsese că nu poate 
scăpa de ceea ce îi era scris. Repeta tot timpul: „Primula 
albastră - avertisment. Nalba albastră de grădină - pericol. 


Muşcata albastră - moarte.” Şi stătea uitându-se la 
buchetul de muşcate roşii de lângă patul ei. 

Întreaga atmosferă era tensionată. Chiar şi sora s-a 
molipsit. Cu două zile înainte de luna plină îl rugă pe 
George s-o ducă pe doamna Pritchard în altă parte. George 
s-a enervat. 

— Chiar dacă toate florile de pe tapetul ăla al naibii s-ar 
transforma în draci albaştri tot n-ar putea omori pe cineva! 
strigă el. 

— S-ar putea. De şoc au murit mulţi oameni până acum. 

— Prostii, susţinu George. 

Întotdeauna, George a fost puţin încăpățânat. Nu-l poţi 
urni dacă nu vrea. Cred că avea impresia că însăşi soţia sa 
le colora şi că totul se rezuma la un plan isteric şi morbid 
de-al ei. 

Ei bine, noaptea fatală sosi. Doamna Pritchard închise uşa 
ca de obicei. Era foarte calmă, într-o stare de spirit aproape 
apatică. Sora părea îngrijorată de această stare şi a vrut să- 
i dea un stimulent, să-i facă o injecție cu stricnină, dar 
doamna Pritchard refuză. Într-un fel, cred, se amuza. Aşa 
spunea şi George. 

— Ar putea fi destul de posibil, zise doamna Bantry. 
Trebuie să fi fost un soi de ciudată fascinaţie care 
cuprinsese toată casa. 

— A doua zi dimineaţa, nu se mai auzi sunetul violent al 
clopoţelului. Doamna Pritchard se trezea, în mod obişnuit, 
pe la opt. Când, la ora opt şi jumătate, nu primi nici un 
semn de la ea, sora bătu tare la uşă. Pentru că nu-i 
răspunse nimeni, se duse, îl aduse pe George şi insistă să 
spargă împreună uşa. Aşa şi făcură cu ajutorul unei dălţi. 

O privire spre silueta nemişcată din pat a fost suficientă 
pentru sora Copling. Îl trimise pe George să telefoneze 
după doctor, dar era prea târziu. Doamna Pritchard, spuse 
acesta, trebuie să fi murit de vreo opt ore. Sticluţa cu săruri 
se afla pe pat lângă ea şi, pe peretele de alături, una dintre 
muşcatele roşii era de un albastru viu. 


— Oribil! exclamă domnişoara Helier cu un fior. 

Sir Henry se încruntase. 

— Alte detalii suplimentare? 

Colonelul dădu neputincios din cap, dar doamna Bantry 
interveni iute: 

— Gazul. 

— Ce-i cu gazul? întrebă sir Henry. 

— Când doctorul a sosit, mirosea uşor a gaz şi el descoperi 
imediat că la cămin, conducta fusese puţin deschisă, dar 
într-o măsură atât de mică, că n-ar fi putut conta. 

— Domnul Pritchard şi sora n-au observat lucrul acesta 
când au intrat prima dată? 

— Sora a declarat că ei i-a mirosit uşor a gaz. George a 
spus că n-a sesizat vreo urmă de gaz, dar că ceva îl făcea să 
se simtă copleşit şi foarte ciudat; el a pus aceasta pe seama 
şocului şi probabil că asta şi era. În orice caz, nu se ridica 
problema asfixierii cu gaz. Mirosul era abia perceptibil. 

— Şi ăsta-i sfârşitul povestirii? 

— Nu, nu-i ăsta. Într-un fel sau altul, s-au spus vrute şi 
nevrute. Ştiţi, servitorii auziseră unele lucruri, ca de 
exemplu, pe doamna Pritchard spunându-i soţului că el o 
ura, că avea să-şi bată joc când ea va fi pe moarte. Ca şi 
remarci mai recente. Ea afirmase într-o zi, apropo de 
refuzul lui de a părăsi casa: „Foarte bine, când voi muri 
sper ca toată lumea să-şi dea seama că tu m-ai ucis”. Şi 
ghinionul a făcut ca el să fi amestecat cu o zi mai înainte 
nişte substanţe otrăvitoare împotriva buruienilor pentru a 
stropi cărările în grădină. Unul dintre servitorii mai tineri îl 
văzuse şi apoi mai observase că-i dusese sus, soţiei un 
pahar cu lapte fierbinte. 

Speculaţiile s-au răspândit şi au crescut în intensitate. 
Doctorul dăduse un certificat - nu ştiu exact în ce termeni - 
şoc, sincopă, infarct, probabil nişte termeni medicali care 
nu însemnau nimic mai mult. Totuşi, biata femeie abia 
fusese îngropată de o lună, când s-a cerut şi aprobat 
exhumarea. 


— Îmi amintesc că rezultatul autopsiei a fost nul, spuse sir 
Henry, pe un ton grav. Deocamdată, un caz despre care s-a 
făcut vâlvă fără motiv. 

— Toată întâmplarea este adevărat foarte curioasă, spuse 
doamna Bantry. De exemplu, ghicitoarea - Zarida. La 
adresa unde se presupunea că s-ar găsi, nimeni nu auzise 
vreodată de o asemenea persoană! 

— Ea a apărut aşa, deodată, din neant, adăugă soţul, şi 
apoi, pur şi simplu, a dispărut în zarea albastră, albastră. 

— Asta chiar că-i bună! 

— Şi ceea ce-i culmea, continuă doamna Bantry, sora 
Carstairs, despre care s-a presupus că ar fi recomandat-o, 
n-a auzit niciodată de ea. 

Se uitară unul la altul. 

— E o povestire misterioasă, spuse doctorul Llyod. Poţi 
face presupuneri, dar să ştii ce s-a întâmplat... 

Dădu din cap că nu ştia. 

— Domnul Pritchard s-a căsătorit cu domnişoara Instow? 
întrebă Miss Marple pe tonul ei blând. 

— De ce întrebaţi tocmai asta? se interesă sir Henry. 

Miss Marple îl privi cu ochii ei mari albaştrii şi calzi. 

— Mi se pare atât de important, insistă ea. S-au căsătorit? 

Colonelul Bantry dădu negativ din cap. 

— Ei bine, noi ne-am cam aşteptat la aşa ceva, dar au 
trecut 18 luni. Nici nu cred că se mai întâlnesc. 

— Asta-i important, spuse Miss Marple. Foarte important! 

— Atunci credeţi la fel ca mine, zise doamna Bantry. 
Credeti... 

— Hai Dolly, o întrerupse soţul. N-are nici o justificare ceea 
ce ai de gând să spui. Nu poţi să acuzi oamenii, fără să ai 
nici o umbră de dovadă. 

— Nu fă acum pe circumspectul, Arthur! Bărbaţilor le e 
teamă întotdeauna să nu zică ceva care... Oricum, totul 
rămâne aici, între noi. E doar o idee fantastic de 
îndrăzneață din partea mea că e posibil - doar posibil - ca 
Jean Instow să se fi deghizat într-o prezicătoare. Gândiţi-vă 


că ar fi fost o glumă. Nu cred, nici o clipă, că a vrut să facă 
vreun rău; dar dacă aşa s-a întâmplat şi doamna Pritchard a 
fost aşa de proastă să moară de frică, ei bine, asta aţi vrut 
să spuneţi Miss Marple, nu-i aşa? 

— Nu dragă, nu tocmai, o contrazise Miss Marple. Ştiţi, 
dacă aş avea de gând să omor pe cineva - ceea ce, 
bineînţeles, nu m-am gândit nici o clipă să fac, deoarece ar 
fi un lucru foarte rău şi, apoi, nu-mi plac crimele. - nici 
chiar de viespi nu m-aş atinge, deşi trebuie şi sunt sigură că 
grădinarul o face cât se poate de omenos... Dar, ia să văd, 
ce spuneam? 

— Dacă aţi dori să omorâţi pe cineva, o susţinu sir Henry. 

— O, da. Ei bine, dacă aş face-o, nu m-aş mulţumi să mă 
încred în frică. Citim despre oameni care au murit de 
groază, dar pare un soi de lucru foarte nesigur şi oamenii 
cei mai nervoşi sunt cu mult mai curajoşi decât se crede, în 
general, despre ei. Mi-ar place ceva clar şi precis şi aş pune 
la punct un plan bun în scopul ăsta. 

— Miss Marple, o opri sir Henry, mă bagi în sperieţi. Sper 
că n-o să vrei niciodată să trimiţi pe lumea cealaltă pe 
cineva. Planurile dumneavoastră s-ar dovedi prea bune. 

Miss Marple îl privi cu reproş. 

— Credeam că m-am exprimat clar că nu m-aş deda 
vreodată la o asemenea ticăloşie, spuse ea. Nu, încercam să 
mă pun în situaţia... unei anumite persoane. 

— Vă referiţi la George Pritchard? întrebă colonelul 
Bantry. N-aş crede niciodată aşa ceva despre George, deşi, 
trebuie să ştiţi că însăşi sora îl suspectează. M-am dus şi i- 
am făcut o vizită după vreo lună, cam în jurul momentului 
exhumării. Nu ştia cum s-a întâmplat, de fapt, nu avea nimic 
de spus, dar părea destul de clar că ea credea că George 
era, într-un anumit fel, responsabil pentru moartea soţiei. 
Era convinsă de asta. 

— Da, interveni doctorul Llyod, poate că nu greşea în 
totalitate. Şi apoi, vă daţi seama că o soră adesea ştie. Ea 
nu poate spune, n-are nici o dovadă, dar ştie. 


Sir Henry se aplecă în faţă: 

— Haideţi, Miss Marple, i se adresă el convingător. Visezi 
cu ochii deschişi. Nu ne spuneţi şi nouă ceva despre 
lucrurile astea? 

Miss Marple tresări şi se înroşi. 

— Vă cer scuze, spuse ea, mă gândeam doar la sora 
noastră medicală de district. O problemă cât se poate de 
dificilă. 

— Mai dificilă decât cea cu muşcata albastră? 

— Asta depinde foarte mult de primule, declară Miss 
Marple. Vreau să spun că doamna Bantry le-a descris ca 
fiind galbene şi roşii. Dacă a existat o primulă roşie care a 
devenit albastră, atunci, desigur, asta se potriveşte de 
minune. Dar dacă s-a întâmplat să fie una galbenă... 

— A fost roşie, răspunse doamna Bantry. 

Se holbă. Se holbară cu toţii la Miss Marple. 

— Atunci, asta explică totul, spuse Miss Marple. Dădu din 
cap plină de regret. Şi sezonul viespilor, totul. Şi, 
bineînţeles, gazul. 

— Cred că îţi aduce aminte de nenumărate tragedii de la 
ţară, spuse sir Henry. 

— Nu tragedii, răspunse Miss Marple. Şi, în mod sigur, de 
nimic criminal. Dar îmi aminteşte puţin de necazul pe care-l 
avem cu sora medicală. În fond, sorele medicale sunt fiinţe 
umane şi care trebuie să fie aşa de corecte în 
comportamentul lor, să poarte gulerele alea incomode, să 
se ataşeze de familii, ei, vă miră că se întâmplă, uneori, câte 
ceva? 

O luminiţă se aprinse în ochii lui sir Henry. 

— Vă gândiţi la sora Carstairs? 

— O, nu, nu la sora Carstairs. La sora Copling. Ştiţi, ea 
fusese acolo mai înainte şi îi era drag de domnul Pritchard, 
care spuneţi că e un bărbat atrăgător. Aş zice că s-a gândit, 
biata de ea, sigur n-ar trebui să ne amestecăm în treaba 
asta. Cred că nu ştia de domnişoara Instow şi, bineînţeles, 
după aceea, când a aflat, s-a întors împotriva lui şi a 


încercat să facă cât de mult rău putea. Desigur, scrisoarea a 
exclus-o, nu-i aşa? 

— Ce scrisoare? 

— Bine, dar ea i-a scris ghicitoarei la cererea doamnei 
Pritchard şi prezicătoarea a venit, aparent, ca răspuns la 
scrisoare. Dar, mai târziu, s-a descoperit că nu existase 
niciodată o asemenea persoană la adresa aceea. Asta indică 
un lucru: sora Copling era implicată. Ea doar a pretins că 
scrie sau ce ar putea fi mai plauzibil decât faptul că ea 
însăşi a fost prezicătoarea? 

— N-am făcut deloc legătura cu scrisoarea, spuse sir 
Henry. Acesta e un element cât se poate de important. 

— A făcut ceva foarte îndrăzneţ, spuse Miss Marple, 
întrucât doamna Pritchard ar fi putut s-o recunoască, în 
pofida deghizării sale, deşi, cu siguranţă, dacă s-ar fi 
întâmplat aga, sora ar fi pretins că a fost o glumă. 

— Ce aţi vrut să spuneţi, zise sir Henry, când aţi afirmat că 
dacă aţi fi fost o anumită persoană nu aţi fi avut încredere 
în efectul spaimei. 

— Nu poţi fi sigur în felul acela, răspunse Miss Marple. Nu, 
cred că avertismentele şi florile albastre au fost, ca să 
folosesc un termen militar, doar un camuflaj... Şi râse de 
propria ei comparaţie. 

— Şi lucrul adevărat? 

— Ştiu, se scuză Miss Marple, că mi-e gândul la viespile 
alea. Bietele de ele, distruse cu miile şi, de obicei, într-o zi 
frumoasă de vară. Dar mi-am reamintit că l-am văzut pe 
grădinar amestecând cianura de potasiu într-o sticluţă cu 
apă care arăta asemenea sticluţelor cu săruri de inhalat. Şi 
dacă s-ar pune amestecul grădinarului într-o asemenea 
sticluţă şi aceasta în locul celei adevărate... ei bine, biata 
femeie avea obiceiul să nu se dezlipească de sticluţa ei cu 
săruri. Aţi şi spus că a fost găsită lângă mâna ei. Atunci, în 
mod sigur, când domnul Pritchard s-a dus să telefoneze 
după doctor, sora a înlocuit-o cu cea adevărată şi a dat 
puţin drumul la gaze ca să mascheze orice miros de 


migdale şi, în cazul în care cineva se simţea ciudat şi eu am 
auzit că cianura nu lasă nici o urmă dacă aştepţi destul de 
mult... S-ar putea să mă înşel şi să fi fost ceva cu totul 
diferit în sticluţă, dar asta nu mai contează, nu-i aşa? 

Miss Marple se opri, trăgându-şi puţin sufletul. 

Jane Helier se aplecă spre ea şi întrebă: 

— Dar muşcata albastră şi celelalte flori? 

— Sorele medicale au întotdeauna hârtie de turnesol, nu-i 
aşa? întrebă Miss Marple. Pentru... pentru teste. Nu-iun 
subiect prea plăcut. N-o să insistăm asupra lui. Într-o vreme 
am fost şi eu, pentru puţin timp, soră medicală. Se înroşi 
uşor. Albastrul devine roşu cu acizi şi roşu devine albastru 
cu substanţe alcaline. E aşa de uşor să lipeşti o hârtiuţă de 
turnesol roşie pe o floare roşie de lângă pat, bineînţeles. Şi 
apoi, când biata femeie şi-a luat „sărurile”, aburii puternici 
de amoniac au schimbat-o în albastru. Cu totul extrem de 
ingenios. Desigur, muşcata nu era albastră când ei au 
intrat, prima dată, în cameră; nimeni n-a observat-o decât 
mai târziu. Când sora a schimbat sticluţele între ele, a ţinut- 
o pe cea cu amoniac, timp de un minut, lângă tapet. Aşa 
cred! 

— Trebuie să fi fost de faţă, Miss Marple, rosti admirativ 
sir Henry. 

— Ceea ce mă preocupă, spuse Miss Marple, este bietul 
domn Pritchard şi fata aceea drăguță, domnişoara Instow. 
Probabil, amândoi se suspectează reciproc şi se ţin la 
distanţă... şi viaţa e aşa de scurtă! 

Dădu tristă din cap. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, o asigură sir Henry. De fapt, 
am un as în mânecă. O soră medicală a fost arestată sub 
învinuirea de a fi ucis un pacient în vârstă care-i lăsase o 
moştenire. A folosit cianură de potasiu ca înlocuitor pentru 
săruri de inhalat. Sora Copling a încercat din nou acelaşi 
truc. Domnişoara Instow şi domnul Pritchard nu trebuie să 
aibă îndoieli în privinţa adevărului. 


— Ei, nu-i aşa că e drăguţ! exclamă încântată Miss Marple. 
Nu mă refer la noua crimă, nu! Asta-i foarte trist, dovedeşte 
câtă răutate domneşte în lume şi dacă te laşi tentată o dată 
- ceea ce îmi reaminteşte că trebuie să termin scurta mea 
discuţie cu doctorul Lloyd despre sora medicală din sat. 

Doamna de companie 

— Acum, doctore Lloyd, zise domnişoara Helier, nu ştiţi 
vreo poveste din aia de groază? 

Ea îi zâmbi cu zâmbetul acela care seara vrăjea publicul la 
teatru. Jane Helier era câteodată desemnată ca cea mai 
frumoasă femeie din Anglia şi femei geloase, de aceeaşi 
profesie cu a ei, aveau obiceiul să-şi spună una alteia: 
„Bineînţeles, Jane nu este o actriţă. Nu ştie să joace, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Are însă ochii aceia!” 

Şi „ochii aceia” erau în această clipă fixaţi rugători asupra 
doctorului celibatar, grizonat şi mai în vârstă care, de cinci 
ani, îngrijise suferinţele celor din satul St. Mary Mead. 

Cu un tic, doctorul îşi trase vesta (care începuse de la o 
vreme să-i fie neplăcut de strâmtă) şi-şi revizui amintirile ca 
să n-o dezamăgească pe fiinţa frumoasă care i se adresa cu 
atâta încredere. 

— Cred, zise Jane visătoare, că mi-ar place să mă desfăt cu 
o crimă în seara asta. 

— Splendid, exclamă colonelul Bantry, gazda ei. Splendid, 
splendid. Şi râse din toată inima ca un adevărat militar. Ei, 
Dolly? 

Soţia sa, rechemată brusc la obligaţiile vieţii sociale, (ea se 
gândea cu ce flori să facă o bordură la primăvară), îl aprobă 
cu entuziasm. 

— Sigur că e splendid, zise ea din toată inima, dar fără să 
priceapă. Întotdeauna mi s-a părut că-i aşa. 

— Chiar, dragă? o întrebă bătrâna Miss Marple şi ochii ei 
sclipiră puţin. 

— Nu prea avem poveşti care să te înfioare şi cu atât mai 
puţin crime în St. Mary Mead, ştiţi domnişoară Helier, zise 
doctorul Lloyd. 


— Mă surprindeţi, interveni sir Henry Clithering. Fostul 
inspector de la Scotland Yard se întoarse către Miss Marple. 
Am înţeles de la prietena noastră de aici că St. Mary Mead 
e un adevărat cuib de crimă şi vicii. 

— O, sir Henry! protestă Miss Marple, căreia începură să i 
se îmbujoreze obrajii. Sunt sigură că n-am spus niciodată 
aşa ceva. Singurul lucru pe care l-am spus e că natura 
umană este într-un sat la fel ca cea din oricare altă parte, 
numai că ai prilejul şi liniştea s-o analizezi mai îndeaproape. 

— Dar dumneata n-ai locuit mereu aici, insistă Jane Helier, 
adresându-se în continuare doctorului. Aţi fost în tot felul de 
locuri exotice din lume, locuri unde se întâmplă atâtea 
lucruri! 

— Aşa e, desigur, aprobă doctorul Lloyd, gândindu-se 
disperat. Da, desigur... da... ah! Am găsit! 

Se rezemă în scaun cu un aer de uşurare. 

— S-a întâmplat acum câţiva ani, aproape uitasem. Dar 
faptele au fost, într-adevăr, foarte stranii, deosebit de 
stranii. Şi coincidenţa din final, care m-a pus în posesia 
indiciului, a fost la fel de ciudată. 

Domnişoara Helier îşi apropie scaunul de al lui, se rujă şi 
aşteptă nerăbdătoare. Ceilalţi se întoarseră interesaţi spre 
doctor. 

— Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi 
Insulele Canare, începu doctorul. 

— Trebuie să fie minunate, opină Jane Helier. Sunt în 
Mările Sudului, nu-i aşa? Sau în Mediterană? 

— M-am oprit acolo în drumul meu spre Africa de Sud, 
interveni colonelul. De pe Tenerife ai o privelişte frumoasă a 
apusului de soare. 

Incidentul despre care am să vă povestesc s-a întâmplat în 
insula Grand Canare, nu lenerife. Au trecut mulţi ani de 
atunci. Fusesem bolnav şi am fost obligat să renunţ de a 
mai practica medicina în Anglia şi să plec în străinătate. Am 
practicat-o, în schimb, în Las Palmas, care este principalul 
oraş din Grand Canare. Din multe puncte de vedere mi-a 


plăcut foarte mult viaţa acolo. Clima e blândă şi însorită, e 
un loc excelent pentru înot (eu sunt un înotător înrăit) şi 
activitatea portuară mă atrăgea. Vase din întreaga lume 
acostează în Las Palmas. Obişnuiam să mă plimb de-a 
lungul digului în fiecare dimineaţă mult mai entuziasmat 
decât ar face-o o femeie pe o stradă cu buticuri de pălării. 

Cum vă spuneam, vapoare din toată lumea trag în Las 
Palmas. Uneori rămân câteva ore, alteori o zi sau două. În 
principalul hotel de acolo, „Metropole”, întâlneşti oameni de 
toate rasele şi naţionalităţile - păsări călătoare. Chiar şi cei 
care se duc la Tenerife vin de obicei aici şi locuiesc câteva 
zile, înainte de a traversa spre cealaltă insulă. 

Povestea mea începe aici la hotelul „Metropole”, într-o joi 
seară de ianuarie. Se dansa şi eu împreună cu un prieten 
stăteam la o măsuţă privind în jur. Erau câţiva englezi şi de 
alte naţionalităţi, dar majoritatea dansatorilor erau spanioli; 
când orchestra a atacat un tangou, numai vreo şase cupluri 
de spanioli s-au dus pe ring. Toţi dansau bine şi noi îi 
priveam cu admiraţie. Cu deosebire o femeie ne-a atras 
privirile. Înaltă, frumoasă şi suplă, se mişca cu graţia unei 
tigrese pe jumătate îmblânzită. Avea un aer periculos. I-am 
spus asta prietenului meu şi el a fost de acord. 

— Femei ca astea sunt sortite să li se întâmple ceva. Viaţa 
nu trece fără să le atingă. 

— Frumuseţea este, poate, o calitate periculoasă, am spus 
eu. 

— Nu e vorba numai de frumuseţe, insistă el. Mai e şi 
altceva. Priveşte-o din nou. O să i se întâmple nişte lucruri 
femeii aceleia, sau altele provocate de ea. Aşa cum am zis, 
viaţa nu o va ignora. Evenimente stranii şi tulburătoare o 
vor înconjura. E de ajuns să te uiţi la ea ca să-ţi dai seama. 

Se opri şi apoi adăugă, zâmbind: 

— Aşa cum este suficient să le priveşti pe cele două femei 
de acolo şi să înţelegi că nimic ieşit din comun nu li s-ar 
putea întâmpla vreodată vreuneia dintre ele! Sunt făcute 
pentru o existenţă sigură şi monotonă. 


I-am urmărit privirea. Cele două femei la care făcea 
referire erau călătoare ce tocmai sosiseră; un vas „Holland 
Lloyd” tocmai acostase în port seara aceea şi pasagerii 
începuseră să se arate. 

Când le-am văzut, am înţeles imediat ce vroia să insinueze 
prietenul meu. Erau două călătoare drăguţe, tipic 
englezoaice pe care le găseşti în străinătate. Vârsta lor, aş 
zice, era în jur de 40 de ani. Una era blondă şi puţin, doar 
puţin prea plinuţă, cealaltă era brunetă şi puţin, doar puţin, 
cam uscăţivă. Cum se spune, se ţineau bine, îmbrăcate 
decent şi sobru în taioare bine croite, în nici un fel 
machiate. Aveau aerul acela de siguranţă liniştită care 
reprezintă dreptul din naştere al unei englezoaice bine 
crescute. Nu era nimic deosebit la niciuna. Semănau cu 
miile de surori ale lor. Fără îndoială, vedeau ceea ce doreau 
să vadă, ajutate de ghidul „Baedeker” şi neinteresate de 
altceva în plus. Ele foloseau biblioteca engleză şi se duceau 
la biserica anglicană şi, probabil că una sau amândouă 
desenau puţin. Şi aşa cum spusese prietenul meu, nimic 
tulburător sau ieşit din comun nu li s-ar fi întâmplat 
vreodată niciuneia dintre ele, deşi ar fi putut prea bine să 
traverseze jumătate de mapamond. Mi-am întors din nou 
privirea la spaniola graţioasă cu ochii ei languroşi, pe 
jumătate închişi şi i-am zâmbit. 

— Bietele femei, oftă Jane Helier. Cred că e aşa o prostie 
că oamenii nu-şi pun în valoare ce au mai bun. Femeia 
aceea din Bond Street, Valentine, e într-adevăr minunată. 
Audrey Denman se duce la ea; aţi văzut-o în „The 
Downward Step”? Joacă excelent în rolul şcolăriţei din 
primul act. Şi totuşi Audrey are 50 de ani, dacă are vreo zi 
de naştere. De fapt, eu ştiu că se apropie de 60. 

— Continuaţi, îl îndemnă doamna Bantry pe doctorul 
Lloyd. Ador povestirile despre dansatorii spanioli supli. Mă 
face să uit cât de bătrână şi grasă sunt. 

— Îmi pare rău, îşi ceru scuze doctorul Lloyd. Dar ştiţi, de 
fapt, povestea asta nu este despre spaniolă. 


— Nu? 

— Nu. Prietenul meu şi cu mine ne-am înşelat. Absolut 
nimic tulburător nu s-a întâmplat cu frumoasa spaniolă. S-a 
căsătorit cu un funcţionar de la oficiul naval şi până când 
am părăsit eu insula a avut cinci copii şi se îngrăşase foarte 
mult. 

— Exact ca fiica lui Israel Peters, comentă Miss Marple. 
Cea care a făcut teatru şi avea picioare aşa frumoase, că i- 
au dat rolul băiatului principal din pantomimă. loată lumea 
zicea că n-o să se aleagă nimic bun de ea, dar s-a măritat cu 
un comis-voiajor şi s-a aşezat la casa ei în mod splendid. 

— Paralela cu satul, murmură Sir Henry încet. 

— Nu, continuă doctorul. Povestea mea este despre cele 
două englezoaice. 

— S-a întâmplat ceva cu ele? se exaltă domnişoara Helier. 

— S-a întâmplat ceva cu ele şi chiar în ziua următoare. 

— Adică? îl încurajă doamna Bantry. 

— Numai din curiozitate, când am ieşit în seara aceea, m- 
am uitat în registrul hotelului. Le-am găsit numele destul de 
uşor. Domnişoara Mary Barton şi domnişoara Amy Durrant 
din Litlle Paddocks, Caughton Weir, Bucks. Atunci nici nu 
mi-a trecut prin cap cât de curând aveam să le întâlnesc pe 
purtătoarele acelor nume şi în ce circumstanţe tragice. 

Pentru a doua zi aranjasem să mă duc cu nişte prieteni la 
un picnic. Urmam să traversăm insula cu maşina şi să luăm 
prânzul într-un loc numit (după câte îmi amintesc, a trecut 
mult timp de atunci) Las Nieves, un golf bine adăpostit 
unde puteam să înotăm dacă aveam chef. Am urmat acest 
program cu excepţia faptului că, plecând cu întârziere, ne- 
am oprit pe drum pentru picnic şi ne-am dus apoi spre Las 
Nieves să facem o baie înainte de ceai. 

Cum ne-am apropiat de plajă, ne-am dat seama imediat de 
o imensă agitaţie. Întreaga populaţie a micului sat părea 
strânsă pe țărm. Cum ne-au văzut s-au repezit la maşină şi- 
au început să ne explice emoţionaţi. Spaniola noastră 


nefiind prea bună, mi-au trebuit câteva minute ca să 
înţeleg, dar, până la urmă, am priceput. 

Două dintre doamnele engleze nebune se duseseră să 
înoate şi una mersese prea departe şi avea dificultăţi. 
Cealaltă s-a îndreptat spre ea şi a încercat s-o ajute, dar 
puterea o lăsase şi pe ea, aşa încât s-ar fi înecat, dacă un 
bărbat n-ar fi vâslit într-o barcă dându-i ajutor şi salvând-o 
pe cea de-a doua care nu mai avea multe şanse. 

De îndată ce am prins înţelesul vorbelor, am împins 
mulţimea la o parte şi m-am grăbit spre plajă. La început nu 
le-am recunoscut pe cele două femei. Silueta plinuţă în 
costumul ei negru din material elastic şi cu casca de baie 
din cauciuc verde strânsă pe cap nu-mi trezi nici un semn 
de recunoaştere când se uită în sus speriată. Îngenunchiase 
lângă corpul prietenei sale făcând nişte încercări de amator 
de respiraţie artificială. Când i-am spus că sunt doctor, a 
răsuflat uşurată. l-am ordonat să se ducă imediat la o 
căsuţă să i se facă masaj şi să i se dea haine uscate. Una din 
doamnele din grupul meu a plecat împreună cu ea. Eu 
însumi mi-am dat osteneala s-o readuc la viaţă pe femeia 
înecată, dar în van. Se vedea cât se poate de clar că nu mai 
exista nici o pâlpâire şi, în cele din urmă, a trebuit, cu 
regret, să mă dau bătut. 

I-am regăsit pe ceilalţi în căsuţa pescarului şi le-am adus la 
cunoştinţă trista veste. Supravieţuitoarea era acum 
îmbrăcată în propriile ei haine şi am recunoscut-o imediat 
ca una dintre cele două călătoare sosite în seara 
precedentă. Primi trista veste destul de calmă şi era evident 
că oroarea întregii întâmplări o şocase mai mult decât 
vreun sentiment puternic personal. 

— Biata Amy, spuse ea. Biata, biata Amy. Dorea atât de 
mult să înoate aici. Şi era o înotătoare foarte bună. Nu 
înţeleg. Ce credeţi că ar fi putut fi, doctore? 

— Poate vreun cârcel. Vreţi să-mi spuneţi exact ce s-a 
întâmplat? 


— Înotam amândouă de câtva timp, de douăzeci de 
minute, cred. Apoi, m-am gândit să mă întorc acasă, dar 
Amy a spus că vrea să se ducă să mai înoate o dată. S-a 
avântat şi, deodată, am auzit-o strigând şi mi-am dat seama 
că cerea ajutor. Am înotat cât am putut de repede. Era încă 
la suprafaţă când am ajuns la ea, dar s-a agăţat de mine 
disperată şi amândouă ne-am dus la fund. Dacă n-ar fi venit 
omul acela cu barca, m-aş fi înecat şi eu. 

— Asta se întâmplă destul de des, am spus eu. Nueo 
treabă uşoră să salvezi un om de la înec. 

— Mi se pare atât de îngrozitor, continuă domnişoara 
Barton. Am sosit abia ieri, ne bucuram atât de mult de 
soare şi de mica noastră vacanţă. Şi acum să se întâmple... 
tragedia asta. 

I-am cerut, apoi, amănunte despre femeia noastră, 
explicându-i că am să fac tot ce pot pentru ea, dar că 
autorităţile spaniole vor cere toate informaţiile. Mi le-a dat 
pe loc. 

Moarta, Amy Durrant, era dama de companie şi venise la 
ea cu cinci luni în urmă. Se împăcaseră foarte bine, dar 
domnişoara Durrant povestise puţin despre rudele sale. 
Rămăsese orfană de mică, fusese crescută de un unchi şi îşi 
câştiga propia sa existenţă de la vârsta de 21 de ani. 

— Şi aşa s-a întâmplat, continuă doctorul. Se opri şi spuse 
din nou, dar, de data asta, pe un ton de încheiere: „Şi aşa s- 
a întâmplat”. 

— Nu înţeleg, zise nedumerită Jane Helier. Asta-i tot? 
Adică, e foarte tragic, cred, dar nu e... mă rog,nuece 
numesc „de groază”. 

— Cred că mai urmează ceva, spuse sir Henry. 

— Da, recunoscu doctorul Lloyd, mai urmează. Vedeţi, 
chiar atunci, era un lucru ciudat. Sigur că i-am chestionat 
pe pescari în legătură cu ceea ce văzuseră. Ei au fost 
martori. 

Şi o ţărancă povesti ceva cu totul aiurea. Nu i-am acordat 
atenţie atunci, dar mi-a revenit, mai târziu, în memorie. Ea 


insista, ştiţi că domnişoara Durrant nu s-a aflat în dificultate 
când a strigat. Cealaltă a înotat spre ea şi, potrivit acestei 
martore, a ţinut în mod intenţionat capul domnişoarei 
Durrant în apă. După cum spuneam, nu i-am dat atenţie. 
Era o poveste atât de fantastică şi lucrurile astea par atât 
de deosebite dinspre țărm. Domnişoara Barton s-ar fi putut 
să încerce s-o facă pe prietena sa să-şi piardă cunoştinţa, 
dându-şi seama că aceasta din urmă, agăţându-se cuprinsă 
de panică ar fi provocat înecul amândurora. Vedeţi, după 
spaniola aceea, părea ca şi cum, ei bine, ca şi cum 
domnişoara Barton încercase, în mod intenţionat, să-şi 
înece însoţitoarea. 

Cum vă spuneam, am acordat foarte puţină atenţie acestei 
poveşti la vremea respectivă. Mi-am amintit de ea mai 
târziu. Marea noastră dificultate a fost să găsim ceva în 
legătură cu femeia aceasta, Amy Durrant. Părea să nu aibă 
nici un fel de rude. Domnişoara Barton şi cu mine ne-am 
uitat împreună prin lucrurile ei. Am descoperit o adresă şi 
am scris acolo, dar s-a dovedit a fi doar o cameră pe care o 
închiriase pentru a-şi ţine lucrurile. Proprietăreasa nu ştia 
nimic, o văzuse doar când venise după cameră. Atunci, 
domnişoara Durrant remarcase că-i plăcuse întotdeauna să 
aibă un loc care să spună că-i al ei şi la care să se întoarcă 
în orice clipă. Erau vreo două piese de mobilă veche, câteva 
numere legate de reproduceri şi un geamantan plin de 
cupoane de materiale, dar nici un obiect personal. Îi 
spusese proprietăresei că tatăl şi mama muriseră în India 
când era mică şi că fusese crescută de un unchi reverend, 
dar nu menţionase cu care dintre părinţi era frate, aşa că 
numele nu ne putea ghida nicăieri. 

Nu era propriu zis un mister, ci pur şi simplu insuficient. 
Trebuie să existe multe femei singure, mândre şi reţinute, 
în aceeaşi situaţie. Erau vreo două fotografii printre 
lucrurile ei din Las Palmas - destul de vechi şi decolorate şi 
acestea fuseseră tăiate ca să intre în rame, aşa că nu era 
numele niciunui fotograf pe ele şi mai era o fotografie veche 


făcută prin daghereotepie10 care ar fi putut aparţine 
mamei sau, mai probabil, bunicii ei. 

Domnişoara Barton primise două referinţe despre ea. Una 
o uitase, celălalt nume şi-l reaminti cu greu. Se dovedi a fi 
cel al unei doamne, acum în străinătate, plecată în 
Australia. I s-a scris. Desigur, a durat foarte mult timp până 
a venit răspunsul ei şi pot spune că atunci când a sosit nu 
ne-a fost de prea mare ajutor. Scria că domnişoara Durrant 
fusese dama ei de companie, cât se poate de eficientă, că 
era femeie foarte încântătoare, dar că nu ştia nimic despre 
afacerile sau relaţiile sale particulare. 

Deci, nu era, ca să zic aşa, de fapt, nimic neobişnuit. Erau 
doar două lucruri care nu-mi dădeau pace. Această Amy 
Durrant, despre care nu se ştia nimic, şi povestea ciudată a 
spaniolei. Da, şi-am să adaug un al treilea lucru: când m-am 
aplecat pentru prima dată asupra trupului înecatei, iar 
domnişoara Barton se îndrepta spre căsuțe, ea întoarse 
capul. Expresia de pe faţa ei nu pot s-o descriu decât ca 
fiind de adâncă îngrijorare - un fel de nesiguranţă speriată 
care s-a întipărit în memoria mea. 

Atunci nu m-a izbit ca fiind ceva neobişnuit. Am pus-o pe 
seama teribilei amărăciuni în legătură cu prietena sa. Dar, 
ştiţi, mai târziu mi-am dat seama că ele nu se aflau în 
asemenea relaţii. Nu există un ataşament deviat între ele, 
nici jale profundă. Domnişoara Barton ţinuse la Amy 
Durrant şi a fost şocată de moartea ei - asta era tot. 

Dar, atunci, de ce acea teribilă adâncă îngrijorare? 
Întrebarea asta îmi revenea mereu. Nu mă înşelasem în 
legătură cu acea privire. Şi, aproape împotriva voinţei mele, 
un răspuns începu să se înfiripe în mintea mea. Să 
presupunem că povestea martorei spaniole era adevărată; 
să presupunem că Mary Barton, cu bună ştiinţă şi cu sânge 
rece, încercase s-o înece pe Amy Durrant. Reuşeşte s-o ţină 
sub apă în timp ce se preface c-o salvează. La rândul ei este 
salvată de o barcă. Se află pe o plajă goală foarte 
îndepărtată. Şi atunci apar eu - ultimul lucru la care se 


aştepta. Un doctor! Şi un doctor englez! Ştie prea bine că 
oamenii care au stat în apă mult mai mult decât Amy 
Durrant au fost readuşi la viaţă prin respiraţie artificială. 
Dar ea trebuie să-şi joace rolul, să plece şi să mă lase singur 
cu victima sa. Şi când se întoarce, ca să arunce ultima 
privire, o adâncă îngrijorare apare pe faţa sa. Îşi va reveni 
Amy Durranit şi va povesti ceea ce ştie? 

— O! exclamă Jane Helier. Acum mă înfior. 

— Văzută din acest unghi, întreaga afacere părea mai 
sinistră şi personalitatea damei de companie devenea mai 
misterioasă. Cine era Amy Durrant? De ce ea, o damă de 
companie plătită, neînsemnată, să fie ucisă de stăpâna ei? 
Ce se ascundea în spatele acelui înot fatal? Fusese angajată 
de Mary Barton numai cu câteva luni înainte. Mary Barton o 
dusese în străinătate şi chiar în ziua după acostarea vasului 
avusese loc tragedia. Şi amândouă erau englezoaice 
drăguţe, obişnuite, rafinate! Totul mi se părea fantastic şi 
mi-am spus că-mi lăsasem imaginaţia s-o ia razna. 

— N-aţi făcut nimic, atunci? întrebă domnişoara Helier. 

— Dragă domnişoară, ce puteam face? Nu aveam nici o 
dovadă. Majoritatea martorilor susțineau varianta 
domnişoarei Barton. Îmi construisem propriile mele 
bănuieli pe o expresie pasageră pe care mi-aş fi putut-o 
doar imagina. Singurul lucru pe care l-am putut face, şi l- 
am dus la îndeplinire, a fost acela de a avea grijă ca să se 
întreprindă cele mai amănunțite cercetări privitoare la 
rudele damei de companie. Cu următorul prilej, când m-am 
aflat în Anglia, m-am dus chiar să-i fac o vizită 
proprietăresei camerei ei, cu rezultatele pe care vi le-am 
relatat. 

— Dar simţeaţi că ceva nu era în regulă, zise Miss Marple. 

Doctorul Lloyd dădu din cap aprobând-o. 

— Mi-era cam jenă că puteam gândi astfel. Cine eram eu 
ca s-o suspectez pe această englezoaică drăguță, cu 
maniere plăcute, de o crimă feroce comisă cu sânge rece? 
Mi-am dat osteneala să fiu cât se poate de cordial cu ea în 


timpul scurtului său sejur pe insulă. Am ajutat-o la 
autorităţile spanilole. Am făcut tot ce-am putut ca britanic 
să-mi ajut un compatriot aflat într-o ţară străină; şi totuşi, 
sunt convins că ştia că o suspectez şi nu-mi plăcea de ea. 

— Cât timp a rămas acolo? întrebă Miss Marple. 

— Cred că vreo două săptămâni. Domnişoară Durrant a 
fost îngropată acolo şi, cam după vreo zece zile, stăpâna ei 
s-a întors cu un vas în Anglia. Şocul o supărase atât de mult, 
încât simţea că nu mai putea petrece iarna acolo aşa cum 
plănuise. Asta a spus. 

— Părea să fie supărată? întrebă Miss Marple. 

Doctorul ezită. 

— Ei bine, nu ştiu ca asta să-i fi afectat cumva înfăţişarea, 
zise el prudent. 

— Nu s-a îngrăşat, de pildă? întrebă Miss Marple. 

— Ştiţi, curios faptul că spuneţi asta. Acum când stau şi mă 
gândesc la ce-a fost, cred că aveţi dreptate. Ea... da, ea 
părea să se îngraşe. 

— Ce oribil, exclamă Jane Helier tresărind. E ca şi cum... e 
ca şi cum te-ai îngrăşă din sângele victimei tale. 

— Şi totuşi, pe de altă parte, s-ar putea s-o nedreptăţesc, 
continuă doctorul Lloyd. Ea a spus cu siguranţă ceva înainte 
de a pleca ce se referea la cu totul altceva. Ar putea fi, cred 
că sunt, conştiinţe care se dezvoltă foarte încet, cărora le 
trebuie ceva timp ca să se trezească şi să-şi dea seama de 
enormitatea faptei comise. 

Era în seara dinaintea plecării ei din Canare. M-a invitat să 
mă duc s-o văd şi mi-a mulţumit foarte călduros pentru tot 
ceea ce făcusem ca s-o ajut. Eu, bineînţeles, am bagatelizat 
totul, spunând că fusese cât se poate de firesc în acele 
împrejurări şi aşa mai departe. Urmă o pauză, după care 
îmi puse brusc o întrebare. 

— Credeţi că uneori are cineva vreo justificare să-şi facă 
dreptate de unul singur? 

I-am răspuns că era o întrebare dificilă, dar că, în general, 
credeam că nu. Legea este lege şi trebuie să ne lăsăm 


ghidaţi de ea. 

— Chiar când legea e neputincioasă? 

— Nu prea pot să înţeleg. 

— E greu de explicat, dar un om ar putea face ceva care 
este considerat absolut greşit... care este considerat chiar o 
crimă pentru un motiv bun şi raţional. 

I-am răspuns cu răceală că, probabil, şi alţi criminali se 
gândiseră aşa, la vremea lor şi ea a dat înapoi. 

— Dar e oribil, murmură ea. Oribil. 

Şi apoi, schimbându-şi tonul, m-a rugat să-i dau ceva să 
doarmă. 

Nu fusese în stare să se odihnească bine de când, ezită, de 
la şocul acela teribil. 

— Sunteţi sigură că ăsta este motivul? Nu-i nimic care să 
vă îngrijoreze? Ceva care să vă obsedeze? 

— Să mă obsedeze? Ce-ar putea să mă obsedeze? 

Vorbea supărată şi bănuitoare. 

— Grija este câteodată o cauză a insomniei, i-am spus într- 
o doară. 

Păru să mediteze puţin. 

— Vă referiţi la grija în privinţa viitorului sau la neliniştea 
alimentată de trecut, cel care nu poate fi schimbat? 

— La amândouă. 

— Numai că n-ar avea nici un rost să-ţi faci griji în privinţa 
trecutului. Nu-l poţi aduce înapoi. O! Ce rost are? Nu 
trebuie să te gândeşti. Nu trebuie să te gândeşti. 

I-am prescris nişte somnifere uşoare şi mi-am luat la 
revedere. Am plecat tot gândindu-mă la cuvintele care le 
pronunţasem: „Nu-l poţi aduce înapoi...” Ce? Sau pe cine? 

Cred că ultima întrevedere m-a pregătit într-un fel pentru 
ceea ce avea să urmeze. Nu m-am aşteptat, bineînţeles, dar 
când s-a întâmplat, nu m-a surprins. Deoarece înţelegeţi, 
Mary Barton mi s-a părut tot timpul ca o femeie cu o 
conştiinţă, nu o păcătoasă slabă, ci o femeie cu convingeri, 
care acţiona potrivit lor şi care nu ceda atât timp cât încă 
mai credea în ele. Mi-am imaginat că la ultima noastră 


convorbire ea începuse să se îndoiească de propriile sale 
convingeri. Ştiu că vorbele sale mi-au sugerat că ea simţea 
primele împunsături slabe ale celei care pustieşte sufletul 
teribil - remuşcarea. 

Lucrul s-a întâmplat în Cornwall, într-o mică staţiune 
balneară, cam lipsită de vizitatori în aceea parte a anului. 
Trebuie să fi fost, ia să văd, în martie trecut. Am citit în 
ziare. O doamnă locuia la un mic hotel de acolo pe nume 
Barton. Era foarte ciudată şi avea o purtare cu totul 
deosebită. Toată lumea observase asta. Toată noaptea 
umbla prin cameră, vorbind de una singură, nelăsându-i pe 
vecinii săi să doarmă. Într-o zi făcuse o vizită vicarului şi-i 
spusese că are de împărtăşit o comunicare de cea mai mare 
importanţă. Spunea c-ar fi comis o crimă. Apoi, în loc să 
continue, s-a ridicat brusc şi a promis că va reveni într-o 
altă zi. Vicarul a considerat că era uşor slabă de înger şi nu 
a luat în serios autoacuzarea ei. 

Chiar a doua zi dimineaţă s-a descoperit că lipseşte din 
cameră. S-a găsit un bilet adresat anchetatorului deceselor 
suspecte. Scria aşa: „Am încercat să vorbesc ieri cu vicarul, 
să-i mărturisesc totul, dar nu mi s-a permis. Ea nu mă lăsă. 
Pot să îndrept lucrurile numai într-un singur fel - o viaţă 
pentru o viaţă; şi viaţa mea trebuie să se termine la fel ca a 
ei. Şi eu trebuie să mă înec în mare. Credeam că am vreo 
justificare. Acum văd că n-a fost aşa. Dacă doresc ca Amy să 
mă ierte, trebuie să mă duc la ea. Nimeni să nu fie învinuit 
de moartea mea.” 

Mary Barton. 

Hainele ei au fost găsite pe plajă într-un loc retras şi părea 
clar că se dezbrăcase acolo şi că înotase hotărâtă în largul 
mării, unde se ştie cât de periculos e curentul care mătură 
coasta. 

Cadavrul nu a fost găsit, dar după un interval de timp s-a 
presupus oficial că a decedat. Era o femeie bogată, averea 
ei ridicându-se la o sută de mii de lire. Pentru că murise 
fără să lase vreun testament, totul a revenit rudelor celor 


mai apropiate - o familie de veri din Australia. Ziarele au 
făcut referinţe discrete la tragedia din insulele Canare, 
lansând teoria că moartea domnişoarei Durant îi afectase 
creierul prietenei sale. La anchetă s-a dat verdictul obişnuit 
de „sinucidere din nebunie temporară”. 

Şi aşa cortina cade peste tragedia domnişoarelor Amy 
Durant şi Mary Barton. 

Urmă o lungă pauză şi Jane Helier se revoltă spunând: 

— O, dar nu trebuie să vă opriţi aici, tocmai în punctul cel 
mai interesant. Continuaţi. 

— Vedeţi, domnişoară Helier, ăsta nu e un serial. Asta-i 
viaţă adevărată. Şi viaţa adevărată se opreşte acolo unde 
vrea. 

— Dar, nu vreau să... zise Jane, vreau să ştiu. 

— De acum trebuie să ne folosim minţile noastre, 
domnişoară Helier, îi explică sir Henry. De ce Mary Barton 
şi-a ucis dama de companie? Asta-i problema pe care ne-o 
dă de rezolvat doctorul Lloyd. 

— O, bine, zise domnişoara Helier, ar fi putut s-o omoare 
dintr-o mulţime de motive. Adică... o, nu ştiu. Ar fi putut-o 
călca pe nervi, sau ar fi devenit geloasă, deşi doctorul Lloyd 
nu menţionează nici un bărbat, dar, totuşi, plecarea cu 
vasul acela... Ei bine, ştiţi ce spune toată lumea despre 
vapoare şi călătorii pe mare. 

Domnişoara Helier se opri, răsuflând din greu şi celor 
prezenţi li se păru că exteriorul încântătorului cap al Janei 
era în mod clar superior interiorului. 

— Mi-ar place să expun o mulţime de motive, începu 
doamna Bantry. Dar cred c-am să mă rezum la unul. Ei bine, 
cred că tatăl domnişoarei Barton îşi însuşise toată averea 
ruinându-l pe tatăl fetei Amy Durant, aşa că Amy s-a hotărât 
să se răzbune. O, nu, totul e invers. Ce plicticos! De ce 
stăpâna bogată să-şi omoare biata sa damă de companie? 
Am greşit. Domnişoara Barton avea un frate mai tânăr care 
s-a împuşcat din dragoste pentru Amy Durant. Domnişoara 
Barton aşteptă momentul potrivit. Amy îşi caută o slujbă. 


Domnişoara Barton o angajează ca damă de companie şi o 
duce în Canare unde se răzbună. Cum vi se pare? 

— Excelent, zise sir Henry. Numai că noi nu ştim că 
domnişoara Barton să fi avut vreodată un frate mai mic. 

— Deducem asta, îl contră doamna Bantry. Dacă nu a avut 
un frate mai mic, atunci nu există nici un motiv. Aşa că 
trebuie să fi avut un frate. Înţelegi, Watson? 

— Totu-i foarte bine, Dolly, o linişti soţul ei, dar e numai o 
variantă. 

— Bineînţeles că da, îl aprobă doamna Bantry. Tot ce 
putem face e să ghicim. N-avem nici un indiciu. Continuă, 
dragă, ghiceşte şi tu. 

— Pe cuvântul meu, nu ştiu ce să zic. Dar cred că e ceva în 
părerea domnişoarei Helier că s-ar fi dondănit pentru un 
bărbat. Uite ce e, Dolly, era probabil vreun înalt prelat. 
Amândouă trebuie să-i fi brodat vreun veşmânt de preot 
sau cam aşa ceva şi el l-a purtat întâi pe cel făcut de femeia 
Durant. Mă bazez pe asta, a fost ceva de soiul ăsta. Vedeţi 
cum la sfârşit s-a dus la un reverend. Femeile astea îşi pierd 
toate capul când văd un preot frumos. Auzi de astea tot 
timpul. 

— Cred că ar trebui să-mi prezint explicaţia puţin mai 
subtil, zise sir Henry, deşi admit că este numai o supoziţie. 
Presupun că domnişoara Barton a fost întotdeauna bolnavă 
mental. Există mai multe cazuri ca acesta decât v-aţi 
imagina. Mania ei s-a întărit tot mai mult şi-a început să 
creadă că e de datoria ei să elimine din lume anumite 
persoane - probabil ceea ce se numeşte femei nefericite. 
Nu prea multe se ştiu despre trecutul domnişoarei Durant. 
Aşa că este foarte posibil ca ea să fi avut un trecut - unul 
„nefericit”. Domnişoara Barton află de asta şi hotăreşte 
exterminarea. Mai târziu, justificarea actului ei începe s-o 
urmărească şi ea este copleşită de remuşcare. Sfârşitul ei 
dovedeşte că e complet trăsnită. Acum, spuneţi-mi dacă 
sunteţi de acord cu mine, Miss Marple. 


— Mă tem că nu, sir Henry, îi zâmbi, scuzându-se Miss 
Marple. Cred că sfârşitul ei dovedeşte că a fost o femeie 
foarte inteligentă şi responsabilă. 

Jane Helier o întrerupse cu un uşor țipăt. 

— O! Am fost aşa de proastă. Pot să mai ghicesc o dată? 
Sigur că trebuie să fi fost asta. Şantaj! Dama de companie o 
şantaja. Numai că nu văd de ce Miss Marple spune c-a fost 
inteligent din partea ei să se sinucidă. Nu înţeleg deloc. 

— Ah! glumi sir Henry. Vedeţi, Miss Marple a cunoscut un 
caz similar în St. Mary Mead. 

— Întotdeauna râdeţi de mine, sir Henry, îi reproşă Miss 
Marple. Trebuie să mărturisesc că-mi reaminteşte doar 
puţin de bătrâna doamnă. Ea lua pensia de bătrâneţe 
pentru trei bătrâne moarte în diferite parohii. 

— Mi se pare o crimă cât se poate de complicată şi 
inventivă, mărturisi sir Henry. Dar mi se pare că nu aruncă 
nici o lumină asupra problemei noastre actuale. 

— Sigur că nu, îl aprobă Miss Marple. Dumneavoastră nu 
vi se pare. Dar unele familii erau foarte sărace şi pensia de 
bătrâneţe era o mare binefacere pentru copii. Ştiu că e 
dificil pentru cineva de afară să înţeleagă. Dar ceea ce 
vroiam să spun, de fapt, este că totul i s-a întâmplat unei 
bătrâne care era asemenea tuturor bătrânelor. 

— Poftim? întrebă sir Henry încurcat. 

— Întotdeauna explic lucrurile aşa de prost. Ceea ce vreau 
să spun e că atunci când doctorul Lloyd le-a descris prima 
dată pe cele două femei, el n-a ştiut ce e fiecare şi cred că 
nimeni din hotel nu şi-a dat seama. Ar fi remarcat, desigur, 
după vreo zi sau două, dar exact în ziua următoare una din 
cele două s-a înecat, şi dacă cea care a rămas a spus că-i 
domnişoara Barton, cred că nu i-ar fi trecut niciodată prin 
cap cuiva că ea s-ar fi putut să nu fie. 

— Vă gândiţi... O, înţeleg, zise sir Henry încet. 

— Este chiar firesc să te gândeşti la asta. Draga doamnă 
Bantry a început în felul acesta chiar adineauri. De ce 
stăpâna bogată şi-ar fi ucis brava ei doamnă de companie. E 


mult mai probabil ca să se fi întâmpla invers. Vreau să zic... 
că aşa se întâmplă lucrurile. 

— Chiar? Se întrebă sir Henry. Mă şocaţi. 

— Dar, desigur, continuă Miss Marple, ea trebuie să poarte 
hainele domnişoarei Barton şi acestea îi erau probabil puţin 
cam strâmte, aşa încât, după înfăţişarea ei generală, părea 
ca şi cum se îngrăşase puţin. De aceea am pus întrebarea. 
Un bărbat se gândeşte cu siguranţă că doamna s-a îngrăşat 
şi nu că hainele s-au strâmtat, deşi nu prea mă exprim 
foarte clar. 

— Dar dacă Amy Durrant a ucis-o pe domnişoara Barton, 
ce a câştigat ea prin asta? întrebă doamna Bantry. Nu putea 
să ţină secretul o veşnicie. 

— L-a ţinut încă vreo lună sau cam aşa ceva, sublinie Miss 
Marple. Şi în timpul ăsta cred că a călătorit, ţinându-se la 
distanţă de oricare ar fi putut s-o recunoască. Asta am vrut 
să înţeleg când am spus că o doamnă de o anumită vârstă 
seamănă cu cele asemenea ei. Îmi închipui că fotografia de 
pe paşaportul ei nu a fost niciodată luată în seamă - ştiţi 
cum sunt paşapoartele. Şi apoi, în martie s-a dus în locul 
acela din Cornwall şi a început să se poarte ciudat, să 
atragă atenţia asupra sa, pentru ca atunci când oamenii i- 
au găsit hainele pe plajă şi i-au citit ultima scrisoare, ei să 
se gândească la concluzia obişnuită. 

— Care anume? întrebă sir Henry. 

— Nici un cadavru, zise Miss Marple ferm. Asta-i lucrul 
care vă sare în faţă, dacă n-ar fi atâtea fleacuri care să vă 
ducă în eroare, inclusiv sugestia cu făcutul pe nebuna şi 
remuşcarea. Nici un cadavru. Acesta este adevăratul fapt 
semnificativ. 

— Vreţi să spuneţi... interveni doamna Bantry, vreţi să 
spuneţi că n-a avut nici o remuşcare? Că nu a fost, cânu s-a 
înecat? 


— Ea nu! zise Miss Marple. lar aduc vorba despre doamna 
Trout. Doamna Trout era foarte bună la inventat lucruri, 
dar eu i-am venit de hac. Şi eu pot să văd prin domnişoara 
Barton a dumneavoastră o femeie roasă de remuşcări. Să 
se înece? A plecat în Australia, dacă mă mai pricep la ghicit. 

— Vă pricepeţi, Miss Marple, declară admirator doctorul 
Lloyd. Fără îndoială, că vă pricepeţi. Din nou m-a luat prin 
surprindere. M-aţi fi putut dobori cu o pană, în ziua aceea 
la Melbourne. 

— La aceasta v-aţi referit când aţi vorbit despre o 
coincidenţă finală. 

Doctorul Lloyd dădu afirmativ din cap. 

— Da, a fost chiar un ghinion pentru domnişoara Barton... 
sau domnişoara Amy Durrant, ori cum vreţi să-i spuneţi. M- 
am îmbarcat pentru o vreme ca doctor pe o navă şi 
acostând în Melbourne, prima persoană pe care am văzut-o, 
când mă plimbam pe stradă, a fost doamna care crezusem 
că s-a înecat în Cornwall. Şi-a dat seama că jocul se sfârşise, 
în ceea ce mă privea, aşa că a făcut un lucru îndrăzneţ - mi- 
a mărturisit totul. O femeie curioasă căreia îi lipsea 
complet, cred, simţul moral. Era cea mai mare dintr-o 
familie de nouă persoane, îngrozitor de săracă. 

Ceruseră o dată ajutor verişoarei lor bogate din Anglia, 
dar fuseseră respinşi deoarece domnişoara Barton se 
certase cu tatăl lor. Aveau nevoie disperată de bani, pentru 
că cei trei fraţi mai mici erau sensibili şi necesitau 
tratament medical costisitor. Atunci Amy Barton se părea că 
se hotărâse să pună în aplicare planul ei de a ucide cu 
sânge rece. A plecat spre Anglia, plătindu-şi drumul cu 
banii pe care-i câştiga ca guvernantă a unor copii. A obţinut 
slujba de damă de companie a domnişoarei Barton, 
pretinzând că se numeşte Amy Durrant. A închiriat o 
cameră şi a pus nişte mobilă în ea, ca să-şi creeze un fel de 
personalitate a ei. Planul cu înecul a fost o inspiraţie de 
moment. Aştepta să se prezinte un anumit prilej. Apoi, a 
însemnat finalul dramei, s-a întors în Australia şi la timpul 


potrivit ea, fraţii şi surorile ei au moştenit banii domnişoarei 
Barton ca cele mai apropiate rude. 

— O crimă foarte îndrăzneață şi chiar perfectă, zise sir 
Henry. Aproape crimă perfectă. Dacă domnişoara Barton ar 
fi murit în Canare, bănuiala ar fi căzut asupra fetei Amy 
Durrant şi legătura ei cu familia Barton ar fi putut fi 
descoperită; dar schimbarea de identitate şi dubla crimă, 
cum aţi putea-o numi, au îndepărtat orice urmă. Da, 
aproape crimă perfectă. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? întrebă doamna Bantry. Ce aţi 
făcut în această problemă doctore Lloyd? 

— M-am trezit într-o situaţie foarte curioasă, doamnă 
Bantry. Ca dovezi, aşa cum le presupune legea, aveam 
foarte puţine. În acelaşi timp, erau anumite semne clare, 
pentru mine ca medic, că oricât de tare şi viguroasă în 
aparenţă, doamna nu era destinată să trăiască mult pe 
lumea aceasta. M-am dus acasă la ea şi am văzut restul 
familiei - o familie încântătoare, devotată surorilor celei mai 
mari şi fără să aibă nici cea mai mică idee ea ar fi putut fi 
condamnată de comiterea unei crime. De ce să le aduc 
nenorocire când nu puteam dovedi nimic. Mărturisirea, pe 
care mi-o făcuse doamna, n-a fost auzită de altcineva. Am 
lăsat Natura să-şi urmeze cursul. Domnişoara Amy Barton a 
murit şase luni mai târziu după ce m-am întâlnit cu ea. M- 
am întrebat adesea dacă a fost fericită şi lipsită de 
remuşcări până la sfârşit. 

— Sigur că nu, spuse doamna Bantry. 

— Aşa cred, întări Miss Marple. Doamna Trout a fost. 

Jane Helier se cutremură puţin. 

— Vai, zise ea. E foarte, foarte palpitant. Nu prea înţeleg 
acum cine pe cine a înecat. Şi cum de a ajuns doamna Trout 
în povestea asta. 

— N-a ajuns, dragă, o linişti Miss Marple. Ea a fost doar o 
persoană, o persoană nu prea drăguță din sat. 

— O! se lămuri Jane. În sat. Dar niciodată nu se întâmplă 
nimic în sat, nu-i aşa? Oftă. Sunt sigură că n-aş fi avut minte 


deloc dacă aş trăi într-un sat. 

Cei patru suspecți. 

Discuţia se învârtea în jurul unor crime nedescoperite şi 
rămase nepedepsite. Fiecare îşi spunea părerea: colonelul 
Bantry, soţia lui grăsuţă şi blajină, doctorul Lloyd şi chiar 
bătrâna Miss Marple. Singurul care nu vorbea, deşi era cel 
mai îndreptăţit s-o facă, după cum credeau cu toţii, era Sir 
Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard. Acesta 
tăcea şi îşi răsucea mustaţa zâmbind uşor, de parcă se 
gândea la ceva şi-i venea să râdă. 

— Sir Henry, a zis doamna Bantry, de ce nu spui nimic, 
zău, îmi vine să urlu, rămân atâtea crime nepedepsite, ce 
ziceţi despre asta? 

— Vă referiţi la titlurile de o şchioapă din ziare, de felul 
acesta: SCOTLAND YARD AT FAULT AGAIN, urmate de o 
listă de misterioase cazuri nerezolvate? 

— Şi care alcătuiesc doar un mic procentaj faţă de cele 
petrecute în întreaga lume, a zis dr. Lloyd. 

— Asta cam aşa este. Sutele de crime rezolvate şi sutele de 
făptaşi pedepsiţi rareori sunt trâmbiţate în ziare. Dar nu 
despre asta vorbeam. Când vorbim de crime nedescoperite 
şi nepedepsite, avem în vedere două lucruri total diferite. În 
prima categorie intră toate crimele despre care Scotland 
Yardul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au 
întâmplat. 

— Cred că nu sunt prea multe de felul acesta, a zis 
doamna Bantry. 

— Nu sunt? 

— Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sunt atât de 
multe? 

— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de 
cazuri, a zis Miss Marple gânditoare. 

Bătrâna domnişoară, de modă veche, cu un farmec aparte, 
cu un aer imperturbabil, a spus acest lucru pe un ton cât se 
poate de calm. 

— Draga mea Miss Marple, a zis colonelul Bantry. 


— Bineînţeles, a zis aceasta, o bună parte dintre oameni 
sunt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sunt 
proşti şi te cutremuri când te gândeşti ce pot înfăptui dacă 
nu au puternice principii morale. 

— Da, a zis Sir Henry, sunt mulţi isteţi. Adeseori, când o 
crimă e descoperită din cauza faptului că ai lucrat prost, îţi 
zici tot timpul: dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi 
ştiut niciodată. 

— Da, e într-adevăr ceva serios, Clithering, a zis colonelul 
Bantry. Chiar foarte serios! 

— Aşa crezi? 

— Ce vrei să spui? Sigur că e ceva foarte serios. 

— Spuneţi că rămân crime nepedepsite, dar oare aşa să 
fie? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul 
lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează 
răsplată. A spune lucrul acesta e o nerozie; după părerea 
mea, lucrurile nu stau chiar aşa. 

— Se poate, se poate, a zis colonelul Bantry, dar asta nu 
schimbă gravitatea problemei. 

A făcut o pauză. 

Sir Henry Clithering a zâmbit. 

— Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gândesc, fără 
îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că 
cel mai important e să dovedeşti nevinovăția, nu vina. La 
lucrul acesta nu se gândeşte nimeni. 

— Eu nu înţeleg, a spus Jane Helier. 

— Eu înţeleg, a zis Miss Marple. Când doamna Trent a 
observat că-i lipsea o jumătate de coroană din poşetă, cea 
suspectată a fost femeia de serviciu, doamna Arthur. Soții 
Trent erau convinşi că ea a fost, dar fiind oameni 
cumsecade şi ştiind că are o familie mare şi că soţul ei era 
beţiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat 
altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă când 
erau plecaţi, ceea ce o făcea să fie foarte nedumerită; şi alţii 
au început să aibă o rezervă faţă de ea. Şi deodată au 
descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o 


văzuse în oglindă prin uşa întredeschisă. Norocul, mai bine 
zis providenţa. lată ce vrea Sir Henry să spună. Mulţi cred 
că cel mai condamnabil lucru e să fure cineva bani, asta se 
vede şi în povestirile cu detectivi! Dar pentru doamna 
Arthur adevărul era o problemă de viaţă şi de moarte, ea nu 
era vinovată cu nimic. Asta voiaţi să spuneţi, Sir Henry, nu-i 
aşa? 

— Miss Marple, aţi ghicit exact ceea ce voiam să spun. 
Menajera despre care vorbiţi a avut noroc, nevinovăția ei a 
ieşit la iveală. Dar mulţi oameni trăiesc toată viaţa sub 
apăsarea unei suspiciuni care în realitate nu se bazează pe 
NIMIC. 

— Vă gândiţi la o anumită întâmplare, Sir Henry? a 
întrebat doamna Bantry insinuant. 

— La drept vorbind, mă gândesc la un caz foarte ciudat. E 
un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici 
to şansă să o dovedesc vreodată. 

— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, a şoptit Jane, ceva care 
e foarte greu de descoperit. 

Dr. Lloyd se foia pe scaun. Sir Henry a dat din cap: 

— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de săgeata otrăvită a 
indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E 
mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim 
făptaşul. Un bătrân a căzut din capul scărilor şi şi-a frânt 
gâtul; unul din acele regretabile accidente care se întâmplă 
zilnic. 

— Dar ce s-a întâmplat în realitate? 

— Cine poate ştii? Sir Henry a ridicat din umeri. Să-l fi 
împins cineva? O sfoară întinsă chiar în capul scărilor şi 
luată apoi cu mare grijă? Nu vom putea şti niciodată. 

— Dumneavoastră nu credeţi că a fost un accident? De ce? 
a întrebat doctorul. 

— E o poveste lungă, dar... sunt sigur că nu avem nici o 
şansă să găsim pe cineva vinovat, ar fi neîntemeiat. Dar 
există o altă faţă a lucrurilor despre care aş vrea să 
vorbesc. Vedeţi, sunt patru oameni care i-ar fi putut juca 


această festă bătrânului. Numai unul dintre ei e vinovat, iar 
ceilalţi trei au mâinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar 
ieşi la lumină, toţi trei ar rămâne acoperiţi de o umbră de 
suspiciune. 

— Ar fi bine să ne spuneţi toată istoria, a zis doamna 
Bantry. 

— Nu vreau s-o lungesc prea mult, dar nu pot trece peste 
începutul acestei poveşti. E vorba despre o afacere legată 
de o organizaţie germană secretă - Schwarze Hand - ceva 
asemănător cu organizaţia teroristă italiană, Camorra 1. 
Contrabandişti şi terorişti. A apărut imediat după primul 
război şi luase mare amploare. Mulţi oameni au fost 
victimele acestei organizaţii. Autorităţile n-au reuşit să intre 
în legătură cu ei pentru că îşi păstrau cu străşnicie 
secretele, a fost imposibil să găsească printre ei un 
trădător. În Anglia nu s-a auzit nimic despre această 
organizaţie, dar în Germania a avut urmări groaznice. Până 
la urmă au fost descoperiţi şi obligaţi să se împrăştie, graţie 
efortului unui bărbat, doctorul Rosen, care era pe atunci o 
figură binecunoscută în serviciul secret. El a devenit 
membru al organizaţiei, a pătruns în cele mai secrete 
cercuri şi a fost cel care a contribuit la prăbuşirea lor. În 
urma acestui fapt, era mai înţelept să plece din Germania o 
vreme, pentru că se găsea chiar sub ochii lor. A venit în 
Anglia, adusese şi recomandări de la poliţia din Berlin. 
Chiar eu am avut o întrevedere personală cu el. Era 
descurajat şi resemnat, nu se îndoia de ceea ce îl aştepta. 
„Mă vor găsi, Sir Henry, fără îndoială”. Era un bărbat 
impunător, cu un cap frumos, o voce profundă, uşor 
guturală, care îi trăda originea. 

„Totul e dinainte prevăzut, dar nu-i nimic, eu mă aştept la 
orice. Mi-am asumat acest risc atunci când m-am vârât în 
afacere. Am făcut tot ce am putut. Organizaţia nu se va mai 
reface niciodată, dar mulţi dintre membrii ei sunt în 
libertate şi singura revanşă ar fi pentru ei viaţa mea. E doar 
o chestiune de timp, dar aş vrea ca acest timp să fie cât mai 


lung cu putinţă. Ştiţi, eu am adunat şi am publicat unele 
materiale foarte interesante, rezultatul muncii mele de o 
viaţă. Mi-ar plăcea să pot să-mi închei munca”. 

Vorbea simplu, cu oarecare grandilocvenţă pe care nu 
puteam să n-o admir. l-am spus că vom lua toate precauţiile, 
dar el n-a dat atenţie cuvintelor mele. 

„Într-o zi, mai devreme ori mai târziu, mă vor prinde, a 
repetat el. Când ziua aceea va veni, nu trebuie să vă faceţi 
reproşuri Nu mă îndoiesc că veţi face tot ce vă stă în 
putinţă”. 

Apoi a început să-mi înşire planurile sale care erau cât se 
poate de simple. Şi-a propus să-şi cumpere o căsuţă la ţară, 
unde ar fi putut să trăiască liniştit şi să-şi continue munca. A 
ales pentru asta un sat în Somerset, King's Gnaton, cam la 
zece kilometri de calea ferată, ce nu era atins de civilizaţie. 
A cumpărat o căsuţă splendidă, i-a adus unele modificări şi 
îmbunătăţiri şi s-a stabilit acolo foarte mulţumit. În casa lui 
locuiau: nepoata sa, Greta, secretarul său, o bătrână 
servitoare din Germania care îl slujise cu credinţă aproape 
patruzeci de ani şi un servitor foarte îndemânatic pentru 
curte şi grădină, care era din King's Gnaton. 

— Cei patru suspecți, a zis încet dr. Lloyd. 

— Exact. Patru suspecți. Atât şi nimic mai mult. Timp de 
cinci luni viaţa a decurs paşnic la King's Gnaton, până când 
s-a întâmplat nenorocirea. Într-o dimineaţă dr. Rosen s-a 
prăbuşit de pe scări şi l-au găsit mort după o jumătate ele 
oră. Când a avut accidentul, Gertrud era în bucătărie, cu 
uşa închisă, şi n-a auzit nimic - cel puţin aşa susţinea ea. 
Frăulein Greta era în grădină ocupată cu plantatul florilor, 
cum spusese chiar ea. Grădinarul Dobbs era în seră, unde 
tocmai îşi lua gustarea de la ora unsprezece, după cum 
zicea el. Secretarul era la plimbare, deci nu putea să spună 
o vorbă despre cele întâmplate. Niciunul nu avea un alibi şi 
nu putea corobora povestea sa cu a altuia. Un lucru e sigur: 
nimeni din afară n-ar fi putut face lucrul acesta, pentru că 
un străin, în sat, n-ar fi trecut neobservat. Ambele uşi, din 


faţă şi din spate, erau închise, fiecare dintre ai casei avea 
cheia lui. Cum vedeţi, lucrurile sunt împotriva celor patru. 
Fiecare pare să fie dincolo de orice bănuială. Greta era fiica 
unicului său frate; Gertrud îl slujise cu credinţă timp de 
patruzeci de ani; Dobbs nu ieşise niciodată din sat, iar 
Charles Templeton, secretarul... 

— Da, a zis colonelul Bantry, ce-i cu el? Îmi pare suspect. 
Ce ştii despre el? 

— Ceea ce ştiu despre el îl disculpă de orice acuzare. Ştiţi, 
Charles Templeton a fost unul dintre oamenii mei. 

— Oh! a exclamat colonelul Bantry, dând vădit înapoi. 

— Da, aveam nevoie ele unul, dar nu voiam să se ştie în 
sat. Lui Rosen îi trebuia un secretar, aşa că i l-am 
recomandat pe 'lempleton. E un gentleman, un tip foarte 
priceput şi vorbeşte germana curent. 

— Dar atunci pe cine bănuiţi? a întrebat doamna Bantry 
foarte încurcată. Toţi par nevinovaţi, ceea ce e imposibil. 

— Da, aşa se pare, dar să privim lujrurile şi din alt unghi. 
Frăulein Greta era o fată încântătoare, dar războiul ne-a 
demonstrat mereu că poate întoarce pe frate contra 
fratelui, pe tată contra fiului şi aşa mai departe, ne-a 
demonstrat că cele mai simpatice şi mai încântătoare fete 
au făcut lucrurile cele mai uimitoare. Lucrul acesta s-ar 
potrivi şi lui Gertrud, cine ştie ce alte forţe s-au declanşat în 
cazul ei? Poate o ceartă cu stăpânul sau poate un 
resentiment mocnit născut din lunga ei servitute. Femeile 
de teapa ei pot fi, uneori, uimitor de înverşunate. Dar 
Dobbs? Ar putea fi exclus pentru că nu avea legături cu cei 
din familie? Banii pot face multe. Dobbs ar fi putut fi atras şi 
cumpărat cu bani. 

Un lucru e sigur: un mesaj sau un ordin a venit dinafară, 
pentru că altfel nu s-ar explica cele cinci luni de imunitate. 
Agenţii organizaţiei lucrau. Nu erau încă siguri de trădarea 
lui Rosen, au amânat lucrurile până când n-au mai avut nici 
o îndoială cu privire la trădarea lui. Când toate îndoielile au 


fost date la o parte, au trimis un mesaj spionului din casă, 
un mesaj care spunea: Moarte! 

— Ce mârşăvie! a zis Jane Helier îngrozită. 

— Dar cum a ajuns mesajul? E o treabă pe care încerc s-o 
clarific şi care e singura speranţă de a descoperi vinovatul. 
Unul dintre cei patru a intrat în legătură cu ei şi comunica 
într-un anumit fel cu aceştia. Nu era timp de pierdut şi, 
sigur, în momentul în care a primit ordinul, a trecut la fapte. 
E grăitor pentru organizaţia Schwarze Hand. 

Mă apropii de problemă pe o cale care vi se va părea 
ridicol de meticuloasă. Cine a fost pe la ei în dimineaţa 
aceea? Am aici lista, nu mi-a scăpat niciunul. 

A scos un plic din buzunar, a luat o hârtie şi a citit: 

— Măcelarul a adus carne de oaie, am cercetat şi 
corespunde realităţii; băiatul de la prăvălie i-a adus făină de 
porumb, două livre de zahăr, o livră de unt şi o livră de 
cafea, am cercetat şi corespunde realităţii. Poştaşul i-a adus 
două prospecte lui Frâulein Rosen, o scrisoare din localitate 
pentru Gertrud, trei scrisori pentru dr. Rosen, una cu 
timbru străin şi două scrisori pentru domnul Templeton, 
una tot cu ştampilă din străinătate. 

Sir Henry s-a oprit şi a scos un teanc de hârtii din plic. 

— Ar fi interesant de văzut. Mi le-au dat diverşi tipi care 
le-au descoperit şi cules de la coşul de gunoi. Vă spun 
drept, au fost cercetate de specialişti în scrisul cu cerneală 
simpatică şi aşa mai departe. N-am nici o îndoială asupra 
acestui fapt. 

Toţi s-au adunat în jurul lui să se uite. Prospectele veneau 
de la un grădinar şi de la o cunoscută firmă de blănuri din 
Londra. Cele două facturi adresate doctorului Rosen erau, 
una din localitate în legătură cu seminţele pentru grădină şi 
alta de la o firmă de papetărie din Londra. Scrisoarea, care 
îi era adresată, suna astfel: „Dragul meu Rosen, Abia m-am 
întors de la Dr. Helmuth Spath's. L-am văzut pe Edgar 
Jackson alaltăieri. El şi Amos Perry abia s-au întors de la 
Tsingtau. Îţi spun cu toată Onestitatea că nu-i invidiez 


pentru călătorie. Dă-mi veşti despre tine cât se poate de 
repede. Şi cum ţi-am mai spus: păzeşte-te de un anumit tip. 
Ştii ce vreau să spun, chiar dacă nu eşti de acord. 

A dumneavoastră, Georgina” 

— Corespondenţa lui Templeton constă din această factură 
de la croitorul său şi o scrisoare venită de la un prieten din 
Germania, a continuat Sir Henry. Scrisoarea, din nefericire, 
a rupt-o pe când se plimba. În sfârşit, iată scrisoarea 
primită de Gertrud: „Dragă doamnă Schwartz, Sperăm că 
puteţi veni la întrunirea de vineri seara, vicarul speră să 
veniţi cu toţii, veţi fi bine veniţi. Reţeta pentru şuncă a fost 
foarte bună, vă mulţumesc pentru ea. Sper că sunteţi 
sănătoasă şi, până la revederea de vineri seara, rămân a 
dumitale, Emma Greene” 

Dr. Lloyd a zâmbit uşor, la fel a făcut şi doamna Bantry. 

— Cred că ultima scrisoare nu poate fi luată în 
considerare, a zis dr. Lloyd. 

— Aşa cred şi eu, a zis Sir Henry, dar cu o rezervă: am luat 
toate măsurile de precauţie să văd dacă era vorba de o 
întrunire religioasă şi dacă doamna Greene există. Trebuie 
să fim foarte atenţi. 

— Aşa cum spune mereu prietena noastră, Miss Marple, a 
zis dr. Lloyd zâmbind. Ai căzut în reverie, Miss Marple, la ce 
te gândeşti? 

Miss Marple a tresărit. 

— Ce prostie! Tocmai mă întrebam de ce cuvântul 
Onestitate e scris cu literă mare în scrisoarea adresată 
doctorului Rosen. 

Doamna Bantry a întărit ideea: 

— Aşa e, a zis ea,oh! 

— Da, dragii mei, a zis Miss Marple, cred că aţi observat. 

— În scrisoare îl previne de ceva, a zis colonelul Bantry. E 
primul lucru care mi-a atras atenţia. Am băgat de seamă 
mai mult decât credeţi. Da, îl previne clar... împotriva cui? 

— E ceva curios cu scrisoarea aceasta, a zis Sir Henry. 
După cum spune Templeton, dr. Rosen a deschis scrisoarea 


la micul dejun şi a azvârlit-o, zicând că nu ştie cine e tipul 
care i-a scris. 

— Nu era un „tip”, a zis Jane Helier, era semnată de una 
Georgina. 

— E greu de spus asta, poate fi Georgey, tot aşa de bine, a 
zis dr. Lloyd, deşi pare să fie mai repede Georgina. Ceea ce 
mă izbeşte, însă, e că scrisul aparţine unui bărbat. 

— Să ştiţi că lucrul acesta e foarte interesant, a zis 
colonelul Bantry. A azvârlit scrisoarea pretinzând că nu ştie 
de la cine era. Voia să citească ceva pe chipul cuiva. Al cui? 
Al fetei ori al bărbatului? 

— Ori pe al menajerei, şi-a spus părerea doamna Bantry. 
Poate tocmai intrase în cameră aducând dejunul. E ceva 
foarte deosebit aici, nu ştiu ce poate fi... 

Apoi s-a uitat peste scrisoare. Miss Marple a venit mai 
aproape de ea, a pipăit hârtia cu degetele şi au început să 
vorbească în şoaptă. 

— Dar de ce secretarul a rupt cealaltă scrisoare? a 
întrebat deodată Jane Helier. Lucrul acesta pare foarte, 
foarte curios. De ce a primit o scrisoare din Germania? 
Deşi, după cum spuneţi, el e în afară de orice bănuială... 

— Dar Sir Henry n-a spus aşa ceva, a zis repede Miss 
Marple, întrerupând discuţia şoptită cu doamna Bantry. El 
ne-a spus că sunt patru suspecți, aşa că în piesa acasta 
joacă şi Templeton. Nu-i aşa, Sir Henry? 

— Aşa e, Miss Marple. Am învăţat un lucru dintr-o amară 
experienţă: să nu te grăbeşti niciodată să spui că cineva e în 
afară de orice bănuială. Până acum v-am dat motive să 
credeţi că trei dintre ei pot fi vinovaţi, deşi e puţin probabil 
să fie. N-ar trebui ca acest lucru să fie valabil şi în cazul lui 
Templeton. Dar, urmând cele spuse mai înainte, am fost 
forţat să recunosc că în fiecare armată, în marină şi în 
poliţie există un număr de trădători din rândurile acesteia, 
chiar dacă nu ne convine să admitem această idee. Am 
examinat la rece cazul lui Charles Templeton. M-am 
întrebat adeseori, ceea ce domnişoara Helier a întrebat 


adineaori. De ce el a fost singurul dintre cei din casă care 
nu a putut arăta scrisoarea pe care o primise, scrisoare 
care, pe deasupra, mai avea şi un timbru german? De ce să 
primească scrisori din Germania? Ultima întrebare e naivă, 
fără îndoială, dar i-am pus-o şi lui. Mi-a răspuns destul de 
simplu: mama lui avea o soră măritată cu un german, 
scrisoarea era de la verişoara lui. Am aflat ceva ce nu 
ştiusem înainte - că Templeton avea rude în Germania, ceea 
ce m-a făcut să-l pun hotărât pe lista celor suspecți. Era 
omul meu, aveam mare încredere şi ţineam la el; dar, 
urmând calea justiţiei şi a cinstei, trebuie să admit că ele 
cap de listă. 

Dar e ceva aici, nu ştiu ce, nu ştiu... Şi, după toate 
probabilitățile, n-o să ştiu niciodată. Nu problema pedepsirii 
ucigaşului, o altă problemă mi se pare de o mie de ori mai 
importantă: a distruge întreaga carieră a unui om cinstit 
din cauza unei suspiciuni de care nu pot să nu ţin seama. 

Miss Marple şi-a dres glasul şi a zis cu blândeţe: 

— Sir Henry, dacă am înţeles exact, tânărul Templeton e 
singurul la care vă gândiţi atât de mult? 

— Într-un fel, da. Teoretic aş putea să mă gândesc la toţi 
patru, dar nu e cazul. De pildă, Dobbs. Îl pot bănui cât 
vreau, asta nu i-ar afecta cu nimic cariera. lot satul ştie că 
moartea doctorului Rosen a fost un accident. Gertrud e 
ceva mai mult afectată. Ar putea duce la o schimbare în 
atitudinea domnişoarei Rosen faţă de ea, lucru care n-ar 
avea cine ştie ce importanţă pentru ea. 

În legătură cu Greta Rosen, ei bine, aici e greutatea 
problemei. Greta e o fată foarte frumoasă şi Charles 
Templeton e un tânăr foarte atrăgător şi vreme de cinci luni 
au stat împreună, fără alte distracţii din afară. Ceea ce era 
de aşteptat, s-a întâmplat. S-au îndrăgostit unul de altul, 
chiar dacă nu şi-au mărturisit acest lucru. Apoi a venit 
nenorocirea. Acum trei luni, după vreo două zile de la 
întoarcerea mea, m-a căutat Greta Rosen. Vânduse căsuţa şi 
voia să se întoarcă în Germania, încheiase toate afacerile 


unchiului său. A ţinut să vină neapărat la mine, deşi ştia că 
mă retrăsesem din poliţie. Voia să mă vadă într-o chestiune 
absolut personală. Mai întâi m-a luat pe departe, apoi a 
revenit la subiect. Ce părere aveam? Scrisoarea cu marcă 
din Germania, aceea pe care Charles a rupt-o, era în 
regulă? Ar fi vrut să fie în regulă, ea credea tot ce-i spusese 
el, dar dacă ar putea să ştie sigur! 

Vedeţi? Acelaşi lucru: să poţi avea încredere, dar bănuiala 
oribilă stă la pândă, ţi se înfige în creier, nu te lasă în pace. 
I-am vorbit absolut deschis şi am rugat-o să facă la fel. Am 
întrebat-o până unde au ajuns, dacă ţineau unul la altul. 

„Eu aşa cred, mi-a spus ea, din câte ştiu eu eram foarte 
fericiţi, fiecare zi trecea atât de plăcut. Amândoi ştiam asta, 
dar nu ne grăbeam, aveam destul timp înainte. Într-o bună 
zi mi-ar fi spus că mă iubeşte şi eu i-aş fi spus la fel. Oh, vă 
puteţi închipui că acum totul s-a schimbat. Nori negri 
plutesc între noi, când ne întâlnim nu ştim ce să ne spunem. 
Amândoi gândim acelaşi lucru: o, dacă aş fi sigură! lată de 
ce vă rog, Sir Henry, să-mi spuneţi: „Fii sigură că cel care |- 
a ucis pe unchiul tău nu e Charles Templeton!, Spuneţi-mi 
lucrul acesta, vă rog spuneţi-mi asta!” 

Nu puteam să-i spun aşa ceva. Şi ei se vor îndepărta unul 
de celălalt cu bănuiala între ei ca o fantomă pe care n-o vor 
putea alunga niciodată. 

S-a lăsat pe spatele scaunului, arăta obosit şi palid şi 
dădea din cap descurajat. 

— Nu mai e nimic de făcut, afară de cazul în care Miss 
Marple ar putea să ne ajute. Aţi putea, Miss Marple? Am 
presimţirea că scrisoarea vă spune ceva, aceea despre 
întrunirea religioasă. Nu vă aminteşte de cineva sau de 
ceva limpede ca lumina zilei? Aţi putea să ajutaţi doi tineri 
disperaţi să fie iar fericiţi? 

Dincolo de aspectul bizar al lucrurilor, era ceva cinstit în 
apelul său. Ajunsese să aibă o impresie foarte bună despre 
posibilităţile mentale ale acestei domnişoare - bătrână, 


fragilă şi demodată. S-a uitat la ea cu un fel de speranţă în 
priviri. 

Miss Marple a început să tuşească, în timp ce îşi netezea 
dantelele rochiei. 

— Îmi aminteşte, a recunoscut ea, întrucâtva de Annie 
Poultny. Scrisoarea e cât se poate de limpede pentru mine şi 
doamna Bantry. Nu vorbesc despre scrisoarea referitoare la 
întrunirea religioasă, ci despre alta. Trăind atâta timp la 
Londra şi neocupându-vă cu grădinăritul, Sir Henry, nu aţi 
putut observa ceva? 

— Ei? a zis Sir Henry, ce să observ? 

Doamna Bantry a întins mâna şi a luat un prospect. L-a 
deschis şi a început să citească cu glas tare şi răspicat: „Dr. 
Helmuth Spath. Liliac, flori splendide, susţinute de o tulpină 
foarte lungă şi dură. Efect decorativ în grădină. O noutate 
foarte frapantă”; „Edgar Jackson. Splendide crizanteme de 
culoare cărămizie”; „Amos Perry. Roşu aprins, efect 
decorativ deosebit”; „Isingtau. Roşu-portocaliu strălucitor, 
plantă de grădină de mare efect, florile tăiate rezistă mult 
timp proaspete”; „Honesty12, cu literă mare în scrisoare, vă 
amintiţi? Flori roz şi albe, bogate, enorme”. 

Doamna Bantry a azvârlit catalogul şi a zis cu o voce care 
parcă tuna: Dalii! 

— Dalii! 

— Şi litera iniţială înseamnă moarte13, a adăugat Miss 
Marple. Acesta era şi avertismentul. Ce putea să facă el cu 
o scrisoare primită de la cineva pe care nu-l cunoştea, 
încărcată de nume pe care nu le ştia? A aruncat-o pur şi 
simplu secretarului său. 

— Aşadar... 

— Oh, nu, a zis Miss Marple, nu secretarul, lucrurile sunt 
clare, el nu e vinovat. Dacă ar fi fost vinovat, n-ar fi lăsat să 
fie găsită această scrisoare şi n-ar fi rupt niciodată 
scrisoarea primită de el din Germania. Într-adevăr, 
nevinovăția lui, daţi-mi voie s-o spun - e bătătoare la ochi. 

— Atunci, cine? 


— Ei bine, e sigur, atât cât poate fi sigur un lucru pe lumea 
aceasta, că mai era cineva la micul dejun care ar fi putut, în 
anumite împrejurări, să pună mâna pe scrisoare şi s-o 
citească. Numai aşa poate să fie. Vă amintiţi că a primit 
prospectul pentru flori de la acelaşi poştaş. 

— Greta Rosen, a zis Sir Henry încet. Atunci vizita pe care 
mi-a făcut-o... 

— Bărbaţii nu înţeleg niciodată lucrurile astea, a zis Miss 
Marple. Mă tem că ei cred, adeseori, că noi femeile bătrâne 
suntem ca pisicile care văd pe întuneric. Asta aşa e! Din 
nefericire ştim foarte multe despre semenele noastre. Nu 
mă îndoiesc că ceva stătea între ei. Tânărul a simţit brusc o 
repulsie inexplicabilă, o suspecta fără să vrea şi nu-şi putea 
ascunde suspiciunea. Şi cred că vizita fetei la dumneata 
arată o curată duşmănie. Se simţea destul de sigură pe ea, 
dar s-a băgat la apă inutil, încercând să te facă să-ţi îndrepţi 
bănuiala definitiv asupra bietului Templeton. Niciodată n-ai 
fost atât de sigur de asta, ca după vizita fetei. 

— Sunt sigur că nu s-a trădat cu nimic... a început Sir 
Henry. 

— Bărbaţii, a zis Miss Marple, calmă, nu înţeleg niciodată 
lucrurile astea. 

— Şi fata asta..., a zis el şi s-a oprit. A comis o crimă cu 
sânge rece şi mai vrea să iasă basma curată! 

— Nu, Sir Henry, a zis Miss Marple, nu va ieşi basma 
curată. Niciunul dintre noi nu crede asta. Aminteşte-ţi ce ai 
spus mai înainte. Nu. Greta Rosen îşi va primi răsplata. A 
intrat în horă, trebuie să joace şi va juca cu oameni foarte 
suspecți, cu contrabandişti şi terorişti, o tovărăşie care n-o 
va duce la bine şi care îi rezervă un sfârşit amar. 

Aşa cum spuneaţi, trebuie să ne pese de cel nevinovat, nu 
de cel vinovat. 'lempleton se va căsători, cred eu, cu 
verişoara sa din Germania, gestul de a rupe scrisoarea, ei 
bine, deşi pare suspect, are cu totul alt înţeles decât cel pe 
care i l-am atribuit în seara asta. A rupt-o de teamă că 
cealaltă fată o va vedea şi îi va cere să i-o arate. Da, pentru 


că cred că între ei s-a înfiripat o idilă. Cu Dobbs nu-i nici o 
problemă, el nu avea altceva în cap decât gustarea de la ora 
unsprezece. Mai rămâne biata Gertrud - cea care îmi 
aminteşte de Annie Poultny. După ce a slujit-o cu credinţă 
vreme de cincizeci de ani, a fost suspectată că a furat 
testamentul domnişoarei Lamb, deşi nu avea nici o dovadă 
împotriva ei. Cât pe ce să moară de inimă rea. Numai după 
ce a murit, adevărul a ieşit la iveală din cutia în care ţinea 
ceaiul, unde bătrâna domnişoară Lamb îl pusese bine. Dar 
era prea târziu pentru biata Annie. De aceea sunt 
îngrijorată în cazul bătrânei nemţoaice. Când eşti bătrân, 
eşti uşor de lovit. Mi-e mai mare mila de ea, mai mult decât 
de 'lempleton care e tânăr, arătos şi, după cum se vede, 
favoritul femeilor. Vă rog să-i scrieţi, Sir Henry, şi să-i 
spuneţi că nevinovăția ei e în afară de orice îndoială. 
Stăpânul ei a murit şi ea trăieşte şi se gândeşte tot timpul 
că e suspectată de... Oh! Nu suport nici să mă gândesc la 
aşa ceva. 

— O să-i scriu, Miss Marple, o să-i scriu, a zis Sir Henry şi 
s-a uitat la ea într-un fel foarte curios. Ştiţi, nu vă pot 
înţelege. Punctul dumneavoastră de vedere e totdeauna cu 
totul altul decât m-aş aştepta. 

— Mă tem că punctul meu de vedere e fără importanţă, a 
zis Miss Marple cu modestie. Rareori plec din St. Mary 
Mead. 

— Şi totuşi aţi rezolvat un caz care putea să constituie un 
mister de ordin internaţional, a zis Sir Henry. Am 
convingerea că dumneavoastră l-aţi rezolvat. 

Miss Marple s-a înroşit toată, apoi s-a pornit iar: 

— Cred că am primit o educaţie potrivită pentru ziua de 
azi. Eu şi sora mea am avut o guvernantă din Germania - o 
Frăulein, o fiinţă foarte sentimentală. Ne-a învăţat limbajul 
florilor - ceva care azi nu se mai învaţă nicăieri, dar care e 
ceva foarte interesant. De pildă, o lalea galbenă înseamnă 
„iubire fără speranţă”, pe când în China înseamnă „mor de 
gelozie la picioarele tale”. Scrisoarea era semnată 


„Georgina”, cuvânt care în germană înseamnă „dalie”, ceea 
ce face totul foarte limpede. Încerc să-mi amintesc ce 
înseamnă dalie, dar îmi scapă. Memoria mea nu mai e ca 
mai demult. Dar, oricum, nu înseamnă moarte. Sigur nu 
înseamnă moarte. Ce lucruri triste se petrec pe lume! 

— Aşa e, a zis doamna Bantry suspinând. Noroc cu florile 
şi cu prietenii! 

— Ne-a pus la urmă, observați, a zis dr. Lloyd. 

— Pe vremuri cineva îmi trimitea în fiecare seară la teatru 
orhidee mov, a zis Jane visătoare. 

— Aş vrea să intru în grațiile tale”, a zis Miss Marple, asta 
înseamnă orhidee. 

Sir Henry a tuşit într-un fel aparte şi şi-a întors capul. 

Domnişoara Marple a strigat deodată: 

— Îmi amintesc! Dalie înseamnă „trădare şi inducere în 
eroare”. 

— Minunat, a zis Sir Henry, absolut minunat! 

Şi a oftat uşurat. 

O tragedie de Crăciun 

— Vreau să mă plâng de ceva, spuse sir Henry Clithering. 
Ochii săi sclipiră binevoitori către cei adunaţi în jur. 

Colonelul Bantry, cu picioarele întinse, se încrunta la 
şemineu, ca şi cum ar fi fost un soldat delicvent la paradă, 
soţia sa se uita pe furiş, la un catalog cu bulbi care sosise cu 
poşta de seară, doctorul Lloyd o privea, cu sinceră 
admiraţie, pe Jane Helier şi acea frumoasă tânără actriţă îşi 
contempla gânditoare propriile unghii date cu ojă roşie. 
Numai doamna cea în vârstă, nemăritată, Miss Marple, 
stătea dreaptă, înţepenită în scaun, ochii săi de un albastru 
pal întâlnindu-i pe cei ai lui sir Henry. 

— O plângere? murmură ea. 

— Una foarte serioasă. Suntem un grup de şase persoane, 
câte trei reprezentanţi ai fiecărui sex şi protestez în numele 
bărbaţilor exploataţi. În seara asta s-au spus trei povestiri şi 
toate de către cei trei bărbaţi. Protestez că doamnele nu şi- 
au adus deloc contribuţia. 


— O! se indignă doamna Bantry. Dar cum nu ne-am adus- 
0? Le-am ascultat, dându-le cea mai înaltă apreciere. Am 
manifestat cuvenita atitudine feminină rezervată, nedorind 
să ne înfigem în lumina reflectoarelor! 

— E o scuză excelentă, spuse sir Henry, dar nu ţine. Şi 
există un precedent foarte bun în „O mie şi una de nopţi 
Aşadar, dă-i drumul Şeherezada! 

— La mine vă referiţi? întrebă doamna Bantry. Dar nu am 
nimic ce să vă povestesc. N-am fost niciodată înconjurată de 
crime sau mistere. 

— Nu insist neapărat să fie crime sângeroase, continuă sir 
Henry. Dar sunt sigur că una dintre dumneavoastră, cele 
trei doamne, păstrează un mister favorit. Haideţi, Miss 
Marple, „Curioasa coincidenţă a femeii angajate cu ziua” 
sau „Misterul şedinţei mamelor”. Nu mă dezamăgiţi cu St. 
Mary Mead. 

Miss Marple dădu din cap a refuz. 

— Nimic din ceea ce v-ar interesa, sir Henry. Noi avem 
micile noastre mistere, desigur - a fost cantitatea aia de 
creveţi care a dispărut într-un mod atât de incredibil; dar 
asta nu v-ar stârni interesul pentru că totul s-a dovedit a fi 
până la urmă ceva banal, deşi a aruncat multă lumină 
asupra naturii umane. 

— M-aţi învăţat să-mi placă la nebunie omul şi firea sa, 
spuse sobru sir Henry. 

— Dar dumneavoastră, domnişoară Helier? întrebă 
colonelul Bantry. Trebuie să fi avut ceva experienţe 
interesante. 

— Da, chiar, spuse doctorul Lloyd. 

— Eu? sări Jane. Vreţi să spuneţi că doriţi ca eu să vă 
povestesc ceva ce mi s-a întâmplat mie? 

— Sau unuia dintre prietenii dumneavoastră, o corectă sir 
Henry. 

— O! spuse Jane nehotărâtă. Nu cred să mi se fi întâmplat 
ceva vreodată... de genul ăsta. Desigur, am primit flori şi 


LLA 


bileţele curioase, dar aşa-s bărbaţii, nu-i aşa? Nu cred... se 
opri şi se cufundă în gânduri. 

— Cred că nu avem încotro şi vom asculta epopeea 
creveţilor, spuse sir Henry. Poftiţi, Miss Marple. 

— Ţineţi cu tot dinadinsul să glumiţi, sir Henry. Creveţii ăia 
sunt o prostie. Dar când stau şi mă gândesc la ei, chiar îmi 
vine în minte un incident - hai să-i nu-i spunem chiar un 
incident, ceva mult mai serios - o tragedie. Şi eu am fost 
într-un fel implicată; şi pentru ceea ce am făcut n-am 
regretat niciodată, nu, nu am regretat deloc. Dar nu s-a 
întâmplat în St. Mary Mead. 

— Asta mă dezamăgeşte, spuse sir Henry. Dar, am să mă 
strădui să fac faţă. Ştiam eu că n-o să vă lăsaţi mai prejos! 

Se aşeză comod, pregătit să asculte. Miss Marple se înroşi 
uşor. 

— Sper că voi fi în stare să v-o povestesc cum se cuvine, 
zise ea îngrijorată. Mă tem că sunt atât de înclinată să bat 
apa în piuă. Te abaţi de la subiect, aşa, fără să-ţi dai seama. 
Şi e aşa de greu să îţi reaminteşti fiecare fapt în ordinea în 
care s-a întâmplat. Trebuie să mă suportaţi şi să mă scuzaţi 
dacă vă voi povesti prost. S-a întâmplat cu foarte mult timp 
în urmă. După cum vă spun, n-are nici o legătură cu St. 
Mary Mead. De fapt, are de-a face cu un hidro... 

— Te referi la un hidroavion? întrebă Jane, făcând ochii 
mari. 

— N-ai de unde să ştii, dragă, remarcă doamna Bantry. 

Soţul ei îşi spuse părerea sa obişnuită. 

— Oribile staţiuni, absolut oribile! Trebuie să te trezeşti 
dimineaţa şi să bei apă cu un gust infernal. O mulţime de 
bătrâne care stau în jur. Pălăvrăgeală răutăcioasă. Doamne, 
când mă gândesc... 

— Hai, Arthur, îl linişti doamna Bantry. Ştii că ţi-a făcut 
extraordinar de bine. 

— O mulţime de bătrâne care stăteau în jur şi bârfeau, 
mormăi colonelul Bantry. 

— Mă tem că-i adevărat, confirmă Miss Marple. Şi eu... 


— Dragă Miss Marple, strigă colonelul îngrozit. N-am vrut 
nici o clipă să... 

Cu obrajii îmbujoraţi şi un mic gest din mână, Miss Marple 
îl opri. 

— Dar este foarte adevărat, colonele Bantry. Aş vrea să 
încep povestea. Să-mi adun gândurile. Da. A bârfi, cum 
ziceţi, da, toţi bârfesc foarte mult. Şi oamenii sunt 
predispuşi la asta, mai ales tinerii. Nepotul meu, scriitorul, 
care scrie cărţi interesante, cred, a spus anumite lucruri cât 
se poate de aspre privind scormonitul biografiilor 
oamenilor, fără nici un rost. Ce obicei urât e şi chestia asta. 
Dar, ceea ce vreau să spun, e că niciunul dintre tinerii 
aceştia nu încetează să se gândească. În fond, ei nu mai 
examinează faptele. Desigur, toată enigma constă în asta: 
cât de des bârfa se dovedeşte a fi adevărată! Şi, după cum 
vă spun, cred că dacă ei ar examina într-adevăr lucrurile, ar 
descoperi că în nouă cazuri din zece ea se adevereşte! De 
fapt, asta îi şi supără atât de mult pe cei bârfiţi. 

— E o concluzie justă, o susţinu sir Henry. 

— Nu, nu, nici vorbă! Totul depinde de practică şi 
experienţă. Am auzit că dacă-i arăţi unui egiptolog una din 
micile alea gângănii curioase, el îţi poate spune, la prima 
vedere şi doar atingând-o, din ce an datează dinainte de 
Christos, sau dacă e o imitație din Birmingham. Şi pentru 
asta nu poate să-ţi dea, de regulă, o explicaţie. El, pur şi 
simplu, o ştie. Pentru că şi-a petrecut întreaga viaţă cu 
astfel de lucruri şi ceea ce încerc să vă spun (ştiu că foarte 
prost)... Ceea ce nepotul meu numeşte „femei superflue” au 
o mulţime de timp la dispoziţie şi principalul lor obiect de 
interes sunt, de obicei, oamenii. Şi astfel, vedeţi, ajung ceea 
ce s-ar putea numi experte. Tinerii din zilele noastre 
vorbesc foarte liber de anumite treburi despre care nu se 
pomenea pe vremea mea, dar, pe de altă parte, mintea lor 
este teribil de necoaptă. Cred în oricine şi în orice. Şi dacă 
cineva încearcă să le atragă atenţia, chiar şi cu foarte multă 


delicateţe, ţi-o trântesc că ai rămas cu o concepţie 
victoriană şi prin asta se înţelege că eşti demodată. 

— La urma urmei ce rău e în a fi demodat? întrebă sir 
Henry. 

— Exact, continuă nerăbdătoare Miss Marple. Este lucrul 
cel mai necesar în orice casă, dar, bineînţeles, nu romantic. 
Trebuie să vă mărturisesc că am sentimentele mele, ca 
oricare altul, şi că am fost câteodată îngrozitor de jignită de 
unele remarci aruncate la întâmplare. Ştiu că pe bărbaţi 
nu-i interesează treburile gospodăreşti, dar trebuie să vă 
vorbesc de servitoarea mea Ethel, o fată foarte drăguță şi 
cât se poate de amabilă. De cum am văzut-o, mi-am dat 
seama că ea este acelaşi tip ca Annie Webb şi fata bietei 
doamne Bruitt. Dacă se iveşte prilejul, nu face nici o 
distincţie între „al meu” şi „al tău”. Aşa că la sfârşitul lunii 
am lăsat-o să plece şi i-am dat o referinţă scrisă despre 
cinstea şi seriozitatea ei, dar, personal, am avertizat-o pe 
bătrâna doamnă Edwards să n-o ia; nepotul meu, Raymond, 
s-a supărat grozav şi mi-a declarat că nu a mai pomenit 
ceva atât de răutăcios da, răutăcios! Ei bine, s-a dus la lady 
Ashton pentru care nu simţeam nici o obligaţie s-o avertizez 
- şi ce s-a întâmplat? Toată dantela tăiată de la desuurile ei, 
două broşe cu diamante luate şi fata ia-o de unde nu-i în 
miezul nopţii şi pe-aici ţi-e drumul... 

Miss Marple se opri, îşi trase din greu răsuflarea şi apoi 
continuă: 

— O să spuneţi că asta n-are nici o legătură cu ceea ce s-a 
petrecut la Keston Spa Hydro, dar, într-un fel, are. Aceasta 
explică de ce am avut convingerea, din prima clipă, în care 
am văzut familia Sanders că el intenţiona să-i facă felul 
soţiei. 

— Poftim? întrebă sir Henry, aplecându-se spre ea. 

Miss Marple întoarse faţa sa liniştită către el. 

— Cum să vă spun, sir Henry, n-am simţit nici o îndoială. 
Domnul Sanders era un bărbat înalt, frumos, cu o faţă 
jovială, politicos din fire şi amabil cu toată lumea. Şi nimeni 


nu era mai atent cu soţia sa decât el însuşi. Dar eu ştiam! El 
vroia să-i facă felul. 

— Dragă Miss Marple... 

— Da, da, da, ştiu. Asta îmi spune mereu nepotul meu, 
Raymond West. Îmi zice că n-aveam nici o urmă de dovadă. 
Dar eu îmi amintesc de Walter Hones, care ţinea „Ihe 
Green Man”. Întorcându-se într-o seară acasă cu soţia, 
aceasta a căzut în fluviu şi el a încasat prima de asigurare! 
Încă una sau două persoane umblă în stare liberă până în 
ziua de azi - una chiar din rândurile noastre. S-a dus în 
Elveţia, în vacanţa de vară, să urce pe munte cu soţia. Am 
avertizat-o să nu plece - scumpa de ea nu s-a supărat pe 
mine cum ar fi trebuit - doar a râs. 1 se părea nostim ca o 
bătrână ciudată ca mine să spună asemenea lucruri despre 
Harry al ei. Bine, bine, a fost un accident şi Harry e însurat 
acum cu o altă femeie. Ce aş putea face? Am ştiut, dar n-am 
nici o dovadă. 

— O, Miss Marple, strigă îngrozită doamna Bantry. Doar 
nu vrei să zici că... 

— Draga mea, lucrurile astea sunt foarte comune... foarte 
comune. Mai ales doamnii sunt tentaţi, întrucât sunt mult 
mai puternici. E cu atât mai uşor dacă afacerea seamănă cu 
un accident. Dar cum vă spuneam, mi-am dat seama 
imediat în privinţa familiei Sanders. Eram în tramvai şi atât 
de aglomerat încât fusesem obligată să mă duc sus14. Apoi, 
toţi trei ne-am ridicat pentru a cobori, domnul Sanders şi-a 
pierdut echilibrul şi a căzut peste nevastă-sa, proiectând-o 
cu capul în jos pe scări. Din fericire, conductorul era un 
tânăr foarte puternic şi a prins-o. 

— Cu siguranţă, trebuie să fi fost un accident. 

— Bineînţeles că a fost un accident - nimic n-ar fi putut 
părea mai accidental! Numai că domnul Sanders lucrase în 
flota comercială, el îmi spusese, aşa că un bărbat care-şi 
ţine echilibrul într-o barcă ce se legăna rău nu şi-l pierde 
tocmai deasupra unui tramvai, când o femeie în vârstă ca 
mine şi-l ţine. Să nu-mi spuneţi că n-am dreptate! 


— În orice caz, putem să acceptăm supoziţia, dacă eşti 
convinsă, Miss Marple, zise sir Henry. Pe deplin convinsă. 

Bătrâna doamnă dădu din cap satisfăcută. 

— Eram destul de sigură şi un alt incident petrecut, puţin 
timp după aceea, la traversarea străzii, mi-a întărit 
convingerea. Acum vă întreb, ce puteam face, sir Henry? 
Deci, iată o femeie drăguță, căsătorită, mulţumită şi fericită, 
care urma să fie ucisă peste puţin timp. 

— Dragă doamnă, îmi tăiaţi răsuflarea. 

— Asta deoarece, ca majoritatea oamenilor din ziua de azi, 
nu înfruntaţi faptele. Şi eu prefer să cred că un asemenea 
lucru nu s-ar putea întâmpla. Dar aşa era şi eu mă 
aşteptam. Din păcate eşti atât de neajutorată! De exemplu, 
nu puteam să mă duc la poliţie. Şi-mi dădeam seama c-ar fi 
fost inutil s-o avertizez pe tânără. Ţinea foarte mult la soţul 
ei. Am încercat să aflu cât am putut mai multe despre ei. 
Când tricotezi în jurul focului ţi se ivesc multe prilejuri. 
Doamna Sanders (prenumele ei era Gladys) era slobodă la 
gură. Se pare că nu erau căsătoriţi de mult timp. Soţul ei 
aştepta să moştenească o proprietate, dar, în momentul 
acela, stăteau foarte prost cu banii. De fapt, trăiau din micul 
ei venit. S-a mai auzit de astfel de cazuri. Ea deplângea 
faptul că nu se putea atinge de capital. Se pare că cineva 
din familie avusese destulă minte! Dar, banii pe care-i avea 
ea îi putea lăsa moştenire - am aflat eu. Împreună cu soţul 
îşi făcuseră testamente, fiecare în favoarea celuilalt, imediat 
după căsătorie. Foarte impresionant. Bineînţeles, cât timp 
Jack a avut bani a fost ocupat toată ziua, apoi s-au văzut tot 
mai strâmtoraţi, rămânând, de fapt, într-o cameră la ultimul 
etaj, la un loc cu servitorii şi atât de periculoasă în caz de 
incendiu deşi, din întâmplare era o scară de evacuare afară, 
chiar de la fereastra lor. Am întrebat, pe ocolite, dacă exista 
vreun balcon - periculoase lucruri, balcoanele astea. Te 
împinge cineva, ştiţi! 

Am determinat-o să-mi promită că n-o să iasă pe balcon; i- 
am spus că avusesem un vis, lucru care a impresionat-o; 


câteodată poţi face minuni cu superstiţiile. Era o fată 
blondă, cam spălăcită şi cu o coamă de păr neîngrijit la 
spate. Foarte credulă. I-a povestit soţului ei ce-i spusesem şi 
l-am observat uitându-se la mine într-un mod curios o dată 
sau de două ori. El nu era credul şi ştia că fusesem în 
tramvai. 

Dar eram foarte îngrijorată, teribil de îngrijorată, pentru 
că nu-mi dădeam seama cum aş fi putut să-l împiedic. Ca să 
previn să nu se întâmple ceva la „Hydro” era suficient să-i 
spun câteva cuvinte ca să-i arăt că-l bănuiam. Dar asta 
însemna doar să-şi amâne pentru mai târziu planul său. Nu, 
am început să cred că cea mai bună atitudine era una 
îndrăzneață, adică să-i întind o cursă într-un fel sau altul. 
Dacă îl determinam să atenteze la viaţa ei într-un mod pe 
care îl alegeam eu însămi, ei bine, atunci ar fi fost demascat 
şi ea ar fi fost obligată să înfrunte adevărul, oricât de mult 
ar fi şocat-o. 

— Îmi tai respiraţia, spuse doctorul Lloyd. Ce plan te 
gândeai că poţi să adopţi? 

— Aş fi găsit unul, nu vă temeţi, îi asigură Miss Marple. 
Dar, bărbatul a fost mai inteligent decât mine. Nu a 
aşteptat. S-a gândit că l-aş putea bănui, aşa că a lovit 
înainte de a fi sigură. Ştia că o să mi se pară un accident. 
Aşa că l-a transformat în crimă. 

O rumoare se auzi din rândul ascultătorilor. Miss Marple 
dădu din cap şi-şi strânse buzele a nemulţumire. 

— Mă tem că v-am spus sfârşitul cam brusc. Trebuie să 
încerc să vă povestesc exact cum s-a întâmplat. M-am simţit 
întotdeauna foarte amărâtă din cauza asta; mi se pare că 
puteam, cumva, s-o fi preîntâmpinat. Dar, fără îndoială, 
Providența ştie cel mai bine. În orice caz, am făcut tot ce- 
am putut. 

Plana în aer ceea ce pot descrie ca un curios presentiment 
ciudat. Părea că ceva ne apasă pe toţi. Sentimentul unei 
nenorociri. Pentru început, a fost George, portarul. Se afla 
acolo de ani de zile şi cunoştea pe toată lumea. A făcut 


bronşită şi pneumonie şi a murit în patru zile. Groaznic de 
trist. O adevărată lovitură pentru noi toţi. Şi asta cu patru 
zile înainte de Crăciun. Apoi una dintre femeile de serviciu - 
o fată atât de drăguță - s-a infectat la un deget, septicemie 
şi-a murit în douăzeci şi patru de ore. 

Eram în salon cu domnişoara Trollope şi bătrâna doamnă 
Carpenter. Şi doamna Carpenter era pur şi simplu lugubră 
- înclinată să creadă în ce era mai rău! Fiţi atente ce vă 
spun, ne atrase ea atenţia. Ăsta nu-i sfârşitul. Ştiţi zicala? O 
nenorocire nu vine niciodată singură! S-a dovedit cu vârf şi 
îndesat. Va mai muri cineva. Fără-ndoială. Şi foarte curând. 
O nenorocire nu vine niciodată singură! 

— În timp ce pronunţa ultimele cuvinte, dând din cap şi 
din andrele, am ridicat, din întâmplare, privirea şi l-am zărit 
pe domnul Sanders stând în prag. Doar o clipă era cu 
gândurile dus departe şi i-am surprins expresia de pe faţă 
cât se poate de clar. Am să cred până în ziua în care voi 
muri că acele cuvinte macabre ale doamnei Carpenter l-au 
determinat să acţioneze. Mintea a început să lucreze, să 
pună totul la cale. Intră în cameră zâmbind, în felul său 
amabil. 

— Doamnelor, pot să vă fac ceva cumpărături de Crăciun? 
întrebă el. Mă duc imediat la Keston. Rămase un minut, 
două, râzând şi vorbind şi apoi ieşi. 

Cum vă spun, eram neliniştită şi i-am zis imediat: „Unde-i 
doamna Sanders? Ştie cineva?” 

Doamna Trollope spuse că plecase la nişte prieteni de-ai 
ei, familia Mortimer, să joace bridge şi asta m-a mai liniştit 
pentru moment. Dar eram încă foarte îngrijorată şi cât se 
poate de nesigură cum să procedez. O jumătate de oră mai 
târziu, m-am urcat în camera mea. M-am întâlnit cu domnul 
Coles, doctorul meu, care cobora scările şi, cum doream să-l 
consult în legătură cu reumatismul meu, l-am invitat atunci 
în camera mea. Mi-a mărturisit (confidenţial, a zis el) ceva 
în legătură cu decesul bietei fete Mary. Directorul nu vroia 
ca să se afle, aşa că m-a rugat să ţin pentru mine. 


Bineînţeles că nu i-am spus că nu discutasem altceva în 
ultima oră, de când biata fată îşi dăduse sufletul. Astfel de 
lucruri se află imediat şi un om cu experienţa sa o ştia prea 
bine, dar doctorul Coles a fost întotdeauna un tip simplu, 
nesuspicios, care credea numai ceea ce dorea el să creadă, 
lucru care m-a alarmat exact un minut mai târziu. În timp 
ce pleca, mi-a spus că Sanders îi ceruse s-o examineze pe 
soţia sa. Se părea că fusese indispusă de la o vreme - 
indigestie etc. 

Dar, chiar în aceeaşi zi, Gladys Sanders îmi spusese mie 
personal că are un stomac sănătos, fapt pentru care era 
recunoscătoare. 

Vedeţi? Toate bănuielile mele legate de soţul ei mi s-au 
înzecit. Pregătea să-i facă felul... dar cum? Doctorul Coles a 
plecat înainte de-a mă hotări să-i spun sau nu, deşi, de fapt, 
dacă aş fi început nu ştiu ce aveam să-i zic. Când am ieşit 
din cameră, însuşi Sanders cobora treptele de la etajul de 
deasupra. Era îmbrăcat ca să iasă în oraş şi m-a întrebat 
din nou dacă vreau ceva să-mi ia. M-am străduit să fiu 
politicoasă cu omul! M-am îndreptat spre sufragerie şi am 
cerut ceai. Îmi amintesc că era ora cinci şi jumătate. 

Acum vreau să vă expun foarte clar ceea ce a urmat. Mă 
aflam încă acolo la şapte fără un sfert când domnul Sanders 
a intrat. Mai erau doi domni cu el şi toţi păreau puţin 
chercheliţi. Domnul Sanders îşi lăsă prietenii şi se apropie 
de mine şi domnişoara Trollope. Ne spuse că-l interesa 
impresia noastră despre cadoul de Crăciun pe care vroia 
să-l dea soţiei sale. Era o geantă de seară. 

— Ştiţi, doamnelor, începu el, sunt un simplu marinar. Nu 
mă pricep la lucruri de astea. Am cerut să mi se trimită trei 
din care să aleg una şi aş vrea o părere avizată. 

L-am asigurat, bineînţeles, că suntem încântate să-l ajutăm 
şi ne-a întrebat dacă nu ne-am supăra să mergem sus, 
deoarece dacă aduce lucrurile jos, soţia sa ar putea intra în 
orice clipă. Aşa că am urcat la el. N-am să uit niciodată s-a 
întâmplat în continuare... îmi simt şi acum degetele 


tremurându-mi. Domnul Sanders a deschis uşa de la 
dormitor şi a aprins lumina. Nu ştiu cine dintre noi a văzut 
prima... 

Doamna Sanders zăcea pe duşumea, cu faţa în jos, moartă. 

M-am dus prima la ea. Am îngenunchiat şi i-am luat mâna 
ca să-i simt pulsul, dar a fost inutil, braţul însuşi era rece şi 
înţepenit. Chiar lângă capul ei era un ciorap plin cu nisip - 
arma cu care fusese doborâtă. Domnişoara Trollope, o 
proastă, gemea întruna lângă uşă, ţinându-se de cap. 
Sanders ţipă ca din gură de şarpe: soţia mea, soţia mea şi 
se repezi la ea. L-am oprit să n-o atingă. Înţelegeţi, în 
momentul acela eram sigură că el era făptaşul şi că ar fi 
vrut să ia sau să ascundă ceva. 

— Nimic nu trebuie atins, am zis. Reveniţi-vă, domnule 
Sanders. Domnişoară Trollope, te rog, du-te jos şi adu-l pe 
director. 

Am rămas acolo, în genunchi lângă cadavru. Nu aveam de 
gând să-l las pe Sanders singur cu el. Şi totuşi sunt obligată 
să recunosc că dacă bărbatul acela se prefăcea, juca de 
minune. Arăta uimit, uluit şi şocat. 

Imediat, sosi directorul. Inspectă rapid camera, ne scoase 
pe toţi afară, închise uşa şi luă cheia. Apoi plecă şi telefonă 
la poliţie. Ni s-a părut un veac până au venit (am aflat apoi 
că circuitul era deranjat). Directorul a trebuit să trimită un 
mesager până la secţia de poliţie şi „Hydro” se află în afara 
oraşului, sus pe o colină necultivată; doamna Carpenter ne 
călca pe nervi pe toţi. Era atât de încântată că profeția ei „O 
nenorocire nu vine niciodată singură!” se adeverise atât de 
curând. Am auzit că Sanders a hoinărit prin jur, bătându-se 
cu pumnii în cap, gemând şi manifestându-şi toate 
sentimentele de durere. 

Totuşi, poliţiştii sosiră până la urmă. Urcară cu directorul 
şi domnul Sanders. Mai târziu au trimis după mine. M-am 
dus. Inspectorul era acolo şi scria la o masă. Părea un om 
inteligent şi mi-a plăcut de el. 

— Miss Jane Marple? întrebă el. 


— Da. 

— Am înţeles, doamnă, că aţi fost de faţă când s-a găsit 
cadavrul? 

I-am spus că aşa era şi i-am descris exact ce se întâmplase. 
Cred că a fost o uşurare pentru bietul om să găsească pe 
cineva care putea să răspundă coerent la întrebările sale, 
după ce, anterior, avusese de-a face cu Sanders şi Emily 
Trollope care, bănuiesc, era copleşită cu totul - şi cum să nu 
fi fost biata proastă! Îmi amintesc de scumpa mea mamă 
cum mă învăţa că o femeie educată trebuie să fie în stare să 
se stăpânească întotdeauna în public, oricât de mult ar avea 
de suferit în sinea sa. 

— O maximă admirabilă, zise sir Henry pe un ton grav. 

Când am terminat, inspectorul spuse: 

— Vă mulţumesc, doamnă. Acum mă simt obligat să vă cer 
să vă uitaţi încă o dată la cadavru. Este aceasta poziţia 
exactă în care zăcea în momentul când aţi intrat? N-a fost 
mişcat de loc? 

I-am explicat că-l împiedicasem pe domnul Sanders să facă 
lucrul acesta şi inspectorul a dat din cap apreciativ. 

— Domnul pare teribil de tulburat, remarcă el. 

— Da, aşa pare, am răspuns eu. 

Nu cred că am accentuat în mod deosebit cuvântul „pare”, 
dar inspectorul mă privi cu oarecare atenţie. 

— Aşadar, putem considera că trupul este exact aşa cum a 
fost găsit? întrebă el. 

— Da, cu excepţia pălăriei, am răspuns eu. 

Inspectorul ridică privirea aspru. 

— Ce vreţi să spuneţi prin pălărie? 

I-am explicat că pălăria fusese pe capul bietei Gladys, pe 
când acum era lângă ea. M-am gândit, desigur, că poliţiştii 
făcuseră asta. Inspectorul a negat cu hotărâre. Nimic nu 
fusese mişcat sau atins. Stătea uitându-se în jos la acea 
siluetă cu faţa la duşumea; se încruntase uimit. Gladys era 
îmbrăcată în hainele ei de oraş - o haină mare de stofă de 


un roşu închis, cu un guler de blană cenuşie. Pălăria, o 
chestie ieftină de fetru roşu, se afla lângă capul ei. 

Inspectorul rămase tăcut câteva minute, încruntându-se. 
Apoi îi veni o idee. 

— Vă amintiţi, cumva, doamnă, dacă avea cercei în urechi, 
sau dacă decedata purta, de obicei, cercei? 

Din fericire, am obiceiul de a observa amănunte. Mi-am 
reamintit că fusese o bucăţică de perlă chiar sub marginea 
pălăriei, deşi nu-i acordasem vreo atenţie deosebită atunci. 
Aşa că am putut să-i răspund afirmativ la prima lui 
întrebare. 

— Atunci asta explică totul. Caseta cu bijuterii a doamnei a 
dispărut - nu c-ar fi avut cine ştie ce de valoare, după câte 
înţeleg - şi inelele i-au fost luate din degete. Ucigaşul 
trebuie să fi uitat cerceii şi s-a întors pentru ei după ce 
crima a fost descoperită. Un client cu sânge rece! Sau 
poate... Se uită de jur împrejur în cameră şi zise încet: 
poate să se fi ascuns aici în cameră tot timpul. 

Dar eu am respins ideea. l-am explicat că eu însămi mă 
uitasem sub pat. Şi directorul deschisese uşile garderobei. 
Nu era alt loc unde să se poată ascunde un bărbat. E 
adevărat că partea afectată pălăriilor era închisă în mijlocul 
garderobei, dar cum asta era doar o porţiune goală cu 
rafturi, nimeni nu s-ar fi putut ascunde acolo. 

Inspectorul dădea încet din cap cât timp i-am explicat 
toate astea. 

— Vă cred pe cuvânt, doamnă. În acest caz, aşa cum am 
mai spus, el trebuie să se fi întors. Un client cu foarte mult 
sânge rece. 

— Dar directorul a încuiat uşa şi a luat cheia! 

— Asta nu înseamnă nimic. Balconul şi scara de incendiu - 
pe acolo a venit hoţul. După toate probabilitățile, l-aţi 
surprins în timp ce lucra. lese pe fereastră şi după ce-aţi 
plecat cu toţii, se întoarce şi-şi continuă treaba. 

— Sunteţi sigur că a fost un hoţ? am întrebat eu. 

Răspunse sec: 


— Ei bine, aşa se pare, nu? 

Dar ceva din tonul lui m-a satisfăcut. Simţeam că nu prea îl 
lua în serios pe domnul Sanders, în rolul său de văduv 
disperat. 

Înţelegeţi, o recunosc sincer. Aveam absolut o opinie 
formată, ceea ce vecinii noştri, francezii, numesc idee fixe. 
Ştiam că omul ăla, Sanders, intenţiona să-şi omoare soţia. 
Ceea ce nu înţelegeam era acel lucru straniu şi fantastic, 
coincidenţa. Părerile mele despre domnul Sanders erau - 
sunt sigură, absolut corecte şi adevărate. Omul era o 
canalie. Dar, deşi prefăcătoria sa ipocrită că suferă nu m-a 
înşelat nici o clipă, îmi amintesc foarte bine că, în momentul 
acela, mi s-a părut că surpriza şi uimirea sa le mima de 
minune. Păreau absolut naturale, dacă înţelegeţi ce vreau 
să spun. Trebuie să recunosc că, după convorbirea cu 
inspectorul, m-a cuprins un ciudat sentiment de îndoială. 
Pentru că, dacă Sanders ar fi comis acest lucru înfiorător, 
nu-mi puteam imagina nici un motiv raţional pentru care să 
se strecoare înapoi, pe scara de incendiu, ca să ia cerceii 
soţiei. N-ar fi fost un lucru de bun simţ şi Sanders era un 
om cu foarte mult bun simţ, fapt pentru care am simţit 
întotdeauna că este atât de periculos. 

Miss Marple se uită în jur la cei care o ascultau. 

— Înţelegeţi, pesemne, la ce o să ajung? Atât de des 
lucruri neaşteptate se întâmplă în lumea asta. Eram atât de 
sigură şi cred că asta m-a orbit. Rezultatul a fost un şoc 
pentru mine. Pentru că s-a dovedit, fără nici o umbră de 
îndoială, că domnul Sanders n-ar fi putut comite crima. 

O exclamaţie de surpriză îi scăpă doamnei Bantry. Miss 
Marple se întoarse către ea. 

— Ştiu, draga mea, că nu la asta te aşteptai când am 
început povestirea. Nici eu nu m-am aşteptat. Dar faptele 
sunt fapte şi dacă se dovedeşte că cineva s-a înşelat trebuie 
să recunoască şi să o ia de la capăt. Ştiam că domnul 
Sanders era un ucigaş, o aveam la inimă şi nimic nu mi-a 
zdruncinat această fermă convingere. 


Şi acum, cred, că aţi dori să auziţi cum s-au petrecut, de 
fapt, lucrurile. După cum ştiţi, doamna Sanders şi-a 
petrecut după-amiaza jucând bridge cu nişte prieteni, 
familia Mortimer. A plecat de la ei pe la şase şi un sfert. De 
la casa prietenilor până la „Hydro” era un drum de un sfert 
de oră, chiar mai puţin dacă te grăbeai. Trebuie să fi sosit 
pe la şase şi jumătate. Nimeni n-a văzut-o venind, aşa că, 
probabil a intrat pe uşa laterală şi a urcat în grabă în 
camera ei. Acolo s-a schimbat (haina de blană şi fusta pe 
care le-a purtat la partida de bridge atârnau în dulap) şi se 
pregătea, în mod evident, să plece din nou, când a fost 
lovită. Poliţiştii susţin că e foarte posibil ca ea să nu fi ştiut 
niciodată cine-a lovit-o. Ciorapul cu nisip, am înţeles, este o 
armă foarte eficientă. Asta lasă impresia că atacatorii erau 
ascunşi în cameră, probabil, în acea parte a garderobei pe 
care ea nu a deschis-o. 

Acum, în ce priveşte mişcările domnului Sanders. A plecat 
în oraş, cum am spus, pe la cinci şi jumătate sau puţin mai 
târziu. A făcut nişte cumpărături la vreo două magazine şi 
la ora şase a intrat în „Grand Spa Hotel” unde şi-a întâlnit 
doi prieteni - cei cu care s-a întors la „Hydro” mai târziu. Au 
jucat biliard şi bănuiesc c-au băut multe pahare de whisky 
cu gheaţă. Aceşti doi indivizi (Hitchcock şi Spender) au fost 
tot timpul cu el începând cu ora şase. Au venit împreună la 
„Hydro” şi Sanders i-a părăsit numai atunci când a vorbit cu 
mine şi domnişoara Trollope. Asta, după cum vă povesteam, 
era pe la şapte fără un sfert, oră la care soţia lui trebuie să 
fi fost deja moartă. 

Mai trebuie să vă spun că am vorbit personal cu aceşti doi 
prieteni ai săi. Nu mi-a plăcut de ei. Nu erau nici agreabili, 
nici educați, dar am fost sigură de un lucru, că spuneau 
adevărul când au insistat că Sanders se aflase tot timpul în 
compania lor. 

A mai apărut încă un amănunt. Se pare că în timpul 
bridgeului, doamna Sanders a fost chemată la telefon. Un 
domn, Littleworth dorea să-i vorbească. Părea să fie 


încântată şi fericită în legătură cu ceva şi, din neatenţie, a 
făcut una sau două mari greşeli. A plecat chiar mai devreme 
decât se aşteptaseră gazdele ei. 

Domnul Sanders a fost întrebat dacă ştia sub numele de 
Littleworth pe vreunul dintre prietenii soţiei sale, dar el a 
declarat că n-auzise niciodată de un asemenea nume. Şi 
mie mi se pare că acest lucru s-a degajat din atitudinea 
soţiei sale: nici ea nu lăsase impresia că ar cunoaşte pe 
cineva cu numele de Littleworth. Cu toate acestea, s-a 
întors de la telefon roşie la faţă şi zâmbind, aşa încât oricine 
a fost nu s-a prezentat cu numele real, ceea ce trezeşte 
suspiciune, nu-i aşa? 

Oricum, asta-i problema care a rămas. Povestea 
pungaşului care pare improbabilă sau teoria alternativă că 
doamna Sanders să iasă în oraş şi să se întâlnească cu 
cineva. A venit acel cineva în camera ei pe scara de 
incendiu? S-au certat? Sau a atacat-o pe la spate? 

Miss Marple se opri. 

— Ei bine? zise sir Henry. Care este răspunsul? 

— Aţi putea vreunul dintre dumneavoastră să ghiciţi? 

— Nu sunt niciodată bună la ghicit, recunoscu doamna 
Bantry. E aşa de păcat că Sanders a avut un alibi atât de 
minunat, dar, dacă asta v-a satisfăcut, trebuie să fi fost în 
regulă. 

Jane Helier îşi ridică frumosul ei cap şi puse o întrebare: 

— De ce era închis dulapul acela pentru pălării? 

— Foarte inteligent din partea dumitale, draga mea, spuse 
strălucind Miss Marple. Exact asta m-am întrebat şi eu. Deşi 
explicaţia era destul de simplă. În el erau o pereche de 
papuci şi nişte batiste pe care biata fată le broda ca să i le 
facă soţului cadou de Crăciun. De aceea închisese dulapul. 
Cheia a fost găsită în geanta ei. 

— O! făcu Jane, deci nu e deloc interesant până la urmă. 

— Ba da, este, zise Miss Marple. Este vorba de singurul 
lucru cu adevărat interesant, cel ce a dat peste cap 
planurile ucigaşului. 


Toţi au privit uimiţi la bătrâna doamnă. 

— Timp de două zile nu mi-am dat nici eu seama. Stăteam 
şi mă minunam şi mă tot întrebam, când deodată totul mi s- 
a descifrat în minte. M-am dus la inspector şi-am cerut să 
încerce ceva şi el a făcut-o. 

— Ce i-ai cerut să încerce? 

— l-am cerut să pună pălăria pe capul bietei fete şi 
bineînţeles... nu a putut. Nu intra. Nu era pălăria ei, 
înţelegeţi. 

Doamna Bantry tresări. 

— Dar nu era la început pe capul ei? 

— Nu pe capul ei... 

Miss Marple se opri o clipă ca să-şi ordoneze cuvintele şi 
apoi continuă: 

— Cu toţii am considerat că acolo era cadavrul bietei 
Gladys, dar nu ne-am uitat niciodată la faţă. Era cu faţa în 
jos, după cum vă amintiţi, şi pălăria ascundea totul. 

— Dar ea a fost cea ucisă? 

— Da, dar mai târziu. În momentul în care noi telefonam la 
poliţie, Gladys Sanders era bine sănătoasă. 

— Vreţi să spuneţi că a fost cineva care s-a prefăcut în 
locul ei? Doar aţi atins-o... 

— Era un cadavru, cu siguranţă, spuse Miss Marple pe un 
ton grav. 

— Dar, cum naiba, spuse colonelul Bantry, doar nu dai 
peste cadavre în dreapta şi în stânga. Ce-au făcut cu... cu 
primul trup după aceea? 

— El l-a dus înapoi, reîncepu Miss Marple. A fost o idee 
urâtă, dar foarte inteligentă. Discuţia noastră de la gura 
focului l-a inspirat. Cadavrul bietei Mary, servitoarea - de ce 
să nu-l folosească? Ştiţi, camera familiei Sanders era la 
ultimul etaj rezervat servitorilor. Camera lui Mary se afla la 
două uşi depărtare. Cei de la pompe funebre nu aveau să 
vină decât după ce se întuneca - el s-a bazat pe acest lucru. 
A cărat trupul de-a lungul balconului (era deja întuneric pe 
la cinci), l-a îmbrăcat cu una din rochiile soţiei şi i-a pus 


haina ei mare roşie. Şi atunci a descoperit că dulapul 
pentru pălării era închis! Nu putea face decât un singur 
lucru, să ia o pălărie de-a servitoarei. Nimeni nu avea să 
observe. Puse ciorapul cu nisip lângă ea. Apoi plecă să-şi 
facă rost de un alibi. 

Îi telefonă soţiei, prezentându-se ca domnul Littleworth. 
Nu ştiu ce i-a spus, era o fată credulă, cum tocmai vă 
spusesem. Dar şi-a luat la revedere de la partenerii de 
bridge devreme şi o făcu să nu se întoarcă la „Hydro”, ci 
aranja cu ea să se întâlnească în apropiere de scara de 
incendiu la ora şapte. I-a spus, probabil, că are o surpriză 
pentru ea. 

El se întoarce la „Hydro” cu prietenii săi şi face în aşa fel 
ca domnişoara Trollope şi cu mine să descoperim crima 
împreună cu el. Doreşte chiar să întoarcă trupul cu faţa în 
sus şi eu îl opresc! După care cineva e trimis la poliţie şi el 
iese din hotel. 

Nimeni nu i-a cerut un alibi după crimă. Se întâlneşte cu 
soţia, urcă pe scara de incendiu şi intră în camera lor. Poate 
că-i spusese deja vreo poveste despre cadavru. Ea se 
repede la acesta şi el apucă ciorapul cu nisip şi o loveşte... 
O, Doamne! Îmi pare rău şi acum când mă gândesc. Apoi, 
repede, îi scoate haina şi fusta, le pune pe umeraş şi o 
îmbracă în hainele celuilalt cadavru. 

Dar pălăria nu-i intră. Capul lui Mary are părul scurt; 
Gladys Sanders avea o claie de păr. Este obligat să lase 
pălăria lângă cadavru şi speră că nimeni nu va observa. 
Apoi duce trupul bietei Mary înapoi în camera acesteia şi-l 
aranjează frumos din nou. 

— Pare incredibil, izbucni doctorul Lloyd. Ce riscuri şi-a 
asumat. Poliţiştii ar fi putut sosi mai devreme. 

— Dar, vă amintiţi că circuitul era deranjat, adăugă Miss 
Marple. Asta o făcuse tot el. Nu-şi putea permite ca poliţia 
să vină prea devreme la locul crimei. Şi când au venit, au 
stat o vreme în biroul directorului, înainte de a urca în 
cameră. Acesta a fost punctul cel mai slab - şansa ca cineva 


să poată observa diferenţa dintre o fiinţă moartă de două 
ore şi una decedată de numai jumătate de oră; dar el s-a 
bazat pe faptul că oamenii care au descoperit primii crima 
nu au cunoştinţe de experți. 

Doctorul Lloyd încuviinţă. 

— S-a presupus că omorul a fost comis pe la şapte fără un 
sfert, zise doctorul Lloyd. De fapt, el a avut loc la şapte sau 
câteva minute mai târziu. Când chirurgul de la poliţie a 
examinat cadavrul trebuie să fi fost, în cel mai bun caz, 
şapte şi jumătate. El n-avea cum să-şi dea seama. 

— Eu sunt persoana care ar fi trebuit să-mi dau seama, 
declară Miss Marple. Eu am atins mâna bietei fete şi era 
rece ca gheaţa. Şi totuşi puţin timp mai târziu, inspectorul 
vorbea ca şi cum crima ar fi fost înfăptuită chiar înaintea 
sosirii noastre şi eu n-am văzut nimic! 

— Ba cred c-ai văzut o mulţime, Miss Marple, spuse sir 
Henry. Cazul s-a întâmplat înainte ca eu să intru în serviciu. 
Nici nu-mi amintesc să fi auzit de el. Ce s-a întâmplat? 

— Sanders a fost spânzurat, zise Miss Marple aspru. Şi s-a 
făcut o treabă bună. N-am regretat niciodată contribuţia 
mea în a-l aduce pe omul acela în faţa justiţiei. N-am nici o 
înţelegere pentru modernele scrupule umanitare privitoare 
la pedeapsa capitală. 

Faţa ei sobră se înmuie. 

— Dar adesea mi-am reproşat cu amărăciune că am eşuat 
în dorinţa mea de a salva viaţa bietei fete. Dar cine ar fi 
ascultat de o bătrână care trage concluzii? Bine, bine... cine 
ştie? Poate c-a fost mai bine pentru ea să moară în timp ce 
se simţea încă fericită, decât să fi continuat să trăiască 
distrusă şi deziluzionată într-o lume care i s-ar fi părut 
deodată oribilă. Îl iubea pe ticălosul ăla şi avea încredere în 
el. Niciodată nu şi-a dat seama ce tip era. 

— Bine atunci, zise Jane Helier, a fost mai bine pentru ea. 
Chiar mai bine. Aş vrea... şi se opri. 

Miss Marple se uită la celebra, frumoasa, populara actriţă 
Jane Helier şi dădu blând din cap. 


— Înţeleg, draga mea, spuse ea încurajator. Înţeleg. 

Iarba morţii 

— Atunci, e rândul doamnei B., spuse încurajator Sir 
Henry Clithering. 

Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproş. 

— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi Doamna B. Sună 
prea impunător. 

— Fiţi atunci Șeherezada. 

— Chiar dacă aş fi Şehe... Cum aţi spus? Tot nu vă pot 
povesti nimic; întrebaţi-l pe Arthur, dacă nu mă credeţi. 

— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai 
imaginaţie, zise colonelul Bantry. 

— Aşa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de 
bulbi pe care-l păstra pe masa din faţa ei. V-am ascultat pe 
toţi şi nu pricep cum faceţi. „Unul spune ceva, altul 
răspunde, unii întreabă, unii gândesc, toată lumea este 
implicată” - eu n-aş putea aşa ceva! în plus, nu am niciun 
subiect în jurul căruia să ţes o poveste. 

— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. 
Clătină din capul cărunt a neâncredere. 

Bătrâna Miss Marple spuse cu o voce blândă: 

— Fireşte, dragă... 

Doamna Bantry se scuză în continuare: 

— Nu ştiţi ce viaţă banală duc eu. Necazurile cu 
servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraş la 
târguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care 
Arthur le urăşte aşa de mult, sau grădinăritul... 

— Ah, zise dr. Lloyd. Grădina. Ştim cu toţii că este marea 
dumneavoastră pasiune. 

— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise 
Jane Helier, tânăra şi frumoasa actriţă. Adică, atâta vreme 
cât nu trebuie să sapi sau să-ţi murdăreşti mâinile. Şi eu 
ador florile. 

— Grădina, repetă Sir Henry. N-am putea-o lua drept 
punct de pornire? încercaţi, doamnă B. Bulbii otrăviţi, 
narcisele letale, iarba morţii! 


— E ciudat că spuneţi aceste lucruri, zise doamna Bantry. 
Îmi amintesc eu de ceva acum. Arthur, mai ţii minte 
afacerea de la Clodderham Court? Ştiţi doar, bătrânul Sir 
Ambrose Bercy. Îţi aminteşti ce bătrân amabil şi curtenitor 
îl crezusem cu toţii? 

— Desigur. Da, a fost o întâmplare tare ciudată. Continuă, 
Dolly. 

— Spune-o tu mai bine, dragule. 

— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai 
decât să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea. 

Doamna Bantry inspiră adânc. Îşi împreună mâinile şi pe 
faţa ei se aşternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede şi 
cursiv. 

— Nu sunt prea multe de spus. Iarba morţii - de aici am 
pornit să fac legătura, deşi în mintea mea îi zic salvie şi 
ceapă. 

— Salvie şi ceapă, se minună dr. Lloyd. 

Doamna Bantry confirmă. 

— Iată cum s-a întâmplat, explică ea. Şedeam, eu şi Arthur, 
cu Sir Ambrose Bercy la Clodderham Court, şi într-o zi, din 
greşeală (într-un mod de-a binelea prostesc), odată cu 
salvia s-a cules şi un mănunchi de frunze de degeţelu-roşu. 
În seara respectivă, la cină rațele au fost umplute cu ele şi 
toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tânără, sărmana - pupila 
lui Sir Ambrose Bercy - a şi murit. 

Se opri. 

— Doamne, doamne, ce tragic, spuse Miss Marple. 

— Nu-i aşa? 

— Ei, şi ce-a mai urmat? întrebă Sir Henry. 

— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot. 

A urmat un suspin general. Deşi fuseseră avertizaţi de 
dinainte, nu se aşteptaseră ca povestea să fie atât de 
scurtă. 

— Dar, draga mea doamnă, protestă Sir Henry, asta nu 
poate fi tot. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră este o 
întâmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă. 


— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aş 
spune şi acest lucru, aţi ghici imediat ce-a fost. 

Apoi privi sfidător la cei adunaţi şi le aminti: 

— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care 
să pară verosimilă. 

— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod şi-şi 
potrivi lornionul. Să ştii, Şeherezada, că e cel mai 
reconfortant aşa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu sunt 
sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula 
curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de 
întrebări”. Miss Marple, aţi vrea să începeţi 
dumneavoastră? 

— Eu aş vrea să ştiu ceva despre bucătăreasă, zise Miss 
Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau 
neexperimentată. 

— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plâns mult după 
aceea, zicând că frunzele i-au fost culese şi aduse drept 
salvie şi ea nu avea de unde să ştie acest lucru. 

— A fost una care nu prea gândeşte, adăugă Miss Marple. 
Probabil o femeie mai în vârstă şi o bucătăreasă bună, mă 
gândesc, nu? 

— O, una excelentă, zise doamna Bantry. 

— E rândul dumneavoastră, domnişoară Helier, i se adresă 
Sir Henry. 

— Oh, vreţi să spuneţi că e rândul meu să pun o întrebare? 
Urmă o pauză în care Jane reflectă şi în final spuse 
neajutorată: De fapt, nici nu ştiu ce să întreb. 

Ochii ei frumoşi îl priveau rugător pe Sir Henry. 

— De ce nu întrebaţi asupra „dramatis personae”, 
domnişoară Helier? sugeră acesta, zâmbind. 

Jane îl privi cu nedumerire. 

— Personajele în ordinea apariţiei lor, clarifică Sir Henry 
cu amabilitate. 

— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane. 

Doamna Bantry începu imediat să numere pe degete 
persoanele implicate. 


— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o 
prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele 
fete negricioase şi urâte, dar care totuşi impresionează - 
niciodată n-am înţeles cum de reuşesc să impresioneze. 
Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despre 
cărţi cu Sir Ambrose - niscaiva cărţi rare, ciudăţenii în 
latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry 
Lorimer, un fel de vecin. Reşedinţa sa, Fairlies, se învecina 
cu proprietatea lui Sir Ambrose. Şi-apoi mai era doamna 
Carpenter, un gen de femeie pisicuţă, între două vârste, 
răsfăţată; era un fel de, dame de compagnie” pentru Sylvia, 
mi se pare. 

— Dacă acum e rândul meu, şi mi se pare că aşa este, zise 
Sir Henry, pentru că stau lângă domnişoara Helier, aş dori 
foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale 
tuturor celor care s-au perindat prin casă. 

— Dar..., doamna Bantry ezită. 

— Începeţi cu Sir Ambrose, continuă Sir Henry. Cum era 
el? 

— Era un bătrân foarte distins, de fapt nici nu era chiar 
aşa de bătrân, nu cu mult peste şaizeci, cred. Era foarte 
delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, îşi 
montase un lift în acest scop, aşa că părea mai bătrân decât 
era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, 
rafinat - acesta este cuvântul care l-ar descrie cel mai 
exact. Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea 
un păr alb frumos şi o voce nespus de plăcută. 

— Bun, zise Sir Henry. Mi-l imaginez deja pe Sir Ambrose. 
Şi acum fata, Sylvia, sau cum spuneţi că se numea? 

— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. 
Blondă şi cu un ten splendid. Nu prea deşteaptă. De fapt, 
chiar proastă. 

— Ei, lasă, lasă Dolly, protestă soţul ei. 

— Bineînţeles, Arthur nu e de aceeaşi părere, zise sec 
doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un 
lucru demn de ascultat. 


— Era una dintre fiinţele cele mai graţioase pe care le-am 
văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioşie. S-o fi 
văzut când juca tenis - era pur şi simplu încântătoare. Şi 
plină de umor, o fiinţă amuzantă. Şi cu maniere alese. 
Garantez că toţi tinerii o vedeau aşa. 

— Aici greşeşti, interveni doamna Bantry. Juvenalitatea în 
sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai 
ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează aşa în privinţa 
tinerelor. 

— A fi tânăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai şi S. A. 

— Ce înseamnă S. A.? întrebă Miss Marple. 

— Sex appeal, o lămuri Jane. 

— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea, a avea pe 
vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple. 

— Nu e rea treaba cu descrierile, zise Sir Henry. Doamna, 
de compagnie” aţi descris-o, dacă nu mă-nşel doamnă 
Bantry, drept genul pisicuţă, nu? 

— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană 
„torcătoare”, dacă mă-nţelegeţi, răspunse doamna Bantry. 
Întotdeauna amabilă. Aşa era Adelaide Carpenter. 

— Cam câţi ani avea? 

— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de când Sylvia 
avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din 
acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice, dar 
cu prea puţini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu mi-au 
plăcut niciodată oamenii cu degete lungi şi albe. Şi nu mi-au 
plăcut nici pisicuţele. 

— Dar domnul Curie? 

— O, un bătrânel din aceia gârboviţi de ani, care seamănă 
atâta între ei că aproape nu-i deosebeşti. Se înflăcăra 
numai când era vorba despre cărţile lui vechi, niciodată 
altcândva. Nu cred că Sir Ambrose îl cunoştea mai 
îndeaproape. 

— Dar vecinul Jerry? 

— Un băiat foarte încântător. Era logodit cu Sylvia. De 
aceea, toată povestea a fost atât de tristă. 


— Mă întreb..., începu Miss Marple dar se opri. 

— Ce? 

— Nimic, dragă. 

Sir Henry o privi curios pe bătrânică. Apoi adăugă 
îngândurat: 

— Deci tinerii erau logodiţi. De multă vreme? 

— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe 
motivul că Sylvia era prea tânără. Dar, după un an de 
logodnă, cedă şi căsătoria urma să aibă loc curând. 

— Dar, spuneţi, tânăra avea vreun venit? 

— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an. 

— Nimic suspect până acum. Clithering, zise colonelul 
Bantry şi râse. 

— E rândul doctorului să întrebe, zise Sir Henry. Eu mă 
aşez. 

— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul 
Lloyd. Mi-ar plăcea să ştiu ce diagnostic s-a stabilit la 
anchetă, adică, vreau să spun dacă vă amintiţi sau ştiţi 
cumva. 

— Ştiu cu aproximaţie, zise doamna Bantry. S-a vorbit de 
otrăvire cu digitalină, aşa se spune? 

Dr. Lloyd aprobă din cap. 

— Agentul activ al digitalinei are efect asupra inimii şi 
este, de fapt, un medicament bun în unele forme de 
tulburări cardiace. E un caz curios. N-aş crede, totuşi, că 
mâncând cineva un preparat din digitală ar putea avea un 
efect fatal. Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea 
unor frunze sau fructe dăunătoare. Puţini oameni îşi dau 
seama că agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă şi 
trebuie preparat. 

— Doamna MacArthur i-a trimis, zilele trecute, nişte bulbi 
speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. lar 
bucătăreasa doamnei Toomie i-a luat drept cepe şi a reuşit 
să îmbolnăvească toată familia 'Toomie. 

— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd. 

— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple. 


— Eu am cunoscut o fată care a murit intoxicată cu 
ptomaină, îşi aminti Jane Helier. 

— Să continuăm investigarea crimei, sugeră Sir Henry. 

— Crimă? se minună Jane. Credeam că e vorba de un 
accident. 

— Dacă ar fi fost un accident, spuse Sir Henry, nu cred că 
doamna Bantry ne-ar fi relatat acest caz. Din cele spuse 
până acum, îmi dau seama că a fost un accident doar în 
aparenţă; în esenţă a fost ceva mai cumplit, îmi amintesc de 
un alt caz: diverşi musafiri discutau după cină la un party. 
Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de arme vechi. Vrând să 
facă o glumă, unul dintre meseni apucă un pistol vechi şi 
ţinti spre un alt comesean ameninţându-l că-l împuşcă. În 
acel moment, pistolul s-a descărcat şi l-a ucis pe cel ţintit. În 
acest caz, a trebuit în primul rând să constatăm cine a 
încărcat arma şi, mai apoi, cine a condus în aşa fel 
conversaţia, încât rezultatul a fost acest joc grotesc, pentru 
că omul care a ţintit era absolut inocent. 

— Se pare că ne confruntăm cu aceeaşi problemă şi acum. 
Frunzele acelea de digitală au fost amestecate voit cu cele 
de salvie, ştiindu-se dinainte ce se poate întâmpla. Dacă o 
scoatem din discuţie pe bucătăreasă - şi o scoatem, nu? - 
rămâne următoarea întrebare: cine a cules frunzele cu 
pricina şi le-a dus la bucătărie. 

— Foarte simplu de răspuns, zise doamna Bantry. Sylvia 
însăşi a dus frunzele în bucătărie. Era una din treburile ei 
să culeagă, pentru salate, diverse ierburi, morcovi, mă rog, 
tot soiul de verdeţuri pe care grădinarii nu le culeg cum 
trebuie. Ei îndeobşte se tem să-ţi dea ceva proaspăt şi crud; 
aşteaptă să fie bine coapte. Sylvia şi doamna Carpenter 
obişnuiau să se îndeletnicească cu aceste treburi. Iar în 
colţul cu salvie, într-adevăr, creştea şi digitală, aşa că 
greşeala a fost firească. 

— Dar Sylvia le-a cules ea însăşi? 

— Asta nimeni nu mai ştie. Dar aşa s-a presupus. 


— Presupunerile sunt întotdeauna periculoase, interveni 
Sir Henry. 

— Cert este că nu doamna Carpenter le-a cules, zise 
doamna Bantry. Pentru că, întâmplător, s-a plimbat cu mine 
pe terasă în acea dimineaţă. Am ieşit împreună după micul 
dejun. Era neobişnuit de cald şi senin pentru o zi de 
primăvară timpurie. Sylvia a coborât singură în grădină, 
dar ceva mai târziu, am văzut-o la braţ cu Maud Wye. 

— Erau prietene bune, nu-i aşa? întrebă Miss Marple. 

— Da, răspunse doamna Bantry. Păru că mai vrea să 
adauge ceva, dar se opri. 

— De când se afla prietena ei acolo? continuă Miss Marple. 

— De vreo două săptămâni, zise doamna Bantry. 

În vocea ei se strecură o uşoară tulburare. 

— Nu vă plăcea domnişoara Wye, sugeră Sir Henry. 

— O, cum să nu... 

Tulburarea din vocea ei se accentuă. 

— Ne ascundeţi ceva, doamne Bantry, spuse Sir Henry 
uşor acuzator. 

— Mă gândeam la ceva, dar parcă n-aş mai vrea să insist, 
zise Miss Marple. 

— La ce? 

— La faptul că aţi spus că tinerii erau logodiţi şi că de aici 
provenea marea tristeţe. Dar vocea dumneavoastră nu suna 
prea convingător când aţi spus asta, înţelegeţi? 

— Ce persoană chiţibuşară sunteţi, zise doamna Bantry. Le 
ştiţi întotdeauna pe toate. Da, într-adevăr mă gândeam la 
ceva, dar nu ştiu dacă ar trebui s-o spun sau nu. 

— Trebuie s-o spuneţi, zise Sir Henry. Oricâte scrupule aţi 
avea, nu trebuie să ne ascundeţi nimic. 

— Atunci, iată despre ce e vorba: într-o seară, de fapt 
chiar în seara premergătoare tragediei, m-am plimbat 
întâmplător pe terasă înainte de cină. Fereastra camerei de 
zi era deschisă. Şi i-am văzut pe Jerry Lorimer şi pe Maud 
Wye. El... el o săruta. Nu ştiam dacă e ceva întâmplător sau, 
mă rog, chiar ştiu eu ce altceva. Ştiam că lui Sir Ambrose 


nu i-a plăcut niciodată Jerry Lorimer, deci îl cunoştea ce fel 
de tânăr era. Dar de un lucru sunt sigură: fata aceea, Maud 
Wye, îl iubea nespus de mult. De-aţi fi văzut-o cum îl privea 
când nu îi observa nimeni. Şi cred, de fapt, că erau mai 
potriviţi ei doi decât Sylvia cu el. 

— Vreau să vă întreb ceva înainte! ca Miss Marple să aibă 
cuvântul, zise Sir Henry. Vreau să ştiu dacă, după tragedie, 
Jerry Lorimer s-a căsătorit cu Maud Wye? 

— Da, după şase luni, confirmă doamna Bantry. 

— Şeherezado, Şeherezado, şi când mă gândesc ce simplu 
ne-ai spus această poveste la început. Şi uite ce palpitantă a 
devenit, zise Sir Henry. Oase goale şi când te gândeşti câtă 
carne găsim acum pe ele. 

— Nu vorbi aşa, spuse doamna Bantry. Şi nu folosi 
cuvântul carne. Vegetarienii o fac. Ei obişnuiesc să spună: 
eu nu mănânc niciodată carne”, o spun într-un fel de-ţi taie 
cheful să-ţi mai mănânci friptura. Domnul Curie era 
vegetarian. El mânca ceva foarte special la micul dejun. 
Bătrâneii aceştia cu bărbi sunt întotdeauna ciudaţi. Au şi un 
fel de lenjerie de corp... 

— Ce naiba, Dolly, spuse soţul ei, ce ştii tu despre lenjeria 
de corp a domnului Curie? 

— Nimic, zise doamna Bantry cu demnitate. Doar stăteam 
şi mă gândeam. 

— Îmi schimb afirmaţia anterioară, spuse Sir Henry. 
Prezentarea personajelor e foarte interesantă, parcă le şi 
văd aievea... Miss Marple, aveţi cuvântul. 

— Firea omului e întotdeauna foarte curioasă, Sir Henry. E 
ciudat să vezi cum anumite tipuri tind întotdeauna să 
acţioneze în acelaşi fel. 

— Două femei şi un bărbat, vechiul şi eternul triunghi 
uman, continuă Sir Henry, îmi imaginez că aceasta este 
baza cazului nostru. 

Dr. Lloyd îşi drese vocea. 

— Mă gândeam la ceva. Doamnă Bantry, spuneţi că şi 
dumneavoastră aţi fost bolnavă? 


— Ba bine că nu! Şi Arthur! Şi toţi ceilalţi. 

— Deci toţi, zise doctorul. Înţelegeţi la ce mă gândesc? 
Cine a plănuit totul a acţionat ciudat: fie că a mers la 
marele risc, fie că n-a ţinut cont de viaţa niciunuia. E greu 
de crezut că un om poate, în mod voit, să otrăvească opt 
oameni în scopul înlăturării unuia singur. 

— Înţeleg unde bateţi, zise Sir Henry meditativ. 
Mărturisesc că şi eu m-am gândit la acest aspect. 

— Putea să se otrăvească şi pe sine, adăugă Jane Helier. 

— A lipsit cineva de la masă în seara aceea? întrebă Miss 
Marple. 

Doamna Bantry clătină din cap: 

— Toată lumea a fost acolo. 

— În afară de domnul Lorimer, presupun, draga mea. El 
nu locuia în casă, nu? 

— Nu, dar în seara aceea a cinat cu noi, zise doamna 
Bantry. 

— Aha! Miss Marple îşi schimbă vocea: Asta-i cu totul 
altceva. 

Se arătă încruntată şi uşor agitată. 

— Ce proastă sunt, murmură ea, chiar proastă. 

— Vă mărturisesc că acest aspect mă surprinde, Lloyd, 
zise Sir Henry. Cum se putea asigura cineva că fata şi numai 
fata va primi doza fatală? 

— Nu putea, zise doctorul. Asta mă face să cred altceva. 
Dar dacă presupunem că nu fata a fost victima prevăzută? 

— Cum? 

— În toate cazurile de otrăvire cu mâncare rezultatul este 
nesigur. Câţiva oameni mănâncă aceeaşi mâncare. Ce se 
întâmplă? Unul sau doi sunt uşor bolnavi, doi sau mai mulţi 
sunt serios afectaţi, iar unul moare. Cam aşa e: nimic nu e 
sigur. Dar există cazuri unde intervine un alt factor. 
Digitalina este un medicament care acţionează direct 
asupra inimii - după cum v-am mai spus, este şi prescris în 
unele cazuri. Acum, în casă exista o singură persoană care 
suferea de inimă. Dacă el era victima aleasă? Doza care 


pentru ceilalţi nu ar fi fost fatală, ar fi fost fatală pentru el - 
cam aşa trebuie să fi gândit ucigaşul. Că lucrurile s-au 
întâmplat altfel, este dovada a ceea ce tocmai vă spuneam - 
nesiguranța şi imprevizibilitatea efectului medicamentelor 
asupra omului. 

— Deci, dumneavoastră credeţi că Sir Ambrose a fost 
persoana vizată? întrebă Sir Henry. Da, da, şi fata să fi fost 
omorâtă din greşeală. 

— Cui îi reveneau banii după moartea lui? se interesă 
Jane. 

— lată o întrebare bună, domnişoară Helier. Una din 
primele care obişnuiam să le pun în vechea mea profesie, 
spuse Sir Henry. 

— Sir Ambrose avea un fiu, zise doamna Bantry. Dar se 
certaseră cu câţiva ani în urmă. Cred că băiatul era nebun. 
Totuşi, nu sta în puterea lui Sir Ambrose să-l 
dezmoştenească. Clodderham Court era o moştenire 
inalienabilă. Martin Bercy urma să capete titlul de 
proprietar al întregii averi. Ar mai fi fost nişte bunuri pe 
care Sir Ambrose se hotărâse să le lase drept moştenire 
Sylviei. Ştiu toate acestea, pentru că Sir Ambrose a murit la 
mai puţin de un an de la tragica întâmplare despre care vă 
povesteam şi nu şi-a reînnoit testamentul după dispariţia 
fetei. Cred că banii au fost transferați Coroanei sau probabil 
că i-a moştenit tot fiul său, în calitate de ruda cea mai 
apropiată, nu ştiu exact cum a fost. 

— Deci moartea lui ar fi interesat doar un fiu care, oricum, 
nu era prezent şi pe fata care a murit, se gândi Sir Henry 
cu voce tare. Asta nu lămureşte prea mult situaţia. 

— Dar femeia cealaltă, pe care doamna Bantry a numit-o 
pisicuţă, ea nu se alegea cu nimic? întrebă Jane. 

— Ea nu a fost menţionată în testament, preciză doamna 
Bantry. 

— Miss Marple, nici măcar nu ne ascultați, observă Sir 
Henry. Sunteţi cu gândul departe de noi. 


— Mă gândeam la bătrânul domn Badger, farmacistul, zise 
Miss Marple. Avea o menajeră foarte tânără, îndeajuns de 
tânără să-i poată fi nu numai fiică, ci chiar nepoată. N-a 
spus nimănui nici un cuvânt, familiei sau nepoților care 
trăiau în aşteptarea unei moşteniri, iar când a murit, ce 
credeţi? Erau căsătoriţi de doi ani, fără ştirea nimănui. 
Fireşte, domnul Badger era farmacist şi un bătrân destul de 
necioplit, pe când Sir Ambrose Bercy era un gentleman 
perfect, după cum spune doamna Bantry, dar, cu toate 
acestea, natura umană este aceeaşi peste tot. 

Se lăsă un moment de linişte. Sir Henry aruncă o privire 
aspră către Miss Marple care îi răspunse cu blândeţea 
ochilor ei albaştri, uşor exoftalmici. Jane Helier sparse 
tăcerea. 

— Spuneţi-mi, această doamnă Carpenter arăta bine? 

— Da, în felul ei, dar... nimic deosebit. 

— Avea o voce plăcută, îşi aminti colonelul Bantry. 

— De felină, că altfel nu-i pot spune. Era o pisicuţă, 
aprecie doamna Bantry. 

— Şi ţie ti se va spune aşa într-o bună zi, Dolly. 

— Nu-mi displace să fiu o pisicuţă în cercul prietenilor mei, 
zise doamna Bantry. Dar, oricum, eu nu agreez femeile, ştii 
şi tu. Prefer bărbaţii şi florile. 

— Aveţi excelente gusturi, n-am ce spune, interveni Sir 
Henry. Mai ales, în a-i pune pe bărbaţi pe primul loc. 

— O chestiune de tact, lămuri doamna Bantry. Ei, dar să 
revenim la problema noastră. Cred că v-am relatat totul 
corect, nu, Arthur? 

— Da, draga mea. Oricum, nu cred că cineva se îndoieşte 
de acest lucru. 

— Şi acum, dumneavoastră. Doamna Bantry arătă cu 
degetul înspre Sir Henry. 

— O s-o iau mai pe ocolite, pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, nu am certitudinea cazului. Să-l luăm pe 
Sir Ambrose. El n-ar fi apelat la această modalitate de 
sinucidere; pe de altă parte, nu ar fi câştigat nimic de pe 


urma morţii fetei. Deci, îl scoatem de pe lista suspecţilor. 
Domnul Curie. N-avea nici un motiv să dorească moartea 
fetei. lar dacă ţinta otrăvirii ar fi fost Sir Ambrose, motivul 
ar fi că furase vreun manuscript rarisim. Nu stă în picioare, 
deci şi domnul Curie este scos de pe lista suspecţilor, în 
pofida suspiciunilor doamnei Bantry. Domnişoara Wye. N-ar 
fi avut nici un motiv să-l omoare pe Sir Ambrose, în schimb 
ar fi putut dori moartea Sylviei. Râvnea la inima şi la mâna 
logodnicului acesteia, după cum am aflat şi din cele relatate 
de doamna Bantry. Ea a fost cu Sylvia dimineaţa în grădină, 
aşa că a avut posibilitatea să culeagă frunzele otrăvitoare. 
Domnişoara Wye rămâne pe listă. Tânărul Lorimer. Avea 
motive pentru ambele cazuri. Dacă scăpa de fată, putea să 
se însoare cu cealaltă. Deşi e cam drastic să ucizi pentru un 
asemenea motiv când o logodnă se desface atât de uşor în 
zilele noastre. Dacă ar fi murit Sir Ambrose, s-ar fi însurat 
cu o fată bogată, nu cu una săracă. Acest aspect are 
importanţă sau nu, în funcţie de situaţia lui financiară. Dacă 
se descoperă că proprietatea lui era ipotecată şi doamna 
Bantry ne-a ascuns acest lucru, aş cere penalizarea ei 
pentru acţiune incorectă. Şi-acum, doamna Carpenter. Să 
ştiţi că o suspectez pe această doamnă. O dată, pentru 
mâinile ei albe, mai apoi pentru alibiul excelent avut pentru 
momentul când s-au cules ierburile. N-am niciodată 
încredere în alibiuri. Şi mai am un motiv pentru care o 
suspectez, dar deocamdată îl păstrez numai pentru mine. 
Totuşi, pentru că trebuie să-mi exprim părerea, o consider 
pe domnişoara Maud Wye autoarea crimei pentru că există 
mai multe probe împotriva ei decât a celorlalţi. 

— Următorul. Doamna Bantry arătă spre doctorul Llyod. 

— Cred că greşiţi, Clithering, în a menţine părerea că 
moartea fetei a fost premeditată. Sunt convins că ucigaşul 
voia să-l lichideze pe Sir Ambrose. Pe tânărul Lorimer nu-l 
cred în stare de aşa ceva pentru că avea prea puţine 
cunoştinţe. Sunt înclinat să cred că vinovata este doamna 
Carpenter. Ea trăia de mulţi ani în familie, cunoştea starea 


sănătăţii lui Sir Ambrose şi putea foarte bine să aranjeze 
astfel lucrurile ca Sylvia să fie cea care să culeagă frunzele 
(aţi spus şi dumneavoastră că fata nu era prea deşteaptă). 
Motivul, vă mărturisesc, nu-l văd; dar mă aventurez să 
presupun că Sir Ambrose întocmise odată un testament în 
care şi ea figurase. Cam asta pot spune. 

Doamna Bantry îşi îndreptă degetul arătător spre Jane 
Helier. 

— Nu ştiu ce să spun, decât atât: de ce să nu fie chiar fata 
vinovată? Ea a dus frunzele în bucătărie, la urma urmei. Aţi 
spus că Sir Ambrose se opusese căsătoriei ei. Dacă el 
murea, ea căpăta banii şi se putea mărita. Şi ştia la fel de 
bine care este starea sănătăţii lui Sir Ambrose ca şi doamna 
Carpenter. 

Degetul doamnei Bantry se îndreptă acum spre Miss 
Marple. 

— Şi-acum, atoateştiutoarea noastră prietenă, zise ea. 

— Sir Henry a explicat totul foarte clar, începu Miss 
Marple. Doctorul Lloyd a avut perfectă dreptate în tot ce a 
spus. Pentru ei, totul este foarte limpede. Mă întreb însă 
dacă doctorul Lloyd a sesizat un aspect al spuselor sale. 
Vedeţi dumneavoastră, nefiind medicul curant al lui Sir 
Ambrose, nu putea şti ce fel de boală a inimii avea acesta, 
nu-i aşa? 

— Nu prea văd ce vreţi să spuneţi, Miss Marple, o 
întrerupse doctorul Lloyd. 

— Dumneavoastră presupuneţi, nu-i aşa, că Sir Ambrose 
avea o afecţiune în care digitalina era dăunătoare. Dar n- 
avem nici o dovadă că ar fi aşa. Ar putea la fel de bine să fie 
şi invers. 

— Invers? 

— Da, n-aţi spus dumneavoastră că este deseori prescrisă 
în bolile cardiace? 

— Tot nu înţeleg. Miss Marple, unde vreţi să ajungeţi? 

— S-ar fi putut foarte bine ca Sir Ambrose să aibă 
digitalină în permanenţă, fără să trebuiască s-o justifice. 


Ceea ce încerc să spun (întotdeauna mă exprim greoi) este 
aceasta: să presupunem că cineva vrea să otrăvească pe 
altcineva cu o doză fatală de digitalină. Cel mai simplu lucru 
nu e oare să aranjeze în aşa fel, încât toată lumea să fie 
otrăvită cu frunze de digitalină? În niciunul din cazuri nu va 
fi fatală, fireşte, dar în acelaşi timp, nimeni nu va fi surprins 
să existe o victimă; după cum spunea şi doctorul Lloyd, 
aceste lucruri sunt incerte. Nimeni nu se va întreba dacă 
fata a mâncat o doză fatală de digitalină sau ceva de felul 
acesta. Putea foarte bine să-i fi fost amestecată într-un 
cocteil, sau în cafea, sau chiar să-i fi fost administrată sub 
forma unei băuturi tonice. 

— Vreţi să spuneţi că Sir Ambrose şi-a otrăvit pupila, pe 
fata încântătoare pe care o iubea? 

— Exact, spuse Miss Marple. Vedeţi cazul domnului 
Badger şi al menajerei sale tinere. Să nu-mi spuneţi că-i un 
lucru absurd ca un bărbat de şaizeci de ani să se 
îndrăgostească de o fată de douăzeci. Se întâmplă în fiecare 
zi. Îndrăznesc să spun că în cazul unui autocrat ca Sir 
Ambrose este nebunie curată, cum deseori se întâmplă în 
asemenea împrejurări. El n-a putut suporta gândul de ao 
vedea măritată - s-a şi opus cât a putut - şi a cedat. Gelozia 
lui nebunească a luat asemenea proporţii încât a preferat s- 
o omoare decât s-o lase lângă tânărul Lorimer. Probabil că 
avea de mult în cap acest gând, de vreme ce frunzele de 
degeţel creşteau printre salvii. Le-ar fi cules chiar el, la un 
moment dat, şi le-ar fi trimis la bucătărie chiar prin ea. E 
groaznic să te gândeşti la asta, dar cred că trebuie să 
privim mai compătimitor această situaţie. Bărbaţii, onorabili 
chiar, la vârsta aceasta devin ciudaţi, mai ales când e vorba 
de tinere. Ultimul nostru organist... o, dar să nu mai 
bârfesc... 

— Doamna Bantry, ăsta-i adevărul? întrebă Sir Henry. 

Doamna Bantry aprobă din cap. 

— Da. Niciodată nu mi-aş fi imaginat această întâmplare 
altfel decât ca pe un accident. Pe urmă, după moartea lui 


Sir Ambrose, am primit o scrisoare. Lăsase instrucţiuni să- 
mi fie trimisă. În ea mi-a dezvăluit tot adevărul. Nu ştiu de 
ce, dar noi doi întotdeauna ne-am înţeles foarte bine. 

În tăcerea care se lăsă, simţi o obiecţiune mută şi se grăbi 
să adauge: 

— Să nu credeţi că trădez secrete. Am schimbat toate 
numele personajelor. N-aţi observat ce uimit a fost Arthur 
când am rostit numele de Sir Ambrose? N-a înţeles de la 
început. Am schimbat totul. Este ca în cărţi, când la început 
scrie: „Ioate personajele din această nuvelă sunt fictive”. 
Niciodată nu afli cine sunt de fapt. 

Afacerea de la bungalou 

— M-am gândit la ceva, zise Jane Helier. 

Pe faţa sa frumoasă apăruse un zâmbet încrezător ca al 
unui copil care aşteaptă să fie îndemnat. Era un zâmbet 
asemănător celui care impresiona spectatorii seara, la 
Londra, şi care îi îmbogăţea pe fotografi. 

— S-a întâmplat unei prietene, continuă ea cu grijă. 

Toţi făcură gesturi încurajatoare, dar uşor ipocrite. 
Colonelul Bantry, doamna Bantry, sir Henry Clithering, 
doctorul Lloyd şi bătrâna Miss Marple erau cu toţii convinşi 
că „prietena” era Jane însăşi. Nu prea ar fi fost în stare să-şi 
amintească sau s-o intereseze ceva care s-ar fi întâmplat 
altcuiva. 

— Prietena mea, continuă Jane, (n-am să-i dezvălui 
numele) era actriţă, o foarte cunoscută artistă. 

Nimeni nu şi-a exprimat surprinderea. Sir Henry 
Clithering se gândi în sinea sa: „Mă întreb câte fraze vor 
urma până când va uita că e vorba de o poveste despre 
altcineva şi va spune „eu, în loc de „ea”? 

— Prietena mea se afla într-un turneu în provincie, acum 
un an sau doi. Cred că ar fi mai bine să nu vă spun 
denumirea localităţii. Era un oraş pe Tamisa, nu departe de 
Londra. L-aş numi... 

Se opri şi se încruntă încurcată. Chiar şi inventarea unui 
simplu nume părea să fie prea mult pentru ea. Sir Henry îi 


veni în ajutor. 

— Să-i spunem Riverbury? îi sugeră el grav. 

— O, da, ăsta se potriveşte de minune. Riverbury, am să ţin 
minte. Ei bine, cum vă spuneam, asta, prietena mea era la 
Riverbury cu compania ei şi s-a întâmplat un lucru foarte 
curios. 

Îşi încruntă sprâncenele din nou. 

— E foarte dificil, se plânse, să spui ceea ce vrei. Amesteci 
faptele şi le povesteşti întâi pe cele nepotrivite. 

— Ai început minunat, o încuraja doctorul Lloyd. Continuă! 

— Deci, se întâmplă acest lucru curios. Prietena mea a fost 
trimisă la secţia de poliţie. Şi se duse. Se părea că avusese 
loc o spargere la un bungalou de pe malul apei, îl 
arestaseră pe un tânăr care spunea o poveste foarte 
ciudată. Aşa că poliţia a chemat-o pe ea. Nu mai fusese la o 
secţie de asta, dar cei de-acolo au fost foarte drăguţi cu ea, 
chiar foarte drăguţi. 

— De asta nu mă îndoiesc, zise sir Henry. 

— Sergentul - cred că era sergent, sau ar fi putut fi 
inspector - i-a oferit un scaun, i-a explicat cum stau 
lucrurile şi, bineînţeles, mi-am dat seama de îndată că era o 
greşeală... „Aha, se gândi sir Henry, iată-ne ajunşi la eu. Mă 
şi aşteptam”. 

— Prietena mea a spus aşa, continuă Jane, cât se poate de 
senină, fără să-şi dea seama că se auto-trădase. Ea le 
explică cum repetase cu dublura ei la hotel şi că nu auzise 
niciodată de acest domn Faulkener. Şi sergentul a spus: 
domnişoară Hel... 

Se opri şi se înroşi. 

— Domnişoară Helman, îi sugeră sir Henry, făcându-i cu 
ochiul. 

— Da, da, merge. Mulţumesc. El zise: „Ei bine, domnişoară 
Helman, cred că trebuie să fie o greşeală pentru că ştiu că 
staţi la Bridge Hotel” şi a întrebat dacă aş avea vreo 
obiecţie să îl confrunt sau să fie confruntată? Nu-mi 
amintesc. 


— Nu prea contează, interveni sir Henry ca s-o liniştească. 
— Oricum, cu tânărul. Aşa că am spus: bineînţeles că nu. 
Atunci ei l-au adus şi au zis: „Aceasta e domnişoara Helier” 

Şi... 0! 

Jane se întrerupse, rămânând cu gura căscată. 

— Nu face nimic, draga mea, o consolă Miss Marple. Noi 
trebuie să ghicim, ştii. Şi nu ne-ai dat numele locului sau 
ceva care are vreo importanţă. 

— Dar am vrut să vă povestesc ce şi cum s-a întâmplat 
altcuiva. Dar e greu, nu-i aşa! Uiţi aşa de uşor. 

Toată lumea a asigurat-o că era foarte dificil, a liniştit-o şi 
a mângâiat-o, aşa că ea continuă cu povestea în care părea 
a fi implicată. 

— Era un bărbat drăguţ, destul de arătos. Tânăr, cu părul 
roşu. Deschise gura când mă văzu. Şi sergentul întrebă: 
„Aceasta-i doamna?” El a răspuns: „Nu, cum să fie. Ce 
măgar am fost!” I-am zâmbit şi am zis că nu face nimic. 

— Îmi pot imagina scena, interveni sir Henry. 

Jane Helier se încruntă. 

— la să văd, cum să povestesc mai departe? 

— Poate ne spui despre ce era vorba, dragă, o îndemnă 
Miss Marple, cu atâta blândeţe încât nimeni nu putea s-o 
suspecteze de ironie. Adică, ce greşeală făcuse tânărul şi 
ceva despre spargere. 

— O, da, îşi reveni Jane. Ei bine, ştiţi, acest tânăr îl chema 
Leslie Faulkener - scrisese o piesă. De fapt, comisese mai 
multe, dar niciuna nu fusese jucată. Şi el îmi trimisese mie 
ultima sa piesă ca să o citesc. Nu ştiam de ea, pentru că, 
desigur, mi se trimit sute de piese şi eu, personal, citesc 
puţine, numai pe cele despre care ştiu ceva. Oricum, asta 
era şi, se pare că domnul Faulkener primise o scrisoare de 
la mine, numai că s-a dovedit că de fapt, nu era cu adevărat 
de la mine, înţelegeţi... 

Se opri neliniştită şi toţi au asigurat-o că au înţeles. 

— În care îi spuneam că am citit piesa, că mi-a plăcut 
foarte mult, îi ceream să vină să discute cu mine. Şi îi 


indicam adresa - The Bungalow, Riverbury. Aşa că domnul 
Faulkener a fost extrem de încântat şi a sosit la acest loc - 
The Bungalow. O servitoare i-a deschis uşa, el a întrebat de 
domnişoara Helier şi ea a răspuns că domnişoara Helier e 
înăuntru, îl aşteaptă şi l-a condus în sufragerie unde o 
femeie se îndreptă spre el. De fapt ela luat-o pe ea drept 
mine, ceea ce pare foarte ciudat deoarece mă văzuse 
jucând şi fotografiile mele sunt foarte binecunoscute, nu-i 
aşa? 

— De-a lungul şi de-a latul Angliei, sări prompt doamna 
Bantry. Dar, adesea, e o mare diferenţă între o fotografie şi 
original, dragă Jane. E o deosebire şi mai mare între 
persoana de sub reflectoare şi cea de pe stradă. Ţine minte 
că nu orice actriţă rezistă testului aşa de bine ca tine. 

— Ei bine, continuă Jane, uşor alinată, poate că aşa e. 
Oricum, el a descris-o pe femeie ca înaltă, blondă, cu ochi 
mari, albaştri, foarte frumoasă, aşa încât cred că trebuie să- 
mi fi semănat puţin. El nu a bănuit nimic. Ea s-a aşezat şi a 
început să-i vorbească despre piesă, asigurându-l că era 
nerăbdătoare să o interpreteze. În timp ce discutau, li s-au 
adus cocteiluri şi domnul Faulkener luă unul din politeţe. Ei 
bine, asta e tot ce-şi aminteşte, că a băut cocteilul. Când s-a 
trezit sau şi-a revenit, sau oricum i-aţi zice, zăcea afară, pe 
drum, lângă un gard viu, ca să nu fie în pericol de a fi călcat 
de vreo maşină. Se simţea foarte ciudat şi ameţit, aşa de 
tare că abia a reuşit să se ridice, împleticindu-se pe drum, 
fără să ştie încotro mergea. A zis că, dacă ar fi fost în 
deplinătatea simţurilor, s-ar fi întors la Bungalou şi ar fi 
încercat să afle ce s-a întâmplat. Dar se simţea ca un prost 
ameţit şi umbla fără să ştie prea bine ce făcea. Începuse 
tocmai să-şi revină când poliţia l-a arestat. 

— De ce a fost arestat? întrebă doctorul Lloyd. 

— O! Nu v-am spus? zise Jane, făcând ochii mari. Ce 
stupidă sunt! Jaful! 

— Ai menţionat o spargere, dar n-ai spus unde, ce şi de ce, 
îi reaminti doamna Bantry. 


— Ei bine, acest bungalou, bineânţeles cel la care s-a dus, 
nu era deloc al meu. Aparţinea unui om al cărui nume era... 

Din nou Jane se încruntă. 

— Vrei să fiu eu iar naşul? o întrebă sir Henry. Furnizez 
pseudonime pe gratis. Descrie-l pe proprietar şi eu îi dau 
numele. 

— Aparţinea unui orăşean bogat, cu rangul de cavaler. 

— Sir Herman Cohan, propuse sir Henry. 

— Merge de minune. Îl luase pentru o doamnă, soţia unui 
actor, ea însăşi fiind actriţă. 

— Să-i spunem actorului Claud Leason, zise sir Henry, iar 
doamna, cred că era cunoscută după numele de artistă, să-i 
zicem domnişoara Mary Kerr. 

— Văd că sunteţi teribil de inteligent, remarcă Jane. Nu 
ştiu cum de vă vin în minte aşa de uşor lucruri de-astea. 
Ştiţi, aceasta era un fel de căsuţă de weekend pentru sir 
Herman - aţi zis Herman? - şi pentru doamnă. Desigur, 
soţia sa nu ştia nimic. 

— După cum se întâmplă adesea, oftă sir Henry. 

— Şi el îi dăruise acestei actriţe o mulţime de bijuterii, 
printre care nişte smaralde foarte frumoase. 

— Ah! exclamă doctorul Lloyd, acum ajungem acasă! 

— Aceste bijuterii erau în bungalou, închise doar într-o 
casetă. Poliţia susţine că a fost o mare nesăbuinţă - oricine 
ar fi putut-o lua. 

— Vezi, Dolly, interveni colonelul Bantry. Ce tot îţi spun eu? 

— După câte am observat eu în viaţă, îi replică doamna 
Bantry, întotdeauna, cei groaznic de precauţi îşi pierd 
lucrurile. Eu nu mi le închid într-o casetă, le ţin într-un 
sertar, sub ciorapii mei. Şi aş zice că, dacă aia - cum îi zice? 

— Mary Kerr ar fi făcut la fel, nu i le-ar fi furat nimeni 
niciodată. 

— Ba da, o contrazise Jane, pentru că s-a umblat în toate 
sertarele şi conţinutul lor a fost aruncat afară. 

— Atunci nu căutau, de fapt, bijuteriile, conchise doamna 
Bantry. Au vrut documente secrete. Aşa cum se întâmplă 


întotdeauna în cărţi. 

— N-am idee de documente secrete, spuse cu îndoială în 
glas Jane. N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

— Nu-ţi fă probleme, domnişoară Helier, o potoli colonelul 
Bantry. Divagaţiile lui Dolly nu trebuie luate în serios. 

— În legătură cu jaful, îi reaminti sir Henry. 

— Da. La poliţie a sunat cineva care s-a recomandat ca 
domnişoara Mary Kerr. S-a plâns că bungaloul a fost prădat 
şi a pomenit de un tânăr cu părul roşu care fusese pe acolo 
în dimineaţa aceea. Servitoarei i se păruse un tip ciudat şi 
nu-l lăsase să intre, dar mai târziu, l-au văzut ieşind pe o 
fereastră. L-a descris aşa de exact pe om, că poliţia l-a 
arestat într-o oră, el le-a spus povestea sa şi le-a arătat 
scrisoarea de la mine. Şi, cum v-am mai zis, m-au adus şi, 
când m-a văzut, s-a exprimat cum ştiţi... mă rog, că nu 
fusesem eu deloc! 

— O poveste foarte curioasă, se miră doctorul Lloyd. 
Domnul Faulkener o cunoştea pe această domnişoară Kerr? 

— Nu, n-o cunoştea sau a pretins asta. Dar n-am ajuns încă 
la partea cea mai curioasă. Poliţiştii s-au dus, bineânţeles, la 
bungalou, au găsit totul cum v-am relatat - sertarele trase, 
bijuteriile dispăruseră şi acolo nu era nimeni. Abia după 
câteva ore Mary Kerr se întoarse şi atunci n-a recunoscut 
că le telefonase vreodată, dimpotrivă, a susţinut că era 
prima oară că auzea de aşa ceva. Se părea că primise un 
telefon, în dimineaţa aceea, de la un director de teatru 
care-i oferea cel mai important rol şi-i fixa o întâlnire aşa 
încât, normal, ea s-a repezit la Londra. Când a ajuns a 
descoperit că totul fusese o farsă. Nu i se trimisese nici o 
telegramă vreodată. 

— O înscenare destul de obişnuită ca să o îndepărteze, 
comentă sir Henry. Dar servitorii? 

— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la bungalou. Era doar una, 
i s-a telefonat, după toate aparențele de câtre Mary Kerr, 
care i-a spus că uitase acolo un lucru foarte important. l-a 
cerut servitoarei să-i aducă la Londra o anumită geantă 


care se afla într-un sertar din dormitorul său. Trebuia să 
prindă primul tren. Fata a făcut întocmai, închizând, 
desigur, casa; dar când a sosit la clubul domnişoarei Kerr, 
unde urma să-şi întâlnească stăpâna, a aşteptat-o degeaba. 

— Hm, făcu sir Henry. Încep să înţeleg. Casa a rămas goală 
şi ca să intri printr-una din ferestre prezenta unele 
dificultăţi, îmi imaginez. Dar nu prea văd pe unde să intre 
domnul Faulkener. Cine a sunat la poliţie, dacă nu a fost 
domnişoara Kerr? 

— "Tocmai asta nu ştie nimeni şi nici nu s-a aflat vreodată. 

— Curios, zise sir Henry. Tânărul s-a dovedit a fi, cu 
adevărat, persoana care pretindea că e? 

— O, da, partea asta a fost în regulă. El chiar primise 
scrisoarea care se presupunea că ar fi fost de la mine. Nu 
semăna câtuşi de puţin cu scrisul meu de mână, dar, 
evident, el nu avea de unde să-l cunoască. 

— Bine, hai să sintetizăm lucrurile, propuse sir Henry. 
Corectaţi-mă dacă greşesc. Doamna şi servitoarea sunt 
îndepărtate din casă. Tânărul este adus acolo cu ajutorul 
unei scrisori false - fapt căruia i se dă şi o culoare locală 
pentru că în săptămâna aceea jucai într-adevăr la teatrul 
din Riverbury. Tânărul este drogat, se sună la poliţie ca 
bănuielile să se îndrepte asupra lui. Are loc şi un jaf 
adevărat. Înţeleg că bijuteriile au dispărut. 

— O, da. 

— Au fost vreodată recuperate? 

— Nu, niciodată. De fapt, cred că sir Herman a încercat să 
muşamalizeze lucrurile cum a ştiut mai bine. Darnua 
reuşit şi mi se pare că, în consecinţă, soţia sa a început 
procedurile de divorţ. Totuşi, nu ştiu exact. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Leslie Faulkener? 

— 1 s-a dat drumul până la urmă. De la poliţie s-a spus că 
nu există suficiente probe împotriva lui. Nu vi se pare totul 
cam ciudat? 

— Absolut ciudat. Prima întrebare este a cui poveste s-o 
crezi? Aşa cum aţi povestit-o, domnişoară Helier, am 


observat că înclinați să-i daţi crezare domnului Faulkener. 
Aveţi vreun motiv pentru asta în afară de propriul 
dumneavoastră instinct? 

— Nu, nu, zise Jane fără să vrea. Cred că n-am. Dar era 
atât de drăguţ şi-şi cerea atâtea scuze pentru că m-a 
confundat cu altcineva încât simt că el trebuie să fi spus 
adevărul. 

— Înţeleg, zâmbi sir Henry. Dar trebuie să recunoaşteţi că 
el ar fi putut inventa povestea cu foarte multă uşurinţă. 
Putea să scrie singur scrisoarea susţinând că a primit-o de 
la dumneata. De asemenea, putea să se drogheze singur 
după ce ar fi comis spargerea cu succes. Dar mărturisesc că 
nu văd în ce-ar consta mobilul. Mai uşor era să intre în casă, 
să se servească şi să dispară în linişte, numai dacă nu 
cumva a fost zărit de cineva în împrejurimi şi şi-a dat seama 
singur că a fost văzut. Atunci ar fi putut pune la cale în 
grabă planul acesta de a îndepărta bănuiala de la el şi ar fi 
avut un alibi pentru prezenţa sa acolo. 

— Era elegant? întrebă Miss Marple. 

— Nu cred, zise Jane. Nu, cred că era cam strâmtorat. 

— Toată povestea pare curioasă, fu de părere doctorul 
Lloyd. Trebuie să mărturisesc că dacă acceptăm varianta 
tânărului ca adevărată, cazul devine mult mai dificil. De ce 
să-l atragă femeia necunoscută, care a pretins să fie 
domnişoara Helier, pe acest om necunoscut în afacere? De 
ce să însceneze o comedie atât de elaborată? 

— Spune-mi, Jane, întrebă doamna Bantry. A fost vreodată 
confruntat tânărul Faulkener cu Mary Kerr, în vreun stadiu 
al anchetei? 

— Nu prea ştiu, încercă Jane, uimită, să-şi amintească. 

— Pentru că dacă el nu a fost, cazul este rezolvat! declară 
doamna Bantry. Sunt sigură că am dreptate. Ce e mai uşor 
decât să pretinzi că eşti chemată la Londra? 

Îi telefonezi servitoarei tale din Paddington sau din oricare 
gară la care soseşti şi când ea vine la Londra, tu te întorci la 
bungalou din nou. Tânărul vine cum a fost invitat, este 


drogat, se înscenează jaful, răvăşind lucrurile cât se poate 
de mult. Telefonezi la poliţie, dai descrierea ţapului 
ispăşitor şi pleci din nou la Londra. 

Apoi, te întorci mai târziu cu un tren şi faci pe surprinsa 
inocentă. 

— Dar de ce şi-ar fura propriile ei bijuterii, Dolly? 

— Aşa fac ele întotdeauna, sublinie doamna Bantry. Şi 
oricum, pot să mă gândesc la sute de motive. S-ar fi putut 
ca ea să aibă nevoie de bani urgent, bătrânul sir Herman nu 
i-ar fi dat, probabil, cash, aşa că pretinde că i s-au furat 
bijuteriile şi le vinde în secret. S-au poate că era şantajată 
de cineva care ameninţa să-i spună soţului ei sau soţiei lui 
sir Herman. Sau ea vânduse deja bijuteriile şi cum sir 
Herman devenise hapsân şi cerea să i le arate, a fost 
nevoită să pună ceva la cale. Aşa se procedează de multe 
ori în cărţi. Sau poate că vroia să le dea la remontat şi 
primise imitații. Sau - asta e o idee foarte bună şi nu prea 
mult utilizată în romane - ea pretinde că i s-au furat, face o 
criză îngrozitoare şi el îi dă unele noi. În felul acesta ea 
pune mâna pe două rânduri de bijuterii în loc de unul. Sunt 
sigură că tipul ăsta de femeie este teribil de vicleană. 

— Ce deşteaptă eşti, Dolly, declară plină de admiraţie Jane. 
Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Poţi să fii inteligentă, dar ea nu spune că ai dreptate, 
observă colonelul Bantry. Eu înclin să-l bănuiesc pe nobilul 
orăşean. El ştia ce telegramă să trimită ca s-o îndepărteze 
pe doamnă şi putea să aranjeze restul destul de uşor cu 
ajutorul unei noi prietene. Se pare că nimeni nu s-a gândit 
să-i ceară lui un alibi. 

— Ce credeţi, Miss Marple, întrebă Jane, adresându-se 
bătrânei doamne care stătea liniştită, încruntată şi uimită. 

— Draga mea, chiar că nu ştiu ce să zic. Sir Henry va râde, 
dar nu-mi reamintesc nici o întâmplare asemănătoare 
petrecută în sat care să mă ajute de data aceasta. Desigur, 
sunt mai multe aspecte care se explică de la sine. De 
exemplu, cel al servitoarei. Într-un... să-i zicem... menaj 


nereglementar de tipul pe care îl descrii, servitoarea 
angajată este, fără îndoială, perfect conştientă de starea 
lucrurilor şi o fată cu adevărat la locul ei nu-şi va lua o 
asemenea slujbă - mama ei nu-i va permite nici o clipă. Aşa 
că mă gândesc că putem considera că fata nu era o 
persoană demnă de încredere. Ea trebuie să fi avut 
legătură cu hoţii. Să le lase casa deschisă şi să plece într- 
adevăr la Londra, prefăcându-se că a primit mesajul la 
telefon ca să elimine orice suspiciune care ar fi planat 
asupra sa. Trebuie să mărturisesc că aceasta pare soluţia 
cea mai probabilă. C-ar fi implicaţi nişte hoţi obişnuiţi asta 
ar fi foarte ciudat. Presupune mult mai multe cunoştinţe 
decât posedă o simplă servitoare. 

Miss Marple făcu o pauză şi apoi continuă dusă pe 
gânduri: 

— Simt că a existat ceva, ei bine, ceea ce aş putea descrie 
ca un sentiment personal în legătură cu întreaga afacere. 
De exemplu, să presupunem că cineva nutreşte o veche 
duşmănie? O tânără actriţă cu care el nu s-a purtat bine? 
Nu credeţi că aceasta ar explica mai bine cum stau 
lucrurile? O încercare deliberată de a-l băga pe nobil în 
bucluc. Cam aşa arată. Şi totuşi, asta nu mă satisface pe 
deplin... 

— Doctore, n-aţi spus nimic, zise Jane. V-am uitat. 

— Întotdeauna sunt uitat, răspunse trist medicul cu părul 
grizonat. Trebuie să fiu o persoană foarte nereprezentativă. 
— O, nu! îl contrazise Jane. Vă rog spuneţi-ne ce credeţi. 

— Sunt, de fapt, de acord cu soluţiile tuturora şi, în acelaşi 
timp, cu niciuna. La rândul meu am o teorie cam departe de 
subiect şi probabil cu totul eronată, potrivit căreia soţia 
trebuie să aibă ceva legătură cu afacerea. Mă refer la soţia 
lui sir Herman. N-am motive să cred asta numai că veţi fi 
surprinşi să aflaţi ce lucruri extraordinare, cu totul ieşite 
din comun îi trec prin cap unei soţii înşelate. 

— O, doctore Lloyd, strigă Miss Marple emoţionată. Ce 
inteligent din partea dumitale. Nu m-am gândit niciodată la 


biata doamnă Pebmarsh. 

Jane o privi curioasă. 

— Doamna Pebmarsh? Cine e doamna Pebmarsh? 

— Zău... ezită Miss Marple. Nu ştiu dacă se potriveşte. E o 
spălătoreasă. A furat un ac cu opal care era prins de o bluză 
şi l-a pus în casa altei femei. 

Jane Marple arăta mai absconsă decât oricând. 

— Şi asta îţi lămureşte toată problema, Miss Marple, zise 
sir Henry clipind. 

Spre surpriza sa, Miss Marple clătină neajutorată din cap. 

— Nu, mă tem că nu. Trebuie să mărturisesc că treburile 
mă depăşesc complet. Dar, ceea ce îmi dau seama e că 
femeile trebuie să facă front comun; într-un caz de extremă 
urgenţă este necesar să fii de partea celor de sexul tău. 
Cred că aceasta este morala povestirii domnişoarei Helier. 

— Recunosc că această deosebită semnificaţie etică a 
misterului mi-a scăpat, spuse, pe un ton grav, sir Henry. 
Poate o să-mi dau seama de ea, mai clar, când domnişoara 
Helier ne va dezvălui soluţia. 

— Poftim? întrebă Jane uitându-se cam uimită. 

— Tocmai conchideam ca în limbajul copiilor că „ne lăsăm 
bătuţi”. Şi numai dumneata, domnişoară Helier, ai marea 
onoare de a prezenta un mister atât de derutant încât şi 
Miss Marple trebuie să se lase învinsă. 

— Vă lăsaţi cu toţii bătuţi? întrebă Jane. 

— Da. După un minut de tăcere, timp în care îi aşteptă pe 
ceilalţi să vorbească, sir Henry s-a făcut din nou purtător, 
de cuvânt. Adică ne menţinem sau renunţăm la soluţiile 
schiţate pe care am încercat să le prezentăm. Câte una 
pentru fiecare bărbat, două pentru Miss Marple şi o 
jumătate de duzină din partea doamnei B. 

— N-a fost o duzină, îl contrazise doamna Bantry. Ci numai 
variaţii pe o temă principală. Şi de câte ori trebuie să repet 
să nu mai mi se spună doamna B. 

— Deci, vă lăsaţi bătuţi, repetă Jane gânditoare. Asta-i 
foarte interesant. 


Se rezemă în scaun şi începu să-şi pitească unghiile cam 
distrată. 

— Haide, Jane, care-i soluţia? o întrebă doamna Bantry. 

— Soluţia? 

— Da. Ce s-a întâmplat de fapt? 

Jane se holbă la ea. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Poftim? 

— Întotdeauna v-am admirat. V-am considerat pe toţi atât 
de inteligenţi că mi-aţi putea explica. 

Toţi se simțeau agasaţi. Era foarte bine că Jane arăta aşa 
frumoasă, dar în clipa asta, li se părea că mersese cu 
prostia prea departe. Chiar şi frumuseţea transcedentală 
nu poate fi o scuză. 

— Vrei să spui că nu s-a descoperit niciodată adevărul? 
întrebă sir Henry. 

— Nu. De aceea, zic, mă gândeam că mă veţi putea lămuri. 

Jane vorbea ofuscată. Era clar că ea simţea ceva ca şi cum 
ar fi avut un necaz. 

— Ei bine, eu... eu... Începu colonelul Bantry, fără să 
reuşească să termine. 

— Eşti cea mai complicată fată, Jane, zise soţia sa. Oricum, 
sunt sigură şi întotdeauna voi fi sigură că am avut dreptate. 
Dacă măcar mi-ai spune numele adevărate ale oamenilor 
voi fi cu adevărat sigură. 

— Nu cred că aş putea face asta, zise Jane încet. 

— Nu, dragă, interveni Miss Marple. Domnişoara Helier nu 
poate face asta. 

— Ba cum să nu, insistă doamna Bantry. Nu fi aşa de 
scrupuloasă, Jane. Noi, oamenii mai în vârstă trebuie să 
ştim câte ceva şi despre un scandal. În orice caz, spune-ne 
cine era magnatul din Londra. 

Dar Jane refuză, dând din cap şi Miss Marple, în felul ei 
demodat, continuă să o susţină pe fată. 

— Trebuie să fi fost o treabă foarte supărătoare, observă 
ea. 


— Nu, confirmă Jane. Cred... cred că m-am bucurat. 

— Bine, poate, cred că a spart monotonia. În ce piesă 
jucai? 

— Smith”. 

— O, da. E o piesă de Somerset Maugham, nu-i aşa? Cred 
că sunt foarte inteligent scrise. Le-am văzut aproape pe 
toate. 

— O repetaţi ca să mergeţi în turneul din toamna 
următoare, nu-i aşa? întrebă doamna Bantry. 

Jane îi confirmă spusele. 

— Bine, zise Miss Marple ridicându-se. Trebuie să mă duc 
acasă. S-a făcut aşa târziu! Dar am avut o seară foarte 
plăcută. Cât se poate de neobişnuită. Cred că povestea 
domnişoarei Helier va câştiga premiul. Sunteţi de acord? 

— Îmi pare rău că sunteţi supăraţi pe mine. Mă refer la 
faptul că nu cunosc sfârşitul. Ar fi trebuit s-o spun mai de 
mult. 

Vocea sa era melancolică. Doctorul Lloyd se arătă galant 
cu acest prilej. 

— Dragă domnişoară, de ce-ar fi trebuit? Ne-aţi oferit o 
problemă bună pentru rezolvarea căreia e nevoie să ne 
ascuţim mintea. Mie îmi pare rău numai de faptul că 
niciunul dintre noi n-a putut s-o soluţioneze în mod 
convingător. 

— Vorbeşte pentru dumneata, zise doamna Bantry. Eu am 
rezolvat-o. Sunt convinsă că am dreptate. 

— Ştii, că într-adevăr ai, o aprobă Jane. 'Tot ceea ce ai 
propus sună a fi probabil. 

— La care din cele şapte soluţii ale ei te referi? întrebă sir 
Henry ca s-o cicălească. 

Doctorul Lloyd, curtenitor, o ajută pe Miss Marple să-şi 
pună galoşii. „Mi i-am luat doar preventiv”, îi explică 
bătrâna doamnă. Doctorul urma s-o însoţească până la 
vechea ei căsuţă. Înfăşurată în mai multe şaluri de lână, 
Miss Marple le ură încă o dată la fiecare noapte bună. Se 
apropie de Jane Helier la urmă şi aplecându-se spre ea, 


şopti ceva la urechea actriţei. Jane lăsă să-i scape o 
exclamaţie de uimire şi încă atât de tare că ceilalţi îşi 
întoarseră capetele. 

Zâmbind şi dând din cap, Miss Marple plecă, în timp ce 
Jane Helier se uita după ea cu îngrijorare. 

— Vii la culcare, Jane? o întrebă doamna Bantry. Ce ţi s-a 
întâmplat? Te uiţi de parcă ai fi văzut o stafie. 

Cu un oftat adânc, Jane îşi reveni, le zâmbi frumos şi 
încântător celor doi bărbaţi şi-şi urmă gazda sus pe scară. 
Doamna Bantry intră şi ea în camera fetei. 

— Focul tău aproape s-a stins, se supără doamna Bantry, 
încercând să-l învioreze, fără succes, cu cleştele. Pesemne 
că nu l-au făcut cum trebuie. Ce proaste sunt servitoarele 
astea. Cred totuşi c-am întârziat în seara asta mai mult. Da, 
chiar, e trecut de ora unu! 

— Crezi că sunt mulţi oameni ca ea? întrebă Jane Helier. 

Stătea pe marginea patului cufundată aparent în gânduri. 

— Ca servitoarea? 

— Nu. Ca bătrâna aia nostimă, cum o cheamă, Marple? 

— O! Nu ştiu. Cred că este un tip cât se poate de 
neobişnuit dintr-un sat mic. 

— O, dragă, nu ştiu ce să fac, se plânse Jane. Oftă adânc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sunt îngrijorată. 

— Din ce cauză? 

— Dolly. Jane Helier avea un aer solemn de prost augur. 
Ştii ce mi-a şoptit bătrâna aceea ciudată înainte de a ieşi pe 
uşă, în seara asta? 

— Nu. Ce? 

— Mi-a spus aşa: „Eu n-aş face-o dacă aş fi în locul tău, 
draga mea. Niciodată nu te lăsa prea mult în puterea altei 
femei, chiar dacă eşti convinsă că ţi-e prietenă în acel 
moment.” Ştii, Dolly, e teribil de adevărat. 

— Maxima? Da, poate că e. Dar nu văd unde se aplică. 

— Cred că nu poţi niciodată să ai încredere totală într-o 
femeie. Şi aş fi la cheremul ei. Nu m-am gândit la asta. 


— Despre ce femeie vorbeşti? 

— Netta Greane, dublura mea. 

— Ce Dumnezeu ştie Miss Marple despre dublura ta? 

— Presupun că a ghicit, dar nu înţeleg cum. 

— Jane, eşti aşa de bună să-mi spui imediat despre ce 
vorbeşti? 

— Povestirea. Cea pe care v-am spus-o. O, Dolly, o ştii pe 
femeia aceea care mi l-a luat pe Claud? 

Doamna Bantry dădu din cap, gândindu-se la prima din 
căsătoriile nefericite ale Janei cu Claud Averbury, actorul. 

— El s-a însurat cu ea şi eu aş fi putut să-i spun ce va 
urma. Claud nu ştie, dar ea trăieşte cu sir Joseph Salmon, 
îşi petrece weekend-urile cu el la bungaloul de care v-am 
povestit. Am vrut s-o desconspir, ca toată lumea să ştie ce 
tip de femeie este. Şi înţelegi, cu un jaf, totul ar fi ieşit la 
iveală. 

— Jane! rămase cu gura căscată doamna Bantry. Lu ai fost 
cea care ai pus la cale întreaga poveste pe care ne-ai spus- 
0? 

Jane dădu afirmativ din cap. 

— De aceea am ales „Smith”. Eu interpretez rolul 
servitoarei, ştii. Aşa că aş fi fost pregătită. Şi când ei ar fi 
trimis după mine de la secţia de poliţie ar fi fost cel mai 
uşor lucru din lume să le spun că repetam rolul cu dublura 
mea la hotel. Bineînţeles, în realitate, noi am fi fost la 
bungalou. Eu aveam doar să deschid uşa şi să aduc 
cocteilurile şi Netta ar fi pretins că sunt eu. El n-avea să mă 
mai vadă niciodată, aşa încât nu mă temeam că ar fi 
recunoscut-o. Şi, eu mă pot preface foarte bine să arăt ca o 
servitoare; apoi nimeni nu se uită la servitoare ca şi cum ar 
fi un membru al familiei. Am plănuit să-l târâm apoi afară la 
drum, să luăm caseta cu bijuterii, să telefonăm la poliţie şi 
să ne întoarcem la hotel. N-aş vrea ca bietul tânăr să 
sufere, dar sir Henry nu părea să creadă că va pătimi ceva, 
nu-i aşa? Şi, femeia care mi-a luat bărbatul va apare în 


ziare şi se va afla totul, iar Claud îşi va da seama cu cine se 
însurase de fapt. 

Doamna Bantry se aşeză gemând. 

— O, vai de capul meu! Şi tot timpul, Jane Helier, ne-ai 
păcălit! Ne-ai spus povestea aşa cum ai procedat tu, de 
fapt! 

— Sunt o actriţă bună, se lăudă Jane, mulţumită de sine. 
Am fost întotdeauna, indiferent ce spun unii sau alţii. Nu m- 
am lăsat niciodată mai prejos, nu-i aşa? 

— Miss Marple a avut dreptate, murmură doamna Bantry. 
Elementul personal. O, da, elementul personal. Jane, fetiţa 
mea dragă, îţi dai seama că furtul e furt şi c-ai putea fi 
trimisă la închisoare? 

— Bine, dar niciunul dintre voi nu a ghicit, insistă Jane, cu 
excepţia lui Miss Marple. Expresia de îngrijorare îi reapăru 
pe faţă. Dolly, chiar crezi că sunt mulţi ca ea? 

— Sinceră să fiu nu prea cred, o asigură doamna Bantry. 

Jane oftă din nou. 

— Totuşi, ar fi mai bine să nu risc. Şi apoi aş ajunge la 
bunul plac, în puterea Nettei - asta-i cât se poate de 
adevărat. S-ar putea să-mi devină rivală, să mă şantajeze 
sau cine ştie ce altceva. M-a ajutat să pun la punct detaliile 
şi a jurat că-mi va fi credincioasă, dar nu ştii niciodată cum 
se schimbă femeile. Nu, cred că Miss Marple a avut 
dreptate. Mai bine n-aş risca. 

— Dar, draga mea, ai riscat deja. 

— O, nu. Ochii mari albaştri i se făcură şi mai mari. Nu 
înţelegi? Nimic din astea nu s-a întâmplat încă! Ei bine, 
făceam o repetiţie generală, ca să zic aşa. 

— Nu prea mă pricep la limbajul vostru teatral, afirmă 
doamna Bantry plină de demnitate. Vrei să spui că ăsta este 
un proiect viitor şi nu o afacere trecută? 

— Aveam de gând s-o fac în toamna aceasta... În 
septembrie. Nu mai ştiu ce să fac acum. 

— Şi Jane Marple a ghicit, a ghicit chiar adevărul şi nu ni l- 
a spus deloc, zise doamna Bantry mâniată. 


— Cred că de aceea a vorbit despre femeile care trebuie 
să facă front comun. N-a vrut să mă desconspire în faţa 
bărbaţilor. Drăguţ din partea ei. Nu-mi pasă dacă tu ştii, 
Dolly. 

— Bine, renunţă la ideea asta Jane, te rog. 

— Cred că voi renunţa, murmură domnişoara Helier. S-ar 
putea să fie şi alte Miss Marple... 

Moarte prin înec. 

Sir Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard, 
stătea la prietenii săi, familia Bantry, în locuinţa acestora, 
de lângă micul sat, St. Mary Mead. 

Sâmbătă dimineaţă, coborând pentru micul dejun, la 
plăcuta oră pentru musafiri, zece şi un sfert, aproape se 
ciocni de gazda sa, doamna Bantry, în pragul uşii de la 
sufragerie. Ea ieşea în fugă, evident, într-o stare de mare 
agitaţie şi disperare. 

Colonelul Bantry şedea la masă, cu faţa mai roşie decât de 
obicei. 

— Mneaţa, Clithering, zise el. Frumoasă zi. Serveştete. 

Sir Henry se conformă. După ce se aşeză, cu o farfurie 
plină de rinichi şi şuncă în faţă, gazda sa continuă: 

— Dolly este puţin supărată în dimineaţa asta. 

— Da... da... aşa mi s-a părut, zise sir Henry blând. 

Se minună puţin. Soţia gazdei sale era o fire liniştită, puţin 
înclinată către stări zbuciumate sau agitate. După câte ştia 
sir Henry, se entuziasma în jurul unui singur subiect - 
grădinăritul. 

— Da, continuă colonelul Bantry. Nişte ştiri care ne-au 
parvenit în dimineaţa asta au tulburat-o. O fată din sat, fiica 
lui Emmott, cel care este proprietarul de la „Blue Boar”. 

— O, da, desigur. 

— Da, da, zise colonelul Bantry dus pe gânduri. Drăguţă 
fată. A dat de bucluc. Povestea obişnuită. M-am contrazis cu 
Dolly în legătură cu asta. O prostie din partea mea. Femeile 
niciodată nu văd cu capul limpede. Dolly era trup şi suflet 
de partea fetei, ştii cum vorbesc femeile, că bărbaţii sunt 


nişte brute şi toate celelalte etc. Dar nu-i chiar atât de 
simplu, nu în zilele noastre. Fetele ştiu cum sunt bărbaţii. 
Un individ care seduce o fată nu e neapărat un ticălos. 
Adesea e fifty-fifty. Mie chiar îmi place tânărul Sandford. Aş 
fi zis, mai degrabă un tânăr dobitoc decât un Don Juan. 

— Acest om, Sandford, i-a făcut fetei neplăceri? 

— Aşa se pare. Desigur, eu personal nu ştiu nimic, spuse 
colonelul prudent. Totul nu-i decât bârfă şi palavre. Ştii cum 
e în locul ăsta! Cum îţi zic, eu nu ştiu nimic. Eu nu sunt ca 
Dolly să sar la concluzii, să arunc cu acuzaţii în toate 
părţile. La naiba, fiecare trebuie să aibă grijă de ce spune. 
Ştii - anchetă şi chestii de-astea. 

— Anchetă? 

Colonelul Bantry se uită uimit. 

— Da. Nu ţi-am spus? Fata s-a înecat. Pentru asta-i toată 
zarva asta. 

— E o treabă foarte urâtă, spuse sir Henry. 

— Sigur că da. Nici nu vreau să mă mai gândesc. Biata 
fetiţă. Tatăl ei e un om aspru din toate punctele de vedere. 
Cred că ea şi-a dat seama că nu putea să reziste 
scandalului. 

Se opri. 

— Asta a tulburat-o aşa de mult pe Dolly. 

— Unde s-a înecat? 

— În râu. Chiar mai jos de moară apa curge foarte repede. 
Acolo e o potecă şi un podeţ. Se zice că s-a aruncat de 
acolo. Vai, vai, nici nu suport să mă gândesc. 

Şi cu un gest supărat, colonelul Bantry îşi deschise ziarul 
începând să-şi mute gândurile de la incidentul dureros 
către cele mai recente iregularităţi guvernamentale care 
atrăgeau atenţia. 

Sir Henry a fost doar neplăcut surprins de tragedia din 
sat. După micul dejun, se aşeză într-un scaun confortabil pe 
peluză, îşi trase pălăria peste ochi şi contemplă viaţa dintr- 
un unghi de vedere paşnic. 


Pe la unsprezece şi jumătate o cameristă îngrijită se ivi pe 
peluză. 

— Vă rog, sir, Miss Marple a venit în vizită şi ar dori să vă 
vadă. 

— Miss Marple? 

Sir Henry se ridică în capul oaselor şi-şi îndreptă pălăria. 
Numele îl surprinse. Îşi amintea foarte bine de Miss Marple 
- de comportarea ei de fată bătrână, liniştită, gentilă, de 
perspicacitatea ei uimitoare. Îşi reamintea de o duzină de 
cazuri nerezolvate şi ipotetice... şi cum, de fiecare dată, 
această tipică „fată bătrână de la ţară” găsise, mergând 
drept la ţintă, soluţia corectă a misterului. Sir Henry avea 
un respect foarte profund pentru Miss Marple. Se întrebă 
ce-o determinase să-l caute. 

Miss Marple stătea în sufragerie, dreaptă ca întotdeauna, 
cu un coş de piaţă vesel colorat, de origine străină, lângă 
ea. Obrajii îi erau îmbujoraţi şi părea tulburată. 

— Sir Henry, mă bucur atât de mult. Ce noroc să vă 
găsesc. Dintr-o întâmplare am auzit că locuiţi aici... Sper că 
mă veţi scuza... 

— E o mare plăcere, spuse sir Henry, luându-i mâna. Mă 
tem că doamna Bantry e plecată. 

— Da, zise Miss Marple. Am văzut-o vorbind cu Footit, 
măcelarul, când am trecut. Henry Footit a fost călcat ieri - 
adică câinele său. Unul din acei fox terrieri cu blana moale, 
destul de solid şi certăreţ pe care îi preferă, se pare, 
întotdeauna măcelarii. 

— Da, o încurajă sir Henry să continue. 

— Mă bucur c-am ajuns aici când ea nu este acasă, preciza 
Miss Marple. Deoarece cu dumneavoastră vroiam să 
vorbesc despre această afacere tristă. 

— Henry Footit? întrebă sir Henry uşor uluit. 

Miss Marple îi aruncă o privi plină de reproş. 

— Nu, nu. Rose Emmott, desigur. Aţi auzit? 

Sir Henry dădu din cap afirmativ. 

— Bantry mi-a povestit. Foarte trist. 


Era uşor uluit. Nu înţelegea de ce Miss Marple vroia să 
discute cu el despre Rose Emmott. 

Miss Marple se aşeză din nou. Sir Henry îi urmă exemplul. 
Când bătrâna doamnă vorbi, purtarea sa se schimbase. Era 
gravă şi avea o anumită demnitate. 

— S-ar putea să vă reamintiţi, sir Henry, că o dată sau de 
două ori, am jucat un gen cât se poate de plăcut de joc. Am 
avansat mistere şi am propus soluţii. Aţi fost atât bun să 
spuneţi că eu... că eu nu m-am descurcat prea rău. 

— Ne-aţi bătut pe toţi, spuse sir Henry plin de căldură. Aţi 
dovedit un geniu absolut de a ajunge la adevăr. Şi aţi dat 
întotdeauna un exemplu, îmi amintesc, o paralelă cu viaţa 
din sat care vă oferea indiciul. El zâmbea cât vorbi, dar 
Miss Marple nu surâse de fel. Rămase foarte sobră. 

— Ceea ce aţi spus m-a îndemnat să vin acum la 
dumneavoastră. Simt că dacă vă spun ceva... celpuţin nu o 
să râdeţi de mine. 

EI îşi dădu deodată seama că ea vorbea extrem de serios. 

— Dar cum să râd, o încuraja el cu bunăvoință. 

— Sir Henry, fata asta - Rose Emmott. Nu s-a înecat...eaa 
fost ucisă... Şi eu ştiu cine a omorât-o. 

Sir Henry tăcu cu adevărat uimit vreo trei secunde. Vocea 
domnişoarei Marple fusese perfect calmă şi lucidă. Ar fi 
putut face afirmaţia cea mai banală din lume, dacă nu ştiai 
câte emoţii se ascund în spatele cuvintelor. 

— E o declaraţie foarte seriosă, Miss Marple, i se adresă 
sir Henry, când îşi recapătă suflul. 

Ea dădu de câteva ori afirmativ din cap. 

— Ştiu, ştiu, de aceea am venit la dumneavoastră. 

— Dar, dragă doamnă, eu nu sunt persoana indicată, în 
prezent sunt doar o simplă persoană particulară. Dacă aveţi 
cunoştinţă despre ceea ce pretindeţi, trebuie să mergeţi la 
poliţie. 

— Nu cred că pot s-o fac, zise Miss Marple. 

— Dar de ce nu? 


— Pentru că, vedeţi, eu nu posed... ceea ce se numeşte 
„cunoaştere”. 

— Vreţi să spuneţi că doar aţi ghicit singură? 

— Puteţi să-i spuneţi aşa, dacă doriţi, dar nu e chiar aşa. 
Eu ştiu. Mă aflu în postura de a şti; dar dacă îi expun 
motivele mele inspectorului Drewitt... ei bine, el o să râdă şi 
gata. Şi, pe cuvânt, nici nu ar trebui să-i găsesc vreo vină. E 
foarte dificil să înţelegi ceea ce s-ar putea numi cunoaştere 
specializată. 

— Ca de pildă? întrebă sir Henry. Miss Marple zâmbi uşor. 

— Dacă v-aş spune că ştiu fiindcă un om numit Peasegood 
a lăsat napi în loc de morcovi, când a trecut cu căruţa să-i 
vândă legume nepoatei mele cu mai mulţi ani în urmă... 

Se opri intenţionat. 

— Un nume foarte nimerit pentru meseria lui, murmură 
sir Henry. Vreţi să spuneţi că judecaţi după faptele 
petrecute într-un caz paralel. 

— Cunosc natura umană, sublinie Miss Marple. Este 
imposibil să o ignori când trăieşti într-un sat atâţia ani. 
Întrebarea este dacă mă credeţi sau nu. 

Se uită drept la el. Roşeaţa din obrajii ei se accentua. Ochii 
ei îi întâlniră pe ai lui fără să clipească. Sir Henry era un 
bărbat cu o vastă experienţă de viaţă. Se hotărî rapid, fără 
să ezite. Improbabilă şi fantastică - cum putea să pară 
declaraţia făcută de Miss Marple - el îşi dădu imediat 
seama că o accepta. 

— Personal vă cred, Miss Marple. Dar nu înţeleg ce doriţi 
să fac eu în această problemă, sau de ce aţi venit la mine. 

— Am meditat îndelung la asta, răspunse Miss Marple. 
Cum v-am spus, ar fi inutil să mă duc la poliţie fără fapte. 
Eu nu am dovezi. Ceea ce v-aş ruga e să vă interesaţi de 
chestiune. Inspectorul Drewitt ar fi cât se poate de flatat, 
sunt sigură. Şi, bineânţeles, dacă problema va fi înaintată 
forurilor superioare, colonelul Melchett, inspectorul şef, va 
fi receptiv la părerile dumneavoastră. 

Se uită la el rugătoare. 


— Şi ce date aveţi de gând să-mi furnizaţi, ca bază de 
lucru. 

— M-am gândit, zise Miss Marple, să scriu un nume - 
numele - pe o bucată de hârtie şi să vi-o dau. Apoi dacă, 
după investigaţii, hotărâți că... persoana nu este implicată 
în nici un fel, înseamnă că m-am înşelat. 

Se opri şi apoi adăugă cu un uşor fior: Ar fi atât de 
groaznic, atât de groaznic dacă o persoană nevinovată ar fi 
spânzurată. 

— Ce naiba... strigă sir Henry tresărind. 

Ea se uită cu faţa tristă la el. 

— S-ar putea să mă înşel, deşi nu prea cred. Inspectorul 
Drewitt, înţelegeţi, este într-adevăr un om inteligent. Dar o 
inteligenţă mediocră este câteodată cât se poate de 
periculoasă. Nu te duce suficient de departe. 

Sir Henry se uită la ea curios. 

Scotocind puţin, Miss Marple deschise o mică poşetă, 
scoase un carneţel de însemnări, rupse o pagină, scrise cu 
grijă un nume pe ea, o îndoi şi o întinse lui sir Henry. 

O deschise şi citi numele. Nu-i spunea nimic, dar 
sprâncenele i se ridicară puţin. O privi pe Miss Marple şi 
băgă hârtia în buzunar. 

— Bine, bine, zise el. O afacere cu totul extraordinară. N- 
am mai făcut niciodată aşa ceva. Dar am de gând să-mi 
susţin aprecierea... faţă de dumneavoastră, Miss Marple. 

Sir Henry se afla într-o cameră cu colonelul Melchett, şeful 
poliţiei districtului, şi cu inspectorul Drewitt. 

Şeful poliţiei era un om mic, cu o purtare cazonă agresivă. 
Inspectorul era înalt, solid şi cu mult bun simţ. 

— Serios, mă simt jenat că mă bag în treburile voastre, se 
scuză sir Henry cu zâmbetul său plăcut. Nici nu prea pot să 
vă spun de ce o fac. (Acesta era adevărul adevărat). 

— Dragul meu, suntem încântați, este o mare favoare. 

— Mă simt onorat, sir Henry, zise şi inspectorul. Şeful 
poliţiei se gândea: „Bietul om s-a plictisit de moarte la 


familia Bantry. Bătrânul colonel înjură guvernul şi baba 
trăncăâneşte tot timpul despre bulbi” 

Inspectorul se gândea: „Păcat că nu ne aflăm în faţa unui 
adevărat mister. Am auzit spunându-se că e unul dintre cele 
mai bune creiere din Anglia. Păcat că e un caz aşa de 
simplu”. 

Cu glas tare, şeful poliţiei zise: 

— Mă tem că totul este foarte sordid şi evident. Prima 
impresie a fost că fata s-a aruncat în apă. Era în spiritul 
familiei, înţelegeţi. Totuşi, doctorul nostru Haydock este un 
om scrupulos. Ela observat vânătăi şi leziuni pe ambele 
braţe. Cauzate înainte de moarte. Exact cum un individ ar fi 
luat-o de braţe şi ar fi aruncat-o în apă. 

— Ar reclama asta multă forţă? 

— Nu cred. Nu-i nevoie de luptă, fata ar fi luată prin 
surprindere. E un podeţ din lemn alunecos. Cel mai uşor 
lucru din lume s-o răstorni - nu e nici o balustradă în partea 
aceea. 

— Aveţi dovezi că tragedia s-a întâmplat acolo? 

— Da. Am dat de un băiat, Jimmy Brown, de 12 ani. El s-a 
aflat în pădure în partea cealaltă. A auzit un fel de țipăt de 
pe pod şi pe cineva căzând în apă. Era întuneric, ştiţi, greu 
de văzut. Imediat a zărit ceva alb plutind în jos pe apă, a 
alergat şi a adus ajutoare. Au scos-o, dar era prea târziu s-o 
mai aducă la viaţă. 

Sir Henry încuviinţă. 

— Băiatul n-a văzut pe nimeni pe pod? 

— Nu. Dar, cum vă spuneam, era întuneric şi ceața 
persista mereu pe acolo. Am să-l întreb dacă n-a văzut pe 
cineva înainte sau imediat după aceea. Înţelegeţi, el a 
presupus, fireşte, că fata s-a aruncat singură. La început 
toată lumea a crezut aşa. 

— Totuşi, avem biletul, spuse inspectorul Drewitt. Se 
întoarse către sir Henry. 

— Biletul din buzunarul fetei, domnule. Scris parcă cu 
creionul unui pictor şi, deşi hârtia era toată udă, am reuşit 


să-l citim. 

— Şi ce conţinea? 

— Era de la tânărul Sandford. „În regulă, ne vom întâlni la 
pod, la opt şi jumătate. R. S.”, aşa scria. Ei bine, era în jur 
de opt şi jumătate, sau câteva minute mai târziu, când 
Jimmy Brown auzi ţipătul şi căzătura în apă. 

Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe Sandford? continuă colonelul 
Melchett. E aici de vreo lună; unul dintre aceşti tineri 
arhitecţi moderni care construiesc case deosebite. Îi face 
una lui Allington. Dumnezeu ştie cum o să arate - îmi 
închipui că plină de lucruri cubiste. O masă mare din sticlă 
şi scaune chirurgicale din oţel şi împletituri. N-ai cu cine să- 
| compari, dar asta îţi arată ce tip de individ e Sandford. Un 
bolşevic, cu idei subversive, ştiţi, fără morală. 

— Seducţia, spuse sir Henry blând, este o crimă de mult 
stabilită deşi, desigur, nu datează de atâta vreme ca omorul 
propriu-zis. 

Colonelul Melchett se uită mirat. 

— O, da, zise el, exact. Exact. 

— Sir Henry, interveni Drewitt, e o treabă urâtă dar 
simplă. Acest tânăr Sandford a băgat fata în bucluc. După 
care o şterge înapoi la Londra. Are fata lui acolo, o 
domnişoară drăguță, cu care este logodit şi cu care vrea să 
se căsătorească. Normal dacă ea aude de afacerea asta, el 
s-a dus pe copcă. Se întâlneşte cu Rose la pod - e o seară 
ceţoasă, nimeni în preajmă - o prinde de umeri şi-i face 
vânt. Un adevărat porc care merită ce-l aşteaptă. Asta-i 
părerea mea. 

Sir Henry tăcu un minut, două. Îşi dădu seama de 
puternicul curent al prejudecăţilor locale. Un arhitect 
modernist nu avea cum să fie bine venit în satul conservator 
St. Mary Mead. 

— Cred că nu e nici o îndoială, că omul acesta Sandford 
era de fapt tatăl copilului? întrebă el. 

— Categoric, el este tatăl, spuse Drewitt. Rose Emmott i-a 
destăinuit totul tatălui său. Credea că el se va căsători cu 


ea. Să se căsătorească cu ea! Nici vorbă! 

„Doamne sfinte, se gândi sir Henry. Parcă m-aş trezi într-o 
melodramă de la mijlocul epocii victoriene. Fata naivă, 
ticălosul din Londra, tatăl sever, trădarea, ne mai trebuie 
doar credinciosul îndrăgostit din sat. Da, cred că e 
momentul să întreb de el”. 

Întrebă cu glas tare: 

— Faţa n-avea vreun prieten de-al ei de aici? 

— Vă referiţi la Joe Ellis? zise inspectorul. Bun băiat, Joe. 
Meseria lui e tâmplăria. Ah! dacă ea ar fi ţinut la Joe... 

Colonelul Melchett dădu aprobator din cap. 

— Trebuie să rămâi la propria ta clasă, şuieră el. 

— Cum a privit Joe Ellis toată întâmplarea? întrebă sir 
Henry. 

— Nimeni nu ştie cum o priveşte, spuse inspectorul. Joe 
este un băiat liniştit. Apropiat. Tot ce făcea Rose i se părea 
corect. Îl ţinea legat de ea. Spera că ea o să se întoarcă la el 
într-o zi, cred că asta era atitudinea lui. 

— Aş vrea să-l văd, spuse sir Henry. 

— O! O să ne ducem pe la el, îl aprobă colonelul Melchett. 
Nu neglijăm nici un fir. M-am gândit să-l vedem întâi pe 
Emmott, apoi pe Sandford, după care ne putem duce şi la 
Ellis. Sunteţi de acord, Clithering? 

Sir Henry spuse că era admirabil. 

L-au găsit pe Iom Emmott la „Blue Boar”. Era un bărbat 
înalt, voinic, între două vârste, cu ochi ageri şi maxilare 
puternice. 

— Mă bucur să vă văd, domnilor, bună dimineaţa colonele! 
Intraţi aici şi nu o să ne deranjeze nimeni. Pot să vă ofer 
ceva, domnilor? Nu? Cum doriţi. Aţi venit în legătură cu cei 
s-a întâmplat bietei mele fete. Ah! Era o fată bună, Rose. 
Întotdeauna a fost o fată bună... Până când porcul ăsta 
neruşinat... vă cer iertare, dar asta e... până a apărut el. l-a 
promis că o ia de nevastă, zău. Dar, am să-l dau în judecată. 
El a atras-o şi ea a dat de bucluc. Porc ucigaş. Ne-a umplut 
de ruşine pe toţi. Biata mea fată. 


— Fiica dumneavoastră v-a spus clar că domnul Sandford 
era responsabil pentru situaţia ei? întrebă Melchett iute. 

— Mi-a zis. Chiar în camera asta mi-a zis. 

— Şi dumneavoastră ce i-aţi spus? îl întrebă sir Henry. 

— Ce să-i spun? Omul părea pentru moment descumpănit. 

— Adică, de exemplu, n-aţi ameninţat-o s-o daţi afară din 
casă? 

— Am fost puţin supărat, e normal. Sunt sigur că vi se pare 
normal. Dar, nici vorbă s-o dau afară din casă. N-aş face aşa 
ceva. Îşi luă un aer de indignare orgolioasă. Nu. Pentru ce-i 
făcută legea - asta zic. La ce foloseşte legea? Trebuie să se 
poarte corect cu ea. Şi dacă n-a făcut-o, pe cinstea mea, o 
să plătească. 

Lovi cu pumnul în masă. 

— La ce oră v-aţi văzut ultima dată fata? întrebă Melchetit. 

— Ieri, la ora ceaiului. 

— Cum s-a purtat atunci? 

— Bine, ca de obicei. N-am observat nimic, Dacă aş fi 
ştiut... 

— Dar n-aţi ştiut, spuse inspectorul sec. 

Plecară de la tatăl fetei. 

— Emmott nu prea îţi creează o impresie favorabilă, spuse 
sir Henry gânditor. 

— E puţin cam escroc, îl etichetă Melchett. L-ar fi umplut 
de sânge pe Sandford şi i-ar fi luat banii dacă i s-ar fi ivit 
ocazia. 

Următoarea vizită au făcut-o arhitectului. Rex Sandford nu 
semăna câtuşi de puţin cu imaginea pe care, în mod 
inconştient, sir Henry şi-o formase despre el. Era un tânăr 
înalt, foarte blond şi foarte subţire. Avea ochii albaştri, 
visători, iar părul învălmăşit şi cam prea lung. Vorbea puţin 
cam feminizat. 

Colonelul Melchett făcu prezentările. Trecând direct la 
obiectul vizitei sale, îl invită pe arhitect să declare ce făcuse 
în seara precedentă. 


— Înţelegeţi, îl preveni el, nu am împuternicirea să vă 
oblig la o declaraţie, dar orice veţi spune va fi folosit ca 
dovadă împotriva dumneavoastră. Aş vrea ca situaţia să vă 
fie clară. 

— Nu... nu înţeleg, zise Sandford. 

— Înţelegeţi că Rose Emmott a fost înecată aseară? 

— Ştiu. O! E aşa, aşa de îngrozitor. N-am putut să dorm o 
clipă. Am fost incapabil să lucrez astăzi. Mă simt vinovat... 
teribil de vinovat. 

Îşi trecu degetele prin păr, învălmăşindu-l şi mai mult. 

— N-am vrut niciodată să-i fac vreun rău, spuse cu inima 
frântă. Nu m-am gândit niciodată. Nu mi-am închipuit că o 
să procedeze aşa. 

Se aşeză la o masă şi-şi îngropă faţa în mâini. 

— Trebuie să înţeleg, domnule Sandford că refuzaţi să 
declaraţi unde v-aţi aflat aseară la opt şi jumătate? 

— Nu, nu, cum să nu. Am fost pe afară. Am făcut o 
plimbare. 

— V-aţi dus să vă întâlniți cu domnişoara Emmott? 

— Nu, m-am plimbat singur. Prin pădure. Mult timp. 

— Atunci cum explicaţi biletul acesta, domnule, care a fost 
găsit în buzunarul fetei moarte? 

Şi inspectorul Drewitt citi cu glas tare, fără emoție. 

— Ei, domnule? Negaţi că aţi scris asta? 

— Nu, nu. Aveţi dreptate. Eu l-am scris. Rose mi-a cerut să 
ne întâlnim. A insistat. N-am ştiut ce să fac. Aşa că i-am 
scris biletul. 

— Ah, aşa-i mai bine, spuse inspectorul. 

— Dar nu m-am dus! Vocea lui Sandford se auzi tare şi 
excitată. Nu m-am dus! Simţeam că e mai bine să nu o fac, 
să nu ne întâlnim. Intenţionam să-i scriu de la Londra şi... şi 
să aranjez ceva. 

— Vă daţi seama, domnule, că acesta fată urma să aibă un 
copil şi că v-a indicat pe dumneavoastră drept tatăl 
acestuia? 

Sandford gemu, dar nu răspunse. 


— E adevărat acest lucru, domnule? 

Sandford îşi îngropa şi mai mult faţa în mâini. 

— Cred că da, spuse el pe un ton stins. 

— Ah! Inspectorul Drewitt nu-şi putea ascunde satisfacția. 
Acum, în legătură cu „plimbarea” dumneavoastră. V-a văzut 
cineva seara trecută? 

— Nu ştiu. Nu cred. După câte îmi amintesc nu m-am 
întâlnit cu nimeni. 

— Păcat. 

— Ce vreţi să spuneţi? Sandford se holbă furios la el. Ce 
contează dacă m-am dus să mă plimb sau nu? Ce contează 
asta pentru faptul că Rose s-a înecat? 

— Ah! făcu inspectorul. Ştiţi, ea n-a făcut-o. Ea a fost 
înecată în mod deliberat, domnule Sandford. 

— Ea a fost... l-au trebuit câteva clipe bune ca să pătrundă 
tot înţelesul oribil al celor spuse. Dumnezeule! Atunci... 

Se prăbuşi într-un scaun. 

Colonelul Melchett schiţă un gest de plecare. 

— Înţelegi Sandford, zise el. Sub nici un pretext nu trebuie 
să părăseşti casa asta. 

Cei trei bărbaţi, plecară. Inspectorul şi şeful poliţiei 
schimbară nişte priviri. 

— Cred că e suficient, sir, zise inspectorul. 

— Da. Obține un mandat de arestare pentru el şi închide-l. 

— Scuzaţi-mă, îi întrerupse sir Henry. Mi-am uitat 
mâănuşile. 

Reveni repede în casă. Sandford se afla în aceeaşi poziţie 
în care-l lăsaseră, privind ameţit înainte. 

— M-am întors, îi explică sir Henry, ca să vă spun că eu, 
personal, doresc să fac tot ce pot ca să vă ajut. Motivul 
interesului pe care-l manifest pentru dumneata nu pot să vi- 
| destăinui deocamdată. Dar vreau să vă cer să-mi spuneţi, 
pe scurt, dacă sunteţi de acord, cât se poate de exact ce s-a 
întâmplat între dumneata şi fata aceea, Rose. 

— Era foarte frumoasă, spuse Sandford. Foarte frumoasă 
şi atrăgătoare. Şi... şi m-a terminat. Pe Dumnezeul meu că e 


adevărat. Nu-mi dădea pace. Şi eram complet singur aici - 
nimeni nu mă prea plăcea şi... şi cum vă spuneam era 
uimitor de frumoasă şi părea să ştie cum e şi toate 
celelalte... Vocea i se stinse. Ridică privirea. Şi apoi s-a 
întâmplat asta. Dorea să mă însor cu ea. Nu ştiam ce să fac. 
Sunt logodit cu o fată din Londra. Dacă aude vreodată de 
asta - şi va auzi, fireşte - ei bine, totul s-a terminat. Ea nu 
va înţelege. Cum ar putea? Sunt un depravat, bineînţeles. 
Cum vă spun, nu ştiam ce să fac. Am evitat să mă mai 
întâlnesc cu Rose. M-am gândit să mă întorc la Londra, să- 
mi consult avocatul şi să aranjez treburile cu banii şi altele 
pentru ea. Doamne, ce prost am fost! Şi totul e atât de clar: 
Cazul e împotriva mea. Dar ei trebuie să fi greşit. Rose 
trebuie să se fi sinucis. 

— A ameninţat vreodată c-o să-şi pună capăt vieţii? 

Sandford dădu din cap. 

— Niciodată. N-aş fi zis că e în stare de aşa ceva. 

— Ce-i cu omul ăla pe nume Joe Ellis? 

— Dulgherul? Un ţăran destoinic. Un tip greu la cap, dar 
nebun după Rose. 

— Trebuie să fi fost gelos, sugeră sir Henry. 

— Cred că era puţin, dar el e tipul bovin. Suferă în tăcere. 

— Bine, spuse sir Henry, trebuie să plec. Se alătură 
celorlalţi doi. 

— Ştii, Melchett, îi propuse el, cred că ar fi cazul să dăm o 
raită şi pe la celălalt individ, Ellis, înainte de a lua vreo 
măsură drastică. E păcat să arestezi pe cineva ca după 
aceea să se dovedească o eroare. În fond, gelozia este un 
motiv foarte bun pentru crimă... şi unul chiar foarte comun. 

— Cât se poate de adevărat, interveni şi inspectorul. Dar 
Joe Ellis nu e tipul ăsta. N-ar omori o muscă. Şi-apoi nimeni 
nu l-a văzut ieşindu-şi din fire. Totuşi, sunt de acord c-ar fi 
bine să-l întrebăm unde a fost seara trecută. Trebuie să fi 
ajuns acasă. Are o cameră închiriată la doamna Bartlett, o 
femeie foarte de treabă, văduvă, se ocupă puţin şi cu 
spălătoria. 


Căsuţa la care s-au oprit era curată lună şi îngrijită. O 
femeie înaltă, voinică, între două vârste le deschise uşa. 
Avea o faţă plăcută şi ochi albaştri. 

— Bună dimineaţa, doamnă Bartlett, spuse inspectorul. Joe 
Ellis e aici? 

— S-a întors acum zece minute, spuse doamna Bartlett. 
Poftiţi înăuntru, vă rog, domnilor. 

Ştergându-şi mâinile de şorţ îi conduse într-un mic salonaş 
din faţă cu păsări împăiate, câini din porțelan, o sofa, şi alte 
câteva piese inutile de mobilă. 

În grabă aranjă scaune pentru ei, deplasă un lucru mai 
încolo ca să facă spaţiu şi ieşi strigând: 

— Joe, trei domni vor să vorbească cu tine. 

O voce din bucătăria din spate răspunse: 

— Vin după ce mă spăl. 

Doamna Bartlett zâmbi. 

— Poftiţi, doamnă Bartlett, o îndemnă colonelul Melchett. 
Luaţi loc. 

— O, nu, domnule, nici nu mă gândesc. Doamna Bartlett 
era şocată de idee. 

— Joe Ellis e un chiriaş bun? întrebă Melchett, pe un ton 
aparent dezinteresat. 

— Nici nu se poate unul mai bun, sir. Un tânăr cu adevărat 
la locul lui. Nu se atinge niciodată de băutură. E mândru de 
munca sa. Şi întotdeauna e bun şi de ajutor în casă. El mi-a 
fixat rafturile acelea pentru mine şi un nou bufet în 
bucătărie. Şi orice fleac care trebuie reparat în casă... Joe îl 
face una-două. Şi nici nu aşteaptă să i se mulţumească. Ah! 
Nu sunt mulţi tineri ca Joe, sir. 

— Într-o zi va da norocul peste vreo fată, zise Melchett 
într-o doară. Ţinea foarte mult la biata fată aia, Rose 
Emmott, nu-i aşa? 

Doamna Bartlett oftă. 

— Tare mă mai necăjea. El adora pământul pe care ea 
păşea şi ei nu-i păsa nici negru sub unghie de el. 

— Unde îşi petrece serile Joe, doamnă Bartlett? 


— Aici, domnule, de obicei. Câteodată face câte un lucru 
ciudat din lemn seara şi încearcă să înveţe contabilitate 
prin corespondenţă. 

— Aha! Aşa deci. A fost acasă ieri seară? 

— Da, domnule. 

— Sunteţi sigură, doamnă Bartlett? întrebă sir Henry 
aspru. 

Ea se întoarse spre el. 

— Foarte sigură, sir. 

— N-a ieşit, de pildă, până undeva între opt şi opt 
jumătate? 

— O nu. Doamna Bartlett râse. A lucrat la bufetul meu de 
bucătărie aproape toată seara şi eu l-am ajutat. 

Sir Henry se uită la faţa ei sigură, zâmbitoare şi simţi 
prima undă de îndoială. 

O clipă mai târziu intră şi Ellis în cameră. Era un tânăr 
înalt, lat în umeri, un ţăran foarte frumos. Avea ochi albaştri 
timizi şi un zâmbet modest. În general, un tânăr uriaş 
amabil. 

Melchett începu discuţia. Doamna Bartlett se retrase în 
bucătărie. 

— Investigăm moartea lui Rose Emmott. O cunoşteai, 
Ellis? 

— Da. Ezită, apoi murmură: speram să mă însor cu ea într- 
o zi. Biata fată. 

— Ai aflat în ce situaţie era? 

— Da. O scânteie de furie i se aprinse în ochi. Ela părăsit- 
o. Dar era spre binele ei. N-ar fi fost fericită căsătorită cu el. 
Aşteptam să vină la mine când i se va întâmpla asta. Aş fi 
avut grijă de ea. 

— În ciuda... 

— N-a fost vina ei. El a amăgit-o cu tot felul de promisiuni. 
O! Ea mi-a povestit. Ea n-avea de gând să se înece. El nu 
merita. 

— Unde-ai fost, Ellis, seara trecută la opt şi jumătate? 


I s-a părut lui sir Henry, sau a fost într-adevăr o undă de 
crispare în răspunsul prompt..., aproape prea prompt. 

— Am fost aici. Lucram la un dulap nou de bucătărie 
pentru doamna B. Întrebaţi-o. Ea o să vă spună. 

„A dat prea repede răspunsul, se gândi sir Henry. E un om 
cam greu de cap. A spus-o aşa la ţanc încât bănuiesc că 
avea răspunsul pregătit dinainte”. 

Apoi, îşi spuse că asta era în imaginaţia lui. Îşi imagina 
lucruri, da, îşi imagina chiar o licărire de teamă în ochii 
aceia albaştri. 

Alte câteva întrebări şi răspunsuri şi plecară. Sir Henry 
găsi un pretext ca să se ducă în bucătărie. Doamna Bartlett 
era ocupată la soba de gătit. Ridică privirea cu un zâmbet 
plăcut. Un nou bufet era fixat lângă perete. Nu era chiar 
terminat. Câteva unelte zăceau în preajmă ca şi nişte bucăţi 
de lemn. 

— La asta a lucrat Ellis seara trecută? o întrebă sir Henry. 

— Da, sir, este o mobilă frumoasă, nu-i aşa? Joe este un 
dulgher foarte deştept. 

Nu era nici o urmă de teamă în ochii ei, nici nu părea 
încurcată. 

Dar Ellis... Îşi imaginase doar? Nu, cu el fusese ceva. 

„Trebuie să-l atac cumva”, se gândi sir Henry. 

Întorcându-se să iasă din bucătărie, se ciocni de un 
cărucior de copil. 

— Sper că n-am trezit copilaşul, se scuză el. Doamna 
Bartlett izbucni în râs. 

— O, nu, sir. N-am nici un copil. Şi-mi pare rău. În ăsta iau 
rufele la spălat, sir. 

— O! Înţeleg... 

Se opri şi apoi o întrebă sub presiunea unui impuls: 

— Doamnă Bartlett, o cunoşteaţi pe Rose Emmott. 
Spuneţi-mi ce părere aveţi, de fapt, despre ea. 

Ea îl privi curioasă. 

— Ei bine, sir, mi se părea uşuratică. Dar ea e moartă şi 
mie nu-mi place să-i vorbesc de rău pe morţi. 


— Dar am un motiv, un motiv foarte serios pentru care vă 
întreb. 

Vorbea foarte convingător. 

Ea părea să se gândească, studiindu-l cu atenţie. În cele 
din urmă se hotări. 

— Era soi rău sir, spuse ea liniştită. Asta nu i-am spus-o lui 
Joe. Îl juca pe degete cum vroia. Tipele astea pot, şi asta-i 
rău. Dar ştiţi cum sunt ele, sir. 

Da, sir Henry ştia. Toţi oamenii din lume ca Joe Ellis sunt 
deosebit de vulnerabili. Ei credeau orbeşte. Dar exact din 
această cauză şocul descoperirii putea fi mai mare. 

Părăsi căsuţa derutat şi perplex. Se lovea de un zid 
infailibil. Joe Ellis lucrase în casă toată seara de ieri. 
Doamna Bartlett fusese acolo urmărindu-l. Ce mai putea 
rezulta din asta? Nu putea găsi nici o fisură, probabil cu 
excepţia acelui răspuns pregătit dinainte care-i trezea 
suspiciuni, din partea lui Joe Ellis - acea impresie că avea o 
poveste pe care s-o spună la ţanc. 

— Ei bine, conchise Melchett, asta pare să clarifice de tot 
chestiunea, nu? 

— Aşa e, sir, îl aprobă inspectorul. Sandford este omul 
nostru. N-are nici un punct de sprijin. Treaba-i simplă ca 
lumina zilei. După părerea mea, fata şi tatăl ei erau puşi, ei 
bine, erau puşi pe fapte - să-l şantajeze. El nu dispune de 
bani... nu vroia nici ca afacerea să ajungă la urechile 
logodnicei sale. Era disperat şi a acţionat ca atare. Ce 
părere aveţi, sir? se adresă el special şi lui sir Henry. 

— Aşa se pare, recunoscu sir Henry. Şi totuşi mi-e cam 
greu să mi-l imaginez pe Sandford comiţând vreo acţiune 
violentă. 

Dar ştia, în timp ce vorbea, că această obiecţie nu prea era 
valabilă. Şi cel mai blând animal, când este încolţit, este 
capabil de acţiuni uimitoare. 

— Totuşi, aş vrea să văd băiatul, cel care a auzit ţipătul, 
zise el deodată. 


Jimmy Brown se dovedi a fi un flăcău inteligent, cam mic 
pentru vârsta lui, cu o faţă prelungă, şireată. Era 
nerăbdător să fie anchetat şi a fost cam dezamăgit când i- 
au cerut să repete povestea sa dramatică şi ceea ce auzise 
în noaptea aceea fatală. 

— Înţeleg că te aflai de partea cealaltă a podului, preciză 
sir Henry. Pe malul râului, vizavi de sat. Ai văzut pe cineva 
pe partea aceea când ai trecut podul? 

— Era cineva care se plimba în pădure. Cred că domnul 
Sandford, gentlemanul arhitect care construieşte casa 
ciudată. 

Cei trei bărbaţi schimbară nişte priviri. 

— Asta s-a întâmplat cam cu vreo zece minute înainte de a 
auzi ţipătul? 

Băiatul încuviinţă dând din cap. 

— Ai mai văzut pe altcineva pe malul râului dinspre sat? 

— Un bărbat venea pe poteca din partea aceea. Mergea 
încet şi fluiera. Trebuie să fi fost Joe Ellis. 

— N-ai fi putut să vezi cine era, îl repezi inspectorul. Cu 
toată ceața şi întunericul. 

— Din cauza fluieratului, spuse băiatul. Joe Ellis fluieră 
întotdeauna aceeaşi melodie - „Vreau ca ea să fie fericită” - 
e singura melodie pe care o ştie. 

Vorbea cu disprețul unui om modern faţă de unul 
demodat. 

— Oricine poate fluiera o melodie, zise Melchett. Se 
îndrepta spre pod? 

— Nu. În cealaltă direcţie, spre sat. 

— Nu cred că trebuie să ne preocupăm de acest 
necunoscut, spuse Melchett. Ai auzit ţipătul şi căderea în 
apă şi câteva minute mai târziu ai văzut trupul plutind pe 
apă, ai alergat după ajutor, te-ai întors la pod, traversându-l 
şi te-ai dus drept în sat. N-ai zărit pe nimeni în apropierea 
podului în timp ce alergai după ajutor? 

— Cred că erau doi bărbaţi cu o roabă pe poteca de la râu; 
dar se aflau la o oarecare distanţă şi n-aş putea spune dacă 


veneau sau plecau şi casa domnului Giles fiind cea mai 
apropiată, eu am alergat acolo. 

— Ai făcut foarte bine, băiete, îl lăudă Melchett. Ai 
procedat cu seriozitate şi cu prezenţă de spirit. Eşti un 
scout15, nu-i aşa? 

— Da, sir. 

— Foarte bine. Bravo ţie! 

Sir Henry tăcea dus pe gânduri. Scoase o bucată de hârtie 
din buzunar, se uită la ea şi clătină din cap. Nu părea 
posibil... şi totuşi... 

Se decise să-i facă o vizită lui Miss Marple. Ea îl primi în 
sufrageria sa drăguță, uşor supraaglomerată, în stil vechi. 

— Am venit să vă raportez progresele, zise sir Henry. Mă 
tem că din punctul nostru de vedere, lucrurile nu merg 
bine. Îl vor aresta pe Sandford. Şi trebuie să spun că mi se 
pare justificată acţiunea. 

— Nu aţi găsit nimic care... cum să zic... să sprijine deci 
teoria mea? Ea arăta perplexă, îngrijorată. Poate am 
greşit... am greşit. Aveţi o experienţă atât de mare... cu 
siguranţă v-aţi fi dat seama dac-ar fi fost aşa. 

— Cu o rezervă, adăugă sir Henry, nu prea cred. Şi mai 
există un aspect - ne lovim de un alibi de nezdruncinat. Joe 
Ellis a fixat rafturi în bucătărie toată seara şi doamna 
Bartlett a urmărit ce făcea. 

Miss Marple se aplecă înainte, inspirând rapid. 

— Dar nu poate fi aşa, zise ea. A fost vineri seara. 

— Vineri seara? 

— Da, vineri seara. În serile de vineri, doamna Bartlett 
duce rufăria pe care a spălat-o la diferiţi clienţi. 

Sir Henry se rezemă în scaun. Îşi reaminti povestea lui 
Jimmy despre bărbatul care fluiera şi... da... acum totul se 
potrivea. 

Se ridică strângându-i călduros mâna lui Miss Marple. 

— Cred că acum văd soluţia, conchise el. Cel puţin pot 
încerca... 


Cinci minute mai târziu, se întoarse la căsuţa doamnei 
Bartlett şi vorbea cu Joe Ellis în salonaş printre câinii de 
porțelan. 

— Ne-ai minţit, Ellis, în legătură cu seara trecută, începu 
el aspru. N-ai fost aici în bucătărie ca să fixezi bufetul între 
opt şi opt şi jumătate. Ai fost văzut mergând pe cărarea de 
lângă râu, înspre pod, cu câteva minute înainte ca Rose 
Emmott să fie ucisă. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. 

— Ea n-a fost omorâtă... n-a fost. N-am nimic de-a face cu 
asta. S-a aruncat, asta a făcut. Era disperată. Nu m-aş fi 
atins de un fir din părul ei, nu! 

— Atunci de ce ne-ai minţit în legătură cu locul unde ai 
fost? îl întrebă sobru sir Henry. 

Ochii omului clipiră şi se aplecară stingheriţi. 

— Eram speriat. Doamna B. M-a văzut pe acolo şi când am 
auzit chiar după aceea ce se întâmplase, ei bine, ea s-a 
gândit că s-ar putea să-mi dăuneze. Am hotărât să spun că 
lucram aici şi ea a fost de acord să mă susţină. Este 
deosebită. A fost întotdeauna bună cu mine. 

Fără o vorbă sir Henry părăsi încăperea şi intră în 
bucătărie. Doamna Bartlett spăla în chiuvetă. 

— Doamnă Bartlett, i se adresă el, ştiu totul. Cred c-ar fi 
mai bine să mărturisiţi, asta dacă nu cumva doriţi ca Joe 
Ellis să fie spânzurat pentru ceva ce n-a făcut. Nu. Văd că 
nu vreţi asta. Am să vă spun ce s-a întâmplat. Aţi ieşit să 
duceţi rufăria la clienţi. V-aţi întâlnit cu Rose Emmott. V-aţi 
gândit că-i dăduse lui Joe cu piciorul şi se încurcase cu 
acest străin. Acum ea se afla în încurcătură, Joe era gata să- 
i sară în ajutor, să se căsătorească cu ea dacă trebuia şi 
dacă ea îl vroia. El locuieşte în casa dumneavoastră de 
patru ani. V-aţi îndrăgostit de el. Îl doriţi pentru 
dumneavoastră. O uraţi pe fată, nu puteaţi suporta ca 
stricata asta mică, la nimic bună, să vă ia bărbatul. Sunteţi 
o femeie puternică, doamnă Bartlett. Aţi prins-o pe fată de 
umeri şi-aţi aruncat-o în apă. Câteva minute mai târziu l-aţi 


întâlnit pe Joe Ellis. Băiatul Jimmy v-a văzut împreună de la 
distanţă, dar în întuneric şi ceaţă el a confundat căruciorul 
de copil cu o roabă la care împingeau doi oameni. L-aţi 
convins pe Joe c-ar putea fi suspectat şi-aţi inventat un aşa- 
zis alibi pentru el, dar care, în realitate, era un alibi pentru 
dumneavoastră. Acum spuneţi-mi, am dreptate sau nu? 

Îşi ţinea respiraţia. Mizase totul pe această înfruntare. 

Ea stătea în faţa lui, ştergându-se încet. 

— Este exact cum spuneţi, sir, vorbi ea, în cele din urmă, 
pe tonul acela liniştit, supus. (O voce periculoasă i se păru, 
deodată lui sir Henry). Nu ştiu ce m-a apucat. Neruşinată - 
asta era. Mi-a venit aşa... ca ea să nu mi-lia pe Joe. N-am 
dus o viaţă fericită, sir. Soţul meu era un amărât - invalid şi 
arţăgos. L-am îngrijit şi l-am oblojit cu credinţă. Apoi Joe a 
venit aici să închirieze o cameră. Nu sunt o femeie aşa 
bătrână, sir, în ciuda părului meu albit. Am numai 40 de ani, 
sir. Joe e un om pe care-l întâlneşti la o mie. Aş fi făcut orice 
pentru el, absolut orice. E ca un copil mic, sir, atât de blând 
şi încrezător. Era al meu, sir, să-l îngrijesc şi să văd de el. Şi 
asta... asta... Îşi stăpânea, îşi controla emoția. Chiar şi în 
clipa asta era o femeie puternică. Se îndreptă din şale şi se 
uită curioasă la sir Henry. Sunt gata să vin, sir. Nu m-am 
gândit niciodată că cineva va descoperi. Nu ştiu cum aţi 
aflat, sir... sunt sigură că nu ştiu. 

Sir Henry clătină din cap cu blândeţe. 

— Nu eu am fost acela care a ştiut, zise el, şi se gândi la 
bucata de hârtie care se afla încă în buzunarul său cu 
cuvintele acelea scrise cu o caligrafie îngrijită, de modă 
veche. 

„Mrs. Bartlett, la care e chiriaş Joe Ellis, de la Mill 
Cottages, nr. 2”. 

Miss Marple avusese din nou dreptate. 


SFÂRŞIT 


1 Deal stâncos sau pisc, în special în Devon şi Cornwall. 

2 (engl.) Crângul liniştit 

3 Astarte, Ashtaroth, Ashtoreth, Ishtar, echivalentul 
oriental al Afroditei, zeiţa iubirii şi fertilităţii. 

4 Îmbrăcăminte de bal costumat. 

5 Specie mexicană cu frunze mari roşii care înconjoară 
flori mici galbene (bot. Euphorbia pulcherrima); denumire 
de la ]. R. Poinsett, ambasador american în Mexic, care a 
descoperit-o. 

6 Egrefin. 

7 În engleză biban (perch) şi ştiucă (pike) încep cu aceeaşi 
literă. 

8 „Heap” şi „pile” sunt sinonime şi înseamnă grămadă. 

9 În engleză „crayfish”. 

10 Cel mai vechi procedeu de fotografiere, astăzi 
abandonat, care fixa imaginile pe plăci de cupru argintate, 
sensibilizate cu vapori de iod şi de brom; se developau prin 
expunere la vapori de mercur; de la numele inventatorului, 
Louis Daguerre (1789-1851). 

11 Camorra - organizaţie teroristă secretă italiană. Îşi are 
originile în Neapole, în anii 1830. Operațiunile sale au 
inclus activităţi criminale de diferite feluri, ca jafuri, 
şantaje, tâlhării la drumul mare. La sfârşitul anilor 1840, 
Camorra a cucerit o mare putere politică, dar apoi a 
pierdut terenul. În 1911, guvernul italian i-a aplicat o 
lovitură puternică. Totuşi, organizaţia nu este încă lichidată. 

12 Onestitate, dar şi dalie (în engleză) 

13 Death, în engleză. 

14 Cititorii sunt, probabil, familiarizați cu tramvaiele şi 
autobuzele britanice. 

15 Cercetaş.