Agatha Christie — Cantecul Lebedei

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Cântecul lebedei 


Volumul 1 


CUPRINS: 

Cântecul lebedei 5 

Afacerea de la bungalou 21 

Cazul femeii bogate 37 

Secretul bătrânului sir Ambrose 53 

Vitejia lui Edward Robinson 69 

Jane în căutarea unei slujbe 85 

Crima din Laburnam 108 

Moarte prin înec 123 

Cazul intendentei 144 

Primul ministru răpit 158 

Cântecul lebedei - Swan Song 

Afacerea de la bungalou - Affair at the Bungalow 

Cazul femeii bogate - The Case of the Rich Woman 

Secretul bătrânului sir Ambrose - The Herb of Death 

Vitejia lui Edward Robinson - The Manhood of Edward 
Robinson 

Jane în căutarea unei slujbe - Jane în Search ofa Job 

Crima din Laburnam - Iape-Measure Murder a.k.a. The 
Case of the Retired Jeweller 

Moarte prin înec - Death by Drowning 

Cazul intendentei - The Case of the Caretaker 

Primul ministru răpit - The Kidnapped Prime Minister 


Era ora 11 într-o zi de mai la Londra. Domnul Cowan se 
uita pe fereastră; în spatele său se întindea, în toată 
splendoarea sa, salonul unui apartament din hotelul Ritz. 
Apartamentul respectiv fusese rezervat pentru doamna 


Paula Nazorkoff, faimoasa cântăreaţă de operă, care tocmai 
sosise în metropolă. Domnul Cowan, care era impresarul 
doamnei, aştepta să poarte o discuţie cu aceasta, întoarse 
capul deodată, când uşa se deschise, dar era numai 
domnişoara Read, secretara doamnei Nazorkoff, o fată 
palidă, harnică din fire. 

— O, iată-te, draga mea, zise domnul Cowan. Doamna nu s- 
a trezit încă? 

Domnişoara dădu din cap că nu. 

— Mi-a spus să vin în jur de zece, îi explică domnul Cowan. 
Aştept de o oră. 

Nu manifesta nici supărare, nici surpriză. Domnul Cowan 
era prea bine obişnuit cu capriciile temperamentului 
artistic. Era un bărbat înalt, proaspăt bărbierit, cu o 
constituţie prea plină şi haine cu totul impecabile. Avea 
părul negru, strălucitor şi dentiţia de un alb de invidiat. 
Când vorbea, rostea neclar, oarecum legat pe „ses” din „se 
spune”, ceea ce nu părea a fi o bâlbâială, dar nici prea 
departe nu era. În clipa aceea, o uşă din partea cealaltă a 
camerei se deschise şi o cameristă franţuzoaică îngrijită 
intră grăbită. 

— Doamna s-a trezit? Întrebă Cowan înviorat. Spune-i 
noutăţile, Elise. 

Imediat, aceasta îşi ridică braţele spre cer. 

— Madame e ca şaptesprezece draci în dimineaţa asta, 
nimic nu-i place! Frumoşii trandafiri galbeni pe care 
monsieur i-a trimis aseară spune că sunt foarte buni pentru 
New York, dar că este imbecile să-i fie trimişi la Londra. 
Aici, zice ea, trandafirii roşii sunt singurele lucruri posibile 
şi pe dată deschide uşa şi aruncă trandafirii galbeni pe 
coridor, pe un monsieur, tres comme il faut, un domn ofiţer. 
Cred că el e, pe bună dreptate, indignat! 

Cowan ridică din sprâncene, dar nu manifestă alte semne 
de emoție. Apoi, scoase din buzunar un carneţel şi notă cu 
creionul cuvintele „trandafiri roşii”. 


Elise ieşi în grabă pe cealaltă uşă şi Cowan se întoarse din 
nou la fereastră. Vera Read se aşeză la birou, începu să 
deschidă plicuri şi să sorteze scrisori. Zece. Minute se 
scurseră în tăcere, după care uşa dormitorului se trânti de 
perete şi Paula Nazorkoff intră, înfierbântată. Ca efect 
imediat, camera păru mai mică; Vera Read deveni şi mai 
spălăcită, iar Cowan se retrase - o simplă siluetă în fundal. 

— Ah, ha! Copii, spuse primadona, nu-i aşa că sunt 
punctuală? 

Era o femeie înaltă şi, pentru o cântăreaţă, nu prea grasă. 
Braţele şi picioarele rămăseseră subţiri şi gâtul era o 
„coloană” frumoasă. Părul, care îi era răsucit într-o coadă 
mare peste ceafă, era negru, cu reflexe roşietice. Dacă 
datora cel puţin o parte din culoarea sa „Herniei”, 
rezultatul era cât se poate de reuşit. Nu era tânără, în jur 
de 40 de ani, cu trăsăturile feţei încă frumoase, deşi pielea 
dădea semne de oboseală şi se încreţea în jurul ochilor 
negri. Râdea ca un copil, avea un stomac de struţ, 
temperamental unei fiare şi faima celei mai mari soprane 
dramatice a epocii. Se întoarse direct către Cowan. 

— Ai făcut cum ţi-am spus? Ai scos pianul acela groaznic 
englezesc şi l-ai aruncat în Tamisa? 

— "Ţi-am adus altul şi-i făcu semn spre cel ce se afla într-un 
colţ. 

Nazorkoff se repezi la el şi-i ridică de pe clape capacul. 

— Un „Erard”, ăsta-i mai bun. Să vedem! 

Frumoasa voce de soprană răsună într-un arpegiu, apoi 
intona gama de două ori, în sus şi în jos, apoi ridică încet 
tonalitatea până la o acută, o ţinu, crescu tot mai mult în 
intensitate, după care scăzu până când se topi în neant. 

— Ah! Exclamă Paula Nazorkoftf cu o satisfacţie 
nedisjmulată. Ce voce frumoasă am! Chiar şi la Londra am o 
voce frumoasă. 

— Aşa este, o aprobă Cowan, felicitând-o din toată inima. 
Şi poţi fi sigură că Londra o să-ţi cadă la picioare precum 
New Yorkul. 


— Chiar crezi? Întrebă cântăreaţa. 

Pe buze i se ivi un uşor zâmbet şi era clar că, pentru ea, 
întrebarea era de uzură. 

— Absolut sigur! Spuse Cowan. 

Paula Nazorkoff închise pianul şi se îndreptă spre masă cu 
mersul acela uşor nesigur care se dovedea de mare efect pe 
scenă. 

— Bine, bine, zise ea, să trecem la afaceri. Ai toate 
contractele la tine, prietene? 

Cowan scoase nişte hârtii dintr-o mapă pe care o lăsase pe 
un scaun. 

— Nimic nu s-a schimbat prea mult, observă el, o să cânţi 
de cinci ori la „Covent Garden”, de trei ori în „losca” şi de 
două ori în „Aida”. 

— Aida”! Ptiu! Făcu primadona, o să fie o plictiseală de 
nedescris. „losca” e cu totul altceva. 

— Ah, da! O aprobă Cowan. „Iosca” e slăbiciunea ta. Paula 
Nazorkoff se îndreptă. 

— Sunt cea mai mare 'Toscă din lume, declară ea -simplu. 

— Aşa e! Întări Cowan. Nimeni nu se poate compara cu 
tine. 

— Roscari va cânta în rolul lui Scarpia, cred? Cowan 
confirmă. 

— Şi Emile Lippi. 

— Ce? Ţipă Nazorkoff. Lippi - broscuţa aia hidoasă care 
orăcăie - oac, oac, oac. Nu cânt cu el. Îl muşc! Îl zgârâi pe 
faţă! 

— Ei acum, lasă, încercă el s-o liniştească. 

— Îţi spun că ăla nu cântă, e o corcitură de câine care 
latră. 

— Bine, vom vedea, vom vedea... 

Eră prea înţelept să-i contrazică vreodată pe cântăreții 
plini de temperament. 

— În rolul lui Cavaradossi? Întrebă Nazorkoff. 

— Tenorul american, Hensdale. Ea aprobă din cap. 

— E un băieţaş drăguţ, cântă frumugşel. 


— Şi Barrere urmează să-l interpreteze o dată,cred. 

— Ele un artist, declară doamna generoasă. Dar sa-l laşi 
pe broscoiul ăla de Lippi în Scarpia! Ptiu... Nu cânt cu el! 

— Lasă totul în seama mea, insistă Cowan cudarul 
blândeţii. 

Tuşi şi apucă un nou set de hârtii. 

— Duc tratative pentru un concert special la „Albert Hall”. 

Nazorkoff se strâmbă. 

— Ştiu, ştiu, dar toţi procedează aşa, interveni Cowan. 

— Voi fi splendidă, va fi plin până în tavan şi voi lua o 
grămadă de bani. Bravo! 

Din nou Cowan răsfoi hârtiile. 

— lată o propunere cu totul diferită, zise el, de la lady 
Rustonbury. Doreşte să te duci la ea să cânţi. 

— Rustonbury? 

Primadona se încruntă în efortul de a-şi aminti ceva. 

— Am citit despre numele acesta recent, foarte de curând. 
E un oraş... Sau un sat, nu-i aşa? 

— E adevărat, un locuşor drăguţ din Hertfordshire. În 
ceea ce priveşte domeniul lordului Rustonbury, Castelul 
Rustonbury e un adevărat lăcaş vechi feudal modernizat, cu 
fantome şi tablouri de familie, scări secrete şi un teatru 
improvizat particular. Doamna ne propune să înscenăm o 
operă întreagă, preferabil „Butterfly”. 

— Butterfly”? Cowan dădu din cap. 

— Şi sunt pregătiţi să plătească. Va trebui să dăm gata 
„Covent Garden”, bineînţeles, dar chiar şi după aceea, vom 
sta bine din punct de vedere financiar. Probabil, membrii 
familiei regale vor fi prezenţi. Ceea ce va reprezenta o 
reclamă formidabilă. 

Doamna îşi ridică bărbia sa încă frumoasă. 

— Am nevoie de reclamă? Întrebă ea mândră. 

— Nu prea găseşti ceva de calitate, îi răspunse Cowan, 
netulburat. 

— Rustonbury, murmură cântăreaţa, unde am văzut... Sări 
deodată şi, alergând spre mijlocul mesei, începu să întoarcă 


paginile unui ziar ilustrat care se afla acolo. Se lăsă linişte 
când mâna sa se opri asupra uneia dintre pagini, apoi lăsă 
periodicul să cadă pe duşumea şi se întoarse încet la locul 
său. Cu schimbările sale bruşte de temperament, acum 
părea o cu totul altă persoană. Se purta liniştit, aproape 
rezervat. 

— Fă toate aranjamentele pentru Rustonbury. Mi-ar place 
să cânt acolo, dar cu o condiţie - opera trebuie să fie 
„losca”. 

Cowan se uită nesigur. 

— Asta va fi cam dificil, pentru un spectacol particular, ştii, 
scenografia şi toate celelalte. 

— Tosca” sau nimic. 

Cowan o privi cu atenţie. Ceea ce văzu păru să-l convingă, 
dădu scurt din cap şi se ridică. 

— Am să văd ce pot face, spuse el calm. 

Se ridică şi Nazorkoff. Părea mai preocupată, decât îi 
stătea în obişnuinţă, să-şi explice hotărârea. 

— E cel mai mare rol al meu, Cowan. Cânt în rolul acesta 
cum n-a făcut-o niciodată vreo altă femeie. 

— E un rol frumos, o aprobă Cowan. Jeritza a avut mare 
suces în el, anul trecut. 

— Jeritzâ? Strigă ea, înroşindu-se toată. Şi se porni să-i 
împărtăşească în detaliu opinia sa despre Jeritza. 

Cowan, care era obişnuit să asculte părerile cântăreților 
despre colegii lor, aşteptă, fără să-i acorde atenţie, până 
când tirada se isprăvi şi atunci spuse cu încăpățânare: 

— Oricum, cântă aria „Vissi D'Arte” culcată pe burtă. 

— Şi de ce nu? Întrebă Nazorkoff. Ce o poate împiedica? 
Am s-o cânt şi eu pe spate, dând din picioare! 

Cowan clătină din cap, cât se poate de serios. 

— Nu cred că merge pe jos, o informă el. Totuşi, aşa ceva 
impresionează, ştii! 

— Nimeni nu poate cânta „Vissi D'Arte” ca mine, declară 
sigură de sine Nazorkoff. O cânt ca o voce într-o mănăstire, 
aşa cum m-au învăţat bunele călugăriţe s-o cânt cu mulţi ani 


în urmă. Cu vocea unui băiat din cor sau a unui înger, fără 
sentimente, fără pasiune. 

— Ştiu, spuse Cowan mişcatte-am auzit, eşti minunată. 

— Asta-i arta, spuse primadona, să plăteşti preţul, să 
suferi, să înduri şi, în cele din urmă, nu numai să ştii totul, 
dar să ai şi puterea să te întorci exact la început şi să-ţi 
recapeţi frumuseţea pierdută a inimii de copil. 

Cowan o cercetă curios. Ea se uita undeva departe, cu o 
privire ciudată, lipsită de viaţă şi ceva din ochii aceia goliţi 
de vreo trăire îl înfiora. Buzele abia i se deschiseră ca să 
lase o şoaptă să treacă numai pentru ea însăşi. El o prinse 
din zbor: 

— În sfârşit, murmură ea, în sfârşit, după toţi anii ăştia 
lungi. 

II 

Lady Rustonbury avea atât ambiţie cât şi simţ artistic; şi le 
ţinea pe amândouă în frâu cu deplin succes. Norocul său 
era că soţului nu-i păsa nici de ambiţie, nici de artă şi prin 
urmare n-o incomoda în nici un fel. Contele Rustonbury era 
un bărbat voinic, lat în umeri pe care-l interesau numai caii 
şi nimic altceva. Îşi admira soţia, se mândrea cu ea şi se 
bucura că marea sa avere îi dădea posibilitatea să-şi 
satisfacă toate dorinţele. Teatrul lor particular fusese 
construit cu mai puţin de o sută de ani în urmă de bunicul 
său. Devenise principala jucărie a soţiei sale - organizase 
deja o dramă de Ibsen acolo şi o piesă ultramodernă, numai 
divorţuri şi droguri, precum şi o fantezie poetică cu o 
scenografie cubistă. Spectacolul următor cu „losca” 
stârnise un larg interes. Lady Rustonbury invitase la castel 
o mulţime de oaspeţi foarte distinşi exact în acest scop şi 
toată crema londoneză se îndrepta cu maşina într-acolo ca 
să fie de faţă. 

Doamna Nazorkoff şi însoțitorii săi sosiseră chiar înainte 
de prânz. Tânărul tenor american, Hensdale, urma să cânte 
în rolul lui Cavaradossi şi Roscari, vestitul bariton italian, în 
cel al lui Scarpia. Cheltuielile pentru punerea în scenă 


fuseseră enorme, dar nimănui nu-i păsa. Paula Nazorkoff 
era cât se poate de bine dispusă: încântătoare, amabilă, 
persoana cea mai minunată şi binevoitoare. Cowan era 
plăcut surprins şi se ruga ca starea asta de spirit să n-o 
părăsească. 

După prânz, artiştii s-au dus la teatru, s-au familiarizat cu 
aranjamentul scenic şi cu diferitele intrări. Orchestra cânta 
sub bagheta maestrului Samuel Ridge, unul dintre cei mai 
prestigioşi dirijori britanici. Totul părea să meargă ca pe 
strune şi, destul de ciudat, tocmai faptul acesta îl îngrijora 
pe domnul Cowan. Se simţea mai în largul lui într-o 
atmosferă agitată; această acalmie neobişnuită îl tulbura. 

„Totul se desfăşoară prea al naibii de liniştit” murmură în 
sinea sa domnul Cowan. „Doamna e ca o pisică ţinută numai 
cu smântână. E prea frumos ca să dureze; ceva o să se 
întâmple”. 

Probabil ca rezultat al îndelungatului său contact cu lumea 
operei, domnul Cowan îşi dezvoltase un al şaselea simţ şi, 
sigur, previziunile sale erau justificate. Era chiar înainte de 
orâ şapte seara când camerista franţuzoaică, Elise, veni 
disperată alergând spre el. 

— Ah, domnule Cowan, veniţi repede, vă implor, veniţi 
repede! 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Cowan îngrijorat. Doamna s-a 
răzgândit în legătură cu ceva, vrea modificări, da, asta e? 

— Nu, nu, nu madame, e vorba de signor Roscari. E 
bolnav; e pe moarte! 

— Pe moarte? Ei, cum se poate aşa ceva? 

Cowan se grăbi după ea spre dormitorul italianului cel 
bolnav. Omuleţul zăcea în pat, zvarcolipdu-se tot într-o serie 
de contorsiuni care ar fi părut caraghioase dacă ar fi fost 
mai puţin grave. Paula Nazorkoff se aplecase asupra lui; îl 
întâmpină îngrijorată pe Cowan. 

— Bine c-ai venit. Bietul nostru Roscari suferă îngrozitor. 
Fără îndoială a mâncat ceva. 


— Mor, gemea omuleţul. Mă doare... Groaznic. Aoleu! Se 
zvârcoli din nou, încleştându-şi mâinile pe stomac şi 
răsucindu-se pe pat... 

— Trebuie să trimitem după un doctor, propuse Cowan. 

Paula îl opri în momentul în care se îndrepta spre uşă. 

— Doctorul trebuie să vină; el va face tot ce va putea 
pentru bietul suferind, tot ce se poate aranja, dar Roscari 
nu mai este în stare deloc să cânte în seara aceasta. 

— N-am să mai cânt niciodată, mor, gemu italianul. 

— Nu, nu, nu o să mori, spuse Paula. Este doar o 
indigestie, dar cu toate astea, îţi va fi imposibil să cânţi. 

— Am fost otrăvit. 

— Da, fără îndoială, e ptomaină, zise Paula. Elise, stai cu el 
până vine doctorul. 

Cântăreaţa îl trase pe Cowan afară din cameră. 

— Ce ne facem? Întrebă ea. 

Cowan dădu din cap neputincios. Ora era aşa de avansată 
încât era imposibil să fie adus cineva din Londra ca să-l 
înlocuiască pe Roscari. Lady Rustonbury, care fusese 
anunţată despre îmbolnăvirea oaspetelui ei, venea în grabă 
pe coridor spre ei. Principala sa preocupare, ca şi cea a 
Paulei Nazorkoff, era succesul „loscăi”. 

— Dacă s-ar găsi cineva prin apropiere, se plânse 
primadona. 

— Ah! Lady Rustonbury strigă deodată. Da, desigur! 
Breon. 

— Breon? 

— Da, Edouard Breon, ştiţi, celebrul bariton francez. 
Locuieşte în apropiere. A fost o fotografie de-a casei sale în 
publicaţia „Country Homes” de săptămâna aceasta. Chiar el 
este omul. 

— A picat ca din cer, strigă Nazorkoff. Breon în rolul lui 
Scarpia, mi-l amintesc bine, a fost unul dintre cele mai mari 
roluri ale sale. Dar el s-a retras, nu-i aşa? 

— Am să-l aduc, spuse lady Rustonbury. Lăsaţi pe mine. 


Ca o femeie hotărâtă ce era, ordonă să i se scoată imediat 
„Hispano Suiza”. Zece minute mai târziu, casa de la ţară a 
domnului Edouard Breon fu invadată de o contesă agitată. 
Lady Rustonbury, de vreme ce se hotărâse, se dovedi o 
femeie foarte decisă şi, fără îndoială,domnul Breon îşi dădu 
seama că nu-i rămânea decât să se supună. De asemenea, 
trebuie să menţionăm că el avea o slăbiciune pentru 
contese. Ca om de o origine foarte umilă, ajunsese pe 
culmile profesiunii sale şi tratase de la egal la egal cu duci, 
prinți şi acest lucru i-a satisfăcut întotdeauna orgoliul. 
Totuşi, de când se retrăsese în acest loc al vechii lumi 
engleze, trăia un sentiment de nemulţumire. Ducea lipsa 
vieţii pline de admiratori şi aplauze, iar provincia britanică 
nu fusese atât de receptivă să-l recunoască ca pe o valoare, 
după cum îşi închipuise c-ar fi trebuit să se întâmple. Aşa că 
a fost extrem de flatat şi încântat de cererea contesei 
Rustonbury. 

— Ara să mă străduiesc cât mai mult, răspunse el, 
zâmbind. După cum ştiţi, nu am mai cântat de mult în 
public. Nu-mi iau mei elevi, doar unul, doi, ca să le fac o 
mare favoare. Dar dacă signor Roscari este, din nefericire, 
indisponibil... 

— A fost o lovitură teribilă, îl asigură lady Rustonbury. 

— Nu e un cântăreţ mare, zise Breon. 

Îi demonstra pe îndelete de ce. Se pare că nu mai apăruse 
vreun bariton de valoare de când se retrăsese Edouard 
Breon. 

— Doamna Nazorkoff interpretează rolul 'Toscăi, îl informă 
lady Rustonbury. O cunoaşteţi, îmi închipui! 

— N-am cunoscut-o niciodată, spuse Breon. Am ascultat-o 
cântând o dată, la New York. O mare artistă care are simţul 
dramei. 

Lady Rustonbury s-a simţit uşurată; niciodată nu ştia la ce 
să te aştepţi de la cântăreții aceştia; manifestau atâtea 
gelozii şi antipatii ciudate. 


Reveni în holul castelului după vreo douăzeci de minute 
făcând triumfătoare semn cu mâna. 

— L-am adus, strigă, râzând. Dragul meu domn Breon a 
fost extrem de amabil. N-am să uiţ niciodată gestul său. 

Toată lumea se înghesui în jurul francezului, semnele de 
încântare şi apreciere stimulându-l. Edouard Breon, deşi se 
apropia de 60 de ani, era încă un bărbat frumos, înalt, 
brunet, cu o personalitate atrăgătoare. 

— la să văd, zise lady Rustonbury. Unde este doamna? A, 
iat-o! 

Paula Nazorkoff nu luase parte la primirea generoasă 
făcută francezului. Ea rămăsese nemişcată într-un mare 
scaun de stejar, în umbra şemineului. Bineînţeles că nu se 
făcuse focul deoarece seara era caldă şi cântăreaţa folosea 
un evantai de forma unei imense frunze de palmier. Era 
atât de rece şi distantă că gazdei sale îi fu teamă că se 
simţea jignită. 

— Domnul Breon. Îl conduse la cântăreaţă. Spuneaţi că 
încă nu aţi întâlnit-o pe doamna Nazorkoff. 

Cu o ultimă adiere, Paula Nazorkoff lăsă evantaiul jos şi-i 
întinse mâna francezului. El i-o luă şi se înclină, iar 
primadonei îi scăpă un uşor oftat. 

— Madame, spuse Breon, n-am cântat niciodată împreună. 
Asta-i pedeapsa vârstei mele! Dar destinul e bun cu mine*şi 
mi-a venit în ajutor. 

Paula râse încetişor. 

— Sunteţi prea bun, domnule Breon. Când eram doar o 
biată tânără cântăreaţă, am stat la picioarele 
dumneavoastră. În „Rigoletto”, câtă artă, ce perfecţiune! 
Nimeni nu vă putea întrece! 

— Ehei! Exclamă Breon, simulând un suspin. Epoca mea a 
trecut. Scarpia, Rigoletto, Figaro, de câte ori nu i-am cântat 
şi acum... Gata! 

— Ba nu, în seara asta. 

— E adevărat, madame... Am uitat. În seara asta. 


— Ai cântat cu multe în „Iosca”, spuse arogantă Nazorkoff, 
dar niciodată cu mine! 

Francezul se înclină. 

— Va fi o onoare, rosti el încet. E un rol mare, madame. 

— E nevoie nu numai de o cântăreaţă, ci şi de o actriţă, 
sublinie lady Rustonbury. 

— Foarte adevărat, îi întări spusele Breon. Îmi amintesc de 
vremea când eram tânăr, în Italia, m-am dus la un mic 
teatru mai puţin cunoscut din Milano. Biletul m-a costat 
doar câteva lire, dar am auzit nişte glasuri ca la 
„Metropolitan Opera House” din New York. Şi doar o fată 
oarecare cânta în „Iosca”; cu un glas ca de înger. N-am să-i 
uit niciodată vocea din aria „Vissi D'Arte”, claritatea, 
puritatea ei. Dar îi lipsea forţa dramatică. 

Nazorkoff dădu din cap. 

— Asta vine mai târziu, zise ea liniştită. 

— Aşa e. Pe tânăra aceea - Bianca Capelli se numea - am 
ajutat-o personal în carieră. Datorită mie a avut şansa de a 
primi mari angajamente, dar a fost o proastă, din păcate, o 
proastă. 

Ridică din umeri a regret. 

— Cum adică a fost proastă? 

Întrebase fiica de 24 de ani a contesei Rustonbury, 
Blanche Amery, o fată subţire cu ochi mari, albaştri. 
Francezul se întoarse imediat spre ea, politicos. 

— Vai, mademoiselle, s-a încurcat cu un tip de speţă 
proastă, un ticălos, membru al Camorrei. El a dat de bucluc 
cu poliţia şi a fost condamnat la moarte; ea a venit la mine 
să mă implore să încerc să-i salvez iubitul. 

Blanche Amery îl privea cu intensitate. 

— Şi l-aţi salvat? Întrebă ea ţinându-şi răsuflarea. 

— Eu, mademoiselle, ce puteam eu face? Străin în ţara 
aceea? 

— Poate aveaţi influenţă? Interveni Nazorkoff cu vocea ei 
plină, vibrândă. 


— Dacă aveam, mă îndoiesc că mi-aş fi exercitat-o. 
Bărbatul acela nu merita. Dar am făcut ce-am putut pentru 
fată. 

Zâmbi uşor şi acel zâmbet o izbi deodată pe fată ca 
purtând pecetea a ceva deosebit de dezagreabil. Simţi, în 
acel moment, că spusele lui nu-i exprimau gândurile. 

— Aţi făcut ce-aţi putut, zise Nazorkoff. Foarte frumos din 
partea dumneavoastră şi ea v-a fost recunoscătoare, nu? 

Francezul ridică din umeri. 

— Omul a fost executat şi fata a intrat într-o mănăstire. Eh, 
voila! Lumea a pierdut o cântăreaţă. 

Nazorkoff râse cu poftă. 

— Noi, ruşii, suntem mai nestatornici, zise ea fără să-i 
pese. 

S-a întâmplat ca Blanche Amery să-l privească pe Cowan 
tocmai când vorbea cântăreaţa şi a observat privirea de 
uimire a acestuia ca şi buzele sale care se deschiseră şi apoi 
se închiseră la loc în semn de ascultare la o privire cu 
subînţeles din partea Paulei. 

Majordomul apăru în prag. 

— Cina, anunţă lady Rustonbury, ridicându-se. Dragilor, 
îmi pare aşa de rău pentru voi. Trebuie să fie groaznic să 
flămânzeşti întotdeauna înainte de a cânta. Dar, va urma un 
supeu foarte bun după aceea. 

— Îl vom aştepta cu nerăbdare, zise Paula Nazorkoff. Râse 
încet. După aceea! 

III 

În teatru, primul act din „Iosca” tocmai se terminase. 
Auditoriul începu să freamăte, fiecare vorbind cu vecinii. 
Membrii casei regale, încântători şi amabili, stăteau în trei 
fotolii de catifea din primul rând. 'Toţi şopteau şi murii în iau 
unii către alţii: părerea generală era că în primul act, 
Nazorkoff nu prea se ridicase la marea ei reputaţie. 
Majoritatea celor prezenţi nu-şi dădeau seama că în acest 
act cântăreaţa îşi arătase arta, făcând economie de voce şi 
menajându-se. Crease din Tosca un personaj uşuratic, frivol, 


care se juca cu dragostea, cocheta cu gelozia, acaparator. 
Breon, deşi nu se mai afla la apogeul gloriei, îl interpretă 
totuşi în mod magnific pe cinicul Scarpia. Exista nici o urmă 
din afemeiatul fără scrupule în con-ţia sa despre rol. Făcu 
din Scarpia un personaj frumos, aproape binevoitor, având 
doar o urmă de subtilă răutate care se desluşea în aparenţa 
exterioară. În ultima parte, cu orga şi procesiunea, când 
Scarpia stă pierdut în gânduri, meditând asupra planului 
său de a şi-o păstra pe Tosca, Breon dăduse dovadă de toată 
arta sa minunată. Acum, cortina se ridica pentru al doilea 
act, scena din casa lui Scarpia. 

De data aceasta, când Tosca intră, arta Nazorkoffei 
străluci brusc. Era o femeie terorizată de moarte care-şi 
juca rolul cu siguranţa unei mari actriţe. Felul ei grațios de 
a-l saluta pe Scarpia, nonşalanţa, răspunsurile sale 
zâmbitoare! În această scenă, Paula Nazorkoff juca cu ochii 
ei; se mişca cu un calm mormântal, cu o faţă zâmbitoare, 
impasibilă. Numai ochii săi, care îi aruncau priviri 
scrutătoare lui Scarpia, îi trădau adevăratele sale 
sentimente. Şi, astfel, opera continuă, cu scena torturei, 
disperarea 'Toscăi şi răvăşeala ei completă când se aruncă la 
picioarele lui Scarpia, implorându-l, în van, să aibă milă. 
Bătrânul lord Leconmere, un connaisseur al muzicii, se 
mişcă impresionat şi un ambasador străin de lângă el 
murmură: 

— În seara asta, Nazorkoff se întrece pe sine însăşi. Nu 
există o altă femeie pe scenă care să-şi exprime 
sentimentele ca ea. 

Leconmere îl aprobă. 

Şi-acum Scarpia îi spune preţul şi 'Tosca îngrozită, fugi de 
la el spre fereastră. Apoi se aude bătaia tobelor de afară şi 
Tosca se aruncă fără vlagă pe sofa. Scarpia aplecându-se 
asupra ei, îi povesteşte cum oamenii săi ridică 
spânzurătoarea - şi apoi linişte şi din nou sunetul 
îndepărtat al tobelor. Nazorkoff zăcea încremenită pe sofa, 
cu capul atârnându-i în jos, acoperit de păr aproape 


atingând duşumeaua. Apoi, într-un contrast uimitor cu 
patima şi tensiunea din ultimele douăzeci de minute, vocea 
ei răsună înaltă şi clară, aşa cum îi spusese lui Cowan, 
vocea unui băiat din cor sau a unui înger. 

„Vissi d'arte, vissi d'amore, no feci mai maie ad anima viva. 
Con mana furtiva cuante miseri conobbi, aiuta-i”. 

Era vocea unui copil uimit, uluit. Apoi ea îngenunche încă 
o dată implorându-l până în clipa când intră Spoletta. Tosca, 
extenuată, cedează şi Scarpia rosteşte cuvintele sale cu 
dublu înţeles care vor hotări destinul tuturor. Spoletta 
pleacă. După aceea, urmează momentul dramatic în care 
Tosca, ridicând paharul cu vin cu mâna tremurândă, 
observă cuțitul pe masă şi-l ascunde la spate. 

Breon se ridică, frumos cum era, întunecat, plin de 
pasiune. „losca, finalmente mia” Lovitura fulgerătoare a 
cuţitului şi şuieratul de răzbunare al loscăi: 

— Questo e il baccio di Iosca” (Acesta e sărutul IToscâi!). 

Niciodată nu interpretase Nazorkoff cu atâta măiestrie 
actul de răzbunare al Toscăi. Acele ultime şoapte aspre: 
„Muori dannato” şi, apoi, cu o voce ciudată, liniştită care 
umplu teatrul: 

— Oggi gliperdonol (Acum îl iert!) 

Blânda muzică sfâşietoare începu odată cu ceremonialul 
prin care 'Iosca aşează câte un sfeşnic de-o parte şi de alta 
a capului şi crucifixul pe pieptul lui; a urmat o ultimă clipă, 
în dreptul uşii, când privi înapoi; se auzi bătaia tobelor în 
depărtare şi cortina căzu. 

De data aceasta, spectatorii izbucniră în aplauze frenetice, 
dar de scurtă durată. Cineva ieşi repede dintr-o latură şi-i 
vorbi lordului Rustonbury, Acesta se ridică şi după câteva 
clipe de consultări, se întoarse şi făcu semn către sir Donald 
Calthorp, care era un eminent medic. Aproape 
imediat,ştirea se răspândi în sală. Ceva se întâmplase: Un 
accident, cineva era rănit foarte grav. Unul dintre cântăreţi 
apăru în faţa cortinei şi anunţă că domnul Breon avusese, 
din nefericire un accident, că opera nu mai putea continua. 


Din nou, un zvon făcu ocolul sălii: Breon fusese înjunghiat, 
Nazorkoff îşi pierduse minţile, îşi trăise rolul atât de intens 
încât îl înjunghiase cu adevărat pe partenerul său. Lordul 
Leconmere vorbea cu ambasadorul când cineva îl atinse pe 
braţ şi, întorcându-se, dădu cu ochii de Blanche Amery. 

— Nu a fost un accident, spunea fata. Sunt sigură cănua 
fost un accident. N-aţi auzit, chiar înainte de cină, ce 
povestea el despre fata din Italia? Fata aia este Paula 
Nazorkoff. Imediat, ea a susţinut că este rusoaică, dar eu l- 
am observat pe domnul Cowan uitându-se uimit. Ea trebuie 
să-şi fi luat un nume rusesc, dar el ştie prea bine că ea e 
italiancă. 

— Draga mea Blanche, o opri lord Leconmere. 

— Vă spun că sunt sigură de asta. Ea are un ziar ilustrat în 
dormitor, deschis la pagina pe care domnul Breon e 
fotografiat în casa lui de la ţară din Anglia. Ea ştia înainte 
de a veni aici! Cred că i.-A dat ceva bietului aceluia de 
italian ca să se îmbolnăvească. 

— Dar, de ce? Strigă lordul Leconmere. De ce? 

— Nu înţelegeţi? Este povestea Toscăi pe viu. El a dorit s-o 
aibă în Italia, dar ea i-a fost credincioasă iubitului său şi s-a 
dus la el să încerce să-l determine să-i salveze iubitul şi 
Breon s-a prefăcut că o va face. În schimb, l-a lăsat să 
moară. Şi acum, în sfârşit, a sosit ora ca ea să se răzbune. 
Naţi auzit cum a şuierat „eu sunt Tosca”? I-am văzut faţa lui 
Breon şi-atunci el a înţeles... A recunoscut-o! 

În cabina ei, Paula Nazorkoff stătea nemişcată, cu o haină 
albă de hermină pe ea. Cineva bătu la uşă. 

— Intră, spuse primadona. 

Elise intră. Plângea cu sughiţuri. 

— Madame, madame, el a murit! Şi... 

— Da? 

— Madame, cum să vă spun? Sunt doi domni de la poliţie 
aici; vor să vă vorbească. 

Paula Nazorkoff se ridică drept în picioare. 

— Mă duc eu la ei, spuse liniştită. 


Scoase un colier de perle de la gât şi-l puse în mâinile 
franţuzoaicei. 

— Astea sunt pentru tine, Elise; ai fost o fată bună. Eu n-o 
să am nevoie de ele acolo unde mă duc. Înţelegi, Elise? N-o 
să mai cânt „Iosca” din nou. 

Rămase o clipă lângă uşă, cu privirea mângâind lucrurile 
din cabină, ca şi cum îşi rememora treizeci de ani de 
carieră. Apoi încet, printre dinţi, murmură ultimul vers 
dintr-o altă operă: „La commedia e finita!” 

Afacerea de la bungalou 

— M-am gândit la ceva, zise Jane Helier. 

Pe faţa sa frumoasă apăruse un zâmbet încrezător ca al 
unui copil care aşteaptă să fie îndemnat. Era. Un zâmbet 
asemănător celui care impresiona spectatorii seara, la 
Londra, şi care îi îmbogăţea pe fotografi. 

— S-a întâmplat unei prietene, continuă ea cu grijă. 

Toţi făcură gesturi încurajatoare, dar uşor ipocrite. 
Colonelul Bantry, doamna Bantry, sir Henry Clithering, 
doctorul Lloyd şi bătrâna Miss Marple erau cu toţii convinşi 
că „prietena” era Jane însăşi. Nu prea ar fi fost în stare să-şi 
amintească sau s-o intereseze ceva care s-ar fi întâmplat 
altcuiva. 

— Prietena mea, continuă Jane, (n-am să-i dezvălui 
numele) era actriţă, o foarte cunoscută artistă. 

Nimeni nu şi-a exprimat surprinderea. Sir Henry 
Clithering se gândi în sinea sa: „Mă întreb câte fraze vor 
urma până când va uita că e vorba de o poveste despre 
altcineva şi va spune „eu” în loc de „ea”? 

— Prietena mea se afla într-un turneu în provincie, acum 
un an sau doi. Cred că ar fi mai bine să nu vă spun 
denumirea localităţii. Era un oraş pe Tamisa, nu departe de 
Londra. L-aş numi... 

Se opri şi se încruntă încurcată. Chiar şi inventarea unui 
simplu nume părea să fie prea mult pentru ea. Sir Henry îi 
veni în ajutor. 

— Să-i spunem Riverbury? Îi sugeră el grav. 


— O, da, ăsta se potriveşte de minune. Riverbury, am să ţin 
minte. Ei bine, cum vă spuneam, asta, prietena mea era la 
Riverbury cu compania ei şi s-a întâmplat un lucru foarte 
curios. 

Îşi încruntă sprâncenele din nou. 

— E foarte dificil, se plânse, să spui ceea ce vrei. Amesteci 
faptele şi le povesteşti întâi pe cele nepotrivite. 

— Ai început minunat, o încuraja doctorul Lloyd. Continuă! 

— Deci, se întâmplă acest lucru curios. Prietena mea a fost 
trimisă la secţia de poliţie. Şi se duse. Se părea că avusese 
loc o spargere la un bungalou de pe malul apei, îl 
arestaseră pe un tânăr care spunea o poveste foarte 
ciudată. Aşa că poliţia a chemat-o pe ea. Nu mai fusese la o 
secţie de asta, dar cei deacolo au fost foarte drăguţi cu ea, 
chiar foarte drăguţi. 

— De asta nu mă îndoiesc, zise sir Henry. 

— Sergentul - cred că era sergent, sau ar fi putut fi 
inspector - i-a oferit un scaun, i-a explicat cum stau 
lucrurile şi, bineînţeles, mi-am dat seama de îndată că era o 
greşeală... 

„Aha, se gândi sir Henry, iată-ne ajunşi la eu. Mă şi 
aşteptam”. 

— Prietena mea a spus aşa, continuă Jane, cât se poate de 
senină, fără să-şi dea seama că se auto-trădase. Ea le 
explică cum repetase cu dublura ei la hotel şi că nu auzise 
niciodată de acest domn Faulkener. Şi sergentul a spus: 
domnişoară Hei... 

Se opri şi se înroşi. 

— Domnişoară Helman, îi sugeră sir Henry, făcându-i cu 
ochiul. 

— Da, da, merge. Mulţumesc. El zise: „Ei bine, domnişoară 
Helman, cred că trebuie să fie o greşeală pentru că ştiu că 
staţi la Bridge Hotel” şi a întrebat dacă aş avea vreo 
obiecţie să îl confrunt sau să fie confruntată? Nu-mi 
amintesc. 

— Nu prea contează, interveni sir Henry ca s-o liniştească. 


— Oricum, cu tânărul. Aşa că am spus. Bineînţeles că nu. 
Atunci ei l-au adus şi au zis: „Aceasta e domnişoara Helier” 
şi... O! 

Jane se întrerupse, rămânând cu gura căscată. 

— Nu face nimic, draga mea, o consolă Miss Marple. Noi 
trebuie să ghicim, ştii. Şi nu ne-ai dat numele locului sau 
ceva care are vreo importanţă. 

— Dar am vrut să vă povestesc ce şi cum s-a întâmplat 
altcuiva. Dar e greu, nu-i aşa! Uiţi aşa de uşor. 

Toată lumea a asigurat-o că era foarte dificil, a liniştit-o şi 
a mângâiat-o, aşa că ea continuă cu povestea în care părea 
a fi implicată. 

— Era un bărbat drăguţ, destul de arătos. Tânăr, cu părul 
roşu. Deschise gura când mă văzu. Şi sergentul 
întrebă:”Aceasta-i doamna?” El a răspuns: „Nu, cum să fie. 
Ce măgar am fost!” I-am zâmbit şi am zis că nu face nimic. 

— Îmi pot imagina scena, interveni sir Henry. Jane Helier 
se încruntă. 

— la să văd, cum să povestesc mai departe? 

— Poate ne spui despre ce era vorba, dragă, o îndemnă 
Miss Marple, cu atâta blândeţe încât nimeni nu putea s-o 
suspecteze de ironie. Adică, ce greşeală făcuse tânărul şi 
ceva despre spargere. 

— O, da, îşi reveni Jane. Ei bine, ştiţi, acest tânăr îl chema 
Leslie Faulkener - scrisese o piesă. De fapt, comisese mai 
multe, dar niciuna nu fusese jucată. Şi el îmi trimisese mie 
ultima sa piesă ca să o citesc. Nu ştiam de ea, pentru că, 
desigur, mi se trimit sute de piese şi eu,personal, citesc 
puţine, numai pe cele despre care ştiu ceva. Oricum, asta 
era şi,se pare că domnul Faulkener primise o scrisoare de la 
mine, numai că s-a dovedit că de fapt, nu era cu adevărat 
de la mine, înţelegeţi... 

Se opri neliniştită şi toţi au asigurat-o că au înţeles. 

— În care îi spuneam că am citit piesa, că mi-a plăcut 
foarte mult, îi ceream să vină să discute cu mine. Şi îi 
indicam adresa - The Bungalou, Riverbury. Aşa că domnul 


Faulkener a fost extrem. De încântat şi a sosit la acest loc - 
The Bungalou. O servitoare i-a deschis uşa, el a întrebat de 
domnişoara Helier şi ea a răspuns că domnişoara Helier e 
înăuntru, îl aşteaptă şi l-a condus în sufragerie unde o 
femeie se îndreptă spfe el. De fapt ela luat-o pe ea drept 
mine, ceea ce pare foarte ciudat deoarece mă văzuse 
jucând şi fotografiile mele sunt foarte binecunoscute, nu-i 
aşa? 

— De-a lungul şi de-a latul Angliei, sări prompt doamna 
Bantry. Dar, adesea, e o mare diferenţă între o fotografie şi 
original, dragă Jane. E o deosebire şi mai mare între 
persoana de sub reflectoare şi cea de pe stradă. Ţine minte 
că nu orice actriţă rezistă testului aşa de bine ca tine. 

— Ei bine, continuă Jane, uşor alinată, poate că aşa e. 
Oricum, el a descris-o pe femeie ca înaltă, blondă, cu ochi 
mari, albaştri, foarte frumoasă, aşa încât cred că trebuie să- 
mi fi semănat puţin. El nu a bănuit nimic. Ea s-a aşezat şi a 
început să-i vorbească despre piesă, asigurându-l că era 
nerăbdătoare să o interpreteze. În timp ce disc utau, li s-au 
adus cocteiluri şi domnul Faulkener luă unul din politeţe. Ei 
bine, asta e tot ce-şi aminteşte, că a băut cocteilul. Când s-a 
trezit sau şi-a revenit, sau oricum i-aţi zice, zăcea afară, pe 
drum, lângă un gard viu, ca să nu fie în pericol de a fi călcat 
de vreo maşină. Se simţea foarte ciudat şi ameţit, aşa de 
tare că abia a reuşit să se ridice, împleticindu-se pe drum, 
fără să ştie încotro mergea. A zis că, dacă ar fi fost în 
deplinătatea simţurilor, sar fi. Întors la Bungalou şi ar fi 
încercat să afle ce s-a întâmplat. Dar se simţea ca un prost 
ameţit şi umbla fără să ştie prea bine ce făcea. Începuse 
tocmai să-şi revină când poliţia l-a arestat. 

— De ce a fost arestat? Întrebă doctorul Lloyd. 

— O! Nu v-am spus? Zise Jane, făcând ochii mari. Ce 
stupidă sunt! Jaful! 

— Ai menţionat o spargere, dar n-ai spus unde, ce şi de ce, 
îi reaminti doamna Bantry. 


— Ei bine, acest bungalou, bineînţeles cel la care s-a dus, 
nu era deloc al meu. Aparţinea unui om al cărui nume era... 

Din nou Jane se încruntă. 

— Vrei să fiu eu iar naşul? O întrebă sir Henry. Furnizez 
pseudonime pe gratis. Descrie-l pe proprietar şi eu îi dau 
numele. 

— Aparţinea unui orăşean bogat, cu rangul de cavaler. 

— Sir Herman Cohan, propuse sir Henry. 

— Merge de minune. Îl luase pentru o doamnă, soţia unui 
actor, ea însăşi fiind actriţă. 

— Să-i spunem actorului Claud Leason, zise sir Henry, iar 
doamna, cred că era cunoscută după numele de artistă, să-i 
zicem domnişoara Mary Kerr. 

— Văd că sunteţi teribil de inteligent, remarcă Jane. Nu 
ştiu cum de vă vin în minte aşa de uşor lucruri de-astea. 
Ştiţi, aceasta era un fel de căsuţă de weekend pentru sir 
Herman - aţi zis Herman? -Şi pentru doamnă. Desigur, soţia 
sa nu ştia nimic. 

— După cum se întâmplă adesea, oftă sir Henry. 

— Şi el îi dăruise acestei actriţe o mulţime de bijuterii, 
printre care nişte smaralde foarte frumoase. 

— Ah! Exclamă doctorul Lloyd, acum ajungem acasă! 

— Aceste bijuterii erau în bungalou, închise doar într-o 
casetă. Poliţia susţine că a fost o mare nesăbuinţă -oricine 
ar fi putut-o lua. 

— Vezi, Dolly, interveni colonelul Bantry. Ce tot îţi spun eu? 

— După câte am observat eu în viaţă, îi replică doamna 
Bantry, întotdeauna, cei groaznic de precauţi îşi pierd 
lucrurile. Eu nu mi le închid într-o casetă, le ţin într-un 
sertar, sub ciorapii mei. Şi aş zice că, dacă aia - cum îi zice? 

— Mary Kerr ar fi făcut la fel, nu i le-ar fi furat nimeni 
niciodată. 

— Ba da, o contrazise Jane, pentru că s-a umblat în toate 
sertarele şi conţinutul lor a fost aruncat afară. 

— Atunci nu căutau, de fapt, bijuteriile, conchise doamna 
Bantry. Au vrut documente secrete. Aşa cum se întâmplă 


întotdeauna în cărţi. 

— N-am idee de documente secrete, spuse cu îndoială în 
glas Jane. N-am auzit niciodată de aşa ceva. 

— Nu-ţi fă probleme, domnişoară Helier, o potoli colonelul 
Bantry. Divagaţiile lui Dolly nu trebuie luate în serios. 

— În legătură cu jaful, îi reaminti sir Henry. 

— Da. La poliţie a sunat cineva care s-a recomandat Ca 
domnişoara Mary Kerr. S-a plâns că bungaloul a fost prădat 
şi a pomenit de un tânăr cu părul roşu care fusese pe acolo 
în dimineaţa aceea. Servitoarei i se păruse un tip ciudat şi 
nu-l lăsase să intre, dar mai târziu, l-au văzut ieşind pe o 
fereastră. L-a descris aşa de exact pe om că poliţia l-a 
arestat într-o oră, el le-a spus povestea sa şi le-a arătat 
scrisoarea de la mine. Şi, cum v-am mai zis, m-au adus şi, 
când m-a văzut, s-a exprimat cum ştiţi... Mă rog, că nu 
fusesem eu deloc! 

— O poveste foarte curioasă, se miră doctorul Lloyd. 
Domnul Faulkener o cunoştea pe această domnişoară Kerr? 

— Nu, n-o cunoştea sau a pretins asta. Dar n-am ajuns încă 
la partea cea mai curioasă. Poliţiştii s-au dus, bineînţeles, la 
bungalou, au găsit totul cum v-am relatat -sertarele trase, 
bijuteriile dispăruseră şi acolo nu era nimeni. Abia după 
câteva ore Mary Kerr se întoarse şi atunci n-a recunoscut 
că le telefonase vreodată, dimpotrivă, a susţinut că era 
prima oară că auzea de aşa ceva. Se părea că primise un 
telefon, în dimineaţa aceea, de la un director de teatru 
care-i oferea cel mai important rol şi-i fixa o întâlnire aşa 
încât, normal, ea s-a repezit la Londra. Când a ajuns a 
descoperit că totul fusese o farsă. Nu i se trimisese nici o 
telegramă vreodată. 

— O înscenare destul de obişnuită ca să o îndepărteze, 
comentă sir Henry. Dar servitorii? 

— Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la bungalou. Era doar una, 
i s-a telefonat, după toate aparențele de câtre Mary Kerr, 
care i-a spus că uitase acolo un lucru foarte important. l-a 
cerut servitoarei să-i aducă la Londra o anumită geantă 


care se afla într-un sertar din dormitorul său. Trebuia să 
prindă primul tren. Fata a făcut întocmai, închizând, 
desigur, casa; dar când a sosit la clubul domnişoarei Kerr, 
unde urma să-şi întâlnească stăpâna, a aşteptat-o degeaba. 

— Hm, făcu sir Henry. Încep să înţeleg. Casa a rămas goală 
şi ca să intri printr-una din ferestre prezenta unele 
dificultăţi, îmi imaginez. Dar nu prea văd pe unde să intre 
domnul Faulkener. Cine a sunat la poliţie, dacă nu a fost 
domnişoara Kerr? 

— "Tocmai asta nu ştie nimeni şi nici nu s-a aflat vreodată... 

— Curios, zise sir Henry. Tânărul s-a dovedit a fi, cu 
adevărat, persoana care pretindea că e? 

— O, da, partea asta a fost în regulă. El chiar primise 
scrisoarea care se presupunea că ar fi fost de la mine. Nu 
semăna câtuşi de puţin cu scrisul meu de mână, dar, 
evident, el nu avea de unde să-l cunoască. 

— Bine, hai să sintetizăm lucrurile, propuse sir Henry. 
Corectaţi-mă dacă greşesc. Doamna şi servitoarea sunt 
îndepărtate din casă. Tânărul este adus acolo cu ajutorul 
unei scrisori false - fapt căruia i se dă şi o culoare locală 
pentru că în săptămâna aceea jucai într-adevăr la teatrul 
din Riverbury. Tânărul este drogat, se sună la poliţie ca 
bănuielile să le îndrepte asupra lui. Are loc şi un jaf 
adevărat. Înţeleg că bijuteriile au dispărut. 

— O, da. 

— Au fost vreodată recuperate? 

— Nu, niciodată. De fapt, cred că sir Herman a.încercat să 
muşamalizeze lucrurile cum a ştiut mai bine. Darnua 
reuşit şi mi se pare că, în consecinţă, soţia sa a început 
procedurile de divorţ. Totuşi, nu ştiu exact. 

— Ce s-a întâmplat cu domnul Leslie Faulkener? 

— 1 s-a dat drumul până la urmă. De la poliţie s-a spus că 
nu există suficiente probe împotriva lui. Nu vi se pare totul 
cam ciudat? 

— Absolut ciudat. Prima întrebare este a cui poveste ş-o 
crezi? Aşa cum aţi povestit-o, domnişoară Helier, am 


observat că înclinați să-i daţi crezare domnului Faulkener. 
Aveţi vreun motiv pentru asta în afară de propriul 
dumneavoastră instinct? 

— Nu, nu, zise Jane fără să vrea. Cred că n-am. Dar era 
atât de drăguţ şi-şi cerea atâtea scuze pentru că m-a 
confundat cu altcineva încât simt că el trebuie să fi spus 
adevărul. 

— Înţeleg, zâmbi sir Henry. Dar trebuie să recunoaşteţi că 
el ar fi putut inventa povestea cu foarte multă uşurinţă. 
Putea să scrie singur scrisoarea susţinând că a primit-o de 
la dumneata. De asemenea, putea să se drogheze singur 
după ce ar fi comis spargerea cu succes. Dar mărturisesc că 
nu văd în ce-ar consta mobilul. Mai. Uşor era să intre în 
casă, să se servească şi să dispară în -linişte, numai dacă nu 
cumva a fost zărit de cineva în împrejurimi şi şi-a dat seama 
singur că a fost văzut. Atunci ar fi putut pune la cale în 
grabă planul acesta de a îndepărta bănuiala de la el şi ar fi 
avut un alibi pentru prezenţa sa acolo. 

— Era elegant? Întrebă Miss Marple. 

— Nu cred, zise Jane. Nu, cred că era cam strâmtorat. 

— 'Toată povestea pare curioasă, fu de părere doctorul 
Lloyd. Trebuie să mărturisesc că dacă acceptăm varianta 
tânărului ca adevărată, cazul devine mult mai dificil. De ce 
să-l atragă femeia necunoscută, care a pretins să fie 
domnişoara Helier, pe acest om necunoscut în afacere? De 
ce să însceneze o comedie atât de elaborată? 

— Spune-mi, Jane, întrebă doamna Bantry. A fost vreodată 
confruntat tânărul Faulkener cu Mary Kerr, în vreun stadiu 
al anchetei? 

— Nu prea ştiu, încercă Jane, uimită, să-şi amintească. 

— Pentru că dacă el nu a fost, cazul este rezolvat! Declară 
doamna Bantry. Sunt sigură că am dreptate. Ce e mai uşor 
decât să pretinzi că eşti chemată la Londra? 

Îi telefonezi servitoarei tale din Paddington sau din oricare 
gară la care soseşti şi când ea vine la Londra, tu te întorci la 
bungalou din nou. Tânărul vine cum a fost invitat, este 


drogat, se înscenează jaful, răvăşind lucrurile cât se poate 
de mult. Telefonezi la poliţie, dai descrierea ţapului 
ispăşitor şi pleci din nou la Londra. 

Apoi, te întorci mai târziu cu un tren şi faci pe surprinsa. 
Inocentă. 

— Dar de ce şi-ar fura propriile ei bujuterii, Dolly? 

— Aşa fac ele întotdeauna, sublinie doamna Bantry. Şi 
oricum, pot să mă gândesc la sute de motive. S-ar fi putut 
ca ea să aibă nevoie de bani urgent, bătrânul sir Herman nu 
i-ar fi dat, probabil, cash, aşa că pretinde că i s-au furat 
bijuteriile şi le vinde în secret. S-au poate că era şantajată 
de cineva care ameninţa să-i spună soţului ei sau soţiei lui 
sir Herman. Sau ea vânduse deja bijuteriile şi cum sir 
Herman devenise hapsân şi cerea să i le arate, a fost 
nevoită să pună ceva la cale. Aşa se procedează de multe 
ori în cărţi. Sau poate că vroia să le dea la remontat şi 
primise imitații. Sau - asta e o idee foarte bună şi nu prea 
mult utilizată în romane - ea pretinde că i s-au furat, face o 
criză îngrozitoare şi el îi dă unele noi. În felul acesta ea 
pune mâna pe două rânduri de bijuterii în loc de unul. Sunt 
sigură că tipul ăsta de femeie este teribil de; vicleană. 

— Ce deşteaptă eşti, Dolly, declară plină de admiraţie Jane. 
Niciodată nu m-am gândit la aşa ceva. 

— Poţi să fii inteligentă, dar ea nu spune că ai duplate, 
observă colonelul Bantry. Eu înclin să-l bănuiesc pe nobilul 
orăşean. El ştia ce telegramă să trimită ca s-o îndepărteze 
pe doamnă şi putea să aranjeze restul destul de uşor cu 
ajutorul unei noi prietene. Se pare că nimeni nu s-a gândit 
să4 ceară lui un alibi. 

— Ce credeţi, Miss Marple, întrebă Jane, adresându-se 
bătrânei doamne care stătea liniştită, încruntată şi uimită. 

— Draga mea, chiar că nu ştiu ce să zic. Sir Henry va râde, 
dar nu-mi reamintesc nici o întâmplare asemănătoare 
petrecută în sat care să mă ajute de data aceasta. Desigur, 
sunt mai multe aspecte care se explică de la sine. De 
exemplu, cel al servitoarei. Într-un... Să-i zicem... Menaj 


nereglementar de tipul pe care îl descrii, servitoarea 
angajată este, fără îndoială, perfect conştientă de starea 
lucrurilor şi o fată cu adevărat la locul ei nu-şi va lua o 
asemenea slujbă - mama ei nui va permite nici o clipă. Aşa 
că mă gândesc că putem considera că fata nu era o 
persoană demnă de încredere. Ea trebuie să fi avut 
legătură cu hoţii. Să le lase casa deschisă şi să plece într- 
adevăr la Londra, prefăcându-se că a primit mesajul la 
telefon ca să elimine orice suspiciune care ar fi planat 
asupra sa. Trebuie să mărturisesc că aceasta pare soluţia 
cea mai probabilă. C-ar fi implicaţi nişte hoţi obişnuiţi asta 
ar fi foarte ciudat. Presupune mult mai multe cunoştinţe 
decât posedă o simplă servitoare. 

Miss Marple făcu o pauză şi apoi continuă dusă pe 
gânduri: 

Simt că a existat ceva, ei bine, ceea ce aş putea descrie ca 
un sentiment personal în legătură cu întreaga afacere. De 
exemplu, să presupunem că cineva nutreşte o veche 
duşmănie? O tânără actriţă cu care el nu s-a purtat bine? 
Nu credeţi că aceasta ar explica mai bine cum stau 
lucrurile? O încercare deliberată de a- 1 băga pe nobil în 
bucluc. Cam aşa arată. Şi totuşi, asta nu mă satisface pe 
deplin... 

— Doctore, n-aţi spus nimic, zise Jane. V-am uitat. 

— Întotdeauna sunt uitat, răspunse trist medicul cu părul 
grizonat. Trebuie să fiu o persoană foarte nereprezentativă. 
— O, nu! Îl contrazise Jane. Vă rog spuneţi-ne ce credeţi. 

— Sunt, de fapt, de acord cu soluţiile tuturora şi, în acelaşi 
timp, cu niciuna. La rândul meu am o teorie cam departe de 
subiect şi probabil cu totul eronată, potrivit căreia soţia 
trebuie să aibă ceva legătură cu afacerea. Mă refer la soţia 
lui sir Herman. N-am motive să cred asta numai că veţi fi 
surprinşi să aflaţi ce lucruri extraordinare, cu totul ieşite 
din comun îi trec prin cap unei soţii înşelate. 

— O doctore Lloyd, strigă Miss Marple emoţionată. Ce 
inteligent din partea dumitale. Nu m-am gândit niciodată la 


biata doamnă Pebmarsh. Jane o privi curioasă. 

— Doamna Pebmarsh? Cine e doamna Pebmarsh? 

— Zău... Ezită Miss Marple. Nu ştiu dacă se potriveşte. E o 
spălătoreasă. A furat un ac cu opal care era prins de o bluză 
şi l-a pus în casa altei femei. 

Jane Marple arăta mai absconsă decât oricând. 

— Şi asta îţi lămureşte toată problema, Miss Marple, zise 
sir Henry clipind. 

Spre surpriza sa, Miss Marple clătină neajutorată din cap. 

— Nu, mă tem că nu. Trebuie să mărturisesc că treburile 
mă depăşesc complet. Dar, ceea ce îmi dau seama e că 
femeile trebuie să facă front comun; într-un caz de extremă 
urgenţă este necesar să fii de partea celor de sexul tău. 
Cred că aceasta este morala povestirii domnişoarei Helier. 

— Recunosc că această deosebită semnificaţie etică a 
misterului mi-a scăpat spuse, pe un ton grav, sir Henry. 
Poate o să-mi dau seama de ea, mai clar, când domnişoara 
Helier ne va dezvălui soluţia. 

— Poftim? Întrebă Jane uitându-se cam uimită. 

— Tocmai conchideam ca în limbajul copiilor că „ne lăsăm 
bătuţi”. Şi numai dumneata, domnişoară Helier, ai marea 
onoare de a prezenta un mister atât de derutant încât şi 
Miss Marple trebuie să se lase învinsă. 

— Vă lăsaţi cu toţii bătuţi? Întrebă Jane. 

— Da. După un minut de tăcere, timp în care îi aşteptă pe 
ceilalţi să vorbească, sir Henry s-a făcut din nou purtător, 
de cuvânt. Adică ne menţinem sau renunţăm la soluţiile 
schiţate pe care am încercat să le prezentăm. Câte una 
pentru fiecare bărbat, două pentru Miss Marple şi o 
jumătate de duzină din partea doamnei B. 

— N-a fost o duzină, îl contrazise doamna Bantry. Ci numai 
variaţii pe o temă principală. Şi de câte ori trebuie să repet 
să nu mai mi se spună doamna B. 

— Deci, vă lăsaţi bătuţi, repetă Jane gânditoare. Asta-i 
foarte interesant. 


Se rezemă în scaun şi începu să-şi pitească unghiile cam 
distrată. 

— Haide, Jane, care-i soluţia? O întrebă doamna Bantry. 

— Soluţia? 

— Da. Ce s-a întâmplat de fapt? 

Jane se holbă la ea. 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Poftim? 

— Întotdeauna v-am admirat. V-am considerat pe toţi atât 
de inteligenţi că mi-aţi putea explica. 

Toţi se simțeau agasaţi. Era foarte bine că Jâne arăta aşa 
frumoasă, dar în clipa asta, li se părea că mersese cu 
prostia prea departe. Chiar şi frumuseţea transcedentală 
nu poate fi o scuză. 

— Vrei să spui că nu s-a descoperit niciodată adevărul? 
Întrebă sir Henry. 

— Nu. De aceea, zic, mă gândeam că mă veţi putea lămuri. 

Jane vorbea ofuscată. Era clar că ea simţea ceva ca şi cum 
ar fi avut un necaz. 

— Ei bine, eu... Eu... Începu colonelul Bantry, fără să 
reuşească să termine. 

— Eşti cea mai complicată fată, Jane, zise soţia sa. Oricum, 
sunt sigură şi întotdeauna voi fi sigură că am avut dreptate. 
Dacă măcar mi-ai spune numele adevărate ale oamenilor 
voi fi cu adevărat sigură. 

— Nu cred că aş putea face asta, zise Jane încet. 

— Nu, dragă, interveni Miss Marple. Domnişoara Helier mi 
poate face asta. 

— Ba cum să nu, insistă doamna Bantry. Nu fi aşa de 
scrupuloasă, Jane. Noi, oamenii mai în vârstă trebuie să 
ştim câte ceva şi despre un scandal. În orice caz, spune-ne 
cine era magnatul din Londra. 

Dar Jane refuză, dând din cap şi Miss Marple, în felul ei 
demodat, continuă să o susţină pe fată. 

— Trebuie să fi fost o treabă foarte supărătoare, observă 
ea. 


— Nu, confirmă Jane. Cred... Cred că m-am bucurat. 

— Bine, poate, cred că a spart monotonia. În ce piesă 
jucai? 

— Smith”. 

— O, da. E o piesă de Somerset Maugham, nu-i aşa? Cred 
că sunt foarte inteligent scrise. Le-am văzut aproape pe 
toate. 

— O repetaţi ca să mergeţi în turneul din toamna 
următoare, nu-i aşa? Întrebă doamna Bantry. 

Jane îi confirmă spusele. 

— Bine, zise Miss Marple ridicându-se. Trebuie să mă duc 
acasă. S-a făcut aşa târziu! Dar am avut o seară foarte 
plăcută. Cât se poate de neobişnuită. Cred că povestea 
domnişoarei Helier va câştiga premiul. Sunteţi de acord? 

— Îmi pare rău că sunteţi supăraţi pe mine. Mă refer la 
faptul că nu cunosc-sfârşitul. Ar fi trebuit s-o spun mai de 
mult. 

Vocea sa era melancolică. Doctorul Lloyd se arătă galant 
cu acest prilej. 

— Dragă domnişoară, de ce-ar fi trebuit? Ne-aţi oferit o 
problemă bună pentru rezolvarea căreia e nevoie să ne 
ascuţim mintea. Mie îmi pare rău numai de faptul că 
niciunul dintre noi n-a putut s-o soluţioneze în mod 
convingător. 

— Vorbeşte pentru dumneata, zise doamna Bantry. Eu am 
rezolvat-o. Sunt convinsă că am dreptate. 

— Ştii, că într-adevăr ai, o aprobă Jane. 'Tot ceea ce ai 
propus sună a fi probabil. 

— La care din cele şapte soluţii ale ei te referi? Întrebă sir 
Henry ca s-o cicălească. 

Doctorul Lloyd, curtenitor, o ajută pe Miss Marple să-şi 
pună galoşii. „Mi i-am luat doar preventiv”, îi explică 
bătrâna doamnă. Doctorul urma s-o însoţească până la 
vechea ei căsuţă. Înfăşurată în mai multe şaluri de lână, 
Miss Marple le ură încă o dată la fiecare noapte bună. Se 
apropie de Jane Helier la urmă şi aplecându-se spre ea, 


şopti ceva la urechea actriţei. Jane lăsă să-i scape o 
exclamaţie de uimire şi încă atât de tare că ceilalţi îşi 
întoarseră capetele. 

Zâmbind şi dând din cap, Miss Marple plecă, în timp ce 
Jane Helier se uita după ea cu îngrijorare. 

— Vii la culcare, Jane? O întrebă doamna Bantry. Ce ţi s-a 
întâmplat? Te uiţi de parcă ai fi văzut o stafie. 

Cu un oftat adânc, Jane îşi reveni, le zâmbi frumos şi 
încântător celor doi bărbaţi şi-şi urmă gazda sus pe scară. 
Doamna Bantry intră şi ea în camera fetei. 

— Focul tău aproape s-a stins, se supără doamna Bantry, 
încercând să-l învioreze, fără succes, cu cleştele. Pesemne 
că nu l-au făcut cum trebuie. Ce proaste sunt servitoarele 
astea. Cred totuşi c-am întârziat în seara asta mai mult. Da, 
chiar, e trecut de ora unu! 

— Crezi că sunt mulţi oameni ca ea? Întrebă Jane Helier. 

Stătea pe marginea patului cufundată aparent în gânduri. 

— Ca servitoarea? 

— Nu. Ca bătrâna aia nostimă, cum o cheamă, Marple? 

— O! Nu ştiu. Cred că este un tip cât se poate de 
neobişnuit dintr-un sat mic. 

— O, dragă, nu ştiu ce să fac, se plânse Jane. Oftă adânc. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sunt îngrijorată. 

— Din ce cauză? 

— Dolly, Jane Helier avea un aer solemn de prost augur. 
Ştii ce mi-a şoptit bătrâna aceea ciudată înainte de a ieşi pe 
uşă, în seara asta? 

— Nu. Ce? 

— Mi-a spus aşa: „Eu n-aş face-o dacă aş fi în locul tău, 
draga mea. Niciodată nu te lăsa prea mult în puterea altei 
femei, chiar dacă eşti convinsă că ţi-e prietenă în acel 
moment.” Ştii, Dolly, e teribil de adevărat. 

— Maxima? Da, poate că e. Dar nu văd unde se aplică. 

— Cred că nu poţi niciodată să ai încredere totală într-o 
femeie. Şi aş fi la cheremul ei. Nu m-am gândit la asta. 


— Despre ce femeie vorbeşti? 

— Netta Greane, dublura mea. 

— Ce Dumnezeu ştie Miss Marple despre dublura ta? 

— Presupun că a ghicit, dar nu înţeleg cum. 

— Jane, eşti aşa de bună să-mi spui imediat despre ce 
vorbeşti? 

— Povestirea. Cea pe care v-am spus-o. O, Dolly, o ştii pe 
femeia aceea care mi l-a luat pe Claud? 

Doamna Bantry dădu din cap, gândindu-se la prima din 
căsătoriile nefericite ale Janei cu Claud Averbury, actorul. 

— El s-a însurat cu ea şi eu aş fi putut să-i spun ce va 
urma. Claud nu ştie dar ea trăieşte cu sir Joseph Salmon, îşi 
petrece weekend-urile cu el la bungaloul de care v-am 
povestit. Am vrut s-o desconspir, ca toată lumea să ştie ce 
tip de femeie este. Şi înţelegi, cu un jaf, totul ar fi ieşit la 
iveală. 

— Jane! Rămase cu gura căscată doamna Bantry. Iu ai fost 
cea care ai pus la cale întreaga poveste pe care ne-ai spus- 
0? 

Jane dădu afirmativ din cap. 

— De aceea am ales „Smith”. Eu interpretez rolul 
servitoarei, ştii. Aşa că aş fi fost pregătită. Şi când ei ar fi 
trimis după mine de la secţia de poliţie ar fi fost cel mai 
uşor lucru din lume să le spun că repetam rolul cu dublura 
mea la hotel. Bineînţeles, în realitate, noi am fi fost la 
bungalou. Eu aveam doar să deschid uşa şi să aduc 
cocteilurile şi Netta ar fi pretins că sunt eu. El n-avea să mă 
mai vadă niciodată, aşa încât nu mă temeam că ar fi 
recunoscut-o. Şi, eu mă pot preface foarte bine să arăt ca o 
servitoare; apoi nimeni nu se uită la servitoare ca şi cum ar 
fi un membru al familiei. Am plănuit să-l târâm apoi afară la 
drum, să luăm caseta cu bijuterii, să telefonăm la poliţie şi 
să ne întoarcem la hotel. N-aş vrea ca bietul tânăr să 
sufere, dar sir Henry nu părea să creadă că va pătimi ceva, 
nu-i aşa? Şi, femeia care mi-a luat bărbatul va apare în 


ziare şi se va afla totul, iar Claud îşi va da seama cu cine se 
însurase de fapt. 

Doamna Bantry se aşeză gemând. 

— O, vai de capul meu! Şi tot timpul, Jane Helier, ne-ai 
păcălit! Ne-ai spus povestea aşa cum ai procedat tu, de 
fapt! 

— Sunt o actriţă bună, se lăudă Jane, mulţumită de sine. 
Am fost întotdeauna, indiferent ce spun unii sau alţii. Nu m- 
am lăsat niciodată mai prejos, nu-i aşa? 

— Miss Marple a avut dreptate, murmură doamna Bantry. 
Elementul personal. O, da, elementul personal. Jane, fetiţa 
mea dragă, îţi dai seama că furtul e furt şi c-ai putea fi 
trimisă la închisoare? 

— Bine, dar niciunul dintre voi nu a ghicit, insistă Jane, cu 
excepţia lui Miss Marple. Expresia de îngrijorare îi reapăru 
pe faţă. Dolly, chiar crezi că sunt mulţi ca ea? 

— Sinceră să fiu nu prea cred, o asigură doamna Bantry. 

Jane oftă din nou. 

— Totuşi, ar fi mai bine să nu risc. Şi apoi aş ajunge la 
bunul plac, în puterea Nettei - asta-i cât se poate de 
adevărat. S-ar putea să-mi devină rivală, să mă şantajeze 
sau cine ştie ce altceva. M-a ajutat să pun la punct detaliile 
şi a jurat că-mi va fi credincioasă, dar nu ştii niciodată cum 
se schimbă femeile. Nu, cred că Miss Marple a avut 
dreptate. Mai bine n-aş risca. 

— Dar, draga mea, ai riscat deja. 

— O, nu. Ochii mari albaştri i se făcură şi mai mari. Nu 
înţelegi? Nimic din astea nu s-a întâmplat încă! Ei bine, 
făceam o repetiţie generală, ca să zic aşa. 

— Nu prea mă pricep la limbajul vostru teatral, afirmă 
doamna Bantry plină de demnitate. Vrei să spui că ăsta este 
un proiect viitor şi nu o afacere trecută? 

— Aveam de gând s-o fac în toamna aceasta... În 
septembrie. Nu mai ştiu ce să fac acum. 

— Şi Jane Marple a ghicit, a ghicit chiar adevărul şi nu ni l- 
a spus deloc zise doamna Bantry mâniată. 


— Cred că de aceea a vorbit despre femeile care trebuie 
să facă front comun. N-a vrut să mă desconspire în faţa 
bărbaţilor. Drăguţ din partea ei. Nu-mi pasă dacă tu ştii, 
Dolly. 

— Bine, renunţă la ideea asta Jane, te rog. 

— Cred că voi renunţa, murmură domnişoara Helier. S-ar 
putea să fie şi alte Miss Marple... 

Cazul femeii bogate. 

Numele doamnei Abner Rymer i-a fost adus la cunoştinţă 
domnului Parker Pyne. Îl cunoştea şi de aceea ridică din 
sprâncene. 

De îndată, clienta intră în birou. 

Doamna Rymer era o femeie înaltă, ciolănoasă. Silueta 
dizgraţioasă nu şi-o putea ascunde în pofida faptului că 
purta o rochie de catifea şi o haină bogată din blană. 
Încheieturile de la mâini erau pronunţate... Faţa mare şi 
lată îi era roşie. Părul negru coafat la modă susţinea o 
pălărie cu multe vârfuri de pene de struţ. 

Se aruncă pe un scaun dând din cap: 

— Bună dimineaţa! Avea o tonalitate aspră în voce. Dacă 
vă pricepeţi la ceva, mi-aţi putea spune cum să-mi cheltui 
banii! 

— Cât de original! Murmură domnul Parker Pyne. Puţini 
mă întreabă asta în zilele noastre. Chiar credeţi că e aşa de 
greu, doamnă Rymer? 

— Da, aşa cred, zise doamna scurt. Am trei haine de blană, 
o mulţime de rochii din Paris şi chestii de-astea. Am o 
maşină şi o casă în Park Lane. Un iaht, dar nu-mi place 
marea. Mai am mulţi servitori de prima clasă, din aceia care 
se uită de-a lungul nasului, în jos la tine. Am călătorit puţin 
şi am văzut ţări străine. Şi, pe cuvântul meu, dacă mai ştiu 
la ce să mă gândesc să cumpăr sau să fac. Se uită plină de 
speranţă la domnul Pyne. 

— Sunt spitale, zise el. 

— Ce? Să arunc cu banii, la asta vă gândiţi? Nu, nu-mi 
convine! Banii ăştia au fost munciţi, vă asigur că au fost 


câştigaţi din greu. Dacă vă închipuiţi că am să-i împrăştii pe 
fleacuri, să ştiţi că vă înşelaţi. Vreau să-i cheltui; să-i cheltui 
şi să obţin ceva bun în schimbul lor. Deci, dacă vă vin nişte 
idei valoroase în acest sens, puteţi conta pe un onorariu 
consistent. 

— Propunerea dumneavoastră mă interesează, îi răspunse 
domnul Pyne. Nu aţi menţionat o casă la ţară. 

— Am uitat-o, dar am una. Mă plictiseşte de moarte. 

— Trebuie să-mi povestiţi mai multe despre 
dumneavoastră. Problema cu care aţi venit nu e uşor de 
soluţionat 

— Vă spun cu plăcere. Nu mi-e ruşine de unde provin. Am 
lucrat la o fermă când eram tânără. Muncă foarte grea. 
Apoi m-am împrietenit cu Abner, el era muncitor la uzina 
din apropiere. Mia făcut curte opt ani, după care ne-am 
căsătorit. 

— Şi aţi fost fericiţi? Întrebă domnul Pyne. 

— Am fost. Abner a fost un soţ bun. Totuşi, a trebuit să ne 
luptăm din greu; a fost şomer de două ori şi copiii veneau 
unul după altul. Am avut patru, trei băieţi şi o fată. Dar 
niciunul nu a trăit prea mult. Cred că ar fi fost cu totul altfel 
dacă iaş fi avut. Faţa ei se îmblânzi; arătă deodată mai 
tânără. 

Abner suferea de plămâni. Nu l-au înrolat. S-a descurcat 
bine în ţară. A fost făcut şef de echipă. Abner era un băiat 
deştept. A inventat un procedeu. Aş zice că s-au purtat 
cinstit cu el; i-au dat o sumă frumuşică. A folosit banii ăia 
pentru o altă idee de-a sa. Aia i-a adus bani cu carul. Şi încă 
mai aduce. Dar să ştiţi că la început nu prea ne distram. 
Apoi ne-am luat o casă cu o baie ultramodernă şi servitori. 
Gata cu gătitul, cu frecatul duşumelelor şi spălatul. Stăteam 
doar pe perne de mătase în sufragerie şi sunam clopoţelul 
pentru ceai, cum ar face o contesă! Era nostim şi ne-a 
plăcut. Apoi am venit la Londra. Mam dus să-i îmbogăţesc 
pe croitori ca să-mi fac haine. Ne-am dus la Paris şi pe 
Riviera. Ne-am distrat de minune. 


— Şi apoi? Întrebă domnul Parker Pyne. 

— Cred că ne-am obişnuit, zise doamna Rymer. După puţin 
timp nu ni se mai părea aşa de nostim. Chiar erau zile când 
nu ştiam ce mâncăruri să mai comandăm, noi care puteam 
să alegem orice! Cât despre băi, ei bine, în cele din urmă, o 
baie pe zi e de ajuns pentru fiecare. Sănătatea a început să- 
i dea de furcă lui Abner. Le-am dat mulţi bani doctorilor, 
chiar aşa, dar n-au putut face nimic. Au încercat ba una, ba 
alta. Dar, nu i-a folosit. A murit. Făcu o pauză. Era un om 
tânăr, de numai 43 de ani. 

Domnul Pyne dădu din cap compătimitor. 

— Asta s-a îmtâmplat acum cinci ani. Banii încă îmi vin cu 
grămada. Mi se pare o nerozie să nu fii în stare să faci ceva 
cu ei. Dar aşa cum vă spun, nu mai ştiu ce să cumpăr în plus 
faţă de ce am deja. 

— Cu alte cuvinte, viaţa dumneavoastră e plicticoasă. Nu 
vă bucuraţi de ea, spuse domnul Pyne. 

— M-am săturat de ea, mărturisi doamna Rymer pe un ton 
macabru. N-am prieteni. Cei noi vor numai sponsorizări şi 
râd de mine pe la spate. Cu cei vechi. A mai am de-a face. 
Faptul că merg într-o maşină îi intimidează. Puteţi să găsiţi 
sau să-mi sugeraţi ceva? 

— Poate că da, zise domnul Pyne încet. Va fi dificil, dar 
cred că există o şansă de succes. S-ar putea să vă 
recăpătaţi ceea ce aţi pierdut: interesul pentru viaţă. 

— Cum? Întrebă doamna Rymer scurt. 

— Ăsta este secretul meu profesional. Şi nu-mi dezvălui 
niciodată metodele mele înainte. Problema este dacă vreţi 
să încercaţi? Nu vă garantez succesul, dar cred că există o 
posibilitate rezonabilă pentru el. Va trebui să recurg la 
metode neobişnuite ceea ce va presupune cheltuieli. 
Onorariul meu va fi de o mie de lire, care se achită în avans. 

— Vă pricepeţi să daţi cu gura, remarcă în chip de 
apreciere doamna Rymer. Bine, îmi asum riscul. Sunt 
obişnuită să plătesc preţurile cele mai mari. Numai că 


atunci când plătesc pentru un lucru îmi iau precauţii ca să-l 
şi obţin. 

— O să-l obţineţi, o asigură domnul Parker Pyne. Nu vă 
temeţi. 

— Am să vă trimit un cec în seara asta, spuse doamna 
Rymer, ridicându-se. Nu prea ştiu de ce am încredere în 
dumneavoastră. Se spune că proştii şi banii nu fac casă 
bună. Cred că sunt o proastă. Aveţi tupeu ca să daţi 
anunţuri în toate ziarele că-i faceţi pe oameni fericiţi! 

— Anunţurile acelea mă costă bani. Dacă nu m-aş ţine de 
cuvânt mi-aş pierde banii. Ştiu ce determină nefericirea şi, 
în consecinţă, am o idee clară cum să produc o stare opusă. 

Doamna Rymer dădu din cap plină de îndoială şi plecă 
lăsând în urmă o dâră de parfumuri scumpe amestecate. 

Claude Luttrell cel frumos intră în birou. 

— Ceva în domeniul meu? 

— Nu e prea simplu, îi răspunse domnul Pyne, clătinând 
din cap. Nu, e un caz dificil. Mă tem că trebuie să ne 
asumăm nişte riscuri. Trebuie să încercăm ceva neobişnuit 

— Doamna Oliver? 

Domnul Pyne zâmbi la menţionarea romancierei celebre în 
întreaga lume. 

— Doamna Oliver este într-adevăr cea mai convenţională 
dintre noi toţi. Mă gândesc la o lovitură cât se poate de 
îndrăzneață, ieşită din comun. Apropo, ai putea să-i 
telefonezi dr. Antrobus. 

— Antrobus? 

— Da. Avem nevoie de serviciile sale. 

O săptămână mai târziu, doamna Rymer intră din nou în 
biroul domnului Parker Pyne. Se ridică s-o primească. 

— Vă asigur că această întârziere a fost necesară, spuse 
el. A trebuit să aranjez multe lucruri şi să mă asigur de 
serviciile unui om neobişnuit care a străbătut o jumătate 
din Europa. 

— O! Exclamă ea suspicioasă. Îşi amintea mereu că 
trimisese un cec de o mie de lire care fusese încasat. 


Domnul Parker Pyne apăsă pe un buton. O tânără brunetă, 
cu înfăţişare orientală, dar îmbrăcată într-un halat alb de 
soră se prezentă. 

— Totul este gata, soră De Sara? 

— Da. Doctorul Constantine aşteaptă. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? Întrebă doamna Rymer cu o 
undă de nelinişte. 

— Să vă familiarizăm cu magia orientală, dragă doamnă, îi 
explică domnul Parker Pyne. 

Doamna Rymer o urmă pe soră sus, la etajul următor. Aici, 
a fost introdusă într-o cameră care nu semăna cu restul 
casei. Broderii orientale acopereau pereţii. Erau divane cu 
perne moi şi covoraşe frumoase pe duşumea. Un bărbat era 
aplecat asupra unei cafetiere. Se îndreptă când ele intrară. 

— Doctorul Constantine, anunţă sora. 

Doctorul era îmbrăcat în haine europene, cu faţa 
negricioasă, ochii mari şi oblici aveau o putere deosebit de 
pătrunzătoare în privirea lor. 

— Deci, aceasta este pacienta mea! Constată el pe un fon 
grav, vibrant. 

— Eu nu sunt o pacientă, spuse doamna Rymer. 

— Trupul dumneavoastră nu este bolnav, o lămuri 
doctorul, dar sufletul vă este obosit. Noi cei din Orient ştim 
cum să tratăm această boală. Staţi jos şi serviţi o ceaşcă de 
cafea. 

Doamna Rymer se aşeză şi acceptă o ceaşcă cu fiertură 
aromată. În timp ce sorbea din ea, doctorul vorbea. 

— Aici, în Occident, se tratează numai bolile trupeşti. O 
greşeală. Trupul este numai instrumentul. Pe el se cântă o 
melodie. Aceasta poate fi una tristă, jalnică. Poate fi o 
melodie veselă şi plină de încântare. Pe a doua noi vă vom 
oferi-o. Dumneavoastră aveţi bani. Îi veţi cheltui şi vă veţi 
bucura. Viaţa va merita să fie trăită din nou. E uşor... 
Uşor... Aşa de uşor... 

O stare de moliciune o cuprinse pe doamna Rymer. 
Siluetele doctorului şi sorei se înceţoşară. Se simţea nespus 


de fericită şi foarte adormită. Silueta doctorului creştea tot 
mai mult. Întreaga lume se făcea tot mai mare. 

Doctorul o privea în ochi. 

— Dormi, spunea el. Dormi. Pleoapele ţi se închid. Curând 
vei adormi. Vei adormi. Vei adormi... 

Pleoapele doamnei Rymer se închiseră. Plutea cu o 
minunată lume uriaşă... 

Când îşi deschise ochii, i se păru că trecuse foarte mult 
timp. Îşi amintea vag de mai multe lucruri - de vise ciudate, 
imposibile; apoi sentimentul că se trezeşte; apoi alte vise. 
Îşi amintea ceva despre o maşină şi despre o fată brunetă 
frumoasă, într-un halat de soră, care se apleca deasupra sa. 

Oricum, acum era trează de-a binelea şi în propriul ei pat. 

Cel puţin, era propriul său pat? Părea altfel. Îi lipsea 
confortul plăcut al propriului ei pat. Îi reamintea vag de 
vremuri aproape uitate. Se mişcă şi acesta scârţâi. Patul 
doamnei Rymer din Park Lane nu scârţâia niciodată. 

Privi în jur. Hotărât lucru, ăsta nu era Park Lane. Un 
spital? Nu, decise ea, nu e spital. Nici hotel. O cameră goală 
cu pereţii într-o nuanţă nesigură de lila. Era un lavabou 
ieftin cu o cană cu apă şi un lighean. Se mai aflau un dulap 
simplu şi o valiză din aluminiu. Haine, pe care nu le 
cunoştea, atârnau pe umeraşe. Patul era acoperit cu o 
cuvertură foarte mult cârpită. „Unde mă aflu?” se întrebă 
Rymer. 

Uşa se deschise şi o femeie mică, plinuţă dădu buzna. Avea 
obrajii roşii şi un aer de bună dispoziţie. Mânecile îi erau 
suflecate şi purta un şorţ. 

— Ia uite! Exclamă ea. S-a trezit. Intraţi doctore! 

Doamna Rymer deschise gura să spună mai multe lucruri, 
dar rămase mută, întrucât bărbatul care intră în cameră, 
după femeia cea plinuţă, nu era câtuşi de puţin elegantul, 
bronzatul doctor Constantine. Era un bătrân cocârjat, care 
se uita prin lentile groase. 

— E mai bine, zise el, îndreptându-se spre pat şi ridicând 
încheietura doamnei Rymer. Vă veţi simţi mai bine, draga 


mea. 

— Ce mi s-a întâmplat? Întrebă doamna Rymer. 

— Aţi avut un fel de atac, îi explică doctorul. Aţi fost 
inconştientă o zi sau două. Nimic care să vă îngrijoreze. 

— Zău că ne-ai speriat, Hannah, interveni femeia cea 
plinuţă. Ai şi delirat, ai spus lucrurile cele mai ciudate. 

— Lasă, lasă doamnă Gardner, încercă doctorul s-o 
potolească. Nu trebuie să ne excităm pacienta. Te vei face 
curând sănătoasă, draga mea. 

— Nu-ţi fă griji în privinţa slujbei, Hannah! Continuă 
doamna Gardner. Doamna Roberts a venit să mă ajute şi ne- 
am descurcat bine. Doar stai liniştită şi fă-te bine, draga 
mea. 

— Dar de ce-mi spuneţi Hannah? Întrebă doamna Rymer. 

— Păi, ăsta-i numele tău, zise doamna Gardner mirată. 

— Nu, nu este. Pe mine mă cheamă Amelia. Amelia Rymer. 
Doamna Abner Rymer. 

Doctorul şi doamna Gardner schimbară priviri între ei. 

— Bine, stai doar liniştită, o sfătui doamna Gardner. 

— Da, da, nu te frământa, zise doctorul. 

Plecară. Doamna Rymer rămase perplexă. De ce îi 
spuneau Hannah şi de ce schimbară între ei acea privire de 
neîncredere amuzată când le spusese numele ei? Unde era 
şi ce se întâmplase? 

Se dădu jos din pat. Era cam nesigură pe picioare, dar se 
duse încet spre ferăstruică şi se uită afară... la o fermă! 
Nevenindu-i să-i creadă ochilor, se întoarse în pat Ce căuta 
ea la o fermă pe care n-o mai văzuse niciodată? 

Doamna Gardner reveni în cameră cu un castron cu supă 
pus pe o tavă. Doamna Rymer începu s-o chestioneze: 

— Ce caut eu în casa asta? Cine m-a adus aici? 

— Nimeni nu te-a adus, draga mea. E casa ta. Cel puţin, 
locuieşti aici de cinci ani. Şi eu care n-am bănuit că poate să 
te apuce crizele. 

— Am locuit aici! Cinci ani? 


— Exact. Dar, Hannah, doar nu vrei să spui că încă nu ţi-ai 
amintit? 

— N-am locuit niciodată aici! Nu te-am văzut în viaţa 
mea... 

— Ştii, ai avut boala asta şi-ai uitat. 

— N-am locuit niciodată aici. 

— Ba da, draga mea. 

Deodată doamna Gardner se repezi spre un bufet şi-i 
aduse doamnei Rymer o fotografie veche pusă într-o ramă. 

Reprezenta un grup de patru persoane: un bărbat cu 
barbă, o femeie plinuţă (doamna Gardner), un bărbat înalt, 
slab cu un zâmbet blând, plăcut şi cineva într-o rochie 
imprimată cu şort - ea însăşi! 

Stupefiată, doamna Rymer privi fotografia. Doamna 
Gardner puse supa lângă ea şi ieşi binişor din cameră. 

Doamna Rymer sorbi din supă în mod mecanic. Era o supă 
bună, consistentă şi fierbinte. 'Tot timpul ideile i învălmăşau 
în cap. Cine era nebună? Doamna Gardner sau ea? Una 
dintre ele trebuie să fie! Dar mai exista şi doctorul. 

„Eu sunt Amelia Rymer”, îşi zise în mod ferm. „Ştiu că sunt 
Amelia Rymer şi nimeni n-o să-mi spună mie altfel.” 

Terminase supa. A pus castronul înapoi pe tavă. Un ziar 
împăturit îi atrase atenţia, îl luă şi se uită la data de pe el, 
19 octombrie. În ce zi se dusese la biroul domnului Parker 
Pyne? Ori pe 15, ori pe 16. Atunci trebuie să fi fost bolnavă 
vreo trei zile. 

„Şarlatanul ăla de doctor!” îşi zise plină de mânie doamna 
Rymer. 

Totuşi, se simţea puţin uşurată. Auzise de cazuri în care 
oamenii uitaseră cine erau timp de ani întregi. Se temuse 
că un asemenea lucru i se întâmplase şi ei. 

Începu să răsfoiască paginile ziarului, parcurgând încet 
coloanele, când, deodată, un paragraf îi reţinu atenţia. 

Doamna Abner Rymer, văduva lui Abner Rymer, regele 
nasturilor încopciaţi, a fost transportată ieri la un cămin 
particular pentru cazuri mentale. În ultimele două zile a 


declarat persistent că nu e ea însăşi ci o servitoare pe nume 
Hannah Moerhouse”. 

„Hannah Moorhouse! Deci asta e”, îşi zise doamna Rymer. 
„Ea este eu şi eu sunt ea. Un fel de dedublare, cred. Ei bine, 
o să îndreptăm noi asta, în curând! Dacă ipocritul ăla 
mieros de Parker Pyne a pus la cale vreo chestie ca asta...” 

Dar, în clipa aceea ochii îi căzură pe numele Constantine 
de pe pagina tipărită. De data aceasta era şi un titlu: 

Pretenţia dr. Constantine. 

Cu ocazia discursului de adio ţinut seara trecută, în ajunul 
plecării sale spre Japonia, dr. Claudius Constantine a 
prezentat nişte teorii surprinzătoare. El a declarat că e 
posibil să dovedească existenţa sufletului prin transferarea 
unuia dintr-un corp într-altul. Ela pretins că în timpul 
experienţelor sale din Orient a efectuat cu succes un dublu 
transfer: sufletul unui trup hipnotizat A a fost transferat în 
trupul hipnotizat B şi sufletul corpului B în corpul A. Când 
şi-a revenit din hipnoză, A a declarat că este B şi B a crezut 
că este A. Pentru ca experienţa să reuşească a fost necesar 
să găsească doi oameni cu mare asemănare fizică. Este un 
lucru dovedit că doi indivizi care seamănă se află en 
rapport. 

Aceasta este foarte evident în cazul gemenilor. Dar, două 
necunoscute, foarte diferite ca poziţie socială, cu o 
uimitoare asemănare însă a trăsăturilor s-au dovedit a 
manifesta aceeaşi armonie structurală.” 

Doamna Rymer aruncă ziarul. '"Ticălosul! Bestia!”. 

Acum înţelegea totul! A fost un complot murdar ca să se 
pună mâna pe banii ei. Această Hannah Moorhouse era 
omul domnului Pyne - posibil o fiinţă inocentă. El şi dracul 
ăla de Constantine dăduseră lovitura asta fantastică. 

Dar ea o să dea totul în vileag! O să-i arate ea lui! O să-l 
dea în judecată! 

Brusc, doamna Rymer se opri din tirada sa indignată, îşi 
aminti de primul paragraf. Hannah Moorhouse nu fusese un 


om docil. Protestase, îşi declarase identitatea. Şi ce se 
întâmplase? 

„Închisă într-un azil de nebuni, biata fată”, îşi zise doamna 
Rymer. 

Un fior rece îi trecu pe spinare. 

Un azil de nebuni. le bagă acolo şi nu-ţi mai dau drumul 
niciodată. Cu cât spui că eşti mai sănătos, cu atât mai puţin 
te cred. Când ajungi acolo, acolo rămâi. Nu, doamna Rymer 
n-avea de gând să-şi asume riscul ăsta. 

Uşa se deschise şi doamna Gardner intră. 

— Ah, ai băut supa, draga mea. E bine. O să-ţi revii 
curând. 

— Când m-am îmbolnăvit? Întrebă doamna Rymer. 

— la să văd. Acum trei zile, miercuri. Eram pe 
cincisprezece. i s-a făcut rău pe la ora patru. 

— Ah! 

Exclamaţia era plină de subînţelesuri. La ora aceea, 
doamna Rymer se întâlnise cu doctorul Constantine. 

— Ai căzut în scaun, continuă doamna Gardner. Ai spus: 
„Oh, oh”, exact aşa. Şi apoi: „Mi-e somn” ai rostit 
somnoroasă; „Mi-e somn”. Ai adormit, te-am dus în pat, am 
trimis după doctor şi aici stai încă de atunci. 

— Cred, tatona terenul doamna Rymer, că n-ai de unde să 
ştii cine sunt, în afară de cum arăt la faţă. 

— Spui un lucru cam ciudat, remarcă doamna Gardner. Ce 
e mai important decât figura unei persoane, aş vrea să ştiu? 
Ai şi semnul din naştere, dacă mai doreşti o dovadă. 

— Un semn din naştere? Se lumină doamna Rymer. Nu 
avea aşa ceva. 

— Un semn ca o căpşună chiar sub cotul drept, sublinie 
doamna Gardner. Uită-te singură, draga mea. 

„Asta o să le dovedească”, îşi spuse în sinea sa doamna 
Rymer. Ştia prea bine că nu avea un semn ca o căpşună sub 
cotul drept. Suflecă mâneca de la cămaşa de noapte. Şi 
dădu peste semnul acela. 

Doamna Rymer izbucni în plâns. 


Patru zile mai târziu, doamna Rymer se ridică din pat. Se 
gândise la mai multe planuri de acţiune şi le respinsese. 

I-ar putea arăta paragraful din ziar doamnei Gardner şi i- 
ar explica. Ar crede-o? Doamna Rymer era sigură că nu. 

Putea să se ducă la poliţie. Ar fi crezută? Din nou îşi dădu 
seama că nu. 

S-ar putea duce la biroul domnului Pyne. Ideea asta îi 
plăcea cel mai mult. Pentru că ar fi vrut să-i spună 
escrocului ăluia mieros ce părere avea despre el. A fost 
împiedicată să-şi pună în practică acest plan de un obstacol 
vital. Se afla acum în Cornwall (după câte aflase) şi nu 
dispunea de bani de tren până la Londra. Două lire şi patru 
penny într-o geantă uzată părea să reprezinte tot avutul 
său. 

Şi astfel, după patru zile, doamna Rymer luă o hotărâre 
eroică. Deocamdată avea să accepte lucrurile! Era Hannah 
Moorhouse. Foarte bine, va fi Hannah Moorhouse. Se va 
împăca cu rolul ăsta şi, mai târziu, după ce va economisi 
suficienţi bani, se va duce la Londra şi îl va înfrunta pe 
şarlatan în propria sa vizuină. 

Hotărând toate astea, doamna Rymer îşi însuşi rolul cu cea 
mai bună dispoziţie, chiar cu un fel de amuzament sardonic. 
Istoria chiar se repeta. Traiul de aici îi reamintea de 
tinereţe. Ce mult timp părea de-atunci! 

Munca era puţin cam aspră după trecerea atâtor ani de 
confort, dar după o săptămână se acomoda cu viaţa ia ţară. 

Doamna Gardner era o femeie blândă, plăcută. Soţul ei, un 
bărbat înalt, taciturn era şi el amabil. Domnul slăbănog, 
târşâit din fotografie dispăruse; un alt muncitor la fermă îi 
luase locul, un uriaş cu o fire veselă de vreo 45 de ani, încet 
la minte şi la vorbă, dar cu o licărire de modestie în ochii săi 
albaştri. 

Săptămânile se scurgeau. Veni şi ziua când doamna Rymer 
avea destui bani ca să-şi cumpere bilet de tren pentru 
Londra. Dar nu se duse. Amână. Avea timp destul, se gândi. 
Încă nu se simţea în largul său când se gândea la azil. 


Escrocul ăla, Parker Pyne, era deştept. Ar fi adus un doctor 
care să spună că ea era nebună şi ar fi fost scoasă din 
circulaţie fără ca nimeni să mai afle. „Şi apoi, puţină 
schimbare face bine „se gândi doamna Rymer în sinea sa. 

Se scula devreme şi muncea din greu. Joe Welsh, noul 
ajutor la fermă, s-a îmbolnăvit în iarna aceea, aşa încât ea 
împreună cu doamna Gardner l-au îngrijit. Uriaşul nu se 
putea descurca fără ele. 

Sosi primăvara cu anotimpul mieilor, cu mirosul 
floricelelor de la gardul viu, cu o moliciune înşelătoare în 
atmosferă. Joe Welsh o ajuta pe Hannah în munca sa. 
Hannah îi cârpea lucrurile lui Joe. 

Câteodată, duminicile, ieşeau la plimbare amândoi. Joe era 
văduv. Soţia îi murise cu patru ani în urmă. Îi mărturisi 
sincer că de la dusul ei începuse să tragă la măsea. Acum 
vroia s-o mai rărească cu cârciuma. Îşi cumpără nişte haine 
noi. Domnul şi doamna Gardner râseră. 

Hannah se distra pe seama lui Joe. Îl tachina din cauza 
stângăciilor sale. Lui Joe nu-i păsa. Arăta încurcat dar 
fericit. 

Primăvara trecu şi sosi o vară bună, care a impus multă 
muncă. 

S-au strâns recoltele. Frunzele roşii şi galbene 
împodobeau copacii. 

Era 8 octombrie, zi în care Hannah ridică privirea de la o 
varză pe care o tăia şi-l văzu pe domnul Parker Pyne, 
aplecat peste gard. 

— Dumneata! Sări Hannah, alias doamna Rymer. 
Dumneata... 

Dură câtva timp până se descarcă şi-i aruncă în faţă tot ce 
reprimase până atunci,dar se opri când i s-a tăiat 
răsuflarea. 

Domnul Parker Pyne zâmbea binevoitor. 

— Vă cam dau dreptate, spuse el. 

— Sunteţi un şarlatan şi un mincinos, asta sunteţi, îi 
aruncă doamna Rymer, repetându-se. Dumneata cu 


Constantine ăla, cu hipnotizarea şi biata aia fată, Hannah 
Moorhouse închisă la... Nebuni. 

— Nu, zise domnul Parker Pyne, mă judecaţi greşit. 
Hannah Moorhouse nu e într-un azil de nebuni, deoarece 
Hannah Moorhouse nu a existat niciodată. 

— Chiar? Făcu doamna Rymer. Şi ce-i cu fotografia sa pe 
care am văzut-o cu ochii mei? 

— Falsă. Un lucru foarte uşor de făcut, îi explică domnul 
Pyne. 

— Şi ştirea despre ea din ziar? 

— Tot ziarul a fost contrafăcut în aşa fel încât să conţină 
două lucruri de o manieră firească care să poată convinge. 
Şi a reuşit. 

— Pungaşul ăla de doctor Constantine! 

— Un nume inventat, pe care şi l-a luat un prieten de-al 
meu cu talent de actor. 

— Ho! Şi cred că n-am fost nici hipnotizată? Se strâmbă 
din nas doamna Rymer. 

— De fapt, nu-aţi fost. Aţi băut odată cu cafeaua un 
preparat din cânepă indiană. Vi s-au mai administrat şi alte 
droguri şi aţi fost adusă aici cu maşina, ca după aceea să. 
Vă recăpătaţi cunoştinţa. 

— Deci, doamna Gardner a fost implicată în afacere tot, 
timpul? 

Domnul Parker Pyne confirmă dând din cap. 

— Plătită de dumneata, îmi închipui? Sau plătită cu 6 
mulţime de minciuni! 

— Doamna Gardner are încredere în mine. Odată i-am 
salvat fiul de la o pedeapsă cu închisoarea. 

Ceva în purtarea lui o linişti pe doamna Rymer în privinţa 
asta. 

— Dar ce-i cu semnul din naştere? Întrebă ea. 

— Deja a început să se estompeze. Peste şase luni va 
dispare cu totul, îi zâmbi domnul Pyne. 

— Şi ce vrea să însemne toată aiureala asta? Să-ţi baţi joc 
de mine, ţintuindu-mă aici ca o servitoare - eu... cu toţi 


banii aceia la bancă. Dar ce să mai întreb? Te-ai înfruptat 
bine din ei, prea cinstite domn. Asta-i explicaţia pentru 
toate cele petrecute. 

— E adevărat, recunoscu domnul Parker Pyne, că am 
obţinut din partea dumneavoastră, în timp ce v-aţi aflat sub 
influenţa narcoticelor, o împuternicire de avocat şi, că în 
timpul... Absenţei, mi-am asumat controlul afacerilor 
financiare, dar vă pot asigura, dragă mea doamnă, că, în 
afara acelei prime de o mie de lire, nu mi-am însuşit nici un 
sfanţ. De fapt,prin investiţii judicioase, situaţia 
dumneavoastră financiară s-a îmbunătăţit. Se uita încântat 
la ea. 

— Atunci de ce... Începu doamna Rymer. 

— Aş vrea să vă pun o întrebare, doamnă Rymer. Sunteţi o 
femeie cinstită. Ştiu că îmi veţi răspunde în mod cinstit. Aş 
vrea să vă întreb dacă sunteţi fericită. 

— Fericită! Frumoasă întrebare! Să-i furi banii unei femei 
şi s-o întrebi dacă e fericită. Ştiţi că îmi place îndrăzneala 
dumitale! 

— Sunteţi încă supărată, zise el. Cât se poate de firesc. 
Dar, lăsaţi la o parte, pentru o clipă, mişculaţiile mele. 
Doamnă Rymer, când aţi venit în biroul meu, exact acum un 
an, eraţi o femeie nefericită. Îmi puteţi spune că sunteţi 
nefericită şi acum? Dacă aşa stau lucrurile, eu îmi cer scuze 
şi aveţi toată libertatea să mă urmăriţi în justiţie. Pe lângă 
acestea, vă înapoiez mia de lire pe care mi-aţi dat-o avans. 
Haide, doamnă Rymer, sunteţi o femeie nefericită acum? 

Doamna Rymer îl privea pe domnul Parker Pyne, dar îşi 
lăsă ochii în jos”când, în fine, îi răspunse: 

— Nu, nu sunt nefericită. O undă de uimire i se strecurase 
în voce. Aici, dreptatea este de partea dumneavoastră. 
Recunosc. Nu am mai fost aşa de fericită de la moartea lui 
Abner. Mă voi... Mărita cu un om care lucrează aici - Joe 
Welsh. Căsătoria noastră se va anunţa duminică la biserică; 
adică urma să se anunţe duminică. 


— Dar, acum, desigur, totul s-a schimbat. Doamna Rymer 
se înroşi. Făcu un pas înainte. 

— Ce vreţi să spuneţi că „s-a schimbat”? Credeţi că dacă 
aş avea toţi banii din lumea asta m-ar face o lady? Nu vreau 
să fiu o lady, mulţumesc; sunt o mulţime de neajutoraţi, care 
nu-s buni la nimic. Joe mi se potriveşte şi eu la fel lui. Ne 
împăcăm bine şi vom fi fericiţi. În ce te priveşte, băgăreţule 
domn Parker, ia-ţi tălpăşiţa şi nu te mai amesteca în lucruri 
care nu te privesc! 

Domnul Parker Pyne scoase o hârtie din buzunar şi i-o 
întinse. 

— Împuternicirea de avocat, zise el. S-o rup? Înţeleg că vă 
asumaţi controlul asupra averii. 

O expresie stranie se ivi pe chipul doamnei Rymer. Îi dădu 
hârtia înapoi. 

— Luaţi-o. V-am adresat cuvinte jignitoare şi pe unele le-aţi 
meritat. Sunteţi un individ abil şi, totuşi, am încredere în 
dumneavoastră. Am şapte sute de lire în banca de aici cu 
care vom cumpăra o fermă pe care am pus ochii. Restul 
averii... Ei bine, daţi-o spitalelor. 

— Doar nu vreţi să spuneţi că cedaţi întregul 
dumneavoastră avut spitalelor? 

— Exact asta am spus. Joe e un om bun, cumsecade dar 
slab din fire. Daţi-i bani şi-l terminaţi. Abia l-am făcut să se 
lase de băutură şi vreau să-l ţin departe de ea. Slavă 
domnului că ştiu ce-mi doresc. N-am să mai permit banilor 
să se strecoare între, mine şi fericire. 

— Sunteţi, o femeie remarcabilă, zise domnul Pyne încet. 
Numai o femeie dintr-o mie ar face aşa ceva. 

— Atunci numai o femeie dintr-o mie are bun simţ, spuse 
doamna Rymer. 

— Îmi ridic pălăria în faţa dumneavoastră, şopti domnul 
Parker Pyne şi vocea sa suna cu totul neobişnuit, îşi ridică 
pălăria în mod solemn şi se îndreptă. 

— Joe să nu ştie niciodată, ai grijă! Îi strigă doamna Rymer. 


Rămase acolo cu soarele care apunea în spate, ţinând o 
varză mare verzulie în mâini, cu capul ridicat, mândră şi 
coloana vertebrală ţeapănă. Silueta înaltă a unei ţărănci se 
contura pe fundalul auriu... 

Secretul bătrânului sir Ambrose 

— Atunci, e rândul doamnei B., spuse încurajator sir Henry 
Clithering. 

Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproş. 

— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi doamna B. Sună 
prea impunător. 

— Fiţi-atunci Șeherezada. 

— Chiar dacă aş fi Şehe... Cum aţi spus? Tot nu vă pot 
povesti nimic; întrebaţi-l pe Arthur, dacă nu mă credeţi. 

— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai 
imaginaţie, zise colonelul Bantry. 

— Aşa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de 
bulbi pe care-l păstra pe masa din faţa ei. V-am ascultat pe 
toţi şi nu pricep cum faceţi. „Unul spune ceva, altul 
răspunde, unii întreabă, unii gândesc,toată lumea este 
implicată” - eu n-aş putea aşa ceva! În plus, nu am nici un 
subiect în jurul căruia să ţes o poveste. 

— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. 
Clătină din capul cărunt a neîncredere. 

Bătrâna Miss Marple spuse cu o voce blândă: 

— Fireşte, dragă... 

Doamna Bantry se scuză în continuare: 

— Nu ştiţi ce viaţă banală duc eu. Necazurile cu 
servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraş la 
târguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care 
Arthur le urăşte aşa de mult, sau grădinăritul... 

— Ah, zise dr. Llyod. Grădina. Ştim cu toţii că este marea 
dumneavoastră pasiune. 

— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise 
Jane Helier, tânăra şi frumoasa actriţă. Adică, atâta vreme 
cât nu trebuie să sapi sau să-ţi murdăreşti mâinile. Şi eu 
ador florile. 


— Grădina, repetă sir Henry. N-am putea-o lua drept 
punct de pornire? Încercaţi, doamnă B. Bulbii otrăviţi, 
narcisele letale, iarba morţii! 

— E ciudat că spuneţi aceste lucruri, zise doamna Bantry. 
Îmi amintesc eu de ceva acum. Arthur, mai ţii minte 
afacerea de la Clodderham Court? Ştiţi doar, bătrânul sir 
Ambrose Bercy. Îţi aminteşti ce bătrân amabil şi curtenitor 
îl crezusem cu toţii? 

— Desigur. Da, a fost o întâmplare tare ciudată. Con- 
tinuă,Dolly. 

— Spune-o tu mai bine, dragule. 

— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai 
decât să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea. 

Doamna Bantry inspiră adânc. Îşi împreună mâinile şi pe 
faţa ei se aşternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede şi 
cursiv. 

— Nu sunt prea multe de spus. larba morţii - de aici am 
pornit să fac legătura, deşi în mintea mea îi zic salvie şi 
ceapă. 

— Salvie şi ceapă, se minună dr. Lloyd. Doamna Bantry 
confirmă. 

— Iată cum s-a întâmplat, explică ea. Şedeam, eu şi Arthur, 
cu sir Ambrose Bercy la Glodderham Court, şi într-o zi, din 
greşeală (într-un mod de-a binelea prostesc), odată cu 
salvia s-a cules şi un mănunchi de frunze de degeţelul-roşu. 
În seara respectivă, la cină rațele au fost umplute cu ele şi 
toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tânără, sărmana. 

— Pupila lui sir Ambrose Bercy - a şi murit. Se opri. 

— Doamne, doamne, ce tragic, spuse Miss Marple. 

— Nu-i aşa? 

— Ei, şi ce-a mai urmat? Întrebă sir Henry. 

— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot. 

A urmat un suspin general. Deşi fuseseră avertizaţi de 
dinainte, nu se aşteptaseră ea povestea să fie chiar atât de 
scurtă. 


— Dar, draga mea doamnă, protestă sir Henry, asta nu 
poate fi tot. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră este o 
întâmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă. 

— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aş 
spune şi acest lucru, aţi ghici imediat ce-a fost. 

Apoi privi sfidător la cei adunaţi şi le aminti: 

— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care 
să pară verosimilă. 

— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod şi-şi 
potrivi lornionul. Să ştii, Şeherezada, că e cel mai 
reconfortant aşa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu sunt 
sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula 
curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de 
întrebări”. Miss Marple, aţi vrea să începeţi 
dumneavoastră? 

— Eu aş vrea să ştiu ceva despre bucătăreasă, zise Miss 
Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau 
neexperimentată. 

— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plâns mult după 
aceea zicând că frunzele i-au fost culese şi aduse drept 
salvie şi ea nu avea de unde să ştie acest lucru. 

— A fost una care nu prea gândeşte, adăugă Miss Marple. 
Probabil o femeie mai în vârstă şi o bucătăreasă bună, mă 
gândesc, nu? 

— O, una excelentă, zise doamna Bantry. 

— E rândul dumneavoastră, domnişoară Helier, i se adresă 
sir Henry. 

— Oh, vreţi să spuneţi că e rândul meu să pun o întrebare? 
Urmă o pauză în care Jane reflectă şi în final spuse 
neajutorată: De fapt, nici nu ştiu ce să întreb. 

Ochii ei frumoşi îl priveau rugător pe sir Henry. 

— De ce nu întrebaţi asupra „dramatis personae”, 
domnişoară Helier? Sugeră acesta, zâmbind. 

Jane îl privi cu nedumerire. 

— Personajele în ordinea apariţiei lor, clarifică sir Henry 
cu amabilitate. 


— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane. Doamna 
Bantry începu imediat să numere pe degete persoanele 
implicate. 

— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o 
prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele 
fete negricioase şi urâte, dar care totuşi impresionează - 
niciodată n-am înţeles cum de reuşesc să impresioneze. 
Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despre 
cărţi cu sir Ambrose - niscaiva cărţi rare, ciudăţenii în 
latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry 
Lorimer, un fel de vecin. Reşedinţa sa, Fairlies, se învecina 
cu proprietatea lui sir Ambrose. Şi-apoi mai era doamna 
Carpenter, un gen de femeie pisicuţă, între două vârste, 
răsfăţată; era un fel de „dame de compagnie” pentru Sylvia, 
mi se pare. 

— Dacă acum e rândul meu, şi mi se pare că aşa este, zise 
sir Henry, pentru că stau lângă domnişoara Helier, aş dori 
foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale 
tuturor celor care s-au perindat prin casă. 

— Dar..., doamna Bantry ezită. 

— Începeţi cu sir Ambrose, continuă sir Henry. Cum era 
el? 

— Era un bătrân foarte distins, de fapt nici nu era chiar 
aşa de bătrân, nu cu mult peste şaizeci, cred. Era foarte 
delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, îşi 
montase un lift în acest scop, aşa că părea mai bătrân decât 
era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, 
rafinat - acesta este cuvântul care l-ar descrie cel mai 
exact. Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea 
un păr alb frumos şi o voce nespus de plăcută. 

— Bun, zise sir Henry. Mi-l imaginez deja pe sir Ambrose. 
Şi acum fata, Sylvia, sau cum spuneţi că se numea? 

— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. 
Blondă şi cu un ten splendid. Nu prea deşteaptă. De fapt, 
chiar proastă. 

— Ei, lasă, lasă Dolly, protestă soţul ei. 


— Bineînţeles, Arthur nu e de aceeaşi părere, zise sec 
doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un 
lucru demn de ascultat. 

— Era una dintre fiinţele cele mai graţioase pe care le-am 
văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioşie. S-o fi 
văzut când juca tenis - era pur şi simplu încântătoare. Şi 
plină de umor, o fiinţă amuzantă. Şi cu maniere alese. 
Garantez că. Toţi tinerii o vedeau aşa. 

— Aici greşeşti, interveni doamna Bantry. Juvenalitatea în 
sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai 
ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează aşa în privinţa 
tinerelor. 

— A fi tânăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai şi S. A 

— Ce înseamnă S. A.? Întrebă Miss Marple. 

— Sex appeal, o lămuri Jane. 

— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea „a avea pe 
vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple. 

— Nu e rea treaba cu descrierile, zise sir Henry. Doamna 
„de compagnie” aţi descris-o, dacă nu mă-nşel doamnă 
Bantry, drept genul pisicuţă, nu? 

— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană 
„torcătoare”, dacă mă-nţelegeţi, răspunse doamna Bantry. 
Întotdeauna amabilă. Aşa era Adelaide Carpenter. 

— Cam câţi ani avea? 

— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de când Sylvia 
avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din 
acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice dar 
cu prea puţini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu mi-au 
plăcut niciodată oamenii cu degete lungi şi albe. Şi nu mi-au 
plăcut nici pisicuţele. 

— Dar domnul Curie? 

— O, un bătrânel din aceia gârboviţi de ani, care seamănă 
atâta între ei că aproape nu-i deosebeşti. Se înflăcăra 
numai când era vorba despre cărţile lui vechi, niciodată 
altcândva. Nu cred că sir Ambrose îl cunoştea mai 
îndeaproape. 


— Dar vecinul Jerry? 

— Un băiat foarte încântător. Era logodit cu. Sylvia. De 
aceea toată povestea a fost atât de tristă. 

— Mă-ntreb, începu Miss Marple dar se opri... 

— Ce? 

— Nimic, dragă. 

Sir Henry o privi curios pe bătrânică. Apoi adăugă 
îngândurat: 

— Deci tinerii erau logodiţi. De multă vreme? 

— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe 
motivul că Sylvia era prea tânără. Dar după un an de 
logodnă, cedă şi căsătoria urma să aibă loc curând. 

— Dar, spuneţi, tânăra avea vreun venit? 

— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an. 

— Nimic suspect până acum Clithering, zise colonelul 
Bantry şi râse. 

— E rândul doctorului să întrebe, zise sir Henry. Eu mă 
aşez. 

— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul 
Lloyd. Mi-ar plăcea să ştiu ce diagnostic s-a stabilit la 
anchetă, adică vreau să spun dacă vă amintiţi sau ştiţi 
cumva. 

— Ştiu cu aproximaţie, zise doamna Bantry. S-a vorbit de 
otrăvire cu digitalină, aşa se spune? 

Dr. Lloyd aprobă din cap. 

— Agentul activ al digitalei are efect asupra inimii şi este, 
de fapt, un medicament bun în unele forme de tulburări 
cardiace. E un caz curios. N-aş crede, totuşi, că mâncând 
cineva un preparat din digitală ar putea avea un efect fatal. 
Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea unor frunze 
sau fructe dăunătoare. Puţini oameni îşi dau seama că 
agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă şi trebuie 
preparat. 

— Doamna Macarthur i-a trimis, zilele trecute, nişte bulbi 
speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. lar 


bucătăreasa doamnei 'Toomie i-a luat drept cepe şi a reuşit 
să îmbolnăvească toată familia 'Toomie. 

— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd. 

— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple. 

— Eu am cunoscut o fată care a murit intoxicată cu 
ptomaină, îşi; aminti Jane Helier. 

— Să continuăm investigarea crimei, sugeră sir Henry. 

— Crimă? Se minună Jane. Credeam că e vorba de un 
accident. 

— Dacă ar fi fost un accident, spuse sir Henry, nu cred că 
doamna Bantry ne-ar fi relatat acest caz. Din cele spuse 
până acum, îmi dau seama că a fost un accident doar în 
aparenţă; în esenţă a fost ceva mai cumplit. Îmi amintesc de 
un alt caz: diverşi musafiri discutau după cină la un party. 
Pereţii erau împodobiţi, cu tot felul de arme vechi. Vrând să 
facă o glumă, unul dintre meseni apucă un pistol vechi şi 
ţinti spre un alt comesean ameninţându-l că-l împuşcă. În 
acel moment, pistolul s-a descărcat şi l-a ucis pe cel ţintit. În 
acest caz, a trebuit, în primul rând, să constatăm cine a 
încărcat arma şi mai apoi, cine a condus în aşa fel 
conversaţia, încât rezultatul a fost acest joc grotesc, pentru 
că omul care a ţintit era absolut inocent. 

— Se pare că ne confruntăm cu aceeaşi problemă şi acum. 
Frunzele acelea de digitală au fost amestecate voit cu cele 
de salvie, ştiindu-se dinainte ce se poate întâmpla. Dacă o 
scoatem din discuţie pe bucătăreasă - şi o scoatem, nu? 

— Rămâne următoarea întrebare: cine a cules frunzele cu 
pricina şi le-a dus la bucătărie. 

— Foarte simplu de răspuns, zise doamna Bantry. Sylvia 
însăşi a dus frunzele în bucătărie. Era una din treburile ei 
să culeagă, pentru salate, diverse ierburi, morcovi, mă rog, 
tot soiul de verdeţuri pe care grădinarii nu le culeg cum 
trebuie. Ei îndeobşte se tem să-ţi dea ceva proaspăt şi crud; 
aşţeaptă să fie bine coapte Sylvia şi doamna Carpenter 
obişnuiau să se îndeletnicească cu aceste treburi. Iar în 


colţul cu salvie, întradevăr creştea şi digitală, aşa că 
greşeala a fost. Firească. 

— Dar Sylvia le-a cules ea însăşi?: 

— Asta nimeni nu mai ştie. Dar aşa s-a presupus. 

— Presupunerile sunt întotdeauna periculoase, interveni 
sir Henry. 

— Cert este că nu doamna Carpenter le-a cules, zise 
doamna Bantry. Pentru că, întâmplător, s-a plimbat cu mine 
pe terasă în acea dimineaţă. Am ieşit împreună după micul 
dejun. Era neobişnuit de cald. Şi senin pentru o zi de 
primăvară timpurie. Sylvia a coborât singură în grădină, 
dar ceva mai târziu, am văzut-o la braţ cu Maud Wye. 

— Erau prietene bune, nu-i aşa? Întrebă Miss Marple. 

— Da, răspunse doamna Bantry. Păru că mai vrea să 
adauge ceva, dar se opri. 

— De când se află prietena ei acolo? Continuă Miss 
Marple. 

— De vreo două săptămâni, zise doamna Bantry. În vocea 
ei se strecură o uşoară tulburare. 

— Nu vă plăcea domnişoara Wye, sugeră sir Henry. 

— O, cum să nu... 

Tulburarea din vocea ei se accentua. 

— Ne ascundeţi ceva, doamnă Bantry, spuse sir Henry 
uşor acuzator. 

— Mă gândeam la ceva, dar parcă n-aş mai vrea să insist, 
zise Miss Marple. 

— La ce? 

— La faptul că aţi spus că tinerii erau logodiţi şi că de aici 
provenea marea tristeţe. Dar vocea dumneavoastră nu suna 
prea convingător când aţi spus asta, înţelegeţi? 

— Ce persoană chiţibuşară sunteţi, zise doamna Bantry. Le 
ştiţi întotdeauna pe toate. Da, într-adevăr mă gândeam la 
ceva dar nu ştiu dacă ar trebui s-o spun sau nu. 

Trebuie s-o spuneţi, zise” sir Henry. Oricâte scrupule aţi 
avea, nu trebuie să ne ascundeţi nimic. 


— Atunci, iată despre ce e vorba: într-o seară, de fapt 
chiar în seara premergătoare tragediei, m-am plimbat 
îmtâmplător pe terasă înainte de cină. Fereastra camerei 
de zi era deschisă. Şi i-am văzut pe Jerry Lorimer şi pe 
Maud Wye. E... Elo săruta. Nu ştiam dacă e ceva 
întâmplător sau, mă rog, mai ştiu eu ce altceva. Ştiam că lui 
sir Ambrose nu i-a plăcut niciodată Jerry Lorimer, deci îl 
cunoştea ce fel de tânăr era. Dar de un lucru sunt sigură: 
fata aceea, Maud Wye, îl iubea nespus de mult. Deaţi fi 
văzut-o cum îl privea când nu îi observa nimeni. Şi cred, de 
fapt, că erau mai potriviţi ei doi decât Sylvia Cu el. 

— Vreau să vă întreb ceva înainte ca Miss Marple să aibă 
cuvântul, zise sir Henry. Vreau să ştiu dacă, după tragedie, 
Jerry Lorimer s-a căsătorit cu Maud Wye? 

— Da, după şase luni, confirmă doamna Bantry. 

— Şeherezado, Şeherezado, şi când mă gândesc ce simplu 
ne-ai spus această poveste la început. Şi uite ce palpitantă a 
devenit, zise sir Henry. Oase goale şi când te gândeşti câtă 
carne găsim acum pe ele. 

— Nu vorbi aşa, spuse doamna Bantry. Şi nu folosi 
cuvântul carne. Vegetarienii o fac. Ei obişnuiesc să spună: 
„eu nu mănânc niciodată carne”, o spun într-un fel de-ţi taie 
cheful să-ţi mai mănânci friptura. Domnul Curie era 
vegetarian. El mânca ceva foarte special la micul dejun. 
Bătrâneii aceştia cu bărbi sunt întotdeauna ciudaţi. Au şi un 
fel de lenjerie de corp... 

— Ce naiba, Dolly, spuse soţul ei, ce ştii tu despre lenjeria 
de corp a domnului Curie? 

— Nimic, zise doamna Bantry cu demnitate. Doar stăteam 
şi mă gândeam. 

— Îmi schimb afirmaţia anterioară, spuse sir Henry. 
Prezentarea personajelor e foarte interesantă, parcă le şi 
văd aievea... Miss Marple, aveţi cuvântul. 

— Firea omului e întotdeauna foarte curioasă, sir Henry. E 
ciudat să vezi cum anumite tipuri tind să acţioneze în 
acelaşi fel. 


— Două femei şi un bărbat, vechiul şi eternul triunghi 
uman, continuă sir Henry. Îmi imaginez că aceasta este 
baza cazului nostru. 

Dr. Lloyd îşi drese vocea. 

— Mă gândeam la ceva. Doamnă Bantry, spuneţi că şi 
dumneavoastră aţi fost bolnavă? 

— Ba bine că nu! Şi Arthur! Şi toţi ceilalţi. 

— Deci, toli, zise doctorul. Înţelegeţi la ce mă gândesc? 
Cine a plănuit totul a acţionat ciudat: fie că a mers la 
marele risc, fie că n-a ţinut cont de viaţa niciunuia. E greu 
de crezut că un om poate, în mod voit, să otrăvească opt 
oameni în scopul înlăturării unuia singur. 

— Înţeleg unde bateţi, zise sir Henry meditativ. 
Mărturisesc că şi eu m-am gândit la acest aspect. 

— Putea să se otrăvească şi pe sine, adăugă Jane Helier. 

— A lipsit cineva de la masă în seara aceea? Întrebă Miss 
Marple. 

Doamna Bantry clătină din cap: 

— Toată lumea a fost acolo. 

— În afară de domnul Lorimer, presupun, draga mea. El 
nu locuia în casă, nu? 

— Nu, dar în seara aceea a cinat cu noi, zise doamna 
Bantry. 

— Aha! Miss Marple îşi schimbă vocea: Asta-i cu totul 
altceva: 

Se arătă încruntată şi uşor agitată. 

— Ce proastă sunt, murmură ea, chiar proastă. 

— Vă mărturisesc că acest aspect mă surprinde, Lloyd, 
zise sir Henry. Cum se putea asigura cineva că fata şi numai 
fata va primi doza fatală? 

— Nu putea, zise doctorul. Asta mă face să cred altceva. 
Dar dacă presupunem că nu fata a fost victima prevăzută? 

— Cum? 

— În toate cazurile de otrăvire cu mâncare rezultatul este 
nesigur. Câţiva oameni mănâncă aceeaşi mâncare. Ce se 
întâmplă? Unul sau doi sunt uşor bolnavi, doi sau mai mulţi 


sunt serios afectaţi, iar unul moare. Cam aşa e: nimic nu e 
sigur. Dar există cazuri unde intervine un alt factor. 
Digitalina este un medicament care acţionează direct 
asupra inimii - după cum v-am mai spus, este şi prescris în 
unele cazuri. Acum, în casă exista o” singură persoană care 
suferea de inimă. Dacă el era victima aleasă? Doza care 
pentru ceilalţi nu ar fi fost fatală ar fi fost fatală pentru el - 
cam aşa trebuie să fi gândit ucigaşul. Că lucrurile s-au 
întâmplat altfel, este dovada a ceea ce tocmai vă spuneam - 
nesiguranța şi imprevizibilitatea efectului medicamentelor 
asupra omului. 

— Deci, dumneavoastră credeţi că sir Ambrose a fost 
persoana vizată? Întrebă sir Henry. Da, da şi fata să fi fost 
omorâtă din greşeală. 

— Cui îi reveneau banii după moartea lui? Se interesă 
Jane. 

— lată o întrebare bună, domnişoară Helier. Una din 
primele care obişnuiam să le pun în vechea mea profesie, 
spuse sir Henry. 

— Sir Ambrose avea un fiu, zise doamna Bantry. Dar se 
certaseră cu câţiva ani în urmă. Cred că băiatul era nebun. 
Totuşi, nu sta în puterea lui sir Ambrose să-l 
dezmoştenească. Clodderham Court era o moştenire 
inalienabilă. Martin Bercy urma să capete titlul de 
proprietar al întregii averi. Ar mai fi fost nişte bunuri pe 
care sir Ambrose se hotărâse să le lase drept moştenire 
Sylviei. Ştiu toate acestea, pentru că sir Ambrose a murit la 
mai puţin de un an de la tragica întâmplare de care vă 
povesteam şi nu şi-a reînnoit testamentul după dispariţia 
fetei. Cred că banii au fost transferați Coroanei sau probabil 
că i-a moştenit tot fiul său, în calitate de ruda cea mai 
apropiată, nu ştiu exact cum a fost. 

— Deci moartea lui ar fi interesat doar un fiu care, 
oricum,nu era prezent şi pe fata care a murit, se gândi sir 
Henry cu voce tare. Asta nu lămureşte prea mult situaţia. 


— Dar femeia cealaltă, pe care doamna Bantry a numit-o 
pisicuţă, ea nu se alegea cu nimic? Întrebă Jane. 

— Ea nu a fost menţionată în testament, preciza doamna 
Bantry. 

— Miss Marple, nici măcar nu ne ascultați, observă sir 
Henry. Sunteţi cu gândul departe de noi. 

— Mă gândeam la bătrânul domn Badger, farmacistul, zise 
Miss Marple. Avea o menajeră foarte tânără, îndeajuns de 
tânără să-i poată fi nu numai fiică, ci chiar nepoată. N-a 
spus nimănui nici un cuvânt, familiei sau nepoților care 
trăiau în aşteptarea unei moşteniri, iar când a murit, ce 
credeţi? Erau căsătoriţi de doi ani, fără ştirea nimănui. 
Fireşte, domnul Badger era farmacist şi un bătrân destul de 
necioplit, pe când sir Ambrose Bercy era un gentleman 
perfect, după cum spune doamna Bantry, dar, cu toate 
acestea, natura umană este aceeaşi peste tot. 

Se lăsă un moment de linişte. Sir Henry aruncă o privire 
aspră către Miss Marple care îi răspunse cu blândeţea 
ochilor ei albaştri, uşor exoftalmici. Jane Helier sparse, 
tăcerea. 

— Spuneţi-mi, această doamnă Carpenter arăta bine? 

— Da, în felul ei, dar... Nimic deosebit. 

— Avea o voce plăcută, îşi aminti colonelul Bantry. 

— De felină, că altfel nu-i pot spune. Era o pisicuţă, 
aprecie doamna Bantry. 

— Şi ţie ţi se va spune aşa într-o bună zi, Dolly. 

— Nu-mi displace să fiu o pisicuţă în cercul prietenilor mei, 
zise doamna Bantry. Dar, oricum, eu nu agreez femeile, ştii 
şi tu. Prefer bărbaţii şi florile. 

— Aveţi excelente gesturi, n-am ce spune, interveni sir 
Henry. Mai ales, în a-i pune pe bărbaţi pe primul loc. 

— O chestiune de tact, lămuri doamna Bantry. Ei, dar să 
revenim la problema noastră. Cred că v-am relatat totul 
corect, nu, Arthur? 

— Da, draga mea. Oricum, nu cred că cineva se îndoieşte 
de acest lucru. 


— Şi acum, dumneavoastră. Doamna Bantry arătă cu 
degetul înspre sir Henry. 

— O s-o iau mai pe ocolite, pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, nu am certitudinea cazului. Să-l luăm pe sir 
Ambrose. El n-ăr fi apelat la această modalitate de 
sinucidere; pe de altă parte, nu ar fi câştigat nimic de pe 
urma morţii fetei. Deci, îl scoatem de pe lista suspecţilor. 
Domnul Curie. N-avea nici un motiv să dorească moartea 
fetei. lar dacă ţinta otrăvii ar fi fost sir Ambrose, motivul ar 
fi fost că furase vreun manuşeris rarisim. Nu stă în picioare, 
deci şi domnul Curie este scos de pe lista suspecţilor, în 
pofida suspiciunilor doamnei Bantry. Domnişoara Wye. N-ar 
fi avut nici un motiv să-l omoare pe sir Ambrose, în schimb 
ar fi putut dori moartea Sylviei. Râvnea la inima şi la mâna 
logodnicului acesteia, după cum am aflat şi din cele relatate 
de doamna Bantry. Ea a fost cu Sylvia dimineaţa în grădină, 
aşa că a avut posibilitatea să culeagă frunzele otrăvitoare. 
Domnişoara Wye rămâne pe listă. Tânărul Lorimer. Avea 
motive pentru ambele cazuri. Dacă scăpa de fată, putea să 
se însoare cu cealaltă. Deşi e cam drastic să ucizi pentru un 
asemenea motiv când o logodnă de desface atât de uşor în 
zilele noastre. Dacă ar fi murit sir Ambrose, s-ar fi însurat 
cu o fată bogată, nu cu una săracă. Acest aspect are 
importanţă sau nu, în funcţie de situaţia lui financiară. Dacă 
se descoperă că proprietatea lui era ipotecată şi doamna 
Bantry ne-a ascuns acest lucru, aş cere penalizarea ei 
pentru acţiune incorectă. Şi-acum, doamna Carpenter. Să 
ştiţi că o suspectez pe această doamnă. O dată pentru 
mâinile ei albe, mai apoi alibiul excelent avut pentru 
momentul când s-au cules ierburile. N-am niciodată 
încredere în alibiuri. Şi mai am un motiv pentru care o 
suspectez, dar deocamdată îl păstrez pentru mine. Totuşi, 
pentru că trebuie să-mi exprim părerea, o consider pe 
domnişoara Maud Wye autoarea crimei pentru că există 
mai multe probe împotriva ei decât a celorlalţi. 

— Următorul. Doamna Bantry arătă spre doctorul Llyod. 


— Cred că greşiţi, Clithering, în a susţine părerea că 
moartea fetei a fost premeditată. Sunt convins că ucigaşul 
voia să-l lichideze pe sir Ambrose. Pe tânărul Lorimer nu-l 
cred în stare de aşa ceva pentru că avea prea puţine 
cunoştinţe. Sunt înclinat să cred că vinovata este doamna 
Carpenter. Ea trăia de mulţi ani în familie, cunoştea starea 
sănătăţii lui sir Ambrose şi putea foarte bine să aranjeze - 
astfel lucrurile ca Sylvia să fie cea care să culeagă frunzele 
(aţi spus şi dumneavoastră că fata nu era prea deşteaptă). 
Motivul, vă mărturisesc, nu-l văd; dar mă aventurez să 
presupun că sir Ambrose întocmise odată un testament în 
care şi ea figurase. Cam asta pot spune. 

Doamna Bantry îşi îndreptă degetul arătător spre Jane 
Helier. 

— Nu ştiu ce să spun, decât atât: de ce să nu fie chiar fata 
vinovată? Ea a dus frunzele în bucătărie, la urma urmei. Aţi 
spus că sir Ambrose se opusese căsătoriei ei. Dacă el 
murea, ea căpăta banii şi se putea măriei. Şi ştia la lei de 
bine care este starea sănătăţii lui sir Ambrose ca şi doamna 
Carpenter. 

Degetul doamnei Bantry se îndreptă acum spre Miss 
Marple. 

— Şi-acum, atoateştiutoarea noastră prietenă, zise ea. 

— Sir Henry a explicat totul foarte clar, începu Miss 
Marple. Doctorul Lloyd a avut perfectă dreptate în tot ce a 
spus. Pentru ei, totul este foarte limpede. Mă întreb însă 
dacă doctorul Lloyd a sesizat un aspect al spuselor sale. 
Vedeţi dumneavoastră, nefiind medicul curant al lui sir 
Ambrose, nu putea şti ce fel de boală a inimii avea acesta, 
nu-i aşa? 

— Nu preă văd ce vreţi să spuneţi, Miss Marple, o 
întrerupse doctorul Lloyd. 

— Dumneavoastră presupuneţi, nu-i aşa, că sir Ambrose 
avea o afecţiune în care digitalina era dăunătoare. Dar n- 
avem nici o dovadă că ar fi aşa. Ar putea la fel de bine să fie 
şi invers. 


— Invers? 

— Da, n-aţi spus dumneavoastră că este deseori prescrisă 
în bolile cardiace? 

— Tot nu înţeleg. Miss Marple, unde vreţi să ajungeţi? 

— S-ar fi putut foarte bine ca sir Ambrose să aibă 
digitalina în permanenţă, fără să trebuiască s-o justifice. 
Ceea ce încerc să spun (întotdeauna mă exprim greoi) este 
aceasta: să presupunem că cineva vrea să otrăvească pe 
altcineva cu o doză fatală de digitalina. Cel mai simplu lucru 
nu e oare să aranjeze în aşa fel, încât toată lumea să fie 
otrăvită cu frunze de digitală? În niciunul din cazuri nu va fi 
fatală, fireşte, dar în acelaşi timp, nimeni nu va fi surprins 
să existe o victimă; după cum spunea şi doctorul Lloyd, 
aceste lucruri sunt incerte. Nimeni nu se va întreba dacă 
fata a mâncat o doză fatală de digitalina sau ceva de felul 
acesta. Putea foarte bine să-i fi fost amestecată într-un 
cocteil, sau în cafea, sau chiar să-i fi fost administrată sub 
forma unei băuturi tonice. 

— Vreţi să spuneţi că sir Ambrose şi-a otrăvit pupila, pe 
fata încântătoare pe care o iubea? 

— Exact, spuse Miss Marple. Vedeţi cazul domnului 
Badger şi al menajerei sale tinere. Să nu-mi spuneţi că-i un 
lucru absurd ca un bărbat de şaizeci de ani să se 
îndrăgostească de o fată de douăzeci de ani. Se întâmplă în 
fiecare zi. Îndrăznesc să spun că în cazul unui aristocrat ca 
sir Ambrose este nebunie curată, cum deseori se întâmplă 
în asemenea împrejurări. El n-a putut suporta gândul de ao 
vedea măritată - s-a şi opus cât a putut - şi a cedat. Gelozia 
lui nebunească a luat asemenea proporţii încât a preferat s- 
o omoare decât s-o lase lângă tânărul Lorimer. Probabil că 
avea de mult în cap acest gând, devreme ce frunzele de 
degeţel creşteau printre salvii. Le-ar fi cules chiar el, la un 
moment dat, şi lear fi trimis la bucătărie chiar prin ea. E 
groaznic să te gândeşti la asta, dar cred că trebuie să 
privim mai compătimitor această situaţie. Bărbaţi, onorabili 
chiar, la vârsta aceasta devin ciudaţi, mai ales când e vorba 


de tinere. Ultimul nostru organist... O, dar să nu mai 
bârfesc... 

— Doamnă Bantry, ăsta-i adevărul? Întrebă sir Henry. 
Doamna Bantry aprobă din cap. 

— Da. Niciodată nu mi-aş fi imaginat această întâmplare 
altfel decât ca pe un accident. Pe urmă, după moartea lui sir 
Ambrose, am primit o scrisoare. Lăsase instrucţiuni să-mi 
fie trimisă. În ea mi-a dezvăluit tot adevărul. Nu ştiu de ce, 
dar noi doi întotdeauna ne-am înţeles foarte bine. 

În tăcerea care se lăsă, simţi o obiecţiune mută şi se grăbi 
să adauge: 

— Să nu credeţi că trădez secrete. Am schimbat toate 
numele personajelor. N-aţi observat ce uimit a fost Arthur 
când am rostit numele de sir Ambrose? N-a înţeles de la 
început. Am schimbat totul. Este ca în cărţi, când la început 
stă scris: „loate personajele din această nuvelă sunt 
fictive”. Niciodată nu afli cine sunt de fapt. 


Vitejia lui Edward Robinson „Desfăcându-şi braţele sale 
puternice, Bill o ridică de la pământ, strângând-o tare la 
piept. Cu un oftat adânc, ea îşi abandonă buzele într-un 
sărut cum el nu mai visase...” 

Oftând, domnul Edward Robinson puse jos „Când 
dragostea este rege” şi privi afară pe fereastra metroului. 
Treceau prin Stamford Brook. Edward Robinson se gândea 
la Bill. Acesta era bărbatul sută la sută preferat de 
romanciere. Edward îl invidia pentru muşchii săi, 
înfăţişarea aspră Si pasiunile lui sfâşietoare. Apucă din nou 
cartea şi citi descrierea mândrei Marchesa Bianca (cea care 
îşi abandonase buzele). Atât de răscolitoare era frumuseţea 
ei, dragostea pentru ea era atât de mare încât bărbaţi 
puternici se prăbuşeau în faţa ei ca popicele, leşinaţi şi 
terminaţi de atâta iubire. 

„Bineînţeles că toate chestiile astea-s prostii. Toate-s 
fleacuri”. Şi totuşi, mă întreb... Îşi zicea Edward în sinea sa. 


Căzu într-o reverie. Se afla oare, undeva o asemenea 
lume. De iubire şi aventură? Existau femei a căror 
frumuseţe să te facă să te îndrăgosteşti? Un sentiment ca 
iubirea putea să te ardă ca o flacără. 

„Eu trăiesc viaţa reală. Trebuie să mă port la fel ca toţi 
ceilalţi tineri” îşi spuse Edward. 

În ansamblu, trebuia să se considere un tânăr norocos. 
Avea o slujbă excelentă, de funcţionar într-un concern 
înfloritor. Era pe deplin sănătos, n-avea de întreţinut pe 
nimeni şi era logodit cu Maud. 

Dar simplul gând la Maud îi aşternu o umbră pe faţă. Deşi 
n-ar fi recunoscut niciodată, se temea de Maud. O iubea, da, 
încă îşi mai amintea fiorul cu care îi admirase ceafa albă 
care îi ieşea din bluza ieftină de 4 şilingi şi 11 penny, la 
prima lor întâlnire. El stătea în spatele ei la cinema şi 
prietenul lui cu care era o ştia şi le făcuse cunoştinţă. Fără 
îndoială, Maud era o fiinţă cu totul deosebită. Era frumoasă, 
deşteaptă, se purta ca o doamnă şi întotdeauna avea 
dreptate, în toate privinţele. Toţi spuneau că e tipul de fată 
care va fi o soţie excelentă. 

Edward se întrebă dacă Marchesa Bianca ar fi putut fi o 
soţie excelentă. Într-un fel se îndoia. Nu şi-o putea imagina 
pe voluptuoasa Bianca, cu buzele ei roşii şi silueta ei 
şerpuitoare, cusând cu grijă nasturi, să zicem, pentru virilul 
Bill. Nu, Bianca însemna o poveste de iubire, pe când asta 
era viaţa reală. El şi cu Maud vor fi foarte fericiţi împreună. 
Ea avea atât de mult bun simţ... 

Şi totuşi, el dorea ca ea să nu fie chiar aşa... Chiar aşa... 
Directă în comportare. Aşa dispusă să „sară de gâtul lui”. 

Desigur, educaţia şi bunul ei simţ o făceau,aşa. Maud era 
foarte cerebrală. Şi, de regulă, chiar şi Edward era foarte 
cerebral, dar, câteodată... De exemplu, el dorise să se 
căsătorească de acest Crăciun. Maud îi explicase cât de 
preferabil ar fi fost să mai aştepte puţin - un an, doi. 
Salariul lui nu era prea mare. Dorise să-i cumpere un inel 
scump - ea fusese îngrozită şi-l obligase să-l ducă înapoi şi 


să-l schimbe cu unul mai ieftin. Calitățile ei erau toate 
excelente, dar, câteodată, Edward dorea că ea să aibă mai 
multe defecte şi mai puţine virtuţi. Virtuţile ei îl îndemnau la 
fapte disperate. De exemplu... 

Se înroşi la faţă cuprins de un sentiment de vinovăţie. 
Trebuia să-i spună, şi să-i spună cât mai repede. Secretul 
său vinovat îl făcea să se poarte ciudat. A doua zi era prima 
zi de Crăciun, prima din trei zile de sărbătoare. Ea îi 
propusese ca el să vină şi să petreacă ajunul Crăciunului cu 
familia ei şi, oarecum, stingherit, caraghios, într-un fel care 
îi stârnise ei mai mult suspiciuni, reuşise să o refuze, 
debitându-i o poveste lungă, numai minciuni despre un 
prieten din provincie căruia îi promisese să petreacă ziua 
împreună. 

Şi nu era nici un prieten în provincie. Numai secretul său 
vinovat. 

Cu trei luni în urmă, Edward Robinson împreună cu alte 
câteva sute de mii de tineri participase la un concurs 
organizat de o revistă. Numele a 12 fete trebuiau aranjate 
în ordinea popularității lor. Edward avusese o idee 
strălucită. Sigur că propria sa preferinţă s-ar fi dovedit 
greşită - observase lucrul acesta la alte competiţii similare. 
Notă cele 12 nume aranjate în ordinea sa preferată, apoi le 
scrise din nou, luând un nume de la început şi altul de la 
sfârşit, în mod alternativ. 

Când s-a anunţat rezultatul, Edward avea opt exacte din 
12 şi, ca urmare, a obţinut premiul întâi în valoare de 500 
de lire. Performanţa aceasta care ar fi putut-o pune pe 
seama norocului, Edward o considera încoronarea 
„sistemului” său. Era din cale afară de mândru de sine 
însuşi. 

Apoi se întrebă ce să facă cu cele 500 de lire? Ştia foarte 
bine ce avea să spună Maud. Investeşte-i. Într-un cuibuşor 
drăguţ pentru viitor. Şi, bineînţeles, ştia că Maud avea 
perfectă dreptate. Dar a câştiga bani ca rezultat al unui 


concurs îţi dă un cu totul alt sentiment faţă de restul 
lucrurilor. 

Dacă ar fi primit banii drept moştenire, Edward i-ar fi 
investit, cu religiozitate, în împrumuturi convertibile sau 
certificate cu dobânzi. Dar o sumă ca aceea pe care o obţii 
dintr-o simplă trăsătură de condei, dintr-o baftă de 
necrezut seamănă cu banii de buzunar pe care-i capeţi 
când eşti copil - „pentru tine, să-i cheltui cum pofteşti!” 

Şi într-un anume magazin special pe lângă care trecea 
zilnic, în drumul spre birou se afla un vis incredibil, o 
maşină mică cu două locuri, un bot lung,strălucitor şi preţul 
ela/etalat pe ca era de 465 de lire. 

„Dacă aş fi bogat, îi spunea, zilnic, Edward, dacă aş fi 
bogat te-aş cumpăra”. 

Acum era - nu bogat - cel puţin se afla în posesia unei 
sume de bani suficiente ca să-şi realizeze visul. Maşina, 
acea piesă frumoasă, lucitoare şi atrăgătoare ar fi a lui dacă 
se hotăra s-o achite. 

Intenţionase să-i povestească lui Maud despre bani. De 
îndată ce i-ar fi spus, ar fi scăpat de tentaţie. În faţa 
dezaprobării şi sperieturii lui Maud, cl n ar fi avut niciodată 
curajul să persiste în nebunia lui. Dar s-a întâmplat ca însăşi 
Maud să rezolve problema indirect. O invitase la cinema şi 
cumpărase cele mai bune bilete. Ea îi explicase blând dar 
ferm purtarea sa nebunească, criminală de a cheltui atâţia 
bani - trei lire jumătate în loc de două lire şi patru penny, 
când se putea vedea la fel de bine şi din locuri mai 
îndepărtate. 

Edward primi reproşurile ei tăcând îmbufnat. Maud se 
simţea mulţumită că îl convinsese. Edward nu putea fi lăsat 
să continue în maniera asta extravagantă. Îl iubea pe 
Edward, dar îşi dădea seama că el era slab, sarcina ei fiind 
aceea de-a se afla întotdeauna la îndemână pentru a-l 
influenţa să meargă în direcţia dorită. Observa cu 
satisfacţie cum îşi domolea pornirile, târându-se ca un 
vierme. 


Edward era chiar ca un vierme. Se răsucea precum 
viermii. Rămase strivit de cuvintele ei, dar exact în 
momentul acela, se hotări să cumpere maşina. 

„Fir-ar să fie, îşi zise Edward, o dată în viaţă am să fac ce- 
mi place, Maud poate să se ducă naibii!” 

Şi chiar în dimineaţa următoare, păşi în palatul de 
geamuri cu locatarii săi infatuaţi, cu luciul sclipitor şi metal 
argintiu şi, cu o siguranţă care-l surprinse chiar pe el însuşi, 
cumpără maşina. A fost cel mai uşor lucru din lume să 
cumpere o maşină! 

Îi aparţinea de acum de patru zile. Trăise, în aparenţă 
calm, dar în interior, îmbătat de extaz. Şi lui Maud nu-i 
suflase încă nici un cuvânt. De patru zile, în ora sa pentru 
prânz, primea lecţii ca să şofeze minunata creatură. Era un 
elev talentat. 

A doua zi, în ajunul Crăciunului, urma să meargă cu ea în 
provincie. O minţise pe Maud şi o va minţi din nou dacă aşa 
trebuia. Era legat trup şi suflet de noua sa achiziţie. Ea 
reprezenta pentru el o poveste de iubire, aventură, toate 
lucrurile pe care şi le dorise şi nu le avusese niciodată. În 
ziua următoare, el şi iubita sa vor porni la drum împreună. 
Vor zbura prin aerul rece, tăios, lăsând mulţimea şi frecuşul 
Londrei departe în urma lor ca să pătrundă în întinderile 
vaste curate... 

În clipa asta, deşi nu ştia, Edward avea fire de poet. 

A doua zi... 

V 

„Se uită la cartea din mâna sa „Când dragostea este rege”. 
Râse şi o băgă în buzunar. Maşina, buzele roşii ale 
Marchesei Bianca şi uimitoarea vitejie a lui Bill păreau toate 
amestecate la un loc. A doua zi... 

Vremea, de obicei înşelătoare pentru cei care contează pe 
ea, a fost generoasă cu Edward. I-a oferit ziua viselor sale, o 
zi de ger aspru, cu cer albastru - pal şi cu un soare galben 
de culoarea primulei. 


Aşa, într-o stare sufletească aventuroasă şi de îndrăzneală 
răutăcioasă, Edward ieşi cu maşina din Londra. A avut 
necazuri la colţul de la Hyde Park şi un trist contretemps la 
Putney Bridge, din cauza schimbărilor de viteză şi a folosirii 
prea frecvente a frânelor şi o ploaie de înjurături s-au 
abătut asupra sa din partea conducătorilor Celorlalte 
vehicule. Dar pentru un novice nu s-a comportat prea rău şi 
de îndată a ieşit pe autostrăzile acelea largi, drepte care 
sunt bucuria şoferilor. Era puţină circulaţie pe drum în ziua 
aceea. Edward merse tot înainte îmbătat de felul cum 
stăpânea această creatură cu laturi sclipitoare, zburând, 
parcă, prin lumea albă şi rece cu elanul unui zeu: 

Era o zi fermecătoare. Se opri pentru prânz la un han de 
modă veche şi apoi mai târziu pentru ceai. Lipsit de 
entuziasm o luă înapoi spre casă, către Londra, la Maud, 
pentru inevitabilele explicaţii, reproşuri. 

Alungă acest gând cu un oftat. Ce-o fi mâine, o fi. Era încă 
astăzi. Şi ce putea fi mai fascinant decât asta? Să alergi prin 
întuneric cu luminile aprinse în căutarea drumului din faţă. 
Era apogeul plăcerii! 

Se gândi că nu avea timp să oprească nicăieri pentru cină. 
Şofatul prin întuneric era o afacere amuzantă. Avea să-i ia 
mai mult timp decât crezuse. Era exact ora opt când trecea 
prin Hindhead şi ajunse în apropiere de Devil's Punch Bowl. 
Era lună plină şi zăpada, care căzuse cu două luni în urmă, 
încă nu se topise. 

Opri maşina şi rămase pe gânduri. Ce conta dacă nu se 
întorcea la Londra până la miezul nopţii? Ce conta dacă nu 
se mai întorcea niciodată? Avea să se rupă brusc de toate. 

Cobori din maşină şi se apropie de marginea drumului. O 
potecă şerpuia în jos, tentându-l. Edward cedă ca vrăjit. În 
următoarea jumătate de oră hoinări aiurea într-o lume plină 
de zăpadă. Niciodată nu-şi imaginase ceva asemănător. Şi 
clipele astea îi fuseseră oferite lui, chiar lui de iubita sa 
strălucitoare care-l aştepta credincioasă deasupra pe şosea. 


Urcă poteca, se aşeză în maşină şi o porni, încă puţin 
minunat de descoperirea frumuseţii pure care le apare 
celor mai prozaici oameni deodată ca din vis. 

Apoi, cu un oftat, îşi reveni şi-şi băgă mâna în buzunarul 
portierei de la maşină unde pusese un fular de dimineaţă. 

Dar fularul nu mai era acolo. Buzunarul era gol. Nu, nu 
complet - se afla ceva cu colţuri şi tare ca pietrele. 

Edward băgă mâna şi mai adânc. În clipa următoare 
privea ca un om lipsit de simţuri. Obiectul pe care îl ţinea în 
mână se bălăbănea printre degete, lumina lunii scoțând mii 
de scântei multicolore, era un colier de diamante. 

Edward îl privea încremenit. Nu era nici un dubiu. Un 
colier de diamante,probabil în valoare de mii de lire 
(deoarece pietrele erau mari) se aflase, pur şi simplu, în 
buzunarul portierei. 

Dar cine-l pusese acolo? Cu siguranţă nu fusese când 
pornise din oraş. Cineva trebuie să fi venit, în timp ce el se 
plimba prin zăpadă, şi-l introdusese în mod deliberat. Dar 
de ce? De ce tocmai în maşina lui? Făcuse vreo greşeală 
proprietarul/colierului? Sau era, putea fi, un colier furat? 

Şi atunci, în timp ce toate gândurile astea i se învârteau 
prin cap, Edward înţepeni deodată şi îl trecură fiori reci. 
Asta nu era maşina lui. 

Semăna foarte mult, da. Avea aceeaşi culoare strălucitoare 
de roşu aprins ca buzele Marchesei Bianca, acelaşi boţ lung 
şi lucios, dar, după o mie de mici amănunte, Edward îşi 
dădu seama că nu era maşina sa. Caroseria sa nouă era 
zgâriată ici şi colo, purta semne slabe, dar clare, de 
vechime şi uzură. În acest caz... 

Fără prea multă discuţie, Edward se grăbi să întoarcă 
maşina. Virajul nu era punctul lui tare. La schimbarea 
vitezei, în mod invariabil îşi pierdea capul şi răsucea volanul 
în sens greşit. Mai mult, frecvent încurca acceleraţia cu 
frâna de picior cu rezultate dezastruoase. Totuşi, în cele din 
urmă, reuşi să întoarcă maşina şi să urce din nou dealul. 


Edward îşi reaminti că acolo mai fusese o maşină la o mică 
distanţă. Atunci nu-i luă seama în mod deosebit. Se întoarse 
din plimbare pe o altă cărare decât aceea pe care coborâse 
în vale. Această a doua cărare îl adusese la şosea mai în 
spate, se gândea el, de locul unde se găsea propria sa 
maşină. Cu siguranţă trebuie să fi fost cealaltă în care se 
urcase. 

În vreo zece minute dădu din nou de locul unde se oprise. 
Dar acum nu se mai afla nici o maşină la marginea şoselei. 
Proprietarul acestei maşini trebuie să fi plecat cu a lui 
Edward şi el, probabil, dus în eroare de asemănare. 

Edward scoase colierul de diamante din buzunarul său şi-l 
trecu printre degete perplex. 

Ce să facă? Să se ducă la cea mai apropiată staţie de 
poliţie? Să explice ce s-a întâmplat, să predea colierul şi 
numărul propriei sale maşini? 

Apropo, care era numărul maşinii sale? Edward a stat şi s- 
a tot gândit, dar nici cu preţul vieţii nu putea să-şi 
reamintească. Avea o senzaţie rece de prăbuşire. Avea să 
arate ca cel mai de seamă idiot la secţia de poliţie. Tot ce 
putea să-şi aducă aminte din număr era un opt. Sigur, nu 
prea avea importanţă - cel puţin... Se uită încurcat la 
diamante. Să presupunem că ei ar crede - o, nu ar face-o şi 
totuşi s-ar putea - că el furase maşina şi diamantele. Pentru 
că, în fond, când stai şi te gândeşti, cine, cu mintea la cap, 
ar vâri un colier preţios de diamante, cu atâta neglijenţă în 
buzunarul deschis, al unei portiere? 

Edward cobori şi se duse la spatele maşinii. Avea numărul 
XRI - 0061. Pe lângă faptul că ăsta nu era deloc numărul 
maşinii sale, nu-i spunea nimic. Atunci se apucă sistematic 
să caute toate buzunarele. În cel în care găsise diamantele 
făcu o descoperire - o bucăţică de hârtie cu câteva cuvinte 
scrise cu creionul. La lumina farurilor, Edward le citi foarte 
uşor: „Aşteaptă-mă, Greane, colţul de la Salter's Lane, ora 


WI 


Zece . 


Îşi reaminti numele Greane. Îl văzuse pe un indicator mai 
devreme, ziua. Într-o clipă se hotărî. Se va duce în satul 
ăsta, Greane, să găsească Salter's Lane, să se întâlnească 
cu persoana care scrisese biletul şi să-i explice ce se 
întâmplase. Asta ar fi fost mult mai bine decât să arate ca 
un prost la secţia locală de poliţie. 

O pomi aproape fericit. În fond, era o aventură. Nu era un 
lucru care să ţi se întâmple în fiecare zi. Colierul de 
diamante făcea aventura excitantă şi misterioasă. 

Avu ceva dificultăţi în a găsi Greane şi a fost şi mai greu să 
descopere Salter's Lane, dar după ce a întrebat la două 
căsuțe, a reuşit să-i dea de urmă. 

Trecuseră câteva minute peste ora întâlnirii când o luă cu 
grijă pe un drum îngust, uitându-se cu atenţie pe partea 
stângă unde i se spusese că se desprinde Salter's Lane. 

Dădu de ea chiar imediat după un viraj şi chiar în clipa 
aceea o siluetă se desprinse din întuneric. 

— În sfârşit! Ţi-a trebuit o veşnicie, Gerald! Strigă vocea 
unei fete. 

În timp ce vorbea, fata păşi direct în lumina farurilor şi 
Edward rămase fără suflare. Era cea mai splendidă făptură 
pe care o văzuse vreodată. 

Tânără, cu părul negru ca noaptea şi buze de un roşu 
aprins, minunat. Pelerina grea pe care o purta se deschise 
şi Edward văzu că era îmbrăcată în rochie de seară. - 
Strânsă pe corp, de culoare roşie care îi contura trupul 
perfect. La gât purta un şirag de perle splendide. Deodată 
fata tresări. 

— Dar nu eşti Gerald, strigă ea. 

— Nu, zise Edward în grabă, să-ţi explic. Scoase colierul 
de diamante din buzunar şi i-l întinse. Mă cheamă 
Edward... 

— Nu îl lăsă să continue, fata bătu din palme şi exclamă: 

— Edward, bineînţeles! Îmi pare aşa de bine. Dar idiotul 
acela de Jimmy mi-a spus la telefon c-o să-l trimită pe 
Gerald cu maşina. E teribil de drăguţ din partea ta că ai 


venit. Eram moartă să te văd. Îţi dai seama, nu te-am mai 
văzut de când aveam şase ani. Bine că ai adus şi colierul. 
Pune-l din nou în buzunarul tău. Polițistul din sat ar putea 
trece pe aici şi l-ar vedea. Brrr..., am îngheţat tot 
aşteptând! Să mă urc. 

Ca-ntr-un vis, Edward îi deschise uşa şi ea sări uşor lângă 
el. Blănurile ei îi mângâiară obrazul şi un parfum discret ca 
cel al violetelor după ploaie, i se abătu pe la nări. 

El n-avea nici un plan, nici măcar vreo idee. Într-o clipă, 
fără voia sa se lăsă în mrejele aventurii. Ea îi spusese 
Edward, ce conta că nu era Edward cel adevărat? O să 
descopere ea asta foarte curând. Până atunci, să lăsăm 
lucrurile să meargă de la sine. El pomi motorul şi maşina 
începu să patineze. 

Pe loc fata începu să râdă. Râsul ei era la fel de minunat ca 
şi întreaga sa făptură. 

— E uşor să-ţi dai seama că nu prea te pricepi la maşini. 
Cred că nu prea au pe acolo? 

„Mă întreb unde este acest pe acolo?” se gândi Edward, 
dar cu voce tare spuse doar: „nu prea”. 

— Mai bine lasă-mă pe mine să conduc, îi propuse fata. E 
foarte dificil să te descurci pe străduţele astea până dai din 
nou de şoseaua principală. 

Îi cedă bucuros locul. Foarte curând mergeau prin noapte 
cu viteză şi cu o lipsă de grijă care-l îngrijora în mod secret 
pe Edward. Îşi întoarse capul spre el. 

— Îmi place viteza. Ţie nu? Ştii, nu semeni deloc cu Gerald. 
Nimeni nu v-ar lua drept fraţi. Nu eşti deloc cum mi te-am 
imaginat. 

— Cred asta din cauză că sunt atât de obişnuit. Aşa este? 

— Nu, obişnuit, diferit. Nu ştiu cum să-ţi explic. Cum e 
bietul Jimmy? Plictisit de moarte, nu-i aşa? 

— O, Jimmy se simte bine, spuse Edward. 

— E destul de uşor să spui asta, dar ce ghinion pe el să 
aibă o luxaţie. Ţi-a povestit totul? 


— Nici un cuvânt. Nu ştiu absolut nimic. Aş vrea să mă 
lămureşti. 

— O, totul a mers de minune. Jimmy s-a dus la uşa din faţă 
îmbrăcat în hainele prietenei sale. L-am lăsat câteva minute 
şi m-am strecurat lângă fereastră. Camerista lui Agnes 
Larella era acolo aranjându-i rochiile şi bijuteriile şi toate 
celelalte lui Agnes. Apoi s-a auzit un urlet tare de jos, 
petarda a explodat şi toate au strigat foc. Camerista a fugit 
ca din puşcă, am sărit înăuntru, am apucat colierul, şi-am 
luat-o la sănătoasa înapoi spre Punch Bowl. Am lăsat 
colierul şi biletul în buzunarul maşinii în timp ce treceam. 
Apoi, m-am dus la Louise la hotel, după ce mi-am şters 
ghetele de zăpadă, bineînţeles. Un alibi perfect pentru 
mine. Ea n-are nici o idee că eu am fost plecată. 

— Şi ce-i cu Jimmy? 

— Bine, dar tu ştii mai multe decât mine. 

— Da, în mare şi-a prins piciorul în fustă şi a reuşit să şi- 1 
luxeze. Au trebuit să-l ducă la maşină şi şoferul familiei 
Larella l-a dus acasă. Inchipuieşte-ţi doar dacă s-ar fi 
întâmplat ca şoferul să-şi bage mâna în buzunar! 

Edward râse împreună cu ea, dar mintea sa era la treabă. 
Acum ştia, mai mult sau mai puţin, cum stă. Numele de 
Larella îi părea vag familiar - un nume care iradia bogăţie. 
Fata asta şi cu un necunoscut pe nume Jimmy puseseră la 
cale furtul colierului şi reuşiseră. Din cauza gleznei şi a 
prezenţei şoferului familiei Larella, Jimmy nu putuse să se 
uite în buzunarul maşinii înainte de a telefona fetei. Sau, 
probabil, nu dorise să facă asta. Dar, era aproape sigur că 
celălalt necunoscut, „Gerald”, o va face cu prima ocazie. Şi 
în el va găsi fularul lui Edward! 

— A mers bine, zise fata. 

Un tramvai trecu pe lângă ei, se aflau în împrejurimile 
Londrei. Mergeau ca o săgeată printre maşini. Edward era 
cu sufletul la gură. Era o şoferiţă minunată, dar conducea 
foarte riscant! 


Un sfert de oră mai târziu se opriră în faţa unei case 
impunătoare dintr-un scuar micuţ. 

— Putem să ne schimbăm aici, zise fata, înainte să mergem 
la „Ritson's” 

— Ritson's”? Întrebă Edward. Pronunţă numele faimosului 
club de noapte aproape reverenţios. 

— Da, nu ţi-a spus Gerald? 

— Nu mi-a spus, răspunse Edward morocănos. Ce fac cu 
hainele mele? 

Ea se încruntă. 

— Nu ţi-au spus nimic? Te vom îmbrăca cumva. Trebuie să 
ducem chestia asta până la bun sfârşit. 

Un majordom impunător deschise uşa şi se dădu la o parte 
să-i lase să intre. 

— Domnul Gerald Champneys a telefonat, doamnă. Era 
foarte nerăbdător să vorbească cu dumneavoastră dar nu a 
lăsat nici un mesaj. 

„Cred şi eu că era nerăbdător să vorbească cu ea”, îşi 
spuse Edward. „în orice caz, acum îmi cunosc întregul 
nume - Edward Champneys. Dar cine e ea? l-au zis 
doamnă. De ce vrea să fure un colier. Are datorii la bridge?” 

În povestirile din reviste, pe care le citea câteodată, 
frumoasa şi nobila eroină era întotdeauna adusă într-o stare 
de disperare de datoriile la bridge. 

Edward a fost condus de majordomul cel impunător şi dat 
pe mâna unui valet cu maniere elegante. Un sfert de oră 
mai târziu, îşi reîntâlni gazda în hol, îmbrăcat elegant într- 
un costum de seară, făcut în Savile Row care îi cădea de 
minune. 

Doamne! Ce noapte! 

Merseră cu maşina la faimosul „Ritson's”. La fel ca toată 
lumea, Edward citise relatări scandaloase despre 
„Ritson's”. Oricine era cineva apărea mai devreme sau mai 
târziu la „Ritson's”. Edward se temea de un singur lucru: că 
cineva care-l cunoştea pe adevăratul Edward Champneys ar 


putea apărea. Se consola la gândul că individul lipsise mai 
mulţi ani din Anglia. 

Stând la o măsuţă lângă perete, sorbea cocteiluri. 
Cocteiluri! Pentru bietul Edward ele reprezentau 
chintesenţa unei vieţi de lux. F“ta, cu un minunat şal 
brodat pe ea, îl bea cu nonşalanţă. 

— Să dansăm! 

Adevărul e că singurul lucru pe care Edward putea să-l 
facă la perfecţie era să danseze. Când el şi Maud 
începuseră piruetele în Palais de Danse, alte perechi se 
opriseră şi-i priveau cu admiraţie. 

— Eram să uit, zise fata bruse. Colierul? 

Ea întinse mâna. Edward, complet uluit, îl scoase din 
buzunar şi i-l dădu. Spre marea sa uimire, ea şi-l prinse 
liniştită la gât. Apoi, îi zâmbi răpitoare. 

— Hai să dansăm, zise ea încet. 

Dansau. Nici o pereche nu era mai perfectă în tot 
„Ritson's”. 

Apoi, când, în cele din urmă, se întoarseră la măsuţa lor, 
un bătrân gentleman, cu un aer de desfrânat o acostă pe 
partenera lui Edward. 

— Ah! Lady Noreen, uimitoare dansatoare! Da, da. 
Căpitanul Folliot e aici în seara asta? 

— Jimmy are un necaz, şi-a luxat glezna. 

— Nu spuneţi! Cum s-a întâmplat? Încă nu ştiu amănunte. 

Râse şi trecu mai departe. 

Edward o urmă îngândurat. Acum ştia. Lady Noreen Elliot, 
celebra lady Noreen în persoană, poate fata despre care se 
vorbea cel mai mult în Anglia. Vestită pentru frumuseţea, 
pentru îndrăzneala ei, şefa grupului cunoscut ca „The 
Bright Young People”. Logodna ei cu căpitanul James Folliot 
V. C.1, din cavaleria regală, fusese recent anunţată. 

Dar colierul? Încă nu putea să înţeleagă ce era cu el. 
Trebuia să rişte să se desconspire, dar vroia să ştie. Când se 
aşezară, îi făcu semn spre colier. 


— De ce asta, Noreen? Spune-mi, de ce? Zâmbea visătoare 
cu ochii duşi departe aflându-se încă sub vraja dansului. 

— Cred că e greu ca tu să înţelegi. Te plictiseşti aşa de 
mult de aceleaşi lucruri, mereu de aceleaşi lucruri. 
Vânătorile de comori ne-au distrat foarte bine o vreme, dar 
te obişnuieşti cu toate. Ideea cu „jafurile” a fost a mea. 
Onorariul de intrare e de cincizeci de lire şi dacă reuşeşti 
obţii şi mai mult. Asta e al treilea. Jimmy şi cu mine ne-am 
înţeles cu Agnes Larella. Cunoşti regulile? Jaful trebuie 
comis într-un interval de trei zile şi lucrul furat trebuie 
purtat cel puţin o oră într-un loc public. Altfel, îţi pierzi cele 
cincizeci de lire depuse şi mai primeşti şi o amendă de o 
sută de lire. Jimmy a avut noroc luxându-şi glezna, dar noi 
vom pune mâna pe bani pentru că am dus treaba la bun 
sfârşit. 

— Înţeleg, înţeleg, zise Edward, respirând adânc. Noreen 
se ridică deodată şi-şi puse şalul. 

— Du-mă undeva cu maşina. La docuri. Undeva unde e 
oribil şi excitant. Aşteaptă o clipă... Îşi ridică mâinile şi-şi 
desfăcu diamantele de la gât. Mai bine le-ai ţine tu din nou. 
Nu vreau să fiu ucisă pentru ele. 

leşiră împreună de la Ritson's. Maşina se afla într-o 
străduţă laterală, îngustă şi întunecoasă. Cum dădură 
colţul, o altă maşină viră şi un tânăr sări din ea. 

— Slavă domnului, Noreen, te-am găsit, în sfârşit strigă el. 
Am dat de dracu. Măgarul ăla de Jimmy a plecat cu o altă 
maşină. Dumnezeu ştie pe unde umblă diamantele alea 
acum. Suntem într-o încurcătură a dracului. 

Lady Noreen se holbă la el. 

— Ce tot spui. Avem diamantele, adică sunt la Edward. 

— Edward? 

— Da. 

Ea făcu un gest uşor către silueta de alături. „Eu sunt într- 
o încurcătură a dracului, pun pariu pe zece la unu că ăsta-i 
fratele Gerald”, se gândi Edward. Celălalt tânăr îl privea 
uimit. 


— Poftim? Exclamă el încet. Edward e în Scoţia. 

— O! Strigă fata. Se uită cu reproş la Edward. Se înroşi şi 
apoi păli. - 

— Deci, tu, zise ea încet, cine eşti cu adevărat? 

Lui Edward îi trebui doar un minut să înţeleagă situaţia. În 
ochii fetei se putea citi uimire, mai bine zis admiraţie? Să-i 
explice? N-o să facă o aşa prostie. O să-şi joace rolul până la 
sfârşit. 

Se înclină ceremonios. 

— Trebuie să vă mulţumesc lady Noreen pentru cea mai 
încântătoare seară, i se adresă el în maniera cea mai 
cavalerească posibilă. 

Aruncă repede o privire spre maşina din care coborâse 
celălalt. Era de un roşu aprins, cu un bot strălucitor! 
Maşina sa! 

— Şi vă urez la toţi: „bună seara”! 

Dintr-o săritură se afla în maşina sa, cu piciorul pe 
acceleraţie. 

Aceasta porni. Gerald rămase paralizat, dar fata a fost mai 
iute. Când maşina trecu pe lângă ea, Noreen sări înăuntru, 
aprinzând toate luminile de la bord. 

Maşina zvâcni, ţâşni pe după colţ şi o porni în noapte. 
Noreen, încă ameţită de săritura sa, îl apucă pe Edward de 
braţ. 

— Trebuie să mi-l dai, o, trebuie să mi-l dai! Sunt obligată 
să i-l returnez lui Agnes Larella. Fii un gentleman, am 
petrecut împreună o seară minunată, am dansat, am fost 
prieteni. Nu-i aşa că mi-l dai? Mie? 

O femeie care te vrăjea cu frumuseţea ei. Sunt asemenea 
femei încât... 

Ş-apoi, Edward era foarte nerăbdător să scape de colier. 
Era un prilej divin pentru un beau geste. 

Îl scoase din buzunar şi-l lăsă să cadă în mâna ei întinsă.» 

— Am fost... Prieteni, zise el. 

— Ah! Ochii ei se înmuiară, se luminară. 


Apoi, în mod cu totul surprinzător, îşi aplecă capul spre el. 
Pentru o clipă îşi ţinu buzele lipite de ale sale... 

După aceea, sări din automobil. Maşina cea roşie o porni 
din loc, demarând în forţă. 

O poveste de iubire! 

Aventură! 

La ora douăsprezece, în prima zi de Crăciun, Edward 
Robinson păşi în mica sufragerie a unei case din Clapham, 
cu obişnuita urare „Merry Christmas!” 

Maud, care aranja nişte vâsc, îl întâmpină cu răceală. 

— Te-ai distrat bine la ţară cu prietenul acela al tău? Îl 
întrebă ea. 

— Uite ce e, zise Edward. Aia a fost o minciună pe care ţi- 
am spus-o. Am câştigat un concurs, adică 5oo de lire şicu ei 
am cumpărat o maşină. Nu ţi-am spus pentru că ştiam că o 
să începi o întreagă discuţie în legătură cu ei. Ăsta e primul 
lucru. Am cumpărat maşina şi nu mai e nimic de comentat 
în legătură cu asta. Al doilea lucru este următorul: n-am de 
gând să te aştept ani de zile. Perspectivele mele sunt destul 
de bune şi vreau să ne căsătorim luna viitoare. Înţelegi? 

— O! Exclamă Maud încet. 

Era acesta, putea fi... Edward care vorbea aşa sigur de el? 

— Vrei? Da sau nu? 

Ea îl privi fascinată. Ochii ei exprimau uimire şi admiraţie 
şi la vederea acestei priviri Edward fu cuprins de pasiune. 
Se terminase cu dădăceala aceea liniştită care îl 
exasperase. 

Aşa îl şi privise lady Noreen seara trecută. Dar lady 
Noreen se retrăsese într-un con de umbră, pe tărâmul 
poveştilor de iubire, alături de Marchesa Bianca. Aceasta 
era persoana reală. Aceasta era iubita lui. 

— Da sau nu? Repetă el şi se apropie mai mult. 

— Da, da, da, se bâlbâi Maud. Dar, o, Edward, ce s-a 
întâmplat cu tine? Eşti cu totul altfel astăzi. 

— Da, zise Edward. De douăzeci şi patru de ore sunt un 
bărbat în loc de un vierme şi, pe cinstea mea, merită! 


O prinse în braţele lui la fel cum Bill, superman-ul, ar fi 
făcut-o. 

— Mă iubeşti, Maud? Spune-mi, mă iubeşti? 

— O, Edward! Şopti Maud, te ador... 

Jane în căutarea unei slujbe. 

Jane Cleveland răsfoi paginile din „Ihe Daily Leader” şi 
oftă, un oftat adânc, care veni din străfundul fiinţei sale. Se 
uită cu silă la masa cu placa de marmură, la oul fiert pus pe 
felia de pâine prăjită şi la micul ceainic ce se găseau pe ea. 
Nu pentru că nu i-ar fi fost foame. Nici nu putea fi vorba de 
aşa ceva. Jane era grozav de flămândă. În acel moment 
simţea că ar fi putut mânca aproape un kilogram de 
friptură bine făcută, cu cartofi prăjiţi şi poate cu fasole 
verde. Toate udate cu o recoltă ceva mai atrăgătoare decât 
ceaiul. 

Dar tinerele, ale căror fonduri personale se află în stare 
periculoasă, nu pot alege. Jane avea norocul că putea 
comanda un ou fiert şi o cană cu ceai. Nu mai părea 
probabil să'facă aşa ceva şi în ziua următoare. Dacă nu... 

Se întoarse încă o dată la coloanele cu anunţuri din „Ihe 
Daily Leader”. Ca s-o spunem pe şleau, Jane era şomeră şi 
situaţia devenea acută. Deja gentila doamnă care avea în 
grijă prăpădita casă cu chiriaşi se uita chiorâş, în mod 
deosebit, la această tânără. 

„Şi totuşi, îşi zise Jane în sinea ei, ridicându-şi bărbia 
indignată, ceea ce era un obicei de-al său, şi totuşi, sunt 
inteligentă, frumoasă şi bine educată. Ce vor mai mult?” 

Potrivit lui „The Daily Leader” alţii păreau să dorească 
stenodactilografe cu vastă experienţă, manageri pentru 
societăţi cu un mic capital pe care să-l investească, doamne 
care să participe la profiturile fermelor de păsări (şi aici se 
cerea un mic capital) şi nenumărate bucătărese, servitoare 
şi fete în casă, mai ales cameriste. 

„N-am nimic împotrivă să fiu cameristă, îşi zise Jane în 
sinea sa. Dar nimeni n-o să mă ia fără experienţă. Cred c-aş 


putea să mă duc oriunde, şi ca tânără voluntară, dar 
tinerele voluntare nu sunt plătite, ce să mai vorbim”. 

Oftă din nou, aşeză ziarul în faţa ei şi atacă oul fiert cu 
toată vigoarea tinereţii sale. 

Când termină ultima înghiţitură, întoarse ziarul şi studie 
coloana cu anunţuri personale pentru prieteni pierduţi etc, 
în timp ce-şi sorbea ceaiul. Coloana aceasta era întotdeauna 
ultima ei speranţă. 

Dacă ar fi avut vreo două mii de lire,lucrul ar fi fost destul 
de simplu. Se aflau acolo cel puţin şapte ocazii unice din 
care putea obţine circa trei mii de lire pe an. Îşi ridică uşor 
buza. 

„Dacă aş avea două mii de lire, ar fi uşor să-i investesc”, 
murmură ea. 

Îşi aruncă ochii repede până la capătul de jos al coloanei şi 
apoi o cercetă din nou cu uşurinţa obţinută printr-o lungă 
practică. 

Era doamna care oferea preţuri aşa de minunate pentru 
haine de aruncat. „Garderobele doamnelor inspectate la 
propriile lor locuinţe”. Erau gentlemani care cumpărau 
orice, dar mai ales dinţi. Doamne cu titluri nobiliare care 
plecau în străinătate şi care erau dispuse să renunţe la 
blănurile lor pentru sume ridicole. Mai era preotul întristat, 
văduva împovărată şi ofiţerul invalid, toţi având nevoie de 
tume variind între 50 şi 100 de lire. 

Şi-apoi, deodată, Jane se opri brusc. Lăsă jos ceaşca şi citi 
anunţul din nou pe îndelete. 

„E un clenci aici, desigur, murmură ea. Întotdeauna e câte 
un clenci în soiul ăsta de lucruri. Va trebui să fiu grijulie. 
Dar totuşi...”. 

Anunţul, care o intrigă atât de mult pe Jane Cleveland, 
suna aşa: „Dacă o tânără doamnă între 25 şi 35 de ani cu 
ochii albaştri închis, părul foarte blond, gene şi sprâncene 
negre, nas drept, siluetă subţire, înălţimea de cinci picioare 
şi şapte inch, bună imitatoare şi capabilă să vorbească 


franceza se va prezenta la Endersleigh Street, nr. 7, între 
orele 5 şi 6 p.m. Va afla ceva în avantajul său”. 

„Neprihănită Gwendolen, sau de ce fetele calcă strâmb”, 
murmură Jane. Va trebui neapărat să am mare grijă. Dar se 
cer prea multe amănunte pentru acel soi de lucru. Mă 
întreb acum... Ia să recapitulăm”. 

Şi se apucă să se compare cu textul. 

„Între 25 şi 30 de ani - eu am 26. Ochi albaştrii închis, en 
regulă. Păr foarte blond”, gene şi sprâncene negre - totul 
O. K. Nas drept? Da, da, destul de drept, oricum. Nici nu-i 
ascuţit, nici cârn. Şi am o siluetă subţire chiar subţire 
pentru zilele noastre. Am numai cinci picioare şi şase inch. 
(Deci, cu vreo doi centimetri şi ceva mai scundă) - dar aş 
putea purta tocuri înalte. Sunt o bună imitatoare - nu fac 
nimic deosebit, dar pot să imit vocile oamenilor şi vorbesc 
franceza ca un înger sau o franţuzoaică. De fapt, sunt 
perfectă. Ar trebui să cadă în fund de încântare când o să 
mă prezint. Jane Cleveland intră şi câştigă”. 

Hotărâtă, Jane rupse anunţul şi-l puse în geantă. Apoi ceru 
nota de plată cu o nouă vioiciune în glas. 

La ora cinci fără zece minute, Jane era în recunoaştere în 
apropiere de Endersleigh Street. Era o stradă mică făcută 
sandvici între două mai mari în vecinătatea lui Oxford 
Circus. E o stradă dubioasă, dar respectabilă. Numărul 7 nu 
părea să se deosebească prin nimic de casele învecinate. 
Era făcută numai din birouri, dar când se uită spre ea, Jane 
îşi dădu seama pentru prima dată că nu era singura fată cu 
ochi albaştri, blondă, nasul drept, subţire, între 25 şi 30 de 
ani. Londra, după câte se părea, era plină de asemenea 
tinere şi, cel puţin 40-50 dintre ele, se aflau grămadă afară 
pe Endersleigh Street, numărul 7. 

„Competiţia” îşi zise Jane. „Mai bine m-aş băga iute la 
coadă”. 

Aşa şi făcu, exact când alte trei fete dădeau colţul străzii. 
Le urmară altele. Jane se amuză uitându-se la vecinele sale. 
La fiecare reuşea să găsească ceva ce nu mergea - gene 


blonde în loc de negre, ochi mai mult cenuşii decât 
albaştri,păr blond care era oxigenat şi nu natural,variaţii 
interesante la nas şi siluete pe care numai o milă prea bine 
voitoare le-ar fi putut descrie ca subţiri. Buna dispoziţie a 
Janei crescu. 

„Cred c-am tot atâtea şanse ca oricare,îşi zise în sinea sa. 
Mă întreb pentru ce-s toate astea? Sper că pentru un cor 
de fete frumoase”. 

Coada se mişca încet, dar înainta. Imediat, un al doilea 
şuvoi de fete începu să iasă dinăuntrul casei. Unele îşi 
întorceau capetele, altele râdeau afectat. 

„Respinse, îşi spuse Jane cu bucurie. Sper din toată inima 
că n-o să găsească prea multe până intru”. 

Coada mai avansa. Aruncau priviri neliniştite în oglinjoare 
şi-şi pudrau emoţionate nasul. Rujurile erau folosite din 
plin. 

„Aş fi vrut să am o pălărie mai elegantă” ,îşi spuse Jane 
tristă. 

În sfârşit îi veni rândul. În interiorul casei era o uşă de 
sticlă într-o parte cu firma: „D-nii Cuthbertsons”. Prin 
această uşă de sticlă intrau una câte una concurentele. 
Ajunse şi ea. Răsuflă adânc şi intră. 

Înăuntru se afla un birou exterior,evident pentru folosinţa 
funcţionarilor. La capăt era încă o uşă de sticlă. Jane fu 
îndrumată să se ducă într-acolo şi se conformă. Se trezi 
într-o cameră mai mică. Acolo se afla un birou mare şi în 
spatele lui un bărbat cu ochi scrutători, de vârstă mijlocie, 
cu o mustață groasă, cu un aer străin. Acesta o măsură 
dintr-o privire şi-i făcu semn spre o uşă la stânga. 

— Aşteptaţi acolo, vă rog, spuse el hotărât. 

Jane ascultă. Camera în care intră era deja ocupată. Cinci 
fete stăteau acolo toate băţoase şi aruncându-şi una alteia 
priviri iscoditoare. Jane înţelese că fusese inclusă printre 
finaliste şi buna dispoziţie îi reveni. Totuşi, fu obligată să 
recunoască că celelalte cinci fete aveau aceleaşi şanse ca şi 
ea îndeplinind condiţiile din anunţ. 


Timpul trecea. Fetele se perindau, evident, prin biroul 
dinăuntru. Majoritatea erau respinse, ieşind pe o altă uşă 
care dădea în coridor, dar, din când în când, o nouă achiziţie 
sosea mărind numărul selecţionatelor. La şase şi jumătate 
se strânseseră paisprezece fete. 

Jane auzi un murmur de voci din biroul interior şi apoi 
domnul cu înfăţişare de străin, pe care ea îl poreclise în 
minte „colonelul” datorită aspectului cazon al mustăţii sale, 
apăru în prag. 

— Aş vrea să vă văd doamnelor una câte una, vă rog, 
anunţă el. În ordinea în care aţi sosit, vă rog. 

Jane era, desigur, a şasea pe listă. Trecură 20 de minute 
până a fost chemată. „Colonelul” stătea cu mâinile la spate. 
O chestiona rapid, îi testă cunoştinţele de franceză şi o 
măsură ca înălţime. 

— E posibil, mademoiselle, zise el în franceză, ca să fiţi 
potrivită. Nu ştiu, dar este posibil. 

— Ce post e acesta, vreau să ştiu? Întrebă Jane fără ocoliş. 

EI ridică din umeri. 

— Asta încă nu vă pot spune. Dacă sunteţi aleasă, atunci 
veţi afla. 

— Pare foarte misterios, obiectă Jane. Nu m-aş putea 
angaja la ceva fără să ştiu totul. Vreau să ştiu dacă are vreo 
legătură cu teatrul? 

— Cu teatrul? Nicidecum! 

— O! Exclamă Jane dezamăgită. O privea cu interes. 

— Sunteţi inteligentă, da? Şi discretă? 

— Dispun de cantităţi suficiente de inteligenţă şi discreţie, 
îl asigură Jane calm. Câţi bani se dau? 

— Plata se va ridica la 2000 de lire pentru două săptămâni 
de lucru. 

— O! Făcu Jane încet. 

Era prea impresionată de mărimea sumei tocmai 
menţionate ca să-şi revină imediat. 

Colonelul continua să vorbească. 


— Am mai selecționat deja o altă tânără. Amândouă sunteţi 
la fel de potrivite. Ar putea fi şi altele pe care încă nu le-am 
văzut. Am să vă dau instrucţiuni cum să procedaţi mai 
departe. Cunoaşteţi hotelul „Harridge's”? 

Jane rămase cu gura căscată. Cine nu ştia în Anglia despre 
„Harridge's”, acel frumos hotel situat modest într-o stradă 
laterală din Mayfair, unde politicieni şi nobili soseau şi 
plecau tot timpul? Chiar în dimineaţa aceea, Jane citise 
despre sosirea Marii Ducese Pauline de Ostrova. Ea venise 
să inaugureze un mare bazar pentru ajutorarea refugiaților 
ruşi şi stătea, bineînţeles, la „Harridge's”. 

— Da, zise Jane, ca răspuns la întrebarea colonelului. 

— Foarte bine. Mergeţi acolo. Întrebaţi de contele 
Streptitch. Trimiteţi sus cartea dumneavoastră de vizită. 
Aveţi una? 

Jane o scoase pe a sa. Colonelul o luă şi scrise într-un colţ 
un P minuscul. Îi înapoie cartea de vizită. 

— Asta va fi suficient ca să vă vadă contele. El va înţelege 
că veniţi din jartea mea. Decizia finală o va lua el... Şi 
altcineva. Dacă vă va considera potrivită vă va explica cum 
stau lucrurile şi veţi putea accepta sau refuza propunerea 
sa. Sunteţi mulţumită? 

— Perfect mulţumită, zise Jane. -”Deocamdată nu-mi dau 
seama de clenci. Şi totuşi, trebuie să fie unul, murmură 
pentru sine când ieşi în stradă. Nu pot da atâţia bani pentru 
nimic. Trebuie să fie vreo crimă! Nu există o altă variantă! 
Avea moralul ridicat, în general, cu o oarecare moderație, 
Jane nu avea obiecţii faţă de crime. În ultimul timp, ziarele 
fuseseră pline despre isprăvile diferitelor fete - bandiți. 
Jane se gândise în mod serios să devină una dacă toate 
celelalte posibilităţi eşuau. 

Intră pe sub portalul rezervat de la „Harridge's” cu o 
uşoară emoție. Mai mult decât oricând, ar fi dorit să aibă o 
pălărie nouă. 

Dar se îndreptă curajoasă spre recepţie, scoase cartea ei 
de vizită şi întrebă de contele Streptitch, fără nici o umbră 


de ezitare în purtarea ei. 1 se păru că funcţionarul o privea 
cam curios. Luă totuşi cartea de vizită şi i-o dădu unui băiat 
- comisionar cu nişte instrucţiuni pe un ton încet, pe care 
Jane nu le-a putut percepe. Imediat, „pajul” se întoarse şi 
Jane a fost invitată să-l însoţească. Urcară cu liftul, o luară 
pe un coridor până la o uşă mare, dublă, la care băiatul 
ciocăni. O clipă mai târziu, Jane se trezi într-o cameră mare, 
în faţa unui bărbat înalt, subţire, cu barbă blondă care ţinea 
cartea ei de vizită într-o mână albă, străvezie. 

— Domnişoara Jane Cleveland, citi el încet. Eu sunt contele 
Streptitch.; 

Buzele i se deschiseră deodată în ceea ce, probabil, 
intenţiona să fie un zâmbet, dar în afară de două rânduri de 
dinţi albi nu obţinu nici un efect vesel. 

— Înţeleg că aţi concurat, ca urmare a anunţului nostru, 
continuă contele. Bunul colonel Kranin v-a trimis aici. 

„Deci era colonel”, se gândi Jane, încântată de 
perspicacitatea sa, dar se mulţumi să dea doar din cap. 

— Îmi permiteţi să vă pun câteva întrebări! 

El nu aşteptă răspunsul şi începu s-o ancheteze pe Jane 
într-un mod foarte similar cu cel al colonelului Kranin. 
Răspunsurile ei păreau să-l satisfacă. Dădu din cap o dată 
său de două ori. 

— Am să vă rog acum, mademoiselle, să mergeţi spre uşă 
şi înapoi încet. 

„Poate vor să fiu manechin, se gândi Jane în timp ce se 
conforma, dar nu se dau 2000 de lire unui manechin. Mai 
bine n-aş mai pune întrebări câtva timp”. 

Contele Streptitch se încrunta. Bătea cu degetele sale albe 
pe masă. Deodată se ridică şi, deschizând uşa camerei 
alăturate, vorbi cu cineva de acolo. 

Se întoarse la scaunul său şi o doamnă de vârstă mijlocie 
apăru pe uşă, închizând-o după ea. Era grasă şi extrem de 
urâtă, dar avea, totuşi, aerul unei persoane importante. 

— Ei bine, Anna Mihaelovna, spuse contele. Ce părere ai 
de ea? 


Doamna o privi pe Jane de sus în jos ca şi cum fata. Ar fi 
fost din ceară prezentată la o expoziţie. Nu-şi dădu 
osteneala s-o salute. 

— Ar merge, zise în cele din urmă. Asemănarea reală, în 
adevăratul sens al cuvântului, este foarte mică. Dar silueta 
şi culoarea sunt foarte bune, mai bune decât la celelalte. Ce 
părere ai Feodor Alexandrovici? 

— Sunt de acorcfcu dumneata, Anna Mihaelovna. 

— Vorbeştefranceza? 

— Franceza ei este excelentă. 

Jane se simţea din ce în ce mai mult un manechin dintr-o 
vitrină. Niciunul dintre aceşti oameni ciudaţi nu păreau să 
vadă în ea o fiinţă omenească. 

— Dar va fi discretă? Întrebă doamna, încruntându-se rău 
de tot la fată. 

— Aceasta este prinţesa Poporensky, îi spuse contele 
Streptitch în franceză Janei. Ea întreabă dacă puteţi fi 
discretă? 

Jane îi răspunse prinţesei. 

— Până când nu mi se explică ce trebuie să fac, mi-e greu 
să promit. 

— Are dreptate, micuța, remarcă doamna. Cred că e 
inteligentă, Feodor Alexandrovici... Mai inteligentă decât 
celelalte. Spune-mi, micuţo, ai şi curaj? 

— Nu ştiu, zise Jane, uluită. Nu prea îmi place să fiu rănită, 
dar pot suporta. 

— Ah! Nu asta vroiam să spun. Nu-ţi pasă de pericol, nu? 

— O! Făcu Jane. Pericol! Asta-i în regulă. Îmi place 
pericolul. 

— Şi eşti săracă? Ai vrea să câştigi mulţi bani? 

— Puneţi-mă la încercare, zise Jane pe un ton aproape 
entuziast. 

Contele Streptitch şi prinţesa Poporensky schimbară 
câteva priviri, după care, în acelaşi timp, dădură din cap 
apreciativ. 


— Să explic cum stau lucrurile, Anna Mihaelovna? Întrebă 
contele. 

Prinţesa îl Opri dând din cap. 

— Alteța Sa doreşte s-o facă ea însăşi. 

— Nu este necesar... Şi nu este înţelept. 

— Cu toate acestea, aşa sună ordinele ei. Eu trebuie să 
introduc fata de îndată ce aţi terminat cu ea. 

Streptitch dădu din umeri. În mod clar au era încântat. La 
fel de clar n-avea nici o intenţie să n-asculte porunca. Se 
întoarse spre Jane. 

— Prinţesa Poporensky vă v-a prezenta Alteţei Sale, Marea 
Ducesă Pauline. Nu fiţi speriată. 

Jane nu era câtuşi de puţin speriată. Era încântată de 
ideea de a fi prezentată unei adevărate mari ducese în 
viaţă. Jane nu era deloc socialistă. Chiar încetase pentru 
moment, să-şi mai facă probleme din cauza pălăriei. 

Prinţesa Poporensky o luă înainte legănându-se cu un 
mers în care încercă să imprime o anumită demnitate în 
pofida inconvenientelor fizice. Străbătură încăperea 
alăturată, care era un fel de antecameră şi prinţesa ciocăni 
la uşa următoare. O voce dinăuntru răspunse, prinţesa 
deschise uşa şi intră cu Jane după ea. 

— Permiteţi-mi să v-o prezint, madame, rosti prinţesa pe 
un ton solemn, pe domnişoara Jane Cleveland. 

O femeie tânără care stătea într-un fotoliu mare la celălalt 
capăt al camerei sări şi alergă spre ele. O privi fix pe Jane 
un minut, două şi apoi începu să râdă vesel. 

— Dar este splendid, Anna, strigă ea. Nu mi-am imaginat 
niciodată că vom reuşi aşa de bine. Haide, să ne vedem una 
lângă alta. 

Luând-o pe Jane de braţ, o trase prin cameră până în faţa 
unei oglinzi înalte cât peretele. 

— Vezi? Strigă ea încântată. Este o pereche perfectă. De la 
prima privire aruncată Marii Ducese Pauline, Jane 
începuseră înţeleagă. Marea Ducesă era o femeie 
tânără,poate cu un an sau doi mai în vârstă decât Jane. 


Avea aceeaşi nuanţă de păr blond şi aceeaşi siluetă subţire. 
Era, poate o idee mai înaltă. Acum, când stăteau una lângă 
alta, asemănarea era foarte mare. Detaliu cu detaliu, 
culoarea era aproape exact aceeaşi. 

Marea Ducesă bătu din palme. Părea o tânără extrem de 
veselă. 

— Nimic nu putea fi mai bine, declară ea. Anna trebuie să-l 
feliciţi din partea mea pe Feodor Alexandrovici. A reuşit de 
minune. 

— Totuşi, madame, murmură prinţesa încet, această 
tânără nu ştie ce se cere de la ea. 

— E adevărat, zise Marea Ducesă, devenind oarecum mai 
calmă în comportament. Am uitat. Bine, am să-i explic. 
Lasă-ne singure, Anna Mihaelovna. 

— Dar, madame... 

— Lasă-ne singure, am zis. 

Bătu din picior supărată. Cu deosebită reticenţă, Anna 
Mihaelovna părăsi camera. Marea Ducesă se aşeză şi-i făcu 
semn Janei să procedeze la fel. 

— Sunt obositoare femeile astea bătrâne, remarcă Pauline. 
Dar trebuie să le ţinem cu noi. Anna Mihaelovna e mai bună 
decât majoritatea. Acum,aşadar, domnişoară... Ah, da, 
domnişoară Jane Cleveland. Îmi place numele. Îmi place şi 
de dumneata. Eşti plină de spirit. Pot să spun imediat dacă 
oamenii sunt spirituali. 

— Asta-i foarte inteligent din partea dumneavoastră, 
madame, vorbi şi Jane pentru prima dată. 

— Sunt deşteaptă, zise Pauline calm. Acum am să vă explic 
cum stau lucrurile. De fapt, nu-i prea mult de explicat. Ştiţi 
istoria Ostrovei. Practic, toţi membrii familiei mele sunt 
morţi, masacrați de comunişti. Eu sunt, poate, ultima din 
spiţa mea. Sunt femeie, nu pot sta pe tron. Crezi că m-ar 
lăsa să trăiesc? Dar nu, oriunde mă duc au loc încercări de 
a mă asasina. Absurd, nu-i aşa? Aceste brute îmbibate cu 
votcă n-au niciodată simţul măsurii. 


— Înţeleg, zise Jane, dându-şi seama că se impunea să 
spună ceva. 

— Majoritatea timpului o petrec în locuri retrase, unde pot 
fi luate precauţiile necesare, dar, din când în când, trebuie 
să particip la ceremonii publice. De exemplu, cât timp mă 
aflu aici, sunt obligată să fiu prezentă la câteva întâlniri 
semipublice. De asemenea, la Paris, la întoarcere. După 
cum ştii, am o moşie în Ungaria. Vânătoarea acolo este 
magnifică. 

— Chiar? Întrebă Jane. 

— Superbă. Ador vânătoarea. Deşi, n-ar trebui să ţi-o 
spun, dar pentru că ai o faţă atât de spirituală am să-ţi 
mărturisesc că se pun la cale planuri... Înţelegi, în ascuns, 
în orice caz este foarte important ca să nu fiu asasinată în 
următoarele două săptămani. 

— Dar sigur că poliţia... Începu Jane. 

— Poliţia? O, da, cred că ea e foarte bună. Şi noi... Sinoi 
avem spionii noştri. S-ar putea să fiu avertizată când va 
avea loc încercarea de asasinat. Dar, s-ar putea să nu fiu. 

Ea se cutremură. 

— Încep să înţeleg, zise Jane încet. Doriţi să vă iau locul? 

— Numai la anumite ocazii o asigură Marea Ducesă cu 
nerăbdare. Trebuie să fii undeva la îndemână, înţelegi? Aş 
putea avea nevoie de dumneata de două, trei sau patru ori 
în următoarele două săptămâni. De fiecare dată va fi cu 
prilejul unei ceremonii publice. Natural, în intimitate de 
orice fel, nu e nevoie să mă reprezinţi. 

— Bineînţeles că nu, conveni Jane. 

— O să te descurci foarte bine. A fost inteligent din partea 
lui Feodor Alexandrovici să se gândească la un anunţ, nu-i 
aga? 

— Dar dacă voi fi asasinată, întrebă Jane. Marea Ducesă 
ridică din umeri. 

— Există riscul, desigur, dar potrivit propriilor noastre 
informaţii secrete, ei vor să mă răpească, nu să mă omoare 


pe loc. Dar vreau să fiu cât se poate de cinstită: este 
întotdeauna posibil ca ei să arunce o bombă. 

— Înţeleg, zise Jane. 

Încerca să-i imite comportarea degajată a Paulinei. Dorea 
foarte mult să ajungă la problema banilor, dar nu prea 
vedea cum putea strecura subiectul. Pauline o scuti de 
această grijă. 

— Te vom plăti bine, se înţelege.- Zise ea în mod firesc. Nu- 
mi reamintesc acum exact cât a propus Feodor 
Alexandrovici. Vorbeam în franci sau koroane. 

— Colonelul Kranin, o ajută Jane,spunea ceva despre 2000 
de lire. 

— Asta e, se lumină Pauline. Acum îmi amintesc. E destul, 
ce crezi? Său ai vrea mai degrabă 3000? 

— Ei bine, observă Jane, dacă tot vă este indiferent, aş 
prefera 3000. 

— Văd că te pricepi la afaceri, zise blând Marea Ducesă. 
Aş vrea să fiu şi eu la fel. Dar n-am nici o idee despre bani. 
Tot ce vreau trebuie să am, asta-i tot. 

Asta i se păru Janei o admirabilă atitudine mentală. 

Şi desigur, aşa cum spui, e periculos, continuă, pe gânduri, 
Pauline. Deşi nu mi se pare că te-ai teme de pericol. Nici eu 
nu mă tem. Sper să nu crezi că din laşitate doresc să-mi iei 
locul! Înţelegi, este foarte important pentru Ostrova ca să 
mă mărit şi să am cel puţin doi fii. După aceea, nu contează 
ce se întâmplă cu mine. 

— Înţeleg, spuse Jane. 

— Şi accepţi? 

— Da, accept, se hotări Jane. 

Pauline bătu din palme tare, de mai multe ori. Prinţesa 
Poporensky apăru imediat. 

— l-am spus totul, Anna, o anunţă Marea Ducesă. Ea va 
face ceea ce vrem noi şi va primi 3000 de lire. Spune-i lui 
Feodor să completeze un cec. Seamănă, într-adevăr, foarte 
mult cu mine, nui aşa? Şi cred că e mai frumoasă. 


Prinţesa ieşi legănându-se din cameră şi se întoarse cu 
contele Streptitch. 

— Am aranjat totul, Feodor Alexandrovici, îl asigură Marea 
Ducesă. 

EI se înclină. 

— Mă întreb dacă poate să-şi joace rolul? O privi el cu 
îndoială pe Jane. 

— Am să vă arăt, interveni fata deodată. Permiteţi, 
madame, o întrebă pe Marea Ducesă. 

Aceasta încuviinţă încântată. Jane se ridică. 

— Dar e splendid Anna, zise ea. Nu mi-am imaginat 
niciodată că vom reuşi atât de bine. Vino, hai să ne vedem 
una lângă alta. 

Şi, aşa cum procedase Pauline, Jane o trase spre oglindă. 

— Vedeţi? O pereche perfectă! 

Cuvintele, maniera şi gesturile au fost o imitație excelentă 
a felului în care o întâmpinase Pauline. Prinţesa dădu din 
cap şi scoase un sunet de aprobare. 

— E bine aşa, declară ea. Va duce în eroare pe majoritatea 
oamenilor. 

— Eşti foarte inteligentă, îi spuse Pauline apreciativ. Eu 
naş putea să imit pe altcineva că să-mi salvez viaţa. 

Jane o credea. Deja o izbise faptul că Pauline era o tânără 
cu foarte multă personalitate. 

— Anna va aranja detaliile cu tine, zise Marea Ducesă. Du- 
o în dormitorul meu, Anna, şi încearcă pe ea câteva din 
hainele mele. 

Îşi luă la revedere grațios dând din cap şi Jane fu scoasă 
de acolo de prinţesa Poporensky. 

— Asta va purta Alteța Sa la deschiderea bazarului, îi 
explică bătrâna doamnă, arătându-i o creaţie modernă în 
alb şi negru. Va avea loc peste trei zile. Va fi necesar să îi iei 
locul acolo. Nu ştim. Încă n-am primit informaţii. 

La invitaţia Annei, Jane îşi scoase hainele ei ponosite şi-şi 
puse rochia de seară. I se potrivea de minune. Cealaltă 
dădea din cap încântată. 


— E aproape perfect, doar o idee mai lungă pe tine, 
pentru că eşti cam cu un inch mai scundă decât alteţa sa. 

— Asta se remediază cu uşurinţă, propuse Jane repede. 
Am observat că Marea Ducesă poartă pantofi cu tocuri 
joase. Dacă aş purta acelaşi tip de pantofi, dar cu tocuri 
înalte, lucrurile s-ar aranja imediat. 

Anna Mihaelovna îi arătă pantofii pe care Marea Ducesă îi 
purta de obicei cu rochia, din piele de şarpe cu o cureluşă. 
Jane îi reţinu şi aranja să obţină o pereche asemănătoare, 
dar cu tocuri diferite. 

— Ar fi bine, îi propuse Anna Mihaelovna, ca să ai o rochie 
de o culoare şi material diferite de cea a Alteţei Sale. Căci 
în cazul în care devine necesar ca să schimbaţi 
îmbrăcămintea într-un timp foarte scurt, substituirea e mai 
puţin probabil să fie observată. Jane se gândi o clipă. 

— Ce ziceţi de roşu purpuriu? Şi aş putea să-mi pun un 
pince-nez simplu din sticlă. Asta schimbă foarte mult 
înfăţişarea. Amândouă sugestiile i-au fost aprobate şi ele 
intrară în alte detalii. 

Jane părăsi hotelul cu bancnote până la o sută de lire în 
geantă, cu instrucţiuni de a cumpăra îmbrăcămintea 
necesară şi a reţine o cameră la „Blitz Hotel”, sub numele 
de domnişoara Montresor, din New York. 

După două zile contele Streptitch îi făcu o vizită acolo. - - 
Ce transformare, se minună el, înclinându-se. Jane îl imită, 
aplecându-se la rândul ei. Îi plăceau foarte mult hainele 
cele noi şi luxul vieţii de la hotel. 

— Toate astea sunt foarte drăguţe, oftă ea, dar cred că 
vizita dumitale înseamnă că trebuie să mă pregătesc să-mi 
câştig banii. 

— Aşa este. Am primit informaţii. Pare posibilă o tentativă 
de răpire a Alteţei Sale pe drumul de la bazar spre casă. 
Acesta, după cum ştii, se va desfăşura la Orion House, la 
circa zece mile în afara Londrei. Alteţa Sa va fi obligată să 
participe personal la bazar, deoarece contesa de Anchester, 


care îl organizează o cunoaşte personal. Dar acesta este 
următorul plan pe care l-am pus la punct. 

Jane asculta atentă la ceea ce îi explica. Puse câtem 
întrebări şi, în cele din urmă, declară că a înţeles perfect 
rolul pe care trebuia să-l joace. 

Ziua următoare se dovedi senină şi frumoasă, o zi perfectă 
pentru unul din marile evenimente ale sezonului londonez - 
Bazarul de la Orion House, organizat de contesa de 
Anchester pentru ajutorarea refugiaților ostrovieni din 
Anglia. 

Luând în considerare nesiguranța climei britanice, bazarul 
respectiv era organizat în spaţioasele camere de la Orion 
House, care de 500 de ani se afla în posesia conților de 
Anchester. Diferite colecţii fuseseră donate şi o idee 
încântătoare era darul oferit de o sută de doamne din înalta 
societate: câte o perlă scoasă din propriul lor colier urmând 
ca fiecare exemplar să fie vândut la licitaţie în ziua 
următoare. Mai existau şi alte numeroase expoziţii de alt 
gen şi atracţii pe domeniul castelului: 

Jane se prezentă acolo devreme în rolul domnişoarei 
Montresor. Purta o rochie de culoare purpurie şi o pălăriuţă 
clop roşie. În picioare avea pantofi din piele de şarpe cu 
tocuri înalte. 

Sosirea Marii Ducese Pauline a constituit un mare 
eveniment. Ea a fost condusă până la podium şi i s-a oferit, 
cum se obişnuieşte, un buchet de trandafiri de către un 
copilaş. Ţinu un mic şi încântător discurs şi inaugura 
bazarul. Contele Streptitch şi prinţesa Poporensky se aflau 
în suita sa. 

Purta rochia pe care Jane o văzuse, albă cu un desen 
îndrăzneţ negru şi pălăria ei era un mic clop negru, ornat 
cu o mulţime de pene de egretă care atârnau peste 
margine şi cu un fin voal din dantelă ce-i acoperea jumătate 
din faţă. Jane zâmbi pentru sine. 

Marea Ducesă trecu prin bazar, vizitând fiecare stand, 
făcând câteva cumpărături şi arătându-se peste tot amabilă. 


Apoi se pregăti de plecare. 

Jane fu promptă în a-şi asuma rolul. Ceru să vorbească cu 
prinţesa Poporensky şi să fie prezentată Marii Ducese. 

— Ah, da! Zise Pauline cu un glas cristalin. Domnişoara 
Montresor, îmi amintesc numele. Este o ziaristă americană, 
cred. A făcut mult pentru cauza noastră, M-aş bucura să-i 
acord un scurt interviu pentru ziarul său. Există vreun loc 
unde n-am putea fi tulburate? 

O mică antecameră a fost imediat pusă la dispoziţia Marii 
Ducese, iar contele Streptitch a fost trimis s-o aducă pe 
domnişoara Montresor. De îndată ce el a făcut asta şi s-a 
retras, rămânând de faţă numai prinţesa Poporensky, avu 
loc schimbul rapid de haine. 

Trei minute mai târziu, uşa se deschise şi Marea Ducesă 
apăru, cu buchetul de trandafiri ţinut sus în dreptul feţei. 

Înclinându-se graţioasă şi murmurând câteva cuvinte de 
despărţire în franceză către lady Anchester, ea ieşi şi se 
urcă în maşina sa care o aştepta. 

Prinţesa Poporensky se instala alături şi automobilul 
demară. 

— Ei bine, zise Jane, am făcut-o. Mă întreb ce face 
domnişoara Montresor. 

— Nimeni nu o va observa. Ea poate şă se strecoare afară 
liniştită. 

— Asta-i adevărat, zise Jane. M-am descurcat frumuşel, nu- 
i aşa? 

— Ţi-ai jucat rolul cu mare discreţie. 

— De ce nu e contele cu noi? 

— A fost obligat să rămână. Cineva trebuie să vegheze la 
siguranţa Alteţei Sale. 

— Sper că nimeni n-o să arunce bombe, zise Jane cu un 
presentiment. Hei! Ne abatem de la şoseaua principală. Ce- 
i asta? 

Mărind viteza, maşina mergea glonţ în jos pe un drum 
lateral. 


Jane sări şi-şi scoase capul pe fereastră ca să-l 
admonesteze pe şofer. Acesta râse doar şi acceleră şi mai 
mult. Jane se prăbuşi pe banchetă. 

— Spionii noştri au avut dreptate, zise ea râzând. Au pus 
mâna pe noi. Cred că dacă mă prefac mai mult timp, cu atât 
e mai sigur pentru Marea Ducesă. În orice caz, trebuie să-i 
lăsăm timp să se întoarcă în siguranţă la Dondra. 

La ideea pericolului, starea ei de exaltare spori. Nu 
abandonase perspectiva unei bombe, dar tipul ăsta de 
aventură îi suscitau instinctele ei aventuroase. 

Deodată, scrâşnind din frâne, automobilul se opri cât era 
de lung. Un bărbat sări pe treaptă. În mână ţinea un 
revolver. 

— Sus mâinile! Mârâi el. 

Prinţesa Poporensky ridică mâinile repede, dar Jane se 
uită doar la el plină de dispreţ şi-şi ţinu mâinile în poală. 

— Întrebaţi-l ce înseamnă acest gest de violenţă, se adresă 
Jane în franceză însoţitoarei sale. 

Dar înainte ca aceasta să aibă timp să spună vreun cuvânt, 
omul intră în maşină. Se porni pe un torent de cuvinte într- 
o limbă străină. 

Fără să înţeleagă o boabă, Jane ridică doar din umeri şi nu 
spuse nimic. Şoferul coborâse şi se alăturase celuilalt. 

— Vrea ilustra doamnă să aibă amabilitatea să coboare? 
Întrebă el rânjind. 

Ridicându-şi florile din nou în dreptul feţei, Jane cobori din 
maşină. Prinţesa Poporensky o urmă. 

— Vrea ilustra doamnă să vină pe aici? 

Jane nu dădu atenţie comportării batjocoritoare a omului, 
ci de bună voie se îndreptă spre o casă joasă, dărăpănată 
care se afla cam la vreo 5o de metri depărtare de locul 
unde se oprise maşina. Drumul lateral fusese un cul-de-sac, 
care se termina la poartă şi ducea la această clădire, 
aparent nelocuită. 

Bărbatul, care ameninţa cu pistolul, venea în spatele 
femeilor. Când Urcau treptele, el se repezi pe lângă ele şi 


deschise uşa din partea stângă. Era o cameră goală, unde 
fusese, evident, aduse o masă şi două scaune. 

Jane intră şi se aşeză. Anna Mihaelovna o urmă. Omul 
trânti uşa şi o închise cu cheia. Jane se duse la fereastră şi 
se uită afară. 

— Aş putea cu uşurinţă, să sar pe geam, remarcă ea. Dar 
n-aş ajunge departe. Nu, deocamdată, să stăm aici, ăsta-i 
cel mai bun lucru de făcut. Mă întreb dacă ne vor da ceva 
de mâncare? 

După vreo jumătate de oră primi răspuns la întrebare. 

Un bol mare de supă fierbinte a fost adus şi pus în faţa ei, 
precum şi două felii de pâine uscată. 

— Nici un lux pentru nobili, clar! Remarcă din nou Jane 
veselă, când uşa fu trasă şi închisă la loc. Începeţi 
dumneavoastră sau eu? 

Prinţesa Poporensky dădu din mână, cu oroare, la simpla 
idee a mâncării. 

— Cum să mănânc? Cine ştie în ce pericol se află stăpâna 
mea? 

— Ea e la adăpost, spuse Jane. Situaţia mea mă 
îngrijorează. Ştiţi, oamenii ăştia nu vor fi deloc încântați 
când vor descoperi că au răpit o persoană diferită. De fapt, 
ar putea fi foarte răi. Am să mă prefac că sunt Marea 
Ducesă cât timp am să pot şi am s-o şterg dacă mi se oferă 
prilejul. 

Prinţesa Poporensky nu-i răspunse. 

Jane, care era flămândă, mancă toată supa. Avea un gust 
curios, dar era fierbinte şi mirosea delicios. 

După aceea i se făcu somn. Prinţesa Poporensky părea să 
plângă liniştită. Jane se aşeză pe scaunul său neconfortabii 
în modul cel mai comod posibil şi-şi lăsă capul să cadă. 

Adormi. 

Jane se trezi tresărind. I se părea că dormea de mult timp. 
Capul o durea şi gândurile i se învălmăşeau. 

Şi atunci văzu ceva care o trezi la realitate. 

Purta rochia de culoare roşie. 


Se ridică şi se uită în jurul ei. Da, era încă în camera din 
casa cea goală. Totul se afla în aceeaşi stare ca în momentul 
în care adormise, cu excepţia a două lucruri. Primul - 
prinţesa Poporensky nu mai stătea pe scaunul său. Al doilea 
- schimbarea inexplicabilă a rochiei sale. 

„Nu puteam să fi visat, îşi zise Jane. Pentru că, dacă aş fi 
visat, nu m-aş afla aici”. 

Se uită spre fereastră şi mai înregistra ceva interesant. 
Când adormise, soarele lumina încăperea. Acum casa 
arunca o umbră pe aleea luminată. 

„Casa este aşezată la vest, se gândi ea. Era după-amiază 
când am adormit. Aşadar, acum trebuie să fie a doua zi 
dimineaţă. Deci, mi-au pus somnifere în supă. Deci... O. Nu 
ştiu. Totul pare o nebunie”. 

Se ridică în picioare şi se duse la uşă. Era deschisă. Dădu o 
raită prin casă: liniştită şi goală. 

Jane îşi duse mâna la capul care o durea şi încercă să se 
gândească. 

Şi atunci observă un ziar rupt aruncat lângă uşa de la 
intrare. Conţinea titluri de-o şchioapă care-i atraseră 
atenţia. 

„O bandită americană în Anglia”, citea. „Fata în rochie 
roşie. Holdup senzaţional la bazarul de la Orion House”. 

Jane ieşi împleticindu-se în soare. Stând pe trepte, citea şi 
ochii i se făceau tot mai mari. Faptele erau expuse pe scurt, 
succint. 

Imediat după plecarea Marii Ducese Pauline, trei bărbaţi 
şi o fată într-o rochie roşie au scos revolvere şi au reuşit să 
îndepărteze mulţimea. Şi-au însuşit cele o sută de perle şi 
au dispărut într-o maşină de curse. Până la acea oră nu li se 
dăduse de urmă. 

La închiderea ediţiei (era un ziar de seară) se aflau câteva 
cuvinte referitoare la faptul că „tânăra bandită în rochie 
roşie” stătuse la „Blitz” ca domnişoara Montresor din New 
York. 


„Sunt terminată, îşi zise Jane. Absolut terminată. Am 
bănuit tot timpul că era un clenci pe undeva”. 

Şi atunci tresări. Un sunet ciudat străbătea până Ja ea. 
Vocea unui bărbat, care pronunţa aceleaşi cuvinte la 
intervale regulate. 

„Ai naibii”, zicea. „Ai naibii”. Şi din nou „ai naibii”. 

Jane se înfiora la auzul lor. Exprimau cu atâta acuratețe 
propriile sale sentimente. Cobori în fugă treptele. După colţ 
zăcea un tânăr. Încerca să-şi ridice capul de la pământ. 
Figura lui i se păru Janei ca una dintre cele mai frumoase 
pe care le văzuse. Avea pistrui şi o expresie ciudată. 

— Al naibii de cap, zise tânărul. Al naibii. Eu... Se opri şi se 
uită la Jane. 

— Cred că visez, şopti el. 

— Asta am crezut şi eu, îl asigură Jane. Dar nu visăm. Ce ţi 
s-a întâmplat la cap? 

— Cineva m-a lovit în cap. Din fericire e tare... 

Se aşeză în capul oaselor şi se strâmbă nemulţumit. 

— Creierul meu cred că va începe să funcţioneze peste 
scurt timp. Văd că mă găsesc tot în locul ăla. 

— Cum ai ajuns aici? Îl întrebă Jane curioasă. 

— E o poveste lungă. Apropo, nu eşti Marea Ducesă... Cum 
o cheamă... Nu-i aşa? 

— Nu. Eu sunt doar Jane Cleveland. 

— Nu doar... Oricum, zise tânărul, privind-o cu sinceră 
admiraţie. 

Jane se înroşi. 

— Să-ţi aduc nişte apă sau altceva, da? Îl întrebă nesigură. 

— Cred că mi-ar prinde bine, îi dădu dreptate tânărul. 
Totuşi, aş prefera whisky, dacă poţi să găseşti. 

Jane nu putu să găsească whisky. Tânărul luă o înghiţitură 
de apă şi declară că se simte mai bine. 

Să-ţi povestesc aventurile mele sau mi le spui tu pe ale 
tale? Întrebă el. 

— Tu primul. 


— Eu nu prea am multe. S-a întâmplat să observ că Marea 
Ducesă a intrat în cameră în pantofi cu tocuri joase şi a ieşit 
cu tocuri înalte. Mi s-a părut ciudat. Nu-mi plac lucrurile 
ciudate. 

Am urmărit maşina cu motocicleta mea. Te-am văzut cum 
te-au băgat în casă. Zece minute mai târziu, o maşină mare 
de curse s-a oprit brusc aici. Au coborât o fată în rochie 
roşie şi trei bărbaţi. Avea, în mod sigur pantofi cu toc jos. Au 
intrat cu toţii în casă: Imediat, cea cu tocurile joase a ieşit 
îmbrăcată în alb şi negru şi a plecat cu prima maşină, cu o 
grăsană bătrână şi un tip înalt cu barbă blondă. Ceilalţi s-au 
urcat în maşina de curse. Am crezut că plecaseră cu toţii şi 
tocmai încercam să intru pe fereastră să te salvez când, 
cineva din spate, m-a lovit în cap. Asta-i tot. Acum e rândul 
tău. 

— Jane îi povesti aventurile sale. 

— Şi am mare noroc că m-ai urmărit, încheie ea. Îţi dai 
seama ce pradă grozavă aş fi fost altfel pentru poliţie? 
Marea Ducesă ar fi avut un alibi perfect. Ea a părăsit 
bazarul înainte ca holdup-ul să înceapă şi a sosit la Dondra 
în automobilul său. Ar fi crezut vreodată cineva povestea 
mea fantezistă, puţin probabilă? 

— Niciodată! Spuse tânărul cu convingere. 

Fuseseră atât de absorbiți de respectivele lor povestiri, 
încât uitaseră unde se află. Când ridicară privirea, tresăriră 
uşor văzând un bărbat înalt, trist la faţă rezemat de casă. 
Dădu din cap spre ei. 

— Foarte interesant, comentă el. 

— Cine eşti dumneata? Întrebă Jane. 

Ochii omului cu faţa tristă licăriră. 

— Inspectorul detectiv Farrell, zise el cu blândeţe. M-a 
interesat foarte mult să aud poveştile şi, mai ales, pe cea a 
domnişoarei. Ne-ar fi fost cam greu s-o credem pentru unul 
sau două motive. 

— Ca de pildă? 


— Ştiţi, am aflat, azi-dimineaţă, că Marea Ducesă, cea 
reală, a fugit cu un şofer din Paris. 

Jane rămase cu gura căscată. 

— Şi apoi ştiam că „tânăra bandită” americană intrase în 
ţară şi ne aşteptam la o lovitură de o oarecare natură. O să 
punem mâna pe ei foarte repede. V-p promit. Mă scuzaţi o 
clipă! 

Urcă treptele şi intră în casă. 

— Ei poftim! Exclamă Jane. Faţa sa era foarte expresivă 
când îi declară admirativ, deodată: cred că a fost 
extraordinar de inteligent din partea ta să observi pantofii 
ăia. 

— Nu face nimic, spuse cu modestie tânărul. Am crescut 
într-o familie care se ocupă de branşa încălțămintei; Tata e 
un fel de rege al pantofilor. A dorit ca eu să-i calc pe urmă... 
Să mă însor şi să mă aşez la casa mea. Chestii de-astea. Nu 
cu cineva anume, ci doar aşa, în principiu. Dar eu am vrut 
să mă fac pictor. 

Oftă. 

— Îmi pare rău, zise Jane cu înţelegere. 

— Încerc de şase ani. Nu-i nici o scânteie. Sunt un amărât 
de „zugrav”. Mă gândesc să termin cu asta şi să mă întorc 
acasă ca fiul risipitor. Mă aşteaptă un post bun. 

— O slujbă este mare lucru, murmură Jane visătoare. Crezi 
că ai putea să-mi găseşti o slujbă de vânzătoare pe-undeva? 
— Ţi-aş putea oferi ceva mai frumos decât asta... Dacă vei 

fi de acord. 

— 0, ce? 

— Lasă acum. Am să-ţi spun mai târziu. Ştii, până ieri, n- 
am văzut niciodată o fată cu care aş vrea să mă căsătoresc. 

— Ieri? 

— La bazar. Atunci am văzut-o... Unică... Doar. Ea! Se uită 
adânc în ochii fetei: 

— Ce frumoase sunt florile delfinium, spuse Jane, grăbită, 
cu obrajii în flăcări. 

— Sunt genul lupinus, o corectă tânărul. 


— Nu contează, zise Jane. 

— Câtuşi de puţin, o asigură el. Şi se trase mai aproape. 

Crima din Laburnam. 

Domnişoara Politt a pus mâna pe ciocănel şi a bătut uşurel 
în uşa casei. Lăsă să treacă ceva timp şi bătu din nou. 
Pachetul de sub braţul ei stâng se mişcă puţin în timpul 
acesta şi ea îl îndreptă. În pachet se afla noua rochie verde 
de iarnă, gata de probă, a doamnei Spenlow. În mâna 
stângă a domnişoarei Politt se. Bălăbănea o geantă de 
mătase neagră în care se găseau un metru de croitorie, o 
pernuţă Cu bolduri şi o foarfecă mare, bună la lucru. 

Domnişoara Politt era înaltă şi slăbănoagă, cu un nas 
ascuţit, buzele strânse pungă şi păr rărit, cărunt, făcut cu 
fierul. Ezită, înainte de a lovi a treia oară cu ciocănelul. 
Aruncând o privire pe stradă, zări o siluetă ce se apropia 
grăbită. Domnişoara Hartnell, veselă, cu pielea asprită de 
vânt, 45 de ani, strigă ca de obicei tare cu vocea sa groasă: 
„Bună ziua, domnişoară Politt!” 

Croitoreasa răspunse: „Bună ziua, domnişoară Hartnell”. 
Vocea sa era extrem de slabă şi moale. Începuse să lucreze 
ca fată în casă la o lady. „Scuză-mă, continuă ea, nu ştiţi 
cumva dacă doamna Spenlow este acasă”? 

— N-am nici cea mai mică idee, zise domnişoara Hartnell. 

— Mi se pare ciudat. Trebuia să-i probez doamnei Spenlow 
noua sa rochie în după-amiaza asta. La ora 3 şi 30 de 
minute, mi-a zis. 

Domnişoara Hartnell se uită la ceasul ei de mână: 

— A trecut puţin de jumătate. 

— Da, am bătut de trei ori şi n-am primit nici un răspuns, 
aşa că mă gândesc că poate doamna Spenlow ar fi putut să 
plece şi să uite. De obicei nu uită de întâlniri şi vrea să 
poarte rochia poimâine. 

Domnişoara Hartnell intră pe poartă, străbătu poteca şii 
se alătură domnişoarei Politt la uşa casei Laburnam. 

— De ce nu deschide Glady uşa, întrebă ea. Oh, nu, 
desigur, e joi - ziua liberă a lui Gladys. Cred că doamna 


Spenlow a adormit. N-ai ciocănit destul de tare. 

Apucând ciocănelul lovi - pac, pac, pac - de te asurzea şi, 
în plus, bătu în rama uşii. Şi mai strigă cu o voce de stentor: 
„Hei, nu-i nimeni pe-acasă”? 

Nu răspunse nimeni. 

Domnişoara Politt murmură: 

— Oh, cred că doamna Spenlow trebuie să fi uitat şi să fi 
plecat. Mai trec altă dată. Începu să se îndepărteze pe 
potecă. 

— Prostii, spuse ferm domnişoara Hartnell. Nu poate să fi 
plecat, aş fi întâlnit-o. Am să mă uit prin ferestre să văd 
dacă pot zări vreun semn de viaţă. 

Râse ca de obicei, din toată inima, ca să sugereze că era o 
glumă şi aruncă o privire de mântuială prin cea mai 
apropiată fereastră, deoarece ştia prea bine că uşa din faţă 
era rareori folosită, domnul şi doamna Spenlow preferând 
salonaşul din spate. 

De mântuială cum fusese, totuşi îşi atinse scopul. 
Domnişoara Hartnell nu văzu nici un semn de viaţă. 
Dimpotrivă, prin geam, o zări pe doamna Spenlow zăcând 
moartă pe covoraşul din faţa căminului. 

— Desigur, zise domnişoara Hartnell, când povesti ulterior, 
am reuşit să-mi păstrez calmul. Biata aia de Politt n-ar fi 
ştiut, în ruptul capului, ce să facă. „Trebuie să ne ţinem 
firea” - i-am spus. Stai aici şi eu mă duc la polițistul Palk. A 
spus ceva că nu vrea să rămână singură, dar nu i-am dat 
nici o atenţie. Trebuie să fi ferm cu astfel de persoane. Am 
considerat întotdeauna că le place să facă tărăboi. Tocmai 
mă îndepărtam, când, în aceeaşi clipă, chiar, domnul 
Spenlow dădu colţul casei. 

Aici, domnişoara Hartnell făcu o pauză semnificativă. Asta 
le-a permis ascultătorilor săi să întrebe pe nerăsuflate: 
„Spune cum arăta”? Domnişoara Hartnell continuă: Ca să 
fiu sinceră, am bănuit imediat ceva! Era prea din cale afară 
de calm. Nu a părut câtuşi de puţin surprins. Şi puteţi 


spune ce voiţi, nu e firesc ca un bărbat să afle că nevasta i-a 
murit şi să nu dea nici un semn de emoție. 

Toată lumea era de acord cu această observaţie. 

Şi poliţia a fost de acord. Atât de suspectă s-a considerat 
detaşarea domnului Spenlow încât poliţiştii n-au pierdut 
timpul şi au stabilit ce-i revine domnului ca urmare a 
decesului soţiei sale. Când au descoperit că doamna 
Spenlow fusese bogată şi că banii îi reveneau soţului, 
potrivit unui testament întocmit imediat după căsătoria lor, 
au devenit şi mai suspicioşi. 

Miss Marple, acea domnişoară bătrână cu faţa blândă (şi, 
după unii, cu limba ascuţită), care locuia în casa de lângă 
cea a pastorului, a fost chestionată foarte rapid -după 
jumătate de oră de la descoperirea crimei. Ea a fost 
abordată de polițistul Palk, care arăta, cu importanţă, cu 
degetul într-un carneţel. 

— Dacă nu vă supăraţi, doamnă, am câteva întrebări să vă 
pun. 

Miss Marple zise: 

— În legătură cu uciderea doamnei Spenlow? Palk tresări. 

— Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, de unde ştiţi? 

— Peştele, spuse Miss Marple. 

Răspunsul era cu totul de neînțeles pentru polițistul Palk. 
El a presupus corect că băiatul vânzătorului de peşte 
adusese ştirea împreună cu masa de seară pentru Miss 
Marple. 

Miss Marple continuă blând: 

— Să zacă pe duşumeaua din salon, strangulată -probabil 
cu un cordon foarte îngust. Dar ce-o fi fost, a fost luat. 

Pe faţa lui Palk i se citea furia. Cum de reuşeşte tânărul 
Fred să le ştie pe toate... 

Miss Marple i-o reteză scurt. Spusse: 

— E un bold în tunica dumitale. 

Polițistul Palk se uită în jos, surprins. Spuse: 

— Se zice: „Vezi un bold şi îl ridici, toată ziua bine-o duci”. 


— Sper să se adeverească. Acum” ce doriţi să vă spun? 
Polițistul Palk tuşi, îşi luă un aer important şi-şi consultă 
carneţelul: 

— Am declaraţia domnului Arthur Spenlow, soţul moartei. 
Domnul Spenlow spune că la două şi jumătate, după câte 
poate aprecia, a primit un telefon de la Miss Marple care l-a 
întrebat dacă ar putea veni la trei şi un sfert, deoarece 
dorea să-l consulte într-o problemă. Ei, doamnă, este 
adevărat? 

— Bineînţeles că nu, spuse Miss Marple. 

— Nu l-aţi sunat pe domnul Spenlow la două şi jumătate? 

— Nici la două şi jumătate şi nici la vreo altă oră. 

— Ah, făcu polițistul Palk şi-şi muşcă mustaţa, cu deosebită 
satisfacţie. 

— Ce-a mai zis domnul Spenlow? 

— Domnul Spenlow a declarat că a venit aici, cum i s-a 
cerut, plecând de-acasă la trei şi zece minute; că, sosind 
aici, a aflat de la servitoare că Miss Marple „nu-i acasă”. 

— Până aici e adevărat, zise Miss Marple. A venit, dar 
eram la adunarea de la Institutul Femeilor. 

— Ah, făcu din nou polițistul Palk. Miss Marple exclamă: 

— Spune-mi, te rog, domnule, îl suspectezi pe domnul 
Spenlow? 

— În acest stadiu nu vă pot spune, dar mi se pare că 
cineva,cumva, fără să spun nume, a încercat să fie şiret. 

Miss Marple spuse gânditoare: 

— Domnul Spenlow? 

Îi plăcea de domnul Spenlow. Era mărunt, uscăţiv, rezervat 
şi preţios în vorbire, culmea respectabilităţii. Părea ciudat 
că venise să locuiască la ţară; se vedea că trăise toata viaţa 
la oraş. Îi mărturisise motivul domnişoarei Marple. Spusese: 
„Întotdeauna mi-am dorit, încă din copilărie, să trăiesc într- 
o zi la ţară şi să am o grădină a mea. Mi-au plăcut, 
întotdeauna, foarte mult, florile. Ştiţi, soţia mea a avut o 
florărie. Acolo am văzut-o prima dată”. 


O mărturisire clară, dar deschidea perspectiva unei 
poveşti de dragoste. O doamnă Spenlow mai tânără, mai 
drăguță, pe un fundal de flori. 

Totuşi, domnul Spenlow nu ştia mai nimic despre flori. N- 
avea idee de seminţe, de tăieri, de îmbobociri, de plante 
anuale sau perene. Avea doar un vis - visul unei căsuțe cu o 
grădină plină de flori frumos colorate şi parfumate. El 
ceruse, aproape patetic, instrucţiuni de la Miss Marple şi-şi 
notase răspunsurile sale într-un carneţel. 

Era un om metodic. Poate din cauza acestei trăsături, 
poliţia s-a oprit asupra lui când soţia i-a fost găsită ucisă. Cu 
răbdare şi perseverenţă, poliţiştii au aflat o mulţime de 
lucruri despre fosta doamnă Spenlow şi, curând, întreg 
satul St. Mary Mead ştiu totul. 

Răposata doamnă Spenlow îşi începuse viaţa într-o casă 
mare ca fată bună la toate care trebuia s-o ajute şi pe 
cameristă şi pe bucătăreasă. Plecase de-acolo după ce se 
căsătorise cu ajutorul grădinarului şi, împreună, 
deschiseseră o florărie la Londra. Prăvălia prosperase. Nu 
tot astfel şi grădinarul, care, curând, se îmbolnăvi şi muri. 

Văduva sa s-a îngrijit de florărie şi a dezvoltat-o cu multă 
ambiţie. A continuat să se îmbogăţească. Apoi, a vândut-o la 
un preţ bun şi s-a căsătorit, a doua oarăf cu domnul 
Spenlow, un giuvaergiu între două vârste care moştenise o 
afacere mică, nu prea strălucită. Nu mult timp după aceea 
au vândut-o şi s-au stabilit la St. Mary Mead. 

Doamna Spenlow era o femeie înstărită. Profitul de pe 
florărie îl investise - „sub îndrumarea spiritelor”, cum 
explica tuturor fără excepţie. Spiritele o sfătuiseră cu o 
neaşteptată perspicacitate. 

Toate investiţiile ei prosperaseră, unele într-o manieră 
destul de senzaţională. Totuşi, în loc ca aceasta să-i 
sporească încrederea în spiritism, doamna Spenlow, în mod 
nerecunoscător, se ţinea departe de medium-uri şi şedinţe 
de spiritism şi se afundase, din toată inima, pentru scurt 
timp, într-o religie necunoscută, cu afinități indiene, care se 


baza pe diferite forme de respiraţie adâncă2. Totuşi, când a 
sosit la St. Mary Mead recidivă într-o perioadă de aderare 
la biserica anglicană. Petrecea mult timp la casa parohială 
şi participa, cu asiduitate, la slujbele religioase. Ea patrona 
prăvăliile din sat, o interesau evenimentele locale şi juca 
bridge. 

O viaţă monotonă, obişnuită. Şi, deodată, crima. 

Colonelul Melchett, şeful poliţiei, îl chemase pe inspectorul 
Slack. 

Slack era un tip care nu-şi făcea probleme. Când îi căşuna 
pe cineva o ţinea una şi bună. Acum, de pildă, era sigur: 
„Soţul a comis-o, sir”, zise el. 

— Aşa crezi tu? 

— Sunt sigur. E de-ajuns să te uiţi la el. N-ir arătat 
niciodată vreun semn de amărăciune sau emoție. S-a întors 
acasă ştiind că era moartă. 

— N-ar fi încercat cel puţin să joace rolul soţului disperat? 

— El nu, domnule. Prea plin de el. Unii bărbaţi nu se pot 
preface. Prea crispat. După câte cred eu, se cam săturase 
de nevastă-sa. Ea avea banii şi, aş zice, era o femeie dificilă, 
greu de trăit cu ea - mereu se apuca de un „ism” sau ceva 
cam aşa3. Ela hotărât, cu sânge rece, să scape de ea şi să 
trăiască confortabil singur. 

— Da, presupun că aşa ar putea deveni cazul. 

— Depindea de ea, asta e. Şi-a făcut planurile cu grijă. A 
pretins că a primit un telefon... 

Melchett l-a întrerupt: 

— Telefonul n-a fost confirmat? 

— Nu, domnule. Aceasta înseamnă ori că ela minţit, ori că 
sa sunat de la o cabină telefonică publică. Singurele două 
telefoane publice din sat sunt la gară şi la poştă. De la poştă 
n-a dat în mod sigur. Doamna Blânde îi vede pe toţi cei care 
intră. De la gară s-ar putea. Trenul soseşte la două şi 
douăzeci şi şapte şi atunci e puţină agitaţie. Dar, lucru 
important e faptul că el spune că Miss Marple l-a sunat şi 


asta nu-i deloc adevărat. Nu s-a sunat din casa ei şi ea 
însăşi era plecată la Institut. 

— Nu ai în vedere posibilitatea ca soţul să fie, în mod 
deliberat, scos din cauză, de cineva care dorea s-o ucidă pe 
doamna Spenlow? 

— Vă gândiţi la tânărul Ted Gerard, nu-i aşa, domnule? L- 
am anchetat şi ne-am lovit de lipsa de motivaţie. El nu ar fi 
avut nimic de câştigat. 

— Are un caracter îndoielnic, totuşi. Odată şi-a însuşit, în 
mod fraudulos, o sumă considerabilă de bani ce-i fusese 
încredinţată. 

— Nu spun că nu-i băiat rău. Totuşi s-a dus la şeful lui şi a 
mărturisit totul despre afacere. Şi şefii săi nu ştiau încă 
NIMIC 

— Un membru al Grupului Oxford4, spuse Melchett. 

— Da, domnule. A devenit membru şi s-a dus să facă ce 
trebuia mărturisind că furase banii. Nu zic, să ştiţi, că n-ar 
fi putut fi şi o doză de viclenie - el s-ar fi putut gândi că e 
suspectat şi s-a decis să facă pe pocăitul cinstit. 

— Eşti un sceptic, Slack, zise colonelul Melchett. Apropo, 
ai vorbit cu Miss Marple? 

— Ce are ea de-a face cu asta, domnule? 

— Oh, nimic. Dar ea aude lucruri, ştii. De ce nu te duci să 
stai puţin de vorbă cu ea? E o bătrână foarte deşteaptă. 

Slack schimbă subiectul: 

— Un lucru vroiam să vă întreb, domnule. Slujba aia de 
servitoare cu care răposata şi-a început cariera - casa 
domnului Robert Abercrombie. Acolo s-a comis un furt de 
bijuterii - smaralde. Valorau o groază. Niciodată nu le-a mai 
recuperat. Am controlat, trebuie să se fi întâmplat când 
femeia aceea, Spenlow, era acolo, deşi s-ar fi putut să fie 
doar o fetiţă pe vremea aia. Nu credeţi că a fost implicată, 
domnule? Ştiţi, Spenlow a fost Unul din bijutierii aceia mici 
- tocmai tipul potrivit ca paravan. 

Melchett dădu neîncrezător din cap: 


— Doar nu crezi că e ceva în asta. Ea nici nu-l cunoştea pe 
Spenlow pe vremea aceea. Îmi amintesc cazul, în cercurile 
poliţieneşti părerea era că un fiu era amestecat în treaba 
asta - Jim Abercrombie - un tânăr groaznic de cheltuitor. 
Avea o grămadă de datorii şi, abia după jaf, au fost toate 
plătite - de-o femeie bogată, se zicea, dar nu ştiu - bătrânul 
Abercrombie s-a eschivat puţin în legătură cu cazul - a 
încercat să îndepărteze poliţia. 

— A fost doar o idee, domnule, zise Slack. 

Miss Marple l-a primit pe inspectorul Slack cu satisfacţie, 
mai ales când a auzit că fusese trimis de colonelul Melchett. 
— Da, într-adevăr, e foarte drăguţ din partea colonelului 

Melchett. Nu ştiam că-şi mai aminteşte de mine. 

— Îşi aminteşte de dumneavoastră foarte bine. Mi-a zis că 
ceea ce nu cunoaşteţi că se întâmplă în St. Mary Mead nu 
merită cunoscut. 

— Tare drăguţ din partea lui, dar, zău, nu ştiu absolut 
nimic. Despre crimă, vreau să zic. 

— Ştiţi ce se discută. 

— Desigur, dar nu e cazul să repeţi vorbe goale, nu se 
face. 

Slack zise, cu un efort de bună dispoziţie: 

— Ştiţi, asta nu-i o conversaţie oficială. Este, aş zice, 
confidențială. 

— Chiar doriţi să ştiţi ce vorbesc oamenii? Dacă e 'vreun 
sâmbure de adevăr sau nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei, bine, se vorbeşte mult şi se fac tot felul de speculaţii. 
Există deja două tabere distincte, dacă mă înţelegeţi. 

Primii sunt cei ce cred că soţul a făcut-o. Bărbatul sau 
nevasta sunt persoane uşor de suspectat, nu credeţi? 

— Poate, spuse inspectorul 'reţinut. 

— Parteneri atât de apropiaţi, ştiţi. Şi, apoi, aspectul 
acesta al banilor. Aud că doamna Spenlow era cea cu banii 
şi, deci, domnul Spenlow o moşteneşte după moarte. În 


această lume rea, mă tem că presupunerile cele mai 
nemiloase sunt adesea justificate. 

— Moşteneşte o avere destul de mare, asta-i sigur. 

— Exact. Ar părea destul de plauzibil, nu-i aşa, ca el s-o 
ştranguleze, să plece din casă prin uşa din spate, să 
traverseze câmpul până la casa mea şi să pretindă că a 
primit un telefon de la mine, apoi să se întoarcă şi să-şi 
găsească soţia ucisă în absenţa lui, sperând, desigur, că 
omorul va fi pus pe seama vreunui vagabond sau tâlhar. 

Inspectorul încuviinţă: 

— Dacă luaţi în considerare aspectul banilor... Şi dacă 
erau în relaţii proaste în ultimul timp... 

Dar Miss Marple îl întrerupse: 

— Oh, dar ei nu erau. 

— Ştiţi precis? 

— 'Toată lumea ar fi ştiut dacă ei s-ar fi certat! Servitoarea, 
Glady Brent, ar fi dus repede zvonul în sat. 

Inspectorul spuse încet: 

— Ea s-ar fi putut să nu ştie. 

Dar i se zâmbi compătimitor în chip de răspuns. Miss 
Marple continuă: 

— Şi, apoi, mai e cealaltă şcoală de gândire. Ted Gerard. 
Un tânăr arătos. Cred că ştiţi că o înfăţişare plăcută are 
darul de a influenţa mai mult decât trebuie. Penultimul 
nostru pastor exercita o influenţă magică! Toate fetele 
veneau la biserică - la vecernie, ca şi la slujba de dimineaţă. 
Şi multe femei mai în vârstă au devenit neobişnuit de des 
văzute la activităţile parohiale - şi ce papuci şi şaluri i se 
mai făceau! Foarte stânjenitor pentru bietul tânăr. Dar 
unde eram? Ah, da, la tânărul Ted Gerard. Bineînţeles, s-a 
vorbit pe seama lui. O vizita atât de des! Deşi însăşi doamna 
Spenlow mi-a mărturisit că el era membru în ceea ce cred 
că se numeşte „Oxford Group”. O mişcare religioasă. Sunt 
sinceri şi serioşi, cred, şi doamna Spenlow a fost 
impresionată de asta. 

Miss Marple respiră adânc şi continuă: 


— Nu cred că există vreun motiv să se bănuiască că ar fi 
altceva în plus în asta, dar, ştiţi, cum sunt oamenii. Foarte 
mulţi sunt convinşi că doamna Spenlow era îndrăgostită de 
tânăr şi că îi împrumuta o mulţime de bani. 

Şi e absolut adevărat că a fost într-adevăr văzut la gară în 
ziua aceea. În trenul de ora două şi douăzeci şi şapte de 
minute. Dar, desigur, ar fi destul de uşor, nu-i aşa, să te 
strecori de partea cealaltă a trenului şi s-o iei pe scurtătură, 
peste gard, de-a lungul gardului viu şi să nu ieşi deloc pe 
uşa gării? Aşa că putea să nu fie văzut ducându-se spre 
casa aceea. Şi, sigur, oamenii consideră că doamna Spenlow 
era îmbrăcată într-un mod cu totul deosebit. 

— Deosebit? 

— Într-un kimonou. Nu într-o rochie. Miss Marple se 
înroşi. 

— Lucrul ăsta, ştiţi, e, poate, cam sugestiv pentru unii 
oameni. 

— Credeţi că era sugestiv? 

— Oh, nu, eu nu cred. Mi se pare absolut natural. 

— Credeţi că era natural? 

— În aceste împrejurări, da. 

Privirea domnişoarei Marple era rece şi dusă departe. 
Inspectorul Slack zise: 

— Ne-ar putea da încă un motiv în cazul soţului: 

Gelozia. 

— Oh, nu, domnul Spenlow nu e un tip gelos. Nu e omul 
care să vadă lucrurile. Dacă nevastă-sa l-ar fi părăsit şi ar fi 
lăsat un bilet, pe pernuţa de ace, abia atunci el ar fi aflat 
prima dată de chestia asta. 

Inspectorul Slack era uimit de intensitatea cu care ea îl 
privea. Avea impresia că toată povestirea ei tindea să-i 
sugereze ceva ce el nu înţelegea. Acum spuse cu oarecare 
emfază: 

— N-aţi găsit clu-uri, inspectare, la faţa locului? 

— În zilele noastre, oamenii nu mai lasă amprente şi 
mucuri de ţigări, Miss Marple. 


— Dar cred că asta a fost o crimă în stil clasic, sugeră ea. 

Slack zise repezit: 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Miss Marple remarcă rar: 

— Cred că ştiţi că polițistul Palk v-ar putea ajuta. El a fost 
prima persoană la... la „locul crimei”, cum se spune. 

Domnul Spenlow stătea jos. Arăta uluit. A spus cu glasul 
său slab, precis: 

— Pot, desigur, să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Nu mai 
aud la fel de bine ca mai înainte. Dar sunt sigur că am auzit 
un băieţel strigând după mine: „Hei, cine-i Crippen?5, 
Asta... Asta mi-a lăsat impresia că el credea că eu mi-am... 
Am omorât-o pe draga mea soţie. 

Miss Marple, tăind grijuliu, cu foarfecă floarea veştejită a 
unui trandafir, zise: 

— Fără îndoială, că asta-i impresia pe care a vrut s-o lase. 

— Dar cum a putut şă-i treacă aşa ceva unui copil prin 
cap? 

Miss Marple tuşi: 

— A auzit, fără îndoială, părerile părinţilor săi. 

— Credeţi... Credeţi cu adevărat că şi alţi oameni gândesc 
acest lucru? 

— Aproape jumătate din locuitorii din St. Mary Mead. 


— Dar, draga mea doamnă, ce oare a putut să stârnească o 
asemenea părere? Eu am ţinut sincer la soţia mea. Din 
păcate, ei nu i-a plăcut să trăiască la ţară aşa cum am 
sperat, dar un acord perfect asupra tuturor lucrurilor este 
un ideal imposibil. Te asigur că-i simt foarte acut lipsa. 

— Probabil. Dar scuză-mă când îţi zic că nu prea se simte 
din spusele dumitale. 

Domnul Spenlow îşi ridică făptura subţire la întreaga sa 
statură. 

— Doamnă dragă, cu mulţi ani în urmă, am citit despre un 
anume filosof chinez care, atunci când adorata sa soţie i-a 
fost luată, a continuat calm să bată gongul pe stradă - 
probabil o distracţie obişnuită chinezească - aşa cum făcea 
de obicei. Oamenii din oraş au fost foarte mult impresionați 
de tăria sa sufletească. 

— Dar, observă Miss Marple, oamenii din St. Mary Mead 
reacţionează oarecum diferit. Ei nu cunosc filosofia 
chinezească. 

— Dar înţelegeţi? 

Miss Marple încuviinţă din cap. 

— Unchiul meu, Henry, îi explică ea, era un om cu o 
stăpânire de sine neobişnuită. Motto-ul său era: „Niciodată 
nu da frâu emoţiei”. Şi el îndrăgea foarte mult florile. 

— Mă gândeam, spuse domnul Spenlow cu o oarecare 
nerăbdare, că aş putea, poate, pune o „pergola” în partea 
de vest a casei. Trandafiri roz şi, poate, „Wisteria”. Şi mai e 
o floare albă, în formă de stea, al cărei nume îmi scapă 
pentru moment... 

Pe tonul în care se adresa nepotului ei de trei ani, Miss 
Marple spuse: 

— Am un catalog foarte frumos aici, cu poze. Poate vrei să 
te uiţi prin el... Eu mă duc în sat. 

După ce l-a lăsat pe domnul Spenlow să stea fericit în 
grădină cu catalogul său, Miss Marple s-a urcat în camera 
ei, a împachetat în grabă o rochie într-o bucată de hârtie 
cafenie şi, părăsind casa, merse repede spre poştă. 


Domnişoara Politt, croitoreasa, locuia în camerele de 
deasupra oficiului poştal. 

Dar Miss Marple nu intră pe dată pe uşă şi nu urcă scările. 
Era exact două şi jumătate şi după un minut autobuzul de 
Much Benham6 se opri la uşa poştei. Era unul din 
evenimentele zilei la St. Mary Mead. Poştăriţa ieşi grăbită 
cu pachete; pachetele erau legate şi de obligaţiile ei de 
serviciu în magazin, deoarece poşta avea şi raioane de 
dulciuri, cărţi ieftine şi jucării pentru copii. 

Timp de patru minute, Miss Marple s-a aflat singură în 
oficiul poştal. 

Numai după ce poştăriţa s-a întors la locul său, Miss 
Marple a urcat şi i-a explicat domnişoarei Politt că dorea să- 
i modifice rochia ei gri de crep, să i-o facă mai modernă 
dacă se putea. Domnişoara Politt a promis să vadă ce poate 
face. 

Şeful poliţiei a fost destul de mirat când i-a fost anunţat 
numele domnişoarei Marple. Intră, cerându-şi multe scuze: 

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău că vă deranjez. Sunteţi 
atât de ocupat, ştiu, dar aţi fost întotdeauna atât de bun, 
colonele Melchett, încât mi-am zis că aş putea veni la 
dumneata mai degrabă decât la inspectorul Slack. Ştiţi, n- 
aş vrea ca polițistul Palk să aibă necazuri. Sincer vorbind, 
presupun că nu ar fi trebuit să se atingă de nimic. 

Colonelul Melchett era uşor uimit. Spuse: 

— Palk? E polițistul din St. Mary Mead, nu-i aşa? Ce-a 
făcut? 

— A luat un bold, ştiţi. Era în tunica lui. Şi mi-a trecut 
atunci prin minte că era foarte probabil ca el să-l fi luat de 
pe jos din casa doamnei Spenlow. 

— Probabil, probabil. Dar, de fapt, ce mare lucru credeţi 
că e un bold? De fapt l-a ridicat de pe jos, chiar de lângă 
cadavrul doamnei Spenlow. A venit şi i-a spus asta ieri lui 
Slack - dumneata l-ai determinat, după câte îmi dau seama. 
Nu se cuvine să se atingă de nimic, desigur, dar, aşa cum 


am mai spus, ce-i un ac? Era unul obişnuit. Un ac din cele 
pe care le are orice femeie. 

— Oh, nu, colonele Melchett, aici greşeşti. Pentru un 
bărbat, poate arată ca un ac obişnuit, dar nu eaşa.E un 
bold special, unul foarte fin, din acelea pe care le cumperi 
cu cutia, de felul celor folosite, cel mai adesea, de 
croitorese. 

Melchett făcu ochii mari, o licărire că a înţeles, îl 
străfulgera un gând. Miss Marple clătină din cap, de câteva 
ori, aprobator. 

— Da, desigur. Mi se pare clar. Ea era în kimono pentru că 
urma să-şi probeze rochia cea nouă şi s-a dus în camera din 
faţă, iar domnişoara Politt a spus ceva despre luat măsura şi 
i-a pus metrul în jurul gâtului - şi, apoi, tot ce mai avea de 
făcut era să-l răsucească şi să tragă - foarte uşor, aşa am 
auzit. Şi apoi, bineînţeles, a ieşit, a tras uşa şi a rămas 
acolo, bătând, ca şi cum tocmai sosise. Dar acul arată că ea 
fusese deja în casă. 

— Şi domnişoara Politt a fost cea care i-a telefonat lui 
Spenlow? 

— Da. De la poştă, la două şi jumătate - chiar când vine 
autobuzul şi oficiul poştal e gol. 

Colonelul Melchett zise: 

— Dar, draga mea Miss Marple, de ce? În numele 
Domnului, de ce? Nu poţi comite o crimă fără motiv. 

— Ei bine, cred că ştiţi, colonele Melchett, din ceea ce am 
auzit, crima datează de mult timp în urmă. Îmi reaminteşte, 
ştiţi, de cei doi veri ai mei. Anthony şi Gordon. De tot ce se 
apuca Anthony ieşea bine şi de ce se apuca bietul Gordon - 
mergea prost: caii. De curse îşi rupeau piciorul, cursul 
acţiunilor scădea, preţul proprietăţilor se deprecia... După 
mine, cele două femei erau amestecate. 

— În ce? 

— Jaful. De acum mult timp. Smaralde foarte valoroase, 
după câte am auzit. Camerista doamnei şi fata bună la toate 
în casă. Pentru ca un lucru nu şi-a găsit explicaţia - cum, 


când fata bună la toate în casă s-a căsătorit cu grădinarul, 
au avut destui bani să deschidă o florărie? 

— Răspunsul este că a avut partea ei din... Din şter- 
peleală, cred că e cea mai potrivită expresie. De tot ce s-a 
apucat a mers bine. Banii făceau bani. Dar cealaltă, 
camerista doamnei, trebuie să fi fost ghinionistă. A ajuns să 
fie doar o croitoreasă într-un sat. Apoi s-au reîntâlnit. La 
început, toate au mers bine, cred, până când a intrat în 
scenă domnul led Gerard. Ştiţi, doamna Spenlow avea deja 
mustrări de conştiinţă şi înclinații religioase. Fără îndoială 
că tânărul o îndemna „să mărturisească”, „să se elibereze” 
şi cred că era tentată s-o facă. Dar domnişoara Politt nu 
vedea lucrurile în felul ăsta. Tot ceea ce vedea era faptul că 
avea să meargă la închisoare pentru un furt pe care-l 
comisese cu mulţi ani în urmă. Aşa că s-a hotărât să 
oprească totul. Mă tem că ştiţi că a fost, întotdeauna, o 
femeie rea. Nu cred că i-ar fi păsat, nici negru sub unghie, 
dacă acel blând şi stupid domn Spenlow ar fi fost spânzurat. 

Colonelul Melchett spuse încet: 

— Putem... Verifica teoria dumneavoastră... Până la un 
punct. Identitatea femeii aceleia, Politt, cu a cameristei 
doamnei Abercrombie, dar... 

Miss Marple îl asigură: 

— Va fi destul de uşor. E tipul de femeie care se înmoaie de 
îndată ce e confruntată cu adevărul. Şi, apoi, vedeţi, i-am 
luat metrul. L-am, l-am şterpelit ieri, când m-am dus să fac 
o probă. Când îşi va da seama că nu-l mai are se va gândi că 
e la poliţie... Ei bine, e o femeie destul de proastă şi va 
crede că va fi, într-un fel, o dovadă împotriva ei. 

Ea îi zâmbi încurajator: 

— N-o să aveţi probleme, vă asigur. 

Era tonul cu care mătuşa sa favorită îl asigurase, odată, că 
va reuşi să treacă examenul de admitere la Royal Military 
Academy din Sandhurst. 

Şi fusese admis. 


Moarte prin înec. 

Sir Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard, 
stătea la prietenii săi, familia Bantry, în locuinţa acestora, 
de lângă micul sat, St. Mary Mead. 

Sâmbătă dimineaţă, coborând pentru micul dejun, la 
plăcuta oră pentru musafiri, zece şi un sfert, aproape se 
ciocni de gazda sa, doamna Bantry, în pragul uşii de la, 
sufragerie. Ea ieşea în fugă, evident, într-o stare de mare 
agitaţie şi disperare. 

Colonelul Bantry şedea la masă, cu faţa mai roşie decât de 
obicei. 

— Mneaţa, Clithering, zise el. Frumoasă zi. Serveştete. 

Sir Henry se conformă. După ce se aşeză, cu o farfurie 
plină de rinichi şi şuncă în faţă, gazda sa continuă: 

— Dolly este puţin supărată în dimineaţa asta. 

— Da... Da... Aşa mi s-a părut, zise sir Henry blând. Se 
minună puţin. Soţia gazdei sale era o fire liniştită, puţin 
înclinată către stări zbuciumate sau agitate. După câte ştia 
sir Henry, se entuziasma în jurul unui singur subiect - 
grădinăritul. 

— Da, continuă colonelul Bantry. Nişte ştiri care ne-au 
parvenit în dimineaţa asta au tulburat-o. O fată din sat, fiica 
lui Emmott, cel care este proprietarul de la „Blue Boar”. 

— O, da, desigur. 

— Da, da zise colonelul Bantry dus pe gânduri. Drăguţă 
fată. A dat de bucluc. Povestea obişnuită. M-am contrazis cu 
Dolly în legătură cu asta. O prostie din partea mea. Femeile 
niciodată nu văd cu capul limpede. Dolly era trup şi suflet 
de partea fetei, ştii cum vorbesc femeile, că bărbaţii sunt 
nişte brute şi toate celelalte etc. Dar nu-i chiar atât de 
simplu, nu în zilele noastre. Fetele ştiu cum sunt bărbaţii. 
Un individ care seduce o fată nu e neapărat un ticălos. 
Adesea e fâfty-fifty. Mie chiar îmi place tânărul Sandford. Aş 
fi zis, mai degrabă un tânăr dobitoc decât un Don Juan. 

— Acest om, Sandford, i-a făcut fetei neplăceri? 


— Aşa se pare. Desigur, eu personal nu ştiu nimic, spuse 
colonelul prudent. Totul nu-i decât bârfă şi palavre. Ştii cum 
e în locul ăsta! Cum îţi zic, eu nu ştiu nimic. Eu nu sunt ca 
Dolly să sar la concluzii, să arunc cu acuzaţii în toate 
părţile. La naiba, fiecare trebuie să aibă grijă de ce spune. 
Ştii - anchetă şi chestii de-astea. 

— Anchetă? 

Colonelul Bantry se uită uimit. 

— Da. Nu ţi-am spus? Fata s-a înecat. Pentru asta-i toată 
zarva asta. 

— E o treabă foarte urâtă, spuse sir Henry. 

— Sigur că da. Nici nu vreau să mă mai gândesc. Biata 
fetiţă. Tatăl ei e un om aspru din toate punctele de vedere. 
Cred că ea şi-a dat seama că nu putea să reziste 
scandalului. 

Se opri. 

— Asta a tulburat-o aşa de mult pe Dolly. 

— Unde s-a înecat? 

— În râu. Chiar mai jos de moară apa curge foarte repede. 
Acolo e o potecă şi un podeţ. Se zice că s-a aruncat de 
acolo. Vai, vai, nici nu suport să mă gândesc. 

Şi cu un gest supărat, colonelul Bantry îşi deschise ziarul 
începând să-şi mute gândurile de la incidentul dureros 
către cele mai recente iregularităţi guvernamentale care 
atrăgeau atenţia. 

Sir Henry a fost doar neplăcut surprins de tragedia din 
sat. După micul dejun, se aşeză într-un scaun confortabil pe 
peluză, îşi trase pălăria peste ochi şi contempla viaţa dintr- 
un unghi de vedere paşnic. 

Pe la unsprezece şi jumătate o cameristă îngrijită se ivi pe 
peluză. 

— Vă rog, sir, Miss Marple a venit în vizită şi ar dori să vă 
vadă. 

— Miss Marple? 

Sir Henry se ridică în capul oaselor şi-şi îndreptă pălăria. 
Numele îl surprinse. Îşi amintea foarte bine de Miss Marple 


- de comportarea ei de fată bătrână, liniştită, gentilă, de 
perspicacitatea ei uimitoare. Îşi reamintea de o duzină de 
cazuri nerezolvate şi ipotetice... Şi cum, de fiecare dată, 
această tipică „fată bătrână de la. Ţară” găsise, mergând 
drept la ţintă, soluţia corectă a misterului. Sir Henry avea 
un respect foarte profund pentru Miss Marple. Se întrebă 
ce-o determinase să-l caute. 

Miss Marple stătea în sufragerie, dreaptă ca întotdeauna, 
cu un coş de piaţă vesel colorat, de origine străină, lângă 
ea. Obrajii îi erau îmbujoraţi şi părea tulburată. 

— Sir Henry, mă bucur atât de mult. Ce noroc să vă 
găsesc. Dintr-o întâmplare am auzit că locuiţi aici... Sper că 
mă veţi scuza... 

— E o mare plăcere, spuse sir Henryluându-i mâna. Mă 
tem că doamna Bantry e plecată. 

— Da, zise Miss Marple. Am văzut-o vorbind cu Footit, 
măcelarul, când am trecut. Henry Footit a fost călcat ieri- 
adică câinele său. Unul din acei fox terrieri cu blana moale, 
destul de solid şi certăreţ pe care îi preferă, se pare, 
întotdeauna măcelarii. 

— Da, o încuraja sir Henry să continue. 

— Mă bucur c-am ajuns aici când ea nu este acasă, preciza 
Miss Marple. Deoarece cu dumneavoastră vroiam să 
vorbesc despre această afacere tristă. 

— Henry Footit? Întrebă sir Henry uşor uluit. Miss Marple 
îi aruncă o privi plină de reproş. 

— Nu,nu. Rose Emmott, desigur. Aţi auzit? Sir Henry dădu 
din cap afirmativ. 

— Bantry mi-a povestit. Foarte trist. 

Era uşor uluit. Nu înţelegea de ce Miss Marple vroia să 
discute cu el despre Rose Emmott. 

Miss Marple se aşeză din nou. Sir Henry îi urmă exemplul. 
Când bătrâna doamnă vorbi, purtarea sa se schimbase. Era 
gravă şi avea o anumită demnitate. 

— S-ar putea să vă reamintiţi, sir Henry, că o dată sau de 
două ori, am jucat un gen cât se poate de plăcut de joc. Am 


avansat mistere şi am propus soluţii. Aţi fost atât bun să 
spuneţi că eu... Că eu nu m-am descurcat prea rău. 

— Ne-aţi bătut pe toţi, spuse sir Henry plin de căldură. Aţi 
dovedit un geniu absolut de a ajunge la adevăr. Şi aţi dat 
întotdeauna un exemplu, îmi amintesc, o paralelă cu viaţa 
din sat care vă oferea cluul. El zâmbea cât vorbi, dar Miss 
Marple nu a surâs de fel. A rămas foarte sobră. 

— Ceea ce aţi spus m-a îndemnat să vin acum la 
dumneavoastră. Simt că dacă vă spun ceva... Cel puţin nu o 
să râdeţi de mine. 

EI îşi dădu deodată seama că ea vorbea extrem de serios. 

— Dar cum să râd, o încuraja el cu bunăvoință. 

— Sir Henry, fata asta - Rose Emmott. Nu s-a înecat... Ea a 
fost ucisă... Şi eu ştiu cine a omorât-o. 

Sir Henry tăcu cu adevărat uimit vreo trei secunde. Vocea 
domnişoarei Marple fusese perfect calmă şi lucidă. Ar fi 
putut face afirmaţia cea mai banală din lume, dacă nu ştiai 
câte emoţii se ascund în spatele cuvintelor. 

— E o declaraţie foarte seriosă, Miss Marple, i se adresă 
sir Henry, când îşi recapătă suflul. 

Ea dădu de câteva ori afirmativ din cap... 

— Ştiu, ştiu, de aceea am venit la dumneavoastră. 

— Dar, dragă doamnă, eu nu sunt persoana indicată, în 
prezent sunt doar o simplă persoană particulară. Dacă aveţi 
cunoştinţă despre ceea ce pretindeţi, trebuie să mergeţi la 
poliţie. 

— Nu cred că pot s-o fac, zise Miss Marple. 

— Dar de ce nu? 

— Pentru că, vedeţi, eu nu posed... Ceea ce se numeşte 
„cunoaştere”. 

— Vreţi să spuneţi că doar aţi ghicit singură? 

— Puteţi să-i spuneţi aşa, dacă doriţi, dar nu e chiar aşa. 
Eu ştiu. Mă aflu în postura de a şti; dar dacă îi expun 
motivele mele inspectorului Drewitt... Ei bine, el o să râdă 
şi gata. Şi, pe cuvânt, nici nu ar trebui să-i găsesc vreo vină. 


E foarte dificil să înţelegi ceea ce s-ar putea numi 
cunoaştere specializată. 

— Ca de pildă? Întrebă sir Henry. Miss Marple zâmbi uşor. 

— Dacă v-aş spune că ştiu fiindcă un om numit Peasegood 
a lăsat napi în loc de morcovi, când a trecut cu căruţa să-i 
vândă legume nepoatei mele cu mai mulţi ani» în urmă... 

Se opri intenţionat. 

— Un nume foarte nimerit pentru meseria lui, murmură 
sir Henry. Vreţi să spuneţi că judecaţi după faptele 
petrecute întrun caz paralel. 

— Cunosc natura umană, sublinie Miss Marple. Este 
imposibil să o ignori când trăieşti într-un sat atâţia ani. 
Întrebarea este dacă mă credeţi sau nu. 

Se uită drept la el. Roşeaţa din obrajii ei se accentua. Ochii 
ei îi întâlniră pe ai lui fără să clipească. Sir Henry era un 
bărbat cu o vastă experienţă de viaţă. Se hotări rapid, fără 
să ezite. Improbabilă şi fantastică - cum putea să pară 
declaraţia făcută de Miss Marple - el îşi dădu imediat 
seama că o accepta. 

— Personal vă cred, Miss Marple. Dar nu înţeleg ce doriţi 
să fac eu în această problemă, sau de ce aţi venit la mine. 

— Am meditat îndelung la asta, răspunse Miss Marple. 
Cum v-am spus, ar fi inutil să mă duc la poliţie fără fapte. 
Eu nu am dovezi. Ceea ce v-aş ruga e să vă interesaţi de 
chestiune, inspectorul Drewitt ar fi cât se poate de flatat, 
sunt sigură. Şi, bineînţeles, dacă problema va fi înaintată 
forurilor superioare, colonelul Melchett, inspectorul şef, va 
fi receptiv la părerile dumneavoastră. 

Se uită la el rugătoare. 

— Şi ce date aveţi de gând să-mi furnizaţi, ca bază de 
lucru. 

— M-am gândit, zise Miss Marple, să scriu un nume - 
numele - pe o bucată de hârtie şi să vi-o dau. Apoi 
dacă,după investigaţii, hotărâți că... Persoana nu este 
implicată în nici un fel, înseamnă că m-am înşelat. 


Se opri şi apoi adăugă cu un uşor fior: Ar fi atât de 
groaznic, atât de groaznic dacă o persoană nevinovată ar fi 
spânzurată. 

— Ce naiba... Strigă sir Henry tresărind. Ea se uită cu faţa 
tristă la el. 

— S-ar putea să mă înşel, deşi nu prea cred. Inspectorul 
Drewitt, înţelegeţi, este într-adevăr un om inteligent. Dar o 
inteligenţă mediocră este câteodată cât se poate de 
periculoasă. Nu te duce suficient de departe. 

Sir Henry se uită la ea curios. 

Scotocind puţin, Miss Marple deschise o mică poşetă, 
scoase un carneţel de însemnări, rupse o pagină, scrise cu 
grijă un nume pe ea, o îndoi şi o întinse lui sir Henry. 

O deschise şi citi numele. Nu-i spunea nimic, dar 
sprâncenele i se ridicară puţin. O privi pe Miss Marple şi 
băgă hârtia în buzunar. 

— Bine, bine, zise el. O afacere cu totul extraordinară. N- 
am mai făcut niciodată aşa ceva. Dar am de gând să-mi 
susţin aprecierea... Faţă de dumneavoastră, Miss Marple. 

Sir Henry se afla într-o cameră cu colonelul Melchett, şeful 
poliţiei districtului, şi cu inspectorul Drewitt. 

Şeful poliţiei era un om mic, cu o purtare cazonă agresivă. 
Inspectorul era înalt, solid şi cu mult bun simţ. 

— Serios, mă simt jenat că mă bag în treburile voastre, se 
scuză sir Henry cu zâmbetul său plăcut. Nici nu prea pot să 
vă spun de ce o fac. (Acesta era adevărul adevărat). 

— Dragul meu, suntem încântați, este o mare favoare. 

— Mă simt onorat sir Henry, zise şi inspectorul. Şeful 
poliţiei se gândea: „Bietul om s-a plictisit de moarte la 
familia Bantry. Bătrânul colonel înjură guvernul şi baba 
trăncăneşte tot timpul despre bulbi” 

Inspectorul se gândea: „Păcat că nu ne aflăm în faţa unui 
adevărat mister. Am auzit spunându-se că e unul dintre cele 
mai bune creiere din Anglia. Păcat că e un caz aşa de 
simplu”. 

Cu glas tare, şeful poliţiei zise: 


— Mă tem că totul este foarte sordid şi evident. Prima 
impresie a fost că fata s-a aruncat în apă. Era în spiritul 
familiei, înţelegeţi. Totuşi, doctorul nostru Haydock este un 
om scrupulos. Ela observat vânătăi şi leziuni pe ambele 
braţe. Cauzate înainte de moarte. Exact cum un individ ar fi 
luat-o de braţe şi ar fi aruncat-o în apă. 

— Ar reclama asta multă forţă? 

— Nu cred. Nu-i nevoie de luptă, fata ar fi luată prin 
surprindere. E un podeţ din lemn alunecos. Cel mai uşor 
lucru din lume s-o răstorni-nu e nici o balustradă în partea 
aceea. 

— Aveţi dovezi că tragedia s-a întâmplat acolo? 

— Da. Am dat de un băiat,Jimmy Brown, de 12 ani. El s-a 
aflat în pădure în partea cealaltă. A auzit un fel de țipăt de 
pe pod şi pe cineva căzând în apă. Era întuneric, ştiţi, greu 
de văzut. Imediat a zărit ceva alb plutind în jos pe apă, a 
alergat şi a adus ajutoare. Au scos-o, dar era prea târziu s-o 
mai aducă la viaţă. 

Sir Henry încuviinţă. 

— Băiatul n-a văzut pe nimeni pe pod? 

— Nu. Dar, cum vă spuneam, era întuneric şi ceața 
persista mereu pe acolo. Am, să-l întreb dacă n-â văzut pe 
cineva înainte sau imediat după aceea. Înţelegeţi, el a 
presupus, fireşte, că fata s-a aruncat singură. La început 
toată lumea a crezut aşa. 

— Totuşi, avem biletul, spuse inspectorul Drewitt. Se 
întoarse către sir Henry. 

— Biletul din buzunarul fetei, domnule. Scris parcă cu 
creionul unui pictor şi, deşi hârtia era toată udă, am reuşit 
să-l citim. 

— Şi ce conţinea? 

— Era de la tânărul Sandford. „în regulă, ne vom. Întâlni la 
pod, la opt şi jumătate. R. S.”, aşa scria. Ei bine, era în jur 
de opt şi jumătate, sau câteva minute mai târziu, când 
Jimmy Brown auzi ţipătul şi căzătura în apă. 


Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe Sandford? Continuă colonelul 
Melchett. E aici de vreo lună; Unul dintre aceşti tineri 
arhitecţi moderni care construiesc case deosebite. Îi face 
una lui Allington. Dumnezeu ştie cum o să arate -îmi 
închipui că plină de lucruri cubiste. O masă mare din sticlă 
şi scaune chirurgicale din oţel şi împletituri. N-ai cu cine să- 
| compari, dar asta îţi arată ce tip de individ e Sandford. Un 
bolşevic, cu idei subversive, ştiţi, fără morală. 

— Seducţia, spuse sir Henry blând, este o crimă de mult 
stabilită deşi, desigur, nu datează de atâta vreme ca omorul 
propriu-zis. 

Colonelul Melchett se uită mirat. 

— O, da, zise el, exact. Exact. 

— Sir Henry, interveni Drewitt, e o treabă urâtă dar 
simplă. Acest tânăr Sandford a băgat fata în bucluc. După 
care o şterge înapoi la Londra. Are fata lui acolo, o 
domnişoară drăguţă,cu care este logodit şi cu care vrea să 
se căsătorească. Normal dacă ea aude de afacerea asta, el 
s-a dus pe copcă. Se întâlneşte cu Rose la pod - e o seară 
ceţoasă, nimeni în preajmă - o prinde de umeri şi-i face 
vânt. Un adevărat porc care merită ce-l aşteaptă. Asta-i 
părerea mea. 

Sir Henry tăcu un minut, două. Îşi dădu seama de 
puternicul curent al prejudecăţilor locale. Un arhitect 
modernist nu avea cum să fie bine venit în satul conservator 
St. Mary Mead. 

— Cred că nu e nici o îndoială, că omul acesta Sandford 
era de fapt tatăl copilului? Întrebă el. 

— Categoric, el este tatăl, spuse Drewitt. Rose Emmott i-a 
destăinuit totul tatălui său. 

Credea că el se va căsători cu ea. Să se căsătorească cu 
ea! Nici vorbă! 

„Doamne sfinte, se gândi sir Henry. Parcă m-aş trezi într-o 
melodramă de la mijlocul epocii victoriene. Fata naivă, 
ticălosul din Londra, tatăl sever, trădarea, ne mai trebuie 


doar credinciosul îndrăgostit din sat. Da, cred că e 
momentul să întreb de el”. 

Întrebă cu glas tare: 

— Faţa n-avea vreun prieten de-al ei de aici? 

— Vă referiţi la Joe Ellis? Zise inspectorul. Bun băiat, Joe. 
Meseria lui e tâmplăria. Ah! Dacă ea ar fi ţinut la Joe... 

Colonelul Melchett dădu aprobator din cap. 

— Trebuie să rămâi la propria ta clasă, şuieră el. 

— Cum a privit Joe Ellis toată întâmplarea? Întrebă sir 
Henry. 

— Nimeni nu ştie cum o priveşte, spuse inspectorul. Joe 
este un băiat liniştit. Apropiat. Tot ce făcea Rose i se părea 
corect. Îl ţinea legat de ea. Spera că ea o să se întoarcă la el 
într-o zi, cred că asta era atitudinea lui. 

— Aş vrea să-l văd, spuse sir Henry. 

— O! O să ne ducem pe la el, îl aprobă colonelul Melchett. 
Nu neglijăm nici un fir. M-am gândit să-l vedem întâi pe 
Emmott, apoi pe Sandford, după care ne putem duce şi la 
Ellis. Sunteţi de acord, Clithering? 

Sir Henry spuse că era admirabil. 

L-au găsit pe Iom Emmoitt la „Blue Boar”. Era un bărbat 
înalt, voinic,între două vârste, cu ochi ageri şi maxilare 
puternice. 

— Mă bucur să vă văd, domnilor, bună dimineaţa colonele! 
Intraţi aici şi nu o să ne deranjeze nimeni. Pot să vă ofer 
ceva, domnilor? Nu? Cum doriţi. Aţi venit în legătură cu cei 
s-a întâmplat bietei mele fete. Ah! Era o fată bună, Rose. 
Întotdeauna a fost o fată bună... Până când porcul ăsta 
neruşinat... Vă cer iertare,dar asta e... până a apărut el. l-a 
promis că o ia de nevastă, zău. Dar, am să-l dau în judecată. 
El a atras-o şi ea a dat de bucluc. Porc ucigaş. Ne-a umplut 
de ruşine pe toţi. Biata mea fată. 

— Fiica dumneavoastră v-a spus clar că domnul Sandford 
era responsabil pentru situaţia ei? Întrebă Melchett iute. 

— Mi-a zis. Chiar în camera asta mi-a zis. 

— Şi dumneavoastră re i-aţi spus? Îl întrebă sir Henry. 


— Ce să-i spun? Omul părea pentru moment descumpănit. 

— Adică, de exemplu, n-aţi ameninţat-o s-o daţi afară din 
casă? 

— Am fost puţin supărat, e-doar normal. Sunt sigur că vi 
se pare normal. Dar, nici vorbă s-o dau afară din casă. N-aş 
face aşa ceva. Îşi luă un aer de indignare orgolioasă. Nu. 
Pentru ce-i făcută legea - asta zic. La ce foloseşte legea? 
Trebuie să se poarte corect cu ea. Şi dacă n-a făcut-o, pe 
cinstea mea, o să plătească. 

Lovi cu pumnul în masă. 

— La ce oră v-aţi văzut ultima dată fata? Întrebă Melchett. 

— Ieri, la ora ceaiului. 

— Cum s-a purtat atunci? 

— Bine, ca de obicei. N-am observat nimic, Dacă aş fi 
ştiut... 

— Dar n-aţi ştiut, spuse inspectorul sec. Plecară de la tatăl 
fetei. 

— Emmott nu prea îţi creează o impresie favorabilă, spuse 
sir Henry gânditor. 

— E puţin cam escroc, îl etichetă Melchett. L-ar fi umplut 
de sânge pe Sandford şi i-ar fi luat banii dacă i s-ar fi ivit 
ocazia. 

Următoarea vizită au făcut-o arhitectului. Rex Sandford nu 
semăna câtuşi de puţin cu imaginea pe care, în mod 
inconştient, sir Henry şi-o formase despre el. Era un tânăr. 
Înalt, foarte blond şi foarte subţire. Avea ochii albaştri, 
visători, iar părul învălmăşit şi cam prea lung. Vorbea puţin 
cam feminizat. 

Colonelul Melchett făcu prezentările. Trecând direct la 
obiectul vizitei sale, îl invită pe arhitect să declare ce făcuse 
în seara precedentă. 

— Înţelegeţi, îl preveni el, nu am împuternicirea să vă 
oblig la o declaraţie, dar orice veţi spune va fi folosit ca 
dovadă împotriva dumneavoastră. Aş vrea ca situaţia să vă 
fie clară. 

— Nu... Nu înţeleg, zise Sandford. 


— - înţelegeţi că Rose Emmott a fost înecată aseară? 

— Ştiu. O! E aşa, aşa de îngrozitor. N-am putut să dorm o 
clipă. Am fost incapabil să lucrez astăzi. Mă simt vinovat... 
Teribil de vinovat. 

Îşi trecu degetele prin păr, învălmăşindu-l şi mai mult. 

— N-am vrut niciodată să-i fac vreun rău, spuse cu inima 
frântă. Nu m-am gândit niciodată. Nu mi-am închipuit că o 
să procedeze aşa. 

Se aşeză la o masă şi-şi îngropa faţa în mâini. 

— Trebuie să înţeleg, domnule Sandford că refuzaţi să 
declaraţi unde v-aţi aflat aseară la opt şi jumătate? 

— Nu, nu, cum să nu. Am fost pe afară. Am făcut o 
plimbare. 

— V-aţi dus să vă întâlniți cu domnişoara Emmott? 

— Nu, m-am plimbat singur. Prin pădure. Mult timp. 

— Atunci cum explicaţi biletul acesta, domnule, care a fost 
găsit în buzunarul fetei moarte? 

Şi inspectorul Drewitt citi cu glas tare, fără emoție. 

— Ei, domnule? Negaţi că aţi scris asta? 

— Nu, nu. Aveţi dreptate. Eu l-am scris. Rose mi-a cerut să 
ne întâlnim. A insistat. N-am ştiut ce să fac. Aşa că i-am 
scris biletul. 

— Ah, aşa-i mai bine, spuse inspectorul. 

— Dar nu m-am dus! Vocea lui Sandford se auzi tare şi 
excitată. Nu m-am dus! Simţeam că e mai bine să nu o fac, 
să nu ne întâlnim. Intenţionam să-i scriu de la Londra şi... Şi 
să aranjez ceva. 

— Vă daţi seama, domnule, că acesta fată urma să aibă un 
copil şi că v-a indicat pe dumneavoastră drept tatăl 
acestuia? 

Sandford gemu, dar nu răspunse. 

— E adevărat acest lucru, domnule? Sandford îşi îngropa 
şi mai mult faţa în mâini. 

— Cred că da, spuse el pe un ton stins. 

— Ah! Inspectorul Drewitt nu-şi putea ascunde satisfacția. 
Acum, în legătură cu „plimbarea” dumneavoastră. V-a văzut 


cineva seara trecută? 

— Nu ştiu. Nu cred. După câteâmi amintesc nu m-am 
întâlnit cu nimeni. 

— Păcat. 

— Ce vreţi să spuneţi? Sandford se holbă furios la el. Ce 
contează dacă m-am dus să mă plimb sau nu? Ce contează 
asta pentru faptul că Rose s-a înecat? 

— Ah! Făcu inspectorul. Ştiţi, ea n-a făcut-o. Ea a fost 
înecată în mod deliberat, domnule Sandford. 

— Ea a fost... l-au trebuit câteva clipe bune ca să pătrundă 
tot înţelesul oribil al celor spuse. Dumnezeule! Atunci... 

Se prăbuşi într-un scaun. 

Colonelul Melchett schiţă un gest de plecare. 

— Înţelegi Sandford, zise el. Sub nici un pretext nu trebuie 
să părăseşti casa asta. 

Cei trei bărbaţi, plecară. Inspectorul şi şeful poliţiei 
schimbară nişte priviri. 

— Cred că e suficient, sir, zise inspectorul. 

— Da. Obține un mandat de arestare pentru el şi închide-l. 

— Scuzaţi-mă, îi întrerupse sir Henry. Mi-am uitat 
mâănuşile. 

Reveni repede în casă. Sandford se afla în aceeaşi poziţie 
în care-l lăsaseră, privind ameţit înainte. 

— M-am întors, îi explică sir Henry, ca să vă spun că eu, 
personal, doresc să fac tot ce pot ca să vă ajut. Motivul 
interesului pe care-l manifest pentru dumneata nu pot să vi- 
| destăinui deocamdată. Dar vreau să vă cer să-mi spuneţi, 
pe scurt, dacă sunteţi de acord, cât se poate de exact ce s-a 
întâmplat între dumneata şi fata aceea, Rose. 

— Era foarte frumoasă, spuse Sandford. Foarte frumoasă 
şi atrăgătoare. Şi... Şi m-a terminat. Pe Dumnezeul meu că 
e adevărat. Nu-mi dădea pace. Şi eram complet singur aici 
- nimeni nu mă prea plăcea şi... Şi cum vă spuneam era 
uimitor de frumoasă şi părea să ştie cum e şi toate 
celelalte... Vocea i se stinse. Ridică privirea. Şi apoi s-a 
întâmplat asta. Dorea să mă însor cu ea. Nu ştiam ce să fac. 


Sunt logodit cu o fată din Londra. Dacă aude vreodată de 
asta - şi va auzi, fireşte - ei bine, totul s-a terminat. Ea nu 
va înţelege. Cum ar putea? Sunt un depravat, bineînţeles. 
Cum vă spun,nu ştiam ce să fac. Am evitat să mă mai 
întâlnesc cu Rose. M-am gândit să mă întorc la Londra, să- 
mi consult avocatul şi să aranjez treburile cu banii şi altele 
pentru ea. Doamne, ce prost am fost! Şi totul e atât de clar: 
Cazul e împotriva mea. Dar ei trebuie să fi greşit. Rose 
trebuie să se fi sinucis. 

— A ameninţat vreodată c-o să-şi pună capăt vieţii? 
Sandford dădu din cap. 

— Niciodată. N-aş fi zis că e în stare de aşa ceva. 

— Ce-i cu omul ăla pe nume Joe Ellis? 

— Dulgherul? Un ţăran destoinic. Un tip greu la cap, dar 
nebun după Rose. 

— Trebuie să fi fost gelos, sugeră sir Henry. 

— Cred că era puţin, dar el e tipul bovin. Suferă în tăcere. 

— Bine, spuse sir Henry, trebuie să plec. Se alătură 
celorlalţi doi. 

— Ştii, Melchett, îi propuse el, cred că ar fi cazul să dăm o 
raită şi pe la celălalt individ, Ellis, înainte de a lua vreo 
măsură drastică. E păcat să arestezi pe cineva ca după 
aceea să se dovedească o eroare. În fond, gelozia este un 
motiv foarte bun pentru crimă... Şi unul chiar foarte comun. 

— Cât se poate de adevărat, interveni şi inspectorul. Dar 
Joe Ellis nu e tipul ăsta. N-ar omori o muscă. Şi-apoi nimeni 
nu l-a văzut ieşindu-şi din fire. Totuşi, sunt de acord c-ar fi 
bine să- 1 întrebăm unde a fost seara trecută. Trebuie să fi 
ajuns acasă. Are o cameră închiriată la doamna Bartlett, o 
femeie foarte de treabă, văduvă, se ocupă puţin şi cu 
spălătoria. 

Căsuţa la care s-au oprit era curată lună şi îngrijită. O 
femeie înaltă, voinică, între două vârste le deschise uşa. 
Avea o faţă plăcută şi ochi albaştri. 

— Bună dimineaţa, doamnă Bartlett, spuse inspectorul. Joe 
Ellis e aici? 


— S-a întors acum zece minute, spuse doamna Bartlett. 
Poftiţi înăuntru, vă rog, domnilor. 

Ştergându-şi mâinile de şorţ îi conduse într-un mic salonaş 
din faţă cu păsări împăiate, câini din porțelan, o sofa, şi alte 
câteva piese inutile de mobilă. 

În grabă aranja scaune pentru ei, deplasă un lucru mai 
încolo ca să facă spaţiu şi ieşi strigând: 

— Joe, trei domni vor să vorbească cu tine. O voce din 
bucătăria din spate răspunse: 

— Vin după ce mă spăl. Doamna Bartlett zâmbi. 

— Poftiţi, doamnă Bartlett, o îndemnă colonelul Melchett. 
Luaţi loc. 

— O, nu, domnule, nici nu mă gândesc. Doamna Bartlett 
era şocată de idee. 

— Joe Ellis e un chiriaş bun? Întrebă Melchett, pe un ton 
aparent dezinteresat. 

— Nici nu se poate unul mai bun, sir. Un tânăr cu adevărat 
la locul lui. Nu se atinge niciodată de băutură. E mândru de 
munca sa. Şi întotdeauna e bun şi de ajutor în casă. El mi-a 
fixat rafturile acelea pentru mine şi un nou bufet în 
bucătărie. Şi orice fleac care trebuie reparat în casă... Joe îl 
face una-două. Şi nici nu aşteaptă să i se mulţumească. Ah! 
Nu sunt mulţi tineri ca Joe, sir. 

— Într-o zi va da norocul peste vreo fată, zise Melchett 
într-o doară. Ţinea foarte mult la biata fată aia, Rose 
Emmott, nu-i aşa? 

Doamna Bartlett oftă. 

— Tare mă mai necăjea. El adora pământul pe care ea 
păşea şi ei nu-i păsa nici negru sub unghie de el. 

— Unde îşi petrece serile Joe, doamnă Bartlett? 

— Aici, domnule, de obicei. Câteodată face câte un -lucru 
ciudat din lemn seara şi încearcă să înveţe contabilitate 
prin corespondenţă. 

— Aha! Aşa deci. A fost acasă ieri seară? 

— Da, domnule. 


— Sunteţi sigură, doamnă Bartlett? Întrebă sir Henry 
aspru. 

Ea se întoarse spre el. 

— Foarte sigură, sir. 

— N-a ieşit, de pildă, până undeva între opt şi opt 
jumătate? 

— O nu. Doamna Bartlett râse. A lucrat la bufetul meu de 
bucătărie aproape toată seara şi eu l-am ajutat. 

Sir Henry se uită la faţa ei sigură, zâmbitoare şi simţi 
prima undă de îndoială. 

O clipă mai târziu intră şi Ellis în cameră. Era un tânăr 
înalt,” lat în umeri, un foarte frumos ţăran. Avea ochi 
albaştri timizi şi un zâmbet modest. În general, un tânăr 
uriaş amabil. 

Melchett începu discuţia. Doamna Bartlett se retrase în 
bucătărie. 

— Investigăm moartea lui Rose Emmott. O cunoşteai, 
Ellis? 

— Da. Ezită, apoi murmură: speram să mă însor cu ea într- 
o zi. Biata fată. 

— Ai aflat în ce situaţie era? 

— Da. O scânteie de furie i se aprinse în ochi. Ela părăsit- 
o. Dar era spre binele ei. N-ar fi fost fericită căsătorită cu el. 
Aşteptam să vină la mine când i se va întâmpla asta. Aş fi 
avut grijă de ea. 

— În ciuda... 

— N-a fost vina ei. El a amăgit-o cu tot felul de promisiuni. 
O! Ea mi-a povestit. Ea n-avea de gând să se înece. El nu 
merita. 

— Unde-ai fost, Ellis, seara trecută la opt şi jumătate? 

I s-a părut lui sir Henry, sau a fost într-adevăr o undă de 
crispare în răspunsul prompt..., aproape prea prompt. 

— Am fost aici. Lucram la un dulap nou de bucătărie 
pentru doamna B. Întrebaţi-o. Ea o să vă spună. 

„A dat prea repede răspunsul, se gândi sir Henry. E un om 
cam greu de cap. A spus-o aşa la ţanc încât bănuiesc că 


avea răspunsul pregătit dinainte”. 

Apoi, îşi spuse că asta era în imaginaţia lui. Îşi imagina 
lucruri, da, îşi imagina chiar o licărire de teamă în ochii 
aceia albaştri. 

Alte câteva întrebări şi răspunsuri şi plecară. Sir Henry 
găsi un pretext ca să se ducă în bucătărie. Doamna Bartlett 
era ocupată la soba de gătit. Ridică privirea cu un zâmbet 
plăcut. Un nou bufet era fixat lângă perete. Nu era chiar 
terminat. Câteva unelte zăceau în preajmă ca şi nişte bucăţi 
de lemn. 

— La asta a lucrat Ellis seara trecută? O.întrebă sir Henry. 

— Da, sir, este o mobilă frumoasă, nu-i aşa? Joe este un 
dulgher foarte deştept. 

Nu era nici o urmă de teamă în ochii ei, nici nu părea 
încurcată. 

Dar Ellis... Îşi imaginase doar? Nu, cu el fusese ceva. 

„Trebuie să-l atac cumva”, se gândi sir Henry. 

Întorcându-se să iasă din bucătărie se ciocni de un 
cărucior de copil. 

— Sper că n-am trezit copilaşul, se scuză el. Doamna 
Bartlett izbucni în râs. 

— O, nu, sir. N-am nici un copil. Şi-mi pare rău. În ăsta iau 
rufele la spălat, sir. 

— O! Înţeleg... 

Se opri şi apoi o întrebă sub presiunea unui impuls: 

— Doamnă Bartlett, o cunoşteaţi pe Rose Emmott. 
Spuneţi-mi ce părere aveţi, de fapt, despre ea. 

Ea îl privi curioasă. 

— Ei bine, sir, mi se părea uşuratică. Dar ea e moartă şi 
mie nu-mi place să-i vorbesc de rău pe morţi. 

— Dar am un motiv, un motiv foarte serios pentru care vă 
întreb. 

Vorbea foarte convingător. 

Ea părea să se gândească, studiindu-l cu atenţie. În cele 
din urmă se hotări. 


— Era soi rău, sir; spuse ea liniştită. Asta nu i-am spus-o lui 
Joe. Îl juca pe degete cum vroia. Tipele astea pot, şi asta-i 
rău. Dar ştiţi cum sunt ele, sir. 

Da, sir Henry ştia. Toţi oamenii din lume ca Joe Ellis sunt 
deosebit de vulnerabili. Ei credeau orbeşte. Dar exact din 
această cauză şocul descoperirii putea fi mai mare. 

Părăsi căsuţa derutat şi perplex. Se lovea de un zid 
infailibil. Joe Ellis lucrase în casă toată seara de ieri. 
Doamna Bartlett fusese acolo urmărindu-l. Ce mai putea 
rezulta din asta? Nu putea găsi nici o fisură, probabil cu 
excepţia acelui răspuns pregătit dinainte care-i trezea 
suspiciuni, din partea lui Joe Ellis - acea impresie că avea o 
poveste pe care s-o spună la ţanc. 

— Ei bine, conchise Melchett, asta pare să clarifice de tot 
chestiunea, nu? 

— Aşa e, sir, îl aprobă inspectorul. Sandford este omul 
nostru. N-are nici un punct de sprijin. Treaba-i simplă ca 
lumina zilei. După părerea mea, fata şi tatăl ei erau puşi, ei 
bine, erau puşi pe fapte - să-l şantajeze. El nu dispune de 
bani... Nu vroia nici ca afacerea să ajungă la urechile 
logodnicei sale. Era disperat şi a acţionat ca atare. Ce 
părere aveţi, sir? Se adresă el special şi lui sir Henry. 

— Aşa se pare, recunoscu sir Henry. Şi totuşi mi-e cam 
greii să mi-l imaginez pe Sandford comiţând vreo acţiune 
violentă. 

Dar ştia, în timp ce vorbea, că această obiecţie nu prea era 
valabilă. Şi cel mai blând animal, când este încolţit, este 
capabil de acţiuni uimitoare. 

— Totuşi, aş vrea să văd băiatul, cel care a auzit ţipătul, 
zise el deodată. 

Jimmy Brown se dovedi a fi un flăcău inteligent, cam mic 
pentru vârsta lui, cu o faţă prelungă, şireată. Era 
nerăbdător să fie anchetat şi a fost cam dezamăgit când i- 
au cerut să repete povestea sa dramatică şi ceea ce auzise 
în noaptea aceea fatală. 


— Înţeleg că te aflai de partea cealaltă a podului, preciza 
sir Henry. Pe malul râului, vizavi de sat. Ai văzut pe cineva 
pe partea aceea când ai trecut podul? 

— Era cineva care se plimba în pădure. Cred că domnul 
Sandford, gentlemanul arhitect care construieşte casa 
ciudată. 

Cei trei bărbaţi schimbară nişte priviri. 

— Asta s-a întâmplat cam cu vreo zece minute înainte dea 
auzi ţipătul? 

Băiatul încuviinţă dând din cap. 

— Ai mai văzut pe altcineva pe malul râului dinspre sat? 

— Un bărbat venea pe poteca din partea aceea. Mergea 
încet şi fluiera. Trebuie să fi fost Joe Ellis. 

— N-ai fi putut să vezi cine era, îl repezi inspectorul. Cu 
toată ceața şi întunericul. 

— Din cauza fluieratului, spuse băiatul. Joe Ellis fluieră 
întotdeauna aceeaşi melodie - „Vreau ca ea să fie fericită” - 
e singura melodie pe care o ştie. 

Vorbea cu disprețul unui om modern faţă de unul 
demodat. 

— Oricine poate fluiera o melodie, zise Melchett. Se 
îndrepta spre pod? 

— Nu. În cealaltă direcţie, spre sat. 

— Nu cred că trebuie să ne preocupăm de acest 
necunoscut, spuse Melchett. Ai auzit ţipătul şi căderea în 
apă şi câteva minute mai târziu ai văzut trupul plutind pe 
apă, ai alergat după ajutor, te-ai întors la pod, traversându-l 
şi te-ai dus drept în sat. N-ai zărit pe nimeni în apropierea 
podului în timp ce alergai după ajutor? 

— Cred că erau doi bărbaţi cu o roabă pe poteca de la râu; 
dar se aflau la o oarecare distanţă şi n-aş putea spune dacă 
veneau sau plecau şi casa domnului Giles fiind cea mai 
apropiată, eu am alergat acolo. 

— Ai făcut foarte bine, băiete, îl lăudă Melchett. Ai 
procedat cu seriozitate şi cu prezenţă de spirit. Eşti un 
scout7/, nu-i aşa? 


— Da, sir. 

— Foarte bine. Bravo ţie! 

Sir Henry tăcea dus pe gânduri. Scoase o bucată de hârtie 
din buzunar, se uită la ea şi clătină din cap. Nu părea 
posibil... Şi totuşi... 

Se decise să-i facă o vizită lui Miss Marple. 

Ea îl primi în sufrageria sa drăguță, uşor 
supraaglomerată, în stil vechi. 

— Am venit să vă raportez progresele, zise sir Henry. Mă 
tem că din punctul nostru de vedere, lucrurile nu merg 
bine. Îl vor aresta pe Sandford. Şi trebuie să spun că mi se 
pare justificată acţiunea. 

— Nu aţi găsit nimic care... Cum să zic... Să sprijine deci 
teoria mea? Ea arăta perplexă, îngrijorată. Poate am 
greşit... Am greşit. Aveţi o experienţă atât de mare... cu 
siguranţă v-aţi fi dat seama dac-ar fi fost aşa. 

— Cu o rezervă, adăugă sir Henry, nu prea cred. Şi mai 
există un aspect - ne lovim de un alibi de nezdruncinat. Joe 
Ellis a fixat rafturi în bucătărie toată seara şi doamna 
Bartlett a urmărit ce făcea. 

Miss Marple se aplecă înainte, inspirând rapid. 

— Dar nu poate fi aşa, zise ea. A fost vineri seara. 

— Vineri seara? 

— Da, vineri seara. În serile de vineri, doamna Bartlett 
duce rufăria pe care a spălat-o la diferiţi clienţi. 

Sir Henry se rezemă în scaun. Îşi reaminti povestea lui 
Jimmy despre bărbatul care fluiera şi... Da... Acum totul se 
potrivea. 

Se ridică strângându-i călduros mâna lui Miss Marple. 

— Cred că acum văd soluţia, conchise el. Cel puţin pot 
încerca... 

Cinci minute mai târziu, s-a întors la căsuţa doamnei 
Bartlett şi vorbea cu Joe Ellis în salonaş printre câinii de 
porțelan. 

— Ne-ai minţit, Ellis, în legătură cu seara trecută, începu 
el aspru. N-ai fost aici în bucătărie ca să fixezi bufetul între 


opt şi opt şi jumătate. Ai fost văzut mergând pe cărarea de 
lângă râu, înspre pod, cu câteva minute înainte ca Rose 
Emmott să fie ucisă. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. 

— Ea n-a fost omorâtă... N-a fost. N-am nimic de-a face cu 
asta. S-a aruncat, asta a făcut. Era disperată. Nu m-aş fi 
atins de un fir din părul ei, nu! 

— Atunci de ce ne-ai minţit în legătură cu locul unde ai 
fost? Îl întrebă sobru sir Henry. 

Ochii omului clipiră şi se aplecară stingheriţi. 

— Eram speriat. Doamna B. M-a văzut pe acolo şi când am 
auzit chiar după aceea ce se întâmplase, ei bine, ea s-a 
gândit că s-ar putea să-mi dăuneze. Am hotărât să spun că 
lucram aici şi ea a fost de acord să mă susţină. Este 
deosebită. A fost întotdeauna bună cu mine. 

Fără o vorbă sir Henry părăsi încăperea şi intră în 
bucătărie. Doamna Bartlett spăla în chiuvetă. 

— Doamnă Bartlett, i se adresă el, ştiu totul. Cred C-ar fi 
mai bine să mărturisiţi, asta dacă nu cumva doriţi ca Joe 
Ellis să fie spânzurat pentru ceva ce n-a făcut. Nu. Văd că 
nu vreţi asta. Am să vă spun ce s-a întâmplat. Aţi ieşit să 
duceţi rufăria la clienţi. V-aţi întâlnit cu Rose Emmott. V-aţi 
gândit că-i dăduse lui Joe cu piciorul şi se încurcase cu 
acest străin. Acum ea se afla în încurcătură, Joe era gata să- 
i sară în ajutor, să se căsătorească cu ea dacă trebuia şi 
dacă ea îl vroia. El locuieşte în casa dumneavoastră de 
patru ani. V-aţi îndrăgostit de el. Îl doriţi pentru 
dumneavoastră. O uraţi pe fată, nu puteaţi suporta ca 
stricata asta mică, la nimic bună, să vă ia bărbatul. Sunteţi 
o femeie puternică, doamnă Bartlett. Aţi prins-o pe fată de 
umeri şi-aţi aruncat-o în apă. Câteva minute mai târziu l-aţi 
întâlnit pe Joe Ellis. Băiatul Jimmy v-a văzut împreună de la 
distanţă, dar în întuneric şi ceaţă el a confundat căruciorul 
de copil cu o roabă la care împingeau doi oameni. L-aţi 
convins pe Joe c-ar putea fi suspectat şi-aţi inventat un aşa- 


zis alibi pentru el, dar care, în realitate, era un alibi pentru 
dumneavoastră. Acum spuneţi-mi, am dreptate sau nu? 

Îşi ţinea respiraţia. Mizase totul pe această înfruntare. 

Ea stătea în faţa lui, ştergându-se încet. 

— Este exact cum spuneţi, sir, vorbi ea, în cele din urmă, 
pe tonul acela liniştit, supus. (O voce periculoasă i se păru, 
deodată lui sir Henry). Nu ştiu ce m-a apucat. Neruşinată - 
asta era. Mi-a venit aşa... ca ea să nu mi-lia pe Joe. N-am 
dus o viaţă fericită, sir. Soţul meu era un amărât - invalid şi 
arţăgos. L-am îngrijit şi l-am oblojit cu credinţă. Apoi Joe a 
venit aici să închirieze o cameră. Nu sunt o femeie aşa 
bătrână, sir, în ciuda părului meu albit. Am numai 40 de ani, 
sir. Joe e un om pe care-l întâlneşti ia o mie. Aş fi făcut orice 
pentru el, absolut orice. E ca un copil mic, sir, atât de blând 
şi încrezător. Era al meu, sir, să-l îngrijesc şi să văd de el. Şi 
asta... Asta... Îşi stăpânea, îşi controla emoția. Chiar şi în 
clipa asta era o femeie puternică. Se îndreptă din şale şi se 
uită curioasă la sir Henry. Sunt gata să vin, sir. Nu m-am 
gândit niciodată că cineva va descoperi. Nu ştiu cum aţi 
aflat, sir... Sunt sigură că nu ştiu. 

Sir Henry clătină din cap cu blândeţe. 

— Nu eu am fost acela care a ştiut, zise el, şi se gândi la 
bucata de hârtie care se afla încă în buzunarul său cu 
cuvintele acelea scrise cu o caligrafie îngrijită, de modă 
veche. 

„Mrs. Bartlett, la care e chiriaş Joe Ellis, de la Mill 
Cottages, nr. 2”. 

Miss Marple avusese din nou dreptate. 

Cazul intendentei 

— Ei bine îşi întrebă doctorul Haydock pacienta. Cum ne 
simţim astăzi? 

Miss Marple îi zâmbi fără putere dintre perne. 

— Cred că ceva mai bine, admise ea, dar sunt grozav de 
deprimată. Mă tot gândesc că ar fi fost mai bine dacă aş fi 
murit. În fond, sunt o femeie bătrână. Nimeni nu mai are 
nevoie de mine, nimănui nu-i mai pasă de mine. 


Doctorul Haydock o întrerupse cu bruscheţea sa obişnuită. 

— Da, da, o reacţie tipică după acest gen de gripă. Aveţi 
nevoie de ceva care să vă abată de la gândurile 
dumneavoastră. Un tonic mental. 

Miss Marple oftă şi clătină din cap. 

— Şi ceea ce-i mai bine, continuă doctorul Haydock e c-am 
adus doctoria cu mine! 

Aruncă un plic lung pe pat. 

— Exact lucrul care vă trebuie. Un caz de dezlegat care e 
în stilul dumneavoastră. 

— De dezlegat? Miss Marple su uită plină de interes. 

— Un efort literar de-al meu, explică doctorul înroşindu-se 
puţin. Am încercat s-o expun ca pe o poveste cu „ela spus”, 
„ea a zis”, „fata s-a gândit” etc. Faptele sunt adevărate. 

— Dar de ce trebuie dezlegată? Întrebă Miss Marple. 

Doctorul Haydock zâmbi. 

— Pentru că interpretarea trebuie s-o faceţi 
dumneavoastră. Vreau să văd dacă sunteţi la fel de 
inteligentă ca de obicei. 

După această explicaţie terminată în coadă pe peşte, el 
plecă. 

Miss Marple luă manuscrisul şi începu să-l citească. 

Şi unde este mireasa? Întrebă domnişoara Harmon cu 
blândeţe. 

Tot satul era nerăbdător s-o vadă pe tânăra, frumoasa şi 
bogata soţie pe care Harry Laxton o adusese din 
străinătate. Sentimentul general dominant era că Harry - 
puşlamaua aia rea - avusese noroc. Toţi fuseseră indulgenţi 
cu Harry. Chiar şi proprietarii geamurilor care suferiseră de 
pe urma folosirii necontrolate de către el a praştiei simțeau 
că li se risipeşte indignarea în faţa expresiei dureroase de 
regret de pe faţa micului Harry. Spărsese ferestre, furase 
de prin livezi, şterpelise iepuri şi mai târziu făcuse datorii, 
se încurcase cu fata tutungiului din localitate, fusese 
despărţit de ea şi trimis în Africa şi satul, reprezentat de 


diferite bătrâne în vârstă, hotărâse cu indulgență: „Ei bine, 
îşi face de cap dar se va aşeza la casa lui”! 

Şi-acum, poftim, derbedeul se întorsese, nu amărât, ci plin 
de glorie. Harry Laxton „dăduse lovitura”, cum se spune. Se 
adunase, muncise din greu şi, în cele din urmă, întâlnise şi-i 
făcuse curte cu succes unei tinere anglo-franceze care 
poseda o avere considerabilă. 

Harry ar fi putut locui la Londra sau să cumpere un 
domeniu întrun ţinut la modă unde să vâneze,dar ela 
preferat să se întoarcă în această parte a lumii unde se 
născuse. Şi acolo, în modul cel mai romande a cumpărat 
domeniul părăsit ce reprezenta partea din zestrea unei 
văduve unde-şi petrecuse copilăria. 

Kingsdean House nu mai fusese ocupată de vreo 70 de ani. 
Decăzuse treptat. Un intendent în vârstă cu soţia sa locuia 
într-o aripă a imobilului. Era o vilă uriaşă, neatrăgătoare ca 
aspect, grădinile fuseseră invadate de o vegetaţie sălbatică 
şi copacii arătau ca din lăcaşul unui vrăjitor întunecat. 

Casa văduvei era plăcută, nepretenţioasă şi fusese 
închiriată pe termen lung maiorului Laxton, tatăl lui Harry. 
Copil fiind, Harry cutreierase tot domeniul Kingsdean, cu 
oştea fiecare inch din pădurea sa deasă şi vila cea veche îl 
ascinase întotdeauna. 

Maiorul Laxton murise de câţiva ani, aşa încât se credea 
că Harry nu mai avea pentru cine să se întoarcă şi totuşi, în 
casa copilăriei sale Harry îşi aducea mireasa. Kingsdean 
House, bătrână şi în ruină, a fost dărâmată. O armată de 
constructori şi furnizori mişunau pe acolo şi într-un interval 
de timp miraculos de scurt - dar ce minuni nu face banul - 
noua casă se ridică albă şi strălucitoare printre pomi. 

Apoi sosi o echipă de grădinari şi după ei o procesiune de 
camionete cu mobilă. Casa era gata. Servitorii sosiră. În 
cele din urmă, o limuzină scumpă îi depuse pe Harry şi pe 
doamna Harry la uşa principală. Satul se grăbi să se invite 
şi doamna Price, care era proprietara celei mai mari case şi 


se considera stâlpul societăţii din localitate, trimise invitaţii 
la o petrecere „pentru întâmpinarea miresei”. 

Era un mare eveniment. Mai multe doamne şi-au făcut 
rochii noi cu această ocazie. Toată lumea era excitată, 
curioasă, nerăbdătoare să vadă această fiinţă fabuloasă. 
Toţi ziceau că era ca într-un basm. 

Domnişoara Harmon, o fată bătrână inimoasă, cu faţa 
asprită de vânt întrebă ceva în timp ce-şi croia drum prin 
uşa sufrageriei aglomerate. Micuța domnişoară Brent, o 
fată bătrână subţire plină de spirit îi oferi pe dată 
informaţiile necesare: 

— O, draga mea, încântătoare. Ce maniere frumoase. Şi 
destul de tânără. Ştii, cum să nu devii invidioasă când vezi 
pe cineva care are de toate. Frumuseţe, bani şi educaţie - 
deosebit de distinsă, cât se poate de rafinată -şi dragul 
Harry ţine aşa de mult la ea! 

— Ah, zise domnişoara Harmon, sunt încă la început! 
Nasul domnişoarei Brent se mişcă aprobator. 

— O, draga mea, chiar crezi... 

— Ştim cu toţii ce poamă-i Harry, continuă domnişoara 
Harmon. 

— Ştim cum e! Dar mă aştept ca acum... 

— Ah, exclamă domnişoara Harmon, bărbaţii nu se 
schimbă. Odată crai, rămâne crai pentru toată viaţa. Îi 
cunosc eu. 

— Vai, vai. Biata tânără. Domnişoara Brent părea mult mai 
fericită. Da, cred că o să aibă de furcă cu el. Cineva ar 
trebui s-o pună în gardă. Mă întreb dacă a auzit ceva 
despre povestea cea veche? 

— Nu e deloc corect, adăugă domnişoara Brent ca ea să 
nu ştie nimic. E aşa de nefiresc. Mai ales când ai o singură 
farmacie în sat. 

Pentru că fata de odinioară a tutungiului era acum 
căsătorită cu domnul Edge, farmacistul. 

— Ar fi mult mai bine, fu de părere domnişoara Brent, ca 
doamna Laxton să se ducă la farmacistul Boots din Much 


Benham. 

— Îmi închipui, zise domnişoara Harmon, că Harry Laxton 
îi va sugera asta el însuşi. 

Şi din nou, cele două se uitară semnificativ una la alta. 

— Dar totuşi mă gândesc, insistă domnişoara Harmon, că 
ea ar trebui să ştie. 

— Bestii! Strigă indignată Clarice Vane către unchiul ei, 
doctorul Haydock. Unii oameni sunt adevărate bestii. 

O privi curios. 

Era o fată înaltă, brunetă, frumoasă, pătimaşă şi impulsivă. 
Ochii ei mari, negri se aprinseseră acum de enervare când 
rosti: 

— Toate jigodiile astea spun lucruri, fac aluzii. 

— La Harry Laxton? 

— Da, în legătură cu el şi fata tutungiului. 

— O, chestia aia! Doctorul ridică din umeri. O mulţime de 
tineri au încurcături de felul ăsta. 

— Bineînţeles. Şi totul s-a terminat. Şi atunci de ce s-o mai 
dezgropi? După atâţia ani? Ca vampirii care petrec cu 
morţii. 

— Draga mea, ştiu că aşa vezi tu lucrurile. Dar, înţelegi, 
nau despre ce să discute aici, aşa încât mă tem că sunt 
înclinate să răscolească scandaluri vechi. Dar eu sunt curios 
să ştiu de ce te supără asta pe tine atât de mult? 

Clarice Vane îşi muşcă buza şi se înroşi. Zise pe un ton 
ciudat, înăbuşit: 

— Par... Par atât de fericiţi. Mă refer la familia Laxton. 
Sunt tineri şi îndrăgostiţi. Şi totul e atât de frumos pentru 
ei. Nu pot să sufăr să mă gândesc ca viaţa să le fie tulburată 
de bârfeli, aluzii, şoapte şi, în general, de porcării. 

— Hm. Înţeleg. Clarice continuă: 

— Chiar acum a stat de vorbă cu mine. E aşa de fericit, de 
încântat, mulţumit şi fermecat că s-a îndeplinit visul vieţii 
sale de a reclădi Kingsdean. Se poartă ca un copil. Şi ea, ei 
bine, nu cred că i s-a întâmplat vreun rău în toată viaţa ei. A 


avut întotdeauna tot ce şi-a dorit. Ai văzut-O. Ce crezi 
despre ea? 

Doctorul nu a răspuns de îndată. Pentru alţi oameni. - 
Louise Laxton putea fi invidiată. Un copil plin de noroc. Lui 
îi venise în minte doar refrenul unui cântec popular auzit cu 
mulţi ani în urmă: „Săraca fetiţă bogată...” 

O siluetă mică, delicată, cu păr cârlionţat, cam înţepenit în 
jurul feţei şi ochi mari albaştri, visători. 

Louise începuse să se sature. Şirul lung al felicitărilor o 
obosise. Spera că va sosi timpul să plece. Poate, chiar acum, 
Harry s-ar putea hotări. Se uită la el cum stătea alături. Aşa 
de înalt şi lat în umeri, bucurându-se nespus de această 
petrecere oribilă, plictisitoare. 

„Săraca fetiţă bogată...” 

— Of! Era un oftat de uşurare. 

Harry se întoarse şi se uita amuzat la soţia sa. Erau în 
maşină, după ce plecaseră de la petrecere. Ea zise: 

— Dragă, ce groaznic! Harry râse. 

— Da, chiar teribil. Nu-i nimic, scumpa mea. Ştii, trebuia 
să aibă loc. Toate bătrânicele astea mă ştiu de când eram' 
un băieţel. Ar fi fost groaznic de dezamăgite să nu te/ vadă 
de aproape. 

Louise se strâmbă. Întrebă: 

— Va trebui să le vizităm pe multe? 

— Ce? O, nu. Vor veni protocolar cu cărţi de vizită, şi tu te 
vei duce pe la ele, după care nu va mai trebui să-ţi baţi 
capul. Poţi să-ţi aduci propriile prietene şi să faci ce-ţi place. 

După un minut, două, Louise întrebă: 

— Nu e nimeni amuzant care locuieşte aici? 

— O, da. Ştii, e şeful ținutului. Dar o să ţi se pară şi familia 
lui puţin plicticoasă. Îi interesează mai ales bulbii de floare, 
câinii şi caii. O să călăreşti bineînţeles. Asta o să-ţi placă. E 
un cal la Eglinton pe care aş vrea să-l vezi. Un animal 
frumos, perfect dresat, nu-i rău doar vioi. 

Maşina încetini ca să intre pe porţile de la Kingsdean. 
Harry smuci de volan şi trase o înjurătură când o siluetă 


grotescă sări în mijlocul drumului şi el abia reuşi s-o evite. 
Stătea acolo, ameninţându-i cu pumnul şi strigând după ei. 

Louise îl strânse de braţ. 

— Cine e aia, bătrâna aia groaznică? Harry se întunecase 
la faţă. 

— E bătrâna Murgatroyd. Ea împreună cu soţul au fost 
intendenţii casei celei vechi. Au locuit acolo aproape 
treizeci de ani. 

— De ce te ameninţă cu pumnul? 

Harry se făcu roşu la faţă. 

— Ei bine, ea... Ea are un resentiment deoarece casa a 
fost dărâmată. Bineînţeles c-a fost concediată. Soţul ei a 
murit de doi ani. Se spune că a devenit puţin ciudată după 
moartea lui. 

— Poate că... Poate că... Moare de foame? 

Ideile Louisei erau vagi şi oarecum melodramatice. 
Bogăția te împiedică să vii în contact direct cu realitatea. 
Harry s-a înfuriat. 

— Doamne Sfinte, Louise, ce idee! I-am dat o pensie, 
desigur, şi încă frumuşică! I-am găsit o căsuţă nouă cu tot 
ce avea nevoie. 

Louise întrebă uimită. 

— Atunci de ce-i supărată? Harry se încruntase de tot. 

— De unde să ştiu eu? Nebunie! Ţinea la casă. 

— Dar era o ruină, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, făcută praf, cu acoperişul găurit, mai mult 
sau mai puţin nesigură. Totuşi cred că a însemnat ceva 
pentru ea. A stat acolo mult timp. O, nu ştiu! Cred că 
bătrâna s-a smintit. 

Louise spuse necăjită: 

— Ea... Cred că ea ne-a blestemat. O, Harry, aş vrea să n-o 
fi făcut. 

Louisei i se părea că noua sa casă era atinsă şi otrăvită de 
silueta răuvoitoare a unei bătrâne nebune. Când pleca cu 
maşina, când se ducea să călărească, când ieşea cu câinii o 
aştepta întotdeauna silueta aceea. Ghemuită, cu o pălărie 


ponosită peste laţele ei de păr cărunt, murmurând încet 
blesteme. 

Louise începu să creadă că Harry avea dreptate -bătrâna 
era nebună. Iotuşi, asta nu uşura lucrurile. Doamna 
Murgatroyd nu se apropia niciodată de casă, nu folosea nici 
ameninţări clare, nici nu trecea la violenţă. Silueta ei 
chircită rămânea întotdeauna pe un teren în afara porţilor. 
Ca să apelezi la poliţie ar fi fost inutil şi, în orice caz, Harry 
Laxton era împotriva unei asemenea măsuri. Spunea că 
asta ar fi stimulat simpatia localnicilor pentru bătrână. 
Privea lucrurile cu mai multă linişte decât Louise... 

— Nu te îngrijora, dragă. O să obosească din cauza 
afacerii ăsteia urâte de a blestema. Probabil, o apucă 
câteodată. 

— Nu-i aşa, Harry. Ea... Ea ne urăşte! Eu o simt. Ne 
doreşte numai răul. 

— Dragă, nu e vrăjitoare, deşi poate că arată aşa! Nu fi 
aşa credulă. 

Louise era liniştită. După ce primele emoţii ale aşezării 
trecuseră, acum se simţea curios de singură şi părăsită 
complet. Fusese obişnuită cu viaţa din Londra şi de pe 
Riviera. Nu cunoştea şi nu gustase viaţa englezească de la 
ţară. Nu se pricepea la grădinărit, cu excepţia actului final 
de a „face un buchet”. Nu ţinea prea mult la câini. O 
plictiseau vecinii de tipul celor pe care îi întâlnea. Cel mai 
mult îi plăcea să călărească, câteodată cu Harry, alteori, 
când el era ocupat eu moşia,singură. 

Străbătea pădurile şi pajiştile, bucurându-se de mersul 
uşor al frumosului cal pe care Harry îl cumpărase pentru 
ea. Chiar şi Prince Hal, cel mai sensibil dintre armăsari, se 
ferea şi necheza când îşi ducea stăpâna pe lângă silueta 
ghemuită a bătrânei rău intenţionate. 

Într-o zi, Louise îşi strânse tot curajul. Ileşise la plimbare. 
Trecuse pe lângă doamna Murgatroyd prefăcându-se că nu 
o observă, dar, deodată se răsuci şi se îndreptă spre ea. O 
întrebă pe nerăsuflate: 


— Ce e? Ce s-a întâmplat? Ce doreşti? 

Bătrâna o privi clipind. Avea o faţă vicleană, negricioasă, 
laţe de păr cenuşiu şi ochi suspicioşi, tulburi. Louise se 
gândi că era beată. 

Îi răspunse pe un ton sigur, ameninţător. 

— Mă întrebi ce vreau? Cum adică ce! Ceea ce mi s-a luat. 
Cine m-a dat afară din Kingsdean House? Am locuit acolo, 
ca fată şi femeie aproape patruzeci de ani. A fost o faptă 
mârşavă să fiu dată afară şi asta vă va aduce numai ghinion 
ţie şi lui! 

Louise zise: 

— Ai primit o căsuţă frumoasă şi... 

Se întrerupse. Bătrâna îşi ridicase braţele. 'Ţipa: 

— Ce-mi trebuie mie aia? Vreau locuinţa mea şi focul meu 
lângă care am stat toţi anii ăştia. Cât despre tine şi el, vă 
spun că nu o să aveţi nici o umbră de fericire în noua 
voastră casă frumoasă. Numai necazuri să se abată asupra 
voastră! Necazuri, moarte şi blestemul meu. Să-ţi 
putrezească oasele! 

Louise se întoarse şi o luă la sănătoasa. Se gândea 
„Trebuie să plec de aici! Trebuie să vindem casa! Trebuie să 
plecăm”! 

În clipa aceea, o asemenea soluţie i se părea simplă. Totala 
neînțelegere manifestată de Harry o surprinse. El exclamă: 

— Să plec de-aici? Să vând casa? Din cauza amenințărilor 
unei nebune scrântite? Trebuie să fii nebună. 

— Nu, nu sunt. Dar ea... Ea mă sperie, ştiu că se va 
întâmpla ceva. 

Harry Laxton spuse abătut: 

— Las-o pe doamna Murgatroyd în seama mea. Am s-o 
aranjez eu! 

O prietenie se înfiripă între Clarice Vane şi tânăra doamnă 
Laxton. Cele două erau aproape de aceeaşi vârstă, deşi se 
deosebeau ca fire şi gusturi. În compania Claricei, Louise se 
găsea în siguranţă. Clarice era atât de încurajatoare, aşa 
sigură de sine. Louise îi povesti despre doamna Murgatroyd 


şi amenințările acesteia, dar Clarice păru să considere 
chestiunea mai mult agasantă decât înfricoşătoare. 

— Aşa o chestie este stupidă, zise ea, şi foarte supărătoare 
pentru tine. 

— Ştii, Clarice, mă simt câteodată aşa de speriată. Îmi sare 
inima din piept groaznic. 

— Prostii, nu trebuie să laşi să te deprime un lucru aşa de 
idiot. În curând o să-i treacă. 

Pentru că rămăsese tăcută mai mult timp, Clarice o 
întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? Răspunsul veni fulgerător: 

— Urăsc locul ăsta! Urăsc totul de aici. Pădurea şi casa 
asta, liniştea groaznică a nopţii, zgomotele ciudate pe care 
le fac bufniţele. O, şi oamenii. 

— Oamenii. Care oameni? 

— Cei din sat. Fetele alea bătrâne iscoditoare şi bârfitoare. 

— Ce ţi-au spus ele, o întrebă Clarice aspru? 

— Nu ştiu. Nimic deosebit. Dar se gândesc numai la 
murdării. Când vorbeşti cu ele simţi că nu poţi avea 
încredere în niciuna, în absolut niciuna. 

— Nu te mai gândi la ele, îi spuse Clarice pe un ton 
hotărât. N-au nimic altceva de făcut decât să bârfească. Şi 
majoritatea pălăvrăgelilor le inventă. 

— Aş fi vrut să nu fi venit niciodată aici, zise Louise. Dar 
Harry adoră locul ăsta; şi vocea fetei se înmuie. 

Clarice se gândi: „Cât de mult îl adoră”. Apoi brusc îşi luă 
la revedere. 

— Te trimit înapoi cu maşina. Mai vino curând pe la mine. 

Clarice îi promise. Louise se simţea liniştită după vizita noii 
sale prietene. Harry a fost încântat s-o găsească mai veselă 
şi atunci o îndemnă s-o invite pe Clarice des la ei acasă. 
Apoi, într-o zi îi aduse la cunoştinţă: 

— Am veşti bune pentru tine, draga mea. 

— O, ce anume? 

— Am aranjat-o pe Murgatroyd. Ştii, are un fiu în America. 
Ei bine, m-am interesat şi poate să plece la el. Eu am să-i 


plătesc drumul. 

— O, Harry, ce minunat. Cred că până la urmă aş putea 
reuşi să-mi placă Kingsdean. 

— Să-ţi placă? Dar este cel mai minunat loc din lume! 
Louise se cutremură uşor. Nu putea scăpa aşa repede de 
frica ei superstiţioasă. 

Dacă doamnele din St. Mary Mead speraseră să aibă 
plăcerea de a-i furniza informaţii despre trecutul soţului 
tinerei mirese, de această plăcere au fost lipsite de însuşi 
gestul prompt al lui Harry Lixton. 

Domnişoara Harmon şi Clarice Vane se aflau în farmacia 
domnului Edge, una cumpărând naftalină şi cealaltă acid 
boric, când Harry Laxton şi spţia sa intrară. 

După ce le salută pe ceje două doamne, Harry se întoarse 
spre tejghea şi tocmai cerea o perie de dinţi când se opri 
brusc şi exclamă vesel: „la uită-te, pe cine vedem noi aici! 
Jur că-i Bella”. 

Doamna Edge, care se grăbise să iasă din salonul din 
spate ca să ajute la descongestionarea treburilor, se lumină 
la faţă, se înveseli şi-şi arătă dinţii ei albi mari. Fusese o fată 
frumoasă, brunetă şi era încă o femeie destul de arătoasă, 
deşi se îngrăşase şi trăsăturile feţei i se înăspriseră, dar 
ochii ei mari, negri erau plini de căldură când răspunse: 
„Eu sunt, Bella, domnule Harry şi mă bucur să vă văd după 
toţi anii aceştia”. 

Harry se întoarse către soţia sa. 

— Bella este o veche iubire de-a mea, Louise. Am fost 
îndrăgostit lulea de ea, nu-i aşa, Bella? 

— Asta o spuneţi dumneavoastră, zise doamna Bella. 

— Soţul meu e foarte fericit să-şi revadă toţi vechii săi 
prieteni, zise Louise râzând. 

— Ah, adăugă doamna Edge, noi nu te-am uitat, domnule 
Harry. Ni se pare un basm că te-ai căsătorit şi-ai construit o 
casă nouă în locul ruinelor de la Kingsdean House. 

— Arăţi foarte bine şi înfloritoare, zise Harry. Doamna 
Edge râse şi spuse că totul e-n regulă cu ea şi ce-i cu peria 


de dinţi? 

Clarice, observând privirea dezumflată a domnişoarei 
Harmon, îşi zise în sinea ei încântată: „Bine-ai procedat, 
Harry. Le-ai înfundat puştile”. 

— Ce-s prostiile alea în legătură cu bătrâna doamnă 
Murgatroyd, care bântuie pe la Kingsdean, ameninţă cu 
pumnul şi îi blestemă pe noii locatari, o întrebă pe 
neaşteptate doctorul Haydock pe nepoata sa. 

— Nu-i nici o prostie. E chiar adevărat. A supărat-o foarte 
mult pe Louise. 

— Spune-i că nu trebuie să se îngrijoreze; când soţii 
Murgatroyd erau intendenţi s-au văietat tot timpul din 
cauza casei; au rămas acolo numai pentru că Murgatroyd 
se îmbăta şi nu putea să-şi găsească o altă slujbă. 

— Am să-i spun, dar nu sunt sigură că o să te creadă. 
Bătrâna ţipă al naibii de furie. 

— A ţinut întotdeauna la Harry când era mic. Nu înţeleg 
de ce. 

— O, bine, o să scape în curând de ea. Harry îi plăteşte 
drumul până în America. 

Trei zile mai târziu, Louise a fost aruncată jos de cal şi a 
murit. 

Doi bărbaţi de la maşina brutăriei au fost martori la 
accident. Au văzut-o pe Louise ieşind călare pe poartă, pe 
bătrână sărind în mijlocul drumului, fluturându-şi braţele şi 
urlând, pe cal tresărind, smucindu-se şi luând-o înnebunit la 
sănătoasa după ce o aruncase peste cap pe Louise Laxton. 

Unul dintre oameni se aplecase peste trupul femeii aflate 
în inconştienţă, fără să ştie ce să facă, în timp ce al doilea se 
repezi în casă după ajutor. 

Harry Lăxton ieşi în fugă alb la faţă. Bărbaţii scoaseră o 
portieră de la maşină, au întins pe ea trupul femeii şi au 
dus-o în casă. Louise a murit fără să-şi mai revină şi înaintea 
sosirii doctorului. 

(Sfârşitul manuscrisului doctorului Haydock) 


Când doctorul Haydock sosi în ziua următoare, a fost 
încântat să observe o umbră de roşeaţă în obraji la Miss 
Marple şi un comportament în mod clar, mult mai animat 
din partea ei. 

— Deci, întrebă el, care este verdictul? 

— Care este problema, doctore Haydock? Contraatacă 
Miss Marple. 

— O, draga mea doamnă, doar n-am ajuns eu să ţi-o spun? 

— Cred, începu Miss Marple că este curioasă purtarea 
intendentei. De ce se purta ea în felul acela ciudat? Oamenii 
se supără când sunt daţi afară din casele lor vechi. Dar aia 
nu era casa ei. De fapt, obişnuia să se plângă şi să se vaite 
cât timp a stat acolo. Da, pare, într-adevăr foarte straniu. 
Apropo, ce s-a întâmplat cu ea? 

— A fugit la Liverpool. Accidentul a speriat-o. S-a gândit că 
trebuie să aştepte acolo vaporul. 

— "Totul foarte convenabil pentru cineva, spuse Miss 
Marple. Da, cred că „Problema comportamentului 
intendentei” poate fi soluţionată destul de uşor. Şantaj, nu-i 
aşa? 

— Asta e soluţia pe care aţi găsit-o? 

— Dacă nu era firesc ca ea să se' poarte în felul acela, ea 
trebuie să fi interpretat un rol, cum se spune, şi asta 
înseamnă că cineva a plătit-o' ca să facă ceea ce făcea. 

— Şi ştiţi cine a fost acel cineva? 

— O, cred că da. Mă tem că din nou e vorba de bani. Şi am 
observat întotdeauna că bărbaţii tind să admire acelaşi tip 
de femei. 

— Acum încep să mă luminez. 

— Nu, nu, toate se leagă. Harry Laxton o admira pe Bella 
Edge, tipul de brunetă, vivace. Nepoata dumitale, Clarice 
este de acelaşi tip. Dar biata soţioară era cu totul diferită - 
biondă şi neajutorată - câtuşi de puţin tipul său. Aşa că el 
trebuie să se fi însurat cu ea pentru bani. Şi a omorât-o tot 
pentru banii ei! 

— Folosiţi cuvântul „a omori”? 


— Ei bine, el pare tipul potrivit. Atrăgător pentru femei şi 
cam lipsit de scrupule. Cred că vroia să păstreze banii soţiei 
şi să se însoare cu nepoata dumitale. Poate să fi fost văzut 
vorbind cu doamna Edge. Dar nu cred că mai ţinea la ea. 
Deşi ar fi putut s-o facă pe biata femeie să creadă lucrul 
ăsta pentru propriile sale interese. Cred că foarte repede a 
pus stăpânire pe ea. 

— Mai exact, cum credeţi că a ucis-o? 

Miss Marple se uită, timp de câteva minute, cu gândurile 
duse departe, visând cu ochii ei mari, albaştri, deschişi. 

— A fost foarte bine cronometrat, cu maşina brutăriei, ca 
martoră. Cei doi bărbaţi au putut-o vedea pe bătrână şi 
bineînţeles, au pus pe seama ei sperietura calului. Dar eu 
mi-aş imagina că o puşcă cu aer comprimat sau, poate, o 
praştie. Da, tocmai când calul ieşea pe poartă. El s-a repezit 
ca o săgeată şi doamna Laxton a căzut. Se opri, 
încruntându-se. 

Căzătura ar fi putut-o ucide. Dar, el n-ar fi putut fi sigur de 
asta. Pare tipul de bărbat care-şi pregăteşte planurile cu 
grijă şi nu lasă nimic la întâmplare. În fond, doamna Edge 
putea să-i dea ceva potrivit fără ştirea soţului. Altfel, de ce 
şi-ar fi bătut Harry capul cu ea? Da, cred că a avut un 
medicament puternic la îndemână, care putea fi administrat 
înainte să sosiți. Şi-apoi, dacă o femeie este aruncată de pe 
cal şi are răni grave şi moare fără să-şi recapete cunoştinţa, 
un doctor nar avea, în mod normal, de ce să fie suspicios, 
nu-i aşa? Ar pune-o pe seama şocului sau cam aşa ceva. 

Doctorul Haydock dădu din cap aprobator. 

— De ce l-ai bănuit? Întrebă Miss Marple. 

— N-a fost datorită inteligenţei mele deosebite, mărturisi 
doctorul Haydock. A fost doar faptul banal, binecunoscut că 
un ucigaş este atât de încântat de deşteptăciunea sa încât 
nu-şi ia precauţiuni necesare. Tocmai îi spuneam câteva 
cuvinte de consolare soţului îndoliat, părându-mi al naibii 
de rău pentru individ, când el se aruncă pe o sofa ca să-mi 


facă o mică scenă de durere şi o siringă hipodermică îi căzu 
din buzunar. 

O ridică şi păru atât de speriat încât am început să 
meditez. Harry Laxton nu se droga; era perfect sănătos; ce 
făcea cu o siringă hipodermică? Am făcut autopsia,gândin- 
du-mă la anumite posibilităţi. Am găsit strofantină8. Restul 
a fost uşor. S-a găsit strofantină în posesia lui Laxton şi 
Bella Edge,anchetată de poliţie, a cedat şi a recunoscut că 
ea i-a furnizat-o. Şi în cele din urmă, bătrâna doamnă 
Murgatroyd a mărturisit că Harry Laxton fusese cel care o 
pusese să joace rolul femeii care blesteamă. 

— Şi nepoata dumitale şi-a revenit? 

— Da, ea era atrasă de individ, dar nu mersese departe. 

Doctorul şi-a luat manuscrisul. 

— Cele mai mari note pentru dumneata, Miss Marple şi 
note mari pentru mine, pentru că ţi-am „prescris” 
manuscrisul. 

Aproape ţi-ai revenit şi arăţi la fel de bine ca înainte. 

Primul ministru răpit. 

Acum că războiul şi problemele lui sunt de domeniul 
trecutului, cred că aş putea să dezvălui omenirii, fără 
teamă, rolul pe care prietenul meu Poirot l-a jucat într-un 
moment de criză naţională. Secretul a fost bine păstrat. 
Nici o aluzie n-a ajuns la presă, dar, din moment ce nevoia 
de a păstra secretul a trecut, simt că este firesc ca Anglia să 
cunoască cât de mult îi datorează micului meu prieten 
ciudat, a cărui minte miraculoasa a evitat cu atâta abilitate 
o mare catastrofă. 

Într-o seară, după cină - n-am să specific data; este 
suficient să spun că era momentul când „pacea prin 
negociere” era strigătul de papagal al duşmanilor Angliei - 
prietenul meu şi cu mine ne aflam în apartamentul său. 
După ce am fost scos din armată ca invalid, mi se dăduse o 
slujbă de recrutat persoane şi îmi făcusem obiceiul să trec 
pe la Poirot seara, după cină şi să stăm de vorbă despre 
orice caz mai interesant, pe care-l avea la îndemână. 


Încercam să discut cu el vestea senzaţională a zilei, adică 
încercarea de asasinare a domnului David Macadam, primul 
ministru al Angliei. Evident, relatarea din ziare fusese cu 
grijă cenzurată. Nu erau date detalii, în afara faptului că 
primul ministru scăpase ca prin minune, glontele zgâriindu- 
i doar obrazul. 

Consideram că poliţia njastră trebuie să fi fost ruşinos de 
ineficientă pentru ca să fi fost posibil un asemenea act de 
violenţă. Înţelegeam prea bine că agenţii germani din 
Anglia doreau să rişte orcât de mult, pentru a avea o 
asemenea realizare la activul lor. „Mac luptătorul”, cum îl 
poreclise propriul său partid, combătuse continuu şi fără 
echivoc influenţa pacifistă care devenea predominantă. 

El era mai mult decât primul ministru al Angliei - el era 
Anglia însăşi; şi înlăturarea lui din sfera sa de influenţă ar fi 
fost o lovitură zdrobitoare şi paralizantă pentru Marea 
Britanie. 

Poirot se îndeletnicea cu periatul unui costum gri, cu un 
burete mic. N-a existat niciodată un dandy de felul lui 
Hercule Poirot. Curăţenia şi ordinea erau pasiunile sale. 
Acum, cu mirosul de benzen umplând aerul, nu prea era în 
stare să m-asculte cu toată atenţia. 

— Într-o clipă sunt al tău, prietene. Mai am puţin şi termin. 
Pata de grăsime - nu e bine - îl scot, aşa! Elfrecă cu 
buretele. 

Eu am zâmbit, în timp ce-mi aprindeam o ţigară, de modul 
cum încurcase genurile în engleză. 

— E ceva interesant? Am întrebat după un minut sau două. 

— O ajut pe o - cum i s€ spune? 

— O cucoană să-şi găsească bărbatul. O treabă dificilă, 
care cere tot tactul. Pentru că am impresia că atunci când 
va fi găsit nu-i va face plăcere. Ce să-i faci? În ce mă 
priveşte, sunt de acord cu el. A fost un om neglijent, de s-a 
pierdut. 

Am fâs. 


— În sfârşit! Pata de grăsime, el s-a dus! Sunt la dispoziţia 
dumitale. 

— Te întrebam, ce crezi despre încercarea de asasinare a 
lui Macadam? 

— Enfantillage! Răspunse Poirot prompt. Nu se poate lua 
în serios aşa ceva. Să tragi cu puşca - nu reuşeşte 
niciodată. Sunt metode ale trecutului. 

— Era foarte aproape să reuşească de data aceasta, am 
insistat eu. 

Poirot negă din cap nerăbdător. Tocmai era pe punctul să 
răspundă când proprietăreasa îşi bagă capul pe uşă şi-l 
anunţă că erau doi oameni jos care vroiau să-l vadă. 

— Nu vor să-şi spună numele, domnule, dar ei zic că este 
foarte important. 

— Lasă-i să urce, spuse Poirot, îndoindu-şi cu grijă 
pantalonii gri. 

După câteva minute ei doi vizitatori intrară şi avui o 
tresărire la început când l-am recunoscut în cel dintâi pe nu 
mai puţin celebrul Lord Estair, liderul Camerei Comunelor; 
în timp ce însoţitorul său, domnul Bernard Dodge era tot un 
membru al Cabinetului de război şi, după câte ştiam, un 
prieten foarte apropiat al primului ministru. 

— Monsieur Poirot? Întrebă Lordul Estair. Prietenul meu 
se înclină. În acelaşi timp se uită la mine şi ezită: problema 
mea este particulară. 

— Puteţi vorbi deschis în faţa căpitanului Hastings, spuse 
prietenul meu, făcându-mi semn să rămân. Nu-i înzestrat cu 
toate darurile, nu! Dar răspund pentru discreţia sa. 

Lordul Estair încă ezita, dar domnul Dodge interveni 
brusc: 

— Oh, haide, nu te mai ascunde după deget! După câte îmi 
pot da seama, întreaga Anglie va afla foarte curând 
încurcătura în care ne aflăm. Timpul contează. 

— Vă rog luaţi loc, domnilor, zise Poirot politicos. Staţi în 
scaunul cel mare, milord. 


Lordul Estair tresări uşor. Mă cunoaşteţi? Poirot zâmbi: 
Desigur. Citesc ziarele ilustrate. Cum să nu vă cunosc? 

— Monsieur Poirot, am venit să vă consult într-o problemă 
de cea mai vitală urgenţă. Trebuie să vă cer să păstraţi 
secretul absolut. 

— Aveţi cuvântul lui Hercule Poirot. Nu pot să spun mai 
mult! Zise prietenul meu grandilocvent. 

— E în legătură cu primul ministru. Suntem în mare 
încurcătură. 

— Suntem în aer! Interveni domnul Dodge. 

— Deci rana-i serioasă? Am întrebat. „- Ce rană? 

— Rana de la glonte! 

— A, aia! Strigă cu dispreţ domnul Dodge. E o poveste 
veche. 

— Aşa cum spune colegul meu, continuă Lordul Estair, 
treaba aia este de mult terminată. Din fericire, a eşuat. Aş 
vrea să pot spune la fel şi despre a doua încercare. 

— Deci a fost un al doilea atentat? 

— Da, deşi nu de aceeaşi natură, domnule Poirot, primul 
ministru a dispărut. 

— Ce? 

— A fost răpit! 

— Imposibil, am strigat stupefiat. 

Poirot îmi aruncă o privire descurajatoare, prin care mă 
făcea să înţeleg că-i bine să-mi ţin gura. 

— Din nefericire, aşa de imposibilă cum pare, este foarte 
adevărată, continuă lordul. 

Poirot se uită la domnul Dodge. 

— Aţi spus mai înainte, domnule, că timpul contează. Ce 
înţelegeţi prin asta? 

Cei doi oameni îşi încrucişară privirile şi apoi Lordul Estair 
spuse: 

— Aţi auzit, monsieur Poirot, de apropiata Conferinţă 
aliată? 

Prietenul meu făcu semn că da. 


— Din raţiuni evidente, nu au fost furnizate detalii despre 
data şi locul unde va avea loc. Dar, deşi nu s-a dat 
publicităţii, data este, desigur, bine cunoscută în cercurile 
diplomatice. Conferinţa urmează să aibă loc mâine, joi 
seara, la Versailles9. Acum observați gravitatea teribilă a 
situaţiei. N-o să vă ascund că prezenţa primului ministru la 
conferinţă este de o necesitate vitală. Propaganda pacifistă, 
iniţiată şi alimentată de agenţii germani în rândurile 
noastre a fost foarte activă. Opinia generală e că punctul 
crucial al,conferinţei va fi puternica personalitate a 
primului ministru. Absența sa ar putea avea cele mai 
serioase rezultate - posibil o pace prematură şi 
dezastruoasă. Şi n-avem pe nimeni pe care să-l putem 
trimite în locul său. Numai el poate reprezenta Anglia. 

Pe faţa lui Poirot se putea citi gravitatea. 

— Atunci consideraţi răpirea primului ministru ca o 
încercare directă de a-l împiedica să fie prezent la 
conferinţă? 

— Categoric, da. De fapt, atunci era în drum spre Franţa. 

— Şi când începe conferinţa? 

— La ora 9, mâine seară. 

Poirot scoase un ceas enorm din buzunar. 

— Acum e nouă fără un sfert. 

— Douăzeci şi patru de ore, spuse domnul Dodge pe 
gânduri. 

— Şi un sfert, îl corectă Poirot. Nu uitaţi sfertul, monsieur 
- s-ar putea dovedi folositor. Acum, în ce priveşte detaliile: 
răpirea a avut loc în Anglia sau în Franţa? 

— În Franţa. Domnul Macadam a traversat spre Franţa în 
dimineaţa asta. El urma să rămână peste noapte ca oaspete 
al comandantului şef şi să plece mâine la Paris. A traversat 
canalul la bordul unui distrugător. La Boulogne, el a fost 
întâmpinat de o maşină de la comandamentul general şi de 
încă una a adjunctului comandantului şef. 

— Eh bien? 


— Ei bine, au plecat de la Boulogne, dar n-au ajuns 
niciodată. 

— Ce? 

— Domnule Poirot, a fost o maşină falsă şi un adjunct fals. 
Adevăratul automobil a fost găsit pe un drum lăturalnic, cu 
şoferul şi adjunctul frumugşel legaţi şi cu căluş la gură. 

— Şi maşina falsă? 

— Există. 

Poirot făcu un gest de nerăbdare. 

— Incredibil! Sigur nu poate scăpa atenţiei mult timp? 

— Aşa ne-am gândit. Pare doar o problemă de cercetare 
minuțioasă. Partea aceea a Franţei este sub legea marţială. 
Am fost convinşi că maşina nu putea merge mult timp 
neobservată. Poliţia franceză şi oamenii noştri de la 
Scotland Yard, ca şi armata au împânzit zona. Aşa cum 
spuneri este incredibil, dar n-am găsit nimic! 

În momentul acela cineva bătu la uşă şi un tânăr ofiţer 
intră cu un plic bine sigilat pe care-l înmâna Lordului Estair. 

— “Tocmai din Franţa, sir. Am adus-o aici, aşa cum mi-aţi 
ordonat. 

Ministrul îl deschise cu nerăbdare şi scoase o exclamaţie. 
Ofiţerul se retrase. 

— Uite veşti, în sfârşit! Telegrama aceasta tocmai a fost 
decodificată. Au găsit a doua maşină şi pe secretarul 
Daniels adormit cu cloroform, cu căluşul în gură şi legat, 
într-o fermă abandonată în apropiere de C... Nu-şi 
aminteşte nimic, în afară de faptul că ceva i-a fost apăsat pe 
gură şi nas din spate şi s-a luptat să se elibereze. Poliţiştii 
sunt satisfăcuţi de veridicitatea declaraţiei sale. 

— Şi altceva n-au mai găsit? 

— Nu. 

— Nici cadavrul primului ministru? Atunci putem spera. 
Dar e ciudat. De ce, după ce au încercat să-l împuşte azi 
dimineaţă îşi dau atâta osteneală să-l ţină în viaţă? 

Dodge dădu din cap: un lucru este aproape sigur. Ei sunt 
hotărâți, cu orice preţ, să-l împiedice să participe la 


conferinţă. 

— Dacă este omenesc posibil, primul ministru va fi acolo. 
Să dea Dumnezeu să nu fie prea târziu! Acum, domnilor, 
povestiţi-mi totul încă o dată de la început. Trebuie să ştiu şi 
despre afacerea asta cu împuşcarea. 

— Aseară primul ministru, însoţit de unul din secretarii săi, 
căpitanul Daniels... 

— Acelaşi care l-a acompaniat şi-n Franţa? 

— Da. Cum vă spuneam, s-au dus cu maşina la castelul 
Windsor10, unde primul ministru a fost primit în audienţă. 
În zorii dimineţii acesteia s-a reîntors la Londra şi pe drum 
a avut loc atentatul la viaţa lui. 

— Un moment, vă rog. Cine este acest căpitan Daniels? 
Aveţi dosarul său? 

Lordul Estair zâmbi. 

— M-am gândit c-o să mă întrebaţi lucrul acesta. Nu 
ştiamprea multe despre el. Nu e dintr-o familie deosebită. A 
servit în armata engleză şi este un secretar extrem de 
capabil, un lingvist excepţional. Cred că vorbeşte şapte 
limbi. Pentru acest motiv primul ministru l-a ales să-l 
însoţească în Franţa. 

— Are rude în Anglia? 

— Două mătuşi. O doamnă Everard, care locuieşte în 
cartierul Hampstead, şi o domnişoară Daniels, care trăieşte 
lângă satul Ascot11. 

— Ascot? Asta e aproape de Windsor, nu-i aşa? 

— Acest lucru n-a fost trecut cu vederea. Dar nu a dus la 
NIMIC. 

— Îl consideraţi pe căpitanul Daniels, deci, deasupra 
oricărei suspiciuni? 

O umbră de amărăciune se strecură în vocea Lordului 
Estair când răspunse: 

— Nu, monsieur Poirot. În zilele noastre, aş ezita înainte 
de a face afirmaţia că e cineva deasupra oricărei suspiciuni. 
— Tres bien. Acum înţeleg, milord, că primul ministru ar 
trebui să fie, de fapt, sub atenta protecţie a poliţiei ceea ce 


ar putea face orice atentat la adresa sa imposibil? 

Lordul Estair încuviinţă. 

— Aşa este. Maşina primului ministru era urmată 
îndeaproape de o alta cu detectivi în haine civile. Domnul 
Macadam nu ştia nimic de aceste precauţiuni. El este 
personal un bărbat foarte curajos şi i-ar fi putut alunga, mai 
mult ca sigur. Dar, firesc, poliţia îşi are aranjamentele 
proprii. De fapt, şoferul premierului, O'Murphy, este un om 
de la C. I. D.12 

— O'Murphy? Este un nume din Irlanda, nu-i aşa? 

— Da, este irlandez. 

— Din ce parte a Irlandei? 

— Din ţinutul Clare13, cred. 

— Tiens!14 Dar continuaţi, milord. 

— Premierul a plecat spre Londra într-o maşină închisă. El 
şi căpitanul Daniels erau înăuntru. A doua maşină îi urma 
ea de obicei. Dar, din nefericire, pentru un motiv 
necunoscut, maşina primului ministru s-a abătut de la 
drumul principal... 

— La un punct unde drumul face o curbă? Îl întrerupse 
Poirot. 

— Da... Dar de unde ştiţi? 

— Oh, c'est evident! Continuaţi! 

— Pentru un motiv necunoscut, continuă Lordul Estair, 
maşina premierului părăsi drumul principal. Fără să-şi dea 
seama de aceasta, maşina poliţiei continuă să meargă 
înainte. La o mică distanţă, pe drumul necirculat, maşina 
primului ministru fu deodată asaltată de o bandă de oameni 
mascaţi. Şoferul... 

— Acel brav O'Murphy! Murmură Poirot dus pe gânduri. 

— Şoferul, luat prin surprindere, apăsă pe frână. Primul 
ministru scoase capul pe fereastră. Imediat se auzi o 
împuşcătură,apoi alta. Primul glonte i-a zgâriat doar 
obrazul. Al doilea, din fericire, a trecut departe. Şoferul, 
dându-şi seama acum de pericol, a accelerat brusc, 
împrăştiind grupul de bandiți. 


— Abia a scăpat, am rostit eu cu un fior. 

— Domnul Macadam a refuzat să facă caz de rana uşoară 
pe care o avea. A declarat că era numai o zgârietură. S-a 
oprit la un spital mic de ţară, unde a fost pansat şi bandajat 
şi nu şi-a dezvăluit, desigur, identitatea. Apoi s-a îndreptat, 
aşa cum era prevăzut, direct spre gara Charing Cross, unde 
un tren special pentru Dover îl aştepta şi, după ce căpitanul 
Daniels făcu poliţiştilor îngrijoraţi o scurtă relatare a celor 
întâmplate, premierul plecă spre Franţa. La Dover, el se 
urcă la bordul distrugătorului care-l aştepta. La Boulogne, 
după cum ştiţi, îl aştepta maşina falsă, purtând drapelul 
britanic, fără să dea de bănuit. 

— Asta-i tot ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Da. 

— Nu mai e nici un amănunt pe care l-aţi omis, milord? 

— Ei bine, mai este un lucru cam deosebit. 

— Da. 

— Maşina primului ministru nu s-a întors aeasă după ce l-a 
lăsat pe acesta la gară. Poliţiştii au fost nerăbdători să stea 
de vorbă cu O'Murphy, aşa încât imediat au-pornit în 
căutarea lui. Maşina a fost descoperită lângă un mic 
restaurant rău famat din Soho, care-i bine cunoscut ca loc 
de întâlnire pentru agenţii germani. 

— Şi şoferul? 

— N-a putut fi găsit nicăieri. Şi cl dispăruse. 

— Aşa, spuse Poirot gânditor. Sunt două dispariţii. Primul 
ministru în Franţa şi O'Murphy în Londra. 

Privi atent la Lordul Estair, care schiţă un gest de 
disperare. 

— Pot să vă încredinţez, monsieur Poirot, că dacă cineva 
mi-ar fi sugerat, ieri, că O'Murphy e trădător i-aş fi râs în 
faţă. 

— Şi astăzi? 

— Astăzi nu ştiu ce să cred. 

Poirot încuviinţă din cap cu gravitate. Se uită din nou la 
ceasul său uriaş... 


— Înţeleg că am „carte blanche”, domnilor, în toate 
privinţele, vreau să spun? Îmi voi putea permite să merg 
unde vreau şi cum vreau. 

— Perfect. E un tren special care pleacă spre Dover peste 
o oră cu un alt contingent de la Scotland Yard. Veţi fi însoţit 
de un ofiţer de la armată şi un om de la C. 1. D., care se vor 
afla tot timpul la dispoziţia dumneavoastră. Sunteţi 
mulţumit? 

— Să zicem. Încă o întrebare înainte de a pleca, domnilor. 
Ce v-a făcut să veniţi la mine? Sunt necunoscut, obscur, în 
Londra asta mare a dumneavoastră. 

— V-am căutat la recomandarea şi dorinţa expresă a unui 
om foarte mare din propria dumneavoastră ţară. 

— Comment? Vechiul meu prieten, Prefe...? Lordul Estair 
dădu din cap câănu. 

— Unul mai mare decât prefectul. Unul al cărui cuvânt a 
fost odată lege în Belgia. 

— Şi va fi din nou! Asta a jurat-o Anglia. 

Mâna lui Poirot zbură repede într-un semn de salut sobru: 
Amin! Ah, maestrul meu nu m-a uitat... Domnilor, eu, 
Hercule Poirot, vă voi sluji eu credinţă. Cerul numai să ne 
ajute să izbutim la timp. Dar totul e întunecat... Întunecat... 
Nu pot să văd. 

— Poirot, am strigat impacientat, după ce uşa se închise în 
spatele miniştrilor, ce părere ai? 

Prietenul meu se ocupa cu împachetatul unei valijoare, cu 
mişcări rapide, îndemânatice. Dădu din cap meditativ. 

— Nu ştiu ce să cred. Capul nu mă ajută. 

— De ce, aşa cum ai spus, să-l răpească, când o pocnitură 
în cap i-ar fi fost de ajuns? Am întrebat eu. 

— lartă-mă, mon ami, dar nu am spus chiar aşa. Fără 
îndoială, răpindu-l, au urmărit mai multe. 

— Dar ce? 

— Nesiguranţa creează panică. Acesta este un scop. Dacă 
primul ministru ar fi. Mort, ar fi o teribilă calamitale,dar 
situaţiei va trebui să i se facă faţă. Dar aşa, totul e paralizat. 


Va reapare sau nu primul ministru? E mort sau viu? Nimeni 
nu ştie şi până când nu. Se află nu poate fi făcut nimic 
hotărâtor. Şi, după cum îţi spun, nesiguranța alimentează 
panica şi pe asta se bazează les Boches15. Şi apoi, dacă 
răpitorii îl ţin sechestrat undeva, ei au avantajul de a putea 
cade la învoială cu ambele părţi. Guvernul german, de 
obicei, nu prea plăteşte bine, dar, fără îndoială, el va fi făcut 
să se scuture de o recompensă substanţială într-un caz ca 
acesta. Pe de altă parte, răpitorii nu riscă să fie spânzurați. 
Da, în mod hotărât, răpirea este afacerea lor. 

— Dacă este aşa, de ce au încercat întâi să-l împuşte? 
Poirot făcu un gest de enervare. 

— Ah, asta-i tocmai ceea ce nu înţeleg! Este inexplicabil, 
stupid! Au făcut toate aranjamentele (chiar aranjamente 
foarte bune!) pentru atentat. Şi totuşi, strică întreaga 
afacere cu un atac melodramatic, bun de film, şi cam 
nereal. E aprope imposibil să crezi în asta. Cu o bandă de 
oameni mascaţi, la 20 de mile de Londra! 

— Poate că au fost două încercări separate care au avut 
loc independent una de alta, am sugerat eu. 

— Ah, nu, asta ar aduce prea mult a coincidenţă! Şi-apoi, 
cine-i trădătorul? Trebuie să fi fost un trădător. 

— În prima afacere, oricum. Dar cine a fost - Daniels sau 
O'Murphy? Trebuie să fi fost unul dintre cei doi, sau de ce 
maşina a părăsit drumul principal? Nu putem presupune că 
primul ministru a conspirat la propria sa asasinare! A fost 
propria iniţiativă a lui O'Murphy sau Daniels i-a spus s-o 
facă? 

— Sigur că trebuie să fi fost O'Murphy. 

— Da, pentru că dacă ar fi fost ideea lui Daniels, primul 
ministru ar fi auzit ordinul şi ar fi întrebat motivul. Dar 
sunt, în general, foarte multe întrebări în această afacere şi 
ele se contrazic. Dacă O'Murphy este un om cinstit, de ce s- 
a abătut de la drumul principal? Dar dacă ela fost un om 
necinstit, de ce a pornit maşina din nou când fuseseră trase 
numai două gloanţe, salvând, astfel, după toate 


probabilitățile, viaţa primului ministru? Şi apoi, dacă ela 
fost cinstit, de ce imediat după ce a plecat de la gara 
Charing Cross, s-a dus la un binecunoscut loc de întâlnire al 
spionilor germani? 

— Stăm prost, i-am spus. 

— Să analizăm cazul metodic. Ce avem în favoarea şi 
împotriva acestor doi oameni? Să-l luăm întâi pe O'Murphy. 
Împotrivă: că purtarea lui, prin părăsirea drumului 
principal, devine suspicioasă; că e irlandez din ţinutul 
Clare; că a dispărut într-o manieră foarte sugestivă, în 
favoarea sa: că promptitudinea sa în demararea maşinii a 
salvat viaţa premierului; că este un om de la Scotland Yard 
şi,evident, după postul încredinţat, un detectiv demn de 
încredere. Acum în ce-l priveşte pe Daniels. Nu sunt multe 
împotriva lui, în afară de faptul că nimic nu se cunoaşte 
referitor la antecedentele sale şi că vorbeşte prea multe 
limbi pentru un bun englez! (Scuză-mă mon ami, dar ca 
lingvişti sunteţi deplorabili!) Acum în favoarea lui, avem 
faptul că a fost găsit cu căluşul la gură, legat şi adormit cu 
cloroform - ceea ce pare că nu prea ar avea de-a face cu 
atentatul. 

— Şi-ar fi putut pune căluşul şi s-ar fi putut lega singur 
pentru a spulbera orice suspiciune. 

Poirot clătină din cap. 

— Poliţia franceză nu face niciodată greşeli de felul ăsta. 
Apoi, de îndată ce şi-ar fi atins scopul şi primul ministru ar fi 
fost sigur răpit, n-ar mai fi avut rost să mai rămână. 
Complicii săi i-ar fi putut, desigur, pune un căluş şi l-ar fi 
putut adormi cu cloroform, dar nu văd ce scop ar fi urmărit 
prin asta. El nu le mai e de nici un folos acum, pentru că, 
până când circumstanţele privind răpirea primului ministru 
nu se clarifică, el va fi foarte bine supravegheat. 

— Poate că ela sperat să pună poliţia pe o urmă falsă! 

— Atunci de ce nu a făcut-o? El spune doar că ceva i-a fost 
apăsat peste nas şi gură şi că altceva nu-şi mai aminteşte. 
Nu este o cale falsă. Sună extraordinar de adevărat. 


— Bine, am spus, uitându-mă la pendulă, cred că e mai 
bine să plecăm la gară. Poate găseşti mai multe clu-uri în 
Franţa. 

— E posibil, mon ami, dar mă 'ândoiesc. Este încă 
incredibil pentru mine ca primul ministru să fie descoperit 
în zona aceea limitată, unde dificultatea de 1-l ascunde 
trebuie să fie uriaşă. Dacă armatele şi poliţiile a două ţări 
nu l-au găsit, cum să dau eu de el? 

La Charing Cross am fost întâmpinați de domnul Dodge. 

— Aceştia sunt detectivul Barnes de la Scotland Yard şi 
maiorul Norman. Ei vor fi în întregime la dispoziţia 
dumneavoastră. Vă doresc noroc. Este o treabă grea, dar 
continui să sper. Acum trebuie să plec. Şi ministrul se 
depărta rapid. 

Am stat de vorbă într-un mod nesistematic cu maiorul 
Norman. În centrul micului grup de oameni de pe peron am 
recunoscut un tip mărunt, cu un chip de nevăstuică, care 
vorbea cu un bărbat înalt, blond. Primul era o veche 
cunoştinţă de-a lui Poirot - detectivul inspector Japp, 
considerat unul dintre cei mai inteligenţi ofiţeri de la 
Scotland Yard. Veni spre noi şi-l salută pe prietenul meu cu 
bucurie. 

— Am auzit că te ocupi şi tu de treaba asta. Straşnică 
lucrătură. Până acum se pare că s-au volatilizat cu 
obiectele. Dar nu pot să cred că-l vor ţine ascuns mult timp. 
Oamenii noştri scotocesc bine prin Franţa. La fel fac şi 
francezii. Am sentimentul că e o chestiune de ore. 

— Aşa-i, dacă mai este încă în viaţă, remarcă posomorât 
detectivul cel înalt. 

Japp se schimbă la faţă. 

— Da... Dar, nu ştiu cum, am sentimentul că este în viaţă. 

Poirot dădu din cap: 

— Da, da, trăieşte. Dar poate fi găsit la timp? Eu, ca şi 
dumneavoastră, nu am crezut că va putea fi ascuns atât de 
mult timp. 


Se auzi fluierul şi cu toţii ne suirăm în vagonul confortabil. 
Apoi, cu o zmucitură uşoară, dar totuşi zmucitură, trenul 
părăsi gara. 

Era o călătorie curioasă. Erau o mulţime de oameni de la 
Scotland Yard. Au fost întinse hărţi cu nordul Franţei şi 
arătătoare nerăbdătoare urmăreau liniile drumului şi 
satele. Fiecare avea propria sa teorie favorită. Poirot nu se 
manifesta prin niciuna din stările sale locvace obişnuite, ci 
stătea cu ochii aţintiţi în gol, cu o expresie pe faţă ce îmi 
reamintea de a unui copil contrariat. Eu stăteam de vorbă 
cu Norman, în care am descoperit un tip destul de amuzant. 
Când am ajuns la Dover, purtarea lui Poirot m-a făcut să mă 
amuz grozav. Micuţul domn, de cum se urcă la bordul 
vasului, mă prinse disperat de braţ. Vântul bătea din larg. 

— Mon Dieul murmură el. E groaznic! 

— Curaj, Poirot, i-am strigat. O să reuşeşti. O să-l găseşti. 
Sunt sigur de asta. 

— Ah, mon ami, mă interpretezi greşit. Marea asta 
netrebnică mă supără! Am mal de mer..., e o suferinţă 
oribilă! 

— Oh! Am spus, uimit. 

Au fost pornite motoarele. Poirot a gemut şi-şi închise 
ochii. 

— Maiorul Norman are o hartă a nordului Franţei, dacă 
vrei să te uiţi la ea? 

Poirot dădu din cap că nici nu vrea să audă. 

— Nu, nu! Lasă-mă prietene. Vezi, pentru a gândi, 
stomacul şi creierul trebuie să fie în armonie. Laverguer 
are o metodă excelentă pentru a înlătura mal de mer. 
Inspiri şi expiri încet, aşa, mişcând capul de la stânga la 
dreapta şi numărând până la şase între două respiraţii. 

L-am lăsat cu încercările lui de gimnastică şi m-am dus pe 
punte. 

Când ne apropiam încet de portul Boulogne, Poirot apăru, 
curat şi zâmbitor şi mi-a şoptit că sistemul Laverguer 
reuşise de minune. 


Arătătorul lui Japp mai trasa încă rute imaginare pe hartă. 

— Prostii! Maşina a pornit din Boulogne, aici s-a oprit. 
Părerea mea e că l-au transferat pe primul ministru într-o 
altă maşină. Înţelegeţi? 

— Bine, spuse detectivul cel înalt, eu optez pentru porturi. 
Zece la unu, că l-au transferat la bordul unui vas. 

Japp fu împotrivă. 

— Nu cred. Ordinul de a fi închise toate porturile a fost dat 
imediat. 

Se crăpa de ziuă când am acostat. Maiorul Norman îl bătu 
pe braţ pe Poirot: 

— E o maşină militară aici care vă aşteaptă, domnule. 

— Mulţumesc, domnule. Dar, deocamdată, vă propun să nu 
plecăm din Boulogne. 

— Ce? 

— Nu, să intrăm în hotelul ăsta de aici, de lângă chei. 

Se puse pe treabă, ceru şi i se dădu o cameră rezervată. 
Noi cei trei l-am urmat, uluiţi şi Iară să înţelegem. 

Ne aruncă o privire scurtă. 

— Nu în felul ăsta acţionează un detectiv bun, nu? Ghicesc 
ce gândiţi. Un detectiv trebuie să fie plin de energie. Să 
alerge încolo şi încoace. Să se repeadă pe drumul prăfuit şi 
să caute urmele de pneuri cu lupa. Trebuie să strângă 
mucuri de ţigară, chibrituri de jos? La asta vă gândiţi, nu-i 
aşa? 

Ochii lui erau provocatori. 

— Dar eu, Hercule Poirot, vă spun că nu-i aşa! Cluurile 
sunt aici, înăuntru - aici! Şi se bătu cu palma pe frunte. 
Vedeţi, nu trebuia să fi plecat din Londra. Ar fi fost suficient 
să stau liniştit în apartamentul meu de acolo. 'Tot ce 
contează sunt micile celule cenuşii dinăuntru. În secret şi în 
linişte ele îşi fac datoria până când deodată cer o hartă, pun 
degetul pe un loc - aşa - şi spun: primul ministru e acolo! 
Şi-aşa este! Cu metodă, şi logică poţi realiza orice! 
Repezeala asta fără rost în Franţa a fost o greşeală - e jocul 
copiilor de-a v-aţi ascunselea. Dar acum, deşi poate fi prea 


târziu, am să m-apuc de lucru în mod corect, dinăuntru. 
Linişte prieteni, vă implor. 

Şi timp de cinci ore, micuțul domn a stat nemişcat 
închizându-şi pleoapele ca o pisică, ochii săi verzi 
străluceau şi deveneau tot mai verzi. Omul de la Scotland 
Yard era evident dispreţuitor,maiorul Norman era plictisit şi 
impacientat şi chiar eu consideram că timpul trece cu o 
încetineală obositoare. 

În cele din urmă, m-am ridicat şi m-am îndreptat fără a 
face nici un zgomot, spre fereastră. Treaba devenea o farsă. 
În sinea mea eram îngrijorat pentru prietenul meu. Dacă 
eşua, aş fi preferat să eşueze de-o manieră mai puţin 
ridicolă. De la fereastră am privit fără nici un interes vasul 
care-i aducea zilnic pe militarii învoiţi, înălţând coloane de 
fum în timp ce acosta la chei. 

Deodată, am tresărit la auzul vocii lui Poirot aproape de 
cotul meu. 

— Mes amis, să pornim! 

M-am întors. O transformare extraordinară avusese loc la 
prietenul meu. Ochii săi străluceau de emoție, pieptul era 
umflat gata să plesnească. 

— Am fost un imbecil, prieteni! Dar văd lumină, în sfârşit. 

Maiorul Norman se grăbi spre uşă. 

— Chem maşina. 

— Nu-i nevoie. Nu ne trebuie. Slavă cerului că nu mai bate 
vântul. 

— Vreţi să mergeţi pe jos, domnule? 

— Nu, tânărul meu prieten. Nu sunt Sfântul Petru. Prefer 
să traversez marea cu vasul. 

— Să traversăm marea? 

— Da. Pentru a lucra cu metodă, trebuie început cu 
începutul. Şi începutul acestei afaceri este în Anglia. Şi de 
aceea ne întoarcem în Anglia. 

La ora trei, după-amiază, ne aflam din nou pe peronul de 
la Charing Cross. La toate intervenţiile noastre Poirot se 
făcu că nu le aude şi repeta întruna că a pornit cu 


începutul, că nu era pierdere de vreme, ci singura soluţie. 
Pe drumul de întoarcere, stătu de vorbă cu Norman în 
şoaptă şi acesta trimise un vraf de telegrame din Dover. 

Mulțumită permiselor speciale pe care le avea Norman, 
am trecut peste tot într-un timp record. La Londra, o 
maşină mare a poliţiei ne aştepta cu nişte oameni în haine 
simple, dintre care unul îi înmâna prietenului meu o foaie 
de hârtie dactilografiată. Răspunse la privirea mea 
întrebătoare. 

— O listă cu spitalele din satele de pe o anumită rază la 
Vest de Londra. Am telegrafiat pentru ea din Dover. 

Am traversat rapid străzile Londrei, Am luat-o pe Bath 
Road. Am străbătut cartierul Hammersmith, suburbia 
Chiswick şi Brenţfordul. Am început să văd obiectivul 
nostru. Prin Windsor şi spre Ascot. Inima îmi bătu puternic. 
Ascot era locul unde Daniels avea o mâtuşă. Deci, eram 
după el, nu după O'Murphy. 

Ne-am şi oprit la poarta unei vile îngrijite. Poirot sări din 
maşină şi sună. Am văzut cum încruntarea şi perplexitatea îi 
întunecau aerul radios de pe faţă. Clar, nu era satisfăcut. 
Deschise cineva. Fu invitat înăuntru. După câteva clipe 
reapăru, se urcă în maşină, clătinând scurt din cap. 
Speranţele mele au început să se topească. Era deja trecut 
de patru. Chiar dacă găsea anumite semne care l-ar fi 
încriminat pe Daniels, ce rost ar mai fi avut ele dacă Poirot 
nu putea stoarce de la cineva locul exact din Franţa unde-l 
ţineau pe primul ministru? 

La întoarcerea noastră spre Londra ne-am oprit de mai 
multe ori. Am deviat de la drumul principal de câteva ori şi 
ne-am oprit, de fiecare dată, la câte o clădire mică în care 
recunoşteam cu uşurinţă un spital sătesc. Poirot stătea 
câteva minute şi cu fiecare haltă, aerul său radios era tot 
mâi sigur. 

Îi şopti ceva lui Norman, la care acesta răspunse: 

— Da, dacă o luăm la stânga îi veţi găsi aşteptând la pod. 


Am luat-o pe un drum lateral şi în lumina care scădea, am 
zărit o a doua maşină care aştepta la marginea drumului. 
Înăuntru erau doi oameni în haine civile, Poirot s-a dat jos, a 
vorbit cu ei şi apoi am pornit-o înspre nord, cealaltă maşină 
venind imediat în urma noastră. 

Am mers un timp, obiectivul nostru fiind, evident, una 
dintre suburbiile nordice ale Londrei. În cele din urmă, ne- 
am oprit la uşa din faţă a unei case înalte, puţin retrasă de 
la stradă. 

Norman şi cu mine am rămas la maşină. Poirot şi cu unul 
dintre detectivi s-au dus la uşă şi au sunat. O servitoare 
îngrijită deschise. Detectivul spuse: 

— Sunt ofiţer de poliţie şi am mandat de percheziţionare a 
casei. 

Fata scoase un mic țipăt şi o femeie frumoasă, înaltă, de 
vârstă mijlocie, apăru în spatele ei în hol. 

— Închide uşa, Edith. Îmi închipui că sunt nişte spărgători. 
Dar Poirot îşi băgă repede piciorul în uşă şi, în acelaşi 
moment,fluieră. De îndată, ceilalţi detectivi alergară, 
intrară în casă, închizând uşa după ei. 

Norman şi cu mine am petrecut vreo cinci minute 
blestemând inactivitatea noastră forţată. În sfârşit, uşa se 
redeschise şi oamenii apărură, escortând trei arestaţi - o 
femeie şi doi bărbaţi. Femeia şi unul dintre bărbaţi au fost 
duşi în a doua maşină. Celălalt bărbat a fost împins în 
maşina noastră de însuşi Poirot. 

— Eu trebuie să merg cu ceilalţi, prietene. Dar ai mare 
grijă de acest gentleman. Nu-l cunoşti, nu? Eh bien, să ţi-l 
prezint pe monsieur O'Murphy. 

O'Murphy! Holbam ochii la el cu gura căscată când am şi 
pornit. Nu avea căluş, dar nu credeam că ar fi vrut să 
scape. Stătea uitându-se în gol, aproape aiurit. Oricum, 
Norman şi cu mine eram la fel de uluiţi ca şi el. 

Spre surprinderea mea am continuat pe o rută din nord. 
Deci, nu ne întorceam la Londra! Am fost foarte uimit. 
Deodată, cum maşina a încetinit, mi-am dat seama că ne 


apropiam de aeroportul Hendon. Imediat am înţeles ideea 
lui Poirot. El intenţiona să ajungă în Franţa cu avionul. 

Era o idee întreprinzătoare, dar, de fapt, nepractică. O 
telegramă ar fi mult mai rapidă. Timpul era totul. El trebuie 
să lase altora gloria personală de a-l salva pe primul 
ministru. 

Când am ajuns, maiorul Norman sări afară şi un civil îi luă 
locul. Acesta stătu de vorbă cu Poirot câteva minute şi apoi 
plecă repede. 

Şi eu am coborât şi l-am prins pe Poirot de braţ. 

— Te felicit, bătrâne! Ţi-au spus ascunzătoarea? Dar, uite 
ce e, trebuie să telegrafiezi în Franţa imediat. Vei întârzia 
dacă te duci personal. 

Poirot s-a uitat la mine curios un minut, două. 

— Din nefericire, prietene, sunt unele lucruri care nu pot fi 
trimise prin telegramă. 

În acel moment maiorul Norman s-a întors, însoţit de un 
tânăr ofiţer în uniformă de aviator. 

— Acesta este căpitanul Lyall, care vă va duce cu avionul în 
Franţa. El poate pleca imediat. 

— Încheiaţi-vă la haină bine, sir, spuse tânărul pilot. Pot să 
vă împrumut o haină, dacă doriţi. 

Poirot îşi consulta ceasul său enorm. Murmură ca pentru 
sine: 

— Da, e timp! 

— Exact cât trebuie. 

Apoi îl salută cu politeţe pe tânărul ofiţer. 

— Vă mulţumesc, monsieur. Dar nu sunt eu pasagerul. 
Este domnul de acolo. 

Se dădu puţin ţa o parte în timp ce vorbea şi o siluetă a 
înaintat din întuneric. Era cel de-al doilea bărbat arestat, 
care mersese cu cealaltă maşină şi când lumina căzu pe faţa 
sa am exclamat cu surprindere. 

Era primul ministru! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi totul, am strigat 
nerăbdător, când Poirot, Norman şi cu mine ne întorceam 


cu maşina spre Londra. Cum naiba au reuşit să-l aducă 
înapoi în Anglia? 

— N-a fost nevoie să-l aducă înapoi, răspunse Poirot sec. 
Primul ministru n-a părăsit niciodată Anglia. El a fost răpit 
pe drumul dintre Windsor şi Londra. 

— Ce? 

— Am să vă explic. Primul ministru era în maşina sa, cu 
secretarul lângă el. Deodată, un tampon cu cloroform i-a 
fost aplicat pe faţă... 

— Dar, de cine? 

— De inteligentul lingvist, căpitanul Daniels. De îndată ce 
primul ministru a adormit, Daniels îi comunică lui O'Murphy 
s-o ia la dreapta, lucru pe care şoferul l-a făcut aproape 
fără să-şi dea seama. La câţiva yarzi pe drumul acela 
necirculat, se afla o maşină mare, aparent în pană. Şoferul 
acesteia îi semnalizează lui O'Murphy să oprească. 
O'Murphy încetineşte. Străinul se apropie. Daniels se 
întinde peste fereastră şi, probabil, cu ajutorul unui 
anestezic puternic, precum etilclorida, figura cu 
cloroformul se repetă. În câteva secunde cei doi bărbaţi 
neajutoraţi sunt scoşi şi transferați în celălalt automobil şi o 
pereche de sosii le iau locurile. 

— Imposibil! 

— Pas du tout! N-aţi văzut numere de music-hall-uri în 
care se imită celebrităţi cu o acurateţa uimitoare? Nimic 
nu-i mai uşor decât să întruchipezi o persoană publică. Este 
mult mai uşor să fie dublat primul ministru al Angliei decât 
să dublezi pe domnul John Smith din Clapham, să zicem. 
Cât despre dublura lui O'Murphy, nimeni nu i-ar fi acordat 
multă atenţie decât după plecarea primului ministru şi până 
atunci el ar fi dispărut. Ela plecat direct de la gara Charing 
Cross la locul de întâlnire cu prietenii săi. Intră ca 
O' Murphy, iese ca totul altcineva. O'Murphy a dispărut, 
lăsând în urma sa 0 urmă convenabil de suspicioasă. 

— Dar omul care l-a dublat pe primul ministru a fost văzut 
de toată lumea! 


— El nu a fost văzut de nimeni care-l cunoştea personal 
sau intim. Şi Daniels l-a ferit de contactul cu oricine cât a 
putut de bine. Mai mult, faţa îi era bandajată şi orice lucru 
nefiresc în comportamentul său ar fi fost pus pe seama 
faptului că suferea de pe urma şocului datorat atentatului la 
viaţa sa. Domnul Macadam are gâtul sensibil şi, întotdeauna 
îşi fereşte vocea cât poate de mult, înaintea unui discurs 
important. Impostura a fost extraordinar de uşor de 
continuat în Franţa. Acolo ar fi fost inutilă şi imposibilă, aşa 
că primul ministru dispare. Poliţia din ţara asta se grăbeşte 
să treacă peste canal şi nimeni nu-şi bate capul să intre în 
detaliile primului atac. Pentru a menţine iluzia că răpirea a 
avut loc în Franţa, Daniels primeşte un căluş în gură şi este 
adormit cu cloroform într-o manieră convingătoare. 

— Şi omul care a jucat rolul primului ministru? 

— Se descotoroseşte de recuzită. El şi falsul şofer pot fi 
arestaţi ca personaje suspecte, dar nimeni nu va visa să-i 
suspecteze de adevăratul lor rol în dramă şi vor fi în cele 
din urmă eliberaţi din lipsă de dovezi. 

— Şi adevăratul prim-ministru? 

— El şi O'Murphy au fost duşi direct la casa „doamnei 
Everard” din Hampstead, aşa-zisa „mătuşă” a lui Daniels. În 
realitate, ea este Frau Bertha Ebenthal şi poliţia o caută de 
câtăva vreme. Este un valoros mic cadou pe care i l-am 
făcut, nemaivorbind de Daniels! Ah, a fost un plan 
inteligent, dar el nu s-a putut măsura cu inteligenţa lui 
Hercule Poirot! 

Cred că prietenului meu i se poate scuza prea bine acest 
moment de vanitate. 

— Când ai început să-ţi dai seama de adevărul afacerii? 

— Când am început să-l lucrez aşa cum trebuie, de 
dinăuntru! Nu puteam să fac să se potrivească treaba aia 
cu împuşcatul cu restul problemei... Dar, când am văzut că 
avantajul ei era că primul ministru mergea în Franţa cu faţa 
bandajată, am început să înţeleg. Şi când am vizitat toate 
spitalele săteşti dintre Windsor şi Londra şi am descoperit 


că nimeni, după descrierea mea, nu fusese pansat la cap în 
dimineaţa aceea, am fost sigur! După aceea, a fost o joacă 
de copil pentru o minte ca a mea! 

În dimineaţa următoare, Poirot mi-a arătat o telegramă pe 
care tocmai o primise. Nu reieşea localitatea de unde 
fusese expediată şi nu era semnată. Suna aşa: „La timp 

Mai târziu, în ziua aceea, ziarele de seară au publicat un 
comunicat al Conferinţei Aliate. Ele puneau un accent 
deosebit pe ovaţiile ample rezervate domnului David Mac- 
Adam, a cărui cuvântare inspirată produsese o adâncă şi 
durabilă impresie. 


LLA 


SFÂRŞIT 


1 Victoria Cross (decorație britanică ) 

2 referire la yoga. 

3 referire la yogism, anglicanism şi, mai departe, la 
Buchananism. 

4 o mişcare religioasă, fondată de evanghelistul american 
Frank Buchanan la Universitatea Oxford în 1921, care 
propovăduia: „cinste, puritate, dragoste şi altruism 
absolute”. 

5 referire la Hawley Harvey Crippen (1862-1920); arestat 
pentru că şi-a otrăvit soţia, a fost spânzurat, după unul 
dintre cele mai senzaţionale procese ale secolului. 

6 O localitate imaginară. 

7 Cercetaş. 

8 Substanţă albă cristalină otrăvitoare, folosită ca tonic 
pentru inimă, obţinută din diferite specii de „strophanthus”, 
plante ce cresc în zonele tropicale din Africa şi Asia. 

9 Oraş situat la 18 km sud-vest de Paris, cu un palat 
magnific, aflat în mijlocul unor grădini cu fântâni, faimoase 
pentru frumuseţea lor. La 28 iunie 1919 aici a fost semnat 


„Iratatul de la Versailles”, care punea capăt primului război 
mondial. Versail-les-ul este gazda a numeroase conferinţe 
internaţionale. 

10 Una din reşedinţele regale, situate pe Tamisa la nord- 
estul oraşului New Windsor, la circa 37 km vest de Londra. 

11 La 9,5 Km sud-vest de New Windsor. 

12 prescurtare de la Criminal Investigation Department, 
departament al Scotland Yard-ului (sediul poliţiei din 
Londra), care se ocupă de toate aspectele investigaţiilor 
criminale. 

13 din provincia Munster, din Republica Irlanda. 

14 (fr.) aha, vezi! 

15 expresie franceză depreciativă la adresa germanilor.