Agatha Christie — Cainele Mortii

Agatha Christie 


Cainele Morţii 


CUPRINS: 

Câinele Morţii. 

Chemarea Aripilor. 

O duminică fructuoasă. 

Fata pastorului. 

Sanctuarul; 

Misterul apartamentului ieftin. 
Trotuarul pătat cu sânge. 
Casa Idolului Astartei. 

Cazul servitoarei perfecte. 
Lampa. 

Semnul degetului cel mare al Sf. Petru O glumă ciudată 


De la William P. Ryan, corespondentul de presă american, 
am auzit, prima dată, de întâmplarea asta. Luăm cina 
împreună la Londja, în ajunul reîntoarcerii sale la New York 
şi s-a întâmplat să aduc vorba că în dimineaţa următoare 
aveam să mă duc la Folbridge. 

Ridică privirea şi întrebă interesat: 

— Folbridge, Comwall? 

Ca să spun drept, numai o persoană dintr-o mie ştie că 
există un Folbridge în Comwall. Întotdeauna se gândesc că 
e vorba de Folbridge din Hampshire. Aşa încât faptul că 
Ryan îl ştia mi-a stârnit curiozitatea. 

— Da, i-am răspuns. Îl cunoşti? 

Zise doar că era blestemat. Apoi mă întrebă dacă ştiu 
cumva acolo o casă numită Treame. 

Interesul meu spori. 


— Chiar foarte bine. De fapt, la Treame mă şi duc. E casa 
surorii mele. 

— Bine, spuse William P. Ryan. Dacă nu vă pasă! 

L-am rugat să înceteze cu remarci criptice de genul acesta 
şi să-mi spună despre ce e vorba. 

— Ei bine, începu el, ca să fac asta va trebui să mă întorc 
cu gândul la o experienţă de-a mea de la începutul 
războiului. 

Am oftat. Evenimentele pe care vi le relatez au avut loc în 
1921 Ca să i se mai amintească de război, era ultimul lucru 
pe care şi-l dorea cineva. Slavă Domnului, 

Începusem să uităm... Şi apoi, William P Ryan, după cum 
ştiam, era în stare să vorbească la nesfârşit despre 
întâmplările sale din timpul războiului. 

Dar acum nu-l mai puteam opri. 

— După câte cred că ştii, ziarul, meu m-a trimis în Belgia şi 
mă mişcăm încolo şi încoace. Ei bine, există un sătuleţ - am 
s, ă-l spun X. O localitate minusculă, dacă a existat vreodată 
aşa ceva, dar acolo era o mănăstire destul de mare. Maici 
îmbrăcate în alb cărora voi le spuneţi... nu ştiu numele 
ordinului. Oricum, nu contează. Ei bine, acest locuşor se 
găsea exact pe traseul trupelor germane care avansau. 
Ulanii au sosit... 

M-am mişcat stingherit. William P Ryan. A ridicat o mână, 
ca să mă liniştească. 

— Totul e în ordine, spuse el. Nu este vorba de o poveste 
despre vreo atrocitate germană. Ar fi putut fi, dar nu e. De 
fapt, şpilul e în altă parte. Hunii s-au îndreptat spre 
mănăstirea aceea, au ajuns acolo şi totul a explodat. 

— O! Am zis cam mişcat. 

— Ciudată treabă, nu-l aşa? Bineînţeles, după prima 
impresie, s-ar fi zis că hunii se distrau şi s-au păcălit cu 
propriul lor explozibil. Dar, se pare că n-au avut nimic de 
soiul ăsta cu ei. Nu erau maeştrii în explozibil puternic. Şi- 
atunci, te întreb, ce-ar fi putut să ştie nişte maici despre 
explozibil? Unele maici, să zicem! 


— E ciudat, am confirmat eu. 

— M-a interesat să aud relatarea ţăranilor despre 
întâmplare. Toţi fuseseră omorâţi şi totul făcut praf. După 
părerea lor, a fost o explozie, eficientă sută la sută, un 
miracol modern de primă clasă. Se pare că una dintre maici 
îşi făcuse o oarecare reputaţie - o sfântă în devenire - intră 
în transe şi avea viziuni. Tot aceştia spuneau că ea făcea 
minuni. Aceasta a determinat că fulgerul să-l trăsnească pe 
hunii profanatori şi mănăstirea a explodat odată cu ei ca şi 
tot ce se afla pe o anumită rază în jur. Era o adevărată 
minune reuşită! 

Niciodată n-am izbutit să aflu adevărul despre treaba asta; 
n-am avut timp. Dar, miracolele se ţineau lanţ pe atunci: 
îngeri la Mons şi chestii de astea. Mi-am scris articolul. Am 
pus câteva fraze înduioşătoare, am folosit bine şi efectul 
religios şi l-am trimis la îiarul meu. A fost foarte bine primit 
în SUA. Tocmai tipul ăsta de articole le plăceau atunci 
cititorilor. 

Dar (nu ştiu dacă înţelegi asta) a început să mă intereseze. 
Simţeam că vroiam să ştiu ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu 
era nimic de văzut la locul propriu - zis. Două ziduri mai 
rămăseseră în picioare şi pe unul dintre ele se afla o urmă 
de praf negru care avea forma exactă a unui câine mare. 
Ţăranii din împrejurimi erau speriaţi de moarte de această 
imagine. O numeau Câinele Morţii şi nu treceau pe acolo 
după lăsarea întunericului. 

Superstiţia este întotdeauna interesantă. Simţeam că aş fi 
vrut s-o văd pe fata care a făcut minunea. Se părea că ea nu 
murise. Plecase înAnglia împreună cu alţi refugiaţi. Mi-am 
dat osteneala s-o găsesc. Am aflat că fusese trimisă la 
Treame, Folbridge, Comwall. 

Am dat din cap afirmativ. 

— Sora mea' a primit în gazdă o mulţime de refugiaţi 
belgieni la începutul războiului. Vreo douăzeci. 

— Ei bine, am vrut întotdeauna, dacă găseam timp, s-o 
caut pe maică. Doream s-o aud pe ea povestind despre 


dezastru. Apoi, fiind ocupat cu una şi cu alta, am uitat. 
Comwall este, oricum, puţin retras. De fapt, uitasem toată 
povestea până când te-am auzit pe tine acum vorbind 
despre Folbridge; asta m-a făcut să-mi reamintesc. 

— Trebuie s-o întreb pe sora mea, am zis eu. Ea poate să fi 
auzit ceva. Desigur, toţi belgienii au fpst repatriați de mult 
timp. 

— Firesc. 'Totuşi, în cazul în care sora ta ştie întradevăr 
ceva, m-aş bucura dacă mi-ai scrie şi mie. 

— Sigur c-am să-ţi scriu, i-am promis bucuros. 

Şi asta a fost tot. 

II 

A doua zi, la sosirea mea la Treame, mi-am reamintit 
povestea. Împreună cu sora mea serveam ceaiul pe terasă. 

— Kitty, am întrebat-o, n-ai avut vreo călugăriţă printre 
belgienii tâi? 

— Te referi la sora Mărie Angelique, da? 

— Ş-ar putea, am spus eu rezervat. Povesteşte-mi despre 
ea. 

— O, dragul meu! Era fiinţa cea mai ciudată. Ştii, este încă 
aici. 

— Poftim? În casă? 

— Nu, nu, în sat. Dr. Roşe, îţi aminteşti de dr. Roşe? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Îmi amintesc de un bătrân de vreo 83 de ani. 

— Dr. Laird. O! Ela murit. Dr. Roşe este aici numai de 
câţiva ani. E destul de tânăr şi-l pasionează foarte mult 
ideile noi. A manifestat cel mai mare interes pentru sora 
Mărie Angelique. Ea are halucinaţii şi lucruri de astea, ştii, 
aparent este extrem de interesantă din punct de vedere 
medical. Biata de ea n-are nicăieri unde să se ducă - după 
părerea mea e cam trăsnită sau, dacă înţelegi ce vreau să 
spun, impresionantă ei bine, cum îţi spun, n-avea nicăieri 
unde să se ducă, aşa că doctorul Roşe a fost foarte drăguţ şi 
i-a aranjat să locuiască în sat. Cred că scrie o monografie 
sau ceva de genul unui studiu despre ea. 


Se opri şi apoi adăugă: 

— Dar ce ştii despre călugăriţă? 

— Am aflat o poveste destul de curioasă. 

I-am relatat-o aşa cum mi-o spusese Ryan. Kitty se arătă 
foarte interesată. 

— Ea pare a fi tipul de om care te-ar putea face să sări în 
aer, dacă înţelegi ce vreau să spun. 

— Cred, zisei eu, întrucât devenisem foarte curios, că 
trebuie s-o văd pe tânăra asta. 

— Du-te. Aş vrea să ştiu ce părere o să-ţi facă. Întâi fă-l o 
vizită doctorului Roşe. De ce să nu te duci până-n sat după 
ce ai servit ceaiul? 

Am acceptat propunerea. 

L-am găsit pe doctorul Roşe acasă şi m-am prezentat. 
Părea un tânăr plăcut, deşi ceva la persoana să îmi cam 
repugnă. Se străduia prea mult să pară agreabil. 

În momentul când am menţionat de sora Mărie Angelique 
deveni mai atent. Era evident interesat îndeaproape. l-am 
relatat şi lui povestirea lui Ryan. 

— Ah! Spuse el pe gânduri. Aceasta explică multe lucruri. 

Îmi aruncă repede o privire şi adăugă: 

— Cazul este cu adevărat unul extraordinar de interesant. 
Călugăriţa a sosit aici după ce a trecut, fără îndoială, printr- 
un şoc mental grav. Se afla şi într-o stare de mare agitaţie 
psihică. A avut halucinaţii de tipul cel mai impresionant. 
Personalitatea ei este cât se poate de neobişnuită. Poate aţi 
dori să veniţi cu mine şi să-l facem o vizită. Merită 
întradevăr s-o vedeţi. 

Am fost imediat de acord. 

Am pornit împreună. Ne-am îndreptat spre o căsuţă mică 
de la marginea satului. Folbridge este un loc cât se poate de 
pitoresc. Se află la vărsarea râului Fol în mare, mai ales pe 
malul său estic; cel vestic este prea abrupt pentru 
construcţii, deşi câteva căsuțe au fost ridicate pe partea 
aceea stâncoasă. Chiar casa doctorului era la capătul 


stâncilor de pe partea de vest. De la ea se vedeau jos valuri 
mari lovindu-se de stânci negre. 

Căsuţa spre care ne îndreptam acum se afla în partea 
ținutului care nu avea vedere la mare. 

— Soră medicală a districtului locuieşte aici, îmi explică 
doctorul Roşe. Am aranjat ca sora Mărie Angelique să stea 
împreună. E cât se poate de bine ca ea să fie sub 
supraveghere de specialitate. 

— De felul ei se poartă normal? Am întrebat curios. 

— Într-o clipă vă veţi putea da seama singur, îmi răspunse 
zâmbind. 

Soră medicală, o persoană mică, plăcută, plinuţă era 
tocmai pe punctul de a pleca cu bicicleta când noi am sosit. 

— Bună seara, soră, ce-ţi mai face pacienta? Strigă 
medicul. 

— E că de obicei, doctore. Stă doar cu mâinile împreunate 
şi cu mintea dusă departe. De cele mai multe ori nu 
răspunde când vorbesc cu ea, deşi pentru asta nu-l trebuie 
decât puţină engleză, pe care o înţelege. 

Roşe dădu din cap şi după ce sora plecă cu bicicletă, se 
duse la uşa căsuţei, bătu tare şi intrarăm. 

Sora Mărie Angelique stătea într-un şezlong lângă 
fereastră. Îşi întoarse capul. 

Avea o faţă stranie, palidă, străvezie, cu ochi enormi. 
Părea să degâje o infinită tragedie ochii aceia. 

— Bună seara, soră, spuse doctorul în franceză. 

— Bună seara, monsieur le docteurlu8211? Termite-mi să- 
ţi prezint un prieten, domnul Anstruther. 

M-am înclinat şi ea a dat din cap zâmbind uşor. 

— Cum te mai simţi astăzi? Întrebă doctorul, aşezându-se 
lângă ea. 

— Sunt la fel ca de obicei. Făcu o pauză şi apoi continuă: 
nimic nu mi se pare real. Trec zile... luni sau ani? Nu prea 
îmi dau seama. Numai visele mele mi se par adevărate. 

— Deci încă mai visezi mult? 


— 1 întotdeauna. Întotdeauna şi înţelegeţi, visele par mai 
reale decât viaţa. 

— Visezi propria ta ţară, Belgia? 

Clătină din cap. 

— Nu. Visez o ţară care n-a existat niciodată, niciodată. 
Dar ştiţi asta, monsieur le docteur. V-am spus-o de multe 
ori. Se opri şi apoi spuse brusc: dar poate acest domn este 
tot doctor, unul tot pentru boli ale creierului? 

— Nu, nu. 

Roşe părea s-o liniştească, dar, în timp ce zâmbea, am 
observat cât de extraordinari de ascuţiţi îi erau caninii şi 
mi-a trecut prin cap că omul ăsta avea ceva din aerul unui 
lup. El continuă: 

— M-am gândit că te-ar putea interesa să-l cunoşti pe 
domnul Anstruther. Ştie ceva despre Belgia. Recent a aflat 
ştiri despre mănăstirea ta. 

Ochii ei se întoarseră spre mine. Obrajii i se înroşiră uşor. 

— De fapt nu-l nimic, m-am grăbit să-l explic. Dar acum 
două seri am luat cina cu un prieten care mi-a descris 
zidurile în ruină ale mănăstirii. 

— Deci, s-a ruinat! 

A exclamat încet, mai mult ca pentru ea. Apoi, uitându-se 
din nou la mine, mă întrebă nehotărâtă: 

— Spuneţi-mi, monsieur, prietenul dumneavoastră v-a spus 
cum, în ce fel a fost distrusă? 

— A explodat, i-am zis şi am adăugat: ţăranilor le e frică să 
treacă pe acolo noaptea. 

— De ce le e frică? 

— Din cauza unei imagini negre de pe un zid în ruină. Au o 
frică superstiţioasă în legătură cu ea. 

Se aplecă spre mine. 

— Spuneţi-mi, monsieur, repede... repede, spuneţi-mi! Ce 
reprezintă imaginea aceea? 

— Are forma unui câine uriaş, i-am răspuns. Ţăranii o 
numesc Câinele Morţii. 

— Ah! 


Începu să ţipe ascuţit: 

— Deci este adevărat, este adevărat. Tot ceea ce îmi 
reamintesc este adevărat. Nu e nici un coşmar urât. S-a 
întâmplat! S-a întâmplat! 

— Ce s-a întâmplat, soră? Întrebă doctorul pe un ton 
coborât. 

Se întoarse spre el precipitată. 

— Mi-am reamintit. Acolo, pe trepte, mi-am reamintit. Mi- 
am reamintit cum s-a întâmplat. Am folosit puterea aşa cum 
obişnuiam s-o folosim. Stăteam pe treptele altarului şi le-am 
cerut să nu se apropie. Le-am spus să plece în linişte. Ei n- 
au ascultat, înaintau deşi i-am avertizat. Aşa că... Se aplecă 
în faţă şi făcu un gest curios. Aşa că am asmuţit Câinele 
Morţii asupra lor... 

Se lăsă pe spate în şezlong tremurând toată, cu ochii 
închişi. 

Doctorul se ridică, luă un pahar din dulap, îl umplu pe 
jumătate cu apă, turnă o picătură sau două dintr-o sticluţă 
pe care o scoase din buzunarul său şi apoii-l dădu. 

— Bea asta, spuse el autoritar. 

Ea ascultă în mod mecanic, după cât părea. Ochii ei 
priveau undeva departe ca şi cum contemplau o viziune 
interioară proprie. 

— Deci, totul este adevărat, zise ea. În întregime. Oraşul 
Cercurilor, Oamenii Cristalului - totul. Totul este adevărat. 

— Aşa s-ar părea, spuse Roşe. 

Vocea lui era blândă şi liniştitoare, urmărind în mod clar să 
încurajeze şi nu să tulbure şirul ei de idei. 

— Povesteşte-mi despre Oraş, spuse el. Oraşul Cercurilor, 
mi se pare că l-ai numit? 

Ea răspunse absentă, ca un automat. 

— Da, erau trei cercuri. Primul cerc pentru cei aleşi, al 
doilea pentru călugăriţe şi cercul exterior pentru preoţi. 

— Şi în centru? 

I-şi trase brusc răsuflarea şi vocea i se schimbă din cauza 
unei groaze indescriptibile. 


— Casa Cristalului... 

În timp ce rostea cuvintele, îşi duse mâna dreaptă la 
frunte şi degetul îi desenă o anume imagine acolo. 

Silueta ei părea să devină mai rigidă, ochii i se închiseră, 
se clătină puţin şi apoi, deodată, se îndreptă instantaneu, ca 
şi cum se trezise brusc. 

— Ce este? Întrebă ea ameţită. Ce spuneam? 

— Nu-l nimic, zise Roşe. Eşti obosită. Ai nevoie de odihnă. 
Noi o să plecăm. 

Părea puţin ameţită când ne-am luat la revedere. 

— Ei bine, mă întrebă Roşe când am rămas singuri. Ce 
părere ai? 

Îmi aruncă o privire aspră, oblică. 

— Cred că mintea ei trebuie să fie cu totul dezordonată, 
da, i-am spus eu încet. 

— 'Te-a vexat aşa de mult? 

— Nu, de fapt, ea a fost, în mod curios, convingătoare. 
Ascultând-o, am avut impresia că ea a făcut cu adevărat 
ceea ce a susţinut - un soi de miracol gigantic, încrederea 
ei în ceea ce a făcut pare destul de veridică. De aceea... 

— De aceea consideri că mintea ei trebuie să fie deranjată. 
Să zicem că-l aşa! Dar, analizează chestiunea dintr-un alt 
unghi. Să presupunem că ea a făcut întradevăr acel 
miracol... Să presupunem că l-a făcut, că personal a distrus 
o clădire şi mai multe sute de fiinţe omeneşti. 

— Printr-un simplu exerciţiu de voinţă? Am zâmbit eu. 

— N-aş pune problema chiar aşa. Eşti de acord cu mine că 
o singură persoană ar putea distruge o mulţime prin simplă 
apăsare a unui buton care controlează un câmp de mine. 

— Da, dar asta este o treabă mecanică. 

— Adevărat, mecanică dar este, în esenţă, antrenarea şi 
controlarea unor forţe naturale. Tunetul şi un depozit cu 
praf de puşcă sunt, în mod fundamental, acelaşi lucru. 

— Da, dar ca să controlăm tunetul ar trebui să folosim 
mijloace mecanice. 

Roşe zâmbi. 


— Fac o mică digresiune acum. Există o substanţă numită 
„wintergreen” 1 Se găseşte în natuxă, sub formă vegetală. 
Aceasta poate fi reprodusă şi de om în mod sintetic şi pe 
cale chimică în laboratoare. 

— Şi? 

— Vreau să spun că adesea există două căi de a ajunge la 
acelaşi rezultat. A noastră este evident cea sintetică. Ar mai 
putea fi o alta. Rezultatele extraordinare la care au ajuns, 
de exemplu, fachirii indieni nu se pot explica câtuşi de puţin 
uşor. Lucrurile pe care le numim supranaturale nu sunt 
deloc neapărat supranaturale. Lumină electrică ar putea fi 
supranaturală pentru un sălbatic. Supranaturalul este 
numai naturalul ale cărui legi nu sunt încă înţelese. 

— Vrei să zici... am întrebat fascinat. 

— Că eu nu pot elimina în întregime posibilitatea ca o 
fiinţă umană să poată controla o vastă forţă distructivă şi s- 
o folosească pentru a-şi urmări scopurile lui sau ale ei. 
Mijloacele prin care aceasta s-a realizat s-ar putea să ni se 
pară supranaturale, dar, în realitate, ele nu ar fi aşa. 

L-am privit cu atenţie. 

El râse. 

— E o speculație, asta-l tot, zise el în glumă. Spunemi, ai 
observat un gest pe care l-a făcut când a menţionat Casa 
Cristalului? 

— Şi-a dus mâna la frunte. 

— Exact. Şi şi-a făcut un cerc acolo. Tot aşa cum un catolic 
îşi face semnul crucii. Acum, am să-ţi spun ceva destul de 
interesant, domnule Anstruther. Întrucât cuvântul „cristal” 
revine atât de des în rătăcirile pacientei mele, am încercat 
un experiment. Am împrumutat un cristal de la cineva şi, 
într-o zi, l-am scos pe neaşteptate ca să testez reacţia ei. 

— Şi? 

— Ei bine, rezultatul a fost foarte curios şi sugestiv, 
întregul său corp a înţepenit. Îl privea ca şi cum nu putea 
să-şi creadă ochilor. Apoi se lăsă în genunchi înaintea lui, 
murmură câteva cuvinte şi leşină. 


— Ce cuvinte a spus? 

— Foarte curioase. A spus: „Cristalul! Atunci Credinţa încă 
există!” - Extraordinar! 

— Sugestiv, nu-l aşa? Acum, următorul lucru curios. Când 
şi-a revenit din leşin uitase totul. l-am arătat cristalul şi-am 
întrebat-o dacă ştia ce este. A răspuns că îşi închipuie că e 
un cristal asemenea celor folosite de cei care ghicesc 
viitorul. Am întrebat-o dacă mai văzuse unul înainteMi-a 
răspuns: „Niciodată, monsieur le docteur. Dar, am observat 
o privire uluită în ochii ei. „Ce te tulbură, soră?” am 
întrebat-o. Ea a replicat: „Pentru că este atât de straniu. 

— N-am văzut niciodată un cristal mai înainte şi totuşi mi 
se pare că-l cunosc bine. E ceva numai dacă aş putea să-mi 
reamintesc...” Efortul de memorie era evident atât de 
obositor pentru ea, încât i-am interzis să se mai gândească. 
Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. Îmi programez 
din timp ce am de gând. Mâine am să fac un nou 
experiment. Cu cristalul. Am s-o determin să se uite în el. 
Cred că rezultatul ar putea fi interesant. 

— Ce aştepţi să afli din asta? L-am întrebat curios. 

Rostisem cuvintele la întâmplare, dar ele avură un rezultat 
neaşteptat. Roşe se crispă, se înroşi şi când vorbi, tonul lui 
se schimbase oarecum. Era mai formal, mai profesional. 

— Vreau să fac lumină asupra anumitor dezordini mentale 
imperfect înţelese. Sora Mărie Angelique este un subiect de 
studiu cât se poate de interesant. 

M-am întrebat dacă interesul doctorului Roşe era pur 
profesional. 

— Vă supăraţi dacă vin şi eu? 

Poate c-a fost doar o impresie, dar mi s-a părut că a ezitat 
înainte de a răspunde. Am intuit deodată că nu vroia să fiu 
de feţă. 

— Desigur. Nu văd de ce nu. 

Adăugă: 

— Bănuiesc că nu rămâneţi aici foarte mult timp? 

— Numai până poimâine. 


Mi s-a părut că răspunsul i-a fost pe plac. Faţa i se lumină 
şi începu să vorbească despre nişte experienţe recente 
făcute pe cobai. 

III 

După cum ne înţelesesem m-am întâlnit cu doctorul în 
după - amiaza următoare şi ne-am dus la sora Mărie 
Angelique. Doctorul era numai un zâmbet. Cred că era 
dornic să şteargă impresia pe care o lăsase în ziua 
anterioară. 

— Nu trebuie să iei prea în serios ceea ce i-am spus, 
remarcă el râzând. N-aş vrea să mă crezi un şarlatan care 
se ocupă cu ştiinţe oculte. Cel mai rău la mine este că amo 
slăbiciune grozavă pentru a rezolva un caz. 

— Adevărat? 

— Da şi cu cât este mai fantastic, cu atât îmi place mai 
mult. 

Râse ca de o slăbiciune amuzantă. 

Când am ajuns la căsuţă, soră medicală a districtului avea 
ceva în legătură cu care dorea să-l consulte pe Roşe, aşa că 
am fost lăsat cu sora Mărie Angelique. 

Am văzut-o studiindu-mă îndeaproape. Spuse deodată: 

— Bună soră medicală de aici mi-a spus că sunteţi fratele 
doamnei generoase de la casa cea mare unde am fost dusă 
când am venit din Belgia. 

— Da. 

— Ea a fost foarte bună cu mine. E tare blândă. 

Tăcu, ca şi cum îşi urmărea un anume fir al gândurilor. 
Apoi adăugă: 

— Monsieur le docteur şi el este un om bun? 

M-am simţit puţin încurcat. 

— De ce, da. Vreau să zic... aşa cred. 

— Ah! Se opri şi apoi zise: Desigur, se poartă foarte bine 
cu mine. 

— Sunt sigur că da. 

Se uită deodată drept la mine. 


— Monsieur, dumneata, dumneata care vorbeşti acum cu 
mine crezi că sunt nebună? 

— Vai, soră, o asemenea idee niciodată... 

Dădu încet din cap, întrerupând protestul meu. 

— Sunt nebună? Nu ştiu... lucrurile pe care mi le 
reamintesc... lucrurile pe care le uit... 

Oftă şi în momentul acela, Roşe intră în cameră. 

O salută vesel şi îi explică ce dorea să facă ea. 

— Ştii, anumiţi oameni au darul de a vedea lucruri într-un 
cristal. Îmi închipui că ai putea avea un asemenea har, soră. 

Arăta întristată. 

— Nu, nu, nu pot face asta. Să încerc să spun viitorul - 
asta înseamnă a păcătui. 

Roşe a fost surprins. Nu se aşteptase la o asemenea 
părere din partea călugăriţei. Îşi schimbă propunerea cu 
abilitate. 

— Nu trebuie să citim viitorul. Ai perfectă dreptate. Dar să 
căutăm în trecut, asta este cu totul altceva. 

— În trecut? 

— Da, sunt multe lucruri stranii în trecut. Imagini pe care 
le revezi, doar pentru o clipă şi care apoi dispar. Nu încerca 
să vezi nimic în cristal, dacă asta nu ţi se permite. Ia-l doar 
în mâinile tale, aşa. Uită-te în el, uită-te adânc. Da, mai 
adânc şi mai adânc. Îţi reaminteşti, nu-l aşa? Îţi reaminteşti. 
Mă auzi vorbindu-ţi. Poţi să-mi răspunzi la întrebări. Nu mă 
auzi? 

Sora Mărie Angelique luase cristalul cum i se ceruse, 
purtându-se cu el cu un ciudat respect. Apoi, când se uită 
înăuntru, ochii ei se goliră ca şi cum nu mai vedeau, iar 
capul îi căzu. Părea să doarmă. 

Încet, doctorul îi luă cristalul şi îl puse pe masă. Îi ridică o 
pleoapă. Apoi veni şi se aşeză lângă mine. 

— Trebuie să aşteptăm până se trezeşte. Cred că n-o să 
dureze mult. 

A avut dreptate. După cinci minute sora Mărie Angelique 
se mişcă. Ochii ei s-au deschis visători. 


— Unde mă aflu? 

— Eşti aici, acasă. Ai aţipit puţin. Ai visat, nu-l aşa? 

Dădu afirmativ din cap. 

— Da, am visat. 

— Ai visat Cristalul? 

— Da. 

— Povesteşte-ne despre el. 

— O să mă crezi nebună, monsieur le docteur. Pentru că, 
vedeţi, în visul meu Cristalul este o emblemă sfântă. Am 
văzut chiar un al doilea Christ, un învăţător al Cristalului 
care a murit pentru credinţa sa, credincioşii săi au fost 
vânaţi, persecutați... Dar credinţa a rămas. 

— Credinţa a rămas? 

— Da, de cincisprezece mii de luni pline, vreau să zic de 
cincisprezece mii de ani. 

— Cât durează o lună plină? 

— 'Treisprezece luni obişnuite. Da, s-a întâmplat în a 
cincisprezecea mie lună plină, desigur, eram o preoteasă a 
Semnului al Cincilea în Casa Cristalului. Era în primele zile 
ale venirii celui de al Şaselea Semn... 

Se încruntă, o expresie de teamă i se imprimă pe faţă. 

— Prea curând, murmură ea. Prea curând. O greşeală... 
ah, da! Îmi reamintesc al Şaselea Semn! 

Sări pe jumătate în picioare, se lăsă din nou jos, îşi trecu 
mâna pe faţă şi şopti: 

— Dar ce spun? Delirez. Lucrurile acestea nu s-au 
întâmplat niciodată. 

— Nu te amări acum. 

Dar ea se uita la el neliniştită şi perplexă. 

— Monsieur le docteur, nu înţeleg. De ce îmi vin visele 
astea, fanteziile astea? Aveam numai 16 ani când m-am dus 
la mănăstireN-am călătorit niciodată. Totuşi visez oraşe, 
oameni ciudaţi, obiceiuri stranii. De ce? 

Îşi apăsă capul cu amândouă mâinile. 

— Ai fost vreodată hipnotizată, soră? Sau ai fost întro stare 
de transă? 


— N-am fost niciodată hipnotizată, monsieur le docteur. De 
fapt, când ne rugăm în capelă, spiritul meu mi-a fost adesea 
luat din trup şi am rămas ca moartă multe ore. Era, fără 
îndoială, o stare binecuvântată, spunea maica şefă - o stare 
de graţie. Ah, da! Îşi ţinu răsuflarea. Îmi reamintesc; şi noi o 
numeam o stare de graţie. 

— Aş vrea să fac o experienţă, soră. Roşe vorbea pe un ton 
obişnuit. 'Ţi-ar putea risipi acele frânturi dureroase. Te-aş 
ruga să te uiţi încă o dată în cristal. Atunci îţi voi spune un 
anumit cuvânt. Tu vei răspunde cu un altul. Vom continua în 
felul acesta până când oboseşti. 

Concentrează-ţi gândurile asupra cristalului nu asupra 
vorbelor. Când am dezvelit din nou cristalul şi l-am dat 
surorii Mărie Angelique, am observat modul plin de 
pioşenie în care mâinile ei l-au atins. Se afla pe catifeaua 
neagră, între palmele ei fine. Minunaţii ei ochi adânci 
priviră înăuntru. Urmă o scurtă tăcere, după care doctorul 
pronunţă: Câine. 

Imediat, sora Mărie Angelique răspunse: Moarte. 

IV 

Nu-mi propun să povestesc în amănunt întreaga 
experienţă. Multe cuvinte fără importanţă sau înţeles au 
fost folosite intenţionat de către doctor. Pe altele le-a 
repetat de mai multe ori, câteodată obţinând acelaşi 
răspuns, alteori, unul diferit. 

În seara aceea, în căsuţa de pe stânci a doctorului, am 
discutat rezultatele experienţei. 

Îşi drese glasul şi-şi trase mai aproape caietul cu 
însemnări. 

— Aceste rezultate sunt foarte interesante, foarte 
curioase. Ca răspuns la cuvintele al Şaselea Semn am 
obţinut pe rând Distrugere, Roşu, Câine, Putere, apoi din 
nou Distrugere şi, în cele din urmă, Putere. Mai târziu, 
după cum poate ai observat, am inversat metoda cu 
următoarele rezultate. Ca răspuns la Distrugere, am 
obţinut Câine; la Roşu - Putere; la Câine - Moarte şi la 


Putere - Câine. Toate astea se leagă, dar la a doua repetare 
a Distrugerii, am obţinut Mare, care apare cu totul 
nerelevant. La cuvintele al Cincilea Semn am obţinut: 
Albastru, Gânduri, Pasăre, Albastru şi la sfârşit, expresia 
destul de sugestivă Deschiderea minţii către minte. Din 
faptul că al Patrulea Semn a produs cuvântul Galben şi mai 
târziu Lumină şi că Primul Semn a fost urmat de Sânge, 
deduc că fiecare Semn avea o anumită culoare şi, probabil, 
un simbol propriu - al Cincilea Semn având o pasăre, al 
Şaselea Semn un câine. Totuşi, presupun că al Cincilea 
Semn reprezintă ceea ce este în general cunoscut ca 
telepatie - Deschiderea minţii câtre minte. Al Şaselea Semn 
reprezintă, fără îndoială, Puterea Distrugerii. 

— Ce înseamnă Mare? 

— Mărturisesc că asta nu pot să explic. Am introdus 
cuvântul mai târziu şi am obţinut răspunsul obişnuit Barcă. 
La al Şaptelea Semn am obţinut întâi Viaţă, a doua oară 
Dragoste. La al Optulea Semn am primit răspunsul Nimic. 
Consider de aceea că şapte era suma şi numărul semnelor. 

— Dar al Şaptelea nu s-a realizat, am spus dintr-o 
inspiraţie bruscă. Pentru că în timpul cgdui de al Şaselea a 
avut loc Distrugerea! 

— Ah! Aşa crezi? Noi luăm în serios toate delirurile astea. 
Ele sunt cu adevărat interesante numai din punct de vedere 
medical. 

— Cu siguranţă, ele vor atrage atenţia psihiatrilor. 

Ochii doctorului se micşorară. 

— Dragă domnule, n-am intenţia să le fac publice. 

— Atunci interesul dumitale? 

— Este pur personal. O să fac însemnări asupra cazului, 
desigur. 

— Înţeleg. 

Dar pentru prima oară simţeam, ca un prost, că nu înţeleg 
nimic. M-am ridicat. 

— Bine, vă doresc noapte bună, doctore. Mâine mă întorc 
la Londra. 


— Ah! 

Mi s-a părut că era satisfacţie, poate uşurare îi această 
exclamaţie. 

— Vă doresc succes în investigaţiile dumneavoastră, am 
continuat eu în glumă şi nu asmuţiţi Câinele Morţii asupra 
mea, când ne vom întâlni data viitoare! 

Mâna lui era într-a mea când vorbeam şi am simţit cum 
tresare. Îşi reveni repede. Zâmbi, lăsând să se vadă caninii 
săi lungi şi ascuţiţi. 

— Pentru un om care iubeşte puterea, ce putere ar fi 
aceea! Rosti el. Să ţii viaţa fiecărei fiinţe umane în coşul 
palmei tale! 

Zâmbi şi mai mult. 

V/ 

Acesta a fost sfârşitul legăturii mele directe cu afacerea. 

Mai târziu, caietul cu însemnări şi jurnalul doctorului au 
intrat în posesia mea. Voi reproduce cele câteva adnotări 
sumare din ele, deşi înţelegeţi, că acestea au ajuns cu 
adevărat la mine după un anumit timp. 

5 august. Am descoperit că prin * „Aleşi” sora MĂ. Se 
referă la cei care reproduceau rasa. Aparent, lor li se 
acordău cele mai înalte onorufi şi erau situaţi deasupra 
Preop.miL Comparaţi aceasta cu primii Creştini 7 august. 
Am convins-o pe sora M. A. Să mă lase s-o hipnotizez. Am 
reuşit s-o adorm şi să intre în transă, dar nam stabilit nici o 
legătură. 

9 august Au existat civilizaţii în trecut faţă de care a 
noastră este un nimic? Ciudat, dacă ar fi aşa şi eu singurul 
om cu un clu la asta... 

August Sora M. A. Nu răspunde deloc sugestiv când este 
hipnotizată. Totuşi cade uşor în stare de transă. Asta nu pot 
să înţeleg august Sora M. A. A menţionat astăzi că în „stare 
de graţie” „poartă trebuie să fie închisă astfel ca altcineva 
să nu poată comanda trupullnteresantdar derutant 18 
august Aşadar, Primul Semn nu-l altceva decât..., (cuvintele 


sunt şterse aici). Atunci câte secole îţi trebuie să ajungi în al 
Şaselea? Dar dacă ar exista o scurtătură spre Putere... 

20 august. Am aranjat ca M.A. Să vină aici cu soră 
medicală, l-am spus că e necesar să ţin pacientă cu morfină. 
Sunt nebun? Sau voi fi eu Supermanul cu Puterea Morţii în 
mâinile mele? 

(Aici însemnările se opresc) 

VI 

Cred că era 29 august când am primit scrisoarea. Îmi era 
adresată mie cu un scris de mână stângace. Am deschis-o 
cu o oarecare curiozitate. Avea următorul conţinut. 

Cher monsieur; 

V-am văzut doar de două ori, dar am simţit că aş putea 
avea încredere în dumneavoastră. Dacă visele mele sunt 
reale sau nu, ele au devenit mai clare recent... Şi, 
monsieur; un lucru în orice caz, Câinele Morţii nu este un 
vis... În zilele de care v-am povestit (nu ştiu dacă sunt reale 
sau nu) Cel Care era Gardianul Cristalului a revelat al 
Şaselea Semn prea curând Poporului... Răul a intrat în 
inimile lor. Aveau puterea de a ucide după voie şi ei au 
omorât fără să facă dreptate, de furie. Erau îmbătaţi de 
plăcerea Puterii Când am văzut această, noi, care eram încă 
puri, ne-am dat seama că din nou nu vom completa Cercul 
şi nu vom ajunge la Semnul Vieţii Veşnice. Celui care ar fi 
trebuit să devină următorul Gardian al Cristalului i s-a cerut 
să acţioneze. Pentru ca vechiul să poată muri şi ca nouly 
după nesfârşite secole, să poată reveni, el a dezlănţuit 
Câinele Morţii asupra mării (având grijă să nu închidă 
Cercul) şi marea s-a ridicat sub forma unui câine şi a 
înghiţit pământul cu totul. 

Mi-am mai reamintit o dată aceasta pe treptele altarului 
din Belgia. 

Doctorul Roşe este din Frăţie. El cunoaşte Primul Semn şi 
forma celui de al Doilea, deşi înţelesul său este ascuns 
tuturora, în afară de puţini aleşi. El ar vrea să afle de la 
mine despre al Şaselea. Până acum am rezistat, dar îmi 


slăbesc puterile. Monsieur; nu e bine ca un om să ajungă la 
putere înaintea timpului său. Multe secole trebuie să treacă 
ca omenirea să fie pregătită să primească în mâinile sale 
puterea morţii... Vă implor; monsieur pe dumneavoastră 
care iubiţi bunătatea şi adevărul, să mă ajutaţi... Înainte de 
a fi prea târziu. 

Sora dumneavoastră în Christ, Mărie Angelique. 

Am scăpat scrisoarea din mână. Pământul de sub mine 
părea mai puţin solid ca de obicei. Apoi am început să-mi 
revin. Credinţa bietei femei, destul de adevărată, aproape 
mă impresionase! Un lucru era clar. Doctorul Roşe, în zelul 
său pentru un caz, abuzase în mod grosolan de statutul său 
profesional. Aveam să mă duc acolo şi... 

Deodată am observat o scrisoare de la Kitty prin 
corespondenţa mea. Am deschis-o. Am citit: „S-a întâmplat 
un lucru atât de îngrozitor. Îţi aminteşti de căsuţa 
doctorului Roşe de pe stâncă? S-a prăbuşit odată cu o 
alunecare de teren noaptea trecută; doctorul şi biata 
călugăriţă, sora Mărie Angelique, au murit. Resturile de pe 
plajă arată groaznic - toate adunate într-o grămadă 
fantastică - de la distanţă seamănă cu un câine mare...” 

Scrisoarea îmi căzuse din mână. 

Celelalte fapte pot fi o coincidenţă. Un domn Roşe, despre 
care am aflat că era o rudă bogată a doctorului, a murit pe 
neaşteptate în aceeaşi noapte; s-a spus, lovit de un fulger. 
După câte se ştie, nici o furtună nu izbucnise prin 
împrejurimi, dar unul sau doi oameni au declarat că 
auziseră o lovitură de tunet. El avea o arsură „de-o formă 
curioasă”. Prin testament îi lăsa totul, nepotului său, 
doctorul Roşe. 

Acum, presupunând că doctorul Roşe reuşea să obţină 
secretul celui de al Şaselea Semn de la sora Mărie 
Angelique... Mi se păruse întotdeauna un om lipsit de 
scrupule, el nu s-ar fi dat în lături să-şi ucidă unchiul dacă 
n-ar fi fost sigur că averea nu i-ar fi revenit lui. Dar o 
propoziţie din scrisoarea surorii Mărie Angelique mi-a 


rămas întipărită în minte: „având grijă să nu închidă 
Cercul...” Doctorul Roşe n-a avut acea grijă, nu ştia poate 
ce măsuri să ia şi nici necesitatea lor. Aşa că Forţa, pe care 
a folosito, s-a reîntors completânt circuitul său... 

Dar, sigur totul este o prostie! 'Totul poate fi explicat în 
mod natural. Faptul că doctorul credea în halucinaţiile 
surorii Mărie Angelique dovedeşte doar că şi mintea lui era 
puţin dezechilibrată. 

Totuşi, câteodată, visez un continent sub ocean, unde 
oamenii au trăit cândva atingând un grad de civilizaţie mult 
mai avansat decât al nostru... 

Sau soră Mărie Angeligue îşi reamintea „în urmă” - aşa 
cum unii spun că e posibil - şi este acest Oraş al Cercurilor 
în viitor şi nu în trecut? 

Prostii, bineînţeles că totul a fost o simplă halucinație! 


Chemarea Aripilor. 

Silas Hamer a auzit asta prima dată într-o noapte de 
februarie. El şi cu Dick Borrow plecaseră pe jos de la o cină 
oferită de Bernard Seldon, specialistul neurolog. Borrow 
era neobişnuit de tăcut şi Silas Hamer îl întrebă, cu o 
anumită curiozitate, la ce se gândeşte. Răspunsul lui 
Borrow a fost cu totul neaşteptat. 

— Mă gândeam că, dintre toţi oamenii din sekfa asta, 
numai doi se pot considera fericiţi. Şi aceştia, destul de 
ciudat, eşti tu şi cu mine. 

Cuvântul „ciudat” era potrivit pentru că nu puteau exista 
doi bărbaţi mai deosebiți între ei decât Richard Borrow, 
preotul muncitor din cartierul de est şi Silas Hamer, omul 
mulţumit de sine, uns cu toate alifiile, ale cărui milioane i se 
scurgeau printre degete. 

— E ciudat, ştii, spuse gânditor Borrow. Cred că eşti 
singurul milionar mulţumit pe care l-am întâlnit. 

Hamer rămase tăcut o vreme. Când începu să vorbească, 
tonul său era altul. 


— Am fost un amărât de băieţel zgribulit care vindea ziare. 
Atunci doream ce posed acum - confortul şi luxul pe care ţi 
le aduc banii, nu puterea lor. Voiam bani nu ca să-l folosesc 
drept o forţă, ci să-l cheltui fără nici o socoteală pentru 
mine! Sunt sincer în această privinţă, înţelegi. Se spune că 
banii nu pot cumpăra orice. Foarte adevărat. Dar cu ei 
cumpăr tot ce-mi place, aşa încât sunt satisfăcut. Sunt un 
materialist, Borrow, un materialist convins! 

Strălucirea orbitoare a largei artere luminate confirma 
confesiunea sa de credinţă. Rotunjimile trupului lui Silas 
Hamer erau mărite de haina sa grea, căptuşită cu blană şi 
lumina albă sporea guşa sa triplă. În contrast cu el, Dick 
Borrow avea o faţă suptă de ascet şi ochi cu sclipiri de 
fanatic. 

— Eu pe tine nu te înţeleg, rosti apăsat Hamer. 

Borrow zâmbi: 

— Eu trăiesc în mijlocul mizeriei, lipsurilor, foamei - toate 
rele trupeşti! Şi o Viziune fundamentală mă susţine. Nu-l 
uşor să înţelegi, dacă nu crezi în Viziuni, lucru de care sunt 
sigur. 

— Nu cred, spuse Silas Hamer, în nimic ce nu pot vedea, 
auzi sau” atinge. 

— Exact. În asta constă diferenţa dintre noi. Bine, la 
revedere, de-acum mă înghite pământul! 

Ajunseseră în dreptul unei guri luminate de metrou care-l 
ducea pe Borrow spre casă. 

Hamer îşi continuă drumul singur. Era bucuros că-l 
dăduse liber şoferului în seara aceea şi preferase să 
meargă pe jos acasă. Aerul era aprig de rece, simţurile i se 
desfătau de căldura deplină a paltonului îmblănit. 

Se opri pentru o clipă pe bordură, Înainte de a traversa 
strada. Un autobuz uriaş îşi croia cu greutate drum spre el. 
Hamer, cu sentimentul că avea toată viaţa la dispoziţie, 
aştepta să treacă. Dacă ar fi traversat prin faţa lui, ar fi 
trebuit să se grăbească şi îi displăcea graba. 


Pe lângă el, un amărât, abandonat al sorții, dar de rasă 
umană, beat criţă se rostogoli de pe trotuar. Hamer auzi un 
strigăt, o deplasare nereuşită într-o partea autobuzului şi 
apoi... privea, fără să înţeleagă, cu o groază care punea 
treptat stăpânire pe el, la o grămadă de zdrenţe nemişcată, 
lipsită de viaţă, din mijlocul drumului. 

Ca prin minune, o mulţime se adună, cu vreo doi poliţişti şi 
şoferul autobuzului în centru. Dar ochii lui Hamer erau 
pironiţi, cuprinşi de teroare, asupra grămezii informe şi 
inerte care fusese adineauri un om - unul ca el însuşi! Se 
cutremură ca de o ameninţare. 

— Nu trebe să vă căiţi, înălţimea voastră, i se adresă, 
dintr-o parte, un individ cu o înfăţişare neîngrijită. Nu 
puteaţi face nemica. Oricum era un neisprăvit! 

Hamer îl privi atent. Ideea că putuse cumva să fi salvat 
omul nui trecuse, ce e drept, prin cap. O respinse cu dispreţ 
că pe o absurditate. Dar, dacă omul n-ar fi fost. Atât de 
nechibzuit el ar fi putut în clipa asta... Gândurile i se 
frânseră brusc şi se desprinse din mulţime. Se pomeni 
tremurând de o spaimă nedefinită, nedomolită. A fost 
obligat să recunoască în sinea sa că-l era teamă, groaznic 
de teamă de... Moarte - Moartea care sosea, cu o iuţeală 
înfricoşătoare şi o certitudine lipsită de remuşcări, la cei 
bogaţi şi săraci deopotrivă... 

Grăbi pasul, dar noua teaţpă era împreună cu el, 
învăluindu-l în strânsoarea ei rece, de gheaţă. 

Se întreba ce-l apucase, căci ştia că nu era din fire un laş. 
Se gândi că o asemenea frică nu l-ar fi cuprins cu cinci ani 
în urmă. Deoarece atunci Viaţa nu fusese aşa de dulce... Da, 
asta era; dragostea de Viaţă reprezintă cheia misterului. 
Ajunsese pe culmea plăcerii de a trăi; un singur lucru îl 
ameninţa - Moartea cea distrugătoare! 

Artera luminată se terminase. Un pasaj îngust printre 
ziduri înalte i se prezentă ca o scurtătură către scuarul 
unde era situată reşedinţa sa, vestită pentru comorile ei de 
artă. 


Zgomotul străzilor din spatele său se estompă şi dispăru, 
singurul zgomot care se auzea era sunetul liniştit al paşilor 
săi. 

Şi atunci, din» întunericul ce se aşternea în faţă, răzbătu 
un alt sunet. Rezemat de zid se afla un tânăr care cânta la 
flaut. Bineînţeles, unul din enormul trib al muzicanţilor de 
pe stradă, dar de ce alesese un loc atât de deosebit? Sigur, 
că la ora asta din noapte, poliţia... meditaţiile lui. Hamer s- 
au întrerupt, deodată, când îşi dădu seama, cu un şoc, că 
omul nu avea picioare. O pereche de cârje stăteau lipite de 
zid, lângă el. Hamer mai văzu că nu cânta la flaut, ci la un 
instrument ciudat care scotea sunete mult mai înalte şi mai 
clare decât celălalt. 

Omul continua să cânte. Nu observă că Hamer se 
apropiase. Stătea cu capul foarte mult aplecat pe spate ca 
şi cum era extaziat de propria sa muzică şi sunetele; 
răzbăteau cu puritate şi vioiciune, înălțându-se... tot mai 
sus... 

O melodie stranie, mai bine zis nu era deloc o melodie, 
doar o simplă frază muzicală, destul de apropiată de 
sonorităţile bogate ale viorilor din „Rienzi”, repetată la 
nesfârşit, reluată dintr-o cheie în alta, dintr-o gamă 
armonică în alta, dar ridicându-se permanent şi atingând, 
de fiecare dată, cote tot mai mari de libertate neîngrădită. 

Nu semăna cu nimic din ceea ce auzise Hamer vreodată. 
Era ceva ciudat la ea, care te cuprindea, te învăluia... ea... 
Se prinse disperat cu amândouă mâinile de o protuberanţă 
din zidul de lângă el. Era conştient de un singur lucru - că 
trebuie să se menţină la pământ - cu orice preţ, trebuia să 
se menţină la pământ... 

Şi deodată îşi dădu seama că muzica se oprise. Ologul îşi 
căuta cârjele. Şi Silas Hamer văzu că încercase ca un nebun 
să se ţină de o piatră ieşită în afară, pentru simplul motiv că 
avusese ideea absurdă, cât se poate de iraţională, că se 
ridica de la sol, mai bine zis că muzica îl înălța... 


Începu să râdă. Ce idee cu totul trăsnită! Bineînţeles că 
picioarele sale nu se desprinseseră nici o clipă de pământ, 
dar ce halucinație stranie. Trăncănitul rapid al lemnului pe 
trotuar îl făcu să-şi dea seama că infirmul plecase. Se uită 
după el până când silueta omului fu înghițită de întuneric. 
Ce tip ciudat! 

Silas îşi continuă drumul mai încet; nu-şi putea şterge din 
minte senzaţia curioasă, imposibilă că pământul îi fugise de 
sub picioare... 

„ Şi-atunci, dintr-un impuls, se întoarse şi se îndreptă în 
grabă în direcţia în care o luase celălalt. Omul nu putea să fi 
ajuns departe, el avea să-l găsească imediat. 

Strigă de îndată ce zări silueta schilodită legănânduse 
încet de-a lungul drumului. 

— Hei! O clipă! 

Omul se opri şi rămase nemişcat până când Hamer se 
apropie de el. Un bec ardea chiar deasupra capului său şi-l 
lumină toate trăsăturile. Lui Silas Hamer i se tăie respiraţia 
din cauza acestei surprize mari. Omul avea întradevăr cel 
mai frumos cap pe care-l văzuse vreodată. Îi puteai da orice 
vârstă; sigur nu era un băiat, totuşi, tinereţea era 
caracteristica sa predominantă - tinereţe şi vigoare, o 
pasiune intensă! 

Hamer reuşi cu foarte multă greutate să înceapă a-l vorbi. 

— Ascultă, îi spuse el stingherit, aş vrea să ştiu ce cântai 
mai devreme? 

Omul zâmbi... Cu surâsul său lumea păru deodată să sară 
în sus de bucurie... 

— Era un cântec vechi, un cântec foarte vechi... De ani de 
zile, de secole. 

Vorbea cu o ciudată claritate pronunţând distinct, 
conferind o valoare egală fiecărei silabe. Se vedea clar că 
nu era englez, dar Hamer nu ghici naționalitatea sa. 

— Nu eşti englez. De unde eşti? 

Din nou se ivi zâmbetul acela larg, voios. 


— De peste mare, domnule. Am venit... cu mult timp în 
urmă... Cu foarte mult timp în urmă. 

— Trebuie să fi avut un accident foarte grav. S-a întâmplat 
recent? 

— Acum câtva timp, domnule. 

— Ce ghinion să pierzi amândouă picioarele. 

— Ba a fost bine, spuse omul foarte calm. Îşi întoarse 
privirea cu o stranie seriozitate spre interlocutorul său. 
Erau rele. 

Hamer îi puse un şiling în mână şi se întoarse. Era uluit şi 
uşor neliniştit. „Erau rele!” Ce lucru straniu să spui asta! 
Evident, făcuse o operaţie din cauza unei anumite boli, 
dar... ce ciudat sunase. 

Hamer se duse acasă gânditor. Încercă fără succes să uite 
incidentul. Stând în pat, cu prima senzaţie de somnolenţă 
care-l cuprindea, auzi orologiul din împrejurimi bătând ora 
unu. O bătaie clară şi apoi linişte - linişte care fu întreruptă 
de un sunet slab familiar... Începu să-l recunoască treptat. 
Îşi simţea inima bătându-l tare. Omul din pasaj cânta, 
undeva, nu foarte departe... 

Notele se auzeau vesele, reluarea lor înceată cu chemarea 
sa voioasă, aceeaşi scurtă frază muzicală obsedantă... „E 
ceva nefiresc, murmură Hamer. Este nefiresc. Are aripi...” 

Tot mai clar, tot mai sus, fiecare val ridicându-se deasupra 
celuilalt şi cuprinzându-l şi pe el. De data aceasta nu se 
opuse; se lăsă dus... sus-sus... valurile de sunete îl 
transportau din ce în ce mai sus... Triumfătoare şi libere, 
ele învăluiau totul. 

Din ce în ce mai sus... De acum trecuseră de limitele 
sunetelor umane, dar continuau încă să se ridice... Vor 
atinge țelul final, întreaga perfecţiune a înălţimii? 

Se ridica... 

Ceva îl trăgea, îl trăgea în jos. Ceva mare şi greu şi 
insistent. II trăgea a remuşcare, îl trăgea înapoi, jos... jos... 

Stătea în pat uitându-se la fereastra alăturată. Apoi, 
răsuflând din greu şi dureros, îşi întinse un braţ în afara 


patului. Mişcarea i se păru curios de stânjenitoare. 
Moliciunea patului era apăsătoare; apăsătoare erau şi 
perdelele grele de la ferestre care împiedicau lumina şi 
aerul. Tavanul parcă îl apăsa. Se simţea înecat, strangulat. 
Se mişcă uşor sub plapumă şi greutatea trupului său deveni 
cea mai apăsătoare dintre toate... 

II - Vreau o consultaţie, Seldon. 

Seldon îşi împinse puţin scaunul de la masă. Se tot întreba 
care ar fi putut fi motivul acestei cine în doi. Nu prea îl mai 
văzuse pe Hamer din iarnă şi în seara aceasta era conştient 
de o anumită schimbare, greu de definit, la prietenul său. 

— Uite ce este, începu milionarul, sunt îngrijorat în 
privinţa mea. 

Seldon se uită la el peste masă. 

— Arăţi în floarea vârstei. 

— Nu la asta mă refer. Hamer se opri un minut, apoi 
adăugă liniştit: mă tem că înnebunesc. 

Neurologul ridică privirea cuprins deodată de mai mult 
interes. Îşi turnă un pahar de Porto cu o mişcare înceată şi 
apoi îl întrebă liniştit, privindu-l pătrunzător pe celălalt 
bărbat: 

— Ce te face să crezi asta? 

— Ceva ce mi se întâmplă. Ceva inexplicabil, incredibil. Nu 
poate fi adevărat, aşa că, pesemne, îmi pierd minţile. 

— Nu te grăbi, spuse Seldon, povesteşte-mi totul. 

— Nu cred în supranatural, începu Hamer. N-am crezut 
niciodată... Dar, mai bine ţi-aş spune toată povestea de la 
început. Prima dată s-a întâmplat iarna trecută, într-o seară 
după ce am cinat la tine. 

Apoi, cât se poate de concis, îi relată evenimentele 
petrecute în drumul spre casă şi ciudată lor urmare. 

— Acesta a fost începutul. Nu-ţi pot explica exact 
sentimentul, dar a fost minunat! Nu semăna cu nimic din 
ceea ce mai trăisem sau visasem vreodată. Ei bine, se 
întâmplă mereu de atunci. Nu în fiecare noapte, din când în 
când. Muzica, sentimentul de a fi ridicat în sus, zborul 


avântat... şi apoi, teribila revenire, simţământul că sunt tras 
jos, pe pământ, urmat de durere, de reală durere fizică a 
trezirii. E ca şi cum cobor de pe un munte înalt - ştii ce 
dureri de urechi te apucă? Ei bine, e acelaşi lucru, dar 
intensificat şi cu el groaznicul simţ al greutăţii, acela de a fi 
claustrat, sufocat... 

Se întrerupse şi urmă o pauză. 

— Deja servitorii cred că sunt nebun. N-am putut suporta 
acoperişurile şi zidurile, aşa că mi-am aranjat în podul casei 
un loc deschis spre cer, fără mobilă, covoare sau alte lucruri 
sufocante... Dar chiar şi aşa, toate casele din jur îmi fac rău. 
Am nevoie de loc deschis la ţară, undeva unde să pot 
respira în voie... Se uită către Seldon. Ei, ce zici? Poţi să-mi 
explici asta? 

— Hm, făcu Seldon. Sunt o mulţime de explicaţii. Ai fost 
hipnotizat sau te-ai hipnotizat singur. Stai prost cu nervii. 
Sau poate să fie doar un simplu vis. 

Hamer dădu din cap descurajat. 

— Nici una din aceste explicaţii nu ţine. 

— Mai sunt şi altele, continuă Seldon rar, dar ele, în 
general, nu sunt admise. Eşti pregătit să le admiţi? 

— În ansamblu, da! 

— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegem, care 
nu pot fi explicate în mod normal. Mai avem încă o groază 
de descoperit şi cred că e bine să avem o minte receptivă, 
deschisă. 

— Ce mă sfătuieşti să fac? Întrebă Hamer după o vreme. 

Seldon se aplecă brusc spre el. 

— Unul din mai multe lucruri. Părăseşte Londra, caută-ţi 
„spaţiul tău deschis”. Visurile s-ar putea să Înceteze. 

— Nu pot face asta, spuse Hamer repede. Am ajuns că nu 
pot trăi fără ele. Nici nu vreau să renunţ la ele. 

— Ah! Cred că am ghicit. O altă alternativă ar fi tipul ăsta, 
mutilatul. Îl înzestrezi acum cu tot felul de atribute 
supranaturale. Vorbeşte cu el. Risipeşte vraja. 

Hamer dădu din nou din cap. 


— De ce nu? 

— Mi-e teamă, rosti Hamer simplu. 

Seldon făcu un gest de nerăbdare. 

— Ei, acum nu mai crede în toate astea, aşa, orbeşte! 
Cântecul, mediumul care stârneşte totul, cum e? 

Hamer îl murmură şi Seldon îl ascultă, încruntat şi uluit. 
— Seamănă cu o bucăţică din uvertura la „Rienzi”. E ceva 
înălţător în ea - parcă ar avea aripi. Dar eu nu mă-nalţ de la 
pământ! În privinţa zborurilor astea ale tale, seamănă exact 

unele cu altele? 

— Nu, nu. Hamer se aplecă spre el nerăbdător. Ele citesc 
în amplitudine. De fiecare dată văd puţin mai mult. E greu 
să-ţi explic. Înţelegi, întotdeauna sunt conştient că ating un 
anumit punct - la care mă duce muzica - nu direct, ci 
printr-o succesiune de valuri, fiecare ridicându-se mai sus 
decât cea precedentă, până în punctul cel mai înalt de! A 
care nu mai poţi merge mai departe. Rămân acolo până 
când sunt tras înapoi. Nu e un loc, e mai mult o stare. Ei 
bine, nu chiar de la început ci după puţin timp, am început 
să înţeleg că există alte lucruri înconjurătoare care 
aşteaptă până când sunt. În stare să le percep. Gândeşte-te 
la un pisoi. Are ochi, dar la început nu vede cu ei. E orb şi 
trebuie să înveţe să vadă. De fapt, asta mi se întâmplă mie. 
Ochii şi urechile omeneşti nu-mi folosesc, dar există ceva 
corespunzător lor care nu se dezvoltase încă - ceva ce nu 
ţine deloc de trup. Şi treptat s-a dezvoltat... Au fost senzaţii 
de lumină... apoi de sunete... apoi de culoare... Toate foarte 
vagi şi nedefinite. E mai mult decât cunoaşterea lucrurilor 
prin văzul şi auzul lor, întâi a fost lumină, o lumină care a 
devenit mai puternică şi mai clară... apoi nisip, mari 
întinderi de nisip roşiatic... ici şi colo lungi linii drepte de 
apă precum canalele. 

Seldon îşi ţinu brusc respiraţia. 

— Canale! Asta-l interesant. Continuă! 

— Dar aceste lucruri n-au contat, ele nu mai contează. 
Reale erau cele pe care încă nu le puteam vedea, dar le 


auzeam... Era un sunet ca fâlfâitul din aripi, într-un fel, nu 
pot să explic de ce, era măreț! Nu seamănă cu nimic din ce- 
| aici. Şi apoi se arată altceva înălţător - le-am văzut - 
Aripile! O, Seldon, Aripile! 

— Dar ce erau ele? Oameni, îngeri, păsări? 

— Nu ştiu. N-am putut să văd, nu încă. Dar culoarea lor! 
Culoarea aripilor - noi nu avem aşa ceva aici - este o 
culoare minunată. 

— Culoarea aripilor? Repetă Seldon. Cum arată? 

Hamer dădu din mână nerăbdător. 

— Cum să-ţi povestesc? Să descriu culoarea albastră unui 
orb! E o culoare pe care n-ai văzut-o niciodată - culoarea 
Aripilor! 

— Şi? 

— Şi! Asta-l tot. Până aici am ajuns. Dar de fiecare dată, 
revenirea a fost mai dificilă, mai dureroasă. Asta nu pot 
înţelege. Sunt convins că trupul meu nu părăseşte niciodată 
patul. În locul la care mă înalţ nu mai dispun de o prezenţă 
fizică. Atunci, de ce mă doare atât de rău după aceea? * 

Seldon dădu din cap în tăcere. 

— E ceva dureros, mă refer la revenire. Tragerea în jos 
şiapoi durerea, durerea în fiecare membru, în fiecare nerv 
şi îmi simt urechile ca şi cum ar plesni. Apoi totul mă apasă 
atât de tare, toată greutatea, groaznicul sentiment de-a fi 
închis. Simt nevoie de lumină, aer, spaţiu, mai mult decât 
orice, de spaţiu în care să respir! Şi am nevoie de libertate. 

— Şi dintre toate celelalte lucruri care însemnau atât de 
mult pentru tine înainte? Întrebă Seldon. 

— Asta-l partea cea mai proastă. Ţin la ele la fel de mult, 
ba chiar mai mult decât înainte. Şi aceste lucruri, confortul, 
luxul, plăcerea par să mă tragă în partea opusă a Aripilor. E 
o luptă continuă între ele şi nu văd cum o să se termine. 

Seldon rămase tăcut. Ciudata poveste pe care o ascultase 
era cu adevărat destul de fantastică. Era totul amăgire, o 
halucinație neobişnuită sau există vreo posibilitate să fie 
adevărată? Şi dacă da, de ce Hamer, dintre toţi oamenii...? 


Desigur, materialistul, omul care ţinea la lucruri şi nega 
spiritul. Era ultimul care s-ar fi cuvenit să aibă viziunea unei 
alte lumi. 

În faţa lui la masă, Hamer îl cerceta îngrijorat. 

— Cred, fu de părere Seldon, că poţi doar să aştepţi. 
Aşteaptă şi vezi ce se întâmplă. 

— Nu pot! Îţi spun că nu pot! Ceea ce-mi spui îmi 
dovedeşte că nu înţelegi. Mă sfâşie în două, această luptă 
groaznică, această rupere, lupta asta nesfârşită între... 
Între... Ezită. 

— Între carne şi spirit? Îl completă Seldon. 

Hamer privi obosit înainte. 

— S-ar putea numi aşa. Oricum, este insuportabil... Nu mă 
pot elibera... 

Din nou, Bernard Seldon clătină din cap. Era prins în 
încleştarea inexplicabilului. Îi mai dădu o sugestie. 

— Dacă aş fi în locul tău, aş pune mâna pe schilodul acela. 

Dar când se îndreptă spre casă, murmură în sinea sa: 
„Canale... Stiu eu?” 

III 

Silas Hamer plecă de acasă, în dimineaţa următoare, cu o 
nouă hotărâre. Se decise să urmeze sfatul lui Seldon şi să-l 
găsească pe omul fără picioare. Totuşi, convingerea sa 
intimă era că avea să-l caute degeaba, că acesta trebuie să 
fi dispărut complet, ca şi cum pământul l-ar fi înghiţit. 

Clădirile întunecate de pe laturile pasajului nu permiteau 
să intre lumina soarelui, făcându-l întunecos şi misterios. 
Numai într-un singur loc, pe la jumătatea sa, se afla o 
spărtură în zid şi prin aceasta cădea o lumină aurie care 
contura binefăcătoare o siluetă ce se află jos. O siluetă, da, 
era omul! 

Instrumentul din fluiere stătea rezemat de zid, lângă 
cârjele sale şi el acoperea pietrele cu desene făcute cu 
cretă colorată. Două erau terminate, scene de pădure de-o 
minunată frumuseţe şi delicateţe, înfăţişând pomi ce se 
legănau şi un izvor ce clipocea, toate părând aievea. 


Din nou Hamer se întrebă. Omul ăsta era doar un 
muzicant de pe stradă, un desenator pe trotuare? Sau era 
ceva mai mult...? 

Deodată, milionarul se pierdu cu firea şi strigă tare şi 
supărat: 

— Cine eşti tu? Pentru numele lui Dumnezeu, cine eşti tu? 

Ochii omului îi întâlniră pe ai săi, zâmbind. 

— De ce nu răspunzi? Vorbeşte, omule, vorbeşte! 

Observă apoi că acesta desenă cu o incredibilă repeziciune 
pe o bucată goală de piatră. Hamer îi urmări mişcările... 
Câteva trăsături şi nişte copaci uriaşi apărură. Apoi, aşezat 
pe un bolovan... un bărbat... cântând la un nai. Cu o faţă 
extraordinar de frumoasă şi picioare de ţap... 

Mâna schilodului se mişcă iute. Bărbatul stătea încă pe 
stâncă, dar picioarele de ţap dispăruseră. Din nou, ochii săi 
îi întâlniră pe cei ai lui Hamer. 

— Ele erau rele, zise acesta. 

Hamer privea fascinat. Căci faţa era cea din desen, dar în 
mod ciudat şi incredibil înfrumuseţată... Purificată de tot, 
emanând o intensă, o imensă bucurie de a trăi. 

Hamer se întoarse şi aproape fugi prin pasaj la lumina 
strălucitoare a soarelui repetându-şi la nesfârşit: „E. 
Imposibil... Imposibil. Sunt nebun, visez!” Dar faţa îl obseda 
- faţa lui Pan... 

Intră în parc şi se aşeză pe o bancă. Era o oră când se 
plimba puţină lume. Câteva doici cu copii mici în umbra 
copacilor şi presăraţi ici şi colo, pe întinderile verzi, ca 
insule pe o mare, zăceau întinşi nişte bărbaţi... 

Cuvintele „un vagabond nenorocit” erau pentru Hamer 
echivalentul mizeriei. Dar, deodată, astăzi, el îi invidia... 

Ei îi apăreau lui, dintre toate fiinţele, singurii liberi. 
Pământ dedesubt, cer deasupra lor, o întreagă lume în care 
să umble... nu erau nici claustraţi, nici înlănţuiţi. 

Ca o străfulgerare îşi dădu seama că ceea ce îl lega cu 
atâta lipsă de remuşcare era lucrul pe care îl venera şi îl 
preţuise cel mai mult - bogăţia! Crezuse că ea e lucrul cel 


mai puternic de pe pământ şi acum, învăluit în puterea sa 
de aur, văzu adevărul cuvintelor sale. Banii erau cei care îl 
ţineau în sclavie... 

Dar asta era? Asta era cu adevărat? Exista vreun adevăr 
mai profund şi mai edificator pe care nu-l văzuse? Banii sau 
propria sa dragoste pentru bani? Era legat în fiare făcute 
de el însuşi; nu bogăţia în sine, ci dragostea sa pentru 
această era lanţul. 

Acum ştia clar cele două forţe care trăgeau de el, puterea 
caldă, complexă a materialismului ce îl înconjura şi îl 
închidea şi, în opoziţie cu aceasta, clara, imperativa 
chemare pe care el o numi pentru sine Chemarea Aripilor. 

Şi în timp ce una lupta şi se agăța de el, cealaltă îi declară 
război şi nu se lăsa înfrântă. Ea doar chema, chemaf 
neîncetat... O auzea atât de clar că aproape se exprimă în 
cuvinte. 

— Nu poţi cădea la învoială cu Mine, părea aceasta să 
spună. Deoarece, eu sunt deasupra tuturor celorlalte 
lucruri. Dacă vei urma chemarea mea, trebuie să renunţi la 
toate celelalte şi să te scuturi de forţele care te ţin. Căci 
numai cei Liberi mă vor urma acolo unde eu îi conduc... 

— Nu pot, strigă Hamer. Nu pot... 

Câţiva oameni s-au întors să se uite la bărbatul cel voinic 
care şedea şi vorbea de unul singur. 

I se cerea un asemenea sacrificiu, a ceea ce îi era cel mai 
drag, care făcea parte din el însuşi. 

Parte din el însuşi - îşi reaminti omul fără picioare... 

IV * - în numele Domnului, ce te aduce aici? Întrebă 
Borrow. 

Întradevăr, parohia din cartierul de Est era un mediu pe 
care Hamer nu-l cunoştea. 

— Am ascultat multe predici bune, începu milionarul, în 
care se spunea ce-aţi putea face voi dacă aţi avea fonduri. 
Am venit să-ţi spun asta: poţi avea fondurile. 

— Foarte frumos din partea ta, răspunse Borrow, oarecum 
surprins. O mare donaţie, da? 


Hamer zâmbi trist. 

— Aş spune aşa: până la ultimul penny pe care-l am. 

— Ce? 

Hamer îi dezvălui detaliile într-o manieră rapidă de 
domeniul afacerilor. Borrow simţea cum i se învârtea capul. 

— Vrei să spui că cedezi întreaga ta avere pentru a fă 
folosită la ajutorarea celor săraci din East End, numindu-mă 
pe mine legător? 

— Exact. 

— Dar de ce, de ce? 

— Nu pot să-ţi explic, zise Hamer încet. Îţi aminteşti 
discuţia noastră din februarie trecut despre viziuni? Ei 
bine, o astfel de viziune a pus stăpânire pe mine. 

— E splendid! 

Borrow se aplecă înainte cu ochii strălucindu-l. 

— Nu-l nimic deosebit de splendid în legătură cu asta, zise 
Hamer întunecat. Nu-mi pasă nici negru sub unghie de 
sărăcia din East End. Ei nu au nevoie decât de tărie de 
caracter şi curaj! Eu am fost foarte sărac şi am scăpat. Dar 
trebuie să renunţ la bani şi aceste societăţi aşa-zise de 
binefacere n-o să pună mâna pe ei. Eşti un om în care pot 
să am încredere. Hrăneşte trupuri sau suflete cu ei. De 
preferat sunt primele. Eu am fost flămând, dar poţi să faci 
cum îţi place. 

— Este un lucru fără precedent, abia bolborosi Borrow. 

— Totu-l terminat şi parafat, continuă Hamer. Avocaţii au 
făcut actele, în sfârşit şi eu le-am semnat pe toate. Pot să-ţi 
spun că am fost foarte ocupat în aceste ultime două 
săptămâni. E aproape la fel de greu să scapi de o avere ca 
şi s-o faci. 

— Dar tu, ţi-ai păstrat ceva? 

— Nici un penny, îi răspunse Hamer vesel. Nu e chiar aşa 
adevărat. Am exact doi penny în buzunar. Râse. 

Îşi luă la revedere de la uluitul său prieten şi ieşi pe 
străzile strâmte, urât mirositoare. Cuvintele pe care tocmai 
le rostise atât de bucuros îi reveniră acum în minte cu 


sentimentul dureros al unei pierderi. „Nici un penny!” Din 
vasta sa avere nu păstrase nimic. Îi era teamă, tare teamă 
de sărăcie, de foame şi de frig. Sacrificiul nu-l adusese nici 
o plăcere. 

Totuşi, era conştient că greutatea şi ameninţarea 
lucrurilor dispăruseră; nu se mai simţea apăsat şi legat. 
Strânsoarea lanţului cedase şi se rupsese, dar viziunea 
eliberării se afla în apropiere ca să-l dea puteri. 

Necesităţile lui materiale puteau umbri Chemarea, dar nu 
s-o ucidă fiindcă el ştia că un lucru nemuritor era veşnic. 

Se simţea în aer venirea toamnei şi vântul bătea rece. 
Simţi frigul, se cutremură şi îi mai era şi foame căci uitase 
să mănânce de prânz. Asta-l apropia viitorul. Era incredibil 
că el renunţase la tot: viaţă uşoară, confort, căldură! Trupul 
său striga neputincios... Şi-atunci încă o dată îl cuprinse un 
simţământ bucuros şi înălţător de libertate. 

Hamer ezită. Era aproape de o staţie de metrou. Avea doi 
penny în buzunar. Îi veni ideea să-l ia până la parcul unde, 
cu două săptămâni în urmă, îi văzuse pe leneşii aceia întinşi. 
În, afara acestei fantezii, n-avea nici un plan pentru viitor. 
Acum credea, pe cinstea lui, că era nejbun, oamenii 
sănătoşi n-ar fi procedat ca el. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, 
nebunia era un lucru minunat şi uimitor. 

Da, se va duce acum în spaţiul deschis din parc şi a ajunge 
acolo cu metroul avea o semnificaţie specială pentru el. 
Căci subteranul ăsta reprezenta toate ororile vieţii închise, 
înmormântate... Se va ridica din închistarea vagoanelor 
liber către spaţiul verde şi pomii care ascundeau 
ameninţarea caselor apăsătoare. 

Scara rulantă îl duse repede şi uniform jos. Aerul era greu 
şi apăsător. Stătea la capătul peronului departe de masa de 
oameni. În stânga sa era deschiderea tunelului din care 
trenul trebuia să apară dintr-o clipă într-alta ca un şarpe. 
Simţi în toată staţia un rău subtil. Nu se afla nimeni 
aproape de el cu excepţia unui tânăr ghemuit pe un scaun, 
cufundat, după câte se părea, într-o toropeală de om beat. 


Din depărtare, se auzi slab huruitul ameninţător al 
trenului. Băiatul se ridică din scaun şi îşi târşi paşii nesiguri 
într-o parte a lui Hamer, rămânând pe marginea peronului 
ca să se uite în tunel. 

Apoi, se întâmplă atât de repede că păru aproape 
incredibil, îşi pierdu echilibrul şi căzu... 

O sută de gânduri îi cuprinse simultan creierul lui Hamer. 
Văzu o grămadă călcată de un autobuz şi auzi o voce 
răguşită zicând: „Nu trebe să vă căiţi, înălţimea voastră. Nu 
puteaţi face nemica.” Şi astfel îşi dădu seama că acea viaţă 
putea fâ salvată numai de el însuşi. Nu era nimeni altcineva 
acolo şi trenul se apropia... Toate îi trecură prin minte cu 
rapiditatea unui fulger. Dădea dovadă unei curioase şi 
calme lucidităţi. 

Avea doar o secundă să se decidă şi ştiu, în clipa aceea, că 
teama lui de Moarte nu dispăruse. Îi era îngrozitor de 
teamă. Şiapoi, nu era o speranţă deşartă? Pierderea inutilă 
a două vieţi? 

Privitorilor îngroziţi de la celălalt capăt al peronului nu li 
se păru nici o distanţă în timp între căderea băiatului şi 
săritura bărbatului după el - şi apoi trenul luând rapid 
curba tunelului, incapabil să frâneze la timp. 

Iute, Hamer îl prinse în braţe pe băiat Nici un impuls 
firesc de conservare nu-l împiedică, carnea ce tremura 
asculta comandă spiritului străin care-l cerea sacrificiu. Cu 
ua ultim efort îl aruncă pe băiat pe peron, el însuşi căzând... 

Apoi, deodată, teama îi dispăru. Lumea materială nul mai 
ţinea jos. Nimic nu-l mai încătuşa. Pentru o clipă, i se păru 
că aude veselul nai al lui Pan. ...Apoi. 

— Mai aproape şi mai tare - absorbind tn sus totul, sosi 
bucurosul fâlfâit al nenumăratelor Aripi. Învăluindu-l 
ocrotitor. 

O duminică fructuoasă - Mi se pare cu adevărat încântător, 
zicea pentru a patra oară domnişoara Dorothy Pratt. Ce n- 
aş da să mă poată vedea acum cotoroanţa aia. Ea şi Janele 

ei! 


„Cotoroanţa” la care făcea aşa nemilos aluzie era mult 
stimabila stăpână a domnişoarei Pratt, doamna Mackenzie 
Jones, care avea păreri categorice privind prenumele 
potrivite pentru cameriste şi îi respinsese numele de 
Dorothy în favoarea celui de-al doilea său prertume de Jane, 
disprețuit de domnişoara Pratt. 

Prietenul domnişoarei Pratt nu-l răspunse pe loc pentru un 
motiv cât se poate de serios. Când abia ai cumpărat un mic 
Austin, la a patra mână, pentru suma de 20 de lire şi-l scoţi 
doar a doua oară, întreaga ta atenţie se concentrează de la 
sine asupra dificilei sarcini de a-ţi folosi mâinile şi picioarele 
după cum dictează imperativele momentului. 

— Da, da! Exclamă domnul Edward Palgrove, negociind o 
criză cu un oribil scrâşnet care l-ar fi scos din sărite pe un 
adevărat automobilist. 

— Nu prea eşti vorbăreţ cu fetele, se plânse Dorothy. 

Domnul Palgrove a fost salvat de la formularea unui 
răspuns pentru că exact în acel moment fu înjurat de mama 
focului de şoferul unui autobuz. 

— Vai, câtă neobrăzare, zise domnişoara Pratt, întorcându- 
şi capul. 

— l-aş dori să aibă şi el o frână ca a mea, spuse amărât 
curtezanul ei. 

— S-a întâmplat ceva cu frâna? 

— Poţi să apeşi până la fund. Nimic nu se întâmplă. 

— Dar bine, Ted, doar nu poţi să te aştepţi să ai totul 
pentru 20 de lire. În fond, iată-ne într-o maşină adevărată, 
într-o după-amiază de duminică, ieşind din Londra la fel ca 
toată lumea. 

Alte scrâşnituri şi zdrăngăneli. 

— Ah, a intrat mai uşor în viteză, anunţă Ted, roşu la faţă 
de fericire. 

— Dar, şofezi de minune, îi declară cu admiraţie, Dorothy. 

Încurajat de aprecierea domnişoarei, domnul Palgrove 
încercă să traverseze în viteză Hammersmith Broadway şi a 
fost în mod sever admonestat de un poliţist. 


— Ei bine, nu m-am gândit niciodată, începu Porothy în 
timp ce se îndreptau spre Hammersmith Bridge într-un 
mod mai temperat. Nu ştiu unde o să ajungă poliţia asta. 
Cred că ar trebui să vorbească mai politicos, mai ales după 
felul în care a fost atacată în ultimul timp. 

— Oricum, n-am vrut s-o iau pe drumul ăsta, remarcă 
Edward trist. Intenţionam s-o iau pe Great West Road şi să 
accelerez puţin. 

— Şi să fii mai mult ca sigur prins în Capcană, îl avertiză 
Dorothy. Asta i s-a întâmplat stăpânului ieri. L-a costat cinci 
lire excesul de viteză. 

— În fond, jpoliţiştii nu sunt aşa porniţi, observă Edward 
generos. li tapează pe cei bogaţi, ceea ce-l foarte bine. Nici 
o favoare. Îmi vine să înnebunesc când mă gândesc la 
umflaţii ăştia care intră într-un magazin şi-şi cumpără două 
Rolls Royce, fară să mişte un deget. Nu e corect. Sunt la fel 
de capabil ca şi ei. 

— Şi bijuteriile, oftă Dorothy. Magazinele acelea de pe 
Bond Street. Diamante şi perle şi nu mai ştiu ce! Şieu cu un 
şirag de perle de la supermagazinul „Woolworth”. 

Medită tristă la acest subiect. Edward a putut din nou să 
fie atent la felul cum conducea. Au reuşit să treacă prin 
Richmond fără vreun necaz. Altercaţia cu polițistul îl 
enervase pe Edward. Acum adopta metoda minimei 
rezistenţe, mergând orbeşte în urma oricărei maşini, ori de 
câte ori se ivea vreo intersecţie. 

În modul acesta se trezi deodată pe un drum lateral de 
ţară pe care mulţi automobilişti experimentați ar fi dat orice 
să-l găsească. 

— Destul de inteligent m-am descurcat, se împăună 
Edward cu tot meritul. 

— Admirabil, aş zice, îl lăudă domnişoara Pratt adăugând: 
mai văd şi un om cu fructe de vânzare. 

Bineînţeles, într-un loc la vedere se afla o masă mică 
împletită din răchită cu coşuri de fructe şi îndemnul 


WA 


„Consumaţi mai multe fructe” înscris pe o pancartă. 


— Cât costă, întrebă Edward, fără entuziasm, când frâna 
de mână acționată duse la rezultatul scontat. 

— Frumoase căpşuni, le recomandă vânzătorul. 

Era un individ cu o înfăţişare nu prea amabilă şi o privire 
vicleană. 

— Exact ce-l place doamnei. Fructe coapte, proaspete. Şi 
cireşe. Numai englezeşti. Luaţi un coş cu cireşe, doamnă? 

— Chiar că arată bine, le admiră Dorothy. 

— Frumoase, ce mai! Zise omul răguşit. Vă poartă noroc, 
doamnă, coşul ăla! În cele din urmă, îi făcu hatârul să-l 
răspundă şi lui Edward. Doi şilingi, domnule, al naibii de 
ieftin. Aşa aţi zice dacă aţi ştii ce e înăuntrul coşului. 

— Arată grozav de frumoase, insistă Dorothy. 

Edward oftă şi-l achită cei doi şilingi. Mintea să nu mai 
prididea cu socotelile. Mai târziu - ceai, benzina - afacerea 
asta cu plimbarea de duminică cu maşina nu prea se putea 
zice că e ieftină. Asta e partea cea mai rea cu plimbatul 
fetelor! Întotdeauna doreau tot ce vedeau. 

— Mulţumesc, domnule, zise tipul cu înfăţişare 
neagreabilă. Aveţi mai mult în coşul ăla decât valorează 
banii. 

Edward apăsă furios pe acceleraţie şi micul Austin sări la 
vânzătorul de cireşe în maniera unui alsacian înfuriat. 

— Îmi pare rău, se scuză Edward. Am uitat că era în 
viteză. 

— Ar fi cazul să ai grijă, dragă, zise Dorothy. Ai fi putut să-l 
răneşti. 

Edward nu răspunse. După o jumătate de milă ajunseseră 
la un loc ideal, pe malul unei ape. Edward şi Dorothy lăsară 
Austin-ul la marginea drumului, se aşezară ca doi 
îndrăgostiţi pe pajişte şi înfulecau cireşe. Un ziar de 
duminică stătea neluat în seamă la picioarele lor. 

— Ce mai e nou? Dori să afle Edward, în cele din urmă, 
întinzându-se pe spate şi trăgându-şi pălăria pe ochi ca să-l 
ţină umbră. 

Dorothy se uită peste titluri. 


— Soţia tristă. Poveste extraordinară. 28 de oameni înecaţi 
săptămâna trecută. Moartea unui aviator. Uimitor jaf de 
bijuterii. Dispariţia unui colier de rubine valorând 50000 de 
lire. O, Ted! Cincizeci de mii de lire. Imaginează-ţi! Continuă 
să citească: Colierul e compus din 21 de pietre montate în 
platină şi a fost trimis cu poşta specială din Paris. La 
primire, s-a constatat că pachetul conţinea câteva pietre de 
râu şi bijuteriile lipseau. 

— Furate la poştă. Cred că poşta este groaznică în Franţa, 
declară Edward. 

— Tare-aş vrea să văd aşa un colier, oftă Dorothy. Totul 
strălucind ca sângele, sânge de porumbel, aşa spun 
bijutierii la culoare. Mă întreb cum te poţi simţi cu aşa ceva 
în jurul gâtului. 

— Ei bine, n-ai grijă dragă, că nu vei afla niciodată, o 
asigură Edward glumind. 

Dorothy îşi ridică mândră capul. 

— Şi, mă rog, de ce nu, aş vrea să ştiu? E uimitor felul în 
care fetele reuşesc să se afirme în viaţă. Aş putea să mă duc 
să mă fac artistă. 

— Fetele serioase nu se afirmă nicăieri, o descurajă 
Edward. 

Dorothy dori să-l răspundă, se obţinu şi-l ceru să-l dea 
coşul cu cireşe. 

— Am mâncat mai multe decât tine, observă ea. O să 
împart în două cele care au mai rămas şi... dar ce-l aici la 
fundul coşului? 

În timp ce vorbea, scoase afară... un lung lanţ strălucitor 
de pietre roşii ca sângele. Amândoi se uitau la el uluiţi. ” - 
în coş, ai zis? Îşi găsi glasul Edward. 

Dorothy dădu din cap. 

— Chiar la fund... sub fructe. 

Se uitară din nou unul la altul. 

— Cum crezi că a ajuns acolo? 

— Nu ştiu ce să cred. E ciudat, led, chiar după ce-am citit 
ştirea aia din ziar... despre rubine. 


Edward izbucni în râs. 

— Doar nu-ţi imaginezi că ţii în mână 50000 de lire? 

— Am spus doar că e ciudat. Rubine montate în platină. 
Platină seamănă cu chestia aia simplă ca argintul - precum 
ăsta. Nu-l aşa că strălucesc şi au o culoare splendidă? Câte 
or fi? Le numără. Ştii, led, sunt exact 21 

— Einu! 

— Ba da. Acelaşi număr ca cel din ziar. O, led, nu crezi 
că... 

— Nu se poate! Dar vorbea fără convingere. Există o 
modalitate de a-Ji da seama dacă sunt veritabile - tăind 
geamul cu ele. 

— Ca diamantele. Dar ştii ceva, led, ăla era un om care 
arăta foarte ciudat, omul cu fructele, un om care arăta a fi 
necinstit. Şi-a mai făcut şi glume, spunea că avem în coş mai 
mult decât valoarea banilor. 

— Da, dar fi atentă Dorothy. De ce să vrea el să ne dea 
nouă 50000 de lire? 

Domnişoara Pratt dădu din cap descurajată. 

— N-are nici un sens, doar dacă nu-l urmăreşte poliţia, 
admise ea. 

Poliţia? Edward păli uşor. 

— Da? În ziar se mai spune că... „poliţia are un clu”. 

Fiori reci îl cuprinseseră. 

— Dorothy, nu-mi place treaba asta. Dacă poliţia pune 
mâna pe noi? 

Dorothy se uită la el cu gura căscată. 

— Dar noi n-am făcut nimic, Ted! L-am găsit în coş. 

— Şi asta sună a poveste tâmpită! Nu e credibilă. 

— Nu prea este, îi dădu dreptate Dorothy. O, Ted, chiar 
crezi că ăsta este Lucrul? E ca un basm! 

— Mie nu-mi pare basm, zise Edward. Mi se pare mai 
degrabă o poveste în care eroul intră direct la Dartmoor, 
acuzat pe nedrept şi rămâne paisprezece ani acolo. 

Dar Dorothy nu-l asculta. Îşi pusese colierul la gât şi îi 
admira efectul într-o oglinjoară scoasă din geantă. 


— Parcă l-ar purta o ducesă, murmură ea fascinată. 

— Nu cred, zise Edward violent. E o imitație. Trebuie să fie 
o imitație. 

— Da, dragă, e foarte probabil, fu de acord Dorothy, 
preocupată încă de imaginea sa din oglindă. 

— Orice altceva ar fi prea €... o coincidenţă. 

— Sânge de porumbel, murmură Dorothy. 

— E absurd. Asta e părerea mea. Absurd. Fii atentă, 
Dorothy, asculţi ce spun, sau nu? 

Dorothy puse de o parte oglinda. Se întoarse către el, cu o 
mână la rubinele din jurul gâtului. 

— Cum arăt? Îl întrebă ea. 

Edward o privi, uitând de îngrijorarea sa. N-o văzuse 
niciodată pe Dorothy aşa. Avea un aer triumfal, un fel de 
frumuseţe regală, complet nouă pentru el. Ideea că în jurul 
gâtului purta bijuterii în valoare de 50000 de lire o 
transformase pe Dorothy Pratt într-o altă femeie. Părea de 
o * mândrie senină, un fel de Cleopatra, Semiramida şi 
Zenobia, toate sub aceeaşi înfăţişare. 

— Arăţi... arăţi... uluitor, zise Edward impresionat. 

Dorothy râse şi chiar râsul ei era cu totul altul. 

— Ascultă, zise Edward. Trebuie să facem ceva. Trebuie 
să-l ducem la o secţie de poliţie sau în altă parte. 

— Prostii. Chiar acum ai spus că nu te vor crede. Vei fi 
probabil trimis la închisoare că le-ai furat. 

— Dar... dar ce altceva putem face? 

— Să le păstrăm, spuse noua Dorothy Pratt. 

Edward o privi uimit. 

— Să păstrăm rubinele? Eşti nebună. 

— Noi le-am găsit, nu-l aşa? De ce trebuie să ne gândim că 
sunt de valoare? Le vom păstra şi am să le port. 

— Şi poliţia va pune mâna pe tine. 

Dorothy medită la treaba asta câteva minute. 

— Bine, consimţi ea. Le vom vinde. Tu poţi să-ţi cumperi 
un Rolls Royce sau două şi eu îmi voi cumpăra o clamă cu 
diamante pentru păr şi câteva inele. 


Edward o privea încă neliniştit. Dorothy începu să se 
enerveze: -. Ai şi tu o şansă acum, e la latitudinea ta dacă 
vrei să profiţi de ea. Noi nu am furat colierul. Nimeni nu 
poate să-mi găsească vreo vină. A nimerit la noi şi, probabil, 
este singura noastră şansă de a ne cumpăra vreodată toate 
lucrurile pe care ni le dorim. Chiar n-ai nici un pic de curaj, 
Edward Palgrove? 

Edward îşi regăsi glasul. 

— Zici să-l vindem? N”o să fie chiar aşa de uşororice 
bijutier ar dori să afle de unde am lucrul ăsta uluitor. 

— Nu-l duci la un bijutier. N-ai citit niciodată povestiri 
detective, Ted? II duci la un „intermediar de lucruri furate”. 
— Şi de unde să ştiu eu unde găsesc unul dintr-ăştia? Am 

fost crescut în mod respectabil. 

— Bărbaţii ar trebui să ştie de toate, zise Dorothy. Asta e 
menirea lor. 

O privi. Era senină şi neînduplecată. 

— Nu te-aş fi crezut în stare de aşa ceva, zise el încet. 

— Îmi închipuiam c-ai mai mult spirit practic. 

Urmă o pauză. Apoi Dorothy se ridică. 

— Bine, zise ea liniştită. Cel mai bine ar fi să ne întoarcem 
acasă. 

— Cu lucrul ăla la gâtul tău? 

Dorothy îşi scoase colierul, se uită la el plină de respect şi-l 
băgă în geantă. 

— Ascultă, dă-mi-l mie. 

— Nu. 

— Ba da, o să mi-l dai. Eu am fost educat cinstit, fetiţo. 

— Bine, poţi să rămâi cinstit. Nu e nevoie să ai de-a face cu 
el. 

— Hai, dă-l încoace, o repezi Edward. Am s-o fac. Voi găsi 
un intermediar. După cum spui, este singura noastră şansă 
în viaţă. Am dat de el în mod cinstit... l-am cumpărat cu doi 
şilingi. Asta fac oamenii bogaţi în consignaţii zilnic toată 
viaţa lor şi sunt foarte mândri. 

— Exact! O, Edward, eşti minunat! 


Îi dădu colierul şi el îl băgă într-un buzunar. Se simţea 
grozav, exaltat, un tip al naibii de deştept! În starea asta 
sufletească îşi porni maşina. Amândoi erau prea excitaţi ca 
să se mai gândească la ceai. S-au întors la Londra în tăcere. 
O dată, la o intersecţie, un poliţist s-a îndreptat spre maşină 
şi lui Edward îi<fiări inima din piept. Ca prin miracol, au 
ajuns acasă fără nici un incident. 

Ultimele cuvinte pe care i le spuse lui Dorothy au fost 
inspirate de emoția aventurii. 

— O să mergem până la capăt. Cincizeci de mii de lire! 
Merită! 

În noaptea aia visă săgeți şi închisoarea Dartmoor, se trezi 
devreme, obosit şi frământat. Trebuia să pornească în 
căutarea unui intermediar şi cum să facă asta nu avea nici 
cea mai vagă idee. La birou lucră neglijent şi fu admonestat 
aspru de două ori până la prânz. 

Cum putea găsi un intermediar? Îşi imagina că White 
Chapel era cartierul cel mai potrivit... Sau era Stepney? 

Când s-a întors la birou a fost chemat la telefon. Dorothy 
vorbea pe un ton tragic şi plângăreţ. 

— Tu eşti Ted? Folosesc telefonul, dar ea poate să intre în 
orice clipă şi va trebui să mă opresc. Ted, n-ai făcut nimic, 
nu-l aşa? 

Edward răspunse negativ. 

— Bine, uite ce e Ted, nu trebuie s-o faci. N-am dormit 
toată noaptea. E îngrozitor. Mă gândesc, cum se spune în 
Biblie, că nu trebuie să furi! Am fost nebună ieri, pe cuvânt! 
Să nu faci nimic, te rog, dragă led! 

Un sentiment de uşurare îl cuprinse pe domnul Palgrove? 
Se prea poate, dar el nu avea de gând să permită aşa ceva. 
— Când spun că merg până la capăt cu un lucru, atunci o 
fac, zise el pe tonul unuia care s-ar fi comparat cu un 

superman cu ochi de oţel. 

— O, dar, dragă Ted, nu trebuie. O, doamne, vine stăpâna. 
Ascultă, Ted, diseară ia cina în oraş. Am s-o şterg să ne 
întâlnim. Nu fă nimic până nu ne vedem. La ora opt. 


Aşteaptă-mă după colţ. Vocea i se schimbă într-un murmur 
îngeresc: Da, doamnă, cred c-au greşit. Căutau Bloomsbury 
- 0243 

Când Edward plecă de la birou la ora şase, un titlu uriaş îi 
atrase atenţia: „FURTUL BIJUTERIILOR. ULTIMELE 
EVOLUŢII” 

Întinse în grabă un penny. Ascuns, cu grijă în metrou, 
reuşind cu dexteritate să găsească un loc, parcurse cu 
nerăbdare pagina imprimată. Destul de uşor găsi ceea ce 
căuta. 

Îşi stăpâni cu greu un şuierat. 

— Ei bine... Sunt... 

Şi-apoi un nou paragraf îi căzu sub ochi. Îl citi până la 
capăt şi lăsă ziarul să lunece fără să-l mai acorde atenţie. 

Exact la ora opt, aşteptă la rendez-vous. Cu sufletul la 
gură, palidă, dar drăguță, Dorothy veni în goană spre el. 

— N-ai făcut nimic, led? 

Scoase colierul cu rubine din buzunar. 

— Poţi să ţi-l pui. 

— Dar, led... 

— Poliţia a găsit rubinele deja şi pe omul care le a sustras. 
Şi-acum citeşte asta! 

Îi băgă o bucată de ziar sub nas şi Dorothy citi: 

NOUĂ CAMPANIE PUBLICITARĂ. 

Un nou truc publicitar inteligent a fost adoptat de toate 
magazinele englezeşti din circuitul „Fivepenny Fair” care 
intenţionează să concureze faimoasele „Woolworth”. Coşuri 
cu fructe au fost de vânzare ieri şi aşa vor fi în fiecare 
duminică. Unul din cincizeci de coşuri va conţine imitaţia 
unui colier cu pietre de diferite culori Aceste coliere arată 
minunat pentru valoarea lor. leri au produs mari emoţii şi 
veselie, iar îndemnul” consumaţi mai multe fructei va fi în 
mare vogă şi duminica viitoare. Îi felicităm pe cei de la 
„Fivepenny Fair” pentru imaginaţia lor şi le dorim mult 
noroc în campania declanşată de a CUMPĂRA MĂRFURI 
BRITANICE - Ei bine,. Începu Dorothy. 


LIA 


Şi după o pauză: „Ei bine!” - Da şi eu am simţit la fel, îi 
mărturisi Edward. 

Un trecător îi puse o hârtie în mână. 

— la una, frate, zise acesta. 

„ Valoarea unei femei virtuoase se ridică mult deasupra 
rubinelor.” - Poftim, sper ca asta să te înveselească! 

— Nu ştiu, spuse plină de îndoială Dorothy. Nu prea vreau 
chiar să arăt ca o femeie de treabă. 

— Nici nu eşti, spuse Edward. De aceea mi-a dat omul ăla 
hârtia. Cu rubinele astea la gât nu arăţi câtuşi de „puţin 
aşa. 

Dorothy râse. 

— Eşti foarte drăguţ, Ted, zise ea. Hai să mergem la 
cinema! 

Fata pastorului. 

Tuppence, care se învârtea în jurul biroului, spuse pe un 
ton morocănos: 

— Aş vrea să fim chemaţi în ajutorul unei fiice de * pastor. 

— De ce? 

— Mi se pare că ai uitat, lommy, dar eu însămi sunt fiică 
de păstor. Înţelegi ce înseamnă asta pentru mine. Deaici mi 
se trage nevoia de altruism... mila faţă de aproapele meu... 
această... 

— Văd că te pregăteşti să joci rolul lui Roger Sheringham2 
Numai că, dacă-mi permiţi o observaţie, tu vorbeşti la fel ca 
el, doar că mai puţin bine. 

— Greşeală! Cuvintele mele au o oarecare subtilitate 
feminină. Un „nu ştiu ce” pe care nici un bărbat nu l-ar 
putea atinge. Beneficiez, în plus, de calităţi necunoscute 
prototipului meu, cum să-ţi spun? Cuvintele sunt nişte 
lucruri atât de nesigure. Cel mai adesea par a limpezi o 
situaţie exact în momentul în care spun contrariul a ceea ce 
vor să exprime. 

— Continuă, spuse Tommy, simulând un surâs. 

— Potoleşte-te, e chiar ceea ce fac. Nu m-am oprit decât o 
clipă spre a-mi trage sufletul. Şi pentru a-mi reveni în fire, 


doresc foarte mult ca astăzi să ajutăm fiica unui pastor şi 
vei vedea, Tommy: prima persoană care va veni să ceară 
ajutor „Celebrelor acţiuni detective ale lui Blunt” va fi chiar 
o fiică de păstor. 

— Pariez că nu! 

— De-acord! Atenţie, dă-mi voie să-mi părăsesc maşina de 
scris pentru că, iată, a venit un client. 

Biroul lui Blunt era ca un stup de albine la lucru în clipa 
când Albert deschise uşa şi anunţă: 

— Domnişoara Monica Deane. 

O tânără cu părul şaten, îmbrăcată foarte modest apăru în 
prag şi se opri. Tommy îi veni în ajutor. 

— Intraţi, domnişoară Deane. Aşezaţi-vă şi spuneţi-ne ce 
putem face pentru dumneavoastră. Permiteţi-mi să vă 
prezint pe secretara mea particulară, domnişoara 
Sheringham. 

— Încântată să vă cunosc, domnişoară Deane, tatăl 
dumneavoastră face parte din cler, nu-l aşa? 

— Aşa este. Dar... cum aţi aflat? 

— Oh, avem metodele noastre. Nu vă speriaţi că vorbesc 
atâta, dar domnului Blunt îi place să mă asculte, zice că îi 
dau idei. 

Tânăra fată o privi uluită. Nu era frumoasă, ci drăgălaşă şi 
cu un uşor aer decepţionat. Ochii ei de un albastru şters 
erau foarte frumoşi, dar cearcănele care îi înconjurau 
mărturiseau îngrijorare şi spaimă. 

— Povestiţimi despre necazul dumneavoastră domnişoară 
Deane, o sfătui Tommy. 

Tânăra se întoarse spre el şi începu: 

— E o poveste atât de dezlânată... Tatăl meu era vicar la 
Little Hampsley, în Suffolk. Aici î şi murit acum trei ani, 
lăsându-ne pe mama şi pe mine foarte încurcate. Mi-am luat 
un post de învăţătoare, dar, cum mama a devenit infirmă, l- 
am abandonat spre a o îngriji. Eram dezolant de sărace, 
până într-o zi când am primit o scrisoare de la un notar 
care ne anunţa că o mătuşă de-a tatălui meu murise 


lăsându-ne nouă moştenirea. Am auzit de mai multe ori 
vorbindu-se despre această mătuşă care se ciorovăise ani 
îndelungaţi cu tatăl meu. Ştiind-o foarte bogată, mama şi cu 
mine crezurăm că grijile noastre vor lua sfârşit, numai că 
lucrurile se prezentau altfel decât ne-am închipuit. Am 
moştenit, întradevăr, casa în care locuia, dar după ce-am 
plătit taxele de succesiune nu ne-a mai rămas nici un ban. T 
Închipui că mătuşă-mea şi-a pierdut averea în timpul 
războiului sau că a trăit din ea pe timpul bătrâneţii. Cu 
toate acestea, aveam casă şi o puteam vinde la un preţ 
avantajos. Dar, deşi era o prostie, am refuzat oferta. 
Ocupam atunci o locuinţă strâmtă, dar costisitoare şi mă 
gândeam că dacă ne-am muta la „Casa Roşie”, mama ar 
putea avea o cameră confortabilă şi am putea lua nişte 
chiriaşi pentru a ne acoperi cheltuielile. 

Am hotărât astfel, în ciuda unei oferte foarte avantajoase a 
unui domn care dorea să cumpere casa. Ne-am instalat şi 
eu am dat mai multe anunţuri în ziare pentru a atrage 
chiriaşii. Din primul moment totul merse bine şi primirăm 
numeroase scrisori de la persoane ce intenționau să-şi 
petreacă câteva zile la ţară. Bătrâna servitoare a mătuşii 
rămase cu noi şi ne împărţeam treburile. Apoi, se petrecută 
câteva evenimente inexplicabile. 

— Ce fel de evenimente? 

— Casa părea vrăjită. Tablourile începură să cadă, vesela 
să zboare prin casă, spărgându-se, iar într-o dimineaţă 
observarăm că mobilele îşi schimbaseră locurile. La început 
crezurăm că cineva ne juca o festă, dar imediat a trebuit să 
părăsim ipoteza. Odată, în timp ce eram cu toţii adunaţi la 
masă, se auzi o bubuitură teribilă deasupra noastră şi, 
urcând imediat la etaj, găsirăm un obiect spart pe podea. 

— Un spirit demolator! Exclamă Tuppence. 

— Asta crede şi doctorul O'Neill. În orice caz, rezultatul fu 
dezastruos. Chiriaşii ne părăsiră şi cei care-l înlocuiră 
făcură la fel. Eram disperată. Pentru a se umple paharul, ne 


fu tăiată şi renta. Femeia care ne servea dispăru şi ea pe 
neaşteptate. 

— Biata mea prietenă, îngână Tuppence, dar ştiu că aţi 
avut necazuri! Aţi dori ca domnul Blunt să întreprindă o 
anchetă asupra acestei poveşti cu „fantome“? 

— Aşteptaţi, asta nu-l totul. Acum trei zile, am primit vizita 
doctorului O'Neill. Ne-a spus că face parte din Societatea 
de Cercetări Psihice şi că-l interesează foarte mult 
curioasele manifestări din casa noastră; este într-atât de 
interesat, încât ar fi în stare să cumpere casa pentru a face 
câteva experienţe. 

— Şi? 

— La început, propunerea să mă umplu de bucurie căci 
era singura speranţă de a pune capăt îngrijorării noastre, 
dar... 

Poate că mă veţi considera capricioasă şi n-aţi fi departe 
de adevăr, numai că... e vorba de acelaşi om! 

— Ce om? 

— Acelaşi care voise să cumpere casa la început. Sunt 
sigură! 

— Şi de ce vă nelinişteşte asta? 

— Nu înţelegeţi? Cei doi bărbaţi erau foarte diferiţi ca 
înfăţişare. Primul, destul de tânăr, brunet, îngrijit, neavând 
mai mult de treizeci de ani. Doctorul O'Neill pare a avea 
cam cincizeci de ani, poartă o barbă cenuşie, ochelari şi 
umblă aplecat. Totodată, în timp ce vorbea, am băgat de 
seamă că avea un dinte de aur într-o parte a gurii. Celălalt 
bărbat are un dinte de aur exact în acelaşi loc. Mai mult, 
urechile sale de-o formă foarte specială, aproape că nu au 
lob şi sunt exact la fel cu cele ale doctorului O'Neill. Aceste 
două amănunte nu pot fi, totuşi, o simplă coincidenţă! Am 
meditat şi, în cele din urmă, i-am scris domnului O'Neill 
anunţându-l că-l voi da un răspuns definitiv într-o 
săptămână. Am văzut acum câtva timp anunţul domnului 
Blunt într-un ziar care acoperea un sertar din bucătărie... şi 
am venit să vă caut. 


— Aţi făcut bine, aprobă Tuppence cu căldură. Povestea 
asta trebuie studiată cu mare atenţie. 

— O afacere foarte interesantă, domnişoară Deane, spuse 
şi Tommy. Vom fi fericiţi să ne ocupăm de ea, nu-l aşa, 
domnişoară Sheringham? 

— Absolut şi vom merge până la capăt! 

— Dacă am înţeles bine, doar dumneavoastră singură, 
mama şi o servitoare locuiţi în casă, domnişoară Deane? Ne 
puteţi spune câteva amănunte despre servitoare? 

— Se numeşte Crockett şi se află în slujba mătuşii mele de 
opt sau zece ani. Nu-l prea tânără, e cam acră, dar e o 
servitoare bună. Îşi dă aere pentru că are o soră căsătorită 
cu un om de condiţie bună. Crockett are un nepot care, 
spune ea, e un „gentleman perfect”; 

Tommy scoase un mormăit nedesluşit. Nu mai ştia cum să 
orienţeze ancheta. Dar 'Tuppence, care o urmări pe tânăra 
fată, spuse: 

— Cred că cel mai potrivit ar fi ca domnişoara Deane să 
dejuneze, cu mine. E aproape ora unu şi, la masă, voi putea 
nota toate detaliile suplimentare de care avem nevoie. 

— Excelentă idee, miss Sheringham, aprobă lommy. 

În timp ce cele două femei luau masa într-un restaurant 
din apropiere, Tuppence se înclină spre însoţitoarea ei: 

— Aş dori să mă încredinţaţi, dacă aveţi cumva un motiv 
special, să aflaţi adevărul asupra acestei afaceri. 

Monica roşi. 

— Ştiţi, eu... 

— Povestiţi-mi tot! 

— Ei bine... doi bărbaţi vor să se căsătorească cu mine. 

— Eterna poveste, presupun. Unul e bogat, celălalt sărac 
şi cel sărac este preferatul dumneavoastră, nu-l aşa? 

— Nu înţeleg cum de ghiciţi totul?! 

— Oh. Ştiţi, cazul dumneavoastră n-are nimic excepţional. 
Aproape toată lumea păţeşte la fel; eu însămi m-am aflat în 
această situaţie. 


— Dacă vindem casa nu vom mai avea din ce trăi. Gerald 
este adorabil, dar e tare sărac, în ciuda faptului că e un 
inginer talentat. Dacă ar avea măcar un pic de capital, 
firma sa l-ar lua ca asociat. 

Celălalt, Partridge, este un bărbat excelent şi norocos, 
ceea ce înseamnă că dacă mă voi mărita cu el voi pune 
capăt tuturor necazurilor. Dar..., dar... 

— De acord... Puteţi dumneavoastră să vă străduiţi a 
repeta cât doriţi cât e el de bun şi de bogat, să-l numiţi 
toate calităţile... rezultatul va fi acelaşi, celălalt e cel pe 
care-l doriţi. 

Monica înclină capul fără să spună nimic. 

— Va trebui să ne ducem la faţa locului spre a studia 
problema. Care e adresa dumneavoastră? 

— Casa Roşie”, Stourton-ln-the-Marsh. 

În timp ce Tuppence nota, tânăra o întrebă roşindu-se: 

— Nu v-am întrebat în legătură cu... condiţiile... 

— Noi nu cerem plată decât în funcţie de rezultat. Dacă 
secretul de la „Casa Roşie” se va lumina, după cum încep să 
cred-după tenacitatea cu care vorbiţi de acel misterios 
gentleman - atunci vă vom cere un mic procent, dacă nu... 
NIMIC! 

— Mulţumesc. 

— Acum, uitaţi toate aceste nelinişti. Veţi vedea, dacă totul 
va merge bine, altădată vom dejuna vorbind despre lucruri 
mai interesante. 

Cei doi Beresford se instalară la hanul „Coroana şi ancora” 
din Thunly. lommy, care privea pe fereastra camerei lor, 
remarcă pe un ton lugubru: 

— Iată-ne deci şi-n Târgul Gâştelor, ori cum s-o mai chema 
sătucul ăsta. 

Tuppence încercă să-l ridice moralul propunându-l: 

— N-ai vrea să mai revedem o dată afacerea? 

— Cu plăcere. Dă-mi voie întâi să-ţi spun părerea mea. 
Suspectez pe mama infirmă! 

— De ce? 


— Draga mea, bagă-ţi în cap că povestea asta cu fantome 
nu e decât o istorie montată spre a o convinge pe tânăra 
fată să-şi vândă proprietatea. Monica Deane ne-a spus că 
toată lumea se găsea adunată la masă în timp ce, la etaj, 
obiectele se zdrobeau de duşumea. Oricum, mama ei care 
este infirmă trebuia să se afle la etaj, nu-l aşa? 

— Dată fiind infirmitatea ei mi se pare cam greu de crezut 
că ea să fi mutat mobilele din loc. 

— Dar e posibil ca să nu fie deloc infirmă. Ar putea foarte 
bine să simuleze neputinţa. 

— Cu ce scop? 

— Evident... vorbeam doar de binecunoscutul principiu 
conform căruia vinovatul e. Întotdeauna persoana cea mai 
puţin suspectă. 

— Văd că dai totul pe glumă. Trebuie să existe o rațiune 
pentru care toţi străinii ăştia vor să cumpere casa. lar dacă 
pe tine nu te interesează să le descoperi mobilul, pe mine 
mă interesează. Îmi place Monica; e o fată foarte simpatică! 

— Sunt de părerea ta, dar nu pot rezista plăcerii de a te 
enerva, Tuppence. Cu siguranţă, e ceva ce se ascunde în 
casa asta şi nu va fi prea uşor de găsit, dacă n-o fi o 
cacialma. Din moment ce ei doresc să cumpere imobilul 
folosindu-se de toate mijloacele, înseamnă că nu ne rămâne 
decât să scormonim planşeul şi, la nevoie, să dărâmăm 
pereţii, dacă nu cumva s-o fi găsind vreo mină de cărbuni în 
grădină. 

— Aş prefera un tezaur. Ar fi mult mai romantic! 

— În cazul acesta, cred că n-ar fi rău să-l fac o vizită 
directorului băncii locale. Îi voi spune că am venit să-mi 
petrec Crăciunul în sat, că am intenţia să cumpăr „Casa 
Roşie” şi că vreau să discut cu el posibilitatea deschiderii 
unui cont la bancă sa. 

— Dar, pentru ce...? 

— Aşteaptă şi vei vedea. 

O oră mai târziu Tommy se întoarse cu ochii strălucitori. 


— Progresăm, Tuppence! Întrevederea cu directorul s-a 
desfăşurat precum prevăzusem şi l-am întrebat, fără să am 
aerul, dacă i se aduce mult aur pentru depunere, după cum 
ştiu că se întâmplă în mod obişnuit în aceste sate, de pildă 
cu fermierii care l-au ascuns în timpul războiului. De aici, 
am ajuns să vorbim despre capriciile bătrânelor doamne şi 
mi-am inventat o mătuşă care, când a izbucnit războiul, s-a 
dus în caleaşcă la magazinul „Armata şi marina”, de unde a 
ieşit cu şaisprezece şunci. Asta i-a adus şi lui aminte de una 
din clientele sale care a insistat să i se restituie totul de la 
bancă, pe cât posibil în aur şi care şi-a recuperat titlurile de 
proprietate, bunurile la purtător şi alte valori căci, zicea, 
preferă să le păstreze la ea. Mă mirai de o asemenea 
imprudenţă şi atunci mi-a spus că era vorba de fosta 
proprietăreasă a „Casei Roşii”. Pricepi, Tuppence? Şi-a 
recuperat toată averea şi a ascuns-o undeva. Îţi aduci 
aminte, fără îndoială, spusele Monicăi despre puţinătatea 
bunurilor lăsate ca moştenire. Acum sunt convins că 
bătrâna a dosit totul undeva şi că cineva este la curent cu 
asta. Aş merge până la a afirma că ştiu despre cine e vorba. 

— Cine? 

— Devotata Crockett, bineînţeles! Ea trebuia să cunoască 
toate excentricităţile stăpânei sale. 

— Şi doctorul acesta, O'Neill, cu dintele de aur...? 

—. E nepotul, „gentlemanul desăvârşit”. Fără nici o 
îndoială! Dar unde se află mangoţii? Tu, care - mai mult ca 
mine - ştii mai multe despre doamnele bătrâne, ai cumva 
idee despre locurile în care obişnuiesc ele să-şi ascundă 
tezaurele? 

— La ciorap, sub saltea. 

— Ai dreptate, numai că nu cred că aşa s-a întâmplat cu 
mătuşa Monicăi, căci până acum i-ar fi dat de urmă. Pe de 
altă parte, o femeie bătrână nu putea să desprindă singură 
scândurile duşumelei sau să sape o ascunzătoare în zid ori 
în grădină. Totuşi, bunurile sunt undeva în perimetrul 
proprietăţii! Crockett n-a pus încă mâna pe ele, darnu e 


departe vremea când ea şi nepotul ei vor fi stăpânii locului 
şi vor putea răscoli totul. Va trebui să le-o luăm înainte. 
Haide... ne ducem imediat la „Casa Roşie”. 

Îi primi Monica Deane. Pentru mama sa şi Crockett, cei doi 
erau posibili cumpărători ai proprietăţii, ceea ce explica 
cercetarea locurilor. Tommy puse pe tânăra fată la curent 
cu toate concluziile la care ajunseseră, dar o şi întrebă tot 
felul de chestii, aflând că o parte din lucrurile bătrânei 
fuseseră dăruite lui Crockett, o altă parte împărţite 
săracilor din împrejurimi. 

— Mătuşa dumneavoastră a lăsat ceva acte? 

— Dulapul e plin de ele, la fel şi un sertar din camera sa, 
dar nimic important - Le-aţi aruncat cumva? 

— Nu. Maică-mea refuză totdeauna să arunce vechile 
hârtii. Mai mult şi-a ales tot felul de reţete pe care şi-a 
propus să le studieze zilele acestea. 

Tommy îi arătă un bătrân care lucra în grădină. 

— Grădinarul e aici de pe vremea mătuşii dumneavoastră? 

— Da. Venea de trei ori pe săptămână. Locuieşte în sat. 
Săracul bătrân, nu mai poate face mare lucru acum. Îl chem 
o dată pe săptămână pentru a avea grijă de grădină; n- 
avem mijloace să-l folosim mai des. 

Tommy aruncă o privire spre Tuppence, voind să spună ca 
ea să aibă grijă de Monica, în timp ce el se apropie de 
bătrân, cu care schimbă câteva banalităţi despre grădinărit, 
după care îl întrebă: 

— Aţi îngropat cumva vreo ladă de-a stăpânei 
dumneavoastră, cândva? 

— Nu. N-am îngropat niciodată nimic. Pentru ce să fi dorit 
ea să ascundă o ladă în pământ? 

Tommy clătină din cap şi reintră în casă. Dacă hârtiile 
bătrânei nu vor aduce nici o lumină, povestea risca să fie 
foarte greu de rezolvat. Casa era veche, dar nu întratât 
încât să fi putut ascunde un secret. 

În momentul în care cei doi tocmai se retrăgeau, Monica le 
aduse o cutie de carton legată cu sfoară, spunând: 


— Iată toate hârtiile pe care le-am găsit Dacă doriţi, puteţi 
să le luaţi cu dumneavoastră, veţi avea tot timpul să le 
consultaţi în voie... Dar sunt sigură că nu veţi găsi nimic 
care să limpezească misterioasele întâmplări ce au avut loc 
în casa aceasta. 

În clipa aceea, o violentă lovitură se produse deasupra 
capetelor lor. Tommy fugi la etaj şi descoperi într-una din 
camere o carafă şi un lighean sparte de duşumea. Nu văzu 
pe nimeni. 

— Fantoma îşi reia glumele, murmură el. Apoi se 
reîntoarse la parter, visător. 

— Credeţi, domnişoară Deane, că aş putea vorbi câteva 
clipe cu servitoarea? 

— Desigur, o voi chema imediat. 

Monica se duse la bucătărie şi reveni însoţită de Crockett. 

Tommy o încunoştiinţa pe un ton politicos: 

— Ne gândim să cumpărăm casa şi soţia mea se întreabă 
dacă, în cazul în care ajungem la o înţelegere, aţi fi de 
acord să rămâneţi în serviciul nostru? 

Faţa respectabilei Crockett nu exprima nici o tresărire. 

— Mulţumesc, domnule, dacă-mi permiteţi voi reflecta la 
propunerea dumneavoastră. 

Tommy se întoarse spre Monica. 

— Casă îmi place mult, domnişoară Deane. Mi se pare că 
mai aveţi şi alţi cumpărători. Oricare ar fi suma oferită, eu 
vă voi da cu o sută de lire mai mult. 

Monica murmură câteva cuvinte de politeţe, care nici nu-l 
încurajau, dar nici nu-l descurajau şi cei doi Beresford se 
retraseră. 

— Mi se pare clar, spuse Tommy. Crockett e amestecată. Ai 
băgat de seamă cum răsufla? Coborâse scara de serviciu 
alergând, după ce făcuse pe fantomă la etaj. Sunt aproape 
convins că l-a introdus pe nepotul său în secret în casă spre 
a o înlocui în momentul în care ea ar fi obligată să stea 
liniştită lângă familie. Vei vedea că doctorul O'Neill va face o 
nouă ofertă până la sfârşitul zilei. 


Şi, întradevăr, în timp ce cei doi tocmai se instalaseră la 
han, li se aduse un bilet din partea Monicăi pe care scria: 
„Am veşti de la- doctorul O'Neill. Măreşte oferta 
precedentă cu încă o sută cincizeci de lire”. 

— Nepotul trebuie să aibă resurse, constată Tommy. Mai 
vreau să-ţi spun ceva, draga mea: prada pe care o speră, 
nu-l va ajunge să-şi acopere toate cheltuielile! 

— Asta doar dacă nu vom pune noi mâna pe ea! 

— Da, deci să ne începem cercetările. 

Triară toate hârtiile aduse de Monica. Lucru anevoios, pe 
care cei doi îl întrerupeau din când în când pentru a-şi 
cerceta notițele. 

— Ce e nou, luppence? 

— Două facturi vechi, trei scrisori fără importanţă, o reţetă 
pentru conservarea cartofilor noi şi o alta pentru o prăjitură 
cu brânză şi lămâie. 

— La mine: o factură, un poem despre primăvară, două 
tăieturi din ziare despre „De ce cumpără femeile perle... un 
plasament sigur” şi „Bărbatul cu patru neveste... o poveste 
extraordinară”, de asemenea o reţetă pentru iepure în 
aspic. 

— E descurajant. 

Imediat ce cutia se goli, cei doi investigatori se priviră 
perplecşi. Tommy luă o bucată de hârtie ce se afla înaintea 
lui. 

— Am pus asta de o parte să văd dacă n-are vreo legătură 
cu ceea ce căutăm. 

— Să o vedem. O, e vorba de una din treburile alea 
cuprinzând o şaradă sau o anagramă... 

Tuppence citi: „Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi şi apoi 
sub ea puneţi totul; A doua este de fapt prima. Celui de-al 
treilea nu-l place crivățul iernii. 

Tommy bodogăni: 

— Nu era un poet prea strălucit. 

— Nu văd ce te-ar putea interesa aici? 


Acum cincizeci de ani toată lumea colecţiona genul ăsta de 
şarade, ori le păstra pentru serile lungi de iarnă. 

— Nu făceam aluzie la versuri, ci la ceea ce scria cu 
creionul dedesubt. 

Sfântul Luca XI, 9 câţi Tuppence. E o referire la Biblie. A * 
- înţeleg, numai că asta n-are nici o legătură cu ceea cea 
scris bătrâna sub şaradă. 

— Da... Întradevăr. 

— Îmi închipui că, veritabilă fiică de păstor cum eşti, porţi 
tot timpul o Biblie cu tine. 

— Am, întradevăr, una. Nu te aşteptai, nu-l aşa? O 
secundă. 

Tuppence scoase o Biblie din valiză şi-l întoarse cu 
febrilitate paginile. 

— lată: Luca, capitolul XI, versetul 9 

Se aplecă şi citi: „Caută şi vei găsi”. 

— Am găsit, exclamă Tuppence. Rezolvăm criptograma şi 
tezaurul e al nostru... sau al Monicăi. 

— Ei bine, să lucrăm la criptogramă, cum îi spui tu. 

„Prima, o puneţi pe cărbuni încinşi”. Mă întreb ce 
Înseamnă asta? Să vedem mai departe: „A doua este de fapt 
prima”. E în cea mai curată păsărească. 

— Nu chiar, sunt sigură că e foarte simplu, trebuie doar să 
ne gândim puţin. Dă-mi pentru o clipă hârtia. 

Tommy i-o dădu cu plăcere şi Tuppence, înfundată într-un 
fotoliu, începu să murmure ridicând din sprâncene. După o 
jumătate de oră, Tommy remarcă detaşat: 

— Deci e simplu, nu? 

Jignită, Tuppence replică: 

— N-aparţinem unei generaţii prea fericite, asta-l tot. Sunt 
sigură că dacă-l voi duce hârtia asta unei bătrâne din sat, o 
va descifra în câteva momente. E un truc, asta-l tot. 

— Să mai încercăm o dată. 

— Nu poţi pune prea multe lucruri pe cărbuni încinşi. Apa, 
pentru a-l stinge, lemnul pentru a-l aţâţa, sau... ceainicul. 


— Cred că e vorba de un cuvânt cu o singură silabă. N-ar 
putea fi cuvântul lemn, din întâmplare? 

— Nu, căci nu se poate pune nimic în el. 

— Trebuie atunci să fie vorba de obiecte numite printr-un 
cuvânt de o singură silabă care se pun pe foc. 

— Saucepan Fryingpan Ce-ai zice de „pot” (oală) sau 
„pan” (cratiţă)? Astea sunt vase de bucătărie. 

— Oală? S-ar putea. Ea se pune întradevăr pe foc. 

— Dar restul? Vai de noi! 

Fură întrerupţi de servitoare care veni să-l anunţe că 
prânzul va fi servit într-o jumătate de oră. 

— Doamna Lumley ar vrea să ştie dacă preferaţi cartofii 
fierţi sau prăjiţi. Are amândouă felurile. 

— Fierţi, răspunse cu vioiciune Tuppence. Ador cartofii... 
Se opri şi lommy o privi stupefiat - Ce ai, Tuppence, ai 
văzut o fantomă? 

— Tommy! N-ai priceput? Asta era! Vreau să spun, 
cuvântul „potatoes”. Iată: „Prima, o puneţi pe cărbuni 
încinşi* - prima fiind „pot”, adică „oală”. „A doua este de x) 
Saucepan: cratiţă. Xx) Fryingpan: tigaie. 

70 fapt prima”. Adică A, prima literă a alfabetului.” Celei 
de-a treia nu-l place crivățul iernii:” asta e „toes” (degetele 
de la picioare), desigur, „pot-a-toes”. 

— Ai dreptate, Tuppence, eşti foarte ingenioasă. Numai că 
mi-e teamă că am pierdut destul timp degeaba. „Cartofii” 
nu prea au nimic de-a face cu banii. Aşteaptă puţin... 
despre ce citeai înainte? Parcă ceva în legătură cu cartofii 
noi, mi se pare. Mă întreb dacă nu cumva asta ne va lămuri. 
Răscoli printre hârtiile învechite şi scoase una îngălbenită. 

— Iată:” Pentru conservarea cartofilor noi puneţi-l întro 
ladă de fier şi îngropaţi-l în grădină. Chiar şi în timpul iernii 
îşi vor păstra acelaşi gust de parcă atunci i-aţi fi scos din 
pământ. 

— lată cheia enigmei! Strigă Tuppence. Comoara e 
îngropată într-o cutie de fier. 


— Şi, totuşi, l-am întrebat pe grădinar şi mi-a spus că n-a 
îngropat nimic. 

— Ştiu, numai că oamenii nu răspund întotdeauna la ceea 
ce-l întrebi. Răspund doar la ceea ce gândesc ei că ai putea 
să-l întrebi. £1 ştia că n-a pus nimic special sub pământ. Dar 
mâine îl vom întreba dacă nu cumva a îngropat cartofi? 

Peste două zile era ajunul Crăciunului. Întrebând pe 
trecători, Tommy şi Tuppence găsiră locuinţa bătrânului 
grădinar şi după câteva minute de conversaţie, Tuppence 
abordă subiectul ce o interesa. 

— Tare aş fi bucuroasă dacă am găsi ceva cartofi noi 
pentru ocazia asta. Ar merge foarte bine cu friptură de 
gâscă. Nu cumva sunt pe aici oameni care au obiceiul de-ai 
păstra în grădină, îngropaţi în lăzi de fier? Am auzit că ăsta 
ar fi un mijloc de a-l menţine proaspeţi. 

— E adevărat, răspunse bătrânul, domnişoara Deane, fosta 
proprietăreasă a „Casei Roşii” mă punea în fiecare vară să 
îngrop câte trei cutii în grădină şi cel mai adesea uita să le 
scoată. 

— Aproape de fundaţie, în spatele casei? 

— Nu, lângă zidul de împrejmuire, nu departe de brad. 

Înarmaţi cu cele aflate, cei doi îl părăsiră pe bătrân, nu 
înainte de a-l lăsa cinci şilingi drept răsplată. 

— Şi acum spre Monica! 

— Oh, Tommy! N-ai nici un fel de simţ al dramaticului. 
Lasămă, am un plan minunat. Crezi că am putea împrumuta 
sau fura un hârleţ de undeva? 

În cele din urmă, hârleţul fu găsit şi târziu, seara, un 
trecător fu surprins să zărească două siluete strecurându- 
se în grădina domeniului „Casei Roşii”. 

Locul indicat de grădinar fu descoperit fără greutate şi 
Tommy se apucă imediat de lucru. Hârleţul dădu nu peste 
mult timp de un obiect metalic care, scos din pământ, avea 
forma unei mari cutii de biscuiţi. Era pecetluit cu un fel de 
plasture” dar graţie briceagului lui Tommy îl deschiseră 


fără greutate. Tânăra femeie scoase un suspin constatând 
că el nu conţine nimic altceva decât cartofi. 

— Să continuăm să săpăm, lommy, 

Nu le trebuiră mult timp pentru a descoperi a doua cutie 
care, la fel ca prima, era plină de cartofi. 

— Totdeauna, a treia oară se arată dreptatea - spuse 
Tuppence drept consolare. 

— Tare mi-e teamă că toată povestea asta nu e decât o 
simplă... poveste. 

A treia cutie fu scoasă în sfârşit şi, cuprinsă de febră, 
Tuppence îi desfăcu cercul. 

— Din nou car... Oh, Tommy... Nu-s cartofi decât deasupra. 
Priveşte! 

Trase un sac de catifea, cum se făceau pe vremuri. 

— Să ne întoarcem repede la hotel, că am îngheţat, zise 
Tommy. Trebuie să ascund uneltele. Ia sacul, dar nu-l 
deschide înainte de a ajunge eu... 

Tuppence nu trebui să aştepte prea mult, căci Tommy sosi 
răsuflând greu şi fără a mai pierde vremea, schimbându-şi 
hainele, strigă: - în sfârşit! Detectivii particulari vor 
prospera. Arată-mi prada, doamnă Beresford! 

Sacul conţinea un pachet învelit într-o țesătură 
impermeabilă şi o geantă din piele foarte groasă, de capră. 
O controlă întâi pe aceasta din urmă găsind-o plină cu 
monede de aur. lommy le socoti. 

— Două sute de lire de aur. Îmi închipui că asta e tot ceea 
ce a acceptat banca să-l dea. Deschide pachetul, Tuppence. 

Tânăra femeie scoase o enormă legătură de bilete de 
bancă pe care le numărară împreună. Erau douăzeci şi 
cinci de mii de lire. 

Tommy şuieră ascuţit. 

— Dumnezeule! Oare nu-l un adevărat noroc pentru 
Monica că noi suntem bogaţi şi cinstiţi? Dar ce-l în punga 
asta de mătase? 

Tuppence o deschise şi scoase din ea un magnific colier de 
perle. 


— Nu sunt expert în bijuterii, remarcă Tommy, dar sunt 
aproape sigur că perlele acestea valorează pe puţin cinci 
mii de lire, judecând după mărime. Acum înţeleg de ce 
bătrâna păstra tăietura din ziar în care era vorba de perle 
ca o bună investiţie. Ea şi-a lichidat întreaga avere 
schimbând-o în argintării şi perle. 

— Nu e minunat? Scumpa de Monica... se va putea mărita 
cu Gerald al ei şi va putea trăi fericită, ca şi mine. 

— E foarte drăguţ din partea ta ce-mi spui, Tuppence. 
Aşadar şi tu eşti fericită? 

— Da, Tommy, deşi n-am vrut să ţi-o spun. Mi-a scăpat... 
Starea de excitație... seara de Crăciun şi... 

— Dacă mă iubeşti cu adevărat, răspunde-mi la o 
întrebare. 

— Detest soiul ăsta de curse... dar, în sfârşit, de acord! 

— Cum ai ghicit că Monica e fiică de păstor? 

— Oh... am trişat. Am deschis scrisoarea prin care ne 
cerea o întâlnire şi mi-am amintit că un domn Deane a fost 
vicarul tatălui meu cândva şi că avea o fată cu cinci ani mai 
mică decât mine. Şi de aici am tras concluziile. 

— Eşti o fiinţă fără ruşine. Poftim, miezul nopţii! Crăciun 
fericit, Tuppence! 

— Crăciun fericit, Tommy. Monica va avea şi ea un Crăciun 
fericit şi asta datorită NOUĂ Sunt fericită pentru ea, căci 
biata fată n-a avut o viaţă prea dulce până acum. Am o 
strângere de inimă gândindu-mă la asta. 

— Draga mea, Tuppence. 

— Tommy, dragule... lată-ne şi sentimentali! 

Tommy ridică un deget şi spuse sentenţios: 

— Crăciunul nu e decât o dată pe an. Asta spuneau 
bunicile noastre şi trebuie să admitem că aveau perfectă 
dreptate. 





Sanctuarul. 


Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de 
crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ 
din grădină şi câteva urme se aflau şi pe nasul ei, dar de 
asta ea nu avea câtuşi de puţin habar. 

Se chinui puţin să deschidă poarta de la biserică, ce 
atârna ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de 
vânt îi agită pălăria ponosită, făcând-o să-l şadă şi mai 
aiurea decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse 
Bunch. 

Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon 
devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum 
evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. 
Strângând la piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi 
de-acolo spre uşa bisericii. 

Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau 
cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserică era 
întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor. 

— Brrr! Se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede 
cu asta. Nu vreau să mor de frig. 

Cu repeziciune născută din obişnuinţă adună obiectele 
necesare: vaze, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se 
gândi Bunch în sinea el „Mă obosesc crizantemele astea 
uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşeză florile în vase. 

Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, 
deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, 
nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, 
plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi prin mijlocul 
bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela 
soarele ieşi dintre nori. 

Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, 
prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi 
roşu - darul unui membru bogat al parohiei din epoca 
victoriană. Efectul era aproape impresionant în neaşteptata 
sa opulenţă. „Ca bijuteriile” se gândi Bunch. Deodată se 
opri, uitându-se uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o 
formă întunecată ghemuită. 


Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se 
aplecă deasupra-l. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch 
îngenunchie lânj*ă el şi, încet, cu precauţiune, îl întoarse cu 
faţa în sus. Li” luă pulsul - era slab, se pierdea, vorbind 
despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape 
verzuie a feţei.l Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul 
era pe moarte. 

Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum 
uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase 
pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea 
încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape 
observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare 
pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui 
lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept 
sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se. 

Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul 
acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu 
erau nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi 
inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă 
cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un 
singur cuvânt „Sanctuar”. 

I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce 
pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu 
el, pentru că, după o blipă, repetă „sanctuar”. 

Apoi, cu un oftai slab, prelung, îşi închise din nou ochii. Din 
nou Bunch încercă să-l ia pulsul. Mai avea, dar acum era 
mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă. 

— Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după 
ajutor. 

Ochii bărbatului se redeschiseseră şi acum părea să-şi 
fixeze atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin 
fereastra de est. Murmură ceva ce Bunch nu prea înţelese. 
Se gândi, tresărind, căi ar fi putut fi numele soţului ei. 

— Julian? Întreb” ea. Ai venit aici după Julian? 

Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii Închişi” 
respirând încet, fără vlagă. 


Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la 
ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul 
Griffiths trebuia să fie încă la chirurgie. Era numai la câteva 
minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată 
sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în 
cabinetul medicului. 

— Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în 
biserică. 

Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din 
genunchi, după o sumară examinare. 

— Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea 
consulta mai bine acolo - nu că i-ar folosi la ceva! 

— Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să 
pregătesc lucrurile. Să-l aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă 
ajute să-l căraţi. 

— Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o 
ambulanţă, dar mă tem că până vine... 

Nu-şi termină fraza. Bunch spuse: 

— Hemoragie internă? 

Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă: 

— Cum naiba de a ajuns aici? 

— Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de 
părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica 
dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea. 

După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul 
la loc şi se întoarse în camera pentru micul dejun, unde 
rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. 
Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă 
cu el, după ce doctorul îl examinase. 

— Deci, asta-l» o anunţă Griffiths. Am trimis după o 
ambulanţă şi am anunţat poliţia. 

Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu 
ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, 
spasmodic lângă coaste. 

— A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de 
aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană 


ca să oprească sângerarea. 

— După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? 
Întrebă Bunch. 

— O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a 
ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi, apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece 
minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, 
nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtarţe. 
Desigur, sar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi 
împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de 
ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială. 

— O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”. 

Doctorul se uită uimit la ea. 

— Sanctuar? 

— A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, înd 
auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici! 

Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea; a 
rezervată, profesorală îl făcuse să pară, întotdeauna, mai 
oătrân decât era în realitate. 

— Vai de mine! Exclamă Julian Harmon, privind uimit şi 
îngrijorat trusă chirurgicală şi trupul întins pe sofa. 

Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte: 

— Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. II cunoşti, 
Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele. 

Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund: 

— Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. 
Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată. 

În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă 
o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta 
la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. 
Griffiths înainta. 

— Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat. 

Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un 
ton slab: „Vă rog... vă rog...” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi 
dădu sufletul... 


Sergentul de poliţie Hayes îşi băgă creionul în gură şi 
întoarse pagina carnetului. 

— Deci, asta-l tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă 
Harmon? 

— Asta-l tot! Confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din 
buzunarele hainei sale. 

Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes se afla un 
portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu inițialele W. S. Şiun 
bilet de întors spre Londra. Nimic altceva. 

— Aţi descoperit cine e? Întrebă Bunch. 

— Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El 
este fratele ei, se pare. Pe nume Sandbourne. A fost de 
câtva timp, într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi 
mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a 
mai întors. A luat un pistol cu el. 

— Şi a venit încoace să se împuşte cu el? Întrebă Bunch. 
De ce? 

— Ştiţi, era deprimat... 

Bunch îl întrerupse. 

— Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici? 

Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident, nu 
cunoştea răspunsul la asta, îi oferi unul colateral: 

— A ajuns aici cu autobuzul 510 

— Bine, spuse Bunch din nou. Dar, de ce? 

— Nu ştiu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu 
avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era 
afectat... 

Burich termină fraza în locul lui: 

— Putea s-o facă oriunde. Dar, totuşi, mie mi se pare inutil 
să iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca 
aceasta. Nu cunoştea pe nimeni de pe aici? Chiar? 

— Pe nimeni, după câte ştim până acum, zise sergentul 
Hayes. Tuşi ca un om stânjenit şi adăugă, în timp ce se 
ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă 
Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără. 


— Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. 
Aş vrea numai să le pot spune ceva. 

— De acum plec, o anunţă sergentul Hayes. 

— Sunt atât de mulţumită că n-a fost crimă, spuse Bunch, 
conducându-l la uşa din faţă. 

O maşină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la 
ea, sergentul Hayes remarcă: 

— Doamnă, se pare că domnul şi doamna Eccles vin chiar 
acum să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

Bunch se pregăti sufleteşte să reziste la ceea ce, simţea 
ea, părea să fie o încercare cam dificilă. „Iotuşi, se gândi, 
pot săl chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este 
de mare ajutor când oamenii sunt în doliu.” 

Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi aşteptat să 
araţe domnul şi doamna Eccles, dar era conştientă, când îi 
întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un 
bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât 
veselă şi glumeaţă. Doamna Eccles părea puţin plinuţă. 
Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea 
ei era subţire, piţigăiată. 

— A fost un şofc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteţi 
imagina, spuse aceasta. 

— O, ştiu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luaţi 
loc. Pot să vă ofer, da, poate e puţin prea - devreme pentru 
ceai... 

Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă. 

— Nu, nu, nu vă deranjaţi pentru noi. Sunteţi foarte bună, 
vă mulţumesc. Vroiam doar să... ei bine... ce-a spus bietul 
William şi chestii de astea, ştiţi? 

— A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles 
şi cred că trebuie să fi trăit nişte evenimente neplăcute. De 
când s-a întors acasă a fost foarte liniştit şi deprimat. 
Spunea că nu merită să trăieşti în lumea asta şi că nu mai 
avea nimic de aşteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a 
fost un om posomorât. 

Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fară să vorbească. 


— A luat revolverul soţului meu, aşa a făcut, continuă 
doamna Eccles. Fără ca noi să ştim. Apoi, se pare, c-a venit 
aici cu autobuzul. Mi se pare c-a fost foarte frumos din 
partea lui... că n-a vrut s-o facă în casa noastră. 

— Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. 
Nu se face să-l judecăm. 

Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles 
întrebă: 

— A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul 
acesta? 

Ochii lui strălucitori şi mari o cercetau îndeaproape pe 
Bunch. Şi doamna Eccles se aplecă în faţă, nerăbdătoare 
după un răspuns. 

— Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe 
moarte, pentru sanctuar. 

Doamna Eccles spuse pe un ton uimit: 

— Sanctuar? Nu cred că... 

Domnul Eccles o întrerupse. 

— Locul sfânt; draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să 
spună soţia vicarului. Este un păcat - sinuciderea, ştii. Cred 
că vroia să se spovedească. 

— A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le 
povesti Bunch. A început cu, „vă rog”, dar n-a putut să mai 
continue. 

Doamna Eccles şi-a dus batista la ochi şi a smiorcăit: 

— O, doamne, e teribil de trist, nu-l aşa? 

— Haide, haide, Pam, o potolr soţul. Nu pune la inimă. N-ai 
cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie. Oricum, acum 
s-a liniştit. Bine, vă mulţumim foarte mult, doamnă Harmon. 
Sper că nu v-am deranjat. Ştim că soţia unui vicar este o 
femeie ocupată. 

Au dat mâna cu ea şi apoi familia Eccles s-a întors deodată, 
ca să întrebe: 

— O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, 
nu-l aşa? 

— Haina lui? Se încruntă Bunch. 


Doamna Eccles spuse: 

— Am dori toate lucrurile lui, ştiţi, din sentimentalism. 

— A avut un ceas, un portmoneu şi un bilet de cale ferată 
în buzunare, zise Bunch. I le-am dat sergentului Hayes. 

— Atunci, totul e în regulă, declară domnul Eccles. Ni le va 
de el, cred. Actele lui trebuie să fie în portmoneu. 

— Era o bancnotă de o liră, preciză Bunch. Nimic mai 
mult! 

— Nici un fel de scrisori? Nimic de genul ăsta? Bunch 
negă. 

— Bine, vă mulţumim din nou, doamnă Harmon. Haina pe 
care o purta, poate că e tot la sergent, nu? 

Bunch se încruntă, făcând un efort să-şi amintească. 

— Nu, spuse eaj Nu cred... ia să văd. Doctorul şi cu mine i- 
am scos haina ca să-l examineze rana. Se uită, în trecere, 
prin cameră. Trebuie s-o fi dus sus cu prosoapele şi 
ligheanul. 

— Doamnă Harmon, dacă nu vă supăraţi, aţi putea... Am 
vrea haina lui, ştiţi, ultimul lucru pe care l-a purtat. Soţia 
mea e o fire foarte sentimentală! 

— Desigur, încuviinţă Bunch. Aţi dori s-o curăţ mai întâi? 
Mă tem că e cam... pătată. 

— O, nu, nu, nu, asta nu contează. Bunch se încruntă. 

— Mă întreb unde... scuzaţi-mă o clipă! 

Se duse sus şi după câteva minute se reîntoarse. 

A - îmi pare tare rău, spuse ea gâfâind, servitoarea trebuie 
s-o fi pus laolaltă cu alte lucruri pe care le-am dat la 
curăţat. Mi-a luat o mulţime de timp s-o găsesc. Poftiţi! Să 
vi-o împachetez? 

Fără să ţină seama de protestele lor, ea o împachetă; apoi 
îşi luară, din nou, la revedere şi soţii Eccles plecară. 

Ls 

Bunch traversă încet holul şi intră în bibliotecă. 

Reverendul Julian Harmon îşi ridică privirea şi faţa i se 
lumină. Scria o predică şi se temea că se îndepărtase de la 


subiect din cauza interesului pentru relaţiile politice dintre 
Iudeea şi Persia, în timpul domniei lui Cirus*. 

— Da, dragă, o întrebă el afectuos. 

— Julian, ce e un sanctuar, în mod exact? 

Julian Harmon, încântat, îşi puse deoparte hârtiile cu 
predică. 

— Ei bine, începu el, în templele romane şi greceşti, 
sanctuar se folosea pentru „cella” unde era statuia zeului. 
Cuvântul latin pentru altar, „ara” înseamnă protecţie. 
Continuă în maniera ăsta doctă. În anul 399 e. N, dreptul la 
sanctuar în bisericile creştine a fost, în cele din urmă, 
recunoscut în mod definitiv. Prima menţiune a dreptului la 
un sanctuar în Anglia se află în Codul de legi publicat de 
Ethelbert în anul şase sute... 

Câtva timp vorbi tot astfel, în manieră de expozeu, dar era, 
adesea, încurcat de cum recepționa soţia lui informaţiile 
sale de erudit. 

— Dragă, îl opri ea. Eşti un scump. 

Aplecându-se, îl sărută pe vârful nasului. Julian se simţi în 
pielea unui câine care fusese felicitat pentru că îi reuşise o 
figură de dresaj. 

— Familia Eccles a fost aici, îl informă Bunch. 

Vicarul se încruntă. 

— Familia Eccles? Nu-mi prea amintesc. 

— Nu-l cunoşti. Sunt sora şi cumnatul omului din biserică. 

— Draga mea, trebuia să mă fi chemat. 

+ Cirus II cel Mare, rege persan (559-530 î.e.n.) din 
dinastia Ahemenizilor; fondatorul Imp. Persan; a cucerit 
Media (550 î.e.n.), Lidia (547 î.e.n.) şi Babilonul (539 î.e.n.); 
Iudeea, stat constituit în c. 926 î.e.n. Fusese ocupat în 587 
î.e.n. De babilonieni. 

— N-a fost nevoie, îl asigură Bunch. Nu căutau consolare. 
Acum stau şi mă întreb... Se încruntă. Dacă-ţi las mâine un 
vas de Jenă cu mâncare în cuptor, crezi că o să te descurci 
Julian? Cred că am să mă duc până la Londra după 
cumpărături. 


— Cumpărături? Soţul se uită descumpănit la ea. le 
gândeşti la vreo barcă, iaht sau ceva de genul ăsta? 

Bunch râse. 

— Nu, dragă. E o zi în care se vând convenabil albituri la 
magazinul „Burrows and Portman”. Ştii, cearşafuri, feţe de 
masă, prosoape şi cârpe de bucătărie. Ce să mă fac cu 
cârpele astea de bucătărie care se rup întruna. După aceea, 
adăugă, pe gânduri, am să trec să o văd pe mătuşa Jane. 

Acea doamnă în vârstă, blândă, Miss Jane Marple, tocmai 
se bucura de plăcerile oferite de metropolă, instalată de 
vreo două săptămâni, confortabil, în apartamentul 
nepotului ei. 

— Ce drăguţ din partea lui Raymond, murmură ea. El şi cu 
Joan au plecat în America pentru 14 zile şi au insistat să vin 
aici şi să mă distrez. Şi acum, dragă Burich, spune-mi, te 
TOg, ce te preocupă. 

Bunch era fină favorită a lui Miss Marple şi bătrâna 
doamnă o privi cu mare afecţiune cum ea îşi împinse mai pe 
spate cea mai bună pălărie de fetru, începându-şi 
povestirea. 

Relatarea lui Bunch a fost concisă şi clară. Miss Marple 
încuviinţă din cap când Bunch termină. 

— Înţeleg, zise ea. Da, înţeleg. ” - De aceea am simţit că 
trebuia să te văd, o asigură Bunch. După cum ştii, eu 
nefâind prea deşteaptă... 

— Dar, draga mea, eşti deşteaptă. 

— Nu, nu sunt. Nu la fel de inteligentă că Julian. 

— Sigur că Julian are o inteligenţă foarte deosebită, spuse 
Miss Marple. 

— Asta e, conchise Bunch. Julian are minte, dar, pe de altă 
parte, eu am simţurile mele. 

— Ai foarte mult bun simţ, Bunch şi eşti foarte inteligentă. 
— Ştii, nu prea îmi dau seama ce ar trebui să fac. Nu pot 
să-l cer lui Julian pentru că, ei bine, mă înţelegi, Julian face 

atâta caz de corectitudine... 


Această afirmaţie păru să fie înţeleasă perfect de Miss 
Marple, care-l spuse: 

— Dragă, ştiu ce vrei să spui. Noi, femeile... suntem > 
altfel. Şi continuă: mi-ai povestit ce s-a întâmplat Bunch, 
dar aş vrea să cunosc întâi, exact, ceea ce crezi tu. 

— Totul e de-a-ndoaselea, se plânse Bunch. Omul care era 
acolo, pe moarte, în biserică ştia totul despre sanctuar. A 
spus-o întocmai că Julian, mă refer la faptul că era unul 
citit, educat. Şi dacă se împuşcase, nu s-ar fi târât, apoi, 
până la biserică pentru a spune „sanctuar”. Sanctuar 
înseamnă că eşti urmărit şi când intri într-o biserică eşti în 
siguranţă. Urmăritorii tăi nu se mai pot atinge de tine. Întro 
vreme, nici legea nu-ţi putea face nimic. 

Se uită întrebătoare la Miss Marple. Aceasta îi dădu 
dreptate. Bunch continuă: * - Oamenii aceia, familia Eccles, 
erau alt soi: ignoranţi şi grosolani. Şi mai e un lucru. Ceasul 
acela - ceasul mortului. Purta inițialele W. S. Pe spate. Dar 
înăuntru - l-am deschis - era scris foarte mic: „Lui Walter 
de la tatăl său” şi o dată. Walter. Dar cei doi Eccles vorbeau 
despre el tot timpul ca despre William sau Bill. 

Miss Marple părea pregătită să intervină, dar Bunch se 
repezi cu precizarea: 

— O, ştiu că nu ţi se spune întotdeauna pe numele cu care 
ai fost botezat. Adică, înţeleg că ai fi putut fi botezat William 
şi numit „Porgy” sau „Carrots”. Sau altfel. Dar sora ta nu ţi- 
ar zice William ori Bill dacă numele tău era Walter. * - Vrei 
să zici că nu era sora lui? 

— Sunt aproape sigură că nu era soră cu el. Erau oribili, 
amândoi. Au venit la casa parohială să-l ia lucrurile şi să afle 
dacă spusese ceva înainte de a muri. Când le-am confirmat 
că n-o făcuse am observat o uşurare pe feţele lor. În sinea 
mea cred că Eccles l-a împuşcat, termină Bunch. 

— Crimă? Întrebă Miss Marple. 

— Da, zise Bunch. Crimă. De aceea am venit la tine, draga 
mea. 


Afirmația lui Bunch ar fi putut părea nepotrivită unui 
ascultător neavizat, dar, în anumite cercuri, Miss Marple 
avea reputaţia de a trata cazuri criminalistice. 

— A spus „vă rog” către mine, înainte de a muri, adăugă 
Bunch. Dorea să fac ceva pentru el. Partea proastă e că n- 
am idee ce anume! 

Miss Marple rămase pe gânduri câteva clipe după care se 
concentră asupra aceluiaşi aspect ce o preocupase deja pe 
Bunch. 

— Dar de ce a venit tocmai acolo? Întrebă ea. 

— Te gândeşti, zise Bunch, că, dacă doreşti un sanctuar, ai 
putea intra într-o biserică de oriunde. Nu e nevoie să ieiun 
autobuz, care merge numai de patru ori pe zi, pentru a 
ajunge într-un loc retras ca al nostru! 

— Trebuie să fi venit acolo în mod special, se gândi Miss 
Marple. Trebuie să fi venit să vadă pe cineva. Chipping 
Clegghom e o localitate micuță, Bunch. Sunt sigură că ai 
idee pe cine venise să vadă! 

Bunch îi trecu în revistă în gând pe locuitorii satului său, 
înainte de a da din cap, plină de îndoială, că nu era sigură. 

— De fapt, spuse ea, putea fi oricine. 

— N-a menţionat niciodată vreun nume? 

— A spus Julian, sau mi s-â părut că a spus Julian. Ar putea 
fi Julia, cred. După câte cunosc, nu trăieşte nimeni cu 
numele de Julia în Chipping Clegghom. 

Strânse puţin ochii în timp ce încerca să-şi rememoreze 
scena. Bărbatul zăcând acolo pe treptele altarului. Razele 
soarelui pătrunzând prin fereastra cu bijuteriile ei de 
lumină roşie şi albastră. 

— Bijuteriispuse Miss Marple, cufundată în gânduri. 

— Acum ajung, o întrerupse Bunch din reverie, la cel mai 
important lucru din! Ioate. Motivul pentru care am venit, 
de fapt, astăzi, aici. Ştii, familia Eccles a făcut mare caz să 
le dau haina lui. Am scos-o când doctorul l-a examinat. Era 
o haină veche, ponosită, nu exista nici o rațiune pentru care 


ei să fi vrut s-o aibă. Pretindeau că din sentimentalism, dar 
asta e o prostie. 

Oricum, m-am dus sus s-o caut şi, în timp ce urcăm scările, 
mi-am reamintit cum el a făcut un fel de gest cu mâna, ca şi 
cum se căuta prin haină. Aşa că, atunci când am luat haina, 
am studiat-o cu foarte multă atenţie şi am observat că, într- 
un loc, căptuşeala fusese cusută la loc cu aţă de altă 
culoare. Am descusut-o şi am găsit înăuntru o bucăţică de 
hârtie. Am scos-o şi am cusut căptuşeala frumos, cu aţă 
potrivită.l Am fost grijulie şi nu prea cred că familia Eccles 
o să-şi dea seama că eu am făcuto. Eu nu, dar nu pot fi 
sigură. După aceea, am coborât cu haina şi mi-am cerut 
scuze pentru întârziere. 

X) Există o oarecare asemănare între pronunția cuvintelor 
Julian şi jewels. (bijuterii, pietre preţioase, rubine la un 
ceas). 

— Şi bucata de* hârtie? Întrebă Miss Marple. 

Bunch îşi deschise geanta. 

— Nu i-am arătat-o lui Julian, spuse ea pentru că el ar fi 
fost de părere că eu ar fi trebuit să le-o dau celor doi 
Eccles. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să ţi-o aduc ţie. 

— Un tichet de bagaje, anunţă Miss Marple, uitându-se la 
ea. Gara Paddington. 

— R El avea un bilet de întoarcere către Paddington, în 
buzunar, spuse Bunch. 

Ochii celor două femei se întâlniră. 

— Asta reclamă acţiune, spuse repezit Miss Marple. Dar 
cred c-ar fi necesară multă prudenţă. Ai observat cumva, 
dragă Bunch, dacă te urmărea cineva când ai venit azi la 
Londra? 

— Să fiu urmărită! Exclamă Bunch. Doar nu crezi... 

— Ba cred că e posibil, întări Miss Marple. Când orice este 
posibil, ar trebui să ne luăm măsuri de precauţie. Se ridică 
cu o mişcare rapidă. Ai venit cu pretextul de-a te duce după 
cumpărături. De aceea, cred că lucrul cel mai bun de făcut 
este să plecăm după ele. Dar înainte de a porni, trebuie să 


facem vreo două mici aranjamente. Nu cred, adăugă Miss 
Marple pe gânduri, că voi avea nevoie chiar acum de haina 
mea de stofă cu picăţele şi guler de castor. 

După vreo oră şi jumătate cele două doamne, îmbrăcate în 
ce aveau mai prost şi mai ponosit, dar ţinând amândouă 
pachete cu albituri pentru casă abia cumpărate, se aşezară 
la un mic restaurant retras, numit „Lhe Apple Bough” 
pentru a-şi reface forţele cu o friptură şi un pudding cu 
rinichi, urmate de tartă cu mere şi cremă făcute din ouă ji 
lapte. 

— Întradevăr, prosoape de faţă de calitatea celor dinainte 
de război, spuse gâfâind Miss Marple. Şi cu un „]” pe ele. 
Ce bine îmi pare că pe soţia lui Raymond o cheamă Joan. 
Am să le pun deoparte până când o să aibă, cu adevărat, 
nevoie de ele şi atunci i le voi da ei, dacă mă ţin mai mult 
cele vechi. 

— Aveam, întradevăr, nevoie de cârpe de bucătărie, spuse 
Bunch. Şi-au fost foarte ieftine, deşi nu la fel ca acelea pe 
care femeia aia cu părul roşcat a reuşit să mi le smulgă. 

O tânără elegantă, cu ruj aplicat din abundență pe buze, 
intră în momentul acela în „The Apple Bough”. După ce se 
uită vag împrejur, pentru o clipă sau două, se îndreptă 
grăbită spre masa lor. Aşeză un plic lângă cotul lui Miss 
Marple. 

— Poftim, domnişoară, spuse ea iute. 

— O, mulţumesc Gladys, spuse Miss Marple. Îţi mulţumesc 
foarte mult. Eşti aşa de drăguță. 

— Îmi face întotdeauna plăcere să vă servesc, o asigură 
Gladys. Ernie îmi spune mereu: „lot ce ştii mai * bine ai 
învăţat de la Miss Marple aceea a ta, cât ai fost în serviciul 
ei” şi-mi face întotdeauna plăcere să vă servesc. 

— E o fată atât de bună, zise Miss Marple când Gladys se 
îndepărtă. 'Tot timpul aşa de bună şi îndatoritoare. 

Se uită în plic şi apoi i-l dădu lui Bunch. 

— Acum fi foarte prevăzătoare dragă, o avertiză ea. 
Apropo, mai e încă inspectorul acela drăguţ la Melchester? 


— Nu ştiu, cred că da. 

— Bine, dacă nu, o asigură Miss Marple gânditoare, îl pot 
suna oricând pe inspectorul şef. Cred că-şi va aduce aminte 
de mine. 

— Fii sigură de asta! Toţi îşi aduc aminte de tine. Eşti pur 
şi simplu unică! «exclamă Bunch. 

Se ridică. 

Ajunsă la Paddington, Bunch se duse la biroul de bagaje şi 
arătă tichetul. Câteva clipe mai târziu, un geamantan vechi 
şi cam uzat îi fu înmânat şi, luându-l cu ea, se îndreptă spre 
peron. 

Călătoria spre casă a decurs normal. Bunch se ridică 
atunci când trenul se apropie de Chipping Clegghom şi 
apucă valiza cea veche. Tocmai coborâse din vagon, când un 
bărbat, alergând pe peron i-o smulse, deodată, din mână şi 
fugi cu ea. 

— Opriţi-l! Strigă Bunch. Opriţi-l, opriţi-l! Mi-a furat valiza! 

Controlorul de bilete care, la această gară rurală, era un 
om cam molâu, abia începuse să spună: „Hei, ascultă, nu 
poţi face asta...”, când o lovitură precisă aplicată în piejk îl 
împinse într-o parte şi omul cu valiza ieşi din gară. Se 
îndreptă spre o riiaşină care-l aştepta. Aruncând valiza 
înăuntru, era pe punctul de-a se urca şi el, dar înainte de-a 
putea face vreo mişcare, o mână îl apucă de umăr şi vocea 
inspectorului de poliţie Abel răsuna: 

— Ia ascultă, ce înseamnă toate astea? 

Bunch sosi gâfâind din gară. 

— Mi-a smuls valiza. Tocmai coborâsem cu ea din tren. 

— Prostii, spuse bărbatul. Nu ştiu ce vrea să zică doamna 
asta. E valiza mea. Eu tocmai am coborât cu ea din tren. 

Se uită la Bunch cu o privire bovină, inexpresivă. Nimeni 
n-ar fi ghicit că inspectorul de poliţie Abel şi doamna 
Harmon petrecuseră timp îndelungat în orele libere ale 
inspectorului, discutând despre meritele respective ale 
îngrăşămintelor şi chimicalelor pentru tufele de trandafiri. 


9i - Doamnă, spuneţi că aceasta este valiza 
dumneavoastră? Întrebă inspectorul de poliţie Abel. 

— Da, categoric! 

— Şi dumneata, domnule? 

— Eu zic că asta-l valiza mea, 

Bărbatul era înalt, brunet şi bine îmbrăcat cu o voce 
afectată şi care-şi dădea aere. O voce feminină din maşină 
interveni: '* * - Da bineînţeles că-l valiza ta, Edwin. Nu ştiu 
ce vrea să zică femeia asta. 

— Trebuie să clarificăm, stabili inspectorul de poliţie Abel. 
Dacă este valiza dumneavoastră doamnă, spuneţi-mi ce 
conţine? 

— Haine, răspunse Bunch: o haină lungă în picăţele cu un 
gliler de castor, două jachete de lână şi o pereche de 
pantofi. 

— Da, e destul de clar, constată inspectorul de poliţie Abel. 
Se întoarse către celălalt. 

— Sunt costumier la teatru, spuse tipul cel brunet dându- 
şi importanţă. Această valiză conţine recuzita ce aparţine 
teatrului pe care am adus-o aici pentru spectacolul unor 
amatori. 

— E-n regulă, domnule, spuse inspectorul de poliţie Abel. 
Atunci să ne uităm înăuntru şi să vedem, nu-l aşa? Putem 
merge la poliţie sau, dacă vă grăbiţi, ducem valiza înapoi la 
gară şi-o deschidem acolo. 

— Îmi convine, încuviinţă brunetul. Mă numesc Moss, de 
fapt Edwin Moss. 

Polițistul, ţinând valiza, se întoarse la gară. 

— O ducem la mesagerie, George, îi spuse impiegatului. 

Inspectorul de poliţie Abel puse valiza pe tejgheaua 
oficiului de mesagerie şi apăsă pe încuietoare. Valiza se 
deschise. Bunch şi domnul Edwin Moss stăteau de o parte şi 
de alta a poliţistului, uitându-se răzbunător unul la altul.” - 
Ah! Exclamă Abel când fu ridicat capacul. 

Înăuntru, îndoită cu grijă se o haină lungă de stofă cam 
uzată cu un guler din blană de castor. Mai erau două 


pulovere din lână şi o pereche de pantofi fără toc. 

— Exact cum aţi spus, doamnă, zise satisfăcut polițistul, 
întorcându-se spre Bunch. Nimeni n-ar fi putut zice că 
domnul Edwin Moss a pus ceva la cale. Regretul şi scuzele 
sale au fost magnifice: - îmi cer scuze, zise el. Vă rog să 
primiţi scuzele mele. Credeţimă, doamnă dragă, când vă 
spun cât de rău îmi pare. Purtarea mea a fost lipsită de 
orice scuză, pur şi simplu de neiertat. Se uită la ceas. Acum 
trebuie să mă grăbesc. Probabil valiza mea a rămas în tren. 
Ridicându-şi încă o dată pălăria, îi spuse mieros lui Bunch: 
mii de scuze şi ieşi în grabă din mesagerie. 

— Ai de gând să-l laşi să-ţi scape? Îl întrebă Bunch 
conspirativ pe inspectorul de poliţie Abel. 

Acesta din urmă îi făcu încet cu ochiul. 

— N-o să ajungă prea departe, doamnă, o asigură el. 
Adică, no să ajungă departe neobservat, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— O! Făcu Bunch uşurată. 

— Doamna aceea bătrână a telefonat spuse Abel, cea care 
a fost aici acum câţiva ani. E deşteaptă, nu-l aşa? A fost o 
întreagă vânzoleală toată ziua. Nu m-aş mira dacă 
sergentul sau inspectorul şef n-o să treacă pe la 
dumneavoastră mâine dimineaţă. 

! 

Inspectorul şef fu cel care veni, pe nume Craddock, de 
care Miss Marple îşi amintea. O salută pe Bunch cu un 
zâmbet, ca pe o veche prietenă. 

— Din nou crimă în Chipping Clegghom, spuse el vesel. Nu 
duceţi lipsă de senzaţie aici, nu-l aşa, doamnă Harmon? % - 
M-aş putea lipsi de aşa ceva, răspunse Bunch. Aţi venit sămi 
puneţi întrebări sau îmi povestiţi altceva în schimb? 

— Întâi, am să vă spun unele lucruri, îi explică inspectorul. 
Pentru început, domnul şi doamna Eccles sunt de câtva 
timp sub supravegherea noastră. Avem motive să credem 
că au avut legătură cu mai multe jafuri în partea asta a 
lumii. Apoi, deşi doamna Eccles are un frate pe nume 


Sandbourne, ce s-a întors recent din străinătate, ”, 
bărbatul muribund, pe care l-aţi găsit ieri în biserică, nu era 
în mod sigur Sandbourne. * - Ştiam că nu e, spuse Bunch. 
De fapt numele lui era Walter nu William. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. V - Else numea 
Walter St. John şi a scăpat acum 48 de ore din închisoarea 
Charrington. 

— Desigur, îşi spuse Bunch ca pentru ea, el era urmărit de 
justiţie şi s-a dus spre sanctuar. Apoi întrebă: ce făcuse? 

— Trebuie să mă întorc cu mult timp în urmă. E o poveste 
complicată. În urmă cu mulţi ani a existat o anume 
dansatoare care avea numere în muzic-halluri. Nu cred caţi 
auzit vreodată de ea, dar se specializase într-o poveste de 
sorginte arabă, „Aladin în peştera bijuteriilor”. Purta 
strasuri şi nimic altceva. 

Nu era, cred, o dansatoare grozavă, în schimb era 
atractivă. Oricum, o anumită personalitate regal-asiatică se 
îndrăgostise de ea nebunegşte. Printre alte lucruri, i-a dăruit 
un magnific colier din smaralde. 

— Bijuteriile strămoşeşti ale unui rajah? Murmură Bunch 
uluită. 

Inspectorul Graddock tuşi. 

— Da, o versiune oarecum mai modernă, doamnă * 
Harmon. Legătura n-a durat foarte mult, s-a terminat când 
atenţia nobilului nostru a fost atrasă de un anumit star de 
cinema ale cărei cereri nu erau chiar atât de modeste. 

Zobeida, ca să-l spunem dansatoarei pe numele ei de 
scenă, îşi păstră colierul dar, cum era de aşteptat, acesta i-a 
fost furat. A dispărut din cabina ei de la teatru şi în mintea 
autorităţilor a domnit suspiciunea că ea însăşi ar fi pus la 
cale furtul acestuia. Asemenea lucruri s-au cunoscut din 
publicitatea care li $-a făcut sau din motive mai puţin 
cinstite. 

Colierul n-a fost niciodată recuperat, dar în timpul 
investigaţiei, atenţia poliţiei a fost atrasă de acest om, 
Walter StJohn. Era un bărbat educat şi de familie bună care 


cam decăzuse, aşa că el se angajase ca bijutier la o firmă 
puţin cunoscută, suspectată de a juca rolul de paravan 
pentru furturile de bijuterii. 

S-a dovedit că acest colier trecuse prin mâinile sale. 
Totuşi, el a fost, în cele din urmă, judecat, condamnat şi 
trimis la închisoare în legătură cu furtul altor bijuterii. Nu 
mai avea foarte mult timp de ispăşit pedeapsa, aşa încât 
evadarea lui a fost oarecum o surpriză. 

— Dar de ce a venit aici? Întrebă Bunch. 

— Şi noi am vrea foarte mult să ştim asta, doamnă 
Harmon. Luându-l urmele, se pare că s-a dus, mai întâi, la 
Londra. Nu a vizitat pe nici unul din vechii lui asociaţi, ci o 
femeie în vârstă, o doamnă Jacobs, care fusese mai înainte o 
cabinieră la teatru. Ea nu a vrut să ne spună un cuvânt 
pentru ce motiv a venit el, dar, potrivit altor locatari din 
casă, a plecat cu o valiză. 

— Înţeleg, spuse Bunch. A lăsat-o la oficiul de bagaje din 
Paddington şi apoi a venit încoace. 

— În timpul acesta, spuse inspectorul Craddock, familia 
Eccles şi omul care îşi zice Edwin Moss erau pe urmele sale. 
Ei vroiau valiza aceea. L-au văzut urcându-se în autobuz. 
Trebuie să fi mers cu maşina înaintea lui şi să-l fi aşteptat 
când a coborât din autobuz. 

— Şi a fost ucis? Întrebă Bunch. 

— Da, spuse Craddock. A fost împuşcat. Cu revolverul lui 
Eccles, dar cred mai degrabă că Moss e ucigaşul. Acum, 
doamnă Harmon, ceea ce dorim noi să aflăm este unde se 
află valiza pe care Walter StJohn a depus-o, de fapt, la gara 
Paddington? 

Bunch zâmbi. 

— Îmi închipui că mătuşa Jane a şi luat-o deja, zise ea. 

— Vreau să spun Miss Marple. lată care a fost planul ei: a 
trimis o fostă servitoare de-a ei cu o valiză în care-şi pusese 
lucruri de-ale sale la mesageria din Paddington şi noi am 
schimbat între noi tichetele. Eu am luat valiza ei şiam venit 


cu ea în tren. Ea părea să se aştepte ca cineva să încerce să 
mi-o fure. 

Acum a fost rândul inspectorului Craddock să zâmbească. 

— Aşa mi-a şi zis când a telefonat. Mă duc cu m, asina la 
Londra s-o văd. Doriţi să veniţi, doamnă Harmon? 

— Ei bine, zise Bunch, cântărind lucrurile. De fapt, este o 
ocazie foarte fericită. M-a durut un dinte noaptea trecută, 
aşa încât ar trebui să mă duc la Londra la dentist, nu-l aşa? 

— Absolut, spuse inspectorul Craddock. 

Miss Marple se uită de la Craddock la faţa nerăbdătoare a 
lui Bunch Harmon. Valiza se afla pe masă. 

— Sigur că n-am deschis-o, îi asigură bătrâna doamnă. Nu 
mam gândit să fac aşa ceva până nu vine cineva oficial. Şi 
apoi, adăugă ea cu un zâmbet ce ascundea o modestie 
afectată de tip victorian: e închisă! 

— Aţi vrea să ghiciţi ce e înăuntru, Miss Marple? Întrebă 
inspectorul. 

— Îmi imaginez, zise Miss Marple, că sunt costumele de 
teatru ale Zobeidei. Doriţi o daltă, inspectore? 

Dalta dădu imediat rezultate. Amândouă femeile 
exclamară uimite când capacul fu ridicat. Lumina soarelui, 
care pătrundea prin fereastră, făcea să strălucească ceea 
ce părea o comoară inestimabilă de bijuterii scânteietoare, 
roşii, albastre, verzi, portocalii. 

— Peştera lui Aladin, spuse Miss Marple. Bijuteriile 
lucitoare pe care le purta faţă când dansa. 

— Ah, zise inspectorul Craddock. Bine, dar ce e aşa de 
preţios la asta, când te gândeşti că un om a fost omorât 
pentru ca să i se ia valiză? 

— Cred că a fost o fată şireată, spuse Miss Marple 
gânditoare. A murit, nu-l aşa, inspectore? 

— Da, a murit acum trei ani. 

— A avut acel colier din smaralde foarte preţioase, se 
gândi cu glas tare Miss Marple. A dat să i se scoată pietrele 
preţiose din montura lor şi le-a fixat pe ici, pe colo, ji) e 
costumul ei ds teatru, unde toţi le considerau drept simple 


strasuri colorate. Apoi, a dat să i se facă o copie a colierului 
adevărat şi, bineînţeles, asta a fost furată. Nu e de mirare 
că nu a apărut niciodată pe piaţă. Curând, hoţul şi-a dat 
seama că pietrele erau false. 

— Iată un plic, anunţă Bunch, dând la o parte unele pietre 
strălucitoare. 

Inspectorul Craddock îl luă şi scoase din el două hârtii 
care păreau oficiale. Citi cu glas tare: - „Certificat de 
căsătorie între Walter Edmund St John şi Mary Moss”. 
Acesta era numele real al Zobeidei. 

— Deci erau căsătoriţi, spuse Miss Marple. Înţeleg! 

— Şi cealaltă hârtie? Întrebă Bunch. 

— Un certificat de naştere a unei fetiţe Jewel. 

— Jewel? Strigă Bunch. Deci, aşa! Jewel! Jill! Asta-l! Acum 
înţeleg de ce a venit la Chipping Clegghom... E ceea cea 
încercat să-mi spună: Jewel. Familia Mundy, îi ştiţi de la 
Laburnum Cottage. Îngrijeau de fetiţa cuiva. Ţin mult la ea. 
Le-a fost ca o nepoată. Da, îmi amintesc acum că numele ei 
e Jewel, numai că, bineînţeles, o strigă Jill. 

Doamna Mundy a avut o congestie cerebrală acum o 
săptămână şi bătrânul e foarte bolnav de pneumonie. 
Urmau să fie amândoi internaţi. Mi-am dat toată silinţa să 
găsesc undeva o familie pentru Jill. Nu vroiau să fie dusă la 
un cămin. 

Cred că tatăl ei a auzit de astea în închisoare, a reuşit să 
evadeze, să ia valiza de la bătrâna cabinieră la care el sau 
soţia o lăsase. Presupun că dacă bijuteriile au aparţinut, cu 
adevărat, mamei, ele pot fi folosite acum pentru copil. 

— Aşa cred şi eu, doamnă Harmon, dacă sunt aici. 

— O, sigur că se află aici, spuse veselă Miss Marple. 

— Slavă Domnului că te-ai întors, dragă, zise reverendul 
Julian Harmon, întâmpinându-şi soţia cu dragoste şi suflând 
uşurat. Doamna Burt încearcă întotdeauna să-şi dea 
osteneala, când eşti plecată, dar mi-a făcut pentru la prânz 
nişte plăcintă cu peşte cu totul deosebită. N-am vrut s-o 


jignesc şi i-am dat-o lui Tiglath fileser, dar nici el n-a voit - s- 
o înfulece, aşa că am aruncat-o pe fereastră. 

— Tiglath Pileser, zise Bunch, mângâind motanul din casa 
parohială, care torcea pe genunchii ei, este foarte 
pretenţios în legătură cu peştele pe care-l mănâncă. Mereu 
îi spun că s-a boierit! 

— Cei cu dintele tău, dragă? Te-a văzut stomatologul? 

— Da, spuse Bunch. Nu m-a durut mai deloc şi i-am făcut 
iar p vizită mătuşii Jane... 

— Bătrânica aia scumpă, spuse Julian, sper că nu-l slăbesc 
puterile. 

— Câtuşi de puţin, zâmbi Bunch. 

În dimineaţa următoare, Bunch duse un buchet de 
crizanteme proaspete la biserică. Soarele pătrundea din 
nou prin fereastra de est şi Bunch rămase în lumina 
sclipitoare, pe treptele altarului. Spuse foarte încet, în 
şoaptă: „lotul va fi bine cu fetiţa ta. Eu o să am grijă. 
Promit”. 

Apoi aranjă prin biserică, luă loc în strană şi, pentru 
câteva clipe, se rugă, după care se întoarse la casa 
parohială să atace treburile gospodăreşti care se adunaseră 
în ultimele două zile. 

Misterul apartamentului ieftin. 

Aşa cum v-am povestit, cercetările lui Poirot pornesc de 
obicei de la stabilirea unui delict bine definit, fie el crimă ori 
furt, după care, printr-un proces de deducție logică, se 
ajunge la triumful soluţiei finale. Acum sunt tocmai pe cale 
să vă relatez un remarcabil şir de evenimente care, 
începând cu incidentele aparent banale ce au atras atenţia 
lui Poirot, au dus la întâmplările sinistre cu care s-a încheiat 
un caz cât se poate de neobişnuit. 

Petrecusem seara cu un vechi prieten al meu, Gerald 
Parker. În afară de gazdă şi de mine, se mai aflau acolo încă 
vreo şase persoane, iar discuţia ajunse, aşa cum era sortit 
să se întâmple mai curând sau mai târziu oriunde se afla 
Parker, la subiectul vânătorii de locuinţe la Londra. Casele 


şi apartamentele erau hobby-ul aparte al lui Parker. De la 
sfârşitul războiului, ocupase cel puţin şase apartamente şi 
căsuțe diferite. Abia se instala undeva, că dădea pe 
neaşteptate peste un alt chilipir şişi făcea imediat bagajele. 
Mutările lui erau aproape întotdeauna însoţite de un 
oarecare câştig pecuniar, deoarece avea o minte ascuţită în 
afaceri, dar nu dorinţa de a scoate bani, ci dragostea pură 
pentru acest sport îl punea de fapt în mişcare. L-am 
ascultat un timp pe Parker cu respectul novicelui pentru 
expert. Apoi veni rândul nostru, dezlănţuind un adevărat 
turn Babei de voci. În cele din urmă, i se dădu cuvântul 
doamnei Robinson, o tânără încântătoare ce se afla acolo cu 
soţul ei. Nu-l mai văzusem ţiiciodată, deoarece Robinson 
era doar o cunoştinţă de dată recentă a lui Parker. 

— Fiindcă tot veni vorba despre apartamente, spuse ea, aţi 
auzit de norocul nostru, domnule Parker? Am obţinut un 
apartament... În sfârşit! În complexul de blocuri Montagu. 

— Păi, făcu Parker, eu am spus întotdeauna că se găsesc 
apartamente berechet... dacă ştii să oferi preţul! 

— Bine, dar ăsta nu e preţ. E ieftin ca braga. 80 de lire pe 
an. 

Dar... blocul Montagu este chiar în apropiere de 
Knightsbridge, nu? O clădire mare şi impunătoare. Sau 
poate vorbiţi de vreo rudă săracă cu acelaşi nume de 
undeva de la mahala? 

— Nu, e chiar cel de lângă Knightsbridge. Tocmai de-aceea 
zic că e minunat. 

— Ăsta e cuvântul! Minunat! Un miracol fără doar şi 
poate! Dar trebuie să aibă o chichiţă. Aţi plătit, presupun, 
recompensă mare. 

— N-am plătit nici o recompensă! 

— Nici o recom... 0, vai, să-mi ţină cineva capul! Gemu 
Parker. 

— Însă trebuie să cumpărăm mobilă, continuă doamna 
Robinson. 


— Aha! Se zbârli Parker. Ştiam eu că trebuie să fie o 
chichiţă. 

— Contra 5o de lire. Şi e frumos mobilat. 

— Renunţ, zise Parker. Probabil că actualii chiriaşi sunt şi 
nebuni şi filantropi. 

Doamna Robinson părea puţin îngrijorată... Fruntea se 
încreţi între sprâncenele gingaşe. 

— Este întradevăr ciudat, nu? Credeţi cumva că 
apartamentul e bântuit de stafii? 

— N-am auzit niciodată de un apartament bântuit de stafii, 
declară Parker hotărât. 

— Nuu? Doamna Robinson nu se arătă deloc convinsă. 
Însă au existat câteva lucruri în toată afacerea asta care m- 
au frapat şi mi s-au părut... â... ciudate. 

— Ca de exemplu... am sugerat eu. 

— Aha, exclamă Parker, i-am incitat atenţia expertului 
nostru în criminalistică. Descărcaţiwă tolba în faţa lui, 
doamnă Robinson, Hastings e un maestru al descâlcirii 
misterelor. 

Am râs jenat, dar nu întrutotul supărat de rolul care mi se 
atribuise. 

— O, nu-l nimic chiar straniu, căpitane Hastings, însă când 
m-am dus la agenţii imobiliari Stosser & Paul - pe care nu-l 
mai abordasem pentru că se ocupau numai de 
apartamentele scumpe din Mayfair, dar m-am gândit totuşi 
că n-ar fi rău - nu ne-au oferit decât case la patru-cinci sute 
pe an sau cu recompense enorme; apoi, exact când voiam 
să plecăm, ne-au pomenit de un apartament cu 80 dar ne- 
au spus că se îndoiesc că are vreun rost să ne ducem până 
acolo pentru că-l aveau înregistrat de mai mult timp şi 
trimiseseră atât de mulţi oameni să-l vadă, că era aproape 
sigur adjudecat - „înşfăcat”, după cum s-a exprimat 
funcţionarul-numai că oamenii sunt atât de nerecunoscători 
că nui mai anunţă dacă l-au luat şi-atunci ei continuă să-l 
recomande, iar lumea se enervează să fie trimisă într-un loc 
care fusese, poate, închiriat de mult. 


Doamna Robinson se opri să-şi tragă răsuflarea foarte 
necesară, apoi continuă: 

— l-am mulţumit şi i-am spus că, deşi probabil n-are sens, 
am dori totuşi o trimitere pentru orice eventualitate. Am 
luat imediat un taxi până acolo, pentru că, la urma urmei, 
nu se ştie niciodată. Apartamentul 4 era la etajul al doilea şi 
chiar pe când aşteptam liftul, Elsie Ferguson, o prietenă de- 
a mea, căpitane Hastings, care şi ea aleargă după un 
apartament, cobora grăbită, scările. „[i-am luat-o o dată 
înainte, draga mea, a spus ea. Dar fără folos. A fost' deja 
închiriat”. Asta părea sfârşitul, dar, aşa cum a spus John, 
apartamentul era foarte convenabil, aşa că ne puteam 
permite să oferim mai mult şi poate dacă adăugam şi o 
recompensă... E groaznic să faci aşa ceva, desigur şi chiar 
mi-e ruşine să vă spun, dar ştiţi ce înseamnă goana după 
locuinţă. 

Am asigurat-o că eram foarte conştient că în lupta pentru 
locuinţă partea mai josnică a firii umane triumfa adesea 
asupra celei nobile şi că se aplica întotdeauna regula bine 
cunoscută a luptei pentru supravieţuire. 

— Aşa că am urcat şi, n-o să vă vină să credeţi, dar 
apartamentul nu era deloc închiriat. Am fost conduşi de 
servitoare să-l vedem, apoi am vorbit cu stăpâna şi totul a 
fost aranjat pe loc. Luare în folosinţă imediată şi 50 de lire 
pentru mobilă. Am semnat contractul a doua zi, iar mâine 
ne mutăm! 

Doamna Robinson se opri triumfătoare. 

— Şi cum rămâne cu doamna Ferguson? Întrebă Parker. 
Să-ţi auzim deducţiile, Hastings. 

— Evident, dragul meu Watson”, am citat uşor, s-a adresat 
la un alt» apartament. 

— Vai, căpitane Hastings, ce isteţime! Strigă doamna 
Robinson cu admiraţie. 

Aş fi dorit ca Poirot să fie de faţă. Câteodată am senzaţia 
că-mi subestimează capacităţile. 


Întreagă afacere era destul de amuzantă, aşa că i-am 
expus-o în glumă lui Poirot a doua zi dimineaţă. Se arată 
interesat şi mă chestionă îndeaproape cu privire la chiriile 
apartamentelor din diferite zone ale oraşului. 

— Ce poveste curioasă, spuse el gânditor. Scuză-mă, 
Hastings, trebuie să fac o scurtă plimbare. 

Când reveni, cam peste o oră, ochii îi scânteiau de o 
emoție aparte. Îşi puse bastonul pe masă şi-şi perie calota 
pălăriei cu obişnuita-l grijă tandră înainte să vorbească. 

— E bine, mon ami, că nu avem de rezolvat nici un caz în 
clipa de faţă. Ne putem astfel dedica în întregime acestei 
investigaţii. 

— Despre ce investigaţie vorbeşti? 

— Despre remarcabila ieftinătate a noului apartament al 
prietenei tale, doamna Robinson. 

— Poirot, glumeşti! * - Sunt cât se poate de serios. 
Imaginează-ţi, prietene, că adevărata chirie e acelor 
apartamente este de 350 lire. M-r; m asigurat de acest 
lucru de la agenţii proprietarului. Şi totuşi acest anume 
apartament e“ te închiriat sub preţ, cu numai 80 de lire. De 
ce? 

— O fi ceva în neregulă cu el. Poate e bântuit de stafii, cum 
a sugerat doamna Robinson. 

Poirot scutura din cap nemulţumit. 

— Atunci ce ciudat că prietena ei <îi spuse că 
apartamentul este închiriat, iar când ea urcă, ia te uită, 
lucrurile nu stau deloc aşa! 

— Adică nu eşti de acord cu mine că cealaltă femeie s-a 
adresat, probabil, la alt apartament? Asta e singura soluţie 
posibilă. 

— S-ar putea să ai dreptate în privinţa asta sau nu, 
Hastings. Rămâne faptul că mulţi alţi solicitanţi au fost 
trimişi să-l Vadă, dar, în ciuda sumei derizorii, era încă pe 
piaţă când a sosit doamna Robinson. 

— Asta dovedeşte că trebuie să aibă vreo hibă. 


— Doamna Robinson n-a părut să observe nimic nelalocul 
lui. Foarte curios, nu-l aşa? Ţi-a făcut impresia unei femei 
cinstite, Hastings? 

— Este o fiinţă încântătoare. 

— Evident, de vreme ce te face incapabil să-mi răspunzi la 
întrebare. Atunci, descrie-mi-o! 

— Păi, e înaltă şi cu tenul alb, părul ei are o frumoasă 
nuanţă castanie... 

— Întotdeauna ai avut înclinaţie spre părul castaniu! 
Murmură Poirot. Dar continuă. 

— Ochi albaştri şi un ten foarte frumos şi... ă, cam asta-l 
tot, cred, am încheiat, incapabil de-a mai adăuga ceva. 

— Şi soţul ei? 

— Oh, ele un tip drăguţ, n-are nimic frapant. 

— Brunet sau blond? 

— Nu ştiu, pe undeva pe la mijloc şi are o faţă comună. 

Poirot dădu din cap. 

— Da, sunt sute de astfel de bărbaţi obişnuiţi. Şiapoi, 
oricum, tu descrii femeile cu mai multă simpatie şi semne 
de apreciere. Ştii ceva despre oamenii ăştia? Parker îi 
cunoaşte bine? 

— I-a întâlnit de curând, cred. Poirdt, doar nu îţi închipui o 
clipă că... 

Poirot ridică o mână. 

— "Tout doucement, mon ami. [i-am spus cumva că mă 
gândesc la ceva? N-am zis decât că e o istorie curioasă. Şi 
nimic nu aruncă lumină asupra ei, în afară, poate, de 
numele femeii, ce zici, Hastings. 

— O cheamă Stella, am spus rigid, dar nu văd... 

Poirot mă întrerupse cu un chicot enorm. Se părea că ceva 
îl amuza imens. 

— lar Stella înseamnă stea, nu-l aşa? Faimoasă! 

— Ce naiba...? 

— Iar stelele dau lumină! Voilă! Linişteşte-te, Hastings. 
Nu-ţi lua aerul tău de demnitate jignită. Hai să mergem la 
complexul Montagu să punem câteva întrebări. 


L-am însoţit mai mult în silă. Complexul Montagu era un 
grup de blocuri frumoase şi excelent renovate. Un portar în 
livrea se bronza în prag. Poirot i se adresă: 

— Pardon, puteţi să-mi spuneţi dacă o anume familie 
Robinson locuieşte aici? 

Portarul era un tip scump la vorbă şi probabil într-o 
dispoziţie acră sau bănuitoare. Abia dacă ne-a privit, apoi 
mormâi: 

— Apartamentul 4 Etajul 2 

— Mulţumesc. Poţi să-mi spui cam de când locuiesc aici? 

— Şase luni. 

Am rămas perplex, conştient în. Acest timp de zâmbetul 
maliţios al lui Poirot. 

— Imposibil, am strigat. Cred că faceţi o greşeală. 

— Şase luni. 

— Sunteţi sigur? Doamna despre care vă vorbesc este 
înaltă, are tenul alb şi un păr de aur roşcat şi... 

— Dânsa e, zise portarul. Au venit fix acum şase luni. 

Păru să-şi piardă interesul pentru noi şi se retrase Încet în 
hol. L-am urmat afară pe Poirot. 

— Eh bien, Hastings? Întrebă prietenul meu cu viclenie. 
Mai eşti tot aşa de sigur că femeile încântătoare spun 
adevărul? 

M-am abținut să răspund. 

Poirot virase pe Brompton Road, înainte să-l întreb ce avea 
de gând să facă şi încotro se îndrepta. 

— Spre agenţii imobiliari, Hastings. Ţin enorm să-mi 
găsesc o locuinţă în complexul Montagu. Dacă nu greşesc, 
nu peste mult timp se vor petrece acolo câteva lucruri 
interesante. 

Am avut noroc în căutările noastre. Apartamentul 8 de la 
etajul 4 era de închiriat, gata mobilat, contra 10 guinee pe 
săptămână. Poirot îl luă prompt pentru o lună. Întorşi pe 
stradă, îmi reduse protestele la tăcere. 

— Dar câştig nişte bani zilele astea! De ce să nu-mi 
satisfac un capriciu? Apropo, Hastings, ai un revolver? 


— Da, pe undeva, am răspuns puţin înfiorat. Crezi cumva... 

— Că o să ai nevoie de el? E cât se poate de probabil. Văd 
că gândul ăsta îţi face plăcere. Întotdeauna te-a atras tot 
ce-l spectaculos şi romantic. 

În ziua următoare eram deja instalaţi în căminul nostru 
temporar. Apartamentul era plăcut mobilat. Ocupa aceeaşi 
poziţie în clădire ca acel al familiei Robinson, doar că era cu 
două etaje mai sus. 

Ziua de după instalarea noastră era duminică. 
Dupăamiază, Poirot lăsă uşa din faţă întredeschisă şi mă 
chemă în grabă când sunetul unei uşi trântite reverberă de 
undeva de jos. 

— Uită-te peste balustradă. Aceia sunt prietenii tăi? Să nu 
te vadă. 

Mi-am lungit gâtul peste scară. 

— Sunt ei, am declarat în şoaptă. 

— Bun. Aşteaptă un pic. 

Cam peste o jumătate de oră, o tânără apăru într-o 
îmbrăcăminte strălucitoare şi încărcată. Cu satisfacția 
întipărită pe faţă, Poirot se strecură în vârful picioarelor 
înapoi în casă. 

— Cest ga. După. Stăpân şi stăpână, slujnica. Acum 
apartamentul trebuie să fie gol. 

— Ce-ai de gând să faci? Am întrebat neliniştit. 

Poirot păşise vioi în bucătărie şi trăgea de funia liftului de 
cărbune. 

— Suntem pe cale să facem o coborâre după metoda 
lăzilor de gunoi, îmi explică el vesel. Nimeni n-o să ne bage 
în seamă. Concertul de duminică, plimbarea de duminică 
după-masă şi în sfârşit somnişorul de după cina de duminică 
a Angliei - le rosbif - toate acestea vor distrage atenţia de la 
faptele lui Hercule Poirot. Vino, prietene. 

Am intrat în mecanismul rudimentar de lemn şi l-am urmat 
cu atenţie, vintrăm fraudulos în apartament? I-am întrebat 
bănuitor. 

Răspunsul lui Poirot nu fu de natură să mă liniştească. 


— Nu chiar azi, zise el. 

Trăgând de funie, am coborât binişor până am ajuns la 
etajul doi. Poirot scoase o exclamaţie de satisfacţie când 
observă că uşa de lemn spre bucătărie era deschisă. 

— Ai remarcat? Uşile astea nu se zăvorăsc niciodată ziua. 
Şi totuşi oricine ar putea să urce sau să coboare ca noi. 
Noaptea, da - deşi nici atunci întotdeauna şi tocmai contra 
acestei situaţii o să luăm măsuri de prevedere. 

Pe când vorbea, scoase nişte unelte din buzunar şi se 
apucă imediat îndemânatic de lucru, cu scopul de a fixa 
zăvorul astfel încât să poată fi tras dinspre lift. Toată 
operaţia dură cam trei minute. Apoi Poirot îşi băgă la loc 
uneltele în buzunar şi ne urcarăm din nou pe teritoriul 
nostru privat. 

Luni, Poirot lipsi toată ziua, dar când se întroarse seara se 
aruncă în scaun oftând cu satisfacţie. 

— Hastings, ce-ai zice să-ţi relatez o scurtă istorioară? 
Este o poveste pentru sufletul tău, care o să-ţi amintească 
de genul tău de filme pe care le preferi. 

— Dă-l drumul, am râs. Presupun că este o poveste 
adevărată şi nu un produs ăl eforturilor tale imaginative. 

— E suficient de adevărată. Inspectorul Japp de la 
Scotland Yard îi va garanta exactitatea, având în vedere că 
mi-a ajuns la ureche prin bunele lui oficii. Acum mai bine de 
şase luni, au fost furate de la departamentul de stat 
american câteva planuri navale importante. Ele 
reprezentau poziţia câtorva dintre cele mai însemnate 
sisteme de apărare portuară, care ar valora o sumă de bani 
considerabilă pentru oricare guvern străin - de exemplu, 
cel japonez. Bănuiala a căzut pe un tânăr cu numele Luigi 
Valdarno, italian de origine, ce deţinea o funcţie minoră în 
departament şi care a dispărut odată cu documentele. Fie 
că Luigi Valdarno a comis sau nu furtul, certe că a fost 
descoperit împuşcat două zile mai târziu în East Side din 
New York. Documentele nu se aflau asupra lui. Ei, de un 
timp, Luigi Valdarno era combinat cu o anume domnişoară 


Elsa Hardt, o tânără cântăreaţă apărută de curând, care 
locuia cu un frate într-un apartament din Washington. Nu 
se cunoştea nimic despre antecedentele domnişoarei Elsa 
Hardt, iar ea a dispărut brusc şi oarecum simultan cu 
uciderea lui Valdarno. Există motive să credem că în 
realitate ea era un spion internaţional desăvârşit, care a 
desfăşurat o bogată activitate ticăloasă sub diverse nume. 
Serviciul Secret American, în timp ce se străduia s-o 
depisteze, a supravegheat concomitent un anume japonez 
insignifiant care locuia la Washington. Erau siguri că, în 
momentul când Elsa Hardt îşi va acoperi suficient urmele, îl 
va aborda pe domnul respectiv. Unul din aceste personaje a 
plecat pe neaşteptate în Anglia acum două săptămâni. S-ar 
părea deci că Elsa Hardt este în Anglia. 

Poirot se opri, apoi adăugă blând: descrierea oficială a 
Elsei Hardt este: înălţimea 57 picioare xalbaştri, păr 
castaniu, tenul alb, nas drept, fără semne particulare. 

— Doamna Robinson! Am suspinat adânc. 

— Există această posibilitate, oricum, mă corectă Poirot. 
De asemenea, am aflat că un bărbat oacheş, un străin, a 
întrebat chiar azi-dimineaţă de locatarii de la apartamentul 
4 De aceea, mon ami, mi-e teamă că va trebui să reiiunţi la 
somnul tău de frumuseţe de diseară şi să mă însoţeşti în 
veghea mea de o noapte în apartamentul de jos, înarmat cu 
excelentul tău revolver, bien entendu. 

— Chiar aşa, am strigat cu entuziasm. Când începem? 

— Îmi închipui că miezul nopţii e o oră atât solemnă, cât şi 
potrivită. Nu e probabil să se întâmple ceva mai înainte. 

Fix la ora 24 ne-am strecurat atent în liftul de cărbune şi 
am coborât la etajul doi. Manipulată de Poirot, uşa de lemn 
s-a deschis rapid înăuntru şi am intrat în apartament. Din 
camera de serviciu am trecut în bucătăria propriu-zisă, 
unde ne-am aşezat comod pe două scaune cu uşa dinspre 
hol deschisă. 

— Acum nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm, zise 
Poirot mulţumit, închizând ochii. 


Mie aşteptarea mi se păru nesfârşită. Mi-era groază să nu 
adorm. 'Tocmai pe când mi se părea că stăteam acolo de cel 
puţin opt ceasuri, dar în realitate stătusem, aşa cum am 
aflat după aceea, exact o oră şi 20 de minute, îmi ajunse la 
ureche un scârţâit slab. Poirot îmi atinse mâna. M-am 
ridicat şi ne-am îndreptat cu atenţie împreună în direcţia 
holului. Zgomotul venea dintr-acolo. Poirot îmi şopti la 
ureche: x) Adică 172 m. 

— E afară, la uşa din faţă. Taie broasca. Când îţi dau 
semnalul, nu înainte, îl prinzi pe la spate şi îl ţii bine. Ai 
grijă, are cuţit. 

În curând se auzi zgomotul a ceva rupt şi prin uşă apăru 
un mic cerc de lumină. Acesta fu stins imediat şi uşa se 
deschise încet. Poirot şi cu mine ne lipirăm de zid. Am auzit 
răsuflarea unui om trecând pe lângă noi. Apoi şi-a aprins 
lanterna, timp în care Poirot mi-a şuierat la ureche: 

— Allez! 

Am sărit amândoi. Cu o mişcare rapidă, Poirot a înfăşurat 
capul intrusului cu un şal de lână subţire, în timp ce eu i-am 
imobilizat mâinile. Toată treaba s-a făcut iute şi fără 
zgomot. I-am smuls pumnalul din mână şi pe când Poirot îi 
dădea jos şalul de pe ochi, ţinându-l totuşi strâns bine în 
jurul gurii, am scos revolverul ca să-l vadă şi să înţeleagă că 
orice rezistenţă e de prisos. Când încetă să se zbată, Poirot 
îi şopti repede ceva la ureche. După o clipă, bărbatul 
aprobă din cap. Apoi, ordonându-l tăcere cu o mişcare a 
mâinii, Poirot o luă înainte şi cu toţii ieşirăm din apartament 
şi coborârăm treptele. Ostaticul îl urma, iar eu veneam în 
urmă cu revolverul. Când ieşirăm în stradă, Poirot se 
întoarse spre mine: 

— Ne-aşteaptă un taxi după colţ. Dă-mi revolverul. Nu mai 
avem nevoie de el acum. 

— Dar dacă tipul încearcă să scape? 

Poirot zâmbi. 

— N-o să încerce. 


M-am întors într-un minut cu taxiul care aştepta. Şalul 
fusese desfăcut de pe faţa străinului, iar eu am tresărit 
surprins: 

— Nu-l japonez, am exclamat în şoaptă către Poirot. 

— Observaţia a fost dintotdeauna punctul tău forte, 
Hastings. Nimic nu-ţi scapă. Nu, acest bărbat nu-l japonez. 
E italian. 

Ne-am urcat în taxi şi Poirot dădu şoferului o adresă în 
StJohn's Wood. Eram deja complet depăşit de evenimente. 
Nu voiam să-l întreb pe Poirot unde mergem de faţă cu 
ostaticul şi mă străduiam în zadar să fac puţină lumină 
asupra întâmplărilor. 

Coborârăm la uşa unei căsuțe mai retrase faţă de bordura 
străzii. Un drumeţ puţin afumat mergea împleticindu-se pe 
trotuar şi aproape se izbi de Poirot, care-l spuse câteva 
cuvinte aspre, pe care nu le-am prins. Am urcat cu toţii 
treptele casei. Poirot sună şi ne făcu semn să stăm mai la o 
parte. Nu răspunse nimeni şi sună din nou, apoi prinse 
ciocănelul şi bătu câteva minute viguros. 

Deodată, apăru o lumină şi uşa se deschise cu grijă. 

— Ce dracu vrei? Întrebă aspru o voce bărbătească. 

— Vreau să vorbesc cu doctorul. Soţia mea s-a îmbolnăvit. 

— Nu stă nici un doctor aici. 

Bărbatul se pregătea să închidă uşa, dar Poirot îşi băgă cu 
agilitate piciorul înăuntru. Deveni brusc caricatura perfectă 
a unui francez furios. 

— Ce spui, nu-l nici un doctor? Te bag în puşcărie. Trebuie 
să vii! Rămân aici şi sun şi bat toată noaptea. 

— Dragă domnule... Uşa se. Deschise din nou şi bărbatul, 
îmbrăcat în halat de casă şi papuci, făcu un pas înainte să-l 
liniştească pe Poirot, aruncând o privire agitată de jur - 
împrejur. «- Chem poliţia. 

Poirot se pregătea să coboare treptele. 

— Nu, nu face asta, pentru numele lui Dumnezeu! Omul se 
repezi după el. 


Cu un brânci uşor, Poirot îl trimise împleticindu-se în josul 
scărilor. În clipa următoare, toţi trei eram înăuntru cu uşa 
închisă şi ferecată. 

— Repede - aici. Poirot o luă înainte în camera cea mai 
apropiată şi aprinse lumina. Iar tu - în spatele draperiei. 

— Şi, signor, zise italianul şi lunecă rapid în spatele 
faldurilor grele, ale catifelei de culoare roz care drapau 
fereastra. 

Tocmai la timp. Chiar în clipa în care se făcu dispărut, o 
femeie dădu buzna în cameră. Era înaltă, cu păr roşcat şi 
înfăşurată într-un kimono stacojiu peste silueta zveltă. 

— Unde-l soţul meu? Strigă ea cu o privire scurtă 
înspăimântată. Cine sunteţi? 

Poirot făcu un pas înainte şi se înclină. 

— Să sperăm că soţul dumneavoastră n-o să răcească. Am 
observat că avea papuci şi că halatul era călduros. 

— Cine sunteţi? Ce faceţi în casa mea? 

— Este adevărat că nici unul din noi n-a avut plăcerea să 
vă cunoască, doamnă. Este cu atât mai regretabil cu cât 
unul dintre noi a venit special de la New York să vă 
întâlnească. 

Draperia se dădu la o parte şi italianul ieşi din 
ascunzătoare. Spre groaza mea, am observat că se juca 
nervos cu revolverul meu, pe care Poirot făcuse, fără 
îndoială greşeala să-l lase jos în taxi. 

Femeia scoase un strigăt asurzitor şi se întoarse să fugă, 
dar Poirot stătea în dreptul uşii închise. 

— Lasă-mă să trec, urlă ea. O să mă ucidă. 

— Cine i-a făcut de petrecanie lui Luigi Valdarno? Întrebă 
italianul pe un ton aspru, jucându-se în continuare cu arma 
şi îndreptând-o pe rând spre fiecare din noi. N-am îndrăznit 
să facem nici o mişcare. * - Doamne, Dumnezeule, Poirot, e 
îngrozitor. Ce ne facem? Am strigat. 

— Ţi-aş rămâne îndatorat dacă ai vorbi mai puţin, 
Hastings. Te asigur că prietenul nostru no să tragă până 
râu-l dau semnalul. 


— Tu eşti sigur de asta? Zise italianul, privindu-l chiorâş. 

Nu eram aşa de sigur de asta, iar femeia se întoarse spre 
Poirot cât ai clipi din ochi. 

— Ce vreţi? 

Poirot se înclină. 

— Nu cred că e necesar să insult inteligenţa domnişoarei 
Elsa Hardt răspunzându-l la întrebare. 

Cu o mişcare rapidă femeia înşfăcă o pisică mare de 
catifea care slujea ca acoperitoare pentru telefon. 

— Sunt prinse în dublura ăsteia. 

— Deşteaptă treabă, murmură Poirot admirativ. Se dădu la 
o parte din dreptul uşii. Bună seara, doamnă. Am să-l rețin 
pe prietenul dumneavoastră din New York în timp ce vă 
pregătiţi fuga. 

— Ce nebun! Urlă italianul cel solid şi ridicând revolverul 
trase în silueta în retragere a femeii, tocmai când eu mă 
aruncam asupra lui. 

Dar arma ţăcăni inofensiv în timp ce vocea lui Poirot se 
ridică cu un reproş blând. 

— Nu vrei să ai niciodată încredere în vechiul tău prieten, 
Hastings. Nici pe prieteni nu-l suport să poarte pistoale 
încărcate la ei, cu atât mai mult o simplă cunoştinţă. Nu, nu, 
mon ami, i se adresă elitalianului care înjura grosolan. 
Poirot continuă pe un ton de reproş liniştitor: Vezi ce-am 
făcut pentru tine? Te-am salvat de la spânzurătoare. Şi să 
nu crezi că frumoasa noastră doamnă vă scăpa. Nu, nu, 
casa e supravegheată în faţă şi în spate. O să se ducă direct 
în braţele poliţiei. Nu-l aşa că e un gând frumos şi 
consolator? Da, acum poţi să părăseşti camera. Dar ai grijă 
- ai mare grijă. Eu... Ah, a plecat. Iar prietenul meu 
Hastings mă priveşte cu ochi plini de reproş. Dar a fost aşa 
de simplu! Era evident de la început că din, probabil, sute 
de solicitanţi pentru apartamentul 4 din blocul Montagu, 
numai familia Robinson era considerată potrivită. De ce? 
Ce-l deosebea de restul solicitanţilor dintr-o privire? 


Înfăţişarea? Poate, dar nu era chiar aşa de neobişnuită. 
Atunci, numele. 

— Dar numele de Robinson nu are nimic neobişnuit* 
strigai eu. E un nume foarte comun. 

— Ah! Exact. Asta era ideea. Elsa Hardt şi soţul ei, ori frate 
sau orice era de fapt, vin de la New York şi închiriază un 
apartament pe numele de domnul şi doamna Robinson. 
Deodată, află că una din societăţile secrete, Mafia sau 
Camorra, din care făcea parte, fără îndoială, Luigi Valdarno, 
e pe urmele lor. Ce fac atunci? Găsesc un plan de o 
simplitate transparentă. Evident că ştiau că urmăritorii lor 
nu-l cunoşteau personal pe nici unul din ei. Atunci ce poate 
fi mai simplu? Oferă apartamentul cu o chirie absurd de 
mică. Din miile de cupluri tinere din Londra în căutare de 
locuinţă nu se poate să nu fie şi câţiva Robinsoni. Nu e 
decât o chestiune de aşteptare. Dacă ai să te uiţi la numele 
de Robinson din cartea de telefon, îţi vei da seama că 
blonda doamnă Robinson era inevitabil să sosească mai 
curând sau mai târziu. Ce se mai întâmplă? Soseşte 
răzbunătorul. Ştie numele, ştie adresa. Loveşte! Totul s-a 
terminat, răzbunarea este încheiată, iar domnişoara Elsa 
Hardt a scăpat din nou ca prin urechile acului. Apropo, 
Hastings, trebuie să mă prezinţi adevăratei doamne 
Robinson - fiinţa aceea cinstită şi încântătoare. Ce-o să zică 
atunci când o să afle că i s-a spart apartamentul? Trebuie să 
ne grăbim să ne întoarcem. Ah, parcă-l aud venind pe Japp 
şi pe prietenii lui. 

Lovituri puternice de ciocănel răsunară la uşă. 

— Cum ai ştiut adresa asta? L-am întrebat pe Poirot 
urmându-l în hol. O, bineînţeles că ai pus pe cineva s-o 
urmărească pe prima doamnă Robinson când a părăsit 
celălalt apartament. 

— A la bonne heure, Hastings. În sfârşit, îţi foloseşti 
celulele cenugşii. Hai să-l facem o mică surpriză lui Japp. 

Trăgând încet zăvorul, scoase capul pisicii pe uşă şi făcu 
un strident: miau. 


Inspectorul de la Scotland Yard, care stătea afară cu un alt 
bărbat, sări în lături fără voia lui. 

— Oh, nu-l decât monsieur Poirot cu una din glumele lui! 
Exclamă el când capul lui Poirot ieşi după cel al pisicii. Dă- 
ne drumul înăuntru, domnule. 

— Prietenii noştri sunt sănătoşi şi voinici? 

— Da, am prins păsărelele. Dar n-aveau la ele marfa. 

— Înţeleg. Deci ai venit să faci o percheziţie. Păi, eu sunt 
pe cale să plec cu Hastings, dar înainte de asta aş vrea să-ţi 
ţin o mică conferinţă despre istoria şi obiceiurile pisicilor 
domestice. 

— Pentru Dumnezeu, dar ce, ai înnebunit de tot? 

— Pisica, declamă Poirot, a fost venerată în Egiptul arttic. 
Încă se consideră a fi un semn al norocului, dacă o pisică 
neagră îţi taie calea. Japp, pisica asta ţi-a tăiat drumul în 
seara aceasta. Ştiu că în Anglia nu e politicos să vorbeşti 
despre interiorul oricărui animal său persoană. Dar 
interiorul acestei pisici este deosebit de delicat. Mă refer la 
căptuşeală. 

Al doilea bărbat luă, mormăind, pisica din mâna lui Poirot. 

— Oh, am uitat să fac prezentările, zise Japp. Domnule 
Poirot, dânsul este domnul Burt de la Serviciul Secret 
American. Degetele experte ale americanului pipăiseră 
ceea ce căutau. Întinse mâna şi o clipă nu găsi cuvintele. 
Apoi se ridică la înălţimea evenimentului. 

— Mi-a făcut plăcere, spuse domnul Burt. 





Trotuarul pătat cu sânge - E curios, spuse Joyce 
Lempriere, dar nu-mi prea place să vă relatez povestea 
mea. S-a întâmplat demult, mai exact acum cinci ani, dar m- 
a obsedat tot timpul de atunci. Partea frumoasă, liniştită de 
deasupra şi cea ascunsă, macabră de desubt. Şi lucru cidat 
e că schiţa pe care am pictat-o atunci s-a îmbibat de aceeaşi 
atmosferă. Când te uiţi prima dată la ea, e doar o schiţă 
neterminată a unei străzi în pantă din Comwall, luminată de 
razele soarelui. Dar, dacă te uiţi mai mult timp, ceva sinistru 
se strecoară în ea. N-am vândut-o, dar nici nu mă uit 
vreodată la ea. Se află în colţul studioului, cu faţă la perete. 

Numele localităţii este Rathole. E un mic sat pescăresc 
ciudat din Comwall, foarte pitoresc, poate prea pitoresc. A 
conservat cam mult din atmosfera tipică pentru „La 
ceainăria voastră veche”. Are prăvălii cu fete tunse scurt, în 
bluze de pânză groasă, care decorează motouri pe 
pergament. Totul e drăguţ şi ciudat, dar şi plin de orgolii. 

— Ce, nu ştiu eu? Remarcă, mormăind dezaprobator, 
Raymond West. Blestemul autocarului pentru excursii, îmi 
închipui. Indiferent cât de îngust e drumul care duce la ele, 
nici un sat pitoresc nu e sigur. 

Joyce îi dădu dreptate. * - Sunt drumuri foarte înguste 
care duc la Rathole şi în pantă, că acoperişul casei. Ei bine, 


dar să-mi continui povestirea. Mă dusesem în Comwall 
pentru două săptămâni, ca să pictez. Există un han. Vechi la 
Rathole numit „The Polharwith Arms”. Se zice că fusese 
singură clădire care rămăsese în picioare, după ce spaniolii 
bombardaseră cu obuze localitatea, prin 1500 şi ceva. 

— Nu cu obuze, observă Raymond West, încruntânduse. Te 
TOg, încearcă să fii mai exactă cu istoria, Joyce. 

— În orice caz, spaniolii au descărcat tunuri undeva, de-a 
lungul coastei şi au tras în ei şi casele s-au făcut praf. Dar, 
oricum, nu despre asta e vorba. Hanul era un loc vechi, 
minunat, cu un fel de portal susţinut de patru stâlpi. Mă 
instalasem foarte bine şi tocmai m-apucasem de lucru, când 
un automobil se zări târându-se şi răsucindu-se în jos pe 
deal. Sigur că avea să se oprească în faţa hanului, tocmai 
unde mă stânjenea cel mai mult. Coborâră un bărbat şi o 
femeie - nu le-am luat seama în mod deosebit. Ea purta un 
soi de rochie mov din pânză şi o pălărie de aceeaşi culoare. 

Imediat, bărbatul ieşi din nou şi, spre marea mea 
satisfacţie, mută maşina jos, pe chei şi o lăsă acolo. Se 
întoarse la han, trecând pe lângă mine. Chiar în momentul 
acela, o altă maşină nenorocită sosi, coborând pe drumul 
răsucit şi din ea ieşi o femeie îmbrăcată în rochie de creton 
foarte extravagantă, de o culoare ţipătoare, roşie cu 
poinsettia*, ce purta o „pălărie mare de pai cubaneză, nu-l 
aşa? 

— De un roşu foarte aprins. 

Femeia accasta n-a oprit în faţa hanului ci a condus 
automobilul mai jos pe stradă, spre celălalt. Când bărbatul 
a văzut-o, a strigat uimit: „Carol, pe cinstea mea, nu-mi 
imaginam să te întâlnesc în locul ăsta uitat de lume. Nu te- 
am văzut de ani de zile. Hei uite-o pe Margery, soţia mea. 
Trebuie să vii s-o cunoşti”. 

X) specie mexicană cu frunze mari roşii care înconjoară 
flori mici galbene (bot. Euphorbia pulcherrima); denumire 
de la ]. R. Poinsett, ambasador american în Mexic, care a 
descoperit-o. 


Au urcat împreună spre han şi am zărit-o pe cealaltă 
femeie ieşind pe uşă şi îndreptându-se către ei. Am văzut-o 
în trecere pe cea cu numele de Carol. Suficient să observ o 
bărbie bine pudrată în alb şi o gură rujată în roşu aprins şi 
m-am întrebat, doar m-am întrebat, dacă Margery va fi prea 
încântată s-o cunoască. N-am putut să mă uit de aproape la 
Margery, dar, de la depărtare, părea să arate prost 
îmbrăcată şi cu o purtare nefiresc de stângace. 

Bineînţeles că asta nu era treaba mea, dar, câteodată, 
observi frânturi foarte ciudate de viaţă şi, fără să vrei, le 
interpretezi. De unde stăteau ei n-am putut prinde decât 
mo- mente din discuţia care ajungea până la mine. Se 
gândeau să facă baie. Soţul, al cărui nume părea să fie 
Denis, vroia să ia o barcă şi să vâslească de-a lungul coastei. 
Spunea că era o peşteră faimoasă cam la o milă, care 
merita să fie vizitată. Carol dorea şi ea să vadă peştera, dar 
fu de părere să se plimbe pe stânci şi să ajungă la ea pe 
uscat. Zicea că nu poate Suferi bărcile. În cele din urmă, 
rămaseră înţeleşi aşa. Carol avea s-o ia pe poteca de pe 
stânci şi să se întâlnească cu ei la peşteră, în timp ce Denis 
şi Margery luau o barcă şi ajungeau acolo vâslind. 

Auzindu-l vorbind de făcut baie* m-a apucat şi pe mine 
cheful să fac una. Era o dimineaţă foarte călduroasă ”şi nu 
prea aveam spor la tabloul meu. M-am gândit că lumina 
soarelui de după-amiază va avea un efect mai reuşit. Aşa că 
mi-am adunat lucrurile şi m-am dus spre o plajă micuță, pe 
care o descoperisem, ce se afla în partea opusă peşterii. Am 
tras o baie grozavă, am mâncat de prânz - limbă conservată 
şi două roşii - şi m-am întors după-masă plină de încredere 
şi entuziasm să-mi continui schiţa. 

Totul în Rathole părea să fie adormit, j Avusesem dreptate 
în privinţa soarelui, umbrele erau mult mai pronunţate. 
Hanul „Ihe Polharwith Arms” era în centrul tabloului, O 
rază de soare cobori oblic, lumină trotuarul din faţă, având 
un efect destul de curios. Am ghicit'că cei trei se 
întorseseră cu bine, deoarece două costume de baie - unul 


roşu şi altul bleumarin - atârnau, pe balcon, uscându-se la 
soare. 

Ceva se întâmplase cu un colţ al schiţei aşa că m-am 
aplecat câteva momente să-l îndrept. Când am ridicat din 
nou privirea, o siluetă se sprijinea de unul din stâlpii de la 
„The Polharwith Arms”, părând să fi aterizat acolo ca prin 
farmec. Era îmbrăcat ca pentru mers pe mare şi mi-am 
închipuit că e pescar. Dar purta o barbă lungă neagră şi 
dacă aş fi căutat un model pentru un căpitan spaniol rău, nu 
aş fi găsit unul mai potrivit. M-am apucat să lucrez febril, 
înainte ca el să se mişte din loc, deşi, din atitudinea lui 
rezulta, că era prea bine pregătit să sprijine stâlpii pe vecie. 

Totuşi, s-a dezlipit din locul acela, dar, din fericire, nu 
înainte să prind ceea ce vroiam. Veni spre mine şi începu să 
vorbească. O, dar cum mai vorbea omul ăla! 

— Rathole, spunea, a fost un loc foarte interesant. 

Aflasem deja lucrul acesta şi, deşi l-am aprobat, nimic nu 
m-a salvat. Am înghiţit toată - povestea cu 
bombardamentul, adică cu distrugerea satului şi cum 
proprietarul de la „The Polharwith Arms” a fost ultimul om 
ucis. Străpuns pe propriul său prag de sabia unui căpitan 
spaniei şi cum sângele său s-a împrăştiat pe trotuar şi pata 
n-a putut fi spălată timp de o sută de ani. 

Totul se potrivea de minune cu atmosfera adormită, 
languroasă a după-amiezei. Vocea omului era foarte blândă 
şi, totuşi în acelaşi timp, se simţea în ea ceva cam 
înfricoşător. Deşi avea o purtare foarte plăcută, simţeam că 
din fire era crudMi-a povestit cu lux de amănunte despre 
inchiziţie şi teroarea răspândită de faptele spaniolilor, 
făcându-mă să le înţeleg mai bine decât până atunci. 

Tot timpul cât mi-a vorbit am continuat să pictez şi, 
deodată, mi-am dat seama că, ascultându-l cu emoție 
povestirea, introdusesem ceva ce nu era acolo. Pe acel 
pătrat alb de trotuar pe care căzuseră mai înainte razele de 
soare, în faţa uşii de la „The Polharwith Arms”, pictasem 
nişte pete de sânge. Părea extraordinar că mintea putea 


juca asemenea feste mâinii, dar, când m-am uitat din nou în 
direcţia hanului, am simţit un al doilea şoc. Mâna trasase 
numai ceea ce ochii văzuseră: picături de sânge pe trotuar. 

M-am uitat încremenită câteva clipe. Apoi, am închis ochii 
şi miam zis în sinea mea: „Nu fii aşa de proastă, nu-l nimic 
acolo, cu adevărat”, după care i-am deschis, dar petele de 
sânge erau încă în locul acela. 

Deodată, am simţit că nu mai puteam rezista. l-am 
întrerupt pescarului şuvoiul său de cuvinte. 

— Spuneţi-mi, n-am vederea foarte bună. Acolo sunt pete 
de sânge pe trotuar? 

Mă privi cu indulgență şi bunătate. 

— Nu mai sunt pete de sânge în zilele noastre, doamnă. 
Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat acum cinci sute de ani. 

— Da, i-am răspuns, dar în momentul ăsta, pe trotuarul - 
cuvintele îmi îngheţară pe buze. Ştiam, ştiam că el nu vedea 
ceea ce eu vedeam. M-am ridicat şi, cu mâinile care-mi 
tremurau, am început să-mi adun lucrurile. În momentul 
acela, tânărul care sosise cu maşina de dimineaţă ieşi pe 
uşa hanului, privi în sus şi-n jos pe stradă, cu totul uluit. În 
balconul de deasupra, soţia lui ieşi şi strânse costumele de 
baie. O luă în jos, spre maşină, dar, brusc, se întoarse şi 
traversă drumul îndreptându-se către pescar. 

— Spunemi, domnule, nu ştii dacă femeia care a venit cu a 
doua maşină nu s-a întors încă? 

— Doamna în rochia înflorată? Nu, domnule, n-am văzut-o. 
A plecat pe stânci spre peşteră, de dimineaţă. 

— Ştiu, ştiu. Am făcut toţi trei baie acolo şi, după aceea, a 
plecat pe jos încoace şi de atunci n-am mai văzut-o. Nu 
putea săi ia atâta timp să ajungă. Stâncile de pe-aici nu sunt 
periculoase, nu-l aşa? 

— Depinde, domnule, pe ce drum apuci. Cel mai bine e să 
iei un însoțitor care cunoaşte locurile. 

Fără îndoială, se referea la el însuşi şi începu o întreagă 
dizertaţie pe această temă, dar tânărul i-o reteză nu prea 


politicos, se întoarse alergând spre han şi-l strigă soţiei sale 
din balcon. 

— Auzi, Margery, Carol încă nu s-a întors. Ciudat, nui aşa? 

— Nu i-am auzit răspunsul lui Margery, dar soţul continuă: 

— Ştii, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne grăbim spre 
Penrithar. Eşti gata? Am să întorc maşina. 

A făcut aşa cum a zis şi, imediat, cei doi au plecat, între 
timp, încercasem, în mod hotărât, să-mi dovedesc cât de 
ridicole erau închipuirile mele. După ce maşina a plecat, m- 
am îndreptat spre han şi am examinat îndeaproape 
trotuarul. Bineînţeles că nu erau pete de sânge. Nu, absolut 
totul fusese rezultatul imaginaţiei mele care o luase razna. 
Totuşi, într-un fel lucrul părea să fie şi mai înfricoşător. În 
timp ce stăteam acolo, auzii vocea pescarului. 

Se uita la mine într-un mod curios. 

— V-aţi gândit că aţi văzut picături de sânge aici, da, 
doamnă? 

Am dat din cap afirmativ. 

— Asta-l foarte curios, asta-l foarte curios. Există o 
superstiție la noi, doamnă. Dacă cineva vede petele acelea 
de sânge... 

Se opri. 

— Da? L-am întrebat. 

Continuă pe tonul acela moale, cu intonaţie de Comwall, 
dar, fără să-şi dea seama, limpede, cu o pronunție corectă, 
complet lipsit de întortochelile de vorbire regională. 

— Doamnă, se spune că, dacă cineva vede petele acelea de 
sânge, va avea loc un deces în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Înfiorător! Mă trecu un fior pe la spate. 

Continuă cu convingere: 

— Există o tăbliță foarte interesantă în biserică despre 
moartea... 

— Nu, mulţumesc, am spus hotărâtă, m-am întors rapid pe 
călcâie şi am luat-o în sus pe stradă spre căsuţa unde 
locuiam. Exact când am ajuns, am văzut în depărtare pe 


femeia pe care o chema Carol, coborând pe poteca dintre 
stânci. Se grăbea. Pe fundalul cenuşiului stâncilor, semăna 
cu o floare roşie, otrăvitoare. Pălăria ei era de culoarea 
sângelui. 

M-am cutremurat. Întradevăr mi se urcase tot sângele la 
cap. 

Mai târziu am auzit zgomotul făcut de maşina ei. M-am 
întrebat dacă şi ea se ducea la Penrithar; dar ea apucă 
drumul la stânga, în direcţie opusă. Am urmărit maşină cum 
a urcat dealul şi a dispărut, răsuflând parcă mai uşurată. 
Rathole apăru din nou în aerul său liniştit, somnoros. 

— Dacă asta-l tot, sublinie Raymond West când Joyce se 
opri, îmi voi da imediat verdictul: indigestie, puncte în faţa 
ochilor după mese. 

— Asta nu-l tot, reîncepu Joyce. Trebuie să ascultați 
urmarea. Am citit-o în ziar, două zile mai târziu, sub titlul 
„Fatalitatea unei băi în mare”. Se arăta cum doamna Dacre, 
soţia căpitanului Denis Dacre, s-a înecat, din nenorocire, la 
Landeer Cove, puţin mai departe, pe coastă. Ea şi cu soţul 
locuiau atunci la hotelul de acolo şi-şi exprimaseră dorinţa 
de a face baie, dar un vânt rece se porni. Căpitanul Dacre 
apreciase că era prea frig, aşa încât el împreună cu alţii din 
hotel s” duseseră pe terenul de golf din partea stângă. 
Totuşi, doamna Dacre spusese că nu era prea rece pentru 
ea şi se îndreptase singură spre golftil mării. Când nu s-a 
întors, soţul ei s-a alarmat şi, însoţit de prietenii săi, s-a dus 
pe plajă. I-au găsit hainele lângă o stâncă, dar n-au dat de 
urma nefericitei doamne. Cadavrul ei s-a găsit abia după o 
săptămână, când a fost adus la mal, la o oarecare distanţă, 
mai jos pe coastă. Prezenta o lovitură puternică în cap, 
care-l precedase moartea şi se agrea teoria că ea trebuie să 
se fi aruncat în mare şi să se fi lovit cu capul de vreo stâncă. 
După câte am putut afla, moartea ei survenise exact la 
douăzeci şi patru de ore după ce văzusem petele de sânge. 

— Protestez, zise sir Henry. Asta nu e o problemă, e o 
poveste cu fantome. Domnişoara Lempriere este, evident, 


un medium. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei. 

— Un lucru mă intrigă, interveni el, acea lovitură în cap. 
Cred că nu trebuie să excludem posibilitatea unei farse. Nu 
avem suficiente date la îndemână pentru asta. 

Halucinaţia sau viziunea domnişoarei Lempriere este, 
desigur, interesantă, dar nu-mi dau seama prea clar asupra 
cărui punct doreşte ea să ne pronunţăm. 

— Indigestie şi coincidenţă, zise Raymond şi oricum nu 
poţi fi sigură că erau aceiaşi oameni. Pe lângă această, 
blestemul, sau orice ar fi fost, se aplică numai locuitorilor 
din prezent de la Rathole. 

— Presimt, spuse sir Henry, că sinistrul pescar are ceva 
de-a face cu această povestire. Dar sunt de acord cu 
domnul Petherick că domnişoara Lempriere ne-a dat foarte 
puţine date. 

Joyce se întoarse spre dr. Pender care, zâmbind, dădu 
neştiutor din cap. 

— E o poveste foarte interesantă, zise el, dar mă tem că sir 
Henry şi domnul Petherick au dreptate că există prea 
puţine date pe care să ne bazăm. 

Joyce se uită atunci curioasă la Miss Marple, care îi zâmbi. 

— Şi eu cred, Joyce dragă, că eşti puţin şireată. Desigur, 
eu văd altfel lucrurile. Vreau să zic că noi, ca femei, 
apreciem amănuntul legat de haine. Dar nu cred că eo 
problemă cinstită să i-o pui unui bărbat. Trebuie să fi avut 
loc o mulţime de schimbări rapide. Ce femeie rea! Şi un 
bărbat încă şi mai rău. 

Joyce se uită surprinsă la ea. 

— Mătugşă Jane, exclamă ea, vreau să zic Miss Marple, 
cred, sunt convinsă că ştii adevărul. 

— Ei bine, dragă, recunoscu Miss Marple, e mult mai uşor 
pentru mine, care stau aici liniştită, decât a fost pentru tine, 
tu fiind şi o pictoriţă atât de sensibilă la atmosferă, nu-l aşa? 
Stând aici şi împletind vezi clar faptele. Picăturile de sânge 
cădeau pe trotuar din costumul de baie care atârna 


deasupra; acesta fiind roşu, bineînţeles, criminalii înşişi nu 
şi-au dat seama că era pătat de sânge. Biata fată, atât de 
tânără, biata de ea! 

— Scuză-mă, Miss Marple, zise sir Henry, dar dumneata 
cunoşti totul în timp ce eu sunt încă complet nelămurit. 
Dumneata şi domnişoara Lempriere păreţi să ştiţi despre 
ceea ce vorbiţi, dar noi, bărbaţii, suntem în necunoştinţă de 
cauză. 

— Am să vă spun acum sfârşitul povestirii, zise Joyce. Era 
un an mai târziu. Mă aflam într-o mică staţiune pe coasta de 
Est şi pictam, când, deodată, am avut acel sentiment straniu 
pe care-l simţi când ţi se repetă ceva ce ţi s-a întâmplat mai 
înainte. Erau două persoane, un bărbat şi o femeie, pe 
trotuarul din faţa mea şi ei întâmpinau o a treia persoană, o 
femeie îmbrăcată întro rochie roşie de creton cu poinsettia: 
„Carol, ce splendid! Ce întâmplare să te întâlnesc după 
atâţia ani. O cunoşti pe soţia mea? Joan, aceasta este o 
veche prietenă, domnişoara Harding”. 

L-am recunoscut de îndată pe bărbat. Era acelaşi Denis pe 
care-l văzusem la Rathole. Soţia era alta, adică era o Joan în 
loc de o Margery; dar ea era de acelaşi tip, tânără, cam 
prost îmbrăcată şi foarte ştearsă. Am crezut pentru o clipă 
că înnebunesc. Au început să vorbească despre înot. Am să 
vă spun ce-am făcut. Atunci m-am dus ca din puşcă la 
poliţie. Îmi închipuiam că o să socotească că sunt, probabil, 
cam ţâcnită, dar nu-mi păsa. Şi totul s-a întâmplat să fie în 
regulă. Acolo era un om de la Scotland Yard, care venise 
exact pentru lucrul acesta. Se părea - o, e groaznic să 
vorbesc despre asta - că poliţia avea bănuieli în privinţa lui 
Denis Dacre. Acesta nu era numele său real, lua diferite 
nume pentru diverse ocazii. Făcea cunoştinţă cu fete, de 
obicei cât se poate de şterse, fără multe rude sau prieteni, 
se însura cu ele, le asigura viaţa pentru mari sume de bani 
şi apoi, o, e oribil! Femeia pe nume Carol era soţia lui 
adevărată şi puneau întotdeauna în aplicare acelaşi plan. 
De fapt, aşa au şi reuşit să-l prindă. Companiile de 


asigurare au devenit suspicioase. El venea într-o staţiune 
liniştită de la mare cu noua sa soţie, apoi apărea cealaltă 
femeie şi se duceau toţi trei să înoate. Soţia era ucisă, Carol 
se îmbrăca în hainele ei şi se întorcea în barcă cu el. Apoi, 
plecau din localitate, oricare ar fi fost, după ce întrebau 
despre presupusa Carol şi, când ajungeau în afara satului, 
Carol îşi punea în grabă, înapoi, rochia ei roşie ţipătoare, se 
machia strident, se întorcea în sat şi pleca cu propria ei 
maşină. Căutau să afle în ce direcţie o lua curentul apei şi 
presupusul deces se întâmpla în următorul loc de înot de-a 
lungul coastei, dar în direcţia curentului. Carol juca rolul 
soţiei, se ducea singură spre o plajă mai ferită, lăsa 
lucrurile soţiei lângă o stâncă şi plecă în rochia ei de creton 
înflorată aşteptând liniştită până când soţul ei putea s-o 
reîntâlnească. * 

Presupun că atunci când a ucis-o pe biata Margery, ceva 
sânge trebuie să fi pătat costumul de baie al Carolei şi, 
acesta fiind roşu, ei n-au observat, aşa cum spune Miss 
Marple. Dar când l-au atârnat peste balcon, a început să 
picure. Ah! Se cutremură. Încă îl mai văd. 

— Desigur, spuse sir Henry, acum îmi reamintesc foarte 
bine. Davis era numele adevărat al bărbatului. Am scăpat 
din vedere că unul din multele sale nume fictive fusese 
Dacre. Formau o pereche extraordinar de vicleană, 
întotdeauna mi s-a părut atât de uimitor că nimeni nu a 
sesizat schimbarea de identitate. De acord cu Miss Marple 
că hainele sunt mult mai uşor de descoperit decât feţele; 
dar a fost o schemă foarte inteligentă, deoarece, deşi îl 
suspectăm pe Davis, nu ne-a fost uşor să-l acuzăm de crimă, 
întrucât, întotdeauna? Părea să aibă un alibi ireproşabil. 

— Mătuşă Jane, spuse Raymond, uitându-se la ea curios, 
cum de reuşeşti? Ai dus o viaţă atât de liniştită şi, totuşi, 
nimic nu pare să te surprindă. 

— Întotdeauna mi se pare că un lucru seamănă foarte mult 
cu un altul, în lumea asta, sublinie Miss Marple. Ştiţi, a fost 
o doamnă Green care şi-a înmormântat cinci copii şi toţi 


asiguraţi pe viaţă. Natural, cineva a început să devină 
bănuitor. 

Dădu din cap dezaprobator: 

— Există extrem de multă răutate în viaţa de la ţară. Sper 
că voi, dragi tineri, să nu mai cunoaşteţi cât de rea este 
luniea! 





Casa Idolului Astartei - Ei acum, doctore Pender, ce o să 
ne povesteşti? 

Bătrânul preot zâmbi cu blândeţe. 

— Mi-am petrecut viaţa în locuri liniştite, spuse el. Mi s-au 
întâmplat foarte puţine evenimente. Totuşi, odată când 
eram tânăr, am trecut prinţr-o experienţă foarte stranie şi 
tragică. 

— Chiar? Exclamă Joyce Lempriere în mod încurajator. 

— N-am uitat-o niciodată, continuă preotul. Atunci mă 
impresionat profund şi, chiar şi astăzi, dacă fac un uşor 
efort să-mi reamintesc, îmi revine simţământul acela de 
groază şi oroare pe care l-am trăit în momentul ăla 
îngrozitor, când am văzut un om murind, fără vreun motiv 
aparent. 

— Mă faci să mă înfior, Pender, se plânse sir Henry. 

— Şi eu mă-nfior, cum zici, îi răspunse celălalt. De atunci 
nu am mai râs de oamenii care folosesc cuvântul atmosferă. 
Există aşa ceva. Există anumite locuri imprimate şi saturate 
cu influenţe bune sau rele, care-şi pot face simțită puterea. 


— Casa aceea, „Ihe Larches”, aduce multă nefericire, 
remarcă Miss Marple. Bătrânul domn Smithers şi-a pierdut 
toţi banii şi a trebuit s-o părăsească, apoi s-a mutat familia 
Carlslake şi Johnny Carlslake a căzut pe scări şi-a rupt 
piciorul aşa că doamna Carlslake a fost nevoită să plece în 
sudul Franţei să-şi îngrijească sănătatea, iar în ceea ce 
priveşte familia Burden, care locuieşte acum acolo, am auzit 
că bietul domn Burden urmează să fie operat foarte curând. 

— Cred că sunt prea multe superstiții în legătură cu 
treburile astea, opină domnul Petherick. Foarte multe 
proprietăţi au de suferit de pe urma unor zvonuri puse în 
circulaţie fără temei sau din prostie. 

— Am cunoscut una sau două „fantome” care aveau o 
personalitate foarte robustă, remarcă sir Henry chicotind. 

— Cred, interveni Raymond, că ar trebui să-l permitem 
domnului Pender să-şi continue povestirea. 

Joyce se ridică şi stinse cele două lămpi, lăsând camera să 
fie luminată numai de focul jucăuş din şemineu. 

— Atmosferă, zise ea. Acum putem continua. 

Dr. Pender îi zâmbi, se rezemă de speteaza scaunului şi, 
după ce-şi scoase pince-nez-ul, începu să povestească pe un 
ton blând, evocator. 

— Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi 
Dartmoor-ul. Localitatea de care văr vorbesc este situată pe 
malurile apei Dartmoor. Era o casă foarte frumoasă şi, deşi 
fusese de vânzare de mai mulţi ani, nu-şi găsise 
cumpărători. Probabil, situaţia era mai neplăcută iarna, dar 
priveliştea era măreaţă şi clădirea însăşi avea unele 
trăsături curioase şi originale. A fost cumpărată de un om 
pe nume Haydon - sir Richard Haydon. Îl cunoscusem în 
timpul facultăţii şi, deşi, nu-l mai văzusem câţiva ani, 
păstrând vechile legături de prietenie, am acceptat cu 
plăcere invitaţia sa de a mă duce la Silent Grove, cum se 
numea noua sa proprietate. 

Cei din casă nu erau prea numeroşi. Acolo locuiau Richard 
Haydon însuşi şi vărul său, Elliot Haydon. Se mai aflau o 


lady Mannering cu o fiică palidă, cam ştearsă, pe nume 
Violet. Era un căpitan Roger cu soţia, mari amatori de 
călărie, cu feţele bătute de vânt, care trăiau numai pentru 
căi şi vânătoare. Lor li se alăturau un tânăr dr. Symonds Şi 
o domnişoară Diana Ashley. Ştiam ceva despre cea din 
urmă. Fotografia ei apărea des în ziarele despre înalta 
societate şi se număra printre frumuseţile celebre ale 
vremii. Înfăţişarea era cu totul izbitoare. Brunetă, înaltă, cu 
tenul frumos, de un alb palid, pe când ochii ei negri, pe 
jumătate închişi, uşor oblici îi dădeau un curios aer picant 
oriental. Avea de asemenea, o voce minunată, profundă, dar 
ca un clopoțel. 

Am observat imediat că prietenul meu, Richard Haydon 
era foarte mult atras de ea şi am bănuit că întreaga 
adunare fusese chemată ca să creeze un cadru pentru ea. 
Cât priveşte sentimentul ei, nu eram atât de sigur. Era 
capricioasă în etalarea favorurilor sale. Într-o zi vorbea 
numai cu Richard şi nu mai acorda nimănui altcuiva atenţie, 
în ziua următoare îl jsţrefera pe vărul acestuia, Elliot şi 
părea că nu are habar de existenţa unei persoane pe nume 
Richard, ca, în continuare, să-l dedice zâmbetele cele mai 
fermecătoare liniştitului şi retrasului dr. Symonds. 

În dimineaţa de după sosirea mea, gazda noastră ne-a 
arătat proprietatea. Casa în sine nu avea nimic remarcabil - 
o clădire solidă, bine construită din granit de Devonshire. 
Ridicată să reziste timpului şi intemperiilor. Nu era 
romantică, dar foarte confortabilă. De la ferestre se puteau 
vedea panorama regiunii necultivate şi terenurile rezervate 
pentru vânătoare, vaste dealuri rotunjite, încoronate cu 
Tor-uri3 bătute de vreme. 

Pe pantele celui mai apropiat 'Tor se găseau diferite 
cercuri de colibe, relicve din străvechile zile ale epocii de 
piatră. Pe un alt deal, fusese recent excavată... o movilă în 
care se găsiseră anumite obiecte din bronz. Haydon 
începuse să manifeste interes pentru lucrurile legate de 
antichitate şi ne vorbi cu multă înflăcărare şi entuziasm. 


Chiar acest loc, ne explica el, era deosebit de bogat în 
mărturii despre trecut. 

Locuitori din neolitic, druizi, romani şi chiar urme ale 
primilor fenicieni puteau fi găsite. 

— Dar locul acesta este cel mai interesant dintre toate, a 
spus el. l-aţi reţinut numele - Silent Grove*. Ei bine, e 
destul de uşor să-ţi dai seama de unde i se trage 
denumirea. 

Ne indică ceva anume cu mâna. Deşi partea aceea era 
necultivată, numai stânci, buruieni şi un soi de ferigă 
sălbatică, la vreo sută de iarzi de casă se ridica un crâng cu 
copaci îndesiţi unul în altul. 

— O relicvă din celg mai vechi timpuri, spuse Haydon. 
Copacii au murit şi alţii au fost plantați în loc, dar, în 
general, s-a păstrat foarte mult cum era odinioară - poate 
pe vremea locuitorilor fenicieni. Veniţi să vă uitaţi! 

L-am urmat cu toţii. Când am intrat în crâng, o curioasă 
tensiune mă cuprinse. Cred că de vină era liniştea. Nici o 
pasăre nu părea să-şi fi făcut cuibul în copacii aceştia. 
Domnea un simţământ de dezolare şi oroare. L-am văzut pe 
Haydon privindu-mă cu un zâmbet curios. 

— Simţi ceva în legătură cu locul ăsta, Pender? Mă întrebă 
el. Antagonism cumva? Sau nelinişte? 

— Nu-mi place, i-am răspuns neliniştit. 

— Eşti în drepturi depline. Aceasta a fost fortăreaţa unuia 
dintre cei mai vechi duşmani ai credinţei tale. Acesta este 
Crângul lui Astarte4 

— Astarte? 

— Astarte sau Ishtar sau Ashtoreth sau oricum vrei să-l 
zici. Eu prefer numele fenician de Astarte. Cred că există, în 
ţară, un Crâng al Astartei cunoscut - la nord de Wall. N-am 
nici o dovadă, dar îmi place să cred că deţinem aici un 
adevărat, un autentic Crâng al Astartei. Uite, în acest cerc 
dens de copaci, s-au desfăşurat ritualuri sacre. 

— Ritualuri sacre, murmură Diana Ashley. Ochii ei visători 
priveau undeva departe. Mă întreb cum se desfăşurau? 


— Nu prea onorabile, în orice caz, râse tare, fără rost, 
căpitanul Roger. Şi persoane destul de abile, îmi închipui. 

Haydon nu-l acordă atenţie. 

— În mijlocul Crângului trebuia să fi fost un templu, spuse 
el. Nu pot să vă arăt urma vreunuia, dar mi-am pus şi eu 
puţin imaginaţia la contribuţie. 


În momentul acela păşeam într-un mic luminiş din mijlocul 
copacilor. În centru, se afla ceva asemănător unei case de 
vară construită din piatră. Diana Ashley se uită întrebătoare 
spre Haydon. 

— O numesc Casa Idolului, spuse acesta. Este Casa 
Idolului lui Astarte. 

Se îndreptă spre ea. Înăuntru, pe un stâlp simplu de 
abanos stătea o mică figurină ciudată reprezentând o 
femeie cu coarne, călare pe un leu. 

— Astarte a fenicienilor, spuse Haydon, Zeiţa Lunii. 

— Zeița Lunii, strigă Diana. O, hai să facem o petrecere pe 
cinste la noapte. Cu haine de carnaval. Şi să venim aici, la 
lumina lunii, să sărbătorim ritualurile Astartei. 

Am făcut un gest brusc şi Elliot Haydon, vărul lui Richard, 
se întoarse repede spre mine. 

— Nu vă plac toate astea, Padre, nu-l aşa? 

— Nu, nu-mi plac, am recunoscut pe un ton grav. 

Se uită la mine în mod curios. 

— Dar nu-l decât o prostie. Dick n-are cum să ştie dacă 
acesta este un crâng cu adevărat sacru. E doar o fantezie 
de-a lui; îi place să se joace cu ideea asta. Şi oricum, dacă 
ar fi fost... 

— Dacă ar fi fost? 

— Ei bine... râse el stingherit. Doar nu crezi în chesţii 
deastea, nu-l aşa? Dumneata, un pastor! 

— Nu sunt sigur că eu ca pastor n-ar trebui să cred în 
asta. 

— Dar treburile acestea s-au terminat şi au dispărut de 
mult. 

— Nu sunt chiar aşa de sigur, i-am răspuns, contemplând 
cele din jurul meu. Ştiu doar un lucru: în general, nu sunt 
un om sensibil la atmosferă, dar, de când am intrat în acest 
crâng de copaci, am o curioasă impresie că simt răul şi 
ameninţarea în jurul meu. 

Privi, din nou stânjenit, peste umăr. 


— Da, spuse, este... este oarecum straniu. Ştiu ce vrei să 
spui, dar bănuiesc că numai imaginaţia noastră ne face să 
ne simţim aşa. Ce părere ai, Symonds? 

Doctorul tăcu un minut, două, înainte de a răspunde. Apoi 
spuse liniştit: 

— Nu-mi place. Nu pot să vă spun de ce. Dar, într-un fel 
sau altul, nu-mi place. 

În momentul acela, Violet Mannering veni spre mine. 

— Îmi repugnă locul ăsta, ţipă ea. Îmi repugnă. Să ieşim 
deaici! 

Ne-am îndepărtat şi ceilalţi ne-au urmat. Numai Diana 
Ashley întârzia. Am întors capul, m-am uitat peste umăr şi 
am văzut-o stând în faţa casei idolului, privind cu intensitate 
la imaginea dinăuntru. 

Ziua era neobişnuit de frumoasă şi călduroasă aşa că 
propunerea Dianei Ashley de a organiza o petrecere 
costumată în seara aceea a fost bine primită. Obşnuitele 
râsete, şoapte şi cusutul disperat în secret - am avut parte 
de toate - şi, când ne-am făcut apariţia pentru cină, au 
izbucnit ca de obicei strigăte de veselie. 

Rogers şi soţia sa erau „îmbrăcaţi” ca locuitori ai colibelor 
din neolitic, ceea ce explica brusca dispariţie a preşurilor 
din faţa căminelor. Richard Haydon şi-a imaginat că e un 
marinar fenician, iar vărul său - şeful unei bande de hoti; 
doctorul Symonds făcea pe bucătarul şef, lady Mannering 
pe o soră de spital şi faţa ei pe o sclavă cercheză. Eu m-am 
travestit, cam străveziu, într-un călugăr. Diana Ashley a 
coborât ultima, dezamăgindu-ne pe toţi, fiindcă era 
înfăşurată într-un domino5 negru inform. 

— Necunoscută, declară ea plină de aere. Asta sunt. Acum, 
pentru Dumnezeu, hai să mergem la masă. 

După cină am ieşit din casă. Era o noapte frumoasă, caldă, 
blândă şi luna se ridica. Am cutreierat, am pălăvrăgit şi 
timpul a trecut destul de repede. Trebuie să fi trecut o oră 
când ne-am dat seama că Diana Ashley nu mai era cu noi. 


— Sunt sigur că nu s-a dus la culcare, spuse Richard 
Haydon. 

V Violet Mannering clătină din cap: 

— O, nu, interveni ea. Am văzut-o îndreptându-se în 
direcţia aceea, acum vreun sfert de oră. 

În timp ce vorbea indica crângul de copaci care se profila 
negru şi plin de umbre în lumina lunii. 

— Mă întreb ce pune la cale, se repezi Richard Haydon, jur 
că vreo drăcovenie. Să mergem să vedem! 

Ne-am îndreptat cu toţii într-acolo, oarecum plini de 
curiozitate de ce putea pune la cale domnişoara Ashley. 
Totuşi, în ceea ce mă priveşte, simţeam o anumită reţinere 
de a intra în cercul de copaci întunecat, prevestitor derele. 
Ceva mai puternic decât mine părea să mă reţină şi să mă 
îndemne să nu păşesc înăuntru. Eram mai convins decât 
oricând de răul esenţial al locului. Cred că unii dintre 
ceilalţi simțeau aceleaşi senzaţii ca şi mine, deşi n-ar fi fost 
dispuşi s-o recunoască. Copacii erau atât de apropiaţi unii 
de alţii, încât lumina lunii nu putea pătrunde. Se auzeau 
mai multe sunete în jurul nostru - şoapte şi oftaturi. Aveam 
sentimentul a ceva extrem de straniu, aşa că din spirit de 
conservare, am rămas cu toţii grupaţi. 

Deodată, am dat de poiană din mijlocul crângului şi am 
rămas încremeniţi de uimire, întrucât în pragul Casei 
Idolului, se profila o siluetă, învăluită toată în tifon diafan, 
purtând două coarne proeminente care se ridicau din masă 
neagră a părului ei. 

— Doamne Sfinte, exclamă Richard Haydon şi fruntea i se 
umplu de sudoare. 

Dar Violet Mannering era mai perspicace. 

— E Diana, exclamă ea. Cum s-a transformat? O, arată 
oarecum altfel! 

Silueta din prag îşi ridică mâinile. Înaintă un pas şi cântă 
pe un ton înalt, plăcut. 

— Sunt Preoteasa Astartei, fredonă ea. Aveţi grijă cum vă 
apropiaţi de mine, căci moarte ţin în mâna mea. 


— Nu fă asta, dragă, protestă lady Mannering. Ne trec toţi 
fiorii, să ştii! 

Haydon sări spre ea. 

— Doamne, Diana, strigă el. Eşti minunată! 

Ochii mei se obişnuiseră de-acum cu lumina lunii şi 
puteam vedea mai clar. Aşa cum spusese Violet, ea arăta 
schimbată. Faţa era mult mai oriental conturată, ochii - 
nişte deschizături oblice - degajau o oarecare cruzime în 
strălucirea lor şi ciudatul zâmbet ce i se citea pe buze nu-l 
mai văzusem niciodată. 

— Ai grijă, strigă ea prevenind pe oricine. Nu vă apropiaţi 
de zeiţă. Dacă cineva pune mâna pe mine, moare. 

— Eşti minunată, Diana, strigă şi Haydon, dar termină! Nu 
ştiu cum, dar... nu-mi prea place! 

El se îndrepta spre ea prin iarbă şi ea întinse o mână. 

— Opreşte-te, strigă ea. Încă un pas şi te voi lovi cu magia 
Astartei. 

Richard Haydon râse şi grăbi pasul, când, deodată, un 
lucru curios se întâmplă. Ezită o clipă, apoi păru că se 
împiedică şi căzu lat. 

Nu se ridică, ci rămase unde căzuse cu faţa la pământ. 

Deodată, Diana începu să râdă ca o isterică. Era un hohot 
straniu, oribil, care tulbură liniştea poienii. 

Cu o înjurătură, Elliot se repezi în faţă. 

— Nu suport asta, ţipă el, ridică-te Dick, ridică-te, omule! 

Şi totuşi, Richard Haydon zăcea unde căzuse. Elliot 
Haydon se apropie, îngenunchie lângă el şi-l întoarse încet 
cu faţa-n sus. Se aplecă peste el, lotitându-se la faţa 
acestuia. 

Apoi se ridică brusc şi rămase clătinându-se puţin. 

— Doctore, zise, doctore, pe crucea mea, vino! Cred... 
cred că e mort. 

Symonds se repezi într-acolo, pe când Elliot se întoarse 
încet spre noi. Se uita în jos la mâinile sale într-un fel pe 
care nu l-am înţeles. 

În clipa aceea o auzirăm pe Diana ţipând sălbatic: 


— L-am omorât! O, pe Dumnezeul meu, n-am vrut, dar l- 
am omorât! 

Şi leşină, căzând pe o grămadă de iarbă călcată în 
picioare. 

Doamna Rogers urlă ca scoasă din minţi: 

— O, să plecăm din locul ăsta îngrozitor, ni se poate 
întâmpla orice aicea. Vai, e înfiorător! 

Elliot mă apucă de umăr. 

— Nu se poate, domnule, murmură el, îţi spun că nu se 
poate! Un om nu poate fi ucis aşa. E... e împotriva Naturii. 

Am încercat să-l liniştesc. 

— Există vreo explicaţie, am zis eu. Vărul tău trebuie să fi 
suferit de pe urma unei slăbiciuni neaşteptate a inimii. 
Şocul şi excitarea... 

Elmă întrerupse: 

— Nu înţelegi. Îşi ridică mâinile să le văd şi am observat 
pete roşii pe ele. Dick nu a murit de pe urma şocului, a fost 
lovit... lovit în inimă şi nu există nici o armă. 

L-am privit neîncrezător. În momentul acela, Symonds se 
ridicase după ce examinase trupul şi se îndrepta spre noi. 
Era palid şi tremura tot. 

— Am înnebunit cu toţii? Spuse el. Ce-l cu locul ăsta, încât 
lucruri de acest gen se pot întâmpla aici? 

— Deci e adevărat? Am întrebat eu. 

Dădu din cap că da. 

— Rana seamănă cu una făcută de un stilet lung, subţire, 
dar... nu-l nici un stilet acolo. 

Ne-am uitat cu toţii unii la alţii. 

— Dar trebuie să fie acolo, strigă Elliot Haydon. Trebuie să 
fi căzut din rană. Trebuie să fie, undeva, pe jos. Să 
cercetăm! 

Ne-am uitat degeaba în jur. Violet Mannering spuse 
deodată: 

— Diana avea ceva în mâna ei. Un fel de stilet. L-am văzut. 
L-am zărit strălucind când îl ameninţa. 

Elliot Haydon clătină din cap: 


— Nu s-a apropiat la mai mult de trei iarzi de ea, obiectă 
el. 

Lady Mannering se aplecase peste faţa care leşinase. 

— N-are nimic în mână acum, ne informă ea şi nu văd 
nimic pe pământ. Eşti sigură că l-ai văzut, Violet? Eu nu l- 
am văzut. 

Doctorul Symonds se apropie de fată. 

— Trebuie s-o ducem în casă, spuse el. Rogers, vrei să mă 
ajuţi? 

Am cărat fata leşinată în casă. Apoi ne-am întors şiam luat 
cadavrul lui sir Richard. 

Dr. Pender se opri şi, parcă cerându-şi scuze, ne privi pe 
toţi pe rând. 

— Astăzi, se cunosc unele lucruri mai bine, datorită 
influenţei romanelor detective. Orice băiat de pe stradă ştie 
că un cadavru trebuie să fie lăsat unde se găseşte. Dar, pe 
timpul acela, nu aveam asemenea cunoştinţe, aşa că am dus 
trupul lui Richard Haydon în dormitorul său din casa 
pătrată de granit, iar majordomul a fost trimis pe bicicletă 
să aducă poliţia, de la vreo 12 mile depărtare. 

Atunci, Elliot Haydon mă trase de o parte. 

— Uite ce e, spuse el, mă întorc la crâng. Arma aceea 
trebuie găsită. 

— Dacă a fost vreo armă, am răspuns eu sceptic. 

Mă apucă de braţ şi mă trase cu furie. 

— "Ţi-a intrat superstiţia aia în cap. Crezi că moartea lui a 
fost supranaturală; bine, eu mă întorc în crâng să aflu. 

Eram, în mod curios, împotrivă ca el să procedeze aşa. Am 
făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să-l împiedic. Simplă idee 
a cercului acela des de copaci mă îngrozea şi aveam 
presentimentul unei noi nenorociri. Dar Elliot era pornit de- 
a binelea. Cred că şi el era speriat, dar nu vroia s-o 
recunoască. S-a dus ferm hotărât să dezlege tot misterul. 

A fost o noapte foarte înfricoşătoare; nici unul dintre noi 
nu putea să doarmă sau să încerce măcar. Când au sosit, 
poliţiştii nu prea au crezut nimic din toată povestea. Ei şi-au 


exprimat dorinţa puternică de a o ancheta îndeaproape pe 
domnişoara Ashley, dar aici s-au izbit de doctorul Symonds, 
care s-a opus, în mod vehement, ideii. Domnişoara Ashley îşi 
revenise din leşin sau din transă şi el îi administrase un 
somnifer puternic. Sub nici un motiv, ea nu trebuia 
tulburată până a doua zi. 

Nimeni nu s-a gândit până pe la şapte dimineaţa la Elliot 
Haydon şi atunci Symonds a întrebat, deodată, unde e. I-am 
explicat ce făcuse Elliot şi faţa gravă a lui Symonds căpătă 
un aer şi mai grav. 

— Aş vrea să nu se fi dus. E... e o prostie, spuse el. 

— Doar nu crezi că i s-ar fi putut întâmpla ceva rău? 

— Sper că nu. Padre, cred că dumneata şi cu mine am face 
mai bine să ne ducem să vedem. 

Ştiam că are dreptate, dar a trebuit să-mi adun tot curajul 
de care eram în stare ca să mă înham la treaba asta. Am 
pornit împreună şi am intrat din nou în crângul acela 
blestemat de copaci. L-am strigat de două ori şi nu am 
primit nici un răspuns. Într-un minut, două, am dat de 
poiană care părea palidă şi fantomatică în lumina dimineţii 
care abia mijea. Symonds mă apucă de braţ şi eu am scos o 
exclamaţie înnăbuşită. Noaptea trecută, văzusem la lumina 
lunii trupul unui bărbat zăcând cu faţa în jos, în iarbă. 
Acum, în zorii dimineţii, aceeaşi privelişte se înfăţişa ochilor 
noştri. Elliot Haydon zăcea în exact acelaşi loc în care 
fusese vărul său. 

— Doamne Sfinte! Spuse Symonds. L-a răpus şipe el! 

Am alergat amândoi spre el. Elliot Haydon era inconştient, 
dar respira încet; de data aceasta nu mai era nici o îndoială 
în privinţa cauzei tragedieir o armă lungă şi subţire din 
bronz rămăsese în rană. 

— L-a lovit prin umăr, nu prin inimă. Ăsta-l norocul, 
comentă doctorul. Pe cinstea mea, nu ştiu ce să cred. În 
orice caz n-a murit şi el ne va putea povesti ce s-a 
întâmplat. 


Dar tocmai asta e, că Elliot Haydon n-a fost în stare. * 
Relatarea sa a fost cât se poate de vagă. Căutase fără 
succes stiletul şi, în cele din urmă, renunțând să mai 
bâjbâie, se apropie de Casa Idolului. Abia atunci, începu să 
intuiască tot mai clar că cineva îl urmărea cu privirea dintre 
copaci. A încercat să alunge această impresie, dar n-a putut 
s-o îndepărteze cu totul. A descris cum un vânt reae, ciudat 
a început să bată. Părea că nu vine dinspre copaci, ci din 
interiorul Casei Idolului. Se întoarse şi se uită înăuntru. A 
văzut mica siluetă a Zeiţei şi a simţit că se înşela din punct 
de vedere optic. Silueta părea să crească tot mai mare. 
Apoi, deodată, a primit o lovitură ce a simţit-o între tâmple 
şi care l-a făcut să se dea înapoi, dar atunci când a căzut, a 
fost conştient de o durere adâncă, usturătoare în umărul 
său stâng. 

Stiletul a fost identificat de data aceasta ca fiind identic cu 
cel descoperit în săpăturile din movilă de pe deal şi care 
fusese cumpărat de Richard Haydon. Unde îl ţinuse, în 
locuinţă sau în Casa Idolului din crâng, nimeni nu părea să 
ştie. 

Poliţiştii au fost de părere şi aşa va rămâne pe veci că ela 
fost înjunghiat, în mod deliberat, de domnişoara Ashley, dar, 
luând în considerare depoziţiile noastre, ale celorlalţi, că ea 
s-a aflat la trei iarzi depărtare de el, ei n-au putut s-o 
inculpe. Şi, aşa, afacerea este şi va rămâne un mister. 

Se aşternuse liniştea. 

— Se pare că nu e nimic de zis, încercă Joyce Lempriere, 
în cele din urmă. Totul e atât de oribil şi. Straniu! N-aţi găsit 
personal nici o explicaţie, dr. Pender? 

Bătrânul dădu afirmativ din cap. 

— Da, spuse el. Am o explicaţie, adică un fel de explicaţie. 
Una cam curioasă - dar mi se pare că nu acoperă toate 
aspectele. 

— Am fost la şedinţe de spiritism, spuse Joyce, aşa că 
puteţi spune ce doriţi, dar se întâmplă lucruri foarte 
ciudate. Bănuiesc că pot fi explicate printr-un anume fel de 


hipnotism. Fata s-a transformat cu adevărat într-o 
Preoteasă a Astartei şi presupun că, într-un fel sau altul, ea 
trebuie să-l fi înjunghiat. Poate că ea a aruncat stiletul pe 
care domnişoara Mannering l-a văzut în mâna ei. 

— Sau o fi fost vreo suliță, sugeră Raymond West. În fond, 
lumina lunii nu e foarte puternică. Ea s-ar fi putut să aibă 
un fel de lance în mâna şi l-a lovit de la distanţă; apoi, 
presupun că trebuie să ţinem seama şi de hipnotism în 
masă. Vreau să zic că eraţi cu toţii pregătiţi să-l vedeţi 
doborât prin mijloace supranaturale şi aşa aţi văzut că s-a 
întâmplat. 

— Am asistat la multe lucruri minunate făcute cu arme şi 
cuțite la circ sau varietăţi, spuse sir Henry. Cred că e posibil 
ca un om să se fi putut ascunde printre copaci şi de acolo să 
fi aruncat un cuţit sau un stilet cu destulă dexteritate, 
bineînţeles dacă era un profesionist. Recunosc că este cam 
deplasată, dar pare singură teorie cu adevărat credibilă. Vă 
amintiţi că celălalt om a avut clar impresia că se ascundea 
cineva în crâng şi-l supraveghea. În ceea ce priveşte faptul 
că domnişoara Mannering a spus că Diana Ashley avea un 
stilet în mână, pe când ceilalţi au contrazis-o, asta nu mă 
surprinde. Dacă aţi avea experienţa mea, v-aţi da seama că 
relatările a cinci persoane privitoare la acelaşi lucru diferă 
atât de mult încât frizează incredibilul. 

Domnul Petherick tuşi. 

— Dar în toate aceste teorii se pare să trecem cu vederea 
un fapt esenţial, remarcă el. Ce s-a întâmplat cu arma? 
Domnişoara Ashley nu s-ar fi putut descotorosi de o suliță, 
aşa cum stătea în mijlocul luminişului şi dacă un ucigaş 
ascuns ar fi aruncat stiletul, atunci acesta ar fi rămas în 
rană când omul a fost răsucit. Cred că trebuie să renunţăm 
la toate teoriile fanteziste şi să ne limităm la fapte concrete. 

— Şi unde ne duc faptele concrete? 

— Ei bine, un lucru pare destul de clar. Nimeni nu a fost în 
apropierea omului când acesta a fost doborât, aşa că 


singura persoană care ar fi putut să-l înjunghie a fost el 
însuşi. De fapt, sinucidere. 

— Dar de ce naiba să fi vrut să se sinucidă? Întrebă 
Raymond West, neîncrezător. 

Avocatul tuşi din nou. 

— Ah, asta iar e o problemă de teorie, spuse el. 
Deocamdată, nu mă interesează teoriile. Excluzând 
supranaturalul, în care nu cred nici o clipă, mi se pare că 
este singura modalitate în care lucrurile s-ar fi putut 
întâmpla. Şi-a înfipt pumnalul în piept şi, când a căzut, 
braţele i s-au desfăcut, scoţându-l din rană şi aruncându-l 
departe printre copaci. Cred că este, deşi oarecum 
improbabilă, o întâmplare posibilă. 

— Deşi nu vreau să mă amestec, spuse Miss Marple, totul 
mi se pare cât se poate de uluitor. Dar lucruri curioase se 
întâmplă, să ştiţi. La petrecerea de anul trecut din grădina 
doamnei Sharpley, omul care aranja ceasul pentru golf, a 
sărit peste ceva şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit 
decât după cinci minute. 

— Da, dragă mătuşă, spuse Raymond cu blândeţe, dar el 
nu a fost înjunghiat, nu-l aşa? 

— A, sigur că nu, dragă, răspunse Miss Marple. locmai 
asta vă spuneam. Bineînţeles că nu există decât un singur 
mod în care acel biet sir Richard ar fi putut fi înjunghiat, 
dar tare aş vrea să ştiu ce l-a făcut întâi să se împiedice. Ar 
fi putut fi, desigur, rădăcina unui pom. El se uita numai la 
fată şi la lumina lunii dai peste lucruri fără să vrei. 

— Spuneţi că există doar un singur mod în care sir 
Richard ar fi putut fi înjunghiat, Miss Marple? Întrebă 
păstorul, uitânduse curios la ea. 

— E foarte trist şi nu-mi place să mă gândesc la asta. Omul 
era dreptaci, nu-l aşa? Vreau să zic, pentru a se răni la 
umărul stâng trebuia să fie. Mi-a părut întotdeauna atât de 
rău de bietul Jack Baynes pentru ceea ce a păţit în timpul 
războiului! Vă amintiţi, s-a împuşcat în picior, după lupte 
foarte grele la Arras. Mi-a povestit despre asta când m-am 


dus să-l văd la spital; şi-l era tare ruşine. Nu cred că acest 
biet individ, Elliot Haydon, a profitat mult după urma crimei 
sale oribile. 

— Elliot Haydon, strigă Raymond. Crezi că el e făptaşul? 

— Nu văd cum ar fi putut-o face altcineva, spuse Miss 
Marple, uşor surprinsă, făcând ochii mari. Vreau să zic 
dacă, aşa cum subliniază foarte înţelept domnul Petherick, 
luăm în considerare faptele concrete şi ignorăm acea 
atmosferă cu zeițe păgâne despre care nu cred că e prea 
plăcută. Elliot s-a dus întâi la el de l-a întors cu faţa în sus şi, 
desigur, pentru a face acest lucru trebuie să fi fost cu 
spatele la toţi, iar îmbrăcămintea de şef de briganzi îi 
impunea să aibă o armă de orice fel la brâu. Îmi aduc 
aminte că am dansat cu un bărbat îmbrăcat ca şef de 
briganzi când eram tânără. Avea cinci feluri de cuțite şi 
stilete şi nu pot să vă povestesc cât de ciudate şi incomode 
erau pentru partenera sa. 

Toţi ochii erau aţintiţi asupra dr. Pender. 

— Am aflat adevărul, spuse acesta, cinci ani după ce s-a 
întâmplat tragedia. Dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o 
Elliot Haydon. Scria în ea că îşi imagina că eu l-am 
suspectat întotdeauna. Mai zicea că a fost o tentaţie 
spontană. Şi el o iubea pe Diana Ashley, dar era doar un 
biet avocat pledant sărac care se lupta să supravieţuiască. 
Odată Richard eliminat din cale, moştenindu-l titlul şi 
moşiile, vedea deschizându-l-se frumoase perspective. 
Stiletul îi ieşise din cingătoare când se aplecase jos lângă 
vărul său şi, aproape înainte de a avea timp să se 
gândească ce face, îl înfipse şi-l puse înapoi în cingătoarea 
sa. El însuşi s-a înjunghiat mai târziu pentru a înlătura orice 
bănuială. Mi-a scris în ajunul plecării într-o expediţie spre 
Polul Sud, în caz, cum zicea, că s-ar putea să nu se mai 
întoarcă niciodată. Nu cred că avea de gând să se mai 
întoarcă şi ştiu că, aşa cum s-a exprimat Miss Marple, n-a 
profitat deloc după urma crimei. „imp de cinci ani, scria el, 


am trăit ca în iad. Sper, cel puţin, că voi putea să-mi 
ispăşesc pedeapsa, murind în mod onorabil”. 

Se aşternu tăcerea. 

— Şi el a murit întradevăr onorabil, spuse sir Henry. Ai 
schimbat numele în povestea ta, dr. Pender, dar cred că L- 
am recunoscut pe omul la care te-ai referit. 

— Cum vă spuneam, continuă bătrânul prelat, nu cred că 
vreo explicaţie acoperă chiar toate aspectele. Îmi închipui 
însă, că exista o influenţă rea în acel crâng, o influenţă care 
l-a determinat pe Elliot Haydon să acţioneze. Chiar şi până 
în ziua de astăzi nu pot să mă gândesc la Casa Idolului 
Astartei fără să mă cutremur. 





Cazul servitoarei perfecte - Oh. Vă rog, doamnă, pot să vă 
vorbesc o clipă? 

S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de 
vreme ce Edna, mica servitoare de la Miss Marple, stătea 
de fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment. 

Recunoscând, totuşi, obişnuinţa, Miss Marple spuse 
prompt: 

— Desigur, Edna. Vino şi închide uşa. Despre ce e vorba? 

Închizând ascultătoare uşa, Edna păşi în cameră, împături 
colţul şorţului ei între degete şi înghiţi de câteva ori. 


— Zi, Edna! Spuse Miss Marple încurajatoare. 

— Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verişoara mea, Gladdie. 
Ştiţi, şi= a _ pierdut slujba. 

— Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul 
cel mare, nu-l aşa, la domnişoara... doamna... Skinner? 

— Da, doamnă, exact, doamnă. Şi Gladdie este foarte 
necăjită din cauza asta, grozav de necâjită. 

— Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuşi, nu-l 
aşa? 

— Aşa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu 
amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul 
aşezată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Dar, întotdeauna, 
ea a fost cea care a anunţat că pleacă, ştiţi! 

— Şi de data aceasta e invers? Întrebă Miss Marple scurt. 

— Da, doamnă şi asta a supărat-o pe Gladdie de groază. 

Miss Marple arăta uşor surprinsă. Îşi amintea de Gladys, 
care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în „zilele ei 
libere”, ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament 
foarte echilibrat. 

Edna continuă: 

— Să vedeţi, doamnă, cum s-a întâmplat - cum consideră 
domnişoara Skinner. 

— Cum consideră domnişoara Skinner? Întrebă Miss 
Marple cu răbdare. 

De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga 
tărăşenie. 

— Oh, doamnă, a fost aşa un şoc pentru Gladdie. Ştiţi, una 
din broşele domnişoarei Emily a dispărut şi s-a făcut atâta 
caz şi zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui 
nu-l place să i se întâmple aşa ceva; este îngrijorător, 
doamnă, şţjţi ce vreau să spun. Şi Gladdie a ajutat să se 
cerceteze peste tot şi domnişoara Lavinia spunea că se 
duce la poliţie să anunţe şi atunci broşa a apărut: căzuse în 
spatele sertarului de la toaletă şi Gladdie a fost foarte 
mulţumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart şi 
domnişoarei Lavinia îi sări ţandăra s-o dea afară şi i-a spus 


lui Gladdie că-l dă un preaviz de o lună. Şi Gladdie crede că 
nu e vorba de o farfurie, că domnişoara Lavinia se foloseşte 
de asta ca un pretext şi că trebuie să fie din cauza broşei şi 
că ele îşi închipuie că ea a luat-o şi a pus-o înapoi când s-a 
ameninţat cu poliţia şi Gladdie n-ar face un asemenea lucru, 
n-ar face niciodată. Şi crede că zvonul se va răspândi şi va fi 
împotriva ei şi ăsta-l un lucru foarte serios pentru o fată, 
după cum ştiţi, doamnă. 

Miss Marple încuviinţă. Deşi nu-l plăcea în mod deosebit 
Gladys, cea dată afară şi care avea propriile ei opinii, era 
aproape sigură de cinstea perfectă a fetei şi-şi putea prea 
bine imagina că afacerea trebuie să o fi necăjit. 

Edna spuse pe un ton rugător: 

— Se poate, doamnă, să faceţi ceva în legătură cu asta? 

— Spune-l să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. 
Dacă nu a luat ea broşa, fapt de care sunt sigură, atunci n- 
are nici un motiv să fie necăjită. 

— Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată. 

Domnişoara Marple spusd: 

— Am... am... să mă duc acolo după-amiază. Am să vorbesc 
cu domnişoara Skinner. 

— Oh, vă mulţumesc, doamnă, spuse Edna. 

Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, 

Înconjurată de pădure şi de un parc. De când se dovedise 
de neînchiriat şi de nevândut după cum era, un 
întreprinzător speculativ îl împărţise în patru apartamente 
cu un sistem central de încălzire şi cu folosirea 
„domeniului” în comun de către chiriaşi. Experimentul 
fusese satisfăcător. O bătrână doamnă bogată şi excentrică 
împreună cu camerista ei ocupau un apartament. Bătrâna 
doamnă avea o pasiune pentru păsări şi întreținea în fiecare 
zi o adunare a înaripatelor la mese. Un judecător indian la 
pensie şi soţia sa au închiriat un al doilea. Un cuplu foarte 
tânăr, recent căsătorit, l-a ocupat pe al treilea şi cel de al 
patrulea fusese luat, numai cu două luni în urmă, de două 
tinere pe nume Skinner. Chiriaşii erau în relaţii foarte 


distante unii cu alţii, întrucât nu aveau nimic în comun. 
Proprietarul fusese auzit spunând că acesta era un lucru 
excelent. El se temea de prietenii, urmate de certuri şi 
plângerile de rigoare ce i s-ar fi adresat. 

Miss Marple îi cunoştea pe toţi chiriaşii, deşi nu ştia pe nici 
unul dintre ei prea bine. Domnişoara Skinner, cea mare, 
domnişoara Lavinia era ceea ce se poate spune membrul 
conducător al firmei. Domnişoara Emily, cea mică, Îşi 
petrecea majoritatea timpului în pat, suferind de variate 
boli care, în opinia celor din St. Mary Mead, erau mai mult 
imaginare. Numai domnişoara Lavinia credea cu toată 
devoţiunea în martiriul şi răbdarea cu care suferea sora sa 
şi alerga pe dată, bătând satul de la un capăt la altul, după 
comisioane şi lucruri pe care „sora mea şi le doreşte 
deodată”. 

În St. Mary Mead se credea că, dacă domnişoara Emily 
suferea pe jumătate pe cât susţinea, ar fi trimis de mult 
după doctorul Haydock. Dar domnişoara Emily, când i se 
sugera acest lucru, îşi închidea ochii cu un aer superior şi 
murmură că în cazul ei nu era uşor - cei mai buni specialişti 
din Londra fuseseră derutaţi - şi un nou venit minunat în 
breaslă îi prescrisese cel mai modern tip de tratament şi ea 
spera cu adevărat că starea sănătăţii f se va ameliora 
mulţumită acestuia. Nici un medic generalist nu-l putea 
deloc înţelege cazul. /- După părerea mea, spunea sinceră 
domnişoar i Hartnell, ea e foarte înţeleaptă că nu-l cheamă. 
Dragul de el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită 
i-ar putea spune că n-are nimic, să se dea jos din pat şi să 
nu mai facă atâta caz! l-ar face foarte mult bine! 

Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnişoara 
Emily continuă, aşadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare 
cu cutiuţe pline de pastile ciudate şi să respingă aproape 
tot ce i se gătea şi să ceară altceva - de obicei ceva dificil şi 
care nu era la îndemână de obţinut. 

Uşa i-o deschise domnişoarei Marple, Gladdie care arăta 
mai deprimată decât ar fi crezut vreodată Miss Marple că e 


capabilă. În sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese 
împărţită în sală de masă, salon, baie şi coşul de rufe pentru 
servitoare), domnişoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe 
Miss Marple. 

Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă de 
vreo cincizeci de ani. Avea o voce arţăgoasă şi o purtare 
repezită. 

— Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat... se 
simte rău astăzi, biata de ea. Spera să vă vadă, ceea ce ar 
reconforta-o, dar sunt momente când nu se simte în stare 
să vadă pe nimeni. Draga de ea, e tare răbdătoare. 

Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele era 
principala temă de conversaţie în St. Mary Mead, aşa încât 
nu-l fu greu să dirijeze discuţia în direcţia asta. Miss Marple 
spuse că auzise că fata aia drăguță, Gladys Holmes, urma să 
plece. 

Domnişoara Lavinia îi confirmă spusele. 

— De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, ştiţi. Nu 
putem permite aşa ceva. 

Miss Marple oftă şi-şi dădu cu părerea că toţi trebuie să ne 
obişnuim astăzi cu lucruri deastea. E atât de greu să faci 
servitoarele să vină la ţară. Credea domnişoara Skinner că 
era întradevăr bine să se despartă de Gladys? 

— Ştiu că e greu să găseşti servitoare. Încuviinţă 
domnişoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni - 
dar nici nu mă mir - se ceartă tot timpul, jazz toată 
noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu ştie cum se 
ţine o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Şi apoi, familia 
Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea 
judecătorului şi dorinţa lui de a i se pregăti Chota Hazri6 
cum îi zice el, la ora şase dimineaţa şi doamna Larkin care e 
mereu nemulțumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet 
de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar 
după mine este o femeie foarte dezagreabilă şi o înfruntă 
pe bătrâna doamnă. 


— Atunci, nu credeţi că ar trebui să reveniţi asupra 
deciziei în privinţa Gladysei? E o fată tare bună. Îi cunosc 
întreaga familie; oameni foarte cinstiţi şi de calitate. 

Domnişoara Lavinia se împotrivi: 

— Am motivele mele, spuse ea dându-şi importanţă. 

Miss Marple murmură: 

— V-a lipsit o broşă, am auzit... 

— Cine-a trăncănit? Îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt 
aproape sigură că ea a luat-o. Şi apoi s-a speriat şi a pus-o 
la loc, dar, vedeţi, nu poţi spune nimic dacă nu eşti sigur. 
Schimbă subiectul. Veniţi s-o vedeţi pe domnişoara Emily, 
Miss Marple. Sunt sigură c-o să-l facă bine. 

Miss Marple o urmă docilă la o uşă, unde domnişoara 
Lavinia bătu, fu invitată să intre şi-şi introduse musafira în 
cea mai bună cameră din apartament în care lumina nu 
pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate 
trase. Domnişoara Emily stătea culcată în pat, bucurându- 
se, după toate aparențele, de penumbră dar şi de 
suferinţele sale nedefinite. 

Lumina slabă o făcea să pară o fiinţă subţire, cu o alură 
imprecisă, cu o grămadă de păr blond - cenuşiu neîngrijit în 
jurul capului, din care se desprindeau cârlionţi, totul 
arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s- 
ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un 
miros de apă de colonie, biscuiţi râncezi şi camfor. 

Cu ochii pe jumătate închişi şi cu o voce slabă, subţiratică, 
Emily Skinner le explică că era „una din zilele ei proaste”. 

— Cel mai rău lucru când eşti bolnav e faptul că îţi dai 
seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnişoara 
Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine. 
Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar 
dacă ai umple sticla cu apă fierbinte aşa cum îmi place - 
dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă 
nu e suficient de plină, se răceşte imediat! 

— Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puţin. 


— Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus?7 în 
casă, nu-l aşa, nu, nu contează. Pot şi fără asta. Nişte ceai 
slab şi o feliuţă de lămâie - n-avem lămâi? Chiar? Nu pot să 
beau ceai fără lămâie. Cred că laptele s-a tăiat puţin azi 
dimineaţă. M-a făcut să nu mai am chef să-mi pun lapte în 
ceai. Nu contează. Pot să trăiesc şi fără ceaiul meu. Numai 
că mă simt atât de slăbită. Se spune că stridiile sunt 
hrănitoare. Mă întreb dacă aş încerca câteva. Nu, nu, prea 
multă bătaie de cap să ie cumperi la ora asta înaintată. Pot 
să rabd până mâine. 

Lavinia ieşi din cameră murmurând ceva incoerent despre 
duşul cu bicicleta până în sat. 

Domnişoara Emily zâmbi alene musafirei sale şi sublinie că 
nu-l plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap. 

Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că 
misiunea sa eşuase. 

Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea 
Gladysei circulau deja în sat. 

La poştă, domnişoara Wetherby o abordă: 

— Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se 
spune că este binevoitoare, sobră şi respectabilă, dar nu se 
arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! 
Mă tem că e ceva în legătură cil broşa. Cred că trebuie să 
fie ceva în chestia asta, ştii, deoarece nimeni nu dă drumul 
azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi 
foarte greu să găsească pe alta. Fetele, pur şi simplu, nu se 
duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă 
în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să 
găsească pe altcineva şi atunci, poate, sora aia teribil de 
ipohondră se va da jos din pat şi va pune mâna să facă ceva! 

Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că 
domnişoarele Skinner angajaseră, de la o agenţie, o 
servitoare nouă, care, după toate relatările, era un model 
de cinste şi virtute. 

— O recomandare după trei ani de slujbă, foarte 
călduroasă, preferă provincia şi cere un salariu mai mic 


decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc. 

— Chiar, adevărat? Întrebă Miss Marple căreia i se 
aduseră la cunoştinţă aceste detalii de către domnişoara 
Lavinia în magazinul negustorului de peşte. 

— Pare prea bună ca să fie adevărat. 

Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de 
cinste şi virtute s-a răzgândit în ultima clipă şi nu a mai 
sosit. 

Nici unul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuşi şi 
satul luă cunoştinţă de comoară domestică pe nume Mary 
Higgins care trecu prin localitate în taxiu spre conacul cel 
vechi. Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. 
O femeie cu o înfăţişare foarte respectabilă, foarte corect 
îmbrăcată. 

La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la 
conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei 
sărbători în parohie (la care cine vroia îşi vindea lucruri), * 
Mary Higgins deschise uşa. Era, cu siguranţă, o servitoare 
cu un aer superior, cam de vreo patruzeci de ani, cu păr 
negru lins, obraji roşii, o siluetă plinuţă, mascată discret în 
negru cu un şorţ alb şi bonetă - „exact tipul de servitoare 
bună, de modă veche”, cum explică mai târziu Miss Marple 
şi cu vocea potrivită, amabilă, respectuoasă, atât de diferită 
de accentele tari, nazale ale vocii Gladysei. 

Domnişoara Lavinia arăta mult mai puţin hărţuită ca de 
obicei şi, deşi a regretat că n-a putut să-şi ia şi ea un stand, 
din cauza grijii pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, 
totuşi participă cu o sumă frumuşică şi a promis să 
contribuie cu seturi de sugative şi şosete pentru bebeluşi. 

Miss Marple comentă alura ei de bunăstare. 

— Simt că-l datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de 
mulţumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary 
este cu adevărat o comoară. Găteşte bine, serveşte frumos 
la masă şi păstrează, cu scrupulozitate, curăţenia în micul 
nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Şi se 
poartă minunat cu Emily! 


Miss Nâarple întrebă imediat de Emily. 

— Oh, draga de ea. S-a simţit foarte rău din cauza vremii, 
în ultimul timp. N-ar” încotro, asta-l, câteodată face puţin 
lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva 
şi, apoi, când e servită, spune că nu poate să - mănânce 
acum şi apoi vrea din nou, după jumătate de oră şi totul s-a 
răcit şi trebuie reîncălzit, Asta cere muncă, nu glumă, dar, 
din fericire, Mary nu le pune la inimă. E obişnuită să 
îngrijească invalizi, aşa zice şi-l înţelege. Este mare lucru. 

— Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple. 

— Chiar aşa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns 
la o rugăciune. 

— Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse 
Miss Marple. Aş fi, aş fi puţin atentă, dacă aş fi în locul tău. 

Lavinia Skinner nu prinse nuanţa din această remarcă. Ea 
spuse: 

— Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu ştiu 
ce m-aş face dacă ar pleca. 

— Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, 
adăugă Miss Marple şi o privi cu înţeles pe gazda sa. 

Domnişoara Lavinia spuse: 

— Când nu ai griji gospodăreşti, asta îţi ia aşa o greutate 
de pe inimă, nu-l aşa? Cum se poartă micuța Edna? 

— Se descurcă destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar 
eu ştiu totul despre Edna pentru că e o fată din sat. 

Când ieşi în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton 
ridicat: 

— Ai lăsat compresa asta să se usuce... doctorul Allerton a 
spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. 
Bine, bine, las-o. Vreau o ceaşcă cu ceai şi un ou fiert... fiert 
numai trei minute şi jumătate, ţine minte şi trimite-o pe 
domnişoara Lavinia la mine. 

Mary cea eficientă apăru din dormitor şi îi spuse Laviniei: 
„Domnişoara Emily vă cheamă, doamnă”, deschise uşa 
pentru Miss Marple, o ajută să-şi pună haina şi-l înmână 
umbrela în maniera cea mai ireproşabilă. 


Miss Marple luă umbrelă, o scăpă, încercă s-o ridice şi îi 
căzu geanta care se deschise. Mary, politicoasă, adună 
diferite flecuşteţe - o batistă, un carneţel cu adrese, un 
portmoneu de piele demodat, doi şilingi, trei penny şi o 
bucată de baton dulce de mentă, în dungi. 

Miss Marple primi ultimul obiect cu oarecare jenă. 

— Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băieţelului doamnei 
Clement. El îl sugea şi-mi amintesc că mi-a luat geantă să se 
joace cu ea. Eltrebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de 
lipicios aşa? 

— Să-l iau, doamnă? 

— Oh, dacă vrei? Mulţumesc foarte mult. 

Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară şi după ce o primi, 
Miss Marple exclamă încântată: 

— Ce noroc că nu s-a spart. 

După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la uşă 
ţinând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o 
expresie deosebită pe faţă. 

Timp de zece zile, St. Mary Mead a trebuit să îndure, să 
audă calităţile comorii domnişoarei Lavinia şi a domnişoarei 
Emily. 

În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet. 

Mary, modelul de cinste şi virtute dispăruse! Patul ei era 
neatins şi uşa din faţă a fost găsită dată la perete. Se 
strecurase în linişte, în timpul nopţii. 

Şi nu numai Mary lipsea! Două broşe şi cinci inele ale 
domnişoarei Lavinia, trei inele, un pandantiv, o brățară şi 
patru broşe ale domnişoarei Emily lipseau de asemenea! 

Era începutul catastrofei. 

Tânăra doamnă Devereusx îşi pierduse diamantele pe care 
le ţinea într-un sertar deschis, ca şi nişte blănuri de valoare 
primite ca dar de nuntă. Judecătorului şi soţiei sale li se 
Juaseră bijuterii şi o anumită sumă de bani. Doamna 
Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că 
avea nişte bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ţinea şi 
o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. 


Fusese seară liberă a Janettei şi stăpâna sa obişnuia să se 
plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările şi 
presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea 
cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate 
apartamentele! 

Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacţie cam 
deplasată în St. Mary Mead. Domnişoara Lavinia se lăudase 
atât de mult cu miraculoasa ei Mary. „Şi tot timpul ăsta, 
dragă, fusese o hoaţă obişnuită!” spuneau oamenii. 

Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary 
dispăruse în neant, dar agenţia, care o trimisese şi 
garantase recomandările, se alertă când descoperi că Mary 
Higgins, care le ceruse de lucru şi ale cărei recomandări 
fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor 
căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora 
adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia 
liniştită într-un loc prin Comwall. 

— Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Şi 
dacă vreţi să ştiţi de la mine, femeia ăsta lucrează cu o 
bandă. S-a mai întâmplat un caz de acelaşi fel în 
Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost 
găsite niciodată şi nici ea n-a fost prinsă. Totuşi, stăm mai 
bine decât cei din Much Burham! 

Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine. 

Totuşi, săptămânile treceau şi Mary Higgins rămânea 
triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack8 îşi dublă 
energia care-l lipsea numelui său. 

Domnişoara Lavinia plângea tot timpul. Domnişoara Emily 
era aşa de tulburată şi se îngrijoră atât de mult de starea ei, 
încât trimise imediat după doctorul Haydock. 

Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el 
despre bolile de care pretindea că suferă domnişoara Emily, 
dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Ştiri satisfăcătoare 
se răspândiră totuşi în legătură cu asta, prin domnul Meek, 
asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea 
doamnei Price - Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock 


prescrisese un amestec de asafoetidă9 şi valeriană care, 
potrivit domnului Meek, era remediul universal pentru 
soldaţii ce simulează boli! 

Curând după aceea, s-a aflat că domnişoara Emily, fără să 
renunţe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat 
că în starea de sănătate în care se afla simţea că e de 
datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce 
înţelegea cazul ei. Era bine şi pentru Lavinia, spunea ea. 

Apartamentul a fost subinchiriat. 

Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată şi 
agitată, făcu o vizită poliţiei din Much Burham şi întrebă de 
inspectorul Slack. 

Inspectorului Slack nu-l plăcea de Miss Marple. Dar era 
conştient că şeful poliţiei, colonelul Melchett nu-l 
împărtăşea opinia. De aceea, cam bombănind o primi. 

— Bună ziua, Miss Marple, Cu ce vă pot fi de folos? 

— Oh, dragă, mă tem că te grăbeşti, spuse Miss Marple. 

— O groază de treabă, dar îmi puteţi răpi câteva momente, 
spuse inspectorul Slack. 

— Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ţi pot explica pe 
înţeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? 
Nu, poate pentru dumneata nu e. Dar ştii, neflind educată 
în stil modern, am avut o guvernantă, care mă învăţa datele 
despre regii Angliei şi cunoştinţe generaleşi cum se fac 
acele de cusut şi chestii de astea. La grămadă, înţelegi, nu 
te învăţa să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. 
Este yorba de fata domnişoarei Skinner, Gladys, pe care o 
cunoşti. 

— V Mary Higgins, spuse inspectorul Slack. 

Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys 
Holmes, o fată cam impertinentă şi cam prea plină de ea, 
dar, de fapt, foarte cinstită şi este foarte important ca acest 
lucru să fie recunoscut. 

— Nu-l nici o plângere împotriva ei până acum, după câte 
ştiu, spuse inspectorul. 


— Nu, ştiu că nu este nici o plângere, dar asta este partea 
proastă. Pentru că, vedeţi, oamenii continuă să creadă 
anumite lucruri. Oh, dragă... ştiu că mă exprim rău. Ceea ce 
de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o găsim 
pe Mary Higgins. 

— Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveţi vreo idee în 
privinţa asta? 

— Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o 
întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos? 

— Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă 
pentru noi. Îşi făcea toată treaba cu mănuşi de cauciuc, sau 
cu mănuşi de servitoare, se pare. Şi ea a fost foarte 
precaută... a şters toate lucrurile din dormitorul ei şi de pe 
chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată 
casa. 

— Dacă aţi avea amprentele ei, asta v-ar ajuta? 

— S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland 
Yard. Nu e prima ei lovitură, aş zice! 

Miss Marple încuviinţă încurajată. Îşi deschise geanta şi 
scoase o mică cutie de carton. Înăuntru, învelită în vată era 
o oglinjoară. 

— Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele 
servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare... ea a 
atins o substanţă extrem de lipicioasă o clipă mai înainte. 

Inspectorul Slack se uită uluit. 

— I-aţi luat amprentele în mod intenţionat? 

— Desigur. 

— Atunci o bănuiaţi? 

— Ei bine, ştiţi, m-a uimit că era puţin prea bună ca să fie 
adevărată. De fapt, i-am şi spus domnişoarei Lavinia. Dar 
ea, pur şi simplu, nu a reţinut aluzia! Ştii, inspectore, mă 
tem că nu cred în modele de cinste şi demnitate. 
Majoritatea dintre noi avem defectele noastre... şi slujba în 
gospodărie le scoate la iveală foarte repede. 

— Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-şi, mă simt 
obligat faţă de dumneavoastră, cu siguranţă. Le vom trimite 


la Scotland Yard şi vom vedea ce au de spus. 

EI se opri. Miss Marple îşi lăsase capul puţin pe o parte şi-l 
privea cu mult subînţeles. 

— Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauţi puţin 
mai aproape? 

— Ce vreţi să spuneţi, Miss Marple? 

— E foarte dificil de explicat, dar când dai, peste un lucru 
deosebit îl observi. Deşi, adesea, lucruri deosebite pot fi 
doar nişte fleacuri. Ştiţi, am simţit asta tot timpul; vreau să 
zic despre Gladys şi broşă. Ea este o fată cinstită; ea nu a 
luat broşa. Atunci de ce a crezut domnişoara Skinner că a 
luat-o? Domnişoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de 
asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe fată 
să plece când aceasta era o servitoare bună şi servitoarele 
sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, ştiţi. Aşa că m- 
am întrebat. M-am tot întrebat. Şi am observat un alt lucru 
deosebit! Domnişoara Emily este ipohondră, dar este prima 
ipohondră care nu a trimis după vreun doctor imediat. 
Ipohondrilor le plac doctorii. Domnişoarei Emily nu. 

— Unde vreţi să ajungeţi, Miss Marple? 

— Ei bine, ştiţi, vreau să vă sugerez că domnişoara Lavinia 
şi domnişoara Emily sunt persoane speciale. Domnişoara 
Emily îşi petrece aproape tot timpul într-o cameră 
întunecată şi dacă părul ăla nu-l o perucă, atunci eu îmi 
înghit propria mea meşă de la spate! Şi ceea ce vreau să 
spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, 
cu părul cărunt, suferindă să fie una şi aceeaşi cu femeia 
brunetă, îmbujorată şi plinuţă. Şi nimeni din câte ştiu nu le- 
a văzut pe domnişoara Emily şi pe Mary Higgins în unul şi 
acelaşi loc. Au avut o mulţime de timp să facă dubluri după 
toate cheile, o mulţime de timp să afle totul despre ceilalţi 
chiriaşi şi apoi să scape de fata din partea locului. 
Domnişoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o 
noapte şi soseşte la gară ca Mary Higgins a doua zi. Şi apoi, 
la momentul potrivit, Mary Higgins dispare şi toţi se pun cu 
surle şi trâmbiţe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteţi găsi, 


inspectore; pe sofaua domnişoarei Emily Skinner. Luaţi-l 
amprentele, dacă nu mă credeţi şi veţi descoperi că am 
dreptate! O pereche de hoaţe deştepte, asta sunt 
domnişoarele Skinner... şi, fără îndoială, în legătură cu un 
complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de 
data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las că cinstea 
unei fete de caracter din satul nostru să fie terfelită în halul 
ăsta! Gladys Holmes este cât se poate de cinstită şi toată 
lumea trebuie s-o ştie! Bună ziua! 

Miss Marple ieşise demnă, înainte ca inspectorul Slack să- 
şi revină. 

— Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate... 

Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate. 

Colonelul Melchett l-a felicitat pe Slack pentru eficienţa sa 
şi Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna 
şi i-a vorbit, în mod serios, să nu-şi mai schimbe slujba de 
îndată ce va obţine una. 

Lampa. 

Era, fără îndoială, o casă veche. Tot scuarul era la fel, cu 
acel aer vechi de epocă, copleşitor, care se întâlneşte, 
adesea, într-un oraş cu catedrală. Dar numărul 19 lăsa 
impresia a fi cea mai împovărată de ani dintre toate; emana 
o veritabilă solemnitate patriarhală; era cea mai înaltă 
locuinţă gri dintre cele cenuşii, cea mai arătoasă dintre cele 
asemenea ei, cea mai rece dintre acestea. Austeră, 
inaccesibilă, cu pecetea deosebitei dezolări pe care o 
poartă toate casele de mult timp neînchiriate, ea domnea 
peste celelalte locuinţe. 

În oricare alt oraş i s-ar fi pus urgent eticheta de 
„bântuită”, dar Weyminster nu avea treabă cu fantomele şi 
nu prea le considera respectabile, cu excepţia apanajului 
unei „familii istorice”. Aşa că numărului 19 nu i se atribuise 
niciodată termenul de bântuită şi, cu toate acestea, 
rămânea pe an ce trecea „De închiriat sau de vânzare”. 

Doamna Lancaster privi casa în mod aprobator, în timp ce 
mucalitul agent imobiliar oprise maşina, într-o dispoziţie 


neobişnuit de veselă la ideea că va şterge numărul 19 din 
registrele sale. Introduse cheia în broască necontenind cu 
comentariile sale laudative. 

— De când nu e locuită casa? Întrebă-doamna Lancaster, 
întrerupându-l brusc şuvoiul de palavre. 

Domnul Raddish (de la „Raddish and Foplow”) se încurcă 
uşor. 

— E... e... ceva timp, remarcă el binevoitor. 

— Aşa cred şi eu, observă sec doamna Lancaster. 

Holul slab luminat era rece, degajând o răceală sinistră. O 
femeie cu mai multă imaginaţie s-ar fi înfiorat, dar cea de 
faţă se nimeri a fi deosebit de practică. Era înaltă, cu păr 
negru, bogat, care tocmai începuse să încărunţească şi cu 
ochi albaştri, reci. 

Cercetă casa din pod până în pivniţă, punând din când în 
când câte o întrebare pertinentă. După ce termină 
inspectarea, se întoarse într-una din camerele din faţă care 
dădeau spre scuar şi i se adresă agentului imobiliar cu o 
mină hotărâtă. 

— Ce defect are casa? 

Domnul Raddish a fost luat prin surprindere. 

— Desigur, orice casă nemobilată este întotdeauna puţin 
întunecată, pară el vag. 

— Prostii, zise doamna Lancaster. Chiria este caraghios de 
mică pentru o asemenea casă - pur şi simplu, simbolică. 
Trebuie să fie vreun motiv la mijloc. Cred că e bântuită. 

Domnul Raddish tresări uşor, dar nu spuse nimic. 

Doamna Lancaster îl privea scrutător. Trecură câteva clipe 
înainte de a vorbi. 

— Sigur că toate astea sunt prostii. Nu cred în fantome 
sau chestii de genul lor şi, din punctul meu de vedere, nu 
văd nici un impediment pentru care să nu iau casa; dar, din 
nefericire, servitorii sunt foarte creduli şi uşor de speriat. 
Ar fi drăguţ din partea dumneavoastră să-mi spuneţi exact 
ce... ce lucru se presupune că bântuie. 

— Eu... de... de fapt, nu ştiu, se bâlbâi agentul imobiliar. 


— Sunt sigură că trebuie să ştii, îl contrazise doamna 
calm. Nu pot să iau casa fără să cunosc adevărul. Ce a fost? 
O crimă? 

— O, nu! Strigă domnul Raddish, şocat de o idee atât de 
străină de respectabilitatea scuarului. E... e... numai un 
copil. 

— Un copil? 

— Da. Nu cunosc povestea întocmai, continuă el, lipsit de 
entuziasm. Bineînţeles, că există tot felul de versiuni 
diferite, dar cred că acum vreo treizeci de ani, un bărbat pe 
nume Williams a luat casa numărul 19 Nu se ştia nimic 
despre el; nu avea servitori, nici prieteni; rareori ieşea în 
timpul zilei. Avea un copil, un băieţel. După ce a locuit acolo 
vreo două luni, s-a dus la Londra şi abia a pus piciorul în 
metropolă când a şi fost recunoscut ca un om căutat de 
poliţie pentru o anume culpă - ce era exact, nu ştiu. Dar 
trebuie să fi fost foarte gravă, deoarece a preferat să se 
împuşte decât să se predea. Între timp, copilul a trăit aici 
singur în casă. A avut hrană pentru puţină vreme şi a 
aşteptat, zile în şir, reîntoarcerea tatălui său. Din nefericire, 
i se băgase în cap ca niciodată, sub nici un pretext, să nu 
iasă din casă sau să vorbească cu cineva. Era micuţ, slăbuţ, 
bolnăvicios şi nici nu se gândea să încalce ordinul. Noaptea, 
vecinii, neştiind că tatăl său plecase, îl auzeau, adesea, 
plângând în hohote în groaznica singurătate şi dezolare a 
casei goale. 

Domnul Raddish se opri. 

— Şi copilul a murit de foame, încheie el pe acelaşi ton cu 
care ar fi anunţat că a început să plouă. 

— Şi fantoma copilului se presupune că ar bântui casa? 
Întrebă doamna Lancaster. 

— Nu e nimic de aşa natură, de fapt, se grăbi domnul 
Raddish s-o asigure. Nu s-a văzut nimic, nimic, numai că 
oamenii zic, ceea ce e de-a dreptul ridicol, dar ei spun că-l 
aud pe... pe copil... plângând, ştiţi. 

Doamna Lancaster se îndreptă spre uşa din faţă. 


— Îmi place foarte mult casa, zise ea. N-am să găsesc ceva 
asemănător la aşa un preţ. O să reflectez şi vă anunţ. 

— Arată cu adevărat foarte vesel, nu-l aşa, Papa? 

Doamna Lancaster îşi contemplă noul său domeniu 
mulţumită. Covoraşe colorate, mobilă bine lustruită şi multe 
bibelouri schimbaseră aspectul întunecat al casei numărul 
19 

Vorbea cu un bătrân subţire, încovoiat, Adus din umeri cu 
o faţă delicată, mistică. Domnul Winbum nu semăna cu fiica 
sa; nu se putea imagina un contrast mai mare decât cel 
dintre spiritul ei hotărât, practic şi cel distrat, visător al 
tatălui. 

— Da, răspunse el zâmbind, nimeni nu ar crede că” este 
bântuită. 

— Papa, nu vorbi prostii! Şi tocmai în prima noastră zi aici. 

Domnul Winbum zâmbi. 

— Foarte bine, draga mea, să cădem de acord că nu există 
fantome. 

— Şi, te rog, continuă doamna Lancaster, nu spune nici un 
cuvânt de faţă cu Geoff. Are atâta imaginaţie. 

Geoff era băieţelul doamnei Lancaster. Familia consta din 
domnul Winbum, fiica sa văduvă şi Geoffrey. Ploaia începuse 
să bată în ferestre. Tipa-tipa, tipa-tipa. 

— Ascultă, zise domnul Winbum. Nu seamănă cu nişte paşi 
micuţii? 

— Seamănă mai mult cu ploaia, îi răspunse zâmbind 
doamna Lancaster. 

— Dar, ăştia, ăştia sunt paşi, strigă tatăl ei aplecându-se în 
faţă să asculte mai bine. 

Doamna Lancaster izbucni în râs. 

— Asta-l Geoff care coboară. 

Domnul Winbum s-a simţit şi el obligat să râdă. Serveau 
ceaiul în hol şi stătea cu spatele la scară. Acum îşi întoarse 
scaunul cu faţa la ea. 

Micuţul Geoff cobora încet, grijuliu, cu teama copilului faţă 
de o casă străină. Treptele erau din stejar lustruit, fără 


covor. Traversă holul şi venf lângă mama sa. Domnul 
Winbum tresări uşor. În timp ce copilul se îndrepta spre 
masă, el auzi clar alţi paşi pe trepte ca ai cuiva care 
mergeau în urma lui Geoffrey. Paşi care se târau, curios de 
dureros. Atunci ridică din umeri fără să-l vină a crede. „E 
ploaia, desigur”, se gândi el. 

— Mă uit la prăjituri, remarcă Geoff cu aerul admirabil 
detaşat al cuiva care atrage atenţia asupra unui “lucru 
interesant. 

Mama să se grăbi să atragă şi ea atenţia în altă parte. 

— Cum îţi place noua ta casă, puiule, întrebă ea. 

— Foarte mult, răspunse Geoffrey cu gura plină la refuz. 
Mult, mult, mult. După această ultimă afirmaţie care 
exprimă, în mod evident, cea mai adâncă mulţumire, tăcu, 
preocupat să ia cât se poate de repede ultima bucată de 
prăjitură. 

După ce termină şi ultima înghiţitură, izbucni într-un şuvoi 
de vorbe: 

— Q, mămico, Jane spune că aici e un pod; pot să mă duc 
imediat să-l „egzplorez”? Şi s-ar putea găsi o uşă secretă. 
Jane zice că nu există, dar eu cred că trebuie să fie şi, 
oricum, ştiu că sunt conducte, conducte de apă (cu o faţă 
extaziată) şi pot să cânt la ele şi pot să mă duc să văd boi-l- 
ler-ul? Pronunţă ultimul cuvânt cu o încântare atât de 
evidentă încât bunicul său se simţi ruşinat când se gândi că 
acest deliciu nevinovat de copil îi înflăcăra doar în 
imaginaţia sa perspectivă apei fierbinţi care nu exista decât 
cu numeroase şi costisitoare chitanţe de achitat 
instalatorilor. 

— Ne vom uita în pod mâine, dragă, îi spuse doamna 
Lancaster. Ce-ar fi să-ţi aduci cuburile şi să construieşti o 
casă frumoasă sau o locomotivă. 

— Nu vleau să constluiesc o casă. 

— Construiesc o casă. 

— Casă, nu, nici locomotivă. 

— Construieşte un boiler, îi sugeră bunicul. 


Geoffrey se lumină. 

— Cu ţevi. 

Geoffrey fugi fericit să aducă cuburile. 

Încă mai plouă. Domnul Winbum asculta. Da, trebuie să fi 
fost ploaia pe care o auzise, dar sună ca urme de paşi. 

A visat ceva ciudat în noaptea aceea. 

Se făcea că mergea printr-un oraş, unul mare i se părea. 
Dar era numai al copiilor, nu existau oameni maturi acolo, 
doar copii, o mulţime. În visul său, aceştia s-au repezit cu 
toţii la străin strigând: „L-ai adus”? Era ca şi cum ela 
înţeles ceea ce au vrut ei să zică şi a dat trist din cap că nu. 
Când au văzut asta, copiii s-au întors şi au început să plângă 
amarnic, cu hohote. 

Oraşul şi copiii s-au spulberat şi se trezi în patul său, dar 
hohotul de plâns îi răsuna încă în urechi. Deşi era pe deplin 
treaz, îl auzea clar; îşi reaminti că Geoffrey dormea la etajul 
de dedesubt, în timp ce plânsul acesta de copil nefericit 
venea de sus. Se ridică şi aprinse un băț de chibrit. Imediat, 
hohotitul încetă. 

Domnul Winbum nu-l povesti feţei sale despre vis şi 
continuarea acestuia. Era convins că imaginaţia nu-l juca 
nici o festă; chiar imediat după accea, îl auzi în timpul zilei. 
Vântul sufla în şemineu, dar era un sunet separat - distinct, 
inconfundabil: plânsul unui copil deznădăjduit care-ţi 
frângea inima. 

Mai descoperi că nu era singurul care îl auzea. A surprins- 
o pe servitoare spunându-l cameristei că ea „nu crede că 
guvernanta se poartă blând cu tânărul Geoffrey pentru că-l 
auzise plângând de mama focului chiar în dimineaţa aceea”. 
Geoffrey venise la micul dejun şi la prânz strălucind de 
sănătate şi fericire; domnul Winbum ştia că nu Geoff era cel 
care plângea, ci celălalt copil ai cărui paşi târşiţi îl făcuseră 
să tresară de mai multe ori. Numai doamna Lancaster n-a 
auzit niciodată nimic. Poate că urechile sale nu erau 
sincronizate să perceapă sunete venind dintr-o altă lume. 
Totuşi, într-o zi, a primit şi ea un şoc. 


— Mămico, îi zise Geoff rugător, aş vrea să mă laşi să mă 
joc cu băieţelul acela. 

Doamna Lancaster îşi ridică privirea de la birou zâmbind. 

— Ce băieţel, dragă? 

— Nu ştiu cum îl cheamă. Era în pod, stând pe duşumea şi 
plângând, dar a fugit când m-a văzut. Cred că e timid (cu un 
uşor dispreţ), nu ca un băiat mare şi apoi, când am fost în 
camera de joacă, l-am văzut stând în uşă, privindu-mă cum 
construiesc, arăta aşa de teribil de singur şi parcă vroia să 
se joace cu mine. Eu i-am spus: „Vino să constluim o 
locomotivă”, dar el n-a zis nimic, se uită aşa... aşa ca şi cum 
vedea o mulţime de ciocolate şi mămica lui îi spusese să nu 
se atingă de ele. Geoff oftă, amintindu-şi evident de triste 
dorinţe personale. Dar când am întrebat-o pe Jane cine era 
el şi i-am spus că vroiam să ne jucăm împreună, ea a zis că 
nu e nici un băieţel în casă şi să nu-l spun poveşti obraznice. 
N-o iubesc deloc pe Jane. 

Doamna Lancaster se ridică. 

— Jane a avut dreptate. N-a fost nici un băieţel. 

— Dar eu l-am văzut. O, mămico, lasă-mă să mă joc cu el, 
părea atât de teribil de singur şi nefericit. „Vleau să fac 
ceva ca să se simtă mai bine”. 

Doamna Lancaster era pe punctul de a spune ceva, dar 
tatăl ei o împiedică. 

— Geoff, i se adresă el cu foarte multă blândeţe, acel biet 
băieţel e singur şi poate ar trebui să faci ceva să-l linişteşti; 
dar cum, o să descoperi tu singur, e ca o ghicitoare, 
înţelegi? 

— Pentru că mă fac mare trebuie să le fac pe toate singur? 

— Da, pentru că te faci mare. 

Cum plecă băiatul din cameră, doamna Lancaster i se 
adresă tatălui ei iritată: 1 - Papa, e absurd. Să-l încurajezi 
pe băiat să creadă în basmele servitorilor! 

— Nici o servitoare nu i-a spus copilului nimic, o asigură 
bătrânul cu blândeţe. El a văzut... ceea ce eu aud, ceea ce 
poate aş vedea dacă aş fi de vârsta sa. 


— Dar e aşa o prostie! Eu de ce nu văd şi aud? 

Domnul Winbum zâmbi, cu un zâmbet ciudat de trist, dar 
nu-l răspunse. 

— De ce? Repetă fiica sa. Şi de ce i-ai spus că l-ar putea 
ajuta pe... pe... ăla. Totu-l... 'Totu-l... Atât de imposibil. 

Bătrânul o privi gânditor. 

— De ce nu? Îţi aminteşti cuvintele astea: „Cm ce Lampă 
Destinul şi-a condus Copilaşii săi împleticiţi în Noapte?” „Cu 
oarba înţelegere”, Cerul a răspuns. 

Geoffrey are acea oarbă înţelegere. Toţi copiii o au. Numai 
când creştem mari o pierdem, o îndepărtăm de noi înşine. 
Câteodată, când suntem bătrâni, o rază slabă se întoarce 
înapoi la noi, dar Lampa luminează cel mai puternic în 
copilărie. De aceea cred că Geoffrey poate fi de ajutor. 

— Nu înţeleg, murmură doamna Lancaster. 

— Nici eu. Ăla... copilul ăla suferă şi vrea... să fie eliberat. 
Dar cum? Nu ştiu, dar e foarte trist când te gândeşti că un 
copil plânge în hohote. 

După o lună de la această conversaţie Geoffrey se 
îmbolnăvi. Vântul de răsărit fusese aspru şi el nu era un 
copil voinic. Doctorul dădu din cap şi spuse că era un caz 
grav. Domnului Winbum îi divulgă mai multe şi-l mărturisi 
că nu mai avea speranţe. „Copilul n-ar fi atins niciodată 
vârsta maturității, în nici un caz. Are probleme foarte 
serioase cu plămânii de mult timp”, adăugă el. 

În timp ce-l îngrijea pe Geoff, doamna Lancaster deveni 
conştientă de existenţa celuilalt... copil. La început, 
hohotele de plâns nu le putea distinge din cauza, vântului, 
dar, treptat, deveniră mai clare, inconfundabile. În cele din 
urmă, le auzea în momente de completă acalmie: plânsul 
unui copil trist, deznădăjduit, care îţi frângea inima. 

Geoff se simţea din ce în ce mai rău şi când delira vorbea 
despre „băieţel”, repetând: „vreau să-l ajut să plece, aşa 
vreau”! Strigă el. 

După delir, căzu într-o stare de letargie.» 


Geoffrey zăcea foarte liniştit, abia respirând, cufundat în 
uitare. Nu era nimic de făcut decât de aşteptat. Apoi urmă o 
noapte calmă, potolită, Şră nici o bătaie de vânt. £ Deodată 
copilul se ridică. Îşi deschise ochii. Privi pe iăngă mama sa 
înspre uşă. Încerca să vorbească şi ea se aplecă pentru a 
percepe cuvintele rostite pe jumătate. 

— E În regulă, vin, şopti el, după care se prăbuşi la loc. 

Mama să se îngrozi brusc; traversă camera spre tatăl ei. 
Undeva lângă ei, celălalt copil râdea. Vesel, mulţumit, 
victorios, râsul cristalin umplu camera. 

— Mi-e groază, mi-e groază, gemu ea. 

Elo luă de după umeri protector. O rafală neaşteptată de 
vânt îi făcu pe amândoi să tresară, dar trecu repede, lăsând 
aerul liniştit ca înainte. 

Râsul încetase şi li se păru că aud un sunet slab, atât de 
slab că abia se simţea, dar care devenea tot mai tare până 
când au putut să-l distingă. PaşI. Paşi uşori, care se 
depărtau repede. 

Tipa-tipa, tipa-tipa, alergau - acele picioruşe 
binecunoscute, împleticite. Da... desigur... Acum alţi paşi s- 
au amestecat deodată cu ei, mişcându-se într-o manieră mai 
rapidă şi mai uşoară. 

Aceştia din urmă se grăbeau spre uşă. 

Jos, jos, jos, dincolo de uşă, împreună, tipa-tipa, tipa-tipa 
coborau picioruşele nevăzute ale copilaşilor. 

Doamna Lancaster ridică privirea înnebunită. 

— Sunt doi... doi! 

Albă la faţă, cuprinsă de o teamă copleşitoare, se întoarse 
către patul de copil din colţ, dar tatăl ei o reţinu cu 
blândeţe şi-l făcu semn să asculte. 

— l-auzi! Zise el simplu. 

Tipa-tipa, tipa-tipa... tot mai slab şi mai slab. 

Şi apoi - tăcere. 





Semnul degetului cel mare al Sf. Petru - Şi acum, mătuşă 
Jane, e rândul dumitale, spuse Raymond West. 

— Da, mătuşă Jane, aşteptăm ceva cu totul picant, răsună 
vocea lui Joyce Lempriere. 

— Ei acum, râdeţi de mine, dragii mei, oftă liniştită Miss 
Marple. Credeţi că dacă am trăit în locul ăsta uitat de lume 
toată viaţa n-am avut posibilitatea să mi se întâmple lucruri 
foarte interesante? 

— Să mă ierte Dumnezeu dacă am considerat viaţa de la 
ţară aşa de liniştită şi monotonă, se scuză Raymond plin de 
fervoare. Nu după oribilele revelații pe care le-am auzit de 
la dumneata! Lumea din metropolă pare un loc blând şi 
paşnic în comparaţie cu St. Mary Mead. 

— Ei bine, dragul meu, îl asigură Miss Marple, natura 
umană este cam aceeaşi peste tot şi, fireşte, ai prilejul s-o 
observi mai îndeaproape într-un sat. 

— Eşti întradevăr unică, mătuşă Jane, strigă Joyce. Sper să 
nu te superi că-ţi spun mătuşă Jane? Adăugă ea. Nu ştiu de 
ce-o fac. 

— Nu ştii, dragă? Întrebă Miss Marple. 

O privi câteva clipe cu o undă ciudată, care-o făcu pe fată 
să se înroşească toată. Raymond West se frământă în scaun 
şi tuşi oarecum stânjenit. 

Miss Marple se uită la amândoi, zâmbi din nou şi-şi 
concentră atenţia asupra tricotatului. 

— E-adevărat, desigur, că am dus o viaţă care se poate 
numi lipsită de evenimente, dar am căpătat multă 
experienţă în rezolvarea a diferite mici probleme care se 
ivesc. Unele au fost cât se poate de ingenioase, dar n-ar 
avea nici un rost să vi le povestesc pentru că sunt legate de 
lucruri minore care nu v-ar interesa, precum: cine a tăiat 
plasa de la geanta din sfoară a doamnei Jones? De ce 
doamna Sims a purtat numai o dată noua sa haină de 
blană? Lucruri foarte interesante, cu adevărat, pentru 
oricine studiază natura umană. Nu, singura întâmplare pe 


care mio amintesc şi care v-ar trezi interesul este cea 
privitoare la soţul bietei mele nepoate Mabel. 

S-a întâmplat cu vreo 10-15 ani în urmă şi, din fericire, 
totul s-a terminat şi lumea a uitat. Oamenii au memorii 
foarte scurte - mare noroc, mi-am zis întotdeauna. 

Miss Marple se opri şi murmură pentru sine. 

— Trebuie doar să număr rândul acesta. Descreşterea e 
puţin mai dificilă. 1 2 3 4 5 şi apoi trei ochiuri luate; e în 
ordine. Acum, despre ce vorbeam? O, da, despre biata 
Mabel. 

Mabel era nepoata mea. O fată drăguță, cu adevărat o fată 
foarte drăguță, dar nu mai puţin cam ceea ce s-ar putea 
numi prostuţă. Îi plăcea tare mult să fie melodramatică şi să 
se plângă mult mai mult decât era cazul ori de câte ori era 
necăjită. Când avea 22 de ani s-a căsătorit cu un domn 
Denman şi mă tem că n-a fost o căsnicie foarte fericită. 

Sperasem foarte mult ca ataşamentul dintre ei să nu ducă 
la nimic, dar domnul Denman era un bărbat cu un 
temperament foarte violent - nu tipul de om care ar fi avut 
răbdare cu fanteziile lui Mabel - şi am mai aflat că fuseseră 
şi nebuni prin familia lui. Totuşi, fetele erau la fel -de 
încăpăţânate pe vremea aceea ca şi acum, aşa cum vor fi 
întotdeauna. Şi Mabel s-a căsătorit cu el. 

N-am văzut-o prea des după mariaj. A venit să locuiască la 
mine o dată sau de două ori şi m-au invitat la ei de câteva 
daţi, dar, de fapt, mie nu prea îmi place să locuiesc în casele 
altor oameni şi am reuşit întotdeauna să găsesc o scuză 
plauzibilă. Erau căsătoriţi de zece ani, când domnul 
Denman a murit subit. Nu au avut copii şi eli-a lăsat toţi 
bănii săi lui Mabel. I-am scris, desigur, oferindu-mă să mă 
duc la Mabel dacă avea nevoie de mine; ea mi-a răspuns 
printr-o scrisoare de foarte mult bun simţ şi am» înţeles că 
nu era chiar copleşită de amărăciune. M-am gândit că era 
firesc deoarece ştiam că de la un timp nu se prea 
înțelegeau. Abia după trei luni am primit o scrisoare cât se 
poate de isterică de la Mabel, implorându-mă să mă duc la 


ea, zicând că lucrurile merg din ce în ce mai rău şi că ea nu 
mai rezistă. 

Aşa că, bineînţeles, continuă Miss Marple, i-am dat bani de 
concediu Clarei, am trimis argintăria şi cană mare de bere 
a regelui Charles la bancă spre depozitare şi-am plecat de 
îndată. Am găsit-o pe Mabel într-o stare foarte nervoasă. 
Casă, Myrtlie Dene, era foarte mare, mobilată foarte 
confortabil. Acolo se aflau o bucătăreasă, o cameristă şi o 
infirmieră ce aveau grijă de bătrânul domn Denman, socrul 
Mabelei, care era ceea ce se numeşte „un om nu prea în 
toate minţile”. Destul de liniştit şi bine crescut, dar 
câteodată foarte ciudat. Cum să vă spun, fuseseră nebuni 
prin familie. 

Am fost foarte şocată când am văzut cât se schimbase 
Mabel. Era toată numai nervi, tremurând şi mi-a fost cât se 
poate de greu s-o fac să-mi povestească peste ce necaz 
dăduse. Am aflat, aşa cum se întâmplă întotdeauna cu astfel 
de lucruri, în mod indirect. Am întrebat-o despre nişte 
prieteni de care vorbea mereu în scrisorile ei, familia 
Gallagher. Spre surprinderea mea, mi-a spus că-l vedea 
foarte rar atunci. Când i-am menţionat alţi prieteni am 
primit acelaşi răspuns. l-am vorbit atunci despre nebunia 
de a se închide în sine, de a se izola şi a sta numai pe 
gânduri, în special despre prostia de a se îndepărta de 
prietenii ei. Atunci mi-a destăinuit adevărul. 

— Nu e vina mea, ci a lor. Nimeni de aici nu vrea să 
vorbească acum cu mine. Când mă duc pe stradă mare, toţi 
o iau într-o altă direcţie, în aşa fel încât să nu fie obligaţi să 
mă întâlnească sau să-mi vorbească. Sunt un fel de 
leproasă. Este îngrozitor şi nu mai pot să suport. Va trebui 
să vând casa şi să plec în străinătate. Totuşi, de ce trebuie 
să fiuizgonită dintr-o casă ca asta? N-am făcut nimic. 

Am fost mult mai tulburată decât vă pot mărturisi. 
Tricotam pe atunci un fular de lână pentru bătrâna doamnă 
Hay şi, în agitația mea, am scăpat două ochiuri şi n-am 
descoperit asta decât mult timp mai târziu. 


— Draga mea Mabel, i-am spus, mă uimeşti. Dar, care este 
cauza acestor lucruri? 

Încă de mică, Mabel fusese întotdeauna dificilă. Îmi era cât 
se poate de greu s-o fac să-mi dea un răspuns direct la 
întrebarea mea. Spunea numai lucruri vagi despre discuţii 
răutăcioase şi oameni indolenţi care n-aveau nimic mai bun 
de făcut decât să vorbească şi despre unii care băgau idei 
în capul celorlalţi. 

— Îmi este destul de clar, am asigurat-o eu. Evident, 
circulă o poveste în legătură cu tine. Dar care e povestea 
trebuie s-o ştii la fel de bine ca toată lumea. Şi te rog să mi- 
o spui. 

— E aşa de răutăcioasă, gemu Mabel. 

— Bineînţeles, că este răutăcioasă, am răspuns iute. Nu-l 
nimic de povestit despre ce le trece oamenilor prin minte, 
care să mă surprindă. Acum, Mabel, vrei să-mi expui într-o 
engleză clară ce spun oamenii despre tine? 

Atunci am aflat totul. 

Se părea că moartea lui Geoffrey Denman fiind „bruscă şi 
neaşteptată” a dat naştere la diferite zvonuri. De fapt, ca s- 
o spunem drept, aşa cum i-am spus-o şi ei, oamenii vorbeau 
că ea îşi otrăvise soţul. 

Acum, după cum îmi închipui că ştiţi, nimic nu este mai 
crudă decât calomnia şi nimic mai dificil de combătut. Când 
oamenii te vorbesc pe la spate nu poţi respinge sau nega 
nimic şi zvonurile cresc în intensitate, fără ca cineva să le 
poată opri. Sigură eram de un lucru: Mabel era incapabilă 
să otrăvească pe cineva. Şi nu înţelegeam de ce să i se 
ruineze viaţa şi casa să-l devină insuportabilă numai pentru 
că, după toate probabilitățile, făcuse ceva prostesc şi lipsit 
de sens. 

— Nu iese fum fără foc, i-am spus. Acum, Mabel, trebuie 
să-mi povesteşti ce i-a stârnit pe oameni să însăileze o 
asemenea poveste. Trebuie să fi fost ceva. 

Mabel a fost foarte incoerentă şi a declarat că nu s-a 
întâmplat nimic, absolut nimic, cu excepţia faptului că, 


desigur, moartea lui Geoffrey fusese instantanee. Păruse că 
se simte foarte bine la supeu în seara aceea şi se 
îmbolnăvise violent în timpul nopţii. Chemase doctorul, dar 
bietul om murise la câteva minute după sosirea medicului. 
Se considerase că decesul survenise ca urmare a ingerării 
unor ciuperci otrăvitoare. 

— Bine, am zis, îmi închipui că o moarte violentă de acest 
fel ar putea face limbile să trăncănească, dar, sigur, nu fără 
alte fapte suplimentare. Te-ai certat cu Geoffrey sau ceva de 
genul acesta? 

Ea recunoscu că se certase cu el în dimineaţa precedentă 
la micul dejun. 

— Şi servitorii au auzit, nu-l aşa? Am întrebat-o. 

— Nu erau în cameră. 

— Nu, draga mea, dar ei erau probabil foarte aproape, 
afară lângă uşă. 

Cunoşteam prea bine forţa vocii isterice ascuţite a 
Mabelei. Geoffrey Denman era şi el un om obişnuit să ridice 
glasul când se supăra. 

— Pentru ce v-aţi certat? 

— O, lucruri obişnuite. Erau întotdeauna mereu şi mereu 
aceleaşi lucruri. Câte un fleac ne deranja şi atunci Geoffrey 
devenea imposibil aruncând lucruri îngrozitoare şi eu îi 
spuneam ce credeam despre el. 

— Atunci v-aţi certat o mulţime? Am întrebat eu. 

— N-a fost vina mea... 

— Dragă copilă, i-am zis, nu contează a cui a fost vină. Nu 
contează ce discutăm. Într-un loc ca acesta, viaţa 
particulară a fiecăruia constituie mai mult sau mai puţin 
proprietate publică. Tu şi soţul tău v-aţi certat tot timpul. 
Aţi avut o ceartă deosebit de puternică într-o dimineaţă şi în 
noaptea aceea soţul ţi-a murit brusc şi misterios. Asta-l tot, 
sau mai e şi altceva? 

— Nu ştiu ce vrei să spui prin altceva, zise Mabel 
morocănoasă. 


— Exact ceea ce spun, draga mea. Dacă ai făcut vreo 
prostie, pentru numele lui Dumnezeu nu mi-o ascunde. Eu 
vreau să fac tot ce pot ca să te ajut. 

— Nimeni şi nimic nu mă poate ajuta, doar moartea, se 
răsti Mabel. 

— Trebuie să ai puţin mai multă încredere în Providenţă, 
dragă, i-am spus. E-n regulă acum, Mabel, ştiu perfect de 
bine că mai e ceva pe care mi-l ascunzi. 

Întotdeauna ştiam, încă de când era mică, când îmi spunea 
tot adevărul. Îmi lua mult timp, dar până la urmă tot îl 
scoteam de la ea. În dimineaţa fatală se dusese la farmacist 
şi cumpărase nişte arsenic. Bineînţeles că trebuise să 
semneze în registru pentru el. Firesc, farmacistul povestise 
despre asta. 

— Cine-l doctorul tău, am întrebat-o. 

— Dr. Rawlinson. 

Îl ştiam din vedere. Mabel mi-l arătase cu o zi mai înainte. 
Ca să vă spun într-un limbaj cât se poate de simplu, el era 
ceea ce aş descrie un bătrân care abia se ţine pe picioare. 
Am prea multă experienţă de viaţă ca să cred în 
infailibilitatea doctorilor. Unii sunt oameni deştepţi, alţii nu; 
şi cei mai buni dintre ei, jumătate din timp nu ştiu de ce 
suferi. Eu nu am de-a face cu doctorii şi nici cu 
medicamentele lor. 

Am meditat la situaţie, mi-am pus boneta şi m-am dus să-l 
fac o vizită dr. Rawlinson. Era exact cum mi-l închipuisem - 
un bătrân drăguţ, bun, vorbea neclar şi atât de miop că ţi se 
făcea milă, puţin surd şi pe deasupra sensibil şi sentimental 
în cel mai înalt grad. Se înflăcără de îndată ce am adus în 
discuţie moartea lui Geoffrey Denman, mi-a vorbit o 
mulţime despre diferitele soiuri de ciuperci, comestibile şi 
otrăvitoare. O întrebase pe bucătăreasă şi ea recunoscuse 
că una sau două ciuperci gătite fuseseră „puţin ciudate”, 
dar cum erau trimise de la magazin crezuse că nu aveau 
nimic. Cu cât se gândea la ele, cu atât mai mult era 
convinsă că aparenţa lor era neobişnuită. 


— S -ar putea, am zis eu. Pentru început arată ca 
ciupercile obişnuite şi termină prin a fi portocalii cu pete 
roşii. Nu-l nimic de care categoria asta de oameni să nu-şi 
reamintească dacă încearcă. 

Am înţeles că Denman nu mai putea să vorbească când 
doctorul a ajuns la el. Era incapabil să înghită şi murise 
după câteva minute. Medicul părea perfect satisfăcut de 
certificatul pe care-l dăduse. Dar cât de mult din asta era 
încăpățânare şi cât certitudine, nu puteam fi sigură. 

M-am întors direct acasă şi-am întrebat-o de îndată pe 
Mabel de ce cumpărase arsenic. 

— Trebuie să-ţi fi trecut vreo idee prin cap, am insistat. 

Mabel a izbucnit în plâns. 

— Vroiam să mă sinucid, gemu ea. Eram, prea nefericită. 
Credeam că termin cu toate. 

— Mai ai arsenicul? Am întrebat-o. 

— Nu, l-am aruncat. 

Am rămas întorcând problema pe toate feţele. 

— Ce s-a întâmplat când s-a îmbolnăvit? Te-a chemat? 

— Nu. Dădu din cap. A sunat clopoţelul violent. Trebuie să 
fi sunat de mai multe ori. Până la urmă, Dorothy, camerista, 
l-a'auzit, a trezit bucătăreasa şi au coborât. Când, Dorotliy 
l-a văzut, s-a speriat. El se zbuciumă şi delira. A lăsat-o pe 
bucătăreasă cu el şi s-a repezit la mine. M-am sculat şi m- 
am dus la el. Desigur, mi-am dat seama imediat că era 
groaznic de bolnav. Din nefericire Brewster, care are grijă 
de bătrânul domn Denman, era plecată în noaptea aceea, 
aşa că nu era nimeni care să ştie ce să facă. Am trimis-o pe 
Dorothy după doctor, pe când bucătăreasa şi cu mine am 
rămas cu el, dar după câteva minute nam mai putut 
suporta; era prea îngrozitor. Am alergat în camera mea şi 
am închis uşa. 

— Foarte rău şi egoist din partea ta, i-am spus eu; şi, fără 
îndoială, purtarea ta de atunci nu te-a ajutat cu nimic, poţi 
fi sigură de asta. Bucătăreasa trebuie s-o fi povestit peste 
tot. Bine, bine, asta-l o treabă proastă. 


Apoi am stat de vorbă cu servitorii. Bucătăreasa vroia să- 
mi vorbească despre ciuperci, dar am oprit-o. Mă 
săturasem de ciupercile alea. În schimb, le-am întrebat pe 
bucătăreasă şi pe cameristă, în amănunt, despre starea 
stăpânului lor în noaptea aceea. Amândouă au spus la fel că 
el părea să se afle în agonie, că nu era în stare să înghită, 
că putea vorbi numai cu o voce strangulată şi când spunea 
ceva erau numai frânturi, nimic de înţeles. 

— Ce spunea când vorbea incoerent? Am întrebat 
curioasă. 

— Ceva despre un fel de peşte, nu-l aşa? Spuse 
bucătăreasa întorcându-se către cealaltă. 

Dorothy îi întări spusele. 

— O grămadă de peşte”, zise ea, nişte prostii ca astea. 
Miam dat seama imediat că nu era în toate minţile, bietul 
domn. 

Nu părea să găsesc vreun înţeles în lucrurile astea. Ca o 
ultimă scăpare, m-am dus sus s-o văd pe Brewster, o femeie 
deşălată de vreo 50 de ani. 

— E păcat că n-am fost aici în noaptea aceea, zise ea. 
Nimeni nu pare să fi încercat să facă ceva pentru el până 
când a sosit doctorul. 

— Mi se pare că delira, am spus cu îndoială în glas; > dar 
acesta nu-l un simptom de otrăvire cu ptomaină, nu-l aşa? 

— Depinde, răspunse Brewster. 

Am întrebat-o cum îi merge pacientului ei. Dădu din cap 
tristă. 

— Cam rău! 

— E slăbit? 

— O, nu, e destul de puternic din punct de vedere fizic, cu 
excepţia ochilor. Ei îl lasă din ce în ce mai mult. S-ar putea 
să ne supravieţuiască tuturora, dar mintea i se sclerozează 
foarte repede acum. Le-am spus domnului şi doamnei 
Denman c-ar trebui internat într-o instituţie, dar doamna 
Denman nu vrea să audă de aşa ceva cu nici un preţ. 


Trebuie să vă spun că Mabel a avut întotdeauna o inimă 
bună. 

Ei bine, aşa stăteau lucrurile. M-am gândit la toate 
aspectele şi, în cele din urmă, am decis că rămânea un 
singur lucru de făcut. Având în vedere zvonurile care 
circulau, trebuia cerută permisiunea pentru exhumarea 
cadavrului, întocmit un certificat post-mortem adecvat 
pentru ca să punem capăt odată pentru totdeauna 
calomniilor. Desigur, Mabel, a făcut scandal, mai ales din 
motive sentimentale - să tulburi mortul din pacea 
mormântului său etc etc - dar eu m-am ţinut fermă pe 
poziţie. 

N-o să mă lungesc prea mult cu partea asta a povestirii. 
Am obţinut permisiunea, au făcut autopsia sau cum îi zic, 
dar rezultatul n-a fost atât de satisfăcător cum ne-am fi 
aşteptat. Nu era nici o urmă de arsenic - asta tot era bine - 
dar concluzia raportului suna „că nu există nimic care să 
indice prin ce mijloace decedatul murise”. 

Aşadar, vedeţi, asta nu ne-a scos deloc din necaz. Oamenii 
au continuat să vorbească despre otrăvuri rare, imposibil 
de detectat şi prostii de felul ăsta. Discutasem cu patologul 
care scrisese certificatul şi i-am pus mai multe întrebări: el 
şi-a dat toată silinţa să se eschiveze de a răspunde la 
majoritatea, dar am aflat de la el că, după părerea sa, era 
cât se poate de improbabil ca ciupercile otrăvite să fi cauzat 
decesul. O idee îmi trecu prin cap şi l-am întrebat ce otravă, 
dacă exista vreuna, ar fi putut fi folosită pentru obţinerea 
acelui rezultat. Mi-a explicat îndelung, dar trebuie să 
recunosc că nu prea l-am urmărit, dar în rezumat totul 
ducea la concluzia aceasta: moartea ar fi putut surveni ca 
urmare a ţinui puternic alcaloid vegetal. 

Ajunsesem la următoarea idee: presupunând că tenta de 
nebunie se afla şi în sângele lui Geoffrey Denman, n-ar fi 
putut el să se sinucidă? Într o anumită perioadă a vieţii, el 
studiase medicina şi cunoştea foarte bine otrăvurile şi 
efectele acestora. 


Nu credeam că era un lucru foarte probabil, dar nu mă 
puteam gândi la altceva. Şi aproape îmi pierdusem 
răbdarea, vă spun sincer. Acum, aş zice că voi, tinerii de 
astăzi, veţi râde. Dar eu când mă aflu întradevăr la 
ananghie îmi spun întotdeauna o mică rugăciune, oriunde, 
când mă plimb pe stradă sau mă aflu într-un bazar şi 
întotdeauna obţin un răspuns. Acesta poate fi un fleac, 
aparent fără nici o legătură cu subiectul, dar iată despre ce 
este vorba. Am avut acest text prins cu ace deasupra 
patului meu când eram mică: „întreabă şi ţi se va 
răspunde”! În dimineaţa de care vă povesteam, mă 
plimbam pe strada principală şi mă rugam din toate 
puterile. Am închis ochii şi când i-am deschis, ce credeţi că 
a fost primul lucru pe care l-am văzut? 

Feţele a cinci persoane, manifestând diferite grade de 
curiozitate, se întoarseră spre Miss Marple. Totuşi, trebuie 
să nu ne îndoim vreo clipă că nici unul n-ar fi ghicit 
răspunsul corect la întrebare. 

— Am văzut, continuă Miss Marple convingătoare, vitrină 
de la magazinul vânzătorului de peşte. Era un singur lucru 
în ea, un haddock proaspăt. 

Se uită în jur triumfătoare. 

— O, dumnezeule! Exclamă Raymond West. Un răspuns la 
o rugăciune - un haddock proaspăt! 

— Da, Raymond, zise Miss Marple severă şi n-are rost să fii 
profan. Mâna Domnului este pretutindeni. Primul lucru pe 
care lam văzut acolo au fost petele negre - semnele 
degetului cel mare al Sf. Petru. Aşa e legenda, o ştiţi. 
Degetul cel mare al Sf. Petru. Şi asta m-a făcut să înţeleg. 
Aveam nevoie de credinţă, de credinţa adevărată 
dintotdeauna a Sf. Petru. Am legat cele două lucruri, 
credinţă şi peşte. 

Sir Henry îşi suflă nasul în grabă. Joyce îşi muşcă buza. 

— Acum, ce mi-a dat prin gând? În mod sigur, atât 
bucătăreasa cât şi camerista menţionaseră că peştele 
fusese unul dintre lucrurile despre care vorbise 


muribundul. Eram convinsă, absolut convinsă că exista o 
anumită soluţie pentru mister în aceste cuvinte. M-am 
întors acasă hotărâtă să dau de capătul afacerii. 

Se opri. 

V-a trecut vreodată prin minte, continuă bătrâna doamnă, 
cât de mult ignorăm ceea ce se numeşte, cred, contextul? 
Este un loc pe lângă Dartmoor numit Grey Wethers. Dacă 
vorbeşti cu un fermier de acolo şi menţionezi Grey Wethers, 
el va conchide, probabil, că te referi la cercurile acelea din 
piatră, deşi e posibil ca să vorbeşti despre starea vremii; şi, 
la fel, dacă te referi la cercurile de piatră, un străin, care ar 
auzi un fragment din conversaţie, ar putea crede că te 
referi la starea vremii. Deci, când repetăm o conversaţie, de 
regulă, nu repetăm cuvintele exacte; adăugăm alte cuvinte 
care ni se par c-ar însemna exact acelaşi lucru. 

Am stat de vorbă separat cu bucătăreasa şi cu Dorothy. Am 
întrebat bucătăreasa dacă era pe deplin sigură că stăpânul 
ei menţionase cu adevărat heap of fish, adică o grămadă de 
peşte. Ea a spus că era sigură. 

— Acestea au fost cuvintele lui exacte, am întrebat-o, sau a 
menţionat un anume soi de peşte? 

— Asta e, spuse bucătăreasa, era un soi deosebit de peşte, 
dar nu-mi pot reaminti acum care. O grămadă de... ce era? 
Nu peşte de făcut mâncare. Să fi fost biban... sau ştiucă? 
Nu. Nu începea cu p.10 

Dorothy şi-a reamintit, de asemenea, că stăpânul ei 
menţionase un fel special de peşte. „Era un tip străin de 
peşte”, spuse ea... A pile ofadică o grămadă de... ce aziscă 
era? 

— A spus el heap sau pile? Am întrebat-o11 

— Cred că a spus pile. Dar, vedeţi, nu prea sunt sigură, e 
atât de greu să-ţi aminteşti cuvintele exacte, nu-l aşa, Miss 
Marple, în special când nu par să aibă vreun sens. Dar 
acum, când stau şi mă gândesc sunt aproape sigură că a 
spus pile şi peştele începea cu C; dar nu era nici cod, nici 
langustă.12 


Ceea ce urmează este partea de care sunt întradevăr 
mândră, se însenină Miss Marple, pentru că, bineînţeles, nu 
ştiu nimic despre medicamente, care mi se par lucruri 
neplăcute, periculoase. Am păstrat de la bunica mea o 
veche reţetă pentru ceai din tanacetum care valorează cât 
un munte din medicamentele voastre. Stiam că erau mai 
multe volume de medicină în casă şi într-unui din ele se afla 
un index de medicamente. Ştiţi, părerea mea era că 
Geoffrey luase o anumită otravă şi încerca să-l spună 
numele. 

Ei bine, m-am uitat întâi la lista cu H, începând cu He. 
Nimic acolo care să sune apropiat; apoi am început cu P Şi 
aproape imediat am dat de... ce credeţi? 

Se uită roată, amânându-şi momentul său de triumf. 

Pilocarpină. N-aţi putea înţelege un om care abia vorbeşte 
şi încearcă cu greu să pronunţe cuvântul! Cum i-ar suna 
unei bucătărese care n-a auzit niciodată cuvântul? Nu i-ar 
lăsa impresia de pile of carpi adică o grămadă de crap? 

— Pe cinstea mea! Exclamă sir Henry. 

— Nu m-aş fi gândit o clipă la asta, zise doctorul Pender. 

— Extrem de interesant, remarcă domnul Petherick. Chiar 
extraordinar. 

— Am răsfoit repede la pagina arătată de index. Am citit 
despre pilocarpină şi efectele ei asupra ochilor şi ale altor 
organe care nu păreau să aibă vreo legătură cu acest caz, 
dar, în cele din urmă, am ajuns la o propoziţie cât se poate 
de semnificativă: „A fost testată cu succes ca antidot pentru 
otrăvirea cu atropină”. 

Nu pot să vă spun cât m-am luminat atunci. Nu mă 
gândisem niciodată că Geoffrey Denman s-ar fi putut 
sinucide. Nu, această nouă soluţie era nu numai probabilă, 
dar şi cea corectă, pentru că îmi dădeam seama că toate 
elementele se potriveau în mod logic. 

— N-am de gând să încerc să ghicesc, interveni Raymond. 
Continuă, mătuşă Jane şi explică-ne ce era atât de uimitor 
de clar pentru dumneata. 


— Evident că eu nu mă pricep deloc la medicină, 
recunoscu Miss Marple, dar s-a întâmplat să ştiu un lucru, 
că atunci când vederea a început să mă lase, doctorul mi-a 
prescris să pun picături de sulfat de atropină în ei. M-am 
dus direct sus în camera bătrânului Denman. L-am luat la 
sigur. 

— Domnule Denman, ştiu totul. De ce v-aţi otrăvit fiul? 

Mă privi câteva minute - era un bătrân destul de frumos în 
felul său - şi apoi izbucni în râs. A fost unul dintre cele mai 
urâte hohote de râs pe care le-am auzit în viaţa mea. Vă pot 
asigura că mi s-a făcut pielea găină. Mai auzisem aşa ceva 
numai o singură dată înainte, când biata doamnă Jones s-a 
scrântit la cap. 

— Da, recunoscu el, i-am făcut felul lui Geoffrey. Am fost 
mai deştept decât Geoffrey. Avea de gând să mă ducă de 
aici, nu-l aşa? Să mă închidă într-un azil? l-am auzit vorbind 
despre asta. Mabel este o fată bună... Mabel mi-a ţinut 
partea, dar ştiam că nu va fi în stare să i se opună lui 
Geoffrey. În cele din urmă ar fi făcut cum vroia el; 
întotdeauna a procedat aşa. Dar l-am aranjat... lam aranjat 
pe bunul, iubitul meu fiu! Ha, ha! M-am strecurat noaptea. 
A fost foarte uşor. Brewster era plecată. Dragul meu fiu 
dormea; avea un pahar cu apă lângă pat; se trezea 
întotdeauna în mijlocul nopţii şi-l bea. Am vărsat-o... ha, ha! 
Şi am turnat sticluţa cu picături de ochi în pahar. El avea să 
se trezească şi să-l dea peste cap înainte de a-şi da seama 
ce era. Doar o iingură de picături... suficient, suficient. Şi 
aşa a făcut! Au venit la mine dimineaţa şi mi-au adus vestea 
cu foarte multă grijă. Se temeau să nu mă supere. Ha! Ha! 
Ha! Ha! Ha! 

— Ei bine, zise Miss Marple, acesta este sfârşitul povestirii. 
Desigur, bietul bătrân a fost internat într-un azil. Nu era 
chiar responsabil pentru ceea ce făcuse, adevărul a fost 
dezvăluit şi toată lumea s-a întristat pentru Mabel şi nu mai 
ştiau ce să facă să se împace cu ea pentru bănuielile lor 
nejuste. Dar, dacă Geoffrey nu şi-ar fi dat seama ce lucru 


înghiţise şi n-ar fi încercat să facă pe toată lumea să 
înţeleagă să-l aducă antidotul repede, n-am fi descoperit 
niciodată. Cred că sunt simptome foarte clare ale atropinei 
- pupilele dilatate ale ochilor şi chestii din astea, dar, sigur, 
aşa cum am spus, dr. Rawlinson era foarte miop, bietul 
bătrân. Şi în aceeaşi carte de medicină, pe care am 
continuat s-o citesc - şi o parte din ea a fost cât se poate de 
interesantă - se descriau simptomele otrăvirii cu ptomaină 
şi atropină şi ele nu se deosebesc. Dar vă pot asigura că 
niciodată n-am văzut o grămadă de haddock proaspăt fără 
să mă gândesc la semnul degetului cel mare al Sf. Petru. 

Urmă o tăcere foarte lungă. 

— Draga mea prietenă, spuse domnul Petherick, draga 
mea prietenă eşti întradevăr uluitoare. 

— Voi recomanda Scotland Yard-ului să vină la dumneata 
să-ţi ceară sfaturi, zise sir Henry. 

— Bine, în orice caz, mătuşă Jane, spuse Raymond, e un 
lucru pe care nu-l ştii. 

— O, ba da, îl ştiu, dragă, spuse Miss Marple. S-a întâmplat 
chiar înainte de cină, nu-l aşa? Când ai condus-o pe Joyce să 
admire apusul de soare. Acela este un loc preferat. Acolo, 
aproape de gardul viu din iasomie. Unde lăptarul a 
întrebat-o pe Annie dacă poate să anunţe căsătoria. 

— La naiba, mătuşă Jane, sări Raymond, nu ne strica 
povestea noastră de iubire. Joyce şi cu mine nu suntem ca 
lăptarul şi Annie. 

— Vezi, aici greşeşti, dragă, zise Miss Marple. Toată lumea 
se aseamănă foarte mult, zău. Dar, din fericire, poate nu-şi 
dau seama de asta. 





O glumă ciudată - Şi aceasta este Miss Marple, spuse Jane 
Helier, încheind prezentările. 

Ca artistă, ştia să obţină efectul dorit. Era, cu siguranţă, 
punctul culminant, finalul triumfător! lonul ei era pe 
jumătate plin de admiraţie politicoasă, pe jumătate plin de 
satisfacţie. 

Partea nostimă era că persoana prezentată cu atâta 
pompă era doar o fată bătrână în vârstă, gentilă. În ochii 
celor doi tineri care, prin bunăvoința Janei, tocmai făcuseră 
cunoştinţă cu ea, se citeau uimire şi o nuanţă de 
dezamăgire. Erau amândoi drăguţi - fata, Charmian 
Stround, subţire şi brunetă, bărbatul - Edward Rossiter, un 
tânăr uriaş blond, amabil. 

Charmian spuse cu răsuflarea întretăiată: 

— Oh, ne pare grozav de bine să vă cunoaştem. 

Dar ochii ei exprimau îndoială. Îi aruncă o privire * 
fulgerătoare, întrebătoare Janei Helier. 

— Dragă, spuse Jane, răspuftzându-l la privire, e absolut 
minunată. Las-o în seama ei. V-am spus că am s-o aduc aici 
şi am reuşit. | se adresă domnişoarei Marple: O să le-o 
descurci; sunt sigură. Vă va fi uşor. 

Miss Marple îşi întoarse ochii ei bleu-verzi calzi către 
domnul Rossiter. 

— Vreţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? Întrebă ea. 

— Jane este prietenă cu noi, intră în vorbă, nerăbdătoare, 
Charmian. Edward şi cu mine suntem la ananghie. Jane ne- 
a spus că dacă venim la petrecerea ei, o să ne facă 


cunoştinţă cu cineva care a fost... care ar fi... care ar 
putea... 

Edward îi sări în ajutor: 

— Jane ne-a spus că sunteţi o somitate în materie, Miss 
Marple! 

Ochii bătrânei doamne sclipiră, dar protestă cu modestie: 

— Oh, nu, nu! Nici vorbă. Numai când cineva trăieşte la 
ţară ca mine ajunge să cunoască atât de multe despre 
natura umană. Dar m-aţi făcut chiar curioasă. Hai 
spuneţimi ce problemă aveţi. 

— Mă tem că-l teribil de banală - o comoară îngropată, 
spuse Edward. 

— Chiar? Dar asta pare grozav de interesant! 

— Ştiu. Precum „Comoară din insula piraţilor” 13 Dar 
problema noastră n-are tenta romantică obişnuită. Nici un 
reper pe o hartă indicat printr-un craniu şi oase încrucişate, 
nici o indicație de genul:” patru paşi la stânga, la vest prin 
nord”. Este teribil de prozaică - doar unde să săpăm. 

— Aţi încercat cumva? 

— Aş zice că am săpat vreo doi acri şi mai bine! Tot locu-l 
răscolit, numai bun de zarzavaturi. Tocmai eu întrebam ce 
să punem - dovlecei sau cartofi. 

Charmian spuse deodată: 

— Putem chiar să vă povestim totul? 

— Dar, desigur, draga mea. 

— Atunci, haideţi să găsim un loc liniştit, Vino, Edward. 

Ea îi scoase din camera aglomerată şi plină de fum, urcară 
scările până la un salon de la etajul doi. După ce s-au 
aşezat, Charmian începu brusc: 

— Să începem. Povestea porneşte de la unchiul Mathew, 
străstră-unchiul amândurora. Era teribil de bătrân. Edward 
şi cu mine suntem singurele sale rude. 'Ținea la noi şi, 
întotdeauna, a spus că, atunci când va muri, ne va împărţi 
averea sa. Ei bine, a murit în martie şi a lăsat ca tot ce avea 
să fie împărţit, în mod egal, între Edward şi mine. Ceea ce 
v-am spus sună destul de dur - nu vreau să credeţi că ne 


pare bine că a murit - ne era, întradevăr, drag. Dar fusese 
bolnav în ultimul timp. Problema e că „tot” ce ne-a lăsat s-a 
dovedit a fi practic absolut nimic. Şi, ca să fiu sinceră, asta a 
fost o lovitură pentru amândoi, nu-l aşa, Edward? 

Edward, amabil, încuviinţă. 

— Ştiţi, spuse el, ne-am bazat puţin pe ea. Vreau să zic, 
când ştii că o mare sumă de bani îţi va reveni, nu te dai în 
vânt după muncă, încerci să te descurci doar. Sunt în 
armată - şi nu e cazul să vă spun cum sunt plătit nici 
Charmian n-o duce mai strălucit. Lucrează ca regizor tehnic 
într-un teatru repertorial - foarte interesant şi-l place, dar 
nu prea scoate bani. Ne-am gândit să ne căsătorim şi nu 
prea ne-am făcut griji cu partea materială fiindcă amândoi 
ştiam că, într-o zi, vom fi bogaţi. 

— Şi acum, vă daţi seama, nu suntem! Spuse 
Charmian/Mai mult, Ansteys - casa familiei - la care şi eu şi 
Edward ţinem, va trebui, probabil, să fie vândută. Edward 
şi cu mine simţim că nu putem suporta asta! Dar, dacă nu 
găsim banii unchiului Mathew va trebui s-o vindem. 

Edward interveni: 

— Ştii, Charmian, încă n-am ajuns la punctul principal. 

— Vorbeşte, atunci. 

Edward se adresă domnişoarei Marple: 

— Uitaţi despre ce e vorba. Când unchiul Mathew a 
îmbătrânit a devenit tot mai suspicios. Nu mai avea 
încredere în nimeni. 

— Foarte înţelept din partea lui, spuse Miss Marple. 
Defectele naturii umane sunt de necrezut. 

— Da, poate aveţi dreptate. Oricum, unchiul Mathew 
credea asta. Avea un prieten care îşi pierduse banii într-o 
bancă şi un alt prieten care a fost ruinat de un avocat care 
a fugit cu banii; şi el însuşi a pierdut bani din cauza unei 
companii frauduloase. Ajunsese să susţină, cu toată 
convingerea, că singurul loc sigur şi sănătos era să-ţi 
transformi banii în lucruri solide şi să le îngropi. 

— Ah! Făcu Miss Marple. Încep să înţeleg. 


— Da. Prietenii l-au contrazis, arătându-l că, în felul ăsta, 
nu obţine nici o dobândă, dar el susţinea că asta nu prea 
conta. Majoritatea banilor, spunea el, „ar trebui ţinuţi într-o 
cutie sub pat sau îngropaţi în grădină”. Astea erau propriile 
lui cuvinte. 

Charmian continuă: 

— Şi când a murit n-a lăsat aproape nimic în acţiuni, deşi 
era foarte bogat. De aceea credeam că aşa trebuie să fi 
făcut. 

Edward explică: 

— Am aflat că îşi vânduse acţiunile, scosese sume mari de 
bani din când în când şi nimeni nu ştie ce a făcut cu ele. Dar 
pare probabil că a trăit potrivit principiilor sale - cumpăra 
aur. Şi-l îngropa. 

— N-a spus nimic înainte de a muri? N-a lăsat nici o 
hârtie? Nici o scrisoare? 

— Asta-l partea înnebunitoare a chestiunii. Nu a lăsat. 
Fusese inconştient timp de câteva zile, dar şi-a revenit 
înainte de a muri. S-a uitat la noi doi şi a chicotit - un chicot 
slab, pierdut. A spus: „Sunteţi aranjaţi, porumbeii mei 
drăgălaşi”. Apoi, s-a bătut cu mâna pe ochi - ochiul drept - 
şi ne-a făcut cu ochiul. Şi apoi a murit... Unchiul nostru cel 
bătrân Mathew, bietul de el. 

— S-a bătut cu mâna pe ochi, spuse Miss Marple dusă pe 
gânduri. 

Edward interveni nerăbdător: 

— Vă spune asta ceva? Asta m-a făcut să mă gândesc la 
povestea cu Arsene Lupin 14în care era ceva ascuns în 
ochiul de sticlă al unui om. Dar unchiul Mathew nu avea nici 
un ochi de sticlă. 

Miss Marple scutură din cap: 

— Nu, nu pot să mă gândesc la nimic, deocamdată. 

Charmian spuse dezamăgită: 

— Jane ne-a spus c-o să ne arătaţi de îndată unde să 
săpăm! 

Domnişoara Marple zâmbi. 


— Ştiţi, nu sunt chiar un scamator. Nu l-am cunoscut pe 
unchiul vostru, nu ştiu ce fel de om era şi nu am idee de 
casă sau de teren. 

T Charmian spuse: 

— Dacă le-aţi ştii? 

— Ei bine, atunci trebuie să fie destul de simplu, nu-l aşa? 
Zise Miss Marple. 

— Simplu! Spuse Charmian. Veniţi la Aftsteys să vedeţi 
dacă e simplu! 

E posibil ca ea să nu fi lansat, în mod serios, invitaţia, dar 
Miss Marple spuse repede: 

— Da, dragă, foarte drăguţ din partea voastră. Mi-am dorit 
întotdeauna să am şansa de a căuta comori ascunse. Şi 
adăugă, uitându-se la ei cu un zâmbet strălucitor de epocă 
victoriană târzie, cu o dobândă frumugşică! 

„I - Vedeţi! Spuse Charmian, făcând gesturi dramatice. 

Tocmai dăduseră o raită prin Ansteys. Făcuseră turul 
grădinii din spatele bucătăriei - care era toată răscolită. Au 
colindat prin pădurice, unde, în jurul fiecărui copac mai 
mare, se săpase şi, acum se uitau trişti la biata suprafaţă 
care fusese odată uniform înverzită. Se urcară în pod, unde 
geamantane şi cutii vechi fuseseră golite de conţinutul lor. 
Coborâră în beciuri, unde unele pietre fuseseră smulse cu 
greu din locurile lor. Au măsurat şi au ciocănit în toate 
zidurile şi domnişoarei Marple i s-a arătat fiecare piesă 
veche de mobilă care conţinea sau putea fi suspectată de a 
poseda un sertar secret. 

Pe o masă, în camera de dimineaţă, se afla o grămadă de 
hârtii, toate documentele pe care răposatul Mathew 
Stround le lăsase. Nu fusese distrusă nici o hârtie, iar 
Charmian şi Edward aveau predilecţia de a se întoarce 
mereu la ele, parcurgând, cu seriozitate, chitanţe, invitaţii 
şi scrisori de afaceri, în speranţa de a localiza pe undeva un 
clu, un indiciu. 

— Credeţi că mai e ceva la care nu ne-am uitat? Întrebă 
Charmian cu o undă de speranţă. 


Miss Marple dădu din cap că nu: 

— Se pare că aţi căutat temeinic, dragă. Poate, dacă îmi 
permiteţi, prea ţemeinic. Mă gândesc, întotdeauna, că un 
om îşi face un plan. Ca prietena mea, doamna Eldritch; ea a 
avut o servitoare mică, atât de drăguță, care lustruia 
linoleumul frumos, dar ea făcea treaba asta aşa de temeinic 
încât a lustruit duşumeaua de la baie prea mult, astfel că, 
atunci când doamna Eldritch a ieşit din baie, ştergătorul de 
plută i-a alunecat de sub picioare, a căzut foarte rău şi şi-a 
rupt, pur şi simplu, piciorul! Foarte neplăcut, pentru că, 
bineînţeles, uşa de la baie era închisă, grădinarul a trebuit 
s-aducă o scară şi să intre pe fereastră - teribil de jenant 
pentru doamna Eldritch, care a fost, întotdeauna, o femeie 
foarte pudică. 

Edward dădea semne de nerăbdare. Miss Marple spuse 
imediat: 

— Vă rog să mă iertaţi. Sunt grozavă, ştiţi, în a mă abate 
de la subiect. Dar un lucru îţi aminteşte de altul. Şi 
câteodată e util. Tot ce vroiam să vă spun e că, poate, dacă 
încercăm să ne ascuţim mintea şi să ne gândim la un loc 
probabil... 

Edward spuse supărat: 

— Gândiţi-vă dumneavoastră, Miss Marple. Creierul meu şi 
al lui Charmian sunt tabula rasa! 

— Dragă, dragă. Ştiu... e foarte obositor pentru voi. M-aş 
uita prin astea. 

Arătă hârtiile de pe masă. 

— Doar dacă nu e ceva personal... Nu vreau să par 
indiscretă. 

— Oh, câtuşi de puţin. Dar mă tem că n-o să găsiţi nimic. 
Se aşeză la masă şi, în mod metodic, cercetă tot maldărul 
de documente. Cum lua unul îl şi sorta automat, făcând mici 
grămăjoare. După ce termină, rămase privind fix înainte 

câteva minute. 

Edward întrebă cu o uşoară undă de maliţiozitate: 

— Ei, ce ziceţi, Miss Marple? 


Aceasta îşi reveni, tresărind: 

— Pardon, vă rog? 

— Aţi găsit ceva relevant? 

— Oh, nu, nimic de genul ăsta. Cred că ştiu ce fel de om 
era unchiul vostru, Mathew. Asemănător unchiului meu 
Henry, cred. Îi plăceau glumele simple. Burlac, evident - mă 
întreb de ce pesemne o dezamăgire în tinereţe? 

Metodic până la un punct, dar nu-l plăcea să fie încorsetat 
- aşa sunt unii burlaci! 

În spatele domnişoarei Marple, Charmian îi făcu un semn 
lui Edward. Vroia să zică că e „sisi”. 

Miss Marple continua să flecărească, plină de voioşie, 
despre răposatul ei unchi Henry. 

— Îi plăceau foarte mult jocurile de cuvinte. Şi unor 
oameni, jocurile de cuvinte li se par plicticoase din 
caleafară. Un joc de cuvinte poate fi foarte iritant. Era şi un 
om foarte suspicios. Era tot timpul convins că servitorii îl 
furau. Şi câteodată, desigur, aşa şi făceau, dar nu 
totdeauna. Asta devenise o obsesie pentru el, bietul om. 
Spre sfârşit, îi bănuia că-l umblă şi-l falsifică mâncarea şi, în 
cele din urmă, refuză să mai mănânce altceva decât ouă 
fierte! Spunea că nimeni nu putea să umble în interiorul 
unui ou fiert. Dragul de el, unchiul Henry, fusese atât de 
vesel odinioară - îi plăcea foarte mult cafeaua după ce 
servea masa. Obişnuia să spună: „Cafeaua asta nu-l apă de 
mare”, vrând să zică, înţelegeţi, că ar vrea-o mai mare. 

Edward simţea că, dacă mai aude ceva de unchiul Henry, 
înnebuneşte. 

— Îi plăceau şi tinerii, continuă Miss Marple, dar avea o 
înclinaţie în a-l tachina puţin, înţelegeţi la ce mă refer. 
Obişnuia să pună pungile cu dulciuri unde un copil nu putea 
să ajungă. 

Lăsând politeţea la o parte, Charmian zise: 

— Cred că asta-l oribil! 

— Oh, nu, dragă, era doar un burlac în vârstă, ştii şi nu 
cunoştea la copii. De fapt, nu era deloc prost. '[inea o 


groază de bani în casă şi instalase un seif. Făcea mare caz 
de el - ce sigur era. Ca urmare a faptului că trăncănise 
atâta, bandiții i-au spart casa într-o noapte şi au făcut, pur 
şi simplu, o gaură în seif cu ajutorul unei substanţe chimice. 

— Aşa i-a trebuit, spuse Edward. 

— Oh, dar nu era nimic în seif, spuse Miss Marple. Ştiţi, de 
fapt, ţinea banii în altă parte - în spatele unor volume de 
rugăciuni, în bibliotecă, chiar aşa. Spunea că oamenii n-şr 
“ua niciodată o carte de genul ăsta de pe vreun raft! 

Edward o întrebă înviorat de idee: 

— Asta-l! Ce-ar fi să ne uităm în bibliotecă? 

Dar Charmianclătină din cap dispreţuitoare. 

— Crezi că nu m-am gândit la asta? Am căutat în toate 
cărţile, marţea trecută, când ai fost plecat la Portsmouth. 
Le-am scos pe toate, le-am scuturat. Nu-l nimic acolo. 

Edward oftă. Apoi, ridicându-se, încercă să se 
descotorosească, cu tact, de musafira lor ce-l dezamăgise: 

— A fost grozav de drăguţ din partea dumneavoastră să 
veniţi şi să încercaţi să ne ajutaţi. Păcat că n-a ieşit nimic. 
Mă tem că v-am răpit prea mult timp. Totuşi, vă duc cu 
maşina şi o să puteţi prinde trenul de trei şi jumătate... 

— Oh, făcu Miss Marple, dar trebuie să găsim banii, nu-l 
aşa? Nu trebuie să renunţaţi, domnule Rossiter. Dacă, la 
început, nu reuşiţi, încercaţi, încercaţi din nou. 

— Vreţi să spuneţi că o să mai... Încercăm? 

— De fapt, spuse Miss Marple, eu încă nu am început. 
„întâi prinde iepurele” 15 cum spune doamna Beeton în 
cartea ei de bucate - o carte minunată, dar cumplit de 
costisitoare; majoritatea reţetelor încep cu: „Luaţi 250 de 
grame de smântână şi o duzină de ouă”. Ia să văd, unde 
eram? Oh, da. Ei bine, am prins, ca să zicem aşa, iepurele - 
iepurele fiind, bineînţeles, unchiul vostru, Mathew şi 
trebuie doar să hotărâm acum unde şi-o fi ascuns banii. 
Trebuie să fie foarte simplu. 

— Simplu? Întrebă Charmian. 


— Oh, da, dragă. Sunt sigură că trebuie să fi făcut un lucru 
evident. Un sertar secret - asta-l soluţia mea. 

Edward îi replică sec: 

— Nu poţi pune lingouri de aur într-un sertar secret. 

— Nu, nu, sigur că nu. Dar nu avem nici un motiv să 
credem că banii sunt sub formă de aur. 

— Spunea întotdeauna... 

— Aşa făcea şi unchiul meu Henry cu seiful lui! Aşa încât 
bănuiesc foarte serios că o spunea numai de formă. 
Diamante - astea s-ar putea afla foarte uşor într-un sertar 
secret. 

— Dar ne-am uitat în toate sertarele secrete. Am adus şi 
un tâmplar să examineze mobila. 

— Chiar, dragă? Asta a fost foafte înţelept din partea 
voastră. V-aş sugera faptul că biroul unchiului vostru ar fi 
locul cel mai probabil. A fost escritoire-ul acela înalt de la 
perete? 

— Da. O să vă arăt. 

Charmian se duse la el. Lasă în jos tăblia. Înăuntru erau 
sertăraşe şi sertărele. Deschise o uşiţă din centru şi apăsă 
un buton de la sertarul din stânga. Fundul ascunzătorii din 
centru scoase un clinchet şi avansă spre ea. Charmian îl 
scoase, lăsând să se vadă bine un gol sub el. Nu era nimic. 

— Vedeţi, nu-l asta o coincidenţă? Exclamă Miss Marple. 
Unchiul Henry avea un birou exact ca ăsta, numai că al lui 
era furniruit cu nuc şi ăsta-l din mahon. 

— Oricum, zise Charmian, nu-l nimic înăuntru, după cum 
vedeţi. 

— Cred că tâmplarul vostru, observă Miss Marple, era 
tânăr. El nu ştia totul. Oamenii erau foarte dibaci când 
făceau, odinioară, ascunzători. Există aici un astfel de lucru: 
un loc secret în altul secret. 

Scoase un ac de păr din colanul ei aranjat din păr cărunt. 
După ce îi îndreptă, îi înfipse vârful în ceea ce părea o 
găurică într-o parte a locului secret din centru. Cu puţină 


greutate trase un sertăraş. Înăuntrul lui era o legătură de 
scrisori şi o hârtie împăturită. 

Edward şi Charmian se năpustiră asupra lucrurilor. Cu 
degete tremurătoare, Edward despături hârtia. Îi dădu 
drumul cu un gest de dispreţ. 

— O reţetă de bucătărie. Şuncă prăjită! 

Charmian desfăcea funda cu care erau legate scrisorile. 
Scoase una şi se uită la ea: „Scrisori de dragoste”! 

Miss Marple reacţionă în stil victorian: 

— Ce interesant! Poate este motivul pentru care unchiul 
vostru nu s-a căsătorit niciodată. 

Charmian citi cu glas tare: „Dragul meu Mathew, trebuie 
să-ţi mărtunsesc că mi se pare foarte mult timp de când am 
primit ultima la scrisoare. Încerc să-mi umplu timpul cu 
diferite scrisoii ce-mi sunt încredințate şi, adesea, îmi spun 
că sunt cu adevărat norocoasă să văd atâtea lucruri de pe 
glob, deşi nici nu mă gândeam când am plecat în America 
că trebuia să voiajez până în insulele astea îndepărtate!” 

Charmian se întrerupse: „De unde este? Oh, Hawaii”? Ea 
continuă: „Dar vai, băştinaşii sunt încă departe de a vedea 
lumina credinţei Sunt dezbrăcaţi, în stare de sălbăticie şi-şi 
petrec majoritatea timpului înotând şi dansând, 
împodobindu-se cu ghirlande de flori Domnul Gray i-a 
convertit pe câţiva, dar este o muncă titanică, iar el şi 
doamna Gray sunt trişti şi descurajaţi încerc să fac tot ce 
pot să-l înveselesc şi să-l încurajez, dar şi eu sunt adesea 
tristă pentru un motiv pe care-l poţi ghici, dragă Mathew. 
Vaiy lipsa ta este o încercare grea pentru o inimă care 
iubeşte. Jurămintele tale reînnoite şi protestele că ţii la 
mine m-au bucurat foarte mult Acum şi pentru totdeauna 
inima mea credincioasă şi devotată îţi aparţin, dragă 
Mathew şi rămân... 

Dragostea ta adevărată Betty Martin. 

JP& JRm «scrisoarea pe adresa piietenei noastre comune, 
Matilda Graves, ca de obicei Sper ca Cerul să ne ierte acest 
mic subtetfugiu”. 


Edward fluieră. 

— O femeie misionar! Deci, asta era iubirea unchiului 
Mathew. De ce nu s-or fi căsătorit niciodată? 

— Se pare că ea a cutreierat toată lumea, spuse Charmian, 
uitându-se prin scrisori. Mauritius... tot felul de locuri. 
Probabil a murit de friguri galbene sau de altceva. 

Un chicotit slab îi făcu să tresară. Aparent, Miss Marple 
tare se amuza. 

— Hai, hai, ia uite ce avem aici! Zise ea. 

Citea reţeta pentru şuncă prăjită. Observând privirile lor 
întrebătoare, citi cu glas tare: „Şuncă prăjită cu spanac. 
Luaţi o bucată bună de şuncă, umpleţi-o cu căţei de usturoi 
şi acoperiţi-o cu zahăr neprelucrat, roşiatic. Coaceţi încet în 
sobă. Serviţi cu o garnitură de piure de spanac” - Ce mai 
credeţi despre asta? 

— Cred că sună groaznic, spuse Edward. 

— Nu, nu, de fapt ar putea fi foarte gustos, dar ce credeţi 
de toată treaba asta? 

Deodată, o rază de lumină îi inundă faţa lui Edward. 

“o - Credeţi că este vreun-cod... vreo criptogramă de 
vreun fel? 

I-o smulse din mână. 

— Priveşte, Charmian, ar putea fi, ştii! Altfel, n-are nici un 
rost să pui o reţetă de bucătărie într-un sertăraş secret. 

— Exact, spuse Miss Marple. Foarte, foarte semnificativ. 

Charmian spuse: 

— Ştiu ce ar putea fi... cerneală invizibilă! Hai s-o încălzim. 
Aprinde soba electrică. 

Edward aşa făcu. Dar nici un semn de scris nu apăru la 
acest tratament. 

Miss Marple tuşi. 

— Ştiţi, de fapt cred că vă complicaţi prea mult. La drept 
vorbind, reţeta este numai o indicație. Cred că scrisorile 
sunt semnificative. 

— Scrisorile? 

— În special semnătura, spuse Miss Marple. 


Dar Edward abia că o auzi. O chemă emoţionat pe 
Charmian: 

— Vino aici! Are dreptate. Uite... plicurile sunt foarte 
vechi, dar scrisorile sunt scrise mult mai târziu. 

— Exact, spuse Miss Marple. 

— Sunt doar aparent vechi. Pariez pe orice că bătrânul 
unchi Mathew le-a falsificat el însuşi... 

— Cu siguranţă, zise Miss Marple. 

— Toată afacerea este o plăcere. N-a, existat niciodată o 
femeie misionar. Trebuie să fie un cod. 

— Dragii mei, dragi copii... nu trebuie să complicaţi totul 
atât de mult. Unchiul vostru era, de fapt, un om foarte 
simplu. El a vrut să facă o mică glumă, asta-l tot. 

Pentru prima dată, i-au acordat întreaga lor atenţie. 

— De fapt ce doriţi să spuneţi exact, Miss Marple? Întrebă 
Charmian. 

— Vreau să spun, dragă, că de fapt ţii banii în mâna ta în 
această clipă. 

Charmian se holbă la reţetă. 

— Semnătura, dragă, asta explică totul. Reţeta este doar o 
indicație. Dacă dăm la o parte toţi căţeii de usturoi şi 
zahărul şi restul, ce rămâne de fapt? Ce, şuncă şi spanac, 
nu? Şuncă şi spanac! Însemnând - nimic! 16 Aşadar este 
clar că scrisorile sunt importante. Şi apoi, dacă luaţi în 
considerare ce a făcut unchiul vostru chiar înainte de a 
muri, el s-a bătut uşor la ochi aţi zis. Deci, asta e... ăsta este 
cluul, vedeţi? 

Charmian zise: 

— Noi suntem nebuni sau dumneata? 

— Dar, draga mea, trebuie să fi auzit expresia folosită când 
ceva nu e veritabil, sau nu mai are nici o valoare în zilele 
noastre: „all my eye and Betty Martin” 17 

Edward rămase cu gura căscată, ochii căzându-l pe 
scrisoarea din mână. „Betty Martin...” - Dar, desigur, 
domnule Rossiter. Aşa cum tocmai aţi spus nu există...nua 
existat o asemenea persoană. Scrisorile au fost scrise de 


unchiul dumneavoastră şi cred că s-a distrat grozav 
scriindu-le. Aşa cum ziceţi, scrisul de pe plicuri este mult 
mai vechi... de fapt, plicurile nu puteau să aparţină în nici 
un fel scrisorilor, deoarece timbrul de pe una pe care o 
ţineţi este din o mie opt sute cincizeci şi unu. 

Făcu o pauză şi explică subliniind cu emfază: o mie opt 
sute cincizeci şi unu. Şi asta explică totul, nu-l aşa? 

— Mie nu, zise Edward. 

— Ei bine, înţeleg, spuse Miss Marple, aş zice că nici eu n- 
aş fi înţeles dacă n-ar fi fost nepoţelul meu, Lionel. Un 
băieţel atât de scump şi atât de pasionat colecţionar de 
timbre. Ştie totul despre timbre. El mi-a povestit despre 
timbre rare şi scumpe şi că o descoperire nouă, minunată a 
fost scoasă la licitaţie. Şi îmi aduc chiar aminte că a 
menţionat un timbru - unul albastru de doi cenți din o mie 
opt sute cincizeci şi unu. Valora circa douăzeci şi cinci de 
mii de dolari, cred. Închipuiţi—vă! Îmi imaginez că şi 
celelalte timbre sunt la fel de rare şi valoroase. Fără 
îndoială, le-a cumpărat prin intermediari şi a avut grijă să 
şteargă urmele, cum se spune în povestirile detective. 

Edward gemu. Se aşeză şi-şi îngropă faţa în mâini. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Charmian. 

— Nimic. Mi-a trecut prin cap gândul groaznic că, dacă n- 
ar fi fost Miss Marple, am fi putut arde scrisorile astea din 
decenţă şi cavalerism! 

— Ah, spuse Miss Marple, tocmai asta nu-şi dau, niciodată, 
seama aceşti gentlemani bătrâni cărora la place să facă 
farse. Îmi amintesc că unchiul meu Henry i-a trimis unei 
nepoate favorite o bancnotă de cinci lire drept cadou de 
Crăciun. A pus-o într-o felicitare pe care a lipit-o şi a scris 
deasupra: „Cu dragoste şi cele mai bune urări. Din păcate, 
asta-l tot ce-mi pot permite în acest an”. Biata fată, 
supărată de ceea ce credea că-l doar zgârcenia lui, aruncă 
totul, direct în foc. Aşa încât, bineînţeles, el a trebuit să-l 
dea o altă bancnotă. 


Sentimentele lui Edward faţă de unchiul Henry au suferit 
o schimbare bruscă şi completă. 

— Miss Marple, spuse el, mă duc să aduc o sticlă de 
şampanie. Să bem cu toţii în sănătatea unchiului Henry. 


SFÂRŞIT 


1 Diferite plante sub formă de tufe mici, cu frunze care 
rămân verzi iarna, răspândite în special, în America de 
Nord; (bot. Gaultheria procumbens) cu flori albe, boabe 
roşii comestibile şi frunze aromate al căror ulei e folosit în 
medicină şi cosmetică. 

2 Erou de romane polițiste. 

3 deal stâncos sau pisc, în special în Devon şi Comwall. 

4 Astarte, Ashtaroth, Ashtoreth, Ishtar, echivalentul 
oriental al Afroditei, zeiţa iubirii şi rodirii. 

5 îmbrăcăminte de bal costumat. 

6 (în anglo-lndiană) un fel uşor de mâncare pentru 
dimineaţa devreme. 

7 e o plantă. 

8 (engl.) slack - moale, neglijent, inactiv. 

9 o substanţă închisă la culoare obţinută din nişte plante 
din Irak şi vestul Indiei şi folosită în medicină ca 
antispasmodic. 

10 în engleză biban (perch) şi ştiucă (pike) încep cu 
aceeaşi literă. 

11 „Heap” şi „pile” sunt sinonime şi înseamnă grămadă. 

12 în engleză „crayfâsh” 13 referire la romanul cu acelaşi 
nume (1882) de Robert Louis Stevenson (1850-1894). 

14 principalul personaj în povestiriţedetective ale 
scriitorului francez Maurice Leblanc (1864-1941) ale cărui 
cărţi s-au bucurat de popularitate, 15 aluzie! A zicătoarea 


„întâi prinde iepurele şi apoi găteşte-l” (engl. RFirst catcl 
your hâre, then cook him). 

16 (engl.) Gammon and spinach! Meaning nonsense! 
Gammon: a) slănină afumată, slănină cu şorici, partea din 
şuncă care are şi grăsimea; b) pălăvrăgeală cu intenţia dea 
înşela pe cineva. Spinach: a) spanac; b) ceva inexistent.