Agatha Christie — Misterul Listerdale

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol Il. Misterul 
Listerdale 


CUPRINS: 

[. Misterul Listerdale 7 

II. Fapte neelucidate 26 

III. Suspecţi de crimă 38 

IV. Floarea ciudată 53 

V. Cazul domnişoarelor Skinner 70 
VI. Vasul naufragiat 84 

VII. Crima din Barnchester 97 
VIII. Drama unei moşteniri 107 
IX. Bijuteriile rajahului 122 

X. Picăturile de sânge 144 

XI. Presupuneri justificate 154 
XII. Mister şi soluţie 169 

XIII. Substituire de persoane 190 


Doamna St. Vincent făcea socoteli. Oftă o dată, de două 
Ori, şi-şi duse mâna la capul care o durea. Nu-i plăcuse 
niciodată aritmetica. Din nefericire, în prezent, viaţa ei 
părea compusă în întregime dintr-o anumită sumă de bani, 
adunarea neîncetată a unui număr mic de cheltuieli 
necesare dând un total care o surprindea şi o speria 
totodată. 

Sigur că nu putea să se ridice la atâta! Se uită din nou 
peste cifre. Făcuse o mică eroare la penny, altfel erau 
corecte. 

Doamna St. Vincent oftă din nou. Acum o durea capul şi 
mai tare. Ridică privirea spre uşa care se deschidea şi fiica 


ei, Barbara, intră în cameră. Barbara St. Vincent era o fată 
foarte drăguță; avea trăsăturile delicate ale mamei sale, 
acelaşi fel mândru de a-şi ţine capul, dar ochii erau negri în 
loc de albaştri şi gura o avea altfel. 

— Gură roşie, îmbufnată, morocănoasă, dar nu lipsită de 
atracţie. 

— O, mamă! Strigă ea. lar jonglezi cu socotelile alea 
groaznice? Aruncă-le pe toate în foc! 

— Trebuie să ştim cum stăm, îi răspunse nesigur doamna 
St. Vincent. 

Fata ridică din umeri. 

— Suntem întotdeauna în aceeaşi barcă, zise ea înţepat. Al 
dracului de strâmtoraţi. Ca de obicei, până la ultimul penny. 

Doamna St. Vincent oftă. 

— Aş vrea... Începu ea şi apoi se opri. 

— Trebuie să găsesc să fac ceva, spuse Barbara pe un ton 
hotărât. Şi să găsesc repede. În fond, am urmat cursul acela 
de stenografie şi dactilografie. După câte îmi pot da seama, 
aşa au făcut un milion de alte fete! „Aveţi experienţă? Nu, 
dar... O! Vă mulţumim, bună dimineaţa. O să vă anunţăm”. 
Dar ei nu te cheamă niciodată! Trebuie să găsesc un alt gen 
de slujbă, orice slujbă. 

— Nu încă, dragă, o imploră mama sa. Mai aşteaptă puţin. 

Barbara se duse la fereastră şi se uită afară, dar ochii ei 
nu vedeau siluetele posomorâte ale caselor de vizavi. 

— Câteodată, zise ea încet., îmi pare rău că verişoara Amy 
m-a luat cu ea în Egipt iarna trecută! O! Ştiu că m-am 
distrat, aproape singura distracţie pe care am avut-o 
vreodată şi, probabil, singura din viaţa mea. Mi-a plăcut 
foarte mult, mi-a plăcut enorm. Dar a fost foarte deprimant. 
Vreau să zic... Să mă întorc aici. 

Şi arată cu mâna spre cameră. Doamna St. Vincent o 
urmări cu privirea şi clipi. Încăperea era tipică pentru 
locuinţe ieftine, mobilate. O aspidistral prăfuită, mobilă: 
aparent ornamentală, un tapet de prost gust, decolorat pe 
alocuri. Erau semne că personalitatea chiriaşilor se luptase 


cu cea a proprietarului; vreo două piese de porțelan bun, 
foarte crăpate şi reparate, aşa încât valoarea de vânzare 
era nulă, o broderie. Aruncată pe spătarul sofalei, acuarela 
unei tinere îmbrăcate ca în urmă cu 20 de ani înfăţişând-o, 
fără îndoială, pe doamna St. Vincent. 

— N-ar fi contat, continuă Barbara, dacă n-am fi cunoscut 
o altfel de viaţă. Dar când mă gândesc la Ansteys... 

Se opri, nemaiputând să vorbească de casa aceea atât de 
mult îndrăgită care aparținuse de secole familiei St. Vincent 
şi care s& afla acum în,mâinile unor străini. 

— Numai dacă tata... N-ar fi făcut speculaţii şi nu s-ar fi 
împrumutat... 

— Draga mea, spuse doamna St. Vincent, tatăl tău n-a fost 
niciodată, în nici un sens al cuvântului, un om de afaceri. 

Rostise aceste vorbe ca un omagiu plin de atâta 
consideraţie încât Barbara se apropie şi-o sărută în timp ce 
murmura: 

— Mămică dragă, mămică dragă, tu nu te plângi niciodată. 

Doamna St. Vincent luă stiloul din nou şi se aplecă peste 
masa ei. Barbara se întoarse la fereastră. Deodată, fata 
spuse: 

— Mamă, am vorbit cu Jim Masterton în dimineaţa 
aceasta. Vrea să vină să mă vadă. 

Doamna St. Vincent lăsă jos stiloul şi ridică privirea 
speriată. 

— Aici? Exclamă ea. 

— Bine, dar nu prea putem să-l invităm să luăm masa la 
Ritz, şuieră Barbara. 

Mama se arătă nefericită. Se uită din nou împrejur cu un 
dispreţ nedisimulat. 

— Ai dreptate, spuse Bafbara. Este un loc dezgustător. 
Sărăcie de nobili! Sună bine - o casă albă la ţară, cretoane 
prăpădite cu desen frumos, vaza cu trandafiri, un servici de 
ceai de Derby pe care-l speli singură. Este ca în cărţi. În 
viaţa adevărată, cu un fiu care porneşte în carieră de la 
postul cel mai jos de funcţionar, asta înseamnă Londra. 


Proprietărese încruntate, copii murdari pe scară, haddok2 
pentru micul dejun, care nu eate chiar aşa de, de... Etc. 

— Numai dacă... Începu doamna St. Vincent. Dar, vorbesc 
serios, încep să mă tem că n-o să ne mai permitem multă 
vreme nici măcar această cameră. 

— Asta înseamnă o sufragerie - dormitor, groaznic! Pentru 
tine şi pentru mine, spuse Barbara. Şi o mansardă pentru 
Rupert. Şi când Jim o să vină să mă vadă, am să-l primesc în 
camera aceea îngrozitoare de jos, cu bătrâne cicălitoare 
stând roată şi tricotând, uitându-se la noi şi tuşind în chipul 
ăla groaznic! 

Urmă un moment de linişte. 

— Barbara, spuse doamna Vincent în cele din urmă, te-ai... 
Vreau să zic, ai vrea...? 

Se opri, înroşindu-se puţin. 

— Nu trebuie să fii stânjenită, mamă, spuse Barbara. 
Astăzi nimeni nu este. Să mă. Căsătoresc cu Jim, cred că la 
asta te gândeşti! Aş face-o imediat dacă mi-ar cere mâna. 
Dar mi-e atât de groaznic de teamă că nu o s-o facă. 

— O, Barbara dragă. 

— Vezi, una e să mă vadă acolo, cu verişoara Amy, 
mişcându-mă (cum se spune prin povestiri) în înalta 
societate. S-a îndrăgostit de mine. Şi alta e să vină aici şi să 
mă vadă aşa! Şi trebuie să ştii că e o fiinţă nostimă, plină de 
aere şi demodată. Cred că tocmai asta îmi place la el. Îmi 
reaminteşte de Ansteys şi de sat, de tot ce era acum o sută 
de ani în urmă, dar aşa, aşa... Nu ştiu. E atât de delicat! Ca 
lavanda! 

Fata râse, pe jumătate ruşinată de nerăbdarea ei. Doamna 
St. Vincent vorbi simplu şi serios. 

— Aş vrea să te căsătoreşti cu Jim Masterton. El este unul 
de-ai noştri. Este şi foarte bo” at, dar nu prea îmi pasă de 
chestia asta. 

— Ba mie, da, spuse Barbara. M-am săturat de sărăcie! 

— Dar, Barbara, nu doar... 


— Nu doar pentru asta? Nu. [in la el cu adevărat. O, 
mamă, nu-ţi dai seama că ţin? 

Doamna St. Vincent arăta foarte nefericită. 

— Aş vrea să te poată vedea în ambianța ta naturală, 
dragă, spuse ea necâjită. 

— Bine, spuse Barbara. De ce să ne facem griji? Am putea 
foarte bine să încercăm să fim vesele în privinţa lucrurilor 
astea. Îmi pare rău că am fost atât de morocănoasă, 
înveseleşte-te, dragă. 

Se aplecă spre mama sa, o sărută uşor pe frunte şi plecă. 
Doamna St. Vincent, renunțând la toate încercările sale 
financiare, se aşeză pe sofaua neconfortabilă. Gândurile i se 
învălmăşau. 

Poate oricine să spună ce-i place, aparențele îl 
îndepărtează pe un bărbat. Nu mai târziu, nu când ar fi cu 
adevărat logodiţi. Până atunci şi-ar da seama ce fată bună şi 
drăgălaşă. E! Dar aşa de uşor tinerii se adaptează la mediul 
lor! Uite, Rupert s-a cam schimbat faţă de cum era înainte. 
Nu că aş vrea să-mi izolez copiii. Câtuşi de puţin. Dar n-aş 
suporta ca Rupert să se logodească cu fata aia groaznică de 
la tutungerie. S-ar putea să fie chiar o fată foarte drăguță. 
Dar, nu e dintre ai noştri. Totul e atât de greu... Biata mea 
micuță Babs. Dacă aş putea face ceva... Ceva. Dar de unde 
să iau banii? Am vândut totul ca Rupert să poată porni în 
viaţă. Cu adevărat nu ne mai putem permite altceva. 

Ca să-şi schimbe gândurile, doamna St. Vincent apucă The 
Morning Post şi parcurse reclamele de pe prima pagină. Pe 
majoritatea le ştia pe dinafară... Oameni care căutau 
capital, oameni care aveau capital şi erau dispuşi să-l 
împrumute numai cu chitanţe scrise de mână, alţii care 
vroiau să cumpere dinţi (se întreba întotdeauna de ce?), 
alţii care vindeau blănuri, rochii de seară şi aveau idei 
optimiste în privinţa preţului. 

Deodată îşi concentră atenţia. Citi de mai multe ori 
cuvintele tipărite. „Numai pentru nobili. Căsuţă la 
Westminster, excelent mobilată, oferită celor care ar avea 


cu adevărat grijă de ea. Chirie plătită personal. Fără 
intermediari.” 

Un anunţ foarte obişnuit. Citise multe la fel, sau aproape la 
fel. Chirie plătită personal, în asta consta cursa. 

Dar pentru că era neliniştită şi dornică să scape de 
gândurile ei, îşi puse imediat pălăria şi luă autobuzul 
corespunzător spre adresa indicată în anunţ. 

Aceasta se dovedi a fi firma unor agenţi imobiliari. Nu era 
o firmă nouă, impunătoare, ci, mai degrabă, un loc vechi, 
dărăpănat. Puţin timidă, ea arătă anunţul pe care-l rupsese 
şi ceru amănunte. 

Bătrânul cu părul alb, care se ocupa de ea, îşi mâgâie 
bărbia gânditor. 

— Perfect. Da, perfect, doamnă. Casa aceea, casa 
menţionată în anunţ este Cheviot Place, numărul 7. Aţi dori 
un contract? 

— Întâi aş dori să ştiu chiria? Întrebă doamna St Vincent. 

— Ah! Chiria exactă nu este stabilită, dar pot să vă asigur 
că se achită numai personal. 

— Ceea ce se înţelege prin asta poate diferi, comentă 
doamna St. Vincent. 

Bătrânul domn chicoti uşor. 

— Da, e un truc vechi, un truc vechi. Mă puteţi crede pe 
cuvânt că în acest caz nu este aşa. Poate două, trei guinee 
pe săptămână, nu mai mult. 

Doamna St. Vincent se hotări să viziteze casa. Bineînţeles, 
nu că şi-ar fi permis într-adevăr să o închirieze. În fond, 
putea măcar s-u vadă. Trebuie să aibă vreo defecţiune 
gravă ca să fie oferită la asemenea preţ. 

Dar inima îi tresări când văzu exteriorul de la Cheviot 7. O 
bijuterie de casă. O splendoare, şi în stare perfectă! Un 
majordom deschise uşa. Avea părul cărunt, mustăţi în fur- ” 
culiţă şi calmul meditativ al unui arhiepiscop. Ca un 
arhiepiscop, se gândi doamna St. Vincent. 

Acceptă hârtia din partea agenţilor cu un aer binevoitor. 


— Desigur, doamnă, am să vă conduc. Casa poate fi 
oricând ocupată. 

O luă înainte, deschizând uşi, anunțând camere. 

— Sufrageria, biroul alb, buduarul, pe aici, doamnă. 

Era perfectă, un vis. Mobilă stil, fiecare piesă cu semne că 
fusese folosită, dar lustruită cu multă grijă. Covoarele aveau 
frumoase culori vechi, şterse. În fiecare cameră se aflau 
vaze cu flori proaspete. În spate, casa dădea spre Green 
Park. Întreaga clădire radia farmecul lumii vechi. 

Pe doamna St. Vincent o trecură lacrimile şi se strădui cu 
greu să şi le reţină. Aşa arăâtase Ansteys... 

Se întrebă dacă majordomul observase emoția ei. Dacă da, 
atunci el era un servitor perfect format ca să n-o arate. Îi 
plăceau aceşti servitori bătrâni, te simţeai în siguranţă cu 
ei, în linişte. Îţi erau ca nişte prieteni. 

— E o casă frumoasă, spuse ea încet. Foarte frumoasă, îmi 
pare bine că am văzut-o. 

— E numai pentru dumneavoastră, doamnă? 

— Pentru mine, fiul şi fiica mea. Dar mă tem... 

Se întrerupse. O dorea atât de mult, atât de mult! 

Instinctiv, simţi că majordomul înţelese. Nu se uită la ea 
când spuse pe un ton detaşat, impersonal: 

— Din întâmplare, ştiu, doamnă, că proprietarul pretinde, 
înainte de toate, chiriaşi corespunzători. Chiria n-are nici-o 
importanţă pentru el. Vrea să închirieze casa cuiva care va 
avea grijă şi o va aprecia cu adevărat. 

— Eu aş aprecia-o, spuse doamna St. Vincent încet. 

Se întoarse să plece. 

— Mulţumesc că mi-aţi arătat-o, îi spuse ea cu amabilitate. 

— Nu aveţi pentru ce, doamnă. 

El rămase în cadrul uşii, drept şi corect în timp ce ea se 
îndepărta. Se gândi în sinea ei: „Îşi dă seama. Îi pare rău 
pentru mine. Şi el este unul dintre ai noştri. Ar vrea ca s-o 
am eu, nu vreun laburist sau vreun fabricant de nasturi! 
Noi dispărem, clasa nostră, dar ţinem unii la alţii.” 


În cele din urmă, se hotărî să nu se întoarcă la agenţii 
imobiliari. Ce rost avea? Îşi permitea chiria, dar trebuia să 
ţină seama că erau servitorii. Trebuie să fi fost servitori 
într-o casă ca aceea. 

A doua zi dimineaţă, o scrisoare se afla lângă farfuria ei. 
Era de la agenţii imobiliari. I se oferea închirierea casei 
Cheviot Place, 7, pentru şase luni cu două guinee pe 
săptămână şi mai scria: „Presupunem că aţi luat în 
considerare faptul că servitorii vor fi remuneraţi de 
proprietar! Este, cu advevărat, o ofertă unică!” 

Asta scria. Surprinsă, citi scrisoarea din nou cu glas tare. 
Urmă o furtună de întrebări şi povesti vizita pe care o 
făcuse ieri. 

— Ce secretoasă e mămica! Casa e chiar atât de 
frumoasă? 

Rupert tuşi şi începu să pună întrebări încuietoare. 

— Se ascunde ceva în spatele afacerii acesteia. E dubios, 
dacă vreţi să ştiţi, cu totul dubios. 

— Aşa-i şi oul meu, spuse Barbara, strâmbând din nas. Oh, 
de ce să fie ceva în spatele afacerii? Aşa eşti tu, Rupert, 
întotdeauna îţi închipui mistere unde nu-i nimic. Asta din 
cauza povestirilor detective pe care le citeşti tot timpul. 

— Chiria e o glumă, zise Rupert. În City, adăugă el cu 
importanţă, te obişnuieşti cu tot felul de lucruri stranii. Vă 
asigur, e ceya foarte dubios în legătură cu treaba asta. 

— Prostii, se repezi Barbara. Casa aparţine unui om 
putred de bogat, e ataşat de ea şi vrea ca acolo să locuiască 
oameni educați cât timp e plecat. Ceva cam de genul 
acesta. Probabil că banii nu-l interesează. 

— Care-ai zis că e adresa? O întrebă Rupert pe mama sa. 

— Cheviot Place, 7. 

— Aoleu! Se dădu cu scaunul înapoi. Zău că e interesant. 
Aceea e casa de unde a dispărut lordul Listerdale. 

— Eşti sigur? Întrebă doamna St. Vincent cu îndoială în 
glas. 


— Absolut. Mai are o mulţime de alte case în toată Londra, 
dar în asta a locuit el. A plecat într-o seară spunând că se 
duce la club şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată. S-a 
presupus că a şters-o în Africa de Est sau pe undeva pe, 
acolo, dar nimeni nu ştie de ce. S-ar fi putut să fi fost ucis în 
casa aceea. Spui că sunt o mulţime de lambriuri? 

— Da,răspunse doamna St. Vincent încet, dar... 

Rupert nu o lăsă să continue. Adăugă cu imensă euforie: 

— Lambriuri! Asta e. Precis că e o nişă secretă pe undeva. 
Cadavrul a fost băgat acolo şi a rămas încă de atunci, întâi, 
probabil, a fost îmbălsămat. 

— Dragă Rupert, nu mai spune atâtea prostii, îl mustră 
mama sa. 

— Este complet idiot, spuse şi Barbara. O duci pe blonda 
aia oxigenată prea mult la filme. 

Rupert se ridică demn, atât de demn cât îi permiteau 
statura sa subţire şi vârsta tânără, şi proferă un ultimatum: 

— Să iei casa, mlamă. Eu am să dezleg misterul. O să 
vedeţi dacă nu este aşa. 

Rupert plecă în grabă, de teamă să nu întârzie la ' 
serviciu. 

Cele două femei se uitară una la alta. 

— Am putea, mamă? Murmură Barbara pe un ton 
tremurat. O, dacă am putea! 

— Servitorii, spuse doamna St. Vincent înfierbântată, ştii 
cât mănâncă. Sigur că am avea nevoie de ei, dar asta-i 
deficienţa. Am putea atât de uşor sa ne descurcăm dacă am 
fi singuri! 

Se uită stânjenită la Barbara şi fata îi dădu dreptate. 

— Trebuie să reflectăm, spuse mama. 

Dar, în realitate, ea se hotărâse. Văzuse strălucireadin 
ochii fetei. Se gândi în sinea ei: „Jim Masterton trebuie s-o 
vadă într-un mediu corespunzător. Asta e o şansă, o şansă 
minunată. Nu trebuie s-o pierd”. 

Se aşeză şi le scrise agenţilor că acceptă oferta. 

II 


— Quentin, de unde primim crinii? Nu prea pot să - 
cumpăr flori scumpe. 

— Au fost trimise de la Kingls Cheviot, doamnă. Aşa a fost 
întotdeauna obiceiul aici. 

Majordomul se retrase. Doamna Şt. Vincent răsuflă 
uşurată. Ce s-ar face fără Quentin? El reuşea ca totul să 
pară atât de lesne! Se gândi în sinea ei: „E prea frumos ca 
sa dureze. Ştiu că am să mă trezesc curând şi am să 
descopăr că totul a fost vis. Mă simt atât de fericită aici; au 
trecut deja două luni şi aşa de repede”. 

Q duceau într-adevăr uimitor de bine. Quentin, 
majordomul, îşi oferise toate serviciile la Cheviot Place, 
numărul 7: „Dacă veţi lăsa totul în seama mea, doamnă, 
spuse el respectuos, vă veţi da seama că este cea mai bună 
soluţie”. 

În fiecare săptămână el îi aducea socotelile gospodăreşti, 
totalul acestora fiind uimitor de scăzut. Mai erau încă alte 
două servitoare, o bucătăreasă şi o femeie de serviciu. 
Aveau un comportament plăcut şi erau foarte, harnice, dar 
Quentin conducea casa. 

— Vânat şi carne de pasăre apăreau câteodată pe masă, 
îngrijorând-o pe St. Vincent. Quentin o linişti. Erau trimise 
de la reşedinţa de ţară a lordului Listerdale, King's Cheviot, 
sau de la moşia sa din Yorkshire: „întotdeauna a fost 
obiceiul, doamnă.” 

În sinea ei, doamna St. Vincent se îndoia că lordul 
Listerdale, care lipsea, ar fi fost de acord cu aceste 
explicaţii. Era înclinată să-l suspecteze pe Quentine că ar 
uzurpa autoritatea stăpânului său. Era clar că lui îi 
căzuseră cu tronc şi că, după părerea sa, nimic nu era 
suficient de bun pentru ei. 

Cum declaraţia lui Rupert îi stârnise curiozitatea, doamna 
St. Vincent încercase să facă o referire la lordul Listerdale, 
când îi întâlnise pe agenţii imobiliari. Domnul în vârstă, cu 
părul cărunt, îi răspunse imediat. 


— Da, lordul Listerdale era în Africa de Est de 18 luni. 
Clientul nostru este un om excentric, spusese el zâmbind. El 
a părăsit Londra într-o manieră cât se poate” de 
neobişnuită, după cum, probabil, vă amintiţi? N-a spus nici 
un cuvânt nimănui. Ziarele s-au referit la asta. A fost 
întrebat şi Scotland Yard-ul. Din fericire, ne-au parvenit ştiri 
din Africa de Est de la însuşi lordul Listerdale. El l-a investit 
pe vărul său, colonelul Carfax, cu puteri juridice. Acesta se 
ocupă de toate afacerile lordului Listerdale. Da, mă tem că 
e cam excentric, întotdeauna fusese un pasionat călător în 
locuri sălbatice şi s-ar putea, foarte bine, să nu se întoarcă 
mulţi ani în Anglia, deşi înaintează în vârstă. 

— Dar nu e chiar atât de bătrân,/spuse doamna St. 
Vincent, amintindu-şi deodată de o faţă prelungă cu barbă, 
semănând cu cea a unui marinar elizabethan, pe care o 
observase odată într-o revistă ilustrată. 

— Între două vârste, preciză domnul cu părul cărunt. 53 
de ani după Debrett3. 

Doamna St. Vincent îi relatase această conversaţie lui 
Rupert cu intenţia de a-i da peste nas tânărului. 

Cu toate acestea, Rupert rămase neclintit. 

— Mi se pare şi mai dubios, declarase el. Cine e acest 
colonel Carfax? Probabil, moşteneşte titlul dacă ceva i se 
întâmplă lui Listerdale. Scrisoarea din Africa de Est a fost, 
se pare, falsificată. În trei ani de zile, sau mai ştiu eu cât, 
acest Carfax îi va anunţa decesul şi-şi ya asuma titlul. Între 
timp, a pus mâna pe toată averea. Mi se pare foarte dubios. 

Consimţise cu bună voinţă să se mute. În momentele sale 
libere, îşi luase obiceiul să bată în lambriuri şi să facă 
măsurători complicate pentru posibila localizare a unei 
camere secrete, dar, treptat, interesul său pentru misterul 
lordului Listerdale îi scăzu. 'Totodată era mai reţinut în 
privinţa fetei tutungiului. Atmosfera îşi spunea cuvântul. 

Casa îi adusese mare satisfacţie Barbarei. Jim Masterton îi 
vizitase şi venea frecvent. El şi cu doamna St. Vincent se 


împăcau de minune şi, într-o zi, îi spuse ceva Barbarei care 
o emoţionă. 

— Casa asta i se potriveşte de minune mamei tale, să ştii. 

— Mamei? 

— Da, e făcută pentru ea! Face parte din mediul ăsta într- 
un mod extraordinar. E ceva ciudat, în general, la casa asta, 
ceva straniu, parcă ar fi bântuită. 

— Nu fă ca Rupert, îl imploră Barbara. El e convins că răul 
colonel Carfax l-a ucis pe lordul Listerdale şi i-a ascuns 
cadavrul sub duşumea. 

Masterton râse. 

— Admir zelul detectiv al lui Rupert. Nu, nu m-am gândit 
la ceva de genul ăsta. Dar, pluteşte în aer o anume 
atmosferă pe care n-o înţelegi. 

Se aflau de trei luni la Cheviot Place când Barbara veni la 
mama ei cu o faţă radioasă. 

— Jim şi cu mine ne-am logodit. Da, aseară. O, mamă! Totul 
pare ca într-un basm care se adevereşte. 

— O, draga mea! Îmi pare atât de bine, atât de bine! 

Mama şi fiica se îmbrăţişară. 

— Să ştii că Jim te iubeşte tot atât de mult pe tine ca şi pe 
mine, spuse Barbara, în cele din urmă, râzând răutăcios. 

Doamna St. Vincent se înroşi fără să vrea. 

— Să ştii că aşa e, insistă fata. Te gândeai că această casă 
va reprezenta un mediu frumos pentru mine şi tot timpul ea 
a fost unul adevărat pentru „tine. Rupert şi cu mine nu prea 
îi aparţinem. Pe când tu, da. 

— Nu vorbi prostii, dragă. 

— Nu-i nici o prostie. E un parfum de castel vrăjit la ea, tu 
fiind prinţesa fermecată şi Quentin â... ă... o! un magician 
binevoitor. 

Doamna St. Vincent râse şi-i plăcu ultima formulă. 

Rupert primi foarte calm ştirea despre logodna surorii 
sale. 

— Mi s-a părut că plutea ceva în atmosferă, observă el cu 
înţelepciune. 


EI şi cu mama erau singuri la cină. Barbara plecase cu Jim. 

Quentin îi aşeză în faţă vinul de Porto şi se retrase fără 
zgomot. 

— E o pasăre bătrână, stranie, spuse Rupert, indicând cu 
capul spre uşa închisă. Ştii, e ceva ciudat la el, ceva... 

— Nu e dubios? Îl întrerupse'doamna St Vincent, cu un 
uşor zâmbet. 

— Dar cum de-ai ştiut, mamă, ce aveam de gând să spun? 
Întrebă Rupert foarte serios. 

— E unul dintre cuvintele tale preferate, dragă. Totul ţi se 
pare dubios. Cred că ai impresia că Quentin a fost cel care 
i-a făcut felul lordului Listerdale şi l-a băgat sub duşumea. 

— După lambriu, o corectă Rupert. Întotdeauna 
interpretezi lucrurile puţin diferit, mamă. Nu, am făcut 
cercetări. La vremea aceea, Quentin se afla la King's 
Cheviot. 

Doamna St. Vincent îi zâmbi, se ridică de la masă şi se 
duse în salon. În anumite privinţe, Rupert mai trebuia să se 
maturizeze. 

Totuşi, pentru prima dată, se întrebă deodată ce motive |- 
au determinat pe lordul Listerdale să părăsească aşa brusc 
Anglia. Trebuie să fie ceva necunoscut care să explice o 
decizie atât de neaşteptată. Încă mai medita asupra acestei 
probleme când Quentin aduse tava cu cafea şi atunci ea îl 
întrebă direct. 

— Te-ai aflat mult timp în preajma lordului Listerdale, nu-i 
aşa, Quentin? 

— Da, doamnă, de când eram un flăcău de 21 de ani. Asta 
era pe vremea tatălui lordului. Am început ca al treilea 
valet. 

— Trebuie să-l cunoşti pe lordul Listerdale foarte bine. Ce 
fel de om e? 

Majordomul răsuci tava puţin, ca ea să se poată servi mai 
uşor cu zahăr, şi răspunse pe un ton egal, lipsit de orice 
umbră de emoție: 


— Lordul Listerdale a fost un domn foarte egoist, doamnă, 
fără nici o consideraţie pentru alţii. 

Luă tava şi ieşi din cameră. Doamna St. Vincent rămase cu 
ceaşca de cafea în mână, cu faţa încruntată de uimire. Ceva 
o izbi ca neavenit în răspuns, pe lângă părerile pe care le 
conţinea. În clipa următoare îşi dădu seama ce era. 

Quentin folosise cuvântul „a fost” şi nu „este”. Atunci el 
trebuie să creadă... Să considere... Încercă să îndepărteze 
gândurile astea. Era la fel de răutăcioasă ca Rupert! Dar o 
nelinişte foarte bine definită puse stăpânire pe ea. Apoi îşi 
aminti că primele suspiciuni datau din acel moment. Cu 
fericirea şi viitorul Barbarei asigurate, avea timp să se 
gândească şi la ea şi, împotriva voinţei sale, începu s-o 
preocupe misterul lordului Listerdale. Care era povestea 
adevărată? Oricare ar fi fost, Quentin ştia ceva despre ea, 
rostise cuvinte ciudate „un domn foarte egoist..., fără 
consideraţie pentru alţii”. Ce se ascundea în spatele lor? 
Vorbise asemenea unui judecător, cu detaşare şi 
imparţialitate. 

Era oare Quentin implicat în dispariţia lordului Listerdale? 
Luase el parte activă la vreo tragedie care s-ar fi putut 
întâmpla? În fond, ridicolă aşa cum păruse, la un moment 
dat, afirmaţia lui Rupert, acea unică scrisoare de 
împuternicire juridică ce sosise din Africa de Est trezea, ei 
bine, destule bănuieli. 

Dar oricât ar fi încercat, nu-l putea crede capabil pe 
Quentin de ceva rău. Quentin, îşi tot repeta în sinea sa, era 
bun - folosea cuvântul aşa simplu, asemenea unui copil. 
Quentin era bun, dar el ştia ceva! 

Nu-i mai vorbi niciodată de stăpânul său. Aparent, 
subiectul fusese dat uitării. Rupert şi Barbara se gândeau la 
alte lucruri şi nu mai reveniră la subiectul acesta. 

Abia spre sfârşitul lui august, vagile sale presupuneri se 
cristalizară în realitate. Rupert plecase pentru o vacanţă de 
două săptămâni cu un prieten care avea o motocicletă cu 
ataş. După vreo zece zile de la plecarea lui, doamna St. 


Vincent fu surprinsă văzându-l cum dă buzna în camera în 
care stătea şi scria. 

— Rupert! Exclamă ea. 

— Am aflat, mamă. Nu te aşteptai să mă vezi decât peste 
trei zile. Dar s-a întâmplat ceva. Anderson, prietenul meu, 
pe care îl ştii, nu avea o ţintă precisă încotro s-o ia. Aşa că i- 
am sugerat să dăm o raită pe la King's Cheviot. 

— King's Cheviot? Dar, de ce? 

— Ştii foarte bine, mamă, că eu am simţit întotdeauna că e 
ceva dubios pe aici. Aşa că am văzut locul acela vechi... E 
închiriat, ştii... Nu-i nimic acolo. Nu că m-aş fi aşteptat chiar 
să găsesc ceva, la drept vorbind, inspectam locul. 

Da, se gândi ea. Rupert arăta în clipa asta ca un câine care 
mirosea mergând în cercuri după ceva vag nedefinit, dus de 
instinct, ocupat şi fericiţi. 

— S-a întâmplat când treceam printr-un sat situat la vreo 
opt-nouă mile depărtare: atunci l-am văzut. 

— Pe cine l-ai văzut? 

— Pe Quentin tocmai intrând într-o căsuţă. E ceva dubios 
aici, mi-am spus, aşa că am oprit şi m-am întors. Am bătut la 
uşă şi el însuşi mi-a deschis. 

— Dar nu înţeleg. Quentin n-a fost plecat. 

— Ajung şi la asta, mamă. Numai dacă ai vrea să asculţi şi 
să nu mă întrerupi. Ala era Quentin cel adevărat şi ăsta nu e 
Quentin, înţelegi ce vreau să spun. 

Doamna St. Vincent nu înţelegea prea clar, aşa că elîi 
elucidă lucrurile mai departe. 

— Era Quentin cel adevărat, dar nu era Quentin al nostru. 
Acela este omul adevărat. 

— Rupert! 

— Ascultă, mi-am făcut curaj şi l-am întrebat: „Sunteţi 
Quentin, nu-i aşa?” Şi bătrânul a răspuns: „Exact, domnule, 
aşa mă cheamă. Cu ce pot să vă ajut?” Şi atunci mi-am dat 
seama că nu era omul nostru, deşi era la fel de afectat ca el, 
în voce şi purtare. l-am pus câteva întrebări şi totul a ieşit la 
iveală. Individul n-avea nici o idee că se întâmpla ceva 


dubios. Fusese, într-adevăr, majordom la lordul Listerdale, 
ieşise la pensie şi i se dăduse căsuţa exact în momentul 
când lordul Listerdale s-a presupus c-a plecat în Africa. 
Înţelegi la ce duc toate astea. Omul de aici e un impostor, 
care joacă rolul lui Quentin pentru propriile sale scopuri. 
Potrivit teoriei mele, el a venit la Londra în seara aceea, 
pretinzând că este majordomul de la King's Cheviot, s-a 
întâlnit cu Listerdale, l-a omorât şi i-a ascuns cadavrul după 
un lambriu. E o casă veche, sigur trebuie să existe o 
cămăruţă secretă. 

— O, hai să nu începem din nou, îl întrerupse doamna St. 
Vincent, supărată. Nu mai pot să suport. De ce s-o fi făcut, 
asta aş vrea să ştiu, de ce? Dacă a săvârşit un asemenea 
lucru, ceea ce nu cred deloc, fii atent, care ar fi fost 
raţiunea? 

— Ai dreptate, interveni Rupert. Motivul, ăsta-i important. 
Am făcut cercetări. Lordul Listerdale avea o mulţime de 
case. În aceste zile am descoperit că toate casele sale au 
fost închiriate, în ultimele 18 luni, unor oameni ca noi cu 
chirie plătită personal şi cu condiţia ca servitorii să-şi 
păstreze slujbele. Şi, în toate cazurile, Quentin însuşi, adică 
' omul care îşi spune Quentin, a jucat o vreme rolul de 
majordom. Asta ca şi cum ar exista ceva bijuterii sau 
documente ascunse în vreuna din casele lordului Listerdale 
şi banda nu ştie în care. Presupun că e o bandă dar, desigur, 
acest tip, Quentin, ar putea lucra şi pe cont propriu. Este 
0... 

Doamna St. Vincent îl întrerupse destul de hotărâtă: 

— Rupert! Opreşte-te o clipă. Mi se învârte capul. Oricum, 
ceea ce spui e o prostie... Despre bande şi documente 
ascunse. 

— Mai este şi o altă teorie, admise Rupert. Quentin de aici 
ar putea fi cineva pe care lordul Listerdale l-a jignit. 
Adevăratul majordom mi-a spus o poveste lungă despre un 
om pe nume Samuel Lowe, care era ajutor de grădinar, de 


aceeaşi înălţime şi înfăţişare precum Quentin. Acela avea 
pică pe Listerdale... 

Doamna St. Vincent tresări. 

„Fără nici o consideraţie pentru alţii”. Cuvintele îi reveniră 
în minte, pronunţate fără pasiune, în mod liniştit. Cuvinte 
nepotrivite, dar câte nu se înțelegeau prin ele? 

Cum era absorbită de propriile ei gânduri, abia dacă îl mai 
auzea pe Rupert. Acesta îi explicase rapid ceva ce nu 
reţinuse şi ieşise în fugă din cameră. 

Atunci îşi reveni. Unde plecase Rupert? Ce avea de gând 
să facă? Nu-şi amintea ultimele sale cuvinte. Poate se ducea 
la poliţie. În cazul acesta... 

Se ridică brusc şi sună din clopoțel. Cu promptitudinea sa 
obişnuită, Quentin apăru. 

— Aţi sunat, doamnă? 

— Da. Intră, te rog, şi închide uşa. 

Majordomul ascultă şi doamna St. Vincent rămase tăcută 
pentru o clipă, în timp ce-l studia în mod serios. 

Ea se gândea: „A fost bun cu mine, nimeni nu ştie cât de 
bun. Copiii nu înţeleg. Povestea asta aiurită a lui Rupert ar 
putea fi o prostie... Pe de altă parte, s-ar putea, da, ar putea 
să fie ceva în ea. De ce să-l judeci? Când nu ştii. Mă gândesc 
la aspectele bune şi rele... Aş jura pe viaţa mea, da, aş jura 
că eun om bun”. 

Roşie la faţă şi pe un ton nesigur, ea îi vorbi. 

— Quentin, domnul Rupert tocmai s-a întors. A fost la 
Bang's Cheviot, într-un sat din apropiere. 

Se opri, observând tresărirea pe care celălalt nu fusese 
capabil să şi-o ascundă. 

— A văzut pe cineva, continuă ea, vorbind rar. 

Se gândi în sinea ei: „Asta-i, este avertizat. În orice caz, l- 
am avertizat”. 

După acea primă tresărire, Quentin îşi reluă purtarea sa 
ireproşabilă, dar ochii o fixau cu intensitate, cu atenţie şi 
interes, într-un fel pe care nu-l văzuse mai înainte. Pentru 
prima dată erau ochii unui stăpân, nu ai unui servitor. 


Ezită o clipă, apoi spuse pe un ton care şi el se schimbase 
uşor: 

— De ce-mi spuneţi asta, doamnă St. Vincent? 

Înainte ca ea să poată răspunde, uşa se dădu la perete şi 
Rupert intră în cameră. Cu el era un bărbat de vârstă 
mijlocie, demn, cu mustăţi în furculiţă şi cu aerul unui 
arhiepiscop binevoitor. Quentin! 

— lată-l, zise Rupert, pe adevăratul Quentin. L-am ţinut 
afară în taxiu. Acum, Quentin, uită-te la omul acesta şi 
spune-mi: el este Samuel Lowe? 

Pentru Rupert era un moment de trimf. Dar, de scurtă 
durată; aproape imediat, simţi că ceva nu era în regulă. 
Pentru că, în timp ce adevăratul Quentin privea abătut şi 
părea că nu e deloc în apele lui, cel de al doilea Quentin 
zâmbea cu plăcere nedisimulată. 

Îl bătu pe spate pe duplicatul său pus în încurcătură. 

— E-n regulă, Quentin. Trebuiau să ne prindă o dată cu 
mâţa în sac, cred. Poţi să le spui cine sunt. 

Străinul cel demn îşi luă o atitudine protocolară. 

— Domnule, anunţă el pe un ton plin de reproş, acesta 
este stăpânul meu, lordul Listerdale! 

În clipele următoare se petrecură multe lucruri. În primul 
rând, ruinarea completă a împăunării lui Rupert, înainte să- 
şi dea seama ce se întâmpla, cu gura căscată încă de şocul 
descoperirii, se trezi încet împins spre uşă de o voce care 
era şi nu prea familiară auzului său. 

— E-n regulă, băiete, fără victime. Dar vreau să vorbesc 
ceva cu mama ta. Ai făcut o treabă bună să mă descoperi în 
felul acesta. 

Se trezi afară, în hol, uitându-se la uşa închisă. Adevăratul 
Quentin stătea lângă el, din gură curgându-i şiroaie de 
explicaţii. În cameră, lordul Listerdale îi spunea doamnei St. 
Vincent. 

— Să vă explic, dacă pot! Am fost un om al dracului de 
egoist toată viaţa mea, lucru de care mi-am dat seama într- 
o zi. M-am gândit să încerc puţin altruism ca să mă schimb 


şi, fiind un tip grozav de prost, mi-am început cariera asta 
în mod fantastic. Am trimis subscripţii în toate părţile, dar 
am simţit nevoia de a face ceva, ei bine, ceva personal, 
întotdeauna mi-a părut rău pentru clasa care nu poate să 
cerşească, ce trebuie să sufere în tăcere - nobilimea săracă. 
Posedam o mulţime de case. Mi-a venit ideea să le închiriez 
oamenilor care aveau nevoie şi ştiau să le aprecieze. 
Cupluri tinere ce trebuiau să-şi croiască un drum, văduve 
cu fii şi fiice, care trebuiau să-şi facă un rost în lume. Pentru 
mine, Quentin este mai mult decât un majordom; îmi e 
prieten. Cu consimţământul şi ajutorul său i-am împrumutat 
personalitatea. Am avut întotdeauna un talent pentru 
actorie. Ideea mi-a venit, într-o seară, în drumul meu spre 
club şi m-am dus direct să discut asta cu Quentin. Când am 
descoperit că se făcea mult caz în legătură cu dispariţia 
mea, am aranjat ca o scrisoare să sosească din Africa de 
Est. În ea îi dădeam instrucţiuni complete vărului meu, 
Maurice Carfax. Asta-i toată povestea. 

Se întrerupse cam stingherit, cu o privire rugătoare spre 
doamna St. Vincent. Ea stătea ţeapănă şi ochii ei îi întâlniră 
pe-ai lui. 

— A fost un plan bun, zise ea. Unul foarte neobişnuit, dar 
care vă onorează. Vă sunt foarte recunoscătoare. Dar, 
desigur, înţelegeţi că noi nu putem rămâne. 

— M-am aşteptat la asta, spuse el. Mândria 
dumneavoastră nu vă permite să acceptaţi ceea ce probabil 
numiţi „caritate”. 

— Dar asta şi este, nu-i aşa? Întrebă ea direct. 

— Nu, răspunse el, pentru că vă cer ceva în schimb. 

— Ceva? 

— “Totul. Vocea lui răsuna ca vocea unui obişnuit să 
domine. Când aveam 23 de ani, continuă el, m-am căsătorit 
cu fata pe care o iubeam. A murit după un an. De atunci am 
fost foarte singur. Mi-am dorit foarte mult să găsesc o 
anumită doamnă - doamna visurilor mele... 


— Sunt eu aceea? Întrebă ea foarte încet. Sunt aşa 
bătrână, aşa de veştejită! 

El râse. 

— Bătrână? Sunteţi mai tânără decât copiii 
dumneavoastră. Eu sunt bătrân, dacă vreţi. 

Dar, râsul ei răsună plin de amuzament. 

— Dumneata? Eşti încă un băiat. Un băiat căruia îi place 
să se deghizeze! 

Ea îşi întinse mâinile şi el i le cuprinse în ale sale. 

II. Fapte neelucidate 

— Mistere nerezolvate... 

Raymond West scoase un nor de fum şi repetă cuvintele cu 
un soi de plăcere deliberată. 

— Mistere nerezolvate... 

Privi în jur cu mulţumire. Camera era veche, cu traverse 
late, negre, de-a lungul tavanului şi mobilată cu piese vechi 
care-i aparținuseră de la început. De aici privirea mulţumită 
a lui Raymond West. De profesiune era scriitor şi-i plăcea ca 
atmosfera să n-aibă hibe. Casa mătuşii sale, Jane, fusese 
întotdeauna un cadru potrivit pentru personalitatea ei. Privi 
spre cămin, unde ea stătea dreaptă în marele fotoliu al 
bunicului. Miss Marple purta o rochie de brocard, foarte 
strâmtă în talie. Dantela „Mechlin” era aranjată în cascadă 
în faţă. Avea un şal de dantelă neagră, şi o bonetă neagră, 
tot din dantelă, care îi acoperea părul argintiu strâns sus. 
Tricota ceva alb, moale, din lână aurie. Ochii săi de un 
albastru pal, binevoitori şi tandri îl priveau pe nepot şi pe 
musafirii acestuia cu plăcere nedisimulată. Ei se opriră întâi 
asupra lui Raymond, evident bine dispus, apoi asupra 
pictoriţei Joyce Lempriere, cu părul ei negru strâns şi ochii 
verzi, ciudaţi, apoi asupra acelui bărbat de lume, manierat, 
sir Hanry Clithering. Mai erau două persoane în cameră, 
doctorul Pender, reverendul în vârstă al parohiei, şi domnul 
Petherick, avocat, un bărbat mic de statură, uscăţiv, cu 
ochelari, pe deasupra cărora se uita, nu prin ei. Miss 


Marple le acordă un moment de atenţie tuturora, după care 
se reîntoarse la tricotat, zâmbind uşor. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei, când îşi prefața 
remarcile. 

— Ce spuneai, Raymond? Mistere nerezolvate? Ha. 

— Şi ce-i cu ele? 

— Nu-i nimic cu ele, zise Joyce Lempriere. Lui Raymond îi 
place doar sunetul cuvintelor şi felul cum le pronunţă el. 

Raymond West îi aruncă o privire de reproş, la care ea îşi 
dădu capul pe spate şi începu să râdă. 

— Este un farsor, nu-i aşa, Miss Marple? Întrebă ea. Sunt 
sigură că ştiţi asta. 

Miss Marple îi zâmbi cu blândeţe, dar nu-i răspunse. 

— Viaţa însăşi este un mister nerezolvat, comentă clericul 
pe un ton grav. 

Raymond se ridică în scaun şi-şi dădu la o parte ţigara cu 
un gest impulsiv. 

— Nu la asta mă refer. Nu vorbeam despre filosofie. Mă 
gândeam la fapte adevărate, clare, prozaice, lucruri care s- 
au întâmplat şi nimeni nu le-a explicat vreodată. 

— Ştiu la ce fel de lucruri te referi, dragă, zise Miss 
Marple. De exemplu, doamna Carruthers a trăit o 
experienţă foarte ciudată ieri dimineaţă. A cumpărat 
aproape trei sute de grame de creveţi curăţaţi de la 
magazinul „Elliot”. S-a mai dus la alte două magazine, şi 
când a ajuns acasă a descoperit că nu avea creveţii la ea. S- 
a întors la cele două magazine pe la care fusese, dar 
creveţii ăştia dispăruseră complet. Asta mi se pare cu totul 
ieşit din comun. 

— O poveste foarte dubioasă, zise sir Henry Clithering, 
grav. 

— Există, desigur, tot felul de explicaţii posibile, continuă 
Miss Marple, obrajii îmbujorându-i-se de emoție. De 
exemplu, altcineva... 

— Dragă mătuşă, zise Raymond West, oarecum amuzat, nu 
m-am referit la tipul de lucruri despre care sir Henry ne-ar 


putea povesti acum dacă ar vrea. 

— Dar eu nu vorbesc niciodată despre meseria mea, zise 
sir Henry cu modestie. Nu, nu vorbesc niciodată despre 
cazurile mele. 

Sir Henry Clithering fusese până nu de mult inspector la 
Scotland Yard. 

— Îmi închipui că rămân o mulţime de crime şi alte chestii 
de astea nerezolvate de poliţie, interveni Joyce Lempriere. 

— Cred că e un lucru subînţeles, opină domnul Petherick. 

— Mă întreb, continuă Raymond West, ce tip de minte îţi 
trebuie ca să reuşeşti să rezolvi cel mai bine un mister? Ne 
gândim cel mai adesea că obişnuiţii detectivi de la poliţie 
duc lipsă de imaginaţie. 

— Ăsta e punctul de vedere al unui profan, zise sir Henry 
pe un ton rece. 

— Cred că aveţi nevoie de un comitet, zâmbi Joyce. Pentru 
psihologie şi imaginaţie trebuie să vă adresaţi scriitorului... 

Făcu un semn ironic din cap către Raymond, dar acesta 
rămase serios. 

— Arta de a scrie îţi oferă posibilitatea de introspecţie în 
natura umană, spuse el grav. Descoperi, câteodată, motive 
pe care omul obişnuit le ignoră. 

— Ştiu, dragă, că volumele tale sunt foarte ingenioase, îl 
lăudă Miss Marple. Dar chiar eşti convins că oamenii sunt 
atât de nesuferiţi după cum îi înfăţişezi? 

— Dragă mătuşă, rămâi la părerile dumitale. Să mă ierte 
Cel de Sus dacă aş putea să le zdruncin în vreun fel. 

— Am vrut să zic, se încruntă puţin Miss Marple, în timp 
ce-şi număra ochiurile de pe andrea, că mulţi oameninu ni 
se par nici râi, nici buni, ci doar foarte proşti. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei: 

— Nu crezi, Raymond, că acorzi multă importanţă 
imaginaţiei? Acesta este un lucru foarte primejdios, pe care 
noi, avocaţii, îl cunoaştem prea bine. Pentru a putea păstra 
dovezile în mod nepărtinitor, pentru a privi faptele, simple, 
cum sunt - acestea compun singura metodă logică de a 


ajunge la adevăr. Din propria mea experienţă mai confirm 
că e şi singura care dă rezultate. 

— Ei, nu spune! Exclamă Joyce, dând din cap indignată. 
Pariez că v-aş putea întrece pe toţi. Sunt nu numai femeie şi 
puteţi spune ce vreţi, dar femeile au intuiţie - care le 
lipseşte bărbaţilor - dar şi pictoriţă. Văd lucruri pe care voi 
nu le vedeţi. Şi apoi, în această ultimă calitate, am dat peste 
tot felul de tipuri şi personaje. Cunosc viaţa aşa cum draga 
noastră Miss Marple nu a avut posibilitatea s-o înfrunte aici. 

— E adevărat, dragă. Dar câteodată în sate se întâmplă 
lucruri foarte dureroase şi triste. 

— Îmi daţi voie? Le întrerupse dr. Pender zâmbind. Ştiu că 
e la modă astăzi să-i minimalizezi pe oamenii bisericii, dar 
nouă ni se spun intimităţi, cunoaştem o parte a caracterului 
care rămâne ca o carte inaccesibilă celor din jur. 

— De fapt, îmi dau seama că formăm un grup destul de 
reprezentativ, fu de părere Joyce. Ce-ar fi dacă am forma un 
club? Ce este astăzi? Marţi? O să-l numim „Clubul de marţi 
seară”. Să ne întâlnim în fiecare săptămână şi, fiecare, pe 
rând, să expună un caz, o problemă. Un mister pe care îl 
cunoaşte personal şi îi ştie, desigur, şi soluţia. Câţi suntem? 
Unu, doi, trei, patru, cinci. Ar trebui să fim şase. 

— Pe mine m-ai uitat, dragă, zâmbi senină Miss Marple. 

Joyce fu uşor surprinsă, dar îşi ascunse repede uimirea: 

— Ar fi minunat, Miss Marple. N-am ştiut că vrei să intri în 
joc. 

— Cred c-ar fi foarte interesant, continuă Miss Marple, mai 
ales cu atâţia gentlemeni inteligenţi de faţă. Mă tem că nu 
sunt prea deşteaptă, dar trăind atâţia ani în St. Mary Mead 
am început să cunosc firea omenească. 

— Sunt sigur că aportul dumneavoastră va fi foarte 
valoros, spuse sir Henry plin de curtoazie. 

— Cine începe? Întrebă Joyce. 

— Nici nu se pune problema, răspunse dr. Pender, când 
avem marele noroc de a ne afla în preajma unui om distins 
de clasa lui sir Henry... 


Nu-şi termină fraza, înclinând politicos capul în direcţia 
acestuia. 

Sir Henry rămase o vreme tăcut. În cele din urmă, oftă, se 
aşeză picior peste picior şi începu. 

— Mi-e puţin cam greu să aleg problema pe care o doriţi, 
dar dacă stau şi mă gândesc bine, cunosc o întâmplare ce 
ar satisface condiţiile impuse. Trebuie să fi observat câte 
ceva în legătură -cu acest caz în ziarele de acum un an. 
Atunci a fost trecut în categoria misterelor nerezolvate, dar 
s-a întâmplat ca soluţia să-mi pice pe birou acum câteva 
zile. Faptele sunt foarte simple. Trei oameni au servit la 
cină, printre alte feluri, langustă conservată. În timpul 
nopții, toţi trei s-au simţit rău, aşa încât un doctor a fost 
chemat în grabă. Doi şi-au revenit, al treilea a murit. 

— Aha! Exclamă Raymond, ca şi cum se edificase asupra 
subiectului. 

— Cum vă spuneam, la prima vedere, lucrurile păreau 
foarte simple. S-a considerat că decesul s-a datorat otrăvirii 
cu ptomaină, Un certificat a fost eliberat în acest sens şi 
victima îngropată. Dar lucrurile nu s-au rezumat la asta. 

Miss Marple încuviinţă din cap. 

— Bineînţeles că a început să se vorbească, aşa se 
întâmplă de obicei. 

— Şi acum trebuie să vi-i descriu pe actorii acestei mici 
drame. Am să-i numesc pe soţi, domnul şi doamna Jones. Şi 
pe însoţitoarea soţiei, domnişoara Clark. Domnul Jones era 
comis-voiajor pentru o firmă de medicamente. Era un 
bărbat arătos, de felul lui nerafinat, cu tendinţă de 
îngrăşare, în jur de cincizeci de ani. Soţia era o femeie cu o 
înfăţişare ştearsă, de vreo patruzeci şi cinci de ani. 
Însoţitoarea, domnişoara Clark, de şaizeci de ani, o femeie 
voinică şi veselă, cu o faţă rotunjoară şi îmbujorată. 
Niciunul, aţi zice, prea interesant. Necazurile au fost 
stârnite într-un mod foarte curios. Domnul Jones locuise, în 
noaptea anterioară, într-un mic hotel frecventat de 
negustori din Birmingham. S-a întâmplat ca sugativa de la 


tampon să fie schimbată a doua zi şi ca femeia de serviciu, 
neavând altceva mai bun de făcut, să se amuze studiind 
sugativa în oglindă, exact după ce domnul Jones terminase 
o scrisoare. După câteva zile a apărut în, ziare ştirea despre 
decesul doamnei Jones, ca urmare a ingerării langustei 
conservate, şi atunci camerista le-â povestit celorlalţi 
servitori cuvintele pe care le descifrase pe sugativă. Sunau 
astfel:”Depind în întregime de soţia mea... Când va muri, eu 
voi... Sute şi mii”. Poate vă aduceţi aminte că mai fusese un 
caz al unei soţii otrăvite de bărbatul ei. N-a trebuit prea 
mult ca imaginaţia fetelor să se aprindă. Domnul Jones 
plănuise, aşadar, să-i facă de petrecanie nevestei şi să 
moştenească sute de mii de lire! Una dintre servitoare avea 
nişte rude care locuiau în târguşorul din care provenea 
familia Jones. Ea le-a scris şi acestea i-au răspuns. Se pare 
că domnul Jones fusese foarte atent cu fiica doctorului din 
localitate, o tânără frumoasă de 33 de ani. Scandalul a 
început să mocnească. Ministrul de interne a primit o 
depeşă. Numeroase scrisori anonime au început să curgă la 
Scotland Yard, prin care domnul Jones era acuzat că şi-ar fi 
ucis soţia. Fireşte, ne-am zis că nu-i altceva decât 
pălăvrăgeală şi bârfă ieftină de la ţară. Totuşi, pentru a 
calma opinia publică, s-a dat ordinul de exhumare a 
cadavrului. Ştiţi, era unul din acele cazuri de superstiție 
populară crasă, fără nici o bază solidă, dar care s-a. 
Dovedit, în mod cu totul surprinzător, adevărat. Rezultatul 
autopsiei a indicat suficient arsenic care să convingă că 
acesta provocase moartea doamnei. A căzut în sarcina 
Scotland Yard-ului să colaboreze cu autorităţile locale 
pentru a se dovedi cum a fost administrat arsenicul şi de 
către cine. 

— Îmi place! Asta zic şi eu problemă! Exclamă Joyce. 

— Normal, bănuiala a căzut asupra soţului. El beneficia de 
pe urma morţii soţiei sale. Nu o sumă de sute de mii de lire, 
cum şi-a imaginat romanţioasa cameristă de la hotel, totuşi 
o sumă frumugşică de opt mii de lire. El nu avea alţi bani 


proprii în afară de ceea ce câştiga, şi era un bărbat cu 
obiceiuri cam extravagante, cu o predilecție spre compania 
femeilor. Am cercetat cât se poate de discret zvonul privitor 
la ataşamentul său faţă de fiica doctorului; deşi părea clar 
că existase, într-o vreme, o prietenie foarte strânsă între cei 
doi, avusese loc o ruptură totală cu două luni mai înainte şi 
de atunci nu mai fuseseră văzuţi împreună. Chiar şi 
doctorul, un om în vârstă, sincer şi deschis, a rămas 
consternat de rezultatul autopsiei. El fusese cel chemat 
noaptea la căpătâiul persoanelor suferinde. Îşi dăduse 
imediat seama de starea gravă a doamnei Jones şi trimisese 
la dispensar după nişte pastile cu opium, pentru a-i alina 
suferinţa. În pofida eforturilor sale, ea sucombă, dar nici o 
clipă nu a bănuit că ceva era în neregulă. Era convins că 
moartea se datora unei forme de botulism. Cina din seara 
aceea constase din langustă conservată şi salată, papanaşi, 
pâine şi brânză. Din nefericire, nu rămăsese nici urmă de 
langustă - totul fusese mâncat şi cutia aruncată. Doctorul o 
întrebase pe fata de serviciu din casă, Gladys Linch. Ea era 
grozav de răvăşită, plânsă şi agitată, şi lui i-a fost greu să 
obţină ceva de la ea, dar aceasta susţinea hotărâtă că, în 
nici un fel, cutia nu fusese umflată şi că langusta i se păruse 
cât se poate de bine conservată. Acestea erau faptele pe 
care trebuia să ne bazăm. Dacă Jones îi administrase în 
mod criminal arsenic soţiei, era clar că n-ar fi putut-o face 
în vreunul din felurile servite la cină, întrucât toate cele trei 
persoane mâncaseră împreună. Şi încă un amănunt - Jones 
se întorsese de la Birmingham tocmai când cina era pe 
punctul de a fi servită, aşa încât nu avusese timpul să 
otrăvească ceva în prealabil. 

— Dar însoţitoarea, femeia cea voinică cu faţa veselă? 
Întrebă Joyce. 

Sir Henry înclină din cap. 

— Nu am trecut-o cu vederea pe domnişoara Clark, vă 
asigur. Dar părea fără noimă ca ea să fi avut vreun motiv 
pentru crimă. Doamna Jones nu i-a lăsat nimic, şi ca urmare 


a decesului stăpânei sale, ea a trebuit să-şi caute o altă 
slujbă. 

— Asta pare s-o excludă, sublinie Joyce adâncită în 
gânduri. 

— Unul dintre inspectorii mei a descoperit curând un 
element semnificativ, continuă sir Henry. După cina din 
seara aceea, domnul Jones coborâse în bucătărie şi ceruse 
un bol cu mucilagiu din orez pentru că soţia se plângea că 
nu se simte bine. A aşteptat în bucătărie până când Gladys 
Linch l-a preparat şi apoi l-a dus sus în camera soţiei. 
Recunosc că asta părea să facă lumină în problemă. 

Avocatul îl susţinu aprobând din cap: 

— Motivul - să-şi însuşească banii ajutându-se singur. 
Prilejul - în calitate de comis-voiajor pentru o firmă de 
farmacişti avea acces uşor la otravă. 

— Şi un bărbat de o moralitate anemică, sublinie prelatul. 

Raymond West se uită ţintă la sir Henry: 

— E o cursă pe undeva. De ce nu l-aţi arestat? 

Sir Henry zâmbi cam stânjenit. 

— Asta e partea nefericită a cazului. Totul mersese ca pe 
roate când ne-am împotmolit. Jones n-a fost arestat pentru 
că atunci când am anchetat-o pe domnişoara Clark, acesta 
ne-a povestit că ea băuse tot conţinutul bolului şi nu 
doamna Jones. Da, se pare că s-a dus în camera doamnei 
Jones aşa cum îi era obiceiul. Aceasta stătea în pat, în capul 
oaselor şi bolul se afla lângă ea. 

— Nu mă simt deloc, bine, Milly. Aşa îmi trebuie dacă 
mănânc langustă seara. L-am rugat pe Albert să-mi aducă 
un bol cu mucilagiu, dar acum nu maiam chefdeel. 

— E păcat, a comentat domnişoara Clark, e aşa de bine 
făcut, fără gogoloaşe. Gladys e într-adevăr o bună 
bucătăreasă. În zilele noastre, puţine fete mai sunt în stare 
să facă un bol cu mucilagiu aşa de reuşit. Vă spun că îmi 
face poftă, sunt o pofticioasă. 

— Nu cred că o scapi de metehnele tale, spuse doamna 
Jones. 


— Trebuie să vă explic, se întrerupse sir Henry, că 
domnişoara Clark, îngrijorată că lua în greutate, ţinea o 
cură de slăbire. 

— N-are nici un rost Milly, îi zise doamna Jones. Dacă 
Domnul te-a făcut voinică înseamnă că aşa a vrut El - să fii 
voinică. Bea bolul ăla. O să-ţi facă cât se poate de bine. 

Şi imediat, domnişoara Clark se aşeză şi bău bolul. 

— Aşa că, după cum vedeţi, asta a zdrobit toată acuzaţia 
împotriva soţului. Întrebat în legătură cu semnificaţia 
cuvintelor de pe sugativă, Jones ne-a oferit pe dată 
explicaţia. Scrisoarea era un răspuns către fratele său din 
Australia care-i ceruse nişte bani. El îi arăta că era cu totul 
dependent de soţia sa. Când aceasta avea să moară, el ar fi 
intrat în posesia banilor şi, dacă ar fi putut, şi-ar fi ajutat 
fratele. Regreta incapacitatea sa de-ai fi de folos, dar 
sublinia că se aflau sute şi mii de persoane în lume în 
aceeaşi situaţie nefericită. 

— Aşa că acuzaţia a căzut? Remarcă dr. Pender. 

— Aşa că acuzaţia a căzut, confirmă sir Henry pe un ton 
grav. Nu ne-am putut asuma riscul de a-l aresta pe Jones 
fără nici un temei legal. 

Se lăsă tăcere şi atunci Joyce spuse: 

— Şi asta-i tot? 

— Aşa arăta cazul anul trecut. Rezolvarea se află acum în 
mâinile Scotland Yard-ului şi peste două-trei zile veţi afla 
amănunte din ziare. 

— Rezolvarea, repetă Joyce pe gânduri. Ştiu eu? Haideţi să 
ne gândim cu toţii timp de cinci minute şi apoi să ne 
spunem părerea. 

Raymond West dădu din cap aprobator şi măsură timpul 
după ceasul său. Când cele cinci minute se scurseră îşi 
îndreptă privirea spre dr. Pender. 

— Vorbiţi dumneavoastră primul? 

Bătrânul clătină din cap. 

— Mărturisesc, zise el, că sunt cu totul depăşit. Cred doar 
că soţul trebuie să fie în vreun fel vinovat, dar nu-mi pot 


imagina cum a făcut-o. V-aş sugera că eli-a administrat 
otrava într-un mod care n-a fost încă descoperit, deşi, 
atunci, nu-mi dau seama cum de au găsit otrava după atâta 
timp. 

— Joyce? 

— Însoţitoarea! Răspunse Joyce hotărâtă. Însoţitoarea fără 
doar şi poate! De unde ştim ce motiv să fi avut? Numai 
pentru că era bătrână, voinică şi urâtă - asta nu înseamă că 
nu era îndrăgostită şi ea de Jones. Trebuie să-i fi urât soţia 
pentru o pricină oarecare. Gândiţi-vă ce înseamnă a fi damă 
de companie - să fii întotdeauna plăcută şi ascultătoare, să 
te închizi în tine şi să ascunzi tot ce simţi. Într-o zi n-a mai 
putut răbda şi atunci a ucis-o. Probabil că a pus arsenic în 
bolul cu mucilagiu şi a minţit când a povestit că l-a mâncat 
ea. 

— Domnul Petherick? 

Avocatul îşi strânse vârfurile degetelor ca un profesionist 
ce era: 

— Nu prea am ce comenta. Pe baza acestor fapte nu prea 
am ce zice. 

— Dar trebuie, domnule Petherick, insistă Joyce. Nu puteţi 
rămâne imparţial şi afirma „fără a vătăma vreo parte”, asta 
pentru că sunteţi avocat. Aţi intrat în joc. 

— Luând în considerare faptele, se conformă domnul 
Petherick, se pare ca nu-i nimic de zis. Asta e părerea mea 
personală, după ce am văzut o mulţime de cazuri de acest 
tip în care soţul era vinovat. Singura explicaţie convenabilă 
ar fi aceea că domnişoara Clark îl apără în mod deliberat 
pentru-' un motiv oarecare. Trebuie să existe vreo 
înţelegere între ei privind nişte fonduri. El şi-a dat seama c- 
ar fi putut fi suspectat şi ea, văzând deschizându-i-se în faţă 
perspectiva sărăciei, a fost de acord să afirme că a mâncat 
mucilagiul în schimbul unei sume substanţiale pe care avea 
s-o încaseze. Dacă aşa s-a întâmplat e cât se poate de 
incorect. Cât se poate de incorect! 


— Nu sunt de acord cu dumneavoastră, spuse Raymond. 
Aţi uitat un element important din acest caz: fata 
doctorului. Am să vă înfăţişez cum văd eu cazul. Langusta 
conservată era alterată. Asta explică simptomele de 
otrăvire. A fost chemat doctorul. Acesta o găseşte pe 
doamna Jones, care mâncase mai multă langustă decât 
ceilalţi doi, într-o stare foarte gravă şi trimite, aşa cum ne- 
aţi spus, după nişte pastile cu opium. Nu se duceel, ci 
trimite pe altcineva. Cine îi dă mesagerului pastilele? 
Evident, propria sa fiică. E foarte probabil ca ea să-i ţină 
evidenţa medicamentelor. E îndrăgostită de Jones şi, în 
acest moment, toate instinctele ei rele ies la suprafaţă când 
îşi dă seama că mijloacele de a-l elibera se găsesc în mâinile 
ei. Pastilele pe care le dă conţin arsenic pur, alb. Asta este 
rezolvarea pe care o văd eu. 

— Spuneţi-ne acum, sir Henry, sări Joyce nerăbdătoare. 

— O clipă, protestă acesta, Miss Marple încă nu şi-a spus 
părerea. 

Miss Marple dădea trist din cap: 

— Vai, dragă, iar mi-a scăpat un ochi. Am fost atât de 
intens adâncită în povestire. Un caz trist. Foarte trist. Îmi 
aduce aminte de bătrânul Hargraves care locuia în 
localitatea vecină, Mount. Soţia lui nu a avut niciodată nici 
cea mai mică bănuială, până când ela murit lăsându-şi 
toată averea unei femei cu care trăise şi cu care avea cinci 
copii. Aceasta fusese într-o vreme servitoarea lor. O fată aşa 
de drăguță, obişnuia să spună doamna Hargraves - în care 
puteai avea încredere deplină că întoarce saltelele, în 
fiecare zi, cu excepţia zilelor de vineri, bineînţeles. Şi 
bătrânul Hargraves a întreţinut-o pe femeia asta într-o casă 
din orăşelul învecinat, continuând să fie „un stâlp al 
bisericii” şi să stea în capul mesei în fiecare duminică. 

— Dragă mătuşă Jane, o întrerupse Raymond cu oarecare 
nerăbdare. Ce are de-a face acest Hargraves, numai oale şi 
ulcele, cu acest caz? 


— Biată fata aia, Gladys Linch - cea care era atât de teribil 
de agitată când doctorul a stat de vorbă cu ea - avea, şi de 
ce să fie, săraca. Sper ca banditul acela de Jones să fie 
spânzurat pentru că a făcut din fata asta o ucigaşă. Dar 
cred că o s-o spânzure şi pe ea, sărmana. 

— Mi se pare, Miss Marple, că încurci puţin lucrurile, 
începu domnul Petherick. 

Dar Miss Marple respinse cu hotărâre acuzaţia şi se uită 
spre sir Henry 

— Am dreptate, nu-i aşa? Sute şi mii - şi papanaşii - ăştia 
nu pot fi trecuţi cu vederea. 

— Ce-i cu papanaşii, cu sutele şi miile? Se repezi 
Raymond. 

Mătuşa sa se întoarse spre el. 

— Bucătăresele pun, aproape întotdeauna, sute şi mii pe 
panaşi: garniturile acelea mici din zahăr roz şi alb. De 
îndată ce am auzit c-au servit papanaşi la cină şi că soţul 
scrisese cuiva despre sute şi mii, am şi făcut legătura dintre 
cele două lucruri. Acolo s-a aflat arsenicul - în garnitura de 
unu urmat de zerouri. ] l-a dat fetei şi i-a spus să-lpună pe 
papanaşi. 

— Dar e imposibil, spuse Joyce repede. Au mâncat cu toţii 
papanaşi. 

— O, nu, o contrazise Miss Marple. Însoţitoarea ţinea cură 
de slăbire, vă amintiţi. Niciodată nu mănânci ceva 
asemănător papanaşilor dacă vrei să nu te îngraşi. Şi cred 
că Jones a dat doar la o parte garnitura, aşezând-o pe 
marginea farfuriei sale. A fost o idee inteligentă, dar cât se 
poate de odioasă. 

Ochii celorlalţi se fixaseră asupra lui sir Henry. 

— E un lucru foarte curios, spuse el încet, dar Miss Marple 
s-a întâmplat să descopere adevărul. Jones a lăsat-o grea pe 
Gladys Linch, cum se spune. Ea era aproape disperată. El 
vroia să scape de nevastă-sa şi i-a promis celeilalte că o ia în 
căsătorie, după moartea soţiei. El a pus arsenicul în 
garnitură şi a învăţat-o cum s-o folosească. Gladys Linch a 


murit acum o săptămână. Copilul a murit la naştere şi Jones 
o părăsise pentru o altă femeie. Pe patul de moarte ea a 
mărturisit totul. 

Se aşternu din nou tăcerea, apoi Raymond spuse: 

— Ei bine, mătuşă Jane, e unu la zero pentru dumneata. 
Nu-mi dau seama cum naiba de i-ai dat de capăt. Nu m-aş fi 
gândit niciodată că mica bucătăreasă e implicată în acest 
caz. 

— Sigur că nu, pentru că nu cunoşti la fel de bine viaţa ca 
mine. Un bărbat de tipul lui Jones - bădăran şi jovial. Cum 
am auzit că era o fată drăguță în casă am şi fost sigură că el 
n-avea s-o lase în pace. Totul e foarte trist şi dureros şi n-ai 
pe cine să vorbeşti de bine. Nu pot să vă spun ce şoc a fost 
pentru doamna Hargraves şi cât timp s-au mai minunat cei 
din sat. 

III. Suspecţi de crimă. 

Discuţia se învârtea în jurul unor crime nedescoperite şi 
rămase nepedepsite. Fiecare îşi spunea părerea: colonelul 
Bantry, soţia lui grăsuţă şi blajină, doctorul Lloyd şi chiar 
bătrâna Miss Marple. Singurul care nu vorbea, deşi cel mai 
îndreptăţit s-o facă, după cum credeau cu toţii, era sir 
Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard. Acesta 
tăcea şi îşi răsucea mustaţa zâmbind uşor de parcă se 
gândea la ceva şi-i venea să râdă. 

— Sir Henry, zise doamna Bantry, de ce nu spuneţi nimic, 
zău, îmi vine să urlu, rămân atâtea crime nepedepsite, ce 
ziceţi despre asta? 

— Vă referiţi la titlurile de o.şchioapă din ziare, de felul 
acesta: SCOTLAND YARD AT FAULT AGAIN urmată de o 
listă de misterioase cazuri nerezolvate? 

— Şi care alcătuiesc doar un mic procentaj faţă de cele 
petrecute în întreaga lume, zise dr. Lloyd. 

— Asta cam aşa este. Sutele de crime rezolvate şi sutele de 
făptaşi pedepsiţi rareori sunt trâmbiţate în ziare. Dar nu 
despre asta vorbeam. Când vorbim de crime nedescoperite 
şi nepedepsite, avem în vedere două lucruri total diferite. În 


prima categorie intră toate crimele despre care Scotland 
Yard-ul n-a auzit niciodată şi nimeni nu ştie că s-au 
întâmplat. 

— Cred că nu sunt prea multe de felul acesta, zise doamna 
Bantry. 

— Nu sunt? 

— Sir Henry, doar nu vreţi să spuneţi că sunt atât de 
multe? 

— Cred că trebuie să fie un număr foarte mare de astfel de 
cazuri, zise Miss Marple gânditoare. 

Bătrâna domnişoară, de modă veche, cu un farmec aparte, 
cu un aer imperturbabil, spuse acest lucru pe un ton cât se 
poate de calm. 

— Draga mea Miss Marple, zise colonelul Bantry... 

— Bineînţeles, zise aceasta, o bună parte dintre oameni 
sunt proşti şi se dau în vileag, dar o mare parte nu sunt 
proşti şi te cutremuri când te gândeşti ce pot înfăptui dacă 
nu au puternice principii morale. 

— Da, zise Sir Henry, sunt mulţi isteţi. Adeseori, când o 
crimă e descoperită datorită faptului că ai lucrat prost, îţi 
zici tot timpul: dacă nu mi-ar fi scăpat asta, nimeni n-ar fi 
ştiut niciodată. 

— Dar, e într-adevăr ceva serios, Clithering, zise colonelul 
Bantry. Chiar foarte serios! 

— Aşa crezi? 

— Ce vrei să spui? Sigur că e ceva foarte serios. 

— Spuneţi că rămân crime nepedepsite, dar oare aşa să 
fie? Nepedepsite de lege se poate, dar cauza şi efectul 
lucrează în afara legii. Credeţi că după faptă urmează 
răsplată. A spune lucru acesta e o nerozie, după părerea 
mea, lucrurile nu stau chiar aşa. 

— Se poate, se poate, zise colonelul Bantry, dar asta nu 
schimbă gravitatea problemei. A făcut o pauză. 

Sir Henry Clithering zâmbi. 

— Nouăzeci şi nouă la sută dintre oameni gândesc, fără 
îndoială, ca dumneavoastră. Dar dumneavoastră nu ştiţi că 


cel mai important e să dovedeşti nevinovăția, nu vina. La 
lucrul acesta nu se gândeşte nimeni. 

— Eu nu înţeleg, spuse Jane Helier. 

— Eu înţeleg, zise Miss Marple. Când doamna Trent a 
observat că-i lipsea o jumătate de coroană din poşetă, cea 
suspectă a fost femeia de serviciu, doamna Arthur. Soții 
Trent erau convinşi că ea a fost, dar fiind oameni 
cumsecade şi ştiind că are o familie mare şi că soţul ei era 
beţiv, n-au făcut mare scandal din asta. Dar s-au purtat 
altfel cu ea de atunci, n-au mai lăsat-o singură în casă când 
erau plecaţi, ceea... Ce o făcea să fie foarte nedumerită; şi 
alţii au început să aibă o rezervă faţă de ea. Şi deodată au 
descoperit că vinovată era guvernanta, doamna Trent o 
văzuse în oglindă prin uşa întredeschisă. Norocul, mai bine 
zis providenţa. lată ce vrea sir Henry să spună. Mulţi cred 
că cel mai condamnabil lucru e să fure cineva bani, asta se 
vede şi în povestirile cu detectivi! Dar pentru doamna 
Arthur adevărul era o problemă de viaţă şi de moarte, ea nu 
era vinovată cu nimic. Asta voiaţi să spuneţi, sir Henry, nu-i 
aşa? 

— Miss Marple, aţi ghicit exact ceea ce voiam să spun. 
Menajera despre care vorbiţi a avut noroc, nevinovăția ei a 
ieşit la iveală. Dar mulţi oameni trăiesc toată viaţa sub 
apăsarea unei suspiciuni care, în realitate, nu se bazează pe 
NIMIC. 

— Vă gândiţi la o anumită întâmplare, sir Henry, întrebă 
doamna Bantry insinuant. 

— La drept vorbind, mă gândesc la un caz foarte ciudat. E 
un caz în care presupun că s-a comis o crimă, dar n-am nici 
o şansă să o dovedesc vreodată. 

— Bănuiesc că e vorba de otrăvire, şopti Jane, ceva care e 
foarte greu de descoperit. Dr. Lloyd se foi pe scaun. Sir 
Henry dădu din cap: 

— Nu, scumpă doamnă, nu e vorba de săgeata otrăvită a 
indienilor din America de Sud. Aş fi dorit să fie aşa ceva. E 
mult mai prozaic şi nu-i nici o speranţă să descoperim 


făptaşul. Un bătrân a căzut din capul scărilor şi şi-a frânt 
gâtul; unul din acele regretabile accidente care se întâmplă 
zilnic. 

— Dar ce s-a întâmplat în realitate? 

— Cine poate ştii? Sir Henry ridică din umeri. Să-l fi împins 
cineva? O sfoară întinsă chiar în capul scărilor şi luată apoi 
cu o mare grijă? Nu vom putea şti niciodată. 

— Dumneavoastră nu credeţi că a fost un accident? De ce? 
Întrebă doctorul. 

— E o poveste lungă, dar... Sunt sigur că nu avem nici o 
şansă să găsim pe cineva vinovat, ar fi neîntemeiat. Dar 
există o altă faţă a lucrurilor despre care aş vrea să 
vorbesc. 

Vedeţi, sunt patru oameni care i-ar fi putut juca această 
festă bătrânului. Numai unul dintre ei e vinovat, iar ceilalţi 
trei au mâinile curate. Dar, chiar dacă adevărul ar ieşi la 
lumină, toţi trei ar rămâne acoperiţi de o umbră de 
suspiciune. 

— Ar fi bine să ne spuneţi toată istoria, zise doamna 
Bantry. 

— Nu vreau s-o lungesc prea mult, dar nu pot trece peste 
începutul acestei poveşti. E vorba despre o afacere legată 
de o organizaţie germană secretă - Schwarţze hand - ceva 
asemănător cu organizaţia teroristă italiană, camorra4. 
Contrabandişti şi terorişti. A apărut imediat după primul 
război şi luase mare amploare. Mulţi oameni au fost 
victimele acestei organizaţii. Autorităţile n-au reuşit să intre 
în legătură cu ei pentru că îşi păstrau cu străşnicie 
secretele, a fost imposibil să găsească printre ei un 
trădător. În Anglia nu s-a auzit nimic despre această 
organizaţie, dar în Germania a avut urmări groaznice. Până 
la urmă au fost descoperiţi şi obligaţi să se împrăştie, graţie 
efortului unui bărbat, doctorul Rosen, care era pe atunci o 
figură bine cunoscută în serviciul secret. El a devenit 
membru al organizaţiei, a pătruns în cele mai secrete 
cercuri şi a fost cel care a contribuit la prăbuşirea lor. În 


urma acestui fapt, era mai înţelept să plece din Germania, o 
vreme, pentru că se găsea chiar sub ochii lor. A venit în 
Anglia, adusese şi recomandări de la poliţia din Berlin. 
Chiar eu am avut o întrevedere personală cu el. Era 
descurajat şi resemnat, nu se îndoia de ceea ce îl aştepta. 
„Mă vor găsi, sir Henry, fără îndoială”. Era un bărbat 
impunător, cu un cap frumos, o voce profundă, uşor 
guturală, care îi trăda originea. „Totul e dinadins prevăzut, 
dar nu-i nimic, eu mă aştept la orice. Mi-am asumat acest 
risc atunci când m-am vârât în afacere. Am făcut tot ce am 
putut. Organizaţia nu se va mai reface niciodată, dar mulţi 
dintre membrii ei sunt în libertate şi singura revanşă ar fi 
pentru ei viaţa mea. E doar o chestiune de timp, dar aş vrea 
ca acest timp să fie cât mai lung cu putinţă. Ştiţi, eu am 
adunat şi am publicat unele materiale foarte interesante, 
rezultatul muncii mele de o viaţă. Mi-ar plăcea să pot să-mi 
închei munca”. Vorbea simplu, cu oarecare grandilocvenţă 
pe care nu puteam să n-o. Admir. l-am spus că vom lua toate 
precauţiile, dar el n-a dat atenţie cuvintelor mele. „Într-o zi, 
mai devreme ori mai târziu, mă vor prinde, a repetat el. 
Când ziua aceea va veni, nu trebuie să vă faceţi reproşuri. 
Nu mă îndoiesc că veţi face tot ce vă stă în putinţă”. Apoia 
început să-mi înşire planurile sale. Care erau cât se poate 
de simple. Şi-a propus să-şi cumpere o căsuţă la ţară unde 
ar fi putut să trăiască liniştit şi să-şi continue munca. A ales 
pentru asta un sat în Somerset, King's Gnaton, cam la zece 
kilometri de calea ferată şi nu era atins de civilizaţie. A 
cumpărat o căsuţă splendidă, i-a adus unele modificări şi 
îmbunătăţiri şi s-a stabilit acolo foarte mulţumit. În casa lui 
locuiau: nepoata sa, Greta, secretarul său, o bătrână 
servitoare din Germania, care îl slujise cu credinţă aproape 
patruzeci de ani şi un servitor foarte îndemânatic pentru 
curte şi grădină, care era din King's Gnaton. 

— Cei patru suspecți, zise încet dr. Lloyd. 

— Exact. Patru suspecți. Atât şi nimic mai mult... Timp, de 
cinci luni viaţa a decurs paşnic la King's Gnaton, până când 


s-a întâmplat nenorocirea. Într-o dimineaţă, dr. Rosen s-a 
prăbuşit de pe scări şi l-au găsit mort după o jumătate de 
oră. Când a avut loc accidentul, Gertrud era în bucătărie, 
cu uşa închisă, şi n-a auzit nimic - cel puţin aşa susţinea ea. 
Frăulein Greta era în grădină ocupată cu plantatul florilor, 
cum spusese chiar ea. Grădinarul Dobbs era în seră, unde 
tocmai îşi lua gustarea de la ora unsprezece, după cum 
zicea el. Secretarul era la plimbare. Deci nu avea cum să 
spună o vorbă despre cele întâmplate. Niciunul nu avea un 
alibi şi nu putea compara povestea sa cu a altuia. Un lucru e 
sigur: nimeni din afară n-ar fi putut face lucrul acesta, 
pentru că un străin, în sat, n-ar fi trecut neobservat. Ambele 
uşi, din faţă şi din spate, erau închise, fiecare dintre ai casei 
avea cheia lui. Cum vedeţi, lucrurile sunt împotriva celor 
patru. Fiecare pare. Să fie dincolo de orice bănuială. Greta 
era fiica unicului său frate; Gertrud îl slujise cu credinţă 
timp de patruzeci de ani; Dobbs nu ieşise niciodată din sat, 
iar Charles Templeton, secretarul... 

— Da, zise colonelul Bantry, ce-i cu el? Îmi pare suspect. 
Ce ştiţi despre el? 

— Ceea ce ştiu despre el îl disculpă de orice acuzare. Ştiţi, 
Charles Templeton a fost unul dintre oamenii mei. 

— Oh! Exclamă colonelul Bantry, dând vădit înapoi. 

— Da, aveam nevoie de unul, dar nu voiam să se ştie în sat. 
Lui Rosen îi trebuia un secretar, aşa că i l-am recomandat 
pe lempleton. E un gentleman, un tip foarte priceput şi 
vorbeşte germana curent. 

— Dar atunci pe cine bănuiţi? Întrebă doamna Bantry 
foarte încurcată. Toţi par nevinovaţi, ceea ce e imposibil. 

— Da, aşa se pare, dar să privim lucrurile şi din alt unghi. 
Frăulein Greta era o fată încântătoare, dar războiul ne-a 
demonstrat mereu că poate întoarce pe frate contra 
fratelui, pe tată contra fiului şi aşa mai departe, ne-a 
demonstrat că cele mai simpatice şi mai încântătoarre fete 
au făcut lucrurile cele mai uimitoare. Lucrul acesta s-ar 
potrivi şi lui Gertrud, cine ştie ce alte forţe s-au declanşat în 


cazul ei? Poate o ceartă cu stăpânul sau poate un 
resentiment mocnit, născut din lunga ei servitute. Femeile 
de teapa ei pot fi, uneori, uimitor de înverşunate. Dar 
Dobbs? Ar putea fi exclus că nu avea legături cu cei din 
familie? Banii pot face multe. Dobbs ar fi putut fi atras şi 
cumpărat cu bani. Un lucru e sigur: un mesaj sau un ordin a 
venit dinafară, pentru că altfel nu s-ar explica cele cinci luni 
de imunitate. Agenţii organizaţiei lucrau. Nu erau încă 
siguri de trădarea lui Rosen, au amânat lucrurile până când 
n-au mai avut nici o îndoială cu privire Îşi trădarea lui. Când 
toate îndoielile au fost date la o parte, au triffiis un mesaj 
spionului din casă, un mesaj care spunea: Moarte! 

— Ce mârşăvie! Zise Jane Helier îngrozită. 

— Dar cum a ajuns mesajul? E o treabă pe care încerc s-a 
clarific şi care e singura speranţă de a descoperi vinovatul. 
Unul dintre cei patru a intrat în legătură cu ei şi comunica 
într-un anumit fel cu aceştia. Nu era timp de pierdut şi, 
sigur, în momentul în care a primit ordinul a trecut la fapte. 
E grăitor pentru organizaţia Schwartze Hand. Mă apropii 
de problemă pe o cale care vi se va părea ridicol de 
meticuloasă. Cine a fost pe la ei în dimineaţa aceea? Am aici 
lista, nu mi-a scăpat niciunul. 

Scoase un plic din buzunar, luă o hârtie şi o citi: 

— Măcelarul a adus carne de oaie, am cercetat şi 
corespunde realităţii; băiatul de la prăvălie i-a adus făină de 
porumb, două livre de zahăr, o livră de unt şi o livră de 
cafea, am cercetat şi corespunde realităţii. Poştaşul i-a adus 
două prospecte lui Frăulein Rosen, o scrisoare din localitate 
pentru Gertrud, trei scrisori pentru dr. Rosen, una cu 
timbru străin şi două scrisori pentru domnul Templeton, 
una tot cu ştampilă din străinătate. 

Sir Henry se opri şi scoase un teanc de hârtii din plic. 

— Ar fi interesant de văzut. Mi le-au dat diverşi tipi care 
le-au descoperit şi cules de la coşul de gunoi. Vă spun 
drept, au fost cercetate de specialişti în scrisul cu cerneală 


simpatică şi aşa mai departe. N-am nici o îndoială asupra 
acestui fapt. 

Toţi se adunară în jurul lui să se uite. Prospectele veneau 
de la un grădinar şi de la o cunoscută firmă de blănuri din 
Londra. Cele două facturi adresate doctorului Rosen erau 
una din localitate, în legătură cu seminţele pentru grădină, 
şi alta de la o firmă de papetărie din Londra. Scrisoarea, 
care îi era adresată, suna astfel: 

Dragul meu Rosen, Abia m-am întors de la Dr. Helmuth 
Spath's. L-am văzut pe Edgar Jackson alaltăieri. El şi Amos 
Perry abia s-au întors de la Tsingtau. Îţi spun cu toată 
Onestitatea că nu-i invidiez pentru călătorie. Dă-mi veşti 
despre tine cât se poate de repede. Şi cum ţi-am mai spus: 
păzeşte-te de un anumit tip. Ştii ce vreau să spun, chiar 
dacă nu eşti de acord. 

A dumitale, Georgina 

— Corespondenţa lui Templeton constă din această factură 
de la croitoul său şi o scrisoare venită de la un prieten din 
Germania, continuă sir Henry. Scrisoarea, din nefericire, a 
rupt-o pe când se plimba. În sfârşit, iată scrisoarea primită 
de Gertrud: 

Dragă doamnă Schwartz, Sperăm că puteţi veni la 
întrunirea de vineri seara, vicarul speră să veniţi cu toţii, 
veţi fi bine veniţi. Reţeta pentru şuncă a fost foarte bună, vă 
mulţumesc pentru ea. Sper că sunteţi sănătoasă şi, până la 
revederea de vineri seara, rămân a dumeavoastă, Emma 
Greene. 

Dr. Lloyd zâmbi uşor, la fel făcu şi doamna Bantry. 

— Cred că ultima scrisoare nu p6ate fi luată în 
considerare, zise dr. Lloyd. 

— Aşa cred şi eu, zise sir Henry, dar cu o rezervă: am luat 
toate măsurile de precauţie să văd dacă era vorba de o 
întrunire religioasă şi doamna Greene există, trebuie să fim 
foarte atenţi. 

— Aşa cum spune mereu prietena noastră, Miss Marple, 
zise dr. Lloyd zâmbind. Ai căzut în reverie, Miss Marple, la 


ce te gândeşti? 

Miss Marple tresări. 

— Ce prostie! Tocmai mă întrebam de ce cuvântul 
Onestitate e scris cu literă mare în scrisoarea adresată 
doctorului Rosen. 

Doamna Bantry întări ideea: 

— Aşa e, zise ea, oh! 

— Da, dragii mei, zise Miss Marple, cred că aţi observat. 

— În scrisoare îl previne de ceva, zise colonelul Bantry. E 
primul lucru care mi-a atras>atenţia. Am băgat de seamă 
mai mult decât credeţi. Da, îl previne clar... Împotriva cui? 

— E ceva curios cu scrisoarea aceasta, zise sir Henry. 
După cum spune Templeton, dr. Rosen a deschis scrisoarea 
la micul dejun şi a azvârlit-o, zicând că nu ştie cine e tipul 
care i-a scris. 

— Nu era un „tip”, zise Jane Helier, era semnată de una 
Georgina. 

— E greu de spus asta, poate fi Georgey, tot aşa de bine, 
zise dr. Lloyd, deşi pare să fie mai repede Georgina. Ceea 
ce mă izbeşte, însă, e că scrisul aparţine unui bărbat. 

— Să ştiţi că lucrul acesta e foarte interesant, zise 
colonelul Bantry. A azvâlit scrisoarea pretinzând că nu ştie 
de la cine era. Voia să citească ceva pe chipul cuiva. Al cui? 
Al fetei ori al bărbatului? 

— Ori pe al menajerei, îşi spuse părerea doamna Bantry. 
Poate tocmai intrase în cameră aducând dejunul. E ceva 
foarte deosebit aici, nu ştiu ce poate fi... 

Apoi se uită peste scrisoare. Miss Marple veni mai aproape 
de ea, pipăi hârtia cu degetul şi începură să vorbească în 
şoaptă. 

— Dar de ce secretarul a rupt cealaltă scrisoare? Întrebă 
deodată Jane Helier. Lucrul acesta pare foarte, foarte 
curios. De ce a primit o scrisoare din Germania? Deşi, după 
cum spuneţi, el e în afară de orice bănuială... 

— Dar sir Henry n-a spus aşa ceva, zise repede Miss 
Marple, întrerupând discuţia şoptită cu doamna Bantry. El 


ne-a spus că sunt patru suspecți, aşa că în piesa aceasta 
joacă şi Templeton. Nu-i aşa, sir Henry? 

— Aşa e, Miss Marple. Am învăţat un lucru dintr-o amară 
experienţă: să nu te grăbeşti să spui că cineva e în afară de 
orice bănuială. Până acum v-am dat motive să credeţi că 
trei dintre ei pot fi vinovaţi, deşi e puţin probabil să fie. N-ar 
trebui ca acest lucru să fie valabil şi în cazul Templeton. 
Dar, urmând cele spuse mai înainte, am fost forţat să 
recunosc că în fiecare armată, în marină şi în poliţie există 
un număr de trădători din rândurile acestora, chiar dacă nu 
ne convine să admitem această idee. Am examinat la rece 
cazul lui Charles Templeton. M-am întrebat adeseori, ceea 
ce domnişoara Helier a întrebat adineaori. De ce el a fost 
singurul dintre cei din casă care nu î putut arăta scrisoarea 
pe care o primise, scrisoarea care, pe deasupra, mai avea şi 
un timbru german? De ce să primească scrisori din 
Germania? Ultima întrebare e naivă, fără îndoială, dar i-am 
pus-o lui. Mi-a răspuns destul de simplu: mama lui avea o 
soră măritată cu un german, scrisoarea era de la verişoara 
lui. Am aflat ceva ce nu ştiusem înainte - că Templeton avea 
rude în Germania, ceea ce m-a făcut să-l pun hotărât pe 
lista celor suspecți. Era omul meu, aveam mare încredere şi 
ţineam la el; dar urmând calea justiţiei şi a cinstei, trebuie 
să admit că el e cap de listă. Dar e ceva aici, nu ştiu ce, nu 
ştiu... Şi, după toate probabilitățile, n-o să ştiu niciodată. Nu 
problema pedepsirii ucigaşului, o altă problemă mi se pare 
de o mie de ori mai importantă: a distruge întreaga carieră 
a unui om cinstit din cauza unei suspiciuni de care nu pot să 
nu ţin seama. 

Miss Marple îşi drese glasul şi zise cu blândeţe: 

— Sir Henry, dacă am înţeles exact, tânărul Templeton e 
singurul la care Vă gândiţi atât de mult? 

— Într-un fel, da. Teoretic aş putea să mă gândesc la toţi 
patru, dar nu e cazul. De pildă, Dobbs. Îl pot bănui cât 
vreau, asta nu i-ar afecta cu nimic cariera. lot satul ştie că 
moartea doctorului Rosen a fost un accident. Gertrud e 


afectată ceva mai mult. Ar putea duce la o schimbare în 
atitudinea domnişoarei Rosen faţă de ea, lucru care n-ar 
avea cine ştie ce importanţă pentru ea. În legătură cu Greta 
Rosen, ei bine, aici e greutatea problemei. Greta e o fată 
foarte frumoasă şi Charles Templeton e un tânăr foarte 
atrăgător şi vreme de cinci luni au stat împreună, fără alte 
distracţii din afară. Ceea ce era de aşteptat, s-a întâmplat. 
S-au îndrăgostit unul de altul, chiar dacă nu şi-au mărturisit 
acest lucru. Apoi a venit nenorocirea. Acum trei luni, după 
vreo două zile de la întoarcerea mea, m-a căutat Greta 
Rosen. Vânduse căsuţa şi voia să se întoarcă în Germania, 
încheiase toate afacerile unchiului său. A ţinut să vină 
neapărat la mine, deşi ştia că mă retrăsesem din poliţie... 
Voia să mă vadă într-o chestiune absolut personală. Mai 
întâi m-a luat pe departe, apoi a revenit la subiect. Ce 
părere aveam? Scrisoarea cu marcă din Germania, aceea 
pe care Charles a rupt-o, era în regulă? Ar fi vrut să fie în 
regulă, ea credea tot ce-i spusese el, dar dacă ar putea să 
ştie sigur! Vedeţi? Acelaşi lucru: să poţi avea încredere, dar 
bănuiala oribilă stă la pândă, ţi se înfige în creier, nu te lasă 
în pace. I-am vorbit absolut deschis şi am rugat-o să facă la 
fel. Am întrebat-o până unde au ajuns, dacă ţineau unul la 
altul. „Eu aşa cred, mi-a spus ea, din,câte ştiu eram foarte 
fericiţi, fiecare zi trecea atât de plăcut. Amândoi ştiam asta, 
dar nu ne grăbeam, aveam destul timp înainte. Într-o bună 
zi mi-ar fi spus că mă iubeşte şi eu i-aş fi spus la fel. Oh, vă 
puteţi închipui că acum totul s-a schimbat. Nori negri 
plutesc între noi, când ne întâlnim nu ştim ce să ne spunem. 
Amândoi gândim acelaşi lucru: o, dacă aş fi sigur! Iată de ce 
vă rog, sir Henry, să-mi spuneţi: Fii sigură că cel care l-a 
ucis pe unchiul tău nu e Charles Templeton. Spuneţi-mi 
lucrul acesta, vă rog, spuneţi-mi asta!” Nu putea să-i spun 
aşa ceva. Şi ei se vor îndepărta unul de celălalt cu bănuiala 
între ei ca o fantomă pe care n-o vor putea alunga 
niciodată. 


Se lăsă pe spatele scaunului; arăta obosit şi palid şi dădea 
din cap descurajat. 

— Nu mai e nimic de făcut, afară de cazul în care Miss 
Marple ar putea să ne ajute. Aţi putea, Miss Marple? Am 
presimţirea că scrisoarea vă spune ceva, aceea despre 
întrunirea religioasă. Nu vă aminteşte de cineva sau de 
ceva limpede ca lumina zilei? Aţi putea să ajutaţi doi tineri 
disperaţi să fie iar fericiţi? 

Dincolo de aspectul bizar al lucrurilor, era ceva cinstit în 
apelul său. Ajunsese să aibă o impresie foarte bună despre 
posibilităţile mentale ale acestei domnişoare bătrâne, 
fragile şi demodate. Se uită la ea cu un fel de speranţă în 
priviri. 

Miss Marple începu să tuşească, în timp ce îşi netezea 
dantelele rochiei. 

— Îmi aminteşte, recunoscu ea, întrucâtva de Annie 
Poultny. Scrisoarea e cât se poate de limpede pentru mine şi 
doamna Bantry. Nu vorbesc despre scrisoarea referitoare la 
întrunirea religioasă, ci despre alta. Trăind atâta timp la 
Londra şi neocupându-vă cu grădinăritul, sir-Henry, nu aţi 
putut observa ceva? 

— Ei, zise sir Henry, ce să observ? 

Doamna Bantry se întinse şi luă un prospect. Îl deschise şi 
începu să citească cu glas tare şi răspicat: 

— Dr. Helmuth Soarth. Liliac, flori splendide, susţinute de 
o tulpină foarte lungă şi dură. Efect decorator în grădină. O 
noutate foarte frapantă”; „Edgar Jackson. Splendide 
crizanteme de culoare cărămizie”; „Amos Perry. Roşu 
aprins, efect decorativ deosebit”; „Isingtau. Roşu-portocaliu 
strălucitor, plantă de grădină de mare efect, florile tăiate 
rezistă mult timp proaspete”; „Honesty5, cu literă mare în 
scrisoare, vă amintiţi? Flori roz şi albe, bogate, enorme”. 

Doamna Bantry azvârli catalogul şi zise cu o voce care 
parcă tună: Dalii! 

— Dalii! 


— Şi litera iniţială înseamnă moarte6, adăugă Miss 
Marple. Acesta era şi avertismentul. Ce putea să facă el cu 
o scrisoare primită de la cineva pe care nu-l cunoştea, 
încărca-!' tă de nume pe care nu le ştia? A aruncat-o pur şi 
simplu secretarului său. 

— Aşadar... 

— Oh, nu, zise Miss Marple, nu secretarul, lucrurile sunt 
clare, el nu e vinovat. Dacă ar fi vinovat n-ar fi lăsat să fie 
găsită această scrisoare şi n-ar fi rupt niciodată scrisoarea 
primită de el din Germania. Într-adevăr, nevinovăția lui, 
daţi-mi voie s-o spun - e bătătoare la ochi. 

— Atunci, cine? 

— Ei bine, e sigur, atât cât poate fi sigur un lucru pe lumea 
aceasta, că mai era cineva la micul dejun care ar fi putut, în 
anumite împrejurări, să pună mâna pe scrisoare şi s-o 
citească. Numai aşa poate să fie. Vă amintiţi că a primit 
prospectul pentru flori de la acelaşi poştaş. 

— Greta Rosen, zise Sir Henry încet. Atunci vizita pe care 
mi-a făcu t-o... 

— Bărbaţii nu înţeleg niciodată lucrurile astea, zise Miss 
Marple. Mă tem că ei cred, adeseori, că noi femeile bătrâne 
suntem ca pisicile care văd pe întuneric. Asta aşa e! Din 
nefericire ştim foarte multe despre semenele noastre. Nu 
mă îndoiesc că ceva stătea între ei. Tânărul a simţit brusc'o 
repulsie inexplicabilă, o suspecta fără să vrea şi nu-şi putea 
ascunde suspiciunea. Şi cred că vizita fetei la dumneata 
arată o curată duşmănie. Se simte destul de sigură pe ea, 
dar s-a băgat la apă inutil, încercând să te facă să-ţi îndrepţi 
bănuiala definitiv asupra bietului Templeton. Niciodată n-ai 
fost atât de sigur de asta, ca după vizita fetei. 

— Sunt sigur că nu s-a trădat cu nimic... Începu sir Henry. 

— Bărbaţii, zise Miss Marple calmă, nu înţeleg niciodată 
lucrurile astea. 

— Şi fata asta..., zise el şi se opri. A comis o crimă cu 
sânge rece şi mai vrea să iasă basma curată! 


— Nu, sir Henry, spuse Miss Marple, nu va ieşi basma 
curată. Niciunul dintre noi nu crede asta. Aminteşte-ţi ce ai 
spus mai înainte. Nu, Greta Rosen îşi va primi răsplata. A 
intrat în horă, trebuie să joace şi va juca cu oameni foarte 
suspecți, cu contrabandişti şi terorişti, o tovărăşie care n-o 
va duce la bine şi care îi rezervă un sfârşit amar. Aşa cum 
spuneaţi, trebuie să ne pese de cel nevinovat, nu de cel 
vinovat. Templeton se va căsători, cred eu, cu verişoara sa 
din Germania, gestul de a rupe scrisoarea, ei bine, deşi 
pare suspect, are cu totul alt înţeles decât cel pe careil- 
am. Atribuit în seara asta. A rupt-o de teamă că cealaltă fată 
o va vedea şi îi va cere să i-o arate. Da, pentru că eu cred că 
între ei s-a înfiripat o idilă. Cu Dobbs nu-i nici o problemă, el 
nu avea altceva în cap decât gustarea de la ora unsprezece. 
Mai rămâne biata Gertrud - cea care îmi aminteşte de 
Annie Poultny. După ce a slujit-o cu credinţă vreme de 
cincizeci de ani, a fost suspectată că a furat testamentul 
domnişoarei Lamb, deşi nu aveau nici o dovadă împotriva 
ei. Cât pe ce să moară de inimă rea. Numai după ce a murit, 
adevărul a ieşit la iveală din cutia în care ţinea ceaiul, unde 
bătrâna domnişoară Lamb îl pusese bine. Dar era prea 
târziu pentru biata Annie. De aceea sunt îngrijorată în cazul 
bătrânei nemţoaice. Când eşti bătrân, eşti uşor de lovit. Mi- 
e mai mare mila de ea, mai mult decât de Templeton care e 
tânăr, arătos şi, după cum se vede, favoritul femeilor. Vă rog 
să-i scrieţi, sir Hennry,. Şi să-i spuneţi că nevinovăția ei e în 
afară de orice îndoială. Stăpânul ei a murit şi ea trăieşte şi 
se gândeşte tot timpul că e suspectă de... Oh! Nu suport 
nici să mă gândesc la aşa ceva. 

— O să-i scriu, Miss Marple, o să-i scriu, zise sir Henry şi 
se uită la ea într-un fel foarte curios. Ştiţi, nu vă pot 
înţelege. Punctul dumneavoastră de vedere e întotdeauna 
cu totul altul decât m-aş aştepta. 

— Mă tem că punctul meu de vedere e fără importanţă, 
zise Miss Marple cu modestie. Rareori plec din St. Mary 
Mead. 


— Şi totuşi aţi rezolvat un caz care putea să constituie un 
mister de ordin internaţional, zise sir Henry. Am 
convingerea că dumneavoastră l-aţi rezolvat. 

Miss Marple se înroşi toată, apoi se porni iar: 

— Cred că am primit o educaţie potrivită pentru ziua de 
azi. Eu şi sora mea am avut o guvernantă din Germania - o 
Frăulein, o fiinţă sentimentală. Ne-a învăţat limbajul florilor 
- ceva care azi nu se mai învaţă nicăieri, dar care e ceva 
foarte interesant. De pildă, o lalea galbenă înseamnă 
„iubire fără speranţă”, pe când în China înseamnă „mor de 
gelozie la picioarele tale”. Scrisoarea era semnată 
„Georgian”, cuvânt care în germană înseamnă „dalie”, ceea 
ce face totul foarte limpede. Încerc să-mi amintesc ce 
înseamnă dalie, dar îmi scapă. Memoria mea nu mai e ca 
mai demult. Dar, oricum, nu înseamnă moarte. Sigur nu 
înseamnă moarte. Ce lucruri triste se petrec pe lume! 

— Aşa e, zise doamna Bantry suspinând. Noroc cu florile şi 
cu prietenii! 

— Ne-a pus pe locul doi, observați, zise dr. Lloyd. 

— Pe vremuri cineva îmi trimitea în fiecare seară la teatru 
orhidee mov, zise Jane visătoare. 

— Aş vrea să intru în grațiile tale”, zise Miss Marple, asta 
înseamnă orhidee. 

Sir Henry tuşi într-un fel aparte şi întoarse capul. Miss 
Marple strigă deodată: 

— Îmi amintesc! Dalie înseamnă „trădare şi inducere în 
eroare”. 

IV. Floarea ciudată. 

Când am venit aici anul trecut... Spuse Henry Clithering şi 
se opri. 

Gazda sa, doamna Bantry, se uită la el curioasă. 

Fostul inspector al Scotland Yard-ului stătea la vechii săi 
prieteni, colonelul şi doamna Bantry, care locuiau lângă St. 
Mary Mead. 

Doamna Bantry, cu stiloul în mână, tocmai îi ceruse sfatul 
pe cine să invite în calitate de al şaselea musafir la cina din 


seara aceea. 

— Da, spuse doamna Bantry încurajatoare. Deci, când ai 
fost aici anul trecut...? 

— Spune-mi, reluă Henry, cunoşti o Miss Marple? 

Doamna Bantry rămase surprinsă. Era ultima persoană la 
care s-ar fi aşteptat. 

— Dacă o cunosc pe Miss Marple? Dar cine n-o cunoaşte! 
Fata bătrână tipică din romane. Adorabilă, dar cu totul 
demodată. Ai vrea s-o invit pe ea la cină? 

— 'Te surprinde? 

— Trebuie să mărturisesc că, puţin, da. Nici nu m-aş fi 
gândit că tu... Dar poate că există vreo explicaţie? 

— Explicaţia e cât se poate de simplă. Când am fost aici 
anul trecut, aveam obiceiul să discutăm mistere nerezolvate 
- eram cinci sau şase, Raymond West, romancierul, a 
început. Fiecare dintre noi spunea o poveste al cărui 
deznodământ îl ştia, dar ceilalţi nu. L-am considerat un 
exerciţiu al capacităţii noastre de deducție ca să vedem cine 
s-ar putea apropia cel mai mult de adevăr. 

— Şi? 

— Exact ca în basme, nu ne dădeam seama că Miss Marple 
se distra; dar eram cu toţii foarte politicoşi pentru, că nu 
doream să-i rănim sentimentele dragei noastre bătrânici. 
Şi-acum vine poanta glumei. Bătrâna doamnă ne-a întrecut 
de fiecare dată! 

— Poftim? 

— Vă asigur, merge drept la adevăr ca un porumbel acasă. 

— Dar e cu totul extraordinar! Cum, bătrâna Miss Marple 
care abia a ieşit de câteva ori din St. Mary Mead? 

— Ah! După părerea ei, asta i-a oferit prilejuri nelimitate 
de a observa natura umană, ca şi cum ar fi pus-o sub 
MiCroscop. 

— Cred că trebuie să fie ceva la mijloc, conchise doamna 
Bantry. S-ar putea să cunoască cel puţin partea meschină a 
oamenilor. Dar, nu cred că avem printre noi chiar criminali 
adevăraţi. Ar trebui s-o punem la încercare, după cină, cu 


povestea fantomei lui Arthur. I-aş fi recunoscătoare dacă i- 
ar găsi o soluţie. 

— Nu ştiam că Arthur crede în fantome! 

— O, nu! Asta-l îngrijorează aşa de mult! Şi i s-a întâmplat 
unui prieten de-al său, George Pritchard, o persoană cât se 
poate de obişnuită. Este o adevărată tragedie pentru bietul 
George. Ori povestea asta extraordinară este adevărată, 
ori... 

— Ori? 

Doamna Bantry nu răspunse. După vreun minut, două, 
spuse la modul general: 

— Ştiţi, mie îmi place George, toţi îl plac. N-ai putea crede 
că el... Dar oamenii fac câteodată asemenea lucruri 
extraordinare. 

Sir Henry dădu din cap afirmativ. El ştia mai bine decât 
doamna Bantry ce lucruri extraordinare sunt în stare să 
facă oamenii. 

Aşa că se întâmplă ca în seara aceea doamna Bantry să se 
uite în jurul mesei sale (tremurând puţin în timpul ăsta, 
pentru că sufrageria, ca majoritatea sufrageriilor 
englezeşti, era extrem de rece) şi să-şi fixeze privirea 
asupra bătrânei doamne foarte rigide care stătea la 
dreapta soţului ei. Miss Marple purta mitenă de mătase 
neagră; un vechi şal de mătase îi acoperea umerii şi o altă 
bucată de mătase se ridica deasupra părului ei alb. Vorbea 
animată cu doctorul bătrâior, Lloyd, despre azilul de săraci 
şi despre defectele pe care le suspectau la sora medicală a 
districtului. 

Doamna Bantry se minună din nou. Ea chiar se întrebă 
dacă sir Henry făcuse o glumă straşnică, dar nu prea-i 
dădea de căpătâi. Incredibil ca ceea ce spusese să poată fi 
chiar adevărat. 

Privirea ei se deplasă şi se opri plină de afecţiune la soţul 
ei roşu la faţă, lat în umeri, care-i povestea despre cai 
frumoasei şi popularei actriţe, Jane Helier. Jane, mai 
frumoasă (dacă asta-i posibil) în realitate decât pe scenă, 


făcea ochii mari şi murmura la anumite intervale: „Chiar?” 
„Ei zău!” „Extraordinar!” Nu ştia absolut nimic despre cai şi 
nu-i păsa deloc. 

— Arthur, îi sări în ajutor doamna Bantry, o plictiseşti pe 
biata Jane la nebunie. Lasă caii ăia şi povesteşte-i, în 
schimb, afacerea cu fantoma. Ştii... George Pritchard. 

— Ce, Dolly? O, dar nu ştiu... 

— Şi sir Henry doreşte s-o audă. I-am povestit ceva despre 
ea azi dimineaţă. Ar fi interesant să vedem ce părere are 
fiecare despre ea. 

— O, povestiţi-o! Spuse Jane. Ador poveştile cu fantome. 

— Bine... Colonelul Bantry ezita. Niciodată n-am crezut în 
supranatural, dar asta... Nu ştiu dacă vreunul dintre 
dumneavoastră îl cunoaşte pe George Pritchard. Este unul 
dintre cei mai buni. Soţia sa, ei bine, ea a murit, biata 
femeie. Aş zice doar atât: nu prea-i făcea viaţa uşoară lui 
George cât a trăit. Ea era una dintre acei invalizi... Cred că 
avea ceva cu adevărat, dar indiferent de ce suferea se 
folosea de asta la maximum. Era capricioasă, închipuită, 
nerezonabilă. Se plângea de dimineaţă până seara. George 
trebuia s-o servească în toate împrejurările şi, indiferent ce 
făcea, ieşea întotdeauna pe dos şi era făcut de două parale. 
Cei mai mulţi bărbaţi, sunt cu totul convins, ar fi decapitat-o 
de mult. Spune, Dolly, nu-i aşa? 

— Era o femeie îngrozitoare, confirmă doamna Bantry cu 
convingere. Dacă George Pritchard ar fi decapitat-o şi în 
juriu s-ar fi aflat vreo femeie ar fi fost achitat în mod 
triumfal. 

— Nu prea ştiu cum a început toată povestea. George a 
fost cam vag în legătură cu asta. Dar mi se pare că doamna 
Pritchard a avut întotdeauna o slăbiciune pentru cei care 
ghicesc viitorul, ghicesc în palmă, povestesc lucruri şi 
chestii de soiul ăsta. Lui George nu-i păsa. Dacă ea se 
amuza aşa, totul era în regulă. Dar el refuza să se implice în 
poveşti de genul ăsta şi acest lucru era la originea altor 
necazuri. Mai multe surori de spital au trecut prin casă, 


LLA 


deoarece doamna Pritchard, de obicei; devenea 
nemulțumită de ele după câteva săptămâni. O soră tânără 
fusese foarte atentă în privinţa acestei slăbiciuni de a ghici 
viitorul şi, pentru o vreme, doamna Pritchard fusese foarte 
ataşată de ea. Apoi, deodată, se supără şi insistă ca ea să 
plece. Aduse înapoi o altă soră care mai fusese la ea, o 
femeie mai în vârstă, cu experienţă şi tact în a trata pacienţi 
psihopaţi. Potrivit lui George, sora Copling era de foarte 
bună calitate, o femeie cu mult bun simţ. Ea făcea faţă 
supărărilor şi ieşirilor nervoase ale doamnei Pritchard cu 
completă indiferenţă. Doamna Pritchard lua întotdeauna 
prânzul sus şi, de obicei, în acest moment al zilei, George şi 
sora cădeau la înţelegere în privinţa după-amiezii. În 
general, sora era liberă între ora două şi patru, dar „din 
amabilitate”, cum se spune, îşi lua, câteodată, timpul liber 
după ceai, dacă George dorea să plece după-amiaza. Cu 
una din aceste ocazii, ea menţionă că se duce să-şi viziteze 
o soră la Golders Green şi că ar putea să întârzie puţin. 
George se întristă, întrucât aranjase să joace o partidă de 
golf. Sora Copling îi dădu toate asigurările: 

— Nu se va simţi lipsa nici unuia dintre noi, domnule 
Pritchard. O luminiţă se aprinse în ochii ei. Doamna 
Pritchard va avea o companie mult mai excitantă decât a 
noastră. 

— Pe cine? 

— Aşteptaţi o clipă. Ochii sorei Copling străluceau mai tare 
decât oricând. Să vă spun exact: Zarida, prezicătoare a 
viitorului. 

— O, Doamne! Mormăi George. Asta-i una nouă, nu-i aşa? 

— Absolut. Cred că sora Carstairs, care a fost înaintea 
mea, a trimis-o aici. Doamna Pritchard n-a văzut-o încă. Mi- 
a spus să-i scriu pentru a-i fixa o întâlnire în această 
dupăamiază. 

— Bine, oricum, am să mă duc la golf, spuse George, 
plecând cu cele mai afectuoase sentimente faţă de Zarida, 
prezicătoarea viitorului. 


Când s-a întors acasă a găsit-o pe doamna Pritchard într-o 
stare de mare agitaţie. Zăcea, ca de obicei, pe sofaua ei cu 
o sticluţă de săruri din care inhala destul de des. 

— George, exclamă ea, ce ţi-am spus eu despre casa asta? 
Din momentul în care am intrat am simţit că ceva nu era în 
ordine! Nu ţi-am spus-o atunci? 

Reprimându-şi dorinţa de a răspunde: „O spui 
întotdeauna”, George zise: 

— Nu, nu-mi amintesc. 

— Tu nu-ţi aminteşti niciodată nimic din ce are legătură cu 
mine. Bărbaţii sunt extraordinar de duri, dar cred că tu eşti 
chiar mai insensibil decât majoritatea. 

— Ei, bine, Mary dragă, nu-i frumos să vorbeşti aşa! 

— După cum îţi spuneam, femeia asta şi-a dat seama 
imediat! Ea... Ea pur şi simplu a tresărit de frică - înţelegi 
ce vreau să spun - de cum a ajuns la uşă, s-a dat înapoi şia 
spus: „Aici e ceva rău, rău şi periculos. Îl simt”. 

George râse, ceea ce nu a fost prea înţelept din partea sa. 

— Bine, a meritat să dai banii în după-amiaza aceasta. 

Soţia îşi închise ochii şi trase îndelung pe nas din sticluţa 
cu săruri. 

— Cât mă urăşti! Ai glumi şi ai râde chiar dacă aş fi pe 
moarte. 

George o contrazise, dar după câteva minute ea continuă: 

— N-ai decât să râzi, dar îţi voi povesti totul, casa asta 
este, în mod clar, periculoasă pentru mine, femeia a spus-o. 

Sentimentele bune de mai înainte pe care le simţise 
George faţă de Zarida se schimbară în mod radical. Ştia că 
soţia sa era în stare să insiste pentru a se muta într-o casă 
nouă, dacă-i venea capriciul ăsta. 

— Altceva ce a mai spus? Întrebă el. 

— N-a putut să-mi spună foarte multe. Era atât de 
neliniştită! Un lucru mi-a zis. Aveam nişte violete într-un 
vas. A arătat cu degetul spre ele şi a strigat: 

— Luaţi-le de aici! Nici o floare albastră, niciodată, 
niciodată să nu ţineţi flori albastre. Florile albastre vă sunt 


fatale, ţineţi minte asta. 

— Doar ştii, adăugă doamna Pritchard, întotdeauna ţi-am 
spus că albastrul e o culoare care-mi repugnă. Simt ceva 
instinctiv împotriva ei. 

George era prea înţelept ca să comenteze că n-o auzise 
niciodată până atunci spunând aşa ceva. În schimb, întrebă 
cum arată misterioasa Zarida. Doamna Pritchard se lansă 
cu plăcere în descrierea acesteia: 

— Păr negru, cu bucle pe urechi, ochii îi erau pe jumătate 
închişi, mari cearcăne negre în jurul lor, avea un văl negru 
pe gură şi bărbie şi vorbea ca şi cum ar fi cântat cu un 
accentuat aer străin, spaniol, cred... 

— De fapt, ca toţi cei ce practică meseria asta, conchise 
George vesel. 

Soţia sa îşi închise imediat ochii. 

— Mă simt extrem de rău, spuse ea. Sună după soră. 
Răutatea mă deprimă, după cum o ştii prea bine. 

Două,zile mai târziu, sora Copling se duse la George cu o 
faţă gravă. 

— Vreţi să veniţi la doamna Pritchard, vă rog? A primit o 
scrisoare care o nelinişteşte foarte mult. 

Îşi găsi soţia cu scrisoarea în mână. I-o întinse. 

— Citeşte-o, spuse ea. 

George o citi. Era o hârtie foarte parfumată, cu un scris 
mare şi negru. 

„Am citit viitorul. Vă avertizez înainte de a fi prea târziu. 
Fiţi atentă la luna plină. Primula albastră înseamnă 
avertisment; nalba albastră de grădină înseamnă pericol; 
muşcată albastră înseamnă moarte...” 

Tocmai când era pe punctul de a izbucni în râs, George 
observă că sora Copling îi face un gest iute ca să-l 
împiedice. Spuse oarecum nesigur: 

— Probabil că femeia încearcă să te sperie, Mary. Oricum, 
nu există asemenea lucruri ca primule albastre şi muşcate 
albastre. 


Dar doamna Pritchard începu să plângă şi să spună că 
zilele îi sunt numărate. Sora Copling ieşi cu George pe 
palier. 

— Atâtea idioţenii la un loc! Izbucni el. 

— Cred că aşa e. 

Ceva din tonul sorei îl surprinse şi o privi Uimit. 

— Soră, doar nu crezi... 

— Nu, nu, domnule Pritchard. Nu cred în prezicerea 
viitorului - e o prostie. Ceea ce mă uluieşte pe mine este 
înţelesul scrisorii. Ghicitoarele pun mâna de obicei pe ce 
pot. 

Dar femeia asta pare să o sperie pe doamna Pritchard, 
fără să tragă nici un folos pentru ea. Asta nu înţeleg. Şi mai 
e un lucru... 

— Da? 

— Doamna Pritchard susţine că'ceva la Zarida îi e 
oarecum familiar. 

— Chiar? 

— Ei bine, nu-mi place, domnule Pritchard, asta-i tot. 

— Soră, nu ştiam că eşti atât de superstiţioasă. 

— Nu sunt superstiţioasă, dar ştiu când un lucru este 
straniu. 

După vreo patru zile avu loc primul incident. Ca să vi-l 
explic, va trebui să descriu camera doamnei Pritchard... 

— Mai bine lasă-mă pe mine s-o fac, îl întrerupse doamna 
Bantry. Era tapetată cu material nou peste care poţi să 
aplici buchete de flori ca să-i faci un fel de bordură de 
verdeață. Efectul este asemănător cu acela dintr-o grădină, 
numai că, bineînţeles, ceva nu-i în regulă cu florile. Mă 
refer la faptul că ele nu pot fi toate înflorite în acelaşi timp. 

— Lasă-ţi pasiunea ta pentru acuratețe horticolă, Dolly, i se 
adresă soţul. Ştim cu toţii că eşti un grădinar entuziast. 

— Bine, dar este absurd, protestă doamna Bantry. Să ai 
narcise, zambile, nalbe de grădină, lupinus albuş şi 
margarete de toamnă, toate grupate laolaltă. 


— Cât se poate de neştiinţific, remarcă sir Henry. Dar să 
continuăm povestirea. 

— Ei bine, printre aceste flori îngrămădite se !' aflau 
primule, buchete de primule galbene şi roşii şi... O, 
continuă Arthur, asta-i povestirea ta... 

Colonelul Bantry reluă firul acţiunii: 

— Într-o dimineaţă, doamna Pritchard sună violent din 
clopoţelul ei. Toată casa veni în fugă, crezând că îşi dădea 
duhul; câtuşi de puţin. Ea era extrem de agitată şi arăta cu 
degetul spre tapet; acolo se vedea destul de clar o singură 
primulă albastră în mijlocul celorlalte... 

— O, îmi dă fiori! Exclamă domnişoara Helier. 

— Problema era dacă primula cea albastră fusese tot 
timpul acolo? Aşa au fost de părere George şi sora. Dar 
doamna Pritchard n-a vrut în ruptul capului să accepte 
sugestia asta. Ea nu o observase niciodată până în 
dimineaţa aceea şi cu o noapte înainte fusese lună plină. 
Era foarte înnebunită din cauza asta. 

— L-am întâlnit pe George Pritchard în aceeaşi zi şi el mi-a 
povestit, interveni doamna Bantry. M-am dus s-o vizitez pe 
doamna Pritchard şi mi-am dat toată osteneala să 
ridiculizez întreaga afacere, dar fără succes. Am plecat 
serios preocupată şi îmi amintesc că m-am întâlnit cu Jean 
Instow şi i-am spus şi ei. Jean este o fată ciudată. Ea a zis: 
„Deci, chiar este afectată de asta?” Am asigurat-o că 
începusem să cred că femeia era pur şi simplu capabilă să 
moară de frică, era superstiţioasă din cale - afară. 'âmi 
reamintesc că Jean m-a cam surprins cu ceea ce a declarat 
apoi: „Ei bine, asta ar putea să fie spre binele tuturor, nu-i 
aşa?” Tonul era aşa de rece, atât de indiferent încât m-a 
şocat cu adevărat. Sigur că ştiu cum se întâmplă în zilele 
noastre - să fii brutal şi direct, dar nu mă pot deloc obişnui 
cu asta. Jean îmi zâmbi cam ciudat şi adăugă: 'Nu vă place 
că spun asta, dar e adevărat. La ce-i mai foloseşte viaţa 
doamnei Pritchard? La nimic, şi e un iad pentru George 
Pritchard. Să-i moară soţia de frică - ăsta ar fi lucrul cel mai 


bun care i s-ar putea întâmpla”. Eu i-am răspuns: „George a 
fost întotdeauna extrem de bun cu ea”. Jean a răspuns: „Da, 
el merită o recompensă, bietul de el. Este un bărbat foarte 
atractiv, George Pritchard. Aşa credea ultima soră, cea 
drăguță, cum o chema? Carstairs. Asta a fost cauza certei 
dintre ea şi doamna Pi”. Ştiţi, nu mi-a plăcut s-o aud pe Jean 
vorbind astfel. Sigur că m-am întrebat... 

Doamna Bantry se opri în mod intenţionat. 

— Da, dragă, spuse Miss Marple liniştită. Întotdeauna te 
întrebi. Domnişoara Instow e o fată drăguță? Joacă cumva şi 
golf? 

— Da. E bună la toate jocurile. Şi arată bine, atractivă, 
foarte blondă, cu o piele sănătoasă şi ochii mari, frumoşi, 
albaştri. Sigur că noi întotdeauna am simţit că ea şi George 
Pritchard - vreau să spun că dacă lucrurile ar, fi stat altfel - 
sunt foarte potriviţi. 

— Sunt prieteni? Întrebă Miss Marple. 

— O, da. Prieteni foarte buni. 

— Dolly, întrebă colonelul Bantry pe un ton mieros, crezi 
că aş putea să-mi continui povestirea? 

— Arthur, spuse doamna Bantry resemnată, vrea să se 
întoarcă la fantomele sale. 

— Restul povestirii am aflat-o de la însuşi George, continuă 
colonelul. Nu e nici o umbră de îndoială că doamna 
Pritchard o luase razna rău de tot spre sfârşitul lumii 
următoare. Însemnă pe un calendar când era lună plină şi 
în noaptea aceea i-a ţinut pe soră şi pe George în camera ei 
şi i-a pus să studieze tapetul cu grijă. Erau nalbe de grădină 
Toz ş'i roşii, dar niciuna albastră printre ele. Apoi, după ce 
George a plecat din cameră, ea a închis uşa... 

— Şi dimineaţa a apărut o mare nalbă albastră de grădină, 
spuse veselă domnişoara Helier. 

— Exact, confirmă colonelul Bantry. Sau, în orice caz, cam 
aşa ceva. O floare de nalbă, chiar deasupra capului ei, se 
făcuse albastră. Asta îl impresionă pe George şi, bineînţeles, 
cu cât îl intriga mai mult, cu atât refuza să ia lucrurile în 


serios. A insistat că toată afacerea era un fel de glumă. A 
ignorat dovada că uşa fusese închisă şi faptul că doamna 
Pritchard a descoperit schimbarea înaintea tuturor, chiar 
înainte ca sora Copling să intre în cameră. Lucrul acesta îl 
ului pe George şi-l făcu să se piardă cu firea. Soţia sa dorea 
să părăsească locuinţa şi el nu vroia. Pentru prima dată, era 
înclinat să creadă în supranatural, dar îi era ruşine s-o 
recunoască. De obicei, ceda în favoarea soţiei sale, dar, de 
data asta, refuză. Spunea că Mary n-o să-şi bată joc de el. 
Întreaga afacere era o prostie infernală. 

Şi aşa se scurse luna următoare. Doamna Pritchard 
protesta mai puţin decât şi-ar fi imaginat cineva. Cred că 
era aşa de superstiţioasă încât se convinsese că nu poate 
scăpa de ceea ce îi era scris. Repeta tot timpul: „Primula 
albastră - avertisment. Nalba albastră de grădină - pericol. 
Muşcata albastră - moarte.” Şi stătea uitându-se la 
buchetul de muşcate roşii de lângă patul ei. Întreaga 
atmosferă era tensionată. Chiar şi sora s-a molipsit. Cu 
două zile înainte de luna plină îl rugă pe George s-o ducă pe 
doamna Pritchard în altă parte. George s-a enervat. 

— Chiar dacă toate florile de pe tapetul ăla al naibii s-ar 
transforma în draci albaştri tot n-ar putea omori pe cineva! 
Strigă el. 

— S-ar putea. De şoc au murit mulţi oameni până acum. 

— Prostii, susţinu George. 

Întotdeauna, George a fost puţin încăpățânat. Nu-l poţi 
urni dacă nu vrea. Cred că avea impresia că însăşi' soţia sa 
le colora şi că totul se rezuma la un plan isteric şi morbid 
de-al ei. Ei bine, noaptea fatală sosi. Doamna Pritchard 
închise uşa ca de obicei. Era foarte calmă, într-o stare de 
spirit apatică. Sora părea îngrijorată de aceasta şi a vrut să- 
i dea un stimulent, să-i facă o injecție cu stricnină, dar 
doamna Pritchard refuză. Într-un fel, cred, se amuza. Aşa 
spunea şi George. 

— Ar putea fi destul de posibil, zise doamna Bantry. 
Trebuie să fi fost un soi de ciudată fascinaţie care 


cuprinsese toată casa. 

— A doua zi dimineaţa, nu se mai auzi sunetul violent al 
clopoţelului. Doamna Pritchard se trezea, în mod obişnuit, 
pe la opt. Când, la ora opt şi jumătate, nu primi nici un 
semn de la ea, sora bătu tare la uşă. Pentru că nu-i 
răspunse nimeni, se duse, îl aduse pe George şi insistă să 
spargă împreună uşa. Aşa şi făcură cu ajutorul unei dalte. O 
privire spre silueta nemişcată din pat a fost suficientă 
pentru sora Copling. Îl trimise pe George să telefoneze 
după doctor, dar era prea târziu. Doamna Pritchard, spuse 
acesta, trebuie să fi murit de vreo opt ore. Sticluţa cu săruri 
se afla pe pat lângă ea şi, pe peretele de alături, una dintre 
muşcatele roşii era de un albastru viu. 

— Oribil! Exclamă domnişoara Helier cu un fior. 

Sir Henry se încruntase. 

— Alte detalii suplimentare? 

Colonelul dădu neputincios din cap, dar doamna Bantry 
interveni iute: 

— Gazul. 

— Ce-i cu gazul? Întrebă sir Henry. 

— Când doctorul a sosit, mirosea uşor a gaz şi el descoperi 
imediat că la cămin, conducta fusese puţin deschisă, dar 
într-o măsură atât de mică, că n-ar fi putut conta. 

— Domnul Pritchard şi sora n-au observat lucrul acesta 
când au intrat prima dată? 

— Sora a declarat că ei i-a mirosit uşor a gaz. George a 
spus că n-a sesizat vreo urmă de gaz, dar că ceva îl făcea să 
se simtă copleşit şi foarte ciudat; el a pus aceasta pe seama 
şocului şi probabil că asta şi era. În orice caz, nu se ridica 
problema axfisierii cu gaz. Mirosul era abia perceptibil. 

— Şi ăsta-i sfârşitul povestirii? 

— Nu, nu-i ăsta. Într-un fel sau altul, s-au vrute şi nevrute. 
Ştiţi, servitorii auziseră unele lucruri, ca de exemplu, pe 
doamna Pritchard spunându-i soţului că el o ura, că avea 
să-şi bată joc când ea va fi pe moarte. Ca şi remarci mai 
recente. Ea afirmase într-o zi, apropo de refuzul lui de a 


părăsi casa: „Foarte bine, când voi muri sper ca toată lumea 
să-şi dea seama că tu m-ai ucis”. Şi ghinionul a făcut ca el să 
fi amestecat cu o zi mai înainte nişte substanţe otrăvitoare 
împotriva buruienilor pentru a s,tropi cărările în grădină. 
Unul dintre servitorii mai tineri îl văzuse, şi apoi mai 
observase că-i dusese sus, soţiei, un pahar cu lapte 
fierbinte. Speculaţiile s-au răspândit şi au crescut în 
intensitate. Doctorul dăduse un certificat - nu ştiu exact în 
ce termeni - şoc, sincopă, infarct, probabil nişte termeni 
medicali care nu însemnau nimic mai mult. Totuşi, biata 
femeie abia fusese îngropată de o lună, când s-a cerut şi 
aprobat exhumarea. 

— Îmi amintesc că rezultatul autopsiei a fost nul, spuse sir 
Henry, pe un ton grav. Deocamdată, un caz despre care s-a 
făcut vâlvă fără motiv. 

— Toată întâmplarea este cu adevărat foarte curioasă, 
spuse doamna Bantry. De exemplu, ghicitoarea - Zarida. La 
adresa unde se presupunea că s-ar găsi, nimeni nu auzise 
vreodată de o asemenea persoană! 

— Ea a apărut aşa, deodată, din neant, adăugă soţul, şi 
apoi, pur şi simplu, a dispărut în zarea albastră, albastră - 
asta chiar că-i bună! 

— Şi ceea ce-i culmea, continuă doamna Bantry, sora 
Carstairs care s-a presupus că ar fi recomandat-o, n-a auzit 
niciodată de ea. 

Se uitară unul la altul. 

— E o povestire misterioasă, spuse doctorul Lloyd. Poţi 
face presupuneri, dar să ştii ce s-a întâmplat... 

Dădu din cap că nu ştia. 

— Domnul Pritchard s-a căsătorit cu domnişoara Instow? 
Întrebă Miss Marple pe tonul ei blând. 

— De ce întrebaţi tocmai asta? Se interesă sir Henry. 

Miss Marple îl privi cu ochii ei mari, albaştrii şi calzi. 

— Mi se pare atât de important! Insistă ea. S-au căsătorit? 


Colonelul Bantry dădu negativ din cap. 


— Ei bine, noi ne-am cam aşteptat la aşa ceva, dar au 
trecut 18 luni. Nici nu cred că se mai întâlnesc. 

— Asta-i important, spuse Miss Marple. Foarte important! 

— Atunci credeţi la fel ca mine, zise doamna Bantry. 
Credeţi.,. 

— Hai, Dollly, o întrerupse soţul. N-are nici o justificare 
ceea ce ai de. Gând să spui. Nu poţi să acuzi oamenii, fără 
să ai nici o umbră de dovadă. 

— Nu fă acum pe circumspectul, Arthur! Bărbaţilor le e 
teamă întotdeauna să nu zică ceva care... Oricum, totul 
rămâne aici, între noi. E doar o idee fantastic de 
îndrăzneață din partea mea, dar e posibil - doar posibil - ca 
Jean Instow să se fi deghizat într-o prezicătoare. Gândiţi-vă 
că ar fi fost o glumă. Nu cred, nici o clipă, că a vrut să facă 
vreun rău; dar dacă aşa s-a întâmplat şi doamna Pritchard a 
fost aşa de proastă să moară de frică, ei bine, asta aţi vrut 
să spuneţi Miss Marple, nu-i aşa? 

— Nu dragă, nu tocmai, o contrazise Miss Marple. Ştiţi, 
dacă aş avea de gând să omor pe cineva - ceea ce, 
bineînţeles, nu m-am gândit nici o clipă să fac, deoarece ar 
fi un lucru foarte rău şi, apoi, nu-mi plac crimele. 

— Nici chiar de viespi nu m-aş atinge, deşi trebuie şi sunt 
sigură că grădinarul o face cât se poate de omenos... Dar, ia 
să văd, ce spuneam? 

— Dacă aţi dori să omorâţi pe cineva, o susţinu sir Henry. 

— O, da. Ei bine, dacă aş face-o, nu m-aş mulţumi să mă 
încred în frică. Citim despre oameni care au murit de 
groază, dar pare un soi de lucru nesigur şi oamenii cei mai 
nervoşi sunt cu mult mai curajoşi decât se crede, în general, 
despre ei. Mi-ar place ceva clar şi precis şi aş pune la punct 
un plan bun în scopul ăsta. 

— Miss Marple, o opri sir Henry, mă băgaţi în sperieţi. 
Sper că n-o să vreţi niciodată să trimiteţi pe lumea cealaltă 
pe cineva. Planurile dumneavoastră s-ar dovedi prea bune. 

Miss Marple îl privi cu reproş. 


— Credeam că m-am exprimat clar că nu m-aş deda 
vreodată la o asemenea ticăloşie, spuse ea. Nu, încercam să 
mă pun în situaţia... Unei anumite persoane. 

— Vă referiţi la George Pritchard? Întrebă colonelul 
Bantry. N-aş crede niciodată aşa ceva despre George, deşi, 
trebuie să ştiţi că însăşi sora îl suspectează. M-am dus şi i- 
am făcut o vizită după vreo lună, cam în jurul momentului 
exhumării. Nu ştia cum s-a întâmplat, de fapt, nu avea nimic 
de spus, dar părea destul de clar că ea credea că George 
era, într-un anumit fel, responsabil pentru moartea soţiei. 
Era convins de asta. 

— Da, interveni doctorul Lloyd, poate că nu greşea în 
totalitate. Şi apoi, vă daţi seama că o soră adesea ştie. Ea 
nu poate spune, n-are nici o dovadă, dar ştie. 

Sir Henry se aplecă în faţă; 

— Haideţi, Miss Marple, i se adresă el convingător. Visaţi 
cu ochii deschişi. Nu ne spuneţi şi nouă ceva despre 
lucrurile astea? 

Miss Marple tresări şi se înroşi. 

— Vă cer scuze, spuse ea, mă gândeam doar la sora 
noastră medicală de district. O problemă cât se poate de 
dificilă. 

— Mai dificilă decât cea cu muşcata albastră? 

— Asta depinde foarte mult de primule, declară Miss 
Marple. Vreau să spun că doamna Bantry le-a descris ca 
fiind galbene şi roşii. Dacă a existat o primulă roşie care a 
devenit albastră, atunci, desigur, asta se potriveşte de 
minune. Dar dacă s-a întâmplat să fie una galbenă... 

— A fost roşie, răspunse doamna Bantry. 

Se holbară cu toţii la Miss Marple. 

— Atunci, asta explică totul, spuse Miss Marple. Dădu din 
cap plină de regret. Şi sezonul viespilor, totul. Şi, 
bineînţeles, gazul. 

— Cred că vă aduce aminte de nenumărate tragedii de la 
ţară, spuse sir Henry. 


— Nu tragedii, răspunse Miss Marple. Şi, în mod sigur, de 
nimic criminal. Dar îmi aminteşte puţin de necazul pe care-l 
avem cu sora medicală. În fond, surorile medicale sunt 
fiinţe umane şi care trebuie să fie aşa de corecte în 
comportamentul lor, să poarte gulerele alea incomode, să 
se ataşeze de familii, ei, vă miră că se întâmplă, uneori, câte 
ceva? 

O luminiţă se aprinse în ochii lui sir Henry. 

— Vă gândiţi la sora Carstairs? 

— O, nu, nu la sora Carstairs. La sora Copling. Ştiţi, ea 
fusese acolo mai înainte şi îi era drag de domnul Pritchard, 
care spuneţi că e un bărbat atrăgător. Aş zice că s-a 
îndrăgostit, biata de ea, sigur n-ar trebui să ne amestecăm 
în treaba asta. Cred că nu ştia de domnişoara Instow şi, 
bineînţeles, după aceea, când a aflat, s-a întors împotriva lui 
şi a încercat să facă cât de mult rău putea. Desigur, 
scrisoarea a exclus-o, nu-i aşa? 

— Ce scrisoare? 

— Bine, dar ea i-a scris ghicitoarei la cererea doamnei 
Pritchard şi prezicătoare a venit, aparent, ca răspuns la 
scrisoare. Dar, mai târziu, s-a descoperit că nu existase 
niciodată o asemenea persoană la adresa aceea. Asta indică 
un lucru: sora Copling era implicată. Ea doar a pretins că 
scrie, sau ce ar putea fi mai plauzibil decât faptul că ea 
însăşi a fost prezicătoarea? 

— N-am făcut deloc legătura cu scrisoarea, spuse sir 
Henry. Acesta e un element cât se poate de important. 

— A făcut ceva foarte îndrăzneţ, spuse Miss Marple, 
întrucât doamna Pritchard ar fi putut s-o recunoască, în 
pofida deghizării şale, deşi, cu siguranţă, dacă s-ar fi 
întâmplat aşa, sora ar fi pretins că a fost o glumă. 

— Ce aţi vrut să spuneţi, zise sir Henry, când aţi pfârmat 
că dacă aţi fi fost o anumită persoană nu aţi fi avut 
încredere în efectul spaimei? 

— Nu poţi fi sigur în felul acela, răspunse Miss Marple. Nu, 
cred că avertismentele şi florile albastre au fost, ca să 


folosesc un termen militar, doar un camuflaj... Şi râse de 
propria ei comparaţie. 

— Şi lucrul adevărat? 

— Ştiu, se scuză Miss Marple, că mi-e gândul la viespile 
alea. Bietele de ele, distruse cu miile şi, de obicei, într-o zi 
frumoasă de vară. Dar mi-am reamintit că l-am văzut pe 
grădinar amestecând cianura de potasiii într-o sticluţă cu 
apă care arăta asemenea sticluţelor cu săruri de inhalat. Şi 
dacă s-ar puneamestecul 'grădinarului într-o asemenea 
sticluţă şi aceasta în locul celei adevărate... Ei bine, biata 
femeie avea obiceiul să nu se dezlipească de sticluţa ei cu 
săruri. Aţi şi spus că a fost găsită lângă mâna ei. Atunci, în 
mod sigur, când domnul Pritchard s-a dus să telefoneze 
după doctor, sora a înlocuit-o cu cea adevărată şi a dat 
puţin drumul la gaze ca să mascheze orice miros de 
migdale şi, în cazul în care cineva se simţea ciudat, şi eu am 
auzit că cianura nu lasă nici o urmă dacă aştepţi destul de 
mult... S-ar putea să mă înşel şi să fi fost ceva cu totul 
diferit în sticluţă, dar asta nu mai contează, nu-i aşa? 

— Miss Marple se opri, trăgându-şi puţin sufletul. 

Jane Helier se aplecă spre ea şi întrebă: 

— Dar muşcata albastră şi celelalte flori? 

— Surorile medicale au întotdeauna hârtie de turnesol, nu- 
i aşa? Întrebă Miss Marple. Pentru... Pentru teste. Nu-i un 
subiect prea plăcut. N-o să insistăm asupra lui. Într-o vreme 
am fost şi eu, pentru puţin timp, soră medicală. Se înroşi 
uşor. Albastrul devine roşu cu acizi şi roşu devine albastru 
cu substanţe alcaline. E aşa de uşor să lipeşti o hârtiuţă de 
turnesol roşie pe o floare roşie de lângă pat, bineînţeles. Şi 
apoi, când biata femeie şi-a luat „sărurile”, aburii puternici 
de amoniac au schimbat-o în albastru. Cu totul extrem de 
ingenios. Desigur, muşcata nu era albastră când ei au 
intrat, prima dată, în cameră; nimeni n-a observat-o decât 
mai târziu. Când sora a schimbat sticluţele între ele, a ţinut- 
o pe cea cu amoniac, timp de un minut, lângă tapet. Aşa 
cred! 


— Trebuie să fi fost de faţă, Miss Marple, rosti admirativ 
sir Henry. 

— Ceea ce mă preocupă, spuse Miss Marple, este bietul 
domn Pritchard şi fata aceea drăguță, domnişoara Instow. 
Probabil, amândoi se suspectează reciproc şi se ţin la 
distanţă... Şi viaţa e aşa de scurtă! 

Dădu tristă din cap. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji sir, o linişti Henry. De fapt, am 
un as în mânecă. O soră medicală a fost arestată sub 
învinuirea de a fi ucis un pacient în vârstă care-i lăsase o 
moştenire. A folosit cianură de potasiu ca înlocuitor pentru 
săruri de inhalat- 'Sora Copling a încercat din nou acelaşi 
truc. Domnişoara Instow şi domnul Pritchard nu trebuie să 
aibă îndoieli în privinţa adevărului. 

— Ei, nu-i aşa că e drăguţ! Exclamă încântată Miss Marple. 
Nu mă refer la noua crimă, nu! Asta-i foarte trist, dovedeşte 
câtă răutate domneşte în lume şi dacă te laşi tentată o dată 
- ceea ce îmi reaminteşte că trebuie să termin scurta mea 
discuţie cu doctorul Lloyd despre sora medicală din sat. 

V. Cazul domnişoarelor Skinner 

— Oh, vă rog, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? 

S-ar putea crede că era prin natura ei o absurditate, de 
vreme ce Edna, mica servitoare a lui Miss Marple, stătea de 
fapt de vorbă cu stăpâna chiar în acel moment. 

Recunoscând, totuşi, obişnuinţa, Miss Marple spuse 
prompt: 

— Desigur, Edna. Vino şi închide uşa. Despre ce e vorba? 

Închizând ascultătoare uşa, Edna păşi în cameră, împături 
colţul şorţului ei între degete şi înghiţi de câteva ori. 

— Zi, Edna! Spuse Miss Marple încurajatoare. 

— Oh, vă rog, doamnă, e vorba de verişoara mea, Gladdie. 
Ştiţi, şi-a pierdut slujba. 

— Vai de mine, îmi pare rău să aud asta. Ea era la conacul 
cel mare, nu-i aşa, la domnişoara... Doamna. Skinner? 

— Da, doamnă, exact, doamnă. Şi Gladdie este foarte 
necăjită din cauza asta, grozav de necâjită. 


— Gladys a schimbat slujbele cam des înainte, totuşi, nu-i 
aşa? 

— Aşa e, doamnă. De felul ei, Gladdie este mereu 
amatoare de schimbare. Nu pare, niciodată, cu totul 
aşezată, dacă înţelegeţi ce vreu să spun. Dar, întotdeauna, 
ea a fost cea care a anunţat că pleacă, să ştiţi! 

— Şi de data aceasta e invers? Întrebă Miss Marple scurt. 

— Da, doamnă, şi asta a supărat-o pe Gladdie de groază. 

Miss Marple arăta uşor surprinsă. Îşi amintea de Gladys, 
care venise câteodată să bea ceai în bucătărie în „zilele ei 
libere”, ca de o fată solidă, chicotind, cu un temperament 
foarte echilibrat. 

Edna continuă: 

— Să vedeţi, doamnă, cum s-a întâmplat - cum consideră 
domnişoara Skinner. 

— Cum consideră domnişoara Skinner? Întrebă Miss 
Marple cu răbdare. 

De data aceasta Edna fu în stare să povestească întreaga 
tărăşenie. 

— Oh, doamnă, a fost aşa un şoc pentru Gladdie! Ştiţi, una 
din broşele domnişoarei Emily a dispărut şi s-a făcut atâta 
caz şi zarvă pentru asta ca niciodată, căci, desigur, nimănui 
nu-i place să i se întâmple aşa ceva; este îngrijorător, 
doamnă, ştiţi ce vreau să spun. Şi Gladdie a ajutat să se 
cerceteze peste tot şi domnişoara Lavinia spunea că se 
duce la poliţie să anunţe şi atunci broşa a apărut: căzuse în 
spatele sertarului de la toaletă şi Gladdie a fost foarte 
mulţumită. Chiar a doua zi o farfurie s-a spart şi 
domnişoarei Lavinia îi sări ţandăra s-o dea afară şi i-a spus 
lui Gladdie că-i dă un preaviz de o lună. Şi Gladdie crede că 
nu e vorba de o farfurie, că domnişoara Lavinia se foloseşte 
de asta ca un pretext şi că trebuie să fie din cauza broşei şi 
că ele îşi închipuie că ea a luat-o şi a pus-o înapoi când s-a 
ameninţat cu poliţia, şi Gladdie n-ar face un asemenea 
lucru, n-ar face niciodată. Şi crede că zvonul se va răspândi 


şi va fi împotriva ei şi ăsta-i un lucru foarte serios pentru o 
fată, după cum ştiţi, doamnă. 

Miss Marple încuviinţă. Deşi nu-i plăcea în mod deosebit 
Gladys, cea dată afară şi care avea propriile ei opinii, era 
aproape sigură de cinstea perfectă a fetei şi-şi putea prea 
bine imagina că afacerea trebuie să o fi necâjit. 

Edna spuse pe un ton rugător: 

— Se poate, doamnă, să faceţi ceva în legătură cu asta? 

— Spune-i să nu fie proastă, zise Miss Marple hotărâtă. 
Dacă nu a luat ea broşa, fapt de care sunt sigură, atunci n- 
are nici un motiv să fie necăjită. 

— Se va răspândi zvonul, zise Edna descurajată. 

Domnişoara Marple spuse: 

— Am... Am... Să mă duc acolo după-amiază. Am să 
vorbesc cu domnişoara Skinner. 

— Oh, vă mulţumesc, doamnă, spuse Edna. 

Vechiul conac era o casă mare în stil victorian, înconjurată 
de pădure şi de un parc. De când se dovedise de neînchiriat 
şi de nevândut după cum era, un întreprinzător speculativ îl 
împărţise în patru apartamente cu un sistem central de 
încălzire şi cu folosirea „domeniului” în comun de către 
chiriaşi. Experimentul fusese satisfăcător. O bătrână 
doamnă bogată şi excentrică împreună cu camerista ei 
ocupau un apartament. Bătrâna doamnă avea o pasiune 
pentru păsări şi întreținea în fiecare zi o adunare a 
înaripatelor la mese. Un judecător indian la pensie şi soţia 
sa au închiriat un al doilea. Un cuplu foarte tânăr căsătorit 
l-a ocupat pe altreilea, şi cel de al patrulea fusese ocupat 
numai cu două luni în urmă, de două tinere pe nume 
Skinner. Chiriaşii erau în relaţii foarte distante unii cu alţii, 
întrucât nu aveau nimic în comun. Proprietarul fusese auzit 
spunând că acesta era un lucru excelent. El se temea de 
prietenii, urmate de certuri şi plângeri de rigoare ce i s-ar fi 
adresat. 

Miss Marple îi cunoştea pe toţi chiriaşii, deşi nu ştia pe 
niciunul dintre ei prea bine. Domnişoara Skinner cea mare, 


domnişoara Lavinia, era ceea ce se poate spune membrul 
conducător al firmei. Domnişoara Emily, cea mică, îşi 
petrecea majoritatea timpului în pat, suferind de variate 
boli care, în opinia celor din St. Mary Mead, erau mai mult 
imaginare. Numai domnişoara Lavinia credea cu toată 
devoţiunea în martiriul şi răbdarea cu care suferea sora sa 
şi alerga pe dată, bătând satul de la un capăt la altul, după 
comisioane şi lucruri pe care „sora mea şi le doreşte 
deodată”. 

În St. Mary Mead se credea că, dacă domnişoara Emily 
suferea pe jumătate pe cât susţinea, ar fi trimis de mult 
după doctorul Haydock. Dar domnişoara Emily, când i se 
sugera acest lucru, îşi închidea ochii cu un aer superior şi 
murmura că în cazul ei nu era uşor - cei mai buni specialişti 
în breaslă îi prescriseseră cel mai modern tip de tratament 
şi ea spera cu adevărat că starea sănătăţii i se va ameliora 
mulţumită acestuia. Nici un medic generalist nu-i putea 
deloc înţelege cazul. 

— După părerea mea, spunea sinceră domnişoara 
Hartnell, ea e foarte înţeleaptă că nu-l cheamă. Dragul de 
el, doctorul Haydock, în maniera aia a sa repezită i-ar putea 
spune că n-are nimic, să se dea jos din pat şi să nu mai facă 
atâta caz! I-ar face foarte mult bine! 

Scăpând de un asemenea tratament arbitrar, domnişoara 
Emily continuă, aşadar, să zacă pe sofale, să se înconjoare 
cu cutiuţe pline de pastile ciudate şi să respingă aproape 
tot ce i se gătea şi să ceară altceva - de obicei ceva dificil şi 
care nu era la îndemână de obţinut. 

Gladdie i-a deschis uşa domnişoarei Marple, care arăta 
mai deprimată decât ar fi crezut vreodată aceasta. În 
sufragerie (un sfert din fostul living, care fusese împărţit în 
sală de masă, salon, baie şi coşul de rufe pentru servitoare), 
domnişoara Lavinia se ridică s-o întâmpine pe Miss Marple. 

Lavinia Skinner era o femeie înaltă, slăbănoagă, osoasă, de 
vreo cincizeci de ani. Avea o voce arţăgoasă „şi o purtare 
repezită. 


— Îmi pare bine că vă văd, zise ea. Emily zace în pat... Se 
simte rău astăzi, biata de ea. Spera să vă vadă, ceea ce ar 
reconforta-o, dar sunt momente când nu se simte în stare 
să vadă pe nimeni. Draga de ea, e tare răbdătoare. 

Miss Marple îi răspunse politicos. Servitoarele erau 
principala temă de conversaţie în St. Mary Mead, aşa încât 
nu-i fu greu să dirijeze discuţia în direcţia asta: Miss Marple 
spuse că auzise că fata aia drăguță, Gladys Holmes, urma să 
plece. 

Domnişoara Lavinia îi confirmă spusele. 

— De miercuri într-o săptămână. A spart lucruri, ştiţi. Nu 
putem permite aşa ceva. 

Miss Marple oftă şi-şi dădu cu părerea că toţi trebuie să ne 
obişnuim astăzi cu lucruri de-astea. E atât de greu să faci 
servitoarele să vină la ţară. Credea domnişoara Skinner că 
era într-adevăr bine să se despartă de Gladys? 

— Ştiu că e greu să găseşti servitoare, încuviinţă 
domnişoara Lavinia. Familia Devereux n-a găsit pe nimeni - 
dar nici nu mă mir - se ceartă tot timpul, jazz toată 
noaptea, se mănâncă la orice oră, fata aia nu ştie cum se 
ţine o gospodărie. Mi-e milă de bărbatul ei! Şi apoi, familia 
Larkin tocmai a rămas fără servitoare. Sigur, cu firea 
judecătorului şi dorinţa lui de a i se pregăti Chota Hazri?”, 
cum îi zice el, la ora şase dimineaţa şi doamna Larkin care e 
mereu nemulțumită. Nu mă mir nici de asta, de pildă. Janet 
de la doamna Carmichael este cea mai stabilă, desigur, dar 
după mine este o femeie foarte dezagreabilă şi o înfruntă 
pe bătrâna doamnă. 

— Atunci, nu credeţi că ar trebui să reveniţi asupra 
deciziei în privinţa lui Gladys? E o fată tare bună. Îi cunosc 
întreaga familie; oameni foarte cinstiţi şi de calitate. 

Domnişoara Lavinia se împotrivi: 

— Am motivele mele, spuse ea dându-şi importanţă. 

Miss Marple murmură: 

— V-a lipsit o broşă, am auzit... 


— Cine-a trăncănit? Îmi închipui că fata. Pe cinstite, sunt 
aproape sigură că ea a luat-o. Şi apoi s-a speriat şi a pus-o 
la loc, dar, vedeţi, nu poţi spune nimic dacă nu eşti sigur. 
Schimbă subiectul. Veniţi s-o vedeţi pe domnişoara Emily, 
Miss Marple. Sunt sigură c-o să-i facă bine. 

Miss Marple o urmă docilă la o uşă, unde domnişoara 
Lavinia bătu, fu invitată să intre şi-şi introduse musafira în 
cea mai bună cameră din apartament, în care lumina nu 
pătrundea mai deloc din cauza jaluzelelor pe jumătate 
trase. Domnişoara Emily stătea culcată în pat, bucurându- 
se, după toate aparențele, de penumbră dar şi de 
suferinţele sale nedefinite. 

Lumina slabă o făcea să pară o fiinţă subţire, cu o alură 
imprecisă, cu o grămadă de păr blond - cenuşiu neîngrijit în 
jurul capului, din care se desprindeau cârlionţi, totul 
arătând ca un cuib de pasăre cu care nici o pasăre, care s- 
ar fi respectat, nu s-ar fi putut mândri. În cameră era un 
miros de apă de colonie, biscuiţi râncezi şi camfor. 

Cu ochii pe jumătate închişi şi cu o voce slabă, subţirică, 
Emily Skinner le explică că era „una din zilele ei proaste”. 

— Cel mai rău lucru când eşti bolnav e faptul că îţi dai 
seama ce povară devii pentru cei din jur, zise domnişoara 
Emily pe un ton melancolic. Lavinia e atât de bună cu mine! 
Lavie, dragă, îmi e atât de greu că te necăjesc mereu, dar 
dacă ai umple sticla cu apă fierbinte aşa cum îmi place - 
dacă e prea plină mă apasă cam mult, pe de altă parte, dacă 
nu e suficient de plină, se răceşte imediat! 

— Îmi pare rău, dragă. Dă-mi-o. O s-o golesc puţin. 

— Dacă tot o faci, umple-o din nou. Nu avem ruscus8 în 
casă, nu-i aşa, nu, nu contează. Pot şi fără asta. Nişte ceai 
slab şi o feliuţă de lămâie - n-avem lămâi? Chiar? Nu pot să 
beau ceai fără lămâie. Cred că laptele s-a tăiat puţin 
azidimineaţă. M-a făcut să nu mai am chef să-mi pun lapte 
în ceai. Nu contează. Pot să trăiesc şi fără ceaiul meu. 
Numai că mă simt atât de slăbită! Se spune că stridiile sunt 
hrănitoare. Mă întreb dacă aş încerca câteva. Nu, nu, prea 


multă bătaie de cap să le cumperi la ora asta înaintată. Pot 
să rabd până mâine. 

Lavinia ieşi din cameră murmurând ceva incoerent despre 
dusul cu bicicleta până în sat. 

Domnişoara Emily zâmbi alene musafirei sale şi sublinie că 
nu-i plăcea deloc să dea cuiva vreo bătaie de cap. 

Miss Marple îi spuse Ednei în seara aceea că se temea că 
misiunea sa eşuase. 

Era foarte tulburată de faptul că zvonuri despre necinstea 
lui Gladys circulau deja în sat. 

La poştă, domnişoara Wetherby o abordă: 

— Dragă Jane, i-au dat o recomandare scrisă în care se 
spune că este binevoitoare, sobră şi respectabilă, dar nu se 
arată nimic despre cinste. Mi se pare foarte semnificativ! 
Mă tem că e ceva în legătură cu broşa. Cred că trebuie să 
fie ceva în chestia asta, ştii, deoarece nimeni nu dă drumul 
azi la o servitoare dacă nu e ceva destul de grav. Le va fi 
foarte greu să găsească alta. Fetele, pur şi simplu, nu se 
duc la conacul cel vechi. Sunt nervoase când se întorc acasă 
în zilele lor libere. O să vezi că surorile Skinner n-o să 
găsească pe altcineva şi atunci, poate, sora aia teribil de 
ipohondră se va da jos din pat şi va pune mâna să facă ceva! 

Mare a fost supărarea în sat când s-a dovedit că 
domnişoarele Skinner angajaseră, de la o agenţie, o 
servitoare nouă, care după toate ' relatările, era un model 
de cinste şi virtute. 1 

— O recomandare după trei ani de slujbă, foarte 
călduroasă, preferă provincia şi cere un salariu mai mic 
decât Gladys. Cred că am avut un adevărat noroc. 

— Chiar, adevărat? Întrebă Miss Marple căreia i se 
aduseră la cunoştinţă aceste detalii de către domnişoara 
Lavinia în magazinul negustorului de peşte. 

— Pare prea bună ca să fie adevărat. 

Apoi, părerea celor din St. Mary Mead a fost că modelul de 
cinste şi virtute s-a răzgândit în ultima clipă şi nu a mai 
sosit. 


Niciunul dintre aceste pronosticuri nu se adeveri, totuşi, şi 
satul luă cunoştinţă de comoara domestică pe nume Mary 
Higgins care trecu prin localitate în taxiu spre conacul cel 
vechi. Trebuiau să recunoască cu sinceritate că arăta bine. 
O femeie cu o înfăţişare foarte respectabilă, foarte corect 
îmbrăcată. 

La următoarea vizită pe care Miss Marple o făcu la 
conacul cel vechi, cu ocazia adunării organizatorilor unei 
sărbători în parohie (la care cine vroia îşi vindea lucruri), 
Mary Higgins deschise uşa. Era, cu siguranţă, o servitoare 
cu un aer superior, cam de vreo pâtruzeci de ani, cu păr 
negru lins, obraji roşii, o siluetă plinuţă, mascată discret în 
negru cu un şorţ alb şi bonetă - „exact tipul de servitoare 
bună, de modă veche”, cum explică mai târziu Miss Marple 
şi cu vocea potrivită, amabilă, respectoasă, atât de diferită 
de accentele tari, nazale ale vocii lui Gladys. Domnişoara 
Lavinia arăta mult mai puţin hărţuită ca de obicei şi, deşi a 
regretat că n-a putut să-şi ia şi ea un stand, din cauza grijii 
pe care trebuia să i-o poarte surorii sale, totuşi participă cu 
o sumă frumugşică şi a promis să contribuie cu seturi de 
sugative şi şosete pentru bebeluşi. 

Miss Marple comentă alura ei de bunăstare. 

— Simt că-i datorez foarte mult lui Mary. Sunt atât de 
mulţumită că m-am hotărât să scap de fata cealaltă. Mary 
este cu adevărat o comoară. Găteşte bine, serveşte frumos 
la masă şi păstrează, cu scrupulozitate, curăţenia în micul 
nostru apartament, întoarce saltelele în fiecare zi. Şi se 
poartă minunaţ cu Emily! 

Miss Marple întrebă imediat de Emily. 

— Oh, draga de ea. S-a simţit rău din cauza vremii, în 
ultimul timp. N-are încotro, câteodată asta face puţin 
lucrurile să pară mai dificile. Vrea să i se gătească câte ceva 
şi, apoi, când e servită, spune că nu poate să mănânce acum 
şi apoi vrea din nou, după jumătate de oră şi totul s-a răcit 
şi trebuie reîncălzit. Asta cere muncă, nu glumă, dar, din 
fericire, Mary nu le pune la inimă. Este mare lucru. 


— Draga mea, ai avut noroc, spuse Miss Marple. 

— Chiar aşa. Simt că Mary ne-a fost trimisă ca un răspuns 
la o rugăciune. 

— Mi se pare aproape prea bine ca să fie adevărat, spuse 
Miss Marple. Aş fi, aş fi puţin atentă, dacă aş fi în locul tău. 

Lavinia Skinner nu prinse nuanţa din această remarcă. Ea 
spuse: 

— Oh, vă asigur că fac tot ce pot să se simtă bine. Nu ştiu 
ce m-aş face dacă ar pleca. 

— Nu cred că va pleca până când nu va fi gata de plecare, 
adaugă Miss Marple şi o privi cu înţeles pe gazda sa. 

Domnişoara Lavinia spuse: 

— Când nu ai griji gospodăreşti, asta îţi ia aşa o greutate 
de pe inimă, nu-i aşa? Cum se poartă micuța Edna? 

— Se descurca destul de bine. Nu ca Mary a voastră. Dar 
eu ştiu totul despre Edna pentru că e o fată din sat. 

Când ieşi în hol auzi vocea bolnavei care spunea pe un ton 
ridicat: 

— Ai lăsat compresa asta să se usuce... Doctorul Allerton a 
spus în mod deosebit că trebuie să fie tot timpul umedă. 
Bine, bine, las-o. Vreau o ceaşcă cu ceai şi un ou fiert... 
Fiert numai trei minute şi jumătate, ţine minte, şi trimite-o 
pe domnişoara Lavinia la mine. 

Mary cea eficientă apăru din dormitor şi îi spuse Laviniei: 
„Domnişoara Emily vă cheamă, doamnă”, deschise uşa 
pentru Miss Marple; o ajută să-şi pună haina şi-i înmână 
umbrela în maniera cea mai ireproşabilă. 

Miss Marple luă umbrela, o scăpă, încercă s-o ridice şi îi 
căzu geanta care se deschise. Maiy, politicoasă, adună 
diferite flecuşteţe - o batistă, un carneţel cu adrese, un 
portmoneu de piele demodat, doi şilingi, trei penny şi o 
bucată de baton dulce de mentă, în dungi. Miss Marple 
primi ultimul obiect cu oarecare jenă. 

— Oh, dragă, ăsta trebuie să fi fost al băieţelului doamnei 
Clement. El îl sugea şi-mi amintesc că mi-a luat geanta să se 


joace cu ea. Eltrebuie să-l fi pus înăuntru. E teribil de 
lipicios, aşa? 

— Să-l iau, doamnă? 

— Oh, dacă vrei? Mulţumesc foarte mult. 

Mary ridică ultimul lucru, o oglinjoară, şi după ce o primi, 
Miss Marple exclamă încântată: 

— Ce noroc că nu s-a spart. 

După aceea ea plecă, Mary rămase politicoasă la uşă 
ţinând o bucată de baton de zahăr cu dungi, fără nici o 
expresie deosebită pe faţă. 

Timp de zece zile, St. Mary Meâd a trebuit să îndure, să 
audă calităţile comorii domnişoarei Lavinia şi „a 
domnişoarei Emily. 

În a unsprezecea zi, satul fu trezit de o veste trăsnet. 
Mary, modelul de cinste şi virtute dispăruse! Patul ei era 
neatins şi uşa din faţă a fost găsită dată la perete. Se 
strecurase în linişte, în timpul nopţii. 

Şi nu numai Mary lipsea! Două broşe şi cinci inele ale 
domnişoarei Lavinia, trei inele, un pandativ, o brățară şi 
patru broşe ale domnişoarei Emily lipseau de asemenea! 

Era începutul catastrofei. 

Tânăra doamnă Devereusx îşi pierduse diamantele pe care 
le ţinea într-un sertar deschis, ca şi nişte blănuri de valoare 
primite ca dar de nuntă. Judecătorului şi soţiei sale li se 
luaseră bijuterii, şi o anumită sumă de bani. Doamna 
Carmichael a suferit cele mai mari pagube. Nu numai că 
avea nişte bijuterii de foarte mare valoare, dar mai ţinea şi 
o mare sumă de bani care dispăruse din apartament. 
Fusese seara liberă a Janettei şi stăpâna sa obişnuia să se 
plimbe prin grădină pe înserate, chemând păsările şi 
presărându-le firimituri. Devenise clar că Mary, servitoarea 
cea perfectă, avusese chei potrivite pentru toate 
apartamentele! 

Trebuie să mărturisim că a fost o anumită satisfacţie cam 
deplasată în St. Mary Mead. Domnişoara Lavinia se lăudase 


atât de mult cu miraculoasa ei Mary. „Şi tot timpul ăsta, 
dragă, fusese o hoaţă obişnuită!” spuneau oamenii. 

Urmă o descoperire interesantă. Nu numai că Mary 
dispăruse în neant, dar agenţia care o trimisese şi 
garantase recomandările se. Alertă când descoperi că Mary 
Higgins, care le ceruse de lucru şi ale cărei recomandări 
fuseseră acceptate, nu existase niciodată, în ciuda tuturor 
căutărilor. Era numele unei servitoare care locuise la sora 
adevărată a unui diacon, dar adevărata Mary Higgins trăia 
liniştită într-un loc prin Cornwall. 

— Inteligentă toată treaba, recunoscu inspectorul Slack. Şi 
dacă vreţi să ştiţi de la mine, femeia asta lucrează cu o 
bandă. S-a mai întâmplat un caz de acelaşi fel în 
Northumberland acum un an. Lucrurile furate n-au fost 
găsite niciodată şi nici ea n-a fost prinsă. Totuşi, stăm mai 
bine decât cei din Much Burham! 

Inspectorul Slack era întotdeauna un om plin de sine. 

Totuşi, săptămânile trecute şi Mary Higgins rămânea 
triumfătoare în largul ei. În van inspectorul Slack9 îşi dublă 
energia care-i lipsea numelui său. 

Domnişoara Lavinia plângea tot timpul. Domnişoara Emily 
era aşa de tulburată şi se îngrijoră atât de mult de starea ei, 
încât trimise imediat după doctorul Haydock. 

Întregul sat era teribil de curios să afle ce credea el 
despre bolile de care pretindea că suferă domnişoara Emily, 
dar, normal, nu-l putea nimeni întreba. Ştiri satisfăcătoare 
se răspândiră totuşi în legătură cu asta, prin domnul Meek, 
asistentul farmacistului care se plimba cu Clara, servitoarea 
doamnei Price - Ridley. S-a aflat apoi că doctorul Haydock 
prescrisese un amestec de asafoetidă10 şi valeriană care, 
potrivit domnului Meek, era remediul universal pentru 
soldaţii ce simulează boli! 

Curând după aceea, s-a aflat că domnişoara Emily, fără să 
renunţe la îngrijirile medicale pe care le primea, a declarat 
că în starea de sănătate în care se afla simţea că e de 


datoria ei să fie aproape de specialistul din Londra ce 
înţelegea cazul ei. Era bine şi pentru Lavinia, spunea ea. 

Apartamentul a fost subinchiriat. 

Câteva zile după aceea, Miss Marple, cam îmbujorată şi 
agitată, făcu o vizită poliţiei din Much Burham şi întrebă de 
inspectorul Slack. 

Inspectorului Slack nu-i plăcea de Miss Marple. Dar era 
conştient că şeful poliţiei, colonelul Melchett, nu-i 
împărtăşea opinia. De aceea, cam bombănind, o primi. 

— Bună ziua, Miss Marple. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Oh, dragă, mă tem că te grăbeşti, spuse Miss Marple. 

— Am o groază de treabă, dar îmi puteţi răpi câteva 
momente, spuse inspectorul Slack. 

— Oh, dragă, făcu Miss Marple, sper să-ţi pot explica pe 
înţeles ce am de zis. E atât de dificil să te explici, nu crezi? 
Nu, poate pentru dumeata nu e. Dar ştii, nefiind educată în 
stil modern, am avut o guvernantă care mă învăţa datele 
despre regii Angliei şi cunoştinţe generale şi cum se fac 
acele de cusut şi chestii de astea. La grămadă, înţelegi, nu 
te învăţa să treci la subiect. Ceea ce, de fapt, vreau să fac. 
Este vorba de fata domnişoarei Skinner, Gladys, pe care o 
cunoşti. 

— Mary Higgins, spuse inspectorul Slack. 

— Oh, da, cea de-a doua servitoare. Dar e vorba de Gladys 
Holmes, o fată cam impertinentă şi cam prea plină de ea, 
dar, de fapt, foarte cinstită şi este foarte important ca acest 
lucru să fie recunoscut. 

— Nu-i nici o plângere împotriva ei până acum, după câte 
ştiu, spuse inspectorul. 

— Nu, ştiu că nu este nici o plângere, dar asta este partea 
proastă. Pentru că, vedeţi, oamenii continuă să creadă 
anumite lucruri. Oh, dragă... Ştiu că mă exprim rău. Ceea 
ce de fapt vreau să spun e că lucrul important este s-o 
găsim pe Mary Higgins. 

— Desigur, spuse inspectorul Slack. Aveţi vreo idee în 
privinţa asta? 


— Da, de fapt am, spuse Miss Marple. Pot să vă pun o 
întrebare? Amprentele vă sunt de vreun folos? 

— Ah, făcu inspectorul Slack, aici ea e mult prea abilă 
pentru noi. Îşi făcea toată treaba cu mânuşi de cauciuc, sau 
cu mănuşi de servitoare, se pare. Şi ea a fost foarte 
precaută... A şters toate lucrurile din dormitorul ei şi de pe 
chiuvetă. Nu s-a putut găsi nici o singură amprentă în toată 
casa. 

— Dacă aţi avea amprentele ei, asta v-ar ajuta? 

— S-ar putea, doamnă. Ar putea fi cunoscute la Scotland 
Yard. Nu e prima ei lovitură, aş zice! 

Miss Marple încuviinţă încurajată. Îşi deschise geanta şi 
scoase o mică cutie de carton. Înăuntru, învelită în vată, era 
o oglinjoară. 

— Din geanta mea, spuse Miss Marple. Amprentele 
servitoarei sunt pe ea. Cred c-ar fi satisfăcătoare... Ea a 
atins o substanţă extrem de lipicioasă o clipă mai înainte. 

Inspectorul Slack se uită uluit. 

— I-aţi luat amprentele în mod intenţionat? 

— Desigur. 

— Atunci o bănuiaţi? 

— Ei bine, ştiţi, m-a uimit că era puţin prea bună ca să fie 
adevărată. De fapt, i-am şi spus domnişoarei Lavinia. Dar 
ea, pur şi simplu, nu a reţinut aluzia! Ştii, inspectore, mă 
tem că nu cred în modele de cinste şi demnitate. 
Majoritatea dintre noi avem defectele noastre... Şi slujba în 
gospodărie le scoate la iveală foarte repede. 

— Bine, spuse inspectorul Slack revenindu-şi, mă simt 
obligat faţă de dumneavoastră, cu siguranţă, le vom trimite 
la Scotland Yard şi vom vedea ce au de spus. 

EI se opri. Miss Marple îşi lăsase capul puţin pe o parte şi-l 
privea cu mult subînţeles. 

— Ce zici, inspectore, nu crezi c-ar fi cazul să cauţi puţin 
mai aproape? 

— Ce vreţi să spuneţi, Miss Marple? 


— E foarte dificil de explicat, dar când dai peste un lucru 
deosebit îl observi. Deşi, adesea, lucruri deosebite pot fi 
doar nişte fleacuri. Ştii, am simţit asta tot timpul; vreau să 
zic, despre Gladys şi broşă. Ea este o fată cinstită; eanua 
luat broşa. Atunci de ce a crezut domnişoara Skinner că a 
luat-o? Domnişoara Skinner nu e o proastă, nici vorbă de 
asta! De ce a fost ea atât de nerăbdătoare s-o lase pe faţă 
să plece când aceasta era o servitoare bună şi servitoarele 
sunt greu de găsit? Asta a fost ceva deosebit, să ştii. Aşa că 
m-am întrebat. M-am tot întrebat. Şi am observat un alt 
lucru deosebit. Domnişoara Emily este ipohondră, dar este 
prima ipohondră care nu a trimis după vreun doctor 
imediat. Ipohondrilor le plac doctorii. Domnişoarei Emily 
nu. 

— Unde vreţi să ajungeţi, Miss Marple? 

— Ei bine, ştii, vreau să sugerez că domnişoara Lavinia şi 
domnişoara Emily sunt persoane speciale. Domnişoara 
Emily îşi petrece aproape tot timpul într-o cameră 
întunecată şi dacă părul ăla nu-i o perucă, atunci eu îmi 
înghit propria mea meşă de la spate! Şi ceea ce vreau să 
spun e asta: Este perfect posibil ca o femeie slabă, palidă, 
cu părul cărunt, suferindă, să fie una şi aceeaşi cu femeia 
brunetă, îmbujorată şi plinuţă. Şi nimeni din câte ştiu nu le- 
a văzut pe domnişoara Emily şi pe Mary Higgins în unul şi 
acelaşi loc. Au avut o mulţime de timp să facă dubluri după 
toate cheile,- O mulţime de timp să afle totul despre ceilalţi 
chiriaşi şi apoi să scape de fata din partea locului. 
Domnişoara Emily face o plimbare rapidă peste câmp într-o 
noapte şi soseşte la gară ca Mary Higgins a doua zi. Şi apoi 
la momentul potrivit, Mary Higgins dispare şi toţi se pun cu 
surle şi trâmbiţe pe urmele ei. Vă spun unde-o puteţi găsi, 
inspectore; pe sofaua domnişoarei Emily Skinner. Luaţi-i 
amprentele, dacă nu mă credeţi, şi veţi descoperi că am 
dreptate! O pereche de hoaţe deştepte, asta sunt 
domnişoarele Skinner... Şi, fără îndoială, în legătură cu un 
complice inteligent care ascunde bunurile furate. Dar, de 


data asta, nu le mai merge! N-am de gând să las ca cinstea 
unei fete de caracter şi sifflet să fie terfelită în halul ăsta! 
Gladys Holmes este cât se poate de cinstită şi toată lumea 
trebuie s-o ştie! Bună ziua! 

Miss Marple ieşise demnă, înainte ca inspectorul Slack să- 
şi revină. 

— Pfui! Făcu el. Dacă are dreptate? 

Curând descoperi că Miss Marple avea, din nou, dreptate. 

Colonelul Mellchett l-a felicitat pe Slack pentru eficienţa sa 
şi Miss Marple a invitat-o pe Gladys să vină la ceai cu Edna 
şi i-a vorbit, în mod serios, să nu-şi mai schimbe slujba de 
îndată ce va obţine una. 

VI. Vasul naufragiat 

— Nu ştiu dacă povestea pe care vreau să o spun îşi are 
rolul aici, spuse Raymond West, deoarece nu cunosc 
rezolvarea ei. Totuşi, faptele au fost atât de interesante şi 
curioase încât aş vrea să v-o prezint ca pe o problemă şi, 
poate, cu toţii vom ajunge la vreo concluzie logică. Aceste 
întâmplări au avut loc cu doi ani în urmă când m-am dus să 
petrec weekend-ul la un om numit John Newman, în 
Cornwall. 

— Cornwall? Întrebă Joyce Lempriere pe un ton ascuţit. 

— Da. De ce? 

— Nimic. Numai că e ciudat. Povestea mea este despre un 
loc tot din Cornwall - un mic sat de pescari numit Rathole. 
Să nu-mi spui că al tău e acelaşi? 

— Nu. Satul meu se numeşte Polperran. Este situat pe 
coasta de vest a Cornwall-ului; un loc foarte sălbatic şi 
stâncos. Îl cunoscusem cu câteva săptămâni înainte şi mi s-a 
părut o persoană cât se poate de interesantă. Un om 
inteligent şi independent care avea o imaginaţie romantică. 
Drept urmare a ultimului său hobby, închiriase „Pol House”. 
Era specialist în epoca elizabethană şi mi-a descris într-un 
limbaj vioi şi colorat ruta Armadei Spaniole. Era atât de 
entuziasmat încât ţi-ai fi putut aproape imagina că el ar fi 


fost martor ocular al scenei. E ceva adevărat în 
reîncarnare? Mă întreb... Tare mult mă întreb. 

— Eşti aşa de romantic, dragă Raymond! Zise Miss 
Marple, uitându-se binevoitoare la el. 

— Romantic este ultimul lucru care mi se potriveşte, 
răspunse Raymond West, uşor sâcâit. Dar tipul acesta, 
Newman, era îmbibat de asta şi el mă interesa pentru acest 
motiv, ca un curios supravieţuitor al trecutului. Se pare că 
un anumit vas aparţinând Armadei, ştiut fiind faptul că 
ducea o imensă cantitate de tezaur sub formă de aur din 
Spania, a naufragiat pe coastele Cornwall-ului pe 
faimoasele şi amăgitoarele Serpent Rocks. Timp de câţiva 
ani, aşa mi-a spus Newman, s-au făcut încercări de salvare 
a vasului şi recuperare a comorii. Cred că astfel de poveşti 
nu sunt neobişnuite, deşi numărul miturilor despre vasele 
cu comori îl depăşeşte cu mult pe cel al vaselor adevărate. 
Fusese alcătuită o companie care dăduse faliment şi 
Newman a putut cumpăra drepturile asupra operaţiei - sau 
cum s-o numi asta - pe un fleac. Vorbea foarte entuziasmat 
despre toate astea. După el, era doar o chestiune de utilaj 
modern de ultim răcnet al tehnicii. Aurul se afla acolo şi nu 
se îndoia câtuşi de puţin că putea fi recuperat. În timp ce-l 
ascultam, mă gândeam cât de des se întâmplă lucruri în 
felul acesta. Un om bogat precum Newman reuşeşte, 
aproape fără efort, ca, după toate probabilitățile, adevărata 
valoare în bani a descoperirii sale să însemne puţin pentru 
el. Trebuie să mărturisesc că ardoarea lui m-a cuprins şi pe 
mine. Vedeam galeoane îndreptându-se spre coastă, 
luptându-se cu furtuna, naufragiate şi sfărâmate de stâncile 
negre. Simplu cuvânt galeon are o rezonanţă romantică. 
Cuvintele „aur spaniol” îl înfioară pe orice elev ca şi pe un 
om matur. Mai mult, lucram atunci la un roman şi câteva 
scene din el se petreceau în secolul al XVI-lea, aşa că am 
văzut perspectiva de a găsi culoare locală veritabilă din 
partea gazdei mele. Am plecat vineri dimineaţă din 
Paddington într-o foarte bună dispoziţie, aşteptând cu 


nerăbdare excursia. Compartimentul era gol, cu excepţia 
unui om care stătea cu faţa la mine în colţul opus. Era un 
bărbat! înalt, cu înfăţişare de ofiţer şi aveam impresia că 
undeva anume îl mai văzusem. 

Mi-am stors creierii degeaba pentru un timp, dar în cele 
din urmă mi-am reamintit. lovarăşul meu de călătorie era 
inspectorul Badgworth şi îl cunoscusem când scrisesem o 
serie de articole despre cazul dispariţiei lui Everson. l-am 
reamintit cine sunt şi foarte curând stăteam discutând în 
mod plăcut. Când i-am spus că mă duceam la Polperran, ela 
remarcat că era o ciudată coincidenţă, pentru că şi el avea 
aceeaşi destinaţie. Nu vroiam să par băgăreţ, aşa încât am 
avut grijă să nu-l întreb ce-l determina să se ducă acolo. În 
schimb, i-am vorbit despre propriul meu interes pentru 
locul acela şi am menţionat galeonul spaniol naufragiat. 
Spre surprinderea mea, inspectorul părea să ştie totul 
despre el. 

— Acela trebuie să fie „Juan Fernandez”, zise el. Prietenul 
dumitale nu e primul care azvârle cu banii, încercând să 
scoată bani din el. Este o idee romantică. 

— Şi, probabil, întreaga poveste este o legendă, am zis eu. 
Nici o corabie nu a naufragiat vreodată acolo. 

— O, vasul s-a scufundat, bineînţeles, spuse inspectorul, 
împreună cu multe altele. Aţi fi surprins dacă aţi şti câte 
epave există lângă coasta aceea. De fapt, asta mă şi 
determină să mă duc acolo. Cu şase luni în urmă, tot acolo, 
a naufragiat „Otranto”. 

— Îmi amintesc că am citit despre asta, i-am zis. N-a murit 
nimeni, mi se pare. 

— Nu s-ău pierdut vieţi omeneşti, preciză inspectorul; 
altceva s-a pierdut. În general, nu se cunoaşte, dar 
„Otranto” ducea lingouri de metale preţioase. 

— Chiar? Am întrebat foarte interesant. 

— Normal, am pus scafandrii la lucru în operaţiuni de 
salvare, dar... Aurul a dispărut, domnule West. 


— Dispărut! Am exclamat, privindu-l uluit. Cum poate să 
dispară? 

— Asta-i întrebarea, zise inspectorul. Stâncile au făcut o 
gaură mare în cală. A fost destul de uşor pentru scafandri 
să intre pe acolo, dar au găsit cala goală. Problema este 
dacă aurul a fost furat înainte sau după naufragiu? S-a aflat 
vreodată în cală? 

— Pare un caz curios, am zis eu. 

— Este un caz foarte curios când te gândeşti cum sunt 
lingourile din aur. Nu este un colier de diamante pe care l- 
ai putea vâri în buzunar. Când ştii că sunt atât de 
voluminoase şi grele, ei bine, totul ţi se pare absolut 
imposibil. Trebuie să fi fost un hocus-pocus înainte de 
plecarea vasului; dar, dacă nu-i aşa, ele trebuie să fi fost 
luate în ultimele şase luni şi eu mă duc acolo să cercetez 
chestiunea. 

L-am găsit pe Newman aşteptându-mă la gară. Şi-a cerut 
scuze că nu avea maşina sa, pe care o trimisese la Truro 
pentru nişte reparaţii. În schimb, avea cu el un camion de la 
fermă care aparţinea moşiei. M-am urcat lângă el şi ne-am 
strecurat cu grijă printre străzile înguste ale satului de 
pescari. Am luat-o în sus, pe o pantă abruptă de douăzeci 
de grade, aş zice, am parcurs o mică distanţă pe un drum 
sinuos şi am ajuns la porţile cu stâlpi din granit de la „Pol 
House”. Casa era încântătoare; situată sus pe stânci, cu o 
privelişte frumoasă spre mare. O parte din ea era de vreo 
300-400 de ani vechime şi o aripă modernă îi fusese 
adăugată. În spate dispunea de pământ fertil de vreo 7-8 
acri. 

— Bine ai venit la 'Pol House”! Zise Newman. Şi la semnul 
„Galeonului de aur”. 

El m-a îndemnat să privesc deasupra uşii de la intrare, 
unde atârna o reproducere perfectă a unui galeon spaniol 
cu toate pânzele ridicate. 

Prima mea seară a fost cât se poate de încântătoare şi 
instructivă. Gazda mi-a arătat vechile manuscrise privitoare 


la „Juan Fernandez”. Derulă hărţi, îmi indică pe ele poziţii 
cu linii punctate, şi scoase planuri ale unui aparat 
submersibil care, recunosc, m-a uluit complet. 

I-am povestit despre întâlnirea mea cu inspectorul 
Badgworth, care l-a interesat foarte mult. 

— Sunt oameni ciudaţi pe coasta asta, zise el dus pe 
gânduri. Jaful şi căutarea epavelor le stă în sânge. Când un 
vas se scufundă lângă coasta lor îl consideră aproape ca o 
pradă legală menită să umple buzunarele lor. Există un tip 
aici pe care aş vrea să-l vezi. Este un supravieţuitor 
interesant. 

A doua zi, dimineaţa era luminoasă şi clară. Am fost dus jos 
la Polperran şi prezentat scafandrului lui Newman, un om 
pe nume Higgins. Era un individ cil faţa ca de piatră, 
extrem de taciturn şi participarea lui la conversaţie a costat 
mai mult din monosilabe. După ce-am purtat o discuţie 
asupra unor aspecte foarte tehnice, ne-am mutat la 'Three 
Anchors”. O cană mare de bere a mai dezlegat puţin limba 
valorosului individ. 

— Un gentleman detectiv din Londra a sosit, mormăi el. 
Susţine că vasul care s-a scufundat acolo în noiembrie 
ducea o grămadă uriaşă de aur. Ei bine, nu e primul care se 
scufundă şi nici ultimul. 

— Aşa, aşa, strigă proprietarul de la 'Three Anchors”. Ai 
spus-o pe cea dreaptă, Bill Higgins. 

— Aşa e, domnule Kelvin, zise Higgins. 

L-am privit cu o oarecare curiozitate pe proprietar. Era un 
bărbat cu o înfăţişare deosebită, brunet şi oacheş, cu umeri 
curios de laţi. Ochii săi erau injectaţi şi avea un mod ciudat 
de a evita privirea cuiva. Am bănuit că acesta trebuia să fie 
omul la care se referise Newman când spusese că era un 
supravieţuitor interesant. 

— Nu avem nevoie ca străinii să se amestece pe coasta 
asta, zise el, oarecum brutal. 

— 'Te referi la poliţie? Întrebă Newman zâmbind. 


— Mă refer la poliţie... Şi la alţii, zise Kelvin în mod 
semnificativ. Şi nu uita asta, domnule. 

— Ştii, Newman, mi s-a părut că sună ca o ameninţare, * i- 
am spus când urcam iar dealul spre casă. 

Prietenul meu râse. 

— Prostii, nu le fac oamenilor de aici nici un rău. 

Am dat din cap plin de îndoială. Era ceva sinistru şi 
necivilizat la Kelvin. Simţeam că mintea lui ar putea s-o 
apuce pe căi ciudate, necunoscute. 

Cred că din acel moment am început să nu mă simt în 
apele mele. Dormisem foarte bine în prima noapte, dar 
noaptea următoare somnul mi-a fost tulburat şi întrerupt. 
Dimineaţa de duminică a început întunecoasă şi 
morocănoasă, cu cerul acoperit şi cu ameninţări de tunete 
în aer. Nu prea m-am priceput vreodată să-mi ascund 
sentimentele şi Newman a observat la mine schimbarea. 

— Ce-i cu tine, West? Eşti un pachet de nervi în dimineaţa 
asta. 

— Nu ştiu, am mărturisit, dar am sentimentul groaznic că 
se va întâmpla ceva rău. 

— E din cauza vremii. 

— Da, poate. 

N-am mai spus nimic. După-amiază am plecat cu barca cu 
motor a lui Newman, dar ne-a prins o ploaie aşa de 
puternică, încât am fost bucuroşi să ne întoarcem la țărm şi 
să ne punem haine uscate. 

Şi, în seara aceea, neliniştea mea crescu. Afară furtuna 
urla şi vâjâia. Către ora zece, vijelia se linişti. Newman se 
uita pe fereastră. 

— Se înseninează, zise el. Nu m-aş mira dacă va fi o 
noapte extrem de frumoasă peste o jumătate de oră. Dacă e 
aşa, am să mă duc să fac o scurtă plimbare. 

— Mi-e grozav de somn, am căscat eu. Nu prea am „dormit 
noaptea trecută. Cred că în seara asta am să mă duc 
devreme la culcare. 


Aşa am şi făcut. În noaptea precedentă dormisem puţin. În 
noaptea aia am dormit greoi ca un buştean. Totuşi, somnul 
nu a fost odihnitor. Eram încă apăsat de o groaznică 
presimţire rea. Am avut nişte vise teribile: despre prăpăstii 
înfricoşătoare şi vaste hăuri, prin care hoinăream, ştiind că 
un pas greşit însemna moartea. Când m-am trezit, ceasul 
meu arăta ora opt. Capul mă durea rău şi groaza 
coşmarurilor încă mă urmărea. 

Atât de puternică era aceasta, încât, atunci când m-am dus 
la fereastră şi am ridicat-o, m-am tras înapoi cu un nou 
sentiment de spaimă, pentru că primul lucru pe care l-am 
văzut sau m-am gândit că l-am văzut, era un om care săpa 
un mormânt. 

Mi-au trebuitcâteva minute ca să mă adun; apoi, mi-am dat 
seama că cioclul era grădinarul lui Newman şi că 
„mormântul” era destinat să primească trei noi tufe de 
trandafiri ce zăceau aşteptând momentul să fie plantate în 
siguranţă în pământ. 

Grădinarul ridică privirea, mă văzu şi-şi atinse pălăria. 

— Bună dimineaţa, domnule. Frumoasă dimineaţă, 
domnule. 

— Cred că aşa este, i-am răspuns nesigur, fiind încă 
incapabil să înlătur complet deprimarea mea. 

Totuşi, aşa cum spusese grădinarul, era, cu siguranţă o 
dimineaţă frumoasă. Soarele strălucea şi cerul de un 
albastru palid, clar, promitea vreme frumoasă toată ziua. 
Am coborât la micul dejun fluierând o melodie. Newman nu 
avea servitoare care să locuiască în casă. Două surori, între 
două vârste, care trăiau într-o casă din apropiere veneau 
zilnic ca să aibă grijă de gospodărie. Una dintre ele punea 
cafetiera pe masă când am intrat în cameră. 

— Bună dimineaţa, Elizabeth, am zis. Domnul Newman nu 
a coborât încă? 

— Trebuie să fi plecat foarte devreme, domnule, răspunse 
ea, Nu era în casă, când noi am sosit. 


Instantaneu, neliniştea mă cuprinse din nou. În cele două 
dimineţi anterioare, Newman coborâse la micul dejun 
oarecum târziu; şi nu mi-am imaginat niciodată că el era 
unul care să se scoale devreme. Înboldit de acele 
presentimente sumbre, am alergat sus la dormitorul său. 
Era gol şi, mai mult, patul era nedesfăcut. La o sumară 
examinare a camerei mi-am dat seama de alte două lucruri. 
Dacă Newman ieşise pentru o scurtă plimbare, trebuie să 
se fi dus în hainele sale de seară, pentru că ele lipseau. 

Acum eram sigur că reaua mea premoniţie a fost 
îndreptăţită. Newman plecase, aşa cum spusese, să facă o 
plimbare de seară. Pentru un oarecare motiv nu se 
întorsese. De ce? Avusese vreun accident? Căzuse de pe 
stânci? Trebuia căutat imediat. În câteva ore strânsesem un 
mare grup de ajutoare şi cu toţii am cercetat în toate 
direcţiile, stâncile şi pe sub ele. Dar n-am dat de nici o urmă 
a lui Newman. 

În cele din urmă, disperat, l-am căutat pe inspectorul 
Badgworth. Faţa lui deveni foarte gravă. 

— Mi se pare că e ceva necurat la mijloc, zise el. Sunt nişte 
clienţi nu prea scrupuloşi prin părţile acestea. L-ai văzut pe 
Kelvin, proprietarul de la "Three Anchors'? 

I-am spus că-l văzusem. 

— Ştiai că a stat patru ani în închisoare, pentru violenţă? 

— Nu mă surprinde, i-am răspuns convins. 

— Părerea generală pe aici pare să fie aceea că 
prietenului dumitale îi place puţin cam mult să se amestece 
în treburi care nu-l privesc. Sper să nu fi păţit ceva serios. 

Am continuat cercetările cu şi mai multă vigoare. Abia 
târziu în după-amiaza aceea, eforturile ne-au fost răsplătite. 
L-am descoperit pe Newman într-un şanţ adânc, în colţul 
propriei sale moşii. Era legat zdravăn la mâini şi la picioare 
şi îi băgaseră o batistă în gură ca să fie siguri că asta o să-l 
împiedice să strige. 

Era grozav de extenuat şi avea dureri mari; după 
frecţionarea încheieturilor de la mâini şi picioare, şi după 


câteva înghiţituri de whisky, a fost în stare să ne 
povestească ce i se întâmplase. 

Vremea liniştindu-se, ieşise la o plimbare pe la ora 
unsprezece. Străbătuse ceva drum de-a lungul stâncilor 
până la un loc cunoscut, în general, sub numele de „Grota 
tâlharilor”, datorită marelui număr de peşteri care' se 
găseau acolo. Observase nişte oameni care descărcau ceva 
dintr-o bărcuţă şi coborâse ca să vadă ce se întâmpla. 
Indiferent ce marfă era, părea foarte grea Şi era dusă într- 
una dintre cele mai adânci peşteri. 

Fără să bănuiască în mod serios că ceva nu era în regulă, 
totuşi, Newman era contrariat. Se apropiase chiar foarte 
mult fără să fie observat. Deodată cineva dădu alarma şi, de 
îndată, doi marinari puternici se aruncară asupra lui şi-l 
făcură să-şi piardă cunoştinţa. Când îşi reveni se trezi 
zăcând într-un vehicul de un anumit fel, care mergea 
hurducându-se, după cum îşi putea da seama, în sus pe 
drumul care ducea de la coastă spre sat. Spre marea sa 
surpriză, camionul intră pe poarta propriei sale case. Acolo, 
după ce discutară în şoaptă între ei, în cele din urmă, 
bărbaţii îl dădură jos şi-l aruncară într-un şanţ, într-un loc 
unde adâncimea acestuia făcea ca el să fie descoperit cu o 
anumită întârziere. Apoi camionul a plecat şi el s-a gândit c- 
a ieşit pe o altă poartă cam la vreun sfert de milă mai 
aproape de sat. Nu putea să-i descrie pe atacatorii săi, cu 
excepţia faptului că erau, în mod sigur, marinari şi că după 
limbaj erau din Cornwall. , 

Inspectorul Badgworth a fost foarte interesat. 

— Depinde de asta unde marfa a fost ascunsă, strigă el. 
Într-un fel sau altul, ea a fost scoasă din epavă şi depozitată, 
undeva, într-o peşteră părăsită. Se ştie că noi le-am 
cercetat pe toate cele de la „Grota tâlharilor” şi nu mai 
continuăm mai departe, aşa eă ei, evident, mutau marfa, 
noaptea, într-o peşteră care fusese deja cercetată şi 
probabil că nu s-ar mai fi umblat la ea din nou. Din 
nefericire, au avut la dispoziţie un avans de cel puţin 


optsprezece ore ca să manevreze marfa. Dacă l-au prins pe 
domnul Newman aseară; mă îndoiesc că noi vom mai găsi 
ceva din ea acolo, în momentul acesta. 

Inspectorul plecă în grabă să facă cercetări. Obţinu dovezi 
suficiente: că lingorurile de aur fuseseră ascunse, aşa cum 
bănuia, dar acestea au fost din nou transferate şi nu există 
nici un clu în privinţa noii ascunzători. 

Totuşi un clu exista şi inspectorul însuşi mi l-a indicat în 
dimineaţa următoare. 

— Drumul acela este foarte puţin folosit de vehicule, 
observă el şi în vreo două locuri Urmele pneurilor sunt 
foarte clare. Unuia dintre pneuri îi lipseşte o bucăţică în 
formă de ţriunghi, ceea ce lasă o urmă absolut 
inconfundabilă. Se vede că a mers spre poartă; ici şi colo 
mai e câte o urmă slabă că a ieşit pe poarta cealaltă, aşa 
încât nu este nici o îndoială că noi căutăm vehicolul 
adevărat. Acum, de ce au ieşit pe poarta cea îndepărtată? 
Mi se pare foarte clar că acel camion venea dinspre sat. Şi 
nu sunt mulţi oameni care posedă un camion, doar vreo doi, 
trei. Kelvin, proprietarul de la "Three Anchors”, are unul. 

— Care a fost prima profesie a lui Kelvin? Întrebă 
Newman. 

— E curios că mă întrebaţi asta, domnule Newman. În 
tinereţe Kelvin a fost un scafandru profesionist. 

Newman şi cu mine ne-am uitat unul la altul. Afacerea 
părea să se clarifice treptat. 

— Nu l-aţi recunoscut pe Kelvin printre oamenii de pe 
plajă? Întrebă inspectorul. 

Newman dădu din cap. 

— Mă tem că nu pot să precizez aşa ceva, zise el cu regret. 
Nu prea am avut timp să văd mare lucru. 

Inspectorul, foarte amabil, mi-a permis să-l însoțesc la 
„Three Anchors”. Garajul se afla mai sus pe stradă. Uşile 
sale mari erau închise, dar luând-o pe o mică alee laterală, 
am găsit o uşă mică, ce ducea înăuntru, şi aceasta era 


deschisă. O foarte scurtă examinare a pneurilor îi fu 
suficientă inspectorului. 

— Pe cinstea mea, l-am prins, exclamă el. lată semnul 
mare de-o şchioapă la roata stângă din spate. Ei, domnule 
Kelvin, nu cred că vei fi destul de isteţ să scapi de asta. 

Raymond West se opri. 

— Şi? Întrebă Joyce. Până acum nu văd nimic care să facă 
din asta o problemă, doar daeă n-au găsit niciodată aurul. 

— Bineînţeles că n-au găsit niciodată lingourile de aur, 
anunţă Raymond. Şi nu l-au prins nici pe Kelvin. Cred că el 
era prea deştept pentru ei, dar nu prea îmi dau seama cum 
de a scăpat. A fost imediat arestat pe baza dovezii semnului 
de la pneuri. Dar, se ridică un extraordinar obstacol. Vizavi 
de marile uşi ale garajului de afla o căsuţă închiriată pentru 
vară de o doamnă pictoriţă. 

— O, aceste doamne pictoriţe! Zise Joyce, râzând. 

— Aşa” cum spui. „O, aceste doamne pictoriţe!” Ei bine, 
aceasta era bolnavă de câteva săptămâni şi, ca urmare, 
două surori de la spital o îngrijeau. Cea care era de 
sercviciu noaptea îşi trăsese fotoliul lângă geam, unde 
oblonul era ridicat. Ea a declarat că acel camion n-ar fi 
putut părăsi garajul fără ca ea să-l vadă şi a jurat că de, 
fapt, nu ieşise din garaj în noaptea aceea. 

— Nu cred că asta constituie vreo problemă, zise Joyce. 
Sora, pesemne, adormise. Întotdeauna li se întâmplă. 

— Se ştie că... li se întâmplă, inverveni domnul Petherick, 
convins; mi se pare că acceptăm fapte fără să le examinăm 
suficient. Înainte de a aproba mărturia sorei de spital, ar 
trebui să cercetăm foarte amănunţit buna ei credinţă. 
Alibiul care vine cu o promptitudine atât de mare poate 
inspira anumite îndoieli. 

— Mai este şi mărturia doamnei pictoriţe, adăugă 
Raymond. Ea a declarat că avea dureri, a stat trează 
aproape toată noaptea şi că ar fi auzit în mod sigur 
camionul, ce ar fi făcut un zgomot neobişnuit într-o noapte 
atât de liniştită după furtună. 


— Hm, zise reverendul Pender, acesta este, fără îndoială, 
un fapt în plus. Avea Kelvin vreun alibi? 

— Ela declarat că a stat acasă, în pat, după ora zece, dar 
nu a putut aduce martori care să-i susţină afirmaţia. 

— Sora a adormit, repetă Joyce, ca şi pacienta. Oamenii 
bolnavi întotdeuna cred că n-au închis un ochi toată 
noaptea. 

Raymond West se uita întrebător la dr. Pender. 

— Ştiţi, îmi pare foarte rău pentru acel Kelvin. Mi se pare 
că mergem prea departe în a-l învinovăţi. Kelvin făcuse 
închisoare... Pe lângă urma de pe pneu, care pare prea 
ieşită din comun ca să fie o coincidenţă, nu prea sunt 
elemente împotriva sa, cu excepţia trecutului său nefericit. 

— Ce ziceţi, sir Henry? 

Sir Henry dădu din cap. 

— Se întâmplă, zise el zâmbind, să ştiu ceva despre acest 
caz. Atât de bine încât nu trebuie să vorbesc. 

— Bine, continuă, mătuşă Jane, ce ai de zis? 

— Doar o clipă, dragă, zise Miss Marple. Mă tem că am 
numărat greşit. Două ochiuri pe dos, trei pe faţă, iau unul, 
două pe dos... Da, e în regulă. Ce spuneai, dragă? 

— Ce părere ai? 

— Nu o să-ţi cam placă părerea mea, dragul meu. Observ 
că tinerilor nu le place niciodată. Mai bine nu spun nimic. 

— Prostii, mătuşă Jane, hai spune! 

— Ei bine, dragă Raymond, zise Miss Marple, lăsându-şi în 
poală lucrul şi uitându-se aspru la nepotul său, cred c-ar 
trebui să fii mai grijuliu când îţi alegi prietenii. Eşti atât de 
credul, dragă, aşa de uşor de păcălit. Îmi imaginez că asta ţi 
se întâmplă că eşti scriitor şi ai atât de multă imaginaţie. 

Toată povestea aceea cu galeonul spaniol! Dacă ai fi fost 
mai în vârstă şi ai avea mai multă experienţă de viaţă ai fi 
fost suspicios imediat. Şi apoi, un bărbat pe care îl cunoşti 
abia doar de câteva săptămâni! 

Sir Henry izbucni deodată într-un hohot mare de. Râs şi se 
lovi peste genunchi. 


— Ţi-a zis-o de data asta, Raymond! Miss Marple sunteţi 
minunată. Prietenul tău, Newman, băiete, avea un alt nume, 
de fapt mai multe. În prezent, el nu mai e în Cornwall, ci în 
Devonshire, la Dartmoor, ca să fiu mai exact, puşcăriaş la 
închisoare Princetown. Nu l-am prins în legătură cu 
afacerea lingourilor de aur furate, ci când a vrut să 
jefuiască o bancă din Londra. Atunci i-am cercetat trecutul 
şi am descoperit o bună parte din aurul furat, îngropat în 
grădina de la „Pol House”. A fost o idee destul de isteaţă. 
De-a lungul întregii coaste din Cornwall se povestesc 
întâmplări despre galeoane scufundate pline cu aur. Asta l-a 
acoperit pe scafandru şi mai târziu lingourile. Dar un ţap 
ispăşitor le trebuia şi Kelvin era ideal în acest scop. 
Newman şi-a jucat comedioara foarte bine şi, prietenul 
nostru Raymond, cu celibritatea sa de scriitor, a 
reprezentat un martor care nu putea fi pus sub acuzare. 

— Dar urma pneului? Obiectă Joyce. 

— O, mi-am dat seama imediat, dragă, deşi nu ştiu nimic 
despre maşini, zise Miss Marple. Oamenii schimbă câte o 
roată, ştiţi i-am văzut adesea făcând asta şi, bineînţeles, 
puteau Să ia o roată de la camionul lui Kelvin s-o scoată pe 
poarta mică dinspre alee, s-o pună la camionul domnului 
Newman, să iasă cu maşina acestuia pe poarta dinspre 
plajă, s-o umple cu lingourile de aur şi să revină pe cealaltă 
poartă; după aceea, trebuie să fi adus roata înapoi şi s-o 
plaseze la camionul domnului Kelvin, în timp ce, cred, 
altcineva îl lega pe domnul Newman într-un şanţ. Foarte 
neconfortabil pentru el şi, probabil, a durat mai mult decât 
se aşteaptă până a fost găsit. Mai cred că omul care se 
prezentase drept grădinar avea grijă de aspectul acesta al 
afacerii. 

— De ce spui „se prezentase drept grădinar”, mătuşă 
Jane? O întrebă Raymond curios. 

— Ei bine, nu putea să fi fost un grădinar adevărat, nu-i 
aşa? Zise Miss Marple. Grădinarul nu lucrează în lunea de 
după Rusalii. Toată lumea ştie asta. 


Ea zâmbi şi-şi strânse lucrul de mână. 

— De fapt, acest mic amănunt mi-a dat de gândit, zise ea. 
Se uită aspru la Raymond. Când o să ai o gospodărie, dragă, 
şi o grădină proprie o să cunoşti aceste mici amănunte. 

VII. Crima din Barnchester. 

Nu cred că v-am povestit vreodată, dragii mei, ţie, 
Raymond, şi ţie, Joan, despre micul incident curios care s-a 
întâmplat cu câţiva ani în urmă. Nu vreau să par vanitoasă 
în nici un fel - sigur că ştiu că nu sunt deloc deşteaptă în 
comparaţie cu voi, tinerii. Raymond scrie cărţile acelea 
foarte moderne despre bărbaţi şi femei cam neplăcute şi 
Joan pictează tablouri cât se poate de remarcabile cu 
oamenii pătraţi, având curioase umflături pe ei; foarte 
inteligent din partea ta, dragă, dar aşa cum spune Raymond 
întotdeauna (atât de drăguţ, pentru că el este cel mai 
drăguţ dintre nepoți) sunt o victimă fără şanse de izbăvire. 
Îi admir pe Alma-Tademal11 şi pe Frederic Leighton12 şi 
cred că vouă vi se par şi ei vieux jeu fără şanse de izbăvire. 
la să văd, ce vroiam să zic? O, da, că nu vreau să par 
vanitoasă, dar nu pot să mă rețin să nu fiu puţintel 
încântată de mine însămi - măcar în sensul obişnuit al 
bunului simţ - când cred că am rezolvat într-adevăr o 
problemă care a încuiat minţi mult mai isteţe decât a mea. 
Deşi, ar fi trebuit să consider întreaga afacere ca evidentă 
de la bun început. 

Ei bine, am să vă spun o istorioară a mea şi, dacă credeţi 
că sunt înclinată să fiu prea înfumurată, trebuie să ţineţi 
minte că cel puţin am ajutat o fiinţă care era la mare 
ananghie. 

Prima dată am aflat de această afacere într-o seară pe la 
ora nouă, când Gwen (vă amintiţi de Gwen, mica mea 
servitoare. Cu părul roşu?), ei bine, când Gwen a intrat şi 
mi-a spus că domnul Petherick, împreună cu un alt bărbat, 
veniseră în vizită la mine. Gwen îi condusese imediat în 
salon. Eu stăteam în sufragerie pentru că, la începutul 
primăverii, mi se pare o risipă să faci două focuri. 


I-am spus fetei să aducă coniacul şi nişte pahare şi m-am 
grăbit spre salon. Nu ştiu dacă vă amintiţi de domnul 
Petherick? A murit acum doi ani; dar ne-a fost prieten timp 
de mulţi ani şi s-a ocupat de toate treburile mele juridice. 
Un avocat foarte dibaci şi într-adevăr inteligent. Fiul său se 
ocupă de treburile mele acum - un bărbat foarte drăguţ şi 
foarte modern - dar nu ştiu de ce, nu mai simt aceeaşi 
încredere pe care o aveam în domnul Petherick. 

I-am explicat domnului Petherick despre economia de foc 
în camere şi mi-a spus imediat că el şi prietenul său vor veni 
în sufragerie, moment în care mi l-a prezentat pe domnul 
Rhodes. Era un om încă tânăr, puţin trecut de patruzeci de 
ani şi mi-am dat seama pe dată că ceva nu era în regulă. 
Purtarea sa era nefirească. Ai fi zis că este un necioplit dacă 
nu înţelegeai că bietul om se afla într-o stare mare de 
tensiune. 

Când ne-am aşezat în sufragerie şi Gwen a adus coniacul, 
domnul Petherick mi-a împărtăşit motivul vizitei sale. 

— Miss Marple, a început el, să-mi fie scuzată îndrăzneala 
pe care mi-am permis-o în calitate de vechi prieten. Dar am 
venit aici pentru o consultaţie. 

N-am înţeles nimic ce vroia să zică şi el a continuat: 

— În cazul unei boli sunt preferate două păreri - cea a 
unui specialist şi cea a doctorului familiei. La modă e să 
consideri prima mai valoroasă, dar eu nu prea sunt cu totul 
de acord. Specialistul are experienţă numai în propriul său 
domeniu, medicul familiei deţine, poate, mai puţine 
cunoştiinţe, dar dispune de o mai mare experinţă. 

Ştiam ce vrea să zică, pentru că o nepoată mai mică de-a 
mea se grăbise, nu cu mult timp în urmă, să-şi ducă copilul 
la un foarte renumit dermatolog, fără să-şi consulte 
propriul ei doctor, pe care îl considera un bătrân ramolit, şi 
specialistul îi prescrisese un tratament foarte costisitor, ca 
mai târziu să descopere că era o formă cu totul neobişnuită 
de pojar de care suferea copilul. 


Amintesc asta, deşi am oroare de digresiuni, numai ca să 
vă arăt că eram de acord cu punctul de vedere al domnului 
Petherick, dar încă nu avem nici o idee la ce se referea. 

— Dacă domnul Rhodes e bolnav... Am zis eu şi m-am 
oprit, pentru că bietul om a izbucnit în râs, zicând: 

— Cred că am să mor frângându-mi gâtul peste câteva 
luni. 

Şi-acum totul a devenit clar. Fusese comisă o crimă recent 
la Barnchester, un oraş situat la douăzeci de mile 
depărtare. Mă tem că nu i-am acordat multă atenţie atunci 
pentru că eram foarte preocupaţi în sat în legătură cu sora 
noastră de district şi cu nişte evenimente externe ca un 
cutremur în India, aşa că o crimă la Barnchester, deşi, 
desigur, mult mai importantă, cedase locul micilor noastre 
probleme de la ţară. Mă tem că aşa se întâmplă în sate. 
Totuşi, îmi aminteam să fi citit despre o femeie înjunghiată 
într-un hotel, dar nu-i reţinusem numele. Acum se părea că 
femeia fusese soţia domnului Rhodes - şi ca şi cum nu era 
suficient de rău pentru el, se mai şi bănuia c-ar fi ucis-o el 
însuşi. 

Domnul Petherick mi-a explicat toate astea foarte clar 
spunând că, deşi juraţii dăduseră un verdict de crimă 
comisă de o persoană sau persoane necunoscute, domnul 
Rhodes avea motive să creadă că va fi, probabil, arestat 
într-o zi, două, fapt pentru care se dusese la domnul 
Petherick şi-şi încredinţase soarta în mâinile lui. Domnul 
Petherich continuă povestindu-mi că în după-amiaza aceea 
îl consultaseră pe Maleom Olde şi că, în eventualitatea 
ajungerii în faţa tribunalului acesta se oferise să-l apere pe 
domnul Rhodes. 

Maleom Olde era un om tânăr, foarte modern în metodele 
sale şi care le indicase o anumită cale de apărare. Dar, 
domnul Petherick mărturisi că nu era în întregime 
satisfăcut de aceasta. 

— Vedeţi, doamnă dragă, este marcată de ceea ce eu 
numesc punctul de vedere al specialistului. Daţi-i lui 


Maleom Olde un caz şi el are o singură părere, cea mai la 
îndemână metodă de apărare. Dar şi cea mai bună cale de 
apărare poate ignora complet, după părerea mea, lucrul 
esenţial. Ea nu ţine seama de ceea ce s-a întâmplat de fapt. 

Apoi, a continuat spunând nişte lucruri drăguţe şi flatante 
despre spiritul meu de observaţie, judecată şi cunoaşterea 
de către mine a naturii umane şi mi-a cerut permisiunea să 
povestească întâmplarea în speranţa că aş putea sugera 
vreo soluţie. 

Mi-am putut da seama că domnul Rhodes era cât se poate 
de sceptic în privinţa capacităţii mele de a fi de vremi folos 
şi se plictisea că-l adusese aici. Dar domnul Petherick nu-i 
acordă nici o atenţie şi începu relatarea faptelor petrecute 
în noaptea de 8 martie. 

Domnul şi doamna Rhodes stăteau la hotelul „Crown” din 
Barnchester. Doamna Rhodes, care (aşa am înţeles din 
exprimarea grijuliei a domnului Petherick) avea o uşoară 
înclinaţie spre ipohondrie, se dusese la culcare imediat 
după cină. Ea şi soţul ocupau două camere alăturate unite 
printr-o uşă. Domnul Rhodes, câre scria o carte despre 
epoca preistorică, s-a aşezat la lucru în camera alăturată. 
La ora unsprezece şi-a strâns lucrurile şi s-a pregătit să se 
ducă la culcare. Înainte de asta, a aruncat o privire în 
camera soţiei să vadă dacă ea nu vroia ceva. A descoperit 
lumina electrică aprinsă şi soţia zăcând în pat înjunghiată în 
inimă. Murise de cel puţin o oră, poate de mai mult timp. S- 
au făcut următoarele observaţii: exista încă o uşă care 
ducea din camera doamnei Rhodes pe coridor; această uşă 
era închisă şi cu lanţul tras pe dinăuntru; singura fereastră 
din cameră era şi ea închisă şi blocată. Potrivit domnului 
Rhodes, nimeni nu a trecut prin camera prin care stătea, cu 
excepţia cameristei care adusese sticle cu apă fierbinte. 
Arma găsită era un pumnal gen stilet, care se aflase pe 
masa de toaletă a doamnei Rhodes. Ea avea obiceiul s-o 
folosească ca un coup - papier. Nu s-au găsit amprente pe 
ei. Situaţia s-a învârtit în jurul faptului că nimeni în afara 


domnului Rhodes şi a cameristei nu intrase în camera 
victimei. 

Am întrebat cum era camerista. 

— Aceasta a fost şi prima noastră pistă de cercetare, zise 
domnul Petherick. Mary Hill era o femeie din partea locului. 
Era cameristă la „Crown” de zece ani. Nu părea să aibă 
absolut nici un motiv pentru care să fi' comis un atac brusc 
asupra unei cliente. În orice caz, este deosebit de proastă, 
aproape idioată. Invariabil, a spus acelaşi lucru. I-a adus 
doamnei Rhodes sticla cu apă fierbinte şi aceasta era pe 
punctul de a adormi. Sincer să fiu, nu pot să cred şi sunt 
sigur că nici un jurat nu va crede că ea a comis crima. 

Domnul Petherick a mai menţionat câteva amănunte 
suplimentare. În capul scării din hotelul „Crown” există un 
hol în miniatură unde oamenii stau câteodată şi-şi servesc 
cafeaua. De aici, un coridor merge la dreapta şi ultima uşă 
e cea de la camera ocupată de domnul Rhodes. Apoi 
coridorul o ia brusc la dreapta din nou şi prima uşă de după 
colţ e cea de la camera doamnei Rhodes. În felul acesta, 
ambele iişi au putut fi văzute de martori. Prima uşă, cea de 
la camera domnului Rhodes, pe care am s-o numesc A, a 
fost văzută de patru persoane - doi negustori şi un cuplu 
mai în vârstă care stătea la cafea. Potrivit acestora, nimeni 
nu a intrat sau a ieşit pe uşa A, cu excepţia domnului 
Rhodes şi a cameristei, în ceea ce priveşte cealaltă uşă de 
pe coridorul B, acolo lucra un electrician care jură că 
nimeni nu a intrat sau nu a ieşit pe uşa B, cu excepţia 
cameristei. 

Era desigur un caz foarte curios şi interesant. În aparenţă, 
părea că domnul Rhodes trebuie să-şi fi omorât soţia. Dar 
mi-am dat seama că domnul Petherick era foarte convins de 
nevinovăția clientului său şi el era un avocat foarte 
perspicace. 

La anchetă, domnul Rhodes relatase o povesţe incoerentă 
şi neconvingătoare despre o anumită femeie care-i scrisese 
bilete de ameninţare soţiei sale. Am priceput că mărturia sa 


fusese cât se poate de superfluă. Întrebat de domnul 
Petherick, el se scuză astfel: 

— Sincer să fiu, n-am crezut niciodată. M-am gândit că 
Any inventase toţul. 

Aşa am realizat că doamna Rhodes era una dintre acele 
mincinoase romantice care trec prin viaţă înflorind tot ce li 
se întâmplă. Numărul de aventuri care, după socoteala ei 
proprie, i se întâmpla într-un an, era, pur şi simplu, 
incredibil. Dacă aluneca pe o bucăţică de coajă de banană 
devenea un caz că aproape scăpase de la moarte. Dacă 
abajurul lua foc, ea fusese salvată dintr-o clădire în flăcări şi 
se aflase la un pas de moarte. Soţul ei se obişnuise să nu 
mai aibă încredere în afirmaţiile pe care le făcea. Povestea 
despre o anumită femeie al cărei copil îl rănise într-un 
accident de automobil şi care jurase că o să se răzbune pe 
ea; ei bine, domnul Rhodes nici nu ţinuse cont de aceasta. 
Incidentul avusese loc înainte de căsătorie şi, deşi ea îi 
citise scrisori în care cineva se exprima în limbajul unui 
nebun, el bănuise că le compunea singură. Făcuse, într- 
adevăr, aşa ceva o dată sau de două ori mai înainte. Era o 
femeie cu tendinţe spre isterie, care visa neîncetat 
evenimente excitante. 

Acum, la drept vorbind, asta mi se părea foarte firesc, şi 
noi avem o tânără în sat care făcea cam acelaşi lucru. 
Pericolul pentru asemenea oameni este că atunci când ceva 
cu totul extraordinar li se întâmplă, în realitate nimeni nu-i 
mai crede că spun adevărul. Mi se pare că exact asta se 
petrecuse şi în acest caz. Am înţeles că la poliţie s-a crezut 
că domnul Rhodes a inventat povestea sa neconvingătoare 
cu scopul de a îndepărta bănuielile ce planau asupra lui. 

Am întrebat dacă erau femei singure care locuiau la hotel. 
Se pare csferau două: o doamnă, Granby, văduvă anglo- 
indiană şi o domnişoară, Carruthers, o fată bătrână ca o 
iapă care-l înghiţea pe „g”. Domnul Petherick a mai adăugat 
că cercetările cele mai minuţioase au eşuat în a descoperi 
pe vreuna din ele care să fi fost văzută aproape de scena 


crimei şi că nimic nu le lega în vreun fel de aceasta. L-am 
rugat să le descrie. Mi-a spus că doamna Grandy avea părul 
roşu, aranjat cam neîngrijit, era galbenă la faţă şi în jur de 
cincizeci de ani. Hainele sale cam pitoreşti erau făcute mai 
ales din mătase indiană, etc. Domnişoara Carruthers avea 
vreo patruzeci de ani, purta pince-nez, părul tuns scurt şi 
haine ca un bărbat. 

— Doamne Sfinte, am exclamat, asta îngreunează foarte 
mult lucrurile. 

Domnul Petherick mă privi iscoditor, dar n-am vrut să spun 
mai multe atunci, aşa că am întrebat ce sugerase Malcolm 
Olde! 

Acesta era încredinţat că va putea pune totul pe seama 
unor stări medicale conflictuale şi a sugerat o modalitate de 
a eluda dificultatea cu amprentele. L-am întrebat pe 
domnul Rhodes ce părere avea şi mi-a spus că toţi doctorii 
erau la fel, dar că el nu credea câtuşi de puţin că soţia sa îşi 
putuse lua singură viaţă. „Nu era tipul ăla de femeie”, a 
subliniat el şi l-am crezut. De obicei, oamenii isterici nu se 
sinucid. 

M-am gândit un minut şi apoi am întrebat dacă uşa de la 
camera doamnei Rhodes dădea direct în coridor. Domnul 
Rhodes a spus că nu, există un mic vestibul cu cameră de 
baie şi chiuvetă. Uşa de la dormitor spre vestibul era cea 
închisă pe dinăuntru. 

— În acest caz, am zis eu, totul este remarcabil de simplu. 

Şi zău, ştiţi, aşa era... Cel mai simplu lucru din lume. Şi 
totuşi nimeni nu părea să-şi fi dat seama. Atât domnul 
Petherick cât şi domnul Rhodes mă priveau ţintă încât m-am 
simţit cam încurcată. 

— Poate Miss Marple n-a luat în considerare toate 
dificultăţile, vorbi atunci domnul Rhodes. 

— Ba da, am zis, cred că am ţinut seama de ele. Există 
patru posibilităţi. Doamna Rhodes a fost omorâtă de soţul ei 
ori de cameristă, sau s-a sinucis, ori a fost omorâtă de 


cineva din afară pe care nimeni nu l-a văzut intrând sau 
ieşind. 

— Şi asta-i imposibil.-Izbucni domnul Rhodes. Nimeni nu 
putea să intre sau să iasă din camera mea fără să-l văd şi 
chiar dacă cineva reuşea să intre în odaia soţiei mele fără 
ca electricianul să-l vadă, cum dracu putea să iasă din nou 
lăsând uşa închisă pe dinăuntru? 

— Ei, Miss Marple? Mă întrebă domnul Petherick, uitându- 
se la mine într-o manieră încurajatoare. 

— Aş vrea să vă pun o întrebare, domnule Rhodes. Cum 
arăta camerista? 

Afirmă că era sigur că aceasta părea înaltă, dar că nu-şi 
amintea dacă era blondă sau brunetă. M-am întors către 
domnul Petherick şi i-am pus aceeaşi întrebare. Mi-a zis că 
avea o înălţime mijlocie, părul blondin, ochii albaştri şi faţa 
cam roşie. 

— Eşti un observator mai bun decât mine, Petherick, 
interveni domnul Rhodes. 

Le-am mărturisit că nu sunt de acord. L-am întrebat apoi 
pe domnul Rhodes dacă ar putea-o descrie pe fata din casa 
mea. Nici el, nici domnul Petherick n-au reuşit. 

— Înţelegeţi acum ce înseamnă asta? Amândoi aţi venit 
aici ocupați de propria dumneavoastră problemă şi 
persoana care v-a dat drumul înăuntru era numai o 
servitoare. Acelaşi lucru este valabil pentru domnul Rhodes 
la hotel. El a văzut halatul şi şorţul ei. Era adâncit în 
lucrarea sa. Dar domnul Petherick a stat de vorbă cu 
aceeaşi femeie într-o calitate diferită. El a privit-o ca o 
persoană. Pe aceasta s-a bazat femeia care a comis crima. 

Cum ei încă nu înțelegeau, a trebuit să le explic: 

— Cred că s-a întâmplat cam aşa. Camerista a intrat pe 
uşa A, a trecut prin camera domnului Rhodes în cea a soţiei 
sale cu sticla de apă fierbinte şi a ieşit prin vestibul în 
coridorul B; aş numit-o pe ucigaşa noastră X, a intrat pe uşa 
B în vestibul, s-a ascuns, ei bine, undeva şi a aşteptat până 
când a ieşit camerista. Atunci a intrat în camera doamnei 


Rhodes, a luat stiletul de pe masa de toaletă, (cercetase, 
fără îndoială, camera mai devreme, în timpul zilei), s-a dus 
la pat, a înjunghiat-o pe femeia care dormea, a şters 
mânerul stiletului, a închis uşa pe care intrase şi, apoi, a 
ieşit prin camera unde lucra domnul Rhodes. 

— Dar, aş fi văzut-o. Electicianul ar fi văzut-o intrând, 
strigă acesta. 

— Nu. Aici greşiţi. N-o vedeaţi dacă era îmbrăcată ca o 
cameristă. I-am lăsat să i se întipărească în minte, după 
care am continuat: eraţi absorbit în munca dumneavoastră, 
cu coada ochiului aţi văzut o cameristă intrând, mergând în 
camera soţiei, întorcându-se şi ieşind. A fost acelaşi costum, 
dar nu aceeaşi femeie. Asta au văzut oamenii care stăteau 
la cafea: o cameristă intrând şi una ieşind. Cu electricianul 
s-a întâmplat la fel. Sigur, dacă ar fi fost drăguță camerista, 
un domn i-ar fi observat faţa - aşa-i natura umană - dar 
cum ea era o femeie obişnuită, între două vârste, atunci nu-i 
vedeţi decât costumul de cameristă, nu şi femeia însăşi. 

— Cine-a fost? Strigă domnul Rhodes. 

— Ei bine, asta va fi puţin mai dificil. Trebuie să fie ori 
doamna Granby, ori domnişoara Carruthers. Doamna 
Granby pare ca şi cum ar fi putut purta o perucă de obicei, 
aşa că ar fi avut propriul său păr când şi-a pus hainele de 
cameristă. Pe de altă parte, domnişoara Carruthers, cu 
părul ei tuns scurt ca bărbaţii, şi-ar fi putut pune cu 
uşurinţă o perucă pentru a-şi interpreta rolul. O să găsiţi 
destul de uşor care dintre ele este. Personal înclin să cred 
c-a fost domnişoara Carruthers. 

Şi, într-adevăr, dragii mei, acesta este sfârşitul povestirii. 
Carruthers era un nume fals, dar ea a fost făptaşa. Erau 
bolnavi mintali în familia ei. Doamna Rhodes, care era o 
şoferiţă cât se poate de nesăbuită şi periculoasă, îi călcase 
fetiţa şi asta o înnebunise pe biata femeie. Ea şi-a ascuns 
nebunia cu multă viclenie, în afara faptului că-i adresa 
scrisori clar de om nebun celei pe care o alesese ca victimă. 
O urmărea de câtva timp şi-şi făcuse planuri foarte 


inteligente. Peruca şi halatul de cameristă le-a împachetat 
şi le-a trimis cu prima poştă în dimineaţa următoare. Când i 
s-a adus la cunoştinţă tot adevărul, ea a clacat şi a 
mărturisit de îndată. Biata de ea este acum la 
Broadmoor13. Complet dezechilibrată, dar o crimă foarte 
inteligent plănuită. 

Domnul Petherick m-a vizitat după aceea şi mi-a adus o 
scrisoare foarte drăguță de la domnul Rhodes ce m-a făcut 
chiar să roşesc. 

— Numai un lucru, mă întrebă vechiul meu prieten, de ce 
ai crezut că era mai probabil să fie Carruthers decât 
Granby? Nu le-ai văzut niciodată pe vreuna dintre ele. 

— Ei bine, din cauza literei „g”. Ai zis că-l înghiţea pe „g”. 
Ştii, lucrul ăsta se întâmplă în romane la o mulţime de 
personaje urmărite, dar eu nu cunosc mulţi oameni care s-o 
facă în realitate şi în nici un caz cineva sub şaizeci de ani. 
Femeia aceea avea patruzeci. Faptul că îl înghiţea pe „g” m- 
a dus cu gândul că se prefăcea şi chiar prea mult. 

N-am să vă povestesc ce a mai zis domnul Petherick şi 
despre asta, dar mi-a făcut foarte multe complimente şi zău 
că n-am putut să mă rețin să nu mă simt doar puţintel de tot 
încântat de mine însumi. 

Şi, extraordinar ce turnură fericită iau lucrurile pe lumea 
asta! Domnul Rhodes s-a recăsătorit cu o fată aşa de 
drăguță şi de bun simţ... au un copilaş aşa de drăgălaş... Şi 
ce credeţi? M-au rugat să fiu naşa lui. N-a fost frumos din 
partea lor? Acum, sper să nu credeţi că m-am lungit prea 
mult... 

VIII. Drama unei moşteniri 

— Atunci, e rândul doamnei B., spuse încurajator sir Henry 
Clithering. 

Doamna Bantry, gazda, îl privi cu reproş. 

— V-am mai spus că nu vreau să fiu azi doamna B. Sună 
prea impunător. 

— Fiţi atunci Şeherezada. 


— Chiar dacă aş fi Şehe... Cum aţi spus? Tot nu vă pot 
povesti nimic; întrebaţi-l pe Arthur, dacă nu mă credeţi. 

— Tu te pricepi la relatarea faptelor concrete, dar nu ai 
imaginaţie, zise colonelul Bantry. 

— Aşa este, adăugă doamna Bantry. Flutură catalogul de 
bulbi pe care-l păstra pe masa din faţa ei. V-am ascultat pe 
toţi şi nu pricep cum faceţi. „Unul spune ceva, altul 
răspunde, unii întreabă, unii gândesc, toată lumea este 
implicată” - eu n-aş putea aşa ceva! În plus, nu am nici un 
subiect în jurul căruia să ţes o poveste. 

— Dă-mi voie să nu te cred, doamnă Bantry, zise dr. Lloyd. 
Clătină din capul cărunt a neîncredere. 

Bătrâna Miss Marple spuse cu o voce blândă: 

— Fireşte, dragă... 

Doamna Bantry se scuză în continuare: 

— Nu ştiţi ce viaţă banală duc eu. Necazurile cu 
servitoarele, cu bucătăresele, scurte vizite în oraş la 
târguieli, dentist, sau la cursele de cai de la Ascot pe care 
Arthur le urăşte aşa de mult, sau grădinăritul... 

— Ah, zise dr. Llyod. Grădina. Ştim cu toţii că este marea 
dumneavoastră pasiune. 

— Trebuie să fie o adevărată plăcere să ai o grădină, zise 
Jane Helier, tânăra şi frumoasa actriţă. Adică, atâta vreme 
cât nu trebuie să sapi sau să-ţi murdăreşti mâinile. Şi eu 
ador florile. 

— Grădina, repetă sir Heniy. N-am putea-o lua drept punct 
de pornire? Încercaţi, doamnă B. Bulbii otrăviţi, narcisele, 
iarba morţii! 

— E ciudat că spuneţi aceste lucruri, zise doamna Bantry. 
Îmi amintesc eu de ceva acum. Arthur, mai ţii minte 
afacerea de la Clodderham Court? Ştiţi doar, bătrânul sir 
Ambrose Bercy. Îţi aminteşti ce bătrân amabil şi curtenitor 
îl crezuserăm cu toţii? 

— Desigur. Da, a fost o întâmplare tare ciudată. Continuă, 
Dolly. 

— Spune-o tu mai bine, dragule. 


— Nu vorbi copilării. Continuă tu. Dacă ai început, n-ai 
decât să termini singură. Eu mi-am terminat partea mea. 

Doamna Bantry inspiră adânc. Îşi împreună mâinile şi pe 
faţa ei se aşternu o umbră de îndurerare. Vorbi repede şi 
cursiv. 

— Nu sunt prea multe de spus. Iarba morţii - de aici am 
pornit să fac legătura, deşi în mintea mea îi zic salvie şi 
ceapă. 

— Salvie şi ceapă, se minimă dr. Lloyd. 

Doamna Bantry confirmă. 

— Iată cum s-a întâmplat, explică ea. Şedeam, eu şi Arthur, 
cu sir Ambrose Bercy la Clodderham Court, şi într-o zi, din 
greşeală (într-un mod de-a binelea prostesc), o dată cu 
salvia s-a cules şi un mănunchi de frunze de degeţelul-roşu. 
În seara respectivă, la cină, rațele au fost umplute cu ele şi 
toată lumea s-a îmbolnăvit, iar o tânără, sărmana. 

— Pupila lui sir Ambrose Bercy - a şi murit. 

Se opri. 

— Doamne, doamne, ce tragic! Spuse Miss Marple. 

— Nu-i aşa? 

— Ei, şi ce-a mai urmat? Întrebă sir Henry. 

— Nimic, zise doamna Bantry. Asta-i tot. 

A urmat un suspin general. Deşi fuseseră avertizaţi de 
dinainte, nu se aşteptau ca povestea să fie chiar atât de 
scurtă. 

— Dar, draga mea doamnă, protestă sir Henry, asta nu 
poate fi tot. Ceea ce ne-aţi relatat dumneavoastră este o 
întâmplare tragică, dar în nici un caz o enigmă. 

— Ei, ar mai fi ceva, zise doamna Bantry. Dar dacă v-aş 
spune şi acest lucru, aţi ghici imediat ce-a fost. 

Apoi privi sfidător la cei adunaţi şi le aminti: 

— V-am spus că nu pot să creez din fapte o povestire care 
să pară verosimilă. 

— Aha! Sir Henry se ridică din scaunul lui comod şi-şi 
potrivi lornionul. Să ştii, Şeherezada, că e cel mai 
reconfortant aşa: ne provoci ingeniozitatea. Încă nu simt 


sigur dacă n-ai făcut-o deliberat pentru a ne stimula 
curiozitatea. Să încercăm să ghicim din „douăzeci de 
întrebări”. Miss Marple, aţi vrea să începeţi 
dumneavoastră? 

— Eu aş vrea să ştiu ceva despre bucătăreasă, zise Miss 
Marple. Trebuie să fi fost o femeie proastă sau 
neexperimentată. 

— Foarte proastă, zise doamna Bantry. A plâns mult după 
aceea zicând că frunzele i-au fost culese şi aduse drept 
salvie şi ea nu avea de unde să ştie acest lucru. 

— A fost una care nu prea gândeşte, adăugă Miss Marple. 
Probabil o femeie mai în vârstă şi o bucătăreasă bună, mă 
gândesc, nu? 

— O, una excelentă, zise doamna Bantry. 

— E rândul dumneavoastră, domnişoară Helier, i se adresă 
sir Henry. 

— Oh, vreţi să spuneţi că e rândul meu să pun o întrebare? 
Urmă o pauză în care Jane reflectă şi în final spuse 
neajutorată: De fapt, nici nu ştiu ce să întreb. 

Ochii ei frumoşi îl priveau rugător pe sir Henry. 

— De ce nu întrebaţi asupra „dramatis personae”, 
domnişoară Helier? Sugeră acesta zâmbind. 

Jane îl privi cu nedumerire. 

— Personajele în ordinea apariţiei lor, clarifică sir Henry 
cu amabilitate. 

— O, da, într-adevăr, bună idee, acceptă Jane. 

Doamna Bantry începu imediat să numere pe degete 
persoanele implicate. 

— Sir Ambrose, Sylvia Keene (fata care a murit), o 
prietenă a ei care stătea tot acolo, Maud Wye, una din acele 
fete negricioase şi urâte, dar care totuşi impresionează - 
niciodată n-am înţeles cum de reuşesc să impresioneze. 
Apoi mai era domnul Curie, care venise să discute despfe 
cărţi cu sir Ambrose - niscaiva cărţi rare, ciudăţenii în 
latină, tot felul de pergamente învechite. Apoi mai era Jerry 
Lorimer, un fel de vecin. Reşedinţa sa, Fairlies, se învecina 


cu proprietatea lui sir Ambrose. Şi-apoi mai era doamna 
Carpenter, un gen de femeie pisicuţă, între două vârste, 
răsfăţată; era un fel de dame de compagnie pentru Sylvia, 
mi se pare. 

— Dacă acum e rândul meu, şi mi se pare că aşa este, zise 
sir Henry, pentru că stau lângă domnişoara Helier, aş dori 
foarte mult, doamnă Bantry, scurte portrete verbale ale 
tuturor celor care s-au perindat prin casă. 

— Dar..., doamna Bantry ezită. 

— Începeţi cu sir Ambrose, continuă sir Henry. Cum era 
el? 

— Era un bătrân foarte distins, de fapt nici nu era chiar 
aşa de bătrân, nu cu mult peste şaizeci, cred. Era foarte 
delicat; avea inima slăbită, nu putea urca scările, îşi 
montase un lift în acest scop, aşa că părea mai bătrân decât 
era din cauza bolii. Avea maniere deosebit de elegante, 
rafinat - acesta era cuvântul care l-ar descrie cel mai exact. 
Nu-l puteai vedea niciodată iritat sau supărat. Avea un păr 
alb, frumos şi o voce nespus de plăcută. 

— Bun, zise sir Henry. Mi-l imaginez deja pe sir Ambrose. 
Şi acum fata, Sylvia, sau cum spuneţi că se numea? 

— Sylvia Keene. Era frumoasă, într-adevăr frumoasă. 
Blondă şi cu un ten splendid. Nu prea deşteaptă. De fapt, 
chiar proastă. 

— Ei, lasă, lasă, Dolly, protestă soţul ei. 

— Bineînţeles, Arthur nu e de aceeaşi părere, zise sec 
doamna Bantry. Dar era proastă, niciodată nu spunea un 
lucru demn de ascultat. 

— Era una dintre fiinţele cele mai graţioase pe care le-am 
văzut vreodată, mărturisi colonelul Bantry cu duioşie. S-o fi 
văzut când juca tenis - era puy şi simplu încântătoare. Şi 
plină de umor, o fiinţă amuzantă. Şi cu maniere alese. 
Garantez. Că toţi tinerii o vedeau aşa. 

— Aici greşeşti, interveni doamna Bantry. Juvenilitatea în 
sine nu mai are farmec pentru tinerii de azi. Numai 


ageamiii de felul tău, Arthur, mai fabulează aşa în privinţa 
tinerilor. 

— A fi tânăr nu-i suficient, zise Jane. Trebuie să ai şi S. A. 

— Ce înseamnă S. A. Întrebă Miss Marple. 

— Sex appeal, o lămuri Jane. 

— Aha, adică ceea ce pe vremea mea se numea „a avea pe 
vino-ncoa”, se dumiri Miss Marple. 

— Nu e rea treaba cu descrierile, zise sir Henry. Doamna 
de compagnie aţi descris-o, dacă nu mă-nşel, doamnă 
Bantry, drept pisicuţă, nu? 

— Nu m-am referit la o felină, ci la un gen de persoană 
„torcătoare”, dacă mă-nţelegeţi, răspunse doamna Bantry. 
Întotdeauna amabilă. Aşa era Adelaide Carpenter. 

— Cam câţi ani avea? 

— În jur de patruzeci. Locuia acolo de mult, de când Sylvia 
avea unsprezece ani. O persoană plină de tact. Una din 
acele văduve nefericite cu multe neamuri aristocratice dar 
cu prea puţini bani. Personal, n-o agream; dar mie nu mi-au 
plăcut niciodată oamenii cu degete lungi şi albe. Şi nu mi-au 
plăcut nici pisicuţele. 

— Dar domnul Curie? 

— O, un bătrânel din aceia gârboviţi de ani, care seamănă 
atâta între ei că aproape nu-i deosebeşti. Se înflăcăra 
numai când era vorba despre cărţile lui vechi, niciodată 
altcândva. Nu cred că sir Ambrose îl cunoştea mai 
îndeaproape. 

— Dar vecinul Jerry? 

— Un băiat foarte încântător. Era logodit cu Sylvia. De 
aceea toată povestea a fost atât de tristă. 

— Mă întreb, începu Miss Marple dar se opri. 

— Ce? 

— Nimic, dragă. 

Sir Henry o privi curios pe bătrânică. Apoi adăugă 
îngândurat: 

— Deci tinerii erau logodiţi. De multă vreme? 


— Cam de un an. Sir Ambrose se opusese logodnei pe 
motivul că Sylvia era prea tânără. Dar după un ande 
logodnă, cedă şi căsătoria urma să aibă loc curând. 

— Dar, spuneţi, tânăra avea vreun venit? 

— Unul foarte mic, o sută-două lire pe an. 

— Nimic suspect până acum, Clithering, zise colonelul 
Bantry şi râse. 

— E rândul doctorului să întrebe, zise sir Henry. Eu mă 
aşez: 

— Curiozitatea mea este strict profesională, zise doctorul 
Lloyd. Mi-ar plăcea să ştiu ce diagnostic s-a stabilit la 
anchetă, adică vreau să spun dacă vă amintiţi sau ştiţi 
cumva. 

— Ştiu cu aproximaţie, zise doamna Bantry. S-a vorbit de 
otrăvire cu digitalină, aşa se spune? 

Dr. Lloyd aprobă din cap. 

— Agentul activ al digitalinei are efect asupra inimii şi 
este, de fapt, un medicament bun în unele forme de 
tulburări cardiace. E un caz curios. N-aş crede, totuşi, că 
mâncând cineva un preparat din digitalină ar putea avea un 
efect fatal. Se cam exagerează cu otrăvirea prin ingerarea 
unor frunze sau fructe dăunătoare. Puţini oameni îşi dau 
seama că agentul vital, alcaloidul, trebuie extras cu grijă şi 
trebuie preparat. 

— Doamna Macarthur i-a trimis, zilele trecute, nişte bulbi 
speciali doamnei Toomie, interveni Miss Marple. lar 
bucătăreasa doamnei 'Toomie i-a luat drept cepe şi a reuşit 
să îmbolnăvească toată familia 'Toomie. 

— Dar nimeni n-a murit din asta, zise dr. Lloyd. 

— Nu, nu a murit nimeni, recunoscu Miss Marple. 

— Eu am cunoscut o fată care a murit intoxicată cu 
ptomaină, îşi aminti Jane Helier. 

— Să continuăm investigarea crimei, sugeră sir Henry. 

— Crimă? Se minună Jane. Credeam că e vorba de un 
accident. 


— Dacă ar fi fost un accident, spuse sir Henry, nu cred că 
doamna Bantry ne-ar fi relatat acest caz. Din cele spuse 
până acum, îmi dau seama că a fostrun accident doar în 
aparenţă; în esenţă a fost ceva mai cumplit. Îmi amintesc de 
un alt caz: diverşi musafiri discutau după cină la un party. 
Pereţii erau împodobiţi cu tot felul de arme vechi. Vrând să 
facă o glumă, unul dintre meseni apucă un pistol vechi şi 
ţinti spre un alt comesean ameninţându-l că-l împuşcă. În 
acel moment, pistolul s-a descărcat şi l-a ucis pe cel ţintit. În 
acest caz, a trebuit, în primul rând, să constatăm cine a 
încărcat arma, şi mai apoi, cine a condus în aşa fel 
conversaţia, încă rezultatul a fost acest joc grotesc, pentru 
că omul care a ţintit era absolut inocent. 

— Se pare că ne confruntăm cu aceeaşi problemă şi acum. 
Frunzele acelea de digitală au fost amestecate voit cu cele 
de salvie, ştiindu-se dinainte ce se poate întâmpla. Dacă o 
scoatem din discuţie pe bucătăreasă - şi o scoatem, nu? 

— Rămâne următoarea întrebare: cine a cules frunzele cu 
pricina şi le-a dus la bucătărie? 

— Foarte simplu de răspuns, zise doamna Bantry. Sylvia 
însăşi a dus frunzele în bucătărie. Era una din treburile ei 
să culeagă, pentru salate, diverse ierburi, morcovi, mă rog, 
tot soiul de verdeţuri pe care grădinarii nu le culeg cum 
trebuie. Ei îndeobşte se tem să-ţi dea ceva proaspăt şi crud; 
aşteaptă să fie bine coapte. Sylvia şi doamna Carpenter 
obişnuiau să se îndeletnicească cu aceste treburi. Iar în 
colţul cu salvie, într-adevăr creştea şi digitală, aşa că 
greşeala a fost firească. 

— Dar Sylvia le-a cules ea însăşi? 

— Asta nimeni nu mai ştie. Dar aşa s-a presupus. 

— Presupunerile sunt întotdeauna periculoase, interveni 
sir Henry. 

— Cert este că nu doamna Carpenter le-a cules, zise 
doamna Bantry. Pentru că, întâmplător, s-a plimbat cu mine 
pe terasă în acea dimineaţă. Am ieşit împreună după micul 
dejun. Era neobişnuit de cald şi senin pentru o zi de 


primăvară timpurie. Sylvia a coborât singură în grădină, 
dar ceva mai târziu, am văzut-o la braţ cu Maud Wye. 

— Erau prietene bune, nu-i aşa? Întrebă Miss Marple. 

— Da, răspunse doamna Bantry. Păru că mai vrea să 
adauge ceva, dar se opri. 

— De când se afla prietena ei acolo? Continuă Miss 
Marple. 

— De vreo două săptămâni, zise doamna Bantry. 

În vocea ei se strecură o uşoară tulburare. 

— Nu vă place domnişoara Wye, sugeră sir Henry. 

— O, cum să nu... 

Tulburarea din vocea ei se accentuă. 

— Ne ascundeţi ceva, doamnă Bantry, spuse sir Henry 
uşor acuzator. 

— Mă gândeam la ceva, dar parcă n-aş mai vrea să insist, 
zise Miss Marple. 

— La ce? 

— La faptul că aţi spus că tinerii erau logodiţi şi că de aici 
provenea marea tristeţe. Dar vocea dumneavoastră nu suna 
prea convingător când aţi spus asta, înţelegeţi? 

— Ce persoană chiţibuşară sunteţi! Zise doamna Bantry. 
Le ştiţi întotdeauna pe toate. Da, într-adevăr mă gândeam 
la ceva dar nu ştiu dacă ar trebui s-o spun sau nu. 

— Trebuie s-o spuneţi, zise sir Henry. Oricâte scrupule aţi 
avea, nu trebuie să ne ascundeţi nimic. 

— Atunci, iată despre ce e vorba: într-o seară, de fapt 
chiar în seara premergătoare tragediei, m-am plimbat 
întâmplător pe terasă înainte de cină. Fereastra camerei de 
zi era deschisă. Şi i-am văzut pe Jerry Lorimer şi pe Maud 
Wye. El... Elo săruta. Nu ştiam dacă e ceva întâmplător 
sau, mă rog, mai ştiu eu ce altceva. Ştiam că lui sir Ambrose 
nu ia plăcut niciodată Jerry Lorimer, deci îl cunoştea ce fel 
de tânăr era. Dar de un lucru sunt sigură: fata aceea, Maud 
Wye, îl iubea nespus de mult. De-aţi fi văzut-o cum îl privea 
când nu îi observa nimeni. Şi cred, de fapt, că erau mai 
potriviţi ei doi decât Sylvia cu el. 


— Vreau să vă întreb ceva înainte ca Miss Marple să aibă 
cuvântul, zise sir Henry. Vreau să ştiu dacă, după tragedie, 
Jerry Lorimer s-a căsătorit cu Maud Wye? 

— Da, după şase luni, confirmă doamna Bantry. 

— Şeherezado, Şeherezado, şi când mă gândesc ce simplu 
ne-ai' spus această poveste la început! Şi uite ce palpitantă 
a devenit, zise sir Henry. Oase goale, şi când te gândeşti 
câtă carne găsim acum pe ele. 

— Nu vorbi aşa, spuse doamna Bantry. Şi nu folosi 
cuvântul carne. Vegetarienii o fac. Ei obişnuiesc să spună: 
„eu nu mănânc niciodată carne”, o spun într-un fel de-ţi taie 
cheful să-ţi mai mănânci friptura. Domnul Curie era 
vegetarian. El mânca ceva foarte special la micul dejun. 
Bătrânii aceştia cu bărbi sunt întotdeauna ciudaţi. Au şi un 
fel de lenjerie de corp... 

— Ce naiba, Dolly, spuse soţul ei, ce ştii tu despre lenjeria 
de corp a domnului Curie? 

— Nimic, zise doamria Bantry cu demnitate. Doar stăteam 
şi mă gândeam. 

— Îmi schimb afirmaţia anterioară, spuse sir Henry. 
Prezentarea personajelor e foarte interesantă, parcă le şi 
văd aievea... Miss Marple, aveţi cuvântul. 

— Firea omului e întotdeauna foarte curioasă, sir Henry. E 
ciudat să vezi cum anumite tipuri tind să acţioneze în 
acelaşi fel. 

— Două femei şi un bărbat, vechiul şi eternul triunghi 
uman, continuă sir Henry. Îmi imaginez că aceasta este 
baza cazului nostru. 

Dr: Loyd îşi drese vocea... 

— Mă gândesc la ceva. Doamnă Bantry, spuneţi că şi 
dumneavoastră aţi fost bolnavă? 

— Ba bine că nu! Şi Arthur! Şi toţi ceilalţi. 

— Deci, toţi, zise doctorul. Înţelegeţi la ce mă gândesc? 
Cine a plănuit totul a acţionat ciudat: fie că a mers la 
marele risc, fie că n-a ţinut cont de viaţă nici unuia. E greu 


de crezut că un om poate, în mod voit, să otrăvească opt 
oameni în scopul înlăturării unuia singur. 

— Înţeleg unde bateţi, zise sir Henry meditativ. 
Mărturisesc că şi eu m-am gândit la acest aspect. 

— Putea să se otrăvească şi pe sine, adaugă Jane Helier. 

— A lipsit cineva de la masă în seara aceea? Întrebă Miss 
Marple. 

Doamna Bantry clătină din cap: 

— Toată lumea a fost acolo. 

— În afară de domnul Lorimer, presupun, draga mea. El 
nu locuia în casă, nu? 

— Nu, dar în seara aceea a cinat cu noi, zise doamna 
Bantry. 

— Aha! Miss Marple îşi schimbă vocea: Asta-i cu totul 
altceva. 

Se arătă încruntată şi uşor agitată. 

— Ce proastă sunt, murmură ea, chiar proastă. 

— Vă mărturisesc că acest aspect mă surprinde, Lloyd, 
zise sir Henry. Cum se putea asigura cineva că fata şi numai 
fata va primi doza fatală? 

— Nu putea, zise doctorul. Asta mă face să cred altceva. 
Dar dacă presupun că nu fata a fost victima prevăzută? 

— Cum? 

— În toate cazurile de otrăvire cu mâncare rezultatul este 
nesigur. Câţiva oameni mănâncă aceeaşi mâncare. Ce se 
întâmplă? Unul sau doi sunt uşor bolnavi, doi sau mai mulţi 
sunt serios afectaţi, iar unul moare. Cam aşa e: nimic nu e 
Sigur. Dar există cazuri unde intervine un alt factor. 
Digitalina este un medicament care acţionează direct 
asupra inimii - după cum v-am mai spus, este şi prescris în 
unele cazuri. Acum, în casă exista o singură persoană care 
suferea de inimă. Deci el era victima aleasă? Doza, care 
pentru ceilalţi nu ar fi fost fatală, ar fi fost fatală pentru el - 
cam aşa trebuie să fi gândit ucigaşul. Că lucrurile s-au 
întâmplat altfel, este dovada a ceea ce tocmai vă spuneam - 


nesiguranța şi imprevizibilitatea efectului medicamentelor 
asupra omului. 

— Deci, dumneavoastră credeţi că sir Ambrose a fost 
persoana vizată? Întrebă sir Henry. Da, da, şi fata să fi fost 
omorâtă din greşeală. 

— Cui îi reveneau banii după moartea lui? Se interesă 
Jane. 

— lată o întrebare bună, domnişoară Helier. Una din 
primele care obişnuiam să le pun în vechea mea profesie, 
spuse sir Henry. 

— Sir Ambrose avea un fiu, zise doamna Bantry. Dar se 
certaseră cu câţiva ani în urmă. Cred că băiatul era nebun. 
Totuşi, nu stătea în puterea lui sir Ambrose să-l 
desmoştenească. Clodderham Court era o moştenire 
inalienabilă. Martin Bercy urma să capete titlul de 
proprietar al întregii averi. Ar mai fi fost nişte bunuri pe 
care sir Ambrose se hotărâse să le lase drept moştenire 
Sylviei. Ştiu toate acestea, pentru că sir Ambrose a murit la 
mai puţin de un an de la tragica întâmplare de care vă 
povesteam şi nu şi-a reînnoit testamentul după dispariţia 
fetei. Cred că banii au fost transferați Coroanei sau probabil 
că i-a moştenit tot fiul său, în calitate de rudă cea mai 
apropiată, nu ştiu exact cum a fost. 

— Deci moartea lui ar fi interesat doar un fiu care, oricum, 
nu era prezent şi fata care a murit, se gândi sir Henry cu 
voce tare. Asta nu lămureşte prea mult situaţia. 

— Dar femeia cealaltă, pe care doamna Bantry a numit-o 
pisicuţă, ea nu se alegea cu nimic? Întrebă Jane. 

— Ea nu a fost menţionată în testament, preciză doamna 
Bantry. 

— Miss Marple, nici măcar nu ne ascultați, observă sir 
Henry. Sunteţi cu gândul departe de noi. 

— Mă gândeam la bătrânul domn Badger, farmacistul, zise 
Miss Marple. Avea o menajeră foarte tânără, îndeajuns de 
tânără să-i poată fi nu numai fiică, ci chiar nepoată. N-a 
spus nimănui nici un cuvânt, familiei sau nepoților care 


trăiau în aşteptarea unei moşteniri, iar când a murit, ce 
credeţi? Erau căsătoriţi de doi ani, fără ştirea nimănui. 
Fireşte, domnul Badger era farmacist şi un bătrân destul de 
necioplit, pe când sir Ambrose Bercy era un gentleman 
perfect, după cum spune doamna Bantry, dar, cu toate 
acestea, natura este aceeaşi peste tot. 

Se lăsă un moment de linişte. Sir Henry aruncă o privire 
aspră către Miss Marple care îi răspunse cu blândeţea 
ochilor ei albaştri, uşor exoftalmici. Jane Helier sparse 
tăcerea. 

— Spuneţi-mi, această doamnă Carpenter arăta bine? 

— Da, în felul ei, dar... Nimic deosebit. 

— Avea o voce plăcută, îşi aminti colonelul Bantry. 

— De felină, că altfel nu-i pot spune. Era o pisicuţă, 
aprecie doamna Bantry. 

— Şi ţie ţi se va spune aşa într-o bună zi, Dolly. 

— Nu-mi displace să fiu o pisicuţă în cercul prietenilor mei, 
zise doamna Bantry. Dar, oricum, eu nu agreez femeile, ştii 
şi tu. Prefer bărbaţii şi florile. 

— Aveţi excelente gusturi, n-am ce spune, interveni sir 
Henry. Mai ales, în a-i pune pe bărbaţi pe primul loc. 

— O chestie de tact, lămuri doamna Bantry. Ei, dar să 
revenim la problema noastră. Cred că v-am relatat totul 
corect, nu, Arthur? 


— Da, draga mea. Oricum, nu cred că cineva se îndoieşte 
de acest lucru. 

— Şi acum, dumneavoastră. Domna Bantry arătă cu 
degetul înspre sir Henry. 

— O s-o iau mai pe ocolite, pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, nu am certitudinea cazului. Să-l luăm pe sir 
Ambrose. El n-ar fi apelat la această modalitate de 
sinucidere; pe de altă parte, nu ar fi câştigat nimic de pe 
urma morţii fetei. Deci, îl scoatem de pe lista suspecţilor. 
Domnul Curie. N-avea nici un motiv să dorească moartea 
fetei. lar dacă ţinta otrăvii ar fi fost sir Ambrose, motivul ar 
fi fost că furase vreun manuscris rarisim. Nu stă în picioare, 
deci şi domnul Curie este scos de pe lista suspecţilor, în 
pofida suspiciunilor doamnei Bantry. Domnişoara Wye. N-ar 
fi avut nici un motiv să-l omoare pe sir Ambrose, în schim” - 
ar fi putut dori moartea Sylviei. Râvnea la inima şi mâna 
logodnicului acesteia, după cum am aflat şi din cele relatate 
de doamna Bantry. Ea a fost cu Sylvia dimineaţa în grădină, 
aşa că a avut posibilitatea să culeagă frunzele otrăvitoare. 
Domnişoara Wye rămâne pe listă. Tânărul Lorimer. Avea 
motive pentru ambele cazuri. Dacă scăpa de fată, putea să 
se însoare cu cealaltă. Deşi e cam drastic să ucizi pentru un 
asemenea motiv când o logodnă se desface atât de uşor în 
zilele noastre. Dacă ar fi murit sir Ambrose, s-ar fi însurat 
cu o fată bogată, nu cu una săracă. Acest aspect are 
importanţă sau nu, în funcţie de situaţia lui financiară. Dacă 
se descoperă că proprietatea lui era ipotecată şi doamna 
Bantry ne-a ascuns acest lucru, aş cere penalizarea ei 
pentru acţiune incorectă. Şi-acum, doamna Carpenter. Să 
ştiţi că o suspectez pe această doamnă. O dată pentru 
mâinile ei albe, mai apoi alibiul excelent avut pentru 
momentul când s-au cules ierburile. JM-am niciodată 
încredere în alibiuri. Şi mai am un motiv pentru care o 
suspectez, dar deocamdată îl păstrez pentru mine. Totuşi, 
pentru că trebuie să-mi exprim părerea, o consider pe 


domnişoara Maud Wye autoarea crimei pentru că există 
mai multe probe împotriva ei decât a celorlalţi. 

— Următorul. Doamna Bantry arătă spre doctorul Llyod. 

— Cred că greşiţi, Clithering, în a susţine părerea că 
moartea fetei a fost premeditată. Sunt convins că ucigaşul 
voia să-l lichideze pe sir Ambrose. Pe tânărul Lorimer nu-l 
cred în stare de aşa ceva pentru că avea prea puţine 
cunoştinţe. Sunt înclinat să cred că vinovata este doamna 
Carpenter. Ea trăia de mulţi arii în familie, cunoştea starea 
sănătăţii lui sir Ambrose şi putea foarte bine să aranjeze 
astfel lucrurile ca Sylvia să fie cea care să culeagă frunzele 
(aţi spus şi dumneavoastră că fata nu era deşteaptă). 
Motivul, vă mărturisesc, nu-l văd; dar mă aventurez să 
presupun că sir Ambrose întocmise odată un testament în 
care şi ea figurase. Cam asta pot spune. 

Doamna Bantry îşi îndreptă degetul arătător spre Jane 
Helier. 

— Nu ştiu ce să spun, decât atât: de ce să nu fie chiar fata 
vinovată? Ea a dus frunzele în bucătărie, la urma urmei. Aţi 
spus că sir Ambrose se opusese căsătoriei ei. Dacă el 
murea, ea căpăta banii şi se putea mărita. Şi ştia la fel de 
bine care este starea sănătăţii lui sir Ambrose ca şi doamna 
Carpenter. 

Degetul doamnei Bantry se îndreptă acum spre Miss 
Marple. 

— Şi-acum, atoateştiutoarea noastră prietenă, zise ea. 

— Sir Henry a explicat totul foarte clar, începu Miss 
Marple. Doctorul Lloyd a avut perfectă dreptate în tot ce a 
spus. Pentru el, totul este foarte limpede. Mă întreb însă 
dacă doctorul Lloyd a sesizat un aspect al spuselor sale. 
Vedeţi dumneavoastră, nefiind medicul curant al lui sir 
Ambrose, nu putea şti ce fel de boală a inimii avea acesta, 
nu-i aşa? 

— Nu prea văd ce vreţi să spuneţi, Miss Marple, o 
întrerupse doctorul Lloyd. 


— Dumneavoastră presupuneţi, nu-i aşa, că sir Ambrose 
avea o afecţiune în care digitalina era dăunătoare. Dar n- 
avem nici o dovadă că ar fi aşa. Ar putea la fel de bine să fie 
şi invers. 

— Invers? 

— Da, n-aţi spus dumneavoastră că este deseori prescrisă 
în bolile cardiace? 

— Tot nu înţeleg. Miss Marple, unde vreţi să ajungeţi? 

— S-ar fi putut foarte bine ca sir Ambrose să aibă 
digitalină în permanenţă, fără să trebuiască s-o justifice. 
Ceea ce încerc să spun (întodeauna mă exprim greoi) este 
aceasta: să presupunem că cineva vrea să otrăvească pe 
altcineva cu o doză fatală de digitalină. Cel mai simplu lucru 
nu e oare să aranjeze în aşa fel încât toată lumea să fie 
otrăvită cu frunze de digitalină? În niciunul din cazuri nu va 
fi fatală, fireşte; dar în acelaşi timp, nimeni nu va fi surprins 
să existe o victimă. După cum spunea şi doctorul Lloyd, 
aceste lucruri sunt incerte. Nimeni nu se va întreba dacă 
fata a mâncat o doză fatală de digitalină sau ceva de felul 
acesta. Putea foarte bine să-i fi fost amestecată într-un 
cocteil, sau în cafea, sau chiar să-i fi fost administrată sub 
forma unei băuturi tonice. 

— Vreţi să spuneţi că sir Ambrose şi-a otrăvit pupila, pe 
fata încântătoare pe care o iubea? 

— Exact, spuse Miss Marple. Vedeţi cazul domnului 
Badger şi al menajerei sale tinere. Să nu-mi spuneţi că-i un 
lucru absurd ca un bărbat de şaizeci de ani să se 
îndrăgostească de o fată de douăzeci de ani. Se întâmplă în 
fiecare zi. Îndrăznesc să spun că în cazul unui aristrocrat ca 
sir Ambrose este nebunie curată, cum deseori se întâmplă 
în asemenea împrejurări. El n-a putut suporta gândul de ao 
vedea măritată, s-a opus cât a putut - şi a cedat. Gelozia lui 
nebunească a luat asemenea proporţii încât a preferat s-o 
omoare decât s-o lase lângă tânărul Lorimer. Probabil că 
avea de mult în cap acest gând, devreme ce frunzele de 
degeţel creşteau printre salvii. Le-o fi cules chiar el, la un 


moment dat, şi le-o fi trimis la bucătărie chiar prin ea. E 
groaznic să te gândeşti la asta, dar cred că trebuie să 
privim mai compătimitor această situaţie. Bărbaţii, onorabili 
chiar, la vârsta aceasta devin ciudaţi, mai ales când e vorba 
de tinere. Ultimul nostru organist... O, dar să nu mai 
bârfesc... 

— Doamnă Bantry, ăsta-i adevărul? Întrebă sir Henry. 

Doamna Bantry aprobă din cap. 

— Da. Niciodată nu mi-aş fi imaginat această întâmplare 
altfel decât ca pe un accident. Pe urmă, după moartea lui sir 
Ambrose, am primit o scrisoare. Lăsase instrucţiuni să-mi 
fie trimisă. În ea mi-a dezvăluit tot adevărul. Nu ştiu de ce, 
dar noi doi întotdeauna ne-am înţeles foarte bine. 

În tăcerea care se lăsă, simţi o obiecţiune mută şi se grăbi 
să adauge: 

— Să nu credeţi că trădez secrete. Am schimbat toate 
numele personajelor. N-aţi observat ce uimit a fost Arthur 
când am rostit numele de sir Ambrose? N-a înţeles de la 
început. Am schimbat totul. Este ca în cărţi, când la început 
stă scris: „loate personajele din această nuvelă sunt 
fictive”. Niciodată nu afli cine sunt de fapt. 

IX. Bijuteriile rajahului. 

Soţia vicarului dădu colţul bisericii cu braţele pline de 
crizanteme. De ghetele ei solide se prinsese mult pământ 
din grădină şi câteva urme, se aflau şi pe nasul ei, dar de 
asta ea nu avea câtuşi de puţin habar. 

Se chinui să deschidă poarta de la biserică, ce atârna 
ruginită, pe jumătate prinsă în balamale. O boare de vânt îi 
agită pălăria ponosită, făcând-o să-i şadă şi mai aiurea 
decât până atunci. „Mai du-te la naiba!” spuse Bunch. 

Botezată de părinţii săi optimişti Diana, doamna Harmon 
devenise Bunch la o vârstă timpurie pentru motive oarecum 
evidente şi numele îi rămase acesta încă de atunci. 
Strângând Îşi piept crizantemele, se îndreptă spre cimitir şi 
de-acolo spre uşa bisericii. 


Aerul de noiembrie era blând şi umed. Norii acopereau 
cerul, lăsând pete albastre ici şi colo. Înăuntru, biserica era 
întunecoasă şi rece; era încălzită doar în timpul slujbelor. 

— Brrr! Se înfrigură Bunch. Mai bine aş termina repede 
cu asta. Nu vreau să mor de frig. 

Cu repeziciunea născută din obişnuinţă adună obiectele 
necesare; vaza, sticle, apă. „Aş fi vrut să fi avut crini” se 
gândi Bunch în sinea ei. „Mă obosesc crizantemele astea 
uscăţive”. Mâinile ei durdulii aşezară florile în vase. 

Nu era nimic original sau artistic în aranjamente, 
deoarece Bunch Harmon în persoană nu era nici originală, 
nici nu avea simţ artistic, dar era unul obişnuit de casă, 
plăcut. Ducând vasele cu grijă, Bunch păşi în mijlocul 
bisericii, îndreptându-se spre altar. În momentul acela 
soarele ieşi dintre nori. 

Lumina pătrundea prin fereastra dinspre răsărit, 
prevăzută cu un geam uşor colorat, mai ales în albastru şi 
roşu - darul unui membru al parohiei din epoca victoriană. 
Efectul era aproape inspirat în neaşteptata,şa opulenţă. „Ca 
bijuteriile” se gândi Bunch. Deodată se opri, uitându-se 
uimită înainte. Pe treptele altarului se afla o formă 
întunecată, ghemuită. 

Lăsând cu grijă florile jos, Bunch se apropie de ea şi se 
aplecă deasupră-i. Un bărbat zăcea acolo, chircit tot. Bunch 
îngenunche lângă el şi, încet, cu precauţie, îl întoarse cu 
faţa în sus. Îi luă pulsul - era slab, se pierdea, vorbind 
despre starea omului, aşa cum făcea şi paloarea aproape 
verzuie a feţei. Nu încăpea îndoială, se gândi Bunch, omul 
era pe moarte. 

Era un bărbat de vreo 45 de ani, îmbrăcat într-un costum 
uzat. Dădu drumul mâinii lipsite de putere de la care luase 
pulsul şi se uită la cealaltă mână a omului. Aceasta părea 
încleştată pe inimă ca un pumn. Privindu-l mai îndeaproape 
observă că strângea în mână o compresă sau o batistă mare 
pe care o ţinea la piept. În jurul mâinii erau urmele unui 


lichid maroniu ce se uscase şi pe care Bunch îl luă drept 
sânge închegat. Bunch se ridică, încruntându-se. 

Până atunci ochii omului fuseseră închişi, dar, în momentul 
acela, îi deschise deodată şi se uită fix la faţa femeii. Nu era 
nici împăienjeniţi, nici tulburi. Păreau foarte vioi şi 
inteligenţi. Îşi mişcă buzele şi Bunch se aplecă să prindă 
cuvintele, sau mai bine zis, cuvântul. Rostise numai un 
singur cuvânt „Sanctuar”. 

I se păru că vede un zâmbet foarte slab în timp ce 
pronunţa acest cuvânt. Nu era nici o îndoială în legătură cu 
el, pentru că, după o clipă, repetă „Sanctuar”... 

Apoi, cu un oftat slab, prelung, îşi închise din nou ochii. 
Din nou Bunch încercă să-i ia pulsul. Mai avea, dar acum 
era mai slab şi tot mai rar. Se ridică în picioare hotărâtă. 

— Nu te mişca, nici nu încerca să te mişti. Mă duc după 
ajutor. 

Ochii bărbatului se redeschiseră şi acum părea să-şi fixeze 
atenţia asupra luminii colorate care pătrundea prin 
fereastra de la est. Murmură ceva ce Bunch nu prea 
înţelese. Se gândi, tresărind, că ar fi putut fi numele soţului 
ei. 

— Julian? Întrebă ea. Ai venit aici după Julian? 

Dar nu primi nici un răspuns. Omul zăcea cu ochii închişi, 
respirând încet, fără vlagă. 

Bunch se întoarse şi ieşi repede din biserică. Se uită la 
ceas şi dădu din cap cu oarecare mulţumire. Doctorul 
Griffiths trebuia să fie încă chirurgie. Era numai la câteva 
minute depărtare de biserică. Intră, fără să aştepte să bată 
sau să sune, trecând prin camera de aşteptare, direct în 
cabinetul medicului. 

— Trebuie să veniţi imediat, spuse Bunch. Un om moare în 
biserică. 

Câteva minute mai târziu, doctorul Griffiths se ridica din 
genunchi, după o sumară examinare. 

— Putem să-l ducem de aici în casa parohială? L-aş putea 
consulta mai bine acolo - nu că i-ar folosi la ceva! 


— Bineînţeles, răspunse Bunch. Mă duc înainte să 
pregătesc lucrurile. Să-i aduc pe Harper şi Jones, da? Să vă 
ajute să-l căraţi. 

— Mulţumesc. Pot să telefonez de la casa parohială după o 
ambulanţă, dar mă tem că până vine... 

Nu-şi termină fraza. Bunch spuse: 

— Hemoragie internă? 1 

Doctorul Griffiths încuviinţă. Mai adăugă: 

— Cum naiba de a ajuns aici? 

— Cred că trebuie să fi fost aici toată noaptea, fu de 
părere Bunch, gândindu-se: Harper deschide biserica 
dimineaţa şi se duce la lucru, dar, de obicei, nu intră în ea. 

După vreo cinci minute, doctorul Griffiths puse receptorul 
la loc şi se întoarse în cameră pentru micul dejun, unde 
rănitul zăcea pe nişte pături aşezate în grabă pe sofa. 
Bunch tocmai lua un lighean cu apă şi se pregătea să iasă 
cu el, după ce doctorul îl examinase. 

— Deci, asta-i, o anunţă Griffiths. Am trimis după o 
ambulanţă şi am anunţat poliţia. 

Stătea încruntat, uitându-se la pacientul întins pe jos, cu 
ochii închişi. Mâna stângă i se mişca într-un fel nervos, 
spasmodic, lângă coaste. 

— A fost împuşcat, preciză Griffiths. Împuşcat foarte de 
aproape. Şi-a făcut batista ghemotoc şi şi-a băgat-o în rană 
ca să oprească sângerarea. 

— După ce s-a întâmplat, ar fi putut să meargă mult? 
Întrebă Bunch. 

— O, da, e foarte posibil. Se ştie că un om rănit mortal s-a 
ridicat şi a mers pe stradă, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi apoi, deodată, s-a prăbuşit, după cinci sau zece 
minute. Deci, se poate să nu fi fost împuşcat în biserică. O, 
nu! Trebuie să fi fost împuşcat la o oarecare depărtare. 
Desigur, s-ar fi putut sinucide, arunca revolverul şi s-ar fi 
împleticit, venind orbeşte către biserică. Nu prea înţeleg de 
ce s-a îndreptat spre biserică şi nu spre casa parohială. 

— O, ştiu de ce, îl opri Bunch. A rostit: „Sanctuar”. 


Doctorul se uită uimit la ea. 

— Sanctuar? 

— A venit Julian, anunţă Bunch, întorcându-şi capul, când 
auzi paşii soţului în hol. Julian! Vino aici! 

Reverendul Julian Harmon intră în cameră. Purtarea sa 
rezervată, profesorală, îl făcuse să pară, întotdeauna, mai 
bătrân decât era în realitate. 

— Vai de mine! Exclamă Julian Harmon, privind uimit şi 
îngrijorat trusa chirurgicală şi trupul întins pe sofa. 

Bunch îi relată, ca de obicei, în puţine cuvinte: 

— Era în biserică, pe moarte. A fost împuşcat. Îl cunoşti, 
Julian? Mi s-a părut că ţi-a pronunţat numele. 

Vicarul se apropie de sofa şi se uită la muribund: 

— Bietul de el, spuse şi dădu din cap. Nu, nu-l cunosc. 
Sunt aproape sigur că nu l-am mai văzut niciodată. 

În momentul acela, ochii muribundului se deschiseră încă 
o dată. Trecură de la medic la Julian Harmon şi de la acesta 
la soţia lui. Ochii îi rămaseră aţintiţi pe faţa lui Bunch. 
Griffiths înaintă. 

— Dacă ne-aţi putea spune, întrebă el precipitat. 

Dar cu ochii pironiţi asupra lui Bunch, omul spuse pe un 
ton slab: „Vă rog... Vă rog...” Şi apoi, cu un uşor tremur, îşi 
dădu sufletul... 

Sergentul de poliţie Hayes. Îşi băgă creionul în gură şi 
întoarse pagina carnetului. 

— Deci, asta-i tot ceea ce-mi puteţi spune, doamnă 
Harmon? 

— Asta-i tot! Confirmă Bunch. Acestea sunt lucrurile din 
buzunarul hainei sale. 

Pe o masă, lângă cotul sergentului Hayes, se afla un 
portmoneu, un ceas vechi, cam uzat, cu inițialele W. S. Şiun 
bilet de întors spre Londra. Nimic altceva. 

— Aţi descoperit cine e? Întrebă Bunch. 

— Un domn sau o doamnă Eccles a telefonat la poliţie. El 
este fratele ei, se pare. Pe nume Snadbourne. A fost de 
câtva timp într-o stare proastă cu sănătatea şi nervii. Îi 


mergea şi mai rău de la o vreme. Alaltăieri a plecat şi nu s-a 
mai întors. A luat un pistol cu el. 

— Şi a venit încoace să se împuşte cu el? Întrebă Bunch. 
De ce? 

— Ştiţi, era deprimat... 

Bunch îl întrerupse. 

— Nu mă refer la asta. Ci la altceva, de ce aici? 

Din moment ce sergentul Hayes, în mod evident, nu 
cunoştea răspunsul la asta, îi oferi unul colateral: 

— A ajuns aici cu autobuzul 510. 

— Bine, spuse Bunch din nou. Dar, de ce? 

— Nu ştiu, doamnă Harmon, zise sergentul Hayes. Nu 
avem nici o mărturie. Dacă echilibrul său mental era 
afectat... 

Bunch termină fraza în locul lui: 

Putea s-o facă oriunde. Dar, totuşi mie mi se pare inutil să 
iei un autobuz până la o mică localitate din provincie ca 
aceasta. Nu cunoştea pe nimeni de pe aici? Chiar? 

— Pe nimeni, după câte ştim până acum, zise sergentul 
Hayes. Tuşi ca un om stânjenit şi adăugă, în timp ce se 
ridica în picioare: S-ar putea ca un domn sau o doamnă 
Eccles să vină să vă viziteze, doamnă, dacă nu vă supără. 

— Sigur că nu mă supără, îl asigură Bunch. E foarte firesc. 
Aş vrea numai să le pot spune ceva. 

— De acum plec, o anunţă sergentul Hayes. 

— Sunt atât de mulţumiată că n-a fost crimă, spuse Bunch, 
conducându-l la uşa din faţă. 

O maşină se oprise la poarta casei parohiale. Uitându-se la 
ea, sergentul Hayes remarcă: 

— Doamnă, se pare că domnul şi doamna Eccles vin chiar 
acum să stea de vorbă cu dumneavoastră. 

Bunch se pregăti sufleteşte să reziste la ceea ce, simţea 
ea, părea să fie o încercare cam dificilă. „Iotuşi, se gândi, 
pot să-l chem oricând pe Julian să mă ajute. Un preot este 
de mare ajutor când oamenii sunt în doliu”. 


Bunch nu ar fi putut spune exact cum s-ar fi aşteptat să 
arate domnul şi doamna Eccles, dar era conştientă, când îi 
întâmpină, că ceva o surprindea la ei. Domnul Eccles era un 
bărbat solid, înfloritor, a cărui fire n-ar fi putut fi decât 
veselă şi glumeaţă. Doamna Eccles părea puţin plinuţă. 
Avea o gură mică, strânsă pungă, ca de om meschin; vocea 
ei era subţire, piţigăiată. 

— A fost un şoc teribil, doamnă Harmon, dacă vă puteţi 
imagina, spuse aceasta. 

— O, ştiu, recunoscu Bunch. Trebuie să fi fost. Vă rog luaţi 
loc. Pot să vă ofer, da, poate e puţin prea devreme pentru 
ceai... 

Domnul Eccles refuză dând din mâna sa masivă. 

— Nu, nu, nu vă deranjaţi pentru noi. Sunteţi foarte bună, 
vă mulţumesc. Vroiam doar să... Ei bine... Ce-a spus bietul 
William şi chestii de astea, ştiţi? 

— A fost mult timp în străinătate, interveni doamna Eccles 
şi cred că trebuie să fi trăit nişte evenimente neplăcute. De 
când s-a întors acasă a fost foarte liniştit şi deprimat. 
Spunea că nu merită să trăieşti în lumea asta şi că nu mai 
avea nimic de aşteptat de la ea. Bietul Bill, întotdeauna a 
fost un om posomorât. 

Bunch îi privi, pentru câteva clipe, fără să vorbească. 

— A luat revolverul soţului meu, aşa a făcut, continuă 
doamna Eccles. Fără ca noi să ştim. Apoi, se pare c-a venit 
aici cu autobuzul. Mi se pare c-a fost foarte frumos din 
partea lui... Că n-a vrut s-o facă în casa noastră. 

— Bietul băiat, bietul băiat, spuse domnul Eccles, oftând. 
Nu se face să-l judecăm. 

Urmă o altă scurtă pauză, după care domnul Eccles 
întrebă: 

— A lăsat vreun mesaj? Ultime cuvinte, ceva de genul 
acesta? 

Ochii lui strălucitori şi mari o cercetau îndeaproape pe 
Bunch. Şi doamna Eccles se aplecă în faţă, nerăbdătoare 
după un răspuns. 


— Nu, rosti Bunch calmă. A intrat în biserică, când era pe 
moarte, pentru sanct. Uar. 

Doamna Eccles spuse pe un ton uimit: 

— Sanctuar? Nu cred că... 

Domnul Eccles o întrerupse. 

— Locul sfânt, draga mea, zise el nerăbdător. Asta vrea să 
spună soţia vicarului. Este un păcat - sinuciderea, ştii. Cred 
că vroia să se spovedească. 

— A încercat să spună ceva chiar înainte de a muri, le 
povesti Bunch. A început cu „vă rog”, dar n-a putut să mai 
continue. 

Doamna Eccles şi-a dus batista la ochi şi a smiorcăit: 

— O, doamne, e teribil de trist, nu-i aşa? 

— Haide, haide, Pam, o potoli soţul. Nu pune la inimă. N-ai 
cum să împiedici lucrurile astea. Bietul Willie! Oricum, 
acum s-a liniştit. Bine, vă mulţumesc foarte mult, doamnă 
Harmon. Sper că nu v-am deranjat. Ştim că soţia unui vicar 
este o femeie ocupată. 

Au dat mâna cu ea şi apoi familia Eccles s-a întors deodată, 
ca să întrebe: 

— O, da, mai e un lucru. Credem că haina lui a rămas aici, 
nu-i aşa? 

— Haina lui? Se încruntă Bunch. 

Doamna Eccles spuse: 

— Am dori toate lucrurile lui, ştiţi, din sentimentalism. 

— A avut un ceas, un portmoneu şi un bilet de cale ferată 
în buzunar, zise Bunch. I le-am dat sergentului Hayes. 

— Atunci, totul e în regulă, declară domnul Eccles. Ni le va 
da el, cred. Actele lui trebuie să fie în portmoneu. 

— Era o bancnotă de o liră, preciză Bunch. Nimic mai 

— Mult! 

— Nici un fel de scrisori? Nimic de genul ăsta? 

Bunch negă. 

— Bine, vă mulţumim din nou, doamnă Harmon. Haina pe 
care o purta, poate că e tot la sergent, nu? 

Bunch se încruntă, făcând un efort să-şi amintească. 


— Nu, spuse ea. Nu cred... la să văd. Doctorul şi cu mine i- 
am scos haina ca să-i' examineze rana. Se uită, în trecere, 
prin cameră. Trebuie s-o fi dus sus cu prosoapele şi 
ligheanul. 

— Doamnă'Harmon, dacă nu vă supăraţi, aţi putea... Am 
vrea haina lui, ştiţi, ultimul lucru pe care l-a purtat. Soţia 
mea e o fire foarte sentimentală! 

— Desigur, încuviinţă Bunch. Aţi dori s-o curăţ mai întâi? 
Mă tem că e cam... Pătată. 

— O, nu, nu, nu, asta nu contează. 

Bunch se încruntă. 

— Mă întreb unde... Scuzaţi-mă o clipă! 

Se duse sus şi după câteva minute se reîntoarse. 

— Îmi pare tare rău, spuse ea gâfâind, servitoarea trebuie 
s-o fi pus laolaltă cu alte lucruri pe care le-am dat la 
curăţat. Mi-a luat o mulţime de timp s-o găsesc. Poftiţi! Să 
vi-o împachetez? 

Fără să ţină seama de protestele lor, ea o împachetă; apoi 
îşi luară, din nou, la revedere şi soţii Eccles plecară. 

Bunch traversă încet holul şi intră în bibliotecă. 
Reverendul Julian Harmon îşi ridică privirea şi faţa i se 
lumină. Scria o predică şi se temea că se îndepărtase de la 
subiect din cauza interesului pentru relaţiile politice dintre 
Iudeea şi Persia, în timpul domniei lui Cirus14. 

— Da, dragă, o întrebă el afectuos. 

— Julian, ce e un sanctuar, în mod exact? 

Julian Harmon, încântat, îşi puse deoparte hârtiile cu 
predica. 

— Ei bine, începu el, în templele romane şi greceşti, 
sanctuar se folosea pentru „cella” unde era statuia zeului. 
Cuvântul latin pentru altar, „ara” înseamnă protecţie. 
Continuă în maniera asta doctă. În anul 399 e.n., dreptul la 
sanctuar în bisericile creştine a fost, în cele din urmă, 
recunoscut în mod definitiv. Prima menţiune a dreptului la 
un sanctuar în Anglia se afla în Codul de legi publicat de 
Ethelbert în anul şase sute... 


Câtva timp vorbi tot astfel, în manieră de expozeu, dar era, 
adesea, încurcat de cum recepționa soţia lui informaţiile 
sale de erudit. 

— Dragă, îl opri ea. Eşti un scump. 

Aplecându-se, îl sărută pe vârful nasului. Julian se simţi în 
pielea unui câine care fusese felicitat pentru că îi reuşise o 
figură de dresaj. 

— Familia Eccles a fost aici, îl informă Bunch. 

Vicarul se încruntă. 

— Familia Eccles? Nu-mi prea amintesc. 

— Nu-i cunoşti. Sunt sora şi cumnatul omului din biserică. 

— Draga mea, trebuia să mă fi chemat. 

— N-a fost nevoie, îl asigură Bunch. Nu căutau consolare. 
Acum stau şi mă întreb... Se încruntă. Dacă-ţi las mâine un 
vas de Jena cu mâncare în cuptor, crezi că o să te descurci, 
Julian? Cred că am să mă duc până la Londra după 
cumpărături. 

— Cumpărături? Soţul se uită descumpănit la ea. le 
gândeşti la vreo barcă, iaht sau ceva de genul ăsta? ' 

Bunch râse. 

— Nu, dragă. E o zi în care se vând convenabil albituri la 
magazinul „Burrows and Portman”. Ştii, cearşafuri, feţe de 
masă, prosoape şi cârpe de bucătărie. Ce să mă fac cu 
cârpele astea de bucătărie care se rup întruna? După 
aceea, adăugă, pe gânduri, am să trec să o văd pe mătuşa 
Jane. 

Acea doamnă în vârstă, blândă, Miss Jane Marple, tocmai 
se bucura de plăcerile oferite de metropolă, instalată de 
vreo două săptămâni, confortabil, în apartamentul 
nepotului ei. 

— Ce drăguţ din partea lui Raymond, murmură ea. El şi cu 
Joan au plecat în America pentru 14 zile şi au insistat să vin 
aici şi să mă distrez. Şi acum, dragă Bunch, spune-mi, te 
TOg, ce te preocupă. 

Bunch era fina favorită a lui Miss Marple şi bătrâna 
doamnă o privi cu mare afecţiune cum ea îşi împinse mai pe 


spate cea mai bună pălărie de fetru, începându-şi 
povestirea. 

Relatarea lui Bunch a fost concisă şi clară. Miss Marple 
încuviinţă din cap când Bunch termină. 

— Înţeleg, zise ea. Da, înţeleg. 

— De aceea am simţit că trebuia să te văd, o asigură 
Bunch. După cum ştii, eu nefiind prea deşteaptă... 

— Dar, draga mea, eşti deşteaptă. 

— Nu, nu sunt. Nu la fel de inteligenţă ca Julian. 

— Sigur că Julian are o inteligenţă foarte deosebită, spuse 
Miss Marple. 

— Asta e, conchise Bunch. Julian are minte, dar, pe de altă 
parte, eu am simţurile mele. 

— Ai foarte mult bun simţ, Bunch, şi eşti foarte inteligentă. 
— Ştii, nu prea îmi dau seama ce ar trebui să fac. Nu pot 
să-i cer lui Julian pentru că, ei bine, mă înţelegi, Julian face- 

atâta caz de corectitudine... 

Această afirmaţie păru să fie înţeleasă perfect de Miss 
Marple, care-i spuse: 

— Dragă, ştiu ce vrei să spui. Noi, femeile... Suntem altfel. 
Şi continuă: mi-ai povestit ce s-a întâmplat, Bunch, dar aş 
vrea să cunosc întâi, exact, ceea ce crezi tu. 

— Totul e de-a-ndoaselea, se plânse Bunch. Omul care era 
acolo, pe moarte, în biserică, ştia totul despre sanctuar. A 
spus-o întocmai ca Julian, mă refer la faptul că era unul 
citit, educat. Şi dacă se împuşcase, nu s-ar fi târât, apoi, 
până la biserică pentru a spune „sanctuar”. Sanctuar 
înseamnă că eşti urmărit şi când intri într-o biserică eşti în 
siguranţă. Urmăritorii tăi nu se mai pot atinge de tine. Într- 
o vreme, nici legea nu-ţi putea face nimic. 

Se uita întrebătoare la Miss Marple. Aceasta îi dădu 
dreptate. Bunch continuă: 

— Oamenii aceia, familia Eccles, erau alt soi: ignoranţi şi 
grosolani. Şi mai e un lucru. Ceasul acela - ceasul mortului. 
Purta iniţiale W. S. Dar înăuntru - l-am deschis - era scris 
foarte mic: „Lui Walter de la tatăl său” şi o dată. Walter. Dar 


cei doi Eccles vorbeau despre el tot timpul ca despre 
William sau Bill. 

Miss Marple părea pregătită să intervină, dar Bunch se 
repezi cu precizarea: 

— O, ştiu că nu ţi se spune întotdeauna pe numele cu care 
ai fost botezat. Adică, înţeleg că ai fi putut fi botezat William 
şi numit „Porgy” sau „Carrots”. Sau altfel. Dar sora ta nu ţi- 
ar zice William ori Bill dacă numele tău e Walter. 

— Vrei să zici că nu era sora lui? 

— Sunt aproape sigură că nu era soră cu el. Erau oribili, 
amândoi. Au venit la casa parohială să-i ia lucrurile şi să afle 
dacă spusese ceva înainte de a muri. Când le-am confirmat 
că n-o făcuse, am observat o uşurare pe feţele lor. În sinea 
mea cred că Eccles l-a împuşcat, termină Bunch. 

— Crimă? Întrebă Miss Marple. 

— Da, zise Bunch. Crimă. De aceea am venit la tine, draga 
mea. 

Afirmația lui Bunch ar fi putut părea nepotrivită unui 
ascultător neavizat, dar în anumite cercuri, Miss Marple 
avea reputaţia de a trata cazuri criminalistice. 

— A spus „vă rog” către mine, înainte de a muri, adăugă 
Bunch. Dorea să fac ceva pehtru el. Partea proastă e că n- 
am idee ce anume! 

Miss Marple rămase pe gânduri câteva clipe după care se 
concentră asupra aceluiaşi aspect ce o preocupase deja pe 
Bunch. 

— Dar de ce a venit tocmai acolo? Întrebă ea. 

— Te gândeşti, zise Bunch, că, dacă doreşti un sanctuar, ai 
putea intra într-o biserică de oriunde. Nu e nevoie să ieiun 
autobuz, care merge numai de patru ori pe zi, pentru a 
ajunge într-un loc retras ca al nostru! 

— Trebuie să fi venit acolo în mod special, se gândi Miss 
Marple. Trebuie să fi venit să vadă pe cineva. Chipping 
Clegghorn e o localitate micuță, Bunch. Sunt sigură că ai 
idee pe cine venise să vadă! 


Bunch îi trecu în revistă în gând pe locuitorii satului său, 
înainte de a da din cap, plină de îndoială, că nu era sigură. 

— De fapt, spuse ea, putea fi oricine. 

— N-a menţionat niciodată vreun nume? 

— A spus Juljan, sau mi s-a părut că a spus Julian. Ar putea 
fi Julia, cred. După câte cunosc, nu trăieşte nimeni cu 
numele de Julia în Chipping Clegghorn. 

Strânse puţin ochii în timp ce încerca să-şi rememoreze 
scena. Bărbatul zăcând acolo, pe treptele altarului. Razele 
soarelui pătrunzând prin fereastra cu bijuteriile ei de 
lumină roşie şi albastră. 

— Bijuterii15, spuse Miss Marple, cufundată în gânduri... 
— Acum ajung, o întrerupse Bunch din reverie, la cel mai 
important lucru din toate. Motivul pentru care am venit, de 

fapt, astăzi, aici. Ştii, familia Eccles a făcut mare caz să le 
dau haina lui. Am scos-o când doctorul l-a examinat. Era o 
haină veche, ponosită, nu exista nici o rațiune pentru care 
ei să fi vrut s-o aibă. Pretindeau că din sentimentalism, dar 
asta e o prostie. Oricum, m-am dus sus s-o caut şi, în timp 
ce urcam scările, mi-am reamintit cum el a făcut un fel de 
gest cu mâna, ca şi cum se căuta prin haină. Aşa că, atunci 
când am luat haina, am studiat-o cu foarte multă atenţie şi 
am observat că, într-un loc, căptuşeala fusese cusută la loc 
cu aţă de altă culoare. Am descusut-o şi am găsit înăuntru o 
bucăţică de hârtie. Am scos-o şi am cusut căptuşeala 
frumos, cu aţă potrivită. Am fost grijulie şi nu prea cred că 
familia Eccles o să-şi dea seama că eu am făcut-o. Eu nu 
cred, dar nu pot fi sigură. După aceea, am coborât cu haina 
şi mi-am cerut scuze pentru întârziere. 

— Şi bucata de hârtie? Întrebă Miss Marple. 

Bunch îşi deschise geanta. 

— Nu i-am arătat-o lui Julian, spuse ea, pentru că el ar fi 
fost de părere că eu ar fi trebuit să le-o dau celor doi 
Eccles. Dar m-am gândit că ar fi mai bine să ţi-o aduc ţie. 

— Un tichet de bagaje, anunţă Miss Marple, uitându-se la 
ea. Gara Paddington. 


— El avea un bilet de întoarcere către Paddington, în 
buzunar, spuse Bunch. 

Ochii celor două femei se întâlniră. 

— Asta reclamă acţiune, spuse repezit Miss Marple. Dar 
cred c-ar fi necesară multă prudenţă. Ai observat cumva, 
dragă Bunch, dacă te urmărea cineva când ai venit azi la 
Londra? 

— Să fiu urmărită! Exclamă Bunch. Doar nu crezi... 

— Ba cred că e posibil, întări Miss Marple. Când orice este 
posibil, ar trebui să ne luăm măsuri de precauţie. Se ridică 
cu o mişcare rapidă. Ai venit cu pretextul de-a te duce după 
cumpărături. De aceea, cred că lucrul cel mai bun de făcut 
este să plecăm după ele. Dar înainte de a porni, trebuie să 
facem vreo două mici aranjamente. Nu cred, adăugă Miss 
Marple pe gânduri, că voi avea nevoie chiar acum de haina 
mea de stofă cu picăţele şi guler de castor. 

După vreo oră şi jumătate cele două doamne, îmbrăcate în 
ce aveau mai prost şi mai ponosit, dar ţinând amândouă 
pachete cu albituri pentru casă abia cumpărate, se aşezară 
într-un mic restaurant retras, numit „Ihe Apple Bough” 
pentru a-şi reface forţele cu o friptură şi un pudding cu 
rinichi, urmate de tartă cu mere şi cremă făcute din ouă şi 
lapte. 

— Într-adevăr prosoape de faţă de calitatea celor dinainte 
de război, spuse gâfâind Miss Marple. Şi cu un „]” pe ele. 
Ce bine îmi pare că pe soţia lui Raymond o cheamă Joan. 
Am să le pun deoparte până -când o să aibă, cu adevărat, 
nevoie de ele şi atunci i le voi da ei, dacă mă ţin mai mult 
cele vechi. 

— Aveam într-adevăr nevoie de cârpe de bucătărie, spuse 
Bunch. Şi-au fost foarte ieftine, deşi nu la fel ca acelea pe 
care femeia aia cu părul roşcat a reuşit să mi le smulgă. 

O tânără elegantă, cu ruj aplicat din abundență pe buze, 
intră în momentul acela în „The Apple Bough”. După ce se 
uită vag- împrejur, pentru o clipă sau două, se îndreptă 


grăbită spre masa lor. Aşeză un plic lângă cotul lui Miss 
Marple. 

— Poftim, domnişoară, spuse ea iute. 

— O, mulţumesc, Gladys, spuse Miss Marple. Îţi mulţumesc 
foarte miâlt. Eşti aşa de drăguță. 

— Îmi face întotdeauna plăcere să vă servesc, o asigură 
Gladys. Ernie îmi spune mereu: „lot ce ştii mai bine ai 
învăţat de la Miss Marple aceea a ta, cât ai fost în serviciul 
ei” şi-mi face întotdeauna plăcere să vă servesc. 

— E o fată atât de bună, zise Miss Marple când Gladys se 
îndepărtă. 'Iot timpul aşa de bună şi îndatoritoare! 

Se uită în plic şi apoi i-l dădu lui Bunch. 

— Acum fi foarte prevăzătoare, dragă, o avertiză ea. 
Apropo, mai e încă inspectorul acela drăguţ la Melchester? 

— Nu ştiu, cred că da. 

— Bine, dacă nu, o asigură Miss Marple gânditoare, îl pot 
suna oricând pe inspectorul şef. Cred că-şi va aduce aminte 
de mine. 

— Fii sigură de asta! Toţi îşi aduc aminte de tine. Eşti pur 
şi simplu unică! Exclamă Bunch. 

Se ridică. 

Ajunsă la Paddington, Bunch se duse la biroul de bagaje şi 
arătă tichetul. Câteva clipe mai târziu, un geamantan vechi 
şi cam uzat îi fu înmânat şi, luându-l cu ea, se îndreptă spre 
peron. 

Călătoria spre casă a decurs normal. Bunch se ridică 
atunci când trenul se apropie de Chipping Clegghorn şi 
apucă valiza cea veche. Tocmai coborâse din vagon, când un 
bărbat alergând pe peron i-o smulse, deodată, din mână şi 
fugi cu ea. 

— Opriţi-l! Strigă Bunch. Opriţi-l, opriţi-l! Mi-a furat valiza! 

Controlorul de bilete care, la această gară rurală, era un 
om cam molâu, abia începuse să spună: „Hei, ascultă, nu 
poţi face asta...”, când o lovitură precisă aplicată în piept îl 
împinse într-o parte şi omul cu valiza ieşi din gară. Se 
îndreptă spre o maşină care-l aştepta. Aruncând valiza 


înăuntru, era pe punctul de-a se urca şi el, dar înainte de-a 
putea face vreo mişcare, o mână îl apucă de umăr şi vocea 
inspectorului de poliţie. Abel răsună: 

— Ia ascultă, ce înseamnă toate astea? 

Bunch sosi gâfâind din gară. 

— Mi-a smuls valiza. Tocmai coborâsem cu ea din tren. 

— Prostii, spuse bătrânul. Nu ştiu ce vrea să zică doamna 
asta. E valiza mea. Eu tocmai îm coborât cu ea din tren. 

Se uită la Bunch cu o privire bovină, inexpresivă. Nimeni 
n-ar fi ghicit că inspectorul de poliţie Abel şi doamna 
Harmon petrecuseră multe din orele libere ale 
inspectorului discutând despre binefacerile îngrăşămintelor 
şi chimicalelor pentru tufele de trandafir. 

— Doamnă, spuneţi că aceasta este valiza dumneavoastră? 
Întrebă inspectorul de poliţie Abel. 

— Da, categoric! 

— Şi dumneavoastră, domnule? 

— Eu zic că asta-i valiza mea. 

Bărbatul era înalt, brunet şi bine îmbrăcat, cu o voce 
afectată, şi care-şi dădea aere. O voce feminină din maşină 
interveni: 

— Dar, bineînţeles că-i valiza ta, Edwin. Nu ştiu ce vrea să 
zică femeia asta. 

— Trebuie să clarificăm, stabili inspectorul de poliţie Abel. 
Dacă este valiza dumneavoastră, doamnă, spuneţi-mi ce 
conţine? 

— Haine, răspunse Bunch: o haină lungă în picăţele cu un 
guler de castor, două jachete de lână şi o pereche de 
pantofi. 

— Da, e destul de clar, constată inspectorul de poliţie Abel. 
Se întoarse către celălalt. 

— Sunt costumier la teatru, spuse tipul cel brunet dându- 
şi importanţă. Această valiză conţine recuzita ce aparţine 
teatrului, pe care am adus-o aici pentru spectacolul unor 
amatori. 


— E-n regulă, domnule, spuse inspectorul de poliţie Abel. 
Atunci să ne uităm înăuntru şi să vedem, nu-i aşa? Putem 
merge la poliţie sau, dacă vă grăbiţi, ducem valiza înapoi la 
gară şi-o deschidem acolo. 

— Îmi convine, încuviinţă brunetul. Mă numesc Moss, de 
fapt Edwin Moss. Polițistul, ţinând valiza, se întoarse la 
gară. 

— O ducem la mesagerie, George, îi spuse impiegatului. 

Inspectorul de poliţie Abel puse valiza pe tejgheaua 
oficiului de mesagerie şi apăsă pe încuietoare. Valiza se 
deschise. Bunch şi domnul Edwin Moss stăteau de o parte şi 
de alta a poliţistului, uitându-se răzbunător unul la altul. 

— Ah! Exclamă Abel. 

Înăuntru, îndoită cu grijă, se afla o haină lungă de stofă 
cam uzată cu un guler din blană de castor. Mai erau două 
pulovere din lână şi o pereche de pantofi fără toc. 

— Exact cum aţi spus, doamnă, zise satisfăcut polițistul, 
întorcându-se spre Bunch. Nimeni n-ar fi putut zice că 
domnul Edwin Moss a pus ceva la cale. Regretul şi scuzele 
sale au fost magnifice. 

— Îmi cer scuze, zise el. Vă rog să primiţi scuzele mele. 
Credeţi-mă, doamnă dragă, când vă spun cât de rău îmi 
pare. Purtarea mea a fost lipsită de orice scuză, pur şi 
simplu de neiertat. Se uită la ceas. Acum trebuie să mă 
grăbesc.' Probabil valiza mea a rămas în tren. Ridicându-şi 
încă o dată pălăria, îi spuse mieros lui Bunch: mii de scuze, 
şi ieşi în grabă din mesagerie. 

— Ai de gând să-l laşi să-ţi scape? Îl întrebă Bunch 
conspirativ pe inspectorul de poliţie Abel. 

Acesta din urmă îi făcu încet cu ochiul. 

— N-o să ajungă prea departe, doamnă, o asigură el. 
Adică, n-o să ajungă departe neobservat, dacă înţelegeţi ce 
vreau să spun. 

— O! Făcu Bunch uşurată. 

— Doamna aceea bătrână a telefonat, spuse Abel, cea care 
a fost aici acum câţiva ani. E deşteaptă, nu-i aşa? A fost o 


întreagă vânzoleală toată ziua. Nu m-aş mira dacă 
sergentul sau inspecrtorul şef o să treacă pe la 
dumneavoastră mâine dimineaţă. 

Inspectorul şef pe nume Craddock, de care Miss Marple îşi 
amintea, fu cel care veni. O salută pe Bunch cu un zâmbet, 
ca pe o veche prietenă. 

— Din nou crimă în Chipping Clegghorn, spuse el vesel. 
Nu duceţi lipsă de senzaţie aici, nu-i aşa, doamnă Harmon? 

— M-aş putea lipsi de aşa ceva, răspunse Bunch. Aţi venit 
să-mi puneţi întrebări sau îmi povestiţi altceva în schimb? 

— Întâi, am să vă spun unele lucruri, îi explică inspectorul. 
Pentru început, domnul şi doamna Eccles sunt de câtva 
timp sub supravegherea noastră. Aveam motive să 
credem'că au avut legătură cu mai multe jafuri în partea 
asta a lumii. Apoi, deşi doamna Eccles are un frate pe nume 
Snadbourne, ce s-a întors recent din străinătate, bărbatul 
muribund, pe care l-aţi găsit ieri în biserică, nu era în mod 
sigur Snadbourne. 

— Ştiam că nu e, spuse Bunch. De fapt numele lui era 
Walter nu William. 

Inspectorul dădu aprobator din cap. 

— El se numea Walter St. John şi a scăpat acum 48 de ore 
din închisoarea Charrington. 

— Desigur, îşi spuse Bunch ca pentru ea, el era urmărit de 
justiţie şi s-a dus spre sanctuar. Apoi întrebă: Ce făcuse? 

— Trebuie să mă întorc cu mult timp în urmă. E o poveste 
complicată. În urmă cu mulţi ani a existat o anume 
dansatoare care avea numere în muzic-hall-uri. Nu cred c- 
aţi auzit vreodată de ea, dar se specializase într-o poveste 
de sorginte arabă. „Aladin în peştera bijuteriilor”. Purta 
ştrasuri şi nimic altceva. Nu era, cred, o dansatoare 
grozavă, în schimb era atractivă. Oricum, o anumită 
personalitate regalasiatică se îndrăgostise de ea nebuneşte. 
Printre alte lucruri, i-a dăruit un magnific colier din 
smaralde. 


— Bijuteriile strămoşeşti ale unui rajah? Murmură Bunch 
uluită. 

Inspectorul Craddock tuşi. 

— Da, o versiune oarecum mai modernă, doamnă Harmon. 
Legătura n-a durat foarte mult, s-a terminat când atenţia 
nobilului nostru a fost atrasă de un anumit star de cinema 
ale cărei cereri nu erau atât de modeste. Zobeida, ca să-i 
spunem dansatoarei pe numele ei de scenă, îşi păstră 
colierul dar, cum era de aşteptat, acesta i-a fost furat. A 
dispărut din cabina ei de la teatru şi în mintea autorităţilor 
a domnit suspiciunea că ea însăşi ar fi pus la cale furtul 
acestuia. Asemenea lucruri s-au cunoscut din publicitatea 
care li s-a făcut sau din motive mai puţin cinstite. Colierul n- 
a fost niciodată recuperat, dar în timpul investigaţiei, 
atenţia poliţiei a fost atrasă de acest om, Walter St. John. 
Era un bărbat educat şi de familie bună care cam decăzuse, 
aşa că el se angajase ca bijutier la o firmă puţin cunoscută, 
suspectată de a juca rolul de paravan pentru flirturile de 
bijuterii. S-a dovedit că acest colier trecuse prin mâinile 
sale. Totuşi, el a fost, în cele din urmă, judecat, condamnat 
şi trimis la închisoare în legătură cu furtul altor bijuterii. Nu 
mai avea foarte mult timp de ispăşit pedeapsa, aşa încât 
evadarea lui a fost oarecum o surpriză. 

— Dar de ce a venit aici? Întrebă Bunch. 

— Şi noi am vrea foarte mult să ştim asta, doamnă 
Harmon. Luându-i urmele, se pare că s-a dus, mai întâi, la 
Londra. Nu a vizitat pe niciunul din vechii lui asociaţi, ci o 
femeie în vârstă, o doamnă Jacobs, care fusese mai înainte 
cabinieră la teatru. Ea nu a vrut să ne spună un cuvânt 
pentru ce motiv a venit el, dar, potrivit altor locatari din 
casă, a plecat cu o valiză. 

— Înţeleg, spuse Bunch. A lăsat-o la oficiul' de bagaje din 
Paddington şi apoi a venit încoace. 

— În timpul acesta, spuse inspectorul Craddock, familia 
Eccles şi omul care îşi zice Edwin Moss erau pe urmele sale. 
Ei vroiau valiza aceea. L-au văzut urcându-se în autobuz. 


Trebuie să fi mers cu maşina înaintea lui şi să-l fi aşteptat 
când a coborât din autobuz. 

— Şi a fost ucis? Întrebă Bunch. 

— Da, spuse Craddock. A fost împuşcat. Cu revolverul lui 
Eccles, dar cred mai degrabă că Moss e ucigaşul. Acum, 
doamnă Harmon, ceea ce dorim noi să aflăm este unde se 
află valiza pe care Walter St. John a depus-o, de fapt, la 
gara Paddington? 

Bunch zâmbi. 

— Îmi închipui că mătuşa Jane a luat-o deja, zise ea. Vreau 
să spun Miss Marple. lată care a fost planul ei: a trimis o 
fostă servitoare de-a ei cu o valiză în-care-şi pusese lucruri 
de-ale sale la mesageria din Paddington şi noi am schimbat 
între noi tichetele. Eu am luat valiza ei şi-am venit cu ea în 
tren. Ea părea să se aştepte ca cineva să încerce să mi-o 
fure. 

Acum a fost rândul inspectorului Craddock să zâmbească. 

— Aşa mi-a şi zis când a telefonat. Mă duc cu maşina la 
Londra s-o văd. Doriţi să veniţi, doamnă Harmon? 

— Ei bine, zise Bunch, cântărind lucrurile. De fapt, este o 
ocazie foarte fericită. M-a durut un dinte noaptea trecută, 
aşa încât ar trebui să mă duc la Londra la un dentist, nu-i 
aşa? 

— Absolut, spuse inspectorul Craddock. 

Miss Marple se uită de la Craddock la faţa nerăbdătoare a 
lui Bunch Harmon. Valiza se afla pe masă. 

— Sigur că n-am deschis-o, îi asigură bătrâna. Nu m-am 
gândit să fac aşa ceva până nu vine cineva oficial. Şi apoi, 
adăugă ea cu un zâmbet ce ascundea o modestie afectată 
de tip victorian: e încuiată! 

— Aţi vrea să ghiciţi ce e înăuntru, Miss Marple? Întrebă 
inspectorul. 

— Îmi imaginez, zise Miss Marple, că sunt costumele de 
teatru ale Zobeidei. Doriţi o daltă, inspectore? 

Dalta dădu imediat rezultate. Amândouă femeile 
exclamară uimite când capacul fu ridicat. Lumina soarelui, 


care pătrundea prin fereastră, făcea să strălucească ceea 
ce părea o comoară inestimabilă de bijuterii scânteietoare, 
roşii, albastre, verzi, portocalii. 

— Peştera lui Aladin, spuse Miss Marple. Bijuteriile 
lucitoare pe care le purta fata când dansa. 

— Ah, zise inspectorul Craddock. Bine, dar ce e aşa preţios 
la asta, când te gândeşti că un om a fost omorât pentru ca 
să i se ia valiza? 

— Cred că a fost o fată şireată, spuse Miss Marple 
gânditoare. A murit,nu-i aşa, inspectore? 

— Da, a murit acum trei ani. 

— A avut acel colier din smaralde foarte preţioase, se 
gândi cu glas tare Miss Marple. A dat să i se scoată pietrele 
preţioase din montura lor şi le-a fixat pe ici, pe colo, pe 
costumul ei de teatru, unde toţi le considerau drept simple 
strasuri colorate. Apoi, a dat să i se facă o copie a colierului 
adevărat şi, bineînţeles, asta a fost furată. Nu e de mirare 
că nu a apărut niciodată pe piaţă. Curând, hoţul şi-a dat 
seama că pietrele erau false. 

— Iată un plic, anunţă Bunch, dând la o parte unele pietre 
strălucitoare. 

Inspectorul Craddock îl luă şi scoase din el două hârtii 
care păreau oficiale. Citi cu glas tare: 

— Certificat de căsătorie între Walter Edmund St.” John şi 
Mary Moss.” Acesta era numele real al Zobeidei. 

— Deci erau căsătoriţi, spuse Miss Marple. Înţeleg! 

— Şi cealaltă hârtie? Întrebă Bunch. 

— Un certificat de naştere a unei fetiţe Jewel. 

— Jewel? Strigă Bunch. Deci, aşa! Jewel! Jill! Asta-i! Acum 
înţeleg de ce a venit la Chipping Clegghorn... E ceea cea 
încercat să-mi spună: Jewel. Familia Mundy, îi ştiţi, de la 
Laburn Cottage. Îngrijeau de fetiţa cuiva. Ţin mult la ea. Le- 
a fost ca o nepoată. Da, îmi amintesc acum că numele ei e 
Jewel, numai că, bineînţeles, o strigă Jill. Doamna Mundy a 
făcut o congestie cerebrală acum o săptămână şi bătrânul e 
foarte bolnav de pneumonie. Urmau să fie amândoi 


internaţi. Mi-am dat toată silinţa să găsesc undeva o familie 
pentru Jill. Nu vroiam să fie dusă la un cămin. Cred dă tatăl 
ei a auzit de astea în închisoare, a reuşit să evadeze, să ia 
valiza de la bătrâna cabinieră la care el sau soţia o lăsase. 
Presupun că dacă bijuteriile au aparţinut, cu adevărat, 
mamei, ele pot fi folosite acum pentru copil. 

— Aşa cred şi eu, doamnă Harmon, dacă sunt aici. 

— O, sigur că se află aici, spuse veselă Miss Marple. 

— Slavă Domnului că te-ai întors, dragă, zise reverendul 
Julian Harmon, întâmpinându-şi soţia cu dragoste şi suflând 
uşurat. Doamna Burt încearcă întotdeauna să-şi dea 
osteneala, când eşti plecată, dar mi-a făcut pentru la prânz 
nişte plăcintă cu peşte cu totul deosebită. N-am vrut s-o 
jignesc şi i-am dat-o lui Tiglath Pileser, dar nici el n-a voit s- 
o înfulece, aşa că am aruncat-o pe fereastră. 

— Tiglath Pileser, zise Bunch, mângâind motanul din casa 
parohială, care torcea pe genunchii ei, este foarte 
pretenţios în legătură cu peştele pe care-l mănâncă. Mereu 
îi spun că s-a boierit! 

— Ce-i cu dintele tău, dragă? Te-a văzut stomatologul? 

— Da, spuse Bunch. Nu m-a durut mai deloc şi i-am făcut 
iar o vizită mătuşii Jane... 

— Bătrânica aia scumpă, spuse Julian, sper că nu-i slăbesc 
puterile. 

— Câtuşi de puţin, zâmbi Bunch. 

În dimineaţă următoare, Bunch duse un buchet de 
crizanteme proaspete la biserică. Soarele pătrundea din 
nou prin fereastra de est şi Bunch rămase în lumina 
sclipitoare, pe treptele altarului. Spuse foarte încet, în 
şoaptă: „lotul va fi bine cu fetiţa ta. Eu o să am grijă. 
Promit.” 

Apoi aranjă prin biserică, luă loc în strană şi, pentru 
câteva clipe, se rugă, după care se întoarse la casa 
parohială să atace treburile gospodăreşti care se adunaseră 
în ultimele două zile. 

X. Picăturile de sânge 


— E curios, spuse Joyce Lempriere, dar nu-mi prea place 
să vă relatez povestea mea. S-a întâmplat demult, mai exact 
acum cinci ani, dar m-a obsedat tot timpul de atunci. Partea 
frumoasă, liniştită de deasupra, şi cea ascunsă, macabră de 
dedesubt. Şi lucru ciudat e că schiţa pe care am pictat-o 
atunci s-a îmbibat de aceeaşi atmosferă. Când te uiţi prima 
dată la ea, e doar o schiţă neterminată a unei străzi în 
pantă din Cornwall, luminată de razele soarelui. Dar, dacă 
te uiţi mult timp, ceva sinistru se strecoară în ea. N-am 
vândut-o, dar nici nu mă uit vreodată la ea. Se află în colţul 
studioului, cu faţa la perete. 

Numele localităţiii este Rathole. E un mic sat pescăresc 
ciudat din Cornwall, foarte pitoresc, poate prea pitoresc. A 
conservat cam mult din atmosfera tipică pentru „La 
ceainăria voastră veche”. Are prăvălii cu fete tunse scurt, în 
bluze de pânză groasă, care decorează motouri pe 
pergament. Totul e drăguţ şi ciudat, dar şi plin de orgolii. 

— Ce, nu ştiu eu? Remarcă, mormăind dezaprobator, 
Raymond West. Blestemul autocarului pentru excursii, îmi 
închipui. Indiferent cât de îngust e drumul ce duce la ele, 
nici un sat pitoresc nu e sigur. 

Joyce îi dădu dreptate. 

— Sunt drumuri foarte înguste care duc la Rathole, şi în 
pantă, ca acoperişul casei. Ei bine, dar să-mi continui 
povestirea. Mă dusesem în Cornwall pentru două 
săptămâni, ca să pictez. Există un han vechi la Rathole 
numit „Lhe Polharwith Arms”. Se zice că fusese singura 
clădire care rămăsese în picioare, după ce spaniolii 
bombardaseră cu obuze localitatea, prin 1500 şi ceva. 

— Nu cu obuze, observă Raymond West, încruntându-se. 
Te rog, încearcă să fii mai exactă cu istoria, Joyce. 

— În orice caz, spaniolii au descărcat tunuri undeva, de-a 
lungul coastei, şi au tras în ele şi casele s-au făcut praf. Dar, 
oricum, nu despre asta e vorba. Hanul era un loc vechi, 
minunat, cu u fel de portal susţinut de patru stâlpi. Mă 
instalasem foarte bine şi tocmai m-apucasem de lucru, când 


un automobil se zări târându-se şi răsucindu-se în jos pe 
deal. Sigur că avea să se oprească în faţa hanului, tocmai 
unde mă stânjenea cel mai mult. Coborâră un bărbat şi o 
femeie - nu le-am luat seama în mod deosebit. Ea purta un 
soi de rochie mov din pânză şi o pălărie de aceeaşi culoare. 

Imediat, bărbatul ieşi din nou şi, spre marea mea 
satisfacţie, mută maşina jos, pe chei şi o lăsă acolo. Se 
întoarse la han, trecând pe lângă mine. Chiar în momentul 
acela, o altă maşină nenorocită sosi, coborând pe drumul 
răsucit, şi din ea ieşi o femeie îmbrăcată în rochie roşie de 
creton foarte extravagantă, de o culoare ţipătoare, roşie cu 
poinsettia16, ce purta o pălărie mare de pai cubaneză, nu-i 
aşa? 

— De un roşu foarte aprins. 

Femeia aceasta n-a oprit în faţa hanului ci a condus 
automobilul mai jos pe stradă, spre celălalt. Când bărbatul 
a văzut-o, a strigat uimit: „Carol, pe cinstea mea, nu-mi 
imaginam să te întâlnesc în locul ăsta uitat de lume! Nu te- 
am văzut de ani de zile. Hei, uite-o pe Margery, soţia mea. 
Trebuie să vii s-o cunoşti”. 

Au urcat împreună spre han şi am zărit-o pe cealaltă 
femeie ieşind pe uşă şi îndreptându-se către ei. Am văzut-o 
în trecere pe cea cu numele de Carol. Suficient să observ o 
bărbie bine pudrată în alb şi o gură rujată în roşu aprins şi 
m-am întrebat, doar m-am întrebat, dacă Margery va fi prea 
încântată s-o cunoască. N-am putut să mă uit de aproape la 
Margery, dar, de la depărtare, părea să arate prost 
îmbrăcată şi cu o purtare nefiresc de stângace. 

Bineînţeles că asta nu era treaba mea, dar, câteodată, 
observi frânturi foarte ciudate de viaţă şi, fără să vrei, le 
interpretezi. De unde stăteau ei n-am putut prinde decât 
momente din discuţia care ajungea până la mine. Se 
gândeau să facă baie. Soţul, al cărui nume părea să fie 
Denis, vroia să ia o barcă şi să vâslească de-a lungul coastei. 
Spunea că,era o peşteră faimoasă cam la o milă, care 
merita să fie vizitată. Carol dorea, şi ea să vadă peştera, dar 


fu de părere să se plimbe pe stânci şi să ajungă la ea pe 
uscat. Zicea că nu poate suferi bărcile. În cele din urmă, 
rămaseră înţeleşi aşa. Carol avea s-o ia pe poteca de pe 
stânci şi să se întâlnească cu ei la peşteră, în timp ce Denis 
şi Margery luau o barcă şi ajungeau acolo vâslind. 

Auzindu-i vorbind de baie, m-a apucat şi pe mine cheful să 
fac una. Era o dimineaţă foarte călduroasă şi nu prea 
aveam spor la tabloul meu. M-am gândit că lumina soarelui 
de după-amiază va avea un efect mai reuşit. Aşa că mi-am 
adunat lucrurile şi m-am dus spre o plajă micuță, pe care o 
descoperisem, ce se afla în partea opusă peşterii. Am tras o 
baie grozavă, am mâncat de prânz - limbă conservată şi 
două roşii - şi m-am întors după-masă plină de încredere şi 
entuziasm să-mi continui schiţa. 

Totul în Rathole părea să fie adormit. Avusesem dreptate 
în privinţa soarelui, umbrele erau mult mai pronunţate. 

Hanul „Ihe Polharwith Arms” era în centrul tabloului. O 
rază de soare cobori oblic, lumină trotuarul din faţă, având 
un efect destul de curios. Am ghicit că cei trei se 
întorseseră cu bine, deoarece două costume de baie - unul 
roşu şi altul bleumarin - atârnau pe balcon, uscându-se la 
soare. 

Ceva se întâmplase cu un colţ al schiţei aşa că m-am 
aplecat câteva momente să-l îndrept. Când am ridicat din 
nou privirea, o siluetă se sprijinea de unul din stâlpii de la 
„The Polharwith Arms”, părând să fi aterizat acolo ca prin 
farmec. Era îmbrăcat ca pentru mers pe mare şi mi-am 
închipuit că e pescar. Dar purta o barbă lungă neagră şi 
dacă aş fi căutat un model pentru un căpitan spaniol rău, nu 
aş fi găsit unul mai potrivit. M-am apucat să lucrez febril, 
înainte ca el să se mişte din loc, deşi din atitudinea lui 
rezulta că era prea bine pregătit să sprijine stâlpii pe vecie. 

Totuşi, s-a dezlipit din locul acela, dar, din fericire, nu 
înainte să prind ceea ce vroiam. Veni spre mine şi începu să 
vorbească. O, dar cum mai vorbea omul ăla! 

— Rathole, spunea, a fost un loc foarte interesant. 


Aflasem deja lucrul acesta şi, deşi l-am aprobat, nimic nu 
m-a salvat. Am înghiţit toată povestea cu bombardamentul, 
adică cu distrugerea satului, şi cum proprietarul de la „The 
Polharwith Arms” a fost ultimul om ucis, străpuns pe 
propriul său prag de sabia unui căpitan spaniol şi cum 
sângele său s-a împrăştiat pe trotuar şi pata n-a putut fi 
spălată timp de o sută de ani. 

Totul se potrivea de minune cu atmosfera adormită, 
languroasă, a după-amiezei. Vocea omului era foarte blândă 
şi, totuşi, în acelaşi timp, se simţea în ea ceva cam 
înfricoşător. Deşi avea o purtare foarte plăcută, simţeam că 
din fire era crud. Mi-a povestit cu lux de amănunte despre 
Inchiziţie şi teroarea răspândită defaptele spaniolilor, 
făcându-mă să le înţeleg mai bine decât până atunci. 

Tot timpul cât mi-a vorbit am continuat să pictez şi, 
deodată, mi-am dat seama că, ascultându-i cu emoție 
povestirea, introdusesem ceva ce nu era acolo. Pe acel 
pătrat alb de trotuar pe care căzuseră mai înainte razele de 
soare, în faţa uşii de la „The Polharwith Arms”, pictasem 
nişte pete de sânge. Părea extraordinar că mintea putea 
juca asemenea festă mâinii, dar, când m-am uitat din nou în 
direcţia hanului, am simţit un al doilea şoc. Mâna trasase 
numai ceea ce ochii văzuseră: picături de sânge pe trotuar, 
M-am uitat încremenită câteva clipe. Apoi, am închis ochii şi 
mi-am zis în sinea mea: „Nu fii aşa de proastă, nu-i nimic 
acolo, cu adevărat”, după care i-am deschis, dar petele de 
sânge erau încă în locul acela. 

Deodată, am simţit că nu mai puteam rezista. l-am 
întrerupt pescarului şuvoiul său de cuvinte. 

— Spuneţi-mi, n-am vederea foarte bună. Acolo sunt pete 
de sânge pe trotuar? 

Mă privi cu indulgență şi bunătate. 

— Nu mai sunt pete de sânge în zilele noastre, doamnă. 
Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat acum cinci sute de ani. 

— Da, i-am răspuns, dar în momentul ăsta, pe trotuarul... 
Cuvintele îmi îngheţară pe buze. Ştiam, ştiam că el nu 


vedea ceea ce eu vedeam. M-am ridicat şi, cu mâinile care- 
mi tremurau, am început să-mi adun lucrurile. În momentul 
acela, tânărul, care sosise cu maşina de dimineaţă, ieşi pe 
uşa hanului, privi în sus şi-n jos pe stradă, cu totul uluit. În 
balconul de deasupra, soţia lui ieşi şi strânse costumele de 
baie. O luă în jos, spre maşină, dar, brusc, se întoarse şi 
traversă drumul, îndreptându-se către pescar. 

— Spune-mi, domnule, nu ştii dacă femeia care a venit cu a 
doua maşină nu s-a întors încă? 

— Doamna în rochia înflorată? Nu, domnule, n-am văzut-o. 
A plecat pe stânci spre peşteră, de dimineaţă. 

— Ştiu, ştiu. Am făcut toţi trei baie acolo şi, după aceea, a 
plecat pe jos încoace şi de atunci n-am mai văzut-o. Nu 
putea să-i ia atâta timp să ajungă. Stâncile de pe-aici nu 
sunt periculoase, nu-i aşa? 

— Depinde, domnule, pe ce drum apuci. Cel mai bine e să 
iei un însoțitor care cunoaşte locurile. 

Fără îndoială, se referea la el însuşi şi începu o întreagă 
dizertaţie pe această temă, dar tânărul i-o reteză nu prea 
politicos, se întoarse alergând spre han şi-i strigă soţiei sale 
din balcon. 

— Auzi, Margery, Carol încă nu s-a întors. Ciudat, nu-i aşa? 

Nu i-am auzit răspunsul lui Margery, dar soţul continuă: 

— Ştii, nu mai putem aştepta. Trebuie să ne grăbim spre 
Penrithar. Eşti gata? Am să întorc maşina. 

A făcut aşa cum a zis şi, imediat, cei doi au plecat, între 
timp, încercasem, în mod hotărât, să-mi dovedesc cât de 
ridicole erau închipurile mele. După ce maşina a plecat, m- 
am îndreptat spre han şi am examinat îndeaproape 
trotuarul. Bineînţeles că nu erau pete de sânge. Nu, absolut 
totul fusese rezultatul imaginaţiei mele care o luase razna. 
Totuşi, într-un fel, lucrul părea să fie şi mai înfricoşător. În 
timp ce stăteam acolo, auzii vocea pescarului. 

Se uita la mine într-un mod curios. 

— V-aţi gândit că aţi văzut picături de sânge aici, da, 
doamnă? 


Am dat din cap afirmativ. 

— Asta-i foarte curios, asta-i foarte curios! Există o 
superstiție la noi, doamnă. Dacă cineva vede petele acelea 
de sânge... 

Se opri. 

— Da? L-am întrebat. 

Continuă pe tonul acela moale, cu intonaţie de Cornwall, 
dar, fără să:şi dea seama, limpede, cu o pronunție corectă, 
complet lipsit de întortochelile de vorbire regională. 

— Doamnă, se spune că, dacă cineva vede petele acelea de 
sânge, va avea loc un deces în următoarele douăzeci şi 
patru de ore. 

Înfiorător! Mă trecu un fior pe şira spinării. 

Continuă cu convingere: 

— Există o tăbliță foarte interesantă în biserică despre 
moartea... 

— Nu, mulţumesc, am spus hotărâtă, m-am întors rapid pe 
călcâie şi am luat-o în sus pe stradă spre căsuţa unde 
locuiam. Exact când am ajuns, am văzut în depărtare pe 
femeia pe care o chema Carol, coborând pe poteca dintre 
stânci. Se grăbea. Pe fundalul cenuşiului stâncilor, semăna 
cu o floare roşie, otrăvitoare. Pălăria ei era de culoarea 
sângelui. 

M-am cutremurat. Într-adevăr, mi se urcase tot sângele la 
cap. 

Mai târziu am auzit zgomotul făcut de maşina ei. M-am 
întrebat dacă şi ea se ducea la Penrithar; dar ea apucă 
drumul la stânga, în direcţie opusă. Am urmărit maşina cum 
a urcat dealul şi a dispărut, răsuflând parcă mai uşurată. 
Rathole apăru din nou în aerul său liniştit, somnoros. 

— Dacă asta-i tot, sublinie Raymond West când Joyce se 
opri, îmi voi da imediat verdictul: indigestie, puncte în faţa 
ochilor după mese. 

— Asta nu-i tot, reîncepu Joyce. Trebuie să ascultați 
urmarea. Am citit-o în ziar, două zile mai târziu, sub titlul ' 
„Fatalitatea unei băi în mare”. Se arăta cum doamna Dacre, 


soţia căpitanului Denis Dacre, s-a înecat, din nenorocire, la 
Landeer Cove, puţin mai departe, pe coastă. Ea şi cu soţul 
locuiau atunci la hotelul de acolo şi-şi exprimaseră dorinţa 
de a face baie, dar un vânt rece se porni. Căpitanul Dacre 
apreciase că era prea frig, aşa încât el împreună cu alţii din 
hotel se duseseră pe terenul de golf din partea stângă. 
Totuşi, doamna Dacre spusese că nu era prea rece pentru 
ea şi se îndreptase singură spre golful mării. Când nu s-a 
întors, soţul ei s-a alarmat şi, însoţit de prietenii săi, s-a dus 
pe plajă. I-au găsit hainele lângă o stâncă, dar n-au dat de 
urma nefericitei doamne. Cadavrul ei s-a găsit abia după o 
săptămână, când a fost adus la mal, la o oarecare distanţă, 
mai jos pe coastă. Prezenta o lovitură puternică în cap, 
care-i precedase moartea şi se agrea teoria că ea trebuie să 
se fi aruncat în mare şi să se fi lovit cu capul de vreo stâncă. 
După câte am putut afla, moartea ei survenise exact la 
douăzeci şi patru de ore după ce văzusem petele de sânge. 

— Protestez, zise sir Henry. Asta nu e o problemă, e o 
poveste cu fantome. Domnişoara Lempriere este, evident, 
un medium. 

Domnul Petherick tuşi ca de obicei. 

— Un lucru mă intrigă, interveni el, acea lovitură în cap. 
Cred că nu trebuie să excludem posibilitatea unei farse. Nu 
avem suficiente date la îndemână pentru asta. Halucinaţia 
sau viziunea domnişoarei Lempriere este, desigur, 
interesantă, dar nu-mi dau seama prea clar asupra cărui 
punct doreşte ea să ne pronunţăm. 

— Indigestie şi coincidenţă, zise Raymond, şi oricum nu 
poţi fi sigură că erau aceiaşi oameni. Pe lângă aceasta, 
blestemul, sau orice o fi fost, se aplică numai locuitorilor din 
prezent de la Rathole. 

— Presimt, spuse sir Henry, că sinistrul pescar are de-a 
face cu această povestire. Dar sunt de acord cu domnul 
Petherick că domnişoara Lempriere ne-a dat foarte puţine 
date... „rr! 


Joyce se întoarse spre dr. Pender care, zâmbind, dădu 
neştiutor. Din cap. 

— E o poveste foarte interesantă, zise el, dar mă tem că sir 
Henry şi domnul Petherick au dreptate că există prea 
puţine date pe care să ne bazăm. 

Joyce se uită curioasă la Miss Marple, care îi zâmbi. 

— Şi eu cred, Joyce dragă, că eşti puţin şireată. Desigur, 
eu văd altfel lucrurile. Vreau să zic că noi, ca femei, 
apreciem amănuntul legat de haine. Dar nu cred că eo 
problemă cinstită să i-o pui unui bărbat. Trebuie să fi avut 
loc o mulţime de schimbări rapide. Ce femeie rea! Şi un 
bărbat încă şi mai rău. 

Joyce se uită surprinsă la ea. 

— Mătugşă Jane, şxclamă ea, vreau să zic Miss Marple, 
cred, sunt convinsă că ştii adevărul! 

— Ei bine, dragă, recunoscu Miss Marple, e mult mai uşor 
pentru mine, care stau aici liniştită, decât a fost pentru tine, 
tu fiind şi o pictoriţă atât de sensibilă la atmosferă, nu-i aşa? 
Stând aici şi împletind vezi clar faptele. Picăturile de sânge 
cădeau pe trotuar din costumul de baie care atârna 
deasupra; acesta fiind roşu, bineînţeles, criminalii înşişi nu 
şi-au dat seama că era pătat de sânge. Biata fată, atât de 
tânără, biata de ea! 

— Scuză-mă, Miss Marple, zise sir Henry, dar dumneata 
cunoşti totul în timp ce eu sunt încă complet nelămurit. 
Dumneata şi domnişoara Lempriere păreţi să ştiţi despre 
ceea ce vorbiţi, dar noi, bărbaţii, suntem în necunoştinţă de 
cauză. 

— Am să vă spun acum sfârşitul povestirii, zise Joyce. Era 
un an mai târziu. Mă aflam într-o mică staţiune pe coasta de 
Est şi pictam, când, deodată, am avut acel puternic 
sentiment straniu pe care-l simţi când ţi se repetă ceva ce ţi 
s-a întâmplat mai înainte. Erau două persoane, un bărbat şi 
o femeie, pe trotuarul din faţa mea şi ei întâmpinau o a treia 
persoană, o femeie îmbrăcată într-o rochie roşie de creton 
cu poinsettia: „Carol, ce splendid! Ce întâmplare să te 


întâlnesc după atâţia ani! O cunoşti pe soţia mea? Joan, 
aceasta este o veche prietenă, domnişoara Harding”. 

L-am recunoscut de îndată pe bărbat. Era acelaşi Denis pe 
care-l văzusem la Rathole. Soţia era alta, adică era o Joan în 
loc de Margery; dar ea era de acelaşi tip, tânără, cam prost 
îmbrăcată şi foarte ştearsă. Am crezut pentru o clipă că 
înnebunesc. Au început să vorbească despre înot. Am să vă 
spun ce-am făcut. Atunci m-am dus ca din puşcă la poliţie. 
Îmi închipuiam că o să creadă că sunt, probabil, cam 
ţâcnită, dar nu-mi păsa. Şi totul s-a întâmplat să fie în 
regulă. Acolo era un om de la Scotland Yard, care venise 
exact pentru lucrul acesta. Se părea - o, e groaznic să 
vorbesc despre asta - că poliţia avea bănuieli în privinţa lui 
Denis Dacre. Acesta nu era numele său real, lua diferite 
nume pentru diferite ocazii. Făcea cunoştinţă cu fete, de 
obicei cât se poate de şterse, fără multe rude sau prieteni, 
se însura cu ele, le asigura viaţa pentru mari sume de bani 
şi apoi, o, e oribil! Femeia pe nume Carol era soţia lui 
adevărată şi puneau întotdeauna în aplicare acelaşi plan. 
De fapt, aşa au şi reuşit să-l prindă. Companiile de 
asigurare au devenit suspicioase. El venea într-o staţiune 
liniştită de la mare cu noua sa soţie, apoi apărea cealaltă 
femeie şi se duceau toţi trei să înoate. Soţia era ucisă, Carol 
se îmbrăca în hainele ei şi se întorcea în barcă cu el. Apoi, 
plecau din localitate, oricare ar fi fost, după ce întrebau 
despre presupusa Carol şi, când ajungeau în afara satului, 
Carol îşi punea în... Grabă, înapoi, rochia ei roşie ţipătoare, 
se machia strident, se întorcea în sat şi pleca cu propria ei 
maşină. Căutau să afle în ce direcţie o lua curentul apei şi 
presupusul deces se întâmpla în următorul loc de înot de-a 
lungul coastei, dar în direcţia curentului. Carol juca rolul 
soţiei, se ducea singură spre o plajă mai ferită, lăsa 
lucrurile soţiei lângă o stâncă şi pleca în rochia ei de creton 
înflorată aşteptând liniştită până când soţul ei putea s-o 
reîntâlnească. 


Presupun că atunci când a ucis-o pe biata Margery, ceva 
sânge trebuie să fi pătat costumul de baie al lui Carol şi, 
acesta fiind roşu, ei n-au observat, aşa cum spune Miss 
Marple. Dar când l-au atârnat peste balcon, a început să 
picure. Ah! Se cutremură. Încă îl mai văd. 

— Desigur, spuse sir Henry, acum îmi reamintesc foarte 
bine. Davis era numele adevărat al bărbatului. Am scăpat 
din vedere că unul din multele sale nume fictive fusese 
Dacre. Formau o pereche extraordinar de vicleană, 
întotdeauna mi s-a părut atât de uimitor că nimeni nu a 
sesizat schimbarea de identitate. De acord cu Miss Marple 
că hainele sunt mult mai uşor de descoperit decât feţele; 
dar a fost o schemă foarte inteligentă, deoarece, deşi îl 
suspectam pe Davis, nu ne-a fost uşor să-l acuzăm de crimă, 
întrucât, întotdeauna, părea să aibă un alibi ireproşabil. 

— Mătuşă Jane, spuse Raymond, uitându-se la ea curios, 
cum de reuşeşti? Ai dus o viaţă atât de liniştită şi, totuşi, 
nimic nu pare să te surprindă. 

— Întotdeauna mi se pare că un lucru seamănă foarte mult 
cu un altul, în lumea asta, sublinie Miss Marple. Ştiţi, a fost 
o doamnă Green care şi-a înmormântat cinci copii şi toţi 
asiguraţi pe viaţă. Natural, cineva a început să devină 
bănuitor. 

Dădu din cap dezaprobator: 

— Există extrem de multă răutate în viaţa de la ţară. Sper 
că voi, dragi tineri, să nu mai cunoaşteţi cât de rea este 
lumea! 

XI. Presupuneri justificate. 

Domnişoara Politt puse mâna pe ciocănel şi bătu uşurel în 
uşa casei. Lăsă să treacă ceva timp şi bătu din nou. Pachetul 
de sub braţul ei stâng se mişcă puţin în timpul acesta şi ea îl 
îndreptă. În pachet se afla noua rochie verde de iarnă, gata 
de probă, a doamnei Spenlow. În mâna stângă a 
domnişoarei Politt se bălăbânea o geantă de mătase neagră 
în care se găseau un metru de croitorie, o pernuţă cu 
bolduri şi o foarfecă mare, bună la lucru. 


Domnişoara Politt era înaltă şi slăbănoagă, cu un nas 
ascuţit, buzele strânse pungă şi păr rărit, cărunt, făcut cu 
fierul. Ezită, înainte de a lovi a treia oară cu ciocânelul. 
Aruncând o privire pe stradă, zări o siluetă ce se apropia 
grăbită. Domnişoara Hartnell, veselă, cu pielea asprită de 
vânt, 45 de ani, strigă ca de obicei tare cu vocea sa groasă: 
„Bună ziua, domnişoară Politt”. 

Croitoreasa răspunse: Bună ziua, domnişoară Hartnell.” 

Vocea sa era extrem de slabă şi moale. Începuse să lucreze 
ca fată în casă la o lady. „Scuzaţi-mă, continuă ea, nu ştiţi 
cumva dacă doamna Spenlow este acasă”? 

— N-am nici cea mai mică idee, zise domnişoara Hartnell. 

— Mi se pare ciudat. Trebuia să-i probez doamnei 
Spenlow. Noua sa rochie în după-amiaza asta. La ora 3 şi 30 
de minute, mi-a zis. 

Domnişoara Hartnell se uită la ceasul ei de mână: 

— A trecut puţin de jumătate. 

— Da, am bătut de trei ori şi n-am primit nici un răspuns, 
aşa că mă gândesc că poate doamna Spenlow ar fi putut să 
plece şi să uite. De obicei nu uită de întâlniri şi vrea să 
poarte rochia poimâine. 

Domnişoara Hartnell intră pe poartă, străbătu poteca şii 
se alătură domnişoarei Politt la uşa casei Laburnam. 

— De ce nu deschide Gladys uşa? Întrebă ea. Oh, nu, 
desigur, e joi - ziua liberă a lui Gladys. Cred că doamna 
Spenlow a adormit. N-ai ciocănit destul de tare. 

Apucând ciocănelul lovi - pac, pac, pac - de te asurzea şi, 
în plus, bătu în rama uşii. Şi mai strigă cu o voce de stentor: 
„Hei, nu-i nimeni pe-acasă”? 

Nu răspunse nimeni. 

Domnişoara Politt murmură: 

— Oh, cred că doamna Spenlow trebuie să fi uitat şi să fi 
plecat. Mai trec altă dată. Începu să se îndepărteze pe 
potecă. 

— Prostii, spuse ferm domnişoara Hartnell. Nu poate să fi 
plecat, aş fi întâlnit-o. Am să mă uit prin ferestre să văd 


dacă pot zări vreun semn de viaţă. 

Râse ca de obicei, din toată inima, ca să sugereze că era o 
glumă şi aruncă o privire de mântuială prin cea mai 
apropiată fereastră, deoarece ştia prea bine că uşa din faţă 
era rareori folosită, domnul, şi doamna Spenlow preferând 
salonaşul din spate. 

De mântuială cum fusese, totuşi îşi atinse scopul. 
Domnişoara Hartnell nu văzu nici un semn de viaţă. 
Dimpotrivă, prin geam, o zări pe doamna Spenlow zăcând 
moartă pe covoraşul din faţa căminului. 

— Desigur, zise domnişoara Hartnell, când povesti ulterior, 
am reuşit să-mi păstrez calmul. Biata aia de Politt n-ar fi 
ştiut, în ruptul capului ce să facă. „Irebuie să ne ţinem 
firea” - i-am spus. Stai aici şi eu mă duc la polițistul Palk. A 
zis ceva că nu vrea să rămână singură, dar nu i-am dat nici 
o atenţie. Trebuie să fii ferm cu astfel de persoane. Am 
considerat întotdeauna că le place să facă tărăboi. Tocmai 
mă îndepărtam, când, în aceeaşi clipă, chiar domnul 
Spenlow dădu colţul casei. 

Aici, domnişoara Hartnell făcu o pauză semnificativă. Asta 
le-a permis ascultătorilor săi să întrebe pe nerăsuflate: 
„Spune, cum arăta”? Domnişoara Hartnell continuă: Ca să 
fiu sinceră, am bănuit imediat ceva! Era prea din cale-afară 
de calm. Nu a părut câtuşi de puţin surprins. Şi puteţi 
spune ce voiţi, nu € firesc ca un bărbat să afle că nevasta i-a 
murit şi să nu dea nici un semn de emoție. 

Toată lumea era de acord cu această observaţie. 

Şi poliţia a fost de acord. Atât de suspectă' s-a considerat 
detaşarea domnului Spenlow încât poliţiştii n-au pierdut 
timpul şi au stabilit ce-i revine domnului ca. Urmare a 
decesului soţiei sale. Când au descoperit că doamna 
Spenlow fusese bogată şi că banii îi ţeveneau soţului, 
potrivit unui testament întocmit imediat după căsătoria lor, 
au devenit şi mai suspicioşi. 

Miss Marple, acea domnişoară bătrână cu faţa blândă (şi, 
după unii, cu limba ascuţită), care locuia în casa de lângă 


cea a pastorului, a fost chestionată foarte rapid - după 
jumătate de oră de la descoperirea crimei. Ea a fost 
abordată de polițistul Palk, care arăta, cu importanţă, cu 
degetul într-un carneţel. 

— Dacă nu vă supăraţi, doamnă, am câteva întrebări să vă 
pun. 

Miss Marple zise: 

— În legătură cu uciderea doamnei Spenlow? 

Palk tresări. 

— Puteţi să-mi spuneţi, doamnă, de unde ştiţi? 

— Peştele, spuse Miss Marple. 

Răspunsul, era cu totul de neînțeles pentru polițistul Palk. 
El a presupus corect că băiatul vânzătorului de peşte 
adusese ştirea împreună cu masa de seară pentru Miss 
Marple. 

Miss Marple continuă blând: 

— Să zacă pe duşumeaua din salon, strangulată - probabil 
cu un cordon foarte îngust. Dar ce-o fi fost, a fost luat. 

Pe faţa lui Palk i se citea furia. Cum de reuşeşte tânărul 
Fred să le ştie pe toate... 

Miss Marple i-o reteză scurt. Spusse: 

— E un bold în tunica dumitale. 

Polițistul Palk se uită în jos, surprins. Spuse: 

— Se zice: „Vezi un bold şi îl ridici, toată ziua bine-o duci”. 

— Sper să se adeverească. Acum, ce doriţi să vă spun? 
Polițistul Palk tuşi, îşi luă un aer important şi-şi consultă 
carneţelul: 

— Am declaraţia domnului Arthur Spenlow, soţul moartei. 
Domnul Spenlow spune că la două şi jumătate, după câte 
poate aprecia, a primit un telefon de la Miss Marple care l-a 
întrebat dacă ar putea veni la trei şi un sfert, deoarece 
dorea să-l consulte într-o problemă. Ei, doamnă, este 
adevărat? 

— Bineînţeles că nu, spuse Miss Marple. 

— Nu l-aţi sunat pe domnul Spenlow la două şi jumătate? 

— Nici la două şi jumătate şi nici la vreo altă oră. 


— Ah, făcu polițistul. Palk şi-şi muşcă mustaţa, cu 
deosebită satisfacţie. 

— Ce-a mai zis domnul Spenlow? 

— Domnul Spenlow a declarat că a venit aici, cum i s-a 
cerut, plecând de-acasă la trei şi zece minute; că, sosind 
aici, a aflat de la servitoare că Miss Marple „nu-i acasă”. 

— Până aici e adevărat, zise Miss Marple. A venit, dar 
eram la adunarea de la Institutul Femeilor. 

— Ah, făcu din nou polițistul Palk. 

Miss Marple exclamă: 

— Spune-mi, te rog, domnule, îl suspectezi pe domniil 
Spenlow? 

— În acest stadiu nu vă pot spune, dar mi se pare că 
cineva, cumva, fără să spun nume, a încercat să fie şiret. 

Miss Marple spuse gânditoare: 

— Domnul Spenlow? 

Îi plăcea de domnul Spenlow. Era mărunt, uscăţiv, rezervat 
şi preţios în vorbire, culmea respectabilităţii. Părea ciudat 
că venise să locuiască la ţară; se vedea că trăise toată viaţa 
la oraş. Îi mărturisise motivul domnişoarei Marple. Spusese: 
„întotdeauna mi-am dorit, încă din copilărie, să trăiesc într- 
o zi la ţară şi să am o grădină a mea. Mi-au plăcut, 
întotdeauna, foarte mult, florile. Ştiţi, soţia mea a avut o 
florărie. Acolo am văzut-o prima dată”. 

O mărturisire clară, dar deschidea perspectiva unei 
poveşti de dragoste. O doamnă Spenlow mai tânără, mai 
drăguță, pe un fundal de flori. 

Totuşi, domnul Spenlow nu ştia mai nimic despre flori. N- 
avea idee de seminţe, de tăieri, de îmbobociri, de plante 
anuale sau perene. Avea doar un vis - visul unei căsuțe cu o 
grădină plină de flori frumos colorate şi parfumate. El 
ceruse, aproape patetic, instrucţiuni de la Miss Marple şi-şt 
notase răspunsurile sale într-un carneţel. 

Era un om metodic. Poate din cauza acestei trăsături, 
poliţia s-a oprit asupra lui când soţia i-a fost găsită ucisă. Cu 
răbdare şi perseverenţă, poliţiştii au aflat o mulţime de 


lucruri despre fosta doamnă Spenlow şi, curând, întreg 
satul St. Mary Mead ştiu totul. 

Răposata doamnă Spenlow îşi începuse viaţa într-o casă 
mare ca fată bună la toate care trebuia s-o ajute şi pe 
cameristă şi pe bucătăreasă. Plecase de-acolo după ce se 
căsătorise cu ajutorul grădinarului şi, împreună, 
deschiseseră o florărie la Londra. Prăvălia prosperase. Nu 
tot astfel şi grădinarul, care, curând, se îmbolnăvi şi muri. 

Văduva sa s-a îngrijit de florărie şi a dezvoltat-o cu njultă 
ambiţie. A continuat să se îmbogăţească. Apoi, a vândut-o la 
un preţ bun şi s-a căsătorit, a doua oară, cu domnul 
Spenlow, un giuvaergiu între două vârste care moştenise o 
afacere mică, nu prea strălucită. Nu mult timp după aceea 
au vândut-o şi s-au stabilit la St. Mary Mead. 

Doamna Spenlow era o femeie înstărită. Profitul de pe 
florărie îl investise - „sub îndrumarea spiritelor”, cum 
explica tuturor fără excepţie. Spiritele o sfătuiseră cu o 
neaşteptată perspicacitate. 

Toate investiţiile ei prosperaseră, unele într-o manieră 
destul de senzaţională. Totuşi, în loc ca aceasta să-i 
sporească încrederea în spiritism, doamna Spenlow, în mod 
nerecunoscător, se ţinea departe de medium-uri şi şedinţe 
de spiritism şi se afundase, din toată inima, pentru scurt 
timp, într-o religie necunoscută, cu afinități indiene, care se 
baza pe diferite forme de respiraţie adâncă17. Totuşi, când 
a sosit la St. Mary Mead recidivă într-o perioadă de aderare 
la biserica anglicană. Petrecea mult timp la casa parohială 
şi participa, cu asiduitate, la slujbele religioase. Ea patrona 
prăvăliile din sat, o interesau evenimentele locale şi juca 
bridge. 

O viaţă monotonă, obişnuită. Şi, deodată, crima. 

Colonelul Melchett, şeful poliţiei, îl chemase pe inspectorul 
Slack. 

Slack era un tip care nu-şi făcea probleme. Când îi căşuna 
pe cineva o ţinea una şi bună. Acum, de pildă, era sigur: 
„Soţul a comis-o, sir”, zise el. 


— Aşa crezi tu? 

— Sunt sigur. E de-ajuns să te uiţi la el. N-a arătat 
niciodată vreun semn de amărăciune sau emoție. S-a întors 
acasă ştiind că era moartă. 

— N-ar fi încercat cel puţin să joace rolul soţului disperat? 

— El nu, domnule. Prea plin de el. Unii bărbaţi nu se pot 
preface. Prea crispat. După câte cred eu, se cam săturase 
de nevastă-sa. Ea avea banii şi, aş zice, era o femeie dificilă, 
greu de trăit cu ea - mereu se apuca de un „ism” sau cam 
aşa ceva18. Ela hotărât, cu sânge rece, să scape de ea şi să 
trăiască, confortabil, singur. 

— Da, presupun că aşa ar putea deveni cazul. 

— Depindea de ea, asta e. Şi-a făcut planurile cu grijă. A 
pretins că a primit un telefon... 

Melchett l-a întrerupt: 

— Telefonul n-a fost confirmat? 

— Nu, domnule. Aceasta înseamnă ori că ela minţit, ori că 
s-a sunat de la o cabină telefonică publică. Singurele două 
telefoane publice din sat sunt la gară şi la poştă. De la poştă 
n-a dat în mod sigur. Doamna Blânde îi vede pe toţi cei care 
intră. De la gară s-ar putea. Trenul soseşte la două şi 
douăzeci şi şapte şi atunci e puţină agitaţie. Dar, lucru 
important e faptul că el spune că Miss Marple l-a sunat şi 
asta nu-i deloc adevărat. Nu s-a sunat din casa ei şi ea 
însăşi era plecată la Institut. 

— Nu ai în vedere posibilitatea ca soţul să fie, în mod 
deliberat, scos din cauză de cineva care dorea s-o ucidă pe 
doamna Spenlow? 

— Vă gândiţi la tânărul Ted Gerard, nu-i aşa, domnule? L- 
am anchetat şi ne-am lovit de lipsa de motivaţie. El nu ar fi 
avut nimic de câştigat. 

— Are un caracter îndoielnic, totuşi. O dată şi-a însuşit, în 
mod fraudulos, o sumă considerabilă de bani ce-i fusese 
încredinţată. 

— Nu spun că nu-i băiat rău. Totuşi s-a dus la şeful lui şi a 
mărturisit totul despre afacere. Şi şefii săi nu ştiau încă 


nimic. 

— Un membru al Grupului Oxford19, spuse Melchett. 

— Da, domnule. A devenit membru şi s-a dus să facă ce 
trebuia mărturisind că furase banii. Nu zic, să ştiţi, că n-ar 
fi putut fi şi o doză de viclenie - el s-ar fi putut gândi că e 
suspectat şi s-a decis să facă pe pocăitul cinstit. 

— Eşti un sceptic, Slack, zise colonelul Melchett. Apropo, 
ai vorbit cu Miss Marple? 

— Ce are ea de-a face cu asta, domnule? 

— Oh, nimic. Dar ea aude lucruri, ştii. De ce nu te duci să 
stai puţin de vorbă cu ea? E o bătrână foarte deşteaptă. 

Slack schimbă subiectul: 

— Un lucru vroiam să vă întreb, domnule. Slujba aia de 
servitoare cu care răposata şi-a început cariera - casa 
domnului Robert Abercrombie. Acolo s-a comis un furt de 
bijuterii - smaralde. Valorau o groază. Niciodată nu le-a mai 
recuperat. Am controlat, trebuie să se fi întâmplat când 
femeia aceea, Spenlow, era acolo, deşi s-ar fi putut să fie 
doar o fetiţă pe vremea aia. Nu credeţi că a fost implicată, 
domnule? Ştiţi, Spenlow a fost unul din bijuterii aceia mici - 
tocmai tipul potrivit ca paravan. 

Melchett dădu neîncrezător din cap: 

— Doar nu crezi că e ceva în asta. Ea nici nu-l cunoştea pe 
Spenlow pe vremea aceea. Îmi amintesc cazul. În cercurile 
poliţieneşti părerea era că un fiu era amestecat în treaba 
asta - Jim Abercrombie - un tânăr groaznic de cheltuitor. 
Avea o grămadă de datorii şi, abia după jaf, au fost toate 
plătite - de-o femeie bogată, se zicea, dar nu ştiu - bătrânul 
Abercrombie s-a eschivat puţin în legătură cu cazul - a 
încercat să îndepărteze poliţia. 

— A fost doar o idee, domnule, zise Slack. 

Miss Marple l-a primit pe inspectorul Slack cu satisfacţie, 
mai ales când a auzit că fusese trimis de colonelul Melchett. 

— Da, e chiar foarte drăguţ din partea colonelului 
Melchett. Nu ştiam că-şi mai aminteşte de mine. 


— Îşi aminteşte de dumneavoastră foarte bine. Mi-a zis că 
ceea ce nu cunoaşteţi că se întâmplă în St. Mary Mead nu 
merită cunoscut. 

— Tare drăguţ din partea lui, dar, nu ştiu absolut nimic. 
Despre crimă, vreau să zic. 

— Ştiţi ce se discută. 

— Desigur, dar nu e cazul să repeţi vorbe goale, nu se 
face. 

Slack zise, cu un efort de bună dispoziţie: 

— Ştiţi, asta nu-i o conservaţie oficială. Este, aş zice, 
confidențială. 

— Chiar doriţi să ştiţi ce vorbesc oamenii? Dacă e vreun 
sâmbure de adevăr sau nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Ei bine, se vorbeşte mult şi se fac tot felul de speculaţii. 
Există deja două tabere distincte, dacă mă înţelegeţi. Primii 
sunt cei ce cred că soţul a făcut-o. Bărbatul sau nevasta 
sunt persoane uşor de suspectat, nu credeţi? 

— Poate, spuse inspectorul reţinut. 

— Parteneri atât de apropiaţi, ştiţi. Şi, apoi, aspectul 
acesta al banilor. Aud că doamna Spenlow era cea cu banii 
şi, deci, domnul Spenlow o moşteneşte după moarte. În 
această lume rea, mă tem că presupunerile cele mai 
nemiloase sunt adesea justificate. 

— Moşteneşte o avere destul de mare, asta-i sigur. 

— Exact. Ar părea destul de plauzibil, nu-i aşa, ca el s-o 
ştranguleze, să plece din casă prin uşa din spate, să 
traverseze câmpul până la casa mea şi să pretindă că a 
primit un telefon de la mine, apoi să se întoarcă şi să-şi 
găsească soţia ucisă în absenţa lui, sperând, desigur, că 
omorul va fi pus pe seama vreunui vagabond sau tâlhar. 

Inspectorul încuviinţă: 

— Dacă luaţi în considerare aspectul banilor... Şi dacă 
erau în relaţii proaste în ultimul timp... 

Dar Miss Marple îl întrerupse: 

— Oh, dar ei nu erau. 


— Ştiţi precis? 

— 'Toată lumea ar fi ştiut dacă ei s-ar fi certat! Servitoarea, 
Glady Brent, ar fi dus repede zvonul în sat. 

Inspectorul spuse încet: 

— Ea nu s-ar fi putut să nu ştie. 

Dar i se zâmbi compătimitor în chip de răspuns. Miss 
Marple continuă: 

— Şi, apoi, mai e cealaltă şcoală de gândire. Ted Gerard. 
Un tânăr arătos. Cred că ştiţi că o înfăţişare plăcută are 
darul de a influenţa mai mult decât trebuie. Penultimul 
nostru pastor exercita o influenţă magică! Toate fetele 
veneau la biserică - la vecernie, ca şi la slujba de dimineaţă. 
Şi multe femei mai în vârstă au devenit neobişnuit de des 
văzute la activităţile parohiale - şi ce papuci sau şaluri i se 
mai făceau! Foarte stânjenitor pentru bietul tânăr. Dar 
unde eram? Ah, da, la tânărul Ted Gerard. Bineînţeles, s-a 
vorbit pe seama lui. O vizita atât de des! Deşi însăşi doamna 
Spenlow mi-a mărturisit că era membru în ceea ce cred că 
se numeşte „Oxford Group”. O mişcare religioasă. Sunt 
sinceri şi serioşi, cred, şi doamna Spelow a fost 
impresionată de asta. 

Miss Marple respiră adânc şi continuă: 

— Nu cred că există vreun motiv să se bănuiască că ar fi 
altceva în plus în asta, dar ştiţi cum sunt oamenii. Foarte 
mulţi sunt convinşi că doamna Spenlow era îndrăgostită de 
tânăr, şi că îi împrumuta o mulţime de bani. Şi e absolut 
adevărat că a fost într-adevăr văzut la gară în ziua aceea. În 
trenul de ora două şi douăzeci şi şapte de minute. Dar, 
desigur, ar fi destul de uşor, nu-i aşa, să te strecori de 
partea cealaltă a trenului şi s-o iei pe scurtătură, peste 
gard, de-a lungul gardului viu şi să nu ieşi deloc pe uşa 
gării? Aşa că putea să nu fie văzut ducându-se spre casa 
aceea. Şi, sigur, oamenii consideră că doamna Spenlow era 
îmbrăcată într-un mod cu totul deosebit. 

— Deosebit? 

— Într-un kimonou. Nu într-o rochie. 


Miss Marple se înroşi. 

— Lucrul ăgta, ştiţi, e poate cam sugestiv pentru unii 
oameni. 

— Credeţi că era sugestiv? 

— Oh, nu, eu nu cred. Mi se pare absolut natural. 

— Credeţi că era natural? 

— În aceste împrejurări, da. 

Privirea domnişoarei Marple era rece şi dusă departe. 
Inspectorul Slack zise: 

— Ne-ar putea da încă un motiv în cazul soţului: gelozia. 

— Oh, nu, domnul Spenlow nu e un tip gelos. Nu e omul 
care să vadă lucrurile. Dacă nevastă-sa l-ar fi părăsit şi ar fi 
lăsat un bilet pe pernuţa de ace, abia atunci el ar fi aflat 
prima dată de chestia asta. 

Inspectorul Slack era uimit de intensitatea cu care ea îl 
privea. Avea impresia că toată povestirea ei tindea să-i 
sugereze ceva ce el nu înţelegea. Acum spuse cu oarecare 
emfază: 

— N-aţi găsit clu-uri, inspectore, la faţa locului? 

— În zilele noastre, oamenii nu mai lasă amprente şi 
mucuri de ţigări, Miss Marple. 

— Dar cred că asta a fost o crimă în stil clasic, sugeră ea. 

Slack zise repezit: 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Miss Marple remarcă rar: 

— Cred că ştiţi că polițistul Palk v-ar putea ajuta. El a fost 
prima persoană la... la „locul crimei”, cum se spune. 

Domnul Spenlow stătea jos. Arăta uluit. Spuse cu glasul 
său slab, precis: 

— Pot, desigur, să-mi imaginez ce s-a întâmplat. Nu mai 
aud la fel de bine ca mai înainte. Dar sunt sigur că am auzit 
un băieţel strigând după mine: „Hei, cine-i Crippen?20, 
Asta... Asta mi-a lăsat impresia că el credea că eu mi-am... 
Am omorât-o pe draga mea soţie. 

Miss Marple, tăind grijuliu cu foarfeca. Floarea veştejită a 
unui trandafir, zise: 


— Fără îndoială că asta-i impresia pe care a vrut s-o lase. 

— Dar cum a putut să-i treacă aşa ceva unui copil prin 
cap? 

Miss Marple tuşi: 

— A auzit, fără îndoială, părerile părinţilor săi. 

— Credeţi... Credeţi cu adevărat că şi alţi oameni gândesc 
acest lucru? 

— Aproape jumătate din locuitorii din St. Mary Mead. 

— Dar, draga mea doamnă, ce oare a putut să stârnească o 
asemenea părere? Eu am ţinut sincer la soţia mea. Din 
păcate, ei nu i-a plăcut să trăiască la ţară aşa cum am 
sperat, dar un acord perfect asupra tuturor lucrurilor este 
un ideal imposibil. Te asigur că-i simt foarte acut lipsa. 

— Probabil. Dar scuză-mă când îţi zic că nu prea se simte 
din spusele dumitale. 

Domnul Spenlow îşi ridică făptura subţire la întreaga sa 
statură. 

— Doamnă dragă, cu mulţi ani în urmă, am citit despre un 
anume filosof chinez care, atunci când adorata sa soţie i-a 
fost luată, a continuat calm să bată gongul pe stradă - 
probabil o distracţie obişnuită chinezească - aşa cum făcea 
de obicei. Oamenii din oraş au fost foarte mult impresionați 
de tăria sa sufletească. 

— Dar, observă Miss Marple, oamenii din St. Mary Mead 
reacţionează oarecum diferit. Ei nu cunosc filosofiă 
chinezească. 

— Dar înţelegeţi? 

Miss Marple încuviinţă din cap. 

— Unchiul meu, Henry, îi explică ea, era un om cu o 
stăpânire de sine neobişnuită. Motto-ul său era: „Niciodată 
nu da frâu emoţiei”. Şi el îndrăgea foarte mult florile. 

— Mă gândeam, spuse domnul Spenlow cu o oarecare 
nerăbdare, că aş putea, poate, pune o „pergola” în partea 
de vest a casei. Trandafiri roz şi, poate, „Wisteria”. Şi mai e 
o floare albă, în formă de stea, al cărei nume îmi scapă 
pentru moment... 


Pe tonul în care se adresa nepotului ei de trei ani, Miss 
Marple spuse: 

— Am un catalog foarte frumos aici, cu poze. Poate vrei să 
te uiţi prin el... Eu mă duc în sat. 

După ce l-a lăsat pe domnul Spenlow să stea fericit în 
grădină cu catalogul său, Miss Marple s-a urcat în camera 
ei, a împachetat în grabă o rochie într-o bucată de hârtie 
cafenie şi, părăsind casa, merse repede spre poştă. 
Domnişoara Politt, croitoreasa, locuia în camerele de 
deasupra oficiului poştal. 

Dar Miss Marple nu intră pe dată pe uşă şi nu urcă scările. 
Era exact două şi jumătate şi după un minut autobuzul de 
Much Benham se opri la uşa poştei. Era unul din 
evenimentele zilei-la St. Mary Mead. Poştăriţa ieşi grăbită 
cu pachete; pachetele erau legate şi de obligaţiile ei de 
serviciu în magazin, deoarece poşta avea şi raioane de 
dulciuri, cărţi ieftine şi jucării pentru copii. 

Timp de patru minute, Miss Marple s-a aflat singură în 
oficiul poştal. 

Numai după ce poştăriţa s-a întors la locul său, Miss 
Marple a urcat şi i-a explicat domnişoarei Politt că dorea să- 
i modifice rochia gri de crep, să i-o facă mai modernă dacă 
se putea. Domnişoara Politt a promis să vadă ce poate face. 

Şeful poliţiei a fost destul de mirat când i-a fost anunţat 
numele domnişoarei Marple. Intră, cerându-şi multe scuze: 

— Îmi pare rău, îmi pare foarte rău că vă deranjez. Sunteţi 
atât de ocupat, ştiu, dar aţi fost întotdeauna atât de bun, 
colonele Melchett, încât mi-am zis că aş putea veni la 
dumneavoastră mai degrabă decât la inspectorul Slack. 
Ştiţi, n-aş vrea ca polițistul Palk să aibă necazuri. Sincer 
vorbind, presupun că nu ar fitrebuit să se atingă de nimic. 

Colonelul Melchett era uşor uimit. Spuse: 

— Palk? E polițistul din St. Mary Mead, nu-i aşa? Ce-a 
făcut? 

— A luat un bold, ştiţi. Era în tunica lui. Şi mi-a trecut 
atunci prin minte că era foarte probabil ca el să-l fi luat de 


pe jos din casa doamnei Spenlow. 

— Probabil, probabil. Dar, de fapt, ce mare lucru credeţi 
că e un bold? De fapt l-a ridicat de pe jos, chiar de lângă 
cadavrul doamnei Spenlow. A venit şi i-a spus asta ieri lui 
Slack - dumneata l-ai determinat, după câte îmi dau seama. 
Nu se cuvenea să se atingă de nimic, desigur, dar, aşa cum 
am mai spus, ce-i un ac? Era unul obişnuit. Un ac din cele 
pe care le are orice femeie. 

— Oh, nu, colonele Melchett, aici greşiţi. Pentru un bărbat, 
poate arăta ca un ac obişnuit, dar nu este aşa. E un bold 
special, unul foarte fin, din acelea pe care le cumperi cu 
cutia, de felul celor folosite, cel mai adesea, de croitorese. 

Melchett făcu ochi mari, o licărire că a înţeles, îl 
străfulgeră un gând. Miss Marple clătină din cap de câteva 
ori, aprobator. 

Da, desigur. Mi se pare clar. Ea era în kimonou pentru că 
urma să-şi probeze rochia cea nouă şi s-a dus în camera din 
faţă, iar domnişoara Politt a spus ceva despre luat măsura şi 
i-a pus metrul în jurul gâtului - şi, apoi, tot ce mai avea de 
făcut era să-l răsucească şi să tragă - foarte uşor, aşa am 
auzit. Şi apoi, bineînţeles, a ieşit, a tras uşa şi a rămas 
acolo, bătând, ca şi cum tocmai sosise. Dar acul arată că ea 
fusese deja în casă. 

— Şi domnişoara Politt a fost cea care i-a telefonat lui 
Spenlow? 

— Da. De la poştă, la două şi jumătate - chiar când vine 
autobuzul şi oficiul poştal e gol. 

Colonelul Melchett zise: 

— Dar, draga mea Miss Marple, de ce? În numele 
Domnului, de ce? Nu poţi comite o crimă fără motiv. 

— Ei bine, cred că ştiţi, colonele Melchett, din ceea ce am 
auzit, crima datează de mult timp în urmă. Îmi reaminteşte, 
ştiţi, de cei doi veri ai mei. Anthony şi Gordon. De tot ce se 
apuca Anthony ieşea bine şi de ce se apuca bietul Gordon - 
mergea prost: caii de curse îşi rupeau piciorul, cursul 


acţiunilor scădea, preţul proprietăţilor se deprecia... După 
mine, cele două femei erau amestecate. 

— În ce? 

— Jaful! De acum mult timp. Smaralde foarte valoroase, 
după câte am auzit. Camerista doamnei şi fata bună la toate 
în casă. Pentru că un lucru nu şi-a găsit explicaţia - cum, 
când fata bună la toate în casă s-a căsătorit cu grădi- , 
narul, au avut destui bani să deschidă o florărie? Răspunsul 
este că a avut partea ei din... Din şterpeleală, cred că e cea 
mai potrivită expresie. De tot ce s-a apucat a mers bine. 

Banii făceau bani. Dar cealaltă, camerista doamnei, 
trebuie să fi fost ghinionistă. A ajuns să fie doar o 
croitoreasă într-un sat. Apoi s-au reîntâlnit. La început, 
toate au mers bine, cred, până când a intrat în scenă 
domnul Ted Gerard. Ştiţi, doamna Spenlow avea deja 
mustrări de conştiinţă şi înclinații religioase. Fără îndoială 
că tânărul o îndemna „să mărturisească”, „să se elibereze” 
şi cred că era tentată s-o facă. Dar domnişoara Politt nu 
vedea lucrurile în felul ăsta. Tot ceea ce vedea era faptul că 
avea să meargă la închisoare pentru un furt pe care-l 
comisese cu mulţi ani în urmă. Aşa că s-a hotărât să 
oprească totul. Mă tem că ştiţi că a fost, întotdeauna, o 
femeie rea. Nu cred că i-ar fi păsat, nici cât negru sub 
unghie, dacă acel blând şi stupid domn Spenlow ar fi fost 
spânzurat. 

Colonelul Melchett spuse încet: 

— Putem.: verifica teoria dumneavoastră... Până la un 
punct. Identitatea femeii aceleia, Politt, cu a cameristei 
doamnei Abercrombie, dar... 

Miss Marple îl asigură: 

— Va fi destul de uşor. E tipul de femeie care se înmoaie de 
îndată ce e confruntată cu adevărul. Şi, apoi, vedeţi, i-am 
luat metrul. L-am, l-am şterpelit ieri, când m-am dus să fac 
o probă. Când îşi va da seama că nu-l mai are, se va gândi 
că e la poliţie... Ei bine, e o femeie destul de proastă şi va 
crede că va fi, într-un fel, o dovadă împotriva ei. 


Ea îi zâmbi încurajator: 

— N-o să aveţi probleme, vă asigur. 

Era tonul cu care mătuşa sa favorită îl asigurase, odată, că 
va reuşi să treacă examenul de admitere la Royal Military 
Academy din Sandhurst. 

Şi fusese admis. 

XII. Mister şi soluţie. 

Sir Henry Clithering, fost inspector la Scotland Yard, 
stătea la prietenii săi, familia Bantry, în locuinţa acestora, 
de lângă micul sat, St. Mary Mead. 

Sâmbătă dimineaţă, coborând pentru micul dejun, la 
plăcuta oră pentru musafiri, zece şi un sfert, aproape se 
ciocni de gazda sa, doamna Bantry, în pragul uşii de la 
sufragerie. Ea ieşea în fugă, evident, într-o stare de mare 
agitaţie şi disperare. 

Colonelul Bantry şedea la masă, cu faţa mai roşie decât de 
obicei. 

— Mneaţa Clithering, zise el. Frumoasă zi. Serveşte-te. 

Sir Henry se conformă. După ce se aşeză, cu o farfurie 
plină de rinichi şi şuncă în faţă, gazda sa continuă: 

— Dolly este puţin supărată în dimineaţa asta. 

— Da... Da... Aşa mi s-a părut, ziste sir Henry blând. 

Se minună puţin. Soţia gazdei sale era o fire liniştită, puţin 
înclinată către stări zbuciumate sau agitate. După câte ştia 
sir Henry, se entuziasma în jurul uriui singur subiect - 
grădinăritul. 

— Da, continuă colonelul Bantry. Nişte ştiri care ne-au 
parvenit în dimineaţa asta.au tulburat-o. O fată din sat, fiica 
lui Emmott, cel care este proprietarul de la „Blue Boar”. 

— O, da, desigur. 

— Da, da, zise colonelul Bantry dus pe gânduri. Drăguţă 
fată. A dat de bucluc. Povestea obişnuită. M-am contrazis cu 
Dolly în legătură cu asta. O prostie din partea mea. Femeile 
niciodată nu văd cu capul limpede. Dolly era trup şi suflet 
de partea fetei, ştii cum vorbesc femeile, că bărbaţii sunt 
nişte brute şi toate celelalte. Dar nu-i chiar atât de simplu, 


nu în zilele noastre. Fetele ştiu cum sunt bărbaţii. Un 
individ care seduce o fată nu e neapărat un ticălos. Adesea 
e fifty-fifty. Mie chiar îmi place tânărul Sandford. Aş fi zis, 
mai degrabă, un tânăr dobitoc decât un Don Juan. 

— Acest om, Sandford, i-a făcut fetei neplăceri? 

— Aşa se pare. Desigur, eu personal nu ştiu nimic, spuse 
colonelul prudent. Totul nu-i decât bârfă şi palavre. Ştii cum 
e în locul ăsta! Cum îţi zic, eu nu ştiu nimic. Eu nu sunt ca 
Doly să sar la concluzii, să arunc cu acuzaţii în toate părţile. 
La naiba, fiecare trebuie să aibă grijă ce spune. Ştii - 
anchetă şi chestii de-astea. 

— Anchetă? 

Colonelul Bantry se uită uimit. 

— Da. Nu ţi-am spus? Fata s-a înecat. Pentru asta-i toată 
zarva. 

— E o treabă foarte urâtă, spuse sir Henry. 

— Sigur că da. Nici nu vreau să mă mai gândesc. Biata 
fetiţă! Tatăl ei e un om aspru din toate punctele de vedere. 
Cred ca ea şi-a dat seama că nu putea să reziste 
scandalului. 

Se opri. 

— Asta a tulburat-o aşa de mult pe Dolly. 

— Unde s-a înecat? 

— În râu. Chiar mai jos de moară apa curge foarte repede. 
Acolo e o potecă şi un podeţ. Se zice că s-a aruncat de 
acolo. Vai, vai, nici nu suport să mă gândesc! 

Şi, cu un gest supărat, colonelul Bantry îşi deschise ziarul 
începând să-şi mute gândurile de la incidentul dureros 
către cele mai recente iregularităţi guvernamentale care 
atrăgeau atenţia. 

Sir Henry a fost doar neplăcut surprins de tragedia din 
sat. După micul dejun, se aşeză într-un scaun confortabil pe 
peluză, îşi trase pălăria peste ochi şi contemplă viaţa dintr- 
un unghi de vedere paşnic. 

Pe la unsprezece şi jumătate o cameristă îngrijită se ivi pe 
peluză. 


— Vă rog, sir, Miss Marple a venit în vizită şi ar dori să vă 
vadă. 

— Miss Marple? 

Sir Henry se ridică în capul oaselor şi-şi îndreptă pălăria. 
Numele îl surprinse. Îşi amintea foarte bine de Miss Marple 
- de comportarea ei de fată bătrână, liniştită, gentilă, de 
perspicacitatea ei uimitoare. Îşi reamintea de o duzină de 
cazuri nerezolvate şi ipotetice... Şi cum, de fiecare dată, 
această tipică „fată bătrână de la ţară” găsise, mergând 
drept la ţintă, soluţia corectă a misterului. Sir Henry avea 
un respect foarte profund pentru Miss Marple. Se întrebă 
ce o determinase să-l caute. 

Miss Marple stătea în sufragerie, dreaptă ca întotdeauna, 
cu un coş de piaţă vesel colorat, de origine străină, lângă 
ea. Obrajii îi erau îmbujoraţi şi părea tulburată. 

— Sir Henry, mă bucur atât de mult! Ce noroc săvă 
găsesc! Dintr-o întâmplare am auzit că locuiţi aici... Sper că 
mă veţi scuza... 

— E o mare plăcere, spuse sir Henry, luându-i mâna. Mă 
tem că doamna Bantry e plecată. 

— Da, zise Miss Marple. Am văzut-o vorbind cu Footit, 
măcelarul, când am trecut. HeniT Footit a fost călcat ieri - 
adică câinele său. Unul dintre acei fox terrieri cu blana 
moale, destul de solid şi certăreţ pe care îi preferă, se pare, 
întotdeauna măcelarii. 

— Da, o încurajă sir Henry să continue. 

— Mă bucur c-am ajuns aici când ea nu este acasă, preciză 
Miss Marple. Deoarece cu dumneavoastră vroiam să 
vorbesc despre această afacere tristă. 

— Henry Footit? Întrebă sir Henry uşor uluit. 

Miss Marple îi aruncă o privire plină de reproş. 

— Nu, nu. Rose Emmott, desigur. Aţi auzit? 

Sir Henry dădu din cap afirmativ. 

— Bantry mi-a povestit. Foarte trist. 

Era uşor uluit. Nu înţelegea de ce Miss Marple vroia să 
discute cu el despre Rose Emmott. 


Miss Marple se aşeză din nou. Sir Henry îi urmă exemplul. 
Când bătrâna doamnă vorbi, purtarea sa se schimbase. Era 
gravă şi avea o anumită demnitate. 

— S-ar putea să vă reamintiţi, sir Henry, că o dată sau de 
două ori, am jucat un gen cât se poate de plăcut de joc. Am 
avansat mistere şi am propus soluţii. Aţi fost atât de bun să 
spuneţi că eu... Că eu nu m-am descurcat prea rău. 

— Ne-aţi bătut pe toţi, spuse sir Henry plin de căldură. Aţi 
dovedit un geniu absolut de a ajunge la adevăr. Şi aţi dat 
întotdeauna un exemplu, îmi amintesc, o paralelă cu viaţa 
din sat care vă oferea clu-ul. El zâmbea cât vorbi, dar Miss 
Marple nu a surâs defel. A rămas foarte sobră. 

— Ceea ce aţi spus m-a îndemnat să vin acum la 
dumneavoastră. Simt că dacă vă spun ceva... Cel puţin nu o 
să râdeţi de mine. 

EI îşi dădu deodată seama că ea vorbea extrem de serios. 

— Dar cum să râd? O încurajă el cu bunăvoință. 

— Sir Henry, fata asta - Rose Emmott. Nu s-a înecat... Ea a 
fost ucisă... Şi eu ştiu cine a omorât-o. 

Sir Henry tăcu cu adevărat uimit vreo trei secunde. Vocea 
domnişoarei Marple fusese perfect calmă şi lucidă. Ar fi 
putut face afirmaţia cea mai banală din lume, dacă nu ştiai 
câte emoţii se ascund în spatele cuvintelor. 

— E o declaraţie foarte serioasă, Miss Marple, i se adresă 
sir Heniy, când îşi recăpătă suflul. 

Ea dădu de câteva ori afirmativ din cap. 

— Ştiu, ştiu, de aceea am venit la dumneavoastră. 

— Dar, dragă doamnă, eu nu sunt persoana indicată. În 
prezent sunt doar o simplă persoană particulară. Dacă aveţi 
cunoştinţă despre ceea ce pretindeţi, trebuie să mergeţi la 
poliţie. 

— Nu cred că pot s-o fac, zise Miss Marple. 

— Dar de ce nu? 

— Pentru că, vedeţi, eu nu posed... Ceea ce se numeşte 
„cunoaştere'. 

— Vreţi să spuneţi că doar aţi ghicit singură? 


— Puteţi să-i spuneţi aşa, dacă doriţi, dar nu e chiar aşa. 
Eu ştiu. Mă aflu în postura de a şti; dar dacă îi expun 
motivele mele inspectorului Drewitt... Ei bine, el o să râdă 
şi gata. Şi, pe cuvânt, nici nu ar trebui să-i găsesc vreo vină. 
E foarte dificil să înţelegi ceea ce s-ar putea numi 
cunoaşterea specializată. 

— Ca de pildă? Întrebă sir Henry. 

Miss Marple zâmbi uşor. 

— Dacă v-aş spune că ştiu fiindcă un om numit Peasegood 
a lăsat napi în loc de morcovi, când a trecut cu căruţa să-i 
vândă legume nepoatei mele cu mulţi ani în urmă... 

Se opri intenţionat. 

— Un nume foarte nimerit pentru meseria lui, murmură 
sir Henry. Vreţi să spuneţi că judecaţi după faptele 
petrecute într-un caz paralel. 

— Cunosc natura umană, sublinie Miss Marple. Este 
imposibil, să o ignori când trăieşti într-un sat atâţia ani. 
Întrebarea este dacă mă credeţi sau nu. 

Se uită drept la el. Roşeaţa din obrajii ei se accentuă. Ochii 
ei îi întâlniră pe ai lui fără să clipească. Sir Henry era un 
bărbat cu o vastă experienţă de viaţă. Se hotări rapid, fără 
să ezite. Improbabilă şi fantastică cum putea să pară 
declaraţia făcută de Miss Marple - el îşi dădu imediat 
seama că o accepta. 

— Personal vă cred, Miss Marple. Dar nu înţeleg ce doriţi 
să fac eu în această problemă, sau de ce aţi venit la mine. 

— Am meditat îndelung la asta, răspunse Miss Marple. 
Cum v-am spus, ar fi inutil să mă duc la poliţie fără fapte. 
Eu nu am dovezi. Ceea ce v-aş ruga e să vă interesaţi de 
chestiune, inspectorul Drewitt ar fi cât se poate de flatat, 
sunt sigură. Şi, bineînţeles, dacă problema va fi înaintată 
forurilor superioare, colonelul Melchett, inspectorul şef, va 
fi receptiv la părerile dumneavoastră. 

Se uită la el rugătoare. 

— Şi ce date aveţi de gând să-mi furnizaţi, ca bază de 
lucru? 


— M-am gândit, zise Miss Marple, să scriu un nume - 
numele - pe o bucată de hârtie şi să vi-o dau. Apoi dacă, 
după investigaţii, hotărâți că... Persoana nu este implicată 
în nici un fel, înseamnă că m-am înşelat. Se opri şi apoi 
adăugă cu un uşor fior: Ar fi atât de groaznic, atât de 
groaznic dacă o persoană nevinovată ar fi spânzurată! 

— Ce naiba... Strigă sir Henry tresărind. 

Ea se uită cu faţa tristă la el. 

— S-ar putea să mă înşel, deşi nu prea cred. Inspectorul 
Drewitt, înţelegeţi, este într-adevăr un om inteligent. Dar o 
inteligenţă mediocră este câteodată cât se poate de 
periculoasă. Nu se duce suficient de departe. 

Sir Henry se uită la ea curios. 

Scotocind puţin, Miss Marple deschise o mică poşetă, 
scoase un carneţel de însemnări, rupse o pagină” scrise cu 
grijă un nume pe ea, o îndoi şi o întinse lui sir Henry. 

O deschise şi citi numele. Nu-i spunea nimic, dar 
sprâncenele i se ridicară puţin. O privi pe Miss Marple şi 
băgă hârtia în buzunar. 

— Bine, bine, zise el. O afacere cu totul extraordinară. N- 
am mai făcut niciodată aşa ceva. Dar am de gând să-mi 
susţin aprecierea... Faţă de dumneavoastră, Miss Marple. 

Sir Henry se afla într-o cameră cu colonelul Melchett, şeful 
poliţiei districtului, şi cu inspectorul Drewitt. 

Şeful poliţiei era un om mic, cu o purtare cazonă, agresivă. 
Inspectorul era înalt, solid şi cu bun simţ. 

— Serios, mă simt jenat că mă bag în treburile voastre, se 
scuză sir Henry cu zâmbetul său plăcut. Nici nu prea pot să 
vă spun de ce o fac. (Acesta era adevărul adevărat). 

— Dragul meu, suntem încântați, este o mare favoare. 

— Mă simt onorat, sir Henry, zise şi inspectorul. 

Şeful poliţiei se gândea: „Bietul om s-a plictisit de moarte 
la familia Bantry. Bătrânul colonel înjură guvernul şi baba 
trăncăneşte tot timpul despre bulbi” 

Inspectorul se gândea: „Păcat că nu ne aflăm în faţa unui 
adevărat mister. Am auzit spunându-se că e unul dintre cele 


mai bune creiere din Anglia. Păcat că e un caz aşa de 
simplu”. 

Cu glas tare, şeful poliţiei zise: 

— Mă tem că totul este foarte sordid şi evident. Prima 
impresie a fost că fata s-a aruncat în apă. Era în spiritul 
familiei, înţelegeţi. Totuşi, doctorul nostru Haydock este un 
om scrupulos. Ela observat vânătăi şi leziuni pe ambele 
braţe. Cauzate înainte de moarte. Exact ca şi cum un 
individ ar fi luat-o în braţe şi ar fi aruncat-o în apă. 

— Ar reclama asta multă forţă? 

— Nu cred. Nu-i nevoie de luptă, fata ar fi luată prin 
surprindere. E un podeţ din lemn alunecos. Cel mai uşor 
lucru din lume s-o răstorni; nu e nici o balustradă în partea 
aceea. 

— Aveţi dovezi că tragedia s-a întâmplat acolo? 

— Da. Am dat de un băiat, Jimmy Brown, de 12 ani. El s-a 
aflat în pădure în partea cealaltă. A auzit un fel de țipăt de 
pe pod şi pe cineva căzând în apă. Era întuneric, ştiţi, greu 
de văzut. Imediat a zărit ceva alb plutind în jos pe apă, a 
alergat şi a adus ajutoare. Au scos-o, dar era prea târziu s-o 
mai aducă la viaţă. 

Sir Henry încuviinţă. 

— Băiatul n-a văzut pe nimeni pe pod? 

— Nu. Dar, cum vă spuneam, era întuneric şi ceața 
persista mereu pe acolo. Am să-l întreb dacă n-a văzut pe 
cineva înainte sau imediat după aceea. Înţelegeţi, el a 
presupus, fireşte, că fata s-a aruncat singură. La început 
toată lumea a crezut aşa. 

— Totuşi, avem biletul, spuse inspectorul Drewitt. Se 
întoarse către sir Henry. Biletul din buzunarul fetei, 
domnule. Scris parcă cu creionul unui pictor şi, deşi hârtia 
era toată udă, am reuşit să-l citim. 

— Şi ce conţinea? 

— Era de la tânărul Sandford. „în regulă, ne vom întâlni la 
pod, la opt şi jumătate. R. S.”, aşa scria. Ei bine, era înjur de 
opt şi jumătate, sau câteva minute mai târziu, când Jimmy 


Brown auzi ţipătul şi căzătura în apă. Nu ştiu dacă îl 
cunoaşteţi pe Sandford? Continuă colonelul Melchett. E aici 
de vreo lună. Unul dintre aceşti tineri arhitecţi moderni 
care construiesc case deosebite. Îi face una lui Allington. 
Dumnezeu ştie cum o să arăte - îmi închipui ca plină de 
lucruri cubiste. O masă mare din sticlă şi scaune 
chirurgicale din oţel şi împletituri. N-ai cu cine să-l compari, 
dar asta îţi arată ce tip de individ e Sandford. Un bolşevic, 
cu idei subersive, ştiţi, fără morală. 

— Seducţia, spuse sir Henry blând, este o crimă de mult 
stabilită deşi, desigur, nu datează de atâta vreme ca omorul 
propriu-zis. 

Colonelul Melchett se uită mirat. 

— O, da, zise el, exact. Exact. 

— Sir Henry, interveni Drewitt, e o treabă urâtă dar 
simplă. Acest. Tânăr Sandford a băgat fata în bucluc. După 
care o şterge înapoi la Londra. Are fata lui acolo, o 
domnişoară drăguță, cu care este logodit şi cu care vrea să 
se căsătorească. Normal că dacă ea aude de afacerea asta, 
el s-a dus pe copcă. Se întâlneşte cu Rose la pod - e o seară 
ceţoasă, nimeni în preajmă - o prinde de umeri şi-i face 
vânt. Un adevărat porc care merită ce-l aşteaptă. Asta-i 
părerea mea. 

Sir Henry tăcu un minut, două. Îşi dădu seama de 
puternicul curent al prejudecăţilor locale. Un arhitect 
modernist nu avea cum să fie bine venit în satul conservator 
St. Mary Mead. 

— Cred că nu e nici o îndoială că omul acesta Sandford era 
de fapt tatăl copilului? Întrebă el. 

— Categoric, el este tatăl, spuse Drewitt. Rose Emmott i-a 
destăinuit totul tatălui său. Credea că el se va căsători oi ea. 
Să se căsătorească cu ea” Nici vorbă! 

„Doamne sfinte, se gândi sir Heniy. Parcă m-aş trezi într-o 
melodramă de la mijlocul epocii victoriene. Fata naivă, 
ticălosul din Londra, tatăl sever, trădarea, ne mai trebuie 


doar credinciosul îndrăgostit din sat. Da, cred că e 
momentul să întreb de el”. 

Întrebă cu glas tare: 

— Fata n-avea vreun prieten de-al ei de aici? 

— Vă referiţi la Joe Ellis? Zise inspectorul. Bun băiat, Joe. 
Meseria lui e tâmplăria. Ah! Dacă ea ar fi ţinut la Joe... 

Colonelul Melchett dădu aprobator din cap. 

— Trebuie să rămâi la propria ta clasă, şuieră el. 

— Cum a privit Joe Ellis toată întâmplarea? Întrebă sir 
Henry. 

— Nimeni nu ştie cum o priveşte, spuse inspectorul. Joe 
este un băiat liniştit. Apropiat. Tot ce făcea Rose i se părea 
corect. Îl ţinea legat de ea. Spera că ea o să se întoarcă la el 
într-o zi, cred că asta era atitudinea lui. 

— Aş vrea să-l văd, spuse sir Henry. 

— O! O să ne ducem pe la el, îl aprobă colonelul Melchett. 
Nu neglijăm nici un fir. M-am gândit să-l vedem întâi pe 
Enunott, apoi pe Sandford, după care ne putem duce şi la 
Ellis. Sunteţi de acord, Clithering? 

Sir Henry spuse că era admirabil. 

L-au găsit pe Iom Emmott la „Blue Boar”. Era un bărbat 
înalt, voinic, între două vârste, cu ochi ageri şi maxilare 
puternice. 

— Mă bucur să vă văd, domnilor, bună dimineaţa, colonele! 
Intraţi aici şi nu o să ne deranjeze nimeni. Pot să vă ofer 
ceva, domnilor? Mu? Cum doriţi. Aţi venit în legătură cu cei 
s-a întâmplat bietei mele fete. Ah! Era o fată bună, Rose. 
Întotdeauna a fost o fată bună... Până când porcul ăsta 
neruşinat... Vă cer iertare, dar asta e... până a apărut el. l-a 
promis că o ia de nevastă, zău. Dar, am să-l dau în judecată. 
El a atras-o şi ea a dat de bucluc. Porc ucigaş. Ne-a umplut 
de ruşine pe toţi. Biata mea fată! 

— Fiica dumneavoastră v-a spus clar că domnul Sandford 
era responsabil pentru situaţia ei? Întrebă Melchett iute. 

— Mi-a zis. Chiar în camera asta mi-a zis. 

— Şi dumneavoastră ce i-aţi spus? Îl întrebă sir Henry. 


— Ce să-i spun? Omul părea pentru moment descumpănit. 

— Adică, de exemplu, n-aţi ameninţat-o c-o daţi afară din 
casă? 

— Am fost puţin supărat, dar e normal. Sunt sigur că vi se 
pare normal. Dar, nici vorbă s-o dau afară din casă. N-aş 
face aşa ceva. Îşi luă un aer de indignare orgolioasă. Nu. 
Pentru ce-i făcută legea - asta zic. La ce foloseşte legea? 
Trebuia să se poarte corect cu ea. Şi dacă n-a făcut-o, pe 
cinstea mea, o să plătească. 

Lovi cu pumnul în masă. 

— La ce oră v-aţi văzut ultima dată fata? Întrebă Melchett. 

— Ieri, la ora ceaiului. 

— Cum s-a purtat atunci? 

— Bine, ca de obicei. N-am observat nimic. Dacă aş fi 
ştiut... 

— Dar n-aţi ştiut, spuse inspectorul sec. 

Plecară de la tatăl fetei. 

— Emmott nu prea îţi creează o impresie favorabilă, spuse 
sir Henry gânditor. 

— E puţin cam escroc, îl etichetă Melchett. L-ar fi umplut 
de sânge pe Sandford şi i-ar fi luat banii dacă i s-ar fi ivit 
ocazia. 

Următoarea vizită au făcut-o arhitectului. Eex Sandford nu 
seamănă câtuşi de puţin cu imaginea pe care, în mod 
inconştient, sir Henry şi-o formase despre elera un tânăr 
înalt, foarte blond şi foarte subţire. Avea ochii albaştri, 
visători, iar părul cam învălmăşit şi cam prea lung. Vorbea 
puţin cam efeminat. 

Colonelul Melchett făcu prezentările. Trecând direct la 
obiectul vizitei sale, îl invită pe arhitect să declare ce făcuse 
în seara precedentă. 

— Înţelegeţi, îl preveni el, nu am împuternicirea să vă 
oblig la o declaraţie, dar orice veţi spune va fi folosit ca 
dovadă împotriva dumneavoastră. Aş vrea ca situaţia să fie 
clară. 

— Nu... Nu înţeleg, zise Sandford. 


— Înţelegeţi că Rose Emmott a fost înecată aseară? 

— Ştiu. O! E aşa, aşa de îngrozitor? N-am putut să dorm o 
clipă. Am fost incapabil să lucrez astăzi. Mă simt vinovat... 
Teribil de vinovat. 

Îşi trecu degetele prin păr, învălmăşindu-l şi mai mult. 

— N-am vrut niciodată să-i fac vreun rău, spuse eu inima 
frântă. Nu m-am gândit niciodată. Nu mi-am închipuit că o 
să procedeze aşa. 

Se aşeză la o masă şi-şi îngropă faţa în mâini. 

— Trebuie să înţeleg, domnule Sandford, că refuzaţi să 
declaraţi unde v-aţi aflat aseară la opt şi jumătate? 

— Nu, nu, cum să nu. Am fost pe afară. Am făcut o 
plimbare. 

— V-aţi dus să vă întâlniți cu domnişoara Emmott? 

— Nu, m-am plimbat singur. Prin pădure. Mult timp. 

— Atunci cum explicaţi biletul acesta, domnule, care a fost 
găsit în buzunarul fetei moarte? 

JŞi inspectorul Drewitt citi cu glas tare, lară emoție. 

— Ei, domnule? Negaţi că aţi scris asta? 

— Nu, nu. Aveţi dreptate. Eu l-am scris. Rose mi-a cerut să 
ne întâlnim. A insistat. N-am ştiut ce să fac. Aşa că i-am 
scris biletul. 

— Ah, aşa-i mai bine, spuse inspectorul. 

— Dar nu m-am dus! Vocea lui Sandford se auzi tare şi 
excitată. Nu m-am dus! Simţeam că e mai bine să nu o fac, 
să nu ne întâlnim. Intenţionam să-i scriu de la Londra şi... Şi 
să aranjez ceva. 

— Vă daţi seama, domnule, că această fată urma să aibă 
un copil şi că v-a indicat pe dumneavoastră drept tatăl 
acestuia? 

Sandford gemu, dar nu răspunse. 

— E adevărat acest lucru, domnule? 

Sandford îşi îngropa şi mai mult faţa în mâini. 

— Cred că da, spuse el pe un ton stins. 

— Ah! Inspectorul Drewitt nu-şi putea ascunde satisx. 
Facţia. Acum, în legătură cu „plimbarea”” dumneavoastră. 


V-a văzut cineva seara trecută? 

— Nu ştiu. Nu cred. După câte îmi amintesc nu m-am 
întâlnit cu nimeni. 

— Păcat. 

— Ce vreţi să spuneţi? Sandford se holbă furios la el. Ce 
contează dacă în arii dus să mă plimb sau nu? Ce contează 
asta pentru faptul că Rose s-a înecat? 

— Ah! Făcu inspectorul. Ştiţi, ea n-a făcut-o. Ea a fost 
înecată în mod deliberat, domnule Sandford. 

— Ea a fost... l-au trebuit clipe bune ca să pătrundă tot 
înţelesul oribil al celor spuse. Dumnezeule! Atunci... 

Se prăbuşi într-un scaun. Colonelul Melchett schiţă un 
gest de plecare. 

— Înţelegi, Sandford, zise el. Sub nici un pretext nu 
trebuie să-părăseşti casa asta. 

Cei trei bărbaţi plecară. Inspectorul şi şeful poliţiei 
schimbară nişte priviri... 

— Cred că e suficient, sir, zise inspectorul. 

— Da. Obține un mandat de arestare pentru el şi închide-l. 

— Scuzaţi-mă, îl întrerupse sir Henry. Mi-am uitat 
mâănuşile. 

Reveni repede în casă. Sandford se afla în aceeaşi poziţie 
în care-l lăsaseră, privind ameţit înainte. 

— M-am întors, îi explică sir Henry, ca să vă spun că eu, 
personal, doresc să fac tot ce pot ca să vă ajut. Motivul 
interesului pe care-l manifest pentru dumneavoastră nu pot 
să vi-l destăinui deocamdată. Dar vreau să-mi spuneţi, pe 
scurt,! Dacă sunteţi de acord, cât se poate de exact ce s-a 
întâmplat între dumneavoastră şi fata aceea, Rose. 

— Era foarte frumoasă, spuse Sandford. Foarte frumoasă 
şi atrăgătoare. Şi... Şi m-a terminat. Pe Dumnezeul meu că 
e adevărat. Nu-mi dădea pace. Şi eram complet singur aici 
- nimeni nu mă prea plăcea şi... Şi cum vă spuneam era 
uluitor de frumoasă şi părea să ştie cum e şi toate 
celelalte... Vocea i se stinse. Ridică privirea. Şi apoi s-a 
întâmplat asta. Dorea să mă însor cu ea. Nu ştiam ce să fac. 


Sunt logodit cu o fată din Londra. Dacă aude vreodată de 
asta - şi va auzi, fireşte - ei bine, totul s-a terminat. Ea nu 
va înţelege. Cum ar putea? Sunt un depravat, bineînţeles. 
Cum să vă spun, nu ştiam ce să fac. Am evitat să mă mai 
întâlnesc cu Rose. M-am gândit să mă întorc la Londra, să- 
mi consult avocatul şi să aranjez treburile cu banii şi altele 
pentru ea. Doamne, totul e împotriva mea. Dar ei trebuie să 
fi greşit. Rose trebuie să se fi sinucis. 

— A ameninţat vreodată c-o să-şi pună capăt vieţii? 

Sandford dădu din cap. 

— NiciodatăN-aş fi zis că e în stare de aşa ceva. 

— Ce-i cu omul ăla pe nume Joe Ellis? 

— Dulgherul? Un ţăran destoinic. Un tip greu de cap, dar 
nebun după Rose. 

— Trebuie să fi fost gelos, sugeră sir Henry. 

— Cred că era puţin, dar el e tipul bovin. Suferă în tăcere. 

— Bine, spuse sir Henry, trebuie să plec. 

Se alătură celorlalţi doi. 

— Ştii, Melchett, îi propuse el, cred că ar fi cazul să dăm o 
raită şi pe la celălalt individ, Ellis, înainte de a lua vreo 
măsură drastică. E păcat să arestezi pe cineva ca după 
aceea să se dovedească o eroare. În fond, gelozia este un 
motiv foarte bun pentru crimă... Şi unul foarte comun. 

— Cât se poate de adevărat, interveni şi inspectorul. Dar 
Joe Ellis, nu e tipul ăsta. N-ar omori o muscă. Şi-apoi nimeni 
nu l-a văzut ieşindu-şi din fire. Totuşi, sunt de acord c-ar fi 
bine să-l întrebăm unde a fost seara trecută. Trebuie să fi 
ajuns acasă. Are o cameră închiriată la doamna Bartlett, o 
femeie foarte de treabă, văduvă, se ocupă puţin şi cu 
spălătoria. 

Căsuţa la care s-au oprit era curată lună şi îngrijită. O 
femeie înaltă, voinică, între două vârste, le deschise uşa. 
Avea o faţă plăcută şi ochi albaştri. 

— Bună dimineaţa, doamnă Bartlett, spuse inspectorul. Joe 
Ellis e aici? 


— S-a întors acum zece minute, spuse doamna Bartlett. 
Poftiţi înăuntru, vă rog, domnilor. 

Ştergându-şi mâinile de şorţ îi conduse într-un mic salonaş 
din faţă cu păsări împăiate, câini din porțelan, o sofa, şi alte 
câteva piese inutile de mobilă. 

În grabă aranjă scaune pentru ei, deplasă un lucru mai 
încolo ca să facă spaţiu şi ieşi strigând: 

— Joe, trei domni vor să vorbească cu tine. 

O voce din bucătăria din spate răspunse: 

— Vin după ce mă spăl. 

Doamna Bartlett zâmbi. 

— Poftiţi, doamnă, o îndemnă colonelul Melchett. Luaţi loc. 

— O, nu, domnule, nici nu mă gândesc. 

Doamna Barlett era şocată de idee. 

— Joe Ellis e un chiriaş bun? Întrebă Melchett, pe un ton 
aparent dezinteresat. 

— Nici nu se poate unul mai bun, sir. Un tânăr cu adevărat 
la locul lui. Nu se atinge niciodată de băutură. E mândru de 
munca sa. Şi întotdeauna e bun şi de ajutor în casă. El mi-a 
fixat rafturile acelea pentru mine şi un nou bufet în 
bucătărie. Şi orice fleac care trebuie reparat în casă... Joe îl 
face una-două. Şi nici nu aşteaptă să i se mulţumească. Ah, 
nu sunt mulţi tineri ca Joe! Sir. 

— Într-o zi va da norocul peste vreo fată, zise Melchett 
într-o doară. Ţinea foarte mult la biata fată aia, Rose 
Emmot, nu-i aşa? 

Doamna Bartlett oftă. 

— Tare mă mai necăjea. El adora pământul pe care ea 
păşea şi ei nu-i păsa nici cât negru sub unghie de el. 

— Unde îşi petrece serile Joe, doamnă Bartlett? 

— Aici, domnule, de obicei. Câteodată face câte un lucru 
ciudat din lemn seara şi încearcă să înveţe contabilitate 
prin corespondenţă. 

— Aha! Aşa deci. A fost acasă ieri seară? 

— Da, domnule. 


— Sunteţi sigură, doamnă Bartlett? Întrebă sir Henry 
aspru. 

Ea se întoarse spre el. 

Foarte sigură, sir. 

— N-a ieşit, de pildă, până undeva între opt şi opt 
jumătate? 

— O, nu. Doamna Bartlett râse. A lucrat la bufetul meu de 
bucătărie aproape toată seara şi eu l-am ajutat. 

Sir Henry se uită la faţa ei sigură, zâmbitoare şi simţi 
prima undă de îndoială. 

O clipă mai târziu intră şi Ellis în cameră. Era un tânăr 
înalt, lat în umeri, un foarte frumos ţăran. Avea ochi 
albaştri, timizi, şi un zâmbet modest. În general, un tânăr 
uriaş amabil. 

Melchett începu discuţia. Doamna Bartlett se retrase în 
bucătărie. 

— Investigăm moartea lui Rose Emmott. O cunoşteai, 
Ellis? 

— Da. Ezită, apoi murmură: Speram să mă însor cu ea 
într-o zi. Biata fată. 

— Ai aflat în ce situaţie era? 

— Da. O scânteie de furie i se aprinse în ochi. Ela părăsit- 
o. Dar era spre binele ei. N-ar fi fost fericită căsătorită cu el. 
Aşteptam să vină la mine când i se va întâmpla asta. Aş fi 
avut grijă de ea. 

— În ciuda... 

— N-a fost vina ei. El a amăgit-o cu tot felul de promisiuni. 
O! Ea mi-a povestit. Ea n-avea de gând să se înece. El nu 
merita. 

— Unde-ai fost, Ellis, seara trecută la opt şi-jumătate? 

I s-a părut lui sir Henry, sau a fost într-adevăr o undă de 
crispare în răspunsul prompt..., aproape prea prompt. 

— Am fost aici. Lucram la un dulap nou de bucătărie 
pentru doamna B. Întrebaţi-o. Ea o să vă spună. 

„A dat prea repede răspunsul, se gândi sir Henry. E un om 
cam greu de cap. A spus-o aşa la ţanc încât bănuiesc că 


avea răspunsul pregătit dinainte”. 

Apoi, îşi spuse că asta era în imaginaţia lui. Îşi imagina 
lucruri, da, îşi imagina chiar o licărire de teamă în ochii 
aceia albaştri. 

Alte câteva întrebări şi răspunsuri şi plecară. Sir Henry 
găsi un pretext ca să se ducă în bucătărie. Doamna Bartlett 
era ocupată la soba de gătit. Ridică privirea cu un zâmbet 
plăcut. Un nou bufet era fixat lângă perete. Nu era chiar 
terminat. Câteva unelte zăceau în preajmă, ca şi nişte 
bucăţi de lemn. 

— La asta a lucrat Ellis seara trecută? O întrebă sir Henry. 

— Da, sir, este o mobilă frumoasă, nu-i aşa? Joe este un 
dulgher foarte deştept. 

Nu era nici o urmă de teamă în ochii ei, nici nu părea 
încurcată. 

Dar Ellis... Îşi imaginase doar? Nu, cu el fusese ceva. 
„Trebuie să-l atac cumva”, se gândi sir Henry. 

Întorcându-se să iasă din bucătărie se ciocni de un 
cărucior de copil. 

— Sper că n-am trezit copilaşul, se scuză el. 

Doamna Bartlett izbucni în râs. 

— O, nu, sir. N-am nici un copil. Şi-mi pare rău. În ăsta iau 
rufele la spălat, sir. 

— O! Înţeleg... 

Se opri şi apoi întrebă sub presiunea unui impuls: 

— Doamnă Bartlett, o cunoaşteţi pe Rose Emmott. 
Spuneţi-mi ce părere aveţi, de fapt, despre ea. 

Ea îl privi curioasă. 

— Ei bine, sir, mi se pare uşuratică. Dar ea e moartă şi mie 
nu-mi place să-i vorbesc de rău pe morţi. 

— Dar am un motiv, un motiv foarte serios pentru care vă 
întreb. 

Vorbea foarte convingător. 

Ea părea să se gândească, studiindu-l cu atenţie. În cele 
din urmă se hotări. 


— Era soi rău, sir, spuse ea liniştită. Asta nu i-am spus-o lui 
Joe. Il juca pe degete cum vroia. Tipele astea pot, şi asta-i 
rău. Dar ştiţi cum sunt ele, sir. 

Da, sir Henry ştia. Toţi oamenii din lume ca Joe Ellis sunt 
deosebit de vulnerabili. Ei credeau orbeşte. Dar exact din 
această cauză şocul descoperirii putea fi mai mare. 

Părăsi căsuţa derutat şi perplex. Se lovea de un zid 
infailibil. Joe Ellis lucrase în casă toată seara de ieri. 
Doamna Bartlett fusese acolo urmărindu-l. Ce mai putea 
rezulta din asta? Nu putea găsi nici o fisură, probabil cu 
excepţia acelui răspuns dinainte care-i trezea suspiciuni, 
din partea lui Joe Ellis - acea impresie că avea o poveste pe 
care s-o spună la ţanc. 

— Ei bine, conchise Melchett, asta pare să clarifice de tot 
chestiunea, nu? 

— Aşa e, sir, îl aprobă inspectorul. Sandford este omul 
nostru. N-are nici un punct de sprijin. Treaba-i simplă ca 
lumina zilei. După părerea mea, fata şi tatăl ei erau puşi, ei 
bine, erau puşi pe fapte - să-l şantajeze. El nu dispunea de 
bani... Nu vroia nici ea afacerea să ajungă la urechile 
logodnicei sale. Era disperat şi a acţionat ca atare. Ce 
părere aveţi, sir? Se adresă el special şi lui sir Henry. 

— Aşa se pare, recunoscu sir Henry. Şi totuşi mi-e cam 
greu să mi-l imaginez pe Sandford comiţând vreo acţiune 
violentă. 

Dar ştia, în timp ce vorbea, că această obiecţie nu prea era 
valabilă. Şi cel mai blând animal, când este încolţit, este 
capabil de acţiuni uimitoare. 

— Totuşi aş vrea să vă văd băiatul, cel care a auzii ţipătul, 
zise el deodată. 

Jimmy Brown se dovedi a fi un flăcău inteligent, cam mic 
pentru vârsta lui, cu o faţă prelungă, şireată. Era 
nerăbdător să fie anchetat şi a fost cam dezamăgit când i- 
au cerut să repete povestea sa dramatică şi ceea ce auzise 
în noaptea fatală. 


— Înţeleg că te aflai de partea cealaltă a podului, preciza 
sir Henry. Pe malul râului, vizavi de sat. Ai văzut pe, cineva 
pe partea aceea când ai trecut podul? 

— Era cineva care se plimba în pădure. Cred că domnul 
Sandford, gentlemanul arhitect care construieşte casa 
ciudată. 

Cei trei bărbaţi schimbară nişte priviri. 

— Asta s-a întâmplat cam cu vreo zece minute înainte dea 
auzi ţipătul? 

Băiatul încuviinţă dând din cap. 

— Ai mai văzut pe altcineva pe malul râului dinspre sat? 

— Un bărbat venea pe poteca din partea accea. Mergea 
încet şi fluiera. Trebuie să fi fost Joe Ellis. 

— N-ai fi putut să vezi cine era, îl repezi inspectorul. Cu 
toată ceața şi întunericul. 

— Din cauza fluieratului, spuse băiatul. Joe Ellis fluieră 
întotdeauna aceeaşi melodie - „Vreau ca ea să fie fericită” - 
e singura melodie pe care o ştie. 

Vorbea cu disprețul unui modern faţă de unul demodat. 

— Oricine poate fluiera o melodie, zise Melchett. Se 
îndrepta spre pod? 

— Nu. În cealaltă direcţie, spre sat. 

— Nu cred că trebuie să ne preocupam de acest 
necunoscut, spuse Melchett. Ai auzit ţipătul şi căderea în 
apă şi câteva minute mai târziu ai văzut trupul plutind pe 
apă, ai alergat după ajutor, te-aijntors la pod, traversându-l 
şi te-ai dus drept în sat. N-ai zărit pe nimeni în apropierea 
podului în timp ce alergai după ajutor? 

— Cred că erau doi bărbaţi cu o roabă pe poteca de la râu; 
dar se aflau la o oarecare distanţă şi n-aş putea spune dacă 
veneau sau plecau şi casa domnului Giles fiind cea mai 
apropiată, eu am alergat acolo. 

— Ai făcut foarte bine, băiete, îl lăudă Melchett. Ai 
procedat cu seriozitate şi cu prezenţă de spirit. Eşti un 
scout21, nu-i aşa? 

— Da, sir. 


— Foarte bine. Bravo ţie? 

Sir Henry tăcea dus pe gânduri. Scoase o bucată de hârtie 
din buzunar, se uită la ea şi clătină din cap. Nu părea 
posibil... Şi totuşi... 

Se decise să-i facă o vizită lui Miss Marple. 

Ea îl primi în sufrageria sa drăguță, uşor 
supraaglomerată, în stil vechi. 

— Am venit să vă raportez progresele, zise sir Henry. Mă 
tem că din punctul nostru de vedere, lucrurile nu merg 
bine. Îi vor aresta pe Sandford. Şi trebuie să spun că mi se 
pare justificată acţiunea. 

— Nu aţi găsit nimic care... Cum să zic... Să sprijine deci 
teoria mea? Ea arăta perplexă, îngrijorată. Poate am 
greşit... Am greşit. Aveţi o experienţă atât de mare... cu 
siguranţă v-aţi fi dat seama dacă-ar fi fost aşa. 

— Cu o rezervă, adăugă sir Henry, nu prea cred. Şi mai 
există un aspect - ne lovim de un alibi de nezdruncinat. Joe 
Ellis a fixat rafturi în bucătărie toată seara şi doamna 
Bartlett a urmărit ce făcea. 

Miss Marple se aplecă înainte, inspirând rapid. 

— Dar nu poate fi aşa, zise ea. A fost vineri seara. 

— Vineri seara? 

— Da, vineri seara. În serile de vineri, doamna Bartlett 
duce rufăria pe care a spălat-o la diferiţi clienţi. 

Sir Henry se rezemă în scaun. Îşi reaminti povestea lui 
Jimmy despre bărbatul care fluiera şi... Da... Acum totul se 
potrivea. 

Se ridică strângându-i călduros mâna lui Miss Marple. 

— Cred că acum văd soluţia, conchise el. Cel puţin pot 
încerca,. 

Cinci minute mai târziu, s-a întors la căsuţa doamnei 
Bartlett şi vorbea cu Joe Ellis în salonaş, printre câinii de 
porțelan. 

— Ne-ai minţit, Ellis, în legătură cu seara trecută, începu 
el aspru. N-ai fost aici în bucătărie ca să fixezi bufetul între 
opt şi opt şi jumătate. Ai fost văzut mergând pe cărarea de 


lângă râu, înspre pod, cu câteva minute înainte ca Rose 
Emmott să fie ucisă. 

Bărbatul rămase cu gura căscată. 

— Ea n-a fost omorâtă... N-a fost. N-am nimic de-a face cu 
asta. S-a aruncat, asta a făcut. Era disperată. Nu m-aş fi 
atins de un fir din părul ei, nu! 

— Atunci de ce ne-ai minţit în legătură cu locul unde ai 
fost? Îl întrebă sobru sir Henry. 

Ochii omului clipiră şi se aplecară stingheriţi. 

— Eram speriat. Doamna B. M-a văzut pe acolo şi când am 
auzit chiar după aceea ce se întâmplase, ei bine, ea s-a 
gândit că s-ar putea să-mi dăuneze. Am hotărât să spun că 
lucram aici şi ea a fost de acord să mă susţină. Este 
deosebită. A fost întotdeauna bună cu mine. 

Fără o vorbă, sir Henry părăsi încăperea şi intră în 
bucătărie. Doamna Bartlett spăla în chiuvetă. 

— Doamnă Bartlett, i se adresă el, ştiu totul. Cred c-ar fi 
mai bine să mărturisiţi, asta dacă nu cumva doriţi ca Joe 
Ellis să fie spânzurat pentru ceva ce n-a făcut. Nu. Văd că 
nu vreţi asta. Am să vă spun ce s-a întâmplat. Aţi ieşit să 
duceţi rufăria la clienţi. V-aţi întâlnit cu Rose Emmott. V-aţi 
gândit că-i dăduse lui Joe cu piciorul şi se încurcase cu 
acest străin. Acum ea se afla în încurcătură, Joe era gata să- 
i sară în ajutor, să se căsătorească cu ea dacă trebuia şi 
dacă ea îl vroia. El locuieşte în casa dumneavoastră. O uraţi 
pe fată, nu puteaţi suporta ca stricata asta mică, la nimic 
bună, să vă ia bărbatul. Sunteţi o femeie puternică, doamnă 
Bartlett. Aţi prins-o pe fată de umeri şi-aţi aruncat-o în apă. 
Câteva minute mai târziu l-aţi întâlnit pe Joe Ellis. Băiatul 
Jimmy v-a văzut împreună de la distanţă, dar în întuneric şi 
ceaţă el a confundat căruciorul de copil cu o roabă la care 
împingeau doi oameni. L-aţi convins pe Joe c-ar putea fi 
suspectat şi-aţi inventat un aşa-zis alibi pentru el, dar care, 
în realitate, era un alibi pentru dumneavoastră. Acum 
spuneţi-mi, am dreptate sau nu? 

Îşi ţinea respiraţia. Mizase totul pe această înfruntare. 


Ea stătea în faţa lui, ştergându-se încet. 

— Este exact cum spuneţi, sir, vorbi ea, în cele din urmă, 
pe tonul acela liniştit, supus. (O voce periculoasă, i se păru, 
deodată, lui sir Henry). Nu ştiu ce m-a apucat. Neruşinată - 
asta era. Mi-a venit aşa... ca ea să nu mi-lia pe Joe. N-am 
dus o viaţă fericită, sir. Soţul meu era un amărât - invalid şi 
arţăgos. L-am îngrijit şi l-am oblojit cu credinţă. Apoi Joe a 
venit aici să închirieze o cameră. Nu sunt o femeie aşa 
bătrână, sir, în ciuda părului meu albit: Am numai 40 de ani, 
sir. Joe e un om pe care-l întâlneşti la o mie. Aş fi făcut orice 
pentru el, absolut orice. E ca un copil mic, sir, atât de blând 
şi încrezător* Era al meu, sir, să-l îngrijesc şi să văd de el. Şi 
asta... Asta... Îşi stăpânea, îşi controla emoția. Chiar şi în 
clipa asta era o femeie puternică. Se îndreptă din şale şi se 
uită curioasă la sir Henry. Sunt gata să vin, sir. Nu m-am 
gândit niciodată că cineva va descoperi. Nu ştiu cum aţi 
aflat, sir... Sunt sigură că nu ştiu. 

Sir Henry clătină din cap cu blândeţe. 

— Nu eu am fost acela care a ştiut, zise el, şi se gândi la 
bucata de hârtie care se afla încă în buzunarul său cu 
cuvintele acelea scrise cu o caligrafie îngrijită, de modă 
veche. 

„Dna. Bartlett, la care e chiriaş Joe Ellis, de la Mill 
Cottages, nr. 2”. 

Miss Marple avusese din nou dreptate. 

XIII. Substituire de persoane 

— Acum, doctore Llyod, zise domnişoara Helier, nu ştiţi 
vreo poveste de aia de groază? 

Ea îi zâmbi cu zâmbetul acela care seara vrăjea publicul la 
teatru. Jane Helier era câteodată desemnată ca cea mai 
frumoasă femeie din Anglia şi femei geloase de aceeaşi 
profesie cu a ei aveau obiceiul să-şi spună una alteia: 
„Bineînţeles, Jane nu este o actriţă. Nu ştie să joace, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Are însă ochii aceia!” 

Şi „ochii aceia” erau în această clipă fixaţi rugători asupra 
doctorului celibatar, grizonat şi mai în vârstă care, de cinci 


ani, îngrijise suferinţele celor din satul St. Mary Mead. 

Cu un tic, doctorul îşi trase vesta (care începuse de la o 
vreme să-i fie neplăcut de strâmtă) şi-şi revizui amintirile ca 
să n-o dezamăgească pe fiinţa frumoasă care i se adresa cu 
atâta încredere. 

— Cred, zise Jane visătoare, că mi-ar plăcea să mă desfăt 
cu o crimă în seara-asta. 

— Splendid, exclamă colonelul Bantry, gazda ei. Splendid, 
splendid. Şi râse din toată inima ca un adevărat militar. Ei, 
Dolly? 

Soţia sa, rechemată brusc la obligaţiile vieţii sociale, (ea se 
gândea cu ce flori să facă o bordură la primăvară) îl aprobă 
cu entuziasm. 

— Sigur că e splendid, zise ea din toată inima, dar fără să 
priceapă. Întotdeauna mi s-a părut că-i aşa. 

— Chiar, dragă? O întrebă bătrâna Miss Marple şi ochii ei 
sclipiră puţin. 

— Nu prea avem poveşti care să te înfioare şi cu atât mai 
puţin crime în St. Mary Mead, ştiţi, domnişoară Helier, zise 
doctorul Llyod. 

— Mă surprindeţi, interveni sir Henry Clithering. Fostul 
inspector de la Scotland Yard se întoarse către Miss Marple. 
Am înţeles de la prietena noastră de aici că St. Mary Mead 
e un adevărat cuib de crimă şi vicii. 

— O, sir Henry! Protestă Miss Marple, căreia începură să i 
se îmbujoreze obrajii. Sunt sigură că n-am spus niciodată 
aşa ceva. Singurul lucru pe care l-am spus e că natura 
umană este într-un sat la fel ca cea din oricare altă parte, 
numai că ai prilejul şi liniştea s-o analizezi mai îndeaproape. 

— Dar, dumneata n-ai locuit mereu aici, insistă Jane Helier, 
adresându-se în continuare doctorului. Ai fost în tot felul de 
locuri exotice din lume, locuri unde se întâmplă atâtea 
lucruri! 

— Aşa e, desigur, aprobă doctorul Lloyd, gândindu-se 
disperat. Da, desigur... Da... Ah! Am găsit! 

Se rezemă în scaun cu un aer de uşurare. 


— S-a întâmplat acum câţiva ani, aproape uitasem. Dar 
faptele au fost, într-adevăr, foarte stranii, deosebit de 
stranii. Şi coincidenţa din final, care m-a pus în posesia clu- 
ului, a fost la fel de ciudată. 

Domnişoara Helier îşi apropie scaunul de al lui, se rujă şi 
aşteptă nerăbdătoare. Ceilalţi se întoarseră interesaţi spre 
doctor. 

— Nu ştiu dacă vreunul dintre dumneavoastră cunoaşteţi 
Insulele Canare, începu doctorul. 

— Trebuie să fie minunate, opină Jane Helier. Sunt în 
Mările Sudului, nu-i aşa? Sau în Mediterana? 

— M-am oprit acolo în drumul meu spre Africa de Sud, 
interveni colonelul. De pe Tenerife ai o privelişte frumoasă a 
apusului de soare. 

— Incidentul despre care am să vă povestesc s-a întâmplat 
în insula Grand Canare, nu Tenerife. Au trecut mulţi ani de 
atunci. Fusesem bolnav şi am fost obligat să renunţ de a 
mai practica medicina în Anglia şi să plec în străinătate. Am 
practicat-o, în schimb, în Las Pălmaş, care este principalul 
oraş din Grand Canare. Din multe puncte de vedere mi-a 
plăcut foarte mult viaţa acolo. Clima e blândă şi însorită, e 
un loc excelent pentru înot (eu sunt un înotător înrăit) şi 
activitatea portuară mă atrăgea. Vase din întreaga lume 
acostează în Las Pălmaş. Obişnuiam să mă plimb de-a 
lungul digului în fiecare dimineaţă mult mai entuziasmat 
decât ar face-o o femeie pe o stradă cu buticuri de pălării. 

Cum vă spuneam, vapoare din toată lumea trag în Las 
Pălmaş. Uneori rămân câteva ore, alteori o zi sau două. În 
principalul hotel de acolo, „Metropole”, întâlneşti oameni de 
toate rasele şi naţionalităţile - păsări călătoare. Chiar şi cei 
care se duc la Tenerife vin de obicei aici şi locuiesc câteva 
zile, înainte de a traversa spre cealaltă insulă. 

Povestea naea începe aici la hotelul „Metropole”, într-o joi 
seară de ianuarie. Se dansa, şi eu împreuna oi una prieten 
stăteam la o măsuţă privind în jur. Erau câţiva englezi şi die 
alte naţionalităţi, dar majoritatea dansatorilor erau spanioli; 


când orchestra a atacat im tangou, numai vreo şase cupluri 
de spanioli s-au dus pe ring. Toţi dansau Mme şi moi îi 
priveam cu admiraţie. Cu deosebire o femeie me-a atras 
privirile. Înaltă, frumoasă şi suplă, se mişca cu graţia urnei 
tigrese pe jumătate îmblânzită. Avea um aer periculos. I-am 
spus asta prietemului meu şi el a fost de acord. 

— Femei ca astea sumt sortite să li se întâmple ceva. Viaţa 
nu trece fără să le atingă. 

— Frumuseţea este, poate, o calitate periculoasă, am spus 
eu. 

Nu e vorba aimai de frumuseţe, insistă el. Mai e şi altceva. 
Priveşte-o din mou. O să. I se întâmple mişte lucruri femeii 
aceleia, sau altele provocate de ea. Aşa cum am zis, viaţa 
mu o va ignora. Evemimemfe stranii şi tulburătoare o vor 
înconjura. E de ajuns să te uiţi la ea ca să-ţi dai seama. 

Se opri şi apoi adăugă, zâmbind: 

— Aşa cum este suficient să le priveşti pe cele două femei 
de acolo şi să înţelegi că mimic ieşit dim coimum mu li “ar 
putea întâmpla vreodată vreuneia dintre ele! Sumt făcute 
pentru o existenţă sigură şi momotomă. 

I-am urmărit privirea. Cele două femei la care făcea 
referire erau călătoare ce tocmai sosiseră; um vas „Holland 
Ilyod” tocmai acostase în port seara aceea şi pasagerii 
începuseră să se arate. 

Câmd le-am văzut, am înţeles imediat ce woia să insinueze 
prietenul meu. Eram două călătoare drăguţe, tipie 
englezoaice, pe care le găseşti îm străimătate. Vârsta lor, aş 
zice, era în jur de 40 de ami. Urna era blondă şi puţim, doar 
puţim, cam uscăţivă. Guam se spume, se ţimeam Mme, 
îmbrăcate decent şi sobru în taioare bine croite, în nici un 
fel machiate. Aveau aerul acela de siguranţă liniştită care 
le-am recunoscut pe cele două femei. Silueta pliniiţă în 
costumul ei negre dim material elastic şi cu casca de baie 
din cauciuc verde strânsă de cap mu-mi trezi mici ram 
semn de recunoaştere că nd se imită în sus speriată. 
Ingenundbiiase lângă corpul prietenei sale făcând mişte 


încercări de amatorism de respiraţie artificială. Când i-am 
spus că sunt doctor, a răsuflat uşurată, i-am ordomat să se 
ducă imediat la o căsuţă să i se facă masaj şi să i se dea 
haime uscate. Una dim doamnele dim grupul meu a plecat 
împreuna cu ea. Eu însumi mi-am dat osteneala s-o readuc 
la viaţă pe femeia înecată, dar în van. Se vedea cât se poate 
de clar că mu mai exista nici o pâlpâire şi, în cele dăm 
urmă, a trebuit, cu regret, să mă dau bătut. 

I-am regăsit pe ceilalţi îm căsuţa pescarului şi le-am adus 
la cunoştinţă trista veste. Supravieţuitoarea era acum 
îmbrăcată îm propriile ei haine şi am recunoscut-o imediat 
ca urna dintre cele două călătoare sosite În seara 
precedentă. Primi trista veste destul de calmă şi era evident 
că oroarea întregii întâmplări, o şocase mai mult decât 
vreun smtimemt puternic personal. 

— Biata. Amy, spuse ea. Biata, Mata Amy! Dorea atât de 
mult să înoate aici. Şi era o înotătoare foarte bună. Nu 
înţeleg. Ce credeţi că ar fi putut fi, doctore? 

— Poate vreun cârcel. Vreţi să-mi spuneţi exact ce s-a 
întâmplat? 

— Înotam amândouă de câtva timp, de douăzeci de 
minute, cred. Apoi, m-am gândit să mă întorc acasă, dar 
Amy a spus că vrea să se ducă să. Mai Imoate încă o dată. 
S-a avântat şi, deodată, am auzit-o strigând şi mi-sam dat 
seama că cerea ajutor. Am înotat cât am putut de repede. 
Era încă la suprafaţă când am ajuns la ea, dar s-a agăţat de 
mime disperată şi amândouă melam dus la fumd. Dacă n-ar 
fi venit omul acela cu banca, m-aş fi înecat şi eu. 

— Asta se întâmplă destul de des, am spus eu. Nueo 
treabă uşoară să salvezi un om de la înec. 

— Mi se pare atât de îngrozitor, continuă domnişoara 
Barton. Am sosit abia ieri, ne bucuram atât de mult de 
soare şi de mica noastră vacanţă. Şi acum să se întâmple... 
Tragedia asta. 

I-am cerut, apoi, amănunte despre femeia noastră, 
explicându-i că am să fac totul pentru ea, dar că autorităţile 


spaniole vor cere toate informaţiile. Mi le-a dat pe loc. 

Moarta, Amy Durrant, era dama de companie şi venise la 
ea cu cinci luni în urmă. Se împăcaseră foarte bine, dar 
domnişoara Durrant povestise puţin despre rudele sale. 
Rămăsese orfană de mică, fusese crescută de un unchi şi îşi 
câştiga propria sa existenţă de la vârsta de 21 de ani. 

— Şi aşa s-a întâmplat, continuă doctorul. Se opri şi spuse 
din nou, dar, de data asta, pe un ton de încheiere: Şi aşa s-a 
întâmplat. 

— Nu înţeleg, zise nedumerită Jane Helier. Asta-i tot? 
Adică, e foarte tragic, cred, dar nu e... mă rog,nuece 
numesc „de groază”. 

— Cred că mai urmează ceva, spuse sir Henry. 

— Da, recunoscu doctorul Llyod, mai urmează. Vedeţi, 
chiar atunci, era un lucru ciudat. Sigur că i-am chestionat 
pe pescari în legătură cu ceea ce văzuseră. Ei au fost 
martori. 

Şi o ţărancă povesti ceva cu totul aiurea. Nu i-am acordat 
atenţie atunci, dar mi-a revenit, mai târziu, în memorie. Ea 
insista, ştiţi, că domnişoara Durrant nu s-a aflat în 
dificultate când a strigat. Cealaltă a înotat spre ea şi, 
potrivit acestei martore, i-a ţinut în mod intenţionat capul 
domnişoarei Durrant în apă. După cum spuneam, nu i-am 
dat atenţie. Era o poveste atât de fantastică şi lucrurile 
astea par atât de deosebite dinspre țărm. Domnişoara 
Barton s-ar fi putut să încerce s-o facă pe prietena sa să-şi 
piardă cunoştinţa, dându-şi seama că aceasta din urmă, 
agăţânduse cuprinsă de panică, ar fi provocat înecul 
amândurora. Vedeţi, după spaniola aceea, părea ca şi cum, 
ei bine, ca şi cum domnişoara Barton încercase, în mod 
intenţionat, să-şi înece însoţitoarea. 

Cum vă spuneam, am acordat foarte puţină atenţie acestei 
poveşti la vremea respectivă. Mi-am amintit de ea mai 
târziu. Marea noastră dificultate a fost să găsim ceva în 
legătură cu femeia aceasta, Amy Durrant. Părea să nu aibă 
nici un fel de rude. Domnişoara Barton şi cu mine ne-am 


uitat împreună prin lucrurile ei. Am descoperit o adresă şi 
am scris acolo, dar s-a dovedit a fi doar o cameră pe care o 
închinase pentru a-şi ţine lucrurile. Proprietăreasa nu ştia 
nimic, o văzuse doar când venise după cameră. Atunci, 
domnişoara Durrant remarcase că-i plăcuse întotdeauna să 
aibă un loc care să spună că-i al ei şi la care să se întoarcă 
în orice clipă. Erau vreo două piese de mobilă veche, câteva 
numere legate de reproduceri şi un geamantan plin de 
cupoane de materiale, dar nici un obiect personal. Îi 
spusese proprietăresei că tatăl şi mama îi muriseră în India 
când era mică şi că fusese crescută de un unchi reverend, 
dar nu menţionase cu care dintre părinţi era frate, aşa că 
numele nu ne putea ghida nicăieri. 

Nu era propriu zis un mister, ci pur şi simplu insuficient. 
Trebuie să existe multe femei singure, mândre şi reţinute, 
în aceeaşi situaţie. Erau vreo două fotografii printre 
lucrurile ei din Las Pălmaş - destul de vechi şi fanate şi 
acestea fuseseră tăiate ca să intre în ranie, aşa că nu era 
numele nici unui fotograf pe ele şi mai era o fotografie 
veche făcută prin daghereotepie22 care ar fi putut aparţine 
mamei sau, mai probabil, bunicii ei. 

Domnişoara Barton primise două referinţe despre ea. Una 
o uitase, celălalt nume şi-l reaminti cu greu. Se dovedi a fi 
cel al unei doamne, acum în străinătate, plecată în 
Australia. I s-a scris. Desigur, a durat foarte mult timp până 
a venit răspunsul ei şi pot spune că atunci când a sosit nu 
ne-a fost de prea mare ajutor. Scria că domnişoara Durrant 
fusese dama ei de companie, cât se poate de eficientă, că 
era o femeie foarte încântătoare, dar că nu ştia nimic 
despre afacerile sau relaţiile sale particulare. 

Deci, nu era, ca să zic aşa, de fapt, nimic neobişnuit. Erau 
doar două lucruri care nu-mi dădeau pace. Această Amy 
Durrant, despre care nu se ştia nimic, şi povestea ciudată a 
spaniolei. Da, şi-am să adaug un al treilea lucra: când m-am 
aplecat pentru prima dată asupra trupului înecatei, iar 
domnişoara Barton se îndrepta spre căsuțe, ea întoarse 


capul. Expresia de pe faţa ei nu pot s-o descriudecât ca fiind 
de adâncă îngrijorare - un fel de nesiguranţă speriată care 
s-a întipărit în memoria mea. 

Atunci nu m-a izbit ca fiind ceva neobişnuit. Am pus-o pe 
seama teribilei amărăciuni în legătură cu prietena sa. Dar, 
ştiţi, mai târziu mi-am dat seama că ele nu se aflau în 
asemenea relaţii. Nu exista un ataşament deviat între ele, 
nici jale profundă. Domnişoara Barton ţinuse la Amy 
Durrant şi a fost şocată de moartea ei - asta era tot. 

Dar, atunci, de ce acea teribilă îngrijorare? Întrebarea 
asta îmi revenea mereu. Nu mă înşelasem în legătură cu 
acea privire. Şi, aproape împotriva voinţei mele, un răspuns 
începu să se înfiripe în mintea mea. Să presupunem că 
povestea martorei spaniole era adevărată; să presupunem 
că Mary Barton, cu bună ştiinţă şi cu sânge rece, încercase 
s-o înece pe Amy Durrant. Reuşeşte s-o ţină sub apă în timp 
ce se preface c-o salvează. La rândul ei este salvată de o 
barcă. Se află pe o plajă goală foarte îndepărtată. Şi atunci 
apar eu - ultimul lucru la care se aştepta. Un doctor! Şi un 
doctor englez! Ştie prea bine că oamenii care au stat în apă 
mult mai mult decât Amy Durrant au fost readuşi la viaţă 
prin respiraţie artificială. Dar ea trebuie să-şi joace rolul, să 
plece şi să mă lase singur cu victima sa. Şi când se întoarce, 
ca să arunce ultima privire, o adâncă îngrijorare apare pe 
faţa sa. Îşi va reveni Amy Durrant şi va povesti ceea ce ştie? 

— O! Exclamă Jane Helier. Acum mă înfior. 

— Văzută din acest unghi, întreaga afacere părea mai 
sinistră şi personalitatea damei de companie devenea mai 
misterioasă. Cine era Amy Durrant? De ce ea, o damă de 
companie plătită, neînsemnată, să fie ucisă de stăpâna ei? 
Ce se ascundea în spatele acelui înot fatal? Fusese angajată 
de Maiy Barton numai cu câteva luni înainte. Mary Barton o 
dusese în străinătate şi chiar în ziua după acostarea vasului 
tragedia avusese loc. Şi amândouă erau englezoaice 
drăguţe, obişnuite, rafinate! Totul mi se părea fantastic şi 
mi-am spus că-mi lăsasem imaginaţia s-o ia razna. 


— N-aţi făcut nimic, atunci? Întrebă domnişoara Helier. 

— Dragă domnişoară, ce puteam face? Nu aveam nici o 
dovadă. Majoritatea martorilor susțineau varianta 
domnişoarei Barton. Îmi construisem propriile mele 
bănuieli pe o expresie pasageră pe care mi-aş fi putut-o 
doar imagina. Singurul lucru pe care l-am putut face, şi l- 
am dus la îndeplinire, a fost acela de a avea grijă ca să se 
întreprindă cele mai amănunțite cercetări privitoare la 
rudele damei de companie. Cu următorul prilej, când m-am 
aflat în Anglia, m-am dus chiar să-i fac o vizită 
proprietăresei camerei ei, cu rezultatele pe care vi le-am 
relatat. 

— Dar simţeaţi că ceva nu era în regulă, zise Miss Marple. 

Doctorul Llyod dădu din cap aprobând-o. 

— Mi-era cam jenă că puteam gândi astfel. Cine eram eu 
ca s-o suspectez pe această englezoaică drăguță, cu 
maniere plăcute, de o crimă feroce comisă cu sânge rece? 
Mi-am dat osteneala să fiu cât se poate de cordial cu ea în 
timpul scurtului său sejur pe insulă. Am ajutat-o la 
autorităţile spaniole. Am făcut tot ce-am putut ca britanic 
să-mi ajut un compatriot aflat într-o ţară străină; şi totuşi, 
sunt convins că ştia că o suspectez şi că nu-mi plăcea de ea. 

— Cât timp a rămas acolo? Întrebă Miss Marple. 

— Cred că vreo două săptămâni. Domnişoara Durrant a 
fost îngropată acolo şi, cam după vreo zece zile, stăpâna ei 
s-a întors cu un vas în Anglia. Şocul o supărase atât de mult 
încât simţea că mia mai putea petrece iama acolo aşa cum 
plănuise. Asta a spus. 

— Părea să fie supărată? Întrebă Miss Marple. 

Doritorul ezită. 

— Ei bine, mu ştiu ca asta să-i fi afectat cumva mfiţişaiea, 
ase el prudent. 

— Nu s-a îngrăşat, de pildă? Întrebă Miss Marple. 

— Ştiţi, e curios faptul că spuneţi asta. Acum când stau şi 
mă gândesc la ce-a fost, cred că aveţi dreptate. Eâ... Da, ea 
părea să se îngraşe. 


— Ce oribil, exclamă Jane Helier tresărind. E ca şi cum... E 
ca şi cum te-ai îngraşă din sângele victimei tale. 

— Şi totuşi, pe de altă parte, s-ar putea s-o nedreptăţesc, 
continuă doctorul Llybd. Ea a spus cu siguranţă ceva 
înainte de a pleca, ce se referea la cu totul altceva. Ar putea 
fi, cred că sunt, conştiinţe care se dezvoltă foarte încet, 
cărora le trebuie ceva timp ca să se trezească şi să-şi dea 
seama de enormitatea faptei comise. 

Era în seara dinaintea plecării ei din Canare. M-a invitat să 
mă duc s-o văd şi mi-a mulţumit foarte călduros pentru tot 
făcusem ca s-o ajut. Eu, bineînţeles, am bagatelizat totul, 
spunând că fusese cât se poate de firesc în acele 
împrejurări şi aşa mai departe. Urmă o pauză, după care 
îmi puse brusc o întrebare. 

— Credeţi că are uneori cineva vreo justificare să-şi facă 
dreptate de unul singur? 

I-am răspuns că era o întrebare dificilă, dar, că, în general, 
credeam că nu. Legea este lege şi trebuie să ne lăsăm 
ghidaţi de ea. 

— Chiar când legea e neputincioasă? 

— Nu prea pot să înţeleg. 

— E greu de explicat, dar un om ar putea face ceva care 
este considerat absolut greşit... Care este considerat chiar 
o crimă pentru un motiv bun şi raţional. 

I-am răspuns cu răceală că, probabil, şi alţi criminali 
gândiseră aşa la vremea lor şi ea a dat înapoi. 

— Dar e oribil, murmura ea. Oribil. 

Şi apoi, schimbându-şi tonul, na-a mrngat să-i dan ceva să 
doarmă. 

Mu fusese în stare să se «eiiljmeaseă bine die când, ezita, 
de la şocul acela teribil. 

— Sunteţi sigură că ăsta este motivul? Nu-i nimic care să 
vă îngrijoreze? Ceva care să vă obsedeze? 

— Sa mă obsedeze? Ce-ar putea sa ml obsedeze? 

Vorbea supărată şi bămuiteare. 


— Grija este o cauză a insomniei câteodată, i-am spus într- 
o doară. 

Păru să mediteze puţin. 

— Vă referiţi la grija în privinţa viitorului sau la neliniştea 
alimentată de trecut, cel care nu poate fi schimbat? 

— La amândouă. 

— Numai că m-ar avea nidi, em rost să-ţi faci griji în 
privinţa trecutului. Nu-l poţi aduce înapoi. 0? Ce rost are? 
Nu trebuie să te gândeşti. Nu trebuie să te gândeşti. 

I-am prescris nişte somnifere uşoare şi mi-am luat la 
revedere... Am plecat tot gândindu-mă la cuvintele care le 
pronunţasem: „Nu-l poţi aduce înapoi...” Ce? Sau pe cine? 

Cred că ultima întrevedere mn-a pregătit într-um fel 
pentru ceea ce avea să urmeze. Nu m-am aşteptat, 
bineînţeles, dar când s-a întâmplat, îmi m-a surprins. 
Deoarece, înţelegeţi, Mary Barton hm s-a păruit tot timpul 
ca o femeie cu o conştiinţă, nu o păcătoasă slabă, ci o 
femeie cu convingeri, care acţiona potrivit lor şi care nu 
ceda atât timp cât încă mai credea în ele. Mi-am imagjiaat 
că la ultima noastră comvorbâre ea începuse să se 
mdraâaiscă de propriile sale convingeri. Ştiu că vorbele 
sale mi-au sugerat că ea simţea primele nmpumsături slabe 
ale celei care pustieşte sufletul teribil - remuşcarea. 

Lucrul s-a întâmplat în Cornwall, într-o mică staţiune 
balneară, cam lipsită de vizitatori în acea parte a anului. 

Trebuie să fi fost, ia să văd, în martie trecut. Am citit în 
ziare. O doamnă pe nume Barton locuia la un mic hotel de 
acolo. Era foarte ciudată şi avea o purtare cu totul 
deosebită. Toată lumea observase asta. Toată noaptea 
umbla prin cameră, vorbind de una singură, nelăsându-i pe 
vecinii săi să doarmă. Într-o zi fşcuse o vizită vicarului şi-i 
spusese că are de împărtăşit o comunicare de cea mai mare 
importanţă. Spunea c-ar fi comis o crimă. Apoi în loc să 
continue, s-a ridicat brusc şi a promis că va reveni într-o 
altă zi. Vicarul a considerat că era uşor slabă de înger şi nu 
a luat în serios autoacuzarea ei. 


Chiar a doua zi dimineaţă s-a descoperit că lipseşte din 
cameră. S-a găsit bilet adresat anchetatorului deceselor 
suspecte. Scria aşa: „Am îmoercat să vorbesc ieri cu vicarul 
să-i mărturisesc totul, dar nu mi s-a permis. Ea nu mă lasă. 
Pot să îndrept lucrurile numai într-un singur fel - o viaţă 
pentru, o viaţă; şi viaţa mea trebuie să se termine la fel ca a 
ei. Şi eu trebuie să mă înec în mare. Credeam că am vreo 
justificare. Acum văd că n-a fast aşa. Dar doresc ca Amy să 
mă ierte, trebuie să mă duc la ea. Nimeni să nu fie învinuit 
de moartea mea.” 

Mary Barton. 

Hainele ei au fost găsite pe plajă într-un loc retras şi părea 
clar că se dezbrăcase acolo şi că înnotase hotărâtă în largul 
mării, unde se ştie cât de periculos e curentul care mătură 
coasta. 

Cadavrul nu a fost găsit, dar după un interval de timp s-a 
presupus oficial ca a decedat. Era o femeie bogată, averea 
ei ridicându-se la o suta de mii de lire. Pentru că murise 
iară să lase vreun testament, totul a revenit rudelor celor 
mai apropiate - o familie de veri din Australia. Ziarele au 
Scut referinţe discrete la tragedia 'din insulele Canare, 
lăsând teoria că moartea domnişoarei Durant îi afectase 
creierul prietenei sale. La anchetă s-a dat verdictul obişnuit 
de „sinucidere din nebunie temporară”. 

Şi aşa cortina cade peste tragedia domnişoarelor Amy 
Durant şi Mary Barton. 

Urmă o lungă pauză şi Jane Helier se revoltă spunând: 

— O, dar nu trebuie să vă opriţi aici, tocmai în punctai cel 
mai interesant. Continuaţi. 

— Vedeţi, domnişoară Helier, ăsta nu e un serial. Asta-i 
viaţă adevărată. Şi viaţa adevărată se opreşte acolo unde 
vrea. 

— Dar nu vreau să... Zise Jane, weau să ştiu. 

— De acum trebuie să ne folosim minţile noastre, 
domnişoară Helier, îi explică sir Henry. De ce Mary Barton 


şi-a ucis dama de companie? Asta-i problema pe care ne-o 
dă de rezolvat doctorul Llyod. 

— O, bine, zise domnişoara Helier, ar fi putut s-o omoare 
dintr-o mulţime de motive. Adică... O, mu ştiu. Ar fi putut-o 
călca pe nervi, sau ar fi devenit geloasă, deşi doctotul Llyod 
nu menţionează nici um bărbat, dar, totuşi» plecarea cu 
vasul acela... Ei bine, ştiţi ce spune toată lumea despre 
vapoare şi călătorii pe mare. 

Domnişoara Helier se opri, răsuflâmd dim greu şi celor 
prezenţi fi se păru că exteriorul încântătorului cap al Jamei 
era în mod clar superior interiorului. 

— Mi-ar plăcea să expun o mulţime de motive, începu 
doamna Bantry. Dar cred c-am să mă rezum la unul. Ei 
bime, cred că tatăl domnişoarei Barton îşi însuşise toată 
averea ruinându-l pe tatăl fetei Amy Durant, aşa că Amy 
Durant s-a hotărât să se răzbune. O, nu, totul e invers. Ce 
plicticos! De ce stăpâna bogată să-şi omoare biata sa damă 
de companie? Am greşit. Domnişoara Barton avea um frate 
mai tânăr care s-a împuşcat din dragoste pentru Amy 
Duramt. Domnişoara Barton aşteaptă momentul potrivit. 
Amy îşi caută o slujbă. Domnişoara Barton o angajează ca 
damă de companie şi o duce în Canare unde se răzbună. 
Cum vi se pare? 

— Excelent, zise sir Henry. Numai că noi nu ştim ca 
domnişoara Barton să fi avut vreodată un frate mai mic. 

— Deducem asta, îl contră doamna Bantry. Dacă nu a avut 
un frate mai mic, atunci nu există nici un motiv. Aşa că 
trebuie să fi avut un frate. Înţelegi, Watson? 

— Totu-i foarte bine, Dolly, o linişti soţul ei, dar e numai o 
variantă. 

— Bineînţeles că da, îl aprobă doamna Bantry. Tot ce 
putem face e să ghicim. N-avem nici un clu. Continuă, 
dragă, ghiceşte şi tu. 

— Pe cuvântul meu, nu ştiu ce să zic. Dar cred că e ceva în 
părerea domnişoarei Helier că s-ar fi dondănit pentru un 
bărbat. Uite ce e, Dolly, era probabil vreun înalt prelat. 


Amândouă trebuie să-i fi brodat vreun veşmânt de preot 
sau cam aşa ceva şi el l-a purtat întâi pe cel făcut de femeia 
Durant. Mă bazez pe asta, a fost ceva de soiul ăsta. Vedeţi 
cum la sfârşit s-a dus la un reverend. Femeile astea îşi pierd 
toate capul când văd un preot frumos. Auzi de astea tot 
timpul. 

— Cred că ar trebui să-mi prezint explicaţia puţin mai 
subtil, zise sir Henry, deşi admit că este numai o supoziţie. 
Presupun că domnişoara Barton a fost întotdeauna bolnavă 
mental. Există mai multe cazuri ca acesta decât v-aţi 
imagina. Mania ei s-a întărit tot mai mult şi-a început să 
creadă că e de datoria ei să elimine din lume anumite 
persoane - probabil ceea ce se numeşte femei nefericite. 
Nu prea multe se ştiu despre trecutul domnişoarei Durant. 
Aşa că este foarte posibil ca ea să fi avut un trecut - unul 
„nefericit”. Domnişoara Barton află de asta şi hotărăşte 
exterminarea. Mai târziu, justificarea actului ei începe s-o 
urmărească şi ea este copleşită de remuşcare. Sfârşitul ei 
dovedeşte că e complet trăsnită. Acum, spuneţi-mi dacă 
sunteţi de acord cu mine, Miss Marple. 

— Nici un cadavru, zise Miss Marple ferm. Asta-i lucrul 
care vă sare în faţă, dacă n-ar fi atâtea fleacuri care să vă 
ducă în eroare, inclusiv sugestia cu făcutul pe nebuna şi 
remuşcarea. Nici un cadavru. Acesta este adevăratul fapt 
semnificatv. 

— Vreţi să spuneţi... Interveni doamna Bantry, vreţi să 
spuneţi că n-a avut nici o remuşcare? Că nu a fost, câ nu s-a 
înecat? 

— Ea, nu! Zise Miss Marple. lar aduc vorba despre 
doamna Trout. Doamna Trout era foarte bună la inventat 
lucruri, dar eu i-am venit de hac. Şi eu nu pot să văd în 
domnişoara Barton a dumneavoastră o femeie roasă de 
remuşcări. Să se înece? A plecat în Australia, dacă mă mai 
pricep la ghicit. 

— Vă pricepeţi, Miss Marple, declară admirativ doctorul 
Lloyd. Fără îndoială că vă pricepeţi. Din nou m-a luat prin 


surprindere. M-aţi fi putut dobori cu o pană, în ziua aceea 
la Melbourne. 

— La aceasta v-aţi referit când aţi vorbit despre o 
coincidenţă finală? 

Doctorul Lloyd dădu afirmativ din cap. 

— Da, a fost chiar un ghinion pentru domnişoara Barton... 
Sau domnişoara Amy Durrant, ori cum vreţi să-i spuneţi. M- 
am îmbarcat pentru o vreme ca doctor pe o navă şi, 
acostând în Melbourne, prima persoană pe care am văzut-o, 
când mă plimbam pe stradă, a fost doamna care crezusem 
că s-a înecat în Cornwall. Şi-a dat seama că jocul se sfârşise, 
în ceea ce mă priveşte, aşa că a făcut un lucru îndrăzneţ - 
mi-a mărturisit totul. O femeie curioasă căreia îi lipsea 
complet, cred, simţul moral. Era cea mai mare dintr-o 
familie de nouă persoane, îngrozitor de săracă. Ceruseră o 
dată ajutor verişoarei lor bogate din Anglia, dar fuseseră 
respinşi deoarece domnişoara Barton se certase cu tatăl lor. 
Aveau nevoie disperată de bani, pentru că cei trei fraţi mai 
mici erau fragili şi necesitau tratament medical costisitor. 
Atunci Amy Barton se părea că se hotărâse să pună în 
aplicare planul ei de a ucide cu sânge rece. A plecat spre 
Anglia, plătindu-şi drumul cu banii pe care-i câştiga ca 
guvernantă a unor copii. A obţinut slujba de damă de 
companie a domnişoarei Barton, pretinzând că se numeşte 
Amy Durrant. A închiriat o cameră şi a pus nişte mobilă în 
ea, ca să-şi creeze un fel de personalitate a ei. Planul cu 
înecul a fost o inspiraţie de moment. Aştepta un anumit 
prilej să se prezinte. Apoi, a însemnat finalul dramei, s-a 
întors în Australia şi, la timpul potrivit, ea, fraţii şi surorile 
ei i-au moştenit banii domnişoarei Barton ca cele mai 
apropiate rude. 

— O crimă foarte îndrăzneață şi chiar perfectă, zise sir 
Henry. Aproape crimă perfectă, dacă ar fi fost domnişoara 
Barton care ar fi murit în Canare. Bănuiala ar fi căzut 
asupra fetei Amy Durrant şi legătura ei cu familia Barton ar 
fi putut fi descoperită; dar schimbarea de identitate şi dubla 


crimă, cum aţi putea-o numi, au îndepărtat orice urmă. Da, 
aproape crimă perfectă. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? Întrebă doamna Bantry. Ce aţi 
făcut în această problemă doctore Lloyd? 

— M-am trezit într-o situaţie foarte curioasă, doamnă 
Bantry. Ca dovezi, aşa cum le presupune legea, aveam 
foarte puţine. În acelaşi timp, erau anumite semne clare, 
pentru mine ca medic, că oricât de tare şi viguroasă în 
aparenţă, doamna nu era destinată să trăiască mult pe 
lumea aceasta. 

— Mă tem că nu, sir Henry, îi zâmbi, scuzându-se, Miss 
Marple. Cred că sfârşitul ei dovedeşte că a fost o femeie 
foarte inteligentă şi responsabilă. 

Jane Helier îl întrerupse cu un uşor țipăt. 

— O! Am fost aşa de proastă. Pot să mai ghicesc o dată? 
Sigur că trebuie să fi fost asta. Şantaj! Dama de companie o 
şantaja. Numai că nu văd de ce Miss Marple spune c-a fost 
inteligent din partea ei să se sinucidă. Nu înţeleg deloc. 

— Ah! Glumi sir Henry. Vedeţi, Miss Marple a cunoscut un 
caz similar în St. Mary Mead. 

— Întotdeauna râdeţi de mine, sir Henry, îi reproşă Miss 
Marple. Trebuie să mărturisesc că-mi reaminteşte doar 
puţin de bătrâna doamnă. Ea lua pensia de bătrâneţe 
pentru trei bătrâne moarte în diferite parohii. 

— Mi se pare o crimă cât se poate de complicată şi 
inventivă, mărturisi sir Henry. Dar mi se pare că nu aruncă 
nici o lumină asupra problemei noastre actuale. 

— Sigur că nu, îl aprobă Miss Marple. Dumneavoastră nu 
vi se pare. Dar unele familii erau foarte sărace şi pensia de 
bătrâneţe era o mare binefacere pentru copii. Ştiu ce dificil 
e pentru cineva de afară să înţeleagă. Dar ceea ce vroiam 
să spun, de fapt, este că totul i s-a întâmplat unei bătrâne 
care era asemenea tuturor bătrânelor. 

— Poftim? Întrebă sir Henry încurcat. 

— Întotdeauna explic lucrurile aşa de prost! Ceea ce vreau 
să spun e că atunci când doctorul Lloyd le-a descris prima 


dată pe cele două femei, el n-a ştiut ce e fiecare şi cred că 
nimeni din hotel nu şi-a dat seama. Ar fi remarcat, desigur, 
după vreo zi sau două, dar exact în ziua următoare una din 
cele două s-a înecat, şi dacă cea care a rămas a spus că-i 
domnişoara Barton, cred că nu i-ar fi trecut niciodată prin 
cap cuiva că ea s-ar fi putut să nu fie. 

— Vă gândiţi... O înţeleg, zise sir Henry încet. 

— Este chiar firesc să te gândeşti la asta. Draga doamnă 
Bantry a început în felul acesta chiar adineauri. De ce 
stăpâna bogată şi-ar fi ucis brava ei doamnă de companie. E 
mult mai probabil ca să se fi întâmplat invers. Vreau să zic... 
Că aşa se întâmplă lucrurile. 

— Chiar? Întrebă sir Henry. Mă şocaţi. 

— Dar, desigur, continuă Miss Marple, ea trebuia să poarte 
hainele domnişoarei Barton şi acestea îi erau probabil puţin 
cam strâmte, aşa încât, după înfăţişarea ei generală, părea 
ca şi cum se îngrăşase puţin. De aceea am pus întrebarea. 
Un bărbat se gândeşte cu siguranţă că doamna s-a îngrăşat 
şi nu că hainele s-au strâmtat, deşi nu prea mă exprim 
foarte clar. 

— Dar dacă Amy Durrant a ucis-o pe domnişoara Barton, 
ce a câştigat ea prin asta? Întrebă doamna Bantry. Nu 
putea să ţină secretul o veşnicie. 

— L-a ţinut încă vreo lună sau cam aşa ceva, sublinie Miss 
Marple. Şi în timpul ăsta cred că a călătorit, ţinându-se la 
distanţă de oricare ar fi putut s-o recunoască. Asta am vrut 
să înţelegeţi când am spus că o doamnă de anumită vârstă 
seamănă cu cele asemenea ei. Îmi închipui că fotografia de 
pe paşaportul ei nu a fost niciodată luată în seamăştiţi cum 
sunt paşapoartele. Şi apoi, în martie, s-a dus în locul acela 
din Cornwall şi a început să se poarte ciudat, să atragă 
atenţia asupra sa, pentru ca atunci când oamenii i-au găsit 
hainele pe plajă şi i-au citit ultima scrisoare, ei să se 
gândească la concluzia obişnuită. 

— Care anume? Întrebă Henry. 


— M-am dus acasă la ea şi am văzut restul familiei, o 
familie încântătoare, devotată surorii mai mari şi fără să 
aibă nici cea mai mică idee că ea ar fi putut fi condamnată 
de comiterea unei crime. De ce să le aduc nenorocire când 
nu puteam dovedi nimic? Mărturisirea, pe care mi-o făcuse 
doamna, n-a fost auzită de altcineva. Am lăsat natura să-şi 
urmeze cursul. Domnişoara Amy Barton a murit şase luni 
mâi târziu după ce m-am întâlnit cu ea. M-am întrebat 
adesea dacă a fost fericită şi lipsită de remuşcări până la 
sfârşit. 

— Sigur că nu, spuse doamna Bantry. 

— Aşa cred, întări Miss Marple. Doamna Trout a fost. 

Jane Helier se cutremură puţin. 

— Vai, zise ea. E foarte, foarte palpitant. Nu prea înţeleg 
acum cine pe cine a înecat. Şi cum de a ajuns doamna Trout 
în povestea asta. 

— N-a ajuns, dragă, o linişti Miss Marple. Ea a fost doar o 
persoană, o persoană nu prea drăguță din sat. 

— O! Se lămuri Jane. În sat. Dar niciodată nu se întâmplă 
nimic în sat, nu-i aşa? Oftă. Sunt sigură că n-aş avea minte 
deloc dacă aş trăi într-un sat. 


SFÂRŞIT 


1 Plantă din familia crinului, cu frunze late, ascuţite în 
vârf, frecvent cultivată ca ornament de interior şi 
considerată adesea ca simbol al respectabilităţii 
aristrocratice şi al înaltei burghezii. 

2 Peşte (Gaudus acglifinus) din familia codului dar mai 
Mic, întâlnit în apfele Atlanticului de Nord şi folosit mult ca 
hrană. 

3 „Peerage of England, Scotland and Ireland”, volum 
referitor la-nobilime, publicat de John Debrett, în 1802, 


tipărit anual. 

4 Camorra - organizaţie teroristă secretă italiană. Îşi are 
originile în Neapole, în anii 1830. Operațiunile sale au 
inclus activităţi criminale de diferite feluri, ca jafuri, 
şantaje, tâlhării la drumul mare. La sfârşitul anilor 1840, 
Camorra a cucerit o mare putere politică, dar apoi a 
pierdut terenul, în 1911, guvernul italian i-a aplicat o 
lovitură puternică. Totuşi, organizaţia nu este încă lichidată. 

5 onestitate în engleză, clar şi dalie. 

6 death, în engleză. 

7 (În anglo-indiană) un fel uşor de mâncare pentru 
dimineaţa devreme. 

8 e o plantă. 

9 (engl.) slack -moale, neglijent, inactiv. 

10 o substanţă închisă la culoare obişnuită din nişte plante 
din Irak şi vestul Indiei şi folosită în medicină ca 
antispasmodic. 

11 Sir Lawrence Alma-Tadema (1836-1912), pictor de 
subiecte clasice, născut în Olanda şi naturalizat ca englez. 

12 Frederic, baron Leighton de Stretton (1830-1896), 
pictor englez şi preşedinte al Academiei Regale. 

13 Azil în Berkshire pentru nebuni-criminali. 

14 Cirus II cel Mare, rege persan (559-530 î.e.n.) din 
dinastia Ahemenizilor; fondatorul Imp.persan; a cucerit 
Media (550 î.e.n.), Lidia (547 î.e.n.) şi Babilonul (539 î.e.n.); 
Iudeea, stat constituit în c. 926 î.e.n. Fusese” ocupat în 587 
î.e.n. De babilonieni. 

15 Există o oarecare asemănare între pronunția cuvintelor 
Julian şi jewels (bijuterii, pietre preţioase, rubine la un 
ceas). 

16 specie mexicană cu frunze mari roşii care înconjoară 
flori mici galbene (bot. Euphorbia pulcherrima); denumire 
de la ]. R. Poinsett, ambasador american în Mexic, care a 
descoperit-o. 

17 referire la yoga. 


18 referire la yogism, anglicanism şi, mai departe, la 
Buchananism. 

19 o mişcare religioasă, fondată de evanghelistul american 
Frank Buchanan la Universitatea Oxford în 1921, care 
propăvăduia: „cinste, puritate, dragoste şi altruism 
absolute”. 

20 referire la Hawley Harvey Crippen (1862-1920); 
arestat pentru că şi-a otrăvit soţia, a fost spânzurat, după 
unul dintre cele mai senzaţionale procese ale secolului. 

21 Cercetaş. 

22 Cel mai vechi procedeu de fotografiere, astăzi 
abandonat, care fixa imaginile pe plăci de cupru argintate, 
sensibilizate cu vapori de iod şi de brom; se developau prin 
expunere, la vapori de mercur; de la numele inventatorului, 
Louis Daguerre (1789-1851).