Agatha Christie — Oglinda Sparta

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol 1]. Oglinda spartă 


Pentru Margaret Rutherford, cu admiraţie 


Pânza crescu în vânt, năvod 
Oglinda-n cui s-a spart de tot „Destinul m-a ajuns, socot”, 
Plângea Domnița din Shalott. 

ALFRED TENNYSON 


Capitolul 1 

Miss Marple şedea în dreptul fereastrei. Fereastra dădea 
înspre grădina care fusese cândva o mare sursă de mândrie 
pentru ea. Fusese cândva; acum nu mai era cazul. În ultima 
vreme, când se uita pe fereastră se crispa. De ceva timp nu 
mai avea voie să muncească în grădină. 1 se interzisese să 
se mai aplece, să mai sape, să planteze - în cel mai bun caz 
avea voie, câte puţin, să curețe crengile. Bătrânul L.aycock 
venea de trei ori pe săptămână şi îşi dădea silinţa, nu 
încăpea îndoială. Dar rezultatele strădaniei lui, aşa cum vor 
fi fiind ele (şi nu erau cine ştie ce) erau strălucite după 
standardele lui, nu după cele ale stăpânei care îi plătea 
leafa. Miss Marple ştia exact ce trebuia făcut şi când 
trebuia făcut, şi nu ezita să-l instruiscă aşa cum scrie la 
carte. Bătrânul Laycock nu întârzia apoi să-şi arate geniul, 
care consta în exprimarea entuziastă a acordului şi în totala 
lipsă de randament ulterior. 

— Aşa-i cum zici dumneata, coniţă. Acolo punem 
mecosoapelel şi clopoţeii de-a lungul zidului şi, aşa cum 
zici, coniţă, trebuie să punem treaba la cale săptămâna 
viitoare numaidecât. 

Scuzele lui Laycock erau întotdeauna de bun-simţ şi 
semănau izbitor cu cele pe care le prezenta căpitanul 


George din Trei într-o barcă 2 pentru a evita să iasă în larg. 
În cazul căpitanului, vântul venea, întotdeauna, din direcţia 
greşită, fie suflând dinspre mare, fie dinspre țărm, fie venea 
dinspre vestul care nu inspira nimic bun, fie dinspre 
trădătorul vest. Motivul principal al lui Laycock era vremea. 
Prea uscată - prea umedă - prea multă ploaie - un iz de 
îngheţ în aer. Sau, altceva, de o mai mare importanţă, 
trebuia să vină pe primul loc în topul preocupărilor lui (în 
genere ceva în legătură cu varza obişnuită sau cea de 
Bruxelles, sorturi din care îi plăcea să cultive fără măsură). 
Principiile lui Laycock în materie de grădinărit erau simple 
şi nici un stăpân, oricât de atotştiutor ar fi fost el, nu putea 
să-l dezveţe de ele. 

Acestea constau în multe ceşti de ceai, dulce şi tare, ca un 
soi de încurajare a efortului ce avea să fie depus, iar dacă 
era toamnă, o doză bună de măturare a frunzelor, o 
straşnică aranjare pe straturi a florilor lui favorite, în 
majoritate ochiulboului şi salvie - ca să „dea bine”, cum 
zicea el - în timpul verii. Era total în favoarea stropirii 
trandafirilor împotriva păduchilor, dar îi lua cam mult s-o şi 
facă, iar când venea vorba să facă şanţuri mai adânci 
pentru sângele-voinicului contracara de obicei cu remarca: 
A, păi să le vezi pe ale mele! Un adevărat deliciu anul trecut 
şi fără să le fandosească cine ştie ce în prealabil. 

Ce-i drept, era devotat stăpânilor lui, le făcea pe plac când 
venea vorba de pretenţiile lor în materie de horticultură 
(atâta vreme cât asta nu implica şi muncă prea grea), însă, 
pentru el, legumele erau cele mai importante lucruri în 
viaţă; nişte varză creaţă, sau ceva varză de Savoy; florile 
erau doar capricii după care se înnebuneau damele, de 
vreme ce altceva mai bun nu aveau de făcut. Îşi exprima 
afecțiunea aducând în dar ochiul-boului, salvie, lobelia şi 
crizanteme de vară. 

— Am făcut câte ceva la neşte case noi, acolo, la Cartier. 
Aia vor grădini arătoase, nu glumă. Aveau mai multe plante 
decât le trebuia, aşa că am mai adus şi io câteva aci şi le-am 


pus în loc la trandafirii ăia învechiţi, că nu prea mai arătau 
aşa de grozav, să ştiţi. 

Gândindu-se la cele spuse, Miss Marple îşi feri ochii să nu 
mai vadă grădina şi-şi reluă împletitul. 

Trebuia să privească adevărul, aşa cum era: St Mary Mead 
nu mai era ce fusese odinioară. Bine, într-o anumită 
privinţă, nimic nu mai era ca odinioară. N-avea decât să dea 
vina pe război (pe amândouă, de fapt) sau pe tânăra 
generaţie, sau pe femeile care s-au apucat de serviciu, sau 
pe bomba atomică, sau, pur şi simplu, pe guvern - însă, în 
realitate, trebuia să recunoască faptul că îmbătrânea. Miss 
Marple, o femeie de altfel cu capul pe umeri, ştia asta foarte 
bine. Numai că, într-un mod cât de poate de bizar, simţea 
asta mai pregnant în St Mary Mead, unde trăia de atâta 
amar de vreme, mai mult ca oriunde în altă parte. 

În St Mary Mead, esenţa satului era încă acolo. Mistreţul 
Albastru era încă acolo, biserica şi casa parohială şi micul 
cuib de case în stil georgian şi în stilul victorian Queen Anne 
era încă acolo, cu tot cu casa ei. Casa domnişoarei Hartnell 
era tot acolo, la fel şi domnişoara Hartnell, luptându-se 
contra progresului până la ultima suflare. Domnişoara 
Wetherby murise, iar în casa ei locuia acum directorul 
băncii şi familia lui, care îi dăduseră o nouă înfăţişare, 
vopsind uşile şi ferestrele într-un albastru regal strălucitor. 
Cam în toate celelalte vechi case locuiau oameni noi, însă 
casele în sine nu îşi schimbaseră foarte mult înfăţişarea de 
când trecuseră în posesia noilor proprietari, tocmai pentru 
că acestora le plăcea ceea ce agentul imobiliar numea 
„farmecul lumii vechi”. Nu făcuseră decât să adauge încă o 
baie şi să cheltuiască o sumă frumuşică pentru instalaţii noi, 
aragaze electrice şi maşini de spălat vase. 

Dacă însă casele nu se schimbaseră foarte mult, nu acelaşi 
lucru se putea spune despre strada principală. Noii 
proprietari ai magazinelor erau cu gândul numai şi numai 
la modernizarea iminentă, de nestăvilit. Negustorul de 
peşte era de nerecunoscut în spatele unor vitrine noi 


uriaşe, în care strălucea peştele refrigerat. Măcelarul, ce-i 
drept, rămăsese un tradiţionalist - carnea bună-i carne 
bună, dacă ai bani să dai pe ea. Dacă nu, iei frumuşel 
resturile ieftine şi ciolanele tari şi te duci acasă! Barnes nu 
plecase nicăieri cu aprozarul lui, fapt pentru care 
domnişoara Harmell şi Miss Marple mulţumeau lui 
Dumnezeu în fiecare zi. Era întotdeauna foarte amabil, le 
oferea scaune confortabile ca să aştepte lângă tejghea, în 
tihnă, şi discuta afabil despre şuncă şi despre brânzeturi. 
La capătul străzii însă, acolo unde fusese, cândva, prăvălia 
de coşuri, era acum un supermarket nou-nouţ - anatema 
pentru doamnele în vârstă din St Mary Mead. 

— Pachete cu lucruri nemaiîntâlnite, exclamase 
domnişoara Hartnell. Toate cutiile astea cu cereale pentru 
dimineaţă, în loc să găteşti copilului un mic dejun cum se 
cuvine, cu şuncă şi ouă. Şi se aşteaptă să-ţi iei tu, singură, 
un Coş şi să te învârti pe acolo şi să-ţi iei ce-ţi trebuie - 
câteodată îţi ia câte un sfert de oră să găseşti ce-ţi trebuie - 
şi, de cele mai multe ori, în cantităţi total 
necorespunzătoare, ori prea mari, ori prea mici. Şi, apoi, să 
nu mai zic de coada la care trebuie să stai ca să plăteşti 
înainte să ieşi. Foarte obositor. Normal, probabil că toate 
astea servesc cât se poate de bine celor de la Noul Cartier. 

Şi cu asta se oprise. 

Se oprise pentru că, aşa cum intrase în uz deja, orice 
conversaţie cu acest subiect se oprea acolo. Noul Cartier, 
punct şi de la capăt, cum s-ar zice în timpurile acestea 
moderne. Era o entitate în sine, şi încă una cu literă mare. 

II 

Miss Marple dădu un țipăt scurt de enervare. Iar îi 
scăpase un ochi. Ba mai mult, se pare că îi scăpase de ceva 
vreme. Şi nu îşi dăduse seama decât acum, când trebuia să 
lase din andrea pentru gât şi să numere ochiurile. Puse 
mâna pe o andrea liberă, ridică împletitura, să bată lumina 
pe ea şi se uită atent, neliniştită. Nici ochelarii cei noi nu 
păreau s-o ajute cine ştie ce. Şi asta pentru că, reflectă în 


sinea ei, venea o vreme când oculiştii, oricât de luxoase vor 
fi fost sălile lor de aşteptare, oricât de moderne aparatele 
lor, oricât de strălucitoare vor fi fost luminile pe care ţi le 
băgau în ochi şi oricât de mari onorariile pe care le 
percepeau, nu mai puteau face mare lucru pentru tine. Miss 
Marple reflecta cu oarecare nostalgie la cât de bună fusese 
vederea ei cu puţini (ei, poate că nu chiar aşa de puţini) ani 
în urmă. Cât de puţine îi scăpaseră ochilor ei bine formaţi 
din acel punct al grădinii, atât de admirabil plasat încât se 
putea vedea tot ce se petrecea în St Mary Mead! Mai ales 
cu ajutorul binoclului pentru observarea păsărilor - 
(interesul pentru ornitologie îi venise perfect la îndemână!) 
- reuşise să observe... Se opri şi-şi lăsă gândurile să alunece 
spre vremurile trecute. Ann Protheroe, în rochia ei de vară 
plimbându-se spre grădina parohială. Şi colonelul 
Protheroe - bietul om - un bărbat foarte plicticos şi 
deosebit de neplăcut - dar să fie totuşi ucis în asemenea 
fel... Miss Marple scutură din cap şi îşi îndreptă gândurile 
spre Griselda, frumuşica nevastă a vicarului. Draga de 
Griselda - o prietenă de încredere - trimite întotdeauna o 
felicitare de Crăciun. Drăgălaşul acela de băiat al lor era 
acum flăcău în toată firea şi avea şi o slujbă foarte bună. 
Parcă inginer, nu-i aşa? Întotdeauna îi plăcuse să desfacă 
trenuleţele mecanice în bucățele. Dincolo de parohie fusese 
pârleazul şi cărarea peste câmpul unde Giles fermierul îşi 
ţinea vitele şi unde acum - acum... 

Noul Cartier. 

Şi de ce nu? Se întrebă Miss Marple cu severitate. Trebuia 
să se întâmple şi asta. Casele trebuiau construite şi, din 
câte i s-a spus, erau bine, foarte bine clădite. „Proiectare”, 
sau cum i-o fi zicând. Deşi nu-şi putea explica de ce toate 
trebuiau să se cheme „aleea”. Aleea Aubrey şi Aleea 
Longwood şi Aleea Grandson şi câte-or mai fi. Şi nu erau 
deloc alei. Miss Marple ştia foarte bine ce era aceea o alee. 
Unchiul ei fusese preot la catedrala din Chichester. Când 
era mică se dusese să stea cu el acolo3. 


Era aceeaşi poveste ca şi cu Cherry Baker, cea care numea 
biroul lui Miss Marple, aşa de modă veche şi plin de mobilă 
cum era, „salon”. Miss Marple o corectă cu blândeţe, 
zicându-i „Cherry, e un birou”. Iar Cherry, pentru că era 
tânără şi drăguță, se chinuise să ţină minte, deşi era clar că, 
pentru ea, „birou” era un cuvânt nelalocul lui şi, îi mai 
scăpa din când în când câte un „birou”. Deşi, în ultima 
vreme, se mulţumise să spună doar „camera de zi”. Îi era 
tare dragă Cherry. Numele ei era Baker şi stătea în noul 
cartier. Era şi ea una din detașamentul de neveste tinere 
care făceau cumpărături la supermarket şi împingeau 
cărucioarele cu bebeluşi pe străzile liniştite din St Mary 
Mead. Erau toate foarte bine îmbrăcate şi elegante. Părul le 
era tapat şi ondulat. Râdeau şi sporovăiau întruna şi se 
vizitau reciproc. Erau ca un stol vesel de păsărele. Prinse în 
capcana perfidă a sistemului de cumpărare prin închiriere, 
aveau întotdeauna nevoie de bani cash, deşi bărbaţii lor 
câştigau bine; aşa ca veneau şi făceau menaj sau găteau. 
Cherry gătea repede şi bine, era o fată inteligentă, prelua 
corect mesajele telefonice şi descoperea rapid greşelile din 
broşurile comercianților. Nu era mare amatoare de întors 
saltelele, cât despre spălat rufe, Miss Marple era nevoită, 
mai nou, să meargă pe lângă uşa de la oficiu cu capul întors 
în cealaltă parte ca să nu vadă metoda de a spăla vase a lui 
Cherry, care consta în a le arunca pe toate în chiuvetă şi de 
a le binecuvânta cu o ploaie de detergent. Miss Marple 
scosese, în secret, din folosinţa zilnică setul de ceai din 
porțelan de Worcester şi îl pusese în dulăpiorul din colţ, de 
unde avea să-l scoată numai la ocazii speciale. În locul lui 
cumpărase un serviciu modern, cu model în alb şi gri pal şi 
fără nici un fel de poleială care să se ia la spălat. 

Cât de diferite erau toate cândva... Spre exemplu, 
credincioasa Florence, acel grenadir de cameristă - apoi îi 
urmaseră Amy, şi Clara, şi Alice, acele „mititele fete în casă, 
foarte de treabă” care veneau de la orfelinatul St Faith ca 
să fie „instruite” şi apoi să se ducă spre alte slujbe, mai bine 


plătite. Unele erau cam slabe la minte şi, de cele mai multe 
ori, vorbeau pe nas, iar Amy era de-a dreptul prostovană. 
Bârfeau şi sporovăiau vrute şi nevrute cu celelalte menajere 
din sat şi erau curtate de ucenicul negustorului de peşte 
sau de ajutorul de grădinar de la primărie, sau de vreunul 
dintre numeroşii ucenici de la aprozarul domnului Barnes. 
Mintea lui Miss Marple le trecea în revistă cu afecţiune, 
gândindu-se la toate hăinuţele de lână pe care le împletise 
după aceea pentru odraslele lor. Nu fuseseră foarte 
pricepute în a prelua mesaje la telefon şi nici la aritmetică 
nu erau strălucite. Pe de altă parte, ştiau cum să spele 
haine şi cum să facă un pat. Ştiau meserie mai degrabă 
decât carte. Era ciudat cum, în ziua de azi, fetele cu carte 
erau cele care căutau slujbe domestice. Studente din 
străinătate, fete venite ca au pair, studente la facultate 
aflate în vacanţă, tinere căsătorite, aşa ca Cherry Baker, 
femei care stăteau în locuinţele ridicate în cartierul nou. 
Desigur, mai erau încă şi oameni ca domnişoara Knight. 
Acest din urmă gând îi veni deodată în momentul în care 
pasul greu al domnişoarei Knight, aflată la etaj, făcu 
bibelourile de pe poliţa şemineului să zâăngăne ameninţător. 
Domnişoara Knight se pare că îşi făcuse siesta de după- 
masă şi se ducea acum la plimbarea de după-amiază. Dintr- 
o secundă în alta avea să intre şi s-o întrebe pe Miss Marple 
dacă nu avea nevoie de ceva din oraş. Gândul la domnişoara 
Knight trezise în mintea lui Miss Marple aceeaşi reacţie. 
Desigur, fusese o mare generozitate din partea lui Raymond 
(nepotul ei) şi nimeni nu putea fi mai blând decât 
domnişoara Knight. Desigur, acea criză de bronşită o lăsase 
foarte slăbită pe Miss Marple şi doctorul Haydock îi spusese 
cât se poate de clar că nu mai are voie să doarmă singură în 
casă şi trebuie să aibă pe cineva care să vină zilnic s-o vadă, 
dar totuşi... Se opri aici. Pentru că n-avea nici un sens să-şi 
ducă gândul „de-ar fi fost oricine altcineva, numai 
domnişoara Knight, nu” până la capăt. În ziua de azi, 
doamnele de o anumită vârstă nu prea mai aveau de ales. 


Menajerele devotate pur şi simplu nu mai sunt la modă. 
Dacă erai bolnavă cu adevărat, atunci puteai să ai o 
asistentă medicală, foarte scumpă şi foarte greu de găsit, 
sau puteai să te duci la spital. Dar, după ce fazele critice ale 
bolii au trecut, nu te poţi alege decât cu domnişoara Knight. 

Nu era nimic în neregulă cu domnişoarele Knight ale 
acestei lumi, nimic altceva decât faptul că erau înnebunitor 
de enervante. Faţă de patroanele lor erau pline de blândeţe 
şi de afecţiune, gata să le facă pe plac, să fie vesele şi pline 
de viaţă în preajma lor şi, în genere, să le trateze ca şi cum 
ar fi nişte copii cu un uşor handicap. „Numai că eu, îşi 
spune Miss Marple, aşa bătrână cum sunt eu, nu sunt un 
copil handicapat mintal.” 

În acest moment, domnişoara Knight, respirând greoi, 
intră în încăpere, veselă, după cum îi era obiceiul. Era o 
femeie mare, flască, la vreo cincizeci şi şase de ani, cu un 
păr sur îngălbenit, aranjat foarte elaborat, cu ochelari, un 
nas lung şi subţire, iar sub el, o gură cumsecade şi o bărbie 
lipsită de fermitate. 

— Aici erai! Exclamă ea cu un soi de voioşie exagerată, 
menită să înveselească şi să învioreze întristatul amurg al 
celor de vârsta a treia. Sper că am tras un pui de somn? 

— Ba eu am croşetat, îi răspunse Miss Marple, punând 
accentul pe pronume, şi, continuă ea, recunoscându-şi 
slăbiciunea cu silă şi vinovăţie, am scăpat un ochi. 

— Vai, vai, zise domnişoara Knight. Nu face nimic, imediat 
corectăm, nu-i aşa? 

— Dumneata o să corectezi, nu eu, răspunse Miss Maple, 
pentru eu, din păcate, nu sunt în stare. 

Acreala vagă din vocea ei trecu neobservată. Domnişoara 
Knight, ca întotdeauna, era dornică să fie de ajutor. 

— Gata, reluă ea după numai câteva minute. Uite, gata, 
drăguţa mea. E în ordine acum. 

Deşi Miss Marple nu avea, în genere, nimic împotrivă să i 
se spună „dragă” (ba chiar şi „drăguţă”) de către femeia de 
la aprozar sau de către fata de la chioşcul de ziare, era 


groaznic de iritată când îi spunea aşa domnişoara Knight. 
Era încă una dintre lucrurile acelea pe care trebuie sa le 
suporte doamnele în vârstă. Îi mulţumi politicos 
domnişoarei Knight. 

— Şi acum voi merge să-mi fac plimbărica, anunţă 
domnişoara Knight, binedispusă. Nu lipsesc mult. 

— Dar, te rog, nici prin gând să nu-ţi dea să te grăbeşti 
înapoi, îi spuse Miss Marple politicos şi sincer. 

— Ei, dragă, ştii că nu-mi place să te las singură, de capul 
dumitale, prea mult timp, în cazul în care ai vreo 
indispoziţie. 

— 'Te asigur că sunt cât se poate de fericită, zise Miss 
Marple. Probabil că am să (şi închise ochii) moţăi o vreme. 

— Aşa te vreau, dragă. Poţi să-ţi aduc ceva? 

Miss Marple deschise ochii şi se gândi o clipă. 

— Ai putea să te duci la magazinul lui Longdon să vezi 
dacă sunt gata draperiile? Şi poate îmi mai iei un ghem de 
lână albastră de la doamna Winsley. Şi o cutie de dropsuri 
de coacaze de la farmacie. Şi ia-mi altă carte de la 
bibliotecă - numai să ai grijă să nu-ţi dea nimic din cenue 
pe lista mea. Ultima a fost oribilă. N-am putut s-o citesc. 

Îi întinse Primăvara renăscută. 

— Vai de mine, dragă! Nu ţi-a plăcut? M-am gândit că o vei 
adora. Aşa o poveste frumoasă! 

— Şi, dacă nu e prea departe în drumul dumitale, poate 
treci pe la Halletts să vezi dacă nu cumva au un bătător de 
ouă din acelea de le baţi presând de sus în jos - nu din 
acelea cu arc. 


(Ştia foarte bine că nu au ei aşa ceva, dar Halletts era 
magazinul cel mai departe cu putinţă.) 

— Dacă nu-ţi cer prea mult, murmură ea. 

Dar domnişoara Knight îi răspunse cu o sinceritate vădită: 

— Ba cum să nu. Îmi face mare plăcere. 

Domnişoara Knight adora cumpărăturile. Era ca o gură de 
aer proaspăt pentru ea. Avea, în atare situaţie, ocazia să 


întâlnească unele cunoştinţe şi să stea la taclale, să 
bârfească puţin cu vânzătorii şi să examineze varii articole 
în fel de fel de magazine. Şi putea să petreacă mult timp 
ocupată cu astfel de îndeletniciri plăcute fără să se simtă în 
vreun fel vinovată că treaba ei era să se întoarcă la lucru. 

Aşa că domnişoara Knight îşi începu periplul după ce 
aruncă o ultimă privire spre bătrâna doamnă fragilă, care 
se odihnea atât de liniştită lângă fereastră. 

După ce aşteptă câteva minute în cazul în care domnişoara 
Knight s-ar fi putut să se întoarcă după vreo poşetă sau 
vreo plasă pentru cumpărături, sau vreo batistă (era o mare 
uitucă şi se întorcea tot timpul după câte ceva) şi mai ales 
ca să-şi poată reveni din starea de oboseală indusă de faptul 
că trebuise să se gândească la atâtea lucruri inutile ca să i 
le ceară domnişoarei Knight, Miss Marple se ridică brusc în 
picioare, îşi aruncă lucrul de mână şi traversă cu paşi mari 
camera şi apoi spre hol. Îşi luă haina de vară din cuier, un 
baston din standul din hol şi îşi schimbă papucii de casă cu 
o pereche de pantofi zdraveni pentru plimbare. Apoi ieşi pe 
uşa de serviciu. 

„O să-i ia mai bine de o oră şi jumătate, estimă Miss 
Marple ca pentru sine. Cam aşa - mai ales cu toată lumea 
din Noul Cartier îşi face cumpărăturile la ora asta.” 

Miss Marple o şi vedea pe domnişoara Knight la magazin, 
la Langdon, întrebând în dreapta şi-n stânga de draperii. 
Presupunerile ei erau remarcabil de corecte. În momentul 
acela domnişoara Knight exclama: „Desigur, eram convinsă 
în sinea mea că nu aveau cum să fie gata încă. Dar, fireşte, 
am venit să văd despre ce vorbea bătrânica. Bietele femei, 
mai au atât de puţine de aşteptat de la viaţă. Trebuie să le 
faci pe plac. Şi ea e o femeie atât de cumsecade. Nu prea 
mai e ea ce-a fost, dar era de aşteptat - mintea tinde să li se 
cam întunece de la o vreme. Vai, dar ce material frumos 
aveţi acolo. Îl aveţi cumva şi în alte culori?” 

Şi-aşa trecură douăzeci de minute plăcute. Gând 
domnişoara Knight plecă, în sfârşit, vânzătoarea-şefă 


remarcă, pufnind: „Nu mai e ce-a fost, zici. Nu cred aşa 
ceva până nu văd cu ochii mei. Miss Marple a fost 
întotdeauna ageră la minte şi aş zice că nu s-a schimbat de 
fel”. Apoi îşi îndreptă atenţia spre o tânără doamnă în 
pantaloni strânşi pe picior şi un jerseu marinăresc ce voia 
să cumpere material plastic cu crabi pe el pentru draperii 
la baie. 

„Emily Walters, da, de ea îmi aduce aminte, îşi zise Miss 
Marple în sinea ei, cu satisfacția pe care o avea întotdeauna 
când reuşea să potrivească personalitatea cuiva cu a 
altcuiva din trecut. Acelaşi creier de găină. Să vedem, ce s-a 
întâmplat cu Emily?” 

Nu cine ştie ce, fusese concluzia. Mai că se logodise la un 
moment dat cu un vicar, dar, după o legătură de mai mulţi 
ani, relaţia se destrămase. Miss Marple îşi alungă din minte 
asistenta medicală şi-şi concentră atenţia asupra a ceea ce 
era în jurul ei. Traversă grădina cu paşi repezi, observând 
cu coada ochiului că Laycock tăiase trandafirii ei de modă 
veche într-un fel care se potrivea mai curând cu plantele 
hibride de ceai, dar nu lăsă asta s-o tulbure sau s-o distragă 
de la plăcerea nebună de a fi ieşit, de una singură, la 
plimbare. Avea un plăcut sentiment că pornise într-o 
aventură. O luă la dreapta, intră pe poarta vicariatului, 
apucă pe cărarea care străbătea grădina şi ieşi la un drum 
înspre dreapta. Acolo unde fusese cândva un pârleaz, era 
acum o poartă de fier ce dădea spre un drum asfaltat. 
Acesta ducea spre un podeţ îngrijit peste pârâu, iar de 
cealaltă parte a apei, unde cândva fuseseră pajişti cu cirezi 
de vaci, era acum Noul Cartier. 

Capitolul 2 

Cu senzaţia că era Columb, gata să descopere o lume 
nouă, Miss Marple trecu podeţul, îşi continuă drumul pe 
cărare şi, în mai puţin de patru minute, era chiar în Aleea 
Aubrey. 

Desigur, Miss Marple mai văzuse Noul Cartier de pe 
drumul spre Market Basing; de fapt, văzuse aleile şi 


rândurile îngrijite de case bine făcute, cu stâlpii de 
televiziune şi cu uşile şi ferestrele vopsite frumos în 
albastru şi roz, galben şi verde. Dar până acum informaţia 
nu avusese decât consistenţa unei hărţi. Nu intrase, nici nu 
ieşise de acolo vreodată. Dar iată că acum era aici privind 
minunata lume nouă care răsărea în acest loc, o lume care, 
după toate aparențele, era străină de tot ce ştiuse în viaţa 
ei. Era ca o machetă nouă ridicată din cuburi pentru copii. 
Pentru Miss Marple era ireal. 

Până şi oamenii păreau ireali. Femei tinere în pantaloni, 
tineri şi băieţandri cu fizionomia cam sinistră, piepturile 
exuberante ale fetelor de cincisprezece ani. Miss Marple nu 
se putea abţine să nu se gândească la faptul că toate arătau 
teribil de depravate. Nu o băga nimeni în seamă cum îşi 
târa greoi paşii pe străzi. leşise din Aleea Aubrey şi acum se 
afla în Aleea Darlington. Se plimba încet şi, în timp ce 
mergea, sorbea cu nesaţ fragmentele de conversaţie dintre 
mame care împingeau cărucioare, dintre câteva fete şi 
bărbaţii tineri pe care îi acostau, dintre membrii din găştile 
de cartier (cel puţin, asta presupunea că sunt) care 
schimbau între ei, cu căutătura lor sinistră, remarci numai 
de ei înţelese. Mame ieşeau în prag, chemându-şi copiii 
care, ca de obicei, se îndeletniceau cu tot ceea ce li se 
spusese să nu facă. Copiii, reflecta Miss Marple, 
recunoscătoare, nu se vor schimba niciodată. Şi începu 
deodată să zâmbească, trecând în revistă, în mintea ei, 
obişnuita serie de corelări între diferite figuri. 

Femeia aceea seamănă cu Carry Edwards; bruneta e ca 
fătuca aceea, Hooper - o să-şi distrugă căsnicia exact aşa 
cum a făcut şi Mary Hooper. Flăcăii aceia - brunetul este 
aidoma lui Edward Leeke, latră mult, dar numai atât e de 
capul lui, nu muşcă de fel - un băiat bun de altfel - iar 
blondul seamănă leit cu Josh al doamnei Bedwell. Buni 
băieţi, amândoi. Mi-e teamă că cel care seamănă cu 
Gregory Binns n-o s-o ducă aşa de grozav. Cred că mama lui 
e cam acelaşi soi de femeie... 


Trecu în Aleea Walsingham şi buna ei dispoziţie lua avânt 
cu fiecare moment. 

Lumea cea nouă era la fel ca lumea cea veche. Casele 
poate că erau altele, străzile se numeau alei, vocile erau 
diferite, dar oamenii erau aceiaşi dintotdeauna. Şi deşi 
frazeologia era uşor diferită, subiecţii conversaţiei erau 
aceeaşi. 

Tot luând-o la întâmplare pe diferite alei, Miss Marple îşi 
cam pierdu simţul orientării şi ajunse iarăşi la marginea 
zonei rezidenţiale. Era acum pe Aleea Carrisbrook care era 
încă „în construcţie”. La primul etaj al unei case aproape 
terminate se afla un cuplu tânăr. Vocile lor plutiră înspre 
Miss Marple în timp ce discutau despre avantajele locului. 

— Trebuie să recunoşti, Harry, că este o poziţie bună. 

— La fel de bună era şi cealaltă. 

— Da, dar asta are încă două camere. 

— Pentru care trebuie să plăteşti. 

— Ei bine, mie îmi place asta. 

— Normal! 

— Ei hai, nu te mai supăra aşa din nimic. Ştii ce-a spus 
mama. 

— Mamă-ta nu mai termină în veci de spus. 

— Să nu cumva să spui ceva la adresa mamei. Ce-aş fi 
făcut fără ea? Ar fi putut să-ţi facă şi mai mult rău decât 
atât. Ar fi putut să te ducă în faţa tribunalului. 

— Oh, dar termină odată, Lily! 

— Are vedere frumoasă spre dealuri. Aproape că poţi să 
vezi - se aplecă foarte tare în afară, răsucindu-şi trupul 
spre stânga. Aproape că poţi să vezi lacul de acumulare de 
aici... 

Tânăra se lăsă şi mai mult peste pervaz, fără să-şi dea 
seama că se rezema cu toată greutatea pe scânduri nefixate 
pe pervaz. Sub greutatea trupului ei, scândurile cedară, 
alunecând în afară, trângând-o şi pe ea după ele. Tânăra 
ţipa, încercând să-şi recapete echilibrul. 

— Harry! 


Tânărul rămase nemişcat - la un pas sau doi în spatele ei. 
Mai făcu încă un pas în spate... 

Înfigându-şi cu disperare unghiile în zid, tânăra se repuse 
singură pe picioare. 

— Oo! Lăsă să-i scape un oftat înfricoşat. Era cât pe ce să 
cad, îţi zic. De ce nu m-ai prins? 

— Totul s-a întâmplat mult prea repede. Oricum, n-ai păţit 
NIMIC. 

— Tu atât ştii. Îţi spun că era cât pe ce să cad. Şi uită-te la 
puloverul meu, s-a murdărit tot. 

Miss Marple merse puţin înainte, dar, apoi, dintr-un 
impuls, se întoarse. 

Lily era afară, în drum, aşteptându-l pe tânăr să încuie 
casa. 

Miss Marple se duse la ea şi-i vorbi repezit, pe un ton jos. 

— Dacă aş fi în locul tău, draga mea, eu nu m-aş mărita cu 
băiatul ăsta. Tu vrei pe cineva pe care să te poţi baza când 
eşti în pericol. lartă-mă că-ţi vorbesc aşa - dar cred că 
cineva trebuie să te avertizeze. 

Se întoarse pe călcâie, iar Lily rămase cu privirea pierdută 
în urma ei. 

— Ia te uită, dintre toţi oamenii... 

Tânărul se apropie de ea. 

— Lil, ce ţi-a zis? 

Lily deschise gura să-i spună - apoi o închise la loc. 

— Dacă ţii musai să ştii, aiureli de-ale bătrânilor. 

Se uită la el gânditoare. 

Miss Marple, în graba ei de a se îndepărta cât mai repede, 
întoarse brusc la un colţ de stradă, se împiedică de nişte 
pietre răzlețe şi căzu. 

O femeie se îndreptă spre ea, în fugă, dinspre una dintre 
case. 

— Oh, doamne, ce căzătură! Sper că nu v-aţi rănit. 

O cuprinse pe Miss Maple cu amândouă braţele, cu o 
bunăvoință aproape exagerată, şi o ridică de jos. 


— Sper că nu v-aţi rupt nici un os! Gata! Bănuiesc că vă 
simţiţi cam slăbită. 

Vorbea tare, cu un timbru plăcut al vocii. Era o femeie 
voinică, masivă, la vreo patruzeci de ani, cu părul castaniu 
ce începea deja să se albească, ochi albaştri şi o gură mare, 
generoasă care, sub privirea zdruncinată a lui Miss Marple, 
părea cam prea plină de dinţi albi şi strălucitori. 

— Mai bine intraţi puţin în casă să vă odihniţi. Vă fac un 
ceai. 

Miss Marple îi mulţumi. Se lăsă condusă prin uşa vopsită 
în albastru, într-o încăpere mică, plină de canapele şi 
scaune îmbrăcate în creton viu colorat. 

— Poftim, faceţi-vă comodă, îi spuse salvatoarea, aşezând-o 
pe un fololiu capitonat. Liniştiţi-vă cât timp pun eu ceainicul 
pe foc. 

Se grăbi să iasă din încăperea care deveni, parcă, mult 
mai liniştită şi odihnitoare după plecarea ei. Miss Marple 
trase adânc aer în piept. Nu era rănită cu adevărat, dar 
căzătura o zdruncinase. Lia vârsta ei căzăturile nu erau de 
dorit. Totuşi, cu puţin noroc, gândi ea cu oarecare 
sentiment de vinovăţie, domnişoara Knight nici n-o să afle. 
Îşi mişcă prudent mâinile şi picioarele. Nu era nimic rupt. 
Acum, de-ar ajunge cu bine acasă. Poate că, după o ceaşcă 
de ceai... 

Ceaşca de ceai veni aproape în acelaşi timp cu gândul ei. 
Era adus pe o tavă, împreună cu o farfurioară pe care se 
aflau patru biscuiţi dulci. 

— Poftim! Tava fu aşezată pe o măsuţă, în faţa ei. Să vă 
torn eu? E bine să beţi ceaiul cu mult zahăr. 

— Fără zahăr, mulţumesc. 

— Dar trebuie să puneţi zahăr. Ştiţi, e bun la stări de şoc. 
Am lucrat în străinătate în timpul războiului, pe ambulanţă. 
Zahărul face minuni la şoc. Puse patru cuburi în ceaşcă, 
amestecând viguros. Acum daţi ceaiul pe gât şi o să vă 
simţiţi proaspătă ca o ploaie de vară. 

Miss Marple acceptă dictonul. 


„O femeie de treabă, gândi ea. Îmi aminteşte de cineva - 
cine să fi fost?” 

— Mulţumesc, aţi fost drăguță cu mine, îi spuse ea 
zâmbind. 

— Oh, pentru nimic. Bunul samaritean, asta sunt eu. Îmi 
place să ajut oamenii. Se uită pe fereastră în timp ce se auzi 
zăvorul de la poartă. lată-l şi pe soţul meu. Arthur, avem un 
musafir. 

Femeia ieşi în hol şi se întoarse cu un Arthur care arăta 
mai degrabă nedumerit. Era un bărbat slab şi palid, care 
vorbea cu greutate. 

— Doamna aceasta a căzut - chiar la noi la poartă, aşa că, 
evident, am adus-o în casă. 

— Soţia dumneavoastră a fost foarte drăguță, domnule... 

— Mă numesc Badcock. 

— Domnule Badcock, mi-e teamă că am deranjat-o teribil. 

— Oh, nu, nu e nici un deranj pentru Heather. Lui Heather 
îi place să sară în ajutorul oamenilor. Se uită la ea curios. 
Mergeaţi undeva anume? 

— Ah, nu, mergeam doar într-o plimbare. Eu stau în St 
Mary Mead, casa de după vicariat. Numele meu este 
Marple. 

— Doamne, nu-mi vine să cred! Exclamă Heather. 
Dumneavoastră sunteţi Miss Marple. Am auzit despre 
dumneavoastră. Sunteţi cea care a avut de-a face cu toate 
crimele acelea. 

— Heather! Ce vrei să... 

— Ei, ştii doar ce vreau să spun. N-a omorât ea pe nimeni - 
ea e cea care a descoperit cine. Am dreptate, nu-i aşa? 

Miss Maple murmură, plină de modestie, că a fost 
implicată într-o crimă o dată sau de două ori. 

— Am auzit că au fost crime aici, în satul acesta. Vorbeau 
despre asta aseară, la clubul de bingo. A fost una la 
Gossington Hall. N-aş putea cumpăra o casă unde s-a 
petrecut o crimă. Aş fi convinsă că e bântuită. 


— Crima n-a fost comisă la Gossington Hall. Cadavrul a 
fost adus acolo din altă parte. 

— Din câte am înţeles, a fost găsit în bibliotecă, pe covorul 
din faţa şemineului, nu-i aşa? 

Miss Marple încuviinţă. 

— Serios? Poate că o să facă un film despre crima asta. 
Poate că tocmai de asta Marina Gregg a cumpărat 
Gossington Hall. 

— Marina Gregg? 

— Da. Ea şi soţul ei. Am uitat cum îl cheamă -e 
producător, am impresia, sau regizor - Jason cumva. Dar 
Marina Gregg e adorabilă, nu credeţi? Fireşte, nu prea am 
mai văzut-o în filme în ultimii ani - a fost bolnavă multă 
vreme. Dar tot cred că nu mai este nimeni ca ea. Aţi văzut-o 
în Carmenella? Şi în Prinţul iubirii şi în Mary, Regina 
Scoției? Nu mai este tânără cum era, dar pentru mine va fi 
mereu o actriţă minunată. Am fost întotdeauna un fan 
extraordinar al ei. Când eram adolescentă, visam numai la 
ea. Am trăit cea mai mare emoție din viaţa mea când s-a 
făcut un spectacol de caritate pentru Serviciul de 
Ambulanţă din Insulele Bermude şi Marina Gregg a venit în 
deschidere. Eram înnebunită de emoție şi apoi, exact în 
ziua spectacolului, am făcut febră şi doctorul mi-a spus că 
nu pot să merg. Dar n-aveam de gând să mă dau bătută. Nu 
mă simţeam chiar aşa de rău. Aşa că m-am ridicat din pat, 
m-am machiat bine şi am plecat. Am făcut cunoştinţă cu ea 
şi a stat de vorbă cu mine trei minute întregi şi mi-a dat un 
autograf. A fost minunat. N-am să uit niciodată ziua aceea. 

Miss Marple se uită la ea îndelung. 

— Sper că n-ai avut de întâmpinat... Consecințe 
neplăcute? Zise ea neliniştită. 

Heather Badcock râse. 

— Niciuna. Nu m-am simţit nicicând mai bine ca atunci. 
Tot ce vreau să spun e că atunci când îţi doreşti ceva, 
trebuie să-ţi asumi nişte riscuri. Eu mi le asum întotdeauna. 

Râse din nou, un râs strident şi fericit. 


Arthur Badcock declamă plin de admiraţie: 

— Nimic n-o poate ţine în loc pe Heather. Întotdeauna 
scapă basma curată din toate. 

— Alison Wilde, şopti Miss Marple, dând din cap cu 
satisfacţie. 

— Pardon? Făcu domnul Badcock. 

— Nu, nimic. Era doar cineva de demult. 

Heather se uită la ea întrebătoare. 

— Îmi aduci aminte de ea, nimic mai mult. 

— Da? Sper că era de treabă. 

— Era, într-adevăr, foarte de treabă, rosti Miss Marple 
încet. Bună, generoasă, plină de viaţă. 

— Dar cred că avea defectele ei, nu? Râse Heather. Eu ştiu 
că le am pe ale mele. 

— Ei bine, Alison vedea întotdeauna atât de clar punctul ei 
de vedere, încât nu înţelegea mereu cum se putea ca 
lucrurile să fie văzute altfel sau să afecteze în alt mod pe 
ceilalţi. 

— Ca atunci când ai luat acasă familia aceea evacuată 
dintr-o casă ce trebuia demolată şi cum au dispărut cu toate 
linguriţele noastre de ceai, îi aminti Arthur. 

— Dar, Arthur! Nu puteam să nu-i ajut. N-ar fi fost foarte 
cumsecade din partea mea. 

— Erau tacâmurile moştenire de familie, rosti domnul 
Badcock cu tristeţe. Din perioada georgiană. Au fost ale 
bunicii mamei mele. 

— Of, mai uită de linguriţele alea, Arthur! Nu mai 
conteneşti cu linguriţele tale. 

— Nu uit aşa de uşor, din păcate. 

Miss Marple se uită la el gânditoare. 

— Şi prietena dumneavoastră ce face acum? Întrebă 
Heather cu interes amabil. 

Miss Marple se opri o clipă înainte să răspundă: 

— Alison Wilde? Oh - a murit. 

Capitolul 3 


— Mă bucur că m-am întors, spuse doamna Bantry. Deşi, 
evident, m-am distrat de minune. 

Miss Marple înclină din cap apreciativ, acceptând o ceaşcă 
de ceai din mâna prietenei sale. 

Cu mulţi ani în urmă, când murise soţul ei, colonelul 
Bantry, doamna Bantry vânduse Gossington Hall împreună 
cu întinderea mare de teren pe care era amplasată, 
păstrând pentru sine East Lodge, un conac fermecător, cu 
porticuri, plin de atâtea neajunsuri încât nici măcar un 
grădinar n-a fost de acord să vină să locuiască acolo. 
Doamna Bantry îi adăugase toate facilităţile esenţiale vieţii 
moderne, o bucătărie ultimul model, legătură la reţeaua 
principală de apă curentă, la curent electric şi o baie. 
Desigur, toate o costaseră o mică avere, dar nici pe departe 
cât ar fi costat-o dacă ar fi încercat să locuiască la 
Gossington Hall. Păstrase pentru sine şi o parcelă de trei 
sferturi de pogon de grădină împrejmuită de copaci, 
necesară pentru a-şi asigura propria intimidate astfel încât, 
aşa cum explica ea, „să nu fiu nevoită să văd sau să-mi bat 
capul cu ce se întâmplă cu Gassington Hall”. 

În ultimii câţiva ani îşi petrecuse mare parte din an 
călătorind, vizitându-şi copiii şi nepoţii prin diferite părţi ale 
lumii şi întorcându-se din când în când acasă, să se bucure 
de liniştea şi de pacea căminului ei. Şi Gossignton Hall 
schimbase proprietarii o dată sau de două ori. Fusese 
transformată la un moment dat în casă de vacanţă, nu 
avusese succes şi, apoi, fusese cumpărată de patru 
persoane care o transformaseră în patru apartamente 
diferite din pricina cărora începuseră să se certe. În cele 
din urmă, o cumpărase Ministerul Sănătăţii pentru nişte 
motive obscure, pentru ca în cele din urmă să nu mai vrea 
deloc. Ministerul o revânduse - şi tocmai despre această 
vânzare vorbeau cele două prietene. 

— Sigur că am auzit zvonuri, admise Miss Marple. 

— Fireşte, spuse doamna Bantry. Ba chiar se spunea că 
Charlie Chaplin şi familia lui aveau să locuiască aici. Ar fi 


fost cu adevărat distractiv; din păcate nu era nici o boabă 
de adevăr în asta. Nu, cu siguranţă Marina Gregg a 
cumpărat-o. 

— Ce femeie frumoasă a fost, oftă Miss Marple uşor. Îmi 
aduc mereu aminte primele ei filme. Pasărea tinereţii cu 
atrăgătorul Joel Roberts. Şi filmul cu Maria, Regina Scoției. 
Ca să nu mai spun cât mi-a plăcut Prin lanul de secară, aşa 
sentimental cum era el. Oh, Doamne, cât timp a trecut de 
atunci! 

— Da, aprobă doamna Bantry. Ce crezi - trebuie să aibă 
vreo patruzeci şi cinci de ani? Cincizeci? 

Miss Marple aprecie vârsta actriţei undeva la cincizeci de 
ani. 

— A mai jucat în vreun film în ultima vreme? Desigur, nu 
prea mai ajung des pe la cinema în ultimul timp. 

— Numai în roluri mici, cred, răspunse doamna Bantry. Nu 
mai e star de cinema de ceva vreme. A avut o cădere 
nervoasă. După unul dintre divorţurile ei. 

— Toate au atât de mulţi soţi, spuse Miss Marple. Trebuie 
să fie grozav de obositor. 

— Mie nu mi s-ar potrivi, zise doamna Bantry. După ce te- 
ai îndrăgostit de un bărbat şi te-ai măritat cu el, şi te-ai 
obişnuit cu tabieturile lui, şi te-ai aşezat confortabil la casa 
ta, să te apuci să renunţi la tot şi la toate şi s-o iei de la 
capăt! Mi se pare curată nebunie. 

— Nu pot să-mi dau cu părerea, spuse Miss Maple cu o 
uşoară tuse care stă bine unei domnişoare bătrâne, eu nu 
m-am măritat niciodată. Dar, aş spune că e, ştii tu, cam 
păcat. 

— Bănuiesc că oamenii aceştia nu se pot abţine, afirmă 
doamna Bantry fără prea multă convingere. Având în 
vedere ce fel de viaţă duc... Vreau să spun, o viaţă foarte 
publică. Am cunoscut-o, adăugă ea. Pe Marina Gregg, când 
am fost în California. 

— Ce fel de om e? Întrebă Miss Maple cu interes. 


— Fermecătoare, răspunse doamna Bantry. Atât de 
naturală şi de lipsită de toane. E ca şi cum ai pune pe chip o 
anumită mască, adăugă ea gânditoare. 

— Ce anume? 

— Să fii naturală şi lipsită de toane. Înveţi cum să fii aşa şi 
apoi nu mai ai încotro decât să continui să fii aşa tot timpul. 
Gândegşte-te ce infern trebuie să fie să trăieşti astfel - să nu 
poţi niciodată să concediezi pe careva şi să spui: „Pentru 
Dumnezeu, nu mă mai bate la cap”. Ba chiar îndrăznesc să 
spun că trebuie să pui la cale beţii şi orgii fie şi numai din 
pur instinct de apărare. 

— A avut cinci soţi până acum, dacă nu mă înşel? Întrebă 
Miss Marple. 

— Cel puţin. Primul a fost în tinereţe şi oricum nu se pune 
la socoteală, apoi un prinţ străin sau un conte şi apoi un 
star de cinema ca şi ea, parcă Robert Truscott? Mare 
iubire, mare. N-a durat mai mult de patru ani. Apoii-a 
urmat Isidore Wright, dramaturgul. A fost o relaţie serioasă 
şi liniştită din care a rezultat şi un copil - se pare că şi-a 
dorit mereu un copil, ba chiar a avut ceva tentative să 
adopte câţiva orfani - oricum, ăsta era cel pe care şi-l dorea 
cu adevărat. O chestiune foarte serioasă. Mamă cu „M” 
mare. Apoi cred că s-a măritat cu un imbecil sau cu un 
excentric sau ceva - şi abia după asta a făcut ea depresia 
aceea şi a început să ia droguri şi nu mai ştiu ce, şi vomita şi 
maţele din ea. 

— Dar văd că ştii multe despre ea, observă Miss Marple. 

— Fireşte, răspunse doamna Bantry. Am devenit interesată 
când a cumpărat Gossington. E măritată cu soţul ei actual 
de vreo doi ani şi se spune că se simte iar în formă. Ele 
producător - sau poate e regizor? Întotdeauna le încurc. 
Era îndrăgostit de ea încă de când erau ei tineri, doar că la 
vremea aceea nu era mare lucru de capul lui. Acum însă am 
senzaţia că e destul de celebru. Oare cum îl cheamă? 
Jason... Jason cumva... Jason Hudd, nu, Rudd, asta e! Au 


cumpărat Gossington pentru că le era mai la îndemână să 
ajungă la - ezită puţin - la Elstree? Încercă ea la nimereală. 

Miss Marple scutură din cap. 

— Nu prea cred, spuse ea. Elstree e în nordul Londrei. 

— E unul dintre studiourile acelea noi. Hellingforth, asta e. 
Întotdeauna mi-am zis că e un nume care aduce foarte tare 
a finlandeză. Cam la zece kilometri de Market Basing. Cred 
că are de gând să toarne o peliculă despre Elisabeta de 
Austria. 

— Doamne, ce multe ştii, spuse Miss Marple. Despre vieţile 
personale ale vedetelor de cinema. Ai aflat toate astea în 
California? 

— Nu tocmai, răspunse doamna Bantry. De fapt, îmi iau 
informaţiile din extraordinarele reviste pe care le citesc la 
coafor. Pe multe dintre vedetele de acolo nici nu le ştiu după 
nume, dar, cum spuneam, pentru că Marina Gregg şi soţul 
ei au cumpărat Gossington, am fost curioasă să aflu despre 
ea. Serios acum, dacă ai şti ce lucruri se spun în revistele 
astea! Bănuiesc că nici jumătate din ce e scris acolo nu e 
adevărat - probabil că nici măcar un sfert. Nu cred că 
Marina Gregg e nimfomană, nu cred că bea, cel mai 
probabil nici nu ia droguri şi foarte posibil că nici nu a avut 
vreodată vreo cădere nervoasă, dar este adevărat că vine 
să locuiască aici. 

— Am auzit că săptămâna viitoare, spuse Miss Marple. 

— Aşa de repede? Ştiu că are de gând să închirieze 
Gossington pe douăzeci şi trei pentru o petrecere mare de 
caritate în sprijinul Serviciului de Ambulanţă St John. Cred 
că s-au preocupat intens de casă. 

— Practic au refăcut-o de sus până jos, spuse Miss Marple. 
Sunt convinsă că ar fi fost mult mai simplu şi mai ieftin s-o fi 
dărâmat şi să fi ridicat o casă nouă în locul ei. 

— Au instalat, mă gândesc, şi băi? 

— Din câte aud, şase băi noi. Şi o curte cu palmieri. Şi o 
piscină. Şi au instalat şi nişte ferestre din acelea franţuzeşti, 


mari, şi au unit biroul soţului tău şi biblioteca şi le-au 
transformat într-un salon muzical. 

— Arthur o să se răsucească în mormânt. Ştii cât de tare 
ura muzica. Era total afon, dragul de el. Să-l fi văzut ce faţă 
a făcut când un prieten de-al nostru ne-a dus pe amândoi la 
operă! Probabil că o să se întoarcă de pe lumea cealaltă şi o 
să-i bântuie. Doamna Bantry se opri o clipă şi apoi continuă: 
Ai auzit vreun zvon cumva cum că Gossington ar putea fi 
bântuită? 

Miss Marple scutură din cap. 

— Nu este, spuse ea cu convingere. 

— Asta nu ar împiedica pe nimeni să spună că este 
bântuită, preciză doamna Bantry. 

— Nimeni n-a spus asta. Miss Marple se opri, apoi 
continuă: Oamenii nu sunt atât de nesăbuiţi pe cât par, să 
ştii. Cel puţin, nu la ţară. 

Doamna Bantry îi aruncă o privire iute. 

— Ai ţinut întotdeauna la părerea ta în privinţa asta, Jane. 
Şi n-am de gând să te contrazic. 

Dintr-odată îi aruncă un zâmbet. 

— Marina Gregg m-a întrebat, foarte blând, cu cea mai 
mare delicateţe, dacă nu mă deranjează foarte tare să-mi 
văd casa ocupată de străini. Am asigurat-o că nu mă 
deranjează absolut deloc. Nu cred că m-a crezut până la 
capăt. Numai că, în cele din urmă, aşa cum bine ştii, Jane, 
Gossington nu a fost niciodată un cămin pentru noi. N-am 
copilărit acolo - până la urmă asta contează cel mai mult. 
N-a fost nicicând mai mult decât o casă arătoasă cu ceva 
posibilităţi de a-ţi petrece timpul vânând sau pescuind, pe 
care am cumpărat-o când a ieşit Arthur la pensie, atâta tot. 
O vedeam ca pe o casă pe care o puteam administra fără 
probleme! Nu-mi pot imagina cum de-am putut gândi aşa 
despre o casă! Toate coridoarele şi scările acelea... Şi 
numai patru servitori! Numai patru! Ce zile au mai fost şi 
acelea, ha, ha! Apoi adăugă brusc: Ce sunt toate prostiile 


astea pe care le aud despre căzătura ta? Femeia aceea, 
Knight, n-ar fi trebuit să te lase să umbli de una singură. 

— N-a fost vina bietei domnişoare Knight. Am trimis-o la o 
serie lungă de cumpărături şi apoi... 

— Ai trimis-o înadins după potcoave de cai morţi? Înţeleg. 
Ei bine, ar trebui să te abţii, Jane. La vârsta ta nu se cade. 

— De la cine ai auzit că am căzut? 

Doamna Bantry rânji. 

— N-ai nici o şansă să ţii un secret în St Mary Mead. De 
câte ori nu mi-ai spus asta. Doamna Meavy mi-a povestit. 

— Doamna Meavy? 

Miss Marple privi în gol. 

— Vine zilnic pe aici. Locuieşte în Noul Cartier. 

— Ah, în Noul Cartier. 

Urmă obişnuita pauză. 

— Ce căutai acolo? Întrebă doamna Bantry, curioasă. 

— Nu voiam decât să mă uit prin preajmă. Să văd cum 
sunt oamenii pe acolo. 

— Şi ce-ai descoperit? 

— Oameni ca peste tot. Nu ştiu dacă sunt dezamăgită sau 
liniştită la gândul ăsta. 

— Dezamăgită, bănuiesc. 

— Nu. Cred că m-am liniştit la gândul că sunt la fel. Te face 
să... Ei bine... Să recunoşti anumite tipologii, astfel încât, 
dacă e să se întâmple ceva, să poţi să-ţi dai seama fără 
probleme de ce, pentru ce motiv. 

— Vrei să spui, o crimă? 

Miss Marple păru şocată. 

— Nu înţeleg de ce presupui că numai crime am în cap, 
toată ziua. 

— Vorbeşti aiurea, Jane. De ce nu ai curajul să recunoşti că 
eşti o pasionată de crime şi gata? 

— Pentru că nimic nu poate fi mai fals, se aprinse Miss 
Marple. Posed doar o oarecare cunoaştere a naturii umane, 
atâta tot - şi e cât se poate de firesc să fie aşa, având în 
vedere că toată viaţa mi-am petrecut-o într-un sătuc. 


— Se poate să ai dreptate pe undeva, afirmă doamna 
Bantry, gânditoare, deşi, fireşte, cei mai mulţi nu ţi-ar da 
dreptate. Nepotul tău, Raymond, spunea de multe ori că 
locul acesta e ca o mlaştină infectă. 

— Dragul de Raymond, rosti Miss Marple cu indulgență, 
apoi adăugă: A fost întotdeauna atât de drăguţ cu mine. El 
o plăteşte pe domnişoara Knight, ştiai? 

Gândul la domnişoara Knight îi abătu gândurile, motiv 
pentru care se ridică şi spuse: 

— Aş face bine să mă întorc acasă, nu crezi? 

— Doar n-ai venit pe jos până aici, nu? 

— Sigur că nu. Am venit cu Inch. 

Acest cuvânt enigmatic fu primit cu perfectă înţelegere de 
doamna Bantry. În vremurile demult apuse, domnul Inch 
fusese proprietarul a două taxiuri care aşteptau trenurile la 
gara din localitate şi care erau, de asemenea, închiriate de 
doamnele din zonă ca să meargă în vizită, la ceaiuri şi, 
ocazional, la distracţii frivole cum ar fi petrecerile dansante 
unde îşi însoțeau fiicele. Cu trecerea timpului, Inch, un 
bărbat vesel, roşu la faţă, de vreo şaptezeci de ani, lăsă 
locul fiului lui - cunoscut şi sub numele de „Inch cel tânăr” 
(pe atunci în vârstă de patruzeci şi cinci de ani), deşi 
bătrânul continua să conducă doamnele foarte în vârstă 
care îl considerau pe junior prea tânăr şi prea iresponsabil. 
Ca să se menţină în pas cu timpurile, Inch cel tânăr 
renunţase la tracţiunea cu cai pentru cea motorizată. Nu se 
pricepea cine ştie ce la mecanică şi, în scurt timp, un anume 
domn Bardwell îi luă de pe umeri responsabilitatea. Numele 
de Inch însă rămăsese. Nu durase mult şi domnul Bardwell 
vânduse afacerea domnului Roberts, însă în cartea de 
telefoane numele oficial de Serviciul de Taxi Inch rămăsese 
neschimbat, iar doamnele în vârstă din comunitate 
continuau să spună că veneau cu un Inch când făceau câte 
o călătorie cu taxiul, ca şi cum ele erau Iona şi Inch-ul, o 
balenă. 

II 


— A sunat doctorul Haydock, anunţă domnişoara Knight 
cu reproş în voce. l-am spus că ai plecat să iei ceaiul cu 
doamna Bantry. A zis că sună mâine iar. 

O ajută pe Miss Marple să se dezbrace de haină. 

— Bănuiesc că acum eşti obosită, spuse ea acuzator. 

— Poate că dumneata eşti, replică Miss Marple. Eu, în nici 
un caz. 

— Vino şi aşază-te comod în faţa focului, o îndemnă 
domnişoara Knight, ca de obicei, fără să-i acorde nici o 
atenţie. („Nu trebuie să dai foarte multă atenţie la ce spun 
bătrânelele astea simpatice. Le faci pe plac şi atât”.) Ce-am 
zice noi de o ceaşcă bună de Ovaltine? Sau de Horlicks, ca 
să mai schimbăm şi noi? 

Miss Marple îi mulţumi, spunându-i că i-ar plăcea mai 
degrabă un păhărel de cherry sec. Domnişoara Knight o 
privi dezaprobator. 

— Nu ştiu ce-ar zice doctorul despre aşa ceva, spuse ea, 
întorcându-se cu păhărelul de cherry. 

— Sunt convinsă că n-o să uităm să-l întrebăm mâine- 
dimineaţă, răspunse Miss Marple. 

În dimineaţa următoare, domnişoara Knight îl întâmpină 
pe doctorul Haydock în hol, unde îi şuşoti ceva agitată. 

Bătrânul doctor intră în încăpere frecându-şi mâinile să le 
încălzească; era o dimineaţă friguroasă. 

— lată-l şi pe doctorul nostru care a venit să ne vadă, rosti 
domnişoara Knight veselă. Domnule doctor, pot să vă iau 
mâănuşile? 

— Sunt în regulă aici, răspunse el, aruncându-le, fără să se 
sinchisească, pe o măsuţă. Aspră dimineaţă, nu glumă. 

— Poate te ajută un păhărel de cherry? Sugeră Miss 
Marple. 

— Am auzit că te-ai apucat de băut. Ei bine, eu aşzice să 
nu bei niciodată singură. 

Carafa şi paharele erau deja pe masă lângă Miss Marple. 
Domnişoara Knight părăsi încăperea. 


Doctorul Haydock era un foarte vechi prieten. Era 
semipensionat, dar mai făcea anumite vizite pacienţilor lui 
dintotdeauna. 

— Am auzit că ai căzut, spuse el în timp ce-şi termina 
băutura. Nu e bine, ştii, la vârsta dumitale. Te previn. Şi am 
mai auzit că ai refuzat să trimiţi după Sandford. 

Sandford era partenerul lui Haydock. 

— Domnişoara Knight a dumitale a trimis însă după 
Sandford - şi bine a făcut. 

— Aveam doar câteva vânătăi şi eram puţin zdruncinată, 
nimic mai mult. Aşa a spus şi doctorul Sandford. Puteam la 
fel de bine să aştept până te întorceai dumneata. 

— Ascultă la mine, draga mea. Eu nu pot continua la 
nesfârşit. lar Sandford, dă-mi voie să-ţi spun, are mai multe 
calificări decât mine. E un om de prima mână. 

— Doctorii tineri sunt toţi la fel, afirmă Miss Marple. Îţi iau 
tensiunea şi-ţi dau să iei un pumn de pastile de toate 
felurile, făcute pentru toată lumea. Pilule roz, pilule 
galbene, maro. Medicamentele din ziua de azi sunt exact ca 
şi produsele de la supermarket - ambalajul contează. 

— Bine ţi-aş mai fi făcut dacă ţi-aş fi prescris lipitori, 
laxative şi te-aş fi masat pe piept cu ulei de camfor! 

— Îmi fac singură toate astea când sunt răcită, i-o tăie 
Miss Marple cu asprime, şi îmi aduc grozavă alinare. 

— Nimănui nu-i place să îmbătrânească, asta e problema, 
rosti Haydock cu blândeţe. Eu, unul, urăsc bătrâneţea. 

— Eşti tânăr pe lângă mine, îi spuse Miss Marple. Şi chiar 
nu mă deranjează atât de tare că îmbătrânesc - adică nu 
asta mă supără. Ci umilinţele care vin odată cu bătrâneţea. 

— Cred că înţeleg ce vrei să spui. 

— Să nu poţi să fii niciodată singură! Şi apoi, unde mai pui 
dificultatea cu care reuşesc să ies singură, fie şi câteva 
minute. Până şi împletitul - şi când mă gândesc ce alinare 
îmi era cândva şi chiar eram pricepută. Acum scap ochiuri 
mai tot timpul - şi de multe ori nici nu-mi dau seama că le- 
am scăpat. 


Haydock se uită la ea căzut pe gânduri. 

Apoi îi apăru o strălucire în ochi. 

— Întotdeauna există şi reversul. 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă nu poţi să împleteşti, de ce nu desfaci? Cum făcea 
Penelopa. 

— Nu prea cred că sunt în situaţia ei. 

— Dar a desface iţe este mai aproape de ce ştii dumneata 
să faci cel mai bine, nu-i aşa? Se ridică în picioare. Trebuie 
să plec. Ce ţi-aş prescrie eu ca medicament ar fi o crimă de 
toată fumuseţea. 

— E strigător la cer ce spui! 

— Nu-i aşa? Şi totuşi, întotdeauna îţi va prinde bine să 
observi adâncimea la care se duce pătrunjelul aşezat pe un 
calup de unt într-o zi toridă de vară. Mereu mi-a dat de 
furcă treaba asta. Bătrânul Holmes! Bănuiesc că, în ziua de 
azi, e doar o anecdotă. Cu toate acestea, Holmes nu va fi 
uitat niciodată. 

Domnişoara Knight dădu buzna peste ea de îndată ce 
doctorul plecă. 

— Ia te uită, spuse ea, arătăm mult mai binedispusă acum. 
Domnul doctor ne-a recomandat vreun tonic, cumva? 

— Mi-a recomandat să-mi găsesc o crimă care să mă 
preocupe. 

— Un roman poliţist bun? 

— Nu, replică Miss Marple. Una din viaţa reală. 

— Vai de mine! Exclamă domnişoara Knight. Dar este 
peste poate ca într-un loc aşa de liniştit să se petreacă o 
crimă. 

— Crimele, răspunse Miss Marple, se pot întâmpla 
oriunde. Şi se întâmplă oriunde. 

— Poate în Noul Cartier? Căzu pe gânduri domnişoara 
Knight. Mulţi dintre băieţandrii aceia de cartier au cuțite. 

Totuşi, crima - căci avea să fie o crimă - nu în Noul Cartier 
s-a petrecut. 

Capitolul 4 


Doamna Bantry făcu un pas sau doi înapoi, se privi 
apreciativ în oglindă, îşi potrivi pălăria (nu era obişnuită să 
poarte pălării), trase pe mâini o pereche de mănuși din 
piele de calitate şi părăsi conacul, încuind cu grijă uşa după 
ea. Era foarte încântată de ceea ce avea să se întâmple. 
Trecuseră mai bine de trei săptămâni de la discuţia cu Miss 
Marple. Marina Gregg şi soţul ei sosiseră la Gossington Hall 
şi erau, în momentul de faţă, mai mult sau mai puţin 
instalaţi. 

În după-amiaza aceea urma să aibă loc o întâlnire cu toate 
persoanele implicate în pregătirile pentru petrecerea de 
întrajutorare a Serviciului de Ambulanţă St John. Doamna 
Bantry nu se afla printre cei din comitet, dar primise o 
misivă de la Marina Gregg prin care o invita să vină la ceai 
înainte de toată tevatura. Misiva menţiona întâlnirea lor din 
California şi era semnată „Cu drag, Marina Gregg”. Ca să 
nu mai spunem că era scrisă de mână, nu bătută la maşină. 
Nici nu se putea ca doamna Bantry să nu fi fost deopotrivă 
mulţumită şi flatată de gest. Până la urmă, o celebră stea de 
cinema e o celebră stea de cinema, iar doamnele în vârstă, 
deşi vor fi având ele ceva importanţă locală, sunt perfect 
conştiente de totala lor irelevanţă în lumea celebrităților. 
Aşa se face că doamna Bantry trăia acum sentimentul 
plăcut pe care îl au copiii când li se pregăteşte ceva special. 

În timp ce mergea pe alee, doamna Bantry îşi plimba avidă 
privirea dintr-o parte în alta, înregistrând impresii. Casa 
era acum aranjată de când nu mai trecea, ca pe vremuri, 
din mână în mână. „Au fost mână largă, văd”, îşi spuse 
doamna Bantry, dând din cap cu satisfacţie. Drumul spre 
conac nu oferea şi vedere spre grădina cu flori, iar, pentru 
asta, doamna Bantry era la fel de mulţumită. În zilele 
îndepărtate, pe când trăia la Gossington Hall, grădina cu 
flori şi gardul viu special fuseseră una dintre bucuriile ei 
personale, îşi permise câteva priviri nostalgice în trecut, 
spre irişii ei. Îşi spuse cu mândrie pătimaşă că era cea mai 
frumoasă grădină cu irişi din toată ţara. 


Aflată în faţa unei uşi noi, strălucind de la stratul proaspăt 
de vopsea, apăsă butonul de la sonerie. Uşa îi fu deschisă cu 
satisfăcătoare promptitudine de un majordom italian fără 
îndoială, iar doamna Bantry fu condusă direct în fosta 
bibliotecă a colonelului Bantry. Aceasta, aşa cum fusese deja 
anunţată, fusese unită cu biroul răposatului. Rezultatul era 
impresionant. Pereţii erau îmbrăcaţi în lemn, iar podelele 
parchetate. Într-un capăt al încăperii se afla un pian şi la 
mijlocul unuia dintre pereţi trona un superb patefon. În 
partea opusă a camerei era un soi de insuliţă formată din 
covoare persane, o masă de ceai şi câteva scaune. L.a masa 
de ceai şedea Marina Gregg, iar în picioare, rezemat de 
şemineu, stătea ceea ce doamna Bantry considera a fi cel 
mai urât om pe care îl văzuse vreodată în viaţa ei. 

Cu câteva minute mai înainte, chiar în momentul în care 
doamna Bantry era pe punctul de a suna la uşă, Marina 
Gregg îi spunea soţului ei cu voce caldă, plină de 
entuziasm: 

— Locul acesta e exact ce-mi trebuie, Jinks, exact ce-mi 
trebuie. E tot ce mi-am dorit vreodată. Linişte englezească 
într-un peisaj tipic englezesc. Mă văd trăind aici, mă văd 
stând aici toată viaţa, dacă trebuie. Vom adopta stilul de 
viaţă englezesc. Vom bea ceaiul de la ora cinci în fiecare 
după-amiază, ceai chinezesc în serviciul meu georgian. Şi 
vom privi pe fereastră la păşunile acestea englezeşti şi la 
copacii care mărginesc proprietatea. Mă simt ca şi cum, în 
sfârşit, am ajuns acasă. Simt că aş putea să mă stabilesc 
aici, că aş putea să fiu calmă şi fericită aici. Acesta va fi 
căminul meu. Asta simt. Că sunt acasă. 

Iar Jason Rudd (Jinks pentru soţie) îi zâmbi. Îi dărui un 
zâmbet docil, indulgent, dar oarecum rezervat, pentru că 
mai auzise discursul ăsta de nenumărate ori înainte. Poate 
că de data aceasta se va adeveri. Poate că, într-adevăr, 
acesta va fi, în sfârşit, locul în care Marina Gregg se va simţi 
acasă. Dar îi ştia mult prea bine aceste entuziasme 


premature. Era întotdeauna aşa de sigură că găsise exact 
ceea ce căuta. Îi răspunse pe un ton meditativ: 

— E minunat, draga mea. E pur şi simplu minunat. Mă 
bucur că îţi place. 

— Îmi place? Ador locul acesta. Tu nu? 

— Cum să nu, spuse Jason Rudd. Sigur că da. 

Nu era aşa de rău, îşi zise în sinea lui. O casă bună, bine 
clădită, deşi într-un stil victorian nu tocmai atractiv. Trebuia 
să recunoască totuşi că oferea un sentiment de stabilitate şi 
trăinicie. Acum că reuşiseră să scape de toate 
inconvenienţele acelea fantastice, s-ar putea să fie chiar 
confortabil să locuiască aici. N-ar strica să se poată întoarce 
aici din când în când. Cu puţin noroc, Marina n-o să înceapă 
s-o urască vreo doi ani, poate chiar doi ani jumătate. 
Depinde. 

Marina spuse, oftând uşor: 

— E atât de minunat să te simţi bine din nou! Bine şi în 
putere. Să fii în stare să faci faţă la toate. 

Iar el răspunse din nou: 

— Cum să nu, draga mea. Sigur că da. 

Fusese exact momentul în care uşa se deschise şi 
majordomul italian o conduse în încăpere pe doamna 
Bantry. 

Marina Gregg era toată un farmec când ieşi în 
întâmpinarea doamnei Bantry. Veni înspre ea cu mâinile 
întinse, spunându-i ce plăcere era s-o vadă din nou. Şi ce 
coincidenţă a fost întâlnirea lor din San Francisco atunci, 
pentru ca, la numai doi ani după, ea şi Jinks să cumpere 
tocmai casa care aparținuse cândva doamnei Bantry. Şi că 
spera, spera cu ardoare ca doamna Bantry să nu se supere 
pe ei că au demontat toate prin casă şi că au schimbat 
atâtea şi spera să nu creadă despre cei doi că erau nişte 
intruşi îngrozitori. 

— Venirea dumneavoastră este unul dintre cele mai 
grozave lucruri care s-au petrecut vreodată aici, spuse 
doamna Bantry veselă, aruncând o privire către şemineu. 


Marina Gregg, urmărind privirea doamnei Bantry, vorbise 
ca şi cum aproape că îi continuă gândul: 

— Nu-l cunoaşteţi pe soţul meu, nu-i aşa? Jason, dumneaei 
este doamna Bantry. 

Doamna Bantry îl privi pe Jason Rudd cu oarecare interes. 
Prima ei impresie că bărbatul acesta este cel mai urât 
bărbat pe care îl văzuse vreodată în viaţa ei se adeveri. 
Avea nişte ochi interesanţi. Erau, gândi ea, mai adânciţi în 
orbite decât oricare alţi ochi din câţi i-au fost daţi să vadă. 
Ca nişte lacuri adânci şi calme, îşi spuse doamna Bantry, 
simțindu-se ca o scriitoare de romane de dragoste. Restul 
feţei era evident denivelată, aproape ridicol de 
disproporţionată. Nasul foarte proeminent mai avea nevoie 
doar de nişte vopsea roşie ca să-l transforme, cu succes, în 
cel al unui clovn. Avea până şi gura mare şi tristă a unui 
clovn. Nu-şi putea da seama dacă era furios în momentul de 
faţă sau chipul lui trăda de fapt o perpetuă stare de furie. 
Când îi vorbi, vocea era neaşteptat de plăcută. Profundă şi 
calmă. 

— Un soţ, spuse el, este întotdeauna un gând secundar. 
Dar, daţi-mi voie să confirm ceea ce a spus soţia mea şi 
anume că ne bucurăm să vă avem printre noi. Sper sănu vă 
simţiţi în postura în care noi vă suntem oaspeţi. 

— Trebuie să vă iasă din cap, răspunse doamna Bantry, 
ideea cum că am fost obligată să plec din propria casă. N-a 
fost casa mea cu adevărat niciodată. Mă tot felicit de când 
am vândut-o. Era o casă groaznic de greu de administrat. 
Îmi plăcea grădina, dar casa în sine devenise o pacoste pe 
zi ce trecea. De când am vândut-o, m-am simţit 
extraordinar călătorind în străinătate, vizitându-mi fiicele 
căsătorite, nepoţii şi prietenii din toate colţurile lumii. 

— Fiice, se miră Marina Gregg. Aveţi fii şi fiice? 

— Două fete şi doi băieţi, confirmă doamna Bantry, şi 
împrăştiaţi care încotro. Unul în Kenya, unul în Africa de 
Sud. Unul undeva în apropiere de Texas şi celălalt, slavă 
Domnului, în Londra. 


— Patru, se minună Marina Gregg. Patru... Şi nepoți? 

— Nouă până acum, spuse doamna Bantry. E o bucurie să 
fii bunică. Nu ai niciuna dintre grijile pe care le au părinţii. 
Poţi să dai frâu liber tuturor răsfăţurilor... 

Jason Rudd o întrerupse: 

— Mi-e teamă că vă intră soarele în ochi, afirmă el, în 
acelaşi timp mergând spre fereastră să ajusteze jaluzelele. 
Trebuie să ne spuneţi totul despre acest sătuc minunat, îi 
ceru, întorcându-se de la fereastră. 

Îi oferi o cană de ceai. 

— Vă pot oferi un biscuit sau un sendviş, sau, poate, o felie 
din tortul acesta? Avem o bucătăreasă italiană care ne face 
tot felul de prăjituri şi plăcinte bune. După cum vedeţi, 
suntem foarte prinşi de obiceiul vostru de a lua ceaiul după- 
amiaza. 

— Şi încă un ceai delicios, nu oricum, i se confesă doamna 
Bantry, sorbind din băutura parfumată. 

Marina Gregg îi zâmbi mulţumită. Mişcările degetelor ei, 
nervoase şi bruşte, pe care privirea lui Jason Rudd le 
înregistrase cu câteva minute mai înainte, se opriseră. 
Doamna Bantry o privi pe amfitrioana ei cu mare admiraţie. 
Momentul de glorie al Marinei Gregg se consumase înainte 
ca acele statistici vitale să acceadă la puterea absolută. Nu 
ar fi putut fi descrisă drept un „sex-simbol” sau, cum li se 
spune acum, „Bustul Perfect” sau „Perfecţiunea 
întruchipată”. Marina fusese zveltă şi mlădioasă. Osatura 
feţei şi a capului avea ceva din frumuseţea lui Garbo. 
Împrumutase filmelor în care jucase din personalitatea ei şi 
nu doar din sexualitatea ei. Felul ei special de a întoarce 
brusc capul, de a deschide ochii ei frumoşi şi adânci, gura ei 
uşor tremurândă, toate acestea tăiau răsuflarea celor care 
îi priveau frumuseţea, o frumuseţe care nu venea din 
regularitatea trăsăturilor, ci, mai curând, din acel val de 
magie care transcende carnea şi îl ia pe spectator prin 
surprindere. Încă mai păstra ceva din această magie, însă 
acum nu mai era atât de evidentă. La fel ca majoritatea 


actriţelor de cinema şi de teatru, Marina avea capacitatea 
de a-şi schimba personalitatea după bunul plac. Se putea 
retrage în sine, putea să devină tăcută, blândă, însingurată, 
dezamăgindu-şi şi fanii cei mai înfocaţi. Şi apoi, pe 
negândite, acea mişcare bruscă a capului, zâmbetul 
neaşteptat şi magia se reîntorceau. 

Unul dintre cele mai mari filme pe care le făcuse vreodată 
fusese Maria, Regina Scoției, iar Marina Gregg, în 
atitudinea pe care o arbora acum, îi amintea doamnei 
Bantry tocmai de acea producţie. Ochii doamnei Bantry se 
întoarseră către soţ. Şi el o privea cercetător pe Marina. 
Nefiind conştient că este privit, Jason Rudd lăsă să i se 
citească pe chip întreaga pleiadă de sentimente. 
„Dumnezeule, gândi doamna Bantry, omul ăsta o adoră.” 

Nu îşi putea explica de ce era atât de mirată. Poate pentru 
că vedetele de cinema, amorurile lor şi devotamentul lor 
erau atât de mult discutate în presa de scandal, încât chiar 
nu te aştepţi să dai în realitate chiar tu peste ele. Dintr-un 
impuls de moment, doamna Bantry le spuse: 

— Sper din toată inima că vă veţi simţi bine aici şi că veţi 
rămâne o vreme. Aveţi de gând să păstraţi casa mult timp? 

Marina Gregg întoarse către ea nişte ochi mari, plini de 
mirare. 

— Nu vreau să mai plec de aici niciodată, spuse ea. Ah, nu 
vreau să spun că nu va trebui să călătoresc multă timp. Voi 
călători, fără îndoială. Se prea poate să fac un film în Africa 
de Nord anul viitor, deşi nu este nimic, încă, pus la punct. 
Nu, asta va fi casa mea de acum înainte. Aici mă voi 
întoarce. Întotdeauna mă voi întoarce aici de oriunde. 
Suspină, apoi continuă: E atât de minunat. Am găsit, în 
sfârşit, un cămin al meu. 

— vă înţeleg, răspunse doamna Bantry, zicându-şi, în 
acelaşi timp, în sinea ei: „Poţi să zici ce vrei, dar nu cred 
nici în ruptul capului că va fi aşa cum spuitu. Nu credcă 
eşti genul de om care se aşază vreodată la casa ei”. 


Se uită iar, pe furiş, la Jason Rudd. Nu mai avea mina 
aceea furioasă. Ba dimpotrivă, zâmbea; un zâmbet brusc, 
blând, venit de nicăieri, şi, cu toate astea, un zâmbet plin de 
tristeţe. „Şi el ştie la fel de bine ca şi mine”, gândi doamna 
Bantry. 

Uşa se deschise şi o femeie intră în încăpere. 

— Jason, te caută cei de la Bartletts la telefon, îl anunţă ea. 

— Spune-le să mă sune mai încolo. 

— Au zis că nu suferă amânare. 

Bărbatul oftă şi se ridică în picioare. 

— Dă-mi voie să te prezint doamnei Bantry, spuse el. Ella 
Zielinsky, secretara mea. 

— Ella, bea o cană de ceai cu noi, îi oferi Marina după ce 
Ella Zielinsky răspunse prezentării cu un surâzător „Îmi 
face plăcere să vă cunosc”. 

— Am să iau un sendviş, răspunse Ella. Nu-mi place ceaiul 
chinezesc. 

Ella Zielinsky era, la o primă vedere, o femeie în jur de 
treizeci şi cinci de ani. Purta un costum bine croit, o bluză 
dantelată şi părea foarte stăpână pe sine. Părul negru îi era 
tăiat foarte scurt şi avea o frunte înaltă. 

— Am înţeles că aţi locuit aici cândva, îi spuse ea doamnei 
Bantry. 

— Să fi trecut ceva ani de atunci, răspunse doamna Bantry. 
După moartea soţului meu am găsit de cuviinţă s-o vând şi 
de atunci a trecut prin multe mâini. 

— Doamna Bantry îmi spunea că nu-i displac deloc 
schimbările pe care le-am făcut, interveni Marina. 

— Aş fi fost groaznic de dezamăgită dacă nu le-aţi fi făcut, 
îi răspunse doamna Bantry. Am venit într-o suflare până 
aici. Pot să vă destăinui cele mai splendide zvonuri care s-au 
răspândit prin sat. 

— Până acum n-am ştiut niciodată cât de greu e să găseşti 
un instalator în ţara asta, spuse domnişoara Zielinsky, 
mestecând sendvişul într-o manieră foarte profesională. Nu 
că aş fi plătită să fac aşa ceva, continuă ea. 


— Eşti plătită să le faci pe toate, îi răspunse Marina, şi ştii 
asta foarte bine, Ella. Eşti plătită să ai grijă de servitori, de 
instalatori, să negociezi cu zidarii, pentru toate. 

— Zidarii din ţara asta parcă nici n-au auzit de ferestre 
franţuzeşti. Ella privi spre fereastră. Trebuie să recunosc, e 
frumoasă priveliştea de aici. 

— O splendidă scenă de străveche viaţă rurală, tipic 
englezească, observă Marina. Casa asta are atmosferă. 

— N-ar mai fi aşa rurală dacă n-ar fi fost copacii aceştia, 
spuse Ella Zielinsky. Zona rezidenţială din vale creşte 
văzând cu ochii. 

— Pe vremea mea nu era nimic acolo, remarcă doamna 
Bantry. 

— Vreţi să spuneţi că, pe vremea când locuiaţi aici, nu 
exista nimic în afară de satul acesta? 

Doamna Bantry încuviinţă. 

— Trebuie să fi fost greu să-ţi faci cumpărăturile. 

— Nu sunt de acord. Cred că era mai mult decât simplu. 

— Înţeleg ideea de a ţine o grădină cu flori, dar cei de aici 
îşi cultivă singuri până şi legumele. Nu ar fi mult mai simplu 
să le cumpere - aveţi un supermarket, ştiţi? 

— Probabil că la asta se va şi ajunge, oftă doamna Bantry. 
Dar nu mai au acelaşi gust. 

— Ella, nu strica atmosfera, o dojeni Marina. 

Uşa se deschise şi Jason apăru în cadru. 

— Scumpa mea, îi spuse Marinei, îmi pare rău că te 
deranjez cu asta, dar, dacă nu te superi, poţi să vii puţin? 
Cei de la Bartletts vor să ştie ce crezi şi tu despre afacerea 
asta. 

Marina se ridică de pe fotoliu, cu un oftat. Se îndreptă 
spre uşă, fără tragere de inimă. 

— Mereu vor câte ceva, murmură ea. Îmi pare sincer rău, 
doamnă Bantry. Nu cred să dureze mai mult de un minut 
sau două. 

— Atmosferă, spuse Ella Zielinsky în timp ce Marina ieşi 
din încăpere, închizând uşa în urma ei. Chiar credeţi că are 


atmosferă casa asta? 

— Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi caracterizată 
aşa, răspunse doamna Bantry. E o casă, nimic mai mult. Are 
inconveniente din anumite puncte de vedere, dar e foarte 
confortabilă şi plăcută din altele. 

— Asta cred şi eu, îi spuse Ella Zielinsky. Îi aruncă doamnei 
Bantry o privire piezişă. Că tot vorbeam de atmosferă, când 
s-a petrecut crima aici? 

— Nu s-a petrecut niciodată nici o crimă în casa asta, o 
linişti doamna Bantry. 

— Ei, haideţi acum. Am auzit nişte poveşti... Întotdeauna 
circulă tot felul de poveşti, doamnă Bantry. Pe covorul din 
faţa şemineului, chiar aici, nu-i aşa? Spuse domnişoara 
Zielinsky, făcând un semn cu capul înspre şemineu. 

— Da, confirmă doamna Bantry. Chiar acolo. 

— Deci a fost o crimă. 

Doamna Bantry scutură din cap. 

— Crima n-a avut loc aici. Fata ucisă a fost adusă în casă şi 
pusă în camera asta. N-a avut cu noi nici în clin, nici în 
mânecă. 

Ella Zielinsky se arătă interesată. 

— Trebuie să vă fi fost foarte greu să-i convingeţi pe 
oameni că într-adevăr aşa s-a întâmplat, remarcă ea. 

— Aveţi mare dreptate, spuse doamna Bantry. 

— Când aţi descoperit cadavrul? 

— Slujnica a venit dis-de-dimineaţă, îşi aminti doamna 
Bantry, cu ceaiul. Ştiţi, pe atunci obişnuiam să avem slujnice 
în casă. 

— Ştiu, răspunse domnişoara Zielinsky. Purtau rochii cu 
imprimeuri care foşneau când mergeau. 

— Nu ştiu dacă aveau sau nu rochii cu imprimeuri, 
răspunse doamna Bantry; se poate la fel de bine să fi purtat 
şorţuri peste ele. Oricum, a dat buzna să ne spună că era 
un cadavru în bibliotecă. I-am spus „vorbeşti prostii”, apoi l- 
am trezit pe soţul meu şi am coborât să vedem despre ce e 
vorba. 


— Şi, ca să vezi, era acolo, continuă domnişoara Zielinsky. 
Incredibil, cum se întâmplă lucrurile astea. Ella îşi răsuci 
brusc capul înspre uşă şi, într-o secundă, înapoi spre 
doamna Bantry. Dacă nu vă deranjează, v-aş ruga să nu-i 
povestiţi toate astea doamnei Gregg. Lucrurile de felul 
acesta nu-i fac deloc bine. 

— Desigur, nici o problemă, n-am să scot nici un cuvânt, 
promise doamna Bantry. De fapt, în genere, nici nu 
pomenesc despre asta. S-a întâmplat acum mult timp. Dar 
n-o să audă oricum despre asta - doamna Gregg vreau să 
spun? 

— Nu se loveşte prea des de realitate, spuse Ella Zielinsky. 
Ştiţi, vedetele de cinema pot trăi vieţi dintre cele mai 
izolate. Ba chiar, de cele mai multe ori, trebuie să te asiguri 
că, într-adevăr, sunt izolate. Realitatea o tulbură pe doamna 
Gregg. Doar ştiţi că a fost foarte bolnavă în ultimii doi ani. 
Abia acum un ana început să-şi revină cât de cât. 

— Pare a îndrăgi casa aceasta, spuse doamna Bantry, şi 
simte că va fi fericită aici. 

— Bănuiesc că asta o va ţine vreun an, poate doi, îi 
răspunse Ella Zielinsky. 

— Nu mai mult? 

— Ei bine, să zicem că am îndoielile mele. Marina e genul 
acela de om care are impresia că i se împlineşte orice 
dorinţă. Numai că, nu-i aşa, viaţa nu e chiar atât de simplă. 

— Nu, răspunse doamna Bantry cu patos, chiar nu e 
simplă deloc. 

— Pentru el ar însemna foarte mult ca ea să-şi găsească 
fericirea aici, zise Ella Zielinsky. Apoi mai mâncă încă două 
sendvişuri, absorbită de propriile gânduri, înfulecând în 
stilul oamenilor care îşi îndeasă mâncarea în gură ca şi cum 
ar fi fost pe cale să piardă vreun tren. E un geniu, ştiţi, 
continuă ea. Aţi văzut vreunul dintre filmele regizate de el? 

Doamna Bantry se simţi oarecum stânjenită. Făcea parte 
din acea categorie de oameni care se duceau la film numai 
pentru film. Întreaga listă de nume de actori, regizori, 


producători, directori de imagine şi restul era ignorată. De 
foarte multe ori chiar nici nu reţinea numele vedetelor care 
jucau. Cu toate acestea, nu se grăbea să se dea de gol 
pentru această lipsă de atenţie din partea ei. 

— Nu mai ştiu exact, spuse ea. 

— Desigur, are multe altele pe cap, îi povesti Ella Zielinsky. 
O are pe ea, cu tot bagajul ei emoţional şi ea nu e uşor de 
suportat. Vedeţi dumneavoastră, pe Mariana trebuie s-o 
menţii fericită şi nu e chiar atât de uşor, îmi închipui, să faci 
pe cineva fericit. Doar dacă... Vreau să spun... Doar dacă 
acea persoană €... Ella ezită. 

— Doar dacă acea persoană e fericită de felul ei, îi sugeră 
doamna Bantry. Unora, adăuga ea meditativ, le place să fie 
nefericiţi. 

— Oh, Marina nu e aşa, spuse Ella Zielinsky, scuturând 
energic din cap. Doar că, uneori, toanele ei sunt dintre cele 
mai violente. Ştiţi ce vreau să spun - acum e din cale afară 
de fericită, din cale afară de mulţumită de ştiu eu ce, şi 
spune la toată lumea cât de minunat se simte. Şi, apoi, 
bineînţeles, ceva banal se întâmplă şi cade brusc în extrema 
cealaltă. 

— Bănuiesc că e doar temperamentală, sugeră vag 
doamna Bantry. 

— Exact, spuse Ella Zielinsky. Temperamentală. Toţi sunt, 
mai mult sau mai puţin, temperamentali, dar Marina Gregg 
mai mult decât oricine. Tocmai eu să nu ştiu! Ce poveşti v-aş 
putea spune! Termină de mâncat şi ultimul sendviş. Slavă 
Domnului că nu sunt decât o secretară. 

Capitolul 5 

La petrecerea de caritate organizată la Gossington Hall 
pentru Asociaţia Serviciilor de Ambulanţă St John venise 
lume într-un număr mai mare ca niciodată. Banii colectaţi 
din taxele de intrare se strângeau în sume frumuşele. Şi, pe 
deasupra, vremea era bună, iar cerul senin, fără nici un nor. 
Dar atracţia cea mai mare care îi mâna pe oamenii din 
partea locului la eveniment era, fără îndoială, curiozitatea 


enormă de a vedea ce-au făcut „cei din industria filmului” 
cu Gossington Hall. Lumea se delecta cu cele mai 
extravagante presupuneri. Piscina, mai ales, provoca o 
imensă satisfacţie. Imaginea pe care o aveau cei mai mulţi 
despre vedetele de la Hollywood ţinea de lenevitul la soare, 
pe marginea unei piscine, în locuri exotice şi în compania 
unor persoane la fel de exotice. Faptul că o piscină se 
potrivea mai degrabă în climatul de la Holywood decât în 
cel din St Mary Mead nu le trecu prin cap. Până la urmă, 
Anglia avea parte întotdeauna de o săptămână toridă pe an 
şi întotdeauna exista măcar o zi în care să se poată scrie în 
ziarul de duminică articole despre „Cum să-ţi menţii 
temperatura optimă a corpului”, „Cum să iei o cină 
răcoroasă” sau „Cum să prepari băuturi reci”. Piscina 
aceasta era întruchiparea a ceea ce toată lumea îşi imagina 
că trebuie să fie o piscină. Era spațioasă, cu ape albastre, 
beneficia de un pavilion exotic pe post de vestiar şi era 
înconjurată de o plantație artificială de tufişuri şi arbuşti. 
Reacţia mulţimii era exact cea aşteptată, aducând cu sine o 
ploaie de remarci de toate felurile. 

„O-oh, nu-i aşa că e minunată!” „Da ştiu că bălăceala asta 
merită toţi banii, nu glumă!” „Îmi aminteşte de vacanţa în 
care am fost de curând.” „Bani aruncaţi pe apa sâmbetei, îţi 
zic. Ar trebui interzise.” „Ia te uită la marmura asta luxoasă. 
Cred că i-a costat o avere!” „Nu pot să înţeleg ce-i face pe 
oamenii ăştia să creadă că pot veni aici, să arunce cu bani 
în dreapta şi-n stânga după bunul lor plac.” „Poate că o să 
dea evenimentul la televizor la un moment dat. Ar fi foarte 
distractiv.” 

Până şi domnul Sampson, cel mai în vârstă om din St Mary 
Mead, umflat în pene ca un cocoş pentru cei nouăzeci şi 
şase de ani ai săi, deşi rudele lui susțineau cu tărie că de 
fapt nu are mai mult de optzeci şi şase, se împletici pe 
picioarele lui reumatice, sprijinit într-un baston, să vadă 
toată tărăşenia cu ochii lui. Oferi cele mai înalte cuvinte de 
laudă de care era în stare: 


— Ah, bănuiesc că o să fie mult dezmâăţ aici, da, fără 
îndoială. Femei şi bărbaţi dezbrăcaţi, bând şi fumând nişte 
iarbă, cum i se zice prin ziare. N-o să se dea în lături de la 
Nimic, ştiu eu. Ah, da da, spuse domnul Sampson cu plăcere 
nemăsurată, mare dezmâăţ o să mai fie. 

Astfel, ultimul vot de încredere fusese acordat petrecerii 
din această după-amiază. Pentru un ban în plus, oamenii 
erau lăsaţi să intre în casă, să viziteze noul salon muzical, 
solonul de zi, sufrageria, care era de nerecunoscut, 
îmbrăcată în lemn negru de stejar şi piele de Spania şi câte 
şi mai câte minunăţii. 

— Nici n-ai zice că ăsta e vechiul Gossington Hall, nu-i aşa? 
Spuse nora domnului Sampson. 

După ceva vreme, veni şi doamna Bantry, agale, la 
petrecere, observând cu plăcere că banii curgeau şi că 
lumea se adunase cârd. 

Cortul unde se servea ceaiul era plin cu oameni. Doamna 
Bantry spera din tot sufletul că brioşele o să ajungă la toată 
lumea. Dar nu-şi făcea griji, căci erau pe mâna unor femei 
foarte competente. Ea, în schimb, o luă spre răzoarele cu 
flori şi le privi cu invidie. Observă încântată că cei doi nu se 
dăduseră în lături de la cheltuieli şi era, într-adevăr, un 
aranjament minunat, bine plantat cu flori scumpe. Nu se 
ocupase cineva din personalul din casă, era convinsă. 
Fusese contactată o firmă de amenajări peisagistice, fără 
îndoială, una profesionistă. Şi, cu ajutorul unui cec în alb şi 
al vremii bune, făcuse o treabă splendidă. 

Uitându-se în jurul ei, simţi că întreaga scenă avea o 
savoare subtilă de petrecere tipică pentru grădinile 
Palatului Buckingham. Toată lumea îşi întindea gâturile să 
vadă tot ce se putea vedea şi, din când în când, un grup 
select era introdus în încăperile cele mai ascunse ale casei. 
Între timp, un tânăr înalt şi mlădios, cu părul lung şi 
ondulat se apropie de ea. 

— Doamnă Bantry? Sunteţi doamna Bantry? 

— Da, eu sunt doamna Bantry. 


— Hailey Preston. Tânărul îi strânse mâna. Lucrez pentru 
domnul Rudd. Dacă nu vă supăraţi, vă rog să mă însoţiţi 
până la etaj. Domnul şi doamna Rudd au invitat câţiva 
prieteni mai speciali. 

Onorată cum se cuvine de invitaţie, doamna Bantry îl 
urmă. Întrară prin ceea ce, în vremea ei, ar fi numit poarta 
dinspre grădină. În faţa scării principale un cordon roşu le 
opri trecerea. Hailey Preston îl scoase din cârligul de 
siguranţă şi îi permise să treacă. Drept în faţa ei doamna 
Bantry îi recunoscu pe consilier şi pe doamna Allcock. 
Doamna, grăsună din fire, respira greu. 

— E minunat ce-au făcut din casă, nu-i aşa, doamnă 
Bantry? Conchise doamna Allcock printre gâfâieli. Trebuie 
să recunosc că mi-aş dori să pot să arunc o privire în băi, 
dar nu cred că o să am ocazia. Vocea femeii trăda dorinţa 
puternică de a le vedea neapărat. 

În capul scărilor, Marina Gregg şi Jason Rudd îi 
întâmpinau pe cei câţiva aleşi pe sprânceană. Ceea ce, 
cândva, fusese un dormitor de oaspeţi, se transformase 
acum într-un spaţiu deschis, menit să confere imaginea 
unui salon impozant. Giuseppe, majordomul, servea băuturi 
oaspeţilor. 

Un bărbat masiv, în livrea, introducea oaspeţii în salon. 

— Domnul consilier şi doamna Allcock, trâmbiţă el. 

Marina Gregg era fermecătoare şi naturală, exact aşa cum 
i-o descrisese doamna Bantry lui Miss Marple. O şi auzea pe 
doamna Allcock comentând mai târziu:,...Şi e atât de lipsită 
de toane, în ciuda faptului că e atât de celebră”. 

Ce frumos din partea doamnei Allcock să vină, ca să nu 
mai spună de domnul consilier, şi spera să se simtă bine în 
după-amiaza aceasta. „Jason, te rog să ai grijă de doamna 
Allcock.” 

Domnul consilier şi doamna Allcock au fost trecuţi pe 
mâna lui Jason şi a majordomului care le oferi băuturi. 

— Oh, doamnă Bantry, ce drăguţ din partea 
dumneavoastră că aţi venit. 


— N-aş fi lipsit pentru nimic în lume, spuse doamna Bantry 
şi se îndreptă cu aplomb spre cocktailurile cu martini. 

Tânărul pe numele lui Hailey Preston o asistă cu 
amabilitate, apoi se îndepărtă consultând o listă pe care o 
ţinea în mână, pregătit, fără îndoială, să mai aducă dintre 
Cei Aleşi la Marea întâlnire. Totul era aranjat cu foarte 
mare grijă, gândi doamna Bantry, întorcându-se pe călcâie, 
cu paharul de martini în mână, pentru a privi următorii 
invitaţi. Vicarul, un bărbat uscăţiv, ascetic, se uita în jur fără 
de ţintă, cu o mină oarecum nedumerită. 1 se adresă 
Marinei Gregg cu sinceritate: 

— Foarte drăguţ din partea dumneavoastră că m-aţi 
invitat şi pe mine. Din păcate, mă înţelegeţi, nu am un 
televizor, dar, desigur, eu... Tinerii din congregația mea mă 
ţin la curent cu noutăţile. 

Nimeni nu ştia despre ce vorbeşte. Domişoara Zielinsky 
care oficia şi ea serviciul de gazdă, îi oferi o limonadă şi un 
zâmbet cald. Domnul şi doamna Badcock erau următorii 
care aşteptau pe scară să fie introduşi. Heather Badcock, 
roşie în obraji, triumfătoare, venea cu un pas înaintea 
soţului ei. 

— Domnul şi doamna Badcock, anunţă sonor omul în 
livrea. 

— Doamna Badcock, spuse vicarul, întorcându-se, cu 
limonada în mână, neobosita secretară a asociaţiei. E una 
dintre persoanele cele mai active. De fapt, nu ştiu ce s-ar 
face cei de la St John fără ea. 

— Sunt sigură că aţi fost minunată în tot ceea ce aţi făcut, 
spuse Marina. 

— Nu vă aduceţi aminte de mine? Întrebă Heather, cam 
răutăcioasă. Cum aţi putea, la sutele de oameni pe care îi 
întâlniți tot timpul. Oricum, a fost acum mulţi ani. Şi încă în 
Insulele Bermude, dintre toate locurile de pe pământ. Am 
fost acolo cu una dintre unităţile noastre de ambulanţă. Oh, 
a trecut ceva timp de atunci. 


— Desigur, spuse Marina Gregg, toată un zâmbet şi un 
farmec. 

— Îmi aduc aminte perfect, continuă doamna Badcock. 
Eram încântată, ştiţi, absolut încântată. Eram o copilă la 
vremea aceea. Când mă gândeam că exista posibilitatea de 
a o vedea pe Marina Gregg, în carne şi oase! Pe atunci 
eram o fană înfocată a dumneavoastră. 

— Sunteţi mult prea drăguță cu mine, sincer, mult prea 
drăguță, îi mulţumi Marina cu drăgălăşenie, dar ochii deja îi 
alunecau peste umărul lui Heather spre ceilalţi invitaţi. 

— Nu vreau să vă rețin, spuse Heather... Dar trebuie să... 

„Biata Marina Gregg, îşi spuse doamna Bantry în sinea ei. 
Bănuiesc că i se întâmplă frecvent să dea peste oameni din 
aceştia! Câtă răbdare îi mai trebuie!” 

Heather nu se lăsă până nu-şi spuse povestea. 

Doamna Allcock gâfâi peste umărul doamnei Bantry: 

— Câte schimbări au făcut! Nu ţi-ar veni să crezi dacă n-ar 
fi să vezi cu ochii tăi. Trebuie să fi costat o avere... 

— Eu... Nu mă simţeam foarte bolnavă şi... M-am gândit că 
trebuie, pur şi simplu să... 

— Asta e votcă, spuse doamna Allcock, uitându-se la 
paharul ei cu suspiciune. Domnul Rudd m-a întrebat dacă 
nu vreau să încerc. Sună foarte ruseşte. Nu cred că îmi 
place foarte tare... 

— Şi mi-am spus: nu te da bătută! Am pus pe faţă machiaj 
cât încăpea... 

— Bănuiesc că nu e foarte nepoliticos dacă îl las pe 
undeva, rosti doamna Allcock cu disperare. 

Doamna Bantry o asigură cu blândeţe: 

— Nici vorbă. Oricum, votca trebuie dată pe gât imediat - 
Doamna Allcock o privi surprinsă - dar asta necesită 
exerciţiu. Lăsaţi paharul pe masă şi luaţi în schimb un 
martini de pe tava aceea pe care o plimbă majordomul. 

Se întoarse numai ca să audă peroraţia nestăvilită şi 
triumfătoare a lui Heather Badcock. 


— N-am să uit niciodată cât de minunat arătaţi în ziua 
aceea. A meritat efortul de mii de ori. 

De data aceasta răspunsul Marinei n-a mai fost atât de 
automat ca înainte. Ochii ei, care rătăciseră o vreme peste 
umărul lui Heather Badcock, păreau acum să se fi fixat în 
perete, undeva pe la mijlocul scărilor. Se holba în gol, iar în 
expresia zugrăvită pe chipul ei era ceva atât de 
înspăimântător, încât doamna Bantry aproape că făcu un 
pas înspre ea s-o prindă. Femeia aceasta avea de gând să 
leşine? Ce Dumnezeu putea să fi văzut, de-a rămas aşa 
siderată? Dar Marina îşi reveni înainte ca doamna Bantry să 
poate să ajungă până la ea. Privirea ei, vagă şi distrată, se 
întoarse spre Heather, şi adoptă din nou maniera 
fermecătoare, deşi nu fără o undă de automatism. 

— Ce povestioară drăguță. Acum, ce vă putem oferi de 
băut? Jason! Un cocktail? 

— Ei bine, de obicei nu iau decât o limonadă sau un suc de 
portocale. 

— Trebuie să beţi ceva mult mai bun, spuse Marina. Nu 
uitaţi, aceasta e o zi pentru răsfâţ. 

— Daţi-mi voie să vă tentez cu un daiquiri american, îi 
spuse Jason, apărând cu două pahare în mâini. Sunt şi 
preferatele Marinei. 

Oferi unul soţiei lui. 

— N-ar trebui să mai beau, recunoscu Marina. Am băut 
deja trei. 

Dar nu refuză paharul. 

Heather luă paharul rezervat ei din mâna lui Jason, iar 
Marina plecă să întâmpine următoarea persoană invitată. 

Doamna Bantry îi spuse doamnei Allcock: 

— Haideţi să mergem să vizităm sălile de baie. 

— Oh, credeţi că avem voie? N-ar părea nepoliticos din 
partea noastră? 

— Sunt sigură că nu, o asigură doamna Bantry. Apoi, către 
Jason Rudd: Domnule Rudd, am dori să explorăm 
splendidele băi pe care le-aţi instalat de curând. Ne 


permiteţi să ne satisfacem această curiozitate pur 
domestică? 

— Desigur, răspunse Jason cu un zâmbet larg pe faţă. 
Fetelor, mergeţi şi vă faceţi de cap. Faceţi şi baie dacă aveţi 
chef. 

Doamna Allcock o urmă pe doamna Bantry de-a lungul 
coridorului. 

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă Bantry. 
Trebuie să recunosc că eu, de una singură, n-aş fi îndrăznit. 

— Trebuie să îndrăzneşti dacă vrei să ajungi unde îţi 
doreşti, afirmă doamna Bantry. 

Îşi continuară drumul de-a lungul coridorului, deschizând 
diferite uşi. Doamna Allcock şi celelalte două doamne care li 
se alăturaseră scoteau necontenit exclamaţii de uimire. 

— Mie-mi place cea roz, spuse doamna Allcock. Oh, îmi 
place cea roz mult de tot. 

— Mie îmi place cea cu lespezile cu delfini pe ele, comentă 
una dintre femei. 

Doamna Bantry îşi asumă rolul de gazdă cu imensă 
plăcere. Pentru o clipă aproape că uitase că nu maiera 
proprietara acestei case. 

— Câte duşuri! Exclamă doamna Allcock, copleşită. Nu că 
aş fi o mare amatoare de duşuri. Nu-mi dau seama cum poţi 
să-ţi menţii părul uscat. 

— Ar fi frumos dacă am putea să aruncăm un ochi prin 
dormitoare, spuse una dintre femei, pe un ton viclean, dar 
cred că am fi puţin cam prea indiscrete. Ce credeţi? 

— Oh, nu cred că putem să facem aşa ceva, replică 
doamna Allcock. 

Se uitară toate la doamna Bantry pline de speranţă. 

— Ei bine, spuse doamna Bantry, bănuiesc că n-ar fi foarte 
înţelept, apoi i se făcu milă de ele: Dar... Nu cred că va afla 
cineva dacă aruncăm doar un ochi. Puse mâna pe clanţa 
uneia dintre uşi. 

Dar dormitoarele erau încuiate. Femeile îşi manifestară 
dezamăgirea. 


— Bănuiesc că trebuie să-şi protejeze, cumva, intimitatea, 
spuse doamna Bantry cu blândeţe. 

Începură să străbată coridoarele înapoi spre salon. 
Doamna Bantry aruncă o privire prin una dintre ferestrele 
de la etaj. O observă jos pe doamna Meavy (din Noul 
Cartier) foarte elegant îmbrăcată, într-o rochie de organdi 
dantelată. Cu ea, băgă de seamă, era Cherry a lui Jane 
Marple, deşi nu-şi amintea acum care era numele ei de 
familie. Femeile râdeau şi sporovăiau, părând să se simtă 
bine. 

Dintr-odată casa i se păru doamnei Bantry veche, 
decrepită şi groaznic de artificială. În ciuda vopselurilor noi 
şi strălucitoare, a modificărilor, rămânea un vechi şi istovit 
conac victorian. „Am făcut bine că am plecat, gândi doamna 
Bantry. Casele sunt ca oricare alt obiect. Vine o vreme când 
trebuie să recunoşti că i-a sunat ceasul. lar casei ăsteia i-a 
cam sunat ceasul. I s-a făcut o cosmetizare, e adevărat, dar 
nu cred că i-a folosit la ceva.” 

Brusc un murmur întețit de voci ajunse până la ea. Cele 
două doamne care erau cu ea înaintară spre fereastră: 

— Ce se întâmplă? Întrebă una din ele. Aşa mi se pare, că 
se întâmplă ceva. 

Plecară de la fereastră şi se îndreptară spre scări. Ella 
Zielinsky le urmă imediat, apoi trecu repede pe lângă ele. 
Încercă să deschidă o uşă a unui dormitor şi spuse într-un 
suflu: 

— Oh, fir-ar să fie! Normal că le-au încuiat. 

— S-a întâmplat ceva? Întrebă doamna Bantry. 

— E cineva care nu se simte bine, îi răspunse scurt 
domnişoara Zielinsky. 

— Oh, Doamne, îmi pare rău. Pot să ajut cu ceva? 

— E vreun doctor pe aici, pe undeva? 

— N-am văzut pe niciunul dintre doctorii noştri din sat, 
spuse doamna Bantry, dar cu singuranţă e vreunul prin 
preajmă. 


— Jason dă un telefon acum, zise Ella Zielinsky, dar femeia 
nu pare a-şi reveni. 

— Care femeie? Întrebă doamna Bantry. 

— O doamnă Badcock, cred. 

— Heather Badcock? Dar mai înainte se simţea foarte 
bine! 

Ella Zieliensky îi răspunse nerăbdătoare: 

— A suferit un atac de apoplexie sau o criză de epilepsie 
sau ceva asemănător. Ştiţi cumva dacă avea ceva la inimă 
sau vreo altă problemă de genul acesta? 

— Chiar nu ştiu mare lucru despre ea, spuse doamna 
Bantry. E tânără în comparaţie cu mine. Stă în Noul Cartier. 
— Noul Cartier? Oh, vreţi să spuneţi din zona rezidenţială 

nouă. Nici nu ştiu unde e soţul ei sau cum arată măcar. 

— De vârstă mijlocie, blond, nu iese în evidenţă foarte 
mult, îl descrise doamna Bantry. A venit cu ea, deci trebuie 
să fie pe undeva pe aici. 

Ella Zielinsky intră într-o baie. 

— Nu ştiu ce să-i dau, spuse ea. Nişte săruri de amoniu, ce 
ziceţi? 

— A leşinat? Întrebă doamna Bantry. 

— E mai mult de atăt, îi răspunse Ella Zielinsky. 

— Am să văd dacă pot să ajut cumva, spuse doamna 
Bantry. 

Se întoarse repede pe palier, în capătul scărilor. Încercând 
să treacă după un colţ, se izbi de Jason Rudd. 

— Aţi văzut-o pe Ella? Întrebă el. Ella Zielinsky. 

— Am văzut-o pe acolo, intrând într-una din băi. Căuta 
ceva. Cred că nişte săruri de amoniu, dacă nu mă înşel. 

— Nu mai e nevoie, îi spuse Jason Rudd. 

Ceva în tonul vocii lui o şocă pe doamna Bantry. Îşi ridică 
brusc privirea înspre el. 

— E grav? E cu adevărat grav? 

— Aţi putea să-i spuneţi şi aşa, zise Jason Rudd. Biata 
femeie a murit. 


— A murit! Doamna Bantry era realmente şocată. Nu putu 
decât să se repete: Dar mai înainte se simţea foarte bine! 

— Ştiu, ştiu, spuse Jason Rudd. Stătea nemişcat, privind 
posomorât în gol. Ce întâmplare! 

Capitolul 6 

— Aşa, bun, spuse domnişoara Knight, punând tava cu 
micul dejun pe masa de lângă patul în care se afla Miss 
Marple. Şi cum ne simţim în dimineaţa asta? Văd că avem 
perdelele trase de pe geam, adăugă ea cu o uşoară notă de 
dezaprobare în voce. 

— Mă trezesc devreme. Probabil că şi dumneata o să te 
trezeşti devreme când vei fi de vârsta mea, adăugă ea. 

— A sunat doamna Bantry, o anunţă domnişoara Knight, 
acum vreo jumătate de oră. Voia să-ţi vorbească, dar i-am 
zis că mai bine ar fi să te sune peste vreo oră, după ce vei fi 
luat micul dejun. N-aveam de gând să te deranjez la ora 
aceea înainte să fi băut măcar o ceaşcă de ceai sau să fi 
mâncat ceva, cât de puţin. 

— Când sună prietenii mei, îi spuse Miss Marple, ai face 
bine să-mi spui. 

— Îmi pare rău, sincer, răspunse domnişoara Knight, dar 
mi s-a părut lipsită de consideraţie. După ce îţi vei bea 
ceaiul şi vei mânca oul fiert şi pâinea prăjită cu unt, atunci 
mai vedem. 

— Acum o jumătate de oră, spuse Miss Marple, dusă pe 
gânduri. Cât să fi fost... la să mă gândesc... Cam ora opt. 

— Mult prea devreme, reiteră domnişoara Knight. 

— Nu cred că doamna Bantry m-ar fi căutat la o asemenea 
oră dacă nu avea un motiv serios, răspunse Miss Marple 
gânditoare. În mod normal nu e ea omul care să sune dis- 
de-dimineaţă. 

— Ei, lasă dragă, nu-ţi bate capul cu asta, o linişti 
domnişoara Knight. Mă aştept să sune din nou, în scurt 
timp. Sau poate vrei s-o sun eu înapoi? 

— Nu, mulţumesc, replică Miss Marple. Aş prefera să-mi 
mănânc micul dejun cât e cald. 


— Sper că n-am uitat nimic, sporovăi veselă domnişoara 
Knight. 

Dar nu uitase nimic. Ceaiul fusese făcut aşa cum trebuie, 
cu apa dată în clocot, oul fusese fiert exact trei minute şi 
trei sferturi, pâinea prăjită uniform, untul aranjat frumos, 
într-un cub, cu borcanul de miere alături. În multe feluri, 
domnişoara Knight era, fără îndoială, o comoară la casa 
omului. Miss Marple îşi mâncă micul dejun cu plăcere. La 
parter începu să uruie motorul unui aspirator. Venise 
Cherry. 

În competiţie cu uruitul aspiratorului, se auzea o voce 
clară, tânără, cântând una dintre melodiile populare ale 
vremii. Domnişoara Knight, venind să ia tava cu micul 
dejun, dădu din cap a dezaprobare. 

— Ce n-aş da ca tinerica asta să nu mai cânte în toată casa, 
spuse ea. Nu e ceea ce numesc eu respect. 

Miss Marple zâmbi uşor. 

— Nu cred că i-a trecut vreodată prin cap lui Cherry că 
trebuie să dea dovadă de respect, remarcă ea. Şi de ce-ar 
face-o? 

Domnişoara Knight pufni şi spuse: 

— Nu mai e cum era cândva. 

— Normal că nu, spuse Miss Marple. Vremurile se 
schimbă. Trebuie să acceptăm că aşa e normal. Apoi 
adăugă: N-ar strica acum s-o suni pe doamna Bantry şi să 
afli ce dorea de la mine. 

Domnişoara Knight se grăbi să iasă din încăpere. După un 
minut sau două se auzi un ciocănit la uşă şi Cherry îşi făcu 
apariţia. Era strălucitoare şi agitată, şi foarte drăguță. Un 
şorţ mare, din plastic, cu marinari şi embleme ale marinei 
imprimate pe el, era legat peste rochia ei bleumarin. 

— Îţi şade bine părul aşa, îi spuse Miss Marple. 

— Am fost să-mi fac un permanent ieri, explică Cherry. E 
cam ţeapăn, dar e bine aşa. Am venit să văd dacă aţi auzit 
veştile. 

— Ce veşti? Întrebă Miss Marple. 


— Despre ce s-a întâmplat ieri la Gossington Hall. Ştiţi că a 
fost o mare petrecere ieri pentru Serviciul de Ambulanţă St 
John. 

Miss Marple făcu semn că da, ştia. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea. 

— Cineva a murit în toiul petrecerii. O doamnă Badcock. 
Stă după colţ, pe strada noastră. Bănuiesc că n-o 
cunoşteaţi. 

— Doamna Badcock? Miss Marple părea agitată. Ba o 
cunoşteam, cum să nu. Cred că... ba nu, aşa o chema... A 
ieşit şi m-a ridicat de jos ieri, când am căzut. A fost foarte 
cumsecade. 

— Oh, da, Heather Badcock era, într-adevăr, o femeie 
cumsecade, spuse Cherry. Ba, ar zice unii, chiar prea 
cumsecade. Era dintre cei care nu-şi văd de treaba lor. Ei, 
oricum, a dat ortu' popii. Pur şi simplu. 

— A murit! Dar de ce? 

— Habar n-am, replică Cherry. A fost invitată în casă 
pentru că era secretara Serviciului de Ambulanţă St John, 
bănuiesc. Ea cu primarul şi încă vreo câţiva alţii. Din câte 
am auzit eu, a băut un pahar şi apoi, cinci minute mai 
târziu, i s-a făcut rău şi a murit cât ai zice peşte. 

— Ce întâmplare şocantă, zise Miss Marple. Avea 
probleme cu inima? 

— Sănătoasă tun, aşa ziceau despre ea, povesti Cherry. 
Fireşte, nu ştii niciodată, nu? Bănuiesc că se poate să ai 
probleme cu inima şi să nu ştie nimeni despre asta. Oricum, 
ceva vă pot spune sigur. N-au trimis-o acasă. 

Miss Marple era confuză. 

— Cum adică n-au trimis-o acasă? Întrebă ea. 

— Trupul, explică Cherry, cu o voioşie nealterată. Doctorul 
a spus că trebuie să i se facă autopsie. Examinare post- 
mortem sau cum i s-o fi zicând. A spus că n-a tratat-o 
pentru nimic până acum şi că trupul nu prezenta nimic care 
să arate cauza morţii. Mie mi se pare cum ciudat, adăugă 
ea. 


— Ce înţelegi tu prin „ciudat”? Întrebă Miss Marple. 

— Ei bine, să vedem, se gândi Cherry o vreme. Ciudat. Ca 
şi cum s-ar ascunde ceva în spatele poveştii. 

— Soţul ei părea foarte supărat? 

— Era alb ca varul. Vreau să spun că... Ei bine, rar mi-a 
fost dat să văd un bărbat mai doborât ca ăsta. 

Urechile lui Miss Maple, antrenate ani de-a rândul în a 
detecta nuanţe subtile, o făcură să-şi încline capul într-o 
parte, ca o pasăre iscoditoare. 

— Deci îi era un soţ devotat? 

— Păcea tot ce-i cerea ea şi întotdeauna o lăsa să facă 
numai ce o tăia capul, spuse Cherry, dar asta nu înseamnă 
mereu că soţul îi era devotat, nu? Înseamnă că nu ai curajul 
să-ţi impui punctul de vedere. 

— Nu prea o înghiţeai? O întrebă Miss Marple. 

— Sincer, nu prea o cunosc, răspunse Cherry. Cunoşteam, 
vreau să spun. N-o displac... Displăceam. Doar că nu e 
genul meu de om. Prea era interesată de tot şi de toate. 

— Vrei să spui că se băga în treburile altora? 

— Nu, nu asta vreau să spun, răspunse Cherry. Chiar nu 
vreau să spun aşa ceva. Era o femeie foarte cumsecade şi 
întotdeauna încerca să-i ajute pe oameni. Şi era mereu 
sigură că ea şi numai ea ştia cel mai bine ce e de făcut. 
Chiar nu conta nici cât negru sub unghie dacă alţii credeau 
altceva. Aveam o mătuşă aşa. Îi plăcea extraordinar să facă 
plăcintă cu chimen şi obişnuia să coacă pentru toată lumea 
şi se ducea cu prăjitura acasă la oameni şi nu se deranja să- 
i întrebe dacă le place sau nu plăcinta cu chimen. Mai sunt 
oameni care, pur şi simplu, nu suportă gustul de chimen. Ei 
bine, doamna Badcock era cam genul acela de om. 

— Mda, spuse Miss Marple gânditoare, cam aşa era, într- 
adevăr. Ştiam pe cineva asemănător. Felul acesta de 
oameni, adăugă ea, trăiesc periculos - deşi habar nu au de 
nimic. 

Cherry se uită lung la ea. 

— Ce lucru ciudat aţi spus. Nu prea înţeleg ce înseamnă. 


Domnişoara Knight dădu buzna în încăpere. 

— Doamna Bantry se pare că a ieşit în sat, spuse ea. N-a 
spus unde a plecat. 

— Pot să ghicesc unde s-a dus, spuse Miss Marple. Vine 
aici. Acum a venit vremea să mă ridic din pat, adăugă ea. 

II 

Miss Marple nici nu apucase să se instaleze bine în fotoliul 
ei preferat, lângă fereastră, că doamna Bantry apăru, cu 
răsuflarea uşor întretăiată. 

— Am multe să-ţi spun, Jane, anunţă ea. 

— Despre petrecere? Întrebă domnişoara Knight. 
Petrecerea la care aţi fost ieri, nu? Am fost şi eu acolo 
pentru puţin timp, după-amiază devreme. Cortul în care se 
servea ceai era groaznic de aglomerat. Surprinzător de 
multă lume era acolo. Dar n-am reuşit s-o văd pe Marina 
Gregg nici măcar o secundă, ceea ce m-a dezamăgit 
oarecum. Îndepărtă un fir de praf de pe masă, apoi 
continuă senină: Sunt sigură că acum vreţi să discutaţi între 
patru ochi, şi ieşi din încăpere. 

— Nu pare să fie la curent cu ce s-a întâmplat, spuse 
doamna Bantry. Apoi o fixă pe prietena ei cu un ochi 
cercetător: însă tu, Jane, cred că tu ştii ce s-a întâmplat. 

— Vrei să zici de decesul de ieri? 

— Întotdeauna tu le ştii pe toate, Jane, spuse doamna 
Bantry. Nu-mi dau seama cum faci de reuşeşti. 

— Ei, hai, dragă, replică Miss Marple, aflu şi eu cum află 
toată lumea. Cherry, cea care mă ajută zilnic la treburile 
casei, a fost cea care a adus vestea. Sunt sigură că 
măcelarul o va informa de îndată pe domnişoara Knight. 

— Şi ce părere ai? Întrebă curioasă doamna Bantry. 

— Ce părere am despre ce anume? Răspunse Miss Marple. 

— Nu fi exasperantă, Jane, ştii foarte bine ce vreau să 
spun. Femeia aceea, cum îi zicea... 

— Heather Badcock, îi aminti Miss Marple. 

— A venit veselă şi plină de viaţă. Eram acolo când a sosit. 
Un sfert de oră mai târziu se aşază în scaun, spune că nu se 


simte tocmai bine, se chinuie puţin să tragă aer în piept şi 
moare. Ce părere ai despre asta? 

— Nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii, o avertiză 
Miss Marple. În primul rând, fireşte, e mai important să 
vedem ce-a zis medicul. 

Doamna Bantry încuviinţă. 

— Se vor face cercetări şi o autopsie, spuse ea. Asta cam 
arată ce anume cred ei despre asta, nu? 

— Nu neapărat, replică Miss Marple. Oricine se poate 
îmbolnăvi şi poate muri dintr-odată şi atunci ei sunt nevoiţi 
să facă o autopsie pentru a stabili cauza. 

— E mai mult de atât, spuse doamna Bantry. 

— De unde ştii că e mai mult? Întrebă Miss Marple. 

— Doctorul Stratford a plecat acasă ca să sune la poliţie. 

— Cine ţi-a spus aşa ceva? Se interesă Miss Marple cu 
interes sporit. 

— Bătrânul Briggs, spuse doamna Bantry. De fapt, nu mi-a 
spus el. Ştii că el se duce acasă la doctor seara, după ce 
termină lucrul, să vadă de grădină, şi cum tundea el ceva pe 
acolo, destul de aproape de biroul doctorului Stratford, l-a 
auzit sunând la secţia de poliţie de la Much Benham. Briggs 
i-a spus fiică-sii şi fiică-sa a scăpat o vorbă către poştăriţă, 
iar ea mi-a spus mie, povesti doamna Bantry. 

Miss Marple zâmbi. 

— Îmi dau seama, zise ea, că St Mary Mead nu s-a 
schimbat prea mult faţă de ce obişnuia să fie cândva. 

— Bârfele circulă în acelaşi fel, fu de acord doamna Bantry. 
Hai, de acum, Jane, e cazul să-mi spui ce crezi. 

— Prima dată, fireşte, nu poţi să nu te gândeşti la soţ, 
spuse Miss Marple, gânditoare. Era şi el acolo? 

— Da, era acolo. Doar nu crezi că s-ar fi sinucis, nu? 
Întrebă doamna Bantry. 

— Cu siguranţă nu s-a sinucis, hotărî Miss Marple. Nu era 
genul. 

— Tu cum ai întâlnit-o, Jane? 


— În ziua în care am făcut o plimbare prin Noul Cartier şi 
am căzut în apropierea casei ei. A fost bunătatea 
întruchipată. O femeie foarte de treabă. 

— Pe soţ l-ai văzut? Părea cum că nu i-ar fi plăcut nimic 
mai mult decât s-o otrăvească? Ştii ce vreau să spun, 
continuă doamna Bantry când observă că Miss Marple 
dădea semne de protest. Ţi-a adus aminte de maiorul Smith 
sau de Bertie Jones sau de altcineva care şi-a otrăvit 
nevasta şi pe care l-ai cunoscut cu ani în urmă? 

— Nu, spuse Miss Marple, nu mi-a adus aminte de nimeni 
cunoscut. În schimb ea, da. 

— Cine - doamna Badcock? 

— Da, răspunse simplu Miss Marple, mi-a adus aminte de 
cineva pe nume Alison Wilde. 

— Şi cum era această Alison Wilde? 

— N-avea nici cea mai vagă idee, asta spuse Miss Marple, 
despre cum e lumea. Nu înţelegea de ce sunt oamenii în 
stare. Nu se gândea niciodată la ei. Aşa că, vezi tu, nu avea 
cum să se apere de ceea ce avea să i se întâmple. 

— Nu cred că pricep o iotă din ce-mi spui, Jane, afirmă 
doamna Bantry. 

— E foarte greu să-ţi explic clar, se scuză Miss Marple. De 
fapt, e ceva ce vine din cultul propriei persoane, 
neînţelegând, prin asta, egoism, adăugă ea. Poţi să fii 
blândă şi altruistă şi chiar să-ţi pese de ceilalţi. Dar, dacă 
eşti ca Alison Wilde, s-ar putea să nu ştii niciodată ce-ai 
provocat. Şi nici să nu ştii ce ţi se poate întâmpla în 
consecinţă. 

— N-ai putea să fii mai explicită? O dojeni doamna Bantry. 

— Ba cred că aş putea să-ţi dau un exemplu la figurat. Nu 
e ceva ce chiar s-a întâmplat, ci doar ceva ce inventez 
acum, pe loc. 

— Dă-i drumul, zise doamna Bantry. 

— Ei bine, să presupunem că intri într-un magazin şi să 
zicem că ştii că patroana are un fiu escroc, genul are intră 
în puşcărie pentru delincvenţă juvenilă. Tânărul e acolo, 


trăgând cu urechea la ce-i spui tu mamei despre nişte bani 
pe care îi ţii în casă, sau poate nişte argintărie ori bijuterii. 
Subiectul te face să te simţi fericită şi mulţumită şi vrei să-i 
vorbeşti cuiva despre asta. Şi poate că, în decursul 
conversaţiei, îi pomeneşti şi de o anumită seară în care eşti 
plecată de acasă. Eşti foarte interesată de ce-i povesteşti 
pentru că e tot timpul în mintea ta. Şi să mai spunem că, 
poate, în seara cu pricina, te întorci acasă pentru că ai uitat 
ceva, iar în casa ta e acest tânăr pus pe rele pe care l-ai 
surprins în flagrant, iar el se întoarce şi-ţi dă una-n moalele 
capului. 

— Asta i se poate întâmpla aproape oricui în ziua de azi, 
spuse doamna Bantry. 

— Nu-i chiar aşa, răspunse Miss Marple. Majoritatea 
oamenilor au un anumit instinct de autoconservare. Îşi dau 
seama când nu e cazul să spună sau să facă ceva, din 
pricina persoanelor care ar putea auzi sau din pricina 
caracterului lor. Dar, cum spuneam şi mai înainte, Alison 
Wilde nu se gândea niciodată la nimeni altcineva în afara 
propriei persoane. Era genul de om care îţi spune exact tot 
ce a făcut, ce a văzut, ce a simţit şi ce-a auzit. Nu 
pomeneşte nici măcar o dată despre ce spun sau ce fac 
ceilalţi oameni. Viaţa pentru ea era un fel de stradă cu sens 
unic, pe care nu încăpea decât ea. Oamenii din jurul ei îi 
apăreau ca un fel de decor - ca un fel de tapet pe peretele 
unei încăperi. Miss Marple se opri o clipă, apoi continuă: 
Cred că Heather Badcock era genul acela de persoană. 

Doamna Bantry interveni: 

— Crezi că Heather era genul de persoană care să se fi 
băgat ca musca în ceva fără măcar să fi ştiut ce face? 

— Şi fără să înţeleagă cât de periculos era pentru ea, 
continuă Miss Marple. Apoi adăugă: Nu-mi vine nici un alt 
motiv în minte pentru care ar fi fost ucisă. Asta, vreau să 
spun, în cazul în care avem dreptate să presupunem că s-a 
comis o crimă. 


— Nu crezi că e posibil să fi şantajat pe cineva? Sugeră 
Miss Marple. 

— Oh, nu, o asigură Miss Marple. N-ar fi făcut aşa ceva 
niciodată. Apoi adăugă vexată: Toată afacerea mie mi se 
pare cam greu de crezut. Nu cred să fi fost... 

— Să fi fost ce? Stărui doamna Bantry. 

— Mă întreb dacă nu cumva a murit cine nu trebuia, spuse 
Miss Marple pe gânduri. 

Uşa se deschise şi în cameră îşi făcu apariţia doctorul 
Haydock, iar în spatele lui, ciripea neostoită domnişoara 
Knight. 

— Ah, văd că deja aţi şi început, spuse doctorul Haydock, 
privindu-le atent pe cele două doamne. Am venit să văd cum 
mai stai cu sănătatea, i se adresă apoi lui Miss Marple, dar 
se pare că nu mai am nevoie să întreb. Văd că ai început să- 
ţi administrezi tratamentul pe care ţi l-am prescris. 

— Ce tratament, domnule doctor? 

Doctorul Haydock îi arătă cu degetul lucrul de mână care 
zăcea pe masă, lângă ea. 

— Descurcatul iţelor, spuse el. Am dreptate, nu-i aşa? 

Miss Marple bătu uşor din gene, într-un fel discret, ca o 
domnişoară de modă veche. 

— N-ai decât să glumeşti, domnule doctor Haydock, spuse 
ea. 

— Nu poţi să mă prosteşti aşa, de la obraz, draga mea 
doamnă. 'le cunosc de prea mulţi ani. Moare cineva subit în 
Gossington Hall şi toată lumea în St Mary Mead salivează 
de plăcere. Ce, nu-i aşa? Se vorbeşte despre crimă cu mult 
înainte ca rezultatele anchetei să fie cunoscute. 

— Când are loc ancheta? Întrebă Miss Marple. 

— Mâine după-amiază, răspunse doctorul Haydock, însă 
bănuiesc că până atunci dumneavoastră, doamnelor, veţi fi 
trecut în revistă întreaga istorie, veţi fi decis asupra 
verdictului şi, nu mă îndoiesc, asupra multor altor aspecte. 
Ei bine, adăugă el, n-o să-mi pierd vremea aici. Nu are nici 
un sens să-mi pierd vremea cu un pacient care nu are 


nevoie de îngrijirile mele medicale. Obrajii îţi sunt roşii, 
ochii îţi strălucesc; ai început să te simţi bine. Mă duc în 
drumul meu. 

leşi cu paşi apăsaţi din încăpere. 

— Îl prefer oricând lui Sandford, spuse doamna Bantry. 

— Şi eu la fel, adăugă Miss Marple. Îmi este şi un foarte 
bun prieten, spuse ea gânditoare. Cred că a venit să-mi dea 
binecuvântarea. 

— Deci a fost crimă, zise doamna Bantry. Se uitară una la 
cealaltă. Cel puţin se pare că doctorul asta crede. 

Domnişoara Knight intră cu ceştile cu cafea. Pentru prima 
dată în viaţa lor, cele două doamne erau mult prea 
nerâbdătoare să-şi continue discuţia ca să sufere astfel de 
întrerupere. Cum o văzură plecată, Miss Marple şi începu: 

— Acum, Dolly, tu ai fost acolo... 

— Practic, aproape că am văzut când se întâmpla, 
confirmă doamna Bantry cu mândrie temperată. 

— Splendid, se bucură Miss Marple. Vreau să spun... Ei, 
ştii ce vreau să spun. Deci, poţi să-mi povesteşti exact ce s-a 
întâmplat din momentul în care a apărut Heather? 

— Am fost condusă în casă, începu ea. Am avut parte de 
tratamentul pentru snobi. 

— Cine te-a condus în casă? 

— Oh, un tânăr zvelt. Cred că e asistentul Marinei Gregg 
sau ceva. M-a condus în casă, apoi pe scări, la etaj. Aveau 
un soi de reuniune pe palierul din capul scărilor unde era 
adunat întreg comitetul de primire. 

— Pe palier? Spuse Miss Marple surprinsă. 

— Ah, l-au transformat în totalitate. Au dărâmat garderoba 
şi dormitorul ca să facă un soi de alcov, un salon, practic. 
Arăta foarte îmbietor. 

— Pricep. Şi cine mai era acolo? 

— Marina Gregg, toată un farmec şi o naturaleţe, 
frumoasă într-o rochie verde-cenuşie, foarte vaporoasă. Şi 
soţul, bineînţeles, şi femeia aceea despre care ţi-am 
povestit, Ella Zielinsky. Ea e secretara lor. În afară de ei, în 


salon erau, aş zice, în jur de opt sau zece persoane. Pe unii 
îi ştiam, pe alţii nu. Unii era de pe la studiouri - cei pe care 
nu-i cunoşteam. Venise vicarul şi nevasta doctorului 
Sandford. Doctorul n-a venit decât mai târziu; apoi mai 
erau acolo colonelul şi doamna Clittering şi reprezentantul 
Curţii. Cred că era şi cineva de la ziar. Şi o femeie tânără, 
cu un aparat mare de fotografiat. 

Miss Marple încuviinţă. 

— Continuă. 

— Heather Badcock şi soţul ei au apărut imediat după 
mine. Marina Gregg mă copleşea cu drăgălăşenii - pe mine 
şi încă pe cineva... A, da, pe vicar - şi apoi au intrat Heather 
Badcock şi soţul ei. Ea era, ştii, secretara Asociaţiei 
Serviciului de Ambulanţă St John. Cineva a spus ceva 
despre asta şi despre cât de mult a muncit şi cât de 
valoroasă este pentru asociaţie. Şi Marina Gregg i-a adresat 
fel de fel de complimente. Apoi, doamna Badcock, care, 
trebuie să recunosc, Jane, mi s-a părut a fi o femeie 
îngrozitor de obositoare, a început să trăncănească vrute şi 
nevrute despre cum a cunoscut-o nu ştiu unde pe Marina, 
cu mulţi ani înainte. N-a dat dovadă de prea mult tact dacă 
s-a apucat să spună exact ce an era şi câţi ani au trecut de 
atunci şi toate de-a fir a păr. Sunt sigură că actrițele şi toate 
starurile de cinema, în genere, nu ţin neapărat să li se 
aducă aminte exact ce vârstă au. Dar nu cred că Heather se 
gândea la asta câtuşi de puţin. 

— Nu, confirmă Miss Marple, nu era genul de femeie care 
să se gândească la aşa ceva. Şi apoi? 

— Ei bine, nu s-a întâmplat nimic în mod special, doar că 
Marina Gregg nu s-a comportat ca de obicei. 

— Vrei să spui că era iritată? 

— Nu, nu, nimic de felul acesta. De fapt, sunt convinsă că 
n-a auzit nici o iotă din ce îi spunea femeia. Se holba, pur şi 
simplu, peste umărul doamnei Badcock şi când doamna 
Badcock a terminat cu povestea ei cam tâmpă despre cum 
s-a ridicat din patul în care bolea şi s-a furişat din casă să 


meargă s-o vadă pe Marina şi să-i ia autograf, se făcuse un 
soi de linişte ciudată. Apoi i-am observat expresia. 

— A cui? A doamnei Badcock? 

— Nu. A Marinei Gregg. Era ca şi cum n-ar fi auzit un 
cuvânt din cele povestite de femeie. Se uita peste umărul ei, 
la peretele opus. Avea o privire... Nu ştiu cum să ţi-o 
descriu... 

— 'Te rog, încearcă, Dolly, o rugă Miss Marple, pentru că 
am impresia că poate fi important. 

— Avea un soi de privire îngheţată, spuse doamna Bantry, 
chinuindu-se să-şi aleagă cuvintele, ca şi cum ar fi văzut 
ceva ce... Oh Doamne, ce greu mi-e să descriu. Îţi aduci 
aminte de Domnița din Shalott? 

Oglinda-n cui s-a spart de tot „Blestemul m-a ajuns, socot” 

Plângea Domnița din Shalott. 

— Ei bine, cam aşa arăta. În ziua de azi, lumea râde când 
aude de Tennyson, dar Domnița din Shalott mi-a dat fiori pe 
şira spinării când eram o copilă şi încă îi mai simt. 

— Avea o privire îngheţată, repetă Miss Marple, pe 
gânduri. Şi se uita peste umărul doamnei Badcock la 
perete. Ce era pe perete? 

— Oh! Un tablou, cred, spuse doamna Bantry. Ceva italian. 
Cred că era o reproducere a Madonnei lui Bellini, dar nu 
sunt sigură. Un tablou în care o fecioară ţine în braţe un 
copil care râde. 

Miss Marple se încruntă. 

— Nu văd cum un tablou poate să-i provoace o asemenea 
reacţie. 

— Mai ales că e un tablou pe care probabil îl vede zilnic, 
consimţi doamna Bantry. 

— Să înţeleg că mai veneau încă oameni pe scări, nu? 

— Oh, da, mai veneau, cum să nu. 

— Cine urca, îţi aduci aminte? 

— Vrei să spui că se poate să se fi uitat la unul dintre 
oamenii care urcau sările? 

— Păi, e foarte posibil, nu crezi? Întrebă Miss Marple. 


— Da... Desigur. Să mă gândesc. Venise primarul, înţolit 
nevoie mare, cu toate colanele, cu nevastă cu tot, şi mai era 
un bărbat cu păr lung şi cu o barbă din aceea ciudată de se 
poartă în ziua de azi. Foarte interesant domnul acela tânăr. 
Apoi, mai era fata cu aparatul de fotografiat. Îşi asigurase 
poziţia pe scări ca să poată să facă poze celor care veneau 
sus, pe scări, şi dădeau mâna cu Marina şi... Stai să mă 
gândesc... Aşa, doi oameni pe care nu-i cunosc. De pe la 
studiourile lor de film, probabil; mai erau acolo şi soţii 
Grice, de la Lower Farm. Poate că au mai fost şi alţii, dar 
numai pe aceştia mi-i aduc aminte acum. 

— Nu sună prea promiţător, spuse Miss Marple. Ce s-a 
întâmplat după? 

— Cred că Jason Rudd i-a dat un ghiont, ceva, pentru că 
dintr-odată Marina a părut a-şi veni în fire, i-a zâmbit 
doamnei Badcock şi a început să fie cum e ea de obicei. Ştii 
ce vreau să spun, dulce, neafectată, naturală, fermecătoare, 
unsă cu toate alifiile. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi Jason Rudd le-a adus băuturi. 

— Ce fel de băuturi? 

— Daiquiri, cred. A spus că sunt preferatele soţiei lui. I-a 
oferit unul Marinei şi unul doamnei Badcock. 

— Dar asta e foarte interesant, se minună Miss Marple. 
Într-adevăr, foarte interesant. Şi apoi, ce s-a întâmplat? 

— Nu mai ştiu, pentru că am luat un cârd de muieri după 
mine să aruncăm un ochi prin băi. N-am mai ştiut nimic 
până n-am văzut-o pe secretară venind valvârtej, zicând că i 
s-a făcut rău cuiva. 

Capitolul 7 

Ancheta, atunci când a avut, în sfârşit, loc, a fost scurtă şi 
dezamăgitoare. Soţul identificase victima ca fiind soţia lui şi 
singurele probe pe care le mai deţinea poliţia erau dovezile 
medicale. Heather Badcock murise în urma unei doze de 
patru grame de bietildexilbarbochindeloritat sau, hai să fim 


cinstiţi, un nume foarte asemănător. Nu exista nici o probă 
a administrării drogului. 

Ancheta a fost suspendată pentru două săptămâni. 

După încheierea şedinţei, detectivul-inspector Frank 
Cornish veni lângă Arthur Badcock. 

— Am putea schimba două vorbe, domnule Badcock? 

— Desigur, desigur. 

Arthur Badcock arăta mai hăituit ca niciodată. 

— Nu pot să pricep, mormăi el. Pur şi simplu, nu pot să 
pricep. 

— Am o maşină la dispoziţie, spuse Cornish. Vă conduc 
acasă, ce ziceţi? E mai bine şi mai linişte acolo. Putem vorbi. 

— Vă mulţumesc, domnule. Da, da, sunt convins că va fi 
mult mai bine acolo. 

Opriră maşina pe Aleea Arlington, la poarta frumos vopsită 
în albastru de la nr. 3. Arthur Badcock îl conduse în casă pe 
inspectorul care îl urmă îndeaproape. Îşi scoase cheia de la 
casă, dar, înainte de a o introduce în broască, uşa se 
deschise din interior. Femeia care îi deschise făcu un pas 
înapoi, privindu-i oarecum încurcată. Arthur Badcock se 
uită la ea surprins. 

— Mary, spuse el. 

— Îţi pregăteam un ceai, Arthur. Mă gândeam că o să ai 
nevoie de o cană după ce te vei fi întors de la anchetă. 

— E foarte frumos din partea dumitale, apreciez, spuse 
Arthur Badcock cu recunoştinţă. Dar..., ezită el. Acesta este 
domnul inspector Cornish. Domnule inspector, doamna 
Bain. E o vecină de-a mea. 

— Înţeleg, spuse inspectorul Cornish. 

— Mai aduc o ceaşcă, anunţă doamna Bain. 

Femeia dispăru, iar Arthur Badcock îi conduse pe 
inspector, oarecum ezitant, în salonul îmbrăcat în creton 
strălucitor, aflat în dreapta holului. 

— Este foarte cumsecade, spuse Arthur Badcock. Foarte 
cumsecade întotdeauna. 

— O cunoaşteţi de multă vreme? 


— Ah, nu. Numai de când ne-am mutat noi aici. 

— Locuiţi aici de doi ani, dacă nu mă înşel, sau să fie trei? 

— Sunt aproape trei acum, răspunse Arthur. Doamna Bain 
s-a mutat aici doar cu şase luni în urmă, explică el. Fiul ei 
lucrează undeva prin zonă aşa că, după moartea soţului, a 
venit să locuiască aici împreună cu fiul ei. 

În acel moment, doamna Bain veni din bucătărie cu tava 
de ceai. Era o femeie de vreo patruzeci de ani, brunetă, cu 
o mină înverşunată. Avea un ten smead, ţigănos, care se 
potrivea cu părul şi ochii negri. Era ceva ciudat în ochii ei. 
Avea o privire vigilentă. Puse tava pe masă şi inspectorul 
Cornish îi adresă câteva cuvinte de convenienţă. Ceva în el, 
un instict profesional, îl ţinea cu garda sus. Privirea 
scrutătoare a femeii, tresărirea uşoară când Arthur îl 
prezentase nu trecuseră neobservate. Cunoştea foarte bine 
acea senzaţie de nelinişte care se manifesta în prezenţa 
poliţiei. Erau două tipuri de stânjeneală când oameni au de- 
a face cu poliţia. Una era acea stare de alarmare firească şi 
de neîncredere manifestată de cei care poate, involuntar, 
au comis fapte care să contravină cu spiritul legii, dar mai 
exista şi un al doilea tip. Şi era al doilea tip de nelinişte pe 
care îl simţea aici, era sigur de asta. Doamna Bain, gândi el, 
avusese la un moment dat de-a face cu poliţia şi asta o 
făcuse să fie circumspectă şi să se simtă neliniştită. 
Inspectorul îşi propuse să caute să afle câte ceva despre 
această Mary Bain. Femeia plecă de îndată ce puse tava jos, 
refuzând să ia parte la mica lor discuţie, spunând că trebuie 
să plece acasă. 

— Pare a fi o femeie de treabă, spuse inspectorul Cornish. 

— Da, într-adevăr. Foarte amabilă, o vecină foarte bună şi 
o femeie foarte înţelegătoare, spuse Arthur Badcock. 

— A fost prietenă bună cu soţia dumneavoastră? 

— Nu. N-aş putea spune că erau prietene. Se înțelegeau 
bine, ca vecine, şi erau în relaţii cordiale. Nimic deosebit, 
dincolo de asta. 


— Înţeleg. Acum, domnule Badcock, vreau să-mi spuneţi 
cât puteţi de multe. Îmi dau seama că, pentru 
dumneavoastră, rezultatele anchetei au venit ca un şoc. 

— O, da, domnule inspector, au fost un mare şoc. Desigur, 
mi-am dat seama că o să gândiţi că ceva trebuie să fi fost în 
neregulă şi aproape că am crezut şi eu acelaşi lucru pentru 
că Heather a fost întotdeauna o femeie aşa de sănătoasă. 
Practic, n-a stat o zi la pat în viaţa ei. Exact aşa mi-am spus 
şi eu: ceva trebuie să fi fost în neregulă. Dar, pare atât de 
incredibil, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, domnule 
inspector. De-a dreptul incredibil. Ce e chestia asta... 
Această bi-etilhex... Se poticni el, nemaiştiind cum să 
continue. 

— Există un nume mai simplu pentru compus, spuse 
inspectorul. Este vândut sub un nume comercial şi anume 
Calmo. Aţi auzit vreodată de aşa ceva? 

Arthur Badcock scutură din cap, perplex. 

— E folosit mai mult în America decât aici, spuse 
inspectorul. Din câte înţeleg, e prescris cu foarte mare 
lejeritate acolo. 

— La ce foloseşte? 

— Drogul induce, sau aşa am înţeles, o stare de fericire şi 
de linişte, spuse Cornish. Se prescrie celor care sunt într-o 
stare de nelinişte, în genere pentru persoane care suferă 
fie de anxietate, depresie, melancolie, insomnie şi câte şi 
mai câte. Doza normală, prescrisă, nu e periculoasă, dar, să 
zicem că nu sunt recomandate supradozele. Se pare că 
soţia dumneavoastră a luat cam de şase ori doza normală. 

Badcock privea în gol. 

— Heather n-a luat aşa ceva în viaţa ei, spuse el. Sunt 
convins de asta. Oricum nu era genul care să ia 
medicamente. N-a fost niciodată deprimată sau îngrijorată 
de ceva. Era una dintre cele mai vesele femei pe care vi le- 
aţi putea imagina vreodată. 

Inspectorul încuviinţă. 


— Am înţeles. Şi nu i-a prescris nici un doctor un 
asemenea medicament? 

— Nu, nici vorbă de aşa ceva. Sunt sigur de asta. 

— Cine era doctorul ei? 

— Era pe listele doctorului Sims, dar, de când ne-am mutat 
aici, nu cred că a fost vreodată la el. 

Inspectorul Cornish rosti îngândurat: 

— Prin urmare, nu a lăsat impresia cum că ar fi o femeie 
care să fi avut nevoie de aşa ceva sau care să fi luat un 
medicament de felul acesta? 

— N-a luat, domnule inspector. Sunt convins de asta. 
Numai din greşeală putea să-l fi luat. 

— Cam greu să faci aşa o greşeală, spuse inspectorul 
Cornish. Ce a mâncat şi ce a băut în după-amiaza aceea? 

— Ia să vedem. La prânz... 

— Nu e nevoie să ne întorceam atât de departe în timp, îl 
opri Cornish. Administrat în atare doză, drogul acţionează 
rapid, aproape instant. Ceaiul. Să ne întoarcem la vremea 
ceaiului. 

— Ei bine, ne-am dus la cortul ridicat pe proprietate 
anume pentru a servi ceaiul. Era o îngrămădeală ceva de 
speriat acolo, dar, în cele din urmă am reuşit să luăm câte o 
brioşă fiecare şi câte un ceai. Am terminat de mâncat şi de 
băut cât de repede am putut, căci era extrem de cald în 
cort şi am ieşit de acolo. 

— Şi asta e tot ce a luat, o brioşă şi o cană de ceai? 

— Exact, domnule. 

— După care aţi intrat în casă. Corect? 

— Da. Domnişoara aceea tânără a venit şi a spus că 
doamna Marina Gregg ar fi foarte încântată să o 
întâlnească pe soţia mea, dacă ea doreşte să o însoţim în 
casă. Normal că nevastă-mea a fost entuziasmată. De 
câteva zile vorbea despre Marina Gregg întruna... Toată 
lumea era agitată şi emoţionată. Eh, ştiţi toate astea 
inspectore, ca mai toată lumea de altfel. 


— Da, într-adevăr, admise inspectorul. Şi nevastă-mea era 
entuziasmată. Oamenii au venit din toate colţurile să-şi lase 
şilingii acolo numai ca să vadă Gossington Hall şi ce 
schimbări s-au făcut, în speranţa că vor reuşi să o zărească 
pe Marina Gregg în persoană fie şi numai pentru o clipă. 

— Domnişoara ne-a condus înăuntru, continuă Arthur 
Badcock, şi apoi sus, pe scări. Acolo se ţinea petrecerea. 
Chiar acolo sus, pe palier. Dar, din câte înţeleg, totul era 
schimbat faţă de cum arăta înainte. Era ca un soi de 
cameră, un spaţiu larg, doar cu scaune şi mese cu băuturi 
aranjate pe ele. Nu cred că fi fost acolo mai mult de zece- 
douăsprezece persoane. 

Inspectorul Cornish încuviinţă. 

— Cine v-a întâmpinat? 

— Marina Gregg în persoană. Era şi soţul ei cu ea. Nu-mi 
aduc aminte momentan cum îl cheamă. 

— Jason Rudd, spuse inspectorul Cornish. 

— Ah, da. Nu că mi-ar fi sărit în ochi de la bun început. Ei, 
oricum, doamna Gregg a salutat-o pe Heather într-o 
manieră foarte plăcută şi părea foarte încântată s-o vadă, 
iar Heather îi povestea o întâmplare despre cum a întâlnit-o 
cândva pe Marina Gregg, cu ani în urmă, undeva prin 
Indiile de Vest şi totul decurgea cum nu se poate mai firesc. 

— Totul decurgea cum nu se poate mai firesc, se auzi 
inspectorul Cornish, ca un ecou. Şi apoi? 

— Apoi doamna Gregg ne-a întrebat ce dorim. Şi soţul 
doamnei Gregg, domnul Rudd, i-a adus lui Heather un soi 
de cocktail, o drăcovenie din aceea colorată. 

— Un daiquiri. 

— Aşa este, domnule. A adus două. Unul pentru ea şi unul 
pentru doamna Gregg. 

— Iar dumneavoastră? Ce aţi băut? 

— Eu am luat un sherry. 

— Am înţeles. Şi aţi stat acolo toţi trei, în picioare şi aţi 
băut? 


— Ei bine, nu chiar aşa. Vedeţi dumneavoastră, tot veneau 
invitaţi. Mai era acolo primarul şi încă vreo câţiva - un 
domn american, cred, şi o doamnă - aşa că ne-am dat puţin 
la o parte. 

— Dar soţia dumneavoastră a băut cocktailul atunci, pe 
loc? 

— Păi nu, nu atunci. 

— Şi dacă nu l-a băut atunci, când l-a băut? 

Arthur Badcock se încruntă o clipă, încercând să-şi 
amintească. 

— Păi cred că l-a pus pe una dintre mese. Văzuse că mai 
veniseră nişte prieteni. Veniseră din Much Benham la 
petrecere pentru că se asociau cu Serviciul de Ambulanţă 
sau cam aşa ceva. Oricum s-au pus pe povestit. 

— Şi când şi-a băut cocktailul? 

Pentru a doua oară, Arthur Badcock se încruntă în efortul 
de a-şi aminti. 

— Curând după aceea, spuse el. Deja se aglomerase în 
încăpere. Cineva i-a dat peste cot şi Heather a vărsat 
paharul. 

— Poftim? Inspectorul se uită la el cu o privire tăioasă. A 
vărsat paharul? 

— Da, eu aşa îmi amintesc... A luat paharul şi cred că a 
luat o înghiţitură din el, pentru că s-a strâmbat teribil. Nu 
prea îi plăceau cocktailurile, ştiţi, dar, oricum, nu se lăsa ea 
aşa, cu una, cu două. Mă rog, cum stătea ea aşa, cineva a 
lovit-o peste cot şi paharul s-a vărsat. I s-a scurs pe rochie şi 
cred că s-a vărsat şi pe rochia doamnei Gregg. Doamna 
Gregg a fost cum nu se poate mai binevoitoare. l-a spus că 
nu are nici o importanţă şi că rochia n-o să rămână pătată şi 
i-a dat lui Heather batista ei ca să-şi şteargă rochia şi apoi i- 
a oferit soţiei cocktailul din mâna ei şi i-a spus: „Bea-lpe al 
meu, că eu încă nu m-am atins de el”. 

— Ziceţi că i-a oferit băutura ei, nu? Spuse inspectorul. 
Sunteţi sigur de asta? 

Arthur Badcock se gândi o clipă, apoi răspunse: 


— Da, sunt destul de sigur. 

— Şi soţia dumneavoastră a luat băutura din mâna ei? 

— Să vedeţi, domnule, la început nu a vrut s-o ia. I-a spus: 
„Oh, nu, n-aş putea”, dar Marina Gregg a râs şi a convins-o: 
„Eu şi aşa am băut prea mult”. 

— Deci soţia dumneavoastră a luat paharul şi apoi, ce-a 
făcut cu el? 

— S-a întors cu spatele şi l-a băut, puţin cam prea repede, 
din câte mi-am dat seama. Apoi ne-am îndepărtat ceva, 
pornind spre coridor să admirăm tablourile şi draperiile. 
Frumos materialul din care erau făcute draperiile; ceva ce 
nu mai văzusem până atunci. Apoi ne-am întâlnit cu un 
prieten de-al meu, domnul consilier Allcock. Am mai stat de 
vorbă cu el, aşa, ca să treacă vremea şi când m-am întors, 
am văzut-o pe Heather aşezată pe un scaun, arătând cam 
bizar, aşa că m-am dus spre ea şi am întrebat-o ce s-a 
întâmplat. Mi-a spus că se simte ciudat. 

— Ciudat în ce fel? 

— Nu ştiu să vă spun. N-am mai avut timp. Vocea ei era 
foarte stranie şi răguşită şi capul îi cădea pe spate. Dintr- 
odată a oftat puternic şi capul i-a căzut în piept. Murise, 
domnule, murise pur şi simplu. 

Capitolul 8 

— St Mary Mead, zici? 

Inspectorul-şef Craddock ridică brusc privirea. 

Comisarul-adjunct era oarecum surprins de întrebare. 

— Da, spuse el. St Mary Mead. De ce? Îţi spune ceva... 

— Nu, nu-i nimic, îl asigură Dermot Craddock. 

— E un sătuc, din câte înţeleg, continuă celălalt. Deşi, 
fireşte, se construieşte destul de mult acolo, în perioada 
asta. De fapt, din câte mi s-a spus, se construieşte pe toată 
distanţa dintre St Mary Mead şi Much Benham. Cei de la 
Studiourile Hellingforth, adăugă el, sunt situaţi de cealaltă 
parte a satului, înspre Market Basing. 

Pe chipul comisarului adjunct se citea în continuare 
curiozitatea. Dermot Craddock simţi că e cazul să se 


explice. 

— Cunosc pe cineva care locuieşte acolo, spuse el. În St 
Mary Mead. O doamnă în vârstă. De-acum trebuie să fie 
foarte în vârstă. Poate că nici nu mai trăieşte. N-am nici cea 
mai vagă idee. Dar, dacă mai trăieşte... 

Comisarul-adjunct înţelesese oarecum ce voia să spună 
subordonatul său, sau, cel puţin, credea c-a înţeles. 

— Da, spuse el, ţi-ar oferi un soi de informaţii din interior. 
Ceva bârfe din sat nu strică niciodată. Toată afacerea e cât 
se poate de bizară. 

— Cei de la poliţia locală ne-au chemat? Întrebă Dermot. 
— Da. Am aici scrisoarea de la şeful poliţiei de acolo. Nu li 
se pare că trebuie neapărat să considere cazul ca fiind unul 

strict local. Cea mai mare reşedinţă din zona, Gossington 
Hall, a fost vândută Marinei Gregg - o ştii, vedeta de 
cinema - şi soţului ei. Se filmează o nouă producţie acolo, la 
studiourile Hellingforth, iar ea are rolul principal. La conac 
s-a dat o petrecere de caritate pentru Serviciul de 
Ambulanţă St John. Victima - pe nume Heather Badcock - 
era secretara serviciului şi cea care avea grijă de toată 
tevatura administrativă pentru petrecerea de caritate. 
După toate aparențele, era o femeie competentă, raţională 
şi bine văzută în comunitatea ei. 

— Cumva una dintre femeile acelea care nu se pot abţine 
să dirijeze totul? Sugeră Craddock. 

— Se prea poate, spuse comisarul adjunct. Cu toate astea, 
din experienţa mea, femeile autoritare nu sunt omorâte aşa 
des. Nu-mi explic de ce. Dacă stai să te gândeşti bine, e 
păcat. Din câte am auzit, au venit oamenii la petrecere în 
număr record, vremea a fost bună şi totul a mers cum se 
aşteptau organizatorii. Marina Gregg şi soţul ei au ţinut o 
mică petrecere privată înăuntrul conacului. Nu fuseseră 
invitaţi mai mult de treizeci, patruzeci de oameni. Oficialii 
oraşului, oameni care aveau o legătură sau alta cu St John, 
câţiva amici de-ai Marinei Gregg şi alţii câţiva de la 
studiourile de film. A fost o petrecere liniştită, plăcută şi 


veselă. Dar, din senin, absolut fantastic, Heather Badcock a 
fost otrăvită taman acolo. 

Dermot Craddock căzu pe gânduri: 

— Ciudată alegere. 

— Aşa crede şi şeful poliţiei din St Mary Mead. Dacă 
cineva avea, într-adevăr, de gând s-o otrăvească pe Heather 
Badcock, de ce să fi ales tocmai acea după-amiază şi tocmai 
aceste împrejurări? Sunt sute de alte modalităţi mult mai 
simple de-a o face. Şi, oricum, e riscant să strecori o doză 
letală de otravă într-un cocktail, în mijlocul a douăzeci sau 
treizeci de oameni care se perindă peste tot. Cineva trebuie 
să fi văzut ceva, nu se poate altfel. 

— E sigur că otrava era în băutură? 

— Da, cu siguranţă era în băutură. Avem datele analizelor 
aici. Unul dintre numele acelea complicate pe care doctorii 
le folosesc cu atâta plăcere, dar, în fapt, o reţetă destul de 
comună în America. 

— A, înţeleg, în America. 

— Ah, nu, şi la noi la fel. Numai că, de cealaltă parte a 
oceanului, reţetele astea se dau mult mai uşor decât aici. 
Dacă medicamentul e luat în doze mici, face bine. 

— Se dă numai cu reţetă sau poate fi cumpărat la liber? 

— Nu, trebuie să ai o reţetă. 

— Mda, e ciudat de-a dreptul, spuse Dermot. Heather 
Badcock avea vreo legătură cu cei de la studiouri? 

— Nici în clin, nici în mânecă. 

— Poate vreunul dintre membrii familiei? 

— Soţul ei. 

— Soţul ei, repetă Dermot gânditor. 

— Da, cam ăsta e primul suspect, spuse superiorul, numai 
că omul nostru din teritoriu - Cornish, după nume, dacă nu 
mă înşel - nu crede că soţul ar fi avut ceva de-a face cu 
moartea ei, deşi în raport scria că Badcock părea neliniştit 
şi nu se simţea în largul lui, însă conchide că oamenii 
respectabili pot avea asemenea atitudini când sunt 
interogaţi de poliţie. Din afară păreau un cuplu devotat. 


— Deci să înţeleg din asta că poliţia din localitate nu-l ia în 
consideraţie ca suspect. Da, o să fie interesant. Să înţeleg 
că mă trimiteţi la faţa locului, şefu'? 

— Da. Şi, Dermot, ai face bine să ajungi acolo cât poţi de 
repede. Pe cine vrei să iei cu tine? 

Dermot se gândi câteva clipe înainte să răspundă. 

— Tiddler, aş zice eu, spuse el, pe gânduri. E cumsecade 
şi, ce e şi mai bine, e un împătimit al filmelor. Ar putea să-mi 
prindă bine. 

Comisarul-adjunct încuviinţă. 

— Baftă. 

II 

— Ia te uită! Exclamă Miss Marple, îmbujorată de plăcere 
şi surpriză. Dar ce surpriză extraordinară. Dar ce mai faci 
băiete, dragă, deşi numai băiat nu mai eşti. Ce mai eşti 
acum - inspector-şef sau ce se cheamă acum comandant? 

Dermot îi explică poziţia lui în cadrul poliţiei. 

— Nu cred că mai este nevoie să te întreb ce cauţi prin 
părţile noastre, spuse Miss Marple. Crima noastră locală 
poate fi considerată demnă de atenţia Scotland Yard-ului. 

— Ei ne-au pasat cazul nouă, spuse Dermot, aşa că, se 
înţelege, de îndată ce am ajuns aici, m-am şi prezentat la 
centrul de comandă. 

— Vrei să spui că centrul €..., insinuă Miss Marple, puţin 
emoţionată. 

— Da, mătugşică, vorbi Dermot, fără cea mai mică urmă de 
respect, vreau să spun că e la tine. 

— Din păcate, îi răspunse Miss Marple cu regret, nu prea 
mai sunt la curent cu ce se întâmplă zilele astea. Nu prea 
mai ies nicăieri. 

— leşi destul de des ca să mai şi cazi şi să fii ridicată de jos 
de o femeie care, zece zile mai târziu, avea să fie ucisă, 
spuse Dermot Craddock. 

Miss Marple scoase nişte sunete care, acum ceva vreme, 
ar fi fost descrise drept „ţţ-tţ”. 

— Nu înţeleg unde ai auzit tu aşa ceva, spuse ea. 


— Ba ar trebui să ştii foarte bine de unde. Chiar tu mi-ai 
spus că într-un sat toată lumea e la curent cu tot ce se 
întâmplă. Şi, aşa, pentru curiozitatea mea, adăugă el, ai 
ştiut cumva că va fi ucisă de cum ţi-au căzut ochii pe ea? 

— Evident că nu, nu, sub nici o formă! Exclamă Miss 
Marple. Ce idee îţi trecu prin cap! 

— N-ai văzut privirea aceea în ochii soţului ei care ţi-a 
adus aminte de Harry Simpson sau de David Jones sau de 
mai ştiu eu cine, cunoscut acum mulţi ani şi care, la scurt 
timp după aceea, şi-a împins nevasta în prăpastie? 

— Nici vorbă! Spuse Miss Marple vexată. Sunt sigură că 
domnul Badcock nu ar face ceva atât de hain. Sau, cel 
puţin, sunt aproape sigură că n-ar face-o. 

— Dar, cum nu te pui cu firea omului... Mormăi Craddock, 
răutăcios. 

— Exact, spuse Miss Marple. Apoi adăugă: Şi aş îndrăzni 
să spun că, după jalea iniţială şi firească, nu-i va duce dorul 
cine ştie ce... 

— De ce? Era cicălitoare şi arţăgoasă? 

— Oh nu, răspunse Miss Marple, dar nu sunt de părere că 
era... Ei bine, nu cred că era o femeie cu foarte mult tact. 
De treabă, da. Diplomată, nu. Ţinea la el, avea grijă de el 
când se îmbolnăvea, îi gătea, deci era o gospodină bună, 
dar nu cred că s-ar fi gândit vreodată... Nu cred că avea 
vreo idee despre ce gândea sau simţea soţul ei. Asta poate 
transforma viaţa unui bărbat într-una foarte însingurată. 

— Ah, spuse Dermot, şi viaţa lui nu se întrevede a fi aşa de 
însingurată în viitor? 

— Sunt convinsă că se va însura din nou, anunţă Miss 
Marple. Şi poate chiar foarte curând. Şi, probabil - ceea ce 
e mare păcat - cu o femeie cam de acelaşi gen. Vreau să 
spun că se va însura cu o femeie cu o personalitate mult mai 
puternică decât a lui. 

— Are deja pe cineva în minte? Întrebă Dermot. 

— Nu ştiu nimic, spuse Miss Marple. Apoi adăugă cu o 
nuanţă de regret: Dar ştiu atât de puţine... 


— Prin urmare, ce crezi că s-a întâmplat? O îndemnă 
Dermot Craddock. Nu te-ai dat nicicând în lături de la astfel 
de raționamente. 

— Cred, începu Miss Marple, pe neaşteptate, că ar trebui 
să te duci s-o vezi pe doamna Bantry. 

— Doamna Bantry? Cine mai e şi doamna Bantry? Una 
dintre obişnuitele studiourilor de film? 

— Nu, răspunse Miss Marple, stă în East Lodge, în 
Gossington. A fost la petrecere în ziua cu pricina. La un 
moment dat, în trecut, a fost proprietara conacului, îl 
deţinea împreuna cu soţul ei, colonelul Bantry. 

— A fost la petrecere. Şi a văzut ceva interesant? 

— Sunt de părere că ea ar trebui să-ţi spună ce şi cum a 
văzut. Poate că tu nu o să consideri că are vreo relevanţă în 
chestiune, dar eu cred că poate fi - doar poate fi - 
semnificativ. Spune-i că eu te-am trimis la ea şi că... Ah, da, 
poate ar trebui să-i pomeneşti de Domnița din Shalott. 

Dermot Craddock se uită la ea cu capul lăsat uşor într-o 
parte. 

— Domnița din Shalott, repetă el. Să înţeleg că astea sunt 
nume de cod? 

— Nu ştiu dacă ar trebui să le considerăm chiar aşa, spuse 
Miss Marple, dar îi vor aduce aminte despre ce vorbeam. 

Dermot Craddock era pe picior de plecare. 

— Mă întorc, să ştii, o avertiză el. 

— Ce frumos din partea ta, îi spuse Miss Marple. Poate că, 
dacă ai puţin timp liber, vii într-o zi să luăm ceaiul 
împreună. Asta dacă mai bei ceai, adăugă ea, oarecum 
melancolic. Ştiu că tinerii din ziua de azi obişnuiesc să iasă 
în oraş pentru un pahar de ceva sau mai ştiu eu ce. 
Consideră ceaiul de după-masă cu totul demodat. 

— Nu sunt chiar atât de tânăr, răspunse Dermot 
Craddock. Da, am să vin să luăm ceaiul împreună într-una 
din zile. O să bem ceai şi o să bârfim şi o să discutăm despre 
sat şi oamenii de aici. Apropo, cunoşti pe vreuna dintre 


vedetele astea de cinema sau pe cei de la studiourile de 
film”? 

— Nu ştiu nimic de felul ăsta, spuse Miss Marple. Ştiu 
numai ce aud, adăugă ea. 

— Mda, de obicei auzi destul de multe, spuse Dermot 
Craddock. La revedere. Mi-a făcut plăcere să te revăd. 

III 

— Oh, mă bucur să vă cunosc, spuse doamna Bantry, 
părând puţin cam confuză când Dermot Craddock se 
prezentă şi îi explică cine este. Ce interesant să vă cunosc. 
Veniţi întotdeauna însoţit de sergenţi? 

— Da, aveţi dreptate, am venit aici însoţit de un sergent, 
spuse Craddock. Dar e ocupat acum. 

— Cu ancheta de rutină? Întrebă doamna Bantry, plină de 
speranţă. 

— Ceva de genul ăsta, îi spuse Dermot grav. 

— Şi Jane Marple v-a trimis la mine, afirmă ea în timp ce îl 
conducea în salonul ei mic. Tocmai aranjam nişte flori, 
explică ea. E una dintre zilele acelea în care florile refuză să 
se conformeze în vreun fel. Cad sau stau ţepene unde nu 
trebuie sau nu se lasă acolo unde vreau eu să se lase. Aşa 
că mă bucur că am ceva care să-mi distragă atenţia, mai 
ales ceva atât de interesant. Deci chiar a fost crimă, nu-i 
aşa? 

— Dumneavoastră asta credeţi, că a fost crimă? 

— Mda, bănuiesc că ar fi putut să fie şi un accident, 
admise doamna Bantry. De fapt, nimeni nu a spus nimic clar 
- oficial, vreau să spun. Se vehiculează doar ideea asta 
prostească că nu există nici o dovadă despre cine şi cum a 
administrat otrava. Dar, desigur, toţi vorbim despre asta ca 
despre o crimă. 

— Vorbiţi şi despre cine e autorul? 

— Asta e partea cea mai ciudată, spuse doamna Bantry. Nu 
discutăm despre asta. Pentru că, pur şi simplu, nu văd cine 
ar fi putut s-o facă. 


— Vreţi să spuneţi că nu ştiţi cine ar fi putut s-o facă din 
punct de vedere strict al faptului concret? 

— Ei, nu, nu asta vreau să spun. Bănuiesc că ar fi fost 
dificil de comis, dar nu imposibil. Nu, ce vreau să spun e că 
nu văd cine ar fi vrut s-o ucidă. 

— Ziceţi că nimeni nu ar fi avut vreun motiv să o ucidă pe 
Heather Badcock? 

— Sincer, spuse doamna Bantry, nu-mi imaginez cine ar 
vrea s-o ucidă pe Heather Badcock. M-am întâlnit cu ea, să 
ştiţi, în multe ocazii, aici, în sat. La întâlnirile Asociaţiei 
Femeilor Tinere şi cele ale Serviciului de Ambulanţă St John 
şi la varii adunări ale bisericii. Mi s-a părut genul de femeie 
foarte obositoare. Foarte entuziasmată de tot şi de toate şi 
puţin cam înclinată spre exagerări, şi poate oarecum cam 
prea expansivă. Dar oricum ar fi, nu omori oameni din 
pricina asta. Era genul de femeie pe care, în vremurile de 
demult, dacă o vedeai apropiindu-se de uşa ta de la intrare, 
te grăbeai să-i spui menajerei - o instituţie care exista în 
vremuri apuse şi care era foarte utilă - s-o anunţe pe 
respectiva că nu eşti acasă sau nu primeşti vizitatori, în 
cazul în care fata ar fi avut scrupule în privinţa adevărului. 

— Vreţi să spuneţi că lumea şi-ar fi putut da osteneala să o 
evite pe doamna Badcock, dar că n-ar fi simţit nimeni o 
dorinţă aprigă să o elimine cu tot dinadinsul. 

— Foarte bine spus, zise doamna Bantry, încuviinţând 
printr-o mişcare a capului. 

— Nu avea bani, medită Dermot, aşa că nu avea nimeni de 
câştigat de pe urma morţii ei. Nimeni, din câte mi-am putut 
da seama, nu o displăcea într-atât încât să o urască. Nu 
cred că şantaja pe careva. 

— Nici prin vis nu i-ar fi trecut aşa ceva, hotărât nu, spuse 
doamna Bantry. Era genul de femeie harnică şi cu principii 
morale înalte. 

— Soţul ei nu avea vreo aventură cu altă femeie? 

— N-aş crede aşa ceva, conchise doamna Bantry, l-am 
văzut însă o singură dată, la petrecere. Arăta ca şi cum ar fi 


fost stors de sevă. De treabă, dar cam nesărat. 

— Nu prea ne mai rămâne multă lume, nu-i aşa? Întrebă 
Dermot Craddock. Nu putem decât să ne întoarcem la 
presupunerea că ştia ceva. 

— Ştia ceva? 

— În detrimentul altcuiva. 

Doamna Bantry scutură din nou din cap. 

— Mă îndoiesc, spuse ea. Mă îndoiesc foarte tare. O 
vedeam ca pe genul de femeie care, dacă ar fi ştiut ceva 
despre oricine, nu s-ar fi putut abţine să nu vorbească 
despre asta. 

— Ei bine, nu ne-a mai rămas mare lucru, spuse Dermot 
Craddock, aşa că o să ne întoarcem la motivele pentru care 
am venit să vă văd. Miss Marple, pentru care am cea mai 
mare admiraţie şi cel mai puternic respect, mi-a spus să vă 
menţinez de Domnița din Shallott. 

— Oh, domniţa! Exclamă doamna Bantry. 

— Da, spuse Craddock. Domnița! Orice va fi însemnând 
asta. 

Lumea nu prea îl mai citeşte pe Tennyson în ziua de azi, 
afirmă doamna Bantry. 

Da, parcă îmi aduc aminte câte ceva, zise Dermot 
Craddock. Domnița privi-n jos, spre Camelot, nu-i aşa? 

Pânza crescu în vânt, năvod 

Oglinda-n cui s-a spart de tot „Blestemul m-a ajuns, socot” 

Plângea Domnița din Shalott. 

— Exact. Aşa se uita şi ea, spuse doamna Bantry. 

— Poftim? Cine se uita? Cine se uita la ce? 

— Aşa privea ea, spuse doamna Bantry. 

— Cine privea aşa? 

— Marina Gregg. 

— Ah, Marina Gregg. Şi când s-a întâmplat asta? 

— Jane Marple nu v-a spus? 

— Nu mi-a spus nimic. M-a trimis să vă văd. 

— Foarte neplăcut din partea ei, zise doamna Bantry, 
pentru că ea poate întotdeauna să relateze mai bine decât 


mine ce şi cum. Soţul meu obişnuia să spună că sunt atât de 
repezită, încât niciodată nu ştia despre ce vorbesc. Oricum, 
se prea poate să mi se fi părut mie. Dar cât vezi pe cineva, 

oricine va fi fiind, privind aşa, nu poţi să nu-ţi aduci aminte. 

— Vă rog, povestiţi-mi, o încurajă Dermot Craddock. 

— Ei bine, s-a întâmplat la petrecere. Îi spun petrecere 
pentru că nu ştiu cum aş putea să-i zic. În fine, era genul 
acela de recepţie la capătul scărilor unde au făcut un fel de 
salon pentru oaspeţi. Marina Gregg era acolo, împreună cu 
soţul ei. Ne-au invitat sus pe câţiva dintre noi. Bănuiesc că 
pe mine m-au chemat pentru că, la un moment dat, am 
deţinut conacul, iar pe Heather Badcock şi pe bărbatul ei 
fiindcă ea s-a ocupat de pregătirile pentru petrecere, a 
făcut toate aranjamentele. Şi s-a întâmplat că am urcat cam 
în acelaşi timp scările, aşa că eram acolo când, ştiţi, am 
observat. 

— Aşa. Când aţi observat ce, mai exact? 

— Ei bine, doamna Badcock a începui litania de 
complimente, ştiţi cum face lumea când dă nas în nas cu 
vreo celebritate. Ştiţi cum e, vai, cât de minunat a fost, şi ce 
bucurie şi cum întotdeauna şi-a dorit s-o cunoască. După 
care a început să turuie o istorie despre cum a cunoscut-o 
acum câţiva ani şi cât de entuziasmată a fost de ocazie. Şi 
eu, în sinea mea, mă gândeam ce chin trebuie să fie pentru 
vedetele astea să spună tot timpul numai lucruri politicoase. 
Numai că am observat că Marina Gregg nu spunea nici un 
lucru de nici un fel. Se holba doar, pur şi simplu. 

— Se holba - la doamna Badcock? 

— Nu... Nu, părea a fi uitat complet de existenţa doamnei 
Badcock. Nu cred că a auzit o iotă din ce îi spunea Heather. 
Se uita în gol cu ceea ce eu numesc privirea domniţei din 
Shalott, ca şi cum ar fi văzut ceva îngrozitor. Ceva 
înfricoşător, şi privea întruna ca şi cum nu-şi putea crede 
ochilor şi nu putea îndura ceea ce i se arăta. 

— Ca blestemul care se abătu asupra-i, sugeră Dermot 
Craddock. 


— Da, exact aşa. De asta îi spun privirea domniţei din 
Shaloitt. 

— Dar, doamnă Bantry, totuşi la ce se uita? 

— Aş fi vrut şi eu să ştiu, spuse doamna Bantry. 

— Spuneţi că era la capătul scărilor? 

— Se uita peste capul doamnei Badcock - ba nu, mai 
degrabă peste un umăr, cred. 

— Direct pe mijlocul scărilor? 

— Se poate să fi fost puţin mai într-o parte. 

— Şi erau oameni care urcau scările? 

— Oh, da, cred să fi fost în jur de şase oameni. 

— Se uita la vreunul dintre aceşti oameni în mod special? 

— Nu am cum să-mi dau seama, spuse doamna Bantry. 
Vedeţi, nu eram cu faţa într-acolo. Eu mă uitam la ea. Eram 
cu spatele la scări. M-am gândit că, poate, se uita la vreunul 
dintre tablourile de pe acolo. 

— Dar, de vreme ce locuieşte în casă, ar trebui să ştie 
tablourile destul de bine. 

— Da, da, fireşte. Nu, bănuiesc că se uita la unul dintre cei 
care urcau. Mă întreb la cine. 

— Trebuie să aflăm, spuse Dermot Craddock. Vă puteţi 
aminti cine erau oamenii care urcau scările atunci? 

— Ei bine, ştiu că unul dintre ei era primarul cu soţia. Mai 
era cineva, cred că un reporter, un roşcovan căruia i-am 
fost prezentată mai târziu, numai că nu-mi aduc aminte 
numele lui. Nu rețin niciodată numele oamenilor. Galbraiht 
- ceva de genul ăsta. Mai era un bărbat voinic, întunecat. 
Nu era un negru - vreau să spun doar că era puternic şi 
întunecat. Adusese cu el o actriţă. Ceva cam prea blondă, 
genul de muieruşcă frumoasă şi atractivă. Şi mai era 
bătrânul general Barnstaple din Much Benham. Săracul, e 
practic senil. Nu cred că ar fi putut reprezenta vreun 
pericol pentru cineva. Oh! Şi mai erau şi soţii Grices, de la 
fermă. 

— Asta e tot ce vă amintiţi? 


— Mda, se prea poate să mai fi fost şi alţii. Dar, vedeţi 
dumneavoastră, nu eram... Ei bine, nu căutam să rețin ceva 
anume. Ştiu că primarul şi generalul Barnstaple şi 
americanii au sosit cam pe atunci. Şi mai erau şi nişte 
indivizi care făceau fotografii. Unul era din partea locului, 
din câte ştiu eu, şi mai era o fătucă din Londra, o diletantă, 
după înfăţişare, cu părul lung şi un aparat foto cam mare 
pentru ea. 

— Şi credeţi că unul dintre oamenii aceştia i-a făcut-o pe 
Marina Gregg să aibă privirea de care vorbeaţi? 

— La momentul respectiv nu m-am gândit că înseamnă 
ceva, spuse doamna Bantry cu cea mai mare francheţe. Mă 
mirasem atunci ce ar fi putut-o face să se holbeze în halul 
acela, după care am uitat cu totul. Dar după, tinzi să-ţi 
aduci aminte de amănunte de genul acesta. Fireşte, adăugă 
doamna Bantry, cu onestitate, se prea poate să mi se fi 
năzărit mie. Nu e imposibil s-o fi lovit atunci, pe loc, o 
durere cumplită de măsele sau vreun ac de siguranţă să-i fi 
intrat în piele sau cine ştie, vreun atac de colici. Genul acela 
de moment în care te prefaci că nu s-a întâmplat nimic şi nu 
vrei să arăţi nimic, dar figura schimonosită te trădează. 

Dermot Craddock izbucni în râs. 

— Mă bucur să văd că sunteţi realistă, doamnă Bantry, 
spuse el. Cum aţi spus şi dumneavoastră, se prea poate să fi 
fost ceva de genul acesta. Dar se prea poate să fie tocmai 
amănuntul acela care să ne îndrume într-o direcţie sau alta. 

Clătinând din cap, îşi luă rămas-bun, plecând spre Much 
Benham, unde avea să se prezinte în calitatea lui oficială. 

Capitolul 9 

| 

— Să înţeleg că pe plan local nu aţi ajuns la nici un 
rezultat, spuse Craddock, oferindu-şi tabachera lui Frank 
Cornish. 

— Absolut niciunul, spuse Cornish. Nu avea nici un fel de 
duşman, nu s-a certat cu nimeni, era în relaţii bune cu soţul. 


— Nu se pune problema unui alt bărbat sau a unei alte 
femei? 

Celălalt scutură din cap. 

— Nimic de felul ăsta. Nici cea mai vagă urmă de scandal 
nicăieri. Nu era tocmai ceea ce ai numi o femeie 
atrăgătoare. Era implicată într-o grămadă de comitete şi 
altele asemenea şi în afară de ceva mici rivalități pe plan 
local, nu era băgată în nimic. 

— Soţul nu căuta să se însoare cu vreo altă femeie? Poate 
cineva cu care lucra? 

— Lucrează la Biddle & Russell, firma de agenţi imobiliari 
şi evaluatori. Ar fi Florie West care e fonfăită şi domnişoara 
Grundle care are cel puţin cincizeci de ani şi e mai fadă 
decât o căpiţă de fân - nu prea văd ce ar putea interesa un 
bărbat acolo. Cu toate astea, nu m-ar surprinde să se 
însoare iar şi încă destul de curând. 

Craddock se arătă interesat. 

— O vecină, explică Cornish. O văduvă. Când am fost la el, 
după anchetă, ea era în casă, îi făcea ceai şi părea a-i purta 
de grijă. El părea surprins şi recunoscător. Dacă ar fi să mă 
întrebaţi pe mine, ea deja a hotărât că se mărită cu el, 
numai că, bietul om, habar nu are încă. 

— Ce fel de femeie e? 

— Arătoasă, admise celălalt. Nu mai e tânără, dar e 
atrăgătoare în stilul acela al ţiganilor. Ten închis la culoare. 
Ochi întunecaţi. 

— Cum o cheamă? 

— Bain. Doamna Mary Bain. E văduvă. 

— Cu ce se ocupa soţul ei? 

— N-am idee. Are un băiat care lucrează nu departe de 
aici şi care locuieşte cu ea. Pare o femeie la locul ei, 
respectabilă. Cu toate astea, am senzaţia că am mai văzut-o 
cândva. Inspectorul se uită la ceas. E douăsprezece fără 
zece. V-am programat o întâlnire la ora douăsprezece la 
Gossington Hall. Ar fi cazul să pornim. 

II 


Ochii lui Dermot Craddock, care, în genere, făceau 
impresia că sunt uşor neatenţi, observau, în realitate, cu 
mare atenţie, reţinând fiecare detaliu al conacului de la 
Gossington Hall. Inspectorul Cornish îl conduse acolo, îl 
dădu în primire unui tânăr pe nume Hailey Preston şi apoi 
îşi luă, plin de tact, tălpăşiţa. De atunci încoace, Dermot 
Craddock nu mai contenea să dea din cap politicos la ce îi 
spunea domnul Preston. Hailey Preston, din câte îşi putea 
da seama, era un soi de secretar de relaţii publice sau 
asistent personal, sau secretar particular sau, mai curând, 
un amestec din toate astea, al lui Jason Rudd. Şi vorbea. 
Vorbea întruna şi povestea totul în amănunt, fără nici un fel 
de modulare a vocii şi, în mod miraculos, fără să se repete 
de prea multe ori. Era un tânăr plăcut, nerăbdător să vadă 
că părerile lui - care aminteau de cele ale doctorului 
Pangloss conform cărora totul se întâmpla în cel mai bun 
mod posibil, în cea mai bună dintre toate lumile posibile - 
sunt împărtăşite de toţi cei care, din întâmplare, ajungeau 
în compania lui. Spuse de câteva ori şi sub diferite forme ce 
păcat că s-a întâmplat ce s-a întâmplat, cât de îngrijorată 
fusese toată lumea, cum Marina era absolut distrusă, cum 
domnul Rudd era mai supărat decât se putea exprima în 
cuvinte, cum o asemenea întâmplare era de necrezut, nu-i 
aşa? Se poate să fi fost vreo alergie la vreo substanţă 
anume? Nu menţionă asta decât ca idee - alergiile sunt 
ceva nemaipomenit. Inspectorul-şef Craddock putea să fie 
sigur că avea cooperarea fără rezerve a Studiourilor 
Hellingford sau a oricărora dintre angajaţii lor. Vor ajuta pe 
cât posibil, cu siguranţă. Cu toţii aveau cel mai adânc 
respect pentru doamna Badcock şi pentru exemplarul ei 
simţ social şi pentru activitatea importantă pe care o 
desfăşurase pentru Serviciul de Ambulanţă St John. 

Şi, apoi, o luă de la capăt, nu cu aceleaşi cuvinte, dar pe 
marginea aceloraşi idei predominante. Nimeni nu ar fi 
putut fi mai nerăbdător să colaboreze cu poliţia. În acelaşi 
timp, se străduia să explice cât de îndepărtat era 


evenimentul de lumea de celuloid a industriei 
cinematografice; iar domnul Jason Rudd şi doamna Marina 
Gregg, şi oricine altcineva din casă vor sta, neîndoios, la 
dispoziţie pentru orice. Apoi dădu din cap, uşor, de vreo 
patruzeci şi patru de ori. Dermot Craddock profită de pauza 
ivită pentru a spune: 

— Vă mulţumesc. 

O spusese pe un ton domol, dar cu acea finalitate în voce 
care îl făcu pe domnul Hailey să-şi ridice brusc capul. 

— Ei bine, se opri, cu o privire întrebătoare. 

— Mi-aţi spus că pot să vă adresez nişte întrebări? 

— Sigur, sigur, daţi-i bătaie. 

— Acesta este locul în care a murit? 

— Doamna Badcock? 

— Doamna Badcock. Acesta este locul? 

— Da, sigur. Chiar aici. De fapt, pot să vă arăt fotoliul. 

Stăteau în picioare, în salonul de pe palier. Hailey Preston 
porni în grabă înspre coridor unde îi indică un fotoliu 
imitație lemn de stejar. 

— Stătea exact aici, zise. Spunea că nu se simte foarte 
bine. Cineva s-a dus să-i aducă ceva şi, apoi, a murit, pur şi 
simplu, exact în locul acesta. 

— Înţeleg. 

— Nu ştiu dacă era sub îngrijire medicală sau nu. Dacă i s- 
a spus că are probleme cu inima... 

— N-avea nimic la inimă, afirmă Dermot Craddock. Era o 
femeie sănătoasă tun. A murit din cauză că i s-a administrat 
de şase ori doza maximă dintr-un medicament al cărui 
nume oficial nici nu am să încerc să-l pronunţ, dar care am 
înţeles că în general e cunoscut sub numele de Calmo. 

— Da, îl ştiu, îl ştiu, zise Hailey Preston. Îl iau şi eu 
câteodată. 

— Serios? Foarte interesant. Şi are efect? 

— Minunat. Minunat. le remontează şi te calmează, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. Evident că trebuie să iei doza 
prescrisă, adăugă el. 


— Se găsesc în casă cantităţi mari din medicamentul 
acesta? 

Ştia răspunsul la întrebarea asta, dar întrebă ca şi cum 
habar nu avea de nimic. Răspunsul lui Hailey Preston fu 
extrem de sincer. 

— O grămadă, aş zice. Ar trebui să fie câte o sticluţă 
aproape în fiecare dintre băile din casă. 

— Ceea ce nouă nu ne uşurează cu nimic munca. 

— Desigur, răspunse Hailey Preston, se prea poate să se fi 
servit singură cu medicamentul şi să fi făcut, cum spuneam, 
o alergie la el. 

Craddock nu părea convins, Hailey Preston oftă şi spuse: 

— Sunteţi convinşi că a luat doza de care vorbeaţi? 

— O, da. A fost o doză letală, iar doamna Badcock nu 
obişnuia să ia asemenea substanţe. Din câte am putut să 
aflăm, singurele substanţe pe care le-a luat vreodată au fost 
bicarbonatul de sodiu şi aspirina. 

Hailey Preston scutură din cap. 

— Atunci avem o problemă. Da, într-adevăr, avem o 
problemă. 

— Unde şi-au întâmpinat domnul Rudd şi doamna Gregg 
invitaţii? 

— Chiar aici. Hailey Preston îi arătă locul de la capătul de 
sus al scărilor. 

Inspectorul-şef Craddock stătea în picioare, lângă el. Privi 
la peretele din faţa lui. La mijloc se afla un tablou cu 
Fecioara şi Pruncul. O reproducere de calitate, presupuse 
el, după o operă bine-cunoscută. Madona înveşmântată în 
robă albastră ţinea Pruncul înspre cer şi amândoi, mamă şi 
prunc, râdeau. De o parte şi de cealaltă se aflau grupuri de 
oameni care îşi ţineau privirea în sus, aţintită asupra 
pruncului. Una dintre Madonele cele mai reuşite, gândi 
Dermot Craddock. De o parte şi de alta a tabloului erau 
două ferestre înguste. Întregul aranjament era de-a dreptul 
încântător, dar inspectorul nu vedea absolut nimic din ce ar 


fi putut s-o facă pe femeie să privească, asemenea domniţei 
din Shalott, cea urmărită de blestem. 

— Invitaţii, să înţeleg, nu conteneau să apară pe scări? 
Întrebă el. 

— Da, aşa e. Dar ştiţi, veneau fie câte unu, fie câte doi. Nu 
prea mulţi deodată. Eu am condus câţiva, Ella Zielinsky, 
secretara domnului Rudd a adus şi ea vreo câţiva. Tot ce 
voiam era să păstrăm o atmosferă cordială, informală. 

— Aţi fost aici când a sosit doamna Badcock? 

— Mi-e ruşine să vă mărturisesc, domnule inspector-şef, că 
nu-mi aduc aminte. Aveam o lista cu numele persoanelor, m- 
am dus după ele şi le-am escortat înăuntru. Le-am 
prezentat gazdelor, le-am oferit de băut, apoi am ieşit din 
nou pentru tura următoare. La vremea respectivă nici nu 
ştiam cum arată această doamnă Badcock şi nu era pe lista 
invitaţilor pe care trebuia să-i aduc eu sus. 

— Dar de-o doamnă Bantry vă aduceţi aminte? 

— Ah, da, cum să nu, ea este fosta proprietară a conacului, 
nu-i aşa? Am senzaţia că ea, doamna Badcock şi soţul ei au 
venit sus cam în acelaşi timp. Preston se opri o clipă. Şi 
primarul şi-a făcut apariţia tot cam pe atunci. Avea un lanţ 
greu la gât şi o nevastă cu păr blond, îmbrăcată toată 
numai în volane de un albastru regal. Îmi aduc aminte de 
toţi. Nu le-am oferit eu de băut pentru că trebuia să mă duc 
jos şi să aduc tura următoare. 

— Dar cine le-a turnat băutura? 

— N-aş putea să vă spun cu exactitate. Eram trei sau patru 
de serviciu atunci. Atât ştiu, că am plecat să-i aduc pe 
ceilalţi exact în momentul în care primarul urca. 

— Vă puteţi aminti cine mai era pe scări în momentul în 
care coborâţi? 

— Jim Galbraith, unul dintre reporteraşii de la ziarul care 
avea să publice articolul despre petrecere şi încă vreo trei 
sau patru pe care nu-i ştiu. Mai erau vreo câţiva fotografi, 
dintre care unul din sat, de aici, dar nu i-am reţinut numele, 
şi o domnişorică artistă, foarte dichisită, din Londra, 


specializată în cadre din unghiuri mai neobişnuite. Aparatul 
ei era aşezat chiar în colţul acela ca să poate să surprindă 
momentele în care doamna Gregg primea oaspeţii. Şi, 
acum, să mă gândesc dacă nu cumva acela a fost momentul 
în care şi-a făcut apariţia Ardwyck Fenn. 

— Şi cine este acest Ardwyck Fenn? 

Hailey Preston se uită şocat la inspector. 

— E un mare mahăr, domnule inspector-şef. Un foarte 
mare mahăr în lumea producţiilor de televiziune şi 
cinematografice. Nici măcar n-am ştiut că e în ţară. 

— Faptul că a venit a constituit o mare surpriză? 

— Ba bine că nu, spuse Preston. Foarte frumos din partea 
lui că a venit, deşi a fost de-a dreptul neaşteptat. 

— E un prieten vechi al domnului Rudd şi al doamnei 
Gregg? 

— A fost prieten bun cu Marina acum mulţi ani, pe vremea 
când era măritată cu cel de-al doilea soţ. Nu ştiu Jason cât 
de bine îl cunoaşte. 

— Oricum, să înţeleg că venirea lui a fost o surpriză 
plăcută? 

— Cu siguranţă. Toată lumea era încântată. 

Craddock încuviinţă şi trecu la alte subiecte. Întrebă în 
detaliu despre băuturile oferite, ce ingrediente conţineau, 
cum au fost servite, de către cine, ce servitori şi chelneri 
erau de serviciu. Răspunsurile îl îndrumau spre concluzia 
pe care inspectorul Cornish o sugerase deja şi anume că, 
deşi oricare dintre cei treizeci de oameni care se aflau acolo 
puteau s-o otrăvească pe Heather Badcock cu cea mai mare 
uşurinţă, totuşi oricare dintre cei treizeci putea fi văzut de 
oricare dintre ceilalţi! Inspectorul Craddock nu putea să nu 
se gândească ce risc şi-a asumat persoana respectivă. 

— Vă mulţumesc, spuse el în cele din urmă. Acum, dacă se 
poate, aş dori să vorbesc cu Marina Gregg. 

Hailey Preston scutură din cap. 

— Îmi pare nespus de rău, dar nici nu se poate pune 
problema. 


Craddock ridică din sprâncene. 

— Cred că glumiţi! 

— Doamna e distrusă. Este pur şi simplu distrusă. A venit 
doctorul ei personal aici ca să aibă grijă de ea. I-a scris un 
certificat medical. Îl am aici. Vi-l arăt imediat. 

Craddock puse mâna pe document şi îl citi. 

— Înţeleg, spuse el. Marina Gregg are întotdeauna un 
doctor care îi stă la dispoziţie? 

— Vedetele sunt tot timpul sub presiune. Pentru ei, stilul 
acesta de viaţă este unul foarte greu de suportat. De obicei, 
în cazul celebrităților de rang înalt, se consideră necesar să 
li se pună la dispoziţie câte un medic care să le cunoască 
bine constituţia fizică şi starea nervoasă. Maurice Gilchrist 
are o reputaţie serioasă în acest sens. Sunt ani şi ani de 
când este în slujba Marinei Gregg. Doamna a suferit 
îndelung, de tot felul de boli, în ultimii patru ani, după cum 
veţi fi citit, probabil, prin ziare. A fost internată în spital 
multă vreme. Abia acum vreun an şi-a revenit şi şi-a 
recăpătat puterile. 

— Înţeleg. 

Hailey Preston părea uşurat că inspectorul Craddock 
încetase cu protestele. 

— Poate vreţi să-l vedeţi pe domnul Rudd? Sugeră el. 
Preston se uită la ceas. Se întoarce de la studiouri în vreo 
zece minute, dacă nu vă deranjează să aşteptaţi. 

— Nu, îmi convine de minune, spuse Craddock. Până una, 
alta, doctorul Gilchrist este prin preajmă? 

— Este. 

— Aş vrea să stau puţin de vorbă cu dumnealui. 

— Da, bineînţeles. Îl aduc imediat. 

Tânărul ieşi grăbit afară. Dermot Craddock, adâncit în 
gânduri, rămase în picioare, în capul scărilor. Desigur, 
privirea îngheţată pe care doamna Bantry i-o descrisese 
putea foarte bine să nu fi fost nimic altceva decât o nălucă 
născută din imaginaţia ei. Femeia i se păruse genul care se 
grăbea să tragă concluzii, se gândi el. În acelaşi timp, îşi 


continuă el şirul gândurilor, este foarte posibil ca tocmai 
concluzia trasă de ea să fie cea corectă. Fără a ajunge chiar 
până acolo încât să spună că avea privirea domniţei din 
Shaloitt, al cărei blestem o ajunsese din urmă, Marina 
Gregg se prea poate să fi văzut pe cineva sau ceva care s-o 
fi tulburat sau iritat într-o mare măsură. Ceva care a făcut-o 
s-o ignore pe invitata cu care stătea de vorbă. Poate că 
cineva tocmai urca scările, cineva care ar corespunde ideii 
de oaspete neşteptat - un musafir nepoftit? 

Se întoarse la zgomotul de paşi care se apropiau. Hailey 
Preston se întoarse împreună cu doctorul Maurice Gilchrist. 
Doctorul era departe de ce îşi închipuia Dermot Craddock 
că ar trebui să fie. Nu părea nici genul de filfizon manierat 
şi nici nu avea o înfăţişare teatrală. Dădea impresia, cel 
puţin la prima vedere, că era un bărbat direct, cordial, pus 
pe fapte. Era îmbrăcat în costum de tweed, un soi de tweed 
cam prea încărcat pentru gustul britanic. Avea o claie de 
păr şaten şi ochi negri, aprigi şi pătrunzători. 

— Domnul doctor Gilchrist, presupun? Sunt inspectorul- 
şef Dermot Craddock. Am putea schimba câteva cuvinte în 
particular? 

Doctorul încuviinţă. Se întoarse spre coridor şi merse până 
aproape de capătul lui, unde deschise o uşă către un birou, 
apoi îl invită pe inspector să intre. 

— Nu ne va deranja nimeni aici, spuse el. 

Era, în mod clar, chiar în dormitorul doctorului, o cameră 
foarte confortabilă. Doctorul Gilchrist îl invită să ia loc într- 
un fotoliu şi apoi se aşeză şi el. 

— Am fost informat, începu inspectorul, că doamna Marina 
Gregg, conform celor spuse de dumneavoastră, nu poate fi 
interogată. Domnul doctor, ce problemă de sănătate are? 

Doctorul ridică din umeri aproape imperceptibil. 

— Nervii, spuse el. Dacă ar fi să-i puneţi întrebări acum, o 
veţi aduce într-o stare la limita isteriei în maximum zece 
minute. Nu pot să permit aşa ceva. Dacă vreţi să-l trimiteţi 
pe doctorul de la poliţie la mine, sunt mai mult decât 


bucuros să-i expun părerea mea. Nici la anchetă nu a putut 
participa din acelaşi motiv. 

— Cât timp credeţi că mai durează această situaţie? 
Întrebă Craddock. 

Doctorul îl privi şi începu să zâmbească. Era un zâmbet 
cât se poate de plăcut. 

— Dacă vreţi să ştiţi ce cred eu, spuse el, nu din punct de 
vedere medical, ci din punct de vedere uman, aş zice că în 
următoarele patruzeci şi opt de ore va fi nu numai 
disponibilă, dar chiar va cere expres să vă vadă! Va dori să 
vă pună întrebări. Va dori să răspundă la întrebările 
dumneavoastră. Aşa sunt artiştii! Doctorul se aplecă înspre 
inspector. Domnule inspector, dacă îmi permiteţi, aş vrea să 
vă fac să înţelegeţi câte ceva despre ce-i face pe oamenii 
aceştia să reacționeze aşa cum o fac. Viaţa de vedetă de 
cinema este un chin continuu şi cu cât ai mai mult succes, 
cu atât e mai mare chinul. Trăieşti zilnic, fără excepţie, în 
lumina reflectoarelor. La filmare, atunci când camera 
rulează, munca nu înseamnă altceva decât ore lungi şi 
monotone. Vii dis-de-dimineaţă pe platou, te aşezi şi aştepţi. 
Îţi spui replicile, o scenă care este trasă dublă după dublă, 
iar şi iar. Când repeţi pe scenă, repeţi mai mult sau mai 
puţin un act întreg, sau, în cel mai bun caz, o bucată dintr- 
un act. Totul se întâmplă în succesiune, într-o manieră plină 
de umanism şi de credibilitate. Dar, când torni un film, totul 
e scos din succesiunea logică. E o muncă monotonă, 
aproape silnică. Este epuizant. Desigur, trăieşti în lux, ai la 
dispoziţie tot arsenalul de medicamente care te relaxează, 
ai băi şi creme, şi pudre, şi medic la dispoziţie, ai 
posibilitatea să te relaxezi, să petreci, să fii în preajma 
oamenilor, dar eşti întotdeauna în ochii publicului. Nu te 
poţi bucura în linişte de aceste plăceri. Pur şi simplu, nu te 
poţi relaxa - niciodată. 

— Pot să înţeleg asta, spuse Dermot. Da, sigur pot să 
înţeleg. 


— Şi mai este încă ceva, continuă doctorul Gilchrist. Dacă 
îţi asumi o asemenea carieră şi, mai ales, dacă mai eşti şi 
talentat în ce faci, devii un anumit fel de persoană. Devii - 
sau cel puţin asta am descoperit din experienţa mea - mult 
prea sensibil, devii o persoană cu prea puţină încredere în 
existenţa proprie. Te macină un sentiment teribil de 
înstrăinare, de groază, când realizezi că nu ai cum să faci 
faţă la tot ce ţi se cere. Lumea spune despre actori şi actriţe 
că sunt superficiali şi plini de ei. Nu este adevărat. Nu sunt 
plini de propria importanţă; sunt obsedaţi de propria 
persoană, e adevărat, dar au permanent nevoie să li se 
spună că valorează ceva. Permanent, fără încetare. 
Întrebaţi-l pe Jason Rudd. Vă va spune acelaşi lucru. 
Trebuie să le spui tot timpul că sunt în stare s-o facă, să-i 
asiguri că pot, să-i faci s-o simtă, să-i aduci iarăşi şi iarăşi 
asupra aceluiaşi lucru şi să-i încurajezi constant, până obţii 
efectul pe care îl doreşti. Dar oamenii aceştia nu contenesc 
niciodată să aibă dubii în ce-i priveşte. Şi asta îi face să fie, 
ca să folosesc un termen cât se poate de uman şi de 
neprofesionit, nervoşi. Al naibii de nervoşi! Un pachet de 
nervi. Şi cu cât sunt mai plini de nervi, cu atât sunt mai buni 
în meseria lor. 

— Foarte interesant, spuse Craddock. Chiar foarte 
interesant. Se opri, apoi adăugă: Cu toate acestea, nu prea 
văd de ce dumneavoastră... 

— Eu încerc să vă fac să înţelegeţi cine e Marina Gregg, 
răspunse Maurice Gilchrist. Aţi văzut, fără îndoială, filmele 
ei. 

— Este o actriţă minunată, recunoscu Dermot, minunată. 
Are personalitate, frumuseţe, empatie. 

— Da, spuse Gilchrist, le are pe toate acestea şi a trebuit 
să se chinuie ca posedată de demoni ca să poată să obţină 
efectele pe care le-a produs. Şi între timp, nervii ei, întinşi 
la maximum, se fac bucățele, iar ea nu e o femeie tocmai 
puternică fizic. Nu într-atât cât ar trebui să fie. Are una 
dintre personalităţile acelea care oscilează permanent între 


disperare şi extaz. Nu se poate abţine. Aşa e ea. A suferit 
mult la viaţa ei. Mare parte din ce a trebuit să sufere a fost 
din vina ei, dar nu tot. Niciuna dintre căsniciile ei nu au fost 
fericite, cu excepţia, aş zice eu, a celei actuale. Acum este 
căsătorită cu om care o iubeşte enorm şi care a iubit-o ani 
de zile. Se simte protejată de iubirea aceasta şi este fericită. 
Cel puţin, acum este fericită. Nimeni nu poate să prevadă 
cât va dura şi fericirea asta. Vedeţi, necazul cu ea este că fie 
crede că a ajuns în acel moment, sau loc, sau parte a vieţii 
ei în care totul este ca-n poveşti, că nimic rău nu se poate 
întâmpla şi că nu va mai fi nefericită niciodată; fie este la 
pământ, distrusă, o femeie a cărei viaţă este în ruină, care 
n-a cunoscut niciodată iubirea şi fericirea şi care nici nu le 
va cunoaşte vreodată. Dacă ar putea să se oprească undeva 
la mijloc, adăugă el, viaţa ar fi minunată pentru ea; iar 
lumea ar pierde o mare actriţă. 

Doctorul se opri, dar Dermot Craddock nu interveni. Se 
întreba de ce Maurice Gilchrist îi spunea toate astea. De ce 
toată această analiză detaliată a Marinei Gregg? Gilchrist îl 
privea cu atenţie. Era ca şi cum îl îndemna pe Dermot să 
pună o anumită întrebare. Dermot se chinui să-şi dea seama 
care anume era întrebarea pe care trebuia s-o adreseze. 
Începu să vorbească încet, asemenea unui om care îşi caută 
nesigur drumul prin întuneric: 

— A fost tulburată în mod deosebit de tragedia care s-a 
petrecut aici? 

— Da, spuse Gilchrist, a fost. 

— Aproape nefiresc de tulburată? 

— Depinde, i-o întoarse doctorul Gilchrist. 

— De ce depinde? 

— De motivul pentru care este atât de supărată. 

— Bănuiesc, spuse Dermot, încă bâjbâind, că a fost un 
mare şoc pentru ea, o astfel de moarte subită, în toiul unei 
petreceri. 

Pe chipul omului din faţa lui nu se zări nici o reacţie. 


— Sau, continuă el, se poate să fi fost ceva mai mult de 
atât? 

— Desigur, spuse doctorul Gilchrist, nu ai cum să-ţi dai 
seama cum vor reacţiona oamenii. Nu ai cum să-ţi dai 
seama, oricât de bine i-ai cunoaşte. Se prea poate ca 
Marina să fi reacţionat în felul ei propriu. Este o femeie 
foarte sensibilă. Ar putea spune: „Oh, Doamne, biata 
femeie, ce tragedie. Mă întreb cum s-a putut întâmpla aşa 
ceva”. Ar putea la fel de bine să-i pară râu pentru ea, dar 
fără să-i pese cine ştie ce. În definitiv, oamenii mai mor la 
petrecerile date de studiourile de film. Sau, ar putea, dacă 
nu se întâmplă nimic altceva de interes pentru ea, să aleagă 
- atenţie, să aleagă inconştient de voinţa ei - să exagereze 
în dramatism. S-ar putea să decidă să facă o mare scenă din 
asta. Sau s-ar putea să existe un cu totul alt motiv decât ne 
închipuim noi. 

Dermot decise să apuce taurul de coarne. 

— Aş dori, zise el, să-mi spuneţi ce credeţi dumneavoastră 
cu adevărat. 

— Nu ştiu, spuse doctorul Gilchrist. Nu sunt sigur. Se opri, 
apoi continuă: Există o etichetă profesională. E relaţia 
doctor-pacient. 

— V-a spus ceva? 

— N-aş merge atât de departe. 

— Marina Gregg o ştia pe femeia care a murit, Heather 
Badcock? A mai întâlnit-o şi înainte? 

— Nu cred că a mai văzut-o în viaţa ei, vorbi doctorul 
Gilchrist. Nu, nu asta e problema. Dacă mă întrebaţi pe 
mine, nu cred că are vreo legătură cu Heather Badcock. 

— Substanţa asta, Calmo, continuă Dermot. Marina Gregg 
foloseşte aşa ceva? 

— Practic, trăieşte cu asta, confirmă doctorul Gilchrist. La 
fel ca toată lumea din casa asta, adăugă el. Ella Zielinsky ia 
Calmo, Hailey Preston la fel, jumătate din cei din lumea 
filmului ia medicamentul - e o chestie la modă zilele astea. 
Mai toate substanţele astea sunt la fel. Oamenii se plictisesc 


de una şi încearcă apoi ceva nou, care tocmai a apărut pe 
piaţă şi zic că e minunat şi că nimic nu se compară cu ce-au 
descoperit. 

— Şi se compară? 

— Păi, o diferenţă există. Medicamentul îşi face treaba. Te 
calmează, te revigorează, te face să simţi că poţi să faci 
lucruri pe care, altfel, nici nu te-ai fi gândit că ai putea să le 
faci. Nu prescriu mai multe decât trebuie, dacă pot, dar 
oricum, nu este un medicament periculos, luat în doza în 
care trebuie. Ajută oameni care nu se pot ajuta singuri. 

— Tare aş vrea să ştiu, zise Dermot Craddock, ce încercaţi 
să-mi spuneţi, de fapt. 

— Încerc să-mi dai seama care este datoria mea, de fapt, 
spuse Gilchrist. Sunt două datorii. Este datoria doctorului 
către pacientul său. Ce-i încredinţează pacientul, doctorul 
trebuie să păstreze cu sfinţenie. Dar mai este un punct de 
vedere. Dacă ţi se pare că pe pacient îl paşte vreun pericol, 
trebuie, ca medic, să iei toate măsurile să se evite un 
asemenea pericol. 

Se opri. Craddock îl privi, aşteptând. 

— Da, continuă Gilchrist. Cred că ştiu ce am de făcut. 
Trebuie să vă cer, domnule inspector-şef Craddock, să 
păstraţi ceea ce vă spun acum strict confidenţial. Nu faţă de 
colegii dumneavoastră, desigur. Ci numai faţă de lumea din 
afară, mai ales cea din această casă. Sunteţi de acord? 

— Nu pot să promit nimic, îi răspunse Craddock. Nu ştiu 
ce poate să apară. În mare, da, sunt de acord. Vreau să 
spun că îmi imaginez că orice fel de informaţie îmi veţi 
furniza nu voi dori să o împărtăşesc decât colegilor. 

— Acum să ştiţi, spuse Gilchrist, că s-ar putea ca tot ce vă 
spun să nu însemne mare lucru. Femeile aflate într-o stare 
de surescitare ca cea a Marinei Gregg sunt capabile să 
spună orice. Vă spun ceva ce mi-a zis ea mie. S-ar putea să 
nu însemne nimic. 

— Ce v-a spus? Întrebă Craddock. 


— A făcut o depresie după tragedie. A trimis după mine. I- 
am dat un sedativ. Am stat lângă ea, am ţinut-o de mână, 
spunându-i să se liniştească, pentru că totul se va rezolva, 
totul va fi bine. Apoi, exact înainte să intre într-o stare de 
incoştienţă, mi-a spus: „Pentru mine era menită, doctore”. 

Craddock se uită ţintă la el. 

— Chiar a spus aşa ceva? Şi, apoi, a doua zi? 

— N-a mai pomenit niciodată de asta. Am încercat să aduc 
vorba o dată. A evitat subiectul. Mi-a spus: „Oh, trebuie să fi 
făcut o confuzie. Eu cu siguranţă nu am spus aşa ceva. 
Bănuiesc că eram deja inconştientă”. 

— Dar dumneavoastră credeţi că a spus-o în mod serios? 

— Cât se poate de serios, confirmă Gilchrist. Asta nu 
înseamnă că ce-a spus ea trebuie luat de bun, adăugă el, cu 
o nuanţă de avertizare în glas. Dacă cineva a intenţionat s-o 
otrăvească pe ea, sau pe Heather Badcock, asta nu am de 
unde să ştiu. Probabil că dumneavoastră ştiţi asta mai bine 
decât mine. Nu vreau decât să atrag atenţia asupra faptului 
că Marina Gregg a crezut, fără îndoială, că acea doză era 
menită pentru ea. 

Craddock nu spuse nimic o vreme. Apoi, către doctor: 

— Vă mulţumesc, domnule doctor Gilchrist. Apreciez 
faptul că mi-aţi spus asta şi vă înţeleg motivele pentru care 
aţi făcut-o. Dacă ceea ce Marina Gregg v-a spus are la bază 
şi ceva real, asta înseamnă, nu-i aşa, că pentru ea pericolul 
nu a trecut. 

— "Tocmai asta vreau să spun şi eu, afirmă Gilchrist. 
Tocmai asta e ideea. 

— Aveţi vreun motiv să credeţi că există, într-adevăr, un 
asemenea pericol? 

— Nu, nu am nici un motiv. 

— Nu ştiţi nici pentru care motiv doamna Gregg ar gândi 
aşa? 

— Nu. 

— Vă mulţumesc. 

Craddock se ridică. 


— Încă un lucru, domnule doctor. Ştiţi cumva dacă i-a spus 
acelaşi lucru şi soţului dumneaei? 

Gilchrist scutură încet din cap. 

— Nu, răspunse. Sunt destul de convins de asta. N-a spus 
nimic soţului. 

Ochii lui îi întâlni pentru o clipă pe cei ai lui Dermot, apoi, 
cu o scurtă încuviinţare din cap, întrebă: 

— Mai aveţi nevoie de mine? Bun, mă duc să văd ce-mi 
face pacienta. Veţi avea posibilitatea să vorbiţi cu ea cât de 
curând. 

Părăsi încăperea, iar Craddock rămase, ţuguindu-şi buzele 
şi fluierând foarte încet, ca pentru sine. 

Capitolul 10 

— Jason s-a întors, anunţă Hailey Preston. Vă rog să veniţi 
cu mine, domnule inspector-şef, vă conduc în camera lui. 

Încăperea pe care Jason Rudd o folosea şi ca birou şi ca 
salon de oaspeţi era la etajul inferior. Era mobilată 
confortabil, dar nu era luxoasă. Era o încăpere fără 
personalitate şi care nu oferea nici un fel de indicație cu 
privire la gusturile şi înclinațiile celui care o întrebuința. 
Jason Rudd se ridică de pe scaun şi veni să-l întâmpine pe 
Dermot. Nici nu era nevoie, gândi Dermot, să aibă 
personalitate încăperea; cel care o locuia avea din plin. 
Hailey Preston se dovedise a fi un flecar eficient şi volubil. 
Gilchrist avea forţă şi magnetism. Însă în faţa lui, acum, 
stătea un om pe care, Dermot trebuia să recunoască, nu 
avea să-l citească uşor. De-a lungul carierei sale, Craddock 
avusese de-a face cu mulţi oameni. Acum reuşea să-şi dea 
seama pe deplin de potenţialul interlocutorului şi deseori 
putea să citească gândurile celor mai mulţi dintre cei cu 
care venea în contact. Dar acum realiza că nimeni nu ar fi 
putut să afle gândurile lui Jason Rudd decât în măsura în 
care Jason Rudd o permitea. Ochii, adânciţi în orbite şi 
gânditori, percepeau tot, dar nu trădau nimic. Capul urât 
cu contururi aspre denota un intelect ieşit din comun. 
Chipul ca de saltimbanc îţi putea repugna, sau te putea 


atrage. Acesta este momentul, gândi Dermot Craddock, în 
care eu stau cuminte, ascult şi iau notițe cu foarte mare 
atenţie. 

— Domnule inspector-şef, regret că a trebuit să mă 
aşteptaţi. Am fost reţinut la studiouri de nişte complicaţii 
minore. Pot să vă ofer ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc, domnule Rudd, nu chiar acum. 

Faţa de saltimbanc se strâmbă dintr-odată într-un zâmbet 
de amuzament ironic. 

— Nu este tocmai casa în care să accepţi un pahar de 
băutură, la asta vă gândeaţi, nu-i aşa? 

— Ba să ştiţi că nu la asta mă gândeam. 

— Mda, bănuiesc că nu. Ei bine, domnule inspector-şef, ce 
vreţi să aflaţi? Ce pot să vă spun eu? 

— Domnul Preston a răspuns foarte corect la toate 
întrebările pe care i le-am pus. 

— Şi asta v-a fost de folos? 

— Nu atât de folositor pe cât mi-aş fi dorit. 

Jason Rudd îl privi întrebător. 

— M-am întâlnit şi cu doctorul Gilchrist. M-a informat că 
soţia dumneavoastră nu se simte încă în stare să răspundă 
la întrebări. 

— Marina este foarte sensibilă, spuse Jason Rudd. Sincer 
vorbind, este predispusă la nişte crize de nervi teribile. lar 
o crimă chiar în casa ei este, trebuie să recunoaşteţi, un 
motiv foarte bun de a face o criză de nervi. 

— Nu este tocmai o experienţă plăcută, încuviinţă Dermot 
Craddock, sec. 

— În orice caz, nu văd ce ar putea să vă spună soţia mea 
din ce nu aţi putea afla, la fel de bine şi de la mine. Eram 
lângă ea când s-a întâmplat şi, aş putea spune, fără falsă 
modestie, că sunt un observator mai fin decât soţia mea. 

— Prima întrebare pe care aş vrea să v-o adresez, începu 
Dermot, (şi se prea poate să fie o întrebare la care să fi 
răspuns deja, dar am să întreb totuşi) este dacă 


dumneavoastră sau soţia dumneavoastră aţi cunoscut-o pe 
Heather Badcock şi înainte de petrecere? 

Jason Rudd scutură din cap. 

— Nici vorbă. Eu cu siguranţă nu am văzut-o pe femeie în 
viaţa mea. Am primit vreo două scrisori de la ea, în numele 
Serviciului de Ambulanţă St John, dar n-am cunoscut-o 
personal decât cu cinci minute înainte să moară. 

— Dar ea susţinea că ar fi cunoscut-o pe soţia 
dumneavoastră? 

Jason Rudd încuviinţă. 

— Da, acum vreo doisprezece sau treisprezece ani, din 
câte am înţeles. În Insulele Bermude. La o petrecere în aer 
liber, dată în cinstea unui serviciu de ambulanţă pe care 
Marina l-a inaugurat, cred, iar doamna Badcock, de îndată 
ce a fost prezentată, a izbucnit într-o peroraţie lungă 
despre o răceală care ar fi trebuit s-o ţină în pat, dar ea s-a 
ridicat, şi a reuşit să meargă la petrecere şi a cerut şi a 
obţinut autograful soţiei mele. 

Iarăşi, acelaşi zâmbet ironic. 

— Trebuie să spun, domnule inspector, că asta se întâmplă 
foarte des. Grupuri mari de oameni stau la coadă să obţină 
autograful soţiei mele şi pentru ei este un moment pe care 
îl vor preţui şi-l vor purta în amintire. Şi este de înţeles, căci 
e un eveniment în viaţa lor. Dar e la fel de normal ca soţia 
mea să nu-şi amintească de o persoană anume dintr-un 
grup de o mie şi ceva de vânători de autografe. Sincer, nu-şi 
aducea deloc aminte s-o fi întâlnit pe doamna Badcock. 

— Pot să înţeleg, răspunse Craddock. Acum, domnule 
Rudd, un martor la scenă mi-a spus că soţia dumneavoastră 
a fost, preţ de câteva minute bune, distrasă în timpul 
conversaţiei cu doamna Badcock. Puteţi să-mi confirmaţi 
acest fapt? 

— Se prea poate, spuse Jason Rudd. Marina nu este o 
femeie prea puternică. Desigur, e obişnuită cu ceea ce eu aş 
descrie drept îndatorirea ei socială şi este în stare să-şi 
ducă sarcinile până la capăt aproape automat. Dar, spre 


finalul unei zile lungi, este posibil să clacheze uneori. Se 
prea poate că acela să fi fost unul dintre momentele de care 
vă vorbesc. Trebuie să recunosc că eu, unul, nu am 
observat nimic de acest gen. A, ba nu, staţi puţin, nu e întru 
totul adevărat. Am observat că replicile ei către doamna 
Badcock nu mai erau atât de prompte. De fapt, cred că i-am 
dat un ghiont, foarte subtil, în coaste. 

— Poate că ceva i-a atras atenţia? Sugeră Dermot. 

— Se poate, dar eu cred că n-a fost nimic mai mult decât 
un moment de neatenţie, datorat oboselii extreme. 

Dermot Craddock rămase tăcut preţ de câteva momente. 
Privi spre fereastră, unde priveliştea pădurii care 
înconjoară Gossington Hall părea oarecum sumbră. Se uită, 
apoi, la tablourile de pe pereţi şi, într-un final, îşi opri 
privirea asupra lui Jason Rudd. Figura acestuia trăda 
atenţie, dar nimic mai mult. Nu exista nici un indiciu asupra 
sentimentelor sale. Părea curtenitor şi foarte degajat, dar s- 
ar putea, gândi Craddock, ca nimic din toate astea să nu fie 
reale. Acesta era un om de mare calibru intelectual. Nu era 
omul pe care să-l faci să spună ceva ce nu era pregătit să 
spună decât dacă îţi puneai cărţile pe masă. Dermot se 
hotări. Va face exact asta, va pune cărţile pe masă. 

— Nu v-a trecut prin minte, domnule Rudd, că otrăvirea 
doamnei Heather Badcock ar fi putut fi una totalmente 
accidentală? Că adevărata victimă trebuia să fie soţia 
dumneavoastră? 

Urmă un moment de tăcere. Figura lui Jason Rudd nu-şi 
schimbă expresia. Dermot era în aşteptare. Într-un final, 
Jason Rudd oftă adânc şi păru că începe să se relaxeze. 

— Da, spuse el calm, aveţi absolută dreptate, domnule 
inspector-şef. Am fost convins de asta de la bun început. 

— Dar n-aţi scos nici un cuvânt despre asta, nici faţă de 
inspectorul Cornish, nici la anchetă. 

— Nu. 

— Şi de ce n-aţi făcut-o, domnule Rudd? 


— Aş putea foarte bine să vă răspund că nu e nimic mai 
mult decât o speculație din partea mea, pe care n-o pot 
susţine cu nici un fel de probe. Motivele care m-au condus 
spre această concluzie sunt aceleaşi motive atât de 
accesibile şi oamenilor legii, care sunt, cel mai probabil, 
mult mai capabili decât mine să decidă. Despre doamna 
Badcock, personal, nu ştiu nimic. Se prea poate să fi avut 
duşmani, se poate să fi decis cineva să-i administreze o doză 
letală anume cu această ocazie, deşi pare a fi fost o decizie 
foarte bizară şi greu de înghiţit. Dar se poate ca această 
decizie să fi fost luată anume, pentru că la o petrecere de 
acest gen totul urma să fie cât se poate de confuz, numărul 
de străini prezenţi avea să fie considerabil, şi tocmai din 
această cauză comiterea unei asemenea crime, în 
asemenea împrejurare, avea să fie foarte dificil de 
demonstrat. Acest lucru este cât se poate de adevărat, dar 
am să fiu cinstit cu dumneavoastră, domnule inspector-şef. 
Nu acesta este motivul pentru care am tăcut. Am să vă spun 
care este motivul. Nu am vrut ca soţia mea să bănuiască 
măcar o clipă că a scăpat de moarte prin otrăvire ca prin 
urechile acului. 

— Vă mulţumesc pentru francheţe, îi spuse Dermot. Nu că 
v-aş înţelege motivul pentru care n-aţi spus nimic. 

— Nu? Poate că-mi este puţin mai greu să vă explic. Ar 
trebui să o ştiţi pe Marina ca să mă înţelegeţi. Este o 
persoană care are nevoie disperată de fericire şi de 
siguranţă. În plan material, viaţa ei a fost un succes. Din 
punct de vedere artistic, şi-a câştigat faima meritată, dar 
personal, viaţa ei a fost una de o nefericire profundă. De 
nenumărate ori a crezut că şi-a găsit fericirea şi a fost pe 
deplin, nebuneşte extaziată de fiecare dată, şi de fiecare 
dată speranţele i-au fost sfărâmate şi spulberate. Domnule 
Craddock, ea este incapabilă de a-şi privi viaţa în mod 
raţional, prudent. În toate celelalte căsnicii, a aşteptat, 
asemenea unui copil care citeşte un basm, să trăiască 
fericită până la adânci bătrâneţi. 


Din nou, zâmbetul ironic îi transformă urâţenia figurii lui 
de clovn într-o stranie, bruscă blândeţe. 

— Dar căsnicia nu înseamnă asta, domnule inspector-şefi. 
Nu este un extaz care nu se mai termină. Suntem norocoşi 
cu adevărat că am reuşit să ne construim o viaţă liniştită, 
plină de mulţumire, afecţiune şi de fericire senină şi calmă. 
Apoi adăugă: Sunteţi căsătorit, domnule inspector-şef? 

Dermot Craddock clătină din cap. 

— Nu am avut parte de norocul sau de nenorocirea 
aceasta, mormăi el. 

— În lumea noastră, lumea filmului, căsnicia reprezintă un 
risc al meseriei. Starurile de cinema se căsătoresc des. 
Câteodată căsniciile sunt fericite, alteori sunt dezastruoase, 
dar foarte rar sunt durabile. Din acest punct de vedere, aş 
putea spune că Marina nu are nici un motiv să se plângă, 
dar pentru cineva cu un temperament ca al ei, lucrurile de 
felul acesta contează enorm. Şi-a băgat în cap ideea că este 
o ghinionistă, că nimic nu va merge niciodată în favoarea ei. 
Întotdeauna a căutat cu disperate aceleaşi şi aceleaşi 
lucruri: dragoste, fericire, afecţiune, siguranţă. Şi-a dorit cu 
ardoare să aibă copii. Conform unor opinii medicale, tocmai 
ardoarea acestei dorinţe a împiedicat-o să reuşească. Un 
medic foarte respectat în domeniu a sfătuit-o să adopte un 
copil. Spunea că, în mod normal, atunci când dorinţa 
intensă de a avea un copil este satisfăcută prin adoptarea 
unui copil, un alt copil se va naşte pe cale naturală la scurt 
timp după aceea. Marina a adoptat chiar trei copii. Pentru o 
vreme, a obţinut o anumită doză de fericire şi seninătate, 
dar nu era ce-şi dorea cu adevărat. Vă imaginaţi ce 
încântată a fost acum unsprezece ani când a aflat că este 
însărcinată. Fericirea şi mulţumirea ei sunt greu de descris 
în cuvinte. Era sănătoasă tun, iar doctorii au asigurat-o că 
are toate motivele să creadă că totul va decurge normal. 
Poate că ştiţi, sau poate că nu, dar rezultatul a fost o 
tragedie. Copilul, un băiat, s-a născut cu deficiență mintală 
gravă, era debil. A fost un dezastru. Marina a făcut o 


depresie severă şi a fost internată într-un sanatoriu ani de 
zile, grav bolnavă. Deşi a durat mult până să se recupereze, 
a reuşit totuşi, în cele din urmă. La scurt timp după aceea, 
ne-am căsătorit şi ea a reînceput să manifeste ceva interes 
pentru viaţă şi să simtă că poate fericirea nu este 
imposibilă. La început a fost dificil pentru ea să obţină un 
contract cât de cât decent cu o casă de producţie. Toată 
lumea se întreba dacă sănătatea i-ar permite să facă faţă 
presiunii unui film. A trebuit să mă lupt pentru asta. 

Jason Rudd îşi strânse buzele cu putere. 

— Dar lupta mea n-a fost în zadar. Am început să filmăm. 
Între timp, am cumpărat casa asta şi am trecut la 
redecorări. Nici nu au trecut două săptămâni de când 
Marina îmi spunea cât de fericită se simte şi cât de 
încrezătoare este că, în sfârşit, putem să ne liniştim la casa 
noastră, să avem o viaţă fericită împreună, cum necazurile 
ei vor rămâne undeva, în trecut. Eram oarecum neliniştit, 
pentru că, de obicei, aşteptările ei sunt puţin cam prea 
optimiste. Dar nu exista nici o îndoială că era fericită. 
Simptomele de agitaţie nervoasă au dispărut, era calmă şi 
liniştită, cum nu am mai văzut-o niciodată. Totul a mers 
perfect până când... Se opri. Glasul i se umplu, dintr-odată, 
de amărăciune. Până când s-a întâmplat! Femeia aceea să 
moară - tocmai aici! Asta, în sine, a fost un şoc teribil. Nu 
puteam să risc - eram hotărât să nu risc - ca Marina să ştie 
că s-a atentat la viaţa ei. Ar fi fost un al doilea şoc, probabil 
fatal de data asta. Ar fi putut să-i provoace un alt colaps 
emoţional. 

Se uită ţintă în ochii lui Dermot. 

— Acum... Înţelegeţi de ce? 

— vă înţeleg punctul de vedere, răspunse Craddock, dar, 
iertaţi-mă că vă spun, nu cumva omiteţi un lucru? Îmi 
expuneţi convingerea dumneavoastră că cineva a încercat 
să vă otrăvească soţia. Dar nu vi se pare că pericolul nu a 
trecut? Dacă cel care vrea să otrăvească pe cineva nu 
reuşeşte, nu e posibil să reia tentativa? 


— Evident că m-am gândit la asta, se justifică Jason Rudd, 
dar am încredere că, fiind deja avertizat, ca să mă exprim 
aşa, pot să iau toate precauţiile necesare pentru a garanta 
siguranţa personală a soţiei mele. O voi păzi şi voi angaja şi 
pe alţii să o păzească. Partea bună, aş zice eu, e că soţia 
mea nu ştie şi nici nu trebuie să ştie că e ameninţată de 
vreun pericol. 

— Şi credeţi, rosti Dermot cu grijă, că ea chiar nu ştie? 

— Desigur. Nu are nici cea mai vagă idee. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Evident. O asemenea idee nici nu i-ar da prin cap. 

— Dar dumneavoastră v-a dat prin cap, remarcă Dermot. 

— Asta e cu totul altceva, replică Jason Rudd. Logic 
vorbind, era singurul lucru posibil. Dar soţia mea nu este o 
persoană logică, ca să nu mai spun că nu şi-ar putea în veci 
imagina că cineva ar vrea s-o ucidă. O asemenea 
posibilitate, pur şi simplu, ar fi de neconceput pentru 
mintea ei. 

— Poate că aveţi dreptate, conchise Dermot, precaut, dar 
asta ne lasă pe noi cu alte câteva întrebări fără răspuns. 
Permiteţi-mi, încă o dată, să vă întreb, pe şleau. Pe cine 
suspectaţi? 

— Nu vă pot spune aşa ceva. 

— Mă scuzaţi, domnule Rudd, nu puteţi sau nu vreţi să-mi 
spuneţi? 

Jason Rudd răspunse rapid: 

— Nu pot, nu pot şi gata, oricât aş încerca. Mi se pare şi 
mie la fel de imposibil cum i s-ar părea şi ei s-o urască 
cineva într-atât - cineva să-i poarte o asemenea duşmănie - 
încât să facă aşa ceva. Pe de altă parte, când nu priveşti 
decât faptele, clare, obiective, fără echivoc, asta şi numai 
asta s-a putut întâmpla. 

— Îmi puteţi prezenta faptele aşa cum le vedeţi 
dumneavoastră? 

— Dacă asta doriţi. Circumstanţele sunt cât se poate de 
clare. Am turnat două cocktailuri daiquiri dintr-o carafă 


deja pregătită. Am dus cocktailurile Marinei şi doamnei 
Badcock. Ce-a făcut doamna Badcock, nu ştiu. Probabil că a 
plecat să sporovăiască iar cu cineva cunoscut. Soţia mea 
avea paharul în mână. În acel moment, primarul s-a 
apropiat împreună cu soţia lui. A pus paharul jos, încă 
neatins, şi i-a salutat. Au urmat alţi oaspeţi şi tot atâtea 
politeţuri. Un prieten vechi, pe care nu l-am mai văzut de 
ani de zile, nişte oameni din partea locului şi unul sau doi de 
pe la studiouri. În tot acest timp, cocktailul a rămas pe 
măsuţa care, acum, era undeva în spatele nostru, de vreme 
ce am înaintat puţin înspre capul scărilor. La cererea 
expresă a ziarului local, soţia mea a fost fotografiată de 
vreo câteva ori cu primarul, în speranţa că asta va face 
plăcere localnicilor. Cât timp se întâmpla asta, eu aduceam 
băuturi proaspete celor câţiva oaspeţi care au venit mai 
târziu. Probabil între timp, paharul soţiei mele trebuie să fi 
fost otrăvit. Nu mă întrebaţi cum s-a întâmplat asta, pentru 
că n-a fost uşor de făcut. Pe de altă parte, este şocant să îţi 
dai seama cât de puţini oameni observă o persoană care are 
tupeul de a face aşa ceva sub nasul tuturor şi fără nici o 
problemă! M-aţi întrebat dacă suspectez pe cineva; tot ce 
pot să spun este că cel puţin unul din douăzeci de oameni 
ar fi putut s-o facă. Vedeţi dumneavoastră, oamenii se 
mişcau în grupuleţe, vorbind şi, ocazional, plimbându-se 
prin casă să vadă ce schimbări am făcut. Lumea se mişca 
întruna, fără încetare. M-am gândit şi m-am răzgândit, mi- 
am tocat creierii să-mi dau seama, dar nu e nimic, absolut 
nimic care să-mi îndrepte suspiciunea într-o parte sau alta. 

Se opri, oftând exasperat. 

— Vă înţeleg, îl asigură Dermot. Vă rog, continuaţi. 

— Îndrăznesc să afirm că ce veţi auzi acum, aţi mai auzit şi 
înainte. 

— Aş vrea să mai aud încă o dată, de la dumneavoastră. 

— Ei bine, m-am întors către capătul scărilor. Soţia mea s- 
a îndreptat spre masă şi a luat paharul. S-a auzit o 
exclamaţie scurtă din partea doamnei Badcock. Cineva 


trebuie să-i fi dat peste cot pentru că paharul i-a alunecat 
din mână şi s-a spart pe podea. Marina a făcut ceea ce orice 
amfitrioană ar fi făcut în locul ei. Fusta Marinei fusese şi ea 
atinsă de băutura vărsată. A insistat că nu e nici o pagubă şi 
i-a şters cu batista ei fusta doamnei Badcock, insistând să ia 
băutura ei în loc. Îmi aduc aminte că i-a spus: „Şi aşa am 
băut deja prea mult”. Şi asta a fost tot. Dar de un lucru pot 
să vă asigur. Doza fatală nu putea fi strecurată după acel 
moment pentru că doamna Badcock a început să bea 
imediat din pahar. După cum bine ştiţi, patru sau cinci 
minte mai târziu, era moartă. Mă întreb - Doamne, dacă aţi 
şti cât mă întreb - ce-a simţit criminalul când şi-a dat seama 
că nu i-a ieşit pasenţa... 

— 'Toate acestea v-au trecut prin minte la momentul 
respectiv? 

— Normal că nu. La vremea aceea concluzia logică la care 
am ajuns a fost că femeia a făcut un soi de criză. Poate o 
criză de inimă, un infarct, tromboză, ceva de genul ăsta. 
Nici nu mi-ar trecut prin minte că ar putea fi vorba de 
otrăvire. Dumneavoastră v-ar fi trecut prin cap - sau oricui 
altcuiva? 

— Probabil că nu, fu Dermot de acord. Bun, declaraţia 
dumneavoastră pare destul de clară, iar dumneavoastră 
păreţi sigur de faptele prezentate. Îmi spuneţi însă că nu 
suspectaţi pe cineva anume. Ştiţi, nu prea pot să accept 
asta. 

— Vă asigur că acesta este adevărul. 

— Haideţi să ne uităm din alt unghi, vreţi? Cine ar fi putut 
să-i vrea răul soţiei dumneavoastră? Stiu că sună 
melodramatic, dar ce duşmani avea soţia dumneavoastră? 

Jason Rudd făcu un gest larg. 

— Duşmani? Duşmani? Dar e atât de dificil să defineşti ce 
înţelege fiecare prin duşmani. În lumea în care eu şi soţia 
ne învârtim există multă invidie şi gelozie. Sunt unii care 
spun lucruri duşmănoase, care sunt gata să înceapă o 
campanie de defăimare, care ar fi în stare să-i facă rău, 


dacă s-ar ivi posibilitatea. Dar asta nu înseamnă că vreunul 
dintre aceşti oameni este un criminal sau măcar ar fi 
capabil să ucidă pe cineva. Nu sunteţi de acord cu mine? 

— Ba da, sunt de acord. Dar trebuie să existe ceva dincolo 
de antipatii şi invidii mărunte. A fost cineva rănit de către 
soţia dumneavoastră, să zicem, la un moment dat, în trecut? 

Jason Rudd nu se grăbi să respingă ideea, ci se încruntă 
gândindu-se. 

— Sincer să fiu, nu prea cred, spuse el în sfârşit, şi aş vrea 
să înţelegeţi că m-am gândit îndelung la posibilitatea asta. 

— Ceva din categoria aventuri de dragoste, o asociere cu 
un anume bărbat? 

— Desigur, nu neg că au existat asemenea aventuri. Se 
poate, presupun, considera că Marina s-a purtat, când şi 
când, nu tocmai frumos cu un bărbat sau cu altul. Dar nu 
ştiu de nimic care să fi provocat o ură atât de puternică. 
Sunt convins de asta. 

— Dar vreo femeie? Ştiţi de vreo femeie care să-i fi purtat 
doamnei Gregg o duşmănie îndelungată? 

— Bine, spuse Jason Rudd, cu femeile nu se ştie niciodată. 
Dar nu ştiu pe niciuna în particular. 

— Cine ar beneficia financiar de pe urma morţii soţiei 
dumneavoastră? 

— Testamentul ei numeşte diferite persoane, dar niciuna 
nu primeşte sume mari de bani. Cred că oamenii care ar 
beneficia financiar, cum spuneţi dumneavoastră, de pe 
urma morţii ei am fi eu, ca soţ alei şi, dintr-un alt punct de 
vedere, vedeta care i-ar lua locul în filmul pe care îl turnăm 
acum. Deşi, desigur, filmul ar putea fi abandonat cu totul. 
Nu ştii niciodată cum decurg lucrurile de genul acestea. 

— Mda, nu cred că este nevoie să intrăm acum în astfel de 
detalii, zise Dermot. 

— Am cuvântul dumneavoastră că Marina nu va afla că 
viaţa îi este pusă în pericol? 

— Va trebui să discutăm pe îndelete despre asta, afirmă 
Dermot. Vreau să vă conving de importanţa unui lucru, şi 


anume că vă asumaţi un risc considerabil. Cu toate acestea, 
problema mai poate fi amânată câteva zile, de vreme ce 
soţia dumneavoastră se află momentan sub supraveghere 
medicală. Acum aş vrea să vă mai cer un lucru. Am să vă 
rog să scrieţi pe o foaie de hârtie numele tuturor 
persoanelor care se aflau în salonul de la capătul scărilor 
sau pe care le-aţi văzut urcând scările la momentul 
comiterii crimei. 

— O să-mi dau toată silinţa, dar nu am speranţe că o să-mi 
aduc aminte mare lucru. Cel mai util pentru dumneavoastră 
ar fi s-o întrebaţi pe secretara mea, Ella Zielinsky. Are o 
memorie mult mai bună ca a mea şi, în plus, are listele 
tuturor persoanelor din sat prezente la petrecere. Dacă 
vreţi s-o vedeţi acum... 

— Mi-ar fi de mare folos să stau de vorbă cu domnişoara 
Ella Zielinsky, confirmă Dermot. 

Capitolul 11 

Studiindu-l cu răceală pe Dermot Craddock prin lentilele 
ochelarilor ei mari, cu rame de baga, Ella Zielinsky îi păru 
inspectorului aproape prea eficientă ca să fie adevărată. Cu 
o promptitudine profesională calmă, scoase dintr-un sertar 
o foaie de hârtie bătută la maşină şi i-o întinse. 

— Cred că pot să spun, cu oarecare certitudine, că nu 
există omisiuni, afirmă ea. Dar se poate să fi inclus câteva 
nume - nume ale unor localnici - care nu au fost prezenţi la 
eveniment. Vreau să spun că este posibil ca persoanele 
respective să fi plecat mai devreme sau să nu fi fost găsite 
pentru a fi conduse în salon. De fapt, sunt convinsă că aşa s- 
a întâmplat. 

— O treabă foarte bine făcută, dacă îmi permiteţi s-o spun, 
zise Dermot. 

— Vă mulţumesc. 

— Bănuiesc că - mi-e teamă că nu sunt tocmai un 
specialist în domeniu - trebuie să păstraţi un standard 
foarte înalt de eficienţă în meseria dumneavoastră. 

— Da, trebuie să ţii frâiele bine în mâini, într-adevăr. 


— În ce altceva mai constă slujba dumneavoastră? Sunteţi 
un fel de persoană de contact, dacă se poate numi aşa, între 
studiouri şi Gossington Hall? 

— Nu. Nu am nimic de-a face cu studiourile, deşi, evident, 
preiau mesajele de la ei şi trimit la rândul meu altele, atunci 
când e nevoie. Slujba mea constă în a avea grijă de viaţa 
socială a doamnei Gregg, de apariţiile ei publice şi de alte 
angajamente de natură privată şi să supraveghez, într-o 
oarecare măsură, treburile administrative ale casei. 

— Vă place meseria aceasta? 

— Este extrem de bine plătită, iar eu o găsesc deosebit de 
interesantă. Cu toate acestea, nu aveam şi crima în fişa 
postului, adăugă ea sec. 

— Vi s-a părut atât de greu de crezut? 

— Atât de greu de crezut, încât chiar aveam de gând să vă 
întreb dacă, într-adevăr, vorbim despre o crimă? 

— Când avem de-a face cu o doză de di-etil-mexină, de 
şase ori peste valoarea normală, cu greu putem să discutăm 
despre altceva. 

— Poate că a fost un accident de vreun soi. 

— Şi cam cum sugeraţi dumneavoastră că se putea 
întâmpla un asemenea accident? 

— Mai uşor decât vă imaginaţi, de vreme ce nu cunoaşteţi 
ce şi cum pe aici. Casa asta e plină de droguri, de tot felul. 
Şi când spun droguri, nu mă refer la narcotice. Vreau să 
spun, medicamente, cumpărate pe reţetă, dar, ca mai toate 
astfel de lucruri, doza letală, cum i se zice, nu este niciodată 
foarte departe de doza terapeutică prescrisă de medic. 

Dermot încuviinţă. 

— Starurile astea de teatru sau de cinema au cele mai 
bizare momente de prostie. Câteodată am impresia că în 
lumea lor, cu cât eşti mai mare geniu artistic, cu atât mai 
puţin simţ practic ai în viaţa de zi cu zi. 

— Se prea poate. 

— La câte sticluţe, recipiente, pliculeţe, pulberi, capsule şi 
cutiuţe de tot felul poartă după ei... Ba un calmant acum, ba 


un energizant mai târziu, ba un tonic când şi când; nu 
credeţi că se poate foarte bine să fi încurcat pastilele şi 
dozele? 

— Nu văd cum s-ar putea aplica în cazul de faţă. 

— Ei bine, eu cred că se poate. Cineva, unul dintre invitaţi, 
se poate să fi vrut un calmant sau un energizant, să-şi fi 
scos sticluţa pe care o purta în permanenţă cu sine şi, din 
cauză că nu mai luase o doză de ceva vreme, se poate să fi 
scăpat prea mult într-un pahar. Apoi, distras de ceva pleacă, 
pentru un moment, în altă parte, iar doamna Cutărescu, nu 
ştiu cum îi zice, vine, crede că e paharul ei, îl ia şi îl bea. Cu 
siguranţă este o idee mai probabilă decât oricare alta, nu 
credeţi? 

— Eu aş zice că niciuna dintre posibilităţile acestea n-a 
rămas neexaminată, nu? 


— Probabil că aşa e. Dar erau mulţi oameni acolo şi multe 
pahare cu băuturi pe mese. Se întâmplă destul de des, să 
ştiţi, să ridici paharul altcuiva şi să bei din el. 

— Atunci nu sunteţi convinsă că Heather Badcock a fost 
otrăvită intenţionat? Credeţi că a băut din paharul altcuiva? 

— Nu-mi pot imagina ceva mai probabil decât această 
ipoteză. 

— În acest caz, spuse Dermot, cu foarte mare grijă, 
trebuie să fi fost paharul Marinei Gregg. Vă daţi seama de 
chestia asta? Marina i-a oferit propriul pahar. 

— Sau ceea ce ea a crezut că este propriul pahar, îl 
corectă Ella Zielinsky. Încă nu aţi vorbit cu Marina, nu-i 
aşa? Marina e groaznic de distrată. Ar pune mâna pe 
oricare pahar care ar semăna vag cu al ei şi ar bea din el. 
Am văzut-o făcând asta de nenumărate ori. 

— Marina ia Calmo? 

— Oh, da, toată lumea ia. 

— Până şi dumneavoastră, domnişoară Zielinsky? 

— Apelez la el câteodată, spuse Ella Zielinsky. Treburile 
astea tind să se tragă una din cealaltă, înţelegeţi? 

— M-aş bucura teribil, testă Dermot terenul, să pot 
schimba câteva cuvinte cu doamna Gregg. Se pare că e... 
mă rog, că va fi copleşită de eveniment multă vreme. 

— Sunt doar nişte toane, spuse Ella Zielinsky. Totul trebuie 
dramatizat la maximum. Niciodată nu va reacţiona cu calm 
la ideea de crimă. 

— Aşa cum faceţi dumneavoastră, domnişoară Zielinsky? 

— Când toată lumea din jurul tău este în continuă şi 
maximă agitaţie, răspunse Ella sec, se trezeşte în tine 
dorinţa să faci exact opusul. 

— Vreţi să spuneţi că, în faţa oricărei tragedii, înveţi, ca 
om, să te mândreşti cu faptul că nimic nu-ţi mai stârneşte 
nici un fel de emoție? 

Ella rămase o clipă pe gânduri. 

— Poate că nu este tocmai o calitate. Dar, cred că dacă nu 
reuşeşti să dezvolţi acest simţ, rişti să o iei chiar tu pe 


arătură. 

— V-a fost greu... Vă este greu să lucraţi cu doamna 
Gregg? 

Era o întrebare de natură cam personală, dar Dermot 
Craddock o privi ca pe un fel de test. Dacă Ella Zielinsly 
avea să ridice din sprâncene întrebând astfel tacit ce 
legătură avea asta cu uciderea doamnei Badcock, ar fi fost 
nevoit să recunoască faptul că nu avea nici o legătură. Dar 
se întreba dacă nu cumva Ella Zielinsky ar fi bucuroasă să-i 
poată spune ce credea de fapt despre Marina Gregg. 

— Este o artistă excepţională. Are un magnetism personal 
care transcende ecranul într-un fel extraordinar. Din acest 
motiv oricine s-ar putea simţi privilegiat să lucreze pentru 
ea. Apoi, evident, la nivel personal, e dracu' în persoană. 

— Ah, se miră Dermot. 

— Vedeţi dumneavoastră, nu are nici un fel de simţ al 
măsurii. Ori e în al nouălea cer, ori e la pământ şi totul, 
absolut totul, trebuie dramatizat la culme şi se răzgândeşte 
de nu ştiu câte ori şi nu-ţi dă voie să menţionezi sau să faci 
aluzie măcar la o mie şi una de chestii, pentru că, vezi 
Doamne, o deranjează. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi căderile psihice, fireşte, sau sanatoriile pentru 
persoanele cu probleme psihice. Bănuiesc că e de la sine 
înţeles că e sensibilă când vine vorba de aşa ceva. Şi orice 
ar putea să amintească de copii. 

— De copii? În ce sens? 

— Păi, o deranjează să vadă copii, sau să audă de oameni 
care sunt fericiţi cu copiii lor. Dacă aude de cineva că 
aşteaptă un copil sau că tocmai a născut, cade imediat într- 
o stare teribilă de suferinţă. Ştiţi, ea nu poate să mai facă 
niciodată copii şi singurul pe care l-a făcut s-a dovedit a fi 
retardat. Nu ştiu dacă ştiaţi despre asta. 

— Am auzit, da. Foarte tristă şi nefericită situaţie. Dar m- 
aş fi gândit că, după atâţia ani, va fi uitat despre asta, cât de 
cât. 


— N-a uitat. A dezvoltat o obsesie din asta. Se gândeşte la 
asta fără încetare. 

— Şi domnul Rudd ce crede despre asta? 

— Păi nu era copilul lui. Era al ultimului ei soţ, un Isidore 
Wright. 

— Ah, da, ultimul soţ. Şi unde este acest domn acum? 

— S-a recăsătorit şi locuieşte în Florida, zise Ella foarte 
prompt. 

— Aţi spune că, de-a lungul vieţii, Marina Gregg şi-a făcut 
mulţi duşmani? 

— N-aş zice asta neapărat. Vreau să spun că nu şi-a făcut 
mai mulţi duşmani decât oricare alta în locul ei, cum s-ar 
zice. Au existat întotdeauna certuri din cauza altor femei, 
sau a altor bărbaţi, sau din cauza geloziei, sau a diferitelor 
contracte - din astea. 

— Din câte ştiţi, se temea de cineva anume? 

— Marina? Să se teamă de cineva? Nu prea cred. De ce? 
Ar fi trebuit să-i fie? 

— Nu ştiu, spuse Dermot, luând lista cu numele scrise de 
ea. Vă mulţumesc foarte mult, domnişoară Zielinsky. Dacă o 
să mai am nevoie să ştiu câte ceva, am să mă întorc. Vă 
deranjează? 

— Sigur că nu. Sunt nerăbdătoare - cu toţii suntem 
nerăbdători - să vă ajutăm cu orice putem. 

II 

— Ei, Tom, ce-mi poţi spune? 

Sergentul Tiddler rânji apreciativ. Nu-l chema Tom, ci 
William, dar combinaţia Tom Tiddler4 a fost întotdeaua mult 
prea amuzantă ca să nu-i tenteze pe colegii lui. 

— Ce comori mi-ai adus în desagă? Continuă Dermot 
Craddock. 

Cei doi stăteau la hanul Mistreţul Albastru, iar Tiddler 
tocmai se întorsese după o zi petrecută la studiouri. 

— Comoara e cam mică, răspunse Tiddler. Nu prea se 
bârfeşte. Nu prea răspândeşte nimeni zvonuri năucitoare. 
Una sau două sugestii cum că ar fi fost sinucidere. 


— De ce sinucidere? 

— Se crede că s-ar fi certat cu bărbatu-său şi a vrut să-l 
facă să-i pară rău. Cam asta se vorbeşte. Doar că ea n-a 
vrut să meargă chiar atât de departe şi să se omoare. 

— Nu prea văd cum ne ajută pe noi idea asta, zise Dermot. 

— Nu, normal că nu ne ajută. Vedeţi şefu', oamenii aceştia 
nu prea ştiu nimic despre ce s-a întâmplat. Nu ştiu nimic 
dincolo de proiectul în care sunt implicaţi acum. Totul este 
foarte tehnic în atitudinea lor şi e o atmosferă de 
„spectacolul trebuie să continue”, sau, mai bine zis, filmul 
trebuie să continue, sau, chiar, filmarea trebuie să continue. 
Nu ştiu cum se spune corect în lumea lor. Tot ce-i 
interesează e când anume se întoarce Marina Gregg pe 
platourile de filmare. O dată sau de două ori a dat peste cap 
un film pentru că s-a prefăcut că are o cădere nervoasă. 

— Deci, în mare, o plac sau nu prea? 

— Aş zice că o consideră o pacoste teribilă, dar, cu toate 
astea, nu se pot abţine să nu fie fascinaţi de ea, atunci cât 
are ea chef să-i fascineze. Şi, apropo, se pare că i-a sucit 
minţile bărbatului ei. 

— Ce părere au despre el? 

— Îl consideră cel mai bun regizor şi producător sau ce-o fi 
din câţi există şi-au existat vreodată. 

— Nu există nici un zvon conform căruia e încurcat cu vreo 
altă vedetă sau altă femeie? 

Tom 'Tiddler îl privi uimit. 

— Nu, spuse el, nu. Nici cel mai vag indiciu în privinţa 
asta. De ce, credeţi că ar putea fi cazul de aşa ceva? 

— Mă întreb şi eu, spuse Dermot. Marina Gregg e 
convinsă că doza aceea letală era pentru ea. 

— Nu mai spuneţi? Şi are dreptate? 

— Aproape mai mult ca sigur, aş zice eu, replică Dermot. 
Dar nu asta vreau să spun. Ideea e că nu i-a spus soţului ei 
nimic din toate astea, ci numai doctorului. 

— Credeţi că i-ar fi spus, dacă... 


— Mă gândeam, mărturisi Craddock, dacă nu cumva, într- 
un ungher al minţii ei nu se ascunde ideea că soţul ei ar fi 
fost cel responsabil. Atitudinea doctorului a fost cel puţin 
bizară. Poate că mi s-a părut mie, dar nu cred. 

— Ei bine, n-am auzit nimic de felul ăsta pe la studiouri, 
anunţă Iom. Şi aşa ceva se trâmbiţează repede. 

— Ea nu s-a încurcat cu un alt bărbat? 

— Nu, se pare că e devotată lui Rudd. 

— Nici un fel de momente scandaloase din trecutul ei? 

Tiddler rânji. 

— Nimic din ce nu poţi citi zi de zi în revistele de cinema. 

— Cred că va trebui să mă apuc să citesc vreo câteva, 
conchise Dermot, ca să pricep atmosfera. 

— Dacă aţi şti câte se spun sau se insinuează! Spuse 
Tiddler. 

— Mă întreb, rosti Dermot, pe gânduri, oare Miss Marple 
citeşte reviste de cinema? 

— Doamna bătrână care stă în casa de lângă biserică? 

— Chiar ea. 

— Se spune despre ea că e isteaţă foc, zise Tiddler. Se 
spune prin partea locului că nimic nu se întâmplă aici fără 
ca Miss Marple să nu afle. Poate că nu ştie mare lucru 
despre cei din lumea filmului, dar cu siguranţă vă poate 
spune câte în lună şi în stele despre soţii Badcock. 

— Nu mai e aşa de simplu ca pe vremuri, îi răspunse 
Dermot. Aici se dezvoltă o cu totul altă viaţă socială. 
Construcţii noi, cartiere rezidenţiale noi. Soții Badcock nu 
sunt demult veniţi în zonă şi fac parte din lumea cea nouă. 

— Evident că nu am auzit multe despre localnici, spuse 
Tiddler. M-am concentrat mai mult pe viaţa intimă a 
starurilor de cinema şi alte asemenea lucruri. 

— Nu mi-ai adus cine ştie ce, mormăi Dermot. Ce-mi poţi 
spune despre trecutul Marinei Gregg? 

— S-a măritat ceva la viaţa ei, dar nu mai mult ca alţii. Se 
zice că primului soţ nu prea i-a convenit despărţirea, însă 


era un bărbat foarte comun. Era agent imobiliar sau aşa 
ceva. Apropo, ce e acela un agent imobiliar? 

— Înseamnă că se ocupă cu vânzarea şi cumpărarea de 
proprietăţi. 

— Mda, oricum, nu era din categoria staruri aşa că a 
renunţat la el şi s-a măritat cu un prinţ străin, sau un conte. 
N-a durat nici asta foarte mult, dar s-au despărţit fără 
dramatisme. Doar s-a descotorosit de el şi s-a cuplat cu 
numărul trei. Vedeta de cinema, Robert Truscott. Se spunea 
despre ei că erau o pereche pasională. Nevasta lui nu a fost 
bucuroasă să-l vadă plecat, dar a trebuit să accepte divorţul 
în cele din urmă. Pensie alimentară mare. Din câte am putut 
să-mi dau seama, toată lumea e nemulțumită că trebuie să 
plătească fostelor neveste pensii alimentari aşa de mari. 

— Dar n-a mers nici asta. 

— Nu, şi ea a fost cea distrusă. Dar, un an sau doi mai 
târziu, a apărut la orizont o altă mare iubire. Isidore nu- 
maiştiu-cum - un dramaturg. 

— E o viaţă exotică, asta a actorilor, conchise Dermot. Păi, 
eu aş zice că ajunge pe ziua de azi. Mâine va trebui să 
depunem eforturi ceva mai serioase. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi verificatul listei pe care am primit-o eu. Din 
douăzeci şi ceva de nume, ar trebui să fim în stare să 
eliminăm câteva şi, din ce ne mai rămâne, să începem să-l 
căutăm pe X. 

— Aveţi vreo idee cine e X? 

— Nici cea mai vagă idee. Asta dacă nu se dovedeşte că e 
Jason Rudd. Va trebui să-i fac o vizită lui Miss Marple, ca să 
fiu pus la curent cu problemele locale, adăugă el, cu un 
zâmbet ironic şi sec. 

Capitolul 12 

Miss Marple avea propriile metode de cercetare. 

— Foarte frumos din partea dumitale, doamnă Jameson, 
într-adevăr, foarte frumos. Nici nu ştiu cum să-ţi spun cât 
de recunoscătoare sunt. 


— Oh, nu-ţi face griji, Miss Marple. Sunt mai mult decât de 
fericită să te pot ajuta. Presupun că le vrei pe ultimele? 

— Nu, nu, nu neapărat, zise Miss Marple. De fapt, cred că 
ar fi mai bine dacă aş avea şi câteva din numerele vechi. 

— Bun, iată-le, i le oferi doamnă Jameson, un braţ plin şi te 
asigur că nu o să le ducem lipsa. Ţine-le cât ai nevoie. Sunt 
prea grele să le cari dumneata. Jenny, ce faci cu 
permanentul acela? 

— E în regulă, doamnă Jameson. Tocmai am terminat s-o 
clătesc şi acum se usucă bine. 

— În acest caz, draga mea, dă o fugă cu Miss Marple, până 
la dumneaei acasă, şi du-i revistele astea. Nu, serios, Miss 
Marple, nu e nici un deranj. Suntem întotdeauna încântați 
să vă servim cum putem mai bine. 

Ce cumsecade sunt oamenii, gândi Miss Marple, mai ales 
cei pe care îi ştii practic de-o viaţă. Doamna Jameson, după 
ani şi ani de dus în spate un salon de frumuseţe, se 
încumetase să avanseze pe calea progresului încât îşi 
refăcuse firma şi îşi spusese DIANE - Hair stylist. 

De altfel, salonul rămăsese mai mult sau mai puţin acelaşi 
şi servea mai mult sau mai puţin aceloraşi nevoi ale 
clientelor ei. Scotea profit din câte un permanent bine 
făcut, tânăra generaţie îşi tundea aici părul în noile 
tendinţe, iar dezastrul rezultat era acceptat fără prea mult 
scandal. Dar majoritatea clientelei doamnei Jameson era 
formată din femei de vârstă mijlocie, solide, dintr-o bucată, 
care nu reuşeau să obţină coafura dorită nicăieri în altă 
parte. 

— Doamne, ce grozăvie, se agită Cherry în dimineaţa 
următoare, în timp ce se pregătea să dea drumul unui 
gălăgios aspirator Hoover în „salon”, cum încă îi mai spunea 
în mintea ei. Ce sunt toate astea? 

— Încerc, explică Miss Marple, să mă iniţiez, cât de cât, în 
lumea starurilor de cinema. 

Puse deoparte Ştiri din lumea filmului şi se apucă de citit 
din Printre stele. 


— E chiar foarte interesant ce citesc eu aici. Îmi aduc 
aminte de multe lucruri. 

— Fantastice vieţi mai duc oamenii ăştia, se minună 
Cherry. 

— Vieţi specializate, spuse Miss Marple. Foarte 
specializate. Treaba asta îmi aduce aminte de nişte chestii 
pe care mi le spunea o prietenă acum mai mulţi ani. Era 
asistentă într-un spital. Povestea despre aceeaşi simplitate a 
concepţiilor şi de câte bârfe şi zvonuri. Toţi medicii aceia 
arătoşi care provocau atâta agitaţie şi scandal. 

— Cam brusc interesul ăsta al dumneavoastră, nu credeţi? 
Întrebă Cheriy. 

— Zilele astea îmi vine foarte greu să împletesc, spuse 
Miss Marple. Evident că literele din revistele astea sunt 
foarte mici, dar pot oricând să folosesc o lupă! 

Cherry o privi cu curiozitate. 

— Mereu mă surprindeţi, Miss Marple. Ce ciudăţenii vă 
stârnesc interesul! 

— Totul îmi stârneşte interesul, afirmă Miss Marple. 

— Vreau să spun că mă miră că vă interesează subiecte 
noi la vârsta dumneavoastră. 

Miss Marple clătină din cap. 

— Nu sunt subiecte tocmai noi. Pe mine mă interesează 
natura umană, înţelegi tu, şi natura asta umană nu diferă 
prea mult, fie că vorbim despre surorile medicale din 
spitale sau de starurile de cinema, sau de localnicii din St 
Mary Mead, sau, adăugă ea meditativ, de oamenii din Noul 
Cartier. 

— Din păcate, nu prea văd ce asemănare ar fi între mine şi 
o vedetă de film, spuse Cherry râzând. Să înţeleg că venirea 
Marinei Gregg cu bărbatu-său la Gossington Hall v-a stârnit 
interesul. 

— Asta, într-adevăr, şi tristul eveniment care a avut loc 
acolo, explică Miss Marple. 

— Vă referiţi la doamna Badcock? Eu aş zice că a fost pur 
şi simplu ghinion. 


— Ce credeţi voi acolo, la No... Miss Marple se opri şi-şi 
înghiţi acel „Noul Cartier” care stătea pe limbă. Ce credeţi 
voi, tu şi prietenii tăi, despre ce s-a întâmplat? Schimbă ea 
macazul. 

— Că e o ciudăţenie, spuse Cherry. Arată ca şi cum ar fi 
crimă, nu-i aşa, deşi, evident, poliţia nu se aruncă să spună 
asta verde în faţă. Însă asta pare să fie. 

— Păi, nu văd ce altceva ar putea fi, spuse Miss Marple. 

— Sinucidere nu putea să fie, fuse de acord Cherry, nu în 
cazul lui Heather Badcock. 

— O ştiai bine? 

— Nu, nu prea. Ba chiar deloc. Era cam băgăcioasă, ştiţi 
ce vreau să spun. Tot timpul se băga peste tine să te implici 
în asta, să te implici în ailaltă, să nu cumva să lipseşti de la 
întruniri şi aşa mai departe. Avea prea multă energie. 
Bănuiesc că bărbatu-său s-o fi săturat de multe ori de ea. 

— N-am auzit să aibă cine ştie ce duşmani adevăraţi. 

— Lumea se cam sătura de ea uneori. Ideea e că nu văd 
cine altineva ar fi putut s-o ucidă dacă nu el. lar ele genul 
de om foarte blajin. Cu toate astea, apele liniştite sunt 
adânci, cum s-ar zice. Am tot auzit despre Crippen, că era 
un om atât de cumsecade şi despre bărbatul acela, Haigh, 
cel care îşi mura toate victimele în acid - se spunea despre 
el că om mai fermecător ca el nu exista! Aşa că nu ai cum 
să-ţi dai seama, nu-i aşa? 

— Bietul domn Badcock, oftă Miss Marple. 

— Iar lumea spunea că era agitat şi supărat în ziua aceea, 
la petrecere - zic, înainte să se întâmple ce s-a întâmplat - 
dar aşa e lumea, spune tot felul de astfel de lucruri după 
aceea. Dacă e să mă-ntrebaţi pe mine, acum arată bine, 
cum n-a mai arătat demult. Pare a fi căpătat mai multă 
vlagă şi ceva vână în el. 

— Nu mai spune, făcu Miss Marple. 

— Nimeni nu crede că ela făcut-o, continuă Cherry. Numai 
că, dacă nu el, atunci cine? Nu pot să nu mă gândesc că 
poate a fost un accident. Accidentele se întâmplă, să ştiţi. 


Crezi că ştii tot ce e de ştiut despre ciuperci şi te duci şi 
culegi. Una otrăvitoare se nimereşte printre ele şi ai 
terminat-o, te zvârcoleşti în chinuri şi, dacă ai noroc, te 
scapă doctorul la timp, dacă nu... 

— Cocktailurile şi paharele de lichior nu intră totuşi aşa de 
uşor, în categoria accidentelor, declară Miss Marple. 

— Hm, nu ştiu ce să zic, spuse Cherry. Se poate ca o sticlă 
de ceva să se fi rătăcit pe acolo. Cândva, o cunoştinţă de-a 
mea, a băut odată dintr-o sticlă de DDI. I-a fost atât de rău, 
de nu pot să spun. 

— Accident, spuse Miss Marple, pe gânduri. Da, într- 
adevăr, pare cea mai bună soluţie. Nu pot să cred că, în 
cazul lui Heather Badcock, chiar poate fi vorba de crimă cu 
premeditare. Dar nici nu pot să spun că este imposibil. 
Nimic nu este imposibil, dar, pur şi simplu, nu pare 
probabil. Nu, cred că adevărul se ascunde pe undeva pe 
aici. Miss Marple răsfoi printre reviste şi alese încă una. 

— Vreţi să spuneţi că acum căutaţi o poveste anume 
despre cineva? 

— Nu, răspunse Miss Marple. Vreau doar să caut nişte 
articole mai ieşite din comun unde se pomeneşte de anumiţi 
oameni şi despre un anumit fel de viaţă şi ceva... Ceva cât 
de mic, ce m-ar putea ajuta. 

Se întoarse la cercetarea atentă a revistelor ei, iar Cherry 
se mută, cu tot cu aspirator, la etaj. Obrajii lui Miss Marple 
erau îmbujoraţi, trădând curiozitatea, şi cum era şi puţin 
cam surdă, nu auzi zgmotolele de paşi care se apropiau de 
salon dinspre grădină. Nu-şi ridică deloc capul din reviste 
până nu observă o umbră abia perceptibilă pe pagină. 
Dermot Craddock stătea, zâmbind, în faţa ei. 

— Văd că-ţi faci tema, remarcă el. 

— Inspectare Craddock, ce plăcere să te văd. Şi ce drăguţ 
din partea ta să-mi acorzi din timpul deosebit de preţios. Îţi 
pot oferi o ceaşcă de cafea, sau, poate, chiar un pahar de 
lichior? 


— Un pahar de lichior ar fi minunat, spuse Dermot. Nu te 
ridica. Îl cer eu, când intru în casă. 

Veni roată, prin uşa laterală şi se apropie de Miss Marple. 

— Ei, începu el, maculatura aceea îţi dă idei? 

— Chiar prea multe, aş putea zice, comentă Miss Marple. 
Eu nu mă şochez uşor, ştii, dar asta chiar m-a şocat puţin. 

— Ce anume, viaţa personală a starurilor de film? 

— Ah, nu, spuse Miss Marple, nu asta! Asta mi se pare mai 
mult decât firească, având în vedere circumstanţele şi banii 
implicaţi, şi posibilităţile de a lega prietenii de tot felul. Ah, 
nu, asta este cât se poate de firesc. Eu zic de ce se scrie 
despre asta. Ştii, eu sunt mai de modă veche de felul meu, 
şi cred că aşa ceva ar trebui interzis. 

— Sunt ştiri, îi spuse Dermot Craddock, şi unele lucruri 
deosebit de urâte sunt spuse ca şi cum nu sunt nimic 
altceva decât comentarii nepărtinitoare. 

— Ştiu foarte bine, i-o întoarse Miss Marple. Dar câteodată 
mă înfurii aşa de tare. Îmi dau seama că o să crezi 
prostească aplecarea mea asupra revistelor. Dar, îmi doresc 
să fiu în miezul lucrurilor şi statul acasă nu-mi permite să 
aflu atâtea câte mi-aş fi dorit. 

— Exact aşa m-am gândit şi eu, spuse Dermot Craddock, şi 
de aceea m-am şi înfiinţat, ca să-ţi povestesc despre toate. 

— Bine dar, stai puţin, băiete dragă, scuză-mă, dar 
superiorii tăi vor fi de acord cu aşa ceva? 

— Nu văd ce ar avea împotrivă, îi răspunse Dermot. Am o 
listă. O listă de oameni prezenţi la petrecere, în salonul 
acela de la etaj, în intervalul scurt de timp dintre venirea 
doamnei Heather Badcock şi moartea ei. Am eliminat o 
grămadă de lume, poate mai repede decât trebuia, deşi nu 
cred. L-am eliminat pe primar şi pe nevastă-sa şi pe 
Alderman nu-maiştiu-cum cu soţia şi pe mai mulţi localnici, 
dar nu şi pe soţul moartei, nu încă. Dacă îmi aduc bine 
aminte, dumneata erai foarte suspicioasă pe soţi, în genere. 

— Sunt, de cele mai multe ori, cei mai la îndemână 
suspecți, se apără Miss Marple, iar de multe ori ceea ce e în 


faţa ochilor e şi adevărat. 

— Sunt cu totul de acord, spuse Craddock. 

— Dar, dragă băiete, la care soţ anume te referi? 

— La care crezi că mă refer? Întrebă Dermot. Îi aruncă o 
privire tăioasă. 

Miss Marple îl privi cu atenţie. 

— Jason Rudd? Întrebă ea. 

— Ah! Exclamă Craddock. Gândeşti la fel ca mine. Nu cred 
că a fost Arthur Badcock pentru că, vezi dumneata, nu cred 
că victima trebuia să fie Heather Badcock. Cred că victima 
trebuia să fie Marina Gregg. 

— Asta pare deja aproape o certitudine, nu-i aşa? Afirmă 
Miss Marple. 

— Şi uite aşa, continuă Craddock, cum bine am spus 
amândoi, orizontul se lărgeşte. Şi chiar dacă îţi povestesc 
acum cine a fost acolo în acea zi, ce au văzut oamenii acolo 
sau, mă rog, ce susţin că au văzut, n-aş face nimic altceva 
decât să confirm ceea ce şi dumneata, dacă ai fi fost 
prezentă, ai fi observat singură. Aşa că superiorii mei, cum 
îi numeşti dumneata, n-ar avea cum să obiecteze la ceea ce 
discutăm acuma, nu crezi? 

— Dragă băiete, foarte frumos spus! Exclamă, mulţumită, 
Miss Marple. 

— Am să-ţi fac un rezumat scurt cu ce mi s-a spus şi, apoi, 
ajungem să discutăm şi lista. 

Craddock îi prezentă pe scurt ceea ce auzise şi, apoi, 
scoase lista. 

— Trebuie să fie unul dintre cei de pe lista asta, spuse el. 
Naşul meu, Sir Henry Clithering, mi-a spus că ţineai, 
cândva, un club aici, în sat. I-ai spus Tuesday Night Club 5. 
Luaţi cu toţii cina, pe rând, la fiecare acasă, iar după cină, 
fiecare avea să spună o poveste - o poveste adevărată, 
despre evenimente petrecute în viaţa reală şi care se 
termina cu o enigmă. O enigmă a cărei dezlegare nu o ştia 
decât povestitorul. Şi, de fiecare dată - cel puţin aşa îmi 
spunea naşul - dumneata ghiceai soluţia. 


— Cred că este un mod foarte frivol de a pune problema, îl 
dojeni Miss Marple, dar am totuşi o întrebare. 

— Da? 

— Ce s-a întâmplat cu copiii? 

— Copiii? Are doar un copil. Un copil cu handicap mintal, 
într-un sanatoriu în America. La asta te referi? 

— Nu, răspunse Miss Marple, nu la asta mă refer. Fireşte 
că este foarte trist. Una dintre acele tragedii care se 
întâmplă pur şi simplu şi nu este nimeni vinovat. Nu, mă 
refer la copiii pe care i-am văzut incluşi într-un articol aici, 
spuse ea, bătând uşor cu degetul pe revistele din faţa ei. 
Copiii pe care Marina Gregg i-a adoptat. Doi băieţi parcă şi 
o fetiţă. Într-unui dintre cazuri, o mamă cu mulţi copii şi 
prea puţini bani ca să-i crească i-a scris Marinei şi a 
întrebat-o dacă nu vrea să ia unul dintre copii. S-a scris 
mult şi cu prea mult fals sentimentalism despre asta. 
Despre lipsa de egoism a mamei şi despre căminul minunat, 
educaţia şi viitorul extraordinar care îl aşteptau pe copil. 
Nu găsesc prea multe informaţii despre ceilalţi doi. Unul 
am impresia că era un refugiat străin, iar celălalt era un 
copil american. Marina Gregg i-a adoptat pe rând. Aş vrea 
să aflu ce s-a întâmplat cu ei. 

Dermot Craddock o privi cu multă curiozitate. 

— E ciudat că te-ai gândit la aşa ceva, remarcă el. Şi eu m- 
am gândit vag la aceşti copii. Dar ce crezi că legătură au ei 
cu treaba asta? 

— Ei bine, continuă Miss Marple, din câte am auzit sau am 
aflat, copiii nu locuiesc cu ea, în momentul de faţă, corect? 

— Mă gândesc că are grijă să nu le lipsească nimic, spuse 
Craddock. De fapt, cred că legile adopţiei prevăd asta 
foarte clar. Probabil că le-a aranjat nişte conturi anume 
pentru ei. 

— Deci, când... S-a săturat de ei, zise Miss Marple, făcând 
o mică pauză înainte de a pronunţa cuvântul „săturat”, le-a 
făcut vânt! După ce au fost crescuţi în puf, cu toate 
avantajele unei vieţi de lux. Aşa este? 


— Probabil, răspuns Craddock. Nu ştiu exact. 

Continuă să se uite la ea curios. 

— Copiii au şi ei sentimente, nu? Zise Miss Marple, dând 
din cap. Simt mai multe decât şi-ar putea imagina orice 
adult din preajma lor. Simt suferinţă, respingere, durerea 
înstrăinării. Sunt lucruri peste care nu treci doar pentru că 
trăieşti în puf. Educaţia nu este un substitut, aşa cum nu 
este nici viaţa confortabilă sau venitul sigur, sau începutul 
facil al unei cariere. Ba, dimpotrivă, sunt lucruri care te pot 
învenina şi înrăi. 

— Da, bine. Dar, oricum, nu crezi că exagerezi când spui 
că... De fapt, ce vrei să spui, mai exact? 

— N-am ajuns încă până acolo, spuse Miss Marple. Mă 
întrebam doar unde sunt acum şi cam ce vârste au. Sunt 
adulţi de acum, după câte îmi dau seama citind în revistele 
astea. 

— Presupun că aş putea afla, rosti Dermot Craddock, cu 
grijă. 

— Oh, dar nici nu mă gândesc să te deranjez în vreun fel 
sau să-ţi sugerez cumva că ideea mea are vreo valoare; nu, 
nicidecum. 

— N-are ce să strice, răspunse Dermot Craddock, să 
cercetez puţin. Craddock notase ceva în carnetul lui. Bun, 
acum nu vrei să arunci un ochi peste lista mea? 

— Nu văd cu ce te-ar putea ajuta asta. Vezi tu, nu aş şti 
cine sunt oamenii cu pricina. 

— Oh, nu-i nimic, pot să-ţi adaug câte un comentariu pe 
ici, pe colo, în timp ce te uiţi la nume, o linişti Craddock. Ia 
să vedem. Jason Rudd, soţul (soţii sunt suspecţii numărul 
unu). 'loată lumea susţine că Jason Rudd o adoră pe 
nevastă-sa. Asta în sine provoacă suspiciune, nu crezi? 

— Nu neapărat, spuse Miss Marple cu demnitate. 

— Şi-a dat toată silinţa să ne ascundă faptul că soţia lui a 
fost ţinta atacului. Nici o secundă n-a dat de înţeles poliţiei 
că suspectează aşa ceva. Nu pricep de unde ideea asta la el 
că suntem aşa nişte cretini încât să nu ne vină în cap atâta 


lucru. La asta ne-am gândit prima dată. Eh, oricum, asta e 
varianta lui. Îi era teamă de faptul că va ajunge la urechile 
neveste-sii şi ea ar intra în panică. 

— E genul de femeie care se panichează repede? 

— Da, e neurastenică, face crize de nervi, are căderi 
nervoase, toane, tot tacâmul. 

— Dar asta nu înseamnă că nu poate da dovadă de curaj, 
protestă Miss Marple. 

— Pe de altă parte, continuă Craddock, dacă el ştie foarte 
clar că ea a fost ţinta atentatului, atunci se prea poate ca ea 
să ştie cine a fost criminalul. 

— Tu vrei să spui că ea ar şti cine a făcut-o - dar nu vrea 
să dezvăluie cine e? 

— Vreau doar să spun că e foarte posibil şi, dacă într- 
adevăr e aşa cum zic eu, îţi poţi pune întrebarea de ce nu? 
Mie mi se pare că motivul, sămânţa răului în toată treaba 
asta, e tocmai ceva ce ea nu vrea să ajunge la urechile 
soţului. 

— Cu siguranţă e interesantă ideea, spuse Miss Marple. 

— la să mai vedem nişte nume. Secretara, Ella Zielinsky. O 
tânără extrem de competentă şi eficientă. 

— Şi tu crezi că e îndrăgostită de soţ? Întrebă Miss 
Marple. 

— Cu siguranţă, răspunse Craddock, dar de ce crezi 
dumneata asta? 

— Pentru că aşa se întâmplă de cele mai multe ori, zise 
Miss Marple. Şi, drept urmare, nu e tocmai o mare 
admiratoare a Marinei Gregg, nu-i aşa? 

— Şi, drept urmare, un foarte bun mobil pentru crimă, 
conchise Craddock. 

— O mulţime de secretare şi de angajate sunt îndrăgostite 
de soţii angajatoarelor lor, afirmă Miss Marple, dar foarte, 
foarte puţine încearcă să le otrăvească. 

— Ei, trebuie să lăsăm loc şi excepțiilor, spuse Craddock. 
Mai erau acolo doi fotografi de prin partea locului, una din 
Londra şi doi jurnalişti. Niciunul dintre aceştia nu pare a fi 


suspect, dar vom ancheta oricum, să fim siguri. Era acolo şi 
o femeie care fusese măritată cu al doilea sau al treilea soţ 
al Marinei Gregg. Se spune că a primit o lovitură când 
Marina Gregg i-a luat soţul. Totuşi, au trecut cam 
unsprezece, poate chiar doisprezece ani de atunci. Pare 
greu de crezut că şi-ar fi făcut apariţia tocmai în 
împrejurările acestea ca s-o otrăvească pe Marina Gregg 
pentru ce s-a întâmplat atunci. Apoi, un bărbat pe nume 
Ardwyck Fenn. Fusese cândva un prieten apropiat al 
Marinei Gregg. Nu l-a mai văzut de ani buni. Nu ştia nimeni 
că e prin zonă, aşa că venirea lui la petrecere a fost o mare 
surpriză. 

— Şi ea ar fi fost surprinsă să-l vadă? 

— Probabil că da. 

— Şocată puţin - şi poate chiar înfricoşată. 

— Blestemul m-a ajuns, socot”, declamă Craddock. Cam 
asta e ideea. Apoi, tânărul Hailey Preston, umblând de colo- 
colo toată ziua, făcându-şi treaba. Vorbeşte mult, dar, cu 
siguranţă, n-a auzit nimic şi nu ştie nimic. Aproape prea 
nervos ca s-o recunoască. Ţi se pare ceva familiar în tot ce 
ţi-am spus? 

— Nu prea, spuse Miss Marple. O grămadă de posibilităţi 
interesante. Dar tot îmi doresc să aflu ceva mai multe 
despre copii. 

Craddock se uită la ea cu interes. 

— Te preocupă treaba asta, nu-i aşa? Întrebă el. Foarte 
bine atunci, am să aflu. 

Capitolul 13 

— Bănuiesc că nu putea fi primarul, nu? Întrebă 
inspectorul Cornish, căzut pe gânduri. 

Bătu meditativ cu un creion în foaia cu nume. Dermot 
Craddock rânji. 

— Vreo dorinţă ascunsă, inspectore? 

— Poţi să-i spui şi aşa, dacă vrei, răspunse Cornish. Ipocrit 
bătrân, ticălos şi încrezut! Exclamă el. Toată lumea îi poartă 
sâmbetele. Se foloseşte când îi convine de funcţie, se poartă 


ca şi cum ar fi cine ştie ce sfânt de pe icoană, şi pe la spate, 
ia mită şi e corupt până în măduva oaselor! 

— Nu puteţi dovedi nimic din toate astea? 

— Nu, spuse Cornish. E mult prea şmecher pentru asta. 
Întotdeauna e la limita legalităţii, dar nu trece dincolo. 

— Frank, sunt de acord, e tentant, spuse Dermot, dar va 
trebui să-ţi scoţi din minte tabloul acesta atât de frumos. 

— Da, ştiu, ştiu, se linişti Cornish. E un potenţial suspect, 
dar sunt vagi şanse să fi fost el criminalul. Ce altceva ne mai 
rămâne? 

Ambii bărbaţi se apucară din nou de studiat lista. Mai erau 
încă opt nume pe ea. 

— Suntem de acord că nu lipseşte nimeni de pe lista asta, 
spuse Craddock. 

În vocea lui se simţea un uşor semn de întrebare. Cornish 
îi răspunse: 

— Cred că putem să spunem cu mâna pe inimă că ăştia 
sunt toţi. După doamna Bantry, a intrat vicarul şi apoi soţii 
Badcock. În momentul acela erau opt oameni pe scări. 
Primarul şi soţia, Joshua Grice şi soţia, de la Lower Farm. 
Donald McNeil de la Herald & Argus din Much Benham, 
Ardwyck Fenn din SUA, domnişoara Lola Brewster din SUA, 
de la Moving Picture Star. Gata. Pe lângă aceştia, mai era o 
domnişoară fotograf, din Londra, cu un aparat de 
fotografiat fixat în aşa fel încât să surprindă ce se petrecea 
pe scări. Dacă, aşa cum ai sugerat, „privirea îngheţată” a 
Marinei Gregg din povestea aceea a doamnei Bantry a fost 
provocată de cineva pe care l-a văzut pe scări, atunci nu 
putem decât să ghicim care dintre cei menţionaţi. Primarul, 
din păcate, iese din schemă. Soții Grice ies şi ei - sunt 
convins că nu au plecat niciodată din St Mary Mead. Mai 
rămân patru. Mă îndoiesc că jurnalistul din localitate e 
implicat, fotografa era deja acolo de jumătate de oră şi nu 
văd de ce Marina Gregg ar fi reacţionat atât de târziu la 
prezenţa ei. Cine rămâne? 


— Străinii siniştri din America, spuse Craddock, zâmbind 
vag. 

— Exact! 

— Da, sunt de acord; până în acest moment, aceştia sunt, 
de departe, cei mai buni suspecți pe care îi avem, afirmă 
Craddock. Au apărut din senin. Ardwyck Fenn a fost o 
pasiune mai veche a Marinei, un om pe care nu l-a mai 
văzut de ani de zile. Lola Brewster a fost cândva măritată 
cu cel de-al treilea soţ al Marinei Gregg, care a divorţat de 
ea pentru a se însura cu Marina. Din câte îmi pot da seama, 
nu a fost dintre cele mai amicale divorţuri. 

— Atunci o trec drept Suspectul Numărul Unu, spuse 
Cornish. 

— Chiar crezi, Frank? După o absenţă de cincisprezece 
ani, dacă nu şi mai bine, ca să nu mai zic că şi ea s-a 
recăsătorit, de două ori chiar? 

Cornish îi răspunse că nu ştii niciodată cu femeile. Dermot 
acceptă că asta era părerea generală, dar remarcă faptul 
că ideea i se părea cel puţin ciudată. 

— Dar eşti de acord cu mine că e viabilă? 

— Se prea poate. Dar nu-mi place în mod deosebit. Ce zici 
de personalul închiriat să servească invitaţii? 

— Şi să nu ţinem cont de „privirea îngheţată” despre care 
am tot auzit? Ei bine, am făcut o verificare simplă. O firma 
locală de catering din Market Basing a fost angajată pentru 
petrecere. Oamenii prezenţi efectiv în casă erau 
majordomul, Giuseppe, şeful lor, şi două fete de la cantina 
studiourilor de film. Le ştiu pe amândouă. Nu extraordinar 
de inteligente, dar inofensive. 

— Să înţeleg că e rândul meu, nu? Mă duc să vorbesc cu 
reporterul. Poate ne ajută cu ceva. Apoi, Londra. Ardwyck 
Fenn, Lola Brewster, şi tânăra fotografă - cum îi zice? 

— Margot Bence. Poate şiie ea ceva. 

Cornish încuviinţă. 

— Eu pariez pe Lola Brewster, spuse el. Îl privi pe 
Craddock cu interes. Nu pari la fel de convins ca mine că ea 


e. 

— Mă gândesc la dificultăţile pe care le-ar fi întâmpinat, 
spuse încet Dermot. 

— Dificultăţi? 

— De a pune otravă în paharul Marinei Gregg fără s-o 
observe careva. 

— Păi, la fel se poate spune despre toată lumea, nu? A fost 
o nebunie. 

— Sunt de acord că a fost o nebunie, dar ar fi fost o mai 
mare nebunie pentru Lola Brewster decât pentru oricine 
altcineva. 

— De ce? Întrebă Cornish. 

— Pentru că ea un oaspete important. Ea e cineva, un 
nume în industrie. Toată lumea s-ar fi uitat în direcţia ei. 

— Mda, e adevărat, admise Cornish. 

— Localnicii prezenţi şi-ar fi dat coate şi ar fi şuşotit şi s-ar 
fi holbat la ea cu gura căscată şi, după ce ar fi fost 
prezentată Marinei Gregg şi lui Jason Rudd, ar fi fost 
preluată de secretari, care să aibă grijă să nu-i lipsească 
nimic. Nu i-ar fi fost uşor, Frank. Oricât de îndemânatic ai fi, 
nu ai cum să fii sigur că nu te vede careva. Asta e 
inconvenientul aici, şi e un inconvenient major. 

— Păi cum ziceam şi mai înainte: nu e acelaşi inconvenient 
pentru toată lumea? 

— Nu, răspunse Craddock. Oh, nu. Nici pe departe. De 
exemplu, majordomul, Giuseppe. E ocupat cu prepararea 
băuturilor, cu mânuirea paharelor, cu turnatul, cu aşezarea 
pe tăvi şi aşa mai departe. Ar fi putut scăpa cu uşurinţă un 
praf ori o tabletă sau două de Calmo într-un pahar. 

— Giuseppe? Frank Cornish reflectă. Crezi că ele 
vinovatul? 

— N-am nici un motiv să cred asta, spuse Craddock, dar 
am putea găsi unul. Un mobil frumuşel, solid, nu zici? Da, el 
ar fi putut s-o facă. Sau una dintre fetele de la firma de 
catering; dar, din păcate nu erau acolo - ce păcat! Cineva 


se poate să fi căutat în mod deliberat să fie angajat în firmă 
anume pentru treaba asta. 

— Vrei să spui că a fost premeditat într-atât? 

— În acest moment nu ştim nimic, i-o tăie Craddock, iritat. 
Nu ştim absolut nimic despre ce s-a întâmplat. Cel puţin 
până nu scoatem ce avem nevoie de la Marina Gregg sau de 
la soţul ei. Trebuie să ştie - sau să suspecteze pe cineva - 
dar nouă nu ne spun nimic. Şi nu ştim încă de ce nu vor să 
ne spună. Avem multe de aflat. 

Făcu o pauză, apoi reluă: 

— Lăsând la o parte „privirea îngheţată” care se poate să 
nu fi fost nimic altceva decât o coincidenţă, erau acolo alţi 
oameni care ar fi putut s-o facă relativ uşor. De exemplu, 
secretara, Ella Zielinsky. Şi ea se ocupa de pahare, le 
înmâna invitaţilor. Nimeni nu i-ar fi dat cine ştie ce atenţie. 
Asta este valabil şi pentru uscătura aceea de om - cum îi 
zice, că am uitat acum. Hailey - Hailey Preston? Da, exact. 
Amândoi ar fi avut o foarte bună ocazie. De fapt, dacă 
vreunul din ei ar fi vrut s-o omoare pe Marina Gregg, ar fi 
fost mult mai sigur pentru ei s-o facă la o întrunire publică. 

— Altcineva? 

— Păi, întotdeauna avem soţi, spuse Craddock. 

— Deci iar ne întoarcem la soţi, zise Cornish, cu un zâmbet 
vag. Până ne-am dat seama că Marina trebuia de fapt să fie 
victima, am crezut că amărâtul acela de Badcock a făcut-o. 
Acum ne-am transferat suspiciunile spre Jason Rudd. Cu 
toate astea, trebuie să recunosc că pare devotat nevesti-sii. 

— Aşa indică reputaţia lui, răspunse Craddock, dar nu poţi 
să ştii niciodată. 

— Dacă voia într-adins să scape de ea, nu i-ar fi fost mai 
uşor să divorţeze? 

— Ar fi fost, cu siguranţă, un gest mai obişnuit, fu Dermot 
de acord, dar se poate să fie multe dedesubturi în 
chestiunea asta de care noi nu avem habar. 

Telefonul începu să sune. Cornish ridică receptorul. 

— Poftim? Serios? Dă-mi-l la telefon. Da, e aici. 


Ascultă o vreme, apoi acoperi cu mâna receptorul şi îl privi 
pe Dermot. 

— Doamna Marina Gregg, spuse el, se simte mult mai 
bine. Este pregătittă să fie interogată. 

— Aş face bine să mă grăbesc, afirmă Craddock, până nu 
se răzgândeşte. 

II 

La Gossington Hall, Dermot Craddock fu întâmpinat de 
Ella Zielinsky. Femeia era, ca de obicei, energică şi 
eficientă. 

— Domnule Craddock, Marina Gregg vă aşteaptă, îl 
anunţă ea. 

Dermot o privi cu oarecare interes. De la bun început o 
considerase drept o personalitate contrariantă. Îşi spuse în 
sine: „O faţă indescifrabilă dintre cele mai reuşite”. i 
răspunsese la toate întrebările cu deosebită promptitudine. 
Nu dăduse nici o clipă impresia cum că nu îi spune tot, dar 
ce credea sau simţea despre afacerea asta Craddock nu 
avea nici cea mai vagă idee. Nu părea să existe nici o fisură 
în armura ei de senină eficienţă. Poate că ştia mai multe 
decât recunoştea; poate că ştia foarte multe. Singurul lucru 
de care era sigur - şi trebuia să-şi recunoscă sieşi că nu 
putea să aducă nici un argument în sprijinul acestei 
certitudini - că era îndrăgostită de Jason Rudd. Asta era 
aşa, cum afirmase, riscul meseriei de secretară. Probabil că 
nu avea cine ştie ce semnificaţie. Dar faptul sugera, cel 
puţin, un motiv şi era sigur, destul de sigur, că îi ascundea 
ceva. Poate că era dragoste, poate că era ură. Poate că nu 
era nimic altceva decât, pur şi simplu, sentimentul de vină. 
Poate că nu lăsase să-i scape oportunitatea în după-amiaza 
aceea sau se prea poate să fi plănuit ce urma să facă. O 
vedea foarte uşor în rolul acesta, cel puţin din punct de 
vedere al stilului în care fusese comisă crima. Cu mişcările 
ei rapide, dar nu grăbite, umblând de colo-colo, având grijă 
de invitaţi, dându-le pahare, luându-le paharele din mâini, 
ochii ei remarcând locul în care Marina Gregg pusese 


paharul pe masă. Şi apoi, poate exact în momentul în care 
Marina îşi întâmpina oaspeţii din State, cu exclamaţii de 
surpriză şi de încântare şi când privirile tuturor erau 
aţintite spre această scenă, ea ar fi putut foarte bine, în 
linişte şi neştiută de nimeni, să pună în pahar doza letală. 
Un act care ar fi cerut îndrăzneală, nervi de oţel, rapiditate. 
Ella le avea pe toate. Orice ar fi făcut, nu ar fi avut o 
expresie vinovată pe chip. Ar fi fost o crimă simplă, genială, 
o crimă care nu avea cum să dea greş. Dar soarta hotărâse 
altceva. În spaţiul strâmt şi aglomerat, cineva dăduse peste 
mână lui Heather Badcock. Băutura se vărsase şi Marina, 
cu graţia ei firească şi impulsivă, îi oferise imediat paharul 
ei, care se afla acolo, neatins. Şi, astfel, nu murise femeia 
care trebuia. 

Multă teorie pură şi probabil numai baliverne, în mare 
parte, îşi spuse Dermot Craddock în timp ce schimba 
politeţuri cu Ella Zielinsky. 

— Aş fi vrut să vă întreb un lucru, domnişoară Zielinsky. 
Firma de catering pe care aţi folosit-o a fost din Market 
Basing, din câte am înţeles. 

— Da. 

— De ce a fost aleasă firma asta şi nu alta? 

— Chiar nu ştiu, răspunse Ella. Nu ţine de atribuţiunile 
mele. Ştiu că domnul Rudd s-a gândit că e mai înţelept să 
angajeze pe cineva din localitate, decât să aducă o firmă din 
Londra. Din punctul nostru de vedere, a fost o afacere 
destul de mică. 

— Da, într-adevăr, zise el, privind-o cum stătea încordată, 
uitându-se încruntată în jos. 

O frunte bine conturată, o bărbie plină de hotărâre, o 
siluetă care ar fi putut fi destul de voluptoasă dacă i s-ar fi 
permis, o gură ce trăda duritate şi lăcomie. Ochii? Se uită la 
ei cu surprindere. Pleoapele îi erau roşii. Era de mirare. 
Oare plânsese? Aşa părea. Cu toate astea, ar fi băgat mâna 
în foc că nu era genul de femeie care să plângă. Ea îl privi 


şi, ca şi cum îi citea gândurile, îşi scoase batista şi îşi suflă 
nasul zgomotos. 

— Sunteţi răcită, remarcă el. 

— Nu e răceală, e febra fânului. Nu e decât un soi de 
alergie. Întotdeauna păţesc aşa în perioada asta a anului. 

Se auzi un ţârâit uşor. În încăpere erau două telefoane, 
unul pe masă şi altul pe o măsuţă în colţ. Cel de pe măsuţa 
din colţ începuse să sune. Ella Zielinsky se duse înspre el şi 
ridică receptorul. 

— Da, vorbi ea în telefon, e aici. Îl aduc imediat sus. Puse 
receptorul în furcă. Marina e gata să vă primească. 

III 

Marina Gregg îl primi pe Craddock într-o încăpere de la 
etaj, care era, în mod evident, camera de zi, care dădea în 
dormitorul personal. După toate poveştile despre criza ei de 
nervi şi starea de prostaţie, Dermot Craddock se aştepta să 
găsească o invalidă agitată. În schimb, deşi Marina se 
sprijinea, întinsă pe jumătate, pe canapea, vocea îi era 
viguroasă şi privirea strălucitoare. Purta foarte puţin 
machiaj, dar, în ciuda acestui fapt, nu-şi trăda vârsta, iar 
Craddock era extrem de surprins de strălucirea calmă a 
frumuseţii ei. Osatura excepţională a obrajilor şi a bărbiei, 
felul în care părul cădea lejer şi firesc, încadrându-i chipul. 
Ochii alungiţi, de un verde marin, spâncenele conturate, 
trăgându-şi frumuseţea din mâna cosmeticienei, dar şi de la 
natură, dar şi căldura şi dulceaţa zâmbetului ei, toate îi 
confereau un aer de magie subtilă. Îi vorbi: 

— Domnul inspector-şef Craddock? Trebuie să recunosc că 
m-am comportat cu totul neelegant. Îmi cer iertare. Pur şi 
simplu am fost distrusă după acea întâmplare teribilă şi n- 
am făcut nimic să împiedic asta. Aş fi putut să-mi revin, dar 
n-am făcut-o. Mi-e ruşine de mine. 

Zâmbetul îi apăru pe buze, trist, cald, întorcându-i 
colţurile gurii în sus. Îi întinse o mână şi el o luă într-a lui. 

— Mi se pare firesc să se întâmple aşa, o asigură el, să fiţi 
tulburată. 


— Ei, toată lumea a fost tulburată, spuse Marina. Nu 
trebuia să fac să pară că e mai rău pentru mine decât 
pentru oricine altcineva. 

— Şi nu aşa a fost? 

Ea îl privi preţ de câteva clipe şi, apoi, încuviinţă. 

— Mda, spuse ea, dumneata eşti foarte perspicace. Da, aşa 
e. 

Îşi cobori privirea şi cu degetul arătător mângâie cu 
blândeţe braţul canapelei. Era un gest pe care îl recunoştea 
dintr-unul din filmele ei. Un gest nesemnificativ, dar care 
totuşi mustea de semnificaţii. Avea îl el un soi de tandreţe 
contemplativă. 

— Sunt o laşă, continuă ea, cu ochii tot coborâţi. Cineva a 
încercat să mă omoare şi eu nu am vrut să mor. 

— Ce vă face să credeţi că cineva a căutat să vă omoare? 

Ochii ei se deschiseră mari de uimire. 

— Pentru că era paharul meu băutura mea - cea în care s- 
a pus otrava. A fost doar o greşeală că biata femeie a băut-o 
în locul meu. Tocmai de asta e atât de tragic şi de îngrozitor. 
Şi, apoi... 

— Şi, apoi, ce, doamnă Gregg? 

Părea nehotărâtă dacă să continue sau nu. 

— Poate că mai existau şi alte motive pentru care să 
credeţi că dumneavoastră trebuia să fiţi victima? 

Ea încuviinţă. 

— Ce motive, doamnă Gregg? 

Ea se opri o clipă înainte de a răspunde: 

— Jason zice că ar trebui să-ţi spun totul. 

— Să înţeleg că i-aţi destăinuit lui? 

— Da... La început nu am vrut s-o fac... Dar doctorul 
Gilchrist mi-a explicat că trebuie neapărat. Şi apoi am aflat 
că şi el credea la fel. A crezut asta de la bun început dar -e 
de-a dreptul ciudat - un zâmbet plin de regret i se strecură 
iar pe buze - n-a vrut să mă alarmeze, spunându-mi. Zău 
aşa! Marina se ridică în picioare, într-o mişcare subită, 
puternică. Dragul de Jinks! Chiar mă crede atât de proastă? 


— Doamnă Gregg, încă nu mi-aţi spus de ce credeţi că 
cineva vrea să vă ucidă. 

Marina tăcu un moment şi, apoi, cu un gest brusc, se 
întinse după geanta ei, o deschise şi scoase dinăuntru o 
foaie de hârtie pe care i-o dădu inspectorului. El o citi. Era 
doar un rând bătut la maşină: 

Să nu crezi că data viitoare mai scapi cu viaţă. 

Craddock întrebă tăios: 

— Când aţi primit asta? 

— Am găsit-o pe măsuţa mea de toaletă când m-am întors 
de la baie. 

— Deci cineva din casă... 

— Nu neapărat. Cineva putea să urce pe balconul de la 
fereastra mea şi s-o împingă în cameră. Cred că voiau să mă 
înspăimânte şi mai tare, dar nu au reuşit. Am fost îngrozitor 
de furioasă şi am trimis să te cheme. 

Dermot îi zâmbi. 

— Posibil să fie un rezultat complet neaşteptat pentru 
oricine va fi trimis mesajul. E primul de acest gen? 

Marina ezită din nou. Apoi spuse: 

— Nu, nu este primul. 

Vreţi să-mi povestiţi despre celelalte? 

— S-a întâmplat acum trei săptămâni, când am venit aici. A 
ajuns la studio, nu aici. A fost doar un mesaj. Nu era bătut 
la maşină, ci scris cu majuscule. Spunea: „Pregăteşte-te să 
mori”. Râse. Se simţea, poate, o nunţă vagă de isterie în 
acel râs al ei. Veselia nu era totuşi simulată. A fost atât de 
caraghios, spuse ea. Normal că, în meseria noastră, suntem 
des supuşi la astfel de farse, ameninţări, chestii de genul 
acesta. Ştii, am crezut că poate e unul dintre mesajele 
acelea religioase. Cineva care nu e împăcat cu existenţa 
actriţelor de cinema. Am rupt biletul şi l-am aruncat la coş. 

— Doamnă Gregg, aţi spus cuiva despre asta? 

Marina scutură din cap. 

— Nu, n-am spus nici un cuvânt nimănui. De fapt, la 
momentul respectiv aveam alte griji, legate de o scenă pe 


care o filmam. Pur şi simplu, nu mă puteam gândi la nimic 
altceva. Oricum, aşa cum am mai spus, am crezut cănue 
nimic altceva decât încă una dintre glumele acelea de prost 
gust sau vreo farsă a vreunui grup religios care nu e de 
acord cu ideea de a juca în filme, lucruri de felul acesta. 

— Iar după asta... A mai urmat încă unul? 

— Da. În ziua petrecerii de caritate. Mi l-a adus unul 
dintre grădinari, din câte îmi aduc aminte. Mi-a spus că a 
lăsat cineva un mesaj pentru mine şi dacă am un răspuns de 
transmis înapoi. M-am gândit că poate are legătură cu 
pregătirile pentru petrecere. Am rupt plicul, l-am deschis. 
Scria: „Astăzi va fi ultima ta zi pe pământ.” L-am mototolit, 
pur şi simplu, şi i-am zis: „N-am nici un răspuns”. Apoi l-am 
chemat înapoi şi l-am întrebat cine a adus biletul. Mi-a spus 
că un bărbat cu ochelari, pe o bicicletă. Spune şi dumneata, 
ce-ai putea să crezi despre aşa ceva? Am crezut că e încă 
unul dintre mesajele acelea caraghioase. N-am crezut... N- 
am crezut nici măcar o clipă că era o ameninţare serioasă. 

— Unde este acum mesajul, doamnă Gregg? 

— N-am idee. Purtam una dintre hainele acelea italieneşti, 
din mătase colorată, şi cred că l-am mototolit şi l-am îndesat 
într-unui dintre buzunare. Dar nu l-am mai găsit. Poate că a 
căzut pe undeva. 

— Şi chiar nu aveţi idee cine ar fi putut scrie mesajele 
acestea caraghioase, doamnă Gregg? Cine le-ar fi putut 
gândi? Nici măcar acum nu ştiţi? 

Ochii ei se măriră de surpriză. Era în ei un fel de mirare 
nevinovată care nu trecu neobservată. O admiră, dar nu 
putea să creadă că era autentică. 

— Cum aş putea să-mi dau seama? Cum ar fi posibil aşa 
ceva? 

— Eu cred că aveţi pe cineva în minte, doamnă Gregg. 

— Nu am. Vă asigur că nu am. 

— Sunteţi o femeie celebră, spuse Dermot. Aţi avut parte 
de mari succese. Succese profesionale şi personale. 
Bărbaţii se îndrăgostesc tot timpul de dumneavoastră, vor 


să vă ia de soţie, vă iau de soţie. Se ştie că femeile sunt 
geloase şi vă invidiază. Au fost şi bărbaţi care s-au 
îndrăgostit de dumneavoastră şi au fost respinşi. Sunt de 
acord că e un hăţiş greu de descâlcit, dar cred că trebuie să 
aveţi măcar o idee cine ar fi putut să scrie mesajele acestea. 

— Putea să fie oricine. 

— Nu, doamnă Gregg, nu putea să fie oricine. Putea să fie 
unul dintr-o mulţime de persoane. Putea să fie cineva destul 
de umil, un frizer, un electrician, un servitor; putea să fie 
unul dintre prietenii dumneavoastră, sau aşa-zişi prieteni. 
Dar nu se poate să nu bănuiţi pe cineva. Un nume, mai 
multe nume, poate, pe care ni le puteţi sugera. 

Uşa se deschise şi Jason Rudd păşi în încăpere. Marina se 
întoarse spre el. Îi întinse delicat o mână. 

— Jinks, dragul meu, domnul Craddock insistă că trebuie 
să ştiu cine a scris mesajele acelea groaznice. Dar nu ştiu. 
Tu ştii foarte bine că nu ştiu nimic. Niciunul din noi nu ştie. 
Nu avem nici cea mai vagă idee. 

„Se grăbeşte grozav să susţină că nu ştie, gândi Craddock. 
Se grăbeşte, nu glumă. Este oare posibil ca Marina Gregg 
să se teamă de ce ar putea să spună soţul ei despre asta?” 

Jason Rudd, cu cearcăne negre de oboseală şi cu disprețul 
întipărit mai atânc pe figură decât de obicei, li se alătură în 
conversaţie. Luă mâna Marinei într-a lui. 

— Domnule inspector, ştiu că pare greu de crezut, începu 
el, dar, sincer vorbind, nici eu, nici Marina nu ştim nimic 
despre afacerea asta. 

— Deci să înţeleg că sunteţi în postura fericită de 
personalităţi publice fără duşmani, corect? 

Ironia mustea în vocea lui Dermot. 

Jason Rudd se înroşi vag. 

— Duşmani? Un cuvânt foarte biblic, domnule inspector. Şi 
vă asigur că nu am nici un fel de duşmani. Oamenii care nu 
se suportă, sunt de acord, nu s-ar da în lături de la a face 
rău, de la anumite mârşăvii, din meschinărie sau din rea- 


voinţă. Dar de la asta, la a pune o doză letală de otravă în 
paharul cuiva e cale lungă. 

— Acum câteva momente, când am discutat cu soţia 
dumneavoastră, am întrebat-o cine ar fi putut să scrie sau 
să inspire asemenea scrisori. Mi-a răspuns că nu ştie, dar 
când vine vremea să analizezi faptul în sine, nu rămân prea 
multe variante. Cineva a pus, fără doar şi poate, otrava în 
pahar. Şi nu sunt multe persoane care ar fi putut s-o facă, 
să ştiţi. 

— N-am văzut nimic, spuse Jason Rudd. 

— Eu, cu siguranţă, n-am văzut, confimă Marina. Adică, 
vreau să spun că... Dacă aş fi văzut pe cineva punând ceva 
în paharul meu, n-aş fi băut din el, nu? 

— Nu pot să nu mă gândesc, spuse Dermot Craddock cu 
blândeţe, că ştiţi ceva mai multe decât îmi spuneţi mie. 

— Nu-i adevărat, negă Marina. Spune-i că nu-i adevărat. 

— Vă asigur, zise Jason Rudd, că sunt complet depăşit de 
situaţie. Toată afacerea mi se pare atât de fantastică. Aş fi 
putut să cred că n-a fost nimic mai mult decât o glumă - o 
glumă care s-a terminat prost, care s-a dovedit a fi 
periculoasă, pusă la cale de cineva căruia ici prin cap nu i- 
ar fi dat că ar fi putut fi atât de periculoasă... 

În vocea lui se trecură o subtilă întrebare, dar apoi, 
scuturând din cap, continuă: 

— Nu, îmi dau seama că nu e o idee pe placul 
dumneavoastră. 

— Voiam să vă mai întreb un lucru, zise Craddock. Vă 
aduceţi aminte, desigur, aminte de momentul în care au 
sosit soţii Badcock. Au ajuns imediat după vicar. l-aţi 
întâmpinat, doamnă Gregg, cu acelaşi farmec cu care v-aţi 
întâmpinat toţi oaspeţii. Numai că mi s-a spus de către un 
martor că, imediat după ce aţi schimbat politeţuri cu ei, v- 
aţi uitat peste umărul doamnei Badcock şi aţi văzut ceva 
care v-a alarmat. Este adevărat şi, dacă da, ce-aţi văzut? 

Marina vorbi repezit: 


— Fireşte că nu e adevărat, să mă alarmeze - ce-ar fi putut 
să mă alarmeze? 

— Asta am vrea să ştim şi noi, spuse Dermot Craddock cu 
răbdare. Martorul meu insistă teribil că aşa s-a întâmplat. 

— Cine este acest martor? Ce-a spus că ar fi văzut? 

— Vă uitaţi la scară, spuse Dermot Craddock. Oamenii 
continuau să urce. Era un jurnalist, apoi domnul şi doamna 
Grice, persoane în vârstă care locuiesc în zonă, apoi 
Ardwyck Fenn, care tocmai venise din State şi Lola 
Brewster. Poate vreunul dintre aceştia să vă fi tulburat, 
doamnă Gregg? 

— Vă repet că nu eram tulburată de fel. 

Femeia aproape că lătră aceste cuvinte. 

— Şi totuşi, nu v-aţi mai concentrat atenţia asupra 
doamnei Badcock. V-a întrebat ceva şi dumneavoastră nu 
aţi mai reuşit să răspundeţi pentru că vă uitaţi dincolo de 
ea, la altceva. 

Marina Gregg îşi recăpătă stăpânirea de sine. Vorbi 
repede şi cu convingere: 

— Pot să vă explic. Chiar pot. Dacă aţi şti ceva despre 
teatru, m-aţi înţelege cu uşurinţă. Vine un moment, chiar şi 
când îţi cunoşti bine rolul, când acţionezi mecanic. 
Zâmbeşti, faci toate mişcările şi gesturile aşteptate, spui 
cuvintele cu inflexiunile fireşti ale vocii. Dar mintea e 
departe. Şi, dintr-odată, apare un moment cumplit de 
absenţă, când nu ştii unde eşti, la care parte a piesei ai 
ajuns, ce replică urmează! Seacă izvorul, aşa spunem noi 
când se întâmplă. Ei bine, exact asta mi s-a întâmplat mie 
atunci. Nu sunt o persoană foarte puternică, aşa cum soţul 
meu va putea confirma. Am trecut prin nişte perioade 
destul de solicitante şi filmul acesta mi-a dat destulă bătaie 
de cap. Am vrut ca petrecerea să fie un succes şi să fiu faţă 
de toată lumea plăcută şi primitoare. Dar am tendinţa să 
spun aceleaşi şi aceleaşi lucruri, la nesfârşit, mecanic, celor 
care îmi spun aceleaşi lucruri de fiecare dată. Ştiţi ce vreau 
să spun: cum şi-au dorit dintotdeauna să mă cunoască. Cum 


m-au văzut la un moment dat, la ieşirea dintr-un teatru din 
San Francisco sau poate am mers împreună cu acelaşi 
avion. Ceva stupid şi caraghios, nimic mai mult, dar trebuie 
să fiu agreabilă şi să răspund. Ei bine, exact cum vă 
spuneam mai înainte, fac asta automat. Nu trebuie să mă 
gândesc la ceea ce spun, pentru că am spus-o de o mie de 
ori înainte. Cred că, brusc, m-a luat un val de oboseală. În 
minte mi s-a făcu un gol. Apoi mi-am dat seama că doamna 
Badcock îmi spunea o poveste interminabilă, din care nu am 
auzit mai nimic şi acum se uita la mine nerăbdătoare să 
vadă ce am să răspund sau ce am să comentez la spusele ei. 
N-a fost nimic mai mult decât oboseală. 

— Nimic mai mult decât oboseală, repetă Dermot 
Craddock, încet. Insistaţi că e vorba doar de oboseală, 
doamnă Gregg? 

— Da, insist. Nu văd de ce nu m-aţi crede pe cuvânt. 

Dermot Craddock se întoarse către Jason Rudd. 

— Domnule Rudd, spuse el, cred că dumneavoastră mă 
înţelegeţi mai bine decât soţia dumneavoastră. Sunt 
îngrijorat, foarte îngrijorat pentru siguranţa soţiei. A avut 
loc un atentat la viaţa ei, a primit scrisori de ameninţare. 
Asta înseamnă, nu-i aşa, că cineva a fost prezent la 
petrecerea de caritate, şi se poate ca acel cineva să mai fie 
încă aici, cineva care cunoaşte în amănunt această casă şi 
ce se întâmplă în ea. Persoana aceea, oricine ar fi, poate să 
fie puţin nebună. Nu e doar problema amenințărilor care ne 
preocupă. Se spune că bărbaţii ameninţaţi trăiesc mult şi 
bine. La fel şi femeile. Dar oricine a fost, nu s-a limitat doar 
la ameninţări. Asupra vieţii doamnei Gregg s-a atentat cu 
premeditare. Nu vedeţi, în toată ordinea firească şi logică a 
lucrurilor, că acest atentat are toate şansele să se repete? 
Numai într-un singur fel îi putem asigura protecţia. Trebuie 
să-mi spuneţi tot ce ştiţi. Nu spun că ştiţi cine e criminalul, 
dar cred că ar trebui să puteţi ghici sau să aveţi o vagă 
bănuială. Îmi veţi spune adevărul, vă rog? Sau dacă - şi este 
posibil - şi dumneavoastră nu cunoaşteţi adevărul, o veţi 


convinge pe soţia dumneavoastră să mi-l spună? Ce vă cer 
acum este pentru siguranţa amândurora. 

Jason Rudd îşi întoarse încet capul spre soţie. 

— Marina, ai auzit ce a spus inspectorul Craddock. Este 
posibil, aşa cum spune şi dumnealui, ca tu să ştii ceva ce eu 
nu ştiu. Dacă e aşa, pentru numele lui Dumnezeu, nu te 
prosti şi spune ce ştii. Dacă bănuieşti pe cineva, chiar şi 
foarte puţin, spune-ne în momentul acesta. 

— Dar nu ştiu nimic. Vocea ei se transformase într-un 
geamăt alintat. Trebuie să mă credeţi. 

— De cine vă temeaţi în ziua aceea? Întrebă Dermot. 

— Nu mă temeam de nimeni. 

— Ascultaţi, doamnă Gregg, printre oamenii de pe scări 
sau care urcau atunci scările, erau şi doi amici ai 
dumneavoastră pe care aţi fost foarte surprinsă să-i vedeţi, 
pe care nu i-aţi văzut de ani de zile şi pe care nu vă 
aşteptaţi să-i vedeţi tocmai în acea zi. Domnul Ardwyck 
Fenn şi doamna Brewster. V-au încercat sentimente 
deosebite când i-aţi văzut venind pe scări? Nu ştiaţi că vin, 
nu-i aşa? 

— Nu, nici nu ştiam măcar că sunt în Anglia, răspunse 
Jason Rudd. 

— Am fost încântată să-i văd, spuse Marina, absolut 
încântată! 

— Încântată s-o vedeţi pe doamna Brewster? 

— Păi... Îi aruncă o privire rapidă, uşor suspicioasă. 

Craddock continuă: 

— Lola Brewster a fost, dacă nu mă înşel, măritată cu al 
treilea soţ al dumneavoastră, Robert Truscott, nu-i aşa? 

— Da, corect. 

— A divorţat de ea ca să poată să se însoare cu 
dumneavoastră. 

— Ah, toată lumea ştie despre asta, spuse Marina Gregg, 
pierzându-şi răbdarea. Doar nu crezi că e o noutate peste 
care ai dat dumneata acum. La vremea respectivă s-a făcut 


tam-tam pe chestia asta, dar nu au rămas resentimente 
între noi, în cele din urmă. 

— Nu v-a ameninţat? 

— Mda, într-un fel, da, a făcut-o. Dar, Doamne, aş vrea să 
vă pot explica. Nimeni nu ia astfel de ameninţări în serios. 
Eram la o petrecere, ea a băut prea mult. Probabil că, dacă 
ar fi avut un pistol, ar fi rătăcit un glonţ înspre mine. Noroc 
că nu a avut. Dar asta s-a întâmplat acum mulţi ani! 
Emoţiile acestea nu durează! Chiar nu durează, sincer. E 
adevărat, nu-i aşa, Jason? 

— Aş zice că aşa e, nu durează, răspunse Jason Rudd, şi 
pot să vă asigur, domnule Craddock, că Lola Brewster n-a 
avut în ziua aceea, la petrecere, nici o clipă ocazia să 
otrăvească paharul soţiei mele. În majoritatea timpului a 
stat prin preajma mea. Ideea că Lola, după o lungă 
perioadă de prietenie, dintr-odată se hotărăşte, vine în 
Anglia, ajunge în casa noastră gata pregătită să otrăvească 
băutura neveste-mii - toată ideea e complet absurdă. 

— Vă înţeleg punctul de vedere, afirmă Craddock. 

— Nu e doar un punct de vedere, este adevărat. Lola n-a 
fost nici o clipă în apropierea paharului Marinei. 

— Şi celălalt vizitator - Ardwyck Fenn? 

Jason Rudd făcu o mică pauză înainte de a vorbi, sau cel 
puţin aşa i se păru lui Craddock. 

— E un prieten foarte vechi de-al nostru, spuse el. Nu l-am 
văzut de mulţi ani, deşi am corespondat când şi când. Este o 
figură destul de cunoscută în televiziunea americană. 

— E şi un prieten al dumneavoastră? O întrebă Craddock 
pe Marina. 

Ea răspunse, un pic prea grăbită: 

— Da, sigur că da. E... da, a fost întotdeauna un prieten, 
dar în ultimii ani i-am cam pierdut urma. Apoi, într-o bruscă 
efuziune verbală, continuă: Dacă dumneata crezi că m-am 
uitat şi l-am văzut pe Ardwyck şi m-a înfricoşat prezenţa lui, 
atunci nu pot să spun decât că e o prostie. O aiureală. De ce 
să-mi fie frică de el? Am fost prieteni extraordinari. Am fost 


foarte, foarte încântată să-l revăd, aşa brusc. A fost o 
surpriză încântătoare, aşa cum am mai spus. Da, o surpriză 
încântătoare. 

Îşi ridică însufleţită şi sfidătoare privirea înspre el. 

— Vă mulţumesc, doamnă Gregg, spuse Craddock, liniştit. 
Dacă veţi simţi nevoia, în orice moment, să îmi acordaţi 
ceva mai mult din încrederea dumneavoastră, vă sfătuiesc 
cu tărie să o faceţi. 

Capitolul 14 

Doamna Bantry era în genunchi. O zi bună pentru săpat în 
grădină. Pământul e uscat, numai bun. Dar săpatul nu 
rezolvă totul. Ciulinii acum, apoi păpădiile. Nu se juca 
niciodată când venea vorba de buruieni. 

Se ridică în picioare, cu răsuflarea tăiată, dar triumfătoare 
şi se uită peste gardul viu care dădea înspre drum. Fu 
foarte mirată s-o vadă pe secretara brunetă, al cărei nume 
nu şi-l aducea aminte, ieşind din cabina telefonică situată 
lângă staţia de autobuz, de cealaltă parte a drumului. 

Oare cum o chema. Începea cu B - sau era R? Nu, 
Zielinsky, asta era. Doamna Bantry îşi aduse aminte la timp, 
în momentul în care Ella traversa drumul înspre aleea care 
conducea spre conac. 

— Bună dimineaţa, domnişoară Zielinsky, o salută ea, 
prieteneşie. 

Ella Zielinsky tresări. Nu atât tresări, cât mai curând ezită 
- ezitarea calului înspăimântat. Reacţia ei avu darul s-o 
surprindă pe doamna Bantry. 

— Bună dimineaţa, răspunse Ella, adăugând repede: Am 
venit să dau un telefon. Linia noastră telefonică nu 
funcţionează prea bine azi. 

Doamna Bantry era din ce în ce mai surprinsă. Se întrebă 
de ce Ella Zielinsky se obosea să se explice. Îi răspunse 
politicos. 

— Ce stresant trebuie să fie pentru dumneata. Poţi să vii 
oricând la mine să foloseşti telefonul, dacă vrei. 


— Oh... Vă mulţumesc din suflet... Ella fu întreruptă de un 
acces de strănut. 

— Dumneata ai febra fânului, puse imediat diagnosticul 
doamna Bantry. Să încerci bicarbonat de sodiu nu prea 
concentrat şi apă. 

— Ah, staţi liniştită. Am o soluţie într-un pulverizator, 
recomandată de medic. Dar vă mulţumesc, oricum. 

Strănută din nou, în timp ce se îndepărtă, cu paşi repezi, 
pe aleea ce ducea la conac. 

Doamna Bantry se uită în urma ei. Apoi îşi întoarse atenţia 
spre grădina ei. O privi nemulțumită. Cât vedeai cu ochii, nu 
era nici o buruiană. 

— Menirea lui Othello s-a sfârşit, mormăi doamna Bantry 
confuză. Ştiu că sunt o babă băgăciosă, dar tare aş vrea să 
aflu dacă nu cumva... 

După un moment de nehotărâre, doamna Bantry cedă 
tentaţiei. Avea să fie o babă băgăcioasă, ce naiba! Se duse 
repede în casă, la telefon, ridică receptorul şi formă. O voce 
vioaie, transatlantică, îi răspunse: 

— Gossington Hall. 

— Doamna Bantry la telefon, de la East Lodge. 

— Oh, bună dimineaţa, doamnă Bantry. Sunt Hailey 
Preston. V-am întâlnit în ziua petrecerii de la conac. Cu ce 
vă pot ajuta? 

— M-am gândit că aş putea să te ajut eu pe dumneata. 
Dacă telefonul vă este deranjat... 

Vocea lui plină de uimire o întrerupse: 

— Telefonul nostru deranjat? Nu e nimic în neregulă cu 
telefonul nostru. Ce v-a făcut să credeţi aşa ceva? 

— Trebuie să fi făcut eu o greşeală, spuse doamna Bantry. 
Nu aud întotdeauna foarte bine, explică ea, minţind cu 
neruşinare. 

Puse receptorul înapoi în furcă, aşteptă câteva minute, 
apoi sună din nou. 

— Jane, Dolly la telefon. 

— Da, Dolly. Ce s-a întâmplat? 


— S-a întâmplat ceva ciudat. Secretara aceea a dat un 
telefon de la cabina publică de peste drum. S-a obosit să-mi 
explice, deşi chiar nu era nevoie, că a venit să sune de acolo 
pentru că telefonul de la Gossington Hall era deranjat. Dar 
am sunat la ei mai devreme şi nu era... 

Făcu o pauză şi aşteptă ca inteligenţa să dea verdictul. 

— Într-adevăr, spuse Miss Marple, pe gânduri. Interesant. 

— De ce crezi că a făcut aşa ceva? 

— Păi, e clar că nu voia să fie auzită de altcineva... 

— Exact! 

— Şi pentru asta, pot exista foarte multe motive. 

— Da. 

— Interesant, spuse Miss Marple pentru a doua oară. 

II 

Nimeni nu putea fi mai dornic să vorbească decât Donald 
McNeil. Era un tânăr roşcovan foarte amabil. Îl întâmpină 
de Dermot Craddock cu curiozitate şi plăcere. 

— Cum o mai duceţi? Întrebă el, vesel. Aveţi ceva savuros 
pentru mine? 

— Încă nu. Poate mai târziu. 

— Trageţi de timp, ca de obicei. Toţi sunteţi la fel. Nişte 
secretomani amabili! N-aţi ajuns încă la stadiul acela în 
care invitaţi pe cineva să vină să vă „asiste la cercetări”? 

— Am venit la dumneavoastră, spuse Dermot Craddock cu 
un rânjet. 

— E vreun mesaj ascuns în replica asta a dumneavoastră? 
Chiar mă suspectaţi pe mine de moartea doamnei Badcock 
şi credeţi că din greşeală am otrăvit-o în locul Marinei 
Gregg sau că pe Heather Badcock am urmărit s-o omor în 
tot timpul ăsta? 

— N-am sugerat nimic, spuse Craddock. 

— Nu, nu, n-aţi face aşa ceva, nu-i aşa? Aţi fi foarte corecţi. 
Foarte bine. Să vedem. Am fost acolo. Am avut ocazia, dar 
aveam şi un motiv? Ah, asta v-ar plăcea să aflaţi? Ce motiv 
am avut? 


— Până în momentul de faţă nu am descoperit niciunul, 
spuse Craddock. 

— Asta mă mulţumeşte pe deplin. Mă simt mult mai în 
siguranţă. 

— Singurul lucru care mă interesează la dumneavoastră e 
ce aţi văzut în ziua aceea. 

— Am mai trecut o dată prin asta. Am spus imediat poliţiei 
locale. Este umilitor. Eram la locul crimei. Practic, am văzut 
crima în timp ce se petrecea, trebuie să fi văzut şi totuşi n- 
am nici cea mai vagă idee cine a făcut-o. Mi-e ruşine să 
recunosc că prima dată am realizat ce se întâmplă când am 
văzut-o pe biata femeie, într-un fotoliu, chinuindu-se să 
respire şi apoi dându-şi duhul. Normal că este o mărturie 
pe viu foarte bună. Un articol important pentru mine - şi 
toate celelalte. Dar, trebuie să mărturisesc că mă simt 
umilit de faptul că nu ştiu mai multe. Ar fi trebuit să ştiu mai 
multe. Şi nu mă puteţi păcăli că doza aceea era menită 
pentru Heather Badcock. Era o femeie de treabă care, 
poate, vorbea prea mult dar nimeni nu este ucis pentru 
atâta lucru; numai dacă, bineînţeles, nu deţinea cine ştie ce 
secrete. Dar nu cred că cineva s-a apucat să-i 
împărtăşească secrete lui Heather Badcock. Nu era genul 
de persoană interesată de secretele altor oameni. Îmi făcea 
impresia unei femei care vorbea, invariabil, numai despre 
sine. 

— Asta pare a fi părerea generală, încuviinţă Craddock. 

— Şi, uite aşa, ajungem şi la celebra Marina Gregg. Sunt 
sigur că există o grămadă de motive, dintre cele mai 
minunate, pentru a o ucide pe Marina. Invidie şi gelozie şi 
încurcături amoroase - toate ingredientele unei drame. Dar 
cine a fost autorul crimei? Cineva, presupun, cu o doagă 
lipsă. lată! Acum aveţi părerea mea valoroasă. Asta vă 
doreaţi? 

— Nu numai asta. Am înţeles că dumneavoastră aţi urcat 
scările cam în acelaşi timp cu vicarul şi primarul. 


— Chiar aşa. Dar n-am sosit atunci prima dată. Am fost 
acolo şi mai devreme. 

— N-am ştiut asta. 

— Mda, eram într-un fel de delegaţie itinerantă, ştiţi, 
umblând de ici-colo. Aveam un fotograf cu mine. Am coborât 
să facem nişte fotografii cu primarul sosind, primarul mai 
aruncând un inel, mai înfigând un steguleţ pentru vreo 
comoară îngropată, tot soiul de astfel de chestii. Apoi am 
urcat iar, nu neapărat în interes de serviciu, cât să beau şi 
eu un pahar sau două. Era bună băutura. 

— Înţeleg. Acum, vă puteţi aminti cine mai era pe scări 
când ai urcat? 

— Margot Bence, din Londra, era acolo cu aparatul ei de 
fotografiat. 

— O cunoşteaţi bine? 

— Ne învârtim destul de des în aceleaşi cercuri. E o fată 
deşteaptă, care îşi transformă arta în succes. Face tot ce e 
la modă - serile de debut, spectacolele de gală - s-a 
specializat în fotografii din unghiuri neobişnuite. Artistică, 
în felul ei! Era pe palier, undeva la jumătatea lui, într-un 
colţ foarte bine plasat pentru a fotografia pe oricine urca 
scările şi pentru a surprinde întâlnirea dintre gazde şi 
oaspeţii aflaţi în capul scărilor. Lola Brewster era imediat în 
faţa mea, pe scări. N-am recunoscut-o de la bun început. 
Are o nouă coafură, într-o nuanţă de roşu ruginiu. Stilul 
insular Fiji, foarte la modă în momentul de faţă. Ultima dată 
când am văzut-o avea părul drept, întins, încadrându-i 
chipul şi bărbia, într-o frumoasă nuanţă de castaniu. Era 
însoţită de un american masiv, brunet. Nu ştiu cine era, dar 
arăta ca şi cum era cineva important. 

— V-aţi uitat cumva la Marina Gregg în timp ce urcați 
scările? 

— Da, evident că m-am uitat. 

— Nu vi s-a părut tulburată, ca şi cum ar fi suferit un şoc 
sau îi era frică de ceva? 


— E ciudat că-mi spuneţi chestia asta. Chiar am crezut, 
pentru câteva clipă, că e gata-gata să leşine. 

— Înţeleg, spuse Craddock gânditor. Mulţumesc. Nu mai e 
nimic ce-aţi vrea să-mi împărtăşeşti? 

McNeil îl privi deschis, cu o mină nevinovată. 

— Ce-ar mai putea fi? 

— Nu prea vă cred, îi spuse Craddock. 

— Cu toate astea, păreţi destul de sigur că nu eu sunt 
criminalul. Mă dezamăgiţi. Dacă se dovedeşte că eu sunt 
primul ei soţ? Nimeni nu ştie cine e, ci numai că era atât de 
nesemnificativ, încât până şi numele i-a fost uitat. 

Dermot rânji. 

— V-aţi însurat când eraţi în şcoala primară, poate? Sau, 
poate, eraţi încă în scutece! Trebuie să mă grăbesc. Am un 
tren de prins. 

III 

Pe biroul lui Craddock de la Scotland Yard era un teanc de 
hârtii frumos ordonate. Aruncă un ochi spre ele, apoi o 
întrebare peste umăr: 

— Unde stă Lola Brewster? 

— La Savoy, şefu'. Apartementul 1800. Vă aşteaptă. 

— Şi Ardwyck Fenn? 

— Stă la Dorchester. Etajul unu, la numărul 190. 

Craddock luă nişte telegrame şi le citi iar, printre rânduri, 
înainte de a le îndesa în buzunar. Citind-o pe ultima, îşi 
zâmbi uşor, în barbă. „Să nu spui că nu-mi fac treaba, 
mătuşă Jane”, mormăi el, ca pentru sine. 

leşi în stradă şi se îndreptă spre Savoy. 

În apartamentul Lolei Brewster, gazda îl întâmpină pe 
inspector cu efuziune. Având proaspete în minte datele din 
raportul pe care tocmai îl citise, Craddock o cercetă cu 
atenţie. Era încă o frumuseţe, gândi el, dar una de salon, 
poate exagerată şi puţin trecută, dar încă la modă. Şi, 
desigur, avea un stil complet diferit de cel al Marinei Gregg. 
După schimbul de amabilităţi, Lola îşi trecu mâna prin părul 
roşu, inspiraţie Fiji, dându-l pe spate, îşi ţuguie buzele 


generos rujate într-un fel provocator şi, cu pleoapele 
albastre bătând uşor peste ochii mari, căprui, spuse: 

— Aţi venit să-mi puneţi şi mai multe întrebări groaznice? 
Ca inspectorul acela de la poliţia locală? 

— Sper să nu fie prea groaznice, doamnă Brewster. 

— Oh, sunt convinsă că vor fi, şi sunt la fel de convinsă că 
toată chestiunea n-a fost decât o mare încurcătură. 

— Chiar credeţi? 

— Da. Totul e aşa o mare aiureală. Ce, chiar vreţi să 
spuneţi că cineva a încercat s-o otrăvească pe Marina? Ea e 
o dulceaţă de femeie, nu alta, să ştiţi. Toată lumea o iubeşte. 

— Chiar şi dumneavoastră? 

— Am fost întotdeauna o prietenă devotată Marinei. 

— Ei, haideţi, doamnă Brewster, n-aţi avut cumva ceva 
necazuri cu ea, acum vreo, să zicem, unsprezece sau 
doisprezece ani? 

— Oh, atunci. Lola alungă ideea cu un gest. Eram teribil de 
tulburată şi surescitată şi aveam nişte certuri îngrozitoare 
cu Rob. Niciunul din noi nu era în apele lui în acele vremuri. 
Marina s-a îndrăgostit nebuneşte de el şi l-a dat şipe el 
peste cap, dragul de el. 

— Şi aţi suferit mult din cauza asta? 

— Aşa am crezut atunci, domnule inspector. Desigur, acum 
îmi dau seama că a fost cel mai bun lucru care mi se putea 
întâmpla. Dar, ştiţi, eram îngrijorată în privinţa copiilor. 
Căminul nostru era distrus. Din păcate, deja îmi dădusem 
seama că eu şi Rob nu suntem compatibili. Bănuiesc că aţi 
aflat până acum că, imediat ce s-a terminat divorţul, m-am 
căsătorit cu Eddie Groves. Cred că eram îndrăgostită de el 
de multă vreme, dar, evident, nu voiam să-mi distrug 
căsnicia, din cauza copiilor. E atât de important, nu-i aşa, să 
oferi copiilor tăi un cămin. 

— Cu toate astea, lumea spune că, în fapt, aţi fost teribil de 
supărată. 

— Oh, lumea întotdeauna vorbeşte, spuse Lola într-o 
doară. 


— Aţi spus destul de multe, la vremea aceea, nu-i aşa, 
doamnă Brewster? Din ce mi s-a relatat, aţi ameninţat c-o 
împuşcaţi pe Marina Gregg. 

— V-am spus că lumea obişnuieşte să mai şi vorbească 
aiurea. E normal să spui aşa ceva. Evident că nu aveam de 
gând să împuşc pe nimeni. 

— Spuneţi asta în ciuda focului de armă tras asupra lui 
Eddie Groves câţiva ani mai târziu? 

— Oh, asta a fost pentru că ne-am certat, spuse Lola. Mi- 
am pierdut cumpătul. 

— O sursă de mare încredere ne-a povestit, doamnă 
Brewster, că aţi spus - şi sunt cuvintele dumneavoastră, din 
câte am aflat (Craddock începu să citească dintr-un carnet) 
- „Curva aceea să stea liniştită, că nu scapă basma curată. 
Dacă n-o împuşc acum, aştept şi-i vin eu de hac altcumva. 
Nu mă interesează cât am de aşteptat, ani dacă e nevoie, 
dar până la urmă îmi reglez conturile cu ea”. 

— Oh, sunt convinsă că nu am spus aşa ceva, râse Lola. 

— Doamnă Brewster, eu sunt convins că aţi spus. 

— Oamenii exagerează îngrozitor. Pe faţă îi înflori un 
zâmbet fermecător. În momentul acela eram foc şi pară de 
supărare, înţelegeţi, şopti ea pe un ton confidenţial. Spui tot 
felul de lucruri când eşti nervos pe cineva. Dar nu te aştepţi 
chiar să treacă paisprezece ani şi să baţi jumătate de Anglie 
ca să o găseşti pe Marina şi să-i torni otravă în paharul de 
cocktail la trei minute după ce v-aţi revăzut, nu? 

Dermot Craddock nu credea nici el în posibilitatea asta. | 
se părea mai mult decât improbabil. Spuse doar: 

— Doamnă Brewster, nu fac decât să vă aduc la cunoştinţă 
că au existat ameninţări la adresa ei în trecut şi că Marina 
Gregg a fost, cu certitudine, speriată să vadă în ziua aceea 
pe cineva anume urcând scările. Şi, fireşte, nu pot să nu 
cred că acel cineva eraţi dumneavoastră. 

— Dar draga de Marina a fost încântată să mă vadă! M-a 
sărutat şi mi-a zis cât de minunat era că eram şi eu acolo. 
Serios, inspectore, cred că sunteţi foarte, foarte caraghios. 


— De fapt, sunteţi toţi o familie mare şi fericită? 

— Ei bine, cu siguranţă acum sunteţi mult mai aproape de 
adevăr decât în tot ce mi-aţi spus până aici. 

— Şi nu aveţi nici o idee care ar putea să ne ajute într-un 
fel sau altul? Nici o idee cine ar fi dorit s-o ucidă? 

— Vă mai spun o dată că nimeni nu ar fi avut de ce s-o vrea 
pe Marina moartă. Oricum, e o femeie foarte caraghioasă. 
Întotdeauna face mare caz de sănătatea ei şi se 
răzgândeşte mereu şi vrea şi asta, şi cealaltă, şi nu mai ştiu 
ce, şi când obţine ce vrea, nu-i mai trebuie! Nu pot să 
înţeleg de ce ţine lumea la ea aşa de mult. Jason e pur şi 
simplu nebun după ea. Câte trebuie să îndure omul acela! 
Dar, ce să-i faci. Toată lumea îi face Marinei toate mofturile, 
se dau peste cap pentru ea. Şi ea, în schimb, le oferă un 
surâs trist şi dulce şi le mulţumeşte! Şi, se pare, că pentru 
zâmbetul acela toţi consideră că a meritat osteneala. Chiar 
nu înţeleg cum îi reuşeşte. Mai bine vă scoateţi din cap 
ideea că cineva ar fi vrut s-o omoare. 

— Aş vrea să pot, spuse Dermot Craddock. Din păcate, nu 
pot să mi-o scot pur şi simplu din cap pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, chiar s-a întâmplat. 

— Cum adică s-a întâmplat? Nimeni n-a omorât-o pe 
Marina, nu? 

— Nu, dar cineva a încercat. 

— Nu cred asta nici o clipă! Cred că, oricine va fi fost, a 
vrut s-o omoare pe femeia aceea - moarta. Probabil că 
cineva moşteneşte bani de pe urma ei. 

— N-avea nici un ban, doamnă Brewster. 

— Atunci trebuie să fi existat vreun alt motiv. Oricum, dacă 
aş fi în locul dumneavoastră, nu mi-aş face griji în privinţa 
Marinei. Marina e întotdeauna bine! 

— Da? Mie nu mi se pare tocmai o femeie fericită. 

— Asta pentru că face din orice ţânţar, armăsar. Iubiri 
nefericite. Imposibilitatea de a face copii. 

— A adoptat însă, nu? Întrebă Dermot, cu amintirea vie a 
insistenţei vocii lui Miss Marple. 


— Cred că a adoptat la un moment dat. Nu ştiu să fi fost 
un mare succes. Face chestii din astea impulsive, apoi îşi 
doreşte să nu le fi făcut. 

— Ce s-a întâmplat cu copiii adoptați de ea? 

— N-am idee. După o vreme au dispărut pur şi simplu. 
Bănuiesc că s-a plictisit de ei, aşa cum face cu orice altceva. 

— Înţeleg, spuse Dermot Craddock. 

IV 

Pasul următor - Hotelul Dorchester, apartamentul 190. 

— Ei bine, domnule inspector-şef... Ardwyck Fenn se uită 
la cartea de vizită din mână. 

— Craddock. 

— Cu ce vă pot ajuta? 

— Sper că nu vă deranjează să răspundeţi la câteva 
întrebări. 

— Absolut deloc. E în legătură cu povestea aceea din Much 
Benham. Nu... Cum îi zice, de fapt, St Mary Mead? 

— Da, exact. Gossington Hall. 

— Nu pot să-mi dau seama de ce Jason Rudd ar fi vrut să 
cumpere aşa ceva. Sunt o mulţime de case georgiene în 
Anglia, chiar bunicele - sau chiar victoriene, în stilul Queen 
Anne. Gossington Hall e un conac pur victorian. Nu înţeleg 
ce e aşa atractiv în chestia asta! 

— Eh, ceva o fi atractiv - pentru unii, vreau să spun - să 
beneficieze de stabilitatea victoriană. 

— Stabilitate? Da, poate că aţi punctul de „i” la chestia 
asta. Marina, cred, avea o pasiune pentru ideea de 
stabilitate. E ceva de care biata femeie n-a avut parte, aşa 
că, mă gândesc, e ceva după care tânjeşte. Poate că locul 
acela o va mulţumi cât de cât în acest sens. 

— O cunoaşteţi bine, domnule Fenn? 

Ardwyck Fenn ridică din umeri. 

— Ei? Nu ştiu dacă aş zice că o cunosc bine. O ştiu de 
mulţi ani. Am avut ocazia s-o cunosc când şi când, ca sămă 
exprim aşa. 


Craddock îl analiză din cap până în picioare. Un bărbat 
brunet, bine clădit, masiv, cu ochi vicleni, ascunşi în spatele 
unor lentile groase, o bărbie şi un maxilar puternice. 
Ardwyck Fenn continuă: 

— Din câte citesc prin ziare, înţeleg că doamna Cum-o- 
fichemat-o a fost otrăvită din greşeală. Că doza era menită 
pentru Marina. E adevărat? 

— Da. E adevărat. Doza era în cocktailul Marinei Gregg. 
Doamna Badcock şi-a vărsat cocktailul şi Marina i l-a oferit 
pe alei. 

— Ei, păi este destul de clar. Dar nu-mi pot totuşi da seama 
cine ar fi vrut s-o otrăvească pe Marina. Mai ales că Lynette 
Brown nu era prezentă. 

— Lynette Brown? Craddock păru oarecum pierdut. 

Ardwyck Fenn zâmbi. 

— Dacă Marina rupe contractul ăsta, dacă renunţă la rol, îl 
primeşte Lynette, iar pentru Lynette ar însemna foarte 
mult. Dar nu cred că, pentru aşa ceva, şi-ar fi trimis vreun 
emisar cu otravă. E o idee mult prea melodramatică. 

— Pare puţin cam prea tras de păr, spuse Craddock sec. 

— Ah, aţi fi surprins de ce pot face femeiele când îşi pun 
mintea, zise Ardwyck Fenn. Deşi, să ne înţelegem, poate că 
moartea a fost neintenţionată. Poate că cineva a vrut să-i 
tragă o sperietură pe cinste - destul cât s-o doboare, dar nu 
s-o şi omoare. 

Craddock scutură din cap. 

— N-a fost o doză la limită, replică el. 

— Oamenii mai fac greşeli când vine vorba de dozaje, şi 
încă ce greşeli. 

— Asta e teoria pe care o veţi susţine? 

— Oh, nu, în nici un caz. Era doar o sugestie. Nu am nici o 
teorie. Eu nu sunt decât un spectator inocent. 

— A fost surprinsă Marina Gregg să vă vadă? 

— Da, a fost o surpriză totală pentru ea. Râse amuzat. Nu- 
şi putea crede ochilor când m-a văzut urcând scările. Dar, 
trebuie să recunosc, m-a întâmpinat cu căldură. 


— N-aţi mai văzut-o de multă vreme? 

— Nu de vreo patru sau cinci ani, aş zice. 

— Dar înainte de perioada asta, a existat un timp când 
eraţi prieteni foarte apropiaţi, greşesc? 

— Insinuaţi ceva anume cu afirmaţia asta, domnule 
inspector Craddock? 

În vocea lui nu se simţea aproape nici o schimbare, dar 
totuşi era ceva acolo care nu fusese mai înainte. O nuanţă 
dură, de ameninţare. Craddock simţi dintr-odată că acest 
bărbat putea deveni un adversar nemilos. 

— Ar fi mai bine, continuă Ardwyck Fenn, dacă aţi spune 
exact ce aveţi de spus. 

— Sunt gata s-o fac, domnule Fenn. Trebuie să cercetez 
relaţiile tuturor celor care au fost cu Marina Gregg în ziua 
fatidică. Se vorbeşte că, în perioada din trecut la care mă 
refer, dumneavoastră eraţi îndrăgostit nebuneşte de 
Marina Gregg. 

Ardwyck Fenn ridică din umeri. 

— Oamenii mai au şi astfel de pasiuni, inpectore. Din 
fericire, sunt trecătoare. 

— Se spune că v-a dat speranţe şi că, mai târziu, v-a 
respins şi că asta nu v-a picat deloc bine. 

— Se spune, se spune! Bănuiesc că aţi citit toate astea în 
Confidenţial. 

— Am aflat de la oameni destul de bine informaţi şi cu 
picioarele pe pământ. 

Ardwyck Fenn îşi dădu capul pe spate, descoperind 
conturul puternic al grumazului. 

— Că am avut o slăbiciune pentru ea, la un moment dat, 
da, recunosc, admise el. Era o femeie frumoasă şi 
atrăgătoare, şi încă mai este. Să spuneţi că am ameninţat-o 
vreodată, aş zice că mergeţi prea departe. Nu-mi face 
niciodată plăcere, domnule inspector-şef, să fiu luat de 
fraier, iar oamenii care mi se pun împotrivă tind să regrete. 
Dar acest principiu se aplică, în mare parte, în afacerile 
mele de zi cu zi. 


— Din câte ştiu, v-aţi folosit de influenţa dumneavoastră ca 
să o scoateţi dintr-un film în care juca la vremea respectivă. 

Ardwyck Fenn ridică din umeri. 

— Nu era potrivită pentru rol. Era în conflict cu regizorul. 
Investisem în acea producţie şi n-avea de gând să-mi pun în 
pericol afacerea. Vă asigur că nu a fost decât o tranzacţie 
financiară. 

— Dar poate că Marina Gregg nu a luat-o ca atare? 

— Oh, evident că nu. Întotdeauna a crezut că astfel de 
chestiuni sunt personale. 

— Din ce mi s-a spus, ea a mărturisit câtorva prieteni că se 
temea de dumneavoastră. 

— Da? Ce pueril! Bănuiesc că i-a plăcut senzaţia. 

— Credeţi că nu exista nici un motiv să-i fie frică de 
dumneavoastră? 

— Evident că nu. Eu trec repede peste orice dezamăgire 
suferită. Întotdeauna am mers pe principiul că, atunci când 
vine vorba de femei, balta are destul peşte. 

— Un mod foarte satisfăcător de a trăi, domnule Fenn. 

— Da, aşa cred şi eu. 

— Cunoaşteţi îndeaproape lumea filmului? 

— Am interese financiare în ea. 

— Prin urmare e logic să ştiţi cât mai multe despre ea. 

— Poate. 

— Sunteţi un om a cărui judecată este demnă de luat în 
consideraţie. Îmi puteţi sugera vreo persoană care i-ar fi 
putut purta ranchiună Marinei Gregg în asemenea măsură 
încât să fie dispusă să o ucidă? 

— Probabil vreo duzină, spuse Ardwyck Fenn, dacă nu ar 
trebui să se implice personal în vreun fel. Haideţi să zicem 
că dacă ar fi doar o chestiune de apăsat un buton pe un 
perete, am găsi multe degete dornice s-o facă. 

— Eraţi acolo în acea zi. Aţi văzut-o şi aţi vorbit cu ea. 
Credeţi că, între toţi oamenii care vă înconjurau în acel 
scurt interval de timp - din momentul în care aţi sosit până 
în momentul în care Heather Badcock a murit - aţi putea 


să-mi sugeraţi - nu mai mult de atât, vă rog să remarcaţi că 
nu vă cer decât o sugesde - pe cineva care ar fi putut s-o 
otrăvească pe Marina Gregg? 

— N-aş vrea să-mi dau cu părerea, afirmă sec Ardwyck 
Fenn. 

— Asta înseamnă că aveţi o părere? 

— Înseamnă că nu am nimic de comentat pe marginea 
subiectului. Şi, cu asta, domnule inspector-şef, încheiem 
subiectul. 

Capitolul 15 

Dermot Craddock se uită în carneţelul lui, la ultimul nume 
notat. Telefonul sună de două ori deja, dar nici un răspuns. 
Mai încercă o dată. Ridică din umeri, se ridică şi decise să 
meargă să vadă de unul singur. 

Studioul domnişoarei Margot Bence se afla pe o stradă 
înfundată care dădea în Tottenham Court Road. Dacă n-ar fi 
fost plăcuţa cu numele ei pe uşă, nu prea ar fi avut după ce 
să-l identifice; nu avea nici un fel de firmă. Craddock bâjbâi 
până dădu de primul etaj. Aici, pe un panou alb, stătea scris 
mare, cu negru: „Margot Bence, fotograf de personalităţi. 
Intraţi, vă rog”. 

Craddock intră. Dădu într-o mică sală de aşteptare, în care 
nu se afla nimeni. Rămase acolo, ezitând, apoi îşi drese 
vocea zgomotos şi teatral. De vreme ce metoda nu 
funcţionă, spuse cu voce tare: 

— E cineva? 

Auzi un zgomot vag de papuci de casă în spatele 
draperiilor de catifea; draperiile se dădură la o parte 
pentru a dezvălui un bărbat tânăr, cu o frizură exuberantă 
şi cu un chip roz şi alb. 

— Vai, dragul meu, îmi pare aşa de rău, începu el. Nu te- 
am auzit. M-a lovit o idee absolut nouă şi încercam să văd 
ce iese. 

Trase şi mai mult draperia de catifea, iar Craddock îl urmă 
înăuntru, în încăperea interioară. Aceasta se dovedi 
neaşteptat de încăpătoare. Era, în mod evident, studioul de 


lucru. Era împânzit de aparate de fotografiat, lumini, 
reflectoare, pânze de tot felul, claie una peste alta, ecrane 
mobile. 

— Ce dezordine e aici, spuse tânărul, care era aproape la 
fel de subţire ca şi Hailey Preston. Dar uneori îţi vine greu 
să lucrezi până nu te trezeşti într-o harababură. Bun, acum 
de ce ai vrut să ne vezi? 

— Voiam să o văd pe domnişoara Margot Bence. 

— Ah, Margot. Ce păcat. Dacă veneai cu jumătate de oră 
mai devreme, o găseai aici. A plecat la o şedinţă foto cu 
nişte modele pentru Fashion Dream. Ar fi trebuit, ştii, să 
suni înainte, pentru o programare. Margot este îngrozitor 
de ocupată zilele astea. 

— Am sunat. N-a răspuns nimeni. 

— Desigur, răspunse tânărul. L-am scos din furcă. Acum 
îmi aduc aminte. Ne deranja. Îşi aranjă bluza de lucru 
liliachie pe care o purta. Pot să te ajut cu ceva? Să facem o 
programare? Fac multe programări pentru Margot şi îi 
aranjez bună parte din treburile ei. Voiai să aranjezi o 
şedinţă foto undeva? Privată sau de afaceri? 

— Niciuna, din acest punct de vedere, spuse Dermot 
Craddock. 

Îi întinse tânărului cartea lui de vizită. 

— Ce spectaculos! Exclamă tânărul. Brigada 
Criminalistică! Ştiţi, cred că v-am văzut fotografia în ziare. 
Sunteţi unul dintre Cei Patru sau Cei Cinci sau or fi devenit 
Cei Şase, zilele astea? Se petrec atâtea crime în ziua de azi, 
că au fost nevoiţi să le mărească numărul, nu-i aşa? Oh, 
Doamne, sunt nerespectuos? Mi-e teamă că da. Nu am vrut 
de fel să fiu aşa. Pentru ce doriţi să vorbiţi cu Margot - sper 
că nu vreţi s-o arestaţi. 

— Voiam s-o întreb câte ceva. 

— Ea nu face fotografii indecente sau mai ştiu eu ce de 
felul acesta, se nelinişti tânărul. Sper că nu v-a servit 
nimeni cu asemenea poveşti, pentru că nu sunt adevărate. 
Margot este foarte artistică. Are multe lucrări pentru scenă 


şi pentru studio. Dar studiile pe care le realizează sunt 
teribil, teribil de pure - aproape puritane, aş zice eu. 

— Pot spune pur şi simplu ce treabă am cu domnişoara 
Bence, replică Dermot. Recent a fost martoră oculară a 
unei crime care a avut loc în apropiere de Much Benham, 
într-un sat pe numele de St Mary Mead. 

— Oh, Doamne, sigur că da! Ştiam de asta. Margot s-a 
întors şi mi-a povestit cu lux de amănunte. Cucută în 
cocktailuri, nu-i aşa? Ceva de genul. Suna atât de morbid! 
Dar în combinaţie cu Serviciul de Ambulanţă St John nu mai 
pare atât de sumbru, nu-i credeţi? Dar n-aţi întrebat-o pe 
Margot despre asta, deja? Sau poate era altcineva? 

— Cu cât înaintăm în caz, cu atât avem mai multe 
întrebări, spuse Dermot. 

— Vreţi să spuneţi că misterul se dezvăluie. Da, îmi dau 
seama că da. Crima se dezvăluie, nu? Asemenea unei 
fotografii într-o cameră obscură. 

— E chiar ca în fotografie, conchise Dermot. Foarte bună 
comparaţia asta a dumitale. 

— A, foarte amabil din partea dumneavoastră. Acum, 
despre Margot. Vreţi s-o găsiţi imediat? 

— Da, dacă mă puteţi ajuta în acest sens. 

— Ei bine, momentan, zise tânărul, consultându-şi ceasul, 
momentan e undeva pe lângă casa lui Keats, în Hampstead 
Heath. Maşina mea este afară. Să vă reped până acolo? 

— Ar fi foarte frumos din partea dumitale, domnule... 

— Jethroe, completă tânărul. Johnny Jethroe. 

În timp ce coborau scările, Dermot îl întrebă: 

— De ce casa lui Keats? 

— Păi, ştiţi că nu mai facem fotografii de modă în studio. 
Ne place să pară naturale, atinse de vânt. Şi, dacă e posibil, 
într-un decor mai puţin obişnuit. Ştiţi ce vreau să spun, o 
ţinută Ascot, postată în faţa în faţa închisorii Wandsworth, 
sau un costum oarecare în faţa casei unui poet. 

Domnul Jethroe conduse rapid, dar stăpân pe sine, până la 
Tottenham Court Road, prin Camden Town şi, în sfârşit, în 


vecinătatea zonei Hampstead Heath. Pe trotuarul din faţa 
casei lui Keats se juca o scenă foarte agreabilă. O fată 
zveltă, într-o rochie de organdi diafan, stătea în picioare, 
îmbrăţişând o pălărie imensă, neagră. Undeva în spatele ei, 
la mică distanţă, o altă fată, în genunchi, trăgea de rochia 
celei dintâi, în aşa fel încât aceasta se mula strâns peste 
genunchii şi picioarele ei. O fată cu un aparat de fotografiat 
le dicta ce să facă, cu o voce profundă, răguşită. 

— Pentru numele lui Dumneazeu, Jane, lasă-ţi fundul în 
jos. Se vede în spatele genunchiului ei drept. Lasă-te mai 
jos. Aşa. Nu, mai la stânga. Aşa. Acum eşti mascată de tufiş. 
E bine aşa. Staţi nemişcate. Mai facem încă una. De data 
asta pune ambele mâini în spatele pălăriei. Capul sus. Bun - 
acum, Elsie, întoarce-te. Apleacă-te. Mai mult. Apleacă-te! 
Apleacă-te, trebuie să ridici tabachera aceea. Asta era. De 
vis! Ai reuşit! Acum mişcă-te spre stânga. Aceeaşi poziţie, 
numai întoarce-ţi capul peste umăr. Aşa. 

— Nu înţeleg de ce ţii neapărat să-mi pozezi dosul, spuse 
îmbufnată Elsie. 

— Scumpo, e un dos foarte frumos. Arată spectaculos, 
spuse fotografa. Şi când îţi întorci capul, peste umăr, bărbia 
îţi răsare ca o lună nouă deasupra unei creste de munte. Nu 
cred că trebuie să căutăm mai mult de atât, e suficient. 

— Bună, Margot, o strigă Jethroe. 

— Ah, tu erai. Ce cauţi aici? Spuse ea întorcând capul. 

— Am adus pe cineva cu mine să te vadă. Inspector-şef 
Craddock, de la Brigada Criminalistică. 

Fata îşi întoarse rapid privirea înspre Dermot. 
Inspectorului i se păru că ochii ei aveau o căutătură 
prudentă, cercetătoare, dar asta, în sine, nu avea nimic ieşit 
din comun, un lucru pe care el îl ştia bine. Era o reacţie 
dintre cele mai comune atunci când lumea dădea peste 
inspectori de la Criminalistică. Era o tânără subţire, toată 
numai piele şi os, dar destul de interesantă. De o parte şi de 
cealaltă a feţei îi cădea o perdea grea de păr negru. Arăta 
murdară şi pământie la faţă şi, din punctul lui de vedere, nu 


deosebit de atrăgătoare. Dar îşi dădea seama că, dincolo de 
înfăţişare, fata avea personalitate puternică. Îşi ridică 
sprâncenele, care şi aşa erau uşor înălțate din pensare şi 
spuse: 

— Şi cu ce-aş putea să vă ajut eu, domnule inspector-şef 
Craddock? 

— Bună ziua, domnişoară Bence. Voiam să vă întreb dacă 
sunteţi amabilă să-mi răspundeţi la câteva întrebări despre 
întâmplarea aceea nefericită de la Gossington Hall, în 
apropiere de Much Benham. Dacă îmi aduc bine aminte, aţi 
fost acolo să faceţi nişte fotografii. 

Tânăra confirmă cu un semn din cap. 

— Da, desigur, îmi aduc aminte destul de bine. Îi aruncă o 
privire rapidă, iscoditoare. Nu v-am văzut acolo. Era, cu 
siguranţă, altcineva. Inspectorul... Inspectorul... 

— Inspectorul Cornish? O ajută Dermot. 

— Exact. 

— Noi am fost chemaţi mai târziu. 

— Sunteţi de la Scotland Yard? 

— Da. 

— Aţi dat buzna şi aţi luat cazul de sub nasul celor de la 
poliţia locală, corect? 

— Nu e chiar o chestiune de dat buzna, să ştiţi. E treaba 
şefului poliţiei locale să decidă dacă vrea să ţină cazul la el 
acasă sau dacă nu e mai bine să intrăm noi pe fir. 

— Şi pe ce bază decide? 

— De cele mai multe ori se bazează pe caracterul local al 
infracţiunii sau pe cel mai... Să zicem universal. Câteodată 
chiar internaţional. 

— Şi de data asta, nu-i aşa, a decis că are un caracter 
internaţional? 

— Transatlantic e, poate, cuvântul cel mai potrivit. 

— Se sugerează asta în ziare, nu? Se sugerează că 
ucigaşul, oricine ar fi fost, voia s-o omoare pe Marina Gregg 
şi, din greşeală, a omorât-o pe o amărâtă de localnică. E 


adevărat ce se spune sau e şi ceva publicitate pentru filmul 
lor? 

— Mi-e teamă, domnişoară Bence, că nu încape îndoială ca 
aşa e. 

— Ce aveţi să mă întrebaţi pe mine? Trebuie să mă 
deplasez până la Scotland Yard? 

Craddock scutură din cap. 

— Numai dacă vreţi. Putem să mergem înapoi la studio, 
dacă vă convine mai mult. 

— Foarte bine, asta facem. Maşina mea e parcată puţin 
mai încolo. 

Femeia o luă rapid de-a lungul cărării, iar Dermot o urmă. 
Jethroe strigă după ei: 

— La revedere, draga mea. Nu vin să vă deranjez. Sunt 
sigură că tu şi inspectorul aveţi secrete majore de discutat. 

Jethroe se alătură celor două modele de pe trotuar şi 
începu să discute aprins cu ele. 

Margot se urcă în maşină, deblocă portiera pe partea 
cealaltă, iar Craddock se urcă alături de ea. Nu spuse nici 
un cuvânt tot drumul până la Tottenham Court Road. 
Întoarse maşina spre fundătură şi, la capătul ei, intră 
printr-o poartă deschisă. 

— Aici am propriul loc de parcare, comentă ea. De fapt, e 
un spaţiu de depozitat mobilă, dar mi-au închiriat şi mie o 
parte. Să ai unde să-ţi parchezi maşina e una dintre marile 
bătăi de cap în Londra, aşa cum probabil ştiţi foarte bine, 
deşi nu cred că vă preocupă problemele traficului, nu? 

— Nu, nu e una dintre problemele mele. 

— Crimele sunt infinit mai de convenabile, nu-i aşa? 
Remarcă Margo Bence. 

Îl conduse înapoi la studio, îi indică un scaun, îi oferi o 
ţigară şi se cufundă în fotoliul mare din faţa lui. Din spatele 
cortinei de păr negru îi aruncă o privire serioasă şi 
cercetătoare. 

— Vorbeşte, străine, spuse ea. 


— În ziua morţii de care vorbeam, eraţi acolo, făcând 
fotografii, corect? 

— Da. 

— Aţi fost angajată anume pentru asta? 

— Da. Voiau pe cineva care să facă o suită de fotografii 
specializate. Fac multe chestii de genul ăsta. Câteodată mai 
lucrez cu unele studiouri de film, dar, de data asta, am făcut 
doar fotografii pentru petrecere şi, după aceea, câteva 
instantanee cu cei câţiva oameni mai speciali, întâmpinați 
de Marina Gregg şi de Jason Rudd. O serie de personalităţi 
din localitate şi alte celebrităţi. Chestii de genul ăsta. 

— Da, înţeleg. Din câte am aflat, eraţi cu aparatul foto pe 
scări. 

— O vreme, da. Am prins nişte unghiuri foarte bune de 
acolo. Ai oameni care vin pe scări, sub tine, şi poţi să roteşti 
şi să prinzi exact momentul în care Marina dă mâna cu ei. 
Poţi să prinzi multe unghiuri diferite, fără să trebuiască să 
te mişti mult. 

— Sunt conştient, desigur, că aţi mai răspuns la nişte 
întrebări, la momentul respectiv, legate de ce aţi văzut şi vi 
s-a părut suspicios, orice care ne-ar putea fi de folos. 
Întrebări de rutină. 

— Aveţi unele mai specializate de atât? 

— Nu cu mult, aş zice. Din poziţia în care vă aflaţi, aveaţi o 
vedere bună asupra Marinei Gregg? 

Margo făcu semn că da. 

— Excelentă, chiar. 

— Şi asupra lui Jason Rudd? 

— Din când în când. Se mişca mai mult. Turna de băut, le 
făcea cunoştinţă celor prezenţi. Prezenta toate celebrităţile 
locale celor din lumea filmului. Tot felul de astfel de treburi, 
îmi imaginez. N-am văzut-o pe doamna Baddeley... 

— Badcock. 

— Scuze, Badcock. N-am văzut-o luând din băutura fatală, 
nimic de genul ăsta. De fapt, nici nu sunt sigură că ştiu care 
dintre ele era. 


— Vă aduceţi aminte sosirea primarului? 

— Oh, da. Îmi amintesc de primar, cum să nu. Avea pe el 
veşmântul şi însemnele funcţiei lui. Am o fotografie cu el 
urcând scările - un prim-plan - mai degrabă un profil crud 
şi încă una cu el dând mâna cu Marina. 

— Atunci vă puteţi fixa momentul acela în minte. Doamna 
Badcock şi soţul ei au urcat pe scări, spre Marina Gregg, 
exact înaintea primarului. 

Ea scutură din cap. 

— Îmi pare rău, dar tot nu pot să mi-o amintesc. 

— Nu contează cine ştie ce. Presupun că aveaţi un unghi 
de vedere foarte bun spre Marina Gregg şi că aveaţi ochii şi 
camera pe ea destul de des. 

— Foarte adevărat. În majoritatea timpului. Aşteptam 
până prindeam cel mai potrivit moment. 

— Cunoaşteţi, cumva, un domn pe nume Ardwyck Fenn; 
ştiţi cum arată? 

— Oh, da. Îl cunosc destul de bine. Canale de televiziune - 
face şi filme. 

— L-aţi fotografiat? 

— Da, l-am surprins urcând scările cu Lola Brewster. 

— Asta se întâmpla imediat ce a urcat primarul? 

Femeia se gândi preţ de câteva momente, apoi încuviinţă: 

— Da, cam pe atunci. 

— Aţi observat cumva dacă Marinei Gregg părea a i se fi 
făcut brusc rău? Aţi observat o expresie bizară pe chipul ei? 
Margot Bence se aplecă, deschise o tabacheră şi scoase o 
ţigară. O aprinse. Cu toate că nu îi răspunsese la întrebare, 
Dermot nu o grăbi. Aşteptă, întrebându-se ce tot cântărea 

în minte. Apoi ea rosti dintr-odată: 

— De ce mă întrebaţi asta? 

— Pentru că este o întrebare pentru care vreau neapărat 
un răspuns - unul pe care să mă pot baza. 

— Şi aveţi impresia că vă puteţi baza pe răspunsul meu? 

— Da, chiar mă bazez. Dumneavoastră trebuie să vă fi 
dezvoltat instinctul de a observa cu foarte mare atenţie 


chipurile oamenilor, aşteptând anumite expresii, anumite 
momente prielnice. 

Ea făcu semn că da, aşa era. 

— Aţi văzut ceva de genul acesta? 

— Deci a mai văzut şi altcineva, nu-i aşa? 

— Da. Chiar mai multe persoane, dar fiecare descrie 
altceva. 

— Cum au descris ceilalţi? 

— O persoană mi-s spus că părea gata-gata să leşine. 

Margot clătină uşor din cap. 

— Altcineva a spus că era surprinsă. Craddock se opri un 
moment, apoi continuă: lar o a treia persoană a spus că 
avea o privire îngheţată. 

— Îngheţată, repetă Margot, cu o mină meditativă. 

— Sunteţi de acord cu cea din urmă relatare? 

— Nu ştiu. Poate. 

— Bine, a fost relatată într-un chiar mai bizar de atât, 
spuse Dermot. În cuvintele răposatului poet, Tennyson. 
„Oglinda-n cui s-a spart de tot/Blestemul m-a ajuns, 
socot/Plângea Domnița din Shalott.” 

— Nu era nici o oglindă acolo, comentă Margot Bence, dar, 
dacă ar fi fost, s-ar fi spart. Se ridică brusc în picioare. Staţi 
puţin, spuse ea. Voi face ceva mult mai bun decât să vă 
descriu cum a fost. Am să vă arăt. 

Dădu la o parte o draperie de la capătul celălalt al 
studioului şi dispăru câteva clipe. Inspectorul o putea auzi 
mormăind de zor, nerăbdătoare. 

— Ce haos infernal e aici, spuse ea, ieşind la lumină, de nu 
poţi să găseşti niciodată ce cauţi, când cauţi. Am găsit 
totuşi. 

Străbătu încăperea până la el şi îi întinse o fotografie 
lucioasă. Craddock o studie. Era o fotografie foarte bună a 
Marinei Gregg. Mâna îi era în cea a femeii care stătea în 
picioare în faţa ei şi, prin urmare, se afla cu spatele la 
obiectiv. Dar Marina Gregg nu se uita la femeie. Ochii ei 
priveau ţintă, nu tocmai în obiectiv, ci oblic, puţin înspre 


stânga. Cel mai interesant lucru pentru Dermot Craddock 
era faptul că figura ei nu exprima absolut nimic. Nici frică, 
nici durere, nimic. Femeia înfăţişată acolo privea ţintă la 
ceva, vedea ceva şi emoția trezită în ea era atât de mare, 
încât era incapabilă, fizic, să exprime ceva, orice, prin 
trăsăturile feţei. Dermot Craddock mai văzuse cândva o 
asemenea expresia pe figura unui om, un om care o 
secundă mai târziu fusese împuşcat mortal... 

— Mulţumit? Îl întrebă Margot Bence. 

Craddock oftă adânc. 

— Da, vă mulţumesc. Ştiţi, este foarte greu să te decizi ce 
şi cum, în condiţiile în care martorii exagerează sau îşi 
imaginează că au văzut cine ştie ce. Dar aici nu s-a 
întâmplat aşa. Era ceva de văzut şi ea a văzut. Vă 
deranjează dacă păstrez asta? O întrebă. 

— Da, puteţi să luaţi fotografia. Eu am negativul. 

— Aţi trimis-o la vreun ziar? 

Margot făcu un gest că nu. 

— Mă întreb de ce n-aţi făcut-o. Până la urmă, eo 
fotografie foarte dramatică. Orice revistă v-ar fi oferit un 
preţ bun pe ea. 

— Nu mă interesează, spuse Margot. Dacă, din greşeală, 
priveşti în adâncurile sufletului cuiva, te simţi puţin jenat să 
faci bani din asta. 

— O cunoaşteţi pe Marina Gregg? 

— Nu. 

— Veniţi din State, nu-i aşa? 

— M-am născut în Anglia. Dar am făcut şcoala în America. 
Am venit aici... Oh, să tot fie vreo trei ani. 

Dermot Craddock încuviinţă. Ştia deja răspunsurile la 
întrebările ce aveau să urmeze. Fata părea însă destul de 
sinceră. 

— Unde v-aţi făcut stagiatura? O întrebă. 

— La Studiourile Reingarden şi pentru Andrew Quilp. 

Un semnal de alarmă se declanşă imediat în mintea lui 
Dermot. Numele studiourilor i se păreau vag familiare. 


— Aţi locuit în Seven Spring, nu-i aşa? 

Ea îl privi amuzată. 

— Se pare că ştiţi cam multe despre mine. M-aţi verificat? 

— Sunteţi o fotografă foarte cunoscută, domnişoară 
Bence. S-au scris articole despre dumneavoastră, după cum 
bine ştiţi. De ce aţi venit în Anglia? 

— Ea ridică din umeri. 

— Oh, îmi doream o schimbare. Şi, apoi, cum vă spuneam, 
m-am născut în Anglia, deşi am plecat în State de mică. 

— De foarte mică, dacă nu cumva mă înşel. 

— Aveam cinci ani, dacă ţineţi neapărat să ştiţi. 

— Ţin neapărat. Domnişoară Bence, cred că aţi putea să- 
mi spuneţi mai multe decât aţi făcut-o până acum. 

Figura ei deveni dură şi îl ţintui cu privirea. 

— Ce vreţi să spuneţi prin asta? 

Dermot Craddock o privi şi se hotări să rişte. Nu avea la 
dispoziţie prea multe informaţii. Reingarden Studios, 
Andrew Quilp şi numele unui oraş. Dar se simţea ca şi cum 
bătrâna Miss Marple ar fi stat lângă umărul lui, îmboldindu- 
l. 

— Cred că o cunoaşteţi pe Marina Gregg mai bine decât 
recunoaşteţi. 

Fata râse. 

— Dovediţi-o. Aveţi halucinaţii. 

— Serios? Nu prea cred. Şi poate fi dovedit, să ştiţi, fără să 
pierd prea mult timp sau să-mi bat capul. Haideţi, 
domnişoară Bence, nu credeţi că e mai bine să recunoaşteţi 
care e adevărul? Să recunoaşteţi că Marina Gregg v-a 
adoptat când eraţi copil şi că aţi trăit cu ea timp de patru 
ani. 

Margot trase aer în piept puternic, cu zgomot. 

— Ticălos băgăcios! Spuse ea. 

Remarca ei îl luă puţin prin surprindere, contrastul fiind 
prea mare între comportamentul ei anterior şi ce exprima 
acum. Femeia se ridică, scuturându-şi părul ei negru. 


— Bine, bine, e adevărat! Da, Marina Gregg m-a dus cu ea 
în America. Mama mea avea opt copii. Trăia într-o mahala, 
undeva. Era, bănuiesc, una dintre sutele de persoane care 
i-au scris unei actriţe despre care au auzit sau au citit pe 
undeva, împărtăşind o poveste lacrimogenă, implorând-o să 
adopte copilul unei mame care nu putea să-i ofere nimic. 
Oh, e o poveste foarte murdară. 

— Trei aţi fost adoptați, spuse Dermot. Trei copii adoptați 
la momente diferite, din locuri diferite. 

— Exact. Eu, Rod şi Angus. Angus era mai mare ca mine, 
Rod era, practic, un bebeluş. Am avut o viaţă minunată. Oh, 
minunată! 'loate avantajele! Ridică vocea, plină de dispreţ. 
Maşini şi haine, şi o casă minunată în care să locuim, şi 
oameni care să aibă grijă de noi, educaţie aleasă şi mentori 
buni, mâncare delicioasă. Totul deodată! Şi ea, în persoană, 
chiar ea, „mama” noastră. „Mama” cu ghilimelele de 
rigoare, jucându-şi rolul, fotografiindu-se cu noi, toată 
numai un sentiment de maternitate! Ah, ce tablou 
încântător de sentimental. 

— Dar ea chiar îşi dorea copii, spuse Dermot Craddock. 
Măcar asta era adevărat, nu? Nu era doar o campanie de 
publicitate. 

— Oh, poate că da. Da. Cred că era adevărat. Voia copii. 
Dar nu ne voia pe noi! Nu cu adevărat. N-a fost nimic 
altceva decât o scenetă splendidă, bine jucată. „Familia 
mea.” „E atât de minunat să am o familie a mea.” Şi Izzy i-a 
permis. Trebuia să ştie mai bine de atât. 

— Izzie e Isidore Wright? 

— Da, al treilea sau al patrulea soţ, că nu mai ştiu care şi 
cum. Era un om minunat. O înţelegea, cred, şi era uneori 
îngrijorat în privinţa noastră. Era blând cu noi, dar nu se 
prefăcea că e tatăl nostru. Nu-l vedeam ca pe un tată. Nu-i 
păsa de nimic altceva decât de scrisul lui. De atunci am mai 
citit câte ceva din ce-a scris. Chestii sordide şi destul de 
crude, dar puternice şi evocatoare. Cred că, într-o zi, lumea 
o să vorbească despre el ca despre un mare scriitor. 


— Şi până când a durat toată povestea asta? 

Zâmbetul lui Margot Bence se crispă dintr-odată. 

— Până s-a plictisit de toată şarada respectivă. Nu, nu e 
tocmai adevărat... A aflat că urma să aibă un copilal ei. 
Râse cu o tristeţe neaşteptată. Până atunci ne-a fost! Nu 
mai eram doriţi. l-am servit bine pe post de biete substitute, 
dar nu-i păsa de noi nici cât negru sub unghie, câtuşi de 
puţin. Oh, ne-a făcut vânt cât se poate de frumos. Ne-a dat 
o casă şi o mamă adoptivă, şi bani pentru educaţie, şi o 
sumă frumuşică să putem porni în viaţă. Nimeni n-ar putea 
să spună că nu s-a purtat corect faţă de noi, din cale afară 
de frumos. Dar nu ne-a vrut deloc; tot ce voia era să facă un 
copil. 

— Nu puteţi s-o învinuiți pentru asta, rosti Dermot cu 
blândeţe. 

— N-o învinuiesc pentru că şi-a dorit un copil al ei, nu! Dar 
noi? Ne-a luat de lângă părinţi, din locul de care 
aparţineam. Mama mea m-a vândut ca pe un sac de cartofi, 
dar nu m-a vândut ca să-i fie ei mai bine. M-a vândut pentru 
că era o femeie nesăbuită care credea că o să mă umplu de 
„avantaje” şi „educaţie”, şi o să am o viaţă minunată. 
Credea că face ce e mai bine pentru mine. Mai bine, pentru 
mine? Dacă ar fi ştiut ea... 

— Încă mai sunteţi înverşunată, din câte văd. 

— Nu, acum nu mai sunt înverşuată. Am trecut peste asta. 
Sunt înverşunată pentru că-mi aduc aminte, pentru că m- 
am întors în timp, la acele vremuri. Cu toţii eram destul de 
înverşunați. 

— Toţi? 

— Ei, poate nu Rod. Lui Rod nu i-a păsat niciodată de 
nimeni şi de nimic. Plus de asta, el era şi micuţ. Dar Angus 
simţea la fel ca şi mine, numai că el cred că era mai 
răzbunător. Spunea că, atunci când va creşte, se va duce şi- 
l va omori pe copilul pe care ea urma să-l aibă. 

— Ştiaţi despre copil? 


— Da, evident că ştiam. 'Toată lumea ştia ce se întâmplase. 
Ea înnebunise de fericirea de a avea un copil al ei şi, apoi, 
când s-a născut, era retardat! Merita din plin. Retardat sau 
nu, pe noi nu ne-a mai vrut înapoi. 

— O urâţi foarte tare. 

— Şi de ce n-aş urt-o? Mi-a făcut cel mai mare rău posibil. 
Să faci un copil să creadă că e iubit şi dorit şi apoi să îi arăţi 
că, de fapt, n-a fost decât o mare impostură. 

— Ce s-a întâmplat cu... Hai să le spunem fraţii dumitale, 
de dragul convenienţei. 

— Oh, după aceea ne-am înstrăinat. Rod are o fermă pe 
undeva, prin vest. El are o fire mai veselă, întotdeauna a 
fost aşa. Angus? Nu ştiu. Am pierdut legătura cu el. 

— Şi ela continuat să aibă resentimente? 

— N-aş zice, spuse Margot. Nu e ceva ce poţi să simţi la 
nesfârşit. Ultima dată când l-am văzut, spunea că vrea să se 
facă actor de teatru. Nu ştiu dacă a reuşit sau nu. 

— lată că v-aţi amintit totuşi, remarcă Dermot. 

— Da, mi-am amintit, răspunse Margot. 

— Marina Gregg a fost surprinsă să vă vadă sau 
aranjamentele au fost făcute în aşa fel încât dumneavoastră 
să fiţi fotograful de la petrecere, anume ca să vă facă pe 
plac? 

— Ea? Tânăra îi aruncă un zâmbet plin de dispreţ. Ea n-a 
ştiut nimic de nici un aranjament. Eram curioasă s-o văd şi 
am discutat cu cine trebuia ca să obţin slujba. După cum 
spuneam, am ceva influenţă printre cei de la studiouri. 
Voiam să văd cum mai arată în ultima vreme. Mângâie uşor 
suprafaţa mesei. Nici măcar nu m-a recunoscut. Ce ziceţi de 
chestia asta? Am stat cu ea patru ani. De când aveam cinci 
ani până la nouă ani şi nu m-a recunoscut. 

— Copiii se schimbă, zise Dermot, se schimbă aşa de mult 
că abia îi mai recunoşti. Am o nepoată pe care am întâlnit-o 
deunăzi şi vă asigur că aş fi trecut pe lângă ea pe stradă. 

— Îmi spuneţi asta ca să mă faceţi să mă simt mai bine? 
Chiar nu-mi pasă. Oh, la naiba, hai să fim cinstiţi. Îmi pasă. 


Îmi păsa. Avea un farmec al ei, aproape magic! Un farmec 
minunat, dezastruos, care punea stăpânire pe tine. Poţi să 
urăşti un astfel de om şi să-ţi pese totuşi. 

— Nu i-aţi spus cine sunteţi? 

— Nu, nu i-am spus, zise ea, scuturând din cap. E ultimul 
lucru pe care l-aş fi făcut. 

— Aţi încercat s-o otrăviţi, domnişoară Bence? 

Tânăra îşi schimbă atitudinea. Se ridică şi râse. 

— Ce întrebare ridicolă! Dar mă gândesc că e necesară. E 
parte din meseria dumneavoastră. Nu. Vă asigur că nu am 
ucis-o eu. 

— Nu asta v-am întrebat, domnişoară Bence. 

Se uită la el, încruntată, nedumerită. 

— Marina Gregg, spuse el, e încă în viaţă. 

— Pentru cât timp? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Domnule inspector, nu credeţi că e foarte posibil să 
încerce cineva din nou s-o omoare şi, de data asta, poate, să 
reuşească? 

— Vor fi luate măsuri de precauţie. 

— Oh, sunt convinsă. Soţul ei, cel plin de adoraţie, va avea 
grijă de ea, nu credeţi, şi se va asigura să nu păţească ceva. 

Craddock ascultă cu atenţie batjocura din vocea ei. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi adineaori când aţi zis că nu asta 
m-aţi întrebat? Spuse ea brusc. 

— V-am întrebat dacă aţi încercat s-o ucideţi. Aţi replicat 
că n-aţi ucis-o dumneavoastră. Asta e adevărat, dar cineva a 
murit, cineva a fost ucis. 

— Vreţi să spuneţi că am încercat s-o ucid pe Marina 
Gregg şi, din greşeală, am omorât-o pe cucoana cum-o- 
cheamă. Dacă vreţi să fiu mai clară, bine, nu am încercat s-o 
otrăvesc pe Marina şi nu am ucis-o pe doamna Badcock. 

— Dar poate că ştiţi cine a făcut-o? 

— Nu ştiu nimic, domnule inspector, vă asigur. 

— Dar aveţi, cumva, vreo idee? 


— Eh, lumea are întotdeauna idei. Îi zâmbi, batjocoritor. 
Printre atâţia oameni s-ar putea să fie, nu-i aşa, acel cineva; 
secretara-robot, cu părul ei negru, elegantul domn Hailey 
Preston, servitori, cameriste, un maseur, o coafeză, careva 
de la studiouri, atâţia oameni - şi unul dintre ei poate să nu 
fie ceea ce pretinde a fi. 

Apoi, în timp ce el făcea, fără să-şi dea seama, un pas 
înspre ea, femeia scutură din cap cu vehemenţă. 

— Relaxaţi-vă, inspectore, zise ea. Vă tachinez doar. 
Cineva îi vrea capul Marinei, dar eu nu am nici cea mai 
vagă idee cine. Serios, nu am absolut nici o idee. 

Capitolul 16 

Pe Aleea Aubrey la nr. 16, tânăra doamnă Baker stătea de 
vorbă cu soţul ei. Jim Baker, o namilă de bărbat, blond, 
arătos, se chinuia să asambleze un aeromodel. 

— Vecinii ăştia! Spuse Cherry. Scutură semnificativ din 
cârlionţii ei negri. Vecinii ăştia, repetă ea, cu venin. 

Ridică, atentă, o tigaie de pe foc şi apoi, cu îndemânare, 
puse rapid conţinutul pe două farfurii, una ceva mai plină 
decât cealaltă. Pe cea mai plină o puse în faţa soţului ei. 

— Grătar mix, îl anunţă ea. 

Jim ridică nasul din treaba lui şi adulmecă apreciativ. 

— Da' ce surpriză, exclamă el. Ce zi e azi? E ziua mea? 

— Trebuie să te hrănegşti bine, spuse Cherry. 

Cherry era foarte drăguță în şorţul ei cu dungi albe şi 
cireşii, cu mici volănaşe. Jim Baker mută piesele modelului 
pentru a face loc mâncării. Îi rânji nevestei şi întrebă: 

— Cine spune? 

— Miss Marple, în primul rând! Zise Cherry. Şi, dacă tot 
vorbim de hrănit bine, adăugă ea, aşezându-se pe scaunul 
din faţa lui şi trăgând farfuria către ea, nici ei nu i-ar strica 
să mănânce ceva mai consistent. Afurisita aia de 
domnişoară Knight n-o hrăneşte decât cu carbohidrați. Nu 
se poate gândi la nimic altceva! O „delicioasă cremă de 
ouă”, o „delicioasă prăjitură cu unt”, nişte „macaroane cu 
brânză delicioase”. Nişte budinci leşinate cu un sos rozaliu. 


Şi gaze, gaze, gaze, cât e ziua de lungă. Şi vorbeşte ca o 
moară stricată. 

— Eh, se pronunţă Jim vag, bănuiesc că asta e dieta de 
invalid. 

— Dietă de invalid! Exclamă Cherry, pufnind pe nas 
dispreţuitoare. Miss Marple nu e invalidă - e doar bătrână. 
Şi îşi bagă întotdeauna nasul unde nu-i fierbe oala. 

— Cine, Miss Marple? 

— Nu, domnişoara Knight. Îmi spune mie cum să-mi fac 
treaba! Ba chiar îmi spune cum ar trebui să gătesc! Ştiu 
mai multe decât ea despre cum se găteşte. 

— Tu eşti as, când vine vorba de gătit, Cherry, o aprecie 
Jim. 

— Gătitul e o artă, spuse Cherry, e ceva din care să muşti 
cu satisfacţie. 

Jim râse. 

— Eu chiar mugşc din asta, nu glumă. De ce a zis Miss 
Marple asta a ta că am nevoie să mănânc mai bine? Ieri, 
când am trecut pe acolo să repar raftul din baie, i s-a părut 
că arăt pricăjit? 

Era rândul lui Cherry să râdă. 

— Îţi spun eu ce mi-a spus. Mi-a spus: „Ai un bărbat 
arătos, draga mea. Un bărbat foarte arătos”. Parcă eram 
într-una din cărţile acelea vechi care se citesc cu voce tare 
la televizor. 

— Sper că ai fost de acord cu ea, rânji Jim, mândru. 

— l-am zis că eşti bine, cât de cât. 

— Bine? Zău aşa. Asta e un fel de a o scălda. 

— Şi, după aceea, mi-a spus: „Draga mea, trebuie să ai 
grijă de bărbatul acela al tău. Ai grijă să-l hrâăneşti cum 
trebuie. Bărbaţii au nevoie de mâncăruri cu carne multă, 
bine preparată”. 

— Să trăiască! 

— Şi să-ţi prepar mâncare proaspătă, să nu cumva să 
cumpăr mâncare din aceea gata făcută, plăcinte şi nu mai 


ştiu ce şi să le vâr în cuptor să se încălzească. Nu că aş face 
des aşa ceva, spuse Cherry, spăşită. 

— În ce mă priveşte, cu cât mai rar, cu atât mai bine, spuse 
Jim. Nu au deloc acelaşi gust. 

— Atâta vreme cât bagi de seamă ce mănânci, spuse 
Cherry, şi nu eşti prea ocupat cu avioanele tale şi cu nu mai 
ştiu ce tot construieşti tot timpul. Şi nu cumva să-mi spui că 
ai cumpărat setul acela pentru nepotul tău, Michael. L-ai 
cumpărat ca să te poţijuca tu cuel. 

— Nu e destul de mare ca să se joace cu aşa ceva, se scuză 
Jim. 

— Şi bănuiesc că de acum ai de gând să-ţi petreci seara 
meşterind la el. Ce-ai zice de nişte muzică? Ai cumpărat 
discul acela despre care tot vorbeai? 

— Da, l-am luat. Ceaikovski 1812. 

— E acela cu mult zgomot, despre o bătălie, nu-i aşa? 
Cherry se strâmbă. Doamnei Hartwell a noastră n-o să-i 
placă! Vecinii ăştia! M-am săturat de ei până peste cap. 
Toată ziua se plâng şi comentează. Nu ştiu care-s mai răi. 
Soții Hartwell sau Barnaby. Soții Hartwell încep câteodată 
să bată în perete încă de pe la unş'pe fără douăzeci. Asta e 
prea de tot! Până la urmă până şi cei de la televizor şi de la 
BBC au program până mai târziu de-atăt. De ce n-am avea 
şi noi voie să punem puţină muzică dacă asta vrem? Şi 
întotdeauna ne cer să dăm sonorul mai încet. 

— Nu ai cum să dai sonorul la mic când asculţi muzică, 
spuse Jim cu autoritate. Nu ai cum să prinzi tonalitatea cum 
trebuie, dacă nu ai volum. Toată lumea ştie asta. E un fapt 
cunoscut de toată lumea în cercurile muzicale. Şi ce zic de 
mâţa lor care vine tot timpul în grădină la noi şi ne 
scormoneşte în straturile cu flori, tocmai când am terminat 
de săpat şi arată frumos? 

— Îţi spun, Jim. Eu, una, m-am săturat de locul ăsta până 
peste cap. 

— Când stăteam în Huddersfield, nu te deranjau vecinii 
atât de mult, remarcă Jim. 


— Acolo nu era la fel, spuse Cherry. Vreau să spun că acolo 
toată lumea e independentă. Dacă ai vreun necaz, cineva 
întotdeauna îţi întinde o mână de ajutor şi tu ajuţi la rândul 
tău. Dar nimeni nu se bagă în viaţa ta. E ceva în cartierele 
noi ca ăsta care îi face pe oameni să se uite la vecini cu 
suspiciune şi cu răutate. Probabil pentru că toţi suntem noi 
aici. Mă şochează câtă bârfa există şi câtă lume care se 
înjunghie pe la spate şi care scrie petiţii pe la primărie şi 
câte şi mai câte, de ţi se face rău! Oamenii în oraşele 
adevărate sunt mult prea ocupați pentru aşa ceva. 

— Fata mea, cred că ai dreptate în privinţa asta. 

— 'Ţie-ţi place aici, Jim? 

— Slujba e decentă. Şi, până la urmă, stăm într-o casă nou- 
nouţă. Mi-ar fi plăcut să avem mai mult spaţiu ca să am 
unde mă desfăşura. Mi-ar fi plăcut să pot să am un atelier. 

— La început am crezut că e minunat, se confesă Cherry, 
dar acum nu mai sunt aşa de sigură. Casa e frumugşică şi îmi 
place grozav zugrăveala albastră şi baia e drăguță, dar nu- 
mi plac oamenii şi atmosfera de aici. Ţi-am zis că Lily Price 
şi Harry al ei s-au despărţit? A fost treaba aceea ciudată la 
casa pe care au fost s-o vadă. Ştii, când era cât pe ce să 
cadă de la geam. A povestit că Harry stătea pur şi simplu şi 
se uita la ea ca un imbecil. 

— Mă bucur că a terminat-o cu el. Oricum nu e bun de 
nimic, spuse Jim. 

— N-are nici un sens să iei un individ de bărbat doar 
pentru că aştepţi un copil, spuse Cherry. Ştii, el nu a vrut s- 
o ia de nevastă. Nu e un om foarte cumsecade. Miss Marple 
spunea că nu e cumsecade, adăugă ea, gânditoare. A vorbit 
cu Lily despre el. Lily a crezut că îi lipseşte o doagă. 

— Miss Marple? Nu ştiu să-l fi văzut vreodată. 

— Ah, ba da, a fost pe aici în ziua în care a ieşit la plimbare 
şi a căzut şi doamna Badcock a ajutat-o să se ridice şi a luat- 
o la ea acasă. Crezi că Arthur şi doamna Bain o să se ia? 

Jim se încruntă în timp ce puse mâna pe o piesă de la 
aeromodelul lui şi consultă diagrama cu instrucţiuni de 


asamblare. 

— Mi-aş dori să mă asculţi când vorbesc, îl dojeni Cherry. 

— Ce-ai spus? 

— De doamna Bain şi de Arthur. 

— Pentru Dumnezeu, Cherry, nevastă-sa tocmai a dat 
colţul! Voi, femeile! Eu am auzit că încă e într-o stare 
nervoasă destul de proastă - sare în sus dacă îi vorbeşti. 

— Mă întreb de ce oare... N-aş fi crezut că o să fie afectat 
în halul ăsta. Tu ce zici? 

— N-ai putea să cureţi puţin capătul ăsta de masă? Spuse 
Jim, respingând total orice interes faţă de problemele 
vecinilor săi. Numai atât cât să am unde să întind piesele 
astea, cât de cât. 

Cherry oftă exasperată. 

— Ca să primeşti ceva atenţie în casă asta, trebuie să te 
transformi într-un avion cu reacţie sau într-o piesă de motor 
turbo, spuse ea, amărâtă. Tu şi modelele tale! 

Încărcă tava cu resturile rămase de la cină şi se îndreptă 
spre chiuvetă. Decise să nu spele vasele, o necesitate a 
vieţii de zi cu zi, pe care o amâna pe cât posibil. În loc să 
spele, puse totul în chiuvetă, la nimereală, se îmbrăcă 
repede cu o haină de catifea reiată şi ieşi din casă, dar nu 
înainte de a se opri o secundă să strige peste umăr: 

— Mă duc până la Gladys Dixon. Vreau să împrumut de la 
ea unul dintre tiparele ei din Vogue. 

— Bine, fata mea, îi răspunse Jim, aplecat asupra 
modelului lui. 

Aruncând, în timp ce trecea, o privire înveninată către uşa 
vecinilor de alături, Cherry o luă pe Aleea Blenheim şi se 
opri la numărul 16. Uşa era deschisă şi Cherry bătu în ea şi 
intră, strigând: 

— Gladdy e acasă? 

— Cherry, tu eşti? Doamna Dixon scoase capul pe uşa 
bucătăriei. E sus, în camera ei, croieşte o rochie. 

— Bun. Mă duc sus. 


Cherry urcă scările până dădu într-un dormitor îngust în 
care Gladys, o fată grăsună, cu trăsături comune, stătea în 
genunchi pe podea, cu obrajii în flăcări şi cu ace în gură, 
însăilând un tipar de hârtie. 

— Bună, Cherry. la te uită ce chestie drăguță am luat de la 
magazin, la Harper, în Much Benham şi era la reducere. Am 
să fac modelul acela cu împletituri şi cu volănaşe, ştii, acela 
pe care l-am mai făcut şi la Terylene. 

— O să iasă foarte frumos, o încurajă Cherry. 

Gladys se ridică în picioare, gâfâind niţel. 

— Am făcut indigestie, spuse ea. 

— N-ar trebui să croieşti imediat după ce-ai mâncat, o 
dojeni Cherry, să te apleci în halul ăsta. 

— Cred că ar trebui să mai slăbesc puţin, admise Gladys, 
aşezându-se pe pat. 

— Vreo veste de la studiouri? Întrebă Cherry, întotdeauna 
avidă de noutăţi din lumea filmului. 

— Nu mare lucru. Se vorbeşte mult încă. Marina Gregg a 
venit ieri pe platouri şi a făcut un scandal monstru. 

— De ce? 

— Nu i-a plăcut ce gust avea cafeaua. Ştii că ei beau cafea 
în mijlocul dimineţii. A luat o gură şi a zis că e ceva în 
neregulă cu ea. Ceea ce, evident, era o totală aiureală. N- 
avea cum să fie ceva în neregulă cu cafeaua. Cafeaua vine, 
ca de obicei, într-o carafă, direct de la cantină. Desigur, 
întotdeauna cafeaua ei este pusă într-o ceaşcă de porțelan, 
destul de dichisită - dar e aceeaşi cafea. Deci nu avea cum 
să fie ceva în neregulă cu ea, nu crezi? 

— Avea nervii încordaţi, probabil, spuse Cherry. Şi ce s-a 
întâmplat? 

— Oh, nimic. Domnul Rudd a calmat pe toată lumea. E 
grozav când vine vorba de chestii din astea. I-a luat cafeaua 
şi a turnat-o în chiuvetă. 

— Mi se pare cam prostească treaba asta, spuse Cherry, 
apăsat. 

— De ce - ce vrei să spui? 


— Ei bine, dacă era, într-adevăr, ceva în neregulă cu 
cafeaua - în felul ăsta nu mai ai cum să-ţi dai seama. 

— Chiar crezi că se poate să fi fost ceva, cu adevărat? 
Întrebă Gradys, cu o figură alarmată. 

— Păi, zise Cherry, ridicând din umeri, în ziua petrecerii, 
ceva chiar a fost în neregulă cu cocktailul ei, nu? Şi atunci 
de ce să nu se fi umblat şi la cafea? Dacă nu-ţi iese din 
prima, încerci până reuşeşti. 

Pe Gladys o trecură fiorii. 

— Cherry, nu-mi place deloc treaba asta, spuse ea. Cineva 
chiar îi poartă sâmbetele, nu se joacă. Ştii, a mai primit 
scrisori de ameninţare - ca să nu mai zic de povestea cu 
bustul, de ieri. 

— Ce bust, ce poveste? 

— Un bust de marmură. Pe platou. A fost reconstruit colţul 
unei încăperi dintr-un palat austriac, sau ceva de genul 
ăsta. Un nume ciudat, ca Shotbrown. Tablouri şi 
porţelanuri, şi busturi de marmură. Asta de care vorbesc 
era pus pe un soclu - bănuiesc că nu era destul de bine 
fixat. Oricum, ideea e că prin faţa platoului a trecut un 
camion foarte încărcat şi a creat trepidaţii şi bustul a căzut 
drept pe scaunul pe care stă de obicei Marina Gregg pentru 
marea ei scenă cu contele X sau Y. S-a făcut fărâme! Noroc 
că nu filmau în momentul respectiv. Domnul Rudd ne-a spus 
să nu-i suflăm Marinei nici o vorbă despre ce s-a întâmplat, 
a pus un alt scaun în loc, iar când ea a venit ieri pe platou şi 
a întrebat de ce a fost schimbat scaunul, i-a spus că nu era 
din perioada care trebuia şi că cel de acum oferă camerei 
un unghi mult mai bun. Dar pot să-ţi spun că luinui-a 
plăcut deloc ce s-a întâmplat. 

Fetele se uitară una la cealaltă. 

— E interesant, într-un fel, spuse Cherry încet. Şi, totuşi, 
nu €... 

— Cred că am să renunţ să mai lucrez la cantina de la 
studiouri, zise Gladys. 


— De ce? Nimeni nu caută să te otrăvească pe tine sau să- 
ţi arunce busturi de marmură în cap! 

— Nu, dar nu întotdeauna persoana care e menită să dea 
ortul popii chiar dă. Poate să i se întâmple altcuiva. Cum a 
fost cu Heather Badcock, în ziua aceea. 

— Mda, şi asta e adevărat, răspunse Cherry. 

— Ştii, m-am tot gândit. În ziua aceea eram la conac, 
ajutam cu aranjamentele. Eram destul de aproape de ei la 
momentul cu pricina. 

— Când a murit Heather Badcock? 

— Nu, când a vărsat paharul. Pe toată rochia. Şi ce rochie 
frumoasă mai era, tafta de nailon de un albastru regal. O 
cumpărase anume pentru ocazia aceea. Şi era ciudat. 

— Ce anume era ciudat? 

— La momentul respectiv nu i-am dat prea multă 
importanţă. Dar acum, când stau să mă gândesc, e destul 
de ciudat. 

Cherry o privi cu răbdare. Luă calificativul „ciudat” aşa 
cum a fost intenţionat. Nu era cu nimic amuzant. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce era ciudat? Izbucni ea, 
pierzându-şi răbdarea. 

— Sunt aproape convinsă că ea a făcut-o anume. 

— A vărsat cocktailul intenţionat? 

— Da. Şi aş zice că asta e destul de ciudat, nu crezi? 

— Pe o rochie nou-nouţă. Nu pot să cred aşa ceva. 

— Acum chiar stau şi mă întreb, reflectă Gladys, ce-o fi 
făcând Arthur Badcock cu toate hainele neveste-sii. Rochia 
aceea se poate curăța foarte frumos. Sau, dacă scot din ea o 
măsură, o fac o fustă numai bună. Crezi că Arthur Badcock 
ar crede că sunt cumplită dacă îi cer să mi-o vândă? N-ar 
avea nevoie de altă modificare - şi ar fi chiar frumoasă. 

— Nu te-ar... Ezită Cherry... Deranja? 

— Ce să mă deranjeze? 

— Păi să porţi o rochie în care o altă femeie a murit - mai 
ales că a murit cum a murit... 

Gladys se holbă la ea. 


— Nu m-am gândit la asta, recunoscu ea. Cântări 
chestiunea câteva momente, apoi se înveseli. Nu văd ce 
importanţă are, zise ea. Până la urmă, de fiecare dată când 
cumperi ceva la mâna a doua, de obicei e a cuiva carea 
murit, nu-i aşa? 

— Da, dar nu e chiar acelaşi lucru. 

— Ba eu cred că faci mofturi, spuse Gladys. E o rochie 
scumpă şi într-o frumoasă nuanţă de albastru. Cât despre 
povestea aceea ciudată, continuă ea, gânditoare, cred că 
am să mă duc la conac mâine-dimineaţă să vorbesc cu 
domnul Giuseppe. 

— El e majordomul italian? 

— Da. Şi e grozav de arătos. Are nişte ochi scânteietori! 
Dar are un temperament teribil. Când mergem acolo să 
ajutăm cu una, cu alta, ne repede, ceva de speriat, chicoti 
ea. Dar nu se supără niciuna dintre noi. Poate să fie şi 
teribil de drăguţ cu noi, câteodată... Oricum, s-ar putea 
chiar să-i povestesc despre ce-am văzut şi să-l întreb ce să 
fac. 

— Nu văd ce-ai avea de povestit, îi spuse Cherry. 

— Păi a fost ciudat, o sfidă Gladys, ţinând cu dinţii de 
adjectivul ei preferat. 

— Eu cred că tu nu cauţi decât un pretext să te duci acolo 
să vorbeşti cu domnul Giuseppe, o tachină Cherry, şi ai face 
bine, fata mea, să ai mare grijă. Ştii cum sunt broscarii 
ăştia! Oriunde te-ai duce în lume, sunt la fel. Sânge 
fierbinte şi pasiune oarbă, asta sunt italienii. 

Gladys suspină extaziată. 

Cherry se uită la chipul grăsun, uşor pătat, al prietenei ei 
şi decise că avertizările ei nu erau necesare. Domnul 
Giuseppe, gândi ea, are alte gazele de alergat. 

II 

— Aha! Exclamă doctorul Haydock. Descurcăm iţe, după 
cum văd. 

Îşi mută privirea de la Miss Marple la o claie de lână albă 
şi scărmânată. 


— Dumneata m-ai sfătuit să descurc, dacă nu pot să 
împletesc, spuse Miss Marple. 

— Din câte văd, ţi-ai dat silinţa până la capăt. 

— Am luat un ochi greşit chiar la începutul modelului. Din 
cauza asta, toată împletitura a luat-o razna, aşa că a trebuit 
s-o desfac pe toată. După cum vezi, e un model foarte 
complicat. 

— Ce sunt modelele complicate pentru dumneata? O 
nimica toată. 

— Luând în consideraţie vederea mea slabă, bănuiesc că 
ar trebui să mă limitez la o împletitură simplă, fără modele. 

— 'Ţi s-ar părea foarte plicticos. Oricum, sunt flatat că mi-ai 
urmat sfatul. 

— Nu-ţi urmez eu, întotdeauna, sfatul, doctore Haydock? 

— Numai când îţi convine. 

— Spune-mi, doctore, chiar la împletit te gândeai când mi- 
ai dat sfatul respectiv? 

Doctorul îi întâlni licărirea din privirea plină de înţeles şi îi 
răspunse în aceeaşi manieră. 

— Cum îţi merge cu descurcatul iţelor în toată povestea 
asta cu crima? Întrebă el. 

— Mi-e teamă că mintea mea nu mai e ce era odată, spuse 
Miss Marple, oftând şi clătinând uşor din cap. 

— Prostii, o dojeni doctorul Haydock. Nu-mi spune mie că 
nu ţi-ai format deja unele concluzii. 

— Normal că mi-am format concluziile. Chiar unele foarte 
clare. 

— Ca de exemplu? O întrebă doctorul, curios. 

— Dacă cineva a umblat la paharul de cocktail în ziua 
aceea - şi nu văd cum s-ar fi putut întâmpla una ca asta... 

— Putea să aibă doza deja pregătită într-o sticluţă cu 
pipetă, sugeră Haydock. 

— Eşti aşa un profesionist, îl complimentă Miss Marple, 
plină de admiraţie. Dar, chiar şi aşa, mi se pare foarte 
ciudat că nimeni n-a văzut nimic. 


— Crima nu numai că trebuie să aibă loc, dar cineva 
trebuie să fie martor. Asta vrei să spui? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun, îl dojeni Miss Marple. 

— A fost un risc pe care criminalul a trebuit să şi-l asume, 
remarcă Haydock. 

— Oh, da, ai mare dreptate. Nu contest asta nici o 
secundă. Dar, după ce am întrebat pe ici, pe colo şi făcând 
un calcul simplu al persoanelor, la locul cu pricina erau cel 
puţin douăzeci de oameni. Ceea ce, după mine, înseamnă 
că, printre cei douăzeci de oameni, cineva tot trebuie să fi 
văzut fapta petrecându-se. 

Haydock încuviinţă. 

— Da, aşa ar trebui, cu siguranţă. Dar, evident, nimeni n-a 
văzut nimic. 

— Mă întreb şi eu, spuse Miss Marple, căzând pe gânduri. 

— Ce-ţi trece prin minte, mai exact? 

— Ei bine, există trei posibilităţi. Pornesc de la 
presupunerea că măcar o persoană a văzut ce s-a 
întâmplat. Una din douăzeci. Mi se pare rezonabil să 
presupun asta. 

— Cred că o să ajungi să te învârti în jurul cozii, spuse 
Haydock, şi deja întrevăd unul dintre interminabilele 
dumitale exerciţii de probabilistică unde şase bărbaţi 
poartă pălării albe şi şase poartă pălării negre şi trebuie să- 
ţi dai seama, prin calcule matematice, cam care e 
probabilitatea ca ele să se încurce între ele şi în ce măsură. 
Dacă începi să gândeşti aşa, o iei razna. Îţi garantez! 

— Nu mă gândeam la nimic de felul ăsta, se apără Miss 
Marple. Mă gândeam doar la ce posibilităţi sunt... 

— Da, spuse Haydock, meditativ, la asta te pricepi de 
minune. Întotdeauna te-ai priceput la aşa ceva. 

— Da, dar, ştii, se prea poate, insistă Miss Marple, ca din 
douăzeci de oameni, măcar unul să aibă simţul observaţiei. 

— Mă dau bătut, afirmă Haydock. Bine, hai să auzim 
posibilităţile. 


— Mi-e teamă că va trebuie să le schiţez doar, spuse Miss 
Marple. Încă nu m-am gândit până la capăt. Inspectorul 
Craddock şi, probabil, Frank Cornish înaintea lui au 
anchetat pe toată lumea, aşa că, mă gândesc că cel mai 
normal lucru ar fi fost ca persoana care a văzut ceva să 
spună asta de la bun început. 

— Asta e una dintre posibilităţi? 

— Nu, evident că nu, îl repezi Miss Marple, pentru că nu s- 
a întâmplat. Mai importantă e întrebarea: dacă cineva a 
văzut ce s-a întâmplat, de ce n-a spus nimic? 

— Ascult. 

— Posibilitatea numărul unu, începu Miss Marple, cu 
obrajii rozalii de însufleţire. Martorul nu şi-a dat seama de 
ce vedea. Asta ar însemna, fireşte, că nu vorbim de o 
persoană deosebit de inteligentă. Cineva, să zicem, care îşi 
foloseşte ochii, dar nu şi mintea. Genul de persoană pe 
care, dacă ai întreba-o „Ai văzut cumva pe cineva care să 
pus ceva în paharul Marinei Gregg?” ţi-ar fi răspuns „Oh, 
nu”, dar dacă ai întreba-o: „Ai văzut cumva pe cineva să-şi fi 
pus mâna peste paharului Marinei Gregg” ar fi zis „Oh, da, 
bineînţeles că am văzut”. 

Haydock râse, amuzat. 

— Trebuie să recunosc, spuse el, că nimeni nu-l ia în 
consideraţie şi pe posibilul imbecil. Bine, îţi acord satisfacția 
posibilităţii unu. Imbecilul a văzut, imbecilul n-a înţeles ce 
vede şi ce înseamnă. A doua posibilitate? 

— Una foarte puţin probabilă, dar cred că este totuşi o 
posibilitate. Se poate să fi fost o persoană pe care nimeni n- 
ar băga-o în seamă dacă ar fi să pună ceva în pahare. 

— Stai, stai puţin, explică să înţeleg şi eu. 

— Mi se pare că în ziua de azi, lumea adaugă tot felul de 
chestii în ce mănâncă sau ce bea. Când eram eu tânără, se 
considera de foarte prost gust să iei un medicament odată 
cu mâncarea. Era din aceeaşi categorie cu suflatul nasului 
la masă. Pur şi simplu nu se făcea aşa ceva. Dacă aveai de 
luat o pastilă sau un hap sau o lingură de ceva, trebuia să 


ieşi din încăpere. Acum nu mai este la fel. Când am stat la 
nepotul meu, Raymond, am observat că vreo câţiva dintre 
musafirii lui au adus cu ei o cantitate semnificativă de 
sticluţe cu pilule şi tot soiul de tablete. Le luau odată cu 
mâncarea, sau înainte, sau după. Ţin cutii cu aspirină şi alte 
medicamente în poşete şi le iau tot timpul - cu ceai sau cu 
cafeaua de după masă. Înţelegi ce vreau să spun? 

— Oh, da, o asigură doctorul Haydock. Am înţeles ce vrei 
să spui şi e interesant. Vrei să spui că cineva... Şi se opri. 
Hai să vedem mai bine cum sună în cuvintele dumitale. 

— Ce voiam să spun, continuă Miss Marple, este că e 
foarte posibil - riscant, dar posibil - să ridice cineva 
paharul, şi, odată ridicat, nimeni nu s-ar gândi că nu-i 
aparţine; apoi să adauge ce-o fi fost în băutură într-o 
manieră foarte deschisă. Într-un asemenea caz, vezi 
dumneata, nimeni nu ar acorda nici o atenţie gestului în 
sine. 

— Totuşi, el - sau ea - nu ar avea cum să fie sigur de asta, 
îi atrase atenţia Haydock. 

— Nu, fu de acord Miss Marple, ar fi un risc, un joc de 
noroc - dar s-ar fi putut întâmpla. Şi, apoi, continuă ea, mai 
există şi a treia posibilitate. 

— Posibilitatea unu, imbecilul, rezumă doctorul. 
Posibilitatea doi, un amator de jocuri de noroc - care e 
posibilitatea numărul trei? 

— Cineva a văzut ce s-a întâmplat şi păstrează, în mod 
deliberat, tăcerea. 

Doctorul se încruntă. 

— Pentru care motiv? Sugerezi cumva şantaj? Dacă ar fi 
aşa, atunci... 

— Dacă e aşa, atunci e o chestie foarte periculoasă, 
continuă Miss Marple. 

— Da, într-adevăr. Doctorul o privi scrutător pe bătrânica 
blândă, cu împletitura de lână albă în poală. Şi e tocmai 
posibilitatea numărul trei pe care o consideri cea mai 
probabilă? 


— Nu, spuse Miss Marple. N-aş merge chiar atât de 
departe. Până în momentul de faţă, nu am nici o dovadă în 
acest sens. Numai dacă nu cumva, adăugă ea cu mare grijă, 
altcineva este omorât. 

— Crezi că altcineva urmează să fie ucis? 

— Sper că nu, spuse Miss Marple. Cred şi mă rog să nu se 
întâmple aşa ceva. Dar, doctore, e ceva ce se întâmplă des. 
Acesta este cel mai trist şi mai înspăimântător lucru. Se 
întâmplă atât de des! 

Capitolul 17 

Ella puse receptorul în furcă, zâmbi ca pentru sine şi ieşi 
din cabina telefonică publică. Era mulţumită de ea însăşi. 

— Măria sa, domnul inspector-şef Craddock! Vorbi ea de 
una singură. Sunt de două ori mai bună în meseria asta 
decât el. Variaţiuni pe aceeaşi temă „a-ţi zborul, totul s-a 
dat pe faţă!” 

Îşi imagină, nu fără satisfacţie, reacţiile celui de la celălalt 
capăt al firului. Acel şuierat vag ameninţător ce se auzea 
prin receptor. „le-am văzut...” 

Râse încetişor, cu colţurile gurii aduse în sus într-un 
zâmbet felin şi crud. Un student la psihologie ar fi privit-o 
cu oarecare interes. Până acum câteva zile, nu 
experimentase niciodată un asemenea sentiment al puterii. 
Nici ea nu-şi dădea seama cât de mult o afectase această 
stare de beţie ameţitoare... 

Trecuse pe lângă East Lodge şi doamna Bantry, trebăluind 
ca de obicei prin grădină, îi făcu din mână. 

„Dracu' s-o ia pe baba asta”, gândi Ella. Simţea privirea 
doamnei Bantry urmărind-o cum mergea înspre conac. 

În cap îi veni dintr-odată o expresie. Urciorul nu merge de 
multe ori la apă... 

Baliverne. Nimeni nu avea cum să-şi dea seama că ea era 
aceea care şoptise acele cuvinte amenințătoare. 

Strănută. 

— A naibii alergie, spuse Ella Zielinsky. 


Când ajunse în birou, Jason Rudd o aştepta deja, în 
picioare, lângă fereastră. 

Se întoarse pe călcâie. 

— Nu ştiam unde eşti. 

— A trebuit să ies să vorbesc cu grădinarul. Trebuia să... 
Se întrerupse în momentul în care văzu expresia de pe 
chipul lui. Ce s-a întâmplat? Îl întrebă brusc. 

Ochii lui păreau mai adânciţi în orbite decât de obicei. 
Toată voioşia clovnului dispăruse. În faţa ei stătea un om 
covârşit de o mare povară, îl mai văzuse stresat şi altă dată, 
dar niciodată aşa ca acum. 

— Ce s-a întâmplat? Repetă întrebarea. 

EI îi întinse o foaie de hârtie. 

— E analiza de laborator pentru cafeaua aceea. Cafeaua 
de care Marina s-a plâns şi n-a vrut s-o bea. 

— Ai trimis-o la laborator? Ella era surprinsă. Dar ai 
turnat-o în chiuvetă. Te-am văzut cu ochii mei. 

Gura lui mare se întinse într-un zâmbet. 

— Mă pricep destul de bine la prestidigitaţie, Ella. Nu ştiai 
asta despre mine, nu-i aşa? Da, am turnat mare parte din 
cafea în chiuvetă, dar am păstrat puţin şi am dus-o la 
laborator pentru analize. 

Ea se uită la hârtia din mâna ei. 

— Arsenic. Vocea ei trăda scepticism. 

— Da. Arsenic. 

— Deci Marina avea dreptate să spună ca e amară 
cafeaua? 

— Nu, n-avea dreptate în privinţa asta. Arsenicul nu are 
nici un gust. Dar instinctul ei n-a dat greş. 

— Şi noi care credeam că e doar isterică! 

— E isterică! Cine n-ar fi în locul ei? O femeie cade moartă 
practic la picioarele ei. Primeşte scrisori de ameninţare, 
una după alta. Apropo, n-a venit nimic azi, nu? 

Ella clătină din cap că nu. 

— Cine plasează nenorocitele de scrisori? Eh, probabil că 
nici nu e greu - cu toate ferestrele astea deschise tot 


timpul. Oricine poate să se strecoare în casă. 

— Vrei să spui că ar trebui să stăm încuiaţi şi baricadaţi în 
casă? Dar e aşa de cald afară. Până la urmă, există cineva 
acolo care păzeşte proprietatea, nu? 

— Da şi nu vreau s-o înspăimânt mai mult decât e deja. 
Scrisorile de ameninţare nu fac doi bani. Dar arsenicul, 
Ella, arsenicul e o cu totul altă poveste... 

— Aici, în casă, nu poate nimeni să otrăvească mâncarea. 

— Nu, Ella? Eşti sigură? Chiar crezi că n-ar putea? 

— Nu fără să fie văzuţi. Nici o persoană neautorizată... 

— Ella, oamenii fac tot felul de lucruri pentru bani, o 
întrerupse el. 

— Doar nu şi crimă! 

— Ba chiar şi crimă. Şi pot nici să nu-şi dea seama că e 
crimă... Servitorii... 

— Sunt sigură că servitorii sunt în regulă. 

— Giuseppe, de exemplu. Nu sunt sigur că pot să am mare 
încredere în Giuseppe când vine vorba de bani... Desigur, e 
de ceva vreme la noi, dar... 

— Jason, chiar trebuie să te torturezi în halul ăsta? 

Jason se aruncă pe un scaun. Îşi aplecă trupul în faţă, 
lăsându-şi braţele să atârne între genunchi. 

— Ce e de făcut? Întrebă el încet, cu o voce domoală. 
Doamne, oare ce e de făcut? 

Ella nu scoase nici un cuvânt. Stătea acolo, privindu-l. 

— Era fericită aici, zise Jason. 

Vorbea mai mult pentru sine decât cu Ella. Privea în jos 
printre genunchi la covor. Dacă ar fi ridicat ochii, expresia 
de pe chipul ei probabil că l-ar fi surprins. 

— Era fericită aici, repetă. Sperase să fie fericită şi era 
fericită. Chiar spunea asta în ziua în care doamna cum-îi- 
zice... 

— Bantry? 

— Da. În ziua în care doamna Bantry a venit la ceai. 
Spunea că e „atât de paşnic”. Spunea că, în sfârşit, a găsit 


un loc unde să se stabilească, să fie fericită şi să se simtă în 
siguranţă. Doamne, Dumnezeule, în siguranţă! 

— Fericită până la adânci bătrâneţi? În vocea Ellei se 
simţea o uşoară undă de ironie. Da, când o spui aşa, sună ca 
un basm pentru copii. 

— Oricum, ea credea în asta. 

— Dar tu nu, spuse ea. Iu n-ai crezut niciodată că o să fie 
ca o poveste? 

Jason îi zâmbi. 

— Nu, n-am crezut până la capăt. Dar m-am gândit că, 
pentru o vreme, un an, doi, o să avem o perioadă de calm şi 
mulţumire. Asta ar fi transformat-o într-o altă femeie. I-ar fi 
putut reda încrederea în ea însăşi. Ştii, poate să fie şi 
fericită. Şi când e fericită, e ca un copil. Exact ca un copil. Şi 
acum... Să i se întâmple aşa ceva. 

Ella n-avea stare. 

— Tuturor trebuie să ni se întâmple tot felul de chestii, 
spuse ea cu duritate. Aşa e viaţa. Trebuie să te supui. Unii 
pot, şi alţii nu. Ea e genul care nu poate. 

Strănută din nou. 

— Iar alergia aceea a ta? 

— Da. Apropo, Giuseppe a plecat la Londra. 

— La Londra? De ce? 

— Ceva necazuri în familie. Are rude în Soho şi una dintre 
ele e teribil de bolnavă. A fost şi a întrebat-o pe Marina, şi 
ea i-a zis că nu e nici o problemă, să plece, aşa că i-am zis 
să-şi ia liber azi. Se întoarce cândva, la noapte. Nu te 
deranjează, nu? 

— Nu, spuse Jason. Nu mă deranjează... 

Se ridică şi începu să străbată încăperea de colo-colo. 

— Dacă aş putea s-o iau de aici... Acum... Imediat. 

— Să abandoneze filmul? Gândeşte-te ce înseamnă asta. 

Jason ridică vocea la ea: 

— Nu pot să mă gândesc la nimic altceva decât la Marina. 
Nu pricepi? E în pericol. Nu am cum să mă gândesc la 
altceva. 


Ella deschise gura să spună ceva, dar se răzgândi. 

Strănută din nou şi se ridică. 

— Aş face bine să-mi găsesc pulverizatorul. 

Părăsi camera şi merse la baie, în mintea stăruindu-i ecoul 
unui singur cuvânt. 

„Marina... Marina... Marina... Toată ziua, Marina...” 

Furia puse stăpânire pe ea. Încercă să se calmeze. Intră în 
baie şi luă spray-ul pe care îl folosea de obicei. 

Introduse pulverizatorul în nară şi apăsă. 

Avertizarea veni o clipă prea târziu... Creierul ei 
recunoscu mirosul nefamiliar de migdale amare... Dar nu la 
timp încât să-i paralizeze degetele care strângeau 
pulverizatorul... 

Capitolul 18 

Frank Cornish puse receptorul înapoi în furcă. 

— Domnişoara Brewster e plecată din Londra toată ziua, 
anunţă el. 

— Nu, serios, spuse Craddock. 

— Crezi că ea... 

— Nu ştiu. N-aş prea crede, dar nu ştiu. Ardwyck Fenn? 

— Plecat. Am lăsat vorbă să vă sune înapoi. Şi Margot 
Bence, fotografa de personalităţi, are o şedinţă foto undeva 
prin ţară. Partenerul ei, cel foarte delicat, nu ştie unde e - 
sau, cel puţin, aşa mi-a spus. lar majordomul a şters-o în 
Londra. 

— Mă întreb, spuse Craddock, gânditor, dacă nu cumva a 
şters-o de tot. Întotdeauna mi se pare suspicios când aud de 
rude pe moarte. Ce l-a apucat azi, deodată, să se ducă în 
Londra? 

— Putea foarte bine să fi pus cianura în pulverizator, fără 
mari probleme, înainte să plece. 

— Oricine ar fi putut. 

— Dar cred că el e primul suspect. Nu prea putea să fie 
cineva din afară. 

— Oh, ba da, putea foarte bine să fi fost cineva din afară. 
Trebuie doar să-ţi calculezi bine momentul. Ai fi putut să 


laşi maşina pe una din aleile laterale, să aştepţi până toată 
lumea e în sufragerie, să zicem, şi să te strecori printr-una 
dintre ferestre şi sus pe scări. Boscheţii ajung foarte 
aproape de conac. 

— Al naibii de riscant. 

— Da, dar vezi tu, pe criminalul nostru nu-l deranjează 
riscurile. Asta a fost clar de la bun început. 

— Unul dintre oamenii noştri a fost la datorie, prin jurul 
casei. 

— Ştiu. Dar un singur om nu e suficient. Atâta vreme cât n- 
a fost vorba decât de scrisori de ameninţare, n-am simţit 
nevoia să fac mai mult. Marina Gregg e bine păzită. Nu m- 
am gândit nici o clipă că şi altcineva ar putea fi în pericol. 
Nu m-am... 

Telefonul începu să sune. Cornish răspunse. 

— De la Dorchester. Domnul Ardwyck Fenn e la telefon. 

Îi trecu receptorul lui Craddock. 

— Domnule Fenn? Craddock la telefon. 

— Ah, da. Am auzit că m-aţi căutat. Am fost plecat toată 
ziua. 

— Regret să vă informez, domnule Fenn, că Ella Zielinsky 
a murit în această dimineaţă - otrăvită cu cianură. 

— Într-adevăr? Sunt şocat să aud una ca asta. Un 
accident? Sau n-a fost accident? 

— N-a fost accident. Acidul cianhidric a fost introdus în 
pulverizatorul pe care îl folosea de obicei. 

— Înţeleg. Da, înţeleg acum... După o scurtă pauză: Şi 
pentru ce, mă rog, mă sunaţi pe mine în legătură cu această 
întâmplare nefericită? 

— O cunoşteaţi pe Ella Zielinsky, domnule Fenn? 

— Evident că o cunoşteam. O ştiu de câţiva ani. Dar nu era 
o prietenă apropiată. 

Speram să ne ajutaţi, dacă puteţi. 

— În ce fel, anume? 

— Ne întrebam dacă n-aţi putea cumva să ne sugeraţi un 
motiv pentru care ar fi putut fi ucisă. Nu era de prin partea 


locului. Ştim foarte puţine despre prietenii şi cunoştinţele 
sale şi nici nu ştim mare lucru despre viaţa ei, în general. 

— V-aş sugera să vorbiţi cu Jason Rudd despre asta; ele 
persoana cea mai potrivită. 

— Sigur că da. Am şi vorbit cu el. Dar poate există o şansă, 
cât de mică, să ştiţi dumneavoastră ceva despre ea, ce el nu 
ştie. 

— Din păcate, nu. Nu ştiu aproape nimic despre Ella 
Zielinsky, cu excepţia faptului că era o tânără foarte 
capabilă şi extrem de pricepută în meseria ei. Despre viaţa 
ei personală nu ştiu nimic, absolut nimic. 

— Deci nu puteţi să ne oferiţi nici un fel de sugestii? 

Craddock era pregătit să primească acel „nu” decisiv, dar, 
spre surpriza lui, nu-l auzi. În locul lui, urmă o pauză. Îl 
putea auzi pe Ardwyck Fenn, la celălalt capăt al firului, 
resuflând greu. 

— Mai sunteţi acolo, inspectore? 

— Da, domnule Fenn. Sunt aici. 

— M-am hotărât să vă spun ceva care s-ar putea să vă fie 
de folos. Când veţi auzi despre ce e vorba, veţi realiza că 
aveam toate motivele să nu spun nimănui. Dar, mă gândesc, 
că, în cele din urmă, s-ar putea să nu fie cea mai înţeleaptă 
decizie. Faptele sunt următoarele: Acum câteva zile, am 
primit un telefon. O voce îmi vorbea, dar şoptit. Spunea - 
citez acum: „le-am văzut... le-am văzut când ai pus 
tabletele în pahar... Nu ştiai că există un martor, nu-i aşa? 
Asta e tot, pentru moment - foarte curând te voi contacta să 
îţi spun ce ai de făcut”. 

Craddock scoase o exclamaţie de uimire. 

— Suprinzător aş zice, nu credeţi, domnule Craddock? Vă 
asigur, în mod categoric, că acuzaţia este absolut 
nefondată. N-am pus tablete în paharul nimănui. Sfidez pe 
oricine s-o dovedească. Sugestia este completamente 
absurdă. Dar, din câte se pare, şi cred că-mi daţi dreptate, 
domnişoara Zielinsky se aventurase pe calea şantajului. 

— I-aţi recunoscut vocea? 


— Nu poţi recunoaşte o voce şoptită. Dar era Ella 
Zielinsky, fără doar şi poate. 

— De unde ştiţi? 

— Cel care şoptea a strănutat puternic înainte să pună 
receptorul de-a binelea în furcă. Ştiu că domnişoara 
Zielinsky suferea de febra-fânului. 

— Şi consideraţi că... Ce? 

— Cred că domnişoara Zielinsky n-a nimerit persoana care 
trebuia de prima dată când a încercat. Mi se pare destul de 
probabil că, mai târziu, a avut mai mult succes. Şantajul 
poate fi un joc periculos. 

Craddock reuşi să îşi recapete calmul. 

— Trebuie să vă mulţumesc pentru declaraţia 
dumneavoastră, domnule Fenn. Va fi necesar însă ca parte 
din rutina noastră, mă înţelegeţi, să vă verificăm alibiul 
pentru ziua de azi. 

— Fireşte. Şoferul meu vă va oferi informaţii exacte. 

Craddock puse receptorul în furcă şi repetă ceea ce îi 
spusese Fenn. Cornish fluieră. 

— Asta ori îl exonerează total, ori... 

— Ori are un tupeu fantastic şi ne joacă o festă. Se prea 
poate. E genul de om care are nervi pentru aşa ceva. Dacă 
Ella Zielinski a lăsat în urmă vreo dovadă a ceea ce 
suspecta, atunci felul în care a luat el taurul de coarne 
devine o cacialma fabuloasă. 

— Şi ce ne facem cu alibiul lui? 

— Ne-am mai întâlnit noi în viaţa asta cu alte alibiuri false 
foarte bine ticluite, spuse Craddock. Omul acesta îşi 
permite să plătească o sumă frumuşică pentru alibiul lui. 

II 

Trecuse de miezul nopţii când Giuseppe se întoarse la 
Gossington. Luase un taxi de la Much Benham, de vreme ce 
ultimul tren spre St Mary Mead plecase demult. 

Era în toane foarte bune. Plăti la poartă taxiul, apoi o tăie 
de-a dreptul printre tufişuri. Deschise cu cheia lui uşa din 
spate a casei. Casa era întunecată şi liniştită. Giuseppe 


încuie uşa şi trase zăvorul. Când dădu să urce în camera lui, 
un apartament cu dormitor şi baie proprie, observă că, de 
undeva, venea curent. Poate că era deschisă o fereastră pe 
undeva, prin casă. Decise că nu avea chef să se deranjeze s- 
o închidă. Urcă scările zâmbind şi băgă cheia în broască. 
Întotdeauna îşi ţinea apartamentul încuiat. În timp ce 
întorcea cheia în broască şi împingea uşa să se deschidă, 
simţi ceva circular şi dur înfundându-i-se în spate. O voce îi 
ordonă: „Mâinile sus şi să nu cumva să ţipi”. 

Giuseppe îşi ridică imediat mâinile în aer. N-avea de gând 
să rişte nimic. De fapt, nici nu avea încotro. 

Trăgaciul fu apăsat - o dată - de două ori. 

Giuseppe căzu cu faţa în jos... 

III 

Bianca îşi ridică uşor capul de pe pernă. 

Se auzise o împuşcătură... Era aproape convinsă că era o 
împuşcătură ce auzise ea. Aşteptă câteva minute. Apoi îşi 
zise că, cel mai probabil, îşi închipuise şi se culcă la loc. 

Capitolul 19 

— E de-a dreptul îngrozitor, se văicări domnişoara Knight. 
Lăsă jos pachetele şi încercă să-şi recapete răsuflarea. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Chiar nu vreau să-ţi spun, draga mea, chiar nu vreau. S- 
ar putea să fie un şoc pentru dumneata. 

— Dacă nu-mi spui dumneata, replică Miss Marple, 
altcineva tot o va face. 

— Vai, vai, şi asta e adevărat, spuse domnişoara Knight. 
Da, e cumplit de adevărat de spui. Se zice că toată lumea 
vorbeşte prea mult. Şi sunt sigură că cine a spus-o a ştiut ce 
spune. Eu nu bârfesc niciodată. Am mare grijă să nu repet 
în alte părţi ce aud. 

— Spuneai ceva mai înainte, o întrerupse Miss Marple, 
cum că s-ar fi întâmplat ceva îngrozitor? 

— Chiar m-a dat peste cap ce s-a întâmplat, spuse 
domnişoara Knight. Drăguţa mea, eşti sigură că nu te trage 
curentul de la geamul acela? 


— Vine niţel aer proaspăt, răspunse Miss Marple. 

— Ah, dar n-avem voie să răcim, nu-i aşa? O dojeni 
domnişoara Knight. Îţi spun eu ce să facem. les două 
minute să-ţi prepar fumuşel o ceaşcă de lapte cald cu un ou. 
Ne-ar plăcea, nu-i aşa? 

— Poate că ţi-o plăcea dumitale, îi replică Miss Marple. Şi 
nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să ştiu că ţi-ai 
făcut o ceaşcă, dacă îţi trebuie. 

— Ei, hai, lasă, o mustră domnişoara Knight, tare ne mai 
plac nouă glumiţele, nu-i aşa? 

— Păi începuseşi să-mi povesteşti ceva, i-o tăie Miss 
Marple. 

— Ei, nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, spuse 
domnişoara Knight, şi nici nu trebuie să te agiţi din pricina 
asta, pentru că, sunt convinsă, nu are nici o legătură cu noi. 
Dar cu toţi gangsterii ăştia americani şi nu mai ştiu eu ce, 
nici nu e de mirare. 

— A mai fost omorât cineva, conchise Miss Marple. Aşa e, 
am dreptate, nu? 

— Oh, foarte perspicace din partea dumitale, draga mea. 
Dar nu-mi dau seama ce te-a făcut să te gândeşti la aşa 
ceva. 

— Dacă vrei să ştii, îi zise gânditoare Miss Marple, mă 
aşteptam. 

— Nu, serios? Exclamă domnişoara Knight. 

— Întotdeauna există cineva care vede ce s-a întâmplat, 
spuse Miss Marple, însă câteodată îi ia ceva timp să 
înţeleagă ce-a văzut, mai exact. Cine a murit? 

— Majordomul italian. A fost împuşcat azi-noapte. 

— Înţeleg, spuse Miss Marple, pe gânduri. Da, foarte 
probabil, în mod evident, dar m-aş fi gândit că şi-a dat 
seama mai demult de semnificaţia a ceea ce-a văzut... 

— Zău aşa, exclamă domnişoara Knight, vorbeşti de parcă 
le-ai şti pe toate. De ce să fi fost omorât? 

— Bănuiesc, medită Miss Marple, că a încercat să 
şantajeze pe careva. 


— Se zice că a fost ieri la Londra. 

— Zău? Făcu Miss Marple. Asta e foarte interesant şi 
foarte sugestiv, aş zice eu. 

Domnişoara Knight se duse la bucătărie, hotărâtă să 
prepare nişte băuturi nutritive. Miss Marple rămase în 
fotoliul ei, adâncită în gânduri, până când fu distrată de 
zgomotul infernal al aspiratorului, acompaniat de Cherry 
care cânta ultimul ei hit favorit al momentului, „Eu îţi spun 
ţie şi tu îmi spui mie”. 

Domnişoara Knight scoase capul pe uşa de la bucătărie. 

— Fă ceva mai puţin zgomot, Cherry, mersi, strigă ea. Doar 
nu vrei s-o deranjezi pe Miss Marple, nu-i aşa? Nu e nevoie 
să fii lipsită de consideraţie! 

Trânti uşa de la bucătărie, lăsând-o pe Cherry să 
bodogănească, pentru ea sau pentru toată lumea în 
general: 

— Şi, mă rog frumos, cine a zis că poţi să-mi spui Cherry, 
hoaşcă nesuferită? 

Aspiratorul continuă să se vaiete prelung o vreme, în timp 
ce Cherry cânta pe un ton ceva mai scăzut. Miss Marple o 
strigă cu o voce puternică, foarte clară: 

— Cherry, ia vino încoace puţin. 

Cherry opri aspiratorul şi deschise uşa salonului. 

— Miss Marple, n-am vrut să vă deranjez cu cântatul meu. 

— Cântatul tău e mult mai plăcut decât zgomotul oribil pe 
care îl scoate aspiratorul acela, dar ştiu că trebuie să fim în 
pas cu vremurile. N-ar avea nici un sens să vă cer vouă, 
tinerilor din ziua de azi, să folosiţi demodatele mătură şi 
făraş. 

— Şi ce să fac, să mă pun în genunchi, cu o mătură şi un 
făraş? Cherry dădu semne de uimire şi de panică. 

— Da, ştiu, e de neconceput, se amuză Miss Marple. Intră 
şi închide uşa. Te-am chemat pentru că vreau să stau de 
vorbă cu tine. 

Cherry se supuse şi veni înspre Miss Marple, privind-o 
întrebătoare. 


— Nu avem prea mult timp la dispoziţie, spuse Miss 
Marple. Nebuna domnişoara Knight, voiam să zic - poate să 
apară dintr-un moment într-altul cu vreo băutură din ouă 
sau mai ştiu eu ce altceva a mai pregătit. 

— Bravo, aşa trebuie. O să vă revigoreze, o încurajă 
Cherry. 

— Ai auzit că majordomul de la Gossington Hall a fost 
împuşcat azi-noapte? O întrebă Miss Marple. 

— Cum, broscarul? Se interesă Cherry. 

— Da, numele lui era Giuseppe, din câte am înţeles. 

— Nu, n-am auzit nimic despre asta, spuse Cherry. Am 
auzit că secretara domnului Rudd a făcut infarct ieri şi 
cineva mi-a spus că a murit - dar nu mă aştept să fie mai 
mult de un simplu zvon. Cine v-a spus despre majordom? 

— Domnişoara Knight a venit mai înainte şi mi-a spus. 

— Bine, nici nu am văzut pe nimeni dis-de-dimineaţă cu 
care să vorbesc, continuă Cherry, cel puţin, nu până am 
venit aici. Bănuiesc că, până la ora asta, a aflat toată lumea. 
A dat colţul? Întrebă ea. 

— Da, cam asta se presupune, confirmă Miss Marple, deşi 
nu ştiu dacă se presupune corect sau greşit. 

— Aici se vorbesc multe, spuse Cherry. Mă întreb dacă 
Gladys a reuşit să se vadă cu el sau nu, adăugă ea, 
gânditoare. 

— Gladys? 

— Oh, un soi de amică de-a mea. Stă la câteva case de 
mine. Lucrează la cantina de la studiouri. 

— Şi ţi-a vorbit despre Giuseppe? 

— Da, era ceva ce i se păruse ei ciudat şi voia să-l întrebe 
pe Giuseppe ce crede despre asta. Dar, dacă e să mă 
întrebaţi pe mine, nu căuta decât o scuză - e cam 
îndrăgostită de el. Numai că el, evident, era foarte arătos şi 
italienii ăştia ştiu cum să poarte cu femeile - i-am spus 
totuşi să aibă mare grijă. Ştiţi cum sunt italienii. 

— Ieri a fost la Londra, spuse Miss Marple, şi nu s-a întors 
până spre seară, din câte înţeleg. 


— Mă întreb dacă a reuşit să-l vadă înainte să plece. 

— Cherry, pentru ce voia să-l vadă? 

— Era doar ceva ce i se păruse ei ciudat, spuse Cherry. 

Miss Marple se uită la ea, întrebătoare. Nu putea să 
categorisească decât într-un singur fel cuvintele astea, cum 
ar fi „ciudat”, folosite de fete de cartier precum această 
Gladys. 

— Ea a fost una dintre fetele care au servit la petrecerea 
aceea, explică Cherry. La petrecerea de caritate. Ştiţi, unde 
i-a venit rândul doamnei Badcock să-şi dea obştescul sfârşit. 

— Da? 

Miss Marple era mai atentă ca niciodată, asemenea unui 
câine de vânătoare pândind prada. 

— Şi a văzut ceva ce i s-a părut oarecum straniu. 

— De ce nu s-a dus la poliţie? 

— Păi, vedeţi dumneavoastră, la început nu s-a gândit că 
are vreo semnificaţie, explică Cherry. Oricum, s-a gândit ea 
că e mai bine să discute cu domnul Giuseppe mai întâi. 

— Şi ce anume zici că a văzut în ziua aceea? 

— Sinceră să fiu, spuse Cherry, ce mi-a spus ea pare mai 
mult o aiureală! Chiar mă întrebam dacă nu cumva îşi bate 
joc de mine - şi că, de fapt, se ducea să-l vadă pe domnul 
Giuseppe din cu totul alt motiv. 

— Dar ce anume a spus? 

Miss Marple era îngăduitoare şi abilă în a afla ce-o 
interesa. 

Cherry se încruntă. 

— Vorbea despre doamna Badcock şi de cocktailul cu 
pricina şi mi-a spus că, la momentul respectiv, era destul de 
aproape de ea. Şi zicea că doamna Badcock şi-a făcut-o 
singură. 

— Ce-a făcut singură? 

— A vărsat băutura pe rochie, stricând-o. 

— Vrei să spui că a fost neîndemânatică? 

— Nu, nu neîndemânatică. Gladys spune că a făcut-o 
înadins - că a vrut să verse paharul. Adică, vreau să spun că 


nu are nici un sens ce-a zis ea, nu, oricum ai lua-o? 

Miss Marple scutură din cap, perplexă. 

— Nu, spuse ea. Cu siguranţă nu - nu, nu văd nici un sens 
în chestia asta. 

— Mai ales că se îmbrăcase cu o rochie nouă, completă 
Cherry. Aşa am şi ajuns să discutăm despre asta. Gladys se 
întreba dacă n-ar fi posibil s-o cumpere. Spunea că s-ar 
curăța destul de uşor şi ar fi fost numai bună, dar că nu voia 
să se ducă ea să-l întrebe pe domnul Badcock. Gladys se 
pricepe de minune la croit rochii şi spunea că rochia era de 
foarte bună calitate. Tafta de un albastru regal; şi spunea că 
nu contează nici dacă materialul pătat nu se poate 
recupera; ea putea s-o modifice, pentru că era dintr-o 
bucată şi se potrivea. 

Miss Marple lăsă mintea să-i zboare o secundă la rochii şi 
la croieli, dar, apoi, le lăsă deoparte. 

— Dar tu crezi că prietena asta a ta, Gladys, nu ţi-a spus 
chiar tot? 

— Păi da, că mă şi gândeam că, dacă într-adevăr asta e tot 
ce a văzut - că Heather Badcock şi-a vărsat cocktailul pe ea 
înadins - pur şi simplu nu văd ce era de discutat cu domnul 
Giuseppe, nu credeţi? 

— Da, nici eu nu văd ce-ar fi putut discuta, fu de acord 
Miss Marple. Apoi oftă. Dar întotdeauna e interesant tocmai 
când nu ştii de ce, adăugă ea. Dacă nu înţelegi ce 
reprezintă un lucru anume, înseamnă că nu te uiţi la el cum 
trebuie, cu excepţia cazului în care, desigur, nu ai toate 
informaţiile. Ceea ce, probabil, se întâmplă şi în cazul de 
faţă. Oftă din nou. Mare păcat că nu s-a dus direct la poliţie. 

Uşa se deschise şi domnişoara Knight dădu buzna cu o un 
carafă înaltă, a cărei băutură avea deasupra o delicioasă 
spumă gălbuie. 

— lată, draga mea, ceva cu care să te desfeţi. O să ne 
placă foarte tare. 

Trase lângă patroana ei o măsuţă. Apoi îi aruncă o privire 
lui Cherry. 


— Aspiratorul, îi spuse ea cu răceală, e lăsat într-o poziţie 
foarte neplăcută, în hol. Era cât pe ce să mă împiedic de el. 
Oricine ar putea avea un accident din cauza lui. 

— Corect, răspunse Cheery. Aş face bine să-mi văd de 
treabă. 

Părăsi încăperea. 

— Oh, Doamne, începu domnişoara Knight, această 
doamnă Baker! 'Iot timpul trebuie să-i explic ba una, ba 
alta. Să lase ea aspiratorul aşa, oriunde, să dea lumea peste 
el şi să vină aici să pălăvrăgească vrute şi nevrute, când 
dumneata nu vrei decât puţină linişte şi pace. 

— Eu am chemat-o aici, ripostă Miss Marple. Voiam să 
discut ceva cu ea. 

— Bun, atunci sper că i-ai menţionat felul în care sunt 
făcute paturile, spuse domnişoara Knight. Am fost chiar 
şocată aseară, când am venit să-ţi pregătesc patul. A trebuit 
să-l refac. 

— Foarte drăguţ din partea dumitale, îi spuse Miss 
Marple. 

— Oh, eu întotdeauna ajut cu dragă inimă, fără să cârtesc, 
o asigură domnişoara Knight. Că doar de asta sunt aici, nu-i 
aşa? Să ajut o anumită persoană pe care o cunoaştem să se 
simtă cât mai confortabil şi mai fericită posibil. Oh, Doamne, 
adăugă ea, iar ai destrămat mult din ce-ai împletit. 

Miss Marple se lăsă pe spate şi închise ochii. 

— Am să încerc să mă odihnesc niţel, spuse ea. Pune, te 
TOg, paharul aici - mulţumesc. Şi, te rog, nu intra să mă 
deranjezi cel puţin vreo trei sferturi de oră. 

— Oh, da, drăguță, cu siguranţă n-am să te deranjez, o 
asigură domnişoara Knight. Şi am să-i spun acestei doamne 
Baker să nu facă nici un fel de zgomot. 

leşi din încăpere, gata să-şi îndeplinească misiunea. 

II 

Tânărul american, foarte arătos, aruncă o privire 
încurcată în jurul lui. 

Ramificaţiile zonei rezidenţiale îl lăsau cu gura căscată. 


Se apropie şi i se adresă bătrânei cu păr alb şi obraji 
îmbujoraţi care părea a fi singura fiinţă umană cât vedeai 
cu ochii. 

— Mă iertaţi, doamnă, dar îmi puteţi spune unde aş putea 
găsi Aleea Blenheim? 

Bătrânica îl cântări câteva momente. Tânărul tocmai 
începea să se întrebe dacă nu cumva era surdă şi se pregăti 
să o mai întrebe o dată, ceva mai tare, când ea îi răspunse: 

— Ce număr căutaţi? 

— Numărul 16, preciză el, consultând o bucăţică de hârtie. 
Gladys Dixon. 

— Exact, confirmă bătrânica. Dar cred că acum e la lucru, 
la studiourile Hellingforth. La cantină. O găseşti acolo, dacă 
vrei neapărat. 

— N-a venit azi la muncă, explică tânărul. Voiam să dau de 
ea, să vină să ne ajute la Gossington Hall. Avem foarte puţin 
personal astăzi. 

— Desigur, spuse bătrâna. Majordomul a fost împuşcat azi- 
noapte, nu? 

Tânărul era uşor luat prin surprindere de un asemenea 
răspuns. 

— Da, îmi dau seama că veştile circulă destul de repede 
prin părţile astea, spuse el. 

— Da, să ştii că aşa e, îi răspunse bătrânica. Şi, din câte 
înţeleg, secretara domnului Rudd a murit, tot ieri, din cauza 
unei crize de ceva. Clătină din cap, nemulțumită. Groaznic. 
Pur şi simplu, groaznic. Unde ajunge lumea asta? 

Capitolul 20 

Ceva mai târziu, în aceeaşi zi, încă un musafir în vizită la 
numărul 16, pe Aleea Blenheim. Sergentul William (Iom) 
Tiddler. 

Bătu iute şi puternic la uşa elegant vopsită în galben, pe 
care i-o deschise o fâtucă de vreo cincisprezece ani. Fata 
avea părul blond, lung şi încâlcit şi purta o pereche de 
pantaloni negri, strâmţi, şi un pulover portocaliu. 

— Aici locuieşte domnişoara Gladys Dixon? 


— Vreţi cu Gladys? N-aveţi noroc. Nu-i acasă. 

— Dar unde e? leşită în oraş? 

— Nu. A plecat. Un soi de vacanţă. 

— Unde, în vacanţă? 

— Habar n-am, spuse fata. 

Tom 'Tiddler îi zâmbi în maniera lui cea mai îndatoritoare. 

— Aş putea intra câteva momente? Mama e acasă? 

— Mama-i la muncă. Nu se întoarce până după şapte 
jumate. Dar nici ea nu vă poate spune mai multe decât v-am 
zis eu. Gladys a plecat în vacanţă. 

— Oh, înţeleg. Şi când anume a plecat? 

— Azi-dimineaţă. Aşa, din senin. A zis că are ocazia să se 
ducă gratis în vacanţa asta. 

— Dacă nu te deranjează, îmi poţi da adresa ei? 

Tânăra scutură din pletele ei aurii. 

— N-am adresă. Gladys a zis că ne trimite ea adresa de 
îndată ce o să ştie unde o să stea. Dar sunt sigură că n-o să 
trimită nimic, adăugă ea. Anu' trecut s-a dus în Newquay şi 
nu ne-a trimis nici măcar o carte poştală. Aşa e ea, mai 
delăsătoare, şi, în plus, zicea că de ce trebuie mamele să 
ştie ele tot? 

— I-a oferit cineva să meargă în vacanţa asta? 

— Păi cum altfel, spuse fata. Nu stă prea bine cu banii în 
perioada asta. Săptămâna trecută a trebuit să reducă din 
preţuri. 

— Şi n-aveţi nici o idee cine i-ar fi putut oferi vacanţa sau... 
Ăăă... A plătit pentru ca ea să plece? 

Blondina se zburli deodată. 

— Să nu cumva să vă faceţi o impresie greşită. Gladys a 
noastră nu e din alea. Poate că îi place, în august, să 
meargă cu prietenul ei în acelaşi loc în care îşi petrec, de 
obicei, vacanţele, dar nu-i nimic în neregulă cu asta. Ea-şi 
plăteşte partea. Aşa că, domnule, te poftesc să nu-ţi bagi 
idei din astea în cap. 

Tiddler îi răspunse blajin că nu are nici un fel de idei, dar 
că ar aprecia dacă i-ar trimite adresa în caz că Gladys 


trimite o carte poştală. 

Se întoarse la secţie să împărtăşească rezultatele 
diverselor lui anchete. De la studio, aflase că Gladys Dixon 
dăduse un telefon în ziua aceea şi că le spusese că nu poate 
să mai vină la lucru vreo săptămână. Mai aflase şi alte 
lucruri. 

— Mare circ a fost pe acolo, în ultima vreme, le spuse el. 
Marina Gregg a fost isterică în majoritatea timpului. Zicea 
că nu ştiu ce cafea i-au dat şi era otrăvită. Că ar fi fost 
amară. A fost într-o stare groaznică de tulburare nervoasă. 
Bărbatu-său ar fi venit şi ar fi aruncat cafeaua în chiuvetă şi 
i-ar fi spus să nu mai facă atâta tărăboi din nimic. 

— Serios? Se miră Craddock. Era evident că mai urma 
ceva. 

— Dar umblă vorba cum că domnul Rudd nu a aruncat-o 
chiar pe toată. A păstrat puţin şi s-a dus la laborator şi au 
găsit otravă. 

— Mie mi se pare foarte improbabil, comentă Craddock. 
Am să-l întreb. 

II 

Jason Rudd era agitat şi nervos. 

— Domnule inspector Craddock, spuse el, vă asigur că 
aveam tot dreptul s-o fac. 

— Domnule Rudd, dacă suspectaţi că era ceva în neregulă 
cu cafeaua, ar fi fost mult mai bine dacă veneaţi la noi cu 
ea. 

— Adevărul e că nu m-am gândit, nici măcar o secundă, că 
ar fi fost ceva în cafea. 

— În ciuda faptului că soţia dumneavoastră susţinea că 
avea un gust ciudat? 

— Eh! Pe faţa lui Jason Rudd înflori un zâmbet trist. Din 
ziua petrecerii, tot ceea ce soţia mea a mâncat sau a băut, 
absolut toate aveau un gust ciudat. Adăugaţi la asta şi 
scrisorile de ameninţare pe care a continuat să le 
primească. 

— Au fost mai multe? 


— Două. Una prin fereastra aceea. Cealaltă a fost 
strecurată în cutia poştală. Le am aici, dacă vreţi să le 
vedeţi. 

Craddock le cercetă. Erau bătute la maşină, cum era şi 
prima scrisoare. Una din ele spunea: 

Nu mai durează mult. Pregăteşte-te. 

Cealaltă avea schiţat pe ea un craniu şi nişte oase 
încrucişate, iar dedesubt scria: 

Asta eşti tu, Marina. 

Craddock ridică din sprâncene. 

— Foarte pueril, spuse el. 

— Vreţi să spuneţi că nu le consideraţi periculoase? 

— Nu, nu, replică Craddock. Mintea unui criminal este, de 
obicei, foarte puerilă. Chiar nu aveţi nici o idee, domnule 
Rudd, cine ar fi putut trimite scrisorile? 

— Deloc, îl asigură Jason. Nu pot să nu mă gândesc că 
toate astea sunt mai mult o glumă macabră, decât altceva. 
Mi se pare că, poate... 

— Da, domnule Rudd? 

— Poate e un localnic, mă gândesc, care... Care a fost 
entuziasmat de crima prin otrăvire la petrecere. Cineva 
care, poate, are un dinte împotriva meseriei de actor. Există 
la sat grupuri care cred că meseria asta este unealta 
diavolului. 

— Vrând, prin asta, să spuneţi că, poate, doamna Gregg nu 
e în nici un fel de pericol? Dar, atunci, cum explicaţi 
povestea cu cafeaua? 

— Nu-mi dau seama de unde aţi auzit despre asta, spuse 
Jason, vădit deranjat. 

Craddock clătină din cap. 

— Toată lumea vorbeşte despre asta. Mai devreme sau mai 
târziu tot ajunge şi la urechile noastre. Dar trebuia să fi 
venit la noi. Nu ne-aţi anunţat nici măcar atunci când aţi 
primit rezultatele analizelor de laborator, corect? 

— Nu, recunoscu Jason. N-am făcut-o. Dar aveam altele pe 
cap. De exemplu, moartea bietei Ella. Şi acum povestea asta 


cu Giuseppe. Domnule Craddock, când pot să-mi iau soţia şi 
să plecăm de aici? E cu nervii la pământ. 

— Vă înţeleg. Dar o să aibă loc nişte anchete, la care o să 
trebuiască să participaţi. 

— Vă daţi seama că soţia mea este încă în pericol? 

— Sper că nu. Am luat toată măsurile de precauţie... 

— 'Toate măsurile de precauţie! Am mai auzit asta şi 
altădată... Trebuie s-o iau de aici, Craddock, trebuie. 

III 

Marina stătea întinsă într-un şezlong, în dormitorul ei, cu 
ochii închişi. Era pământie la faţă de stres şi oboseală. 

Soţul ei rămase un moment, în picioare, privind-o. Ea îşi 
deschise ochii. 

— Cine era? Craddock? 

— Da. 

— Pentru ce-a venit? Ella? 

— Ella... Şi Giuseppe. 

Marina se încruntă. 

— Giuseppe? Au descoperit cine l-a împuşcat? 

— Nu încă. 

— Ce coşmar... Ţi-a zis când putem pleca? 

— Mi-a zis că... Nu putem pleca încă. 

— De ce nu? Trebuie. Nu l-ai făcut să priceapă că nu pot 
să stau aici, zi după zi, şi să aştept să fiu ucisă? E de 
neconceput. 

— Au luat toate precauţiile necesare. 

— Au mai spus asta şi înainte. Şi ce, asta l-a împiedicat pe 
criminal s-o ucidă pe Ella? Sau pe Giuseppe? Nu pricepi că, 
în cele din urmă, o să mă omoare? În ziua aceea, la studio, 
era ceva în cafeaua mea. Sunt sigură de asta... Oh, dacă n- 
ai fi aruncat-o! Dacă ai fi păstrat-o, am fi dus-o la laborator, 
s-o analizăm, sau cum i s-o spune. Trebuia să ne asigurăm. 

— Ai fi fost mai fericită dacă ştiai cu siguranţă că cineva a 
pus otravă? 

Marina îl privi intens, cu pupilele dilatate. 


— Nu înţeleg ce vrei să spui. Dacă poliţia ar fi ştiut, cu 
certitudine, că cineva încearcă să mă otrăvescă, ne-ar fi 
lăsat să plecăm odată de-aici, n-ar fi avut încotro decât să 
ne lase. 

— Nu neapărat. 

— Dar nu pot să mai trăiesc aşa! Nu mai pot... Nu mai 
pot... Trebuie să mă ajuţi, Jason. Trebuie să faci ceva. Mi-e 
frică. Mi-e îngrozitor de frică... E un duşman printre noi. Şi 
nu ştiu cine €... Poate să fie oricine - absolut oricine. La 
studiouri sau aici, acasă. Cineva mă urăşte - dar nu înţeleg 
de ce?... De ce? Cineva mă vrea moartă... Dar cine? Cine să 
fie? Am crezut am fost aproape sigură... Că era Ella. Dar 
acum... 

— Ai crezut că era Ella? Jason era şocat. Dar, de ce? 

— Pentru că mă ura - oh, ba da, mă ura. Bărbaţii chiar nu 
văd niciodată lucrurile astea? Era îndrăgostită până peste 
cap de tine. Nu pot să cred că nu ştiai nimic despre asta. 
Dar nu se poate să fi fost Ella, pentru că Ella e moartă. Oh, 
Jinx, Jinx... Ajută-mă, te implor... la-mă de aici... Hai să 
mergem undeva unde să fim în siguranţă... În siguranţă... 

Se ridică brusc în picioare şi străbătu dormitorul, de colo- 
colo, frământându-şi mâinile. 

Ochiul de regizor al lui Jason era plin de admiraţie pentru 
aceste mişcări scenice pline de tortura sentimentelor şi a 
pasiunilor. „lrebuie să le ţin minte, îşi spunea. Poate se 
potrivesc personajului Grettei Gabler?” Apoi, şocat, îşi 
aduse aminte că femeia pe care o privea era soţia lui. 

— Marina, stai liniştită, o să fie bine. O să am grijă de tine. 

— Trebuie să plecăm din casa asta îngrozitoare - imediat. 
Urăsc casa asta - o urăsc! 

— Ascultă-mă, nu putem pleca imediat. 

— De ce nu? De ce nu? 

— Pentru că, îi explică Jason, moartea complică lucrurile... 
Şi trebuie să ne mai gândim şi la altceva. Dacă fugim, ce 
rezolvăm? O să ne fie mai bine? 


— Evident că o să ne fie mai bine. Plecăm din preajma 
persoanei care mă urâăşte. 

— Dacă există cineva care să te urască atât de mult, i-ar fi 
cât se poate de uşor să te urmărească. 

— Vrei să spui... Vrei să spui... Că n-am să scap niciodată? 
N-am să mai fiu niciodată în siguranţă? 

— Iubita mea, totul va fi în regulă. O să am grijă de tine. 
Vei fi în siguranţă cu mine. 

Ea se agăţă de el, disperată. 

— O să faci asta pentru mine, Jinx? O să ai grijă să nu mi se 
întâmple nimic? 

Marina se lăsă moale în braţele lui şi el o aşeză uşor în 
şezlong. 

— Sunt o laşă, murmură ea, o laşă... Dacă aş şti cine e... şi 
de ce a făcut-o? Îmi aduci, te rog, pastilele - cele galbene, 
nu cele maro. Trebuie să iau ceva să mă calmeze. 

— Pentru Dumnezeu, Marina, nu lua prea multe. 

— Bine, bine... Câteodată nici nu mai au nici un efect... Îl 
privi îndelung. Îi zâmbi, un zâmbet superb, de o blândeţe 
extraordinară. O să ai grijă de mine, Jinx? Juri că o să ai 
grijă de mine? 

— Întotdeauna, promise Jason Rudd. Până la capăt. 

Ochii ei se deschiseră larg. 

— Arătai aşa de... De ciudat când ai spus asta adineaori. 

— Da. Cum ciudat? 

— Nu pot să explic. Ca şi cum... ca un clovn care râde de 
ceva deosebit de trist, ceva ce nimeni altcineva nu poate 
vedea... 

Capitolul 21 

A doua zi, un inspector Craddock obosit şi deprimat sosi în 
vizită la Miss Marple. 

— Stai jos şi simte-te ca acasă, îi spuse ea. Îmi dau seama 
că ai avut o perioadă grea. 

— Nu-mi place să fiu învins, zise Craddock. Două crime în 
mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin urmare, nu sunt 
aşa de bun în meseria mea, pe cât credeam că sunt. Dă-mi o 


cană bună de ceai, te rog, mătuşă Jane, cu o felie subţire de 
pâine cu unt şi alină-mă cu amintirile dumitale despre viaţa 
din St Mary Mead. 

Miss Marple plescăi uşor, în semn de compasiune şi 
înţelegere. 

— Nu, dragul meu băiat, nu foloseşte la nimic să vorbeşti 
aşa şi, până la urmă, nu cred că de pâine şi unt ai tu nevoie 
acum. Domnii, când au câte-o dezamăgire, vor ceva mai 
tare decât un ceai. 

Cum îi era obiceiul, Miss Marple pronunţase cuvântul 
„domni” în acelaşi fel în care cineva ar descrie o specie 
nemaipomenită. 

— Ţi-aş recomanda, mai curând, un whisky tare cu sifon, 
spuse ea. 

— Chiar aşa, mătuşă Jane? Ei bine, în cazul acesta, n-am 
să zic nu. 

— Mă duc chiar eu să ţi-l prepar, zise Miss Marple, 
ridicându-se în picioare. 

— Oh, nu, nu, nu face aşa ceva. Lasă-mă pe mine. Sau 
poate se duce cum-ii-zice? 

— Doar nu vrem s-o avem pe domnişoara Knight găsindu- 
şi de lucru pe aici, îi sugeră Miss Marple. Mai sunt vreo 
douăzeci de minute până vine cu ceaiul, ceea ce înseamnă 
că avem douăzeci de minute de răgaz. Foarte isteţ din 
partea ta să vii la fereastră şi nu pe uşa din faţă. Avem timp 
să stăm puţin de vorbă, numai noi doi. 

Se duse spre un dulap, într-un colţ al încăperii, îl deschise 
şi scoase de acolo o sticlă, un sifon şi un pahar. 

— Eşti plină de surprize, se minună Dermot Craddock. Nu 
m-aş fi gândit niciodată că asta ţii în dulapul din colţ. Eşti 
sigură, mătuşă Jane, că nu eşti printre persoanele acelea 
care beau pe ascuns? 

— Nu te întrece cu gluma, îl admonestă Miss Marple. Nu 
am fost niciodată o adeptă a abstinenţei totale. Un păhărel 
tare este întotdeauna cel mai bun leac când suferi un şoc 
sau ai avut vreun accident. De neînlocuit în asemenea 


momente. Sau, desigur, dacă un anumit domn vine pe 
nepusă-masă. Poftim! Exclamă Miss Marple, întinzându-i 
leacul cu un aer mulţumit. Şi nu mai glumi pe tema asta. 
Stai jos, pur şi simplu, şi relaxează-te. 

— Pe vremea când erai dumneata tânără, nevestele 
trebuie să fi fost minunate, spuse Craddock. 

— Băiete dragă, sunt sigură că, în ziua de azi, o femeie de 
felul celor la care te referi tu acum ţi s-ar părea o slugă, mai 
degrabă decât un partener de viaţă. Tinerele de atunci nu 
erau încurajate să gândească şi foarte puţine aveau studii 
universitare sau orice fel de distincţie academică. 

— Sunt unele lucruri mai importante decât o distincţie 
academică, o contrazise Dermot. lar unul dintre ele e să ştii 
când un bărbat are nevoie de un whisky cu sifon şi să i-l 
ofere. 

Miss Marple îi zâmbi cu afecţiune. 

— Hai, îl îndemnă ea, spune-mi ce s-a întâmplat? Sau, mă 
TOg, cât ai voie să-mi spui. 

— Cred că deja ştii cât ştiu şi eu. Şi, cel mai probabil, ai un 
as în mânecă. Ce-ai zice de animalul dumitale de povară, 
scumpa dumitale domnişoară Knight? Ce-ai zice dacă ea ar 
fi comis crimele? 

— Ei, şi de ce, mă rog frumos, să fi făcut ea aşa un lucru? 
Întrebă Miss Marple, surprinsă. 

— Pentru că la ea nu s-ar gândi nimeni în veci, răspunse 
Dermot. Cam ăsta e, de obicei, rezultatul, când dai 
dumneata verdictul. 

— Nu e adevărat, se aprinse Miss Marple. Am spus-o de 
nenumărate ori şi nu numai ţie, dragul meu Dermot - dacă 
nu te superi că-ţi spun aşa - că e întotdeauna persoana cea 
mai evidentă care a comis crima. De cele mai multe ori te 
gândeşti că trebuie să fie soţul sau soţia şi, de cele mai 
multe ori, chiar aşa e. 

— Vrei să spui Jason Rudd? Dermot clătină din cap. Omul 
acela o divinizează pe Marina Gregg. 


— Vorbeam la modul general, i-o întoarse Miss Marple, cu 
demnitate. În cazul nostru, prima victimă a unui omor 
premeditat pare a fi doamna Badcock. Şi prima dată te 
întrebi cine ar fi putut face aşa ceva şi primul răspuns care 
îţi vine în cap, în modul cel mai firesc, este soţul. Şi atunci 
trebuie să examinezi posibilitatea până la capăt. Apoi, am 
hotărât că victima crimei ar fi trebuit să fie, de fapt, Marina 
Gregg şi atunci, din nou, trebuie să cauţi persoana cea mai 
apropiată de Marina Gregg, începând, aş zice eu, cu soţul. 
Pentru că e un lucru ştiut că soţii, de foarte multe ori, vor 
să-şi ucidă nevestele, deşi, desigur, uneori rămân doar cu 
dorinţa de a scăpa de ele, nu le şi omoară cu adevărat. Dar 
sunt de acord cu tine, dragă băiete, că Jason Rudd ţine la 
Marina Gregg din toată inima. Poate că joacă teatru foarte 
bine, dar mă îndoiesc. Şi, în plus, unde e motivul pentru 
care ar fi vrut să scape de ea? Dacă ar fi vrut să se însoare 
cu altcineva, mă gândesc că nimic n-ar fi mai simplu de atât. 
Pentru starurile de cinema, divorţul pare a fi a doua natură. 
N-ar avea nici un motiv de ordin practic. Nu este un om 
sărac, ba dimpotrivă. Are cariera lui şi are, din câte am 
înţeles, mare succes în ceea ce face. Deci, trebuie să 
căutăm mai departe. Dar este foarte dificil. Da, extrem de 
dificil. 

— Da, spuse Craddock, trebuie să fie greu mai ales pentru 
dumneata, pentru că treaba asta cu starurile de cinema 
este ceva cu totul nou. Nu ştii scandalurile locale şi celelalte 
bârfe. 

— Ba ştiu ceva mai multe decât crezi tu, îl contrazise Miss 
Marple. Am studiat îndeaproape diverse numere din 
Confidenţial, Viaţa Starurilor, Despre Film şi Să vorbim 
despre film. 

Dermot Craddock izbucni în hohote de râs. Nu se putea 
abţine. 

— Trebuie să recunosc, începu el, că mă umflă râsul când 
îmi povesteşti ce listă de lecturi ai parcurs. 


— Mi s-a părut foarte interesant, îi spuse Miss Marple. Nu 
sunt chiar grozav scrise, dacă mi se permite critica. Dar mă 
dezamăgeşte faptul că nu s-a schimbat nimic de când eram 
eu tânără. Societatea Modernă şi Din Culise, şi restul de 
fiţuici. Multă bârfă. Mult scandal. O preocupare continuă de 
cine se iubeşte cu cine şi tot restul. Serios, sunt, practic, 
exact genul de lucruri care se petrec în St Mary Mead. Şi în 
Noul Cartier la fel. Ce vreau să spun e că natura umană e 
aceeaşi oriunde te-ai duce. Şi atunci, revenim la întrebarea: 
cine ar fi cea mai probabilă persoană care să fi vrut s-o 
ucidă pe Marina Gregg, să fi vrut atât de tare încât, chiar 
dacă a ratat o dată, să trimită scrisori de ameninţare şi să 
mai încerce de câteva ori. Poate cineva puţin cam... Miss 
Marple îşi lovi uşor tâmpla. 

— Da, admise Craddock, ăsta pare a fi adevărul. Şi, 
bineînţeles, nu-ţi dai întotdeauna seama. 

— Oh, da, sunt de acord, spuse Miss Marple. Băiatul 
mijlociu al doamnei Pike, Alfred, părea cât se poate de 
normal şi de raţional. Aproape insuportabil de prozaic, dacă 
înţelegi ce vreau să spun, dar, în fapt, era absolut de 
anormal din punct de vedere mintal. De-a dreptul periculos. 
Acum pare fericit şi mulţumit, mi-a spus doamna Pike că l- 
au internat la Azilul de Bolnavi Mintal Fairways. Acolo îl 
înţeleg, şi doctorii îl consideră un caz foarte interesant. 
Asta, evident, îl mulţumeşte pe deplin. Da, un final aproape 
fericit, dar biata femeie era cât pe ce s-o păţească de vreo 
două ori. 

Craddock cântări în minte posibilitatea unei paralele între 
fiul doamnei Pike şi cineva din anturajul Marinei Gregg. 

— Majordomul italian, continuă Miss Marple, cel care a 
fost ucis. A plecat la Londra, din câte am înţeles, în ziua 
morţii. Ştie cineva ce căuta acolo? Asta, dacă ai voie să-mi 
spui, adăugă ea, realistă. 

— A ajuns în Londra la unsprezece şi jumătate, dimineaţa, 
spuse Craddock, şi nimeni nu ştie ce-a făcut acolo până la 
două fără un sfert, când s-a dus la bancă şi a depus în 


contul lui cinci sute de lire, bani gheaţă. Nimeni n-a putut 
să confirme povestea lui, cum că s-ar fi dus să-şi vadă o 
rudă bolnavă. Niciuna dintre rudele lui din Londra nu l-a 
văzut. 

— Cinci sute de lire, spuse Miss Marple dând din cap 
apreciativ. Da, o sumă interesantă, nu crezi? Şi-mi imaginez 
că asta nu era decât prima dintr-un număr destul de mare 
de tranşe, nu? 

— Aşa se pare, fu de acord Craddock. 

— Probabil că erau singurii bani gheaţă pe care persoana 
şantajată i-a putut strânge atunci, pe loc. Poate că eli-a 
acceptat ca atare sau ca avans, şi victima i-a promis că va 
strânge mai mult în viitorul apropiat. Asta pare a scoate din 
joc ideea că ucigaşul Marinei Gregg ar putea fi cineva de 
condiţie modestă şi care urmăreşte o răzbunare personală. 
Scoate din joc, aş zice eu, şi ideea că ar putea fi cineva care 
s-a angajat la studiourile de film, dându-se drept asistent 
sau servitor, sau chiar grădinar. Doar dacă, preciză Miss 
Marple, o astfel de persoană ar fi doar un agent plătit şi 
angajatorul nici măcar nu era prin apropiere. De unde 
vizita la Londra. 

— Exact. În Londra îi avem pe Ardwyck Fenn, Lola 
Brewster şi Margot Bence. Toţi trei erau prezenţi la 
petrecere. Oricare dintre cei trei ar fi putut să-şi dea 
întâlnire cu Giuseppe într-un loc dinainte stabilit, undeva, în 
Londra, între orele unsprece şi două fără un sfert. Ardwyck 
Fenn nu era în birou în intervalul ăsta. Lola Brewster a 
părăsit camera de hotel şi s-a dus la cumpărături. Margot 
Bence nu era la ea, la studio. Apropo... 

— Da, zise Miss Marple, ai ceva să-mi spui? 

— M-ai întrebat despre copii, spuse el. Copiii adoptați de 
Marina Gregg înainte să rămână însărcinată. 

— Da, te-am întrebat. 

Craddock îi povesti ce aflase. 

— Margot Bence, pronunţă Miss Marple, încet. Aveam o 
presimţire, să ştii, că era ceva în legătură cu copiii... 


— Nu pot să cred că după atâţia ani... 

— Ştiu, ştiu. Nimeni nu poate să creadă aşa ceva. Dar, 
gândeşte-te, dragul meu Dermot, chiar poate cineva să ştie 
foarte multe despre un copil? Adu-ţi aminte de copilărie. Îţi 
poţi aduce aminte de vreun incident, ceva care să ţi se fi 
întâmplat şi care să-ţi fi provocat o mare supărare sau o 
duşmănie cu mult mai mare în comparaţie cu importanţa 
reală a incidentului? Un regret sau un resentiment puternic 
care n-a mai fost egalat în intensitate de atunci? Ştii, există 
o carte, scrisă de genialul doctor Richard Hughes. Am uitat 
cum se cheamă, dar era despre nişte copii care 
supravieţuiseră unui uragan. Oh, da, un uragan în Jamaica. 
Ceea ce i-a marcat cel mai puternic a fost pisica lor, care 
alerga înnebunită prin casă. Era singurul lucru pe care şi-l 
aduceau aminte. Dar toată oroarea şi agitația extremă, şi 
frica pe care au trăit-o erau legate de acest unic incident. 

— E ciudat că menţionezi asta, spuse Craddock, pe 
gânduri. 

— De ce, ţi-ai adus aminte de ceva? 

— Mi-am adus aminte de ziua în care a murit mama. 
Aveam cinci ani, cred. Cinci sau şase. Luam masa în camera 
mea, ruladă cu gem. Îmi plăcea grovaz rulada cu gem. Unul 
dintre servitori a intrat şi i-a spus bonei mele: „Ce 
îngrozitor! A avut loc un accident şi doamna Craddock a 
murit”... De câte ori mă gândesc la moartea mamei, ştii ce- 
mi vine în minte? 

— Ce? 

— O farfurie cu ruladă cu gem, la care stau şi mă uit 
întruna. Mă uit şi o văd aievea, aşa cum era atunci, cu 
gemul curgând din ea, la un capăt. N-am plâns, n-am zis 
nimic. Îmi amintesc doar cum stăteam acolo, ca şi cum aş fi 
împietrit deodată, holbându-mă la ruladă. Şi de câte ori 
văd, într-o vitrină, într-un restaurant sau la cineva acasă, o 
farfurie cu ruladă cu gem, mă simt cuprins de un nou val de 
nenorocire şi disperare. Câteodată, pentru o clipă, nici nu- 
mi aduc aminte de ce. Nu ţi se pare o nebunie totală? 


— Nu, îl asigură Miss Marple, mi se pare cât se poate de 
firesc. Dar e foarte interesant. Şi-mi dă o idee... 

II 

Uşa se deschise şi domnişoara Knight intră cu tava cu ceai. 

— Oh, Doamne, exclamă ea, ia te uită, avem un musafir. Ce 
frumos. Ce mai faceţi, domnule inspector Craddock? Mai 
aduc imediat încă o ceaşcă. 

— Nu vă deranjaţi, strigă Dermot după ea. Am băut ceva 
tare în loc de ceai. 

Domnişoara Knight băgă iar capul pe uşă. 

— Mă întrebam dacă nu cumva... Vă rog să veniţi încoace, 
un minut, domnule Craddock. 

Dermot se duse după ea, în hol. Ea merse în bucătărie şi 
închise uşa în urma ei. 

— O să fiţi atent, nu-i aşa? Începu ea. 

— Atent? În ce sens, domnişoară Knight? 

— Cu drăguţa noastră doamnă de dincolo. Ştiţi, e teribil de 
interesată de tot şi de toate, dar nu-i face deloc bine să se 
agite din pricina unor crime şi a tot felul de lucruri 
îngrozitoare. Doar nu vrem să se gândească la aşa ceva tot 
timpul şi să aibă coşmaruri. E foarte bătrână şi fragilă şi 
trebuie să aibă o viaţă foarte ocrotită. Întotdeauna a fost 
aşa, ştiţi? Sunt sigură că toate discuţiile astea despre crime 
şi gangsteri, şi nu mai ştiu eu ce îi fac foarte, foarte rău. 

Dermot se uită la ea oarecum amuzat. 

— Eu, unul, nu cred, începu el, cu blândeţe, că orice aş 
spune eu sau dumneata despre crime ar putea s-o 
neliniştească sau s-o şocheze pe Miss Marple în vreun fel. 
Te asigur, draga mea domnişoară Knight, că Miss Marple 
este capabilă să contemple crima, de orice fel, cu un sânge- 
rece absolut. 

Se întoarse în salon, iar domnişoara Knight, bodogănind 
uşor indignată, îl urmă. În timp ce luau ceaiul, vorbi 
încontinuu, în mare parte pe subiectele politice din ziare şi 
despre cele mai vesele teme care îi treceau prin minte. 


Când, în sfârşit, luă tava cu ceaiul şi mâncarea şi închise uşa 
în urma ei, Miss Marple trase adânc aer în piept. 

— În sfârşit, puţină linişte, exclamă ea. Sper să n-o ucid pe 
femeia asta într-o bună zi. Acum, ascultă la mine, Dermot, 
sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le aflu. 

— Da? Şi care ar fi acelea? 

— Vreau să mai trecem o dată în revistă, cu foarte mare 
atenţie, tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, la petrecere. 
Doamna Bantry a sosit, şi vicarul, imediat după ea. Apoi au 
venit domnul şi doamna Badcock şi, astfel, pe scări, în 
momentul acela erau primarul cu soţia, acest Ardwyck 
Fenn, Lola Brewster, un reporter de la Herald & Angus, din 
Much Benham şi fătuca asta, fotografa, Margot Bence. Din 
ce mi-ai spus, Margot Bence avea aparatul fixat în unghi 
faţă de scări şi fotografia evenimentul. Ai văzut vreuna 
dintre aceste fotografii? 

— De fapt, chiar am adus una cu mine, să-ţi arăt. 

Scoase din buzunar o fotografie neînrămată. Miss Marple 
o privi îndelung, cu atenţie. Marina Gregg, cu Jason Rudd 
undeva mai în spate, puţin într-o parte, Arthur Badcock, cu 
o mână la faţă, părând oarecum jenat, stătea mai în spate, 
în timp ce soţia lui ţinea în mâna ei mâna Marinei Gregg, 
uitându-se la ea şi vorbindu-i. Marina nu se uita la doamna 
Badcock. Se uita peste creştetul ei, privind, din câte se 
putea observa, direct în obiectiv sau, poate, uşor înspre 
stânga. 

— Foarte interesant, spuse Miss Marple. Am tot soiul de 
relatări despre ce era expresia de pe chipul ei. O privire 
împietrită, îngheţată. Da, o descriere foarte bună. O 
expresie prevestitoare de dezastre? Nu sunt prea convinsă 
de asta. E mai curând o paralizie a oricărei emoţii decât o 
premoniţie. Nu crezi? N-aş zice că e tocmai frică, deşi frica 
te poate aduce în aşa hal. Dar nu cred că îi era frică. Cred 
că e mai curând o stare de şoc. Dermot, dragul meu, dacă ai 
vrea să-mi spui şi dacă ai notițele la tine, ce i-a zis Heather 
Badcock Marinei Gregg în momentul respectiv? Fireşte, 


ştiu în mare cam ce s-a spus, dar cât de aproape poţi fi de 
cuvintele folosite cu adevărat? Presupun că ai mărturii din 
partea unor persoane diferite, nu? 

Dermot încuviinţă. 

— Da. Stai să văd. De la prietena dumitale, doamna Bantry, 
apoi, de la Jason Rudd şi, dacă nu mă înşel, de la Arthur 
Badcock. Cum ziceai, cuvintele variază puţin, dar esenţa e, 
în mare parte, aceeaşi. 

— Ştiu. Dar pe mine variaţiunile mă interesează. Cred că 
ne-ar putea ajuta. 

— Nu văd cum, spuse Dermot, deşi dumneata probabil că 
îţi dai seama. Prietena dumitale, doamna Bantry, a fost cea 
mai sigură. Din câte îmi aduc aminte... la stai... Port după 
mine multe dintre notițele mele. 

Se căută prin buzunare şi scoase un carneţel pe care îl 
răsfoi ca să-şi împrospăteze memoria. 

— Nu am aici citatele exacte, începu el, dar am câteva 
notițe. Din câte zice ea, doamna Badcock era foarte veselă, 
ba chiar de-a dreptul debordantă şi foarte încântată de 
sine. A spus ceva de genul: „Nu pot să vă explic ce minunat 
este pentru mine. Poate că nu vă aduceţi aminte, dar acum 
mulţi ani, în Insulele Bermude, m-am dat jos din patul în 
care eram ţintuită pentru că aveam vărsat de vânt şi am 
venit şi eu să vă văd şi mi-aţi acordat un autograf şi a fost 
una dintre cele mai glorioase zile din viaţa mea, pe care n- 
am s-o uit niciodată”. 

— Înţeleg, spuse Miss Marple, a menţionat locul, dar nu şi 
data la care s-a întâmplat, nu? 

— Aşa e. 

— Şi ce-a spus domnul Rudd? 

— Jason Rudd? A spus că doamna Badcock i-a spus soţiei 
că s-a dat jos din pat, deşi avea gripă şi că s-a dus să o vadă 
pe Marina şi că încă mai are autograful ei. O relatare mai 
scurtă decât a prietenei dumitale, dar a surprins cam 
aceeaşi idee. 

— A menţionat cumva locul şi momentul? 


— Nu, nu cred. Cred că a zis că a fost cam acum zece sau 
doisprezece ani. 

— Înţeleg, şi domnul Badcock? 

— Domnul Badcock a spus că Heather era extrem de 
agitată şi fericită s-o cunoască pe Marina Gregg, că era 
mare admiratoare a Marinei Gregg şi că ea i-ar fi spus că, la 
un moment dat, pe când era doar o copilă, a reuşit să iasă 
din patul ei de bolnavă şi să se ducă s-o întâlnească pe 
Marina Gregg şi să-i ia autograful. Nu mi-a dat detalii, dar 
era clar că asta se întâmplase înainte de căsătoria lor. Mi s- 
a părut că nu dă incidentului prea mare importanţă. 

— Înţeleg, spuse, din nou, Miss Marple. Da, înţeleg... 

— Şi ce înţelegi, mă rog? Întrebă Craddock. 

— Încă nu atât cât mi-aş dori, admise Miss Marple, dar am 
senzaţia că dacă aş şti de ce şi-a stricat singură rochia în 
ziua aceea... 

— Cine, doamna Badcock? 

— Da. Mi se pare un lucru aşa de ciudat, atât de 
inexplicabil... Doar dacă... Dar, desigur. Oh, Doamne, dar 
proastă mai sunt! 

Domnişoara Knight intră în încăpere, aprinzând lumina. 

— Cred că avem nevoie de puţină lumină aici, spuse ea, 
binedispusă. 

— Da, zise Miss Marple, ai atâta dreptate, domnişoară 
Knight. Asta e exact de ce avem nevoie. Puţină lumină. Ştii, 
cred că, în sfârşit, o avem. 

Discuţia tete-â-tete luă sfârşit şi Craddock se ridică în 
picioare. 

— Acum nu ne mai rămâne decât un lucru de făcut, spuse 
el, şi anume să-mi spui ce amintire specială, din trecutul 
dumitale, îţi frământă mintea. 

— Toată lumea mă tachinează pe chestia asta, spuse Miss 
Marple, dar trebuie să spun că mi-am adus aminte, pentru 
un moment, de camerista soţilor Laurinstons. 

— Camerista soţilor Laurinston? 

Craddock era complet zăpăcit. 


— Fata trebuia, fireşte, să preia mesaje telefonice, povesti 
Miss Marple, însă nu se pricepea foarte bine. Înţelegea 
ideea generală a ceea ce i se spunea, dar felul în care îşi 
nota câteodată mesajul îl făcea de neînțeles. Asta se 
întâmpla, probabil, pentru că nu ştia gramatică mai deloc. 
Şi, în consecinţă, se întâmplau fel de fel de incidente 
nefericite. Îmi amintesc de unul, în special. Un domn, 
Burroughs, dacă nu mă înşel, sună să spună că fusese să-l 
vadă pe domnul Elvaston în problema gardului stricat, dar 
afirma că nu e treaba lui să-l repare. Era de partea cealaltă 
a proprietăţii şi zicea că ar fi vrut să ştie foarte clar cum stă 
treaba, ca să ştie ce face mai departe, pentru că de asta 
depindea de responsabilitatea lui legală şi era important să 
ştie care e situaţia înainte să discute cu un avocat. Un mesaj 
foarte obscur, după cum vezi. le făcea mai degrabă confuz, 
în loc să te dumirească. 

— Oh, dacă vorbiţi de cameriste, interveni domnişoara 
Knight, cu un mic chicot, asta trebuie să se fi întâmplat 
acum mult timp. N-am mai auzit de ani buni vorbindu-se 
despre cameriste. 

— S-a întâmplat acum mulţi ani, spuse Miss Marple, dar 
nu contează, pentru că natura umană era pe atunci cam ce 
este şi acum. Greşelile se făceam din aceleaşi motive, mai 
mult sau mai puţin. Doamne, adăugă ea, nici nu ştii ce mă 
bucur că fata aceea e acum la Bournemouth, în siguranţă. 

— Fata? Care fată? Întrebă Dermot. 

— Fata care se pricepe la croitorie şi care s-a dus să-l vadă 
pe Giuseppe în ziua aceea. Cum îi zicea... Gladys ceva. 

— Gladys Dixon? 

— Da, aşa o chema. 

— Şi zici că e în Bournemouth? Cum e posibil să ştii aşa 
ceva? 

— Ştiu, spuse Miss Marple, pentru că eu am trimis-o acolo. 

— Ce spui? Dermot se holbă la ea. Dumneata? De ce? 

— Am fost s-o văd, explică Miss Marple, şi i-am dat nişte 
bani şi i-am spus să-şi ia o vacanţă şi să nu scrie acasă. 


— Şi pentru care motiv, mă rog, ai făcut aşa ceva? 

— Pentru că n-am vrut să moară şi ea, evident, spuse Miss 
Marple bătând, tacticoasă, din gene. 

Capitolul 22 

— Frumoasă scrisoarea de la Lady Cornway, spuse 
domnişoara Knight, două zile mai târziu, în timp ce punea 
tava cu micul dejun pentru Miss Marple. Îţi aduci aminte că 
ţi-am povestit despre ea? E doar puţin, ştii dumneata - bătu 
uşor cu degetul în tâmplă - cam rătăcită, uneori. Şi nici 
memoria nu mai e ce-a fost. Nu-şi mai recunoaşte rudele şi 
îi alungă pe toţi de lângă ea. 

— Ar putea fi pură viclenie, sugeră Miss Marple, mai 
degrabă decât o pierdere de memorie. 

— Ei, stai puţin, se împotrivi domnişoara Knight, nu cumva 
iar suntem răutăcioase să ne dăm cu părerea aşa? Îşi 
petrece iarna în hotelul Belgrave în Llandudno. Un hotel 
atât de bun pentru cei care vor să petreacă acolo câte un 
sezon! Nişte terenuri splendide în împrejurimi şi o terasă 
închisă foarte frumoasă. Abia aşteaptă să mă duc şi eu 
acolo, la ea. 

Domnişoara Knight suspină. 

Miss Marple se ridică în capul oaselor, în pat. 

— Dar, chiar te rog, îi spuse ea, dacă eşti dorită... Dacă e 
nevoie de dumneata acolo şi ţii să te duci... 

— Nu, nu, nici să nu aud de aşa ceva, ţipă domnişoara 
Knight. Oh, nu, n-am vrut să sugerez că aş vrea să plec. Ce- 
ar spune domnul Raymond West? Mi-a explicat că s-ar 
putea ca şederea mea aici să devină permanentă la un 
moment dat. Nici nu visez să nu-mi pot onora obligaţiile. Am 
menţionat doar aşa, în treacăt, ca fapt divers, chestia cu 
Lady Gornway, aşa că, drăguţa mea, nu-ţi face nici o grijă, 
adăugă ea, bătând-o pe Miss Marple pe umăr. Doar n-o să 
te abandonez! Nu, nu, nu se poate aşa ceva. O să am grijă 
de tine şi o să te cocoloşesc şi o să te simţi întotdeauna 
fericită şi liniştită. 


leşi din încăpere. Miss Marple şedea cu un aer hotărât, 
uitându-se la tava din faţa ei, dar nereuşind să înghită ceva. 
Într-un final, ridică receptorul şi formă, energic, un număr. 

— Doctore Haydock? 

— Da? 

— Jane Marple la telefon. 

— Ei, ce-ai mai păţit acum? Ai nevoie de serviciile mele 
profesionale? 

— Nu, răspunse Miss Marple. Dar vreau să te văd cât se 
poate de repede. 

Când doctorul Haydock sosi într-adevăr, o găsi pe Miss 
Marple în pat, aşteptându-l. 

— Eşti sănătatea întruchipată, se văicări el. 

— De asta şi voiam să te văd, îi comunică Miss Marple. Să- 
ţi spun că mă simt bine. 

— Un motiv cât se poate de nefiresc ca să chemi doctorul 
acasă. 

— Sunt în putere, am vlagă în mine şi e absurd să am pe 
cineva care să stea cu mine tot timpul. Atâta vreme cât vine 
cineva în fiecare zi şi îmi face curăţenie, nu văd nici o 
rațiune pentru care cineva să locuiască aici, cu mine, 
permanent. 

— Îmi dau seama că dumneata asta crezi, dar eu, nu, 
spuse doctorul Haydock. 

— Mie mi se pare că te transformi într-un adevărat 
cusurgiu, replică Miss Marple, răutăcioasă. 

— Te rog frumos să nu mă faci în toate felurile, îi răspunse 
doctorul Haydock. Eşti o persoană foarte sănătoasă, pentru 
vârsta dumitale; ai căpătat o bronşită, ceea ce nu e tocmai 
bine pentru persoanele în vârstă, aşa ca dumneata. Dar să 
rămâi singură în casă, la vârsta dumitale, e un risc. Dacă, 
de exemplu, se întâmplă să cazi pe scări, sau să cazi din pat, 
sau să aluneci în baie? O să mori şi nimeni n-o să ştie. 

— De imaginat, ne putem imagina multe, îl contrazise Miss 
Marple. Domnişoara Knight ar putea, la fel de bine, să cadă 


pe scări şi eu aş putea să mă împiedic de ea, grăbindu-mă 
să văd ce s-a întâmplat. 

— N-are nici un sens să-mi forţezi mâna, o asigură 
doctorul Haydock. Eşti o femeie în vârstă şi trebuie să fie 
cineva aici care să-ţi poarte de grijă cum trebuie. Dacă nu-ţi 
place femeia care e acum cu dumneata, ia-ţi alta. 

— Mai uşor de zis, decât de făcut, zise Miss Marple. 

— Găseşte-o pe vreuna dintre vechile dumitale slujnice, 
cineva care să-ţi placă şi cu care să mai fi locuit şi înainte. 
Văd că fata asta bătrână te calcă pe nervi. Şi eu aş fi la fel. 
Trebuie să fie vreo slujnică veche pe undeva. Nepotul acela 
al dumitale e unul dintre cei mai bine vânduți scriitori de 
azi. Dacă ai găsi persoana potrivită, el ar putea să o 
răsplătească din plin pentru timpul pus la dispoziţia 
dumitale. 

— Normal, dragul de Raymond ar face orice în privinţa 
asta. Este cât se poate de generos, spuse Miss Marple. 
Numai că tinerii din ziua de azi au propriile vieţi, iar 
servitorii mei credincioşi, îmi pare rău că trebuie să spun 
asta, sunt morţi. 

— Ei bine, dumneata nu eşti moartă, replică Haydock, şi ai 
mulţi ani de trăit dacă te îngrijeşti cum trebuie. Doctorul se 
ridică în picioare. Din câte văd eu, continuă el, nu are nici 
un sens să mai stau pe aici. Arăţi sănătoasă tun. N-am să-mi 
pierd vremea să-ţi iau tensiunea sau să-ţi ascult inima şi nici 
să-ţi răspund la întrebări. Dumneata înfloreşti cu toată 
agitația asta din sat, chiar dacă nu poţi să te mişti de colo- 
colo, ca să-ţi bagi coada peste tot, cum îţi place dumitale să 
faci. La revedere, trebuie să-mi văd de drum şi chiar să fiu 
de folos cuiva. Am de văzut vreo opt sau zece cazuri de 
pojar, vreo jumătate de duzină cu tuse măgărească şi unul 
suspect de scarlatină, ca să nu mai zic de pacienţii 
obişnuiţi! 

Doctorul Haydock ieşi repede, iar Miss Marple rămase 
încruntată. Ceva din ce-a spus... Ce-a spus exact? Are 
pacienţi de văzut... Pacienţii din sat, cu durerile lor 


obişnuite... Pacienţii din sat? Miss Marple împinse tava cu 
micul dejun cu un gest hotărât. Apoi o sună pe doamna 
Bantry. 

— Dolly, Jane la telefon. Vreau să te întreb ceva. Fii atentă. 
E adevărat că i-ai spus inspectorului Craddock că Heather 
Badcock i-ar fi spus Marinei Gregg o poveste total fără sens 
despre cum avea ea vărsat de vânt şi, că în ciuda bolii ei, s-a 
ridicat din pat şi s-a dus s-o întâlnească pe Marina şi să-i ia 
autograful? 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— Vărsat de vânt? 

— Ei, ceva de genul. Doamna Allcock îmi vorbea despre 
votcă la vremea respectivă, aşa că nu am ascultat cu mare 
atenţie. 

— Eşti sigură, insistă Miss Marpla, trăgând adânc aer în 
piept, că n-a spus tuse măgărească? 

— Tuse măgărească? Doamna Bantry păru de-a dreptul 
uimită. Evident că nu. N-ar fi avut de ce să se pudreze toată 
şi să se machieze, dacă era tuse măgărească. 

— Înţeleg - asta ai uitat tu să menţionezi - c-a acordat 
atenţie deosebită machiajului. 

— Păi, chiar a insistat - şi nu era genul care să se 
machieze. Dar cred că ai dreptate, nu era vărsat de vânt... 
Urticarie, poate? 

— Spui asta numai pentru că şi tu ai avut urticarie la un 
moment dat şi n-ai putut să te duci la o nuntă, i-o tăie Miss 
Marple. Eşti incurabilă, Dolly, incurabilă. 

Trânti receptorul, lăsând-o fără replică pe doamna Bantry, 
care, uimită din cale-afară, prostestă cu „Zău aşa, Jane”. 


Miss Marple scoase un zgomot de indignare, ca o felină 
care strănută, ca să indice dezgustul profund pe care îl 
simţea. Mintea ei, în schimb, se întoarse la problema ei de 
confort domestic, personal. Credincioasa Florence? Ar 
putea fi credincioasa Florence, acea grenadir de menajeră, 
din vremurile de demult, convinsă să-şi părăsească 
confortabila ei căsuţă şi să se întoarcă în St Mary Mead să 
aibă grijă de stăpâna ei de-odinioară? Credincioasa 
Florence îi fusese întotdeauna foate devotată. Dar 
credincioasa Florence era foarte ataşată de căsuţa ei. Miss 
Marple scutură din cap, iritată. La uşă se auzi un răpăit 
vesel. De îndată ce Miss Marple strigă „intră”, Cherry îşi şi 
făcu apariţia. 

— Am venit după tavă, spuse ea. S-a întâmplat ceva? 
Arătaţi supărată, sau mi se pare mie? 

— Mă simt neajutorată, i se confesă Miss Marple. Bătrână 
şi neajutorată. 

— Nu vă faceţi griji, îi spuse Cherry, luând tava. Sunteţi 
departe de a fi neajutorată. Am tot auzit vorbindu-se despre 
dumneavoastră! Practic toată lumea din Noul Cartier ştie 
acum cine sunteţi. Am auzit că aţi făcut tot felul de lucruri 
extraordinare. Nu crede nimeni că sunteţi genul de 
bătrânică neajutorată. Ea vă bagă prostii din astea în cap. 

— Ea? 

Cherry făcu o mişcare bruscă din cap, înspre uşă. 

— Hoaşca asta insuportabilă, domnişoara Knight. Să n-o 
lăsaţi să vă deprime. 

— E o femeie foarte binevoitoare, zise Miss Marple, foarte 
binevoitoare, adăugă ea, pe tonul omului care încearcă să 
se convingă singur. 

— Calul moare de drum lung, nu aşa se zice? Spuse 
Cherry. Doar nu vreţi să vă umpleţi de bunăvoința ei ca de 
râie, nu? 

— Eh, cu toţii avem necazurile noastre, oftă Miss Marple. 

— Le-avem, şi încă ce necazuri, spuse Cherry. Cred că 
dacă mai stau mult alături de doamna Hartwell, o să se 


întâmple vreo nenorocire. Scorpie bătrână şi acră, toată 
ziua stă şi bârfeşte, şi se plânge. Şi Jim e sătul până peste 
cap. Aseară s-a certat cu ea ca la uşa cortului. Şi asta doar 
pentru că am dat Messiah puţin cam tare! Ce poţi să ai 
împotriva oratoriului Messiah, până la urmă? Că doare o 
piesă religioasă. 

— Şi a avut ceva împotrivă? 

— A făcut un tărăboi, ceva de groază, spuse Cherry. A 
bătut în pereţi şi a ţipat; dar ce n-a făcut! 

— Dar chiar trebuie să daţi muzica atât de tare? Întrebă 
Miss Marple. 

— Lui Jim aşa îi place, răspunse Cherry. Spune că nu ai 
cum să prinzi tonalitatea cum trebuie, dacă nu ai volum 
maxim. 

— Poate că nu e chiar aşa de uşor de suportat pentru 
cineva care nu are asemenea veleităţi muzicale, sugeră 
Miss Marple. 

— Dacă n-aş sta într-un duplex..., spuse Cherry. Pereţii 
sunt subţiri ca hârtia. Sincer, nu-mi prea place clădirea asta 
nouă. Arată foarte dichisită şi nou-nouţă, dar nu-ţi poţi 
exprima personalitatea fără să nu-ţi sară cineva la 
beregată. 

Miss Marple îi zâmbi uşor. 

— Şi tu ai o personalitate foarte puternică de exprimat, 
Cherry. 

— Chiar credeţi? Cherry era foarte mândră de propria 
persoană şi râdea mulţumită. Mă întrebam, începu ea. 
Dintr-odată părea stânjenită. Puse jos tava şi veni înapoi pe 
pat. Mă întrebam dacă n-o să mă credeţi obraznică dacă v- 
aş întreba ceva? Adică... Nu trebuie decât să spuneţi „nici 
nu se pune problema” şi gata, nu mai discutăm despre asta. 

— Vrei să fac eu ceva anume? 

— Nu chiar. Mă gândeam la camerele de deasupra 
bucătăriei. Nu le mai foloseşte nimeni de ceva vreme, nu-i 
aşa? 

— Nu. 


— Stătea un grădinar cu soţia acolo, din câte am auzit. Dar 
asta se întâmpla demult. Ce mă gândeam... Eu şi Jim ne 
gândeam dacă... Dacă am putea să stăm noi acolo. Adică, să 
venim şi să locuim aici. 

Miss Marple se uită la ea, uimită din cale-afară. 

— Dar ce se întâmplă cu casa ta nouă şi frumoasă din Noul 
Cartier? 

— Ne-a ajuns la amândoi până peste cap. E adevărat că ne 
plac toate aparatele astea noi, dar din astea poţi să cumperi 
de oriunde - le putem lua în rate şi am avea destul loc aici 
pentru ele, mai ales că Jim ar putea avea camera de 
deasupra grajdurilor. Ar face-o să fie ca nouă şi şi-ar instala 
acolo toate aeromodelele lui şi n-ar mai trebui să le tot 
strângă de fiecare dată. Şi dacă ne aducem şi patefonul şi 
să-l punem tot acolo, nici nu l-aţi auzi. 

— Tu chiar vorbeşti serios să te muţi aici, Cherry? 

— Da, cât se poate de serios. Am vorbit cu Jim îndelung 
despre asta. Jim ar putea să repare tot ca aveţi nevoie - 
ştiţi, se pricepe la ţevăraie şi ceva tâmplărie, şi eu aş putea 
avea grijă de dumneavoastră la fel de bine ca domnişoara 
Knight. Ştiu că mă consideraţi puţin cam neglijentă, dar 
promit să îmi dau silinţa cu făcutul paturilor şi cu spălatul, 
şi încep să devin expertă la gătit. Vita Stroganoff de aseară, 
floare la ureche, zău dacă nu. 

Miss Marple o cântări cu atenţie. 

Cherry se agita ca o pisicuţă în faţa farfuriei cu lapte - 
strălucea de vitalitate şi de bucuria de a trăi. Miss Marple 
se mai gândi un moment la credincioasa Florence. 
Credincioasa Florence ar ţine casa mult mai bine, asta e 
clar. (Miss Marple nu punea mare preţ pe promisiunile lui 
Cherry.) Dar avea cel puţin şaizeci şi cinci de ani, dacă nu şi 
mai mulţi. Şi chiar şi-ar fi dorit să fie dezrădăcinată? Ar fi 
acceptat, poate, din real devotament pentru Miss Marple. 
Dar oare Miss Marple chiar îşi dorea ca lumea să facă 
sacrificii pentru ea? Nu suferea chiar ea din pricina 


excesivului simţ al datoriei pe care domnişoara Knight îl 
exprima cu asemenea conştiincios devotament? 

Cherry, oricât de neglijentă ar fi fost în ale trebăluitului 
prin casă, îşi dorea să vină să stea cu ea. Şi dispunea de 
calităţi care, în momentul de faţă, i se păru lui Miss Marple 
de o importanţă crucială. Căldură sufletească, vitalitate şi 
un interes de nestăvilit de a şti absolut tot ce se întâmplă în 
jur. 

— Desigur, spuse Cherry, n-aş vrea să merg, în nici un fel, 
pe la spatele domnişoarei Knight. 

— Nu-ţi face tu griji de domnişoara Knight, spuse Miss 
Marple, care tocmai luase o hotărâre. Se duce să stea cu o 
anume Lady Conway, într-un hotel în Llandudno - ceea ce-i 
va conveni de minune. Cherry, va trebui să punem la punct 
o mulţime de detalii şi am să vreau să stau de vorbă cu 
bărbatul acela al tău - dar, dacă tu crezi că o să fii fericită 
aici, atunci... 

— O să ne convină de minune, răspunse Cherry. Şi puteţi 
să aveţi încredere în mine că am să fac lucrurile cum 
trebuie. Ba chiar am să folosesc mătura şi făraşul, dacă asta 
o să vă doriţi. 

Miss Marple râse cu poftă de această ofertă supremă. 

Cherry ridică iar tava cu micul dejun. 

— Ar trebui să mă apuc de treabă. Am venit târziu azi- 
dimineaţă - pentru că am auzit ce i s-a întâmplat bietului 
Arthur Badcock. 

— Arthur Badcock? Ce-a păţit? 

— N-aţi auzit? E la secţia de poliţie acum, povesti Cherry. 
L-au rugat să vină să-i „ajute cu ancheta” şi ştiţi ce 
înseamnă asta. 

— Când s-a întâmplat asta? Ceru Miss Marple să ştie. 

— Azi-dimineaţă, răspunse Cherry. Bănuiesc că l-au 
arestat pentru că s-a aflat că a fost căsătorit cu Marina 
Gregg la un moment dat. 

— Poftim? Miss Marple se ridică iar în capul oaselor. 
Arthur Badcock fost cândva căsătorit cu Marina Gregg? 


— Aşa se spune, zise Cherry. Nimeni n-avea nici cea mai 
vagă idee. Domnul Upshaw a dezvăluit secretul. A fost în 
State o dată sau de două ori, cu afaceri, cu firma dumnealui 
şi aşa ştie multe bârfe de pe-acolo. S-a întâmplat acum ceva 
vreme. Chiar dinainte ca ea să-şi înceapă cariera de actriţă. 
N-au fost căsătoriţi mai mult de un an sau doi, şiapoieaa 
câştigat nu ştiu ce mare premiu de film şi, evident, el nu 
mai era destul de bun pentru ea, aşa că au divorţat în stilul 
lor american, fără complicaţii, şi el a ieşit din peisaj, cum s- 
ar zice. Arthur Badcock e, oricum, genul care nu prea dă 
bine în peisaj. Nu e omul care să facă scandal. Şi-a schimbat 
numele şi s-a întors în Anglia. Dar asta a fost tare demult. 
Nu te-ai gândi că aşa ceva ar mai conta acum în vreun fel. 
Dar, iată că e suficient pentru poliţie. 

— Oh, nu, spuse Miss Marple. Oh, nu. Asta nu se poate 
întâmpla. Dacă aş şti ce să fac... la să mă gândesc o clipă. 
Făcu un gest spre Cherry. Cherry, ia tava de aici imediat şi 
trimite-o pe domnişoara Knight la mine. Trebuie să mă ridic 
din pat. 

Cherry se supuse. Miss Marple se îmbrăcă de una singură, 
cu degetele tremurând uşor. O scotea din sărite să vadă că 
orice urmă de agitaţie îi afecta trupul. Încă îşi mai încheia 
nasturii la rochie, când domnişoara Knight îşi făcu apariţia. 

— M-ai chemat? Cherry mi-a spus că... 

Miss Marple i-o tăie scurt: 

— Cheamă Inch-ul. 

— Poftim? Spuse domnişoara Knight, luată complet prin 
surprindere. 

— Inch, repetă Miss Marple, cheamă.-l pe Inch. Dă-i telefon 
să vină aici imediat. 

— Ah, aha, am înţeles. Vrei să zici să chem taxiul. Dar 
numele lui e Roberts, nu-i aşa? 

— Pentru mine, răspunse Miss Marple, e Inch şi aşa o să 
rămână întotdeauna. Dar, nu contează, cheamă-l. Să vină 
aici în momentul acesta. 

— Vrei să faci o mică plimbare cu maşina? 


— 'Te rog frumos să-l chemi şi gata, i-o întoarse Miss 
Marple, şi, te rog, repejor. 

Domnişoara Knight îi aruncă o privire plină de îndoială, 
dar merse să facă ce i se spusese. 

— Ne simţim bine, nu-i aşa, drăguţa mea? Întrebă ea, 
îngrijorată. 

— Amândouă ne simţim foarte bine, spuse Miss Marple, iar 
eu, în mod deosebit, mă simt excelent. Inerţia nu mi se 
potriveşte, nu mi s-a potrivit niciodată. Aştept de multă 
vreme să fac ceva cu adevărat, ceva practic, real. 

— Nu cumva doamna Baker ţi-a spus ceva care să te fi 
supărat? 

— Nu m-a supărat nimic, i-o tăie Miss Marple. Mă simt 
deosebit de bine. Sunt doar enervată pe mine pentru c-am 
putut să fiu atât de proastă. Dar, serios, până nu mi-a dat 
doctorul Haydock o idee, chiar azi-dmineaţă - acum stau şi 
mă gândesc dacă-mi aduc aminte bine. Unde e cartea aceea 
de medicină? 

O dădu la o parte pe domnişoara Knight şi păşi hotărâtă 
pe scări. Găsi cartea de care avea nevoie în biblioteca din 
salon. O luă de acolo şi trecu indicele în revistă, murmurând 
în sine: „pagina 210”. Dădu paginile până o găsi, citi câteva 
momente, apoi dădu din cap, satisfăcută. 

— Remarcabil, spuse ea, foarte ciudat. Nu cred că s-ar fi 
gândit cineva la chestia asta. Nici eu nu am făcut legătura 
până n-am pus cele două idei cap la cap, ca să mă exprim 
aşa. 

Apoi scutură din cap, iar între sprâncene îi apăru un rid 
fin. De-ar fi fost cineva acolo... 

Trecu, în minte, peste diversele relatări pe care le primise 
cu privire la scena respectivă. 

Dintr-odată, făcu ochii mari, fulgerată de-un gând. A fost 
cineva acolo - dar, oare, cugetă ea, o să fie în stare să mă 
ajute? Nu poţi să ştii niciodată cu vicarul ăsta. E de-a 
dreptul imprevizibil. 


Cu toate astea, se duse totuşi la telefon şi formă numărul 
vicarului. 

— Bună dimineaţa, domnule vicar. Miss Marple la telefon. 

— Ah, da, Miss Marple - ce pot face pentru dumneata? 

— Mă întrebam dacă nu cumva m-ai putea ajuta într-o 
mică problemă. E vorba despre ziua aceea, la petrecere, 
când a murit biata doamnă Badcock. Dacă nu mă înşel, 
dumneata erai destul de aproape de doamna Gregg când 
au sosit soţii Badcock. 

— Da, da - eram chiar înaintea lor, am impresia. Ce zi 
tragică! 

— Da, într-adevăr. Şi, cred că doamna Badcock îi povestea 
doamnei Gregg că a mai întâlnit-o o dată şi în Insulele 
Bermude. Că era bolnavă, dar că s-a dat jos din pat anume 
pentru asta. 

— Da, da, îmi aduc aminte. 

— Şi îţi aduci aminte dacă doamna Badcock a spus de ce 
boală suferea? 

— Cred că... Stai să mă gândesc... Da, că ar fi fost pojar... 
Mă rog, nu pojarul adevărat, ci rujeolă - o boală nu chiar 
atât de serioasă. Unii nici nu se simt deloc rău. Îmi aduc 
aminte de verişoara mea, Caroline... 

Miss Marple întrerupse şirul de amintiri despre verişoara 
Caroline, tăindu-i-o scurt: „Domnule vicar, îţi mulţumesc 
foarte frumos”, şi îi închise în nas. 

Expresia de uimire i se întipărise pe figură. Cum reuşea 
vicarul să-şi amintească numai anumite lucruri era unul 
dintre marile mistere din St Mary Mead, dar mai mare taină 
era cum de reuşea vicarul să uite altele, mult mai 
importante! 

— Drăguţa mea, a venit taxiul, o anunţă domnişoara 
Knight, dând buzna în încăpere. E o maşină cam veche şi nu 
tocmai curată. N-aş vrea să călătoreşti în aşa ceva. Ai putea 
lua vreun microb, ceva. 

— Prostii, îi răspunse Miss Marple. 


Îşi fixă bine pălăria pe cap şi, închizându-şi nasturii la 
haina de vară, porni spre taxiul care o aştepta. 

— Bună dimineaţa, Roberts, îl salută ea. 

— Bună dimineaţa, Miss Marple. Da' ştiu că eşti matinală, 
în dimineaţa asta. Unde vrei să mergi? 

— Gossington Hall, te rog, îi spuse ea. 

— Draga mea, aş face bine să vin cu dumneata, nu-i aşa? 
Durează un minut, până îmi pun eu pantofii de oraş. 

— Nu, mulţumesc, îi spuse Miss Marple, hotărâtă. Mă duc 
singură. Dă-i bătaie, Inch - pardon, Roberts. 

Roberts îi dădu bătaie, remarcând, într-o doară: 

— Ah, Gossington Hall. Grozave schimbări se mai petrec în 
ziua de azi, şi acolo şi aiurea. Atât ce se mai construieşte! 
N-aş fi crezut o mie de ani că aşa ceva o să ajungă şi în St 
Mary Mead. 

De îndată ce ajunse la Gossington Hall, Miss Marple sună 
la uşă şi ceru, pe dată, să-l vadă pe domnul Jason Rudd. 

Succesorul lui Giuseppe, un bătrânel cam nesigur pe 
picioare, se arătă oarecum neîncrezător. 

— Domnul Rudd, începu el, nu primeşte pe nimeni fără o 
programare, doamnă. Şi mai ales azi, dintre toate zilele... 

— N-am programare, spuse Miss Marple, dar am să 
aştept, adăugă ea. 

Trecu pe lângă el cu paşi repezi, intră în hol şi se aşeză pe 
un fotoliu. 

— Doamnă, mi-e teamă că, în dimineaţa asta, este de-a 
dreptul imposibil. 

— În acest caz, spuse Miss Marple, am să aştept până 
după-amiază. 

Şocat, noul majordom se retrase. Imediat îl înlocui un 
tânăr. Avea o personalitate plăcută şi vorbea într-o manieră 
veselă, cu un uşor accent american. 

— Te-am mai văzut pe dumneata, îi spuse Miss Marple. La 
Noul Cartier. M-ai întrebat unde e Aleea Blenheim. 

Hailey Preston îi răspunse cu bunăvoință: 


— Bănuiesc că aţi avut cele mai bune intenţii, dar, din 
pricina dumneavoastră, m-am rătăcit ceva teribil. 

— Oh, Doamne, serios? Zise Miss Marple. Atâtea alei, că 
nu mai ştii. Aş putea să-l văd pe domnul Rudd? 

— Îmi pare nespus de rău, începu Hailey Preston. Domnul 
Rudd e o persoană foarte ocupată şi... Ah... Are agenda 
plină în dimineaţa asta şi chiar nu poate fi deranjat. 

— Sunt convinsă că e foarte ocupat, îl asigură Miss 
Marple. Am venit aici pregătită să aştept. 

— Atunci, v-aş sugera să-mi spuneţi mie ce anume vreţi de 
la el. Vedeţi dumneavoastră, eu mă ocup de asemenea 
treburi, în locul domnului Rudd. Toată lumea trece întâi pe 
la mine. 

— Din păcate, spuse ea, eu nu vreau să-l văd decât pe 
domnul Rudd. Şi am să aştept aici până reuşesc, adăugă ea. 

Se făcu şi mai comodă în fotoliul mare, din stejar. 

Hailey Preston ezită, dădu să-i răspundă, se răzgândi şi, 
într-un final, se întoarse şi urcă la etaj. 

Se întoarse cu un bărbat masiv, îmbrăcat într-un costum 
de tweed. 

— Domnul este doctorul Gilchrist. Doamna... Aaa... 

— Miss Marple. 

— Dumneata eşti Miss Marple, spuse Gilchrist, privind-o 
cu mult interes. 

Hailey Preston se făcu rapid nevăzut. 

— Am tot auzit despre dumneata, îi spuse Gilchrist. De la 
doctorul Haydock. 

— Doctorul Haydock este un prieten vechi. 

— Da, într-adevăr, îţi e prieten vechi. Bun, spune-mi 
pentru ce vrei dumneata să-l vezi pe Jason Rudd? 

— E absolut necesar să-l văd, îi răspunse Miss Mapple. 

Doctorul Gilchrist o cântări o vreme. 

— Şi n-ai de gând să pleci până nu-l vezi, corect? Întrebă 
el. 

— Exact. 


— Te cred în stare, recunoscu doctorul. În acest caz, ce-ai 
zice dacă ţi-aş oferi un motiv foarte bun pentru care nu-l 
poţi vedea pe domnul Rudd. Soţia lui a murit azi-noapte, în 
somn. 

— A murit? Exclamă Miss Marple. Cum? 

— O supradoză de somnifere. Nu vrem ca ştirea să ajungă 
pe mâna presei pentru încă vreo câteva ore bune. Aşa că, 
am să te rog, pentru moment, să nu spui nimănui. 

— Desigur. A fost un accident? 

— Eu asta cred, fără îndoială, spuse doctorul Gilchrist. 

— Dar ar fi putut fi şi sinucidere. 

— Ar fi putut - dar e improbabil. 

— Sau poate că cineva i-a administrat supradoza. 

Gilchrist ridică din umeri. 

— O posibilitate foarte vagă. Şi, mai ales, adăugă el, fără 
ezitare, un lucru aproape imposibil de dovedit. 

— Am înţeles, spuse Miss Marple. 'Trase adânc aer în piept. 
Regret, dar, acum, mai mult ca oricând, e absolut necesar 
să-l văd pe domnul Rudd. 

Gilchrist se uită la ea. 

— Aşteaptă, te rog, aici. 

Capitolul 23 

Jason Rudd ridică privirea în momentul în care Gilchrist 
intră. 

— E o cucoană bătrână jos, începu el, arată ca şi cum ar 
avea vreo sută de ani. Vrea să te vadă. Nu acceptă un refuz 
şi promite că aşteaptă. O să aştepte până după-amiază, din 
câte am înţeles, sau până diseară, şi e perfect capabilă să 
doarmă aici, din câte îmi dau seama. Vrea să-ţi spună ceva 
cu tot dinadinsul. În locul tău, aş primi-o. 

Jason Rudd ridică uşor capul de pe birou. Faţa îi era albă 
ca varul şi distrusă de oboseală. 

— E nebună? 

— Nu, nicidecum. 

— Dar nu văd ce... Oh, Doamne... Bine, fie, zi-i să vină. Ce 
mai contează? 


Gilchrist ieşi din birou şi trimise după Hailey Preston. 

— Miss Marple, domnul Rudd vă poate oferi câteva 
momente, o anunţă Hailey, apărând, iar, lângă ea. 

— Îţi mulţumesc. Foarte cumsecade din partea lui, spuse 
Miss Marple, ridicându-se în picioare. Lucrezi de multă 
vreme pentru domnul Rudd? Întrebă ea. 

— Da, să tot fie doi ani şi jumătate de când lucrez pentru 
domnul Rudd. În mod normal, meseria mea ţine de tot ce 
înseamnă relaţii publice. 

— Înţeleg. Miss Marple îl privi gânditoare. Îmi aduci 
aminte grozav de cineva pe nume Gerald French, spuse ea. 

— Serios? Şi ce făcea acest Gerald French? 

— Nu cine ştie ce, răspunse Miss Marple, dar era 
neîntrecut când venea vorba de discursuri. A avut parte de 
un trecut foarte nefericit, suspină ea. 

— Nu mai spuneţi, vorbi Hailey Preston, uşor stânjenit. Ce 
fel de trecut? 

— Nu pot să povestesc, spuse Miss Marple. Nu-i plăcea să 
se discute despre asta. 

Jason Rudd se ridică din fotoliul lui de la birou şi o privi cu 
oarecare surprindere pe bătrânica subţire, care înainta 
înspre el. 

— Voiaţi să mă vedeţi? O întâmpină el. Cu ce vă pot fi de 
folos? 

— Îmi pare foarte rău de soţia dumitale, spuse Miss 
Marple. Îmi dau seama că este o mare tragedie şi vreau să 
înţeleg că nu te-aş fi deranjat vreodată şi nici nu ţi-aş fi 
oferit compasiunea mea, dacă n-ar fi fost absolut necesar. 
Dar sunt lucruri care trebuie neapărat îndreptate, pentru 
că, altfel, un om nevinovat va avea de suferit. 

— Un om nevinovat? Nu vă înţeleg. 

— Arthur Badcock, spuse Miss Marple. E la poliţie acum, 
anchetat. 

— Anchetat în legătură cu moartea soţiei mele? Dar e 
absurd, complet absurd. Nici măcar n-a fost pe aici. Nici n-o 
cunoştea. 


— Ba eu cred că o cunoştea, spuse Miss Marple. A fost 
însurat cu ea la un moment dat. 

— Arthur Badcock? Dar el era... Era... Soţul lui Heather 
Badcock. Poate că nu aţi... Îi vorbi uşor, încercând să n-o 
jignească... Înţeles bine? 

— A fost însurat cu amândouă, răspunse Miss Marple. A 
fost însurat cu soţia dumitale, când era încă foarte tânără, 
înainte să fi intrat în lumea filmului. 

Jason Rudd clătină din cap a îndoială. 

— Soţia mea a fost căsătorită cu un Alfred Beadle. Se 
ocupa de afaceri imobiliare. Nu se potriveau şi s-au 
despărţit aproape imediat. 

— Acest Alfred Beadle şi-a schimbat numele în Badcock, 
explică Miss Marple. Lucrează şi aici tot la o firmă de 
imobiliare. E ciudat cum unii oameni nu-şi doresc să-şi 
schimbe meseria şi vor să facă tot timpul aceleaşi lucruri. 
Bănuiesc că de asta Marina Gregg a simţit că nu îi e de nici 
un folos. Nu era capabil să ţină pasul cu ea. 

— Ce-mi spuneţi e mai mult decât surprinzător. 

— Îţi garantez că nu-mi închipui şi nici nu născocesc cine 
ştie ce poveste de dragoste. Astfel de zvonuri zboară 
repede într-un sat, să ştii dumneata, deşi durează ceva mai 
mult să ajungă şi până la Gossington, adăugă ea. 

— Ei bine, Jason ezită o vreme, neştiind ce să mai spună, 
apoi acceptând situaţia, ce pot face pentru dumneavoastră, 
Miss Marple? Întrebă el. 

— Aş vrea, dacă se poate, să stau pe scări în locul în care 
dumneata şi soţia dumitale aţi primit oaspeţii în ziua 
petrecerii. 

Jason îi aruncă o privire neîncrezătoare. Cine era femeia 
asta, până la urmă? Încă o vânătoare de senzaţii? Dar 
chipul lui Miss Marple era grav şi liniştit. 

— Desigur, cum să nu, răspunse el, dacă asta vreţi. Veniţi 
cu mine. 

O conduse spre capul scării şi se opri în spaţiul de pe 
palier. 


— Aţi schimbat multe de când aţi cumpărat casa, spuse 
Miss Marple. Îmi place. Bun, acum să vedem. Mesele ar fi 
trebuit să fie cam pe aici, cred, iar dumneata şi soţia ar fi 
trebuit să staţi... 

— Soţia mea stătea aici. Jason îi arătă locul. Oamenii 
veneau pe scări, ea dădea mâna cu ei şi apoi mi-i trecea 
mie. 

— Stătea aici, medită Miss Marple. 

Se duse acolo şi luă locul Marinei Gregg în capul scărilor. 
Rămase pe loc, liniştită, fără să se mişte. Jason Rudd o 
privea. Era perplex, dar curios. Miss Marple îşi ridică mâna 
uşor, parcă tremurând, privi în jos, pe scări, ca şi cum ar fi 
fost oameni care urcau. Apoi se uită drept în faţă. Pe perete, 
la mijloc, trona un tablou mare, o copie după un mare 
maestru italian. De-o parte şi de alta a tabloului se aflau 
ferestre înguste, una dând înspre grădină şi cealaltă spre 
grajduri şi spre giruetă. Dar Miss Marple nu se uita la 
niciuna dintre ele. Ochii ei erau fixaţi pe tabloul în sine. 

— Evident că ce-am auzit prima dată era corect, spuse ea. 
Doamna Bantry mi-a spus că soţia dumitale se uita fix la 
taboul acela şi că, dintr-odată, trăsăturile i-au „îngheţat”, 
după spusele ei. Miss Marple privi cu atenţie veşmântul în 
albastru şi roşu aprins al Madonei, o Madona cu capul uşor 
pe spate, râzând la Pruncul Sfânt pe care îl ţinea în braţe. 
Giacomo Bellini, Madona râzând, spuse ea. O pictura 
religioasă, dar, în acelaşi timp, o pictură despre o mama 
fericită, cu copilul ei. Nu e aşa, domnule Rudd? 

— Aşa aş zice şi eu, da. 

— Acum înţeleg, spuse Miss Marple. Înţeleg foarte bine. E 
chiar foarte simplu, nu-i aşa? 

Îl privi pe Jason Rudd cu înţeles. 

— Simplu? 

— Cred că ştii şi dumneata foarte bine cam cât de simplu 
e, afirmă Miss Marple. 

La parter se auzi sunetul soneriei de la uşă. 

— Nu cred, încercă să se apere Jason, că vă înţeleg. 


Apoi privi în jos, pe scări. Se auzi zgomot de voci. 

— Cunosc vocea asta, spuse Miss Marple. E inspectorul 
Craddock, nu-i aşa? 

— Da, pare a fi inspectorul Craddock. 

— Vrea să te vadă şi el. le deranjează dacă vine şi elsă ni 
se alăture? 

— E în regulă, în ce mă priveşte. Nu ştiu dacă şi el va fi de 
acord... 

— Ba eu zic că o să fie de acord, spuse Miss Marple. Nu 
avem mult timp de pierdut, nu-i aşa? Am ajuns în punctul în 
care va trebui să înţelegem exact cum s-au petrecut 
lucrurile. 

— Păi nu ziceaţi că e simplu? 

— A fost simplu, într-adevăr, spuse Miss Marple. Atât de 
simplu, că nimeni nu şi-a dat seama. 

Majordomul decrepit îşi făcu apariţia pe scări. 

— Domnul inspector Craddock e aici, anunţă el. 

— Spune-i, te rog, să ni se alăture, îl instrui Jason Rudd. 

Majordomul dispăru iar şi, după câteva clipe, Dermot 
Craddock urca scările. 

— Dumneata! I se adresă lui Miss Marple. Cum ai ajuns 
aici? 

— Am luat Inch-ul, spuse Miss Marple, stârnind obişnuitul 
efect de confuzie pe care îl producea, în mod normal, 
această remarcă. 

De undeva mai din spate, Jason Rudd îi făcu un semn lui 
Craddock, dacă nu cumva era nebună. Dermot Craddock 
scutură din cap, că nu era cazul. 

— Tocmai îi spuneam domnului Rudd, continuă Miss 
Marple... A plecat majordomul? 

Dermot aruncă o privire pe scări. 

— Da, s-a dus, spuse el, nu ne aude. Sergentul Tiddler o să 
se asigure că nu ne aude. 

— Atunci e în regulă, zise Miss Marple. Am fi putut, 
desigur, să ne retragem într-o încăpere, să discutăm, dar 


mie îmi convine aşa. lată-ne exact în locul în care s-a 
petrecut, ceea ce face totul mult mai uşor de înţeles. 

— Vorbiţi despre ziua petrecerii, ziua în care Heather 
Badcock a fost otrăvită, îi aduse aminte Jason. 

— Da, zise Miss Marple, şi spuneam că este foarte simplu, 
dacă te uiţi cum trebuie. Totul a început, vedeţi voi, cu 
faptul că Heather Badcock era aşa cum era. Într-un fel, era 
inevitabil, ca într-o bună zi, Heather s-o păţească. 

— Nu pricep unde bateţi, zise Jason Rudd. Chiar nu 
înţeleg. 

— Nu, asta necesită ceva explicaţii. Vedeţi, când doamna 
Bantry mi-a descris scena, o scenă la care participase, mi-a 
citat dintr-un poem pe care îl îndrăgeam când eram tânără, 
un poem al bietului Lord Tennyson. Domnița din Shalott. 

Miss Marple ridică uşor vocea, în timp ce recita: 

Oglinda-n cui s-a spart de tot „Destinul m-a ajuns, socot” 

Plângea Domnița din Shalott. 

— Asta era ceea ce a văzut doamna Bantry sau a crezut că 
a văzut, deşi, în fapt, a citat greşit şi a spus blestem în loc 
de destin, care, poate, date fiind circumstanţele, ar fi fost 
mult mai potrivit. A văzut-o pe soţia dumitale vorbind cu 
Heather Badcock şi pe Heather Badcock vorbind cu soţia 
dumitale şi, apoi, din senin, privirea aceea de soartă 
pecetiuită zugrăvită pe chipul soţiei dumitale. 

— N-am mai vorbit despre asta de nu ştiu câte ori? Întrebă 
Jason Rudd. 

— Da, dar o să mai vorbim încă o dată, spuse Miss Marple. 
Pe chipul soţiei dumitale era o expresie cumplită şi nu se 
uita la Heather Badcock, ci la tabloul acela. La tabloul 
înfăţişând o mamă fericită, ţinând în braţe un copil fericit. 
Dar, chiar dacă pe figura ei era întipărită expresia unei sorţi 
pecetluite, nu soarta ei urma să fie peceduită. Ci a lui 
Heather Badcock. Heather era condamnată la moarte din 
momentul în care a început să vorbească şi să se laude cu o 
întâmplare din trecut. 

— Ai putea să fii puţin mai clară? Spuse Dermot Craddock. 


Miss Marple se întoarse spre el. 

— Evident că pot. Asta e un lucru pe care tu nu-l ştii încă. 
Nici n-aveai de unde să ştii, pentru că nimeni nu ţi-a 
povestit exact ce anume i-a spus Heather Badcock. 

— Cum nu mi-au spus? Protestă Dermot. Mi-au spus de 
nenumărate ori. Ba chiar mai mulţi oameni mi-au spus. 

— Da, admise Miss Marple, dar nu ştii pentru că, vezi tu, 
Heather Badcock nu ţi-a spus ţie. 

— Păi cum să-mi fi spus mie, de vreme ce era moartă când 
am ajuns eu aici? Replică Dermot. 

— Exact, zise Miss Marple. Tot ce ştii că s-a spus e că era 
bolnavă, dar că s-a ridicat din pat şi s-a dus la nu ştiu ce 
aniversare şi că a întâlnit-o pe Marina Gregg, a vorbit cu ea 
şi i-a cerut un autograf, pe care l-a şi obţinut. 

— Da, ştiu, vorbi Craddock cu o uşoară iritare. Am tot 
auzit asta. 

— Dar n-ai auzit ce conta mai mult, pentru că nimeni n-a 
crezut că e important, spuse Miss Marple. Heather Badcock 
era la pat - bolnavă de rubeolă. 

— Rubeolă? Ce Dumnezeu are asta de-a face cu crima? 

— E o boală nu tocmai gravă, explică Miss Marple. Nu te 
face să te simţi foarte rău. Faci o mică iritaţie, uşor de 
acoperit cu pudră, şi puţină febră, dar nu cine ştie ce. Te 
simţi destul de bine, încât să ieşi şi să te vezi cu lumea, dacă 
asta îţi doreşti. Însă, evident, tot povestindu-se la nesfârşit, 
lumea n-a dat nici o importanţă faptului că era vorba de 
rubeolă. Doamna Bantry, de exemplu, a zis că Heather a 
stat la pat cu vărsat de vânt şi urticarie. Domnul Rudd, aici 
de faţă, a zis „gripă”, dar, fireşte, el a spus asta înadins. Dar 
eu cred că Heather Badcock i-a spus Marinei Gregg că a 
avut rubeolă şi că s-a dat jos din pat şi s-a dus să o 
întâlnească. Şi acesta este, cu adevărat, răspunsul la 
întreaga enigmă, pentru că, vezi tu, rubeolă e o boală foarte 
contagioasă. Se ia imediat. Şi mai trebuie să reţii ceva. 
Dacă o femeie contractează boala în primele patru luni de... 
Miss Marple pronunţă următorul cuvânt cu oarecare 


modestie victoriană, de... Aaa... Sarcină, poate avea un 
efect groaznic. Poate să producă fătului orbire sau o 
afecţiune mintală. 

Se întoarse către Jason Rudd. 

— Şi cred că nu mă înşel, domnule Rudd, când spun că 
soţia dumitale a dat naştere unui copil cu o boală mintală şi 
că ea nu şi-a revenit niciodată din acest şoc. Întotdeauna şi- 
a dorit un copil şi, când, în sfârşit, a avut unul, s-a întâmplat 
nenorocirea asta. O tragedie pe care n-a uitat-o niciodată, 
pe care nu şi-a permis s-o uite şi care a rămas acolo, ca o 
rană deschisă, o obsesie. 

— E foarte adevărat, spuse Jason Rudd. Marina a 
contractat rubeolă în primele luni de sarcină şi doctorul i-a 
spus că afecțiunea mintală a copilului se trage de acolo. Nu 
era un caz de nebunie ereditară sau mai ştiu eu ce. 
Doctorul încerca s-o aline, dar nu cred că îi era de mare 
ajutor. N-a ştiut niciodată cum sau când sau de la cine a luat 
boala. 

— Într-adevăr, spuse Miss Marple, n-a ştiut până într-o 
după-amiază, chiar aici, când o străină a urcat tocmai 
scările acestea şi i-a spus exact cum - ba mai mult, a spus-o 
Cu... Cu o deosebită plăcere! Cu un aer de mândrie pentru 
ce-a făcut! A crezut despre ea că a fost foarte isteaţă şi 
curajoasă, şi că a dat dovadă de grozavă prezenţă de spirit 
când s-a dat jos din pat, şi-a acoperit faţa cu pudră şi s-a 
dus s-o vadă pe actriţa pe care o admira atât de mult şi i-a 
obţinut autogratul. A fost tocmai povestea cu care avea să 
se laude toată viaţa. Heather Badcock n-a intenţionat să 
facă rău nimănui. Niciodată nu intenţiona aşa ceva, dar nu 
încape nici urmă de îndoială că oameni ca Heather Badcock 
(şi ca fosta mea amică Alison Wilde) sunt în stare să facă 
foarte mult rău pentru că le lipseşte nu bunătatea - că 
bunătate au - ci orice fel de consideraţie pentru felul în 
care acţiunile lor îi afectează pe cei din jur. Heather s-a 
gândit, întotdeauna, numai la ce înseamnă pentru ea, fără 


să se gândească nici o secundă ce ar putea însemna pentru 
altcineva. 

Miss Marple clătină uşor din cap. 

— Aşa că, vezi tu, a murit din cauza unui motiv simplu, 
izvorât din propriul ei trecut. Imaginează-ţi numai ce 
trebuie să fi însemnat momentul acela pentru Marina 
Gregg. Aş zice că domnul Rudd înţelege foarte bine. Cred 
că a crescut în suflet un fel de ură faţă de persoana 
necunoscută care a fost pricina tragediei ei. Şi, iată că, din 
senin, o întâlneşte pe persoana aceea faţă în faţă. Şi încă o 
persoană veselă, binedispusă şi mulţumită de sine. A fost 
prea mult pentru ea. Dacă ar fi avut timp să se gândească, 
să se calmeze, să se convingă pe sine că trebuie să se 
relaxeze... Dar nu şi-a permis nici o clipă de linişte. Avea în 
faţa ei pe femeia care i-a distrus fericirea şi sănătatea ei, şi 
fericirea copilului ei. Voia s-o pedepsească. Voia s-o ucidă. 
Şi, din păcate, avea mijlocul la îndemână. Purta cu ea un 
medicament foarte popular Calmo. Un medicament 
periculos, în oarecare măsură, pentru că trebuie să ai, 
mereu, grijă la dozaj. I-a fost uşor. Şi-a pus medicamentul în 
propriul pahar. Dacă, din greşeală, cineva ar fi observat, ar 
fi fost probabil atât de obişnuit s-o vadă punându-şi 
medicamente în orice băutură la îndemână, încât nici nu şi- 
ar fi bătut capul. Este posibil ca cineva s-o fi văzut, într- 
adevăr - dar mă îndoiesc. Cred că Ella Zielinsky a ghicit 
doar şi nimic mai mult. Marina Gregg a lăsat paharul jos, pe 
masă şi a dat peste cotul lui Heather Badcock astfel încât 
Heather să-şi verse cocktailul pe rochia ei nouă. Şi aici e 
momentul în care m-am încurcat şi asta pentru că unii 
oameni pur şi simplu uită să folosească pronumele când 
trebuie. 

Ţi-aduci aminte când am povestit despre cameristă, 
adăugă ea către Dermot. Vezi tu, din păcate, ştiu numai ce 
Gladys Dixon i-a spus lui Cherry, şi anume că era foarte 
îngrijorată de rochia distrusă de cocktail a lui Heather 
Badcock. Ce i s-a părut ciudat, din ce mi-a povestit, a fost că 


ea a făcut-o înadins. Dar acea „ea” despre care vorbea 
Gladys nu era Heather Badcock, ci Marina Gregg. Cum 
zicea şi Gladys: A făcut-o înadins! A dat peste cotul lui 
Heather intenţionat. N-a fost un accident, a vrut s-o facă. 
Ştim că era foarte aproape de Heather, pentru că ni s-a 
spus că a încercat să curețe rochia lui Heather, dar şi pe a 
ei, înainte de a-i oferi paharul cu cocktailul. A fost, spuse 
Miss Marple, gânditoare, o crimă perfectă, pentru că a fost 
comisă dintr-un impuls, fără un moment de premeditare. 
Voia ca Heather Badcock să moară, şi câteva minute minute 
mai târziu, Heather Badcock era moartă. Probabil că nu s-a 
gândit la cât de grav era ce-a făcut şi, mai ales, la ce 
pericole se expunea, decât mai târziu, după. Şi când şi-a dat 
seama, i s-a făcut frică, îngrozitor de frică. Se temea că 
cineva a văzut-o punând medicamentul în pahar sau că 
cineva a văzut-o dând anume peste cotul lui Heather, îi era 
teamă că cineva avea s-o acuze de crimă. Nu putea vedea 
decât o singură ieşire din asta. Să insiste că victima trebuia 
să fi fost ea, că pe ea căuta cineva s-o omoare. Mai întâi, şi-a 
testat ideea pe doctor. I-a interzis să-i spună soţului, pentru 
că soţul ei, cred, nu s-ar fi lăsat păcălit de-o asemenea idee. 
A făcut lucruri teribile. Şi-a scris singură scrisori de 
ameninţare şi a aranjat să fie descoperite în locuri 
nemaipomenite, în nişte momente extraordinare. Şi-a pus 
otravă în propria cafea, la studio. A făcut lucruri de care, 
dacă ai fi ştiu cum să le priveşti, ţi-ai fi dat seama imediat. 
Şi cineva şi-a dat seama. 

Se uită înspre Jason Rudd. 

— Nu e decât o speculație teoretică, răspunse Rudd. 

— Poţi să-i spui cum vrei, dar ştii foarte bine, nu-i aşa, 
domnule Rudd, că spun adevărul. Şi ştii, pentru că, în fapt, 
ai ştiut de la bun început. Ştii pentru că ai auzit 
menţionându-se chestia cu rubeolă. Ai ştiut şi ai fi făcut 
orice s-o protejezi. Doar că nu ţi-ai dat seama atunci cam 
cât de mare era pericolul. Nu ţi-ai dat seama că nu mai era 
vorba de-a trece sub tăcere o moarte, moartea unei femei 


despre care, sincer, ai putea zice că şi-a făcut-o cu mâna ei. 
Dar au fost şi alte morţi - moartea lui Giuseppe, un 
şantajist, e adevărat, dar o fiinţă umană, până la urmă. Şi 
moartea Ellei Zielinsky, la care cred că ţineai. Erai 
înnebunit s-o aperi cu orice preţ, dar, în acelaşi timp, să nu 
mai facă rău şi altcuiva. Nu voiai decât să o iei de aici, s-o 
duci undeva unde să fie în siguranţă. Ai încercat s-o 
supraveghezi tot timpul, să ai grijă să nu se mai întâmple 
NIMIC. 

Miss Marple se opri şi apoi, venind mai aproape de Jason, 
puse blând o mână pe braţul lui. 

— Îmi pare tare rău pentru dumneata, spuse ea, tare rău. 
Pot să înţeleg agonia prin care ai trecut. Ai ţinut la ea atât 
de mult, nu-i aşa? 

Jason Rudd îşi întoarse uşor faţa de la ea. 

— Cred că o lume întreagă ştie asta. 

— A fost o femeie atât de frumosă, îi vorbi Miss Marple, cu 
blândeţe. Şi a fost binecuvântată cu un dar minunat. Avea o 
capacitate extraordinară să iubească şi să urască, dar nu 
avea nici un fel de echilibru. E atât de trist pentru oricine să 
se nască fără stabilitate. Nu era în stare să renunţe la 
trecut şi nu putea să vadă viitorul pentru ce era, ci numai 
aşa cum şi-l imagina ea. A fost o mare actriţă şi o femeie 
frumoasă şi profund nefericită. Doamne, ce nemaipomenită 
Maria, Regina Scoției, a mai fost! N-am s-o uit niciodată. 

Dintr-odată, sergentul Tiddler apăru pe scări. 

Craddock întoarse capul. 

— Mă întorc imediat, îi spuse lui Jason Rudd, apoi o luă 
înspre scări. 

— Adu-ţi aminte, strigă ea după el, pe scări, că bietul 
Arthur Badcock nu e vinovat de nimic. A venit la petrecere 
pentru că voia s-o vadă, fie şi pentru o clipă, pe fata cu care 
s-a însurat acum mult timp. Nicinu credcă ea la 
recunoscut. Am dreptate? Îl întrebă pe Jason Rudd. 

Jason scutură din cap. 


— Nu cred că l-a recunoscut. Mie, cu siguranţă, nu mi-a 
spus nimic. Nici nu cred, adăugă el, gândindu-se, că ar fi 
avut de ce să-l recunoască. 

— Probabil că nu, admise Miss Marple, dar, oricum, e 
nevinovat de orice suspiciune că ar fi vrut s-o ucidă. Să nu 
uiţi asta, adăugă, în timp ce Craddock cobora treptele. 

— Nu era în nici un fel de pericol, te pot asigura, îi 
răspunse Craddock, dar, fireşte, în momentul în care am 
aflat că el era, de fapt, primul soţ al Marinei Gregg, l-am 
adus să-i punem nişte întrebări pe marginea subiectului. 
Nu-ţi face griji pentru el, mătuşă Jane, adăugă el, mai mult 
în şoaptă, apoi se grăbi să coboare. 

Miss Marple se întoarse spre Jason Rudd. Bărbatul stătea 
acolo, ca şi cum era țintuit de un farmec, cu ochii privind în 
alte departări. 

— Îmi permiţi s-o văd? Întrebă Miss Marple. 

El cântări întrebarea câteva momente, apoi încuviinţă. 

— Da, puteţi s-o vedeţi. Păreţi s-o... Înţelegeţi foarte bine. 

Se întoarse, iar Miss Marple îl urmă. El o conduse în 
dormitorul impozant şi trase perdelele puţin, într-o parte. 

Marina Gregg era întinsă în patul ei mare, ca o imensă 
scoică albă, cu ochii închişi, cu mâinile împreunate, una 
peste alta. 

„La fel ar fi stat şi domniţa din Shalott”, gândi Miss 
Marple, întinsă în barca ei ce-avea s-o poarte înspre 
Camelot. Şi, iată, lângă ea, ca o stană de piatră, stătea un 
bărbat cu un chip urât, ursuz, un bărbat care ar putea 
trece drept un Lancelot al altor timpuri. 

Miss Marple vorbi cu blândeţe: 

— A fost un mare noroc că... A luat o supradoză. Moartea îi 
era singura scăpare. Da... Într-adevăr, foarte mare noroc că 
a luat o supradoză... Sau că... s-a dat? 

Ochii lor se întâlniră, dar Jason nu rosti un cuvânt. 

Apoi spuse doar, distrus: 

— A fost... Atât de frumoasă... Şi a suferit atât de mult! 

Miss Marple privi, din nou, silueta împietrită. 


Încet, începu să murmure ultimele versuri ale poemului: 
EI spuse: Ce chip frumos ne-a fermecat; 
În mila Lui, Domnul de ea s-a îndurat, Domnița din Shalott. 


SFÂRŞIT 


1 Pronunţie greşită pentru latinescul „meconopsis”, plantă 
din familia papaveraceae, o specie de maci albaştri (n.tr.) 

2 Roman al lui Jerome K. Jerome (n.tr.) 

3 Joc de cuvinte intraductibil. În original, close are sensul 
de „alee”, dar şi de curte a unei catedrale, (N. Red.) 

4 'Tom Tiddler's Ground: Numele unui vechi joc pentru 
copii. În 1861, Charles Dickens scrie nuvela cu acelaşi 
nume. (n.tr.) 

5 Clubul de Marţi noaptea.