Agatha Christie — O Crima Anuntata

Agatha Christie 


Agatha Christie 


O crimă anunţată 


Capitolul 1 

SE ANUNŢĂ O CRIMĂ 

I 

Între 7.30 şi 8.30, în fiecare dimineaţă, cu excepţia 
duminicilor, Johnnie Butt făcea turul satului Chipping 
Cleghorn pe bicicletă, fluierând straşnic printre dinţi şi 
oprindu-se în dreptul fiecărei case pentru a strecura în 
cutia poştală ziarele care fuseseră comandate de locatarii în 
cauză de la domnul Totman, proprietarul unei papetarii de 
pe strada principală. Astfel, la Colonel şi la doamna 
Easterbrook aducea The Times şi Daily Graphic; la doamna 
Swettenham lăsa The Times şi Daily Worker, iar la 
domnişoara Hinchcliffe şi domnişoara Murgatroyd, Daily 
Telegraph şi New Chronicle; la domnişoara Blacklock lăsa 
Telegraph, The Times şi Daily Mail. 

La toate aceste adrese şi, practic, la fiecare casă din 
Chipping Cleghorn, livra în fiecare vineri un exemplar din 
North Benham News and Chipping Cleghorn Gazette, 
cunoscut pur şi simplu sub numele de Gazeta. 

Aşa că, vineri dimineaţa, după ce frunzăreau cotidienele, 
parcurgând în grabă principalele titluri, majoritatea 
locuitorilor din Chipping Cleghorn deschideau cu 
nerăbdare Gazeta şi se cufundau în descifrarea ştirilor 
locale. 

Situaţie internaţională critică! O. N. U. Se întruneşte 
astăzi! Copoii sunt pe urmele asasinului dactilografei 
blonde! Trei mineri şomeri. 23 de morţi în urma unei 
toxiinfecţii alimentare la hotelul Seaside etc. 


După o privire rapida asupra rubricii „Corespondenţa” 
(unde puteai găsi toată savoarea animozităţilor şi a 
vrajbelor vieţii rurale), nouă din zece abonaţi dădeau la 
pagina de „Mică publicitate”. Aici puteai găsi, alandala, 
anunţuri de vânzări sau cumpărări, cereri frenetice de 
ajutor domestic, o groază de informaţii legate de câini, 
anunţuri referitoare la orătănii şi unelte de grădinărit şi o 
sumedenie de alte informaţii care puteau stârni interesul 
locuitorilor micii comunităţi din Chipping Cleghorn. 

Ziua de vineri, 29 octombrie, nu se abătu de la regulă. 

II 

Îndepărtându-şi buclele grizonate de pe frunte, doamna 
Swettenham deschise The Times, aruncă o privire plictisită 
în partea stângă a paginii din mijloc şi trase concluzia că, 
dacă exista într-adevăr vreo ştire interesantă în The Times, 
reuşiseră s-o camufleze de minune; trecu apoi repede în 
revistă coloanele de naşteri, căsătorii şi decese, oprindu-se 
puţin mai mult asupra celei din urmă, apoi, simțind că-şi 
făcuse datoria, puse deoparte The Times şi se năpusti 
nerăbdătoare asupra ziarului local: Chipping Cleghorn 
Gazette. 

Când fiul ei, Edmund, intră în cameră câteva secunde mai 
târziu, doamna era deja absorbită de anunţurile de la „Mica 
publicitate”. 

— Bună dimineaţa, dragă, spuse doamna Swettenham. 
Familia Smedley îşi vinde Daimler-ul din 1935. E cam vechi, 
nu crezi? 

Fiul mormăi ceva, îşi turnă o ceaşcă de cafea, se servi cu 
două scrumbii afumate, după care se aşeză la masă şi 
deschise Daily Worker, pe care-l sprijini de coşul cu pâine 
prăjită. 

— Pui de pitbull”, citi cu voce tare doamna Swettenham. 
Chiar nu înţeleg cum se descurcă lumea cu mâncarea 
câinilor mari, în ziua de azi... Hm, Selina Lawrence caută 
iar un bucătar. l-aş spune că e o pierdere de timp să dai 
anunţ în vremurile astea. Nici nu şi-a trecut adresa, a lăsat 


doar numărul unei căsuțe poştale, iar aşa ceva e etalon 
nerecomandabil, având în vedere că servitorii ţin morţiş să 
ştie unde merg. Le plac casele bune... „Dinţi falşi.” Nu-mi 
explic de ce dinţii falşi sunt atât de populari. „Cel mai bun 
preţ... Bulbi frumoşi. Selecţie specială.” Nu par prea 
scumpi... Uite, o fată vrea „un serviciu interesant cu 
oportunităţi de călătorie”. Ce chestie! Cine nu şi-ar dori să 
călătorească?... „Baseţi”... Niciodată nu m-au atras baseţii, 
şi nu pentru că sunt nemţeşti, cred că am trecut peste 
problema asta, ci pur şi simplu pentru că nu-mi spun nimic. 
Da, doamnă Finch? 

Uşa se deschise lăsând să se întrevadă capul şi bustul unei 
femei încruntate, care purta o beretă veche de catifea. 

— Bună dimineaţa, doamnă, răspunse femeia. Pot să 
strâng masa? 

— Nu încă. N-am terminat, veni replica doamnei 
Swettenham. Încă n-am terminat, repetă aceasta insinuant. 

Aruncând o privire către Edmund şi ziarul lui, doamna 
Finch se retrase pufnind. 

— Abia am început să mănânc, spuse Edmund, în timp ce 
mama lui remarcă: 

— Mi-ar plăcea să nu mai citeşti ziarul acela oribil, 
Edmund. Doamna Finch urăşte chestia asta. 

— Nu văd care este legătura dintre convingerile mele 
politice şi doamna Finch. 

— Niciuna, desigur, sublinie doamna Swettenham, având 
în vedere că tu nu eşti un om al muncii. Tu nu munceşti 
deloc. 

— Nu e chiar aşa, zise Edmund indignat. Scriu o carte. 

— Eu vorbesc de muncă adevărată. Şi să ştii că trebuie să 
fim atenţi cu doamna Finch. Dacă se supără pe noi şi nu mai 
vrea să vină? Pe cine mai angajăm? 

— Dai anunţ în Gazetă, replică Edmund zeflemitor. 

— Tocmai ţi-am spus că ar fi în zadar. În ziua de azi, dacă 
n-ai o fostă bonă care să se ocupe de întreaga gospodărie, 
eşti cu adevărat pierdut! 


— Şi noi de ce n-avem o fostă bonă? Cât de neglijentă ai 
fost că nu mi-ai angajat una! Unde ţi-a fost capul? 

— Ai avut o doică, dragă. 

— Câtă lipsă de prevedere, murmură Edmund. 

Doamna Swettenham se cufundă încă o dată în rubrica de 
„Mică publicitate”. 

— Vând motor de secerătoare second-hand”. Mă întreb... 
Doamne, ce preţ|... lar baseţi... „Scrie-mi sau sună-mă 
urgent, Woggles.” Ce porecle prosteşti mai au şi oamenii... 
„Cockeri spaniel...?” 'Ţi-o mai aminteşti pe draga de Susie, 
Edmund? Era atât de umană! Şi înţelegea fiecare cuvinţel... 
„Vând bufet Sheraton. Antichitate autentică. Doamna Lucas, 
Dayas Hall...” Ce femeie mincinoasă! E Sheraton pe naiba! 

Doamna Swettenham strâmbă din nas, după care îşi 
continua lectura: 

— Totul a fost o greşeală, iubito. Dragoste eternă. Vineri, 
ca de obicei. ]...” Presupun că au avut o ceartă de 
îndrăgostiţi sau crezi că e un cod al hoţilor?... Baseţi din 
nou! Sinceră să fiu, cred că lumea a luat-o un pic razna cu 
baseţii ăştia. Mai există şi alţi câini. Unchiul Simon, 
bunăoară, creştea terieri de Manchester. Ce fiinţe 
adorabile! Mie îmi plac câinii cu picioare... „Doamnă care 
pleacă în străinătate, vând două uniforme de marinar...” Nu 
tu preţ, nu tu mărime... „Se anunţă o căsătorie - nu, o 
crimă.” Ce? Pe onoarea mea! Edmund, ascultă aici... 

Va anunţăm că o crimă va avea loc vineri, 29 octombrie, la 
Little Paddocks, la ora 18.30. Prietenii sunt invitaţi să 
participe. 

— Ce lucru extraordinar! Edmund! 

— Despre ce e vorba? bâigui Edmund ridicându-şi ochii 
din ziarul lui. 

— Vineri, 29 octombrie... E chiar azi. 

— Ia să văd, spuse fiul smulgându-i ziarul. 

— Dar ce poate să însemne asta? întrebă doamna 
Swettenham extrem de curioasă. 

Edmund Swettenham îşi freca nasul, şovăind. 


— Cred că este vorba despre o petrecere. Ceva gen Jocul 
morţii. 

— Aha, făcu doamna Swettenham nelămurită. Oricum, 
invitaţia e destul de bizară, aşa, strecurată la pagina de 
„Mică publicitate”. Şi nici nu pare stilul Letitiei Blacklock, 
care mi s-a părut întotdeauna o femeie cu capul pe umeri. 

— Poate s-a lăsat influenţată de tinerii care locuiesc cu ea. 

— E prea din scurt. Azi... Crezi că ar trebui să mergem? 

— Scrie: „Prietenii sunt invitaţi să participe”, sublinie fiul. 

— După părerea mea, genul acesta de invitaţie 
ultramondenă n-are nici un haz, susţinu cu tărie doamna 
Swettenham. 

— Bine, mamă, nu-i nevoie să mergi. 

— Aşa e, aprobă doamna Swettenham. 

Urmă o pauză. 

— Mai mănânci şi ultima felie de pâine prăjită, Edmund? 

— Aveam impresia că pentru tine contează mai mult să mă 
hrănesc bine decât să-i spui lu' Baba-Cloanţa că poate să 
strângă masa. 

— Şşş, dragă, o să te audă... Edmund, ce se întâmplă la un 
Joc al morţii? 

— Nu prea ştiu... Primeşti nişte hârtiuţe sau ceva de genul 
ăsta... Nu, cred că le tragi dintr-o pălărie. Şi cineva e 
victima, iar altcineva, detectivul. Apoi se stinge lumina şi 
cineva te atinge pe umăr, iar tu ţipi şi cazi, prefăcându-te 
mort. 

— Sună interesant. 

— Probabil va fi plictisitor. Eu nu merg. 

— Prostii, Edmund, zise doamna Swettenham hotărâtă. Eu 
mă duc, iar tu vii cu mine. Am stabilit! 

III 

— Archie, îşi strigă doamna Easterbrook soţul, ia ascultă 
puţin! 

Colonelul Easterbrook nici n-o băgă în seamă, pentru că 
era deja prins şi enervat de articolul pe care-l citea în The 
Times. 


— Problema ăstora e că nu ştiu absolut nimic despre India. 
N-au nici cea mai vagă idee. 

— Ştiu, dragă, ştiu. 

— Dacă aveau habar, n-ar mai fi scris asemenea aberaţii. 

— Da, dragă, ai dreptate. Archie, fii atent! 

Va anunţam că o crimă va avea loc vineri, 29 octombrie, la 
Linie Paddocks, la ora 18.30. Prietenii sunt invitaţi să 
participe. 

Se opri triumfătoare. Colonelul îi aruncă o privire 
indulgentă, însă fără prea mult interes. 

— Jocul morţii, zise el. 

— A! 

— Despre asta e vorba. Dacă stau să mă gândesc, se 
relaxă el puţin, poate fi o distracţie pe cinste, dar numai în 
cazul în care e abordat cum trebuie. Trebuie să fie bine 
organizat de cineva care ştie cum să tragă sforile. O 
persoană este criminalul, dar nimeni nu ştie cine. Lumina se 
stinge. Asasinul îşi alege victima, care trebuie să numere 
până la 20 înainte să ţipe. Apoi intră în scenă persoana care 
a fot desemnată detectiv, începe ancheta. Toată lumea e 
interogată, se verifică alibiurile şi se încearcă descoperirea 
criminalului. Da, e un joc bun - dacă detectivul se pricepe 
cât de cât să facă treaba poliţiei. 

— Aşa cum te pricepi tu, Archie, tu care te-ai ocupat de 
toate acele cazuri interesante din districtul tău. 

Colonelul Easterbrook zâmbi indulgent şi îşi răsuci 
satisfăcut mustaţa. 

— Da, Laura, îmi place să cred că le-aş putea da câteva 
indicii pentru prinderea asasinului, zise el îndreptându-şi 
umerii. 

— Domnişoara Blacklock ar fi trebuit să te roage s-o ajuţi 
la pregătirea jocului. 

Colonelul tuşi înfundat. 

— Ei, o are pe copila aia râzgâiată care locuieşte cu ea. 
Bănuiesc că a fost ideea ei. Îi este nepoată, nu? Totuşi, 
destul de ciudată forma asta de a strecura anunţul în ziar. 


— Era la rubrica de „Mică publicitate”. Şi când te gândeşti 
că era cât pe ce să n-o vedem! Mie mi se pare o invitaţie, tu 
ce zici, Archie? 

— Halal invitaţie! Dar îţi spun că pe mine pot să nu 
conteze. 

— O, Archie! îl rugă doamna Easterbrook pe un ton 
piţigăiat. 

— E prea pe ultima sută de metri. Poate aveam treabă. 

— Dar nu ai nici o treabă, nu-i aşa, dragule? insinuă 
doamna Easterbrook coborându-şi vocea. Şi-apoi, gândeşte- 
te, Archie, trebuie să mergi chiar şi numai pentru a o ajuta 
pe biata domnişoară Blacklock. Sunt sigură că se bazează 
pe tine ca totul să fie un succes. Având în vedere că tu ştii 
atât de multe despre munca de poliţist şi toate procedurile 
alea complicate... O să fie un fiasco dacă nu mergi. Şi, în 
definitiv, nu uita că trebuie să fii un bun vecin. 

Doamna Easterbrook îşi scutură părul blond artificial şi-şi 
deschise larg ochii albaştri. 

— Păi dacă pui problema aşa, Laura... 

Colonelul Easterbrook îşi răsuci din nou mustaţa sură şi îşi 
privi micuța şi drăgălaşa soţie cu indulgență. Doamna 
Easterbrook era cu 30 de ani mai tânără decât soţul ei. 

— Dacă pui problema aşa... repetă el. 

— Cred că e de datoria ta, Archie, zise doamna 
Easterbrook solemn. 

IV 

Chipping Cleghorn Gazette era livrată şi la Boulders, unde 
locuiau domnişoara Hinchcliffe şi domnişoara Murgatroyd, 
în trei căsuțe pitoreşti care alcătuiau o mare gospodărie. 

— Hinch? 

— Ce-i, Murgatroyd? 

— Unde eşti? 

— La găini. 

— Aha. 

Păşind în vârful picioarelor prin iarba udă, domnişoara 
Amy Murgatroyd se apropie de prietena ei. Cea din urmă, 


înveşmântată în pantaloni marinăreşti de catifea şi cu 
tunică soldăţească, era preocupată să arunce mâncare într- 
un bazin dezgustător care fumega, plin de coji de cartofi 
fierţi şi resturi de varză. Îşi întoarse capul tuns scurt, 
băieţeşte, către prietena ei, cu o mină extenuată. 

Domnişoara Murgatroyd, grăsuţă şi simpatică, purta o 
fustă de tweed în carouri şi un pulover lălâu, albastru- 
strălucitor. Părul grizonat şi creţ ca un cuib de pasare îi era 
răvăşit şi abia mai putea răsufla. 

— În Gazetă, gâfâi ea, ascultă, ce poate însemna asta? 

Va anunţam că o crimă va avea loc vineri, 29 octombrie, la 
Little Paddocks, la ora 18.30. Prietenii sunt invitaţi să 
participe. 

Termină de citit cu răsuflarea tăiata, aşteptând o părere 
avizată. 

— O tâmpenie, zise domnişoara Hinchcliffe. 

— Da, dar ce anume înseamnă? 

— Înseamnă că o să se lase cu băutură, în tot cazul! 

— Crezi că e un fel de invitaţie? 

— O să aflăm despre ce e vorba la faţa locului, zise 
domnişoara Hinchcliffe. Oricum, mă aştept la nişte vin de 
proastă calitate. Ar fi mai bine să ieşi de pe iarbă, 
Murgatroyd. Eşti în papuci de casă şi ţi s-au udat leoarcă. 

— Of! 

Domnişoara Murgatroyd îşi privi cu milă picioarele. 

— Câte ouă avem azi? 

— Şapte. Găina asta blestemată cloceşte încă. Trebuie s-o 
duc la cooperativă. 

— Ciudat mod de a aborda problema, nu crezi? întrebă 
Amy Murgatroyd, revenind la anunţul din Gazetă, pe un ton 
meditativ. 

Dar prietena ei avea o fire aspră şi neînduplecată. Era 
concentrată asupra problemei orătăniilor recalcitrante şi 
nici un anunţ din ziar, oricât de enigmatic ar fi fost, nu-i 
putea distrage atenţia. Lipăi cu greu prin noroi şi apucă o 
găină pestriță. Se auzi un cârâit indignat. 


— Prefer de o mie de ori rațele, zise domnişoara 
Hinchcliffe. Mult mai puţină bătaie de cap. 

V 

— Colosal! exclamă doamna Harmon, peste masă, către 
soţul ei, reverendul Julian Harmon. O să fie o crimă la 
domnişoara Blacklock. 

— O crimă? răspunse soţul uşor mirat. Când? 

— Azi după-amiază, la ora 18.30. Ce ghinion, dragul meu, 
tu trebuie să te pregăteşti pentru confirmare la ora aia. 
Mare păcat, având în vedere cât de mult iubeşti tu crimele! 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, Bunch. 

Doamna Harmon, ale cărei rotunjimi îi atrăseseră de 
timpuriu porecla de Bunch1, înlocuindu-i numele de botez, 
Diana, îi întinse reverendului ziarul peste masă. 

— Citeşte. E acolo printre anunţurile despre piane şi cele 
despre dinţi. 

— Ce anunţ ieşit din comun! 

— Nu-i aşa? aprobă Bunch veselă. N-ai zice că domnişoara 
Blacklock se dă în vânt după crime şi jocuri. Probabil au 
convins-o fraţii Simmons, deşi aş fi zis că Julia Simmons 
găseşte crimele cam fără haz. Oricum se va întâmpla, şi 
cred că e păcat că nu vei fi prezent. Mă voi duce eu şi-ţi voi 
povesti tot, deşi o să cam fie pierdere de vreme, pentru că 
mie nu-mi plac jocurile care se întâmplă pe întuneric. Îmi 
dau fiori şi sper că nu voi fi eu aleasă victima. Dacă îmi pune 
cineva mâna pe umăr şi şopteşte: „Eşti moartă”, s-ar putea 
ca inima mea s-o ia atât de tare razna, încât să fac infarct şi 
să mor. Crezi că e posibil? 

— Nu, Bunch. Cred că vei trăi mult, mult şi vei îmbătrâni 
alături de mine. 

— Şi vom muri în aceeaşi zi, şi ne vor pune în acelaşi 
mormânt. Aşa ar fi frumos. 

Bunch zâmbi cu gura până la urechi la gândul acestei 
perspective. 

— Pari foarte fericită, Bunch, observă soţul. 


— Cine n-ar fi fericită în locul meu? întrebă Bunch un pic 
contrariată. le am pe tine, pe Susan şi pe Edward, care 
ţineţi la mine şi nu vă pasă că sunt prostuţă... Şi soarele 
care străluceşte! Şi casa asta mare în care locuim... 

Reverendul Julian Harmon aruncă o privire sufrageriei 
mari şi pustii şi consimţi fără prea multă tragere de inimă. 

— Unii ar considera că a locui în casa asta imensă, cu 
atâtea cotloane, e picătura care umple paharul. 

— Mie îmi plac camerele mari şi faptul că pot pătrunde pe 
fereastră miresmele plăcute de afară. În plus, având atâta 
spaţiu, îţi poţi permite să fii dezordonat şi poţi lăsa lucrurile 
pe unde ai chef. 

— Nu ai aparatură casnică şi nici încălzire centrală. Asta 
înseamnă că trebuie să munceşti mult, Bunch. 

— Nu, Julian, nu e chiar aşa. Mă trezesc la 6.30, aprind 
boilerul, trebăluiesc ca o albinuţă şi până la opt totul e gata. 
Şi mă descurc de minune, nu crezi? Dau cu ceară mobila şi 
podeaua, lustruiesc tot şi umplu casa de vaze cu flori. Nu e 
mai greu să faci curat într-o casă mare decât într-una mică. 
Când spăl pe jos, termin mult mai repede, pentru că nu mă 
lovesc tot timpul de lucruri, ca într-o camera mică. Îmi 
place să dorm într-o cameră mare şi răcoroasă, să mă 
cuibăresc în plapumă şi să-mi rămână doar nasul pe-afară. 
Indiferent cât de mare este casa în care locuieşti, cureţi 
aceeaşi cantitate de cartofi şi speli aceleaşi vase. Gândeşte- 
te cât de bucuroşi sunt Edward şi Susan să aibă atâta 
spaţiu de joacă: se pot juca cu trenuleţele sau pot da 
petreceri cu păpuşi pe toată podeaua fără a fi nevoie după 
aceea să le strângă. Şi apoi, e întotdeauna bine să ai mai 
mult spaţiu în casă pentru a putea primi musafiri. Jimmy 
Symes şi Johnnie Finch ar fi trebuit să trăiască cu socrii 
dacă situaţia era alta. Şi ştii prea bine, Julian, că nu e prea 
plăcut să trăieşti cu socrii. În mod sigur, ţii la mama, dar 
cred că nu ţi-ar fi plăcut să ne începem viaţa conjugală 
locuind cu ea şi cu tata. Nici mie nu mi-ar fi plăcut, pentru 
că m-aş fi simţit ca o fetiţă. 


— Încă eşti o fetiţă, Bunch, îi spuse Julian zâmbind. 

La cei 60 de ani ai săi, Julian Harmon era un bărbat model 
şi aveau să mai treacă 25 de ani până când natura îşi va fi 
atins scopul în privinţa lui. 

— Ştiu că sunt prostuţă. 

— Nu-i adevărat, Bunch. Eşti foarte isteaţă. 

— Nu. Chiar nu sunt o intelectuală, deşi încerc. Dar îmi 
place să te ascult vorbind despre cărţi şi istorie. Cred că n-a 
fost o idee atât de rea să-mi citeşti cu voce tare Gibbon, 
seara, pentru că, dacă afară bate vântul, iar în casă e cald şi 
bine, Gibbon te îmbie să adormi. 

Julian râse. 

— Chiar îmi place să te ascult, Julian. Mai spune-mi 
povestea despre bătrânul vicar care predica despre 
Ahasverus. 

— O ştii pe de rost, Bunch. 

— Mai spune-mi-o o dată, te rog. 

Soţul îi făcu pe plac. 

— A fost odată bătrânul Scrymgour. Cineva îi cercetă într- 
o zi biserica. Se aplecase peste amvon şi predica cu 
fervoare pentru două servitoare bătrâne. Le atenţiona 
îndreptând către ele un deget ameninţător: „Aha! Ştiu ce 
gândiţi. Credeţi că Ahasverus cel Mare, din prima lecţie, 
era Artaxerxes al II-lea. Dar nu-i aşa! Şi apoi adăugă 
triumfător: Era Artaxerxes al III-lea”. 

Reverendului nu i se păruse niciodată o poveste amuzantă, 
însă pe Bunch o făcea întotdeauna să râdă. La fel ca în alte 
dăţi, râse din toată inima. 

— Scumpule, cred că vei fi la fel ca el, într-o zi. 

Julian păru un pic stânjenit. 

— Ştiu, zise el cu umilinţă. Mă tem că nu pot găsi 
întotdeauna cea mai bună cale de comunicare cu enoriaşii. 

— Eu nu mi-aş face griji în locul tău, zise Bunch, ridicându- 
se şi începând să strângă vasele pe o tavă. Doamna Butt mi- 
a spus ieri că Butt, care nu mergea deloc la biserică şi era, 


practic, ateul satului, vine acum în fiecare duminică să-ţi 
asculte predica. 

Bunch continuă, imitând vocea afectată a doamnei Butt: 

— Nu mai departe de ieri, doamnă, Butt i-a spus domnului 
Timkins de la Little Worsdale că avem parte de cultură 
adevărată, aici, la Chipping Cleghorn. Nu e ca la Little 
Worsdale, unde domnul Goss vorbeşte congregaţiei ca unor 
copii mici, lipsiţi de educaţie. Avem parte de cultură 
adevărată, aşa zicea Butt. Vicarul nostru este un om cu şcoli 
înalte - Oxford, nu Milchester, iar noi profităm de învăţătura 
lui aleasă. Ştie totul despre romani şi greci, dar şi despre 
babilonieni şi asirieni. Şi chiar şi pisica vicarului poartă 
numele unui rege asirian!” Aşa că eşti în plină glorie, 
termina Bunch triumfătoare. Doamne, trebuie să mă apuc 
de treabă, altfel nu mai termin niciodată. Hai încoace, 
Tiglath Pileser, să-ţi dau oasele de peşte. 

Deschizând uşa şi ţinând-o cu îndemânare întredeschisă 
cu piciorul, Bunch ieşi cu tava plină, fredonând tare şi cam 
fals un cântec festiv, în varianta ei: 

E o zi minunată pentru o crimă 

La fel de înmiresmată ca o zi de mai 

lar copoii-s plecaţi din sat. 

Un zdrăngănit de vase aruncate în chiuvetă acoperi 
următoarele versuri, dar, în timp ce ieşi din casă, 
reverendul putu să audă finalul triumfător: 

Şi vom merge cu toţii la o crimă, azi! 

Capitolul 2 

MIC DEJUN LA LITILE PADDOCKS. 

Şi la Little Paddocks micul dejun era în plină desfăşurare. 

Domnişoara Blacklock, proprietara, o femeie de vreo 60 şi 
ceva de ani stătea în capul mesei. Purta un costum 
tradiţional din tweed la care asortase, cam neinspirat însă, 
un colier de perle false. Citea un articol de Lane Norcott în 
Daily Mail. Julia Simmons frunzărea, cu indiferenţă, The 
Telegraph, iar Patrick Simmons dezlega cuvintele 
încrucişate din The Times. Domnişoara Dora Bunner era 


încântată să îşi îndrepte întreaga atenţie către 
săptămânalul local. 

Domnişoara Blacklock chicoti pe înfundate, în timp ce 
Patrick murmura: 

— Aderent, nu adeziv, aici am greşit. 

Pe neaşteptate, se auzi un țipăt, ca un cotcodăcit, dinspre 
domnişoara Bunner. 

— Letty, Letty, ai văzut asta? Oare ce înseamnă? 

— Ce-i Dora? 

— E cel mai neobişnuit anunţ pe care l-am citit vreodată. 
Scrie Little Paddocks, negru pe alb. Dar ce poate însemna 
oare? 

— Da-mi să văd, dragă. 

Domnişoara Bunner abandonă, supusă, ziarul în mâna 
întinsă a domnişoarei Blacklock, arătându-i anunţul cu un 
deget tremurător. 

— Citeşte, Letty! 

Domnişoara Blacklock citi cu sprâncenele ridicate. Aruncă 
o privire scrutătoare în jurul mesei, apoi citi cu voce tare: 

Va anunţam că o crimă va avea loc vineri, 29 octombrie, la 
Little Paddocks, la ora 18.30. Prietenii sunt invitaţi să 
participe. 

După aceea întrebă scurt: 

— Patrick, a fost ideea ta? 

Îl fixă cu privirea pe tânărul fluşturatic, care stătea în 
celălalt capăt al mesei. 

Patrick dezminţi prompt. 

— În nici un caz, mătuşă Letty. Cum de ţi-a venit o 
asemenea idee? De unde până unde să am eu vreo 
legătura? 

— Nu te-am acuzat, spuse încruntată domnişoara 
Blacklock. M-am gândit că poate e vorba despre una dintre 
glumele tale. 

— O glumă? Nu prea cred. 

— Şi tu, Julia? 

Julia răspunse plictisită: 


— Normal că nu. 

— Credeţi că doamna Haymes... Întrebă domnişoara 
Bunner privind un loc gol unde cineva luase micul dejun 
mai devreme. 

— Nu o cred în stare pe Phillipa noastră de astfel de 
glume, zise Patrick. Doar e o fată serioasă. 

— Totuşi, despre ce e vorba? spuse Julia şi căscă. Ce 
înseamnă asta? 

— Cred că este un fel de farsă de prost gust, zise 
domnişoara Blacklock încet. 

— Dar de ce? exclama domnişoara Bunner. Care să fie 
rostul acestei glume proaste? 

Obrajii ei scofâlciţi tremurară de indignare, iar ochii miopi 
îi scăpărară de mânie. 

Domnişoara Blacklock îi zâmbi. 

— Nu te supăra, Bunny. Asta înţeleg unii prin glume, şi 
chiar mi-ar plăcea să aflu cine sunt. 

— Se va întâmpla azi, aşa scrie, sublinie domnişoara 
Bunner. Azi la 18.30. Ce credeţi că va fi? 

— Moarte! zise Patrick pe un ton sepulcral. Delicious 
Death. 

— Taci, Patrick, sări domnişoara Blacklock, în vreme ce 
domnişoara Bunner nu-şi putu stăpâni un ţipat. 

— Vorbeam de prăjitura pe care o face Mitzi, se scuză 
Patrick. Ştii doar că o considerăm mereu o moarte 
delicioasă. 

Domnişoara Blacklock zâmbi, cu mintea departe. 
Domnişoara Bunner insistă: 

— Dar, Letty, tu ce părere ai? 

Prietena ei îi tăie vorba cu o veselie liniştitoare. 

— Nu sunt sigură, dar ştiu un lucru: la 18.30 vom avea 
jumătate de sat în casă, înnebunit de curiozitate. Trebuie să 
mă asigur că avem nişte vin la îndemână. 

II 

— Eşti îngrijorată, nu-i aşa, Letty? 


Domnişoara Blacklock tresări. Stătea la biroul ei, total 
absentă, şi rupea o hârtie în bucățele mici. Privi faţa 
preocupată a prietenei sale. 

Nu era foarte sigură ce ar trebui să-i spună Dorei Bunner 
ca să n-o supere şi să n-o alarmeze. Nu zise nimic, câteva 
clipe, gândindu-se. 

Dora Bunner îi fusese colegă de şcoală. Era o fată drăguță, 
blondă, cu ochi albaştri şi cam prostuţă. Prostia îi era însă 
compensată de firea veselă şi de faptul că era drăgălaşă, 
lucruri care o făceau o companie agreabilă. După părerea 
prietenei sale, ar fi trebuit să se mărite cu vreun ofiţer 
simpatic sau cu vreun avocat. Cu toate că avea o grămadă 
de calităţi, fiind afectuoasă, devotată şi loială, viaţa fusese 
nedreaptă cu Dora Bunner. Fusese nevoită să-şi câştige 
singură existenţa şi se străduise din răsputeri, dar nu 
reuşise să facă niciodată nimic ca lumea. Cele două 
prietene pierduseră legătura, însă cu şase luni în urmă 
domnişoara Blacklock primise o scrisoare patetică. Dora 
era bolnavă şi trăia într-o cămăruţă, încercând să 
supravieţuiască din pensie. Încercase să brodeze, însă 
degetele îi erau înţepenite din cauza reumatismului. Făcuse 
apel la amintirile legate de anii de şcoală şi se întreba dacă, 
în pofida faptului că nu se mai văzuseră de mult, vechea ei 
prietenă nu o putea ajuta. 

Domnişoara Blacklock îi răspunsese prompt. Biata Dora, 
drăguţa şi prostuţa de Dora! Alergase într-un suflet, o luase 
cu ea şi o instalase la Little Paddocks pe motiv că treburile 
casei o cam depăşeau şi că avea nevoie de cineva care s-o 
ajute. Doctorul o prevenise că nu va mai rezista mult, dar 
uneori biata Dora i se părea o povară prea mare. Încurca 
tot, o supăra pe bucătăreasa străină, era neglijentă cu 
rufele, rătăcea facturi şi scrisori, iar uneori o aducea pe 
eficienta domnişoară Blacklock în pragul celei mai crunte 
disperări. Sărăcuţa şi zăpăcită Dora - atât de devotată şi de 
dornică să ajute, atât de mulţumită la gândul că putea fi de 
folos, dar, vai, atât de nepricepută. 


Domnişoara Blacklock i-o reteză scurt. 

— Încetează, Dora. Ştii ce te-am rugat... 

— A! făcu domnişoara Bunner, vinovată. Uitasem. Dar eşti 
îngrijorată, nu-i aşa? 

— Îngrijorată? Nu e chiar cel mai potrivit cuvânt. Te referi 
la anunţul acela stupid din Gazetă? 

— Da. Chiar dacă e numai o glumă, mi se pare cam 
răuvoitoare. 

— Răuvoitoare? 

— Da. Simt o undă de duşmănie în toată povestea asta. Nu 
prea e vorba de o glumă inofensivă. 

Domnişoara Blacklock îşi cercetă prietena observându-i 
ochii blânzi, gura încreţită şi nasul uşor în vânt. Biata Dora 
- atât de enervantă, atât de aiurită, atât de loială şi atât de 
exasperantă. 

O prostuţă împopoţonată, care avea, paradoxal, un 
instinctiv simţ al valorii. 

— Cred că ai dreptate, Dora, zise domnişoara Blacklock. 
Nu e o glumă bună. 

— Nu-mi place deloc, zise Dora, cu o fermitate nebănuită. 
Mă sperie tot ce se întâmplă. Şi te sperie şi pe tine, Letiţia. 

— Prostii, negă domnişoara Blacklock, cu tărie. 

— Sunt sigură că e ceva periculos. Şi toată situaţia asta 
seamănă cu o bombă pe care o primeşti frumos ambalată 
într-un pachet. 

— Draga mea, nu e vorba decât despre un idiot care 
încearcă să fie amuzant. 

— Dar nu e deloc amuzant. 

Nu prea era amuzant... Faţa domnişoarei Blacklock îi 
trăda gândurile, aşa că Dora strigă triumfătoare: 

— Ai văzut! Şi tu crezi la fel! 

— Dar, Dora... 

Se întrerupse pentru că pe uşă năvăli ca o vijelie o tânără 
care purta un jerseu mulat de sub care se ghiceau nişte 
sâni bine dezvoltați. Avea o fustă strâmtă într-o culoare vie 


şi părul cam slinos aranjat în codițe împletite în jurul 
capului. Ochii ei negri scăpărau de mânie. Întrebă iritată: 

— Pot să va vorbesc? 

Domnişoara Blacklock o ţintui cu privirea şi oftă. 

— Da, Mitzi, ce s-a întâmplat? 

Uneori se gândea că ar fi preferat să se ocupe singură de 
curăţenie, inclusiv de bucătărie, decât să fie deranjată de 
veşnicul pachet de nervi care se dovedea a fi refugiata care- 
i devenise „fată în casă”. 

— O să vă spun imediat, şi sper că nu va fi o problemă. Îmi 
dau demisia şi plec, plec imediat! 

— Dar ce-ţi veni? Te-a supărat cineva? 

— Da, sunt supărată, dramatiză Mitzi. Abia am scăpat, în 
Europa. Ai mei au murit toţi - au fost ucişi: mama, frăţiorul 
meu, nepoţica mea iubită - niciunul nu a scăpat. Dar eu am 
fugit, m-am ascuns. Am ajuns în Anglia. Muncesc. Fac 
lucruri pe care nu le-aş fi făcut niciodată în ţara mea. Şi... 

— Ştiu, ştiu, i-o taie domnişoara Blacklock pe un ton 
glacial. Era refrenul preferat al lui Mitzi. Dar de ce vrei să 
pleci tocmai acum? 

— Pentru că vin iar să mă omoare! 

— Cine? 

— Duşmanii mei, naziştii! Sau poate de data asta vor fi 
bolşevicii. Am aflat că sunt aici şi vor să mă omoare. Am citit 
în ziar! 

— A, e vorba de Gazetă? 

— Aici, scrie aici! Şi Mitzi îi arătă ziarul pe care îl ţinuse 
ascuns la spate. Vedeţi, scrie „crimă”. La Little Paddocks. 
Adică aici, nu? Astă-seară la 18.30. Vai! Nu vreau să fiu 
omorâtă, nu vreau! 

— Dar de ce crezi că e vorba despre tine? Suntem de 
părere că nu e decât o glumă. 

— O glumă? Să omori pe cineva nu e o glumă! 

— Nu, normal. Dar, copila mea, dacă cineva ar fi vrut să te 
omoare, n-ar fi dat anunţ în ziar, nu? 


— Credeţi? Mitzi păru şi mai nedumerită, apoi reluă: 
Sunteţi de părere că nu vor să omoare pe nimeni? Poate că 
dumneavoastră sunteţi ţinta, domnişoară Blacklock. 

— Nu pot să-mi închipui că ar vrea cineva să mă omoare, 
zise domnişoara Blacklock senină. Şi, zău, Mitzi, nu pot 
crede că ar vrea cineva să te omoare pe tine. La urma 
urmei, ce motive ar avea? 

— Pentru că sunt râi... Foarte răi... Vă spun, mama, 
frăţiorul meu, nepoţica mea iubită... 

— Da, da, îi curmă brusc domnişoara Blacklock debitul 
verbal. Dar tot nu pot crede că vor să te omoare pe tine, 
Mitzi. Dacă tu chiar vrei să pleci în momentul acesta, nu te 
pot opri. Dar cred că e o prostie din partea ta. 

Mitzi nu părea foarte convinsă, dar domnişoara Blacklock 
adăugă: 

— Te rog să pregăteşti friptura pe care a trimis-o 
măcelarul pentru prânz. Pare foarte tare. 

— Voi face un gulaş special. 

— Dacă vrei să-i spui aşa... 

— Şi poate încerci să faci ceva şi cu brânza aceea tare, 
nişte pateuri, de exemplu. Cred că vom avea musafiri în 
seara aceasta. 

— Astă-seară? Cum adică, astă-seară? 

— La ora 18.30. 

— Dar nu e ora din ziar? De ce să vină? 

— Vin la înmormântare, zise domnişoara Blacklock cu o 
sclipire în privire. Te poţi retrage, Mitzi. Sunt ocupată. Şi 
închide, te rog, uşa în urma ta. 

— Am calmat-o pe moment, zise domnişoara Blacklock 
după ce Mitzi părăsi încăperea, cam răvăşită. 

— Eşti atât de eficientă, Letty! spuse plină de admiraţie 
domnişoara Bunner. 

Capitolul 3 

ORA 18.30 

| 


— Totul e pregătit, spuse domnişoara Blacklock, uitându- 
se prin salon cu o privire evaluativă: draperiile cu imprimeu 
de trandafiri, cele două vase cu crizanteme arămii, o vază 
mică cu violete, tabachera de argint pe masa de lângă 
perete şi tava cu băutură pe masa din mijlocul camerei. 

Little Paddocks era o casă de mărime medie, construită în 
stil victorian. Avea o verandă lungă şi strâmtă şi obloane 
verzi la ferestre. Salonul, lung şi îngust, luminat foarte 
prost din cauza acoperişului verandei, avea iniţial o uşă 
dublă la unul din capete, care dădea într-o încăpere unde 
se găsea o fereastră arcuită. O generaţie anterioară 
înlocuise uşa dublă cu o draperie de catifea. Domnişoara 
Blacklock desfiinţase şi draperia şi astfel cele două camere 
deveniseră una singură. La fiecare extremitate a salonului 
exista câte un şemineu, dar niciunul din ele nu funcţiona, 
deşi în camera era o căldură plăcută. 

— E pornită centrala? întrebă Patrick. 

Domnişoara Blacklock încuviinţă. 

— În ultima vreme a fost atâta umezeală şi ceaţă. Frigul a 
cuprins întreaga casă. L-am rugat pe Evans să-i dea drumul 
înainte să plece. 

— Preţiosul cocs? întrebă Patrick în bătaie de joc. 

— Exact cum spui, preţiosul cocs. Pentru că altfel am fi 
vorbit de şi mai preţiosul cărbune. Ştii prea bine că de la 
Oficiul pentru Combustibil nu primim nici măcar raţia 
săptămânală dacă nu declarăm că nu dispunem de nici o 
altă posibilitate de a găti. 

— Să înţeleg că au existat timpuri fericite în care era 
cărbune şi cocs pentru toată lumea? interveni Julia cu 
interesul cuiva care aude pentru prima oară acest lucru. 

— Da. Şi era şi foarte ieftin. 

— Şi oricine putea merge să cumpere oricât de mult 
dorea, fără să trebuiască să completeze nici un formular? 
Erau multe sortimente de combustibil? 

— De toate felurile şi de calităţi diferite, nu numai piatră şi 
gresie ca în ziua de azi. 


— Trebuie să fi fost minunat, zise Julia cu venerație în glas. 

Domnişoara Blacklock zâmbi. 

— Privind retrospectiv, sunt sigură că aşa era, dar eu sunt 
o femeie în vârstă, şi e normal să prefer timpurile trecute. 
Dar voi, tinerii, gândiţi altfel. 

— Atunci n-aş fi fost nevoită să am o slujbă. Aş fi putut sta 
acasă să mă ocup de flori şi să scriu bilete. De ce se scriau 
atâtea bilete şi cui erau ele adresate? 

— Tuturor celor pe care azi îi suni, răspunse domnişoara 
Blacklock clipind. Nici nu cred că ştii cum se scrie, Julia. 

— Nu în stilul deliciosului Ghid de redactat scrisori pe care 
l-am descoperit ieri. Dumnezeule, te învaţă care e formula 
corectă de a refuza cererea în căsătorie a unui văduv. 

— Mă îndoiesc că ţi-ar fi plăcut atât de mult să stai acasă 
precum crezi. Erau îndatoriri care trebuiau îndeplinite, zise 
domnişoara Blacklock pe un ton sec. Oricum nu prea ştiu 
multe despre asta. Eu şi Bunny, zâmbi afectuos domnişoara 
Blacklock către Dora Bunner, am început să lucrăm de 
tinere. 

— Aşa e, într-adevăr, aprobă domnişoara Bunner. Copiii ăia 
răutăcioşi! N-o să-i uit niciodată. Însă Letty era isteaţă, 
normal. Era o femeie de afaceri, secretara unui bancher 
important. 

Uşa se deschise şi intră Phillipa Haymes. Era înaltă, blondă 
şi părea o fiinţă paşnică. Se uită surprinsă în jur. 

— Bună, zise, dăm cumva o petrecere? Nu mi-a spus 
nimeni. 

— Normal, strigă Patrick. Phillipa noastră nu ştie. Pariez 
că e singura femeie din Chipping Cleghorn care nu ştie. 
Phillipa îl privi nedumerită. Priveşte! În faţa ta, flutură 
Patrick teatral o mână, ai scena unei crime. Phillipa rămase 
perplexă. Aici, arătă, Patrick înspre cele două vase mari cu 
crizanteme, sunt urnele funerare, iar aceste platouri cu 
brânză şi măsline reprezintă mâncarea de la pomană. 

Phillipa o privi nedumerită pe domnişoara Blacklock. 


— E o glumă? Eu nu prea mă prind când e vorba de 
glume. 

— E o glumă oribilă, zise Dora Bunner cu însufleţire. Nu- 
mi place deloc. 

— Arată-i anunţul, zise domnişoara Blacklock. Trebuie să 
mă duc să închid rațele. E întuneric şi trebuiau să fie deja în 
coteţ la ora asta. 

— Lasă-mă pe mine, se oferi Phillipa. 

— În nici un caz, dragă. Ziua ta de lucru s-a încheiat. 

— Mă duc eu, mătuşă Letty, spuse Patrick. 

— În nici un caz. Data trecută nu ai încuiat uşa cum 
trebuie. 

— O să merg eu, dragă Letty, strigă domnişoara Bunner. 
Chiar mi-ar plăcea. Doar să-mi pun galoşii, dar unde oare 
mi-e pelerina? 

Însă domnişoara Blacklock ieşise deja din cameră, 
zâmbind. 

— N-are rost, Bunny, zise Patrick. Mătuşa Letty e atât de 
eficientă încât n-ar suporta să-i facă altcineva munca. 
Preferă să facă totul de una singură. 

— Adoră să procedeze aşa, zise Julia. 

— Nu te-am auzit oferindu-te să o ajuţi, o tachină fratele. 

Julia zâmbi leneş. 

— Tocmai ai spus că mătuşii Letty îi place să facă lucrurile 
cu mâna ei. În afară de asta, port cele mai bune dresuri ale 
mele, zise ea ridicând un picior frumos conturat într-un 
dres fin. 

— Moartea în dresuri de mătase! exclamă Patrick. 

— Nu de mătase, de nailon, fraierule. 

— Nu prea e o denumire potrivită. 

— Îmi spune şi mie cineva, se plânse Phillipa, de ce vorbiţi 
atât de mult despre moarte? 

Săriră toţi deodată să-i explice, dar nu mai găsiră ziarul, 
pentru că Mitzi îl luase la bucătărie. 

Domnişoara Blacklock reveni câteva minute mai târziu. 


— Gata, zise voioasă, am rezolvat-o. Se uită la ceas. E 
18.20. Ar trebui să înceapă să sosească - asta dacă nu mă 
înşel în ce-i priveşte pe vecinii mei. 

— Nu înţeleg de ce ar veni cineva, spuse Phillipa uimită. 

— Sunt sigură că nu înţelegi, draga mea. Dar majoritatea 
oamenilor sunt mult mai curioşi decât tine. 

— Filosofia de viaţă a Phillipei este: „Nu-mi pasă”, zise 
Julia cu răutate. 

Phillipa nu răspunse. 

Domnişoara Blacklock aruncă o privire prin cameră. 

Mitzi aşezase pe masa din mijlocul încăperii vinul şi trei 
platouri cu măsline, sărăţele şi alte produse de patiserie. 

— Patrick, te rog să muţi tava sau, mai bine, toată masa 
lângă fereastra din cealaltă cameră, dacă nu te superi. La 
urma urmei, nu dau nici o petrecere. N-am invitat pe 
nimeni şi nu vreau să sară în ochi că aştept musafiri. 

— Vrei să-ţi camuflezi inteligenta anticipare, nu-i aşa, 
mătuşă Letty? 

— Foarte frumos spus, Patrick. Mulţumesc, dragule. 

— Acum putem juca scena unei seri liniştite în familie şi ne 
putem preface surprinşi când va apărea cineva. 

Domnişoara Blacklock ridică sticla de vin şi o privi 
nehotărâtă. 

Patrick o linişti. 

— E aproape o jumătate de sticlă. Ar trebui să ajungă. 

— Da, da, ezită ea. Apoi, roşind uşor, reluă: Patrick, fii 
drăguţ... e o sticlă nouă în bufetul din cămară. Adu-o şi ia şi 
un tirbuşon. Ar trebui să avem şi o sticlă neîncepută. Cea de 
aici e deschisă de ceva vreme. 

Patrick se supuse fără să comenteze şi se întoarse cu sticla 
şi cu tirbuşonul. Se uită scrutător la domnişoara Blacklock 
şi, în timp ce aşeza sticla pe tavă, o întrebă cu blândeţe: 

— Iei lucrurile în serios, mătuşică dragă? 

— O, interveni Dora Bunner, şocată. Păi bine, Letty, doar 
nu crezi că... 


— Ş$şş, făcu domnişoara Blacklock repede. Soneria. Vedeţi, 
presimţirea mea s-a adeverit. 

II 

Mitzi deschise uşa salonului şi îi introduse pe colonel şi pe 
doamna Easterbrook. Avea propriul stil de a anunţa 
musafirii. 

— lată, domnul şi doamna colonel Easterbrook au venit să 
vă vadă, spuse ea pe un ton neprotocolar. 

Colonelul adopta o atitudine plină de vervă pentru a masca 
situaţia uşor jenantă. 

— Sper că nu vă deranjam. 

Julia chicoti pe înfundate. 

— Eram în trecere prin zonă. E o seară frumoasă. Observ 
că v-aţi pus centrala în funcţiune. Noi n-am pornit-o încă. 

— Ce crizanteme minunate aveţi, se entuziasma doamna 
Easterbrook. O splendoare! 

— De fapt, sunt cam pipernicite, spuse Julia. 

Doamna Easterbrook o salută pe Phillipa cu un plus de 
cordialitate, pentru a-i arăta că ea chiar înţelegea că 
Phillipa nu era o simplă agricultoare. 

— Cum se prezintă grădina doamnei Lucas? Credeţi că-şi 
va reveni? A fost complet neglijată în timpul războiului, 
după care omul acela îngrozitor, Ashe, n-a făcut altceva 
decât să măture câteva frunze şi să sădească nişte varză. 

— E în proces de refacere, dar va mai dura. 

Mitzi deschise din nou uşa şi anunţă: 

— Au sosit doamnele de la Boulders. 

— Bună seara, salută domnişoara Hinchcliffe, mergând şi 
strângând cu putere mâna domnişoarei Blacklock. Tocmai îi 
spuneam lui Murgatroyd: „Hai să trecem pe la Little 
Paddocks”. Voiam să ştiu cum clocesc rațele voastre. 

— Ai observat că începe să se întunece mai devreme? i se 
adresa domnişoara Murgatroyd lui Patrick. Ce crizanteme 
frumoase! 

— Pipernicite, interveni Julia. 

— De ce nu poţi fi amabilă? îi reproşă în şoaptă Patrick. 


— V-aţi pus în funcţiune centrala, observă domnişoara 
Hinchcliffe. Cam devreme. 

— În casă este răcoare în perioada aceasta a anului, 
răspunse domnişoara Blacklock. 

Patrick ridică întrebător din sprâncene: „Vin?”, iar 
domnişoara Blacklock îi răspunse în acelaşi mod: „încă nu”. 

— Primiţi bulbi din Olanda anul acesta? îl întrebă ea pe 
colonel. 

Uşa se deschise iar, pentru a o lăsa să intre pe doamna 
Swettenham, care avea un aer puţin vinovat, urmată de 
Edmund, încruntat şi stânjenit. 

— Iată-ne! zise doamna Swettenham veselă, privind în jur 
curioasă. Apoi, uşor ruşinată, continua: M-am gândit să trec 
pentru a vă întreba dacă nu vreţi o pisicuţă, domnişoară 
Blacklock. Pisica noastră tocmai a fătat. 

— A fost sedusă de un motan vagabond, povesti Edmund. 
Cred că rezultatul va fi dezastruos. Să nu ziceţi că nu v-am 
prevenit. 

— E foarte bună la prins şoareci, se grăbi să adauge 
doamna Swettenham. Ce crizanteme drăguţe! 

— Aţi pornit încălzirea centrala, nu-i aşa? întreba Edmund, 
încercând să pară original. 

— Nu sunt oamenii simple plăci de gramofon? şopti Julia. 

— Nu-mi plac ştirile, i se adresă colonelul Easterbrook lui 
Patrick pe un ton feroce. Nu-mi plac deloc. Am senzaţia că 
războiul e inevitabil, absolut inevitabil. 

— Nu acord atenţie ştirilor, replică Patrick. 

Uşa se deschise şi intră doamna Harmon. 

Îşi purta pălăria de stofă uzată data pe spate, în 
încercarea de a fi cât de cât la modă, şi-şi schimbase 
puloverul obişnuit cu o bluză cu volănaşe. 

— Buna seara, domnişoară Blacklock, exclama ea, radiind 
toată. N-am ajuns prea târziu, nu-i aşa? Când începe crima? 

III 

Toată lumea începu să şuşotească. Julia chicoti aprobator, 
Patrick se strâmbă, iar domnişoara Blacklock zâmbi către 


ultima musafiră. 

— Julian e extrem de furios că nu poate fi aici, reluă 
doamna Harmon. Adoră crimele. De aceea a ţinut o predică 
atât de bună duminica trecută - poate n-ar fi trebuit să 
spun asta, din moment ce e vorba de soţul meu, dar chiar a 
fost o predică bună, nu credeţi? Mult mai bună decât altele. 
Dar, cum va spuneam, totul se datorează cărţii Moartea 
loveşte de trei ori. Aţi citit-o? Fata de la Boots mi-a păstrat-o 
special. le păcăleşte pur şi simplu. Ai senzaţia că ştii, apoi 
totul se schimbă la 180 de grade şi, în plus, sunt şi câteva 
crime drăguţe, patru sau cinci cred. Am lăsat cartea în 
birou, iar Julian, care se închisese acolo să-şi pregătească 
predica, a văzut-o din întâmplare şi n-a mai putut s-o lase 
din mână! În consecinţă, a trebuit să-şi scrie predica în cea 
mai mare grabă, aşa că totul a ieşit foarte simplu, fără 
artificii complicate şi trimiteri culturale, dar, uite că a fost 
mult mai bună. O, cred că vorbesc prea mult. Dar, spuneţi- 
mi, când începe crima? 

Domnişoara Blacklock privi ceasul de pe şemineu. 

— Dacă o să înceapă, zise veselă, ar trebui să se întâmple 
în curând. Mai e un minut până la şi jumătate. Între timp, vă 
TOg să serviţi un pahar de vin. 

Patrick se îndreptă cu promptitudine către fereastra 
arcuită, iar domnişoara Blacklock se duse către masa unde 
se afla tabachera. 

— Mi-ar plăcea nişte vin, zise doamna Harmon. Dar ce 
vreţi să spuneţi prin „dacă”? 

— Păi, răspunse doamna Blacklock, sunt la fel de în ceaţă 
ca dumneavoastră. Nu ştiu ce... 

Se opri şi îşi întoarse privirea către micul ceas de pe poliţa 
de deasupra şemineului, care începu să sune. Avea o 
sonerie cristalină, ca de clopoțel. Toată lumea tăcu şi 
rămase încremenită, holbându-se la ceas. Era şi jumătate. 
După ce soneria se opri, lumina se stinse. 

IV 


Prin întuneric se auziră murmure de încântare şi ţipete 
feminine de apreciere. 

— Începe, striga doamna Harmon extaziată. 

Dora Bunner începu să se vaite: 

— Of, nu-mi place deloc ce se întâmplă! 

Alte voci strigau: 

— 'Teribil! Mă trec fiori de spaimă! 

— Archie, unde eşti? Ce trebuie să fac? 

— Te-am călcat? Scuze! 

Apoi uşa se deschise cu zgomot. O rază de lanternă făcu 
înconjurul camerei. Pe urmă, o voce răguşită de bărbat care 
amintea de după-amiezile plăcute de la cinematograf se 
adresă adunării: 

— Mâinile sus! Am zis mâinile sus! ameninţă vocea. 

Toţi îşi ridicară de bunăvoie mâinile. 

— Nu e grozav? întrebă o voce de femeie. Îmi place la 
nebunie. 

Pe neaşteptate, se auzi o împuşcătură. Două. 

Şuieratul celor două gloanţe risipiră veselia din cameră. 
Dintr-odată jocul nu mai era un joc. Cineva ţipă... 

Silueta din uşă se răsuci, păru că ezită, apoi se auzi oa 
treia împuşcătură, iar omul tresări prăbuşindu-se. Lanterna 
căzu şi se stinse. 

Se făcu întuneric din nou. Şi, încetişor, cu un zgomot 
imperceptibil de protest victorian, uşa salonului scârţâi, 
cum făcea atunci când nu era bine deschisă, şi se închise cu 
zgomot. 

V 

În salon se instală o panică apocaliptică. Mai multe voci se 
auziră deodată: 

— Lumina! 

— Poţi găsi întrerupătorul? 

— Cine are o brichetă? 

— Nu-mi place deloc! 

— Împuşcăturile au fost reale! 

— Avea un pistol adevărat. 


— Era un hoţ? 

— Archie, vreau să plec. 

— Are cineva o brichetă? 

Apoi, în acelaşi timp, se aprinseră două brichete, care 
luminau cu flacără mică. 

Toată lumea clipi cercetându-se reciproc. Se priviră 
terifiaţi. 

Domnişoara Blacklock stătea lipită de peretele de lângă 
fereastra arcuită, acoperindu-şi faţa cu palmele. Lumina era 
prea slaba şi nu lăsa să se desluşească decât că i se 
prelingea pe degete ceva negru. 

Colonelul Easterbrook îşi drese vocea: 

— Încearcă să apeşi pe întrerupător, Edmund. 

Edmund, care stătea lângă uşă, se conformă. 

— O fi vreun scurtcircuit, zise colonelul. Cine scoate 
sunetele astea îngrozitoare? 

O femeie se auzea urlând întruna, dincolo de uşa închisă. 
Ţipetele deveniră mai intense şi toţi putură desluşi bătăi şi 
pumni în uşă. 

Dora Bunner, care până atunci plânsese cu sughiţuri fără 
să zică nimic, începu să strige: 

— E Mitzi. Cineva a omorât-o pe Mitzi... 

Patrick mormăi printre dinţi: 

— N-avem noi norocul ăsta. 

Se auzi vocea domnişoarei Blacklock: 

— Trebuie să aducem luminări. Patrick, eşti drăguţ? 

Colonelul deschisese deja uşa. leşi cu Edmund pe hol, la 
lumina brichetelor, şi aproape că se împiedicară de o 
persoană întinsă pe jos. 

— Se pare că e mort! constată colonelul. Unde e femeia 
care face zgomotul acesta infernal? 

— În sufragerie, spuse Edmund. 

Sufrageria era la capătul holului. Cineva lovea în lambriu 
şi urla din răsputeri. 

— Uşa e încuiată, zise Edmund oprindu-se. 


Învârti cheia în broască, iar Mitzi ţâşni din cameră ca un 
tigru. 

Lumina din sufragerie era încă aprinsă. Aflată în pragul 
uşii, Mitzi era înspăimântată şi continua să ţipe. Scena avea 
ceva comic, având în vedere că Mitzi tocmai lustruise 
argintăria şi mai ţinea încă în mână o bucată de piele de 
căprioară şi un cuţit pentru peşte. 

— Taci, Mitzi, îi zise domnişoara Blacklock. 

— Încetează! strigă Edmund. 

Şi, pentru că fata nu dădea semne că se va opri din urlat, 
îşi luă avânt şi o plesni peste ceafă. Mitzi scoase un horcăit, 
după care se opri. 

— Adu nişte luminări, zise domnişoara Blacklock. Sunt în 
bufetul de la bucătărie. Patrick, ştii unde e panoul de 
siguranţe? 

— Pe culoarul din spatele spălătorului? În regulă, o să văd 
ce pot rezolva. 

Domnişoara Blacklock înainta în bătaia luminii ce venea 
dinspre sufragerie, iar Dora Bunner suspina înăbuşit. Mitzi 
începu din nou să urle isteric. 

— Sânge, sânge! gâfâi ea. Sunteţi rănită, domnişoară 
Blacklock, sângeraţi. 

— Prostii! izbucni femeia, e doar un fleac, m-a zgâriat un 
pic la ureche. 

— Dar, mătuşă Letty, zise Julia, sângele... 

Cămaşa albă, perlele şi mâinile domnişoarei Blacklock 
ofereau, într-adevăr, un tablou oribil şi însângerat. 

— Urechile sângerează întotdeauna mult. Îmi amintesc că 
am leşinat odată în copilărie la coafor. Omul abia dacă îmi 
ciupise urechea, şi dintr-odată eram într-o baltă de sânge. 
Dar trebuie să aprindem lumina. 

— Aduc luminările, spuse Mitzi. 

Julia o însoţi şi se întoarseră cu mai multe sfeşnice cu 
luminări. 

— Hai să-l vedem pe criminalul nostru, zise colonelul. 
Apleacă luminările, Swettenham. Cât mai mult posibil. 


— Mă duc în partea cealaltă, sări Phillipa. 

Luă hotărâtă două luminări, iar colonelul Easterbrook 
îngenunche. 

Persoana întinsă era înfăşurată într-o pelerină neagră, 
dintr-un material ordinar, şi avea o glugă pe cap. Pe faţă 
purta o mască neagră, iar în mâini mânuşi negre, din 
bumbac. Gluga îi alunecase, lăsând să i se vadă părul blond, 
ciufulit. 

Colonelul îl întoarse, îi verifică pulsul, inima, apoi îi cercetă 
degetele cu o exclamaţie de dezgust. Erau ţepene şi reci. 

— S-a împuşcat. 

— E grav rănit? 

— Hm. Mi-e teamă că e mort. Poate s-a sinucis sau poate s- 
a împiedicat în pelerină, iar pistolul s-a descărcat când a 
căzut. Daca-aş putea să văd mai bine... 

În acel moment, ca prin minune, luminile se aprinseră. 

Locuitorii din Chipping Cleghorn, adunaţi în holul de la 
Little Paddocks, realizară, fără a le veni să-şi creadă ochilor, 
că se aflau în prezenţa morţii violente şi subite. Colonelul 
Easterbrook avea mâinile mânjite de sânge. Sânge se 
prelingea şi pe gâtul domnişoarei Blacklock, ajungând pe 
bluză şi pe haina, iar grotescul cadavru al intrusului zăcea 
la picioarele lor... 

Venind dinspre sufragerie, Patrick zise: 

— Se pare că s-a ars una dintre siguranţe... 

Se opri. 

Colonelul Easterbrook arătă înspre mica mască neagră. 

— Ar fi mai bine să aflăm cine-i tipul. Deşi nu cred să fie 
cineva cunoscuti... 

Scoase masca. Gâturile se întinseră în tăcerea tulburată 
numai de suspinele lui Mitzi. 

— E destul de tânăr, constată doamna Harmon cu milă în 
glas. 

Deodată, Dora Bunner începu să strige cu însufleţire: 

— Letty, Letty, e tânărul de la hotelul Royal Spa din 
Medenham Wells. Cel care a venit să-ţi ceară bani pentru a 


se întoarce în Elveţia, iar tu l-ai refuzat. Cred că a fost doar 
un pretext să spioneze casa. O, Doamne, ar fi putut să te 
omoare... 

Domnişoara Blacklock, stăpână pe situaţie, zise ferm: 

— Phillipa, du-o pe Bunny în sufragerie şi dă-i o jumătate 
de pahar de coniac. Julia, te rog, mergi până la baie şi adu- 
mi nişte pansament din dulăpior, pentru că sângerez ca un 
porc. Patrick, sună imediat la poliţie! 

Capitolul 4 

HOTELUL ROYAL SPA 

I 

George Rydesdale, comandantul poliţiei din Middleshire, 
era un om tăcut. De înălţime medie, cu ochi ageri, ascunşi 
de sprâncene stufoase, mai degrabă obişnuia să asculte 
decât să vorbească. Apoi, cu vocea lui lipsită de orice 
emoție, dădea un ordin scurt, iar acesta era executat. 

Acum îl asculta pe inspectorul Dermont Craddock. 
Craddock se ocupa oficial de caz. Rydesdale îl chemase 
noaptea trecuta de la Liverpool, unde fusese trimis să facă 
investigaţii în legătură cu un alt caz. Rydesdale avea o 
părere bună despre Craddock. Nu era numai inteligent şi 
avea imaginaţie, dar - lucru pe care Rydesdale îl aprecia şi 
mai mult la el - era disciplinat şi nu cerceta faptele în 
grabă, păstrându-şi mintea deschisă până la finalizarea 
cazului. 

— A răspuns polițistul Legg, domnule, spuse Craddock. Se 
pare că a acţionat foarte bine, cu promptitudine şi prezenţă 
de spirit. Şi nu cred că i-a fost uşor. Să-ţi vorbească o 
mulţime de oameni în acelaşi timp, plus o emigrantă care 
înnebuneşte când vede un poliţist, nu-i lucru uşor. Era 
sigură că o să ajungă la închisoare, aşa că nu se mai oprea 
din urlat. 

— Decedatul a fost identificat? 

— Da, domnule. Rudi Schertz. Elveţian. Angajat la hotelul 
Royal Spa din Medenham Wells ca recepţioner. M-am 
gândit să merg mai întâi la hotel şi apoi la Chipping 


Cleghorn, dacă sunteţi de acord. Sergentul Fletcher e 
acolo. Se va întâlni cu martorii, după care va merge la casa 
unde a avut loc crima. 

Rydesdale dădu din cap aprobator. 

Uşa se deschise, iar comandantul zise: 

— Intră, Henry. Avem un caz mai special. 

Sir Henry Clithering, fost comisar la Scotland Yard, intră 
cu sprâncenele uşor ridicate. Era un domn în vârstă, înalt şi 
distins. 

— Vom avea nevoie de „nasul” tău blazat. 

— N-am fost niciodată blazat, zise Henry indignat. 

— Ultima modă este să faci reclamă unei crime înainte de 
a avea loc. Arată-i lui Sir Henry anunţul, Craddock. 

— The North Benham News and Chipping Cleghorn 
Gazette, zise cu voce tare Sir Henry. Ce pompos! 

Citi paragraful indicat de Craddock. 

— Mda, destul de neobişnuit. 

— Ştim ceva despre persoana care a dat anunţul? întrebă 
Rydesdale. 

— După descriere, se pare că a fost dus chiar de Rudi 
Schertz, miercuri, domnule. 

— Şi nu l-a întrebat nimeni nimic? Persoanei care a primit 
anunţul nu i s-a părut nimic ciudat? 

— După părerea mea, blonda placidă care se ocupă de 
anunţuri e incapabilă să gândească. A murmurat cuvintele 
şi a luat banii. 

— Ce a urmărit prin acest anunţ? întrebă Sir Henry. 

— Să stârnească curiozitatea locuitorilor satului, sugeră 
Rydesdale. Să-i strângă pe toţi într-un anumit loc, la o 
anumită oră şi să-i jefuiască. Destul de originală ideea. 

— Ce fel de loc e Chipping Cleghorn? întreba Sir Henry. 

— Un sat pitoresc. Are măcelărie, brutărie, magazin de 
mezeluri, un magazin bun de antichităţi, două ceainării. Un 
loc cu adevărat frumos. Atrăgător pentru turişti şi destul de 
populat. Casele, locuite în trecut de agricultori, sunt 


ocupate acum de domnişoare bătrâne şi de cupluri ieşite la 
pensie. Multe clădiri datează din epoca victoriană. 

— M-am prins, zise Sir Henry. Vulpi bătrâne şi colonei 
pensionari. Dacă au citit acel anunţ, sunt sigur că s-au 
năpustit la 18.30 să vadă despre ce e vorba. Doamne, cât 
mi-aş dori să fie aici vulpea mea bătrână! Cum i-ar mai 
plăcea să-şi bage nasul în afacerea asta. 

— Cine e vulpiţa ta, Henry? Vreo mătuşă? 

— Nu, negă Sir Henry. Nu suntem rude. Apoi continuă cu 
respect: E cel mai bun detectiv pe care l-a creat Dumnezeu. 
Are un talent înnăscut, cultivat pe cel mai potrivit sol. Se 
întoarse către Craddock. Să nu le subestimezi pe vulpile 
bătrâne din satul acesta, băiete! În caz că misterul se 
dovedeşte de nedezlegat, deşi nu cred că va fi cazul, ţine 
minte că o domnişoară bătrână care tricotează şi se ocupă 
de grădină e cu zece paşi înaintea oricărui detectiv. Îţi 
poate spune ce e posibil să se fi întâmplat, ce trebuie să se 
fi întâmplat şi chiar ce s-a întâmplat. Şi îţi poate spune şi de 
ce s-a întâmplat! 

— O să ţin minte, domnule, spuse inspectorul Craddock în 
stilul sau formal, şi nimeni n-ar fi ghicit că Dermont Eric 
Craddock era, de fapt, finul lui Sir Henry şi se aflau în cele 
mai cordiale relaţii. 

Rydesdale îi prezentă succint cazul prietenului său. 

— Au apărut toţi la 18.30, sunt convins. Dar era oare 
elveţianul sigur că vor veni? Şi cum putea şti că vor avea 
bunuri de valoare asupra lor? 

— Vreo două broşe demodate, un şirag de perle false, ceva 
mărunţiş, poate o bancnotă, două, cam asta să fi fost, zise 
Sir Henry căzut pe gânduri. Domnişoara Blacklock ţine 
mulţi bani în casă? 

— Zice că nu, domnule. Din câte am înţeles, cinci lire. 

— O nimica toată, constată Rydesdale. 

— Vrei să sugerezi că tipul acesta a făcut-o doar de 
amuzament şi că nu banii erau scopul, ci plăcerea de-a se 


juca de-a banditul? Cinema? Ce să zic, e posibil. Dar cum de 
s-a împuşcat singur? 

Rydesdale luă o hârtie. 

— Raport medical preliminar. Pistolul s-a descărcat la 
distanţă mică, arsură superficială, hm, nimic care să 
constituie o probă concludentă pentru accident sau 
sinucidere. Poate chiar a vrut să se omoare sau poate s-a 
împiedicat şi, în cădere, pistolul s-a descărcat. Mai 
plauzibilă a doua variantă. Îl privi pe Craddock. Va trebui să 
interoghezi martorii cu multă atenţie şi să-i determini să-ţi 
spună exact ce au văzut. 

Detectivul inspector Craddock răspunse: 

— Fiecare a văzut altceva. 

— Mi s-a părut întotdeauna interesant, interveni Sir Henry, 
ce văd oamenii într-un moment de încordare şi de 
excitabilitate maximă. Ceea ce văd şi, mult mai interesant, 
ceea ce nu văd. 

— Ce informaţii avem despre pistol? 

— Marcă străină, destul de comună pe continent. Schertz 
n-avea permis şi nici nu l-a declarat când a intrat în Anglia. 

— Un flăcău neinspirat, aprecie Sir Henry. 

— Şi un caracter reprobabil. Ei bine, Craddock, du-te şi 
vezi ce afli despre el la hotelul Royal Spa. 

II 

La hotelul Royal Spa inspectorul Craddock fu condus 
imediat în biroul directorului. 

Directorul, domnul Rowlandson, un tip înalt, rumen şi 
inimos, îl întâmpină pe inspector cu multă efuziune. 

— Mă bucur că vă pot fi de folos, inspectore. Toată 
povestea asta m-a uimit. N-aş fi bănuit niciodată. Schertz 
părea un tip corect şi la locul lui, în nici un caz un bandit. 

— De cât timp lucrează la dumneavoastră, domnule 
Rowlandson? 

— Tocmai am verificat înainte să veniţi. Lucra la noi de trei 
luni şi ceva. Avea referinţe destul de bune, ce să zic. 


— Şi eraţi mulţumit de el? Fără să se trădeze, Craddock 
remarcă pauza aproape imperceptibilă pe care Rowlandson 
o făcu înainte să răspundă. 

— Destul de mulţumit. 

Craddock făcu apel la o tactică care în alte situaţii se 
dovedise eficace. 

— Domnule Rowlandson, haideţi, nu prea cred că e cazul 
să ne ascundem după deget. 

— Păi... 

Directorul păru că bate în retragere. 

— Trebuie să fi existat vreo problemă, nu-i aşa? 

— Păi tocmai asta e, că nu ştiu. 

— Dar v-aţi gândit că ceva nu e în regulă? 

— Într-adevăr, însă nu am nici o dovadă şi nu mi-ar plăcea 
ca presupunerile mele să fie notate şi folosite împotriva 
mea. 

Craddock zâmbi indulgent. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi. Nu trebuie să vă temeţi. Dar 
trebuie să-mi fac o idee despre ce fel de om era acest 
Scherz. De ce anume îl suspectaţi? 

Rowlandson răspunse cam în silă: 

— Păi am avut o dată sau de două ori probleme cu 
facturile. Erau nişte cheltuieli care n-ar fi trebuit să existe. 

— Adică îl suspectaţi că ar fi încărcat anumite facturi cu 
cheltuieli care nu apar în registrele hotelului şi că ar fi 
băgat în buzunar diferenţa? 

— Ceva de genul acesta. Oricum, a fost o scăpare flagrantă 
din partea lui, având în vedere că o dată sau de două ori era 
vorba de sume considerabile. L-am pus pe contabil să-i 
verifice registrele, bănuind că a făcut ceva nereguli, dar, cu 
toate că s-au găsit unele greşeli şi numeroase neglijenţe, 
suma efectivă era corectă. Aşa că am tras concluzia că mă 
înşelasem. 

— Dar dacă nu v-aţi înşelat? Dacă Schertz ciupea sume 
mici de ici-colo se putea salva punând banii înapoi. 


— Da, dacă i-ar fi avut. Dar cei care iau „sume mici”, aşa 
cum aţi spus, sunt de obicei lefteri şi trebuie să 
improvizeze. 

— Aşadar, dacă voia bani ca să înlocuiască sumele 
sustrase, ar fi trebuit să-i obţină făcând o economie la sânge 
sau prin alte mijloace... 

— Da. Mă întreb dacă a fost prima lui tentativă... 

— S-ar putea. Oricum, a fost o lovitură de amator. Ar mai fi 
putut împrumuta bani de la cineva? Vreo femeie în viaţa 
lui? 

— Una dintre chelneriţele de la Grill. O cheamă Myrna 
Harris. 

— Ar fi bine să stau de vorbă şi cu ea. 

III 

Myrna Harris era o fată drăguță, cu o frumoasă coamă 
roşcată şi cu nas obraznic. Era speriată, precaută şi pe 
deplin conştientă de cât de înjositor era să fii interogat de 
poliţie. 

— Eu nu ştiu nimic, domnule, absolut nimic, protestă ea. 
Dacă aş fi ştiut ce fel de om era, n-aş fi ieşit deloc cu Rudi. 
Dar, pentru că lucra aici la recepţie, nu mi s-a părut un 
lucru rău să ne vedem. Ceea ce vreau să spune că 
directorii hotelului ar trebui să fie mai atenţi când 
angajează oameni, mai ales străini. Pentru că niciodată nu 
ştii la ce să te aştepţi din partea străinilor. Poate făcea parte 
din una dintre acele bande de hoţi despre care citeşti prin 
ziare! 

— Credem, răspunse Craddock, că lucra pe cont propriu. 

— Ciudat! Era atât de tăcut şi de respectuos încât nu te-ai 
fi aşteptat la aşa ceva. Totuşi, acum când mă gândesc, au 
dispărut nişte obiecte. O broşă cu diamante şi un mic 
medalion de aur, cred. Dar niciodată nu m-am gândit că le- 
ar fi furat Rudi. 

— Sunt convins, oricine le-ar fi putut lua. Eraţi apropiaţi? 

— Apropiaţi” nu e cel mai potrivit termen. 

— Dar eraţi amici? 


— Da, eram amici, dar numai atât. Nimic serios. Sunt 
întotdeauna precaută în privinţa străinilor. Fac deseori doar 
cum îi taie capul şi niciodată nu ştii la ce să te aştepţi, nu-i 
aşa? Bunăoară, ca unii dintre polonezi în timpul războiului! 
Şi chiar şi unii dintre americani! Niciodată nu-ţi spun că 
sunt căsătoriţi şi întotdeauna afli prea târziu. Rudi îmi 
spunea vorbe mari, însă eu nu l-am luat prea în serios. 

Craddock îi repeta cuvintele: 

— Spunea vorbe mari? Interesant, domnişoară Harris. 
Cred că ne vei fi de mare ajutor. Şi ce spunea, mai precis? 

— Pai spunea cât de bogaţi erau ai lui în Elveţia şi cât de 
importanţi. Dar el era prea sărac ca să fie adevărat. Spunea 
mereu că din cauza regularizării financiare nu-şi putea 
aduce banii din Elveţia. Poate că spunea adevărul, însă nu 
avea lucruri scumpe. Mă refer la haine, care nu prea erau 
cine ştie ce. Şi mai cred şi că poveştile pe care mi le spunea 
erau mai mult invenţii. Zicea că a urcat pe Alpi şi că a salvat 
viaţa cuiva pe un ghețar. El, care ameţea doar când ne 
plimbam pe marginea trecătorii Boulter. 

— V-aţi întâlnit destul de mult timp, aşa-i? 

— Da. Era extrem de manierat şi ştia cum să se poarte cu 
o fată. Cele mai bune locuri la cinema, flori din când în 
când, unde mai pui că dansa minunat! 

— l-a vorbit vreodată despre domnişoara Blacklock? 

— Vine şi ia prânzul la hotel uneori, nu-i aşa? Şi o dată a şi 
stat la hotel. Nu-mi amintesc să fi vorbit despre ea cu Rudi. 
Nu ştiam că o cunoştea. 

— A zis ceva despre Chipping Cleghorn? 

Inspectorului i se păru că vede o tulburare în privirea 
Myrnei, dar nu putu fi sigur. 

— Nu cred... Parcă o dată a întrebat despre autobuze, la 
ce oră sunt, dar nu-mi amintesc dacă era vorba despre 
Chipping Cleghorn sau alt loc. S-a întâmplat mai demult. 

Nu mai scoase altceva de la ea. Rudi Schertz părea 
absolut normal şi nu-l văzuse cu o seară înainte. Nu bănuise 


nici o clipă şi sublinie, nici o clipă, că Rudi Schertz era un 
escroc. lar Craddock se gândi că probabil spunea adevărul. 

Capitolul 5 

DOMNIŞOARA BLACKLOCK ŞI DOMNIŞOARA BUNNER. 

Little Paddocks era exact cum îşi imaginase detectivul 
inspector Craddock. Observă rațe şi găini şi ceea ce fusese 
până nu de mult un rond atractiv cu flori în care îşi trăiau 
ultimele clipe de frumuseţe câteva margarete. Pajiştea şi 
aleile erau cam neîngrijite. 

Una peste alta, detectivul inspector Craddock îşi zise: 
„Probabil că nu au suficienţi bani ca să-şi permită un 
grădinar, iubesc florile şi se pricep să aranjeze un rond. 
Casa trebuie văruită, ca majoritatea caselor din ziua de azi. 
O proprietate drăguță”. 

În timp ce maşina lui Craddock se oprea în faţa intrării, 
sergentul Fletcher apăru dintr-o parte a casei. Sergentul 
Fletcher arăta ca un soldat, se ţinea băţos ca în armata şi 
putea să atribuie mai multe înţelesuri cuvântului 
„domnule”. 

— A, iată-l pe Fletcher. 

— Domnule, spuse sergentul. 

— Ai ceva de raportat? 

— Am terminat de cercetat casa, domnule. Se pare că 
Schertz n-a lăsat nicăieri amprente. Purta măânuşi, 
bineînţeles. Nu sunt semne că vreo uşă sau vreo fereastră 
au fost forţate pentru a pătrunde în casă. Se pare că a venit 
de la Medenham cu autobuzul şi a ajuns la ora şase după- 
amiază. Uşa laterală a casei a fost încuiată la ora 5.30, din 
câte am înţeles. Se pare că a intrat pe uşa principală. 
Domnişoara Blacklock declară că uşa nu e de obicei 
încuiată, cu excepţia nopţii. Pe de altă parte, servitoarea 
susţine că uşa din faţă a fost încuiată toată după-amiaza, 
dar nu prea ai ce să scoţi de la ea. O să vedeţi că e foarte 
temperamentală. E o refugiată de undeva din Europa 
Centrală. 

— Te-ai descurcat greu cu ea, nu? 


— Domnule! exclamă Fletcher tulburat. 

Craddock zâmbi. 

Fletcher îşi prezentă pe scurt raportul: 

— Sistemul electric pare a fi în regulă peste tot. Încă nu 
ne-am dat seama cum a întrerupt curentul. Oricum, n-a 
operat decât un singur circuit, cel care a afectat salonul şi 
holul. În zilele noastre lămpile şi becurile dintr-o casă nu 
sunt toate pe aceeaşi siguranţă, dar instalaţia electrica din 
casa aceasta e destul de veche. Nu-mi dau seama cum de a 
reuşit să se strecoare până la panoul de siguranţe, pentru 
că acesta se află în spatele cămării şi, ca să ajungă acolo, ar 
fi trebuit să treacă prin bucătărie, caz în care ar fi fost 
văzut de servitoare. 

— Doar dacă nu au fost complici. 

— Destul de posibil. Amândoi străini, şi-apoi n-am 
încredere în ea nici cât negru sub unghie. 

Craddock observă o pereche de ochi mari, negri şi 
înspăimântați, spionând în spatele unei ferestre de la 
intrarea principala. Faţa, lipită de geam, abia se distingea. 

— Ea e? 

— Da, domnule. 

Faţa dispăru. 

Craddock sună la uşă. 

După o aşteptare prelungă, uşa fu deschisă de către o 
tânără drăguță cu păr castaniu şi mină plictisită. 

— Sunt inspectorul Craddock. 

Ochii căprui şi foarte frumoşi ai tinerei îl examinară 
netulburaţi, apoi fata spuse: 

— Intraţi. Domnişoara Blacklock vă aşteaptă. Craddock 
intră într-un hol lung şi îngust, unde i se păru că exista o 
aglomerare incredibila de uşi. 

Tânăra deschise o uşă din stânga şi anunţă: 

— Inspectorul Craddock, mătuşa Letty. Mitzi n-a vrut să 
deschidă. S-a încuiat în bucătărie şi scoate cele mai 
minunate suspine. Nu cred că vom avea parte de prânz. 


Apoi adăugă pentru a-l lămuri pe Craddock: Nu-i plac 
poliţiştii, şi se retrase închizând uşa după ea. 

Craddock înaintă pentru a o cunoaşte pe proprietara de la 
Little Paddocks. 

Văzu o femeie înaltă şi energică de vreo şaizeci de ani. 
Părul grizonat şi distins înnobila o faţă inteligentă şi 
hotărâtă. Avea ochi cenuşii, pătrunzători şi o bărbie fermă, 
iar urechea stângă îi era bandajată. Nu era machiată şi era 
îmbrăcată simplu, cu un sacou, o fustă de tweed şi un 
pulover. La gât purta, cu totul neaşteptat, un medalion 
demodat, care îi dădea un aer victorian ce lăsa să se 
întrevadă un sentimentalism altfel nebănuit. 

Chiar lângă ea stătea o femeie cu o faţă rotundă şi 
îmbujorată şi cu părul ieşindu-i neglijent de sub o bonetă. 
Era cam de-o vârstă cu domnişoara Blacklock, iar Craddock 
o recunoscu imediat pe „Dora Bunner - prietenă”, din 
descrierea poliţistului Legg, căreia acesta îi adăugase mai 
târziu un epitet neoficial: „aiurita”. 

Domnişoara Blacklock i se adresă pe un ton aristocratic: 

— Bună dimineaţa, inspectore Craddock. V-o prezint pe 
prietena mea, domnişoara Bunner, care mă ajută la 
treburile gospodăreşti. Vă rog să luaţi loc. Bănuiesc că nu 
veţi fuma, nu-i aşa? 

— Nu obişnuiesc în timpul serviciului. 

— Ce păcat! 

Craddock aruncă o privire rapidă prin cameră. Era un 
salon tipic victorian: două ferestre mari, o fereastră mai 
mică în cealaltă încăpere, scaune, canapea, o masă în mijloc 
cu o vaza cu crizanteme şi altă vaza la fereastră - totul 
curat şi plăcut, dar fără prea multă originalitate. 

Singura notă discordantă o făcea o văzuţă de argint cu 
violete ofilite care se afla pe o măsuţă de lângă fereastra 
arcuită. Şi pentru că nu şi-o imagina pe domnişoara 
Blacklock tolerând flori moarte într-o cameră, se gândi că 
ăsta era un semn că rutina casei fusese tulburată de ceva 
neobişnuit. 


Spuse: 

— Bănuiesc că asta e camera în care a avut loc 
incidentul?! 

— Da. 

— Ar fi trebuit s-o vedeţi seara trecută, exclamă 
domnişoara Bunner. Un dezastru. Două măsuţe s-au ciocnit 
şi uneia i-a căzut un picior, oameni bâjbâind prin întuneric, 
iar cineva a scăpat o ţigară aprinsă şi a ars una dintre cele 
mai bune mobile. Unele persoane, mai ales tinerii, sunt atât 
de neglijente cu lucrurile astea. Noroc că nu s-a spart nimic 
de porțelan. 

Domnişoara Blacklock o întrerupse cu blândeţe, dar 
hotărât: 

— Dora, lucrurile astea, oricât de importante ar părea, 
sunt, de fapt, nişte fleacuri. Cred că ar fi mai bine să ne 
liniştim şi să răspundem la întrebările inspectorului 
Craddock. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Blacklock. Să ne întoarcem 
la ce s-a întâmplat seara trecută! Mai întâi aş vrea să ştiu 
când l-aţi văzut prima oară pe mort, pe Rudi Schertz. 

— Rudi Schertz? Domnişoara Blacklock păru uşor 
surprinsă. Aşa îl cheamă? Într-un fel am crezut... Ei, nu 
contează. Prima oară l-am întâlnit într-o zi când eram la 
cumpărături, acum, staţi să-mi amintesc, acum trei 
săptămâni. Eu şi domnişoara Bunner luam prânzul la 
hotelul Royal Spa. Ne pregăteam să plecăm, când m-am 
auzit strigată pe nume. Era acest tânăr care m-a întrebat: 
„Sunteţi domnişoara Blacklock, nu-i aşa?” 

Şi a continuat spunându-mi că poate nu-mi aduc aminte, 
dar el este fiul proprietarului de la Hotel des Alpes din 
Montreux, unde eu şi sora mea am stat aproape un an în 
timpul războiului. 

— Hotel des Alpes, Montreux, îşi notă Craddock. Şi vi l-aţi 
amintit, domnişoară Blacklock? 

— Nu. De fapt, nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. 
Băieţii ăştia de la recepţiile hotelurilor arată la fel. Ne-am 


simţit foarte bine la Montreux, iar proprietarul hotelului s-a 
comportat admirabil, aşa că am încercat să fiu politicoasă şi 
i-am spus că sper că se simţea bine în Anglia. Mi-a răspuns 
că tatăl său îl trimisese pentru şase luni în Anglia să se 
perfecţioneze în afacerea hotelieră. Totul părea perfect 
logic. 

— Şi următoarea întâlnire? 

— Păi, acum, da, acum zece zile, când a venit aici pe 
neaşteptate. Am fost foarte surprinsă să-l văd. S-a scuzat de 
deranj şi mi-a spus că eram singura persoană pe care o 
cunoştea în Anglia şi că avea nevoie urgentă de bani pentru 
a se întoarce în Elveţia, fiindcă mama lui era grav bolnavă. 

— Dar Letty nu i-a dat nimic, spuse dintr-o suflare 
domnişoara Blacklock. 

— Era o poveste cusută cu aţă albă, zise femeia convinsă. 
Era praf în ochi. Tatăl lui putea să-i facă uşor un transfer de 
bani pentru a se întoarce în Elveţia. Doar era vorba de 
oameni din aceeaşi branşă. L-am suspectat de o delapidare 
de bani sau ceva de genul acesta. Făcu o pauză, apoi reluă, 
pe un ton aspru: Dacă mă credeţi o persoană fără inimă, 
aflaţi că am fost timp de mulţi ani secretara unui important 
om de afaceri şi cunosc toate dedesubturile acestei 
chestiuni. Singurul lucru care m-a surprins, continuă ea 
căzută pe gânduri, a fost că a renunţat prea repede. A 
plecat imediat, fără să spună nimic. E ca şi cum s-ar fi 
aşteptat să nu primească nici un ban. 

— Privind retrospectiv, credeţi că totul a fost un simplu 
pretext pentru a veni şi a spiona casa? 

Domnişoara Blacklock încuviinţă cu multă convingere. 

— Este exact ceea ce cred. A făcut unele comentarii în 
timp ce-l conduceam. Spunea: „Aveţi un salon foarte 
drăguţ!”, lucru deloc adevărat, pentru că e o cameră 
întunecoasă şi neprietenoasă. Cred că era o scuză pentru a 
studia locul. Apoi s-a grăbit să deschidă uşa de la intrare 
zicând: „Daţi-mi voie”. Cred că voia să studieze 


încuietoarea. Noi nu încuiem uşa de la intrare decât după 
ce se întunecă. Ar putea intra oricine. 

— Şi uşa laterală? Am înţeles că exista o uşă laterală care 
dă în gradină, nu? 

— Da. Am ieşit pe acolo să închid rațele cu puţin înainte să 
sosească musafirii. 

— Era încuiată când aţi ieşit. 

Domnişoara Blacklock ezită. 

— Nu-mi amintesc, dar cred că da. Dar în mod sigur am 
încuiat-o după ce m-am întors. 

— Asta s-a întâmplat pe la 18.15? 

— Cam aşa. 

— Şi uşa din faţa? 

— Pe asta n-o încuiem decât mai târziu. 

— În cazul acesta, Schertz ar fi putut să intre foarte uşor. 
Sau s-ar fi putut strecura când aţi ieşit să închideţi rațele. 
Deja spionase locul şi observase diverse locuri unde s-ar fi 
putut ascunde: în dulap, etc. Da, pare să aibă sens. 

— Îmi pare rău, dar mie nu mi-e foarte clar. De ce s-ar 
strădui cineva atât de tare să jefuiască casa asta, apelând şi 
la atacul acela prostesc? 

— Ţineţi mulţi bani în casă, domnişoara Blacklock? 

— Cam cinci lire în biroul de acolo şi poate o liră sau două 
în poşetă. 

— Bijuterii? 

— Două inele, broşe şi nişte perle pe care le port. 
Inspectore, trebuie să recunoaşteţi că totul e absurd. 

— N-a fost vorba de un jaf, ţipă domnişoara Bunner. l-am 
spus-o tot timpul. A fost răzbunare. Pentru că nu i-ai dat 
bani. A tras premeditat spre tine, de două ori. 

— A, zise Craddock, apropo de seara trecută, ce s-a 
întâmplat de fapt, domnişoară Blacklock? Spuneţi-mi tot ce 
vă amintiţi exact. 

Domnişoara Blacklock reflectă o clipă. 

— A bătut ceasul, cel de pe şemineu, şi-mi amintesc că am 
spus că, dacă se va întâmpla ceva, va fi în curând. Ceasul a 


sunat, iar noi l-am ascultat în tăcere. A bătut de şi jumătate, 
apoi dintr-odată s-a stins lumina. 

— Care lumini erau aprinse? 

— Luminile de aici şi din camera următoare. Lampa cea 
mare şi cele mai mici pentru citit nu erau aprinse. 

— Înainte să se ia curentul, lumina a pâlpâit sau s-a auzit 
vreun zgomot? 

— Nu cred. 

— Sunt sigură că a fost o flamă, zise Dora, şi un trosnet. 
Periculos! 

— Şi apoi, domnişoară Blacklock? 

— S-a deschis uşa, asta de aici, pentru că aceea din 
camera alăturată nu se deschide. E de formă. După cum 
spuneam, uşa s-a deschis şi l-am văzut - un om mascat cu 
un pistol. Părea ireal şi în momentul respectiv am crezut că 
e o glumă proastă. A zis ceva, dar am uitat ce. 

— Mâinile sus sau trag!” exclamă Miss Blacklock teatral. 

— Ceva de genul acesta, confirmă Miss Blacklock nu foarte 
convinsă. 

— Şi aţi ridicat toţi mâinile? 

— Da, zise domnişoara Bunner, chiar le-am ridicat toţi, că 
doar făcea parte din joc. 

— Eu n-am ridicat mâinile, spuse domnişoara Blacklock cu 
asprime în glas. Mi s-a părut o prostie, şi toată situaţia 
începuse să mă enerveze. 

— Şi apoi? 

— M-am trezit în ochi cu lumina lanternei. M-a ameţit, în 
momentul următor, am auzit şuieratul incredibil al unui 
glonţ care a lovit peretele de lângă capul meu. Cineva a 
urlat, apoi am simţit o durere ascuţită în ureche şi s-a auzit 
a doua împuşcătură. 

— A fost oribil, preciză domnişoara Bunner. 

— Şi mai departe, domnişoară Blacklock? 

— E greu de spus, mai ales că eram şocată de durere şi de 
uimire. Silueta s-a întors şi a părut că se împiedică, apoi a 


urmat altă împuşcătură, după care a căzut şi toată lumea a 
început să se împingă şi să strige. Un haos general. 

— Unde stăteaţi, domnişoară Blacklock? 

— Era lângă masă şi ţinea în mână vaza cu violete, spuse 
pe nerăsuflate domnişoara Bunner. 

— Eram aici, spuse domnişoara Blacklock ducându-se 
către măsuţa din dreptul ferestrei arcuite. Şi, de fapt, 
ţineam în mână tabachera. 

Inspectorul Craddock examină peretele din spatele ei. 
Cele două găuri făcute de gloanţe se observau clar. 
Gloanţele fuseseră scoase şi trimise la analiza balistică. 

— Aţi scăpat ca prin urechile acului, domnişoară 
Blacklock! 

— A tras asupra ei! exclamă domnişoara Bunner. 
Deliberat! L-am văzut. S-a uitat cu lanterna la toată lumea 
şi, când a descoperit-o, a tras. Voia să te omoare, Letty. 

— Dora, draga mea, ai rumegat atât de mult în minte 
povestea asta, încât ai o idee fixă. 

— A tras spre tine, repeta Dora cu încăpățânare. A vrut să 
te împuşte şi, fiindcă a ratat, s-a sinucis. Sunt sigură că aşa 
a fost. 

— În nici un caz nu a vrut să se sinucidă, nu era genul. 

— Domnişoară Blacklock, vreţi să spuneţi că, până în 
momentul când s-a tras, aţi crezut că totul era o glumă? 

— Dar ce altceva să cred? 

— Şi cine credeţi că a pus la cale gluma? 

— La început ai crezut că e vorba de Patrick, îi aminti Dora 
Bunner. 

— Patrick? întrebă inspectorul uimit. 

— Vărul meu mai tânăr, Patrick Simmons, continuă 
răspicat domnişoara Blacklock enervată de intervenţia 
prietenei sale. Mi-a trecut prin minte când am văzut 
anunţul din ziar că ar putea fi o gluma de-a lui, dar a negat 
cu tărie. 

— Şi pe urmă erai îngrijorată, Letty, spuse domnişoara 
Bunner. Erai îngrijorată, deşi pretindeai că nu erai. Şi chiar 


aveai dreptate să fii. Anunţul vorbea despre o crimă şi 
anunţa că tu vei fi omorâtă. Şi dacă omul acela nu rata, ai fi 
fost ucisă. Şi, cine ştie, poate şi noi... 

Dora Bunner tremura în timp ce vorbea. I se citea 
neliniştea pe faţă şi părea că o să izbucnească în plâns. 

Domnişoara Blacklock o bătu pe umăr. 

— Gata, Dora, linişteşte-te. Săraca de tine. Totul e bine 
acum. Am trecut printr-o experienţă trista, dar s-a terminat. 
Trebuie să fii tare pentru mine, Dora. Mă bazez pe tine la 
treburile casei. Nu azi trebuie să sosească rufele de la 
spălat? 

— O, Letty, ce noroc că mi-ai amintit. Mă întreb dacă o să 
ne restituie faţa aceea de pernă care lipseşte. Trebuie să-mi 
notez. Mă duc să mă ocup de asta. 

— Şi ia şi violetele, o rugă domnişoara Blacklock. Nimic 
nu-mi displace mai mult decât florile moarte. 

— Ce păcat, erau proaspete ieri când le-am cules. N-au 
rezistat deloc. Doamne, cred că am uitat să le pun apă. Ce 
ciudat! Mereu uit câte ceva. Trebuie să merg să văd ce-i cu 
rufele. Pot ajunge în orice moment. 

Se năpusti afară, părând din nou veselă. 

— Nu e foarte rezistentă, zise domnişoara Blacklock, iar 
emoţiile puternice nu-i priesc! Mai doriţi să mă întrebaţi 
ceva, inspectore? 

— Vreau să ştiu exact câte persoane locuiesc cu 
dumneavoastră şi câte ceva despre ei. 

— În afară de mine şi de Dora Bunner, mai locuiesc aici doi 
veri de-ai mei mai tineri, Patrick şi Julia Simmons. 

— Veri, nu nepoți? 

— Nu. Îmi spun „mătuşă Letty”, dar în realitate sunt doi 
veri îndepărtați. Mama lor mi-e o verişoară de gradul al 
doilea. 

— Au locuit dintotdeauna cu dumneavoastră? 

— Nu. Locuiesc aici de două luni. Au trăit în sudul Franţei 
înainte de război. Patrick a fost în marină, iar Julia a lucrat 
într-un minister, cred. A fost la Llandudno. La sfârşitul 


războiului mama lor mi-a scris şi m-a întrebat dacă ar fi 
posibil să-i primesc la mine în regim de pensiune. Julia 
studiază farmacia la Spitalul General Milchester, iar Patrick 
se pregăteşte să-şi ia diploma de inginer la Universitatea 
Milchester. După cum ştiţi, Milchester e la o distanţă de 50 
de minute cu autobuzul de aici, iar eu am fost bucuroasă să- 
i găzduiesc. Casa asta e prea mare pentru mine. Îmi plătesc 
o sumă modică pentru întreţinere, iar lucrurile merg foarte 
bine. Făcu o pauză, apoi adăugă zâmbind: în plus îmi face 
plăcere să am tineri în preajmă. 

— Cine este doamna Haymes? 

— Lucrează pe post de ajutor de grădinar la Days Hall, 
locuinţa doamnei Lucas. Căsuţa de acolo este deja ocupată 
de bătrânul grădinar şi de soţia lui, aşa că doamna Lucas m- 
a rugat s-o găzduiesc aici. E o fată de treabă. Soţul ei a fost 
ucis în Italia şi are un băiat de opt ani care e la şcoală şi 
care va veni să-şi petreacă aici vacanţa. 

— Ce-mi puteţi spune despre personalul de aici? 

— Un grădinar vine în fiecare marţi şi vineri. Doamna 
Huggins vine din sat cinci dimineţi pe săptămână şi mai e şi 
o refugiată din străinătate, care e un fel de bucătăreasă şi 
are un nume de nepronunţat. Mi-e teamă că Mitzi vi se va 
părea o persoana dificilă. Suferă de un fel de manie a 
persecuției. 

Craddock dădu din cap. În minte îi răsunau comentariile 
din raportul poliţistului Legg care o numise pe Dora Bunner 
„ştearsă”, pe Letiţia Blacklock, „de treabă”, iar pe Mitzi o 
onorase cu epitetul de „mincinoasă”. Ca şi cum i-ar fi citit 
gândurile, domnişoara Blacklock zise: 

— Te rog să n-o judeci prea aspru pe biata creatură pentru 
că minte. Consider că, la fel ca în cazul multor mitomani, 
exista un substrat de adevăr în toate minciunile ei. Mă 
gândesc, bunăoară, la toate poveştile despre atrocitățile 
prin care ea şi familia ei au trecut şi pe care le amplifică de 
fiecare dată. Totul a pornit probabil de la un şoc prin care a 
trecut. E posibil ca multe persoane, asemenea lui Mitzi, să 


simtă, şi pe bună dreptate, că nu le acordăm atenţie şi 
compasiune decât din cauza atrocităților prin care au 
trecut, aşa că exagerează şi inventează. Ca să fiu sinceră, 
adăugă domnişoara Blacklock, Mitzi e exasperantă şi 
reuşeşte să ne scoată pe toţi din sărite. E tot timpul 
suspicioasă şi îmbufnată şi se simte rănită şi insultată. Dar, 
dincolo de toate, astea nu pot să nu o compătimesc, preciză 
domnişoara Blacklock zâmbind. Iar când vrea, găteşte chiar 
bine. 

— O să încerc pe cât posibil să n-o tulbur, o linişti 
Craddock. Domnişoara Julia Simmons a fost cea care mi-a 
deschis uşa? 

— Da. Vrei să vorbeşti cu ea acum? Patrick a ieşit, iar pe 
Phillipa Haymes o găseşti lucrând la Dayas Hall. 

— Vă mulţumesc, domnişoara Blacklock. Aş dori s-o văd pe 
domnişoara Simmons acum, dacă se poate. 

Capitolul 6 

JULIA, MITZI ŞI PATRICK. 

| 


Julia intră în cameră şi ocupă locul pe care Letiţia 
Blacklock tocmai îl eliberase, cu o seninătate pe care 
Craddock o găsi puţin deranjantă. Îl ţintui cu o privire 
limpede şi aşteptă întrebările. 

Domnişoara Blacklock părăsise deja, cu tact, încăperea. 

— Povestiţi-mi ce vă amintiţi despre seara trecută, 
domnişoară Simmons. 

— Seara trecută? murmură Julia cu mintea departe. Am 
dormit toţi buştean. Ca urmare a celor petrecute, cred. 

— Mă refer la evenimentele care au avut loc după ora 18. 

— A! Au venit o groază de persoane plictisitoare. 

— Şi anume? 

Julia îl mai fixă încă o dată. 

— Nu ştiţi deja toate aceste amănunte? 

— Eu pun întrebările, domnişoară Simmons, îi aminti 
Craddock amabil. 


— Scuze. Găsesc stupid să repet ceva deja ştiut, dar se 
pare că avem opinii diferite. Păi, să vedem, erau colonelul şi 
doamna Easterbrook, domnişoara Hinchcliffe şi domnişoara 
Murgatroyd, doamna Swettenham şi Edmund Swettenham 
şi doamna Harmon, soţia vicarului. lar dacă vreţi să ştiţi 
despre ce s-a discutat, va pot spune că toţi au zis cam 
aceleaşi lucruri: „Văd că aţi pornit încălzirea centrală” şi 
„Ce crizanteme frumoase!” 

Craddock îşi muşcă buzele. Domnişoara Julia se pricepea 
foarte bine să imite. 

— Excepţia a constituit-o doamna Harmon, care pare mai 
degrabă un copil răsfăţat. A intrat cu pălăria într-o parte şi 
cu şireturile de la pantofi dezlegate şi a întrebat când va 
avea loc crima. I-a pus pe toţi în încurcătură, pentru că ei se 
prefăceau că au venit în vizită aşa, ca din întâmplare. 
Mătuşa Letty a răspuns în stilul ei sever că va avea loc în 
câteva momente. Apoi a bătut ceasul, s-a stins lumina, uşa a 
fost trântită de perete şi un om mascat a strigat: „Mâinile 
sus!” sau ceva de genul ăsta. A fost ca într-un film prost. 
Chiar ridicol. Apoi a tras două focuri înspre mătuşa Letty şi 
am înţeles că gluma se îngroaşă. 

— Unde erau ceilalţi când s-au întâmplat toate acestea? 

— Când s-a stins lumina? Stăteau prin cameră, pur şi 
simplu. Doamna Harmon era pe canapea, iar Hinch (adică 
domnişoara Hinchcliffe) luase o poziţie de drepţi în faţa 
şemineului. 

— Toată lumea era în camera aceasta sau se mai aflau 
persoane şi în camera alăturată? 

— Cred că majoritatea celor prezenţi erau aici. Patrick se 
dusese dincolo să aducă vinul. Cred că îl urmase colonelul 
Easterbrook, dar nu sunt sigură. După cum am mai spus, 
stăteau pur şi simplu. 

— Dumneavoastră unde eraţi? 

— Cred că lângă fereastră. Mătuşa Letty s-a dus să aducă 
țigările. 

— De pe măsuţa din dreptul ferestrei boltite? 


— Da, apoi s-au stins luminile şi a început toată comedia. 

— Bărbatul avea o lanternă puternică. Ce-a făcut cu ea? 

— A îndreptat-o spre noi. A fost oribil, pentru că te orbea. 

— Vreau să vă gândiţi cu atenţie, domnişoară Julia. A ţinut 
lanterna nemişcată sau a rotit-o prin cameră? 

Julia se gândi. Părea mult mai puţin plictisită. 

— A mişcat-o, şopti ea, aşa cum se mişcă un reflector de pe 
ringul de dans. Mi-a pus-o drept în ochi, apoi a rotit-o prin 
toată camera, după care au urmat împuşcăturile. Două. 

— Şi după aceea? 

— S-a clătinat, iar Mitzi a început să ţipe ca nebuna de 
undeva, lanterna a căzut şi s-a auzit o nouă împuşcătură. 
Apoi uşa s-a închis (se închide cu un zgomot imperceptibil, 
aproape straniu, nefiresc), după care ne-am trezit toţi în 
întuneric, neştiind ce să facem, în timp ce săraca Bunny 
chiţăia, iar Mitzi îi ţinea isonul de peste hol. 

— Credeţi că omul s-a împuşcat deliberat sau că s-a 
împiedicat şi arma s-a descărcat automat? 

— N-am nici cea mai vagă idee. Totul a fost atât de teatral, 
încât încă mai credeam că a fost vorba despre o glumă 
proastă. Asta până să văd sângele de pe urechea mătuşii 
Letty. Chiar dacă farsa presupunea focuri de armă, ca să 
crească gradul de credibilitate, s-ar fi tras totuşi mult 
deasupra capului cuiva, nu? 

— Aşa este. Credeţi că a putut vedea clar asupra cui 
trăgea? Adică domnişoara Blacklock a fost într-adevăr 
ţinta? 

— Nu-mi dau seama. Nu mă uitam la ea, cilael. 

— Totuşi, credeţi că a tras spre ea în mod special? 

Julia părea un pic bulversată de această idee. 

— Adică să tragă deliberat în mătuşa Letty? 0... nu cred. 
La urma urmei, dacă ar fi vrut s-o ucidă pe mătuşa, ar fi 
existat alte ocazii mult mai favorabile. N-ar fi avut nici un 
rost să-i strângă laolaltă pe toţi vecinii şi prietenii ca să-şi 
îngreuneze situaţia. Ar fi putut s-o împuşte din spatele unui 


gard viu, în manieră irlandeză, în orice zi a săptămânii, şi, 
probabil, nimeni nu l-ar fi descoperit în veci. 

Craddock tocmai primise contraargumentul perfect la 
sugestia Dorei Bunner despre atacul deliberat asupra 
domnişoarei Blacklock. 

— Mulţumesc, domnişoară Simmons, îi spuse el oftând. 
Cred că o să merg să vorbesc cu Mitzi acum. 

— Atenţie la gheare, inspectore! îl avertiză Julia. E 
infernală! 

II 

Craddock o găsi pe Mitzi la bucătărie, în grija lui Fletcher. 
Fata întindea o foaie de plăcintă şi îi aruncă o privire plină 
de suspiciune. 

Părul negru îi intra în ochi; părea posacă, iar puloverul 
mov şi fusta verde pe care le purta nu se potriveau cu tenul 
ei palid. 

— Ce căutaţi în bucătăria mea, domnule? Sunteţi poliţist, 
nu? Întotdeauna veniţi să persecutați! Ar fi trebuit să mă 
obişnuiesc până acum. Se zice că aici, în Anglia, lucrurile 
stau altfel, însă e exact la fel. Aţi venit să mă torturați, să mă 
faceţi să vă spun lucruri, dar n-o să vă spun nimic. Îmi veţi 
smulge unghiile şi îmi veţi arde pielea cu chibrituri şi cine 
mai ştie ce! Dar nu veţi auzi nimic de la mine, aţi înţeles? 
Nu voi spune nimic, absolut nimic. Şi chiar dacă mă veţi 
trimite într-un lagăr, tot nu îmi va păsa. 

Craddock o privi îngândurat, încercând să aleagă cea mai 
bună metoda de abordare. Până la urmă suspină şi zise: 

— În cazul ăsta, ia-ţi pălăria şi haina. 

— Ce spuneţi? zise Mitzi ca trăsnită. 

— la-ţi pălăria şi haina şi haide. Nu am aparatul de smuls 
unghii şi restul instrumentarului cu mine. Le ţinem la 
secţie. Ai cătuşele la îndemână, Fletcher? 

— Da, domnule! confirmă sergentul Fletcher cu respect. 

— Nu vreau să merg, strigă Mitzi, făcând un pas înapoi. 

— În cazul acesta va trebui să răspunzi în mod civilizat la 
întrebări. Dacă vrei, o poţi face în prezenţa unui avocat. 


— Avocat? Nu-mi plac avocaţii, nu vreau avocaţi. 

Puse sucitorul jos, îşi şterse mâinile cu o cârpă şi luă loc. 

— Ce vreţi să ştiţi? întrebă îmbufnată. 

— Vreau versiunea ta despre ce s-a întâmplat aici seara 
trecută. 

— Ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat. 

— Vreau să ştiu şi povestea ta. 

— Am vrut să plec. V-am spus. Când am văzut ce scria în 
ziar despre crimă, am vrut să plec. Nu m-a lăsat. E foarte 
dură şi n-are pic de compasiune. M-a convins să rămân. Dar 
ştiam, ştiam ce se va întâmpla. Ştiam că voi fi omorâtă. 

— Şi totuşi n-ai fost ucisă, nu-i aşa? 

— Nu, admise Mitzi în silă. 

— Haide, povesteşte-mi ce s-a întâmplat! 

— Am fost nervoasă, foarte nervoasă. Toată seara. Am 
auzit zgomote. Şi oameni mişcându-se. La un moment dat, 
am crezut că înainta cineva pe hol pe furiş, dar era doar 
doamna Haymes care intrase pe uşa laterală (ca să nu 
murdărească scările din faţă, aşa a zis. De parcă i-ar păsa). 
E o nazistă cu păr blond şi ochi albaştri, care se uită de sus 
la mine gândindu-se că sunt un nimeni... 

— S-o lăsăm pe doamna Haymes. 

— Cine se crede? Are studii universitare scumpe ca mine? 
Are o diplomă în economie? Nu, e doar o muncitoare 
plătită. Sapă şi plantează gazon, şi e plătită în fiecare 
sâmbătă. Cine e ea să se creadă o doamnă? 

— Ţi-am spus s-o laşi pe doamna Haymes. Continuă! 

— Am luat vinul, paharele şi prăjiturelele gustoase pe care 
le-am făcut şi le-am dus în salon. Apoi a sunat la uşă şi am 
răspuns. Încă o dată şi încă o dată. E umilitor, dar n-am ce 
face. Apoi m-am întors în cămară şi-am început să lustruiesc 
argintăria şi m-am gândit că sunt la adăpost pentru că, 
dacă va veni cineva să mă omoare, aş fi avut la îndemână 
cuțitul de bucătărie abia ascuţit. 

— Foarte precaut din partea ta. 


— Apoi, deodată am auzit împuşcături şi m-am gândit că 
tocmai începuse, se întâmpla! Am fugit prin sufragerie 
(cealaltă uşă nu s-a deschis pur şi simplu). Am aşteptat 
puţin să ascult şi am auzit o mare bufnitură în hol; am 
încercat să deschid uşa, dar era închisă pe dinafară. M-am 
trezit prinsă ca un şoarece în cursă şi am luat-o razna de 
frică. Am urlat, am bătut în uşă şi, în sfârşit, cheia s-a 
învârtit în broască şi mi-au dat drumul. Apoi am adus 
lumânări, multe lumânări, s-au aprins luminile şi-am văzut 
sânge - sânge. O, Dumnezeule din cer, sânge! Nu e prima 
oară când văd sânge. Frăţiorul meu a fost ucis în faţa mea, 
am văzut sânge în stradă... 

— Da, zise inspectorul Craddock. Mulţumesc mult. 

— Acum, spuse Mitzi pe un ton dramatic, mă puteţi aresta 
şi duce la închisoare. 

— Nu astăzi, spuse inspectorul. 

III 

În timp ce Craddock şi Fletcher înaintau pe hol către uşa 
de la intrare, aceasta se deschise şi un tânăr înalt şi chipeş 
aproape că se ciocni de ei. 

— Copoi, pe legea mea! exclamă tânărul. 

— Domnul Patrick Simmons? 

— Chiar el, inspectore. Sunteţi inspector, nu-i aşa, iar 
colegul dumneavoastră, sergent? 

— Exact, domnule Simmons. Pot să vă pun câteva 
întrebări? 

— Sunt nevinovat, inspectore, jur! 

— Haideţi, domnule Simmons, nu faceţi pe grozavul. Mai 
am destule persoane de văzut şi nu vreau să-mi pierd 
timpul. Ce cameră este aceasta? Putem intra? 

— Este aşa-zisul birou, dar nimeni nu intră aici să studieze 
ceva. 

— Mi s-a spus că sunteţi student, zise Craddock. 

— Mi-am dat seama că matematica îmi dă dureri de cap, 
aşa că am venit acasă. 


Într-o manieră foarte oficială, inspectorul Craddock îi ceru 
să-şi spună numele întreg, vârsta, datele personale şi detalii 
despre stagiul militar. 

— Şi acum, domnule Simmons, vă rog să-mi descrieţi ce s- 
a întâmplat seara trecută. 

— Am tăiat viţelul cel gras, domnule inspector. Mitzi s-a 
apucat să facă pateuri savuroase, mătuşa Letty a deschis o 
nouă sticla de vin... 

Craddock îl întrerupse. 

— O sticlă nouă? Exista şi una începută? 

— Da, pe jumătate plină. Mătuşii se pare că nui-a 
convenit. 

— Era emoţionată? 

— Nu chiar! E foarte sensibilă, iar bătrâna Bunny a 
înnebunit-o cobind toată ziua. 

— Prin urmare, domnişoara Bunner era îngrijorată? 

— Şi încă cum! 

— A luat anunţul în serios? 

— Era moartă de frică! 

— Când a citit anunţul prima oară, domnişoara Blacklock 
s-a gândit că aţi putea avea vreo legătură cu toată 
povestea. Cum aşa? 

— Mda, se consideră că eu sunt vinovat de tot ce se 
întâmpla pe aici. 

— N-aveţi nici o legătură cu ce s-a întâmplat, nu-i aşa, 
domnule Simmons? 

— Eu? În nici un caz! 

— L-aţi văzut sau aţi vorbit vreodată cu Rudi Schertz? 

— Niciodată! 

— Totuşi, acest gen de farse vă caracterizează, nu-i aşa? 

— Cine v-a spus asta? Doar pentru că i-am pus lui Bunny 
plăcintă cu mere în pat şi i-am trimis lui Mitzi o carte 
poştală în care o anunţam că e urmărită de Gestapo... 

— Ce credeţi că s-a întâmplat? 

— Tocmai mă dusesem în salonaş să aduc băutura, când 
hocus-pocus, s-a stins lumina. M-am întors şi am văzut un 


LLA 


tip în uşă care a strigat: „Mâinile sus!” Toată lumea a 
început să şuşotească şi să chicotească şi, tocmai când mă 
întrebam dacă aş putea să-l opresc, a început să tragă, apoi 
s-a prăbuşit cu tot cu lanternă şi ne-am trezit din nou în 
întuneric. Colonelul Easterbrook a început să dea ordine în 
stilul lui milităresc, „Lumină”, a strigat şi bineînţeles că 
bricheta mea nu s-a aprins. 

— Vi s-a părut că intrusul a tras deliberat în domnişoara 
Blacklock? 

— De unde să ştiu? Mi s-a părut că s-a dat în spectacol cu 
pistolul acela până când a realizat că poate a exagerat. 

— Şi s-a împuşcat? 

— Posibil. Când i-am văzut faţa, mi s-a părut că se încadra 
în acea categorie a hoţilor de mărunţişuri care se pierd 
repede cu firea. 

— Şi sunteţi sigur că nu-l ştiaţi dinainte? 

— Foarte sigur. 

— Mulţumesc, domnule Simmons. O să-i interoghez şi pe 
ceilalţi. Cu cine credeţi că ar trebuie să încep? 

— Păi Phillipa noastră, adică doamna Haymes, lucrează la 
conacul Dayas, care e foarte aproape de aici. Apoi familia 
Swettenham locuieşte alături de conac. Oricine vă poate 
îndruma. 

Capitolul 7 

PRINTRE CEI PREZENŢI. 

Conacul Dayas suferise destul de mult în timpul războiului. 
Buruienile crescuseră din belşug peste ceea ce odată 
fuseseră culturi de sparanghel, iar acum acesta abia se mai 
zărea pe alocuri. Volbura şi alte buruieni năpădiseră 
aproape tot locul. 

O parte a grădinii dinspre bucătărie părea curățată, şi 
acolo Craddock zări un bătrân posac care se sprijinea de un 
hârleţ, adâncit în gânduri. 

— O căutaţi pe doamna 'Aymes? Nu ştiu unde o puteţi găsi. 
Face totul de capul ei şi nu acceptă nici un sfat. Aş putea să- 
i arăt o groază de lucruri, cu dragă inimă, dar n-are rost, 


pentru că oricum n-ar asculta. Domnişoarele astea tinere 
nu ascultă nimic. Au senzaţia că ştiu totul, numa” pentru că 
şi-au pus o pereche de nădragi şi au condus un tractor. Aici 
e nevoie de muncă serioasă, iar asta nu se învaţă de pe ozi 
pe alta. Locul ăsta are nevoie de mâna unui grădinar 
adevărat. 

— Aşa se pare, încuviinţă Craddock. 

Bătrânul primi afirmaţia ca pe o critică. 

— la ascultă, domnule, cum crezi că aş putea să mă 
descurc cu un loc de mărimea asta? Pe vremuri, aici lucrau 
trei bărbaţi şi un băiat. Nu mulţi ar fi în stare să facă ce fac 
eu. Uneori mă apucă opt seara aici. Opt seara! 

— Şi cum mai vedeţi să lucraţi? Vă aprindeţi o lampă? 

— Nu vorbesc de perioada asta, ci de serile de vară. 

— Aha, zise Craddock. Mai bine m-aş duce s-o caut pe 
doamna Haymes. 

Țăranul păru curios. 

— Da” ce aveţi cu ea? Sunteţi de la poliţie, nu? A dat de 
necaz sau o căutaţi în legătură cu ce s-a întâmplat la Little 
Paddocks? Un mascat care dă buzna şi ameninţă o cameră 
plină de oameni - asemenea lucruri nu se întâmplau înainte 
de război. Sunt foarte mulţi dezertori, disperaţi, care 
rătăcesc prin toată ţara. De ce nu-i prinde armata? 

— Nu ştiu, zise Craddock. În sat se vorbeşte despre ce s-a 
întâmplat la Little Paddocks? 

— Da. „Unde o să ajungă lumea asta?” a zis Ned Barker. 
Crede că ni se trage de la filme. Însă Tom Riley e de părere 
că de vina sunt toţi străinii care mişună pe aici şi trăiesc pe 
spinarea noastră. Străini ca fata aia care găteşte pentru 
domnişoara Blacklock şi care are un caracter atât de urât. 
Crede că e implicată în povestea asta şi zice căeo 
comunistă sau chiar mai rău. lar noi n-avem nevoie de astfel 
de oameni aici. Marlene, de la bar, crede că nu se poate să 
nu existe ceva de valoare acasă la domnişoara Blacklock. 
Nu pare, pentru că domnişoara Blacklock nu lasă să se 
bănuiască nimic cu excepţia acelor şiraguri de perle false 


pe care le poartă. Apoi a zis: „Să presupunem că perlele 
sunt adevărate”, dar Florrie (fiica bătrânului Bellalmy) a 
sărit: „Prostii, nu sunt decât gablonţuri”. Iar gablonţuri este 
un fel pretenţios de a numi un şirag de perle false. 
Bogătaşii le numeau cândva „perle romane” sau „diamante 
pariziene” - asta o ştiu de la soţia mea care a fost camerista 
unei cucoane. Dar nu sunt decât sticlă! Cred că şi tânăra 
domnişoara Simmons poartă tot gablonţuri: pandantive 
poleite cu aur. Nu prea mai vezi aur veritabil în ziua de azi; 
chiar şi verighete se fac din platină cenuşie. Mie toate astea 
mi se par o porcărie. 

Bătrânul Ashe făcu o pauză ca să respire, apoi reluă: 

— Domnişoara Blacklock nu ţine prea mulţi bani în casă, 
din câte ştiu eu”, mi-a zis foarte convins Jim Huggins. El ştie 
sigur, pentru că femeia lui lucrează la Little Paddocks şi 
cunoaşte cum merg treburile pe acolo. Îşi cam bagă nasul 
unde nu-i fierbe oala, după părerea mea. 

— Şi a zis şi ce crede doamna Huggins? 

— Crede că Mitzi aia e implicată. Are un caracter urât şi 
mai e şi cu nasul pe sus! I-a aruncat doamnei Huggins în 
faţă faptul că e o slugă, dimineaţa trecuta. 

Craddock ramase o clipă pe gânduri, trecând în revistă în 
mintea lui ordonată tot ce aflase de la bătrânul grădinar. Îi 
oferise un tablou elocvent al comunităţii rurale din 
Chipping Cleghorn, dar nu credea că îi va fi de folos în 
ancheta lui. Întoarse spatele bătrânului şi plecă în timp ce 
acesta îi striga din urmă: 

— Poate o găsiţi în livada de meri. E mai tânără decât 
mine, aşa că poate scutura merele. 

Craddock o găsi pe Phillipa Haymes în livadă. Văzu mai 
întâi nişte picioare frumoase, în pantaloni, alunecând pe 
trunchiul unui pom. Apoi apăru şi capul Phillipei, cu părul ei 
blond zburlit şi cu faţa îmbujorată, privindu-l uimită. 

„Ar fi o Rosalinda perfectă”, gândi pe loc Craddock, şi asta 
pentru că detectivul inspector Craddock îl iubea pe 
Shakespeare şi jucase rolul melancolicului Jacques cu mare 


succes, în Cum vă place, într-o reprezentaţie dată pentru 
orfelinatul poliţiei. 

Peste câteva clipe, se răzgândi. Phillipa Haymes era prea 
băţoasă ca s-o joace pe Rosalinda, iar tenul ei alb şi mina 
apatică erau tipic englezeşti, însă ţineau mai mult de 
secolul al XX-lea decât de secolul al XVI-lea. Era o 
englezoaică banală şi bine-crescută. 

— Buna dimineaţa, doamnă Haymes. Îmi pare rău că v-am 
speriat. Sunt detectivul inspector Craddock de la poliţia din 
Middleshire. Aş vrea să vorbim puţin. 

— Despre seara trecută? 

— Da. 

— Va dura? Vreţi să mergem...? 

Se uită în jur puţin nedumerită. Craddock făcu semn către 
un trunchi de copac doborât la pământ. 

— Nu prea e oficial, zise el pe un ton de glumă, dar nu 
vreau să vă rețin mai mult decât e necesar. 

— Mulţumesc. 

— Face parte din procedură. La ce oră v-aţi întors de la 
lucru ieri-seară? 

— Cam pe la 17.30. Am stat 20 de minute peste program 
ca să termin ceva legat de irigarea serei. 

— Pe care dintre uşi aţi intrat în casă? 

— Pe uşa laterală. Merg pe o scurtătură care trece pe 
lângă coteţele rațelor şi găinilor. Nu mai ocolesc şi, în plus, 
nu murdăresc nici veranda din faţă. Uneori mă întorc destul 
de murdară de la lucru. 

— Întotdeauna intraţi pe acolo? 

— Da. 

— Uşa era descuiată? 

— Da. În timpul verii stă de obicei larg deschisa. Pe 
vremea asta e închisă, dar nu încuiată. O folosim des. Am 
încuiat-o după ce am intrat. 

— Aşa faceţi mereu? 

— În ultima săptămână, da. Ştiţi, la şase se întunecă deja. 
Domnişoara Blacklock merge să închidă rațele şi găinile, 


dar, de obicei, iese pe uşa de la bucătărie. 

— Sunteţi sigură că ieri aţi încuiat uşa după ce aţi intrat? 

— Absolut. 

— Bine, doamnă Haymes. Şi ce aţi făcut după ce aţi intrat? 

— M-am descălţat de pantofii plini de noroi, am mâncat, 
am făcut o baie şi m-am schimbat. Apoi am coborât şi am 
aflat că urma să aibă loc o petrecere. Nu ştiusem nimic 
despre anunţul acela ciudat până atunci. 

— Acum vă rog să-mi descrieţi ce vă amintiţi din timpul 
atacului. 

— Pai, lumina s-a stins pe neaşteptate. 

— Unde eraţi? 

— Eram lângă şemineu şi căutam bricheta, pe care îmi 
aminteam că o lăsasem acolo. Lumina s-a stins şi toţi au 
început să chicotească. Apoi s-a trântit uşa şi omul acela ne- 
a pus o lanternă în ochi şi ne-a ameninţat cu un pistol, 
strigând să ridicăm mâinile sus. 

— Şi v-aţi conformat? 

— Nu prea. Credeam că totul e o glumă şi, cum eram 
obosită, nu aveam nici un chef să intru în joc. 

— Vă cam plictisea tot ce se întâmpla, nu-i aşa? 

— Aşa e. Apoi am auzit pistolul. Împuşcăturile au fost 
asurzitoare şi m-am speriat îngrozitor. lar Mitzi a început să 
ţipe ca un porc înjunghiat. 

— V-a ameţit lumina lanternei? 

— Nu tocmai, cu toate că era destul de puternică. La un 
moment dat am văzut-o în raza ei pe domnişoara Bunner, 
care arăta ca o fantomă - palidă, holbându-se cu gura 
căscată şi cu ochii ieşiţi din orbite. 

— Omul mişca lanterna? 

— Da, a plimbat-o prin toată camera. 

— De parcă ar fi căutat pe cineva? 

— N-aş putea să afirm asta. 

— Şi pe urmă, doamnă Haymes? 

Phillipa Haymes se încrunta. 


— A urmat o stare de confuzie şi de panică teribilă. 
Edmund Swettenham şi Patrick Simmons şi-au aprins 
brichetele şi-au ieşit în hol urmaţi de toată lumea. Cineva a 
deschis uşa sufrageriei. Lumina nu se întrerupsese acolo, 
iar Edmund Swettenham i-a tras lui Mitzi o palmă zdravănă 
peste obraz, ca s-o calmeze, după care lucrurile s-au mai 
liniştit. 

— Aţi văzut cadavrul? 

— Da. 

— Îl cunoşteaţi? L-aţi mai văzut vreodată? 

— Niciodată! 

— Credeţi că moartea lui a fost un accident sau credeţi că 
s-a sinucis? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

— Nu l-aţi mai văzut când a venit la domnişoara Blacklock? 

— Nu. Cred că atunci când a venit se apropia prânzul, şi 
eu nu eram acasă. Lipsesc toată ziua. 

— Mulţumesc. Încă ceva, doamna Haymes. Aveţi bijuterii 
de valoare? Cercei, brățări sau alte lucruri? 

Phillipa negă. 

— Nu am decât inelul de logodnă şi două broşe. 

— Şi, din câte ştiţi, în casă nu există lucruri de valoare? 

— Nu. Exista ceva argintărie, dar nimic special. 

— Va mulţumesc, doamnă Haymes. 

II 

Când Craddock ieşi prin gradina din faţa bucătăriei, dădu 
nas în nas cu o doamnă solidă şi roşcată, îngrijit îmbrăcată. 

— Bună dimineaţa, salută doamna. Ce doriţi? 

— Doamna Lucas? Sunt detectivul inspector Craddock. 

— A, dumneavoastră sunteţi? Mă scuzaţi. Nu-mi plac 
străinii care se fofilează în grădină să-mi deranjeze 
angajaţii. Dar înţeleg că a trebuit să vă faceţi datoria. 

— Aşa este. 

— Pot să vă întreb dacă vă aşteptaţi să se repete ceea ce s- 
a întâmplat aseară la domnişoara Blacklock? E vorba de o 
bandă de hoți? 


— Suntem siguri că nu a fost vorba de atacul unei bande, 
doamnă Lucas. 

— Se fură prea mult în zilele noastre, iar poliţia e cam 
delăsătoare. Craddock tăcu. Presupun că aţi vorbit cu 
Phillipa Haymes. 

— Da, având în vedere că a fost martor ocular. 

— Nu puteaţi să aşteptaţi până la ora 13.00? Ar fi fost mai 
indicat s-o interogaţi în timpul ei, decât în al meu. 

— Mă grăbesc să mă întorc la secţie. 

— În zilele noastre nu mai are nimeni pic de consideraţie 
faţă de alţii. Şi nici respectul faţa de muncă nu mai este ce 
era odată. Se întârzie, se stă o jumătate de oră la taclale, 
pauza de prânz începe la ora 10.00, şi nimic nu e pregătit 
când vine ploaia. Dacă vrei să tunzi peluza, întotdeauna e 
ceva în neregulă cu maşina de tuns iarba. Şi se pleacă 
mereu cu cinci sau zece minute înainte de sfârşitul 
programului. 

— Doamna Haymes spunea că a plecat ieri cu 20 de 
minute mai târziu de ora 17.00. 

— Da, cred. E destul de conştiincioasă, cu toate că au fost 
zile când am venit şi n-am găsit-o nicăieri. E de viţa nobilă şi 
e de datoria noastră, cred, să le ajutăm pe aceste tinere 
văduve de război. Am făcut unele aranjamente pentru că 
vrea să aibă mai mult timp liber pe durata vacanţelor 
şcolare. l-am recomandat nişte tabere excelente pentru 
băiatul ei, unde copiii se pot distra de minune. 

— Şi doamnei Haymes nu pare să-i surâdă ideea? 

— Fata asta e încăpăţânată ca un catâr şi vrea liber tocmai 
în perioada când trebuie marcat terenul de tenis. Bătrânul 
Ashe trasează liniile greşit. Dar de dorinţele mele nu se ţine 
niciodată cont. 

— Presupun că doamna Haymes n-are un salariu prea 
mare. 

— Evident. Ce pretenţii poate avea? 

— Niciuna, sunt sigur, zise Craddock. La revedere, 
doamnă Lucas. 


III 

— A fost oribil, ciripi doamna Swettenham veselă, absolut 
oribil, şi sunt de părere că ar trebui să fie mai atenţi cu 
anunţurile pe care le publică în ziare. De îndată ce l-am 
citit, mi s-a părut că e ceva în neregulă. Nu-i aşa, Edmund? 

— Vă amintiţi ce făceaţi când s-a stins lumina? întrebă 
inspectorul. 

— Întrebarea asta îmi aminteşte de bunica. „Unde era 
Moise când s-a stins lumina?” Şi răspunsul era, logic, „în 
întuneric”. La fel şi noi ieri-seară. Stăteam toţi şi ne 
întrebam ce o să se întâmple. Apoi a urmat fiorul acela din 
cameră, când s-a stins lumina. Uşa s-a deschis şi l-am văzut 
pe bărbatul acela în prag cu un pistol şi cu lanterna care 
ne-a orbit. Şi a zis ca-n filme: „Banii sau viaţa!” O, niciodată 
nu m-am distrat aşa de bine. Un minut mai târziu însă, totul 
a devenit odios. Gloanţe adevărate care mi-au şuierat pe 
lângă ureche. O scenă de război în toată regula. 

— Unde eraţi în acel moment? 

— Să-mi amintesc... Cu cine vorbeam, Edmund? 

— Habar n-am, mamă. 

— Oare o întrebam pe domnişoara Hinchcliffe dacă să le 
dau găinilor ulei de peşte în timpul iernii? Sau era doamna 
Harmon - nu, ea de-abia sosise. Cred că tocmai îi spuneam 
colonelului Easterbrook că e foarte periculos să avem un 
centru de cercetare atomică în Anglia. Ar trebui să fie 
undeva pe o insulă pustie, în caz că radioactivitatea o ia 
razna. 

— Nu va amintiţi dacă stăteaţi jos sau în picioare? 

— Chiar contează, inspectore? Eram pe undeva pe lângă 
fereastră sau lângă şemineu, pentru că-mi amintesc că 
eram destul de aproape de ceas când a bătut. Ce moment 
încântător! Să aştepţi să vezi dacă se va întâmpla ceva. 

— Aţi descris lumina lanternei ca fiind orbitoare. V-a fost 
pusă în faţă? 

— Drept în ochi. Nu mai vedeam nimic. 


— A ţinut-o nemişcată sau a mişcat-o, oprindu-se asupra 
fiecăruia? 

— Nu mai ştiu. Cum a fost, Edmund? 

— A îndreptat-o pe rând, asupra fiecăruia, pentru a vedea 
ce făceam, cred, şi ca să se asigure că nu-l va ataca nimeni. 

— Dumneavoastră unde stăteaţi, în acel moment, domnule 
Swettenham? 

— Vorbeam cu Julia Simmons, şi eram amândoi în mijlocul 
salonului, în camera cea mare. 

— Mai era cineva lângă dumneavoastră sau în camera 
alăturată? 

— Phillipa Haymes era prin preajma şi cred că se îndrepta 
către şemineu, căutând ceva. 

— Ce părere aveţi, cel de-al treilea glonţ a fost sinucigaş 
sau un simplu accident? 

— Nu-mi dau seama. Individul s-a mişcat brusc, după care 
s-a prăbuşit, dar totul e foarte confuz. Trebuie să mă 
credeţi că nu puteam vedea nimic. Apoi refugiata aceea a 
început să urle de se dărâma casa. 

— Am înţeles că dumneavoastră aţi descuiat uşa de la 
sufragerie, eliberând-o? 

— Da. 

— Şi uşa chiar era încuiată pe dinafară? 

Edmund îl privi straniu. 

— Bineînţeles că era. De ce întrebaţi, doar nu vă închipuiţi 
că... 

— Îmi place să clarific toate amănuntele. Vă mulţumesc, 
domnule Swettenham. 

IV 

Inspectorul fu obligat să petreacă destul de mult timp 
alături de colonel şi de doamna Easterbrook pentru a 
asculta o lungă expunere despre aspectul psihologic al 
cazului. 

— Latura psihologică e esenţială în zilele noastre, îi zise 
colonelul. Trebuie să înţelegi criminalul. Toată afacerea asta 
e destul de clară pentru un om cu o experienţa atât de 


vastă ca mine. De ce a dat individul ăsta anunţ în ziar? 
Psihologic vorbind, a vrut să-şi facă reclamă pentru a atrage 
atenţia asupra lui. Probabil a fost luat peste picior sau 
disprețuit de ceilalţi angajaţi ai hotelului din cauză că era 
străin. Ori poate l-a părăsit o fată. Cine sunt idolii 
cinematografului din zilele noastre? Gangsterii, băieţii răi. 
Jaf şi violenţă. O mască, un pistol? Dar vrea şi public, 
trebuie să aibă şi public, aşa că se asigură că va avea unul. 
Apoi, în punctul culminat, rolul îl depăşeşte - e mai mult 
decât un hoţ, e un criminal. Şi trage orbeşte. 

Inspectorul Craddock se bucură că poate strecura un 
cuvânt: 

— Aţi spus „orbeşte”, domnule colonel. Nu credeţi că avea 
o ţintă precisă, precum domnişoara Blacklock, spre 
exemplu? 

— Nu, a tras la întâmplare, v-am spus. Şi asta l-a dus la 
sinucidere. Glonţul a lovit pe cineva - de fapt, nu a produs 
decât o zgârietură, însă el nu ştia asta. Şi-a indus singur 
ideea de crimă, aşa că totul i s-a părut real. Trăsese în 
cineva, poate ucisese... Consecința: a intrat în panică şi a 
întors pistolul către el. 

Colonelul Easterbrook făcu o pauză, tuşi să-şi dreagă 
vocea şi spuse pe deplin satisfăcut: 

— Situaţia e mai mult decât clară! 

— E absolut uimitor, zise doamna Easterbrook plină de 
admiraţie, cum ai intuit exact ce s-a întâmplat, Archie. 

Inspectorul se gândi că era într-adevăr minunat, dar nu 
împărtăşea întru totul entuziasmul doamnei Easterbrook. 

— Şi unde vă aflaţi mai exact în cameră, domnule colonel, 
când s-au produs împuşcăturile? 

— Stăteam cu soţia lângă masa din centru pe care se aflau 
nişte flori. 

— Te-am strâns de braţ când s-a întâmplat, Archie, îţi mai 
aminteşti? Eram speriată de moarte, trebuia să te ţin de 
braţ. 

— Sărăcuţa de tine, zise colonelul jucăuş. 


V 

Inspectorul o găsi pe domnişoara Hinchcliffe la cocina de 
porci. 

— Interesante creaturi, porcii, spuse domnişoara 
Hinchcliffe scărpinând un purcel roz pe spate. N-arată rău, 
nu-i aşa? O să fie o friptură bună în preajma Crăciunului. De 
ce m-aţi căutat? Le-am spus deja oamenilor dumneavoastră 
aseară că n-am nici cea mai mică idee cine e omul acela. Nu 
l-am văzut niciodată spionând prin împrejurimi. Doamna 
Mopp zice că a venit de la unul dintre marile hoteluri din 
Medenham Wells. De ce n-a jefuit pe cineva de acolo, dacă 
tot voia să facă asta? Ar fi avut parte de o pradă mult mai 
bogată. 

Craddock îi dădu întru totul dreptate în sinea lui. 

— Unde eraţi când s-a produs incidentul? 

— Incident! Îmi aminteşte de zilele mele de la A. R. P Acolo 
am văzut câteva incidente, pe legea mea. Unde eram când a 
început să se tragă, asta vreţi să ştiţi? 

— Da. 

— Mă sprijineam de şemineu, rugându-mă să apară odată 
cineva cu vreo băutură, replică domnişoara Hinchcliffe 
prompt. 

— Credeţi că a tras la întâmplare sau că avea o ţintă 
precisă? 

— Vă gândiţi la Letty Blacklock? De unde naiba să ştiu? E 
destul de greu să-ţi dai seama ce-ai simţit pe moment sau 
ce s-a întâmplat cu adevărat, după ce se termină totul. Tot 
ce ştiu e că s-a stins lumina şi ne-am trezit cu raza de la 
lanternă în ochi; apoi au urmat împuşcăturile şi m-am 
gândit: „Nebunul acela de Patrick Simmons face glume 
proaste cu un pistol şi ar putea râni pe cineva”. 

— Aţi crezut că e Patrick Simmons? 

— Păi, părea plauzibil. Edmund Swettenham e intelectual, 
scrie cărţi şi nu pariază la curse, iar bătrânul colonel n-ar fi 
făcut asemenea glume. Patrick e un rebel. Oricum, i-am 
cerut scuze pentru acest gând. 


— Şi prietena dumneavoastră îl bănuieşte pe Patrick 
Simmons? 

— Murgatroyd? Mai bine vorbiţi singur cu ea, deşi nu cred 
că veţi înţelege mare lucru din ce spune. E în livadă. Dacă 
vreţi, o strig. Şi domnişoara Hinchcliffe ridică vocea ei 
tunătoare: Heiiii, Murgatroyd... 

— Vin acum, se auzi un răspuns slab. 

— Grăbeşte-te, poliţia vrea să-ţi pună câteva întrebări, 
zbieră Miss Hinchcliffe. 

Domnişoara Murgatroyd sosi în grabă, cu răsuflarea 
tăiată. Fusta îi atârna într-o parte, iar părul îi ieşea, în 
neorânduială, de sub o plasă de prins părul. Faţa ei 
rotundă, ca o lună plina, era îmbujorată. 

— Sunteţi de la Scotland Yard? întrebă ea pe nerăsuflate. 
Nu ştiu nimic, altfel n-aş mai fi ieşit din casă. 

— Nu am anunţat încă Scotland Yardul, domnişoară 
Murgatroyd. Sunt inspectorul Craddock din Milchester. 

— A, foarte drăguţ, zise femeia uşor dezamăgită. Aveţi 
vreo pistă? 

— Vrea să ştie unde erai în momentul crimei, Murgatroyd, 
zise domnişoara Hinchcliffe, făcându-i cu ochiul lui 
Craddock. 

— A, făcu aceasta, ar fi trebuit să mă pregătesc, să am un 
alibi. la să vedem... eram cu toţi ceilalţi. 

— Cu mine nu erai, spuse domnişoara Hinchcliffe. 

— Chiar aşa, Hinch, nu eram cu tine? Aşa e, admiram 
crizantemele. Delicate, foarte delicate. Apoi s-a întâmplat, 
numai că nu prea mi-am dat seama că s-a întâmplat, adică 
nu am realizat că a putut să se întâmple aşa ceva. Nu mi-am 
închipuit nici o clipă că pistolul era adevărat... şi toate 
ţipetele alea îngrozitoare care se auzeau din întuneric. Am 
înţeles totul aiurea. Am crezut că pe ea au ucis-o, pe 
refugiată, că e pe undeva pe hol cu gâtul tăiat. Nu ştiam că 
a fost el, vreau să zic nici măcar n-am ştiut că e vorba 
despre un bărbat. Am auzit doar o voce spunând: „Sus, vă 
rog!” 


LIA 


— Mâinile sus!” o corectă domnişoara Hinchcliffe. Şi nici 
vorbă de „vă rog”. 

— Mă gândesc cu groază că, până în momentul în care 
fata aia a început să urle, chiar m-am simţit bine. Eram în 
întuneric şi cineva m-a călcat pe o bătătură. Era suspans! 
Mai vreţi să ştiţi şi altceva, inspectore? 

— Nu, răspunse inspectorul Craddock măsurând-o din 
priviri pe domnişoara Murgatroyd. Nu cred. 

Prietena ei râse scurt. 

— Te-a înregistrat, Murgatroyd. 

— Sunt gata să spun orice e de folos. 

— El nu vrea asta, continuă domnişoara Hinchcliffe. Îl privi 
pe inspector. Dacă respectaţi criteriul geografic, presupun 
că de aici veţi merge la casa parohială. E posibil să aflaţi 
ceva acolo. Doamna Harmon pare cam aiurită, după cum o 
crede toată lumea, dar uneori am senzaţia că are ceva în 
cap. Oricum, ceva tot o să aflaţi. 

În timp ce amândouă îi priveau pe inspector şi pe 
sergentul Fletcher îndepărtându-se, Amy Murgatroyd zise 
pe nerăsuflate: 

— Ce zici, Hinch, am fost un dezastru? Mă fâstâcesc aşa 
Uşor! 

— Stai liniştită, zâmbi domnişoara Hinchcliffe, una peste 
alta, cred că te-ai descurcat foarte bine. 

VI 

Inspectorul Craddock se uită prin camera mare, 
sărăcăcioasă cu un sentiment de plăcere, pentru că îi 
amintea oarecum de camera lui din casa natală, din 
Cumberland. Pânză uzată, scaune mari, încercate de vreme, 
flori şi cărţi împrăştiate şi un spaniel într-un coş. Doamna 
Harmon, cu aerul ei zăpăcit şi neglijent şi cu faţa energică, 
îi trezi simpatia. 

Deodată spuse cu o sinceritate dezarmantă: 

— Nu vă voi putea fi de nici un ajutor, pentru că mă dor 
ochii. Urăsc să fiu orbită de lumină, cum s-a întâmplat 
aseară. S-a tras, iar eu am ţipat mai straşnic decât în toată 


viaţa mea. Îmi doresc din tot sufletul să fi fost o crimă 
silenţioasă. Nu-mi plac împuşcăturile. 

— Deci n-aţi văzut nimic, zâmbi inspectorul. Dar aţi auzit 
ceva? 

— O, Dumnezeule, chiar aveai ce auzi. Uşi deschise, 
împuşcături, cei din jur zicând tot felul de prostii, Mitzi 
urlând ca din gură de şarpe şi săraca Bunny guiţând ca un 
porc înjunghiat. Cei din cameră se împingeau şi se 
îmbulzeau. Asta după ce nu s-a mai tras. Am deschis ochii şi 
toată lumea era în hol ţinând lumânări în mâini. Apoi, dintr- 
odată s-a aprins lumina şi totul a fost ca înainte. Adică nu 
chiar ca înainte, însă ne puteam vedea din nou şi nu mai 
eram simple umbre în întuneric. Pe întuneric oamenii sunt 
altfel, nu sunteţi de aceeaşi părere? 

— Cred că ştiu ce vreţi să spuneţi, doamnă Harmon. 

Doamna Harmon îi zâmbi. 

— Apoi l-am văzut, zise. Un străin slăbănog, livid şi cu un 
aer surprins, zăcând mort, cu un pistol alături. Într-un fel, 
lucrurile chiar nu se legau. 

Nici pentru inspector nu prea se legau. Situaţia începea 
să-l îngrijoreze. 

Capitolul 8 

MISS MARPLE INTRĂ ÎN SCENĂ. 

| 

Craddock îi înmână şefului său transcrierea diferitelor 
mărturii. Acesta tocmai terminase de citit raportul primit de 
la poliţia elveţiană. 

— Deci avea cazier, aşa cum am bănuit, zise Rydesdale. 

— Da, domnule. 

— Bijuterii, falsuri, acte măsluite... În mod sigur, un 
infractor. 

— Da, domnule, un hoţ de mărunţişuri. 

— Chiar aşa. lar lucrurile mici conduc la cele mari. 

— Mă întreb, domnule... 

Comandantul-şef îl privi întrebător: 

— Eşti îngrijorat, Craddock? 


— Da, domnule. 

— De ce? Povestea e simplă. Sau nu-i aşa? Hai să vedem 
ce-au spus cei pe care i-ai interogat! Luă raportul şi-l citi în 
grabă. Mda, ca de obicei, contradicții şi incompatibilităţi. 
Oamenii au opinii diferite despre acelaşi moment 
tensionant. Dar viziunea de ansamblu e cam aceeaşi. 

— Ştiu, domnule, dar e o viziune destul de 
nesatisfăcătoare. Am senzaţia că ne scapă ceva. 

— Păi, hai să recapitulam faptele! Rudi Schertz a luat 
autobuzul de 17.20 de la Medenham la Chipping Cleghorn, 
sosind la ora 18.00. Sunt martori şoferul şi doi pasageri. 
Din staţia de autobuz s-a îndreptat către Little Paddocks. A 
intrat în casă fără mari dificultăţi, probabil pe uşa 
principală. I-a ameninţat pe cei adunaţi acolo cu un pistol, a 
tras două focuri, dintre care unul a rănit-o uşor pe 
domnişoara Blacklock, apoi s-a sinucis, fie accidental, fie 
deliberat, şi nu avem încă probe suficiente pentru a şti care 
varianta e cea reală. Şi nu am aflat de ce a acţionat astfel, 
recunosc. Dar de ce nu este întrebarea la care trebuie să 
răspundem noi. Juriul ar putea pune verdictul sinucidere 
sau moarte accidentală, dar, orice ar decide, pentru noi e 
acelaşi lucru. Putem scrie: clasat. 

— Aşadar, putem spune că mergem pe mâna analizei 
psihologice a colonelului Easterbrook, zise Craddock 
posomorit. 

Rydesdale zâmbi. 

— La urma urmei, colonelul are ceva experienţă. Sunt 
destul de sătul de jargonul psihologic care se foloseşte la tot 
pasul în zilele noastre, dar nu-l putem ignora complet. 

— Eu continui să cred că e ceva în neregulă, domnule. 

— Ai motive să crezi că vreunul dintre participanţii de la 
„spectacolul” din Chipping Cleghorn te-a minţit? 

Craddock ezita. 

— Am senzaţia că străina aceea ştie mai multe decât 
spune, dar poate mă înşel. 


— Crezi că e posibil să fi fost implicată? Să-i fi dat drumul 
tipului în casă, fiindu-i complice? 

— E posibil. Totuşi, complicitatea lor s-ar fi legat de 
existenţa în casă a unor obiecte de valoare, bani, bijuterii, 
iar acest lucru a fost negat cu tărie atât de domnişoara 
Blacklock, cât şi de ceilalţi. De aici rezultă că în casă se afla 
probabil ceva de valoare despre care nu ştia nimeni. 

— Asta e subiect de roman. 

— Ştiu că pare ridicol. Mai există şi posibilitatea sugerată 
de domnişoara Bunner, şi anume că Schertz ar fi încercat 
să o omoare pe domnişoara Blacklock. 

— Păi din ce mi-ai spus tu şi după cum rezultă şi din 
mărturia ei, aceasta domnişoară Bunner... 

— Da, sunt de acord cu dumneavoastră, se repezi să 
aprobe Craddock, e un martor pe care nu ne putem baza. 
Foarte influenţabilă. Oricine ar putea s-o convingă uşor de 
orice, dar lucrul cel mai interesant e că teoria asta e numai 
a ei şi nimeni nu i-a indus-o. Toţi ceilalţi o neagă şi, pentru 
prima oară, domnişoara Bunner înoată împotriva 
curentului. Această teorie e strict a ei. 

— Şi de ce ar fi vrut Rudi Schertz s-o omoare pe 
domnişoara Blacklock? 

— "Tocmai asta e, domnule, că nu-mi dau seama. Şi nici 
domnişoara Blacklock nu ştie, asta numai dacă nu minte 
mult mai bine decât mi-aş putea imagina. Nimeni nu ştie, 
aşa că, în lipsa unui răspuns, teoria nu sta în picioare, spuse 
Craddock dând din cap dezamăgit. 

— Fruntea sus, Craddock. Te invit să iei prânzul cu mine şi 
cu Sir Henry la hotelul Royal Spa. 

— Mulţumesc, domnule, zise Craddock uşor surprins. 

— Vezi tu, am primit o scrisoare. 

Comandantul-şef fu întrerupt de Sir Henry Clithering, care 
intră în cameră. 

— A, bine ai venit, Henry. 

De data asta, Sir Henry îl saluta neprotocolar: 

— Neaţa Dermont. 


— Am ceva pentru tine, Henry, îl anunţă comandantul-şef. 

— Ce anume? 

— O scrisoare de la o vulpe bătrână care stă la hotelul 
Royal Spa şi spune că ştie ceva ce ne-ar plăcea să aflăm în 
legătură cu afacerea Chipping Cleghorn. 

— Vulpile bătrâne, zise Sir Henry triumfător. Ce v-am spus 
eu? Aud tot şi văd tot. Pe de alta parte, mai şi critică orice. 
Dar ce o face pe această „vulpe” atât de specială? 

Rydesdale consulta scrisoarea. 

— Scrie ca bunică-mea, se plânse el. Ascuţit, neinteligibil şi 
mai şi subliniază cuvintele. Multă vorbărie despre faptul că 
nu vrea să ne facă să ne pierdem timpul nostru preţios, dar 
e posibil să ne fie de ajutor etc. Cum o cheamă? Jane, ceva, 
Murple, nu, Marple, Jane Marple. 

— Pe legea mea, izbucni Sir Henry, să fie oare posibil? 
George, e vorba de vulpea mea fără pereche, de patru 
stele! Cea mai grozavă dintre toate vulpile bătrâne. Şi văd 
că într-un fel sau altul a reuşit să fie în Medenham Wells, 
exact la ţanc pentru a-şi băga nasul într-o crimă, în loc să 
stea liniştită acasă în St. Mary Mead. Încă o crimă - spre 
deliciul şi încântarea lui Miss Marple. 

— În cazul ăsta, Henry, zise Rydesdale sarcastic, voi fi 
bucuros s-o cunosc pe faimoasa Miss Marple. Haideţi. Luăm 
prânzul la Royal Spa şi vorbim cu doamna. Craddock pare 
foarte neîncrezător. 

— În nici un caz, domnule, se apără Craddock politicos, în 
timp ce se gândea că, uneori, naşul său cam exagera. 

II 

Miss Jane Marple era aproape exact cum şi-o imaginase 
Craddock. Era mult mai blândă decât crezuse şi puţin mai 
în vârstă. Părea foarte bătrână. Avea părul alb ca neaua, o 
faţă rozalie, ridată şi nişte ochi albaştri limpezi şi calzi. Era 
înfofolită toată în lână: avea un şal de lână pe umeri şi 
tricota ceva ce părea un fular pentru copii. 

Fu extrem de încântată să-l vadă pe Sir Henry şi se fâstâăci 
în momentul în care îi fură prezentaţi comandantul-şef şi 


inspectorul Craddock. 

— Ce întâmplare fericită, Henry, ce noroc... De când nu ne- 
am mai văzut! În ultimul timp mi s-a agravat reumatismul. 
Nu mi-aş fi permis să stau într-un astfel de hotel (e fantastic 
ce preţuri exorbitante sunt în ziua de azi), dar Raymond, 
nepotul meu, Raymond West, poate ţi-l aminteşti... 

— Toată lumea a auzit de el. 

— Da, dragul de ela avut atâta succes cu cărţile lui isteţe - 
e foarte mândru că nu scrie niciodată cărţi „uşurele”. A 
insistat să suporte el cheltuielile. Soţia lui începe să câştige 
renume ca artistă. Face aranjamente cu flori uscate şi 
bucăţi de pieptene de pus pe pervazuri. N-am îndrăznit să-i 
spun, dar încă îi mai admir pe Blair Leighton şi Alma 
Tadema. Vai, iar pălăvrăgesc. Sincer, nu mă aşteptam să 
vină chiar comandantul-şef în persoană şi n-aş vrea să-i 
răpesc timpul. 

„E complet ţicnită”, gândi inspectorul Craddock dezgustat. 

— Să mergem în biroul de protocol al directorului, 
propuse Rydesdale. Vom vorbi mai în linişte acolo. 

După ce se debarasă de valurile de lână şi scăpă şi de 
andrele, Miss Marple îi însoţi, un pic agitată şi protestând, 
în biroul confortabil al domnului Rowlandson. 

— Vă ascultăm, Miss Marple, zise comandantul-şef. 

Miss Marple trecu la subiect cu o rapiditate uimitoare. 

— E vorba de un cec, spuse, pe care el l-a modificat. 

— El? 

— Tânărul de la recepţie despre care se spune că a pus la 
cale atacul şi s-a împuşcat. 

— Spuneţi că a modificat un cec? 

Miss Marple încuviinţă. 

— Da, îl am la mine, spuse scoţându-l din geantă şi 
aşezându-l pe masa. A sosit azi-dimineaţă împreună cu 
celelalte, de la banca. Observaţi, era de 7 lire şi l-a 
modificat la 17. A pus un „1” în faţa lui şapte şi a adăugat 
„sprezece” la şapte cu o pată mică de cerneală care 
mâzgăleşte tot cuvântul. Foarte bine realizat! Ne indică o 


anumită experienţă, după părerea mea. E aceeaşi cerneală, 
pentru că am scris cecul chiar la recepţie. Cred că n-a fost 
prima oară când făcea aşa ceva. 

— Dar, de data asta şi-a ales greşit persoana, remarcă Sir 
Henry. 

Miss Marple încuviinţă cu plăcere. 

— Mi-e teamă că de data asta nu i-ar fi mers, pentru că eu 
am fost, desigur, persoana nepotrivită. O femeie măritată 
ocupată sau vreo tânără îndrăgostită ar scrie cecuri pentru 
diverse sume fără să verifice cu atenţie. Dar o bătrână care 
trebuie să fie atentă cu banii şi care are deja tabieturi e, 
clar, o alegere proastă. Eu nu scriu niciodată un cec de 17 
lire. Scot 20 de lire, o sumă rotundă pentru cheltuielile 
lunare şi cărţi. lar pentru cheltuieli personale, de obicei 
scot 7 lire - înainte scoteam 5, dar cum toate preţurile au 
crescut... 

— Şi, probabil, v-a amintit de cineva? insinuă Sir Henry cu 
o licărire poznaşă. 

Miss Marple zâmbi, dând din cap. 

— Nu sunteţi deloc cuminte, Sir Henry. Ca să fiu sinceră, 
chiar mi-a amintit de Fred Tyler, de la pescărie, care 
întotdeauna îşi păstra câte un şiling. Cum în zilele noastre 
se mănâncă mult peşte, se făcea o factură lungă pe care 
oamenii n-o verificau. Aşa că Fred se trezea cu câte 10 
şilingi de fiecare dată în buzunar, nu mult, dar îndeajuns să- 
şi cumpere o cravata nouă sau să o invite pe Jessie Spragge 
(fata de la raionul de stofe) la film. Tinerii ăştia vor să iasă 
în faţă cu orice preţ. În prima săptămână când am ajuns, a 
fost o problemă cu factura mea, pe care i-am semnalat-o 
tânărului, iar el şi-a cerut scuze, foarte amabil, şi a părut 
afectat de această greşeală, dar eu mi-am spus atunci: „Ai o 
privire prefăcută, băiete!” 

Pe neaşteptate, Craddock dădu apreciativ din cap, 
amintindu-şi de un pungaş la a cărui punere după gratii 
contribuise recent. 


— Rudi Schertz era un subiect reprobabil, zise Rydesdale. 
Am aflat că avea cazier în Elveţia. 

— Iar când gluma s-a îngroşat acolo, bănuiesc că a venit 
aici cu acte false, spuse Miss Marple. 

— Exact. 

— Se întâlnea cu o chelneriţă roşcată. Din fericire, nu cred 
că acum ea suferă prea mult. Îi plăcea să iasă cu un băiat 
mai „deosebit”, iar el îi aducea flori şi bomboane, ceea ce 
băieţii englezi nu prea obişnuiesc. V-a spus tot ce ştie, 
întrebă ea, întorcându-se brusc către Craddock, sau nu 
încă? 

— Nu sunt foarte sigur, răspunse Craddock precaut. 

— Cred că vom mai afla ceva în curând, pentru că pare 
destul de îngrijorată. Azi-dimineaţă mi-a adus scrumbie 
afumată în loc de hering şi a uitat de cana cu lapte. De 
obicei e o chelneriţă bună, dar de data asta are o problema. 
Îi e teamă să nu dea socoteală pentru ceva, poate. Dar sunt 
convinsă, spuse ea, fixându-l pe detectivul inspector 
Craddock cu o privire albastră încărcată de o consideraţie 
feminină victoriană, că dumneavoastră veţi fi capabil s-o 
convingeţi să spună tot ce ştie. 

Inspectorul Craddock roşi, iar Sir Henry chicoti. 

— Poate fi foarte important, continuă Miss Marple. E 
posibil ca el să-i fi spus cine e. 

Rydesdale se holba la ea. 

— Cum adică cine e? 

— Nu mă exprim cum trebuie. Cine l-a pus să pună la cale 
atacul, vreau să zic. 

— Deci dumneavoastră credeţi că cineva a plănuit tot? 

Miss Marple făcu ochii mari, surprinsă. 

— O, sunt sigură. Adică... vorbim despre un tânăr 
frumuşel, care ciupeşte câte ceva de ici, de acolo, modifică 
uneori câte un cec, poate subtilizează bijuterii lăsate la voia 
întâmplării sau ia nişte bani din casă, tot felul de găinării. 
Face rost de bani pentru a se îmbrăca cât de cât bine şi 
pentru a putea ieşi cu fetele. Şi dintr-odată ia un pistol şi se 


duce să amenințe o cameră plină de oameni şi să tragă 
asupra lor. N-ar fi făcut niciodată aşa ceva! Nu era genul. 
Nu are nici un sens. 

Lui Craddock i se acceleră pulsul. Exact acelaşi lucru 
spuseseră şi Letiţia Blacklock şi soţia vicarului. Exact 
acelaşi lucru simţea şi el din ce în ce mai mult. Nu avea nici 
un sens. Şi acum, vulpea bătrână a lui Sir Henry susţinea 
acelaşi lucru cu tărie în glas. 

— Poate ne spuneţi dumneavoastră, Miss Marple, ce s-a 
întâmplat în realitate, izbucni comandantul-şef pe un ton 
brusc agresiv. 

Miss Marple se întoarse către el surprinsă. 

— Dar de unde să ştiu eu ce s-a întâmplat? O cifră pe 
hârtie nu spune mare lucru. Putem să facem speculaţii, 
desigur, dar nu avem informaţii suficiente. 

— George, interveni Sir Henry, ar fi foarte neortodox dacă 
i-am permite lui Miss Marple să citească declaraţiile pe care 
Craddock le-a luat persoanelor din Chipping Cleghorn? 

— Nu e tocmai normal, răspunse Rydesdale, însă n-am 
ajuns unde sunt făcând totul ca la carte. Poate să citească 
declaraţiile, şi sunt chiar curios să-i aflu părerea. 

Miss Marple se ruşină toată. 

— Cred că aţi ascultat prea mult ce zice Sir Henry, care 
este întotdeauna mult prea drăguţ şi ia în calcul orice 
observaţie pe care o fac. Nu se poate spune că am vreun 
talent special, ci poate doar o bună cunoaştere a naturii 
umane. După părerea mea, oamenii sunt prea creduli, iar 
eu am tendinţa să mă gândesc întotdeauna la ce e mai rău. 
Nu e ceva de laudă, dar, din păcate, de multe ori, am 
dreptate. 

— Citiţi astea, îi înmână Rydesdale raportul dactilografiat. 
Nu vă va lua mult timp. La urma urmei, probabil cunoaşteţi 
mulţi oameni ca ei şi veţi putea să intuiţi ceva ce nouă ne-a 
scăpat. locmai ne pregăteam să clasăm cazul. Ar fi bine să 
avem şi părerea unui amator înainte să-l închidem oficial. 
Trebuie să vă mărturisesc că inspectorul Craddock nu e 


mulţumit de rezultat şi e de părere, la fel ca 
dumneavoastră, că ceva nu se leagă. 

Se aşternu tăcerea în timp ce Miss Marple citea. Când 
termină, puse foile pe masă. 

— Foarte interesant, spuse ea, oftând... Cât de diferit pot 
gândi oamenii şi câte lucruri spun! Lucrurile pe care le văd 
sau cred că le-au văzut... Totul e atât de complex şi aproape 
banal, iar dacă un lucru e banal, e greu să descoperi ceva, e 
ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. 

Craddock fu dezamăgit. Pentru o secunda se întrebase 
dacă Sir Henry nu avusese cumva dreptate în legătură cu 
bătrânica asta simpatică. Poate ar fi reuşit să pună punctul 
pe „i”, având în vedere că bătrânii sunt deseori foarte 
intuitivi. Bunăoară, el nu reuşise niciodată să-i ascundă 
ceva mătuşii sale, Emma, care îi mărturisise că, atunci când 
se pregătea să spună o minciună, i se mişca nasul. 

Faimoasa Miss Marple a lui Sir Henry nu fusese în stare să 
emită decât câteva generalităţi neinteresante. Simţi că deja 
îl plictisea şi spuse aproape tăios: 

— Adevărul e că faptele sunt indiscutabile. Indiferent de 
diferenţele de detaliu pe care le conţin declaraţiile, toate 
susţin, în mare, acelaşi lucru. Au văzut un bărbat mascat cu 
un pistol şi o lanternă intrând şi ameninţându-i. Indiferent 
că ei cred că a zis: „Mâinile sus” ori „Banii sau viaţa” sau 
orice altă frază pe care o asociază în mintea lor cu o 
ameninţare, toţi l-au văzut. 

— Desigur, zise Miss Marple cu blândeţe, dar, în realitate, 
nu puteau vedea nimic... 

Craddock îşi ţinu răsuflarea. Îşi dăduse seama! Era 
perspicace, până la urmă. O testase, însa Miss Marple 
trecuse testul. Nu aflaseră nimic nou despre caz, însă ea îşi 
dăduse seama, la fel ca el, că acei oameni care văzuseră un 
om mascat ameninţându-i cu un pistol n-ar fi avut cum să-l 
vadă. 

— Dacă am înţeles eu bine, reluă Miss Marple ai cărei 
obraji se îmbujoraseră, în timp ce ochii îi scânteiau, pe hol 


nu era lumină şi nici pe culoarul de la etaj, nu-i aşa? 

— Corect, spuse Craddock. 

— Prin urmare, dacă omul stătea în uşă, cu o lanternă 
îndreptată către cei din cameră, nimeni nu putea vedea 
nimic din cauza luminii lanternei, nu? 

— Aşa este. Am verificat. 

— În felul acesta, atunci când unii dintre ei afirmă că au 
văzut un om mascat etc., se bazează, deşi nu-şi dau seama, 
pe ceva ce au văzut ulterior, după ce lumina a revenit. Deci 
totul se leagă foarte bine, nu-i aşa, asta dacă se presupune 
că Rudi Schertz a fost ţapul ispăşitor parcă ăsta era 
termenul. 

Rydesdale făcu o faţă atât de surprinsă, încât Miss Marple 
se coloră şi mai mult. 

— Poate nu am înţeles foarte bine expresia, murmura ea, 
nu mă prea pricep la americanisme şi am auzit că sensurile 
sunt în continuă schimbare. L-am întâlnit într-una dintre 
povestirile lui Dashiel Hammett (nepotul meu, Raymond, 
spune că e considerat cel mai de seamă reprezentant al 
literaturii de acţiune). Un ţap ispăşitor este, dacă am înţeles 
corect, o persoană care este învinuită de o crimă comisă de 
altcineva. lar acest Rudi Schertz mi se pare a fi ideal pentru 
o astfel de ipostază: cam prostuţ, dar foarte lacom şi, 
probabil, extrem de credul. 

Rydesdale zâmbi îngăduitor. 

— Sugeraţi că a fost convins de cineva să meargă şi să 
tragă cu pistolul asupra unei încăperi pline de oameni? Cam 
dur ordinul. 

— Cred că i s-a spus că e vorba despre o glumă, spuse 
Miss Marple, şi a fost plătit pentru serviciul său, bineînţeles. 
Plătit să dea anunţul la ziar, să spioneze casa şi, în seara 
respectivă, trebuia să meargă, mascat, să deschidă o uşă şi, 
orbindu-i pe toţi cu o lanternă, să strige: „Mâinile sus!” 

— Şi apoi să tragă cu pistolul? 

— Nu, nu, zise Miss Marple. Nici n-a avut un pistol. 

— Dar toţi spun... Începu Rydesdale, dar se opri. 


— Exact. Nimeni n-ar fi putut să vadă arma, chiar dacă ar 
fi avut una. Cred că, după ce a strigat „Mâinile sus”, cineva 
s-a furişat în spatele lui şi a tras cele două focuri peste 
umărul său, speriindu-l de moarte. S-a răsucit şi, în acel 
moment, celălalt a tras în el şi a lăsat arma să cadă lângă 
cadavru. 

Cei trei bărbaţi o priviră. Sir Henry şopti: 

— E o teorie. 

— Dar cine e domnul X, care s-a furişat în întuneric? 
întreba comandantul-şefi. 

Miss Marple tuşi. 

— Dumneavoastră va trebui să-l descoperiţi de la 
domnişoara Blacklock, pe care a încercat s-o ucidă. 

Craddock se gândi că bătrâna Dora Bunner avusese 
dreptate. Încă o dată instinctul triumfase asupra 
inteligenţei. 

— Deci credeţi că a fost un atac deliberat asupra 
domnişoarei Blacklock? întreba Rydesdale. 

— Aşa pare, răspunse Miss Marple, deşi s-ar putea să fie 
câteva probleme. Dar mă întreb dacă situaţia nu s-ar putea 
simplifica. Sunt sigură că cel care a aranjat totul i-a pus în 
vedere lui Schertz să-şi ţină gura, dar dacă el a spus cuiva, 
e vorba probabil despre fata aceea, Myrna Harris. Şi, poate, 
i-a scăpat vreun amănunt care să ne arate cine e persoana 
care l-a plătit să facă tot ce a făcut. 

— Mă duc s-o interoghez imediat, zise Craddock, 
ridicându-se. 

Miss Marple îl aprobă cu o înclinare a capului. 

— Chiar vă rog, inspectore Craddock. Mă bucur că veţi 
face asta, pentru că, după ce vă va spune tot ce ştie, va fi 
mult mai în siguranţă. 

— Mai în siguranţă? A, înţeleg. 

leşi din cameră în timp ce comandantul-şef zise 
neîncrezător, dar cu tact: 

— Ei bine, Miss Marple, ne-aţi cam dat ceva de gândit! 

III 


— Îmi pare rău pentru tot, spuse Myrna Harris, brusc 
volubilă. Drăguţ din partea dumneavoastră că nu v-aţi 
înfuriat. Dar ştiţi, mama e genul de persoană care se 
enervează din orice. Şi părea că eu, cum să spun, eram 
oarecum vinovată. Adică mă gândeam că n-o să mă credeţi 
niciodată că ştiam că va fi doar o glumă. 

Inspectorul Craddock o linişti pe Myrna cu aceleaşi 
cuvinte pe care le folosise pentru a o convinge să rupă 
tăcerea. 

— Da. O să vă spun tot. Dar vă rog să nu mă implicaţi în 
caz, pentru că mama... Totul a început când Rudi a anulat o 
întâlnire cu mine. Trebuia să mergem la film, în seara 
aceea, după care mi-a zis că nu mai poate să vină, aşa că m- 
am supărat pe el, pentru că, la urma urmei, el mă invitase, 
şi nu suport să mă lase baltă un străin. Mi-a zis că nu e vina 
lui, dar eu nu l-am crezut, aşa că mi-a mărturisit că în 
noaptea respectivă va face cuiva o farsă şi va face rost de 
nişte bani. Apoi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să primesc 
un ceas de mână. Am vrut să ştiu ce înţelege el prin „farsă”. 
M-a rugat să nu povestesc nimănui că în seara aceea, 
undeva se ţine o petrecere, iar el trebuia să meargă acolo şi 
să simuleze o spargere. Apoi mi-a arătat anunţul pe care-l 
dăduse la ziar şi am râs. Avea o atitudine uşor 
dispreţuitoare, zicând că totul o să fie floare la ureche şi ca 
aşa sunt englezii, nu se maturizează niciodată. M-am 
îmbufnat şi ne-am ciondănit puţin, însă ne-am împăcat. 
Numai că, vedeţi, când am citit că ceea ce se întâmplase n-a 
fost doar o glumă şi că Rudi trăsese în cineva şi apoi se 
sinucisese, n-am ştiut ce să fac. Şi m-am gândit că, dacă 
declaram că am ştiut despre lucrul acesta dinainte, m-aţi fi 
considerat amestecată în poveste. Dar chiar părea o glumă 
atunci când mi-a povestit, pot să jur. Nici nu ştiam că avea 
un pistol. N-a pomenit nici o clipă că s-ar duce înarmat 
acolo. 

Craddock o calmă, după care îi adresă cea mai importantă 
întrebare: 


— Şi a spus cine a pus la cale petrecerea? 

Urmă un moment de tăcere. 

— N-a spus cine l-a pus să facă asta. Cred că nimeni. Poate 
a fost ideea lui. 

— N-a menţionat nici un nume? A spus „el” sau „ea”? 

— N-a spus nimic decât că se va lăsa cu ţipete. „O să mor 
de râs când le voi vedea mutrele”, asta a spus. 

„Dar i-a cam rămas râsul în gât”, se gândi Craddock. 

IV 

— E numai o teorie, spuse Rydesdale în timp ce se 
întorceau cu maşina la Medenham. Dar nu există dovezi. A 
pus pistolul jos şi pe urmă s-a evaporat? 

— E o posibilitate, domnule. 

— Totuşi, pare de necrezut. Un individ misterios care 
apare brusc, pe întuneric, în spatele amicului nostru 
elveţian. De unde a apărut? Cine era? Unde a fost până 
atunci? 

— Ar fi putut intra pe uşa laterală, la fel la Schertz. Sau, 
adăugă Craddock în şoaptă, el putea veni din bucătărie. 

— Vrei să zici, ea putea veni de la bucătărie? 

— Da, e o posibilitate. Nu sunt mulţumit deloc de 
declaraţia acelei fete. Mă intrigă atitudinea ei. Toate 
ţipetele şi isteria ar putea fi o înscenare. Ar fi putut să se 
folosească de el, să-l lase să intre în casă, să-l împuşte, apoi 
să se întoarcă în sufragerie la lustruitul argintăriei şi la un 
moment dat să înceapă să urle. 

— Dar nu scăpa din vedere faptul că băiatul ăla, cum îl 
cheamă, Edmund Swettenham, e sigur că uşa era încuiată 
pe dinafară şi că el a descuiat-o. Mai există vreo uşă în 
partea aceea a casei? 

— Da, mai e o uşă, sub scări, lângă bucătărie, dar mânerul 
a căzut acum trei săptămâni şi nimeni nu s-a sinchisit să-l 
repare. Uşa nu se poate deschide momentan şi nu cred că e 
o invenţie. Tija şi cele două minere erau pe o etajeră din 
hol, acoperite de praf, dar, normal, un profesionist ar fi 
găsit şi alte metode de a deschide uşa cu pricina. 


— Ar fi bine să te mai uiţi o dată peste declaraţia fetei şi să 
verifici dacă are acte în regulă. Totul mi se pare însă pură 
speculație. 

Comandantul-şef se uită din nou întrebător la 
subordonatul său. Craddock îi răspunse încet: 

— Aveţi dreptate, domnule, şi dacă dumneavoastră 
consideraţi că ar trebui să închidem cazul, aşa vom face. 
Dar aş aprecia dacă mi-aţi permite să mai lucrez puţin la el. 

Spre surprinderea lui, comandantul-şef îi ură pe un ton 
aprobator: 

— Succes. 

— Trebuie să rezolvăm problema pistolului. Dacă noua 
teorie este corectă, înseamnă că pistolul nu-i aparţinea lui 
Schertz şi până acum nu s-a dovedit nici că Schertz ar fi 
avut vreodată unul. 

— E o marcă germană. 

— Ştiu, domnule, dar în ţară circulă o mulţime de mărci 
din Europa, aduse de americani sau chiar de băieţii noştri. 
Argumentul nu stă în picioare. 

— Adevărat. La ce te mai gândeşti? 

— Trebuie să existe un motiv. Dacă teoria e reală, 
înseamnă că tot ce s-a întâmplat vinerea trecută n-a fost o 
simplă glumă şi nici un simplu jaf, ci o tentativă de omor 
plănuită cu sânge rece. Cineva a încercat să o ucidă pe 
domnişoara Blacklock. Dar de ce? Cred că răspunsul la 
întrebarea asta îl deţine chiar domnişoara Blacklock. 

— Din câte am înţeles, a infirmat o astfel de ipoteză?! 

— A negat ipoteza că Rudi Schertz a vrut s-o omoare. Şi 
chiar avea dreptate. Dar mai e ceva, domnule. 

— Ce anume? 

— Ar putea încerca din nou. 

— Ceea ce ar demonstra validitatea teoriei, spuse 
comandantul-şef, grav. Apropo, ai grijă de Miss Marple. 

— De Miss Marple? De ce? 

— Am înţeles că o să locuiască în casa vicarului din 
Chipping Cleghorn şi va veni la Medenham Wells de două 


ori pe săptămână la tratament. Se pare că doamna „Cum-o- 
cheamă” e fiica unei vechi prietene a lui Miss Marple. Ce 
instinct de vulpoi bătrân are! Probabil nu prea are parte de 
senzaţii tari, iar adulmecarea unei posibile crime o incită. 

— Mi-ar fi plăcut să nu se implice. 

— Ţi-e teamă că va descoperi totul înaintea ta? 

— Nu e vorba de asta, ci de faptul că e o bătrânică 
simpatică. N-aş vrea să păţească ceva... rămânând în sfera 
supoziţiei. Adică dacă, într-adevăr, teoria e reală. 

Capitolul 9 

DESPRE O UŞĂ. 

| 

— Îmi pare rău că vă deranjez din nou, domnişoara 
Blacklock. 

— Nu-i nimic. Bănuiesc că, dacă încheierea anchetei a fost 
amânată cu o săptămână, speraţi să mai adunaţi nişte 
dovezi. 

Inspectorul Craddock încuviinţă. 

— Pentru început, domnişoara Blacklock, Rudi Schertz nu 
era fiul proprietarului de la Hotel des Alpes din Montreux. 
Se pare că şi-a început cariera într-un spital din Berna, ca 
infirmier. Multor pacienţi au început să le dispară mici 
bijuterii. Sub un alt nume a lucrat ca ospătar într-un mic 
restaurant unde se specializase în duplicarea notelor de 
plată, care aveau, evident, trecute sume diferite. lar 
diferenţa ajungea, desigur, în buzunarele lui. După aceea a 
lucrat la un raion dintr-un magazin din Zurich. Pierderile 
din perioada în care a fost acolo s-au ridicat mult peste 
medie şi în felul acesta s-a dovedit că a sustrage produse 
fără să plăteşti nu e numai un obicei al clienţilor. 

— Prin urmare, era un biet găinar, şi aveam dreptate când 
mă gândeam că nu-l mai văzusem vreodată. 

— Cam aşa ceva. V-a păcălit, fără doar şi poate, când v-aţi 
întâlnit la hotelul Royal Spa şi s-a prefăcut că vă 
recunoaşte. Poliţia elveţiană îl cam încolţise, aşa că a venit 
aici cu acte false şi s-a angajat la hotel. 


— Şi-a ales un teren bun de vânătoare, zise domnişoara 
Blacklock cu asprime în glas. Hotelul e foarte scump şi nu 
vin decât oameni înstăriți, care sunt, uneori, destul de 
neglijenţi în privinţa notelor de plată. 

— Într-adevăr, o aprobă Craddock. Avea perspectiva unei 
recolte considerabile. 

Domnişoara Blacklock se încruntă. 

— Acum înţeleg. Ceea ce nu înţeleg încă e de ce a venit la 
Chipping Cleghorn. De ce credea el ca avem aici ceva mai 
interesant decât bogăţiile de la hotelul Royal Spa? 

— Susţineţi în continuare că nu există nimic de valoare în 
casă? 

— Bineînţeles că nu. Aş fi ştiut. Vă asigur, inspectore, că n- 
avem decât un Rembrandt neautentificat. 

— În cazul acesta, se pare că prietena dumneavoastră, 
domnişoara Bunner, avea dreptate. A venit să vă atace. 

— Ai văzut Letty? Ce ţi-am spus eu! 

— Vorbeşti prostii, Bunny. 

— "Tot mai susţineţi că sunt prostii? zise Craddock. Cred că 
sunteţi conştientă că e adevărat. 

Domnişoara Blacklock îl fixă cu o privire severă. 

— Staţi să lămurim puţin lucrurile. Chiar credeţi că 
tânărul acela a venit aici, după ce, în prealabil, s-a asigurat 
printr-un anunţ că vor fi prezenţi şi jumătate din oamenii 
din sat chiar la ora precizată... 

— Dar poate nu a vrut să se întâmple asta, o întrerupse 
domnişoara Bunner cu însufleţire. Poate că a fost doar un 
odios avertisment pentru tine, Letty - eu una, aşa l-am 
perceput atunci, „Se anunţă o crimă.” Am simţit până în 
măduva oaselor că avea să se întâmple ceva îngrozitor, iar 
dacă totul ar fi mers conform planului, te-ar fi împuşcat, 
după care ar fi dispărut, şi nimeni n-ar fi ştiut cine e. 

— E logic ceea ce spui, zise domnişoara Blacklock. Dar... 

— Ştiam că anunţul ăla nu poate fi o glumă, Letty, doar ţi- 
am zis. Şi gândeşte-te la Mitzi, şi ea era speriată! 


— A, făcu Craddock, Mitzi! Aş dori să aflu mai multe 
despre această tânără. 

— Actele ei sunt în ordine. 

— Nu mă îndoiesc de acest lucru. Şi cele ale lui Schertz 
păreau în regulă. 

— Dar ce interes ar fi avut acest Rudi Schertz să mă 
omoare? Asta nu mi-aţi explicat încă, inspectore Craddock. 

— V-aţi gândit la posibilitatea că ar putea fi altă persoană 
în spatele lui Schertz? 

Craddock folosi o metaforă, însă, în acelaşi timp, îi trecu 
prin minte că dacă teoria lui Miss Marple era corectă, 
atunci sensul cuvintelor pe care le rostise ar putea fi 
adevărat şi într-un sens literal. În orice caz, domnişoara 
Blacklock părea încă destul de sceptică. 

— Ne lovim în continuare de aceeaşi problema. De ce 
Dumnezeului ar vrea cineva să mă omoare? 

— Asta aştept să-mi spuneţi dumneavoastră, domnişoară 
Blacklock. 

— Păi nu pot. Asta e. N-am duşmani. Din punctul meu de 
vedere, am fost mereu în relaţii bune cu vecinii. Nu ştiu nici 
un secret ruşinos al nimănui. loată povestea asta e ridicolă! 
Şi dacă insinuaţi că Mitzi e amestecată, e absurd. După cum 
v-a spus domnişoara Bunner, era speriată de moarte când a 
citit anunţul în ziar. A vrut chiar să-şi strângă lucrurile şi să 
plece. 

— Poate a fost doar o strategie, ştiind că, oricum, o veţi 
convinge să rămână. 

— Dacă dumneavoastră chiar credeţi în teoria asta, atunci 
veţi găsi un răspuns pentru orice. Dar vă asigur că, dacă 
Mitzi ar fi vrut să-mi facă rău, ar fi găsit mijloace mai 
convenabile, ca de exemplu să-mi otrăvească mâncarea, în 
loc să-şi bată capul cu un plan atât de elaborat. E absurd ce 
susţineţi. Cred că voi, poliţiştii, sunteţi cam xenofobi. Poate 
că Mitzi e o mincinoasă, dar nu e o criminală cu sânge rece. 
Mergeţi şi interogaţi-o, dacă vreţi, dar, după ce se va înfuria 
la culme sau se va închide în camera ei să bocească, o să vă 


pun pe dumneavoastră să pregătiţi cina. Domnişoara 
Harmon vine în vizită cu o doamnă în vârstă şi o pusesem 
pe Mitzi să facă nişte prăjiturele, dar cred că nu va mai face 
nimic, dacă o supăraţi. Nu se poate să suspectaţi pe 
altcineva? 

II 

Craddock merse la bucătărie. Îi puse lui Mitzi aceleaşi 
întrebări, iar ea îi dădu aceleaşi răspunsuri. 

Da, încuiase uşa de la intrare la scurt timp după ora 16.00. 
Nu, nu făcea mereu aşa, dar în după-amiaza aceea era 
nervoasă din pricina „anunţului ăluia îngrozitor”. Nu 
verificase uşa laterală, pentru că pe acolo ieşeau 
domnişoara Blacklock şi domnişoara Bunner să închidă 
rațele şi să hrănească găinile, iar doamna Haymes intra de 
obicei pe acea uşă când se întorcea de la lucru. 

— Doamna Haymes susţine că a încuiat uşa, când s-a 
întors, la ora 17.30. 

— Şi pe ea o credeţi, nu? 

— Crezi că n-ar trebui s-o credem? 

— Nu contează ce gândesc eu, oricum pe mine n-osămă 
credeţi. 

— Să zicem că ai dreptate. Chiar crezi că doamna Haymes 
n-a încuiat uşa? 

— Cred că a fost foarte atentă să n-o închidă. 

— Ce vrei să spui prin asta? 

— Tânărul acela nu acţionează singur. Ştie unde să vină, 
ştie că, atunci când va ajunge, o uşă va fi deschisă pentru el, 
chiar foarte deschisă! 

— Ce vrei să spui? 

— Ce contează? Oricum n-o să mă ascultați. Spuneţi că 
sunt o biată refugiată care minte. Spuneţi că englezoaica 
blondă nu minte, nu, ea e foarte englezoaică şi foarte 
corectă. Deci o credeţi pe ea şi nu pe mine. Dar aş putea să 
vă spun, da, chiar aş putea! 

Trânti cu zgomot o cratiţă pe plită. 


Craddock nu era foarte sigur dacă trebuia să ia prea mult 
în seamă ceea ce părea a fi doar o împroşcare cu venin. 

— Notăm tot ce ni se declară, îi spuse. 

— Nu vă voi spune nimic. De ce aş face-o? Sunteţi toţi la 
fel. Îi dispreţuiţi şi îi persecutați pe bieţii refugiaţi. Dacă vă 
spun că, atunci când tânărul a venit să-i ceară bani 
domnişoarei Blacklock, cu o săptămână înainte, iar ea l-a 
lăsat să plece cu buza umflată, l-am auzit apoi vorbind cu 
doamna Haymes, da, da, afară, acolo în chioşc, o să spuneţi 
că inventez! 

„Şi probabil, chiar inventezi”, se gândi Craddock, dar 
spuse cu voce tare: 

— Nu poţi auzi ce se vorbeşte afară, în chioşc. 

— Greşit! strigă Mitzi triumfătoare. Am ieşit să culeg 
urzici, sunt foarte bune. Lor nu le plac, dar eu le pun în 
mâncare, fără să le spun. Şi i-am auzit vorbind. El îi spunea: 
„Unde să mă ascund?” lar ea: „O să-ţi arăt unde”. Şi apoia 
adăugat: „La 17.45”. Şi m-am gândit: „Aha, deci de-asta mi- 
eşti, doamnă! După serviciu ai întâlnire cu un bărbat şi îl 
aduci în casă”. M-am gândit că domnişoarei Blacklock nu i- 
ar plăcea. Însă acum ştiu că am înţeles greşit. Nu plănuiau 
o întâlnire de amor, ci un jaf şi o crimă. Dar veţi spune că 
inventez. Mitzi cea vicleană, aşa veţi spune. O să o bag la 
închisoare. 

Craddock rămase pe gânduri. Ar fi putut inventa sau poate 
nu. Întrebă cu precauţie: 

— Eşti sigura că persoana căreia îi vorbea era Rudi 
Schertz? 

— Bineînţeles că da. Tocmai plecase şi l-am văzut 
îndreptându-se către chioşc. lar acum, zise Mitzi sfidător, 
mă voi duce să văd dacă găsesc urzici proaspete. 

Inspectorul se întrebă mirat dacă chiar mai existau urzici 
proaspete în octombrie. Dar îşi dădu seama că urzicile 
fuseseră motivaţia perfectă pentru o acţiune de tras cu 
urechea. 

— N-ai mai auzit şi altceva în afară de ce mi-ai declarat? 


Mitzi păru ofensată. 

— Domnişoara Bunner, cea cu nasul lung, mă striga 
insistent: „Mitzi! Mitzi!” Trebuie să mă duc. Te scoate din 
sărite şi se bagă întotdeauna unde nu-i fierbe oala. Zice că o 
să mă înveţe să gătesc. Auzi, ea să gătească! Tot ce face ea 
are gust de apă, apă, apă! 

— De ce nu mi-ai spus toate astea data trecută? întreba 
Craddock neînduplecat. 

— Pentru că nu mi-am amintit, nu m-am gândit... Abia apoi 
mi-a trecut prin minte că totul a fost plănuit împreună cu 
ea. 

— Eşti sigură că era doamna Haymes? 

— Da, sunt sigură, foarte sigură. Doamna Haymes e o 
hoaţă şi o complice a hoţilor. Ce primeşte din grădinărit nu 
e suficient pentru o doamnă aşa fină. lrebuie s-o fure pe 
domnişoara Blacklock, care a fost bună cu ea. E o fiinţă rea, 
rea de tot! 

— Să presupunem, spuse Craddock observând-o cu 
atenţie, că cineva declară că te-a văzut vorbind cu Rudi 
Schertz. 

Cuvintele nu avură efectul scontat de Craddock, căci Mitzi 
râse, scuturându-şi capul. 

— Dacă a zis cineva aşa ceva, minte, minte, minte, spuse 
ea cu dispreţ. Să spui o minciună despre cineva e uşor, dar 
în Anglia trebuie să dovedeşti ceea ce spui. Domnişoara 
Blacklock mi-a spus asta, şi e adevărat, nu-i aşa? Eu nu 
vorbesc cu hoţi şi criminali. Şi nici un poliţist englez nu va 
spune aşa ceva despre mine. Şi cum pot pregăti prânzul 
dacă dumneavoastră staţi aici şi vorbiţi, vorbiţi, vorbiţi? 
leşiţi din bucătăria mea, vă rog. Vreau să pregătesc un sos. 

Craddock o ascultă şi plecă. Convingerile lui erau cam 
zdruncinate de ce-i spusese Mitzi cu atâta convingere 
despre Phillipa Haymes. Era posibil ca Mitzi să fie o 
mincinoasă (cel puţin el aşa credea), dar bănuia că există 
un sâmbure de adevăr în această poveste. Decise să 
vorbească cu Phillipa despre acest subiect. Când o 


interogase, i se păruse o tânără tăcută şi bine-crescută şi n- 
o bănuise de nimic. 

În timp ce traversa holul, adâncit în gânduri, încercă să 
deschidă o uşă greşită. 

— Asta nu se deschide, îl informă domnişoara Bunner 
repede, coborând scara. Următoarea din stânga e cea 
bună. Cam complicat, nu-i aşa? Sunt atâtea uşi aici! 

— Într-adevăr, consimţi Craddock, privind de-a lungul 
holului îngust. 

Domnişoara Bunner fu atât de amabilă încât le enumeră 
pentru el: 

— Prima este uşa de la garderobă, apoi urmează cea de la 
o debara pentru haine şi ultima de pe partea cealaltă este 
sufrageria. Pe partea aceasta e mai întâi uşa stricată pe 
care aţi încercat s-o deschideţi, apoi uşa de la salon, uşa de 
la bufetul pentru vase, uşa unui salonaş, iar la final uşa 
laterală prin care se iese afară. Le poţi încurca foarte uşor, 
mai ales pe astea două, care sunt foarte apropiate. Adeseori 
mă înşel şi eu. Înainte era aşezată aici masa de pe hol, dar 
apoi a fost mutată mai încolo, după cum vedeţi. 

Craddock observase, aproape mecanic, o linie orizontala 
subţire de-a lungul panoului uşii pe care încercase s-o 
deschidă. Acum realiză că era urma de la masa care fusese 
aici. 

O idee îi încolţi vag în minte, în timp ce întrebă: 

— A fost mutată? Când? 

Din fericire, când Dora Bunner era întrebată ceva, nu era 
nevoie să i se ofere o explicaţie. Orice întrebare, pe orice 
temă, i se părea absolut normală guralivei domnişoare 
Bunner, căreia îi făcea plăcere să dea orice fel de informaţii, 
fie ele şi banale. 

— Să mă gândesc... cred că destul de recent, acum zece 
zile sau două săptămâni. 

— Şi de ce a fost mutată? 

— Nu-mi amintesc prea bine. Ceva legat de flori. Cred că 
Phillipa a aranjat o vază frumoasă - se pricepe foarte bine - 


cu tot felul de flori de toamnă şi crenguţe şi era atât de 
mare, încât ni se agăța părul în ele când treceam, aşa că 
Phillipa a zis: „De ce nu mutăm masa la perete, mai ales că 
oricum florile vor arata mai bine la perete decât lângă 
uşă”? A trebuit să-l dam jos pe Wellington la Waterloo, care 
oricum nu-mi plăcea. L-am dus sub scară. 

— Deci nu e o uşă falsă, întreba Craddock privind uşa. 

— A, nu, e o uşă adevărată. E uşa de la micul salonaş, dar 
când camerele au devenit una singură, nu mai era nevoie 
de două uşi, aşa că una a fost încuiată. 

— Încuiată? 

Craddock încercă din nou uşa. 

— Vreţi să spuneţi că a fost blocată sau doar încuiată? 

— Cred că încuiată şi zăvorâtă. 

Văzu lacătul în partea de sus a uşii şi îl încerca. Se mişcă 
uşor, prea uşor... 

— Când a fost deschisă uşa asta ultima oară? 

— Cu mulţi ani în urmă, cred. Nu a fost deschisă de când 
am venit eu aici. 

— Şi nu ştiţi unde e cheia? 

— Sunt multe chei în sertarul de pe hol. Probabil e acolo. 

Craddock o urmă, se uită la o mulţime de chei vechi şi 
alese una care arata altfel decât celelalte, apoi se întoarse 
la uşă. Cheia se potrivi la fix. Împinse, iar uşa se deschise 
fără zgomot. 

— Fiţi atent, strigă domnişoara Bunner. Poate e aşezat 
ceva în uşă. N-o deschidem niciodată. 

— Chiar aşa? făcu inspectorul. Se întunecă la faţă şi spuse 
apăsat: Uşa asta a fost deschisă de curând, domnişoară 
Bunner, iar balamalele au fost unse. 

Se holbă la el cu gura căscată. 

— Dar cine ar fi putut să facă asta? 

— Asta intenţionez să aflu, zise Craddock încruntat. Îşi 
spuse: „X a venit de afară? Nu, X era aici, acasă, şi se afla în 
salon în seara aceea...” 

Capitolul 10 


PIP ŞI EMMA. 

I 

Domnişoara Blacklock îl ascultă cu mai mult interes decât 
data trecută. Era o femeie inteligentă, din câte observase, şi 
înţelegea implicaţiile pe care le aveau spusele inspectorului. 

— Da, zise ea încet. Asta schimbă lucrurile... Nimeni nu 
avea dreptul să deschidă acea uşă, şi nimeni n-a făcut aşa 
ceva, după ştiinţa mea. 

— Cred că înţelegeţi asta, se grăbi inspectorul să-i pună în 
vedere. Când luminile s-au stins în acea seară, oricine din 
camera aceasta putea să se strecoare pe uşa aceea, să vină 
în spatele lui Rudi Schertz şi să tragă în dumneavoastră. 

— Fără să fie văzut, sau auzit, sau observat? 

— Fără să fie văzut, sau auzit, sau observat. Amintiţi-vă, 
atunci când luminile s-au stins, oamenii s-au mişcat, s-au 
împins, au început să chicotească. Şi tot ce s-a văzut a fost 
lumina orbitoare a lanternei. 

Domnişoara Blacklock întrebă şoptit: 

— Şi dumneavoastră credeţi că unul dintre aceşti oameni, 
unul dintre vecinii mei drăguţi, s-a furişat încercând să mă 
omoare? Dar de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, de ce? 

— Am senzaţia că trebuie să ştiţi răspunsul la aceasta 
întrebare. 

— Dar nu-l am, inspectore, vă asigur că nu-l am. 

— Păi, atunci să ne gândim împreună. Cine v-ar moşteni 
dacă aţi muri? 

Domnişoara Blacklock răspunse cam cu părere de râu: 

— Patrick şi Julia. Lui Bunny i-am lăsat mobila din casă şi o 
mică rentă. Sincer, nu las mare lucru în urma mea. Am avut 
acţiuni în companii italiene şi germane, dar s-au devalorizat 
şi cu toate taxele care se percep acum, vă asigur că nu 
merit efortul de a fi ucisă. Mi-am pus majoritatea banilor 
într-o rentă acum un an. 

— "Totuşi, aveţi un venit, domnişoară Blacklock, care ar 
intra în posesia nepoților dumneavoastră. 


— Aşa că Patrick şi Julia s-au gândit să mă omoare? Chiar 
nu pot să cred. Nu sunt chiar atât de strâmtoraţi. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu. Ştiu toate astea din ce mi-au spus ei... Dar refuz să-i 
suspectez. Poate într-o zi va merita să fiu ucisă, dar acum 
chiar nu e cazul. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă inspectorul apăsat. 

— Vreau să spun că într-o zi, probabil destul de curând, s- 
ar putea să devin o femeie foarte bogată. 

— Interesant. Puteţi fi mai explicită? 

— Bineînţeles. Poate nu ştiţi, dar timp de mai mult de 20 
de ani am fost secretara şi colaboratoarea apropiată a lui 
Randall Goedler. 

Craddock ciuli urechile. Randall Goedler fusese un nume 
mare în lumea finanţelor. Speculaţiile lui îndrăzneţe şi 
publicitatea un pic teatrală pe care şi-o făcuse îl 
transformaseră într-un personaj care nu putea fi uitat uşor. 
Murise, dacă-şi amintea corect, în 1937 sau 1938. 

— Nu e tocmai din epoca dumitale, zise domnişoara 
Blacklock, dar probabil ai auzit de el. 

— Da. A fost un milionar, nu-i aşa?- Şi unul chiar foarte 
bogat, deşi averea lui a fluctuat. Risca întotdeauna grosul 
sumei pe care-o obținea în urma unei lovituri. Domnişoara 
Blacklock se însufleţise şi ochii îi străluceau în timp ce 
povestea. În orice caz, a murit foarte bogat. Nu avea copii. 
Şi-a lăsat averea în grija soţiei sale, iar după moartea 
acesteia totul îmi va reveni mie. 

O amintire vagă răsări în mintea inspectorului. 

„FABULOASA AVERE VA REVENI CREDINCIOASEI 
SECRETARE.” 

Sau ceva de genul acesta. 

— În ultimii 12 ani sau chiar mai mult, continuă 
domnişoara Blacklock cu o uşoară licărire în privire, am 
avut un motiv mai mult decât întemeiat s-o omor pe doamna 
Goedler, dar asta cred că nu vă ajuta cu nimic. 


— Îmi cer scuze că vă întreb, dar doamnei Goedler i-au 
convenit dispoziţiile testamentare ale soţului său? 

Domnişoara Blacklock păru complet amuzată. 

— Nu trebuie să fiţi atât de discret. Vreţi să ştiţi dacă am 
fost amanta lui Randall Goedler, nu-i aşa? Între mine şi 
Randall n-a fost niciodată vorba de sentimente. O iubea pe 
Belle (soţia lui) şi a iubit-o până la moarte. Cred că gestul 
său de a-mi lăsa averea se poate explica prin recunoştinţă. 
Vedeţi, inspectore, la început, când Randall nu era atât de 
puternic, a fost foarte aproape de dezastru. Era o lovitură 
extrem de profitabilă şi tentantă, îndrăzneață, ca toate 
celelalte ale lui. Dar mai avea nevoie de o sumă mică. Atunci 
i-am sărit în ajutor cu suma respectivă, pentru că eu 
credeam în Randall. I-am dat toţi banii pe care îi aveam şi a 
mers, pentru că o săptămână mai târziu era un om foarte 
bogat. După aceea m-a considerat mai mult sau mai puţin 
un mic partener. Ce vremuri încântătoare! Şi le-am trăit din 
plin. Apoi a murit tata, iar unica mea soră, invalidă, a rămas 
singură. A trebuit să renunţ la tot şi să am grijă de ea. 
Randall a murit doi ani mai târziu. Strânsesem destul de 
mulţi bani în timpul colaborării noastre şi nu mă aşteptam 
să-mi mai lase ceva, dar am fost foarte emoţionată şi 
mândră să aflu că, dacă Belle ar fi murit înaintea mea (e o 
fiinţă fragilă din acelea despre care se spune că nu vor trăi 
mult), urma să moştenesc toată averea lui. Cred că bietul 
om n-a ştiut cui s-o lase. Belle e o scumpă şi n-a avut nici o 
obiecţie. Trăieşte în Scoţia. Nu ne-am mai văzut de ani de 
zile, dar ne scriem de Crăciun. Chiar înainte de război am 
fost cu sora mea într-un sanatoriu din Elveţia. A murit 
acolo, de tuberculoză. Făcu o pauză de câteva momente, 
apoi reluă: M-am întors în Anglia acum un an şi ceva. 

— Aţi spus că e posibil să deveniți o femeie bogată foarte 
curând... Cât de curând? 

— Am înţeles de la infirmiera care o îngrijeşte pe Belle 
Goedler că se stinge repede. Poate fi o chestiune de câteva 
săptămâni. Banii nu vor mai însemna mare lucru pentru 


mine acum, zise domnişoara Blacklock cu tristeţe în glas. 
Am destul pentru nevoile mele actuale. Mai de mult mi-ar fi 
plăcut să fac speculaţii pe piaţa financiară, însă acum nu 
mai este cazul... Asta e, îmbătrânim. Prin urmare, 
inspectore, dacă Patrick şi Julia ar fi vrut să mă omoare din 
motive financiare, ar mai fi aşteptat câteva săptămâni. 

— Ce s-ar întâmpla dacă muriţi înaintea doamnei Goedler? 
Cui îi revin banii? 

— Nu m-am gândit niciodată, dar cred că lui Pip şi Emmei. 

Craddock o privi încurcat, iar domnişoara Blacklock 
zâmbi. 

— Sună ciudat? Cred că, dacă mor înaintea lui Belle, banii 
vor reveni moştenitorilor legali, sau care o fi termenul, ai 
unicei surori a lui Randall, Sonia. Randall s-a certat cu sora 
lui pentru că s-a măritat cu un individ pe care el îl considera 
un escroc sau chiar mai rău. 

— Şi chiar era? 

— Absolut. Dar cred că era un bărbat atrăgător. Era grec 
sau român, oare cum îl chema... Stamfordis, Dimitri 
Stamfordis. 

— Şi Randall Goedler a şters-o pe sora lui din testament 
când s-a măritat cu acest om? 

— Sonia era oricum bogată, pentru că Randall îi 
deschisese deja conturi, dar în aşa fel încât soţul ei să nu se 
poată atinge de bani. Cred că atunci când avocaţii l-au 
obligat să mai adauge un moştenitor pe listă, în cazul în 
care eu aş fi murit înaintea lui Belle, i-a trecut pe 
moştenitorii Soniei, pur şi simplu pentru că nu i-a venit 
altcineva în minte şi, oricum, nu era genul de om care să 
facă acte caritabile. 

— Şi au rezultat copii din acea căsătorie? 

— Păi da, Pip şi Emma. Râse. Ştiu că sună ridicol. Tot ce 
ştiu e că Sonia i-a scris o dată lui Belle după ce s-a măritat, 
rugând-o să-i spună lui Randall că era foarte fericită pentru 
că tocmai născuse gemeni, pe care-i botezase Pip şi Emma. 


Din câte ştiu eu, n-a mai scris niciodată. Dar Belle v-ar 
putea spune mai multe. 

Domnişoara Blacklock se amuzase vorbindu-i de toate 
aceste lucruri, însă inspectorul nu găsea nimic de râs în 
această poveste. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, spuse. Dacă aţi fi fost ucisă în 
acea vineri, se presupune că doi oameni din lumea aceasta 
ar fi intrat în posesia unei averi imense. Deci greşiţi, 
domnişoară Blacklock, când afirmaţi că nimeni n-ar avea 
nici un motiv să vă omoare. Există cel puţin doi oameni care 
ar vrea lucrul acesta. Cam câţi ani au acum cei doi fraţi? 

Domnişoara Blacklock se gândi. 

— Să vedem... 1922... nu, e greu să-mi amintesc. Cred că 
vreo 25 sau 26. Se încruntă brusc. Doar nu credeţi că...? 

— Cred că a fost cineva care a tras în dumneavoastră cu 
intenţia de a vă ucide. Mai cred că acea persoană sau acele 
persoane ar putea încerca din nou. Vreau să fiţi foarte, 
foarte atentă, domnişoară Blacklock. O crimă a fost deja 
aranjată şi a dat greş. E posibil ca altă crimă să fie plănuită 
foarte curând. 

II 

Phillipa Haymes îşi îndreptă spatele şi îşi îndepărtă o 
şuviţă de păr de pe fruntea jilavă. Curăţa un rond de flori. 

— Ce doriţi, inspectore? 

Îl privi întrebătoare. În schimb, inspectorul o măsură mult 
mai scrutător decât o făcuse data trecută. Da, o fată 
drăguță, tipul clasic de englezoaică cu părul blond-cenuşiu 
şi cu faţa mai degrabă alungită. O bărbie şi o gură bine 
conturate. Avea un aer uşor zeflemitor. Ochii ei albaştri, cu 
care-l fixa pe interlocutor, nu trădau nimic. „Genul de fată 
care ştie să păstreze un secret”, gândi inspectorul. 

— Îmi pare rău că vă deranjez din nou în timpul 
programului, doamnă Haymes, dar nu mai pot aştepta până 
în pauza de prânz. În plus, m-am gândit că ar fi mai bine să 
vorbim aici şi nu la Little Paddocks. 

— Da, inspectore? 


Vocea ei era lipsită de orice emoție. Dar inspectorului i se 
păru că detectează o urmă de îngrijorare. 

— În această dimineaţă am ascultat o declaraţie care vă 
priveşte. 

Phillipa ridică uşor din sprâncene. 

— Doamna Haymes, mi-aţi spus că nu-l cunoşteaţi pe Rudi 
Schertz, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Deci l-aţi văzut pentru prima oară, mort, în acea seară 
şi niciodată înainte? 

— Da. Nu-l mai văzusem până atunci. 

— N-aţi avut, de exemplu, o conversaţie cu el în chioşcul 
de la Little Paddocks? 

— În chioşc? 

Inspectorul fu aproape sigur că vocea doamnei Haymes 
tremurase de frică. 

— Da, doamnă Haymes. 

— Cine spune asta? 

— Mi s-a spus că aţi vorbit cu Rudi Schertz şi că elv-a 
întrebat unde s-ar putea ascunde, iar dumneavoastră i-aţi 
promis că-i veţi arata. Aţi mai menţionat şi o oră, 17.45, 
exact ora la care Rudi Schertz a coborât din autobuz în 
seara atacului. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi Phillipa începu să râdă 
amuzată. 

— Nu ştiu cine v-a spus toate astea, dar cred că pot ghici. 
Oricum e o poveste prostească, normal. Dintr-un anumit 
motiv, Mitzi nu mă agreează deloc. De fapt, cred că pe mine 
mă place mai puţin decât pe toţi ceilalţi. 

— Să înţeleg că negaţi? 

— Normal că neg... Nu l-am văzut şi nici nu l-am întâlnit 
pe Rudi Schertz în viaţa mea, iar în dimineaţa aceea nu 
eram la Little Paddocks. Eram aici şi lucram. 

Inspectorul întrebă amabil: 

— În care dimineaţă? 


Urmă un moment de tăcere, timp în care ochii ei 
scăpărară. 

— Sunt aici în fiecare dimineaţă şi nu plec decât la ora 
13.00. Apoi adăugă dispreţuitor: Nu plecaţi urechea la 
vorbele lui Mitzi, pentru că minte tot timpul. 

III 

— Cam asta e povestea, îi zise Craddock sergentului 
Fletcher. Două tinere care susţin două lucruri diferite. Pe 
care s-o cred? 

— Toată lumea pare să fie de acord că fata asta străină 
toarnă minciuni, spuse Fletcher. Din experienţa pe care o 
am cu refugiații, se pare că le vine mult mai uşor să mintă 
decât să spună adevărul. Cred că e clar că are un dinte 
împotriva doamnei Haymes. 

— Deci, în locul meu, ai crede-o pe doamna Haymes? 

— Numai dacă nu aveţi vreun motiv de îndoială, domnule. 

lar Craddock nu avea un astfel de motiv, ci numai 
amintirea unor ochi albaştri, imobili şi pronunţarea un pic 
ciudată a cuvintelor „în dimineaţa aceea”. Din câte îşi 
amintea, nu precizase dacă acea convorbire la care făcuse 
referire avusese loc dimineaţa sau după-amiaza. 

Cu toate acestea, domnişoara Blacklock sau, dacă nu ea, 
sigur domnişoara Bunner menţionase vizita tânărului străin 
care venise să cerşească bani. lar Phillipa Haymes se 
putuse gândi, din acest motiv, că era de presupus că 
respectiva conversaţie avusese loc în dimineaţa vizitei. 

Lui Craddock îi răsuna în minte acea notă de spaima din 
glasul ei atunci când întrebase: „ în chioşc?” 

Decise că subiectul nu era încheiat. 

IV 

Era foarte plăcut în grădina casei vicarului. Vraja unei 
toamne blânde se pogorâse asupra Angliei. Inspectorul nu- 
şi amintea dacă era Sfântul Martin sau Sfântul Luca, dar 
ştia că era foarte plăcut şi, în acelaşi timp, foarte enervant. 
Stătea într-un şezlong care-i fusese oferit de energica 
Bunch care tocmai se pregătea să plece la o întâlnire a 


mamelor. Lângă el, înfofolită în şaluri şi cu o pătură în jurul 
genunchilor, tricota Miss Marple. Soarele, liniştea şi 
zgomotul regulat al andrelelor lui Miss Marple aveau un 
efect narcotic asupra inspectorului. Şi totul se derula pe un 
fundal de coşmar, undeva în mintea lui. Era ceva 
asemănător unui vis familiar care creşte, creşte şi în final se 
transformă în ceva oribil. 

Zise brusc: 

— N-ar trebui să fiţi aici. 

Andrelele lui Miss Marple se opriră o clipă. Ochii ei 
albaştri şi blânzi îl fixară un moment gânditori. 

— Ştiu ce vrei să spui, zise. Eşti un băiat foarte drăguţ, dar 
lucrurile sunt sub control. Tatăl lui Bunch (a fost vicar în 
parohia noastră - un om deosebit) şi mama ei (de o 
remarcabilă forţă spirituală) sunt vechi prieteni de-ai mei. 
De aceea e absolut normal, ca atunci când ajung în 
Medenham, să vin aici şi să stau puţin cu Bunch. 

— Posibil, dar, vă rog, nu vă amestecați prea tare în 
povestea asta cu crima, pentru că am sentimentul că 
pericolul nu a trecut încă. 

Miss Marple zâmbi uşor. 

— Mi-e teama că noi, femeile bătrâne, suntem întotdeauna 
curioase. Ar fi ciudat dacă n-aş fi aşa. Apar tot felul de 
întrebări despre prieteni comuni aflaţi prin lume sau dacă 
îşi amintesc asta sau cealaltă sau oare cu cine s-o fi măritat 
fata doamnei Cutare? Şi toate astea sunt de folos, nu-i aşa? 

— De folos? întrebă inspectorul stupefiat. 

— Sunt de folos ca să afli dacă oamenii sunt într-adevăr 
cine pretind a fi. Continuă: Asta vă îngrijorează, nu-i aşa? 
Lumea s-a schimbat după război. Să luăm Chipping 
Cleghorn, bunăoară. Seamănă destul de mult cu St. Mary 
Mead, unde locuiesc eu. Acum 15 ani toată lumea cunoştea 
pe toată lumea. Familia Bantry locuia în casa aceea mare, 
apoi erau familiile Hartnell, Price Ridley şi Weatherby... 
Erau oameni ai căror părinţi, bunici, unchi şi mătuşi 
trăiseră acolo înaintea lor. Dacă se muta un străin acolo, 


aducea scrisori de recomandare sau era imposibil să nu fi 
fost în acelaşi regiment sau pe acelaşi vas cu vreunul dintre 
locuitori. lar dacă apărea o persoană pe care n-o ştia chiar 
nimeni, făceau cercetări şi nu se lăsau până nu aflau ceva 
despre ea. 

Dădu din cap încetişor. 

— Lucrurile s-au schimbat acum. În fiecare sat sau orăşel 
se stabilesc din ce în ce mai mulţi oameni pe care nu-i leagă 
nimic de locurile respective. Conacele au fost vândute, şi 
casele transformate. lar oamenii apar, şi tot ce afli despre ei 
este ce-ţi spun. Au venit din toate colţurile lumii. Oameni 
din India, Hong Kong sau China şi oameni care au trăit în 
Franţa, ori Italia, în locuri ieftine sau în insule ciudate. Mai 
sunt oamenii care au strâns ceva bani şi vor să se retragă 
undeva. Dar nimeni nu mai ştie cine sunt cei din jurul 
nostru. Poţi avea alămuri Benares în casă şi să vorbeşti 
despre „prânzişor” şi chota Hazri2, şi poţi avea poze din 
Taormina şi să vorbeşti despre biserica din Anglia şi 
biblioteci, cum fac domnişoara Hinchcliffe şi domnişoara 
Murgatroyd. Poţi proveni din sudul Franţei sau să-ţi fi trăit 
viaţa în Orient. Oamenii te judecă după imaginea pe care o 
afişezi. Nu aşteaptă să te sune abia după ce au primit o 
scrisoare de la un prieten care le spune că doamna şi 
domnul Cutare sunt nişte persoane încântătoare pe care îi 
ştie dintotdeauna. 

Craddock se gândi că exact acesta era lucrul care-l bloca. 
Nu ştia. Erau doar feţe şi personalităţi protejate de cărţi de 
identitate, noi şi frumoase, cu multe date, dar lipsite de 
fotografii sau amprente. Oricine se străduia puţin putea fi în 
posesia unei cărţi de identitate convenabile şi, în mare 
parte, din această cauză legăturile subtile care unificaseră 
viaţa socială englezească din mediul rural se pierduseră. La 
oraş, nimeni nu avea pretenţia să-şi cunoască vecinii. lar 
acum, nici la ţară nimeni nu-şi mai cunoştea vecinul, deşi 
încă mai credea că-l cunoaşte... 


Datorită acelei uşi unse, Craddock ştia că una dintre 
persoanele care fusese în salonul Letitiei Blacklock nu era 
un vecin atât de prietenos cum pretinsese... 

Şi din această cauză se temea pentru Miss Marple, care 
era fragilă şi bătrână şi observa lucruri... 

— Putem, în anumite limite, să-i verificăm pe aceşti 
oameni, spuse el, fiind totuşi conştient că nu era chiar atât 
de simplu. 

India, China, Hong Kong şi sudul Franţei... Nu era la fel de 
uşor pe cât ar fi fost acum 15 ani. Erau indivizi, iar el o ştia 
prea bine, care umblau din ţinut în ţinut cu identități furate 
de la persoane care muriseră subit prin oraşe. Existau 
organizaţii care cumpărau şi falsificau documente şi cărţi 
de identitate - sute de mici escrocherii erau pregătite să 
circule prin lume. S-ar fi putut face verificări, însă necesitau 
timp, iar el nu prea avea timp, având în vedere că văduva 
lui Randall Goedler era pe moarte. 

În acel moment, îngrijorat şi obosit, moleşit de soare, îi 
povesti lui Miss Marple despre Randall Goedler, Pip şi 
Emma. 

— Două nume, zise Craddock, poate porecle. Poate nici nu 
există. Sau poate sunt nişte cetăţeni respectabili care 
trăiesc undeva, în Europa. Pe de altă parte, unul din ei sau 
chiar amândoi pot fi aici în Chipping Cleghorn. Aproximativ 
25 de ani - ce să faci cu descrierea asta? Apoi, gândind cu 
voce tare, Craddock spuse: 

— Nepoţii aceia ai ei, sau veri, sau ce sunt... mă întreb 
când i-a văzut ultima... 

Miss Marple îl întrerupse politicos: 

— O să aflu eu pentru dumneavoastră. 

— Nu, Miss Marple, vă rog. 

— Va fi foarte simplu, inspectore, nu trebuie să vă faceţi 
griji. Şi nici nu va bate la ochi, pentru că eu nu sunt de la 
poliţie. Dacă e ceva în neregulă, nu e bine să bănuiască., 
„Pip şi Emma, se gândi Craddock, Pip şi Emma?” Devenea 


obsedat de Pip şi Emma. Tânărul acela atrăgător şi fata 
drăguță atât de impasibilă. 

— E posibil să aflu mai multe despre ei în următoarele 48 
de ore, zise el. Plec în Scoţia. Dacă mai poate vorbi, doamna 
Goedler îmi va putea spune mai multe despre ei. 

— Cred că e o mişcare înţeleaptă. 

Miss Marple ezită. 

— Sper că aţi prevenit-o pe domnişoara Blacklock să fie 
atentă. 

— Bineînţeles că da. Şi voi lăsa un om care să o păzească 
neobservat. 

Evită privirea lui Miss Marple, care afirmă destul de tăios 
că un poliţist care da târcoale nu e o soluţie prea bună dacă 
pericolul se afla chiar în familie... 

— Şi nu uitaţi, mai spuse Craddock privind-o serios, eu v- 
am prevenit. 

— Va asigur, inspectore, că-mi pot purta foarte bine 
singură de grijă. 

Capitolul 11 

MISS MARPLE VINE LA CEAI. 

I 

Dacă Letiţia Blacklock părea uşor absentă când doamna 
Harmon veni în vizită să servească ceaiul împreună cu o 
musafiră care stătea la ea, musafira în cauză, Miss Marple, 
nu părea să observe această stare a domnişoarei Blacklock, 
din moment ce era prima oară când o vedea. 

Bătrâna doamnă era încântătoare în felul ei guraliv de-a fi. 
Se dovedi a fi una dintre acele bătrâne care au drept 
subiect favorit hoţii. 

— Pot intra oriunde, draga mea, îşi asigura ea gazda, 
absolut oriunde în ziua de azi. Sunt atâtea metode noi 
preluate de la americani. Eu cred însă mai mult într-un 
vechi şiretlic. Un cârlig şi un nod. Pot da gata lacăte, pot 
scoate şuruburi, dar un cârlig de aramă şi un nod le poate 
da clasă. Aţi încercat vreodată? 


— Mi-e teamă că nu ne pricepem la şuruburi şi lacăte, 
spuse domnişoara Blacklock amuzată. Mai ales că nu prea e 
mare lucru de furat pe-aici. 

— Ar trebui să vă puneţi lanţ la uşa din faţă, o atenţionă 
Miss Marple. Ar fi de ajuns ca servitoarea să întredeschidă 
uşa pentru a vedea cine a venit şi totul ar fi mult mai sigur. 

— Îmi închipui că lui Mitzi, emigranta noastră din Europa 
Centrală, i-ar plăcea acest lucru. 

— Probabil atacul din seara aceea v-a înspăimântat foarte 
tare, comenta Miss Marple. Bunch mi-a spus toată 
povestea. 

— Eu una am fost chiar terifiată, zise Bunch. 

— A fost o experienţă alarmantă, admise domnişoara 
Blacklock. 

— Cred că aţi avut noroc că hoţul s-a împiedicat şi s-a 
împuşcat, având în vedere cât de violenţi sunt răufăcătorii 
în zilele noastre. Cum a intrat în casă? 

— Din păcate, noi nu ne prea încuiem uşile. 

— A, Letty, am uitat să-ţi spun că inspectorul s-a purtat 
destul de ciudat de dimineaţă. A insistat să deschidă cea de- 
a doua uşă, ştii tu, cea care n-a mai fost deschisă de secole, 
cea de aici. A căutat cheia şi apoi a zis că uşa a fost unsă. 
Dar nu-mi pot dea seama de ce, pentru că... 

Domnişoara Bunner recepţionă prea târziu mesajul 
domnişoarei Blacklock de a tăcea şi se opri la jumătatea 
frazei. 

— Vai, Lotty, îmi pare rău, adică... te rog, iartă-mă, of, sunt 
atât de proastă. 

— Nu-i nimic, o împăcă domnişoara Blacklock, dar vocea ei 
trăda enervarea. Am senzaţia că inspectorul Craddock nu 
vrea să se cunoască toate aceste amănunte ale anchetei. Nu 
ştiam că erai cu el când a făcut descoperirea, Dora. 
Înţelegeţi situaţia, nu-i aşa, doamnă Harmon? 

— Normal, o aprobă Bunch. N-o să suflăm un cuvânt, nu-i 
aşa, mătuşa Jane? Dar mă întreb de ce... 


Bunch căzu pe gânduri. Domnişoara Bunner nu avea 
astâmpăr şi se simţea îngrozitor, aşa că la un moment dat 
izbucni: 

— Mereu spun ce nu trebuie. Of, sunt o povară pentru 
tine, Letty. 

Domnişoara Blacklock se grăbi să o contrazică: 

— Eşti o alinare pentru mine, Dora. Şi, în orice caz, într-un 
loc atât de mic precum Chipping Cleghorn, nu prea există 
secrete. 

— Asta e foarte adevărat, spuse Miss Marple. Mi-e teamă 
că lucrurile se află cu o iuţeală inimaginabilă. Totul, din vina 
servitorilor şi nu numai, pentru că avem din ce în ce mai 
puţini. Mai sunt şi femeile care lucrează cu ziua, iar ele sunt 
şi mai rele, pentru că se duc la toată lumea şi răspândesc 
zvonurile. 

— Aha! exclamă deodată Bunch Harmon. M-am prins. 
Dacă uşa aceasta se deschide, înseamnă că oricine de aici s- 
ar fi putut strecura în întuneric şi ar fi putut ataca. Numai 
că n-a fost aşa, pentru că hoţul a fost omul de la hotelul 
Royal Spa. Sau n-a fost el?... Nu, nu-mi dau seama, se 
încruntă Bunch. 

— Deci s-a întâmplat în camera aceasta? întreba Miss 
Marple, scuzându-se. Cred că mă consideraţi îngrozitor de 
curioasă, domnişoară Blacklock, dar totul pare o aventură 
ca acelea pe care le citeşti în ziare. Mor de nerăbdare să 
aflu tot şi să îmi construiesc în minte o imagine de 
ansamblu. 

În minutele următoare Miss Marple asculta o povestire 
confuză şi animată de la Bunch şi domnişoara Bunner, în 
care interveni cu mici comentarii şi corectări domnişoara 
Blacklock. 

În mijlocul povestirii intră Patrick, care, amabil ca de 
obicei, intră în joc şi merse până acolo încât îl „jucă” pe 
Rudi Schertz. 

— Iar mătuşa Letty stătea acolo, în colţ, lângă fereastră. 
Mătuşă Letty, du-te acolo! 


Domnişoara Blacklock asculta, iar lui Miss Marple îi fură 
arătate urmele gloanţelor. 

— Aţi scăpat într-un mod miraculos, într-adevăr. 

— Mă pregăteam să le ofer musafirilor ţigări, zise 
domnişoara Blacklock indicând tabachera de argint de pe 
masă. 

— Oamenii sunt atât de neglijenţi când fumează, comentă 
domnişoara Bunner dezaprobator. Nimeni nu mai are grija 
de mobilă în ziua de azi. Uitaţi-vă la arsura asta oribilă pe 
care a făcut-o cineva cu ţigara pe masa aceasta frumoasă. 
Îngrozitor. 

Domnişoara Blacklock oftă. 

— Cred că uneori exagerăm cu preocuparea pentru 
bunurile materiale. 

— Dar e o masă atât de frumoasă, Letty! 

Domnişoara Bunner ţinea la lucrurile prietenei sale cu o 
fervoare atât de mare de parcă ar fi fost ale ei. Doamnei 
Harmon i se păruse întotdeauna o fiinţă foarte altruistă, 
care nu ştia ce-i invidia. 

— E chiar o masă frumoasă, confirmă Miss Marple; la fel şi 
lampa de pe ea. 

Domnişoara Bunner fu din nou cea care se bucură de 
complimentul făcut, ca şi cum ea ar fi fost proprietara 
lămpii şi nu domnişoara Blacklock. 

— Nu-i aşa că e minunată? De la Dresda. Mai există una la 
fel în camera liberă, cred. 

— Ştii unde se află orice din casa asta, Dora, sau crezi că 
ştii, zise domnişoara Blacklock binedispusă. Ţii la lucrurile 
mele mai mult decât mine. 

Domnişoara Blacklock se îmbujoră. 

— Îmi plac lucrurile frumoase, zise domnişoara Bunner cu 
jumătate de gură. 

— Trebuie să mărturisesc că şi mie îmi sunt foarte dragi 
puţinele lucruri pe care le posed, pentru că sunt încărcate 
de multe amintiri, spuse Miss Marple. La fel se întâmplă şi 
cu fotografiile. Oamenii din zilele noastre păstrează foarte 


puţine fotografii. Mie îmi place să păstrez şi să privesc 
fotografiile nepoților de când erau copii, de exemplu. 

— Ai o fotografie oribilă cu mine la trei ani, zise Bunch. 
Aveam strabism şi mângâiam un foxterier. 

— Presupun că mătuşa dumneavoastră are multe fotografii 
în care apăreţi, spuse Miss Marple, întorcându-se către 
Patrick. 

— Suntem veri îndepărtați, răspunse Patrick. 

— Cred că Elinor mi-a trimis o poză cu tine de când erai 
bebeluş, Pat. Dar mi-e teamă că n-am păstrat-o. Uitasem 
câţi copii a avut sau cum îi chema, până în momentul în 
care mi-a scris rugându-mă să vă primesc aici. 

— lată alt semn al schimbărilor din zilele noastre, remarca 
Miss Marple: Nici nu mai ştim ce rude avem. În trecut ar fi 
fost imposibil să se întâmple aşa ceva, cu toate reuniunile 
frecvente de familie. 

— Ultima oară, am văzut-o pe mama lui Pat şi a Juliei la o 
nuntă acum 30 de ani, zise domnişoara Blacklock. Era o 
fată foarte drăguță. 

— Motiv pentru care are asemenea copii drăguţi, glumi 
Patrick. 

— Ai un album de poze vechi superb, exclamă Julia. Îţi 
aminteşti, mătuşă Letty, ne-am uitat prin el zilele trecute. 
Pălăriile alea caraghioase! 

— Şi cât de elegante ne credeam! îi aruncă domnişoara 
Blacklock. 

— N-o lua în seama, mătuşă Letty, zise Patrick. Julia va 
descoperi peste vreo treizeci de ani nişte poze cu ea din 
tinereţe şi îşi va da seama că arată ca un băiat! 

II 

— Ai făcut-o special? întreba Bunch în timp ce mergea 
către casă cu Miss Marple. Mă refer la fotografii. 

— Ei bine, draga mea, e interesant de ştiut că domnişoara 
Blacklock nu-şi cunoştea cele două rude mai tinere. Da, 
cred că inspectorul Craddock va fi mai mult decât interesat 
să afle acest lucru. 


Capitolul 12 

DIMINEAŢA ÎN CHIPPING CLEGHORN. 

| 

Edmund Swettenham se aşeză într-un fotoliu de grădină 
cam şubred. 

— Buna dimineaţa, Phillipa. 

— Bună. 

— Eşti foarte ocupată? 

— Aşa şi aşa. 

— Ce faci? 

— Nu vezi? 

— Nu. Mi se pare că îţi faci de lucru cu pământul. 

— Smulg lăptuci. 

— Smulgi? Ce termen interesant! Ca şi cum ai smulge un 
punct unui adversar. Aveam senzaţia că un astfel de termen 
se foloseşte numai pentru duelurile profesioniste. 

— Vrei ceva anume? întrebă Phillipa cu răceală. 

— Da, vreau să te văd. 

Phillipa îi aruncă o privire fugară. 

— Nu îmi place că ai venit aici. Doamnei Lucas nu-i va 
conveni. 

— Nu te lasă să ai admiratori? 

— Nu fi absurd. 

— Admiratori. Alt cuvânt drăguţ, care descrie perfect 
atitudinea mea. Mult respect, de la distanţă, dar insistent. 

— Te rog să pleci, Edmund. N-ai ce căuta aici. 

— Te înşeli, zise Edmund triumfător. Chiar am treabă aici. 
Doamna Lucas a sunat-o pe mama de dimineaţă şi i-a spus 
că are mulţi dovlecei proaspeţi. 

— Aşa este. 

— Şi ne-am dori să schimbăm un borcan cu miere pe 
câţiva dovlecei. 

— Ăsta nu este un schimb corect! Dovleceii nu se vând 
foarte bine în acest moment, pentru că toată lumea are din 
belşug. 


— Normal. De asta a şi sunat doamna Lucas. Ultima oară, 
dacă îmi amintesc bine, schimbul sugerat era smântână, te 
rog să reţii, smântână, contra lăptuci. Nu era încă sezonul 
lor şi costa aproximativ un şiling bucata. 

Phillipa nu spuse nimic. 

Edmund băgă mâna în buzunarul hainei, scoțând un 
borcan cu miere. 

— Uite alibiul meu. Folosit în cel mai inofensiv sens al 
termenului. Dacă doamna Lucas apare pe aici, am venit 
după dovlecei. Prin urmare, nu e vorba de nici o pierdere 
de timp. 

— Văd. 

— Ai citit Tennyson? se interesă Edmund. 

— Foarte puţin. 

— Ar trebui. lennyson e pe punctul de-a reveni pe val. 
Dacă vei deschide radioul seara, vei auzi Idilele regelui şi 
nu pe interminabilul Trollope. Întotdeauna am fost de 
părere că scrierile lui Trollope sunt de o afectare 
insuportabilă. Trollope merge puţin, dar fără exagerare. 
Apropo de Tennyson, ai citit Maud? 

— Mai de mult. 

— Are dreptate în anumite privinţe. Începu să citeze: 
„Vinovata fără de prihană, mereu de gheaţă, şi minunat de 
vidă”. Asta eşti tu, Phillipa. 

— Ce mai compliment! 

— N-am vrut să sune aşa. Cred că Maud i-a intrat în suflet 
bietului băiat la fel cum mi-ai intrat tu mie. 

— Încetează, Edmund. 

— Of, la naiba, Phillipa, de ce trebuie să fii aşa? Ce se 
petrece în spatele frumuseţii tale de marmură? La ce te 
gândeşti? Ce simţi? Eşti fericită, sau tristă, sau speriată, sau 
ce? Trebuie să fie ceva. 

Phillipa şopti: 

— E treaba mea ce simt. 

— E şi treaba mea. Vreau să te fac să vorbeşti. Vreau să 
aflu ce se întâmplă în mintea ta. Am dreptul să ştiu. Chiar îl 


am. N-am plănuit să mă îndrăgostesc de tine. Voiam să stau 
liniştit şi să-mi scriu cartea. O carte amuzantă despre cât de 
mizerabilă este lumea asta. E înspăimântător de uşor să fii 
atât de isteţ încât să-ţi dai seama cât de îngrozitori sunt 
ceilalţi. Şi la un moment dat devine un obicei. Am realizat 
de curând acest lucru, după ce am citit o biografie a lui 
Burne Jones. 

Phillipa se opri din cules. Îl fixă uimită. 

— Ce legătură are Burne Jones cu toate astea? 

— Totul. Când ai citit totul despre prerafaeliţi, îţi dai 
seama care era tendinţa momentului. Erau îngrozitor de 
mărinimoşi. Aveau un limbaj al lor, erau veseli, râdeau, 
glumeau şi totul era absolut minunat. Aşa era pe atunci. Şi 
ei nu erau mai fericiţi sau mai generoşi decât noi, iar noi nu 
suntem mai nefericiţi decât erau ei. Totul se leagă de 
tendinţe, îţi spun eu. După război, eram înnebuniţi după 
sex; acum suntem frustraţi. Dar nici nu contează. De ce 
vorbim despre toate astea? începusem să vorbesc despre 
noi. Numai că mi s-a făcut frică şi am intrat în panică pentru 
că tu nu mă ajuţi deloc. 

— Ce ai vrea să fac? 

— Să-mi vorbeşti! Să-mi spui lucruri. E din cauza soţului 
tău? Îl adori şi, pentru că a murit, te-ai închis în tine? Asta 
e? Foarte bine, l-ai adorat şi a murit. Şi soţii altor fete au 
murit, iar unele dintre ele chiar i-au iubit. Îţi spun asta în 
baruri şi plâng puţin după ce s-au îmbătat, apoi vor să se 
culce cu tine ca să se simtă mai bine. Cred că e un mod de-a 
uita. Trebuie să treci peste asta, Phillipa. Eşti tânără, foarte 
frumoasă, şi eu te iubesc enorm. Vorbeşte-mi odată de 
blestematul ăla de soţ altău! 

— Nu-i nimic de spus, ne-am întâlnit şi ne-am căsătorit. 

— Cred că erai foarte tânără. 

— Prea tânără. 

— Să înţeleg că n-ai fost fericită cu el? Continuă, Phillipa. 

— N-am ce să continui. Ne-am căsătorit şi am fost atât de 
fericiţi cât pot fi oamenii obişnuiţi. S-a născut Harry, apoi 


Roland a plecat peste mări şi țari. A fost ucis în Italia. 

— Şi ai rămas cu Harry? 

— Am rămas cu Harry. 

— Îmi place Harry. E un băiat foarte drăguţ. Mă place şi ne 
înţelegem bine. Ce părere ai, Phillipa? Să ne căsătorim? Te 
poţi ocupa în continuare de grădinărit, eu o să-mi continui 
cartea, iar în vacanțe nu o să mai lucrăm şi o să ne simţim 
bine. Putem să aranjăm, cu tact, să nu locuim cu mama. Se 
poate strădui puţin să-l ajute pe fiul ei devotat. Sunt leneş, 
scriu cărţi plictisitoare, nu văd prea bine şi vorbesc mult. 
Astea sunt defectele mele. Ce zici, vrei să încercam? 

— Nu, răspunse Phillipa. 

— Indiscutabil, nu? 

— Indiscutabil. 

— De ce? 

— Nu ştii nimic despre mine. 

— Doar despre asta e vorba? 

— Nu. Nu ştii nimic despre nimic. 

Edmund se gândi puţin. 

— Poate ai dreptate, admise el. Dar cine ştie? Phillipa, 
dragostea mea... 

Edmund se întrerupse brusc. O voce ascuţită şi 
zgomotoasă se auzi din ce în ce mai aproape. 

Se plimbă prin gradină, (începu Edmund) 

La lăsarea serii (numai că e doar unsprezece dimineaţa) 

De peste tot se auzea: 

Phil, Phil, Phil, Phil 

— Prenumele tău nu se prea potriveşte ritmului, nu crezi? 
Suna ca o Odă închinata stiloului. Nu mai ai alt prenume? 

— Joan. Te rog să pleci. Se apropie doamna Lucas. 

— Joan, Joan, Joan, Joan. E mai bine, dar nu foarte bine. 
„Când Joan cea mânjită pune flori în ghiveci.” Mda, nici asta 
nu e o imagine prea plăcută a vieţii conjugale. 

— Doamna Lucas e... 

— Of, la naiba! exclamă Edmund. Dă-mi nişte blestemaţi 
de dovlecei. 


II 

Sergentul Fletcher avea casa de la Little Paddocks la 
dispoziţie. 

Era ziua liberă a lui Mitzi, care se ducea întotdeauna cu 
autobuzul de ora 11.00 la Medenham Wells. Sergentul 
aranjase cu domnişoara Blacklock să aibă acces în toată 
casa. Ea şi Dora Bunner plecaseră în sat. 

Fletcher se mişcă repede. Cineva din casă unsese 
balamalele uşii şi oricine făcuse acest lucru acţionase 
pentru a putea să părăsească salonul neobservat, de îndată 
ce se stingea lumina. Constatarea o scotea din cărţi pe 
Mitzi, care n-ar fi avut nevoie de uşa în cauză. 

Deci cine ieşise din salon? Fletcher se gândi să-i taie de pe 
listă şi pe vecini, care n-ar fi avut cum să ungă şi să 
pregătească uşa. Mai rămâneau Patrick şi Julia Simmons, 
Phillipa Haymes şi, posibil, Dora Bunner. Tinerii Simmons 
erau în Milchester, iar Phillipa Haymes, la lucru. Sergentul 
Fletcher avea libertatea de a descoperi orice secret. Dar 
casa nu-i oferea nici un indiciu. Fletcher, expert în 
electricitate, nu descoperi nimic suspect la sistemul de 
iluminat care să sugereze cum fusese întrerupt curentul. 
Aruncă o privire rapidă prin dormitor, fără să constate 
nimic neobişnuit. În camera Phillipei erau nişte fotografii cu 
un băieţel cu ochi serioşi şi altele cu acelaşi băiat, dar la 
vârste mai mici, un pachet cu scrisori de la şcolar, unul sau 
două programe de teatru. Julia avea în cameră un sertar 
plin de instantanee din sudul Franţei. Poze cu marea şi în 
faţa unei vile frumoase. Patrick păstra câteva amintiri din 
marină. Dora Bunner avea câteva lucruşoare absolut 
inofensive. 

„Şi totuşi, se gândi Fletcher, cineva din această casă a uns 
uşa.” Fu întrerupt de nişte zgomote care veneau de jos. 
Ajunse repede în capătul scării şi privi în jos. 

Doamna Swettenham traversa holul cu un coş în mână. Se 
uita în salon, apoi se îndrepta către sufragerie, de unde ieşi 
fără coş. 


În acel moment parchetul scârţâi sub greutatea lui 
Fletcher, ceea ce o făcu pe doamna Swettenham să înalțe 
capul. 

— Dumneavoastră sunteţi, domnişoară Blacklock? 

— Nu, doamnă Swettenham, sunt eu, răspunse Fletcher. 

Doamna Swettenham scoase un țipăt. 

— Vai, ce m-aţi speriat. Credeam că poate a mai intrat 
vreun hoţ. 

Fletcher cobori scara. 

— Casa asta nu pare prea bine protejată împotriva hoţilor. 
Oricine poate intra şi ieşi când are chef? 

— Am adus câteva gutui, explică doamna Swettenham. 
Domnişoara Blacklock vrea să facă peltea de gutui, dar ea 
nu are un gutui. I le-am lăsat în sufragerie. 

Doamna Swettenham zâmbi. 

— A, înţeleg. Vă întrebaţi cum am intrat în casă. Pai... pe 
uşa laterală, aşa cum facem toţi, în fiecare casă. Nimeni nu 
se gândeşte să încuie uşile până nu se înserează. Mă 
gândesc că ar fi ciudat să mergi în sat, să-ţi cumperi ceva şi 
să nu poţi intra să laşi pachetele. Nu mai e ca în trecut, 
când sunai la uşă, şi-ţi deschidea întotdeauna o servitoare. 

Doamna Swettenham dădu din cap dezaprobator. 

— Îmi amintesc că în India aveam optsprezece servitori, 
optsprezece! Fără să o punem la socoteală pe doică. lar 
acasă, când eram copil, aveam trei, cu toate că mama a 
considerat întotdeauna un semn de sărăcie să nu-ţi poţi 
permite o fată la bucătărie. Trebuie să vă mărturisesc că 
viaţa din ziua de azi mi se pare foarte complicată, domnule 
sergent, deşi ştiu că nu ar trebui să mă plâng. E cu atât mai 
grea pentru minerii care se îmbolnăvesc şi trebuie să 
părăsească minele ca să se facă grădinari, chiar dacă nu 
deosebesc buruienile de spanac. Se îndreptă către uşă 
adăugând: Probabil sunteţi foarte ocupat. N-o să se mai 
întâmple nimic, nu-i aşa? 

— De ce ar trebui să se mai întâmple ceva, doamnă 
Swettenham? 


— Pai din moment ce dumneavoastră sunteţi aici, 
înseamnă că e ceva în neregulă. Am crezut că e o bandă de 
spărgători. Îi spuneţi dumneavoastră domnişoarei Blacklock 
despre gutui? 

Doamna Swettenham plecă, iar Fletcher se simţi ca şi cum 
ar fi primit o lovitură în moalele capului. Se gândise, în mod 
eronat, după cum îşi dădea seama acum, că persoana care 
a uns uşa ar fi trebuit să fie cineva din casă. Acum înţelese 
însă că se înşelase, pentru că un străin nu trebuia decât să 
aştepte ziua liberă a lui Mitzi şi să pândească momentul 
când domnişoara Blacklock şi Dora Bunner nu erau acasă. 
Asta însemna că nu putea elimina de pe lista suspecţilor pe 
niciunul dintre cei prezenţi în salon în seara atacului. 

III 

— Murgatroyd! 

— Da, Hinch? 

— M-am gândit puţin. 

— Te-ai gândit, Hinch? 

— Da, mi-am pus motoraşul la treabă. Ştii ce cred eu, 
Murgatroyd? Că atacul acela e cam dubios. 

— Dubios? 

— Da. Strânge-ţi părul, Murgatroyd, şi ia mistria asta 
închipuindu-ţi că e un pistol. 

— Aaa, făcu domnişoara Murgatroyd, îngrijorată. 

— Stai liniştită, n-o să te muşc. Acum, te rog să intri pe uşa 
de la bucătărie. Tu o să fii hoţul. Stai aici. Acum vei intra în 
bucătărie să furi ceva. la lanterna şi aprinde-o! 

— Dar e lumină afară! 

— Foloseşte-ţi imaginaţia, Murgatroyd. Aprinde-o! 

Domnişoara Murgatroyd se conformă, cam stângaci, în 
timp ce în mâna cealaltă ţinea mistria. 

— Şi acum, fă pe hoţul, zise domnişoara Hinchcliffe. Îţi 
aduci aminte când ai jucat-o pe Hermia în Visul unei nopţi 
de vară la Institutul Femeilor? Joacă. Scoate tot ce ai mai 
bun. „Mâinile sus!” - asta e replica ta - şi încearcă să n-o 
distrugi spunând: „Ie rog”. 


Ascultătoare, domnişoara Murgatroyd ridică lanterna, 
apucă bine mistria şi merse câtre uşă. 

Trecând lanterna în mâna dreapta, apăsă repede pe clanţă 
şi intră, transferându-şi lanterna în mâna stingă. 

— Mâinile sus, strigă ea, agitată. Of, e foarte greu, Hinch. 

— De ce? 

— Uşa e batantă şi tot vine peste mine, ca să nu mai spun 
că am ambele mâini ocupate. 

— Exact! izbucni domnişoara Hinchcliffe. Şi uşa de la 
salonul de la Little Paddocks se balansează. Nu e o uşă 
batantă ca asta, dar nu stă deschisă. De asta a cumpărat 
Letty Blacklock opritorul acela de uşă din sticlă absolut 
minunat de la Elliot's de pe High Street. N-o s-o iert 
niciodată că l-a luat înaintea mea. Aş fi rezolvat problema 
uşii ăsteia îndărătnice. A fost redus de la opt guinee la şase 
lire şi a apărut Blacklock şi mi l-a suflat de sub nas. N-am 
văzut în viaţa mea un opritor de uşă mai frumos. 

— Poate că hoţul a pus opritorul în uşă ca să o ţină 
deschisă, sugeră domnişoara Murgatroyd. 

— Fii serioasă, Murgatroyd. Ce crezi? A deschis brusc uşa 
şi a zis: „Scuzaţi-mă un moment”, a pus obstacolul, după 
care şi-a văzut de treaba urlând: „Mâinile sus!” Încearcă să 
ţii uşa deschisă cu umărul. 

— E greu şi aşa, se plânse domnişoara Murgatroyd. 

— Exact, zise domnişoara Hinchcliffe. Un pistol, o lanternă 
şi o uşă pe care trebuie s-o ţii deschisă - cam mult, nu eşti 
de acord? Deci care e răspunsul? 

Domnişoara Murgatroyd nu se aştepta să i se ceară un 
răspuns. Se uita întrebătoare şi plină de admiraţie la 
prietena ei atoateştiutoare, aşteptând să fie luminată. 

— Ştim că a avut un pistol, fiindcă a tras, spuse 
domnişoara Hinchcliffe. Şi mai ştim că a avut o lanternă, 
pentru că am văzut-o toţi, asta dacă nu suntem victimele 
unei hipnoze colective sau a unei şmecherii din acelea 
indiene (ce plictisitor e bătrânul Easterbrook cu poveştile 
lui indiene). Întrebarea este dacă i-a ţinut cineva uşa. 


— Cine ar fi putut face aşa ceva? 

— Păi, spre exemplu, ai fi putut fi tu, Murgatroyd. Din câte 
îmi amintesc, stăteai chiar în dreptul uşii când s-a stins 
lumina, spuse domnişoara Hinchcliffe râzând din toată 
inima. Of, Murgatroyd, eşti atât de suspicioasă! Cine te-ar 
bănui de aşa ceva? Da-mi mistria aia. Slavă Domnului că nu 
e un pistol, pentru că te-ai fi împuşcat până acum! 

IV 

— Ce lucru extraordinar, murmură colonelul Easterbrook. 
Extraordinar, Laura. 

— Da, dragul meu? 

— Vino în garderobă puţin. 

— Ce e? 

Doamna Easterbrook apăru în pragul uşii. 

— Îţi aminteşti că ţi-am arătat pistolul acela al meu? 

— Da, Archie, obiectul ăla negru şi oribil. 

— Era un suvenir din Hun. Nu era în sertarul acesta? 

— Ba da. 

— Nu maie. 

— Archie, e incredibil! 

— L-ai pus tu în altă parte? 

— Eu? Nici nu îndrăznesc să ating grozăvia aia. 

— Crezi că monstrul acela bătrân de „cum o cheamă” l-a 
luat? 

— În nici un caz. Doamna Butt nu face asemenea lucruri. 
Vrei s-o întreb? 

— Mai bine nu. N-am chef să înceapă să răspândească 
zvonuri. Îţi aminteşti când ţi l-am arătat? 

— Cam acum o săptămână, când scotoceai după gulere şi 
lenjerie şi ai deschis sertarul ăsta. Pistolul era acolo, în 
spate, şi eu te-am întrebat ce-i cu el. 


— Aşa e, îmi amintesc, acum o săptămână. Nu-ţi aminteşti 
data? 

Doamna Easterbrook închise ochii şi începu să se 
gândească. 

— Aha! exclamă ea. A fost într-o sâmbătă, când voiam să 
mergem la film, dar n-am mai fost. 

— Eşti sigură că n-a fost mai înainte? Miercuri? Joi sau 
chiar cu o săptămână mai devreme? 

— Nu, dragă. Îmi amintesc chiar foarte bine. Era sâmbătă, 
pe 30. Pare că a fost de mult, din cauza evenimentelor care 
s-au petrecut. Şi o să-ţi spun şi de ce îmi amintesc. Era ziua 
de după atacul de la domnişoara Blacklock. Atunci când ţi- 
am văzut pistolul, mi-am amintit ce se întâmplase cu o seară 
înainte. 

— În cazul ăsta mi-am luat o mare piatră de pe inimă. 

— De ce spui asta, Archie? 

— Pentru că, dacă pistolul meu ar fi dispărut înaintea 
acelei seri, ar fi existat şansa ca băiatul ăla elveţian să-l fi 
şterpelit. 

— Da” de unde să fi ştiut el că tu ai un pistol? 

— Bandele astea sunt foarte bine organizate şi pot afla 
totul despre un loc şi cei care trăiesc acolo. 

— Cât de multe ştii, Archie! 

— Am văzut câteva lucruri la viaţa mea. Dar, din moment 
ce tu zici că mi-ai văzul pistolul după atac, m-am liniştit. 
Pistolul pe care l-a folosit individul ăla n-are cum să fie al 
meu, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. 

— Ce uşurare. Altfel, ar fi trebuit să merg la poliţie. lar 
poliţia îţi pune tot felul de întrebări ciudate. Adevărul e că 
nici nu am permis pentru el, pentru că, după război, uiţi 
toate obligaţiile astea oficiale. L-am considerat un suvenir 
de război, nu o armă adevărată. 

— Înţeleg perfect. 

— Şi totuşi, unde naiba o fi? 


— Poate l-a luat doamna Butt. Întotdeauna mi s-a părut o 
femeie cinstită, dar poate s-a speriat după atac şi s-a gândit 
că va fi mai în siguranţă dacă va avea un pistol la ea. Dar, 
chiar dacă l-a luat, nu va recunoaşte niciodată. Nici nu cred 
că o s-o întreb, pentru că se va simţi ofensată. Şi ce ne 
facem dacă se supără şi nu mai vrea să vină? Avem o casă 
aşa de mare şi singură chiar n-aş putea... 

— Ai dreptate, zise colonelul. E mai bine să nu spui nimic. 

Capitolul 13 

DIMINEAŢA ÎN CHIPPING CLEGHORN 

(continuare) 

Miss Marple ieşi pe poarta casei parohiale şi merse pe 
potecuţa care făcea legătura cu strada principală. Mergea 
în pas destul de vioi cu ajutorul bastonului trainic al 
reverendului Julian Harmon. 

Trecu pe lângă Red Crow şi pe lângă măcelărie şi se opri 
câteva clipe să se uite în vitrina magazinului de antichităţi 
al domnului Elliot. Acesta era strategic situat lângă 
cafeneaua Bluebird, astfel încât automobiliştii bogaţi, după 
popasul făcut la o ceaşcă de ceai şi la ceea ce putea fi 
eufemistic numit „prăjituri de casă”, să fie tentaţi de vitrina 
aranjată cu grijă a domnului Elliot. 

În magazinul său de antichităţi, domnul Elliot avea piese 
pentru toate gusturile. Două sticle de Waterford puse într-o 
frapieră impecabilă. Un birou din lemn de nuc făcut din 
diverse bucățele şi proclamat a fi un „chilipir autentic”, iar 
pe o masă, chiar în vitrină, erau mai multe inele pentru uşă, 
nişte cutiuţe mai speciale, fragmente de sticlă de Dresda, 
vreo două şiraguri de perle deplorabile, o cană cu 
inscripţia: „Un cadou de la Tunbridge Wells” şi câteva 
fleculeţe din argint victorian. 

Miss Marple cercetă vitrina cu interes, iar domnul Elliot, 
un păianjen bătrân şi obez, îşi întinse antenele pentru a 
vedea ce şanse are să prindă în plasă o nouă muscă. 

Dar chiar în momentul în care hotărî că farmecele 
cadoului din Tlunbridge Wells erau probabil puţin cam mult 


pentru doamna care stătea la casa parohială (pentru că, 
logic, domnul Elliot ştia prea bine, la fel ca toată lumea, cine 
era), Miss Marple o zări cu coada ochiului pe Dora Bunner 
intrând la Bluebird Cafe şi se gândi că remediul cel mai bun 
împotriva vântului rece era o ceaşcă de cafea bună. 

Înăuntru erau patru sau cinci doamne care, pornite la 
cumpărăturile de dimineaţă, luaseră o pauză intrând la 
Bluebird Cafe. Miss Marple încercă să distingă ceva în 
penumbra din interior, dar fu întâmpinată de vocea Dorei 
Bunner: 

— Buna dimineaţa, Miss Marple. Veniţi să staţi cu mine la 
masă, sunt singură. 

— Mulţumesc. 

Miss Marple se aşeză recunoscătoare în micul fotoliu 
albastru cu muchii ascuţite de la Bluebird. 

— Ce vânt rece bate, se plânse ea. Şi nici nu pot merge 
prea repede din cauza reumatismului. 

— Da, ştiu. Am avut sciatică timp de un an şi mai tot timpul 
eram în agonie. 

Cele două doamne discutară o vreme cu mult interes 
despre reumatism, sciatică şi nevrită. O fată îmbufnată, 
îmbrăcată într-o uniforma roz, cu un desen reprezentând 
zborul unor păsări, le luă comanda de cafea şi prăjituri, 
căscând şi afişând o răbdare prefăcută. 

— Prăjiturile, şopti domnişoara Bunner complice, sunt 
chiar bune aici. 

— Mă interesează fata aceea drăguță pe care am întâlnit-o 
la întoarcerea din vizita de la domnişoara Blacklock de ieri. 
Cred că a spus că se ocupă de grădinărit. O cheamă 
Haynes? 

— A, vă referiţi la Phillipa Haymes. „Chiriaşa” noastră, aşa 
îi spunem, zise domnişoara Bunner râzând de propriul simţ 
al umorului. E o fată drăguță şi cuminte. O doamnă, dacă 
înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Mă întrebam... am cunoscut un colonel Haymes, din 
cavaleria indiană. E posibil să fi fost tatăl ei? 


— De fapt e doamna Haymes. Văduvă. Soţul ei a fost ucis 
în Sicilia sau Italia. Poate e vorba de tatăl lui. 

— Mă întrebam dacă nu e pe cale să se înfiripe o poveste 
de dragoste între ea şi tânărul acela înalt, sugeră Miss 
Marple roşind. 

— Cu Patrick? Nu cred... 

— Nu, mă refeream la tânărul acela cu ochelari. 

— A, Edmund Swettenham. $şş! Mama lui e puţin mai 
încolo. Nu ştiu ce să zic. Credeţi că o place? E un tânăr atât 
de ciudat care spune lucruri supărătoare uneori. Se crede 
inteligent, zise domnişoara Bunner cu subînţeles şi 
dezaprobator. 

— Inteligența nu e totul în viaţă, zise Miss Marple dând din 
cap. A, iată şi cafeaua noastră! 

Fata cea îmbufnată trânti cafeaua pe masă cu zgomot, iar 
doamnele se serviră cu prăjituri. 

— Am înţeles că dumneavoastră şi domnişoara Blacklock 
aţi fost colege de şcoală. Prin urmare, sunteţi prietene de 
mult timp. 

— E adevărat. Puţini oameni au noroc să aibă prieteni atât 
de loiali precum domnişoara Blacklock. Ce repede au trecut 
anii! Letty era o fată atât de drăguță şi de veselă. Totul pare 
atât de trist acum. 

Miss Marple o aprobă neavând nici cea mai mică idee ce 
anume era atât de trist. 

— Viaţa e complicată, murmură ea. 

— Şi de cât curaj e nevoie ca să-ţi porţi crucea”, murmură 
domnişoara Bunner lăcrimând. Mereu mă gândesc la versul 
acesta. Răbdare şi resemnare. O asemenea răbdare şi un 
asemenea curaj ar trebui răsplătite, asta vreau să spun. 
Consider că nimic nu e suficient de bun pentru draga de 
domnişoara Blacklock şi că merită tot ce e mai bun. 

— Banii, zise Miss Marple, îţi pot face viaţa mult mai 
uşoară. 

Se simţi la adăpost cu această observaţie din moment ce 
se gândi că domnişoara Bunner se referea la viitoarea 


moştenire a prietenei sale. Remarca o făcu însă pe 
domnişoara Bunner să se gândească la altceva. 

— Banii! exclamă ea cu amărăciune. Până n-ai trecut prin 
aşa ceva, n-ai cum să ştii ce înseamnă să nu-i ai. 

Miss Marple dădu din cap cu compasiune. 

Domnişoara Bunner continuă să vorbească repede şi din 
ce în ce mai însufleţită: 

— l-am auzit pe mulţi oameni afirmând că mai bine au flori 
pe masă decât să mănânce şi să nu şi le mai permită. Dar de 
câte ori n-au avut ce să mănânce acei oameni? Nu ştiu ce 
înseamnă să-ţi fie într-adevăr foame. Pâine, nişte carne 
tocată şi o urmă de margarină. Şi mai e ponosirea. 
Momentul în care-ţi cârpeşti hainele sperând că nu se va 
observa. Şi toate încercările pe care le faci ca să găseşti un 
loc de muncă, primind mereu acelaşi răspuns, şi anume, că 
eşti prea bătrână. lar când în sfârşit eşti acceptat undeva, 
constaţi că nu eşti suficient de rezistentă. Leşini şi te întorci 
de unde-ai plecat. Chiria trebuie plătită mereu, altfel te 
trezeşti în stradă. lar în timpurile acestea ai atât de puţin, şi 
pensia chiar nu-ţi ajunge. 

— Ştiu, zise Miss Marple cu blândeţe şi privind cu milă faţa 
întunecată a domnişoarei Bunner. 

— I-am scris lui Letty. Tocmai îi văzusem numele într-un 
ziar. Era vorba despre o acţiune de caritate la Spitalul 
Milchester şi am văzut scris negru pe alb numele Letitiei 
Blacklock. Mi-am amintit de trecut. Nu mai ştiam nimic de 
ea de ani de zile. A fost secretara acelui om bogat, Goedler. 
Întotdeauna a fost o fată isteaţă, genul acela care reuşeşte 
în viaţă. O persoană cu un caracter puternic. M-am gândit 
că poate îşi va aminti de mine, ea fiind una dintre 
persoanele cărora le-aş putea cere ajutor. Cineva care te 
ştie din copilărie, care ţi-a fost coleg de şcoală ştie ce fel de 
om eşti, îşi dă seama că nu eşti doar un nimeni care 
cerşeşte milă printr-o scrisoare. 

Ochii Dorei Bunner se umplură de lacrimi. 


— Apoi Lotty a venit şi m-a luat cu ea, zicând că are nevoie 
de ajutorul meu acasă. Am fost foarte surprinsă, 
bineînţeles, dar ziarele răstălmăcesc totul. A fost atât de 
bună şi de săritoare! Şi-a amintit de momentele frumoase 
din trecut. Aş face orice pentru ea, absolut orice. Şi chiar 
mă străduiesc să iasă totul bine, dar uneori mai încurc 
lucrurile pentru că, asta e, am îmbătrânit. Greşesc şi mă ia 
şi gura pe dinainte. Dar ea are multă răbdare, iar cel mai 
drăguţ lucru e că pretinde că are întotdeauna nevoie de 
mine. Asta înseamnă adevărata bunătate, nu sunteţi de 
acord? 

Miss Marple o aprobă cu blândeţe. 

— Într-adevăr, aşa este. 

— Întotdeauna mi-am făcut griji, chiar şi după ce m-am 
mutat la Little Paddocks, întrebându-mă ce s-ar întâmpla cu 
mine dacă domnişoara Blacklock ar păţi ceva. În ziua de azi 
se întâmplă tot felul de accidente şi niciodată nu se ştie ce 
poţi păţi. Nu i-am spus niciodată nimic, normal, dar e posibil 
să fi ghicit. Pe neaşteptate, m-a anunţat într-o zi că m-a 
trecut în testament, lăsându-mi o rentă şi, ceea ce preţuiesc 
şi mai mult, toată mobila ei deosebită. Am fost copleşită. Mi- 
a spus că nimeni n-ar aprecia-o la adevărata ei valoare, aşa 
cum aş face eu, şi chiar are dreptate, pentru că nu suport 
să văd vreun porțelan ciobit. lar oamenii sunt din ce în ce 
mai neglijenţi cu lucrurile. Ştiţi, nu sunt chiar atât de 
proastă precum par şi îmi dau seama când se profită de 
Letty, iar unele persoane chiar fac asta. Cred că draga 
domnişoară Blacklock are uneori prea multă încredere în 
oameni. 

— Asta e o greşeală, observă Miss Marple. 

— Aşa este. Eu şi cu dumneavoastră, Miss Marple, 
cunoaştem lumea. Biata domnişoară Blacklock... 

Miss Marple se gândi că se presupune că şi domnişoara 
Blacklock cunoaşte lumea, din moment ce fusese secretara 
unui om de afaceri important. Dar probabil Dora Bunner se 
referise la faptul că domnişoara Blacklock nu ştiuse 


niciodată cum e să ai probleme financiare şi asta o 
împiedicase să cunoască profunzimile fiinţei umane. 

— Patrick ăla! izbucni domnişoara Bunner atât de brusc 
încât Miss Marple tresări. I-a cerut bani, de două ori, din 
câte ştiu, pe motiv că nu se descurcă şi că are datorii. E 
mult prea generoasă. Când vreau să-i deschis ochii, nu-mi 
spune decât: „Băiatul e tânăr, Dora. lar când eşti tânăr, ai 
aripi”. 

— Cam aşa este. Mai ales că tânărul este şi chipeş. 

— Prea multă frumuseţe dăunează. Tot timpul e pus pe 
glume. Şi probabil are şi multe cuceriri. Pentru el nu sunt 
decât un subiect demn de luat peste picior. Nu pare să 
realizeze că oamenii au sentimente. 

— Tinerii nu prea ţin cont de asemenea lucruri. 

Domnişoara Bunner se aplecă înainte, cu un aer misterios. 

— Nu veţi sufla o vorbă, nu-i aşa? întrebă ea. Nu mă pot 
abţine să nu bănuiesc că a fost implicat în afacerea asta 
oribilă. Cred că-l cunoştea pe omul acela, poate chiar şi 
Julia. N-am îndrăznit să-i sugerez aşa ceva domnişoarei 
Blacklock, dar cred că am făcut-o deja, iar ea nici n-a vrut 
să audă aşa ceva. Şi, oricum, e ciudat, pentru că ele 
nepotul ei, sau, mă rog, un fel de văr, iar dacă tânărul 
elveţian s-a sinucis, Patrick ar putea fi considerat 
moralmente vinovat, nu? În eventualitatea în care ela pus 
totul la cale. Sunt destul de confuză în legătură cu toate 
astea. Şi toţi fac atâta caz în legătură cu cea de-a doua uşă 
a salonului! Şi asta mă îngrijorează, pentru că detectivul a 
spus că i-au fost unse balamalele. Pentru că, vedeţi 
dumneavoastră, eu am văzut... 

Se întrerupse brusc. Miss Marple încercă să spună ceva 
pentru a o ajuta. 

— Înţeleg că vă e greu, mai ales că n-aţi vrea ca poliţia să 
fie implicată. 

— Tocmai asta e, strigă Dora Bunner. Mă trezesc noaptea 
din somn îngrijorată, pentru că, vedeţi, l-am găsit pe Patrick 
ieri în magazia de unelte. Mă uitam după ouă şi l-am văzut 


cu o pană şi o ceaşcă cu vaselină. lar când m-a văzut, a 
tresărit vinovat şi a spus: „locmai mă întrebam ce caută 
lucrurile astea aici”. E mereu pe fază, normal, şi probabil 
asta i-a venit în minte să zică atunci când m-a văzut. Şi cum 
era să găsească aşa ceva în magazia de unelte, decât dacă 
ştia exact ce să caute acolo. Bineînţeles, nu i-am zis nimic. 

— Normal că nu. 

— Dar i-am aruncat o privire sugestivă, ştiţi ce vreau să 
ZIC. 

Dora Bunner întinse mâna şi luă o prăjitură de o culoare 
roz-portocalie cam dubioasă. 

— Iar în altă zi, l-am auzit purtând o conversaţie cam 
suspectă cu Julia. Păreau că se ceartă. El zicea: „Dacă m-aş 
fi gândit că poţi avea de-a face cu aşa ceva...” iar Julia, care 
e mereu foarte calmă, i-a răspuns: „Ei, frăţioare, ce-ai fi 
făcut?” Şi exact în acel moment, din nefericire, podeaua a 
scârţâit şi m-au văzut, aşa că le-am zis veselă: „Vă certaţi?” 
Patrick mi-a răspuns: „O avertizez pe Julia să nu facă 
afaceri pe piaţa neagră”. A fost şiret, ca de obicei, dar nu 
cred că vorbeau despre aşa ceva. Şi dacă vreţi să ştiţi 
părerea mea, cred că Patrick a făcut ceva cu lampa din 
salon ca să stingă lumina, pentru că îmi amintesc foarte clar 
că era păstoriţa - nu păstorul. lar a doua zi... 

Se opri înverzindu-se la faţă. Miss Marple se întoarse şi o 
văzu pe domnişoara Blacklock în spatele lor - probabil 
tocmai atunci intrase. 

— Stai la o cafea şi bârfeşti, Bunny? întrebă domnişoara 
Blacklock cu o urmă de reproş în glas. Bună dimineaţa, 
Miss Marple. E frig afară, nu-i aşa? 

Uşa se deschise cu zgomot şi apăru ca o furtună Bunch 
Harmon. 

— Bună, salută ea. Am ajuns prea târziu pentru o cafea? 

— Nu, draga mea, îi răspunse Miss Marple. Ia loc şi 
serveşte o ceaşcă. 

— Trebuie să mergem acasă. Ţi-ai terminat cumpărăturile, 
Bunny? "Tonul i se îndulcise, însă dezaprobarea i se citea 


încă în privire. 

— Da, mulţumesc, Letty. Trebuie să mai trec doar pe la 
farmacie, ca să-mi cumpăr nişte aspirină şi câţiva plasturi. 

Când uşa de la Bluebird se închise în urma celor două, 
Bunch întrebă: 

— Despre ce vorbeaţi? 

Miss Marple nu-i răspunse imediat. Aşteptă ca Bunch să 
comande, apoi zise: 

— Solidaritatea familială e un lucru foarte serios. Foarte 
trainic. Îţi aminteşti vreun caz celebru, pentru că mie 
memoria îmi cam joacă feste? Parcă era vorba de un soţ 
care-şi otrăvise soţia. Cu un pahar de vin. Apoi, la proces, 
fiica a spus că băuse jumătate din paharul mamei, ca să-şi 
salveze tatăl. Se mai spune, sau poate sunt doar zvonuri, că 
nu i-a mai vorbit tatălui său niciodată. Bineînţeles, un tată e 
ceva, iar un nepot sau un vâr îndepărtat, altceva. Şi totuşi, 
solidaritatea există pentru că nimeni nu vrea să-şi vadă vreo 
rudă la răcoare, nu-i aşa? 

— Nu, zise Bunch, nu cred că şi-ar dori cineva aşa ceva. 

Miss Marple se întinse pe scaun murmurând ca pentru 
sine: 

— Oamenii sunt la fel peste tot. 

— Eu cu cine semăn? 

— Ei bine, draga mea, tu semeni foarte mult cu tine. Nu-mi 
aminteşti de nimeni în mod special. Poate cu excepţia... 

— la să vedem. 

— Îmi aminteşti de o menajeră pe care am avut-o. 

— O menajeră? Cred că m-aş descurca deplorabil într-o 
astfel de postură. 

— Şi ea era exact la fel. Nu era în stare să servească la 
masă şi încurca absolut tot, iar boneta ei (asta a fost 
demult, dragă), nu era niciodată dreaptă. 

Bunch şi-o aranjă pe a ei, în mod automat. 

— Altceva? întrebă Bunch neliniştită. 

— Nu am concediat-o pentru că era foarte plăcut s-o ai în 
casă şi pentru că mă făcea să râd. Îmi plăcea felul ei de a 


spune lucrurilor pe nume. Într-o zi a venit la mine şi mi-a 
zis:Nu mă pricep la lucruri de-astea, coniţă, dar, după cum 
stă jos, s-ar zice că Florrie e o femeie măritată”. Şi, într- 
adevăr Florrie, se încurcase cu un angajat de la coafor. Din 
fericire, am aflat în timp util pentru a avea o discuţie cu el, 
aşa că au avut o nuntă frumoasă şi s-au aşezat la casa lor. 
Era fată bună Florrie, dar se lăsa sedusă de aparenţe. 

— Nu a omorât pe nimeni, nu? întrebă Bunch. Mă refer la 
menajeră. 

— În nici un caz. S-a măritat cu un preot baptist şi au avut 
trei copii. 

— La fel ca mine, zise Bunch. Numai că, deocamdată, eu 
nu-i am decât pe Edward şi pe Susan. După un minut sau 
două adaugă: La ce te gândeşti acum, mătuşă Jane? 

— La multă lume, răspunse Miss Marple cu mintea în altă 
parte. 

— Din St. Mary Mead? 

— În mare parte... De fapt, mă gândeam la sora Ellerton, o 
femeie deosebit de cumsecade. A avut grijă de o bătrână şi 
se părea că ţinea mult la ea. Apoi bătrâna a murit, şi acelaşi 
lucru s-a întâmplat şi cu următoarea. Morfină. Totul a ieşit 
la iveală. Le omora cu blândeţe şi ceea ce e şi mai şocant e 
că nici nu realiza că face ceva rău. Nu mai aveau mult de 
trăit, aşa gândea ea, iar una dintre ele mai avea şi cancer, 
suferind de dureri cumplite. 

— Vrei să spui că le omora din milă? 

— Nu, nu. Îşi treceau banii pe numele ei, iar ea iubea 
banii. Şi mai era şi băiatul acela de pe vas - era nepotul 
doamnei Pusey, care avea o papetărie. Aducea acasă lucruri 
furate şi o punea pe ea să le vândă. Şi pe urmă, când poliţia 
a început să pună întrebări, a încercat să-i spargă capul ca 
să nu-l poată da de gol... Nu era un băiat serios, dar arăta 
bine. Două fete erau îndrăgostite de el şi a cheltuit mulţi 
bani cu una din ele. 

— Cu cea mai urâtă, presupun, zise Bunch. 


— Da, dragă. Şi mai era doamna Cray de la atelierul de 
lână. Avea un băiat pe care-l răsfaţă îngrozitor şi care s-a 
înhăitat cu nişte indivizi dubioşi. Ţi-o aminteşti pe Joan 
Croft, Bunch? 

— Nu prea cred. 

— Mă gândeam că poate ai văzut-o când ai venit în vizită la 
mine. Obişnuia să se plimbe ţanţoş fumând o ţigară sau 
pipă. Odată a fost un atac la bancă, iar ea era acolo când s-a 
întâmplat. L-a doborât pe atacator şi i-a luat pistolul. A fost 
felicitată pentru curajul ei. 

Bunch ascultă cu mare atenţie, de parcă învăţa pe de rost. 

— Şi? făcu ea curioasă. 

— Fata aceea de la St. Jean Collines din vara aceea. O fată 
liniştită, nu atât liniştită, cât tăcută. Toată lumea o plăcea, 
dar nimeni nu o cunoştea prea bine... Am auzit apoi că soţul 
ei făcea falsuri, fapt care a îndepărtat-o de oameni şi a 
transformat-o într-o ciudată. Deprimarea îţi poate face mult 
rău, să ştii. 

— Îţi aminteşti de vreun colonel anglo-indian, draga mea? 

— Bineînţeles. Erau maiorul Vaughan la Larches şi 
colonelul Wright la Simla Lodge. Nu era nimic în neregulă 
cu ei. Dar îmi aduc aminte de domnul Hodgson, directorul 
băncii, care a plecat într-o croazieră şi s-a căsătorit cu o 
femeie care-i putea fi fiică. Nu se ştie de unde provenea, cu 
excepţia celor povestite de ea. 

— Şi minţea? 

— Cam aşa ceva. 

— Nu-i rău, zise Bunch, numărând persoanele pe degete. 
O avem pe Dora cea devotată, pe frumosul de Patrick, pe 
doamna Swettenham şi pe Edmund, pe Phillipa Haymes şi 
pe colonelul Easterbrook, plus doamna Easterbrook, iar 
dacă îmi ceri mie părerea, cred că ai absolută dreptate în 
privinţa ei. Dar ea n-ar avea nici un motiv s-o omoare pe 
domnişoara Blacklock. 

— Poate că domnişoara Blacklock ştie ceva ce ei nu i-ar 
conveni să se afle. 


— Să fie oare chestia ăia veche legată de Tangqueray? Nu 
prea cred, e prea veche şi cunoscută. 

— Posibil. Dar vezi, Bunch, tu nu eşti genul de om căruia 
să-i pese prea mult de ceea ce gândesc ceilalţi despre tine. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Bunch. Dacă ai fost un 
singuratic, asemenea unei mâţe vagaboande, iar pe urmă ţi- 
ai fi găsit o casă, un castron cu lapte şi o mână iubitoare 
care să te mângâie şi să te alinte, cred că ai face tot 
posibilul să nu pierzi asta... Trebuie să recunosc că mi-ai 
prezentat un tablou complet al situaţiei. 

— Ţi-a mai scăpat cineva, zise Miss Marple cu blândeţe. 

— Da? Despre cine e vorba? Julia? „Julia cea drăguță şi 
ciudăţică.” 

— Trei şilingi şi şase cenți, zise chelneriţa cea îmbufnată, 
apărând ca prin farmec. Apoi împingându-şi în faţă sânii 
acoperiţi de păsări, adăugă: Aş vrea să ştiu, doamnă 
Harmon, de ce m-aţi numit ciudată. Am avut o mătuşă care 
a trecut la altă religie, însă eu am fost o bună creştină, după 
cum vă poate confirma şi fostul reverend Hopkinson. 

— Îmi pare nespus de rău, se scuză Bunch. Citam dintr-un 
cântec. Nu ştiam că te cheamă Julia. 

— Ce coincidenţă, zise chelneriţa înveselindu-se brusc. 
Fără supărare, dar când mi-am auzit numele, am crezut că 
vorbiţi despre mine. Mulţumesc. 

Se îndepărtă cu bacşişul primit. 

— Mătuşă Jane, pari supărată. Ce s-a întâmplat? 

— Sigur că da, murmura Miss Marple. Nu e posibil. Nu 
există nici un motiv... 

— Mătuşă Jane! 

Miss Marple ridica bărbia şi zâmbi cu o strălucire în ochi. 

— Nu-i nimic, draga mea. 

— Ai crezut că ştii cine-i criminalul? întrebă Bunch. Cine 
era? 

— Habar n-am. Mi-a venit o idee pe moment, dar am 
pierdut-o. Timpul e prea scurt. 

— Ce vrei să spui cu asta? 


— Doamna aceea din Scoţia poate muri în orice moment. 

Bunch ridică vocea: 

— Deci chiar crezi în povestea cu Pip şi Emma? Crezi că a 
fost mâna lor şi că vor încerca din nou? 

— Bineînţeles că vor încerca iar, zise Miss Marple, aproape 
absentă. Dacă au încercat o dată, o vor mai face. Când ţi-ai 
pus în cap să omori pe cineva, nu te opreşti doar pentru că 
prima dată n-ai reuşit. Mai ales dacă eşti aproape sigur că 
nu eşti suspectat. 

— Dar dacă e vorba despre Pip şi Emma, nu există decât 
doi oameni care ar putea fi ei. Patrick şi Julia. Sunt fraţi şi 
au şi vârsta corespunzătoare. 

— Draga mea, nu e chiar atât de simplu pe cât pare. Sunt 
tot felul de ramificări şi combinaţii. Poate fi soţia lui Pip, 
dacă e căsătorit, sau soţul Emmei. Mai e mama lor care e 
interesată, chiar dacă nu e moştenitoare directă. Dacă Lotty 
Blacklock n-a mai văzut-o de 30 de ani, în mod sigur n-ar 
mai recunoaşte-o. Bătrânii seamănă între ei. Îţi aminteşti că 
doamna Wotherspoon şi-a ridicat şi pensia ei, dar şi pe a 
doamnei Bartlet, deşi cea din urmă era moartă de ani de 
zile. Oricum, domnişoara Blacklock nu vede prea bine. N-ai 
remarcat cum se uita la oameni? Apoi mai e şi tatăl copiilor, 
care se pare, nu era un individ prea cinstit. 

— Da, dar e un străin. 

— Prin naştere. Ceea ce nu constituie un motiv să credem 
că vorbeşte o engleză stricată şi gesticulează. Aş îndrăzni 
să afirm că ar putea juca rolul unui colonel anglo-indian la 
fel ca pe oricare altul. 

— Asta crezi? 

— Nu, draga mea. Cred numai că sunt în joc foarte mulţi 
bani şi mi-e teamă că ştiu foarte bine de ce sunt în stare 
oamenii să facă pentru a pune mâna pe ei. 

— Ştiu despre ce vorbeşti, spuse Bunch. Şi când te 
gândeşti că în final banii nu le aduc nimic bun... 

— Foarte adevărat, însă ei nu realizează lucrul acesta. 


— Cred că înţeleg, zâmbi Bunch în felul ei dulce şi un pic 
şmecheresc. Banii te fac să te gândeşti că totul se va 
schimba în viaţa ta... chiar şi eu simt asta. Te gândeşti că ai 
putea face atâtea fapte bune dacă ai avea bani. Proiecte, 
donaţii pentru orfani, mame singure, bătrâni etc. 

Bunch se întunecă la faţă, iar ochii ei se întristară brusc. 

— Ştiu ce părere ai, îi zise ea lui Miss Marple. Crezi că aş fi 
de cea mai joasă speţă, pentru că mă păcălesc singură. 
Dacă-ţi doreşti bani din motive egoiste, măcar îţi recunoşti 
adevărata natură. Însă în momentul în care începi să te 
autoconvingi că ai putea face bine celor din jur cu ajutorul 
lor, poate că n-ar fi atât de greu să începi să crezi că n-ar fi 
un capăt de lume să omori pe cineva. 

Privirea i se însenină. 

— Dar n-aş fi în stare, să ştii. N-aş putea să omor pe 
cineva. Nici dacă ar fi bătrân sau bolnav, nici dacă ar fi cel 
mai mare criminal din lume. 

Culese o muscă din zaţul de cafea şi o aşeză pe masă, să se 
usuce. 

— Oamenilor le place viaţa, nu-i aşa? La fel şi muştelor. 
Chiar dacă eşti bătrân şi bolnav şi de-abia te mai târăşti. 
Julian e de părere că astfel de oameni iubesc viaţa chiar mai 
mult decât tinerii în putere. Le e mai greu să moară, de 
aceea se ţin cu dinţii de viaţă. Şi mie îmi place să trăiesc, şi 
nu mă refer la a fi fericita pur şi simplu sau la a mă simţi 
bine. Îmi place că trăiesc - că merg şi că simt că sunt aici şi 
că inima mea bate. 

Suflă încetişor peste muscă. Aceasta îşi mişca aripile şi 
zbură puţin ameţită. 

— Înveseleşte-te, dragă mătuşă Jane, o îndemnă Bunch. N- 
am omorât pe nimeni! 

Capitolul 14 

O INCURSIUNE ÎN TRECUT. 

După o noapte petrecută în tren, inspectorul Craddock 
cobori într-o mică gară din Highland. 


Pentru un moment fu şocat să constate că bogata doamnă 
Goedler, o invalidă care avea la dispoziţie o casă într-o zonă 
foarte bună a Londrei, o proprietate în Hampshire şi o vilă 
în sudul Franţei, alesese să locuiască în această staţiune 
scoțiană. Aici era privată de multe distracţii şi de vizita 
multor prieteni. Probabil că se simţea foarte singură sau 
poate era prea bolnavă ca să mai realizeze ce se petrecea 
în jurul ei. 

Îl aştepta o maşină. Un Daimler mare şi demodat, cu un 
şofer bătrân. Era o dimineaţă însorită, iar inspectorul se 
bucură de cei 30 de kilometri de mers, cu toate că nu se 
putu abţine să nu se mire din nou de aceasta preferinţă a 
doamnei Goedler pentru izolare. O anume remarca 
aruncată şoferului îi aduse oarecare lămuriri. 

— Aici e casa în care s-a născut. E ultima reprezentantă a 
familiei. Ea şi domnul Goedler au fost aici mult mai fericiţi 
decât oriunde altundeva, deşi el nu putea scăpa prea des de 
la Londra. Dar atunci când putea, erau fericiţi ca doi copii. 

Când zări zidurile cenuşii ale bătrânei case, Craddock 
simţi că se întorcea în timp. Un majordom în vârstă îl 
întâmpină şi, după ce se spălă şi se bărbieri, fu condus într- 
o cameră unde ardea un foc imens în şemineu şi i se servi 
micul dejun. 

După ce mâncă, o femeie între două vârste, înaltă şi 
purtând o uniformă de soră medicală, intră şi se prezentă 
politicos ca fiind sora McClelland. 

— Pacienta mea vă aşteaptă, domnule Craddock, şi este 
nerăbdătoare să vă cunoască. 

— Voi face tot posibilul să fiu o companie plăcută, promise 
Craddock. 

— Trebuie să vă avertizez asupra unor aspecte. Doamna 
Goedler vă va părea o persoană absolut normală. Va vorbi şi 
se va simţi bine, după care o vor lăsa puterile. Când se va 
întâmpla asta, vă rog să mă chemaţi. Ştiţi, e dependentă de 
morfină. În majoritatea timpului moţăie. Ca s-o pregătesc 
pentru vizita dumneavoastră, i-am dat un stimulent 


puternic. De îndată ce efectul acestuia va trece, va cădea 
într-o stare de semiconştienţă. 

— Înţeleg perfect, domnişoară McClelland. Îmi puteţi 
spune exact care este starea de sănătate a doamnei 
Goedler?' 

— E pe moarte, domnule Craddock. Nu mai are de trăit 
mai mult de câteva săptămâni. Dacă v-aş spune că ar fi 
trebuit să moară de ani de zile, vi se va părea ciudat, dar e 
purul adevăr. Doamna Goedler mai este vie numai datorită 
plăcerii şi iubirii ei imense de a trăi. Poate părea bizar să 
afirmi aşa ceva despre o persoană invalidă care nu şi-a 
părăsit casa de 15 ani, dar e adevărat. Doamna Goedler n-a 
fost niciodată o femeie puternică, dar a avut întotdeauna o 
puternică dorinţă de a trăi. Este şi o femeie de-a dreptul 
încântătoare, veţi vedea, mai adăugă sora zâmbind. 

Craddock fu condus într-un dormitor mare, în care ardea 
focul şi unde o doamnă în vârsta stătea într-un pat imens cu 
baldachin. Deşi nu era mai mare decât cu şapte sau opt ani 
decât Letiţia Blacklock, constituţia ei fragilă o făcea să pară 
mult mai în vârstă. Părul alb era coafat cu grijă, iar umerii 
şi gâtul îi erau înfăşuraţi cu un şal bleu. Pe faţa ei se vedeau 
ravagiile suferinţei îndelungate, dar trăsăturile îi erau 
blânde. Craddock observă cu uimire o licărire zburdalnică 
în ochii ei de un albastru-pal. 

— E chiar un eveniment, vorbi doamna Goedler, pentru că 
nu primesc în fiecare zi o vizită de la poliţie. Am înţeles că 
Letiţia Blacklock a scăpat teafără din atacul ăsta asupra ei. 
Ce face scumpa mea Blackie? 

— E foarte bine, doamnă Goedler, şi vă transmite salutări. 

— N-am mai văzut-o de mult timp şi singura noastră 
legătură a devenit de mulţi ani o felicitare de Crăciun. Am 
rugat-o să vină aici când s-a întors în Anglia după moartea 
Charlottei, dar a spus că ar fi dureros după atâta vreme şi 
poate avea dreptate. Blackie a fost întotdeauna o femeie 
raţională. Acum un an m-a vizitat o fostă colegă de şcoală şi, 
Dumnezeule, zâmbi ea, ne-am plictisit de moarte! După ce 


am terminat cu amintirile, nu mai aveam nimic să ne 
spunem. Foarte jenant. 

Craddock fu mulţumit să o audă vorbind înainte să pună 
vreo întrebare. Voia să afle mai multe despre trecut şi, în 
special, despre legătura Goedler-Blacklock. 

— Presupun, zise Belle pe un ton şăgalnic, că vreţi să mă 
întrebaţi despre bani?! Randall i-a lăsat tot lui Blackie după 
moartea mea. Randall nu şi-ar fi închipuit niciodată că o să-i 
supraviețuiesc. Era un bărbat puternic, care n-a fost bolnav 
în viaţa lui, iar eu aveam mereu dureri, mă plângeam şi 
consultam o groază de doctori. 

— Nu cred că „a se plânge” e tocmai termenul adecvat, 
doamnă Goedler. 

Bătrâna chicoti. 

— Nu-mi plângeam de milă, dacă la asta va gândeaţi. 
Niciodată nu mi-a fost prea milă de mine. Dar părea firesc 
ca, din moment ce eu eram cea şubredă, să mor prima. Dar 
n-a fost aşa, n-a fost deloc aşa... 

— De ce şi-a făcut soţul dumneavoastră testamentul în 
acest fel? 

— Vreţi să spuneţi de ce i-a lăsat banii lui Blackie? Nu 
pentru motivele la care, probabil, vă gândiţi 
dumneavoastră. 

Licărirea poznaşă din ochii bătrânei se amplifică. 

— Ce minte aveţi şi voi, poliţiştii! Randall n-a fost nici o 
secundă îndrăgostit de ea, aşa cum nici ea n-a fost de el. 
Ştiţi, Letiţia a avut mintea unui bărbat. Nu are sentimente 
ori slăbiciuni feminine. Nu cred că a iubit vreodată un 
bărbat. N-a fost niciodată foarte drăguță şi nici n-o interesa 
moda. Se machia puţin, doar de dragul convenienţelor, şi nu 
pentru că ar fi crezut că va fi mai frumoasă. N-a cunoscut 
niciuna dintre plăcerile faptului de a fi femeie, mai zise ea 
cu milă în glas. 

Craddock o privi cu interes pe fragila şi micuța făptură din 
patul imens. Îşi dădu seama că Belle Goedler se bucurase şi 


încă se mai bucura de faptul că era femeie. Îl privi cu o 
sclipire jucăuşă în ochi. 

— Întotdeauna m-am gândit că e teribil de plictisitor să fii 
bărbat. Apoi adăugă căzută pe gânduri: Cred că Randall a 
considerat-o întotdeauna pe Blackie ca pe un fel de frate 
mai mic. Avea încredere în raţionamentele ei care erau 
întotdeauna excelente. L-a scos din necaz de mai multe ori. 

— Mi-a spus că odată l-a ajutat şi cu bani. 

— Şi asta, dar eu mă refeream la mai mult de atât. Pot 
spune adevărul după atâţia ani. Randall nu prea făcea 
diferenţa între o escrocherie şi o afacere curată. Nu avea 
fler şi, săracul de el, nu ştia ce anume e cinstit şi ce nu. 
Blackie l-a ajutat enorm şi l-a menţinut pe calea cea 
dreaptă. Ăsta e un lucru care se poate afirma cu tărie 
despre Letiţia Blacklock, că e cinstită până-n măduva 
oaselor. Nu ar face niciodată o nedreptate. E o femeie de 
caracter, iar eu am admirat-o întotdeauna. Fetele astea au 
avut o copilărie de coşmar. Tatăl era un doctor de ţară, 
necioplit şi îngust la minte, care le-a tiranizat. Letiţia s-a 
răzvrătit, a venit la Londra şi s-a pregătit să devină 
contabilă. Sora ei era invalidă, avea o problemă la 
genunchi, aşa că n-a văzut niciodată lumea. De aceea, când 
a murit bătrânul, Letiţia a renunţat la tot şi s-a dus acasă 
pentru a avea grijă de sora ei. Randall a fost furios, dar asta 
n-a contat pentru ea. Dacă Letiţia crede că e de datoria ei 
să facă ceva, nimic n-o opreşte. 

— La cât timp după aceea a murit soţul dumneavoastră? 

— Cred că după doi ani. Randall şi-a făcut testamentul 
înainte ca ea să plece din firmă şi nu l-a modificat. Mi-a 
spus:Nu avem pe nimeni”. (Băieţelul nostru a murit când 
avea doi ani). „După ce noi doi nu vom mai fi, cred că ar fi 
cel mai bine ca banii să ajungă la Blackie. Va intra din nou 
în afaceri şi-i va spori.” Vedeţi, continuă Belle, lui Randall îi 
plăcea foarte mult întregul proces de a face bani, şi nu atât 
banii în sine, cât aventura, riscul şi plăcerea jocului. Şi 
Blackie era la fel ca el. Avea acelaşi spirit aventuros şi 


gândea la fel. Săraca, n-a avut însă niciodată parte de 
lucrurile frumoase, să te îndrăgosteşti, să fii cu un bărbat şi 
să îl alinţi, să ai copii şi să te bucuri pur şi simplu de viaţă. 

Craddock găsi destul de ciudată mila şi disprețul moderat 
pe care-l resimțea această femeie, a cărei viaţă fusese 
marcată de boală, al cărei unic copil murise, al cărei soţ 
murise, lăsând-o singură, şi care era o invalidă 
neputincioasă de ani de zile. 

Doamna Goedler dădu din cap. 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Dar am avut toate lucrurile care 
fac viaţa să merite să fie trăită; poate că mi-au fost răpite, 
dar le-am avut. Când eram tânără eram veselă şi drăguță, 
m-am măritat cu bărbatul pe care l-am iubit, iar el nu a 
încetat niciodată să mă iubească. Copilul meu a murit, dar 
m-am bucurat de el timp de doi ani minunaţi. Am avut parte 
de multă suferinţă fizică, dar, dacă suferi, ştii să te bucuri 
din plin de momentele lipsite de durere. Şi toată lumea s-a 
purtat atât de frumos cu mine, întotdeauna... Sunt o femeie 
norocoasă. 

Craddock făcu referire la ceea ce doamna Goedler 
promise în treacăt puţin mai devreme. 

— Spuneaţi acum câteva momente că soţul dumneavoastră 
i-a lăsat averea domnişoarei Blacklock pentru că nu mai 
aveaţi pe altcineva. Dar acest lucru nu e chiar adevărat, nu- 
i aşa? Soţul dumneavoastră avea o soră. 

— A, Sonia. S-au certat cu mult timp în urmă şia rupt 
orice legătură cu ea. 

— N-a fost de acord cu căsătoria ei? 

— Exact. S-a măritat cu un om pe nume... oare cum îl 
chema? 

— Stamfordis. 

— Aşa este. Dimitri Stamfordis. Randall l-a considerat 
întotdeauna un escroc. Cei doi nu s-au agreat din prima 
clipă. Sonia era însă foarte îndrăgostită şi hotărâtă să se 
căsătorească cu el. Şi, la urma urmei, de ce n-ar fi făcut-o? 
Sonia nu mai era o fetiţă, avea 25 de ani şi ştia foarte bine 


ce face. El chiar era un escroc veritabil. Cred că avea şi 
cazier, iar Randall a bănuit întotdeauna că numele sub care 
se prezenta era fals. Sonia ştia toate astea. Ce nu putea 
înţelegea însă Randall, şi era normal, era faptul că Dimitri 
era un bărbat foarte atrăgător şi o iubea pe Sonia la fel de 
mult ca şi ea pe el. Randall a insistat pe ideea că nu se 
căsătorea cu ea decât din interes, dar n-a fost aşa. Sonia 
era foarte frumoasă şi inteligentă. Dacă n-ar fi mers sau 
Dimitri s-ar fi purtat urât cu ea, sau ar fi înşelat-o, l-ar fi 
părăsit şi ar fi mers mai departe. Era o femeie bogată care 
putea face orice dorea cu viaţa ei. 

— Şi fraţii nu s-au mai împăcat niciodată? 

— Nu. Oricum ei nu se înțelegeau prea bine. Sonia n-a 
putut trece peste faptul că el s-a opus căsătoriei. I-a spus: 
„Foarte bine. Eşti de-a dreptul imposibil şi e ultima oară 
când o să mai auzi de mine!” 

— Dar n-a fost ultima oară când dumneavoastră aţi auzit 
veşti despre ea. 

Belle zâmbi. 

— Da, am primit o scrisoare de la ea după 18 luni de la 
acel eveniment. Mi-a scris din Budapesta, din câte îmi 
amintesc, dar nu şi-a dat adresa. M-a rugat să-i spun lui 
Randall că era foarte fericită şi că tocmai născuse gemeni. 

— Şi v-a spus şi cum se numeau? 

Belle zâmbi din nou. 

— Mi-a spus că se născuseră imediat după prânz şi că vrea 
să le spună Pip şi Emma. Cred că a făcut o glumă, normal. 

— N-aţi mai primit alte veşti de la ea? 

— Nu. Mi-a spus că vor pleca pentru o vreme în America. 
De atunci nu mai ştiu nimic despre ea... 

— N-aţi păstrat, din întâmplare, scrisoarea aceea? 

— Nu, cred că nu. l-am citit-o lui Randall, iar ela spus: „O 
să regrete în curând că s-a măritat cu tipul ăsta”. Asta a fost 
tot ce-a avut de spus, apoi am uitat de existenţa ei. leşise 
din vieţile noastre... 


— Cu toate astea, domnul Goedler a lăsat averea copiilor 
ei, în eventualitatea în care domnişoara Blacklock ar fi 
murit înaintea dumneavoastră? 

— O, aici am intervenit eu. Când mi-a spus de testament, i- 
am zis: „Şi dacă Blackie moare înaintea mea?” A fost foarte 
surprins. l-am spus: „Ştiu că Blackie e foarte puternică, iar 
eu sunt o fiinţă fragilă, dar se pot întâmpla accidente”. Iar 
el mi-a replicat: „Dar nu mai există nimeni căruia i-aş putea 
lăsa banii”. „O uiţi pe Sonia.” „Şi să-mi încapă banii pe 
mâna acelui nenorocit? În nici un caz!” „Atunci îi poţi lăsa 
copiilor ei, Pip şi Emma, şi celorlalţi care s-or mai fi născut.” 
A mormăit ceva îmbufnat, dar tot i-a trecut în testament. 

— Şi de atunci încoace, întrebă Craddock rar, nu aţi mai 
primit nici o veste de la cumnata dumneavoastră sau de la 
copiii acesteia? 

— Nimic. E posibil să fi murit sau e posibil să fie oriunde în 
lume. 

„Pot fi în Chipping Cleghorn”, se gândi inspectorul. 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, ochii Bellei Goedler se 
alarmară. Spuse: 

— Nu-i lăsaţi să-i facă rău lui Blackie. Blackie e un om bun, 
foarte bun, iar răul nu trebuie lăsat... 

Deodată vocea i se pierdu, iar Craddock observă umbrele 
din jurul ochilor şi gurii ei. 

— Sunteţi obosită, zise. Voi pleca. 

Bătrâna încuviinţă. 

— 'Trimiteţi-o pe Mac la mine, şopti ea. Da, sunt obosită... 
Aveţi grijă de Blackie... Nimic nu trebuie să i se întâmple... 
Aveţi grijă de ea, mai zise făcând un semn slab cu mâna. 

— Îmi voi da toată silinţa, doamnă Goedler. 

Se ridică şi se îndreptă către uşă. Vocea ei stinsă îl urmări. 

— Voi muri peste puţin timp şi va fi în pericol. Aveţi grijă... 

Se întâlni cu sora McClelland în timp ce ieşea. Îi spuse: 

— Sper că nu i-am făcut râu. 

— Nu cred, domnule Craddock. V-am spus că o să 
obosească brusc. 


Mai târziu o întrebă pe soră: 

— Singurul lucru pe care n-am apucat să-l lămuresc cu 
doamna Goedler este legat de fotografii vechi. Ştiţi cumva 
dacă păstrează astfel de fotografii? 

Femeia îl întrerupse. 

— Mi-e teamă că nu mai există. Toate documentele şi 
multe lucruri personale plus mobila din Londra s-au pierdut 
la începutul războiului. Doamna Goedler a suferit cumplit 
atunci, doar îşi pierduse multe suvenire şi hârtii personale. 
Mi-e teamă că n-aveţi noroc. 

Craddock se resemnă. Totuşi, simţi că nu făcuse această 
călătorie degeaba, Pip şi Emma, gemenii fantomă, nu erau 
chiar nişte fantome. 

Inspectorul se gândi: „Există un frate şi o soră crescuţi 
undeva în Europa. Sonia Goedler era o femeie bogată când 
s-a căsătorit, dar vremurile s-au schimbat. S-au întâmplat 
lucruri ciudate cu banii în timpul războiului. Deci există doi 
tineri, copiii unui infractor. Să zicem că ajung în Anglia mai 
mult sau mai puţin lefteri. Ce-ar face? Ar încerca să 
descopere rude bogate. Unchiul lor, un om foarte bogat, e 
mort. Poate că primul lucru pe care l-ar face ar fi să se 
intereseze de testamentul unchiului lor pentru a vedea 
dacă, din întâmplare, le-a fost lăsat ceva - lor sau mamei lor. 
Prin urmare, ar merge la Somerset House şi ar afla 
conţinutul testamentului, după care ar afla probabil de 
existenţa Letitiei Blacklock. Apoi ar face cercetări despre 
văduva lui Randall Goedler. E invalidă, locuieşte în Scoţia şi 
nu mai are mult de trăit. Dacă această Letiţia Blacklock 
moare înaintea lor, ar intra în posesia unei mari averi. Şi pe 
urmă? Craddock îşi continuă raţionamentul: N-ar veni în 
Scoţia. Ar afla unde locuieşte Letiţia Blacklock şi s-ar duce 
acolo, dar sub o altă identitate... Ar merge împreuna sau 
separat? Emma... Mă întreb?... Pip şi Emma... Să nu-mi 
spui mie Craddock dacă Pip sau Emma, sau amândoi, nu se 
află în Chipping Cleghorn chiar acum...” 

Capitolul 15 


DELICIOUS DEATH. 

I 

În bucătăria de la Little Paddocks, domnişoara Blacklock o 
instruia pe Mitzi. 

— Sandvişuri cu sardine şi cu roşii şi biscuiţi din aceia 
care-ţi ies atât de bine. Şi mi-ar plăcea să faci prăjitura aia 
specială. 

— O să avem o petrecere? 

— E ziua domnişoarei Bunner şi vom avea invitaţi la ceai. 

— La vârsta dumneaei n-ar mai trebui să sărbătorească, ci 
să uite. 

— Ei bine, nu mai vrea să uite. Vor fi persoane care îi vor 
face cadouri şi e frumos să-i organizăm şi o mică petrecere. 

— Aţi spus acelaşi lucru şi data trecută şi aţi văzut ce-a 
ieşit! 

Domnişoara Blacklock încercă s-o tempereze. 

— De data asta nu se va mai întâmpla nimic. 

— De unde ştiţi dumneavoastră ce se poate întâmpla în 
casa asta? Tremur toată ziua de frică, iar noaptea îmi încui 
camera şi mă uit în dulap să văd dacă nu-i cineva ascuns 
acolo. 

— Asta ar trebui să te calmeze, zise domnişoara Blacklock 
cu răceală. 

— Prăjitura pe care vreţi s-o fac este... Şi Mitzi scoase 
nişte vocabule care pentru urechea englezească a 
domnişoarei Blacklock, sunară a păsărească. 

— Da, da. Prăjitura aceea gustoasă. 

— Da, e gustoasă, dar eu nu am nimic. Mi-e imposibil s-o 
prepar. Am nevoie de ciocolata şi mult unt, zahăr şi 
struguri. 

— Poţi folosi pachetul ăsta de unt pe care l-am primit din 
America şi strugurii pe care-i păstrăm pentru Crăciun. Uite 
şi ciocolata şi o jumătate de kilogram de zahăr. 

Mitzi se lumină brusc la faţa. 

— Va ieşi un deliciu, un deliciu, veţi vedea, strigă ea, în 
extaz. Va fi foarte gustoasă. Şi pe deasupra voi pune 


glazură de ciocolată. O voi aranja foarte frumos şi voi scrie 
pe ea „La mulţi ani”. Englezii ăştia cu prăjiturile lor cu gust 
de nisip n-au mâncat în viaţa lor o asemenea bunătate. 
Delicioasă, vor spune, e delicioasă! Chipul lui Mitzi se 
posomori din nou. Domnul Patrick. A numit-o Delicious 
Death. Pe prăjitura mea! Nu vreau ca prâjitura mea să se 
numească aşa! 

— A fost un compliment. Voia să spună că ai putea face 
moarte de om pentru o asemenea prăjitură. 

Mitzi o privi neîncrezătoare. 

— Mie nu-mi place cuvântul acesta, moarte. Nu vor muri 
mâncând prăjitura mea, nu, se vor simţi mult, mult mai 
bine... 

— Sunt sigură că toţi ne vom simţi bine. 

Domnişoara Blacklock părăsi bucătăria uşurată că reuşise 
s-o convingă. Cu Mitzi nu se ştia niciodată. 

Pe culoar dădu peste Dora Bunner. 

— O, Letty, nu crezi că ar fi bine să merg şi să-i spun lui 
Mitzi cum să prepare corect sandvişurile? 

— Nu, zise domnişoara Blacklock încercând s-o reţină pe 
hol. E în toane bune şi nu vreau s-o deranjăm. 

— Dar i-aş putea arăta... 

— Te rog să nu-i arăţi nimic, Dora. Acestor străini nu le 
place să le explici ceva. Urăsc asta. 

Dora o privi cu neîncredere, apoi izbucni în râs. 

— A sunat Edmund Swettenham. Mi-a urat „La mulţi ani” 
şi a spus că-mi va face cadou un borcan de miere în după- 
amiaza aceasta. Nu e drăguţ din partea lui? Nu-mi dau 
seama cum de a aflat de ziua mea. 

— Toată lumea pare să ştie. Probabil că de la tine, Dora. 

— Eu am precizat doar că astăzi voi împlini 59 de ani. 

— Adică 64, domnişoara Miss Blacklock zâmbind. 

— Şi domnişoara Hinchcliffe mi-a zis: „Nu-ţi arăţi vârsta. 
Câţi ani crezi că am eu?” întrebarea mi s-a părut ciudată, 
pentru că domnişoara Hinchcliffe ar putea avea orice 


vârstă. Apropo, mi-a promis că îmi aduce nişte ouă. l-am 
spus că găinile noastre nu au prea ouat în ultima vreme. 

— N-o s-o ducem prea rău de ziua ta, constată domnişoara 
Blacklock. Miere, ouă, o minunată cutie cu bomboane de 
ciocolată de la Julia... 

— Nu-mi pot da seama de unde face rost de astfel de 
lucruri. 

— Mai bine nu întreba. Probabil pe căi ilegale. 

— Şi broşa asta frumoasă de la tine. 

Domnişoara Blacklock îşi privi mândră bluza de care era 
prins un mic diamant în formă de frunză. 

— Mă bucur că-ţi place. Pe mine nu m-au impresionat 
niciodată bijuteriile. 

— O ador. 

— Bine. Hai să hrănim rațele. 

II 

— Ha! exclamă Patrick, odată începută petrecerea în jurul 
mesei din salon. Ce-mi văd ochii? Delicious Death! 

— $şş, făcu domnişoara Blacklock. Să nu te-audă Mitzi. A 
făcut foarte urât din cauza poreclei date de tine prăjiturii. 

— Nu contează, prăjitura rămâne mortal de delicioasă. Nu 
e prăjitura pentru aniversarea lui Bunny? 

— Ba da, zise domnişoara Bunner. E cea mai frumoasă 
sărbătorire din viaţa mea. 

Avea obrajii îmbujoraţi şi rămăsese aşa din momentul în 
care colonelul Easterbrook îi înmânase o cutiuţă cu dulciuri 
şi-i declamase: „Dulciuri pentru cea mai dulce!” Julia îşi 
întorsese capul pentru a nu izbucni în râs, iar domnişoara 
Blacklock o mustrase din priviri. 

Musafirii serviră ceai, prăjitură, apoi se ridicară de pe 
scaune. 

— Mă simt cam rău, zise Julia. E de la prăjitură, pentru că- 
mi amintesc că am avut aceeaşi senzaţie şi data trecută. 

— Oricum merită, îi replică Patrick. 

— Străinii ăştia chiar ştiu să facă prăjituri, zise domnişoara 
Hinchcliffe. Dar nu sunt în stare să facă o budincă normală. 


Toată lumea tăcu, din respect, însă lui Patrick îi stătea pe 
limba să întrebe dacă chiar îşi dorea cineva o budincă. 

— Aveţi un nou grădinar? o întreba domnişoara Hinchcliffe 
pe domnişoara Blacklock în timp ce se întorceau în salon. 

— Nu, de ce? 

— Am văzut un individ învârtindu-se pe lângă coteţul 
găinilor. Părea genul militar. 

— O, acela, zise Julia. Acela este detectivul nostru. 

Doamna Easterbrook îşi lăsă jos geanta. 

— Detectiv? se miră ea. Dar de ce? 

— Nu ştiu, zise Julia. Stă cu ochii pe casă. Cred că o apără 
pe mătuşa Letty. 

— Ce prostie, interveni domnişoara Blacklock. Mă pot 
apăra singură, mulţumesc. 

— Dar, oricum, totul s-a terminat acum, strigă doamna 
Easterbrook. Apropo, chiar voiam să vă întreb, de ce au 
amânat închiderea cazului? 

— Poliţia nu e mulţumită, spuse soţul ei. De asta nu l-au 
închis. 

— În legătură cu ce nu e mulţumită? 

Colonelul Easterbrook dădu din cap cu aerul unui om care 
nu mai ştie ce să spună. Edmund Swettenham, care nu-l 
suferea pe colonel, zise: 

— Adevărul e că toţi suntem suspecți. 

— Suspecţi de ce? interveni din nou doamna Easterbrook. 

— Nu contează, pisicuţo, îi răspunse soţul. 

— Suntem bănuiţi că vom încerca să comitem o crimă cu 
prima ocazie, zise Edmund. 

— O, te rog încetează, domnule Swettenham, începu să 
strige Dora Bunner. Sunt sigură că niciunul dintre noi nu ar 
fi în stare s-o ucidă pe draga noastră Letty. 

Urma un moment de tăcere penibilă. Edmund se făcu 
stacojiu şi bâlbâi: 

— Era doar o glumă. 

Phillipa sugeră pe un ton ferm că ar putea să asculte ştirile 
de la ora şase, şi propunerea ei fu întâmpinată cu mult 


entuziasm. 

Patrick îi şopti Juliei: 

— Numai doamna Harmon mai lipseşte. Parc-o şi aud 
zicând: „Iotuşi, cred că cineva încă mai aşteaptă o ocazie ca 
să vă omoare, domnişoară Blacklock”. 

— Mă bucur că ea şi bătrâna aceea, Miss Marple, nu au 
putut veni, zise Julia. Bătrâna asta e foarte curioasă şi nici 
nu-i scapă nimic, aş zice eu. E o fire de-a dreptul victoriană. 

Ascultând ştirile, cei prezenţi se lăsară prinşi uşor într-o 
discuţie despre ororile provocate de armele chimice. 
Colonelul Easterbrook susţinu că ameninţarea cea mai 
mare pentru civilizaţie o constituia, fără îndoială, Rusia, în 
timp ce Edmund zise că el avea câţiva prieteni ruşi absolut 
încântători, dar remarca lui fu primită cu răceală. 

Petrecerea luă sfârşit cu ultimele mulţumiri adresate 
gazdei. 

— Te-ai simţit bine, Bunny? întrebă domnişoara Blacklock 
după ce ultimul musafir fu condus. 

— Da, foarte bine. Dar acum mă doare îngrozitor capul. 
Cred că e din cauza emoţiilor. 

— E de la prăjitură, zise Patrick. Şi pe mine mă cam 
supără ficatul. lar tu ai mai şi ronţăit ciocolată toată 
dimineaţa. 

— Cred că mă duc să mă întind puţin, zise domnişoara 
Bunner. O să iau două aspirine şi o să încerc să dorm. 

— Aşa să faci, o îndemnă domnişoara Blacklock. 

Domnişoara Bunner plecă sus. 

— Să mă duc să închid rațele, mătuşă Letty? 

Domnişoara Blacklock îi aruncă o privire severă lui 
Patrick. 

— Numai dacă te asiguri că o să le închizi cum trebuie. 

— Promit. 

— Ia un pahar de vin, mătuşă Letty, o îndemna Julia. După 
cum spunea bătrâna mea doică: „O să-ţi liniştească 
stomacul”. Ciudat, dar foarte adevărat în momentul ăsta. 


— Cred că e o idee bună. Adevărul e că nu suntem 
obişnuiţi cu delicatesele. O, Bunny, ce m-ai speriat! Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu-mi găsesc aspirina, spuse domnişoara Bunner 
dezolată. 

— Poţi lua din ale mele, draga mea. Sunt chiar lângă pat. 

— Găseşti un flacon şi pe măsuţa mea de toaleta, zise 
Phillipa. 

— Mulţumesc foarte mult, dar sper să le găsesc pe ale 
mele. Trebuie să fie pe aici pe undeva un flacon neînceput. 
Oare unde le-am pus? 

— Am văzut câteva pastile şi prin baie, zise Julia enervată. 
Casa asta e plină de aspirine. 

— Mă irită la culme că sunt atât de neatentă şi de 
împrăştiată, replică domnişoara Bunner, retrăgându-se din 
nou sus. 

— Săraca Bunny, zise Julia, ridicându-şi paharul. Credeţi 
că ar fi trebuit să-i dăm nişte vin? 

— Mai bine nu, o contrazise domnişoara Blacklock. A avut 
parte de multe emoţii astăzi şi, oricum, nu-i face bine. 
Mâine s-ar simţi mai rău. Totuşi, cred că s-a distrat foarte 
bine! 

— De minune, adăugă Phillipa. 

— Haideţi să-i dăm şi lui Mitzi un pahar de vin, sugeră 
Julia. Hei, Pat, strigă ea când îl auzi intrând pe uşa laterală. 
Cheam-o pe Mitzi. 

În felul acesta Mitzi fu adusă, iar Julia îi turnă un pahar de 
vin. 

— În cinstea celei mai bune bucătărese din lume, zise 
Patrick. 

Deşi era măgulită, Mitzi simţi totuşi nevoia să protesteze. 

— Nu e chiar aşa. Eu nu sunt bucătăreasă. În ţara mea 
eram intelectuală. 

— În cazul ăsta, te iroseai, îi spuse Patrick. Ce înseamnă să 
fii intelectual în comparaţie cu săvârşirea unei capodopere 
ca Delicious Death? 


— Să ştii că nu-mi place... 

— Nu contează ce-ţi place, fetiţo, replica Patrick. Crede- 
mă pe cuvânt că am dreptate. Hai să bem toţi în cinstea 
prăjiturii şi la naiba cu tot ce va urma. 

III 

— Phillipa, draga mea, vreau să-ţi vorbesc. 

— Da, domnişoară Blacklock. 

Phillipa Haymes o privi puţin surprinsă. 

— Eşti cumva îngrijorată? 

— Îngrijorată? 

— Mi s-a părut că eşti îngrijorată în ultima vreme. S-a 
întâmplat ceva? 

— Nu, domnişoară Blacklock. Ce să se întâmple? 

— Păi, mă întrebam şi eu... Mă gândeam că poate tu şi 
Patrick... 

— Patrick? se miră Phillipa. 

— Deci nu e adevărat. le rog să mă ierţi dacă am fost 
indiscretă, dar v-am văzut destul de des împreună în ultimul 
timp. Şi, deşi e vărul meu, cred că Patrick nu e pregătit să 
fie un soţ bun, deocamdată. 

Faţa Phillipei nu trăda nici o emoție. 

— Nu mă voi mai mărita, zise ea. 

— Ba te vei mărita într-o zi, copila mea. Doar eşti tânără. 
Dar să lăsăm asta. Nu cumva ai alte probleme, legate de 
bani, spre exemplu? 

— N-am probleme financiare. 

— Ştiu că uneori îţi faci griji pentru educaţia băiatului tău. 
De aceea aş vrea să-ţi fac o mărturisire. Am fost la 
Milchester în după-amiaza asta să-mi văd avocatul, pe 
domnul Beddingfeld. Lucrurile n-au fost chiar liniştite în 
ultima vreme, aşa că m-am gândit să-mi fac un nou 
testament, ca să las totul în ordine. În afară de moştenirea 
lui Bunny, totul îţi va reveni ţie, Phillipa. 

— Ce? zise Phillipa absolut răvăşită şi aproape terifiată. 
Dar n-am nevoie, nu vreau bani. Şi, oricum, de ce mie? 


— Poate, zise domnişoara Blacklock pe un ton ciudat, 
pentru că nu mai am pe nimeni. 

— Dar mai sunt Patrick şi Julia. 

— Da, Patrick şi Julia, repetă domnişoara Blacklock pe 
acelaşi ton bizar. 

— Sunt rudele dumneavoastră. 

— Rude îndepărtate, care nu au nici un drept asupra 
averii mele. 

— Dar nici eu nu am. Nu ştiu de ce vreţi să faceţi asta şi 
nici nu vreau... 

În privirea ei se putea citi mai degrabă ostilitate decât 
recunoştinţă. Şi parcă se temea de ceva. 

— Crede-mă că ştiu ce fac, Phillipa. Am ajuns să ţin la tine 
şi mai e şi copilul tău... Dacă aş muri acum, nu ai moşteni 
mare lucru, dar, în câteva săptămâni, situaţia va fi cu totul 
alta. 

Ochii ei întâlniră privirea fixă a Phillipei. 

— Dar nu o să muriţi! protestă Phillipa. 

— Nu şi dacă iau anumite măsuri. 

— Măsuri? 

— Da. Gândeşte-te la ce ţi-am spus şi nu-ţi mai face griji. 

Părăsi camera pe neaşteptate, iar Phillipa o auzi vorbind 
cu Julia pe hol. 

Julia intră în salon câteva clipe mai târziu, cu ochii 
scăpărând de mânie. 

— Văd că ţi-ai jucat bine cărţile, nu-i aşa, Phillipa? Taci şi le 
faci... 

— Deci ai ascultat conversaţia? 

— Exact. Şi cred că trebuia s-o aud. 

— Ce vrei să spui? 

— Letty a noastră nu e deloc proastă... Oricum, te-ai cam 
aranjat, Phillipa, nu-i aşa? 

— Vai, Julia, n-am vrut, niciodată n-am avut intenţia să... 

— N-ai vrut? Bineînţeles că ai vrut. Ai face orice pentru 
bani, ca să scapi de greutăţi. Dar fii atentă aici, dacă o ucide 
cineva acum pe mătuşa Letty, tu vei fi suspecta numărul 1. 


— În nici un caz. Ar fi o prostie s-o omor acum, pe când, 
dacă aş aştepta... 

— Deci ştii totul despre doamna Cutare care trage să 
moară în Scoţia. Încep să cred că ai lucrat totul din umbră, 
Phillipa. 

— Nu vreau să vă privez pe tine ori pe Patrick de nimic. 

— Chiar nu vrei, draga mea? Îmi pare rău, dar nu te cred. 

Capitolul 16 

INSPECTORUL CRADDOCK SE ÎNTOARCE. 

Inspectorul Craddock avusese o noapte proastă pe drumul 
de întoarcere spre casă, în care visele lui fuseseră mai mult 
coşmaruri. Se făcea că rătăceşte pe culoarele unui vechi 
castel, într-o încercare disperată de a ajunge undeva sau de 
a împiedica un eveniment să se întâmple. Apoi visase că se 
trezeşte, simțind o mare uşurare. În acel moment uşa 
compartimentului său se deschise şi apăru Letiţia 
Blacklock, plină de sânge, care îl privi cu reproş, spunându- 
i: „De ce nu m-ai salvat? Ai fi putut, dacă ai fi vrut”. 

Atunci se trezi cu adevărat. 

Una peste alta, inspectorul se bucură când ajunse în 
Milchester şi se duse să-i prezinte rezultatul cercetărilor lui 
Rydesdale, care îl ascultă cu atenţie. 

— Nu am aflat ceva nou, zise el. Dar s-a confirmat ceea ce 
ţi-a spus domnişoara Blacklock. Mă tot gândesc la Pip şi 
Emma. 

— Patrick şi Julia Simmons au vârsta corespunzătoare, 
domnule. Dacă am putea dovedi că domnişoara Blacklock 
nu i-a văzut de când erau copii... 

Rydesdale îi spuse cu un zâmbet abia schiţat: 

— Partenera noastră, Miss Marple, a demonstrat deja 
acest lucru. Domnişoara Blacklock nu i-a văzut pe niciunul 
din ei până acum două luni. 

— În cazul ăsta, e clar, domnule... 

— Nu e chiar aşa de simplu pe cât pare, Craddock. Am 
făcut cercetări şi, după cât se pare, Patrick şi Julia nu au 
nici un amestec în povestea asta. Dosarul lui din marină e 


autentic şi nu are decât câteva menţiuni de 
„insubordonare”. Am vorbit şi la Cannes cu o indignată 
doamnă Simmons care ne-a asigurat că ambii ei copii sunt 
la Chipping Cleghorn, la verişoara ei, Letiţia Blacklock. Cam 
asta e! 

— Şi doamna Simmons e chiar doamna Simmons? 

— E doamna Simmons de multă vreme, asta e tot ce-ţi pot 
spune, îi răspunse Rydesdale pe un ton aspru. 

— Pare destul de clar. Numai că totul se potrivea. Aveau 
vârsta potrivită, domnişoara Blacklock nu-i cunoştea. Mi se 
părea că-i găsisem pe Pip şi Emma. 

Inspectorul-şef căzu pe gânduri, după care îi întinse peste 
masă o hârtie lui Craddock. 

— Uite ce-am descoperit despre doamna Easterbrook. 

Inspectorul citi ridicând din sprâncene. 

— Foarte interesant, remarcă el. Cam şmecheră bătrâna, 
nu-i aşa? Dar ce scrie aici nu poate fi legat de povestea 
noastră, din câte îmi dau eu seama. 

— Se pare că nu. Şi uite încă ceva legat de doamna 
Haymes. 

Craddock ridică iar din sprâncene. 

— Se pare că o să mai am o discuţie cu această doamnă. 

— Crezi că informaţia asta e relevantă? 

— S-ar putea. Ar fi o mare lovitură... 

Cei doi bărbaţi tăcură pentru câteva momente. 

— Cum s-a descurcat Fletcher, domnule? 

— Fletcher a fost foarte activ. A făcut o percheziţie 
amănunţită a casei, cu acordul domnişoarei Blacklock, dar 
n-a găsit nimic concludent. Apoi a încercat să descopere 
cine ar fi putut avea ocazia să ungă uşa aceea, cercetând 
cine putea fi acasă în ziua liberă a bucătăresei. S-a dovedit 
un pic mai complicat decât am fi crezut, pentru că se pare 
că ea iese la plimbare aproape în fiecare după-amiază. De 
obicei merge în sat, unde se duce să bea o cafea la 
Bluebird. Aşa că, atunci când domnişoara Blacklock şi 


domnişoara Bunner nu sunt acasă, ceea ce se întâmpla mai 
ales după-amiezile, calea e liberă. 

— Şi uşile sunt întotdeauna lăsate deschise? 

— Aşa se obişnuia, dar cred că acum le închid. 

— Şi la ce concluzii a ajuns Fletcher? Pe cine suspectează 
că ar fi intrat în casă când nu era nimeni acolo? 

— Practic, ar fi putut fi oricare dintre cei prezenţi în 
noaptea aceea. 

Rydesdale consultă o hârtie aflata în faţa lui. 

— Domnişoara Murgatroyd a apărut cu o cloşcă. (Sună 
ciudat, dar asta susţine ea.) Se pare că era foarte fâstâcită 
şi se contrazicea singură, dar Fletcher crede că asta e firea 
ei, nefiind vorba de un sentiment de vinovăţie. 

— S-ar putea, admise Craddock. E o persoană emotivă. 

— Apoi a venit doamna Swettenham să ia o bucată de 
carne pe care domnişoara Blacklock o lăsase pentru ea pe 
masa din bucătărie, pentru că domnişoara Blacklock fusese 
la Milchester cu maşina în ziua aceea, şi întotdeauna îi 
aduce carne când merge la Milchester. Tu înţelegi ceva din 
toată povestea asta? 

Craddock analiză situaţia. 

— De ce nu i-a lăsat chiar domnişoara Blacklock carnea 
doamnei Swettenham, atunci când a trecut pe lângă casa 
acesteia, când se întorcea de la Milchester? 

— Nu ştiu, dar nu a procedat aşa. Doamna Swettenham 
pretinde că ea (domnişoara B.) îi lasă întotdeauna pachetul 
pe masa din bucătărie, iar ei (doamna S.) îi place să treacă 
după pachet când Mitzi nu e acasă, pentru că uneori Mitzi e 
foarte nepoliticoasă. 

— Plauzibilă explicaţie. Altceva? 

— Domnişoara Hinchcliffe a declarat că nu a trecut deloc 
pe acolo în ultimul timp. Dar nu-i adevărat, pentru că Mitzi 
a văzut-o ieşind pe uşa laterală într-o zi. La fel şi o anumită 
doamnă Butt (e una dintre localnice). Pusă faţă în faţă cu 
aceste mărturii, domnişoara H. A admis că e posibil să fi 


trecut pe acolo, dar a uitat. Nu-şi aminteşte de ce s-a dus şi 
pretinde că ar fi trecut aşa, în vizită. 

— Pare destul de ciudat. 

— Ciudat e şi felul în care s-a purtat. Apoi mai e şi doamna 
Easterbrook, care şi-a scos câinii la plimbare şi a trecut, ca 
din întâmplare, să vadă dacă domnişoara Blacklock nu-i 
poate împrumuta nişte modele pentru tricotat. Dar 
domnişoara Blacklock nu era acasă. Aşa că s-a hotărât s-o 
aştepte puţin. 

— Probabil că a rămas să spioneze pe acolo. Sau probabil 
că a uns balamalele unei uşi. Şi colonelul? 

— A apărut într-o zi cu o carte despre India, pe care 
domnişoara Blacklock îşi dorea s-o citească neapărat. 

— Chiar îşi dorea? 

— Se pare că a încercat din răsputeri să scape de această 
plăcere, dar n-a reuşit. 

— Nici n-avea cum să scape, observă Craddock. 

— Dacă e cineva hotărât să-ţi împrumute o carte, n-ai cum 
să te opui! 

— Despre Edmund Swettenham nu ştim exact dacă a 
trecut pe la Little Paddocks. E extrem de rezervat. A zis că 
a trecut de câteva ori pentru a face nişte comisioane mamei 
sale, dar crede că nu în ultima vreme. 

— Oricum declaraţia lui nu e concludentă. 

— Aşa este. 

Rydesdale zise cu zâmbetul pe buze: 

— Nici Miss Marple nu a stat degeaba. Fletcher mi-a 
raportat că şi-a luat cafeaua de dimineaţa la Bluebird. A 
băut vin la Boulder şi ceai la Little Paddocks. I-a admirat 
grădina doamnei Swettenham şi a trecut pe la colonel 
pentru a-i vedea suvenirele din India. 

— Înseamnă că poate să ne spună dacă colonelul 
Easterbrook e un colonel pukka3. 

— În mod sigur ştie, dar colonelul pare în regulă. Va trebui 
să luăm legătura cu autorităţile din Orientul îndepărtat 
pentru a ne convinge că a fost acolo. 


— Şi între timp, izbucni Craddock, credeţi că domnişoara 
Blacklock ar fi de acord să plece? 

— Să plece din Chipping Cleghorn? 

— Da. Să o ia pe credincioasa ei Bunner şi să plece spre o 
destinaţie necunoscută. De ce să nu meargă în Scoţia să 
stea cu Belle Goedler? E un loc frumos şi inaccesibil. 

— Să stea acolo şi să aştepte ca doamna Goedler să 
moară? Nu cred că-i va surâde ideea. Nici o doamnă 
adevărată n-ar proceda aşa. 

— Ar putea să-şi salveze viaţa în felul acesta. 

— Haide, Craddock, nu-i atât de simplu să elimini pe 
cineva. 

— Chiar credeţi asta, domnule? 

— Într-un fel nu e greu deloc, sunt de acord. Există o 
mulţime de posibilităţi. O lovitură în cap, când iese să 
închidă găinile, sau un glonţ tras de după un gard viu. 
Foarte simplu. Dar să omori pe cineva şi nici măcar să nu fii 
suspectat că ai comis crima e mai greu. Şi cred că şi-au dat 
toţi seama până acum că suntem cu ochii pe ei. Planul lor 
iniţial a dat greş. Criminalul nostru trebuie să se gândească 
la altceva. 

— Sunt de acord cu ce spuneţi, domnule, dar să nu 
pierdem din vedere elementul timp. Doamna Goedler e pe 
moarte, poate trece în lumea drepţilor în orice clipă. Asta 
înseamnă că asasinul nostru nu-şi permite să aştepte. 

— Corect. 

— Şi încă ceva, domnule. El sau ea trebuie să ştie că 
verificăm pe toată lumea. 

— lar pentru asta avem nevoie de timp, zise Rydesdale 
dând din cap. Înseamnă să iei legătura cu zone îndepărtate, 
cu India, spre exemplu. Da, sunt lucruri care se desfăşoară 
lent, în timp. 

— lată un alt motiv de grabă. Sunt sigur că pericolul e 
real, domnule. Vorbim de o grămadă de bani care sunt în 
joc. Dacă Belle Goedler moare... 

Se întrerupse pentru că intră un poliţist. 


— Vă caută polițistul Legg de la Chipping Cleghorn la 
telefon, domnule. 

— Fă-mi legătura aici. 

Inspectorul Craddock privi cum comisarul-şef se schimbă 
la faţa. 

— Bine, mormăi Rydesdale. Detectivul inspector Craddock 
va veni imediat. 

Puse receptorul în furcă. 

— E vorba de?... izbucni Craddock. 

Rydesdale negă din cap. 

— Nu, zise el. E vorba despre Dora Bunner. Voia să ia nişte 
aspirină şi, din câte se pare, a luat dintr-un flacon aflat 
lângă patul Letitiei Blacklock. Mai erau câteva pastile în 
flacon. A luat două şi a mai lăsat una. Doctorul a luat-o 
pentru a putea fi analizată, dar spune că, în mod sigur, nu 
este aspirină. 

— E moartă? 

— Da. A fost găsită moartă în patul ei, în dimineaţa asta. 
După cum susţine doctorul, a murit în somn. Nu crede că a 
fost moarte naturală, deşi domnişoara Bunner nu era 
tocmai sănătoasă. E de părere că a fost otrăvită. Vom primi 
diseară rezultatele autopsiei. 

— Aspirine lângă patul Letitiei Blacklock... Foarte 
inteligentă mişcare. Patrick mi-a spus că domnişoara 
Blacklock a aruncat o jumătate de sticlă cu vin şi a deschis 
una nouă. Nu cred că s-ar fi gândit să faci acelaşi lucru cu 
un flacon desfăcut de aspirina. Cine a fost în casă în 
perioada aceasta, mai precis în ultimele două zile? Cred că 
pastilele au fost puse acolo de curând. 

Rydesdale îl privi. 

— "Toţi suspecţii noştri au fost prezenţi ieri acolo, la 
petrecerea de ziua domnişoarei Bunner. Oricare dintre ei 
se putea strecura până sus să înlocuiască flacoanele. Sau 
oricare dintre membrii familiei putea să facă acest lucru 
oricând. 

Capitolul 17 


ALBUMUL. 

Stând în faţa porţii casei parohiale, bine înfofolită, Miss 
Marple luă biletul din mâna lui Bunch. 

— Transmite-i domnişoarei Blacklock, zise Bunch, că lui 
Julian îi pare foarte rău că nu poate veni el însuşi, dar 
trebuie să se ocupe de un prizonier care e pe moarte la 
Locke Hamlet. Va veni după prânz, dacă domnişoara 
Blacklock va dori să-l primească. Biletul conţine 
instrucţiunile pentru înmormântare. El crede că ar fi mai 
bine să fie joi, dacă ancheta are loc miercuri. Săraca Bunny. 
Într-un fel numai ei i se putea întâmpla să moară otrăvită cu 
aspirina care era destinată altcuiva. La revedere, draga 
mea. Sper ca plimbarea nu te va obosi prea tare. Mi-e 
imposibil să te însoțesc, pentru că trebuie să merg cu 
copilul acela la spital, imediat. 

Miss Marple o linişti în privinţa plimbării, aşa că Bunch 
fugi. În timp ce o aştepta pe domnişoara Blacklock, Miss 
Marple aruncă o privire prin salon, întrebându-se ce anume 
voise să spună Dora Bunner în dimineaţa aceea, la 
cafeneaua Bluebird, când afirmase că bănuia că Patrick 
„umblase la veioză” pentru „a defecta lumina”. Ce veioză? 
Şi cum s-o strice? 

Miss Marple ajunse la concluzia că se referea la mica 
veioză de pe masa de lângă fereastra boltită. Mai spusese 
ceva despre un păstor sau o păstoriţă, iar veioza era, într- 
adevăr, un exemplar delicat din porțelan de Dresda, 
înfăţişând un păstor cu haină albastră şi pantaloni roz, care 
ţinea ceea ce, la origine, fusese un suport pentru lumânări, 
dar care acum fusese adaptat pentru curentul electric. 
Abajurul era din pergament transparent şi puţin cam mare, 
astfel încât aproape că acoperea figurina. Ce mai spusese 
oare Dora Bunner? „Îmi amintesc perfect că era păstoriţa. 
Iar în ziua următoare...” În mod clar, acum era păstorul. 

Miss Marple îşi aminti că atunci când ea şi Bunch veniseră 
să ia ceaiul, Dora Bunner făcuse o remarcă legată de 
veioză, cum că ar fi perechea alteia. Afirmația avea sens, un 


păstor şi o păstoriţă. Şi fusese veioza cu păstoriţa în ziua 
atacului, iar în dimineaţa următoare apăruse cealaltă 
veioză, cea care era şi acum pe masă, cu păstorul. Veiozele 
fuseseră schimbate între ele în acea noapte. lar Dora 
Bunner avusese motive să creadă (sau crezuse pur şi 
simplu) că Patrick le schimbase. 

De ce? Pentru că, dacă veioza iniţială ar fi fost examinată, 
s-ar fi dovedit cum reuşise Patrick să facă lumina să se 
stingă la momentul oportun. Dar oare cum reuşise? Miss 
Marple examină cu atenţie veioza aşezată în faţa ei. Cablul 
se întindea pe o parte a mesei, după care cobora, fiind 
conectat la priza din perete. Un întrerupător în formă de 
pară se afla la jumătatea firului. Lui Miss Marple nu i se 
păru nimic suspect, pentru că nu ştia mare lucru despre 
electricitate. 

Se întrebă unde era veioza cu păstoriţa. În camera de 
oaspeţi, sau aruncată pe undeva, sau în locul unde Dora 
Bunner îl surprinsese pe Patrick Simmons cu o pană şi o 
ceaşcă de ulei în mână? În magazia de unelte? Miss Marple 
se hotări să-i spună toate aceste amănunte inspectorului 
Craddock. 

La început, domnişoara Blacklock ajunsese la concluzia că 
nepotul ei, Patrick, ar fi putut fi responsabil de anunţul 
acela din ziar. O asemenea părere instinctivă se dovedise a 
fi de multe ori corectă, după cum credea Miss Marple. 
Pentru că, dacă-i cunoşti pe oameni îndeajuns de bine, poţi 
bănui de ce sunt în stare... 

Patrick Simmons... 

Un tânăr frumos. Un tânăr atrăgător, pe care îl plăceau 
atăt tinerele, cât şi bătrânele. Acelaşi gen de bărbat, poate, 
ca acela care devenise soţul surorii lui Randall Goedler. Ar 
putea fi Patrick Simmons „Pip”? Dar fusese în marină în 
timpul războiului, iar poliţia putea cu uşurinţă verifica acest 
lucru. 

Numai că uneori oamenii erau în stare să joace de minune 
un rol... şi, cu puţin curaj, puteau ajunge departe... 


Uşa se deschise şi domnişoara Blacklock intră. Miss 
Marple constată că părea mult îmbătrânită şi toată viaţa şi 
energia îi dispăruseră de pe chip. 

— Îmi pare rău că vă deranjez, începu Miss Marple, dar 
vicarul trebuie să se ocupe de un prizonier care e pe 
moarte, iar Bunch - de un copil care trebuie dus la spital. 
Vicarul v-a scris acest bilet. 

Îi întinse bileţelul, iar domnişoara Blacklock îl luă şi îl 
deschise. 

— Vă rog, luaţi loc, Miss Marple, zise ea. Vă mulţumesc că 
mi-aţi adus biletul. 

Apoi îl citi. 

— Vicarul e un om foarte înţelegător, spuse ea încetişor. 
Fără consolări inutile... Transmiteţi-i că sunt de acord cu tot 
ce mi-a propus. Imnul ei preferat era Lead Kindly Light. 

Rămase fără grai. 

Miss Marple spuse cu blândeţe: 

— Ne cunoaştem de foarte puţin timp, dar să ştiţi că-mi 
pare foarte rău. 

În acel moment, fără să se mai poată controla, Letiţia 
Blacklock începu să plângă. Era o durere copleşitoare care 
semăna cu un fel de neputinţă. Miss Marple tăcu 
respectându-i durerea. 

Domnişoara Blacklock se aşeză, în sfârşit. Faţa îi era 
inundată de lacrimi. 

— Îmi pare rău, spuse ea. Nu m-am mai putut controla, 
pur şi simplu. Ce pierdere! Ea era singura mea legătura cu 
trecutul. Singura care... care-şi mai amintea. Acum că s-a 
dus, am rămas singură. 

— Înţeleg foarte bine ce vreţi să spuneţi. Eşti singur când 
ultima persoană care-şi aminteşte moare. Am nepoți, 
nepoate şi prieteni buni, dar nu mai există nimeni care să 
mă fi cunoscut în tinereţe, nimeni din vremurile bune. Sunt 
singură de ceva vreme. 

Cele două femei nu mai spuseră nimic câteva momente. 


— Mă înţelegeţi foarte bine, zise Letiţia Blacklock. Se 
ridică şi merse la birou. Trebuie să-i scriu câteva cuvinte 
vicarului, începu să scrie încet, ţinând stiloul într-un fel 
neobişnuit. Am artrită, explică ea. Uneori de-abia pot să 
scriu. Închise plicul şi scrise numele destinatarului. Vă rog 
să fiţi amabilă şi să-i înmânaţi acest plic vicarului. 

O voce de bărbat se auzi pe hol, iar domnişoara Blacklock 
spuse repede: 

— A sosit inspectorul Craddock. 

Se duse la oglinda de lângă şemineu şi se pudră puţin. 

Craddock intră foarte posomorât şi abătut. 

Îi aruncă lui Miss Marple o privire dezaprobatoare. 

— A, deci aici sunteţi. 

Domnişoara Blacklock preciză: 

— Miss Marple a fost atât de drăguță şi a trecut să îmi 
aducă un bilet din partea vicarului. 

Miss Marple zise un pic nervoasă: 

— Plec imediat, imediat. Vă rog să nu vă supăraţi din 
cauza mea. 

— Aţi fost aici la petrecerea de ieri după-amiază? 

Miss Marple răspunse impacientată: 

— Nu. N-am fost. Bunch m-a dus în oraş să sun nişte 
prieteni. 

— În cazul acesta, nu-mi puteţi fi de nici un ajutor. 

Craddock deschise uşa sugestiv, iar Miss Marple ieşi 
fâstâcindu-se. 

— Femeile astea care-şi bagă nasul peste tot, zise 
Craddock. 

— Cred că sunteţi nedrept cu ea, îi replică domnişoara 
Blacklock. Chiar a venit să-mi aducă un bilet din parte 
vicarului. 

— Mda, sunt sigur că aşa e. 

— Nu cred că a făcut-o din pură curiozitate. 

— Poate aveţi dreptate, domnişoară Blacklock, dar eu am 
un nas foarte bun în ceea ce le priveşte pe bătrânele astea 
băgăcioase... 


— Este o fiinţă absolut inofensivă, spuse domnişoara 
Blacklock. 

„Şi periculoasă ca o muşcătură de şarpe”, se gândi 
Craddock. Dar nu avea de gând să-i facă astfel de 
confidenţe domnişoarei Blacklock. Acum când nu mai era 
nici un dubiu că undeva prin apropiere se afla un criminal, 
ştia că e mai înţelept să vorbească cât mai puţin. Şi nu voia 
ca următoarea victimă de pe listă să fie Jane Marple. 
Undeva era un asasin. Dar unde? 

— N-o să mai pierd timp cu condoleanţele, domnişoară 
Blacklock. Adevărul e că moartea domnişoarei Bunner mă 
face să nu mă simt deloc în largul meu, pentru că ar fi 
trebuit să fim în stare s-o prevenim. 

— Nu prea văd ce-aţi fi putut face. 

— Aşa e, n-ar fi fost prea uşor. Dar acum trebuie să ne 
mişcăm repede. Cine face toate astea, domnişoara 
Blacklock? Cine a tras două focuri asupra dumneavoastră şi 
o va mai face, probabil, dacă nu acţionăm rapid? 

Letiţia Blacklock se cutremură. 

— Nu ştiu, inspectore. Nu am nici o idee! 

— Am stat de vorbă cu doamna Goedler şi a încercat să mă 
ajute pe cât posibil. Dar n-am aflat mare lucru. Sunt doar 
câteva persoane care ar avea de profitat în urma morţii 
dumneavoastră. Mai întâi e vorba despre Pip şi Emma. 
Patrick şi Julia Simmons au vârsta potrivită, dar i-am 
verificat şi n-am găsit nimic suspect în legătură cu ei. 
Oricum, nu trebuie să ne limităm numai la ei doi. Spuneţi- 
mi, domnişoară Blacklock, aţi recunoaşte-o pe Sonia 
Goedler dacă aţi vedea-o? 

— Dacă aş recunoaşte-o pe Sonia? Normal că da, dar de 
ce... 

Se opri brusc. 

— Nu, zise ea potolit, nu cred că aş fi în stare. A trecut 
mult timp, 30 de ani. Probabil că e foarte în vârstă acum. 

— Cum arăta înainte? 

— Sonia? 


Domnişoara Blacklock făcu o pauză de gândire. 

— Era destul de micuță, brunetă... 

— Vreo particularitate anume? 

— Nu, nu-mi aduc aminte. Era veselă, foarte veselă. 

— Probabil că acum nu mai este atât de vesela. Aveţi vreo 
fotografie cu ea? 

— Cu Sonia? Staţi să văd... nu cred că am o fotografie 
numai cu ea, dar cred că am nişte poze vechi pe undeva, 
printr-un album, şi e posibil să fie şi ea pe acolo. 

— Pot să văd şi eu aceste poze? 

— Da, bineînţeles, numai să-mi amintesc unde am pus 
albumul... 

— Spuneţi-mi, domnişoară Blacklock, vi s-ar părea 
imposibil ca doamna Swettenham să fie Sonia Goedler? 

— Doamna Swettenham? 

Domnişoara Blacklock se uită la el puţin şocată. 

— Dar soţul ei a fost în serviciul guvernului, în India mai 
întâi şi apoi în Hong Kong. 

— Vreţi să spuneţi că astea sunt lucrurile pe care vi le-a 
spus ea, nu-i aşa? Nu ştiţi exact dacă e adevărat. 

— Nu, şopti domnişoara Blacklock. Dacă puneţi problema 
în acest fel, nu, nu ştiu... Dar doamna Swettenham? E 
absurd! 

— Ştiţi cumva dacă Sonia Goedler a jucat vreodată teatru, 
ca amatoare, de exemplu? 

— Da. Şi era foarte bună. 

— Vedeţi! Încă un lucru: doamna Swettenham poartă 
perucă. Sau, cel puţin, aşa susţine doamna Harmon. 

— Într-adevăr, e posibil să poarte perucă. Toate buclele 
acelea gri sunt prea perfecte ca să fie naturale. Dar tot cred 
că e absurd ceea ce susţineţi dumneavoastră. E o persoană 
foarte drăguță şi uneori chiar amuzantă. 

— Dar ce părere aveţi despre domnişoara Hinchcliffe şi 
domnişoara Murgatroyd? Poate fi vreuna din ele Sonia 
Goedler? 


— Domnişoara Hinchcliffe e prea înaltă. Seamănă cu un 
bărbat. 

— Domnişoara Murgatroyd? 

— Sunt sigură că domnişoara Murgatroyd n-ar putea fi 
Sonia. 

— Dumneavoastră nu vedeţi prea bine, nu-i aşa, 
domnişoară Blacklock? 

— Vă referiţi la faptul că sunt mioapă? 

— Da. Mi-ar plăcea să văd o poză de-a Soniei Goedler, 
chiar dacă a trecut mult timp şi fotografiile sunt uzate. 
Avem ochiul format pentru a descoperi amănunte pe care 
un amator nu le-ar detecta. 

— O să încerc să le caut. 

— Acum? 

— Cum, vreţi chiar pe loc? 

— Aşa aş dori. 

— Prea bine. Aşteptaţi o clipă... Am văzut albumul acela 
când făceam ordine prin bufet. Julia m-a ajutat. Mi-amintesc 
că a râs de hainele pe care le purtam pe atunci... Am pus 
cărţile pe raftul din salon. Oare unde am pus albumele şi 
volumele mari din Art Journal? Ce memorie proastă am! 
Poate îşi va aminti Julia. E acasă astăzi. 

— Mă duc s-o găsesc. 

Inspectorul pomi în căutarea Juliei, dar n-o găsi în niciuna 
dintre camerele de jos. Întrebată unde era domnişoara 
Simmons, Mitzi răspunse răspicat că nu era problema ei. 

— Eu stau în bucătărie şi-mi văd de pregătirea mesei. Şi 
nu mănânc nimic din ceea ce nu gătesc eu, înţelegeţi? 
Absolut nimic! 

Aflat în capătul scării, inspectorul o strigă pe domnişoara 
Simmons şi, neprimind nici un răspuns, urcă. 

Dădu nas în nas cu Julia în momentul în care cotea pe 
palier. Aceasta apăruse de pe o uşă care lăsa să se 
întrevadă o scăriţă în spirală. 

— Eram în pod, explica ea. Ce s-a întâmplat? 


Inspectorul Craddock îi spuse de ce avea nevoie de 
ajutorul ei. 

— Albumele vechi de fotografii? Da, mi le amintesc foarte 
bine. Parcă le-am pus în biblioteca din birou. O să le caut. 

Coborâră şi intrară în birou. În apropierea ferestrei se afla 
o bibliotecă mare. Julia deschise o uşă dând la iveală o 
învălmăşeală de obiecte. 

— Vechituri, zise ea. Numai vechituri. Dar bătrânii chiar 
nu se pot lipsi de ele. 

Inspectorul îngenunche şi luă două albume demodate de 
pe un raft. 

— Astea sunt? 

— Da. 

Domnişoara Blacklock intră şi li se alătură. 

— O, deci aici le pusesem. Chiar nu-mi aminteam. 

Craddock puse albumele pe masa şi începu să le 
răsfoiască. 

Fotografiile reprezentau femei cu pălării rotunde şi rochii 
lungi, în care abia puteau păşi, şi aveau explicaţii dedesubt, 
însă cerneala era veche şi se ştersese. 

— Cred că sunt în acesta, zise domnişoara Blacklock. Pe a 
două sau a treia pagină. Celălalt album conţine fotografii de 
după nunta Soniei, iar ea nu mai apare în ele. 

Întoarse o pagină. 

— Aici ar trebui să fie. 

Se opri. 

Pe pagină erau mai multe locuri goale. Craddock se aplecă 
şi descifra scrisul şters. „Sonia... eu... R. G.” Şi puţin mai 
încolo: „Sonia şi Belle pe plajă”. Iar pe pagina următoare: 
„Picnic la Skeyne”. Întoarse altă pagină: „Charlotte, eu, 
Sonia, R.G”. 

Craddock scrâşni din dinţi. 

— Cineva a dezlipit pozele astea şi cred că destul de 
recent. 

— Nu era nici o fotografie lipsă când am răsfoit albumul, 
zilele trecute. Nu-i aşa, Julia? 


— Nu m-am uitat cu mare atenţie decât la câteva rochii. 
Dar... cred că ai dreptate, mătuşa Letty, nu erau fotografii 
lipsă. 

Craddock deveni şi mai palid. 

— Cineva a scos toate pozele cu Sonia Goedler din acest 
album. 

Capitolul 18 

SCRISORILE. 

| 

— Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, doamnă Haymes. 

— Nu face nimic, spuse Phillipa distantă. 

— Haideţi să intrăm în această cameră, vă rog. 

— În birou? Dacă doriţi. Dar e foarte frig, pentru că nu e 
făcut focul. 

— Nu-i nimic. Nu va dura mult. Şi, oricum e bine, pentru 
că aici putem vorbi fără a fi auziţi. 

— Contează? 

— Pentru mine, nu, doamnă Haymes, dar ar putea conta 
pentru dumneavoastră. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Cred că mi-aţi declarat că soţul dumneavoastră a murit 
pe câmpul de bătălie, în Italia, nu-i aşa? 

— Şi? 

— N-ar fi fost mai simplu dacă mi-aţi fi spus adevărul, şi 
anume că a dezertat din regimentul lui? 

O văzu cum se albeşte la faţă şi-şi strânge pumnii. 

Spuse cu amărăciune: 

— Chiar trebuie să scormoniţi tot? 

Craddock îi replică pe un ton aspru: 

— Ne aşteptam ca oamenii să spună adevărul în ceea ce-i 
priveşte. 

Phillipa tăcu un timp, apoi spuse: 

— Şi? 

— Ce vreţi să spuneţi cu „şi”-ul acesta, doamnă Haymes? 

— Vă întreb ce o să faceţi în privinţa asta? Veţi spune 
tuturor? Chiar e necesar, sau corect, sau amabil din partea 


dumneavoastră? 

— Nu ştie nimeni? 

— Aici nu. Harry, spuse ea cu voce schimbată, fiul meu, nu 
ştie. Nu vreau să afle niciodată. 

— În cazul acesta vă asumaţi un mare risc, doamnă 
Haymes. Spuneţi-i băiatului adevărul, atunci când va fi 
îndeajuns de mare să înţeleagă. Dacă află pe cont propriu 
într-o zi, nu-i va pica prea bine. Iar dacă veţi continua să-i 
umpleţi capul cu poveşti despre tatăl lui care a murit ca un 
erou... 

— Nu fac aşa ceva. Nu-l mint chiar în totalitate. Pur şi 
simplu nu vorbesc despre acest subiect. Ştie că tatăl lui a 
fost ucis în război, şi în mare parte pentru noi acesta este 
adevărul. 

— Dar soţul dumneavoastră mai trăieşte? 

— Poate. De unde să ştiu? 

— Când l-aţi văzut ultima oară? 

Phillipa răspunse repede: 

— Nu l-am văzut de ani de zile. 

— Sunteţi sigură? Nu cumva l-aţi văzut acum două 
săptămâni? 

— Ce vreţi să insinuaţi? 

— Nu mi s-a părut posibil ca dumneavoastră să vă fi 
întâlnit cu Rudi Schertz aici, în chioşc. Dar Mitzi părea 
foarte convinsă. Insinuez, doamnă Haymes, că bărbatul pe 
care l-aţi văzut în dimineaţa aceea când v-aţi întors de-la 
lucru era soţul dumneavoastră. 

— Nu m-am întâlnit cu nimeni în chioşc. 

— Poate că nu mai avea bani şi a venit la dumneavoastră 
să ceară ajutor. 

— Vă asigur că nu l-am văzut şi nu m-am întâlnit cu nimeni 
în chioşc. 

— Dezertorii sunt adeseori oameni disperaţi. Uneori iau 
parte şi la jafuri. Atacuri. Lucruri de genul acesta. Şi au 
pistoale străine, de cele mai multe ori, pe care le-au adus 
din străinătate. 


— Nu ştiu unde este soţul meu. Nu l-am mai văzut de ani 
de zile. 

— Acesta e ultimul dumneavoastră cuvânt, doamnă 
Haymes? 

— Nu mai am nimic de adăugat. 

II 

Craddock se simţi mânios şi nedumerit după conversaţia 
cu Phillipa Haymes. 

„E încăpăţânată ca un catâr”, îşi spuse el, plin de nervi. 

Era aproape sigur că Phillipa minţea, dar nu putuse s-o 
determine să recunoască. 

Ar fi vrut să ştie mai multe despre ex-căpitanul Haymes, 
dar nu avea decât câteva informaţii insuficiente. Un raport 
nu tocmai grozav din armată, dar care nu sugera că 
Haymes ar fi fost un criminal. 

În plus, Haymes nu se potrivea în povestea cu uşa unsă. 

Treaba asta o făcuse cineva din casă sau cineva care avea 
foarte lesne acces înăuntru. 

Se trezi privind casa scărilor şi, deodată, se întreba ce 
făcea Julia în pod. Un pod nu era tocmai locul în care 
sofisticata Julia ar fi mers. 

Oare ce căuta acolo? 

Ajunse repede la primul etaj. Nu era nimeni acolo. 
Deschise uşa de unde venise Julia şi urcă pe scara strâmtă 
până ce ajunse în pod. 

Podul era plin de cufere, valize vechi, mai multe mobile 
stricate, un scaun cu un singur picior, o veioză sparta, nişte 
farfurii. Deschise unul dintre cufere. Era plin de haine de 
damă, demodate, dar de bună calitate. Probabil haine ale 
domnişoarei sau ale surorii ei moarte. 

Deschise un alt cufăr. Perdele. 

Trecu la o cutie de acte. Conţinea diverse hârtii şi scrisori 
foarte vechi şi îngălbenite de vreme. 

Cutia avea gravate inițialele C. L. B. Deduse că îi 
aparținuse surorii Letitiei, Charlotte. Deschise una dintre 
scrisori. Începea: 


Draga mea Charlotte, Ieri Belle s-a simţit suficient de bine 
ca să mergem la un picnic. R. G. Şi-a luat zi liberă. 
Fondarea întreprinderii Asvogel a mers de minune, iar R. G. 
E foarte încântat. Acţiunile Preference au o valoare mai 
mare decât cea nominală. 

Sări peste restul textului şi se uita la semnătură: 

Sora ta, care te iubeşte, Letiţia. 

Alese altă scrisoare. 

Draga Charlotte, Uneori mi-aş dori să te răzgândeşti şi să 
ieşi, să cunoşti lumea. Să ştii că exagerezi şi că lucrurile nu 
sunt aşa de rele precum crezi tu. lar oamenii trec cu 
vederea astfel de lucruri. Desfigurarea ta nu e atât de 
gravă precum crezi. 

Îşi aminti ce-i spusese Belle Goedler despre faptul că 
Charlotte Blacklock era desfigurată sau avea o diformitate. 
Letiţia renunţase la slujba ei până la urmă, pentru a putea 
avea grijă de sora ei. Scrisorile erau o mărturie a realei 
afecţiuni pe care domnişoara Blacklock o nutrea faţă de 
invalidă. După câte se părea îi scria surorii sale, descriindu- 
i în amănunt ceea ce făcea zilnic, încercând să o 
înveselească pe bolnavă. Iar Charlotte păstrase toate aceste 
scrisori. În unele dintre ele existau şi fotografii. Lui 
Craddock îi veni o idee sclipitoare. Poate că aici, în aceste 
scrisori, putea găsi un indiciu. Aici putea descoperi lucruri 
pe care Letiţia Blacklock le uitase de mult. Scrisorile erau o 
oglindă a trecutului şi, poate, undeva acolo se afla un 
amănunt care să-l ajute să facă lumina în acest caz. Erau şi 
fotografii, iar într-una dintre ele poate se afla şi Sonia 
Goedler. 

Inspectorul Craddock împacheta scrisorile cu grijă, închise 
cutia şi cobori. 

Pe culoar se întâlni cu Letiţia Blacklock, care-l privi cu 
uimire. 

— Ce-aţi făcut în pod? Am auzit zgomot de paşi, dar nu mi- 
am închipuit că... 


— Domnişoara Blacklock, am găsit nişte scrisori scrise de 
dumneavoastră şi adresate lui Charlotte acum mulţi ani. Îmi 
permiteţi să le iau şi să le citesc? 

Domnişoara Blacklock se înroşi de mânie. 

— Chiar trebuie să faceţi asta? De ce? La ce vă folosesc? 

— Îmi pot da o imagine a Soniei Goedler, a caracterului ei. 
Poate descopăr vreo aluzie sau un amănunt care să mă 
ajute. 

— Sunt scrisori personale, inspectore. 

— Ştiu. 

— Bănuiesc că oricum le veţi lua, pentru că aveţi puterea 
să faceţi acest lucru. Luaţi-le, luaţi-le! Dar nu veţi găsi mare 
lucru despre Sonia. S-a măritat şi a plecat după numai un 
an sau doi de când am început să lucrez pentru Randall 
Goedler. 

Craddock se încăpăţână. 

— Ar putea fi ceva. Trebuie să încercam tot. Vă asigur că 
pericolul e cât se poate de real. 

Domnişoara Blacklock spuse muşcându-şi buzele: 

— Ştiu. Bunny e moartă pentru că a luat o aspirină care-mi 
era destinată. Pot urma Patrick sau Julia, Phillipa sau Mitzi, 
tineri care au toată viaţa înainte. Cineva o să bea un pahar 
turnat pentru mine sau va mânca o bucată de ciocolată pe 
care ar fi trebuit s-o mănânc eu. Of! Luaţi scrisorile, luaţi-le! 
Şi apoi puteţi să le ardeţi. Nu înseamnă nimic pentru 
nimeni, în afară de mine şi Charlotte. Totul e trecut, s-a 
terminat... 

Îşi duse mâna la colierul de perle false pe care-l purta, iar 
Craddock nu se putu abţine să nu observe cât de puţin se 
potrivea cu taiorul şi fusta din tweed pe care le purta. 

Mai repetă o dată: 

— Luaţi scrisorile! 

III 

În după-amiaza următoare, Craddock sună la uşa casei 
parohiale. 

Era o zi mohorâtă care anunţa o furtună. 


Miss Marple îşi trăsese scaunul aproape de foc şi croşeta. 
Bunch îngenunchease pe podea şi tăia un material după un 
tipar. 

Luă o pauză, înlăturându-şi o şuviţă de pe frunte, şi îl privi 
întrebătoare pe Craddock. 

— Nu ştiu dacă procedez corect, zise inspectorul 
adresându-i-se lui Miss Marple, dar aş vrea să frunzăriţi 
scrisorile acestea. 

Le explică pe scurt cum le descoperise în pod. 

— Sunt scrisori încărcate de emoţii şi sentimente, adăugă 
Craddock. Domnişoara Blacklock făcea tot posibilul pentru 
a menţine trează pofta de viaţă a surorii sale şi lupta pentru 
sănătatea acesteia. Apar şi menţiuni despre tată, bătrânul 
doctor Blacklock. Un grobian intimidant, convins de faptul 
că tot ce spunea sau gândea era adevărul suprem. Probabil 
a omorât sute de pacienţi din încăpățânare. Era unul dintre 
oamenii care nu acceptă nici o idee sau metodă nouă. 

— Nu sunt sigură că-l pot blama pentru acest lucru, zise 
Miss Marple. Întotdeauna am fost de părere că doctorii 
tineri sunt mult prea nerăbdători să experimenteze. Abia 
după ce ţi-au scos toţi dinţii şi diverse părţi ale corpului, îţi 
spun că nu mai pot face nimic pentru tine. Sincer, prefer 
medicamentele de odinioară, ţinute în sticle mari, negre. La 
urma urmei, întotdeauna le puteai arunca în chiuvetă dacă 
ţi se păreau suspecte. 

Luă scrisorile pe care i le înmânase Craddock. 

— Vreau să le citiţi, deoarece cred că vă este mult mai 
uşor să înţelegeţi această generaţie decât mine. Nu-mi dau 
seama prea bine cum gândeau aceşti oameni. 

Miss Marple despături o hârtie fragilă. 

Dragă Charlotte, Nu ţi-am scris de două zile pentru că aici 
au apărut nişte complicaţii. Sora lui Randall, Sonia, (Ţi-o 
aminteşti? A venit să te ia cu maşina în ziua aceea. Cât mi- 
aş dori să ieşi mai mult!) ne-a anunţat că se căsătoreşte cu 
un oarecare Dimitri Stamfordis. Nu l-am văzut decât o 
singură dată. Foarte atrăgător, dar nu un om de onoare, aş 


adăuga. R. G. E furios şi spune că e un escroc şi un şarlatan. 
Belle, drăguţa, nu face altceva decât să zâmbească şi să 
stea pe canapea. Sonia, care pare atât de nepăsătoare, are 
un caracter teribil şi e atât de furioasă pe R. G. Încât ieri am 
avut senzaţia că o să-l omoare! 

Am făcut tot ce-mi stătea în putinţă. Am vorbit cu Sonia şi 
cu R. G. Şi i-am determinat pe amândoi să se mai calmeze 
puţin, dar când s-au văzut din nou au luat-o de la capăt! Nu 
mi-am închipuit că va fi atât de complicat. R. G. A făcut 
cercetări şi se pare că, într-adevăr, acest Stamfordis e o 
persoană reprobabilă. 

Între timp afacerile au fost neglijate. Continui să merg la 
serviciu şi într-un fel chiar e plăcut, pentru că R. G. Mi-a dat 
mână liberă. Mi-a zis ieri: „Slavă Domnului că mai sunt şi 
oameni inteligenţi pe lumea asta. N-o să te îndrăgosteşti 
niciodată de un escroc, nu-i aşa, Blackie?” I-am răspuns că 
nu cred că mă voi îndrăgosti niciodată de nimeni. R. G. Mi-a 
propus să încercam câteva nebunii noi în oraş. Uneori e ca 
un mic diavol neastâmpărat şi îi place să se joace cu focul. 
„Eşti chiar hotărâtă să mă menţii pe calea cea dreaptă, nu-i 
aşa, Blackie?” Şi chiar asta am de gând să fac. Nu pot să-mi 
dau seama cum de o persoană nu realizează când un lucru 
nu e corect, dar R. G. Chiar nu-şi dă seama. Nu ştie decât ce 
e împotriva legii. 

Belle râde de toate astea. Crede că toată agitația legată de 
Sonia e o prostie. „Sonia are banii ei, a zisea. Dece sănu 
se mărite cu acest om, dacă îşi doreşte?” I-am răspuns că 
poate acest pas se va dovedi a fi o mare greşeală, iar Belle 
mi-a replicat: „Niciodată nu e o greşeală să te măriţi cu 
bărbatul pe care îl iubeşti, chiar dacă mai târziu vei 
regreta. Cred că Sonia nu vrea să se certe cu Randall din 
cauza banilor, având în vedere cât de mult iubeşte ea 
banii”. 

Dar să lăsăm lucrurile astea. Ce face tata? Nu te voi ruga 
să-i transmiţi salutările mele. Dar o poţi face dacă tu crezi 


că e mai bine aşa. le-ai mai văzut cu cineva? Nu trebuie să 
fii morbidă, draga mea. 

Sonia mă roagă să te salut din partea ei. Tocmai a intrat şi 
îşi strânge şi îşi deschide pumnii de parcă ar fi o pisică 
furioasă care-şi ascute ghearele. Cred că ea şi R. G. Au avut 
o nouă confruntare. Sonia poate fi foarte enervantă, mai 
ales când se uita la tine cu privirea aia de gheaţă. 

Multe sărutări, draga mea, şi fruntea sus. Tratamentul 
acesta cu iod poate da rezultate bune. M-am interesat şi 
pare a fi foarte eficient. 

Sora ta care te iubeşte, Letiţia. 

Miss Marple împături scrisoarea şi i-o dădu înapoi 
inspectorului. Apoi rămase pe gânduri. 

— Aşadar, ce părere v-a făcut? se grăbi să întrebe 
Craddock. Ce credeţi despre ea? 

— Despre Sonia? E destul de greu să judeci pe cineva 
după felul în care este văzută de altă persoană... Cred că 
era foarte hotărâtă să facă ce-şi dorea şi voia să împace şi 
capra, şi varza... 

— Îşi strânge şi îşi deschide pumnii de parcă ar fi o pisică 
furioasă”, murmură Craddock. Asta îmi aminteşte de 
cineva... 

Se încruntă. 

— A făcut cercetări... îşi aminti Miss Marple. 

— Dacă am putea avea rezultatele acelor cercetări, zise 
Craddock. 

— Scrisoarea îţi aminteşte de cineva din St. Mary Mead? 
întrebă Bunch, cam imprudentă, având în vedere că avea 
gura plină de bolduri. 

— Nu-mi dau prea bine seama... Doctorul Blacklock are 
probabil ceva din domnul Curtiss, preotul de la Wesleyan. 
Nu-şi lăsa copilul să poarte aparat dentar şi zicea că e 
voinţa Domnului să aibă dinţi strâmbi. „La urma urmei, i-am 
spus, tu îţi aranjezi părul şi barba. Poate e voinţa Domnului 
ca părul tău să crească.” Mi-a răspuns că asta e cu totul 
altceva. Dar asta nu ne ajută prea mult în situaţia de faţă. 


— N-am descoperit nici acum al cui era pistolul. Nu era al 
lui Rudi Schertz. Dacă aş şti cine are pistol în Chipping 
Cleghorn... 

— Colonelul Easterbrook are unul pe care îl păstrează în 
sertarul lui cu gulere. 

— De unde ştiţi, doamnă Harmon? 

— Mi-a spus doamna Butt, care vine să lucreze la mine cu 
ziua. Sau, mai bine spus, de două ori pe săptămână. 
Doamna Butt e de părere că e normal să aibă un pistol, de 
vreme ce a fost în armată. În felul acesta se poate apăra şi 
de eventualii hoţi. 

— Când v-a spus toate astea? 

— Cu mult timp în urmă. Cred că acum şase luni. 

— Colonelul Easterbrook? se întrebă Craddock. 

— E ca ţintele acelea de la bâlciuri, nu-i aşa? continuă să 
vorbească Bunch cu gura plină de bolduri. Se învârte, se 
învârte şi se opreşte la ceva diferit, de fiecare dată. 

— Mie îmi spuneţi, mormăi Craddock. Colonelul a fost într- 
o zi la Little Paddocks pentru a lăsa o carte. Atunci ar fi 
putut unge uşa. Dar n-a negat nici o clipă că a fost acolo. Nu 
ca domnişoara Hinchcliffe. 

Miss Marple tuşi încetişor. 

— Trebuie să fiţi mai înţelegător, având în vedere timpurile 
pe care le trăim, inspectore. 

Craddock o privi neînţelegând unde bătea. 

— La urma urmei, dumneavoastră reprezentaţi poliţia, nu- 
i aşa? Oamenii nu pot spune chiar tot ce ştiu la poliţie, 
înţelegeţi? 

— Nu văd de ce nu, zise Craddock. Doar dacă nu au ceva 
necinstit de ascuns. 

— Se referă la unt, explică Bunch, încercând să înfăşoare o 
hârtie în jurul piciorului unui scaun. Unt, porumb pentru 
găini, câteodată smântână şi, uneori, şuncă. 

— Arată-i biletul de la domnişoara Blacklock, zise Miss 
Marple. Nu e foarte recent, dar sună ca un roman poliţist. 


— Oare ce-am făcut cu el? La acesta te referi, mătuşă 
Jane? 

Miss Marple luă biletul şi îl citi. 

— Da, zise ea încântată. Acesta este. 

Îl înmână inspectorului. 

M-am interesat, joi este ziua potrivita. Oricând după ora 
15. Dacă mai e şi pentru mine, lăsaţi-l la locul obişnuit. 

Bunch îşi scoase boldurile din gură şi începu să râdă. Miss 
Marple urmări faţa inspectorului. 

Soţia vicarului începu să-i explice: 

— Joi este ziua în care fermele din împrejurimi fac unt. Şi 
oferă câte puţin tuturor. De obicei, domnişoara Hinchcliffe 
merge să-l ia. Îi cunoaşte bine pe fermieri datorită faptului 
că are porci, probabil. Dar totul se face mai pe ascuns, fiind 
un fel de schimb local. O persoană primeşte unt şi dă în 
schimb castraveți sau altceva şi puţină carne atunci când 
taie un porc. Şi, din când în când, un animal are un accident 
şi trebuie sacrificat. Toate acestea nu pot fi spuse chiar aşa, 
pe faţă, din cauza poliţiei. Pentru că bănuiesc că un astfel 
de schimb nu este tocmai legal. Cred că Hinch s-a strecurat 
la Little Paddocks cu puţin unt pe care l-a pus în locul 
obişnuit. Care este un borcan de sub un bufet, apropo. 

— Mă bucur că am venit să vă văd, doamnelor, zise 
Craddock. 

— Uneori existau şi bonuri pentru haine, zise Bunch. În 
general nu se face asta, deoarece nu e considerat un 
schimb corect. Şi nici banii nu intra în calcul. Însă persoane 
precum doamna Finch sau doamna Huggins îşi doresc o 
rochie de lână sau o haină de iarnă şi le plătesc cu bonuri în 
loc de bani. 

— Ar fi bine să nu-mi mai spuneţi nimic, zise Craddock. E 
ilegal ceea ce faceţi. 

— În cazul acesta n-ar trebui să existe legi atât de 
nedrepte, zise Bunch umplându-şi din nou gura cu bolduri. 
Eu nu mă implic, normal, pentru că Julian e împotrivă. Dar 
ştiu ce se întâmplă. 


Inspectorul simţi că-l cuprinde disperarea. 

— Simplu şi frumos! Şi, cu toate acestea, o femeie şi un 
bărbat au fost omorâţi, iar altă femeie ar putea fi ucisă 
înainte să pot descoperi ceva clar. Deocamdată i-am lăsat să 
aştepte pe Pip şi Emma, pentru că mă concentrez pe Sonia. 
Îmi doresc să fi ştiut cum arăta. Am găsit în scrisori câteva 
fotografii, dar cred că nu apare în niciuna. 

— De unde ştiţi că nu apare în nici o fotografie? Aveţi 
semnalmentele ei? 

— Domnişoara Blacklock mi-a spus că era micuță şi 
brunetă. 

— Da? Ce interesant. 

— Mi s-a părut că una dintre fotografii îmi aminteşte de 
cineva. Era o fată înaltă, blondă, cu părul strâns în creştetul 
capului. Nu ştiu cine ar putea fi. Dar, în orice caz, nu poate 
fi Sonia. Credeţi că e posibil ca doamna Swettenham să fi 
fost brunetă în tinereţe? 

— Foarte brunetă nu cred, îşi dădu Bunch cu părerea. Are 
ochi albaştri. 

— Am sperat să găsesc o poză cu Dimitri Stamfordis, dar 
cred că mi-am făcut prea multe iluzii... Îmi pare rău că nu 
vă spun nimic, domnişoară Marple, zise Craddock 
strângând scrisorile. 

— Vă înşelaţi, îi răspunse Miss Marple. Îmi sugerează 
destule. Mai citiţi o dată, inspectore, mai ales pasajul în 
care se specifică faptul că Randall Goedler a făcut cercetări 
în legătură cu Dimitri Stamfordis. 

Craddock o privi uimit. 

În acel moment sună telefonul. 

Bunch se ridică de pe podea şi merse în hol, unde, în 
concordanţă cu cele mai solide tradiţii victoriene, fusese 
plasat telefonul, nemaifiind mişcat de acolo. 

Se întoarse şi îl anunţă pe Craddock: 

— E pentru dumneavoastră. 

Uşor surprins, inspectorul ieşi pe hol, închizând cu grijă 
uşa sufrageriei în urma lui. 


— Craddock? Sunt Rydesdale. 

— Da, domnule. 

— M-am uitat prin raportul tău. În interogatoriul luat 
Phillipei Haymes, am observat că ar fi negat că şi-a mai 
văzut soţul din momentul dezertării acestuia din armată. 

— Aşa este, domnule. Voia să fie foarte convingătoare, dar, 
după mine, minţea. 

— Sunt de acord cu tine. Îţi aminteşti de un caz de acum 
zece zile - un om a fost lovit de un camion şi dus la spitalul 
Milchester cu contuzii şi fractură pelviană? 

— Omul acela care a smuls practic un copil de sub roţile 
unui camion, sfârşind prin a fi el însuşi lovit? 

— Chiar el. Nu avea acte asupra lui şi nimeni nu s-a 
prezentat să-l identifice. Părea un fugar. A murit azi-noapte 
în comă. Dar l-am identificat - dezertor din armată, Ronald 
Haymes, ex-căpitan în South Loamshire. 

— Soţul Phillipei Haymes? 

— Exact. Avea un bilet vechi către Chipping Cleghorn 
asupra lui şi o sumă considerabilă de bani. 

— Deci până la urmă a luat bani de la soţia lui. Am crezut 
mereu că el trebuie să fi fost omul cu care vorbise Phillipa 
în chioşc, când i-a auzit Mitzi. Dar a negat cu îndârjire, 
normal. Domnule, accidentul a avut loc înainte... Rydesdale 
îi luă vorba din gură. 

— Da, a fost dus la spitalul Milchester în data de 28, iar 
atacul de la Little Paddocks a avut loc pe 29. Asta îl 
eliberează de orice bănuială. Soţia lui n-a ştiut însă nimic 
despre accident şi probabil s-a gândit că el fusese implicat 
în atac. Dar şi-a ţinut gura, normal, pentru că, la urma 
urmei, era vorba de soţul ei. 

— A făcut un gest foarte nobil, nu-i aşa, domnule? şopti 
Craddock. 

— Să-l salveze pe copilul acela? Da. Curajos. Nu cred că 
laşitatea l-a făcut pe Haymes să dezerteze. Oricum, acum 
nu mai contează. Pentru un om ca el, care îşi ascundea 
identitatea, a fost o moarte bună. 


— Mă bucur pentru ea, zise inspectorul. Şi pentru băiatul 
lor. 

— Da, n-ar trebui să-i fie ruşine cu tatăl lui. Iar tânăra va 
putea să se recăsătorească. 

— Chiar mă gândeam la acest aspect, domnule... Deschide 
posibilităţi. 

— Ar fi mai bine să-i dai vestea când ajungi acolo. 

— Aşa voi face, domnule. Mă duc acum. Sau mai bine 
aştept până termină lucrul. Poate va avea un şoc şi, oricum, 
aş vrea să văd pe altcineva mai întâi. 

Capitolul 19 

RECONSTITUIREA CRIMEI. 

| 

— O să-ţi aduc o veioză înainte să plec, spuse Bunch. E 
întuneric aici. Cred că o să vină furtuna. 

Aşeză mica veioză de citit pe cealaltă parte a mesei, de 
unde ar fi putut lumina lucrul de mână al lui Miss Marple, 
care stătea într-un scaun mare cu spătar. 

În acel moment, Tiglath Pileser, pisica, sări şi se repezi la 
cablul întins pe masă, trăgându-l violent cu ghearele. 

— Nu, Tiglath Pileser, nu e voie... E de-a dreptul îngrozitor, 
la uite, e muşcat peste tot şi aproape rupt. Chiar nu 
înţelegi, pisică prostuţă, că, dacă mai faci asta, s-ar putea să 
te curentezi? 

— Mulţumesc, dragă, zise Miss Marple întinzând mâna să 
aprindă veioza. 

— Nu se aprinde aşa. Trebuie să apeşi pe întrerupătorul 
acela mic şi caraghios aşezat de-a lungul cablului. Stai puţin 
să mult florile de aici. 

Ridica o vază cu trandafiri deasupra mesei. 

Tiglath Pileser, mişcându-şi coada, dădu jucăuş cu lăbuţa şi 
îi atinse braţul lui Bunch, care vărsă nişte apă din vază. Apa 
căzu în zona cablului şi pe Tiglath Pileser, care sări pe 
podea mieunând cu indignare. 

Miss Marple apăsă pe întrerupător şi, în momentul acelea, 
în zonele unde ajunsese apa apăru o mică flamă şi se auzi 


un sfârâit. 

— Of, zise Bunch. S-a ars. Bănuiesc că a afectat lumina din 
întreaga casă. 

Încercă să aprindă lumina. 

— Mda, nu merge, aşa cum am bănuit. Ce prostie să fie 
toate legate în acelaşi circuit. Şi am ars şi masa puţin. 
Numai pisica e de vină. Ce s-a întâmplat, mătuşă Jane? Te- 
am speriat? 

— Nu-i nimic, draga mea. Doar că mi-am dat seama de un 
lucru pe care ar fi trebuit să-l realizez mai de mult. 

— Mă duc să repar siguranţa şi să aduc o veioză din biroul 
lui Julian. 

— Nu te deranja, o să pierzi autobuzul. Nu mai am nevoie 
de lumină. Vreau doar să stau liniştită şi să mă gândesc la 
ceva. Grăbeşte-te, altfel o să pierzi autobuzul. 

După ce Bunch plecă, Miss Marple stătu liniştită preţ de 
câteva clipe. În încăpere atmosfera era apăsătoare, 
prevestind furtuna. 

Miss Marple luă o bucată de hârtie. 

Mai întâi scrise: „Veioză?” şi sublinie cu o linie groasă. 
După un minut sau două notă un alt cuvânt. 

Creionul ei zbura pe hârtie, făcând tot felul de însemnări 
misterioase... 

II 

În camera de zi cam întunecată de la Boulders, cu tavanul 
scund şi cu ferestrele zăbrelite, domnişoara Hinchcliffe şi 
domnişoara Murgatroyd aveau o dispută. 

— Problema ta, Murgatroyd, spuse domnişoara 
Hinchcliffe, este că nu încerci. 

— Dar crede-mă, Hinch, nu-mi amintesc nimic. 

— Ia ascultă aici, Amy Murgatroyd, o să încercăm să 
gândim constructiv. Până acum n-am strălucit în postura de 
detectivi. Am greşit în problema aceea cu uşa. N-ai ţinut 
uşa deschisă pentru criminal, până la urmă. Eşti 
nevinovată, Murgatroyd! 

Domnişoara Murgatroyd zâmbi timid. 


— Aşa avem noi noroc să avem cea mai tăcută femeie de 
serviciu din Chipping Cleghorn, continuă domnişoara 
Hinchcliffe. De obicei mă bucură acest lucru, însă de data 
asta nu ne avantajează. 

Toată lumea a aflat despre cea de-a doua uşă a salonului, 
iar noi abia ieri. 

— Sincer, tot nu înţeleg cum... 

— E foarte simplu. Premisele noastre iniţiale erau corecte. 
Nu poţi ţine o uşă deschisă, agita o lanternă şi ameninţa cu 
un pistol, şi toate astea în acelaşi timp. Am păstrat lanterna 
şi pistolul şi am eliminat uşa. Ei bine, am greşit. Trebuia să 
eliminăm pistolul. 

— Totuşi, a avut un pistol, zise domnişoara Murgatroyd. L- 
am văzut. Zăcea pe podea, lângă el. 

— După ce murise. E foarte clar: nu ela tras cu pistolul. 

— Atunci cine? 

— Asta o să aflăm. Persoana care a tras e aceeaşi care a 
pus aspirină otrăvită lângă patul domnişoarei Blacklock şi a 
omorât-o pe săraca Dora Bunner. Şi nu mai putea fi Rudi 
Schertz, pentru că e mort de-a binelea. A fost cineva care 
era în salon în seara atacului şi, probabil, a fost prezent şi la 
petrecerea de ziua Dorei Bunner. Şi singura persoană pe 
care putem să n-o mai bâănuim este doamna Harmon. 

— Crezi că cineva a pus aspirinele alea acolo în ziua 
petrecerii? 

— De ce nu? 

— Dar cum a reuşit? 

— Păi am mers toţi la toaletă, nu-i aşa? zise domnişoara 
Hinchcliffe. M-am spălat pe mâini la baie pentru că eram 
lipicioasă de la prăjitură. lar micuța şi drăguţa doamnă 
Easterbrook şi-a pudrat nasul în dormitorul lui Blacklock, 
nu? 

— Hinch! Crezi că ea...? 

— Încă nu-mi dau seama. Dacă a fost ea, n-a fost prea 
discretă. Dacă vrei să plasezi nişte pastile, nu cred că vrei 
să fii văzut deloc în dormitor. Oricum, au fost destule ocazii. 


— Bărbaţii n-au urcat la etaj. 

— Există scara de serviciu. La urma urmei, dacă un bărbat 
pleacă din cameră, nu-l urmăreşti ca să te asiguri că merge 
acolo unde crezi tu că merge. Lucrurile astea nu se fac! 
Deci hai să nu ne mai dondănim, pentru că vreau să 
revenim la atacul iniţial asupra domnişoarei Blacklock. 
Pentru început, vreau să încerci să lămureşti lucrurile în 
mintea ta, pentru că totul depinde de tine. 

Domnişoara Murgatroyd păru alarmată. 

— Of, draga Hinch, în ce încurcătura mă bag! 

— Stai liniştită, nu trebuie să depui prea mult efort pentru 
a gândi. E o chestiune de ochi. Important e ce ai văzut. 

— Dar n-am văzut nimic. 

— Problema ta, Murgatroyd, e, cum spuneam mai 
devreme, că nu încerci. Acum, fii atentă. Uite ce s-a 
întâmplat. Oricine ar fi cel care a încercat să o omoare pe 
Letty Blacklock se afla cu noi în cameră în seara aceea. El 
(spun el pentru că mi-e mai uşor, dar asta nu înseamnă că 
nu poate fi vorba de o femeie) unsese în prealabil cea de-a 
doua uşă prin care se poate ieşi din salon şi care se 
presupunea că era zăvorâtă. Nu întreba când anume a 
făcut acest lucru, pentru că asta complică lucrurile. De fapt, 
dacă aş vrea, cred că aş putea merge în orice casă din 
Chipping Cleghorn şi să fac orice vreau acolo timp de o 
jumătate de oră, fără să mă vadă nimeni. Nu trebuie decât 
să ştii clar unde sunt femeile care vin să muncească, 
proprietarii şi să stabileşti când şi unde au plecat şi când se 
întorc. Să continuăm. A uns ce-a de-a doua uşă care se 
putea deschide fără nici un sunet. Uite scenariul. Se sting 
luminile, iar uşa A (uşa normală) se deschide cu zgomot. 
Atacatorul intră cu lanterna şi începe să amenințe. În timpul 
acesta, pe când noi toţi chicoteam, X s-a strecurat uşor pe 
uşa B în holul întunecat, s-a dus în spatele elveţianului ăluia 
idiot, a tras două focuri înspre Letty Blacklock, după care I- 
a împuşcat pe individ. A lăsat pistolul jos, ca să pară, pentru 
cei care nu gândesc prea mult, aşa ca tine, că elveţianul a 


tras, după care s-a reîntors în cameră, în timp ce restul 
încercau să găsească o brichetă. Ai înţeles? 

— Da, da, dar cine a fost? 

— Păi, dacă tu nu ştii, Murgatroyd, atunci nimeni nu ştie. 

— Eu? Domnişoara Murgatroyd intră în panică. Dar eu nu 
ştiu nimic. Pe cuvânt, Hinch! 

— Pune la treabă chestia aia pe care o numeşti creier. 
Pentru început, unde se aflau ceilalţi când s-au stins 
luminile? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii. Mă scoţi din sărite, Murgatroyd. Ştii unde erai 
tu, nu-i aşa? Erai lângă uşă. 

— Da, acolo eram. M-a lovit la bătătură când s-a deschis. 

— Nu înţeleg de ce nu-ţi faci pedichiura, în loc să te plângi 
atâta din cauza picioarelor. N-o să mai poţi să-ţi opreşti 
sângerarea într-o zi. Haide, erai lângă uşă. lar eu stăteam 
sprijinită de şemineu, aşteptând ceva de băut. Letty 
Blacklock era lângă masa din dreptul ferestrei boltite, 
pregătind ţigările. Patrick Simmons se dusese după băutură 
în cea de-a doua cameră. De acord? 

— Da, da, îmi amintesc. 

— Bun. În acel moment cineva s-a dus după Patrick în cea 
de-a doua cameră sau începuse să se îndrepte într-acolo. 
Unul dintre bărbaţi. Partea proastă e că nu-mi amintesc 
care din ei era, Easterbrook sau Edmund Swettenham. Tu 
îţi aminteşti? 

— Nu. 

— Normal că nu. Apoi mai era cineva care s-a dus către 
camera cea mică: Phillipa Haymes. Îmi amintesc foarte bine 
lucrul acesta, pentru că am observat ce spate drept şi 
frumos are şi mi-am zis că i-ar sta bine călărind. S-a 
îndreptat către şemineul din cealaltă cameră, dar nu ştiu ce 
anume căuta acolo, pentru că, în acel moment s-a făcut 
întuneric. Prin urmare, astea sunt poziţiile. În camera mică 
erau Patrick Simmons, Phillipa Haymes şi ori colonelul 
Easterbrook, ori Edmund Swettenham. Acum te rog să fii 


atentă, Murgatroyd. Cel mai probabil ar fi ca făptaşul să fie 
unul dintre aceştia trei. Dacă cineva intenţiona să iasă pe 
uşa aceea îndepărtată, ar fi avut grijă să stea într-un loc cât 
mai convenabil. Prin urmare, după cum am mai spus, poate 
fi vorba de unul dintre cei trei. Şi, în acest caz, tu nu mai 
poţi face nimic, Murgatroyd. Domnişoara Murgatroyd se 
însenină în mod vizibil. Pe de altă parte, continuă 
domnişoara Hinchclifte, există posibilitatea ca niciunul 
dintre cei trei să nu fie cel pe care-l căutăm. Şi aici vei 
interveni tu, Murgatroyd. 

— Dar de unde să ştiu eu ce s-a întâmplat? 

— Am mai spus deja: dacă tu nu ştii, nimeni nu ştie. 

— Dar chiar nu ştiu! N-am putut vedea nimic. 

— Ba ai putut. Eşti singura persoană care ar fi putut. 
Stăteai în spatele uşii, iar lanterna nu te putea orbi, pentru 
că între ea şi tine era uşa deschisă. Tu vedeai ce vedea Rudi 
Schertz în lumina lanternei, pe când noi, restul, eram orbiţi. 

— Probabil că nu eram orbită de lumina lanternei, dar n- 
am văzut nimic, pentru că lumina aceea se tot învârtea... 

— Şi pe ce pica lumina lanternei? Pe feţe, nu-i aşa? Pe 
scaune? Pe mese? 

— Da, da... Am văzut-o pe domnişoara Bunner, cu gura 
căscată şi cu ochii ieşindu-i din orbite, holbându-se şi 
clipind foarte des. 

— Asta e! zise domnişoara Hinchcliffe. Vezi, nu trebuie 
decât să-ţi pui mintea la contribuţie! Continuă. 

— Dar n-am mai văzut altceva, pe cuvânt. 

— Vrei să spui că ai văzut o cameră goală? Nimeni nu 
stătea în picioare sau jos? 

— Nu, bineînţeles că nu. Domnişoara Bunner stătea cu 
gura căscată, iar doamna Harmon stătea pe braţul unui 
fotoliu. Îşi ţinea ochii închişi şi şi-i acoperise cu palmele, ca 
un copil. 

— Foarte bine. Am aflat ce făceau doamna Harmon şi 
domnişoara Bunner. Înţelegi cum stă treaba? Cel mai greu 
e să-ţi ordonezi ideile. După ce o să eliminăm persoanele pe 


care le-ai văzut, vom ajunge într-un punct important, şi 
anume, pe cine n-ai văzut. Te-ai prins? În afară de mese, 
scaune, crizanteme şi toate celelalte obiecte, erau şi 
anumite persoane: Julia Simmons, doamna Swettenham, 
doamna Easterbrook, fie colonelul Easterbrook, fie Edmund 
Swettenham, Dora Bunner şi Bunch Harmon. Le-ai văzut pe 
Bunch Harmond şi pe Dora Bunner. Le putem tăia de pe 
listă. Acum gândeşte, Murgatroyd, gândeşte, erau toate 
aceste persoane prezente? 

Domnişoara Murgatroyd tresări uşor asemenea unei 
ramuri care se izbeşte de geam. Închise ochii şi începu să 
murmure... 

— Florile... pe masă... fotoliul cel mare... lumina n-ajungea 
până la tine, Hinch, doamna Harmon... 

Telefonul sună strident. Domnişoara Hinchcliffe se duse să 
răspundă. 

— Alo? Gara? 

Domnişoara Murgatroyd, ascultătoare, rememora cu ochii 
închişi evenimentele din seara de 29. Lumina lanternei 
rotindu-se prin toată camera... un grup de oameni... 
ferestrele... canapeaua... Dora Bunner... peretele... masa 
cu veioza... fereastra arcuită... detunătura bruscă a 
pistolului... 

— Extraordinar! făcu domnişoara Murgatroyd. 

— Ce? ţipă domnişoara Hinchcliffe nervoasă în telefon. E 
acolo încă de dimineaţă? De la ce oră? Fir-ar să fie, şi mă 
suni de-abia acum? O să vă denunţ la Protecţia Animalelor 
pentru afacerea asta! "Ţi-a scăpat? Asta e tot ce poţi să-mi 
spui? 

Trânti receptorul. 

— E vorba de câine, zise ea. Prepelicarul. E la gară de azi- 
dimineaţă, de azi-dimineaţă de la ora opt! Şi n-a băut strop 
de apă! lar incompetenţii ăştia mă sună de-abia acum. Mă 
duc s-o aduc imediat. 

Năvăli pe uşă afară, în timp ce domnişoara Murgatroyd se 
trezi din reverie. 


— Stai, Hinch, trebuie să-ţi spun ceva important... nu 
înţeleg... 

Domnişoara Hinchcliffe ieşise valvârtej îndreptându-se 
către şopronul care servea drept garaj. 

— Continuam când mă întorc, strigă ea. Nupot să te 
aştept. Eşti în papuci de casă, ca de obicei. 

Apăsă acceleraţia şi pomi în trombă. Domnişoara 
Murgatroyd se dădu în lături. 

— Dar Hinch, te rog, ascultă-mă, trebuie să-ţi spun... 

— Când mă întorc... 

Maşina plecă. Vocea domnişoarei Murgatroyd se auzea 
slab, din depărtare. 

— Dar Hinch, ea nu era acolo. 

III 

Pe cer se îngrămădiseră nori negrii. În timp ce domnişoara 
Murgatroyd se uita după maşina care se îndepărta, primii 
stropi de ploaie începură să cadă. 

În stilul ei agitat, domnişoara Murgatroyd se repezi spre 
sârma pe care atârnase la uscat, cu câteva ore înainte, două 
perechi de pantaloni şi două pulovere de lână. 

Începu să vorbească singură: 

— Ce uimitor... of, n-o să dau rufele jos la timp! Şi erau 
aproape uscate... 

Se chinui puţin să desprindă un cârlig de rufe, apoi îşi 
întoarse capul pentru că auzi pe cineva apropiindu-se. 

Apoi îi zâmbi musafirului de bun venit. 

— Bună ziua, vă rog să mergeţi înăuntru, vă veţi uda. 

— Lăsaţi-mă să vă ajut. 

— Dacă nu-i prea mare deranjul... ar fi păcat să se ude din 
nou. Ar trebui să dau jos frânghia de rufe, dar cred că pot 
să ajung. 

— Poftiţi eşarfa. Să v-o aranjez în jurul gâtului? 

— Da, mulţumesc... Da, poate... dacă aş putea să ajung la 
cârligul ăsta... 

Eşarfa de lână îi fu înfăşurată în jurul gâtului, apoi, 
deodată, laţul se strânse... 


Gura domnişoarei Murgatroyd se deschise, dar nu scoase 
nici un sunet, cu excepţia unui horcăit uşor. 

Şi laţul se strânse şi mai tare... 

IV 

Pe drumul de întoarcere de la gară, domnişoara 
Hinchcliffe opri maşina ca s-o ia pe Miss Marple, care 
mergea grăbită pe stradă. 

— Hei, strigă ea. O să vă udaţi până la piele. Vă invit să 
beţi un ceai la mine. Am văzut-o pe Bunch aşteptând 
autobuzul, ceea ce înseamnă că veţi fi singură în casa 
parohială. Veniţi la noi. Eu şi Murgatroyd încercăm să 
facem o reconstituire a crimei şi cred că suntem pe cale de 
a descoperi adevărul. Nu luaţi în seamă câinele. E cam 
nervos. 

— Ce frumuseţe! 

— Da, e un animal frumos! Proştii aceia au ţinut-o la gară 
de azi-dimineaţă fără să mă anunţe. Dar i-am pus la punct, 
leneşii naibii. O, scuzaţi-mi limbajul, dar am fost crescută de 
servitori, acasă în Irlanda. 

Maşinuţa se opri cu zgomot în curtea de la Boulders. Un 
cârd de rațe şi găini le înconjură pe cele două femei, cum se 
dădură jos din maşină. 

— Doamne, Murgatroyd, zise domnişoara Hinchcliffe. Nu 
le-a dat grăunţe. 

— E greu să faci rost de porumb? se interesă Miss Marple. 

Domnişoara Hinchcliffe îi făcu cu ochiul. 

— Sunt în relaţii bune cu majoritatea fermierilor, zise ea. 

Gonind găinile, o conduse pe Miss Marple către casă. 

— Sper că nu v-aţi udat prea tare. 

— Nu, am un impermeabil bun. 

— O să aprind focul dacă Murgatroyd n-a făcut-o deja. Hei, 
Murgatroyd? Unde e femeia asta? Murgatroyd? Unde s-a 
dus câinele? A dispărut. 

De afară se auzi un lătrat. 

— Javră afurisită. 

Domnişoara Hinchcliffe merse la uşă şi strigă: 


— Cuţu, Cuţu. Ce nume prostesc, dar se pare că aşa au 
botezat-o. Trebuie să-i găsim alt nume. Hei, Cuţu. 

Prepelicarul adulmeca ceva care zăcea sub frânghia 
întinsă de care atârnau rufele în bătaia vântului. 

— Murgatroyd nici nu s-a gândit să strângă rufele de pe 
sârmă. Oare unde o fi? 

Prepelicarul continua să miroasă ceea ce părea a fi un 
maldăr de haine, apoi îşi ridică botul şi urlă din nou. 

— Ce are câinele? 

Domnişoara Hinchcliffe se îndreptă către animal, iar Miss 
Marple, înțelegând deodată totul fugi repede după ea. 
Stăteau acolo, una lângă cealaltă, în ploaie, iar braţul femeii 
mai în vârstă se aşeză în jurul umerilor celeilalte. 

Simţi muşchii încordaţi ai domnişoarei Hinchcliffe în timp 
ce aceasta privea fiinţa care zăcea acolo, cu faţa 
congestionată şi cu limba atârnând. 

— O să-l omor pe cel care a făcut asta, şopti domnişoara 
Hinchcliffe răspicat. Numai de-aş pune mâna odată pe ea... 

Miss Marple întrebă uimită: 

— Ea? 

Domnişoara Hinchcliffe o privi cu o expresie răvăşită. 

— Da, sunt aproape sigură cine a fost... e una dintre cele 
trei posibilităţi. 

Mai rămase un moment privindu-şi prietena moartă, apoi 
se îndreptă către casă. Vocea îi era rece şi aspră. 

— Trebuie să sunăm la poliţie. Şi, în timp ce-i aşteptăm, o 
să vă povestesc. Într-un fel, e vina mea că Murgatroyd zace 
acolo. Am transformat totul într-un joc... Crima nu e un 
joc... 

— Aşa e, confirmă Miss Marple. Crima nu e un joc. 

— Şi dumneavoastră bânuiţi ceva, nu-i aşa? zise 
domnişoara Hinchcliffe în timp ce ridica receptorul şi formă 
numărul. 

Vorbi scurt, după care închise. 

— O să fie aici în câteva minute... Am auzit că aţi mai fost 
implicată în astfel de cazuri. Cred că Edmund Swettenham 


mi-a spus. Vreţi să auziţi la ce concluzii am ajuns eu şi 
Murgatroyd? 

Descrise pe scurt conversaţia pe care o avusese cu 
Murgatroyd înainte de a pleca la gară. 

— Ştiţi, a strigat după mine, exact când plecam... De asta 
ştiu că e vorba despre o femeie, şi nu despre un bărbat... 
Dacă aş fi aşteptat, dacă aş fi ascultat-o! La naiba, câinele 
ar mai fi putut rezista un sfert de oră. 

— Nu te învinovăţi, draga mea, pentru că nu-ţi face bine. 
Nu putem vedea viitorul. 

— Nu, nu putem... Ceva s-a izbit de fereastră, din câte îmi 
amintesc. Poate ea era afară, da, în mod sigur era acolo... a 
venit înspre casă, iar eu şi Murgatroyd ţipam una la 
cealaltă. Cred că a auzit tot... 

— Încă nu mi-aţi spus ce a zis prietena dumneavoastră. 

— A spus o singură propoziţie! „Ea nu eraacolo.” Făcu o 
pauză. Există trei femei pe care nu le-am eliminat. Doamna 
Swettenham, doamna Easterbrook şi Julia Simmons. lar 
una dintre acestea trei nu era acolo. Nu mai era în salon, 
pentru că se strecurase pe cealaltă uşa şi se dusese pe hol. 

— Da, zise Miss Marple, înţeleg. 

— Este una dintre aceste femei. Nu ştiu care, dar voi afla! 

— Scuzaţi-mă, zise Miss Marple, dar ea, adică domnişoara 
Murgatroyd, a rostit cuvintele exact cum mi le-aţi spus 
dumneavoastră? 

— Cum adică exact cum vi le-am spus? 

— Of, cum să vă explic? Aţi spus: „Ea nu era acolo”, 
accentuând la fel fiecare cuvânt. Dar există trei modalităţi 
de a rosti această propoziţie: „Ea nu era acolo” - foarte 
personal. Sau: „Ea nu era acolo”, confirmând o suspiciune 
deja existentă. Sau s-ar mai putea spune (şi asta e varianta 
cea mai apropiată de felul în care aţi pronunţat 
dumneavoastră), „Ea nu era acolo”, cu o uşoară accentuare 
a cuvântului „acolo”. 

— Nu ştiu, zise domnişoara Hinchcliffe dând din cap. Nu- 
mi amintesc... Cum naiba să-mi amintesc? Cred, da, în mod 


sigur a zis: „Ea nu era acolo”. Aşa cred că a zis. Dar chiar 
contează? 

— Da, spuse Miss Marple pe gânduri. Aşa cred. E un 
indiciu destul de slab, normal, dar cred că este un indiciu. 
Da, în mod sigur contează... 

Capitolul 20 

MISS MARPLE LIPSEŞTE. 

| 

Deşi nu-i făcea nici o plăcere, poştaşul fusese obligat în 
ultima vreme să ducă scrisori locuitorilor din Chipping 
Cleghorn nu numai dimineaţa, ci şi după-amiaza. 

În după-amiaza aceasta lăsă trei scrisori la Little Paddocks 
exact la ora 17.10. 

Una îi era adresată Phillipei Haymes, după caligrafie, fiind 
scrisă de un şcolar, iar celelalte două erau pentru 
domnişoara Blacklock, care le deschise în timp ce ea şi 
Phillipa stăteau la măsuţa de ceai. Din cauza ploii torențiale, 
Phillipa putuse să plece devreme de la Dayas Hall şi, 
oricum, odată ce sera fusese închisă, nu prea mai avea ce 
face. 

Domnişoara Blacklock rupse primul plic care conţinea o 
factură pentru repararea unui boiler de la bucătărie. Pufni 
enervată. 

— Preţurile lui Daymond sunt astronomice, pur şi simplu 
astronomice. Dar presupun că e la fel de rău peste tot. 

Desfăcu cea de-a doua scrisoare, scrisă de cineva al cărui 
scris nu-l recunoştea. 

Dragă verişoară Letty, Crezi că e bine dacă vin la tine joi? 
I-am scris lui Patrick acum două zile, dar nu mi-a răspuns. 
Aşa că presupun că nu este nici o problemă. Mama ajunge 
în Anglia luna viitoare şi speră să reuşească şi ea să te vadă. 

Trenul meu va ajunge în Chipping Cleghorn la 6.15 şi sper 
că nu e prea de dimineaţă. 

Cu mult drag, Julia Simmons. 

Prima dată domnişoara Blacklock citi scrisoarea mai mult 
uimită, dar a doua oară expresia i se înăspri. O privi pe 


Phillipa care zâmbea parcurgând scrisoarea de la fiul ei. 

— Ştii cumva dacă Julia şi Patrick s-au întors? 

Phillipa ridică ochii din scrisoare. 

— Da, au intrat imediat după mine. S-au dus sus să se 
schimbe, pentru că erau uzi. 

— Te deranjează dacă-i chemi? 

— Nici o problemă. 

— Aşteaptă puţin, aş vrea să-ţi citesc ceva. 

Îi înmână Phillipei scrisoarea pe care o primise. Phillipa 
citi şi se încruntă. 

— Nu înţeleg... 

— Sincer, nici eu, dar cred că e momentul să-i chemi pe 
Patrick şi pe Julia, Phillipa. 

Phillipa striga de lângă scară: 

— Patrick! Julia! Domnişoara Blacklock vrea să vă vadă. 
Patrick cobori în fugă scara şi intră în cameră. 

— Rămâi, Phillipa, o rugă domnişoara Blacklock. 

— Bună, mătuşă Letty, zise Patrick vesel. M-ai chemat? 

— Da. Poate reuşeşti să-mi explici asta. 

Faţa lui se umplu de o spaimă aproape comică în timp ce 
citea. 

— Am uitat să-i scriu. Ce idiot sunt! 

— Presupun că scrisoarea asta este de la sora ta, Julia? 

— Da, aşa este. 

Domnişoara Blacklock întreba cu asprime în glas: 

— În cazul acesta, dacă-mi permiţi să întreb, cine este 
domnişoara pe care ai adus-o aici ca fiind Julia Simmons şi 
care mi-a dat de înţeles că ar fi verişoara mea? 

— Păi să vezi, mătuşa Letty, ideea e că... pot să-ţi explic 
tot, ştiu că n-ar fi trebuit să procedez aşa, dar a fost un fel 
de glumă, dar lasă-mă să-ţi explic... 

— Aştept explicaţia. Cine este tânăra? 

— Am întâlnit-o la o petrecere la scurt timp după ce am 
fost lăsat la vatră. Am stat de vorbă şi i-am spus că tocmai 
veneam la tine, aşa că ne-am gândit că n-ar fi o idee rea 
dacă aş lua-o şi pe ea... Ştii, Julia, adevărata Julia, e 


înnebunită să joace teatru, dar mama nu e deloc de acord 
cu asta. În orice caz, Juliei i s-a oferit şansa să joace într-o 
companie în Perth şi s-a gândit că n-ar fi rău să încerce, dar 
s-a gândit că mama ar fi mult mai liniştită dacă ar şti că e 
aici cu mine studiind, ca o fetiţă cuminte. 

— Şi până la urma domnişoara asta cine e mai precis? 

Patrick se întoarse uşurat către Julia, care intră calmă în 
cameră. 

— S-a aflat tot, spuse el. 

Julia ridică din sprâncene, dar îşi păstra calmul şi luă loc. 

— Bun, zise ea. Presupun că eşti furioasă, zise ea studiind 
faţa domnişoarei Blacklock aproape fără nici un interes. Eu 
aş fi, în locul tău. 

— Cine eşti? 

Julia ridică privirea. 

— Cred că e timpul să lămuresc lucrurile. Sunt jumătate 
din combinaţia Pip şi Emma. Ca să fiu şi mai clară, numele 
meu de botez este Emma Jocelyn Stamfordis, numai că tata 
a renunţat repede la numele de Stamfordis. Cred că l-a 
schimbat în De Courcy. Părinţii mei s-au despărţit la trei ani 
după ce eu şi Pip ne-am născut. Fiecare a luat-o pe drumul 
său. Şi ne-au separat şi pe noi, iar eu am rămas cu tata. N-a 
fost un părinte prea grozav, deşi, în mare, pot spune că a 
fost încântător. Au avut farmecul lor perioadele în care am 
fost la mănăstire, atunci când tata nu mai avea nici un ban 
sau pregătea vreo afacere nefericită. Obişnuia să-mi 
plătească câte un an şcolar, după care pleca şi mă lăsa pe 
mâna călugăriţelor timp de un an sau doi. Între aceste 
intervale ne simţeam foarte bine împreună învârtindu-ne în 
cercuri selecte. Războiul ne-a separat şi nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu el. Şi eu am avut o perioadă aventuroasă. Am 
fost în Rezistenţa franceză o perioadă şi a fost foarte 
interesant. Ca să scurtez povestirea, am aterizat la Londra 
şi am început să mă gândesc la viitorul meu. Ştiam că 
fratele mamei, cu care aceasta avusese o ceartă teribilă, a 
fost un om bogat, aşa că i-am cercetat testamentul să văd 


dacă îmi revenea ceva. Şi nu era aşa, nu în mod direct, 
vreau să spun. Am făcut câteva cercetări despre văduvă, 
aflând că era cam bolnavă şi pe moarte. Aşa că mi s-a părut 
că tu erai cartea mea câştigătoare. Mai aveai puţin şi intrai 
în posesia unei averi uriaşe şi, din câte am aflat, nu prea 
aveai cu cine s-o cheltuieşti. Aşa că mi-a trecut prin cap că, 
dacă aş avea ocazia să te cunosc şi să ne împrietenim, 
lucrurile ar ieşi chiar bine. Până la urmă lucrurile s-au mai 
schimbat puţin de când a murit unchiul Randall, având în 
vedere că banii pe care i-am avut au fost înghiţiţi de 
cataclismul din Europa. M-am gândit că poate ţi se va face 
milă de o biată orfană şi îi vei face cadou o mică sumă. 
Poate... 

— Aşa te-ai gândit deci? zise domnişoara Blacklock cu 
amărăciune. 

— Da. Din păcate nu prea aveam cum să te cunosc, prin 
urmare nu puteam să mă apropii de tine... Apoi fericita 
întâmplare a făcut să-l cunosc pe Patrick şi mi s-a părut o 
şansă minunata. L-am convins pe Patrick, apoi şi pe Julia, 
căreia îi era teamă să încerce să se facă actriţă. I-am 
explicat însă că e de datoria ei să se dedice artei, aşa că a 
plecat în Perth încercând să devină o nouă Sarah 
Bernhardt. Nu trebuie să-l blamezi pe Patrick prea mult. l-a 
fost milă de mine, pentru că eram singura pe lume, şi s-a 
gândit că ar fi o idee minunată să vin aici dându-mă drept 
sora lui. 

— Şi a fost de acord şi cu faptul că ai îndrugat o groază de 
minciuni la poliţie? 

— Ai milă, Letty. Nu înţelegi că, după ce a avut loc atacul 
acela ridicol, am început să simt că eram într-un fel în 
încurcătură. Să recunoaştem, eu aveam un o motiv foarte 
bun pentru a te elimina. Dar ai cuvântul meu în acest 
moment că nu eu am încercat să te omor. Sper că nu te 
aştepţi să merg şi să mă denunţ. Până şi Patrick a gândit 
uneori lucruri rele despre mine, şi dacă el a gândit aşa 
ceva, îţi dai seama ce-ar crede poliţia? Inspectorul 


Craddock mi s-a părut un om destul de sceptic. M-am 
gândit că pentru mine cel mai înţelept ar fi fost să rămân 
Julia şi s-o şterg la un moment dat, după ce lucrurile se vor 
linişti. De unde să ştiu că proasta de Julia, adevărata Julia, 
se va certa cu producătorul şi va da totul peste cap într-o 
singură clipă? I-a scris lui Patrick întrebându-l dacă poate 
veni aici, iar el, în loc să-i scrie: „Nu poţi veni”, uită 
complet! Îi aruncă o privire plină de mânie lui Patrick. Ce 
mare idiot eşti! 

Îşi scutură părul. 

— Habar n-ai cât de greu mi-a fost la Milchester! Normal, 
n-am putut merge la spital. Dar trebuia să merg undeva. 
Aşa că mi-am petrecut ore întregi la cinema, văzând de mii 
de ori aceleaşi filme îngrozitoare. 

— Pip şi Emma, murmură domnişoara Blacklock. Niciodată 
n-am crezut, în pofida celor spuse de inspector, că existau 
cu adevărat... O privi scrutătoare pe Julia. Dacă tu eşti 
Emma, atunci unde e Pip? 

Ochii limpezi şi inocenți ai Juliei îi întâlniră pe ai ei. 

— Habar nu am. 

— Cred că minţi, Julia. Când l-ai văzut ultima oară? 

Julia ezită o clipă înainte să vorbească, apoi spuse apăsat: 

— Nu l-am mai văzut de la trei ani, când l-a luat mama. De 
atunci nu i-am mai văzut pe niciunul din ei şi nu ştiu unde 
sunt. 

— Asta e tot ce ai de spus? 

Julia aprobă cu o mişcare a capului. 

— N-aş putea spune că îmi pare rău, pentru că, dacă ar fi 
s-o iau de la început, aş face acelaşi lucru, deşi cred că m-aş 
răzgândi, în caz că aş afla de afacerea asta cu crime. 

— Julia, zise domnişoara Blacklock. Îţi spun aşa pentru că 
m-am obişnuit. Ai fost în Rezistenţa franceză, nu-i aşa? 

— Da, timp de opt luni. 

— În cazul acesta presupun că ştii să tragi cu pistolul. 

Ochii albaştri ai Juliei o fixară din nou. 


— Da. Sunt o trăgătoare foarte bună, dar n-am tras în tine, 
Letiţia Blacklock. Va trebui să mă crezi pe cuvânt, pentru 
că, dacă aş fi tras eu în tine, poţi fi sigură că n-aş fi ratat. 

II 

Zgomotul unei maşini mai risipi din atmosfera tensionată 
din cameră. 

— Oare cine o fi? întrebă domnişoara Blacklock Mitzi băgă 
pe uşă un cap ciufulit, cu nişte ochi înspăimântați. 

— Iar a venit poliţia. Asta se numeşte persecuție! De ce nu 
ne lasă-n pace? Nu mai suport. O să-i scriu prim-ministrului. 
O să scriu regelui vostru. 

Mâna lui Craddock o împinse ferm şi nu foarte amabil. 
Inspectorul nu mai era acelaşi om. 

Anunţa pe un ton sever: 

— Domnişoara Murgatroyd a fost omorâtă, strangulată 
acum o oră. Se uită la Julia. Dumneavoastră, domnişoară 
Simmons, unde aţi fost toată ziua? 

— În Milchester. De-abia am intrat. 

— Şi dumneavoastră? îl întrebă el pe Patrick. 

— Da. 

— V-aţi întors împreună? 

— Da, răspunse Patrick. 

— Nu, zise Julia. N-are rost, Patrick. E genul de minciună 
care e descoperită imediat, mai ales că oamenii din autobuz 
ne cunosc. M-am întors cu autobuzul care ajunge aici la ora 
16.00, inspectore. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— Am făcut o plimbare. 

— Înspre Boulders? 

— Nu. Pe câmp. 

Inspectorul o ţintui cu privirea, iar Julia i-o susţinu cu faţa 
palidă şi buzele strânse. 

Înainte de a spune cineva ceva, sună telefonul. 

Privindu-l întrebător pe Craddock, domnişoara Blacklock 
răspunse. 


— Da? Cine? A, Bunch. Ce? Nu. Nu a venit. Nu am nicio 
idee... Da, e aici. 

Luă receptorul de la ureche şi anunţă: 

— Doamna Harmon vrea să vă vorbească, inspectore. Miss 
Marple nu s-a întors acasă, iar doamna Harmon e 
îngrijorată. 

Craddock luă receptorul. 

— Craddock la telefon. 

— Sunt îngrijorată, domnule inspector, tremură vocea lui 
Bunch. Mătugşa Jane a ieşit undeva şi nu ştiu unde. Şi se 
spune că domnişoara Murgatroyd a fost omorâtă. E 
adevărat? 

— Da, doamnă Harmon. Miss Marple era împreună cu 
domnişoara Hinchcliffe când au descoperit cadavrul. 

— Deci acolo este, spuse Bunch uşurată. 

— Nu, nu mai este acolo. A plecat de acolo, staţi să-mi 
amintesc, acum o jumătate de oră. Nu a ajuns acasă? 

— Nu. Ar fi trebuit să ajungă în zece minute. Unde s-o fi 
dus? 

— Poate e la unul dintre vecinii dumneavoastră. 

— O să-i sun pe toţi. Mi-e teamă, domnule inspector. 

„Şi mie”, gândi Craddock. 

Inspectorul spuse repede: 

— O să vin numaidecât la dumneavoastră. 

— Chiar vă rog. Am găsit o hârtie pe care mătuşa a scris 
ceva înainte să plece. Nu ştiu dacă are vreo valoare... Mie 
mi se pare că a mâzgălit ceva, pur şi simplu. 

Craddock închise telefonul. 

Domnişoara Blacklock întrebă speriată: 

— A păţit ceva Miss Marple? Sper că nu. 

— Şi eu sper la fel, zise Craddock cu amărăciune în glas. 

— E atât de bătrână şi fragilă. 

— Ştiu. 

Cu mâna la colierul de perle de la gât, domnişoara 
Blacklock spuse cu voce tare: 


— Totul se complică din ce în ce mai mult. Oricine ar face 
lucrurile acestea nu e în toate minţile, inspectore, e nebun 
de legat... 

— Mă întreb... 

Colierul de perle de la gâtul domnişoarei Blacklock se 
frânse sub strânsoarea degetelor sale, perlele împrăştiindu- 
se prin toată camera. 

Letiţia începu să strige ca apucată: 

— Perlele mele, perlele mele. 

Agonia din vocea ei era atât de mare, încât toţi râmaseră 
muţi de uimire. Cu mâna la gât, domnişoara Blacklock ieşi 
în fugă din cameră. 

Phillipa începu să strângă perlele. 

— N-am văzut-o niciodată atât de supărată. Nu se 
despărţea niciodată de colierul acesta. Credeţi că e un 
cadou special de la cineva? Poate de la Randall Goedler? 

— Posibil, răspunse inspectorul încet. 

— Nu sunt, n-ar putea fi veritabile? întrebă Phillipa în timp 
ce culegea perlele de pe jos. 

Inspectorul ridică una, contemplând-o. 

— Veritabile? Sigur că nu! 

Deodată însă îi trecu prin minte faptul că perlele ar putea 
fi totuşi veritabile. 

Erau atât de mari, de bine şlefuite şi de albe încât 
falsitatea lor părea plauzibilă, dar Craddock îşi aminti de un 
caz în care un şirag de perle veritabile fusese cumpărat cu 
câţiva şilingi din magazinul unui cămătar. 

Letiţia Blacklock îl asigurase că nu există nici o bijuterie 
de valoare în casă. Dar dacă aceste perle, erau, ipotetic 
vorbind, veritabile, valorau probabil o avere. lar dacă i le 
făcuse cadou Randall Goedler, înseamnă că erau foarte, 
foarte scumpe. 

Păreau false, trebuiau să fie false, dar dacă nu erau? 

De ce nu? Poate că nici ea nu realiza adevărata lor 
valoare. Sau poate hotărâse să-şi protejeze averea 
considerând-o fără valoare. Oare cât ar fi valorat dacă erau 


veritabile? O sumă neînchipuit de mare... O sumă care ar fi 
împins la crimă, dacă cineva ar fi ştiut adevărul. 

Pentru moment inspectorul renunţă la speculaţiile sale. 
Miss Marple lipsea, iar el trebuia să ajungă la casa 
parohială. 

III 

Îi găsi pe Bunch şi pe soţul ei palizi de îngrijorare. 

— Nu s-a întors, zise Bunch. 

— A zis că vine aici, când a plecat de la Boulders? întrebă 
Julian. 

— Nu, răspunse Craddock străduindu-se să-şi amintească 
tot ce se întâmplase ultima oară când o văzuse pe Jane 
Marple. 

Îşi aminti faţa ei serioasă şi lumina întunecată din ochii 
atât de blânzi, de obicei, ai lui Miss Marple. Îngrijorare şi o 
hotărâre fermă... de a face ce? De a merge unde? 

— Ultima oară când am văzut-o, vorbea cu sergentul 
Fletcher, spuse Craddock. Chiar lângă poartă. Apoi a plecat. 
M-am gândit că va veni direct aici, la casa parohială. Aş fi 
trimis-o cu maşina, dar erau atât de multe de făcut, iar ea a 
dispărut, pur şi simplu. Poate ştie Fletcher ceva! Unde e 
Fletcher? 

Dar, după cum ieşi la iveală, când Craddock sună la 
Boulders, sergentul Fletcher nu mai era acolo şi nu lăsase 
nici un mesaj despre locul unde putea fi găsit. Se părea că 
se întorsese la Milchester dintr-un motiv oarecare. 

Inspectorul sună la secţie, în Milchester, dar tot nu află 
nimic despre Fletcher. 

Inspectorul îşi aminti ce-i spusese Bunch la telefon. 

— Unde este hârtia aceea? Spuneaţi că a scris ceva pe o 
bucată de hârtie. 

Bunch îi aduse hârtia. O despături pe masă şi se uită la ea. 
Bunch se aplecă peste umărul lui şi începu să silabisească. 
Scrisul era destul de neciteţ. 

„Veioză.” 

Apoi urma cuvântul „Violete.” 


Pe urmă, după o pauză: „Unde e flaconul de aspirină?” 

Următorul lucru scris pe această listă destul de curioasă 
era mai greu de descifrat. 

— Delicious Death”, citi Bunch. Asta e prăjitura lui Mitzi! 

— Cercetări”, citi Craddock. „Cercetări?” Despre ce oare? 
Ce e asta? „Afecţiune vindecată...” Ce Dumnezeu! „lod, 
Perle.” A, perle. 

— Lotty”, nu, Letty. E-ul ei arată ca un o. După care e scris: 
„Berna.” Şi asta ce mai e? „Pensie de bătrâneţe”... 

Se priviră reciproc, neînţelegând nimic. 

Craddock recapitula repede: 

— Veioza. Violete. Unde e flaconul de aspirină? Delicious 
Death. Cercetări. Afecţiune vindecată. lod. Perle. Letty. 
Berna. Pensie de bătrâneţe. 

— 'Toate acestea înseamnă ceva? Nu văd care ar fi 
legătura dintre ele? 

— Am o idee, dar încă nu pot vedea întregul ansamblu. E 
ciudat că a amintit despre perle. 

— Ce-i cu perlele? Ce-a vrut să spună? 

— Domnişoara Blacklock poartă mereu colierul acela cu 
trei şiraguri de perle? 

— Da. Uneori chiar râdem pe seama lor. Par atât de 
nepotrivite! Dar probabil ea crede că sunt la modă. 

— Ar putea fi un alt motiv, şopti Craddock. 

— Doar nu insinuaţi că ar fi veritabile. E imposibil! 

— De câte ori aţi avut ocazia să vedeţi perle veritabile de 
mărimea aceasta, doamnă Harmon? 

— Dar par de sticlă. 

Craddock ridică din umeri. 

— Oricum, nu perlele contează acum, ci Miss Marple. 
Trebuie să o găsim. 

Trebuiau s-o găsească înainte să fie prea târziu - dar oare 
nu era deja prea târziu? Cuvintele acelea scrise pe hârtie 
demonstrau că Miss Marple urmărea o pistă... Dar era 
periculos, înfiorător de periculos. Şi unde naiba era 
Fletcher? 


Craddock părăsi casa parohială, îndreptându-se către 
locul unde îşi lăsase maşina. Nu putea face nimic altceva 
decât să caute. 

O voce îl strigă din spatele unui tufiş ud. 

— Domnule! zise sergentul Fletcher, repede. Domnule... 

Capitolul 21 

TREI FEMEI. 

Cina luase sfârşit la Little Paddocks şi fusese una tăcută şi 
stânjenitoare. 

Patrick, conştient că nu mai era agreat, încercase de 
câteva ori să facă conversaţie, dar nu avusese efectul 
scontat. Phillipa Haymes se retrăsese într-o lume proprie şi 
chiar şi domnişoara Blacklock renunţase să mai facă efortul 
de a fi veselă, ca de obicei. Se schimbase pentru cină şi 
coborâse purtând colierul ei cu camee, dar, pentru prima 
oară, frica i se putea citi în priviri şi era trădată de tremurul 
mâinilor. 

Numai Julia îşi păstrase aerul de detaşare cinică pe tot 
parcursul serii. 

— Îmi pare rău, Letty, că nu-mi pot face bagajul să plec. 
Dar cred că poliţia nu mi-ar permite. Nu cred că voi mai 
zăbovi mult sub acoperişul tău, pentru că mă aştept ca 
inspectorul Craddock să apară în orice moment cu un 
mandat de arestare şi o pereche de cătuşe. De fapt, mă 
întreb de ce lucrul ăsta nu s-a întâmplat deja. 

— O caută pe bătrână, pe Miss Marple, îi răspunse 
domnişoara Blacklock. 

— Credeţi că şi ea a fost omorâtă? întrebă Patrick cu o 
curiozitate ştiinţifică. Mă întreb de ce ar vrea s-o omoare. 
Oare ştie ceva? 

— Nu ştiu, zise domnişoara Blacklock sec. Poate 
domnişoara Murgatroyd i-a spus ceva. 

— Dacă şi ea a fost omorâtă, spuse Patrick, atunci, în mod 
logic nu există decât o persoană care ar fi putut face toate 
astea. 

— Cine? 


— Hinchcliffe, logic, făcu Patrick triumfător. De aceea a 
fost văzută ultima oara în viaţa la Boulders. Eu cred că nici 
n-a mai părăsit locul acela. 

— Mă doare capul, spuse domnişoara Blacklock apăsându- 
şi fruntea cu degetele. 

— De ce s-o omoare Hinch pe Miss Marple? N-are nici un 
sens. 

— Ar avea dacă Hinch este cea care a omorât-o pe 
Murgatroyd, triumfă din nou Patrick. 

Phillipa ieşi din apatie şi spuse: 

— Hinch n-ar omori-o pe Murgatroyd. 

— Ba ar fi făcut-o dacă Murgatroyd ar fi descoperit că ea, 
Hinch, era criminala. 

— În orice caz, Hinch era la gară când Murgatroyd a fost 
omorâtă. 

— Ar fi putut s-o omoare înainte să plece. 

Brusc, Letiţia începu să urle, speriind pe toată lumea: 

— Crima, crimă, crimă! Nu mai puteţi vorbi şi despre 
altceva? Mi-e frică, nu înţelegeţi? Sunt speriată. Înainte nu 
eram. Am crezut că pot avea singură grijă de mine... Dar ce 
pot face contra unui asasin care stă la pândă şi aşteaptă, şi 
plănuieşte! Of, Doamne! 

Îşi lăsă capul în mâini. Un moment mai târziu se ridică şi-şi 
ceru scuze. 

— Îmi pare rău. Mi-am pierdut cumpătul. 

— Nu-i nimic, mătuşă Letty, îi zise Patrick afectuos. Voi 
avea grijă de tine. 

— Tu? 

Fu singurul cuvânt pe care-l rosti Letiţia Blacklock, dar 
dezamăgirea din glasul ei sună aproape ca o acuzaţie. 

Conversaţia avusese loc cu puţin timp înainte de cină, 
când Mitzi făcuse o mică scenă venind şi anunțând că ea n-o 
să pregătească masa. 

— Nu mai fac nimic în casa asta. Mă duc în camera mea şi 
mă încui. Mi-e frică, au fost omorâţi oameni. Cine să vrea s- 
o omoare pe domnişoara Murgatroyd, cu faţa aia a ei 


prostească de englezoaică? Numai un maniac! Despre un 
maniac este vorba aici, iar unui maniac nu-i pasă pe cine 
omoară! Eu nu vreau să fiu ucisă. Sunt tot felul de umbre în 
bucătărie şi aud voci, mi se pare că e cineva în curte, după 
care mi se pare că văd o umbră lângă uşa cămării şi aud 
zgomote de paşi. Aşa că o să merg imediat în cameră şi o să 
încui uşa şi poate o să pun şi un sertar de la dulap ca s-o 
blochez. Iar mâine-dimineaţă îi voi spune poliţistului aceluia 
rău şi nemilos că eu plec de aici. Şi, dacă nu mă lasă, îl 
ameninţ că o să ţip până îmi va da drumul! 

Toată lumea tremură la gândul că Mitzi ar putea să ţipe 
din nou. 

— Deci mă duc în camera mea, zise Mitzi repetând încă o 
dată, pentru a se face bine înţeleasă. 

Cu un gest simbolic îşi smulse şorţul pe care-l purta. 

— Noapte bună, domnişoară Blacklock. Poate mâine- 
dimineaţă nu veţi mai fi în viaţă, aşa că vă spun la revedere. 

leşi valvârtej din cameră, pe uşa care se închise, ca de 
obicei, cu un mic scârţâit. 

Julia se ridică. 

— O să mă ocup eu de cină, anunţă ea, pe un ton cât se 
poate de firesc. E mai bine aşa, pentru că vă voi scuti pe toţi 
de sentimentul de jenă care vă va încerca stând la masă cu 
mine. Din moment ce s-a proclamat protectorul tău, mătuşă 
Letty, Patrick ar face bine să guste din mâncare. Nu vreau 
să fiu acuzată că te-am otrăvit, pe lângă toate celelalte 
lucruri. 

Aşa că Julia pregăti şi servi o cină chiar gustoasă. 

Phillipa merse la bucătărie, oferindu-se să o ajute, dar 
Julia spuse răspicat că n-avea nevoie de ajutor. 

— Julia, trebuie să-ţi spun ceva... 

— N-am timp de confidenţe. Întoarce-te în salon, Phillipa. 

Cina luase sfârşit, iar acum stăteau cu toţii în salon la 
măsuţa de lângă foc, bându-şi cafeaua în tăcere. 

Stăteau şi aşteptau. La ora 20.30, inspectorul telefonă. 


— O să fiu la dumneavoastră cam într-un sfert de oră, 
anunţă el. Îi aduc pe colonel, pe doamna Easterbrook şi pe 
doamna Swettenham cu fiul ei. 

— Dar, inspectore, nu cred că pot face faţă atâtor musafiri 
în seara aceasta. 

Vocea domnişoarei Blacklock suna de parcă ajunsese la 
capătul puterilor. 

— Ştiu cum vă simţiţi, domnişoară Blacklock, şi îmi pare 
rău, dar e urgent. 

— Aţi găsit-o pe Miss Marple? 

— Nu, spuse inspectorul şi închise. 

Julia duse tava de cafea la bucătărie, unde, spre 
surprinderea ei, o găsi pe Mitzi contemplând grămada de 
vase din chiuvetă. 

Mitzi izbucni într-un torent de ocări. 

— Vezi ce-ai făcut în bucătăria mea frumoasă? Tigaia asta 
n-o folosesc decât pentru omletă! Şi tu ce-ai prăjit în ea? 

— Ceapă. 

— Mi-ai distrus-o complet! Acum va trebui s-o spăl, iar eu 
nu spăl niciodată tigaia de omletă. O şterg bine cu o bucată 
de ziar, asta-i tot. lar cratiţa pe care ai folosit-o nu o 
întrebuinţez decât pentru lapte. 

— De unde să ştiu eu ce oale foloseşti tu şi pentru ce. Ai 
ales să mergi la culcare şi, sincer, nu înţeleg de ce ai 
coborât iar. Pleacă şi lasă-mă să spăl vasele liniştită. 

— Nu te voi lăsa să-mi distrugi bucătăria. 

— Of, Mitzi, eşti imposibilă! 

Julia ieşi furioasă din bucătărie, moment în care se auzi 
soneria. 

— Nu mă duc să deschid, strigă Mitzi din bucătărie. 

Julia murmură o înjurătură printre dinţi, apoi se duse să 
deschidă uşa. 

Era domnişoara Hinchcliffe. 

— Bună seara, salută pe tonul ei aspru. Îmi cer scuze că 
dau buzna, dar presupun că inspectorul a telefonat. 

— Nu ne-a spus că veniţi, îi zise Julia şi o conduse în salon. 


— Mi-a zis că nu e nevoie să vin decât dacă vreau. Şi eu 
vreau. 

Nimeni nu-i oferi domnişoarei Hinchcliffe condoleanţe şi 
nici nu se pomeni de moartea prietenei sale. Faţa răvăşită a 
femeii, de obicei energică, vorbea de la sine şi lăsa să se 
înţeleagă că orice de fel de consolare ar fi fost o 
impertinenţă. 

— Aprindeţi toate luminile, spuse domnişoara Blacklock. Şi 
mai puneţi cărbuni în foc. Mi-e foarte frig. Veniţi şi aşezaţi- 
vă lângă foc, domnişoară Hinchcliffe. Inspectorul a anunţat 
că va ajunge într-un sfert de oră. Trebuie să apară. 

— Mitzi a coborât iar, spuse Julia. 

— Da? Uneori am senzaţia că fata asta e nebună, nebună 
de legat. Dar poate toţi suntem cam nebuni. 

— Eu cred că aceia care comit o crimă nu sunt nebuni, 
spuse printre dinţi domnişoara Hinchcliffe. Sunt oribil de 
sănătoşi şi de calculaţi! 

Afară se auzi o maşină, iar în secunda următoare 
Craddock îşi făcu apariţia însoţit de colonel şi de doamna 
Easterbrook, de Edmund şi de doamna Swettenham. 

Toţi erau foarte supuşi. 

Colonelul spuse pe un ton care era un ecou al vocii lui 
obişnuite: 

— A! Un foc bun. 

Doamna Easterbrook nu-şi dădu jos haina de blană şi luă 
loc lângă colonel. Faţa ei, de obicei drăguță şi destul de 
inexpresivă, semăna acum cu cea a unui animal îngheţat. 
Edmund era într-o pasă proastă şi se uita urât la toată 
lumea. Doamna Swettenham făcu un mare efort, care avu 
drept rezultat un fel de parodie a propriei persoane. 

— Ce îngrozitor, nu-i aşa, zise ea ca să facă conversaţie. 
Mă refer la tot. Şi cu cât spui mai puţin, cu atât mai bine. Şi 
asta pentru că nimeni nu ştie care va fi următorul, aşa ca în 
cazul ciumei. Dragă domnişoară Blacklock, nu aveţi nişte 
coniac? Jumătate de pahar numai. Nimic nu se compară cu 
coniacul, care e cel mai grozav stimulent. Ştiu că este puţin 


ciudat că suntem aici, dar inspectorul ne-a obligat să venim. 
Şi e îngrozitor că n-au găsit-o încă. Mă refer la doamna 
aceea de la casa parohială. Bunch Harmon e de-a dreptul 
disperată. Nimeni nu ştie unde s-a dus, în loc să meargă 
acasă. La noi n-a venit. Eu nici n-am văzut-o astăzi. Şi ar fi 
trebuit s-o văd dacă se întorcea acasă, pentru că eram în 
salon, în spate, iar Edmund era în biroul lui, care e mai în 
faţă, şi scria. Prin urmare, am fi văzut-o, indiferent pe care 
parte ar fi venit. Mă rog şi sper să nu i se fi întâmplat nimic 
acestei fiinţe minunate, care la vârsta ei este în toate 
minţile şi foarte vioaie. 

— Mamă, strigă Edmund îndurerat, n-ai putea să taci din 
gură? 

— Bine, dragă. N-o să mai zic nimic, spuse doamna 
Swettenham luând loc pe canapea lângă Julia. 

Inspectorul Craddock ramase lângă uşă. În faţa lui stăteau 
aproape aliniate trei femei. Julia şi doamna Swettenham pe 
canapea, iar doamna Easterbrook pe braţul fotoliului unde 
se aşezase soţul ei. Nu contribuise la această aranjare, dar 
îi convenea foarte bine. 

Domnişoara Blacklock şi domnişoara Hinchcliffe stăteau 
ghemuite lângă foc, iar Edmund se afla în preajma lor. 
Phillipa stătea mai în spate, în penumbră. 

Craddock începu fără nici un preambul: 

— Ştiţi cu toţii că domnişoara Murgatroyd a fost omorâtă, 
începu el. Avem motive să credem că persoana care a ucis-o 
a fost o femeie. Şi, din alte motive, cercul suspecţilor s-a 
micşorat şi mai mult. O să le întreb pe anumite doamne de 
aici ce anume au făcut astăzi între orele 16.00 şi 16.20. 
Până acum am aflat un răspuns de la tânăra care şi-a spus 
domnişoara Simmons. O să o rog să repete declaraţia. 
Vreau să vă pun în vedere, domnişoară Simmons, că nu 
sunteţi obligată să răspundeţi dacă dumneavoastră 
consideraţi că ceea ce spuneţi vă va dăuna, având în vedere 
că tot ce declaraţi va fi notat de polițistul Edwards şi poate 
fi folosit la proces. 


— Trebuia să spuneţi asta, nu-i aşa? zise Julia. Era cam 
palidă, dar stăpână pe sine. Repet că între 16.00 şi 16.30 
m-am plimbat pe câmp, de-a lungul pârâului, către ferma 
Compton. M-am întors pe stradă traversând câmpul acela 
cu plopi. Nu m-am întâlnit cu nimeni, din câte îmi amintesc, 
şi n-am ajuns lângă Boulders. 

— Doamnă Swettenham? 

— Ne interogaţi pe toţi? întrebă Edmund. 

Inspectorul se întoarse către el. 

— Nu. Pentru moment doar pe domnişoara Simmons. Nu 
cred că vreuna dintre declaraţii va fi incriminatoare, dar, 
desigur, oricine are dreptul să ceară prezenţa unui avocat 
şi să refuze să răspundă la întrebări, în lipsa acestuia. 

— Ar fi o adevărată pierdere de timp, interveni doamna 
Swettenham. Va pot spune imediat ce am făcut. Asta doriţi, 
nu-i aşa? Să încep? 

— Da, vă rog, doamnă. 

— Ia să vedem, zise doamna Swettenham închizând ochii. 
Normal, n-am nimic de-a face cu moartea domnişoarei 
Murgatroyd şi sunt sigură că toată lumea de aici ştie acest 
lucru. Dar, pentru că sunt o fiinţă care cunoaşte aspectele 
convenienţelor, îmi dau seama că poliţia trebuie să pună tot 
felul de întrebări inutile şi să noteze toate răspunsurile cu 
atenţie, pentru că totul trebuie să intre la dosar, nu-i aşa? 
Doamna Swettenham îl privi cu subînţeles pe ofiţerul 
Edwards în timp ce vorbea, apoi i se adresă: Sper că nu 
vorbesc prea repede?! 

Ofiţerul Edwards, specializat în stenografie, dar prea puţin 
sociabil, se înroşi până în vârful urechilor şi răspunse: 

— E bine, doamnă. Dar, dacă s-ar putea un pic mai rar, ar 
fi şi mai bine. 

Doamna Swettenham îşi ţinu discursul cu pauze 
edificatoare pe care le făcea în apropierea câte unei virgule 
sau după punct. 

— E greu de spus, exact, ce am făcut, pentru că nu am un 
simţ prea clar al timpului. Şi chiar din perioada războiului 


jumătate din ceasurile noastre nu mai merg cum trebuie, 
iar cele care mai merg o iau când înainte, când rămân în 
urmă, şi asta pentru că nu ne-am ocupat de ele. Făcu o 
pauză, pentru a lăsa misterul ceasurilor nefuncţionabile să 
mai plutească puţin, după care reluă: Ceea ce cred că 
făceam la ora 16.00 este că meşteream ceva la călcâiul unui 
ciorap (şi nu ştiu din ce motiv, făceam totul greşit), iar dacă 
nu făceam asta, probabil eram afară şi tăiam crizantemele 
ofilite, nu, asta se întâmpla mai devreme, înainte să înceapă 
ploaia. 

— Ploaia, zise inspectorul, a început exact la ora 16.10. 

— Da? Informaţia asta mă ajută foarte mult. Îmi amintesc, 
eram sus şi puneam un vas pe hol, acolo unde se infiltrează 
mereu apa. Şi curgea atât de repede încât am realizat că 
jgheabul se înfundase iar. Aşa că am coborât şi mi-am luat 
pelerina de ploaie şi cizmele de cauciuc. L-am strigat pe 
Edmund care nu mi-a răspuns, şi m-am gândit că era într- 
un punct important al romanului, aşa că n-am vrut să-l 
deranjez. Oricum mai făcusem treaba aceasta şi altă dată 
cu mătura legată de vergeaua aceea cu care se împing 
ferestrele. 

— Vreţi să spuneţi, zise Craddock remarcând încurcătura 
de pe faţa subordonatului său, că aţi curăţat jgheabul? 

— Da, era plin de frunze. Mi-a luat ceva timp şi m-am udat, 
dar până la urmă am reuşit. Apoi am intrat în casă, m-am 
schimbat şi m-am spălat - miroseam a frunze moarte - după 
care m-am dus la bucătărie şi am pus ibricul pe foc. După 
ceasul de la bucătărie era ora 16.15. 

Ofiţerul Edwards clipi. 

— Ceea ce înseamnă, încheie doamna Swettenham 
triumfătoare, că mai erau exact douăzeci de minute până la 
ora 17.00. Sau aproape, adăuga. 

— V-a văzut cineva în timp ce curăţaţi jgheabul? 

— Nu. L.-aş fi chemat să-mi dea o mână de ajutor, pentru 
că e otreabă destul de dificilă. 


— Prin urmare, conform declaraţiei dumneavoastră, eraţi 
afară, când a început ploaia, într-un impermeabil şi purtând 
cizme de cauciuc, desfundând jgheabul, dar nu există nici 
un martor care să vă susţină afirmaţiile. 

— Vă puteţi uita la jgheab, răspunse doamna Swettenham. 
E chiar curat. 

— Aţi auzit-o pe mama dumneavoastră chemându-vă, 
domnule Swettenham? 

— Nu, zise Edmund. Dormeam. 

— Edmund, îi reproşă mama lui, credeam că scrii. 

Inspectorul Craddock se întoarse către doamna 
Easterbrook. 

— Dumneavoastră, doamnă Easterbrook? 

— Stăteam cu Archie în birou, spuse doamna Easterbrook 
fixându-l cu o privire inocentă. Ascultam radioul împreună, 
nu-i aşa, Archie? 

Urmă o pauză. Colonelul Easterbrook se înroşise. Luă 
mâna soţiei într-a lui. 

— Tu nu înţelegi lucrurile acestea, pisicuţo. Trebuie să vă 
mărturisesc, inspectore, că toată povestea aceasta ne-a cam 
afectat. Soţia mea a fost foarte supărată în toată aceasta 
perioada. E nervoasă, încordată şi nu realizează adevărata 
importanţă a unei declaraţii. 

— Archie, strigă doamna Easterbrook cu reproş, o să 
declari că nu erai cu mine? 

— Păi chiar nu eram cu tine, draga mea. Sunt de părere că 
trebuie să spunem adevărul, care e foarte important într-o 
anchetă de acest gen. Eu vorbeam cu Lampson, fermierul 
de la Croft End despre un adăpost pentru pui. Era cam 
15.45. Nu am ajuns acasă decât după ce ploaia a încetat, 
chiar înainte de ceai. La 16.45. Laura cocea nişte biscuiţi. 

— Şi dumneavoastră aţi fost plecată, doamnă 
Easterbrook? 

Doamna Easterbrook părea mai încurcată ca niciodată, iar 
faţa ei devenise şi mai lividă. 


— Nu. Eu am stat în casă şi am ascultat radioul. N-am ieşit 
atunci, ci mai devreme. Pe la 15.30. Am făcut o mică 
plimbare, prin apropiere. 

Arăta de parcă ar mai fi aşteptat şi alte întrebări, însă 
Craddock zise încet: 

— Mulţumesc, doamnă Easterbrook. Apoi continuă: Aceste 
declaraţii vor fi înregistrate. Le puteţi citi şi semna, dacă vi 
se par corecte. 

Doamna Easterbrook îi aruncă brusc o privire plină de 
venin. 

— Pe ceilalţi de ce nu-i întrebaţi unde au fost? Pe femeia 
aia, Haymes, de exemplu? Şi pe Edmund Swettenham? De 
unde ştiţi că e adevărat că dormea în casă? Nimeni nu l-a 
văzut. 

Inspectorul spuse calm: 

— Înainte de a muri, domnişoara Murgatroyd a făcut o 
anumită afirmaţie. În noaptea atacului, cineva lipsea din 
această cameră. Cineva care se presupunea că a fost 
prezent aici tot timpul. Domnişoara Murgatroyd i-a spus 
prietenei sale numele persoanelor pe care le văzuse. Şi 
printr-un proces de eliminare şi-a dat seama că există o 
persoană pe care n-o văzuse. 

— Nimeni nu putea să vadă nimic, spuse Julia. 

— Murgatroyd a putut, interveni pe neaşteptate 
domnişoara Hinchcliffe cu vocea ei gravă. Stătea acolo, în 
spatele uşii, exact unde este acum inspectorul Craddock. 
Era singura persoană care a putut vedea ce s-a întâmplat. 

— Aha! Deci aşa procedezi, nu? urla Mitzi. 

Intră în stilul ei dramatic, trântind uşa şi aproape 
dărâmându-l pe inspector. Părea foarte supărată. 

— Pe Mitzi n-o chemi aici, nu-i aşa, poliţist arogant ce eşti! 
Eu sunt numai Mitzi, Mitzi de la bucătărie! S-o lăsăm la 
bucătărie unde îi este locul! Dar îţi spun eu că Mitzi vede 
anumite lucruri la fel de bine ca toată lumea sau poate 
chiar mai bine. Da, văd lucruri. Am văzut ceva în noaptea 
atacului. Am văzut ceva ce mi s-a părut incredibil şi de 


aceea mi-am ţinut gura până acum. M-am gândit bine şi 
încă nu voi spune ce am văzut, voi mai aştepta. 

— lar după ce lucrurile se vor mai linişti, o să ceri bani de 
la o anumită persoană, nu-i aşa? 

Mitzi se întoarse către el ca o pisică furioasă. 

— Şi, de ce nu? De ce să fiu mai prejos? De ce să nu fiu 
plătită dacă am fost atât de generoasă şi am păstrat 
tăcerea? Mai ales dacă într-o zi vor exista bani, foarte mulţi 
bani. O, am auzit lucruri. Ştiu ce se întâmplă. Ştiu toată 
povestea aceasta cu Pip şi Emma, acest secret din care ea 
face parte, adăugă Mitzi îndreptând un deget ameninţător 
către Julia. Da, aş fi vrut să aştept şi să cer bani, dar acum 
mi s-a făcut frică. Aş vrea să fiu în siguranţă. Pentru că, cine 
ştie, poate în curând va intenţiona cineva să mă omoare şi 
pe mine. Aşa că o să vă spun ce ştiu. 

— Bine, spuse inspectorul sceptic. Ce ştii? 

— O să vă spun, rosti Mitzi solemn. În seara aceea nu eram 
în cămară curăţând argintăria, cum am spus, eram deja în 
sufragerie când am auzit împuşcătura. M-am uitat pe gaura 
cheii. Era întuneric, dar s-a mai tras un foc, iar lanterna s-a 
rotit şi a căzut, şi atunci am văzut-o pe ea. Am văzut-o acolo, 
lângă el, cu pistolul în mână. Am văzut-o pe domnişoara 
Blacklock! 

— Pe mine? tresări uimită domnişoara Blacklock. Cred că 
ai luat-o razna! 

— Dar e imposibil, strigă Edmund. Mitzi n-ar fi putut s-o 
vadă pe domnişoara Blacklock. 

Craddock interveni pe un ton care avea aciditatea unei 
substanţe mortale. 

— Nu putea, domnule Swettenham? De ce nu? Pentru că 
nu domnişoara Blacklock stătea acolo cu pistolul în mână? 
Pentru că eraţi dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Eu? Bineînţeles că nu, ce naiba! 

— Dumneavoastră aţi luat pistolul colonelului Easterbrook 
şi tot dumneavoastră aţi aranjat afacerea cu Rudi Schertz, 
gândindu-vă că avea să fie o glumă bună. L-aţi urmat pe 


Patrick Simmons în camera îndepărtată, iar când s-a stins 
lumina, v-aţi strecurat pe uşa unsă cu grijă. Aţi tras în 
domnişoara Blacklock, după care l-aţi împuşcat pe Rudi 
Schertz. lar după câteva secunde eraţi din nou în cameră, 
aprinzându-vă bricheta. 

Pentru câteva clipe Edmund rămase fără cuvinte, însă apoi 
izbucni: 

— Scenariul ăsta e monstruos. De ce eu? Ce motive aş 
putea avea? 

— Dacă domnişoara Blacklock moare înaintea doamnei 
Goedler, averea e moştenită de două persoane. Cei pe care 
îi cunoaştem sub numele de Pip şi Emma. Julia Simmons s-a 
dovedit a fi Emma... 

— Şi credeţi că eu sunt Pip? râse Edmund. Fantastic, 
absolut fantastic! În afară de faptul că am vârsta potrivită, 
nu aveţi nici un alt motiv să credeţi că eu aş fi Pip. Şipotsă 
vă demonstrez, fir-ar să fie, că sunt Edmund Swettenham. 
Certificat de naştere, diplome de la şcoli, tot tacâmul! 

— Edmund nu este Pip. 

Vocea veni de undeva din penumbra din colţ. Phillipa 
Haymes se apropie, palidă la faţă. 

— Eu sunt Pip, inspectore. 

— Dumneavoastră, doamnă Haymes? 

— Da. Toată lumea a presupus că Pip era băiat. Julia ştia, 
desigur, că are o soră geamănă şi chiar nu ştiu de cenua 
spus asta azi după-amiază... 

— Din solidaritate familială, răspunse Julia. Brusc mi-am 
dat seama cine eşti. Habar n-am avut până în acel moment. 
— Mi-a venit aceeaşi idee ca Juliei, zise Phillipa cu vocea 

tremurând puţin. După ce mi-am pierdut soţul şi s-a 
terminat războiul, nu ştiam ce să fac. Mama a murit cu ani 
în urmă şi am aflat despre înrudirea cu Goedler. Doamna 
Goedler era pe moarte, iar după moartea ei banii urmau să 
revină unei oarecare domnişoare Blacklock. Am aflat unde 
trăia domnişoara Blacklock şi am venit aici. M-am angajat la 
doamna Lucas. M-am gândit că, din moment ce domnişoara 


Blacklock era o femeie în vârstă fără urmaşi, ar fi dorit, 
poate, să fie de ajutor. Nu să mă ajute pe mine, pentru că 
eu pot munci, ci să contribuie la educaţia lui Harry. La urma 
urmei, au fost banii lui Goedler, iar ea nu are urmaşi care să 
folosească toţi aceşti bani. Apoi, continuă Phillipa repede, 
gâtuită de emoție, a urmat atacul acela şi a început să-mi fie 
teamă. Pentru că mi se părea că singura persoană care ar fi 
avut vreun motiv s-o omoare pe domnişoara Blacklock eram 
eu. Nu ştiam unde se afla Julia şi, având în vedere că nu 
suntem gemene identice, nu semănăm prea mult. Aşa că mi 
se părea că eu aş fi fost singura suspectă. 

Se opri şi-şi îndepărtă părul blond de pe faţă, iar Craddock 
îşi dădu seama dintr-odată că fotografia ştearsă din cutia cu 
scrisori trebuia să fie o fotografie de-a mamei Phillipei. 
Asemănarea era indiscutabilă şi realiză şi de ce menţiunea 
cu deschiderea şi închiderea pumnilor îi părea familiară - 
Phillipa făcea acelaşi gest în acel moment. 

— Domnişoara Blacklock s-a purtat frumos cu mine. Foarte 
frumos şi n-am încercat s-o omor. Nici nu mi-a trecut prin 
minte s-o omor. Dar, oricum, eu sunt Pip, şi nu mai aveţi de 
ce să-l suspectaţi pe Edmund. 

— Credeţi? zise Craddock, păstrându-şi acelaşi ton 
muşcător de mai devreme. Edmund Swettenham este un 
tânăr care îndrăgeşte foarte mult banii. Un tânăr căruia i-ar 
plăcea poate să se căsătorească cu o femeie bogată. Dar ea 
n-ar putea fi o femeie bogată decât dacă domnişoarei 
Blacklock ar muri înaintea doamnei Goedler. Şi, cum este 
evident că doamna Goedler va muri înaintea domnişoara 
Blacklock, trebuia să facă ceva în privinţa asta, nu-i aşa, 
domnule Swettenham? 

— E o minciună sfruntată! striga Edmund. 

Deodată se auzi un zgomot care venea de la bucătărie - un 
urlet prelung şi neomenesc. 

— Nu e Mitzi! strigă Julia. 

— Nu, confirmă inspectorul Craddock, e cineva care a 
omorât trei oameni... 


Capitolul 22 

ADEVĂRUL. 

În momentul în care inspectorul se întorsese către 
Edmund Swettenham, Mitzi se strecurase tiptil din cameră 
şi se întorsese la bucătărie. Tocmai dăduse drumul la apă, 
când domnişoara Blacklock intră. 

Mitzi nu îndrăzni să se uite la ea. 

— Ce mincinoasă eşti, Mitzi, îi zise domnişoara Blacklock 
amuzată. Nu aşa se spală vasele. Argintăria, mai întâi, şi 
umple chiuveta cum trebuie. Nu poţi spăla vase în câteva 
picături de apă. 

Mitzi deschise robinetul ascultătoare. 

— Sunteţi supărată pe mine pentru că am spus ce am 
spus, domnişoară Blacklock? întrebă ea. 

— Dacă ar fi să mă supăr pentru toate minciunile pe care 
le spui tu, Mitzi, în momentul acesta n-aş mai fi întreagă la 
minte. 

— O să mă duc şi o să-i spun inspectorului că am inventat 
tot. 

— Ştie deja acest lucru, zise domnişoara Blacklock cu 
amabilitate. 

Mitzi închise robinetul. Deodată simţi cum două mâini o 
apucară de cap şi cu o mişcare fermă i-l împinseră în 
chiuveta plină cu apă. 

— Numai că, de data asta, numai eu ştiu că spui adevărul, 
zise domnişoara Blacklock cu răutate. 

Mitzi se zbătu, încercând să scape, dar domnişoara 
Blacklock era puternică, iar mâinile ei reuşeau să menţină 
capul fetei sub apă. 

În acel moment, de undeva din apropierea lor se auzi 
vocea Dorei Bunner: 

— O, Lotty, Lotty, te rog, nu face asta... Lotty! 

Domnişoara Blacklock urlă fără să se mai poată opri, 
pentru că nu era nimeni în bucătărie... 

— Dora, Dora, iartă-mă. N-am avut încotro, trebuia să... 


Dădu să fugă pe uşa dinspre cămară, dar sergentul 
Fletcher Îi tăie calea, în timp ce Miss Marple ieşea 
triumfătoare şi roşie ca focul dintr-o debara. 

— Întotdeauna am putut imita vocile oamenilor, zise Miss 
Marple. 

— Vă rog să mă însoţiţi, doamnă, spuse sergentul Fletcher. 
Am fost martor la încercarea dumneavoastră de a o îneca 
pe aceasta fată. Şi mai aveţi şi alte capete de acuzare. Va 
aduc la cunoştinţă, Letiţia Blacklock... 

— Charlotte Blacklock, îl corectă Miss Marple. Acesta este 
numele ei real. Sub colierul acela de perle pe care-l poarta 
mereu, veţi găsi cicatricea operaţiei. 

— Operaţie? 

— Operaţie de guşă. 

Domnişoara Blacklock, liniştită acum, o privi pe Miss 
Marple. 

— Deci ştiţi absolut tot? 

— Da, ştiu de ceva timp. 

Charlotte Blacklock se aşeză la masă şi începu să plângă. 

— N-ar fi trebuit să faceţi asta, spuse ea. Să imitaţi vocea 
Dorei. Am iubit-o pe Dora, am iubit-o cu adevărat. 

Inspectorul Craddock şi toţi ceilalţi se îngrămădeau în uşă. 

Ofiţerul Edwards, care făcuse un curs de prim ajutor, se 
ocupa de Mitzi. De îndată ce putu să vorbească, Mitzi 
începu să se umfle în pene. 

— Am fost bună, nu-i aşa? Sunt isteaţă şi curajoasă. Era 
cât pe ce să fiu şi eu omorâtă. Dar am fost curajoasă şi am 
riscat! 

Dintr-o mişcare, domnişoara Hinchcliffe se strecură pe 
lângă ceilalţi şi se năpusti asupra lui Charlotte Blacklock 
care suspina deasupra mesei. Fu nevoie de toată forţa 
sergentului Fletcher pentru a o putea ţine în frâu pe 
domnişoara Hinchcliffe. 

— Staţi... staţi liniştită, domnişoară Hinchcliffe! 

Domnişoara Hinchcliffe bolborosea printre dinţii încleştaţi: 


— Lăsaţi-mă să ajung la ea, vreau să ajung la ea. Eaa 
omorât-o pe Amy Murgatroyd! 

Charlotte Blacklock îşi ridica privirea şi se smiorcăi. 

— N-am vrut s-o omor. N-am vrut să omor pe nimeni, dar 
n-am avut ce face. Mi-e dor de Dora! După ce a murit ea, 
am rămas singură, of, Dora, Dora... 

Şi, încă o dată, îşi luă capul în mâini şi plânse. 

Capitolul 23 

SEARA LA CASA PAROHIALĂ. 

Miss Marple şedea într-un fotoliu înalt. Bunch se aşezase 
pe podea, în faţa focului, cu mâinile în jurul genunchilor. 

Reverendul Julian Harmon stătea puţin cocoşat şi arăta 
acum mai mult ca un şcolar decât ca un om matur. 
Inspectorul Craddock îşi fuma pipa şi savura un whisky cu 
sifon. Era mai mult decât evident că nu se afla în misiune. 
Un pic mai încolo stăteau Julia, Patrick, Edmund şi Phillipa. 

— Cred că povestea vă aparţine, Miss Marple, zise 
Craddock. 

— O, nu, dragul meu băiat. Eu am dat doar o mână de 
ajutor pe ici, pe colo. Tu ai condus toată operaţiunea şi ştii 
la fel de multe ca mine. 

— Păi, povestiţi împreună, propuse Bunch nerăbdătoare. 
Câte o parte fiecare. Dar lăsaţi-o pe mătuşa Jane să înceapă 
pentru că îmi place cum funcţionează mintea ei 
întortocheată. Când ai început să bănuieşti că totul a fost 
pus la cale de domnişoara Blacklock? 

— Ei bine, draga mea Bunch, e greu de spus. Bineînţeles, 
la început de tot părea că persoana ideală sau, mai bine zis, 
cea mai în măsură să aranjeze atacul era chiar domnişoara 
Blacklock. Din câte s-a aflat, era singura persoană care 
fusese în contact cu Rudi Schertz, plus că îi era cel mai uşor 
să aranjeze totul, fiind în propria casă. Încălzirea centrală, 
bunăoară. Nu trebuia făcut focul, pentru că avea nevoie de 
întuneric în cameră. Dar singura persoana care ar fi putut 
aranja să nu existe foc era stăpâna casei în persoană. Nu 
am avut tot timpul în minte această bănuială, dar mi s-a 


părut că era păcat că lucrurile nu puteau fi atât de simple. 
O, nu, am fost dusă de nas ca noi toţi, de altfel, şi chiar am 
crezut că cineva chiar voia s-o omoare pe domnişoara 
Blacklock. 

— Cred că mai întâi vreau să înţeleg ce s-a întâmplat, zise 
Bunch. Băiatul acela elveţian chiar a recunoscut-o? 

— Da. Lucrase la... 

Miss Marple ezită şi se uită spre Craddock. 

— La clinica doctorului Adolf Koch, din Berna, completă 
Craddock. Koch era un specialist faimos al operaţiilor de 
extirpare a guşii. Charlotte Blacklock a fost acolo să facă o 
astfel de operaţie, iar Rudi Schertz era unul dintre 
infirmieri. Când a venit în Anglia, a recunoscut la hotel o 
doamnă care fusese pacientă acolo şi, sub impulsul 
momentului, s-a dus să stea de vorba cu ea. Îndrăznesc să 
spun că poate n-ar mai fi făcut gestul dacă s-ar fi gândit mai 
bine, pentru că în acel moment şi-a semnat condamnarea la 
moarte, dar n-avea cum să-şi închipuie aşa ceva. 

— Deci nu i-a zis nimic despre Montreux şi despre faptul 
că tatăl lui era proprietarul unui hotel? 

— O, nu, a inventat toată povestea asta ca să justifice 
faptul că vorbise cu el. 

— Cred că a fost un mare şoc pentru ea, afirmă Miss 
Marple pe gânduri. Se simţea în siguranţă şi deodată a avut 
ghinionul să dea peste cineva care o cunoştea, nu ca pe una 
dintre cele două surori Blacklock (era pregătită pentru 
varianta asta), ci ca Charlotte Blacklock, o pacientă care 
fusese operată de guşă. 

Dar voiaţi să auziţi povestea de la început. Totul a început, 
dacă inspectorul Craddock e de acord cu mine, când 
Charlotte Blacklock, o fată drăguță şi sensibilă, a fost 
afectată de o disfuncţie a glandei tiroide care se numeşte 
guşă. Boala asta i-a distrus viaţa, pentru că era o persoană 
foarte sensibilă. O fată care ţinea foarte mult la felul în care 
arăta. Iar în adolescenţă, înfăţişarea e întotdeauna un 
subiect delicat pentru fete. Dacă ar fi avut o mamă sau un 


tată mai înţelept, sunt sigură că n-ar fi ajuns în starea aceea 
morbidă în care a intrat în mod sigur. Nu avea niciun 
sprijin moral, pe cineva care s-o forţeze să vadă oameni, să 
o ajute să aibă o viaţă normală şi să nu se mai gândească 
atât de mult la handicapul ei. Şi, bineînţeles, dacă trăia într- 
un alt mediu, ar fi fost trimisă la operaţie cu mulţi ani 
înainte. Dar, după părerea mea, doctorul Blacklock era un 
doctor de modă veche cu vederi limitate şi un om 
încăpățânat. Nu credea în genul acesta de operaţii. 
Charlotte a preluat probabil de la el ideea că nu se mai 
poate face nimic, în afară de tratamentul cu iod şi alte 
medicamente. Charlotte a crezut asta şi bănuise că şi sora 
ei avea mult mai multă încredere în tatăl lor decât ar fi 
meritat. Charlotte îi era devotată tatălui ei dintr-un fel de 
slăbiciune şi din sentimentalism. Chiar credea că tatăl ei 
ştie mai bine. Dar, pe măsură ce guşa creştea, devenind din 
ce în ce mai respingătoare, Charlotte se închidea şi mai 
mult în ea însăşi şi refuza să mai vadă oameni. Era o fiinţă 
bună şi foarte sensibilă. 

— Ciudată descriere a unei criminale, comentă Edmund. 

— Nu ştiu dacă e aşa, răspunse Miss Marple. Oamenii slabi 
şi buni au deseori firi schimbătoare. Şi dacă poartă şi pică 
destinului, e posibil să piardă şi puţina tărie morală pe care 
o posedă. Letiţia Blacklock, pe de altă parte, avea o 
personalitate complet diferită. Inspectorul Craddock mi-a 
spus că Belle Goedler i-a mărturisit că era o persoană cu 
adevărat bună, şi cred că acesta este adevărul. Era o 
femeie de o mare integritate, care nu putea înţelege cum 
de o persoană nu poate face diferenţa între un lucru cinstit 
şi unul necinstit. Deşi probabil a fost tentată, Letiţia 
Blacklock n-a comis niciodată o fraudă. Letiţia îi era 
devotată surorii sale. Îi descria în scrisori aproape tot ce 
făcea pentru a o menţine într-o oarecare legătură cu viaţa. 
Era îngrijorată de starea morbidă în care se afunda 
Charlotte. A dus-o în Elveţia, pentru a consulta mai mulţi 
specialişti. Era cam târziu, dar, după cum ştim, operaţia a 


fost un succes. Diformitatea dispăruse, iar cicatricea 
operaţiei putea fi lesne mascată cu un colier de perle sau cu 
nişte mărgele. A început războiul şi, cum era dificil să se 
întoarcă în Anglia, cele două surori au rămas în Elveţia, 
implicându-se în acţiuni ale Crucii Roşii. Aşa este, nu, 
inspectore? 

— Da, domnişoară Marple. 

— Ocazional primeau şi veşti din Anglia şi, printre ele, 
trebuie să se fi numărat şi cea despre apropiata moarte a 
lui Belle Goedler. Probabil au început să vorbească şi să 
facă planuri pentru apropiatul moment în care aveau să 
moştenească o mare avere. Dar trebuie să înţelegem că 
această perspectivă însemna mult mai mult pentru 
Charlotte decât pentru Letiţia. Pentru prima oara în viaţa ei 
Charlotte se simţea o femeie normală, o femeie la care nu 
se mai uita nimeni cu repulsie sau milă. Se putea bucura în 
sfârşit de tot şi avea o viaţă întreagă de recuperat. Putea să 
călătorească, să aibă o casă frumoasă, haine şi bijuterii, 
putea merge la piese şi concerte, putea să se bucure de 
fiecare moment în parte. Totul era ca un basm devenit 
realitate pentru Charlotte. Însă Letiţia, puternica şi 
sănătoasa Letiţia, a făcut o gripă care s-a transformat în 
pneumonie şi a murit în numai o săptămână! Charlotte nu 
numai că-şi pierduse sora, dar i se spulberaseră şi toate 
visurile şi planurile. Cred că în acel moment chiar şi-a urât 
sora. De ce trebuia să moară tocmai atunci, când primiseră 
o scrisoare în care li se spunea că Belle Goedler nu va mai 
rezista mult? Probabil că peste doar o lună banii ar fi fost ai 
Letitiei şi apoi ai ei, după moartea acesteia... În acel 
moment cred că a ieşit la lumina diferenţa dintre cele două 
surori. Charlotte n-a crezut că era complet greşit ceea ce o 
să facă. Banii trebuiau să-i revină Letitiei, i-ar fi revenit 
Letitiei cam în două luni, iar ea considera că Letiţia şi ea 
sunt una şi aceeaşi persoană. Probabil ideea i-a venit în 
momentul în care doctorul sau altcineva a întrebat-o care 
era numele de botez al surorii sale. Atunci şi-a dat seama că 


pentru cei din jur ele erau surorile Blacklock, nişte 
englezoaice în vârstă, îmbrăcate cam la fel şi care semănau 
(după cum i-am mai zis lui Bunch, bătrânele seamănă foarte 
mult între ele). De ce să nu fie Charlotte cea care a murit şi 
Letiţia să trăiască? A fost probabil mai degrabă un impuls 
decât un plan. Letiţia a fost îngropata sub numele de 
„Charlotte”. „Charlotte” murise, iar „Letiţia” s-a întors în 
Anglia. Toată pofta de viaţă şi energia reprimate atâţia ani 
au ieşit la suprafaţă, iar Charlotte a preluat spiritul de lider 
al surorii sale. Nu erau foarte diferite ca temperament. 
Diferenţa era mai mult de moralitate cred! Charlotte a 
trebuit, evident, să fie puţin precaută. Şi-a cumpărat o casă 
într-o zonă a Angliei pe care o cunoştea foarte puţin. 
Singurele persoane pe care trebuia să le evite erau câţiva 
oameni din oraşul ei natal, Cumberland (unde oricum nu 
ieşise prea mult) şi, bineînţeles, pe Belle Goedler, care o 
cunoscuse pe Letiţia. Problemele legate de scris se 
rezolvau, pentru că Charlotte avea artrită şi, oricum, era 
uşor pentru că nimeni n-o cunoscuse prea bine pe 
Charlotte. 

— Dar dacă s-ar fi întâlnit cu oameni care-o cunoscuseră 
pe Letiţia? întrebă Bunch. Probabil că erau o mulţime. 

— Oricum n-ar fi contat. Cineva ar fi putut spune: „M-am 
întâlnit cu Letiţia Blacklock. S-a schimbat atât de mult, 
încât aproape n-am recunoscut-o”. Dar oricum tot n-ar fi 
bănuit că nu era Letiţia. Oamenii chiar se schimbă pe 
parcursul anilor. lar dacă ea nu /-ar fi recunoscut, ar fi avut 
drept scuză miopia. Trebuie să ţinem cont şi de faptul că ea 
cunoştea fiecare detaliu al vieţii Letitiei de la Londra, 
oamenii pe care-i întâlnea, locurile pe care le frecventa. 
Avea scrisorile Letitiei şi putea elimina repede orice 
suspiciune făcând referire la vreo întâmplare sau la un 
prieten comun. Singurul lucru de care se temea era să nu 
fie recunoscută drept Charlotte. S-a stabilit la Little 
Paddocks, a început să-şi cunoască vecinii, iar când a primit 
o scrisoare care făcea apel la generozitatea Letitiei, a 


acceptat cu plăcere vizita celor doi veri pe care nu-i văzuse 
niciodată. lar faptul că pentru ei a devenit mătuşa Letty, i-a 
mărit încrederea. Totul mergea de minune. A făcut însă o 
mare greşeală, pe care a comis-o din bunătate şi din cauza 
firii ei sentimentale. A primit o scrisoare de la o veche 
prietenă de şcoală care avea problema grave şi s-a grăbit 
să-i sară în ajutor. Cred că gestul ei poate fi explicat şi 
pentru că, la urma urmei, Charlotte era singură. În plus, 
ţinuse cu adevărat la Dora Bunner şi vedea în ea un simbol 
al zilelor ei vesele de altădată, de la şcoală. În sfârşit, sub 
imperiul unui impuls, i-a răspuns Dorei Bunner personal. Şi 
cât de surprinsă trebuie să fi fost Dora! Îi scrisese Letitiei, 
iar sora care îi răspunsese la scrisoare se dovedise a fi 
Charlotte. Nici nu s-a pus problema să se prefacă în faţa 
Dorei că ar fi Letiţia. Dora era una dintre puţinele prietene 
care o vizitase pe Charlotte în zilele ei triste, de singurătate 
şi agonie. Şi, pentru că ştia că Dora va fi întru totul de 
acord cu ea, i-a spus acesteia tot ce făcuse. Dora a aprobat- 
o din toată inima. În mintea ei confuză şi aiurită i se părea 
absolut normal ca draga de Lotty să nu fie privată de 
moştenirea Letitiei numai pentru că aceasta murise 
prematur. Lotty merita o recompensă pentru toată suferinţa 
pe care o îndurase atâţia ani. Ar fi fost nedrept dacă toţi 
banii aceia ar fi încăput pe mâna unor necunoscuţi. A 
înţeles şi faptul că trebuia să păstreze tăcerea. Era ca un 
kilogram în plus de unt. Nu putea vorbi despre el, dar nu 
era o greşeală să-l ai. Prin urmare, Dora veni la Little 
Paddock şi foarte curând Charlotte a înţeles ce greşeală 
uriaşă făcuse. Nu era numai faptul că era exasperant să 
trăieşti în aceeaşi casă cu aiurita de Dora, care făcea numai 
boroboaţe şi era o încurcă-lume. Charlotte putea trece 
peste asta, pentru că ţinea cu adevărat la Dora şi aflase de 
la doctori că oricum Bunny nu mai avea mult de trăit. 
Adevărata problemă era că Dora devenise în scurt timp un 
real pericol. Deşi Charlotte şi Letiţia îşi spuseseră 
întotdeauna pe numele întreg, Dora era genul de persoană 


care folosea mereu diminutive. Pentru ea surorile fuseseră 
mereu Letty şi Lotty. Şi, deşi se străduia să-şi strige 
prietena Letty, celălalt nume îi scăpa în mod automat. 
Uneori îşi mai amintea de lucruri din tinereţe, iar Charlotte 
trebuia să fie mereu cu urechea ciulită ca Dora să nu facă 
vreo aluzie care ar fi putut s-o dea de gol. Situaţia începuse 
s-o calce pe nervi. Totuşi, nimeni nu pleca urechea la 
rememorările Dorei. Adevăratul pericol pentru siguranţa lui 
Charlotte l-a constituit, după cum am mai spus, momentul 
în care a fost recunoscută de Rudi Schertz la hotelul Royal 
Spa şi a vorbit cu el. S-ar putea ca banii pe care Rudi 
Schertz i-a pus la loc în schimbul celor pe care-i delapidase 
la început de la hotel ar fi putut proveni de la Charlotte 
Blacklock. Inspectorul Craddock nu crede, iar eu sunt de 
acord, că Rudi Schertz i-a cerut bani cu ideea unui şantaj în 
minte. 

— Habar nu avea că ştie ceva cu care ar fi putut s-o 
şantajeze, zise inspectorul Craddock. Era conştient că e un 
tânăr chipeş şi ştia din experienţă că tinerii arătoşi pot 
scoate uneori bani de la doamnele în vârstă, dacă sunt 
îndeajuns de convingători. Dar se poate ca ea să fi văzut 
altfel lucrurile. A crezut că o şantaja în mod subtil, că poate 
bănuia ceva şi se gândea că, dacă va citi ziarele după 
moartea lui Belle Goedler, sigur îşi va da seama că 
descoperise o mină de aur. Deja comisese multe fraude. 
Acum era Letiţia Blacklock atât pentru bancă, cât şi pentru 
Belle Goedler. Singurul ei obstacol era acest funcţionar 
elveţian dubios de la hotel, un om cu un caracter urât şi, 
probabil, un şantajist. Dacă l-ar fi eliminat, ar fi fost la 
adăpost. Probabil totul a început ca o fantezie, iar Charlotte 
avea nevoie de fantezii după o viaţă lipsită de emoţii şi 
lucruri palpitante. Probabil s-a gândit la toate detaliile cu 
multă încântare. Oare cum putea să scape de el? Şi-a făcut 
un plan şi s-a hotărât să-l ducă până la capăt. I-a spus lui 
Rudi Schertz că voia să pună la cale farsa unui atac la o 
petrecere, explicându-i că avea nevoie de el să joace rolul 


unui „gangster”, şi l-a răsplătit cu o sumă generoasă. Şi 
faptul că el a fost de acord fără să clipească demonstrează 
că n-avea nici cea mai mică intenţie să o şantajeze. Pentru 
el era doar o bătrâna prostuţă de la care putea stoarce 
nişte bani. I-a dat anunţul să-l ducă la ziar, i-a aranjat o 
vizită la Little Paddocks pentru a studia casa şi i-a arătat 
locul în care se vor întâlni pentru a-i da drumul în casă, în 
noaptea aceea. Dora Bunner nu ştia nimic despre toate 
acestea, bineînţeles. Sosi şi ziua stabilită... 

Inspectorul făcu o pauză, iar Miss Marple continuă 
povestirea cu glasul ei blând. 

— Probabil avusese o zi foarte proastă. Încă nu era prea 
târziu să dea înapoi. Dora Bunner ne-a spus că Letty era 
înspăimântată în ziua aceea şi în mod sigur aşa se simţea. 
Speriată de ceea ce urma să facă, speriată că planul ar 
putea da greş, dar nu îndeajuns de speriată ca să dea 
înapoi. Poate că s-a distrat luând pistolul din sertarul pentru 
gulere al colonelului Easterbrook, strecurând-se sus, în 
casa goală, cu ouă sau gem, ungând cea de-a doua uşă 
pentru a o putea deschide fără zgomot sau sugerând 
mutarea mesei din faţa uşii, pe culoar, sub pretextul de a 
pune într-o lumină mai bună aranjamentele florale ale 
Phillipei. Probabil totul i s-a părut un joc. Dar ceea ce urma 
să se întâmple nu mai era, în mod sigur, un joc. Da, era 
înspăimântată... Dora Bunner a avut dreptate în privinţa 
aceasta. 

— Una peste alta, s-a hotărât să joace până la capăt, spuse 
Craddock, şi totul a mers conform planului. A ieşit puţin 
după ora 18.00 „să închidă rațele” şi l-a lăsat pe Schertz să 
intre dându-i masca, pelerina, mânuşile şi lanterna. Apoi, la 
18.30, când ceasul a început să bată, era gata de acţiune la 
masa de lângă fereastra boltită, cu mâna pe tabacheră. 
Totul foarte natural. Patrick îşi îndeplinea îndatoririle de 
gazdă şi plecase să aducă vinul, iar ea se pregătea să-i 
servească cu ţigări pe musafiri. Bănuise corect că, în 
momentul în care ceasul va începe să bată, toată lumea va 


privi într-acolo. Aşa au şi făcut. Doar o singură persoană, 
devotata Dora, nu şi-a dezlipit privirea de prietena ei. lar în 
prima ei declaraţie ne-a spus exact ce a făcut domnişoara 
Blacklock. Ne-a spus că tocmai luase în mână vaza cu 
violete. Aranjase din timp cablul veiozei în aşa fel încât să 
fie aproape neizolat. Totul a durat câteva secunde. 
Tabachera, vaza şi micul întrerupător erau foarte apropiate. 
A ridicat violetele, a vărsat apa pe cablu şi a apăsat pe 
întrerupător. Apa este un bun conductor de electricitate, 
aşa că siguranţa s-a ars. 

— Exact ca în după-amiaza aceea acasă, zise Bunch. De 
asta te-ai speriat aşa tare, mătuşă Jane? 

— Da, draga mea. În acel moment am înţeles ce s-a 
întâmplat. Mi-am dat seama că existau două veioze, o 
pereche, şi că una fusese înlocuită cu cealaltă, probabil tot 
în seara aceea. 

— Exact, confirma Craddock. Când Fletcher a examinat 
lampa în dimineaţa următoare era, la fel ca restul, în stare 
perfectă, fără cablu sau priza arse. 

— Am înţeles în sfârşit ceea ce Dora Bunner a vrut să 
spună prin faptul că, în seara cu pricina, fusese păstoriţa, 
explică Miss Marple, dar am luat-o pe o pistă greşită, 
pentru că ea îl considera pe Patrick responsabil. Partea 
interesantă legată de Dora Bunner era că, deşi nu te puteai 
baza pe ceea ce auzea, pentru că avea tendinţa de a 
exagera şi de obicei făcea raționamente greşite, avea o 
memorie vizuală foarte bună. A văzut-o pe Letiţia luând 
violetele din vază... 

— Şi a văzut ceea ce a descris ca fiind o flamă şi un sfârâit, 
completă Craddock. 

— Iar în momentul în care draga de Bunch a vărsat apă pe 
cablul veiozei, mi-am dat seama că numai domnişoara 
Blacklock putea să ardă siguranţele, pentru că numai ea se 
afla în apropierea mesei. 

— Îmi vine să-mi dau palme. Dora Bunner a vorbit şi 
despre o arsură pe masă, unde cineva părea că „şi-a stins o 


ţigară”, dar nimeni nu apucase să-şi aprindă vreo o ţigară... 
Iar violetele se ofiliseră pentru că nu mai era apă în vază, 
ceea ce a constituit o scăpare din partea lui Charlotte care 
ar fi trebuit să umple vaza la loc. Dar cred că s-a gândit că 
oricum nu va observa nimeni, iar domnişoara Bunner era 
gata să-şi ia asupra ei vina de a nu fi umplut vazele cu apă. 
Inspectorul continua: Domnişoara Bunner era foarte 
influenţabilă, iar domnişoara Blacklock a profitat încă o 
dată de acest lucru. Faptul că Bunny îl suspecta pe Patrick, 
a fost, cred eu, opera domnişoarei Blacklock. 

— Dar de ce m-a ales pe mine? întrebă Patrick agresiv. 

— Nu era o sugestie prea serioasă, dar avea rolul de a 
înlătura orice suspiciune a Dorei legată de domnişoara 
Blacklock. Ştim cu toţii ce s-a întâmplat mai departe. De 
îndată ce lumina s-a stins şi toată lumea a început să 
exclame, ea s-a strecurat afară pe uşa pregătită în prealabil 
şi a ajuns în spatele lui Rudi Schertz care îşi făcea numărul 
rotind lanterna prin cameră. Nu cred că şi-a dat seama că 
ea era în spatele lui cu mânuşile de grădină în mâini şi 
ţinând un pistol. A aşteptat până când lanterna a luminat 
locul pe care voia să-l ţintească, peretele în apropierea 
căruia se presupunea că se afla ea. Mai întâi a tras repede 
două focuri, iar în momentul în care el s-a întors speriat, a 
lipit pistolul de corpul lui şi a tras iar. A lăsat arma să cadă 
lângă Schertz, şi-a aruncat mănuşile neglijent, pe masă, şi 
s-a strecurat înapoi în salon în locul de unde plecase după 
ce se stinsese lumina. Intre timp şi-a rănit şi urechea, dar 
nu-mi dau seama cum... 

— Cred că a folosit un foarfece, zise Miss Marple. O mică 
ciupitura pe lobul unei urechi lasă mult sânge să curgă. A 
gândit totul foarte bine. Sângele care a curs pe bluza ei 
alba i-a făcut pe toţi să creadă că se trăsese în ea şi că 
fusese cât pe ce să fie nimerită. 

— Totul se potrivea de minune, interveni Craddock. Mai 
ales că Dora Bunner insista asupra faptului că Schertz 
intenţionase clar s-o omoare pe domnişoara Blacklock. Fără 


să vrea, Dora Bunner a susţinut că şi-a văzut prietena 
rănită. Toate aparențele duceau către concluzia unei 
sinucideri sau a unei morţi accidentale şi, în felul acesta, 
cazul ar fi fost închis. Datorită lui Miss Marple acest lucru 
nu s-a întâmplat însă. 

— O, nu, nu, dădu energic Miss Marple din cap. Ajutorul 
dat de mine a fost întâmplător. Dumneavoastră nu eraţi 
mulţumit, domnule Craddock, şi dumneavoastră v-aţi opus 
închiderii cazului. 

— Recunosc că nu eram mulţumit şi ştiam că era ceva în 
neregulă. Dar n-am realizat unde era problema până nu m- 
aţi luminat dumneavoastră. După care domnişoara 
Blacklock a avut un adevărat ghinion. Am descoperit că a 
doua uşă a fost unsă. Până în acel moment, orice am fi 
crezut noi că s-ar fi întâmplat, nu era decât o frumoasă 
teorie. Dar uşa aceea unsă era o dovadă. Şi am descoperit-o 
dintr-o pură întâmplare, apucând un mâner greşit. 

— Cred că aţi fost condus către ea, inspectore, zise Miss 
Marple. Dar eu sunt cam demodată. 

— Aşa că aveam din nou un caz, reluă Craddock. Numai că 
acum exista o diferenţă. Acum căutam pe cineva care ar fi 
avut motive s-o omoare pe Letiţia Blacklock. 

— Şi o asemenea persoană exista, iar domnişoara 
Blacklock ştia acest lucru, zise Miss Marple. Cred că a 
recunoscut-o pe Phillipa de la început. Pentru că Sonia 
Goedler se pare că fusese una dintre puţinele persoane pe 
care Charlotte le acceptase în solitudinea ei. lar când 
cineva îmbătrâneşte (şi nu e cazul dumneavoastră, domnule 
Craddock), are o memorie mult mai bună a feţelor pe care 
le-a văzut în tinereţe decât a celor pe care le-a cunoscut 
acum un an. Phillipa cred că are aceeaşi vârstă pe care o 
avea mama ei când a cunoscut-o pe Charlotte şi seamănă 
foarte mult cu ea. Ciudat este faptul că se pare că Charlotte 
a fost încântată când şi-a dat seama cine era Phillipa. A 
început s-o îndrăgească şi, probabil, în mod inconştient, 
asta o ajuta să-şi înăbuşe orice criză de conştiinţa ar fi avut. 


Şi-a spus că, atunci când o să moştenească banii, va avea 
grija de Phillipa, pe care o va trata ca pe o fiică. Phillipa şi 
Harry urmau să trăiască în casa ei, şi acest gând o făcea 
chiar fericită. Dar când inspectorul a început să pună 
întrebări şi să afle despre „Pip şi Emma”, Charlotte a 
început să se neliniştească. Nu avusese de gând s-o 
amestece pe Phillipa. Ea voise ca totul să pară a fi atacul 
unui tânăr hoţ care murise din cauza unui accident. Dar 
acum, că uşa unsă fusese descoperită, situaţia se schimba. 
Şi cu excepţia Phillipei (din câte ştia ea) nu mai exista 
nimeni care să fi avut vreun motiv s-o omoare. A făcut tot 
posibilul să protejeze identitatea Phillipei. A fost îndeajuns 
de şireată, când aţi cerut o descriere a Soniei, să vă spună 
că era mică şi brunetă şi a scos pozele vechi din album, ca 
să nu observați vreo asemănare, după cum a scos şi pozele 
cu Letiţia. 

— Şi când te gândeşti că am bănuit-o pe doamna 
Swettenham ca fiind Sonia Goedler, zise Craddock 
dezgustat. 

— Biata mea mamă, murmură Edmund. O femeie fără nici 
un păcat, sau cel puţin aşa cred. 

— Dar, continuă Miss Marple, adevăratul pericol îl 
constituia acum Dora Bunner. Pe zi ce trecea, Dora devenea 
mai uitucă şi mai vorbăreaţă. Îmi amintesc cum a privit-o 
domnişoara Blacklock în ziua în care am fost acolo la ceai. 
Ştiţi de ce? Pentru că Dora o strigase din nou Lotty. Nouă ni 
s-a părut o greşeală inofensivă, dar pe Charlotte a speriat-o. 
Şi lucrurile au continuat în acelaşi mod. Dora nu se mai 
oprea din trăncănit. În ziua în care am băut cafea la 
Bluebird, am avut strania senzaţie că Dora vorbea despre 
două persoane şi nu despre una, şi chiar aşa era. La un 
moment dat vorbea despre prietena ei ca având un caracter 
puternic, dar nefiind prea drăguță, şi la puţin timp după 
aceea o descria ca fiind o fată frumoasă şi foarte nobilă. 
Vorbea despre cât de inteligentă era Letty şi ce mare 
succes a avut, pentru ca apoi să afirme că a avut o viaţă 


foarte tristă. Apoi a zis ceva despre o afecţiune peste care 
trecuse, care nu părea să aibă nici o legătură cu viaţa 
Letitiei. Cred că Charlotte a auzit o parte din conversaţie, în 
acea dimineaţă, când a intrat în cafenea. Sigur a auzit-o pe 
Dora pomenind despre veioza care fusese schimbată şi 
despre faptul că iniţial fusese păstorul şi nu păstoriţa. Şi în 
acel moment a realizat gravitatea pericolului pe care îl 
constituia devotata Bunny. Mă tem că acea conversaţie pe 
care am avut-o la cafenea i-a pecetluit soarta Dorei, dacă-mi 
veţi scuza expresia melodramatică. Charlotte nu putea fi în 
siguranţă atâta vreme cât Dora Bunner trăia. O iubea pe 
Dora şi nu voia s-o ucidă, dar nu avea altă soluţie. Şi cred 
(la fel ca sora Ellerton, despre care ţi-am povestit, Bunch) 
că Charlotte s-a autoconvins că gestul ei era aproape unul 
de generozitate. Săraca Bunny - oricum nu mai avea mult 
de trăit şi probabil urma să aibă o moarte dureroasă. Lucrul 
ciudat a fost că s-a străduit s-o facă pe Bunny fericită în 
ultima ei zi de viaţă. Petrecerea de ziua ei, prăjitura 
specială... 

— Delicious Death, spuse Phillipa înfiorată. 

— Da. Cam asta a fost. A încercat să-i ofere prietenei sale o 
moarte delicioasă... Petrecerea, mâncarea ei preferată, 
încercarea de a nu-i lăsa pe ceilalţi s-o jignească pe Dora. Şi 
apoi pastilele din flaconul de aspirină, puse chiar lângă 
patul ei, pentru ca Bunny să meargă să le ia de acolo, în 
momentul când n-o să-şi găsească flaconul ei nou. Şi avea 
să pară, aşa cum s-a şi întâmplat, că pastilele îi fuseseră 
destinate Letitiei... Prin urmare, Bunny a murit fericită în 
somn, iar Charlotte s-a simţit din nou în siguranţă. Dar îi 
era dor de Dora Bunner, îi lipseau afecțiunea şi loialitatea 
ei, şi discuţiile pe care le aveau despre timpurile de 
altădată... A plâns cu amărăciune, în ziua când am fost să-i 
duc acel bilet de la Julian, iar durerea ei era reală. O 
omorâse pe prietena ei dragă... 

— Este absolut oribil, izbucni Bunch. Oribil. 


— Dar şi foarte omenesc, zise Julian Harmon. În general se 
uită că şi criminalii sunt oameni. 

— Ştiu, spuse Miss Marple. Oameni şi uneori chiar vrednici 
de milă. Dar şi foarte periculoşi. În special un criminal slab 
şi amabil, precum Charlotte Blacklock. Pentru că în 
momentul în care o persoană slabă se sperie foarte tare, 
este absolut terorizată şi pierde orice control. 

— Murgatroyd? întrebă Julian. 

— Da, săraca domnişoară Murgatroyd. Charlotte era 
probabil acolo şi le-a auzit vorbind despre crimă. Fereastra 
era deschisă şi a putut asculta. Până în acel moment nu-i 
trecuse prin cap că mai exista cineva care ar fi putut s-o 
pună în pericol. Domnişoara Hinchcliffe o tot îndemna pe 
prietena ei să-şi amintească ce văzuse şi, până în acea clipă, 
Charlotte nu ştia că putuse cineva să vadă ceva. A presupus 
că toată lumea se va uita în mod automat la Rudi Schertz. 
Probabil şi-a ţinut respiraţia la fereastră şi a ascultat. Oare 
ce avea să se întâmple? Şi atunci, chiar în momentul în care 
domnişoara Hinchcliffe a plecat în grabă către gară, 
domnişoara Murgatroyd şi-a amintit. A strigat după 
domnişoara Hinchcliffe: „Ea nu era acolo...” Am întrebat-o 
pe domnişoara Hinchcliffe dacă aşa a pronunţat, pentru că, 
dacă spunea „Ea nu era acolo”, n-ar mai fi însemnat acelaşi 
lucru. 

— În privinţa asta sunteţi prea subtilă pentru mine, 
recunoscu Craddock. 

Miss Marple se întoarse către el îmbujorata la faţă. 

— Gândiţi-vă ce se întâmpla în mintea domnişoarei 
Murgatroyd. Uneori vedem lucruri şi nu ne dăm seama că 
le-am văzut. Îmi amintesc că, odată, într-un accident de 
tren, am văzut o pată mare de vopsea pe unul dintre 
vagoane. Ulterior aş fi putut să o desenez. Altă dată, în 
timpul unui bombardament în Londra, era fum şi sticlă 
peste tot, plus şocul de rigoare, dar îmi amintesc bine de o 
femeie care stătea în faţa mea şi care avea o gaură în dres, 
la jumătatea piciorului. Aşa că în momentul în care 


domnişoara Murgatroyd a încetat să se mai gândească şi a 
încercat pur şi simplu să-şi amintească ce a văzut, a avut o 
imagine clară. Cred că a început cu zona de lângă şemineu, 
unde probabil lanterna a luminat mai întâi, apoi a continuat 
cu cele două ferestre, unde se aflau câteva persoane. 
Doamna Harmon, de exemplu, care-şi ţinea mâinile la ochi. 
A continuat în minte să urmărească lumina lanternei care a 
trecut peste faţa domnişoarei Bunner care avea gura 
căscată şi ochii ieşiţi din orbite, apoi peste un perete alb şi o 
masă pe care se aflau o veioză şi o tabacheră. Apoi au 
urmat împuşcăturile, iar ea şi-a amintit un lucru absolut 
extraordinar. Văzuse peretele, unde se înfipseseră ulterior 
cele două gloanţe, peretele lângă care stătuse Letiţia 
Blacklock când se trăsese asupra ei, dar în momentul în 
care pistolul se descărcase şi se trăsese asupra lui Letty, 
Letty nu era acolo... Acum înţelegeţi ce voiam să spun? Se 
gândise la cele trei femei la care o pusese să se gândească 
domnişoara Hinchcliffe. Dacă una dintre ele n-ar fi fost în 
cameră, atunci ar fi putut gândi: „Ea e! Ea n-a fost în 
cameră!” Dar în mintea ei elementul-cheie era un loc, un 
loc unde ar fi trebuit să fie cineva, dar locul era gol şi nu 
era nimeni acolo. Locul era, dar persoana nu. De aceea a 
zis: „Ea nu era acolo”... şi nu se putea referi decât la Letiţia 
Blacklock... 

— Dar tu o bănuiai dinainte, nu-i aşa? întrebă Bunch. De 
când s-a ars veioza şi ai scris lucrurile acelea pe hârtie. 

— Da, draga mea. Atunci am înţeles tot şi am pus cap la 
cap toate bucăţelele. 

Bunch cită: 

— Veioza”? Da. „Violete?” Da. „flacon de aspirină”. Te 
refereai la faptul că Bunny îşi cumpărase un flacon în acea 
zi, aşa că n-avea nevoie să ia de la Letiţia? 

— N-avea nevoie, numai că flaconul i-a fost luat sau 
ascuns. Trebuia să pară că pe Letiţia Blacklock intenţiona 
cineva s-o omoare. 


— Da, înţeleg. Urma Delicious Death. Prăjitura - dar mai 
mult decât atât. Toată petrecerea dată în cinstea lui Bunny 
înainte de a muri. A tratat-o ca pe un câine pe care te 
pregăteşti să-l omori. Acesta mi se pare cel mai îngrozitor 
amănunt, aşa-zisa ei bunătate. 

— Chiar era o femeie cumsecade şi ce a spus la final în 
bucătărie era purul adevăr. „N-am vrut să omor pe nimeni.” 
Ceea ce voia era o sumă uriaşă de bani care nu-i aparţinea! 
Şi în faţa acestei dorinţe (care devenise un fel de obsesie, şi 
anume că banii urmau s-o despăgubească pentru toţi anii 
de suferinţă), orice altceva pălea. Oamenii frustraţi sunt 
întotdeauna periculoşi. Au senzaţia că viaţa le datorează 
ceva. Am cunoscut mulţi invalizi care au îndurat mult mai 
multă suferinţă decât Charlotte Blacklock, dar au reuşit să 
aibă o viaţă mulţumită şi fericită. Fericirea sau nefericirea 
se află în fiecare dintre noi. Dar mi-e teamă că m-am 
îndepărtat de povestea noastră. Unde rămăsesem? 

— La lista ta, îi aminti Bunch. Ce-ai vrut să spui prin 
cuvântul „Cercetări”? 

Miss Marple îl privi jucăuş pe inspectorul Craddock. 

— Ar fi trebuit să vedeţi acest amănunt, inspectore. Mi-aţi 
arătat scrisorile pe care Letiţia i le-a scris surorii sale. Acolo 
apărea cuvântul „cercetări” (enquiries) scris de două ori cu 
litera „e”. Dar în biletul pe care am rugat-o pe Bunch să vi-l 
arate, inspectore, domnişoara Blacklock scrisese acelaşi 
cuvânt cu litera „i” (inquiries). Oamenii nu-şi schimba 
ortografia, pe măsură ce îmbătrânesc. Mie mi s-a părut un 
amănunt important. 

— Da, o aprobă Craddock. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

Bunch continuă. 

— Afecţiune vindecată.” Asta are legătură cu ceea ce ţi-a 
povestit Bunny la cafenea şi, bineînţeles, Letiţia nu avusese 
nici o problemă de sănătate. „lod.” Aşa ai descoperit 
povestea cu guşa? 

— Da, draga mea. Referirile la Elveţia şi impresia lăsată de 
domnişoara Blacklock că sora ei ar fi murit de tuberculoză. 


Dar mi-am amintit apoi că se spune că operaţiile de 
extirpare a guşii cele mai reuşite se fac în Elveţia. Şi am 
făcut legătura cu acel colier de perle pe care Letiţia 
Blacklock îl purta mereu. Nu era genul ei, dar era perfect 
pentru a ascunde cicatricea. 

— Aşa se justifica disperarea din seara în care i s-a rupt 
colierul, zise Craddock, care atunci mi s-a părut exagerată. 

— Apoi ai scris Lotty, nu Letty, aşa cum am crezut noi, zise 
Bunch. 

— Da, mi-am amintit că numele surorii ei era Charlotte şi 
că Dora Bunner o strigase pe domnişoara Blacklock Lotty o 
dată sau de două ori, şi de fiecare dată când a făcut asta, s- 
a enervat. 

— Şi ce-i cu „Berna” şi „Pensia de bătrâneţe”? 

— Rudi Schertz a fost infirmier într-un spital din Elveţia. 

— Şi „Pensia de bătrâneţe”? 

— Of, draga mea Bunch, ţi-am pomenit despre asta, atunci, 
la cafenea, deşi în acel moment n-am făcut legătura. Ţi-am 
povestit cum doamna Wotherspoon i-a ridicat pensia 
doamnei Bartlett, deşi aceasta murise de ani de zile, numai 
pentru că o bătrână seamănă cu alta. Totul mi se părea 
foarte clar, aşa că m-am gândit să fac o plimbare pentru a- 
mi ordona ideile şi a mă gândi cum puteam dovedi tot ce 
ştiam. Apoi domnişoara Hinchcliffe m-a luat cu maşina şi am 
descoperit-o pe domnişoara Murgatroyd... 

Miss Marple tăcu. Nu mai era entuziasmata şi încântată. 

— Atunci am realizat că trebuia să fac ceva. Şi repede! Dar 
tot nu aveam nici o dovadă. M-am gândit la un plan şi am 
vorbit cu sergentul Fletcher. 

— Pentru asta l-am sancţionat! zise Craddock. N-ar fi 
trebuit să facă nimic înainte să mă consulte. 

— A ezitat, dar l-am convins până la urmă. Ne-am dus la 
Little Paddocks şi acolo am convins-o pe Mitzi să intre în joc. 

Julia respira adânc şi zise: 

— Nu-mi pot imagina cum de-aţi convins-o să facă aşa 
ceva. 


— M-am străduit, draga mea. Are o părere mult prea bună 
despre ea şi era cazul să facă ceva şi pentru cei din jur. Am 
flatat-o, bineînţeles, spunându-i că sunt sigură că, dacă ar fi 
rămas în ţara ei, s-ar fi înscris în Rezistență, iar ea a fost 
întru totul de acord. După care i-am zis că pare a avea toate 
calităţile necesare unei astfel de acţiuni: e curajoasă, nu-i 
este teamă să-şi asume riscuri şi e foarte şireată. l-am 
povestit apoi despre câteva acte de curaj ale fetelor din 
Rezistență, unele adevărate, iar, altele, mărturisesc, 
inventate de mine. Era foarte încântată! 

— Minunat! exclama Patrick. 

— Apoi am convins-o să ne ajute. Am repetat împreună ce 
trebuia să zică până a ieşit perfect. Apoi i-am spus să urce 
în camera ei şi să nu coboare până nu ajunge inspectorul 
Craddock. Partea proastă cu aceste persoane entuziaste 
precum Mitzi este că îşi pierd răbdarea şi se pot arunca în 
luptă înainte de vreme. 

— Dar i-a ieşit foarte bine totul, spuse Julia. 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi, făcu Bunch. Dar eu n-am 
fost acolo, se scuză ea. 

— Treaba era destul de complicată şi cam cu două tăişuri. 
Ideea era ca Mitzi să amintească, aşa în treacăt, că se 
gândise la posibilitatea unui şantaj, dar pentru că era foarte 
speriată, se hotărâse să spună adevărul. Şi anume, că a 
văzut-o pe gaura cheii de la sufragerie pe domnişoara 
Blacklock pe hol, stând cu un pistol în spatele lui Rudi 
Schertz. Adică văzuse ceea ce se întâmplase cu adevărat. 
Singurul pericol era ca Charlotte Blacklock să-şi dea seama 
de faptul că, din moment ce cheia era în broasca, Mitzi n-ar 
fi putut să vadă nimic. Dar am mizat pe faptul că nu te 
gândeşti la astfel de amănunte când ai un şoc foarte mare. 
Trebuia s-o terorizeze faptul că Mitzi o văzuse. 

Craddock preluă povestirea. 

— Dar, şi asta era esenţial, am primit cu scepticism 
aceasta declaraţie, şi m-am repezit să atac ca şi cum asta aş 


fi urmărit de fapt, o persoana care nu fusese suspectată 
anterior. L-am acuzat pe Edmund... 

— lar eu mi-am jucat rolul foarte bine. Negare categorică. 
Totul conform planului. Dar din plan nu făcea parte faptul 
că tu, iubita mea Phillipa, să ieşi la rampă şi să strigi că eşti 
Pip. Nici eu, nici inspectorul nu ştiam cine este Pip. Eu 
trebuia să fiu Pip! Intervenţia ta ne-a şocat pe moment, dar 
inspectorul a avut o revenire spectaculoasă acuzându-mă 
că vreau să mă însor cu o femeie bogată, lucru care 
probabil îţi va rămâne în subconştient şi ne va crea 
probleme într-o zi. 

— Nu văd rostul acestei înscenări. 

— Nu? Păi toată acea punere în scenă trebuia s-o asigure 
pe domnişoara Blacklock că se afla în afara suspiciunilor 
poliţiei şi ca singura persoană care bănuia sau ştia adevărul 
era Mitzi. Pentru moment toţi o considerau pe Mitzi o 
mincinoasă. Dar dacă ea ar fi insistat, poate ar fi ascultat-o 
şi ar fi luat-o în serios. Aşa că Mitzi trebuia redusă la tăcere. 

— După ce a ieşit din salon, Mitzi s-a dus direct la 
bucătărie, exact cum îi spusesem, zise Miss Marple. 
Domnişoara Blacklock a apărut la scurt timp. Dar Mitzi nu 
era singură în bucătărie, pentru că sergentul Fletcher era 
în spatele uşii de la cămară, iar eu eram într-o debara din 
bucătărie. Noroc că sunt subţirică. 

Bunch o privi pe Miss Marple. 

— Ce te aşteptai să se întâmple, mătuşă Jane? 

— Una din două. Fie Charlotte îi oferea bani lui Mitzi ca 
să-şi ţină gura, iar sergentul Fletcher urma să fie martorul 
acestei oferte, fie, fie... m-am gândit că e posibil să încerce 
s-o omoare pe Mitzi. 

— Dar cum îşi închipuia că-i va merge şi de data aceea? Ar 
fi fost imediat suspectată. 

— Din păcate, draga mea, nu mai judeca limpede. Era ca 
un şoarece speriat. Gândeşte-te prin câte trecuse în ziua 
aceea. Scena dintre domnişoara Murgatroyd şi domnişoara 
Hinchclifte. Domnişoara Hinchcliffe pleacă la gară, dar, de 


îndată ce se va întoarce, domnişoara Murgatroyd îi va 
spune că Letiţia Blacklock nu se afla în cameră în acea 
noapte. Trebuia să se asigure imediat că domnişoara 
Murgatroyd nu va vorbi cu nimeni despre acest lucru. N- 
avea timp de planuri sau puneri în scenă. Trebuia să o 
elimine imediat prin crimă. Aşa că s-a dus la biata femeie şi 
a strangulat-o. Apoi s-a grăbit să ajungă acasă, să se 
schimbe şi să fie găsită de ceilalţi stând lângă foc, ca şi cum 
n-ar fi ieşit deloc. Apoi s-a descoperit adevărata identitate a 
Juliei. Şi-a rupt colierul şi s-a îngrozit la gândul că i-ar putea 
observa cineva cicatricea. Mai târziu inspectorul a sunat-o 
pentru a o anunţa că venea cu toată lumea în vizită. Nu 
avea timp de odihnă sau de gândit. Avea mâinile pline de 
sânge şi se simţea în stare să ucidă cu sânge rece pe oricine 
i-ar fi stat în cale. Era în siguranţă? Da, până în acel 
moment. Apoi a apărut Mitzi, un nou pericol. Trebuia s-o 
omoare imediat, şi asta a şi încercat să facă, pentru că nu 
mai avea nimic omenesc în ea, era doar un animal 
periculos. 

— Dar de ce te-ai ascuns tu în debara, mătuşă Jane? 
întrebă Bunch. Nu-l puteai lăsa pe sergentul Fletcher să 
stea acolo? 

— Era mai sigur dacă stăteam amândoi, draga mea. Şi, în 
afară de asta, ştiam că pot imita vocea Dorei Bunner. Dacă 
exista ceva care s-o înfrângă pe Charlotte, asta era. 

— Şi aşa a fost...! 

— Da, acest lucru a terminat-o. 

Se lăsă tăcerea, în timp ce fiecare rememora anumite 
lucruri. Apoi, cu veselie în glas şi pentru a detensiona 
atmosfera, Julia zise: 

— Pentru Mitzi a fost o experienţă importantă. Mi-a spus 
ieri că şi-a găsit de lucru lângă Southampton. Şi mi-a mai 
zis (Julia imita foarte bine accentul lui Mitzi): „O să mă duc 
acolo şi dacă îmi spun că trebuie să mă înregistrez la poliţie 
pentru că sunt străină, le voi spune: «Da, nici o problemă, 
mă voi înregistra! Poliţia mă ştie foarte bine. Eu ajut poliţia. 


Fără mine, poliţia n-ar fi reuşit să aresteze un criminal 
periculos. Mi-am riscat viaţa, pentru că sunt curajoasă ca 
un leu şi nu mi-e teamă să risc». Iar ei îmi vor spune: «Mitzi 
eşti o eroină, eşti superbă...» lar eu voi răspunde: «E o 
nimic toată!» , 

Julia se opri. 

— Şi a mai adăugat multe altele, completă ea. 

— Cred că în curând Mitzi o să ajute poliţia în sute de 
cazuri! zise Edmund gânditor. 

— Cu mine s-a purtat frumos şi mi-a dat reţeta de la 
Delicious Death ca un fel de dar de nuntă. M-a pus să-i 
promit că nu-i voi dezvălui secretul Juliei, pentru că Julia a 
distrus tigaia de omletă. 

— Doamna Lucas nu ştie cum să mai intre în grațiile 
Phillipei acum că Belle Goedler a murit, iar Phillipa şi Julia 
au moştenit milioanele familiei Goedler. Ne-a trimis chiar şi 
un cadou de nuntă. Voi avea imensa plăcere de a nu o invita 
la nuntă! 

— Şi aşa au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, zise 
Patrick. Edmund şi Phillipa, şi... Julia şi Patrick? încercă el. 

— Nu cu mine vei trăi fericit până la adânci bătrâneţi, 
spuse Julia. Acele remarci făcute „pe scenă” de către 
inspectorul Craddock la adresa lui Edmund ţi se potrivesc 
mai degrabă ţie. Tu eşti genul de tânăr care şi-ar dori o 
soţie bogată. Şi să lenevească pur şi simplu! 

— Câtă recunoştinţă, zise Patrick. După tot ce am făcut 
pentru fata asta! 

— Aproape mi-ai facilitat drumul către închisoare sub 
acuzaţia de crimă, aşa m-ai ajutat, uituc ce eşti. Nu voi uita 
niciodată seara aceea în care a sosit scrisoarea surorii tale. 
Am crezut că totul s-a terminat pentru mine. În altă ordine 
de idei, cred că voi încerca să fiu actriţă, adăuga ea, căzută 
pe gânduri. 

— Ce? Şi tu? se miră Patrick. 

— Da. Poate o să merg la Perth. Să văd dacă pot ocupa 
locul Juliei tale acolo. Apoi când voi învăţa tot ce trebuie să 


ştiu despre teatru, poate o să pun în scenă piesele lui 
Edmund. 

— Credeam că scrii romane, zise Julian Harmon. 

— Păi chiar am scris. Am început să lucrez la un roman şi 
cred că era bun. Am scris câteva pagini despre un bărbat 
nebărbierit care coboară din pat, despre cum mirosea, 
despre străzile cenuşii şi despre o bătrână oribilă, şi despre 
o tânără prostituată - şi vorbeau toţi la nesfârşit despre 
soarta lumii şi se întrebau de ce trăiesc. Şi, dintr-odată, am 
început să mă întreb şi eu... După care mi-a venit o idee 
destul de comică... mi-am notat-o, apoi am scris o scenă. 
Într-un fel, teatrul a început să mă intereseze tot mai mult 
şi, până să mă dezmeticesc de-a binelea, terminasem o 
farsă în trei acte chiar bună. 

— Cum se numeşte? întrebă Patrick. Ce a văzut 
majordomul? 

— Da, e o idee... De fapt, am numit-o Elefanții uită. Şi, 
ceea e şi mai important, a fost acceptată şi va fi jucată. 

— Elefanții uită? murmură Bunch. Oare credeam că nu? 

Reverendul Julian Harmon izbucni vinovat: 

— Dumnezeule! Am fost atât de prins de povestire! 
Predica mea! 

— Poveşti polițiste din nou, zise Bunch. De data aceasta 
însă rupte din realitate. 

— Puteţi predica pe tema „Să nu ucizi”, sugeră Patrick. 

— Nu, zise Julian, nu voi include aşa ceva în textul meu. 

— Ai dreptate, Julian. Ştiu eu ceva mult mai vesel. Cită cu 
o voce clară: „Primăvara e printre noi şi cântecul broaştei 
țestoase se aude pe pământ”. Nu l-am citat foarte exact, dar 
înţelegi tu ce vreau să spun. Deşi chiar nu înţeleg de ce o 
broască ţestoasă. Nu mi-aş fi închipuit că ţestoasele au voce 
frumoasă. 

— Cuvântul „turtle”4, explică reverendul Julian Harmon, 
nu este tradus cum trebuie. Nu face referire la reptilă, ci la 
„turtle dove”5. Cuvântul ebraic din care provine... 

Bunch îl întrerupse cu o îmbrăţişare şi spuse: 


— Un lucru ştiu! Tu crezi că Ashaverus din Biblie este 
Artaxerxes al II-lea, dar, între noi fie vorba, era Artaxerxes 
al III-lea. 

Ca de obicei, Julian Harmon nu-şi putu explica nicicum ce 
putea găsi soţia lui atât de amuzant la istorioara aceasta. 

— Tiglath Pileser vrea să te ajute, zise Bunch. Ar trebui să 
fie un motan foarte mândru de el, doar ne-a arătat cum s-au 
ars siguranţele. 

Epilog 

— Ar trebui să ne abonăm la câteva ziare, îi spuse Edmund 
Phillipei în ziua întoarcerii lor la Chipping Cleghorn, după 
luna de miere. Hai să mergem la magazinul domnului 
Totman! 

Domnul Totman, un bărbat care se mişca încet şi respira 
greu, îi primi cu amabilitate. 

— Îmi pare bine să vă revăd, domnule. Şi pe 
dumneavoastră, doamnă. 

— Am dori să ne abonăm la nişte ziare. 

— Cu multă plăcere, domnule. Mamei dumneavoastră îi 
merge bine la Bournemouth? 

— Îi place la nebunie, zise Edmund neavând nici cea mai 
vagă idee dacă era adevărat sau nu, dar, ca majoritatea 
copiilor, prefera să creadă că totul le mergea bine acelor 
fiinţe iubite, dar adeseori enervante, care sunt părinţii. Da, 
domnule. E un loc foarte plăcut. Am fost acolo în concediu, 
anul trecut, iar doamna 'Iotman s-a simţit foarte bine. 

— Mă bucur. Acum, în legătură cu ziarele, am dori... 

— Şi am auzit că vi se joacă o piesă la Londra, foarte 
amuzantă. 

— Da, aşa este, piesa are succes. 

— Numită Elefanții uită, aşa am auzit. Va rog să mă scuzaţi 
că vă întreb asta, domnule, dar eu am crezut întotdeauna 
că ei nu uită, adică... 

— Da, da, încep să cred că am făcut o greşeală numind-o 
aşa. Multa lume mi-a pus aceeaşi întrebare. 

— Cred că ştiu asta de la ştiinţele naturii. 


— Da, da, la fel cum ştim că urechelnițele sunt mame 
bune. 

— Chiar aşa, domnule? Uite pe asta n-o mai ştiam. 

— În legătură cu ziarele... 

— The Times, nu-i aşa? întrebă domnul Totman cu stiloul 
suspendat în aer. 

— The Daily Worker, zise Edmund hotărât. 

— Şi The Daily Telegraph, adaugă Phillipa. 

— Şi New Statesman. 

— Radio Times. 

— The Spectator. 

— The Gardner's Chronicle. Făcură amândoi o pauză de 
respiraţie. 

— Mulţumesc, domnule, spuse domnul Totman. Şi Gazeta, 
presupun? 

— Nu, zise Edmund. 

— Nu, zise şi Phillipa. 

— Scuzaţi-mă, vreţi Gazeta? 

— Nu. 

— Nu. 

— Vreţi să spuneţi - domnului Totman îi plăcea să 
lămurească bine lucrurile - că nu vreţi Gazeta! 

— Nu, n-o vrem. 

— În mod clar, nu. 

— Nu vreţi North Benham News and Chipping Cleghorn 
Gazette... 

— Nu. 

— Nu vreţi să o primiţi săptămânal? 

— Nu. E destul de clar acum? 

— Da, domnule. 

Edmund şi Phillipa plecară, iar domnul Totman merse în 
biroul lui din spate. 

— Ai un stilou, mamă? Al meu s-a stricat. 

— Poftim, zise doamna Totman uitându-se pe comanda din 
registru. Lasă că scriu eu. Ce vor? 


— The Daily Worker, The Daily Telegraph, New Statesman, 
Radio Times, The Spectator şi, stai o clipă, The Gardner's 
Chronicle. 

— The Gardner's Chronicle, repetă doamna Totman scriind 
preocupata. Şi Gazeta. 

— Nu vor Gazeta. Aşa au spus. 

— Prostii, zise doamna Iotman. N-ai auzit tu bine. 
Bineînţeles că vor şi Gazeta! Toată lumea citeşte Gazeta. 
Cum altfel ar putea afla ce se întâmpla pe aici? 


SFÂRŞIT 


1 Umflăţica (n.tr.) 

2 Mic dejun (hindi) (n.tr.) 

3 Colonel cu drepturi depline (n.tr.) 
4 Broasca ţestoasă (n.tr.) 

5 Turturică (n. Tr.)