Agatha Christie — Misterul Din Caraibe

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


MISIERUL DIN CARAIBE 


Bunului meu prieten, John Cruickshank Rose, cu cele mai 
frumoase amintiri în urma vizitei mele în Indiile de Vest 


CUPRINS: 


Capitolul 1. Maiorul Palgrave spune o poveste 8 

Capitolul 2. Miss Marple face comparații 18 

Capitolul 3. Moarte la hotel 27 

Capitolul 4. Miss Marple solicită o consultaţie medicală 31 
Capitolul 5. Miss Marple ia o decizie 35 

Capitolul 6. Dis-de-dimineaţă 41 

Capitolul 7. O dimineaţă pe plajă 46 

Capitolul 8. O discuţie cu Esther Walters 56 

Capitolul 9. Domnişoara Prescott şi alţii 63 


Capitolul 10. 
Capitolul 11. 
Capitolul 12. 
Capitolul 13. 
Capitolul 14. 
Capitolul 15. 
Capitolul 16. 
Capitolul 17. 
Capitolul 18. 
Capitolul 19. 
Capitolul 20. 
Capitolul 21. 
Capitolul 22. 
Capitolul 23. 
Capitolul 24. 
Capitolul 25. 
Epilog 188 


Se iau măsuri în Jamestown 71 

Seara la Golden Palm 74 

Vechile păcate aruncă umbre lungi 82 
Victoria Johnson iese din scenă 87 
Investigația 91 

Investigația continuă 98 

Miss Marple cere ajutor 107 

Domnul Rafiel preia controlul 119 

Tot felul de bârfe 133 

La ce este bun un pantof 143 

Alarmă în miez de noapte 148 

Părerea lui Jackson despre cosmetice 156 
Un bărbat în viaţa ei? 163 

Ultima zi 169 

Nemesis 175 

Miss Marple îşi foloseşte imaginaţia 182 


Capitolul 1. Maiorul Palgrave spune o poveste 

— De exemplu, povestea asta cu Kenya, zise maiorul 
Palgrave. O mulţime de tipi sunt trimişi acolo cu forţa, fără 
să ştie nimic despre acel loc! lar eu am ajuns să-mi petrec 
paisprezece ani din viaţă acolo. Cei mai buni ani din viaţă, 
de fapt... 

Bătrâna Miss Marple dădu din cap cu condescendenţă. În 
timp ce maiorul Palgrave continuă să-i dea detalii, oarecum 
neinteresante, despre viaţa personală, femeia îşi urmă firul 
gândurilor. Totul îi suna foarte familiar. Varia doar locaţia. 
În trecut, era vorba în special de India. Maiori, colonei, 
generali-locotenent şi toate cuvintele care îi deveniseră în 
timp atât de cunoscute: Simla, cărăuşi, tigri, Chota Hazri - 
Tiffin, Khitmagars şi aşa mai departe. În cazul maiorului 
Palgrave, noţiunile erau puţin mai diferite: safari, Kikury, 
elefanţi, swabhili. Însă tiparul era, în esenţă, acelaşi. Un 
bărbat trecut de prima tinereţe care avea nevoie de un 
ascultător pentru a retrăi vremurile când fusese fericit. 
Zilele în care avea spatele drept, când vederea îi era bună 
şi auzul, ascuţit. Unii interlocutori fuseseră foşti soldaţi 
prezentabili, alţii, din păcate, îngrozitor de urâţi. Maiorul 
Palgrave, cu faţa vânătă şi cu un ochi de sticlă, şi, în 
ansamblu, cu înfăţişarea unei broaşte umflate, aparţinea 
celei de-a doua categorii. 

Miss Marple îi tratase pe toţi cu aceeaşi blândeţe. 
Ascultase răbdătoare, prefăcându-se atentă, dând 
aprobator din cap din când în când, urmându-şi propriul fir 
al gândurilor şi savurând propriile momente de bucurie, în 
acest caz, albastrul-închis al Mării Caraibelor. 

„Ce drăguţ din partea dragului de Raymond, se gândi ea 
plină de recunoştinţă, cât de amabil...” Nu-şi putea explica 
ce anume îl făcea să se zbată atât pentru bătrâna lui 
mătuşă. Din conştiinţă, probabil, datorită sentimentului de 
castă pe care îl nutrea? Sau poate chiar îi era simpatică... 


Se gândi că, de fapt, chiar o plăcea - întotdeauna o 
plăcuse - într-un fel oarecum exasperat şi pretenţios! Prin 
felul în care încerca întotdeauna să o ţină la curent cu 
ultimele evenimente. Prin felul în care îi trimitea cărţi. 
Romane moderne. Atât de grele - despre acei oameni atât 
de puţin simpatici, care făceau lucruri atât de ciudate, 
încât, aparent, nu le plăceau nici măcar lor. Cuvântul „sex” 
nu se rostea în tinereţea lui Miss Marple, însă fusese pus în 
practică de nenumărate ori - cu toate că nu se vorbise prea 
mult despre asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult 
decât în prezent sau, cel puţin, aşa i se părea ei. Deşi de 
obicei era etichetat drept Păcat, nu se putea abţine să nu se 
gândească la faptul că era preferabil etichetei pe care o 
primise astăzi - un fel de Datorie. 

Privirea îi poposi o clipă pe cartea care îi zăcea în poală, 
deschisă la pagina douăzeci şi trei (pagină de care nu mai 
simţea nici un imbold să treacă!) 

— Vreţi să spuneţi că n-aţi avut nici o experienţă sexuală 
până acum? Întrebă tânărul neîncrezător. La vârsta de 
nouăsprezece ani? Dar trebuie. E de o importanţă vitală. 

Fata îşi lăsă capul în piept, iar părul gras şi drept îi căzu 
peste faţă. 

— Ştiu, bâigui ea. Ştiu asta. 

Tânărul se uita la ea, la hainele ei, un pulover vechi şi 
pătat, la picioarele goale, la unghiile murdare, îi simţea 
mirosul de untură râncedă... Se întreba de ce o găsea 
înnebunitor de atrăgătoare. 

Şi Miss Marple se întreba acelaşi lucru. „Nu mai spune! Să 
ţi se impună începerea vieţii sexuale la fel cum ţi se 
recomandă să iei suplimente de fier. Bieţii tineri...” „Draga 
mea mătuşă Jane, de ce trebuie să-ţi ascunzi capul în nisip 
asemenea unui struţ simpatic? Continui să fii tributară vieţii 
tale bucolice. Viaţa adevărată, asta e tot ce contează.” 

În acest fel, Raymond - ca şi mătuşa lui, Jane - rămăsese 
uimit, iar ea se văzuse nevoită să recunoască. Da, din 
păcate, era puţin de modă veche. 


Deşi adevărata viaţă rurală nu avea nimic idilic. Oamenii 
asemenea lui Raymond erau atât de ignoranţi! Cât timp 
lucrase într-o parohie, Jane Marple înţelesese suficient de 
bine ce înseamnă viaţa la ţară. Nu simţea nevoia să 
vorbească despre lumea de acolo şi cu atât mai puţin să 
scrie despre ea - însă o cunoştea foarte bine. Mult sex, 
normal sau mai puţin normal. Viol, incest, perversiuni de 
toate felurile. (Unele despre care nu păreau să aibă habar 
nici măcar băieţii şcoliţi la Oxford, care scriau cărţi.) 

Miss Marple se reîntoarse la momentul actual şi reluă firul 
povestirii maiorului Palgrave... 

— O experienţă foarte neobişnuită, îl încurajă ea. Foarte 
interesantă. 

— V-aş putea spune şi mai multe. Unele lucruri care, 
desigur, nu sunt potrivite pentru urechile unei doamne. 

Cu naturaleţea provenită din practica îndelungată, Miss 
Marple îşi dădu acordul clipind galant, iar maiorul Palgrave 
îşi continuă versiunea eufemistică a unor obiceiuri tribale, 
în timp ce Miss Marple se gândi din nou la iubitul ei nepot. 

Raymond West era un romancier de succes cu un venit 
important, care făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a-şi 
ajuta bătrâna mătuşă. Iarna trecută suferise de o 
pneumonie urâtă, iar doctorii îi recomandaseră o climă mai 
caldă. În felul lui manierat, Raymond îi sugerase o excursie 
în Indiile de Vest. Miss Marple se împotrivise din cauza 
cheltuielilor, a distanţei, a călătoriei dificile, din cauză că 
trebuia să-şi abandoneze casa din St Mary Mead. Însă 
Raymond se ocupase de tot. Un prieten care scria o carte 
avea nevoie de un loc liniştit la ţară. 

— O să aibă grijă de casa ta. E un individ foarte pedant. E 
homosexual, adică... 

Apoi Raymond se oprise stânjenit - însă cu siguranţă că 
până şi bătrâna sa mătuşă Jane auzise de homosexuali. 
După aceea, el continuase să facă aranjamentele pentru 
următoarea etapă. În ziua de azi e foarte uşor să 
călătoreşti. Va merge cu avionul - o altă prietenă, Diana 


Horrocks, pleca în Trinidad şi se va asigura că mătuşa Jane 

va ajunge cu bine acolo, iar la St Honore va locui la Golden 

Palm Hotel, care era condus de familia Sanderson. Cel mai 

drăguţ cuplu de pe lume! Ei se vor îngriji ca mătuşii Jane să 
nu-i lipsească nimic. O să le scrie imediat. 

Din păcate, soţii Sanderson se întorseseră în Anglia, însă 
cei care le preluaseră afacerea, soţii Kendal, fuseseră foarte 
amabili şi prietenoşi şi îl asiguraseră pe Raymond că nu 
avea de ce să-şi facă griji în privinţa mătuşii sale. Pe insulă 
se afla un doctor care se putea ocupa de situaţiile de 
urgenţă şi ei înşişi vor veghea asupra confortului şi sănătăţii 
ei. 

Şi chiar aşa fusese. Doamna Kendal era o blondă ingenuă 
în jur de douăzeci de ani, care părea tot timpul binedispusă. 
Ea o întâmpinase cu căldură pe bătrână şi se străduise să o 
facă să se simtă cât mai confortabil. Soţul ei, Tim Kendal, 
slab, negricios, de treizeci şi ceva de ani, fusese, la rândul 
său, întruchiparea amabilităţii. 

Aşa că Miss Marple se afla aici, departe de clima aspră din 
Anglia, având un bungalow drăguţ doar pentru ea, 
înconjurată de indiene tinere şi prietenoase gata să-i sară în 
ajutor, cu Tim Kendal care o aştepta în sala de mese şi îi 
spunea o glumă în timp ce îi recomanda meniul zilei, la o 
aruncătură de băț de plajă şi de malul mării, unde putea să 
stea într-un scaun de nuiele şi să privească turiştii. Erau 
chiar şi câţiva oaspeţi mai în vârstă care îi ţineau companie. 
Bătrânul domn Rafiel, doctorul Graham, reverendul Prescot 
şi sora acestuia, precum şi companionul ei din momentul de 
faţă, maiorul Palgrave. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori o 
doamnă în vârstă? 

Era regretabil - iar Miss Marple se simţea vinovată până şi 
să recunoască faţă de ea însăşi - că nu era atât de 
mulţumită pe cât s-ar fi cuvenit să fie. Clima era caldă, 
plăcută - şi îi făcea atât de bine la reumatismul ei! 

— Un peisaj deosebit, deşi poate puţin cam monoton. 
Atâţia palmieri! Toate zilele semănau între ele. Nu se 


întâmpla nimic. Nu era ca la St Mary Mead, unde în fiecare 
zi se petrecea undeva ceva. Nepotul său comparase odată 
viaţa din St Mary Mead cu fundul unui iaz, iar ea replicase 
indignată că, dacă analizai la microscop o probă de pe 
fundul unui iaz, ajungeai la concluzia că viaţa era în toi 
chiar şi acolo. Da, într-adevăr, în St Mary Mead tot timpul se 
întâmpla câte ceva. În mintea lui Miss Marple se derulau pe 
rând incidentele: greşeala comisă la prepararea siropului 
de tuse pentru domnişoara Linnett, comportamentul foarte 
ciudat al tânărului Polegate - cu ocazia vizitei pe care i-o 
făcuse mama lui Georgy Wood (dar oare chiar era mama 
lui?) - adevăratul motiv al certurilor dintre Joe Arden şi 
soţia lui. Atât de multe probleme care iscau nesfârşite ore 
de speculaţii! Tare şi-ar fi dorit să fie şi aici ceva care să-i 
stârnească interesul şi să merite explorat! 

Înţelese că maiorul Palgrave abandonase Kenya şi trecuse 
la graniţa de nord-vest, narând acum peripeţiile sale ca 
subaltern. Din nefericire, maiorul o întreba acum cu mult 
entuziasm în voce: 

— Spuneţi şi dumneavoastră, nu sunteţi de acord cu mine? 

Experienţa o învățase pe Miss Marple cum să reacționeze 
în astfel de situaţii. 

— Nu cred că am suficientă experienţă încât să judec 
astfel de situaţii. Din păcate, am dus o viaţă destul de 
izolată şi lipsită de pericole. 

— Şi nici nu ar fi trebuit ca lucrurile să stea altfel, spuse 
galant maiorul Palgrave. 

— Dumneavoastră, în schimb, aţi dus o viaţă foarte plină, 
răspunse Miss Marple, hotărâtă să nu-şi trădeze momentele 
de plăcută neatenţie. 

— Nu mă pot plânge, admise maiorul Palgrave cu falsă 
modestie. Ba din contră. Încântător loc, adăugă el privind 
apreciativ în jurul său. 

— Da, într-adevăr. Dar totuşi, se întâmplă vreodată ceva 
pe aici? Nu se putu abţine Miss Marple. 

Maiorul Palgrave se uită lung la ea. 


— O, ba da. O mulţime de scandaluri... Nu? Ei bine, v-aş 
putea spune... 

Însă Miss Marple nu scandaluri dorea. Nu e bine să te 
amesteci în scandalurile din ziua de azi. Era vorba doar de 
femei şi bărbaţi care îşi schimbă partenerii şi doresc să 
atragă atenţia asupra lor, în loc să încerce să fie cât mai 
discreţi şi să se ruşineze de faptele lor. 

— A avut loc chiar şi o crimă acum vreo doi ani. Un bărbat 
pe nume Harry Western. S-a scris mult despre el în ziare. 
Probabil că aţi auzit şi dumneavoastră de acest caz. 

Miss Marple dădu din cap fără entuziasm. Nu fusese genul 
ei de crimă. Făcuse vâlvă mare, mai ales pentru că toţi cei 
implicaţi erau foarte bogaţi. 

Fusese destul de evident că Harry Western îl împuşcase pe 
Contele de Ferrari, amantul soţiei lui, şi la fel de evident că 
alibiul său atât de bine pus la punct fusese cumpărat cu 
bani. După toate aparențele, toţi băuseră peste măsură şi 
se răspândiseră care-ncotro. Nu erau oameni prea 
interesanţi, se gândi Miss Marple, deşi, fără îndoială, era 
foarte spectaculos să-i urmăreşti. Însă, în mod cert, nu erau 
pe placul ei. 

— Şi dacă mă întrebaţi pe mine, aceasta nu a fost singura 
crimă din perioada respectivă, zise el dând din cap şi 
făcând cu ochiul. Am avut şi eu suspiciunile mele... Ei bine... 

Miss Marple scăpă ghemul de lână, iar maiorul se aplecă şi 
i-l ridică de pe jos. 

— Că veni vorba de crimă, reluă el, am întâlnit la un 
moment dat un caz foarte interesant. De fapt, nu eu însumi. 

Miss Marple zâmbi încurajator. 

— Într-o zi, la club, din vorbă în vorbă, unul dintre băieţi a 
început să spună o poveste. Era de profesie medic. Era 
vorba de unul dintre cazurile lui. Un tânăr i-a bătut la uşă în 
toiul nopţii. Soţia lui se sinucisese. Nu aveau telefon, aşa că, 
după ce a tăiat sfoara cu care se spânzurase soţia sa şi a 
făcut tot ce i-a stat în putinţă, s-a urcat în maşină şi a pornit 
să caute un doctor. Ei bine, nu era moartă, însă nici departe 


nu era. Oricum, a supravieţuit. Tânărul părea foarte ataşat 
de ea. Plângea ca un copil. Remarcase că se purtase mai 
ciudat în ultimul timp, puseuri de depresie şi chestii de 
genul ăsta. Ei bine, cam asta a fost. Totul părea în regulă. 
Dar, de fapt, după vreo lună, soţia acestui individ a luat o 
supradoză de somnifere şi a murit. Trist caz! 

Maiorul Palgrave se opri şi dădu din cap de câteva ori. Din 
moment ce era evident că mai urmau şi alte detalii, Miss 
Marple aşteptă continuarea. 

— Şi cu asta basta, aţi fi tentată să spuneţi. Nimic ciudat 
aici. O femeie nevrotică, nimic neobişnuit. Însă cam după un 
an, acest doctor discuta cu un coleg despre cazurile lor, iar 
cel de-al doilea i-a povestit despre o soţie care încercase să 
se înece, soţul o scosese la mal, chemase medicul, o 
salvaseră, pentru ca după câteva săptămâni să moară 
asfixiată cu gaz metan. Ce coincidenţă, nu-i aşa? Acelaşi 
scenariu. Medicul meu a zis: „Am avut şi eu un caz 
asemănător. Al meu se numea Jones (sau cum o fi spus că se 
numea), pacientul tău cum se numea?” „Nu-mi amintesc. 
Robinson sau ceva de genul ăsta. Dar, în nici un caz, nu 
Jones.” Ei bine, cei doi tipi s-au uitat lung unul la altul şi au 
conchis că era destul de ciudat. Apoi medicul meu a scos o 
fotografie pe care a arătat-o celuilalt doctor. „Ăsta e tipul”, 
a zis el. Am trecut a doua zi pe la el să verific nişte detalii şi 
am observat în faţa casei o specie de hibiscus magnifică, 
una cum nu mai văzusem niciodată la noi în ţară. Aveam 
aparatul foto în maşină şi i-am făcut o poză. Chiar când am 
apăsat pe buton, soţul a ieşit din casă şi l-am prins şi pe el. 
Nu cred că şi-a dat seama. L-am întrebat despre hibiscus, 
însă nu ştia cum se numeşte.” Al doilea medic s-a uitat la 
fotografie şi a zis: „Nu e prea bine focalizată... Însă aş 
putea jura în orice moment, sunt aproape sigur, că este 
acelaşi bărbat”. Nu ştiu dacă au reluat cercetările. Dar 
dacă au făcut-o, nu au ajuns prea departe. Bănuiesc că 
domnul Jones sau Robinson şi-a ascuns bine urmele. Însă e 


o poveste destul de ciudată, nu credeţi? N-ai crede că se 
pot întâmpla astfel de lucruri. 

— Ba da, aş crede, răspunse placid Miss Marple. De fapt, 
se întâmplă astfel de lucruri în fiecare zi. 

— Ei, nici chiar aşa! E puţin cam exagerat. 

— Dacă descoperă cineva că o formulă funcţionează, nu se 
va opri. O va folosi iar şi iar. 

— Cazul cu „miresele moarte în baie”, nu? 

— Cam aşa ceva. 

— Doctorul mi-a dat fotografia s-o păstrez ca pe o 
curiozitate. Maiorul Palgrave începu să caute printr-un 
portofel înţesat cu de toate, şoptindu-şi în barbă: Sunt o 
mulţime de lucruri aici. Nu ştiu de ce păstrez toate aceste 
nimicuri... 

Miss Marple se gândi că ea ştia de ce. Făceau parte din 
recuzita lui. Ilustrau repertoriul lui de povestiri. Povestea 
pe care tocmai o spusese nu fusese la origini aşa - o mare 
parte din ea fusese cizelată de cât o tot repetase. Maiorul 
încă mai mormăia: 

— Uitasem complet de aceste lucruri. Ce femeie frumoasă, 
nu te-ai fi aşteptat la aşa ceva... Oare unde... A, asta îmi 
aduce aminte - ce colţi de fildeş! Trebuie să vă arăt... Se 
opri puţin, scoase o fotografie, apoi se uită la ea. Vă 
interesează să vedeţi cum arată un criminal? 

Era pe punctul de a i-o oferi, însă încremeni brusc. 
Semănând mai mult ca niciodată cu o broască umflată, 
maiorul Palgrave rămase privind fix undeva peste umărul ei 
drept, de unde se auzea zgomotul unor paşi care se 
apropiau. 

— Ei bine, fir-aş al naibii, adică... Zise el îndesând totul 
înapoi în portofelul pe care îl vâri la loc în buzunar. 

Se înroşi şi mai tare la faţă. Exclamă artificial, cu voce 
tare: 

— Aşa cum vă spuneam, aş vrea să vă arăt acei colţi de 
elefant - cel mai mare elefant pe care l-am împuşcat 
vreodată. A, bună! Zise el brusc înviorat. Iată pe cine avem 


noi aici! Marele cvartet Fauna şi Flora. Cum v-a mers 
astăzi? 

Paşii care se apropiau se dovediră a fi ai celor patru 
oaspeţi ai hotelului pe care Miss Marple îi ştia din vedere. 
Erau două cupluri căsătorite şi, deşi Miss Marple nu le 
cunoştea încă numele de familie, ştia că matahala de bărbat 
cu păr ţepos era cunoscut drept „Greg”, iar femeii cu părul 
blond auriu, soţia lui, i se spunea „Lucky”, iar celălalt cuplu, 
bărbatul înalt şi brunet şi frumoasa lui soţie, deşi puţin cam 
trecută, era format din Edward şi Evelyn. Erau botanişti, 
aflase ea, şi erau, de asemenea, interesaţi de păsări. 

— Nu am fost deloc norocoşi, zise Greg. Cel puţin, n-am 
fost norocoşi să prindem ceea ce căutam. 

— Nu ştiu dacă aţi avut ocazia să o cunoaşteţi pe Miss 
Marple. Domnul colonel Hillingdon şi soţia sa, respectiv 
Greg şi Lucy Dyson. 

Aceştia o salutară respectuos, iar Lucy spuse că moare 
dacă nu bea un pahar cât mai curând posibil. 

Greg îl salută pe Tim Kendal care stătea la o masă din 
apropiere şi studia împreună cu soţia sa nişte registre 
contabile. 

— Bună, Tim. Merg să aduc ceva de băut? Punci Planters? 
Întrebă el uitându-se la ceilalţi. 

Aceştia dădură afirmativ din cap. 

— Şi pentru dumneavoastră la fel, Miss Marple? 

Miss Marple mulţumi, însă spuse că ar prefera un pahar 
de limonadă. 

— Atunci limonadă să fie, zise Tim Kendal. Şi cinci punciuri 
Planters. 

— Dumneata nu ne ţii companie, Tim? 

— Mi-ar face mare plăcere. Însă trebuie să verific nişte 
calcule. Nu pot s-o las pe Molly să se ocupe de toate. 
Apropo, diseară cântă formaţia. 

— Grozav! Strigă Lucy. La naiba, se tângui ea. Sunt plină 
de spini. Au! Edward m-a aruncat intenţionat într-o tufa de 
trandafiri. 


— Sunt absolut minunate acele flori roz! Exclamă 
Hillingdon. 

— Da, şi au spini lungi absolut minunaţi. Eşti o brută 
sadică, nu-i aşa, Edward? 

— Nu ca mine, zise Greg rânjind. Pâinea lui Dumnezeu! 

Evelyn Hillingdon se aşeză lângă Miss Marple şi începură 
să discute într-o manieră plăcută şi degajată. 

Miss Marple îşi puse în poală lucrul de mână. Încet şi cu 
oarecare dificultate, din cauza reumatismului de care 
suferea, întoarse capul şi privi în jur. În apropiere se afla 
marele bungalow pe care îl ocupa bogatul domn Rafiel. Însă 
nu părea să fie cineva pe acolo. 

Răspunse cum se cuvenea la observaţiile lui Evelyn (într- 
adevăr, nu se putea opri să nu remarce cât de amabili erau 
oamenii cu ea!), însă ochii săi scrutau feţele celor doi 
bărbaţi. 

Edward Hillingdon părea un bărbat de treabă. Tăcut, însă 
cu mult farmec... lar Greg... Masiv, gălăgios şi jovial. EI şi 
Lucky erau fie canadieni, fie americani. Se mai uită şi la 
maiorul Palgrave, care făcea încă pe bonomul, deşi forțarea 
era un pic cam evidentă. 

Interesani... 

Capitolul 2. 

Miss Marple face comparații 

| 

În seara aceea, la hotelul Golden Palm atmosfera se dovedi 
a fi deosebit de plăcută. 

Aşezată la măsuţa ei din colţ, Miss Marple privea în jurul ei 
cu foarte mult interes. Sala de mese era o cameră 
încăpătoare, iar aerul cald al Indiilor de Vest intra prin trei 
părţi. Pe mese erau aşezate veioze micuţe, în culori calde. 
Majoritatea femeilor purtau rochii de seară, din ţesături de 
bumbac cu imprimeu, care lăsau să se vadă umerii şi 
braţele bronzate. Miss Marple însăşi fusese convinsă, în cel 
mai elegant mod cu putinţă, să accepte un „mic cec”. 


„Pentru că, mătuşică Jane, va fi destul de cald acolo şi nu 
cred că ai în garderobă haine foarte subţiri.” 

Jane Marple îi mulţumise şi acceptase cecul. Venea dintr-o 
epocă în care era perfect normal ca toţi cei vârstnici să 
accepte ajutorul celor tineri, iar cei de vârsta mijlocie să se 
ocupe de cei în vârstă. Cu toate acestea, nu putea să îşi 
cumpere ceva foarte subţire. La vârsta ei, rareori se simţea 
altfel decât plăcut când era deosebit de cald, iar 
temperatura de la St Honore nu era chiar ceea ce se 
cheamă „climă tropicală”. În această seară purta ceva tipic 
doamnelor de provincie din Anglia: o rochie de dantelă gri. 

De fapt, nu era singura doamnă în vârstă din salon. Erau 
reprezentate toate categoriile de vârste. Se aflau acolo 
bătrâni domni înstăriți împreună cu a treia sau a patra 
soţie. Erau şi cupluri între două vârste din nordul Angliei. 
Mai era şi o familie veselă cu copii din Caracas. De altfel, 
țarile din America Latină aveau mulţi reprezentanţi, şi toţi 
discutau animat în spaniolă sau portugheză. Mai erau două 
persoane care proveneau din familii de clerici, unul de 
profesie doctor, celălalt un judecător pensionar. Era până şi 
o familie de chinezi. În sala de mese serveau îndeosebi 
femei, negrese tinere şi înalte, cu o înfăţişare demnă, 
îmbrăcate în haine albe apretate; însă şeful de sală era un 
chelner italian cu experienţă, specialistul în vinuri era un 
francez şi toţi aceştia erau supervizaţi de ochiul atent al lui 
Tim Kendel, care se oprea ici şi colo să schimbe câte o 
vorbă de complezenţă cu oamenii de la mese. Soţia sa îl 
seconda şi nu era cu nimic mai prejos. Era o fată cu 
înfăţişare plăcută. Avea părul blond natural şi o gură largă 
şi generoasă, care râdea cu uşurinţă. Se întâmpla rareori 
ca Molly Kendal să fie prost dispusă. Personalul lucra cu 
entuziasm, iar ea îşi adapta comportamentul şi manierele în 
funcţie de oaspeţi. Cu bărbaţii în vârstă râdea şi flirta, iar 
pe femeile tinere le complimenta pentru hainele pe care le 
purtau. 


— O, ce rochie superbă aveţi în seara aceasta, doamnă 
Dyson! Vă invidiez atât de tare pentru ea, încât îmi vine să o 
smulg de pe dumneavoastră. 

Însă ea însăşi arăta foarte bine în rochia ei, sau cel puţin 
aşa considera Miss Marple: o rochie albă, mulată, cu un şal 
vernil de mătase brodată peste umeri. Lucky pipăi şalul, 
zicând: 

— Are o culoare foarte plăcută. Şi mie mi-ar plăcea să am 
aşa ceva. 

— Puteţi să vă cumpăraţi unul de la magazinele de pe aici, 
îi zise Molly continuându-şi periplul. 

Nu se opri la masa lui Miss Marple. De doamnele în vârstă 
se ocupa, de obicei, soţul ei. „Drăguţele doamne de vârsta a 
treia se simt mai bine în compania domnilor”, obişnuia ea să 
spună. 

Tim Kendal veni şi se aplecă peste Miss Marple. 

— Nu doriţi să vă aduc nimic? Întrebă el. Pentru că nu 
trebuie decât să-mi spuneţi şi voi ordona să se gătească 
special pentru dumneavoastră. Mâncarea de la hotel - şi 
mai ales felurile semitropicale - nu seamănă deloc cu cea de 
acasă, nu-i aşa? 

Miss Marple zâmbi şi spuse că aceasta era una dintre 
plăcerile călătoriilor pe alte meleaguri. 

— Aşadar, totul este în regulă. Dar totuşi, aş putea să fac 
ceva... 

— Ca de exemplu? 

— Ei bine, răspunse Tim Kendal puţin bulversat. Budincă 
din pâine şi unt? Se hazardă el. 

Miss Marple zâmbi şi răspunse că, pentru moment, se 
descurcă foarte bine şi fără budincă din pâine şi unt. Apoi 
luă linguriţa şi îşi savură îngheţata de fructul pasiunii. 

După aceea formaţia începu să cânte. Formaţiile cu 
instrumente de percuție erau atracţia insulei. Adevărul era 
că Miss Marple se putea lipsi de acest program muzical. 
Considera că făceau un zgomot îngrozitor, inutil de mare. 
Însă era evident că toţi erau încântați, aşa că, în amintirea 


tinereţii, Miss Marple se hotărâse că trebuia să se deprindă 
să-i placă şi ei. Era aproape imposibil să-i ceară lui Tim 
Kendal să scoată de undeva acordurile Dunării albastre. 
(Un vals atât de grațios!) Era ciudat felul în care oamenii 
dansau în prezent. Aruncându-se în dreapta şi în stânga, 
părând atât de contorsionaţi. Ei bine, tinerii trebuie să se 
distreze. Însă realiză ceva: acum că se gândea la acest 
aspect, îşi dădu seama că de fapt destul de puţini dintre cei 
de faţă mai erau tineri. Dansul, luminile, acordurile unei 
formaţii (fie ea şi cu instrumente de percuție) erau, cu 
siguranţă, pentru tineret. Dar unde era tineretul? Studia, 
bănuia ea, la facultăţi sau deja lucra şi beneficia doar de un 
concediu de două săptămâni pe an. Un loc ca acesta era 
mult prea departe şi prea scump. Această viaţă veselă şi 
lipsită de griji era rezervată celor trecuţi de treizeci- 
patruzeci de ani, precum şi bătrânilor care încercau să ţină 
pasul cu tinerele lor soţii. Într-un anumit fel, era păcat. 

Miss Marple suspină gândindu-se la tineri. Mai era, 
desigur, şi doamna Kendal. Probabil că nu avea mai mult de 
douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani şi părea că se 
simte bine, însă, cu toate acestea, îşi făcea doar meseria. 

La masa de alături erau aşezaţi reverendul Prescott şi sora 
lui. Îi făcură semn lui Miss Marple să vină lângă ei la o 
cafea, iar aceasta acceptă. Domnişoara Prescott era o 
femeie uscăţivă, cu înfăţişare severă, iar preotul era un 
bărbat rotund, rubicond, respirând veselie. 

Veni şi cafeaua, iar scaunele fură departate puţin de masă. 
Domnişoara Prescott îşi deschise o geantă de lucru din care 
scoase nişte şervete de-a dreptul hidoase, pe care le cosea. 
Îi povesti lui Miss Marple tot ce se întâmplase în acea zi. De 
dimineaţă făcuseră o vizită la şcoala de fete. După siestă 
trecuseră printr-o plantație de trestie-de-zahăr, în drum 
spre o pensiune unde luaseră ceaiul cu nişte prieteni de-ai 
lor care stăteau acolo. 

Deoarece reverendul şi domnişoara Prescott se aflau în 
Golden Palm de mai mult timp decât Miss Marple, erau în 


măsură să îi dea informaţii despre oaspeţii hotelului. 

Bătrânul acela, domnul Rafiel, de exemplu. Venea în 
fiecare an. Era putred de bogat. Deţinea un lanţ uriaş de 
supermarketuri în nordul Angliei. Tânăra care îl însoțea era 
secretara lui, văduva Esther Waltes. (Era în regulă. Nu era 
nimic nelalocul lui, ţinând cont că el se apropia de optzeci 
de ani.) Miss Marple dădu din cap, confirmând că este de 
acord că relaţia nu era una scandaloasă, iar reverendul 
remarcă: 

— Este o femeie foarte drăguță. Am înţeles că mama ei 
este văduvă şi locuieşte în Chichester. 

— Domnul Rafiel are şi un valet cu el. Sau mai bine zis, un 
fel de asistent, maseur sau ceva de genul ăsta. Îl cheamă 
Jackson. Bietul domn Rafiel e practic paralizat. Ce trist - în 
ciuda banilor săi. 

— Un bărbat generos şi vesel, zise reverendul Prescott. 

Oamenii îşi schimbau locurile, unii se depărtau de 
orchestră, alţii se aşezau mai aproape de ea. Maiorul 
Palgrave se trase lângă cvartetul Hillingdon-Dyson. 

— Acum, că veni vorba de oamenii ăştia, zise domnişoara 
Prescott coborând vocea inutil de mult, ţinând cont că 
sunetul orchestrei îi camufla vorbele. 

— Da, chiar voiam să vă întreb despre ei. 

— Au fost aici şi anul trecut. În fiecare an petrec trei luni 
în Indiile de Vest, pe diferite insule. Bărbatul înalt şi slab 
este colonelul Hillingdon, iar femeia brunetă este soţia lui — 
amândoi sunt botanişti. Ceilalţi doi, domnul şi doamna 
Gregory Dyson, sunt americani. El scrie despre fluturi, dacă 
nu mă-nşel. Şi toţi patru sunt pasionaţi de păsări. 

— Ce frumos e să ai hobby-uri care să te ţină în aer liber! 
Zise reverendul Prescott vesel. 

— Nu cred că le-ar plăcea să te audă că le numeşti hobby- 
uri, Jeremy, spuse sora lui. Au articole publicate în National 
Geographic şi în Royal Horticultural Journal. Îşi iau munca 
foarte în serios. 


Dinspre masa la care se uitau se auzi un hohot de râs. Era 
suficient de puternic încât să răzbată prin sunetul 
orchestrei. Gregory Dyson era rezemat pe spătarul 
scaunului său şi bătea ritmul pe masă, soţia sa îi făcea 
observaţie, iar maiorul Palgrave îşi dădu pe gât paharul şi 
părea că aplaudă. 

Deocamdată, cu greu puteai să zici că se luau în serios. 

— Maiorul Palgrave n-ar trebui să bea atât de mult, 
remarcă acid domnişoara Prescott. Are probleme cu 
tensiunea. 

Între timp, se înnoi rezerva de punci Planters de la masa 
de vizavi. 

— Ce bine e să ţi se dea informaţii complete despre 
oameni! Zise Miss Marple. Când i-am întâlnit în această 
după-amiază, nu eram sigură cine este căsătorit cu cine. 

După o scurtă pauză, domnişoara Prescott îşi drese glasul 
şi rosti: 

— Ei bine, în privinţa asta... 

— Joan, o admonestă reverendul prompt. Cred că ar fi 
înţelept să te limitezi la ceea ce ai spus deja. 

— Serios, Jeremy, nu aveam de gând să spun nimic. Doar 
că anul trecut, din anumite motive - chiar n-aş putea spune 
exact - am crezut că doamna Dyson este doamna 
Hillingdon, până când ne-a explicat cineva cum stau 
lucrurile. 

— E ciudat ce impresii îşi pot face oamenii, nu-i aşa? 
Afirmă cu inocenţă Miss Marple. 

Ochii ei îi întâlniră pe-ai domnişoarei Prescott preţ de o 
secundă. Se înţeleseră din priviri. 

Un bărbat mai sensibil decât se dovedea reverendul 
Prescott ar fi simţit că era în plus. Un alt semnal trecu de la 
o femeie la alta. Mesajul era clar, ca şi cum ar fi fost pus în 
cuvinte: „Cu altă ocazie...” 

— Domnul Dyson îi spune soţiei sale „Lucky”. Aşa o 
cheamă sau e doar o poreclă? Întrebă Miss Marple. 

— Mi-e greu să cred că acesta este numele ei adevărat. 


— L-am întrebat odată, zise reverendul. Mi-a zis că-i spune 
Lucky pentru că îi aduce noroc. Dacă o va pierde, se va 
duce şi norocul lui. Foarte frumos pus în cuvinte, aş spune. 

— Îi place mult să glumească, zise domnişoara Prescott. 

Reverendul se uită cu neîncredere la sora lui. 

Formaţia se dezlănţui, iar o trupă de dansatori se năpusti 
pe ringul de dans. 

Ca şi ceilalţi oaspeţi ai hotelului, Miss Marple îşi îndreptă 
scaunul spre ringul de dans ca să poată privi. Lui Miss 
Marple îi plăcea mai mult dansul decât muzica; îi plăcea 
mişcarea picioarelor şi unduirea ritmică a corpurilor. Totul 
arăta, după părerea ei, foarte real. Avea un fel de putere a 
unui mesaj subliminal. 

În această seară, pentru prima dată, începea să se simtă 
acasă în noul mediu în care se afla... Până acum dusese 
dorul a ceea ce i se părea atât de comod - să ştie câte ceva 
despre oamenii cu care se întâlnea, dintre care pe unii îi 
cunoştea personal. Probabil că îi luaseră ochii hainele 
vesele, în culori exotice, însă curând, simţea ea, va fi în 
stare să facă nişte comparații interesante. 

Molly Kendal, bunăoară, semăna cu fata aceea drăguță, al 
cărei nume nu şi-l amintea, şi care lucra pe autobuzele 
Market Basing. Te ajuta să urci în autobuz şi nu pornea 
până nu se asigura că te-ai aşezat confortabil pe scaun. Tim 
Kendal aducea cu şeful de sală de la hotelul Royal George 
din Medchester. (Suferea de ulcer, îşi aminti ea.) În ceea ce- 
Il priveşte pe maiorul Palgrave, era identic cu generalul 
Leroy, căpitanul Flemming, amiralul Wicklow şi 
comandantul Richardson. Continuă cu un personaj mai 
interesant. Cu Greg, de exemplu? Cu Greg era mai greu, 
pentru că era american. Avea ceva din Sir George Trollope, 
probabil, întotdeauna pus pe glume la întâlnirile Apărării 
Civile - sau poate din domnul Murdoch, măcelarul. Domnul 
Murdoch avea o reputaţie cam proastă, însă unii oameni 
susțineau că nu e vorba decât de bârfe şi că domnul 
Murdoch însuşi încuraja aceste zvonuri. Dar „Lucky”? Ei 


bine, în cazul ei era simplu: Marleene de la Three Crowns. 
Evelyn Hillingdon? Nu putea s-o identifice cu precizie. După 
înfăţişare, i se potriveau mai multe roluri: cunoştea o 
mulţime de englezoaice înalte şi slabe. Era Lady Caroline 
Wolfe, prima soţie a lui Peter Wolfe, cea care se sinucisese? 
Sau Leslie James, acea femeie tăcută care rar spunea ceea 
ce simţea şi care îşi vânduse casa şi plecase fără să spună 
nimănui unde. Colonelul Hillingdon? Nu avea indicii 
imediate în cazul lui. Trebuia să ajungă să-l cunoască mai 
bine ca să-şi formeze o impresie. Era genul de bărbat 
rezervat şi manierat. Despre care nu ştii niciodată la ce se 
gândeşte. Care te ia uneori prin surprindere. Maiorul 
Harper, de exemplu, îşi tăiase beregata în cea mai mare 
tăcere. Nimeni nu ştia de ce. Miss Marple se gândea că ea 
ştia motivul, însă nu fusese niciodată absolut sigură. 

Privirea îi era aţintită asupra mesei domnului Rafiel. 
Lucrul cel mai important pe care îi ştia despre domnul 
Rafiel era că e incredibil de bogat, că venea în Indiile de 
Vest în fiecare an, că suferea de hemipareză şi că arăta ca o 
pasăre de pradă bătrână şi ridată. Hainele îi fluturau pe 
trupul fragil. Avea probabil şaptezeci-optzeci de ani sau 
poate chiar nouăzeci. 1 se citea răutatea în ochi şi vorbea 
deseori nepoliticos, însă oamenii nu ripostau, pe de o parte, 
pentru că era atât de bogat, pe de altă parte, din cauza 
personalităţii sale covârşitoare care avea efect hipnotic, 
lăsând oarecum impresia că domnul Rafiel era îndreptăţit 
să fie nepoliticos, dacă asta îşi dorea. 

Alături de el şedea şi secretara lui, doamna Walters. Avea 
părul galben-pai şi o faţă plăcută. Domnul Rafiel era deseori 
bădăran cu ea, însă ea nu părea să observe - nu avea o 
atitudine servilă, mai degrabă nu punea la suflet. Se purta 
ca o asistentă medicală foarte competentă. 

În spatele scaunului domnului Rafiel stătea în picioare un 
bărbat tânăr şi chipeş, îmbrăcat cu o jachetă albă. Bătrânul 
se uită spre el, dădu din cap, apoi îi făcu semn cu capul spre 
un scaun. Tânărul se aşeză, după cum fusese îndemnat. 


„Bănuiesc că este domnul Jackson, îşi zise Miss Marple. 
Valetul său.” 

Îl studie pe domnul Jackson cu mare atenţie. 

II 

La bar, Molly Kendal îşi îndreptă spatele şi îşi scoase 
pantofii cu toc. Tim i se alătură de partea cealaltă a 
tejghelei. Preţ de o secundă, barul le aparţinu doar lor. 

— Eşti obosită, draga mea? 

— Doar puţin. Mă cam dor picioarele în seara asta. 

— Nu cumva te oboseşti prea tare? Cu toate acestea pe 
cap? Ştiu cât volum de muncă înseamnă, zise el privind-o cu 
îngrijorare. 

— O, Tim, nu fi ridicol, răspunse ea râzând. Îmi place aici. 
Este minunat. Visul meu dintotdeauna a devenit realitate. 

— Da, ar fi totul foarte bine dacă ai fi doar oaspete, însă 
dacă trebuie să te ocupi de bunul mers al lucrurilor, asta da 
muncă! 

— Ei bine, nu-ţi pică nimic din cer, nu-i aşa? Rosti Molly 
Kendal pe un ton împăciuitor. 

Tim Kendal se încruntă. 

— Crezi că lucrurile evoluează în direcţia bună? Că eo 
afacere de succes? 

— Bineînţeles că este! 

— Nu crezi, nu-i aşa, că oamenii spun: „Nu e la fel ca pe 
vremea când familia Sanderson era proprietara acestui 
loc”? 

— Bineînţeles că vor fi unii care vor gândi aşa, întotdeauna 
se găsesc şi astfel de oameni. Dar numai cei pe care nu-i 
duce capul la mai mult. Sunt sigură că suntem mult mai 
buni în ceea ce facem. Avem mai multă clasă. Le farmeci pe 
fetele bătrâne şi te pricepi de minune să dai impresia că 
eşti gata să faci dragoste cu disperatele de patruzeci- 
cincizeci de ani, iar eu îi complimentez pe bătrânei şi îi fac 
să se simtă ca nişte câini în călduri sau joc rolul fetiţei pe 
care cei sentimentali şi-ar fi dorit s-o aibă. O, avem totul pus 
la punct. 


Faţa lui Tim se lumină din nou. 

— Atâta timp cât tu crezi că aşa stau lucrurile, totul e bine. 
Dar eu sunt puţin speriat. Am riscat totul ca să pornim 
afacerea asta. Am renunţat la slujba mea... 

— Şi bine ai făcut, interveni Molly prompt. le măcina pe 
dinăuntru. 

Tim râse şi îi sărută vârful nasului. 

— Îţi garantez eu, situaţia este sub control, repetă ea. De 
ce trebuie să-ţi faci întotdeauna atâtea gânduri negre? 

— Cred că aşa sunt eu. Tot timpul mă gândesc... Dacă nu o 
să iasă ceva cum trebuie? 

— Cum ar fi? 

— A, nu ştiu. S-ar putea să se înece cineva. 

— În nici un caz. Este una dintre cele mai sigure plaje. Şi, 
în plus, o au şi pe namila aceea de salvamar suedez. 

— Sunt un prost, zise Tim Kendal. Dar tu, ezită el, ai mai 
avut visele acelea? 

— Scoicile erau de vină, conchise Molly râzând. 

Capitolul 3. 

Moarte la hotel. 

Lui Miss Marple i se servi, ca de obicei, micul dejun la pat. 
Ceai, un ou fiert şi o felie de pawpaw. Fructele de pe insulă, 
se gândi Miss Marple, o cam dezamăgeau. În fiecare zi 
pawpaw. Şi-ar fi dorit să mănânce un măr gustos, însă cei 
de pe insulă nu păreau să fi descoperit merele. 

Acum că se afla pe insulă de o săptămână, Miss Marple 
reuşise să-şi ţină în frâu dorinţa de a întreba cum e vremea. 
Vremea era întotdeauna la fel - frumoasă. Nici o schimbare 
notabilă în acest sens. 

„Nenumăratele splendori ale vremii într-o zi din Anglia!” 
îşi spuse ea, întrebându-se dacă era un citat pe care-l 
reţinuse sau ea însăşi îl inventase. 

Se produceau, desigur, uragane sau, cel puţin, aşa i se 
explicase. Însă uraganele nu intrau în accepţia noţiunii de 
vreme, după părerea lui Miss Marple. Erau, mai degrabă, 
semne ale Lucrării Domnului. Se referea la ploaie, scurte 


furtuni violente care durează cinci minute şi se opresc apoi 
brusc. Când toţi şi toate sunt acum ude fleaşcă, pentru ca 
apoi, peste cinci minute, să se usuce din nou. 

Negresa băştinaşă zâmbi şi îi spuse bună dimineaţa, în 
timp ce-i aşeza tava pe genunchi. Avea dinţii atât de frumoşi 
şi era numai un zâmbet! 'Ioate aceste fete erau de treabă şi 
era mare păcat că nu doreau să se căsătorească. 
Reverendul Prescott era foarte îngrijorat. Prea multe 
botezuri şi nici o nuntă! 

Miss Marple îşi mâncă micul dejun şi se hotări cum să-şi 
petreacă ziua. De fapt, nu-i luă prea mult să se decidă. Se 
va ridica încetişor din pat, pentru că era cald, iar degetele 
ei nu mai erau agile ca odinioară. Se va odihni vreo zece 
minute, îşi va lua lucrul de mână, va merge agale spre hotel 
şi se va hotări unde să se aşeze. Pe terasa cu privelişte spre 
mare? Sau se va duce pe plajă şi va privi copiii şi pe cei care 
înotau? De obicei, opta pentru a doua variantă. După- 
amiază, după siestă, poate că va merge şi la o plimbare cu 
maşina. Oricum, nu conta foarte mult. „Astăzi va fi doar o zi 
ca oricare alta”, îşi spuse ea. 

Numai că, desigur, nu era aşa. 

Miss Marple îşi puse în aplicare programul conform 
planului şi se îndrepta încet spre hotel, când se întâlni cu 
Molly Kendal. Pentru prima dată, tânăra femeie nu zâmbea. 
Aerul ei îngrijorat era atât de nefiresc, încât Miss Marple o 
întrebă imediat: 

— S-a întâmplat ceva, draga mea? 

Molly clătină din cap. Ezită puţin, apoi zise: 

— Ei bine, trebuie să ştiţi, toată lumea trebuie să afle. E 
vorba de maiorul Palgrave. E mort. 

— Mort? 

— Da. A murit în timpul nopții. 

— O, Doamne! Îmi pare teribil de rău. 

— Da, e îngrozitor să moară cineva aici. E deprimant 
pentru toată lumea. Bineînţeles, era destul de în vârstă. 


— Ieri părea vesel şi sănătos, zise Miss Marple, 
displăcându-i ideea că moartea unei persoane în vârstă 
putea părea perfect normală. Nu arăta bolnav, adăugă ea. 

— Avea probleme cu tensiunea, afirmă Molly. 

— Da, dar cu siguranţă că poţi lua ceva pentru asta, 
anumite pastile. Ştiinţa face minuni astăzi. 

— Da, dar probabil că a uitat să-şi ia pastilele sau a luat o 
doză prea mare. Ca insulina, ştiţi dumneavoastră. 

Miss Marple nu credea că diabeticii şi hipertensivii erau 
unul şi acelaşi lucru. Aşa că întrebă: 

— Doctorul ce zice? 

— O, l-a văzut doctorul Graham, care de fapt este la pensie 
acum şi care stă la hotelul nostru, iar oficialităţile de pe 
insulă au venit să elibereze un certificat de deces, însă totul 
era foarte clar. Asemenea lucruri sunt destul de frecvente 
în cazul hipertensivilor, mai ales al celor care fac abuz de 
alcool, iar maiorul Palgrave a fost foarte imprudent în 
sensul acesta. Aseară, de exemplu, a cam exagerat. 

— Da, am remarcat şi eu, zise Miss Marple. 

— Probabil că a uitat să-şi ia pastilele. E mare păcat că s-a 
dus bătrânul ăsta, dar nimeni nu e veşnic, nu-i aşa? Însă e 
teribil de îngrijorător, adică pentru mine şi pentru Tim. 
Oamenii ar putea să răspândească zvonuri că de la 
mâncare i s-a tras. 

— Dar cu siguranţă că simptomele morţii prin otrăvire 
sunt diferite de cele ale morţii cauzate de hipertensiune. 

— Da. Însă oamenii au tendinţa de a face tot felul de 
afirmaţii. lar dacă oamenii decid că mâncarea a fost de 
vină, pleacă sau le povestesc şi prietenilor lor despre asta... 

— Nu cred că trebuie să vă faceţi probleme, zise Miss 
Marple amabil. Aşa cum ai spus şi dumneata, un bărbat în 
vârstă ca maiorul Palgrave - cred că avea peste şaptezeci 
de ani - poate muri oricând. Majoritatea oamenilor vor 
considera că nu este nimic ieşit din comun; trist, dar nimic 
neobişnuit. 


— Ce păcat că moartea lui a survenit aşa de brusc! 
Suspină Molly neconsolată. 

„Da, s-a produs brusc”, îşi spuse Miss Marple, în timp ce îşi 
continua drumul spre hotel. Nu mai târziu de aseară râdea 
şi făcea glume cu familiile Hillingdon şi Dyson. Hillingdonii 
şi Dysonii... Miss Marple încetini pasul. În cele din urmă se 
opri brusc. În loc să meargă pe plajă, se hotărî să rămână 
într-un colţ retras al terasei. Îşi scoase lucrul de mână, iar 
andrelele începură să se mişte rapid, încercând parcă să 
ţină pasul cu gândurile ei. Nu-i plăcea povestea asta... Nu, 
nu-i plăcea deloc. Se întâmplase prea brusc. 

Refăcu în minte şirul evenimentelor din ziua precedentă. 

Maiorul Palgrave şi poveştile lui... 

Nimic neobişnuit, care să-ţi solicite prea tare atenţia... 
Deşi poate ar fi trebuit să fi ascultat cu mai mare luare- 
aminte. 

Kenya, vorbise mai întâi despre Kenya, apoi despre India, 
despre frontiera de nord-vest, apoi, dintr-un anumit motiv, 
sfârşiseră prin a vorbi despre o crimă. Şi nici măcar atunci 
nu ascultase cu atenţie. 

Un caz cunoscut, care avusese loc aici şi despre care se 
scrisese şi în ziare. Apoi, când îi ridicase ghemul de pe jos, 
începuse să vorbească despre o fotografie. „O fotografie a 
unui criminal”, acestea fuseseră cuvintele lui. Miss Marple 
închise ochii şi încercă să-şi aducă aminte despre ce era 
vorba. 

Fusese o poveste cam neclară, pe care maiorul Palgrave o 
auzise la clubul lui sau al altcuiva, de la un doctor, care o 
auzise de la alt doctor, iar un doctor fotografiase pe cineva 
care ieşea pe uşa casei lui, iar acel cineva era un criminal... 
Da, asta era... Toate detaliile îi reveneau acum în minte. 

Şi se oferise să-i arate şi ei fotografia. Îşi scosese 
portofelul şi începuse să caute prin el cu grijă. 

Apoi, când încă mai vorbea, ridicase privirea - se uitase 
înainte - nu la ea, ci la ceva peste umărul ei drept, mai 
precis. Şi se oprise din vorbit, se înroşise la faţă şi se 


apucase apoi să îndese totul la loc în portofel, cu mâinile 
tremurând; apoi începuse să vorbească tare, cu voce uşor 
nenaturală, despre colții de elefanţi. 

Aproape imediat, familiile Hillingdon şi Dyson li se 
alăturaseră... 

Abia după aceea Miss Marple întorsese capul şi se uitase 
peste umărul ei drept... Dar nu era nimeni sau nimic de 
văzut. La stânga ei, puţin mai departe, înspre hotel, îi zărise 
pe Tim Kendal şi pe soţia acestuia; iar dincolo de ei, o 
familie din Venezuela. Însă maiorul Palgrave nu se uitase în 
acea direcţie... 

Miss Marple medită până la ora prânzului. După prânz nu 
mai ieşi la plimbare. Trimise, în schimb, un mesaj prin care 
anunţa că nu se simţea prea bine şi îl ruga pe doctorul 
Graham să aibă amabilitatea să vină să o vadă. 

Capitolul 4. 

Miss Marple solicită o consultaţie medicală 

Doctorul Graham era un bătrânel amabil, în vârstă de 
şaizeci şi cinci de ani. Practicase medicina în Indiile de Vest 
timp de mulţi ani, însă acum era la pensie, iar majoritatea 
pacienţilor fuseseră preluaţi de alţi parteneri din Indiile de 
Vest. O salută respectuos pe Miss Marple şi o întrebă ce 
probleme avea. Din fericire, la vârsta lui Miss Marple se 
găsea întotdeauna o problemă de sănătate care putea fi 
adusă în discuţie, cu o uşoară exagerare din partea 
pacientului. Femeia ezita între umăr şi picior, însă, în final, 
se hotări să vorbească despre genunchi. Durerea de 
genunchi, aşa cum ar fi spus Miss Marple, era întotdeauna 
prezentă. 

Doctorul Graham se dovedi a fi deosebit de amabil, şi se 
abţinu să-i amintească faptul că, la vârsta ei, aşa ceva nu 
era nimic ieşit din comun. Prin urmare, îi prescrise 
medicaţia tipică pentru astfel de situaţii. Pentru că ştia din 
experienţă că mulţi oameni în vârstă se pot simţi singuri 
când vin pentru prima dată la St Honore, mai rămase un 
timp ca să mai discute puţin cu ea. 


„E un om foarte drăguţ şi îmi pare foarte rău că va trebui 
să-l mint. Însă nu prea văd ce altceva aş putea face”, îşi zise 
Miss Marple. 

Miss Marple fusese crescută în respectul pentru adevăr şi 
era din fire o femeie care nu minţea niciodată. Însă în 
anumite ocazii, când considera că este datoria ei s-o facă, 
putea să spună cele mai gogonate minciuni, dând impresia 
că rosteşte adevărul gol-goluţ. 

Îşi drese glasul, tuşi puţin, apoi spuse cu voce subţire, uşor 
afectată: 

— Ar mai fi ceva ce aş dori să vă întreb, doctore Graham. 
Nu-mi face plăcere să aduc vorba de asta, însă nu ştiu cum 
altfel aş putea proceda, deşi, desigur, nu e ceva de 
importanţă vitală. Însă, vedeţi dumneavoastră, pentru mine 
este important. Şi sper că mă veţi înţelege şi nu vi se va 
părea obositor sau ofensator ceea ce vă cer. 

La o asemenea introducere, doctorul Graham nu putu 
decât să răspundă politicos: 

— Vă nelinişteşte ceva? Permiteţi-mi să vă ajut. 

— Are legătură cu maiorul Palgrave. Îmi pare foarte rău 
de moartea lui. Am rămas şocată când am aflat de 
dimineaţă. 

— Da, zise doctorul Graham, s-a întâmplat totul foarte 
brusc, din păcate. Părea atât de vesel aseară! 

Doctorul Graham era amabil, însă convenţional. Pentru el, 
în mod evident, moartea maiorului Palgrave nu era nimic 
neobişnuit. Miss Marple se întrebă dacă nu cumva 
exagerează ea. Oare nu cumva avea obiceiul de a fi prea 
suspicioasă? Probabil că nu trebuia să se mai bazeze pe 
judecata ei. De fapt, nu era vorba de judecată, ci mai 
curând de intuiţie. Oricum, răul fusese deja comis. Nu mai 
avea altceva de făcut decât să meargă înainte. 

— Ieri după-amiază stăteam de vorbă, zise ea. Îmi 
povestea despre viaţa sa atât de plină şi interesantă. A 
călătorit prin multe locuri ciudate... 


— Da, într-adevăr, confirmă doctorul Graham, pe care 
maiorul Palgrave îl plictisise de nenumărate ori cu poveştile 
sale. 

— Apoi mi-a povestit despre familia sa, despre tinereţea 
lui, mai degrabă, apoi i-am povestit şi eu despre nepoţii şi 
nepoatele mele, iar el a ascultat cu luare-aminte. Şi i-am 
arătat o fotografie cu unul dintre nepoţii mei, pe care o 
aveam la mine. Un băiat de zahăr, ei bine, nu chiar băiat, 
însă pentru mine va rămâne întotdeauna un băiat, înţelegeţi 
ce vreau să spun. 

— Înţeleg foarte bine, zise doctorul Graham, întrebându- 
se cât va mai dura până când bătrâna va ajunge la subiect. 

— l-am dat-o şi lui şi, în timp ce o privea cu atenţie, au 
apărut pe neaşteptate oamenii aceia, foarte drăguţi, de 
altfel, cei care colecţionează flori şi fluturi, colonelul 
Hillingdon şi soţia sa, dacă nu mă înşel... 

— A, da, familiile Hillingdon şi Dyson. 

— Da, exact. Au apărut pe neaşteptate, râzând şi vorbind. 
Au luat şi ei loc la masa noastră, au comandat ceva de băut 
şi am început să vorbim. A fost foarte plăcut. Însă, 
neintenţionat, maiorul Palgrave a pus probabil fotografia 
mea la el în portofel, apoi l-a băgat în buzunar. Atunci nu 
mi-am dat seama, însă după aceea mi-am spus: „lrebuie să- 
mi amintesc să-l rog pe maior să-mi înapoieze fotografia lui 
Denzil”. Chiar mi-am adus aminte de asta seara trecută, în 
timp ce orchestra cânta şi lumea dansa, însă n-am vrut să-l 
deranjez chiar atunci, pentru că am văzut că se simţea atât 
de bine, aşa că mi-am zis din nou: „O să-mi amintesc de 
dimineaţă”. Numai că în această dimineaţă... Miss Marple 
se opri, cu răsuflarea tăiată. 

— Da, da, făcu doctorul Graham, înţeleg foarte bine. Iar 
dumneavoastră, bineînţeles, vreţi fotografia înapoi, nu-i 
aşa? 

Miss Marple dădu din cap cu entuziasm. 

— Da, aşa este. Este singura fotografie pe care o deţin şi 
nu am negativul. Şi chiar nu vreau să pierd acea fotografie, 


pentru că bietul Denzil, care a fost nepotul meu preferat, a 
murit acum vreo cinci-şase ani. Aceasta e singura fotografie 
care mi-a rămas de la el. Mă întrebam dacă e prea mare 
deranjul pentru dumneavoastră dacă v-aş ruga să mergeţi 
dumneavoastră să o luaţi. Vedeţi, nu ştiu la cine altcineva să 
apelez. Nu ştiu cine se va ocupa de lucrurile lui. E o situaţie 
atât de dificilă! O să mă considere toţi o pacoste! Vedeţi 
dumneavoastră, nu înţeleg astfel de lucruri. Nimeni n-ar 
putea înţelege ce valoare are acea fotografie pentru mine. 

— Desigur, desigur, rosti doctorul Graham. Înţeleg foarte 
bine. Sunteţi îndreptăţită să vă simţiţi astfel. De fapt, în 
curând mă întâlnesc cu autorităţile locale - înmormântarea 
va fi mâine - din partea administraţiei va veni cineva să se 
uite peste actele şi bunurile lui, apoi va lua legătura cu cea 
mai apropiată rudă a sa - şi toate procedurile care se fac în 
aceste situaţii. Aţi putea descrie fotografia? 

— E făcută în faţa casei, zise Miss Marple. Şi cineva, Denzil 
adică, ieşea pe uşă. A fost făcută de un alt nepot al meu, 
care este pasionat de flori şi dorea să fotografieze un 
hibiscus, cred, sau una dintre speciile acelea de trandafiri. 
Întâmplător, Denzil ieşea tocmai atunci din casă, pe uşa din 
faţă. Nu e cea mai bună fotografie a lui, e puţin neclară. 
Însă mie îmi place şi nu mă despart niciodată de ea. 

— Ei bine, zise doctorul Graham, mi-e mai mult decât clar. 
Cred că vom recupera fotografia dumneavoastră fără nici o 
problemă, Miss Marple. 

Apoi se ridică de pe scaun. Femeia îi zâmbi. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule doctor. Chiar foarte 
amabil. Înţelegeţi prin ce trec, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că înţeleg, zise doctorul Graham, 
scuturându-i mâna cu căldură. Să nu vă îngrijoraţi. Faceţi 
exerciţii cu genunchiul în fiecare zi, însă fără să exageraţi. 
O să vă trimit eu medicamentele. Luaţi câte o pastilă, de 
trei ori pe zi. 

Capitolul 5. 

Miss Marple ia o decizie. 


A doua zi, serviciul de pompe funebre se ocupă de corpul 
răposatului maior Palgrave. Miss Marple participă la 
înmormântare în compania domnişoarei Prescott, iar 
reverendul ţinu slujba. După aceea, viaţa îşi urmă cursul 
obişnuit. 

Moartea maiorului Palgrave era deja doar un incident, un 
incident nefericit, e drept, însă unul care se uită curând. 
Aici viaţa însemna soare, mare şi activitate socială. Un 
vizitator nemilos întrerupsese aceste îndeletniciri, 
aruncând pentru moment o umbră peste toate, însă umbra 
dispăruse deja. La urma urmei, nimeni nu îl cunoştea prea 
bine pe decedat. Fusese un bătrânel cam vorbăreţ şi 
plicticos, care îţi povestea tot felul de amintiri pe care nu 
ţineai neapărat să le auzi. Nu puteai să-l legi de nici o parte 
a lumii. Soţia lui murise cu mult timp în urmă. Avusese o 
viaţă singuratică şi o moarte la fel de singuratică. Însă 
trăise în mijlocul oamenilor şi, din acest motiv, singurătatea 
nu fusese tocmai neplăcută. Poate că maiorul Palgrave 
fusese un om singuratic, însă la fel de bine puteai spune că 
fusese şi foarte vesel. Se distra în felul lui. lar acum era 
mort şi îngropat şi nimănui nu-i părea prea rău de el, iar 
peste o săptămână nimeni nu-şi va mai aminti de el şi nu-şi 
va pierde timpul gândindu-se la el. 

Singura persoană care probabil îi va simţi lipsa va fi Miss 
Marple. Nu neapărat din afecţiune faţă de el, ci pentru că 
înţelegea stilul de viaţă pe care-l dusese maiorul Palgrave. 
„Pe măsură ce îmbătrânim, cugeta ea, începem să devenim 
ascultători din ce în ce mai buni”; poate că nu ascultători 
foarte interesaţi, însă între ea şi maiorul Palgrave avusese 
loc acel schimb de informaţii care îi leagă pe oamenii în 
vârstă. Petrecuseră timp preţios împreună. Nu suferea 
după maiorul Palgrave în adevăratul sens al cuvântului, mai 
degrabă îi simţea lipsa. În după-amiaza înmormântării, în 
timp ce tricota aşezată în locul ei preferat, doctorul Graham 
i se alătură. Puse lucrul de mână deoparte şi îl salută. Elîi 
spuse direct, pe un ton vinovat: 


— Mi-e teamă că nu am veşti îmbucurătoare, Miss Marple. 

— Chiar aşa? Referitor la... 

— Da. N-am găsit preţioasa dumneavoastră fotografie. Mă 
tem că o să fiţi foarte dezamăgită din această cauză. 

— Da, aşa este. Dar, desigur, nu contează cu adevărat. Era 
mai mult un sentimentalism. Realizez asta acum. Nu se afla 
în portofelul maiorului Palgrave? 

— Nu. Şi nicăieri altundeva printre lucrurile lui. Avea 
câteva scrisori, câteva articole decupate din ziare şi diverse 
alte nimicuri, însă nici urmă de fotografia de care aţi 
pomenit dumneavoastră. 

— Vai de mine, zise Miss Marple. Ei bine, nu se mai poate 
face nimic... Mulţumesc foarte mult, doctore Graham, 
pentru deranj. 

— O, n-a fost nici un deranj. Însă ştiu din proprie 
experienţă ce valoare sentimentală pot avea diverse lucruri 
de familie, mai ales când începi să îmbătrâneşti. 

„Bătrâna chiar reacţiona bine, se gândea el. Probabil că 
maiorul Palgrave dăduse întâmplător peste fotografia din 
portofel şi nici măcar nu-şi dăduse seama cum de ajunsese 
la el, o rupsese şi o aruncase ca pe un lucru fără 
importanţă. Însă, desigur, fusese de o mare importanţă 
pentru această bătrânică. Cu toate acestea, reacţionase 
foarte bine, oarecum filosofic.” 

În forul ei interior totuşi, Miss Marple nu era nici pe 
departe veselă sau înclinată spre filosofie. Simţea nevoia să 
se gândească pe îndelete la cele aflate, însă, în acelaşi timp, 
dorea să profite din plin de oportunităţile pe care i le oferea 
prezentul. 

Miss Marple începu să converseze cu doctorul Graham cu 
mare entuziasm, fără să facă efortul să şi-l ascundă. 
Gândindu-se că limbuţia ei se datora vârstei şi singurătăţii, 
acest bărbat amabil se strădui s-o consoleze pentru 
pierderea fotografiei, discutând lejer despre viaţa din St 
Honore şi despre diferitele locuri pe care Miss Marple ar 


trebui să le viziteze. Pe nesimţite, conversaţia se întoarse la 
moartea maiorului Palgrave. 

— Pare atât de trist, zise Miss Marple, să mori atât de 
departe de casă. Deşi, din ce mi-a spus el însuşi, am înţeles 
că nu avea rude apropiate. Se pare că locuia singur la 
Londra. 

— Călătorea foarte mult, cred, spuse doctorul Graham. 
Inclusiv iarna. Nu îi plăceau iernile noastre. Nu-l pot 
condamna pentru asta! 

— Nu, într-adevăr, fu de acord Miss Marple. Şi cu 
siguranţă că suferea de plămâni sau de ceva care îl 
îndreptăţea să evite iernile londoneze. 

— A, nu, nu cred. 

— Parcă era hipertensiv. E aşa de trist! Se pare că din ce 
în ce mai mulţi suferă de această boală. 

— V-a povestit despre asta, nu-i aşa? 

— O, nu. Nu mi-a spus nimic de asta. Altcineva mi-a spus. 

— A, da? 

— Bănuiesc, continuă Miss Marple, că poţi muri uşor din 
asta. 

— Nu neapărat, zise doctorul Graham. În zilele noastre, 
există metode prin care se poate ţine sub control această 
problemă. 

— Moartea lui a survenit foarte brusc, însă presupun că pe 
dumneavoastră nu v-a luat prin surprindere. 

— Ei bine, n-am fost prea surprins de moartea unui om de 
vârsta lui. Dar, cu siguranţă, nu mă aşteptam la asta. Sincer 
să fiu, întotdeauna mi s-a părut a fi în formă, însă nu l-am 
consultat niciodată. Nu i-am luat niciodată tensiunea sau 
ceva de genul ăsta. 

— Se poate şti, adică un doctor poate şti dacă cineva e 
hipertensiv doar uitându-se la pacient? Întrebă Miss Marple 
cu inocenţă în glas. 

— Nu doar dacă te uiţi la cineva, e nevoie şi de nişte 
analize. 


— A, înţeleg. Acel lucru îngrozitor care se pune în jurul 
braţului şi se umflă? Îl urăsc. Însă doctorul meu mi-a spus 
că am tensiunea foarte bună pentru vârsta mea. 

— Ei bine, e o veste bună, zise doctorul Graham. 

— Desigur, maiorului îi cam plăcea punciul Planters, 
constată Miss Marple gânditoare. 

— Da, alcoolul nu e cel mai bun lucru pentru un 
hipertensiv. 

— Se iau pastile pentru asta - sau cel puţin aşa am înţeles. 

— Da, sunt câteva tipuri pe piaţă. În camera lui era un 
flacon de Serenite. 

— Câte progrese a făcut ştiinţa în zilele noastre! Exclamă 
Miss Marple. Doctorii pot să facă atâtea lucruri, nu-i aşa? 

— Cu toţii avem un concurent puternic, replică doctorul 
Graham. Natura, ştiţi bine. Şi, din când în când, mai intră în 
competiţie şi câte un leac din bătrâni. 

— Cum ar fi, de exemplu, să pui pânză de păianjen pe o 
tăietură? Zise Miss Marple. Obişnuiam să facem asta când 
eram copii. 

— Foarte înţelept, replică doctorul Graham. 

— Sau seminţe de în pe piept şi masaj cu ulei camforat 
pentru o tuse urâtă. 

— Văd că le ştiţi pe toate! Rosti doctorul Graham râzând. 
Ce vă mai face genunchiul? Întrebă el ridicându-se. Nu v-a 
deranjat prea mult? 

— Nu, pare mult, mult mai bine. 

— Ei bine, nu vom putea spune dacă e de la pastile sau de 
la leacurile din bătrâni. Îmi pare rău că nu v-am putut ajuta 
mai mult. 

— Dar aţi fost atât de drăguţ cu mine! Mă simt jenată că 
am abuzat de timpul dumneavoastră. Aţi spus că nu era nici 
o fotografie în portofelul maiorului Palgrave? 

— Ba da, era una cu maiorul însuşi călare pe un ponei şi 
încă una cu un tigru mort. Stătea cu piciorul sprijinit de el. 
Poze de genul pe care ţi le faci în tinereţe. Însă m-am uitat 


cu atenţie, vă garantez că nu era nici o poză ca aceea pe 
care mi-aţi descris-o. 

— O, sunt sigură că aţi căutat-o cu atenţie - nu asta am 
vrut să spun - eram doar curioasă. Cu toţii avem tendinţa să 
păstrăm astfel de nimicuri. 

— Comori din trecut, zise doctorul zâmbind. 

Apoi îşi luă rămas-bun şi plecă. 

Miss Marple rămase privind gânditoare la palmieri şi la 
mare. Nu-şi reluă lucrul de mână decât după minute bune. 

Acum avea un fapt. Trebuia să se gândească la acel fapt şi 
la semnificaţia lui. Fotografia pe care o scosese maiorul 
Palgrave din portofel şi pe are o pusese la loc atât de 
repede nu mai exista acum. Nu era un lucru pe care 
maiorul Palgrave l-ar arunca. O pusese înapoi în portofel şi 
ar fi trebuit să fie acolo şi după moartea sa. Poate că banii 
se pot fura, însă nimeni n-ar fura o fotografie. În afara 
cazului în care avea un anumit motiv s-o facă. 

Pe chipul lui Miss Marple se aşternu o expresie gravă. 
Trebuia să ia o decizie. Avea sau nu de gând să-l lase pe 
maiorul Palgrave să se odihnească în mormânt? Oare nu 
era mai bine să facă pur şi simplu aşa? Cită în gând: „E-n 
groapă Duncan. După-al vieţii zbucium, el doarme adânc”.1 
Nimic nu-i mai putea face rău maiorului Palgrave. Plecase 
într-un loc unde nimic nu-l mai putea atinge. Era oare doar 
o coincidenţă faptul că murise în acea noapte? Sau nu era 
vorba de nici o coincidenţă? Doctorii acceptă moartea 
persoanelor în vârstă cu prea mare uşurinţă. Mai ales în 
cazul în care găsesc în camera lor un flacon de pastile 
pentru hipertensiune care trebuie luate în fiecare zi, toată 
viaţa. Însă cineva furase fotografia din portofelul maiorului 
şi tot acel cineva ar fi putut să pună flaconul cu 
medicamente în camera lui. În ceea ce o privea, nu îşi 
amintea să-l fi văzut luând vreodată medicamente; nu-i 
spusese niciodată că avea probleme cu tensiunea. Singura 
remarcă legată de sănătatea lui fusese: „Nu mai sunt la fel 
de tânăr”. Se mai sufocase uneori, era puţin astmatic, însă 


nimic mai mult. Însă cineva spusese că era hipertensiv - 
Molly oare? Domnişoara Prescott? Nu-şi mai amintea. 

Miss Marple oftă, apoi se mustră în gând: „Acum şi tu, 
Jane, ce vrei să sugerezi sau la ce te gândeşti? Oare 
inventezi totul? Ce ai de gând să întreprinzi?” 

Trecu din nou totul în revistă, pas cu pas, conversaţia pe 
care o avusese cu maiorul pe tema crimelor şi a criminalilor. 

„Vai de mine, îşi zise Miss Marple, chiar dacă - într-adevăr 
nu văd ce aş putea face în acest sens...” 

Însă îi era foarte limpede ce intenţiona să facă. 

Capitolul 6. 

Dis-de-dimineaţă. 

| 

Miss Marple se trezi devreme. Ca majoritatea oamenilor în 
vârstă, avea somnul uşor şi perioade de veghe când îşi 
planifica o acţiune sau acţiuni pe care dorea să le ducă la 
bun sfârşit în următoarele zile. De obicei, desigur, erau 
chestiuni personale sau legate de gospodărie, care nu 
interesau pe nimeni altcineva în afară de ea. Însă în această 
dimineaţă stătea trează în pat şi se gândea la crimă şi la ce 
s-ar putea face dacă suspiciunile ei s-ar dovedi adevărate. 
N-avea să fie greu deloc. Avea doar o singură armă, iar 
aceasta era conversaţia. 

Doamnele în vârstă puteau pălăvrăgi pe cele mai diverse 
teme. Asta-i cam plictisea pe oameni, însă nimeni nu le 
suspecta că ar avea un motiv ascuns. Nu era cazul să pună 
întrebări directe. (Într-adevăr, ar fi fost dificil să găsească 
acele întrebări directe!) Trebuiau să fie întrebări care să o 
ajute să adune mai multe informaţii despre anumite 
persoane. Trecu din nou în revistă lista cu aceste persoane. 

Putea afla, probabil, mai multe despre maiorul Palgrave, 
dar chiar avea s-o ajute la ceva? Se îndoia de asta. Dacă 
maiorul fusese ucis, acest lucru se întâmplase nu pentru 
secretele din viaţa lui, pentru ca să-i poată cineva moşteni 
averea sau pentru a se răzbuna pe el. De fapt, deşi el era 
victima, avea de-a face cu una dintre acele situaţii rare 


când aflarea amănuntelor despre victimă nu duce neapărat 
la descoperirea criminalului. Problema era - şi singura 
problemă, de altfel, după părerea ei - că maiorul Palgrave 
vorbea prea mult! 

Aflase multe lucruri interesante de la doctorul Graham. 
Maiorul avea în portofel mai multe fotografii, una cu un 
ponei, alta cu un tigru ucis şi alte câteva pe aceeaşi idee. 
Oare de ce le avea la el? În mod cert, se gândi Miss Marple 
care avea o lungă experienţă cu amirali bătrâni, generali de 
brigadă şi simpli maiori, pentru că îi plăcea să spună 
oamenilor poveşti despre ele. Începând cu: „Să vedeţi ce 
lucru ciudat mi s-a întâmplat când eram la vânătoare de 
tigri în India...” Sau o amintire cu el şi cu un ponei. Aşadar, 
acea poveste despre un posibil criminal era urmată, la 
momentul potrivit, de scoaterea fotografiei din portofel. Şi 
conversaţia lor se derulase după acest model. Când venise 
vorba despre crimă, pentru a face povestea şi mai 
interesantă, fără îndoială că făcuse ceea ce făcea 
întotdeauna - scosese fotografia şi spusese ceva de genul: 
„Nu v-aţi fi imaginat că acest tip e un criminal, nu-i aşa?” 

Problema era că acesta era unul dintre obiceiurile lui. 
Povestea cu criminalul făcea parte din repertoriul lui. Dacă 
aducea cineva vorba de vreo crimă, sărea şi maiorul cu 
povestea sa. În acest caz, reflectă Miss Marple, poate că 
deja îşi spusese povestea şi altcuiva. Sau poate mai multor 
oameni - şi, în acest caz, poate reuşea să obţină mai multe 
detalii, cum arăta persoana din fotografie, de exemplu. 

Dădu mulţumită din cap. De aici trebuia să înceapă. 

Şi, desigur, mai erau şi oamenii pe care îi numea în minte 
„Cei patru suspecți”. Deşi, dacă maiorul Palgrave vorbise 
despre un bărbat - existau doar doi suspecți. Colonelul 
Hillingdon sau domnul Dyson nu aveau figuri de criminali, 
însă de foarte puţine ori criminalii arată a criminali. Oare 
era vorba de altcineva? Nu mai zărise pe nimeni când 
întorsese capul să se uite şi ea. Mai erau, desigur, şi 
bungalow-urile. Bungalow-ul domnului Rafiel. Să fi ieşit 


oare cineva din bungalow şi apoi să fi intrat înapoi, înainte 
ca ea să întoarcă privirea? În acest caz, nu putea fi vorba 
decât de valetul-asistent. Oare cum îl chema? A, da, 
Jackson. Să fi fost Jackson cel care ieşise pe uşă? În aceeaşi 
ipostază ca aceea surprinsă în fotografie. Un bărbat care 
tocmai ieşea pe uşă. Probabil că îl izbise asemănarea. Până 
în acel moment, maiorul Palgrave nu se uitase cu atenţie la 
Arthur Jackson, valetul-asistent. Ochiul său de om curios şi 
băgăcios era în esenţă un ochi de snob - Arthur nu era un 
pukka sahib?2 - iar maiorul Palgrave nu se obosise să îi 
acorde atenţie cu adevărat. 

Până când, desigur, cu fotografia în mână, privise undeva 
peste umărul drept al lui Miss Marple şi văzuse un bărbat 
ieşind din casă...? 

Miss Marple se răsuci pe pernă - în programul de mâine, 
sau mai bine în cel de astăzi - şi îşi propuse: continuarea 
investigaţiilor în legătură cu familiile Hillingdon şi Dyson, 
precum şi cu Arthur Jackson, valetul-asistent. 

II 

Şi doctorul Graham se trezi devreme. De obicei se 
întorcea pe partea cealaltă şi se culca la loc. Dar astăzi era 
neliniştit, iar somnul întârzia să apară. Această nelinişte 
care îl împiedica să adoarmă era un lucru cu care nu se mai 
confruntase de mult. Ce anume îl neliniştea? Într-adevăr, nu 
putea să-şi dea seama. Stătea întins în pat şi medita la asta. 
Era ceva legat de... Ceva legat de... Da, de maiorul 
Palgrave. De moartea maiorului Palgrave? Nu înţelegea 
totuşi ce anume îl neliniştea în această privinţă. Era oare 
ceva ce spusese bătrânica aceea vorbăreaţă? Avusese 
ghinion cu fotografia ei. Dar ea reacţionase foarte bine. 
Însă ce o fi spus, ce cuvânt aruncat de ea la întâmplare i-ar 
fi putut provoca acest ciudat sentiment de nelinişte? La 
urma urmei, nu era nimic ciudat în legătură cu moartea 
maiorului Palgrave. Absolut nimic. Cel puţin, el bănuia că nu 
era nimic ciudat. 


Era totul foarte clar în tabloul clinic al maiorului - reluă în 
minte datele pe care le obținuse atunci când îl examinase. 
Dar oare chiar ştia care era starea sănătăţii maiorului 
Palgrave? Toată lumea zicea că era hipertensiv. Însă el 
însuşi nu vorbise niciodată cu maiorul Palgrave despre asta. 
De fapt, nu vorbise niciodată prea mult cu maiorul. Palgrave 
era un bătrân plicticos, iar el se ferea de bătrânii plicticoşi. 
De unde Dumnezeu îi venise ideea asta că s-ar putea să fie 
ceva în neregulă cu moartea acestuia? Oare din cauza 
bătrânei doamne? Dar, la urma urmei, nu spusese nimic. 
Oricum, nu era treaba lui. Autorităţile locale erau 
mulţumite. Găsiseră în camera decedatului un flacon de 
Serenite, iar bătrânul se pare că se plânsese tuturor de 
problemele sale cu tensiunea. 

Doctorul Graham se răsuci pe partea cealaltă şi nu după 
mult timp adormi la loc. 

III 

În apropiere de hotel, într-una din barăcile modeste de 
lângă pârâu, Victoria Johnson se răsuci în pat şi se ridică în 
capul oaselor. Fata din St Honore era o făptură 
impresionantă, cu un bust ca de marmură neagră, care ar fi 
fost pe gustul oricărui sculptor. Îşi trecu degetele prin părul 
des, negru şi cârlionţat, apoi îşi împunse partenerul cu 
piciorul în coaste. 

— Hei, omule! Trezeşte-te! 

Bărbatul mormăi în somn şi se întoarse pe partea cealaltă. 

— Ce vrei, nu e încă dimineaţă. 

— Trezeşte-te, omule. Vreau să vorbesc cu tine. 

Bărbatul se ridică în capul oaselor, se întinse şi căscă, 
arătându-şi dinţii frumoşi. 

— Ce te nelinişteşte, femeie? 

— Maiorul ăla care a murit. E ceva care nu-mi place. Simt 
că e în neregulă ceva. 

— A, de ce-ţi faci griji în legătură cu el? Era bătrân. A 
murit de bătrâneţe. 


— Ascultă-mă, omule! E vorba de pastilele alea. Pastilele 
despre care m-a întrebat doctorul. 

— Şi ce e cu ele? Poate că a luat prea multe. 

— Nu, nu e vorba de asta. Ascultă! Zise ea aplecându-se 
spre el şi vorbindu-i apăsat. 

El căscă şi se întinse din nou în pat. 

— Nu e nimic în neregulă. Despre ce vorbeşti? 

— Nu contează, o să vorbesc cu doamna Kendal despre 
asta de dimineaţă. Cred că e ceva necurat la mijloc. 

— N-ar trebui să-ţi baţi capul, zise bărbatul, pe care, deşi 
nu erau cununaţi, ea îl considera soţul ei. Hai să n-o căutăm 
cu lumânarea, spuse el căscând şi întorcându-se pe-o parte. 

Capitolul 7. 

O dimineaţă pe plajă. 

| 

Pe plaja de lângă hotel strălucea soarele dimineţii. 

Evelyn Hillingdon ieşi din apă şi se aşeză pe nisipul auriu, 
îşi scoase casca de înot şi îşi scutură capul cu putere. Plaja 
nu era mare. Oamenii aveau obiceiul să se adune aici 
dimineaţa şi în jurul orei 11.30 era întotdeauna o mică 
reuniune. La stânga lui Evelyn, într-un scaun exotic din 
nuiele împletite se afla senora de Caspearo, o femeie 
atrăgătoare din Venezuela. Lângă ea stătea bătrânul domn 
Rafiel, care era cel mai vârstnic oaspete al hotelului Golden 
Palm şi care deţinea un balansoar pe care doar bătrânii 
invalizi foarte bogaţi puteau să şi-l procure. Esther Walter îl 
servea. De obicei, avea carneţelul de steno-dactilografiat şi 
un creion, în cazul în care domnul Rafiel îşi amintea de o 
afacere ce trebuia rezolvată urgent. Îmbrăcat în costum de 
baie, domnul Rafiel era incredibil de slab, numai piele şi 
oase. Deşi arăta de parcă s-ar fi aflat pe patul de moarte, nu 
părea deloc diferit în comparaţie cu ultimii opt ani - sau, cel 
puţin, aşa se vorbea pe insulă. Din obrajii ridaţi ieşeau în 
evidenţă doi ochi albaştri pătrunzători; principala sa 
plăcere în viaţă era să contrazică vehement orice ar fi spus 
ceilalţi. 


Miss Marple era şi ea de faţă. Ca de obicei, stătea şi 
tricota, ascultând ce se spunea şi participând sporadic la 
conversaţie. Când intervenea, toată lumea era surprinsă, 
pentru că aproape că uitaseră de existenţa ei! Evelyn 
Hillingdon o privea cu indulgență şi se gândea că semăna 
cu o pisică bătrână şi drăgălaşă. 

Senora de Caspearo se dădu cu ulei de plajă pe picioarele 
ei lungi şi frumoase, fredonând în surdină o melodie. Nu era 
vorbăreaţă de felul ei. Păru nemulțumită de marca pe care 
o folosea. 

— Acesta nu este la fel de bun ca Fragipanio, zise ea cu 
tristeţe în glas. Din păcate, nu se găseşte aici, continuă ea 
închizând ochii. 

— Intraţi acum să faceţi baie, domnule Rafiel? Întrebă 
Esther Walters. 

— O să intru când o să fiu pregătit, răspunse domnul Rafiel 
tăios. 

— E ora 11.30, îl anunţă doamna Walters. 

— Şi ce dacă? Zise domnul Rafiel. Crezi că sunt genul de 
om care să facă totul după ceas? Fă asta la ora exactă, fă 
astalaltă la şi douăzeci, fă astalaltă la fără douăzeci... 
Cââh... 

Doamna Walters era în serviciul domnului Rafiel de 
suficient de mult timp, încât să fie obişnuită cu toanele lui. 
Ştia că avea nevoie de timp să îşi revină după baie, aşa că îi 
amintise cât era ceasul, luându-şi o marjă de zece minute, 
pentru a-i da acestuia ocazia să-i respingă sugestia, pentru 
ca apoi să facă exact ce-i sugerase ea, fără a lăsa impresia 
că o ascultă. 

— Nu-mi plac espadrilele astea, zise domnul Rafiel 
ridicând un picior şi uitându-se la el. I-am spus şi prostului 
de Jackson. Dar omul ăsta nu dă doi bani pe ceea ce-i spun 
eu. 

— Să vă aduc altele, domnule Rafiel? 

— Nu, n-o să pleci nicăieri. O să stai aici şi o să taci din 
gură. Urăsc să văd oamenii învârtindu-se în jurul meu ca 


găinile. 

Evelyn se răsuci timid pe nisip, întinzându-se. 

Miss Marple, atentă la lucrul de mână, îşi întinse un picior, 
apoi se scuză jenată. 

— Îmi pare foarte rău, doamnă Hillingdon, cred că v-am 
lovit din greşeală. 

— O, nu vă faceţi probleme, zise Evelyn. Plaja asta e atât 
de aglomerată! 

— O, nu vă mutaţi, vă rog. O să-mi mut scaunul ca să nu se 
mai întâmple. 

În timp ce se reaşeza, Miss Marple continuă să flecărească 
asemenea unui copil. 

— Încă mi se pare de necrezut să mă aflu aici! N-am mai 
fost în Indiile de Vest până acum. Nu credeam că o să ajung 
vreodată într-un astfel de loc şi, cu toate acestea, iată-mă! 
Iar lucrul acesta a fost posibil doar datorită generozităţii 
dragului meu nepot. Bănuiesc că dumneavoastră cunoaşteţi 
foarte bine această parte de lume, nu-i aşa, doamnă 
Hillingdon? 

— Am mai fost o dată sau de două ori pe aici şi, 
bineînţeles, în majoritatea insulelor. 

— A, da. Pentru fluturi şi flori sălbatice? Dumneavoastră 
împreună cu prietenii... Sau cu rudele dumneavoastră? 

— Prieteni. Doar prieteni. 

— Şi bănuiesc că de obicei călătoriţi împreună pentru că 
aveţi aceleaşi pasiuni, nu? 

— Da. Călătorim împreună de câţiva ani. 

— Presupun că uneori aţi avut parte de aventuri 
fantastice. 

— Nu chiar, zise Evelyn, cu o voce ternă, uşor plictisită. Se 
pare că de aventuri au întotdeauna parte alţi oameni, rosti 
ea căscând. 

— Nu aţi dat niciodată peste şerpi sau animale sălbatice 
sau peste băştinaşi violenţi? 

(„Doamne, ce proastă par a fi”, îşi zise Miss Marple.) 


— Nimic, în afara muşcăturilor de insecte, o asigură 
Evelyn. 

— Sărmanul maior Palgrave, ştiţi, a fost odată muşcat de 
un şarpe, zise Miss Marple, rostind o afirmaţie fără nici un 
suport real. 

— Chiar aşa? 

— Nu v-a povestit niciodată? 

— Probabil că mi-a povestit. Nu-mi mai aduc aminte. 

— Bănuiesc că îl cunoşteaţi destul de bine. 

— Pe maiorul Palgrave? Nu, aproape deloc. 

— Avea întotdeauna o poveste interesantă de spus. 

— Îngrozitor de plictisitor! Interveni domnul Rafiel. Şi 
prost, pe deasupra. Nu ar fi murit dacă ar fi avut puţin grijă 
de el. 

— Ei, şi dumneavoastră acum, domnule Rafiel! Exclamă 
doamna Walters. 

— Ştiu despre ce vorbesc. Dacă ai grijă de tine, te simţi 
bine oriunde te-ai afla. Uitaţi-vă la mine. Doctorii m-au 
abandonat cu ani în urmă. Nu-i nimic, am spus eu. Am 
propriile reguli şi o să le respect cu sfinţenie. Şi iată-mă! 
Zise el privind înjur cu mândrie. 

Părea într-adevăr o greşeală că se afla acolo. 

— Bietul maior Palgrave era hipertensiv, rosti doamna 
Walters. 

— Pe naiba, ripostă domnul Rafiel. 

— O, nu, chiar era, interveni Evelyn Hillingdon pe 
neaşteptate, cu hotărâre în glas. 

— Cine a spus asta? Întrebă domnul Rafiel. V-a spus el 
asta? 

— Am auzit de la cineva. 

— Era foarte roşu la faţă, interveni şi Miss Marple. 

— Nu te poţi lua numai după asta, fu de părere domnul 
Rafiel. Şi, în orice caz, nu era hipertensiv, pentru că mi-a 
spus mie. 

— Ce vreţi să spuneţi cu „mi-a spus mie”? Zise doamna 
Wallers. Nu poţi să le spui oamenilor despre ceea ce nu 


suferi. 

— Ba da. l-am spus odată s-o lase mai moale cu punciurile 
Planters şi cu dieta dezechilibrată. l-am zis: „lrebuie să ai 
grijă ce mănânci şi cât bei. Trebuie să te gândeşti la 
tensiune, la vârsta ta”. lar el mi-a răspuns că nu are de ce 
să-şi facă griji, pentru că avea o tensiune foarte bună 
pentru vârsta lui. 

— Dar totuşi, lua ceva pentru asta, cred, zise Miss Marple, 
intrând din nou în vorbă. Un medicament care se numea... 
Cum se numea oare?... A, Serenite. 

— Dacă m-aţi întreba pe mine, rosti Evelyn Hillingdon, nu- 
mi amintesc să fi pomenit vreodată că suferă de ceva. Cred 
că era genul de om care se temea de boli şi de aceea nega 
că ar fi avut vreo problemă de sănătate. 

Pentru ea, fusese un discurs lung. Miss Marple privi 
gânditoare spre creştetul ei negru. 

— Problema e, interveni domnul Rafiel cu voce 
dictatorială, că tuturor ne place să auzim despre ceea ce 
suferă ceilalţi. Cred că odată ce ai trecut de cincizeci de ani, 
poţi oricând muri de hipertensiune sau de tromboză 
coronariană sau de una din chestiile alea - când dai în 
mintea copiilor. Dacă spune cineva că nu e nimic în 
neregulă cu el, sunt şanse mari să fie. Trebuie să ştim cum 
stăm cu sănătatea! Cât e ceasul? Douăsprezece fără un 
sfert? La ora asta trebuia să fi făcut deja baie! De ce nu eşti 
în stare să mă faci atent asupra acestor lucruri, Esther? 

Doamna Esther nu protestă. Se ridică în picioare şi îl ajută 
pe domnul Rafiel. Îl susţinu cu grijă în drum spre mare. 
Apoi intrară împreună în apă. 

Senora de Caspearo deschise ochii şi murmură: 

— Ce urâţi sunt oamenii bătrâni! Doamne, cât pot fi de 
urâţi! Ar trebui să fie cu toţii omorâţi la patruzeci de ani sau 
poate chiar de la treizeci şi cinci. 

Edward Hillingdon şi Gregory Dyson veniră pe plajă 
mestecând ceva. 

— Cum e apa, Evelyn? 


— Ca întotdeauna. 

— Nu prea sunt schimbări pe aici, nu-i aşa? Unde este 
Lucky? 

— Nu ştiu, răspunse Evelyn. 

Miss Marple se uită din nou la creştetul negru al lui 
Evelyn. 

— Ei bine, acum o să imit o balenă, zise Gregory. 

Îşi scoase tricoul în culori vesele şi se îndreptă spre mare, 
aruncându-se în apă, pufăind, gâfâind şi înotând ca un 
peşte. Edward Hillingdon se aşeză pe plajă lângă soţia sa. 
Nu după mult timp întrebă: 

— Ai chef să intri cu mine în apă? 

Ea zâmbi, îşi puse casca de înot şi amândoi intrară în 
mare, într-o manieră mult mai puţin spectaculoasă. 

Senora de Caspearo deschise din nou ochii. 

— La început am crezut că cei doi sunt în luna de miere, 
apoi am aflat că sunt căsătoriţi de opt-nouă ani. Nu-i aşa că 
e incredibil? 

— Mă întreb pe unde o fi doamna Dyson, zise Miss Marple. 

— Lucky aia? Probabil că e cu vreun bărbat. 

— Credeţi? 

— Cu siguranţă, insistă senora de Caspearo. E genul ăsta 
de femeie. Dar nu mai e atât de tânără. Şi soţului ei îi fug 
ochii în altă parte. Tot timpul e la vânătoare, ştiu eu ce 
spun. 

— Da, zise Miss Marple. Sunt sigură că dumneavoastră 
ştiţi foarte bine asta. 

Senora de Caspearo aruncă o privire mirată spre locul 
unde stătea Miss Marple. Era clar că nu se aşteptase la 
asemenea replică din partea ei. 

Însă Miss Marple se uita spre valuri cu o privire cât se 
poate de inocentă. 

II 

— Pot să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Kendal? 

— Da, sigur că da, zise Molly. 

Molly şedea la măsuţa de lucru, în birou. 


Victoria Johnson, o femeie înaltă şi radioasă în uniforma ei 
albă bine apretată, intră în cameră şi închise uşa în urma ei 
cu un aer oarecum misterios. 

— Vreau să vă spun ceva, doamnă Kendal. 

— Te ascult. Despre ce este vorba? S-a întâmplat ceva? 

— Nu ştiu. Nu ştiu sigur. E vorba despre domnul în vârstă 
care a murit. Maiorul. Cel care a murit în somn. 

— Da, da. Ce e cu asta? 

— Era un flacon de pastile în camera lui. M-a întrebat 
doctorul de ele. 

— Da? 

— Doctorul a zis: „la să vedem ce găsim pe raftul din 
baie”. Şi s-a uitat. A văzut un tub de pastă de dinţi şi pastile 
contra indigestiei, şi aspirine, şi nişte pastile de cascara, 
apoi pastilele astea într-un flacon pe care scria Serenite. 

— Da, repetă Molly din nou. 

— lar doctorul s-a uitat la ele. Părea mulţumit şi a dat din 
cap. Însă eu m-am tot gândit la asta. Pastilele alea nu 
fuseseră acolo. Nu-mi amintesc să le fi văzut vreodată în 
baie. Pe celelalte, da. Pasta de dinţi şi aspirinele, şi loţiunea 
de după bărbierit, şi toate celelalte. Dar nu şi pe celelalte, 
Serenite, nu le-am văzut niciodată. 

— Aşadar, crezi... Întrebă Molly mirată. 

— Nu ştiu ce să cred, răspunse Victoria. Eu cred că e ceva 
în neregulă şi că dumneavoastră ar trebui să ştiţi asta. 
Poate că îi spuneţi dumneavoastră doctorului. Poate că 
înseamnă ceva asta. Poate că a pus cineva pastilele alea 
acolo pentru ca maiorul să le ia şi să moară. 

— O, nu cred că e posibil aşa ceva, zise Molly. 

— Nu se ştie niciodată, ripostă Victoria scuturând din cap. 
Oamenii fac tot felul de lucruri rele! 

Molly se uită pe fereastră. Peisajul arăta ca un paradis 
pământesc. Vremea însorită, marea, reciful de corali, 
muzica, dansul, toate păreau desprinse din Grădina Raiului. 
Dar chiar şi în Grădina Raiului mai sunt umbre - umbra 


Şarpelui - lucruri rele - ce îngrozitor să auzi astfel de 
cuvinte! 

— O să fac cercetări, Victoria, răspunse ea tăios. Nu-ţi face 
griji. Şi, mai presus de toate, nu te apuca să răspândeşti 
zvonuri. 

Chiar când Victoria pleca fără prea mare tragere de inimă, 
intră şi Tim Kendal. 

— S-a întâmplat ceva, Molly? 

Molly ezită un moment, apoi se gândi că Victoria ar putea 
merge şi la el, aşa că îi spuse şi lui ce anume îi zisese fata. 

— Nu înţeleg ce e cu prostia asta - ce fel de pastile erau 
acelea, la urma urmei? 

— Ei bine, nu ştiu sigur, Tim. Când a venit, doctorul 
Robertson a zis că sunt pentru tensiunea arterială. 

— Păi, asta ar trebui să fie în regulă, nu? Adică avea 
tensiune şi e normal că lua ceva pentru asta, nu-i aşa? Ioată 
lumea se tratează. Am văzut asta de nenumărate ori. 

— Da, interveni Molly timid, însă Victoria crede că a luat 
una dintre aceste pastile şi din cauza asta a murit. 

— O, draga mea, e puţin cam melodramatic! Vrei să spui 
că a schimbat cineva pastilele de tensiune şi a pus în loc 
altele care l-au otrăvit? 

— Sună într-adevăr aiurea când pui problema în felul 
acesta, rosti Molly cu o voce vinovată. Dar Victoria aşa 
crede. 

— E o proastă! Am putea merge să-l întrebăm pe doctorul 
Graham; bănuiesc că ar fi trebuit să-şi dea seama de asta. 
Însă toată povestea asta e o prostie atât de mare, încât nici 
n-are sens să-l mai deranjăm. 

— Aşa cred şi eu. 

— Cum naiba de a ajuns fata asta la concluzia că a 
schimbat cineva pastilele? Adică să pui alte pastile în acelaşi 
flacon. 

— Nu-mi dau seama, recunoscu Molly. Victoria crede că n- 
a mai văzut niciodată flaconul acela de Serenite în camera 
maiorului. 


— O, dar asta e curată prostie! Afirmă Tim Kendal. Trebuia 
să ia pastilele acelea tot timpul ca să-şi ţină tensiunea sub 
control. 

Apoi părăsi vesel camera să discute cu Fernando, 
administratorul hotelului. 

Însă Molly nu putea să treacă peste acest lucru cu atâta 
uşurinţă. După ce scăpă de stresul mesei de prânz, îi zise 
soţului ei: 

— Tim... M-am tot gândit la asta... Dacă Victoria începe să 
răspândească zvonul, poate că ar fi bine să întrebăm pe 
cineva despre asta. 

— Draga mea! Robertson şi toţi ceilalţi au venit, au 
cercetat totul şi au pus ce întrebări au vrut. 

— Da, aşa e, dar ştii cum sunt fetele astea... 

— O, foarte bine! Uite cum facem: o să mergem şi o să 
vorbim cu doctorul Graham. El ne va lămuri. 

Doctorul Graham stătea pe canapea şi citea. Cei doi tineri 
intrară, iar Molly îşi începu recitalul. Era puţin cam 
incoerent, aşa că Iom interveni: 

— Sună cam aiurea, se scuză el, însă din câte mi-am dat 
seama, fata asta e convinsă că a pus cineva otravă în loc de 
pastile în flaconul de... Cum se chema... Sere... În fine, în 
flaconul de medicamente. 

— Dar ce motive ar avea să creadă asta? Întrebă doctorul 
Graham. A văzut ceva sau a auzit ceva? Adică de unde până 
unde? 

— Nu ştiu, răspunse Tim puţin încurcat. Era alt flacon? 
Asta era, Molly? 

— Nu, zise Molly. Cred că a zis că era acolo un flacon, iar 
pe etichetă scria... Se... Seren... 

— Serenite, zise doctorul. E perfect normal. E un produs 
foarte cunoscut. Lua acest medicament regulat. 

— Victoria zice că nu l-a văzut niciodată în camera lui până 
atunci. 

— Nu l-a văzut niciodată până atunci? Se miră doctorul 
Graham tăios. Cum adică? 


— Ei bine, asta mi-a spus ea. Zice că avea tot felul de 
lucruri pe etajera de la baie. Ştiţi dumneavoastră, pastă de 
dinţi, aspirine, loţiune după bărbierit şi... Le-a înşirat pe 
nerăsuflate. Cred că le-a şters întotdeauna de praf şi de 
aceea ştia. Însă pe acesta, Serenite, nu l-a văzut niciodată 
până în ziua când maiorul a fost găsit mort. 

— E foarte ciudat, admise doctorul Graham cu voce aspră. 
E sigură? 

Vocea neobişnuit de tăioasă a doctorului îi făcu pe 
amândoi să se uite la el. Nu se aşteptaseră ca doctorul 
Graham să aibă această atitudine. 

— Părea destul de sigură, rosti Molly timid. 

— Poate că voia doar să pară interesantă, sugeră Tim. 

— Cred că totuşi cel mai bine ar fi să vorbesc chiar eu cu 
ea, zise doctorul Graham. 

Victoria se arătă mai mult decât încântată că i se oferise 
prilejul să-şi spună povestea. 

— Nu vreau să dau de bucluc, spuse ea. Nu eu am pus 
flaconul ăla acolo şi nici nu ştiu cine a făcut-o. 

— Dar crezi că a fost pus acolo? Întrebă Graham. 

— Ei bine, vedeţi dumneavoastră, domnule doctor, cu 
siguranţă că a fost pus, de vreme ce până atunci nu fusese 
acolo. 

— Poate că maiorul Palgrave îl ţinea în altă parte, într-un 
sertar sau într-o trusă. 

Victoria scutură din cap cu un aer atotştiutor. 

— L-ar fi ţinut la îndemână dacă ar fi luat medicamentul 
regulat, nu-i aşa? 

— Da, fu Graham nevoit să recunoască. Era un 
medicament pe care îl lua de câteva ori pe zi. Nu l-ai văzut 
niciodată luându-l? 

— Nu avea acest medicament. M-am gândit - am auzit că 
substanţa asta e oarecum legată de moartea lui, că i-a 
otrăvit sângele sau ceva în genul ăsta. M-am gândit că 
poate i l-a pus acolo cineva care îi voia răul. 


— Prostii, fata mea, zise doctorul hotărât. Pur şi simplu 
nişte prostii. 

Victoria păru nedumerită. 

— Spuneţi că era un medicament, un medicament bun? 
Întrebă ea cu îndoială în glas. 

— Da, un medicament bun, mai mult chiar, un medicament 
necesar, sublinie doctorul Graham. Aşa că nu te mai 
îngrijora, Victoria! Te asigur că nu era nimic în neregulă cu 
acel medicament. Era medicamentul recomandat pentru 
cineva care avea problemele lui de sănătate. 

— Vă asigur că mi-aţi luat o piatră de pe inimă, zise 
Victoria, dezvelindu-şi dinţii albi într-un zâmbet larg. 

Însă piatra se aşezase pe inima doctorului Graham. 
Neliniştea pe care o simţise mai devreme căpăta acum 
contur clar. 

Capitolul 8. 

O discuţie cu Esther Walters 

— Acest loc nu mai este ca pe vremuri, afirmă domnul 
Rafiel iritat, când observă că Miss Marple se apropia de 
locul unde erau aşezaţi el şi secretara lui. Nu mai poţi face 
un pas fără să te împiedici de vreo găină bătrână. De ce vor 
să vină în Indiile de Vest doamnele în vârstă? 

— Unde sugeraţi că ar trebui să se ducă? Întrebă Esther 
Walters. 

— La Cheltenham, răspunse prompt domnul Rafiel. Sau la 
Bournemouth, continuă el, sau la Iorgquay, sau Llandrindod 
Wells. O mulţime de alte locuri. Le place acolo, sunt fericite. 

— Nu îşi permit de prea multe ori să vină în Indiile de Vest, 
cred, zise Esther. Nu toţi sunt la fel de norocoşi ca 
dumneavoastră. 

— Aşa e, recunoscu domnul Rafiel. Vino şi masează-mă! 
lată-mă, o masă de dureri şi înţepături, şi junghiuri. 
Sâcâiala ta nu îmi alină în nici un fel durerea! Şi nu eşti 
bună de nimic. De ce n-ai dactilografiat scrisorile alea până 
acum? 

— N-am avut timp. 


— Ei bine, apucă-te odată! Te aduc aici ca să munceşti, nu 
ca să stai la soare şi să te lauzi cu silueta ta. 

Mulţi ar fi considerat de nesuportat remarcile domnului 
Rafiel, însă Esther lucra pentru el de câţiva ani şi ştia că era 
ca un câine care latră, dar nu muşcă niciodată. Suferea 
mult şi remarcile dezagreabile îl ajutau să mai uite de 
durere. Indiferent ce spunea, Esther rămânea 
imperturbabilă. 

— E o seară atât de plăcută, nu credeţi? Zise Miss Marple 
oprindu-se lângă ei. 

— Păi de ce n-ar fi?! Se miră domnul Rafiel. Din cauza asta 
suntem aici, nu? 

Miss Marple râse scurt. 

— Sunteţi atât de sever - e adevărat că vremea e un 
subiect englezesc de conversaţie - mulţi uită asta. O, 
Doamne, nu am luat ghemul care-mi trebuia. 

Îşi puse trusa de tricotat pe măsuţa de grădină şi se duse 
spre bungalow-ul ei. 

— Jackson! Strigă domnul Rafiel. 

Jackson se arătă imediat. 

— Du-mă înapoi la hotel, zise domnul Rafiel. Fă-mi masajul 
acum, până nu se întoarce găina aia pisăloagă. Nu că m-ar 
ajuta prea tare masajul ăla, adăugă el. 

Zicând asta, se ridică demn în picioare şi merse urmat de 
maseurul lui în bungalow. 

Esther Walters îi petrecu cu privirea, apoi îşi întoarse 
capul spre Miss Marple, care reveni cu un ghem de lână şi 
se aşeză lângă ea. 

— Sper că nu vă deranjez, zise Miss Marple. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Esther Walters. Trebuie să 
mă duc să dactilografiez nişte scrisori, dar intenţionez să 
mă mai bucur zece minute de acest frumos apus de soare. 

Miss Marple se aşeză şi începu să sporovăiască pe un ton 
prietenos. În timp ce vorbea, o observa pe Esther Walters. 
Nu era strălucitoare, însă ar fi putut arăta chiar bine dacă 
şi-ar fi dat puţin silinţa. Miss Marple se întreba de ce nu 


făcea nici un efort în acest sens. Probabil din cauză că se 
temea că domnului Rafiel nu i-ar fi plăcut asta, însă Miss 
Marple era convinsă că pe el nu l-ar fi interesat. Atâta timp 
cât cineva avea grijă de el, secretara lui putea să se 
costumeze şi într-o zână din Paradis, fără ca el să aibă ceva 
de obiectat. În plus, de obicei se culca devreme, iar seara, 
când formaţia cânta şi oamenii dansau, Esther Walters ar fi 
putut să - Miss Marple se opri pentru a căuta în minte 
cuvântul potrivit, în timp ce vorbea cu veselie despre vizita 
ei la Jamestown - a, da, să înflorească. Esther Walters ar fi 
putut să înflorească seara. Conduse cu grijă conversaţia 
spre Jackson. Esther Walters se dovedi foarte rezervată în 
legătură cu acest subiect. 

— E foarte priceput, zise ea. E maseur calificat. 

— Cred că e în serviciul domnului Rafiel de mulţi ani. 

— O, nu, cam de vreo nouă luni, cred. 

— E căsătorit? Se hazardă Miss Marple. 

— Căsătorit? Nu cred, se arătă Esther Walters surprinsă. 
Nu a amintit niciodată de asta... Nu, categoric nu, zise ea 
amuzată. 

Miss Marple interpretă reacţia ei completând-o în minte 
cu următoarea propoziţie: „Oricum, nu se poartă ca şi cum 
ar fi însurat”. Dar, la urma urmei, câţi bărbaţi căsătoriţi se 
poartă ca atare? Miss Marple putea da nenumărate 
exemple! 

— E foarte prezentabil, zise ea gânditoare. 

— Da, probabil, zise Esther pe un ton neutru. 

Miss Marple se gândi la reacţia ei. Oare n-o interesau 
bărbaţii? Genul de femeie care era interesată doar de un 
singur bărbat - văduvă, după cum i se spusese. 

— Lucraţi de mult pentru domnul Rafiel? Întrebă ea. 

— De patru sau cinci ani. După moartea soţului meu a 
trebuit să mă reangajez. Am o fiică la şcoală, iar soţul meu 
mi-a lăsat o situaţie materială deloc de invidiat. 

— Cred că e greu să lucraţi pentru domnul Rafiel, îndrăzni 
Miss Marple să spună. 


— Nu, după ce te obişnuieşti cu el. Are tot felul de accese 
de furie şi e plin de contradicții. Cred că problema lui cea 
mai mare e că se plictiseşte de oameni. A avut cinci valeţi în 
ultimii doi ani. Îi place să aibă întotdeauna unul nou în care 
să bage spaima. Dar noi doi ne-am înţeles întotdeauna 
foarte bine. 

— Domnul Jackson pare un tânăr foarte amabil. 

— Are mult tact şi e întotdeauna plin de idei, zise Esther. 
Bineînţeles că uneori €... zise ea, oprindu-se brusc. 

— E într-o situaţie mai delicată? O completă Miss Marple. 

— Ei bine, da. Nimic din ceea ce face nu e bine. Oricum, 
zise ea zâmbind, cred că reuşeşte să se distreze foarte bine. 

Miss Marple analiză şi această replică. Această conversaţie 
nu o ajuta foarte mult. Continuă discuţia cu vioiciune şi nu 
după mult timp avu parte de o mulţime de informaţii despre 
cvartetul iubitorilor de natură, soţii Dyson şi Hillingdon. 

— Familia Hillingdon este aici cel puţin a treia sau a patra 
oară, zise Esther. Însă Gregory Dyson a fost de şi mai multe 
ori. Cunoaşte bine Indiile de Vest. La început, venea aici cu 
prima lui soţie. Avea o constituţie fragilă şi trebuia să plece 
în străinătate iarna sau să se ducă undeva unde era mai 
cald. 

— Şi a murit? Sau au divorţat? 

— Nu. A murit. Aici, cred. Adică nu pe această insulă, ci 
aici, în Indiile de Vest. Au fost nişte probleme, un fel de 
scandal. Nu vorbeşte niciodată despre asta. Mi-a povestit şi 
mie cineva. Am înţeles că nu se înțelegeau prea bine. 

— Şi apoi s-a căsătorit cu această femeie. „Lucky”, zise 
Miss Marple, pronunţând numele cu o uşoară nemulţumire, 
ca şi cum ar fi spus: „într-adevăr, un nume incredibil”. 

— Cred că era rudă cu prima lui soţie. 

— Îi cunosc de mult pe soţii Hillingdon? 

— A, cred că doar de când familia Hillingdon a început să 
vină aici. 

— Soții Hillingdon par oameni foarte drăguţi, afirmă Miss 
Marple. Şi rezervaţi, desigur. 


— Da, sunt amândoi rezervaţi. 

— Toată lumea spune că sunt foarte devotați unul altuia, 
zise Miss Marple. 

Deşi nu folosise un ton insinuant, Esther Walters îi aruncă 
o privire severă. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi că e aşa? Întrebă ea. 

— Nici dumneata nu crezi asta, nu-i aşa, draga mea? 

— Ei bine, m-am întrebat uneori... 

— Bărbaţii liniştiţi precum colonelul Hillingdon se simt 
deseori atraşi de personalităţi expansive, zise Miss Marple. 
Apoi, după o pauză plină de înţeles, continuă: Lucky, ce 
nume ciudat! Credeţi că domnul Dyson ştie despre ce e 
vorba? 

„O intrigantă bătrână, se gândi Esther Walters. Ce ţi-e şi 
cu babele astea!” 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse ea cu răceală în 
glas. 

— Mare păcat de maiorul Palgrave! Schimbă Miss Marple 
subiectul. 

Esther Walters fu de acord, însă din alt punct de vedere. 

— Cel mai milă îmi este de soţii Kendal, afirmă ea. 

— Da, cred că e o nenorocire când astfel de lucruri se 
petrec într-un hotel. 

— Oamenii vin aici să se simtă bine, nu-i aşa? Zise Esther. 
Să uite de boli şi de morţi, şi de impozitul pe venit, şi de 
ţevile îngheţate. Nu le place, continuă ea devenind brusc 
serioasă, să li se amintească în vreun fel de moarte. 

— Aţi surprins esenţa, draga mea, răspunse Miss Marple 
lăsând deoparte lucrul de mână. Într-adevăr, nu se putea 
spune mai bine. Da, aveţi dreptate, chiar aşa este. 

— Şi, vedeţi dumneavoastră, sunt tineri, abia au preluat 
hotelul acum şase luni de la familia Sanderson şi sunt teribil 
de îngrijoraţi dacă se vor descurca sau nu, pentru că nu au 
experienţă în domeniu. 

— Şi credeţi că o să-i afecteze acest incident nefericit? 


— Ei bine, nu, sincer, nu cred, zise Esther Walters, că 
oamenii îşi amintesc ceva mai mult de o zi-două, nu în 
această atmosferă de genul „am-venit-până-aici-ca-să-ne- 
distrăm-aşa-că-să-nu-mai-pierdem-timpul”. Cred că un 
deces le dă fiori preţ de douăzeci şi patru de ore, însă nu se 
mai gândesc la asta după înmormântare. Doar dacă li se 
aminteşte de el. La fel i-am spus şi lui Molly, dar ea e genul 
de persoană stresată. 

— Doamna Kendal e o persoană stresată? Pare 
întotdeauna în formă şi cu zâmbetul pe buze. 

— Cred că în mare parte e doar teatru, rosti Esther rar. De 
fapt, cred că e genul de persoană anxioasă care tot timpul 
se gândeşte că un lucru ar putea să nu iasă aşa cum 
trebuie. 

— Credeam că el se stresează mai mult decât ea. 

— Nu, nu cred. După părerea mea, ea e anxioasă, iar el se 
îngrijorează pentru că o vede pe ea stresându-se. 

— Interesantă observaţie! Zise doamna Marple. 

— Cred că Molly se dă de ceasul morţii să pară veselă. 
Lucrează din greu la asta, iar efortul o extenuează. Apoi are 
crize de depresie. Nu e, ei bine, nu prea e o persoană 
echilibrată. 

— Biata de ea! Exclamă Miss Marple. Există astfel de 
oameni despre firea cărora cei din afară n-au habar. 

— Nu, pentru că joacă atât de bine teatru, nu-i aşa? Totuşi, 
adăugă Esther, nu cred că Molly are vreun motiv de 
îngrijorare. Adică oamenii mor tot timpul de stop cardiac 
sau de comoţie cerebrală în zilele noastre. Mult mai des 
decât în trecut, din câte am observat. Doar febra tifoidă şi 
otrava din mâncare îi îngrijorează pe oameni. 

— Mie maiorul Palgrave nu mi-a spus niciodată că ar fi 
hipertensiv, zise Miss Marple. Dar dumneavoastră? 

— A spus cuiva, nu ştiu cui, poate că domnului Rafiel. Ştiu 
că domnul Rafiel susţine chiar contrariul, însă aţi văzut cum 
e dumnealui! Cu siguranţă că Jackson mi-a zis la un 


moment dat ceva în legătură cu asta. A zis că maiorul ar 
trebui să fie mai ponderat cu alcoolul. 

— Înţeleg, zise Miss Marple gânditoare. Apoi continuă: 
Cred că vi se părea o persoană tare plicticoasă. Obişnuia să 
spună tot felul de poveşti şi se repeta întruna. 

— Asta e partea cea mai rea, zise Esther. Auzi aceleaşi 
poveşti iar şi iar, dacă nu eşti pe fază să le eviţi. 

— Bineînţeles că pe mine nu m-a deranjat prea tare, 
afirmă Miss Marple, pentru că sunt obişnuită cu astfel de 
lucruri. Dacă mi se spun aceleaşi poveşti nu mă supăr, 
pentru că eu oricum nu le ţin minte. 

— Asta e ceva! Exclamă Esther râzând din toată inima. 

— Era o poveste pe care o spunea cu mare plăcere, zise 
Miss Marple. Despre o crimă. Cred că v-a spus-o şi 
dumneavoastră. 

Esther îşi deschise geanta şi începu să caute prin ea. Îşi 
scoase rujul şi zise: 

— Am crezut că l-am pierdut. Apoi întrebă: Mă scuzaţi, ce 
aţi spus? 

— Am întrebat dacă maiorul Palgrave v-a spus şi 
dumneavoastră povestea cu crima. 

— Cred că da, dacă mă gândesc mai bine. Despre cineva 
care se sinucide cu gaz metan, nu-i aşa? Numai că de fapt 
soţia îl gazase. Îi dă un sedativ, apoi îl pune cu capul în 
cuptor. Asta e? 

— Nu cred că era asta, şopti Miss Marple uitându-se la 
Esther Walters gânditoare. 

— Obişnuia să spună astfel de poveşti, se apără Esther 
Walters, deşi, cum v-am spus deja, nu prea îl asculta lumea. 
— Avea o fotografie, insistă Miss Marple, pe care o arăta 

oamenilor. 

— Cred că avea... Nu-mi amintesc despre ce era vorba. V-a 
arătat-o şi dumneavoastră? 

— Nu, recunoscu Miss Marple. Nu mi-a arătat-o pentru că 
am fost întrerupţi... 

Capitolul 9. 


Domnişoara Prescott şi alţii 

— Povestea pe care eu am auzit-o, începu domnişoara 
Prescott coborând vocea şi uitându-se precaută în jur. 

Miss Marple îşi trase scaunul mai aproape. Îi luase ceva 
timp până să reuşească să se apropie de domnişoara 
Prescott. Acest lucru se datora faptului că, de regulă, 
clericii sunt mari familişti, astfel încât domnişoara Prescott 
era aproape tot timpul însoţită de fratele ei şi era cât se 
poate de clar faptul că domnişoarele Marple şi Prescott nu 
se simțeau în largul lor să înceapă să şuşotească una cu alta 
în prezenţa jovialului reverend. 

— Se pare, zise domnişoara Prescott, deşi n-aş vrea să 
stârnesc vorbe pentru că, sincer, nu ştiu despre ce este 
vorba... 

— O, vă înţeleg perfect, o asigură Miss Marple. 

— Se pare că a fost un scandal în perioada când prima lui 
soţie era încă în viaţă! După câte se pare, această femeie, 
pe nume Lucky - ce mai nume! 

— Despre care cred că era o verişoară de-a primei lui soţii, 
a venit aici, li s-a alăturat şi cred că l-a ajutat în munca lui 
cu fluturi sau flori, mă rog. lar oamenii au comentat pe 
tema asta, din cauză că se înțelegeau foarte bine, dacă 
pricepeţi ce vreau să spun. 

— Oamenii chiar observă o mulţime de lucruri, zise Miss 
Marple. 

— Iar apoi, desigur, când soţia lui a murit pe neaşteptate... 

— A murit aici, pe insulă? 

— Nu, nu, cred că erau în Martinica sau în Tobago în acel 
moment. 

— Înţeleg. 

— Însă am înţeles de la oamenii care fuseseră acolo în acel 
moment şi care au venit aici şi au povestit despre asta că 
doctorul nu a fost foarte mulţumit. 

— Chiar aşa? Întrebă Miss Marple cu interes. 

— Bineînţeles, erau doar bârfe, însă, ei bine, domnul 
Dyson s-a căsătorit foarte repede după aceea. La numai o 


lună de la moartea soţiei sale, continuă ea cu voce joasă. 

— Numai o lună! Exclamă Miss Marple. 

Cele două femei se uitară una la alta. 

— Pare... O lipsă de sensibilitate, comentă domnişoara 
Prescoti. 

— Da, admise Miss Marple. Fără îndoială. Erau cumva bani 
la mijloc? Întrebă ea delicat. 

— Nu prea ştiu. Obişnuieşte să facă gluma aia a lui, cum că 
soţia a fost „cartea lui norocoasă”. 

— Da, l-am auzit şi eu, zise Miss Marple. 

— Iar unii oameni cred că a avut noroc şi s-a căsătorit cu o 
femeie bogată. Deşi, desigur, continuă domnişoara Prescott 
cu aerul că trebuia să fie imparţială, arată şi foarte bine, 
dacă îţi place genul acesta de femeie. Însă părerea mea e 
că prima lui soţie a fost cea cu banii. 

— Soții Hillingdon o duc bine cu banii? 

— Ei bine, cred că n-au griji materiale. Să nu înţelegeţi că 
sunt putred de bogaţi, doar că sunt înstăriți. Au doi băieţi la 
o şcoală particulară, o casă foarte frumoasă în Anglia şi 
călătoresc în străinătate aproape toată iarna. 

În acest moment apăru şi reverendul, care le invită la o 
scurtă plimbare. Domnişoara Prescott se ridică şi se alătură 
fratelui ei, iar Miss Marple rămase în continuare aşezată. 

Câteva minute mai târziu, trecu pe lângă ea Gregory 
Dyson, care se îndrepta cu paşi repezi spre hotel. O salută 
din mers: 

— La ce vă gândiţi? Îi stigă el. 

Miss Marple îi zâmbi amabil, întrebându-se cum ar fi 
reacţionat dacă i-ar fi răspuns: „Mă gândeam că sunteţi un 
criminal”. 

După toate aparențele, erau mari şanse să fie vinovat de 
crimă. Totul se lega, asemenea pieselor de puzzle. Această 
poveste despre moartea primei doamne Dyson, maiorul 
Palgrave care vorbise despre un bărbat care îşi ucidea 
soțiile, specificând clar „mirese moarte în baie”. 


Da, informaţiile se potriveau, singura ei obiecţie fiind că 
piesele se legau mult prea bine. Însă Miss Marple alungă 
din minte acest gând: cine era ea să decidă cum trebuia să 
acţioneze un criminal? 

O trezi din visare o voce oarecum aspră: 

— L-aţi văzut pe Greg pe undeva, domnişoară... Ăă... 

Lucky, observă Miss Marple, nu era prea binedispusă. 

— Tocmai a trecut pe aici, se ducea spre hotel. 

— Da, cu siguranţă, mormăi Lucky iritată, plecând în 
grabă. 

„Da, are cam patruzeci de ani, azi îşi arată vârsta”, îşi zise 
Miss Marple. 

I se făcu milă de toate acele Lucky din lume, pentru că 
erau atât de vulnerabile în faţa Timpului... 

Îşi întoarse scaunul la auzul unui zgomot venind din 
spatele ei. 

Era domnul Rafiel, care, ajutat de Jackson, îşi făcea 
apariţia matinală din bungalow-ul său. Jackson îl aşeză în 
scaunul cu rotile şi îl ajută să se instaleze comod. Domnul 
Rafiel îi făcu semn să-l lase în pace, iar valetul plecă spre 
hotel. 

Miss Marple nu mai pierdu timpul - domnul Rafiel nu 
rămânea niciodată singur prea mult timp. Probabil că 
Esther Walters va veni imediat să-i ţină companie. Miss 
Marple dorea să aibă o discuţie între patru ochi cu domnul 
Rafiel şi acum era cel mai potrivit moment. Trebuia să 
spună repede ce avea de spus. Nu avea rost să se învârtă în 
jurul cozii. Domnul Rafiel nu era amator de conversații cu 
doamne în vârstă. Probabil că se va întoarce în camera sa, 
considerându-se persecutat. Miss Marple decise că trebuia 
să abordeze direct subiectul. Se ridică din locul de unde 
stătea, îşi trase un scaun, se aşeză şi zise: 

— Vreau să vă întreb ceva, domnule Rafiel. 

— Bine, bine, se învoi domnul Rafiel. Hai să terminăm cât 
mai repede cu asta. Ce doriţi, o donaţie, bănuiesc. Pentru 
misiuni în Africa sau pentru restaurarea vreunei biserici? 


— Da, zise Miss Marple. Mă preocupă astfel de lucruri şi 
aş fi foarte bucuroasă dacă m-aţi ajuta cu o donaţie. Însă nu 
asta doream să vă rog. Voiam doar să vă întreb dacă 
maiorul Palgrave v-a povestit ceva despre o crimă. 

— Oho! Exclamă domnul Rafiel. Aşadar, v-a povestit şi 
dumneavoastră şi v-aţi lăsat convinsă. 

— Nu prea ştiu ce să cred, recunoscu Miss Marple. 
Dumneavoastră ce v-a povestit? 

— A spus nişte aiureli despre o femeie cu o înfăţişare 
minunată, un fel de Lucrezia Borgia, reîncarnată. 
Frumoasă, tânără, cu părul bălai, tot tacâmul. 

— A, zise Miss Marple luată puţin prin surprindere, şi pe 
cine a omorât? 

— Pe soţul ei, desigur, zise domnul Rafiel, pe cine 
credeaţi? 

— L-a otrăvit? 

— Nu, cred că i-a dat nişte somnifere, apoi l-a băgat cu 
capul în cuptor şi l-a gazat. Plină de imaginaţie femeie asta. 
Apoi a zis că s-a sinucis. A scăpat uşor. Nimeni nu i-a 
imputat nimic. Aşa se întâmplă azi dacă eşti o femeie 
frumoasă sau dacă eşti vreun huligan nenorocit pe care 
mama îl iubeşte prea mult. Mi-e scârbă! 

— Maiorul v-a arătat şi dumneavoastră o fotografie? 

— Ce? Fotografia unei femei? Nu. La ce bun? 

— A, zise Miss Marple. 

Rămase acolo, uşor descumpănită. După toate aparențele, 
maiorul Palgrave îşi petrecea viaţa spunând poveşti nu doar 
despre tigrii pe care îi împuşcase şi despre elefanții pe care 
îi vânase, ci şi despre criminalii pe care îi întâlnise. Poate că 
avea un întreg repertoriu. Trebuia să se obişnuiască cu 
această idee. Tresări când, de alături, domnul Rafiel strigă: 

— Jackson! 

Nu răspunse nimeni. 

— Doriţi să merg să-l caut eu? Se oferi Miss Marple 
ridicându-se de pe scaun. 


— N-aveţi nici o şansă să daţi de el. Se împerechează pe 
undeva. Nu e bun de nimic băiatul ăsta! E soirău. Dare 
priceput. 

— Merg să-l caut, insistă Miss Marple. 

Miss Marple îl găsi pe Jackson pe terasa hotelului, servind 
o băutură în compania lui Tim Kendal. 

— Vă cheamă domnul Rafiel, îl anunţă ea. 

Jackson se strâmbă, îşi termină paharul şi se ridică în 
picioare. 

— Iar începem, zise el. N-am o clipă de linişte - două 
telefoane şi comanda pentru masă - am crezut că asta o să 
constituie un alibi bun pentru un sfert de oră. Dar se pare 
că nu! Mulţumesc, Miss Marple. Mulţumesc pentru băutură, 
domnule Kendal. 

Apoi se depărtă cu paşi repezi. 

— Îl compătimesc pe tipul ăsta, zise Tim. Mă simt obligat 
să-i ofer din când în când câte ceva de băut, aşa, ca să-l mai 
înveselesc. Dumneavoastră vă pot oferi ceva, Miss Marple? 
Ce ziceţi de o limonadă? Ştiu că vă place. 

— Nu, mulţumesc, acum nu-mi trebuie. Cred că e greu să 
fii în serviciul unui om ca domnul Rafiel. Invalizii pot fi atât 
de dificili câteodată! 

— Nu m-am referit doar la asta. E o slujbă bine plătită şi 
de aceea e normal să trebuiască să înghiţi tot felul de 
chestii. Să lucrezi pentru bătrânul Rafiel nu e chiar cel mai 
rău lucru care ţi se poate întâmpla. De fapt, voiam să spun 
că... Tim ezită. 

Miss Marple se uită la el curioasă. 

— Ei bine, cum să vă spun... E greu pentru el din punct de 
vedere social. Oamenii sunt atât de snobi... Nu e nimeni pe 
aici din categoria lui socială. E mai mult decât un servitor, 
dar nici oaspete al hotelului nu este - cel puţin, aşa îl 
percep ceilalţi. E cam în aceeaşi situaţie ca o guvernantă 
din epoca victoriană. Până şi secretara, doamna Walters, se 
crede mult superioară lui. Ceea ce face lucrurile şi mai 
dificile. Tim se opri puţin, apoi zise supărat: E absolut 


îngrozitor câte probleme de ordin social putem avea într-un 
loc ca acesta. 

Doctorul Graham trecu pe lângă ei cu o carte în mână. Se 
duse şi se aşeză la o masă cu vederea spre mare. 

— Doctorul Graham pare îngrijorat, remarcă Miss Marple. 

— O, suntem cu toţii îngrijoraţi. 

— Şi dumneavoastră? Din cauza morţii maiorului 
Palgrave? 

— Am renunţat să-mi mai fac griji în privinţa asta. Oamenii 
par să fi uitat deja de ea, au trecut mai departe. Nu, e vorba 
de soţia mea, Molly. Vă pricepeţi să interpretaţi vise? 

— Vise? Se miră Miss Marple. 

— Da, vise urâte, coşmaruri, cred. O, cu toţii avem 
coşmaruri din când în când. Însă Molly le are tot timpul. O 
sperie. Se poate face ceva pentru asta? E ceva ce poţi lua 
contra lor? A luat nişte somnifere, dar zice că e şi mai rău: 
se luptă să se trezească şi nu reuşeşte. 

— Despre ce sunt coşmarurile? 

— O, despre ceva sau cineva care o fugăreşte. Sau care o 
urmăreşte şi o spionează. Nu poate scăpa de sentimentul 
acesta nici măcar când e trează. 

— Cu siguranţă că un doctor... 

— Are fobie faţă de doctori. Nici nu vrea să audă dei. Ei 
bine, pot spune că reuşiserăm să trecem peste această 
problemă. Eram atât de fericiţi! Ne simţeam atât de bine! 
Însă acum, de curând... Probabil că s-a supărat din cauza 
morţii maiorului Palgrave. Pare o cu totul altă persoană 
acum. Tim se ridică. Am ceva treabă. Sunteţi sigură că nu 
doriţi un pahar de limonadă? 

Miss Marple scutură din cap şi refuză. 

Rămase acolo gânditoare. Pe faţa gravă i se putea citi 
neliniştea. Se uită în direcţia doctorului Graham. Luă 
imediat o hotărâre. Se ridică de pe scaun şi merse spre 
masa lui. 

— Vă sunt datoare cu nişte scuze, domnule doctor 
Graham. 


— Chiar aşa? Zise doctorul, uitându-se la ea, plăcut 
surprins de apariţia ei. 

— Mă tem că am făcut unul dintre cele mai îngrozitoare 
lucruri. Miss Marple îşi trase un scaun şi se aşeză. Domnule 
doctor, v-am minţit în mod deliberat, continuă ea, privindu-l 
îngrijorată. 

Doctorul Graham nu păru afectat, mai degrabă nedumerit. 

— Vorbiţi serios? N-ar trebui să vă faceţi atâtea griji din 
acest motiv. 

Despre ce putuse să mintă această bătrână? În legătură cu 
vârsta ei? Deşi, după câte îşi amintea, nu menţionase ce 
vârstă are. 

— Ia să vedem, despre ce este vorba? O întrebă el, pentru 
că era evident faptul că dorea să i se confeseze. 

— Vă amintiţi că v-am vorbit despre fotografia nepotului 
meu, cea pe care i-am arătat-o maiorului Palgrave şi pe 
care nu mi-a mai înapoiat-o? 

— Da, da, sigur că îmi amintesc. Îmi pare foarte rău că nu 
am putut-o găsi. 

— Acea fotografie n-a existat, zise Miss Marple, cu voce 
pierdută. 

— Ce-aţi spus? 

— Acea fotografie n-a existat. Mi-e teamă că am inventat 
această poveste. 

— Aţi inventat-o? Se miră doctorul Graham uşor enervat. 
De ce? 

Miss Marple îi explică de ce. Cu lux de amănunte, fără să 
se alinte sau să se victimizeze. Îi relată şi povestea despre 
crimă a maiorului Palgrave şi cum era pe punctul de a-i 
arăta fotografia respectivă, când se oprise brusc, i-a mai 
spus şi despre cât era de îngrijorată şi cum, în cele din 
urmă, luase decizia să cerceteze ea însăşi ca să vadă cum 
stau lucrurile. 

— Şi, sincer, nu am văzut cum aş putea face asta fără să vă 
mint, zise ea. Sper că mă veţi ierta. 


— Aţi crezut că se pregătea să vă arate fotografia unui 
criminal? 

— Asta a spus el că era, zise Miss Marple. Cel puţin aşa a 
spus el, că o are de la un cunoscut, cel care i-a vorbit 
despre criminal. 

— Da, da. Şi - mă scuzaţi că întreb - dumneavoastră l-aţi 
crezut? 

— Nu ştiu dacă l-am crezut sau nu în acel moment, 
recunoscu Miss Marple. Însă a doua zi a murit. 

— Da, rosti doctorul Graham, şocat de claritatea acestei 
afirmaţii. „A doua zia murit... , 

— Iar fotografia a dispărut. 

Doctorul Graham se uită la ea. Nu prea ştia ce să zică. 

— Scuzaţi-mă, Miss Marple, rosti el în cele din urmă, ce 
îmi spuneţi acum este adevărat? 

— Nu mă surprinde că îmi puneţi cuvântul la îndoială, zise 
Miss Marple. Şi eu aş face la fel dacă aş fi în locul 
dumneavoastră. Da, este adevărat ce vă spun acum, însă 
îmi dau seama că nu am dovezi concrete care să-mi susţină 
vorbele. Cu toate acestea, chiar dacă nu mă credeţi, am 
considerat că e bine să vă spun şi dumneavoastră. 

— De ce? 

— Mi-am dat seama că trebuie să aveţi informaţiile 
complete în cazul în care... 

— În cazul în care ce? 

— În cazul în care vă decideţi să luaţi vreo măsură în acest 
sens. 

Capitolul 10. 

Se iau măsuri în Jamestown. 

Doctorul Graham se afla în Jamestown, în biroul 
administratorului, aşezat la masă, faţă în faţă cu prietenul 
său Daventry, un bărbat sobru, în vârstă de treizeci şi cinci 
de ani. 

— La telefon păreai foarte misterios, Graham, începu 
Daventry. E vreo problemă? 

— Nu ştiu, zise doctorul Graham. Dar sunt îngrijorat. 


Daventry studie chipul oaspetelui său, apoi mulţumi cu o 
mişcare a capului când li se aduseră băuturile. Îi povesti 
apoi că nu demult fusese la pescuit. Apoi, după ce servitorul 
plecă, se aşeză din nou pe scaun şi se uită la bărbatul din 
faţa sa. 

— Aşa, ia să vedem despre ce e vorba, zise el. 

Doctorul Graham îi povesti ce îl neliniştea. Daventry 
fluieră lung. 

— Înţeleg. Şi crezi că e în neregulă ceva cu moartea 
maiorul Palgrave. Nu mai eşti sigur că s-a produs din cauze 
naturale? Cine a constatat decesul? Presupun că Robertson. 
El n-a avut nici o îndoială, bănuiesc. 

— Nu, însă cred că decizia i-a fost influenţată de tabletele 
de Serenite găsite pe etajera din baie. M-a întrebat dacă 
ştiam că maiorul Palgrave era hipertensiv, iar eu i-am spus 
că nu îl tratasem niciodată de aşa ceva, dar am înţeles că le 
mărturisise altor oaspeţi din hotel că are probleme cu 
tensiunea. Toată povestea asta, flaconul de medicamente, 
ceea ce spusese Palgrave oamenilor, se potrivea de minune 
şi nu exista nici un motiv pe lumea asta care să-l determine 
să suspecteze ceva. Era o concluzie logică - dar acum cred 
că nu era neapărat şi corectă. Dacă ar fi trebuit ca eu să 
emit certificatul de deces, aş fi făcut-o fără să mă gândesc 
de două ori. Lucrurile păreau să conducă la concluzia că a 
fost o moarte naturală. N-aş fi pus acest lucru la îndoială 
dacă nu ar fi apărut povestea cu fotografia... 

— Dar ia ascultă aici, Graham, zise Daventry. Nu ţi se pare 
că te bazezi prea mult pe o poveste puţin cam trasă de păr, 
spusă de o bătrână? Ştii cum sunt bătrânele acestea. Fac 
din ţânţar armăsar şi inventează tot felul de lucruri. 

— Da, ştiu, admise doctorul Graham posomorât. Mi-am zis 
şi eu că ar putea fi aşa, că probabil aşa şi este. Dar nu 
reuşesc să mă conving. Era atât de exactă şi de clară în 
relatarea faptelor! 

— Totul mi se pare foarte puţin probabil, zise Daventry. O 
doamnă în vârstă spune o poveste despre o fotografie care 


n-ar trebui să se afle acolo - nu, m-am încurcat - e chiar pe 
dos, nu-i aşa? Însă singura informaţie concretă pe care o ai 
este declaraţia cameristei că flaconul de medicamente pe 
care autorităţile l-au considerat proba concludentă nu se 
afla în camera maiorului cu o zi înainte de moartea 
acestuia. Dar şi pentru asta sunt sute de explicaţii. Poate că 
ţinea medicamentele în buzunar, cu el. 

— Da, e o posibilitate. 

— Sau poate că se înşală camerista şi de fapt nu le 
observase până atunci... 

— Da, şi asta se poate. 

— Ei bine... 

— Fata părea că ştie ce vorbeşte, rosti rar doctorul 
Graham. 

— Vezi tu, oamenii din St Honore sunt foarte 
impresionabili. Emoţionali. Ajung la concluzii bizare. Crezi 
că ştie mai multe decât a declarat? 

— Cred că da, recunoscu doctorul Graham. 

— Atunci mai bine ai încerca să vezi ce altceva mai ştie. Nu 
vrem să creăm vâlvă inutil, dacă nu avem o pistă clară. 
Dacă n-a murit de hipertensiune arterială, atunci din ce 
cauză crezi că a murit? 

— În ziua de azi se poate muri dintr-o mulţime de lucruri, 
afirmă doctorul Graham. 

— Vrei să spui, lucruri care nu lasă urme? 

— Nu toată lumea se gândeşte să folosească arsenicul, 
rosti doctorul Graham sec. 

— Hai să ne lămurim, ce anume sugerezi? Că a schimbat 
cineva flacoanele de medicamente şi că maiorul a fost 
otrăvit? 

— Nu, nu chiar aşa. Asta este ceea ce crede fata - Victoria 
Nu-ştiu-cum. Dar a înţeles ea greşit. Dacă cineva a decis să 
scape de maiorul Palgrave, atunci i-a dat o anumită 
băutură. Apoi, ca totul să pară natural, i s-a pus în cameră 
un flacon de medicamente care se prescriu în mod normal 


contra tensiunii arteriale. Şi apoi a lansat zvonul că era 
hipertensiv. 

— Şi cine a lansat zvonul? 

— Am încercat să aflu, dar n-am avut succes. A fost făcut în 
mod inteligent. A spune: „Cred că mi-a spus B”, apoi, când 
B este la rândul lui întrebat, răspunde: „Nu, nu eu am zis 
asta, însă îmi amintesc că C mi-a spus odată”. C zice: „l-am 
auzit pe mai mulţi vorbind despre asta, mi-a spus unul 
dintre ei, cred că A”. Şi iată-ne în punctul de unde am 
plecat. 

— Deci acel cineva a acţionat foarte isteţ. 

— Da. Imediat ce a fost descoperit maiorul, au început 
discuţiile despre problemele lui de sănătate. 

— Nu crezi că era mai simplu să-l otrăvească şi gata? 

— Nu. Asta presupunea o investigaţie - poate chiar o 
autopsie. În felul în care a fost gândit totul, trebuia să pară 
o moarte naturală şi să i se elibereze un certificat de deces 
- ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. 

— Şi eu ce aş putea să fac pentru tine? Să merg la CID3? 
Vrei să dau ordin să-l deshumăm pe individ? Va fi mare 
vâlvă. 

— Nu trebuie neapărat ca lucrurile să fie făcute publice. 

— Chiar crezi că se poate una ca asta? În St Honor6? Mai 
gândeşte-te! Vor fi toţi acolo până să-l fi deshumat. Oricum, 
n-are importanţă, oftă Daventry. Cred că trebuie să facem 
ceva. Dar dacă vrei să ştii părerea mea, ei bine, cred că eo 
pierdere de vreme! 

— Sper din suflet să ai dreptate, zise doctorul Graham. 

Capitolul 11. 

Seara la Golden Palm. 

! 

Molly verifică mesele din salon, luă un cuţit care era în 
plus, aranjă o furculiţă, reaşeză un pahar-două, se depărtă 
să vadă efectul, apoi ieşi pe terasă. Nu era nimeni prin 
apropiere, aşa că se duse într-un colţ şi se opri lângă 
balustradă. În curând va începe o altă seară. Discuţii frivole, 


râsete, băutură, toate bune şi frumoase, genul de viaţă 
după care tânjise şi de care se bucurase până în urmă cu 
câteva zile. Acum până şi Tim părea îngrijorat. Era, 
probabil, normal să fie puţin îngrijorat. Era important ca 
această aventură a lor să se termine cu bine. La urma 
urmei, investise în afacerea asta tot ce avusese. 

„Însă nu asta îl îngrijorează pe el, se gândi Molly. Ele 
îngrijorat din cauza mea. Însă nu văd de ce îşi face atâtea 
griji din cauza mea”. Pentru că într-adevăr îşi făcea griji din 
cauza ei. Putea să bage mâna în foc pentru asta. Întrebările 
pe care le punea, privirile neliniştite pe care i le arunca din 
când în când. „Dar din ce cauză? Se întrebă Molly. Am fost 
foarte grijulie.” Trecu încă o dată în revistă evenimentele. 
Nici ea nu înţelegea totul. Nu-şi amintea când începuse 
totul. Nici măcar nu putea spune eu precizie ce fusese. 
Începuse să se teamă de oameni. Nu putea spune de ce. Ce 
i-ar putea face? Ce anume ar vrea să-i facă? Scutură din 
cap, apoi tresări puternic, când simţi o mână pe braţul ei. 
Se întoarse şi îl văzu pe Gregory Dyson, puţin intimidat, 
privind-o vinovat. 

— Îmi pare nespus de rău. Te-am speriat, fetiţo? 

Lui Molly nu-i plăcea să i se zică „fetiţă”, însă îi răspunse 
degajat: 

— Nu v-am auzit când aţi intrat, domnule Dyson, aşa că m- 
aţi luat prin surprindere. 

— Domnule Dyson?” Suntem atât de formali în seara 
aceasta! Nu suntem cu toţii o mare şi fericită familie aici? 
Eu şi Ed, Lucky şi Evelyn, tu şi lim, Esther Walters şi 
bătrânul Rafiel. Cu toţii formăm o mare şi fericită familie. 

„Deja a tras bine la măsea”, se gândi Molly. Apoi îi zâmbi 
politicos. 

— O, câteodată sunt foarte protocolară, rosti ea pe un ton 
vesel. Eu şi Tim credem că nu e bine să fim prea familiari cu 
oaspeţii noştri. 

— Ah, dar noi nu ne dorim relaţii de serviciu. Acum, draga 
mea Molly, hai să bem împreună ceva. 


— Păsuiţi-mă până mai târziu! Zise Molly. Am câteva 
lucruri urgente de rezolvat acum. 

— Hei, nu fugi! Zise el prinzând-o de mână. Eşti foarte 
drăguță, fetiţo! Sper că Tim apreciază ce comoară are. 

— O, am eu grijă să aprecieze! Rosti Molly veselă. 

— Îmi place foarte mult de tine, aşa să ştii! Continuă el 
privind-o cu şiretenie. Deşi n-aş vrea ca soţia mea să audă 
asta. 

— Cum a fost excursia din această după-amiază? 

— În regulă. Acum, fie vorba-ntre noi, uneori mă satur de 
asta. Câteodată te mai şi saturi de fluturi şi păsări. Ce-ai 
zice dacă am ieşi doar noi doi la un picnic într-o zi? 

— Nu ştiu, mai vedem noi, rosti Molly veselă. Aş fi 
încântată. 

Apoi, râzând, reuşi să se desprindă din strânsoare şi se 
întoarse la bar. 

— Bună, Molly, o salută Tim. Pari grăbită. Cu cine erai 
afară? Întrebă el privind spre terasă. 

— Cu Gregory Dyson. 

— Ce voia? 

— Se dădea la mine, recunoscu Molly. 

— Nenorocitul! Zise Tim. 

— Nu te nelinişti, replică Molly. Îi pot ţine piept. 

Tim era pe punctul de a-i răspunde, apoi îl zări pe 
Fernando, se duse la el şi începu să-i dea nişte indicaţii. 
Molly se strecură afară prin uşa de la bucătărie şi se 
îndreptă spre plajă. 

Gregory Dyson înjură în barbă. Apoi se îndreptă spre 
camera sa. Când mai avea puţin şi intra în cameră, auzi o 
voce din spatele unui tufiş. Se întoarse speriat. În lumina 
slabă a apusului, avu impresia că era o fantomă. Apoi râse. 
Silueta părea că nu are chip din cauză că, deşi rochia era 
albă, faţa îi era neagră. 

Victoria ieşi din tufiş. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Dyson? 

— Da, ce este? 


Ruşinat că se speriase, se prefăcu că se grăbeşte. 

— V-am adus asta, domnule. 

Întinse mâna în care ţinea un flacon de medicamente. 

— Cred că acestea vă aparţin, nu-i aşa? 

— A, flaconul meu de Serenite. Da, desigur. Unde le-aţi 
găsit? 

— Le-am găsit acolo unde au fost puse. În camera 
domnului. 

— Ce vrei să spui cu „în camera domnului”? 

— A domnului care a murit, completă ea cu voce gravă. Nu 
cred că doarme prea liniştit în mormânt. 

— Şi de ce dracu' crezi asta? Se miră Dyson. 

Victoria rămase tăcută, uitându-se la el. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. Vrei să spui că ai găsit 
flaconul ăsta în camera maiorului Palgrave? 

— Da, exact! După ce doctorul şi oamenii din Jamestown 
au plecat, mi-au spus să fac curăţenie prin baie şi să arunc 
lucrurile maiorului. Pasta de dinţi, loţiunile şi diverse alte 
lucruri, inclusiv acest flacon de medicamente. 

— Păi atunci de ce nu l-ai aruncat? 

— Pentru că este al dumneavoastră. Aveţi nevoie de aceste 
pastile. Nu vă amintiţi că aţi întrebat de ele? 

— Da, ei bine, da, am întrebat. Am crezut că le-am rătăcit 
pe undeva. 

— Nu, nu le-aţi rătăcit. V-au fost luate din cameră şi au fost 
puse în camera maiorului Palgrave. 

— De unde ştii? Întrebă el cu voce aspră. 

— Ştiu, am văzut, zise ea descoperindu-şi dinţii albi într-un 
zâmbet larg. Cineva le-a pus în camera domnului care a 
murit. lar acum am venit să vi le aduc. 

— la stai! Ce vrei să spui? Ce... Ce anume ai văzut? 

Fata dispăru grăbită în umbra tufişurilor. Greg vru să se 
ducă după ea, apoi se răzgândi. Rămase pe loc, 
scărpinându-şi barba. 

— Ce-ai păţit, Greg? Ai văzut o fantomă? Întrebă doamna 
Dyson, ieşind pe poteca din faţa bungalow-ului lor. 


— Aşa am crezut pentru o clipă. 

— Cu cine vorbeai? 

— Cu negresa care ne face curat în cameră. Parcă o 
cheamă Victoria, nu? 

— Ce voia? Se dădea la tine? 

— Nu fi stupidă, Lucky! Fetei ăleia i-a intrat o idee cretină 
în cap. 

— Ce idee? 

— Îţi aminteşti că acum câteva zile nu-mi găseam flaconul 
de Serenite? 

— Parcă. 

— Cum adică „parcă”? 

— O, la dracu'! Chiar trebuie să ne certăm pentru orice? 

— Îmi pare rău. Toată lumea pare atât de misterioasă! 
Fata asta mi l-a adus, zise Greg ridicând mâna în care ţinea 
flaconul. 

— "Ţi-l furase? 

— Nu. L-a găsit... Undeva, cred. 

— Ei bine, şi ce-i cu asta? Care e marele mister? 

— O, nimic, zise Greg. Doar că m-a scos din sărite. 

— Ascultă, Greg, despre ce e vorba? Hai să mergem să 
bem ceva înainte de cină. 

II 

Molly se duse pe plajă. Îşi trase un scaun de răchită, unul 
mai vechi, pe care nu prea îl foloseau oaspeţii hotelului. 
Stătu un timp privind marea, apoi, pe neaşteptate, îşi 
acoperi faţa cu palmele şi izbucni în lacrimi. Rămase acolo o 
vreme, plângând în voie. Apoi auzi un zgomot în apropiere, 
ridică privirea şi o văzu pe doamna Hillingdon uitându-se la 
ea. 

— Bună, Evelyn, nu te-am auzit. Eu... Îmi pare rău. 

— Ce e cu tine, copila mea? Întrebă Evelyn. S-a întâmplat 
ceva? Povesteşte-mi, o îndrumă ea trăgându-şi un scaun şi 
aşezându-se lângă ea. 

— Nu s-a întâmplat nimic, zise Molly. Absolut nimic. 


— Sigur că s-a întâmplat ceva. Altfel n-ai plânge aici de 
una singură. Nu poţi să-mi spui? Tu şi Tim aveţi probleme? 

— A, nici vorbă! 

— Mă bucur să aud asta. Păreţi fericiţi împreună. 

— Ca şi voi, de altfel, zise Molly. Eu şi Tim credem că e 
minunat să fiţi atât de apropiaţi după atâţia ani de 
căsătorie. 

— A, da, zise Evelyn. 

Vocea ei suna fals, însă Molly nu remarcă asta. 

— Oamenii sunt atât de urâcioşi! Rosti ea. Şi se ceartă atât 
de urât! Chiar dacă se plac, tot se ceartă şi nu le pasă dacă 
o fac în public sau în particular. 

— Unora le place să trăiască aşa, explică Evelyn. Pentru ei 
nu înseamnă nimic. 

— Ei bine, eu cred că e îngrozitor, fu de părere Molly. 

— Aşa cred şi eu, zise Evelyn. 

— Însă tu şi Edward... 

— O, Molly, n-are nici un rost. Nu te pot lăsa să crezi că 
lucrurile stau chiar aşa. Eu şi Edward... Ca să-ţi spun 
adevărul, de trei ani abia dacă vorbim unul cu altul când 
suntem singuri. 

— Ce?! Exclamă Molly uitându-se la ea şocată. Eu... Nu 
pot să cred! 

— O, amândoi ne prefacem foarte bine, afirmă Evelyn. 
Niciunul din noi nu e genul de om căruia să-i placă să se 
certe în public. Şi, la urma urmei, nici nu prea avem de ce 
să ne certăm. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Molly. 

— Nimic deosebit. 

— Ce vrei să spui cu „nimic deosebit”? Altă... 

— Da, altă femeie în cazul nostru şi nu cred că îţi va fi prea 
greu să ghiceşti despre cine e vorba. 

— Vrei să spui doamna Dyson - Lucky? 

Evelyn dădu afirmativ din cap. 

— Ştiu că flirtează destul de mult, zise Molly, însă credeam 
că... 


— Că glumesc? Replică Evelyn. Că nu e nimic dincolo de 
cuvinte? 

— Dar de ce... 

Molly se opri şi reformulă: 

— Dar tu n-ai... O, vreau să zic, ei bine, cred că n-ar trebui 
să întreb asta. 

— Întreabă ce doreşti, o îndemnă Evelyn. M-am săturat să 
nu suflu niciodată un cuvânt despre asta, am obosit să o fac 
pe soţia fericită. Edward şi-a pierdut capul după Lucky. A 
fost atât de prost, încât a venit şi mi-a spus şi mie. Faptul că 
s-a confesat l-a făcut probabil să se simtă mai bine. Sincer. 
Onorabil. Chestii de genul acesta. Nu i-a trecut prin cap că 
pe mine n-o să mă facă să mă simt mai bine. 

— A vrut să te părăsească? 

Evelyn scutură din cap. 

— Avem doi copii, ştii bine, zise ea. Copii pe care amândoi 
îi iubim foarte mult. Sunt la şcoală în Anglia. N-am vrut să 
se destrame familia. Apoi, desigur, nici Lucky n-a vrut să 
divorţeze. Greg e un bărbat foarte bogat. Prima lui soţie i-a 
lăsat o avere imensă. Aşa că am convenit să lăsăm lucrurile 
aşa cum sunt: Edward şi Lucky fericiţi pe veci, Greg în 
binecuvântata lui ignoranță, iar eu şi Edward doar prieteni 
foarte buni. 

Evelyn vorbise cu amărăciune. 

— Şi cum... Cum suporţi asta? 

— Te obişnuieşti, cu timpul. Deşi din când în când... 

— Da? O încurajă Molly să vorbească. 

— Câteodată îmi vine s-o omor pe această femeie. 

Patima din vocea ei o sperie pe Molly. 

— Dar hai să nu mai vorbim despre asta, spuse Evelyn. Hai 
să vorbim despre tine. Vreau să ştiu despre ce e vorba. 

Molly rămase tăcută câteva secunde. 

— Cred că... Cred că nu sunt foarte bine, şopti ea. 

— Că nu eşti foarte bine? Ce vrei să spui cu asta? 

Molly încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Sunt speriată. 'Teribil de speriată. 


— Speriată de ce? 

— De toate, răspunse Molly. Spaima asta... Creşte în mine. 
Vocile din tufişuri, paşii de pe alei sau lucrurile pe care le 
zic oamenii. Ca şi cum cineva m-ar urmări şi m-ar spiona 
din umbră. Cineva mă urăşte. Aşa simt. Cineva mă urăşte. 

— Micuța mea! Rosti Evelyn şocată şi, în acelaşi timp, 
speriată. De cât timp treci prin asta? 

— Nu ştiu. A început... S-a întâmplat treptat. Şi au mai fost 
şi alte lucruri. 

— Ce fel de lucruri? 

— Sunt momente, mărturisi Molly, despre care nu ştiu 
nimic, nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat. 

— Vrei să spui că ai amnezie, ceva de genul ăsta? 

— Presupun că da. Adică uneori €... Să zicem că e ora 
cinci, iar eu nu-mi amintesc nimic începând de la ora 1.30 
sau 2.00. 

— O, draga mea, dar asta se întâmplă pentru că te-ai 
odihnit, pentru că ai tras un pui de somn. 

— Nu, zise Molly, nu e aşa. Pentru că, vezi, la sfârşit nu e 
ca şi cum aş fi dormit. Pentru că mă aflu în alt loc. 
Câteodată port şi alte haine, câteodată se pare că am vorbit 
cu anumite persoane, că am făcut anumite lucruri, iar eu 
nu-mi amintesc nimic din toate acestea. 

Evelyn era şocată. 

— Dar Molly, dacă aşa stau lucrurile, cred că cel mai bine 
ar fi să mergi la medic. 

— La medic nu merg! Nu vreau să merg. Nu vreau nici 
măcar să mă apropii de un doctor. 

Evelyn se uită fix în ochii ei, apoi o luă de mână. 

— Poate că nu e nimic grav, Molly. Ştii bine că sunt boli de 
nervi care nu sunt deloc grave. Un doctor ţi-ar putea 
confirma asta. 

— Sau nu. Mi-ar putea la fel de bine confirma că e ceva 
foarte grav. 

— Şi de ce ar fi ceva grav? 


— Pentru că... Începu Molly, apoi se opri brusc. Pur şi 
simplu, aşa simt eu, zise ea. 

— N-ar putea cineva din familie - mama sau vreo soră - să 
vină aici? 

— Nu mă înţeleg bine cu mama. Nu m-am înţeles niciodată 
bine cu ea. Am surori. Sunt căsătorite, dar cred că... Cred 
că, dacă le-aş chema, ar veni aici. Dar nu le vreau aici, nu 
vreau pe nimeni în preajma mea, pe nimeni în afară de Tim. 

— Tim ştie de asta? I-ai spus? 

— Nu chiar, zise Molly. Dar e neliniştit din cauza mea şi stă 
tot timpul cu ochii pe mine. E ca şi cum ar încerca să... Să 
mă ajute sau să mă protejeze. Dar dacă face asta înseamnă 
că îi transmit cumva ideea că am nevoie de protecţie, nu-i 
aşa? 

— Cred că exagerezi în multe privinţe, însă sunt convinsă 
că ţi-ar prinde bine să te vadă un doctor. 

— Te referi la bătrânul doctor Graham? Nu mi-ar folosi la 
NIMIC. 

— Mai sunt şi alţi doctori pe insulă. 

— Nu-i nimic, serios, spuse Molly. Doar că... Nu trebuie să 
mă mai gândesc la asta. Cred că, aşa cum aţi spus mai 
devreme, totul e doar rodul imaginaţiei mele. Doamne 
Dumnezeule, e îngrozitor de târziu. Ar trebui să fiu în sala 
de mese, să-mi văd de treabă. Trebuie... Trebuie să plec 
imediat! 

Îi aruncă lui Evelyn Hillingdon o privire pătrunzătoare, 
aproape duşmănoasă, apoi plecă în grabă. Evelyn rămase 
privind lung în urma ei. 

Capitolul 12. 

Vechile păcate aruncă umbre lungi. 

| 

— Cred că sunt pe cale de a face ceva, bărbate. 

— Ce-ai spus, Victoria? 

— Cred că sunt pe cale de a întreprinde ceva. S-ar putea 
să iasă nişte bani din asta. Mulţi bani. 


— Uite ce e, fato! Ai grijă să nu te bagi în cine ştie ce. Mai 
bine m-ai lăsa pe mine să mă ocup de asta. 

Victoria râse cu poftă. 

— Stai să vezi, zise ea. Ştiu cum să joc cartea asta. E vorba 
de bani, omule, de mulţi bani. E vorba de ceva ce am văzut 
şi ceva ce bănuiesc că s-a întâmplat. Şi cred că nu mă înşel 
deloc. 

Apoi râse din nou cu poftă, iar hohotele ei răsunară în 
noapte. 

II 

— Evelyn... 

— Da? 

Evelyn Hillingdon răspunse mecanic, fără interes. Nu se 
uită la soţul ei. 

— Te-ar deranja dacă ne-am scurta vacanţa şi ne-am 
întoarce în Anglia? 

Evelyn îşi pieptăna părul negru şi scurt. Lăsă pieptănul jos 
şi se întoarse spre soţul ei. 

— Adică să... Dar abia am venit. Nu suntem aici decât de 
trei săptămâni. 

— Ştiu. Dar te-ar deranja dacă ne-am întoarce? 

Evelyn îl cercetă atent cu privirea. 

— Chiar vrei să ne întoarcem în Anglia? Să ne întoarcem 
acasă? 

— Da. 

— Şi să o părăseşti pe Lucky? 

Hillingdon tresări. 

— Presupun că ai ştiut de la bun început despre cee 
vorba, nu? 

— Destul de bine. Da. 

— Şi nu mi-ai spus niciodată nimic. 

— La ce bun? Avem împreună o viaţă. Niciunul din noi nu 
dorea să divorţeze. Aşa că am făcut o înţelegere tacită să ne 
vedem fiecare de treaba lui... Dar să păstrăm aparențele. 
Apoi continuă imediat, fără să-i lase timp să răspundă: Dar 
ce te-a determinat să vrei să ne întoarcem în Anglia acum? 


— Pentru că sunt încordat la maximum. Nu mai rezist, 
Evelyn. Nu mai pot. 

Tăcutul Edward Hillingdon era transfigurat. Îi tremurau 
mâinile, se bâlbâia, faţa lui de obicei imobilă era acum 
schimonosită de durere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Edward, ce s-a întâmplat? 

— Nimic deosebit, doar că vreau să plec cât mai repede de 
aici. 

— Te-ai îndrăgostit foarte tare de Lucky. lar acum ţi-a 
trecut, asta vrei să-mi spui? 

— Da, presupun că n-o să mă poţi niciodată ierta. 

— O, hai să nu vorbim despre asta. Vreau să ştiu ce te-a 
supărat atât de tare, Edward. 

— Practic, nu sunt supărat. 

— Ba da. De ce? 

— E chiar atât de evident? 

— Nu, nu este, zise Evelyn. Hai să vorbim pe şleau. Ai avut 
o aventură cu o femeie. Acest lucru se întâmplă deseori 
într-un cuplu. lar acum s-a terminat. Asta e? Greg ştie? 
Deseori mă întreb asta. 

— Nu ştiu, răspunse Edward. Nu mi-a dat niciodată de 
înţeles. A fost întotdeauna prietenos cu mine. 

— Bărbaţii pot fi uneori extraordinar de obtuzi la minte! 
Rosti Evelyn pe un ton meditativ. Sau poate că e vorba de 
altceva. Poate că Greg are, la rândul său, interese în altă 
parte. 

— S-a dat la tine, nu? Zise Edward. Răspunde, ştiu că a 
făcut-o. 

— O, da, rosti Evelyn pe un ton dezinteresat. Dar el se dă 
la toată lumea. Ăsta e Greg. Cred că nici nu înseamnă prea 
mult pentru el. Face parte din rolul pe care îl interpretează. 

— Dar ţie îţi place, Evelyn? Aş vrea să ştiu adevărul. 

— Greg? Îmi e simpatic, mă face să râd. E un prieten bun. 

— Şi doar atât? Aş vrea să te pot crede. 

— Nu văd cum te-ar putea interesa pe tine, rosti Evelyn 
tăios. 


— Cred că merit să te porţi aşa cu mine. 

Evelyn se apropie de fereastră, se uită pe verandă, apoi se 
întoarse. 

— Eu mi-aş dori să-mi spui ce anume te nelinişteşte, 
Edward. 

— Ţi-am spus. 

— Mă îndoiesc. 

— Nu poţi înţelege, bănuiesc, cât de extraordinară îţi 
poate părea o nebunie temporară, după ce a trecut. 

— Îmi pot face o idee. Dar pe mine mă nelinişteşte faptul 
că Lucky pare să fi pus stăpânire pe tine. Nu e doaro 
amantă dată deoparte. E o tigroaică cu gheare. Trebuie să- 
mi spui adevărul, Edward. E singurul fel în care mă poţi 
păstra lângă tine. 

— Dacă nu plec de lângă ea cât mai repede, cred că o s-o 
omor, zise Edward cu voce joasă. 

— S-o omori pe Lucky? De ce? 

— Pentru ce m-a pus să fac... 

— Ce te-a pus să faci? 

— Am ajutat-o să comită o crimă. 

Cuvintele fuseseră rostite. Apoi se aşternu liniştea. Evelyn 
se uita lung la el. 

— Ai idee ce grozăvenii spui? 

— Da. Nu ştiam ce fac. Mi-a zis să-i iau ceva de la 
farmacie. Nu ştiam. Nu aveam nici cea mai vagă idee la ce-i 
trebuiau. M-a pus să-i copiez o reţetă mai veche pe care o 
avea... 

— Când se întâmpla asta? 

— Acum patru ani. Când eram în Martinica. Când... Când 
soţia lui Greg... 

— Adică fosta soţie a lui Greg - Gail? Vrei să spui că Lucky 
a otrăvit-o? 

— Da, iar eu am ajutat-o. Când mi-am dat seama... 

Evelyn îl întrerupse: 

— Când ţi-ai dat seama ce s-a întâmplat, Lucky ţi-a explicat 
că tu ai scris reţeta, că tu ai cumpărat medicamentele, că 


sunteţi amândoi amestecați în asta? Am dreptate? 

— Da, o făcuse din milă - nu mai suporta s-o vadă pe Gail 
suferind, iar Gail o implorase pe Lucky să îi curme 
suferinţa. 

— O crimă de milă, înţeleg. Iar tu ai crezut povestea asta? 

Edward Hillingdon tăcu un moment, apoi continuă: 

— Nu, nu chiar, nu de-adevăratelea. Am acceptat 
povestea, pentru că mi-am impus s-o accept, pentru că 
eram îndrăgostit de Lucky. 

— Iar după aceea, când s-a căsătorit cu Greg, ai continuat 
s-o crezi? 

— Deja mă convinsesem până în acel moment. 

— Dar Greg, el cât ştia din povestea asta? 

— Absolut nimic. 

— Nu pot să cred asta! 

Edward Hillingdon izbucni: 

— Evelyn, trebuie să mă eliberez de toate acestea! Femeia 
asta are grijă să îmi reamintească tot ce am făcut. Ştie că n- 
o mai plac. Că n-o mai plac?! Am ajuns s-o urăsc! Dar mă 
face să mă simt legat de ea, prin fapta pe care am comis-o 
împreună. 

Evelyn se plimbă prin cameră, apoi se opri şi se uită la el. 

— Singura ta problemă, Edward, este că eşti prea sensibil 
şi incredibil de uşor de influenţat. Diavolul ăsta de femeie 
te-a adus unde a dorit pentru că ţi-a cultivat sentimentul de 
vinovăţie. Şi o să-ţi spun acum în termeni biblici că păcatul 
care te apasă e adulterul, nu crima. Te-ai simţit atât de 
vinovat de aventura ta cu Lucky, încât te-a avut în gheare cu 
povestea cu crima şi a reuşit să te convingă că sunteţi 
amândoi vinovaţi. Dar tu nu eşti! 

— Evelyn... Şopti Edward îndreptându-se spre ea. 

Evelyn se trase în spate şi îl privi scrutător. 

— E adevărt, Edward, e adevărat? Sau ai inventat totul? 

— Evelyn! Ce motive aş avea să inventez aşa ceva? 

— Nu ştiu, rosti Evelyn Hillingdon rar. Poate ca să... O, nu 
ştiu! Probabil ca să nu mai ştiu care e adevărul atunci când 


o să-l aflu. 

— Hai să plecăm de aici! Să ne întoarcem în Anglia. 

— Da, ne vom întoarce. Dar nu acum. 

— De ce nu? 

— Trebuie să ne comportăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic, cel puţin pentru moment. E important să facem asta. 
Înţelegi, Edward? Să n-o laşi pe Lucky să presupună ce 
planuri avem noi. 

Capitolul 13. 

Victoria Johnson iese din scenă. 

Seara era pe sfârşite. Formaţia încetinea treptat ritmul. 
Tim stătea lângă sala de mese şi privea spre terasă. Stinse 
câteva lumini de pe mesele care fuseseră eliberate. Auzi o 
voce în spatele lui: 

— Tim, pot vorbi puţin cu tine? Tim Kendall tresări. 

— Bună, Evelyn, te pot ajuta cu ceva? 

— Să mergem la masa asta, zise Evelyn privind în jurul ei. 
Hai să ne aşezăm puţin. 

Porni apoi înainte spre masa din colţul opus al terasei. Nu 
era nimeni în apropiere. 

— Tim, te rog să mă scuzi că te abordez aşa, pe nepusă 
masă, însă sunt îngrijorată din cauza lui Molly. 

Tim se schimbă la faţă. 

— Ce treabă ai cu Molly? Întrebă el rigid. 

— Nu cred că e prea bine. Pare supărată. 

— În ultimul timp, tinde să se supere din orice. 

— Cred că cel mai bine ar fi să meargă la doctor. 

— Da, ştiu, însă nu vrea. Urăşte să meargă la doctor. 

— De ce? 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— Am întrebat de ce. De ce urăşte să meargă la doctor? 

— Ei bine, zise Tim vag, aşa sunt unii oameni. Cum să-ţi 
spun, îi face să le fie teamă de ei înşişi. 

— Şi tu eşti îngrijorat din cauza ei, nu-i aşa, Tim? 

— Da, da, destul de îngrijorat. 


— Nu poate nimeni din familia ei să vină să stea cu ea o 
vreme? 

— Nu, asta ar înrăutăţi şi mai mult lucrurile, mult mai 
mult. 

— Care e problema? Vreau să spun, care e problema cu 
familia ei? 

— O, chestii obişnuite. Cred că e foarte încăpăţânată şi pur 
şi simplu nu s-a înţeles bine cu ei, mai ales cu maică-sa. Nu 
s-a înţeles niciodată bine cu ea. Simt... Sunt puţin cam 
bizari şi a rupt de mult legătura cu ei. Şi cred că a făcut 
bine că a luat această hotărâre. 

— Din câte mi-a povestit, pare să aibă pierderi de 
memorie, continuă Evelyn cu voce nesigură, şi pare să se 
teamă de oameni. De parcă ar suferi de mania persecuției. 

— Nu spune asta, zise Tim iritat. Mania persecuției. Tot 
timpul spunem asta despre ceilalţi oameni. Ei bine, e drept 
că situaţia este puţin cam stresantă! Nu e uşor să te muţi în 
Indiile de Vest! Toate aceste feţe de culoare! Ştii, unii 
oameni au fel de fel de idei preconcepute în legătură cu 
Indiile de Vest şi cu oamenii de culoare. 

— Dar cu siguranţă că femeile precum Molly nu se 
încadrează în această categorie. 

— O, cum ar putea cineva să ştie ce anume îi înspăimântă 
pe ceilalţi?! Există oameni care n-ar avea curajul să intre 
într-o cameră plină de pisici. Iar alţii leşină când cade o 
omidă pe ei. 

— Nu-mi place că trebuie să o spun, dar nu crezi că ar 
trebui s-o consulte un psihiatru? 

— Nu! Izbucni Tom. Nu vreau ca astfel de oameni să 
mişune pe lângă ea. Nu am încredere în ei. Fac mai mult 
rău decât bine. Dacă mama ei nu ar fi apelat la ajutorul 
unui psihiatru... 

— Aşadar, au mai fost antecedente la ea în familie, nu-i 
aşa? Adică un istoric al... Instabilităţii mentale, continuă ea 
după o pauză care-i permise să-şi aleagă cu grijă cuvintele. 


— Nu vreau să vorbesc despre asta. Am smuls-o din acel 
mediu şi i-a mers chiar bine. Doar că acum trece printr-o 
perioadă foarte grea. Dar problemele acestea nu sunt 
ereditare. Cu toţii ştim acest lucru în zilele noastre. E o idee 
foarte cunoscută. Molly este perfect sănătoasă. Doar că... 
Moartea bătrânului Palgrave a răscolit totul din nou. 

— Înţeleg, zise Evelin gânditoate. Dar nu e nimic 
îngrijorător în legătură cu moartea maiorului Palgrave, nu-i 
aşa? 

— Nu, bineînţeles că nu, însă e şocant când cineva moare 
pe neaşteptate. 

Zicând acestea, Tim păru atât de disperat şi de distrus, 
încât lui Evelyn i se înmuie inima. Femeia îşi puse mâna pe 
braţul lui. 

— Ei bine, sper că ştii ce faci, Tim, însă dacă te-aş putea 
ajuta cu ceva... Adică să o însoțesc pe Molly la New York - 
aş putea să zbor cu ea până acolo sau până la Miami, sau 
oriunde în altă parte, unde ar putea beneficia de asistenţă 
medicală de cea mai bună calitate. 

— E foarte frumos din partea ta că te-ai gândit la asta, însă 
Molly e bine. O să-şi revină, oricum. 

Evelyn scutură din cap plină de neîncredere. Se întoarse 
încet şi privi spre terasă. Majoritatea oamenilor se 
retrăseseră în bungalow-urile lor. Evelyn se îndrepta spre 
masa ei ca să verifice dacă nu cumva uitase ceva acolo, 
când îl auzi pe Tim scoțând o exclamaţie. Întoarse capul 
imediat. Tim stătea lângă scări, la capătul terasei, iar 
Evelyn îi urmări privirea. Apoi i se tăie şi ei răsuflarea. 

Molly urca pe scările dinspre plajă. Respira greu, suspina 
şi se mişca nesigur, alergând fără scop. 

— Molly! Ce s-a întâmplat? Strigă Tim. 

Alergă apoi spre ea, iar Evelyn îl urmă. Molly ajunsese în 
capul scărilor, iar acum stătea acolo cu mâinile la spate. 

— Am găsit-o... Zise ea printre suspine. E acolo, în 
tufişuri... Şi uitaţi-vă la mâinile mele... Uitaţi-vă la mâinile 
mele. 


Molly întinse mâinile, iar lui Evelyn i se tăie răsuflarea 
când văzu că avea pe ele nişte pete ciudate închise la 
culoare. Păreau negre în lumina slabă de pe terasă, însă 
Evelyn îşi dădu foarte bine seama că erau de fapt roşii. 

— Ce s-a întâmplat, Molly? Strigă Tim. 

— Acolo jos, zise Molly clătinându-se. În tufişuri... 

Tim ezită, se uită la Evelyn, apoi o împinse puţin pe Molly 
spre Evelyn şi fugi pe scări în jos. Evelyn o luă pe tânără în 
braţe. 

— Haide. Stai jos, Molly. Aici. Ţi-ar prinde bine ceva de 
băut. 

Molly se prăbuşi pe un scaun şi se aplecă peste masă, 
sprijinindu-şi fruntea pe braţele încrucişate. Evelyn n-o mai 
întrebă nimic. Se gândi că era mai bine s-o lase să-şi revină. 

— Va fi bine, stai liniştită, rosti Evelyn cu voce blândă. O să 
fie bine. 

— Nu ştiu, îngăimă Molly. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu 
nimic. Nu-mi amintesc. Eu... Zise ea ridicând brusc capul. 
Ce e cu mine? Ce se întâmplă cu mine? 

— E în regulă, copila mea. E în regulă. 

Tim se întoarse urcând încet scările. Părea răvăşit. Evelyn 
se uită la el, ridicându-şi sprâncenele a mirare. 

— E una dintre fetele noastre, zise el. Cum o cheamă 
oare? A, Victoria. A înjunghiat-o cineva. 

Capitolul 14. 

Investigația. 

I 

Molly stătea întinsă în pat. Doctorul Graham şi doctorul 
Robertson, medicul poliţiei din Indiile de Vest, stăteau de-o 
parte a patului, iar Tim de cealaltă. Robertson îi lua pulsul 
lui Molly. Dădu din cap spre bărbatul de la capul patului, un 
bărbat de culoare, zvelt, îmbrăcat în uniformă - inspectorul 
Weston, de la Poliţia din St Honore. 

— Doar o simplă declaraţie, nimic mai mult, zise doctorul. 

Celălalt încuviinţă cu o mişcare a capului. 


— Acum, doamnă Kendal, spuneţi-ne doar cum aţi 
descoperit-o pe această fată. 

Preţ de câteva momente, silueta întinsă în pat nu reacţionă 
în nici un fel, de parcă n-ar fi auzit. Apoi începu să 
vorbească cu o voce stinsă: 

— În tufiş... Alb... 

— Aţi văzut ceva alb şi v-aţi dus să vedeţi despre ce era 
vorba? 

— Da, alb, zăcând acolo... Am încercat... S-o ridic... 
Sânge... Mâinile mi s-au umplut de sânge. 

Începu să tremure. 

Doctorul Graham clătină dezaprobator din cap. 

— Nu cred că rezistă mai mult, şopti doctorul Robertson. 

— Ce făceaţi pe cărarea dinspre plajă, doamnă Kendal? 

— Cald, plăcut... pe malul mării. 

— O cunoşteaţi pe această fată? 

— Victoria, drăguță, o fată drăguță. Râde... Obişnuia să 
râdă mult... O! De-acum n-o s-o mai facă. N-o să mai râdă 
niciodată! N-o să uit niciodată asta! N-o să uit niciodată 
asta! Zise ea cu voce isterică. 

— Molly, te rog, nu! Interveni Tim. 

— Linişte, linişte, zise doctorul Robertson cu o voce 
autoritară şi totodată liniştitoare. Relaxează-te, relaxează- 
te. V-am deranjat puţin, se scuză el eliberând mâna 
bolnavei. Nu va putea fi interogată în următoarele douăzeci 
şi patru de ore, preciză el. Vă voi anunţa când îşi va reveni. 

II 

Negrul cel masiv şi arătos se uită pe rând la cei doi oameni 
aşezaţi la masă. 

— Jur pe Dumnezeu, zise el. Asta e tot ceea ce ştiu. Nu ştiu 
nimic în plus faţă de ce v-am spus deja. 

Pe frunte i se adunaseră broboane de transpiraţie. 
Daventry oftă. Omul care conducea ancheta, inspectorul 
Weston de la CID-ul din St Honor6, făcu cu mâna un gest că 
interogatoriul se încheiase. Marele Jim Ellis ieşi din cameră. 


— Nu e tot ce ştie, desigur, afirmă Weston cu accent 
insular. Dar asta e tot ce vom afla de la el. 

— Crezi că e nevinovat? Întrebă Daventry. 

— Da. Se pare că se înțelegeau bine. 

— Erau căsătoriţi? 

Pe buzele locotenentului Weston apăru un zâmbet discret. 

— Nu, răspunse el, nu erau căsătoriţi. Nu avem prea multe 
căsătorii pe insulă. Deşi îşi botează copiii. Avea doi copii cu 
Victoria. 

— Crezi că erau amestecați amândoi în povestea asta, 
indiferent despre ce era vorba? 

— Probabil că nu. Cred că starea de nervozitate l-ar fi 
trădat. Şi mai cred că nici ea nu ştia prea multe. 

— Dar suficient pentru a fi vorba de un şantaj? 

— Nu ştiu cum să-l numesc. Nu cred că fata înţelegea 
semnificaţia acestui cuvânt. A cere o plată pentru discreţie 
nu este considerat şantaj. Cum să vă spun, oamenii care vin 
aici sunt persoane cu avere, care se bucură de notorietate, 
iar moralitatea lor nu suportă prea multe investigaţii. Vocea 
lui deveni aspră. Avem tot felul de oaspeţi, zise Daventry. O 
femeie poate că nu doreşte să se ştie că ea calcă strâmb, 
aşa că îi face cadouri fetei care o serveşte. E o înţelegere 
tacită că plata este în schimbul discreţiei. 

— Exact. 

— Dar acest lucru, obiectă Daventry, nu a fost de acest 
gen, a fost o crimă. 

— Cu toate astea, mă îndoiesc că fata realiza că e vorba 
despre un lucru serios. A văzut ceva, ceva care a intrigat-o, 
ceva care avea, probabil, legătură cu acel flacon de pastile. 
Înţeleg că îi aparţinea domnului Dyson. Mai bine am discuta 
cu el mai întâi. 

Gregory intră în cameră, cu obişnuitul său aer jovial. 

— Aici sunt, zise el. Cu ce vă pot ajuta? Îmi pare rău de 
fata asta. Era o fată drăguță. Amândoi o plăceam. Bănuiesc 
că s-o fi certat cu cineva sau o fi fost la mijloc alt bărbat, 


deşi părea fericită şi nu dădea vreun semn că ar avea 
probleme. Aseară chiar am vorbit cu ea. 

— Cred că luaţi un preparat, domnule Dyson, numit 
Serenite. 

— Da, aşa este. Nişte pastile mici şi roz. 

— V-au fost prescrise de un medic? 

— Da. Pot să vă arăt reţeta, dacă doriţi. Am nişte mici 
probleme cu tensiunea, ca majoritatea oamenilor din ziua 
de azi. 

— Foarte puţini oameni ştiu că sunteţi suferind. 

— Păi, nu e ceva cu care să mă laud. Eu... Ei bine, am fost 
întotdeauna sănătos şi vesel şi nu-mi plac oamenii care se 
plâng tot timpul de problemele de sănătate pe care le au. 

— Cât de des luaţi aceste pastile? 

— De două-trei ori pe zi. 

— Aveţi un stoc considerabil cu dumneavoastră? 

— Da, am vreo şase flacoane. Dar, vedeţi dumneavoastră, 
sunt încuiate într-un geamantan. Nu ţin afară decât unul, 
pe cel desfăcut. 

— Iar acum câtva timp aţi observat că acel flacon lipsea. 

— Exact. 

— Şi aţi întrebat-o pe fată, pe Victoria Johnson, dacă nu 
cumva l-a văzut? 

— Da, am întrebat-o. 

— Şi ce v-a spus? 

— A spus că ultima oară când a văzut flaconul era pe raft, 
la noi în baie. A zis că-l va căuta. 

— Şi după aceea? 

— A venit şi mi-a înapoiat flaconul după un timp. M-a 
întrebat: „Asta e sticla care lipsea?” 

— Şi dumneavoastră ce i-aţi spus? 

— Am spus: „Da, aceasta e. Unde ai găsit-o?” lar ea mi-a 
spus că în camera maiorului Palgrave. Am întrebat: „Cum 
naiba a ajuns acolo?” 

— Şi atunci ea ce v-a răspuns? 

— Mi-a spus că nu ştia, dar... Ezită el. 


— Continuaţi, domnule Dyson. 

— Ei bine, mi-a lăsat impresia că ştia mai mult decât mi-a 
zis, însă nu am dat prea multă importanţă acestui lucru. La 
urma urmei, nu era prea important. După cum v-am spus 
mai devreme, am şi alte flacoane cu acelaşi medicament. 
Am crezut că poate l-am uitat cumva la restaurant, iar 
maiorul Palgrave l-a luat din cine ştie ce motiv. Poate că l-a 
pus în buzunar cu intenţia de a mi-l înapoia, apoi i-a ieşit 
complet din minte. 

— Şi doar atât ştiţi despre asta, domnule Dyson? 

— Asta e tot ceea ce ştiu. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta. 
E important? De ce? 

Weston ridică din umeri. 

— La felul cum stau lucrurile, totul ar putea fi important. 

— Nu-mi dau seama ce legătură au pastilele cu povestea 
aceasta. Am crezut că vreţi să ştiţi unde eram când a fost 
înjunghiată această sărmană fată. Am relatat totul în scris, 
cât de bine m-am priceput. 

Weston se uită la el îngândurat. 

— Chiar aşa? Ne-aţi uşurat foarte tare sarcina, domnule 
Dyson. 

— M-am gândit că vă mai scutesc de câteva sarcini de 
serviciu, zise Greg aşezând pe masă o foaie de hârtie. 

Weston o studie, iar Daventry îşi trase scaunul mai 
aproape şi se uită peste umărul lui. 

— Totul pare foarte clar, admise Weston după câteva 
momente. Dumneavoastră şi soţia dumneavoastră eraţi în 
bungalow, v-aţi pregătit pentru cină până la 20.55. După 
aceea v-aţi dus pe terasă să beţi ceva cu senora de 
Caspearo. La 21.15, colonelul şi doamna Hillingdon vi s-au 
alăturat, apoi aţi mers împreună la cină. Din câte vă 
amintiţi, v-aţi dus la culcare în jurul orei 23.30. 

— Desigur, zise Greg, nu ştiu la ce oră a fost omorâtă fata. 

Era ceva fals în această afirmaţie. Cu toate acestea, 
Weston nu păru să observe. 


— Am înţeles că a găsit-o doamna Kendal. Cred că a suferit 
un şoc. 

— Da, doctorul Robertson a trebuit să-i dea nişte sedative. 

— Era destul de târziu, nu-i aşa? După ce majoritatea 
oamenilor plecaseră deja la culcare. 

— Da. 

— Era moartă de mult timp? Când a găsit-o doamna 
Kendal, vreau să zic. 

— Nu suntem siguri în privinţa orei exacte a decesului, 
răspunse Weston calm. 

— Biata Molly! Cred că a fost îngrozitor pentru ea. De fapt, 
nu-mi aduc aminte să o fi văzut aseară. Am crezut că are 
vreo migrenă şi că e în pat. 

— Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Kendal? 

— O, destul de devreme, înainte de a merge să mă schimb 
pentru cină. Verifica mesele. Rearanja nişte cuțite. 

— Înţeleg. 

— Era veselă atunci, zise Greg. Pusă pe glume. E o fată pe 
cinste. Cu toţii o simpatizăm. Tim e un tip norocos. 

— Ei bine, mulţumim, domnule Dyson. Aşadar, nu vă 
amintiţi nimic altceva, în afară de ceea ce ne-aţi spus deja, 
despre Victoria şi despre momentul când v-a înapoiat 
pastilele? 

— Nu... Doar ce v-am spus deja. M-a întrebat dacă acelea 
erau medicamentele pe care le căutam. Şi mi-a spus apoi că 
le-a găsit în camera bătrânului Palgrave. 

— Nu ştia cine le-ar fi putut pune acolo? 

— Nu cred, de fapt, nu-mi amintesc. 

— Mulţumesc, domnule Dyson. 

Apoi Gregory plecă. 

— Foarte bine gândit, zise Weston atingând încet cu 
unghia foaia de hârtie, să fie atât de nerăbdător să ne 
spună ce-a tăcut aseară! 

— Puțin cam prea bine gândit, nu crezi? Întrebă Daventry. 

— Foarte greu de spus asta. Ştii, există oameni care se 
îngrijorează în mod natural de propria siguranţă, de teama 


de a nu fi amestecați în ceva. Nu neapărat din cauză că s-ar 
simţi vinovaţi. Pe de altă parte, ar putea fi vorba de ceva 
mult mai grav. 

— Totul se potriveşte de minune. Nimeni nu are în mod 
cert un alibi, cu formaţia care cântă, cu dansul şi cu oamenii 
care vin şi pleacă încontinuu. Oamenii se ridică, pleacă de la 
mesele lor, apoi se întorc. Femeile se duc să-şi pudreze 
nasul. Bărbaţii ies să ia aer. Dyson ar fi putut oricând să se 
strecoare afară. Oricine s-ar fi putut furişa afară. Însă, într- 
adevăr, pare puţin cam nerăbdător să ne demonstreze că 
nu ela făcut-o, zise el privind gânditor foaia de hârtie. 
Aşadar, doamna Kendal aranja nişte cuțite pe masă, zise el. 
Mă întreb dacă nu cumva a adus vorba despre asta în mod 
deliberat. 

— 'Ţie aşa ţi s-a părut? 

Celălalt cântări puţin lucrurile, apoi răspunse: 

— Da, cred că e o posibilitate. 

De dincolo de uşa camerei unde stăteau de vorbă cei doi 
bărbaţi se auzi un zgomot. Cineva cu o voce înaltă solicita 
să fie lăsat să intre. 

— Am ceva important de spus. Am ceva important de spus. 
Duceţi-mă la cei doi domni. Duceţi-mă la poliţist. 

Un bărbat îmbrăcat în uniformă deschise larg uşa. 

— Unul dintre bucătari se află aici, începu el, şi e foarte 
nerăbdător să vă vadă. Zice că trebuie să vă spună ceva. 

Un negru foarte speriat, purtând pe cap o bonetă de 
bucătar, îşi făcu loc pe lângă poliţist şi intră în cameră. Era 
unul dintre ajutorii bucătarului-şef. Era un cubanez, nu un 
localnic din St Honore. 

— Vă spun ceva, vă spun, zise el. Am văzut-o intrând în 
bucătărie şi avea un cuţit în mână. Pe cuvântul meu, un 
cuţit. Avea un cuţit în mână. A trecut prin bucătărie, apoi a 
ieşit pe uşă. În grădină. Am văzut-o cu ochii mei. 

— Linişteşte-te, îl îndemnă Daventry. Linişteşte-te. Despre 
cine vorbeşti? 


— Vă spun imediat despre cine vorbesc. Vorbesc despre 
soţia şefului. Despre doamna Kendal. Despre ea vorbesc. 
Avea un cuţit în mână şi a ieşit pe uşă şi s-a pierdut în 
noapte. Era înainte de cină... Şi nu s-a mai întors. 

Capitolul 15. 

Investigația continuă. 

| 

— Putem să vorbim cu dumneavoastră, domnule Kendal? 

— Desigur, răspunse Tim, ridicându-şi privirea de la birou. 

Puse deoparte nişte hârtii, apoi le făcu semn să ia loc. Era 
tras la faţă şi părea abătut. 

— Cum merg lucrurile? Aţi aflat ceva? Locul ăsta pare 
blestemat. Oamenii încep să-şi facă planuri de plecare, 
încep să se intereseze de transport. Chiar când totul părea 
un succes total. O, Doamne, nici nu vă imaginaţi ce 
înseamnă pentru mine şi pentru Molly acest loc! Am băgat 
în el toată agoniseala noastră. 

— Ştiu că vă este foarte greu, zise inspectorul Weston. Să 
nu vă imaginaţi că nu vă înţelegem! 

— Ce bine ar fi dacă totul s-ar rezolva rapid! Rosti Tim. 
Această nenorocită de Victoria... O! N-ar trebui să vorbesc 
aşa despre ea. Victoria era fată de treabă. Însă trebuie să 
fie vreun motiv simplu, vreo intrigă, vreo poveste de amor 
în care era implicată. Poate că soţul ei... 

— Jim Ellis nu era soţul ei, însă păreau un cuplu destul de 
liniştit. 

— Numai dacă totul s-ar rezolva mai repede! Exclamă Tim 
din nou. Îmi pare rău. Voiaţi să vorbiţi cu mine despre ceva, 
să mă întrebaţi ceva. 

— Da, era legat de seara trecută. În certificatul de deces 
se menţionează faptul că moartea a survenit între orele 
22.30 şi miezul nopţii. În situaţia de faţă, nici un alibi nu stă 
în picioare şi nu poate fi confirmat. Oamenii sunt într-o 
continuă mişcare, dansează, ies să ia aer, apoi se întorc la 
locurile lor. Toată situaţia asta este extrem de complicată. 


— Vă cred. Dar asta înseamnă că sunteţi convinşi că 
Victoria a fost ucisă de unul dintre oaspeţii hotelului. 

— Ei bine, este o posibilitate pe care trebuie s-o luăm în 
calcul, domnule Kendal. De fapt, aş dori să discut cu 
dumneavoastră despre o afirmaţie pe care a făcut-o unul 
dintre bucătarii dumneavoastră. 

— Chiar aşa? Care dintre ei? Ce anume zice? 

— Din câte am înţeles, e cubanez. 

— Am doi cubanezi şi un portorican. 

— Acest Enrico susţine că soţia dumneavoastră a intrat în 
bucătărie dinspre sala de mese şi a ieşit apoi în grădină cu 
un cuţit în mână. 

— Molly ţinea un cuţit în mână? Întrebă Tim uimit. Ei bine, 
ce motiv ar avea? Vă daţi seama ce spuneţi? Ce anume vreţi 
să sugeraţi? 

— Se întâmpla înainte de cină. Adică în jurul orei 20.30. 
Dumneavoastră eraţi probabil în sala de mese şi vorbeaţi cu 
bucătarul-şef, Fernando. 

— Da, admise Tim încercând să-şi aducă aminte. Da, aşa 
este. 

— Iar soţia dumneavoastră a intrat în sala de mese dinspre 
terasă? 

— Da, încuviinţă Tim. Întotdeauna iese pe terasă să vadă 
dacă mesele sunt bine aranjate. Uneori băieţii pun lucrurile 
aiurea, mai uită din veselă, lucruri de genul acesta. Probabil 
că asta s-a întâmplat şi atunci. Poate că aranja tacâmurile 
pe masă. Probabil că a observat că era un cuţit sau o 
lingură în plus. 

— Şi când a venit de pe terasă în sala de mese v-a spus 
ceva? 

— Da, am schimbat câteva cuvinte. 

— Ce anume v-a spus? Vă aduceţi aminte? 

— Cred că am întrebat-o cu cine vorbea. Am auzit nişte 
voci pe terasă. 

— Şi cu cine v-a spus că vorbise? 

— Cu Gregory Dyson. 


— A, da. Aşa spune şi el. 

— Din câte am înţeles eu, încercase să se dea la ea, 
continuă Tim. Obişnuieşte să facă asta. M-am enervat şi am 
spus: „Să-lia naiba!” însă Molly a râs şi a zis că poate să-i 
facă faţă. Molly e o fată foarte isteaţă şi ştie cum să 
reacționeze în astfel de situaţii. Nu e întotdeauna uşor, să 
ştiţi. Nu poţi ofensa un oaspete, iar o fată aşa de drăguță ca 
Molly trebuie să treacă peste lucrurile acestea râzând şi 
ridicând din umeri. lar Gregory Dyson nu-şi poate ţine 
mâinile acasă în prezenţa unei femei atrăgătoare. 

— Se certaseră? 

— Nu, nu cred. Cum v-am mai spus, cred că Molly a 
încercat să glumească pe tema asta, aşa cum face de obicei. 

— Vă amintiţi dacă avea vreun cuţit la ea? 

— Nu-mi amintesc. Sunt aproape sigur că nu avea. De 
fapt, sunt sigur că nu avea. 

— Dar tocmai aţi spus că... 

— Uitaţi ce este, ceea ce vreau să spun este că, dacă se 
afla în sala de mese sau în bucătărie, este foarte posibil să fi 
avut un cuţit în mână. De fapt, îmi amintesc foarte bine că 
atunci când a venit din sala de mese nu avea nimic în mână. 
Absolut nimic. Sunt convins de asta. 

— Înţeleg, zise Weston. 

Tim se uită la el neliniştit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, unde vreţi să ajungeţi? Ce 
naiba v-a spus prostul ăla de Enrico sau Manuel, care din ei 
o fi?! 

— A spus că soţia dumneavoastră a intrat în bucătărie cu 
un cuţit în mână şi că părea supărată. 

— Exagera, desigur. 

— Aţi mai vorbit cu soţia dumneavoastră în timpul cinei 
sau după cină? 

— Nu, nu cred că am mai vorbit cu ea. Ca să vă spun 
drept, am fost foarte ocupat. 

— Soţia dumneavoastră se afla în sala de mese în timpul 
cinei? 


— Păi... Noi de regulă nu prea stăm într-un loc, ne 
plimbăm de la un oaspete la altul. Înţelegeţi cum stau 
lucrurile. 

— Aţi vorbit cu ea? 

— Nu, nu cred că am vorbit... De obicei, suntem foarte 
prinşi în timpul cinei. Nici măcar nu suntem atenţi la ce face 
celălalt şi cu siguranţă nu avem timp să stăm de poveşti. 

— Cu alte cuvinte, nu vă amintiţi să fi vorbit cu ea până în 
momentul în care a venit în fugă pe scări, trei ore mai 
târziu, după ce a descoperit cadavrul. 

— A fost un şoc groaznic pentru ea. A afectat-o foarte tare. 

— Ştiu. Este o experienţă foarte neplăcută. Cum de se 
plimba pe plajă? 

— După stresul legat de cină, obişnuieşte să dea o tură pe 
malul mării. Înţelegeţi dumneavoastră, să scape de oaspeţi 
şi să mai respire şi ea. 

— Am înţeles că vorbeaţi cu doamna Hillingdon când s-a 
întors soţia dumneavoastră. 

— Da. De fapt, aproape toţi plecaseră la culcare. 

— Despre ce vorbeaţi cu doamna Hillingdon? 

— Despre nimic în mod deosebit. De ce? Ea ce v-a spus? 

— Până acum nu ne-a spus nimic. N-am avut ocazia să 
stăm de vorbă cu ea. 

— Vorbeam despre nimicuri. Despre Molly, despre cum e 
să fii managerul unui hotel şi alte lucruri de acest fel. 

— Apoi a apărut soţia dumneavoastră pe scările terasei şi 
v-a povestit ce se întâmplase? 

— Da. 

— Avea sânge pe mâini? 

— Sigur că avea! Se aplecase să vadă ce păţise fata aceea, 
încercase s-o ridice, nu înţelegea ce i se putuse întâmpla. 
Aşa că bineînţeles că era murdară de sânge pe mâini. Uitaţi 
care este treaba, ce naiba insinuaţi? Ce vreţi să sugeraţi? 

— Vă rog să vă liniştiţi, zise Daventry. Ştiu că sunteţi foarte 
stresat, însă trebuie să lămurim lucrurile. Am înţeles că 
soţia dumneavoastră nu s-a simţit prea bine în ultimul timp. 


— Prostii! Se simte foarte bine. Moartea maiorului 
Palgrave a tulburat-o puţin. Un lucru normal, de altfel. Este 
o fată foarte sensibilă. 

— Va trebui să îi punem câteva întrebări de îndată ce se 
mai întremează puţin, zise Weston. 

— Ei bine, acum nu este momentul potrivit. Doctorul i-a 
administrat un sedativ şi a spus că trebuie să o lăsăm în 
pace. Nu vreau să o deranjaţi sau să o supuneţi la 
interogatoriu, e clar? 

— Nu avem de gând să o interogăm, zise Weston. Vrem 
doar să clarificăm nişte aspecte. Nu o vom deranja acum, 
însă, de îndată ce doctorul ne va permite, va trebui să avem 
o discuţie cu ea, adăugă Weston, cu voce blândă, dar fermă. 

Tim se uită la el, deschise gura să spună ceva, însă 
renunţă. 

II 

Evelyn Hillingdon, calmă şi detaşată ca întotdeauna, stătea 
pe scaunul indicat. După fiecare dintre cele câteva întrebări 
care-i fuseseră adresate, medită îndelung asupra 
răspunsului. Îl privea gânditoare pe Weston, cu ochii ei 
negri şi inteligenţi. 

— Da, zise ea. Vorbeam cu domnul Kendal când a venit 
soţia lui şi ne-a spus de crimă. 

— Soţul dumneavoastră era acolo? 

— Nu, el se dusese la culcare. 

— Aveaţi vreun motiv anume să discutaţi cu domnul 
Kendal? 

Evelyn ridică din sprâncenele frumos pensate. Era clar că 
doreau să ajungă undeva cu discuţia. 

— Ce întrebare ciudată! Răspunse ea cu răceală. Nu, nu 
discutam despre ceva anume. 

— Aţi discutat cumva despre starea de sănătate a soţiei 
lui? 

Din nou, Evelyn îşi căută cu grijă cuvintele. 

— Chiar nu-mi amintesc, zise ea în cele din urmă. 

— Sunteţi sigură? 


— Sigură că nu-mi amintesc? Ce modalitate interesantă de 
a formula o întrebare! Oamenii vorbesc despre tot felul de 
lucruri. 

— Am înţeles că doamna Kendal nu s-a simţit prea bine în 
ultimul timp. 

— Mie mi s-a părut că arată destul de bine. Poate puţin 
obosită. Bineînţeles că este foarte solicitant să conduci un 
astfel de loc, iar ea nu are prea multă experienţă. E normal 
că uneori e uşor confuză. 

— Confuză? Repetă Weston cuvântul. Aşa i-aţi descrie 
starea? 

— Sună cam demodat, însă e la fel de bun ca jargonul pe 
care îl folosim astăzi. Spunem „infecţie virală” pentru o 
criză de bilă sau „nevroză anxioasă” pentru a explica 
neplăcerile create de problemele de zi cu zi... 

Zâmbetul ei îl făcu pe Weston să se simtă ridicol. Îşi spuse 
în gând că Evelyn Hillingdon era o femeie inteligentă. Se 
uită la faţa imobilă a lui Daventry şi se întrebă la ce se 
gândea. 

— Vă mulţumesc, doamnă Hillingdon, zise Weston. 

III 

— Nu vrem să vă tulburăm, doamnă Kendal, însă trebuie 
să ne povestiţi cum aţi descoperit cadavrul fetei. Doctorul 
Graham spune că v-aţi refăcut suficient pentru a face faţă 
acestei discuţii. 

— A, da. Mi-am revenit acum, zise Molly zâmbind nervos. 
Am avut un şoc... Ştiţi, a fost îngrozitor! 

— Da, suntem de acord cu dumneavoastră. Am înţeles că 
v-aţi dus să vă plimbaţi puţin după cină. 

— Da, obişnuiesc să fac asta. 

Daventry observă că ochii ei se mişcau neliniştiţi şi că îşi 
frământa mâinile. 

— În jurul cărei ore se întâmpla asta, doamnă Kendal? 
Întrebă Weston. 

— Păi, nu prea-mi aduc aminte. Nu prea stăm cu ochii pe 
ceas. 


— Mai cânta orchestra? 

— Da, cel puţin, aşa cred. Nu-mi amintesc exact. 

— Şi în ce direcţie aţi mers? 

— O, pe mal. 

— La dreapta sau la stânga? 

— A, mai întâi la dreapta, apoi la stânga. Eu... Nu prea am 
observat. 

— De ce n-aţi observat, doamnă Kendal? 

— Cred că... Ei bine, mă gândeam la ale mele, zise ea 
încruntată. 

— Vă gândeaţi la ceva anume? 

— Nu, nu! La nimic deosebit. Doar la lucrurile care mai 
trebuiau făcute... Verificate... la hotel, continuă ea, 
aruncând priviri neliniştite în jurul ei şi frământându-şi din 
nou mâinile. Apoi am observat ceva alb într-un pâlc de 
tufişuri de hibiscus şi m-am întrebat ce putea fi. M-am oprit 
şi am tras, zise ea înghițind convulsiv. Şi am găsit-o - era 
Victoria - ghemuită la pământ şi am încercat să îi ridic capul 
şi m-am umplut... De sânge pe mâini. Se uită la mâini, 
repetând îngândurată, ca şi cum i-ar fi fost imposibil să 
creadă: M-am umplut de sânge. 

— Da, da. O experienţă înfiorătoare. Nu e cazul să ne 
spuneţi mai multe despre această parte. Cam de cât timp 
credeţi că vă plimbaţi când aţi descoperit-o? 

— Nu ştiu, habar n-am. 

— De o oră? De o jumătate de oră? Sau poate de mai mult 
de o oră? 

— Nu ştiu, repetă Molly. 

Daventry întrebă pe un ton firesc: 

— Aveaţi cumva la dumneavoastră un cuţit? 

— Un cuţit? Se arătă Molly surprinsă. De ce să fi avut cu 
mine un cuţit? 

— Am întrebat doar pentru că unul dintre angajaţii 
dumneavoastră zice că aveaţi un cuţit în mână când aţi ieşit 
din bucătărie şi v-aţi dus în grădină. 

Molly se încruntă. 


— Dar n-am ieşit din bucătărie. A, vreţi să spuneţi înainte 
de cină... Nu... Nu cred... 

— Poate că aranjaserăţi vesela pe masă. 

— Uneori sunt nevoită să o fac. Pun lucrurile în 
neorânduială, prea puţine cuțite sau prea multe. Furculiţele 
sau lingurile nu sunt câte trebuie, lucruri de acest fel. 

— Aşa că este posibil să fi ieşit din bucătărie cu un cuţit în 
mână? 

— Nu cred că am făcut-o. Sunt sigură că n-am făcut-o, 
adăugă ea. Era şi Tim acolo, ar trebui să ştie. Întrebaţi-l. 

— Vă plăcea fata aceasta, Victoria, era bună la ceea ce 
făcea? Întrebă Weston. 

— Da, era o fată foarte drăguță. 

— Aţi avut vreo dispută cu ea? 

— Dispută? Nici vorbă! 

— Nu v-a ameninţat niciodată în nici un fel? 

— Să mă amenințe? Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu contează... Nu aveţi idee cine ar fi putut s-o ucidă? 
Absolut nici cea mai vagă idee? 

— Nu, rosti ea cu voce sigură. 

— Ei bine, mulţumesc, doamnă Kendal, zise el zâmbind. N- 
a fost chiar aşa de rău, nu? 

— Asta e tot? 

— Asta e tot pentru moment. 

Daventry se ridică, îi deschise uşa şi o petrecu apoi cu 
privirea. 

— Tim ar trebui să ştie”, cită el când reveni la scaunul său. 
Iar Tim ne-a spus clar că ea nu avea un cuţit în mână. 

— Cred că orice soţ care ar fi întrebat ar da acelaşi 
răspuns, zise Weston cu voce gravă. 

— Un cuţit de masă nu pare cel mai potrivit pentru a 
comite o crimă. 

— Dar era un cuţit de friptură, domnule Daventry. În seara 
aceea se servea friptură. lar cuţitele de friptură sunt 
ascuţite. 


— Pur şi simplu nu pot să cred că fata cu care tocmai am 
vorbit este un criminal prins asupra faptului, Weston. 

— Nici nu este nevoie să crezi asta. Poate că doamna 
Kendal a ieşit în grădină înainte de cină cu un cuţit pe care 
îl luase de pe masă pentru că era în plus - poate că nici 
măcar nu şi-a dat seama că era cu el în mână - ar fi putut 
să-l lase pe undeva - sau poate că l-a scăpat - iar apoi a fost 
găsit şi folosit de altcineva. Şi eu mă îndoiesc că ar fi o 
criminală. 

— În acelaşi timp, zise Daventry gânditor, simt foarte sigur 
că nu ne spune tot ceea ce ştie. Imprecizia referitoare la 
timp e ciudată. Unde se afla, ce făcea acolo? Nimeni nu 
pare s-o fi văzut în acea seară în sala de mese. 

— Soţul era pe acolo, ca de obicei, însă soţia era de 
negăsit. 

— Crezi că s-a dus să se întâlnească cu cineva, cu Victoria 
Johnson? 

— Posibil. Sau poate că l-a văzut pe cel care trebuia să se 
întâlnească cu Victoria. 

— Te gândeşti la Gregory Dyson? 

— Ştim că vorbise cu Victoria puţin mai devreme - poate 
că a aranjat să se vadă mai târziu, în acea seară. Aminteşte- 
ţi că toată lumea mişuna pe terasă: dans, băutură, pelerinaj 
la bar. 

— Nu există un alibi mai bun decât o orchestră, zise 
Daventry. 

Capitolul 16. 

Miss Marple cere ajutor. 

Oricine ar fi văzut-o pe bătrâna cu înfăţişare paşnică stând 
pe şezlongul din faţa bungalow-ului ei ar fi crezut că se 
gândea cum să-şi petreacă ziua: o expediţie la castelul Cliff, 
probabil, o vizită în Jamestown, o plimbare cu maşina şi 
prânzul la Pelican Pinpoint sau doar o dimineaţă liniştită pe 
plajă. 

Dar bătrâna cea blajină avea de deliberat în privinţa unor 
probleme de altă natură - şi era foarte pornită! 


„Trebuie să se facă neapărat ceva”, îşi zise Miss Marple. 

În plus, era convinsă că nu avea timp de pierdut. Era 
vorba de o urgenţă. Dar oare putea să convingă pe cineva? 
Dacă i se dădea un răgaz, putea să afle adevărul de una 
singură. 

Aflase multe, însă nu suficient de multe. Iar timpul nu avea 
răbdare. Conştientiză cu amărăciune că aici, în acest 
paradis de pe insulă, n-avea pe niciunul dintre aliaţii ei 
obişnuiţi. Se gândi cu părere de rău la prietenii ei din 
Anglia: Sir Henry Clithering, gata întotdeauna să o asculte 
cu calm, finul lui, Dermot, care, în ciuda poziţiei sale 
importante la Scotland Yard, o credea întotdeauna pe Miss 
Marple, ori de câte ori era suspicioasă în legătură cu 
diverse lucruri. 

Dar oare polițistul de pe insulă, cel cu voce calmă, va pleca 
urechea la spusele ei? Dar doctorul Graham? Însă doctorul 
Graham nu era tipul de om de care avea ea nevoie - era 
prea blând şi prea ezitant, cu siguranţă nu era genul de om 
care ia decizii pe loc şi acţionează imediat. 

Miss Marple, simțindu-se ca un împuternicit al Celui 
Atotputernic, murmură cu voce tare cuvintele biblice: „Pe 
cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?”4 

Sunetul pe care îl auzi după câteva momente nu fu 
perceput imediat ca un răspuns la rugăciunea ei - nici pe 
departe. Mai degrabă, mintea ei înregistra informaţia drept 
un om care îşi chema probabil câinele. 

— Hei! 

Miss Marple, prea uimită, nu acordă atenţie chemării. 

— Hei! 

Sunetul se auzi din nou, de data aceasta mai tare, făcând-o 
pe Miss Marple să se uite vag în jur. 

— Hei! Strigă domnul Rafiel nerăbdător. Tu, de acolo, 
adăugă el. 

Miss Marple nu realizase că acel „Hei, tu de acolo!” îi era 
adresat. Nu era obişnuită ca oamenii să i se adreseze astfel. 
Cu siguranţă, nu era maniera în care un domn i se adresa 


unei doamne. Miss Marple nu se simţi ofensată, deoarece 
aproape nimeni nu se simţea lezat de felul în care domnul 
Rafiel făcea anumite lucruri. El avea propriile reguli, iar 
oamenii îl luau ca atare. Miss Marple se uită spre bungalow- 
ul lui. Domnul Rafiel o salută din pridvor. 

— M-aţi strigat mai devreme? 

— Bineînţeles că v-am strigat, zise domnul Rafiel. Pe cine 
credeţi că strigam? Vreo pisică? Veniţi până aici! 

Miss Marple se uită în jur după geantă, o luă, apoi porni 
spre bungalow-ul domnului Rafiel. 

— Eu nu pot să vin la dumneavoastră decât dacă mă ajută 
cineva, se scuză el, aşa că trebuie să veniţi dumneavoastră 
aici. 

— O, da, zise Miss Marple. Înţeleg foarte bine asta. 

— Luaţi loc, zise domnul Rafiel arătând spre un scaun din 
apropiere. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Se 
întâmplă ceva al naibii de ciudat pe insula asta. 

— Da, într-adevăr, încuviinţă Miss Marple, aşezându-se pe 
scaunul care-i fusese arătat. 

Din obişnuinţă, îşi scoase şi lucrul de mână din geantă. 

— Nu începeţi iar să tricotaţi! Zise domnul Rafiel. Nu 
suport chestia asta. Urăsc femeile care tricotează. Mă irită. 
Miss Marple îşi puse lucrul de mână la loc, în geantă. Nu 
păru deloc supărată de observaţia făcută, având aerul cuiva 

care face concesii unui pacient suferind. 

— Se vorbeşte mult pe aici, zise domnul Rafiel, şi pun 
pariu că dumneavoastră, preotul şi sora acestuia aţi iscat 
aceste discuţii. 

— Cred că este absolut normal să se vorbească, ţinând 
cont de situaţie, zise Miss Marple înviorată. 

— O localnică înjunghiată e găsită în tufişuri. S-ar putea ca 
totul să fie cât se poate de comun. Poate că tipul ăla cu care 
trăia a fost gelos pe alt bărbat sau poate că şi-a găsit el 
însuşi altă femeie, fata a făcut o criză de gelozie şi s-au 
certat. Sex la tropice. Chestii de genul ăsta. Ce credeţi? 

— Nu, respinse ideea Miss Marple scuturând din cap. 


— Nici autorităţile nu cred asta. 

— V-ar spune mai multe dumneavoastră decât mie, 
sublinie Miss Marple. 

— E acelaşi lucru. Pariez că ştiţi mai multe decât mine. 
Dumneavoastră sunteţi în temă cu ce se discută pe aici în 
legătură cu această situaţie. 

— Cu siguranţă că sunt, admise Miss Marple. 

— Nu e mare lucru de făcut pe aici, în afară de ascultat 
bârfe, nu-i aşa? 

— Astfel de informaţii sunt de multe ori utile. 

— Ştiţi ce, zise domnul Rafiel, m-am înşelat în privinţa 
dumneavoastră. De regulă, nu mă înşel în privinţa 
oamenilor. De fapt, v-am subestimat foarte mult. Ca şi toate 
aceste zvonuri despre maiorul Palgrave şi despre poveştile 
pe care le spunea. Credeţi că i-a făcut careva felul, nu? 

— Mă tem că da, zise Miss Marple. 

— Ei bine, chiar aşa a fost. 

Miss Marple trase adânc aer în piept. 

— Este un lucru cert, nu-i aşa? Întrebă ea. 

— Da, am această informaţie de la Daventry. Nu încalc nici 
o promisiune de a ţine informaţia secretă, deoarece 
rezultatul autopsiei va trebui să fie în curând făcut public. 
Dumneavoastră i-aţi spus ceva lui Graham, Graham s-a dus 
la Daventry, iar Daventry s-a dus la administrator, au fost 
informaţi cei de la CID, apoi au căzut de acord că era ceva 
putred la mijloc, aşa că l-au deshumat pe bătrânul Palgrave 
ca să arunce o privire. 

— Şi ce au descoperit? Întrebă ea curioasă. 

— Au descoperit că luase o doză letală dintr-o substanţă 
pe care doar un doctor o poate pronunţa ca lumea. Din câte 
îmi amintesc, era ceva gen diflor hexagonaletilcarbenzol. 
Nu aşa se cheamă. Dar cam pe-acolo. Doctorul poliţiei i-a 
spus aşa ca să nu înţeleagă lumea despre ce e vorba. 
Probabil că substanţa are o denumire simplă ca Evipan sau 
Veronal sau sirop Eeaston sau cam aşa ceva. Acest nume 
oficial este doar pentru a-i impresiona pe necunoscători. 


Oricum, o doză considerabilă din acea substanţă ar provoca 
o moarte asemănătoare cu cea cauzată de hipertensiune 
arterială, în urma consumului excesiv de alcool într-o seară. 
De fapt, totul a părut perfect natural şi, pentru o vreme, 
nimeni nu a suspectat nimic. Au spus doar „sărmanul de el” 
şi l-au îngropat rapid. Acum se întreabă dacă a fost 
vreodată hipertensiv. Dumneavoastră v-a spus că ar fi 
suferit de această afecţiune? 

— Nu. 

— Exact! Şi, cu toate acestea, toată lumea părea 
mulţumită cu această explicaţie. 

— Se pare că le-a vorbit oamenilor de această problemă 
de sănătate. 

— E ca atunci când apar fantomele, zise domnul Rafiel. Nu 
întâlneşti niciodată persoana care a văzut fantoma. Apuci 
întotdeauna să vorbeşti doar cu un văr de gradul doi al 
mătuşii sau cu un prieten, sau cu un prieten al prietenului. 
Dar să facem abstracţie de asta pentru moment. Cu toţii au 
crezut că era hipertensiv pentru că avea un flacon de 
medicamente în cameră - şi acum urmează partea cea mai 
frumoasă - despre care fata ucisă a răspândit vestea că, de 
fapt, a fost pus acolo de altcineva şi că, în realitate, îi 
aparţinea lui Gregory. 

— Domnul Dyson este hipertensiv. Mi-a spus soţia lui, zise 
Miss Marple. 

— Aşa că a fost pus în camera lui Palgrave ca să dea de 
înţeles că era hipertensiv şi că moartea lui a fost naturală. 

— Exact, zise Miss Marple. lar povestea a fost bine ticluită, 
cum că a menţionat în repetate rânduri că are probleme cu 
tensiunea. Dar ştiţi, e foarte uşor să lansezi un zvon. Foarte 
uşor. Am văzut asta de nenumărate ori în viaţa mea. 

— Sunt sigur de asta, rosti domnul Rafiel. 

— E nevoie doar să şopteşti pe ici, pe colo, afirmă Miss 
Marple. Nu spui că tu ai aflat. Spui doar că ştii că doamna B 
ţi-a spus că a auzit asta de la colonelul C. Nu e niciodată 
informaţie direct de la sursă şi e foarte greu să afli cine a 


lansat acel zvon. O, da, e uşor de făcut. lar oamenii cărora 
le spui vor merge la alţii şi vor repeta informaţia, ca şi cum 
ar fi aflat-o ei înşişi. 

— Cineva a pus totul la cale într-un mod foarte inteligent, 
zise domnul Rafiel preocupat. 

— Da, încuviinţă Miss Marple. Cred că acel cineva a fost 
foarte isteţ. 

— Fata a văzut ceva sau ştia ceva şi probabil că a încercat 
să şantajeze pe cineva, fu de părere domnul Rafiel. 

— Poate că nu a considerat că e vorba de şantaj, spuse 
Miss Marple. În hotelurile mari ca acesta, uneori 
cameristele ştiu despre oameni lucruri care n-ar trebui 
spuse mai departe, aşa că primesc un bacşiş mare sau li se 
face cadou o sumă de bani în schimbul discreţiei. Probabil 
că fata nu şi-a dat seama de importanţa informaţiei pe care 
o deţinea. 

— Cu toate acestea, s-a ales cu un cuţit în spate, interveni 
domnul Rafiel. 

— Da. În mod evident, cineva nu şi-a putut permite riscul 
ca ea să răspândească zvonuri. 

— Ei bine, ia să vedem ce părere aveţi dumneavoastră 
despre asta. 

Miss Marple se uită la el gânditoare. 

— De ce credeţi că eu ştiu mai mult decât dumneavoastră, 
domnule Rafiel? 

— Probabil că nu ştiţi mai mult, zise domnul Rafiel, însă 
sunt interesat să aflu ce părere aveţi despre această 
situaţie, pe baza informaţiilor pe care le deţineţi în 
momentul de faţă. 

— Dar de ce? 

— Nu se pot face prea multe lucruri pe aici, zise domnul 
Rafiel, în afară de bani. 

Miss Marple ridică privirea surprinsă. 

— Se fac bani? Aici? 

— Poţi trimite şase telegrame codificate pe zi, dacă vrei, 
explică domnul Rafiel. Aşa mă amuz eu. 


— Adică pariaţi? Întrebă Miss Marple nesigură, cu vocea 
cuiva care vorbeşte o limbă străină. 

— Ceva în genul acesta, recunoscu domnul Rafiel. Îţi pui 
mintea la contribuţie cum să-i faci pe alţii să-şi pună mintea 
la contribuţie. Din păcate, această activitate nu mă ţine 
prea mult timp ocupat, aşa că am început să fiu interesat de 
povestea aceasta. M-a făcut curios. Palgrave şi-a petrecut 
mult timp vorbind cu dumneavoastră. Bănuiesc că nimeni 
altcineva nu se sinchisea de el. Despre ce vorbea? 

— Mi-a spus foarte multe poveşti, zise Miss Marple. 

— Ştiu că v-a spus. Unele dintre ele erau ale naibii de 
plicticoase. Şi nu era suficient că le auzeai o singură dată. 
Dacă te aflai pe lângă el, le mai auzeai şi a treia sau a patra 
oară. 

— Ştiu, replică Miss Marple. Din păcate, asta se întâmplă 
când domnii îmbătrânesc. 

Domnul Rafiel se uită la ea foarte aspru. 

— Eu nu spun poveşti, ripostă el. Continuaţi. Totul a 
început de la una dintre poveştile pe care le spunea 
Palgrave, nu-i aşa? 

— A zis că ştie un criminal, zise Miss Marple. Nu e nimic 
special legat de asta, întrucât cred că aproape toţi 
cunoaştem câte unul. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, răspunse domnul Rafiel. 

— Nu mă refer la ceva anume, explică Miss Marple, dar 
dacă veţi căuta printre amintiri, cu siguranţă că veţi da 
peste una de genul acesta: „O, da, îl ştiu pe cutare destul de 
bine, a murit pe neaşteptate, iar lumea vorbeşte că soţia lui 
ar fi de vină, însă eu cred că e doar bârfă”. l-aţi auzit pe 
mulţi zicând asta, nu-i aşa? 

— Păi, bănuiesc că da, da, ceva de genul acesta. Însă nu... 
Nu cred că era vorba de ceva serios. 

— Exact, făcu Miss Marple. Însă maiorul Parlgrave era un 
om foarte serios. Cred că-i plăcea să spună poveşti. A zis că 
avea o fotografie cu un criminal. Avea de gând să mi-o arate 
când... De fapt, nu mi-a mai arătat-o. 


— De ce? 

— Pentru că a văzut ceva, zise Miss Marple. Cred că a 
văzut pe cineva. S-a înroşit la faţă şi a pus fotografia înapoi 
în portofel, apoi a schimbat subiectul. 

— Pe cine a văzut? 

— M-am gândit mult la asta, afirmă doamna Marple. 
Stăteam în faţa bungalow-ului meu, iar el stătea în faţa mea 
şi, indiferent pe cine a văzut, l-a văzut peste umărul meu 
drept. 

— Cineva care venea pe cărarea din spatele 
dumneavoastră, dinspre parcare sau dinspre pârâu. 

— Da. 

— Când v-aţi uitat în spate, era cineva pe cărare? 

— Domnul şi doamna Dyson şi colonelul Hillingdon 
împreună cu soţia. 

— Altcineva? 

— N-am mai văzut pe nimeni. Desigur, şi bungalow-ul 
dumneavoastră era în raza mea vizuală. 

— A, deci îi includem şi pe Esther Walters, şi pe băiatul 
meu, Jackson. Corect? Oricare din cei doi angajaţi ai mei ar 
fi putut ieşi din bungalow şi apoi intra la loc, fără ca 
dumneavoastră să-l fi văzut. 

— 'Tot ce se poate, admise Miss Marple. Nu mi-am întors 
capul imediat. 

— Familia Dyson, familia Hillingdon, Esther, Jackson. Unul 
dintre ei este un criminal. Şi, desigur, eu însumi, zise el 
după o pauză emfatică. 

Miss Marple zâmbi vag. 

— Şi se referea la criminal ca la un bărbat? 

— Da. 

— Corect. Lucru care le elimină pe Evelyn Hillingdon, 
Lucky şi Esther Walters. Prin urmare, admițând că toată 
povestea asta fără sens este adevărată, criminalul 
dumneavoastră este Dyson, Hillingdon sau Jackson al meu 
cel bun de gură. 

— Sau dumneavoastră, adăugă Miss Marple. 


Domnul Rafiel nu luă în seamă această mică observaţie. 

— Nu mai spuneţi lucruri doar ca să mă enervaţi! Zise el. 
Vă voi spune primul lucru care mă frapează şi la care se 
pare că nu v-aţi gândit. Dacă este unul dintre cei trei, cum 
naiba de nu a fost recunoscut de Palgrave mai devreme? Ce 
dracu', doar au stat la aceeaşi masă timp de două 
săptămâni. Nu mi se pare că are logică. 

— Ba eu cred că are logică, zise Miss Marple. 

— Ei bine, explicaţi-mi. 

— Vedeţi, maiorul Palgrave nu-l văzuse el însuşi pe bărbat. 
Era o poveste pe care i-o spusese un doctor. Doctorul i-a dat 
fotografia ca pe o curiozitate. Poate că maiorul Palgrave s-a 
uitat cu atenţie la fotografie atunci când a primit-o, însă 
după aceea a pus-o în portofel şi a păstrat-o ca pe un 
suvenir. Din când în când, o scotea probabil să o arate 
oamenilor cărora le spunea povestea. Şi încă ceva, domnule 
Rafiel, nu ştim când au avut loc acele evenimente. Nu mi-a 
dat nici o indicație temporală atunci când mi-a vorbit. Cu 
alte cuvinte, poate că aceasta este o poveste pe care o 
spune de ani de zile. De cinci ani, de zece ani, poate şi de 
mai mulţi. Una dintre poveştile cu tigri s-a petrecut în urmă 
cu douăzeci de ani. 

— Nu mai spuneţi! Exclamă domnul Rafiel. 

— Aşa că nu cred nici o clipă că maiorul Palgrave ar fi fost 
capabil să recunoască un chip dintr-o fotografie, dacă l-ar fi 
întâlnit întâmplător. Ceea ce cred eu că s-a întâmplat este 
că, în timp ce spunea povestea, a început să caute 
fotografia, a găsit-o, s-a uitat la faţa bărbatului, iar când a 
ridicat privirea a avut surpriza să vadă în faţa ochilor 
acelaşi chip sau unul care semăna destul de mult cu cel din 
fotografie, venind spre el de la o distanţă de vreo cincizeci 
de metri. 

— Da, recunoscu domnul Rafiel cântărind informaţiile, da, 
este posibil. 

— A fost luat prin surprindere, zise Miss Marple, aşa că a 
îndesat-o înapoi în portofel şi a început să vorbească cu 


voce tare despre altceva. 

— Nu se poate să fi fost sigur, afirmă domnul Rafiel cu 
viclenie. 

— Nu, fu de acord Miss Marple. Nu se poate să fi fost 
sigur. Dar bineînţeles că după aceea a studiat fotografia cu 
atenţie şi s-a uitat şi la bărbat pentru a-şi da seama dacă 
era doar o asemănare sau era chiar acea persoană. 

Domnul Rafiel reflectă asupra celor auzite, apoi scutură 
din cap. 

— Ceva nu se leagă aici. Nu avem motivul crimei. Absolut 
deloc. Vorbea tare când v-a spus povestea, nu-i aşa? 

— Da, zise Miss Marple. Destul de tare. Ca de obicei. 

— Aşa este. Da, adevărul este că ţipa de-a dreptul. Acesta 
îi era felul de a vorbi. 

— Mă gândesc că oricine l-ar fi putut auzi de la o distanţă 
considerabilă. 

Domnul Rafiel scutură din nou din cap. 

— E fantastic, absolut fantastic. Oricine ar râde de o 
asemenea poveste. Un moşulică spune o poveste despre 
ceva ce i-a povestit un prieten, arată o fotografie şi totul 
gravitează în jurul unei crime care a avut loc cu ani în 
urmă! Sau, oricum, în urmă cu un an-doi. De ce naiba ar 
putea acest lucru să-l neliniştească pe omul în cauză? Nu 
există nici o dovadă, doar nişte poveşti din auzite. Putea 
chiar să recunoască anumite asemănări între el şi bărbatul 
din fotografie: „Da, adevărul este că semănăm, nu-i aşa?” 
Nimeni n-ar lua povestea lui Palgrave drept dovadă. Nu- 
ncercaţi să mă convingeţi de asta, că nu veţi reuşi. Nu, tipul 
ăsta, dacă există vreun tip, nu avea de ce să se teamă. E 
genul de acuzaţie de care poate râde fără probleme. Ce 
motive ar putea avea pentru a-l ucide pe bătrânul Palgrave? 
Nu-i folosea la nimic. Trebuie să înţelegeţi asta. 

— O, dar înţeleg perfect, zise Miss Marple. Sunt total de 
acord cu dumneavoastră. De asta sunt şi neliniştită. Aşa de 
neliniştită, încât nici n-am putut dormi azi-noapte. 

Domnul Rafiel o privi fix. 


— Ia să vedem ce aveţi pe suflet, rosti el încet. 

— S-ar putea să mă înşel, începu timid Miss Marple. 

— Probabil că da, zise domnul Rafiel, lipsit de tact, după 
cum îi era obiceiul. Dar, oricum, ia să auzim la ce v-aţi 
gândit în miez de noapte. 

— Ar putea exista un motiv foarte puternic dacă... 

— Dacă ce? 

— Dacă va mai avea loc... în curând... O altă crimă. 

Domnul Rafiel se uită la ea lung. Încercă să se ridice puţin 
în scaun. 

— Fiţi mai clară, ceru el. 

— Nu mă prea pricep să dau explicaţii! Rosti Miss Marple 
repede şi puţin incoerent. Se îmbujoră uşor. Să zicem că se 
mai plănuieşte o crimă. Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte 
povestea pe care mi-a spus-o maiorul Palgrave despre soţia 
moartă în circumstanţe neclare. Apoi, după un anumit timp, 
altă soţie a murit în exact aceleaşi circumstanţe. Un bărbat 
cu un alt nume avea o soţie care a murit în aproape acelaşi 
fel, iar doctorul care povestea asta l-a recunoscut ca fiind 
una şi aceeaşi persoană, deşi îşi schimbase numele. Ei bine, 
se pare că acest criminal şi-a făcut un obicei din asta, nu-i 
aşa? 

— Adică ceva în genul lui Smith, cazul cu miresele moarte 
în baie? 

— Mie aşa mi se pare, zise Miss Marple. lar din ceea ce am 
citit şi am auzit, un om care face un lucru atât de oribil şi 
scapă nepedepsit se simte încurajat să o mai facă. Socoteşte 
că este un lucru uşor şi se consideră inteligent. Aşa că o 
face din nou. lar în cele din urmă, asemenea lui Smith din 
cazul „mireselor moarte în baie”, devine un obicei. De 
fiecare dată în alt loc, sub un alt nume. Însă crimele sunt, în 
esenţă, foarte asemănătoare. Aşa că mi se pare, deşi s-ar 
putea să mă înşel teribil... 

— Dar dumneavoastră nu vi se pare că vă înşelaţi, nu-i 
aşa? Întrebă şiret domnul Rafiel. 

Miss Marple continuă fără să-i răspundă la întrebare: 


— Dacă aşa stau lucrurile şi această persoană are totul 
pregătit pentru o crimă în acest loc, pentru a mai scăpa de 
o soţie, să zicem aşa, iar dacă aceasta este a treia sau a 
patra crimă, ei bine, în acest caz povestea maiorului 
Palgrave chiar ar conta, întrucât criminalul nu-şi poate 
permite să existe asemănări care să iasă în evidenţă. Dacă 
vă aduceţi aminte, tocmai în felul acesta a fost prins Smith. 
Împrejurările crimei au atras atenţia cuiva care a 
comparat-o cu un articol dintr-un ziar în care se vorbea 
despre un caz asemănător. Aşa că înţelegeţi că, dacă 
această persoană oribilă plănuieşte o crimă ce va avea loc 
în curând în acest loc, în cazul acesta nu-şi permitea să-l 
lase pe maiorul Palgrave să spună povestea oricui era 
dispus să-l asculte şi să se uite la fotografie. 

Se opri şi se uită să vadă reacţia domnului Rafiel. 

— Aşa că înţelegeţi că trebuia să facă ceva repede, cât mai 
repede cu putinţă. 

— De fapt, chiar în acea seară, preciză domnul Rafiel. 

— Exact, răspunse Miss Marple. 

— S-a mişcat rapid, reluă domnul Rafiel, însă sună 
plauzibil. A pus tabletele în camera bătrânului Palgrave, a 
răspândit zvonul că era hipertensiv, a adăugat în paharul de 
punci Planters puţin din drogul cu denumirea din 
numeroase silabe. Aşa este? 

— Da. Dar asta a trecut, nu trebuie să ne mai batem capul 
cu asta. Mai bine ne-am concentra asupra viitorului. Asupra 
a ceea ce e pe cale să se întâmple. Acum că nu se mai 
împiedică de maiorul Palgrave şi că fotografia a fost 
distrusă, acest om poate să îşi pună în aplicare planul 
mârşav. 

Domnul Rafiel fluieră. 

— V-aţi gândit la toate, nu-i aşa? 

Miss Marple încuviinţă cu o mişcare a capului. Apoi zise cu 
cea mai neobişnuită voce, fermă şi aproape dictatorială: 

— lar noi trebuie să-l oprim. Suntem datori să-l oprim, 
domnule Rafiel. 


— Noi?” se miră domnul Rafiel. De ce m-aţi inclus şi pe 
mine în asta? 

— Pentru că sunteţi un om bogat şi important, răspunse 
simplu Miss Marple. Oamenii vor ţine seama de ceea ce 
spuneţi sau faceţi. Pe mine nu m-ar asculta nici măcar un 
moment. Ar zice că sunt o babă cu imaginaţie bogată. 

— S-ar putea, zise domnul Rafiel. Ar fi nişte proşti dacă ar 
reacţiona aşa. Mă văd totuşi obligat să admit că mulţi s-ar 
mira să vă audă vorbind în felul acesta. Aveţi o minte foarte 
logică. Foarte puţine femei sunt înzestrate cu aşa ceva. 
Unde naiba sunt Esther sau Jackson? Întrebă el, foindu-se 
în scaun. Trebuie să mă rearanjeze în scaun. Nu, nu puteţi 
să mă ajutaţi. Nu sunteţi suficient de puternică pentru asta. 
Nu ştiu ce fac de m-au abandonat aici. 

— Mă duc să-i caut. 

— Nu, nu trebuie. Dumneavoastră staţi aici şi spuneţi-mi 
totul. Care dintre ei credeţi că este? Greg cel volubil? 
Edward Hillingdon cel taciturn sau valetul meu, Jackson? 
Cu siguranţă este unul dintre ei, nu? 

Capitolul 17. 

Domnul Rafiel preia controlul 

— Nu ştiu, zise Miss Marple. 

— Cum adică? Despre ce aţi vorbit în ultimele douăzeci de 
minute? 

— Mi-a trecut prin cap că s-ar putea să mă fi înşelat. 

Domnul Rafiel se uită lung la ea. 

— Nişte prostii, la urma urmei, rosti el dezgustat. Şi 
păreaţi atât de sigură pe dumneavoastră! 

— O, sunt sigură că e vorba despre o crimă. În privinţa 
criminalului nu sunt sigură. Vedeţi, am aflat că maiorul 
Palgrave avea mai multe poveşti cu crime: mi-aţi spus că 
dumneavoastră v-a povestit una în genul Lucrezia Borgia... 

— Chiar aşa. Însă acea poveste era de cu totul altă factură. 

— Ştiu. lar doamna Walters a spus că ei i-a povestit despre 
cineva care a fost gazat în cuptor. 

— Dar povestea pe care a spus-o... 


Doamna Marple îşi permise să-l întrerupă, lucru care nui 
se întâmpla prea des domnului Rafiel. Vorbi agitată şi 
oarecum incoerent: 

— Nu vedeţi, e atât de greu să fii sigur de ceva! Problema 
este că de obicei oamenii nu ascultă. Întrebaţi-o şi pe 
doamna Walters - şi ea a recunoscut asta - asculţi 
începutul, apoi nu te mai concentrezi, iar mintea începe să- 
ţi zboare la altele - şi să zicem că descoperi că ai pierdut 
anumite informaţii. Mă întreb dacă exista vreo legătură 
între povestea pe care mi-a spus-o mie, despre un bărbat - 
şi momentul când îşi căuta portofelul zicând: „Aţi vrea să 
vedeţi fotografia unui criminal?” 

— Dar dumneavoastră aţi crezut că în fotografie trebuie să 
fie eroul poveştii pe care v-a spus-o? 

— Da, aşa m-am gândit. Nu mi-a trecut prin cap că s-ar 
putea să nu fie. Însă acum... Cum aş putea fi sigură? 

Domnul Rafiel se uită la ea gânditor. 

— Problema cu dumneavoastră este că sunteţi prea 
raţională. Mare greşeală! Hotărâţi-vă şi nu mai schimbaţi 
teoriile. La început păreaţi foarte sigură pe dumneavoastră. 
După părerea mea, în discuţiile pe care le-aţi avut cu sora 
pastorului şi cu restul, aţi descoperit ceva care vă 
nelinişteşte. 

— Probabil că aveţi dreptate. 

— Ei bine, hai să judecăm la rece un moment. Hai să 
continuăm raţionamentul iniţial. Pentru că în nouă cazuri 
din zece, primele impresii se dovedesc a fi corecte - mă rog, 
aşa am citit eu. Avem trei suspecți. Haideţi să-i luăm pe 
rând şi să-i analizăm cu atenţie. Aveţi vreo preferinţă, doriţi 
să începem cu cineva anume? 

— Nu prea am, zise Miss Marple. E puţin probabil să fie 
vreunul dintre cei trei. 

— Ei bine, hai să începem cu Greg, propuse domnul Rafiel. 
Nu-l suport pe individul ăsta. Totuşi, asta nu-l face criminal. 
Cu toate acestea, are câteva bile negre. Acele pastile contra 


hipertensiunii arteriale erau ale lui. Era uşor să se 
folosească de ele. 

— Ar fi puţin cam prea evident, nu credeţi? Obiectă Miss 
Marple. 

— Nu ştiu dacă ar fi fost, replică domnul Rafiel. La urma 
urmei, important era să intervină rapid, iar el avea tabletele 
la îndemână. Nu avea timp să vadă ce medicamente iau 
alţii. Să zicem că e Greg. În regulă. Dacă dorea s-o elimine 
din peisaj pe scumpa lui soţie - bună treabă, aş zice eu, 
adevărul este că îl înţeleg perfect - atunci nu văd ce motiv 
ar avea. Dacă e să te iei după ce vorbeşte lumea, este 
bogat. A moştenit banii de la prima sa soţie, care era putred 
de bogată. Îl poţi suspecta că şi-a ucis prima soţie. Dar 
aceea este o întâmplare de demult, peste care a trecut cu 
bine. Dar Lucky era ruda cea săracă a primei sale soţii. Nu 
mai ies bani de aici. Aşa că, dacă vrea să se descotorosească 
de ea, atunci o face doar pentru a se căsători cu altcineva. 
Ştiţi vreo bârfă pe această temă? 

Miss Marple scutură din cap. 

— Eu n-am auzit nimic. El e... ei bine, el e galant şi drăguţ 
cu toate doamnele. 

— Ei, ăsta e un mod drăguţ şi desuet de a-l defini, zise 
domnul Rafiel. În realitate, e un depravat. Se dă la toate 
femeile. Dar pentru noi nu e suficient. Noi vrem mai mult de 
atât. Hai să trecem la Edward Hillingdon. Iată că avem un 
favorit, dacă e să existe vreunul. 

— Nu este, după părerea mea, un om fericit, începu Miss 
Marple. 

Domnul Rafiel se uită la ea gânditor. 

— Credeţi că un criminal ar trebui să fie un om fericit? 

Miss Marple îşi drese glasul. 

— Păi, din câte am văzut, da. 

— Bănuiesc că experienţa dumneavoastră nu este foarte 
vastă, replică domnul Rafiel. 

Cu privire la acest aspect, Miss Marple ar fi putut să-i 
spună că se înşală. Dar nu dori să-l contrazică. Ştia bine că 


domnilor nu le plăcea să li se spună adevărul verde în faţă. 

— În ceea ce mă priveşte, îl bănuiesc pe Hillingdon, zise 
domnul Rafiel. Am impresia că e ceva ciudat între el şi soţia 
lui. Aţi remarcat ceva deosebit? 

— O, da, recunoscu Miss Marple. Am observat că se poartă 
ireproşabil în public, desigur, dar nu se ştie niciodată. 

— Probabil că ştiţi mai multe decât mine despre astfel de 
oameni, presupuse domnul Rafiel. Foarte bine, atunci, totul 
pare desăvârşit, însă există probabilitatea ca Edward 
Hillingdon, în cel mai manierat mod cu putinţă, să vrea să-i 
facă felul lui Evelyn Hillingdon. Sunteţi de acord cu mine? 

— În cazul acesta, zise Miss Marple, cu siguranţă mai 
există o femeie la mijloc. Miss Marple scutură din cap. Nu 
pot scăpa de sentimentul - pur şi simplu nupot-cânue 
chiar aşa de simplu. 

— Ei bine, atunci cine urmează... Jackson? Persoana mea 
nu trebuie luată în calcul. 

Miss Marple zâmbi pentru prima dată. 

— Şi de ce ar trebui să nu vă punem la socoteală, domnule 
Rafiel? 

— Pentru că, dacă este să discutăm probabilitatea ca eu să 
fiu criminalul, trebuie să ţineţi cont de faptul că nu am 
putut-o face singur, ci cu un complice. După părerea mea, e 
pierdere de vreme să discutăm despre asta. Şi, în orice caz, 
vă întreb, vi se pare că intru bine în pielea personajului? 
Neajutorat, tras din pat ca un manechin, îmbrăcat, plimbat 
cu scaunul cu rotile, târât pentru o plimbare. Ce şanse aş 
avea să omor pe cineva? 

— Probabil egale cu ale celorlalţi, susţinu Miss Marple cu 
tărie. 

— Şi cum de aţi ajuns la concluzia aceasta? 

— Păi sunteţi şi dumneavoastră de acord că vă duce capul? 

— Bineînţeles că mă duce capul, declară domnul Rafiel. 
Mai mult decât pe oricine din această comunitate, aş spune. 

— Şi pentru că sunteţi inteligent, continuă Miss Marple, 
puteţi depăşi dificultăţile de ordin fizic care v-ar împiedica 


să fiţi un criminal. 

— Asta ar presupune ceva muncă! 

— Da, zise Miss Marple, ar presupune ceva muncă! Însă 
cred că după aceea, domnule Rafiel, v-aţi bucura de multe 
avantaje. 

Domnul Rafiel se uită lung la ea, apoi izbucni în râs. 

— Dar ştiu că aveţi curaj! Exclamă el. Nu sunteţi chiar 
genul de bătrânică zaharisită pe care îl prezentaţi 
neavizaţilor, nu-i aşa? Aşadar, chiar credeţi că sunt un 
criminal? 

— Nu, replică Miss Marple, nu cred. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Păi, într-adevăr, tocmai pentru că vă consider inteligent. 
Şi inteligenţa dumneavoastră vă ajută să obţineţi 
majoritatea lucrurilor fără a fi nevoit să recurgeţi la crimă. 
Crima este un mod stupid de a acţiona. 

— Şi, la naiba, de ce mi-aş dori să fiu un criminal? 

— Asta e o întrebare interesantă, zise Miss Marple. Nu am 
avut încă plăcerea de a discuta suficient cu dumneavoastră 
pentru a-mi forma o părere în acest sens. 

Domnul Rafiel râse din toată inima. 

— Conversaţia cu dumneavoastră s-ar putea să se 
dovedească a fi periculoasă, zise el. 

— Conversaţiile sunt întotdeauna periculoase dacă ai ceva 
de ascuns, afirmă Miss Marple. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Haideţi să trecem la 
Jackson. Ce credeţi despre el? 

— E greu să mă pronunţ. Nu am avut ocazia să discut cu 
el. 

— Aşadar, nu aveţi nici o părere despre subiect? 


— Îmi aminteşte puţin, zise Miss Marple gânditoare, de 
Jonas Parry, un tânăr funcţionar dintr-un birou nu departe 
de casa mea. 

— Şi? Întrebă domnul Rafiel, apoi se opri. 

— Acel tânăr nu era prea de soi, continuă Miss Marple. 

— Nici Jackson nu e prea de soi. Mă slujeşte cum se 
cuvine. Se pricepe la ceea ce face şi nu-l deranjează 
înjurăturile mele. Ştie că este al naibii de bine plătit şi 
datorită acestui lucru suportă multe. Nu mi-ar plăcea să fie 
într-o poziţie în care să investesc încredere în el, însă nu 
este cazul. Poate că trecutul lui este imaculat, poate nu. A 
avut referinţe bune, dar am anumite rezerve în privinţa lui, 
aş zice. Din fericire, nu am nimic de ascuns, aşa că nu sunt 
un om şantajabil. 

— Nu aveţi secrete? Se miră Miss Marple. Domnule Rafiel, 
oare chiar nu aveţi secrete de afaceri? 

— Nu secrete la care să aibă Jackson acces. Nu. E un tip 
alunecos, însă nu are stofă de criminal. Aş spune că nu îl 
caracterizează acest comportament. Se opri puţin, apoi 
continuă brusc: Ştiţi, dacă vă detaşaţi puţin şi priviţi în 
urmă la această poveste fantastică - maiorul Palgrave şi 
povestirile sale ridicole - abordarea este în totalitate 
greşită. Eu sunt persoana care ar fi trebuit asasinată. 

Miss Marple se uită surprinsă la el. 

— Sunt cazul tipic, îi explică domnul Rafiel. Cine este 
victima în cărţile polițiste? Bătrânul plin de bani. 

— Şi o mulţime de oameni care ar avea un motiv bun să-l 
elimine, pentru a pune stăpânire pe banii lui, zise Miss 
Marple. Şi asta e adevărat? 

— Păi, se gândi puţin domnul Rafiel. Cunosc vreo cinci- 
şase oameni care n-ar izbucni în lacrimi dacă mi-ar citi 
necrologul în The Times. Însă n-ar merge atât de departe 
încât să-mi ia viaţa. La urma urmei, la ce bun? Pot muri 
dintr-o clipă într-alta. De fapt, toţi se miră că am dus-o atât 
de mult. Până şi doctorii sunt surprinşi. 


— Aveţi, de asemenea, şi o mare dorinţă de a trăi, 
bănuiesc, observă Miss Marple. 

— Presupun că vi se pare ciudat acest lucru, zise domnul 
Rafiel. 

Miss Marple clătină din cap. 

— O, nu, spuse ea. Cred că e normal. Viaţa merită să fie 
trăită şi devine cu atât mai interesantă, cu cât eşti mai 
aproape de sfârşitul ei. Poate că n-ar trebui să fie aşa, dar 
asta se întâmplă. Când eşti tânăr, puternic şi sănătos, viaţa 
se întinde în faţa ta, iar a trăi nu e un lucru important. 
Tinerii sunt cei care îşi iau zilele cu atâta uşurinţă, din 
dragoste, din cauză că sunt neliniştiţi sau doar din cauza 
grijilor. Însă oamenii în vârstă ştiu ce valoroasă şi cât de 
interesantă este viaţa. 

— Ce să-ţi spun! Interveni domnul Rafiel. Ne-am găsit doi 
moşi să comentăm! 

— Ei bine, nu m-am înşelat, nu-i aşa? Rosti Miss Marple pe 
un ton autoritar. 

— O, da, admise domnul Rafiel, e perfect adevărat. Dar nu 
credeţi că am dreptate atunci când zic că ar trebui să fiu 
ales drept victimă? 

— Depinde cine ar beneficia de bani după moartea 
dumneavoastră, replică Miss Marple. 

— De fapt, n-ar beneficia nimeni, zise domnul Rafiel. În 
afară de concurenţii mei în afaceri, aşa cum v-am spus deja, 
care se aşteptau să mor de mult. Nu sunt atât de prost încât 
să-mi las averea la rude. Se vor alege cu ceva abia după ce 
statul va lua aproape tot. O, m-am ocupat de asta cu mult 
timp în urmă. Declaraţii, testamente şi toate celelalte. 

— Jackson, de exemplu, nu se va alege cu nimic de pe 
urma morţii dumneavoastră? 

— Nu va căpăta o para chioară, zise vesel domnul Rafiel. Îl 
plătesc dublu faţă de salariul obişnuit. Asta pentru că 
trebuie să-mi suporte firea îngrozitoare; ştie foarte bine ce 
va pierde când voi muri. 

— Dar Doamna Walters? 


— La fel şi în cazul lui Esther. E o fată de treabă. O 
secretară de primă mână. Inteligentă, calmă, înţelegătoare, 
nu pune la inimă dacă sar calul, nu ripostează dacă o insult. 
Se poartă ca o guvernantă amabilă, care are în grijă un 
copil neascultător şi obraznic. Mă calcă pe nervi câteodată, 
dar cine n-o face? Are ceva nemaipomenit. E o femeie 
obişnuită din multe puncte de vedere, însă nu cred că aş fi 
găsit pe cineva de care să fiu mai mulţumit. A trecut prin 
multe de-a lungul vieţii. S-a căsătorit cu un bărbat bun de 
nimic. Aş zice că n-a avut prea mult discernământ în ceea 
ce priveşte bărbaţii. Aşa sunt unele femei. Cad în plasa 
oricărui bărbat care le spune o poveste tristă. Sunt 
întotdeauna convinse că bărbatul nu are nevoie decât de o 
femeie care să-l înţeleagă. Că, de îndată ce se căsătoreşte 
cu ea, va depune mai multe eforturi şi va realiza ceva în 
viaţă. Dar bineînţeles că acest gen de bărbat nu se dă 
niciodată pe brazdă. Oricum, nesatisfăcătorul ei soţ a murit: 
a băut prea mult la o petrecere şi a ajuns sub roţile unui 
autobuz. Esther avea de crescut o fată, aşa că a trebuit să 
se întoarcă la slujba ei de secretară. Lucrează pentru mine 
de cinci ani. l-am spus încă de la început că nu trebuie să 
aibă nici o pretenţie la averea mea după ce voi muri. l-am 
dat un salariu uriaş şi i l-am mărit cu un sfert în fiecare an. 
Indiferent cât de decenţi şi de oneşti ar fi oamenii, nu 
trebuie să avem încredere în nimeni - de aceea i-am spus 
lui Esther că nu trebuie să aibă nici o speranţă de pe urma 
morţii mele. Cu fiecare an lucrat, va avea salariu din ce în 
ce mai mare. Dacă pune deoparte cea mai mare parte din el 
- şi asta cred că face - până să dau eu ortul popii va fi o 
femeie cu o avere considerabilă. M-am angajat să-i plătesc 
fiicei sale toate taxele de şcolarizare şi am pus la bancă o 
sumă pe numele ei de care va beneficia la majorat. Aşa că 
doamna Esther stă foarte bine din acest punct de vedere. 
Dacă-mi permiteţi, moartea mea va fi o mare pierdere 
pentru ea, financiar vorbind, zise el privind-o fix în ochi pe 


Miss Marple. Este perfect conştientă de acest lucru. lar 
Esther este o femeie foarte înţeleaptă. 

— Ea şi Jackson se înţeleg bine? Întrebă Miss Marple. 

Domnul Rafiel îi aruncă o privire rapidă. 

— Aţi observat ceva? Întrebă el. Da, cred că Jackson se 
cam dă pe lângă ea, mai ales în ultima vreme. Este, 
bineînţeles, un tip prezentabil, însă nu e prea insistent. În 
special pentru că între ei e o diferenţă de clasă socială. Ea 
este plasată undeva mai sus decât el. Nu prea mult. Dacă 
într-adevăr ar fi cu o treaptă mai sus decât el n-ar fi o 
nenorocire, însă clasa de mijloc e un caz particular. Mama 
ei era profesoară, iar tatăl, funcţionar bancar. Nu, n-o să se 
facă de râs cu Jackson, îndrăznesc să spun că îi cam 
vânează coşul cu ouă, însă nu cred că-l va obţine. 

— $şş! Uite că vine! Zise Miss Marple. 

Se uitară amândoi la Esther Walters, care venea spre ei pe 
aleea hotelului. 

— E o fată foarte atrăgătoare, ştiţi, zise domnul Rafiel, dar 
nu are nici strop de strălucire. Nu înţeleg de ce, pentru că 
are trăsături armonioase. 

Miss Marple oftă, lucru pe care l-ar face orice femeie, 
indiferent de vârstă, în faţa ocaziilor irosite. Ceea ce-i lipsea 
lui Esther primise diverse nume de-a lungul vieţii lui Miss 
Marple. „Nu mi se pare chiar atrăgătoare.” „N-are pe vino- 
ncoace.” Păr blond, ten frumos, ochi căprui, o siluetă 
armonioasă, un zâmbet plăcut, însă îi lipsea acel ceva care îi 
face pe bărbaţi să întoarcă pe stradă capul după ea. 

— Ar trebui să se recăsătorească, rosti Miss Marple cu 
voce scăzută. 

— Bineînţeles că ar trebui. Ar fi o soţie foarte bună. 

Esther Walters li se alătură, iar domnul Rafiel rosti pe un 
ton uşor artificial: 

— lată-te în sfârşit! Ce te-a reţinut atât de mult? 

— Se pare că toată lumea a avut de trimis telegrame în 
dimineaţa aceasta, îl informă Esther. În plus, oamenii pun 
tot felul de întrebări... 


— Încearcă să plece, aşa e? Ca urmare a poveştii cu 
crima? 

— Cred că da. Bietul Tim Kendal este mort de îngrijorare. 

— Şi are şi motive. Aş zice că acest cuplu tânăr a avut 
ghinion. 

— Ştiu. Bănuiesc că pentru ei a fost o aventură financiară 
preluarea acestui loc. S-au dat de ceasul morţii să aibă 
succes. Şi se descurcau chiar bine. 

— Făceau o treabă foarte bună, încuviinţă domnul Rafiel. 
El este un om capabil şi foarte muncitor. Ea este o fată 
foarte drăguță - şi atrăgătoare. Au muncit amândoi ca doi 
negri pe plantație, deşi, în situaţia de faţă, aceasta este 
doar o figură de stil, pentru că, din câte am putut vedea, 
negrii nu se prea spetesc muncind. Mă uitam deunăzi la un 
tip care şi-a curăţat o nucă de cocos, apoi a mâncat-o şi s-a 
culcat. Ce viaţă frumoasă! Apoi adăugă: Discutam despre 
crimă. 

Esther Walters păru puţin surprinsă. Se uită la Miss 
Marple. 

— M-am înşelat în privinţa ei, zise domnul Rafiel cu 
francheţea caracteristică. N-a fost niciodată pisica bătrână 
pe care am crezut-o. E drept că tricotează şi bârfeşte. Dar 
ea mai are ceva. Ochi şi urechi şi ştie cum să le folosească. 

Esther Walters îşi ceru scuze din priviri, însă Miss Marple 
nu păru deranjată. 

— Ştiţi, acesta este un compliment, explică Esther. 

— Sunt perfect conştientă de asta, zise Miss Marple. 
Totodată, sunt conştientă că domnul Rafiel este privilegiat 
sau se consideră a fi. 

— Cum adică „privilegiat”? Întrebă domnul Rafiel. 

— Să fii nepoliticos atunci când vrei să fii nepoliticos, 
explică Miss Marple. 

— Am fost nepoliticos? Se arătă domnul Rafiel surprins. 
Îmi cer scuze în cazul în care v-am supărat. 

— Nu m-aţi supărat, zise Miss Marple. Nu mă supăr eu aşa 
Uşor! 


— Hei, Esther, nu fi urâcioasă. la-ţi un scaun şi vino aici. 
Poate că ne vei fi de ajutor. 

Esther se duse şi luă un scaun uşor de răchită de pe 
veranda bungalow-ului. 

— O să continuăm investigația, zise domnul Rafiel. Am 
început cu bătrânul Palgrave, decedat, şi eternele lui 
poveşti. 

— O, Doamne, din păcate încercam să scap de el ori de 
câte ori aveam ocazia. 

— Miss Marple era mult mai răbdătoare, afirmă domnul 
Rafiel. la spune-ne, Esther, ţi-a povestit vreodată despre 
vreo crimă? 

— O, da, zise Esther. De câteva ori. 

— Ce anume ţi-a povestit? Spune-ne ce-ţi aminteşti. 

— Păi, se opri Esther să se gândească. Problema e, se 
scuză ea, că n-am ascultat niciodată cu atenţie. Vedeţi, e ca 
şi cu povestea aceea îngrozitoare cu leul din Rhodesia pe 
care o tot spunea. Până la urmă te obişnuiai să nu mai fii 
atent. 

— Ei bine, spune-ne totuşi puţinul pe care ţi-l aminteşti. 

— Cred că totul a pornit de la un caz de crimă despre care 
s-a vorbit prin ziare. Maiorul Palgrave a zis că a avut o 
experienţă de care nu are parte oricine. S-a întâlnit faţă în 
faţă cu un criminal adevărat. 

— S-a întâlnit? Exclamă domnul Rafiel. Chiar a folosit 
cuvântul „a întâlni”? 

Esther se uită la el derutată. 

— Aşa cred, zise ea şovăielnic. Sau poate că a zis: 
„Recunosc un criminal”. 

— Păi, ce anume a zis? E o mare diferenţă. 

— Nu sunt sigură... Cred că mi-a zis că-mi arată o poză cu 
cineva. 

— Uite că ne apropiem. 

— Apoi a vorbit despre Lucrezia Borgia. 

— Las-o pe Lucrezia Borgia. Despre ea ştim totul. 


— A povestit despre oameni care au murit otrăviţi şi că 
Lucrezia era foarte frumoasă şi avea părul roşu. Zicea că 
probabil există mult mai multe femei care otrăvesc oamenii 
decât am putea crede. 

— Mi-e teamă că are dreptate, confirmă Miss Marple. 

— Şi că otrava este arma femeii. 

— Se pare că a deviat puţin discuţia, zise domnul Rafiel. 

— Păi bineînţeles, întotdeauna devia de la subiect în 
poveştile sale. Apoi nu-l mai ascultai şi ziceai doar: „Da” şi 
„Chiar aşa?” şi „Nu mai spuneţi!” 

— Dar fotografia pe care dorea să ţi-o arate? 

— Nu-mi amintesc. Poate că era ceva legat de ce citise în 
ziare. 

— Deci nu ţi-a arătat o fotografie. 

— O fotografie? Nu! Zise ea scuturând din cap. Sunt 
sigură de asta. Însă a zis că era o femeie atrăgătoare şi că 
nimeni nu ar fi crezut că e o criminală dacă ar fi văzut-o. 

— E vorba despre o femeie? 

— Ia te uită! Exclamă Miss Marple. Situaţia devine şi mai 
complicată! 

— Vorbea despre o femeie? Întrebă domnul Rafiel. 

— O, da. 

— Fotografia era a unei femei? 

— Da. 

— Nu se poate! 

— Ba chiar aşa a fost, insistă Esther. A zis: „E aici, pe 
această insulă. O să ţi-o arăt şi apoi o să-ţi spun povestea”. 

Domnul Rafiel scăpă o înjurătură. Apoi zise că se gândea la 
răposatul maior Palgrave şi nu îşi măsurase cuvintele. 

— Se prea poate ca nimic din ceea ce a spus să nu fie 
adevărat. 

— Chiar că începeţi să aveţi dubii! Murmură Miss Marple. 

— Aşadar, zise domnul Rafiel, bătrânul a început să-ţi 
spună poveşti vânătoreşti. Porci înjunghiaţi, tigri împuşcaţi, 
vânătoare de elefanţi, lei prinşi la înghesuială. Una sau 
două poate că erau adevărate. Unele erau pură ficţiune, iar 


altele probabil că li se întâmplaseră altor oameni. După 
aceea ajunge la subiectul crime şi începe să spună o 
poveste, apoi alta. Ba mai mult, le spune ca şi cum i s-ar fi 
întâmplat lui. Pun pariu că majoritatea erau inspirate din 
ceea ce văzuse la televizor sau citise prin ziare. 

Apoi se întoarse acuzator spre Esther. 

— Recunoşti că nu ai ascultat cu atenţie. Poate că ai înţeles 
tu greşit. 

— Sunt sigură că vorbea despre o femeie, susţinu Esther. 
Pentru că, bineînţeles, m-am întrebat despre cine era 
vorba. 

— Şi despre cine credeţi că era vorba? Întrebă Miss 
Marple. 

Esther se înroşi şi păru că se ruşinează. 

— O, nu am prea... Adică... N-aş vrea să... 

Miss Marple nu mai insistă. Prezenţa domnului Rafiel, se 
gândea ea, era o piedică în demersul ei de a afla ce credea 
Esther. Acest lucru nu se putea obţine decât în cadrul unei 
discuţii între patru ochi. Aşa cum, de altfel, era posibil ca 
Esther Walters să mintă. Evident că Miss Marple nu dădu 
glas îndoielilor ei. O reţinu ca pe o alternativă de luat în 
seamă, însă nu credea prea mult în ea. În primul rând, 
pentru că nu credea că Esther Walters este o mincinoasă 
(deşi nu se ştie niciodată!), iar în al doilea rând, nu 
înţelegea de ce ar fi minţit. 

— Dar dumneavoastră ziceţi, începu domnul Rafiel 
întorcându-se acum spre Miss Marple, dumneavoastră 
ziceţi că v-a spus povestea asta despre un criminal, că avea 
o fotografie cu el şi că avea de gând să v-o arate. 

— Da, aşa am crezut. 

— Aşa aţi crezut? La început aţi fost foarte sigură. 

Miss Marple replică inspirat: 

— Nu e niciodată uşor să redai o conversaţie şi să fii 
absolut convins că reproduci întocmai cuvintele 
interlocutorului tău. Eşti tot timpul înclinat să zici doar ce 
crezi că a spus celălalt. Apoi, în cele din urmă, ajungi să pui 


pe seama lui cuvinte pe care el nu le-a spus niciodată. 
Maiorul Palgrave mi-a spus într-adevăr acea poveste. Mi-a 
spus că bărbatul de la care a auzit povestea, doctorul, i-a 
arătat o fotografie cu criminalul; însă, ca să fiu sinceră, 
trebuie să recunosc că de fapt mi-a spus: „Vă interesează să 
vedeţi cum arată un criminal?” şi normal că am bănuit că e 
vorba de aceeaşi fotografie de care vorbise mai devreme. 
Că era fotografia acelui criminal. Însă trebuie să recunosc 
că e posibil - doar foarte puţin posibil, însă totuşi posibil - 
să fi făcut vreo conexiune în mintea lui între fotografia care- 
i fusese arătată în trecut cu o fotografie pe care o făcuse 
recent cuiva de pe insulă, despre care credea că este un 
criminal. 

— Femeile! Izbucni domnul Rafiel exasperat. Toate sunteţi 
la fel! Nu se poate conta pe acurateţea relatărilor voastre. 
Niciodată nu poţi fi sigur de felul cum stau lucrurile. Şi 
acum, adăugă el iritat, să vedem ce ne mai rămâne, replică 
el. Evelyn Hillingdon sau soţia lui Greg, Lucky? Toată 
povestea asta mi se pare o mare prostie. 

Cineva îşi semnală prezenţa tuşind uşor. Lângă domnul 
Rafiel se afla Arthur Jackson. Venise atât de discret, încât 
nimeni nu-l observase. 

— E timpul să vă fac masajul, domnule. 

Domnul Rafiel nu se dezminţi nici de data aceasta. 

— Ce e în capul tău când te strecori în spatele meu şi mă 
sperii de-mi sare inima din piept? Nu te-am auzit când ai 
venit. 

— Regret, domnule. 

— Nu cred că vreau să-mi faci masaj astăzi. Oricum nu-mi 
foloseşte la nimic. 

— O, domnule, nu trebuie să spuneţi asta, zise Jackson plin 
de bună-dispoziţie profesională. Aţi simţi imediat lipsa lui 
dacă nu aţi mai beneficia de el. 

Apoi împinse demn scaunul cu rotile. 

Miss Marple se ridică în picioare, îi zâmbi lui Esther şi se 
îndreptă spre plajă. 


Capitolul 18. 

Tot felul de bârfe. 

| 

Plaja era aproape pustie. Greg se bălăcea în apă în felul lui 
gălăgios, Lucky stătea cu spatele la soare, bine dată cu ulei 
de bronzat, cu părul ei blond răsfirat pe umeri. Familia 
Hillingdon nu era acolo. Senora de Caspearo, cu obişnuita 
ceată de domni, stătea întinsă pe spate şi sporovăia gutural 
în limba spaniolă. Nişte copii francezi şi italieni se jucau 
fericiţi la malul mării. Reverendul şi domnişoara Prescott 
stăteau în şezlong şi observau spectacolul. Reverendul avea 
pălăria trasă pe ochi şi părea că doarme. Din fericire, lângă 
domnişoara Prescott era un scaun liber, aşa că Miss Marple 
se îndreptă spre el. 

— O, Doamne, spuse ea oftând. 

— Ştiu, zise domnişoara Prescott. 

Îşi exprimau amândouă neliniştea în faţa morţii violente. 

— Săârmana fată! Exclamă Miss Marple. 

— Foarte trist, oftă reverendul. Regretabil. 

— La un moment dat, eu şi Jeremy ne-am gândit chiar să 
plecăm. Dar după aceea ne-am răzgândit. Nu ar fi fost 
cinstit faţă de soţii Kendal. La urma urmei, nu e vina lor - s- 
ar fi putut întâmpla oriunde în altă parte. 

— În toiul vieţii suntem în ghearele morţii, declară 
reverendul solemn. 

— Ştiţi, e foarte important să aibă succes în această 
afacere, explică domnişoara Prescott. Au investit toată 
averea lor în ea. 

— E o fată foarte drăguță, zise Miss Marple. Însă nu arată 
prea bine în ultimul timp. 

— E foarte stresată, fu de acord domnişoara Prescott. Însă 
nu e de mirare cu familia ei... Zise ea dând din cap. 

— Joan, chiar cred că unele lucruri... Interveni reverendul 
pe un ton uşor mustrător. 

— Nu mai e un secret pentru nimeni, replică domnişoara 
Prescott. Familia ei locuieşte în partea noastră de lume. 


Una dintre mătuşile mamei ei este destul de ciudată, iar 
unul dintre unchii ei s-a dezbrăcat într-o staţie de metrou. 
Cred că la Green Park. 

— Joan, astfel de lucruri nu trebuie povestite! 

— Foarte trist, admise Miss Marple clătinând din cap, deşi 
bănuiesc că e o formă destul de comună de nebunie. Pe 
vremea când lucram ca voluntar pentru întrajutorarea 
Armeniei, un preot respectabil a înnebunit şi avea aceleaşi 
manifestări. Au sunat-o pe soţia lui, iar ea a venit imediat şi 
l-a luat cu taxiul, învelit într-o pătură. 

— Bineînţeles că rudele ei apropiate nu au probleme, zise 
domnişoara Prescott. E adevărat că nu s-a înţeles niciodată 
cu mama ei, dar, la urma urmei, câte fete se înţeleg bine cu 
mamele lor în ziua de azi? 

— Mare păcat, făcu Miss Marple clătinând din cap, pentru 
că o fată tânără are nevoie de experienţa de viaţă a mamei 
sale. 

— Întocmai, rosti domnişoara Prescott cu emfază. Molly s- 
a încurcat cu un bărbat nepotrivit, din câte am înţeles. 

— Se întâmplă foarte des, afirmă Miss Marple. 

— Cum era de aşteptat, familia ei nu era de acord cu 
relaţia lor. Nu le-a spus despre el. Au aflat de la cineva din 
afara familiei. Bineînţeles că mama ei i-a spus că se cuvine 
să-l aducă să-l cunoască şi ei. Însă am înţeles că ea nu a 
vrut. A zis că ar fi fost umilitor pentru el. Că s-ar fi simţit 
ofensat să fie invitat în casa familiei ei pentru a fi examinat. 
De parcă ar fi fost un cal, după cum s-a exprimat ea. 

— E nevoie de foarte mult tact cu tinerii, murmură Miss 
Marple oftând. 

— Oricum, asta a fost! I-au interzis să se mai vadă cu el. 

— Dar în ziua de azi nu se mai poate aşa ceva! Replică 
Miss Marple. Fetele lucrează şi se întâlnesc cu oamenii fie 
că le interzici, fie că le dai voie. 

— Însă după aceea, din fericire, continuă domnişoara 
Prescott, l-a întâlnit pe Tim Kendal, iar celălalt bărbat a 
dispărut din peisaj. Vă imaginaţi ce uşurată a fost familia ei! 


— Sper că nu şi-au arătat uşurarea prea ostentativ, zise 
Miss Marple. Acest lucru le împiedică pe fete să se implice 
în relaţii serioase. 

— Da, într-adevăr. 

— Mă face să-mi amintesc de tinereţea mea, murmură 
Miss Marple gânditoare. 

Cunoscuse un tânăr la o partidă de crochet. Părea atât de 
drăguţ, de vesel, aproape boem în principii. Apoi fusese 
întâmpinat de familie cu neaşteptat de mare căldură. 
Fusese potrivit, eligibil; fusese invitat de nenumărate ori la 
ei în casă, însă în final Miss Marple descoperise că era 
plicticos. Un mare plicticos. 

Reverendul părea că doarme, aşa că Miss Marple avansă 
timid spre subiectul pe care îşi dorea să-l abordeze. 

— Bineînţeles că ştiţi o mulţime de lucruri despre acest 
loc, murmură ea. Aţi fost aici ani de-a rândul, nu-i aşa? 

— Ei bine, de trei ani încoace. Ne place foarte mult în St 
Honore. Sunt întotdeauna oameni foarte drăguţi aici. Nu 
oameni bogaţi cu pretenţii. 

— Aşadar, cunoaşteţi bine familiile Hillingdon şi Dyson. 

— Da, destul de bine. 

Miss Marple îşi drese glasul, apoi începu cu voce scăzută: 

— Maiorul Palgrave mi-a spus o poveste foarte interesantă. 

— Avea tolba plină de poveşti, nu-i aşa? Bineînţeles că a şi 
călătorit foarte mult. Africa, India, cred că şi în China. 

— Da, într-adevăr, zise Miss Marple. Dar nu la acele 
poveşti mă refeream. Era o poveste legată de una dintre 
persoanele pe care tocmai le-am amintit. 

— O, făcu domnişoara Prescott cu vocea plină de 
subînţelesuri. 

— Da. Acum stau şi mă întreb, rosti Miss Marple privind în 
jur pe plajă, unde Lucky se bronza pe spate. E foarte 
frumos bronzată, nu-i aşa? Remarcă Miss Marple. Şi părul. 
Foarte frumos. De fapt, ea şi Molly Kendal au aceeaşi 
culoare de păr, nu-i aşa? 


— Singura diferenţă, interveni domnişoara Prescott, este 
că în timp ce a lui Molly este naturală, a lui Lucky provine 
din tubul de vopsea. 

— Pe bune, Joan! Protestă reverendul, incredibil de treaz. 
Nu crezi că e nepoliticos să faci astfel de comentarii? 

— Nu e vorba de lipsă de politeţe, ripostă domnişoara 
Prescott acid. E doar o constatare. 

— Mie mi se pare că arată foarte bine, zise reverendul. 

— Bineînţeles. Tocmai de-aia şi-l şi vopseşte. Dar te asigur, 
dragul meu Jeremy, n-ar înşela o femeie nici măcar un 
moment. Am dreptate? Zise ea întorcându-se spre Miss 
Marple. 

— Păi, mi-e teamă că - bineînţeles că eu nu am experienţa 
dumneavoastră în astfel de lucruri - însă mi-e teamă că aş 
zice că în mod clar nu e o culoare naturală. După cincizeci 
sau şaizeci de zile, începe să crească la rădăcină, zise ea 
uitându-se la domnişoara Prescott, apoi amândouă 
aprobară cu o mişcare a capului, cu siguranţă tipic 
feminină. 

Reverendul părea să fi aţipit din nou. 

— Maiorul Palgrave mi-a spus o poveste extraordinară, 
murmură Miss Marple. Era despre... Ei bine, nu am înţeles 
foarte bine. Câteodată sunt cam tare de urechi. A afirmat 
sau mai degrabă a sugerat că... 

Miss Marple se întrerupse. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi. S-a vorbit foarte mult despre 
asta la vremea respectivă. 

— Vă referiţi la momentul când... 

— Când a murit prima doamnă Dyson. Moartea ei s-a 
produs pe neaşteptate. De fapt, toată lumea o credea 
bolnavă închipuită, o ipohondră. Aşa că atunci când a avut 
un atac şi a murit brusc, bineînţeles că oamenii au început 
să vorbească. 

— Şi nu s-a sesizat nimeni? 

— Doctorul era uimit. Era tânăr şi nu avea prea multă 
experienţă. Era unul dintre acei doctori care prescriu 


tuturor antibiotice, fără să fie prea interesaţi de diagnostic. 
Le dau pur şi simplu nişte pastile dintr-un flacon şi, dacă 
starea bolnavului nu se îmbunătăţeşte, le prescriu altele. 
Da, cred că a fost uimit, însă se pare că ea mai avusese 
nişte probleme cu stomacul. Cel puţin aşa a spus soţul ei şi 
nu părea nimic în neregulă. 

— Dar dumneavoastră credeţi câ... 

— Păi, întotdeauna încerc să fiu rezonabilă, însă e greu să 
nu te gândeşti şi la aşa ceva. Pe lângă ce spuneau oamenii... 

— Joan! Reverendul se ridică în capul oaselor de-a dreptul 
revoltat. Nu-mi place - îmi displace de-a dreptul - să aud 
repetându-se astfel de bârfe. Întotdeauna ne-am întors 
capul de la astfel de lucruri. Dacă nu vezi răul, nu-l auzi, nu 
vorbeşti despre el, ba mai mult, nu ajungi să-l gândeşti. 
Acesta ar trebui să fie mottoul oricărui creştin sau al 
oricărei creştine. 

Cele două femei rămaseră tăcute. Erau amândouă 
revoltate şi numai datorită educaţiei pe care o primiseră nu 
contraziceau punctul de vedere al unui bărbat. Însă în sinea 
lor se simțeau frustrate, iritate şi nu se considerau deloc 
vinovate. Domnişoara Prescott aruncă spre fratele ei o 
privire iritată. Miss Marple îşi luă lucrul de mână şi începu 
să tricoteze. Din fericire pentru ele, norocul era de partea 
lor. 

— Mon pere, se auzi o voce ascuţită. 

Era unul dintre copiii francezi care se jucau la malul mării. 
Venise pe nesimţite, iar acum stătea lângă scaunul 
reverendului Prescott. 

— Mon pere, repetă fetiţa. 

— Da? Da, draga mea. Oui, qu'est-ce qu'il y a, ma petite? 

Fetiţa începu să-i explice. Se certaseră pe un colac şi în 
legătură cu diverse alte lucruri legate de felul în care 
trebuie să te comporţi la malul mării. Reverendului Prescott 
îi plăceau foarte mult copiii, mai ales fetiţele. Era 
întotdeauna mai mult decât încântat când era chemat să 
arbitreze disputele celor mici. Se ridică binevoitor de pe 


scaun şi o însoţi pe fetiţă la malul mării. Domnişoarele 
Marple şi Prescott răsuflară uşurate şi se întoarseră una 
spre alta, avide de conversaţie. 

II 

— Jeremy este, bineînţeles, împotriva bârfelor, zise 
domnişoara Prescott. Dar nu poţi nici să ignori ce spun 
oamenii. Şi, după cum v-am spus deja, s-a discutat mult pe 
tema asta. 

— Da? 

Tonul lui Miss Marple o făcu să continue: 

— Această tânără - cred că se numea pe atunci Greatorex, 
nu-mi aduc aminte cu precizie - era un fel de verişoară care 
avea grijă de doamna Dyson. Îi dădea medicamente şi 
lucruri de genul acesta. După o pauză scurtă, plină de 
înţelesuri, continuă cu voce scăzută: Şi bineînţeles că s-a 
înfiripat ceva între domnul Dyson şi domnişoara Greatorex. 
O mulţime de oameni i-au remarcat. Vreau să spun că astfel 
de lucruri nu pot trece neobservate într-un loc ca acesta. 
Apoi s-a mai spus şi că Edward Hillingdon i-a luat ceva de la 
farmacie. 

— O, şi Edward Hillingdon e implicat? 

— O, da, era foarte implicat, la rândul său. lar Lucky - 
domnişoara Greatorex i-a întors unul împotriva celuilalt. 
Gregory Dyson şi Edward Hillingdon. Trebuie să 
recunoaştem că a fost întotdeauna o femeie atrăgătoare. 

— Deşi nu mai este chiar la prima tinereţe, replică Miss 
Marple. 

— Exact. Dar a arătat întotdeauna impecabil. Bineînţeles 
că nu era atât de sclipitoare pe vremea când era doar o 
rudă săracă. Părea întotdeauna foarte devotată faţă de 
bolnavă. Dar înţelegeţi cum merg lucrurile acestea. 

— Dar cu povestea cu farmacistul ce este, cum de a ajuns 
o chestiune publică? 

— Ei bine, nu s-a întâmplat în Jamestown, cred că s-a 
întâmplat în Martinica. Se pare că, în privinţa 
medicamentelor, legea este mai permisivă la francezi decât 


la noi. Acel farmacist a vorbit cu cineva şi, în felul acesta, 
povestea a început să circule. Ei bine, ştiţi cum se întâmplă 
în astfel de cazuri. 

Miss Marple ştia. Mai bine ca nimeni alta. 

— După spusele farmacistului, colonelul Hillingdon cerea 
ceva de care n-avea habar. Adică citea de pe un petic de 
hârtie pe care era notat numele medicamentului. Oricum, 
cum v-am spus, s-au răspândit tot felul de vorbe. 

Miss Marple se încruntă uimită. 

— Însă nu văd ce motive avea colonelul Hillingdon să... 

— Bănuiesc că era doar folosit pe post de mână ucigaşă. 
Oricum, Gregory Dyson s-a recăsătorit indecent de repede. 
Din câte am înţeles, la mai puţin de o lună. 

Cele două femei se uitară din nou una la alta. 

— Dar chiar nu au existat suspiciuni? Întrebă Miss Marple. 

— Nu, deloc. Ei bine, oamenii au comentat evenimentul. 
Bineînţeles că se poate să nu fi fost nimic în neregulă. 

— Maiorul Palgrave era de altă părere. 

— V-a spus el asta? 

— Nu am ascultat foarte atent, mărturisi Miss Marple. Mă 
întrebam dacă nu cumva v-a spus şi dumneavoastră acelaşi 
lucru. 

— Mi-a vorbit şi mie despre ea. 

— Într-adevăr? V-a vorbit de ea? 

— Da. De fapt, la început am crezut că vorbea despre 
doamna Hillingdon. A nechezat, a chicotit şi a spus: „Uitaţi- 
vă la femeia de acolo. După părerea mea, acesta este o 
femeie care a comis o crimă şi a scăpat nepedepsită”. 
Bineînţeles că am fost foarte şocată. I-am spus: „Domnule 
maior Palgrave, cu siguranţă glumiţi!”, iar el mi-a spus: „Da, 
da, doamnă dragă, hai s-o considerăm o glumă”. Familiile 
Dyson şi Hillingdon stăteau la masa de lângă noi, iar mie mi- 
era teamă că ne pot auzi. Ela râs şi a zis: „Nu mi-ar plăcea 
să merg la o petrecere şi să-mi prepare cocktailul o anumită 
persoană. M-aş simţi ca şi cum aş lua cina cu familia 
Borgia”. 


— Ce interesant! Zise Miss Marple. A zis ceva de vreo 
fotografie? 

— Nu-mi amintesc... Era ceva decupat din ziar? 

Miss Marple închise gura, tocmai când intenţiona să 
răspundă. Soarele fu acoperit de o umbră. Evelyn 
Hillingdon se oprise chiar lângă ele. 

— Bună dimineaţa, le salută ea. 

— Chiar mă întrebam unde sunteţi, zise domnişoara 
Prescott, privind bucuroasă spre ea. 

— Am fost la Jamestown, la cumpărături. 

— Aha, înţeleg. 

Domnişoara Prescott se uită în jur fără interes deosebit, la 
care Evelyn Hillingdon replică: 

— O, nu l-am luat şi pe Edward cu mine. Bărbaţii urăsc să 
meargă la cumpărături. 

— Aţi găsit ceva interesant? 

— Nu am fost propriu-zis la cumpărături. A trebuit să 
merg până la farmacie. 

Apoi îşi continuă drumul pe plajă, zâmbind şi salutându-le 
de rămas-bun cu o uşoară mişcare a capului. 

— Soții Hillingdon sunt nişte oameni atât de drăguţi! Rosti 
domnişoara Prescott. Deşi nu prea îţi dai seama ce fel de 
om este ea. Adică este întotdeauna amabilă şi tot tacâmul, 
însă nu ajungi niciodată să îi vezi adevărata faţă. 

Miss Marple încuviinţă gânditoare. 

— Nu ştii niciodată la ce se gândeşte, afirmă domnişoara 
Prescoti. 

— Poate că asta şi vrea. 

— Ce-aţi spus? 

— O, nimic. Doar că întotdeauna am avut impresia că e 
derutant felul în care gândeşte. 

— O! Exclamă uimită domnişoara Prescott. Înţeleg. Apoi 
continuă, schimbând subtil subiectul: Cred că au o locuinţă 
frumoasă în Hampshire şi un băiat - sau chiar doi - care 
tocmai s-a dus la Winchester. 

— Cunoaşteţi bine Hampshire-ul? 


— Nu, aproape deloc. Cred că este pe lângă Alton casa lor. 

— Înţeleg. Miss Marple se opri apoi continuă: Dar familia 
Dyson unde locuieşte? 

— În California, răspunse domnişoara Prescott. Atunci 
când se întâmplă să fie acasă. Călătoresc foarte mult. 

— Nu ştim prea multe despre oamenii pe care-i întâlnim în 
călătoriile noastre, zise Miss Marple. Adică - cum să mă 
exprim - nu afli despre ei decât ce vor ei să afli. Bunăoară, 
nu ştiţi cu certitudine dacă familia Dyson locuieşte în 
California. 

Domnişoara Prescott părea mirată. 

— Sunt sigură că domnul Dyson a spus asta. 

— Da, da, exact. Asta voiam şi eu să spun. Şi probabil că la 
fel este şi în cazul familiei Hillingdon. Adică, atunci când 
spuneţi că locuiesc în Hampshire, de fapt nu faceţi altceva 
decât să repetaţi ceea ce ei înşişi v-au spus, nu-i aşa? 

— Vreţi să spuneţi că nu locuiesc în Hampshire? Întrebă 
domnişoara Prescott uşor alarmată. 

— Nu, nu, deloc, se scuză Miss Marple. Îi dădeam doar ca 
exemplu pentru ceea ce ştim sau nu ştim despre oameni. V- 
am spus că locuiesc în St Mary Mead, un loc pe care cu 
siguranţă că nu îl cunoaşteţi, adăugă ea. Însă nu ştiţi acest 
lucru prin mijloace proprii, ci vă bazaţi pe informaţiile pe 
care vi le-am furnizat eu. 

Domnişoara Prescott se abţinu cu greu să mărturisească 
faptul că nu o interesa câtuşi de puţin unde locuia Miss 
Marple. Ştia că locuieşte undeva la ţară, în sudul Angliei. 

— O, înţeleg unde vreţi să ajungeţi, încuviinţă ea în grabă, 
şi ştiu că nu poţi fi niciodată suficient de precaut atunci 
când eşti în străinătate. 

— Nu mă refeream chiar la asta, zise Miss Marple. 

Lui Miss Marple îi trecură prin minte nişte gânduri 
ciudate. Chiar putea băga mâna în foc, se întrebă ea, că 
domnişoara Prescott şi reverendul Prescott sunt într-adevăr 
domnişoara Prescott şi reverendul Prescot? Ei aşa afirmau. 
Şi nu exista nici o dovadă care să contrazică această 


afirmaţie. Era uşor, nu-i aşa, să îţi pui la gât un guler de 
preot, să te îmbraci corespunzător cu acest statut, să ai 
discursul corespunzător în cadrul conversaţiilor. În cazul în 
care exista vreun motiv... 

Miss Marple cunoştea preoţii din regiunea ei, însă 
reverendul Prescott era din nordul Angliei. Din Durham 
parcă. Nu se îndoia de identitatea lor, însă totul se reducea 
la a da crezare spuselor cuiva. Poate că trebuia să fie 
precaută din punctul acesta de vedere. Poate... Dădu 
meditativ din cap. 

Capitolul 19. 

La ce este bun un pantof. 

Reverendul Prescott se întoarse gâfâind de la malul mării 
(nu e uşor să te joci cu copiii!). Apoi el şi sora lui se 
înapoiară la hotel, întrucât considerau că pe plajă era prea 
cald pentru ei. 

Pe când cei doi se îndepărtau, senora de Caspearo replică 
indignată: 

— Cum poate fi prea cald pe o plajă? Este un nonsens - 
uitaţi-vă cu ce este îmbrăcată - e acoperită din cap până în 
picioare. Deşi poate că este mai bine aşa. Pielea ei este 
hidoasă, arată ca un pui jumulit. 

Miss Marple trase aer în piept. Acum sau niciodată trebuia 
să stea de vorbă cu senora de Caspearo. Din păcate, nu ştia 
ce să zică. 1 se părea imposibil să găsească un subiect 
comun de discuţie. 

— Aveţi copii, senora? Întrebă ea. 

— Am trei îngeraşi, zise senora de Caspearo, sărutându-şi 
buricele degetelor. 

Miss Marple nu era sigură dacă acest lucru însemna că 
progeniturile senorei de Caspearo erau în Ceruri sau se 
referea la caracterul lor. 

Unul dintre domnii care o acompaniau pe senora de 
Caspearo spuse ceva în spaniolă, iar aceasta îşi lăsă capul 
pe spate şi râse din toată inima, tare şi melodios. 

— Aţi înţeles ce a spus? O întrebă ea pe Miss Marple. 


— Din păcate, nu, se scuză Miss Marple. 

— E totuna. E un bărbat răutăcios. 

Urmă un schimb de replici în spaniolă, cu evidente accente 
de flirt. 

— Este scandalos, scandalos de-a dreptul, rosti senora de 
Caspearo, devenind brusc serioasă când reveni la limba 
engleză, că poliţia nu ne permite să părăsim insula aceasta. 
Mă revolt, dau din picior, mă agit, însă răspunsul lor 
rămâne neschimbat: „Nu”. Ştim cu toţii cum se va sfârşi: 
treptat, vom fi ucişi cu toţii. 

Garda ei de corp încercă s-o liniştească. 

— Credeţi-mă, vă spun eu că această insulă aduce ghinion. 
Am ştiut de la bun început. Maiorul acela bătrân şi urât - 
putea să te deoache. Vă amintiţi? Era saşiu - aduce ghinion! 
Îmi făceam semnul crucii ori de câte ori se uita la mine, zise 
ea, făcându-şi demonstrativ semnul crucii. Deşi, ţinând cont 
că era saşiu, nu ştiam niciodată când se uita la mine. 

— Avea un ochi de sticlă, explică Miss Marple. A avut un 
accident în tinereţe, am înţeles. Nu era vina lui. 

— Vă spun eu că era piază rea. Vă spun eu că putea să te 
deoache. 

Îşi făcu din nou semnul crucii, potrivit ritualului romano- 
catolic. 

— Oricum, zise ea pe un ton vesel, acum e mort şi nu 
trebuie să mă mai uit la el. Nu-mi place să mă uit la 
lucrurile urâte. 

Era, se gândi Miss Marple, un epitaf cam crud pentru 
maiorul Palgrave. 

Pe plajă, puţin mai departe, Gregory Dyson ieşise din apă, 
iar Lucky se întorsese cu faţa la soare. Evelyn se uita la 
Lucky cu o expresie care-i dădu lui Miss Marple fiori pe şira 
spinării. 

„Nu se poate să-mi fie frig pe căldura aceasta”, îşi spuse 
ea. Cum era vorba aceea: „A trecut moartea pe lângă 
mine”. 


Se ridică şi se îndreptă spre bungalow-ul ei. În drum spre 
casă, se întâlni cu domnul Rafiel şi cu Esther Walters care 
se duceau la plajă. Domnul Rafiel îi făcu cu ochiul. Miss 
Marple nu îi răspunse, ci îi aruncă o privire 
dezaprobatoare. 

Intră în bungalow şi se întinse pe pat. Era îngrijorată şi se 
simţea bătrână şi neputincioasă. 

Era convinsă că nu avea timp de pierdut... Nu era timp... 
Se făcea târziu... 

Soarele apunea - soarele - nu trebuie să te uiţi niciodată 
la soare decât printr-o lentilă fumurie. Oare unde era 
bucata de geam fumuriu pe care i-o dăruise cineva? Nu, nu 
va avea nevoie de ea. O umbră se aşezase în dreptul 
soarelui. O umbră. Umbra lui Evelyn Hillingdon. Nu, nu era 
Evelyn Hillingdon. Umbra - oare cum era citatul? - „Umbra 
din Valea Morţii”. Asta era. Trebuia - ce trebuia oare? Să-şi 
facă semnul crucii pentru a se feri de deochi - de deochiul 
maiorului Palgrave. 

Pleoapele i se ridicară: adormise. Însă fusese o umbră în 
dreptul ei - cineva care se uitase la ea pe geam. 

Umbra se depărtă, iar Miss Marple văzu cine fusese: 
Jackson. 

„Ce impertinenţă să te uiţi în casa cuiva în felul acesta! Se 
gândi ea. La fel ca Jonas Parry.” 

Apoi se întrebă de ce Jackson se uitase pe fereastra 
dormitorului ei. Ca să vadă dacă se afla acolo? Sau ca să 
vadă dacă era acolo şi dacă dormea? 

Se ridică, se duse în baie şi se uită cu atenţie pe fereastră. 

Arthur Jackson stătea în faţa uşii bungalow-ului de alături. 
Lângă bungalow-ul domnului Rafiel. Văzu că se uită grăbit 
în jur şi apoi se strecură înăuntru. Interesant, îşi zise Miss 
Marple. De ce a trebuit să se uite înjur în felul acela 
secretos? 

Nimic n-ar fi fost mai normal decât să intre în bungalow-ul 
domnului Rafiel, unde avea el însuşi o cameră. Intra şi ieşea 


din bungalow aproape tot timpul, cu diverse treburi. Atunci 
de ce privise atât de vinovat şi secretos înjur? 

„Există doar o singură explicaţie, îşi răspunse Miss Marple 
singură la întrebare. Voia să se asigure că nu îl vedea 
nimeni intrând în casă în acel moment, din cauza a ceea ce 
avea să facă înăuntru.” 

Toată lumea era, desigur, la plajă la această oră. În afară 
de cei care plecaseră în excursii. În aproximativ douăzeci 
de minute, Jackson se va întoarce pe plajă deoarece, 
conform programului său, trebuia să-l ajute pe domnul 
Rafiel să facă baie în mare. Dacă ar fi dorit să facă ceva fără 
a fi observat, acum era momentul. Se asigurase că Miss 
Marple dormea şi că nu era nimeni înjur care să-i observe 
mişcările. Ei bine, trebuia să se străduiască să pară că 
lucrurile stăteau în felul acesta. 

Aşezată pe pat, Miss Marple îşi scoase sandalele şi îşi puse 
o pereche de papuci. Dădu nemulțumită din cap, îşi dădu 
jos papucii, scotoci prin geamantan până găsi o pereche de 
pantofi; unul din ei avea un toc stricat din cauză că şi-l 
prinsese de curând într-un cârlig la uşă. Nu arăta prea 
bine, iar Miss Marple îl strică de-a binelea încercând să-l 
repare cu o pilă de unghii. Apoi ieşi din casă cu mare grijă, 
în ciorapi. Cu precauţia cu care vânătorul se apropie de o 
ceată de antilope, Miss Marple înconjură bungalow-ul 
domnului Rafiel. Cu grijă, reuşi să ajungă până la colţul 
casei. Îşi puse unul din pantofii pe care îi luase cu ea, rupse 
de tot tocul celuilalt, se aşeză în genunchi, cu faţa în jos, 
sub fereastră. Dacă Jackson ar auzi ceva şi ar ieşi să se uite 
pe fereastră, n-ar fi văzut decât o bătrână care căzuse din 
cauză că i se rupsese tocul de la pantof. Dar, evident, 
Jackson nu auzise nimic. 

Foarte, foarte discret, Miss Marple înălţă capul. Ferestrele 
bungalow-ului erau joase. Ca un adevărat detectiv, privi 
înăuntru... Jackson stătea în genunchi în faţa unei serviete. 
Capacul servietei era deschis, iar Miss Marple văzu că era o 
geantă diplomat compartimentată, plină cu diverse 


documente, puse pe categorii. Jackson se uita printre hârtii 
şi scotea din când în când câte unul din plic. Miss Marple nu 
zăbovi prea mult în postul ei de observaţie. Nu dorea decât 
să afle ce anume făcea Jackson. Acum ştia. Jackson îşi băga 
nasul unde nu-i fierbea oala. Nu avea cum să ştie dacă 
Jackson căuta ceva sau doar îşi satisfăcea curiozitatea. Însă 
îi confirma credinţa că Arthur Jackson şi Jonas Parry, deşi 
nu semănau la faţă, aveau puternice trăsături comune. 

Trebuia acum să se retragă. Se lăsă în jos cu foarte mare 
grijă şi se târî de-a lungul stratului de flori până când ieşi 
din raza vizuală a ferestrei. Se întoarse în bungalow-ul ei şi 
puse bine pantoful cu tocul rupt. Îi privi cu afecţiune. Erau 
obiecte pe care le mai putea folosi şi cu altă ocazie. Îşi 
încălţă din nou sandalele, apoi porni gânditoare spre plajă. 

Prinzând momentul când Esther Walters era în apă, Miss 
Marple se aşeză pe scaunul acesteia. 

Greg şi Lucky râdeau şi vorbeau tare cu senora Caspearo, 
făcând mult zgomot. 

Miss Marple vorbi foarte încet, aproape şoptit, fără să se 
uite la domnul Rafiel. 

— Ştiţi că Jackson cotrobăie prin lucrurile dumneavoastră? 

— Nu mă miră, zise domnul Rafiel. L-ai prins asupra 
faptului? 

— Am reuşit să-l urmăresc pe fereastră. Deschisese una 
dintre serviete şi se uita prin hârtiile dumneavoastră. 

— Probabil că a pus cumva mâna pe cheie. E un tip plin de 
idei. Cu toate acestea, va fi dezamăgit. Nimic din ce poate 
lua de acolo nu-l va ajuta cu ceva. 

— Vine pe plajă, zise Miss Marple uitându-se spre hotel. 

— E timpul penibilei băi în mare. Apoi adăugă foarte încet: 
în ceea ce vă priveşte, încercaţi să nu fiţi prea 
întreprinzătoare. Nu ne dorim ca următoarea 
înmormântare la care asistăm să fie a dumneavoastră. Nu 
uitaţi ce vârstă aveţi şi fiţi grijulie. Nu uitaţi că e cineva pe 
aici care nu are prea multe scrupule. 

Capitolul 20. 


Alarmă în miez de noapte 

| 

Se însera - luminile se aprinseră pe terasă - formaţia 
cânta, oamenii cinau, vorbeau şi râdeau, deşi mai puţin tare 
şi cu mai puţină tragere de inimă decât o făcuseră în urmă 
cu o zi-două. 

Însă dansul se sfârşi curând. Oamenii căscară şi se duseră 
la culcare. Luminile se stinseră. Se aşternu liniştea şi 
întunericul. Golden Palm Tree se cufundă în somn... 

— Evelyn, Evelyn, se auzi o şoaptă disperată. 

Evelyn tresări şi se răsuci pe pernă. 

— Evelyn, trezeşte-te, te rog! 

Evelyn Hillingdon se ridică brusc. Tim Kendal era în prag. 
Evelyn se uită uimită la el. 

— Evelyn, poţi veni cu mine, te rog? E vorba de... Molly. 
Este bolnavă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Cred că a luat 
ceva. 

Evelyn se ridică rapid, cu hotărâre. 

— În regulă, Tim. Vin imediat. Du-te la ea. Vin şi eu 
imediat. 

Tim Kendal se făcu nevăzut. Evelyn se ridică din pat, îşi 
aruncă pe ea un capot şi se uită spre celălalt pat. Soţul ei 
nu se trezise. Stătea întins cu spatele la ea şi respira liniştit. 
Evelyn ezită puţin, apoi se decise să nu-l trezească. leşi din 
cameră şi se îndreptă în grabă spre clădirea principală, 
trecu pe lângă ea, apoi se îndreptă spre bungalow-ul lui 
Kendal. Îl prinse din urmă pe Tim chiar înainte ca acesta să 
intre în casă. 

Molly stătea în pat. Avea ochii închişi şi nu respira normal. 
Evelyn se aplecă asupra ei, îi ridică pleoapele, îi luă pulsul, 
apoi se uită pe noptiera de lângă pat. Acolo se afla un pahar 
folosit. Lângă el era un flacon gol de medicamente. Îl ridică 
să se uite la el. 

— Acestea erau somniferele ei, explică Tim, însă flaconul 
acesta era pe jumătate plin ieri sau alaltăieri. Cred că a luat 
o mulţime. 


— Du-te şi adu-l pe doctorul Graham, ceru Evelyn, iar, în 
drum, trezeşte-ţi angajaţii şi spune-le să prepare o cafea 
tare. Cea mai tare pe care o pot prepara. Grăbeşte-te! 

Tim plecă în grabă mare. În prag se ciocni cu Edward 
Hillingdon. 

— O, scuze, Edward. 

— Ce se întâmplă aici? Întrebă Hillingdon. Despre ce e 
vorba? 

— E vorba de Molly. Evelyn e cu ea acum. Trebuie să-l 
aduc de urgenţă pe doctor. Cred că ar fi trebuit să mă duc 
mai întâi după el, dar nu ştiam ce să fac şi m-am gândit că 
Evelyn va şti cum să mă ajute. Lui Molly nu i-ar fi plăcut 
dacă aş fi adus un doctor în cazul în care nu era necesar. 

Apoi plecă în fugă. Edward Hillingdon se uită după el, apoi 
intră în dormitor. 

— Ce se întâmplă? Zise el. E grav? 

— O, iată-te! Chiar mă întrebam dacă te-ai trezit şi tu. 
Prostuţa asta a luat nişte somnifere. 

— E grav? 

— Nu se poate spune până nu aflăm câte a luat. Nu cred 
că este prea grav dacă acţionăm la timp. Am trimis după 
cafea. Dacă reuşim să-i turnăm puţină pe gât... 

— Dar de ce ar face aşa ceva? Doar nu crezi că... 

Edward nu-şi termină propoziţia. 

— Ce să nu cred? Întrebă Evelyn. 

— Doar nu crezi că s-a întâmplat din cauza anchetei - din 
cauza poliţiei şi tot restul? 

— E posibil, bineînţeles. Un asemenea lucru ar putea avea 
consecinţe nefericite asupra oamenilor anxioşi. 

— Molly nu mi s-a părut a fi o persoană anxioasă. 

— E greu să te pronunţi în astfel de cazuri, zise Evelyn. 
Uneori oamenii de la care nu te aştepţi îşi pierd cumpătul. 

— Da, îmi amintesc, spuse el, apoi se opri din nou. 

— Adevărul este, continuă Evelyn, că nu ştim niciodată 
nimic despre ceilalţi. Nici măcar despre oamenii apropiaţi 
nouă, adăugă ea. 


— Nu cumva mergi cam departe, Evelyn - că exagerezi? 

— Să nu crezi asta. Când te gândeşti la oameni, tot ce ştii 
despre ei este imaginea pe care ţi-ai făcut-o tu despre ei. 

— Eu te cunosc pe tine, Evelyn, afirmă Edward Hillingdon 
încet. 

— Doar crezi că mă cunoşti. 

— Nu, sunt sigur. Şi tu mă cunoşti pe mine, adăugă el. 
Evelyn se uită la el, apoi se întoarse spre pat. O luă pe Molly 
de umeri şi o scutură. 

— Trebuie să facem ceva, dar cred că ar fi mai bine să îl 
aşteptăm pe doctorul Graham. O, cred că vine. 

II 

— O să-şi revină acum. 

Doctorul Graham se depărtă, îşi şterse fruntea cu batista 
şi răsuflă uşurat. 

— Credeţi că-şi va reveni, doctore? Întrebă Tim neliniştit. 

— Da, da. Am acţionat la timp. Oricum, probabil că nu a 
luat o doză letală. În vreo două zile se va reface complet, 
însă se va simţi destul de rău o zi-două. Apropo, cine i-a 
prescris medicamentele acestea? Întrebă el, ridicând 
flaconul gol. 

— Un doctor din New York. Avea probleme cu somnul. 

— Ei bine, ştiu cu câtă lejeritate se prescriu aceste 
medicamente în zilele noastre. Nimeni nu le mai spune 
tinerelor care nu pot dormi să numere oi, să mănânce un 
biscuit sau să scrie câteva scrisori, apoi să se ducă la 
culcare. În ziua de azi toată lumea caută remedii imediate. 
Câteodată mi se pare mare păcat că le prescriem aşa ceva. 
Trebuie să te obişnuieşti să faci faţă vicisitudinilor vieţii. Ca 
atunci când îi dai suzeta unui copil ca să-l faci să nu mai 
plângă. Nu poţi să faci asta toată viaţa, zise el chicotind. 
Pun pariu că, dacă aţi întreba-o pe Miss Marple ce face 
când are insomnii, v-ar răspunde că numără oi care sar 
peste un gard. 

Se întoarse din nou spre patul în care tremura Molly. 
Acum avea ochii deschişi. Se uita la ei indiferentă, fără a da 


semne că-i recunoaşte. Doctorul Graham o luă de mână. 

— Ei, draga mea, ce ţi-ai făcut? 

Molly clipi, dar nu răspunse. 

— De ce ai făcut-o, Molly, de ce? Spune-mi, de ce? O 
întrebă Tim luând-o de cealaltă mână. 

Ochii ei rămaseră în continuare nemişcaţi. Păreau fixaţi 
asupra lui Evelyn Hillingdon. Păreau oarecum întrebători, 
dar era greu de spus. Evelyn vorbi ca şi cum ar fi răspuns la 
acea întrebare: 

— Tim a venit şi m-a trezit, îi zise ea. 

Privirea ei se îndreptă spre Tim, apoi se mută la doctorul 
Graham. 

— O să te faci bine, o asigură doctorul Graham. Dar să nu 
mai faci niciodată aşa ceva. 

— N-a vrut s-o facă, rosti Tom încet. Sunt sigur că nu a 
vrut s-o facă. Voia doar să se odihnească. Probabil că 
pastilele nu şi-au făcut efectul de la început, apoi a luat mai 
multe. Nu-i aşa, Molly? 

Molly negă cu o mişcare slabă a capului. 

— Vrei să spui că ai făcut-o intenţionat? O întrebă Tim. 

— Da, zise Molly. 

— Dar de ce, Molly? 

— De frică, răspunse ea clipind. 

Vorbise atât de încet, încât abia o auziseră. 

— De frică? De cine ţi-e frică? Însă Molly închise din nou 
ochii. 

— Mai bine am lăsa-o să se odihnească, zise doctorul 
Graham. 

Însă Tim nu se mulţumi cu atât. 

— De ce îţi era teamă? De poliţie? Pentru că te-au 
interogat? Nici nu mă miră. Oricine s-ar fi speriat. Dar aşa 
acţionează ei, nimic mai mult. Nimeni n-a crezut nici un 
moment că... 

Tim se opri. 

Doctorul Graham îi făcu semn să nu mai continue. 

— Vreau să dorm, zise Molly. 


— E cel mai bine pentru tine, fii de acord doctorul 
Graham. Apoi se îndreptă spre uşă, iar ceilalţi îl însoţiră. 

— Se va odihni, zise Graham. 

— Aş putea să fac ceva pentru ea? Întrebă Tim. Avea 
obişnuitul său aer de om neliniştit. 

— Mai rămân dacă vrei, se oferi Evelyn amabilă. 

— O, nu. Nu e cazul, zise 'Tim. Evelyn se întoarse lângă pat. 

— Vrei să stau cu tine, Molly? 

Molly deschise din nou ochii. 

— Nu. Doar Tim, răspunse ea după o scurtă pauză. 

Tim se întoarse şi se aşeză pe marginea patului. 

— Sunt aici, Molly, şopti el luând-o de mână. Culcă-te. Voi fi 
aici, lângă tine. 

Molly oftă şi apoi închise ochii. 

Doctorul se opri în faţa bungalow-ului, iar soţii Hillingdon 
se opriră şi ei. 

— Sunteţi sigur că nu e nevoie să fac nimic pentru ea? 
Întrebă Evelyn. 

— Nu, mulţumim, doamnă Hillingdon. Îi este bine cu soţul 
ei. Însă mâine - la urma urmei, el trebuie să se ocupe de 
hotel - cred că ar trebui să stea cineva cu ea. 

— Credeţi că s-ar putea să mai încerce? Întrebă 
Hillingdon. 

Doctorul Graham îşi frecă fruntea supărat. 

— Nu se ştie niciodată în astfel de cazuri. De fapt, cel mai 
sigur este că nu va mai încerca. Aşa cum aţi văzut cu ochii 
dumneavoastră, tratamentul de recuperare este foarte 
neplăcut. Dar bineînţeles că nimeni nu poate fi absolut 
sigur de nimic. S-ar putea să mai aibă şi alte somnifere 
ascunse pe undeva. 

— Nu m-aş fi gândit niciodată că o fată ca Molly s-ar putea 
sinucide, zise Hillingdon. 

Graham replică aspru: 

— Nu oamenii care spun că se vor sinucide, care ameninţă 
că o fac ajung s-o şi facă. În felul acesta, dramatizează şi 
scapă de tensiunea care îi apasă. 


— Molly părea întotdeauna o fată veselă. Cred că ar fi bine 
să... Ezită Evelyn, că ar trebui să vă spun ceva, doctore 
Graham. 

Apoi îi povesti de discuţia pe care o purtase cu Molly pe 
plajă, chiar în noaptea în care fusese ucisă Victoria. Faţa lui 
Graham devenise foarte gravă când Evelyn termină de 
vorbit. 

— Mă bucur că mi-aţi spus, doamnă Hillingdon. Sunt 
semne foarte clare că problema este serioasă. Da. Voi avea 
o discuţie cu soţul ei mâine dimineaţă. 

III 

— Vreau să vorbesc cu tine foarte serios, Kendal. Despre 
soţia ta. 

Se aflau în biroul lui Tim. Evelyn se dusese să aibă grijă de 
Molly, iar Lucky promisese că va merge şi ea mai târziu, „s-o 
vrăjească” pe bolnavă, după cum se exprimase ea. Şi Miss 
Marple îşi oferise serviciile. Sărmanul Tim era sfâşiat între 
responsabilităţile de la hotel şi starea precară a soţiei sale. 

— Nu înţeleg, zise Tim. Nu o mai înţeleg pe Molly. S-a 
schimbat. E de neconceput cât de schimbată este. 

— Am înţeles că avea coşmaruri. 

— Da. Da, se plângea de asta destul de mult. 

— De cât timp? 

— O, nu ştiu exact. Cam de când... Cred că de vreo lună, 
poate chiar mai mult. Ea, adică noi, credeam că sunt doar 
nişte vise urâte. 

— Da, da. Înţeleg foarte bine. Dar cel mai îngrijorător este 
faptul că se teme de cineva. S-a plâns şi de acest lucru? 

— Da, da. A zis de vreo două ori că o urmăreşte cineva. 

— O, că o spionează? 

— Da, chiar aşa s-a exprimat şi ea. Zicea că erau duşmanii 
ei şi că au venit după ea până aici. 

— Avea duşmani, domnule Kendal? 

— Nu. Bineînţeles că nu avea. 

— Nu s-a certat cu nimeni în Anglia, înainte de căsătorie? 


— O, nu, nimic de felul acesta. Este adevărat că nu se 
înţelegea prea bine cu familia ei, dar nimic mai mult. Mama 
ei era o femeie excentrică şi era greu să trăieşti cu ea, 
însă... 

— Au existat cazuri de instabilitate psihică la ea în familie? 

Iritat, Tim deschise gura să răspundă, însă o închise la loc. 
Împinse un stilou pe biroul din faţa lui. 

— Trebuie să insist asupra faptului că ar fi cel mai bine 
dacă mi-ai spune, în cazul în care răspunsul este da, îl 
încurajă doctoral. 

— Păi da, aşa cred. Nimic serios, dar cred că are o mătuşă 
puţin cam scrântită la minte. Dar nu înseamnă nimic. 
Adică... Se întâmplă în aproape toate familiile. 

— O, da, da, e adevărat. Nu vreau să vă sperii, însă s-ar 
putea să aibă o predispoziţie de a... ei bine, de a face 
depresie sau de a-şi imagina lucruri, ca reacţie la stres. 

— Nu ştiu prea multe despre familia ei, zise Tim. La urma 
urmei, oamenii nu se apucă să-şi povestească istoria întregii 
familii, nu-i aşa? 

— Nu, nu, aşa este. Nu a avut vreun fost prieten, n-a fost 
logodită cu nimeni, cineva care a ameninţat-o din gelozie? 
Lucruri de acest fel. 

— Nu ştiu. Nu cred. Molly a fost logodită cu alt bărbat 
înaintea mea. Părinţii ei au fost împotriva acelei relaţii, din 
câte am înţeles, şi cred că a stat cu acel individ mai degrabă 
doar ca să le facă în ciudă părinţilor ei, zise el zâmbind 
forţat. Ştiţi cum sunt tinerii! Cu cât ţi se interzice ceva, cu 
atât te ţii mai tare de el, indiferent despre ce ar fi vorba. 

— A, da, se întâmplă deseori aşa ceva, zise doctorul 
zâmbind la rândul lui. N-ar trebui ca părinţii să-şi manifeste 
direct nemulţumirea în legătură cu prietenii mai puţin 
potriviţi. De obicei se despart de ei în mod natural. Acest 
bărbat, indiferent cine o fi fost, a ameninţat-o vreodată pe 
Molly? 

— Nu, sunt sigur că nu. Mi-ar fi spus. Ea însăşi mi-a spus 
că a fost o nebunie de adolescenţă în care a persistat mai 


ales pentru că individul avea o reputaţie atât de proastă. 

— Da, da. Nu pare serios. Acum altceva - se pare că soţia 
dumitale are momente de amnezie. Scurte perioade de 
timp în care nu ştie ce a făcut. Ştiai de asta, Tim? 

— Nu, rosti lim rar. Nu, nu ştiam. Nu mi-a spus niciodată. 
Acum că mi-aţi spus, trebuie să recunosc că uneori am 
observat că este mai absentă uneori şi... Da, zise el după o 
pauză de gândire, aşa se explică totul. Nu înţelegeam de ce 
uita cele mai mărunte lucruri sau nu ştia ce moment al zilei 
era. Am crezut că este doar neatentă. 

— Şi toate acestea culminează cu ceea ce s-a întâmplat 
acum. Te sfătuiesc cu tărie, lim, să o duci să o consulte un 
specialist. 

Tim se înroşi enervat. 

— Vreţi să spuneţi un psihiatru, bănuiesc. 

— Ei, acum nu te supăra din cauza unei etichete. Un 
neurolog, un psiholog, cineva specializat în ceea ce oamenii 
obişnuiţi numesc depresii. Ştiu pe cineva bun în Kingston. 
Sau vă puteţi duce la New York, desigur. Crizele soţiei 
dumitale au o cauză. Ceva despre care nici ea nu ştie, 
probabil. Apelează la un specialist, Tim. Apelează la un 
specialist cât mai curând posibil. Îl bătu pe umăr pe tânăr, 
apoi se ridică. Nu trebuie să îţi faci griji. Soţia dumitale are 
prieteni buni şi vom fi cu toţii cu ochii pe ea. 

— Nu va mai încerca... Nu credeţi că va încerca din nou să 
se sinucidă? 

— Puţin probabil, afirmă doctorul Graham. 

— Nu puteţi fi sigur de asta, zise Tim. 

— Nu putem fi siguri niciodată, recunoscu doctorul 
Graham. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le înveţi 
în profesia mea. Nu te îngrijora prea tare, îl sfătui el 
aşezând din nou o mână pe umărul lui Tim. 

— Uşor de zis, zise Tim în timp ce doctorul ieşea pe uşă. 
„Nu te îngrijora”, într-adevăr! Din ce crede că sunt făcut? 

Capitolul 21. 

Părerea lui Jackson despre cosmetice 


— Sunteţi sigură că nu vă deranjează, Miss Marple? 
Întrebă Evelyn Hillingdon. 

— Nu, deloc, draga mea, răspunse Miss Marple. Sunt 
bucuroasă că pot să vă fiu de folos. La vârsta mea ajungi să 
te simţi inutil pe lume. Mai ales când mă aflu într-un loc ca 
acesta, unde nu am nimic de făcut decât să mă amuz. Nu, 
aş fi încântată să am grijă de Molly. Mergeţi în expediţie. 
Pelican Point, nu-i aşa? 

— Da, zise Evelyn. Şi mie, şi lui Edward ne plac expedițiile. 
Nu mă plictisesc niciodată să urmăresc păsările coborând 
din înaltul cerului şi prinzând peştii din zbor. Tim este cu 
Molly acum. Însă are multe lucruri de făcut şi nu-i place s-o 
ştie singură. 

— Are dreptate, zise Miss Marple. Nici eu n-aş lăsa-o 
singură, dacă aş fi în locul lui. Nu se ştie niciodată ce se 
poate întâmpla cu cineva care a încercat să facă aşa ceva. 
Ei bine, du-te, draga mea. 

Evelyn se alătură unui mic grup de prieteni care o 
aşteptau. Soţul ei, familia Dyson şi alţi trei sau patru 
cunoscuţi. Miss Marple verifică dacă avea tot ce-i trebuia în 
geanta de lucru, văzu că nu-i lipsea nimic, apoi porni spre 
bungalow-ul soţilor Kendal. 

Chiar când intra în pridvor, auzi vocea lui Tim prin 
fereastra franţuzească pe jumătate deschisă. 

— Ce bine ar fi dacă mi-ai spune de ce ai făcut-o, Molly! Ce 
anume te-a determinat s-o faci? Te-am deranjat cu ceva? 
Trebuie să existe un motiv. Numai dacă ai vrea să mi-l spui! 

Miss Marple se opri. Molly nu răspunse imediat. Avea 
vocea neutră şi obosită. 

— Nu ştiu, Tim, chiar nu ştiu. Presupun că... M-a apucat 
din senin. 

Miss Marple bătu în uşa de sticlă, apoi intră. 

— O, aţi venit, Miss Marple. Ce drăguţ din partea 
dumneavoastră! 

— Nu e nici o problemă, răspunse Miss Marple. Sunt 
bucuroasă că pot să vă fiu de folos. Mă pot aşeza pe acest 


scaun? Arăţi mult mai bine, Molly. Mă bucur că îţi revii. 

— Mă simt bine, zise Molly. Chiar foarte bine. Doar că... 
Sunt cam somnoroasă. 

— N-o să vorbesc, promise Miss Marple. Întinde-te şi 
odihneşte-te. Eu o să tricotez aici, lângă tine. 

Tim Kendal îi aruncă o privire plină de recunoştinţă, apoi 
ieşi din cameră. Miss Marple se aşeză confortabil pe scaun. 

Molly era întinsă pe partea stângă. Părea pe jumătate 
ameţită, pe jumătate epuizată. Zise cu o voce nu mai tare 
decât o şoaptă: 

— Sunteţi foarte amabilă, Miss Marple. Eu cred că... Osă 
mă culc. 

Se întoarse pe pernă şi închise ochii. Respirația îi deveni 
mai regulată, deşi era departe de a fi normală. Experienţa 
ei în îngrijirea bolnavilor o făcu pe Miss Marple ca, aproape 
automat, să netezească cearşaful şi să-l aranjeze sub saltea, 
în acel moment simţi un obiect dreptunghiular sub saltea. 

Surprinsă de descoperire, îl apucă şi îl trase afară. Era o 
carte. Miss Marple aruncă o privire spre tânăra din pat, 
însă aceasta zăcea inertă. Era evident că doarme. Miss 
Marple deschise cartea. Era o carte despre boli nervoase. 
Se deschise singură la o pagină în care se descriau 
simptomele maniei persecuției şi diferite manifestări ale 
schizofreniei şi ale altor afecţiuni colaterale. 

Nu era tocmai o carte ştiinţifică, ci una care putea fi uşor 
înţeleasă de oamenii obişnuiţi. Faţa lui Miss Marple devenea 
din ce în ce mai gravă, pe măsură ce citea. După un minut- 
două închise cartea şi căzu pe gânduri. Apoi se aplecă în 
faţă şi puse cartea la loc, sub saltea. 

Clătină din cap cu uimire. Se ridică de pe scaun. Făcu 
câţiva paşi spre fereastră, apoi se uită peste umăr. Ochii lui 
Molly erau larg deschişi, dar când Miss Marple se întoarse, 
ochii se închiseră la loc. Preţ de câteva clipe, Miss Marple 
nu fu sigură dacă nu cumva i se păruse. Oare Molly era într- 
adevăr adormită sau doar se prefăcea? Poate că nu era 
nimic neobişnuit. Poate credea că, dacă îi arăta lui Miss 


Marple că era trează, aceasta va începe să vorbească. Da, 
probabil că asta era. Oare citise în privirea lui Molly o 
şiretenie oarecum dezagreabilă? Nu-ţi puteai da seama, se 
gândi Miss Marple. Da, nu-ţi puteai da seama. 

Se hotări să încerce să vorbească cu doctorul Graham de 
îndată ce va avea ocazia. Se întoarse la scaunul de lângă 
pat. După câteva minute decise că Molly dormea. Nimeni n- 
ar fi putut sta atât de nemişcat, n-ar fi putut respira atât de 
liniştit. Miss Marple se ridică din nou. Purta papuci de gumă 
în acea zi. Nu erau prea eleganţi, însă erau foarte potriviţi 
cu clima şi foarte confortabili şi lejeri. 

Se plimbă agale prin cameră, oprindu-se la fiecare din cele 
două ferestre care dădeau în câte o direcţie. 

Hotelul era cufundat în tăcere şi părea părăsit. Miss 
Marple se întoarse lângă pat şi ezită dacă să se aşeze sau 
nu, când i se păru că aude un zgomot slab afară. Asemenea 
sunetului unor paşi pe verandă. Şovăi un moment, apoi se 
duse la fereastră, o deschise puţin, ieşi pe terasă, apoi 
întoarse capul spre cameră spunând: 

— Mă întorc imediat, draga mea, mă duc până în 
bungalow-ul meu să văd dacă nu cumva mi-am uitat 
şablonul pe acolo. Eram sigură că îl am cu mine. O să fii în 
regulă cât sunt eu plecată, nu-i aşa? Apoi, întorcând capul, 
zise: A adormit, biata copilă. Odihna o să-i facă bine. 

Merse încet de-a lungul terasei, cobori scările, apoi o porni 
spre alee. Trecând pe lângă un gard verde, oricine ar fi 
putut-o vedea pe Miss Marple ocolind un strat de flori, dând 
ocol bungalow-ului, apoi intrând din nou în el pe a doua uşă. 
Aceasta dădea spre o cămăruţă pe care Tim o folosea pe 
post de birou neoficial, iar din aceasta se putea ajunge în 
salon. 

Acolo draperiile groase erau trase pe jumătate pentru a 
păstra răcoarea în cameră. Miss Marple se ascunse în 
spatele uneia dintre ele. Apoi se puse pe aşteptat. De la 
fereastra lângă care se afla avea o vedere bună asupra 


intrării în camera lui Molly. Abia după câteva minute, patru 
sau cinci, văzu ceva. 

Silueta impecabilă a lui Jackson în uniformă albă se ivi pe 
treptele terasei. Se opri puţin, apoi bătu uşor în uşa 
întredeschisă. De unde se afla, Miss Marple nu auzi niciun 
răspuns. Jackson se uită în jurul lui, apoi se strecură în 
cameră. Miss Marple se duse spre uşa care dădea spre 
baie. Miss Marple nu ştia ce să mai creadă. Reflectă puţin, 
apoi intră în baie pe uşa dinspre salon. 

Jackons, care examina obiectele de lângă chiuvetă, tresări. 
Fusese luat prin surprindere, ceea ce nu era deloc de 
mirare. 

— O, zise el. Eu... Eu nu... 

— Domnule Jackson! Exclamă Miss Marple surprinsă. 

— Mă gândeam eu că veţi fi pe undeva pe aici, zise 
Jackson. 

— Doreaţi ceva? Întrebă Miss Marple. 

— De fapt, recunoscu Jackson, voiam să văd ce cremă de 
faţă foloseşte doamna Kendal. 

Miss Marple observă că Jackson chiar ţinea în mână o 
cutie de cremă de faţă. 

— Miroase frumos, zise el apropiind-o de nas. E marfa de 
calitate. Cele mai ieftine nu se potrivesc oricărui tip de ten. 
Pot produce iritaţii. La fel e şi cu pudrele. 

— Pari să te pricepi la astfel de lucruri, zise Miss Marple. 
— Am lucrat un timp în industria farmaceutică, răspunse 
Jackson. Aşa am ajuns să învăţ o mulţime de lucruri despre 
cosmetice. Pui o chestie într-o cutie frumoasă, o vinzi scump 

şi e uimitor ce bine prinde la femei. 

— De aceea ai?... Se opri Miss Marple în mod intenţionat. 

— Ei bine, nu. Nu am venit aici ca să vorbesc despre 
cosmetice, încuviinţă Jackson. 

„N-ai avut prea mult timp la dispoziţie ca să fabrici o 
minciună, îşi spuse Miss Marple. Ia să vedem ce explicaţie 
eşti în stare să dai.” 


— De fapt, începu Jackson, doamna Walters i-a împrumutat 
rujul doamnei Kendal acum câteva zile. Iar eu am venit să i-l 
iau. Am bătut la uşă şi, când am văzut că doamna Kendal 
doarme, m-am gândit că aş putea intra în baie să-l caut 
acolo. 

— Înţeleg, zise Miss Marple. Şi l-ai găsit? 

Jackson scutură din cap. 

— Probabil e într-una din genţile ei, zise el relaxat. Nu 
contează. Doamna Walters nu ţine morţiş să-l recupereze. A 
zis doar în treacăt că l-ar dori înapoi. Apoi continuă, după 
ce inspecta cu atenţie poliţa de lângă oglindă: Nu are prea 
multe, nu-i aşa? Ei, oricum, n-are nevoie de prea multe la 
vârsta ei. În plus, o ajută şi natura, are o piele frumoasă. 

— Cred că nu vă uitaţi la femei ca un om obişnuit, afirmă 
Miss Marple zâmbind larg. 

— Aveţi dreptate, cred că anumite profesii îţi schimbă 
perspectiva. 

— Ştii multe despre medicamente? 

— O, da. Am lucrat în branşă şi m-am familiarizat cu ele. 
După părerea mea, sunt prea multe medicamente în ziua de 
azi. Prea multe tranchilizante, prea multe vitamine şi pilule- 
minune. E în regulă dacă sunt luate la recomandarea 
doctorului, însă o mulţime pot fi cumpărate fără reţetă. 
Unele pot fi chiar foarte periculoase. 

— Nu mă îndoiesc, zise Miss Marple. Da, aşa cred. 

— Au fel de fel de efecte secundare, ştiţi. De multe ori 
accesele ocazionale de isterie ale adolescenților nu au 
cauze naturale. Copiii au luat diverse chestii. O, nu e nimic 
nou în asta. Se ştie asta de ani de zile. În Orient, de 
exemplu - nu că aş fi fost vreodată acolo - se întâmplau tot 
felul de ciudăţenii. Aţi fi surprinsă să aflaţi ce le dădeau 
femeile soţilor lor. În India, bunăoară, pe vremea când 
bătrânii se căsătoreau cu femei tinere. O tânără soţie nu 
dorea să scape de bătrânul ei soţ pentru că nu voia să fie 
arsă pe rug la înmormântarea lui sau, dacă nu era arsă, nu 
dorea să fie tratată ca o paria de către familie. Nu era mare 


scofală să fii văduvă în India acelor timpuri. Însă reuşea să 
îşi ţină soţul în viaţă cu medicamente, îl transforma în 
semiimbecil, îi provoca halucinaţii, îl ducea mai mult sau 
mai puţin în pragul nebuniei. Da, o mulţime de lucruri 
necurate, zise el scuturând din cap. Ca să nu mai zic de 
vrăjitoare, continuă el. Se cunosc o mulţime de lucruri 
interesante despre vrăjitoare. De ce se confesau 
întotdeauna, de ce erau atât de repede dispuse să 
recunoască faptul că sunt vrăjitoare şi că zboară pe coada 
de mătură în noaptea de Sabat? 

— Pentru că erau torturate, răspunse Miss Marple. 

— Nu întotdeauna, o contrazise Jackson. O, da, torturii i se 
datorează majoritatea mărturisirilor, însă unele o făceau 
până să se ajungă acolo. Cele mai multe mai degrabă se 
lăudau cu asta. Ei bine, se frecau pe corp cu ulei - se 
miruiau, cum ziceau ele. Unele preparate cosmetice - 
mătrăguna, atropina - dacă sunt date pe corp produc 
halucinaţii, ai impresia că levitezi sau că zbori prin aer. 
Bietele suflete nefericite, credeau că li se întâmpla de- 
adevăratelea. Uitaţi-vă şi la asiatici - la popoarele 
medievale, din Siria şi Liban, ceva de genul ăsta. Se 
hrăneau cu marijuana, aveau iluzia paradisului şi a iadului, 
a eternității. Li se spunea că asta îi aşteaptă după moarte, 
însă, pentru a-l obţine, trebuiau să aducă o jertfă umană. O, 
nu vreau să par atoateştiutor, însă chiar aşa se întâmpla. 

— Ce se întâmplă, zise Miss Marple, este că oamenii sunt 
foarte creduli. 

— Da, aţi putea să-i spuneţi şi aşa. 

— Cred ceea ce li se spune, continuă Miss Marple. Da, într- 
adevăr, au tendinţa de a crede tot ce li se spune, adăugă ea, 
apoi întrebă tăios: Cine v-a spus poveştile acestea despre 
India şi despre drogarea soţilor? Nu cumva maiorul 
Palgrave? Adăugă ea pe neaşteptate. 

Jackson fu luat prin surprindere. 

— Păi... Da. De fapt, da, el mi-a spus. Mi-a spus o mulţime 
de poveşti de acest fel. Bineînţeles că majoritatea se 


întâmplaseră cu mult înainte de a se fi născut el, însă părea 
că ştie despre ce vorbeşte. 

— Maiorul Palgrave era convins că ştie totul despre toate. 
Era deseori prolix în ceea ce povestea oamenilor, rosti Miss 
Marple dând gânditoare din cap. Avem o mulţime de dileme 
în ceea ce priveşte persoana sa. 

În acel moment, se auzi un sunet din dormitor. Miss 
Marple îşi întoarse capul. Se întoarse în dormitor. O văzu pe 
Lucky Dyson chiar în faţa uşii... 

— Eu... O! Nu ştiam că sunteţi aici, domnişoară Marple. 

— M-am dus puţin la baie, se scuză Miss Marple, cu 
demnitate şi cu rezervă victoriană. 

Încă ascuns în baie, Jackson zâmbi. Modestia victoriană i 
se păruse întotdeauna amuzantă. 

— Mă întrebam dacă n-aţi vrea să stau eu puţin cu Molly, 
se oferi Lucky. Doarme, nu-i aşa? Întrebă ea arătând spre 
pat. 

— Aşa cred, răspunse Miss Marple. Dar e în regulă. Du-te 
şi distrează-te, draga mea. Am crezut că te-ai dus şi tu în 
expediţie. 

— Aşa intenţionam. Însă, chiar la plecare, m-a apucat o 
durere atât de puternică de cap, încât am renunţat. Aşa că 
m-am gândit să mă fac utilă. 

— Foarte drăguţ din partea ta, spuse Miss Marple, 
reaşezându-se pe pat şi reluându-şi lucrul de mână, însă mi- 
e foarte bine aici. 

Lucky ezită preţ de câteva momente, apoi se întoarse şi 
ieşi din cameră. Miss Marple aşteptă puţin, apoi intră tiptil 
în baie, însă Jackson plecase, fără îndoială pe cealaltă uşă. 
Miss Marple luă cutia cu cremă de faţă pe care o ţinuse el 
în mână mai devreme şi o strecură în buzunar. 

Capitolul 22. 

Un bărbat în viaţa ei? 

Se dovedi că nu era chiar aşa de uşor cum crezuse Miss 
Marple să ai o discuţie cu doctorul Graham. lar ea era 
extrem de atentă să nu îl abordeze direct, pentru a nu-i da 


de înţeles cât de importante erau întrebările pe care dorea 
să i le adreseze. 

Tim se întorsese să aibă grijă de Molly, iar Miss Marple îi 
promisese că îl va înlocui pe parcursul cinei, când prezenţa 
acestuia era necesară în sala de mese. El o asigurase că 
doamna Dyson era dispusă să o înlocuiască, ba chiar şi 
doamna Hyllingdon, însă Miss Marple îi spusese ferm că 
amândouă erau femei tinere şi că le plăcea să se distreze, 
pe când ea se mulțumea să ia mai devreme o cină uşoară, în 
felul acesta împăcând pe toată lumea. Tim îi mulţumi încă o 
dată cu căldură. Plimbându-se fără un scop precis în jurul 
hotelului şi pe aleea care lega diverse bungalow-uri, printre 
care şi al doctorului Graham, Miss Marple încercă să 
plănuiască următoarea etapă a investigaţiei ei. 

Avea o mulţime de idei confuze şi contradictorii în minte, 
iar acest lucru nu-i plăcea deloc. 'Toată povestea asta 
începuse destul de clar. Maiorul Palgrave, cu regretabila lui 
capacitate de a spune poveşti şi cu indiscreţia sa, deranjase 
în mod evident pe cineva care-l auzise, iar rezultatul fusese 
că murise în următoarele douăzeci şi patru de ore. Nu era 
nimic complicat în asta, se gândi Miss Marple. 

Dar după aceea, totul era complicat. 'Totul indica în prea 
multe direcţii concomitent. Trebuia să admită că nu putea 
să creadă nici un cuvânt din câte auzise, că nu putea avea 
încredere în nimeni şi că multe persoane cu care discutase 
semănau, din păcate, cu anumite persoane din St Mary 
Mead şi acest lucru n-o ajuta să ajungă nicăieri. 

Se concentră asupra victimei. Cineva urma să fie ucis, iar 
ea avea din ce în ce mai conturat sentimentul că ştia cine 
era criminalul. Fusese ceva. Ceva din ce auzise? Observase? 
Văzuse? 

Ceva din ceea ce îi spusese cineva avea însemnătate 
pentru cazul de faţă. Joan Prescott? Joan Prescott spusese o 
mulţime de lucruri. Scandal? Bârfe? Oare ce anume îi 
spusese Joan Prescott? 


Gregory Dyson, Lucky - Miss Marple stărui în jurul lui 
Lucky. Lucky fusese implicată activ în moartea primei soţii a 
lui Gregory Dyson - de acest lucru era convinsă datorită firii 
sale suspicioase. Totul conducea la ea. Oare victima 
predestinată în legătură cu care se îngrijora era Gregory 
Dyson? Oare Lucky intenţiona să îşi încerce norocul cu alt 
soţ şi din această cauză nu îşi dorea doar libertatea, ci şi o 
moştenire frumuşică pe care ar fi obținut-o dacă devenea 
văduva lui Gregory Dyson? 

— Pe bune, acum! Îşi zise Miss Marple. Asta e doar o 
întâmplare. Sunt stupidă. Ştiu bine că sunt stupidă. 
Adevărul trebuie să fie foarte clar, dacă ar putea curăța 
cineva mizeria. Asta e problema, e prea multă mizerie. 

— Vorbiţi singură? Întrebă domnul Rafiel. 

Miss Marple tresări. Nu-i auzise când se apropiaseră. Era 
susţinut de Esther Walters şi cobora încet pe terasă dinspre 
bungalow-ul său. 

— Chiar nu v-am auzit venind, domnule Rafiel. 

— Vi se mişcau buzele. Ce s-a ales de urgenţa pe care o 
aveaţi? 

— Încă este o urgenţă, zise Miss Marple. Numai că mi-e 
imposibil să înţeleg ceva ce e cu siguranţă clar ca lumina 
zilei. 

— Mă bucur că e chiar atât de simplu. Ei bine, dacă aveţi 
nevoie de ajutor, puteţi conta pe mine. 

Îşi întoarse capul când îl văzu pe Jackson apropiindu-se. 

— lată-te, Jackson. Pe unde dracu' ai umblat? Nu eşti 
niciodată prin preajmă atunci când am nevoie de tine. 

— Îmi pare rău, domnule Rafiel. Vă duc jos, pe terasă, 
domnule? Întrebă el, strecurându-şi umărul cu dexteritate 
sub braţul domnului Rafiel. 

— Mă poţi duce la bar, răspunse domnul Rafiel. În regulă, 
Esther, poţi merge să te schimbi în haine de seară. Ne 
vedem pe terasă în jumătate de oră. 

Apoi plecă însoţit de Jackson. Doamna Walters se prăbuşi 
pe scaunul de lângă Miss Marple, frecându-şi uşor mâna. 


— Deşi nu pare greu, mi-a amorţit mâna, zise ea. Nu v-am 
văzut în această după-amiază, Miss Marple. 

— Aşa este, am stat cu Molly Kendal, explică Miss Marple. 
Pare mult mai bine acum. 

— Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, niciodată n-a dus-o prea 
rău, zise Esther Walters. 

Miss Marple ridică mirată din sprâncene. Tonul lui Esther 
Walters fusese în mod deliberat rece. 

— Vreţi să spuneţi că încercarea ei de suicid... 

— Nu cred că a încercat să se sinucidă, replică Esther 
Walters. Nu cred că a luat o supradoză de somnifere şi sunt 
convinsă că doctorul Graham ştie foarte bine acest lucru. 

— Mi-aţi stârnit interesul, zise Miss Marple. Mă întreb ce 
anume vă face să spuneţi asta. 

— Pentru că sunt aproape sigură că aşa stau lucrurile. O, e 
ceva ce se întâmplă deseori. Este o modalitate, presupun, 
de a atrage atenţia, continuă Esther Walters. 

— O să vă pară rău când voi muri”? Cită Miss Marple. 

— Ceva de genul acesta, fu de acord Esther Walters, deşi 
nu cred că acesta a fost motivul în cazul de faţă. Acesta este 
lucrul pe care-l faci când soţul tău nu-ţi dă atenţie, iar tu ţii 
foarte mult la el. 

— Nu credeţi că Molly Kendal ţine la soţul ei? 

— Păi, zise Esther Walters, dumneavoastră credeţi? 

Miss Marple reflectă asupra răspunsului. 

— Mai degrabă am pornit de la ideea că ţine la el, zise ea. 
Poate că m-am înşelat, adăugă ea după o scurtă pauză. 

Esther Walters zâmbi ambiguu în felul ei caracteristic. 

— Ştiţi, am aflat câte ceva despre ea. Toată povestea. 

— De la domnişoara Prescott? 

— O, făcu Esther, de la câţiva oameni. Despre un bărbat 
din viaţa ei. Era foarte ataşată de el. Însă familia ei era cu 
totul împotriva lui. 

— Da, zise Miss Marple, am auzit şi eu asta. 

— Apoi s-a măritat cu Tim. Poate că ţinea la el într-un fel. 
Însă celălalt bărbat nu a cedat. Chiar mă întreb dacă n-a 


venit după ea până aici. 

— Nu mai spuneţi! Dar cine ar putea fi? 

— Nu am nici cea mai vagă idee, zise Esther. În plus, îmi 
imaginez că a fost extrem de precaut, în cazul în care a 
făcut-o. 

— Credeţi că încă mai ţine la celălalt bărbat? 

Esther ridică din umeri. 

— Îndrăznesc să spun că e soi rău, spuse ea, însă acesta 
este genul de om care ştie să intre pe sub pielea unei femei 
şi să nu mai iasă de acolo. 

— Nu aţi aflat ce fel de om era, cu ce se ocupa, astfel de 
amănunte? 

Esther clătină din cap. 

— Nu. Oamenii lansează tot felul de ipoteze, însă nu te poţi 
lua după astfel de lucruri. Poate că era căsătorit. Poate că 
de aceea nu-l plăcea familia ei sau poate că era într-adevăr 
soi rău. Poate că avea patima băuturii. Poate că avea 
probleme cu legea - nu ştiu. Dar încă mai ţine la el. Sunt 
sigură de acest lucru. 

— Aţi auzit ceva, aţi văzut ceva? Se hazardă Miss Marple. 

— Ştiu ce vorbesc! Replică Esther cu vocea aspră şi dură. 

— Aceste crime... Începu Miss Marple. 

— Nu puteţi să uitaţi de ele? Zise Esther. L-aţi amestecat şi 
pe domnul Rafiel în povestea asta. Nu le puteţi... Pur şi 
simplu ignora? Oricum n-o să mai aflaţi nimic, sunt sigură. 

Miss Marple se uită la ea. 

— Credeţi că ştiţi totul, nu-i aşa? Îi zise ea. 

— Da, cred că ştiu. Sunt aproape sigură. 

— Atunci nu credeţi că ar trebui să spuneţi ceea ce ştiţi, să 
faceţi ceva? 

— De ce ar trebui? La ce bun? N-aş putea dovedi nimic. 
Oricum, ce s-ar întâmpla? În zilele noastre oamenii ies aşa 
de repede de la închisoare! Spun că nu au fost în 
deplinătatea facultăţilor mintale. Stai câţiva ani la răcoare, 
apoi eşti ca nou. 


— Să zicem că, dacă nu spuneţi ceea ce ştiţi, mai moare 
cineva? 

Ester scutură cu convingere din cap. 

— Nu se va întâmpla asta, zise ea. 

— Nu puteţi fi sigură. 

— Sunt sigură. Şi, oricum, nu văd cine anume... Se 
încruntă, apoi continuă: Oricum, poate că este într-adevăr 
vorba de iresponsabilitate. Poate că nu ai ce-i face - nu, 
dacă eşti instabil psihic. O, nu ştiu. Cred că cel mai bine ar fi 
să plece cu acel bărbat, oricine ar fi el, iar după aceea vom 
putea da uitării toate cele întâmplate. 

Se uită apoi la ceas şi sări ca arsă. 

— Trebuie să mă duc să mă schimb. 

Miss Marple rămase aşezată, privind în urma ei. 
Pronumele, se gândi ea, creau întotdeauna confuzii, iar 
când era vorba de femei ca Esther Walters, lucrurile 
deveneau şi mai complicate. Avea oare Esther motive să 
creadă că o femeie i-a ucis pe maiorul Palgrave şi pe 
Victoria? Aşa părea. Miss Marple cântări informaţiile. 

— A, Miss Marple! Staţi aici singură şi nici măcar nu 
tricotaţi? 

Era însuşi doctorul Graham, cel pe care îl căutase atât de 
mult fără succes! Şi iată-l dornic să ia loc şi să converseze 
cu ea. „Nu va sta mult, se gândi Miss Marple, pentru că ţine 
să se schimbe pentru cină şi mănâncă, de obicei, destul de 
devreme.” Îi explică faptul că stătuse de veghe lângă patul 
lui Molly Kendal toată după-amiaza. 

— E incredibil ce repede şi-a revenit. 

— Păi, zise doctorul Graham, nici nu e surprinzător. Ştiţi, 
nu a luat o doză prea mare de somnifere. 

— O, am înţeles că a luat cam jumătate de cutie. 

Doctorul Graham zâmbi indulgent. 

— Nu, zise el, nu cred că a luat atât de multe. Îndrăznesc 
să spun că intenţiona să le ia, însă s-a răzgândit în ultimul 
moment şi le-a aruncat. Chiar atunci când zic că vor să se 
sinucidă, cei mai mulţi oameni nu doresc de fapt să facă 


acest lucru. Până la urmă nu iau toată doza. Nue 
întotdeauna un act conştient, ci mai degrabă o măsură de 
precauţie din partea subconştientului. 

— O, bănuiesc că ar putea fi şi un act conştient. Adică să 
vrei ca lucrurile să arate ca şi cum... 

— Da, tot ce se poate, zise doctorul Graham. 

— Dacă ea şi Tim s-ar fi certat, de exemplu? 

— Ei nu se ceartă niciodată. Par foarte atenţi unul cu 
celălalt. Deşi cred că se poate întâmpla şi să se certe. Da, 
cred că este în afara oricărui pericol acum. S-ar putea scula 
din pat să se apuce de treabă, ca de obicei. 

Zicând asta, doctorul se ridică, o salută cu o mişcare a 
capului, apoi plecă spre hotel. Miss Marple rămase aşezată. 
Prin minte îi treceau tot felul de gânduri - cartea de sub 
salteaua lui Molly, felul în care Molly se prefăcuse că 

doarme... 

Apoi se întoarse la început - la maiorul Palgrave... Ceva 
nu-i dădea pace. Ceva ce avea legătură cu maiorul 
Palgrave... Ce păcat că nu-şi amintea despre ce era vorba! 

Capitolul 23. 

Ultima zi. 

! 

„lar seara şi dimineaţa au fost ultima zi”, îşi zise Miss 
Marple. 

Apoi, uşor confuză, se îndreptă în scaunul ei. Aţipise, un 
lucru incredibil, dat fiind că orchestra începuse să cânte şi 
oricine ar fi adormit când cânta orchestra trebuia să fie 
foarte obişnuit cu ea - deşi, se gândi Miss Marple, şi ea se 
obişnuise cu locul acesta. Oare la ce se gândise? Ultima zi? 
Prima zi. Asta trebuia să fie! Nu aceasta era prima zi. 
Probabil că nu era nici ultima. 

Îşi îndreptă din nou ţinuta. Adevărul era că se simţea 
foarte obosită. Toată această nelinişte, acest sentiment că 
eşuase... Îşi aminti fără nici o plăcere de privirea şireată pe 
care i-o aruncase Molly din spatele pleoapelor 
întredeschise. Oare ce fusese în capul acestei fete? Cât de 


diferite fuseseră lucrurile la început! Tim Kendal şi Molly, 
un cuplu care părea atât de fericit! Soții Hillingdon, atât de 
drăguţi, atât de bine-crescuţi, atât de „cumsecade”, cum se 
spune în mod obişnuit. Jovialul şi extravertitul Greg Dyson 
şi vesela şi stridenta Lucky, care vorbea vrute şi nevrute, 
mulţumită de ea însăşi şi de lumea din jurul ei! Patru 
persoane care se înțelegeau atât de bine! Reverendul 
Prescott, acel om bun şi amabil. Joan Prescott, uşor acidă, 
însă, în esenţă, o femeie drăguță, iar femeile drăguţe se 
amuză cu bârfe nevinovate. Ele trebuie să ştie ce se 
întâmplă, să ştie că doi plus doi fac patru şi, la nevoie, cinci! 
Astfel de femei simt incapabile să facă rău. Era adevărat că 
aveau o gură bogată, însă, dacă aveai nevoie de ajutor, erau 
primele care săreau să ţi-l ofere. Domnul Rafiel, o 
personalitate, un om cu caracter puternic, un bărbat pe 
care în nici un caz nu-l va uita. Însă Miss Marple credea că 
mai ştie ceva despre domnul Rafiel. 

Doctorii îl abandonaseră de nenumărate ori, aşa cum 
spusese chiar el, însă de data aceasta fuseseră mai siguri în 
pronosticuri. Domnul Rafiel ştia că zilele îi erau numărate. 
Cunoscând acest lucru, avea oare ceva de făcut? Miss 
Marple reflectă asupra întrebării. S-ar putea ca acest 
răspuns să fie important. Ce anume îi zisese cu vocea puţin 
cam tare şi puţin cam sigură? Miss Marple era foarte 
pricepută în descifrarea tonalităţii vocii. Ascultase foarte 
mult la viaţa ei. 

Domnul Rafiel îi spusese ceva ce nu era adevărat. Miss 
Marple se uită în jurul ei. Aerul nopţii, parfumul discret al 
florilor, mesele cu luminiţele lor, femeile cu rochii frumoase, 
Evelyn într-una de culoare indigo cu imprimeu alb, Lucky 
într-o rochie mulată de culoare albă, care îi punea în 
evidenţă părul auriu. Toată lumea părea veselă şi plină de 
viaţă în seara aceea. Până şi lim Kendal zâmbea. Trecu pe 
lângă masa ei şi îi zise: 

— Nu cred că v-aş putea mulţumi îndeajuns pentru ce aţi 
făcut. Molly şi-a revenit. Doctorul zice că de mâine se poate 


ridica din pat. 

Miss Marple îi zâmbi şi zise că se bucură să audă 
asemenea veşti. Cu toate acestea, găsi destul de greu 
puterea să zâmbească. Cu siguranţă că era obosită... 

Se ridică şi se îndreptă spre bungalow-ul ei. I-ar fi plăcut 
să continue să se gândească, să pună lucrurile cap la cap, 
să încerce să îşi amintească, să facă legătura între diverse 
evenimente, cuvinte şi priviri. Dar nu se simţea în stare să 
facă asta. Mintea ei obosită se răsculase. Îi zicea: „Somn! Ai 
nevoie de somn!” 

Miss Marple se dezbrăcă, se băgă în pat, citi câteva 
versuri din Tomas ă Kempis, carte pe care o ţinea pe 
noptieră, apoi stinse lumina. În întuneric, spuse o 
rugăciune. Omul nu poate să se descurce singur, are nevoie 
de ajutor. „Nu se va întâmpla nimic noaptea aceasta”, 
murmură ea. 

II 

Miss Marple se trezi brusc şi se ridică în capul oaselor. 
Inima îi bătea cu putere. Aprinse lumina şi se uită la micul 
ceas de lângă pat. Era ora 02.00. Era ora 02.00, iar afară 
lumea desfăşura frenetic o anumită activitate. Se ridică, îşi 
puse halatul şi papucii şi îşi legă o eşarfă de lână în jurul 
capului, apoi ieşi să vadă ce se întâmpla. Văzu oameni 
mişunând încoace şi încolo cu lanterne în mână. Printre ei îl 
recunoscu pe reverendul Prescott şi merse la el. 

— Ce se întâmplă? 

— O, Miss Marple! E vorba de doamna Kendal. Când soţul 
ei s-a trezit, a văzut că aceasta se trezise, se ridicase din 
pat şi dispăruse. Acum o căutăm. 

Zicând acestea, plecă în mare grabă. Miss Marple merse 
încet în urma lui. Unde dispăruse Molly? De ce? Plănuise 
oare totul, să se facă nevăzută de îndată ce nu mai era 
păzită, iar soţul ei era cufundat în somn? Care să fi fost 
motivul? 

Oare era vorba de alt bărbat, aşa cum sugerase Esther 
Walters? Dacă aşa stăteau lucrurile, oare despre cine era 


vorba? Sau era un alt motiv, mult mai sinistru? 

Miss Marple continuă să meargă, privind în jurul ei, 
uitându-se prin tufişuri. Apoi, brusc, auzi o chemare slabă: 

— Aici... Pe aici... 

Strigătul venise dinspre hotel. Probabil că de lângă pârâul 
care se vărsa în mare. Merse în direcţia aceea cât de 
repede putu. 

Nu erau chiar atât de mulţi căutători cum crezuse la 
început. Probabil că majoritatea oamenilor dormeau în 
bungalow-urile lor. Văzu că undeva, pe malul pârâului, se 
aflau doi oameni. Cineva o împinse, aruncând-o aproape la 
pământ. Era Tim Kendal. După câteva momente, îl auzi 
strigând: 

— Molly! Doamne, Molly! 

Abia după un minut-două reuşi şi Miss Marple să se 
alăture grupului. Grupul era format din unul dintre 
chelnerii cubanezi, Eveyln Hillingdon şi două fete din 
partea locului. Se dăduseră deoparte ca să îi facă loc lui 
Tim. Miss Marple sosi chiar când acesta se aplecă să se uite. 

— Molly... 

Tim căzu în genunchi. Miss Marple văzu cadavrul tinerei 
zăcând în pârâu, cu faţa în apă, cu părul auriu răsfirat pe 
suprafaţa verde a şalului brodat care îi acoperea umerii. 
Datorită frunzelor şi a vegetației de pe fundul pârâului, 
scena părea desprinsă din Hamlet, cu Molly în rolul Ofeliei 
moarte... 

Când Tim întinse mâna să o atingă, Miss Marple, 
păstrându-şi firea, preluă controlul şi vorbi ferm şi 
autoritar: 

— Domnule Kendal, n-o mutaţi de acolo, zise ea. Nu 
trebuie să fie mutată. 

Tim se întoarse uluit spre ea. 

— Dar... Trebuie să... E Molly. Trebuie să... 

Evelyn Hillingdon îl atinse pe umăr. 

— E moartă, Tim. Nu i-am schimbat poziţia, însă i-am luat 
pulsul. 


— Moartă? Întrebă neîncrezător Tim. Moartă? Adică s-a 
înecat? 

— Mi-e teamă că da. Aşa pare. 

— Dar de ce? Întrebă el izbucnind într-un hohot de plâns. 
De ce? Era aşa de fericită de dimineaţă! Vorbea despre ce 
vom face mâine. De ce a trebuit s-o cuprindă moartea 
aceasta înfiorătoare? De ce a trebuit să se strecoare afară 
din pat, să fugă prin noapte, să coboare aici şi să se înece? 
Ce suferinţă avea, de ce era nefericită? De ce mie nu mi-a 
putut spune nimic? 

— Nu ştiu, dragul meu, rosti Evelyn cu voce blândă. Nu 
ştiu. 

Miss Marple spuse: 

— Să-l cheme cineva pe doctorul Graham. Şi să sune 
cineva la poliţie. 

— La poliţie? Râse Tim amar. La ce bun? 

— Poliţia trebuie să fie anunţată în cazul unei sinucideri, 
preciză Miss Marple. 

Tim se ridică încet în picioare. 

— Merg să-l chem pe Graham, rosti el cu voce gravă. Poate 
că se mai poate face ceva chiar şi acum, adăugă el 
îndreptându-se cu pas şovăielnic înspre hotel. 

Evelyn Hillingdon şi Miss Marple rămaseră una lângă alta 
uitându-se la fata moartă. 

— E prea târziu, constată ea dând din cap. E deja rece. 
Cred că e moartă de cel puţin o oră - poate şi de mai mult. 
E o adevărată tragedie. Cei doi păreau atât de fericiţi! 
Bănuiesc că era labilă psihic. 

— Nu, zise Miss Marple. Nu cred că era labilă psihic. 

Evelyn se uită la ea uimită. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Luna, care fusese până acum ascunsă în spatele unui nor, 
ieşi dintr-odată, trimițând o rază argintie spre părul răsfirat 
al lui Molly... 

Miss Marple scoase un țipăt. Se aplecă, se uită atent, apoi 
întinse mâna şi atinse părul auriu al lui Molly. Îi vorbi apoi 


lui Evelyn Hillingdon cu o voce complet schimbată: 

— Cred că ar trebui să cercetăm cu atenţie. 

Evelyn Hillingdon se uită la ea uluită. 

— Dar chiar dumneavoastră i-aţi spus lui lim că nu trebuie 
să atingă nimic. 

— Ştiu. Dar atunci luna era în spatele norilor. Nu 
văzusem... 

Arătă ceva cu degetul. Apoi, foarte încet, atinse părul 
blond şi îl desfăcu astfel încât să fie vizibile rădăcinile. 

Evelyn scoase un țipăt: 

— Lucky! Apoi, după un moment, repetă: Nu e Molly... E 
Lucky! 

Miss Marple dădu din cap. 

— Aveau părul de aceeaşi culoare, însă al ei, desigur, era 
negru la rădăcină pentru că era vopsit. 

— Dar de ce poartă şalul lui Molly? 

— 1 l-a admirat. Am auzit-o că dorea să-şi cumpere unul la 
fel. În mod evident, a făcut-o. 

— Aşadar, de aceea ne-am... Înşelat... 

Evelyn începu să plângă când văzu că Miss Marple o 
priveşte. 

— Cineva, zise Miss Marple, va trebui să-l anunţe pe soţul 
ei. 

După un moment de ezitare, Evelyn zise: 

— În regulă. O s-o fac eu. 

Se întoarse şi se pierdu printre palmieri. 

Miss Marple rămase o clipă nemişcată, apoi îşi întoarse 
capul foarte încet, zicând: 

— Da, domnule colonel Hillingdon? 

Edward Hillingdon apăru dintre copacii din spatele ei. 

— Ştiaţi că sunt aici? 

— V-am văzut umbra, spuse Miss Marple. 

Liniştea se aşternu între ei. 

Apoi el zise, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi: 

— Aşadar, până la urmă şi-a împins norocul prea departe. 

— Mi se pare că vă bucuraţi că a murit. 


— Vă surprinde? Ei bine, n-o să neg asta. Mă bucur că a 
murit. 

— Moartea e deseori soluţia problemelor noastre. 

Edward Hillingdon îşi întoarse încet capul. Miss Marple îi 
întâlni ochii calmi şi hotărâți. 

— Dacă socotiți cumva că... Zise el apropiindu-se de ea. 

Tonul lui devenise brusc ameninţător. 

Miss Marple îi replică liniştită: 

— Soţia dumneavoastră şi domnul Dyson trebuie să 
sosească dintr-un moment într-altul. Sau domnul Kendal, 
însoţit de doctorul Graham. 

Edward Hillingdon se relaxă. Se întoarse şi se uită în jos, 
la femeia moartă. 

Miss Marple plecă agale. Imediat ce se depărtă, mersul ei 
se înteţi. Se opri în apropierea bungalow-ului ei. Aici 
stătuse de vorbă cu maiorul Palgrave în acea zi. Aici 
începuse să caute în portofel fotografia cu criminalul. 

Îşi aminti cum ridicase privirea şi cum faţa îi devenise 
purpurie... „Atât de urât, aşa cum spusese senora de 
Caspearo. Are un ochi rău.” 

Un ochi rău... Ochi. Ochi. 

Capitolul 24. Nemesis. 

I 

Domnul Rafiel nu auzise nici alarmele, nici căutările din 
acea noapte. Dormea dus în pat şi sforăia încet, când fu 
prins de umeri şi scuturat cu putere. 

— Ei... Ce naiba... Ce dracu' se întâmplă? 

— Eu mi-s, zise Miss Marple, ignorând pentru prima dată 
regulile gramaticale. Deşi ar fi trebuit să folosesc un cuvânt 
cu un impact mai mare. Grecii, cred, aveau un cuvânt 
pentru această noţiune. Nemesis, dacă nu mă-nşel. 

Domnul Rafiel se ridică pe perne cât de sus putu. Se uită 
lung la ea. Miss Marple, care stătea în lumina lunii, purtând 
pe cap o eşarfă de lână de culoare roz pal, nu arăta nici pe 
departe a Nemesis. 


— Aşadar, sunteţi Nemesis, nu-i aşa? Zise domnul Rafiel 
după o scurtă pauză. 

— Sper să fiu, cu ajutorul dumneavoastră. 

— Vă supăraţi dacă vă rog să-mi explicaţi despre ce vorbiţi 
acum, în toiul nopţii? 

— Cred că trebuie să acţionăm rapid. Foarte rapid. Am 
fost naivă. Foarte naivă. Trebuia să-mi dau seama de la bun 
început despre ce e vorba. Era atât de simplu! 

— Ce era uşor şi despre ce e vorba? 

— În timp ce dumneavoastră dormeaţi, s-au întâmplat 
foarte multe lucruri pe aici, zise Miss Marple. A fost găsit un 
cadavru. La început am crezut că este al lui Molly Kendal. 
Nu era aşa, era Lucky Dyson. Înecată în pârâu. 

— Lucky? Se miră domnul Rafiel. Înecată, ă? În pârâu. S-a 
sinucis sau a înecat-o cineva? 

— A înecat-o cineva, zise Miss Marple. 

— Înţeleg. Cel puţin, aşa cred. Asta aţi vrut să spuneţi 
afirmând că era simplu? Greg Dyson a fost întotdeauna 
favoritul numărul unu şi chiar el s-a dovedit a fi. Nu-i aşa? 
Asta credeţi? Şi vă temeţi că ar putea scăpa basma curată. 

Miss Marple trase aer în piept. 

— Domnule Rafiel, aveţi încredere în mine? Trebuie să 
împiedicăm comiterea altei crime. 

— Am crezut că aţi spus că a fost deja comisă. 

— Acea crimă a fost comisă din greşeală. O altă crimă e pe 
cale să fie comisă dintr-un moment într-altul. Nu avem timp 
de pierdut. Trebuie s-o împiedicăm. Trebuie să plecăm 
chiar acum. 

— Vă e uşor să vorbiţi aşa, zise domnul Rafiel. „Noi” 
spuneţi? Ce credeţi că aş putea face eu? Nu pot nici să 
merg fără ajutor. Ce aş putea face eu ca să împiedic o 
crimă? Dumneavoastră aveţi cam o sută de ani, iar eu sunt 
un moş ramolit. 

— Eu mă gândeam să apelaţi la ajutorul lui Jackson, 
sugeră Miss Marple. Jackson va face tot ce-i cereţi, nu-i 
aşa? 


— Aşa este, zise domnul Rafiel, mai ales dacă-i promit că-l 
voi recompensa. Asta doriţi? 

— Da. Spuneţi-i să vină cu mine şi să-mi asculte ordinele. 

Domnul Rafiel se uită la ea preţ de vreo şase secunde, apoi 
zise: 

— Se aranjează! Bănuiesc că îmi asum unul dintre cele 
mai mari riscuri din viaţa mea. Ei bine, n-o să fie nici 
primul, nici ultimul. Jackson, strigă el, apăsând totodată 
soneria de lângă pat. 

Jackson apăru din camera de alături în mai puţin de 
treizeci de secunde. 

— Aţi sunat, domnule? S-a întâmplat ceva? Se opri apoi 
uitându-se lung la Miss Marple. 

— Uite ce este, Jackson, vei face exact ce îţi spun eu. O vei 
însoţi pe Miss Marple. Te vei duce acolo unde te duce ea şi 
vei face exact ce îţi spune să faci. Vei asculta orice ordin îţi 
va da. Ai înţeles? 

— Eu... 

— Ai înţeles? 

— Da, domnule. 

— Şi pentru efort, zise domnul Rafiel, voi avea grijă să te 
răsplătesc cum se cuvine. Nu vei rămâne în pierdere. 

— Vă mulţumesc, domnule. 

— Haide, domnule Jackson, îl îndemnă Miss Marple. Îi vom 
spune doamnei Walters să vină la dumneavoastră, zise ea 
întorcându-se spre domnul Rafiel. Vă va ajuta să vă ridicaţi 
din pat şi vă va aduce şi pe dumneavoastră. 

— Unde să mă aducă? 

— În bungalow-ul soţilor Kendal, zise Miss Marple. Cred că 
Molly se va întoarce acolo. 

II 

Molly venea pe poteca dinspre mare. Privea fix înainte. 
Ofta încet din când în când... 

Urcă treptele terasei, se opri puţin, apoi deschise uşa şi 
intră în dormitor. Luminile erau aprinse, însă camera era 
goală. 


Molly străbătu camera şi se duse să se aşeze pe pat. 
Rămase aşa câtva timp, trecându-şi mâna peste frunte şi 
încruntându-se. 

Apoi privi atent în jurul ei, îşi strecură mâna sub saltea şi 
scoase cartea care era ascunsă acolo. Se aplecă peste ea 
pentru a găsi paginile pe care le dorea. 

Apoi înălţă capul când auzi paşi de afară. Cu o mişcare 
rapidă şi vinovată, ascunse cartea la spate. 

Tim Kendal, gâfâind de la efort, intră şi răsuflă uşurat când 
O văzu. 

— Slavă Domnului! Pe unde ai umblat, Molly? Te-am căutat 
peste tot. 

— M-am dus la pârâu. 

— "Te-ai dus... Zise el oprindu-se brusc. 

— Da. M-am dus la pârâu. Dar n-am putut aştepta acolo. 
N-am putut. Era cineva în apă. Mort. 

— Vrei să spui... Ştii că am crezut că tu eşti? Abia acum 
am aflat că de fapt era Lucky. 

— N-am omorât-o eu. Trebuie să mă crezi, Tim, n-am 
omorât-o eu. Sunt sigură că n-am omorât-o eu... Mi-aş fi 
amintit dacă aş fi făcut-o, nu-i aşa? 

Tim se lăsă pe celălalt capăt al patului. 

— N-ai făcut-o? Eşti sigură că n-ai făcut-o? Nu, nu, 
bineînţeles că n-ai făcut-o! Apoi zise calm: Nu începe să 
gândeşti aşa, Molly. Lucky s-a înecat. Bineînţeles că s-a 
sinucis. Hillingdon rupsese relaţia cu ea. S-a dus la pârâu şi 
s-a aşezat în apă, cu faţa în jos. 

— Lucky n-ar face aşa ceva. N-ar face niciodată aşa ceva. 
Dar nu eu am omorât-o. Jur că n-am făcut-o eu. 

— Draga mea, bineînţeles că nu tu ai făcut-o! 

Tim o îmbrăţişă, însă ea se desprinse din braţele lui. 

— Urăsc acest loc. Trebuia să fie doar soare şi distracţie. 
Părea să fie doar soare şi distracţie. Dar nu a fost deloc aşa. 
În schimb, e o umbră, o umbră mare şi neagră... Iar eu sunt 
în ea - şi nu pot ieşi... 

Aproape că striga. 


— Ş$şş, Molly! Pentru numele lui Dumnezeu, linişteşte-te! 

Tim intră în baie şi se întoarse cu un pahar. 

— Uite! Bea asta. Te va linişti. 

— Eu... Nu pot bea nimic. Îmi clănţăne dinţii. 

— Ba da, poţi, draga mea. Stai jos. Aici, pe pat. O luă în 
braţe. Apropie paharul de buzele ei şi îi spuse: Uite, bea.-l. 

De dincolo de uşa de sticlă se auzi o voce. 

— Jackson, rosti Miss Marple clar. Du-te. Ia-i paharul din 
mână şi ţine-l strâns. E puternic şi s-ar putea să reacționeze 
violent din cauza situaţiei în care se află. 

Jackson avea câteva calităţi notabile. În primul rând, îi 
plăceau banii, iar şeful lui, care era o persoană impozantă şi 
autoritară, îi promisese bani. În al doilea rând, era un 
bărbat cu musculatura dezvoltată de exerciţiile pe care le 
făcea. În al treilea rând, ştia că datoria lui era să acţioneze, 
nu să gândească. 

Rapid ca un fulger, străbătu camera. Cu o mână îiluă lui 
Tim paharul pe care îl ţinea în dreptul buzelor lui Molly, iar 
cu cealaltă îl imobiliză. Îi strânse rapid de încheietura 
mâinii şi îl făcu să dea drumul la pahar. Tim se întoarse să 
riposteze, însă strânsoarea era prea puternică. 

— Ce naiba... Dă-mi drumul. Dă-mi drumul. Ai înnebunit? 
Ce crezi că faci? 

Tim se luptă cu îndârjire. 

— 'Ţine-l bine, Jackson, îi ceru Miss Marple. 

— Ce se întâmplă? Care e problema? Întrebă domnul 
Rafiel, făcându-şi apariţia în cameră sprijinit de Esther 
Walters. 

— Dumneavoastră întrebaţi ce se întâmplă? Strigă Tim. 
Valetul dumneavoastră şi-a ieşit complet din minţi, asta s-a 
întâmplat. Spuneţi-i să mă lase în pace. 

— Nu, zise Miss Marple. 

Domnul Rafiel se întoarse către ea. 

— Haide, vorbeşte, Nemesis, zise el. Trebuie să aflăm 
sentinţa. 


— Am fost naivă şi proastă, răspunse Miss Marple, dar 
acum nu mai sunt proastă. Când conţinutul acelui pahar din 
care încerca s-o convingă pe soţia lui să bea va fi analizat - 
jur pe sufletul meu - veţi descoperi că lichidul conţine o 
doză letală de narcotice. Vedeţi dumneavoastră, este 
aceeaşi formulă din povestea maiorului Palgrave. O soţie 
depresivă încearcă să se sinucidă, soţul intervine la timp şi 
o salvează, însă a doua oară reuşeşte. Da, este exact 
aceeaşi formulă. Maiorul Palgrave mi-a spus povestea şi a 
scos o fotografie, apoi şi-a ridicat privirea şi s-a uitat... 

— Peste umărul dumneavoastră drept, continuă domnul 
Rafiel. 

— Nu, zise Miss Marple scuturând din cap. N-a văzut 
nimic peste umărul meu drept. 

— Ce tot spuneţi acolo? Mi-aţi zis că... 

— V-am dezinformat. M-am înşelat amarnic. Mai naivă de 
atât nu puteam fi. Maiorul Palgrave părea că se uită peste 
umărul meu drept, privind, într-adevăr spre ceva... Însă nu 
putea vedea nimic în acea direcţie pentru că se uita prin 
ochiul său stâng, iar ochiul său stâng era de sticlă. 

— Îmi amintesc - avea un ochi de sticlă, zise domnul Rafiel. 
Uitasem sau, mai degrabă, am luat de bun ce mi-aţi spus 
dumneavoastră. Vreţi să spuneţi că nu vedea nimic? 

— Bineînţeles că vedea, zise Miss Marple. Vedea foarte 
bine, însă doar cu un ochi. Ochiul cu care vedea era cel 
drept. Aşa că, vedeţi dumneavoastră, probabil că se uita la 
ceva sau la cineva nu în dreapta, ci în stânga mea. 

— Era cineva în stânga dumneavoastră? 

— Da, zise Miss Marple. Tim Kendal şi soţia sa stăteau la o 
masă nu departe de mine. Masa lor era lângă un tufiş de 
hibiscus. Se uitau peste registrele contabile. Aşa că vi-l 
puteţi imagina pe maior ridicându-şi privirea. Este adevărat 
că ochiul său de sticlă se uita peste umărul meu drept, însă 
ceea ce a văzut de fapt a fost un bărbat aşezat lângă un 
tufiş de hibiscus - faţa era aceeaşi, poate puţin mai în 
vârstă, însă era faţa bărbatului din fotografie. Tot lângă un 


hibiscus. Tim Kendal auzise povestea pe care maiorul o 
spunea şi remarcase că acesta îl recunoscuse. Aşa că, 
desigur, trebuia să-l omoare. Mai târziu a trebuit s-o 
omoare şi pe Victoria, pentru că aceasta îl văzuse punând 
flaconul cu pastile în camera maiorului. Nu suspectase 
nimic pe moment, pentru că era normal ca Tim Kendal să 
intre cu diverse ocazii în bungalow-urile oaspeţilor săi. 
Poate că înapoia ceva ce fusese uitat pe masa din 
restaurant. Însă Victoria se mai gândise la asta şi îi pusese 
nişte întrebări, aşa că trebuia să scape de ea. Dar aceasta 
este adevărata crimă, crima pe care o plănuise. Vedeţi 
dumneavoastră, el este specializat în ucis soţii. 

— Ce sunt tâmpeniile astea, ce... Strigă Tim Kendal. 

Pe neaşteptate, se auzi un strigăt sălbatic. Esther Walters 
se desprinse de domnul Rafiel, aproape aruncându-l pe 
acesta pe jos, şi se năpusti în cameră. Trase apoi în van de 
Jackson. 

— Dă-i drumul, dă-i drumul! Nu e adevărat. Nimic nu e 
adevărat. Tim... Dragul meu Tim, ştiu că n-ai putut face aşa 
ceva. Ştiu că n-ai face asta. E numai vina fetei îngrozitoare 
cu care te-ai căsătorit. Ea a răspândit minciuni despre tine. 
Nu sunt adevărate. Nimic nu e adevărat. Eu te cred şi am 
încredere în tine. Nu voi crede niciodată un cuvânt din ceea 
ce spune. Eu voi... 

În acel moment, Tim Kendal îşi pierdu controlul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mai taci, câţea 
nenorocită! Zise el. Chiar nu poţi să-ţi ţii fleanca? Ţii morţiş 
să mă vezi legănându-mă în ştreang? Taci din gură! 
Închide-ţi gura aia mare şi urâtă. 

— Biete fiinţe fără minte, zise încet domnul Rafiel. Deci 
asta era! 

Capitolul 25. 

Miss Marple îşi foloseşte imaginaţia 

— Deci asta era! Exclamă domnul Rafiel. 

EI şi Miss Marple stăteau de vorbă. 

— Avea o relaţie cu Tim Kendal, nu-i aşa? 


— Cu indulgență o poţi numi o relaţie, zise Miss Marple pe 
un ton oficial. După părerea mea, era mai degrabă un 
ataşament romantic, întreţinut de speranţa că se vor 
căsători într-o bună zi. 

— Când, după moartea soţiei lui? 

— Nu cred că biata Esther Walters ştia că Molly avea să 
moară, zise Miss Marple. Cred că doar a crezut povestea pe 
care i-a spus-o Tim despre Molly, cum că era îndrăgostită de 
alt bărbat, care venise după ea aici şi mai cred că ea conta 
pe faptul că Tim va divorța în cele din urmă. În ceea ce o 
priveşte pe Esther, cred că totul era cuviincios şi 
respectabil. Însă ea era foarte îndrăgostită de el. 

— Ei bine, nici nu e greu de înţeles. Era un tip arătos. Dar 
ce anume l-a atras pe ella ea - ştiţi şi asta? 

— Dumneavoastră ştiţi, nu-i aşa? Zise Miss Marple. 

— Îndrăznesc să spun că am o idee, dar nu-mi dau seama 
cum aţi aflat dumneavoastră de asta. Aşa cum stau 
lucrurile, nu înţeleg nici cum a putut afla Tim Kendal de 
asta. 

— Păi, cred că, cu puţină imaginaţie, v-aş putea explica 
totul, însă ar fi mai simplu dacă mi-aţi spune 
dumneavoastră mie. 

— N-am de gând să vă spun eu, zise domnul Rafiel. 
Spuneţi-mi dumneavoastră, dacă sunteţi atât de isteaţă. 

— Păi, mi se pare că v-am sugerat deja, începu Miss 
Marple, că valetul dumneavoastră, Jackson, are obiceiul de 
a vă cotrobăi printre acte, din când în când. 

— Se prea poate, încuviinţă domnul Rafiel, însă nu aş fi 
crezut că i-ar fi putut folosi ceva de acolo. M-am asigurat eu 
însumi de asta. 

— Bănuiesc că v-a citit testamentul, zise Miss Marple. 

— O, înţeleg. Da, da. Am la mine o copie a testamentului. 

— Mi-aţi spus, continuă Miss Marple, mi-aţi spus (întocmai 
ca Humpty Dumpty - clar şi răspicat) că nu i-aţi lăsat nimic 
lui Esther Walters prin testament. Aţi fost foarte categoric 
când aţi vorbit de ea şi de Jackson. Bănuiesc că era 


adevărat în cazul lui Jackson. Nu i-aţi lăsat nimic, însă i-aţi 
lăsat lui Esther Walters bani, deşi nu aveaţi de gând să-i 
daţi vreun indiciu în acest sens, nu-i aşa? 

— Da, aşa este, însă nu ştiu de unde ştiţi dumneavoastră 
asta. 

— Ei bine, din felul în care aţi insistat asupra acestui 
aspect, răspunse Miss Marple. Am o oarecare experienţă 
când vine vorba de minciuni. 

— Mă predau, zise domnul Rafiel. În regulă. I-am lăsat lui 
Esther 50 000 de lire. Ar fi fost o surpriză plăcută după 
moartea mea. Bănuiesc că, ştiind acest lucru, lim Kendal s- 
a decis s-o elimine pe actuala lui soţie cu o doză de ceva sau 
prin orice altă metodă şi apoi să se căsătorească cu cele 50 
000 de lire şi cu Esther Walters. Apoi să scape de ea mai 
încolo. Dar nu înţeleg cum de a aflat el că Eshter avea să 
moştenească 50 000 de lire. 

— I-a spus Jackson, desigur, zise Miss Marple. Ştiţi că cei 
doi erau amici. lim Kendal era amabil cu Jackson fără vreun 
motiv anume. Dar cred că pe lângă alte bârfe, lui Jackson îi 
scăpase că, fără ştirea ei, Esther Walters avea să 
moştenească o groază de bani, aşa cum probabil că i-o fi 
spus şi că spera s-o convingă pe Esther Walters să se mărite 
cu el, deşi nu avusese mare succes în demersul de a-i cuceri 
inima. Da, aşa cred că s-a întâmplat. 

— Lucrurile pe care vi le imaginaţi par întotdeauna foarte 
plauzibile, zise domnul Rafiel. 

— Dar am fost naivă, replică Miss Marple. Foarte naivă. 
Vedeţi dumneavoastră, lucrurile se potriveau prea bine. Tim 
era nu numai un om rău, ci şi foarte inteligent. Era, în mod 
deosebit, bun la răspândit zvonuri. Bănuiesc că jumătate 
din lucrurile care mi s-au spus provin de la el. Circulau 
zvonuri despre Molly care dorea să se căsătorească cu un 
bărbat indezirabil, însă cred că acel bărbat indezirabil era 
chiar Tim Kendal, deşi pe vremea aceea nu folosea acest 
nume. Familia ei auzise ceva, probabil că avea o origine 
incertă. Aşa că ela făcut-o pe ofensatul, a refuzat să fie dus 


de Molly şi prezentat familiei, apoi au pus amândoi la cale o 
mică schemă care i-a amuzat foarte tare. Ea a pretins că îl 
părăseşte. Apoi a apărut un anume Tim Kendal, l-au 
recomandat cunoscuţii, apoi familia lui Molly l-a primit cu 
braţele deschise, considerându-l tânărul care îl va scoate 
din scenă pe delincvent. Cred că şi Molly s-a distrat bine pe 
tema asta. Oricum, s-a măritat cu el, iar cu banii ei au 
cumpărat hotelul de la foştii proprietari şi s-au mutat aici. 
Îmi imaginez că a cheltuit o bună parte din banii ei. lar 
când a dat peste Esther Walters a întrezărit perspectiva 
altor câştiguri. 

— Cum de nu s-a gândit să scape de mine? Întrebă domnul 
Rafiel. 

Miss Marple îşi drese glasul. 

— Cred că a vrut să se asigure că o cucereşte mai întâi pe 
doamna Walters. În plus... Adică... Miss Marple se opri 
brusc. 

— În plus, şi-a dat seama că n-o s-o mai duc prea mult, 
completă domnul Rafiel. Şi că ar fi mult mai bine să mor de 
o moarte naturală. Din cauză că eram bogat. Morţile 
milionarilor sunt cercetate atent, nu-i aşa? Spre deosebire 
de morţile soțiilor. 

— Da, aveţi mare dreptate. A spus atâtea minciuni! Zise 
Miss Marple. Amintiţi-vă de minciunile pe care le-a fabricat 
pentru Molly: i-a pus la îndemână o carte despre bolile 
psihice. I-a dat apoi medicamente care provoacă halucinaţii 
şi coşmaruri. Să ştiţi că Jackson al dumneavoastră şi-a dat 
seama de asta. Cred că a recunoscut o mare parte din 
simptome ca fiind efectele anumitor medicamente. Şi a 
venit în bungalow-ul ei pentru a arunca o privire pe 
policioara din baie. S-a uitat la crema de faţă. Probabil că i- 
a venit ideea de la poveştile despre vrăjitoarele care se 
dădeau cu uleiuri care conţineau mătrăgună. Mătrăguna 
din crema de faţă ar fi putut avea acelaşi efect. l-ar fi 
provocat lui Molly pierderi de memorie. Perioade de timp 
când nu ştia ce se întâmplase cu ea, vise în care zbura. Nici 


nu e de mirare că s-a speriat de ea însăşi. Avea toate 
semnele unui dezechilibru psihic, şi Jackson nu era departe 
de adevăr. Poate că îi venise ideea de la poveştile maiorului 
Palgrave, despre felul în care femeile indiene foloseau 
datura pentru soţii lor. 

— Maiorul Palgrave! Exclamă domnul Rafiel. Chiar aşa, 
acel bărbat! 

— Şi-a provocat singur moartea, zise Miss Marple. Şi a 
fetei aceleia, sărmana Victoria. Şi a fost la un pas s-o 
provoace şi pe cea a lui Molly. Dar s-a priceput ca nimeni 
altul să recunoască un criminal! 

— Ce v-a făcut să vă amintiţi brusc de ochiul lui de sticlă? 
Întrebă curios domnul Rafiel. 

— Ceva din ce a zis senora de Caspearo. Vorbea prostii, 
despre cât era de urât şi că putea să deoache, iar eu i-am 
spus că era doar un ochi de sticlă, iar ea nu s-a putut abţine 
şi a spus că ochii lui se uitau în direcţii diferite, că era saşiu, 
ceea ce, bineînţeles, era perfect adevărat. Şi a mai zis că 
aduce ghinion. Am ştiut, am ştiut că ceea ce am auzit în ziua 
aceea era important. Noaptea trecută, chiar după moartea 
lui Lucky, m-a izbit dintr-odată. Apoi mi-am dat sema că nu 
era timp de pierdut... 

— Cum de a ajuns Tim Kendal să ucidă altă femeie? 

— Din pură întâmplare. Cred că planul lui era acesta: după 
ce i-a convins pe toţi - inclusiv pe Molly - că era labilă psihic 
şi după ce i-a administrat o doză considerabilă de 
medicamente, i-a spus că ei doi vor rezolva acest puzzle al 
crimelor, însă avea nevoie de ajutorul ei. După ce toată 
lumea mergea la culcare, ei aveau să plece separat şi să se 
întâlnească pe malul pârâului. A zis că ştia cine este 
criminalul şi că aveau să-i întindă o cursă. Molly a făcut cei 
s-a spus - însă era confuză şi medicamentele pe care le 
luase au încetinit-o. Tim a ajuns acolo şi a crezut că cea pe 
care o vede este Molly. Păr blond şi şal vernil. A venit în 
spatele ei, i-a astupat gura, a aruncat-o în apă, apoi a ţinut- 
o acolo până a murit. 


— Simpatic tip! Dar n-ar fi fost mai uşor să-i dea pur şi 
simplu o supradoză de somnifere? 

— Mult mai uşor, bineînţeles. Însă asta ar fi putut stârni 
suspiciuni. Amintiţi-vă că toate narcoticele şi sedativele 
fuseseră luate din camera lui Molly. lar dacă i-ar fi făcut 
rost cineva de altele, atunci cine altcineva decât soţul ei i-ar 
fi refăcut stocul? Dar dacă, într-un moment de disperare, s- 
ar fi ridicat din pat şi s-ar fi înecat, în timp ce soţul ei 
dormea inocent, totul ar fi fost o tragedie romantică şi 
nimeni n-ar fi bănuit că a fost înecată cu bună ştiinţă. În 
plus, adăugă Miss Marple, criminalii nu pot face lucrurile 
simplu. Nu se pot abţine să nu complice totul. 

— Păreţi convinsă că ştiţi totul despre criminali. Aşadar, 
credeţi că Tim nu şi-a dat seama că a ucis altă femeie. 

Miss Marple scutură din cap. 

— Nici măcar nu s-a uitat la faţa ei, a fugit cât de repede a 
putut, a aşteptat o oră, apoi a organizat căutarea soţiei lui, 
jucând rolul soţului disperat. 

— Dar Lucky ce naiba făcea în miez de noapte lângă 
pârâu? 

Miss Marple tuşi jenată. 

— Probabil că aştepta pe cineva acolo. 

— Pe Edward Hillingdon? 

— O, nu, zise Miss Marple. Relaţia lor era deja istorie, mă 
întreb dacă nu cumva e posibil să-l fi aşteptat pe Jackson. 

— Pe Jackson? 

— Am remarcat o dată sau de două ori cum îl privea, 
murmură Miss Marple, uitându-se jenată în altă direcţie. 

Domnul Rafiel fluieră. 

— Ia uite ce-mi face motanul Jackson! Nu l-aş fi crezut în 
stare de aşa ceva! Probabil că Tim a avut un şoc când a 
descoperit că ucisese pe altcineva. 

— Da, într-adevăr. Cred că a fost disperat. Molly era vie şi 
hoinărea prin împrejurimi. lar povestea pe care o 
răspândise cu atâta grijă despre instabilitatea ei psihică n- 
ar fi avut nici o şansă la un consult medical de rutină. Şi 


odată ce-i spusese deja povestea cu întâlnirea pe malul 
pârâului, ce-i mai rămânea lui Tim de făcut? Mai avea doar 
o soluţie: să termine cu ea cât mai repede posibil. La urma 
urmei, erau şanse ca oamenii să mai creadă că, într-un 
acces de nebunie, o omorâse pe Lucky, apoi, îngrozită de 
fapta ei, se sinucisese. 

— Şi acela este momentul când dumneavoastră v-aţi 
hotărât să jucaţi rolul lui Nemesis, nu-i aşa? Se lăsă pe 
spate şi izbucni în hohote de râs. E o glumă al naibii de 
bună, zise el. Nici nu vă imaginaţi cum arătaţi noaptea 
aceea cu eşarfa de lână roz pe cap, stând acolo şi declarând 
solemn că sunteţi Nemesis! Nu voi uita niciodată scena 
aceea! 

Epilog. 

Venise timpul, iar Miss Marple aştepta avionul la aeroport. 
O conduseseră foarte mulţi oameni. Cuplul Hillingdon 
plecase deja. Gregory Dyson zburase pe altă insulă şi umbla 
vestea că, mai nou, atenţia îi fusese captată de o tânără 
văduvă din Argentina. Senora de Caspearo se întorsese în 
America Latină. 

Şi Molly venise s-o conducă pe Miss Marple. Era palidă şi 
slăbită, însă suportase descoperirea legată de soţul ei 
foarte bine, dar cu ajutor specializat, din partea unei 
persoane din Anglia căreia îi telegrafiase domnul Rafiel, se 
ocupa în continuare de hotel. 

— Îţi va face bine să fii ocupată, remarcă domnul Rafiel. Te 
ţine departe de gândurile negre. Ai aici un loc frumos. 

— Credeţi că crimele... 

— Oamenii adoră crimele, atunci când cazurile sunt 
rezolvate, o asigură domnul Rafiel. Vezi-ţi de viaţă, fata 
mea! Nu trebuie să îţi pierzi încrederea în toţi bărbaţii doar 
pentru că ai întâlnit băiatul nepotrivit. 

— Aşa spunea şi Miss Marple, zise Molly. Îmi tot spune că 
Domnul Perfecţiune va apărea într-o bună zi. 

Domnul Rafiel zâmbi la acest gând. Pe lângă Molly, se mai 
aflau acolo cei doi Prescott, domnul Rafiel, bineînţeles, şi 


Esther - care arăta mai bătrână şi mai tristă - cu care 
domnul Rafiel era neaşteptat de amabil. Se afla şi Jacskon 
acolo, prefăcându-se că se ocupă de bagajele lui Miss 
Marple. Era numai zâmbet în acele zile şi se vedea de la o 
poştă că dăduse norocul peste el, financiar vorbind. 

Se auzi un huruit pe cer. Sosea avionul. Lucrurile nu erau 
atât de formale aici. Nu se anunţa prin staţie să mergi la 
culoarul 8 sau 9. leşeai pur şi simplu pe pistă dintr-un micuţ 
pavilion plin cu flori. 

— La revedere, draga mea, zise Miss Marple, sărutând-o 
pe Molly. 

— La revedere. Vă aşteptăm pe la noi, zise domnişoara 
Prescott, făcându-i călduros cu mâna. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, spuse reverendul. 
Susţin invitaţia pe care v-a făcut-o sora mea. 

— Numai bine, doamnă, îi ură Jackson, şi nu uitaţi că, ori 
de câte ori doriţi un masaj gratis, e suficient să-mi daţi de 
veste şi vă voi face o programare. 

Numai Esther Walters se depărtă puţin când veni vremea 
să-şi ia la revedere. Miss Marple nu vru să forţeze lucrurile. 
Domnul Rafiel fu ultimul. O luă de mână şi îi zise: 

— Ave Caesar, nos morituri te salutamus5, zise el. 

— Din păcate, zise Miss Marple, nu ştiu prea multă latină. 

— Dar înţelegeţi ce v-am spus? 

— Da. 

Nu mai spuse nimic altceva. Ştia foarte bine ce-i spusese. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise ea. 

Apoi străbătu pista şi se urcă în avion. 


SFÂRŞIT 


1 William Shakespeare, Macbeth, Actul 3, Scena 2, 
traducere de Ion Vinea, Ed. Univers, 1988 (n.red.) 


2 Termen din hindi care avea sensul de „adevărat 
gentleman”, (n.red.) 

3 Criminal Investigation Department - Departamentul de 
Investigaţii Criminalistice 

4 Isaia 6:8 (n.tr.) 

5 Corect este: „Ave, Caesar, morituri te salutant”, 
Suetonius, De Vita Caesarum.