Agatha Christie — Nemesis

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol Il. Nemesis 


Pentru Dauphne Honeybone 


CUPRINS: 

Capitolul 1. Uvertura 5 

Capitolul 2. Nume de cod: Nemesis 17 

Capitolul 3. Miss Marple acţionează 29 
Capitolul 4. Esther Walters 39 

Capitolul 5. Instrucţiuni din lumea de dincolo 50 
Capitolul 6. Dragostea 64 

Capitolul 7. O invitaţie 70 

Capitolul 8. Cele trei surori 76 

Capitolul 9. Polygonum Baldschuanicum 85 
Capitolul 10. Zilele ce-au fost cândva 92 
Capitolul 11. Accidentul 105 

Capitolul 12. O consultaţie 118 

Capitolul 13. Carouri negre şi roşii 132 
Capitolul 14. Domnul Broadribb se întreabă 145 
Capitolul 15. Verity 149 

Capitolul 16. Ancheta 156 

Capitolul 17. Miss Marple face o vizită 168 
Capitolul 18. Arhidiaconul Brabazon 178 
Capitolul 19. Se rostesc cuvinte de rămas-bun 191 
Capitolul 20. Miss Marple are idei 200 

Capitolul 21. Ceasul bate de trei ori 213 
Capitolul 22. Miss Marple spune o poveste 223 
Capitolul 23. Ultimele piese 238 


Capitolul 1. Uvertura. 
După-amiaza, Miss Jane Marple avea obiceiul să-şi 
despăturească cel de-al doilea ziar. In fiecare dimineaţă, i 


se livrau acasă două ziare. Pe primul, Miss Marple îl citea în 
timp ce-şi sorbea ceaiul de dimineaţă - asta, bineînţeles, 
dacă jurnalul sosea la timp. Băiatul care aducea ziarele 
avea un mod deosebit de ciudat de a-şi organiza timpul. Nu 
de puţine ori cotidienele erau livrate de un băiat nou sau de 
vreunul care îi ţinea temporar locul celui dintâi, şi fiecare 
avea propriile idei privind ruta pe care trebuia s-o ia când 
îşi îndeplinea slujba. Poate pentru ei acest fapt reprezenta o 
rupere a monotoniei. Dar clienţii obişnuiţi să-şi citească 
ziarul devreme, ca să se pună la curent cu diverse bârfe 
savuroase înainte de a pleca spre autobuz, tren sau alt 
mijloc de deplasare la locul de muncă, erau enervaţi dacă 
ziarele soseau cu întârziere, deşi doamnele de vârstă 
mijlocie sau cele în vârstă, care locuiau paşnic în St. Mary 
Mead, preferau deseori să-şi citească ziarul la micul dejun. 

Astăzi, Miss Marple citise cu nesaţ prima pagină şi câteva 
articole din cotidianul pe care îl poreclise „Cotidianul Cu- 
de-toate”, aceasta fiind o aluzie uşor satirică la faptul că 
ziarul ei preferat, Daily Newsgiver, după ce îşi schimbase 
proprietarul, oferea acum - spre iritarea ei şi a altor 
prieteni de-ai ei - articole despre moda bărbătească, cea 
pentru dame, probleme de suflet de-ale femeilor, concursuri 
pentru copii şi scrisori cu diverse plângeri din partea unor 
femei, reuşind cu destul succes să scoată orice ştire cu 
adevărat interesantă din cuprinsul lui, cu excepţia primei 
pagini sau a vreunui colţ obscur, unde era practic imposibil 
să o vezi. Fiind de modă veche, Miss Marple prefera ca 
ziarele pe care le citea să fie într-adevăr ziare care să ofere 
ştiri. 

După-amiază, după ce-şi luase gustarea şi moţăise 
douăzeci de minute într-un fotoliu special cumpărat, cu 
speteaza înaltă şi dreaptă, numai bun pentru spatele ei 
reumatic, Miss Marple deschisese The Times, care merita o 
lectură mai atentă. Nu că The Times mai era ce fusese 
odinioară. Deosebit de enervant la The Times era faptul că 
nu mai puteai găsi ceea ce căutai. În loc să-l parcurgi de la 


prima pagină până la ultima şi să ştii unde se află orice 
articol, astfel încât să poţi trece lejer la articolele mai 
speciale despre subiectele care te interesau, acum existau 
tot felul de întreruperi ciudate în acest jurnal respectabil. 
Brusc, două pagini erau dedicate călătoriei în Capri, 
informaţie însoţită de ilustraţii. Sportului i se acorda o 
importanţă mult mai mare decât se întâmpla în vremurile 
trecute. Ştirile de la tribunal şi necrologurile rămăseseră 
oarecum fidele tradiţiei. Naşterile, căsătoriile şi decesele, 
care odinioară se bucuraseră de atenţia lui Miss Marple în 
primul rând datorită poziţiei lor importante în cadrul 
ziarului, migraseră spre o secţiune diferită din The Times, 
deşi în ultimul timp - după cum remarcase Miss Marple - 
ajunseseră să fie puse aproape întotdeauna pe ultima 
pagină. 

Miss Marple îşi îndreptă atenţia mai întâi asupra ştirii 
principale de pe prima pagină, dar nu zăbovi mult asupra ei 
deoarece era aceeaşi cu ceea ce citise în acea dimineaţa, cu 
toate că era tratată într-o manieră parcă mai serioasă. Îşi 
aruncă ochii pe cuprins. Articole, comentarii, ştiinţă, sport; 
apoi îşi urmă obiceiul - întoarse ziarul şi străbătu cu 
privirea ştirile despre naşteri, căsătorii şi decese, după care 
îşi propuse să se ducă la pagina dedicată corespondenţei, 
unde întotdeauna găsea ceva amuzant; de acolo, trecu la 
registrul oficial publicat de curtea regală, pe aceeaşi pagină 
găsindu-se în acea zi şi noutăţi de la casele de licitaţii. 
Deseori, tot acolo era plasat şi câte un scurt articol pe teme 
ştiinţifice, dar Miss Marple nu-şi propuse să citească aşa 
ceva, căci rareori înţelegea vreun cuvânt. 

Frunzărind, ca de obicei, ziarul până la rubrica de naşteri, 
căsătorii şi decese, Miss Marple îşi zise - aşa cum o făcuse 
nu 0 dată - „Este foarte trist, ce-i drept, dar în ziua de azi 
lumea e interesată numai de morţi!” 

Copii încă se năşteau, dar era foarte puţin probabil ca 
numele părinţilor să îi fie cunoscute lui Miss Marple. Dacă 
ar fi existat o coloană în care să fie trecuţi nepoţii, poate că 


ar fi existat surpriza plăcută a recunoaşterii unor nume. Ar 

fi putut să-şi zică: „La te uită, Mary Pendergast are o a treia 

nepoată!”, deşi până şi ceva de genul acesta ar fi fost destul 
de improbabil. 

Aruncă o privire peste secţiunea Căsătorii, fără însă să 
acorde o atenţie prea mare, căci majoritatea fiicelor şi fiilor 
vechilor ei prieteni se căsătoriseră deja de mulţi ani. Ajunse 
la coloana Decese, asupra căreia se concentra ceva mai 
mult. De fapt, se concentra destul de mult încât să fie sigură 
că nu trece cu vederea vreun nume. Alloway, Angopastro, 
Arden, Barton, Bedshaw, Burgoweisser - (oh, Doamne, ce 
nume nemţesc, dar se pare că a decedat în Leeds). 
Carpenter, Camperdown, Clegg. Clegg? Oare era unul din 
familia Clegg pe care o cunoştea? Nu, se părea că nu. Janet 
Clegg. Undeva în Yorkshire. McDonald, McKenzie, 
Nicholson. Nicholson? Nu. Din nou, nu era un Nicholson pe 
care să-l cunoască. Ogg, Ormerod - „asta trebuie să fie una 
dintre mătuşi”, îşi zise. Da, probabil că da. Linda Ormerod. 
Nu, nu o cunoscuse. Quantril? O, Doamne, asta trebuie să 
fie Elizabeth Quantril! Optzeci şi cinci de ani. Ei bine, zău 
aşa! Îşi închipuise că Elizabeth Quantril murise cu câţiva 
ani în urmă. Ce chestie să trăiască atât de mult! Şi 
întotdeauna avusese o sănătate atât de delicată! Nimeni nu 
se aşteptase ca ea să apuce bătrâneţile! Race, Radley, 
Rafiel. Rafiel? Ceva o opri. Numele acela îi era familiar. 
Rafiel. Belford Park, Maidstone. Belford Park, Maidstone... 
Nu, nu îşi amintea de adresa aceea. Nici o coroană trimisă. 
Jason Rafiel. Ei bine, era un nume neobişnuit. Miss Marple 
bănuia că-l auzise pe undeva. Ross-Perkins. Acesta chiar că 
putea să fie... Nu, nu era. Ryland? Emily Ryland. Nu. Nu 
cunoscuse vreodată o Emily Ryland. „Cu profundă dragoste 
din partea soţului şi a copiilor.” Da, foarte frumos, sau 
foarte trist - depinde din ce unghi priveai. 

Miss Marple lăsă ziarul deoparte, aruncându-şi leneşă 
privirea pe careul de cuvinte încrucişate, în timp ce se 


chinuia să-şi dea seama de ce numele Rafiel îi era atât de 
familiar. 

— O să-mi vină mie în minte, zise Miss Marple, ştiind din 
proprie experienţă cum funcţionează mintea bătrânilor. O 
să-mi amintesc, n-am nici o îndoială. 

Se uită pe fereastră în grădină, îşi întoarse apoi privirea şi 
încercă să-şi scoată gândul acela din minte. Grădina 
reprezentase un motiv de mare bucurie şi, de asemenea, al 
unei activităţi susţinute pentru Miss Marple timp de foarte 
mulţi ani. lar acum, din cauza agitaţiei doctorilor, lucrul în 
grădină îi fusese interzis. 

Odată încercase să se opună acestei interdicții, dar 
ajunsese la concluzia că era mai bine totuşi să facă aşa cum 
i se recomandase. Îşi aranjă scaunul astfel încât să-i fie 
incomod să privească grădina dacă nu dorea neapărat să 
vadă ceva anume. Oftă, îşi luă săculeţul cu lucrul de mână şi 
scoase din el o mică jachetă de lână pentru un copilaş, pe 
care aproape o terminase. Spatele şi faţa hâinuţei erau deja 
gata. Acum trebuia să se apuce să împletească mânecile, 
lucru care o plictisea întotdeauna. Două mâneci, ambele 
identice. Da, foarte plictisitor. Totuşi, era o culoare roz 
drăguță, lână roz. Stai puţin, asta îi aducea aminte de ceva. 
Da, da, de numele pe care tocmai îl citise în ziar. Lână roz. 
Mare albastră. Marea din Caraibe. O plajă cu nisip. Soare. 
Ea împletind şi - da, desigur, domnul Rafiel. Excursia aceea 
pe care o făcuse în Caraibe. Insula St Honore. Cadoul făcut 
de nepotul ei Raymond. Şi-o aminti pe Joan, nevasta lui 
Raymond, spunându-i: „Vezi să nu te amesteci în vreo 
crimă, mătuşă Jane. Asta nu-ţi face bine”. 

Ei bine, nu dorise să se amestece în vreo crimă, dar aşa se 
întâmplase. Pur şi simplu. Doar pentru că un maior bătrâior, 
cu un ochi de sticlă, insistase să-i spună tot felul de poveşti 
lungi şi plictisitoare. Bietul maior - oare cum îl chema? 
Domnul Rafiel şi secretara lui, domnişoara... Domnişoara 
Walters, da, Esther Walters şi valetul-maseur, Jackson. Îşi 
reamintea bine acum. la te uită! Bietul domn Rafiel! Aşadar, 


murise. De multă vreme era conştient că urma să moară. 
Chiar îi spusese asta. Se părea că rezistase mai mult decât 
anticipaseră medicii. Fusese un om rezistent, un om 
încăpățânat - un om foarte bogat. 

Miss Marple rămase pe gânduri, cu andrelele mişcându-se 
neîncetat, dar cu mintea departe de lucrul de mână. Se 
gândea la răposatul domn Rafiel şi îşi amintea tot ce putea 
despre el. Desigur, nu fusese un om pe care să-l poţi uita cu 
uşurinţă. Avea în minte destul de clar imaginea lui. Da, 
avusese o personalitate puternică şi fusese un om dificil, 
irascibil şi uneori şocant de bădăran. Totuşi, nimeni nu-i 
purtase pică pentru comportamentul lui necioplit. Miss 
Marple îşi amintea şi asta. Da, fusese extrem de bogat. 
Venise însoţit de secretară şi de valet, un maseur 
profesionist. Nu putea să se deplaseze cu uşurinţă fără 
ajutor. 

Însă acel valet-maseur avea un caracter cam dubios, îşi 
zise Miss Marple. Domnul Rafiel era uneori extrem de 
grosolan cu el, dar celălalt nu părea să se supere. Şi asta, 
desigur, fiindcă domnul Rafiel era atât de bogat. 

„Nimeni nu l-ar plăti aşa cum fac eu, afirmase Rafiel, iar el 
ştie prea bine asta. Totuşi, se pricepe la ceea ce face.” 

Miss Marple se întrebă dacă Jackson? Johnson? Rămăsese 
cu domnul Rafiel. Dacă rămăsese încă aproape un an, cât se 
părea că trecuse de atunci. Miss Marple îşi închipuia că nu. 
Domnul Rafiel era genul de om căruia îi plăcea schimbarea. 
Se plictisea de oameni, de felul lor de-a fi, de chipurile lor, 
de vocile lor. 

Miss Marple îl înţelegea. Uneori şi ea simţea acelaşi lucru. 
Acea însoţitoare a ei, nepoata aceea, atât de prevenitoare, 
înnebunitoare cu vocea ei alintată. 

— Ah, zise Miss Marple, ce schimbare în bine faţă de... 

Oh, Doamne, uitase cum o cheamă! Domnişoara... 
Domnişoara Bishop? Nu, nu era domnişoara Bishop. Of, 
Doamne, ce dificil era! 


Gândurile i se întoarseră la domnul Rafiel şi la... Nu, nu 
era Johnson, era Jackson. Arthur Jackson. 

— Of, Doamne, repetă Miss Marple, întotdeauna încurc 
toate numele. Desigur, la domnişoara Knight mă gândeam. 
Nu la domnişoara Bishop. Oare de ce îi zic domnişoara 
Bishop? 

Răspunsul îi veni singur în minte. De la şah, desigur. O 
piesă de şah. Un cal. Un nebun.1 

— Cred că data viitoare o să-i spun domnişoara Castle 
când o să mă gândesc la ea, sau domnişoara Rook2. Deşi ea 
chiar nu este genul de om care să tragă pe sfoară pe 
cineva3. Nu, sigur nu e. Şi oare cum o chema pe secretara 
aceea drăguță pe care o avea domnul Rafiel? A, da, Esther 
Walters. Aşa este. Mă întreb ce s-a întâmplat cu Esther 
Walters. A moştenit banii? Probabil o va face acum. 

Miss Marple îşi amintea că domnul Rafiel îi spusese ceva 
despre asta sau poate ea... Of, Doamne, ce neclare sunt 
lucrurile când încerci să-ţi aminteşti ceva cu oarecare 
exactitate! Esther Walters. O afectase destul de serios 
povestea aceea din Caraibe, dar sigur avea să-i treacă. 
Parcă era văduvă, nu? Miss Marple spera că Esther Walters 
se recăsătorise cu un om blând, amabil şi de încredere. Deşi 
părea puţin probabil. Esther Walters, îşi zise, avea un talent 
deosebit în a se îndrăgosti de genul de bărbaţi nepotriviţi 
pentru însurătoare. 

Miss Marple îşi îndreptă din nou gândurile spre domnul 
Rafiel. Se preciza să nu se trimită flori. Nu că ea ar fi 
intenţionat să trimită flori domnului Rafiel. El ar fi putut 
cumpăra toate florăriile din Anglia dacă ar fi vrut. Şi, 
oricum, nu fuseseră atât de apropiaţi. Nu fuseseră... 
Prieteni şi nici nu-i legase vreun sentiment. Fuseseră - oare 
care era termenul pe care îl căuta? 

— Aliați. Fuseseră, pentru scurtă vreme, aliaţi. O perioadă 
foarte interesantă. lar el fusese un aliat de nădejde; Miss 
Marple ştiuse asta prea bine. Ştiuse asta când alergase în 
noaptea caldă, tropicală din Caraibe şi se dusese la el. Da, 


îşi amintea că purta acel şal de lână roz, genul de şal- 
eşarfă, pe care şi-l pusese pe cap, iar el o privise şi 
izbucnise în râs. Mai târziu, ea spusese - Miss Marple zâmbi 
amintindu-şi - acel cuvânt, iar el râsese, însă în final nu a 
mai fost nimic de râs. Nu, el făcuse ceea ce îi ceruse ea, şi 
apoi... 

— Oh! Oftă Miss Marple. 

Fusese - trebuia să recunoască - foarte palpitant. 

lar ea nu îi spusese nimic despre asta nepotului ei sau 
dragei de Joan, fiindcă, la urma urmei, exact asta o 
sfătuiseră ei să nu facă, nu-i aşa? Miss Marple dădu din cap, 
apoi murmură încet: 

— Bietul domn Rafiel, sper că nu a suferit. 

Probabil că nu. Probabil că medicii lui, pe care îi plătea cu 
o mulţime de bani, îi dăduseră sedative, ca să-i uşureze 
sfârşitul. El pătimise destul de mult în timpul acelor 
săptămâni din Caraibe, căci aproape mereu avea dureri. Un 
om curajos. Lui Miss Marple îi părea rău că murise, 
deoarece credea că, deşi domnul Rafiel era bătrân, invalid 
şi bolnav, totuşi lumea pierduse prin moartea lui. Miss 
Marple nu avea idee cum era ca om de afaceri. Nemilos, îşi 
închipuia, şi brutal, şi autoritar, şi agresiv. Un prădător. 
Dar... Era un prieten bun, îşi zise. Şi undeva, în adâncul lui, 
avea o bunătate ascunsă pe care avea grijă să nu o arate 
niciodată. Era un om pe care Miss Marple îl admirase şi îl 
respectase. Ei bine, regreta că se stinsese din viaţă şi spera 
că el nu suferise prea mult, şi moartea îi fusese uşoară. lar 
acum, fără îndoială, avea să fie incinerat şi pus într-un 
cavou mare de marmură. Miss Marple nici nu ştia măcar 
dacă fusese căsătorit. Nu pomenise nimic de vreo soţie sau 
de copii. Un om singuratic? Sau viaţa lui fusese atât de 
plină încât nu simţise singurătatea? Nu ştia. 

Rămase timp îndelungat acolo în acea după-amiază, 
gândindu-se la domnul Rafiel. Miss Marple nu se aşteptase 
să-l mai revadă vreodată după întoarcerea în Anglia şi, într- 
adevăr, nu-l mai reîntâlnise. Totuşi, într-un fel straniu, în 


orice moment putea simţi că era în legătură cu el. Dacă ar fi 
abordat-o sau i-ar fi propus să se întâlnească, simțind poate 
o legătură datorită vieţii pe care o salvaseră sau alt fel de 
legătură... O legătură... 

— În mod sigur, zise Miss Marple, nu se poate ca legătura 
dintre noi să fie lipsa de milă. 

Oare ea, Jane Marple, era - putea vreodată să fie - lipsită 
de milă? „Ce interesant, îşi zise Miss Marple, ce lucru 
extraordinar! Niciodată nu m-am gândit la asta. Cred că aş 
putea să fiu lipsită de milă...” 

Uşa se deschise şi se ivi un cap cu păr negru, buclat. Era 
Cherry, succesoarea bine-venită a domnişoarei Bishop - 
domnişoara Knight. 

— Aţi spus ceva? Întrebă Cherry. 

— Vorbeam singură, răspunse Miss Marple, şi mă 
întrebam dacă aş putea să fiu vreodată lipsită de milă. 

— Cine, dumneavoastră? Zise Cherry. Niciodată! Sunteţi 
bunătatea întruchipată. 

— "Totuşi, continuă Miss Marple, cred că aş putea să fiu 
nemiloasă pentru o cauză dreaptă. 

— Şi care aţi considera dumneavoastră că ar fi această 
cauză? 

— Pentru cauza dreptăţii, replică Miss Marple. 

— Aţi dat dovadă de oarecare lipsă de milă faţă de Gary 
Hopkins, fu de acord Cherry. Când l-aţi prins în ziua aceea 
chinuindu-şi pisica. Nu mi-am închipuit că aţi putea să vă 
comportaţi cu cineva în felul acela! L-aţi speriat de moarte, 
să ştiţi. Nu a uitat asta niciodată. 

— Sper că nu a mai chinuit şi alte pisici. 

— Ei bine, chiar dacă a făcut-o, s-a asigurat că nu eraţi 
prin preajmă. Văzându-vă cu ghemele de lână şi cu 
lucruşoarele drăguţe pe care le împletiţi, oricine ar crede 
că sunteţi blândă ca un mieluşel. Dar sunt momente când 
pot spune că v-aţi comporta ca un leu dacă ar fi nevoie. 

Miss Marple îi aruncă o privire care exprima o oarecare 
îndoială. Nu prea se putea vedea în ipostaza în care o 


descrisese Cherry. Oare aşa era? Se opri să reflecteze, 
amintindu-şi diverse momente - avusese clipe când se 
enervase groaznic pe domnişoara Bishop... Knight. (Serios, 
nu mai trebuia să uite numele în felul acela!) Dar enervarea 
ei ieşise la iveală prin remarci mai mult sau mai puţin 
ironice. Probabil că leii nu apelau la ironie. Un leu nu avea 
nimic ironic. Doar ataca. Răgea. Îşi folosea ghearele şi 
probabil îşi înfuleca rapid prada. 

— Serios, făcu Miss Marple, nu cred că m-am purtat 
vreodată chiar aşa. 

Plimbându-se încet prin grădină în acea seară, simţindu- 
se, ca de obicei, cuprinsă de frustrare, Miss Marple analiză 
încă o dată problema. Probabil vederea unei plante de 
gura-leului i-o aduse din nou în minte. Serios, îi spusese 
bătrânului George de nenumărate ori că dorea numai flori 
de gura-leului de culoarea sulfului şi nu nuanţa aceea 
oribilă de mov pe care grădinarii se părea că o preferă. 

— Galben sulf! Rosti ea cu voce tare. 

Cineva, aflat de cealaltă parte a gardului care despărţea 
pajiştea de lângă casa ei, întoarse capul şi rosti: 

— Scuzaţi-mă, aţi spus ceva? 

— Mi-e teamă că vorbeam singură, zise Miss Marple, 
răsucinându-se să privească peste gard. 

Era o persoană necunoscută, iar ea îi cunoştea pe 
majoritatea localnicilor din St Mary Mead. Îi ştia măcar din 
vedere, dacă nu personal. Era o femeie masivă, cu o fustă 
de tweed jerpelita, dar rezistentă, cu pantofi zdraveni în 
picioare. Avea un pulover verde şi o eşarfă împletită de 
lână. 

— Cred că se mai întâmplă la vârsta mea, adăugă Miss 
Marple. 

— Aveţi o grădină frumoasă, spuse cealaltă femeie. 

— Acum nu este prea grozavă, afirmă Miss Marple. Pe 
vremea când mă puteam ocupa chiar eu de ea... 

— Da, ştiu, vă înţeleg. Bănuiesc că aveţi unul dintre acei - 
am eu un termen mai grosolan pe care îl folosesc pentru ei 


- bătrânei care pretind că ştiu totul despre grădinărit. 
Uneori ştiu, alteori habar n-au. De obicei vin şi beau 
nenumărate ceşti de ceai şi mai smulg câte-o buruiană sau 
două. Unii dintre ei sunt destul de drăguţi, dar cu toate 
acestea te enervează groaznic. Şi eu mă ocup de grădinărit, 
adăugă ea apoi. 

— Locuiţi aici? Întrebă Miss Marple, cu un oarecare 
interes. 

— Stau în gazdă la doamna Hastings. Cred că am auzit-o 
pomenind de dumneavoastră. Sunteţi Miss Marple, nu-i 
aşa? 

— Da, într-adevăr. 

— Lucrez ca un soi de însoţitoare-grădinăreasă. Apropo, 
numele meu este Bartlett. Domnişoara Bartlett. Nu prea am 
mult de făcut, continuă domnişoara Bartlett. Doamna 
Hastings preferă plantele anuale. Nu este ceva care să-ţi 
ocupe prea mult timp. Desigur, mai fac şi diverse alte 
treburi - cumpărături şi lucruri de genul asta. Oricum, dacă 
aveţi nevoie de ajutor aici, aş putea lucra o oră, două 
pentru dumneavoastră. Aş zice că m-aş descurca mai bine 
decât bătrânelul pe care îl aveţi acum. 

— Nici n-ar fi greu, răspunse Miss Marple. Îmi plac cel mai 
mult florile. Nu prea mă preocupă legumele. 

— La doamna Hastings mă ocup de legume. E plicticos, 
dar necesar. Ei bine, e timpul să plec. 

O măsură pe Miss Marple cu privirea din cap până-n 
picioare, ca şi cum ar fi vrut să-i memoreze înfăţişarea, apoi 
dădu din cap veselă şi se îndepărtă. 

Doamna Hastings? Miss Marple nu-şi putea aminti de nici 
o doamna Hastings. În mod clar, doamna Hastings nu era 
vreo veche prietenă. Sigur nu era nici o cunoştinţă cu care 
să împărtăşească pasiunea pentru grădinărit. Ah, da, 
desigur, stătea probabil în vreuna dintre acele case nou 
construite de la capătul Gibraltar Road. Se mutaseră acolo 
câteva familii la sfârşitul anului trecut. Miss Marple oftă, 
privi încă o dată enervată la florile de gura-leului, zări 


câteva buruieni pe care ar fi vrut să le smulgă, vreo doi, trei 
vlăstari exuberanţi pe care i-ar fi plăcut să-i atace cu 
foarfecele de grădină şi, în cele din urmă, oftând şi 
rezistând cu vitejie tentaţiei, se întoarse pe alee şi se 
îndreptă spre casă. Gândurile îi reveniră asupra domnului 
Rafiel. Ei doi fuseseră... Cum se numea cartea aceea din 
care obişnuia să citeze atât de des în tinereţe? Două corăbii 
care se întâlnesc în noapte4. Şi chiar se potrivea, daca se 
gândea mai bine. Corăbii care se întâlnesc în noapte... Era 
noapte atunci când Miss Marple se dusese la el să-l roage - 
nu, să-i ceară ajutorul. Să insiste, să-i spună că nu mai era 
timp de pierdut. Iar el fusese de acord, şi pusese imediat 
lucrurile în mişcare. Poate că, într-adevăr, se comportase ca 
o leoaică atunci? Nu. Nu, nu era deloc aşa. Nu simţise nici 
un pic de furie. Fusese vorba de insistența de a acţiona într- 
un caz în care acţiunea era imperativă. lar el înţelesese. 

Bietul domn Rafiel! Corabia care trecuse în noapte fusese 
o corabie interesantă. Odată ce te obişnuiai cu grosolănia 
lui, putea oare să fie un om agreabil? Nu! Miss Marple 
clătină din cap. Domnul Rafiel nu ar fi putut niciodată să fie 
o persoană plăcută. Ei, asta e, trebuia să şi-l scoată pe 
domnul Rafiel din minte. 

Corăbii ce se întâlnesc şi se salută trecând în noapte. 

Doar cu un simplu semnal şi o voce în întuneric, departe. 

Probabil că avea să nu se mai gândească niciodată la el. 
Probabil avea să caute să vadă dacă găseşte un necrolog 
despre el în The Times. Dar nu credea că avea să găsească 
vreunul. Nu fusese un personaj celebru. Nu fusese faimos. 
Fusese doar un om foarte bogat. Desigur, multor oameni li 
se publica necrologul în ziar doar pentru că erau foarte 
bogaţi. Dar, după părerea lui Miss Marple, bogăţia 
domnului Rafiel fusese de alt gen. Nu fusese important în 
vreun domeniu de vază al industriei, nu fusese un geniu al 
finanţelor sau vreun bancher faimos. Pur şi simplu, toată 
viaţa făcuse nenumărați bani...5 

Capitolul 2. Nume de cod: Nemesis. 


I 

Cam la o săptămână după moartea domnului Rafiel, Miss 
Marple luă o scrisoare de pe tava cu micul dejun şi o privi 
câteva clipe înainte să o deschidă. Celelalte două scrisori 
care veniseră cu poşta de dimineaţă conţineau facturi sau 
poate doar recipise pentru facturi. În orice caz, nu 
prezentau un interes deosebit. Scrisoarea însă putea fi 
interesantă. 

Avea ştampilă de Londra, adresa bătută la maşină şi plicul 
era dreptunghiular, de bună calitate. Miss Marple îl tăie cu 
un cuţitaş special pe care îl ţinea întotdeauna la îndemână 
pe tavă. Avea antetul firmei domnilor Broadribb şi Schuster, 
avocaţi şi notari publici, cu sediul în Bloomsbury. I se cerea, 
în limbajul specific avocaţilor, curtenitor şi legal, să le facă o 
vizită într-una dintre zilele săptămânii următoare pentru a 
discuta o propunere care ar putea fi în avantajul ei. Se 
sugera ziua de joi, 24. Dacă data nu îi convenea, poate Miss 
Marple dorea să îi anunţe când era cel mai probabil să se 
afle la Londra în viitorul apropiat. Adăugau că erau avocaţii 
domnului Rafiel pe care, din câte ştiau ei, Miss Marple îl 
cunoştea. 

Miss Marple se încruntă, uşor nedumerită. Se ridică mai 
greu decât de obicei, gândindu-se la scrisoarea primită. Fu 
condusă la parter de Cherry, care avea mereu grijă să stea 
pe hol ca să se asigure că Miss Marple nu se chinuia să 
coboare singură scările, care erau stilul acela demodat, 
făcând o curbă abruptă la mijlocul lor. 

— Ai foarte mare grijă de mine, Cherry, spuse Miss 
Marple. 

— Aşa şi trebuie, răspunse Cherry, folosind expresia ei 
favorită. Oamenii buni sunt rari. 

— Mulţumesc pentru compliment, zise Miss Marple, sosind 
cu bine la parter. 

— S-a întâmplat ceva? Se interesă Cherry. Păreaţi 
oarecum zdruncinată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 


— Nu, nu s-a întâmplat nimic, afirmă Miss Marple. Am 
primit o scrisoare destul de neobişnuită de la o firmă de 
avocaţi. 

— Nu vă dă nimeni în judecată, nu? Întrebă Cherry, care 
era înclinată să asocieze invariabil scrisorile de la avocaţi cu 
un dezastru de vreun fel sau altul. 

— A, nu cred, făcu Miss Marple. Nu-i nimic de genul ăsta. 
Doar m-au rugat să le fac o vizită săptămâna viitoare. 

— Poate aţi primit o moştenire, zise Cherry, plină de 
speranţă. 

— Cred că asta e foarte puţin probabil, replică Miss 
Marple. 

— Nu se ştie niciodată, spuse Cherry. 

Aşezându-se comod în fotoliu şi scoţându-şi lucrul de mână 
din săculeţul de împletit brodat, Miss Marple se gândi la 
posibilitatea ca domnul Rafiel să-i fi lăsat o avere. Părea şi 
mai puţin probabil decât atunci când Cherry sugerase 
posibilitatea asta. „Domnul Rafiel, îşi zise, nu era genul 
acesta de om.” 

Nu putea să meargă la Londra în data propusă, căci 
trebuia să participe la o întrunire a Institutului Femeilor 
pentru a discuta despre strângerea unei sume în vederea 
construirii a încă două cămăruţe la clădire. Dar le răspunse 
avocaţilor, sugerând o zi din cursul săptămânii următoare. 
Se întrebă cum erau domnii Broadribb şi Schuster. 
Scrisoarea era semnată de ]. R. Broadribb care era, se 
pare, asociatul principal. Era posibil, se gândi Miss Marple, 
ca domnul Rafiel să-i fi lăsat prin testament vreo mică 
amintire sau un suvenir. Poate vreo carte despre flori rare 
aflată în biblioteca lui şi care, considerase el, avea să-i fie pe 
plac unei doamne în vârstă pasionate de grădinărit. Sau 
poate vreo broşă care îi aparținuse unei mătuşi. Miss 
Marple se amuză de aceste închipuiri. Erau numai 
închipuiri, îşi zise, fiindcă dacă aceasta ar fi fost situaţia, ar 
fi căzut în sarcina executorilor testamentari - dacă aceşti 


avocaţi erau executori - să-i trimită prin poştă un asemenea 
obiect. 

— Ei bine, rosti Miss Marple, o să aflu marţea viitoare. 

II 

— Mă întreb cum arată, îi zise domnul Broadribb domnului 
Schuster, aruncând totodată o privire spre ceas. 

— Trebuie să vină peste un sfert de oră, răspunse domnul 
Schuster. Mă întreb dacă o să fie punctuală. 

— A, cred că da. Cred că este în vârstă şi deci mult mai 
punctuală decât tinerii zăpăciţi din ziua de azi. 

— Oare e slabă sau grasă? Se întrebă domnul Schuster. 

Domnul Broadribb clătină din cap. 

— Rafiel nu ţi-a descris-o niciodată? Se interesă domnul 
Schuster. 

— A fost extraordinar de eliptic în ceea ce o privea. 

— Toată afacerea asta mi se pare teribil de ciudată, zise 
domnul Schuster. Aş fi vrut să ştiu ceva mai mult despre ce 
înseamnă toate astea... 

— S-ar putea să aibă ceva de-a face cu Michael, rosti 
gânditor domnul Broadribb. 

— Cum? După atâţia ani? Nu se poate. De unde ţi-a venit 
ideea asta? A pomenit ceva... 

— Nu, nu a pomenit nimic. Nu mi-a dat nici un indiciu 
despre ce avea în minte. Am primit doar instrucţiuni. 

— Crezi că spre sfârşit devenise oarecum excentric? 

— Absolut deloc. Din punct de vedere mental, avea spiritul 
ascuţit ca un brici, ca de obicei. Sănătatea fizică nu i-a 
afectat niciodată creierul. În ultimele două luni de viaţă a 
mai făcut 200 000 de lire. Aşa, pur şi simplu. 

— Avea fler, afirmă domnul Schuster cu respectul cuvenit. 
În mod sigur, avea fler. 

— O minte sclipitoare pentru afaceri, zise şi domnul 
Broadribb, cu acelaşi ton de respect, adecvat sentimentului. 
Nu sunt mulţi ca el, din păcate. 

Pe birou sună telefonul şi domnul Schuster ridică 
receptorul. O voce de femeie spuse: 


— Miss Jane Marple a sosit pentru întâlnirea cu domnul 
Broadribb. 

Domnul Schuster se uită la partenerul lui, ridicând o 
sprânceană într-o întrebare mută. Domnul Broadribb dădu 
afirmativ din cap. 

— Condu-o înăuntru, ceru domnul Schuster. Apoi adăugă: 
Acum o să vedem. 

Miss Marple intră în încăpere, unde un domn de vârstă 
mijlocie, slab şi uscăţiv şi cu o faţă lungă şi cam melancolică 
se ridică să o întâmpine. Acesta era, se pare, domnul 
Broadribb, a cărui înfăţişare era într-o oarecare 
contradicţie cu numele.6 Împreună cu el se afla un 
gentleman ceva mai tânăr, cu proporţii mult mai generoase. 
Avea păr negru, ochi mici şi ageri şi tendinţa de a face guşă 
dublă. 

— Partenerul meu, domnul Schuster, îl prezentă domnul 
Broadribb. 

— Sper că nu v-a obosit prea tare urcatul scărilor, spuse 
domnul Schuster. „Are 70 de ani ca popa - aproape 80, 
poate”, îşi zise el. 

— Întotdeauna mi se taie un pic răsuflarea când urc 
scările. 

— E o clădire de modă veche, rosti domnul Broadribb pe 
un ton de scuză. Nu există lift. Firma noastră s-a înfiinţat cu 
multă vreme în urmă şi nu avem prea multe mecanisme 
moderne, aşa cum s-ar aştepta poate clienţii noştri. 

— Încăperea aceasta are nişte proporţii foarte plăcute, 
afirmă Miss Marple politicoasă. 

Acceptă scaunul pe care domnul Broadribb i-l apropie, 
într-un mod discret, domnul Schuster părăsi încăperea. 

— Sper că staţi comod, zise domnul Broadribb. O să trag 
un pic draperia, bine? S-ar putea să vă deranjeze soarele. 

— Mulţumesc, rosti Miss Marple recunoscătoare. 

Avea postura ei dreaptă, obişnuită. Purta un costum de 
tweed uşor, un şirag de perle şi o tocă micuță de catifea. 
„Doamna tipică de provincie, îşi zise domnul Broadribb. 


Poate un pic ţicnită - poate nu. Are o privire destul de 
perspicace. Mă întreb unde a întâlnit-o Rafiel. O fi oare 
mătuşa cuiva, de la ţară?” în timp ce prin minte îi treceau 
toate aceste gânduri, făcea genul de conversaţie 
neînsemnată legată de vreme, de efectele nefericite ale 
ultimelor înghețuri de la începutul anului şi alte asemenea 
remarci pe care le găsea oportune. 

Miss Marple dădu răspunsurile necesare şi aşteptă 
răbdătoare încheierea preliminariilor întrunirii. 

— Probabil vă întrebaţi despre ce este vorba, zise domnul 
Broadribb, mutând câteva hârtii în faţa lui şi adresându-i 
zâmbetul potrivit. Aţi auzit, fără îndoială, de moartea 
domnului Rafiel, sau poate aţi citit în ziar. 

— Am citit în ziar, confirmă Miss Marple. 

— După câte am înţeles, eraţi prieteni. 

— L-am întâlnit prima dată în urmă cu aproape un an, zise 
Miss Marple. În Indiile de Vest, adăugă ea. 

— Ah. Îmi aduc aminte. Am impresia că s-a dus acolo ca să- 
şi îngrijească sănătatea. I-a făcut probabil bine într-o 
oarecare măsură, dar era deja foarte bolnav, infirm, după 
cum ştiţi. 

— Da, zise Miss Marple. 

— L-aţi cunoscut bine? 

— Nu, răspunse Miss Marple, n-aş putea spune asta. Eram 
oaspeţi în acelaşi motel şi am discutat de câteva ori. Nu l- 
am mai revăzut după întoarcerea în Anglia. Vedeţi, eu 
trăiesc destul de retrasă la ţară şi bănuiesc că el era prins 
cu totul de afaceri. 

— Da, a continuat să facă tranzacţii - ei bine, aş putea 
spune că a făcut-o până în ziua morţii, zise domnul 
Broadribb. Avea o minte strălucită pentru finanţe. 

— Sunt sigură de asta, răspunse Miss Marple. Mi-am dat 
seama destul de curând că era... Ei bine, era un personaj 
remarcabil. 

— Nu ştiu dacă aveţi idee - dacă domnul Rafiel v-a dat la 
un moment dat de înţeles - despre propunerea pe care am 


primit instrucţiuni să v-o fac. 

— Nu îmi pot imagina ce fel de propunere ar fi vrut 
domnul Rafiel să-mi facă, replică Miss Marple. Mi se pare 
un lucru foarte improbabil. 

— Avea o părere foarte bună despre dumneavoastră. 

— E foarte amabil din partea lui, însă nu văd motivul, zise 
Miss Marple. Sunt o persoană foarte simplă. 

— Aşa cum, fără îndoială, vă imaginaţi, era un om extrem 
de bogat. Prevederile din testamentul lui sunt, în ansamblu, 
foarte simple. A lăsat dispoziţii privind averea cu ceva 
vreme înainte de moarte. Moştenitori şi alte aranjamente 
privind beneficiarii. 

— Bănuiesc că asta este o procedură obişnuită în ziua de 
azi, răspunse Miss Marple, deşi eu nu mă prea pricep la 
chestiuni financiare. 

— Scopul aceste întâlniri, continuă domnul Broadribb, este 
acela de a vă spune că vi s-a lăsat o sumă de bani, de care 
veţi putea dispune cum credeţi de cuviinţă la sfârşitul 
anului, dar cu condiţia să acceptaţi o anumită propunere, 
pe care o să v-o aduc la cunoştinţă imediat. 

Luă de pe biroul din faţa lui un plic lunguieţ, sigilat, şi i-l 
înmână peste masă. 

— Cred că ar fi bine dacă aţi citi chiar dumneavoastră ce 
conţine. Nu trebuie să vă grăbiţi. Gândiţi-vă în linişte. 

Miss Marple nu se grăbi. Se folosi de micul cuţit de tăiat 
hârtie pe care domnul Broadribb i-l înmână, tăie plicul şi 
scoase conţinutul - o foaie de hârtie bătută la maşină - şi 
începu să citească. Împături apoi foaia la loc, după care o 
reciti şi îl privi pe domnul Broadribb. 

— Nu este foarte clar. Nu există nici un fel de elucidare a 
acestei chestiuni? 

— Nu vreuna pe care să v-o pot oferi eu. Eu trebuia să vă 
înmânez asta şi să vă spun de suma din testament. Este 
vorba de douăzeci de mii de lire, scutite de taxe legale. 

Miss Marple rămase cu privirea la el. Surpriza o făcuse să- 
şi piardă glasul. Domnul Broadribb rămase şi el tăcut o 


clipă, privind-o cu atenţie. Nu era nici o îndoială că era 
surprinsă. Era evident că acesta era ultimul lucru pe care 
Miss Marple se aşteptase să-l audă. Domnul Broadribb se 
întrebă care vor fi primele ei cuvinte. Ea îl privi direct, cu 
severitatea unei mătuşi bătrâne. Când vorbi, tonul ei era 
aproape acuzator. 

— Este o sumă foarte mare de bani, zise Miss Marple. 

— Nu chiar atât de mare cum era pe vremuri, răspunse 
domnul Broadribb. (Şi se abţinu să nu adauge: „E doar 
mărunţiş în ziua de azi”.) 

— Trebuie să recunosc, spuse Miss Marple, că sunt uimită. 
Sincer, sunt de-a dreptul uimită. 

Ridică documentul şi îl citi încă o dată cu atenţie. 

— Bănuiesc că ştiţi despre ce este vorba? Întrebă Miss 
Marple. 

— Da. Mi-a fost dictat personal de domnul Rafiel. 

— Nu v-a dat nici o explicaţie în legătură cu asta? 

— Nu. 

— Bănuiesc că i-aţi sugerat că ar fi bine să o facă, zise 
Miss Marple. 

Tonul ei avea o notă acidă. 

Domnul Broadribb zâmbi slab. 

— Aveţi dreptate. Aşa am făcut. l-am spus că s-ar putea să 
vi se pară dificil să... Să înţelegeţi exact ce vrea să spună. 

— Foarte adevărat, spuse Miss Marple. 

— Bineînţeles că nu este necesar să-mi daţi un răspuns 
chiar acum. 

— Nu, va trebui să reflectez asupra acestei chestiuni. 

— Este vorba, aşa cum aţi subliniat, de o sumă 
substanţială. 

— Eu sunt bătrână, spuse Miss Marple. În vârstă, aşa cum 
ne place să spunem, dar „bătrân” este un cuvânt mai 
potrivit. În mod clar, bătrână. Este şi posibil, şi probabil să 
nu trăiesc încă un an ca să câştig banii, în cazul destul de 
îndoielnic că aş fi în stare să o fac. 


— Banii nu sunt de lepădat la nici o vârstă, afirmă domnul 
Broadribb. 

— l-aş putea lăsa moştenire diferitelor societăţi de caritate 
la care particip, zise Miss Marple, şi există mereu oameni - 
oameni pentru care ai vrea să faci ceva, dar nu-ţi permiţi să 
o faci. Şi, pe de altă parte, nu o să mă prefac că nu există 
diferite plăceri şi dorinţe - lucruri pe care nu mi le-am 
permis. Cred că domnul Rafiel ştia prea bine că o persoană 
în vârstă ar fi foarte încântată dacă, pe neaşteptate, ar 
putea să-şi îngăduie să şi le pună în practică. 

— Da, îmi închipui, răspunse domnul Broadribb. Poate o 
croazieră peste hotare? Unul dintre acele excelente tururi 
care se organizează în ziua de azi. Teatre, concerte, 
posibilitatea de a-ţi reaproviziona pivniţa de vinuri... 

— Gusturile mele sunt ceva mai modeste, afirmă Miss 
Marple. Nişte potârnichi, rosti ea gânditoare. E foarte greu 
să faci rost de potârnichi în zilele noastre şi sunt foarte 
scumpe. Mi-ar plăcea foarte mult o potârniche - una 
întreagă - pe care să o mănânc numai eu. O cutie de 
marrons glaces este, de asemenea, o plăcere costisitoare pe 
care nu mi-o pot oferi prea des. Poate o vizită la Operă. E 
nevoie de o maşină care să te ducă la Covent Garden şi 
înapoi, plus cheltuiala pentru o noapte la motel. Dar nu 
trebuie să mă las purtată de val, continuă Miss Marple. O să 
iau scrisoarea cu mine şi o să reflectez asupra ei. Serios, 
chiar nu ştiu ce l-a apucat pe domnul Rafiel - chiar nu ştiţi 
de ce mi-a făcut această propunere şi de ce s-a gândit că i- 
aş fi de ajutor în vreun fel? Trebuie să fi ştiut că a trecut un 
an, aproape doi de când ne-am văzut, şi de atunci, 
sănătatea mea s-ar fi putut şubrezi şi n-aş mai fost atât de 
capabilă să-mi exercit micile talente ca altădată. Şi-a 
asumat un risc. În mod sigur există oameni mult mai 
calificaţi decât mine ca să întreprindă o investigaţie de o 
asemenea natură. 

— Sincer, aşa s-ar părea, răspunse domnul Broadribb, însă 
el v-a ales pe dumneavoastră, Miss Marple. Scuzaţi-mi 


curiozitatea, dar aţi avut - oh, cum să formulez? 

— Vreo legătură cu crimele sau cu investigarea lor? 

— Strict vorbind, ar trebui să spun nu, afirmă Miss 
Marple. Adică, nu e nimic profesionist. N-am fost niciodată 
ofiţer responsabil cu eliberarea condiţionată, nu am fost 
magistrat al Curţii şi nu am avut vreo legătură cu o agenţie 
de detectivi. Ca să vă explic, domnule Broadribb - lucru 
care mi se pare corect din partea mea şi consider că era de 
datoria domnului Rafiel să-l fi făcut - aşadar, ca să vă dau o 
explicaţie, pot să vă spun că, în timpul şederii noastre în 
Indiile de Vest, amândoi - eu şi domnul Rafiel - am fost 
oarecum implicaţi în povestea unei crime care a avut loc 
acolo. A fost o crimă ciudată şi neobişnuită. 

— Iar dumneavoastră şi domnul Rafiel aţi rezolvat-o? 

— Nu aş spune-o chiar aşa, replică Miss Marple. Domnul 
Rafiel, prin forţa personalităţii sale, şi eu, punând cap la cap 
câteva observaţii care mi-au atras atenţia, am reuşit să 
împiedicăm o a doua crimă care fusese pusă la cale. Nu aş fi 
reuşit de una singură, pentru că nu aveam puterea fizică 
necesară. Domnul Rafiel nu ar fi reuşit de unul singur, 
fiindcă era invalid. Aşa că ne-am reunit forţele şi am 
acţionat ca aliaţi. 

— Doar o întrebare aş dori să vă pun, Miss Marple. 
Cuvântul „Nemesis” vă spune ceva? 

— Nemesis, repetă Miss Marple. 

Nu era o întrebare. Încet, un zâmbet surprinzător i se 
formă pe buze. 

— Da, răspunse ea, înseamnă ceva. A însemnat ceva 
pentru mine şi a însemnat ceva pentru domnul Rafiel. Eu il- 
am spus şi el a fost foarte amuzat că l-am folosit pentru a 
mă descrie pe mine însămi. 

Domnul Broadribb s-ar fi aşteptat la orice, numai la asta, 
nu. Se uită la Miss Marple cu aceeaşi surprindere pe care 
domnul Rafiel o încercase într-o cameră de pe ţărmul Mării 
Caraibelor. O doamnă bătrânică, liniştită şi inteligentă, însă, 
serios - Nemesis! 


— Sunt convinsă că şi dumneavoastră aveţi aceeaşi 
părere, zise Miss Marple. Se ridică în picioare. Dacă 
descoperiţi sau primiţi alte instrucţiuni în această 
chestiune, v-aş ruga să mă anunţaţi, domnule Broadribb. Mi 
se pare un lucru ieşit din comun să nu existe aşa ceva. Asta 
mă lasă complet în ceaţă în privinţa a ceea ce îmi cere 
domnul Rafiel să fac sau să încerc să fac. 

— Nu-i cunoaşteţi familia, prietenii... 

— Nu, v-am spus. A fost un tovarăş de călătorie într-o ţară 
străină. Am avut o oarecare legătură ca aliaţi într-o afacere 
foarte stranie. Asta a fost tot. Când se pregătea să iasă pe 
uşă, Miss Marple se întoarse brusc şi întrebă: Avea o 
secretară, pe doamna Esther Walters. Ar fi o încălcare a 
etichetei dacă v-aş întreba dacă i-a lăsat cincizeci de mii de 
lire? 

— Testamentul lui a apărut în ziare, afirmă domnul 
Broadribb. Pot să vă confirm acest lucru. Şi apropo, acum 
pe doamna Walters o cheamă Anderson. S-a recăsătorit. 

— Mă bucur să aud asta. Era văduvă şi avea o fiică, şiera o 
secretară foarte competentă, după câte se pare. Îl înţelegea 
foarte bine pe domnul Rafiel. E o femeie drăguță, îmi pare 
bine că a moştenit ceva. 

În acea seară, aşezata în scaunul ei cu spătar drept, cu 
picioarele întinse spre şemineul în care ardea un mic foc de 
lemne din cauza unui val de frig care, ca de obicei, se poate 
abate, imprevizibil, asupra Angliei în orice moment, Miss 
Marple scoase încă o dată din plicul lung documentul primit 
de dimineaţă. Încă nevenindu-i să creadă, citi, murmurând 
cuvintele din când în când, ca şi cum ar fi vrut să şi le 
întipărească în minte: 

Pentru Jane Marple, din St Mary Mead. 

Acest document va fi înmânat după moartea mea, prin 
intermediul biroului avocatului meu, James Broadribb. El 
este omul pe care l-am angajat ca să se ocupe de asemenea 
chestiuni legale care intră în domeniul problemelor mele 
particulare, şi nu al celor de afaceri. Este un avocat serios şi 


demn de încredere. La fel ca majoritatea membrilor rasei 
umane, este susceptibil de păcatul curiozităţii. Eu nu i-am 
satisfăcut această curiozitate. În unele privinţe, această 
chestiune va rămâne între mine şi dumneata. Cuvântul 
nostru de cod, draga mea doamnă, este Nemesis. Bănuiesc 
că nu ai uitat locul şi circumstanţele în care ai rostit prima 
dată acest cuvânt. Pe parcursul afacerilor desfăşurate într-o 
viaţă de-acum lungă, am învăţat ceva în privinţa unei 
persoane pe care doream s-o angajez. Trebuia să aibă fler. 
Fler pentru o anumită misiune pe care voiam să i-o 
încredinţez. Nu cunoştinţe, nu experienţă. Singurul cuvânt 
potrivit este fler. Un dar natural de a face un anumit lucru. 

Dumneata, draga mea - dacă-mi permiţi să-ţi spun astfel ai 
un fler natural pentru justiţie, şi asta te-a condus să ai un 
fler natural pentru crimă. Vreau să cercetezi o anumită 
crimă. Am ordonat ca o anumită sumă să fie pusă deoparte, 
astfel încât, dacă accepţi această cerere şi dacă, în urma 
investigaţiei dumitale, crima este elucidată în mod 
corespunzător, banii vor fi ai dumitale. Am rezervat un an în 
care dumneata să poţi să te aventurezi în aceasta misiune. 
Nu eşti tânără, dar eşti, dacă pot spune aşa, o femeie dură. 
Bănuiesc că este rezonabil să-mi închipui că vei mai trăi cel 
puţin un an. 

Consider că munca pe care va trebui s-o depui nu-ţi 
displace. Pot să spun că ai un geniu natural pentru 
investigaţii. Fondurile necesare pentru ceea ce aş descrie 
drept capital de lucru îţi vor fi acordate în acea perioadă, 
oricât este necesar. Îţi ofer aceasta drept alternativă la ceea 
ce reprezintă viaţa dumitale actuală. 

Te văd stând pe un scaun confortabil pentru orice fel de 
reumatism ai avea. Probabil toate persoanele de vârsta 
dumitale suferă de o formă de reumatism. Dacă această 
boală îţi afectează genunchii sau spatele, nu-ţi va fi uşor să 
mergi mult şi îţi vei petrece timpul mai ales tricotând. Te 
văd, aşa cum te-am văzut odată, într-o noapte, când m-a 
trezit din somn agitația dumitale, într-un nor de lână roz. 


Mi te închipui tricotând şi mai multe jachete, eşarfe şi 
multe alte lucruri a căror denumire nici nu o cunosc. Dacă 
preferi să continui cu tricotatul, asta e decizia dumitale. 
Dacă preferi să serveşti cauza justiţiei, sper că măcar o vei 
considera interesantă. 

Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare. 

Şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată! 

Amos. 

Capitolul 3. Miss Marple acţionează. 

| 

Miss Marple citi scrisoarea de trei ori - apoi o puse 
deoparte şi rămase pe gânduri, încruntându-se uşor în timp 
ce chibzuia la epistolă şi la implicaţiile ei. 

Primul gând care îi veni în minte fu acela că lipsa de 
informaţii concrete era surprinzătoare. Oare avea să capete 
mai multe date de la domnul Broadribb? Era însă aproape 
sigură că acest lucru nu avea să se întâmple. Nu s-ar fi 
potrivit cu planul domnului Rafiel. Atunci cum Dumnezeu 
putea să se aştepte domnul Rafiel să facă ceva, să acţioneze 
într-o chestiune despre care ea nu ştia nimic? Asta era 
ciudat. După alte câteva minute de gândire, Miss Marple 
decise că domnul Rafiel intenţionase ca lucrurile să fie 
ciudate. Gândurile i se întoarseră la el, la răstimpul scurt în 
care îl cunoscuse. La dizabilitatea lui, la proasta lui 
dispoziţie, la sclipirile de inteligenţă, la umorul ocazional. Îi 
făcea plăcere, îşi zise, să necăjească oamenii. Miss Marple 
simţea - iar această scrisoare îi confirma bănuiala - că 
domnul Rafiel se distrase să incite curiozitatea firească a 
domnului Broadribb. 

În scrisoarea pe care i-o trimisese nu exista nici cel mai 
mic indiciu care s-o lămurească despre ce era vorba, în mod 
clar, domnul Rafiel nu dorise să-i fie de vreun folos. El 
avusese - oare cum să formuleze? 

— Alte idei. Cu toate acestea, Miss Marple nu putea să se 
apuce de ceva despre care nu ştia nimic. Toată povestea 
putea fi comparată cu un careu de cuvinte încrucişate 


pentru care nu se dădea nici o definiţie. Trebuiau să existe 
indicii. Ea trebuia să ştie ce se dorea din partea ei, unde se 
dorea să se ducă, dacă era de aşteptat să rezolve problema 
stând în fotoliu şi lăsând deoparte andrelele ca să se 
concentreze mai bine. Sau domnul Rafiel ar fi dorit ca ea să 
ia vaporul sau avionul către Indiile de Vest, sau spre 
America de Sud, sau către vreun loc anume? Miss Marple 
va trebui fie să descopere singură ce trebuia să facă, fie să 
primească instrucţiuni clare. Era posibil ca domnul Rafiel să 
fi considerat că ea are destulă ingeniozitate să ghicească, 
să întrebe, să descopere în vreun fel? Nu, nu prea îi venea 
să creadă asta. 

— Dacă îşi închipuie aşa ceva, e sărit de pe fix, rosti Miss 
Marple cu glas tare. Adică, era înainte să moară. 

Dar totuşi nu credea că domnul Rafiel era sărit de pe fix. 

— O să primesc instrucţiuni, zise Miss Marple. 

Dar ce instrucţiuni şi când? 

De-abia atunci îi trecu brusc prin minte că, fără să-şi dea 
seama, acceptase fără tăgadă misiunea. Vorbi iarăşi cu glas 
tare, adresându-se încăperii goale. 

_ Cred în viaţa de apoi, spuse ea. Nu ştiu exact unde eşti, 
domnule Rafiel, dar nu mă îndoiesc că te afli undeva - şi voi 
face tot posibilul să-ţi îndeplinesc dorinţele. 

II 

Trei zile mai târziu, Miss Marple îi scrise domnului 
Broadribb - o scrisoare scurtă şi la obiect. 

Stimate domnule Broadribb, M-am gândit la sugestia pe 
care mi-aţi făcut-o şi vreau să vă anunţ că m-am hotărât să 
accept propunerea pe care mi-a făcut-o răposatul domn 
Rafiel. O să fac tot ce-mi stă în putinţă să-i respect 
dorinţele, deşi nu sunt deloc sigură că o să reuşesc. Într- 
adevăr, nu văd cum aş putea să am succes. În scrisoarea sa, 
domnul Rafiel nu mi-a dat instrucţiuni directe şi nici nu am 
fost... Termenul corect cred că este „informată” în nici un 
fel. Dacă mai aveţi pentru mine vreun mesaj prin care îmi 
sunt date indicaţii clare, aş aprecia să mi-l trimiteţi, dar îmi 


închipui că, dacă nu aţi făcut-o până acum, acest mesaj nu 
există. 

Presupun că domnul Rafiel era în deplinătatea facultăţilor 
sale mintale când a murit, nu? Cred că am dreptul să întreb 
dacă, în ultima parte a vieţii sale, a existat vreo faptă 
criminală de care s-ar fi putut arăta interesat, fie în relaţiile 
sale de afaceri, fie în cele personale. Şi-a manifestat faţă de 
dumneavoastră furia sau nemulţumirea privind vreo 
nedreptate a justiţiei care îl afectase foarte mult? Dacă 
acesta este cazul, cred că am dreptul să vă rog să mă 
anunţaţi. Vreo cunoştinţă sau vreun apropiat de-al lui a avut 
de suferit din cauza unei situaţii dificile, a fost în ultima 
vreme victima unei nedreptăţi sau a unei fapte care ar fi 
putut fi considerată ca atare? 

Sunt sigur că înţelegeţi motivele acestor întrebări şi 
consider ca însuşi domnul Rafiel s-ar fi aşteptat să procedez 
în acest fel. 

III 

Domnul Broadribb îi arătă epistola domnului Schuster, 
care se lăsa pe speteaza scaunului şi scoase un fluierat. 

— Are de gând să accepte, nu-i aşa? Curajoasă bătrânica, 
spuse el, apoi adăugă: Cred că ştie ceva despre toată 
afacerea asta, nu? 

— Se pare că nu, răspunse domnul Broadribb. 

— Aş fi vrut ca noi să ştim, zise domnul Schuster. Era o 
vulpe bătrână, Rafiel. 

— Era un om dificil, spuse domnul Broadribb. 

— Nici tu nu ai nici cea mai mică idee, nu? Întrebă domnul 
Schuster. 

— Nu, n-am, răspunse domnul Broadribb, adăugând apoi: 
Bănuiesc că nu a vrut ca eu să ştiu ceva. 

— Ei bine, a complicat lucrurile şi mai mult în felul acesta. 
Nu întrevăd nici cea mai mică şansă ca o bătrânică de la 
ţară să poată desluşi iţele încurcate ale minţii mortului şi să 
afle ce fantezii zăceau acolo. Nu crezi că voia doar s-o 
păcălească? Să râdă de ea? Ştii, ca un soi de glumă... Poate 


credea că ea îşi închipuia că este cea mai grozavă la 
rezolvarea micilor probleme din sat, şi atunci avea de gând 
să-i dea o lecţie aspră... 

__Nu, îl contrazise domnul Broadribb, nu cred asta. Rafiel 
nu era genul ăsta de om... 

_ Uneori era un diavol răutăcios, afirmă domnul Schuster. 

— Da, dar nu... Cred că vorbea serios în legătura cu 
povestea asta. Ceva îl îngrijora. De fapt, sunt destul de 
sigur că îl îngrijora ceva. 

— Şi nu ţi-a spus despre ce era vorba şi nici nu ţi-a sugerat 
o idee cât de vagă? 

— Nu. 

— Atunci cum naiba se aşteaptă... 

Schuster se întrerupse. 

— Doar nu se aştepta să iasă ceva din asta, continuă 
domnul Broadribb. Adică, cum are ea de gând să acţioneze? 

— După părerea mea, e o glumă. 

— Douăzeci de mii de lire sunt o groază de bani. 

— Da, dar dacă el ştia că ea nu se poate descurca? 

— Nu, replică domnul Broadribb. Nu ar fi fost atât de 
incorect. Trebuie să se fi gândit că are o şansă să descopere 
despre ce este vorba. 

— Şi noi ce facem? 

— Aşteptăm, zise domnul Broadribb. Aşteptăm să vedem 
ce se întâmplă în continuare. La urma urmelor, trebuie să 
se petreacă totuşi ceva. 

— Ai nişte ordine sigilate pe undeva, nu? 

— Dragul meu Schuster, zise domnul Broadribb, domnul 
Rafiel avea o încredere implicită în discreţia mea şi în 
comportamentul meu etic ca avocat. Acele instrucţiuni 
sigilate urmează să fie deschise numai în anumite 
împrejurări, care însă nu au apărut. 

— Şi nici nu vor apărea, zise domnul Schuster. 

Şi cu asta subiectul fu închis. 

IV 


Domnul Broadribb şi domnul Schuster aveau noroc că 
duceau o viaţă profesională bogată. Miss Marple nu era atât 
de norocoasă. Împletea şi medita, şi făcea plimbări din când 
în când, fiind şi admonestată de Cherry pentru acest efort. 

— Ştiţi ce v-a spus doctorul. Nu trebuie să faceţi prea mult 
efort fizic. 

— Mă plimb foarte încet, replică Miss Marple, şi nici nu fac 
nimic. Adică să sap sau să plivesc. Doar... Doar pun un 
picior înaintea celuilalt şi mă gândesc la diverse lucruri. 

— Ce lucruri? Întrebă Cherry, cu oarecare interes. 

— Aş vrea să ştiu şi eu, replică Miss Marple şi îi ceru lui 
Cherry să-i aducă încă o eşarfă, căci vântul era rece. 

— Ce-o fi preocupând-o, asta aş vrea să ştiu eu, îi spuse 
Cherry soţului ei în timp ce aşeza în faţa lui o farfurie cu 
orez şi rinichi. Mâncare chinezească, zise ea. 

Soţul ei dădu aprobator din cap. 

— Devii o bucătăreasă din ce în ce mai pricepută, îi spuse 
el. 

— Mă cam îngrijorează, afirmă Cherry. Mă îngrijorează 
fiindcă şi ea e un pic îngrijorată. A primit o scrisoare care a 
tulburat-o. 

— Ceea ce are nevoie este să stea liniştită, spuse soţul lui 
Cherry. Să stea potolită, să o ia uşor, să-şi ia nişte cărţi de la 
biblioteca, să invite două, trei prietene pe la ea. 

— Se gândeşte ea la ceva, afirma Cherry. La un soi de 
plan. Se gândeşte cum să rezolve ceva, aşa mi se pare mie. 
Întrerupse discuţia în acest punct şi, luând tava cu cafea, 

se duse să o pună alături de Miss Marple. 

— Cunoşti o femeie pe care o cheamă doamna Hastings şi 
care locuieşte într-o casă nouă undeva pe aici? Se interesă 
Miss Marple. Şi pe cineva pe nume domnişoara Bartlett - 
cred că ăsta e numele - care locuieşte cu ea... 

— Vă referiţi la casa de la capătul satului care a fost 
renovată şi revopsită? Chiriaşele nu mai stau acolo de multă 
vreme. Nu ştiu cum le cheamă. Dar de ce vreţi să ştiţi? Nu 


sunt nişte persoane foarte interesante. Cel puţin, asta-i 
părerea mea. 

— Sunt rude? Întrebă Miss Marple. 

— Nu, doar prietene, cred. 

— Mă întreb de ce... Începu Miss Marple şi se opri. 

— Vă întrebaţi de ce, ce? 

— Nimic, replică Miss Marple. Fă-mi, te rog, ordine pe 
birou şi dă-mi un toc şi hârtie de scris. Vreau să scriu o 
scrisoare. 

— Cui? Se interesă Cherry, arătându-şi curiozitatea 
firească ce o caracteriza. 

— Surorii unui preot, afirmă Miss Marple. Numele lui este 
Prescott. 

— Este cel pe care l-aţi cunoscut în străinătate, în Indiile 
de Vest, nu-i aşa? Mi-aţi arătat poza lui în albumul foto. 

— Da. 

— Vă simţiţi bine, nu? Faptul că îi scrieţi unui preot... 

— Mă simt excelent, replică Miss Marple, şi sunt 
nerăbdătoare să mă apuc de ceva. Este posibil ca 
domnişoara Prescott să-mi poată fi de ajutor. 

Dragă domnişoara Prescott, Sper că vă aduceţi aminte de 
mine. V-am cunoscut pe dumneavoastră şi pe fratele 
dumneavoastră în Indiile de Vest, dacă vă amintiţi, la St 
Honore. Sper că amabilul reverend este sănătos şi astmul 
nu i-a făcut prea mari probleme în iarna friguroasă care a 
trecut. 

Vă scriu să vă întreb dacă puteţi să-mi daţi adresa 
doamnei Walters - Esther Walters - pe care probabil v-o 
amintiţi din vacanţa în Caraibe. Era secretara domnului 
Rafiel. Mi-a dat adresa ei la momentul respectiv, însă, din 
nefericire, am rătăcit-o. Eram nerăbdătoare să-i scriu în 
legătura cu nişte chestiuni ce ţin de horticultura, despre 
care m-a întrebat, dar la care nu am putut să îi răspund 
atunci. Am auzit zilele trecute că s-ar fi măritat din nou, dar 
nu cred că persoana care mi-a spus era foarte sigură de 


acest lucru. Poate ştiţi ceva mai multe despre ea decât 
mine. 

Sper că nu v-am deranjat prea mult. 

Calde salutari fratelui dumneavoastră şi cele mai bune 
urări dumneavoastră. 

Cu sinceritate, Jane Marple. 

Miss Marple se simţi mai bine după ce expedie misiva. 

— Cel puţin, spuse ea, am început să fac ceva. Nu că aş 
trage mari speranţe din asta, dar s-ar putea să fie totuşi de 
ajutor. 

Domnişoara Prescott îi răspunse cu poşta următoare - era 
o femeie foarte eficientă. Îi scrise o scrisoare plăcută în 
care indusese şi adresa în chestiune. 

Nu am auzit nimic direct de la Esther Walters - scria ea - 
dar, la fel ca dumneavoastră, am auzit de la un prieten că a 
văzut un anunţ despre faptul că s-a recăsătorit. Cred că 
acum numele ei este doamna Alderson sau Anderson. 
Adresa este Winslow Lodge, lângă Alton, Hants. Fratele 
meu vă transmite cele mai calde urări. Este trist că locuim 
atât de departe. Noi suntem în nordul Angliei, iar 
dumneavoastră în sudul Londrei. Sper că o să avem ocazia 
să ne întâlnim pe viitor. 

A dumneavoastră, cu sinceritate, Joan Prescott 

— Winslow Lodge, Alton, rosti Miss Marple, notându-şi 
adresa. Nu e prea departe de aici. Nu. Nu e prea departe. 
Aş putea - nu ştiu care ar fi cea mai bună metodă - poate să 
iau un taxi. E cam extravagant, dar dacă iese ceva din asta, 
aş putea deconta legal cheltuiala. Acum, oare să-i scriu 
înainte sau să risc? Cred că ar fi mai bine să risc. Biata 
Esther. Probabil că nu-şi aduce aminte de mine cu 
amabilitate sau afecţiune. 

Miss Marple se lăsa purtata de gânduri. Era foarte posibil 
ca acţiunile ei din Caraibe s-o fi salvat pe Esther Walters să 
fie ucisă într-un viitor nu foarte îndepărtat. În orice caz, 
asta era convingerea lui Miss Marple, dar probabil că 
Esther Walters nu gândea aşa. 


— O femeie drăguță, spuse Miss Marple, rostind cu glas 
moale cuvintele, o femeie foarte drăguță. Genul care se 
căsătoreşte cu uşurinţă cu bărbatul nepotrivit. De fapt, 
genul de femeie care s-ar mărita cu un ucigaş dacă i s-ar ivi 
prilejul măcar pe jumătate. Eu totuşi cred, continuă Miss 
Marple gânditoare, coborându-şi şi mai mult vocea, că 
probabil i-am salvat viaţa. De fapt, sunt aproape sigură de 
asta, dar nu cred că mi-ar împărtăşi punctul de vedere. 
Probabil că nu mă place chiar deloc. Ceea ce face şi mai 
dificilă folosirea ei drept sursă. De informaţii. Totuşi, pot 
încerca. E mai bine decât să stau aici şi să aştept, să tot 
aştept. 

Oare domnul Rafiel îşi bătuse joc de ea când scrisese acea 
epistolă? Nu fusese un om deosebit de amabil - putea foarte 
uşor să calce în picioare sentimentele celorlalţi. 

— În orice caz, zise Miss Marple, aruncând o privire spre 
ceas şi hotărând că se va duce devreme la culcare în acea 
seară, când te gândeşti la diverse lucruri înainte de a 
adormi, se pot ivi o mulţime de idei. S-ar putea să reuşesc 
în felul acesta. 

V 

— Aţi dormit bine? O întreba Cherry în timp ce punea tava 
cu ceaiul de dimineaţă pe măsuţa de lângă cotul lui Miss 
Marple. 

— Am avut un vis ciudat, răspunse Miss Marple. 

— Un coşmar. 

— Nu, nu, deloc. Vorbeam cu cineva - nu era o persoană 
pe care s-o cunosc bine. Stăteam doar de vorbă. Apoi m-am 
uitat mai bine şi nu era deloc persoana cu care vorbeam. 
Era altcineva. Foarte ciudat. 

— O mică încurcătură, zise Cherry, amabilă. 

— Mi-a amintit de ceva, spuse Miss Marple, sau mai bine 
zis de cineva pe care l-am cunoscut cândva. Cheamă-l pe 
Inch pentru mine, te rog. Să fie aici la 11.30. 

Inch făcea parte din trecutul lui Miss Marple. Primul 
proprietar al unui taxi, domnul Inch, murise şi fusese urmat 


de fiul lui, „Tânărul Inch”, atunci în vârstă de 44 de ani, 
care dezvoltase afacerea familiei cumpărând un garaj şi 
achiziţionând două maşini rablagite. La moartea lui, garajul 
căpătase un nou proprietar. De atunci existaseră Pip's Cars, 
James' Taxis şi Arthur's Car Hire - dar vechii locuitori ai 
târgului încă vorbeau de Inch. 

— Doar nu vă duceţi la Londra, nu-i aşa? 

— Nu, nu mă duc la Londra. O să iau probabil prânzul la 
Halsemere. 

_ Acum ce mai puneţi la cale? Întrebă Cherry, privind-o 
bănuitoare. 

— Mă străduiesc să întâlnesc întâmplător pe cineva şi să 
fac asta să pară ceva foarte firesc, replică Miss Marple. Nu 
este foarte simplu, dar sper să pot reuşi. 

La 11.30 taxiul aştepta. Miss Marple o instrui pe Cherry. 

— Sună la numărul ăsta, bine, Cherry? Întreabă dacă 
doamna Anderson este acasă. Dacă răspunde chiar ea sau 
dacă o să vină la telefon, spune că un domn Broadribb 
doreşte să-i vorbească. Tu eşti secretara domnului 
Broadribb. Dacă este plecată, află la ce oră o să se întoarcă. 

— Şi dacă este acasă şi răspunde la telefon? 

— Întreab-o în ce zi poate să-l întâlnească pe domnul 
Broadribb la biroul lui din Londra. După ce îţi spune, 
notează data şi închide. 

— La câte vă gândiţi! De ce toate astea? De ce vreţi să fac 
eu asta? 

— Memoria este un lucru ciudat, zise Miss Marple. Uneori 
omul îşi aminteşte o voce chiar dacă nu a auzit-o de ani 
întregi. 

— Ei bine, doamna Cum-o-cheamă nu mi-a auzit vocea, 
nu? 

— Nu, răspunse Miss Marple. De aceea dai tu telefon. 

Cherry îşi îndeplini misiunea. Află că doamna Anderson 
era plecată la cumpărături, dar va fi acasă pentru masa de 
prânz şi apoi toată după-amiaza. 


— Asta uşurează lucrurile, spuse Miss Marple. Inch e aici? 
A, da. Bună dimineaţa, Edward, spuse ea actualului şofer de 
la Arthur's Car Hire al cărui nume era de fapt George. lată 
unde vreau să merg. Cred că nu o să ne ia mai mult deo 
oră şi jumătate. 

Şi expediţia fu pusă în mişcare. 

Capitolul 4. Esther Walters. 

Esther Anderson ieşi din magazin şi se îndreptă spre locul 
unde îşi parcase maşina. Devenise din ce în ce mai greu să 
parchezi în ziua de azi. Se ciocni de cineva, o femeie în 
vârstă care şchiopăta uşor şi care se îndrepta spre ea. Îşi 
ceru scuze, apoi femeia scoase o exclamaţie de surpriză. 

— Ia te uită - sigur sunteţi doamna Walters, nu-i aşa? 
Esther Walters? Bănuiesc că nu vă mai amintiţi de mine. 
Jane Marple. Ne-am cunoscut la hotel în St Honore, acum 
ceva vreme. Un an şi jumătate. 

— Miss Marple? Aşa este, desigur. Ce întâmplare să vă 
întâlnesc! 

— Îmi pare bine să vă văd. lau masa cu nişte prieteni din 
apropiere, dar trebuie să trec din nou prin Acton ceva mai 
târziu. Sunteţi acasă în această după-amiază? Mi-ar face 
mare plăcere să stăm puţin de vorbă. Este atât de plăcut să 
revezi un vechi prieten! 

— Da, desigur! Oricând după ora 15.00. 

Aranjamentul fu astfel făcut. 

— Bătrâna Jane Marple, rosti Esther Anderson, zâmbind 
pentru sine. Ce întâmplare să dau peste ea! Aş fi crezut că a 
murit de multă vreme. 

Miss Marple sună la uşă la Winslow Lodge la 15.30 fix 
Esther îi deschise uşa şi o invită înăuntru. 

Miss Marple se aşeză pe scaunul care i se indicase, 
oarecum agitată, în maniera lipsită de astâmpăr pe care o 
adopta atunci când era tulburată. Sau în orice caz, părea să 
fie uşor tulburată. În acest caz însă, impresia era 
înşelătoare, întrucât lucrurile se petrecuseră exact aşa cum 
sperase ea. 


— Mă bucur să vă văd, îi spuse ea lui Esther. Mă bucur 
tare mult să vă văd. Ştiţi, cred că lucrurile sunt atât de 
ciudate în lumea asta. Speri că o să întâlneşti din nou 
anumite persoane şi eşti chiar sigur că aşa o să se întâmple. 
Apoi timpul trece şi brusc, ai o surpriză. 

— Apoi se spune că lumea este mică, nu? Întări Esther. 

— Da, aşa este, şi cred că există o fărâmă de adevăr în 
asta. Adică, cred că lumea pare destul de mare, iar Indiile 
de Vest sunt foarte departe de Anglia. Normal, ne-am fi 
putut întâlni oriunde. În Londra, la Harrods. Într-o staţie de 
tren sau de autobuz. Există atâtea posibilităţi. 

— Da, există atâtea posibilităţi, fu de acord Esther. Eu în 
mod sigur nu m-aş fi aşteptat să vă întâlnesc aici, fiindcă nu 
pare să fie chiar în partea dumneavoastră de lume, nu? 

— Nu, aşa este. Nu că ar fi foarte departe de St Mary 
Mead, unde locuiesc. De fapt, cred că sunt vreo 40 de 
kilometri. Dar 40 de kilometri la ţară, când nu ai maşină - 
şi, desigur, nu-mi permit să am o maşină şi, oricum, nu ştiu 
să şofez - deci nici nu ar avea rost, aşa că ne întâlnim 
vecinii pe ruta autobuzului sau altfel luăm taxiul când 
plecăm din sat. 

— Arătaţi foarte bine, spuse Esther. 

— Tocmai voiam să spun că dumneata arâţi foarte bine, 
draga mea. Nu ştiam că locuieşti în zona asta. 

— Nu stau aici de multă vreme. De când m-am măritat, de 
fapt. 

— Ah, nu am ştiut. Ce interesant! Bănuiesc că mi-a scăpat 
informaţia asta. Întotdeauna mă uit la anunţurile 
matrimoniale. 

— Sunt măritată de patru sau cinci luni, spuse Esther. 
Acum mă numesc Anderson. 

— Doamna Anderson, rosti Miss Marple. Trebuie să mă 
străduiesc să ţin minte. Şi soţul dumitale? 

Ar fi fost nefiresc, îşi zise Miss Marple, dacă nu ar fi 
întrebat nimic de soţ. Fetele bătrâne sunt cunoscute pentru 
curiozitatea lor. 


— Este inginer, zise Esther, şi conduce filiala Time and 
Motion. Este... Esther ezită uşor... Ceva mai tânăr decât 
mine. 

— Foarte bine, replică Miss Marple imediat. Oh, e mult mai 
bine, draga mea. În ziua de azi bărbaţii îmbătrânesc mult 
mai repede decât femeile. Ştiu că nu se spunea aşa pe 
vremuri, dar de fapt este adevărat. Adică, au mai multe 
probleme de sănătate. Mă gândesc că, probabil, fiindcă 
muncesc prea mult şi îşi fac prea multe griji. Apoi le creşte 
sau le scade tensiunea, iar uneori au mici probleme cu 
inima. Şi sunt predispuşi la ulcer gastric. Nu cred că noi ne 
facem atâtea griji. Bănuiesc că noi suntem sexul mai 
puternic. 

— Poate că suntem, fu de acord Esther. 

Îi zâmbi lui Miss Marple şi aceasta se simţi încurajată. 
Ultima oară când o văzuse pe Esther, femeia părea să o 
urască, şi probabil chiar o ura în acel moment. Dar acum 
poate că se simţea un pic recunoscătoare. Probabil că îşi 
dăduse seama că s-ar fi putut să se găsească ea însăşi sub o 
piatră mortuară dintr-un cimitir respectabil în loc să ducă o 
viaţă aparent fericită cu domnul Anderson. 

— Arăţi foarte bine, spuse Miss Marple, şi foarte veselă. 

— La fel şi dumneavoastră, Miss Marple. 

— Ei bine, eu sunt un pic mai bătrână acum. lar omul 
suferă de atâtea boli! Nu mă refer la cele foarte grave, 
Doamne fereşte, ci vreau să zic că toţi avem vreo formă de 
reumatism sau vreo durere pe undeva. Picioarele nu sunt 
întotdeauna cum ar trebui să fie şi de obicei ne doare 
spatele sau umărul ori mâinile. Ah, draga mea, n-ar trebui 
să vorbesc despre asemenea lucruri. Ce casă drăguță ai! 

— Da, nu stăm de multă vreme aici. Ne-am mutat acum 
patru luni. 

Miss Marple privi în jur. Chiar credea ce spunea. Credea, 
de asemenea, că atunci când se mutaseră, o făcuseră în stil 
mare. Mobila era scumpă, confortabilă, însă era genul de 
confort al luxului. Perdele de bună calitate, huse asemenea, 


fără afişarea unui gust artistic deosebit - dar nici nu s-ar fi 
aşteptat la aşa ceva. Miss Marple credea că ştie motivul 
pentru această prosperitate evidentă. Considera că se 
datora testamentului generos al domnului Rafiel. Se bucura 
că domnul Rafiel nu se răzgândise. 

— Bânuiesc că aţi văzut anunţul referitor la moartea 
domnului Rafiel, spuse Esther, vorbind ca şi cum ştia ce este 
în mintea lui Miss Marple. 

— Da, aşa este. S-a întâmplat în urmă cu o lună, nu? Mi-a 
părut atât de rău! Foarte trist, adevărat, deşi bănuiesc că 
era de aşteptat - chiar şi el aproape că a vorbit despre asta. 
A sugerat de câteva ori că nu mai are mult de trăit. Cred că 
a avut o atitudine foarte curajoasă în privinţa asta, nu? 

— Da, era un om tare curajos, şi avea un suflet cu adevărat 
bun, afirmă Esther. Ştiţi, când am început să lucrez pentru 
el, mi-a spus că o să-mi dea un salariu foarte bun, dar că va 
trebui să economisesc fiindcă nu trebuia să mă aştept să 
mai primesc altceva de la el. Ei bine, cu siguranţă nu m-am 
aşteptat să primesc ceva din partea lui. Era un om de 
cuvânt, nu-i aşa? Dar se pare că s-a răzgândit. 

— Da, răspunse Miss Marple. Da. Şi mă bucur foarte mult. 
Am crezut că s-ar putea - desigur, nu a spus nimic - să îţi 
lase ceva. 

— Mi-a lăsat o moştenire consistentă, afirmă Esther. O 
sumă de bani surprinzător de mare. A fost o surpriză 
uriaşă. La început nici nu mi-a venit să cred. 

— Cred că a vrut să-ţi facă o surpriză. Cred că era 
probabil genul ăsta de om, zise Miss Marple. Apoi adăugă: 
I-a lăsat ceva şi... Oh, cum îl cheamă?... Asistentului 
aceluia? 

— A, vă referiţi la Jackson? Nu, nu i-a lăsat nimic lui 
Jackson, dar cred că i-a făcut nişte cadouri generoase anul 
trecut. 

— L-ai mai văzut pe Jackson? 

— Nu, nu cred că l-am mai întâlnit vreodată după vacanţa 
aceea pe insulă. Nu a rămas cu domnul Rafiel după ce s-au 


întors în Anglia. Cred că s-a dus la lordul nu-ştiu-cum, care 
locuieşte în Jersey sau Guernsey. 

— Mi-ar fi plăcut să-l mai întâlnesc pe domnul Rafiel, spuse 
Miss Marple. Părea ciudat, după ce am fost implicaţi 
împreună în acea poveste. El, şi dumneata, şi eu, şi alţii. Dar 
apoi, după ce am venit acasă, după vreo şase luni, mi-a 
venit în minte într-o zi cât de apropiaţi am fost în perioada 
aceea plină de emoţii, şi totuşi cât de puţin ştiam despre 
domnul Rafiel. Chiar mă gândeam la asta zilele trecute, 
după ce am văzut anunţul mortuar. Aş fi vrut să ştiu mai 
multe. Unde s-a născut, cine îi erau părinţii. Cum erau. 
Dacă a avut copii sau nepoți, veri sau familie. Mi-ar plăcea 
atât de mult să ştiu! 

Esther Anderson zâmbi uşor. Se uită la Miss Marple, şi 
expresia ei părea să spună: „Da, sunt sigură că întotdeauna 
vrei să ştii asta despre toată lumea”. Dar cu glas tare rosti: 

— Despre el toată lumea ştia un singur lucru cu adevărat. 

— Că era foarte bogat, zise Miss Marple imediat. Asta voiai 
să spui, nu? Când ştii că cineva este foarte bogat, cumva nu 
mai întrebi nimic. Adică, nu întrebi ca să afli mai multe. 
Spui: „Este foarte bogat” sau „Este teribil de bogat” şi 
cobori un pic vocea, fiindcă este atât de impresionant să 
cunoşti pe cineva care are o bogăţie imensă. 

Esther râse uşor. 

— Nu era căsătorit, nu-i aşa? Întrebă Miss Marple. Nu a 
pomenit niciodată despre o soţie. 

— Şi-a pierdut soţia cu mulţi ani în urmă. La scurtă vreme 
după ce s-au căsătorit, am impresia. Cred că ea era mult 
mai tânără decât el - cred că a murit de cancer. Foarte trist. 

— A avut copii? 

— A, da, două fete şi un fiu. O fiică este măritată şi trăieşte 
în America. Cealaltă a murit tânără, am impresia. Am 
întâlnit-o o dată pe americancă. Nu semăna deloc cu tatăl 
ei. Era o tânără tăcută, şi părea oarecum deprimată. Apoi 
adăugă: Domnul Rafiel nu a vorbit niciodată despre fiul lui. 
Cred că au existat nişte probleme. Un scandal, sau ceva de 


genul ăsta. Cred că a murit cu câţiva ani în urmă. Oricum, 
tatăl nu vorbea niciodată despre el. 

— Oh, Doamne! Chiar că este trist. 

— Cred că s-a întâmplat destul de demult. Am impresia că 
a luat un avion de undeva din străinătate şi nu s-a mai 
întors - a murit pe undeva. 

— Domnul Rafiel a fost afectat de această veste? 

— Nu prea ştiai ce să crezi în privinţa lui, răspunse Esther. 
Era genul de om care întotdeauna hotăra să minimizeze 
pagubele. Dacă fiul lui s-a dovedit a fi necorespunzător, o 
povară, nu o binecuvântare, cred că pur şi simplu l-a dat 
deoparte. Făcea ceea ce era necesar în sensul că îi trimitea 
ceva bani, dar nu se mai gândea deloc la el. 

— Mă întreb..., zise Miss Marple, nu a mai vorbit niciodată 
de el, nu a mai spus nimic? 

— Dacă vă amintiţi, domnul Rafiel era genul care nu 
spunea niciodată prea multe despre sentimentele personale 
sau despre propria viaţă. 

— Da, desigur, aşa este. Dar m-am gândit că poate, fiindcă 
ai fost atâţia ani... Secretara lui, s-ar fi putut să ţi se 
confeseze în ceea ce privea unele necazuri. 

— Nu era genul de om care să facă diverse confesiuni 
privind propriile probleme, afirmă Esther. Dacă într-adevăr 
avea unele, lucru de care mă îndoiesc. Era însurat cu 
afacerile, cum se spune. Era părintele afacerii lui şi 
afacerea lui era singurul copil care conta pentru el. Îi 
făceau plăcere astfel de lucruri, investiţiile, să facă bani. 
Loviturile în afaceri... 

— Nu spune că un om e fericit până când nu a murit”, cită 
Miss Marple din Herodot, repetând cuvintele în felul cum 
rosteşte cineva un slogan, ceea ce şi păreau să fie în acele 
vremuri - sau cel puţin lui Miss Marple aşa i s-ar fi părut. 
Deci nu îl îngrijora nimic în mod deosebit, înainte de 
moarte? 

— Nu. De ce credeţi asta? 

Esther părea surprinsă. 


— De fapt, nu credeam aşa ceva, continuă Miss Marple, 
doar mă întrebam fiindcă anumite lucruri îi îngrijorează pe 
oameni mai mult când sunt - nu o să zic când îmbătrânesc, 
fiindcă el nu era cu adevărat bătrân, ci vreau să zic că unele 
lucruri te preocupă mai mult când eşti imobilizat şi nu poţi 
să acţionezi ca înainte şi trebuie s-o iei uşor. Atunci grijile îţi 
vin pur şi simplu în minte şi se fac simţite. 

— Da, înţeleg ce vreţi să spuneţi, zise Esther. Dar nu cred 
că era cazul domnului Rafiel. Oricum, adăugă ea, am încetat 
să fiu secretara lui cu ceva vreme în urmă. La două sau trei 
luni după ce l-am cunoscut pe Edmund. 

— Ah, da, soţul dumitale. Trebuie că domnul Rafiel a fost 
foarte supărat că te-a pierdut. 

— O, nu cred, răspunse Esther nepăsătoare. Nu era genul 
de om care să fie supărat din astfel de cauze, ci şi-ar fi 
căutat imediat o altă secretară - ceea ce a şi făcut. lar dacă 
ea nu i-ar fi fost pe plac, pur şi simplu ar fi scăpat de ea cuo 
strângere de mână amabilă şi ar fi găsit pe altcineva, până 
când reuşea să dea de persoana potrivită, întotdeauna a 
fost un om extrem de raţional. 

— Da, îmi dau seama. Deşi îşi putea pierde cumpătul 
foarte uşor. 

— Ah, îi plăcea să-şi piardă cumpătul, afirmă Esther. Cred 
că era ceva teatral în chestia asta. 

— 'Teatral, repeta Miss Marple gânditoare. De multe ori m- 
am întrebat, crezi că domnul Rafiel avea un interes deosebit 
pentru criminologie, pentru studiul crimelor, adică? Nu 
Ştiu... 

— Spuneţi asta din cauza celor întâmplate în Caraibe? 

Vocea lui Esther deveni brusc aspră. 

Miss Marple se gândi cu îndoială dacă să continue, şi 
totuşi trebuia într-un fel sau altul să încerce să capete nişte 
informaţii folositoare. 

— Ei bine, nu, nu din cauza asta, dar poate pe urmă a 
început să-şi pună întrebări legate de psihologia unor 
asemenea lucruri. Sau dacă a devenit interesat de cazurile 


în care justiţia nu a acţionat aşa cum trebuie, sau... Ei 
bine... 

Părea din ce în ce mai sărită de pe fix. 

— De ce ar fi fost interesat câtuşi de puţin de ceva de 
genul ăsta? Şi haide să nu mai vorbim despre povestea 
aceea oribilă din St Honore. 

— A, nu, cred că ai dreptate. Îmi pare rău. Doar că mă 
gândeam la anumite lucruri pe care domnul Rafiel le 
spunea uneori. Răsuciri ciudate ale frazelor... Şi mă 
gândeam dacă nu cumva avea anumite teorii, ştii, despre 
cauzele crimelor? 

— Interesele lui erau întotdeauna de natură financiară, 
afirmă Esther sec. Un escroc cu adevărat deştept poate că 
l-ar fi interesat, dar nimic mai mult... 

Încă o privea cu răceală pe Miss Marple. 

— Îmi pare rău, rosti Miss Marple pe ton de scuză. Nu... 
Nu ar fi trebuit să abordez chestiuni neplăcute care, din 
fericire, sunt de domeniul trecutului. Şi ar trebui să plec, 
adăugă ea. Trebuie să prind trenul şi, dacă pornesc acum 
ajung la timp. Oh, dragă, oare ce am făcut cu geanta? A, da, 
uite-o aici. 

Îşi luă geanta, umbrela şi alte lucruri, agitându-se până 
când tensiunea se mai risipi. În timp ce ieşea pe uşă, se 
întoarse spre Esther care o îndemna să mai rămână şi să 
bea o ceaşcă de ceai. 

— Nu, mulţumesc, draga mea, sunt cam în criză de timp. 
Îmi pare bine că ne-am văzut, te felicit din inimă şi îţi urez o 
viaţă foarte fericită. Bănuiesc că nu o să te mai angajezi 
acum, nu? 

— Ah, unii oameni o fac, spun că li se pare interesant. Se 
plictisesc când nu au nimic de făcut. Dar cred căeuosămă 
bucur de viaţa liniştită. O să mă bucur şi de moştenirea pe 
care mi-a lăsat-o domnul Rafiel. A fost foarte amabil din 
partea lui şi cred că ar fi vrut... Ei bine, să mă bucur de ea 
chiar dacă o să o cheltuiesc într-un mod pe care el l-ar fi 
considerat cam prostesc, femeiesc! Haine scumpe şi o 


coafură nouă şi tot restul. Ar fi considerat genul ăsta de 
lucruri foarte prosteşti. Adăugă brusc: Am ţinut la el, să 
ştiţi. Da, am ţinut mult la el. Probabil din cauză că 
reprezenta un fel de provocare pentru mine. Era un om cu 
care era dificil să te înţelegi, aşa că îmi plăcea să manipulez 
situaţia asta. 

— Şi să-l manipulezi şi pe domnul Rafiel? 

— Ei, nu chiar să-l manipulez, dar poate să-l manevrez 
puţin mai mult decât îşi închipuia el că o fac. 

Miss Marple se îndepărtă pe drum. Se întoarse o dată şi 
flutură din mână - Esther Anderson încă stătea în prag, şi îi 
făcu semn veselă. 

„Credeam că asta ar fi putut avea legătură cu ea sau cu 
ceva ce ştia ea, îşi zise Miss Marple. Cred că m-am înşelat. 
Nu. Nu cred că are ceva de-a face cu povestea asta, oricare 
ar fi ea, în nici un fel. Of, Doamne, cred că domnul Rafiel se 
aştepta să fiu mult mai deşteaptă decât sunt în realitate. 
Cred că se aştepta să pun lucrurile cap la cap - dar care 
lucruri? Şi oare ce să fac în continuare?” 

Clătină din cap. 

Trebuia să analizeze situaţia cu mare atenţie. Toată 
această afacere depindea de ea. Era la latitudinea ei să 
refuze, să accepte, să înţeleagă despre ce era vorba? Sau 
să nu înţeleagă nimic, dar să meargă tot înainte şi să spere 
că i se vor da nişte indicaţii. Din când în când, închidea ochii 
şi încerca să-şi imagineze chipul domnului Rafiel. Stând în 
grădina hotelului din Indiile de Vest, în costumul lui 
tropical; faţa lui ridată, prost dispusă, cu sclipirile 
ocazionale de umor. Ceea ce dorea cu adevărat să ştie era 
ce fusese în mintea lui când pusese la cale acest plan, când 
începuse să-l pună în practică. Să o momească să accepte, 
să o convingă să accepte sau, s-ar fi putut spune, să o oblige 
să-l accepte. A treia variantă era mult mai probabilă, 
ştiindu-l pe domnul Rafiel. Şi totuşi, luând în calcul că 
dorise rezolvarea unei situaţii, o alesese pe ea, o 
însărcinase pe ea cu această misiune. De ce? Fiindcă se 


gândise pe neaşteptate la ea? Dar de ce să se gândească la 
ea? 

La rândul ei, îşi îndreptă gândurile spre domnul Rafiel şi 
cele petrecute la St Honore. Oare problema care îl 
preocupa pe domnul Rafiel în momentul morţii îl făcuse să 
se gândească la vizita în Indiile de Vest? Oare avea vreo 
legătură cu cineva care fusese acolo, care luase parte sau 
fusese martor şi de aceea îi venise ideea cu Miss Marple? 
Exista oare vreo legătură sau vreo conexiune? Dacă nu, 
atunci de ce se gândise brusc la ea? Ce avea ea care îi 
putea fi lui de folos în vreun fel? Era o persoană în vârstă, 
un pic sărită, destul de obişnuită, nu foarte puternică din 
punct de vedere fizic, iar mental, nu atât de ageră ca 
odinioară. Ce calificări deosebite avea ea, dacă, într-adevăr, 
avea unele? Nu-i venea nimic în minte. Era oare posibil ca 
domnul Rafiel să se fi distrat puţin? Chiar când se afla în 
pragul morţii, s-ar fi putut ca domnul Rafiel să fi dorit să 
facă o glumă care să se potrivească bine cu ciudatul său 
simţ al umorului. 

Nu putea respinge ideea că domnul Rafiel ar fi putut să 
dorească să facă o glumă, chiar şi pe patul morţii. Poate că 
umorul lui ironic cerea să fie satisfăcut. 

„Trebuie să mă pricep cu adevărat la ceva”, îşi zise Miss 
Marple. La urma urmelor, întrucât nu mai era pe această 
lume, domnul Rafiel nu avea cum să se bucure de gluma 
făcută. La ce se pricepea ea? „La ce mă pricep eu, care să 
fie de folos cuiva pentru orice-ar fi?” se întrebă Miss 
Marple. 

Se analiza cu modestia cuvenită. Era curioasă, punea 
întrebări, avea o vârstă şi era genul de la care oamenii se 
aşteptau să pună întrebări. Acesta era un răspuns, un 
posibil răspuns. Puteai trimite un detectiv particular sau 
vreun investigator să pună întrebări, dar era adevărat că 
puteai mult mai uşor să trimiţi o doamnă în vârstă, cu 
obiceiul de a-şi băga nasul oriunde şi de a fi curioasă, de a 


vorbi prea mult şi de a vrea să afle diverse lucruri, şi acest 
lucru ar fi fost perfect natural. 

— O bătrânică băgăcioasă, rosti Miss Marple. Da, îmi dau 
seama că pot fi caracterizată astfel. Sunt atâtea astfel de 
bătrânele, şi toate seamănă atât de mult. Şi, desigur, sunt 
foarte banală. O bătrânică obişnuită şi cam scrântită. Iar 
acesta este, desigur, un camuflaj foarte bun. Of, Doamne, 
mă întreb dacă sunt pe drumul cel bun. Uneori ştiu cum 
sunt oamenii. Adică, ştiu cum sunt oamenii fiindcă îmi 
amintesc de anumite persoane pe care le-am cunoscut. Aşa 
că le cunosc unele defecte şi unele calităţi. Ştiu genul de 
oameni care suni. Asta-i tot. 

Se gândi din nou la St Honore şi la hotelul Golden Palm. 
Prin vizita la Esther Walters făcuse o încercare să 
descopere o posibilă legătură. Fusese fără îndoială o vizită 
neproductivă, decise Miss Marple. Nu părea să existe vreun 
fir care să ducă undeva. Nimic care să se potrivească 
oarecum cu cerința domnului Rafiel ca Miss Marple să se 
ocupe de ceva despre care Miss Marple n-avea nici cea mai 
mică idee! 

— Of, Doamne, făcu Miss Marple, ce om obositor eşti, 
domnule Rafiel! 

Rosti cuvintele cu glas tare şi pe un ton de reproş. 

Totuşi, mai târziu, când se urcă în pat şi îşi aşeză sticla cu 
apă fierbinte pe zona cea mai dureroasă a spatelui ei 
reumatic, spuse din nou cu voce tare ceva ce ar fi putut fi 
considerat pe jumătate o scuză. 

— Am făcut tot ce-am putut, zise ea. 

Vorbi tare, cu aerul că se adresează cuiva care se afla în 
încăpere. Era adevărat că domnul Rafiel s-ar fi putut afla 
oriunde, dar chiar şi în acea situaţie ar fi putut să existe 
vreo comunicare telepatică şi, dacă acesta era cazul, avea 
de gând să vorbească scurt şi la obiect. 

— Am făcut tot posibilul. Tot ce-am putut, având în vedere 
limitele mele, iar acum trebuie să las totul în seama 
dumitale. 


Cu aceste cuvinte, se aşeză mai confortabil, întinse o 
mână, închise lumina şi se cufundă în somn. 

Capitolul 5. Instrucţiuni din lumea de dincolo. 

| 

Două sau trei zile mai târziu, o scrisoare sosi cu poşta de 
după-amiază. Miss Marple luă scrisoarea şi procedă după 
obicei - o răsuci în mâini, se uită la timbru, se uită la scris, 
ajunse la concluzia că nu era o factură şi o deschise. Era 
bătută la maşină. 

Dragă Miss Marple, În momentul când vei citi această 
scrisoare eu voi fi mort şi îngropat. NU incinerat, aş vrea să 
cred. Întotdeauna mi s-a părut puţin probabil să reuşească 
cineva să se ridice din frumosul său vas de bronz plin de 
cenuşă ca să bântuie pe cineva, chiar dacă ar vrea! Asta 
dacă ideea de ridicare din morţi şi de a bântui pe cineva 
este posibilă. Oare eu o să vreau să fac asta? Cine ştie... 
Poate că o să vreau chiar să comunic cu dumneata. 

Până în acest moment, avocaţii mei vor fi luat legătura cu 
dumneata şi îţi vor fi făcut o anumită propunere. Sper că ai 
acceptat-o. Dacă nu, nu te simţi câtuşi de puţin vinovată. Va 
fi alegerea dumitale. 

Această epistolă va trebui să îţi parvină - dacă avocaţii mei 
vor fi făcut ceea ce li s-a spus şi dacă poşta îşi va fi făcut 
datoria pe care este de presupus că o are - în ziua della 
lunii. Peste două zile vei primi o înştiinţare de la o agenţie 
de voiaj din Londra. Sper că propunerea lor nu îţi va 
displăcea. Nu trebuie să spun mai multe. Vreau să ai o 
minte deschisă. Ai grijă de dumneata. Cred că o să reuşeşti 
să faceţi asta. Eşti o persoană foarte perspicace. Îţi urez 
mult noroc şi fie ca îngerul dumitale păzitor să îţi fie alături 
şi să aibă grijă de dumneata. S-ar putea să ai nevoie de 
unul. 

Prietenul dumitale plin de afecţiune, ]. B. Rafiel 

— Două zile! Exclamă Miss Marple. Găsi că timpul trece 
foarte greu. Poşta îşi făcu datoria, la fel şi Famous Houses 
and Gardens”? din Marea Britanie. 


Stimată Miss Marple, Conform instrucţiunilor pe care ni 
le-a dat răposatul domn Rafiel, vă trimitem detaliile Turului 
nr. 37 al Famous Houses and Gardens care începe din 
Londra joia viitoare - pe 17. 

Dacă este posibil să veniţi la biroul nostru din Londra, 
doamna Sandbourne, care urmează să fie ghidul turului, vă 
va oferi bucuroasă toate amănuntele şi vă va răspunde la 
toate întrebările. 

Tururile noastre durează două până la trei săptămâni. 
Acest tur anume, consideră domnul Rafiel, va fi deosebit de 
convenabil pentru dumneavoastră, întrucât va viza o zonă a 
Angliei care - după ştiinţa dânsului - încă nu aţi vizitat-o şi 
se desfăşoară în câteva grădini şi peisaje foarte 
atrăgătoare. A aranjat să beneficiaţi de cele mai bune 
condiţii de cazare şi de tot luxul pe care noi îl putem oferi. 

Sper că ne veţi anunţa în ce zi vă convine să faceţi o vizită 
la sediul nostru din Berkeley Street. 

Miss Marple împături scrisoarea, o puse în geantă, îşi notă 
numărul de telefon, se gândi la cei câţiva prieteni pe care îi 
avea, îi sună pe doi dintre ei, din care unul fusese în tururile 
organizate de Famous Houses and Gardens şi care avu 
numai cuvinte de laudă despre ele, iar celălalt nu fusese în 
vreun tur, dar avea prieteni care călătoriseră cu această 
agenţie şi care spuseseră că totul fusese foarte bine făcut, 
deşi costurile nu erau mici, şi că nu era prea obositor 
pentru o doamnă în vârstă. Apoi Miss Marple sună la 
numărul din Berkeley Street şi spuse că o să le facă o vizită 
marţea următoare. 

A doua zi vorbi cu Cherry despre acest subiect. 

— S-ar putea să plec o vreme, Cherry. Într-un tur. 

— Un tur? Făcu Cherry. Unul dintre acele pachete de 
călătorii peste hotare? 

— Nu peste hotare. În ţară, răspunse Miss Marple. În 
principal, este vorba de vizitarea grădinilor şi clădirilor 
istorice. 


— Credeţi că e bine să faceţi asta la vârsta 
dumneavoastră? Astfel de lucruri pot fi foarte obositoare, să 
ştiţi. Uneori trebuie să mergeţi kilometri întregi. 

— Starea sănătăţii mele este foarte bună, afirmă Miss 
Marple, şi am auzit că în aceste tururi au grijă să ofere 
pauze de odihnă pentru cei care nu sunt deosebit de 
puternici. 

— Numai să aveţi grijă de dumneavoastră, asta-i tot, spuse 
Cherry. Nu vrem să cădeţi la pat din cauza unui infarct, 
chiar dacă vă uitaţi la o fântână deosebit de impresionantă. 
Scuzaţi-mă că vă spun, poate par nepoliticoasă, dar nici nu 
vreau să mă gândesc că o să leşinaţi din cauză că v-aţi 
extenuat sau ceva de genul ăsta. 

— Pot să am grijă de mine, afirmă Miss Marple cu 
demnitate. 

— Bine, bine, dar să fiţi atentă, spuse Cherry. 

Miss Marple îşi făcu bagajul, se duse la Londra şi închine o 
cameră la un hotel modest („Ah, Bertram, ce hotel minunat 
era acela! Ah, trebuie să uit toate astea, St George este un 
loc destul de plăcut!”) La ora stabilită, se afla în Berkeley 
Street şi fu condusă într-un birou unde o femeie amabilă de 
circa treizeci şi cinci de ani se ridică să o întâmpine, 
explicându-i că numele ei era doamna Sandbourne şi că se 
va ocupa personal de acest tur. 

— Să înţeleg că, în cazul meu, această călătorie este... 
Începu Miss Marple, ezitant. 

Doamna Sandbourne, sesizând uşorul moment de 
stânjenire, spuse: 

— A, da, trebuia să vă fi explicat poate mai clar în 
scrisoarea pe care v-am trimis-o. Domnul Rafiel a plătit 
toate cheltuielile. 

— Ştiţi că a murit? Întrebă Miss Marple. 

— A, da, dar astea au fost aranjate înainte de moartea lui. 
A pomenit că sănătatea lui era precară, dar că dorea să 
ofere un cadou unei prietene foarte vechi care nu avusese 
prilejul de a călători atât de mult cât şi-ar fi dorit. 


II 

Două zile mai târziu, Miss Marple, împreuna cu neseserul 
micuţ şi cu geamantanul nou şi cochet pe care il-a 
încredinţat şoferului, se urcase în cel mai confortabil şi 
luxos autocar care ducea pe ruta nord-vest la Londra. 
Studia lista de pasageri ataşată la broşura elegantă care 
oferea detalii privind itinerarul zilnic şi diferite informaţii 
despre hoteluri şi mese, locurile de vizitat şi diversele 
alternative din unele zile, care - deşi acest lucru nu era 
subliniat - de fapt sugera că acea opţiune era pentru cei 
tineri şi activi, iar cealaltă ar fi deosebit de potrivită pentru 
persoanele în vârstă, pentru cei cu probleme cu picioarele, 
care sufereau de artrită sau de reumatism şi care ar 
prefera mai degrabă să stea să se odihnească, nu să se 
plimbe pe distanţe lungi sau să urce prea multe dealuri. 
Totul era plin de tact şi foarte bine pus la punct. 

Miss Marple citi lista pasagerilor şi le cerceta chipurile. 
Nu îi fu greu să facă acest lucru fiindcă şi ceilalţi procedau 
la fel. O studiau şi pe ea, printre alţii, dar nimeni - din câte 
îşi dădea seama Miss Marple - nu manifesta un interes 
deosebit în ceea ce o privea. 

Dna Riseley-Porter. 

Dra Joanna Crawford. 

Dl colonel şi dna Walker. 

DI şi dna H. 1. Butler. 

Dra Elizabeth 'Temple. 

Dl profesor Wanstead. 

Dl Richard Jameson. 

Dra Lumley Dra Bentham. 

DI Caspar. 

Dra Cooke. 

Dra Barrow. 

DI Emlyn Price. 

Dra Jane Marple. 

Erau patru doamne în vârstă. Miss Marple le cercetă mai 
întâi pe ele, ca să le „dea la o parte din drum”. Două 


călătoreau împreună. Miss Marple aprecie că aveau în jur 
de 70 de ani. Cu greu puteau fi considerate de aceeaşi 
vârstă cu ea. Una era în mod vizibil genul plângăcios, care 
ar dori să primească locurile din faţa autocarului sau, 
altminteri, ar insista să le primească pe cele din spate. Ar 
dori să stea pe partea însorită sau n-ar suporta să stea 
decât la umbră. Care ar dori să aibă mai mult aer proaspăt 
sau mai puţin. Aveau pături pentru călătorie şi şaluri 
împletite, precum şi o mulţime de ghiduri. Sufereau de un 
uşor handicap şi din cauza picioarelor ori a genunchilor, 
dar, cu toate acestea, erau genul pe care vârsta şi bolile nu 
le puteau împiedica să se bucure de viaţă cât mai trăiau. 
Erau ele nişte mâţe bătrâne, însă în mod clar nu erau nişte 
mâţe bătrâne care să stea acasă. Miss Marple notă ceva în 
carneţelul pe care îl avea cu ea. 

Erau cincisprezece turişti cu excepţia ei şi a doamnei 
Sandbourne. Şi întrucât fusese trimisă în această călătorie, 
cel puţin unul dintre acei cincisprezece pasageri trebuia să 
aibă o oarecare importanţă. Fie ca sursă de informaţie, fie 
era cineva care avea legătură cu legea sau cu un caz legal, 
sau era poate chiar un ucigaş. Un ucigaş care deja comisese 
o crimă sau care se pregătea să comită una. Orice era 
posibil, îşi zise Miss Marple, când era vorba de domnul 
Rafiel! În orice caz, trebuia să-şi ia notițe în legătură cu 
aceşti oameni. 

Pe pagina din dreapta a carneţelului va nota persoanele pe 
care le considera demne de atenţie din punctul de vedere al 
domnului Rafiel, iar pe cea din stânga urma să noteze sau 
să-i taie cu o linie pe cei care prezentau interes doar dacă 
puteau să-i dea vreo informaţie utilă. O informaţie pe care - 
era foarte posibil - nici nu ştiau că o deţin. Sau chiar dacă 
ştiau că o deţin, nu ştiau că i-ar fi putut fi de folos lui Miss 
Marple, sau domnului Rafiel, sau legii, sau Justiţiei cu ] 
mare. La finalul carneţelului era posibil să noteze chiar în 
acea seară câteva lucruri, dacă cumva cineva îi amintea de 
persoane pe care le cunoscuse în trecut în St Mary Mead 


sau în alte locuri, ori alte similitudini care se puteau dovedi 
folositoare. Aşa se întâmplase în alte ocazii. 

Celelalte două doamne în vârstă călătoreau, se pare, 
separat. Amândouă aveau în jur de şaizeci de ani. Una era o 
doamnă elegant îmbrăcată, care se ţinea foarte bine, având 
un statut social important, după propria părere, dar 
probabil şi după a celorlalţi. Avea o voce sonoră şi 
poruncitoare. Era însoţită de o nepoata, o fată de vreo 
optsprezece sau nouăsprezece ani, care îi spunea „mătuşa 
Geraldine”. Nepoata, observă Miss Marple, era obişnuită să 
facă faţă aerelor de şefă ale mătuşii Geraldine. Era o tânără 
competentă şi atrăgătoare. 

De cealaltă parte a culoarului faţă de locul unde stătea 
Miss Marple se afla un bărbat masiv cu umeri pătraţi şi un 
trup care părea neîndemânatic, de parcă ar fi fost asamblat 
neglijent din cuburi nefinisate de un copil ambițios. Chipul 
lui arăta de parcă natura ar fi intenţionat să-l facă rotund, 
dar faţa se revoltase împotriva acestei idei şi se hotărâse să 
capete un aspect pătrăţos prin adăugarea unui maxilar 
puternic. Avea o coamă bogată de păr grizonant şi 
sprâncene enorme şi stufoase care se mişcau în sus şi-n jos 
ca să sublinieze ceea ce spunea. Remarcile sale păreau să 
fie spuse printr-o serie de lătrături, ca şi cum era un câine 
ciobănesc vorbăreţ. Pe locul de alături se afla un străin înalt 
Şi brunet, care se tot fâţâia pe scaun şi gesticula din plin. 
Vorbea o engleză foarte ciudată, făcând ocazional şi 
observaţii în franceză sau germană. Bărbatul cel masiv 
părea să poată face faţă acestor atacuri de limbi străine, 
trecând amabil pe franceză sau germană. Aruncându-le 
rapid încă o privire, Miss Marple hotări că bărbatul cu 
sprâncene stufoase trebuia să fie profesorul Wanstead, iar 
străinul agitat era domnul Caspar. 

Se întrebă despre ce discutaseră oare atât de animați, dar 
era deconcertată de rapiditatea şi de forţa discursului 
domnului Caspar. 


Scaunul din faţa lor era ocupat de cealaltă doamnă de 
circa şaizeci de ani, o femeie înaltă, care ar fi ieşit în 
evidenţă în orice mulţime. Era încă foarte frumoasă, cu 
părul cenuşiu-închis prins sus într-un coc, lăsându-i astfel 
descoperită fruntea frumoasă. Avea o voce profundă, clară, 
incisivă. „Este o personalitate”, îşi zise Miss Marple. Cineva! 
Da, în mod clar era cineva. „Îmi aminteşte, se gândi Miss 
Marple, de Lady Emily Waldron.” Lady Emily Waldron 
fusese directoarea unui colegiu de la Oxford şi un important 
om de ştiinţă, şi Miss Marple, care o întâlnise odată în 
compania nepotului ei, nu o uitase niciodată. 

Miss Marple îşi reluă cercetarea călătorilor. Erau două 
cupluri căsătorite, unul de americani, de vârstă mijlocie, 
amabili, alcătuit dintr-o nevastă vorbăreaţă şi un soţ care 
aproba placid totul. Erau în mod evident turişti şi vizitatori 
pasionaţi. Mai era şi un cuplu de englezi, tot de vârstă 
mijlocie, pe care Miss Marple îl notă fără să ezite ca fiind un 
militar în rezervă cu soţia. Îi bifă pe listă drept domnul 
colonel şi doamna Walker. 

Pe scaunul din spatele ei se afla un bărbat înalt şi slab de 
circa treizeci de ani, cu un vocabular extrem de tehnic, în 
mod clar arhitect. Ceva mai în faţa autocarului, mai erau 
două doamne de vârstă mijlocie care călătoreau împreună. 
Discutau despre broşură şi despre ce atracţii avea să le 
rezerve turul. Una era brunetă şi slabă, iar cealaltă era 
blondă şi bondoacă, iar chipul ei îi părea familiar lui Miss 
Marple. Se întrebă unde o văzuse sau unde o întâlnise 
înainte. Totuşi, nu-şi putea aminti ocazia. Era posibil să fie 
cineva pe care îl cunoscuse la vreun cocktail sau cu care 
stătuse vreodată faţă în faţă în tren. Nu avea nimic special 
care să o facă demnă de recunoscut. 

Îi rămăsese numai un pasager de evaluat - un tânăr de 
vreo nouăsprezece sau douăzeci de ani. Purta hainele 
potrivite pentru sexul şi vârsta lui - blugi negri, strâmţi, un 
pulover mov cu guler polo, şi avea un păr negru bogat, cam 
lung şi dezordonat. O privea cu interes pe nepoata femeii 


autoritare, iar aceasta, îşi zise Miss Marple, îl privea la 

rândul ei cu oarecare interes. În pofida preponderenţei 
femeilor bătrâne şi de vârstă mijlocie, erau în orice caz 

două persoane tinere printre pasageri. 

Se opriră să ia prânzul la un motel plăcut aflat pe malul 
râului, iar vizita din acea după-amiază avea să fie dedicată 
castelului Blenheim. Miss Marple deja îl vizitase de două 
ori, aşa că îşi scuti picioarele de efort, limitându-şi vizitarea 
la spaţiul interior şi ajungând destul de repede să se bucure 
de priveliştile minunate şi de grădini. 

Până să ajungă la hotelul unde urmau să înnopteze, 
călătorii începuseră să se cunoască. Eficienta doamnă 
Sandbourne, încă proaspătă şi neobosită de îndatoririle ei 
de a dirija vizitarea obiectivelor, îşi îndeplini rolul foarte 
bine - alcătui grupuri, adăugând pe oricine părea lăsat pe 
dinafară la unul sau altul dintre ele, murmurând: „Trebuie 
să-l pui pe colonelul Walker să-ţi descrie grădina lui. Are o 
colecţie de fucsia minunată!” Cu asemenea afirmaţii aduna 
lumea în grupuri. 

Miss Marple putea acum să ataşeze un nume fiecăruia 
dintre călători. „Sprâncene Stufoase” se dovedi a fi 
profesorul Wanstead, aşa cum se gândise şi ea, iar străinul 
era domnul Caspar. Femeia dominatoare era doamna 
Riseley-Porter, iar pe nepoata ei o chema Joanna Crawford. 
Tânărul cu părul bogat era Emlyn Prince, iar el şi Joanna 
Crawford păreau să descopere că au în comun păreri foarte 
hotărâte despre economie, artă, politică şi alte asemenea 
subiecte. 

Cele două bătrâne se dovediră a fi foarte asemănătoare. 
Discutau bucuroase despre artrită, reumatism, diete, 
doctori noi, remedii, amândouă foarte cunoscătoare şi 
amintindu-şi de tratamente băbeşti care avuseseră succes 
în cazuri în care nimic altceva nu reuşise. Vorbeau despre 
călătoriile în care fuseseră în ţări străine din Europa, 
despre hoteluri, agenţii de voiaj şi despre ţinutul Somerset, 
unde domnişoara Lumley şi domnişoara Bentham locuiau şi 


unde dificultăţile de a găsi grădinari potriviţi erau greu de 
imaginat. 

Cele două doamne de vârstă mijlocie care călătoreau 
împreună se dovediră a fi domnişoara Cooke şi domnişoara 
Barrow. Miss Marple îşi menținea părerea că una din cele 
două, cea blondă, domnişoara Cooke, îi era vag familiară, 
dar tot nu-şi putea aduce aminte unde o mai văzuse. 
Probabil era doar o închipuire. De asemenea, tot o 
închipuire era şi faptul că domnişoara Barrow şi 
domnişoara Cooke păreau să o evite. Păreau foarte 
nerăbdătoare să se îndepărteze la apropierea lui Miss 
Marple. Asta, desigur, putea să fie numai rodul imaginaţiei 
ei. 

Cincisprezece oameni, dintre care cel puţin unul trebuia 
să aibă importanţă într-un fel sau altul. În conversațiile 
întâmplătoare din acea seară, Miss Marple strecură numele 
domnului Rafiel, ca să vadă dacă avea cineva vreo reacţie la 
auzul lui. Însă nimeni nu reacţiona. 

Femeia frumoasă era domnişoara Elizabeth Temple, şi 
fusese directoarea unei faimoase şcoli de fete. Nimeni nu-i 
părea lui Miss Marple să fie un posibil criminal, cu excepţia, 
poate, a domnului Caspar, dar asta probabil era o părere 
preconcepută la adresa străinilor. Tânărul slab era Richard 
Jameson, arhitect. 

„Poate mâine o să am mai mult succes”, îşi zise Miss 
Marple. 

III 

Miss Marple se duse la culcare, simțindu-se obosită. 
Vizitarea obiectivelor turistice era o activitate plăcută, dar 
epuizantă şi încercarea de a studia cincisprezece sau 
şaisprezece oameni o dată şi de a te întreba în acelaşi timp 
care dintre ei avea vreo posibilă legătură cu o crimă era 
Chiar şi mai obositoare. După părerea lui Miss Marple, toată 
povestea asta avea un aer atât de nerealist, încât era greu 
să iei totul în serios. Aceştia păreau cu toţii să fie nişte 
oameni drăguţi, genul de persoane care merg în croaziere 


şi excursii organizate şi altele asemenea. Cu toate acestea, 
aruncă o privire rapidă parcurgând lista de pasageri, 
făcând câteva adnotări în carneţelul ei. 

Doamna Riseley-Porter? Nu avea nici o legătură cu crima. 
Era prea egocentrică şi iubitoare de socializare. 

Nepoata, Joanna Crawford? Acelaşi lucru? Dar foarte 
eficientă. 

Totuşi, doamna Riseley-Porter putea să aibă vreo 
informaţie care i-ar fi putut fi de folos lui Miss Marple. 
Trebuia să rămână în termeni buni cu doamna Riseley- 
Porter. 

Domnişoara Elizabeth 'lemple? O personalitate. 
Interesantă. Nu îi amintea lui Miss Marple de vreo crimă de 
care avea cunoştinţă. „De fapt, îşi spuse Miss Marple, pur şi 
simplu radiază integritate. Dacă ar fi comis vreo crimă, ar fi 
fost una cunoscută. Poate pentru vreun motiv nobil sau 
vreunul pe care ea îl considera nobil?” Dar nici acest gând 
nu era prea mulţumitor. Domnişoara Temple ar şti 
întotdeauna ceea ce face, de ce o face şi nu ar avea idei 
prosteşti despre nobilitate atunci când răul există. „Cu 
toate acestea, gândi Miss Marple, este cineva şi s-ar putea - 
doar s-ar putea - să fie o persoană pe care domnul Rafiel ar 
fi vrut să o întâlnesc dintr-un anumit motiv.” îşi notă aceste 
gânduri pe partea din dreapta a carneţelului. 

Apoi îşi schimbă perspectiva. Luase în consideraţie un 
posibil criminal - dar ce ar fi să se gândească la o posibilă 
victimă? Cine ar putea fi? Nimeni nu părea un candidat 
probabil. Poate doamna Riseley-Porter - era bogată şi avea 
o fire destul de neplăcută. Nepoata cea eficientă ar fi 
moştenitoarea. Ea şi anarhistul Emlyn Price s-ar putea 
combina pentru cauza anticapitalismului. Nu era o idee 
prea credibilă, dar nu prea se întrevedea o altă crimă 
fezabilă. 

Profesorul Wanstead? Un om interesant, era convinsă. Şi 
amabil. Era om de ştiinţă sau doctor? Nu era încă sigură, 


dar credea că era om de ştiinţă. Ea, personal, nu ştia nimic 
despre ştiinţă, dar nu părea deloc improbabil. 

Domnul şi doamna Butler? Miss Marple îi scoase din 
calcul. Nişte americani drăguţi. Nu aveau legătura cu 
nimeni din Indiile de Vest sau cu cineva cunoscut de ea. Nu, 
nu credea că familia Butler putea avea relevanţă. 

Richard Jameson? Acela era arhitectul cel slab - Miss 
Marple nu vedea cum arhitectura putea face parte din asta, 
însă orice era posibil. Poate vreo nişă secretă? Una dintre 
casele pe care aveau să le viziteze s-ar putea să aibă o nişă 
secretă în care să se găsească un schelet. Iar domnul 
Jameson, fiind arhitect, ar şti exact unde se află această 
nişa secretă. Ar putea s-o ajute s-o găsească sau ea l-ar 
putea ajuta pe el s-o descopere, iar apoi ar găsi un cadavru. 

— Ah, serios, zise Miss Marple, ce aiureli spun şi gândesc! 

Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow? O pereche 
foarte obişnuită. Şi totuşi, o văzuse cu siguranţă pe una din 
ele. Ei bine, o să-şi aducă aminte la un moment dat, 
probabil. 

Colonelul şi doamna Walker? Nişte oameni drăguţi. Fost 
militar. Lucrase mai ales în străinătate. Era plăcut să stai de 
vorbă cu ei, dar Miss Marple nu credea că putea să afle 
ceva de la ei. 

Domnişoara Bentham şi domnişoara Lumley? Mâţele 
bătrâne. Puţin probabil să fie criminale, dar, fiind mâţe 
bătrâne, era posibil să ştie multe bârfe, sau să aibă nişte 
informaţii interesante, sau să facă vreo remarcă revelatoare 
chiar dacă se întâmpla să fie în legătură cu reumatismul, 
artrita sau vreun medicament patentat. 

Domnul Caspar? Posibil un personaj periculos. Foarte 
nervos. Avea să-l menţină pe listă deocamdată. 

Emlyn Price? Probabil student. Studenţii sunt foarte 
violenţi. Oare domnul Rafiel ar trimite-o pe urmele unui 
student? Ei bine, asta ar depinde probabil de ceea ce făcuse 
sau dorise ori urma să facă studentul. Poate era un anarhist 
convins. 


— Oh, Doamne! Zise Miss Marple, brusc epuizată, trebuie 
să mă duc la culcare. 

O dureau picioarele şi spatele, iar reacţiile ei mentale nu 
erau, considera ea, dintre cele mai bune. Adormi de îndată. 
Somnul îi fu agitat de câteva vise. 

Într-unul, sprâncenele stufoase ale profesorului Wanstead 
cădeau fiindcă nu erau adevărate, ci false. Când se trezi, 
prima ei impresie fu una care deseori urmează după un vis 
- credinţa că visul în chestiune rezolvase totul. 

„Desigur, îşi zise, desigur!” Sprâncenele lui erau false şi 
acest lucru reprezenta cheia problemei. El era criminalul. 

Din păcate, îi trecu prin minte gândul că nu se rezolvase 
nimic. Faptul că sprâncenele profesorului Wanstead se 
desprindeau nu o ajuta cu nimic. 

Din nefericire, acum îi pieri somnul. Se ridică hotărâtă din 
pat. Oftând, îşi puse halatul, se mută din pat într-un scaun 
cu speteaza dreaptă, luă un carneţel ceva mai mare din 
valiză şi începu să lucreze. 

Proiectul la care m-am angajat - scrise ea - are în mod 
sigur legătură cu o anumită infracţiune. Domnul Rafiel a 
afirmat în mod clar asta în scrisoarea lui. A spus că am fler 
pentru justiţie şi asta presupune în mod necesar fler pentru 
depistarea infracţiunilor. Aşadar, este vorba despre o crimă, 
şi probabil nu este vorba despre spionaj, sau fraudă, sau jaf, 
deoarece nu am dat peste astfel de lucruri şi nu am nici o 
legătură cu aşa ceva, sau cunoştinţe ori vreun talent 
special. Tot ce ştie domnul Rafiel despre mine este numai ce 
a aflat în perioada în care ne-am aflat amândoi la St 
Honore. lar acolo am avut de-a face cu o crimă. Crimele 
despre care s-a vorbit în presă nu mi-au atras niciodată 
atenţia. Nu am citit niciodată cărţi despre criminologie şi 
nici nu m-a preocupat vreodată aşa ceva. Nu, pur şi simplu 
s-a nimerit să mă aflu în preajma unei crime mai des decât 
ar fi normal. Atenţia mi-a fost îndreptata spre crime în care 
erau implicaţi prieteni sau cunoştinţe. Aceste coincidenţe 
ciudate în ceea ce priveşte legăturile cu subiecte speciale 


par să se ivească în viaţa oamenilor. Mi-amintesc că una 
dintre mătuşile mele a fost implicată de cinci ori în 
accidente, iar o prietenă de-a mea era considerată de toată 
lumea ca având o adevărată înclinaţie pentru accidente. 
Ştiu că unii dintre prietenii ei refuzau să călătorească în 
acelaşi taxi cu ea. Fusese implicată în patru accidente de 
taxi, în trei de maşină şi în două de tren. Asemenea lucruri 
par să se întâmple anumitor persoane fără vreun motiv 
evident. Nu-mi place să scriu asta, dar se pare că şi crimele 
par să se petreacă - nu mie, slavă Domnului, ci în preajma 
mea. 

Miss Marple se opri, îşi schimbă poziţia, îşi puse o pernă la 
spate şi continuă: 

Trebuie să fac o analiză cât se poate de logică a acestui 
proiect în care m-am implicat. Instrucţiunile mele, sau 
briefing-ul, cum ar spune un prieten de-al meu din marină, 
sunt până acum destul de nepotrivite. Practic inexistente. 
Aşa că trebuie să-mi pun o întrebare clară. Despre ce este 
vorba? Răspunde! Nu ştiu. Curios şi interesant. Este un 
mod ciudat de abordare a acestei chestiuni din partea unui 
om ca domnul Rafiel, mai ales că era un finanţist şi un om 
de afaceri de succes. Vrea ca eu să ghicesc, să apelez la 
instinct, să observ şi să mă supun instrucţiunilor care îmi 
sunt date sau sugerate. 

Aşadar: Punctul 1. Îmi vor fi date indicaţii. Indicaţii de la 
un om mort. Punctul 2. În problema mea este implicată 
justiţia. Fie pentru îndreptarea unei nedreptăţi, fie pentru 
răzbunarea unui rău făcut prin aducerea lui în faţa justiţiei. 
Acest lucru este în concordanţă cu cuvântul de cod Nemesis 
transmis mie de domnul Rafiel. 

După explicarea principiului implicat, am primit prima 
indicație faptică. Domnul Rafiel mi-a aranjat, înainte de 
moarte, să merg în Turul nr. 37 al Famous Houses and 
Gardens. De ce? Asta trebuie să mă întreb. 

Există vreun motiv geografic sau teritorial? O legătură sau 
un indiciu? Vreo casă faimoasă anume? Sau e ceva care 


implică o anumită grădină sau peisaj? Pare puţin probabil. 
Cea mai plauzibilă explicaţie sunt oamenii sau unul dintre 
oamenii aflaţi în această excursie. Niciunul nu-mi este 
cunoscut personal, dar cel puţin unul dintre ei trebuie să 
aibă legătură cu ghicitoarea pe care trebuie s-o rezolv. 
Cineva din grup are legătură sau este implicat în vreo 
crimă. Cineva deţine informaţii sau are o conexiune speciala 
cu victima unei crime sau cineva este un criminal. Un 
criminal încă nebănuit. 

Miss Marple se opri brusc în acest punct şi dădu aprobator 
din cap. Era mulţumită acum de analiza făcută până în acel 
moment. 

Aşa că era timpul să meargă la culcare. Dar mai adăugă o 
notiţă în carnet. 

Şi aşa se încheie prima zi. 

Capitolul 6. Dragostea. 

În dimineaţa următoare vizitară un mic conac în stil Queen 
Anne. Călătoria până acolo nu a fost foarte lungă sau prea 
obositoare. Descoperiră o căsuţă încântătoare care avea nu 
numai o istorie interesantă, ci şi o grădină foarte frumoasă, 
cu o arhitectură neobişnuită. 

Richard Jameson, arhitectul, era plin de admiraţie pentru 
frumuseţea structurală a casei şi, fiind genul de tânăr 
căruia îi plăcea să se audă vorbind, se oprea aproape în 
fiecare cameră prin care treceau, arătând spre fiece 
ornament mai special al căminului, oferind date şi referinţe 
istorice. Unii din grup, care la început păruseră să 
aprecieze acest lucru, începură să devină uşor agitaţi, pe 
măsură ce discursul cam monoton continua. Unii încercară 
să se îndepărteze uşor şi să rămână în urma grupului. 
Îngrijitorul casei, ghidul grupului, nu era nici el prea 
încântat că i se uzurpa locul de către unul dintre vizitatori. 
Făcu vreo câteva eforturi să-şi reia rolul, dar domnul 
Jameson era de neclintit. Îngrijitorul mai făcu o ultimă 
încercare. 


— În această încăpere, doamnelor şi domnilor, Salonul Alb, 
după cum i se spune, a fost găsit un cadavru. Aparţinea 
unui tânăr, înjunghiat cu un pumnal, şi zăcea pe covorul din 
faţa şemineului. Se întâmpla în o mie şapte sute şi ceva. Se 
spune că Lady Moffat, stăpâna din acea vreme, avea un 
amant. El obişnuia să intre printr-o mică uşă dosnică şi să 
urce scările abrupte spre această cameră în care pătrundea 
printr-un panou care se desprindea, aflat în stânga 
şemineului. Se ştia că Sir Richard Moffat, soţul ei, se afla 
peste mări, în Ţările de Jos. Dar s-a întors acasă pe 
neaşteptate, a intrat în cameră şi i-a surprins împreună. 

Se opri plin de mândrie. Era încântat de reacţia audienței, 
fericită să facă o pauză în şirul de detalii arhitectonice care 
le fuseseră băgate pe gât. 

— Nu este foarte romantic, Henry? Exclamă doamna 
Butler cu glasul ei răsunător, cu accent american. Ştii, chiar 
există o atmosferă în această cameră. O simt. Chiar pot s-o 
simt. 

— Mami este foarte sensibilă când vine vorba de 
atmosferă, spuse soţul ei cu mândrie celor din jur. Odată, 
când eram într-o casă veche din Louisiana... 

Povestea sensibilităţii deosebite a lui Mami luă avânt, şi 
Miss Marple, împreună cu încă una sau două persoane, 
profită de ocazie să se strecoare uşor afară din cameră şi să 
coboare scara cu sculpturi splendide până la parter. 

— Un prieten de-al meu, le zise Miss Marple 
domnişoarelor Cooke şi Barrow care se aflau lângă ea, a 
avut o experienţă şocantă cu vreo câţiva ani în urmă. Într-o 
dimineaţă a găsit un cadavru pe podeaua bibliotecii. 

— Era cineva din familie? O criză de epilepsie? 

— Nu, era vorba de o crimă. O fată străină, îmbrăcată în 
rochie de seară. O blondă. Dar avea părul vopsit. De fapt, 
era brunetă. Şi - ah... 

Miss Marple se întrerupse, cu privirea aţintită asupra 
şuviţelor de păr blond ale domnişoarei Cooke care 
scăpaseră de sub eşarifă. 


Îi venise brusc ideea. Ştia de ce chipul domnişoarei Cooke 
îi era familiar şi ştia unde o mai văzuse. Dar când o zărise 
atunci, părul domnişoarei Cooke era închis la culoare - 
aproape negru. lar acum era de un blond strălucitor. 

Coborând pe scări, doamna Riseley-Porter trecu pe lângă 
ele şi, răsucindu-se pe călcâie în mijlocul holului, rosti cu 
glas hotărât: 

— Chiar nu mai pot să mă plimb în sus şi-n jos pe scările 
astea, declara ea, iar vizitarea tuturor acestor camere este 
foarte obositoare. Cred că grădinile de aici, chiar dacă nu 
sunt foarte mari, sunt destul de celebre în cercurile 
horticultorilor. Vă propun să mergem acolo de îndată. Se 
pare că se va înnora în scurt timp. Cred că o să plouă 
înainte de prânz. 

Autoritatea pe care doamna Riseley-Porter o insufla 
oricăror observaţii avu efectul scontat. Toţi cei aflaţi prin 
preajmă sau care îi auziră cuvintele o urmară ascultători în 
grădină, ieşind pe uşile franţuzeşti din sala de mese. 
Grădinile erau, într-adevăr, foarte frumoase, aşa cum 
afirmase doamna Riseley-Porter, care îl luase posesivă de 
braţ pe colonelul Walker şi o pornise cu pas vioi înainte. 
Unii îi urmară, alţii o luară în direcţie opusă. 

Miss Marple se îndreptă hotărâtă spre o bancă din 
grădină, care părea să fie atât confortabilă, cât şi estetică. 
Se aşeză, oftând uşurată, şi la fel făcu şi domnişoara 
Elizabeth 'Temple, care o urmase şi care se aşezase lângă 
ea. 

— Vizitarea caselor este întotdeauna atât de obositoare, 
afirmă domnişoara Temple. Cel mai obositor lucru din lume. 
Mai ales dacă trebuie să asculţi o prelegere amănunţită 
despre fiecare încăpere. 

— Desigur, tot ce am aflat a fost foarte interesant, zise 
Miss Marple, cu glasul plin de îndoială. 

— Oh, aşa credeţi? Făcu domnişoara 'lemple. 

Întoarse uşor capul şi întâlni privirea lui Miss Marple. 


Între ele avu loc un schimb subtil - o înţelegere 
amestecată cu amuzament. 

— Dumneata, nu? Întrebă Miss Marple. 

— Nu, replică domnişoara Temple. 

De această dată, între ele se stabili clar o înţelegere. 
Rămaseră una lângă alta, într-o tăcere plăcută. Curând, 
Elizabeth 'Temple începu să vorbească despre grădini, în 
general, şi despre acea grădină, în special. 

— A fost creată de Holman, cândva prin 1800 sau 1798, 
spuse ea. A murit de tânăr. Păcat. Era un adevărat geniu. 

— E atât de trist când cineva moare de tânăr, afirmă Miss 
Marple. 

— Oare, făcu Elizabeth 'Temple. 

Rostise cuvântul pe un ton ciudat, meditativ. 

— Dar are de pierdut atât de multe, replică Miss Marple. 
Atât de multe lucruri. 

— Sau scapă de multe lucruri, replică domnişoara Temple. 

— La vârsta mea înaintată, cred că nu am cum să nu simt 
că moartea prematură înseamnă că pierzi multe lucruri, 
afirmă Miss Marple. 

— lar eu, spuse Elizabeth Temple, după ce mi-am petrecut 
aproape toată viaţa printre tineri, privesc viaţa ca pe o 
perioadă de timp completă în sine. Cum a spus TI. S. Eliot: 
„Clipa trandafirului şi clipa ierbii este la fel de lungă”. 

— Înţeleg ce vrei să spui, zise Miss Marple. O viaţă, 
indiferent de durata ei, este o experienţă completă. Dar 
nu... Ezită o clipă... Nu crezi că o viaţă ar putea fi 
incompletă dacă ar fi întreruptă înainte de vreme? 

— Da, asta aşa este. 

— Ce frumoşi sunt bujorii! Rosti Miss Marple privind florile 
de lângă ea. Atât de mândri şi totuşi atât de delicaţi! 

Elizabeth Temple îşi întoarse capul spre ea. 

— Aţi venit în aceasta excursie să vedeţi casele, sau 
grădinile? Întrebă ea. 

— Bănuiesc că pentru a vedea casele, răspunse Miss 
Marple. Deşi îmi vor plăcea mai mult grădinile, casele vor fi 


o experienţă nouă pentru mine. Varietatea şi istoria lor, 
mobilele vechi şi frumoase, tablourile. Apoi adăugă: Am 
primit excursia asta drept cadou de la un fel de prieten de-a 
meu. Sunt foarte recunoscătoare. Nu am văzut prea multe 
case mari şi celebre în viaţa mea. 

— Un gest frumos, zise domnişoara Temple. 

— Mergi des în acest gen de excursii? Se interesă Miss 
Marple. 

— Nu. Pentru mine nu e tocmai o excursie. 

Miss Marple o privi cu interes. Deschise gura să 
vorbească, dar se abţinu să pună întrebarea. Domnişoara 
Temple îi zâmbi. 

— Vă întrebaţi de ce mă aflu aici, care sunt motivele mele. 
Ei bine, de ce nu încercaţi să ghiciţi? 

— Ah, nu aş vrea să fac asta, răspunse Miss Marple. 

— Ba da, faceţi-o! Tonul lui Elizabeth Temple era 
imperativ. Mă interesează. Da, chiar mă interesează. Haide, 
ghiciţi! 

Miss Marple rămase tăcută câteva clipe. Îşi aţinti ochii 
asupra lui Elizabeth, studiind-o gânditoare. Apoi spuse: 

— Nu este vorba despre ceea ce ştiu sau ce mi s-a spus 
despre dumneata. Ştiu că eşti destul de celebră şi că şcoala 
dumitale este foarte cunoscută. Nu. Îţi spun ce cred după 
înfăţişarea dumitale. Te-aş cataloga drept... Un pelerin. Ai 
aerul cuiva care se află într-un pelerinaj. 

Urmară câteva clipe de tăcere, după care Elizabeth spuse: 

— Este o caracterizare foarte potrivită. Da. Mă aflu în 
pelerinaj. 

Miss Marple zise după câteva momente: 

— Prietenul care m-a trimis în această excursie şi mi-a 
plătit toate cheltuielile este acum mort. Îl chema Rafiel, era 
un om foarte bogat. Aţi auzit de el, cumva? 

— Jason Rafiel? Îl cunosc după nume, desigur. Nu l-am 
cunoscut niciodată personal şi nici nu l-am întâlnit vreodată. 
A făcut o dată o donaţie substanţială pentru un proiect 
educaţional de care eram interesată. Am fost foarte 


recunoscătoare. După cum spuneaţi, era un om foarte 
bogat. Cu câteva săptămâni în urmă am văzut în ziare 
anunţul despre moartea lui. Deci era prieten cu 
dumneavoastră? 

— Nu, răspunse Miss Marple. L-am întâlnit acum un an în 
străinătate. În Indiile de Vest. Nu ştiu prea multe despre el. 
Despre viaţa lui sau a familiei lui ori despre prietenii 
personali pe care îi avea. Era un mare finanţist, dar alt 
minteri - sau aşa spuneau oamenii - era un om foarte 
discret în privinţa vieţii personale. Aţi cunoscut pe cineva 
din familia lui sau pe altcineva?... Miss Marple se opri. M- 
am întrebat de multe ori, dar nu se cade să pui astfel de 
întrebări şi să pari prea curios. 

Elizabeth rămase tăcută un minut - apoi spuse: 

— Am cunoscut odată o fată... O fată care îmi era elevă la 
Fallowfield, la şcoala mea. Nu era de fapt rudă cu domnul 
Rafiel, dar fusese la un moment dat logodită cu fiul 
domnului Rafiel. 

— Dar nu s-a măritat cu el? Întreba Miss Marple. 

— Nu. 

— De ce? 

— Răspunsul care ar fi de dorit este că a avut atâta minte 
să n-o facă. El nu era genul de tânăr cu care să-ţi doreşti să 
se căsătorească cineva la care ţii. Ea era o fată încântătoare 
şi foarte drăguță. Nu ştiu de ce nu s-a măritat cu el. Nimeni 
nu mi-a spus asta. Oftă, apoi continuă: Oricum, ea a murit... 

— Din ce cauză? 

Elizabeth Temple rămase privind pierdută bujorii timp de 
câteva minute. Când vorbi, rosti numai un cuvânt, care 
răsună ca dangătul unui clopot grav - cu atât mai mult cu 
cât era neaşteptat. 

— Dragostea! Replică ea. 

Miss Marple repetă cuvântul surprinsă: 

— Dragostea? 

— Unul dintre cele mai înfricoşătoare cuvinte din lume, 
zise Elizabeth Temple. 


Din nou vocea ei rosti tragic şi amar: 

— Dragostea. 

Capitolul 7. O invitaţie. 

I 

Miss Marple se hotări să lipsească de la vizita programată 
în acea după-amiază. Recunoscu faptul că era cam obosită 
şi că probabil o să rateze vizitarea unei biserici vechi şi 
admirarea vitraliilor ei de secol al XIV-lea. Avea să se 
odihnească puţin şi urma să se alăture grupului la ceainăria 
care îi fusese arătată, pe strada principală. Doamna 
Sandbourne fu de acord că era o decizie foarte înţeleaptă. 

Odihnindu-se pe o bancă de lângă ceainărie, Miss Marple 
se gândi la ceea ce avea de gând să facă în continuare şi 
dacă era bine să o facă sau nu. 

Când ceilalţi i se alăturară la ora ceaiului, Miss Marple 
reuşi cu uşurinţă să se alăture pe neobservate 
domnişoarelor Cooke şi Barrow la o masă de patru 
persoane. Cel de-al patrulea scaun fu ocupat de domnul 
Caspar, pe care Miss Marple nu-l considera destul de versat 
în ale conversaţiei în engleză ca să aibă vreo importanţă. 

Aplecându-se peste masă în timp ce ciugulea dintr-un 
corn, Miss Marple i se adresă domnişoarei Cooke: 

— Ştiţi, sunt destul de sigură că ne-am mai întâlnit. Şi m- 
am tot întrebat în legătură cu asta - nu mai am o memorie a 
chipurilor atât de bună ca pe vremuri, dar sunt sigură că 
ne-am mai întâlnit. 

Domnişoara Cooke părea plină de amabilitate, dar 
neîncrezătoare. Se uită la prietena ei, domnişoara Barrow, 
şi la fel făcu şi Miss Marple. Însă domnişoara Barrow nu 
dădu nici un semn că ar vrea să ajute la dezlegarea 
misterului. 

— Nu ştiu dacă aţi locuit vreodată prin ţinutul unde stau 
eu, continuă Miss Marple. Eu locuiesc în St Mary Mead. 
Ştiţi, e o localitate micuță. Ei bine, în ziua de azi nu maie 
aşa de mică, cu toate clădirile care se construiesc mereu. 


Nu e foarte departe de Much Benham şi la numai 30 de 
kilometri de coasta Loomouthului. 

— Ah, făcu domnişoara Cooke, să mă gândesc. Cunosc 
destul de bine Loomouthul şi poate că... 

Brusc, Miss Marple scoase o exclamaţie de surprindere 
încântată: 

— Da, desigur! Eram într-o zi în grădină la St Mary Mead 
şi am stat de vorbă când treceaţi pe alee. Aţi zis că locuiaţi 
acolo, mi-amintesc, cu o prietenă... 

— Desigur, făcu domnişoara Cooke. Ce prostie din partea 
mea! Acum îmi aduc aminte de dumneavoastră. Am discutat 
despre cât este de greu să găseşti pe cineva să se ocupe de 
grădină - cineva care într-adevăr să se priceapă. 

— Da. Bănuiesc că nu locuiţi acolo. Locuiaţi la cineva. 

— Da, stăteam la... la... 

Domnişoara Cooke ezita o clipă, cu aerul cuiva care îşi 
aminteşte cu greu un nume. 

— Cu o doamnă Sutherland? Sugeră Miss Marple. 

— Nu, nu, era... Ăăă... 

— Hastings, spuse cu convingere domnişoara Barrow în 
vreme ce lua o bucată de tort de ciocolată. 

— A, da, locuia într-una dintre casele cele noi, spuse Miss 
Marple. 

— Hastings, interveni domnul Caspar pe neaşteptate, 
radios. Am fost la Hastings - am fost şi la Eastbourne. 
Foarte frumos - lângă mare. 

— Ce coincidenţă să vă întâlnesc din nou atât de curând, 
zise Miss Marple. Ce mica-i lumea, nu? 

— Mda, tuturor ne plac atât de mult grădinile, rosti vag 
domnişoara Cooke. 

— Florile foarte drăguţe, zise domnul Caspar. Îmi place 
foarte mult, spuse el radios. 

— Sunt atât de mulţi arbuşti frumoşi din specii rare, 
afirmă domnişoara Cooke. 

Miss Marple continuă cu o discuţie despre grădinărit, 
oarecum tehnică, iar domnişoara Cooke îi ţinu isonul. 


Domnişoara Barrow arunca din când în când câte o 
remarcă. 

Domnul Caspar îşi reluă zâmbetul tăcut. 

Mai târziu, în vreme ce Miss Marple se retrăsese pentru 
obişnuita odihnă de dinaintea cinei, făcu un rezumat al 
informaţiilor culese. Domnişoara Cooke recunoscuse că se 
aflase în St Mary Mead. Recunoscuse că trecuse pe lângă 
casa lui Miss Marple. Fusese de acord că era o coincidenţă. 
„Coincidenţă?” se gândi Miss Marple, răsucind cuvântul în 
gură asemenea unui copil care gustă o acadea ca să se 
decidă ce aromă are. Era o coincidenţă? Sau avusese vreun 
motiv să se afle acolo? Fusese trimisă acolo? Trimisă - din 
ce motiv? Era oare o absurditate să-şi imagineze aşa ceva? 

„Orice coincidenţă, îşi spuse Miss Marple, merită 
întotdeauna să fie observată. Poţi s-o dai deoparte mai 
târziu dacă este doar o coincidenţă.” 

Domnişoarele Cooke şi Barrow păreau să fie două prietene 
obişnuite, aflate în acel gen de excursie pe care, pretindeau 
ele, o făceau în fiecare an. Fuseseră într-o croazieră în 
Grecia anul trecut şi într-o excursie în Olanda cu un an mai 
înainte, iar înainte de asta în Irlanda de Nord. Păreau două 
persoane foarte plăcute şi obişnuite. Dar domnişoara 
Cooke, îşi spuse Miss Marple, păruse pentru o clipa să nege 
că vizitase St Mary Mead. Se uitase la prietena ei, 
domnişoara Barrow, de parcă avea nevoie de instrucţiuni ce 
să spună în continuare. Domnişoara Barrow era probabil 
mai în vârstă... 

„Desigur, trebuie că-mi imaginez toate astea, se gândi 
Miss Marple. S-ar putea să nu aibă nici o semnificaţie.” 

Cuvântul „pericol” îi veni pe neaşteptate în minte. Fusese 
folosit de domnul Rafiel în prima lui scrisoare - şi existase şi 
o referinţă la necesitatea unui înger păzitor în cea de-a 
doua scrisoare a lui. Urma să fie în pericol în povestea asta? 
Şi de ce? Din partea cui? 

În mod sigur, nu din partea domnişoarelor Cooke şi 
Barrow. Erau o pereche atât de obişnuită... 


Cu toate acestea, domnişoara Cooke îşi vopsise părul şi îşi 
schimbase coafura. De fapt, îşi modificase înfăţişarea cât de 
mult putuse. Ceea ce era ciudat, în cel mai bun caz! 

Pe de altă parte, era mult mai uşor de imaginat că domnul 
Caspar ar fi putut să fie periculos. Oare înţelegea mai multă 
engleză decât susţinea? Începu să se gândească la domnul 
Caspar. 

Miss Marple nu reuşise niciodată să renunţe la modulei 
victorian de a-i vedea pe străini. Nu se ştia niciodată cu 
străinii. Desigur, era ceva absurd să aibă asemenea 
sentimente - avea mulţi prieteni din diferite ţări străine. Cu 
toate acestea?... Domnişoara Cooke, domnişoara Barrow, 
domnul Caspar, tânărul cu părul în dezordine - Emlyn Nu- 
ştiu-cum - un revoluţionar, un anarhist? Domnul şi doamna 
Butler - nişte americani atât de drăguţi... Dar poate prea 
drăguţi ca să fie adevăraţi? 

— Serios, zise Miss Marple, trebuie să mă adun. 

Îşi întoarse atenţia spre itinerarul excursiei. 

Ziua de mâine, îşi spuse, avea să fie destul de obositoare. 
Dimineaţa, un drum cu maşina, pornind destul de devreme; 
după-amiaza, o plimbare pe jos destul de solicitantă, pe 
cărarea de pe coastă, pentru a vedea câteva plante marine 
interesante - o să fie extenuant. Era ataşată o sugestie plină 
de tact. Oricine dorea să se odihnească putea să rămână la 
motel, la Mistreţul de Aur, care avea o grădină foarte 
plăcută, sau putea să facă o excursie scurtă ce dura numai 
o oră, spre un punct de belvedere din apropiere. Miss 
Marple se gândi că ar trebui poate să aleagă această 
variantă. 

Dar chiar dacă în acel moment nu ştia asta, planurile ei 
aveau să fie brusc schimbate. 

II 

Când Miss Marple cobori din camera ei de la Mistreţul de 
Aur în ziua următoare, după ce se spălase pe mâini înainte 
de dejun, o femeie îmbrăcată cu fustă şi haină de tweed se 
apropie de ea destul de neliniştită şi i se adresă: 


— Scuzaţi-mă, sunteţi Miss Marple? Miss Jane Marple? 

— Da, aşa mă numesc, zise Miss Marple, uşor surprinsă. 

— Numele meu este Glynne. Lavinia Glynne. Eu şi cele 
două surori ale mele locuim în apropiere şi... Vedeţi, am 
auzit că vă aflaţi aici... 

— Aţi auzit că sunt aici? Replică Miss Marple cu o oarecare 
surprindere. 

— Da. Un vechi prieten de-al nostru ne-a scris, cu ceva 
vreme în urmă - trebuie să fie de-atunci vreo trei săptămâni 
- şi ne-a rugat să reținem această dată. Data turului 
Famous Houses and Gardens. Ne-a spus că o bună prietenă 
de-a lui - sau cunoştinţă, nu mai sunt sigură ce-a zis - se va 
afla în această excursie. 

Miss Marple continuă să pară surprinsă. 

— Vorbesc despre un domn Rafiel, continuă doamna 
Glynne. 

— Ah! Domnul Rafiel! Exclamă Miss Marple. Ştiţi că a... 
a... 

— Că a murit? Da. Ce trist! Chiar după ce a sosit 
scrisoarea lui. Cred că s-a petrecut la scurt timp după ce 
ne-a scris. Dar am simţit o insistenţă specială să încercăm 
să facem ceea ce ne-a cerut. Ştiţi, a sugerat că poate veţi 
dori să veniţi şi să staţi la noi vreo două nopţi. Partea asta a 
turului este destul de extenuantă. Adică, nu-i nici o 
problemă pentru cei tineri, dar este foarte solicitantă 
pentru cei mai în vârstă. Trebuie să mergi kilometri întregi 
şi implică şi căţărarea pe nişte cărări dificile şi spre locuri 
greu accesibile. Eu şi surorile mele am fi încântate dacă aţi 
veni să staţi în casa noastră de aici. Se află la numai zece 
minute distanţă de motel şi sunt convinsă că vă putem arăta 
multe locuri interesante din zonă. 

Miss Marple ezită o clipă. Îi plăcea doamna Glynne - 
grăsuţă, veselă şi prietenoasă, deşi oarecum timidă. În plus 
- aici trebuie că erau instrucţiunile domnului Rafiel - era 
oare vorba despre pasul următor pe care trebuia să-l facă? 
Da, asta trebuia să fie. 


Se întrebă de ce se simţea tulburată. Poate pentru că 
acum, că familiarizase cu oamenii din excursie, se simţea 
parte a grupului, deşi îi cunoştea numai de trei zile. 

Se întoarse spre doamna Glynne care aştepta în picioare, 
privind-o neliniştită. 

— Mulţumesc, este foarte amabil din partea 
dumneavoastră. Sunt încântată să accept invitaţia. 

Capitolul 8. Cele trei surori. 

Miss Marple privea, în picioare, pe fereastră. În spatele ei, 
pe pat, se afla valiza. Se uita la grădină fără să o vadă. Nui 
se întâmpla prea des să nu reuşească să vadă grădina pe 
care o privea, fie cu admiraţie, fie cu un ochi critic. În acest 
caz, probabil că ar fi privit-o critic. Era o grădină 
neîngrijită, pe care se cheltuiseră probabil puţini bani în 
ultimii ani şi la care se lucrase extrem de puţin. La fel, şi 
casa fusese lăsată în paragină. Construcţia era bine 
proporţionată, mobila fusese odinioară de bună calitate, dar 
în ultimii ani se bucurase de puţină atenţie sau de lustruire. 
Nu era o casă, îşi zise Miss Marple, care, cel puţin în ultimii 
ani, să fi fost iubită în vreun fel. Numele i se potrivea foarte 
bine - Old Manor8. O casă construită cu eleganța şi cu 
proporţii frumoase, care fusese odinioară tratată cu 
afecţiune. Fiicele şi fiii se căsătoriseră, şi acum era locuită 
de doamna Glynne, care - aflase Miss Marple dintr-o vorba 
aruncată de gazdă când îi arătase dormitorul ce îi fusese 
destinat - o moştenise împreună cu surorile ei de la un 
unchi şi care venise să locuiască aici după moartea soţului 
ei. Surorile îmbătrâniseră, veniturile lor se diminuaseră, şi 
devenise din ce în ce mai dificil să găsească de lucru. 

Celelalte surori nu se măritaseră probabil - una mai mică, 
alta mai mare decât doamna Glynne - două domnişoare 
Bradbury-Scott. 

Nu exista nici un semn al existenţei vreunui copil în casă. 
Nici o minge rătăcită, nici un premergător vechi, nici un 
scăunel sau măsuţă de copil. Era doar casa a trei surori. 

— Pare foarte rusesc, murmură Miss Marple pentru sine. 


Se gândea la Trei surori, nu? Cehov, parcă. Sau 
Dostoievsky? Nu putea să-şi amintească. Trei surori. Dar 
acestea sigur nu erau genul de surori care tânjeau să 
ajungă la Moscova. Aceste trei surori erau probabil - Miss 
Marple era aproape sigură de asta - mulţumite să rămână 
unde se aflau. Când sosise, Miss Marple fusese prezentată 
celorlalte două surori care apăruseră - una din bucătărie, 
alta de la etaj - ca să o întâmpine. Era evidentă buna- 
creştere şi eleganța. Erau ceea ce Miss Marple, în tinereţe, 
ar fi definit cu termenul acum învechit de „lady” - şi îşi mai 
aducea aminte că le numea şi „lady decăzute”. 

„Nu, dragă Jane, nu „decăzute,. Doamne nefericite.” 

Doamnele din ziua de azi nu erau prea înclinate să fie 
nefericite. Erau ajutate de guvern sau de societăţi caritabile 
ori de o relaţie cu bani. Sau, poate, de cineva ca domnul 
Rafiel. Fiindcă, la urma urmelor, asta era chestiunea 
principală, singurul motiv pentru care se afla aici, nu? 
Domnul Rafiel aranjase toate acestea. După părerea lui 
Miss Marple, domnul Rafiel se străduise, nu glumă, să 
aranjeze totul. Probabil că ştiuse, cu cinci sau şase 
săptămâni înainte de deces, momentul când această moarte 
urma să se producă, plus sau minus un interval oarecare de 
timp, întrucât doctorii manifestau de obicei un optimism 
moderat, ştiind din experienţă că pacienţii care aveau să 
decedeze într-o anumită perioadă de timp, de multe ori 
primeau un răgaz din partea morţii şi continuau să trăiască, 
condamnaţi totuşi la moarte, dar refuzând cu îndârjire să 
facă pasul final. Pe de altă parte, asistentele de la spital - 
credea Miss Marple din proprie experienţă - se aşteptau 
întotdeauna ca pacienţii să dea ortul popii a doua zi şi erau 
foarte surprinse când nu se întâmpla asta. Dar când îşi 
exprimau acest punct sumbru de vedere în faţa doctorului, 
când acesta venea pentru vizită, puteau să primească drept 
răspuns din partea acestuia, când ieşea pe uşa salonului, o 
remarcă făcută în şoaptă: „Nu m-ar mira să mai reziste 
câteva săptămâni”. Era foarte frumos din partea doctorului 


să fie atât de optimist, gândea asistenta, dar cu siguranţa 
domnul doctor se înşela. Domnul doctor nu se înşela prea 
des. Ştia că oamenii care sufereau, aşa neajutoraţi, invalizi, 
chiar nefericiţi cum erau, încă iubeau viaţa şi doreau să 
trăiască. Luau câte o pastilă dată de domnul doctor care să- 
i ajute să treacă peste noapte, dar nu aveau de gând să ia 
mai multe dintre acele pilule ca să treacă pragul către o 
lume despre care încă nu se ştia nimic! 

Domnul Rafiel. La el se gândea Miss Marple în timp ce 
privea grădina fără să o vadă. Domnul Rafiel? Simţea acum 
că se apropia puţin de înţelegerea misiunii care i se 
încredinţase, a proiectului care îi fusese propus. Domnul 
Rafiel era un om care făcea planuri şi le făcea în acelaşi 
mod în care îşi planifica afacerile şi preluările de firme. 
După cum s-ar fi exprimat servitoarea lui Miss Marple, 
Cherry, domnul Rafiel avusese o problemă. Când Cherry 
avea o problemă, deseori venea şi se consulta cu Miss 
Marple. Aceasta era o problemă de care domnul Rafiel nu 
se putea ocupa personal, ceea ce trebuie să-l fi enervat 
foarte tare - credea Miss Marple - fiindcă de obicei putea 
să rezolve singur orice problemă şi mai mereu insista să 
facă acest lucru. Însă domnul Rafiel căzuse la pat şi era pe 
moarte. Putuse să aibă grijă de chestiunile financiare, să 
discute cu avocaţii, cu angajaţii şi cu prietenii şi relaţiile pe 
care le avea, dar existase ceva sau cineva în legătură cu 
care nu putuse să facă nimic. Era o problemă pe care nu o 
rezolvase, o problemă pe care îşi dorea să o soluţioneze, un 
proiect pe care încă îl dorea finalizat. Şi se pare că nu era 
ceva care să poată fi rezolvat cu ajutorul banilor, printr-o 
afacere sau prin serviciile unui avocat. 

— Aşa că s-a gândit la mine, zise Miss Marple. 

Încă era foarte surprinsă de acest lucru. Chiar foarte mult. 
Totuşi, după cum vedea acum lucrurile, scrisoarea fusese 
foarte explicită. Domnul Rafiel considerase că Miss Marple 
are experienţa necesară pentru a face ceva. Era un lucru 
care avea de-a face, considera Miss Marple, cu o crimă sau 


ceva ce fusese afectat de comiterea unei crime. Singurul 
lucru pe care îl ştia despre Miss Marple era că aceasta era 
pasionată de grădini. Ei bine, mai mult ca sigur că domnul 
Rafiel nu era interesat de rezolvarea unei probleme legate 
de grădinărit. Dar se poate să se fi gândit la ea în legătură 
cu o crimă. O crimă din Indiile de Vest şi crime din 
vecinătate, în Anglia. 

O crimă - unde? 

Domnul Rafiel făcuse aranjamente. Pentru început, 
aranjamente cu avocaţii. Aceştia îşi îndepliniseră misiunea. 
După perioada de timp potrivită, ei îi înmânaseră scrisoarea 
de la el. Miss Marple considera că era o scrisoare bine 
gândită. În mod evident, ar fi fost mai simplu să-i spună 
exact ce dorea să facă ea. Miss Marple era oarecum 
surprinsă că, înainte de moarte, domnul Rafiel nu trimisese 
după ea - într-o manieră poruncitoare probabil - şi apoi, 
întins pe ceea ce ar fi asigurat-o că este patul lui de moarte, 
apelând mai mult sau mai puţin la minciuni, să fi insistat 
până când ea ar fi consimţit să facă tot ceea ce el îi cerea. 
„Dar nu, asta nu ar fi fost stilul domnului Rafiel”, îşi zise ea. 
El putea să-i oblige pe oameni să se supună voinţei lui, dar 
aceasta nu era o atitudine potrivită pentru un astfel de caz 
şi Miss Marple era sigură că el nici nu dorise să apeleze 
direct la ea, să o roage să-i facă o favoare, să îi ceară să 
îndrepte o nedreptate. Nu. Nici acesta nu ar fi fost stilul 
domnului Rafiel. Miss Marple credea că domnul Rafiel 
dorea - aşa cum făcuse toată viaţa - să plătească pentru 
serviciile care îi erau oferite. Voia să o plătească, prin 
urmare dorise să o facă destul de interesată, astfel încât ei 
să îi facă plăcere să se achite de o anumită însărcinare. 
Plata era menită să o intrige, nu neapărat să o tenteze. Era 
menită să îi suscite interesul. Miss Marple nu credea că 
domnul Rafiel îşi spusese: „Dacă îi ofer suficienţi bani, ea o 
să se grăbească să profite de ocazie”, fiindcă, aşa cum ştia 
foarte bine, ideea acestor bani suna tentant, dar Miss 
Marple nu avea nevoie disperată de ei. Şi asta pentru că îl 


are pe dragul şi iubitorul ei nepot care, dacă ea se află la 
strâmtoare cu banii, dacă locuinţa ei are nevoie de reparaţii 
sau trebuie să meargă la un specialist ori să îşi ofere ceva 
anume, dragul de Raymond îi va sări întotdeauna în ajutor. 
Nu. Suma oferită de domnul Rafiel era menită să o incite. 
Urma să fie la fel de incitantă ca un bilet de loterie. Era o 
sumă mare pe care nu puteai niciodată să o obţii prin alte 
mijloace decât noroc pur. 

Dar cu toate acestea, îşi zise Miss Marple, urma să aibă 
nevoie de ceva noroc, de muncă susţinută şi de multă 
gândire, şi era posibil ca tot ceea ce urma să facă avea să 
implice un anumit grad de pericol. 

Dar va trebui să descopere singură despre ce este vorba; 
el nu avea de gând să-i spună, poate şi fiindcă nu dorea să o 
influenţeze? Este dificil să spui cuiva ceva fără să laşi să se 
întrevadă propriul punct de vedere despre chestiunea 
respectivă. Este posibil ca domnul Rafiel să fi considerat că 
propriul punct de vedere era greşit. Nu prea îi stătea în fire 
să gândească în felul ăsta, dar era posibil. Poate că bănuise 
că propria judecată, afectată de boală, nu mai era atât de 
clară ca altădată, aşa că ea, Miss Marple, trebuia să facă 
propriile presupuneri, să ajungă la propriile concluzii. Ei 
bine, venise momentul să tragă nişte concluzii acum. Cu 
alte cuvinte, revenind la vechea întrebare, despre ce era, 
de fapt, vorba? 

Fusese îndrumată. Să înceapă cu asta. Fusese îndrumată 
de un om care acum era mort. Fusese scoasă din St Mary 
Mead. Prin urmare, sarcina ei - oricare o fi - nu putea fi 
rezolvată de acolo. Nu era o problemă din împrejurimi, nu 
era o problemă pe care s-o poată rezolva doar uitându-se 
prin decupaje din ziare sau făcând cercetări; nu, până când 
nu afla despre ce trebuia să facă cercetări. Fusese 
îndrumată, mai întâi la biroul avocaţilor, apoi să citească o 
scrisoare - două scrisori - acasă la ea, apoi fusese trimisă 
într-o excursie plăcută şi bine organizată în cele mai 
celebre case şi grădini din Marea Britanie. De acolo, 


ajunsese la următoarea etapă importantă. Casa în care se 
afla în acel moment. Casa Old Manor, în Jocelyn St Mary, 
unde locuiau domnişoara Clotilde Bradbury-Scott, doamna 
Glynne şi domnişoara Anthea Bradbury-Scott. Domnul 
Rafiel aranjase asta, în prealabil. Cu câteva săptămâni 
înainte să moară. Probabil că făcuse asta imediat după ce le 
dăduse instrucţiuni avocaţilor şi după ce făcuse rezervarea 
pe numele ei pentru excursie. Prin urmare, se afla în casa 
aceasta cu un scop anume. Se putea să existe anumite 
lucruri aranjate, care aveau să ducă la o şedere mai lungă a 
ei aici, sau poate i se va cere să stea mai mult. Asta o aduse 
cu gândul la locul unde se afla. 

Doamna Glynne şi cele două surori ale ei. Probabil că erau 
implicate, le privea această poveste - oricare era ea. Miss 
Marple trebuia să afle despre ce era vorba. Nu avea prea 
mult timp la dispoziţie. Asta era singura problemă. Miss 
Marple nu avea nici o îndoială că avea capacitatea de a 
descoperi lucruri. Era genul acela de doamnă în vârstă, 
vorbăreaţă şi agitată, de la care ceilalţi se aşteaptă să 
vorbească şi să pună întrebări care erau, în aparenţă, 
numai bârfe. Avea să vorbească despre copilăria ei, ceea ce 
le va face pe surori să vorbească despre copilăria lor. Avea 
să discute despre mâncăruri, servitorii pe care îi avusese, 
fiicele, verii şi relaţiile ei, despre călătorii, căsătorii, naşteri 
şi da, morţi. Privirea ei nu trebuia să trădeze vreun interes 
deosebit când urma să vorbească despre moarte. Absolut 
deloc. 

Era convinsă că aproape automat putea să dea un răspuns 
potrivit, cum ar fi „Vai, dragă, ce trist!” Va trebui să 
descopere relaţii, incidente, poveşti de viaţă, să vadă dacă 
apar întâmplări sugestive. S-ar putea să fi existat unele 
incidente în împrejurimi, care să nu aibă o legătură directă 
cu aceste trei persoane. Ceva despre care să se ştie, să se 
vorbească sau să fie destul de probabil să se vorbească. În 
orice caz, era ceva aici, o cheie, un indiciu. Peste două zile 
urma să-şi continue excursia dacă până atunci nu va găsi 


ceva care să-i indice că nu trebuie să o continue. Gândurile 
i se întoarseră de la casă la autocar şi la persoanele care 
călătoreau cu el. Se poate ca indiciul pe care îl căuta să se 
afle în autocar şi îl va regăsi atunci când se va alătura din 
nou grupului. O persoană, câteva persoane, vreo poveste 
nevinovată (sau nu chiar nevinovată) din trecutul 
îndepărtat. Se încruntă uşor, încercând să-şi aducă aminte 
ceva. Ceva care îi trecuse rapid prin minte, atunci când se 
gândise: „Chiar sunt sigură că...” De ce anume să fie 
sigură? 

Reveni cu gândurile la cele trei surori. Nu putea să mai 
stea mult în dormitor. Trebuia să-şi despacheteze cele 
câteva lucruri modeste pentru cele două nopţi, ceva cu care 
să se schimbe pentru seară, cămaşa de noapte, trusa de 
voiaj, apoi să se alăture gazdelor şi să facă iar conversaţie. 
Trebuia clarificat un punct important. Cele trei surori îi 
erau aliate sau adversare? Puteau fi şi una, şi alta. Trebuia 
să se gândească foarte atent la acest lucru. 

Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi doamna Glynne îşi făcu 
apariţia. 

— Sper că vă veţi simţi bine aici. Să vă ajut să 
despachetaţi? Avem o femeie foarte drăguță care vine să ne 
ajute, dar e aici numai dimineaţa. Vă va ajuta cu tot ce 
doriţi. 

— A, nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Nu mi-am luat 
decât strictul necesar. 

— Mă gândeam să vă arăt din nou drumul până jos. Este o 
casă cam întortocheată. Sunt două scări şi asta complică 
puţin lucrurile. Uneori oamenii se rătăcesc. 

— Oh, sunteţi foarte amabilă, zise Miss Marple. 

— Sper că mă veţi însoţi jos ca să servim împreună un 
pahar de sherry înainte de masă. 

Miss Marple acceptă recunoscătoare şi îşi urmă gazda la 
parter. După părerea ei, doamna Glynne era cu mulţi ani 
mai tânără decât ea. Avea în jur de cincizeci de ani, poate. 
Nu cu mult mai mult. Miss Marple cobori treptele cu 


atenţie, căci niciodată nu era prea sigură pe genunchiul 
stâng. Oricum, exista o balustradă pe o latură a scării. Era o 
scară foarte frumoasă, remarcă Miss Marple. 

— Este o casă încântătoare, spuse cu glas tare. Bănuiesc 
că a fost construită prin 1700. Aşa este? 

— În 1780, răspunse doamna Glynne. 

Părea să fie încântată de remarca apreciativă a lui Miss 
Marple. O conduse în salon, o încăpere cu proporţii plăcute. 
Existau vreo două piese de mobilier foarte frumoase - un 
birou Queen Anne şi o măsuţă de scris cu incrustaţii de 
fildeş. Mai erau şi câteva scaune şi dulapuri victoriene cam 
greoaie. Draperiile erau din creton, decolorate şi destul de 
ponosite, iar covorul părea să fie, îşi zise Miss Marple, din 
Irlanda. Poate chiar un Aubusson din Limerick. Canapeaua 
era masivă, iar tapiţeria de catifea, uzată. Celelalte două 
surori se aflau deja acolo. Se ridicară când Miss Marple se 
apropie de ele, una oferindu-i un pahar de sherry, cealaltă 
conducând-o spre un scaun. 

— Nu ştiu dacă preferaţi scaunele cu spătar înalt. Multă 
lume le preferă. 

— Şi eu, zise Miss Marple. Este mult mai comod pentru 
spate. 

Surorile păreau să ştie cum stau lucrurile cu durerile de 
spate. Cea mai vârstnică dintre ele era o femeie înaltă şi 
frumoasă, cu un coc negru. Cealaltă era probabil mult mai 
tânără. Era subţire, iar părul grizonant, care fusese 
odinioară blond, îi atârna dezordonat pe umeri, dându-i o 
înfăţişare oarecum fantomatică. Ar fi putut fi distribuită cu 
succes în rolul unei Ofelia mature, se gândi Miss Marple. 

Clotilde însă, îşi zise Miss Marple, nu era în mod sigur o 
Ofelia, dar ar fi fost o Clitemnestra magnifică - şi-ar fi 
înjunghiat soţul cu exaltare. Dar cum nu avusese niciodată 
vreun soţ, soluţia nu era valabilă. Miss Marple nu şi-o putea 
închipui ucigând pe altcineva în afara unui soţ - şi nu 
existase vreun Agamemnon în această casă. 


Clotilde Bradbury-Scott, Anthea Bradbury-Scott, Lavinia 
Glynne. Clotilde era frumoasă, Lavinia era banală, dar avea 
o înfăţişare plăcută, iar Antheei i se zbătea o pleoapă din 
când în când. Avea ochi mari, cenuşii, şi un mod ciudat de a 
privi spre dreapta şi apoi spre stânga, după care, brusc, 
într-un fel straniu, peste umăr. Era ca şi cum simţea că 
cineva o urmărea tot timpul. „Ciudat, îşi spuse Miss 
Marple.” Rămase gândindu-se la Anthea. 

Se aşezară şi conversaţia îşi urmă cursul. Doamna Glynne 
părăsi încăperea, ducându-se probabil la bucătărie. Se pare 
că, dintre cele trei surori, ea se ocupa de treburile 
gospodăreşti. Discuţia îşi urmă cursul firesc. Clotilde 
Bradbury-Scott afirmă că locuiau în casa familiei, care 
aparținuse fratelui bunicului, apoi unchiului ei şi, când 
acesta murise, casa fusese lăsată moştenire ei şi celor două 
surori care veniseră să locuiască aici. 

— A avut numai un fiu, explică domnişoara Bradbury- 
Scott, care a murit în război. Noi suntem ultimele din 
familie, în afară de nişte veri îndepărtați. 

— Este o casă foarte frumos proporţionată, zise Miss 
Marple. Sora dumneavoastră mi-a spus că a fost construită 
prin 17860. 

— Da, cred că aşa este. Însă am fi dorit să nu fie atât de 
mare şi de întortocheată. 

— Iar reparaţiile sunt dificil de făcut în ziua de azi, spuse 
Miss Marple. 

— Da, aşa este, oftă Clotilde. Şi în multe privinţe trebuie să 
o lăsăm să se degradeze. Trist, dar asta e situaţia. Sunt o 
mulţime de dependinţe, de exemplu, şi o seră. Am avut o 
seră foarte mare şi frumoasă. 

— Aveam acolo o viţă minunată de muscat, zise Anthea. lar 
pe pereţi creştea vanilie sălbatică. Da, chiar îmi pare tare 
rău după ea. Evident, în timpul războiului nu aveai de unde 
să găseşti grădinari. Am avut un grădinar foarte tânăr, care 
apoi a fost înrolat. Nu se poate să ţii de rău acest lucru, dar 


totodată era imposibil să ai cum să repari lucrurile, aşa că 
toată sera a căzut în paragină. 

— La fel şi solarul micuţ de lângă casă. 

Ambele surori oftară, cu acel oftat al celor care au 
remarcat trecerea timpului şi schimbarea vremurilor - dar 
nu în bine. 

Era multă melancolie în această casă, îşi zise Miss Marple. 
Era cumva impregnată de regrete - regrete care nu puteau 
fi risipite sau îndepărtate, de vreme ce se infiltraseră atât 
de profund. Era cufundată în regrete... Miss Marple se 
cutremură. 

Capitolul 9. Polygonum Baldschuanicum. 

Masa fu una convenţională. O pulpă mică de oaie, cartofi 
copţi, urmate de o plăcintă cu prune cu o cupă de frişcă şi 
nişte produse de patiserie banale. Pe pereţii sufrageriei 
erau câteva picturi - tablouri de familie, presupuse Miss 
Marple, portrete victoriene fără vreo calitate deosebită - un 
bufet mare şi greoi, o piesă de mobilier frumoasă, din 
mahon. Draperiile erau din damasc stacojiu-închis, iar la 
masa de mahon ar fi putut sta cu uşurinţă zece persoane. 

Miss Marple le relată întâmplările din excursia de până 
atunci. Totuşi, cum nu trecuseră decât trei zile, nu erau 
prea multe de povestit. 

— Bănuiesc că domnul Rafiel era un vechi prieten de-al 
dumneavoastră, spuse cea mai mare dintre surorile 
Bradbury-Scott. 

— Nu chiar, răspunse Miss Marple. L-am cunoscut în 
timpul unei călătorii în Indiile de Vest. Bănuiesc că el se afla 
acolo ca să-şi trateze sănătatea. 

— Da, era invalid de câţiva ani, spuse Anthea. 

— Foarte trist, afirmă Miss Marple. Într-adevăr, foarte 
trist. Chiar îi admiram curajul. Părea să reuşească să facă 
atât de multe lucruri. În fiecare zi dicta scrisori secretarei 
sale şi trimitea mereu telegrame. Nu părea să se dea bătut 
doar pentru că era invalid. 

— Da, nu era genul lui, zise Anthea. 


— Nu l-am prea mai văzut în ultimii ani, interveni doamna 
Glynne. Desigur, era un om ocupat. Însă mereu de Crăciun 
îşi amintea de noi cu mare bunătate. 

— Locuiţi la Londra, Miss Marple? 

— A, nu, replică Miss Marple. Locuiesc la ţară. Este o 
localitate foarte mică la jumătatea drumului între Loomouth 
şi Market Basing. Este cam la 40 de kilometri de Londra. Pe 
vremuri era un sătuc foarte drăguţ, de modă veche, dar, ca 
peste tot, în zilele noastre, a devenit ceea ce se numeşte 
„dezvoltat”. Apoi adăugă: Bănuiesc că domnul Rafiel locuia 
la Londra, nu? Cel puţin aşa am observat în registrul 
hotelului din St Honore, că adresa lui era undeva în Eaton 
Square, parcă, sau era în Belgrave Square? 

— Avea o casă la ţară în Kent, afirmă Clotilde. Avea 
obiceiul să primească oaspeţi uneori acolo. Prieteni de 
afaceri, majoritatea, sau invitaţi din străinătate. Cred că 
niciuna dintre noi nu l-a vizitat vreodată acolo. Aproape 
întotdeauna ne invita la Londra, în rarele ocazii când se 
întâmpla să ne întâlnim. 

— A fost foarte amabil din partea lui să sugereze să mă 
invitaţi aici în timpul acestei excursii, spuse Miss Marple. S- 
a dovedit foarte atent. Nu era de aşteptat ca un om atât de 
ocupat, aşa cum se pare că era, să se gândească şi la aşa 
ceva. 

— Am mai invitat şi înainte prieteni de-ai lui care au mers 
în aceste excursii. În general, organizatorii sunt foarte 
atenţi la modul cum aranjează astfel de lucruri. Desigur, 
este practic imposibil să le faci tuturor pe plac. Cei tineri 
vor să se plimbe, evident, să facă excursii lungi, să urce pe 
dealuri pentru o privelişte deosebită şi genul ăsta de 
lucruri. lar cei mai în vârstă, care nu sunt în stare de aşa 
ceva, rămân la motel, însă hotelurile de pe aici nu sunt 
chiar atât de confortabile. Sunt convinsă că aţi fi găsit 
excursia de azi şi cea de mâine de la St Bonaventure foarte 
obositoare. Am impresia că mâine e programată o vizită pe 


o insulă, cu o barcă, plimbare care poate fi uneori destul de 
dificilă. 

— Chiar şi vizitarea caselor poate fi istovitoare, afirmă 
doamna Glynne. 

— A, ştiu, fu de acord Miss Marple. Atâtea plimbări şi atâta 
stat în picioare! Îţi obosesc picioarele. Cred că e mai bine să 
nu merg în astfel de expediţii, dar este o tentaţie mare să 
vezi clădiri frumoase, mobilă şi încăperi deosebite. Şi, 
desigur, unele tablouri splendide. 

— Şi grădinile, zise Anthea. Vă plac grădinile, nu-i aşa? 

— A, da, mai ales grădinile, confirmă Miss Marple. Luându- 
mă după descrierile din broşură, abia aştept să văd unele 
grădini bine întreţinute ale caselor istorice pe care le mai 
avem de vizitat. 

Privi mulţumită în jur. 

Totul era foarte plăcut, foarte natural şi totuşi se întreba 
de ce, dintr-un oarecare motiv, se simţea încordată. Un 
sentiment care era cumva nefiresc aici. Dar ce voia să 
spună prin „nefiresc”? Discuţia era destul de obişnuită, 
alcătuită mai ales din banalităţi. Ea însăşi rostea platitudini, 
la fel şi cele trei surori. 

„Cele trei surori”, gândi Miss Marple, analizând expresia. 
De ce mereu ceva alcătuit din trei părea să sugereze o 
atmosferă sinistră? Cele trei surori. Cele trei vrăjitoare din 
Macbeth. Ei bine, era cam greu să le compari pe cele trei 
surori cu cele trei vrăjitoare. Miss Marple considerase 
întotdeauna că regizorii de teatru făceau o greşeală în 
modul în care le reprezentau pe cele trei vrăjitoare. Iar una 
dintre montările pe care le văzuse îi păruse de-a dreptul 
absurdă. Vrăjitoarele semănau cu nişte creaturi de 
pantomimă, cu aripi fluturânde şi pălării caraghios de 
ascuţite. Dansaseră şi plutiseră. Miss Marple îşi aminti că îi 
spusese nepotului ei, care îi oferise acest cadou 
shakespearian: „Ştii, Raymond, dragul meu, dacă ar fi să 
regizez eu această piesă splendidă, le-aş face pe vrăjitoare 
total diferite. Aş vrea să fie trei bătrâne obişnuite, normale. 


Bătrâne scoțiene. Nu ar dansa şi nici n-ar zburda. S-ar uita 
una la alta cu viclenie, şi tu, spectator, ai simţi un fel de 
ameninţare în spatele normalităţii lor”. 

Miss Marple mâncă ultima bucăţică de tartă cu prune şi o 
privi peste masă pe Anthea. Obişnuită, neîngrijită, cu o 
înfăţişare indecisă, un pic nebună. De ce ar considera că 
Anthea este sinistră? 

„Imaginaţia mea o ia razna, îşi zise Miss Marple. Nu 
trebuie să las să se întâmple una ca asta.” 

După masă, primi invitaţia să facă un tur al grădinii şi 
Anthea fu cea delegată să o însoţească. După părerea lui 
Miss Marple, grădina avusese o soartă tristă. Fusese 
odinioară o grădină bine întreţinută, deşi nu remarcabilă 
sau ieşită din comun. Avea elementele unei grădini 
victoriene obişnuite. Tufărişuri, o potecă printre dafini, şi, 
fără îndoială, existaseră poteci şi pajişti bine îngrijite, o 
grădină de legume de vreun pogon şi jumătate, prea mare, 
evident, pentru cele trei surori care locuiau acolo acum. Pe 
o parte din ea nu fusese plantat nimic şi căzuse pradă 
buruienilor. Socul sălbatic cotropise majoritatea straturilor 
de flori şi Miss Marple simţea că o mănâncă palmele să 
smulgă buruienile care luaseră totul în stăpânire. 

Părul lung al domnişoarei Anthea flutura în vânt, lăsând să 
cadă din când în când pe alee sau în iarbă câte o agrafă 
subţire. 

— Bănuiesc că dumneavoastră aveţi o grădină foarte 
frumoasă, rosti Anthea cu glas oarecum întretăiat. 

— A, e foarte mică, spuse Miss Marple. 

Ajunseseră pe o alee cu iarbă şi se opriseră în faţa unui soi 
de deluşor aflat la capătul grădinii, lângă zid. 

— Sera noastră, rosti domnişoara Anthea, pe un ton 
sumbru. 

— Ah, da, unde aveaţi acea viță-de-vie minunată. 

— Trei viţe, zise Anthea. Struguri negri de Hamburg şi 
unul dintre acele soiuri de struguri albi, mici şi dulci. lar a 
treia era nemaipomenitul nostru muscat. 


— Şi un heliotrop, spuneaţi. 

— Cherry Pie, cum i se mai spune, completă Anthea. 

— A, da, Cherry Pie. Are un miros încântător. Au existat 
bombardamente pe aici în timpul războiului? Din cauza asta 
sera a fost... Aăă... Dărâmată? 

— A, nu, nu am avut niciodată probleme de genul ăsta. 
Împrejurimile au fost ferite de bombardamente. Nu, mi-e 
teamă că pur şi simplu a fost lăsată în paragină. Nu locuim 
aici de foarte multă vreme şi nu am avut bani s-o reparăm 
sau s-o construim din nou. Şi, de fapt, nici nu se merita 
pentru că nu am fi putut s-o întreţinem chiar dacă am fi 
pus-o pe picioare. Mă tem că am lăsat-o să se dărâme. Nu 
aveam ce-i face. Şi, după cum vedeţi, a fost acoperită de 
vegetaţie. 

— A, da, complet acoperită de - cum se numeşte planta 
aceea căţărătoare care tocmai înfloreşte? 

— Ah, e o plantă destul de comună, răspunse Anthea. 
Începe cu litera p. Oare cum se numeşte? Întrebă ea cu 
îndoială în glas. Poli cumva, ceva de genul ăsta. 

— Cred că ştiu numele. Polygonum baldschuanicum9. 
Creşte foarte repede, am impresia, nu-i aşa? Este foarte 
utilă dacă cineva vrea să ascundă vreo clădire ruinată sau 
ceva de genul ăsta. 

Movila din faţa lor era acoperită din abundență de planta 
acaparatoare cu flori albe. După cum Miss Marple ştia prea 
bine, reprezenta o ameninţare pentru orice altceva ar fi 
vrut să crească prin preajmă. Polygonum acoperea totul şi o 
făcea într-un interval de timp remarcabil de scurt. 

— Sera trebuie să fi fost una destul de mare, zise ea. 

— A, da, aveam acolo piersici şi nectarine. 

Anthea părea foarte nefericită. 

— Acum arată foarte plăcut, spuse Miss Marple, încercând 
să o consoleze. Are nişte flori albe foarte drăguţe, nu? 

— Am avut şi o magnolie foarte frumoasă pe aleea asta din 
stânga, afirmă Anthea. Cred că pe vremuri exista şi un gard 
viu foarte drăguţ. Dar nici pe el nu puteam să-l întreţinem. 


Este prea dificil. Totul este prea dificil. Nimic nu mai este ca 
pe vremuri - totul s-a stricat, pretutindeni. 

Porni repede pe o cărare în unghiuri drepte care mergea 
de-a lungul unui zid lateral. Mărise pasul şi Miss Marple de- 
abia putea ţine ritmul cu ea. Era ca şi cum, gândi Miss 
Marple, gazda ei o îndepărta înadins de movila cu 
polygonum. Era îndepărtată de un loc urât sau neplăcut. Îi 
era oare ruşine că nu mai rămăsese nimic din fosta 
măreție? 

Era evident că polygonum creştea cu un avânt 
extraordinar. Nici măcar nu era tunsă sau menţinută la 
proporţii rezonabile. Alcătuia un fel de sălbăticie înflorită 
care mânca din grădină. 

„E ca şi cum fuge de seră”, îşi zise Miss Marple în timp ce 
o urma pe gazda sa. Imediat, atenţia îi fu atrasă de o cocină 
dărăpănată care avea în jur câţiva trandafiri. 

— Fratele bunicului obişnuia să crească vreo câţiva porci, 
explică Anthea, dar în ziua de azi nimeni nu-şi poate 
imagina că ar face aşa ceva, nu? Mi-e teamă că e o ocupaţie 
cam zgomotoasă. Avem câteva tufişuri de trandafiri 
floribunda lângă casă. Cred că genul ăsta de trandafiri 
reprezintă o soluţie grozavă la astfel de probleme. 

— Da, ştiu, răspunse Miss Marple. 

Pomeni numele câtorva soiuri recente de trandafiri, dar, 
după câte se părea, toate numele îi erau complet străine 
domnişoarei Anthea. 

— Participaţi des la astfel de excursii? 

Întrebarea se ivi pe neaşteptate. 

— Vreţi să spuneţi la excursii de vizitare de case şi 
grădini? 

— Da. Unii oameni o fac în fiecare an. 

— A, eu n-aş putea spera să fac asta. Sunt destul de 
scumpe. Un prieten a fost atât de amabil să-mi facă 
excursia cadou pentru următoarea mea zi de naştere. A fost 
foarte amabil. 


— Ah, chiar mă întrebam. Mă întrebam de ce aţi venit. 
Adică, este de presupus că este cam obositor, nu? Totuşi, 
dacă de obicei mergeţi în Indiile de Vest, şi locuri ca 
acelea... 

— Ah, şi Indiile de Vest au fost tot o urmare a unui gest 
amabil. Din partea unui nepot, de data aceea. Un băiat 
foarte bun. Atât de atent cu bătrâna lui mătuşă... 

— Aha, înţeleg. Da, înţeleg. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără tânăra generaţie, spuse Miss 
Marple. Sunt atât de drăguţi, nu-i aşa? 

— Da... Cred că da. Nu prea ştiu. Eu... Noi nu avem 
cunoştinţe tinere. 

— Sora dumneavoastră, doamna Glynne, nu are copii? Ea 
nu a pomenit şi nu se cade să întrebi aşa ceva. 

— Nu. Ea şi soţul ei nu au avut copii. Poate e mai bine. 

„Şi ce vrei să spui cu asta?” se întrebă Miss Marple în timp 
ce se întorceau spre casă. 

Capitolul 10. Zilele ce-au fost cândva. 

I 

La opt şi jumătate a doua zi dimineaţa, la uşă se auzi un 
ciocănit rapid şi la răspunsul lui Miss Marple de „Intră!” uşa 
se deschise şi o femeie în vârstă îşi făcu apariţia, purtând o 
tavă cu un ceainic, o ceaşcă, un mic recipient cu lapte şi o 
farfurioară cu pâine şi unt. 

— Ceaiul de dimineaţă, doamnă, spuse ea veselă. Este o zi 
frumoasă azi. Văd că aţi tras deja draperiile. Aţi dormit 
bine? 

— Foarte bine, răspunse Miss Marple, lăsând la o parte 
cărticica de rugăciuni pe care o citea. 

— Ei bine, este o zi minunată. Au vreme bună ca să 
meargă la stâncile Bonaventure. Dar foarte bine că nu vă 
duceţi - este un efort cam mare pentru picioare. 

— Mă bucur că sunt aici, spuse Miss Marple. Domnişoara 
Bradbury-Scott şi doamna Glynne au fost foarte amabile să 
mă invite. 


— A, şi pentru ele este plăcut. Le înveseleşte să aibă 
oarece companie aici. Este un loc trist în ziua de azi. 

Trase draperiile de la fereastră şi mai mult, împinse un 
scaun şi turnă nişte apă fierbinte în vasul de porțelan al 
chiuvetei. 

— La etajul de mai sus există o baie, zise ea, dar am 
considerat că este mai bine pentru o persoană în vârstă să 
aibă aici apa caldă, ca să nu mai urce scările. 

— Este foarte drăguţ din partea dumitale. Cunoşti bine 
casa asta? 

— Am lucrat aici când eram copilă - am fost cameristă. Pe 
atunci erau trei servitori - o bucătăreasă, o cameristă şi 
chiar o ajutoare la bucătărie la un moment dat. Asta se 
întâmpla pe vremea bătrânului colonel. Aveau şi cai, şi un 
grăjdar. Da, acelea erau vremuri bune. E trist când 
lucrurile stau cum stau. Şi-a pierdut soţia de tânără, 
colonelul. Fiul lui a murit în război şi singura lui fată a 
plecat să trăiască în celalalt capăt al lumii. S-a măritat cu 
un neozeelandez, asta a făcut. A murit la naştere, şi copilul 
a murit şi el. Colonelul a fost un om trist, a trăit singur aici 
şi a lăsat casa în ruină - nu a fost întreţinută aşa cum ar fi 
trebuit. Când a murit, a lăsat casa nepoatei lui, domnişoara 
Clotilde, şi celor două surori ale ei, iar ea şi domnişoara 
Anthea au venit să stea aici - iar mai târziu domnişoara 
Lavinia şi-a pierdut soţul şi li s-a alăturat şi ea. Servitoarea 
oftă şi clătină din cap. Nu au făcut prea multe pentru casă - 
nu şi-au putut permite, şi au lăsat şi grădina în paragină... 

— Mare păcat că s-a întâmplat asta, zise Miss Marple. 

— Sunt nişte doamne foarte drăguţe - domnişoara Anthea 
este puţin sărită, dar domnişoara Clotilde a mers la 
universitate şi este foarte deşteaptă - vorbeşte trei limbi 
străine - iar doamna Glynne este o doamnă foarte drăguță. 
Când a venit şi dânsa aici, m-am gândit că poate lucrurile o 
să meargă mai bine. Dar nu se ştie niciodată ce-ţi rezervă 
viitorul. Uneori am impresia că e un blestem aruncat pe 
casa asta. 


Miss Marple îi adresă o privire întrebătoare. 

— Se întâmplă când una, când alta. Îngrozitorul accident 
de avion - în Spania s-a întâmplat - şi toată lumea a murit. 
E un lucru afurisit, avionul - eu nu m-aş sui niciodată în aşa 
ceva. Amândoi prietenii domnişoarei Clotilde au fost 
omorâţi - erau soţ şi soţie - dar fiica lor era la şcoală şi din 
fericire a scăpat, iar domnişoara Clotilde a adus-o să 
locuiască aici şi a făcut tot posibilul să-i fie bine. A luat-o în 
călătorii în străinătate, în Italia şi Franţa, şi a tratat-o ca pe 
o fiică. Era o fetiţă atât de fericită, avea o fire foarte dulce. 
Nu ţi-ar fi trecut prin minte că se poate întâmpla un lucru 
atât de îngrozitor. 

— Un lucru îngrozitor. Ce a fost? S-a întâmplat aici? 

— Nu, nu aici, slavă Domnului! Deşi, într-un fel, ai putea 
zice că s-a întâmplat aici. Căci aici l-a întâlnit ea. El locuia în 
împrejurimi - şi doamnele îl cunoşteau pe tatăl lui, care era 
un om foarte bogat, aşa că a venit în vizită... Şi ăsta a fost 
începutul. 

— S-au îndrăgostit? 

— Da, ea s-a îndrăgostit de el la prima vedere. Era un 
tânăr atrăgător, cu un fel elegant de a vorbi, şi era plăcut 
să-ţi petreci timpul cu el. Nu te-ai fi gândit... Nu te-ai fi 
gândit vreo clipă că... 

Se întrerupse. 

— A fost o poveste de dragoste? Şi s-a terminat prost? lar 
fata s-a sinucis? 

— Să se sinucidă? 

Bătrâna se uită la Miss Marple cu o privire uimită. 

— Cine v-a spus una ca asta? A fost crimă - fără nici o 
îndoială. A fost sugrumată şi faţa i-a fost stâlcită în bătaie. 
Domnişoara Clotilde a trebui să meargă s-o identifice - şi de 
atunci nu a mai fost ca înainte. I-au găsit cadavrul la vreo 
50 de kilometri de aici - în fundul unei mine părăsite. Şi se 
crede că nu a fost prima lui crimă. Mai fuseseră şi alte fete. 
Dispăruse de şase luni. lar poliţia căutase peste tot. Oh! Un 
diavol nenorocit, asta era - sămânță rea din ziua în care s-a 


născut, sau aşa se pare. Acum se zice că sunt oameni care 
nu se pot stăpâni să nu fie cum sunt - nu sunt întregi la cap 
şi nu pot fi traşi la răspundere. Eu nu cred o iotă din toate 
astea! Ucigaşii sunt ucigaşi! Şi în ziua de azi nici măcar nu-i 
mai spânzură. Ştiu că de multe ori există nebunie în 
familiile vechi - cum era familia Derwent din Brassington - 
tot la a doua generaţie, unul sau altul a murit la balamuc, şi 
a mai fost şi bătrâna doamnă Paulett. Mergea pe strada cu 
diadema de diamante şi spunea că e Maria Antoaneta, până 
când au închis-o. Doar nu era nimic în neregulă cu ea - era 
doar un pic prostuţă. Dar băiatul ăsta... Da, era un adevărat 
diavol! 

— Şi ce i-au făcut? 

— Pe vremea aia aboliseră spânzurătoarea - sau poate era 
prea tânăr. Nu-mi mai amintesc acum. L-au găsit vinovat. S- 
a întâmplat la Bostol sau Broadsand - l-au trimis într-unui 
dintre locurile alea care încep cu B. 

— Cum îl chema pe băiat? 

— Michael - nu-mi mai amintesc numele de familie. S-a 
întâmplat acum zece ani, şi omul mai uită. Un nume care 
suna italian - ca un tablou. Cineva care pictează tablouri - 
Raffle, asta e... 

— Michael Rafiel? 

— Aşa e! A umblat zvonul că tatăl lui era atât de bogat, că 
l-ar fi scos din închisoare. O evadare ca în Jefuitorii de 
bănci. Dar cred că nu au fost decât zvonuri... 

Deci nu fusese o sinucidere. Fusese o crimă. „Dragostea!” 
afirmase Elizabeth Temple că ar fi fost cauza morţii fetei. Şi, 
într-un fel, avea dreptate. O tânără se îndrăgostise de un 
ucigaş - şi din dragoste pentru el se dusese netemătoare 
spre o moarte oribilă. 

Miss Marple se cutremură. Pe când mergea pe o stradă 
din sat cu o zi mai înainte trecuse pe lângă placarda pe care 
un ziar îşi făcea reclamă: 

EPSOM ACUZAT DE CRIMA, CADAVRUL CELEI DE-A 
DOUA FETE GĂSIT, TÂNĂR SOLICITAT SĂ AJUTE POLIŢIA. 


Deci istoria se repeta. Un tipar vechi - un tipar urât. 
Câteva versuri dintr-un poem uitat îi veniră, ezitant, în 
minte: 

Tinerețe ca o roză albă, pasională şi pală, Un pârâu 
murmurând într-o vale-abisală, Un prinţ fermecat într-o 
poveste banală, Oh, nimic nu e-n viaţă atât de fragilă 
Precum Tinereţea ca o Roză Albă. 

Cine putea să apere Tinereţea de Durere şi de Moarte? 
Tinerețe care nu putuse - care nu fusese niciodată în stare 
- să se apere singură. Oare ştiuseră prea puţine? Sau 
ştiuseră oare prea multe? Şi astfel, crezuseră că le ştiau pe 
toate. 

II 

În acea dimineaţă, coborând scările, poate mai devreme 
decât era aşteptată, Miss Marple nu văzu nici un semn de 
prezenţă al gazdelor ei. leşi pe uşa din faţă şi făcu un tur al 
grădinii, mânată nu de o atracţie deosebită pentru această 
grădină, ci de sentimentul vag că era ceva acolo pe care ar 
fi trebuit să-l observe, ceva care i-ar da o idee... Numai că 
ea nu fusese... Ei bine, cinstit vorbind, nu fusese destul de 
deşteaptă încât să-şi dea seama care era acea idee genială. 
Ceva ce ar trebui să remarce, ceva care avea o semnificaţie. 

În acel moment nu era nerăbdătoare să se întâlnească cu 
vreuna dintre cele trei surori. Voia să mediteze asupra unor 
chestiuni - faptele noi pe care le aflase din discuţia matinală 
cu Janet. 

O poartă laterală era deschisă şi Miss Marple ieşi în 
stradă, trecu pe lângă mai multe mici magazine până 
ajunse la o clopotniţă care anunţa că acolo se aflau biserica 
şi cimitirul. Miss Marple împinse poarta şi rătăci printre 
morminte, unele foarte vechi, unele, lângă zidul îndepărtat, 
mai recente, iar câteva, dincolo de zid, se găseau în ceea ce 
era, în mod evident, o împrejmuire nouă. Nu era nimic de 
mare interes la mormintele mai vechi. Unele nume erau 
recurente, aşa cum se întâmplă la sat. Mai mulţi din familia 
Prince, una dintre cele mai vechi, erau îngropaţi aici. 


„Jasper Prince, regretăm profund.” Margerz Prince, Edgar 
şi Walter Prince, Melanie Prince, în vârstă de 4 ani. 
Registrul unei familii. Hiram Broad - Ellen Jane Broad, Eliza 
Broad, 91 de ani. 

Miss Marple tocmai se întorcea după ce citise ultimul 
nume, când observă un bărbat în vârstă care se deplasa 
încet printre morminte, făcând curăţenie. O salută şi îi 
spuse „bună dimineaţa”. 

— Bună dimineaţa, răspunse Miss Marple. E o zi foarte 
frumoasă. 

— O să plouă mai târziu, zise bătrânul. 

Rosti cuvintele cu o siguranţă deplină. 

— Se pare că sunt mulţi Prince şi Broad îngropaţi aici, 
afirmă Miss Marple. 

— A, da, întotdeauna au fost membri ai familiei Prince pe- 
aici. Odinioară deţineau mult pământ în zonă. Şi Broad sunt 
aici de mulţi ani. 

— Am văzut că e îngropat şi un copil. E trist când vezi 
mormântul unui copil. 

— Ah, e probabil micuța Melanie. Mellie, cum îi spuneam 
noi. Da, a fost o moarte foarte tristă. A fost călcată de o 
maşină. A alergat în stradă, se ducea să-şi ia dulciuri de la 
cofetărie. Se întâmplă de multe ori accidente în ziua de azi, 
cu maşinile astea care merg în viteză. 

— E trist când te gândeşti că tot timpul se petrec atâtea 
decese, zise Miss Marple. Şi omul de obicei nu observă 
lucrul ăsta până când nu se uită la pietrele de mormânt 
dintr-un cimitir. Boli, bătrâneţe, copii călcaţi de maşină, 
uneori lucruri şi mai cumplite. Tinere ucise. Mă refer la 
crime. 

— Da, se petrec multe asemenea lucruri. Fete prostuţe, eu 
aşa le consider pe multe dintre ele. Iar în ziua de azi, 
mamele lor nu au timp să se ocupe de ele aşa cum trebuie - 
preocupate cum sunt atât de mult cu slujba. 

Miss Marple era de acord cu critica bătrânului, dar nu 
dorea să-şi piardă timpul cu tendinţele societăţii actuale. 


— Staţi la Old Manor, nu-i aşa? Întrebă bătrânul. Am văzut 
că aţi venit cu autocarul în excursie. Probabil că vi s-a părut 
foarte obositor. Unii oameni care merg în excursii din astea 
nu le suportă întotdeauna. 

— Într-adevăr, mi s-a părut un pic obositor, mărturisi Miss 
Marple, şi un foarte amabil prieten de-al meu, domnul 
Rafiel, le-a scris unor prietene de-ale lui de aici, iar ele m-au 
invitat să stau la ele vreo două zile. 

Era evident că numele de Rafiel nu însemna nimic pentru 
bătrânul grădinar. 

— Doamna Glynne şi cele două surori ale ei au fost foarte 
amabile, continuă Miss Marple. Bănuiesc că locuiesc aici de 
multă vreme. 

— Nu atât de demult. De vreo douăzeci de ani probabil. 
Casa a aparţinut bătrânului colonel Bradbury-Scott. Casa 
Old Manor, adică. Avea aproape şaptezeci de ani când a 
murit. 

— A avut copii? 

— Un fiu care a murit în război. De aceea a lăsat casa 
nepoatelor lui. Nu avea cui s-o lase. 

Se întoarse la munca printre morminte. 

Miss Marple intră în biserică. Se vedea mâna unui 
restaurator victorian, şi ferestrele aveau vitralii victoriene, 
strălucitoare. Vreo două, trei obiecte de alamă şi câteva 
plăci comemorative pe pereţi era tot ce rămăsese din 
trecut. 

Miss Marple se aşeză într-o strană incomodă şi începu să 
se gândească. 

Oare acum se afla pe drumul cel bun? Lucrurile începeau 
să se lege - dar legăturile erau departe de a fi clare. 

O fată fusese ucisă - de fapt, câteva fete fuseseră ucise 
tinerii suspecți fuseseră adunaţi de poliţie „ca să ajute în 
anchetă”. Un tipar comun, dar aceasta era o poveste veche, 
din urmă cu zece sau douăzeci de ani. Nu mai era nimic de 
descoperit... Acum, nici o problemă de dezlegat. O tragedie 
pe care se scrisese „Sfârşit”. 


Ce ar fi putut ea să facă? Ce-ar fi putut să dorească 
domnul Rafiel ca ea să facă? 

Elizabeth Temple... Trebuia s-o determine pe Elizabeth 
Temple să-i spună mai multe. Elizabeth pomenise despre o 
fată care fusese logodită cu Michael Rafiel. Dar oare era 
adevărat? Se părea că surorile de la Old Manor nu 
cunoşteau acest lucru. 

O versiune mai familiară îi trecu prin minte lui Miss 
Marple - genul de poveste care apăruse de destule ori în 
satul ei. Începând întotdeauna cu „Un băiat întâlneşte o 
fată”. Povestea se desfăşoară în stilul obişnuit... 

„Apoi fata află că e însărcinată, îşi zise Miss Marple, şi îi 
spune băiatului, şi vrea să se mărite cu el. Dar el poate că 
nu vrea să se însoare cu ea - nici nu i-a trecut vreodată prin 
cap să facă asta. Dar în acest caz s-ar putea ca lucrurile să 
fi fost mai complicate. Poate că tatăl lui nu vrea să audă de 
aşa ceva. Rudele ei vor insista ca el să facă „ceea ce se 
cuvine,. Dar băiatul s-a plictisit deja de fată - poate acum 
are altă iubită. Aşa că alege o soluţie brutală ca să scape -o 
strangulează pe fată, îi desfigurează faţa ca să evite 
identificarea. Asta se potriveşte cu antecedentele lui - o 
crimă brutală şi sordidă, dar trecută şi uitată aici.” 

Miss Marple privi de jur împrejur la biserica în care se 
afla. Părea atât de liniştită. Aici era greu de crezut în 
existenţa Răului. „Un fler pentru rău” - acesta era atributul 
pe care i-l dăduse domnul Rafiel. Se ridică şi ieşi din 
biserică şi se uită din nou prin cimitir. Aici, printre pietrele 
funerare şi inscripţiile lor mâncate de vreme, nu simţi nici o 
umbră a Răului. 

Oare ceea ce simţise ieri la Old Manor fusese Răul? Acea 
senzaţie profundă de disperare, acea durere întunecată. 
Anthea Bradbury-Scott, cu privirea aruncată temător peste 
umăr, ca şi cum se temea de o prezenţă care se afla acolo - 
întotdeauna se afla acolo - în spatele ei. 

Cele trei surori ştiau ceva - dar ce anume? 


Elizabeth 'Temple, se gândi din nou. Şi-o imagină pe 
Elizabeth 'Temple cu restul grupului, plimbându-se acum pe 
dealuri, urcând o potecă abruptă şi privind marea de pe 
stânci. 

Mâine, când urma să se alăture grupului, Miss Marple 
avea să o facă pe Elizabeth Temple să-i spună mai multe. 

III 

Miss Marple reveni pe acelaşi drum la Old Manor, 
mergând încet, fiindcă deja obosise. Nu simţea că acea 
dimineaţă fusese productivă în vreun fel. Până acum, 
reşedinţa Old Manor nu-i dăduse vreo idee deosebită; 
fusese povestea acelei tragedii din trecut spusă de Janet, 
însă în memoria slujitorilor erau mereu păstrate ca nişte 
comori tragedii trecute, amintite cu claritate, de parcă ar fi 
fost nişte evenimente fericite, cum ar fi nunţi 
impresionante, petreceri grandioase şi operaţii sau 
accidente deosebite din care oamenii îşi reveniseră în mod 
spectaculos. 

Când se apropie de poartă, observă siluetele a două femei 
care stăteau acolo. Una din ele îi veni în întâmpinare. Era 
doamna Glynne. 

— Ah, iată-vă! Exclamă ea. Chiar ne întrebam pe unde 
sunteţi. M-am gândit că aţi plecat să vă plimbaţi pe undeva 
şi speram să nu vă obosiţi prea tare. Dacă aş fi ştiut că aţi 
coborât şi aţi ieşit, v-aş fi însoţit ca să vă arăt ce merită 
văzut. Nu că ar fi foarte multe. 

— A, doar am rătăcit prin jur, răspunse Miss Marple. Am 
fost la cimitir şi la biserică. Întotdeauna mă interesează 
bisericile. Uneori găsesc nişte epitafuri foarte curioase. 
Lucruri de genul acesta. Am chiar o colecţie. Bănuiesc că 
biserica de aici a fost restaurată în perioada victoriană? 

— Da, au pus nişte strane destul de urâte, după părerea 
mea. Ştiţi, lemnul e de foarte bună calitate, tare, dar 
lucrătura nu e foarte artistică. 

— Sper că nu au luat în schimb ceva deosebit de 
interesant. 


— Nu, nu cred. Nu e o biserică chiar atât de veche. 

— Nu par să fie prea multe plachete sau obiecte de alamă 
ori lucruri de acest gen, fu de acord Miss Marple. 

— Chiar vă interesează arhitectura ecleziastică? 

— Ah, nu că mă dedic studiului ei sau ceva de genul ăsta, 
dar în satul meu, St Mary Mead, toate se cam învârt în jurul 
bisericii. Adică, mereu a fost aşa. Cel puţin, în tinereţea 
mea. În ziua de azi, desigur, lucrurile stau altfel. Aţi crescut 
prin împrejurimi? 

— A, nu chiar. Am locuit nu foarte departe, cam la vreo 50 
de kilometri sau aşa ceva. La Little Herdsley. Iata era 
militar în rezervă - maior de artilerie. Veneam aici din când 
în când ca să-l vizităm pe unchiul - şi să-l vedem pe fratele 
bunicului, înainte de asta. Nu, n-am fost aici prea des în 
ultimii ani. Celelalte două surori ale mele s-au mutat aici 
după moartea unchiului, dar pe vremea aceea eu locuiam 
încă în străinătate cu soţul meu. A murit abia în urmă cu 
patru sau cinci ani. 

— Ah, înţeleg. 

— Surorile mele abia aşteptau să vin să stau cu ele, şi 
acesta părea într-adevăr cel mai înţelept lucru. Noi am 
locuit în India câţiva ani. Soţul meu era încă încartiruit 
acolo atunci când a murit. În ziua de azi este foarte greu să 
te hotărăşti unde... Cum să spun... Să prinzi rădăcini. 

— Da, aşa este. Înţeleg. Şi aţi simţit că aveţi rădăcini aici, 
de vreme ce familia dumneavoastră locuia în casă de atâta 
timp. 

— Da, aşa este. Desigur, ţinusem legătura cu surorile 
mele, le vizitam. Dar întotdeauna lucrurile sunt foarte 
diferite faţă de cum te aştepţi să fie. Am cumpărat o căsuţă 
lângă Londra, aproape de Hampton Court, unde petrec 
mult timp şi din când în când lucrez pentru una sau două 
societăţi de binefacere din Londra. 

— Deci sunteţi ocupată. Ce înţelept din partea 
dumneavoastră! 


— În ultima vreme am simţit că ar trebui să petrec mai 
mult timp aici. Am fost oarecum îngrijorată pentru surorile 
mele. 

— În legătură cu sănătatea lor? Sugeră Miss Marple. În 
zilele noastre, problema asta ne îngrijorează pe toţi, mai 
ales că nu exista personal cu adevărat competent pe care 
să-l angajezi ca să aibă grijă de cineva, dacă acesta îşi 
pierde puterile sau are anumite afecţiuni, reumatism ori 
artrită. Îţi e teamă să nu cadă în baie sau să aibă un 
accident când coboară scările. Ceva de genul acesta. 

— Clotilde a fost mereu foarte zdravănă, zise doamna 
Glynne. Dură, aşa aş descrie-o. Dar uneori sunt chiar 
îngrijorată din cauza Antheei. Ştiţi, pare pierdută, cu 
gândurile foarte departe uneori - şi nu pare să ştie unde se 
află. 

— Da, e trist când lumea e îngrijorată. Există atât de multe 
motive de îngrijorare. 

— Nu cred totuşi că sunt prea multe motive de îngrijorare 
pentru Anthea. 

— Poate e îngrijorată în legătură cu impozitele sau 
problemele cu banii, sugeră Miss Marple. 

— Nu, nici vorbă, nu are mari motive de îngrijorare, dar... 
A, îşi face atâtea griji în legătură cu grădina. Îşi aminteşte 
cum era grădina înainte şi este foarte nerăbdătoare să... Ei 
bine, să facă nişte investiţii ca să refacă totul. Clotilde a 
trebuit să-i spună că nu ne permitem aşa ceva. Dar Anthea 
tot vorbeşte despre sere, despre piersicii care erau acolo, 
despre struguri etc. 

— Şi despre Cherry Pie care creştea pe ziduri? Sugeră 
Miss Marple, amintindu-şi remarca. 

— Ce ciudat că vă amintiţi asta! Da, este unul dintre 
lucrurile care îţi stăruie în minte. Heliotropul are un miros 
atât de încântător. Şi ce nume drăguţ, Cherry Pie! Îţi 
rămâne în minte. Şi viţa cu struguri mici, dulci, timpurii. Ah, 
nu trebuie să ne gândim prea mult la trecut. 

— Şi la răsadurile cu flori, zise Miss Marple. 


— Da. Da, Anthea ar vrea să aibă iarăşi răsaduri cu flori 
bine întreţinute. Însă acum asta nu e posibil. Tot ce putem 
face e să angajăm săteni de aici să ne cosească pajiştea o 
dată la două săptămâni. Şi în fiecare an vin alţi oameni. 
Antheei i-ar plăcea să aibă iarăşi iarbă de pampas. Şi 
garoafe albe, şi un curmal care creştea chiar lângă seră. Îşi 
aminteşte de toate astea şi vorbeşte despre ele. 

— Trebuie să vă fie greu. 

— Da, aşa este. Vedeţi, pe Anthea nu o impresionează 
argumentele de bun-simţ. Desigur, Clotilde este foarte 
directă în această privinţă. Ea o refuză verde-n faţă şi 
spune că nu mai vrea să audă vreun cuvânt pe tema asta. 

— Este dificil să ştii cum să abordezi lucrurile, afirmă Miss 
Marple. Dacă trebuie sau nu să fii ferm. Mai autoritar. 
Poate, chiar, un pic fioros sau, dimpotrivă, înţelegător. Să 
asculţi şi poate să întreţii speranţele, deşi îţi dai seama că 
nu sunt justificate. Da, este dificil. 

— Dar a fost mai uşor pentru mine, fiindcă eu plecam şi 
veneam din când în când să stau ceva mai mult. Aşa că mie 
mi-a fost mai uşor să mă prefac că s-ar putea ca lucrurile să 
fie mai simple în viitor şi că se poate face ceva în această 
privinţă. Dar când am sosit deunăzi acasă, am descoperit că 
Anthea încercase să angajeze cea mai scumpă firmă de 
amenajări peisagistice ca să refacă grădina, să 
reconstruiască sera - ceea ce e chiar absurd fiindcă dacă 
plantezi acum viță-de-vie, n-o să rodească decât peste doi 
sau trei ani. Clotilde habar n-avea despre povestea asta şi a 
fost extrem de furioasă când a descoperit devizul estimativ 
pentru lucrare pe biroul Antheei. A fost destul de aspră cu 
ea. 

— Atât de multe lucruri sunt dificile, observă Miss Marple. 

Era o afirmaţie utilă, pe care o folosea deseori. 

— Cred că va trebui să plec mâine mai devreme, spuse 
Miss Marple. M-am interesat la Mistreţul de Aur, unde am 
înţeles că se strânge grupul mâine-dimineaţă. Au de gând 
să pornească destul de devreme. Am înţeles că pe la nouă. 


— Oh, Doamne. Sper că nu o să vi se pară foarte obositor. 

— A, nu cred. Am înţeles că mergem într-un loc numit... 
Numai o clipă, oare cum se numeşte? Stirling St Mary. Ceva 
de genul acesta. Şi nu pare să fie foarte departe. Pe drum 
sunt o biserică interesantă şi un castel. După-amiază o să 
vizităm o grădină foarte plăcută, nu foarte mare, dar care 
are nişte flori deosebite. Sunt sigură că după odihna atât de 
plăcuta de care m-am bucurat aici, o să mă simt foarte bine. 
Acum îmi dau seama că aş fi fost foarte obosită dacă zilele 
astea aş fi urcat pe tot felul de stânci şi dealuri. 

— Trebuie să vă odihniţi după-amiază, ca să fiţi în formă 
pentru mâine, zise doamna Glynne când intrau în casă. Miss 
Marple a fost să viziteze biserica, îi spuse doamna Glynne 
lui Clotilde. 

— Mi-e teamă că nu sunt prea multe de văzut, spuse 
Clotilde. Sticlă victoriană hidoasă, după părerea mea. Nu s- 
a făcut economie. Din păcate, şi unchiul e în parte de vină. 
A fost chiar încântat de roşul şi de albastrul ăla tare. 

— Foarte tare. Foarte vulgar, aşa cred şi eu, zise Lavinia 
Glynne. 

Miss Marple se duse după masa de prânz să tragă un pui 
de somn şi nu se alătură gazdelor ei decât aproape de ora 
cinei. După masă rămaseră să stea de vorbă până se făcu 
ora de culcare. Miss Marple dădu tonul amintirilor... 
Amintiri din tinereţea ei, din locurile pe care le vizitase, din 
călătoriile şi excursiile pe care le făcuse, ocazional despre 
oamenii pe care îi cunoscuse. 

Se duse la culcare obosită, cu sentimentul unui eşec. Nu 
aflase nimic nou, posibil pentru că nu era nimic de aflat. 
Fusese într-o expediţie de pescuit unde peştele nu muşcase 
- sau poate că nu exista nici un peşte? Sau poate că nu 
ştiuse ea ce momeală să folosească? 

Capitolul 11. Accidentul. 

| 

Ceaiul îi fu adus lui Miss Marple la 7.30 a doua zi 
dimineaţă, astfel încât să-i dea suficient timp să se scoale şi 


să-şi împacheteze micul bagaj. Tocmai îşi închidea valijoara 
când se auzi o bătaie grăbită la uşă şi Clotilde intră, părând 
destul de supărată. 

— Ah, Miss Marple, jos este un bărbat care a venit să vă 
vadă. Emlyn Price. Participă la excursie, ca şi 
dumneavoastră, şi a fost trimis aici. 

— Desigur, mi-l amintesc. Da. Destul de tânăr? 

— A, da. Cu o înfăţişare foarte modernă, cu o coamă de 
păr şi îmbrăcat ciudat, însă de fapt a venit să... Ei bine, să 
vă aducă nişte veşti proaste. Îmi pare rău să spun, dar a 
avut loc un accident. 

— Un accident? Miss Marple o privi uimită. Adică... Cu 
autocarul? A avut loc un accident rutier? A fost cineva 
rănit? 

— Nu, nu a fost implicat autocarul. Maşina nu are nimic. S- 
a întâmplat în cursul excursiei de ieri după-amiază. Vă 
amintiţi probabil că a bătut vântul destul de tare, deşi nu 
cred că ăsta a fost motivul accidentului. Probabil că grupul 
de excursionişti s-a împrăştiat. Există un traseu cunoscut, 
dar se poate urca pe dealuri, traversându-le, şi ambele rute 
duc la Turnul Memorial din vârful Bonaventure - acolo se 
îndreptau cu toţii. Grupul s-a separat, cred, şi nu era nimeni 
care să-i conducă sau să aibă grijă de ei - deşi poate că ar fi 
trebuit. Nu toţi se dovedesc a fi pricepuţi la ascensiuni, şi 
panta de deasupra defileului este foarte abruptă. S-a 
produs o alunecare de pietre şi stânci, care s-au prăbuşit pe 
coasta dealului şi au lovit pe cineva de pe cărarea aflată 
dedesubt. 

— Oh, Doamne! Exclamă Miss Marple. Îmi pare rău. Îmi 
pare teribil de rău. Cine a fost rănit? 

— O domnişoară Temple sau Tenderton, după câte am 
înţeles. 

— Elizabeth Temple, spuse Miss Marple. Oh, Doamne, îmi 
pare rău! Am vorbit cu ea destul de mult. Am stat lângă ea 
în autocar. Am impresia că este directoare de şcoală, 
pensionată, foarte cunoscută. 


— Desigur, zise Clotilde, o ştiu destul de bine. Era 
directoare la Fallowfield, o şcoală destul de cunoscută. N- 
am ştiut că participa la excursie. S-a retras din funcţia de 
director, iar acum i-a luat locul o directoare destul de 
tânără, cu nişte idei cam progresive. Dar domnişoara 
Temple nu este foarte bătrână, are aproape şaizeci de ani, 
cred, şi este foarte activă, îi place să facă excursii pe munte. 
Este o întâmplare teribil de nefericită. Sper că nu este grav 
rănită, încă nu ştiu amănunte. 

— Am cam terminat, zise Miss Marple, închizând capacul 
valizei. Vin imediat jos să-l văd pe domnul Price. 

Clotilde îi luă bagajul din mână. 

— Daţi-mi voie. Pot să duc eu asta. Coborâţi cu mine şi 
aveţi grijă la scări. 

Când Miss Marple ajunse la parter, Emlyn Price o aştepta. 
Părul lui părea şi mai dezordonat decât de obicei şi purta o 
combinaţie încântătoare de ghete moderne cu o vestă de 
piele şi pantaloni lucioşi de un verde smarald. 

— Ce întâmplare nefericită, începu el, apucând mâna lui 
Miss Marple. M-am gândit să vin personal şi să... Să vă dau 
vestea despre accident. Bănuiesc că v-a anunţat 
domnişoara Bradbury-Scott. Este vorba de domnişoara 
Temple. Ştiţi, doamna de la şcoală. Nu prea ştiu bine ce 
făcea ori ce s-a întâmplat, dar cert este că de pe culmea 
dealului s-au rostogolit nişte pietre, sau mai degrabă nişte 
bolovani. Este o pantă destul de abruptă şi bolovanul a 
nimerit-o în plin, aşa că au trebuit s-o ducă la spital aseară. 
Cred că este într-o stare destul de gravă. Oricum, 
programul de azi a fost anulat şi rămânem aici în noaptea 
asta. 

— Oh, Doamne, făcu Miss Marple. Îmi pare rău. Îmi pare 
tare rău. 

— Cred că s-au hotărât să nu mai plecăm astăzi fiindcă 
trebuie să aştepte să afle rezultatele raportului medical, aşa 
că au propus să mai petrecem încă o noapte aici, la 
Mistreţul de Aur şi să refacem un pic planul excursiei. Se 


poate chiar să nu mai mergem la Grangmering, care era 
propus pentru mâine şi care nici nu este de fapt foarte 
interesant - sau aşa se zice. Doamna Sandbourne a plecat 
de dimineaţă la spital să vadă cum stau lucrurile. Urmează 
să vină apoi la Mistreţul de Aur, la cafeaua de la ora 11.00. 
Mă gândeam că poate aţi vrea să veniţi şi să aflaţi ultimele 
noutăţi. 

— Sigur că vin cu dumneavoastră, zise Miss Marple. 
Desigur, imediat. 

Se întoarse să îşi ia rămas-bun de la Clotilde şi de la 
doamna Glynne, care i se alăturase. 

— Vreau să vă mulţumesc din suflet, spuse ea. Aţi fost 
foarte amabile şi a fost o plăcere să-mi petrec aici aceste 
două zile. Mă simt foarte odihnită. Ce nefericire că s-a 
întâmplat asta! 

— Dacă vreţi să mai staţi o noapte, zise doamna Glynne, 
sunt sigură că... 

Se uită la Clotilde. 

Miss Marple, care avea o vedere periferică excelentă, avu 
impresia clară că pe chipul lui Clotilde se citea o uşoară 
dezaprobare. Aceasta aproape că scutură din cap a negaţie, 
deşi mişcarea fu atât de uşoară, că era aproape 
imperceptibilă. Dar lui Miss Marple îi era clar că Clotilde 
voia să respingă sugestia făcuta de doamna Glynne. 

— Deşi probabil că ar fi mai plăcut pentru dumneavoastră 
să fiţi cu ceilalţi şi să... 

— A, da, cred că ar fi mai bine, spuse Miss Marple. O să 
ştiu în felul acesta programul şi ce să fac în continuare, şi 
poate voi fi şi de ajutor. Nu se ştie niciodată. Aşa că vă 
mulţumesc mult încă o dată. Cred că nu va fi greu să obţin o 
cameră la Mistreţul de Aur. 

Se uită la Emlyn, care zise liniştitor: 

— Nu-i nici o problemă, Câteva camere au fost eliberate 
azi. Nu o să fie aglomeraţie. Cred că doamna Sandbourne a 
făcut rezervare pentru tot grupul pentru diseară, iar mâine 


o să vedem... Ei bine, o să vedem cum se desfăşoară 
lucrurile. 

Se repetară mulţumirile şi cuvintele de rămas-bun. Emlyn 
Price luă bagajul lui Miss Marple şi porni cu pas rapid. 

— E chiar după colţ, apoi prima stradă la stânga, spuse el. 

— Da, cred că am trecut ieri pe lângă motel. Biata 
domnişoară Temple. Sper că nu e grav rănită. 

— Eu cred că este, răspunse Emlyn Price. Desigur, ştiţi 
cum sunt doctorii şi cadrele medicale. Spun mereu acelaşi 
lucru: „Este cât de bine se poate aştepta în situaţia dată”. 
Nu exista un spital local - au trebuit s-o ducă la Carristown, 
care se află cam la 13 kilometri distanţa. Oricum, doamna 
Sandbourne se va întoarce cu veşti până vă aranjaţi la 
motel. 

Ajunseră acolo şi-i găsiră pe toţi adunaţi în cafenea, unde 
erau serviţi cu cafea, brioşe şi produse de patiserie. Domnul 
şi doamna Butler discutau. 

— Oh, ce tragedie să se întâmple aşa ceva, spunea doamna 
Butler. Ce nefericire, nu? Tocmai când eram cu toţii atât de 
bucuroşi şi ne simţeam atât de bine. Biata domnişoară 
Temple. Şi eu care am crezut mereu că este experimentată. 
Dar nu poţi să fii niciodată sigur, nu-i aşa, Henry? 

— Nu, aşa este, fu de acord Harry. Însă chiar mă 
întrebam... Da, nu a trecut prea mult timp, aşa €... dacă nu 
ar fi bine să... Ei bine, să renunţăm la excursie acum. Să nu 
o mai continuăm. Mi se pare că o să fie cam dificil să pornim 
iarăşi până nu ştim ceva clar. Dacă, Doamne fereşte, se 
dovedeşte a fi atât de grav încât să fie fatal, este posibil să... 
Adică, s-ar putea să aibă loc o anchetă sau ceva de genul 
acesta. 

— Oh, Henry, nu spune astfel de lucruri îngrozitoare! 

— Sunt sigură, interveni domnişoara Cooke, că sunteţi 
puţin cam pesimist, domnule Butler. Sunt sigură că 
lucrurile nu sunt atât de grave. 

Cu accentul său străin, domnul Caspar interveni: 


— Ba chiar grav. Eu auzit ieri. Când doamna Sandbourne 
vorbit la telefon cu doctor. Foarte, foarte grav. Ei zice că ea 
are contuzie grav - foarte grav. Un doctor special vine să 
vadă la ea şi dacă poate operează sau dacă imposibil. Da - 
totul foarte grav. 

— Of, Doamne, făcu domnişoara Lumley. Dacă nu-i nici o 
îndoială, poate ar trebui să mergem acasă, Mildred. Cred că 
ar trebui să mă uit în Mersul trenurilor. Se întoarse spre 
doamna Butler. Ştiţi, am vorbit cu vecinii să aibă grijă de 
pisicile mele şi dacă întârzii o zi sau două, lucrurile ar putea 
deveni neplăcute pentru toată lumea. 

— Hei, nu are rost să ne agităm prea mult, zise doamna 
Riseley-Porter cu glasul ei profund şi autoritar. Joanna, 
aruncă brioşa asta la coşul de gunoi. Este nedigerabilă. Şi 
ce dulceaţă groaznică! Dar nu vreau s-o las în farfurie. S-ar 
putea să se simtă jigniţi. 

Joanna aruncă brioşa şi spuse: 

— Aveţi ceva împotrivă să mă duc la plimbare cu Emlyn? 
Am văzut ceva interesant lângă sat. Nu ajută la nimic să 
stăm aici şi să facem predicții sumbre, nu? Nu putem să 
facem nimic. 

— Cred că este o idee bună să ieşiţi, zise domnişoara 
Cooke. 

— Da, duceţi-vă, îi îndemnă domnişoara Barrow înainte ca 
doamna Riseley-Porter să apuce să spună ceva. 

Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow se uitară una la 
alta şi oftară, clătinând din cap. 

— larba era foarte alunecoasă, zise domnişoara Barrow. Şi 
eu am alunecat de vreo două ori pe iarba aceea scurtă. 

— Şi mai erau şi pietrele, spuse domnişoara Cooke. O 
adevărată ploaie de pietricele a căzut chiar când dădeam 
colţul pe potecă. Da, una chiar m-a lovit în umăr destul de 
rău. 

II 

După ce cafeaua, ceaiul, biscuiţii şi prăjiturile dispărură, 
toată lumea păru oarecum detaşată şi stânjenită. Când 


apare o catastrofă, este dificil să ştii cum se cuvine s-o 
întâmpini. Toată lumea îşi spusese punctul de vedere, îşi 
exprimase surpriza şi regretul. Acum aşteptau veşti şi, în 
acelaşi timp, simțeau nevoia să meargă să viziteze ceva, să 
găsească totuşi ceva interesant care să ajute dimineaţa să 
treacă mai uşor. Prânzul nu avea să fie servit mai devreme 
de ora 13.00, şi simțeau că ar fi o ocupaţie destul de 
sumbră să rămână pe loc şi să repete aceleaşi remarci. 

Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow se ridicară la 
unison şi explicară că trebuiau să meargă să facă nişte 
cumpărături. Aveau nevoie de câte ceva, şi doreau să 
ajungă şi la poştă ca să cumpere timbre. 

— Vreau să trimit câteva vederi şi să întreb despre taxele 
poştale pentru o scrisoare câtre China, zise domnişoara 
Barrow. 

— Iar eu vreau să găsesc nişte sculuri de lână potrivită, 
afirmă domnişoara Cooke. Şi am impresia că am văzut o 
clădire destul de interesantă vizavi de Market Square. 

— Cred că ne-ar face bine tuturor să ieşim puţin, continuă 
domnişoara Barrow. 

Colonelul şi doamna Walker se ridicară la rândul lor şi le 
propuseră domnului şi doamnei Butler să meargă să vadă 
ce era de văzut. Doamna Butler îşi exprimă speranţa că va 
găsi ceva la magazinul de antichităţi. 

— Numai că nu mă refer la un magazin de antichităţi în 
adevăratul sens al cuvântului. Mai degrabă un magazin de 
vechituri. Uneori poţi găsi acolo nişte lucruri foarte 
interesante. 

Cu toţii ieşiră afară. Emlyn Price deja se strecurase lângă 
uşă şi dispăruse în urmărirea Joannei fără să-şi bată capul 
să profite de această discuţie ca să-şi justifice plecarea. 
După ce doamna Riseley-Porter făcu o încercare zadarnică 
pentru a-şi chema nepoata înapoi, afirmă că probabil era 
mai confortabil de stat în hol. Domnişoara Lumley fu de 
acord, iar domnul Caspar le escortă pe doamne cu aerul 
unui înalt ofiţer de la palatul regal. 


Profesorul Wanstead şi Miss Marple rămaseră pe loc. 

— Mă gândesc, spuse profesorul Wanstead, adresându-se 
lui Miss Marple, că ar fi plăcut să stăm afară. Este o terasă 
care dă spre stradă. Vreţi să mă însoţiţi? 

Miss Marple îi mulţumi şi se ridică în picioare. Până acum 
de-abia dacă schimbase două vorbe cu profesorul. Avea cu 
el câteva cărţi care păreau foarte savante şi întotdeauna 
frunzărea câte una. Chiar şi în autocar continuase să 
încerce să citească. 

— Dar poate doriţi să mergeţi la cumpărături, continuă el. 
Eu, unul, aş prefera să stau undeva liniştit ca să aştept 
întoarcerea doamnei Sandbourne. Cred că este important 
să ştim ce ne aşteaptă. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră în această privinţă, 
zise Miss Mârple. Eu m-am plimbat destul prin orăşel ieri şi 
nu simt nevoia să fac asta şi astăzi. Şi eu aş aştepta ca să 
văd dacă pot să fiu de folos cu ceva. Nu că îmi închipui că ar 
fi ceva, însă nu se ştie niciodată. 

leşiră împreună pe uşa motelului şi dădură colţul spre 
mica grădină cu o alee de piatră care ducea spre zidul 
lateral al motelului şi pe care se găseau fotolii de răchită de 
diferite forme. Nu mai era altcineva acolo, aşa că se 
aşezară. Miss Marple îl privi gânditoare pe interlocutorul ei, 
la faţa lui ridată, la sprâncenele stufoase, la coama bogată 
de păr grizonant. Obişnuia să meargă uşor adus de spate. 
„Are un chip interesant”, îşi zise Miss Marple. Avea o voce 
seacă şi caustica, de profesionist. 

— Nu mă înşel, nu, chiar sunteţi Jane Marple? Întrebă 
profesorul Wanstead. 

— Da, sunt Jane Marple. 

Era uşor surprinsă, deşi nu dintr-un motiv anume, 
participanţii la excursie nu fuseseră suficient de mult timp 
împreună ca să se recunoască unii pe alţii. Ultimele două 
nopţi ea nu fusese împreună cu grupul. Era ceva firesc. 

— Mă gândeam eu că dumneavoastră sunteţi, zise 
profesorul Wanstead, din descrierea pe care o am. 


— Descrierea mea? 

Miss Marple era din nou uşor surprinsă. 

— Da, am avut descrierea dumneavoastră... 

Profesorul făcu o pauză. Nu-şi cobori propriu-zis vocea, 
dar scăzu volumul ei, deşi Miss Marple îl putea încă auzi cu 
uşurinţă. 

— De la domnul Rafiel. 

— Oh! Exclamă Miss Marple uimită. De la domnul Rafiel. 

— Sunteţi surprinsă? 

— Da, sunt destul de surprinsă. 

— Nu ştiu de ce aţi fi. 

— Nu m-am aşteptat... Începu Miss Marple, apoi se 
întrerupse. 

Profesorul Wanstead păstra tăcerea. Stătea pur şi simplu 
acolo, privind-o îndeaproape. „În curând, îşi zise Miss 
Marple, o să mă întrebe „Care sunt exact simptomele, 
doamna dragă? Vă deranjează când înghiţiţi? Nu puteţi să 
dormiţi? Digestia este în regulă?” Era aproape sigură că 
este medic. 

— Când anume m-a descris? Asta trebuie să fi fost... 

— Voiaţi să spuneţi „cu ceva vreme în urmă” - cu câteva 
săptămâni în urmă. Înainte de moartea lui - aşa este. Mi-a 
spus că veţi participa la această excursie. 

— Şi ştia că veţi participa şi dumneavoastră. 

— Puteţi să spuneţi şi aşa, zise profesorul Wanstead. A mai 
spus că veţi veni în această excursie, că de fapt chiar el 
aranjase să participaţi la acest tur. 

— A fost foarte amabil din partea lui, răspunse Miss 
Marple. Foarte amabil, într-adevăr. Am fost foarte surprinsă 
când am aflat că îmi făcuse rezervare. A fost un cadou 
deosebit, pe care nu mi l-aş fi permis singură. 

— Da, zise profesorul Wanstead. Foarte frumos spus. 

Dădu din cap, aşa cum cineva felicită realizările unui elev. 

— Păcat că a fost întrerupt în felul acesta, spuse Miss 
Marple. Foarte trist, într-adevăr. Sunt sigură că toată lumea 
se distra de minune. 


— Da, fu de acord profesorul. Da, foarte trist. Şi 
neaşteptat, nu credeţi? Sau nu? 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule profesor? 

Wanstead îşi curbă buzele într-un zâmbet uşor în vreme ce 
îi susţinea privirea întrebătoare. 

— Domnul Rafiel mi-a vorbit destul de mult despre 
dumneavoastră, Miss Marple, zise el. Mi-a sugerat să 
particip la această excursie alături de dumneavoastră. Pe 
parcurs, urma fără îndoială să facem cunoştinţă, întrucât 
participanţii la un tur fără îndoială ajung să se cunoască, 
deşi de obicei le ia o zi, două să se împartă în bisericuțe, în 
funcţie de gusturi sau interese asemănătoare. Şi, în 
continuare, mi-a sugerat că ar trebui - cum să spun? 

— Să stau cu ochii pe dumneavoastră. 

— Să staţi cu ochii pe mine? Întrebă Miss Marple, cu 
oarecare neplăcere. Şi din ce motiv? 

— Pentru protecţie. Dorea să fie sigur că nu o să vi se 
întâmple nimic. 

— Să mi se întâmple? Ce să mi se întâmple, mi-ar plăcea să 
aflu... 

— Posibil ce i s-a domnişoarei Elizabeth Temple, replică 
profesorul Wanstead. 

Joanna Crawford se ivi de după colţul hotelului, cu un coş 
de cumpărături. Trecu pe lângă ei, îi salută cu o înclinare 
din cap, îi privi cu o oarecare curiozitate şi îşi continuă 
drumul pe stradă. Profesorul Wanstead nu zise nimic până 
când aceasta nu dispăru din vedere. 

— O fată drăguță, afirmă el, sau cel puţin asta e părerea 
mea. Deocamdată este mulţumită să fie calul de bătaie al 
unei mătuşi autocratice, dar sunt convins că o să ajungă 
destul de curând să se revolte. 

— La ce v-aţi referit prin ceea ce tocmai aţi spus? Întrebă 
Miss Marple, neinteresată pentru moment de posibila 
revoltă a Joannei. 

— Aceasta este o chestiune care, poate, din cauza celor 
întâmplate, va trebui s-o discutăm. 


— Vreţi să spuneţi, din cauza accidentului? 

— Da. Dacă a fost un accident. 

— Dumneavoastră credeţi că nu a fost un accident? 

— Cred că este o posibilitate, asta-i tot. 

— Desigur, eu nu ştiu nimic despre asta, zise Miss Marple, 
ezitând. 

— Nu. Aţi lipsit de la faţa locului. Eraţi, ca să zic aşa, într-o 
posibilă misiune în altă parte? 

Miss Marple rămase tăcută o clipă. Se uită o dată sau de 
două ori la profesorul Wanstead, apoi zise: 

— Nu cred că înţeleg exact la ce vă referii. 

— Sunteţi prudentă. Şi aveţi dreptate să fiţi prudentă. 

— Mi-am făcut un obicei din asta, zise Miss Marple. 

— Să fiţi prudentă? 

— Nu aş spune-o chiar aşa, dar m-am decis ca întotdeauna 
să fiu pregătită să nu cred ceea ce mi se spune, în aceeaşi 
măsură în care cred. 

— Da, şi aveţi dreptate. Nu ştiţi nimic despre mine. Îmi 
cunoaşteţi numele de pe lista pasagerilor participanţi la un 
tur foarte agreabil de vizitare a unor castele şi case istorice 
şi a unor grădini splendide. Probabil că grădinile vă 
interesează cel mai mult. 

— Probabil. 

— Mai sunt aici persoane interesate de grădini. 

— Sau care pretind că sunt interesate. 

— Ah, făcu profesorul Wanstead. Aţi observat asta. Apoi 
continuă: Ei bine, rolul meu a fost - sau cel puţin la început 
- să vă observ, să văd ce faceţi, să fiu pe aproape în caz că 
exista posibilitatea unor, ca să le spunem aşa, treburi 
murdare. Dar acum lucrurile stau puţin altfel. Trebuie să vă 
decideţi dacă sunt duşmanul sau aliatul dumneavoastră. 

— Probabil că aveţi dreptate, zise Miss Marple. Aţi vorbit 
foarte clar, dar nu mi-aţi dat nici o informaţie despre 
dumneavoastră pe baza căreia să mă decid. Bănuiesc că 
eraţi prieten cu răposatul domn Rafiel? 


— Nu, replică profesorul Wanstead, nu eram prieten cu 
domnul Rafiel. L-am întâlnit o dată sau de două ori. O dată 
într-o comisie a unui spital, iar altă dată la un eveniment 
public. Presupun că şi el mă cunoştea, aşa cum auzisem şi 
eu de el. Dacă v-aş spune că sunt un om destul de cunoscut 
în profesia mea, s-ar putea să mă consideraţi încrezut. 

— Nu cred asta, răspunse Miss Marple. Dacă spuneţi aşa 
ceva despre dumneavoastră, aş zice că probabil spuneţi 
adevărul. Probabil că sunteţi medic. 

— Ah, sunteţi foarte perspicace, Miss Marple. Da, sunteţi 
perspicace. Am diplomă medicală, dar sunt şi specialist. 
Sunt medic legist şi psiholog. Nu am la mine scrisori de 
recomandare. Probabil va trebui să mă credeţi pe cuvânt 
până la un moment dat, deşi pot să vă arăt scrisori care mi- 
au fost adresate şi probabil documente oficiale care s-ar 
putea să vă convingă. Fac mai ales muncă de cercetare în 
legătură cu jurisprudenţa medicală. Ca să spun totul mai 
simplu, mă interesează diferitele tipuri de minţi criminale. 
Acesta a fost subiect de studiu pentru mine timp de mulţi 
ani. Am scris cărţi pe subiectul ăsta, unele dintre ele 
suscitând dispute violente, iar altele atrăgând adepţi ai 
ideilor mele. Acum nu mai desfăşor o muncă foarte 
susţinută, şi îmi petrec timpul mai ales scriind pe această 
temă, accentuând anumite puncte care mi s-au părut 
atrăgătoare. Din când în când dau peste lucruri care mi se 
par interesante, pe care vreau să le studiez mai 
îndeaproape. Mi-e teamă că toate astea vi se par cam 
plictisitoare. 

— Deloc, replică Miss Marple. Numai că, din ceea ce îmi 
spuneţi acum, sper că veţi putea să-mi explicaţi anumite 
lucruri pe care domnul Rafiel nu a crezut de cuviinţă să mi 
le explice. Mi-a cerut să mă implic într-un anumit proiect, 
dar nu mi-a dat nici o informaţie utilă cu care să lucrez. Mi- 
a oferit ocazia să accept proiectul şi apoi să acţionez, după 
cum se prezintă acum situaţia, în beznă. Mi s-a părut o 
nebunie din partea lui să trateze lucrurile în acest fel. 


— Dar aţi acceptat? 

— Da, am acceptat. Voi fi sinceră cu dumneavoastră: am 
avut un stimulent financiar. 

— Asta a cântărit mult în luarea deciziei? 

Miss Marple rămase tăcută o clipă, apoi spuse încet: 

— S-ar putea să nu mă credeţi, dar răspunsul meu este 
„nu chiar”. 

— Nu mă miră. Dar v-a stârnit interesul. Asta vreţi să-mi 
spuneţi. 

— Da. Mi-a fost stârnit interesul. Nu l-am cunoscut prea 
bine pe domnul Rafiel, doar tangenţial, pentru o anumită 
perioadă de timp - câteva săptămâni de fapt - în Indiile de 
Vest. Înţeleg că ştiţi despre asta, mai mult sau mai puţin. 

— Ştiu că acolo v-a întâlnit domnul Rafiel şi acolo, ca să zic 
aşa, aţi colaborat. 

Miss Marple îl privi cu îndoială. 

— Ah, v-a zis asta, nu? 

Clătină din cap. 

— Da, mi-a zis, răspunse profesorul Wanstead. Mi-a spus 
că aveaţi un fler remarcabil pentru crime. 

Miss Marple ridică din sprâncene, privindu-l. 

— Şi cred că vi se pare foarte improbabil. Sunteţi surprins. 

— Rareori mă las surprins de ceea ce se întâmplă, replică 
profesorul Wanstead. Domnul Rafiel era un om foarte ager 
la minte şi şiret, un bun judecător de caractere. Şi credea şi 
despre dumneavoastră că vă pricepeţi să judecaţi oamenii. 

— Eu nu aş zice despre mine că mă pricep bine să judec 
oamenii, răspunse Miss Marple. Aş spune numai că anumiţi 
oameni îmi amintesc de anumiţi oameni pe care i-am 
cunoscut şi prin urmare pot să presupun că există o 
anumită asemănare între modul cum vor acţiona. Dacă vă 
imaginaţi că ştiu tot despre ce este de presupus că ar trebui 
să fac aici, vă înşelaţi. 

— Mai mult din întâmplare decât din intenţie, se pare că 
ne-am aşezat aici, într-un loc deosebit de potrivit pentru a 
discuta anumite chestiuni. Nu părem să fim ţinuţi sub 


observaţie, nici nu putem fi ascultați cu uşurinţă, nu ne 
aflăm lângă o fereastră sau lângă o uşă, deasupra noastră 
nu se află nici un balcon sau vreo fereastră. De fapt, putem 
vorbi în linişte. 

— Trebuie să apreciez acest lucru, zise Miss Marple. Dar 
subliniez faptul că nu ştiu absolut nimic în legătură cu ce 
fac sau ar trebui să fac. Nu ştiu de ce domnul Rafiel a dorit 
ca lucrurile să fie astfel. 

— Cred că pot să ghicesc. A dorit să abordaţi un anumit 
set de fapte, de întâmplări, neinfluenţată de ceea ce ar fi 
putut să vă spună cineva. 

— Deci nici dumneavoastră nu aveţi de gând să-mi spuneţi 
nimic? Miss Marple părea iritată. Serios acum! Trebuie să 
existe nişte limite. 

— Da, spuse profesorul Wanstead. Zâmbi brusc. Sunt de 
acord cu dumneavoastră. Trebuie să facem ceva cu aceste 
limite. O să vă spun anumite fapte care vor clarifica anumite 
lucruri. La rândul dumneavoastră, o să puteţi să-mi spuneţi 
anumite lucruri. 

— Mă cam îndoiesc, replică Miss Marple. O să vă pot da, 
probabil, una, doua indicaţii, dar acestea nu sunt fapte. 

— Prin urmare... Zise profesorul Wanstead şi se opri. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi ceva, îi ceru 
Miss Marple, exasperată. 

Capitolul 12. O consultaţie 

— Nu am de gând să lungesc povestea. O să explic destul 
de simplu cum am fost implicat în această chestiune. Din 
când în când lucrez drept consilier confidenţial pentru 
Ministerul de Interne. De asemenea, sunt în legătură cu 
diferite instituţii. Există anumite organizaţii care, în cazul 
unei infracţiuni, oferă cazare şi masă anumitor tipuri de 
infractori care au fost găsiţi vinovaţi de anumite acte. Ei 
rămân acolo la ceea ce este denumit „dispoziţia Maiestăţii 
Sale”, uneori pentru o perioadă de timp definită şi în funcţie 
de vârsta lor. Dacă au mai puţin de o anumită vârstă, 


trebuie să fie primiţi într-un loc de detenţie special indicat. 
Fără îndoială, înţelegeţi acest lucru. 

— Da, înţeleg destul de bine la ce vă referiţi. 

— De obicei, sunt consultat destul de repede, indiferent de 
- să-i spunem - crima care s-a petrecut, pentru a decide 
anumite chestiuni cum ar fi tratamentul, posibilităţile în 
cazul respectiv, prognosticuri favorabile sau defavorabile, şi 
altele asemenea. Dar uneori sunt consultat şi de şeful unei 
asemenea instituţii dintr-un motiv special. În cazul de faţă, 
am primit o comunicare de la un anumit departament, care 
mi-a fost transmisă prin Ministerul de Interne. M-am dus să 
mă întâlnesc cu şeful acestei instituţii. De fapt, cu directorul 
responsabil de prizonieri, sau pacienţi, sau cum vreţi să le 
spuneţi. Respectivul mi-era într-un fel prieten. Un prieten 
destul de vechi, deşi nu eram în relaţii extrem de apropiate. 
M-am dus la instituţia în cauză şi directorul mi-a expus 
problema pe care o avea. Se referea la un anumit deţinut, 
în legătură cu care nu era mulţumit. Avea anumite îndoieli. 
Era vorba despre un tânăr - sau care fusese tânăr, aproape 
un adolescent - când sosise acolo. Asta se întâmpla în urmă 
cu vreo câţiva ani. Cu trecerea timpului şi după ce actualul 
director îşi luase postul în primire (nu se aflase acolo când 
acest prizonier fusese închis), începuse să se îngrijoreze. 
Nu doar fiindcă era un profesionist, ci fiindcă era un om cu 
experienţă în ceea ce priveşte pacienţii şi prizonierii 
criminali. Ca să n-o mai lungim, era vorba despre un tânăr 
care, încă din copilărie, avusese un comportament cu totul 
necorespunzător. Puteţi să-i spuneţi cum vreţi - un 
delincvent juvenil, un mic bandit, o persoană cu 
responsabilitate redusă, sămânță rea. Sunt mulţi termeni 
de genul acesta. Unii i se potrivesc, alţii nu, iar alţii doar 
produc confuzie. Tânărul aparţinea tipologiei infractorului. 
Făcuse parte din bande, bătuse oameni, era hoţ, furase, 
delapidase, luase parte la escrocherii, iniţiase anumite 
fraude. De fapt, era un fiu care ar fi fost o nenorocire 
pentru orice tată. 


— Ah, înţeleg, zise Miss Marple. 

— Şi ce înţelegeţi, Miss Marple? 

— Ei bine, ceea ce cred că înţeleg este că vorbiţi despre 
fiul domnului Rafiel. 

— Aveţi dreptate. Vorbesc despre fiul domnului Rafiel. Ce 
ştiţi despre el? 

— Nimic, răspunse Miss Marple. Am auzit - şi asta de-abia 
ieri - că domnul Rafiel avea un fiu delincvent sau ca să nu 
fim prea duri, necorespunzător. Un fiu care avea cazier. 
Ştiu foarte puţine despre el. Era singurul fiu al domnului 
Rafiel? 

— Da, era singurul fiu. Dar domnul Rafiel avea şi două 
fiice. Una din ele a murit când avea 14 ani, iar cea mare a 
avut o căsnicie destul de reuşită, însă fără copii. 

— Foarte trist pentru domnul Rafiel. 

— Posibil, replică profesorul Wanstead. Nu se ştie 
niciodată. Soţia lui a murit de tânără şi cred că moartea ei l- 
a întristat foarte tare, deşi nu a vrut să arate asta niciodată. 
Nu ştiu cât de multa ţinut la fiul şi la fiicele lui. A avut grijă 
de ei. A făcut tot posibilul pentru ei. A făcut tot posibilul 
pentru fiul său, dar nu mă pot pronunţa în privinţa 
sentimentelor lui. Nu era un om uşor de citit în privinţa 
asta. Cred că toată viaţa şi preocupările lui constau în 
meseria lui de a face bani. La fel ca pe toţi marii finanţişti, 
ceea ce îl interesa era să facă bani, şi nu banii în sine. îi 
plăceau finanţele. Le iubea. Rareori se gândea la altceva. 

Cred că a făcut tot posibilul pentru fiul lui. L-a ajutat să-şi 
termine şcoala, i-a angajat avocaţi buni care să-l scape de 
procese ori de câte ori s-a putut, dar a venit şi lovitura 
finală, probabil prevestită de unele întâmplări anterioare. 
Băiatul a fost adus în faţa justiţiei sub acuzaţia de atac 
asupra unei tinere. S-a spus că a fost vorba de atac şi viol, şi 
el a fost condamnat la închisoare pentru asta, acordându-i- 
se o oarecare clemenţă datorită tinereţii lui. Dar mai târziu, 
i s-a adus o a doua acuzaţie, de data asta foarte gravă. 


— A omorât o tânără, zise Miss Marple. Aşa este? Eu aşa 
am auzit. 

— A ademenit o fată departe de casă. A durat ceva timp 
până a fost găsit cadavrul ei. Fusese strangulată, iar apoi 
capul şi chipul îi fuseseră desfigurate cu ajutorul unor 
pietre masive, probabil pentru a i se ascunde identitatea. 

— Nu e o poveste foarte plăcută, zise Miss Marple cu tonul 
ei de doamnă de modă veche. 

Profesorul Wanstead se uită la ea pentru câteva clipe. 

— Aşa aţi descrie-o? 

— Aşa mi se pare, zise Miss Marple. Nu-mi plac astfel de 
poveşti. Niciodată nu mi-au plăcut. Dacă vă aşteptaţi să simt 
regret, simpatie, să condamn o copilărie nefericită, să dau 
vina pe un mediu nepotrivit, dacă vă aşteptaţi să-i plâng de 
milă acestui tânăr criminal al dumneavoastră, aflaţi că nu 
simt deloc nevoia să o fac. Nu-mi plac fiinţele rele care fac 
lucruri rele. 

— Sunt încântat să aflu asta, zise profesorul Wanstead. Nu 
v-ar veni să credeţi câte am de pătimit din partea oamenilor 
care plâng şi-şi smulg părul din cap şi dau vina pe vreo 
întâmplare din trecut. Dacă ar şti de câte ori oameni care 
trăiesc în medii nepotrivite, supuşi la tot felul de răutăţi, cu 
vieţi pline de dificultăţi duc cu toate astea o viaţă normală, 
nu cred că s-ar mai grăbi să le plângă de milă infractorilor. 
Neadaptaţii pot fi compătimiţi, într-adevăr, dar pot fi 
compătimiţi, dacă pot să zic aşa, pentru genele cu care s-au 
născut şi asupra cărora nu au control. Îi compătimesc în 
acelaşi fel pe epileptici. Dacă ştiţi ce sunt genele... 

— Da, ştiu, mai mult sau mai puţin, răspunse Miss Marple. 
Este o noţiune cunoscută în ziua de azi, deşi, evident, nu am 
cunoştinţe medicale sau de chimie. 


— Directorul, un om cu multă experienţă, mi-a spus exact 
de ce era atât de nerăbdător ca să afle verdictul meu. 
Simţise tot mai mult, pe măsură ce ajunsese să-l cunoască 
pe acest deţinut, că băiatul nu era un criminal. Nu credea 
că acesta este tipul de criminal, nu semăna cu nici un 
criminal pe care-l văzuse până atunci şi, după părerea lui, 
băiatul era genul de infractor care nu se va îndrepta 
niciodată, indiferent de tratamentul care i se va aplica, şi 
pentru care nu se putea face nimic. Dar în acelaşi timp, se 
simţea tot mai convins că verdictul în cazul lui fusese greşit. 
Nu credea că o omorâse pe fată, că o strangulase, apoi o 
desfigurase după ce îi aruncase trupul într-o groapă. Pur şi 
simplu nu putea să creadă asta. Studiase faptele din cazul 
respectiv şi dovezile care păreau să-i susţină vinovăția. 
Băiatul o cunoscuse, fusese văzut de câteva ori cu ea 
înainte de crimă. Probabil se culcaseră împreună şi existau 
dovezi în acest sens. Maşina lui fusese văzută prin 
împrejurimi. El însuşi fusese recunoscut etc. Un caz foarte 
clar. Dar prietenul meu nu era mulţumit. Este un om cu un 
simţ al dreptăţii foarte puternic. El dorea şi o altă părere. 
De fapt, nu voia punctul de vedere al poliţiei - pe care îl 
cunoştea - ci dorea opinia unui medic. Acesta era domeniul 
meu, mi-a zis. Dorea ca eu să-l văd pe acest tânăr, să 
vorbesc cu el, să-i fac o vizită, să-i fac o evaluare din punct 
de vedere profesional şi să-i spun părerea mea. 

— Foarte interesant, spuse Miss Marple. Da, pot să zic că 
este foarte interesant. La urma urmelor, un prieten - adică 
acest director - este un om cu experienţă, care iubeşte 
dreptatea. Este un om de a cărui opinie doreşti să ţii cont. 
Probabil că atunci aţi ţinut cont. 

— Da, confirmă profesorul Wanstead, am fost foarte 
interesat. Am văzut subiectul - aşa cum o să-i spun - şi l-am 
abordat din câteva unghiuri diferite. Am vorbit cu el, am 
discutat despre diferitele schimbări care este probabil să 
apară în legislaţie. I-am spus că s-ar putea să aduc un 
avocat, un avocat al Coroanei, să vadă ce aspecte ar să-i fie 


favorabile, şi alte asemenea lucruri. L-am abordat ca 
prieten, dar şi ca duşman, ca să văd cum reacţionează la 
diferite abordări, şi i-am făcut şi multe teste fizice, de felul 
celor pe care le folosim foarte frecvent azi. Nu o să intru în 
amănunte fiindcă sunt pe de-a-ntregul tehnice. 

— Şi la ce concluzie aţi ajuns? 

— Am considerat că este posibil ca prietenul meu să aibă 
dreptate, răspunse profesorul Wanstead. Nu cred că 
Michael Rafiel este un ucigaş. 

— Ce părere aveţi despre cazul anterior pe care l-aţi 
menţionat? 

— Desigur, acesta a atârnat împotriva lui. Nu în mintea 
juraţilor, fiindcă nu au ştiut despre el decât după verdictul 
judecătorului, dar sigur a avut greutate în mintea 
judecătorului. Cazul cântărea împotriva lui, dar am făcut şi 
eu câteva cercetări. Atacase o fată. Se presupunea că o şi 
violase, dar nu încercase să o stranguleze şi, după părerea 
mea - am văzut multe astfel de cazuri aduse în faţa justiţiei 
- era foarte puţin probabil că a fost un caz clar de viol. Nu 
uitaţi că în ziua de azi fetele sunt mult mai „pregătite” să fie 
violate decât odinioară. Deseori, mamele lor insistă să 
spună că a fost vorba de viol. Fata în chestiune avusese 
câţiva prieteni cu care mersese mai departe decât de 
simpla prietenie. Nu cred că asta a contat foarte mult ca 
dovadă împotriva lui. Cazul propriu-zis era de crimă - fără 
îndoială că fusese vorba de crimă - însă am continuat să 
cred că, după toate testele, fizice, mentale, psihologice, nu 
exista o concordanţă între cel acuzat şi această crimă 
anume. 

— Şi ce aţi făcut? 

— Am luat legătura cu domnul Rafiel. l-am spus că aş dori 
o întrevedere cu el în legătură cu o anumită chestiune care 
îl priveşte pe fiul său. M-am dus la el şi i-am spus ce 
credeam eu, ce credea directorul, dar că nu aveam probe şi 
nu existau motive concrete pentru a face apel, în acel 
moment, însă amândoi consideram că se comisese o eroare 


judiciară. l-am zis că eu credeam că este posibil să aibă loc 
o anchetă, că aceasta ar putea fi scumpă şi ar putea aduce 
la lumină anumite fapte care să fie prezentate Ministerului 
de Interne şi care ar putea avea sau nu şanse de reuşită. 
Era posibil să existe o dovadă, dacă ar fi căutat-o cineva. L- 
am avertizat că această căutare s-ar putea să nu fie deloc 
ieftină, dar că bânuiam că acest lucru nu conta pentru 
cineva cu situaţia lui materială. Îmi dădusem seama că era 
un om bolnav, foarte bolnav. Mi-a confirmat chiar el asta. 
Mi-a zis că se aştepta să moară în curând, că fusese 
avertizat cu doi ani în urmă că nu mai avea de trăit decât 
circa un an, după cum se presupusese la început, dar că 
ulterior îşi dăduseră seama că va rezista mai mult datorită 
tăriei fizice neobişnuite. 

— Şi ce simţea în legătură cu fiul lui? Întrebă Miss Marple. 

— Aha, vă interesează acest lucru! Şi eu eram curios. A 
fost, cred, extrem de sincer cu mine, chiar dacă... 

— Chiar dacă lipsit de milă? Făcu Miss Marple. 

— Da, Miss Marple. Aţi folosit cuvântul potrivit. Era un om 
lipsit de milă, dar era un om drept şi cinstit. Mi-a spus: 
„Ştiam de multă vreme cum era fiul meu. Nu am încercat 
să-l schimb fiindcă nu cred că l-ar putea schimba cineva. 
Aşa este el făcut - strâmb. Este sămânță rea. Mereu a intrat 
în necazuri. Este necinstit. Nimeni şi nimic nu l-ar putea 
îndrepta, şi sunt foarte sigur de asta. Într-un fel, m-am 
spălat pe mâini în ceea ce-l priveşte, deşi nu din punct de 
vedere legal sau într-un mod evident. Întotdeauna a primit 
bani dacă a cerut. L-am ajutat când a avut necazuri cu 
justiţia sau când a dat de bucluc. Am făcut mereu tot ce-am 
putut. Să zicem că dacă aveam un fiu epileptic sau bolnav 
aş fi făcut tot ce puteam pentru el. Dacă ai un fiu bolnav din 
punct de vedere moral, să zicem, pentru care nu există 
tratament, faci tot ce se poate. Nici mai mult, nici mai puţin. 
Ce pot să fac acum pentru el?” I-am spus că depinde de 
ceea ce dorea să facă. „Nu este greu de hotărât, mi-a spus. 
Sunt invalid, dar pot să văd clar ce vreau să fac. Vreau să 


fie răzbunat. Vreau să fie eliberat din închisoare. Vreau să 
fie liber să-şi ducă viaţa aşa cum poate el mai bine. Dacă 
asta înseamnă şi mai multă necinste, atunci aşa va face. O 
să las prevederi în ceea ce-l priveşte, să se facă pentru el 
tot ce se poate. Nu vreau să sufere, închis, rupt de viaţă din 
cauza unei greşeli banale şi nefericite. Dacă altcineva, alt 
bărbat a omorât-o pe fata aceea, vreau ca acest lucru să fie 
scos la lumină şi recunoscut. Vreau dreptate pentru 
Michael. Dar eu sunt imobilizat. Sunt un om foarte bolnav. 
Timpul meu se măsoară nu în ani sau luni, ci în săptămâni.” 
„Avocaţi, am sugerat eu, cunosc o firmă...”, însă el mi-a 
tăiat-o: „Avocaţii dumneavoastră sunt inutili. Puteţi să-i 
angajaţi, dar nu vor fi de folos. Trebuie să aranjez ce pot 
într-un timp atât de scurt”. Mi-a oferit un onorariu 
substanţial ca să pornesc în căutarea adevărului şi să depun 
toate eforturile posibile fără să precupeţesc vreo cheltuială. 
„Eu, unul, nu pot să fac aproape nimic. Pot să mor în orice 
clipă. O să vă numesc ajutorul meu principal şi ca să vă 
asiste, la cererea mea, o să încerc să găsesc o anumită 
persoană.” Mi-a notat un nume. Miss Jane Marple. Mi-a zis: 
„Nu vreau să vă dau adresa ei. Doresc să o cunoaşteţi în 
împrejurări pe care să le aleg eu”, şi apoi mi-a spus de 
această excursie, acest tur încântător, nevinovat, inocent al 
grădinilor, castelelor şi caselor istorice. El urma să-mi facă 
în prealabil o rezervare, începând cu o anumită dată. „Miss 
Jane Marple, mi-a spus, va participa la această excursie. O 
să o cunoaşteţi acolo, ca din întâmplare, şi astfel ceilalţi o să 
considere că este clar o întâlnire nearanjată.” 

Urma să aleg singur momentul în care să fac cunoştinţă cu 
dumneavoastră, dacă consideram că asta era o metodă 
bună. Deja m-aţi întrebat dacă eu sau prietenul meu, 
directorul, aveam vreun motiv să bănuim sau să considerăm 
pe altcineva posibil vinovat de crimă. Prietenul meu 
directorul nu a sugerat absolut nimic de felul ăsta şi deja 
discutase cu polițistul care se ocupase de caz, un comisar 


foarte capabil, cu o foarte bună experienţă în astfel de 
chestiuni. 

— Nu a fost sugerat nici un nume? Vreun alt fost prieten al 
fetei, care să fi fost părăsit? 

— Nu exista nimic de genul ăsta de descoperit. I-am cerut 
să-mi spună câte ceva despre dumneavoastră. Însă nu a fost 
de acord s-o facă. Mi-a zis că sunteţi în vârstă, că sunteţi o 
persoană care cunoaşte oamenii. Şi mi-a mai spus ceva. 
Făcu o pauză. 

— Ce altceva? Întrebă Miss Marple. Am o curiozitate 
nativă. Chiar nu-mi vin în minte alte calităţi pe care le-aş 
putea avea. Sunt uşor surdă şi vederea nu-mi este atât de 
ageră ca pe vremuri. Chiar nu cred că am alte avantaje în 
afară de faptul că se poate să par simplă şi oarecum 
prostuţă şi sunt, ceea ce se numea pe vremuri, o „mâţă 
bătrână”. Chiar sunt o mâţă bătrână. Asta e ceea ce a spus? 

— Nu, răspunse profesorul Wanstead. Ceea ce a zis a fost 
că el considera că aveţi un simţ foarte ascuţit al răului. 

— Ah! Exclamă Miss Marple. 

Era şocată. 

Profesorul Wanstead o privea. 

— Aţi spune că este adevărat? Întrebă el. 

Miss Marple rămase tăcută multă vreme. În cele din urmă 
zise: 

— Poate că este. Da, poate. De câteva ori în viaţă mi s-a 
întâmplat să fiu neliniştită, am recunoscut răul prin 
preajmă, că în apropierea mea se afla cineva care era rău, 
şi avea legătură cu ceea ce se petrecea. 

Se uită brusc la el şi zâmbi. 

— Ştiţi, este ca şi cum ai fi născut cu un miros foarte 
ascuţit. Poţi mirosi o scurgere de gaz atunci când alţi 
oameni nu sunt în stare. Poţi face cu uşurinţă deosebirea 
între parfumuri. Am avut o mătuşă, continuă Miss Marple 
gânditoare, care spunea că poate mirosi când oamenii spun 
o minciună. Zicea că îi venea dinspre ei un miros distinctiv. 
Nasul lor tresărea, spunea ea, şi apoi apărea mirosul. Nu 


ştiu dacă asta era sau nu adevărat, dar... Ei bine, în câteva 
ocazii s-a dovedit chiar remarcabilă. O dată i-a zis unchiului 
meu: „Jack, nu-l angaja pe tânărul cu care discutai azi- 
dimineaţă. Nu ţi-a zis decât minciuni cât a vorbit”. Şi asta s- 
a dovedit a fi foarte adevărat. 

— Un simţ al răului, făcu profesorul Wanstead. Ei bine, 
dacă simţiţi răul, să-mi spuneţi. Aş fi bucuros să ştiu. Eu, 
unul, nu cred că am un asemenea simţ. Sănătate precară, 
da, dar rău... Nu-i nici un rău aici. Îşi bătu fruntea cu 
degetul. 

— Ar fi bine să vă povestesc cum am ajuns în afacerea 
asta, zise Miss Marple. După cum ştiţi, domnul Rafiel a 
murit. Avocaţii lui mi-au cerut să vin să-i întâlnesc şi mi-au 
comunicat dorinţa lui. Am primit din partea lui o scrisoare 
care nu explica nimic. După aceea, nu am mai auzit nimic 
pentru o vreme. Apoi am primit o scrisoare din partea 
firmei care organizează aceste excursii în care se spunea că 
domnul Rafiel a făcut o rezervare pentru mine înainte de 
moarte ştiind că mi-ar plăcea foarte mult această călătorie 
şi că dorea să mi-o ofere ca pe un cadou surpriză. Am fost 
foarte uimită, dar am luat-o ca pe un indiciu privind primul 
pas pe care trebuia să-l fac. Urma să merg în această 
excursie şi probabil pe parcursul turului avea să-mi parvină 
vreun alt indiciu, sau sugestie ori indicație. Am avut 
impresia că acest lucru s-a întâmplat. Ieri, nu, alaltăieri, am 
fost întâmpinată la sosirea mea aici de trei doamne care 
locuiesc la un vechi conac din zonă şi care mi-au făcut cu 
multă amabilitate o invitaţie. Mi-au spus că primiseră veşti 
de la domnul Rafiel care le scrisese cu ceva vreme înainte 
de moarte o scrisoare în care le spunea că o foarte veche 
prietenă de-a lui urma să participe la acest tur şi le ruga să 
fie amabile să o găzduiască timp de două sau trei zile, căci 
nu i se părea că ar fi bine ca ea să încerce să participe la 
ascensiunea dificilă până pe culmea unde se afla turnul 
memorial ce reprezenta principalul punct de atracţie al 
excursiei de ieri. 


— Şi aţi considerat asta ca o indicație a ceea ce trebuia să 
faceţi? 

— Desigur, răspunse Miss Marple. Nu putea să existe alt 
motiv. Domnul Rafiel nu era genul de om care să ofere 
beneficii gratuit, doar din compasiune pentru o doamnă în 
vârstă care nu putea să urce un deal. Nu. A dorit ca eu să 
mă duc acolo. 

— Şi v-aţi dus? Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Nimic, zise Miss Marple. Trei surori. 

— Trei surori ciudate? 

— Aşa ar fi trebuit, spuse Miss Marple, dar nu cred că 
erau. Cel puţin, nu păreau să fie. Încă nu-mi dau seama. 
Bănuiesc că ar fi putut să fie - că pot să fie, adică. Mie mi s- 
au părut destul de obişnuite. Casa nu fusese a lor. 
Aparţinuse unui unchi de-al lor şi au venit să locuiască aici 
cu vreo câţiva ani în urmă. Nu o duc prea bine cu banii, 
sunt amabile şi nu deosebit de interesante. Toate uşor 
diferite ca gen. Nu par să-l fi cunoscut foarte bine pe 
domnul Rafiel. Toate discuţiile pe care le-am avut cu ele nu 
au părut să ducă undeva. 

— Aşadar, nu aţi aflat nimic pe parcursul şederii acolo? 

— Am aflat faptele din cazul pe care mi l-aţi expus. Dar nu 
de la ele. De la o servitoare bătrână, care a început să-mi 
povestească amintiri de pe vremea unchiului. Îl cunoştea pe 
domnul Rafiel numai după nume. Dar a fost foarte 
vorbăreaţă pe tema crimei: totul a început cu vizita făcută 
aici de fiul domnului Rafiel, care era sămânță rea, şi cum 
fata s-a îndrăgostit de el, iar el a strangulat-o, şi cât de trist 
şi tragic şi îngrozitor a fost totul. O mulţime de exagerări, 
aşa e, dar a fost o poveste nefericită şi părea să creadă că 
poliţia considera că aceasta nu fusese singura lui crima... 

— Nu aţi făcut nici o legătură cu cele trei surori ciudate? 

— Nu, doar că ele avuseseră grijă de fată şi că o iubiseră 
foarte mult. Nimic mai mult de atât. 

— S-ar putea să ştie ceva... Ceva despre celălalt bărbat? 


— Da, asta ne-am dori, nu-i aşa? Celălalt bărbat - o brută, 
care nu ar ezita să zdrobească ţeasta fetei după ce a 
omorât-o. Genul de om care ar putea fi înnebunit de 
gelozie. Există astfel de bărbaţi. 

— Nu s-a mai întâmplat nimic ciudat la Old Manor? 

— Nu chiar. Una dintre surori, cea mai tânără cred, tot 
vorbea despre grădină. Părea să fie un grădinar foarte 
pasionat, dar asta nu este posibil fiindcă nu ştia numele a 
jumătate dintre plante. I-am întins o capcană sau două, 
pomenind denumirea unui arbust rar şi întrebând-o dacă a 
auzit de el, iar ea a spus că da, nu era o plantă minunată? 
Am spus că nu era dificil de crescut, iar ea a fost de acord. 
Dar habar n-avea despre plante. Asta îmi aduce aminte... 

— De ce anume vă aduce aminte? 

— Păi, poate credeţi că povestea asta cu grădinile şi 
plantele e o aiureală, însă pasionaţii chiar ştiu anumite 
lucruri despre ele. Adică, ştiu doar câteva lucruri despre 
păsări, dar ştiu multe lucruri despre grădini. 

— Şi bănuiesc că nu păsările vă îngrijorează, ci grădinile. 

— Da. Le-aţi observat pe cele două femei de vârsta mijlocie 
din excursie? Domnişoara Barrow şi domnişoara Cooke. 

— Da, le-am remarcat. O pereche de fete bătrâne care 
călătoresc împreună. 

— Aşa e. Ei bine, am descoperit ceva ciudat despre 
domnişoara Cooke. Aşa o cheamă, nu? Adică, ăsta e numele 
pe care-l foloseşte în excursie. 

— De ce, mai are şi alt nume? 

— Cred că da. Este aceeaşi persoană care m-a vizitat - nu 
aş spune că mi-a făcut propriu-zis o vizită, ci că se afla 
lângă gardul meu din St Mary Mead, satul unde locuiesc. 
Mi-a spus că locuieşte în sat şi că lucrează la grădina cuiva, 
care s-a mutat acolo într-o nouă casă. Însă eu înclin să cred, 
zise Miss Marple, da, eu înclin să cred că totul nu a fost 
decât o minciună. La fel, nici ea nu ştia nimic despre 
grădinărit. Pretindea că ştie, dar nu era adevărat. 

— De ce credeţi că a venit aici? 


— Habar n-aveam la momentul respectiv. A zis că o 
cheamă Bartlett - şi numele femeii la care zicea că locuia 
începea cu un H, deşi nu mi-l amintesc acum. Avea nu 
numai o altă coafură, ci şi o altă culoare la păr, iar hainele ei 
aveau un stil diferit. La început nici nu am recunoscut-o în 
călătoria asta. Doar m-am întrebat de ce faţa ei mi se părea 
vag familiară. Şi, brusc, mi-am amintit. Din cauza părului 
vopsit. Am menţionat locul unde o mai văzusem, iar ea a 
recunoscut că s-a aflat acolo - dar s-a prefăcut că nici ea nu 
mă recunoscuse. Toate - numai minciuni. 

— Şi ce părere aveţi despre toate astea? 

— Ei bine, un lucru e sigur - domnişoara Cooke (ca să 
folosim numele ei actual) a venit la St Mary Mead doar ca 
să mă vadă, astfel încât să fie sigură că o să mă poată 
recunoaşte când aveam să ne întâlnim din nou... 

— Şi de ce era necesar acest lucru? 

— Nu ştiu. Sunt doar două posibilităţi - şi nu sunt sigură 
că îmi place vreuna foarte mult. 

Amândoi rămaseră tăcuţi câteva clipe, apoi profesorul 
Wanstead zise: 

— Nu-mi place ce i s-a întâmplat lui Elizabeth Temple. Aţi 
vorbit cu ea în timpul călătoriei? 

— Da. Când se va simţi mai bine, aş vrea să stau din nou 
de vorbă cu ea. Mi-ar putea - ne-ar putea - spune diverse 
lucruri despre fata ucisă. Mi-a vorbit despre fata asta, care 
fusese la şcoala ei şi urma să se mărite cu fiul domnului 
Rafiel, dar nu s-a mai măritat. În schimb, a murit. Am 
întrebat-o cum sau de ce a murit - iar ea mi-a răspunscu un 
singur cuvânt: dragostea. Am crezut că se referă la 
sinucidere - dar era vorba de crimă. Crima din gelozie s-ar 
potrivi. Un alt bărbat. Un alt bărbat pe care trebuie să-l 
descoperim. Domnişoara Temple ar putea să ne spună cine 
era. 

— Fără alte posibilităţi sinistre? 

— Cred că avem nevoie de o informaţie banală. Nu văd nici 
un motiv pentru care să existe vreo sugestie sinistră 


referitoare la vreunul dintre pasagerii din autocar - sau la 
persoanele care locuiesc la Old Manor. Însă se poate ca 
vreuna dintre cele trei surori să fi ştiut sau să-şi fi amintit 
ceva spus la un moment dat de fată sau de Michael. Clotilde 
obişnuia s-o ia pe fată în străinătate. Prin urmare, s-ar 
putea să ştie ceva care s-a întâmplat poate în vreuna dintre 
excursiile în străinătate. Ceva spus sau pomenit de fată, sau 
ceva ce a făcut în vreo călătorie. Vreun bărbat pe care l-a 
cunoscut fata. Ceva care să nu aibă nimic de-a face cu Old 
Manor. Este dificil, fiindcă numai dintr-o discuţie, dintr-o 
informaţie banală poţi obţine un indiciu. Am impresia că cea 
de-a doua soră, doamna Glynne, măritată destul de tânără, 
a petrecut ceva vreme în India şi în Africa. Este posibil să fi 
auzit ceva prin intermediul soţului ei sau prin relaţiile 
soţului ei, prin diferite lucruri care nu au legătură cu Old 
Manor, deşi ea făcea din când în când vizite aici. Probabil că 
o cunoştea pe fata ucisă, însă cred că o cunoştea mult mai 
puţin decât celelalte două. Dar asta nu înseamnă că nu 
poate să cunoască anumite fapte semnificative despre fată. 
Cea de-a treia soră este un pic sărită, şi nu pare să o fi 
cunoscut prea bine pe fată. Dar totuşi, este posibil ca şi ea 
să aibă vreo informaţie despre posibili iubiţi - ori prieteni - 
sau s-o fi văzut pe fată cu vreun necunoscut. Apropo, ea 
este cea care trece acum pe lângă motel. 

Miss Marple, chiar ocupată cum era cu acest tete-r-tete, 
nu-ţi abandonase obiceiurile de-o viaţă. Un loc public era 
întotdeauna pentru ea post de observaţie. Toţi pasagerii, fie 
că se plimbau sau se grăbeau, fuseseră automat observați. 

— Anthea Bradbury-Scott - cea care duce un pachet mare. 
Bănuiesc că se duce la poştă. E chiar după colţ, nu? 

— Mi se pare puţin cam scrântită, zise profesorul 
Wanstead, cu părul acela cenuşiu fluturând - un fel de 
Ofelia la 50 de ani. 

— Şi eu m-am gândit la Ofelia când am văzut-o prima dată. 
Oh, Doamne, aş vrea să ştiu ce trebuie să fac în continuare. 
Să rămân aici la Mistreţul de Aur pentru o zi, două sau să 


continui excursia. E ca şi cum cauţi acul în carul cu fân. 
Dacă îţi ţii degetele cufundate destul de mult, trebuie să 
scoţi ceva - chiar dacă este posibil să te şi înţepi. 

Capitolul 13. Carouri negre şi roşii. 

| 

Doamna Sandbourne se întoarse chiar când grupul se 
aşezase pentru masa de prânz. Nu avea veşti bune. 
Domnişoara Temple încă nu-şi recăpătase cunoştinţa. În 
mod sigur nu putea fi mutată timp de câteva zile. 

După ce le spuse noutăţile, doamna Sandbourne îndreptă 
discuţia spre chestiuni practice. Comunică orarul trenurilor 
celor care doreau să se întoarcă la Londra şi propuse 
planuri potrivite pentru reluarea turului a doua zi. Pentru 
acea după-amiază avea o listă cu scurte excursii în 
vecinătate - grupuri mici care să meargă cu maşini 
închiriate. 

Profesorul Wanstead o trase deoparte pe Miss Marple în 
timp ce părăseau sala de mese. 

— Poate vreţi să vă odihniţi după-amiază. Dacă nu, o să vă 
aştept aici peste o oră. În zonă este o biserică interesantă şi 
poate doriţi s-o vizitaţi. 

— Ar fi foarte plăcut, răspunse Miss Marple. 

II 

Miss Marple stătea liniştita în maşina care venise s-o 
iaProfesorul Wanstead o aşteptase la ora la care spusese. 

— M-am gândit că v-ar plăcea să vedeţi această biserică. 
Şi satul este foarte drăguţ, explică el. Nu văd nici un motiv 
pentru care nu ne-am bucura de priveliştile locului atunci 
când putem, adăugă el. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, răspunse 
Miss Marple. 

Apoi se uită la el cu acea privire uşor nesigură a ei. 

— Foarte amabil, sublinie ea. Doar că pare... Ei bine, nu 
vreau să zic că pare lipsit de inimă, dar înţelegeţi ce vreau 
să spun. 


— Draga mea doamnă, domnişoara Temple nu este vreo 
veche prietenă de-a dumneavoastră sau ceva de genul ăsta. 
Oricât de trist este că s-a petrecut acest accident. 

— Ei bine, este foarte amabil din partea dumneavoastră, 
spuse Miss Marple încă o dată. 

Profesorul Wanstead deschise uşa maşinii şi Miss Marple 
se urcă. Bănuia că maşina era închiriată. Ce gând plin de 
consideraţie să ia o doamnă în vârstă să vadă unul dintre 
monumentele din zonă. Ar fi putut să ia pe cineva mai tânăr, 
mai interesant, şi cu siguranţă mai atrăgător. Miss Marple 
se uită la el gânditoare de câteva ori în timp ce străbăteau 
satul. El nu o privea, ci se uita pe fereastra din dreptul lui. 

După ce lăsară în urmă satul şi se aflau pe drumul care 
mergea şerpuit pe lângă coasta unui deal, profesorul 
Wanstead întoarse capul şi îi spuse: 

— Mi-e teamă că nu mergem la biserică. 

— Nu, răspunse Miss Marple, m-am gândit eu că nu. 

— Da, mă gândeam că o să vă treacă asta prin minte. 

— Şi pot să întreb unde mergem? 

— Mergem la spital, în Carristown. 

— A, da, unde este internată domnişoara Ilemple? 

Era o întrebare, deşi nu era cazul s-o pună. 

— Da, răspunse el. Doamna Sandbourne a vizitat-o şi mi-a 
adus o scrisoare de la conducerea spitalului. locmai am 
vorbit cu ei la telefon. 

— Se simte mai bine? 

— Nu. Nu se simte deloc mai bine. 

— Înţeleg. Măcar... Sper că nu am înţeles bine, zise Miss 
Marple. 

— Recuperarea ei este foarte problematică, dar nu se 
poate face nimic. Este posibil să nu-şi mai recapete 
niciodată cunoştinţa. Pe de altă parte, se poate să aibă 
câteva intervale de luciditate. 

— Şi mă duceţi pe mine acolo? De ce? Ştiţi, nu suntem 
prietene. Am întâlnit-o în excursia asta pentru prima oară. 


— Da, îmi dau seama de asta. Vă duc acolo fiindcă într- 
unui dintre intervalele de luciditate a cerut să vă vadă. 

— Înţeleg, zise Miss Marple. Mă întreb de ce a făcut-o, de 
ce s-a gândit că eu... Că eu aş putea s-o ajut în vreun fel, 
sau să fac ceva. Este o femeie cu o mare intuiţie. În felul ei, 
este o femeie remarcabilă. Ca directoare la Fallowfield a 
ocupat o poziţie importantă în lumea învăţământului. 

— Este cea mai bună şcoală de fete, presupun? 

— Da, a fost o mare personalitate. Ea însăşi este o femeie 
foarte educată. Matematica era specialitatea ei, dar este un 
om complex - ceea ce aş numi un educator. Era interesată 
de educaţie, de ceea ce este potrivit pentru fiecare fată în 
parte, ştia cum să le încurajeze. Oh, şi multe altele. Ar fi 
foarte trist şi crud dacă ar muri. Va fi o pierdere atât de 
inutilă. Deşi se retrăsese din funcţia de director, încă avea o 
mare influenţă. Acest accident... Miss Marple se opri. Poate 
că nu doriţi să discutăm despre accident? 

— Cred că ar fi bine să discutăm. Un bolovan mare s-a 
prăbuşit pe coasta dealului. Asemenea întâmplări au avut 
loc şi cu alte ocazii, deşi destul de rar. Apoi, cineva a venit şi 
mi-a relatat despre asta, zise profesorul Wanstead. 

— A venit şi v-a spus despre accident? Cine? 

— Cei doi tineri. Joanna Crawford şi Emlyn Price. 

— Şi ce au spus? 

— Joanna mi-a zis că a avut impresia că era cineva pe deal. 
Destul de sus. Ea şi Emlyn urcau pe o cărare aflată mai jos, 
un drum mai accidentat care urma curbura dealului. Când 
au trecut de o curbă, a văzut clar profilată silueta unei 
femei sau a unui bărbat care încerca să rostogolească peste 
margine un bolovan mare. Bolovanul s-a clătinat - şi în cele 
din urmă a început să se rostogolească, la început încet, 
apoi a prins viteză în josul dealului. Domnişoara 'Temple 
mergea pe cărarea principală, şi a ajuns chiar într-un punct 
dedesubt când bolovanul a nimerit-o. Chiar dacă ce s-a 
întâmplat a fost un gest deliberat se putea, desigur, să nu 
reuşească. Ar fi putut s-o rateze - dar a nimerit-o. Dacă 


această încercare a fost un atac deliberat asupra unei femei 
care se plimba ceva mai jos pe deal, atunci a reprezentat o 
reuşită. 

— Ei au văzut o femeie sau un bărbat? Întrebă Miss 
Marple. 

— Din nefericire, Joanna Crawford nu a putut să spună. 
Oricine a fi fost, purta jeanşi sau pantaloni şi un pulover pe 
gât îngrozitor de urât, cu carouri roşii şi negre. Silueta s-a 
întors şi a dispărut aproape imediat. Joanna este înclinată 
să creadă că era un bărbat, dar nu poate fi sigură. 

— Şi ea crede, sau dumneavoastră credeţi că a fost un 
atentat deliberat la viaţa domnişoarei lemple? 

— Cu cât se gândeşte mai mult, cu atât crede că exact asta 
a fost. lar tânărul este de acord. 

— Nu aveţi nici o idee cine ar fi putut fi? 

— Nici cea mai mică idee. La fel şi ei. Este posibil să fie 
unul dintre colegii noştri de călătorie, cineva care s-a dus să 
se plimbe în acea după-amiază. Ar putea fi cineva complet 
necunoscut, care ştia că autocarul urma să oprească aici şi 
a ales acest loc ca să atace pe unul dintre pasageri. Vreun 
tânăr iubitor de violenţă de dragul violenţei. Sau se poate 
să fi fost vreun duşman secret. 

— Pare foarte melodramatic când spui „un duşman 
secret”, zise Miss Marple. 

— Da, aşa este. Cine să dorească să ucidă o directoare de 
şcoală pensionată şi respectată? Este o întrebare la care 
ne-am dori răspuns. Este o posibilitate, deşi îndepărtată, ca 
domnişoara Temple să fi recunoscut silueta sau, mai 
probabil, să fi cunoscut pe cineva care îi purta pică pentru 
vreun motiv oarecare. 

— Tot pare improbabil. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, zise profesorul 
Wanstead. Pare o persoană total nepotrivită să fie victima 
unui atac, dar dacă stai să te gândeşti, o directoare de 
şcoală cunoaşte multă lume. Foarte multă lume, ca să zicem 
aşa, a trecut prin mâinile ei. 


— Vreţi să spuneţi că o mulţime de fete au trecut prin 
mâinile ei. 

— Da. Da, asta vreau să spun. Fete şi familiile lor. O 
directoare de şcoală trebuie să cunoască multe lucruri. De 
exemplu, poveşti de dragoste în care au fost implicate fetele 
şi despre care părinţii habar nu au. Se întâmplă, să ştiţi. Se 
întâmplă foarte des. Mai ales în ultimii zece sau douăzeci de 
ani. Se spune că fetele se maturizează mai repede. Asta 
este adevărat din punct de vedere fizic, deşi, într-un sens 
mai profund al cuvântului, ele se maturizează mai târziu. 
Rămân copile mai mult timp. Copile prin hainele pe care le 
poartă, copile prin părul lăsat liber în vânt. 

Chiar şi fustele mini reprezintă un tribut adus copilăriei. 
Cămăşile de noapte gen Baby Doll, pantalonii scurţi şi 
sarafanele - toate aparţin modei copilăriei. Ele nu doresc să 
devină adulţi - nu doresc să accepte genul nostru de 
responsabilitate. Şi asta duce uneori la tragedii şi alteori la 
urmările unei tragedii. 

— Vă gândiţi la ceva anume? 

— Nu, nu chiar. Mă gândesc numai la... Ei bine, să spunem 
că las diverse posibilităţi să-mi treacă prin minte. Nu pot să 
cred că Elizabeth Temple avea un duşman personal. Un 
duşman suficient de nemilos ca să dorească să profite de 
ocazie ca s-o omoare. O privi pe Miss Marple. Aţi vrea să 
faceţi o sugestie? 

— Privind o posibilitate? Cred că ştiu sau ghicesc ceea ce 
sugeraţi. Sugeraţi că domnişoara Temple ştia ceva, unele 
fapte, sau avea cunoştinţă despre ceva care ar fi fost 
neplăcut sau chiar periculos pentru cineva dacă ar fi ieşit la 
iveală. 

— Da, şi eu cred asta. 

— În acest caz, spuse Miss Marple, se pare că există 
cineva în autocarul nostru care a recunoscut-o pe 
domnişoara Temple sau ştia cine este, dar pe care, probabil, 
după trecerea unor ani, domnişoara Temple nu şi l-a amintit 
sau chiar nu l-a mai recunoscut. Se pare că această 


variantă aruncă vina asupra pasagerilor, nu-i aşa? Făcu o 
pauză. Acel pulover pe care l-aţi pomenit - cu carouri roşii 
şi negre. 

— A, da, puloverul. Se uita curios la ea. Ce v-a atras 
atenţia? 

— Era foarte uşor de remarcat, zise Miss Marple. La 
concluzia asta am ajuns din ceea ce mi-aţi spus. Era extrem 
de uşor observabil. În asemenea măsură, încât Joanna şi l-a 
amintit în mod clar. 

— Da. Şi ce vă sugerează asta? 

— Fluturarea unui steag, rosti Miss Marple gânditoare. 
Ceva care va fi văzut, amintit, observat, recunoscut. 

— Da. Profesorul Wanstead o privi încurajator. 

— Când descrieţi o persoană pe care aţi văzut-o, dar nu de 
aproape, ci de la distanţă, primul lucru pe care îl descrieţi 
sunt hainele. Nu faţa, nu mersul, nu mâinile, nu picioarele. 
O pălărie stacojie, o pelerină mov, o haină de piele bizară, 
un pulover cu negru şi roşu ţipător. Ceva foarte uşor de 
recunoscut, de remarcat. Scopul este că atunci când acea 
persoană îşi scoate respectivul obiect de îmbrăcăminte, 
scapă de el, îl trimite într-un colet prin poştă la o adresă 
oarecare, să zicem la două sute de kilometri depărtare, sau 
îl aruncă într-un tomberon din oraş ori îl arde, îl rupe sau îl 
distruge, respectivul va fi o persoană îmbrăcată modest şi 
chiar sărăcăcios, care nu va fi bănuită, privită şi chiar nu se 
va gândi nimeni la ea. Trebuie să fi fost un gest intenţionat 
purtarea acelui pulover cu carouri negre şi roşii. 
Intenţionat, astfel încât obiectul să fie recunoscut, deşi nu 
va mai fi văzut niciodată purtat de respectiva persoană. 

— O idee foarte bună, zise profesorul Wanstead. După cum 
v-am spus, continuă profesorul, Fallowfield nu se află 
departe de aici. Cred că sunt vreo 25 de kilometri. Deci 
aceasta este lumea lui Elizabeth Temple, o lume pe care o 
cunoaşte bine, cu oameni pe care poate că îi cunoaşte la fel 
de bine. 


— Da, acest lucru deschide numeroase posibilităţi, zise 
Miss Marple. Sunt de acord cu dumneavoastră, urmă ea, că 
este mai probabil ca atacatorul să fie mai degrabă un 
bărbat decât o femeie. Dacă fapta a fost făcută cu intenţie, 
acel bolovan a fost trimis pe traiectorie cu mare exactitate, 
iar exactitatea este mai mult o calitate masculină decât una 
feminină. Pe de altă parte, este foarte posibil să fi fost vreun 
participant la excursie sau poate cineva din vecinătate, care 
a văzut-o pe domnişoara Temple pe stradă, vreun fost elev 
de-al ei din trecut. Cineva pe care ea să nu-l mai 
recunoască după o perioadă de timp. Dar o fată sau o 
femeie ar fi recunoscut-o, fiindcă un director sau o 
directoare de şcoală de peste şaizeci de ani nu este foarte 
diferita ca înfăţişare de acelaşi director sau aceeaşi 
directoare la vârsta de cincizeci de ani. Poate fi 
recunoscută. Vreo femeie care şi-a recunoscut fosta 
stăpână şi care ştia că fosta ei stăpână cunoştea ceva 
compromiţător despre ea. Cineva care într-un fel putea 
reprezenta un pericol pentru ea. Oftă. Eu, una, nu cunosc 
deloc această zonă. Dumneavoastră ştiţi ceva despre ea? 

— Nu, răspunse profesorul Wanstead. Nu pot să pretind că 
aş cunoaşte personal zona asta a ţării. Totuşi, ştiu câte ceva 
despre diverse lucruri care s-au întâmplat aici, doar fiindcă 
mi-aţi zis dumneavoastră. Dacă nu v-aş fi cunoscut şi nu mi- 
aţi fi zis ceea ce mi-aţi zis, aş fi fost cu totul pe dinafară. 

Dar dumneavoastră ce faceţi de fapt aici? Nu ştiţi. Şi 
totuşi, aţi fost trimisă aici. Acest lucru a fost aranjat 
deliberat de domnul Rafiel, să veniţi aici, să vă urcați în 
acest autocar, noi doi să ne întâlnim. Au fost alte locuri unde 
ne-am oprit sau prin care am trecut, dar s-au făcut 
aranjamente speciale ca să staţi aici vreo două nopţi. Aţi 
fost cazată la nişte foste prietene de-ale lui care n-ar fi 
putut să refuze vreo cerere din partea sa. A existat un motiv 
pentru asta? 

— Ca să aflu anumite fapte pe care trebuia să le ştiu, zise 
Miss Marple. 


— O serie de crime care au avut loc cu mulţi ani în urmă? 
Profesorul Wanstead părea să se îndoiască de această 
variantă. Nu este nimic neobişnuit în asta. Se poate spune 
acelaşi lucru despre multe locuri din Anglia sau Ţara 
Galilor. Lucrurile astea par să se petreacă mereu în serie. 
Mai întâi o fată este atacată şi ucisă. Apoi altă fată, prin 
apropiere. Apoi ceva de acelaşi gen, poate la treizeci de 
kilometri depărtare. Acelaşi tipar al morţii - două fete au 
fost date dispărute din Jocelyn St Mary, iar cadavrul celei 
despre care discutăm a fost găsit şase luni mai târziu, la 
mulţi kilometri depărtare, şi ultima dată a fost văzută în 
compania lui Michael Rafiel... 

— Şi cealaltă? 

— O fată pe nume Nora Broad. Nu era o „fată liniştită, fără 
nici un prieten”. Probabil că a avut cu un prieten prea mult. 
Trupul ei nu a fost găsit niciodată. Va fi... Într-o bună zi. Au 
fost cazuri când au trecut şi douăzeci de ani, spuse 
Wanstead. Apoi încetini. Am ajuns. Aici e Carristown, şi iată 
spitalul. 

Condusa de profesorul Wanstead, Miss Marple intră. 
Profesorul era aşteptat şi fu condus într-o încăpere mică 
unde o femeie se ridică din spatele unui birou. 

— A, da, începu ea, profesore Wanstead. Şi... Aaa. Aceasta 
este... 

Ezită uşor. 

— Miss Jane Marple, o prezentă profesorul Wanstead. Am 
discutat cu sora Barker la telefon. 

— A, da. Sora Barker a zis că o să vă însoţească. 

— Cum se simte domnişoara Temple? 

— Cam la fel, cred. Mi-e teamă că nu există ameliorări. Se 
ridică. Să vă conduc la sora Barker. 

Sora Barker era o femeie înaltă şi subţire. Avea o voce 
joasă, hotărâtă, şi ochi de un cenugşiu-închis care te priveau 
şi apoi imediat se uitau în altă parte, dându-i sentimentul 
că ai fost inspectat rapid şi judecat la fel de rapid. 


__Nu ştiu la ce aranjamente v-aţi gândit, zise profesorul 
Wanstead. 

— Ar fi bine să-i spun lui Miss Marple ce am aranjat. Mai 
întâi trebuie să vă spun foarte clar că pacienta, domnişoara 
Temple, este încă în comă, cu foarte scurte intervale de 
luciditate. Pare să-şi revină din când în când, să recunoască 
unde se află şi să spună câteva cuvinte. Dar nu se poate 
face nimic să o stimulăm. Trebuie să aşteptăm cu cea mai 
mare răbdare. Cred că profesorul Wanstead v-a spus deja 
că într-unui dintre intervalele de conştienţă a rostit foarte 
clar cuvintele „Miss Jane Marple”. Apoi: „Vreau să vorbesc 
cu ea. Miss Jane Marple”. După asta a leşinat din nou. 
Doctorul a crezut că e bine să se ia legătura cu ceilalţi 
ocupanţi ai autocarului. Profesorul Wanstead a venit aici şi 
ne-a explicat diferite chestiuni şi a zis că vă va aduce aici. 
Mi-e teamă că tot ce vă putem cere să faceţi este să staţi în 
rezerva domnişoarei Temple şi să fiţi pregătită să notaţi 
orice cuvânt spune, dacă îşi recapătă cumva cunoştinţa. Mă 
tem că prognosticul nu este foarte favorabil. Ca să fiu 
sinceră - ceea ce e mai bine, după părerea mea, întrucât nu 
sunteţi o rudă apropiată şi este puţin probabil să fiţi foarte 
afectaţi de această informaţie - domnul doctor crede că 
starea ei se agravează, că este posibil să moară fără să-şi 
mai recapete cunoştinţa. Nu se poate face nimic ca să o 
ajutăm. Este important să audă cineva ce spune şi domnul 
doctor consideră că este bine să nu vadă prea mulţi oameni 
prin preajmă dacă îşi revine. Dacă Miss Marple nu este 
îngrijorată la gândul să stea singură acolo, va fi prezentă şi 
o asistentă în cameră, deşi prezenţa ei nu va fi evidentă. 
Adică, nu va putea fi observată din pat şi nu se va mişca 
decât dacă i se cere. Va sta într-un colţ al camerei, după un 
paravan. Apoi adăugă: Va fi şi un oficial al poliţiei acolo, 
gata să noteze orice se spune. Domnul doctor crede că este 
bine ca nici el să nu fie văzut de domnişoara Temple. O 
singură persoană - şi dacă se poate persoana pe care ea se 
aşteaptă să o vadă - nu o va alarma sau nu o va face să-şi 


piardă şirul gândurilor în privinţa a ceea ce dorea să vă 
spună. Sper că nu este prea dificil ceea ce vă cerem? 

— A, nu, răspunse Miss Marple, sunt pregătită să fac asta. 
Am cu mine un mic carneţel şi un creion care nu vor ieşi în 
evidenţă. Pot să ţin minte cuvintele pe dinafară pentru ceva 
timp, aşa că nu este nevoie să fie evident că iau notițe după 
ceea ce spune. Vă puteţi baza pe memoria mea şi nu sunt 
surdă - nu în adevăratul sens al cuvântului. Nu cred că 
auzul meu mai este la fel de ascuţit ca altădată, dar dacă 
stau lângă pat o să pot să aud destul de uşor tot ce spune, 
chiar dacă vorbeşte în şoaptă. Sunt obişnuită cu oamenii 
bolnavi. Am avut destul de mult de-a face cu ei la vremea 
mea. 

Din nou, sora Baker îi aruncă o privire fulgerătoare. De 
data asta, cu o uşoară înclinare a capului îşi arătă 
mulţumirea. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, zise ea, şi 
sunt convinsă că dacă ne puteţi ajuta în vreun fel, ne putem 
baza pe dumneavoastră că o să o faceţi. Dacă profesorul 
Wanstead doreşte să stea în camera de aşteptare de la 
parter, putem să-l anunţăm în orice clipă dacă este necesar. 
Acum, Miss Marple, dacă vreţi să mă însoţiţi... 

Miss Marple o urmă pe sora Baker pe un coridor, şi apoi 
într-o cameră micuță, bine dotată. Acolo, pe pat, în camera 
cu lumină obscură, căci jaluzelele erau trase pe jumătate, 
se afla Elizabeth Temple. Stătea întinsă ca o statuie, şi 
totuşi nu părea adormită. Respira sacadat, ezitant. Sora 
Baker se aplecă să o examineze pe pacientă şi îi făcu semn 
lui Miss Marple să se aşeze pe un scaun lângă pat. 

Apoi traversă camera, îndreptându-se spre uşă. Un tânăr 
cu un carneţel în mână ieşi din spatele paravanului de 
acolo. 

— Indicaţia domnului doctor, domnule Reckitt, zise sora 
Baker. 

Apăru şi o asistentă, care stătuse în celălalt colţ al 
camerei. 


— Cheamă-mă dacă este necesar, soră Edmonds, ceru sora 
Baker, şi dă-i lui Miss Marple orice are nevoie. 

Miss Marple îşi scoase haina. În încăpere era foarte cald. 
Sora se apropie şi i-o luă din mână. Apoi se retrase în locul 
unde stătuse mai înainte şi Miss Marple se aşeză pe scaun. 
Se uită la Elizabeth Temple, gândindu-se - aşa cum făcuse 
şi altă dată, când o privise în autocar - că avea un chip 
remarcabil. Părul cenuşiu îi era dat pe spate şi îi înconjura 
faţa ca o bonetă perfectă. Era o femeie frumoasă, şi un om 
cu personalitate. Da, ce păcat, îşi zise Miss Marple, ca 
lumea avea s-o piardă pe Elizabeth Temple. 

Miss Marple îşi potrivi perna de la spate, îşi mută puţin 
scaunul şi rămase tăcută în aşteptare. Dacă aştepta în 
zadar sau până la un moment dat, nu avea de unde să ştie. 
Timpul trecu. Zece minute, douăzeci de minute, o jumătate 
de oră, treizeci şi cinci de minute. Apoi brusc, pe 
neaşteptate, se auzi o voce. Joasă, dar distinctă, uşor 
răguşită. Nu mai avea nimic din rezonanţa de altădată. 

— Miss Marple. 

Ochii lui Elizabeth Temple erau deschişi, privind-o pe Miss 
Marple. Păreau limpezi, lucizi. Studiau chipul femeii care 
stătea lângă pat, fără nici un semn de emoție, de surpriză. 
Doar cercetător - o cercetare pe deplin conştientă. Apoi 
vocea se auzi din nou: 

— Miss Marple. Sunteţi Jane Marple? 

— Aşa e, da, zise Miss Marple. Jane Marple. 

— Henry vorbea des despre dumneavoastră. Spunea multe 
despre dumneavoastră. 

Vocea se opri. Miss Marple rosti cu o tonalitate uşor 
întrebătoare: 

— Henry? 

— Henry Clithering, un vechi prieten de-al meu - un foarte 
vechi prieten. 

— Era şi prietenul meu, spuse Miss Marple. Henry 
Clithering. 


Gândul i se întoarse spre numeroşii ani de când îl cunoştea 
pe Sir Henry Clithering, la lucrurile pe care i le spusese, la 
ajutorul pe care eli-l ceruse de câteva ori, la ajutorul pe 
care ea i-l ceruse. Un foarte vechi prieten. 

— Mi-am amintit de numele dumneavoastră. De pe lista 
pasagerilor. Puteţi să ajutaţi. Asta ar spune el - Henry, da - 
dacă ar fi aici. Aţi putea să ajutaţi. Să descoperiţi. Este 
important. Foarte important, deşi... E mult de-atunci. 
Este... Foarte mult... De-atunci. 

Vocea îi ezită o clipă. Ochii i se închiseră pe jumătate. 
Asistenta se ridică, traversă camera, luă un pahar şi i-l duse 
la buze lui Elizabeth. Domnişoara Temple luă o sorbitură şi 
dădu din cap cu un semn de concediere. Sora puse paharul 
jos şi se întoarse la scaunul ei. 

— Dacă pot să ajut, o voi face, zise Miss Marple. 

Nu mai puse nici o întrebare. 

— Bine, spuse domnişoara 'lemple, şi după o clipă sau 
două repetă: Bine. 

Timp de câteva minute rămase cu ochii închişi. Era posibil 
să fi adormit sau să-şi fi pierdut cunoştinţa. Apoi, brusc, 
deschise ochii. 

— Care, care dintre ele? Întrebă ea. Asta trebuie să ştim. 
Ştiţi despre ce vorbesc? 

— Cred că da. O fată care a murit - Nora Broad? 

Pe fruntea lui Elizabeth Temple apăru o cută. 

— Nu, nu, nu. Cealaltă fată. Verity Hunt. Urmă o pauză, 
apoi: Jane Marple. Sunteţi bătrână - mai bătrână decât 
atunci când el îmi vorbea despre dumneavoastră. Sunteţi 
mai bătrână, dar încă puteţi descoperi lucruri, nu? 

Vocea îi deveni puţin mai ascuţită, mai insistentă. 

— Puteţi, nu-i aşa? Spuneţi că puteţi. Nu mai am mult 
timp. Ştiu asta bine. Una din ele, dar care? Aflaţi. Henry ar 
fi zis că puteţi. Se poate să fie periculos pentru 
dumneavoastră - dar o să aflaţi, nu-i aşa? 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, o să aflu, spuse Miss Marple. 

Era un jurământ. 


— Ah. 

Ochii se închiseră, apoi se deschiseră iarăşi. Ceva care 
semăna cu un zâmbet păru să încerce să mişte buzele. 

— O piatră mare de sus. Piatra Morţii. 

— Cine a rostogolit piatra? 

— Nu ştiu. Nu contează... Numai. Verity10. Aflaţi despre 
Verity. Un alt nume pentru adevăr, Verity. 

Miss Marple văzu cum trupul de pe pat se relaxează uşor. 
Apoi se auzi o şoaptă uşoară: 

— Rămas-bun. Faceţi tot posibilul... 

Trupul se relaxă, ochii se închiseră. Asistenta veni din nou 
lângă pat. De data asta îi luă pulsul şi îi făcu semn lui Miss 
Marple. Aceasta se ridică ascultătoare şi o urma afară din 
rezervă. 

— A fost un efort foarte mare pentru ea, zise asistenta. Nu 
o să-şi mai recapete cunoştinţa o vreme. Poate niciodată. 
Sper că aţi aflat ceva. 

— Nu cred, spuse Miss Marple, dar nu se ştie niciodată. 

— Aţi aflat ceva? Întrebă profesorul Wanstead, în timp ce 
se îndreptau spre maşină. 

— Un nume, răspunse Miss Marple. Verity. Aşa o chema pe 
fată? 

— Da. Verity Hunt. 

Elizabeth Temple muri o jumătate de oră mai târziu. Muri 
fără să-şi recapete cunoştinţa. 

Capitolul 14. Domnul Broadribb se întreabă 

— Ai văzut ziarul Times de azi-dimineaţă? Îl întrebă 
domnul Broadribb pe partenerul lui, domnul Schuster. 

Domnul Schuster răspunse că nu-şi permitea să cumpere 
Times, el lua Telegraph. 

— Păi s-ar putea să scrie şi acolo, zise domnul Broadribb. 
La rubrica Decese, domnişoara Elizabeth Temple. 

Domnul Schuster părea uşor nedumerit. 

— Directoarea de la Fallowfield. Ai auzit de Fallowfield, nu- 
i aşa? 


— Desigur, răspunse Schuster. Şcoala de fete. 
Funcţionează de vreo cincizeci de ani. De primă mână, 
extrem de scumpă. Deci era directoare acolo, nu? Credeam 
că directoarea a demisionat cu ceva timp în urmă. Cel puţin 
de şase luni. Sunt sigur că am citit în ziar despre asta. Noua 
directoare a făcut o oarecare vâlvă. O femeie măritată, 
destul de tânără, de vreo 35-40 de ani. Cu idei moderne. Le 
predă fetelor lecţii despre cosmetice, le lasă să poarte 
costum cu pantalon. Ceva de genul ăsta. 

— Hm, făcu domnul Broadribb, scoțând genul de sunet pe 
care avocaţii de vârsta lui l-ar scoate auzind ceva pe care 
îndelungata lor experienţă îl fac demn de a fi criticat. Nu 
cred că o să se ridice la înălţimea reputației lui Elizabeth 
Temple. A fost o adevărată personalitate. A şi fost în funcţie 
multă vreme. 

— Mda, făcu domnul Schuster oarecum indiferent. 

Se întreba de ce era Broadribb atât de interesat de 
moartea unei directoare de şcoală. 

Pe niciunul din cei doi domni nu îl preocupa în mod 
deosebit şcolile. Progeniturile lor depăşiseră deja etapa 
asta. Cei doi fii ai domnului Broadribb lucrau unul în 
administraţie şi altul la o firmă petrolieră, iar copiii ceva 
mai mici ai domnului Schuster erau la universităţi diferite, 
făcând nenumărate probleme conducerii acelor instituţii. 

— Ei, şi ce-i cu ea? 

— Se afla într-o excursie cu autocarul, răspunse domnul 
Broadribb. 

— Autocarele astea, replică domnul Schuster. Eu nu aş 
lăsa pe niciuna dintre rudele mele să se ducă. Am auzit că 
unul s-a prăbuşit într-o prăpastie în Elveţia săptămâna 
trecuta, iar în urmă cu două luni unul a fost implicat într-un 
accident şi au murit douăzeci de oameni. Nu ştii niciodată 
cine conduce drăciile astea în ziua de azi. 

— Este vorba de acele tururi Grădini şi Case de Ţară şi 
Obiecte de Interes din Marea Britanie - sau cum s-or numi, 


zise domnul Broadribb. Nu e chiar numele ăsta, dar înţelegi 
la ce mă refer. 

— A, da, ştiu. Ah, da, acela în care am trimis-o pe Miss 
Cum-o-cheamă. Pentru care bătrânul Rafiel a făcut 
rezervare. 

— Miss Jane Marple. 

— Nu a fost şi ea omorâtă, nu? Întrebă domnul Schuster. 

— Din câte ştiu eu, nu, afirmă domnul Broadribb. Doar că 
mă întrebam... 

— A fost un accident de circulaţie? 

__Nu. S-a întâmplat într-unui dintre punctele de belvedere. 
Mergeau pe o cărare pe un deal. Era o pantă mai abruptă. 
Genul de deal cu bolovani şi pietre. Câţiva bolovani s-au 
desprins şi s-au rostogolit în jos pe coastă. Domnişoara 
Temple a fost lovită şi dusă la spital cu comoţie, unde a şi 
murit... 

— Ghinion, făcu domnul Schuster şi aşteptă continuarea. 

— Mă întrebam însă, zise domnul Broadribb, fiindcă 
tocmai mi-am amintit că... Ei bine, Fallowfield era şcoala 
unde învăţa fata. 

— Care fată? Chiar nu-mi dau seama despre ce vorbeşti, 
Broadribb. 

— Fata care a fost ucisă de Michael Rafiel. Tocmai mi-am 
amintit de câteva lucruri care s-ar putea să aibă o oarecare 
legătură cu afacerea asta ciudată cu Jane Marple de care 
bătrânul Rafiel părea atât de preocupat. Aş fi vrut să ne fi 
spus mai multe. 

— Care este legătura? Întrebă domnul Schuster. 

Acum părea mai interesat. Rotiţele din mintea lui de 
avocat începuseră să se învârtă rapid, ca să poată oferi o 
opinie justificata referitor la ceea ce domnul Broadribb 
avea să-i comunice. 

— Fata aceea... Nu-mi amintesc acum numele de familie. 
Numele de botez era Hope sau Faith11 sau ceva de genul 
ăsta. Verity, aşa o chema. Verity Hunter, am impresia. A fost 
una dintre fetele acelea, victime ale ucigaşului în serie. 


Trupul i-a fost găsit într-un şanţ, la vreo 50 de kilometri de 
locul unde dispăruse. Era moartă de şase luni. Ceea ce 
părea ciudat era că faţa şi capul îi fuseseră zdrobite - ca să 
întârzie identificarea, s-a crezut, însă a fost recunoscută 
fără probleme. Hainele, geanta, bijuteriile, o aluniţă sau 
cicatrice. A, da, a fost identificată destul de uşor. 

— De fapt, ea a fost cauza procesului, nu-i aşa? 

— Da. Michael a fost bănuit că le-a făcut felul la încă trei 
fete în acel an. Dar probele nu erau atât de bune în 
celelalte cazuri, aşa că poliţia s-a bazat numai pe acesta - 
erau destule probe, şi el avea un cazier lung. Cazuri 
anterioare de atac şi viol. Ei bine, ştim cu toţii ce înseamnă 
violul în ziua de azi. Mămica îi spune fetei că trebuie să-l 
acuze pe tânăr de viol, chiar dacă tânărul nu avusese prea 
multe şanse să refuze, având în vedere că fata venea pe 
capul lui tot timpul, în vreme ce mămica era la muncă şi 
tăticul era plecat în vacanţă. L-a presat atâta până când l-a 
obligat să se culce cu ea. Apoi, cum spuneam, mama îi zice 
fetei să susţină că a fost viol. Însă nu aici voiam să ajung, 
spuse domnul Broadribb. Mă întrebam dacă lucrurile nu se 
leagă cumva. M-am gândit că povestea asta cu Jane Marple 
şi Rafiel ar putea avea ceva de-a face cu Michael. 

— A fost găsit vinovat, nu? Şi a fost condamnat la 
închisoare pe viaţă? 

— Nu-mi aduc aminte acum - a trecut multă vreme. Saua 
scăpat cu un verdict de nebunie temporară? 

— Iar Verity Hunter sau Hunt a învăţat la acea şcoală. La 
şcoala domnişoarei Temple? Totuşi, nu mai era elevă când a 
fost ucisă, nu-i aşa? Nu că mi-aş aduce aminte. 

— A, nu. Avea 18 sau 19 ani, locuia cu nişte cunoştinţe sau 
prieteni de-ai părinţilor ei sau ceva de genul ăsta. O casă 
drăguță, nişte oameni drăguţi, o fată drăguță, după câte se 
pare. Genul de tânără despre care cunoştinţele spun 
întotdeauna: „Era o fată foarte liniştită, cam timidă, nu 
umbla cu străinii şi nu avea nici un iubit”. Cunoştinţele nu 
ştiu niciodată ce iubiţi are o fată. Fetele sunt foarte grijulii 


în privinţa asta. Şi se spune că tânărul Rafiel era foarte 
curtat de fete. 

__Nu a existat nici o îndoială că el a fost făptaşul? Întrebă 
domnul Schuster. 

— Absolut niciuna. Oricum, a spus o mulţime de minciuni 
în boxa martorilor. Avocatul lui ar fi făcut mai bine să nu-l 
lase să depună mărturie. O mulţime de prieteni i-au oferit 
alibiuri care nu au stat în picioare, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 'Toţi prietenii lui păreau să fie nişte mincinoşi notorii. 

— Şi ce părere ai tu despre asta, Broadribb? 

— A, nu am nici o părere, răspunse domnul Broadribb. 
Doar mă întrebam dacă moartea acestei femei ar putea 
avea vreo legătură. 

— Cu ce? 

— Ei, ştii şi tu cum stă treaba cu bolovanii ăştia care cad 
fix pe cineva. Nu e întotdeauna ceva din cursul firesc al 
naturii. De obicei, din experienţa mea, bolovanii stau unde 
le e locul. 

Capitolul 15. Verity. 

| 

— Verity, zise Miss Marple. 

Elizabeth Margaret Temple murise cu o seară mai înainte. 
Fusese o moarte liniştită. Miss Marple, aşezată iarăşi în 
mijlocul cretonului decolorat din salonul de la Old Manor, 
lăsase deoparte puloveraşul roz de copil pe care îl împletea 
şi reluase lucrul la un fular mov croşetat. Acest gest pe 
jumătate de doliu se potrivea cu ideile victoriene ale lui 
Miss Marple privind tactul necesar în faţa tragediei. 

A doua zi urma să aibă loc o anchetă. Vicarul fusese 
abordat şi se declarase de acord să ţină o scurtă slujbă în 
biserică, de îndată ce se puteau face aranjamentele 
necesare. Cei de la pompele funebre, îmbrăcaţi 
corespunzător, cu mina sumbră adecvată momentului, 
preluară sarcina menţinerii legăturii cu poliţia. Ancheta 
urma să aibă loc a doua zi, la ora 11.00. Călătorii din 


autocar fuseseră de acord să colaboreze, iar câţiva dintre ei 
aleseseră să participe şi la slujba funerară. 

Doamna Glynne venise la Mistreţul de Aur şi o îndemnase 
pe Miss Marple să se întoarcă la Old Manor până la 
reluarea călătoriei. 

— O să scăpaţi astfel de reporteri. 

Miss Marple le mulţumi călduros celor trei surori şi 
acceptase invitaţia. 

Turul cu autocarul avea să fie reluat după slujba funerară, 
îndreptându-se mai întâi spre South Bedestone, la 55 de 
kilometri depărtare, unde exista un motel bun, ales iniţial 
pentru popas. După aceea, turul avea să-şi urmeze cursul 
stabilit. 

Totuşi, Miss Marple considera că probabil vor exista 
anumite persoane care urmau să abandoneze excursia şi să 
se întoarcă acasă sau să o ia în alte direcţii şi să nu continue 
turul. Existau argumente în favoarea oricăreia din hotărâri. 
Să părăseşti ceea ce devenise o călătorie plină de amintiri 
dureroase sau să continui o excursie care fusese deja 
plătită şi care fusese întrerupta numai de unul dintre acele 
accidente nefericite ce pot avea loc în orice călătorie. Multe 
vor depinde, îşi zise Miss Marple, de rezultatul anchetei. 

După ce schimbase cu cele trei gazde câteva remarci 
banale adecvate momentului, Miss Marple se dedicase 
lucrului de mână, gândindu-se cum să continue investigația. 
Aşa că, în vreme ce mâinile îi erau ocupate cu tricotatul, 
murmură un cuvânt: „Verity”. Îl aruncă aşa cum arunci o 
pietricică într-un rău, doar ca să observi care este efectul - 
dacă există vreunul. Va însemna ceva pentru gazdele ei? Da 
sau nu. Pe de altă parte, când avea să se alăture în acea 
seară colegilor de excursie la cină - lucru care fusese 
aranjat deja - va încerca să vadă şi acolo care este efectul 
acelui cuvânt. Fusese, îşi zise ea, ultimul sau aproape 
ultimul cuvânt rostit de Elizabeth Temple. Prin urmare, se 
gândi Miss Marple (cu degetele încă ocupate, fiindcă nu 
avea nevoie să se uite la ce lucrează, putea să citească o 


carte sau să poarte o conversaţie în timp ce degetele ei, 
deşi uşor afectate de reumatism, executau corect mişcările 
necesare). Prin urmare „Verity”. 

Ca o piatră într-un lac, care provoacă valuri, un plescăit, 
ceva? Sau nimic. În mod sigur avea să fie o reacţie de un fel 
sau altul. Da, nu se înşelase. Deşi pe chipul ei nu se 
observase nimic, ochii atenţi din spatele ochelarilor le 
privise pe cele trei surori simultan, aşa cum se antrenase să 
facă vreme de mulţi ani, când dorea să-şi observe vecinii la 
biserică, la întrunirile mamelor sau la alte reuniuni publice 
din St Mary Mead, când urmărea vreo noutate ori vreo 
bârfă interesantă. 

Doamna Glynne lăsase să-i scape cartea şi se uitase la Miss 
Marple cu o uşoară surprindere care, se părea, fusese 
provocată de faptul că Miss Marple rostise acel cuvânt, şi 
nu că ar fi fost foarte surprinsă să îl audă. 

Clotilde reacţionă diferit. Îşi înălța brusc capul, se aplecă 
uşor înainte, apoi nu se uită la Miss Marple, ci de-a lungul 
camerei, spre fereastră. Îşi încleşta mâinile şi rămase 
nemişcată. Miss Marple, deşi îşi înclină capul ca şi cum nu 
mai privea pe nimeni, observă că ochii lui Clotilde se 
umpluseră de lacrimi. Femeia rămase nemişcată şi lasă 
lacrimile să i se rostogolească pe obraji. Nu făcu nici o 
încercare să scoată o batistă, nu rosti nici un cuvânt. Miss 
Marple era impresionată de aura de durere care radia 
dinspre ea. 

Reacţia Antheei fu diferită - rapidă, agitată, aproape 
denotând plăcere. 

— Verity? Verity aţi spus? O cunoşteaţi? N-am ştiut. Vă 
referiţi la Verity Hunt? 

— Este vorba de un nume de botez? Întrebă Lavinia 
Glynne. 

— Eu nu am cunoscut pe nimeni cu acest nume, zise Miss 
Marple, dar m-am referit la un nume de botez. Da. Mi se 
pare destul de neobişnuit. Verity, repetă ea gânditoare. 


Lăsă ghemul de lână mov să cadă şi privi în jur cu o 
expresie uşor jenată şi apologetică, asemenea cuiva care îşi 
dă seama că a făcut un faux pas grav, însă nu-şi dă seama 
de ce. 

— Îmi... Îmi pare rău. Am spun ceva ce nu trebuia? A fost 
doar pentru că... 

— Nu, sigur că nu, replică doamna Glynne. Doar că este 
un nume pe care îl cunoaştem, un nume cu care am avut... 
Legături. 

— Pur şi simplu mi-a venit în minte, zise Miss Marple, tot 
pe ton de scuză, fiindcă, ştiţi, biata domnişoara Temple a 
fost cea care l-a rostit. Ştiţi, am fost ieri după-amiază s-o 
văd. M-a dus profesorul Wanstead. Avea impresia că aş 
putea să... Să., nu ştiu dacă e cuvântul potrivit - s-o trezesc 
într-un fel. Era în comă şi s-au gândit - nu că eram prietene, 
dar stătusem de vorbă în autocar şi deseori stăteam una 
lângă alta în unele zile şi vorbeam. Iar el s-a gândit că aş 
putea fi de oarecare folos. Dar mi-e teamă că nu am reuşit. 
Chiar deloc. Am stat acolo şi am aşteptat, apoi ea a rostit 
vreo două cuvinte, dar nu mi s-a părut că aveau vreo 
semnificaţie. Însă, în cele din urmă, tocmai când era timpul 
să plec, a deschis ochii şi m-a privit - nu ştiu dacă nu mă lua 
drept altcineva - şi a rostit acel cuvânt. Verity! Şi, desigur, 
mi-a rămas în minte, mai ales având în vedere că a murit 
ieri-seară. Trebuie să fi fost cineva sau ceva care îi 
rămăsese în minte. Dar, desigur, ar putea să însemne doar... 
Adevăr. Asta e semnificaţia, nu? 

Se uită de la Clotilde la Lavinia şi la Anthea. 

— Era numele de botez al unei fete pe care am cunoscut-o, 
zise Lavinia Glynne. De aceea am fost surprinse. 

— Mai ales din cauza modului cumplit cum a murit, afirmă 
Anthea. 

Clotilde rosti cu vocea ei profundă: 

— Anthea! Nu e necesar să intri în asemenea detalii. 

— Da, la urma urmelor, toată lumea ştie povestea asta, 
replică Anthea. Se uită la Miss Marple. Mă gândeam că 


poate aţi cunoscut-o fiindcă îl cunoşteaţi pe domnul Rafiel, 
nu? Adică, el ne-a scris despre dumneavoastră, aşa că 
trebuie să-l fi cunoscut. Şi m-am gândit că, poate... Ei bine, 
că el v-a spus toată povestea. 

— Îmi pare rău, spuse Miss Marple, mi-e teamă că nu prea 
înţeleg despre ce vorbiţi. 

— I-au găsit trupul într-o groapă, zise Anthea. 

Nu aveai cum s-o opreşti pe Anthea, odată ce se pornea, îşi 
zise Miss Marple. Însă avea impresia că vorbăria agitată a 
Antheei o făcea pe Clotilde să fie şi mai încordată. Acum 
scosese o batistă, cu un gest liniştit, indiferent, şi îşi şterse 
lacrimile de la ochi. Apoi se ridică şi stând foarte dreaptă, 
cu ochii profunzi şi tragici, rosti: 

— Verity era o fată la care ţineam foarte mult. A locuit aici 
o vreme. Am ţinut foarte mult la ea... 

— lar ea a ţinut foarte mult la tine, zise Lavinia. 

— Părinţii ei îmi erau prieteni, continuă Clotilde. Au murit 
într-un accident de avion. 

— A învăţat la Fallowfield, explică Lavinia. Cred că de acolo 
şi-o amintea domnişoara Temple. 

— A, înţeleg, spuse Miss Marple. Acolo unde domnişoara 
Temple a fost directoare, nu? Am auzit de multe ori de 
Fallowfield, desigur. Este o şcoală foarte bună, nu-i aşa? 

— Da, fu de acord Clotilde. Verity a fost elevă acolo. După 
ce părinţii ei au muriţ, a venit să locuiască cu noi o vreme, 
cât timp se decidea ce vrea să facă în viitor. Avea vreo 18 
sau 19 ani. Era o fată foarte dulce, afectuoasă şi iubitoare. 
Se gândea poate să se pregătească să devină asistentă 
medicală, dar era foarte deşteaptă, şi domnişoara Temple 
insista ca ea să meargă la universitate. Aşa că se apucase 
de învăţat şi făcea pregătire pentru asta când... Când acel 
lucru îngrozitor s-a întâmplat, îşi întoarse capul. 

— Vă supăraţi dacă nu mai vorbim despre asta acum? 

— A, nu, desigur, răspunse Miss Marple. Îmi pare rău că 
am deschis subiectul despre o asemenea tragedie. Nu am 


ştiut. Eu nu... Nu am auzit... Am crezut... Ei bine, am 
crezut... 

Deveni din ce în ce mai puţin coerentă. 

II 

În acea seară află şi mai multe. Doamna Glynne veni în 
dormitorul ei când Miss Marple se schimba, pregătindu-se 
să iasă şi să se întâlnească la cină cu grupul. 

— M-am gândit că ar trebui să vin să vă explic, începu 
doamna Glynne, ce s-a întâmplat cu... Cu fata, Verity Hunt. 
Evident, nu aveaţi de unde să ştiţi că sora noastră Clotilde 
ţinea foarte mult la ea şi că moartea ei oribilă a fost un şoc 
îngrozitor. Nu pomenim niciodată despre asta, dacă se 
poate, dar... Cred că ar fi mai simplu dacă v-aş expune 
faptele în totalitate şi veţi înţelege cum stau lucrurile. Se 
pare că, fără ştirea noastră, Verity se împrietenise cu un 
tânăr nepotrivit - mai mult decât nepotrivit, căci s-a dovedit 
a fi de-a dreptul periculos, tânăr care avea deja cazier. 

Ela venit o dată să ne viziteze, când era în trecere pe aici. 
Îl cunoşteam foarte bine pe tatăl lui. Doamna Glynne făcu o 
pauză. Cred că ar fi bine să vă spun tot adevărul dacă încă 
nu îl ştiţi - şi se pare că nu îl ştiţi. De fapt, este vorba de fiul 
domnului Rafiel, Michael. 

— Oh, Doamne, făcu Miss Marple, nu... Nu pot să-mi 
amintesc numele, dar mi-amintesc că exista un fiu - şi că nu 
era tocmai genul de fiu pe care ţi l-ai putea dori. 

— E mai mult decât atât, răspunse doamna Glynne. 
Întotdeauna a creat probleme. A şi fost adus de vreo două 
ori în faţa instanţei, sub diverse acuzaţii. O dată că atacase 
o tânără - şi alte lucruri de genul ăsta. Desigur, eu, una, 
consider că magistraţii se dovedesc prea îngăduitori cu 
astfel de fapte. Ei nu vor să afecteze cariera universitară a 
tânărului. Dacă băieţaşii ăştia ar fi fost trimişi de îndată la 
închisoare, poate că i-ar fi îndepărtat de un asemenea mod 
de viaţă. Michael mai era şi hoţ. A falsificat cecuri, a furat 
diverse lucruri. Era soi rău. Noi eram prietene cu mama lui. 
Norocul ei, zic eu, că a murit de tânără, înainte să aibă timp 


să-şi facă inimă rea din cauza a ceea ce ajunsese fiul ei. 
Domnul Rafiel a făcut tot ce i-a stat în puteri, după părerea 
mea. A încercat să-i găsească băiatului o slujbă potrivită, i-a 
plătit amenzile şi alte lucruri de genul ăsta. Însă a fost o 
mare lovitură pentru el, deşi s-a prefăcut că i-a fost mai 
mult sau mai puţin indiferent şi că a catalogat povestea ca 
una dintre acelea care se mai întâmplă în viaţă. După cum 
v-ar putea spune şi oamenii de aici, din sat, a existat atunci 
o avalanşă de crime şi de violenţe în districtul ăsta. Şi nu 
numai aici. S-au petrecut în diferite zone, şi la 30 de 
kilometri, alteori la 80 de kilometri. lar una sau două s-au 
petrecut chiar şi la 150 de kilometri depărtare. Însă se 
părea că majoritatea s-au concentrat aici. Oricum, într-o zi 
Verity s-a dus să-şi viziteze o prietenă şi... Nu s-a mai întors. 
Ne-am dus la poliţie să reclamăm dispariţia, poliţia a căutat- 
o, a cercetat tot ţinutul, dar nu au găsit nici o urmă. Am 
făcut anunţuri, la fel şi poliţia, dar până la urmă au sugerat 
că ar fi plecat cu un iubit. Apoi a început să umble zvonul că 
a fost văzută cu Michael Rafiel. Poliţia oricum îl avea în 
vizor pe Michael ca posibil suspect pentru anumite delicte 
care se petrecuseră, deşi nu aveau nici un fel de probe 
directe. S-a spus că Verity - au fost descrise hainele pe care 
le purta şi alte lucruri - a fost văzută cu un tânăr care 
semăna cu Michael, într-o maşină a cărei descriere semăna 
cu a lui. Dar nu au mai existat şi alte probe până când 
cadavrul ei nu a fost descoperit şase luni mai târziu, la vreo 
50 de kilometri de aici, într-o zonă împădurită, mai 
sălbatică, într-un şanţ acoperit cu pietre şi pământ. Clotilde 
a trebuit să se ducă să facă identificarea - era chiar Verity. 
Clotilde nu a putut nici până acum să-şi revină complet din 
şoc. Existau anumite semne distinctive, o aluniţă şi o 
cicatrice veche, precum şi hainele şi conţinutul genţii. 
Domnişoara Temple ţinea foarte mult la Verity. Trebuie să 
se fi gândit la ea înainte de moarte. 

— Îmi pare Tău, spuse Miss Marple. Îmi pare chiar foarte, 
foarte rău. Vă rog să-i spuneţi surorii dumneavoastră că nu 


am ştiut. Nu am avut nici cea mai vagă idee. 

Capitolul 16. Ancheta. 

I 

Miss Marple mergea încet pe strada principală a târgului, 
în drum spre piaţa unde urma să aibă loc ancheta, într-o 
clădire georgiană de modă veche care era cunoscută de o 
sută de ani ca Curfew Arms. Aruncă o privire spre ceas. Mai 
avea încă vreo douăzeci de minute înainte de ora stabilită. 
Privi vitrinele magazinelor. Se opri în faţa unuia care vindea 
lână şi hăinuţe de bebeluşi şi se uită înăuntru. O fată servea 
clienţii. Doi copii probau nişte hăinuţe mici de lână. Lângă 
tejghea, ceva mai încolo, se afla o femeie în vârstă. 

Miss Marple intră în magazin şi se duse în faţa femeii mai 
în vârstă, scoțând o mostră de lână roz. Îi explică femeii că 
rămăsese fără această marcă anume de lână şi că trebuia 
să termine o jacheţică. Reuşiră rapid să găsească o culoare 
potrivită, apoi Miss Marple îşi arătă interesul pentru alte 
câteva mostre care îi fură aduse spre o examinare mai 
atentă, şi curând se înfiripă o conversaţie. Pornind de la 
întâmplarea tristă cu accidentul care tocmai avusese loc, 
doamna Merrypit - dacă numele ei era identic cu acela scris 
pe firma magazinului - îşi exprimă îngrijorarea în legătură 
cu acesta şi se referi la dificultatea de a determina 
autorităţile locale să facă totuşi ceva în legătură cu 
pericolele alunecărilor de pietre din zonele turistice din 
apropiere. 

— Ştiţi, după fiecare ploaie, solul e spălat de apă şi 
bolovanii se desprind şi cad. Îmi amintesc că într-un an au 
căzut pietre de trei ori - au fost trei accidente. Un băiat 
aproape că a fost omorât şi apoi mai târziu în acel an, cam 
la vreo şase luni, un bărbat şi-a rupt braţul, iar a treia oară 
biata doamnă Walker a păţit-o, oarbă cum era şi aproape 
surdă. Nu a auzit nimic, altminteri s-ar fi ferit, zice lumea. 
Cineva a văzut şi a strigat la ea s-o prevină, însă era prea 
departe ca să ajungă la ea. Aşa că a fost omorâtă. 


— Vai, ce trist, zise Miss Marple, ce tragic! Genul ăsta de 
lucruri nu se uită prea uşor. 

— Aşa e. Bănuiesc că astăzi judecătorul de instrucţie o să 
pomenească despre asta. 

— Probabil că da, spuse Miss Marple. Într-un fel teribil, 
pare un lucru firesc să se întâmple una ca asta, nu-i aşa, 
deşi uneori, ştiţi, se întâmplă accidente şi când anumite 
lucruri sunt împinse. Doar împinse. Şi pietrele se clatină. 
Genul ăsta de întâmplare. 

— A, da, sunt tot felul de băieţi puşi pe şotii. Dar nu cred 
că i-am văzut sus, pe-acolo, făcând drăcii. 

Miss Marple continuă cu subiectul puloverelor - pulovere 
viu colorate. 

— Nu e pentru mine, ci pentru unul dintre nepoţii mei. 
Ştiţi, vrea un pulover din acelea gen polo, în culori foarte 
vii. 

— Da, în ziua de azi le plac culorile vii, nu? Fu de acord 
doamna Merrypit. Însă nu la pantaloni. Le plac pantalonii 
negri. Negri sau albastru-închis. Însă preferă ceva mai 
aprins în partea de sus. 

Miss Marple descrise un pulover cu carouri în culori vii. Se 
părea că aveau în stoc destul de multe pulovere şi jachete, 
dar nu era expus nimic în roşu şi negru, şi nici măcar nu 
avuseseră aşa ceva în ultima vreme. După ce se uită la 
câteva modele, Miss Marple se pregăti de plecare, 
abordând şi subiectul despre nişte crime mai vechi de care 
auzise şi care se petrecuseră în zonă. 

— L-au prins în cele din urmă pe individ, zise doamna 
Merrypit. Era un tânăr arătos - cu greu aifiziscăele 
făptaşul. Avusese o educaţie aleasă, fusese şi la universitate. 
Se zice că tatăl lui era foarte bogat. Probabil că băiatul avea 
ceva probleme cu capul. Nu că l-ar fi trimis la azilul de la 
Broadway sau în alt loc de genul ăsta. Nu, nu au făcut asta, 
dar eu cred că era nebun - se spune că au fost în total cinci 
sau şase fete. Poliţia i-a luat pe rând pe tinerii de pe aici ca 
să-i ancheteze. Mai întâi a fost Geoffrey Grant. Erau destul 


de siguri că era el vinovatul. A fost întotdeauna un pic 
ciudat, încă de copil. Se lua de fetiţele care mergeau la 
şcoala. Obişnuia să le ademenească oferindu-le dulciuri şi 
să le cheme ca să vadă ciuboţica-cucului pe alei dosnice sau 
lucruri de genul ăsta. Da, îl bănuiau bine de tot. Darnua 
fost el. Şi a mai existat unul - Bert Williams, însă el fusese 
plecat în ambele ocazii, cel puţin. Avea ceea ce se cheamă 
alibi, aşa că nu putea fi el făptaşul. Şi în cele din urmă au 
ajuns la ăsta... Cum îl cheamă, că nu-mi pot aminti acum. 
Cred că îl chema Luke - nu, Mike cumva. Un tânăr foarte 
arătos, cum spuneam, dar avea un cazier destul de urât - 
da, furt, falsificare de cecuri, tot felul de lucruri. Plus două, 
cum le zice, cazuri de paternitate... Nu, nu vreau să zic 
asta, dar înţelegeţi ce vreau să spun. Când o fată urmează 
să aibă un copil - ştiţi, când se dă o hotărâre judecătorească 
şi îl fac pe individ să plătească. Lăsase două fete cu burta la 
gură înainte de asta. 

— Şi tânăra omorâtă era cu burta la gură? 

— Da, era. La început, când a fost găsit cadavrul, am 
crezut că era Nora Broad. Este vorba de nepoata doamnei 
Broad, de la moară. Se ştia că umbla cu mulţi. Dispăruse de 
acasă şi ea. Nimeni nu ştia unde se află. Aşa că atunci când 
a fost descoperit cadavrul, şase luni mai târziu, au crezut la 
început că era ea. 

— Şi nu era? 

— Nu, era cu totul altcineva. 

— Dar cadavrul ei a fost găsit până la urmă? 

— Nu. Bănuiesc că o să fie, la un moment dat, dar se crede 
că a fost aruncat în râu. Însă nu se ştie niciodată. Nu poţi să 
ştii ce iese la iveală când ari pământul. Odată am fost să văd 
comoara aceea - Lutton Loo, parcă, oare aşa se chema? 
Undeva în est. Fusese dezgropată de pe un teren arat. 
Foarte frumos. Nave de aur şi nave vikinge, tipsii de aur şi 
platouri uriaşe. Aşa că, nu se ştie niciodată. Oricând poţi să 
dai peste un cadavru, aşa cum poţi să dai peste un vas de 
aur. Şi poate să aibă o vechime de sute de ani, cum erau 


platourile alea, sau poate să fie un cadavru îngropat de trei, 
patru ani, aşa cum s-a întâmplat cu Mary Lucas, care era 
dispărută de patru ani. A fost găsită undeva lângă Reigate. 
Ah, toate lucrurile astea! E o viaţă tristă. Da, e o viaţă foarte 
tristă! Nu ştii niciodată ce te aşteaptă. 

— A mai fost şi o altă tânără care locuia aici, nu, şi care a 
fost ucisă, zise Miss Marple. 

— Vă referiţi la cadavrul considerat a fi al Norei Broad, 
dar care nu era al ei? Da. Am uitat cum o cheamă. Hope, 
Cred. Hope sau Charity. Un nume de genul ăsta, înţelegeţi 
la ce mă refer. În vremurile victoriene erau o mulţime de 
astfel de nume cu semnificaţie, dar nu prea se mai întâlnesc 
în ziua de azi. Locuia la Old Manor. Stătea aici de ceva 
vreme, după moartea părinţilor ei. 

— Părinţii ei au murit într-un accident, nu-i aşa? 

— Aşa e. Într-un accident de avion în drum spre Spania ori 
Italia, sau aşa ceva. 

— lar ea a venit să locuiască aici? Erau rude de-ale ei? 

— Nu ştiu dacă erau rude, dar doamna Glynne, cum o 
cheamă acum, am impresia că era bună prietenă cu mama 
fetei. Desigur, doamna Glynne era măritată şi locuia în 
străinătate, însă domnişoara Clotilde - asta e cea mai în 
vârstă, brunetă - ţinea tare mult la fată. A luat-o în 
străinătate, în Italia şi Franţa şi în tot felul de alte locuri, şi 
a dat-o la cursuri de dactilografie, stenografie, chiar şi la 
ore de artă. Domnişoara Clotilde are înclinații artistice. Da, 
ţinea tare mult la fată. A fost distrusă când a dispărut. Cu 
totul altfel decât domnişoara Anthea... 

— Domnişoara Anthea e cea mai tânără, nu? 

— Da. Nu tocmai întreagă la minte, zic oamenii. Un pic 
sărită de pe fix. Uneori o vezi plimbându-se şi vorbind 
singură, aruncându-şi capul pe spate într-un fel ciudat. 
Uneori copiii se sperie de ea. Se zice că e ciudata în 
anumite privinţe. Eu nu ştiu ce să zic. Într-un sat umblă tot 
felul de poveşti, nu? Şi unchiul lor care a locuit acolo înainte 
era un pic ciudat. Obişnuia să tragă cu revolverul în 


grădină. Nu avea vreun motiv anume. Era mândru de 
marca lui, zicea, ce marcă o fi fost aceea. 

— Dar domnişoara Clotilde nu e ciudată? 

— A, nu, ea e foarte deşteaptă. Ar fi vrut să meargă la 
universitate, însă a trebuit să aibă grijă de mama ei care 
era invalidă de multă vreme. Dar ţinea tare mult la 
domnişoara... Cum o cheamă?... Faith. 'Ținea tare mult la ea 
şi o trata ca pe o fiică. Şi apoi, iată că a apărut acest tânăr 
cum îl cheamă, Michael, am impresia, şi într-o zi fata a 
dispărut pur şi simplu, fără să spună un cuvânt nimănui. Nu 
ştiu dacă domnişoara Clotilde ştia că fata era cu burta la 
gură. 

— Dar dumneavoastră ştiaţi. 

— Ah, eu am multă experienţă. De obicei îmi dau seama 
când o fată e aşa. Este destul de evident. Nu e vorba numai 
de forma corpului, poţi să-ţi dai seama după privire, după 
felul cum merge şi cum stă jos, după accesele de greață 
care apar din când în când, după ameţeala care o apucă 
uneori. A, da, mi-am zis, iată încă una. Domnişoara Clotilde 
a trebuit să meargă să identifice cadavrul. Asta aproape a 
distrus-o. A fost cu totul altă femeie, multe săptămâni după 
aceea. Chiar o iubea pe fată. 

— Şi cealaltă - domnişoara Anthea? 

— E destul de ciudat, ştiţi, însă mi s-a părut că părea 
cumva încântată, de parcă... Da, de parcă se bucura. Nu eo 
idee prea plăcută, nu? Fata fermierului Plummer era aşa. 
Obişnuia mereu să meargă să vadă cum erau sacrificați 
porcii. Îi făcea plăcere. Într-o familie se petrec lucruri tare 
ciudate. 

Miss Marple îşi luă rămas-bun, văzu că mai are încă zece 
minute de pierdut şi trecu pe la oficiul poştal. Poşta şi 
magazinul general din Jocelyn St Mary se găseau chiar 
lângă Market Square. 

Miss Marple intră în clădire, cumpără câteva timbre, se 
uită la nişte vederi, apoi îşi întoarse atenţia spre câteva 
cărţi broşate. O femeie între două vârste, cu o faţă cam 


acră, se afla în spatele tejghelei. O ajută pe Miss Marple să 
scoată o carte din suportul de sârmă în care se găseau 
acestea. 

— Uneori se mai înţepenesc, explică ea. Oamenii nu le pun 
înapoi aşa cum trebuie. 

În acel moment nu mai era nimeni în încăpere. Miss 
Marple se uită cu dezgust la coperta pe care era înfăţişată o 
fată dezbrăcată, cu urme de sânge pe faţă şi cu un ucigaş 
sinistru aplecându-se asupra ei, cu un cuţit însângerat în 
mână. 

— Doamne, chiar nu-mi plac ororile care apar în ziua de 
azi. 

— Cam exagerează cu unele dintre copertele astea, nu-i 
aşa? Fu de acord doamna Vinegar. Nu sunt pe gustul 
tuturor. În ziua de azi, oamenii sunt înclinați spre violenţă. 

Miss Marple scoase o altă carte. 

— Ce i s-a întâmplat lui Baby Jane, citi ea. Oh, Doamne, 
trăim într-o lume tare tristă! 

— Da, ştiu. Am văzut ieri în ziar că o femeie şi-a lăsat 
bebeluşul lângă un magazin, iar altcineva a venit şi a plecat 
cu căruciorul. Şi fără nici un motiv aparent. Poliţia a găsit 
copilul. Toţi par să spună acelaşi lucru, indiferent că fură 
din magazin sau fură un copil. Nu ştiu ce i-a apucat, asta 
spun. 

— Poate chiar nu ştiu, sugeră Miss Marple. 

Doamna Vinegarl2 păru şi mai acră. 

— Mi-e greu să cred una ca asta. 

Miss Marple privi în jur - oficiul poştal era încă pustiu - şi 
se îndreptă spre fereastră. 

— Dacă nu sunteţi prea ocupată, mă gândeam dacă aţi 
putea să-mi răspundeţi la o întrebare, zise Miss Marple. Am 
făcut o mare prostie. În ultimii ani fac atât de multe greşeli. 
Aveam un pachet de trimis unei organizaţii caritabile. Le- 
am trimis haine - pulovere şi hăinuţe de copii - am făcut un 
colet, am pus adresa şi l-am expediat - şi de-abia azi- 
dimineaţă mi-a trecut brusc prin minte că am scris o adresă 


greşită. Bănuiesc că nu se ţine vreo evidenţă cu adresele la 
care sunt trimise pachetele, însă mă gândeam că poate 
cineva îşi aminteşte din întâmplare. Adresa pe care voiam s- 
o pun era Asociaţia de Binefacere Thames Side and The 
Dockyards. 

Doamna Vinegar avea o expresie chiar amabilă, 
impresionată de incapacitatea incontestabilă a lui Miss 
Marple şi de starea ei generală de senilitate şi nesiguranţă. 

— L-aţi adus chiar dumneavoastră? 

— Nu. Stau la Old Manor, şi una dintre surori, cred că 
doamna Glynne, a zis că ea sau sora ei îl va aduce la poştă. 
Foarte amabil din partea ei... 

— Staţi să văd. A fost marţi, nu? Nu doamna Glynne l-a 
adus, ci cea mai tânără dintre surori, domnişoara Anthea. 

— Da, da, cred că era în ziua aceea... 

— Îmi amintesc destul de bine. Era o cutie destul de mare 
şi de o greutate moderată. Dar adresa nu era cea pe care 
aţi pomenit-o - Asociaţia Dockyard - căci nu-mi amintesc 
ceva de genul ăsta. Era pentru reverendul Matthews - The 
East Ham Women and Children's Woollen Clothing Appeal. 

— A, da. Miss Marple pocni din palme exprimându-şi 
uşurarea. Ce deştept din partea dumneavoastră - acum 
înţeleg cum am ajuns să fac asta. De Crăciun chiar am 
trimis nişte lucruri la societatea East Ham ca răspuns la un 
apel special pentru haine împletite, aşa că trebuie să fi 
copiat adresa greşită. Puteţi să o repetaţi? 

Notă cu grijă adresa într-un carneţel. 

— Dar mi-e teamă că pachetul a plecat deja... 

— A, da, însă pot să le scriu şi să le explic că am făcut o 
greşeală, apoi să îi rog să trimită pachetul la Asociaţia 
Dockyard. Vă mulţumesc tare mult. 

Miss Marple ieşi din oficiul poştal. 

Doamna Vinegar scoase nişte timbre pentru următorul 
client, remarcând încet către o colegă: 

— E zăpăcită de tot, biata de ea. Cred că tot timpul face 
astfel de încurcături. 


leşind din clădirea poştei, Miss Marple dădu peste Emlyn 
Price şi Joanna Crawford. 

Joanna, remarcă Miss Marple, era palidă şi părea 
supărată. 

— Trebuie să depun mărturie, spuse ea. Nu ştiu - oare ce 
o să mă întrebe? Îmi e atât de teamă. Mie... Chiar nu-mi 
place. l-am spus sergentului de politie, i-am zis ce am 
crezut că am văzut. 

— Nu-ţi face griji, Joanna, o linişti Emlyn Price. Este doar 
ancheta judecătorului de instrucţie. Este un om amabil, 
doctor, am impresia. O să-ţi pună câteva întrebări şi tu o să 
spui ce ai văzut. 

— Dar şi tu ai văzut, zise Joanna. 

— Da, aşa e, fu de acord Emlyn. Cel puţin am văzut că era 
cineva acolo sus. Lângă stânci. Haide, Joanna. 

— Au venit şi ne-au percheziţionat camerele de la motel, 
spuse Joanna. Ne-au cerut voie, însă aveau un mandat de 
percheziţie. S-au uitat în camerele noastre şi printre 
lucrurile din bagaje. 

— Cred că voiau să descopere acel pulover cu carouri pe 
care l-aţi descris. Oricum, nu cred că aveţi de ce să vă faceţi 
griji. Dacă aţi fi avut un pulover roşu cu negru, nu aţi fi 
vorbit despre asta, nu? Era negru cu roşu, nu? 

— Nu ştiu, răspunse Emlyn Price. Nu prea ştiu culorile 
foarte bine. Cred că era o culoare strălucitoare. Asta e tot 
ce ştiu. 

— Nu au găsit aşa ceva, spuse Joanna. La urma urmelor, 
niciunul dintre noi nu are prea multe haine. Nu îţi aduci 
mult bagaj când mergi într-o excursie cu autocarul. Nu s-a 
descoperit nimic de genul ăsta printre lucrurile cuiva. Nu 
am văzut pe nimeni - din grupul nostru, bineînţeles - 
purtând aşa ceva. Nu până acum. Iu ai văzut? 

— Nu, dar băânuiesc - nu ştiu că ar trebui să ştiu dacă am 
văzut, răspunse Emlyn Prince. Nu prea deosebesc roşul de 
verde. 


— Da, eşti un pic daltonist, nu-i aşa? Replică Joanna. Am 
observat asta zilele trecute. 

— Ce vrei să spui, că ai observat? 

— Eşarfa mea roşie. Te-am întrebat dacă ai văzut-o şi ai 
spus că ai văzut una verde pe undeva şi mi-ai adus-o pe cea 
roşie. O lăsasem în sufragerie. Dar nu ştiai că era roşie. 

— Ei bine, nu mai spune că sunt daltonist. Nu-mi place, îi 
sperie oarecum pe oameni. 

— Bărbaţii sunt mai des daltonişti decât femeile, zise 
Joanna. E una dintre chestiile alea care au legătură cu 
sexul, adăugă ea, cu un aer erudit. Ştii, trece prin femeie şi 
se manifestă la bărbat. 

— După cum o zici, parcă am pojar, răspunse Emlyn Price. 
lată că am ajuns. 

— Nu pare să te deranjeze, spuse Joanna în timp ce urcau 
scările. 

— Păi nu prea mă deranjează. Nu am participat niciodată 
la o anchetă. Lucrurile sunt destul de interesante când le 
faci pentru prima dată. 

II 

Doctorul Stokes era un bărbat de vârstă mijlocie cu păr 
cărunt şi ochelari. La început fu prezentată declaraţia 
poliţiştilor, probele medicale cu detalii tehnice privind 
rănile care provocaseră moartea. Doamna Sandbourne 
oferi amănunte referitoare la turul cu autocarul, la 
expediţia aranjată pentru acea după-amiază şi explicaţii 
despre cum se întâmplase nenorocirea. Domnişoara 
Temple, afirmă ea, deşi nu mai era tânără, mergea cu un 
pas vioi. Grupul se deplasa pe o cărare bine cunoscută, care 
mergea de-a lungul dealului şi urca încet spre biserica 
Moorland, construită în epoca elisabetană, deşi ulterior 
fusese reparată şi mărită. Pe o culme alăturată se afla ceea 
ce se numea Monumentul Bonaventure. Era o ascensiune 
destul de abruptă şi oamenii mergeau fiecare în ritmul lui. 
Cei mai tineri deseori alergau sau mergeau înainte şi 
ajungeau la destinaţie mult mai repede decât ceilalţi. Cei 


mai în vârstă mergeau la pas mai încet. Chiar ea stătea de 
obicei la coada grupului ca să poată - dacă era necesar - să 
le sugereze celor obosiţi să se întoarcă, dacă voiau. 
Domnişoara Temple, mai spuse ea, stătuse de vorbă cu 
domnul şi doamna Butler şi, deşi avea peste şaizeci de ani, 
fusese un pic iritată de ritmul lor lent şi atunci o luase 
înainte rapid, distanţându-se de ceilalţi. Avea obiceiul să-şi 
piardă răbdarea când trebuia să-i aştepte prea mult pe 
oameni s-o prindă din urmă şi prefera să meargă în ritmul 
propriu. Auziseră un strigăt, şi ea şi ceilalţi alergaseră spre 
locul respectiv, făcuseră o curbă pe cărare şi o găsiseră pe 
domnişoara Temple zăcând întinsă la pământ. Un bolovan 
mare, desprins de pe coasta de deasupra, unde mai erau 
alţii asemenea, trebuie să se fi rostogolit în jos şi s-o fi lovit 
pe domnişoara Temple pe când aceasta mergea pe cărarea 
de dedesubt. Un accident teribil de nefericit şi de tragic. 

— Nu aveţi idee dacă nu a fost altceva decât un accident? 

— Nu. Chiar nu-mi dau seama cum ar fi putut fi altceva 
decât un accident. 

— Nu aţi văzut pe nimeni pe deal? 

— Nu. Aceea era poteca principală pe deal, dar, desigur, 
oamenii se plimbă pe culme. Nu am văzut pe nimeni 
deosebit în acea după-amiază. 

Apoi fu chemată Joanna Crawford. După ce îşi spuse 
numele şi vârsta, doctorul Strokes o întrebă: 

— Dumneavoastră nu mergeaţi cu restul grupului? 

— Nu, noi am părăsit poteca. Am urcat puţin mai mult pe 
coamă. 

— Eraţi însoţită de cineva? 

— Da, de Emlyn Price. 

— Nu mai era nimeni altcineva cu dumneavoastră? 

— Nu. Stăteam de vorbă şi ne uitam din când în când la 
flori. Erau mai neobişnuite, şi Emlyn e interesat de 
botanică. 

— Ceilalţi din grup nu vă mai vedeau? 


— Nu tot timpul. Ei mergeau pe poteca principală - ceva 
mai jos de noi, adică. 

— Aţi văzut-o pe domnişoara lemple? 

— Cred că da. Mergea înaintea celorlalţi şi cred că am 
văzut-o luând o curbă în faţa lor, după care nu am mai zărit- 
o din cauză că dealul o ascundea. 

— Aţi văzut pe cineva plimbându-se mai sus de 
dumneavoastră pe deal? 

— Da. Sus printre mulţi bolovani. Există un fel de zonă mai 
mare plină cu stânci sus pe deal. 

— Da, făcu doctorul Stokes, ştiu la ce vă referiţi. Sunt 
stânci mari de granit. Oamenii le spun Berbecii sau uneori 
Berbecii Cenugşii. 

— Probabil că de la distanţă seamănă cu nişte oi, însă noi 
nu eram chiar atât de departe de ei. 

— Şi aţi văzut pe cineva acolo? 

— Da. Cineva aflat oarecum în mijlocul bolovanilor, 
sprijinindu-se de ei. 

— Adică împingându-i? 

— Da. Aşa am avut impresia şi chiar m-am întrebat de ce. 
Părea să împingă un bolovan aflat lângă margine. Erau atât 
de mari şi de grei, încât părea imposibil să îi clinteşti. Dar 
bolovanul pe care persoana respectivă îl împingea părea să 
se balanseze. 

— Credeţi că persoana era femeie sau bărbat, domnişoară 
Crawford? 

— Bănuiesc că am crezut că e bărbat, dar nu m-am gândit 
la momentul respectiv. Persoana purta pantaloni şi un 
pulover, genul de pulover bărbătesc cu guler polo. 

— Ce culoare avea puloverul? 

— Un fel de roşu aprins cu negru, în carouri. Avea părul 
destul de lung, cam ca o femeie, şi o beretă, însă ar fi putut 
fi şi bărbat. 

— Sigur că ar fi putut, rosti doctorul Stokes, cam sec. E 
cam greu în ziua de azi să identifici un bărbat sau o femeie 
după păr. Apoi continuă: Şi ce s-a întâmplat în continuare? 


— Ei bine, bolovanul a început să se rostogolească. S-a 
rostogolit peste margine şi a început să prindă viteză. I-am 
şi spus lui Emlyn: „Oh, o să se ducă până jos în vale”. Apoi 
am auzit un fel de bufnitură şi mi s-a părut că aud şi un 
strigăt venind de jos, însă m-am gândit că mi s-a părut. 

— Şi apoi? 

— A, am alergat şi am dat un ocol ca să vedem ce s-a 
întâmplat cu bolovanul. 

— Şi ce aţi văzut? 

— Am zărit bolovanul jos pe cărare şi un trup sub el - iar 
oamenii veneau de după coastă. 

— Doamna Temple a fost cea care a scos strigătul? 

— Cred că ea trebuie să fi fost. Sau ar fi putut fi unul 
dintre ceilalţi care a venit de după coastă. Oh! A fost oribil. 

— Da, sunt convins. Ce s-a întâmplat cu persoana pe care 
aţi văzut-o pe culme? Bărbatul sau femeia în pulover negru 
cu roşu? Acea siluetă mai era printre stânci? 

— Nu ştiu. Nu m-am mai uitat în sus. Eram... Eram 
preocupată să mă uit la accident şi să alerg jos să văd dacă 
pot să ajut cu ceva. Cred că m-am mai uitat o dată în sus, 
dar nu se mai vedea nimeni. Numai stâncile. Erau o 
mulţime de contururi şi cineva se putea ascunde foarte uşor 
vederii. 

— Ar fi putut fi cineva din grupul dumneavoastră? 

— A, nu, sunt sigură că nu era unul dintre noi. Mi-aş fi dat 
seama fiindcă aş fi recunoscut hainele. Sunt convinsă că 
nimeni nu avea un pulover negru cu roşu. 

— Mulţumesc, domnişoară Crawford. 

Emlyn Price fu următorul chemat. Povestea lui fu practic 
identică cu cea a Joannei. 

Probele suplimentare nu valorau prea mult. 

Judecătorul de instrucţie concluziona că nu existau 
suficiente dovezi pentru a stabili cum murise Elizabeth 
Temple şi suspenda ancheta pentru două săptămâni. 

Capitolul 17. Miss Marple face o vizită. 

I 


Pe drumul de întoarcere de la anchetă spre Mistreţul de 
Aur de-abia dacă schimbară o vorbă. Profesorul Wanstead 
mergea alături de Miss Marple şi, cum ea nu mergea foarte 
repede, rămaseră uşor în urma celorlalţi. 

— Ce se va întâmpla acum? Întrebă Miss Marple în cele 
din urmă. 

— Vă referiţi din punct de vedere legal, sau cu noi? 

— Cred că ambele, răspunse Miss Marple, fiindcă un fapt îl 
va afecta în mod sigur pe celălalt. 

— Probabil poliţia va mai face câteva cercetări, din ceea ce 
a rezultat în urma mărturiilor acestor doi tineri. 

— Da. 

— Vor mai fi necesare şi alte investigaţii. Era de aşteptat 
ca ancheta asta să fie suspendată. Nu credea nimeni că azi 
judecătorul va da verdictul de moarte accidentală. 

— Nu, înţeleg asta. Ce părere aveţi despre mărturia lor? 
Întreba Miss Marple. 

Profesorul Wanstead îi aruncă o privire rapidă pe sub 
sprâncenele stufoase. 

— Aveţi vreo idee despre subiectul ăsta, Miss Marple? 
Vocea lui era insinuantă. Desigur, continuă el, ştiam 
dinainte ce aveau să spună. 

— Da. 

— De fapt, voiaţi să aflaţi ce părere am despre ei, despre 
ce cred ei în legătură cu toată povestea asta. 

— A fost interesant, zise Miss Marple. Foarte interesant. 
Puloverul cu carouri roşu cu negru. Este un amănunt destul 
de important, nu credeţi? Destul de şocant? 

— Da, exact. Îi aruncă încă o privire pe sub sprâncene. Şi 
ce vă sugerează asta? 

— Cred că acea descriere ar putea să ne dea un indiciu 
valoros, zise Miss Marple. 

Ajunseseră la Mistreţul de Aur. Era numai 12.30 şi doamna 
Sandbourne propuse să se servească o băutură înainte de 
prânz. În vreme ce consumau sherry, suc de roşii şi alte 


băuturi, doamna Sandbourne începu să facă diverse 
anunţuri. 

— Am ascultat sfatul domnului judecător şi al inspectorului 
Douglas. Întrucât probele medicale sunt complete, va avea 
loc la biserică o slujbă memorială la ora 11.00, mâine- 
dimineaţă. O să fac toate aranjamentele cu domnul 
Courtney, vicarul de aici. În ziua următoare cred că ar fi 
bine să ne reluăm turul. Programul va fi uşor modificat, căci 
am pierdut trei zile, dar cred că poate fi reorganizat în linii 
mai simple. Am auzit că unul sau doi membri ai grupului 
nostru ar prefera să se întoarcă la Londra, probabil cu 
trenul. Înţeleg ce i-a determinat să facă asta şi nu aş vrea să 
încerc să vă influenţez în vreun fel. Acest deces a fost o 
întâmplare foarte tristă. Nu pot să cred că moartea 
domnişoarei Temple a fost altceva decât un accident. S-au 
mai întâmplat şi altădată astfel de lucruri pe acea potecă, 
deşi de data asta nu par să fi existat condiţii geologice sau 
atmosferice care să fi provocat căderea. Cred că sunt 
necesare investigaţii mai amănunțite. Desigur, este posibil 
să fi existat vreun excursionist care să fi împins fără vreun 
gând rău acei bolovani, fără să-şi dea seama că fapta lui 
putea reprezenta un pericol pentru o persoană care se 
plimba mai jos. Dacă asta s-a întâmplat, şi acea persoană o 
să apară să-şi mărturisească fapta, lucrurile se vor lămuri 
destul de repede, însă nu putem fi siguri în acest moment 
că acest lucru chiar o să se întâmple. Mi se pare puţin 
probabil ca răposata domnişoară Temple să fi avut vreun 
duşman sau cineva să fi dorit să-i facă vreun rău. Eu propun 
să nu mai discutăm despre accident. Se vor face investigaţii 
de către autorităţile locale a căror treabă chiar asta este. 
Bănuiesc că ne dorim cu toţii să participăm la slujba 
memorială de mâine de la biserică. lar după aceea, în 
continuarea turului, sper că ne putem distrage atenţia de la 
şocul pe care l-am suferit. Mai sunt încă de văzut nişte case 
celebre şi interesante, precum şi nişte peisaje minunate. 


La scurt timp, fu anunţat prânzul şi subiectul fu 
abandonat. Adică, nu a mai fost abordat deschis. După 
masă, în vreme ce îşi luau cafeaua în hol, oamenii începură 
să se strângă în grupuleţe ca să discute despre viitoarele 
aranjamente. 

— Vă continuaţi excursia? O întrebă profesorul Wanstead 
pe Miss Marple. 

— Nu, replică ea, pe un ton gânditor. Nu. Cred... Ceea ce 
s-a întâmplat mă face să cred că ar trebui să mai rămân aici 
o vreme. 

— La Mistreţul de Aur sau la Old Manor? 

— Asta depinde dacă mai primesc vreo invitaţie de amă 
întoarce la Old Manor. Nu aş vrea să propun eu lucrul ăsta 
fiindcă invitaţia iniţială a fost pentru cele două nopţi în care 
turul urma să poposească în zonă. Cred că poate ar fi mai 
bine să rămân la Mistreţul de Aur. 

— Nu aveţi chef să vă întoarceţi la St Mary Mead? 

— Încă nu, răspunse Miss Marple. Cred că mai sunt vreo 
două, trei lucruri pe care trebuie să le fac aici. Unul l-am şi 
făcut deja. Întâlni privirea întrebătoare a profesorului. Dacă 
dumneavoastră vă continuaţi drumul cu restul grupului, o 
să vă spun la ce m-am gândit şi o să vă propun o mică 
investigaţie paralelă care ar putea fi utilă. Celălalt motiv 
pentru care doresc să rămân o să vi-l comunic ceva mai 
târziu. Există anumite investigaţii, pe plan local, pe care aş 
vrea să le fac. S-ar putea să nu ducă nicăieri, aşa că ar fi 
bine să nu zic nimic de ele acum. lar dumneavoastră? 

— Aş vrea să mă întorc la Londra. Mă aşteaptă destule 
treburi acolo. Dacă nu cumva v-aş putea fi de ajutor aici... 

— Nu, răspunse Miss Marple, nu cred. Bănuiesc că şi 
dumneavoastră aveţi propriile cercetări de făcut. 

— Am venit în excursia asta ca să vă întâlnesc, Miss 
Marple. 

— lar acum că m-aţi cunoscut şi ştiţi ce ştiu, sau practic tot 
ce ştiu, aveţi alte lucruri de făcut. Înţeleg asta. Dar înainte 


să plecaţi, cred că mai sunt nişte chestiuni care ar putea fi 
de folos, ar putea avea un rezultat. 

— Înţeleg. Aveţi nişte idei. 

— Îmi amintesc ce mi-aţi spus. 

— Poate că aţi simţit izul răului? 

— Este dificil să ştii ce înseamnă cu exactitate să fie ceva 
rău în atmosferă, zise Miss Marple. 

— Însă simţiţi că e ceva rău în atmosferă? 

— A, da, foarte clar. 

— Şi mai ales de la moartea domnişoarei Temple care, 
desigur, nu a fost doar un accident, indiferent de ce speră 
doamna Sandbourne. 

— Nu, nu a fost un accident, replică Miss Marple. Ceea ce 
nu cred că v-am spus este că domnişoara Temple mi-a zis 
odată că se afla în pelerinaj. 

— Interesant, făcu profesorul Wanstead. Da, interesant. V- 
a spus şi ce fel de pelerinaj era, unde sau pentru cine? 

— Nu, zise Miss Marple. Dacă ar mai fi trăit un pic şi nu ar 
fi fost atât de slăbită, poate că mi-ar fi spus. Dar, din 
nefericire, moartea a sosit un pic prea devreme. 

— Deci nu mai aveţi nici o idee despre acest subiect. 

— Nu. Doar un sentiment de siguranţă că pelerinajului ei i- 
a fost pus capăt cu rea intenţie. Cineva a vrut s-o oprească 
să nu ajungă acolo unde se ducea sau să facă ceea ce avea 
de gând să facă. Nu putem spera decât că şansa sau 
providenţa va arunca lumină asupra acestei întâmplări. 

— De aceea mai rămâneţi aici? 

— Nu numai de asta, spuse Miss Marple. Vreau să aflu mai 
multe despre o tânără pe nume Nora Broad. 

— Nora Broad. 

Profesorul Wanstead părea oarecum nedumerit. 

— Cealaltă fată care a dispărut cam în aceeaşi perioadă cu 
Verity Hunt. Ţineţi minte că mi-aţi pomenit despre asta. O 
fată care avea mulţi iubiţi şi era, după câte am înţeles, 
foarte dornică să aibă iubiţi. O fată nesăbuită, dar se pare, 
foarte atrăgătoare pentru sexul opus. Cred că dacă aflu 


ceva mai multe despre ea s-ar putea să-mi fie de folos în 
investigaţiile mele. 

— Cum doriţi, atunci, inspectore Marple, replică 
profesorul Wanstead. 

II 

Slujba avu loc în dimineaţa următoare. Toţi participanţii la 
excursie erau prezenţi. Miss Marple privi în jur prin 
biserică. Se aflau acolo şi câţiva localnici. Doamna Glynne 
era însoţită de sora ei Clotilde. Sora cea mai tânără, 
Anthea, nu participa. Mai erau vreo doi, trei oameni din sat, 
care probabil nu o cunoscuseră pe domnişoara Temple, dar 
veniseră dintr-o curiozitate morbidă legată de ceea ce se 
zvonea, cum că ar fi fost vorba de o crimă. Se afla acolo şi 
un preot în vârstă, de peste 70 de ani, după părerea lui 
Miss Marple, cu jambiere şi o coamă de păr alb care îi 
dădea un aspect nobil. Era uşor invalid şi îi era greu şi să 
îngenuncheze, şi să se ridice. Avea un chip frumos şi Miss 
Marple se întrebă cine era. Vreun vechi prieten de-al lui 
Elizabeth Temple, bănuia, care venise de la mare depărtare 
ca să participe la slujbă? 

leşind din biserică, Miss Marple schimbă câteva vorbe cu 
colegii de călătorie. Acum ştia destul de bine cine ce făcea. 
Familia Butler se întorcea la Londra. 

— l-am zis lui Harry că nu mai pot merge în continuare, 
spuse doamna Butler. Ştiţi, mă simt de parcă în orice 
moment am putea da un colţ şi cineva să ne împuşte sau să 
arunce cu o piatră în noi. Cineva care are un cui împotriva 
turului Famous Houses din Anglia. 

— Haide, mami, haide, făcu domnul Butler, nu-ţi lăsa 
imaginaţia să o ia razna! 

— Păi nu se ştie niciodată în ziua de azi. Cu toate răpirile şi 
jafurile şi toate cele, nu mă mai simt nicăieri în siguranţă. 

Bătrânele domnişoare Lumley şi Bentham continuau turul, 
cu toate că îngrijorările nu le fuseseră risipite. 

— Am plătit foarte mult pentru acest tur şi e păcat să 
pierdem o parte din el doar fiindcă s-a întâmplat un 


accident nefericit. Aseară l-am sunat pe un vecin foarte bun 
o să aibă grijă de pisici, aşa că nu avem de ce să ne facem 
griji. 

Pentru domnişoara Lumley şi pentru domnişoara Bentham 
avea să rămână un accident. Se hotărâseră că era mai 
confortabil în felul acesta. 

Şi doamna Riseley-Porter îşi continua turul. Colonelul şi 
doamna Walker erau hotărâți că nimic nu avea să-i facă să 
rateze vizitarea unei rare colecţii de fucsia, programată 
pentru a treia zi. Jameson, arhitectul, era mânat de dorinţa 
de a vedea anumite clădiri care îl interesau în mod 
deosebit. Totuşi, domnul Caspar se întorcea cu trenul, iar 
domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow păreau 
nehotărâte. 

— Se pot face plimbări plăcute în zonă, zise domnişoara 
Cooke. Cred că o să mai stăm o vreme la Mistreţul de Aur. 
Şi dumneavoastră o să faceţi acelaşi lucru, nu, Miss 
Marple? 

— Cred că da, replică Miss Marple. Nu prea mai am chef 
să continui călătoria. Probabil că o zi sau două de odihnă 
mă vor ajuta după cele întâmplate. 

După ce grupul se risipi, Miss Marple o luă, discret, pe un 
drum anume. Din geantă scoase o foaie ruptă din carneţelul 
ei pe care notase două adrese. Prima era a unei doamne 
Blackett, care avea o căsuţa aranjată, cu grădina, aflată la 
capătul unui drum care cobora spre vale. O femeie micuță 
şi plăcută deschise uşa. 

— Doamna Blackett? 

— Da, doamnă, eu sunt. 

— Mă întrebam dacă pot sta de vorbă cu dumneavoastră 
câteva minute. Tocmai vin de la slujba şi mă simt cam 
ameţită. Aş putea să mă aşez puţin? 

— Oh, Doamne! Oh, scuzaţi-mă, intraţi, doamnă, intraţi. E 
în regulă. Veniţi să staţi aici. O să vă aduc un pahar de apă - 
sau aţi prefera nişte ceai? 


— Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple, un pahar cu apă 
o să mă facă să-mi vin în fire. 

Doamna Blackett se întoarse cu un pahar cu apă şi cu 
perspectiva plăcută de a discuta despre boli, amețeli şi alte 
lucruri de felul acesta. 

— Ştiţi, am un nepot la fel. Nu ar trebui să fie aşa la vârsta 
lui, nu are cu mult peste cincizeci de ani, dar din când în 
când are brusc amețeli şi dacă nu se aşază de îndată, leşină 
pe loc. Este îngrozitor. Îngrozitor. Şi se pare că doctorii nu 
sunt în stare să facă nimic în privinţa asta. Poftim paharul 
cu apă. 

— Ah, făcu Miss Marple sorbind, mă simt mult mai bine. 

— Aţi fost, nu-i aşa, la slujba bietei doamne căreia i s-a 
făcut felul, după cum spun unii, sau care a avut un accident, 
după cum spun alţii. Eu spun de fiecare dată că e pur şi 
simplu un accident. Dar toate anchetele astea şi judecătorii 
de instrucţie fac întotdeauna să pară că e vorba de vreo 
faptă criminală. 

— A, da, fu de acord Miss Marple. Mi-a părut atât de rău 
să aud că atât de multe lucruri de felul ăsta s-au petrecut în 
trecut. Am auzit multe despre o fată pe nume Nora. Nora 
Broad, am impresia. 

— A, Nora, da. Ei bine, era fiica verişoarei mele. Da. S-a 
întâmplat cu multă vreme în urmă. A plecat şi nu s-a mai 
întors. Fetele astea, nimic nu le reţine. De multe ori i-am 
spus lui Nancy Broad - asta e verişoara mea: „Eşti plecată 
la muncă toată ziua, şi ce face Nora? Ştii că e genul căreia îi 
plac băieţii. Ei bine, o să intre în bucluc. Să vezi tu dacă n-o 
să fie aşa”. Şi am avut dreptate. 

— Vreţi să spuneţi că...?! 

— Ah, buclucul obişnuit. Da, a rămas cu burta la gură. Nu 
cred însă că verişoara mea Nancy a ştiut. Dar, normal, eu 
am şaizeci şi cinci de ani şi ştiu cum se petrec lucrurile şi 
cum arată o fată care a păţit un asemenea necaz. Şi cred că 
ştiu şi cine era tatăl, dar nu sunt sigură. S-ar putea să mă fi 


înşelat, fiindcă el a continuat să locuiască acolo şi a fost 
destul de afectat când Nora a dispărut. 

— Nora a plecat, nu? 

— Da, a acceptat să fie dusă cu maşina de cineva - un 
necunoscut. Atunci a fost ultima dată când a fost văzută. Am 
uitat acum marca maşinii. Avea un nume ciudat. Audit sau 
ceva de genul ăsta. Oricum, fusese văzută o dată sau de 
două ori în acea maşină. Şi a plecat cu ea. S-a zis că exact 
cu aceeaşi maşină obişnuia să meargă şi fata aceea care a 
fost omorâtă. Dar nu cred că acelaşi lucru s-a întâmplat şi 
cu Nora. Dacă Nora ar fi fost omorâtă, cadavrul ar fi apărut 
până acum. Nu credeţi? 

— Probabil, răspunse Miss Marple. Era o fată care avea 
rezultate bune la şcoală? 

— A, nu, deloc. Era leneşă şi nici n-o prea ducea mintea. 
Nu. Nu au preocupat-o decât băieţii, de la vârsta de 12 ani. 
Cred că în cele din urmă a fugit cu cineva pentru 
totdeauna. Însă nu a spus nimănui nimic. Nu a trimis nici 
măcar o carte poştală. Cred că a fugit cu cineva care i-a 
promis diverse lucruri. O altă fată pe care o ştiam - dar asta 
s-a întâmplat când eram eu tânără - a fugit cu un african. I- 
a zis tatălui ei că tatăl lui era şah. Ciudat cuvânt, dar cred 
că era şah. Undeva în Africa sau Algeria. Da, era în Algeria, 
undeva pe acolo. lar ea urma să aibă lucruri minunate. 
Tatăl băiatului avea şase cămile, o adevărată herghelie de 
cai, şi ea urma să locuiască într-o casă frumoasă, cu covoare 
pe pereţi - mi se pare un loc ciudat unde să pui covoarele. 
Şi a plecat cu el. După care s-a întors trei ani mai târziu. 
Da. Dusese o viaţă îngrozitoare. De fapt, ei trăiau într-o 
căsuţă groaznică de pământ. Da, şi nu aveau altceva de 
mâncare decât ceva numit cuşcuş - eu am crezut mereu că 
asta e un fel de lăptucă, dar se pare că nu e. Seamănă mai 
mult cu budinca de griş. Da, a fost îngrozitor. Iar în final, el 
nu a mai avut trebuinţă de ea şi a divorţat. Eli-a zis că 
trebuie doar să spună de trei ori: „Divorţez de tine”, şi asta 
a şi făcut şi a dus-o la un soi de societate care a preluat-o şi 


i-a plătit drumul înapoi în Anglia. Şi asta a fost tot. Ah, dar 
asta s-a întâmplat acum treizeci sau patruzeci de ani. Însă 
povestea cu Nora s-a petrecut cu şapte sau opt ani în urmă. 
Dar eu tot mă aştept să se întoarcă din zi în zi, după ce şi-a 
învăţat lecţia şi a descoperit că toate aceste promisiuni 
minunate nu fac multe parale. 

— Avea pe cineva la care să se ducă aici, în afară de mama 
ei, verişoara dumneavoastră? Cineva care... 

— A, multa lume era bună cu ea. Erau cei de la Old Manor. 
Doamna Glynne nu era acolo pe vremea aceea, însă 
domnişoara Clotilde era întotdeauna bună cu fetele de la 
şcoală. Da, i-a dat Norei multe cadouri drăguţe. I-a dăruit o 
eşarfă frumoasă şi o dată chiar o rochie drăguță. Foarte 
frumoasă chiar. Era o rochie de vară, din mătase. Da, era 
foarte amabilă domnişoara Clotilde. A încercat să o facă pe 
Nora să fie mai interesată de şcoală. Multe lucruri de felul 
ăsta. A sfătuit-o să nu mai ducă viaţa pe care o ducea 
fiindcă... Ei bine, nu vreau să spun asta, fiindcă e totuşi fiica 
verişoarei mele, însă Nora avea un comportament groaznic 
în ceea ce-i privea pe băieţi. Oricine o putea agăța. Aş zice 
că în final tot pe străzi ajungea. Nu cred că ar fi avut alt 
viitor. Nu-mi place să spun lucrurile astea, însă ăsta-i 
adevărul. Oricum, e mai bine decât să fie omorâtă ca 
domnişoara Hunt, care locuia la Old Manor. A fost o 
întâmplare plină de cruzime. Au crezut că a fugit cu cineva, 
iar poliţia şi-a dat interesul. Au tot pus întrebări şi i-a pus pe 
tinerii care fuseseră cu fata să-i ajute cu ancheta şi altele 
asemenea. Au fost Geoffrey Grant, şi Billy Thompson, şi 
Harry Ladford. Niciunul nu avea vreo slujbă - deşi erau 
destule dacă ar fi vrut să-şi ia vreuna. Pe vremea mea, altfel 
stăteau lucrurile. Fetele se purtau cuviincios, iar băieţii 
ştiau că trebuie să meargă să muncească dacă voiau să facă 
ceva în viaţă. 

Miss Marple mai schimbă câteva cuvinte, apoi spuse că îşi 
revenise complet, îi mulţumi doamnei Blackett şi plecă. 

Următoarea vizită fu la o fată care planta lăptuci. 


— Nora Broad? A, nu mai era de ani buni în sat. A fugit cu 
cineva. Era înnebunită după băieţi. Întotdeauna m-am 
întrebat ce s-a ales de ea. Vreţi s-o vedeţi dintr-un motiv 
anume? 

— Am 0 scrisoare de la o prietenă din străinătate, minţi 
Miss Marple. O familie foarte drăguță, care se gândea s-o 
angajeze pe o anumită domnişoară Nora Broad. A avut 
nişte probleme, cred. S-a măritat cu cine nu trebuie şi 
respectivul a lăsat-o şi a fugit cu altă femeie, iar ea voia să 
capete o slujbă de guvernantă. Prietena mea nu ştia nimic 
despre Nora, dar băânuiesc că provenea din satul ăsta. Aşa 
că mă întrebam dacă este cineva aici care ar putea să-mi 
spună ceva despre ea. Înţeleg că aţi mers la şcoală cu ea? 

— A, da, am fost chiar în aceeaşi clasă. Însă eu nu am fost 
niciodată de acord cu comportamentul Norei. Era nebună 
după băieţi. Ei bine, şi eu aveam un prieten drăguţ şi era o 
relaţie stabilă la vremea respectivă. l-am şi zis că nu ar 
trebui să iasă cu oricine care se oferea s-o plimbe cu maşina 
sau s-o ducă la cârciumă, unde minţea în privinţa vârstei pe 
care o avea. Era o fată matură, care părea mai în vârstă 
decât în realitate. 

— Era blondă sau brunetă? 

— A, avea părul negru. Un păr foarte frumos, de fapt. 
Întotdeauna îl ţinea desfăcut, aşa cum fac fetele. 

— Poliţia a fost alertată când a dispărut? 

— Da. Vedeţi, nu a lăsat nici o vorbă. Pur şi simplu a ieşit 
într-o seară şi nu s-a mai întors. A fost văzută urcându-se 
într-o maşină şi nimeni nu a mai văzut nici maşina, nici pe 
ea. În acea vreme se petreceau multe crime. Nu în mod 
special aici, ci pretutindeni în ţară. Poliţia a adunat o 
mulţime de tineri şi de băieţi. La momentul respectiv am 
crezut că Nora era moartă. Dar nu. Era în regulă. Aş zice că 
probabil face bani din striptease la Londra sau într-unui 
dintre oraşele mari sau ceva de felul ăsta. Era genul ăsta. 

— Nu cred că, dacă este vorba despre aceeaşi persoană, 
ar fi foarte potrivită pentru prietena mea. 


— Ar trebui să se schimbe destul de mult dacă ar fi să fie 
potrivită pentru aşa ceva. 

Capitolul 18. Arhidiaconul Brabazon. 

Când Miss Marple, cu răsuflarea tăiată şi cam obosită, 
ajunse înapoi la Mistreţul de Aur, recepţionera ieşi din 
spatele biroului şi îi veni în întâmpinare. 

— Oh, Miss Marple, vă aşteaptă cineva. Arhidiaconul 
Brabazon. 

— Arhidiaconul Brabazon? 

Miss Marple părea nedumerită. 

— Da. A încercat să dea de dumneavoastră. A auzit că luaţi 
parte la acest tur şi a dorit să vă vorbească înainte să 
plecaţi mai departe sau să vă întoarceţi la Londra. l-am 
spus că vreo câteva persoane urmează să se întoarcă la 
Londra cu trenul mai târziu în această după-amiază, dar el 
este foarte, foarte nerăbdător să stea de vorbă cu 
dumneavoastră înainte să plecaţi. L-am rugat să aştepte în 
sala cu televizorul. E mai linişte acolo. Cealaltă este foarte 
zgomotoasă la ora asta. 

Uşor surprinsă, Miss Marple se duse spre încăperea 
indicată. Arhidiaconul Brabazon se dovedi a fi clericul în 
vârstă pe care îl observase la slujba memorială. Bătrânul se 
ridică şi se apropie de ea. 

— Miss Marple? Miss Jane Marple? 

— Da, eu sunt. Doreaţi... 

— Sunt arhidiaconul Brabazon. Am sosit aici azi-dimineaţă 
ca să particip la slujba ţinută pentru o veche prietenă de-a 
mea, domnişoara Elizabeth Temple. 

— Da? Făcu Miss Marple. Luaţi loc, vă rog. 

— Mulţumesc, aşa o să fac - nu mai sunt în putere, aşa ca 
altădată. 

Se aşeză cu grijă pe un scaun. 

— Şi dumneavoastră... 

Miss Marple se aşeză lângă el. 

— Doreaţi să mă vedeţi? Întrebă ea. 


— Ei bine, trebuie să vă explic cum am ajuns aici. Îmi dau 
seama că vă sunt total necunoscut. De fapt, am făcut o 
scurtă vizită la spitalul din Carristown şi am stat de vorbă 
cu directoarea înainte să vin la biserica de aici. Ea mi-a 
spus că, înainte să moară, Elizabeth a cerut să o vadă pe o 
colegă de călătorie. Pe Miss Jane Marple. Şi că Miss Jane 
Marple a vizitat-o şi a stat puţin timp cu ea înainte ca 
Elizabeth să moară. 

Arhidiaconul Brabazon o privi neliniştit. 

— Da, confirmă Miss Marple, aşa a fost. M-a surprins că a 
trimis după mine. 

— Eraţi prietene vechi? 

— Nu, răspunse Miss Marple. Am cunoscut-o abia în 
excursia asta. De aceea am fost surprinsă. Ne-am 
împărtăşit impresii, am stat uneori alături în autocar şi ne 
simpatizam. Dar am fost uimită că şi-a exprimat dorinţa de 
a mă vedea când era atât de bolnavă. 

— Da, da, îmi imaginez. După cum v-am spus, era o veche 
prietenă de-a mea. De fapt, venea să mă vadă, să-mi facă o 
vizită. Locuiesc în Fillminster, unde autocarul urmează să 
oprească poimâine. Şi am aranjat să vină să mă viziteze 
acolo, căci dorea să discute cu mine despre diverse lucruri 
care, credea ea, îi erau de ajutor. 

— Înţeleg, zise Miss Marple. Pot să vă pun o întrebare? 
Sper că nu este prea personală. 

— Desigur. Întrebaţi orice doriţi. 

— Printre altele, domnişoara Temple mi-a spus că prezenţa 
ei în această excursie nu se datora numai dorinţei de a 
vizita grădini şi clădiri istorice. Ea a descris această 
călătorie printr-un cuvânt destul de neobişnuit - un 
pelerinaj. 

— Serios? Făcu arhidiaconul Brabazon. Da, asta e 
interesant. Interesant şi poate semnificativ. 

— Deci ceea ce vreau să vă întreb este - credeţi că 
pelerinajul despre care vorbea era vizita ei la 
dumneavoastră? 


— Cred că trebuie să fi fost, răspunse arhidiaconul. Da, 
cred că da. 

— Am vorbit despre o tânără, continuă Miss Marple. 
Despre o fată pe nume Verity. 

— A, da. Verity Hunt. 

— Nu-i ştiam numele de familie. Cred că domnişoara 
Temple a pomenit-o doar ca Verity. 

— Verity Hunt a murit, afirmă arhidiaconul. A murit cu 
multă vreme în urmă. Ştiaţi asta? 

— Da, răspunse Miss Marple. Ştiam. Am vorbit cu 
domnişoara Temple despre ea. Domnişoara Temple mi-a 
spus ceva ce nu ştiam. A zis că era logodită şi că urma să se 
mărite cu fiul unui anume domn Rafiel. Domnul Rafiel este - 
sau ar trebui să spun că a fost - un prieten de-al meu. Ela 
fost cel care a plătit cheltuielile pentru această excursie, din 
pură generozitate. Totuşi, cred că este posibil să fi vrut - să 
fi intenţionat, de fapt - ca eu să o întâlnesc pe domnişoara 
Temple în acest tur. Cred că s-a gândit că ar putea să-mi 
dea anumite informaţii. 

— Anumite informaţii despre Verity? 

— Da. 

— De aceea venea la mine. Voia să afle anumite fapte. 

— Voia să afle de ce Verity a rupt logodna cu fiul domnului 
Rafiel, zise Miss Marple. 

— Verity nu a rupt logodna, afirmă arhidiaconul Brabazon. 
Sunt sigur de asta. Cât de sigur pot să fiu despre ceva. 

— Domnişoara lemple nu ştia acest lucru, nu-i aşa? 

— Nu. Cred că era nedumerită şi supărată din cauza celor 
întâmplate şi venea la mine să mă întrebe de ce nu a avut 
loc căsătoria. 

— Şi de ce nu a avut loc? Întrebă Miss Marple. Vă rog să 
nu credeţi că este vorba de o curiozitate nepotrivită. Nu 
simpla curiozitate mă mână. Mă aflu într-un... Nu într-un 
pelerinaj, ci într-o misiune. Şi eu vreau să aflu de ce 
Michael Rafiel şi Verity Hunt nu s-au căsătorit. 

Arhidiaconul o studie câteva clipe. 


— Sunteţi cumva implicată, îmi dau seama, afirmă el. 

— Sunt implicată prin dorinţa lăsată cu limbă de moarte 
de tatăl lui Michael Rafiel. M-a rugat să fac asta pentru el. 

— Nu am nici un motiv să nu vă spun tot ce ştiu, rosti încet 
arhidiaconul Brabazon. Vă interesează ce m-ar fi întrebat 
Elizabeth Temple, ceva ce nici eu nu ştiu. Acei doi tineri, 
Miss Marple, intenționau să se căsătorească, făcuseră 
aranjamente în acest sens. Eu urma să-i căsătoresc. 
Bănuiesc că era un mariaj în secret. Îi cunoşteam pe 
amândoi, o cunoşteam pe biata copilă de foarte multă 
Vreme. O pregătisem pentru comuniune, obişnuiam să ţin 
slujbe în postul Paştelui, de Paşte, cu alte ocazii, la şcoala lui 
Elizabeth Temple. Era o şcoală foarte bună. lar ea era o 
femeie minunată. O profesoară deosebită, cu o mare 
capacitate de a-şi da seama de capacităţile fiecărei fete - ce 
studii i se potriveau fiecăreia. Le îndemna să aibă o carieră 
pe fetele care, considera ea, aveau asemenea înclinații şi nu 
le forţa pe cele cărora o carieră nu li se potrivea cu 
adevărat. Era o femeie grozavă şi o prietenă foarte bună. 
Verity era unul dintre cei mai frumoşi copii - de fapt, fete - 
pe care îi întâlnisem vreodată. Frumoasă la minte, la inimă, 
precum şi la chip. Avusese cumplitul nenoroc să-şi piardă 
ambii părinţi înainte să devină cu adevărat adultă. Au murit 
amândoi într-un accident de avion când mergeau într-o 
vacanţă în Italia. După ce a părăsit şcoala, Verity s-a dus să 
locuiască la o domnişoară Clotilde Bradbury-Scott care, 
după cum probabil ştiţi, locuieşte aici. Ea fusese o prietenă 
apropiată a mamei lui Verity. Sunt trei surori, deşi cea 
mijlocie era căsătorită şi locuia în străinătate, aşa că numai 
două stăteau aici. Clotilde, cea mai mare, s-a ataşat foarte 
tare de Verity. A făcut tot posibilul să-i ofere lui Verity o 
viaţă fericită. A dus-o în străinătate o dată sau de două ori, 
i-a oferit lecţii de artă în Italia şi o iubea şi avea grijă de ea 
în general. Şi Verity a ajuns s-o iubească, probabil la fel de 
mult cum o iubise pe mama ei. Era dependentă de Clotilde. 
Clotilde, la rândul ei, era o femeie intelectuală şi bine 


educată. Nu a forţat-o pe Verity să urmeze o universitate, 
dar cred că asta s-a întâmplat fiindcă Verity nici nu dorea 
asta. A preferat să studieze arta şi muzica, şi alte asemenea 
subiecte. Locuia aici la Old Manor şi avea, după părerea 
mea, o viaţă foarte fericită. Întotdeauna părea să fie 
fericită. Evident, eu nu am mai văzut-o după ce a venit aici, 
întrucât Fillminster, unde se afla catedrala unde slujeam eu, 
se află la vreo sută de kilometri de aici. I-am scris de 
Crăciun şi de alte sărbători, iar ea îşi amintea mereu de 
mine, trimiţându-mi câte o felicitare de Crăciun. Dar nu am 
mai văzut-o până în ziua când a apărut brusc - o fată 
frumoasă şi matură, însoţită de un tânăr atrăgător, pe care 
se întâmpla să-l cunosc oarecum: fiul domnului Rafiel. 
Veniseră la mine fiindcă erau îndrăgostiţi şi doreau să se 
căsătorească. 

— Şi aţi fost de acord să oficiaţi ceremonia? 

— Da. Poate, Miss Marple, sunteţi de părere că nu ar fi 
trebuit să fac asta. Era evident că veniseră la mine în 
secret, îmi închipui că Clotilde Bradbury-Scott a încercat să 
descurajeze povestea dintre ei. Era şi îndreptăţită să facă 
asta. Vă spun cinstit, Michael Rafiel nu era genul de soţ pe 
care să ţi-l doreşti pentru propria fiică sau pentru vreo rudă 
apropiată. lar ea era foarte tânără ca să poată decide 
pentru sine, şi el fusese o sursă de necazuri încă din 
copilărie. Apăruse în faţa curţii pentru delincvenţi juvenili, 
avea prieteni nepotriviţi, fusese atras în diferite activităţi 
banditeşti, spărsese clădiri şi telefoane publice. Avusese 
relaţii intime cu tot felul de fete care apoi solicitaseră 
întreţinerea copiilor. Da, era soi rău în ceea ce priveşte 
fetele - şi nu numai, dar totuşi era foarte atrăgător, iar 
fetele se îndrăgosteau nebuneşte de el şi se purtau absolut 
prosteşte. Făcuse şi puşcărie de vreo două ori, pe termen 
nu foarte îndelungat. Pe scurt, avea şi cazier judiciar. Îl 
cunoşteam pe tată lui, deşi nu-l ştiam bine, şi cred că 
părintele lui a făcut tot ce a putut - tot ce ar fi putut face un 
om de genul lui - ca să-şi ajute fiul. I-a sărit în ajutor, i-a 


obţinut slujbe în care ar fi putut avea succes. I-a plătit 
datoriile şi pagubele făcute. A făcut toate astea. Nu ştiu... 

— Dar credeţi că ar fi putut face mai mult? 

— Nu, răspunse arhidiaconul. Am ajuns acum la o vârstă 
când ştiu că omul trebuie să accepte faptul că semenii lui 
pot fi genul de oameni care au - ca să folosim nişte termeni 
moderni - o construcţie genetică anume, care le da 
caracterul pe care îl au. Nu cred că domnul Rafiel nutrea 
afecţiune pentru fiul său, o mare afecţiune la un moment 
dat al vieţii. A zice că ţinea la el într-un mod rezonabil este 
tot ce se poate spune. Să fi fost oare mai bine pentru 
Michael dacă s-ar fi bucurat de dragostea tatălui său, asta 
nu ştiu. Poate că nu ar fi făcut nici o diferenţa. Oricum, era 
o situaţie tristă. Băiatul nu era prost. Avea minte şi talent. 
S-ar fi putut descurca foarte bine dacă ar fi dorit asta şi ar 
fi depus un efort în acest sens. Dar să recunoaştem că era, 
prin natura lui, un delincvent. Avea anumite calităţi care 
erau demne de apreciat. Avea simţul umorului, era în multe 
privinţe generos şi bun. Putea fi alături de un prieten, să-l 
ajute să iasă dintr-o situaţie dificilă. Îşi trata rău prietenele, 
le băga în bucluc, cum se zice, apoi le abandona şi căuta pe 
altcineva. Şi iată-mă pus în faţa celor doi şi, da, acceptând 
să îi căsătoresc. I-am spus lui Verity, i-am spus-o cinstit, cu 
ce gen de băiat voia sa se mărite. Am descoperit că el nu 
încercase să o înşele în nici un fel. Îi mărturisise că mereu 
avusese necazuri atât cu poliţia, cât şi în nenumărate feluri. 
Îi spusese însă că, după ce o să se căsătorească, o să 
întoarcă total foaia. Totul va fi altfel. Eu am avertizat-o că 
asta nu o să se întâmple, ca nu se va schimba. Oamenii nu 
se schimbă. S-ar fi putut să intenţioneze să se schimbe. 
Cred că Verity ştia acest lucru aproape la fel de bine ca 
mine. A recunoscut că îşi dădea seama. A spus: „Ştiu cum e 
Mike. Ştiu că probabil mereu va fi aşa, dar îl iubesc. S-ar 
putea să reuşesc să-l ajut, s-ar putea să nu. Însă îmi asum 
acest risc”. Şi vreau să vă spun ceva, Miss Marple. Am 
căsătorit o mulţime de tineri şi i-am văzut terminând în 


suferinţă sau având o viaţă fericită, dar recunosc un lucru 
când îl văd. Ştiu când un cuplu este cu adevărat îndrăgostit. 
Şi prin asta nu mă refer doar la atracţia sexuală. Se 
vorbeşte prea mult despre sex, i se acordă mult prea multa 
atenţie. Nu vreau să zic că e ceva în neregulă în ceea ce 
priveşte sexul. Asta e o prostie. Dar sexul nu poate lua locul 
iubirii, poate să meargă împreună cu dragostea, însă nu 
poate reuşi de unul singur. A iubi reprezintă cuvintele de la 
ceremonia nupţială. La bine, la rău, la bogăţie şi la necaz, la 
fericire şi la durere. La asta te angajezi când iubeşti şi vrei 
să te căsătoreşti. Şi aceşti doi tineri se iubeau. Să iubeşti şi 
să preţuieşti până când moartea vă va despărţi. Şi cu asta, 
încheie arhidiaconul, povestea mea ia sfârşit. Nu mai pot 
continua fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat. Ştiu numai că am 
fost de acord să procedăm cum voiau ei, că am făcut 
aranjamentele necesare. Am stabilit ziua, ora, locul. Mă 
gândesc că poate eu am fost de vină fiindcă am fost de 
acord să păstrez secretul. 

— Nu voiau să mai ştie nimeni? Întrebă Miss Marple. 

— Nu. Verity nu voia să afle nimeni şi pot spune cu 
siguranţa că nici Mike nu dorea asta. Le era teamă că o să 
fie opriţi. Pentru Verity cred că era, pe lângă dragoste, şi un 
sentiment de evadare. Şi cred că era firesc, având în vedere 
ce se întâmplase în viaţa ei. Îşi pierduse tutorii adevăraţi - 
părinţii - şi îşi făcuse o nouă viaţă după moartea lor la o 
vârstă la care o şcolăriţă face prima „pasiune”. O 
profesoară atrăgătoare. Orice, de la o profesoară de sport 
la una de matematică, şefa clasei sau o elevă mai mare. O 
situaţie care nu durează foarte mult, este doar o etapă 
firească a vieţii. Apoi, treci la următoarea etapă când îţi dai 
seama că ceea ce vrei în viaţă este ceea ce te completează. 
O relaţie dintre o femeie şi un bărbat. Începi atunci să te 
uiţi în jur după o pereche. Perechea pe care o doreşti în 
viaţa ta. Şi, dacă eşti înţeleaptă, ai răbdare, ai prieteni, dar 
îl cauţi mereu, aşa cum spuneau doicile copilelor, pe 
Domnul Perfect. Clotilde Bradbury-Scott a fost excepţional 


de bună cu Verity, şi Verity a privit-o cu adoraţia cu care 
priveşti un erou. Clotilde era o adevărată personalitate. 
Frumoasă, realizată, interesanta. Cred că Verity a adorat-o 
într-un fel aproape romantic şi cred că Clotilde a ajuns s-o 
iubească pe Verity ca pe propria fiică. Şi astfel, Verity a 
ajuns la maturitate într-o atmosferă de adoraţie, a trăit o 
viaţă interesantă, plină de subiecte interesante care să-i 
stimuleze intelectul. Era o viaţă fericită, dar cred că, încetul 
cu încetul, a devenit conştientă - fără să ştie acest lucm - de 
dorinţa de a evada. Să evadeze din atâta iubire. Să 
evadeze, fără să ştie spre ce sau unde. Dar a ştiut exact 
după ce l-a cunoscut pe Michael. Voia să evadeze spre o 
viaţă unde bărbatul şi femeia se apropie unul de celălalt 
pentru a crea o nouă etapă a vieţii în această lume. Dar ştia 
că era imposibil să o facă pe Clotilde să înţeleagă ce simţea 
ea. Ştia că Clotilde se va opune cu toată puterea unei relaţii 
serioase cu Michael. Şi mi-e teamă că Clotilde a avut 
dreptate... Acum ştiu asta. Nu era soţul pe care l-ar fi 
meritat Verity. Drumul pe care ea pornise nu ducea spre o 
viaţă împlinită, spre fericire. Ducea spre şoc, durere, 
moarte. Vedeţi dumneavoastră, Miss Marple, am un 
sentiment profund de vină. Motivele mele au fost bine 
intenţionate, dar nu ştiam ceea ce ar fi trebuit să ştiu. O 
cunoşteam pe Verity, dar nu în cunoşteam pe Michael. Am 
înţeles dorinţa lui Verity de a păstra secretul deoarece 
ştiam ce personalitate puternică avea Clotilde Bradbury- 
Scott. Putea să aibă destul influenţă asupra lui Verity 
pentru a o convinge să renunţe la căsătorie. 

— Credeţi deci că asta a făcut? Credeţi că Clotilde i-a spus 
lui Verity destule lucruri despre Michael ca să o facă să 
abandoneze ideea de a se mărita cu el? 

— Nu, nu cred una ca asta. Nu cred. Verity mi-ar fi spus. 
Mi-ar fi trimis vorbă. 

— Ce s-a întâmplat practic în ziua aceea? 

— Încă nu v-am spus asta. Data a fost stabilită. Data, ora şi 
locul, iar eu am aşteptat. l-am aşteptat pe mire şi pe 


mireasă care nu au mai venit, care nu au trimis vorbă, nici 
vreo scuză, nimic. Nu am ştiut de ce. Nu am ştiut niciodată 
de ce. Încă mi se pare de necrezut. De necrezut nu că nu au 
venit - ceea ce ar fi fost uşor de explicat - ci că nu au trimis 
nici un cuvânt. Şi de aceea m-am întrebat şi am sperat că 
Elizabeth 'Temple, înainte de moarte, v-a spus 
dumneavoastră ceva. Poate că v-a dat vreun mesaj pentru 
mine. Dacă ar fi ştiut sau ar fi avut vreo intuiţie că o să 
moară, poate că ar fi dorit să-mi transmită un mesaj. 

— Dorea să obţine nişte informaţii de la dumneavoastră, 
răspunse Miss Marple. Sunt sigură că acesta era motivul 
pentru care venea la dumneavoastră. 

— Da. Da, probabil că aveţi dreptate. Ştiţi, am fost convins 
că Verity nu ar fi suflat nici o vorbă celor care ar fi putut s-o 
oprească, Clotilde şi Anthea Bradbury-Scott. Însă, fiindcă îi 
era foarte devotată lui Elizabeth Temple - iar Elizabeth 
Temple avea o mare influenţă asupra ei am crezut că ar fi 
putut să-i scrie şi s-o anunţe în vreun fel sau altul. 

— Cred că a făcut asta, zise Miss Marple. 

— Credeţi că i-a spus ceva? 

— Ceea ce i-a spus lui Elizabeth Temple au fost 
următoarele: avea să se mărite cu Michael Rafiel. 
Domnişoara Temple ştia acest lucru. A fost unul dintre 
lucrurile pe care mi le-a zis. Mi-a spus: „Am cunoscut o fată 
pe nume Verity care urma să se mărite cu Michael Rafiel” şi 
singura persoană care ar fi putut să-i spună asta era chiar 
Verity. Fata trebuie să-i fi scris sau să-i fi trimis vorbă. Şi 
apoi, când eu am întrebat-o de ce nu s-a măritat cu el, ea 
mi-a răspuns: „A murit”. 

— Aşa că am ajuns într-un punct mort, afirmă arhidiaconul 
Brabazon şi oftă. Eu şi Elizabeth nu ştiam mai mult decât 
aceste două lucruri. Elizabeth - că Verity urma să se mărite 
cu Michael, iar eu - că cei doi aveau să se căsătorească, că 
aranjaseră acest lucru, că urmau să vină într-o zi şi la o oră 
stabilite. Şi eu i-am aşteptat, dar căsătoria nu a mai avut 
loc. Nici mireasă, nici mire, nici vreo vorbă trimisă. 


— Şi nu aveţi nici o idee ce s-a întâmplat? Întreba Miss 
Marple. 

— Nu cred nici o clipă că Verity şi Michael s-au despărţit, 
că au rupt relaţia. 

— Dar trebuie să se fi petrecut ceva între ei! Poate ceva 
care i-a deschis ochii lui Verity, spre anumite aspecte ale 
caracterului şi personalităţii lui Michael de care nu-şi 
dăduse seama sau pe care nu le cunoscuse înainte. 

— Ăsta nu este un răspuns satisfăcător, fiindcă în acest caz 
tot mi-ar fi dat de ştire. Nu m-ar fi lăsat să aştept ca să-i 
căsătoresc, să mă pună într-o postură ridicolă. Era o fată cu 
maniere frumoase, bine-crescută. Mi-ar fi trimis vorbă. Nu. 
Mi-e teamă că un singur lucru ar fi putut să se întâmple. 

— Moartea? Zise Miss Marple. 

Îşi amintea singurul cuvânt rostit de Elizabeth Temple 
care sunase ca dangătul sumbru de clopot. 

— Da. Arhidiaconul Brabazon oftă. Moartea. 

— Dragostea, rosti Miss Marple gânditoare. 

— Prin asta vreţi să spuneţi... 

Arhidiaconul Brabazon ezită. 

— Asta mi-a spus domnişoara Temple. Eu am întrebat: „Ce 
a ucis-o?”, iar ea mi-a spus: „Dragostea” - şi acela a fost cel 
mai înfricoşător cuvânt din lume. 

— Înţeleg, spuse arhidiaconul. Înţeleg... Sau cred că 
înţeleg. 

— Care este soluţia dumneavoastră? 

— Dublă personalitate, oftă el. Ceva care nu este vizibil 
pentru ceilalţi dacă aceştia nu au calificarea necesară să o 
observe. Jeckyll şi Hyde chiar există, să ştiţi. Nu sunt doar 
invenţia lui Stevenson. Michael Rafiel era un... Trebuie să fi 
fost schizofrenic. Avea o personalitate duală. Nu am 
cunoştinţele medicale necesare, nici experienţă 
psihoanalitică. Dar trebuie să fi existat în el două părţi ale 
unei identități duble. Una, a unui băiat cu bune intenţii, 
aproape încântător, un băiat a cărui trăsătură principală 
era dorinţa de fericire. Dar mai exista şi o a doua 


personalitate, cineva care a fost forţat poate de o 
deformare mentală - de ce natură, încă nu ştim sigur - să 
ucidă, nu un duşman, ci chiar persoana pe care o iubea, aşa 
că a ucis-o pe Verity. Fără să ştie poate de ce a trebuit s-o 
facă sau ce însemna asta. În lumea noastră există lucruri 
foarte înspăimântătoare, boli mentale sau deformări ale 
creierului. Am avut chiar în parohia mea un caz foarte trist. 
Două femei în vârstă, pensionare, locuiau împreună. Erau 
prietene de pe vremea când lucraseră în acelaşi loc. Şi 
totuşi, într-o zi una a omorât-o pe cealaltă. A trimis după un 
vechi prieten de-al ei, un vicar din parohia ei, şi i-a spus: 
„Am omorât-o pe Louisa. Este foarte trist, a zis ea, dar l-am 
văzut pe diavol privind prin ochii ei şi am ştiut că mi se 
cerea să o ucid”. Astfel de lucruri îl fac uneori pe om să 
urască viaţa. Te întrebi de ce şi cum, şi totuşi, într-o zi, vom 
afla. Doctorii vor descoperi probabil vreo mică deformare a 
cromozomilor sau a genelor. Vreo glandă care lucrează în 
exces sau care nu mai funcţionează. 

— Deci asta credeţi dumneavoastră că s-a întâmplat? 
Întrebă Miss Marple. 

— Chiar s-a întâmplat. Trupul nu a fost găsit, ştiu, multă 
vreme după aceea. Verity a dispărut pur şi simplu. A plecat 
de acasă şi nu a mai fost văzută... 

— Dar trebuie să se fi întâmplat atunci - chiar în acea zi... 

— Însă la proces... 

— Adică după ce cadavrul a fost găsit, când poliţia l-a 
arestat în cele din urmă pe Michael? 

— Ştiţi, el a fost printre primii care au fost chemaţi să vină 
să colaboreze cu poliţia. Fusese văzut cu fata, iar ea fusese 
observată în maşina lui. Poliţiştii au fost siguri tot timpul că 
el era omul pe care îl voiau. A fost primul lor suspect şi nu 
au încetat nici o clipă să-l bănuiască. Au fost interogaţi şi 
ceilalţi tineri care o cunoşteau pe Verity, şi toţi aveau 
alibiuri sau lipseau probele incriminatorii. Poliţia a 
continuat să-l suspecteze pe Michael şi în cele din urmă 
cadavrul a fost găsit. Fata fusese strangulată, iar capul şi 


faţa distruse cu lovituri puternice. Un atac provocat de 
nebunie. El nu era în toate minţile când a dat acele lovituri. 
Să zicem că domnul Hyde preluase controlul. 

Miss Marple se cutremură. 

Arhidiaconul continuă, cu o voce joasă şi tristă. 

— Şi totuşi, chiar şi acum uneori, sper şi simt că altcineva 
a omorât-o. Cineva care în mod clar era dereglat mintal, 
deşi nimeni nu bănuia asta. Vreun străin, poate, pe care ea 
l-a întâlnit prin împrejurimi. Cineva pe care ea l-a întâlnit 
întâmplător, care s-a oferit să o ia cu maşina şi apoi... 

Arhidiaconul clătină din cap. 

— Bănuiesc că s-ar fi putut întâmpla şi aşa, zise Miss 
Marple. 

— Mike a făcut o impresie proastă în instanţă, continuă 
arhidiaconul. A spus numai minciuni prosteşti şi fără rost. A 
minţit în legătură cu maşina. I-a pus pe prietenii lui să-i dea 
nişte alibiuri imposibile. Era înspăimântat. Nu a spus nimic 
despre planurile de căsătorie. Cred că avocatul lui a avut 
impresia că asta o să se întoarcă împotriva lui - că poate ea 
îl obliga să se căsătorească şi el nu voia. A trecut atâta 
vreme de atunci, că nu-mi mai amintesc detaliile. Dar 
probele erau împotriva lui. Era vinovat - şi arăta vinovat. 

Aşa că, vedeţi, Miss Marple, sunt un om foarte trist şi 
nefericit. Am judecat greşit, am încurajat o tânără drăguță 
şi iubitoare să meargă la moarte, fiindcă nu am ştiut destule 
despre natura umană. Am ignorat pericolul spre care se 
îndrepta. Am crezut că dacă s-ar fi temut de el, dacă ar fi 
aflat brusc ceva rău despre el, ar fi rupt legământul de 
căsătorie şi ar fi venit să-mi spună temerile ei, ce aflase 
despre el. Dar nu s-a întâmplat aşa. De ce a ucis-o? A ucis-o 
poate pentru că ştia că ea urma să aibă un copil? Fiindcă 
avea o legătură cu altă fată şi nu voia să fie obligat să se 
însoare cu Verity? Nu pot să cred asta. Sau a fost cu totul 
alt motiv. Fiindcă ea s-a simţit dintr-odată înspăimântată de 
el şi a rupt brusc legătura cu el? Asta l-a înfuriat, l-a condus 
spre violenţă şi a omorât-o? Nimeni nu ştie. 


— Deci nu ştiţi, dar totuşi ştiţi ceva şi credeţi altceva? Zise 
Miss Marple. 

— La ce vă referiţi exact când spuneţi „credeţi”? Vorbiţi 
din punct de vedere religios? 

— A, nu, răspunse Miss Marple, nu m-am referit la asta. 
Mă refeream că în dumneavoastră există - sau cel puţin aşa 
simt eu - o credinţă foarte puternică legată de faptul că cei 
doi se iubeau, că intenționau să se căsătorească, dar că s-a 
petrecut ceva care a împiedicat acest lucru. Ceva care a 
dus la moartea ei; dar dumneavoastră credeţi totuşi că ei 
aveau să vină la dumneavoastră ca să se căsătorească? 

— Aveţi dreptate. Da, nu mă pot abţine să nu cred în doi 
îndrăgostiţi care doreau să se căsătorească, erau pregătiţi 
să se însoţească la bine şi la rău, la bogăţie şi la necaz, la 
fericire şi la durere. Ea îl iubea şi l-ar fi luat la bine şi la rău. 
În ceea ce-o priveşte, ea l-a luat la rău. Asta i-a adus 
moartea. 

— Trebuie să continuaţi să credeţi asta, spuse Miss 
Marple. Ştiţi, cred că şi eu sunt convinsă de acelaşi lucru. 

— Şi apoi ce s-a întâmplat? 

— Încă nu ştiu, răspunse Miss Marple. Nu sunt sigură, dar 
cred că Elizabeth Temple ştia sau începuse să-şi dea seama 
de ceea ce se întâmplase. Un cuvânt înfricoşător, a spus. 
Dragostea. Am crezut, când a vorbit în felul acela, că se 
referea la faptul că, din cauza unei poveşti de dragoste, 
Verity s-a sinucis. Fiindcă descoperise ceva despre Michael 
sau din cauză că ceva despre Michael o supărase şi o 
revoltase. Dar nu putea să se fi sinucis. 

— Nu, zise arhidiaconul. Asta nu se poate. Rănile au fost 
descrise foarte amănunţit la proces. Nu te sinucizi 
aplicându-ţi singur lovituri în cap. 

— Oribil! Exclamă Miss Marple. Oribil! Şi nici nu poţi face 
aşa ceva cuiva pe care l-ai iubit, chiar dacă a trebuit să 
omori „din dragoste”, nu-i aşa? Dacă el ar fi ucis-o, n-ar fi 
putut s-o facă în felul acela. S-o stranguleze poate, dar nu 


loveşti în faţă şi în cap pe cineva iubit. Apoi murmură: 
Dragostea, dragostea - un cuvânt înfricoşător. 

Capitolul 19. Se rostesc cuvinte de rămas-bun. 

A doua zi de dimineaţă, autocarul era tras în faţă la 
Mistreţul de Aur. Miss Marple coborâse şi îşi lua rămas-bun 
de la diverşi prieteni. O găsi pe doamna Riseley-Porter într- 
o stare de indignare profundă. 

— Serios, fetele din ziua de azi nu au deloc vigoare, spuse 
ea. Nu au vlagă deloc. 

Miss Marple o privi întrebătoare. 

— Mă refer la Joanna. Nepoata mea. 

— Oh, Doamne. Nu se simte bine? 

— Ei bine, ea aşa zice. Eu nu-mi dau seama dacă are ceva. 
Spune că o doare în gât, că simte că s-ar putea să facă 
febră. După părerea mea, sunt numai prostii. 

— Ah, îmi pare tare rău, spuse Miss Marple. Pot să fac 
ceva? Să am grijă de ea? 

— Eu aş lăsa-o în pace în locul dumitale, replică doamna 
Riseley-Porter. Dacă mă întrebi, nu-i altceva decât o scuză. 

Miss Marple îi aruncă din nou o privire întrebătoare. 

— Fetele sunt atât de proaste! Mereu se îndrăgostesc. 

— Emlyn Price? Întrebă Miss Marple. 

— Aha, deci şi dumneata ai observat. Da, au ajuns la etapa 
în care stau numai unul cu celălalt. Oricum, nu prea-mi 
place de el. Genul de student cu părul lung. Tot timpul merg 
la „demo” sau ceva de genul ăsta. De ce nu poate să spună 
„demonstraţie”, aşa cum trebuie? Urăsc abrevierile. Şi cum 
o să mă descurc eu singură? N-o să am pe nimeni care să 
aibă grijă de mine, să-mi ia bagajul, să-l ducă înăuntru, să-l 
scoată afară. Serios. Doar am plătit pentru servicii complete 
în călătoria asta. 

— Mie mi s-a părut că s-a purtat cu mare atenţie cu 
dumneavoastră, zise Miss Marple. 

— Ei bine, nu în ultimele două zile. Fetele nu înţeleg că 
oamenii au nevoie de puţin ajutor atunci când ajung la 
vârsta a doua. Acum le-a venit ideea asta absurdă - ea şi 


băiatul ăsta, Price, vor să meargă să viziteze nu ştiu ce 
munte sau loc important. Trebuie să mergi vreo 12 sau 13 
kilometri până acolo şi înapoi. 

— Dar dacă o doare gâtul şi are temperatură... 

— Vezi dumneata, de îndată ce autocarul o să plece de aici, 
gâtul o să se însănătoşească şi temperatura o să-i scadă, 
replică doamna Riseley-Porter. Oh, trebuie să ne urcăm în 
autocar. La revedere, Miss Marple, mă bucur că te-am 
cunoscut. Îmi pare rău că nu vii cu noi. 

— Şi mie îmi pare rău, răspunse Miss Marple, dar nu mai 
sunt atât de tânără şi de viguroasă ca dumneata, doamnă 
Riseley-Porter, şi după toate cele întâmplate - şocul şi restul 
- din ultimele zile, simt că trebuie să-nu acord o odihnă 
totală timp de 24 de ore. 

— Sper să ne mai întâlnim pe viitor. 

Dădură mâna şi doamna Riseley-Porter se sui în autocar. O 
voce din spatele lui Miss Marple rosti: 

— Bon voyage şi călătorie sprâncenată! 

Miss Marple se întoarse şi îl zări pe Emlyn Price care 
rânjea. 

— Asta i-a fost adresată doamnei Riseley-Porter? 

— Da, cui altcuiva?! 

— Îmi pare rău să aud că Joanna nu se simte în apele ei în 
dimineaţa asta. 

Emlyn Price rânji din nou. 

— O să se simtă perfect de îndată ce pleacă autocarul. 

— Serios?! Exclamă Miss Marple. Vrei să spui că... 

— Da, exact asta vreau să spun, replică Emlyn Price. 
Joanna s-a săturat până peste cap de mătuşă-sa, s-o tot bată 
la cap toată ziua, bună ziua. 

— Deci nici dumneata nu pleci cu autocarul? 

— Nu. Mai rămân aici vreo două zile. O să fac câteva 
excursii prin zonă. Nu arătaţi atât de dezamăgită, Miss 
Marple. Doar nu dezaprobaţi astfel de comportamente sau 
ceva de genul ăsta? 


— Ei bine, replică Miss Marple, în tinereţea mea am auzit 
despre destule astfel de lucruri. Poate că scuzele erau altele 
şi cred că noi aveam mai puţine şanse să scăpăm basma 
curată decât aveţi voi. 

Apărură colonelul şi doamna Walker şi îi scuturară cu 
căldură mâna lui Miss Marple. 

— Mă bucur că v-am cunoscut şi am avut discuţiile acelea 
încântătoare despre horticultura, spuse colonelul. Cred că 
poimâine o să fie un adevărat regal, dacă nu se mai 
întâmplă cine ştie ce. E foarte trist, într-adevăr - accidentul 
acela nefericit. Trebuie să spun că eu cred că a fost un 
accident. Chiar cred că judecătorul de instrucţie a cam 
exagerat în consideraţiile lui despre acest caz. 

— Pare foarte ciudat, spuse Miss Marple, că nu a apărut 
uimeni la anchetă, să mărturisească fapta, dacă a fost acolo, 
sus pe stânci, şi a împins pietrele. 

— Probabil s-a gândit că o să fie făcut vinovat, răspunse 
colonelul Walker. O să-şi ţină gura şi n-o să sufle nici un 
cuvânt, asta o să facă. Rămas-bun, aşadar. O să vă trimit un 
lăstar din acea magnolia highdownensis şi unul din mahonia 
japoinica. Deşi nu sunt foarte sigur că o să le meargă bine 
în zona unde locuiţi. 

Se urcară la rândul lor în autocar. Miss Marple se întoarse 
să plece şi îl văzu pe profesorul Wanstead făcând cu mâna 
după autocarul care se pregătea de plecare. Doamna 
Sandbourne ieşi afară şi urcă în autocar, iar Miss Marple îl 
luă pe profesorul Wanstead de braţ. 

— Am nevoie de dumneavoastră, zise ea. Putem merge 
undeva să stăm de vorbă? 

— Da. Ce ziceţi de locul unde am stat deunăzi? 

— Cred că pe aici e o verandă foarte plăcută. Merseră 
împreună spre colţul motelului. Se auzi un claxon vesel şi 
autocarul se îndepărtă. 

— Într-un fel, mi-aş fi dorit ca dumneavoastră să nu fi 
rămas, spuse profesorul Wanstead. Aş fi vrut să vă fi văzut 


plecată în siguranţă cu autocarul. O privi cu atenţie. De ce 
aţi rămas aici? Vreo epuizare nervoasă sau ceva? 

— Altul e motivul, spuse Miss Marple. Nu sunt deosebit de 
obosită, deşi asta este o scuză foarte potrivită pentru cineva 
de vârsta mea. 

— Cred că ar trebui să rămân şi eu aici ca să vă 
supraveghez. 

— Nu, replică Miss Marple, nu e nevoie de aşa ceva. Sunt 
alte lucruri pe care ar trebui să le faceţi. 

— Ce lucruri? Profesorul Wanstead îi aruncă o privire. 
Aveţi vreo idee sau aţi aflat ceva? 

— Cred că am aflat ceva, dar va trebui să verific. Sunt însă 
anumite lucruri pe care nu pot să le fac eu însămi. Cred că 
dumneavoastră mă puteţi ajuta să le fac fiindcă sunteţi în 
legătură cu ceea ce eu numesc autorităţi. 

— Vă referiţi la Scotland Yard, la comisarii-şefi şi la 
directorii penitenciarelor Maiestăţii Sale? 

— Da. La unul sau altul, sau la toţi. S-ar putea să-l aveţi şi 
pe ministrul de interne în buzunar. 

— Zău că aveţi nişte idei! Deci ce vreţi să fac? 

— Mai întâi, aş vrea să vă dau adresa asta. 

Scoase un carneţel şi rupse o pagină pe care i-o înmâna. 

— Ce e asta? A, da, e o organizaţie de binefacere 
binecunoscută, nu-i aşa? 

— Una dintre cele mai bune, cred. Face o mulţime de fapte 
bune. Le-aţi trimis haine, îmbrăcăminte pentru femei şi 
copii, zise Miss Marple. Jachete, pulovere, genul ăsta de 
lucruri. 

— Deci vreţi să donez ceva? 

— Nu, nu e vorba de un apel la caritate, ci ţine de ceea ce 
facem noi. Ce facem eu şi dumneavoastră. 

— În ce sens? 

— Vreau să faceţi cercetări în legătură cu un colet trimis 
de aici acum două zile, de la acest oficiu poştal. 

— Cine l-a pus la poştă - dumneavoastră? 


— Nu, răspunse Miss Marple. Nu. Dar eu mi-am asumat 
responsabilitatea pentru asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun, răspunse Miss Marple zâmbind, că m-am 
dus la oficiul poştal de aici şi am explicat oarecum aiurită - 
ca o bătrânică ameţită ce sunt - că am rugat pe cineva să 
ducă la poştă un pachet pentru mine şi să-l trimită, însă din 
greşeală am pus o adresă greşită pe el. Eram foarte 
supărată din cauza asta şi diriginta a fost amabilă şi a spus 
că-şi aminteşte de colet, dar că adresa de pe el nu era cea 
de care pomeneam eu. Era aceasta, pe care tocmai v-am 
dat-o. l-am explicat că am fost foarte aiurită şi am scris 
adresa greşită, căci am confundat-o cu alta la care trimit 
diverse lucruri din când în când. Ea mi-a zis că era prea 
târziu să se mai poată face ceva fiindcă pachetul, evident 
plecase. Am asigurat-o că nu-i nici o problemă, că o să 
trimit o scrisoare asociaţiei caritabile la care a fost expediat 
şi o să explic că le-a fost trimis din greşeală. Iar ei poate vor 
avea amabilitatea să îl trimită mai departe organizaţiei 
căreia îi era destinat. 

— Pare o cale cam întortocheată. 

— Ei bine, făcu Miss Marple, trebuia să inventez ceva. Nu 
am de gând să fac nimic de genul ăsta. Dumneavoastră 
urmează să rezolvaţi chestiunea. Trebuie să aflăm ce se află 
în acel colet! Nu am nici o îndoială că aveţi mijloacele 
necesare. 

— În colet se află ceva care să indice cine l-a trimis de 
fapt? 

— Nu cred. Poate să existe o foaie de hârtie în care să se 
spună „de la prieteni” sau poate să fie un nume şi o adresă 
fictive - ceva de genul, doamna Pippin, Westbourne Grove 
14 iar dacă cineva se apucă să caute, acolo nu va exista nici 
o persoană cu un astfel de nume. 

— Aha. Mai există vreo altă alternativă? 

— Ar putea fi posibil - foarte puţin probabil, dar posibil - 
să existe un bileţel cu „De la domnişoara Anthea Bradbury- 


Scott... 

— Ea €...? 

— Ea l-a dus la poştă, zise Miss Marple. 

— Şi dumneavoastră i-aţi cerut să facă asta? 

— A, nu, răspunse Miss Marple. Nu am cerut nimănui să 
ducă ceva la poştă. Prima dată când am văzut coletul a fost 
când Anthea a trecut cu el pe lângă grădina de la Mistreţul 
de Aur, unde stăteam amândoi de vorbă. 

— Dar apoi v-aţi dus la poştă şi aţi susţinut că pachetul vă 
aparţinea. 

— Da, răspunse Miss Marple, lucru care nu era adevărat. 
Dar cei de la oficiile poştale sunt prevăzători. Şi eu doream 
să descopăr unde fusese trimis. 

— Doreaţi să aflaţi dacă un asemenea pachet a fost 
expediat de una dintre surorile Bradbury-Scott - sau în mod 
special de Anthea? 

— Ştiam că va fi Anthea, spuse Miss Marple, fiindcă o 
văzusem. 

— Aha, făcu profesorul Wanstead şi luă hârtia din mâna ei. 
Da, pot să rezolv asta. Credeţi că pachetul conţine ceva 
interesant? 

— Cred că ceea ce conţine ar putea fi destul de important. 

— Vă place să vă păstraţi secretele, nu-i aşa? Întrebă 
profesorul Wanstead. 

— Nu sunt chiar secrete, replică Miss Marple, sunt doar 
nişte posibilităţi pe care le explorez. Nu este bine să faci 
afirmaţii categorice dacă nu ai nişte informaţii mai clare. 

— Altceva? 

— Cred... Cred că cine se ocupă de astfel de lucruri ar 
trebui să fie avertizat că este posibil să se mai găsească 
încă un cadavru. 

— Vă referiţi la un al doilea cadavru care să aibă legătură 
cu acea crimă anume pe care o cercetam? O crimă care a 
avut loc în urmă cu zece ani? 

— Da, confirmă Miss Marple. De fapt, sunt destul de sigură 
de asta. 


— Un alt cadavru. Al cui? 

— Ei bine, făcu Miss Marple, este doar o idee deocamdată. 

— Şi aveţi idee unde se află? 

— A, da, răspunse Miss Marple, sunt destul de sigură că 
ştiu unde este, dar îmi mai trebuie puţin timp înainte să vă 
spun asta. 

— Ce fel de cadavru? De bărbat? De femeie? De copil? De 
fată? 

— Mai este o fată dispărută, spuse Miss Marple. O fată pe 
nume Nora Broad. A dispărut de aici, din zonă şi nu s-a mai 
auzit niciodată de ea. Cred că este posibil ca trupul ei să se 
afle într-un loc anume. 

Profesorul Wanstead o privi. 

— Ştiţi, cu cât îmi spuneţi mai multe, cu atât îmi displace 
mai mult să vă las aici, zise el. Având toate ideile astea... Şi 
fiind posibil să faceţi vreo nebunie... Fie... 

Se opri. 

— Fie totul este o aiureală? 

— Nu, nu, nu am vrut să spun asta. Dar poate ştiţi prea 
multe - ceea ce ar putea fi periculos... Cred că o să rămân 
aici ca să vă ţin sub observaţie. 

— Nu, nu o să faceţi asta, replică Miss Marple. Trebuie să 
mergeţi la Londra şi să puneţi în mişcare anumite lucruri. 

— Vorbiţi de parcă ştiţi foarte multe acum, Miss Marple. 

— Cred că ştiu multe acum. Dar trebuie să fiu sigură. 

— Da, dar dacă o să fiţi sigură, acesta poate fi ultimul 
lucru pe care să-l mai faceţi. Nu avem nevoie de un al 
treilea cadavru. Al dumneavoastră. 

— A, nu mă aştept la aşa ceva, ripostă Miss Marple. 

— Ştiţi, s-ar putea să existe un pericol real, dacă ideile 
dumneavoastră sunt corecte. Aveţi bănuieli în privinţa unei 
persoane anume? 

— Cred că am anumite idei în ceea ce priveşte o anumită 
persoană. Trebuie să descopăr - trebuie să stau aici. M-aţi 
întrebat odată dacă simt răul în aer. Ei bine, răul e aici, 
pluteşte în aer, e o atmosferă de pericol, dacă vreţi - de 


mare nefericire, de teamă... Trebuie să fac ceva în legătură 
cu asta. Să fac tot ce pot. Dar o femeie în vârstă ca mine nu 
poate face prea multe. 

Profesorul Wanstead începu să numere încet. 

— Unu... Doi. Trei. Patru. 

— Ce numărați? Îl întrebă Miss Marple. 

— Pe cei care au plecat cu autocarul. Probabil că nu vă 
interesează, de vreme ce i-aţi lăsat să plece, şi 
dumneavoastră aţi rămas aici. 

— De ce m-ar interesa? 

— Fiindcă aţi zis că domnul Rafiel v-a trimis cu acel 
autocar anume, şi v-a oferit această excursie cu un scop 
anume, şi v-a pus să mergeţi la Old Manor pentru un motiv 
anume. Foarte bine atunci. Moartea lui Elizabeth Temple 
are legătură cu cineva din autocar. Rămânerea 
dumneavoastră aici are legătură cu Old Manor. 

— Nu aveţi întru totul dreptate, spuse Miss Marple. Există 
legături între cele două. Am nevoie de cineva care să-mi 
spună diverse lucruri. 

— Credeţi că puteţi face pe cineva să vă spună ceva? 

— Cred că s-ar putea. O să pierdeţi trenul dacă nu vă 
grăbiţi. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, spuse profesorul 
Wanstead. 

— Asta am de gând să fac. 

Uşa de la hol se deschise şi două persoane apărură în 
prag. Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow. 

— Salutare, le întâmpină profesorul Wanstead. Credeam 
că aţi plecat cu autocarul. 

— Ei bine, ne-am răzgândit în ultimul moment, răspunse 
domnişoara Cooke veselă. Ştiţi, tocmai am descoperit că se 
pot face nişte excursii foarte plăcute prin apropiere Şi sunt 
vreo două locuri pe care sunt nerăbdătoare să le văd. O 
biserică cu o faţadă saxonă foarte neobişnuită se află cam la 
şase sau opt kilometri distanţă şi cred ca se ajunge destul 


de uşor la ea cu un autobuz local. Vedeţi, nu există numai 
case şi grădini. Mă interesează şi arhitectura bisericească. 

— Şi pe mine la fel, adăugă domnişoara Barrow. Nu 
departe de aici se află şi parcul Finley unde se găsesc nişte 
culturi horticole deosebite. Ne-am gândit că ar fi mult mai 
plăcut să rămânem aici pentru vreo două zile. 

— Staţi aici, la Mistreţul de Aur? 

— Da. Am avut noroc să obţinem o cameră dublă foarte 
plăcută. E cu mult mai bună decât cea pe care am avut-o în 
ultimele două zile. 

— O să pierdeţi trenul, repeta Miss Marple. 

— Aş vrea ca dumneavoastră să..., începu profesorul 
Wanstead. 

— O să fiu bine, replică Miss Marple nerăbdătoare. E un 
om atât de bun, spuse ea după ce profesorul dispăru după 
colţul clădirii, care are atât de multă grijă de mine. De 
parcă sunt mătuşa lui sau ceva de genul ăsta. 

— A fost un mare şoc, nu-i aşa? Făcu domnişoara Cooke. 
Poate doriţi să veniţi cu noi când mergem să vizităm St 
Martins. 

— Sunteţi foarte amabile, răspunse Miss Marple, dar nu 
cred că azi mă simt foarte în putere pentru o expediţie. 
Poate mâine, dacă mai e ceva interesant de văzut. 

— Ei bine, atunci noi vă lăsăm. 

Miss Marple le zâmbi amândoura şi intră în motel. 

Capitolul 20. Miss Marple are idei. 

După dejunul luat în sala de mese, Miss Marple ieşi pe 
terasă ca să-şi savureze cafeaua. Tocmai îşi punea o a doua 
ceaşcă de cafea când o siluetă subţire urcă treptele cu paşi 
mari, se apropie de ea şii se adresă cu răsuflarea 
întretăiată. Miss Marple văzu că era Anthea Bradbury- 
Scott. 

— Oh, Miss Marple, de-abia am auzit că până la urmă nu 
aţi plecat cu autocarul. Ne gândeam că o să vă continuaţi 
excursia. Nu am ştiut că aţi rămas aici. Clotilde şi Lavinia m- 
au trimis să vă spun că sperăm să veniţi la Old Manor ca să 


staţi cu noi. Sunt sigură că vă veţi simţi mai bine acolo. Aici 

vine mereu atât de multă lume, mai ales în weekend. Aşa că 
am fi foarte, foarte bucuroase - chiar am fi - dacă aţi veni la 
noi. 

— Oh, este foarte amabil din partea dumneavoastră, 
răspunse Miss Marple. Sunteţi, într-adevăr, teribil de 
amabile, însă sunt sigură... Adică, ştiţi, nu stau decât două 
zile. Lia început am intenţionat să plec cu autocarul. Adică, 
după cele două zile. Dacă nu s-ar fi întâmplat acel accident 
atât de tragic... Dar am simţit că nu pot continua. M-am 
gândit că trebuie să mă odihnesc măcar o noapte. 

— Dar ziceam că ar fi mult mai bine dacă aţi veni la noi. O 
să încercăm să vă facem să vă simţiţi confortabil. 

— A, nu e vorba de asta, spuse Miss Marple. M-am simţit 
foarte confortabil la dumneavoastră. Da, mi-a plăcut foarte 
mult. Aveţi o casă atât de frumoasă, şi toate lucrurile sunt 
foarte drăguţe acolo - porţelanurile, sticlăria şi mobila. Este 
o adevărată plăcere să stai într-o casă particulară şi nu la 
motel. 

— Atunci trebuie să veniţi cu mine acum. Serios, trebuie. 
Aş putea să urc să vă fac bagajul. 

— Oh, bine, este foarte drăguţ din partea dumneavoastră. 
Pot însă să-mi fac singură bagajul. 

— Atunci să vin să vă dau o mână de ajutor? 

— Da, sunteţi tare amabilă, repetă Miss Marple. 

Se întoarseră în camera lui Miss Marple, unde Anthea, în 
stilul ei neglijent şi repezit, adună bagajele lui Miss Marple 
care, obişnuită să-şi împăturească în felul propriu hainele, 
trebui să-şi muşte limba ca să nu zică nimic şi să păstreze 
un aer mulţumit pe faţă. „Doamne, îşi zise, nu e în stare să 
împăturească nimic cum trebuie.” 

Anthea chemă un valet de la motel şi acesta cără valiza 
până la Old Manor. Miss Marple îi dădu bacşişul cuvenit şi, 
exprimându-şi în continuare mulţumirile şi încântarea 
pentru invitaţie, se alătură din nou surorilor. 


LLA 


„lată-le din nou pe cele trei surori!” gândi ea. Luă loc în 
salon şi închise ochii câteva clipe, respirând rapid. Părea să 
aibă răsuflarea întretăiată. Era firesc să se simtă aşa, la 
vârsta ei şi după ce Anthea şi valetul de la motel merseseră 
în ritmul acela rapid. Dar ceea ce încerca de fapt să obţină 
stând cu ochii închişi era să-şi dea seama ce simţea cu 
adevărat venind din nou în această casă. Era ceva sinistru 
în ea? Nu, nu atât sinistru, cât nefericit. O nefericire 
profundă. Atât de mare, încât părea aproape 
înspăimântătoare. 

Deschise din nou ochii şi se uită la celelalte două surori. 
Doamna Glynne tocmai venise de la bucătărie, cu o tavă pe 
care se afla ceaiul de după-amiază. Părea la fel ca 
întotdeauna. Liniştită, fără să arate nişte emoţii sau 
sentimente anume. Poate era chiar prea lipsită de ele, îşi 
zise Miss Marple. Oare se obişnuise, din cauza unui trai plin 
de stres şi de dificultăţi, să nu arate nimic lumii exterioare, 
să păstreze distanţa şi să nu lase pe nimeni să-i cunoască 
adevăratele sentimente? 

Îşi mută privirea spre Clotilde. Avea o înfăţişare de 
Clitemnestra, aşa cum i se păruse lui Miss Marple şi înainte. 
În mod sigur nu-şi omorâse soţul, fiindcă nu avusese 
niciodată un soţ pe care să-l ucidă, şi părea puţin probabil 
să o fi omorât pe fata despre care spusese că era extrem de 
ataşată. De acest ataşament Miss Marple nu se îndoia. 
Văzuse cum ochii lui Clotilde se umpluseră de lacrimi când 
se pomenise de moartea lui Verity. 

Cât despre Anthea... Anthea dusese cutia aceea de carton 
la poştă. Anthea venise după ea la motel. Anthea... Miss 
Marple avea îndoieli în ceea ce o privea pe Anthea. 
Nebună? Prea nebună pentru vârsta ei. Ochii îi fugeau de 
colo, colo. Ochi care păreau să vadă ceea ce alţi oameni nu 
observau, peste umărul tău. „E înspăimântată”, îşi zise Miss 
Marple. Înspăimântată de ceva. Dar de ce anume? Oare 
avea vreo boală mintală de vreun fel? Era speriată să nu se 
întoarcă la vreun azil sau vreo instituţie unde este posibil 


să-şi fi petrecut o parte din viaţa? Era speriată că surorile ei 
considerau că nu era înţelept ca ea să rămână în libertate? 
Oare cele două nu erau foarte sigure de ceea ce ar fi putut 
sora lor Anthea să spună sau să facă? 

Era ceva în atmosfera de aici. Miss Marple se întreba, în 
timp ce-şi sorbea ceaiul, ce fac domnişoarele Cooke şi 
Barrow. Oare se duseseră să viziteze acea biserică sau 
stăteau de vorbă, spunându-şi nimicuri? Era ciudat - modul 
cum veniseră şi se uitaseră la ea la St Mary Mead, ca şi cum 
trebuiau să şi-o amintească în autocar, dar fără să 
recunoască faptul că o văzuseră sau o întâlniseră vreodată. 

Se petreceau tot felul de lucruri ciudate. Doamna Glynne 
luă tava de ceai, Anthea ieşi în grădină şi Miss Marple 
rămase singură cu Clotilde. 

— Am impresia că-l cunoaşteţi pe arhidiaconul Brabazon, 
nu-i aşa? Întrebă Miss Marple. 

— A, da, răspunse Clotilde, a participat ieri la slujbă. 
Dumneavoastră îl ştiaţi? 

— O, nu, zise Miss Marple, dar a venit la Mistreţul de Aur 
să stea de vorbă cu mine. Bănuiesc că fusese la spital şi se 
interesase de moartea bietei domnişoare Temple. Se 
întreba dacă domnişoara Temple îi transmisese vreun 
mesaj. Am înţeles că ea se pregătea să-i facă o vizită. Însă i- 
am spus, desigur, că, deşi am fost acolo, în caz că puteam 
face ceva, nu a fost nimic de făcut decât să stau lângă patul 
bietei domnişoare Temple. Nu era conştientă şi nu aş fi 
putut să fac nimic ca să o ajut. 

— Nu a spus... Nimic... Nu a datvreo explicaţie a ceea ce 
s-a întâmplat? Întrebă Clotilde. 

Puse întrebarea fără prea mare interes. Miss Marple se 
întrebă dacă simţea mai multă curiozitate decât arăta, dar 
considera că nu. Avea impresia că era preocupată de 
gânduri de o cu totul altă natură. 

— Credeţi că a fost un accident? Se interesă Miss Marple. 
Sau credeţi că mai este şi altceva în povestea aceea spusă 
de nepoata doamnei Riseley-Porter? 


— Ei bine, bănuiesc că dacă cei doi au declarat asta, 
trebuie să fi văzut ceva. 

— Da. Amândoi au afirmat acelaşi lucru, nu-i aşa, deşi nu 
cu aceleaşi cuvinte, afirmă Miss Marple. Dar probabil e o 
chestiune firească. 

Clotilde o privi curioasă. 

— Păreţi intrigată de acest lucru. 

— Hm, pare atât de puţin probabil, răspunse Miss Marple, 
e o poveste atât de improbabilă, doar dacă nu... 

— Dacă nu, ce? 

— Ei bine, mă întrebam şi eu... 

Doamna Glynne intră din nou în cameră. 

— Ce vă întrebaţi? Zise ea. 

— Vorbeam despre accident, sau ne-accident, spuse Miss 
Marple. 

— E ceva legat de locul ăsta, rosti Clotilde brusc. Ceva în 
atmosferă. Nu am trecut niciodată peste asta aici. 
Niciodată. Niciodată de când... De când a murit Verity. Au 
trecut ani, dar nu dispare. E o umbră aici. Se uită la Miss 
Marple. Nu aveţi aceeaşi impresie? Nu simţiţi o umbră aici? 

— Ei bine, eu sunt o străină, răspunse Miss Marple. Este 
dificil pentru dumneavoastră şi pentru surorile 
dumneavoastră cu care locuiţi aici şi care aţi cunoscut-o. 
Cred că era aşa cum a descris-o arhidiaconul - o tânără 
încântătoare şi frumoasă. 

— Era o fată minunată şi o copilă dragă, zise Clotilde. 

— Aş fi vrut s-o fi cunoscut mai bine, spuse doamna 
Glynne. Desigur, pe vremea aceea locuiam în străinătate. 
Eu şi soţul meu am venit o dată acasă în concediu, dar mai 
mult stăteam la Londra. Nu veneam aici prea des. 

Anthea intră din grădină, cu un buchet mare de crini în 
mână. 

— Flori funerare, spuse ea. Asta ar trebui să avem aici azi, 
nu? O să le pun într-o vază mare. Flori funerare! 

Şi râse dintr-odată - un chicotit ciudat, isteric. 


— Anthea, rosti Clotilde, nu. Nu face asta! Nu este... Nu se 
cuvine. 

— Mă duc să le pun în apă, zise Anthea veselă şi ieşi din 
încăpere. 

— Serios, Anthea! Exclamă doamna Glynne. Nu cred că 
ea... 

— Starea i se agravează, afirmă Clotilde. 

Miss Marple adopta atitudinea cuiva care nu ascultă şi nu 
aude. Luă o cutiuţă de email şi o privi admirativ. 

— Probabil că o să spargă vaza acum, zise Lavinia şi ieşi, la 
rândul ei. 

— Sunteţi îngrijorate în legătură cu sora dumneavoastră, 
Anthea? Întrebă Miss Marple. 

— A, da, mereu a fost cam dezechilibrată. Este cea mai 
mică dintre noi şi în copilărie a avut o sănătate destul de 
delicată. Însă am impresia că în ultima vreme starea ei s-a 
înrăutățit în mod vizibil. Cred că ea nu-şi dă seama de 
gravitatea lucrurilor. Are atacurile astea prosteşti de 
isterie. Râde isteric la lucruri care ar trebui tratate cu 
seriozitate. Nu vrem să... Să o trimitem undeva sau... Ştiţi. 
Ar trebui să beneficieze de un tratament, dar nu cred că ar 
vrea să plece de acasă. Asta e casa ei, la urma urmelor. Deşi 
uneori... Este foarte greu. 

— Viaţa e grea uneori, afirmă Miss Marple. 

— Lavinia se gândeşte să plece, spuse Clotilde. Zice că ar 
vrea să meargă iarăşi să locuiască în străinătate. La 
Taormina, cred. A stat multă vreme acolo cu soţul ei şi au 
fost foarte fericiţi. Acum locuieşte de mulţi ani cu noi, dar 
pare să-i fie dor să plece şi să călătorească. Uneori am 
impresia... Că nu-i place să stea în aceeaşi casă cu Anthea. 

— Oh, Doamne, făcu Miss Marple. Da am auzit de cazuri 
ca ăsta, unde apar dificultăţi. 

— Îi este teamă de Anthea, zise Clotilde. Îi este în mod 
evident teamă de ea. Eu îi tot spun că nu are de ce să-i fie 
frică. Anthea e doar ciudată uneori. Ştiţi, are idei ciudate şi 
spune lucruri ciudate. Dar nu cred că reprezintă vreun 


pericol - adică, vreau să spun... Nu ştiu ce vreau să spun. 
Nu cred să facă totuşi ceva periculos, sau ciudat, sau 
straniu. 

— Nu au existat niciodată probleme de vreun fel? Întrebă 
Miss Marple. 

— A, nu! Nu a existat niciodată nimic. Uneori are accese 
de furie şi îi displac, fără motiv, unii oameni. Şi este foarte 
geloasă în privinţa anumitor lucruri. Foarte geloasă atunci 
când... Ei bine, când cineva este în centrul atenţiei. Nu ştiu. 
Uneori cred că ar fi mai bine să vindem casa asta şi s-o 
părăsim cu totul. 

— E trist pentru dumneavoastră, nu-i aşa? Făcu Miss 
Marple. Îmi dau seama că trebuie să fie foarte trist pentru 
dumneavoastră să locuiţi aici cu amintirea trecutului. 

— Înţelegeţi, nu-i aşa? Da, îmi dau seama de asta. Nu-ţi 
poţi înfrâna astfel de sentimente. Te gândeşti la acea copilă 
dragă şi iubitoare. Mi-a fost ca o fiică. În orice caz, a fost 
fiica celor mai buni prieteni. Era şi foarte deşteaptă, isteaţă, 
o bună artistă. Se descurca foarte bine cu pregătirea în 
artă şi design. Eram foarte mândră de ea. Şi apoi - legătura 
aceea nenorocită, cu băiatul ăla bolnav mintal. 

— Vă referiţi la fiul domnului Rafiel, Michael Rafiel? 

— Da. Dacă nu ar fi venit aici! S-a întâmplat să locuiască în 
zonă şi tatăl lui a sugerat să ne caute, aşa că a venit să ia 
masa cu noi. Putea fi un tânăr foarte încântător uneori. Dar 
a fost mereu un delincvent cunoscut, cu un cazier urât. 
Fusese la închisoare de două ori şi avea o istorie nu foarte 
frumoasă cu fetele. Dar nu m-am gândit niciodată că 
Verity... Mi se părea doar o afecţiune superficială. Cred că 
aşa se întâmpla cu toate adolescentele la vârsta aceea. Îşi 
pierduse capul după el. Susţinea că tot ce i se întâmplase 
nu fusese din vina lui. Ştiţi cum vorbesc fetele. „loată lumea 
e împotriva lui”, asta spun ele mereu. Nimeni nu se arată 
îngăduitor. Da, la un moment dat te saturi să tot auzi aşa 
ceva. Oare nu poate nimeni să le facă pe fetele astea să-şi 
bage minţile în cap? 


— De obicei nu prea au multă minte, sunt de acord cu 
asta, zise Miss Marple. 

— Nu a vrut, pur şi simplu, să asculte. Eu... Am încercat 
să-l ţin departe de casă. l-am spus să nu mai vină aici. 
Desigur, asta a fost o prostie. Mi-am dat seama mai târziu. 
Asta nu a însemnat decât că s-au întâlnit în afara casei - nu 
ştiu unde. Aveau diverse locuri de întâlnire. Obişnuia s-o ia 
cu maşina dintr-un loc dinainte stabilit şi să o aducă seara 
acasă. O dată sau de două ori nu a adus-o decât a doua zi. 
Am încercat să le spun că trebuie să înceteze, că toată 
aventura trebuie să ia sfârşit, dar nu au vrut să audă. Verity 
nu voia să asculte. Evident că nu mă aşteptam ca el să o 
facă. 

— Intenţiona să se mărite cu el? Întrebă Miss Marple. 

— Nu cred că s-a ajuns vreodată atât de departe. Nu cred 
că el ar fi vrut să se însoare cu ea sau că se gândise la una 
ca asta. 

— Îmi pare foarte rău pentru dumneavoastră, zise Miss 
Marple. Cred că aţi suferit foarte mult. 

— Da. Cel mai groaznic a fost să fiu nevoită să merg să 
identific cadavrul. Asta s-a întâmplat la ceva vreme după... 
După ce dispăruse. Evident, noi ne-am gândit că fugise cu 
el şi că o să aflăm veşti despre ea la un moment dat. Ştiam 
că poliţia lua varianta asta în serios. I-au cerut lui Michael 
să meargă la secţie şi să-i ajute cu ancheta, şi povestea 
spusă de el nu se potrivea cu ceea ce spuneau localnicii. 

Apoi a fost găsită de poliţie, la mare distanţă de aici. Cam 
la vreo 50 de kilometri, într-un fel de groapă mărginită de 
tufe, pe o potecă pe care nu mergea aproape nimeni. Da, a 
trebuit să mă duc şi să văd cadavrul la morgă. Doamne, ce 
privelişte îngrozitoare! Câtă cruzime, câtă forţă fusese 
utilizată! De ce a vrut să-i facă el una ca asta? Nu fusese 
suficient că o strangulase? A strangulat-o cu propria eşariă. 
Nu pot... Nu pot să mai vorbesc despre asta. Nu suport, nu 
suport s-o fac. 

Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. 


— Îmi pare rău pentru dumneavoastră, repetă Miss 
Marple. Îmi pare tare, tare rău. 

— Vă cred. Clotilde o privi dintr-odată. Şi încă nu ştiţi ce-i 
mai rău. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu ştiu... Nu ştiu ce să cred despre Anthea. 

— La ce vă referiţi? 

— În vremea aceea era atât de ciudată. Era... Era foarte 
geloasă. Brusc, a început să se întoarcă împotriva lui Verity, 
s-o privească de parcă o ura. Uneori aveam impresia... Că 
poate... A, nu, este un lucru îngrozitor să cred aşa ceva - nu 
se poate să crezi una ca asta despre propria soră... Odată a 
atacat pe cineva. Ştiţi, obişnuia să aibă astfel de accese de 
furie. M-am întrebat dacă ar fi putut să... Ah, nu trebuie să 
mă gândesc la aşa ceva. Nici nu poate fi vorba. Vă rog să 
uitaţi ce am spus. Nu e nimic adevărat, absolut nimic. Dar... 
Dar... Ei bine, nu este cu totul întreagă la minte. Trebuie să 
accept lucrul acesta. Când era tânără s-au întâmplat de 
vreo două ori nişte lucruri ciudate... Cu nişte animale. 
Aveam un papagal. Un papagal vorbitor, care spunea 
lucruri prosteşti, aşa cum fac papagalii, iar ea i-a sucit 
gâtul. De atunci nu m-am mai simţit niciodată la fel. Nu am 
mai simţit că pot să am încredere în ea. Nu m-am mai simţit 
sigură. Nu am mai simţit niciodată... Oh, Doamne, încep să 
devin şi eu isterică. 

— Haideţi, haideţi, făcu Miss Marple pe un ton liniştitor, nu 
vă gândiţi la astfel de lucruri. 

— Nu. Este destul de rău să ştiu... Să ştiu că Verity a 
murit. Şi încă într-un mod atât de oribil! În orice caz, alte 
fete se află în siguranţă de tânărul acela. A căpătat o 
condamnare pe viaţă. Încă e la închisoare şi nu o să-i dea 
drumul ca să mai rănească pe altcineva. Deşi nu ştiu de ce 
nu au tratat totul ca pe un caz de tulburare mintală - 
responsabilitate diminuată - aşa cum se întâmplă în ziua de 
azi cu asemenea lucruri. Ar fi trebuit să fie internat la 


Broadmoor. Sunt convinsă că nu a fost responsabil pentru 
ceea ce a făcut. 

Se ridică şi ieşi din cameră. Doamna Glynne se întoarse şi 
trecu pe lângă sora ei, în prag. 

— Nu trebuie să-i acordaţi atenţie lui Clotilde, spuse ea. 
Nu şi-a revenit niciodată pe de-a-ntregul după povestea 
aceea îngrozitoare din trecut. A iubit-o atât de mult pe 
Verity! 

— Pare să fie îngrijorată în legătură cu sora 
dumneavoastră. 

— Cu Anthea? Anthea e în regulă. Este... Aăă... Ei bine, e 
puţin sărită. E un pic... Isterică. E în stare să se monteze în 
legătura cu anumite lucruri, are fantezii ciudate, uneori e 
plină de imaginaţie. Dar nu cred că Clotilde are de ce să se 
îngrijoreze în asemenea măsură. Ah, Doamne, cine trece 
prin faţa ferestrei? 

Două figuri apologetice apărură brusc în dreptul 
ferestrelor franţuzeşti. 

— Ne scuzaţi, zise domnişoara Barrow, tocmai dădeam 
ocol casei ca să vedem dacă nu putem s-o găsim pe Miss 
Marple. Am auzit că a venit aici cu dumneavoastră şi mă 
întrebam... Oh, iată-vă, Miss Marple! Voiam să vă spun că 
nu am mai ajuns la biserica aceea în această după-amiază. 

Se pare că e închisă pentru curăţenie, aşa că probabil 
astăzi vom renunţa la orice altă expediţie şi vom merge 
mâine. Sper că nu vă supăraţi că am apărut aşa. Am sunat 
la uşa din faţă, dar nu s-a auzit soneria. 

— Mi-e teamă că nu funcţionează uneori, răspunse 
doamna Glynne. Ştiţi, are temperament. Uneori sună, 
alteori nu. Dar luaţi loc şi staţi cu noi puţin. Nu am ştiut că 
nu aţi plecat cu autocarul. 

— Nu, ne-am gândit să admirăm priveliştile prin zonă, 
până unde putem să ajungem, iar continuarea excursiei ar 
fi fost cam... Cam dureroasă, după cele întâmplate cu o zi, 
două în urmă. 

— Serviţi nişte sherry, le îndemnă doamna Glynne. 


leşi din cameră şi se întoarse imediat. Anthea era cu ea, 
acum destul de calmă, aducând pahare şi o carafă cu 
sherry, şi se aşezară toate. 

— Nu pot să nu-mi doresc să aflu ce o să se mai întâmple 
cu povestea asta, zise doamna Glynne. Mă refer la biata 
domnişoară Temple. Adică, mi se pare de-a dreptul 
imposibil să ştii ce gândesc de fapt poliţiştii. Par să 
controleze situaţia, şi cum nu a fost dat un verdict în 
anchetă, este clar că nu sunt mulţumiţi. Nu ştiu dacă asta 
are legătură cu rana. 

— Nu cred, replică domnişoara Barrow. Adică lovitura la 
cap, contuzia aceea gravă... A fost provocată de bolovan. 
Singura întrebare este, Miss Marple, dacă bolovanul s-a 
rostogolit singur sau a fost împins de cineva. 

— Ah, doar nu te gândeşti că... Începu domnişoara Cooke. 
Cine Dumnezeu ar fi vrut să rostogolească un bolovan în jos 
pe pantă? Îmi închipui că peste tot există huligani, ştiţi, 
tineri străini sau studenţi. Chiar mă întrebam dacă... Ei 
bine... 

— Vreţi să spuneţi că vă întrebaţi dacă acel cineva nu a 
fost unul dintre tovarăşii noştri de călătorie, completă Miss 
Marple. 

— Ei, nu... Nu am vrut să spun asta, se apără domnişoara 
Cooke. 

— Dar este evident că nu ne putem opri să nu ne gândim 
la aşa ceva, afirmă Miss Marple. Trebuie să existe vreo 
explicaţie. Dacă poliţia pare sigură că nu a fost un accident, 
atunci cineva trebuie să fie responsabil şi... Ei bine, 
domnişoara Temple era străină de locurile astea. Nu pare 
să fi fost gestul cuiva... Vreunui localnic adică. Aşadar, totul 
se întoarce la... la toţi cei care ne-am aflat în autocar, nu-i 
aşa? 

Scoase un hohot de râs uşor, ca un nechezat. 

— Da, sigur! 

— Nu, bănuiesc că nu ar trebui să spun asemenea lucruri. 
Dar, ştiţi, de fapt crimele sunt foarte interesante. Uneori se 


întâmplă nişte lucruri extraordinare. 

— Dumneavoastră, Miss Marple, v-aţi făcut vreo părere 
clară? M-ar interesa s-o aud, spuse Clotilde. 

— Ei bine, omul se gândeşte la felurite posibilităţi. 

— Domnul Caspar, interveni domnişoara Cooke. Mie nu mi- 
a plăcut din prima de el. S-a uitat la mine... Am avut 
impresia că ar putea avea de-a face cu spionajul sau cu 
altceva. Ştiţi, să vină la noi în ţară şi să caute secrete 
atomice sau aşa ceva. 

— Nu cred că avem pe-aici ceva secrete atomice, replică 
doamna Glynne. 

— Sigur că nu avem, zise şi Anthea. Poate că o urmărea 
cineva. Poate că era cineva aflat pe urmele ei fiindcă era 
vreo infractoare. 

— Prostii! Exclamă Clotilde. Era directoarea pensionată a 
unei şcoli celebre şi era un om erudit. De ce ar fi urmărit-o 
cineva pe ea? 

— Ah, nu ştiu. Poate nu mai era cum o ştiam sau ceva de 
genul ăsta. 

— Sunt convinsă că Miss Marple are ceva idei, zise 
doamna Glynne. 

— Da, am nişte idei, spuse Miss Marple. Mi se pare că... 
Singurele persoane care ar putea să... Oh, Doamne, e aşa 
de greu să spun aşa ceva. Dar sunt două persoane care mi- 
au venit în minte ca posibilităţi logice. Adică, nu cred că e 
chiar aşa, căci sunt convinsă că sunt nişte oameni foarte 
drăguţi, dar nu există altcineva care, în mod logic, să poată 
fi suspectat. 

— La cine vă referiţi? Este foarte interesant. 

— Nu cred că ar trebui să spun asemenea lucruri. E doar 
un fel de... Conjunctură îndepărtată. 

— Cine credeţi că a rostogolit bolovanul? Cine credeţi că 
ar fi putut fi persoana pe care au văzut-o Joanna şi Emlyn 
Price? 

— Ei bine, m-am gândit de fapt că... Că poate nu au văzut 
pe nimeni. 


— Nu prea înţeleg, zise Anthea. Cum adică nu au văzut pe 
nimeni? 

— Poate că au inventat toate astea. 

— Ce - că ar fi văzut pe cineva? 

— Păi e posibil, nu-i aşa? 

— Vreţi să ziceţi că a fost un fel de glumă sau de idee 
răutăcioasă? Asta vreţi să spuneţi? 

— În ziua de azi auzi tot felul de lucruri ieşite din comun 
făcute de tineri, afirmă Miss Marple. Bagă bețe în ochii 
cailor, sparg geamuri şi atacă oameni. De obicei, pietrele 
sunt aruncate de cineva tânăr, nu? Iar ei erau singurii 
tineri, nu-i aşa? 

— Vreţi să spuneţi că este posibil ca Emlyn Price şi Joanna 
să fi rostogolit bolovanul acela? 

— Păi ei sunt genul de oameni care ar fi putut face aşa 
ceva, zise Miss Marple. 

— Închipuiţi-vă aşa ceva! Exclamă Clotilde. Ah, eu nu m-aş 
fi gândit niciodată la una ca asta. Dar înţeleg... Da, îmi dau 
seama că s-ar putea să aveţi dreptate. Desigur, eu nu ştiu 
cum sunt cei doi. Nu am călătorit împreună cu ei. 

— Ah, erau foarte drăguţi, spuse Miss Marple. Joanna mi s- 
a părut o tânără extrem de... Ştiţi, capabilă. 

— Capabilă să facă orice? Întrebă Anthea. 

— Anthea, taci din gură! Îi ceru Clotilde. 

— Da. Foarte capabilă, zise Miss Marple. La urma urmelor, 
dacă faci ceva care ar putea avea ca rezultat o crimă, 
trebuie să fii destul de capabil să reuşeşti să nu fii văzut. 

— Trebuie să fi fost implicaţi amândoi în treaba asta, 
sugeră domnişoara Barrow. 

— A, da, zise Miss Marple. Au fost implicaţi amândoi şi, în 
mare, au spus aceeaşi poveste. Ei sunt... Ei bine, ei sunt 
suspecţii principali, asta e tot ce pot să spun. Ei nu puteau fi 
văzuţi de ceilalţi. Restul grupului se afla pe o cărare mai jos. 
Ei ar fi putut urca până în vârful dealului şi puteau să 
clatine bolovanul. Probabil că nu au intenţionat să o omoare 
pe domnişoara Temple. Poate au vrut să fie doar... Doar un 


gest de anarhie, să lovească ceva sau pe cineva - pe oricine, 
de fapt. Aşa că au rostogolit bolovanul. Şi apoi, desigur, au 
spus povestea cum că au văzut pe cineva acolo. Îmbrăcat 
într-o costumaţie destul de neobişnuită... Ei bine, nu ar 
trebui să spun asemenea lucruri, dar la asta m-am gândit. 

— Mi se pare o idee foarte interesantă, zise doamna 
Glynne. Ce părere ai, Clotilde? 

— Cred că este o posibilitate. Însă eu nu m-aş fi gândit la 
aşa ceva. 

— Ei bine, spuse domnişoara Cooke, ridicându-se în 
picioare, trebuie să ne întoarcem la Mistreţul de Aur. Veniţi 
cu noi, Miss Marple? 

— A, nu, răspunse Miss Marple. Bănuiesc că nu ştiţi. 
Domnişoara Bradbury-Scott a fost atât de amabilă să mă 
invite să vin din nou aici şi să mai stau o noapte - sau două - 
aici. 

— Aha, înţeleg. Sunt convinsă că o să fie foarte plăcut 
pentru dumneavoastră. Mult mai confortabil. Se pare că la 
Mistreţul de Aur a sosit un grup cam gălăgios. 

— Nu vreţi să veniţi să beţi o cafea cu noi după cină? Le 
propuse Clotilde. Este o seară destul de caldă. Nu vă putem 
invita la masă fiindcă mi-e teamă că nu avem destule 
provizii în casă, însă dacă vreţi să veniţi să serviţi o cafea... 

— Ar fi foarte plăcut, răspunse domnişoara Cooke. Da, 
sigur vom da curs invitaţiei dumneavoastră atât de amabile. 

Capitolul 21. Ceasul bate de trei ori. 

| 

Domnişoara Cooke şi domnişoara Barrow sosiră cu 
promptitudine la ora 20.45. Una purta o rochie de dantelă 
bej, iar cealaltă, o nuanţă de verde oliv. În timpul cinei, 
Anthea o întrebase pe Miss Marple despre aceste două 
doamne. 

— Mi s-a părut ciudat din partea lor să nu-şi continue 
călătoria. 

— A, mie nu mi se pare, replică Miss Marple. Cred că este 
un lucru firesc. Îmi închipui că au un plan precis. 


— Ce vreţi să spuneţi cu asta? Întreba doamna Glynne. 

— Cred că sunt mereu pregătite pentru diverse 
eventualităţi şi au un plan pentru astfel de situaţii. 

— Vreţi să spuneţi, interveni Anthea, părând destul de 
interesată, că au un plan în caz de crimă? 

— Aş vrea să nu mai vorbeşti despre moartea bietei 
domnişoare Temple ca despre o crimă, zise doamna Glynne. 

— Dar evident că a fost o crimă, replică Anthea. Tot ce aş 
vrea să ştiu este cine a dorit s-o omoare? Mă gândesc că e 
vorba de vreun elev de-al ei de la şcoală, care a urât-o şi a 
avut mereu de gând s-o ucidă. 

— Credeţi că ura poate dura atât de mult? Întrebă Miss 
Marple. 

— A, da. Cred că poţi uri pe cineva ani de zile. 

— Nu, o contrazise Miss Marple, eu cred că ura moare. 
Poţi să încerci să o menţii în viaţă artificial, dar consider că 
în cele din urmă vei da greş. Nu este o forţă atât de 
puternică precum dragostea. 

— Nu credeţi că domnişoara Cooke sau domnişoara 
Barrow, sau amândouă ar fi putut comite crima? 

— De ce ar face-o? Replică doamna Glynne. Serios, 
Anthea! Mie mi se par două femei foarte drăguţe. 

— Eu am impresia că e ceva misterios în ceea ce le 
priveşte, afirmă Anthea. Tu nu, Clotilde? 

— Cred că ai dreptate, fu de acord Clotilde. Mi s-au părut 
uşor artificiale, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 

— Eu cred că au ceva sinistru, continuă Anthea. 

— Tu mereu ai avut o imaginaţie bogată, afirmă doamna 
Glynne. Oricum, ele se aflau pe poteca de jos, nu? Le-aţi 
văzut acolo, nu-i aşa? Se adresă ea lui Miss Marple. 

— Nu pot să spun că le-am remarcat în mod deosebit, zise 
Miss Marple. De fapt, nici n-am avut ocazia să fac asta. 

— Adică? 

— Nu se afla acolo, interveni Clotilde. Era aici, în grădina 
noastră. 

— A, da, desigur. Am uitat. 


— A fost o zi atât de plăcută, de liniştită, afirmă Miss 
Marple. Mi-a făcut mare plăcere. Mâine-dimineaţă aş vrea 
să mă duc din nou să privesc florile acelea albe din capătul 
grădinii, de pe movila aceea. Acum planta trebuie să fie în 
plină floare. Ştiţi, o să-mi amintesc mereu de asta când o să 
mă gândesc la vizita mea aici. 

— Eu o urăsc, afirmă Anthea. Aş vrea să fie îndepărtată şi 
să construiesc din nou o seră acolo. Dacă strângem destui 
bani, sigur o să putem face asta, nu, Clotilde? 

— Ba o s-o lăsăm aşa cum este, îi răspunse Clotilde. Nu 
vreau să ne atingem de ea. La ce ne mai serveşte acum o 
seră? Ar dura ani întregi până când viţa ar rodi din nou. 

— Haideţi, interveni doamna Glynne, nu putem să 
continuăm să ne contrazicem pe tema asta. Haideţi să 
mergem în salon. Musafirele noastre trebuie să sosească în 
curând la cafea. 

Tocmai atunci cele două invitate sosiră. Clotilde aduse tava 
cu cafea, umplu ceştile şi le împărţi. Puse una în faţa 
fiecărei musafire şi apoi îi aduse una lui Miss Marple. 
Domnişoara Cooke se aplecă înainte. 

— Ah, scuzaţi-mă, Miss Marple, dar ştiţi, eu nu aş bea aşa 
ceva în locul dumneavoastră. Adică, nu e recomandabil să 
beţi cafea la ora asta. Nu o să mai puteţi dormi cum trebuie. 

— Ah, aşa credeţi? Zise Miss Marple. Sunt obişnuită să 
beau cafea seara. 

— Da, dar asta e o cafea foarte puternică, de bună calitate. 
Eu v-aş sfătui să n-o beţi. 

Miss Marple se uită la domnişoara Cooke. Chipul acesteia 
era foarte sincer, iar părul ei blond, cu aspect nefiresc, îi 
atârna peste un ochi. Celălalt ochi clipi uşor. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Miss Marple. Poate că 
aveţi dreptate. Bănuiesc că ştiţi câte ceva despre diete. 

— A, da, mă preocupă foarte tare. Ştiţi, am ceva pregătire 
de asistentă medicală. 

— Aşa deci. Miss Marple împinse uşor deoparte ceaşca. 
Există cumva vreo poză a acestei fete? Întrebă ea. Verity 


Hunt sau cum o chema? Arhidiaconul vorbea despre ea. 
Părea să fi fost foarte ataşat de ea. 

— Cred că era. Îi erau dragi tinerii, zise Clotilde. 

Se ridică, traversă camera şi ridică uşor capacul unui 
birou. De acolo scoase o fotografie şi i-o aduse lui Miss 
Marple să o vadă. 

— Iat-o pe Verity, zise ea. 

— Un chip frumos, spuse Miss Marple. Da, un chip foarte 
frumos şi neobişnuit. Biata copilă! 

— E îngrozitor că, în ziua de azi, astfel de lucruri par să se 
întâmple tot timpul, interveni Anthea. Fetele ies cu tot felul 
de tineri şi nimeni nu-şi bate capul să aibă grijă de ele. 

— În zilele noastre trebuie să-şi poarte singure de grijă, 
afirmă Clotilde, iar ele habar n-au să facă asta, Dumnezeu 
să le aibă în pază! 

Întinse mâna să ia fotografia de la Miss Marple. Mâneca ei 
prinse ceaşca de cafea şi o răsturnă pe podea. 

— Oh, Doamne! Exclamă Miss Marple. Eu am fost de vină? 
V-am lovit peste mână? 

— Nu, răspunse Clotilde, mâneca mea a fost de vină. E 
cam largă şi flutură. Doriţi poate un pahar de lapte 
fierbinte, dacă vă temeţi să beţi cafea? 

— Ar fi foarte bun, răspunse Miss Marple. Un pahar de 
lapte fierbinte înainte de culcare ar fi foarte calmant, într- 
adevăr, şi te ajută întotdeauna să dormi bine. 

După alte câteva replici de rutină, domnişoara Cooke şi 
domnişoara Barrow se pregătiră de plecare, o plecare 
destul de agitată, căci mai întâi una din cele două 
domnişoare, apoi cealaltă veni să ia ceva ce uitase în urmă - 
o eşartă, o geantă şi o batistă. 

— Ce mai agitaţie! Zise Anthea după plecarea invitatelor. 

— Într-un fel îi dau dreptate lui Clotilde că femeile astea 
două nu par reale, dacă înţelegeţi la ce mă refer, spuse 
doamna Glynne. 

— Da, sunt de acord cu dumneavoastră, zise Miss Marple. 
Nu par foarte reale. M-am gândit mult la ele şi m-am 


întrebat de ce au venit de fapt în excursia asta şi dacă într- 
adevăr le face plăcere. Şi care a fost motivul adevărat 
pentru care au venit? 

— Şi aţi aflat răspunsurile la toate aceste întrebări? Se 
interesă Clotilde. 

— Cred că da, oftă Miss Marple. Am descoperit răspunsuri 
la o mulţime de lucruri, afirmă ea. 

— Până acum sper că v-aţi simţit bine, zise Clotilde. 

— Mă bucur că am abandonat excursia acum, răspunse 
Miss Marple. Nu cred că mi-ar mai fi făcut plăcere. 

— Nu, e firesc asta. 

Clotilde aduse un pahar cu lapte fierbinte din bucătărie şi 
o însoţi pe Miss Marple în camera ei. 

— Pot să vă mai aduc ceva? Se interesă ea. Orice. 

— Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Am tot ce-mi 
trebuie. Am aici gentuţa de voiaj, aşa că nu mai trebuie să 
despachetez. Mulţumesc, este foarte amabil din partea 
dumneavoastră şi a surorilor dumneavoastră să mă găzduiţi 
din nou în noaptea asta. 

— Nu puteam să nu facem măcar atât, având în vedere 
scrisoarea domnului Rafiel. Era un om foarte atent. 

— Da, fu de acord Miss Marple, genul de om care... Ei 
bine, care se gândeşte la tot. Avea o minte de excepţie. 

— Cred că era un finanţist cunoscut. 

— Se gândea la o mulţime de lucruri, nu numai la finanţe, 
spuse Miss Marple. Ei bine, mă bucur că a sosit momentul 
culcării. Noapte bună, domnişoară Bradbury-Scott. 

— Să vă trimit micul dejun sus mâine-dimineaţă? Vreţi să-l 
serviţi în pat? 

— Nu, nu, nu vreau să vă deranjez. Nu, prefer să cobor eu. 
Poate o ceaşcă de ceai ar fi foarte bine-venită, însă vreau să 
ies în grădină. Îmi doresc în mod deosebit să văd movila 
aceea acoperită toată cu flori, atât de frumoase şi de 
impresionante! 

— Noapte bună! Somn uşor! Îi ură Clotilde. 

II 


În holul de la Old Manor pendula de la baza scării bătu ora 
două. Ceasurile din casă nu băteau toate la unison, iar 
unele dintre ele nu băteau deloc. Nu era uşor să ţii în 
ordine o casă plină de ceasuri antice. La ora trei, ceasul de 
la primul etaj bătu încet de trei ori. O rază slabă de lumină 
se văzu pe la cantul uşii. 

Miss Marple se ridică în capul oaselor şi puse degetul pe 
butonul lămpii de lângă pat. Uşa se deschise foarte încet. 
Acum nu se zărea nici o lumină afară, dar se auziră paşi 
uşori care intrară în cameră. Miss Marple aprinse lumina. 

— Ah, făcu ea, dumneavoastră sunteţi, domnişoară 
Bradbury-Scott? S-a întâmplat ceva? 

— Am venit să văd dacă nu aveţi nevoie de ceva, răspunse 
domnişoara Bradbury-Scott. 

Miss Marple o privi. Clotilde purta un halat lung, purpuriu. 
„Ce femeie frumoasă!” îşi zise Miss Marple. Cu părul 
încadrându-i chipul, era o figură dramatică, o figură de 
tragedie. Din nou, Miss Marple se gândi la piesele greceşti. 
Din nou, la Clitemnestra. 

— Sunteţi sigură că nu pot să vă aduc ceva? 

— Nu, mulţumesc, răspunse Miss Marple. Mi-e teamă, 
continuă ea pe un ton de scuză, că nici laptele nu mi l-am 
băut. 

— Oh, de ce? 

— Nu am crezut că îmi va face foarte bine, spuse Miss 
Marple. 

Clotilde rămase acolo, la piciorul patului, privind-o. 

— Nu în totalitate, zise Miss Marple. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

Vocea lui Clotilde era aspră acum. 

— Cred că ştiţi ce vreau să spun, replică Miss Marple. 
Cred că aţi ştiut toată seara. Poate chiar înainte de asta. 

— Nu am idee despre ce vorbiţi. 

— Nu? 

Monosilaba interogativă avea o uşoară notă satirică. 


— Mă tem că laptele s-a răcit. O să-l iau şi o să vă aduc 
altul fierbinte. 

— Nu vă deranjaţi, zise Miss Marple. Chiar dacă îmi 
aduceţi, nu o să-l beau. 

— Chiar nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, afirmă Clotilde, 
privind-o. Ce persoană ieşită din comun sunteţi! Ce fel de 
femeie sunteţi? De ce vorbiţi în felul ăsta? Cine sunteţi? 

Miss Marple trase de eşarfa de lână roz care îi înconjura 
capul, asemănătoare cu aceea pe care o purtase odinioară 
în Indiile de Vest. 

— Unul dintre numele mele este Nemesis, afirmă ea. 

— Nemesis? Şi ce înseamnă asta? 

— Cred că ştiţi, zise Miss Marple. Sunteţi o femeie 
educată. Nemesis întârzie uneori mult timp, dar vine în cele 
din urmă. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Despre o fată foarte frumoasă pe care aţi ucis-o, replică 
Miss Marple. 

— Pe cine am ucis? La ce vă referiţi? 

— Mă refer la Verity. 

— Şi de ce aş fi omorât-o? 

— Fiindcă o iubeaţi, afirmă Miss Marple. 

— Sigur că o iubeam. Îi eram devotată. Şi ea mă iubea, la 
rândul ei. 

— Nu demult, cineva mi-a spus că dragostea este un 
cuvânt foarte înfricoşător. Chiar este un cuvânt înfricoşător. 
Dumneavoastră aţi iubit-o pe Verity prea mult. Însemna 
totul pentru dumneavoastră. Iar ea v-a fost devotată până 
când în viaţa ei a intervenit altceva. Un alt fel de dragoste. 
S-a îndrăgostit de un băiat, de un tânăr. Nu de unul foarte 
potrivit, nu era un specimen foarte bun, nu avea un trecut 
foarte bun, dar ea îl iubea şi el o iubea şi ea dorea să scape. 
Să scape de povara legăturii de dragoste pe care o trăia cu 
dumneavoastră. Voia să aibă viaţa normală a unei femei - să 
trăiască împreună cu bărbatul pe care şi-l alesese, să aibă 


copii cu el. Dorea să se căsătorească, dorea fericirea dată 
de normalitate. 

Clotilde se mişcă de pe loc. Se duse spre un scaun, se 
aşeză şi o privi ţintă pe Miss Marple. 

— Aşadar, păreţi să înţelegeţi totul foarte bine, spuse ea. 

— Da, înţeleg. 

— Ceea ce spuneţi este destul de adevărat şi nu voi nega. 
Nu contează dacă neg sau nu. 

— Nu, aveţi dreptate. Nu va cota. 

— Ştiţi cumva, vă puteţi închipui cât am suferit? 

— Da, îmi pot imagina. Mereu am putut să-mi imaginez 
diverse lucruri. 

— Vă închipuiţi agonia de a gândi, de a şti că urmează să 
pierzi ceea ce iubeşti cel mai mult pe lume? Şi eu aveam s-o 
pierd în favoarea celui mai mizerabil şi depravat delincvent. 
Un om nedemn de fata mea frumoasă, minunată. Trebuia să 
pun capăt. A trebuit... A trebuit. 

— Da, zise Miss Marple. Mai degrabă decât s-o lăsaţi să 
plece, aţi ucis-o. Fiindcă o iubeaţi, aţi omorât-o. 

— Credeţi că aş fi putut să fac vreodată una ca asta? 
Credeţi că aş fi putut s-o sugrum pe fata pe care o iubeam? 
Credeţi că aş fi putut să-i zdrobesc chipul, să-i sfărâm 
capul? Nimeni, în afară de un om rău şi depravat, nu ar fi 
putut să facă aşa ceva. 

— Nu, replică Miss Marple, nu aţi fi făcut aşa ceva. 
Dumneavoastră o iubeaţi şi n-aţi fi putut să faceţi lucrul 
ăsta. 

— Păi, vedeţi, atunci vorbiţi aiureli. 

— Nu i-aţi făcut aşa ceva. Fata căreia i s-au întâmplat cele 
spuse nu era fata pe care o iubeaţi. Verity încă se află aici, 
nu-i aşa? Este în grădină. Nu cred că aţi sugrumat-o. Cred 
că i-aţi dat o ceaşcă de cafea sau un pahar cu lapte, şi i-aţi 
administrat o supradoză nedureroasă de somnifer. Apoi, 
după ce a murit, aţi dus-o în grădină, aţi dat deoparte 
cărămizile căzute de la seră şi i-aţi făcut un mormânt acolo, 
sub podeaua de cărămizi, şi aţi acoperit-o. După care aţi 


plantat polygonum, şi de atunci planta a crescut, tot mai 
mare şi mai puternică în fiecare an. Verity a rămas aici, cu 
dumneavoastră. Nu aţi lăsat-o niciodată să plece. 

— Nebună! Nebună bătrână! Crezi că vei putea să scapi 
ca să spui povestea asta? 

— Cred că da, replică Miss Marple. Nu sunt foarte sigură. 
Eşti o femeie puternică, mult mai puternică decât mine. 

— Mă bucur că îţi dai seama de asta. 

— Şi nu ai deloc scrupule, spuse Miss Marple. Ştii, 
criminalul nu se opreşte la o crimă. Am observat asta pe 
parcursul vieţii şi al studierii crimelor. Ai ucis două fete, nu-i 
aşa? Ai omorât-o pe fata pe care o iubeai şi ai mai omorât o 
fată. 

— Am omorât o târfă proastă, o adolescentă de doi bani. 
Nora Broad. Cum de ştii de ea? 

— M-am întrebat, zise Miss Marple. Din câte te-am 
cunoscut, nu credeam că ai fi putut suporta s-o strangulezi 
şi s-o desfigurezi pe fata pe care o iubeai. Dar cam în 
aceeaşi perioadă a dispărut şi o fată al cărei trup nu a fost 
găsit niciodată. Dar eu m-am gândit la cadavrul care a fost 
descoperit - numai că nu s-a ştiut că era al Norei Broad. 
Era îmbrăcată în hainele lui Verity şi a fost identificată ca 
fiind Verity de persoana la care s-ar fi apelat prima dată, 
persoana care o cunoştea mai bine ca oricine. A trebuit să 
te duci şi să spui dacă trupul descoperit era Verity. L-ai 
identificat. Ai spus că acel cadavru era Verity. 

— Şi de ce aş fi făcut una ca asta? 

— Fiindcă doreai ca băiatul care ţi-o luase pe Verity, 
băiatul pe care îl iubise Verity şi care o iubise, la rândul lui, 
să fie judecat pentru crimă. Aşa că ai ascuns cel de-al doilea 
cadavru într-un loc unde să nu fie descoperit cu uşurinţă. 
Iar atunci când urma să fie descoperit, avea să fie 
considerat al altei fete dispărute. Aveai să te asiguri că 
urma să fie identificat aşa cum doreai. Ai îmbrăcat-o în 
hainele lui Verity, i-ai pus geanta acolo - o scrisoare, două, o 
brățară, o cruciuliţă pe un lănţişor. Apoi ai desfigurat-o. În 


urmă cu o săptămână ai comis o a treia crimă - Elizabeth 
Temple. Ai ucis-o fiindcă ştiai că vine în zonă şi îţi era teamă 
de ceea ce putea să ştie, din cele ce Verity ar fi putut să-i 
spună sau să-i scrie, şi te-ai gândit că dacă Elizabeth 
Temple se întâlneşte cu arhidiaconul Brabazon, amândoi ar 
fi putut să ajungă mai aproape de adevăr. Elizabeth Temple 
nu trebuia lăsată să-l întâlnească pe arhidiacon. Eşti o 
femeie foarte puternică. Ai fi putut să rostogoleşti bolovanul 
acela în jos pe deal. Trebuie să-ţi fi luat ceva timp, dar eşti o 
femeie foarte puternică. 

— Suficient de puternică încât să mă ocup şi de tine, zise 
Clotilde. 

— Nu prea cred că vei fi lăsată să faci asta, replică Miss 
Marple. 

— Ce vrei să spui, babă nenorocită şi amărâtă? 

— Da, sunt bătrână şi am puţină forţă în braţe şi picioare. 
De fapt, foarte puţină forţă în trup. Dar în felul meu sunt un 
emisar al justiţiei. 

Clotilde izbucni în râs. 

— Şi cine o să mă oprească să-ţi fac felul? 

— Cred că îngerul meu păzitor, replică Miss Marple. 

— Ai mare încredere în îngerul tău păzitor, nu-i aşa? Zise 
Clotilde şi râse din nou. 

Se apropie de pat. 

— Poate chiar doi îngeri păzitori, spuse Miss Marple. 
Domnul Rafiel făcea mereu lucrurile în stil mare. 

Miss Marple îşi strecură mâna sub pernă şi scoase un 
fluier pe care îl duse la buze. Sunetele răsunară cu putere, 
ascuţit, cu o furie care ar fi atras atenţia unui poliţist aflat 
chiar şi în capătul străzii. Două lucruri se petrecură 
aproape simultan. Uşa camerei se deschise. Clotilde se 
întoarse. Domnişoara Barrow stătea în prag. În acelaşi 
timp, uşa garderobului masiv se deschise la rândul ei şi 
domnişoara Cooke apăru din el. Ambele femei aveau pe 
chip un aer sumbru, profesional, care era uşor de remarcat, 


în contrast cu atitudinea amabilă de mai devreme din acea 
seară. 

— Cei doi îngeri păzitori! Exclamă Miss Marple bucuroasă. 
Domnul Rafiel m-a făcut să fiu mândră de el! 

Capitolul 22. Miss Marple spune o poveste 

— Când aţi aflat că acele două femei erau agenţi privaţi 
care vă însoțeau ca să vă ofere protecţie? Întrebă 
profesorul Wanstead. 

Se aplecă înainte, privind-o gânditor pe doamna cu păr alb 
care stătea dreaptă pe scaunul din faţa lui. Se aflau într-o 
clădire guvernamentală din Londra, şi mai erau alte patru 
persoane prezente - un oficial de la Biroul Procuraturii 
Publice, directorul adjunct de la Scotland Yard, Sir James 
Lloyd, directorul închisorii Manstone, Sir Andrew McNeil. A 
patra persoană era ministrul de interne. 

— De-abia seara trecută, zise Miss Marple. Până atunci nu 
fusesem sigură. Domnişoara Cooke venise la St Mary Mead 
şi am descoperit destul de repede că nu era cine pretindea 
că este, adică o femeie pricepută la grădinărit, care venise 
să-şi ajute o prietenă să pună la punct grădina. Aşa că 
trebuia să mă decid care îi era scopul adevărat, odată ce ea 
se familiarizase cu înfăţişarea mea, lucru care, evident, era 
singurul scop pentru care venise acolo. Când am 
recunoscut-o din nou, în autocar, a trebuit să mă decid dacă 
venise în excursie ca să mă vegheze sau dacă acele două 
femeie erau angajate de ceea ce aş putea numi „partea 
adversă”. 

M-am convins de-abia aseară, când domnişoara Cooke m-a 
prevenit, avertizându-mă destul de clar să nu beau ceaşca 
de cafea pe care Clotilde Bradbury-Scott tocmai o aşezase 
înaintea mea. Şi-a ales cuvintele cu mare atenţie, însă 
avertismentul era evident. Mai târziu, când le-am urat celor 
două noapte bună, una din ele mi-a luat mâna în palme, 
scuturându-mi-o cu multă prietenie şi afecţiune. Şi, în acel 
moment, mi-a strecurat ceva în palmă, care, la o cercetare 
ulterioară, s-a dovedit a fi un fluier foarte puternic. L-am 


luat cu mine când m-am culcat, am acceptat paharul cu 
lapte pe care gazda mea m-a îndemnat stăruitor să-l beau şi 
i-am spus noapte bună, având grijă să nu-mi schimb 
atitudinea simplă şi prietenoasă. 

— Şi nu aţi băut laptele? 

— Sigur că nu, replică Miss Marple. Drept cine mă luaţi? 

— Mă scuzaţi, spuse profesorul Wanstead. Mă surprinde 
că nu v-aţi încuiat uşa. 

— Asta ar fii fost o greşeală, afirmă Miss Marple. Voiam ca 
Clotilde Bradbury-Scott să intre. Voiam să văd ce va spune 
sau ce va face. Eram aproape sigură că va intra după ce va 
fi trecut suficient timp, ca să se asigure că am băut laptele 
şi că eram inconştientă, cufundată într-un somn din care 
probabil nu aveam să mă mai trezesc. 

— Aţi ajutat-o pe domnişoara Cooke să se ascundă în 
dulap? 

— Nu. Am fost complet luată prin surprindere când a 
apărut aşa, brusc. Bănuiesc, zise Miss Marple gânditoare, 
că s-a strecurat acolo când m-am dus la capătul coridorului 
la... la baie. 

— Ştiaţi că ele se aflau în casă? 

— După ce mi-au dat fluierul, m-am gândit că o să fie pe 
undeva, prin apropiere. Nu cred că era foarte greu să 
pătrunzi în casă, căci nu existau obloane sau alarme, sau 
ceva de genul ăsta. Una din ele s-a întors pretextând că şi-a 
uitat eşarfa sau geanta. Probabil atunci au reuşit să lase o 
fereastră neîncuiată şi îmi închipui că s-au întors în casă 
aproape imediat după ce au plecat, când cei dinăuntru se 
pregăteau de culcare. 

— V-aţi asumat un mare risc, Miss Marple. 

— Am sperat că totul o să fie bine, răspunse Miss Marple. 
Nu poţi trece prin viaţă fără să-ţi asumi anumite riscuri 
atunci când e necesar. 

— Apropo, pontul pe care ni l-aţi dat despre pachetul 
trimis la organizaţia caritabilă a fost un succes. În el era un 
pulover nou-nouţ, cu guler polo, viu colorat, cu carouri 


negre şi roşii. Foarte uşor de observat. Ce v-a făcut să vă 
gândiţi la asta? 

— Ei bine, asta a fost chiar o treabă simpla, afirmă Miss 
Marple. Descrierea făcută de Emlyn şi Joanna siluetei pe 
care o văzuseră m-a determinat să cred aproape cu 
certitudine că aceste haine uşor de remarcat, în culori 
foarte vizibile, fuseseră purtate intenţionat ca să fie 
observate şi, prin urmare, era foarte important să nu fie 
ascunse în zonă sau păstrate printre lucrurile personale. 
Trebuiau să dispară cât mai curând posibil. Şi nu există 
decât un mod cu adevărat reuşit de a scăpa de un lucru - 
prin intermediul poştei. Orice articol de îmbrăcăminte 
poate fi trimis cu uşurinţă organizaţiilor caritabile. Gândiţi- 
vă cât de încântați ar fi cei care strâng haine pentru 
Mamele Şomere - sau cum s-o numi organizaţia caritabilă - 
să găsească un pulover de lână nou-nouţ. Tot ce trebuia să 
fac era să descopăr adresa la care fusese trimis. 

— Şi le-aţi cerut-o de la poştă? 

Ministrul de interne părea oarecum şocat. 

— Evident, nu direct. Adică a trebuit să mă prefac agitată 
şi să explic cum am pus adresa greşită pe unele lucruri pe 
care le trimiteam la o organizaţie de caritate şi nu puteau 
oare să-mi spună dacă pachetul pe care amabila mea gazdă 
îl adusese la oficiu fusese trimis deja. Şi o femeie foarte 
drăguță de la poştă a făcut tot posibilul şi şi-a amintit că 
pachetul nu fusese trimis la adresa la care speram eu, aşa 
că mi-a dat adresa pe care şi-o notase. Cred că nu a avut 
nici un fel de bănuieli că aş fi dorit informaţia din vreun 
motiv anume - doar că eram o bătrânică un pic ameţită, 
foarte îngrijorată în legătură cu locul unde ajunsese 
pachetul ei cu haine purtate. 

— Ah, făcu profesorul Wanstead, înţeleg că sunteţi şi 
actriţă, Miss Marple, nu numai un înger al răzbunării. Apoi 
adăugă: Când aţi început să descoperiţi ce s-a întâmplat în 
urmă cu zece ani? 


— Pentru început, lucrurile mi s-au părut foarte dificil de 
rezolvat, aproape imposibil. În mintea mea, îl condamnam 
pe domnul Rafiel că nu clarificase lucrurile. Dar acum îmi 
dau seama că a fost foarte înţelept din partea lui să 
procedeze aşa. Serios, a fost extraordinar de înţelept. Îmi 
dau seama cum de a fost un om de afaceri de mare succes 
şi a câştigat cu uşurinţă atâţia bani. Îşi planifica totul în 
amănunţime. Mi-a dat suficiente informaţii, pe bucățele, de 
fiecare dată. Prin urmare, am fost îndrumată pe calea cea 
bună. Mai întâi, îngerii mei păzitori au fost alertaţi să 
observe cum arăt. Apoi am fost trimisă în excursie şi către 
oamenii de aici. 

— La început, aţi suspectat - dacă pot să folosesc acest 
cuvânt - pe cineva din excursie? 

— Numai ca posibilităţi. 

— Fără să aveţi presentimentul răului? 

— Ah, vă amintiţi de asta. Nu, nu am avut impresia că 
exista vreo atmosferă malefică sesizabilă. Nu mi s-a spus cu 
cine ar trebui să iau legătura, însă ea mi s-a prezentat 
singură. 

— Elizabeth Temple? 

— Da. A fost ca un far călăuzitor care mi-a luminat 
lucrurile în noapte, răspunse Miss Marple. Până atunci, 
fusesem într-o beznă totală. Existau anumite lucruri care, 
din ceea ce indicase domnul Rafiel, era logic să existe. 
Trebuia să fie pe undeva o victimă şi pe undeva un criminal. 
Da, a fost indicat un criminal pentru că aceasta era singura 
legătură care exista între mine şi domnul Rafiel. În Indiile 
de Vest existase un criminal. Şi eu, şi domnul Rafiel am fost 
implicaţi, şi tot ce ştia el despre mine era legătura mea cu 
povestea aceea. Deci nu putea fi vorba despre altceva. De 
asemenea, nu putea fi vorba despre o crimă obişnuită. 
Trebuia să fie - şi să se dovedească astfel - opera cuiva care 
acceptase răul. Răul în locul binelui. Păreau să fie indicate 
două victime. Trebuia să fie cineva ucis şi trebuia să existe o 
victimă clară a nedreptăţii. O victimă care fusese acuzată 


de o crimă pe care nu o comisese. Aşa că, gândindu-mă la 
toate aceste lucruri, nu am avut nici un indiciu până când 
nu am stat de vorbă cu domnişoara lemple. Era o persoană 
foarte intensă, provocatoare. Aici a apărut prima legătură 
cu domnul Rafiel. Domnişoara lemple mi-a vorbit despre o 
fată pe care o cunoscuse, care fusese odinioară logodită cu 
fiul domnului Rafiel. Atunci a apărut prima rază de lumină. 
Mi-a spus că fata nu s-a măritat cu tânărul. Am întrebat-o 
de ce şi ea a zis: „Fiindcă a murit”. Am întrebat după aceea 
cum a murit, ce o omorâse, iar ea a rostit foarte tare, foarte 
hotărât - încă îi pot auzi vocea, ca dangătul profund al unui 
clopot - a zis, „Dragostea”. lar după aceea a spuscă 
„Dragostea este cel mai înfricoşător cuvânt din lume”. 
Atunci nu mi-am dat seama la ce se referă cu exactitate. De 
fapt, prima idee care mi-a trecut prin minte a fost că fata se 
sinucisese din cauza unei poveşti de dragoste nefericite. Se 
poate întâmpla destul de des şi este o tragedie când se 
petrece. Atunci asta era tot ce ştiam. Asta, şi faptul că acea 
călătorie în care pornise nu era doar o excursie de plăcere. 
Mi-a spus că se afla într-un pelerinaj. Se ducea într-un loc 
sau la o persoană anume. Nu am aflat în acel moment cine 
era persoana - asta s-a lămurit mai târziu. 

— Arhidiaconul Brabazon? 

— Da. Pe atunci nici nu ştiam de existenţa lui. Dar de 
atunci am simţit că personajele principale - actorii 
principali - din această dramă, sau cum vreţi s-o numiţi, nu 
se aflau în excursie. Nu erau printre cei din autocar. Am 
ezitat pentru scurtă vreme, am ezitat în privinţa unor 
anumite persoane. Am ezitat, gândindu-mă la Joanna 
Crawford şi la Emlyn Price. 

— De ce v-aţi oprit asupra lor? 

— Din cauza tinereţii lor, răspunse Miss Marple. Deoarece 
tinereţea este deseori asociată cu sinuciderea, cu violenţa, 
cu gelozia intensă şi cu iubirea tragică. Un bărbat îşi ucide 
prietena - se întâmplă. Da, m-am gândit la ei, dar nu mi s-a 
părut că există vreo asociere. Nici o urmă de rău, de 


disperare, de nefericire. M-am folosit mai târziu de această 
idee, că ei ar putea fi făptaşii, când am fost invitată la un 
pahar de sherry la Old Manor în acea ultimă seară. Am 
subliniat cum puteau ei să fie cei mai indicaţi suspecți în 
cazul morţii lui Elizabeth Temple. Când o să-i reîntâlnesc, 
adăugă Miss Marple pedantă, o să-mi cer scuze că i-am 
folosit ca pe nişte personaje utile în distragerea atenţiei de 
la ideile mele adevărate. 

— Şi următorul element a fost moartea lui Elizabeth 
Temple? 

— Nu, replică Miss Marple. De fapt, următorul element a 
fost sosirea mea la Old Manor. Amabilitatea cu care am fost 
primită şi găzduirea mea sub acoperişul lor ospitalier. Şi 
acest lucru fusese aranjat de domnul Rafiel. Aşa că am ştiut 
că trebuie să mă duc acolo, dar nu şi din ce motiv. Putea fi 
doar un simplu loc unde să primesc mai multe informaţii 
care să mă ghideze în căutarea mea. Îmi cer scuze, zise 
Miss Marple, revenind dintr-odată la atitudinea ei obişnuită, 
apologetică şi agitată, vorbesc mult prea mult. Nu trebuie 
să vă spun chiar tot ce am gândit şi... 

— Vă rog să continuaţi, o îndemnă profesorul Wanstead. 
Poate nu vă daţi seama, dar ceea ce îmi spuneţi este 
deosebit de interesant pentru mine. Totul se leagă cu ceea 
ce ştiam şi am văzut în activitatea mea profesională. 
Spuneţi-mi în continuare ce aţi simţit. 

— Da, continuaţi, zise Sir Andrew McNeil. 

— Chiar simţeam, spuse Miss Marple. Ştiţi, nu era vorba 
de o deducție logică. Se baza pe un fel de reacţie 
emoţională sau susceptibilitate la... Ei bine, pot să-i spun 
numai „atmosferă”. 

— Da, este logic, afirmă profesorul Wanstead. Atmosfera 
din case, din diverse locuri, din grădină, din pădure, dintr-o 
încăpere sau dintr-o cabană. 

— Cele trei surori. La asta m-am gândit, am simţit şi mi-am 
spus când am intrat în Old Manor. Am fost primită cu atâta 
amabilitate de Lavinia Glynne. Există ceva legat de această 


expresie - cele trei surori - care dă o senzaţie sinistră. Se 
combină cu cele trei surori din literatura rusă, cu cele trei 
vrăjitoare de la catafalcul lui Macbeth. Mi s-a părut că acolo 
există o atmosferă de durere, de profundă nefericire, şi o 
atmosferă de teamă amestecate cu o atmosferă de oarecare 
normalitate, care se străduia să reziste. 

— Aceste ultime cuvinte mă interesează, zise Wanstead. 

— Cred că se datora doamnei Glynne. Ea a fost cea care a 
venit să mă întâmpine când a sosit autocarul şi mi-a făcut 
invitaţia. Era o femeie absolut normală şi plăcută, văduvă. 
Nu era foarte fericită, dar când spun asta nu înseamnă că 
are ceva de-a face cu durerea sau nefericirea profundă, ci 
doar că trăia într-o atmosferă nepotrivită pentru caracterul 
ei. M-a luat împreună cu ea şi le-am întâlnit pe cele două 
surori. A doua zi aveam să aflu de la o servitoare bătrână, 
care îmi adusese ceaiul de dimineaţă, o poveste despre o 
tragedie a unei fete care fusese ucisă de prietenul ei. 
Despre alte fete din împrejurimi care căzuseră victime 
violenţei sau atacurilor sexuale. A trebuit să fac o a doua 
evaluare. I-am eliminat pe cei din autocar ca nefiind 
implicaţi personal în cercetarea mea. Undeva încă exista un 
ucigaş. A trebuit să mă întreb dacă nu cumva unul dintre 
ucigaşi nu se afla aici. Aici în această casă unde fusesem 
trimisă. Clotilde, Lavinia, Anthea. Trei nume pentru trei 
surori ciudate, trei fericite, nefericite, îndurerate, 
înspăimântate - cum erau, de fapt? Atenţia mi-a fost atrasă 
mai întâi de Clotilde. O femeie înaltă, frumoasă. O 
personalitate. Aşa cum şi Elizabeth Temple fusese o 
personalitate. Am simţit că aici, unde terenul era delimitat, 
trebuie să adun tot ce puteam despre cele trei surori. Trei 
Parce13. Cine putea fi ucigaşul? Ce fel de ucigaş? Ce fel de 
crimă? Atunci am simţit cum se iveşte încet, precum o 
miasmă, atmosfera. Nu cred că există alt cuvânt care s-o 
descrie decât Răul. Nu neapărat că vreuna dintre cele trei 
era rea, ci că trăiau într-o atmosferă unde se întâmplase 
ceva rău, care îşi lăsase umbra sau care încă plana asupra 


lor. Clotilde, cea mai în vârstă, a fost prima la care m-am 
gândit. Era frumoasă, puternică, o femeie cu intense trăiri 
emoţionale. Am văzut-o, recunosc, ca o posibilă 
Clitemnestra. De curând - Miss Marple adoptă tonul ei 
obişnuit - cineva foarte amabil m-a dus la o piesă grecească 
jucată la o bine-cunoscută şcoală publică de băieţi, nu 
departe de zona unde locuiesc. Am fost foarte, foarte 
impresionată de interpretarea personajului Agamemnon şi 
mai ales de cea a băiatului care a jucat-o pe Clitemnestra. O 
interpretare cu totul remarcabilă. Mi s-a părut că în 
Clotilde văd o femeie care ar putea plănui şi duce la bun 
sfârşit asasinarea soţului în baie. 

Pentru o clipă, profesorul Wanstead făcu tot posibilul să-şi 
stăpânească râsul provocat de seriozitatea tonului lui Miss 
Marple. Aceasta îi făcu uşor cu ochiul. 

— Pare o prostie, nu-i aşa, să spui una ca asta? Dar chiar 
mi-am imaginat-o în felul acesta, jucând acel rol, ca să zic 
aşa. Din nefericire, nu avea un soţ. Nu avusese niciodată, 
prin urmare, nu îl omorâse. Apoi m-am gândit la cea care 
mă dusese acolo. Lavinia Glynne. Părea o femeie foarte 
drăguță, plăcută şi cu picioarele pe pământ. Dar vai, unii 
oameni care comiseseră crime produceau aceeaşi impresie 
celor din jur. Mulţi ucigaşi erau oameni plăcuţi şi 
încântători, iar ceilalţi au fost şocaţi când au aflat. Este ceea 
ce eu numesc criminali respectabili. Cei care ar comite o 
crimă din motive practice. Fără emoție, ci doar ca să atingă 
un scop anume. Nu mi se părea foarte probabil şi aş fi fost 
extrem de surprinsă dacă acesta era cazul, dar nu puteam 
s-o las deoparte pe doamna Glynne. Era văduvă de câţiva 
ani. Era posibil. Am lăsat lucrurile în stadiul acela. Apoi am 
ajuns la cea de-a treia soră. Anthea. Avea o personalitate 
deconcertantă. Mi se părea împrăştiată, ţicnită şi într-o 
stare emoţională pe care am caracterizat-o, în ansamblu, 
drept frică. Era înfricoşată de ceva. Foarte înfricoşată. Ei 
bine, şi ea se potrivea profilului. Dacă ar fi comis vreo 
crimă, una despre care credea că fusese uitată pentru 


totdeauna, şi ar fi existat vreo recrudescenţă, vreo reînviere 
a unor vechi probleme, poate ceva legat de ancheta în cazul 
lui Elizabeth Temple, s-ar fi putut simţi înspăimântată că o 
veche crimă va fi scoasă la iveală. Avea un fel ciudat de a te 
privi, apoi se uita brusc dintr-o parte în alta, peste umăr, de 
parcă vedea ceva care se afla în spatele ei. Ceva care o 
înfricoşa. Aşa că şi ea putea reprezenta un posibil răspuns. 
O criminală posibil uşor instabilă psihic, care ar fi putut 
ucide fiindcă se considera persecutată. Fiindcă îi era teamă. 
Astea erau simple idei. Reprezentau numai o evaluare ceva 
mai amănunţită a posibilităţilor pe care deja le analizasem 
în autocar. Dar atmosfera din casă mă apăsa mai mult ca 
niciodată. A doua zi m-am plimbat prin grădină cu Anthea. 
La capătul aleii principale se afla o movilă, creată de 
prăbuşirea unei foste sere. Din cauza lipsei reparațiilor şi a 
grădinarilor de la sfârşitul războiului, sera nu mai fusese 
folosită, pereţii căzuseră, grămezile de cărămizi fuseseră 
acoperite de pământ şi iarbă şi fusese sădită o plantă 
agăţătoare. O plantă bine-cunoscută atunci când vrei să 
ascunzi sau să acoperi vreo clădire urâtă din grădină. Se 
numeşte polygonum. Este unul dintre arbuştii cu flori cu 
cea mai rapidă creştere, care acoperă şi ucide şi usucă tot 
ce este sub locul pe care creşte. Şi creşte peste orice. Într- 
un fel, este o plantă înfricoşătoare. Are nişte flori albe 
foarte frumoase, care arată minunat. Încă nu înflorise, dar 
urma să o facă. Am stat acolo cu Anthea, iar ea părea să fie 
teribil de nefericită de pierderea serei. Spunea că avea 
nişte struguri minunaţi, şi acest lucru părea să şi-l 
amintească cel mai bine despre acea grădină din copilăria 
ei. lar ea îşi dorea, îşi dorea cu disperare să aibă suficienţi 
bani să dea la o parte movila, să niveleze terenul şi să 
reconstruiască sera unde să planteze viţă şi piersici, ca pe 
vremuri. Simţea o nostalgie teribilă pentru trecut. Dar era 
mai mult de atât. Din nou, am simţit foarte distinct 
atmosfera de teamă. Ceva în legătură cu movila o 
înspăimânta. Atunci nu mi-am dat seama despre ce era 


vorba. În continuare ştiţi ce s-a întâmplat. A urmat moartea 
lui Elizabeth Temple şi, din povestea spusă de Emlyn Price 
şi Joanna Crawford, nu exista nici o îndoială că se putea 
trage doar o singură concluzie. Nu fusese un accident. 
Fusese o crimă comisă deliberat. 

Cred că de atunci am ştiut, continuă Miss Marple. Am 
ajuns la concluzia că fuseseră trei crime. Am auzit întreaga 
poveste a fiului domnului Rafiel, băiatul delincvent, 
puşcăriaşul, şi m-am gândit că într-adevăr erau adevărate 
toate acele lucruri, dar niciunul nu arăta ca ar fi un criminal 
sau un posibil criminal. Toate probele fuseseră împotriva 
lui. Nu existase nici o îndoială în mintea cuiva că o omorâse 
pe fata al cărei nume aflasem că era Verity Hunt. Dar 
arhidiaconul Brabazon a pus cireaşa pe tort, cum se spune. 
Îi cunoscuse pe cei doi tineri. Veniseră la el fiindcă doreau 
să se căsătorească, iar el decisese că acest lucru trebuia să 
se întâmple. Se gândise că probabil nu era o căsătorie 
înţeleaptă, dar era o căsătorie justificată de faptul că 
amândoi se iubeau. Fata îl iubea pe băiat cu acea dragoste 
adevărată. La fel de adevărată precum numele ei. lar 
arhidiaconul a considerat că băiatul, cu toată proasta lui 
reputaţie sexuală, era cu adevărat îndrăgostit de fată şi 
avea toate intenţiile să-i fie credincios şi să încerce să-şi 
îndrepte unele dintre tendinţele lui rele. Arhidiaconul nu 
era optimist. Cred că nu era convins că avea să fie o 
căsnicie cu totul fericită, dar în mintea lui o considera 
necesară. Era necesară fiindcă, dacă iubeşti destul de mult, 
vei plăti preţul, chiar dacă acesta este dezamăgirea şi o 
anumită doză de nefericire. Dar de un lucru era sigur. Acel 
chip desfigurat, acel cap zdrobit nu putea să fie fapta unui 
băiat care iubea cu adevărat o fată. Aici nu era vorba de un 
viol. Eram dispusă să-l cred pe arhidiacon pe cuvânt. Dar 
mai ştiam că obţinusem adevăratul indiciu, care îmi fusese 
dat de Elizabeth Temple. Ea afirmase că motivul morţii lui 
Verity fusese dragostea - unul dintre cele mai înfricoşătoare 
cuvinte din câte există. 


Atunci mi-a fost foarte clar totul. Cred că deja ştiam 
adevărul de ceva vreme. Existaseră doar mici piese care nu 
se potriveau, dar acum îşi găsiseră locul. Se potriveau cu 
ceea ce spusese Elizabeth Temple. Cauza morţii lui Verity. 
La început rostise un singur cuvânt, „dragostea”, şi apoi 
spusese că „dragostea poate fi cel mai înfricoşător cuvânt”. 
Atunci totul a devenit foarte clar. Dragostea copleşitoare pe 
care Clotilde o nutrea pentru fată. Adoraţia fetei pentru 
Clotilde, dependenţa de ea, iar apoi, pe măsură ce Verity s-a 
maturizat, instinctele normale au început să acţioneze. 
Dorea Dragoste. Dorea să fie liberă să iubească, să se 
căsătorească, să aibă copii. Şi iată că a apărut tânărul pe 
care putea să-l iubească. Ştia că nu era demn de încredere, 
ştia că era catalogat drept sămânță rea, dar asta - şi Miss 
Marple rosti cuvintele cu un ton firesc - nu este ceva care 
să îndepărteze o fată. Nu. Femeilor le plac băieţii răi. 
Întotdeauna s-a întâmplat aşa. Se îndrăgostesc de băieţii 
răi. Sunt foarte sigure că pot să-i schimbe. Iar în tinereţea 
mea, posibilii soţi drăguţi, amabili, stabili, de încredere 
primeau din partea fetelor asigurarea că o să le fie „ca o 
soră”, ceea ce nu-i mulțumea deloc. Verity s-a îndrăgostit de 
Michael Rafiel, iar acesta era pregătit să întoarcă o nouă 
foaie în viaţă şi să se însoare cu această fată, fiind sigur că 
nu va mai dori niciodată să se uite la altă femeie. Nu spun 
că ar fi fost fericiţi până la adânci bătrâneţi, dar era - şi 
arhidiaconul era convins de asta - o dragoste adevărată. 
Aşa că au decis să se căsătorească. Eu cred că Verity i-a 
scris lui Elizabeth şi i-a spus că avea de gând să se mărite 
cu Michael Rafiel. Ceremonia a fost aranjată în secret, căci 
Verity îşi dăduse seama că ceea ce făcea de fapt era o 
evadare. Evada dintr-o viaţă pe care nu mai voia s-o ducă, 
de lângă cineva pe care îl iubea foarte mult, dar nu aşa cum 
îl iubea pe Michael. Şi acest lucru îi era interzis. Nu avea să 
i se acorde permisiunea de bunăvoie şi în cale i-ar fi fost 
ridicate tot felul de obstacole. Aşa că, după cum fac tinerii, 
urma să evadeze. Nu era nevoie să fugă la Gretna Green, 


erau destul de maturi ca să se căsătorească. Ea a apelat la 
arhidiaconul Brabazon, vechiul ei prieten care îi oferise 
comuniunea şi care îi era un prieten adevărat. Aşadar, 
căsătoria a fost aranjată - ziua, ora - şi probabil îşi 
cumpărase în secret şi o rochie în care să se mărite. Fără 
îndoială, aranjaseră să se întâlnească undeva. Urmau să 
vină separat la locul de întâlnire. Cred că el a sosit acolo, 
însă ea nu a apărut. Probabil că a aşteptat-o. A aşteptat şi 
apoi a încercat să afle, poate, de ce nu a venit. Cred că 
ulterior i-a fost trimis un mesaj, poate chiar o scrisoare în 
care era imitată caligrafia ei, prin care i se spunea că ea se 
răzgândise. Că totul se terminase şi că urma să plece un 
timp ca să-şi revină. Nu ştiu. Dar cred că lui nici prin cap nu 
i-a trecut adevăratul motiv pentru care ea nu a mai venit 
sau de ce nu îi spusese nimic. Nici măcar o clipă nu s-a 
gândit că ea fusese ucisă deliberat, cu cruzime, aproape 
nebuneşte poate. Clotilde nu avea de gând s-o piardă pe 
cea pe care o iubea. Nu avea de gând s-o lase să-i scape, s-o 
lase să plece cu un tânăr pe care îl ura şi îl dispreţuia. 

Avea s-o oprească pe Verity, în felul ei. Dar ce nu puteam 
să cred, ce nu am crezut, era că o strangulase pe fată şi 
apoi o desfigurase. Nu cred că ar fi fost în stare să facă aşa 
ceva. Cred că a rearanjat cărămizile de la sera prăbuşită şi 
a pus deasupra pământ şi vegetaţie. Fetei i se dăduse ceva 
de băut, probabil o supradoză de somnifer. Un gest ce ţine 
de tradiţia grecească. O ceaşcă de cucută - chiar dacă nu a 
fost cucută. Apoi Clotilde a îngropat-o în grădină, a pus 
cărămizile deasupra, şi pământul, şi plantele... 

— Niciuna din surori nu a bănuit? 

— Doamna Glynne nu se afla acolo la vremea respectivă. 
Soţul ei nu murise încă şi locuia în străinătate. Dar Anthea 
era acolo. Cred că Anthea a ştiut ceva din cele petrecute. 
Nu ştiu dacă a bănuit de la început o crimă, însă ştia că 
Clotilde se ocupase să ridice movila de la capătul grădinii, 
să o acopere cu arbuşti cu flori, să fie un loc al frumuseţii. 
Cred că adevărul i s-a dezvăluit încetul cu încetul. Apoi 


Clotilde, după ce a acceptat răul, a făcut rău, a cedat răului, 
nu a mai avut mustrări de conştiinţă în legătură cu ceea ce 
avea să facă în continuare. Cred că i-a făcut chiar plăcere 
să-şi pună planul la punct. Avea o oarecare influenţă asupra 
unei fetişcane sexy, şmechere, din sat, care venea din când 
în când la ea să ceară de pomană. Cred că i-a fost uşor să 
aranjeze într-o zi s-o ducă pe fată la picnic sau într-o 
excursie la o oarecare distanţă de sat. La vreo 50 sau 60 de 
kilometri. Probabil că a ales locul dinainte. A strangulat-o 
pe fată, a desfigurat-o şi a ascuns-o sub ceva pământ, 
frunze şi crengi. De ce ar fi bănuit-o cineva pentru o 
asemenea faptă? A pus acolo geanta lui Verity, un lănţişor 
pe care aceasta obişnuia să-l poarte la gât şi este posibil 
chiar s-o fi îmbrăcat pe cealaltă în hainele lui Verity. Spera 
ca o vreme crima să nu fie descoperită, însă între timp a 
împrăştiat zvonul că Nora Broad fusese văzută în maşina lui 
Michael, umblând cu el. Poate că a răspândit zvonul că 
Verity rupsese logodna din cauza infidelităţii lui cu această 
fată. Se poate să fi spus orice şi cred că i-a făcut plăcere să 
facă asta, biet suflet pierdut. 

— De ce spuneţi „biet suflet pierdut”, Miss Marple? 

— Fiindcă nu cred că poate exista agonie mai mare ca 
aceea pe care Clotilde a suferit-o în tot acest timp - se fac 
zece ani acum - trăind într-o durere continuă. Trăind cu 
lucrul pe care a trebuit să-l trăiască. A ţinut-o pe Verity, a 
ţinut-o acolo la Old Manor, în grădină, a ţinut-o acolo pentru 
totdeauna. Nu şi-a dat seama de la început ce însemna asta. 
Dorul ei neostoit ca fata să fie iarăşi în viaţă. Nu cred că a 
avut vreodată mustrări de conştiinţă. Doar a suferit - şi a 
continuat să sufere an de an. lar acum înţeleg ce a vrut să 
spună Elizabeth Temple. Poate chiar mai bine decât ea 
însăşi. Dragostea este un lucru înfiorător. Poate fi unul 
dintre cele mai rele lucruri care există. lar Clotilde a trebuit 
să trăiască zi de zi, an de an, cu asta. Ştiţi, cred că Anthea 
era înspăimântată de ea. Cred că a ştiut tot timpul ce a 
făcut Clotilde şi credea că Clotilde ştia că ea ştia. Şi îi era 


teamă de ce ar putea face Clotilde. Clotilde i-a dat acel colet 
Antheei ca să-l pună la poşta, cel cu puloverul, şi mi-a spus 
diverse lucruri despre Anthea, că era instabilă psihic, că 
dacă era persecutată sau era geloasă, ar fi putut face orice. 
Cred - da - că în viitorul nu foarte îndepărtat ceva avea să 
se întâmple cu Anthea - o sinucidere aranjată din cauza 
unei conştiinţe vinovate... 

— Şi totuşi vă pare rău pentru acea femeie? Întrebă Sir 
Andrew. Răul malign este asemenea cancerului - o tumoare 
malignă. Aduce suferinţă. 

— Desigur, răspunse Miss Marple. 

— Bănuiesc că vi s-a spus ce s-a întâmplat în acea noapte, 
zise profesorul Wanstead, după ce îngerii dumneavoastră 
păzitori v-au scos de acolo? 

— Vă referiţi la Clotilde? Îmi amintesc că mi-a adus 
paharul cu lapte. Încă îl avea în mână când domnişoara 
Cooke m-a scos din cameră. Bănuiesc că... L-a băut, nu-i 
aşa? 

— Da. Ştiaţi că s-ar putea întâmpla aşa ceva? 

— Nu m-am gândit la asta, nu, nu atunci. Bănuiesc că aş fi 
ştiut dacă m-aş fi gândit la asta. 

— Nimeni nu ar fi putut s-o oprească. A acţionat extrem de 
repede, şi nimeni nu şi-a dat seama că era ceva în neregulă 
cu laptele. 

— Aşa că l-a băut. 

— Vă surprinde? 

— Nu, era gestul firesc pe care l-ar fi făcut. Ajunsese la un 
moment în care îşi dorea să scape de toate lucrurile cu care 
fusese nevoită să trăiască. Aşa cum Verity dorise să scape 
de viaţa pe care o ducea acolo. Ce ciudat, nu-i aşa, că 
răzbunarea pe care cineva o atrage asupra lui se potriveşte 
atât de bine cu ceea ce a provocat-o. 

— Parcă vă pare mai rău pentru ea decât pentru fata care 
a murit. 

— Nu, este un altfel de regret, răspunse Miss Marple. Îmi 
pare rău pentru tot ce a pierdut Verity, pentru tot ceea cea 


fost atât de aproape să obţină. O viaţă de dragoste şi 
devotament pentru bărbatul pe care îl alesese şi pe care îl 
iubea cu adevărat. A pierdut tot, şi nimic nu poate să-i dea 
asta înapoi. Îmi pare rău pentru ea pentru ce nu a avut. Dar 
a scăpat de suferinţa pe care Clotilde a fost nevoită s-o 
îndure. Durere, nefericire, teamă şi o cultivare şi asimilare 
a răului. Clotilde a trebuit să trăiască toate astea. Durere, 
dragoste frustrată pe care nu avea cum s-o mai recapete, şi 
faptul că a trebuit să locuiască împreună cu cele două 
surori care o bănuiau, se temeau de ea, şi a trebuit să 
trăiască lângă fata pe care o ţinea aici. 

— Vă referiţi la Verity? 

— Da. Îngropată în grădină, în mormântul pe care Clotilde 
i l-a pregătit. Era acolo, la Old Manor, şi cred că Clotilde ştia 
că se afla acolo. Se poate chiar s-o fi văzut sau să i se pară 
că a văzut-o, uneori când se ducea să culeagă câte o 
ramură înflorită de polygonum. Trebuie să se fi simţit foarte 
aproape de Verity în acele momente. Nimic mai rău de atât 
nu putea să i se întâmple, nu-i aşa? Nimic mai rău... 

Capitolul 23. Ultimele piese. 

I 

— Bătrânica asta îmi face pielea de găină, zise Sir Andrew 
McNeil după ce îi mulţumi şi îşi luă rămas-bun de la Miss 
Marple. 

— Atât de blândă - atât de nemiloasă! Spuse comisarul 
adjunct. 

Profesorul Wanstead o conduse pe Miss Marple la maşina 
lui care aştepta, apoi se întoarse în birou pentru câteva 
cuvinte de final. 

— Ce părere ai despre ea, Edmund? 

— Este cea mai înfricoşătoare femeie pe care am întâlnit-o 
vreodată, răspunse ministrul de interne. 

— Nemiloasă? Întrebă profesorul Wanstead. 

— Nu, nu, nu mă refer la asta, ci... Ei bine, e o femeie 
foarte înfricoşătoare. 

— Nemesis, rosti profesorul Wanstead gânditor. 


— Acele două femei, agentele de securitate care o ţineau 
sub observaţie, i-au făcut o descriere extraordinară în 
legătură cu noaptea respectivă. Au pătruns în casă destul 
de uşor, s-au ascuns în mica încăpere de la parter până 
când toată lumea a urcat, apoi una s-a dus în dormitor, iar 
cealaltă a rămas de pază lângă cameră. Cea din dormitor a 
zis că atunci când a deschis uşa dulapului şi a ieşit, în pat se 
afla bătrâna, cu un şal roz şi pufos în jurul gâtului, având o 
expresie perfect liniştită, pălăvrăgind ca o guvernantă 
bătrână. Au zis că au fost destul de şocate. 

— Un şal roz pufos, rosti profesorul Wanstead. Da, da, îmi 
amintesc... 

— Ce vă amintiţi? 

— De bătrânul Rafiel. Mi-a povestit despre ea, şi apoi a 
izbucnit în râs. Mi-a zis că un lucru n-o să-l uite toată viaţa - 
când una dintre bătrânicile cele mai ciudate şi aiurite pe 
care le-a întâlnit vreodată a intrat în camera lui din Indiile 
de Vest, cu o eşarfă roz pufoasă în jurul gâtului, şi i-a spus 
că trebuie să se scoale şi să facă imediat ceva ca să 
împiedice o crimă. lar el a întrebat-o: „Ce Dumnezeu crezi 
că faci?” lar ea i-a răspuns că este Nemesis. Nemesis! A zis 
că nici nu-şi putea închipui o imagine mai nepotrivită. Îmi 
place ideea cu eşarfa de lână roz, spuse profesorul 
Wanstead, gânditor, îmi place foarte mult. 

II 

— Michael, începu profesorul Wanstead, aş vrea să ţi-o 
prezint pe Miss Jane Marple, care a făcut foarte multe în 
ceea ce te priveşte. 

Tânărul de 32 de ani o privi pe bătrâna cu părul alb, cam 
fragilă, cu o expresie oarecum îndoielnică. 

— Ah, da, cred că am auzit despre asta. Mulţumesc foarte 
mult. Se uită apoi la Wanstead. Este adevărat că o să-mi 
ofere o grațiere sau ceva de genul ăsta? 

— Da. Destul de curând va fi pus în practică un ordin de 
eliberare. În scurt timp vei fi un om liber. 

— Oh. 


Michael părea destul de neconvins. 

— Bănuiesc că va trece o vreme până să te obişnuieşti cu 
gândul, zise Miss Marple amabilă. 

Se uită la el gânditoare, văzându-l cum ar fi arătat în urmă 
cu zece ani. Era încă atrăgător - deşi chipul lui arăta toate 
semnele încordării. Atrăgător, da. Chiar foarte atrăgător 
trebuie să fi fost odinioară. Avusese atunci farmec, o 
înfăţişare veselă şi fără griji. Pierduse asta acum, dar poate 
că le va recăpăta. O gură moale şi ochi frumoşi, care te 
priveau drept în faţa, şi probabil îl ajutau mult atunci când 
spunea minciuni pe care voiai să le crezi. Semăna foarte 
bine cu... Oare cu cine? Miss Marple se cufundă în amintiri 
- cu Jonathan Birkin, desigur. Cântase în cor. Avea o voce 
încântătoare de bariton. Şi cât îl mai plăceau fetele! Avea o 
slujbă destul de bunicică - copist la firma domnului Gabriel. 
Păcat că existase acea mică problemă cu cecurile. 

— Oh, făcu Michael şi continuă şi mai stânjenit, a fost 
foarte amabil din partea dumneavoastră să vă preocupaţi 
atât de mult. 

— Mi-a făcut plăcere, răspunse Miss Marple. Ei bine, mă 
bucur că te-am cunoscut. La revedere. Sper să te aştepte 
numai lucruri bune pe viitor. Ţara noastră trece printr-o 
perioadă destul de proastă acum, dar probabil că îţi vei găsi 
o slujbă care să îţi facă plăcere. 

— Oh, da. Mulţumesc, mulţumesc foarte mult. Vă sunt cu 
adevărat recunoscător. 

Însă tonul lui părea în continuare extrem de nesigur. 

— Nu mie ar trebui să-mi fii recunoscător, zise Miss 
Marple. Ar trebui să-i fii recunoscător tatălui dumitale. 

— Lui tata? Iata nu şi-a bătut niciodată capul cu mine. 

— Tatăl dumitale, pe patul de moarte, era hotărât să ţi se 
facă dreptate. 

— Dreptate. 

Michael Rafiel se gândi la asta. 

— Da, tatăl dumitale considera că dreptatea este 
importantă. Cred că el însuşi era un om foarte drept. În 


scrisoarea pe care mi-a scris-o şi mi-a cerut să accept 
această misiune, m-a îndrumat printr-un citat: „Ci 
dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca 
un pârâu care nu seacă niciodată”. 

— Ah! E din Shakespeare? 

— Nu, din Biblie, şi te pune pe gânduri. Şi eu chiar m-am 
gândit. 

Miss Marple desfăcu pachetul pe care îl avea la ea. 

— Mi-au dat asta, spuse ea. S-au gândit că mi-ar plăcea să 
o păstrez - fiindcă i-am ajutat să descopere adevărul despre 
ce s-a întâmplat de fapt. Dar eu cred că dumneata eşti 
persoana care are de fapt dreptul asupra ei. Asta, dacă o 
vrei. Dar poate că nu ţi-o doreşti... 

Îi înmână fotografia lui Verity Hunt pe care Clotilde 
Bradbury-Scott i-o arătase o dată în salonul de la Old 
Manor House. 

Michael o luă şi rămase nemişcat, privind-o... Expresia de 
pe chipul lui se schimbă, se îmblânzi, apoi deveni dură. Miss 
Marple îl privi fără să scoată o vorbă. Tăcerea se prelungi 
un timp. Profesorul Wanstead privea la rândul lui - se uita 
la amândoi, la bătrâna doamnă şi la tânăr. 

Îi trecu prin minte că, într-un fel, era un moment de criză - 
un moment care poate afecta un mod de viaţă. 

Michael Rafiel oftă - întinse mâna şi îi înapoie fotografia lui 
Miss Marple. 

— Nu, aveţi dreptate, nu o vreau. Toată acea viaţă s-a dus 
- ea s-a dus - şi nu o pot păstra. Orice voi face acum trebuie 
să fie ceva nou - să merg înainte. Dumneavoastră... Ezită, 
uitându-se la ea... Înţelegeţi? 

— Da, răspunse Miss Marple, înţeleg. Cred că ai dreptate. 
Îţi urez mult noroc în viaţa pe care o vei începe acum. 

Michael îşi luă rămas-bun şi ieşi. 

— Ei bine, zise profesorul Wanstead, nu e un tânăr foarte 
entuziast. Ar fi putut să vă mulţumească totuşi cu mai multă 
efuziune. 


— A, nu-i nimic, răspunse Miss Marple. Nici nu mă 
aşteptam să o facă. L-ar fi făcut să se simtă şi mai prost. 
Ştiţi, e foarte stânjenitor când trebuie să mulţumeşti cuiva 
şi să iei viaţa de la capăt, văzând totul dintr-o altă 
perspectivă. Cred că o să se descurce. Nu e încrâncenat. 
Ăsta e un lucru foarte important. Îmi dau seama de ce fata 
aceea s-a îndrăgostit de el... 

— Poate de data asta o să meargă pe drumul cel bun... 

— M-aş îndoi, răspunse Miss Marple. Nu ştiu dacă o să fie 
în stare să se abţină, doar dacă - desigur, ar fi cel mai bine - 
nu întâlneşte o fată foarte drăguță. 

— Ceea ce îmi place la dumneavoastră, spuse profesorul 
Wanstead, este încântătoarea dumneavoastră minte 
practică. 

III 

— Va sosi aici în curând, îi zise domnul Broadribb 
domnului Schuster. 

— Toată povestea asta este extraordinară, nu-i aşa? 

— La început, nu mi-a venit să cred, spuse Broadribb. Ştii, 
când bietul Rafiel era pe moarte, am crezut că totul este o 
dovadă de... De senilitate sau aşa ceva. Nu că ar fi fost 
suficient de bătrân pentru asta. 

Se auzi un bâzâit. Domnul Schuster ridică receptorul. 

— A, a sosit? Condu-o sus, spuse el. A venit. Ştii, este cel 
mai ciudat lucru pe care l-am auzit vreodată. Să pui o 
bătrânică să bântuie prin ţară ca să caute nici ea nu ştie ce. 
Poliţia crede că femeia aceea nu a comis doar o crimă, ci 
trei! Trei! Îţi închipui? Cadavrul lui Verity Hunt a fost 
descoperit sub movila din grădină, aşa cum a zis bătrâna că 
va fi. Nu fusese strangulată şi nu era desfigurată. 

— Mă mir că bătrânica nu a păţit-o, zise domnul 
Broadribb. Era prea bătrână ca să poată avea singură grijă 
de ea. 

— Se pare că doi detectivi o supravegheau. 

— Cum, doi? 

— Da, nu am ştiut asta. 


Miss Marple fu condusă înăuntru. 

— Felicitări, Miss Marple, zise domnul Broadribb, 
ridicându-se să o întâmpine. 

— O rezolvare excepţională, adăugă şi domnul Schuster, 
scuturându-i mâna. 

Miss Marple se aşeză calmă de cealaltă parte a biroului. 

— Aşa cum v-am spus în scrisoare, începu ea, cred că am 
îndeplinit condiţiile din propunerea care mi-a fost făcută. 
Am dus la bun sfârşit ceea ce mi s-a cerut să fac. 

— Da, ştiu. Deja am aflat de la profesorul Wanstead, de la 
justiţie şi de la poliţie. Da, a fost o treabă excelentă, Miss 
Marple. Vă felicităm. 

— Mi-a fost teamă că nu voi fi în stare să fac ce mi se 
ceruse. La început mi s-a părut foarte dificil, aproape 
imposibil. 

— Da, într-adevăr. Şi mie mi se părea destul de imposibil. 
Nu ştiu cum aţi reuşit, Miss Marple. 

— Ei bine, numai perseverenţa este cea care duce la 
reuşită, afirmă sentenţios Miss Marple. 

— Acum, în ceea ce priveşte suma pe care o deţinem. Este 
oricând la dispoziţia dumneavoastră. Nu ştiu dacă doriţi să 
vă virăm banii în bancă sau vreţi să ne consultaţi în legătură 
cu investirea lor? Este o sumă destul de mare. 

— Douăzeci de mii de lire, spuse Miss Marple. Da, este o 
sumă foarte mare, după părerea mea. Chiar extraordinară, 
adăugă ea. 

— Dacă vreţi, vă putem pune în legătură cu contabilii 
noştri şi v-ar putea da unele idei legate de investiţii. 

— A, nu vreau să-i investesc. 

— Dar sigur asta ar i... 

— La vârsta mea nu are rost să economisesc, zise Miss 
Marple. Sunt sigură că scopul acestor bani - şi sunt 
convinsă că domnul Rafiel ar fi de acord - este deate 
bucura de câteva lucruri pe care nu ţi le-ai permis din 
cauza lipsei lor. 


— Da, vă înţeleg punctul de vedere, spuse domnul 
Broadribb. Atunci, doriţi să virăm banii la banca 
dumneavoastră? 

— Middleton's Bank, High Street 132, St Mary Mead, 
indică Miss Marple. 

— Bânuiesc că aveţi un cont de economii. Să vi-i trimitem 
acolo? 

— Sigur, nu, răspunse Miss Marple. Puneţi-i în contul 
curent. 

— Nu credeţi... 

— Nu cred, replică Miss Marple. Îi vreau în contul curent. 

Se ridică şi dădu mâna cu ei. 

— Ştiţi, aţi putea cere sfatul unui consultant al băncii, Miss 
Marple. Chiar este... Nu ştii niciodată când ai nevoie de 
ceva pentru vremuri grele. 

— Am tot ce-mi trebuie pentru vremuri grele, replică ea. 

Dădu din nou mâna cu ei. 

— Mulţumesc mult, domnule Broadribb. Şi 
dumneavoastră, domnule Schuster. Aţi fost foarte amabili 
cu mine şi mi-aţi dat toate informaţiile de care am avut 
nevoie. 

— Şi chiar vreţi să vă punem banii în contul curent? 

— Da, replică Miss Marple. Ştiţi, am de gând să-i 
cheltuiesc. O să mă distrez cu ei. 

Se uită înapoi din cadrul uşii şi râse. Pentru o clipă, 
domnul Schuster, care avea mai multă imaginaţie decât 
domnul Broadribb, avu impresia că zăreşte o tânără 
frumoasă dând mâna cu vicarul la o petrecere de ţară. Îşi 
dădu seama că era o amintire din tinereţea lui. Dar Miss 
Marple îi amintise, pentru o clipă, de acea fată, tânără, 
fericita şi pusă pe distracţie. 

— Domnul Rafiel ar fi dorit să mă distrez, spuse ea şi ieşi 
pe uşă. 

— Nemesis, rosti domnul Broadribb. Aşa i-a spus Rafiel. N- 
am văzut niciodată pe cineva care să semene mai puţin cu 
Nemesis, nu-i aşa? 


Domnul Schuster clatină din cap. 
— Trebuie să fi fost vreuna dintre micile glume ale 
domnului Rafiel, rosti domnul Broadribb. 


SFÂRŞIT 


1 În engleză, denumirea pieselor de şah: knight - cal, 
bishop - nebun 

2 Termeni care denumesc tura de la şah. 

3 Rook - şi „pungaş, şarlatan”. 

4 Ships that pass în the night, titlul unui poem de Henry 
Longfellow (1807-1882), folosit cu sensul de oameni care se 
întâlnesc întâmplător doar o dată în viaţă, fără să se mai 
vadă apoi. (n.tr.) 

5 Întâmplările relatate mai sus se referă la acţiunea cărţii 
Misterul din Caraibe de Agatha Christie. (n.tr.) 

6 Broad - larg, lat 

7 Case şi Grădini Celebre. 

8 Vechiul Conac. 

9 Arbust cu tulpini lungi de 15 metri, cunoscut popular şi 
ca haina-miresei (n.tr.) 

10 în engleză cuvântul înseamnă „adevăr”. 

11 Speranţă, credinţă. 

12 în engleză, vinegar înseamnă „oţet”. 

13 Zeiţe ale naşterii şi destinului în mitologia romană. 
(n.tr.)