Agatha Christie — Impuscaturi La Stonygates

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


ÎMPUŞCATURI LA 
STONYGATES 


Capitolul | 

Doamna Van Rydock se îndepărtă de oglindă şi suspină: 

— În sfârşit, murmură, va trebui să meargă cum e. Tu ce 
zici, Jane? 

Miss Marple plimbă o privire critică pe creaţia lui 
Lavanelli, înainte ca să răspundă: 

— După părerea mea, este o rochie foarte frumoasă. 

— Oh, nu este nimic de reproşat rochiei, replică doamna 
Van Rydock, suspinând din nou. Ajută-mă să o scot, 
Stephanie. 

Camerista, o femeie fără vârstă, cu părul argintiu, făcu să 
alunece, cu îndemânare, rochia de-a lungul braţelor 
ridicate ale doamnei Van Rydock. 

Îşi păstrase formele zvelte, dar corsetul care i se ghicea 
sub furoul de satin de culoarea piersicii nu era străin de 
asta. La prima vedere, faţa sa, tonifiată de masaje 
constante, apărea aproape tinerească sub un strat de 
cremă şi de farduri. Părul, întotdeauna făcut permanent, 
era mai curând de un albăstrui de hortensie decât cenuşiu. 
Îţi era imposibil, uitându-te la doamna Van Rydock, să-ţi 
imaginezi cum putea fi ea în realitate. Tot ce banul permitea 
era în slujba sa, completat cu regimurile, masajele şi 
exerciţiile cărora li se dedica neobosită. 

— Crezi, Jane, că multă lume ar ghici că noi, tu şi cu mine, 
suntem de aceeaşi vârstă? Ruth Van Rydock îşi privea 
prietena cu o oarecare maliţie. 


Miss Marple se arătă sinceră şi încurajatoare: 

— Eu nu-mi fac această iluzie! Vezi, cred că eu par cel 
puţin atât de bătrână pe cât sunt. 

Cu părul în întregime alb, cu un chip tare blând, acoperit 
de riduri, cu obraji trandafirii, ochi candizi de un albastru 
deschis, Miss Marple era o încântătoare domnişoară 
bătrână. Nimeni, niciodată, nu s-ar fi gândit să vorbească 
de doamna Van Rydock ca de o încântătoare domnişoară 
bătrână. 

— Este adevărat, biata mea Jane! Zise doamna Van 
Rydock. Şi continuă cu un neaşteptat hohot de râs: De 
altminteri, ca şi mine, dar nu în acelaşi mod. Vorbind despre 
mine, oamenii spun: „Este nemaipomenit cum îşi păstrează 
silueta, bătrâna mârţoagă!”...Ei ştiu foarte bine că sunt o 
mârţoagă bătrână. Şi o ştiu prea bine şi eu! 

Se lăsă să cadă pe un fotoliu acoperit cu satin. 

— Mulţumesc, Stephanie, nu mai am nevoie de tine. 

Camerista ieşi, purtând pe braţ rochia împăturită cu grijă. 
lar doamna Van Rydock reluă: 

— Draga mea, Stephanie! Sunt de-acum peste treizeci de 
ani de când este cu mine. Este singurul suflet din lume care 
ştie ce fel de aer am cu adevărat... Apoi schimbând tonul: 
Ascultă, Jane, zise, trebuie să-ţi vorbesc. 

Miss Marple se întoarse spre prietena sa. Faţa îi luase o 
expresie atentă. În încăperea aceea bogată de hotel luxos, 
era un pic deplasată în rochia sa neagră fără formă şi cu 
enorma ei sacoşă. 

— Sunt neliniştită din cauza lui Carrie-Louise. 

— Carrie-Louise? 

Miss Marple repetase acest nume pe un ton visător. Elo 
ducea foarte departe, în trecut. 

Pensionul din Florenţa... Ea însăşi, tânără englezoaică, 
numai în alb şi roz, născută în umbra unei catedrale, şi cele 
două micuţe Martin, americane şi grozav de amuzante cu 
felul lor de a pronunţa, atât de nostim, cu manierele lor, 
directe, cu vitalitatea lor, Ruth, voinică, pasională, 


întotdeauna „plecată după glorie”, Caroline-Louise, subţire, 
distinsă, visătoare... 

— Când ai văzut-o ultima oară, Jane? 

— O, demult, acum douăzeci şi cinci de ani, poate. Fireşte, 
ne scriem întotdeauna de Crăciun. 

Ce lucru curios, prietenia! Jane Marple atât de tânără 
atunci şi cele două americane... Drumurile lor se 
despărţiseră aproape imediat, dar, cu toate acestea, vechea 
afecţiune supravieţuise. Scrisori din când în când şi 
felicitări de Crăciun. Şi cu Ruth, care locuia în America, 
Jane se întâlnea mai des, pe când nu o vedea aproape 
niciodată pe Carrie-Louise, care se stabilise în Anglia. 

— De ce eşti neliniştită, Ruth? O întrebă Miss Marple. 

— Din noi două, când eram tinere, Carrie-Louise era cea 
mai idealistă, declară Ruth Van Rydock, în loc să răspundă 
la întrebarea prietenei sale. În vremurile acelea era la 
modă să trăieşti pentru un ideal. Ioate fetele aveau unul. 
Era comme il faut. Tu, Jane, doreai să mergi să îngrijeşti 
leproşii. Eu voiam să mă fac călugăriţă. Îţi revii din aceste 
himere. Dar, vezi tu, Carrie-Louise... Chipul i se întunecă. 
Cred că, într-adevăr, asta mă chinuieşte legat de Carrie- 
Louise... Ea s-a căsătorit, succesiv, cu trei fenomene. 

— Dar, Ruth..., începu Miss Marple. 

— Ştiu, ştiu, zise cu nerăbdare. Lui Gulbrandsen, primul ei 
soţ îi stătea bine să fie un fenomen, nu era lipsit de simţ 
practic. Când s-au căsătorit, el avea cincizeci de ani, fiii săi 
erau deja mari şi el strânsese o avere enormă. 

Miss Marple clătină capul, cu un aer gânditor. Numele lui 
Gulbrandsen era cunoscut în lumea întreagă. Acest 
remarcabil om de afaceri de o cinste ireproşabilă realizase 
o avere atât de colosală, încât singură filantropia îi oferise 
mijlocul de a o cheltui. Fundaţia Gulbrandsen, Bursele de 
Cercetare Gulbrandsen, Azilurile Gulbrandsen şi opera sa 
cea mai cunoscută din toate, imensul colegiu înfiinţat 
pentru copiii de muncitori îi păstrau acestui nume întreaga 
sa semnificaţie. 


— Niciodată nu mi-a părut mai bine pentru sora mea decât 
în ziua în care, după moartea lui Gulbrandsen, s-a căsătorit 
cu Johnnie Restarick. Nu fiindcă i-aş fi luat în serios 
decorurile de teatru sau aşa-zisa sa muncă de regizor. 
Pentru bani a luat-o de soţie... O, bineînţeles, poate nu 
numai. Dar, în orice caz, nu ar fi luat-o, dacă nu i-ar fi avut. 
Pe urmă, însă, femeia aceea groaznică, iugoslava aceea a 
pus gheara pe el. Efectiv l-a înhăţat. Dacă ea, Carrie-Louise, 
ar fi avut un dram de bun simţ şi, pur şi simplu, l-ar fi 
aşteptat, el s-ar fi întors. 

— A suferit mult? Întrebă Miss Marple. 

— Asta-i cel mai ciudat: închipuieşte-ţi că nu cred. A fost 
adorabilă în toată afacerea asta... Este adevărat că-i stă în 
fire. Ea este adorabilă. Nu se gândea decât să divorţeze, 
pentru ca el să poată să se însoare cu individa aceea. S-a 
oferit să-i ia la ea pe cei doi băieţi, pe care el îi avea din 
prima căsătorie, pentru ca ei să ducă, astfel, o viaţă mai 
ordonată. Aşa încât, sărmanul Johnnie... A trebuit să ia de 
nevastă creatura. Ea i-a făcut viaţa un iad timp de şase luni, 
după care, într-un acces de furie, l-a antrenat într-o 
prăpastie cu maşina sa. Se spune că a fost un accident, dar 
sunt convinsă că a făcut-o dinadins. 

Doamna Van Rydock tăcu, luă o oglindă, îşi trecu în revistă 
cele mai mici detalii ale feţei şi, apucând o pensetă, îşi 
smulse dintr-o sprânceană un fir mai lung decât celelalte. 

— lar pe urmă, Carrie-Louise n-a simţit nimic mai presant 
decât să se mărite cu o altă „figură”, acest Lewis Serrocold. 
Încă un fenomen! Încă un idealist! O, nu zic că n-o iubeşte 
pe Carrie-Louise. Dar el are aceeaşi manie de a vrea să facă 
pe toată lumea fericită. Ca şi cum asta ar fi cu putinţă! 

— Este destul de greu, într-adevăr, spuse Miss Marple. 

— Tineretul delincvent! Asta-i ideea lui fixă! A răsturnat 
proprietatea lor pe dos ca să-şi pună în practică teoriile. 
Este acum o casă de educaţie pentru tineri detracaţi. Nimic 
nu le lipseşte: găseşti psihiatri, psihanalişti, psihologi şi tot 
ce vrei. Lewis şi Carrie-Louise sunt acolo, înconjurați de 


aceşti băieţi, care nu sunt tocmai normali. Casa este plină 
de specialişti de toate soiurile, medici, profesori, care de 
care mai entuziaşti. Jumătate din ei sunt complet nebuni şi 
întreaga echipă este debusolată. lar micuța mea Carrie- 
Louise trăieşte în mijlocul a aşa ceva! 

Ruth tăcu din nou şi-şi îndreptă ochii nefericiţi spre Miss 
Marple. Aceasta părea perplexă. 

— Nu mi-ai spus, încă, Ruth, de ce te temi pentru sora ta. 

— 'Ţi-am zis, nu ştiu nimic şi tocmai asta mă chinuieşte mai 
mult. Vin de la Stonygates, am fost în trecere, dar tot timpul 
am avut impresia a ceva anormal. În atmosferă... În casă. Şi 
ştiu că nu e doar o idee. Sunt foarte sensibilă la ambianţă. 
Întotdeauna am fost... Jane, spuse pe un ton mai accentuat, 
aş vrea să te duci acolo cât mai repede şi să vezi ce se 
întâmplă. 

— Eu? Se miră Miss Marple. De ce, eu? 

— Pentru că tu ai un fler incomparabil pentru acest gen de 
lucruri şi asta, dintotdeauna. Tu eşti amabilă şi ai un aer 
inofensiv, ceea ce nu constituie o piedică, pentru ca, în 
ciuda acestei aparenţe, să nu poţi fi surprinsă de nimic şi să 
fii oricând pregătită să iei în considerare ceea ce poate fi 
mai rău. 

— Dar, draga mea Ruth, cum vrei să debarc dintr-odată la 
Carrie-Louise? Întrebă Miss Marple pe un ton liniştit. 

— Am pus totul la cale. Nu te înfuria pe mine. Am pregătit 
deja terenul. I-am scris lui Carrie-Louise, ca să-i vorbesc de 
tine. Cum, de fapt, mă aşteptam, te invită la ea. Scrisoarea 
ei trebuie să te aştepte la tine. 

Înainte de a lua trenul ca să se întoarcă la St. Mary Mead, 
Miss Marple ţinu să i se dea câteva lămuriri. 

— Ceea ce vreau să ştiu, micuța mea Ruth, sunt faptele... 
Şi o idee aproximativă asupra oamenilor pe care am să-i 
găsesc la Stonygates. 

— De acord. Tu cunoşti povestea căsătoriei lui Carrie- 
Louise cu Gulbrandsen. N-au avut copii şi ea a fost foarte 
afectată de asta. Gulbrandsen era văduv şi tatăl a trei băieţi 


mari. În cele din urmă au adoptat o fetiţă. I-au spus Pippa... 
O minune de copil. Avea exact doi ani când au luat-o. 

— De unde provenea? Îi cunoştea familia? 

— Sincer vorbind, nu mai ştiu aproape nimic... Dacă am 
ştiut ceva vreodată. Să se fi adresat ei unei societăţi de 
adopţie? O fi fost copilul unei familii care nu o dorea şi de 
care Gulbrandsen o fi auzit vorbindu-se? Indiferent cum o fi 
fost, cum a ajuns micuța la ei, Carrie-Louise şi-a dat seama 
că, în sfârşit, avea să aibă un bebeluş... După câte mi-au zis 
unii medici, se pare că această coincidenţă este destul de 
frecventă. Înainte de adopţie, ar fi fost nebună de bucurie, 
dar, iubind-o pe Pippa cum începuse să o iubească, s-a 
simţit, ca să spun aşa, vinovată faţă de ea. În plus, când s-a 
născut, Mildred era un copil oribil. Îi semăna lui 
Gulbrandsen, care era puternic şi bun, dar tare urât. 
Carrie-Louise se temea atât de mult să nu facă vreo 
diferenţă între fiica sa adoptivă şi cealaltă, încât, cred că 
mai curând a răsfăţat-o pe Pippa, purtându-se, totodată, 
sever cu Mildred. Am chiar impresia că, în unele momente, 
Mildred era invidioasă. Dar, la drept vorbind, nu le vedeam 
des. Copiii au crescut, Pippa a devenit încântătoare, iar 
Mildred nu s-a schimbat. Când a murit Eric Gulbrandsen, 
Mildred avea cincisprezece ani şi Pippa, optsprezece. Pe 
urmă Pippa s-a căsătorit cu un marchiz italian, iar Mildred 
cu un oarecare canonic Strete, un om foarte bine, dar care 
era permanent răcit la cap. Avea cu zece sau cincisprezece 
ani mai mult decât ea. Cred că au fost foarte fericiţi. 

A murit anul trecut şi Mildred s-a reîntors să trăiască la 
Stonygates, cu mama sa. Dar merg prea repede. Am sărit 
unul sau două mariaje. Să revin, deci Pippa s-a căsătorit cu 
un italian. După un an, a murit aducând pe lume o fetiţă: 
Gina. O adevărată dramă. Toată lumea a fost răscolită. 
Carrie-Louise făcea constant naveta între Anglia şi Italia, şi 
Roma a fost locul în care l-a întâlnit pe Johnnie Restarick şi 
pe care l-a luat de bărbat. Marchizul s-a recăsătorit şi el şi 
s-a arătat dispus să-şi lase micuța copilă în Anglia, pentru 


ca să o crească extrem de bogata sa bunică. Aşa că s-au 
instalat cu toţii la Stonygates: Johnnie Restarick şi Carrie- 
Louise, cei doi fii ai lui Johnnie, Alexis şi Stephen, micuța 
Gina şi Mildred, care, puţin după aceea, şi-a luat de bărbat 
canonicul. Apoi a avut loc toată istoria aceea cu iugoslava, 
divorţul... Cei doi băieţi au continuat să vină în vacanţele lor 
la Stonygates. Ei o iubeau mult pe Carrie-Louise. Pe urmă, 
sora mea s-a căsătorit cu Lewis. 

Doamna Van Rydock se opri, ca să-şi reia respiraţia, apoi 
întrebă: 

— Nu l-ai întâlnit niciodată pe Lewis? 

— Nu. Am văzut-o pe Carrie-Louise ultima dată în 1928. 
Cu multă gentileţe m-a invitat la Covent Garden. 

— Înţeleg. Ei, bine, Lewis era pe de-a-ntregul soţul care 
putea să-i convină. Expert-contabil deosebit de apreciat, 
bogat şi aproape de aceeaşi vârstă cu ea. Şi unde mai pui, o 
reputaţie perfectă... Numai că era un fenomen. Era de-a 
dreptul obsedat de problema salvării tinerilor delincvenţi... 

Ruth Van Rydock scoase un suspin, văzând că Miss Marple 
îşi priveşte ceasul. 

— E ora trenului tău? Şi eu n-am ajuns decât la jumătate! 
În sfârşit, cred că ai să vezi bine tu singură. 

— Aşa mă gândesc şi eu, spuse Miss Marple. 

În bătaia tuturor vânturilor, gara din Market-Kimble era 
vastă şi pustie. Abia dacă se vedeau unul sau doi călători şi 
câţiva lucrători. Miss Marple privea în jurul ei, un pic 
nesigură, când o abordă un tânăr. 

— Miss Marple? Întrebă. 

Vocea lui avea o neaşteptată nuanţă dramatică. Ai fi zis că 
numele pe care îl rostise era primul cuvânt din rolul său 
într-o comedie de amatori. 

— Am venit după dumneavoastră... De la Stonygates. 

Miss Marple îl răsplăti cu un surâs recunoscător. Nu era 
decât o fermecătoare doamnă în vârstă şi fără apărare, dar 
ochii săi de un albastru deschis, dacă eli-ar fi remarcat, ar 


fi putut să-i pară interlocutorului straniu de pătrunzători. 
Înfăţişarea tânărului nu se potrivea cu vocea sa. 

Era cu mult mai puţin frapantă. Aproape că ai fi putut să-l 
caracterizezi ca insignifiant. Un tic nervos îl făcea să-şi 
clipească pleoapele neîncetat. 

— Vă mulţumesc, spuse Miss Marple, nu am decât această 
valiză. 

Observă că băiatul se feri să apuce el însuşi valiza. Pocni 
din degete ca să cheme un hamal, care trecea împingând 
un cărucior plin cu bagaje. 

— Luaţi această valiză, vă rog. Şi adăugă: Este pentru 
Stonygates. 

— Vine, vine! Strigă hamalul bine dispus. Îndată! Îndată! 

Miss Marple avu impresia că tânărul era foarte satisfăcut. 
Era ca şi cum nu i s-ar fi dat mai multă importanţă lui 
Buckingham Palace decât unui chioşc cu ziare. 

— Vai, aceşti lucrători! Strigă el. Devin din ce în ce mai 
imposibili! 

Conducând-o pe Miss Marple spre ieşire, se prezentă: 

— Mă numesc Edgar Lawson. Doamna Serrocold m-a 
rugat să vin înaintea dumneavoastră. Eu sunt asistentul 
domnului Serrocold. 

Miss Marple percepu în aceste cuvinte o insinuare subtilă: 
un om ocupat şi-a amânat cu multă amabilitate afaceri 
importante, din curtoazie pentru soţia patronului său. 
Exista în felul lui de a se exprima o nuanţă teatrală, care 
suna puţin fals. 

Miss Marple începu să se întrebe cine era cu adevărat 
Edgar Lawson. 

leşiră din gară şi Lawson o conduse pe bătrâna 
domnişoară spre un Ford V8 demodat. 

— Doriţi să vă aşezaţi în faţă, lângă mine, sau preferaţi 
bancheta din spate? Întrebă el. 

Dar în acelaşi moment, un Rolls strălucitor intră torcând în 
faţa gării şi se opri înaintea Fordului. O tânără absolut 
încântătoare cobori şi se apropie de ei. Faptul că purta nişte 


pantaloni de catifea reiată şi o simplă bluză de pânză, 
descheiată la guler, îi scotea în relief nu numai frumuseţea, 
ci şi luxul. 

— Ah! Iată-te, Edgar! Am crezut că n-am să ajung cu nici 
un chip la timp! Văd că ai găsit-o pe Miss Marple. Am venit 
să o iau. 

Surâsul răpitor pe care i-l adresă lui Miss Marple 
descoperi dinţi albi ca nişte perle pe o faţă meridional 
bronzată de soare. 

— Eu sunt Gina, nepoata lui Carrie-Louise, anunţă ea. Cum 
aţi călătorit? Îngrozitor, cred. Aveţi o sacoşă de vis. Ador 
sacoşele croşetate. Daţi-mi-o şi daţi-mi şi haina. Voi ţine eu 
totul. O să urcați mai uşor. 

Edgar se înroşise. Protestă: 

— Ascultaţi, Gina. Eu am venit în întâmpinarea lui Miss 
Marple... Totul era prevăzut... 

Gina îl privi cu un surâs nepăsător. 

— Ştiu bine, Edgar. Dar, aşa, dintr-o dată, mi-am zis că ar 
fi mai politicos să vin şi eu. O voi lua pe Miss Marple în 
maşina mea. Aşteaptă un moment, tu ai putea, foarte bine, 
să-i iei bagajele. 

Trânti portiera care se afla în dreptul lui Miss Marple, sări 
la volan şi demară. 

Întorcându-se, Miss Marple remarcă expresia de pe chipul 
lui Lawson. 

— Fetiţă dragă, spuse ea, nu cred că i-ai făcut mare 
plăcere domnului Lawson. 

Gina izbucni în râs. 

— E aşa caraghios cu manierele sale pompoase! Ai zice că, 
într-adevăr, e vreo persoană importantă. 

— Şi n-are nici o importanţă? Întrebă Miss Marple. 

— Edgar! 

Era în râsul dispreţuitor al Ginei o notă de cruzime 
inconştientă. Ea adăugă: 

— În orice caz, e cam într-o ureche! 

— Cam într-o ureche? 


— Nu există decât ţicniţi la Stonygates. Nu vorbesc de 
Lewis, de bunica, de mine, de băieţi... Nici de domnişoara 
Bellever, fireşte. Dar toţi ceilalţi...! Mă întreb, uneori, dacă 
nu devin şi eu puţin ţicnită, trăind aici. 

Părăsiseră zona gării şi maşina lua viteză pe drumul 
pustiu. Gina aruncă o ocheadă spre însoţitoarea sa. 

— Aţi mai fost la Stonygates? Întrebă. 

— Nu. Niciodată. Dar nu trebuie să te îndoieşti că am auzit 
mult vorbindu-se de ea. 

— Casa este înfiorătoare, declară Gina râzând. O 
monstruozitate în stilul gotic. Ceea ce Stephen numeşte 
„cea mai bună epocă băi-duşuri-regina-Victoria”...Dar este, 
în acelaşi timp, nostimă. Numai acolo, înăuntru, totul este 
teribil de serios. Cazi peste psihiatri în toate ungherele. 
Lewis este înfundat până la gât. El trebuie să meargă, 
săptămâna viitoare, la Aberdeen, pentru o afacere legată de 
tribunalul corecţional. Este vorba de un băiat care a avut 
deja cinci condamnări. 

— Tânărul care a venit să mă caute la gară, domnul 
Lawson, îl ajută pe domnul Serrocold, după câte mi-a zis. 
Este secretarul lui? 

— Edgar? Nu este în stare să fie secretar. În realitate, este 
bolnav. Se instala în hoteluri şi îi tapa pe clienţi, dându-se 
drept erou de război, pilot de avioane de vânătoare, după 
care se făcea nevăzut. Este un derbedeu, după părerea 
mea. Dar Lewis îl supune, ca şi pe ceilalţi, unor anumite 
metode. Li se dă tuturor impresia că fac parte din familie, li 
se încredinţează sarcini de îndeplinit, ca să li se dezvolte 
simţul răspunderii. Mă gândesc că, într-o zi, unul dintre ei o 
să ne asasineze. 

Gina îşi termină fraza într-un hohot de râs, căruia nu i se 
alătură şi Miss Marple. 

Cum spusese Gina, Stonygates era un edificiu gotic din 
epoca victoriană. Un fel de templu al plutocraţiei. 
Filantropia îi adăugase aripi şi dependinţe de toate soiurile, 


care, fără să se potrivească neapărat cu ansamblul, îi 
răpiseră orice coeziune şi orice semnificaţie. 

— Este destul de hidos, nu? Zise Gina cu o nuanţă de 
duioşie, arătând casa aceea, în care ea crescuse. Bunica 
este pe terasă. Am să opresc aici, ca să ajungeţi mai repede 
la ea. 

Miss Marple o luă de-a lungul terasei, ca să-şi întâlnească 
vechea prietenă. De departe, femeia micuță şi subţire părea 
surprinzător de tânără, în ciuda bastonului în care se 
sprijinea şi a mersului său lent şi, vizibil, chinuit. Ai fi crezut 
că te uiţi la o fată imitând, puţin exagerat, umbletul unei 
persoane în vârstă. 

— Jane! Strigă doamna Serrocold. 

— Draga mea Carrie-Louise! 

Într-adevăr, era ea, Carrie-Louise. Nu se schimbase deloc. 
Totuşi nu se folosea de niciunul din artificiile la care apela 
sora sa. Părul ei cenuşiu, altădată de un blond-cendre, abia 
dacă îşi schimbase culoarea. Tenul îşi conservase albeaţa 
trandafirie, pe care o avusese întotdeauna, iar ochii-i 
străluceau de tinereţe. 

— Ce rău îmi pare, spuse Carrie-Louise, cu vocea sa foarte 
dulce, că am lăsat să treacă atâţia ani fără să te văd. Jane, 
draga mea, sunt secole de când nu ne-am mai întâlnit! 

Braţ la braţ, cele două bătrâne doamne se îndreptară spre 
casă. O persoană de o anume vârstă le aştepta pe pragul 
unei uşi laterale. Avea un nas arogant sub părul scurt şi 
purta un taior de tweed, trainic şi bine croit. 

— Este o nebunie, Carra, să rămâi afară atât de târziu, 
zise aceasta supărată. Aşadar, n-ai să fii niciodată 
rezonabilă? 

— Nu mă dojeni, Jolly, o imploră Carrie-Louise. 

I-o prezentă pe domnişoara Bellever lui Miss Marple: 

— Domnişoara Bellever este totul pentru mine: infirmieră, 
dragon, câine de pază, secretară, intendentă şi prietenă 
foarte credincioasă. 


Juliet Belfever inspiră adânc, iar vârful nasului i se 
împurpură, ceea ce la ea era un semn de emoție. 

— Fac ce pot, zise pe un ton aspru, dar aici este o casă de 
nebuni. Nu există nici un mijloc să o organizezi cât de cât. 

— Fireşte că nu, micuța mea Jolly. Mă întreb pentru ce mai 
încerci. Unde o instalezi pe Miss Marple? 

— În camera albastră. Doreşti s-o însoțesc? 

— Întocmai, Jolly, dacă vrei. Apoi o vei aduce pentru ceai. 
Cred că în bibliotecă o să-l servim astăzi. 

Când cobori, Miss Marple o găsi pe Carrie-Louise în faţa 
uneia din ferestrele bibliotecii. 

— Ce locuinţă impozantă! Spuse Miss Marple. Mă simt cu 
totul pierdută în ea. Aţi fost obligaţi să-i aduceţi multe 
modificări pentru instalarea aşezământului? 

— O, da, nenumărate. De fapt, numai partea centrală a 
rămas cum era: holul cel mare, încăperile învecinate şi cele 
care sunt deasupra. Dar cele două aripi, de la răsărit şi 
apus, au fost complet refăcute. S-au ridicat pereţi 
despărțitori, pentru ca să fie instalate birouri, camerele 
profesorilor şi toate celelalte. Băieţii locuiesc în clădirea 
şcolii. Se vede de aici. 

Miss Marple zări, dincolo de o barieră de copaci, mari 
construcţii de cărămidă, apoi privirea i se opri asupra unei 
perechi şi ea surâse, zicând: 

— Ce drăgălaşă este Gina! 

Chipul lui Carrie-Louise se lumină. 

— Nu-i aşa? Murmură ea. Este aşa de bine s-o avem iar 
aici! Eu am trimis-o la Ruth, în America, la începutul 
războiului. Micuța îşi închipuise că ar fi interesant să 
lucreze pentru armată. Şi-apoi l-a întâlnit pe tânărul acesta. 
S-au căsătorit după o săptămână. 

Miss Marple îi contemplă pe cei doi tineri, în picioare la 
marginea bazinului. 

— Formează un cuplu excepţional, zise ea. Nu-i de mirare 
că s-a îndrăgostit de el. 

Doamna Serrocold avu deodată un aer încurcat. 


— De fapt... Acela nu este soţul ei... Este Stephen, fiul cel 
mai mic al lui Johnnie Restarick. Conduce secţia noastră 
dramatică. Pentru că noi avem un teatru, dăm 
reprezentații... Ca să încurajăm toate înclinațiile artistice. 
Stephen este atât de entuziast! Nu poţi să-ţi imaginezi câtă 
pasiune a pus în asta. 

— Văd, spuse încet Miss Marple. 

Ochii ei erau excelenți şi, chiar de departe, desluşea foarte 
bine chipul frumos al lui Stephen Restarick. El o privea pe 
Gina şi vorbea cu însufleţire. Figura Ginei nu o vedea, dar 
nu avea cum să se înşele asupra expresiei de pe cea a 
tânărului. 

— Nu e treaba mea, Carrie, zise Miss Marple, dar cred că 
îţi dai seama că este îndrăgostit de ea. 

Carrie-Louise păru tulburată. 

— A, nu! A, nu... Sper că nu. 

— Carrie-Louise, tu ai fost întotdeauna aeriană! Nu încape 
nici o îndoială în privinţa asta. 

Doamna Serrocold nu avu timp să-i răspundă. Lewis intră, 
venind din salon. Ţinea în mână scrisori deschise. 

Soţul lui Carrie-Louise era un om scund, care nu avea 
nimic impunător, dar a cărui personalitate frapa imediat. 
Ruth declarase într-o zi că semăna mai mult cu un dinam 
decât cu o fiinţă umană. 

De obicei, preocupările sale imediate îl absorbeau atât de 
complet, încât nu acorda nici cea mai mică atenţie nici 
obiectelor, nici persoanelor care îl înconjurau. 

— O lovitură dură, draga mea. Băiatul acela, Jack Flint, a 
făcut iar d-alea de-ale lui. Ştii că descoperisem la el 
pasiunea pentru trenuri. Aşa că ne-am gândit, Maverick şi 
cu mine, că dacă îi facem rost de un post la căile ferate, se 
va ţine de el şi va face treabă. Dar e întotdeauna aceeaşi 
poveste. A început iar să fure... Fleacuri din biroul destinat 
expedițiilor. Nici măcar nu este vorba de obiecte pe care 
putea să le păstreze pentru el sau să le vândă. Aceasta 
dovedeşte clar că este ceva psihologic. 


— Lewis, iat-o pe vechea mea prietenă, Jane Marple. 

— O, încântat... Cum vă simţiţi? Îngăimă domnul 
Serrocold, absent. Cu siguranţă va fi acţionat în justiţie. Şi 
unde mai pui, un băiat plăcut. Fără prea multă minte, dar 
un băiat tare plăcut. Ar fi trebuit să vezi din ce magherniţă 
incredibilă provine. Eu... 

Se opri brusc şi dinamul se branşă la invitată. 

— Miss Marple! Sunt atât de mulţumit că aţi venit aici 
pentru un veritabil sejur! Prezenţa unei prietene de 
odinioară o să-i schimbe existenţa lui Carrie. Împreună cu 
dumneata, o să poată să reînvie mii de amintiri. Din multe 
puncte de vedere, viaţa pe care o duce aici este austeră... 
Este atâta tristeţe în istoria acestor copii nefericiţi. Sper că 
o să rămâneţi cât mai mult timp. 

Miss Marple era sensibilă la farmecul acestui om şi îşi 
dădea seama de seducţia pe care trebuie să o fi exercitat 
asupra prietenei sale. În mod evident, pentru Lewis 
Serrocold, scopurile treceau înaintea indivizilor. Unele 
femei s-ar fi simţit iritate de asta. Dar, Carrie-Louise nu era 
dintre ele. 

După ce Lewis îşi trie şi celelalte scrisori, spuse pe un ton 
distrat soţiei sale: 

— Ceaiul este pregătit, draga mea. 

— Credeam că azi îl servim aici. 

— Nu, în salon. Ceilalţi ne aşteaptă. 

Carrie-Louise îşi trecu braţul sub cel al lui Miss Marple şi 
se îndreptară spre salonul cel mare. O femeie trecută de 
prima tinereţe, un pic durdulie trona în spatele mesei cu 
ceaiul. 

— Jane, iat-o pe Mildred, fiica mea, Mildred. Tu trebuie să 
n-o fi văzut de când era doar o fetiţă. 

Dintre toate persoanele pe care Miss Marple le întâlnise 
până atunci, Mildred Strete era cea care se armoniza cel 
mai bine cu această casă. Ea avea aerul respectabil şi un 
pic plicticos care şade bine unei văduve de canonic. O 
femeie obişnuită, cu o faţă mare, inexpresivă, şi ochi 


spălăciţi. Miss Marple îşi aduse aminte că fusese o fetiţă 
foarte urâtă. 

— Şi uite-l şi pe Wally Hudd, soţul Ginei. 

Wally era un tânăr colos, tuns perie, cu un chip posomorât. 
Salută stângaci, continuând să se îndoape cu chec cu 
prune. 

Gina sosi repede cu Stephen Restarick şi numeroase alte 
persoane. Miss Marple era un pic năucită şi de aceea, după 
ceai, urcă în camera sa cu plăcere, să se întindă un minut. 

La cină, comesenii erau încă şi mai numeroşi decât la ceai. 
Era, mai întâi, tânărul doctor Maverick, psihiatru sau 
psiholog (Miss Marple nu realiza foarte bine diferenţa), 
care nu se exprima decât în jargonul specialităţii sale, şi a 
cărui conversaţie era practic neinteligibilă pentru bătrâna 
domnişoară. Apoi, doi tineri cu ochelari, mai mult sau mai 
puţin profesori. Pe urmă, un domn Baumgarten, „terapeut”, 
ataşat aşezământului, şi, în sfârşit, trei adolescenţi, 
îngrozitor de intimidaţi, cei trei din internat cărora le 
venise rândul, în săptămâna respectivă, să fie „invitaţii 
casei”. 

După cină, Lewis Serrocold dispăru, ca să meargă să 
discute unele probleme de serviciu cu domnul Maverick, în 
biroul acestuia. Terapeutul şi monitorii plecară în văgăuna 
lor. Cei trei „invitaţi” se reîntoarseră la aşezământ. Gina şi 
Stephen se duseră la teatru, ca să vadă dacă se putea 
scoate ceva dintr-o idee care îi venise Ginei pentru o 
scenetă. Mildred se puse pe tricotat un obiect indefinibil, 
iar domnişoara Bellever, să cârpească ciorapi. Wally, 
nemişcat într-un fotoliu, avea ochii pierduţi în gol. Carrie- 
Louise şi Miss Marple flecăreau evocând trecutul şi 
conversaţia lor părea straniu de ireală. 

Singur Edgar Lawson nu era capabil să-şi găsească un loc 
care să-i convină. Se aşeza, apoi se ridica numaidecât. În 
cele din urmă, spuse destul de tare: 

— Mă întreb dacă n-ar trebui să plec să-l caut pe domnul 
Serrocold. Ar putea să aibă nevoie de mine. 


Carrie-Louise îl potoli. 

— Nu cred. În această seară, are câteva probleme de 
discutat cu doctorul Maverick. 

— Atunci, cu certitudine n-am să mă duc. Nu mi-ar trece 
niciodată prin minte să mă introduc acolo unde nu-mi este 
dorită prezenţa. Am pierdut deja, azi, destul timp mergând 
la gară. Nu ştiam că doamna Hudd avea intenţia să meargă 
ea însăşi. 

— Ar fi trebuit să te prevină, spuse Carrie-Louise. Dar cred 
că nu s-a hotărât decât în ultimul moment. 

— Dumneavoastră, doamnă Serrocold, nu vă daţi seama că 
s-a deranjat pentru ca eu să am aerul unui imbecil... Da, al 
unui imbecil! 

— A, nu! Zise Carrie-Louise, surâzând. Nu trebuie să-ţi faci 
asemenea idei. Gina este impulsivă, ea îşi ia întotdeauna 
deciziile în ultima clipă. Sigur n-a avut intenţia să-ţi facă 
vreo neplăcere. 

— Ba, sigur că da! A făcut-o intenţionat... Ca să mă 
umilească. 

— Stai, Edgar... 

— Nu ştiţi nici jumătate din ce se petrece, doamnă 
Serrocold. În fine, deocamdată, nu voi mai spune nimic 
decât „noapte bună!” 

Edgar ieşi, trântind uşa. 

Domnişoara Bellever îşi ţuguie buzele. 

— Frumoase maniere! 

— Este atât de sensibil! Spuse Carrie-Louise. 

Mildred Strete îşi lăsă andrelele şi declară pe un ton acru: 

— Este un băiat cu desăvârşire odios. Ai greşit, mamă, 
tolerându-i o asemenea purtare. 

Wally Hudd deschise gura pentru prima dată în seara 
aceea: 

— Tipul este dus cu sorcova. N-ai ce să-i ceri altceva. Este 
complet ţicnit! 

A doua zi dimineaţă, Miss Marple aranjă, fără să aibă 
aerul, să scape de gazda sa şi se duse în grădină. Ştia, din 


experienţă, că toţi cei chinuiţi de-o grijă găsesc uşurare în a 
se destăinui unor străini. Cu ideea aceasta, începu să se 
plimbe, foarte încet, între două peluze, pe o alee la vedere. 
Rezultatul micii sale stratageme nu se lăsă aşteptat: de-abia 
se scurseră cinci minute că apăru Edgar Lawson, foarte 
agitat. 

Îl întâmpină cu voioşie. 

— Bună ziua, domnule Lawson. Închipuiţi-vă că ador 
grădinile. Grădinăritul este aproape singura activitate care 
îi rămâne permisă unei femei în vârstă, inutilă ca mine, nu? 
Şi dumneavoastră vă place? Îmi imaginez că nu vă gândiţi 
la aşa ceva, preocupat de atâtea probleme încredințate de 
domnul Serrocold. Aveţi atât de lucru, şi lucruri importante! 
Ceea ce trebuie să fie foarte interesant, dealtfel. 

Îi răspunse animat, aproape cu entuziasm: 

— O, da... Da! Este foarte interesant. 

— Cred că îi sunteţi de mare ajutor domnului Serrocold... 
Faţa tânărului se înnegură. 

— În această privinţă nu ştiu nimic. N-am nici un mijloc s-o 
aflu. Ar trebui... 

Miss Marple reflecta, observându-l. Avea în faţă un băiat 
vrednic de milă şi pricăjit, îmbrăcat cu o vestă sport 
acceptabilă; unul din acei băieţi pe care nu-i remarci şi pe 
care îi uiţi repede... 

Erau aproape de o bancă. Miss Marple luă loc. Edgar 
rămase plantat în faţa ei, cu sprâncenele încruntate. 

— Sunt convins că domnul Serrocold apelează la 
dumneavoastră pentru o mulţime de lucruri, zise Miss 
Marple, cu bună dispoziţie. 

— În această privinţă, nu ştiu nimic, repetă Edgar. Sincer, 
nu ştiu nimic despre asta. Se aşeză lângă ea, cu un aer 
absent. Mă găsesc într-o situaţie foarte delicată. 

— Adevărat? 

Edgar privea fix înainte. 

— 'Tot ce vă povestesc este strict confidenţial, zise deodată. 

— Se înţelege de la sine. 


— Dacă m-aş bucura de drepturile mele... 

— Atunci? 

— La urma urmelor, pot să v-o spun... N-o să se audă mai 
departe, nu? 

— Bineînţeles că nu. 

Remarcă faptul că el nu aşteptase răspunsul său ca să 
continue. 

— Tatăl meu... În realitate, tatăl meu este un om foarte 
important. 

De data aceasta, nu era nevoie să mai spună ceva: lui îi 
ajungea să-l asculte. 

— Numai domnul Serrocold ştie. Înţelegeţi, în poziţia pe 
care o deţine, ar putea să fie jenant pentru tatăl meu, dacă 
istoria s-ar răspândi. 

EI se întoarse spre ea cu un surâs, un surâs foarte trist şi 
foarte demn. 

— Vedeţi... Eu sunt fiul lui Winston Churchill. 

— Ah...! Înţeleg, zise Miss Marple. 

Edgar vorbea fără oprire şi ceea ce spunea amintea, până 
la a se confunda, de o replică de comedie. 

— Au existat motive serioase. Mama mea nu era liberă. 
Soţul ei se afla într-un azil. Nu putea fi vorba nici de divorţ, 
nici de căsătorie. La drept vorbind, nu-i condamn... Cel 
puţin aşa cred... Tatăl meu a făcut întotdeauna ce a putut 
cu discreţie, fireşte. Dar, iată de unde au venit greutăţile. El 
are duşmani... Care îmi sunt şi mie potrivnici. Ei mă 
supraveghează. Oriunde m-aş duce, mă spionează. Chiar şi 
aici, nu sunt în siguranţă. Sunt şi ei aici, lucrând împotriva 
mea, uneltesc pentru ca ceilalţi să mă deteste. Domnul 
Serrocold zice că nu este adevărat... Dar el nu ştie... Doar 
dacă... Am crezut uneori... 

Amuţi şi se ridică. 

— Înţelegeţi, desigur, că toate acestea sunt confidenţiale? 
Însă, dacă vă daţi seama că mă urmăreşte cineva... Sau, 
mai degrabă, că mă spionează, poate că aţi putea să-mi 
spuneţi cine este. 


Şi se depărtă... Perplexă, Miss Marple îl urmări cu 
privirea. 

Cineva se apropie şi o smulse din gândurile sale. 

— Dus cu sorcova! Complet dus cu sorcova! 

Cu mâinile înfundate în buzunare, cu sprâncenele 
încruntate, Walter Hudd avea ochii aţintiţi asupra tânărului 
care se îndepărta. 

— Ei sunt toţi aşa, în menajeria asta năstruşnică. 

Miss Marple tăcea. Walter continuă: 

— Tipul ăsta... Edgar, ce credeţi despre el? Povesteşte că 
tatăl său este lordul Montgomery. Ceea ce mi se pare puţin 
probabil. Monty! După tot ce ştiu despre el, m-aş mira! 

— Şi eu m-aş mira, spuse Miss Marple. 

— I-a povestit Ginei o cu totul altă variantă... O farsă: cum 
că ar fi veritabilul moştenitor al tronului Rusiei, fiul unui 
mare duce oarecare. Dar, de sânge albastru. La naiba! 
Aşadar, individul ăsta nu ştie cine i-a fost tatăl? 

— Cred că nu. Şi de aici, fără îndoială, i se trage tot răul, 
zise simplu Miss Marple. 

Walter se lăsă să cadă, lângă ea, pe bancă, şi repetă ceea 
ce spusese cu un moment înainte: 

— Sunt toţi ţicniţi. 

— Nu vă simţiţi bine la Stonygates? 

Ridică din umeri. 

— Eu? Bine? Sunt tânăr, puternic, nu vreau decât să 
muncesc, am ceva bani, Gina, de asemenea, după cum mi-a 
zis. Eram pe punctul de a deschide o staţie de benzină, 
acolo, la mine. Gina era de acord. Trăiam ca o pereche de 
puşti fericiţi, nebuni unul după celălalt. Gina a dorit să vină 
în Anglia, ca să-şi vadă bunica. Mi s-a părut normal, era ţara 
sa, şi eu însumi voiam să cunosc Anglia, cu care îmi 
împuiase urechile. Deci am venit doar pentru un sejur, cel 
puţin aşa credeam. Dar s-a petrecut altfel. Suntem prinşi în 
această afacere absurdă. De ce nu rămânem aici? De ce nu 
ne stabilim aici? Ni se repetă asta, cât e ziua de lungă. Eu 
aş avea aici posturi interesante, după pofta inimii, n-am 


decât de ales! Frumoasă treabă! Nu vreau asta...! Nu-mi 
place să dau bomboane acestor haimanale, care nu sunt 
decât nişte gangsteri, să-i fac să joace jocuri de copii. Asta 
n-are sens! În casa aceasta am impresia că am fost prins ca 
într-o pânză de păianjen uriaşă... Şi Gina... Nu pricep ce se 
întâmplă cu ea... Nu mai este femeia cu care m-am căsătorit 
în America. Nu pot nici măcar să-i mai zic un cuvânt! 

— Eu înţeleg punctul dumitale de vedere, spuse Miss 
Marple cu blândeţe. Wally o privi cu intensitate şi se ridică, 
scuzându-se: 

— Mă simt stânjenit că v-am vorbit cum tocmai am făcut-o. 

Pentru prima dată, Miss Marple îl văzu zâmbind. Zâmbetul 
său era fermecător şi îl transforma pe acest Walter Hudd, 
stângaci şi morocănos, într-un tânăr pe cât de atrăgător, pe 
atât de frumos. 

— Trebuia să explodez. Doar e păcat că mi-a căşunat pe 
dumneavoastră. 

— Nici o problemă, băiatul meu! 

— Uitaţi-vă, vine altcineva care să vă ţină companie, zise 
Walter. Este o doamnă care nu mă place, aşa că mă duc. Pe 
curând. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. 

Se depărtă cu paşi mari, iar Miss Marple o zări pe 
Mildred, care traversa peluza, venind să o întâlnească. 

— Văd că tânărul acesta îngrozitor v-a luat drept victimă, 
zise doamna Strete, cu o voce puţin gâtuită, prăvălindu-se 
pe bancă. Ce tragedie, măritişul Ginei! Şi totul numai 
fiindcă s-a socotit de cuviinţă să o expedieze în America. La 
vremea aceea, tot i-am spus mamei că era ridicol! Dar ea n- 
a putut niciodată să fie raţională când a fost vorba de Gina. 
Copilul acesta a fost întotdeauna din cale-afară de răsfăţat 
din toate punctele de vedere. Mai întâi, nu era neapărat 
nevoie să părăsească Italia... 

Părea să caute în ce direcţie să continue. Miss Marple 
spuse suav: 

— Gina este delicioasă. 


— Purtarea sa este incalificabilă! Mama este singura care 
nu observă modul în care îl face să joace pe sârmă pe 
Stephen Restarick. Socotesc asta josnic. Sunt de acord că a 
făcut o căsătorie deplorabilă, dar căsătoria este căsătorie şi, 
din moment ce ai acceptat-o, trebuie să-i suporţi exigenţele. 
După toate, ea l-a ales pe băiatul acesta îngrozitor. 

— Este el chiar atât de rău? 

— Vai, dragă mătuşă Jane! Găsesc că are aerul unui 
gangster. Şi e atât de duşmănos! Şi de prost crescut! Abia 
dacă se îndură să deschidă gura. Este necioplit, are 
permanent o figură înfiorătoare... 

— Cred că, mai curând, este nefericit, zise simplu Miss 
Marple. 

— Nu văd, în nici un caz, de ce... În afară de conduita 
Ginei, fireşte. De când este aici, tot ce s-a închipuit că i-ar fi 
agreabil s-a făcut pentru el. Lewis i-a propus nu ştiu câte 
căi de a se face util, dar îi place să umble de colo-colo, 
încăpățânat, şi să nu muncească. De altminteri, viaţa aici 
este insuportabilă... Insuportabilă, acesta-i cuvântul. Lewis 
nu se gândeşte decât la tinerii săi delincvenţi, puştii aceştia 
înspăimântători... lar mama nu se gândeşte decât la Lewis. 
Tot ceea ce face Lewis este perfect. Uitaţi-vă, în ce stare 
este grădina! Nimic n-a mai fost tăiat, buruieni peste tot! Şi 
casa! Serviciul, dat peste cap! Ştiu că e greu, în zilele 
noastre, să ai personal corespunzător, dar, totuşi, se poate 
rezolva. Nu e ca atunci când n-ai bani. Nimeni nu se 
îngrijeşte, asta-i tot! Dacă era casa mea... 

Nu mai zise nimic. 

— Mă tem, mărturisi Miss Marple, să nu fim forţaţi să 
admitem că lucrurile s-au schimbat. Casele acestea mari 
ridică probleme greu de rezolvat. Într-un sens, trebuie să 
fie trist pentru dumneata să te întorci la Stonygates şi să 
găseşti totul schimbat... Preferi cu adevărat să trăieşti aici, 
mai curând decât... În fine, mai curând decât într-un loc în 
care ai fi la tine? 

Mildred Strete se înroşi. 


— Dar aici sunt la mine! Este adevăratul meu cămin. Era 
casa tatălui meu. Asta n-o poate schimba nimeni. Am 
dreptul să fiu aici, dacă îmi face plăcere. Şi îmi face plăcere. 
Numai dacă mama n-ar fi atât de imposibilă! Nu vrea nici 
măcar să cumpere îmbrăcăminte convenabilă. Este o mare 
problemă pentru Jolly. 

— 'Tocmai voiam să pomenesc de domnişoara Bellever. 

— Prezenţa sa ne dă atâta siguranţă! O adoră pe mama. 
Sunt ani de-acum de când o are alături... A intrat în 
serviciul ei de pe timpul lui Johnnie Restarick şi ştiu că s-a 
dovedit perfectă în perioada acelei lamentabile istorii. Nu 
ştiu ce s-ar face mama fără ea. 

Cu certitudine, doamna Strete ar mai fi spus multe, dar 
apăru Lewis Serrocold şi ea se mulţumi să adauge: 

— Iată-l pe Lewis! Ce ciudat! Nu vine aproape niciodată în 
grădină. 

Miss Marple, care ştia prea bine că tactica sa era de 
succes, estimă că, dimpotrivă, nu era deloc ciudat. 

Domnul Serrocold înaintă spre ea cu aerul că urmăreşte 
un scop unic, aer pe care îl avea în toate împrejurările. Miss 
Marple, singură, îi ocupa acum gândurile şi chiar n-o vedea 
pe Mildred. 

— Sunt dezolat, zise. Voiam să vă fac turul aşezământului 
nostru şi să vă arăt totul. Carrie mă rugase, dar, din 
nefericire, sunt obligat să plec la Liverpool, din cauza acelui 
băiat care a furat colete de la gara unde era angajat. Nu mă 
voi întoarce decât poimâine. Ar fi minunat dacă vom obţine 
să nu fie acţionat în judecată. 

Mildred se ridică şi se depărtă, subţiindu-şi buzele. 
Serrocold nici măcar nu-şi dădu seama de plecarea ei; el o 
observă pe Miss Marple prin lentilele sale groase. 

— Vedeţi, dumneavoastră, judecătorul se înşeală aproape 
întotdeauna. O condamnare la detenţie nu va redresa cu 
nimic situaţia... Recuperarea prin instrucţie, iată de ce e 
nevoie. Dar o instrucţie constructivă, precum cea care se 
practică aici. 


— Domnule Serrocold, spuse Miss Marple cu fermitate, 
sunteţi cu adevărat liniştit în privinţa lui Lawson? Este sigur 
normal? 

O expresie de nelinişte apăru pe trăsăturile lui Serrocold. 

— Sper să nu aibă o recădere. Ce v-a zis? 

— Că ar fi fiul lui Winston Churchill... 

— Bineînţeles, bineînţeles... Obişnuitele poveşti. Este un 
copil natural, cum fără îndoială aţi ghicit. Sărmanul băiat! 
Provine dintr-un mediu cu totul modest. Cazul său mi-a fost 
recomandat de către o societate din Londra. Atacase în 
stradă un om care, pretindea el, îl spiona. Tipic... Doctorul 
Maverick o să v-o spună. Eu i-am reluat povestea de la 
început. Mama sa aparţinea unei familii sărace, dar 
respectabile, din Plymouth. Cât despre tată, un marinar, ea 
nu-i ştia nici măcar numele... Copilul a crescut în condiţii 
penibile. El a născocit un roman, întâi în privinţa tatălui, 
apoi, asupra lui însuşi. Cu ceva timp în urmă, se plimba în 
uniformă şi arbora decoraţii la care nu avea nici un drept. 
Toate acestea sunt absolut tipice. Dar Maverick estimează 
că prognoza este încurajatoare, dacă reuşim să-i sădim 
încredere în el însuşi. I-am încredinţat câteva răspunderi în 
casă. Am încercat să-l fac să înţeleagă faptul că ceea ce 
contează la un om nu este naşterea sa, ci ceea ce este el. 
Făcea progrese apreciabile. Eram atât de mulţumit! Şi- 
acum îmi spuneţi... 

Clătină din cap. 

— Dar, domnule Serrocold, nu există riscul să devină 
primejdios? 

— Periculos? Nu cred că s-au constatat, vreodată, la el 
tendinţe de sinucidere. 

— Nu la sinucidere mă gândeam. Mi-a vorbit de duşmani, 
de persecuții. lertaţi-mă, dar nu este un simptom 
primejdios? 

— Nu cred să fi ajuns la un asemenea punct, dar îi voi 
spune lui Maverick. Până acum ne-a făcut să sperăm... 
Mult... 


Serrocold îşi privi ceasul. 

— Trebuie să plec, dar, mai întâi, vi-l voi prezenta pe 
doctorul Maverick, care vă va conduce, să vizitaţi instituţia. 

Traversară grădina, trecură printr-o poartă din bare de 
fier şi ajunseră la grilajul de la intrarea în aşezământ; 
clădirea din cărămidă roşie, era masivă şi hidoasă. 

Doctorul Maverick le ieşi în întâmpinare. Serrocold îi lăsă 
împreună şi bătrâna domnişoară aprecie că medicul avea, 
el însuşi, un aer absolut anormal. 

— Miss... hm... Ah! Scuzaţi... Miss Marple, sunt convins că 
o să găsiţi că tot ce s-a făcut aici este extraordinar de 
interesant... Îndeosebi, maniera magistrală în care noi 
abordăm chestiunea. Domnul Serrocold este un om cu o 
intuiţie profundă... Şi care vede foarte departe. Ne 
confruntăm cu o problemă medicală şi asta trebuie să-i 
facem să priceapă pe cei care aplică legea. 

După un moment de tăcere, reluă: 

— În primul rând, aş vrea să vă arăt în ce spirit abordăm 
această chestiune încă din faza sa iniţială. Priviţi! 

Miss Marple ridică ochii în direcţia pe care i-o indica şi citi 
cuvintele care fuseseră gravate în piatră, deasupra intrării: 

VOI, CEI CARE INTRAŢI AICI, SPERAŢI DIN NOU! 

— Nu-i aşa că-i splendid? Nu este exact în spiritul potrivit? 
Nu se pune problema ca să-i mustrăm pe aceşti sărmani 
copilaşi, nici ca să-i pedepsim! Pedeapsa...! Lumea nu se 
gândeşte decât la asta, în general. Noi, dimpotrivă, vrem să 
le dăm sentimentul valorii lor. 

— Unor băieţi ca Edgar Lawson? Întrebă Miss Marple. 

— Un caz interesant. l-aţi vorbit? 

— Mi-a vorbit el, spuse Miss Marple şi adăugă oarecum 
stingherită. M-am întrebat dacă... Poate... Nu este... Puțin 
nebun? 

Doctorul Maverick izbucni în râs. 

— Dar, scumpă domnişoară, noi toţi suntem puţin nebuni, 
zise el. Este chiar secretul existenţei! Toţi suntem puţin 
nebuni. 


Această zi, în ansamblul ei, a fost epuizantă pentru Miss 
Marple. Căpătă sentimentul că şi entuziasmul însuşi poate fi 
obositor. Încerca o vagă nemulţumire pentru reacţiile sale. 
Nu reuşea să-şi facă o idee clară asupra a ceea ce se 
petrecea la Stonygates. În mintea sa se suprapuneau 
imagini. Era neliniştită. Iar neliniştea sa se concentra în 
jurul personalităţii jalnice şi spălăcite a lui Edgar Lawson. 
Dar oricât căuta, nu vedea nimic care ar fi putut să 
constituie o ameninţare pentru prietena sa. În viaţa dusă la 
Stonygates, simţea ciocnindu-se între ele mizeriile şi 
aspiraţiile fiecăruia, dar, încă o dată, pe cât putea să judece, 
nimic din toate acestea nu părea periculos pentru Carrie- 
Louise. 

A doua zi dimineaţă, doamna Serrocold veni, mergând 
chinuit, să se aşeze pe bancă, în grădină, lângă prietena sa 
şi o întrebă la ce se gândea. 

Miss Marple răspunse fără să ezite: 

— La tine, Carrie-Louise. 

— Şi? 

— Răspunde-mi sincer... Există ceva care te îngrijorează? 

Doamna Serrocold păru surprinsă. Aţinti spre prietena sa 
ochii ei albaştri, plini de candoare. 

— Pe mine? Dar, bine, Jane, ce ar putea să mă îngrijoreze? 

— Nu ştiu, Carrie, dar tu trebuie să ai, ca toată lumea, 
micile tale griji. Înţelegi ce vreau să spun. 

Carrie-Louise şovăi un moment. 

— Nu, Jane, nu prea bine. De fapt, nu prea am griji şi asta 
mai ales datorită lui Jolly. Draga de Jolly are grijă de mine, 
ca şi cum n-aş fi capabilă s-o fac singură. Ar fi în stare de 
orice pentru mine. Câteodată mi se face ruşine. Jane, cred 
că, într-adevăr, Jolly n-ar ezita să omoare pe cineva pentru 
mine. E îngrozitor să spui aşa ceva, nu? 

— Cu siguranţă, este foarte devotată, răspunse Miss 
Marple. 

Râsul cristalin al doamnei Serrocold răsună limpede. 


— Şi e veşnic indignată! După părerea ei, toţi sărmanii 
noştri băieţi nu sunt decât nişte criminali, pe care îi alintăm 
şi care nu merită efortul de a te ocupa de ei. Este convinsă 
că domeniul este umed şi nesănătos pentru reumatismul 
meu, că ar trebui să merg în Egipt sau într-un alt loc, uscat 
şi cald. 

— Reumatismul te face să suferi mult? 

— De câtva timp, s-a agravat. Merg greu. Am dureri 
cumplite în picioare... Ei, ce vrei? Este normal să ai 
neplăceri, îmbătrânind, conchise doamna Serrocold, 
privindu-şi din nou prietena, cu un zâmbet fermecător. 

Domnişoara Bellever apăru în cadrul unei ferestre, apoi 
veni alergând până la banca pe care se instalaseră cele 
două bătrâne doamne. 

— O telegramă, Carra. Ne-a fost telefonată: „Sosesc după- 
amiază. Christian Gulbrandsen”. 

— Christian! Habar nu aveam că e în Anglia. 

— Eşti de acord, fără îndoială, să-i dăm camera lambrisată 
cu stejar? 

— Da. Foarte bine, Jolly. Nu va avea scări de urcat şi lui îi 
plac odăile care dau spre terasă. 

Domnişoara Bellever făcu un semn de încuviinţare şi se 
întoarse spre casă. 

— Christian este fiul meu vitreg, fiul cel mare al lui Eric. 
De fapt, e cu doi ani mai în vârstă decât mine. Locuieşte în 
America. Este unul din administratorii Fundaţiei, cel mai 
important, dealtminteri. Ce rău îmi pare că Lewis lipseşte! 
Christian stă rar mai mult de o noapte aici. Este foarte 
ocupat. 

Christian Gulbrandsen sosi în cursul zilei, cu puţin înainte 
de ora ceaiului. Era un om înalt, cu trăsături grave, care se 
exprima lent şi cu metodă. Demonstră, la întâlnire, o 
puternică afecţiune pentru doamna Serrocold. 

— Cum o duce, micuța mea, Carrie-Louise? Întrebă, 
zâmbind. Eşti mereu, atât de tânără, prietenă dragă! 

Cineva îl trase de mânecă. 


— Christian! 

Se întoarse. 

— A, Mildred! Ce faci? 

— Nu prea bine, de câtva timp. 

— Plictisitor, nu...? 

— Da, foarte plictisitor! 

Christian Gulbrandsen şi sora sa, după tată, semănau 
mult. Erau aproape treizeci de ani diferenţă între ei şi i-ai fi 
luat uşor drept tată şi fiică. Mildred părea bucuroasă să-l 
vadă. Vorbea cu însufleţire. De mai multe ori, în ziua aceea, 
a pomenit de „fratele meu”, de „fratele meu, Christian”, de 
„fratele meu, domnul Gulbrandsen”. 

— Cum îi merge, micuţei Gina? Întrebă Gulbrandsen, 
adresându-se tinerei femei. Aşadar, sunteţi încă aici, soţul 
tău şi cu tine? 

— Da. Ne-am instalat aici. Nu-i aşa, Wally? 

— Aşa se pare, declară Walter. 

Avea, ca de obicei, un aer posomorât şi nemulţumit. 

O privire rapidă a ochilor săi avizaţi îi fu suficientă lui 
Gulbrandsen ca să-l înţeleagă pe tânăr. 

— lată-mă, din nou, cu toată familia. 

Vorbea cu voioşie, dar Miss Marple avu impresia că buna 
sa dispoziţie era impusă şi nu corespundea cu ceea ce 
simţea. Îşi strângea buzele şi părea preocupat. 

În timp ce îi era prezentat lui Miss Marple, Gulbrandsen o 
cercetă atent, ca şi cum ar fi vrut să-i ia nou-venitei 
măsurile, evaluând-o, într-o anume privinţă. 

— Nu bănuiam că eşti în Anglia, Christian, spuse doamna 
Serrocold. 

— Fireşte. Am plecat pe nepusă masă. 

— Îmi pare rău că Lewis lipseşte. Cât poţi să rămâi? 

— Aveam intenţia să plec mâine. Când trebuie să se 
întoarcă soţul tău? 

— Mâine. După-amiază sau spre seară. 

— Voi fi, deci, obligat să petrec două nopţi la Stonygates. 

— Dacă ne-ai fi anunţat... 


— Micuța mea Carrie-Louise, m-am hotărât în ultima clipă. 

— Rămâi ca să-l vezi pe Lewis? 

— Da. Trebuie neapărat să-l văd. 

Domnişoara Bellever îi zise lui Miss Marple: 

— Domnul Gulbrandsen şi domnul Serrocold sunt, şi unul 
şi celălalt, administratorii Fundaţiei. Ceilalţi administratori 
sunt episcopul de Cromer şi domnul Gilfoy. Existau toate 
motivele să crezi că pentru o problemă legată de Fundaţie 
venise Christian Gulbrandsen la Stonygates. Domnişoara 
Bellever şi ceilalţi păreau convinşi de asta şi, totuşi, Miss 
Marple se îndoia. 

În mai multe rânduri, bătrânul domn aţintise asupra lui 
Carrie-Louise o privire atentă şi perplexă, care o intriga pe 
vigilenta prietenă a doamnei Serrocold. Apoi, această 
privire, trecând la ceilalţi, îi supusese, fără să aibă aerul, nu 
unui examen critic, cât mai curând ciudat. 

După ceai, Miss Marple se retrase discret şi merse să se 
instaleze, cu lucrul său de mână, într-unui din fotoliile din 
bibliotecă. Însă, spre surpriza ei, Christian Gulbrandsen 
intră şi se aşeză alături. 

— Sunteţi, cred, o veche prietenă a scumpei noastre 
Carrie-Louise... Spuse el. 

— Am fost împreună la pension, în Italia. Asta, cu tare 
mulţi ani în urmă, domnule Gulbrandsen. 

— Adevărat? Şi ţineţi mult la ea? 

— Da, mult, zise Miss Marple, cu un glas plin de căldură. 

— Cred că toată lumea o iubeşte. Da, sunt convins. E şi 
firesc, pentru că este o femeie adorabilă şi încântătoare. De 
la căsătoria cu tata, noi, fraţii mei şi cu mine, am iubit-o 
mereu, cu tandreţe. Ne-a fost ca o soră foarte dragă, iar 
pentru tatăl meu, o soţie perfectă. A adoptat în întregime 
convingerile sale şi n-a încetat nici o clipă să pună înainte 
de toate binele celorlalţi. 

— Este o idealistă, spuse Miss Marple. Întotdeauna a fost. 

— O idealistă? Da, da. Aşa-i. Şi, în consecinţă, se poate 
întâmpla să nu-şi dea prea bine seama de răul care există în 


lume. 

Chipul lui Gulbrandsen era grav, Miss Marple îl observă cu 
mirare. 

— Şi starea sănătăţii sale? Vorbiţi-mi de sănătatea sa. 

Aceasta a reprezentat o nouă surpriză pentru Miss 
Marple. 

— Mi se pare bună... Lăsând deoparte reumatismul... Sau 
artrita. 

— Reumatism? A, da. Dar inima? Inima îi este rezistentă? 

— Da. Cel puţin, după câte ştiu, răspunse Miss Marple, din 
ce în ce mai mirată. Dar n-am revăzut-o decât ieri, după 
lungi ani de despărţire. Dacă vreţi amănunte asupra stării 
sănătăţii sale, ar trebui, mai bine, să staţi de vorbă cu 
cineva dintre ai casei, cu domnişoara Bellever, de 
exemplu... 

— Cu domnişoara Bellever... Da. Cu domnişoara Bellever 
sau cu Mildred. 

— Sau cu Mildred, într-adevăr. 

Miss Marple era un pic stânjenită. Christian Gulbrandsen 
o privea fix. 

— Mama şi fiica nu sunt prea ataşate, după părerea 
dumneavoastră? 

— Nu. Nu prea cred. 

— Nici eu. Păcat... Singurul ei copil. În sfârşit, asta-i. Dar 
credeţi că domnişoara Bellever îi este cu adevărat 
devotată? 

— Da. 

Christian încruntă sprâncenele şi în continuare păru să se 
adreseze mai mult lui însuşi decât lui Miss Marple: 

— Este şi această micuță Gina... Atât de tânără! Nu ştiu ce 
să fac. Tăcu, apoi reluă simplu: Este uneori greu să ştii cum 
să procedezi ca să fie mai bine. Aş vrea să reuşesc. În mod 
deosebit, vreau să o scutesc pe Carrie-Louise, care îmi este 
atât de dragă, de orice suferinţă şi orice necaz. Dar nu-i 
uşor... Nu-i uşor deloc. 

În acest moment, intră doamna Strete. 


— Ah! Iată-te, Christian! Ne întrebam unde eşti. Doctorul 
Maverick voia să ştie dacă ai ceva de discutat cu el. 

— Maverick? Este tânărul doctor recent venit? Nu, nu. Am 
să aştept reîntoarcerea lui Lewis. 

— Este în cabinetul lui Lewis. Să-i spun? 

— Nu. Am o vorbă să schimb cu el. 

Gulbrandsen ieşi repede. Mildred îl urmări cu o privire 
buimăcită, apoi se întoarse spre Miss Marple. 

— Mă întreb ce se petrece. Christian nu-i în apele sale. A 
spus ceva? 

— Este doar neliniştit de sănătatea mamei voastre. 

— De sănătatea ei? De ce v-a vorbit dumneavoastră de 
asta? 

Tonul lui Mildred era ascuţit şi o roşeaţă care nu-i stătea 
bine i se răspândise pe figura greoaie. 

— Zău că nu ştiu. 

— Sănătatea mamei mele este perfectă, chiar 
surprinzătoare pentru o femeie de vârsta sa... Cu mult mai 
bună decât a mea, în orice caz. 'Tăcu o clipă, înainte ca să 
adauge: Sper că i-aţi spus-o. 

— Nu am putut să-i spun cu adevărat nimic. Mă întreba de 
starea inimii sale. 

— A inimii? 

— Da. 

— Mama nu are nimic la inimă, absolut nimic. 

— Sunt bucuroasă să aud asta, draga mea. 

— Cine a putut să-i bage în cap lui Christian ideile astea 
extraordinare? 

— Habar n-am, zise Miss Marple. 

Ziua următoare păru să se scurgă fără nici un incident, 
dar Miss Marple avu impresia că atmosfera era tensionată. 
Christian Gulbrandsen îşi petrecu dimineaţa vizitând 
aşezământul cu doctorul Maverick şi analizând cu el 
rezultatele măsurilor aplicate. La începutul după-amiezii, 
Gina îl luă la o plimbare cu maşina, iar Miss Marple observă 


că, la întoarcere, o convinsese pe domnişoara Bellever să 
vină cu el, să-i arate ceva în grădină. 

Miss Marple putea să-şi spună că se lasă dusă de propria-i 
închipuire. Singurul incident care tulbură ziua se produse 
către ora 16. Îşi împăturise lucrul şi plecase în grădină, să 
facă o scurtă plimbare înainte de ceai. Înconjurând un 
rododendron masiv, se găsi nas în nas cu Edgar Lawson, 
care măsura aleea agitat. Vorbea singur şi era cât pe ce să 
dea peste ea. 

— Vă rog să mă scuzaţi, zise precipitat şi ea fu frapată de 
privirea sa stranie şi fixă. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule Lawson? 

— Bine? Cum aş putea să mă simt bine? Am primit o 
lovitură... O lovitură teribilă. 

— O lovitură? Cum aşa? 

Tânărul aruncă în jur o căutătură atât de neliniştită, încât 
Miss Marple încercă un soi de indispoziţie. 

O privi, nedumerit. 

— Să vă spun...? Mă întreb... Da, mă întreb... Atâta m-au 
spionat... 

Miss Marple nu şovăi. Îl luă decisă de braţ, spunându-i: 

— Veniţi pe această alee. Vedeţi că nu sunt nici copaci, nici 
tufişuri. N-o să ne audă nimeni. 

— Da. Aveţi dreptate. 

Scoase un oftat adânc şi, aplecându-şi capul, aproape 
şoptind, îi zise: 

— Am făcut o descoperire... O descoperire 
înspăimântătoare. 

— Ce fel de descoperire? 

Tânărul începu să tremure din cap până în picioare; 
aproape că plângea. 

— Să ai încredere... Să crezi în cineva... Şi să afli că nu au 
fost decât minciuni! Nimic altceva decât minciuni! Minciuni 
născocite pentru a mă împiedica să descopăr adevărul! Nu 
pot suporta ideea asta! Prea multă ticăloşie. Vedeţi, acest 
om... Nu aveam încredere decât în el... Şi, acum, îmi dau 


seama că, de multă vreme, el se afla la rădăcina a toate! El 
era duşmanul, el pusese să fiu urmărit şi spionat! Dar n-o să 
scape uşor! Am să-i vorbesc! Am să-i spun că sunt la curent 
cu toate uneltirile sale! 

— De cine este vorba? Întrebă Miss Marple. 

Edgar Lawson se îndreptă din mijloc. Ar fi putut să pară 
demn şi chiar mişcător; dar nu era decât ridicol. 

— Vorbesc de tatăl meu. 

— Lordul Montgomery sau Winston Churchill? 

Edgar Lawson îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— M-au făcut să cred asta, ca să mă împiedice să ghicesc 
adevărul. Dar acum ştiu. Am un prieten, unul adevărat: un 
prieten care nu mă înşeală. El m-a făcut să înţeleg în ce 
măsură am fost batjocorit. Tatăl meu va fi forţat să se 
socotească repede cu mine. Îi voi arăta că ştiu adevărul. îi 
voi arunca minciunile în faţă! O să vedem atunci ce va avea 
de spus! 

Deodată, Edgar îşi puse picioarele la spinare şi dispăru în 
parc. 

Miss Marple îşi reluă încet drumul spre casă. O expresie 
gravă i se întipărise pe chip. „Noi toţi suntem puţin nebuni, 
scumpă domnişoară!” îi declarase doctorul Maverick. 

Dar i se părea că, în cazul lui Edgar, această afirmaţie nu 
era suficientă. 

Lewis Serrocold se reîntoarse la 18:30. 

Îşi opri maşina aproape de grilaj şi veni pe jos, până acasă, 
traversând parcul. De la fereastra camerei sale, Miss 
Marple îl văzu pe Christian Gulbrandsen mergând în 
întâmpinarea sa; cei doi bărbaţi, după ce şi-au strâns mâna, 
începură să se plimbe de la un capăt la altul al terasei. 

Miss Marple avusese grijă să-şi ia la Stonygates binoclul ca 
să observe păsărelele. Se duse să-l caute... | se părea că 
zăreşte un stol de scatii în jurul unui pâlc de copaci, pe care 
îl vedea în depărtare... 

Când îşi reglă binoclul, detalii mai apropiate intrară în 
câmpul ei vizual. Cei doi bărbaţi, mai întâi. Remarcă faptul 


că şi unul şi celălalt păreau stăpâniţi de emoţii puternice. 
Aplecându-se un pic, desluşi crâmpeie din conversaţia lor. 
Dar, dacă vreunul din ei ar fi ridicat capul, i s-ar fi părut că 
atenţia acestei observatoare pasionate a păsărelelor era, 
evident, fixată asupra unui punct fără nici o legătură cu ele. 

— Cum să fie cruţată Carrie-Louise de această revelaţie... 
spunea Gulbrandsen. 

Când trecură din nou pe sub fereastră, era Serrocold cel 
care vorbea: 

— Dacă s-ar putea să nu ştie. Sunt de părere că la ea 
trebuie să ne gândim înainte de toate. 

Alte bucăţi de fraze mai ajunseră la urechea ascultătoarei 
„...Foarte serios...”, „...Nejustificat...”, „...O prea mare 
răspundere de luat...”, „...Poate că ar trebui să cerem şi o 
altă părere...”. 

În cele din urmă, îl auzi pe Christian Gulbrandsen 
spunând: 

— Începe să se facă răcoare. Să intrăm. 

Miss Marple părăsi fereastra foarte nedumerită. Ceea ce 
auzise era prea fragmentar ca să-i permită să reconstituie 
un întreg, dar justifica teama vagă pe care o simţea 
crescând în ea şi despre care îi vorbise Ruth Van Rydock, 
pentru că o încercase clar şi ea însăşi. 

Oricare ar fi fost ameninţarea care plana peste 
Stonygates, ea o viza direct pe Carrie-Louise. 

Atmosfera a fost apăsătoare seara, la cină. Gulbrandsen, 
ca şi Lewis, era pierdut în gândurile sale. Walter Hudd era 
mai posomorât ca oricând şi, deodată, Gina şi Stephen 
păreau că n-au mare lucru să-şi zică sau să spună celorlalţi 
comeseni. Doctorul fu acela care întreţinu conversaţia, 
susţinând cu Baumgarten o interminabilă discuţie de 
specialitate. 

După masă, trecură în salon şi Gulbrandsen se scuză 
aproape imediat că nu rămâne, explicând că avea o 
scrisoare importantă de întocmit. 

— Ai tot ce îţi trebuie în cameră? Îl întrebă Carrie-Louise. 


Li 


— Da, da, absolut tot. Nu-mi lipsea decât o maşină de 
scris, dar mi-au adus-o imediat. Domnişoara Bellever s-a 
arătat cât se poate de atentă şi de amabilă. 

Părăsi salonul prin uşa stângă. Această uşă dădea într-un 
vestibul, din care pornea scara principală. Vestibulul se 
prelungea printr-un coridor, care ajungea la un apartament 
compus dintr-o cameră şi o sală de baie. 

— Atunci, Gina, nu se merge la teatru în această seară? 
Întrebă Carrie-Louise, după ce Christian plecase. 

Tânăra clătină din cap şi se duse să se aşeze lângă 
fereastra care dădea spre intrarea casei. 

Stephen, după ce-i aruncă o privire, se îndreptă spre 
pianul cu coadă. Luă loc şi începu să cânte, în surdină, o 
melodie bizară şi melancolică. Cei doi terapeuţi şi doctorul 
Maverick cerură permisiunea să se retragă. Walter întoarse 
întrerupătorul unei lămpi de birou, un declic imediat se 
produse şi aproape toate luminile din salon se stinseră. 

Walter începu să bombănească. 

— Afurisitul de întrerupător este încă defect! Mă duc să 
schimb siguranţa. 

Văzându-l că se îndepărtează, Carrie-Louise murmură: 

— Wally se pricepe atât de bine la toate aceste aparate 
electrice! Vă amintiţi cum l-a reparat pe cel de pâine? 

— Asta-i tot ce e în stare să facă, zise Mildred Strete. Şi 
adăugă: Mamă, ţi-ai luat tonifiantul? 

Domnişoara Bellever păru contrariată. 

— Recunosc că îmi ieşise cu totul din minte, spuse ea. 

Se repezi în sufragerie şi aduse numaidecât un păhărel cu 
un lichid roz. Carrie-Louise surâse şi întinse supusă mâna. 

— Drogul acesta îngrozitor! Aşadar, n-o să fiu niciodată 
lăsată să-l uit! Spuse, strâmbându-se uşor. 

Dar Lewis interveni, într-o manieră neaşteptată: 

— N-ar trebui să-l iei astă-seară, scumpa mea. Nu sunt aşa 
de sigur că îţi ajută. 

Cu acel calm şi acea autoritate pe care o simţeai 
întotdeauna la el, luă păhărelul din mâinile domnişoarei 


Bellever şi îl puse pe un scrin mare galez, din lemn de 
stejar sculptat. 

Domnişoara Bellever exclamă: 

— Dar, domnule Serrocold, de data aceasta nu sunt de 
acord cu dumneavoastră! Doamna Serrocold se simte cu 
mult mai bine de când... 

Se întrerupse şi se întoarse cu un aer nemulţumit. 

Uşa de la intrare se deschise atât de violent, încât izbi 
tocul cu un bubuit. Era Edgar Lawson, care pătrunse în 
salonul aflat aproape în întuneric cu o alură de mare 
vedetă, care îşi face intrarea triumfală în scenă. 

Se implantă în mijlocul salonului şi luă o atitudine 
dramatică. Era un pic ridicol... Dar, totuşi, nu chiar cu totul. 

Declamă pe un ton teatral: 

— Te-am descoperit, aşadar, o duşman al meu! 

Lewis Serrocold era cel căruia i se adresa. Acesta avu un 
aer uşor surprins. 

— Dar, Edgar, băiatul meu, ce se întâmplă? 

— Inutil! Sunteţi demascat! M-aţi minţit! M-aţi spionat! V- 
aţi aliat cu inamicii împotriva mea... 

— Hai, băiatul meu, calm! O să-mi povesteşti toate astea 
pe îndelete, în cabinet. 

Lewis îl luă de braţ, îl făcu să traverseze salonul şi ieşiră 
amândoi pe uşa din dreapta. Serrocold o închise în urma 
lui. Abia o făcuse, că se auzi limpede zgomotul cheii care se 
învârtea în broască. 

Domnişoara Bellever schimbă o privire cu Miss Marple. Cu 
aceeaşi idee: nu domnul Serrocold o învârtise. 

— După părerea mea, zise cu asprime domnişoara 
Bellever, acest tânăr e pe cale de-a înnebuni. Este foarte 
periculos. 

— Avea în buzunar ceva ce pipăia mereu, spuse Gina. 

Stephen se opri din cântat şi declară: 

— Într-un film, acel ceva ar fi cu siguranţă un revolver. 

Miss Marple îşi drese glasul şi zise, ca şi cum s-ar fi scuzat: 

— Dar, ştiţi... Era chiar un revolver. 


Prin uşa închisă a cabinetului de lucru al lui Lewis se auzi, 
mai întâi, un murmur de voci, apoi cuvintele deveniră 
inteligibile... Deodată, Edgar începu să vocifereze, în timp 
ce Lewis continua să vorbească pe un ton calm şi rezonabil. 

— Minciuni...! Minciuni! Toate sunt numai minciuni! 
Dumneavoastră sunteţi tatăl meu, eu sunt fiul vostru! M-aţi 
jefuit! Această casă mie ar trebui să-mi aparţină! Mă urâţi! 
Nu vă gândiţi decât cum să scăpaţi de mine! 

Se auzi murmurul liniştitor al lui Lewis, apoi, din nou, 
vocea nebunului, al cărui ton urca din ce în ce... Edgar urla 
epitete murdare şi, evident, nu se mai stăpânea. Se 
percepeau, ici-colo, câteva cuvinte pronunţate de Lewis. 

— Calm,. Calmează-te,... Ştii bine că nimic din toate astea 
nu este aşa... 

Dar, departe de a-l linişti pe tânăr, aceste cuvinte nu 
făceau decât să-l exaspereze mai tare. 

În salon, toţi tăcuseră şi ascultau, incapabili să facă vreo 
mişcare, pentru a împiedica ceea ce se petrecea în spatele 
uşii închise. 

— Am să vă forţez să mă ascultați! 'Ţipă Edgar. Am să vă 
fac să pierdeţi această aroganță pe care v-o citesc pe chip! 
Am să mă revanşez, v-o spun eu! O să-mi plătiţi pentru tot 
ce am suferit! 

Vocea lui Lewis se înălţă deodată, tăioasă şi seacă. Ea îşi 
pierduse impasibilitatea obişnuită! 

— Lasă revolverul! 

— Edgar o să-l ucidă pe Lewis! Strigă Gina. Chiar nu se 
poate face nimic? Să chemăm poliţia! Orice! 

Carrie-Louise, pe care această scenă nu părea s-o tulbure, 
spuse cu blândeţe: 

— Nu te nelinişti, Gina! Edgar îl adoră pe Lewis. El îşi 
joacă lui însuşi o dramă. Asta e tot. 

Dincolo de uşă, răsună râsul lui Edgar şi Miss Marple 
trebui să admită că era, de-a dreptul, râsul unui dement. 

— Da, am un revolver... Şi este încărcat. Nici un cuvânt! 
Nici o mişcare! Ascultaţi-mă până la capăt! Dumneavoastră 


sunteţi cel care a urzit acest complot împotriva mea, 
dumneavoastră veţi plăti! 

Continuă aşa, timp de câteva momente, ca un nebun, cu 
glas strident. 

Deodată, o detunătură îi făcu să tresară. Ai fi zis o 
împuşcătură, dar Carrie-Louise declară: 

— Nu-i nimic... E afară... În parc, nu ştiu unde. 

În spatele uşii, Edgar bătea câmpii în continuare. 

— Staţi acolo şi mă priviţi... Mă priviţi, ca şi cum v-ar fi 
indiferent... De ce nu îngenuncheaţi să-mi cereţi iertare? 
Am să trag, vă previn. Am să vă ucid! Sunt fiul vostru, fiul 
disprețuit, pe care n-aţi vrut să-l recunoaşteţi! Aţi vrea să 
fiu ascuns... Cât mai departe. Poate, mort, nu? M-aţi 
urmărit cu spionii dumneavoastră, m-aţi vânat cu ei. Aţi 
complotat împotriva mea... Dumneavoastră, tatăl meul!... 
Nu sunt decât un bastard, aşa-i? Doar un bastard! M-aţi 
adăpat cu minciuni. V-aţi prefăcut bun cu mine şi în vremea 
asta... Nu sunteţi demn să trăiţi! Nu vă voi lăsa să trăiţi... 

Un val de obscenităţi urmă acestei tirade. 

Domnişoara Bellever ieşi brusc din imobilismul ei şi se 
repezi la uşă. Începu să lovească puternic, că pumnii în 
aceasta, dar uşa era masivă şi, dându-şi seama că îi era cu 
neputinţă să o urnească, se întoarse pe jumătate şi părăsi 
salonul precipitat. 

Edgar, după ce se oprise, fără îndoială ca să-şi tragă 
sufletul, începuse din nou să vocifereze: 

— Ai să mori! Urla. Ai să mori acum! 

Două detunături răsunară una după alta, de data aceasta 
nu în parc, ci sigur în spatele uşii închise. 

Cineva, şi Miss Marple avu impresia că era Mildred, strigă: 

— Dumnezeule! Ce facem? 

În cabinetul lui Lewis, zgomotul surd al unei căderi fu 
urmat de alt zgomot, şi mai oribil încă decât tot ce se auzise 
până atunci: acela al unui prelung şi dureros hohot de 
plâns. 


Cineva trecu prin faţa lui Miss Marple şi începu să zgâlţăie 
uşa: era Stephen Restarick. 

— Deschideţi! Strigă. Deschideţi! 

Domnişoara Bellever reveni în salon. Îşi pierduse 
respiraţia, dar aducea o trusă mare de chei. 

— Încercaţi să deschideţi cu asta., zise. 

În aceeaşi clipă, becurile se aprinseră şi salonul, ieşind din 
obscuritatea în care fusese aruncat, îşi reluă aspectul real. 
În spatele uşii cabinetului, hohotele nebune, disperate, 
păreau să nu se mai oprească în veci. 

Walter Hudd, care se întorcea în salon fără să se 
grăbească, se opri încremenit: 

— Ei, ce-i? Ce se petrece aici? 

Mildred răspunse plângând: 

— Mizerabilul acela l-a omorât pe domnul Serrocold! 

— Nu, te rog, Mildred! 

Carrie-Louise era cea care vorbea. Ea se ridică, se apropie 
de uşa cabinetului şi-l îndepărtă uşor pe Stephen. 

— Lasă-mă să-i vorbesc, zise ea. Apoi, îl chemă cu 
blândeţe: Edgar... Edgar... Vrei să-mi deschizi? 

Se auzi cheia intrând şi răsucindu-se în broască. 

Cineva deschise încet uşa. Dar nu era Edgar, ci Lewis 
Serrocold. Respira zgomotos, ca şi cum ar fi alergat. Nimic 
în afară de aceasta, nu trăda în el nici cea mai mică emoție. 

— E în ordine, scumpa mea. Totul e în ordine. 

— Vă credeam mort, spuse domnişoara Bellever, cu un ton 
aspru. 

Lewis Serrocold îşi încruntă sprâncenele. 

— Însă, nu, nu sunt mort, spuse cu o nuanţă înţepătoare în 
voce. 

În cabinet, se vedea Edgar Lawson prăbuşit lângă birou. 
Gâfâia şi plângea în hohote în acelaşi timp. Revolverul îi 
căzuse pe parchet, alături de el. 

— Dar noi am auzit trăgându-se, zise Mildred. 

— Ei, bine, da! A tras de două ori. 

— Şi nu v-a nimerit? 


— Normal, nu m-a nimerit, spuse Lewis cu umor. 

Miss Marple avea impresia că nu era chiar atât de normal. 
Împuşcăturile trebuie să fi pornit de foarte aproape. 

— Unde este Maverick? Întrebă Serrocold, vizibil iritat. De 
Maverick avem nevoie. 

— Mă duc să-l caut, spuse domnişoara Bellever. Să chem şi 
poliţia? 

— Poliţia? Sigur că nu! 

— Ba sigur că da! Strigă Mildred Strete. Trebuie chemată 
poliţia! Omul acesta este periculos! 

— Ce prostie! Priviţi-l! Priviţi-l! Sărmanul băiat! Pare, într- 
adevăr, periculos? 

În mod cert, în acel moment, Edgar nu avea un aer 
periculos. Tânăr şi jalnic, nu era decât o zdreanţă. 

— Niciodată n-am vrut să fac aşa ceva! Gemea el. Şi nu 
mai era în glasul lui nici cea mai mică urmă de afectare. Nu 
ştiu ce m-a apucat... Trebuie să-mi fi pierdut capul, ca să 
spun asemenea orori! lertare, domnule Serrocold! N-am 
avut niciodată intenţia... 

Lewis îl bătu pe umăr. 

— În regulă, băiatul meu. Nu s-a spart nimic. 

— Dar aş fi putut să vă ucid... 

Walter Hudd traversă încăperea şi merse să examineze 
peretele din spatele biroului. 

— Gloanţele au intrat aici, zise. 

Cercetă cum erau plasate biroul şi fotoliul şi adăugă: 

— N-a lipsit mult! 

Deodată, zări revolverul pe parchet. 

— De unde ai luat acest revolver? Întrebă. 

— Un revolver? 

Edgar examină arma cu ochi buimaci. 

— Pare să fie al meu, spuse Walter, ridicând revolverul. 
Aşa şi e! Păduche nenorocit! Ai intrat să-l iei din camera 
mea! 

Lewis Serrocold se interpuse între lamentabilul Edgar şi 
acest american cu aspect ameninţător. 


— Vom avea tot timpul să clarificăm asta mai târziu, zise. 
A! Iată-te, Maverick... Să-l examinăm, te rog, doctore! 

Maverick se apropie de Edgar cu expresia satisfăcută a 
specialistului în faţa unui caz interesant. 

— Ajunge, Edgar! Spuse cu autoritate. Ajunge, nu-i aşa? 

— Este un nebun primejdios! Strigă Mildred, pe un ton 
iritat. Nu-i decât un minut de când trăgea focuri de revolver 
şi profera murdării. A încercat să-l omoare pe tatăl meu 
vitreg. 

Edgar scoase un geamăt şi Maverick aruncă spre Mildred 
o privire încărcată de reproş. 

— Fiţi atentă, doamnă Strete. Urmează-mă, Edgar. Patul, 
un calmant; vom sta de vorbă mâine dimineaţă despre toate 
astea! 

Edgar se ridică, încă tremurând tot. Îi învălui cu o 
căutătură nesigură pe tânărul medic şi pe Mildred. Dar, în 
acelaşi moment, domnişoara Bellever dădu buzna în salon, 
cu buzele strânse şi aprinsă la faţă. 

— Am telefonat, anunţă cu un aer sumbru. Poliţia va fi aici 
în câteva minute. 

Edgar gemu iar. 

— Vai, Jolly! Spuse Carrie-Louise, pe un ton dezolat. Cât 
despre Lewis Serrocold, el era furios. 

— Jolly, v-am spus că nu voiam să fie chemată poliţia. Este 
vorba de un caz patologic. 

— Este posibil, dar am şi eu părerea mea, răspunse 
domnişoara Bellever. În orice caz, datoria mea era să chem 
poliţia. Domnul Gulbrandsen este mort. A fost ucis cu un foc 
de revolver. 

Capitolul Il 

Se scurseră câteva secunde, înainte ca să ajungă să 
înţeleagă ce le spusese domnişoara Bellever. 

— Christian asasinat! N-o să mă faci să cred asta! Declară 
Carrie-Louise. Este de-a dreptul imposibil! 

— Imposibil? Dacă nu mă credeţi, duceţi-vă să vedeţi! 


Înţepată, cu buzele strânse, domnişoara Bellever se 
adresase mai puţin doamnei Serrocold şi mai mult 
întregului grup adunat în salon. 

Încet, fără convingere, Carrie-Louise făcu un pas spre uşă. 
Lewis Serrocold o reţinu, punându-i mâna pe umăr. 

— Nu, scumpa mea, mă duc eu. 

Părăsi încăperea. Doctorul Maverick îl privi pe Edgar, 
ezită şi, în cele din urmă, se luă după el. Domnişoara 
Bellever procedă la fel. 

Cu blândeţe, Miss Marple îşi făcu prietena să se aşeze într- 
un fotoliu. Chipul lui Carrie-Louise exprima suferinţă şi 
emoție. 

— Christian asasinat? Zise din nou. 

Ai fi putut-o crede, auzind-o, un copil năuc şi nefericit. 

Walter Hudd, în continuare furios, rămăsese lângă 
Lawson, fără să lase revolverul pe care îl ridicase. 

— Cine putea chiar să-i dorească moartea lui Christian? 
Şopti doamna Serrocold, distrusă. Această întrebare nu 
aducea nici un răspuns. 

— O bandă de ţicniţi! Mormăi Walter printre dinţi. 

Ca şi cum ar fi vrut s-o protejeze, Stephen se apropiase de 
Gina, a cărei faţă înfricoşată era, în încăpere, singurul 
element luminos şi viu. 

Deodată, uşa de la intrare se deschise, lăsând să pătrundă 
aerul rece de afară. Un bărbat îmbrăcat într-un pardesiu 
larg apăru pe prag. Jovialitatea primelor sale cuvinte avu 
ceva straniu, şocant. 

— Bună seara, tuturor! Ce se întâmplă aici? E o ceaţă pe 
drum...! A trebuit să rulez la pas. 

Miss Marple tresări şi se întrebă o clipă dacă nu vedea 
dublu. Acelaşi om nu putea, evident, să fie, totodată, lângă 
Gina şi să apară pe la uşa de la intrare. Dar îşi dădu repede 
seama că nu era vorba decât de o asemănare, ba chiar, 
dacă te uitai cu atenţie, de o asemănare în linii mari. Se 
vedea că cei doi bărbaţi erau fraţi. Frapa aerul lor de 
familie, nu altceva. Stephen Restarick era înalt şi osos, noul 


venit era subţirel. Haina sa largă, cu guler de astrahan, se 
armoniza bine cu formele unui trup zvelt - un tânăr superb; 
iradia dezinvoltura şi fericirea pe care ţi-o dau succesul. 

Miss Marple observă că, intrând în salon, privirea lui o 
căutase în primul rând pe Gina. 

— Mă aşteptaţi, nu? Aţi primit telegrama mea? Întrebă, 
adresându-i-se lui Carrie-Louise. 

Se apropie de ea. Aproape maşinal, ea îi întinse mâna. El 
luă această mână şi o sărută cu respect. Era, limpede, un 
omagiu tandru şi nu un gest de curtoazie afectată. 

Ea murmură: 

— Bineînţeles, dragul meu, Alex. Bineînţeles, numai că... 
Atâtea evenimente s-au petrecut... 

— Evenimente? 

— Christian Gulbrandsen! Fratele meu, Christian 
Gulbrandsen...! A fost găsit în camera sa... Ucis de un foc 
de revolver! 

În strigătele scoase de Mildred Strete, Alex crezu că 
discerne o confuzie puţin exagerată. 

— Dumnezeule! Sinucidere? 

— A, nu! Spuse imediat Carrie-Louise. Cu siguranţă, nu 
sinucidere. Christian să se sinucidă? A, nu! 

— Sunt convinsă că unchiul Christian nu s-ar fi sinucis 
niciodată, zise Gina. 

Privirea întrebătoare a lui Alex trecea de la unul la altul. 
Fratele său, Stephen, îi răspunse cu un semn afirmativ, iar 
Walter Hudd, printr-o uitătură un pic ranchiunoasă. Miss 
Marple îl intrigă, dar nimeni nu-şi dădu osteneala să-i 
explice prezenţa acestei bătrâne domnişoare, aureolată de 
păr alb, care avea un aer de dulce năuceală. 

— Când s-a întâmplat? Întrebă Alex. 

— Chiar înainte ca tu să intri, spuse Gina. Nu sunt mai 
mult de trei sau patru minute. Da, cu certitudine... Şi noi 
am auzit împuşcătura... Dar nu-i dădusem importanţă... 

— Nu i-aţi dat importanţă? Cum aşa? 


— Vezi, în momentul acela... se petreceau atâtea lucruri, 
zise Gina, căutându-şi vorbele. 

— Deosebite! Spuse Walter plin de convingere. 

Juliet Bellever intră în salon. 

— Domnul Serrocold spune că ar trebui să mergem cu toţii 
în bibliotecă, mai puţin doamna Serrocold. Ar fi mai comod 
pentru poliţie... Este o lovitură teribilă pentru tine, Carra. 
Am aranjat să ţi se pună sticle cu apă caldă în pat. Am să 
urc cu tine... 

Carrie-Louise, care se ridicase, clătină din cap. 

— Vreau, mai întâi, să-l văd pe Christian, spuse. 

— O, nu, draga mea, n-o să rezişti unei asemenea emoţii! 
Carrie-Louise o îndepărtă cu blândeţe. 

— Dragă Jolly... Nu înţelegi. 

Doamna Serrocold privi în jur şi zise: 

— Jane, vrei să vii şi tu cu mine? 

Miss Marple nu aşteptase decât să i-o ceară. Se îndreptară 
spre uşă. Doctorul Maverick, care revenea, fu gata să dea 
peste ele. 

— Doctore, n-o lăsa! Strigă domnişoara Bellever. Este atât 
de absurd! 

Carrie-Louise ridică spre tânărul medic o privire liniştită. 
Îi adresă chiar o urmă de zâmbet. 

— Doriţi să-l vedeţi? Spuse Maverick. 

— Trebuie. 

— Înţeleg, doamnă Serrocold, zise, dându-se în lături. 
Mergeţi, dacă socotiți că aveţi datoria asta. Dar după aceea, 
vă rog, îngăduiţi-i domnişoarei Bellever să vă poarte de 
grijă. Pe moment, încă nu simţiţi efectele acestei lovituri, 
dar nu vor întârzia, pot să vă asigur. 

— Da, doctore, este adevărat. Voi fi întru totul rezonabilă. 
Vino, Jane. 

Camera lui Christian Gulbrandsen avea aproape aspectul 
unui salon. Patul era într-o nişă. O uşă dădea spre sala de 
baie. 


Carrie-Louise se opri în prag. Christian era aşezat la biroul 
masiv din lemn de acaju, prăbuşit într-o parte în fotoliul 
său. Înălţimea braţelor acestuia îl împiedicase să alunece pe 
covor. O maşină de scris portabilă se afla în faţa lui. 

Lewis Serrocold, în picioare lângă fereastră, îndepărtase 
puţin perdeaua şi privea afară, în noapte. 

Se întoarse, încruntându-şi sprâncenele. 

— Scumpa mea, n-ar fi trebuit să vii. 

Se apropie cu repeziciune de soţia sa şi ea îi întinse mâna. 

— Ba, da, Lewis. Trebuia... ca să-l văd. E o datorie să nu 
dai înapoi în faţa a ceea ce este. 

Carrie-Louise merse încet către birou. 

— Nu atinge nimic, zise Lewis. Este indispensabil ca poliţia 
să găsească această încăpere exact în starea în care se află 
acum. 

— Bineînţeles. Aşadar, cineva l-a ucis... Deliberat? 

Lewis păru surprins că ea punea această întrebare. 

— Da... Credeam că ştii. 

— Într-adevăr. Christian nu s-ar fi sinucis niciodată şi, dată 
fiind iscusinţa sa, nu este, cu siguranţă, nici un accident... 
Nu poate fi, deci, decât... O crimă. 

Ezitase înainte ca să pronunţe ultimele cuvinte. 

Trecu în spatele biroului şi îl privi îndelung pe cel mort. 
Era în ochii ei o expresie tandră şi îndurerată. 

— Dragul de el, Christian! Murmură. A fost întotdeauna 
atât de bun cu mine! Apoi, adăugă, punându-şi cu gingăşie 
degetele pe fruntea lui: Dragul meu Christian! Fii 
binecuvântat! Îţi mulţumesc! 

Când au sosit la Stonygates, inspectorul Curry şi oamenii 
săi o găsiră pe domnişoara Bellever singură în salonul cel 
mare. Le ieşi în întâmpinare, cu demnitate. 

— Sunt Juliet Bellever, domnişoara de companie şi 
secretara doamnei Serrocold. 

— Dumneavoastră aţi descoperit corpul şi ne-aţi telefonat? 

— Da. Aproape toată lumea se află în bibliotecă, unde duce 
uşa asta. Doriţi, însă, să vă însoțesc până la camera 


domnului Gulbrandsen? 

— Vă rog, zise Curry. 

Şi o urmă pe coridor. 

Cele douăzeci de minute care urmară au fost consacrate 
formalităţilor obişnuite. Fotograful luă imaginile necesare. 
Sosi şi medicul legist. O jumătate de oră mai târziu, 
ambulanţa transportase rămăşiţele pământeşti ale lui 
Gulbrandsen şi inspectorul Curry îşi începuse ancheta. 

Lewis Serrocold îl conduse în bibliotecă, unde un examen 
rapid al persoanelor care se aflau acolo îi permise să le 
ordoneze: o doamnă în vârstă cu părul alb, tânăra 
încântătoare, pe care o văzuse plimbându-se la volanul 
maşinii sale prin ţinut, americanul, puţin bizar, pe care îl 
luase de bărbat, doi tineri, care aveau aerul să facă parte 
din familie, şi domnişoara Bellever, femeia cu judecată, care 
îi telefonase şi care îl întâmpinase. 

Inspectorul Curry îşi pregătise dinainte un mic discurs. Îl 
pronunţă cum îşi propusese: 

— Ştiu că toate acestea reprezintă o grea încercare 
pentru dumneavoastră. Sper să nu vă rețin prea mult în 
această seară. Putem să adâncim multe lucruri mâine. 
Pentru că domnişoara Bellever a descoperit corpul 
domnului Gulbrandsen, am s-o rog pe dumneaei să-mi 
prezinte o expunere generală a evenimentelor, ca să evităm 
repetările inutile. Domnule Serrocold, dacă doriţi să urcați 
la doamna Serrocold, făceţi-o, vă rog. Când voi termina cu 
domnişoara Bellever, cu dumneavoastră am să stau de 
vorbă. Cred că este limpede, nu? Poate există o încăpere 
mai mică, în care... 

— Cabinetul meu, Jolly, zise Serrocold. 

— Voiam să vi-l propun. 

Traversă salonul cel mare, urmată de inspector şi de 
sergentul care îl însoțea. 

Domnişoara Bellever îi instală comod. Ai fi putut să crezi 
că ea era cea însărcinată cu ancheta şi nu inspectorul 
Curry. 


Cu toate acestea, veni şi momentul în care iniţiativa îi 
aparţinu. Avea o voce şi maniere agreabile. Era un om calm 
şi serios, poate un pic prea politicos şi de aceea unele 
persoane comiteau eroarea de a-l subestima. 

— De la doamna Serrocold sunt la curent cu datele 
esenţiale, spuse. Domnul Christian Gulbrandsen era fiul 
domnului Eric Gulbrandsen, cel care a creat Fundaţia 
Gulbrandsen, bursele care îi poartă numele şi multe alte 
lucruri. Era administratorul Fundaţiei şi venise, pe 
neaşteptate, ieri. Aşa este? 

— Da. 

Inspectorul continuă: 

— Domnul Serrocold, care se afla la Liverpool, s-a reîntors 
în această seară, cu trenul de 18:30? 

— Da. 

— După cină, domnul Gulbrandsen a declarat că avea de 
lucru în camera sa şi, odată cafeaua servită, s-a retras, 
lăsând restul familiei în salon. Exact? 

— Da. 

— Acum, domnişoară Bellever, vreţi să-mi spuneţi cu 
precizie în ce împrejurări aţi descoperit moartea sa? 

Domnişoara Bellever îşi drese sonor glasul. 

— În seara asta a avut loc un incident destul de penibil, 
zise ea. Un tânăr, unul dintre cei mai grav bolnavi nervoşi 
care sunt îngrijiţi aici, a făcut o criză şi l-a ameninţat pe 
domnul Serrocold cu un revolver. Ei se închiseseră cu cheia 
în această încăpere. Tânărul a sfârşit prin a trage... Puteţi 
să vedeţi urmele lăsate de gloanţe... Acolo, în perete. Din 
fericire, domnul Serrocold n-a fost atins. Apoi, pur şi simplu, 
tânărul s-a prăbuşit. Domnul Serrocold m-a trimis să-l caut 
pe doctorul Maverick, medicul instituţiei. Am încercat să iau 
legătura cu el prin telefonul interior, dar nu era în odaia sa. 
Am reuşit, în cele din urmă, să-l găsesc la unul dintre colegii 
săi şi l-am rugat să vină. A sosit imediat. La reîntoarcere, 
am trecut pe la domnul Gulbrandsen, ca să-l întreb dacă 
voia să ia ceva înainte de culcare: lapte cald, whisky... Am 


ciocănit. Neprimind nici un răspuns, am deschis uşa şi am 
văzut că domnul Gulbrandsen era mort. Atunci, v-am dat 
telefon. 

— Cum se intră în această casă? Cineva, venind din afară 
ar fi putut să pătrundă fără să fie văzut, nici auzit? 

— Oricine ar fi putut să intre prin uşa laterală, care dă 
spre terasă. Pe acolo se trece ca să mergi la aşezământ sau 
ca să te întorci şi nu este închisă cu cheia decât în 
momentul în care toată lumea merge să se culce. 

— Şi sunt, dacă am înţeles bine, între două sute şi două 
sute cincizeci de tineri delincvenţi în acest aşezământ? 

— Da. Dar clădirile lui sunt bine închise şi bine 
supravegheate. E de neconceput ca să fi putut ieşi cineva 
neobservat. 

— Asta rămâne de verificat. Domnul Gulbrandsen n-o fi 
trezit..., să spunem, o anumită ostilitate sau vreun soi de 
nemulţumire prin măsurile sale disciplinare? 

Domnişoara Bellever clătină din cap. 

— A, nu! Domnul Gulbrandsen nu avea nici un amestec în 
funcţionarea aşezământului, nici în chestiunile 
administrative. 

— Care era obiectul vizitei sale? 

— N-am Nici o idee. 

— Absența domnului Serrocold l-a contrariat şi a luat 
imediat hotărârea de a-i aştepta reîntoarcerea? 

— Da. 

— Deci, pe domnul Serrocold venise să-l vadă? 

— Fără nici o îndoială. Şi totul ne permite să credem că 
era pentru o problemă privind Fundaţia. 

— Da. Este foarte probabil. A avut o întrevedere cu 
domnul Serrocold? 

— Nu. Nu a avut vreme. Domnul Serrocold nu s-a întors 
decât în această seară, chiar înainte de cină. 

— Dar, după cină, domnul Gulbrandsen s-a retras spunând 
că avea scrisori importante de scris. N-a căutat să-l vadă pe 
domnul Serrocold în particular? 


Domnişoara Bellever şovăi înainte ca să spună nu. 

— Este destul de curios, pentru că aşteptase, deşi îl 
incomoda, reîntoarcerea domnului Serrocold. 

— Da, este straniu. 

Ciudăţenia acestui fapt păru să o frapeze pe domnişoara 
Bellever pentru prima dată. 

— Domnul Serrocold nu l-a însoţit în camera sa? 

— Nu. A rămas în salon. 

— În ce moment a fost ucis domnul Gulbrandsen? Aveţi 
idee? 

— Se poate ca noi să fi auzit focul de revolver. În acest caz, 
era 21:23. 

— Aţi auzit o împuşcătură şi asta nu v-a înspăimântat? 

— Ne găseam în condiţii speciale. 

Domnişoara Bellever povesti cât mai amănunţit scena care 
se desfăşura în acel moment între Edgar Lawson şi 
Serrocold. 

— Astfel, încât nimeni nu şi-a imaginat că acest foc de 
revolver putea să fie tras în casă? 

— Nu. De fapt, nu cred. Dar era o asemenea uşurare să te 
gândeşti că nu s-a întâmplat în această cameră! Pe urmă, 
mi-am zis că detunătura trebuie să fi venit de la maşina 
domnului Restarick, dar în clipa aceea... 

— Maşina domnului Restarick? 

— Da, Alex Restarick. A sosit cu maşina, imediat. Exact 
după toate aceste evenimente. 

— Înţeleg. Când aţi descoperit corpul domnului 
Gulbrandsen aţi atins ceva, cât de cât, în încăpere? 

Această întrebare păru s-o ofenseze pe domnişoara 
Bellever. 

— Fireşte că nu. 

— Şi-acum, când ne-aţi condus în cameră, totul era la fel, 
în aceeaşi stare ca în clipa în care aţi descoperit corpul? 

Domnişoara Bellever începu să reflecteze, se adânci în 
fotoliu, cu ochii pe jumătate închişi. 

— Ceva se schimbase. Nu mai era nimic în maşina de scris. 


— Vreţi să spuneţi că, atunci când aţi intrat pentru prima 
oară, în maşină se găsea o scrisoare pe care domnul 
Gulbrandsen tocmai o redacta şi că această scrisoare a fost 
luată după aceea? 

— Da. Sunt aproape sigură că am văzut foaia albă de 
hârtie ieşind din ea. 

— Mulţumesc. Cine altcineva a pătruns în cameră înainte 
de sosirea noastră? 

— Domnul Serrocold, doamna Serrocold şi Miss Marple. 

— Cine este Miss Marple? 

— Este bătrâna domnişoară cu păr alb. O prietenă de la 
pension a doamnei Serrocold. Este aici de trei sau patru 
zile. 

— Vă mulţumesc, domnişoară Bellever. Tot ce mi-aţi spus 
este perfect clar. Acum, voi sta de vorbă cu domnul 
Serrocold. Dar, poate că... Aţi spus că Miss Marple este o 
persoană în vârstă? Am s-o văd întâi pe ea. Ca după aceea 
să se poată duce la culcare. Ar fi, într-un fel, o cruzime să 
obligăm o doamnă în vârstă, ca ea, să stea de veghe, cu atât 
mai mult, cu cât trebuie să fi avut o intensă emoție, zise 
inspectorul Curry, pe un ton plin de consideraţie. 

Domnişoara Bellever ieşi. Inspectorul începu să privească 
în tavan. Zise: 

— Gulbrandsen...? De ce, Gulbrandsen...? Două sute de 
puşti smintiţi în aşezământ... Nici un motiv ca să nu fi fost 
unul dintre ei cel care l-a. Ucis. Dar, de ce, Gulbrandsen? 
Un străin de casă? 

— Nu ştim încă tot, zise sergentul Lake. 

— Nu ştim încă nimic, spuse Curry. 

Se ridică politicos văzând că intră Miss Marple. Aceasta 
părea un pic tulburată şi el se grăbi să o facă să se simtă în 
largul ei. 

— Nu vă frământaţi, doamnă. 

După părerea sa, domnişoarelor bătrâne le face plăcere să 
li se spună „doamnă”...Pentru ele, ofiţerii de poliţie aparţin, 


incontestabil, claselor inferioare ale societăţii şi ei trebuie 
să se arate respectuoşi faţă de superiorii lor. 

— Ştiu că totul este foarte dureros, dar trebuie să 
ajungem să elucidăm această afacere. 

— Înţeleg, spuse Miss Marple. Şi este foarte dificil de 
limpezit temeinic ceva, nu-i aşa? Nu putem să privim două 
lucruri deodată. Şi, deseori, ceea ce nu prezintă nici un 
interes este ceea ce ne reţine atenţia, fie din întâmplare, fie 
pentru că suntem constrânşi. Atenţia ne este dirijată spre 
ceva, pentru a ne fi distrasă de la altceva. Scamatorii 
numesc asta o aparenţă înşelătoare. Sunt foarte abili aceşti 
oameni! Nu credeţi? Eu n-am înţeles niciodată cum 
procedează cu bocalul cu peştişorii roşii... Nu există, într- 
adevăr, nici un mijloc de a-l plia. 

Inspectorul clipi uşor şi zise pe un ton conciliant: 

— Aveţi dreptate, doamnă. Domnişoara Bellever mi-a făcut 
expunerea evenimentelor acestei seri. Toate v-au pus la 
grea încercare, sunt sigur. 

— Da... Şi a fost, de asemenea, foarte dramatic. 

— În primul rând, această scenă între domnul Serrocold 
Slsza 

— Îşi privi notițele pe care şi le făcuse - acest Edgar 
Lawson. 

— Un tânăr foarte bizar, spuse Miss Marple. Am avut tot 
timpul impresia că este ceva în el care nu se potriveşte. 

— Nu mă îndoiesc. Şi-apoi, odată trecută această emoție, 
moartea domnului Gulbrandsen. Am înţeles, cred, că 
dumneavoastră aţi fost cu doamna Serrocold... Să vedeţi... 
Corpul? 

— Exact. M-a rugat s-o însoțesc. Suntem foarte vechi 
prietene. 

— Da. Deci, aţi mers împreună în camera domnului 
Gulbrandsen. Aţi remarcat, din întâmplare, dacă se afla 
vreo scrisoare sau vreo hârtie în maşina de scris? 

— Nu era, zise fără să ezite Miss Marple. Am băgat de 
seamă imediat şi asta mi s-a părut straniu. Domnul 


Gulbrandsen era aşezat în faţa maşinii de scris, prin urmare 
bătea ceva. Da... Mi s-a părut absolut ciudat. 

Inspectorul o privi cu atenţie. 

— Aţi stat mult de vorbă cu domnul Gulbrandsen de la 
sosirea sa? 

— Foarte puţin. 

— Nu v-a spus nimic aparte sau semnificativ? 

Miss Marple se gândi o clipă. 

— M-a descusut asupra sănătăţii doamnei Serrocold şi, în 
special, asupra stării inimii sale. 

— Inima? Are ceva la ea? 

— Nu, după câte ştiu. 

După un moment de tăcere, inspectorul continuă: 

— Aţi auzit o împuşcătură, seara aceasta, în timpul 
altercaţiei dintre domnul Serrocold şi Lawson? 

— Nu, trebuie să mărturisesc că sunt un pic tare de 
ureche. Dar doamna Serrocold a auzit-o şi a spus că fusese 
afară, în parc. 

— Cred că am înţeles că domnul Gulbrandsen a părăsit 
salonul imediat după cină. 

— Da. Avea de scris scrisori. 

— Nu şi-a manifestat dorinţa unei discuţii de afaceri cu 
domnul Serrocold? 

— Nu. Dar, vedeţi, ei stătuseră deja de vorbă un moment. 

— Adevărat? Când? Credeam că domnul Serrocold nu s-a 
întors decât exact înainte de cină... 

— Aşa este, dar ela venit pe jos, traversând parcul. 
Domnul Gulbrandsen i-a ieşit în întâmpinare şi s-au plimbat 
împreună pe terasă. 

— Cine ştie asta, în afară de dumneavoastră? 

— Nimeni, mă gândesc, zise Miss Marple, doar dacă, 
bineînţeles, domnul Serrocold nu i-a spus soţiei sale. Eu 
tocmai mă găseam la fereastră, privind nişte... Păsărele. 

— Păsărele? 

— Păsărele, repetă Miss Marple. Şi adăugă aproape 
imediat: Mă întrebam dacă nu erau scatii. 


Scatiii nu-i interesau pe inspectorul Curry. 

— Şi... Apropo de plimbare, întrebă inspectorul cu 
diplomaţie, nimic din conversaţia lor nu a străbătut până la 
dumneavoastră? 

O privire candidă o întâmpină pe a sa. 

— Câteva crâmpeie, cel mult, spuse suav Miss Marple. 

— Şi aceste crâmpeie? 

Miss Marple rămase un moment tăcută şi apoi zise: 

— Nu ştiu care era subiectul precis ai discuţiei, dar 
principala lor grijă era de a o feri pe doamna Serrocold să 
ştie ceva. De a o „cruţa”, acesta este cuvântul pe care l-a 
folosit domnul Gulbrandsen. lar domnul Serrocold a spus: 
„Sunt de părere că la ea trebuie să ne gândim înainte de 
toate.” Au vorbit, de asemenea, de o mare răspundere şi au 
căzut de acord că, poate, ar trebui solicitată şi o altă 
părere... Cred că ar trebui să vă adresaţi domnului 
Serrocold însuşi. 

— Ceea ce vom face, doamnă. Nimic altceva nu v-a frapat 
în această seară? Ceva neobişnuit? 

Miss Marple reflectă. 

— Totul era atât de neobişnuit... Înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

— Da, foarte bine. Un amănunt îi veni în minte lui Miss 
Marple. 

— A avut loc un incident un pic aparte: domnul Serrocold 
şi-a împiedicat soţia să-şi ia medicamentul... Dar este un 
detaliu neînsemnat. 

— Evident. Ei, bine, Miss Marple, vă mulţumesc. 

Când uşa se închise după Miss Marple, sergentul Lake 
declară: 

— Este bătrână, dar ageră. 

Lewis Serrocold intră şi totul îşi schimbă înfăţişarea. Se 
întoarse ca să închidă uşa şi singur acest gest păru să 
asigure întrevederii care urma să aibă loc în cameră 
secretul cel mai deplin. Traversă cabinetul şi se aşeză nu pe 
scaunul pe care stătuse Miss Marple, ci în fotoliul său, în 


spatele biroului. Domnişoara Bellever trăsese pentru 
inspector un scaun lângă acest birou, ca şi cum, inconştient, 
ar fi rezervat fotoliul lui Serrocold în exclusivitate acestuia. 

Odată aşezat, Lewis se uită la cei doi poliţişti cu un aer 
absent. Avea trăsăturile încremenite: chipul unui om care 
trece printr-o încercare dură. Inspectorul Curry fu un pic 
surprins. Indubitabil, moartea lui Gulbrandsen putea să-l 
impresioneze pe Serrocold, dar nu existase între ei nici 
intimitate, nici rudenie. Christian nu era decât fiul vitreg al 
soţiei sale. 

Rolurile păreau să se fi schimbat într-un mod destul de 
curios. Ai fi crezut că Lewis Serrocold venise acolo ca să 
prezideze o comisie de anchetă şi nu ca să răspundă 
întrebărilor poliţiei. Această impresie nu putea să nu-l irite 
pe Curry. Spuse, pe un ton sec: 

— Aşadar, domnule Serrocold... 

Lewis, în continuare cufundat în gândurile sale, oftă, 
zicând: 

— Ce dificil e să ştii ce trebuie făcut! 

— Nouă, domnule Serrocold, ne va aparţine, cred, decizia. 
Să vorbim de domnul Gulbrandsen. Dacă am înţeles bine, 
venirea sa a fost neprevăzută? 

— Absolut neprevăzută. 

— Nu ştiaţi că urma să vină? 

— Deloc. 

— Şi nu bănuiţi motivul care l-a adus? 

— Ba da, spuse liniştit Lewis Serrocold. Îl cunosc foarte 
bine. Mi l-a împărtăşit. 

— Când? 

— Astă seară. M-am reîntors de la gară pe jos. Elmă 
pândea din casă şi a ieşit în întâmpinarea mea. Atunci mi-a 
explicat pentru ce venise. 

— Pentru o chestiune privind Fundaţia Gulbrandsen, fără 
îndoială? 

— A, nu! Nu avea nici o legătură cu asta. 

— Totuşi, domnişoara Bellever aşa credea. 


— E de la sine de înţeles. Era explicaţia normală şi 
Gulbrandsen n-a făcut nimic ca s-o dezmintă, iar eu nici 
atăt. 

— De ce, domnule Serrocold? 

Lewis răspunse, apăsând cuvintele: 

— Pentru că ni se părea important, şi unuia şi celuilalt, ca 
nimeni să nu cunoască veritabilul motiv al vizitei sale. 

— Şi care era veritabilul motiv? 

Pentru o clipă, Lewis Serrocold rămase tăcut, apoi spuse 
cu gravitate: 

— Înţeleg foarte bine că datorită morţii... Asasinării lui 
Gulbrandsen, fiindcă nu ne putem îndoi de asasinat, sunt 
obligat să vă dezvălui faptele. Dar, sincer, sunt profund 
preocupat de fericirea soţiei mele şi de liniştea sa 
sufletească. Nu pot să vă dau un sfat, inspectore, dar dacă, 
în măsura în care este cu putinţă, vedeţi vreo posibilitate de 
a nu i se spune anumite lucruri, v-aş fi recunoscător. 
Christian a venit aici expres ca să mă avertizeze că cineva 
căuta deliberat să-mi otrăvească soţia. 

Curry sări în sus. 

— Ce? Strigă el. 

Serrocold clătină din cap. 

— Da, da. Ghiciţi ce lovitură teribilă a însemnat această 
revelaţie pentru mine. Nu aveam nici o bănuială, dar 
ascultându-l pe Christian, m-am gândit la unele simptome 
manifestate de soţia mea în ultima vreme; ele întăresc 
această ipoteză. Ceea ce ea lua drept reumatism, aceste 
junghiuri în picioare, aceste dureri, aceste indispoziţii 
trecătoare corespund exact simptomelor otrăvirii cu 
arsenic. 

— Miss Marple ne-a spus că domnul Gulbrandsen o 
chestionase asupra sănătăţii doamnei Serrocold şi, în 
special, asupra stării inimii sale. 

— Adevărat? Interesant! Trebuie să fi crezut că se folosea 
o otravă a cărei acţiune asupra inimii duce, cu timpul, la o 


moarte subită, fără să trezească bănuieli. Eu mă gândesc, 
mai curând, la arsenic. 

— Apreciaţi că suspiciunile domnului Gulbrandsen erau 
fondate? 

— Da. Mai întâi, Gulbrandsen nu ar fi venit să-mi 
împărtăşească neliniştea sa, dacă n-ar fi fost sigur de ceea 
ce afirma. Era un om prudent, încăpățânat, greu de 
convins, dar foarte perspicace. 

— Ce dovezi avea? 

— N-am avut răgazul să vorbim. De altminteri, eu nu 
înţeleg cum, fiind în America, a putut s-o afle. Întrevederea 
noastră a fost scurtă. Cât să-mi explice pentru ce venise şi 
ca noi să hotărâm că soţia mea nu trebuia să ştie nimic, 
până ce n-am fi fost stăpâni pe problemă. 

— Cine administra otrava, după el? 

— Nu mi-a spus. Şi cred că nici nu ştia. Poate că avea o 
bănuială şi, dacă stau să mă gândesc, aş fi tentat s-o cred... 
Altfel, de ce ar fi fost asasinat? 

— N-a pronunţat chiar nici un nume în faţa 
dumneavoastră? 

— Niciunul. Noi am decis să adâncim chestiunea şi el mi-a 
sugerat să-i cer părerea şi ajutorul monseniorului 
Galbraith, episcop de Cromer. Monseniorul Galbraith este 
un foarte vechi prieten al Gulbrandsenilor şi unul din 
administratorii Fundaţiei. Are multă experienţă. Este un om 
de o mare înţelepciune şi care ar aduce soţiei mele un 
important sprijin şi îmbărbătare, dacă... Dacă devenea 
necesar să-i împărtăşim temerile noastre. Contam pe 
părerea lui asupra oportunității de a preveni poliţia. 

— Este extraordinar! Spuse Curry. 

— Gulbrandsen ne-a părăsit după cină, ca să meargă să-i 
scrie monseniorului Galbraith. Îşi bătea scrisoarea la 
maşină când a fost ucis. 

— De unde ştiţi? 

— Pentru că eu am luat această scrisoare din maşină. O 
am la mine. 


Din buzunarul interior al hainei scoase o foaie de hârtie 
împăturită şi i-o întinse inspectorului. 

Acesta zise sec: 

— N-ar fi trebuit să luaţi această scrisoare, nici să atingeţi 
ceva, orice ar fi fost, în camera aceea. 

— N-am atins nimic altceva. Ştiu că, în ochii 
dumneavoastră, am comis o greşeală de neiertat luând 
această scrisoare, dar eram convins că soţia mea va ţine să 
meargă în cameră şi mă temeam ca să nu citească tot sau o 
parte din ceea ce este scris pe această foaie. Îmi recunosc 
vina, dar, dacă s-ar ivi prilejul, cred că aş repeta-o. Aş face 
orice... Orice pentru a o cruța de o supărare pe doamna 
Serrocold. 

Inspectorul nu insistă şi citi scrisoarea. 

Monseniore, Pot să vă rog să veniţi la Stonygates la 
primirea scrisorii de faţă, dacă aceasta nu vă este 
imposibil? Mă găsesc implicat în evenimente de o 
extraordinară gravitate şi mărturisesc că nu ştiu cum să le 
fac faţă. Cunosc afecțiunea profundă pe care o nutriţi 
pentru scumpa noastră Carrie-Louise şi grija profundă pe 
care v-o provoacă tot ce ar putea-o afecta. Ce trebuie ea să 
ştie? Ce e mai bine să o lăsăm să nu ştie? Acestea sunt 
întrebările la care cred că e atât de dificil de răspuns. 

Ca să fiu mai limpede, am toate motivele să cred că cineva 
vrea să o otrăvească lent pe această femeie inocentă şi 
bună. Am o primă bănuială că... 

Scrisoarea se oprea aici. 

— Aici ajunsese Christian Gulbrandsen când a fost ucis, 
spuse Curry. Dar de ce a fost lăsată această scrisoare în 
maşină? 

— Nu văd decât două motive. Sau ucigaşul ignora şi 
identitatea destinatarului şi obiectul scrisorii sau nu a avut 
timp să o ia. A auzit pe cineva venind şi a mai avut vreme 
doar să plece fără să fie văzut. 

— lar Gulbrandsen nu v-a spus pe cine bănuia? Sau, chiar 
fără să vă zică numele, nu v-a spus că bănuia pe cineva? 


S-a scurs poate o secundă înainte ca Lewis să răspundă: 

— Nu. Şi a adăugat aceste cuvinte puţin cam greu de 
înţeles: Christian era un om foarte drept. 

— Cum credeţi că această otravă, arsenic sau altceva, era 
sau este încă administrată? 

— M-am gândit în timp ce mă îmbrăcam pentru cină. Mi se 
pare că procedeul cel mai plauzibil ar fi amestecul cu un 
medicament. Întăritorul pe care îl ia soţia mea, de exemplu. 
I-ar fi uşor oricui să pună arsenicul în flaconul în care se 
află acesta. 

— Vom lua flaconul pentru a i se face analiza conţinutului. 

— Eu am luat un eşantion înainte de cină, zise liniştit 
Serrocold. Scoase dintr-unul din sertarele biroului o sticluţă 
plină cu un lichid roşu. 

Inspectorul Curry avu o privire ciudată când spuse: 

— Vă gândiţi ia toate, domnule Serrocold. 

— Eu cred în utilitatea acţiunii imediate. În această seară 
mi-am împiedicat soţia să-şi ia doza obişnuită. Paharul este 
încă pe scrinul din salon. Flaconul este în sufragerie. 

Curry îşi puse coatele pe birou şi, coborând vocea, zise pe 
un ton confidenţial, aproape familiar: 

— lertaţi-mă, domnule Serrocold, dar, la drept vorbind, de 
ce ţineţi atât să-i ascundeţi toate acestea doamnei 
Serrocold? Vă este teamă să n-o înfricoşaţi? Pentru binele ei 
ar fi cu siguranţă mai nimerit să fie avertizată. 

— Da... Da... E posibil, dar nu cred că vă daţi seama 
exact... Este destul de dificil, dacă nu o cunoaşteţi pe soţia 
mea. Este încrederea întruchipată. Se poate afirma că, pur 
şi simplu, nu vede, nu aude şi nu spune nimic rău. Pentru ea 
ar fi de neconceput să vrea cineva să o omoare. Dar trebuie 
să mergem mai departe. Nu este vorba doar de „cineva”... 
Este vorba, poate, şi dumneavoastră o înţelegeţi cu 
siguranţă, de o persoană care îi este foarte apropiată... 
Care îi este foarte dragă. 

— Asta credeţi dumneavoastră? 


— Suntem obligaţi să acceptăm faptele. Avem, la doi paşi 
de aici, în jur de două sute de băieţi, care prea adesea s-au 
făcut vinovaţi de acte brutale şi lipsite de sens. Dar, în cazul 
de faţă, chiar natura împrejurărilor face ca niciunul dintre 
ei să nu poată fi bănuit. Cel care foloseşte o otravă lentă 
participă obligatoriu la intimitatea vieţii familiale. Gândiţi- 
vă la cei care trăiesc în această casă cu soţia mea: soţul ei, 
fiica ei, nepoata sa, ginerele său, domnişoara Bellever, 
însoţitoarea sa devotată şi prietenă de mulţi ani. Toţi, foarte 
apropiaţi, foarte dragi. Şi, totuşi, bănuiala se impune. Este 
unul dintre ei? 

— Sunt şi străini, spuse încet Curry. 

— Da... Evident. Este doctorul Maverick. Câţiva membri ai 
personalului sunt, de asemenea, adesea cu noi. Sunt 
servitorii. Dar, sincer vorbind, care putea să fie mobilul lor? 

— Şi este şi acest tânăr... l-aţi pomenit deja numele... 
Edgar Lawson? 

— Da. Dar a sosit foarte recent. De ce ar face asta? Mai 
mult, este profund ataşat de Carrie... Ca toată lumea, de 
altminteri. 

— De acord, dar este dezechilibrat. Ce este cu acest atac 
asupra dumneavoastră la care s-a pretat astă-seară? 

Serrocold avu un gest de nerăbdare. 

— O copilărie! Nu avea nici o intenţie să-mi facă rău. 

— Cele două găuri lăsate de gloanţe în perete par, totuşi, 
să arate contrariul. A tras în dumneavoastră? 

— N-a încercat să mă atingă. Juca o comedie, nimic mai 
mult. 

— Este o modalitate mai curând periculoasă de a juca o 
comedie, domnule Serrocold. 

Lewis Serrocold scoase un oftat adânc. 

— Mă tem, inspectore, că nu înţelegeţi despre ce este 
vorba. Trebuie să discutaţi cu psihiatrul nostru, doctorul 
Maverick. Edgar este un copil din flori... Ca să-şi atenueze 
suferinţa şi ca să se consoleze pentru originea sa foarte 
modestă, s-a convins pe sine însuşi că este fiul unui om 


celebru. Este, credeţi-mă un fenomen foarte cunoscut. 
Progresa, evolua foarte bine şi apoi a avut o cădere, căreia 
nu-i cunosc cauza. Şi-a imaginat că eu sunt tatăl său şi s-a 
abandonat acestei manifestări melodramatice: ameninţări, 
atac cu revolverul... Asta nu m-a neliniştit câtuşi de puţin. 
După ce a tras, s-a prăbuşit şi a început să plângă în 
hohote... Doctorul Maverick l-a dus cu el şi l-a făcut să ia un 
calmant. Mâine dimineaţă, fără îndoială, va fi absolut 
normal. 

— Nu doriţi să depuneţi plângere împotriva lui? 

— Ar fi cel mai rău lucru pe care l-aş putea face... Pentru 
el, se-nţelege. 

— Sincer, domnule Serrocold, mi se pare că ar trebui 
internat. Un băiat care a tras fără noimă focuri de revolver 
asupra semenilor săi...! Trebuie să ne gândim şi la ceilalţi. 

— Staţi de vorbă cu doctorul Maverick. El vă va oferi 
punctul de vedere medical. În orice caz, acest amărât de 
Edgar, cu certitudine nu l-a ucis pe Gulbrandsen. Se afla 
închis în această încăpere şi eu eram cel pe care îl ameninţa 
cu moartea! 

— lată ce ne aduce exact la aspectul pe care voiam să-l 
abordez, domnule Serrocold. Noi am examinat exteriorul 
casei. Oricine putea să intre şi să-l ucidă pe domnul 
Gulbrandsen, pentru că uşa care dă spre terasă nu era 
închisă. Dar există, în casă chiar, un câmp de investigaţie 
mult mai restrâns şi, după ceea ce mi-aţi spus, acesta pare 
să fie locul de examinat cu extremă atenţie. Cine dintre cei 
ai casei ar fi putut să-l omoare pe domnul Gulbrandsen? 

— Îmi este foarte greu să vă răspund, zise încet Serrocold. 
Sunt servitorii, membrii familiei mele şi invitaţii noştri. 
Presupun că, din punctul dumneavoastră de vedere, 
niciunul dintre ei nu este la adăpost de bănuială. Nu pot să 
spun decât un lucru: după câte ştiu, toată lumea, în afară 
de servitori, era în salonul cel mare când Christian l-a 
părăsit şi, cât am fost acolo, nimeni n-a mai ieşit. 

— Absolut nimeni? 


Lewis îşi încruntă sprâncenele în efortul pe care îl făcea 
să-şi amintească. 

— A, da! S-a ars o siguranţă şi Walter Hudd a mers să o 
schimbe. 

— Domnul Hudd este tânărul american? 

— Da. Fireşte, nu ştiu ceea ce s-a petrecut când am fost în 
cabinetul meu, Edgar şi cu mine. 

Inspectorul Curry reflectă un moment, apoi scoase un 
oftat. 

— Spuneţi-le tuturor că pot merge să se culce. Am să le 
vorbesc mâine. 

Când Serrocold îi părăsi, inspectorul se întoarse spre 
Lake: 

— Ce spui? 

— El ştie... Sau crede că ştie... Cine l-a ucis. 

— Aşa mă gândesc şi eu... Şi asta îl stinghereşte grozav. 

Când, dimineaţă, Miss Marple cobori pentru micul dejun, 
Gina se repezi la ea. 

— Poliţiştii sunt deja aici, spuse. De data aceasta s-au 
instalat în bibliotecă. Wally este de-a dreptul fascinat de ei. 
Nu înţelege cum pot să rămână atât de calmi, atât de 
detaşaţi. Cred că găseşte toate astea pasionante. Eu, nu! 
Îmi provoacă oroare! Este groaznic! Dar, explicaţi-mi, de ce 
sunt tulburată până într-atât? Oare pentru că sunt pe 
jumătate italiancă? 

— Este posibil, zise Miss Marple, cu un surâs gentil, în 
orice caz, asta explică de ce nu-ţi pasă dacă ţi se citesc 
sentimentele. 

Gina o luase de braţ şi o conducea spre sufragerie, 
continuând să vorbească. 

— Jolly este într-o dispoziţie mizerabilă. Asta, cu siguranţă, 
pentru că poliţiştii au luat lucrurile în mână şi ea nu poate 
să-i conducă în bătăi de tobă, cum face cu toată casa. Cât 
despre Alex şi Stephen, lor le este indiferent. 

Rosti ultimele cuvinte exact când intrară în sufragerie, 
unde cei doi fraţi îşi terminau masa. 


— Gina, iubirea mea, asta-i curată răutate! Strigă Alex. 
Bună dimineaţa, Miss Marple. Nu-i adevărat că numi pasă. 
Abia dacă îl cunoşteam pe unchiul tău Christian, dar eu 
sunt suspectul numărul unu. Sper că vă daţi seama, nu? 

— Suspect? De ce? 

— Ei, bine, iată de ce: se pare că sosirea mea a coincis cu 
momentul critic. S-a verificat ora la care eu am trecut prin 
faţa gheretei de la poartă şi se pare că am consumat prea 
mult timp ca să ajung de acolo acasă... Se pretinde că aş fi 
putut foarte bine să alerg până la terasă, să intru pe uşa 
laterală, să-l omor pe Christian şi să revin, în goana mare, 
până la maşina mea. 

— Şi, în realitate, ce ai făcut? 

— N-aveţi decât să nu mă credeţi, dacă nu vreţi, dar am 
rămas în maşină să contemplu lumina farurilor în ceaţă, 
întrebându-mă cum s-ar realiza un asemenea efect pe 
scenă. 

— Eu sunt liniştit, spuse Stephen, cu surâsul lui puţin 
crud. N-am părăsit salonul toată seara. 

Gina îl privi ţintă şi ochii săi negri şi mari erau 
înspăimântați. 

— Dar nu pot să presupună că unul dintre noi este 
vinovatul! Nu este cu putinţă! 

— Mai ales nu spuneţi că este crima unui vagabond, zise 
Alex, servindu-se copios din marmelada de portocale. Este 
prea banal. 

Domnişoara Bellever întredeschise uşa. 

— Miss Marple, spuse, după ce o să luaţi micul dejun, aţi 
vrea să mergeţi în bibliotecă? 

— Din nou dumneavoastră? Înaintea noastră, a tuturor? 
Exclamă Gina, părând un pic vexată. 

— Ei, ce-i asta? Întrebă Alex. S-ar zice că e un foc de 
revolver... 

— Trag în camera în care unchiul Christian a fost ucis şi, 
de asemenea, afară. Nu ştiu de ce, spuse Gina. 


Uşa se deschise iar, şi Mildred Strete intră. Purta o rochie 
neagră, cu un colier de mărgele din onix. Fără să privească 
pe nimeni, zise „Bună ziua” şi se aşeză. 

— Ceai, te rog, Gina, ceru cu jumătate de glas. N-am să 
mănânc decât un pic de pâine prăjită. 

Îşi duse delicat batista la nas şi la ochi şi îi privi pe cei doi 
fraţi fix, ca şi cum nu îi vedea. Stephen şi Alex începură să 
se simtă stingheriţi. Nu mai vorbiră decât în şoaptă şi 
părăsiră încăperea după câteva clipe. 

— Nici măcar o cravată neagră? Suspină Mildred Strete, 
luând drept martor deopotrivă universul şi pe Miss Marple. 
— Fără îndoială, nu prevăzuseră că va fi comisă o crimă, 

spuse Miss Marple. 

Gina îşi înăbuşi un chicotit şi Mildred îi aruncă o privire 
severă, întrebând-o: 

— Unde este acum Walter? 

Gina se îmbujoră. 

— Nu ştiu, zise ea. Nu l-am văzut. 

Şi rămase ţeapănă pe scaun, ca un copil prins că a greşit. 
Miss Marple se ridică. 

— Mă duc în bibliotecă, spuse. 

În bibliotecă nu era decât Lewis Serrocold. Stătea în 
picioare, în faţa ferestrei. Auzind-o pe Miss Marple intrând, 
se întoarse şi-i întinse mâna. 

— Sper că toate emoţiile prin care aţi trecut nu v-au 
afectat prea mult. Un asasinat este o încercare teribilă 
pentru cineva care nu s-a aflat niciodată amestecat într-o 
asemenea oroare. 

Singură modestia o împiedică pe Miss Marple să-i 
încredinţeze faptul că era, de mult timp, familiarizată cu 
crima. Se mulţumi să răspundă că în micuțul ei sat, St. 
Mary Mead, erai cu mult mai puţin la adăpost de rău, decât 
s-ar fi putut crede din exterior. 

— Se întâmplă lucruri înfricoşătoare într-un sat, pot să vă 
asigur. Există acolo ocazii de a studia natura umană, pe 
care n-ai să le găseşti niciodată într-un oraş. 


Lewis Serrocold o asculta curtenitor, dar numai cu o 
ureche şi imediat ce termină îi spuse cu simplitate: 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

— Vă este întru totul acordat, domnule Serrocold. 

— Este pentru o chestiune care o priveşte pe soţia mea... 
Cred, dealtfel, că sunteţi sincer ataşată de ea. 

— Este adevărat. Dealtfel, toată lumea o iubeşte pe Carrie- 
Louise. 

— Şi eu credeam la fel. Or, se pare că am greşit. Cu 
aprobarea inspectorului Curry, am să vă destăinuiesc 
câteva lucruri pe care nimeni nu le ştie încă. 

Şi îi prezentă pe scurt ceea ce îi povestise inspectorului în 
seara din ajun. 

Miss Marple fu îngrozită. 

— Nu pot s-o cred, domnule Serrocold! Cu adevărat, nu 
pot să cred! 

— Este sentimentul pe care l-am încercat şi eu când mi-a 
spus Christian. 

— Aş fi jurat că draga noastră Carrie-Louise nu avea nici 
un duşman pe lume. 

— Este de neconceput că poate să aibă. Dar, înţelegeţi tot 
ce implică aceasta? Otrava... Otrava lentă... 

Aceasta implică cercul familial cel mai intim. Trebuie să fie 
un membru al micului nostru grup, cineva care trăieşte în 
casă. 

— Dacă este adevărat... Sunteţi sigur că domnul 
Gulbrandsen nu s-a înşelat? 

— Christian nu s-a înşelat. Era un om prea prudent pentru 
ca să facă o afirmaţie de o asemenea natură fără să aibă 
dovezi. În afară de aceasta, poliţia a luat flaconul cu 
medicamentul pe care îl folosea Carrie şi un eşantion 
separat din conţinutul lui. Exista arsenic în amândouă şi 
reţeta nu-l prescrisese. Stabilirea dozajului exact va cere un 
anumit timp, dar prezenţa arsenicului este dovedită. 

— Atunci, reumatismul ei... Greutatea pe care o încearcă 
la mers... Toate acestea? 


— Da, aşa-i! Junghiurile în picioare sunt, se pare, tipice. 
Deja, înainte de venirea dumneavoastră a suferit îngrozitor 
de stomac în mai multe rânduri... Dar, până acum, niciodată 
nu-mi închipuisem... Înţelegeţi, Miss Marple, în ce situaţie 
mă aflu... Trebuie să-i vorbesc despre asta lui Carrie- 
Louise? 

— A, nu! Spuse energic Miss Marple. 

Apoi se împurpură şi îl privi pe Serrocold cu un aer 
nesigur. 

— Aşadar, dumneavoastră sunteţi de părerea mea, ca şi 
Christian Gulbrandsen, dealtfel. Ar fi fost la fel dacă era 
vorba de o femeie obişnuită? 

— Carrie-Louise nu este o femeie obişnuită. Toată viaţa sa 
este fondată pe încredere, pe credinţa în natura umană. 
Vai! Mă exprim atât de rău! Dar cred că până ce nu ştim... 

— Exact. Aşa este. Dar, sunteţi de acord, Miss Marple, că 
este periculos să păstrăm secretul. 

— Şi atunci, aţi vrea ca eu... Cum să spun? Să veghez 
asupra ei? 

— Dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi persoana în 
care pot să mă încred, zise simplu Lewis Serrocold. Toată 
lumea, aici, pare să-i fie devotată, dar poţi să te îndoieşti. 
Prietenia voastră durează de mulţi ani. 

— Şi, în plus, nu am sosit decât de câteva zile, îi atrase 
atenţia Miss Marple, cu perspicacitate. 

Lewis zâmbi. 

— Într-adevăr! 

— Am să vă pun o întrebare delicată, spuse Miss Marple, 
cu o oarecare stânjeneală. Cine ar putea să profite de pe 
urma morţii scumpei noastre Carrie-Louise? 

— Banii? Zise Serrocold, cu amărăciune. Întotdeauna se 
ajunge la bani, nu-i aşa? 

— În acest caz, totul o sugerează. Carrie-Louise este o 
femeie deosebită, are mult şarm şi este de neînchipuit că ar 
putea cineva să o deteste. Înţeleg, prin urmare, că ea nu 
are cum să aibă duşmani. În concluzie, cum spuneţi 


dumneavoastră, întotdeauna se ajunge la bani. O ştiţi, ca şi 
mine, domnule Serrocold, că deseori oamenii sunt gata să 
facă orice pentru ca să-şi procure bani. 

— O ştiu. Fireşte, inspectorul Curry se ocupă de acest 
aspect. Domnul Gilfoy vine astăzi de la Londra. El va putea 
să dea câteva lămuriri. Este un avocat-consilier foarte 
cunoscut, iar tatăl său a fost unul dintre primii 
administratori ai Fundaţiei. Ela redactat testamentul lui 
Carrie şi pe acela al lui Eric Gulbrandsen. Am să vă explic 
asta în cuvinte simple. 

— Vă mulţumesc. Tot ce priveşte dreptul este pentru mine 
atât de descumpănitor! 

Lewis Serrocold făcu un semn că o înţelege şi zise: 

— După ce a dotat Fundaţia şi diversele asociaţii care 
depind de aceasta, ca şi nenumăratele activităţi caritabile 
de care se interesa, Eric Gulbrandsen a lăsat o sumă egală 
fiicei sale Mildred şi fiicei sale adoptive, Pippa, mama Ginei. 
Cât despre restul imensei sale averi, a lăsat uzufructul lui 
Carrie, capitalurile fiind girate de administratorii Fundaţiei 
Gulbrandsen. 

— Şi după moartea lui Carrie? 

— După moartea sa, averea ar trebui să fie împărţită între 
Mildred şi Pippa sau între copiii lor, dacă mureau înaintea 
acestora. 

— De fapt, totul revine lui Mildred şi Ginei. 

— Carrie are şi ea o avere personală considerabilă, dar 
care nu se poate compara cu aceea a Gulbrandsenilor. Ea 
mi-a donat jumătate, acum patru ani. Din cealaltă jumătate, 
lasă zece mii de lire Julietei Bellever, iar restul va fi împărţit 
în mod egal între Alex şi Stephen Restarick. 

— Oh, Dumnezeule! Exclamă Miss Marple. Totul este atât 
de neplăcut, foarte neplăcut! 

— Ei, da! 

— Nu există nici o persoană în casă care să nu-i poată dori 
moartea din interes material. 


— Este adevărat. Şi cu toate acestea, nu pot să cred că 
unul singur dintre ei ar fi capabil să comită o crimă. Mildred 
este fiica sa şi este deja foarte bine înzestrată. Gina îşi 
adoră bunica. Este generoasă şi extravagantă, dar nu are 
patima banului. Jolly Bellever îi este devotată lui Carrie cu 
pasiune. Cei doi Restarick o iubesc pe Carrie, ca şi cum le- 
ar fi adevărata mamă. Ei nu au avere, niciunul, nici celălalt, 
dar sume frumoase, prelevate de pe veniturile lui Carrie 
sunt trecute în activităţile lor, în cele ale lui Alex, în mod 
special. Nu pot să cred că vreunul din aceşti băieţi ar 
otrăvi-o cu sânge rece pentru a o moşteni. Pentru mine, 
Miss Marple, este absolut imposibil. 

— Este, de asemenea, şi soţul Ginei. 

— Da, zise grav Serrocold, este şi soţul Ginei. 

— În fond, nu ştiţi mare lucru despre el şi nu se poate să 
nu vezi că acest băiat este foarte nefericit. 

Lewis oftă. 

— Nu s-a adaptat la viaţa de la Stonygates. Nu manifestă 
nici interes, nici simpatie pentru sarcina pe care noi ne 
străduim s-o ducem la capăt. Cu toate acestea, ştiu câ a 
luptat bine în război. 

— Asta nu înseamnă nimic, observă naiv Miss Marple. 
Războiul este un lucru şi viaţa cotidiană, altul. În realitate, 
cred că pentru a comite o crimă trebuie să fii îndrăzneţ. Cu 
toate că, în multe cazuri, ajunge să fii vanitos... Da, vanitos. 

— Dar n-aş putea admite că Walter Hudd ar avea un motiv 
suficient ca să comită o asemenea crimă. 

— Credeţi? Îi este groază de Stonygates. Dacă, într- 
adevăr, de bani are nevoie, ar fi important pentru el ca Gina 
să primească tot ce i se cuvine, înainte ca... hm... Să se 
ataşeze definitiv de altcineva. 

— Să se ataşeze de altcineva? Repetă Serrocold cu 
stupoare. 

Lipsa simțului de observaţie la acest reformator pasionat o 
minună pe Miss Marple. 


— Aşa e, cum am spus. Ştiţi, cei doi Restarick sunt 
îndrăgostiţi de ea. 

— Nu cred, zise Lewis pe un ton indiferent. Stephen ne 
este atât de preţios încât nici nu vă închipuiţi! Cum a ştiut 
să-i atragă pe aceşti puşti, să-i anime, să-i intereseze! Luna 
trecută a dat o reprezentaţie magnifică. Regia, costumele, 
nimic nu a lipsit! Aceasta dovedeşte, cum i-am spus-o 
întotdeauna doctorului Maverick, că absenţa elementului 
dramatic în existenţa lor îi perturbă pe aceşti copilaşi. 
Instinctul natural al unui copil îl face să-şi joace un rol de 
comedie pentru el însuşi. Maverick pretinde că... A, da... 
Maverick... El se opri, apoi reluă: Vreau ca Maverick să stea 
de vorbă cu inspectorul despre Edgar. Povestea asta e aşa 
de ridicolă! 

— Domnule Serrocold, ce ştiţi exact despre Edgar 
Lawson? 

— Totul, răspunse Serrocold, categoric. Vreau să zic, tot ce 
este necesar să ştiu... Care au fost mediul, condiţiile în care 
a crescut... Această neîncredere în sine, atât de profund 
înrădăcinată în el... 

Miss Marple interveni: 

— Edgar Lawson n-ar fi putut să o otrăvească pe doamna 
Serrocold? 

— Este puţin verosimil. Nu se află aici decât de câteva 
săptămâni. Şi oricum, este absurd. De ce ar otrăvi-o Edgar 
pe soţia mea? Ce ar avea de câştigat? 

— Nimic palpabil, sunt de acord. Dar, cine ştie dacă nu are 
vreun mobil neverosimil? Ştiţi, el este bizar. 

— Vreţi să spuneţi dezechilibrat? 

— Poate... Dar, nu, nu este tocmai asta... Vreau să spun că 
este permanent în el ceva care sună fals. 

Nu era o manieră foarte clară de a exprima ceea ce 
simţea, dar Serrocold acceptă cuvintele ca atare şi repetă 
oftând: 

— Da, este permanent ceva în el care sună fals. Ei, 
sărmanul băiat! Şi aşa lăsa impresia că face progrese! Nu 


pot înţelege de ce a avut această recădere... 

Miss Marple se aplecase înainte, cu interes. 

— Da, este ceea ce mă întrebam. Dacă... 

Însă fu întreruptă de intrarea inspectorului Curry. 

Capitolul III 

Inspectorul Curry se aşeză în faţa lui Miss Marple şi o privi 
cu un zâmbet destul de aparte. 

— Aşadar, domnul Serrocold v-a rugat să jucaţi rolul 
câinelui de pază? 

— Ei, bine, da, răspunse Miss Marple. Şi adăugă, zâmbind 
şi ea, cu un aer destul de confuz: Sper că asta nu vă 
deranjează. 

— Nu numai că nu mă deranjează, dar, mai mult, cred că 
este o idee foarte bună. Domnul Serrocold ştie în ce grad 
sunteţi capabilă pentru această misiune? 

— Nu prea vă înţeleg, inspectore. 

— El nu vede decât o doamnă, de o anumită vârstă, 
absolut fermecătoare, care a fost în clasă cu soţia sa. Dar 
noi, spuse inspectorul, cu un semn semnificativ din cap, noi 
ştim că sunteţi şi altceva, Miss Marple. Din câte mi-a 
povestit ieri seară superintendentul Blacker, afacerile 
criminale sunt un pic specialitatea dumneavoastră. Aşa 
stând lucrurile, care este punctul dumneavoastră de 
vedere? Care este, după părerea dumneavoastră, persoana 
care, de ceva timp, urmăreşte otrăvirea doamnei 
Serrocold? 

— Ţinând cont de natura umană, eşti întotdeauna tentat, 
într-un asemenea caz, să te gândeşti la soţ sau, invers, la 
soţie. Am impresia că este prima ipoteză care îţi vine în 
minte, atunci când este vorba de o otrăvire. Nu credeţi? 

— Sunt întru totul de acord, declară Curry. 

— Dar, într-adevăr, în acest caz deosebit, lucrurile stau 
altfel. Cu toată sinceritatea, nu pot să-l bănuiesc pe domnul 
Serrocold. Vedeţi, inspectore, el îşi iubeşte mult soţia. 

— Fără a mai socoti faptul că nu are nici un motiv. Ea i-a 
dat deja banii săi. Şi, în orice caz, nu se poate să-l fi ucis el 


pe Gulbrandsen. Pentru mine, indubitabil, există un raport 
între cele două crime. Persoana care este în curs deao 
otrăvi pe doamna Serrocold l-a omorât pe Gulbrandsen, ca 
să-l împiedice s-o denunțe. Ceea ce trebuie să descoperim 
acum este acest misterios X... care a avut posibilitatea să-l 
ucidă pe Gulbrandsen aseară. Şi, fără teama de a greşi, 
suspectul numărul unu este acest tânăr, Walter Hudd. El 
este cel care, aprinzând un bec, a făcut să sară o siguranţă, 
ceea ce i-a oferit prilejul să iasă din salon, ca să meargă să o 
înlocuiască. Iar în timpul absenței sale, s-a auzit focul de 
revolver. Deci, el este cel care a avut condiţii ideale ca să 
comită crima. 

— Şi suspectul numărul doi? Întrebă Miss Marple. 

— Este Alex Restarick, care era singur în maşina lui şi care 
a avut nevoie de prea mult timp ca să meargă de la gheretă 
la casă. 

— Şi ceilalţi? 

Miss Marple se aplecase în faţă, plină de curiozitate, dar 
având grijă să adauge: 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră să-mi 
împărtăşiţi toate acestea. 

— Nu este amabilitate, spuse Curry. Am nevoie de 
concursul dumneavoastră. Şi aţi pus degetul pe rană zicând 
„Şi ceilalţi?” Pentru că, în această privinţă, sunt nevoit să 
mă las în mâinile dumneavoastră. Eraţi în salon aseară şi 
puteţi să-mi spuneţi exact cine a ieşit... 

— La drept vorbind, nu ştiu nimic. Înţelegeţi, tuturor ne 
era foarte frică. Domnul Lawson avea absolut aerul unui 
nebun. Vocifera, urla lucruri îngrozitoare, şi vă asigur că noi 
n-am pierdut nimic. Şi, în plus, cele mai multe becuri erau 
stinse. N-am remarcat nimic. 

— În concluzie, după părerea dumneavoastră, în timpul 
marii scene, oricine ar fi putut să se strecoare afară din 
salon, să meargă pe coridor până la camera domnului 
Gulbrandsen, să-l omoare şi să se întoarcă? 

— Cred că era posibil. 


— Există vreo persoană despre care să puteţi spune că a 
rămas întreaga seară în salon, fără să se mişte? 

Miss Marple reflectă. 

— Pot s-o spun despre doamna Serrocold, pentru că o 
urmăream. Era aşezată foarte aproape de uşa cabinetului 
de lucru şi nici o dată nu şi-a părăsit scaunul. Eram chiar 
surprinsă să o văd atât de calmă. 

— Şi celelalte persoane? 

— Domnişoara Bellever a ieşit. Dar cred..., sunt aproape 
sigură, că după focul de revolver. Doamna Strete...? Nu 
ştiu, într-adevăr, nimic. Stătea în spatele meu. Gina era în 
celălalt capăt al încăperii, lângă fereastră. Cred că a rămas 
acolo toată vremea, dar nu sunt sigură. Stephen era la pian. 
S-a oprit din cântat când s-a înveninat cearta. 

— Nu trebuie acordată prea multă importanţă momentului 
în care aţi auzit acest foc de revolver. Este un truc pe care 
noi îl cunoaştem, spuse inspectorul. Un foc de revolver tras 
în momentul în care se vrea să se creadă că a fost comisă 
crima. Dacă domnişoara Bellever ar fi clocit ceva de soiul 
ăsta..., este puţin probabil, dar nu se ştie niciodată, ea ar fi 
părăsit salonul pe faţă, cum a făcut-o, odată ce toată lumea 
ar fi auzit detunătura. Nu, nu este focul de revolver ceea ce 
poate să ne orienteze. Trebuie să luăm în consideraţie 
intervalul de timp care s-a scurs între momentul în care 
Christian a părăsit salonul şi cel în care domnişoara 
Bellever l-a găsit mort. Şi nu putem să eliminăm decât 
persoanele despre care ştim, cu certitudine, că n-au avut 
nici o posibilitate să acţioneze. Aceasta ni-i lasă pe Lewis 
Serrocold şi pe tânărul Lawson în cabinetul de lucru şi pe 
doamna Serrocold, în salon. Este un ghinion că domnul 
Gulbrandsen a fost asasinat exact în seara în care a avut loc 
altercaţia între Serrocold şi Lawson. 

— Credeţi că numai un ghinion? Murmură Miss Marple. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că, după părerea mea, aceasta nu poate fi doar 
urmarea hazardului. 


— Ia te uită! Ia te uită! Şi de ce? 

— Toată lumea are aerul că găseşte extraordinar faptul că 
Edgar Lawson a avut subit o recidivă. El este marcat de 
acel straniu complex, numiţi asta cum doriţi, al tatălui 
necunoscut. Winston Churchill, lord Montgomery sunt, unul 
ca şi celălalt, la fel de verosimili, în starea sa de spirit 
actuală, cum ar fi, dealtfel, nu importă care om celebru. 
Dar, presupuneţi că îi bagă cineva în cap că, în realitate, 
Lewis Serrocold este tatăl său, că Lewis Serrocold este cel 
care l-a persecutat, că el ar trebui, pe bună dreptate, să fie, 
ca să zicem aşa, prinţul-moştenitor al Stonygates. În starea 
mentală şubredă în care se află, va accepta totul imediat. 
Această idee îl va scoate din minţi şi, mai devreme sau mai 
târziu, va avea o izbucnire, precum cea de aseară. Şi ce 
admirabilă diversiune! 'Toată lumea înspăimântată, 
absorbită de scena tragică ce se derulează, mai ales dacă s- 
a luat măsura de prevedere de a i se pune un revolver în 
mână. 

— Revolverul lui Walter Hudd, de exemplu. 

— Da, spuse Miss Marple, m-am gândit, la asta. Dar, 
vedeţi, Walter este taciturn, bombănitor, puţin sociabil, însă 
nu cred, sincer, că este prost. 

— Prin urmare, nu credeţi că Walter ar fi asasinul? 

— Dacă era el, fără îndoială, toată lumea ar fi încercat o 
mare uşurare. Reacţie crudă, dar care vine de la faptul că 
este străin. 

— Şi soţia sa? Ar fi fost şi ea uşurată? 

Miss Marple nu răspunse. Îi revedea pe Gina şi Stephen, 
unul lângă celălalt, la marginea bazinului. Se gândea la Alex 
Restarick, căutând-o cu privirea, înainte de toate, pe Gina 
când sosise seara, în ajun. Gina ştia ce era cu ea? 

Două ore mai târziu, inspectorul Curry, cufundat într-un 
fotoliu confortabil, declara, după ce se întinse oftând: 

— Ei, bine, iată terenul binişor curăţat! 

Era şi opinia sergentului Lake. 


— Servitorii nu sunt amestecați, zise el. Toţi cei care dorm 
în casă erau împreună în momentul critic. Ceilalţi plecaseră 
la ei. 

Curry aprobă cu un semn din cap. Interogase psihiatrii, 
profesorii, fără a-i mai socoti pe cei trei tineri „ocnaşi”, cum 
îi numea, cărora le venise rândul, în seara crimei, să cineze 
cu familia. Toate depoziţiile concordau şi se completau. Îl 
ţinuse la sfârşit pe doctorul Maverick, care părea să fie, pe 
cât a putut să aprecieze, cel mai important personaj al 
aşezământului. 

— O să-l vedem acum, îi spuse lui Lake. 

Tânărul medic intră foarte aferat. Era pus la patru ace şi 
avea un aer puţin inuman în spatele pince-nez-ului său. 
Maverick confirmă declaraţiile personalului său şi căzu de 
acord cu inspectorul Curry în toate privinţele. 

— Acum, doctore, utilizarea timpului dumneavoastră! 
Puteţi să mi-o prezentaţi? 

— Foarte uşor. Am notat, pentru dumneavoastră, tot ce am 
făcut, cu orele aproximative. 

Doctorul Maverick părăsise salonul la ora 21:15, în acelaşi 
timp cu domnul Lacy şi cu doctorul Baumgarten. Se 
duseseră direct la acesta din urmă şi au rămas acolo, 
tustrei până în momentul în care domnişoara Bellever 
sosise alergând şi-l rugase pe doctorul Maverick să se 
întoarcă în salon. Era, atunci, cam 21:30. A mers imediat şi 
l-a găsit pe Edgar într-o stare de prostaţie completă. 

Inspectorul Curry îl întrerupse. 

— Un moment, doctore. Acest tânăr are, cu adevărat, o 
boală mintală? Doctorul Maverick zâmbi cu o superioritate 
nepoliticoasă. 

— "Toţi avem maladia noastră mintală, inspectore. 

Răspuns stupid, gândi inspectorul. Ştia foarte bine că în 
ceea ce-l privea nu avea nimic. Doctorul Maverick vorbea, 
poate, pentru el însuşi. 

— Este responsabil de actele sale? 

— În întregime. 


— Deci, deliberat, a comis o tentativă de asasinat, trăgând 
în domnul Serrocold. 

— Ba nu, inspectore. Nu este vorba de aşa ceva. Lawson n- 
avea intenţia să-i facă nici cel mai mic rău. Îl iubeşte mult 
pe domnul Serrocold. 

— Este o modalitate singulară de a i-o dovedi. 

Maverick zâmbi din nou. Curry se simţea din ce în ce mai 
agasat. 

— Aş vrea să stau de vorbă cu acest tânăr, spuse el. 

— Nimic mai uşor. Izbucnirea lui de ieri a avut un efect 
catartic. Astăzi se simte mult mai bine. Domnul Serrocold 
va fi foarte mulţumit. 

Curry se uită fix la doctorul Maverick, dar acesta era, ca 
întotdeauna, de o seriozitate imperturbabilă. 

— Aveţi arsenic? Îl întrebă inspectorul, pe nepusă masă. 

Întrebarea îl luă pe Maverick pe nepregătite. În mod 
vizibil, nu se aşteptase. 

— Arsenic? De ce arsenic? 

— Răspundeţi-mi, pur şi simplu. 

— Nu. Nu am arsenic. Nu-l am sub nici o formă. 

— Dar aveţi medicamente? 

— Bineînţeles. Calmante, somnifere, morfină... Lucruri 
curente. 

— Dumneavoastră o trataţi pe doamna Serrocold? 

— Nu. Doctorul Gunther, din Market Kimble, medicul 
familiei. Eu sunt, fireşte, doctor în medicină, dar nu practic 
decât psihiatria. 

— Înţeleg. Bine, doctore, vă mulţumesc. 

Maverick închise uşa şi Curry îi declară imediat lui Lake că 
psihiatrii îi provocau urticarie. 

— Familia, acum! Exclamă. Am să-l văd, mai întâi, pe 
tânărul Walter Hudd. 

Walter Hudd era în gardă. Îl cercetă pe ofiţerul de poliţie 
cu o anume neîncredere, dar se arătă gata să colaboreze cu 
el. 


Explică faptul că instalaţia electrică de la Stonygates era 
foarte veche, că numeroase fire se aflau într-o stare proastă 
şi că niciodată în Statele Unite nu s-ar păstra o asemenea 
instalaţie. Siguranţa de care depindeau aproape toate 
becurile din salon se arsese şi el a mers să vadă ce se 
întâmplă. Odată siguranţa înlocuită, revenise în salon. 

— Cât timp v-a luat asta? 

— Asta... Nu pot să precizez. Tabloul cu siguranţele este 
într-un loc incomod. A trebuit să caut un taburet, o 
lumânare... Am avut nevoie de zece minute, poate un sfert 
de oră. 

— Aţi auzit un foc de revolver? 

— Nu. Dar uşa care dă spre coridorul bucătăriei este 
dublă şi într-o parte, capitonată. 

— Bine. Şi când v-aţi întors în salon, ce se întâmpla? 

— Erau toţi îngrămădiţi în faţa uşii cabinetului domnului 
Serrocold. Doamna Strete ţipa că domnul Serrocold era 
mort. Dar nu era adevărat. Nu-l nimerise, ţicnitul! 

— Aţi recunoscut revolverul? 

— Vă cred! Era al meu! 

— Când l-aţi văzut pentru ultima oară? 

— Acum două sau trei zile. 

— Unde îl ţineţi de obicei. 

— Într-un sertar, în camera mea. 

— Cine ştie că era acolo? Întrebă Curry. 

— Nu ştii niciodată ceea ce ştiu sau nu ştiu oamenii, în 
această casă. 

— Ce înţelegeţi prin aceasta, domnule Hudd? 

— Sunt toţi scrântiţi. 

— Da, complet. Dar, după părerea dumneavoastră, cine a 
putut să-l ucidă pe domnul Gulbrandsen? 

— Eu, în locul dumneavoastră, aş miza pe Alex Restarick. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— A avut posibilitatea. Era în parc, absolut singur în 
maşina sa. 

— De ce l-ar fi omorât pe Christian Gulbrandsen? 


Walter ridică din umeri. 

— Sunt un străin. Nu cunosc poveştile de familie. Poate că 
bătrânul aflase despre Alex lucruri pe care le-ar fi putut 
destăinui soţilor Serrocold. 

— Şi la ce ar fi dus asta? 

— I-ar fi tăiat, poate, subsidiile. Şi când înseamnă bani 
risipiţi, se înţelege. 

— Vă referiţi la producţiile sale teatrale? 

— El aşa le zice. 

— Vreţi să insinuaţi că pentru altceva? 

Walter ridică din nou din umeri. 

— Nu ştiu nimic. 

Alex Restarick se arătă volubil. Vorbea, făcând multe 
gesturi cu mâinile. 

— Ştiu, ştiu! Sunt suspectul ideal. Sosesc aici, singur, în 
maşina mea şi, pe aleea pe care traversez parcul, am o 
viziune, O viziune creatoare. Nu vă pot cere să o înţelegeţi. 
Este imposibil. 

— Aş reuşi, poate, spuse ironic Curry. 

Atunci Alex se supuse. 

— Sunt lucruri care vi se întâmplă. Nu ai de ce să cauţi să 
afli nici de ce, nici cum... O impresie, o idee... Şi tot restul 
dispare. Săptămâna viitoare pun în scenă „Nopțile din 
Limehouse”...Şi, dintr-odată, ieri seară am văzut un decor 
uluitor... Lumina visată. Strălucirea farurilor părea 
înapoiată de ceața pe care o străbătea. Toate erau acolo: 
împuşcăturile, paşii precipitaţi, zgomotul motorului... 
Acesta putea fi la fel de bine, un remorcher pe Tamisa. 

Inspectorul îl întrerupse: 

— Aţi auzit împuşcături? Unde? 

Alex făcu un gest cu mâinile sale plinuţe şi îngrijite. 

— În ceaţă, inspectore. Şi tocmai asta era minunat! 

— Şi... Nu v-a trecut prin minte că putea să se petreacă 
ceva grav? 

— Grav? De ce? 

— Focurile de revolver sunt, aşadar, atât de obişnuite? 


— Ştiam că n-o să înţelegeţi. Focurile acelea de revolver! 
Ele se adaptau la scena pe care o cream. Îmi trebuiau 
împuşcături... Primejdie... Năluciri ale opiului... Traficuri 
necurate... Nu-mi păsa deloc de ce putea să fie în realitate! 

— Câte împuşcături aţi auzit? 

— Nu ştiu! Strigă Alex, pe care această întrerupere îl 
agasa. Două, trei...! Două foarte apropiate; de asta îmi 
amintesc. 

Inspectorul Curry dădu din cap. 

— Şi paşii aceia precipitaţi, de care aţi pomenit, îi auzeaţi 
din ce parte? 

— Îi percepeam prin ceaţă. Undeva, în apropiere de casă. 

— Ceea ce ar face să se presupună, spuse încet Curry, că 
ucigaşul lui Gulbrandsen venea de afară? 

— Natural. Ce vă determină să ezitaţi? Doar nu vă 
imaginaţi, totuşi, că el era din interiorul casei? 

Fără să răspundă, Curry întrebă liniştit: 

— Otrăvurile vă interesează, domnule Restarick? 

— Otrăvurile? Dar, dragul meu, cu siguranţă, Gulbrandsen 
n-a fost otrăvit înainte ca să se tragă în el! Ar fi fost prea ca 
în romanele polițiste! 

— N-a fost otrăvit, dar dumneavoastră nu aţi răspuns la 
întrebarea mea. 

— Otrava are ceva seducător. Este mai puţin brutală decât 
revolverul, mai subtilă decât pumnalul. Nu am cunoştinţe 
speciale pe această temă, dacă asta vreţi să ştiţi. 

— Aţi avut vreodată arsenic? 

— Sincer, spuse Alex, consider că arsenicul este o otravă 
vulgară. Se găseşte, dacă nu mă înşel, în produsele care 
folosesc la distrugerea muştelor şi a buruienilor. 

— Veniţi des la Stonygates, domnule Restarick? 

— Depinde, inspectore. Mi se întâmplă să nu vin mai multe 
săptămâni. Dar, de câte ori pot, aici îmi petrec weekend-ul. 
Întotdeauna am socotit Stonygates drept adevăratul meu 
cămin. 

— Şi doamna Serrocold v-a încurajat? 


— Niciodată nu-i voi putea dărui doamnei Serrocold ceea 
ce am primit de la ea. Simpatie, înţelegere, afecţiune... 

— Şi, de asemenea, sume destul de rotunjoare, nu? 

Alex luă o expresie puţin dispreţuitoare: 

— Doamna Serrocold mă tratează ca pe un fiu şi are 
încredere în arta mea. 

— V-a vorbit vreodată de testamentul ei? 

— Desigur. Dar pot să aflu, inspectore, de ce îmi puneţi 
toate aceste întrebări? Nu cumva sunt motive de nelinişte 
pentru doamna Serrocold? 

— Sper că nu, zise Curry cu gravitate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Dacă nu o ştiţi, cu atât mai bine pentru dumneavoastră, 
iar dacă. O ştiţi, iată-vă prevenit. 

Când Alex ieşi, Lake se întoarse spre inspector: 

— Ce palavragiu! 

Curry clătină din cap. 

— Este greu de spus. Poate că, într-adevăr, are talent. 
Poate că, pur şi simplu, iubeşte viaţa uşoară şi cuvintele 
mari. Nu se ştie. A auzit alergându-se; este adevărat? Aş 
paria că e o invenţie. 

— Cu un scop anume? 

— Da. Cu un scop foarte precis. Sunt sigur că vor acuza 
băieţii aşezământului. 

— După toate, şefule, unul din aceşti drăgălaşi cocoşei 
putea să o şteargă pe furiş. În cârdul lor există, cu 
siguranţă, unul sau doi spărgători şi atunci... 

— Ar fi prea uşor. Vezi, Lake, sunt gata să-mi înghit pălăria 
cea nouă, dacă lucrurile s-au petrecut aşa. 

Stephen Restarick îi urmă fratelui său şi declară: 

— Eram la pian, cântând în surdină, când a izbucnit cearta 
dintre Lewis şi Edgar. 

— Ce-aţi gândit? 

— Ei bine, ca să fiu sincer, nu prea am luat-o în serios. 
Edgar este predispus spre acest gen de crize. Sărmanul 
individ, ştiţi, nu este adevărat nebun. Toate aceste istorii 


reprezintă un mijloc de a da drumul la abur. Adevărul este 
că noi îl călcăm pe nervi... Şi Gina mai mult decât ceilalţi, 
normal. 

— Gina? Vreţi să spuneţi doamna Hudd? De ce îl 
exasperează ea? 

— Pentru că este o femeie... O foarte drăgălaşă femeie şi 
pentru că ea îl găseşte grotesc. Ştiţi că tatăl Ginei este 
italian. Italienii au un soi de cruzime inconştientă. Ei nu 
cunosc compasiunea pentru fiinţele bătrâne, urâte sau 
anormale. Ei le arată cu degetul şi fac haz. Ceea ce Gina a 
făcut cu Edgar. Vorbesc la figurat, bineînţeles. Ea nu poate 
să-l sufere! El şi-a dat importanţă, cu toate că, în fond, nu 
are nici o încredere în el însuşi. A vrut s-o impresioneze şi 
nu a reuşit decât să facă o figură de imbecil. Şi, cu toate că 
ştia că bietul băiat suferea mult, ea şi-a bătut joc de el. 

— Vreţi să insinuaţi că Edgar L.awson este îndrăgostit de 
doamna Hudd? 

— Fireşte, spuse Stephen, bine dispus. Toţi suntem... Mai 
mult sau mai puţin. Asta îi face plăcere. 

— Şi soţul ei? Asta îi face şi lui plăcere? 

— EI îşi dă seama vag. Dar suferă, cu siguranţă, sărmanul 
bătrân! N-o să dureze... Vreau să zic, menajul lor. O să 
clacheze nu peste mult timp. Este din acele poveşti cum au 
fost atâtea în timpul războiului. 

— Toate acestea sunt foarte interesante, îl întrerupse 
inspectorul, dar ne depărtăm de subiectul nostru, care este 
asasinarea lui Christian Gulbrandsen. 

— Este adevărat. Numai că nu pot să vă spun nimic. Eram 
aşezat în faţa pianului şi nu m-am mişcat de acolo până în 
momentul în care drăguţa de Jolly s-a întors cu un morman 
de chei ruginite, ca să încerce să facă una să intre în 
broasca de la cabinetul de lucru. 

— Aţi rămas la pian. Aţi continuat să cântaţi? 

— Nu. M-am oprit când tonul a început să urce. Nu pentru 
că eram neliniştit asupra sfârşitului tărăboiului. Lewis ştie 


cum să-l ia pe Edgar. Ajunge să-l privească, pentru ca să-l 
facă să intre în pământ. 

— Adevărat? Puteţi să-mi spuneţi, domnule Restarick, cine 
a părăsit salonul ieri seară, în timp ce dumneavoastră... În 
intervalul care ne interesează? 

— Wally, pentru a înlocui siguranţa... Juliet Bellever, ca să 
caute o cheie care să meargă la broasca de la cabinet. Asta- 
i tot, după câte ştiu. 

— Dacă altcineva ar fi ieşit l-aţi fi remarcat? 

Stephen reflectă. 

— Nu cred. Dacă cineva ar fi ieşit şi reintrat în vârful 
picioarelor, fără îndoială, nu l-aş fi observat. Era atât de 
întuneric în salon! Iar atenţia noastră era în întregime 
absorbită de scandal. 

— Care sunt, după dumneavoastră, persoanele care n-au 
părăsit, toată seara, salonul? 

— Doamna Serrocold... Da. Şi Gina. Pentru acestea două, 
aş jura. 

— Mulţumesc, domnule Restarick. 

Stephen merse până la uşă. Şovăi şi se întoarse. 

— Ce e cu povestea asta cu arsenicul? Întrebă. 

— Cine v-a spus de arsenic? 

— Fratele meu. 

— Aha! Bine. 

Stephen întrebă: 

— S-a încercat să i se dea doamnei Serrocold arsenic? 

— De ce vă gândiţi la doamna Serrocold? 

— Am citit, nu mai ştiu unde, un articol în care era vorba 
despre simptomele otrăvirii cu arsenic. Se numeşte nevrită 
periferică. Şi asta corespunde, mai mult sau mai puţin, 
durerilor pe care ea le încearcă de câtva timp. Pe de altă 
parte, aseară, Lewis i-a confiscat tonicul, în momentul în 
care se pregătea să-l ia... 

— Cine, după părerea dumneavoastră, ar fi capabil să-i 
administreze arsenic doamnei Serrocold? 


Un surâs straniu şi fugitiv apăru pe chipul frumos al lui 
Stephen Restarick. 

— Nu cine aţi crede. Puteţi, fără ezitare, să ştergeţi soţul. 
Lewis Serrocold nu ar avea nimic de câştigat. Pe de altă 
parte, îşi adoră soţia. Nu poate să suporte să-i fie rău nici la 
degetul cel mic. 

— Cine, atunci? Aveţi vreo idee? 

— A, da. Pot să spun chiar cu certitudine. 

— Vreţi să fiţi mai explicit? 

Stephen clătină din cap. 

— Este o certitudine psihologică. N-am nici o dovadă. Şi nu 
aţi fi, probabil, de acord. 

Stephen dădu drumul acestor cuvinte pe un ton dezinvolt 
şi ieşi din încăpere. 

Inspectorul Curry desena pisici pe foaia de hârtie pe care 
o avea în faţă. Trei idei diferite se întretăiau în mintea lui: a) 
Stephen Restarick avea o bună părere despre propria-i 
persoană; b) Stephen Restarick şi fratele său făceau front 
unic; c) Stephen Restarick era un băiat tare frumos, pe 
când Walter era urât. 

Două alte puncte îl lăsau pe inspector nehotărât. Primul: 
Ce înţelegea Stephen prin „certitudine psihologică...”? Şi al 
doilea: Stând pe taburetul pianului, putea el să o vadă pe 
Gina? Curry nu credea. 

În penumbra bibliotecii, Gina aducea o strălucire exotică. 
Inspectorul Curry nu se putu opri să nu o admire pe 
această femeie, tânără, încântătoare. Ea se aşeză, îşi puse 
coatele pe masă şi spuse, nu fără curiozitate. 

— Deci? 

Era îmbrăcată într-o cămaşă roşie şi un pantalon verde- 
crud. 

— Văd că nu sunteţi în doliu, doamnă Hudd, zise Curry, un 
pic sec. 

— Nu am haine de doliu. Se presupune că toată lumea are 
o rochiţă neagră, de purtat cu perle. Eu, nu! Am oroare de 
negru. Îl găsesc hidos. Numai casierele, menajerele şi 


oamenii de felul acesta ar trebui să poarte negru. De 
altminteri nu exista nici o rudenie între Christian 
Gulbrandsen şi mine. Nu era decât fiul vitreg al bunicii 
mele. 

— Nu-l cunoşteaţi bine? 

— Nu. A trecut pe aici de trei sau patru ori când eram 
mică. În timpul războiului eram în America şi nu sunt decât 
şase luni de când am revenit să trăiesc aici. 

— Aţi revenit la Stonygates ca să vă stabiliţi? Nu este doar 
o vacanţă pe care v-o petreceţi aici? 

— Încă nu m-am gândit serios la asta. 

— Scena de aseară, doamnă Hudd... Cine se afla în salon 
în vremea desfăşurării ei? 

— Eram cu toţii... Exceptându-l pe unchiul Christian, 
bineînţeles. 

— Nu toţi, doamnă Hudd. Au fost plecări şi veniri. 

— Credeţi? Spuse Gina, pe un ton vag. 

— Soţul dumneavoastră, de exemplu, a ieşit ca să schimbe 
siguranţa. 

— Într-adevăr, Wally este uimitor când este vorba de 
asemenea lucruri. 

— În intervalul absenței sale s-a auzit o detunătură şi toţi 
aţi crezut că venea din parc. 

— Nu-mi aduc aminte... A, ba, da...! Becurile se 
reaprinseseră şi Wally se reîntorsese deja. 

— A mai părăsit cineva salonul? 

— Nu cred... Nu-mi amintesc. 

— Unde stăteaţi? 

— La capătul salonului, aproape de fereastră. 

— Lângă uşa bibliotecii? 

— Da. 

— Dumneavoastră însevă aţi părăsit salonul? 

— Eu...? Cu tot ce se petrecea? Fireşte că nu. 

Această singură idee păru să o scandalizeze pe Gina. 

— Celelalte persoane unde erau aşezate? 


— Majoritatea, în jurul şemineului. Mătuşa Mildred tricota, 
la fel mătuşa Jane, adică Miss Marple. Bunica nu avea lucru. 

— Şi domnul Stephen Restarick? 

— La început cânta la pian. După aceea, nu mai ştiu. 

— Şi domnişoara Bellever? 

— Dădea târcoale, ca de obicei. Ea nu stă niciodată, ca să 
zic aşa. Căuta chei sau nu ştiu ce... Ce e povestea asta cu 
tonifiantul bunicii? Întrebă brusc Gina. Farmacistul a greşit 
când l-a preparat, sau ce? 

— Ce vă face să credeţi asta? 

— Sticluţa a dispărut. Jolly era ca bolnavă. A întors totul pe 
dos încercând să o găsească. Am crezut că va înnebuni. Alex 
a spus că poliţia e aceea care o luase. Este adevărat? 

Fără să-i răspundă la această întrebare, inspectorul îi puse 
o alta. 

— Spuneţi că domnişoara Bellever era răvăşită? 

— Jolly face întotdeauna caz din orice, zise Gina pe un ton 
nepăsător. Îi place asta. Mă întreb câteodată cum poate 
bunica să o suporte. 

— O ultimă chestiune, doamnă Hudd. Cine a putut să-l 
ucidă pe domnul Christian Gulbrandsen? Nu aveţi nici cea 
mai mică idee? 

— Dar bănuiesc că este unul dintre scrântiţi, unul dintre 
„inadaptaţii mintali”, cum spun ei. Numai un nebun poate 
să ucidă pentru nimic altceva, decât din plăcere! Nu 
credeţi? 

— Vreţi să spuneţi, fără motiv? 

— Da. Aşa. Mulţumesc. Nu s-a furat nimic, nu? 

— Însă, ştiţi, doamnă Hudd, la ora aceea clădirile 
aşezământului erau închise, uşile ferecate; nimeni nu putea 
să iasă fără învoire. 

— Aşa credeţi? Exclamă Gina, izbucnind în râs. Băieţii 
aceia ar ieşi de oriunde! Vă asigur că m-au învăţat nişte 
şmecherii! 

— E nostimă! Spuse Lake, când Gina plecă din bibliotecă. 
Este prima dată când o văd de aproape... E straşnic de bine 


făcută! O siluetă de străină... Înţelegeţi ce vreau să zic? 

Curry îi aruncă o privire severă. Lake se grăbi să conchidă 
că doamna Hudd nu inspira melancolie. 

— Ai spune că, în ciuda acestor evenimente, nu s-a plictisit 
un minut. 

— Nu ştiu dacă Stephen are dreptate când vorbeşte de 
divorţ, reluă inspectorul. Dar, ea a avut grijă să ne spună că 
Walter Hudd revenise în salon când s-a auzit focul de 
revolver. 

— Şi după toţi ceilalţi, este fals. 

— Ei, da! 

— Nici nu ne-a zis că domnişoara Bellever a plecat din 
salon să caute cheile. 

— Nu, este adevărat, spuse inspectorul, după ce se gândi. 

Doamnei Strete părea că i se potriveşte mai bine în 
bibliotecă, decât Ginei Hudd, câteva clipe mai devreme. 
Rochia sa neagră, mărgelele de onix, fileul care îi învelea 
părul încărunţit, bine aranjat, nu emanau nimic exotic. 
Inspectorul Curry îşi zise că avea exact aerul pe care 
trebuie să-l aibă văduva unui canonic. Aceasta era aproape 
ceva extraordinar. Atât de puţini oameni au aerul a ceea ce 
sunt în realitate! 

Chiar şi linia dreaptă care îi desena buzele strânse avea 
ceva ascetic şi clerical! Curry aprecie că doamna Strete 
încarna puterea de îndurare creştină, poate forţa sufletului 
creştin, dar nu caritatea creştină. În plus, i se păru evident 
faptul că era ofensată. 

— Cred că ar fi trebuit să mi se comunice la ce oră doreaţi 
să mă vedeţi, inspectore. Am fost nevoită să rămân aici, să 
aştept toată dimineaţa. 

Avea o părere foarte bună despre importanţa ei şi se 
simţea rănită în orgoliul personal. Curry înţelese şi se grăbi 
să o liniştească. 

— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă Strete. Nu sunteţi la 
curent cu metodele noastre în asemenea cazuri, începem 
prin a culege mărturiile cele mai puţin importante... Ne 


debarasăm de acestea, ca să zic aşa. Este important pentru 
noi să stăm de vorbă la urmă cu o persoană care ştie să 
observe, al cărei discernământ ne inspiră o deplină 
încredere. Aceasta ne permite să verificăm ce ni s-a spus 
până atunci. 

Doamna Strete se îmblânzi. 

— Aşa! Înţeleg. Nu-mi dădusem bine seama. 

— Experienţa v-a rafinat judecata, doamnă Strete. 
Cunoaşteţi viaţa. În plus, aici sunteţi la dumneavoastră. 
Sunteţi fiica doamnei Serrocold şi, în consecinţă, puteţi să 
mă informaţi, în cunoştinţă de cauză, asupra anturajului ei. 

— Desigur, răspunse Mildred. Dar trebuie să ştiţi cine l-a 
omorât pe fratele meu. Asta sare în ochi! 

Inspectorul Curry se lăsă pe spătarul scaunului şi îşi trecu 
mâna prin mica sa mustață, bine tunsă. 

— Este necesar să fim prudenţi, zise el. Spuneţi că asta 
sare în ochi? 

— Desigur. Americanul acela, soţul bietei Gina, singurul 
care nu face parte din familie. Nu ştim absolut nimic despre 
el. Este, fără îndoială, unul din acei redutabili gangsteri pe 
care îi au Statele Unite. 

— Şi asta ajunge ca să explice asasinarea domnului 
Gulbrandsen? De ce l-ar fi ucis? 

— Pentru că Christian descoperise ceva despre el. Acesta 
este şi motivul pentru care fratele meu a revenit la atât de 
puţin timp după ultimul său sejur aici. 

— Sunteţi foarte sigură, doamnă Strete? 

— Pentru mine, este evidenţa însăşi. A vrut să ne facă să 
credem că venise să se ocupe de Fundaţie... Dar este 
absurd. A fost aici pentru asta luna trecută şi de atunci nu a 
avut loc nimic important. S-a întors, cu certitudine, pentru 
motive personale. Îl văzuse pe Walter data trecută. Poate că 
l-a recunoscut? Poate că a cerut informaţii asupra lui în 
Statele Unite? Nu-l înşelai uşor pe fratele meu! A revenit, 
sunt sigură, ca să facă ordine în toate acestea... Ca să-l 


demaşte pe Walter, ca să-l arate aşa cum este. Atunci, 
normal, Walter l-a omorât. 

— Mda... Este posibil..., răspunse inspectorul, adăugând 
mustăţi supradimensionate uneia din mâţele desenate pe 
sugativa sa. 

— Nu credeţi, ca mine, că, sigur, asta s-a întâmplat? 

— E cu putinţă... Da..., răspunse inspectorul. Dar, atâta 
vreme cât nu putem dovedi că el avea un motiv ca să-l ucidă 
pe domnul Gulbrandsen, nu avansăm deloc. 

— După mine, Walter Hudd nu se gândeşte decât la bani. 
lată de ce a venit în Anglia şi s-a instalat aici, unde trăieşte 
pe spinarea familiei Serrocold. Dar n-o să poată pune mâna 
pe mare lucru înainte de moartea mamei mele. În acel 
moment, Gina va moşteni o avere enormă... 

— Ca şi dumneavoastră, doamnă Strete. 

O vagă roşeaţă îi coloră obrajii doamnei Strete. 

— Ca şi mine, cum spuneţi. Noi am dus întotdeauna o viaţă 
liniştită, soţul meu şi cu mine. El nu cheltuia aproape nimic, 
decât pentru cărţile sale... Era foarte cultivat. Averea mea 
personală s-a dublat sau aproape. Ea este mai mult decât 
suficientă doar pentru nevoile mele, dar întotdeauna banii 
se pot utiliza în folosul altora. Dacă voi moşteni vreodată o 
avere, o voi considera ca un depozit sacru. 

Curry păru să înţeleagă greşit. 

— Dar nu va fi un depozit, nu? Această avere vă va 
aparţine fără nici o rezervă? 

— Da... Într-un sens. Da, îmi va aparţine fără nici o 
rezervă. 

Frapat de tonul pe care pronunţase aceste ultime cuvinte, 
inspectorul înălţă capul; doamna Strete nu-l privea şi un 
zâmbet triumfător îi încreţea buzele subţiri. 

Inspectorul continuă respectuos: 

— Atunci, după dumneavoastră, şi ştiu că nu v-au lipsit 
ocaziile să vă formaţi o opinie..., domnul Walter Hudd ar 
vrea să pună mâna pe averea care trebuie să-i revină soţiei 
sale, când doamna Serrocold va muri. Apropo de asta, aţi 


remarcat vreo schimbare în starea sănătăţii mamei 
dumneavoastră, în ultimul timp? 

— Suferă de reumatism, dar întotdeauna trebuie să ai 
ceva când îmbătrâneşti. Oamenii care fac mare caz de 
dureri inevitabile nu-mi inspiră nici o simpatie. 

— Doamna Serrocold face caz? 

Mildred Strete rămase tăcută un moment. 

— Nu, spuse în sfârşit, dar este obişnuită să-i vadă pe 
ceilalţi făcând-o de dragul ei. Solicitudinea tatălui meu 
vitreg este excesivă. Cât despre domnişoara Bellever, pur şi 
simplu, pare ridicolă. Devotamentul pentru mama mea este 
admirabil, dar a devenit un soi de calamitate. O tiranizează, 
efectiv, pe sărmana femeie... Ea este cea care face să 
meargă totul aici şi îşi închipuie că totul îi e permis. 

Curry clătină încet din cap. 

— Înţeleg... Înţeleg, zise. Şi adăugă, observând-o pe 
doamna Strete cu atenţie: Este un lucru pe care nu-l pricep 
foarte bine. Ce fac aici cei doi fraţi Restarick? 

— Tot sentimentalism pueril! Tatăl lor s-a căsătorit cu biata 
mea mamă pentru banii ei şi, la capătul a doi ani, a plecat 
cu o cântăreaţă iugoslavă, de o moralitate deplorabilă. 
Mama a fost atât de sensibilă ca să-i ia pe cei doi băieţi de 
milă. Cum nu puteau să trăiască împreună cu o femeie a 
cărei conduită era notorie, ea, mai mult sau mai puţin, i-a 
adoptat şi, de atunci, ei n-au încetat niciodată să bântuie pe 
aici, ca nişte paraziți. Cu siguranţă, pot să v-o zic, nu de 
linge-blide ducem lipsă! 

— Alex Restarick a avut posibilitatea să-l ucidă pe 
Christian Gulbrandsen. Era singur în maşină., între gheretă 
şi casă. Dar Stephen? 

— Stephen era în salon, cu noi. Atitudinea lui Alex îmi 
displace. Devine din ce în ce mai vulgar şi îmi imaginez că 
duce o viaţă neregulată, dar nu-l văd deloc asasinând pe 
cineva. Dealtfel, de ce l-ar fi ucis pe fratele meu? 

— Ne întoarcem mereu la asta, spuse Curry. Ce putea să 
ştie Christian Gulbrandsen despre X, pentru ca X să fi 


socotit necesar să-l omoare? 

— Exact! Strigă doamna Strete, cu o vivacitate 
neaşteptată. Sigur, Walter Hudd este asasinul! Ce oroare! 
Ce oroare! Şi doar eu sufăr. Ce poate să însemne pentru 
ceilalţi? Niciuna dintre persoanele de aici nu era cu 
adevărat ruda lui Christian. Pentru mama, nu era decât un 
fiu vitreg. Nu exista nici o legătură de rudenie între Gina şi 
el. Dar era fratele meu. 

— Frate pe jumătate, insinuă inspectorul. 

— Da, pe jumătate şi era şi cu mult mai în vârstă decât 
mine. Însă, eram amândoi Gulbrandsen! 

— Da... Da... Înţeleg ce simţiţi. 

Mildred ieşi din încăpere. Avea ochii în lacrimi. Curry îl 
privi pe Lake. 

— Este convinsă că Walter Hudd este ucigaşul şi refuză să 
admită, o singură clipă, că ar putea fi altcineva. 

— Cine ştie dacă nu are dreptate? 

— Evident, totul îl indică pe Wally. Ocazia favorabilă, 
motivul. Dacă îi trebuie bani, moartea bunicii soţiei sale 
este indispensabilă... Atunci, Wally îi aranjează tonifiantul şi 
Christian Gulbrandsen îl vede... Sau află, nu ştiu cum. Da. 
Se potriveşte admirabil. 

Se opri şi continuă după un moment: 

— Între paranteze fie zis, Mildred Strete are pentru bani 
simţământul pasionat al avarilor. Dar ar merge până acolo 
să comită o crimă ca să şi-i procure? 

— E tare încurcat, nu-i aşa? Zise sergentul Lake, 
scărpinându-se în cap. 

— Tare încurcat, da, dar interesant. Sunt cu adevărat 
curios să ştiu... Şi Gina Hudd, Lake? M-a intrigat mai mult 
decât toţi ceilalţi. Are o memorie slabă sau, dacă nu, minte 
aşa cum respiră. 

— Fără îndoială, un pic din amândouă, declară sergentul. 

— Fără îndoială, zise Curry, cu un aer gânditor. 

Capitolul IV 


Cât de dificil este să-ţi faci o idee exactă asupra unui om 
după ceea ce ţi se povesteşte despre el, medita inspectorul 
Curry. 

Îl privea pe Edgar Lawson, despre care atâţia oameni îi 
vorbiseră în dimineaţa aceea şi impresiile erau atât de 
diferite de ale lor, încât avea aproape de ce să râdă. 

Edgar nu i se părea nici „straniu“, nici „arogant”, nici 
chiar „anormal”...Inspectorul avea înaintea sa un băiat 
dintre cei mai obişnuiţi, foarte deprimat şi foarte umil. 
Tânăr, un pic comun, şi destul de jalnic, el nu cerea decât să 
vorbească şi se pierdea în scuze. 

— Înţeleg că am acţionat prosteşte. Zău, nu ştiu ce mi-a 
venit. Cum am putut să fac scena aia? Şi acest foc de 
revolver! Să trag în domnul Serrocold, care a fost aşa de 
bun şi de răbdător cu mine! Îşi frângea mâinile şi îţi făceau 
milă aceste mâini, cu încheieturile lor descărnate! Dacă 
trebuie să fiu judecat, sunt gata să vă urmez. Asta merit! 
Voi recunoaşte că sunt vinovat. 

— Nimeni nu a depus plângere împotriva dumneavoastră, 
zise inspectorul, pe un ton sec. Nu avem nici o mărturie 
care să ne permită să intervenim. După domnul Serrocold, 
aceste împuşcături au fost accidentale. 

— Recunosc aceasta! N-a existat niciodată vreun om atât 
de bun ca domnul Serrocold! Îi datorez totul şi iată cum îi 
răsplătesc binefacerile! 

— Ce v-a împins să faceţi asta? 

Edgar păru încurcat. 

— M-am comportat ca un imbecil. 

— Aşa se pare, spuse cu glas uscat inspectorul. Aţi afirmat, 
de faţă cu martori, că aţi descoperit că domnul Serrocold 
era tatăl dumneavoastră. Este adevărat? 

— Nu. 

— De unde v-a venit această idee? Cineva v-a sugerat-o? 

Edgar începu să se agite cu un aer jenat. 

— Este greu de explicat... Nu ştiu cu, ce să încep... 

Inspectorul îl încurajă din priviri. 


— Încercaţi, totuşi. Nu căutăm să vă creăm neplăceri. 

— Vedeţi, n-am avut o copilărie fericită. Ceilalţi băieţi îşi 
băteau joc de mine, fiindcă nu aveam tată. Mă considerau 
bastard. Şi nu eram altceva. Mama se îmbăta mereu şi tot 
timpul bărbaţii veneau să o vadă. Cred că tatăl meu era un 
marinar străin. Casa era întotdeauna dezgustătoare. Un 
iad! Am început să-mi închipui că tatăl meu nu fusese un 
simplu marinar, ci cineva important şi eu, moştenitorul 
legitim al unei averi magnifice. 'Tocmai atunci am mers la o 
şcoală nouă şi am recurs la un bluf, o dată sau de două ori, 
pe ocolite. Am spus că tatăl meu era amiral. Am sfârşit prin 
a o crede şi mă simţeam mai puţin nefericit. Se opri un 
moment, apoi continuă: Mai târziu, mi-am imaginat altceva. 
Mă instalam în hoteluri şi povesteam o grămadă de prostii. 
Spuneam că pilotam un avion de vânătoare sau lucram în 
armată, la serviciul de informaţii. Nu mai ştiam unde mă 
aflam. Minţeam fără să mă pot opri. Nu voiam să fiu 
necinstit, dar nu puteam să mă împiedic. Domnul Serrocold 
şi doctorul Maverick vă vor spune ce-i cu asta. Au toate 
documentele. 

Inspectorul Curry clătină din cap. Văzuse deja dosarul lui 
Edgar şi cazierul său judiciar. 

— În sfârşit, domnul Serrocold m-a scos din afacere şi m-a 
adus aici. A spus că avea nevoie de un secretar care să-l 
ajute... Şi pot să spun că l-am ajutat! Da, pot s-o spun! Dar 
ceilalţi îşi bat joc de mine, tot timpul îşi băteau joc de mine. 

— Ceilalţi? Doamna Serrocold, de exemplu? 

— Nu. Nu, doamna Serrocold este o adevărată doamnă... 
A fost întotdeauna amabilă şi bună. Dar Gina m-a tratat ca 
pe ultimul dintre oameni şi Stephen Restarick, la fel. Şi 
doamna Strete mă dispreţuieşte, pentru că nu sunt un om 
de lume, şi domnişoara Bellever, de asemenea... Şi ea ce 
este? O doamnă de companie, o salariată, nu-i aşa? 

Curry remarcă la tânăr semnele unei surescitări în 
creştere. 

— Nu v-au arătat chiar nici un pic de simpatie? 


— Pentru că sunt un bastard! Strigă Edgar cu mânie. Dacă 
aş fi avut un tată, nu s-ar fi purtat aşa. 

— Atunci, ca să vă despăgubiţi, v-aţi atribuit un număr de 
taţi celebri? 

Edgar se împurpură şi zise printre dinţi: 

— Sfârşesc întotdeauna prin a minţi. 

— lar ultima dată aţi pretins că domnul Serrocold era tatăl 
dumneavoastră. De ce? 

— Pentru că speram să le închid gura pe vecie. Dacă era el 
tatăl meu, nu mai aveau ce să-mi facă. 

— Da. Dar l-aţi acuzat că este duşmanul dumneavoastră, 
că vă persecută. 

Edgar se frecă la frunte. 

— Ştiu. Totul s-a amestecat în capul meu. Mi se întâmplă 
câteodată. 

— Şi aţi luat revolverul din camera domnului Hudd? 

Edgar păru jenat. 

— Credeţi? De acolo l-am luat? 

— Nu vă amintiţi? 

— Voiam să-l folosesc ca să-l ameninţ pe domnul Serrocold, 
ca să-l înfricoşez. 

— Cum v-aţi procurat revolverul? Întrebă inspectorul, fără 
să-şi piardă răbdarea. 

— Tocmai aţi spus-o... L-am luat din camera lui Walter. Aş 
fi putut să mi-l procur altfel? 

— Nu ştiu nimic. Cineva... ar fi putut să vi-l dea... 

Edgar îndreptă spre Curry o privire lipsită de expresie. 

— Dacă mi l-a dat, eu nu-mi aduc aminte. Eram atât de 
tulburat! Am mers să mă plimb în parc, încercând să mă 
liniştesc. Credeam că eram supravegheat, că eram spionat, 
că toată lumea era pe urmele mele, chiar şi această bătrână 
domnişoară, atât de gentilă, cu părul alb... Miss Marple... 
Trebuie să fi avut o criză de nebunie. Numi amintesc nici 
locul în care mă aflam, nici ceea ce am putut să fac în tot 
acest timp! 


— Cine v-a spus că domnul Serrocold era tatăl 
dumneavoastră? lată un lucru pe care vi-l amintiţi, cu 
siguranţă. 

Edgar aruncă din nou inspectorului o privire golită de 
expresie şi declară cu un aer posomorât: 

— Nimeni nu mi-a spus-o. Este o idee care mi-a venit. 

Curry scoase un oftat. Aceste răspunsuri nu-l mulţumeau, 
dar îşi dădea seama că, pentru moment, nu va obţine nimic 
mai mult. 

— Bine, spuse. Străduiţi-vă să fiţi serios pe viitor. 

— Da, domnule. Da, v-o promit. 

Edgar se retrase şi Curry clătină încet din cap. 

— Aceste cazuri patologice! 

— II credeţi nebun, şefu'? Întrebă sergentul Lake. 

— Este mai puţin nebun, decât îmi închipuiam. Slab de 
înger, lăudăros, mincinos... Dar există în el o anumită 
candoare, care îşi are farmecul ei. Trebuie să fie deosebit 
de influenţabil. 

— Credeţi că l-a împins cineva să facă ce a făcut? 

— Cu siguranţă, şi Miss Marple avea dreptate în această 
privinţă. Bătrâna domnişoară este deşteaptă! Tare aş vrea 
să ştiu cine l-a influenţat pe băiat! El nu vrea s-o spună... 
Numai dacă am şti... Haide, Lake! Trebuie să recurgem la o 
reconstituire minuțioasă a scenei care s-a desfăşurat în 
salon. 

Inspectorul Curry era aşezat în faţa pianului şi sergentul 
Lake lângă fereastra care dădea spre bazin. 

— Iată-ne fixaţi, zise inspectorul. Când stau pe acest 
taburet, dacă mă întorc pe jumătate, ca în momentul de 
faţă, astfel ca să nu pierd din vedere uşa cabinetului, nu pot 
să te văd. 

Sergentul Lake se ridică fără zgomot şi alunecă în 
bibliotecă. 

— Toată această parte a încăperii era în obscuritate. Doar 
becurile care se găsesc în apropierea uşii de la cabinet 
rămăseseră aprinse. Nu, Lake, nu te-am văzut ieşind. Şi, 


odată în bibliotecă, îţi era uşor să treci în coridor prin 
cealaltă uşă. Două minute îţi ajungeau ca să alergi la 
camera lui Gulbrandsen, să-l ucizi, să revii prin bibliotecă şi 
să te întorci, aşezându-te lângă fereastră. 

Curry reflectă o clipă, apoi continuă: 

— Femeile, care sunt aproape de şemineu, îţi întorc 
spatele. Doamna Serrocold era aşezată acolo, în dreapta 
şemineului, aproape de uşa de la cabinet. Ea nu s-a mişcat, 
toată lumea e de acord în această privinţă şi numai ea 
putea să vadă peste tot. Miss Marple se afla acolo. Ea privea 
spre cabinet, din spatele doamnei Serrocold. Doamna 
Strete stătea în stânga şemineului, foarte aproape de uşa 
care dă în vestibul. Colţul acela era foarte întunecat. Ea 
putea foarte bine să iasă şi să revină. Da. Este posibil. 

Deodată, Curry începu să râdă. 

— Şi eu puteam să fac la fel. 

Se ridică discret de pe taburetul lui şi alunecă de-a lungul 
peretelui. 

— Numai Gina Hudd ar fi putut să-şi dea seama că nu mai 
eram la pian. Şi îţi aminteşti ce a spus? „La început, el cânta 
la pian. Apoi, nu ştiu unde s-a dus”. 

— Atunci, credeţi că Stephen este asasinul? 

— Nu ştiu nimic, spuse Curry. Nu este nici Edgar Lawson, 
nici Lewis Serrocold, nici doamna Serrocold, nici Miss 
Marple. Cât despre ceilalţi... Scoase un oftat adânc. 
Probabil că e americanul. Siguranţele astea arse! lată o 
coincidenţă prea comodă. Şi, totuşi, ştii, îmi este simpatic 
tipul... Dar asta nu dovedeşte nimic. 

Examină cu atenţie partitura de pe pian. 

— Hindemith? Cine e? N-am auzit niciodată vorbindu-se 
de el. Şostacovici... Au oamenii ăştia nişte nume de ţi se 
învârte limba în gură! 

Privi bătrânul taburet al pianului şi-i înălţă capacul. 

— Muzica demodată este aici. „Largo” de Haendel, 
„Exerciţii” de Czemy. „Ştiam o drăgălaşă grădină”...Nevasta 
pastorului cânta asta când eram un puşti. 


Amuţi, cu paginile romanţei în mână. Dedesubt zări, pus 
pe „Mazurcile” lui Chopin, un micuţ pistol automat. 

— Stephen Restarick! Strigă bucuros sergentul Lake. 

— Nu te grăbi prea tare. Pariez că asta s-a vrut să ne facă 
să credem. 

Miss Marple urcă scara şi bătu la uşa camerei doamnei 
Serrocold. 

— Pot să intru, Carrie-Louise? 

— Bineînţeles, draga mea Jane. 

Aşezată la masa ei de toaletă, Carrie-Louise îşi peria părul 
argintiu. O privi peste umăr. 

— Mă cheamă poliţia? Voi fi gata în câteva clipe. 

— Cum te simţi? 

— Foarte bine. Jolly a insistat să-mi iau micul dejun în pat 
şi Gina mi l-a adus mergând în vârful picioarelor, ca şi cum 
aş fi fost într-o situaţie foarte critică. Cred că oamenii nu-şi 
dau seama, dar atunci când eşti bătrân suporţi mai uşor un 
eveniment tragic, precum moartea lui Christian. Pentru că 
ai avut vreme să înveţi că totul este posibil... Şi că tot ce se 
întâmplă aici, pe pământ, are prea puţină importanţă. 

— Da..., spuse Miss Marple, fără convingere. 

— Nu eşti de aceeaşi părere, Jane? Asta mă miră. 

— Christian a fost asasinat, răspunse încet Miss Marple. 

— Da... Înţeleg ce vrei să spui. Tu crezi că asta e 
important. 

— Tu, nu? 

— Nu este deloc nici pentru Christian, zise Carrie-Louise, 
cu simplitate. Se înţelege de la sine că este important 
pentru persoana care l-a ucis. 

— Cine ar putea să fie, după tine? 

Doamna Serrocold scutură din cap. Părea dezorientată. 

— N-am nici cea mai mică idee. Nu pot nici măcar să-mi 
imaginez vreun motiv. Există, sigur, o legătură între această 
crimă şi ceea ce l-a adus pe Christian aici, luna trecută. Nu 
cred că s-ar fi reîntors brusc, fără o pricină gravă. Şi, 
oricare ar fi această pricină, ea exista deja în acel moment. 


Dar degeaba am tot căutat, nu-mi aduc aminte de nimic 
extraordinar. 

— Cine era atunci acasă? 

— "Toţi cei care sunt şi acum... Da. Alex sosise de la Londra. 
Şi... A, da! Ruth era aici. 

— Ruth? 

— Da, sora mea, Ruth. Petrecea câteva zile împreună cu 
noi. 

— Ruth! Repetă Miss Marple. 

Mintea ei acţiona. Se gândea la întrevederea pe care o 
avusese cu doamna Van Rydock, înainte de a veni la 
Stonygates. Ruth era supărată, neliniştită. În timpul 
sejurului la sora sa, avusese permanent impresia că o 
ameninţare plutea asupra lui Carrie-Louise. De ce? Nu ştia 
deloc. Ceva mergea rău, asta-i tot ce putea să-i spună. Şi 
Christian Gulbrandsen era neliniştit, dar el ştia ceva. El 
bănuia că cineva încerca să o otrăvească pe Carrie-Louise. 

— Ce mi se ascunde? Întrebă deodată doamna Serrocold. 
Toţi sunteţi atât de misterioşi. 

Miss Marple avu o uşoară tresărire. 

— De ce spui asta? 

— Pentru că simt. Nu vorbesc de Jolly, ci de toţi ceilalţi, 
inclusiv Lewis. A venit când îmi luam micul dejun şi mi s-a 
părut ciudat. A băut un pic din cafeaua mea şi chiar a 
mâncat o bucăţică de pâine prăjită cu marmeladă de 
portocale. Incredibil, când e vorba de el! El bea întotdeauna 
ceai şi nu-i place această marmeladă. Probabil se gândea la 
altceva şi bănuiesc că o fi uitat să mănânce... I se întâmplă 
adesea. Dar părea atât de îngrijorat, de preocupat! 

O tăcere jenantă se instală, dar doamna Serrocold nu avea 
aerul că îşi dă seama. Surâdea. 

— La ce te gândeşti, Carrie-Louise? 

Doamna Serrocold păru să revină de departe. 

— Mă gândeam la Gina, răspunse. Mi-ai spus că Stephen 
Restarick este îndrăgostit de ea. Ştii, Gina e un copil 
încântător. Îl adoră pe Wally. Sunt absolut sigură. 


Miss Marple nu spuse nimic şi doamna Serrocold continuă 
pe un ton care părea să sugereze că voia să-şi scuze 
nepoata: 

— Femeilor ca ea le place să se emancipeze, să simtă că au 
putere asupra bărbaţilor! Este foarte firesc. Evident, Wally 
Hudd nu este soţul pe care ni-l doream pentru Gina. Dar, ea 
l-a întâlnit şi s-a îndrăgostit de el... Şi cred că ea ştie mai 
bine decât noi ceea ce îi convine. 

— Probabil, zise Miss Marple. 

— Este atât de important ca Gina să fie fericită! 

Miss Marple îşi privi prietena cu mirare. 

— Cazul Ginei este foarte aparte. Când i-am adoptat 
mama... Când am adoptat-o pe Pippa, ne-am spus că 
trebuia neapărat ca această experienţă să fie încununată de 
succes. Vezi, tu, mama Pippei... 

Carrie-Louise tăcu. 

— Cine era mama Pippei? Întrebă Miss Marple. 

Carrie-Louise părea incapabilă să se decidă dacă să 
vorbească sau nu. 

— Noi am hotărât, Eric şi cu mine, să nu spunem nimănui. 
Pippa, ea însăşi, n-a ştiut-o niciodată. 

— Eu tare aş vrea s-o ştiu, mărturisi Miss Marple. 

Doamna Serrocold o privea. Şovăia dacă să răspundă. 

— Nu e vorba de curiozitate. Am, într-adevăr, nevoie să 
ştiu. Poţi să contezi pe discreţia mea. 

— Tu ai ştiut întotdeauna să păstrezi un secret, Jane, zise 
Carrie-Louise surâzând trecutului. Monseniorul Galbraith, 
episcopul de Cromer, este singurul la curent. Mama Pippei 
era Catherine Elsworth. 

— Elsworth? Femeia care l-a făcut să ia arsenic pe soţul 
ei? 

— Da. 

— A fost spânzurată? 

— Da. Dar n-a fost cu totul sigur că ea şi-a otrăvit soţul. El 
avea mania să consume arsenic; era ceva patologic la el. Şi, 
pe timpul acela, nu se înțelegeau deloc asemenea lucruri. 


— Ea îl folosea ca să omoare muştele. 

— Noi întotdeauna ne-am gândit că declaraţiile bonei au 
fost inspirate de răutate. 

— Şi Pippa era fiica sa? 

— Da. Noi am decis, Eric şi cu mine, că micuța va fi o 
Gulbrandsen, că într-o anume măsură îi vom da o viaţă 
nouă... Înconjurând-o cu tandreţe, cu grijă şi cu tot ce îi 
este necesar unui copil. Am reuşit. Pippa a devenit o tânără 
încântătoare şi cât se poate de fericită. 

Miss Marple păstră tăcere un moment. 

— Iată, sunt gata, spuse Carrie-Louise ridicându-se de la 
măsuţa de toaletă. Vrei să fii aşa de bună ca să-i ceri... 
Inspectorului..., nu ştiu dacă aşa se numeşte, să urce în 
micul meu salon? Nu cred că asta o să-l contrarieze. 

Departe de a fi contrariat, inspectorul Curry fu satisfăcut 
de ocazia care îi era oferită, de a o vedea pe doamna 
Serrocold în cadrul ei ambiental. Profită, aşteptând-o, ca să 
privească în jur, curios. Remarcă, îndeosebi, o fotografie, 
care înfăţişa două fetiţe. Una era brună şi surâzătoare, 
cealaltă, destul de urâtă, aţintea asupra universului, o 
uitătură bosumflată de sub părul tuns cu breton. Chiar 
dimineaţă, deja îl frapase o expresie analogă. Fotografia 
purta o inscripţie: „Pippa şi Mildred”...O privea încă, atunci 
când doamna Serrocold intră. 

Purta o rochie neagră, făcută dintr-un material suplu şi 
vaporos. Chipul ei micuţ, alb-trandafiriu, părea straniu 
subţiat sub coroana de păr argintiu. Impresia de extremă 
fragilitate pe care o iradia îl emoţionă pe inspector, înţelese 
de ce toţi cei care o cunoşteau ţineau atâta să o cruţe de 
cea mai mică supărare. 

Îl rugă să se aşeze şi se instală într-un fotoliu, aproape de 
el. Curry începu să o interogheze. Ea răspundea cu 
bunăvoință şi fără să ezite la întrebările pe care i le punea 
despre stingerea luminilor din salon, despre cearta dintre 
Edgar şi soţul său, despre împuşcătura pe care o auzise... 

— Nu aţi avut impresia că acest zgomot venea din casă? 


— Nu. Am crezut că se produsese în parc. 

— În timpul scenei dintre soţul dumneavoastră şi tânărul 
Lawson, aţi observat dacă a ieşit cineva din salon? 

— Wally plecase, deja, să înlocuiască siguranţa. 
Domnişoara Bellever a ieşit aproape imediat... Ca să caute 
ceva, dar nu mai ştiu ce. 

— Şi altcineva? 

— Nimeni, după câte ştiu. 

— Aţi fi putut să nu băgaţi de seamă, doamnă Serrocold? 

— Da. Aşa cred, zise, după o clipă de gândire. 

— Eraţi prea absorbită de ceea ce se petrecea în cabinetul 
de lucru al domnului Serrocold? 

— Da. 

— Vă întrebaţi, cu îngrijorare, ce putea să se întâmple? 

— Nu... Nu. Nu pot să spun asta. Nu credeam cu adevărat 
că ar putea să se întâmple ceva. 

— Totuşi, Lawson avea un revolver? 

— Da. 

— Şi îl ameninţa pe soţul dumneavoastră? 

— Da. Însă nu avea intenţia să-i facă rău. 

Inspectorul Curry îşi stăpâni cu greutate exasperarea care 
urca în el. 

— Nu puteaţi avea certitudinea asta, doamnă Serrocold. 

— O aveam, totuşi. Edgar nu este decât un copil. Se 
prostea. Juca o melodramă, în care avea rolul unui personaj 
îndrăzneţ şi capabil de orice, rolul eroului nedreptăţit dintr- 
o aventură romanescă. Eram absolut sigură că nu se va 
servi niciodată de acest revolver. 

— Dar, bine mersi, s-a servit, doamnă Serrocold. 

— Împuşcătura trebuie să se fi declanşat accidental. 

Din nou Curry se simţi exasperat. 

— N-a fost nimic accidental. Lawson a tras de două ori. El 
vă viza soţul. Gloanţele au ratat ţinta cu puţin. 

Carrie-Louise păru stupefiată şi luă o expresie gravă. 

— Într-adevăr, nu pot s-o cred..., începu. Apoi adăugă 
repede, ca să prevină protestul inspectorului. Sunt obligată 


să cred, pentru că mi-o spuneţi dumneavoastră. Dar, cu 
toate acestea, rămân cu senzaţia că trebuie să aibă o 
explicaţie foarte simplă. Doctorul Maverick poate să explice 
totul. Ştiu că ceea ce facem aici poate să vi se pară stupid şi 
lipsit de sens, adăugă doamna Serrocold, într-o manieră 
neaşteptată. Ştiu, de asemenea, că psihiatrii sunt, uneori, 
iritanţi. Dar, vedeţi, inspectore, obţinem rezultate. lar 
Edgar, fără îndoială n-o credeţi, este realmente devotat 
soţului meu. Dacă s-a pretat la aceste poveşti ridicole 
susţinând că Lewis este tatăl său, e pentru că i-ar place să 
aibă un tată precum Lewis. Nu pot înţelege ce l-a făcut 
dintr-odată violent. Se simţea mult mai bine, era aproape 
normal. La drept vorbind, mie mi s-a părut întotdeauna 
normal. 

Inspectorul nu încercă să comenteze ultima afirmaţie. 

— Revolverul de care s-a servit Edgar Lawson aparţine 
soţului nepoatei dumneavoastră. Lawson trebuie să-l fi luat 
din camera domnului Hudd. Dar pe acesta l-aţi mai văzut? 

Curry îi prezentă în palmă micuțul automat negru. Carrie- 
Louise îl examină cu atenţie. 

— Nu cred. 

— L-am găsit în taburetul pianului. Se vede că a fost folosit 
recent. N-am avut încă vreme să-i verificăm caracteristicile, 
dar cred că este arma cu care a fost ucis domnul 
Gulbrandsen. 

Carrie-Louise îşi încruntă sprâncenele. 

— În taburetul pianului l-aţi găsit? 

— Da. Sub partituri foarte vechi de pian, care trebuie să 
nu fi fost atinse de ani. 

— Era, deci, ascuns? 

— Da. Vă amintiţi cine era la pian aseară? 

— Stephen Restarick. 

— Cânta? 

— Da. În surdină... O melodie încântătoare, un pic tristă. 

— Când s-a oprit din cântat? 

— Când s-a oprit...? Nu ştiu. 


— Dar s-a oprit? N-a cântat tot timpul cât a durat scena? 

— Nu. Muzica a încetat, fără ca să-mi dau seama. 

— Ela părăsit taburetul pianului? 

— Nu ştiu. Nu ştiu nimic din ce a făcut, până în momentul 
în care a venit lângă uşa cabinetului, ca să încerce o cheie. 

— Credeţi că Stephen Restarick putea să aibă vreun motiv 
ca să-l ucidă pe domnul Gulbrandsen? 

— Absolut niciunul. 

Doamna Serrocold reflectă şi adăugă: 

— Sunt convinsă. 

— Domnul Gulbrandsen ar fi putut să ştie ceva supărător 
despre el. 

— Este puţin probabil. 

Curry simţi o dorinţă nebună să răspundă: „Chiar dacă un 
porc zboară, este puţin probabil ca să fie o pasăre”. 

Era un dicton de la bunica şi era sigur că Miss Marple îl 
cunoştea. 

Carrie-Louise cobori pe scara principală şi din toate 
părţile se precipitară în întâmpinarea ei. Gina venea din 
coridor. Miss Marple, din bibliotecă, iar domnişoara 
Bellever din salonul cel mare. 

— Bunico! Strigă Gina. Cum te simţi? Nu te-au bruscat? 
Nu ţi-au făcut o grămadă de mizerii? 

— Bineînţeles că nu! Ce imaginaţie ai, Gina! Inspectorul a 
fost încântător şi s-a arătat plin de respect. 

— Este minimum dintre lucruri, declară domnişoara 
Bellever. Uite, Carra, am aici toate scrisorile tale şi un 
pachet. Tocmai voiam să ţi le aduc sus. 

— Adu-mi totul în bibliotecă. 

Cele patru femei intrară în bibliotecă şi Carrie-Louise se 
aşeză ca să-şi deschidă corespondenţa. Erau vreo douăzeci 
de scrisori. Pe măsură ce le vedea, le trecea domnişoarei 
Bellever, care le repartiza în mai multe teancuri. 

— Noi împărţim corespondenţa în trei, îi explică lui Miss 
Marple domnişoara Bellever. Scrisorile rudelor băieţilor pe 
care i le încredinţez doctorului Maverick. Cererile de 


ajutoare, de care mă ocup eu însămi şi, în sfârşit, scrisorile 
personale, pentru care Carra îmi pregăteşte note care 
indică ce răspunsuri trebuie date. 

Odată corespondenţa desfăcută, doamna Serrocold se 
ocupă de pachet. Tăie legătura cu foarfecele şi scoase din 
ambalaj o cutie cu bomboane de ciocolată, foarte 
îmbietoare, înconjurată cu o panglicuţă aurită. În cutia de- 
acum deschisă, găsi o carte de vizită, care o surprinse: Cu 
întreaga mea afecţiune. Alex. 

— Ce nostimă idee să-mi trimită, bomboane de ciocolată 
prin poştă, chiar în ziua venirii lui aici! 

Un sentiment de nelinişte puse stăpânire pe Miss Marple. 
Sări. 

— Un minut, Carrie-Louise! Nu gusta încă! 

Doamna Serrocold rămase interzisă. 

— De ce, Jane? Par delicioase. 

— Este adevărat. Dar vreau, mai întâi, să întreb... Gina, nu 
ştii dacă Alex este acasă? 

— Mi se pare că l-am văzut adineauri în salon. 

Alergă la uşă şi-l strigă pe Alex. Acesta apăru numaidecât. 

— Sfântă Fecioară! Eşti deja pe picioare! Te simţi mai 
bine? 

EI se apropie de doamna Serrocold şi o sărută gingaş pe 
amândoi obrajii. 

— Carrie-Louise voia să vă mulţumească pentru 
bomboanele de ciocolată, zise Miss Marple. 

Alex o privi năucit. 

— Ce bomboane? 

— Acestea, spuse Carrie-Louise. 

— Cartea ta de vizită era în cutie, zise domnişoara 
Bellever. 

Alex privi cartea de vizită. 

— Într-adevăr... Asta este nostim... Este chiar foarte 
nostim! În orice caz, nu eu le-am trimis. 

— Par atât de gustoase, spuse Gina, examinând 
bomboanele. Uite, bunico, sunt şi din cele pe care le preferi, 


cu vişine. Aici, în mijloc! 

Miss Marple îi luă cutia cu blândeţe şi fermitate, o puse 
sub braţ şi ieşi fără să spună nimic. Plecă în căutarea lui 
Lewis Serrocold. Îi trebui ceva timp ca să-l găsească, fiindcă 
era la internat, la doctorul Maverick. Îi puse cutia în faţă şi 
îi povesti incidentul. În timp ce o asculta, chipul lui 
Serrocold căpăta o expresie severă. 

Cei doi bărbaţi scoaseră bomboanele din cutie cu cea mai 
mare grijă şi le cercetară una câte una. 

— Sunt aproape sigur, spuse doctorul Maverick, că acelea 
pe care le-am pus deoparte au suferit intervenţii. Priviţi-le 
dedesubt: stratul de ciocolată nu mai este neted. Trebuie să 
fie analizate imediat. 

— Este de necrezut! Exclamă Miss Marple. Întreaga 
familie ar fi putut fi otrăvită! 

Lewis dădu din cap. Era foarte palid şi faţa îi rămânea 
crispată. 

— Da, zise. E aici o cruzime, un dispreţ faţă de viaţa 
aproapelui... Cred că toate bomboanele pe care le-am pus 
deoparte sunt aromate cu vişinată. Cele care îi plac lui 
Carrie. Aceasta denotă o cunoaştere a celor mai mici detalii. 

— Dacă nu vă înşelaţi, dacă există cu adevărat otravă în 
bomboane, mă tem, spuse Miss Marple, fără să ridice vocea, 
că va fi necesar să o avertizăm pe Carrie-Louise asupra a 
ceea ce se întâmplă. Va trebui prevenită. 

— Ar trebui să ştie că cineva îi doreşte moartea, zise 
Serrocold. N-o s-o creadă niciodată. 

Gina se îndreptă şi-şi aruncă în spate părul care îi cădea 
pe frunte. Avea vopsea pe faţă şi pe pantaloni. Ajutată de 
câţiva colaboratori, lucra la o pânză de fundal, botezată 
„Nilul la apus de soare”, în vederea viitoarei lor 
reprezentații. 

— Ei, donşoară! E pe bune ce se zice? Cineva se distrează 
cu otravă? Şuşoti în spatele ei o voce un pic răguşită. 

Era tânărul ei asistent, Ernie Gregg, cel care îi predase 
lecţii atât de preţioase despre funcţionarea încuietorilor. 


Ernie era universal: excelent mecanic, actor de ocazie, el se 
arăta entuziast pentru tot ce privea teatrul, iar acum ideea 
acestei istorii straşnice făcea să-i strălucească ochii. 

— Unde ai auzit asta? Întrebă Gina cu indignare. 

Ernie clipi des. 

— Se povesteşte în toate dormitoarele. Se petrec nişte 
chestii aici! Ieri i-au făcut seama bătrânului Gulbrandsen, 
acum se otrăveşte pe muteşte! Ei spun că e acelaşi client 
cel care a trimis bomboanele şi cel care a pus capăt zilelor 
moşului. Şi dacă v-aş spune, donşoară, că ştiu cine este? 

— Nu poţi să ştii deloc! 

— Nu pot să ştiu nimic? Nici chiar dacă, să zicem, că eram 
aseară afară şi am văzut câte ceva? 

— Cum să fii afară? Porţile aşezământului se închid la ora 
19:00, după apel. 

— Hm, apelul! Eu, donşoară, pot să ies când îmi vine. Nu 
mă opresc eu în broaşte! Bat parcul... Am de ce să mă stric 
de râs... Mi se întâmplă des. 

— Hai, Ernie, destul cu aşa minciuni! 

— Minciuni? Cine zice? 

— Tu. Tu minţi şi te lauzi cu o mulţime de lucruri pe care 
nu le-ai făcut niciodată. 

— Haida-de! Aşteptaţi numai să vină sticleţii şi să mă 
descoasă ce-am văzut aseară! 

— Şi? Ce-ai văzut? 

— V-ar place să ştiţi! 

Gina se îndreptă cu un aer ameninţător spre Ernie, care 
execută o retragere strategică. Stephen, care lucra în 
cealaltă parte a teatrului, veni la ea şi, după ce discutară 
anumite detalii tehnice, se reîntoarseră acasă, unul lângă 
celălalt. 

— "Toţi băieţii sunt la curent cu istoria bomboanelor 
bunicii, spuse Gina. Cum au aflat? 

— Ei află tot, crede-mă. 

— Ceea ce mă nedumireşte cel mai mult este această carte 
de vizită a lui Alex. A fost o prostie să fie pusă exact în ziua 


în care el venea aici. Nu găseşti? 

— Da. Dar nimeni nu ştia că avea să vină. S-a decis în două 
minute şi a expediat o telegramă. În momentul acela, deja 
se trimisese cutia. Dacă el n-ar fi apărut, ideea ar fi fost 
excelentă. I se întâmplă să-i trimită ciocolată lui Carrie. Dar 
ceea ce mă depăşeşte este că... 

Gina îi tăie vorba: 

— Este că există cineva care vrea să o otrăvească pe 
bunica. Ştiu! Este de neconceput! Ea este absolut 
fermecătoare... Şi toată lumea o adoră, absolut toată lumea. 

Stephen nu răspunse. Gina îl privi cu intensitate. 

— Ştiu la ce te gândeşti, Steve. 

— Crezi? 

— Te gândeşti că... Wally... N-o adoră. Dar niciodată Wally 
nu ar otrăvi pe cineva. Este o idee grotească. 

— Ce soţie loială! 

— N-o spune pe acest ton zeflemitor. 

— Nu am nici o intenţie zeflemitoare. Cred că eşti loială şi 
nu pot decât să te admir şi mai mult. Dar, micuța mea Gina, 
asta nu poate să dureze. 

— Ce vrei să spui? 

— O ştii perfect. Nu vă potriviţi, Wally şi cu tine. Nu poate 
să meargă, şi o ştie şi el. Într-una din zile, asta o să se facă 
ţăndări şi o să fiţi cu mult mai fericiţi, amândoi, când totul 
se va sfârşi. 

— Ce prost eşti! Zise Gina. 

— Ei, hai! Nu cumva o să-mi povesteşti că sunteţi făcuţi 
unul pentru altul, nici că Wally este fericit aici? 

— Of! Nu ştiu ce are. Tot timpul este bosumflat. De-abia îşi 
mai descleştează dinţii. Nu ştiu ce ar trebui să fac pentru el. 
De ce nu reuşeşte să se simtă bine aici? Noi am fost atât de 
fericiţi la un moment dat! Atât am putut să ne amuzăm...! 
Dar acum este alt om. De ce trebuie ca oamenii să se 
schimbe aşa? 

— Eu mă schimb? 


— Nu, bătrânul meu Steve! Tu eşti mereu acelaşi... 
Odinioară, în vacanțe, nu te părăseam nici o clipă, îţi 
aminteşti? 

— Şi cât putea să mă plictisească acea micuță Gina! Însă, 
acum, totul e altfel! "Ţi-ai atins scopul. Nu-i aşa, Gina? 

— Prostii! Spuse cu vioiciune tânăra femeie şi se grăbi să 
schimbe vorba. Ce părere ai, Ernie minţea? Dacă stai să-l 
asculţi, se plimba aseară prin ceaţă şi pretinde că ar avea 
multe de spus despre crimă. Crezi că este adevărat? 

— Adevărat? Sigur că nu. Ştii cât este de lăudăros. Pentru 
ca să pară interesant, ar spune orice. 

— Ştiu bine. Numai că mă întrebam... 

Merseră în tăcere tot restul drumului. 

Soarele la apus lumina faţada de vest a casei. 

Inspectorul Curry privea din partea aceea. 

— Cam pe aici, întrebă, v-aţi oprit maşina ieri seară? 

Alex Restarick se dădu un pas înapoi şi răspunse după ce 
reflectase: 

— Cam pe aici. Mi-e greu să precizez, dat fiind faptul că 
era ceaţă. Da, cred că pe-aici. 

— Dodgett! Zise inspectorul. 

Agentul de poliţie, care stătea pregătit, ţâşni ca o săgeată. 
El se lansă spre casă, traversă în diagonală peluza care îl 
separa de aceasta, ajunse pe terasă şi intră prin uşa 
laterală. La capătul câtorva secunde, o mână invizibilă agită 
violent draperia unei ferestre, apoi Dodgett reapăru la uşa 
care dădea spre grădină şi alergă, alăturându-se celorlalţi. 
Sufla ca o focă. 

— Două minute, patruzeci şi două de secunde, spuse 
inspectorul, oprindu-şi cronometrul. Şi adăugă zâmbind. Îţi 
iau puţin timp lucrurile astea. 

— Aţi vrut, fără îndoială, să vă daţi seama de cât timp aş fi 
avut nevoie ca să alerg acolo şi să mă întorc? Spuse Alex. 

— Pur şi simplu constat că v-ar fi fost cu putinţă să 
comiteţi crima. Asta-i tot, domnule Restarick. Nu acuz pe 
nimeni... Pentru moment. 


Pentru prima dată, Alex păru descumpănit. 

— Haideţi, inspectore! Nu puteţi să credeţi într-adevăr că 
eu sunt asasinul sau că eu sunt cel care a trimis o cutie de 
bomboane de ciocolată otrăvite cu cartea mea de vizită 
doamnei Serrocold! 

— Este atât de strigător la cer, că ar putea fi adevărat. Un 
dublu bluf, domnule Restarick. 

— Aha, înţeleg! Sunteţi grozav de viclean! 

Foarte calm, inspectorul Curry aruncă o privire piezişă 
tânărului. Şi-i remarcă sclipirea maliţioasă a ochilor. Nu era 
simplu de ştiut ce gândea acest băiat! 

Agentul Dodgett, care îşi regăsise suflul luă cuvântul: 

— Am agitat draperia, cum mi-aţi cerut, domnule. Şi am 
numărat până la treizeci. Unul din cârligele acestei draperii 
este desprins de sus. Nu poţi să o tragi complet şi când 
încăperea este luminată, trebuie să se vadă de afară. 

— Aţi văzut lumina filtrându-se prin fereastra aceea, ieri 
seară? 

— Mi-era imposibil să văd casa din cauza ceţii. V-am mai 
spus. 

— Se întâmplă ca densitatea ceţei să varieze. Câteodată se 
risipeşte dintr-un punct pentru câteva minute. 

— Aseară nu s-a risipit suficient ca să-mi îngăduie să văd 
casa, faţada principală, cel puţin. Cea a gimnaziului, care 
era mai aproape de mine, se desena vag. Ea avea ceva 
imaterial, care m-a vrăjit. Ai fi zis că este un antrepozit pe 
chei. Iluzia era perfectă. Cum v-am spus, sunt pe cale să 
montez un balet care are Limehouse drept decor. 

— Da. Mi-aţi povestit, zise Curry. 

— Ştiţi, iei obiceiul să priveşti lucrurile ca pe un decor şi 
uiţi realitatea. 

— Este posibil. Şi, totuşi, un decor este ceva foarte real. 
Nu, domnule Restarick? 

— Nu înţeleg exact, ceea ce vreţi să spuneţi, inspectore. 

— Este făcut din materiale care n-au nimic ireal... Pânză, 
lemn, vopsea, carton. Iluzia este în ochiul spectatorului şi 


nu în decorul însuşi. Asta vreau să spun, decorul este ceva 
real, fie că îl priveşti din sală, fie din culise. 

Alex se uită la Curry, cu ochii măriţi. 

— Ştiţi, inspectore, că această remarcă este deosebit de 
profundă? Ea îmi dă o idee... 

— Pentru un alt balet? 

— Nu. Este vorba de cu totul altceva decât un balet! Mă 
întreb dacă noi toţi nu ne-am lăsat orbiţi. 

Capitolul V 

Alex Restarick urca pe alee, încet, întrebându-se ce putea 
să-i aducă noua lui idee. Dar o zări pe Gina pe cărarea care 
mergea de-a lungul bazinului şi îşi întrerupse meditaţia. 
Casa se înălța pe o uşoară ridicătură şi terenul cobora într- 
o pantă dulce de la treptele presărate cu nisip ale terasei, 
până la iazul înconjurat de rododendroni şi de alţi arbuşti. 

Alex alergă în întâmpinarea Ginei. 

Încruntându-şi sprâncenele, arătă casa cu degetul. 

— Dacă s-ar suprima această monstruozitate victoriană, 
spuse el, te-ai crede pe malul Lacului Lebedelor. Iar, tu, 
Gina, ai fi „Fata cu Aripi de Lebădă”...Ba nu... lu semeni 
mai curând cu „Regina Zăpezilor”...Insensibilă şi foarte 
hotărâtă să nu faci decât cum te taie capul. Nici măcar nu 
bănuieşti ce pot să fie bunătatea, mila sau chiar caritatea 
cea mai elementară... Tu eşti foarte, foarte feminină, 
scumpa mea Gina! 

— lar tu eşti foarte răutăcios, scumpul meu Alex! 

— Pentru că refuz să mă las dus? Eşti foarte satisfăcută de 
micuța ta persoană, nu-i aşa, Gina? Ai făcut din noi ce ai 
vrut, fie că e vorba de mine, de Stephen sau de naivul tău 
soţ. 

— Este o prostie ceea ce spui! 

— Nu, nu este o prostie. Stephen este îndrăgostit de tine, 
eu sunt îndrăgostit de tine şi Wally este disperat. Ce poate o 
femeie să-şi dorească mai mult? 

Gina îl privi şi începu să râdă. Alex clătină cu nerăbdare 
din cap: 


— Constat cu plăcere că îţi rămâne un fond de onestitate. 
Glasul sângelui englez! Nu-ţi dai osteneala să pretinzi că 
eşti dezolată că vezi toţi bărbaţii la picioarele tale. Eşti 
crudă, Gina, chiar când este vorba de acest imbecil de 
Edgar Lawson. 

Gina îl privi în ochi şi spuse pe un ton serios şi liniştit: 

— Asta nu durează multă vreme, ştii. Femeia este mult mai 
nefericită decât bărbatul. Ea este mai vulnerabilă. Imediat 
ce i se duce frumuseţea, dispare totul. E înşelată, e 
abandonată, e îndepărtată. Eu nu condamn bărbaţii. Aş face 
ca ei. Detest oamenii care sunt bătrâni sau urâţi sau 
bolnavi, ori care se văicăresc pentru că au necazuri ori care 
sunt ridicoli ca Edgar. El îşi dă ifose, vrea să treacă drept 
important... Spui că sunt crudă? Lumea este crudă! Într-o 
zi sau alta, ea o să mă trateze cu cruzime. Pentru moment 
sunt tânără şi drăguță şi unii mă găsesc seducătoare... Avu 
un surâs fermecător. Da, asta mi se pare foarte plăcut, Alex. 
De ce nu? 

— De ce nu? Mă întreb şi eu, răspunse Alex. Însă ceea ce 
vreau să ştiu e ce ai să faci. Cu cine ai să te căsătoreşti, cu 
Stephen sau cu mine? 

— Sunt deja căsătorită cu Wally. 

— Provizoriu. Este normal ca o femeie să se înşele o dată 
măritându-se... Dar nimeni nu o obligă să persiste în 
greşeală. După ce ai debutat în provincie, vine vremea să 
joci piesa în West-End. 

— Şi tu eşti West-End? 

— Fără nici o îndoială. 

— Chiar vrei să te căsătoreşti cu mine? Nu te văd însurat. 

Râsul proaspăt şi limpede al Ginei răsună: 

— Cât mă amuzi, Alex! 

— Este cel mai valoros atu al meu. Stephen este cu mult 
mai bine decât mine. Este extrem de frumos şi foarte serios. 
Femeilor le place asta. Dar, cu timpul, un soţ prea serios 
oboseşte. Cu mine, Gina, ai să găseşti viaţa amuzantă! 

— O să-mi spui îndată că mă iubeşti nebuneşte! 


— Chiar dacă ar fi adevărat, cu siguranţă, n-am să ţi-o 
spun. Ai marca un punct în defavoarea mea. Nu. Tot ce sunt 
dispus să fac este să-ţi ofer să te măriţi cu mine. 

— Trebuie să reflectez, spuse Gina. 

— Bineînţeles. De altminteri, mai întâi ai să te ocupi de 
Wally. Acest nefericit de Wally! Îmi este foarte simpatic. 
Viaţa sa trebuie să fie un veritabil infern de când s-a însurat 
cu tine şi tu l-ai târât în această atmosferă irespirabilă de 
filantropie familială. 

— Alex, nu eşti decât o brută! 

— O brută clarvăzătoare. 

— Din când în când, spuse Gina, am impresia că Wally nu 
ţine deloc la mine. Nu-şi dă seama nici măcar că exist. 

— Ai încercat să-l aţâţi cu un baston, iar el nu mişcă. 
Foarte supărător! 

Gina ridică repede mâna şi-i dădu o palmă sonoră pe 
obrazul neted al lui Alex. 

— Atins! Strigă tânărul. 

Cu o mişcare rapidă şi abilă, el o luă în braţe şi, înainte ca 
să i se poată împotrivi, buzele lui se lipiră de ale ei într-un 
lung şi pasional sărut. Ea se zbătu un moment, apoi încetă 
să se opună. 

— Gina! 

Brusc, se depărtară unul de celălalt. Mildred Strete, roşie 
şi cu buzele tremurând, îi fulgera cu privirea. Era într-un 
asemenea hal, că abia putea să vorbească. 

— Ce ruşine...! Fată pierdută! Creatură josnică...! Eşti, 
într-adevăr, fiica mamei tale... O târâtură... Adulteră şi... 
Criminală peste toate! Da. Este adevarat. Ştiu eu ce ştiu! 

— Şi ce ştii? Nu fi ridicolă, mătuşă Mildred! 

— Nu sunt mătuşa ta, mulţumesc lui Dumnezeu! Prin 
venele noastre nu curge acelaşi sânge! Tu nu ştii cine era 
mama ta. Nu ştii de unde se trăgea! Dar tu ştii cine era 
tatăl meu şi o cunoşti pe mama mea. Ce copil puteau ei să 
înfieze? Bineînţeles, pe acela al unei criminale sau al unei 
prostituate. Ei ar fi trebuit să ţină minte că viciile sunt 


ereditare. Dar nu mă îndoiesc că sângele tău italienesc a 
făcut din tine o otrăvitoare! 

— Cum îndrăzneşti să zici asta? 

— Am să zic ce-mi place! Cineva a încercat să-mi 
otrăvească mama, nu poţi să afirmi contrariul. Şi cine era 
capabil să o facă? Cine va moşteni o avere enormă la 
moartea mamei mele? Tu, Gina! Dar îţi garantez că poliţia 
nu uită asta! 

Fremătând toată, Mildred se îndepărtă cu repeziciune. 

— Este patologic, zise Alex. Este clar patologic. Şi foarte 
interesant. După asta, poţi să te întrebi ce putea să fi fost 
canonicul Strete...? Un cucernic din cale-afară de 
scrupulos? Un impotent? 

— Alex, eşti dezgustător...! Vai...! O detest! O detest! 

Cu pumnii crispaţi, Gina tremura de mânie. 

— Din fericire, n-ai un pumnal ascuns în mânecă. Altfel, 
scumpa doamnă Strete ar fi făcut cunoştinţă cu asasinatul 
din punctul de vedere al victimei. 

— Cum poate să îndrăznească să spună că am încercat să 
o otrăvesc pe bunica? 

— Gândeşte-te draga mea. Pentru ceea ce se cheamă 
mobil, tu eşti foarte bine dotată, mi se pare. 

Gina îl privi consternată. 

— Oh, Alex... Asta-i şi părerea poliţiei? 

— Este dificil de ştiut ce gândesc oamenii poliţiei. Ei îşi 
păstrează foarte bine secretele şi nu sunt nişte nătărăi. Asta 
îmi aminteşte că... 

— Unde te duci? 

— Să văd cât de valabilă este o idee care mi-a venit. 

Năucită şi sceptică, Carrie-Louise îşi privea soţul, în cele 
din urmă, spuse: 

— Pretinzi că a încercat cineva să mă otrăvească. Eu nu 
pot... Îmi este absolut imposibil să o cred. 

— Aş fi vrut atât de mult să te cruţ de asta, scumpa mea! 
Zise Lewis cu blândeţe. 


Miss Marple, care stătea lângă prietena ei, clătină capul 
cu simpatie. 

— Este adevărat, Jane? 

— Mă tem că da, biata mea prietenă. 

— Atunci, totul... 

Doamna Serrocold se opri pentru a continua imediat: 

— Întotdeauna am crezut că ştiu să disting adevărul de 
fals. Există aici o realitate... Şi ea îmi pare ireală... Aşadar, 
pot să mă înşel asupra a tot... Dar cine să-mi dorească o 
moarte atât de înspăimântătoare? Nimeni din această casă 
nu poate să-mi dorească moartea... 

Tonul rămânea incredul. 

— Aşa gândeam şi eu, zise Lewis. Am greşit. 

— Şi Christian o ştia. Asta explică o mulţime de lucruri. 

— Ce explică? 

— Atitudinea sa. L-am găsit ciudat, foarte schimbat faţă de 
cum era el de obicei. Se frământa şi simţeam că din cauza 
mea... Aveam impresia că voia să-mi vorbească şi nu spunea 
nimic. M-a întrebat dacă aveam inima rezistentă, dacă m- 
am simţit bine în ultima vreme. Poate că încerca să mă pună 
în gardă. Dar de ce nu mi-a vorbit limpede? 

— Nu voia să te supere. 

Ochii lui Carrie părură să se mărească. 

— Să mă supere? Dar, de ce... Aha, înţeleg... Deci, asta 
crezi tu! Dar, te înşeli, Lewis! 'Te înşeli categoric, pot să ţi-o 
spun. 

Lewis îi evită privirea. 

— Nu pot să cred că tot ce s-a întâmplat în aceste zile este 
adevărat, spuse doamna Serrocold, după o scurtă tăcere. 
Că Edgar a tras în tine... Că Gina şi Stephen... Şi această 
ridicolă poveste cu bomboane de ciocolată! Nimic din toate 
astea nu este adevărat! 

Nimeni nu vorbea, Carrie-Louise suspină. 

— Îmi închipui că trebuie să fi trăit foarte mult timp în 
afara realităţii. lertaţi-mă. Aş vrea să fiu singură. Trebuie să 
încerc să înţeleg. 


Miss Marple cobori în salon. Lângă uşa mare, care dădea 
afară, îl găsi pe Alex Restarick, cu braţele întinse, într-o 
atitudine un pic teatrală. 

— Intraţi! Intraţi! Spuse pe un ton vesel, ca şi cum era 
proprietarul salonului. Tocmai mă gândeam la ce s-a 
petrecut ieri seară. 

Lewis Serrocold, care o urmase pe Miss Marple, traversă 
salonul, pentru ca să meargă în cabinetul lui, căruia îi 
închise uşa imediat. 

— Încercaţi să reconstituiţi crima? Întrebă Miss Marple, 
străduindu-se să nu lase să se vadă până în ce punct o 
interesa ideea. 


— Nu chiar. Luam în considerare totul dintr-un unghi de 
vedere nou. Vedeam această casă ca pe un teatru. 
Transportam viaţa din planul realului pe plan artificial. 
Veniţi încoace! Imaginaţi-vă că tot ce ne înconjoară este un 
decor: iluminatul, intrările, ieşirile, personajele, zgomotele 
din culise, nu lipseşte nimic. Este extrem de interesant. 
Dealtfel, această idee nu-mi aparţine, mi-a dat-o 
inspectorul. O simplă remarcă pe care a făcut-o în faţa mea. 
Efectele scenei nu sunt o iluzie decât pentru spectator... 
Cred că este puţin crud, acest bărbat! Azi dimineaţă a făcut 
tot ce a putut ca să mă înfricoşeze. 

— A reuşit? 

— Nu sunt prea sigur. 

Alex îi povesti lui Miss Marple experienţa lui Curry şi 
cronometrarea performanţei realizate de Dodgett: „limpul 
este atât de înşelător! A zis inspectorul Se crede că e nevoie 
de mult pentru a face lucrurile, dar nu este deloc adevărat”. 

— Nu. Nu este adevărat, repetă Miss Marple. 

Ca să reprezinte publicul, ea îşi schimbă locul. Un perete 
acoperit cu o tapiserie reprezenta acum fundalul scenei. La 
stânga, un pian cu coadă, la dreapta, o fereastră cu un 
divan într-o ambrazură, foarte aproape de uşa bibliotecii. 
Taburetul pianului nu era decât la doi metri şi jumătate de 
uşa antecamerei care preceda coridorul. Două ieşiri foarte 
comode. Miss Marple le vedea foarte bine, şi pe una şi pe 
cealaltă. 

Dar, în seara din ajun, publicul nu era aici. Nimeni nu era 
aşezat în faţa decorului pe care îl privea Miss Marple. În 
seara din ajun, publicul stătea cu spatele la acest decor. 

Miss Marple se întrebă de cât timp era nevoie pentru ca să 
te strecori din încăpere, să alergi în lungul coridorului, să-l 
ucizi pe Gulbrandsen şi să vii înapoi. Cu mult mai puţin 
decât s-ar crede: două sau trei minute, fără îndoială. 

La ce se putea gândi Carrie-Louise când îi spusese soţului 
ei „Deci, asta crezi tu! Dar, te înşeli, Lewis!”? 

Glasul lui Alex o smulse pe Miss Marple din gândurile sale. 


— Această observaţie a inspectorului cu privire la 
realitatea unui decor de teatru este cu adevărat foarte 
profundă. Făcut din lemn şi carton fixate cu lipici, el este la 
fel de real din moment ce este pictat, ca şi acela care nu 
este. „Iluzia, a spus el, este în ochiul spectatorului”. 

— Ca pentru toate scamatoriile, murmură Miss Marple. 
Iluzia este produsă printr-un „joc de oglinzi”...Cred că 
acesta e termenul consacrat. 

Stephen Restarick apăru ca o rafală. 

— Zi-mi, Alex, îţi aminteşti de Ernie Gregg, micuța 
puşlama? 

— Cel care o făcea pe Feste, când aţi jucat „Noaptea 
regilor”? Promitea să aibă ceva talent, mi se pare. 

— Da. Nu-i lipseşte talentul şi este şi extrem de isteţ. Ca 
mecanic este uluitor. Dar nu de asta-i vorba. El s-a lăudat 
Ginei că iese noaptea ca să hoinărească prin parc. Dacă stai 
să-l asculţi, era afară ieri seară şi pretinde că ar fi văzut 
ceva. 

Alex se întoarse pe călcâie. 

— Ce a văzut? 

— Nu vrea să spună. Sunt aproape sigur că vrea să 
epateze, ca să pară interesant. Este un mincinos de prima 
clasă. Însă, cu toate acestea, mă întreb dacă n-ar trebui 
interogat. 

— Pentru moment este mai bine să nu se ocupe de el, 
spuse cu repeziciune Alex. Nu trebuie lăsat să creadă că ne 
interesează ce povesteşte. 

— Poate... Da, ai dreptate. Vom vedea diseară. 

Stephen trecu în bibliotecă. Miss Marple, absorbită de 
rolul ei de public ambulant, intră în coliziune cu Alex, care 
se dăduse brusc înapoi. 

— Vă cer iertare, spuse ea. 

Alex îşi încruntă sprâncenele şi zise cu un aer distrat: 

— Scuzaţi-mă... la te uită! Dumneavoastră! Adăugă el, ca 
şi cum ar fi fost uimit să o vadă acolo. 


Această exclamaţie, venind de la cineva cu care stătea de 
vorbă de ceva timp, i se păru ciudată lui Miss Marple. 

— Mă gândeam la altceva, spuse Alex. Băiatul acela, 
Ernie... 

O schimbare bruscă se petrecuse cu el. Făcu un gest cu 
mâinile şi plecă după Stephen în bibliotecă. 

Se auzea murmurul vocilor lor în spatele uşii închise, dar 
Miss Marple abia îl percepea. Remarca inspectorului, pe 
care Alex i-o citase, dădea naştere în mintea ei la ceva încă 
destul de vag, care îi acapara întreaga atenţie. Această 
observaţie, care îi inspirase deja o idee lui Alex, îi dădea, 
poate, şi ei una. Fra aceeaşi? 

Merse să se aşeze în locul în care stătuse Alex Restarick. 
„Acesta nu este un salon veritabil, îşi spuse. Nu este decât 
lemn, carton, pânză... Este scena unui teatru...” Crâmpeie 
de frază îi veniră în minte: „Iluzie... În ochii publicului... 
Este un joc de oglinzi...” Se gândi la bocalul cu peştişorii 
roşii, la bucăţile de panglică, la femeile care dispar... La 
toate trucurile, la toate scamatoriile din arta 
prestidigitatorului... 

O imagine se forma în mintea sa, sugerată de cuvintele pe 
care Alex le rostise, de descrierea pe care i-o făcuse... 
Agentul Dodgett gâfâind, suflând după cursa sa. Declicul se 
operă în creierul ei... Şi văzu clar. 

— Sigur că da, spuse în şoaptă. Nu poate să fie decât 
asta... 

— Oh, Wally! Ce m-ai speriat! 

Silueta înaltă a lui Walter se detaşase pe neaşteptate din 
umbră şi Gina, care venea de la teatru, tresărise. Nu se 
întunecase cu totul. Un amestec misterios de zi şi seară 
domnea încă şi obiectele îşi pierdeau aspectul real, ca să ia 
formele fantastice pe care le au câteodată în coşmare. 

— Ce faci aici? De obicei nu vii, niciodată, la teatru. 

— Poate că te căutam, Gina. Este locul în care sunt cele 
mai multe şanse să fii găsită. 


Vocea blândă şi un pic trenantă a lui Wally nu lăsa să se 
ghicească nici un gând ascuns, totuşi Gina încercă o uşoară 
nelinişte auzind-o. 

— Îmi place mult munca asta, spuse ea. Îmi plac mirosul 
vopselei, pânzei, atmosfera culiselor. 

— Da. Am înţeles bine că tu o doreai... Zi-mi, Gina, de cât 
timp crezi că va fi nevoie pentru limpezirea acestei afaceri? 

— Ancheta ofițerului de poliţie va avea loc mâine, dar 
nimic nu se va hotări înainte de vreo cincisprezece zile. Cel 
puţin, aşa ne-a lăsat inspectorul să înţelegem. 

— Vreo cincisprezece zile, repetă Wally, cu un aer 
gânditor. Să spunem, trei săptămâni. Şi după aceea, vom fi 
liberi... Atunci am să mă întorc în America. 

— Aa... Dar nu pot să plec aşa, pe neaşteptate. Nu pot s-o 
abandonez pe bunica... Şi-avem şi aceste două 
reprezentații pe care tocmai le pregătim... 

— N-am spus „n0i”'...Am spus că „eu” am să plec. 

Gina se opri brusc şi îşi privi soţul în penumbră, îi părea 
enorm. Un soi de uriaş liniştit şi..., poate nu era decât 
efectul imaginaţiei sale, un pic ameninţător... 

Dar de ce ar fi ameninţat-o? 

— Atunci, nu vrei să plec cu tine? 

— De ce? Nu. N-am spus asta. 

— Puțin îţi pasă dacă plec sau rămân? Aşa-i? Întrebă ea cu 
o mânie neaşteptată. 

— Ascultă, Gina. Suntem într-un punct în care o explicaţie 
este necesară. Când ne-am căsătorit, noi nu ştiam mare 
lucru unul de celălalt, nu mare lucru despre familiile 
noastre, nici de mediile respective. Ne gândeam că asta nu 
avea nici o importanţă. Noi voiam, pur şi simplu, să ducem o 
viaţă frumoasă în doi. Acum, primul act s-a terminat. 
Familia ta nu are deloc aerul că mă apreciază mult. Poate 
că are dreptate. Sunt dintr-o altă specie. Dar dacă tu crezi 
că am să rămân aici să-mi muşc zăbala, făcând „diverse 
lucrări” în ceea ce eu socotesc un azil de nebuni, te înşeli. 
Vreau să trăiesc în ţara mea, să muncesc acolo ce îmi place 


şi ce sunt în stare. Tu nu te potriveşti deloc cu ideea pe care 
mi-am creat-o despre „soţia mea”...Fără îndoială, ne-am 
căsătorit prea repede. Eu am vrut-o. În aceste condiţii, vei fi 
îndreptăţită să te eliberezi şi să-ţi reîncepi viaţa pe baze 
noi. Iu decizi. Dacă preferi unul din aceşti artişti, e viaţa ta 
la mijloc, nu ai decât de ales. Dar eu mă reîntorc la mine 
acasă. 

— Eşti o figură! Replică Gina. Eu mă distrez grozav aici! 

— Serios? Ei, bine, eu nu! Deci, totul te amuză? Chiar şi 
crima? 

Gina sări. 

— Este crud şi injust ceea ce spui! [ineam mult la unchiul 
Christian! Şi-apoi, îţi dai seama că, de luni de zile, cineva 
încearcă să o otrăvească pe bunica? Este oribil! 

— 'Ţi-am spus destul că nu-mi place acest loc. Cu atât mai 
mult nu-mi place ce se întâmplă aici. Aşa că mă duc! 

— Dacă te autorizează. Aşadar, tu nu vezi că, fără îndoială, 
te vor aresta? Se crede că tu l-ai ucis pe unchiul Christian. 
Am oroare de acest soi de a te privi al inspectorului Curry. 
Este exact ca o pisică pândind un şoarece, cu ghearele 
scoase, gata să sară. Sunt sigură că vor să-ţi pună asta în 
cârcă, numai pentru că ai ieşit din salon, ca să înlocuieşti 
siguranţa şi fiindcă tu nu eşti englez! 

— Ar trebui, mai întâi, să aibă dovezi. 

— Mi-e frică, Wally. Mi-a fost frică pentru tine încă de la 
început. 

— Nu foloseşte la nimic să te temi. Îţi spun că n-au nici o 
dovadă împotriva mea. 

Se îndreptau în tăcere spre casă, când Gina continuă: 

— Cred că nu doreşti deloc să mă reîntorc cu tine în 
America. 

Walter nu răspunse. 

Gina se întoarse spre el, lovind din picior. 

— 'Te detest! Te detest! Eşti o brută! O brută odioasă şi 
fără inimă! Nu ţi-ar păsa dacă nu m-ai mai vedea niciodată! 
Am fost destul de proastă să mă căsătoresc cu tine! Voi 


divorța cât de repede am să pot. După aceea, am să mă 
mărit cu Alex sau Stephen şi am să fiu mult mai fericită 
decât aş fi putut fi vreodată cu tine! 

— Bravo! Exclamă Wally. Acum ştim cum stăm! 

Miss Marple îi văzu pe Gina şi Walter intrând împreună în 
casă. Stătea în locul în care, cu câteva ore mai devreme, 
inspectorul Curry recursese la experienţa sa cu agentul 
Dodgett. 

Tresări auzind vocea domnişoarei Bellever în spatele ei: 

— Miss Marple, o să vă ia cu frig, dacă mai staţi afară după 
apusul soarelui. 

Docilă, Miss Marple o urmă şi se întoarseră spre casă. 

— Mă gândeam, spuse Miss Marple, la trucurile 
scamatorilor, atât de dificil de înţeles când le observi şi atât 
de simple odată ce ţi-au fost explicate. N-aţi văzut niciodată 
„Femeia tăiată în două”? Ie înfioară. Este numărul care mă 
fascina când aveam unsprezece ani. Îmi aduc aminte. N-am 
izbutit niciodată să aflu cum îi reuşea. Şi, deunăzi, am citit 
într-un ziar un articol care îl explica. Se pare cănueo 
femeie, ci două. Se vede capul uneia şi picioarele celeilalte. 
Crezi că nu e decât una şi, în realitate, sunt două... Şi în 
celălalt sens, asta ar merge la fel de bine. 

Domnişoara Bellever o cercetă cu uimire. Miss Marple era 
rareori atât de incoerentă. Toate aceste evenimente 
însemnau, într-adevăr, prea mult pentru o persoană în 
vârstă, ca ea. 

— Când priveşti numai o latură a lucrurilor, nu vezi decât 
latura aceea, continuă Miss Marple. Dar dacă ajungi să 
determini partea de realitate şi cea de iluzie, totul devine 
clar. 

Apoi, deodată, adăugă: 

— Şi Carrie-Louise...? Cum se simte? 

— Foarte bine, răspunse domnişoara Bellever. Dar, ştiţi, 
trebuie să fi fost o lovitură teribilă să afle că voia cineva s-o 
omoare. Şi în mod special pentru ea, care nu concepe 
violenţa. 


— Carrie-Louise înţelege multe lucruri care nouă ne 
scapă, spuse Miss Marple, gânditoare. Întotdeauna a fost 
aşa. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi. Dar, ea trăieşte în afara 
realităţii. 

— Credeţi? 

Domnişoara Bellever o privi pe bătrâna domnişoară cu 
mirare. 

— Nu cunosc pe nimeni care să fie atât de complet în afara 
vieţii precum Carrie. 

— Nu vă gândiţi că poate... 

Miss Marple se întrerupse, auzind pe cineva alergând în 
spatele ei. Era Edgar Lawson. El salută cu un aer jenat şi 
întoarse capul, depăşindu-le. 

— Ştiu! Zise Miss Marple. Am realizat pe neaşteptate. 
Acest băiat îmi aminteşte de un oarecare Leonard Wylie. 
Tatăl lui, care era dentist, îmbătrânea. Îşi pierdea vederea, 
mâinile începeau să-i tremure şi oamenii preferau să fie 
trataţi de fiu. Dar bătrânul era tare nefericit, nu înceta să 
se vaite că nu mai era bun de nimic. Leonard, care avea o 
inimă gingaşă şi care era un pic prostuţ, a început să se 
poarte ca şi cum ar bea peste măsură. El mirosea 
întotdeauna a whisky şi părea să aibă un pahar în plus la 
bord când îi veneau pacienţi, convins că ei vor merge din 
nou la tatăl său, pe motiv că fiul nu era la înălţime. 

— Şi au făcut-o? 

— Bineînţeles că nu. Au mers la domnul Reilly, 
concurentul. Mulţi oameni au inimă, dar le lipseşte bunul 
simţ. În plus, Leonard Wylie nu ştia cum să se prefacă. Nu 
avea nici o idee despre ce înseamnă un beţiv. Exagera... Îşi 
turna whisky pe haine şi din acea clipă totul devenea 
absolut neverosimil. 

Intrară în casă prin uşa laterală şi găsiră familia adunată 
în bibliotecă. 

Lewis măsura camera în lung şi în lat şi atmosfera era 
deosebit de încordată. 


— Ce se petrece? Întrebă domnişoara Bellever. 

— Ernie Gregg lipseşte de la apel în această seară, 
răspunse sec Lewis. 

— A evadat? 

— Nu ştim. Maverick şi o parte din personal cercetează 
întreaga proprietate. Dacă nu e găsit, va trebui anunţată 
poliţia. 

— Bunico, ai un aer suferind! 

Gina, mişcată de paloarea lui Carrie-Louise, alergă lângă 
ea. 

— Nu. Sunt supărată. Bietul băiat! 

— Voiam să-l întreb dacă a văzut ceva neobişnuit ieri 
seară. Mi s-a propus o situaţie bună pentru el şi chibzuiam 
ca, după ce-i voi fi vorbit de aceasta, să abordez mai uşor 
celălalt subiect. Acum... 

Nu spuse mai mult. 

— Prostuţul..., murmură blând Miss Marple, clătinând din 
cap. 

— Nu te-am găsit la teatru, Gina! Strigă Stephen intrând. 
Am crezut că ai spus... Ei! Ce se întâmplă? 

Lewis repetă explicaţiile, dar înainte ca Stephen să 
rostească un cuvânt, voci se făcură auzite în vestibul. 

Uşa se deschise brusc şi doctorul Maverick intră 
clătinându-se. Era palid ca un mort. 

— L-am găsit... l-am găsit... Este oribil...! 

Sufocându-se, se prăbuşi pe un scaun şi îşi şterse fruntea. 

— Ce vreţi să spuneţi...? l-aţi găsit? Întrebă agitat Mildred. 

Maverick tremura din cap până în picioare. 

— Acolo... La teatru, zise. Cu feţele, capetele zdrobite. 
Contragreutatea cea mare trebuie să fi căzut pe ei... Alex 
Restarick şi micuțul Ernie Gregg. Sunt morţi, amândoi! 

Carrie-Louise, ţi-am adus o ceaşcă de supă care să te 
întremeze, spuse Miss Marple. Fă-mi plăcere şi bea-o. 

Doamna Serrocold stătea în patul larg. Era atât de mică, 
încât avea aerul unui copil. Obrajii îşi pierduseră culoarea şi 
se citea în ochii ei că gândurile o duseseră foarte departe. 


Luă supusă ceaşca pe care i-o întindea Miss Marple. În 
vreme ce bea supa cu înghiţituri mici, vechea sa prietenă se 
aşeză într-un fotoliu, lângă patul ei. 

— Întâi Christian..., spuse Carrie-Louise, şi-acum Alex... Şi- 
acest micuţ, bietul Ernie, care era totodată atât de prostuţ 
şi de şiret! Ştia, într-adevăr, ceva? 

— Nu cred, răspunse Miss Marple. A minţit, asta-i tot... Ca 
să se grozăvească a lăsat să se înţeleagă faptul că ar şti 
ceva... Din nenorocire, cineva l-a crezut. 

Carrie-Louise se înfioră, privirea i se pierdu în depărtare. 

— Am vrut să facem atâtea pentru aceşti băieţi! Am 
obţinut rezultate. Unii au reuşit admirabil. Mulţi au acum 
răspunderi care cer competenţe reale. Alţii au recăzut. Este 
inevitabil... În civilizaţia modernă, totul a devenit atât de 
complex... Prea complex pentru naturile simple, neajutate 
să se dezvolte. 

Ştii marele proiect al lui Lewis? A fost întotdeauna convins 
că, în trecut, transplantarea a salvat numeroşi indivizi, care 
păreau destinaţi să devină criminali. 

Au fost îmbarcaţi pentru ţări îndepărtate şi şi-au reînceput 
viaţa într-un mediu mai puţin complicat. Pe această idee, 
adaptată la vremurile noastre, s-a fondat proiectul lui 
Lewis. 

EI voia să cumpere un vast teritoriu sau un arhipelag, 
pentru a crea acolo, asumându-şi toate cheltuielile timp de 
câţiva ani, o societate cooperativă, suficientă ei înseşi şi ale 
cărei beneficii să fie împărţite între societari. Această 
colonie ar fi îndeajuns de izolată, pentru ca tentaţia., cu 
totul normală la început, de a se reîntoarce în oraşe şi de a- 
şi relua relele obiceiuri, să fie neutralizată. 

Este visul său. Ar trebui mulţi bani pentru a-l realiza, iar în 
zilele noastre nu există deloc filantropi, care să vadă atât de 
departe... 

Miss Marple luase de pe masă nişte forfecuţe pe care le 
examină curioasă. 


— Ce nostime! Spuse. Cu două braţe într-o parte şi unul 
singur, în cealaltă. 

Carrie-Louise păru să revină din depărtări. 

— Alex mi le-a dat dimineaţă, zise. Cel de-al treilea 
permite, se pare, să-ţi tai mai uşor unghiile mâinii drepte. 
Dragul de el Alex, atât de entuziast! M-a obligat să le 
folosesc imediat. 

— Şi presupun că după ce a adunat unghiile tăiate, el le-a 
luat, ca să nu lase dezordine. 

— Da. El... Se opri brusc şi continuă: De ce spui asta? 

— Alex era inteligent. Da. Foarte inteligent. 

— Crezi că de asta a murit? 

— Da. 

— Ernie şi el... Nici nu pot să mă gândesc! Când crezi că s- 
a întâmplat? 

— La sfârşitul după-amiezii. Probabil între orele 18:00 şi 
19:00. 

— După lucru? 

— Da... 

— Gina era în acel moment la teatru... Wally Hudd, de 
asemenea, iar Stephen plecase să vadă dacă Gina era 
acolo... În sfârşit, oricine ar fi putut... 

Miss Marple fu întreruptă din reflecţiile sale de Carrie- 
Louise, care îi puse, pe un ton calm, o întrebare 
neaşteptată: 

— Ce ştii tu, Jane? 

Miss Marple înălţă cu vioiciune capul. Ochii celor două 
femei se întâlniră şi Miss Marple spuse încet: 

— Dacă aş fi absolut sigură... 

— Cred că eşti, Jane. 

Miss Marple întrebă pe acelaşi ton: 

— Ce vrei să fac? 

Carrie-Louise îşi lăsă capul pe pernă. 

— Mă încredinţez ţie, Jane. Fă ce crezi că trebuie făcut. 

Închise ochii. 


— Mâine., spuse Miss Marple. Şovăi o clipă. Mâine voi 
încerca să-i vorbesc inspectorului Curry... Dacă va consimţi 
să mă asculte. 

Capitolul VI 

— Aşadar, Miss Marple? Zise inspectorul Curry, cu o 
oarecare nerăbdare. 

— Am putea să mergem în salonul cel mare, dacă nu 
vedeţi nici un inconvenient, răspunse Miss Marple. 

Inspectorul păru puţin surprins. 

— Credeţi că tocmai acolo vom evita indiscreţiile? Acest 
birou mi se pare întru totul indicat., spuse, privind în jur. 

— Nu mă gândeam să evităm indiscreţiile. Voiam să vă 
arăt ce am observat, datorită lui Alex Restarick. 

Inspectorul îşi înăbuşi un oftat, se ridică şi o urmă pe Miss 
Marple. 

— V-a spus cineva ceva? Întrebă, sperând un răspuns 
afirmativ. 

— Nu, spuse Miss Marple. Nu este vorba de ceea ce 
oamenii au putut să-mi povestească. Este vorba de 
procedee folosite de prestidigitatori... De jocuri de oglinzi... 
Înţelegeţi ce vreau să zic? 

Inspectorul nu înţelegea prea bine. Căscă ochii, 
întrebându-se dacă Miss Marple n-o luase razna. 

Ea se opri şi-i făcu semn să se plaseze lângă ea. 

— Străduiţi-vă să vă imaginaţi că acest salon nu este decât 
un decor de teatru, inspectore. Vedeţi lucrurile cum erau în 
seara în care Christian Gulbrandsen a fost ucis. 
Dumneavoastră faceţi parte din publicul care priveşte 
actorii pe scena. Eu sunt acolo, cu doamna Serrocold, 
doamna Strete, Gina şi Stephen, şi, ca într-un adevărat 
teatru, personajele intră şi ies. Ele merg în diverse locuri, 
dar dumneavoastră, care faceţi parte din public, nu vă 
întrebaţi unde merg în realitate. După piesa în care joacă, 
ele merg fie în bucătărie, fie în vestibul şi, când uşa se 
deschide, dumneavoastră observați o bucăţică de pânză 
pictată. Dar, în realitate, şi asta se înţelege de la sine, merg 


în culise sau întâlnesc în spatele scenei maşiniştii, 
electricienii şi pe ceilalţi actori, care îşi aşteaptă rândul. Ei 
intră într-o lume care n-are nici o legătură cu aceea pe care 
au părăsit-o. 

— Nu prea înţeleg, Miss Marple. 

— Da. Ştiu. Ioate acestea trebuie să vi se pară prosteşti. 
Dar dacă vă imaginaţi că sunteţi la teatru şi că scena 
reprezintă „Salonul cel mare de la Stonygates”, ce se află 
exact în spatele decorului? Sau, mai curând, ce constituie 
culisele? Terasa, nu-i aşa? Şi un număr de ferestre care dau 
spre terasă. Datorită lor scamatoria a reuşit. „Femeia tăiată 
în două” m-a făcut să mă gândesc la asta. 

— Femeia tăiată în două? 

De data aceasta, inspectorul Curry avea certitudinea că 
Miss Marple era complet scrântită. 

— Este un număr senzaţional. Cu siguranţă l-aţi văzut... 
Numai că, în realitate, sunt două femei. Vezi capul uneia şi 
picioarele celeilalte. Ai spune că este o singură persoană, 
dar în realitate sunt două. Mi-am zis că ar fi întru totul cu 
putinţă şi contrariul. S-ar vedea, atunci, două persoane şi n- 
ar fi decât una. 

— S-ar vedea două persoane şi n-ar fi decât una? 

Inspectorul nu ştia ce să mai creadă. 

— Da. Nu pentru mult timp. Doar ştim că agentului 
dumneavoastră i-au fost necesare două minute patruzeci şi 
două de secunde, ca să ajungă, alergând prin parc, la casă 
şi să revină în punctul de plecare. Sunt sigură că a fost 
nevoie de mai puţin de două minute pentru a o face. 

— Pentru a face ce? 

— Numărul, scamatoria. Numărul în care nu erau două 
persoane, ci una singură. Acolo... În cabinet. În acest 
moment, noi nu privim decât partea vizibilă, scena. Dincolo 
de decor există o fereastră şi un rând de ferestre. Dacă 
două persoane se găsesc în cabinet, este uşor ca una dintre 
ele să iasă prin fereastră, să alerge pe terasă (Alex a auzit 
paşi precipitaţi), să intre pe uşa laterală, să-l ucidă pe 


Gulbrandsen şi să revină în fugă. În această vreme, 
persoana care a rămas în cabinet vorbeşte şi imită vocea 
celeilalte, în aşa fel, încât noi să avem certitudinea că sunt 
amândouă în încăpere. Şi este adevărat, cu excepţia acelui 
interval, care a durat mai puţin de două minute... 

Curry respira mai regulat. Îşi regăsi uzajul cuvântului. 

— Aşadar, credeţi că Edgar Lawson a fost cel care a 
alergat pe terasă şi l-a ucis pe Gulbrandsen? Şi credeţi că el 
este cel care a încercat să o otrăvească pe doamna 
Serrocold? 

— Ştiţi, inspectore, nimeni n-a încercat să o otrăvească pe 
doamna Serrocold. Aici intervine falsul indiciu. Cineva a 
profitat cu abilitate de faptul că durerile reumatismale de 
care suferea doamna Serrocold sunt asemănătoare cu 
simptomele otrăvirii cu arsenic. Este vechiul truc al 
scamatorului, care constă în a te forţa să tragi o carte... Nu 
e greu de pus câteva picături de arsenic într-o sticluţă de 
medicament şi de adăugat câteva rânduri la o scrisoare 
dactilografiată. lar motivul care l-a adus pe domnul 
Gulbrandsen aici este cel mai verosimil dintre toate. Ela 
revenit ca să se ocupe de Fundaţia Gulbrandsen. O 
chestiune de bani. Presupuneţi că a avut loc o deturnare de 
fonduri... O deturnare de fonduri extrem de importantă... 
Vă daţi seama unde ne duce asta...? Nu putem să ne 
gândim decât la o singură persoană. 

— Lewis Serrocold? 

— Lewis Serrocold. 

Fragmente dintr-o scrisoare a Ginei Hudd către mătuşa sa 
Van Rydock: „...Şi înţelegi, mătuşă scumpă, că era un 
veritabil coşmar, mai ales la sfârşit. Ţi-am vorbit deja de 
tânărul acela ridicol, Edgar Lawson. M-a făcut întotdeauna 
să mă gândesc la un iepure... Când inspectorul a început 
să-i pună întrebări stânjenitoare, el şi-a pierdut orice urmă 
de sânge rece şi a luat-o la sănătoasa, ca un iepure. Exact 
aşa: cuprins de panică a zbughit-o la fugă. Cum îţi zic. A 
sărit pe fereastră, a înconjurat casa. În alee, un agent de 


poliţie a vrut să-l împiedice să treacă. Atunci a făcut un salt 
într-o parte şi s-a precipitat spre iaz. A sărit pe vechea 
ambarcaţiune, toată putrezită, care se afla acolo de ani şi 
care se descompunea în bucăţi, şi s-a depărtat de mal, 
împingând cu o vâslă. Era nebunie curată, dar, cum ţi-am 
spus, el nu era decât un iepure îngrozit. 

Atunci, Lewis a urlat: „Ambarcaţiunea este putrezită!” şi a 
alergat şi el, cu toată viteza, până la iaz. Ambarcaţiunea s-a 
scufundat, Edgar se zbătea în apă, nu ştia să înoate. Lewis 
s-a aruncat în apă. A putut să ajungă la el, dar acum erau 
amândoi în primejdie în apa adâncă, din cauza stufărişului. 
Unul dintre poliţişti a intrat, de asemenea, în stufăriş şi a 
trebuit să fie readus pe mal trăgându-l cu o coardă. 

Mătuşa Mildred a început să strige: „Or să se înece, or să 
se înece! Se vor îneca amândoi...!”, într-un fel un pic 
prostesc, şi bunica a spus simplu: „Da”...Nu pot să-ţi dau o 
idee asupra tonului cu care ea a pronunţat acest unic 
cuvânt: „Da”...Ai fi zis că o sabie îţi despica trupul. 

După aceea i-au scos din apă şi au încercat să-i readucă la 
viaţă. Dar respiraţia artificială nu a ajutat la nimic. Atunci, 
inspectorul a venit să ne caute şi i-a spus bunicii: „Mă tem, 
doamnă Serrocold, că nu mai este nici o speranţă”. 

Bunica a răspuns foarte calm: „Mulţumesc, inspectore” şi 
ne-a privit pe toţi. Eu aş fi vrut să-i fiu de folos în vreun fel, 
dar nu ştiam cum s-o fac. Jolly, gravă şi înduioşată, era 
pregătită, ca întotdeauna, să se îngrijească de bunica. 
Stephen i-a întins mâinile. Bătrâna Miss Marple, 
întotdeauna încântătoare, avea acum un aer atât de trist, se 
vedea că era obosită. Chiar şi Wally părea răscolit. Noi toţi o 
iubim mult pe bunica şi toţi am fi vrut să o putem ajuta. 

Dar bunica a spus numai „Mildred!” şi mătuşa Mildred a 
răspuns „Mamă!” Şi au intrat împreună în casă. 

Bunica părea foarte mică şi atât de fragilă! Mătuşa 
Mildred i-a dat braţul. Până atunci nu mi-am dat seama că 
se iubeau cu atâta tandreţe. Nu se prea vedea, ştii... 

Gina se opri, îşi muşcă stiloul şi reîncepu să scrie: 


Wally şi cu mine avem de gând să ne întoarcem în Statele 
Unite cât mai curând posibil...” 

Miss Marple privea gânditoare cele două persoane care se 
găseau cu ea în încăpere: Carrie-Louise, mai slabă şi mai 
fragilă ca niciodată, în ciuda surprinzătoarei sale 
impasibilităţi, şi bătrânul episcop de Cromer, căruia 
frumoase şuviţe de păr alb îi încadrau figura blajină şi 
surâzătoare. 

Episcopul îi luă mâna lui Carrie-Louise într-a sa. 

— Este o mare supărare pentru tine, biata mea copilă, şi 
trebuie să fi fost răvăşită. 

— Da. Este o mare supărare, dar n-am fost răvăşită. 

Doamna Serrocold se întoarse spre Miss Marple. 

— Ce te-a făcut să ghiceşti adevărul, Jane? 

— La drept vorbind, tu, Carrie-Louise, răspunse Miss 
Marple, şi ai fi putut crede că încerca să se scuze. De când 
mi-am dat seama că oamenii se înşeală când spuneau că tu 
trăieşti în altă lume şi că ai pierdut legătura cu realitatea, 
am început să întrevăd adevărul: vreau să spun că tu trăiai 
pe deplin în real, nu într-o lume iluzorie. Tu nu eşti 
niciodată jucăria unei iluzii, precum cei mai mulţi dintre noi. 
Când, dintr-o dată, am realizat asta, am înţeles că 
sentimentele tale şi maniera de a vedea lucrurile erau cele 
care trebuiau să mă ghideze. 

Tu erai sigură că nimeni nu încerca să te otrăvească. Tu 
nu puteai să o crezi... Şi tu aveai dreptate: nu era adevărat. 
Tu n-ai crezut niciodată că Edgar ar putea să-i facă vreun 
rău lui Lewis... Şi aici, tu aveai dreptate: el nu i-ar fi făcut 
niciodată rău. Tu erai sigură că Gina nu-şi iubea decât soţul, 
şi era exact. 

Deci, dacă mă lăsam condusă de tine, toate cele care 
păreau adevărate nu erau decât iluzii. Şi aceste iluzii erau 
create cu o intenţie precisă... Un scamator nu procedează 
altfel ca să-şi amăgească publicul. 

Alex Restarick a presimţit ca şi mine, adevărul, pentru că a 
avut ocazia să vadă lucrurile dintr-un unghi diferit... Le-a 


văzut din exterior. Era pe alee cu inspectorul şi privea casa. 
Şi-a dat seama că se putea profita de ferestre şi şi-a amintit 
că a auzit pe cineva alergând în ceaţă. După aceea, 
cronometrarea cursei agentului de poliţie i-a dovedit că 
este nevoie de mai puţin timp decât ne închipuim pentru a 
face anumite lucruri. Agentul era cu răsuflarea tăiată şi, 
mai târziu, gândindu-mă la acest amănunt, mi-am adus 
aminte că Lewis Serrocold, când a deschis uşa cabinetului 
său, avea respiraţia pierdută. Ilocmai alergase foarte 
repede. 

Dar, în toate acestea, Edgar Lawson era pivotul, 
întotdeauna m-am îndoit de Edgar Lawson. Tot ce spunea 
sau făcea se potrivea cu ceea ce voia să ne facă să credem 
că era, dar exista ceva în el care suna fals. Acest băiat, 
perfect normal, care juca rolul unui seminebun, depăşea i 
tot timpul măsura. Era permanent teatral. 

Evident, totul a fost conceput şi pregătit cu cea mai mare 
atenţie. Lewis trebuie să-şi fi dat seama, de când domnul 
Gulbrandsen a venit aici, luna trecută, că avea bănuieli. Şi îl 
cunoştea destul de bine pe Christian Gulbrandsen ca să ştie 
că avea să întreprindă totul pentru a verifica dacă 
suspiciunile sale erau fondate sau nu. 

Carrie-Louise interveni: 

— Da, îi stătea în caracter. Christian era lent, dar tenace şi 
foarte competent. Nu ştiu ce a putut să-i sară în ochi, dara 
mers până în profunzimea lucrurilor... Şi a descoperit 
adevărul. 

— Îmi reproşez că nu am fost un administrator mai 
conştiincios, spuse episcopul. 

— Nu eraţi considerat răspunzător de problemele 
financiare, declară Carrie-Louise. La început, era domeniul 
bătrânului domn Gilfoy. După moartea sa, cum Lewis avea 
multă experienţă în afaceri, a fost lăsat să conducă cum 
credea de cuviinţă şi asta l-a făcut să-şi piardă capul. 

O undă trandafirie urcă în obrajii doamnei Serrocold: 


— Lewis a fost un om remarcabil, zise. El avea o viziune 
vastă şi convingerea că totul este posibil... Cu bani. Nu îi 
dorea pentru el. Cu atât mai mult nu era vorba de 
cupiditate, nici de alt sentiment vulgar. El voia puterea pe 
care ţi-o dă banul. Voia să fie destul de puternic, pentru ca 
să facă mult bine. 

— Voia să fie Dumnezeu, spuse episcopul. Şi, deodată, 
vocea sa deveni severă: El uita că omul nu este decât umila 
unealtă a voinţei Domnului. 

— Şi... A deturnat... Capitalul Fundaţiei? Întrebă Miss 
Marple. 

— Asta nu-i tot... 

Monseniorul Galbraith şovâăi. 

— Nu-i ascundeţi nimic, spuse Carrie-Louise, ea este cea 
mai veche prietenă a mea. 

— Pe plan financiar, Lewis Serrocold era un veritabil 
vrăjitor, zise episcopul. În vremea în care exercita, cu o 
înaltă competenţă, funcţia de expert-contabil, s-a amuzat să 
pună la punct diverse procedee, care permiteau comiterea 
unor escrocherii, aproape fără risc. Era vorba, atunci, de 
cercetări pur teoretice. Dar când a luat în considerare tot 
ce ar putea să întreprindă, dacă ar poseda mulţi bani, a pus 
aceste procedee în practică. El avea, de asemenea, la 
dispoziţia sa elemente excepţionale. Alegându-le dintre 
băieţii care treceau pe aici, a format o mică bandă selectă 
pentru furat. Aceşti băieţi, ale căror dispoziţii naturale îi 
împingeau spre rău, iubeau senzațiile tari şi mulţi dintre ei 
erau foarte inteligenţi. 

Episcopul tăcu o clipă, apoi continuă: 

— Suntem încă departe de a fi limpezit totul, dar se pare 
că unii dintre membrii acestei organizaţii primeau o 
instruire specială, după care erau plasați în poziţii-cheie, în 
care, conformându-se indicaţiilor lui Lewis, falsificau 
documentele în condiţii care au permis deturnarea unor 
sume considerabile, fără ca să trezească vreodată bănuieli. 


După câte mi s-a spus, aceste operaţii şi ramificaţiile lor 
sunt atât de complicate, încât experţii vor avea nevoie de 
luni de zile, pentru a le descâlci. Ştiu deja că, sub nume 
diferite, Lewis Serrocold avea conturi în mai multe bănci şi 
interese în numeroase societăţi. 

El ar fi putut în curând să dispună de o sumă colosală, cu 
care avea intenţia să fondeze o colonie într-o ţară 
depărtată. Acolo ar fi realizat o experienţă de ordin 
cooperativ, datorită căreia tinerii delincvenţi ar fi devenit, în 
cele din urmă, proprietarii şi administratorii acestui 
teritoriu. Era, fără îndoială, un vis fantastic... 

— Era un vis care ar fi putut să se realizeze, spuse Carrie- 
Louise. 

— Da. Poate. Dar mijloacele adoptate de Lewis Serrocold 
erau necinstite şi Christian Gulbrandsen şi-a dat seama. A 
fost cu atât mai tulburat, cu cât a înţeles că această 
descoperire şi consecinţele pe care le angaja te vor 
distruge neîndoielnic, pe tine, Carrie-Louise. 

— Iată de ce m-a întrebat dacă stăteam bine cu inima, 
spuse doamna Serrocold. Era foarte preocupat de 
sănătatea mea şi eu nu pricepeam de ce. 

— Lewis s-a întors din călătoria sa din nord, continuă 
episcopul. Christian l-a întâlnit în faţa casei şi i-a spus că 
ştia ce se petrecea. Cred că Lewis a luat lucrurile cu mult 
calm. Au decis împreună să facă tot ce puteau ca să te 
menajeze. Christian a zis că îmi va scrie pentru a-mi cere să 
vin, dat fiind faptul că eram şi eu administrator al Fundaţiei, 
ca să analizăm situaţia. 

— Dar, fireşte, spuse Miss Marple, Lewis prevăzuse 
această eventualitate. Pregătise totul dinainte. Îl adusese 
aici pe tânărul care trebuia să joace rolul lui Edgar Lawson. 
Se înţelege de la sine că există un Edgar Lawson. Era 
necesar, pentru cazul în care poliţia ar fi încercat să se 
informeze asupra falsului Edgar. Acesta ştia exact ce avea 
de făcut... Să joace rolul unui mare nervos, care se crede 


persecutat şi să-i asigure lui Lewis Serrocold un alibi 
pentru câteva minute de-o importanţă vitală. 

Şi asta nu-i tot. Lewis imaginase din vreme această 
poveste cu otrăvirea. Cineva vrea să te omoare, încetul cu 
încetul, Carrie-Louise... Dar, atent analizată, povestea era 
fondată numai şi numai pe ceea ce, chipurile, Christian i-ar 
fi povestit lui Lewis... Şi pe cele câteva adăugate de acesta 
din urmă, în timp ce aştepta poliţia, pe scrisoarea care se 
afla în maşina de scris! Era uşor de pus arsenic în tonifiant 
şi asta nu reprezenta nici un pericol pentru tine... Lewis era 
acolo, ca să te împiedice să-l iei. Bomboanele de ciocolată 
au completat tabloul. Natural, cele care se găseau în cutie, 
când tu ai primit-o, nu erau otrăvite, dar înainte de a ile 
preda inspectorului Curry, Lewis le-a înlocuit cu altele, care 
erau. 

— Iar Alex ghicise, spuse Carrie-Louise. 

— Da. De aceea îţi dăduse forfecuţele acelea. S-ar fi găsit 
arsenic în unghiile tale, dacă tu l-ai fi absorbit de mult timp. 

— Lewis risca enorm, luându-l pe Edgar complice, chiar 
dacă avea un mare ascendent asupra lui, spuse episcopul. 

— Nu, răspunse Carrie-Louise. Absolut deloc. Edgar îl 
iubea cu adevărat pe Lewis. 

— Da, murmură Miss Marple, aşa cum Leonard Wylie îşi 
iubea tatăl. Mă întreb... 

Delicateţea o împiedica să spună mai mult. 

— Aşadar, nu ţi-a scăpat asemănarea? Şopti Carrie-Louise. 

— Ai ştiut întotdeauna? 

— Am ghicit-o. Ştiam că Lewis, cândva, înainte dea mă 
cunoaşte, a avut un sentiment trecător pentru o actriţă. El 
mi-a spus. Sunt convinsă că Edgar era fiul său. 

— Asta explică totul, zise Miss Marple. 

— Şi, pentru a încheia, Lewis şi-a dat viaţa pentru el. 

Carrie-Louise îi aruncă o privire imploratoare episcopului 
şi adăugă: 

— Este adevărat, o ştiţi. 

După o lungă tăcere, doamna Serrocold continuă: 


— Sunt fericită că totul s-a terminat aşa, că şi-a dat viaţa în 
speranţa de a salva acest copil. Un om care poate să fie 
foarte bun poate să fie, în aceeaşi măsură, şi foarte rău. N- 
am ignorat niciodată că acesta era cazul lui Lewis. Şi 
adăugă cu simplitate: Dar el mă iubea mult şi eu îl iubeam 
la fel. 

— Eu cred că bunica se va înţelege cu mătuşa Mildred, 
zise Gina. Măâtuşa Mildred a devenit mult mai amabilă, mai 
puţin curioasă. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Înţeleg foarte bine, zise Miss Marple. 

— În ce ne priveşte, Wally şi cu mine vom pleca în Statele 
Unite în vreo cincisprezece zile. 

Gina îşi privi soţul cu coada ochiului. 

— Am să uit Stonygates, Italia, tot trecutul meu de fată şi 
voi deveni o americană sută la sută. Şi-l vom chema 
întotdeauna pe băiatul nostru Junior. Mi se pare cum nu se 
poate mai bine. Tu ce crezi, Wally? 

Miss Marple îi privea când pe unul, când pe celălalt, 
spunându-şi că este minunat să vezi doi tineri atât de 
tandru îndrăgostiţi. Walter Hudd se schimbase. Băiatul 
posomorât de dinainte făcuse loc unui tânăr uriaş şi 
zâmbitor şi mereu bine dispus. 

— Voi doi îmi amintiţi... Începu ea. 

Gina sări şi pecetlui cu degetul buzele bătrânei 
domnişoare, exclamând: 

— Nu, nu spuneţi! Nu-mi plac aceste comparații. Cu cei de 
la sat, cuvântul final este întotdeauna periculos! În fond, o 
ştiţi prea bine, nu sunteţi decât o bătrână ştrengăriţă! 

Privirea Ginei se înceţoşă şi ea continuă dulce: 

— Când mă gândesc la dumneata, la mătuşa Ruth şi la 
bunicuţa ca la trei fete, împreună, oricât aş încerca să îmi 
închipui cum eraţi, tot nu pot să-mi imaginez... 

— Nu, nu poţi să-ţi imaginezi, spuse Miss Marple. A trecut 
atâta timp de-atunci... 


SFÂRŞIT